Stephen King — Jocul lui Gerald

www, virtual. —J270 feet. eu 


STEPHEN 


jocul lui Gld 


„Un magnific festin al groazei. 
Un psihothriller scris de maestrul genului horroga 
Der, 
Kirkus Review 


STEPHEN KING 


JOCUL LUI GERALD 


Original: Gerald's Game (1992) 


Traducere din limba engleză de 
RUXANDRA TOMA 


virtual-project.eu 


Editura: NEMIRA 
2000 


Această carte e dedicată, cu dragoste şi admiraţie, 
următoarelor şase femei minunate: Margaret S.M., 
Catherine S.G., Stephanie S.L., Anne S.L., T.S.K., M.S. 


Femeia făcu un efort să se stăpânească. Nimeni n-ar 
putea descrie batjocura din privirea ei, sau ura 
dispreţuitoare cu care răspunse: 

— Voi, bărbaţii! Porci murdari şi scârboşi! Toţi sunteţi la 


fel, toţi. Nişte porci! Porci! 
W. Somerset Maugham, Ploaia! 


1 Trad. în lb. rom. Margareta Bărbuţă, Editura pentru Literatură 


Universală, 1968 (n. red.). 
— 4 — 


1 


Jessie auzea cum, din când în când, uşa din spatele casei 
se izbea de cadru, împinsă de vântul de octombrie. Lemnul 
se umfla întotdeauna toamna din cauza umezelii; şi, ca să 
închizi uşa, trebuia s-o împingi cât puteai de tare. De data 
asta uitaseră. Se gândi să îi spună lui Gerald să se ducă să 
o închidă, înainte de a se antrena prea tare în joc, altfel 
zgomotul acela ritmic o s-o scoată din minţi. Apoi îşi dădu 
seama că ar fi fost o cerere ridicolă în împrejurările 
respective. Ar fi stricat toată dispoziţia. 

Care dispoziție? 

Da, aceasta era o întrebare cu adevărat pertinentă. Şi, în 
vreme ce Gerald răsuci cheiţa în a doua pereche de cătuşe, 
iar ea auzi declicul chiar deasupra urechii sale stângi, 
înţelese că, cel puţin din punctul ei de vedere, nu mai avea 
niciun sens prefăcătoria că regulile impuse de jocul lui 
Gerald i-ar provoca o stare de bună dispoziţie. Acesta a 
fost, de fapt, şi motivul pentru care sesizase zgomotul făcut 
de uşa rămasă deschisă. În cazul ei nu durase prea mult 
excitaţia provocată de jocul de-a stăpânul şi sclava. 

Cu Gerald însă era cu totul altă poveste. Îşi scosese toate 
hainele, cu excepţia perechii de chiloţi şi Jessie nici măcar 
nu trebuia să îşi ridice privirea mai sus de elasticul acestora 
ca să îşi dea seama de intensitatea interesului lui. 

E o prostie, gândi. Dar, oare, nu era întreaga poveste 
altceva decât o mare prostie? Ba chiar îi dădea fiori. Nu-i 
plăcea să vorbească, dar acesta era adevărul. 

— Ce-ar fi să renunţăm, Gerald? 

Bărbatul ezită o clipă, încruntându-se uşor; apoi traversă 
camera către măsuţa de toaletă aflată la stânga uşii de la 
baie. Chipul i se lumină. Privi din locul captivităţii sale. Cu 
braţele ridicate deasupra capului, semăna cu Fay Wray, 
victima înlănţuită, aşteptându-l pe hidosul King Kong. 
Incheieturile îi fuseseră prinse cu două seturi de cătuşe de 
capetele din mahon ale patului. Lanţurile îi ofereau o marjă 
de mişcare de numai cincisprezece centimetri. Doar atât. 


Sa 


Gerald puse cheile pe măsuţă - două clinchete abia 
auzite; însă auzul ei părea extrem de sensibil - şi apoi se 
întoarse spre ea. Deasupra capului său, pe tavanul alb şi 
înalt al dormitorului, dansau şi se unduiau raze de soare 
reflectate de apa lacului. 

— Ce zici? Nu prea mă mai încântă. Și, de fapt, nu m-a 
încântat prea mult nici la început, îşi continuă replica în 
gând. 

Gerald rânji. Rânjetul lăbărţat pe obrajii bucălaţi şi rozalii, 
sub creasta îngustă şi rasă de păr negru ca aripa unei ciori 
trecute mult de prima tinereţe, rânjetul acesta o 
dezgustase întotdeauna. Nu ştia exact care era cauza, 
dar... 

Ba sigur că ştii. ÎI face să arate ca un retardat. Şi chiar 
poti vedea cum, pentru fiecare centimetru câştigat de 
grimasa asta care il schimonoseşte, Coeficientul de 
Inteligență îi scade cu câte zece puncte. Când rânjetul 
ajunge să-i lege urechile, faimosul avocat care e soțul tău 
seamănă leit cu paznicul unui balamuc, aflat în pauza de 
prânz. 

Apreciere dură, dar nu lipsită de un sâmbure (sau mai 
mulţi?) de adevăr. Însă cum să îi explici celui care îţi este 
soţ de aproape douăzeci de ani că, de fiecare dată când 
rânjeşte, pare handicapat mental? Răspunsul este foarte 
simplu: nu îi explici nimic. Zâmbetul lui Gerald era, însă, cu 
totul altceva. Avea un zâmbet minunat - atât de cald, atât 
de blând şi plin de bună dispoziţie încât datorită lui 
acceptase Jessie prima lor întâlnire. li amintea de surâsul 
tatălui ei care, sorbindu-şi ginul, le povestea tot felul de 
chestii amuzante când se întorcea de la lucru. 

însă, acum, chipul lui Gerald părea a nu-şi mai aminti 
zâmbetul. Rânjetul pusese stăpânire pe el - variantă 
distorsionată a zâmbetului, pe care părea că o păstrează 
numai pentru acest gen de întâlniri. Era convinsă că lui 
Gerald rânjetul îi dădea senzaţia de putere feroce. Senzaţia 
că îl transformă în lup. Senzaţia că îl transformă în pirat. 
Din punctul ei de vedere, însă, aşa cum zăcea pe pat cu 
braţele încătuşate deasupra capului şi îmbrăcată doar cu o 


SE 


pereche de bikini, rânjetul i se părea tâmp. Nu... mai mult. | 
se părea retardat. Căci, de fapt, el nu era nici pe departe o 
minunăţie de bărbat, ca aceia din revistele deocheate, 
deasupra cărora îşi risipise furioasele ejaculări ale 
pubertăţii sale mult prea singuratice şi mult prea 
supraponderale; era doar un avocat cu faţa rozalie şi 
bucălată deasupra căreia se iţea o creastă rară de păr ce în 
curând va fi lăsat locul unei chelii lucioase, desăvârşite. 
Doar un avocat al cărui penis excitat îi deforma partea din 
faţă a chiloţilor. Şi, ca să spunem tot adevărul, deformarea 
nu era deloc spectaculoasă. 

Cu toate acestea, nu mărimea erecţiei era aspectul cel 
mai important. Aspectul important era rânjetul. Nu suferise 
nicio transformare, ceea ce însemna că Gerald nu luase în 
serios spusele ei. Ea trebuia să protesteze; acesta era, de 
fapt, jocul. 

— Gerald! Vorbesc serios. 

Rânjetul se lăţi, descoperind alţi câţiva dinţişori inofensivi 
de avocat. Coeficientul de Inteligență mai cobori cu 
douăzeci sau treizeci de puncte. Şi încă nu o auzea. 

Eşti sigură? 

Da. Gerald nu reprezenta pentru ea o carte deschisă - 
credea că este nevoie de mai mult decât şaptesprezece ani 
de căsnicie pentru a ajunge la o asemenea performanţă. 
Dar, în general, ştia destul de bine ce îi trece prin cap. 

Dacă aşa stau lucrurile, cum naiba se face că el nu-şi dă 
seama ce gândeşti, tuca? Cum naiba se face că nu înțelege 
că nu-i vorba de vreo scenă nouă în mult învechita farsă pe 
care o numeşte „sex? 

Acum ea se încruntă uşor. Întotdeauna auzise voci 
interioare - bănuia că toţi aud, deşi oamenii nu discută 
despre asemenea lucruri, aşa cum nu discută nici despre 
funcţionarea intestinelor - şi multe dintre aceste voci îi erau 
vechi prietene, calde şi reconfortante ca papucii preferaţi. 
Insă vocea aceasta... vocea aceasta era nouă şi nu îi 
aducea nicio alinare. Voce puternică, tânără şi plină de 
vigoare. Nerăbdătoare. Işi răspunse singură: 

Nu e vorba că nu-şi dă seama, ia aminte, tuca, uneori nu 


S 


vrea să-şi dea seama. 

— Înţelege-mă, Gerald, nu glumesc. Chiar n-am chef. la 
cheile şi scoate-mi cătuşele; o să facem altceva. Trec eu 
deasupra, dacă vrei. Sau poţi să stai întins, cu mâinile sub 
cap şi o să am eu grijă să te simţi bine. Ştii tu cum. 

Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă vocea cea nouă. 
Eşti, într-adevăr, sigură că mai vrei să faci amor cu tipul 
ăsta? 

Jessie închise ochii, încercând, astfel, să facă vocea să 
amuţească. Când îi deschise, Gerald stătea la capătul 
celălalt al patului, iar partea din faţă a chiloţilor săi se 
reliefa precum prova unei corăbii. Mă rog... precum prova 
unei corăbii de jucărie. Rânjetul i se întinsese şi mai mult, 
descoperindu-i şi măselele îmbrăcate în aur. Şi acum 
realiză cu uluire că nu simţea numai neplăcere la vederea 
rânjetului aceluia tâmp, ci şi silă şi dispreţ. 

— O să-ţi dau drumul... dacă te porţi foarte, foarte 
frumos. Eşti în stare să te porţi foarte, foarte frumos, 
Jessie? 

Libidinos, comentă, pe un ton serios, noua voce. Foarte 
libidinos. 

Gerald îşi vâri degetele mari de la ambele mâini sub 
elasticul chiloţilor, într-o imitație ridicolă şi dezgustătoare a 
unui pistolar din Vestul Sălbatic. Chiloţii căzură destul de 
repede, o dată ce depăşiră colacul grosuţ de osânză ce-i 
înconjura mijlocul. Şi iată-l. Nici vorbă de formidabila 
maşinărie a sexului, pe care, în adolescenţă, o studiase în 
paginile revistei Fanny Hill. Ce i se înfăţişa vederii era o 
chestioară umilă şi roz şi circumcisă; o erecţie extrem de 
modestă, de vreo zece centimetri, ce nu reuşea să 
stârnească nici urmă de interes. Cu doi sau trei ani în urmă, 
în timpul uneia din rarele ei călătorii la Boston, a văzut un 
film care se numea „Burta unui arhitect”. Bravo, gândi 
acum. Și iată-mă privind „Penisul unui avocat”. Işi muşcă 
buzele cât putu de tare, ca să îşi stăpânească hohotele de 
râs care amenințau să se reverse în faţa făloşeniei lui 
Gerald. Într-o asemenea situaţie, râsul ar fi contravenit 
oricărei doctrine politice. 


S 


Brusc, un gând venit de nicăieri îi tăie orice chef de râs; 
şi anume: el n-avea habar că spusele ei sunt cât se poate 
de serioase, deoarece, din punctul lui de vedere, Jessie 
Mahout Burlingame, soţie a lui Gerald, soră a lui Maddy şi 
Will, fiică a lui Tom şi Sally, mamă a nimănui, nu se mai afla 
aici. Încetase să mai fie aici chiar din clipa în care i se 
puseseră  cătuşele. Revistele adolescenței lui Gerald 
fuseseră înlocuite cu un maldăr de reviste pornografice, 
ascunse în sertarul de jos al biroului său, reviste în care 
femei, îmbrăcate doar în şiraguri de perle, îngenuncheau pe 
covoare din blană de urs, în vreme ce bărbaţi, înzestrați cu 
un echipament sexual ce îl făcea pe al lui Gerald să pară 
microscopic, le luau pe la spate. La sfârşitul acestor reviste, 
printre reclamele a vreo 900 de numere de telefon pentru 
conversații gen „Sunt fierbinte şi sălbatică”, se aflau şi 
reclame pentru femei gonflabile - noţiune bizară pentru 
Jessie - obiecte din cauciuc despre care se spunea că ar fi 
perfecte din punct de vedere anatomic. Se gândea cu un 
soi de uimire stranie la păpuşile acelea umplute cu aer, ca 
saltelele de plajă, se gândea la pielea lor vopsită într-un roz 
artificial, se gândea la feţele lor fără trăsături. Nu-i era chiar 
scârbă ceea ce simţea, însă o lumină intensă începu să îi 
pâlpâie în peisajul amintirilor, dezvăluind ceva mult mai 
înfricoşător decât jocul acesta stupid pe care îl jucau în 
casa lor de vară de pe malul lacului, acum, când vara se 
sfârşise deja. 

Insă, în ciuda tuturor impedimentelor, auzul i se ascuţise. 
Auzi o drujbă hârâind undeva, departe, în pădure, la 
distanţă de vreo zece kilometri. Mai aproape, lângă lacul 
Kashwakamak, un cufundar, ce părea a fi pierdut ultima 
cursă spre sud a rudelor sale migratoare, îşi înălţă ţipătul 
dement către cerul albastru de octombrie. Şi mai aproape, 
încă, undeva, pe ţărmul dinspre nord, lătră un câine. Sunet 
strident, îngrozitor - dar, în mod straniu, îi aducea alinare 
femeii. Însemna că nu erau complet izolaţi. În rest nu se 
auzea decât uşa izbită de vânt, uşă atârnând în rama 
umflată de umezeală, aidoma unei măsele cangrenate într- 
o gingie moartă. Era convinsă că zgomotul acesta ritmic o 


SS e i 


va scoate din minţi. 

Complet gol acum, cu excepţia ochelarilor, Gerald 
îngenunchease pe pat şi începu să se târască înspre ea. 
Ochii-i păstraseră strălucirea anticipând cele ce vor urma. 

Se gândi că, poate, tocmai această strălucire, prea puţin 
caracteristică lui Gerald, o determinase să continue jocul 
după ce îşi satisfăcuse curiozitatea. Trecuseră mulţi ani de 
când ochii lui Gerald nu se mai înfierbântau la vederea ei. 
Deşi nu arăta rău - nu se îngrăşase şi încă mai avea o 
siluetă frumoasă. Cu toate acestea, interesul lui Gerald se 
diminuase. Credea că băutura era de vină; Gerald obişnuia 
să bea acum mult mai mult decât în primii ani de căsnicie. 
Adevărul era, însă, că nu numai alcoolul le stricase relaţia 
intimă. Ştia asta. Cum suna zicătoarea aceea veche despre 
faptul că prea multă intimitate duce la dispreţ reciproc? 
Teoretic, nu are temei real pentru bărbaţii şi femeile care 
iubesc, cel puţin după spusele poeţilor romantici pe care îi 
studiase în colegiu; însă, de-a lungul anilor scurşi de atunci, 
descoperise că existau anumite aspecte ale vieţii despre 
care John Keats şi Pearcy Shelley nu pomeniseră niciodată. 
Bineînţeles; doar ei muriseră tineri. Mai tineri decât erau 
acum ea şi Gerald. 

Şi, de fapt, nimic din toate astea nu conta prea mult în 
acest loc şi în clipa de faţă. Ce conta cu adevărat era faptul 
că ea continuase să accepte jocul mai multă vreme decât 
şi-ar fi dorit, pentru că o impresionase acea strălucire 
arzătoare din ochii lui Gerald. O făcea să se simtă tânără şi 
frumoasă şi dorită. Deşi... 

„„„deşi dacă îţi închipui că pe tine te vede atunci când are 
strălucirea aia în privire te înşeli amarnic, tuca. Sau poate 
chiar asta este intenţia ta. Să te autoiluzionezi. Şi poate că 
acum a sosit momentul să te hotărăşti - să te hotărăşti o 
dată pentru totdeauna - să pui capăt acestei situații 
umilitoare. Pentru că aşa te simţi, nu? Umilită şi murdară. 

Oftă. Da. Aşa se simţea. 

— Gerald, chiar vorbesc serios. 

Ridicase tonul şi, pentru o fracțiune de secundă, 
strălucirea din ochii lui îşi pierdu din intensitate. E bine. 


= o 


Înseamnă că, totuşi, o aude. Înseamnă că lucrurile nu vor 
lua o întorsătură urâtă. Nu înseamnă, însă, că viaţa lor va 
deveni, hai să zicem, minunată. Nu minunată - trecuse prea 
multă vreme ca să mai nutrească asemenea iluzii deşarte - 
dar, oricum, satisfăcătoare. Dar strălucirea reapăru, urmată 
imediat de rânjetul acela tâmp. 

— Am să te iniţiez eu în acest joc, domniţa mea sfioasă, 
spuse, imitație ridicolă a replicii unui nobil dintr-o şi mai 
ridicolă melodramă victoriană. 

În cazul ăsta, lasă-l să-şi facă pofta. Lasă-l să-şi facă 
pofta şi scapi mai repede. 

Aceasta era o voce cunoscută şi chiar avu de gând să-i 
urmeze sfatul care o ispitea prin caracterul lui deosebit de 
practic. Lasă-l să-şi facă pofta şi scapi mai repede. 

Apoi, mâna lui - mâna lui moale, mâna lui butucănoasă, 
mâna lui la fel de rozalie ca şi pretins fălosu-i penis -, mâna 
lui se întinse şi îi strânse sânii. Şi atunci ceva se frânse 
înăuntrul ei, aidoma unui tendon suprasolicitat. Se împinse 
în şolduri şi în călcâie şi se smuci de sub atingerea lui. 

— Lasă-mă-n pace, Gerald! Descuie cătuşele astea 
idioate şi dă-mi drumul. Trebuie să-ţi spun că mi-e scârbă 
de toată povestea asta de vreo juma’ de an. Din martie, 
când încă mai era zăpadă. Şi nu mă simt nici sexy, nici 
excitată. Mă simt ridicolă. 

Acum i-a înţeles exact cuvintele, căci strălucirea-i din 
ochi i se stinse ca flăcăruia unei lumânări într-o rafală 
puternică de vânt. Se gândi că cele două cuvinte care ÎI 
readuseră la realitate fuseseră „idioate” şi „ridicolă”. Căci 
Gerald a fost un puşti mult prea gras, un puşti gras, cu 
ochelari ale căror lentile semănau cu fundurile sticlelor de 
lapte, un puşti gras, un puşti ochelarist, care nu avusese 
nicio întâlnire cu vreo fată până la vârsta de optsprezece 
ani - la un an după ce începuse să ţină un regim sever şi să 
facă gimnastică, încercând din răsputeri să scape de 
straturile de osânză, înainte de a se transforma el însuşi 
într-un calup uriaş de grăsime. Când era student în anul 
doi, viaţa lui Gerald era, după propriile-i spuse, 
„aproximativ sub control” (ca şi cum viaţa - viaţa lui, în 


a 


orice caz - nu era nimic altceva decât un cal sălbatic pe 
care el trebuia să îl îmblânzească); însă Jessie ştia foarte 
bine că anii lui de liceu semănaseră cu scenariul unui film 
de groază, nominalizat pentru premiul Oscar, iar această 
perioadă i-a insuflat sentimente profunde de dispreţ faţă de 
sine şi de suspiciune faţă de toţi ceilalţi. 

Succesul lui ca avocat în cadrul unei firme de prestigiu 
(precum şi căsătoria cu ea - era convinsă că acest 
eveniment jucase un rol esenţial) îi redaseră şi mai mult 
încrederea şi respectul faţă de sine. Totuşi, era convinsă că 
încă îl mai bântuiau anumite coşmaruri ale adolescenţei. 
Undeva, în străfundurile minţii lui Gerald, bătăuşii încă îl 
mai înghionteau prin colţurile clasei, încă mai râdeau în 
hohote de comportamentul lui de fetiţă din timpul orelor de 
educaţie fizică. Şi mai existau tot felul de vorbe urâte - idiot 
şi ridicol, de exemplu - care-i aduceau în prezent anii de 
şcoală. Aşa credea Jessie. Psihologii mâncau rahat - deseori 
parcă o făceau dinadins - dar, când era vorba de 
persistenţa unor amintiri înfiorătoare, îţi puteau da 
explicaţii ore în şir. Existau amintiri care parazitau mintea, 
aidoma unor lipitori; şi anumite cuvinte - idiot şi ridicol, de 
exemplu - le învigorau organismul greţos. 

Se aşteptă să fie cuprinsă de ruşine din cauza faptului că 
îi atinsese punctul cel mai vulnerabil rostind acele cuvinte 
tabu; şi realiză cu bucurie - sau, poate, doar cu uşurare - că 
nu simte absolut nimic. Înseamnă că m-am săturat să mă 
tot prefac, iar acest gând aduse un altul după sine: şi ea 
era la fel de îndreptăţită să aibă preferinţe în materie de 
relaţii sexuale, însă povestea asta cu încheieturile prinse în 
cătuşe nu s-ar afla în niciun caz printre ele. Cătuşele o 
făceau să se simtă înjosită. E drept, un soi de excitație 
amestecată cu jenă însoţise primele experienţe iniţiate de 
Gerald - cele cu eşarfele - şi, de vreo două ori avusese 
chiar mai multe orgasme, ceea ce era cu totul neobişnuit în 
cazul ei. Deşi au existat şi efecte secundare, cărora, la 
vremea respectivă, nu le-a acordat atenţie. lar senzaţia de 
umilinţă a fost doar unul dintre acestea. A avut, la rându-i, 
parte de propriile sale coşmaruri după fiecare din aceste 


experienţe de început ale jocului lui Gerald. Se trezea 
gâfâind, acoperită cu o peliculă de transpiraţie rece, cu 
pumnii strânşi vârâţi între picioare. Îşi amintea numai unul 
dintre visele acelea, iar amintirea era destul de tulbure: se 
făcea că juca cricket complet dezbrăcată şi, dintr-odată, 
soarele a dispărut. 

Încetează, Jessie. O să te gândeşti altă dată la toate 
astea. Prioritatea ta este să îl convingi acum să-ți dea 
drumul. 

Corect. Pentru că acesta nu era câtuşi de puţin jocul /or, 
jocul acesta era numai a/ lui. Continuase să îl joace 
deoarece aşa voia Gerald. Însă, acum, motivul ăsta nu mai 
era suficient. 

Se auzi iarăşi ţipătul trist al cufundarului de pe lac. 
Rânjetul cretin al lui Gerald fusese înlocuit cu o expresie de 
nemulţumire botoasă. 

Mi-ai stricat plăcerea, ticăloasa dracului, spunea privirea 
lui. 

Atunci, Jessie îşi aminti ultima dată când îi surprinsese 
posomoreala aceea îmbufnată din ochi. In luna august, 
Gerald venise acasă cu o broşură lucioasă, o răsfoise, îi 
arătase ce anume îşi dorea, iar ea spusese da, fireşte, 
poate să cumpere un Porsche, dacă ţine morţiş să aibă un 
Porsche, bineînţeles că îşi poate permite să îşi cumpere un 
Porsche, însă ea era de părere că Gerald ar fi făcut o 
afacere mai bună dacă s-ar fi înscris în Clubul „Forest 
Avenue Health”, aşa cum tot îi promitea de vreo doi ani. 
„Nu prea ai siluetă de proprietar de Porsche”, îi spusese, 
ştiind că dă dovadă de o completă lipsă de tact, însă nu era 
tocmai momentul potrivit pentru a-i ascunde destul de 
cruda realitate. Şi, de fapt, o adusese în pragul exasperării, 
astfel încât nu-i mai păsa câtuşi de puţin dacă îi rănea 
orgoliul. Cu uluire, îşi dădea seama că nu mai dădea nici 
doi bani pe sentimentele lui Gerald şi ar fi vrut să îndrepte 
lucrurile, dar, pur şi simplu, habar nu avea ce anume ar fi 
trebuit să facă. 

— Adică ce vrei să spui? - cuburi de gheaţă clincăneau în 
tonul lui. 


SER, | E 


Nu se obosi să îi răspundă; de-a lungul timpului învățase 
că astfel de întrebări erau, de obicei, retorice. Mesajul real 
se ascundea în spatele cuvintelor: Mă superi, Jessie. Nu vrei 
să te joci cu mine. 

Insă, în împrejurarea aceea - poate un soi de preludiu al 
celei de acum - hotărâse să nu dea atenţie mesajului 
ascuns şi îi răspunsese: 

— Vreau să spun că, orice s-ar întâmpla, la iarnă tot o să 
împlineşti 46 de ani, Gerald, fie că o să ai sau nu un 
Porsche... şi tot o să ai cam cu cincisprezece kilograme 
peste greutatea normală. 

Dureroasă replică. Da. Crudă, chiar. Total deplasată. Ar fi 
putut să ignore imaginea care îi apăruse în faţa ochilor 
când aruncase o privire fotografiei reprezentând superbul 
automobil sport. În acea fracțiune de secundă, văzuse un 
băieţel mult prea durduliu, cu obrajii mult prea rozalii, 
înţepenit în camera de roată pe care dorea s-o folosească 
drept colac în piscina veche şi murdară. 

Gerald îi smulsese broşura din mâini şi ieşise din 
încăpere fără să mai rostească vreun cuvânt. Niciunul nu 
mai adusese vreodată vorba despre Porsche. Însă ea vedea 
deseori silueta automobilului în reproşul din ochii soţului 
său: „Nu vrei să ne distrăm” - spuneau ochii aceia. 

Acum reproşul era şi mai sever. 

— Ai spus că ţi se pare amuzant. Chiar aşa ai zis: „Mi se 
pare amuzant.” 

A spus ea aşa ceva? Probabil. Dar fusese o greşeală. O 
boacănă. Dăduse puţin cu bâta-n baltă. Dar ce fel de soţie 
eşti dacă îi poţi spune asta bărbatului tău, când gura-i 
bosumflată seamănă cu cea a unui copil răsfăţat 
pregătindu-se să urle cât îl ţin puterile, căci şi-a dat seama 
că părinţii nu au de gând să îi facă pe plac. 

Nu cunoştea răspunsul, aşa că îşi cobori privirea... Şi 
ceea ce observă o irită şi mai tare. „Domnul Plăcerilor”, în 
varianta Gerald, nu se ofilise câtuşi de puţin. De parcă nici 
nu auzise de schimbarea planurilor. 

— Gerald, nu prea... 

— ... Nu prea ai chef, nu? Trebuie să admit că asta-i o 


— 14 — 


veste surprinzătoare. Mi-am luat o zi liberă. Şi dacă 
petrecem noaptea aici, înseamnă că am să lipsesc şi mâine 
dimineaţă la serviciu. 

Reflectă o clipă, apoi repetă: 

— Ai spus că ţi se pare amuzant. 

Începu să răscolească prin maldărul de scuze (Da, dar 
acum am o migrenă înfiorătoare; da, dar acum mă doare 
îngrozitor de tare burta - ştii, trebui să-mi vină ciclul; aa, 
dar sunt femeie şi am dreptul să mă răzgândesc; da, dar 
acum ne aflăm în mijlocul pustietăţii şi mi-e cam frică de 
tine, bruta mea superbă), minciuni, de fapt, care îi alinau 
orgoliul masculin. Însă, înainte de a apuca să aleagă vreo 
scuză, vocea nouă vorbi iarăşi. De data aceasta, cuvintele 
răsunară clar în dormitorul casei de vacanţă iar Jessie 
observă, fascinată, că tonul era acelaşi cu cel pe care îl 
auzea în gândurile ei: puternic, sec, hotărât, dominator. Pe 
de altă parte, acum i se părea că îi sună foarte cunoscut: 

— Ai dreptate, probabil că am spus aşa, însă, 
„amuzantă” mi se părea înainte să-ţi intre în cap ideile 
astea sado-masochiste. Mă gândeam că o să ne iubim un 
pic şi o să ne aşezăm pe malul lacului şi o să ascultăm 
liniştea. Şi, poate că, după apusul soarelui, o să jucăm 
„scrabble”. Ce este ilegal în toate astea, domnule avocat? 
Ce-i în capul tău, Gerald? 

— Da' ai spus... 

De cinci minute tot încerca să îi ceară în toate felurile să 
îi scoată cătuşele alea blestemate şi el încă nu înţelesese. 
Nerăbdarea-i dădu în clocot. 

— Pentru Dumnezeu, Gerald, chestia asta m-a scârbit 
imediat după ce ai început s-o practici şi, dacă n-ai fi fost 
atât de căpos, ţi-ai fi dat seama! 

— Gura ta e de vină. Gura asta impertinentă şi 
sarcastică. Câteodată mi se face şi lehamite de... 

— Când ai câte o idee fixă, nimeni nu te poate convinge 
cu frumosul. Şi cine-i de vină? 

— Nu-mi place deloc când te porţi aşa, Jessie. Deloc nu- 
mi place. 

Situaţia se deteriora cu uluitoare repeziciune: din rău, în 


— 15 — 


mai rău, înspre catastrofal. Se simţi, brusc, foarte obosită şi 
îi veni în minte un vers dintr-un cântec vechi al lui Paul 
Simon: „Nimic nu-mi trebuie din dragostea asta nebună”. 
Că bine zici, Paul. Nu eşti tu prea înalt, dar nici prost nu 
eşti. 

— Ştiu că nu-ţi place. Şi îmi convine, pentru că acum e 
vorba despre cătuşele astea, nu despre cât de mult îţi place 
sau nu când îţi spun că m-am răzgândit. Vreau să-mi scoti 
cătuşele. Mă auzi? 

Nu. Cu groază crescândă, îşi dădu seama că Gerald nu 
auzise absolut nimic. Soţul ei trăia încă într-una dintre 
etapele jocului pe care el însuşi îl imaginase. 

— Eşti atât de capricioasă, atât de sarcastică. Te iubesc, 
Jess, dar urăsc al dracului de tare gura aia a ta blestemată. 
Mereu am urât-o. 

O privi cu infinită tristeţe, în vreme ce îşi trecu palma 
mâinii stângi peste botişorul umflat - bietul Gerald, tras pe 
sfoară de o femeie perversă care îl atrăsese în pădurea 
asta sălbatică şi apoi nu îşi îndeplinise îndatoririle sexuale. 
Bietul Gerald, cel tras pe sfoară, nu dădea niciun semn c-ar 
fi avut intenţia să ia cheile cătuşelor de pe măsuţa de lângă 
uşa băii. 

Neliniştea i se transformase într-un sentiment şi mai 
apăsător. Devenise un soi de furie amestecată cu spaimă, 
senzaţie simțită o singură dată în trecut. Când avea vreo 
doisprezece ani, Will, fratele ei, o pipăise pe fund la o 
petrecere pentru copii. Gestul fusese observat de toate 
prietenele ei care izbucniseră în hohote de râs. Ha-ha-ha! 
Hi-hi-hi! Ce mişto, don'şoară! Însă ei nu i se păruse mişto. 
Câtuşi de puţin. 

Will aproape se sufocase de atâta râs. Se cocoşase, iar 
părul îi atârna în ochi. Petrecerea avusese loc la vreun an 
după ce pe primele locuri în topurile de muzică se aflau 
grupurile „Beatles” şi „Rolling Stones” şi „Seachers”, iar 
Will, în încercarea-i copilărească de a imita cântăreții la 
modă, îşi lăsase părul lung. Probabil că tocmai părul din 
ochi îl împiedicase să observe furia lui Jessie... Deşi, în mod 
obişnuit, era foarte atent la schimbările ei temperamentale. 


cil re 


Băieţelul continuase doar să râdă până în clipa în care ea 
începuse să spumege de mânie şi înţelesese că va trebui să 
facă ceva ca să dezamorseze explozia dinlăuntru-i. Drept 
pentru care îşi pocnise mult-iubitul frate chiar în gură când 
acesta ridicase, în sfârşit, faţa înspre ea. Lovitura fusese 
foarte puternică şi hohotele de râs ale lui Will se 
transformaseră în urlete de durere. 

Mai târziu, Jessie încercase să îşi spună că urletele 
fuseseră, de fapt, provocate mai degrabă de surpriză decât 
de forţa loviturii ei. Însă, chiar şi la doisprezece ani, reuşise 
să înţeleagă realitatea. îl lovise, îl lovise straşnic. Îi 
plesniseră ambele buze. Îl lovise straşnic. Şi de ce? Pentru 
că făcuse o glumă proastă? Dar Will avea numai nouă ani - 
petrecerea era dată pentru ziua lui de naştere - şi la vârsta 
asta toți copiii fac glume proaste. Nu. Nu gestul lui fusese 
de vină. Ci spaima ei - spaima că, dacă nu va face ceva cu 
valul acela urât şi verde şi - oh! - cât de uriaş, de furie şi 
stânjeneală, acesta o să stingă soarele şi o să explodeze 
înăuntrul ei. În acea zi se confruntase cu primul adevăr din 
viaţa sa: în ea exista o fântână, apa din fântână era otrăvită 
şi, când a pipăit-o, William, de fapt, a scos din adâncuri o 
găleată plină vârf cu o viermuială de spermă şi mucozităţi. 
Şi îl urâse pentru că scosese găleata la suprafaţă. Şi 
înţelegea că tocmai acest sentiment de ură o determinase 
să îl lovească. O înfricoşase mizeria descoperită înăuntrul 
ei. Şi acum, după toţi aceşti ani, îşi dădea seama că încă o 
mai înfricoşează... Şi acum, ca şi atunci, furia îi întovărăşea 
spaima. 

N-o să-mi stingi tu soarele, veni de nicăieri gândul 
aparent fără logică. A/ dracului să fii dacă o s-o faci! 

— N-am niciun chef să despic firul în patru, Gerald. Adu 
cheile şi scoate-mi cătuşele! 

Şi atunci el spuse ceva ce o ului atât de tare, încât, la 
început, crezu că nu a înţeles bine: 

— Şi dacă nu vreau? 

Mai întâi, percepu schimbarea tonului. De obicei, vocea-i 
era poruncitoare, aspră, energică, declarând cu emfază: 
Mare noroc că eu sunt şeful! - însă vocea aceasta 


i lay A 


necunoscută era gravă, murmurând cuvintele. În privire îi 
revenise strălucirea - strălucirea aceea înfierbântată ce o 
excita odinioară, cândva, pe vremuri, într-o altă viaţă. Nu o 
desluşea prea bine, căci ochii lui Gerald erau mijiţi în două 
fante grăsulii în spatele ochelarilor cu rame din aur - dar 
reapăruse. Da, strălucirea reapăruse. 

Şi, apoi, mai era şi situaţia specială a „Domnului 
Plăcerilor”. Căci „Domnul Plăcerilor” nu se ofilise câtuşi de 
puţin. Ba, chiar, părea mai în putere decât îl văzuse/îl 
simţise ea vreodată. 

.„„Poate era doar un joc al imaginaţiei ei. 

Aşa zici tu, tuca? Nu prea cred. 

Analiză toate aceste ultime informaţii, înainte de a reveni 
la întrebarea aceea uluitoare. Și dacă nu vreau? Acum reuşi 
să ajungă la sensul cuvintelor şi, când le înţelese complet, 
simţi cum furia şi teama i se amplifică. Undeva, înăuntrul ei, 
găleata se cufunda iarăşi în fântână. Şi va ieşi la suprafaţă 
plină cu materia aceea viermuitoare, scârboasă - rahat şi 
spermă şi şerpi veninoşi şi puroi. 

Auzi, iarăşi, uşa de la bucătărie izbită de vânt şi auzi, 
iarăşi, lătratul câinelui, disperat, sfâşietor. 

— Ascultă-mă, Gerald, rosti vocea ei cea nouă. 

Jessie îşi dădu imediat seama că vocea aceasta ar fi 
putut să aleagă un moment mai potrivit pentru a-şi face 
cunoscută prezenţa, căci situaţia nu era deloc trandafirie. 
Se afla aici, pe malul pustiu din nordul lacului, 
Kashwakamak, prinsă cu cătuşe de capătul patului, 
îmbrăcată doar cu o pereche de chiloţi micuţi din nailon, 
dar îi admira puterea. Aproape împotriva voinţei sale, 
admira puterea ce răsuna în vocea aceasta nouă. 

— Reuşeşti să înţelegi ce-ţi spun? Ştiu că nu eşti atent 
atunci când vorbesc eu, dar acum, chiar este important să 
mă asculţi. Deci... Mă asculţi? Mă înţelegi? 

Gerald îngenunchease pe pat şi o cerceta cu privirea 
curioasă a unui om de ştiinţă care ştie că a descoperit o 
specie nouă de gândaci. Obrajii acoperiţi cu o reţea fină de 
capilare sparte (semne ale prea multor pahare cu băutură), 
deveniseră vineţii din cauza excitaţiei. O pată de aceeaşi 


Ig 


culoare i se întinsese pe frunte, aidoma unui semn din 
naştere. 

— Da, îi răspunse. 

Vocea murmură cuvântul: maaa. 

— Te ascult, Jessie. Sigur că te ascult. 

— În cazul ăsta, dă-te jos din pat şi adu cheile. O să 
descui asta... 

Şi îşi lovi încheietura dreaptă de capătul patului. 

— ... apoi o să descui asta. 

Acelaşi gest făcut cu încheietura mâinii stângi. 

— Dacă faci chestia asta imediat, o să facem o partidă de 
amor normal, lipsit de excentricităţi, o să avem fiecare câte 
un orgasm şi apoi o să ne întoarcem la viaţa noastră 
normală şi lipsită de excentricităţi din Portland. 

Şi lipsită de sens, gândi. Asta ai uitat să spui. Viaţa 
noastră normală, lipsită de excentricități şi lipsită de sens 
din Portland. Poate că aşa şi era. Sau poate că reacţia ei 
era puţin prea dramatică (descoperi acum că o asemenea 
situaţie - prinsă de pat cu două perechi de cătuşe - putea 
stârni în ea o atitudine teatrală). Insă era bine că nu 
menţionase lipsa de sens a existenţei lor. Ceea ce dovedea 
că această voce nouă şi serioasă nu era deloc nesăbuită. 
Apoi, ca şi cum ar fi vrut să îi contrazică această părere, 
vocea aceasta - vocea ei, de fapt - începu să urce treptele 
de neconfundat ale furiei. 

— Da’ dacă ai de gând să continui să freci menta şi să 
mă enervezi, o să plec direct la soră-mea, o să aflu cum îl 
cheamă pe avocatul care a ajutat-o să divorţeze şi o să-i 
dau un telefon. Să ştii că nu glumesc. Nu mai vreau să 
joc jocul ăsta! 

Acum se întâmplă ceva absolut incredibil; ceva la care nu 
s-ar fi aşteptat nici într-un milion de ani: reapăru rânjetul. 
Precum un submarin care ajuns acasă după o misiune 
lungă şi periculoasă. Însă nu reapariţia rânjetului era 
incredibilă, ci faptul că, acum, Gerald nu mai părea un 
înapoiat mental, dar inofensiv. În clipa aceasta arăta ca un 
nebun furios. 

întinse iarăşi mâna, îi mângâie sânul stâng, apoi îl 


Ste, Il» ARE 


strânse tare. Încheie operaţiunea aceasta dureroasă 
ciupindu-i sfârcul, gest pe care nu-l mai făcuse până atunci. 

— Au, Gerald! Mă doare! 

Bărbatul dădu din cap. Mişcare semnificând seriozitate şi 
satisfacția lucrului bine făcut, însă complet nepotrivită cu 
rânjetul acela hidos. 

— E bine, Jessie. Totul e bine. Parcă ai fi actriţă. Sau 
curvă. O curvă din alea cu multă experienţă. 

Şovăi o clipă; apoi adăugă: 

— Asta-i un compliment. 

— Ce Dumnezeu tot bălmăjeşti? 

Dar ştia foarte bine. Şi acum îi era frică de-a binelea. Prin 
aerul din dormitor se învolbura o piază rea. 

Însă încă mai era furioasă - furioasă ca în ziua când o 
pipăise Will. 

Gerald izbucni în râs: 

— Ce bă/măjesc? Chiar te-am luat în serios la un moment 
dat. Asta bălmăjesc. 

Puse cu duritate mâna pe coapsa ei dreaptă. Vocea-i era 
acum rece şi lipsită de inflexiuni: 

— Desfaci singură picioarele, sau ţi le desfac eu? Şi asta 
face parte din jocul tău? 

— Dă-mi drumul! 

— Da... Când terminăm. 

Gerald îşi folosi şi cealaltă mână, ciupindu-i, acum, sânul 
drept. Şi, de această dată, durerea a fost atât de 
neaşteptată şi de violentă, încât simţi mii de înţepături 
veninoase în tot corpul. 

— Deocamdată, desfă-ţi minunatele picioare, mândra 
mea domniţă! 

ÎI privi cu atenţie şi îşi dădu seama cu groază că el ştia. 
Ştia că nu glumise când îi spusese că nu vrea să mai 
continue jocul. Ştia, dar prefera să ştie că nu ştie. Ce om 
normal ar face aşa ceva? Mare scofală, spuse vocea cea 
serioasă. Când eşti ăl mai tare din parcare în cea mai 
importantă firmă de avocați care există între Boston şi 
Montreal, ai tot dreptul să ştii ce îti convine să ştii; şi să nu 
ai habar de ce nu vrei să ştii. Cred că eşti la ananghie, tuca. 


=o: 


Se întâmplă povestea aia care destramă căsniciile. Sfatul 
meu e să strângi din dinţi şi să inchizi bine ochii, pentru că 
am senzaţia că o să cam fii futută într-un mod nasol. 

Rânjetul. Rânjetul ăla. Hidos. Ordinar. Rău. Tâmp. 

Prefăcându-se că nu ştie. Şi prefăcându-se atât de bine, 
încât ar fi fost capabil să treacă şi testul cu detectorul de 
minciuni. Credeam că se joacă, ar fi spus, cu durere în ochii 
nedumeriţi. Aşa credeam. Şi dacă ea ar fi insistat, 
acuzându-l furioasă, el ar fi recurs, în cele din urmă, la o 
ultimă scuză... Şi s-ar fi strecurat în spatele ei, aidoma unei 
şopârle care se ascunde în spatele unei stânci: /ti plăcea, 
ştii că-ţi plăcea. De ce nu vrei să recunoşti? 

Complăcându-se În  necunoaşterea realităţii. Ştiind 
adevărul, dar intenţionând să îşi ducă treaba până la capăt. 
li prinsese mâinile în cătuşe de capul patului; o făcuse 
având consimţământul ei şi acum (ce naiba, hai, să nu ne 
mai ascundem după vorbe), acum intenţiona să o violeze; 
să o violeze în adevăratul înţeles al cuvântului, în timp ce 
uşa se izbeşte de cadru, în timp ce câinele latră, în timp ce 
cufundarul îşi plânge singurătatea pe lac. Asta 
intenționează să facă. Da, dom'le, ce-i corect e corect: nu 
poţi să zici că te-ai bucurat pe deplin de o fofoloancă dacă 
fofoloanca respectivă nu se zbate sub tine ca o găină vie pe 
un grătar încins: Şi chiar dacă ea s-ar duce la sora ei, 
Maddy, după ce va fi coborât şi această treaptă a umilinţei, 
el va continua să insiste că nici măcar nu se gândise la viol. 

Incepu să-i îndepărteze picioarele cu mâinile-i grăsulii şi 
rozalii. Femeia nu opuse prea multă rezistenţă; cel puţin 
pentru moment a fost prea îngrozită şi prea uluită de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

Aceasta este atitudinea corectă, spuse vocea cunoscută 
dinlăuntru-i. Stai potolită şi lasă-l să-şi facă menarele. Ce 
mare scofală? Şi-a scuipat sămânța în tine de atâtea ori 
până acum şi niciodată nu te-ai împotrivit. Permite-mi să-ți 
amintesc că au trecut câțiva anişori de când erai o 
neprihănită fecioară. 

Şi ce s-ar întâmpla dacă nu ar asculta sfatul dat de voce? 
Ce altă variantă mai exista? 


Îi răspunse imaginea oribilă ce-i apăru în minte. Se văzu 
pe ea însăşi depunând mărturie într-un tribunal de divorţ. 
Nu ştia dacă în statul Maine există tribunale specializate în 
procese de divorţ, însă aceasta nu diminua câtuşi de puţin 
claritatea imaginii. Se văzu îmbrăcată în taiorul ei sobru, de 
culoare roz, - cu bluza din mătase de culoarea piersicii. Işi 
ţinea strâns lipite gleznele şi genunchii. In poală, avea 
micuța poşetă albă. Se văzu cum îi spune judecătorului, 
care semăna cu răposatul Harry Reasoner, că da, într- 
adevăr că l-a însoţit pe Gerald, de bunăvoie, la casa lor de 
vară; că da, îl lăsase să îi prindă mâinile de capul patului cu 
două perechi de cătuşe, marca „Kreig” - tot de bunăvoie şi 
nesilită de nimeni -; şi da, adevărul este că mai jucaseră 
asemenea jocuri şi înainte, deşi niciodată în pustietatea de 
pe malul lacului. 

Da, domnule judecător. Da. 

Da, da, da. 

Gerald îşi vedea de treabă, continuând să-i desfacă 
picioarele, iar Jessie se auzea cum îi povesteşte 
judecătorului despre jocurile lor; mai întâi cu eşarfe din 
mătase; şi apoi ea fusese de acord să adauge ceva 
condimente jocului, trecând, astfel, de la eşarfe, la frânghii 
şi, în cele din urmă, la cătuşe, cu toate că se plictisise 
foarte repede de toată povestea. Ba chiar o dezgusta. Şi, 
de fapt, era atât de scârbită, încât îi îngăduise lui Gerald să 
o convingă să facă drumul de aproape 160 de kilometri 
dintre Portland şi lacul Kashwakamak într-o zi de octombrie; 
era atât de dezgustată, de scârbită şi de revoltată de toate 
fanteziile soţului său, încât îl mai lăsase, încă o dată, să o 
lege ca pe un câine; era atât de dezgustată, de scârbită, de 
revoltată şi de plictisită, încât rămăsese îmbrăcată doar cu 
o pereche de chiloţei din nailon, atât de transparenţi încât 
puteai să citeşti prin ei rubrica de mică publicitate din The 
New York Times. Judecătorul ar fi înţeles întreaga istorie şi 
ar fi compătimit-o din tot sufletul. Bineînţeles că aşa ar fi 
făcut. Cine, oare, ar fi putut avea o altă atitudine? Se vedea 
în boxa martorilor, spunând: „Deci, asta era situaţia: 
stăteam încătuşată de pat, îmbrăcată doar cu o piesă de 


lenjerie intimă, cumpărată de la magazinul „Victoria's 
Secret”, purtând un zâmbet pe buze. Dar m-am răzgândit în 
ultima clipă şi Gerald a ştiut asta, fapt care transformă 
actul lui în viol.” 

Da, dom'le, asta o s-o bage în rahat. Pariez pe ce vrei. 

Se smulse din închipuirea asta oribilă şi îşi dădu seama 
că Gerald încearcă să îi smulgă chiloţii. Ingenuncheat între 
picioarele ei, chipu-i avea o expresie atât de gravă şi 
preocupată încât ai fi fost în stare să crezi că încearcă să îşi 
ia examenul de admitere în Barou, şi nu că are de gând să 
îşi oblige nevasta să întreţină raporturi sexuale cu el. Din 
mijlocul buzei cărnoase i se scurgea, până pe bărbie, o dâră 
albă de salivă. 

Lasă-l Jessie. Lasă-l să-şi scuipe sămânţa. Chestia aia pe 
care o are în ouă îl scoate din minţi şi tu ştii asta. Pe toti 
bărbații îi scoate din minţi. După ce o elimină o să poţi sta 
de vorbă cu el. O să te poti întelege cu el. Aşa că nu mai 
face tămbălău - stai liniştită şi aşteaptă să-şi rezolve 
problema. 

Bun sfat; şi poate că i-ar fi dat ascultare dacă nu ar fi 
existat noua voce dinlăuntru-i. Acesteia îi era limpede că 
sursa obişnuită de sfaturi pentru Jessie - voce pe care, de-a 
lungul anilor, ajunsese să o numească „Supusa Nevastă 
Burlingame” - nu era altceva decât o mare bleagă. Jessie ar 
fi putut, totuşi, să nu se mai împotrivească, însă, două 
lucruri s-au petrecut în acelaşi timp. În primul rând, şi-a dat 
seama că, deşi mâinile-i erau legate de pat, picioarele îi 
erau libere. Şi, chiar în clipa când a avut această revelaţie, 
picătura de salivă care atârna pe bărbia lui Gerald se 
desprinse şi căzu pe abdomenul ei, chiar deasupra 
buricului. | se mai întâmplase ceva asemănător, odată, într- 
o altă viaţă şi, astfel, fu copleşită de o senzaţie oribilă de 
„déjà vu”. Camera păru a se cufunda în întuneric ca şi cum 
ferestrele şi luminatorul ar fi fost înlocuite cu ochiuri din 
sticlă afumată. 

E sperma lui, gândi - cu toate că ştia foarte bine că nu 
era nici vorbă de aşa ceva. E sperma lui afurisită, 
blestemată, ordinară. 


SER ie 


Ceea ce a urmat nu a fost, de fapt, o reacţie îndreptata 
împotriva lui Gerald, ci împotriva senzaţiei dezgustătoare 
care, izvorând din adâncurile zăvorâte ale minţii, îi inundă 
întreaga fiinţă. Acţionă fără să se gândească, dezlănţuindu- 
se aidoma unei femei cuprinse de panică şi scârbă 
instinctivă în momentul în care îşi dă seama că un liliac i s- 
a încâlcit în păr. 

Îşi trase picioarele; genunchiul drept de-abia evitând 
bărbia lui Gerald; şi apoi îşi împinse tălpile. Cu toată forţa 
de care era capabilă. Talpa dreaptă izbi din plin burta lui 
Gerald. Călcâiul stâng aproape strivi rădăcină ţeapănă a 
penisului soţului ei, precum şi testiculele care atârnau 
aidoma unui fruct copt, dar stricat pe dinăuntru. 

Gerald se clătină, fundul i se prăbuşi pe gambele grase şi 
fără păr. Îşi înălţă capul spre luminator şi spre tavanul alb 
pe care se unduiau razele soarelui şi scoase un urlet 
răguşit. Chiar atunci, ţipă şi cufundarul de pe lac - răspuns 
venit din străfundurile iadului. Însă lui Jessie i se păru că era 
vorba de solidaritatea masculină. 

Ochii lui Gerald nu mai erau întredeschişi şi strălucitori în 
anticiparea plăcerilor ce ar fi avut să urmeze. Erau holbaţi 
şi tot atât de albaştri ca şi minunatul cer din acea zi (gândul 
de a admira un asemenea cer reflectându-se în apele 
lacului înconjurat de pustietatea ruginie a toamnei o făcuse 
să se hotărască atunci când Gerald o sunase, îi spusese că 
îşi aranjase treburile la serviciu şi o întrebase dacă vrea să 
meargă la cabană unde, eventual, să rămână şi peste 
noapte). În ochii soţului ei lucea atâta durere încât simţi 
nevoia să privească în altă parte. Gâtul îi devenise o hartă 
cu văi şi şiruri de dealuri create de tendoanele încordate. 
Jessie gândi - Nu i le-am mai văzut din vara aia ploioasă 
când a renunţat la grădinărit. 

Intensitatea urletului începu să scadă. Un zeu, sau ce-o fi 
fost, avea o telecomandă de tip „Gerald” şi micşora 
volumul. Sigur că nu exista aşa ceva; pur şi simplu zbierase 
foarte mult, poate chiar vreo treizeci de secunde şi nu mai 
avea aer. Cred că l-am lovit cam tare, îi trecu prin minte. 
Petele roşii de pe obraji şi cuta de pe frunte deveniseră 


= DA 


vineţii. 

L-ai lovit tare! - se auzi vocea înspăimântată a Nevestei 
Supuse. Tare, tare de tot! 

Mda; grozavă lovitură, ce zici? - visător tonul din vocea 
cea nouă. 

Ţi-ai lovit soțul în coaie! ţipă Nevasta cea Supusă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, cine-ți dă dreptul să faci aşa ceva? 
Cine-ti dă dreptul să faci glume din astea? 

Ştia răspunsul, sau credea că îl ştie: o făcuse deoarece 
soţul ei intenţionase să o violeze şi să se scuze, apoi, 
explicând că nu fusese altceva decât o neînțelegere între 
doi soţi care aveau o căsnicie armonioasă şi se hotărâseră 
să încerce un joc sexual absolut nevinovat. Jocul a fost de 
vină, ar fi ridicat el din umeri. Jocul, nu eu. N-o să-l mai 
jucăm, dacă nu-ți place, Jess. Ştiind, bineînţeles că nimic 
din ce va face sau va spune nu o va mai convinge vreodată 
să îşi lase mâinile prinse în cătuşe. Nu, aici se încheia 
povestea. Gerald ştiuse asta tot timpul şi îşi dorise un final 
apoteotic. 

Umbra neagră pe care o sesizase în încăpere scăpase de 
sub control, exact conform temerilor ei. Parcă Gerald încă 
mai urla, deşi din gura lui pietrificată într-o mască a durerii 
nu ieşea niciun sunet (cel puţin niciun sunet pe care ea să îl 
audă). Chipul i se congestionase atât de tare, încât aproape 
i se înnegrise. Vena jugulară - sau artera carotidei, dacă 
asta mai conta acum - îi pulsa furibundă sub pielea netedă 
a gâtului. Vena - sau artera - părea gata să explodeze şi 
Jessie simţi fulgerul unei spaime teribile. 

— Gerald? 

Vocea-i tremură, era vocea unei fetiţe care a spart un 
obiect de valoare la petrecerea unei prietene. 

— Gerald, te simţi bine? 

Întrebase ridicolă, incredibil de ridicolă, însă mult mai 
simplă decât cele care i se zvârcoleau în gânduri: Gerald, 
cât de tare te-am lovit? Gerald, crezi că ai să mori? 

Fireşte că n-o să moară - Nevasta cea Supusă era 
nervoasă. L-ai lovit şi l-ai lovit tare şi ar trebui să te căieşti, 
dar n-o să moară. N-o să moară nimeni. 


2 o 


Gura încreţită, tremurândă, a lui Gerald nu rosti niciun 
cuvânt de răspuns. Işi pusese o mână pe pântece; cu 
cealaltă îşi ţinea giuvaierurile rănite. Acum şi le ridică încet 
până deasupra mamelonului stâng. Şi le aşeză acolo: 
pereche de păsări rozalii şi dolofane, prea obosite să mai 
zboare. Forma unui picior gol - piciorul gol al lui Jessie - se 
contura pe stomacul bombat al soţului ei. Roşie, acuzatoare 
urmă, pe carnea lui trandafirie. 

Gerald expira - sau încerca să o facă - emanând vapori 
care miroseau a ceapă putrezită. Asta-i ultima suflare - 
fulgeră gândul lui Jessie. La fundul plămânilor noştri se află 
o cantitate de aer, zece la sută din volumul total, rezervată 
pentru ultima suflare. Aşa am învăţat la biologie, nu? Parcă 
aşa e. Ultima suflare, ultima respirație a celor care se 
îneacă sau a celor care sunt sugrumaţi. După această 
ultimă suflare ori leşini, ori... 

— Gerald! zbieră cu o voce stridentă şi furioasă. 

— Respiră, Gerald! 

Ochii lui Gerald se bulbucară ca ochii unei păpuşi şi reuşi 
să soarbă foarte puţin aer pe care îl folosi pentru a rosti un 
ultim cuvânt. Un ultim cuvânt al acestui om care, deseori, 
părea a fi alcătuit numai din cuvinte. 

— ... inima... 

Şi atât. 

— Gerald! 

Vocea-i nu mai era doar furioasă, ci şi îngrozită: vocea 
unei profesoare, fată bătrână, căreia un puşti din clasa a 
doua i-a ridicat fusta ca să le arate colegilor iepuraşii de pe 
budigăii ei. 

— Gerald, încetează cu prostiile şi respiră-n pizda mă-tii! 

Gerald nu vru. Ochii i se rotiră în orbite, dezvăluind albul- 
gălbui. Limba-i explodă din gură cu zgomot de băşină. Un 
şiroi de urină tulbure, portocalie ţâşni din penisul flasc şi 
câţiva stropi fierbinţi împroşcară genunchii şi coapsele 
femeii. Urletul lui Jessie a fost prelung şi strident. Acum nu 
şi-a dat seama că a tras de lanţul cătuşelor pentru a se 
îndepărta cât de repede şi cât de mult posibil de el. Işi 
strânse, cu zvâcnet, picioarele sub ea. 


zi 


— Termină, Gerald! Potoleşte-te până nu cazi din pa... 

Prea târziu. Chiar dacă o mai auzea, deşi logica îi şoptea 
că aşa ceva nu era posibil, era prea târziu. Spatele i se 
arcui, trăgând trunchiul peste marginea patului. Restul 
operaţiunii a fost îndeplinit de gravitație. Gerald 
Burlingame, cu care, odinioară, Jessie mâncase prăjituri cu 
cremă stând în pat, se răsturnă, cu genunchii în sus şi capul 
în jos, aidoma unui puşti neîndemânatic ce încearcă să îşi 
impresioneze prietenii aruncându-se în bazinul de înot al 
şcolii. Femeia ţipă iarăşi la auzul sunetului sec produs de 
impactul dintre craniul soţului ei şi podeaua din lemn. Ca şi 
cum un ou uriaş ar fi fost spart de marginea unui vas din 
piatră. Ar fi dat orice numai să nu-l fi auzit. 

Apoi, linişte. Întreruptă numai de geamătul îndepărtat al 
drujbei. În faţa ochilor larg deschişi ai lui Jessie înflorea un 
trandafir gri care creştea şi creştea; şi când petalele-i o 
cuprinseră, ca aripile prăfuite ale unei molii uriaşe, 
acoperind realitatea din jur, singurul sentiment clar definit 
al femeii a fost o imensă recunoştinţă. 


2 


Era pe un culoar nesfârşit, rece, mustind de ceaţă albă, 
culoar înclinat într-un unghi imposibil, aidoma celor din 
filme ca „Zona Crepusculară” sau „Coşmarul de pe Strada 
Elm”. Goală, simţea cum frigul o strânge în braţe de 
gheaţă. O dureau muşchii spatelui, ai gâtului şi ai umerilor. 

Trebuie să ies de-aici, dacă nu vreau să mă îmbolnăvesc 
- gândi ea. Deja am cârcei din cauza cetii şi umezelii. 

(Deşi ştia că ceața şi umezeala nu au nicio vină.) 

Și Gerald a pățit ceva. Nu-mi aduc aminte exact ce are, 
dar cred că-i e rău. 

(Deşi ştia că nu folosise cuvintele potrivite.) 

Straniu, însă, o parte din ea nu voia să părăsească acel 
culoar cufundat în ceaţă. Această parte îi şoptea că i-ar fi 
mult mai bine dacă ar rămâne aici. Şi că îi va părea foarte 
rău dacă va încerca să revină în lumea reală. Aşa că a mai 
rămas o vreme înconjurată de fuioarele ceţii. 

Lătratul unui câine o smulse de acolo şi o readuse în 
realitate. Lătrat oribil, adânc şi gâfâit, ţâşnind, însă, din 
când în când, cu câte un urlet strident, în registrul acut. 
Urletul îţi perfora timpanele şi te făcea să te gândeşti că, 
fără doar şi poate, animalul vomită aşchii. Mai auzise 
lătratul acesta, deşi ar fi fost mai bine - chiar mult mai bine 
- dacă ar fi reuşit să nu îşi amintească unde, sau când, sau 
ce se întâmplase atunci. 

Doar o făcu să se mişte - stângul, dreptul, ăl cu paie, ăl' 
cu fân - şi, brusc, îşi dădu seama că ar putea vedea mai 
bine prin ceaţă dacă ar deschide ochii. Drept pentru care îi 
deschise. Privirii nu i se înfăţişă vreun coridor al spaimelor 
din „Zona Crepusculară”, ci dormitorul casei lor de vară de 
pe malul nordic al Lacului Kashwakamak - zonă cunoscută 
sub numele de Notch Bay. Îi era atât de frig pentru că purta 
numai o pereche de bikini; o dureau umerii şi gâtul pentru 
că mâinile-i erau prinse cu cătuşe de capătul patului iar 
partea de jos a trupului îi alunecase atunci când leşinase. 
Nici vorbă de culoar închinat într-un unghi imposibil. Nici 


y: a 


vorbă de ceaţă albă şi umedă. Real nu era decât câinele 
care încă mai lătra, înnebunit. Părea mai aproape de casă, 
acum. Dacă l-ar auzi Gerald... 

Gândul la Gerald îi provocă un spasm, iar spasmul aduse 
cu sine fulgere spiralate de durere prin muşchii contractaţi, 
oprindu-se în dreptul coatelor. lar Jessie îşi dădu seama cu 
groază ameţită că antebraţele îi erau amorţite şi că, în loc 
de mâini, parcă avea mănuşi umplute cu pireu congelat. 

O să mă doară, gândi. 

Şi îşi aminti totul... mai ales clipa în care Gerald s-a lovit 
cu capul de duşumea. Soţul ei era întins pe jos - mort sau 
leşinat - şi ea zăcea pe pat gândindu-se cât de neplăcut era 
să aibă mâinile amorţite. lată până unde poate merge 
egoismul. 

Dacă-i mort, e numai vina lui, explică vocea dură. 

Incercă să mai adauge câteva adevăruri usturătoare, însă 
Jessie îi puse căluş. Deoarece nu devenise încă pe deplin 
conştientă, avea, astfel, acces mai uşor la arhiva de 
amintiri şi îşi dădu, brusc, seama cui aparţinea vocea aceea 
uşor nazală, tăioasă, cu inflexiuni sarcastice. Era a colegei 
ei de cameră din vremea facultăţii, Ruth Neary. Acum Jessie 
nu mai era deloc mirată, Ruth dovedise întotdeauna o 
generozitate ieşită din comun când era vorba să spună ce 
gândeşte, iar sfaturile ei o scandalizau cel mai adesea pe 
ingenua ei colegă din Falmouth Foreside... şi, de fapt, cam 
asta şi intenţiona. Ruth era o persoană de caracter şi Jessie 
nu se îndoise niciodată că, de fapt, Ruth credea şaizeci la 
sută din judecăţile de valoare pe care le enunţa cu emfază; 
şi că făcuse doar patruzeci la sută din lucrurile cu care se 
lăuda. Când era vorba de sex, probabil că procentajul era 
mai mare. Ruth Neary, prima femeie pe care o cunoscuse 
vreodată Jessie, care refuza cu obstinaţie să îşi radă părul 
de pe picioare şi de la subţiori; Ruth, cea care umpluse faţa 
de pernă a unui consilier antipatic cu gel de duş cu aromă 
de căpşuni; Ruth, cea care îşi făcuse un titlu de glorie din a 
participa la toate mitingurile studenţeşti şi din a asista la 
toate spectacolele experimentale. Chiar dacă sunt un eşec, 
tuca, există întotdeauna posibilitatea ca un tip mişto să se 


ayo 


dezbrace în pielea goală, explicase unei Jessie uluite, dar 
fascinate, după ce se întorsese de la o reprezentaţie 
studenţească intitulată „Fiul papagalului lui Noe”. Nu că 
ăsta ar fi obiceiul, dar câteodată aşa se întâmplă - şi cred 
că, de fapt, ăsta e scopul pieselor scrise şi jucate de 
studenți - tipi şi tipe care se dezbracă şi se mozolesc în 
public. 

De ani de zile nu se mai gândise la Ruth şi acum Ruth îşi 
făcuse sălaş în gândurile ei, oferindu-i perle de înţelepciune 
ca în vremurile de demult. Şi, mă rog, de ce nu? Cine era 
mai în măsură să îi dea sfaturi în această clipă, când 
mintea-i era gelatinoasă iar ea era cuprinsă de o tulburare 
fără margini, dacă nu Ruth Neary, care, după Universitatea 
din New Hampshire trecuse prin trei căsnicii, două tentative 
de suicid şi patru cure de dezintoxicare? Buna, draga de 
Ruth: alt exemplu elocvent al modului în care Generaţia 
Dragostei făcuse tranziţia înspre întunecatul Ev Mediu. 

— Isuse, asta-i tot ce-mi lipsea, exclamă; şi propria-i voce 
răguşită şi îmbâcsită o înspăimântă mai mult decât 
amorţeala din mâini şi antebraţe. 

Incercă să se tragă spre capătul patului, în poziţia în care 
se aflase înainte de prăbuşirea lui Gerald (oare sunetul 
acela oribil de ou spart făcuse parte din vis? Spera din tot 
sufletul să fi fost aşa). lar amintirile despre Ruth au fost 
înghiţite de taifunul panicii, în momentul în care şi-a dat 
seama că nu se putea mişca absolut deloc. Inţepături 
spiralau iarăşi prin muşchii ei, însă nimic altceva nu se 
întâmplă. Braţele îi atârnau, înclinate, deasupra capului, 
nemişcate şi lipsite de simţuri ca ramurile unui arțar cioplit 
în piatră. Creierul ei făcu din nou priză cu realitatea - o, da, 
spaima e cel mai bun leac împotriva leşinului - şi inima-i îşi 
acceleră ritmul. Atât. Înaintea ochilor i se înfăţişă o 
imagine, extrem de clară, desprinsă dintr-o carte de istorie: 
un cerc de oameni care râd în hohote, râd cu răutate şi 
arată cu degetul spre o tânără cu capul şi mâinile prinse în 
butuci. Cocârjată ca o vrăjitoare din basme, iar părul îi 
atârnă peste obraz ca linţoliul unui condamnat la moarte. 

Numele ei este Supusa Nevastă Burlingame şi a fost 


condamnată pentru că şi-a lovit soțul, tresări gândul. 
Nevasta cea Supusă este pedepsită pentru că nu au reuşit 
să o prindă pe cea cu adevărat vinovată... cea a cărei voce 
seamănă cu vocea fostei mele colege de cameră din 
facultate. 

Dar, oare, /ovit era cuvântul potrivit? Nu era mai corect 
să spună că acum împărțea dormitorul cu un mort? Nu era 
mai corect să spună că malul dinspre Notch Bay era în 
întregime părăsit şi doar un câine dădea târcoale 
pustietăţii? Nu era mai corect să spună că, dacă ar fi 
început să ţipe, nu i-ar fi răspuns decât cufundarul? Doar el, 
şi nimeni altcineva? 

Parafraza versurilor lui Poe, o trezi la cumplita realitate. 
Acum înţelese de-a binelea ce se petrece şi panica - pasăre 
neagră, de pradă - o învălui cu aripile-i mirosind a mormânt 
putrezit. Şi o ţinu strâns vreo douăzeci de secunde (deşi 
Jessie ar fi jurat că panica a orbit-o aproape cinci minute). 
Inutilă, o fărâmă de rațiune se păstră în străfundurile minţii 
ei doar ca să asiste, spectator îngrozit, la zvârcolirile femeii, 
cu părul fluturându-i când îşi mişca spasmodic capul dintr-o 
parte într-alta - ca un gest de negare a realităţii; doar ca să 
îi audă urletele răguşite şi înspăimântate. 

Inţepeni când o străfulgeră durerea la baza gâtului, chiar 
deasupra umărului stâng. Un cârcel. Şi încă unul foarte 
puternic. Cu un geamăt, Jessie îşi lăsă capul să cadă iarăşi 
între stinghiile de mahon care formau capul patului. 
Muşchiul încordat era îngheţat şi tare ca piatra. Faptul că 
efortul îi înţepase în mii de locuri braţele şi mâinile amorţite 
nu reprezenta nimic pe lângă această nouă durere 
cumplită. 

Fără să se gândească, mişcându-se instinctiv, Jessie îşi 
sprijini bine călcâiele în cuvertură, îşi ridică fesele şi, 
împingând, reuşi să ajungă în poziţie cât de cât şezândă. 
Coatele i se îndoiră şi tensiunea din umeri şi braţe se mai 
diminuă. O clipă mai târziu îi trecu şi cârcelul din umăr. 

Afară, vântul - se înteţise, luând locul brizei uşoare de 
mai devreme - izbucni în rafale, oftând din rărunchi printre 
pinii de pe povârnişul dintre casă şi lac. În bucătărie (aflată, 


e NES 


undeva, în alt univers), uşa, pe care ea şi Gerald uitaseră să 
o închidă, se izbi iarăşi de canatul umflat: o dată, de două 
ori, de trei ori, de patru ori. Nu se auzeau decât aceste 
zgomote. Doar acestea şi nimic altceva. Acum câinele nu 
mai lătra şi drujba nu mai râgâia. Chiar şi cufundarul părea 
a fi plecat în pauză de masă. 

Imaginea unui cufundar aflat în pauză de masă, sorbindu- 
şi tacticos cafeaua şi chiar stând la taclale cu câteva 
domnişoare din aceeaşi specie îi aduse în gât un hărâit 
croncănitor. În împrejurări mai puţin neplăcute, hârâitul 
acesta prăfos ar fi putut fi considerat un chicotit. Reuşi să îi 
îndepărteze şi ultima urmă de panică, lăsând-o încă 
înfricoşată, dar, cel puţin, iarăşi stăpână pe propriile-i 
gânduri şi acţiuni. Şi-i mai lăsă un gust de metal ruginit. 

Asta-i gustul adrenalinei, tuca, sau cum s-o fi numind 
secreția aia hormonală pe care o emană corpul atunci când 
îți cresc cleşti şi iți vine să te urci pe pereți. Dacă te 
întreabă cineva vreodată ce e panica, poti să le spui că e o 
pată afectivă albă care-ţi lasă în gură un gust metalic, de 
parcă ai fi supt un pumn de monede. 

Antebraţele îi vibrau şi, în cele din urmă, furnicăturile i se 
răspândiră şi în degete. Îşi strânse şi îşi desfăcu pumnii de 
câteva ori, strâmbându-se de durere de fiecare dată. 
Auzind clinchetul stins al lanțurilor de la cătuşe care se 
izbeau de capătul patului, se gândi, preţ de o clipă, dacă nu 
cumva ea şi Gerald nu fuseseră nebuni - căci aşa i se părea 
acum, cu toate că era sigură că existau mii de oameni care 
jucau jocuri asemănătoare în fiecare zi. Chiar citise undeva 
că existau persoane animate de un pervers spirit sexual, 
persoane care se spânzurau de bunăvoie şi apoi începeau 
să se masturbeze când începea să se reducă alimentarea 
cu sânge a creierului. Asemenea poveşti nu făceau altceva 
decât să-i confirme convingerea că, pentru bărbaţi, 
penisurile nu erau un dar, ci un blestem. 

Dar dacă fusese doar un joc (doar atât şi nimic altceva), 
de ce cumpărase Gerald cătuşe adevărate? Asta era o 
întrebare cu adevărat interesantă, nu? 

Tot ce se poate; însă, nu cred că-i cea mai importantă 


E ip 


întrebare în momentul de faţă, Jessie. Tu ce zici? o întrebă 
Ruth Neary dinlăuntrul gândurilor. Era uluitor pe câte 
direcţii se putea desfăşura, simultan, mintea omenească. 
Astfel, se pomeni întrebându-se ce se alesese, oare, de 
Ruth, pe care o văzuse ultima oară cu zece ani în urmă. 
Trecuseră cel puţin trei ani de când nu mai primise nicio 
veste de la ea. Ultima fusese o carte poştală înfăţişând un 
tânăr în costum de catifea roşie, înzorzonat cu broderii. 
Gura tânărului era deschisă şi limba-i roşie era foarte 
sugestivă. ÎNTR-O ZI PRINŢUL MEU ÎMI VA DA LIMBI, spunea 
cartea poştală. Banc tâmpit de Epocă Modernă, gândise 
Jessie atunci. Epoca Victoriană l-a avut pe Anthony Trollope, 
Generaţia Pierdută l-a avut pe H.L. Mencken; iar noi ne-am 
împotmolit într-un maldăr de felicitări scabroase şi 
autocolante care mimează umorul: FACEŢI DRAGOSTE, NU 
CAFEA! 

Cartea poştală purta o ştampilă neclară din Arizona 
împreună cu informaţia că Ruth se alăturase unei 
comunităţi de lesbiene. Jessie nu fusese deosebit de 
surprinsă la aflarea acestei veşti; meditase, chiar, asupra 
faptului că vechea ei prietenă, îngrozitor de enervantă şi 
uluitor de melancolică în acelaşi timp, îşi găsise, în sfârşit, 
pătrăţica pe marea tablă de şah a vieţii. 

Pusese cartea poştală primită de la Ruth, în sertarul de 
sus, din partea stângă a biroului său, sertar în care ţinea 
teancuri de corespondenţă la care probabil că nu va 
răspunde niciodată. Şi atunci a fost ultima oară când se mai 
gândise la vechea ei colegă de cameră. Până acum. Ruth 
Neary, cea care tânjea după o motocicletă Harley-Davidson, 
dar care avea două mâini stângi când era vorba de tehnică; 
Ruth, cea care se rătăcea deseori în campusul universităţii, 
chiar şi după trei ani petrecuţi acolo; Ruth, cea care 
plângea întotdeauna când uita o mâncare pe plită până se 
făcea scrum, iar asta i se întâmplase atât de des în ultima 
perioadă a convieţuirii lor, încât era o minune că nu 
incendiase întreaga clădire. Cât de ciudat i se părea că 
vocea serioasă, care emana atâta încredere, îi aparţinea lui 
Ruth. 


RE i e 


Câinele începu să latre iarăşi. Părea a nu se fi mişcat din 
loc. Sigur că stăpânul lui nu era vânător; niciun vânător nu 
s-ar fi încurcat cu o asemenea gură-spartă de ajutor. Şi 
dacă, să presupunem, stăpânul şi câinele ieşiseră la 
plimbare, cum de lătratul venea din acelaşi loc? 

Pentru că ai avut dreptate, şopti gândul. Nu există niciun 
stăpân. Vocea aceasta nu era nici a lui Ruth şi nici a 
Nevestei Supuse şi, în niciun caz nu era nici vocea ei (dacă 
mai avea voce); era foarte tânără şi foarte speriată. Şi, 
aidoma celei a lui Ruth, i se părea cunoscută. £ doar un 
câine vagabond. Şi e singur. N-o să te ajute, Jessie. N-o să 
ne ajute. 

Gând mult prea sumbru. Căci, de fapt, nu avea de unde 
să ştie dacă câinele era vagabond sau nu. Nu avea de unde 
să ştie asta cu exactitate. Şi până nu va şti, refuza să 
creadă. 

— Dacă nu-ţi place, pupă-mă undeva! vocea-i răguşită îi 
arse gâtul. 

Trebuia să se ocupe mai întâi de Gerald. Aproape uitase 
de el din cauza panicii şi durerii care-i urmase. 

— Gerald? 

Vocea-i era încă prăfuită, venind, parcă, de foarte 
departe. Işi drese glasul şi mai încercă o dată. 

— Gerald! 

Nimic. Absolut nimic. Niciun răspuns. 

Insă asta nu înseamnă că e mort, stai blândă, muiere, nu 
mai abera. 

Stătea chiar foarte blândă - mulţumesc mult pentru sfat - 
şi n-avea nici cea mai mică intenţie să abereze. Cu toate 
acestea, îşi simţea măruntaiele clocotind pe un foc 
crescând de groază, senzaţie ce semăna uluitor de mult cu 
dorul profund de casă. Era adevărat că, deşi Gerald nu îi 
răspunsese, asta nu însemna că ar fi murit; dar însemna că 
era leşinat. 

Și probabil mort, adăugă Ruth Neary. Chiar că nu vreau 
să te întristez, Jess, dar nu-i auzi respirația, nu? De obicei 
auzi respirația celor care şi-au pierdut cunoştinţa; inhalează 
fornăit aerul, nu? 


MESE pe 


— De unde pizda mă-sii să ştiu? 

Dar asta era o tâmpenie. Ştia. Ştia chiar foarte bine 
pentru că în liceu lucrase ca infirmieră voluntară şi nu-ţi 
trebuia prea mult ca să recunoşti sunetele morţii; moartea 
nu suna nicicum. Moartea era tăcere. Ruth ştia totul despre 
perioada petrecută de Jessie în spitalul din Portland - 
despre anii pe care Jessie însăşi îi numea „Anii-Ploscă” - dar 
vocea asta ar fi ştiut oricum, chiar dacă Ruth nu ar fi ştiut; 
pentru că vocea aceasta nu era a lui Ruth; vocea aceasta 
era a ei. Trebuia să fie atentă, căci vocea aceasta a ei 
părea a avea o voinţă proprie. 

Ca vocile pe care le-ai mai auzit, murmură vocea tânără. 
Vocile pe care le-ai auzit după ziua întunecată. 

Dar nu voia să se gândească la asta. Niciodată nu voia să 
se gândească la asta. Nu avea deja destule probleme? 

Însă vocea lui Ruth avea dreptate: de obicei, oamenii în 
stare de inconştienţă, mai ales cei care leşinaseră ca 
urmare a unei lovituri la cap, horcăiau. Ceea ce însemna 
că... 

— Probabil că a murit, şopti cu vocea-i răguşită. Asta e. 

Se aplecă uşor înspre stânga, cu grijă, atentă la mușchiul 
de la baza gâtului. Nu ajunsese încă la lungimea maximă a 
lanţului de la mâna dreaptă, când văzu un braţ dolofan şi 
rozaliu şi jumătate din mână - ultimele două degete, de 
fapt. Mâna dreaptă a lui Gerald; ştia asta deoarece lipsea 
verigheta de pe inelar. Îi vedea semilunile albe de pe 
unghii. Întotdeauna Gerald fusese excesiv de preocupat de 
înfăţişarea mâinilor şi unghiilor lui. De-abia acum Jessie îşi 
dădu seama de amploarea acestei preocupări vanitoase. 
Cât de puţine lucruri remarcăm câteodată. Cât de puţine 
lucruri mai remarcăm după ce credem că am văzut absolut 
tot. 

Și eu cred la fel, dar te rog ceva, dulceaţo: trage 
perdeaua chiar acum, pentru că nu vreau să văd mai multe. 

Nu. Nimic altceva. Dar a refuza să vadă era un lux pe 
care nu şi-l putea permite, cel puţin în condiţiile date. 

Continuând să se deplaseze cu grijă exagerată, încercând 
să îşi menajeze umărul şi gâtul, Jessie mai alunecă înspre 


stânga, atât cât îi permitea lungimea lanţului. Nu prea mult 
- doar cinci sau şase centimetri maximum - dar reuşi să 
vadă o parte din braţul lui Gerald, o parte din umărul lui 
drept şi puţin din cap. Nu era sigură, dar parcă observase 
câteva picături de sânge în părul lui rar. Insă nu putea să fi 
observat aşa ceva. Aceasta îi era speranţa. 

— Gerald? şopti. Gerald, mă auzi? Te rog, spune că mă 
auzi. 

Niciun răspuns. Nicio mişcare. Ca o rană deschisă, 
purulentă, avu iarăşi senzaţia aceea de dor de casă. 

— Gerald? şopti iarăşi. 

De ce vorbeşti în şoaptă? E mort. Bărbatul care, cândva, 
ti-a făcut o surpriză fermecătoare ducându-te într-o 
călătorie la Aruba - îti dai seama? - şi care, la un revelion, 
şi-a pus pantofii tăi din piele de crocodil la urechi, ca pe 
nişte cercei... Bărbatul acela e mort. Aşa că de ce dracului 
vorbeşti în şoaptă? 

— Gerald? 

Urlă de data aceasta. 

— Gerald. Trezeşte-te! 

Urletul readuse panica. Readuse  convulsiile. Nu 
nemişcarea şi tăcerea lui Gerald îi transformaseră gândurile 
în meduze moarte, ci faptul că panica nu dispăruse. Panica 
era încă acolo, dând târcoale raţiunii sale, aidoma unei 
păsări de pradă care pândeşte o femeie rătăcită în 
întunecimea pădurii. 

Dar tu nu te-ai rătăcit, încercă să o liniştească Supusa 
Nevastă Burlingame. Însă Jessie nu avea încredere în vocea 
aceasta. Autocontrolul suna fals; luciditatea-i era numai o 
spoială. Știj exact unde te afli. 

Ştia, într-adevăr. La capătul unui drum de ţară, 
întortocheat, brăzdat de făgaşe; drum care se desprindea 
din Bay Lane la vreo trei kilometri la sud de casa lor de 
vară. Drumul de ţară era o alee pavată cu frunze de 
toamnă, frunze roşii, frunze galbene; şi frunzele acelea 
erau martori tăcuţi ai pustietăţii locului. Malul lacului era 
regatul vacanţelor de vară şi, din câte ştia Jessie, drumul 
acesta nu mai fusese folosit de la întâi septembrie. 


Sunt singură. Soțul meu zace mort pe podea. Eu sunt 
legată de pat cu cătuşe. Chiar dacă urlu până rămân fără 
glas, tot n-o să rezolv nimic, tot n-o să mă audă nimeni. 
Probabil că tipul cu drujba e singura persoană din 
apropiere. Şi când zic „apropiere” mă gândesc la o distanţă 
de vreo şapte-opt kilometri. Sau, la fel de bine, poate fi pe 
malul celălalt al lacului. Câinele mă aude, dar e un câine 
fără stăpân. Gerald e mort. Păcat. N-am avut de gând să-l 
omor, dar măcar a murit destul de repede. Eu n-am să am 
şansa asta. Dacă niciun cunoscut din Portland nu începe să 
îşi facă probleme din cauza absenței noastre; şi asta n-o să 
se întâmple cel puțin o vreme de acum încolo... 

Nu trebuie să se gândească la asta. Raționamentul 
readuse panica. Şi, în curând, ochii nebuni; îngroziţi, ai 
panicii se vor holba în ochii ei. Nu, nu trebuie să se mai 
gândească la asta. Nenorocirea era, însă, că o dată ce 
gândurile au luat-o la vale, nu le mai poţi opri. 

Dar poate că asta şi meriţi, răsună vocea pisăloagă a 
Supusei Neveste Burlingame. Poate că asta meriti. Pentru 
că tu l-ai ucis, Jessie. N-are niciun sens să-ți faci iluzii că n- 
ai avea nicio vină. Sigur că Gerald nu era chiar foarte 
sănătos şi sunt convinsă că atacul de cord l-ar fi surprins 
oricum, mai devreme sau mai târziu - la birou, pe şosea, 
îndreptându-se spre casă, încercând să-şi aprindă ţigara, în 
vreme ce un camionagiu furios şi grăbit îl claxonează să îi 
facă loc. Numai că n-ai fost în stare să aştepţi momentul 
acela, nu? O, nu, în niciun caz tu, micuța Jessie, fetița cea 
cuminte a lui Tom Mahout. Nu puteai să stai dracului 
potolită şi să-l laşi să-şi scuipe sămânţa. Jessie Burlingame 
declară: „Niciun bărbat nu are dreptul să mă încătuşeze. ” A 
trebuit să i-o tragi tu. La propriu. Aşa-i? Și ai făcut-o ştiind 
că termostatul lui depăşise linia roşie care anunță pericolul. 
Hai să nu ne mai ascundem după cuvinte, drăguțo: l-ai 
omorât. Aşa că poate chiar asta meriti: să zaci aici, 
încătuşată de pat. Poate... 

— În ce căcat am intrat, oftă. 

Se simţi nespus de uşurată să audă cealaltă voce - vocea 
lui Ruth - ieşind chiar din gura ei. Uneori (de fapt... poate 


ey a E 


că „deseori” era un cuvânt mult mai potrivit), detesta 
vocea Nevestei Supuse; o detesta şi, în acelaşi timp, se 
temea de ea. Era pripită şi capricioasă, ştia asta; însă era şi 
puternică, atât de puternică încât nu i se putea împotrivi. 

Supusa simţea mereu nevoia să o critice spunându-i că 
nu şi-a cumpărat o rochie potrivită, sau că a ales cel mai 
prost furnizor pentru petrecerea pe care Gerald o dădea în 
fiecare an pentru colegii săi de la firmă şi soțiile acestora 
(cu mica precizare că Jessie organiza, de fapt, petrecerile; 
Gerald se fâţâia încoace şi încolo, dând tot felul de indicaţii 
absurde şi primind aprecieri pentru reuşita petrecerii). 
Supusa era cea care o bătea la cap să slăbească trei 
kilograme. Vocea Supusei nu i-ar fi dat pace nici dacă i s-ar 
fi văzut coastele. Dă-/e dracului de coaste! li spărgea 
gândurile cu tonalități de picamer. Vită-te la țâțe, muiere! 
Și dacă nu-ți vine nici atunci să-ți vergi matele, uită-te la 
coapse! 

— Ce căcat, mai spuse o dată, încercând să dea mai 
multă fermitate vocii, însă sesiză un tremur uşor în glas. 

Şi asta nu era bine. Nu era bine deloc. 

— Ştia că vorbesc serios... Ştia. A cui e vina, atunci?? 

Dar era adevărat? Poate că da - îi observase hotărârea 
de a nu lua în seamă expresia întipărită pe chipul ei şi nici 
inflexiunile aspre din ton, căci acestea i-ar fi stricat tot 
jocul. Dar, pe de altă parte, poate că nu observase nimic; 
Gerald nu o mai luase niciodată în serios în ultimii zece- 
doisprezece ani. Işi făcuse o a doua natură din a nu mai 
auzi ce spune soţia lui, cu excepţia discuţiilor casnice sau a 
stabilirii unor vizite (să nu uiţi, Gerald, în ziua cutare, la ora 
cutare, suntem invitaţi la familia cutare). Singurele situaţii 
în care o auzea cu adevărat erau momentele când ea făcea 
observaţii răutăcioase în legătură cu greutatea lui sau cu 
cantităţile tot mai mari de alcool pe care le turna în el. Da, 
o auzea atunci. Şi se enerva. Insă considera atitudinea lui 
Jessie ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor: 
peştele înoată, pasărea zboară, nevasta te cicăleşte. 

Atunci, la ce se aşteptase ea din partea acestui om? Să-l 
audă spunând: „Da, draga mea, te eliberez de îndată şi 


vreau să-ţi mulţumesc pentru faptul că m-ai trezit la 
realitate”? 

Probabil că naivitatea din ea, fetiţa aceea cu ochi limpezi 
se aşteptase exact la aşa ceva. 

Drujba, care îşi râgâise şi îşi graseiase lucrul undeva, 
departe, tăcu brusc. Şi câinele şi cufundarul până şi vântul 
- toţi tăcuseră. lar tăcerea era o pătură groasă de praf 
depus pe mobila dintr-o casă părăsită de mai bine de zece 
ani. 

Vocea pe care o auzi acum era chiara ei: 

— Doamne, Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule. Sunt 
singură. Sunt singură. 


meei. pee 


3 


Jessie închise ochii. Cu şase ani în urmă încercase câteva 
şedinţe de psihoterapie. Fără niciun succes. Şi fără să îi 
spună lui Gerald, din cauza sarcasmului lui... Fără doar şi 
poate sarcasmului s-ar fi adăugat şi iritarea la gândul că 
soţia lui ar fi putut dezvălui anumite lucruri intime unui 
străin. Încercase să explice că toate problemele ei sunt 
provocate de stres, iar Nora Callighan, medicul ei terapeut, 
o învățase o tehnică simplă de relaxare. 

Multă lume consideră număratul până la zece a fi metoda 
prin care doar Donald Rățoiul incearcă să se calmeze, îi 
spusese Nora. Însă, atunci când numeri rar până la zece, 
pârghiile emoționale revin în poziția lor inițială. Şi cine nu 
simte, cel puțin o dată pe zi, nevoia de a-şi repoziționa 
pârghiile emoționale, are probleme mult mai grave decât 
ale tale sau ale mele. 

Şi vocea aceasta era clară - destul de clară încât să-i 
aducă un surâs melancolic pe buze. 

Îmi plăcea Nora. Mult. 

Dar, îşi dăduse, oare, seama de asta la vremea 
respectivă? Nu mai ştia; aşa cum nu mai ştia de ce anume 
renunţase la şedinţele de psihoterapie din după-amiezile de 
marţi. Sigur, se trezise, dintr-odată, copleşită de o mulţime 
de probleme legate de tot felul de acţiuni de binefacere. 
Aşa-i când e să se aleagă praful - iată o nouă expresie 
mustind a înţelepciune. Rahat. Probabil că a făcut bine că 
nu s-a mai dus la Nora. Dacă nu ştiai când să pui punct, 
terapia ar fi continuat şi ar fi tot continuat, până când tu şi 
psihoterapeutul v-aţi fi trezit la o şedinţă de grup în ceruri. 

Asta nu contează acum. Hai, numără. Incepe cu degetele 
de la picioare, aşa cum te-a învățat Nora. 

Bine. N-are ce să strice. 

Unu - lăbuțele mele, zece degetele, dolofănele. 

Numai că opt degete erau strâmbe, iar cele mari erau 
noduroase. 

Doi - picioarele lungi şi frumoase. 


==" 40 


De fapt, nu prea lungi. Nu avea decât un metru cincizeci 
şi şapte. Însă Gerald decretase că avea picioare foarte 
frumoase, deşi în sensul demodat al sex-appealului feminin. 
Întotdeauna o amuzase această opinie a soţului ei, căci 
Gerald părea a nu observa genunchii - cioturi pe trunchiul 
unui copac - şi coapsele-i durdulii. 

Trei - zambilica-n floare. 

Drăgălaşă - chiar prea drăgălaşă - însă deloc ieşită din 
comun. Îşi ridică puţin capul, ca şi cum ar fi vrut să arunce 
o privire înspre locul cu pricina, însă ochii îi rămaseră 
închişi. N-avea nevoie să-i deschidă: coabita cu acest 
accesoriu de prea multă vreme. Între picioarele ei se afla 
un triunghi de păr creţ şi roşcat crescut în jurul unei 
despicături modeste, asemănătoare unei cicatrice urât 
vindecate. Lucrul acesta - organul acesta care, într-adevăr, 
reprezenta ceva mai mult decât o bucată de carne 
înconjurată de fibre musculoase - nu i se părea câtuşi de 
puţin a poseda vreun statut legendar; şi totuşi deţinea 
calităţi mitice în conştiinţa colectivităţii masculine: canionul 
magic. Capcana în care, până la urmă, cădeau ferecaţi 
chiar şi cei mai sălbatici unicorni. 

— Mamă, mamă, ce căcat! zâmbi, fără să îşi deschidă 
ochii. 

Însă nu era niciun fel de căcat. Despicătura aceea era 
ţinta poftelor oricărui bărbat heterosexual; dar, totodată, 
era deseori şi obiectul inexplicabilului lor dispreţ, al 
neîncrederii şi urii lor. Nu sesizai furia întunecată în toate 
glumele lor, însă le bântuia tonul, aidoma fantomelor din 
castelele Scoției. Şi exista un banc dureros ca o muşcătură 
de viperă. Ce-i femeia? Suport pentru pizdă. 

Încetează, Jessie! îi porunci Nevasta cea Supusă pe un 
ton supărat şi plin de dezgust. /ncetează în clipa asta! 

Jessie îşi dădu seama că de această dată, Nevasta cea 
Supusă chiar avea dreptate. Reîncepu să numere. Patru - 
şoldurile (prea late); şi cinci - abdomenul (prea gras). Şase 
- sânii, despre care ea credea că sunt frumoşi. Bănuia, 
totodată, că Gerald era puţin dezamăgit de albăstriul 
venelor, observat prin transparenţa pielii de sub curbele 


BY în Na 


domoale ale sânilor. Sigur. Ţâţele mimozelor din revistele 
lui nu dezvăluiau instalaţia care le activează. Şi, în plus, 
mimozele din reviste nu aveau firişoare de păr în jurul 
sfârcurilor. 

Şapte - umerii (prea laţi); opt - gâtul (care arătase 
binişor, însă, în ultimii ani, pielea - netedă, pe vremuri - 
căpătase un aspect cam fleşcăit); nouă - bărbia mică; şi 
zece - 

— Stai puțin! Stai, dracului, puțin! furia era evidentă în 
vocea care nu ştia de glumă. Ce tâmpenie mai e şi asta? 

Jessie îşi strânse şi mai tare ochii, uluită de câtă furie şi 
detaşare simţea în această voce. Violenţa-i o făcea să nu 
mai pară deloc o voce venită din străfundurile minţii sale, ci 
parcă era vocea unui intrus - un spirit străin, care voia să o 
posede aşa cum spiritul lui Pazuzu posedase fetiţa din 
„Exorcistul”. 

Nu răspunzi? - întrebă Ruth Neary, nume de cod: Pazuzu. 
În regulă, poate că-i prea complicat pentru tine. Să încerc 
să reformulez: cine a transformat litania de relaxare 
(apropo, Nora Callighan nu le are cu rimele) într-o 
autocritică atât de virulentă? 

Nimeni, şopti sfios gândul. Dar îşi dădu seama imediat că 
vocea n-ar fi acceptat un asemenea răspuns. Nevasta cea 
Supusă. Ea m-a învățat. 

Ba nu, o contrazise Ruth, dezgustată de această 
încercare mediocră de a da vina pe altcineva. Supusa e 
cam prostuță şi acum e foarte speriată, dar, de fapt, e o 
fată de zahăr şi a fost întotdeauna animată de cele mai 
bune intentii. Intențiile rele sunt ale celui care a 
transformat poezioara Norei, Jessie. Nu-ţi dai seama? Nu 
vezi că... 

— Nu văd nimic, pentru că ţin ochii închişi. 

Vocea tremurândă şi subţire era cea a unei fetiţe. 
Aproape că-şi deschise ochii, dar simţi că nu ar face decât 
să îşi înrăutăţească situaţia. 

Cine a fost acela, Jessie? Cine ţi-a vârât în cap că eşti 
urâtă şi inutilă? Cine ti l-a ales pe Gerald Burlingame drept 
tovarăş de suflet şi Făt-Frumos cu ani înainte - ca tu să-l 


= 


cunoşti la întrunirea Partidului Republican? Cine a fost cel 
care a hotărât că el nu este doar ceea ce iţi trebuie, ci 
exact ceea ce meriti? 

Cu un efort teribil, Jessie reuşi să alunge vocea - toate 
vocile, spera din tot sufletul - din minte. Reîncepu litania de 
relaxare, cu voce tare de această dată. 

— Unu: lăbuţele mele, zece degeţele, dolofănele; doi: 
picioarele lungi şi frumoase; trei: zambilica-n floare; patru: 
şoldurile, unduioase şi dulci; cinci: abdomenul, unde pun 
ce-am mâncat. 

Nu-şi amintea restul versurilor (ceea ce era, probabil, un 
lucru bun; bănuia că Nora le compusese sperând că, într-o 
bună zi, îi vor fi publicate în vreuna din revistele de 
specialitate împrăştiate pe măsuţa din sala de aşteptare a 
cabinetului ei), drept pentru care inventă: 

— Şase: sânii; şapte: umerii; opt: gâtul... 

Se opri să îşi tragă răsuflarea şi observă cu uşurare cum 
galopul năvalnic al inimii se transformase într-un trap vioi. 

— ... nouă: bărbia; zece: ochii. Deschideţi-vă, ochi ai mei! 

Urmă propriu-i îndemn şi dormitorul redeveni realitatea 
din juru-i, o realitate întrucâtva nouă şi - cel puţin pentru 
moment - aproape la fel de încântătoare ca atunci când îşi 
petrecuse prima vară aici, împreună cu Gerald. Asta se 
întâmplase în 1979, dar, acum, vara aceea i se părea la 
depărtare de mii de ani lumină în trecut. 

Jessie privi pereţii gri, tavanul alb şi înalt pe care se 
reflectau undele strălucitoare ale lacului, cele două ferestre 
mari situate de-o parte şi de cealaltă a patului. Cea din 
stânga dădea înspre vest, descoperind promontoriul, panta 
blândă de sub el şi uluitoarea strălucire albastră a lacului. 
Fereastra din dreapta îţi dezvăluia o privelişte mult mai 
puţin romantică - aleea din faţa casei şi rablagitul ei 
Mercedes cenuşiu, vechi de opt ani, cu pistrui de rugină pe 
barele de protecţie. 

Observă acum baticul cu fluturi înrămat şi agăţat pe 
peretele din faţa patului, deasupra măsuţei de toaletă. Nu 
se miră deloc - şi ăsta era un semn, gândi superstiţioasă - 
când îşi dădu seama că baticul era cadoul pe care îl primise 


43 


de la Ruth când împlinise treizeci de ani. Nu putea distinge 
semnătura cusută cu aţă roşie, dar o ştia: Neary '83. Alte 
mii de ani lumină în trecut. 

Lângă fluturii înrămaţi (cu totul lipsit de cel mai 
elementar simţ estetic, deşi niciodată nu avusese destul 
curaj să îi atragă atenţia lui Gerald asupra acestui fapt), 
atârna halba frăţiei Alpha Gamma Rho a soţului ei. Rho nu 
era chiar cea mai strălucitoare stea din universul frăţiilor 
studenţeşti - membrii altor organizaţii îi spuneau „Alpha- 
Cur” - însă Gerald purta insigna cu un soi de mândrie 
perversă şi ţinea halba atârnată pe perete. lar prima bere a 
verii obişnuia să o bea din ea, în fiecare iunie când veneau 
la casa lor de vacanţă. Acest ritual o făcea să se întrebe 
uneori, cu mult înainte de spectacolul de astăzi, dacă 
fusese în toate minţile când acceptase să se mărite cu 
Gerald. 

Cineva ar fi trebuit să pună capăt întregii poveşti - o 
durea gândul. Cineva ar fi trebuit să o facă, pentru că uite 
unde am ajuns. 

Pe scaunul de lângă uşa de la baie zăceau azvâărlite fusta 
elegantă şi bluza fără mâneci pe care le purtase în ziua 
aceasta caldă de toamnă; sutienul atârna de clanţa uşii de 
la baie. Razele strălucitoare ale soarelui, îndreptându-se 
spre crepuscul, brăzdau cuvertura patului şi picioarele ei, 
transformându-i puful de pe coapse în licăriri aurii. Însă nu 
era pătratul de lumină care acoperise întregul pat la ora 
unu şi nici dreptunghiul de la ora două; razele formau acum 
o bandă lată care se va îngusta din ce în ce mai mult. Şi, 
deşi o întrerupere a curentului electric dereglase afişajul 
ceasului de pe măsuţa de toaletă (clipea cu obstinaţie 
numai ora douăsprezece), fâşia de lumină îi spunea că în 
curând va fi ora patru după-amiaza. Nu peste multă vreme, 
panglica de lumină va aluneca de pe pat şi ea va începe să 
vadă umbre în colţuri şi sub măsuţa de lângă perete. Şi, 
când panglica se va transforma în fir şi va aluneca de-a 
lungul podelei şi va urca încet pe peretele din capătul 
celălalt al camerei, umbrele vor ieşi pe furiş din 
ascunzătorile lor şi se vor răspândi prin cameră ca nişte 


— 44 — 


pete de cerneală, devorând lumina. Soarele se îndrepta 
spre asfinţit, va apune într-o oră, o oră şi jumătate, cel 
mult; patruzeci de minute mai târziu va fi întuneric. 

Gândul acesta nu readuse panica - nu încă - dar îi 
înfăşură mintea într-o membrană a tristeţii şi inima în 
vaporii jilavi ai spaimei. Se văzu: întinsă în pat, cu mâinile 
prinse în cătuşe de capătul acestuia, cu Gerald zăcând mort 
pe jos, alături; ea şi Gerald în întuneric, mult după ce 
bărbatul cu drujba se va fi întors la nevasta şi copiii care-l 
aşteptau în casa lor luminată, după ce câinele va fi pornit 
să rătăcească prin alte locuri şi unic tovarăş îi va fi rămas 
cufundarul ăla nenorocit de pe lac; doar atât şi nimeni 
altcineva. 

Domnul şi doamna Burlingame petreceau împreună o 
ultimă, lungă noapte. 

Cu ochii la halba de bere şi la baticul cu fluturi, 
împreunare total nepotrivită ce putea fi acceptată numai 
într-o asemenea casă, folosită doar un anotimp pe an, 
Jessie se gândi cât de uşor îi este să îşi amintească trecutul 
şi cât de uşor i-ar fi să se aventureze în proiectarea unor 
eventuale variante ale viitorului (deşi această îndeletnicire 
se putea dovedi extrem de neplăcută). Cel mai greu îi era 
să rămână în prezent, însă trebuia să îşi dea toată silinţa să 
o facă. Această situaţie dificilă s-ar fi putut transforma într- 
o adevărată tragedie dacă ar fi permis gândurilor să 
hoinărească pe alte meleaguri. Nu se putea baza pe vreun 
deus-ex-machina care să o scoată din rahatul în care 
intrase - şi asta era cruda realitate. Dacă ar reuşi să se 
descurce singură, ar fi minunat: ar scăpa de jena pe care ar 
simţi-o dacă ar fi fost dezlegată de vreun ajutor de şerif 
care ar întreba-o ce naiba s-a întâmplat. lar ea, aproape 
goală, ar trebui să îi răspundă şi să îi suporte privirile 
pofticioase aruncate asupra trupului alb al proaspetei 
văduve. 

Mai erau încă două probleme urgente. Ar fi dat orice să 
reuşească să le alunge, măcar pentru un timp, însă nu 
putea. Trebuia să meargă la baie şi îi era sete. În clipa 
aceasta, nevoia de a-şi goli vezica era mai puternică decât 


= 45. 


setea. Dar, de fapt, setea o neliniştea cel mai tare. Dacă nu 
va reuşi să scape de cătuşe şi să ajungă la un robinet, nu 
peste multă vreme situaţia se va agrava atât de tare, încât, 
deocamdată, refuza să se gândească la o asemenea 
posibilitate. 

Ar fi mai mare râsul să mor de sete la două sute de metri 
de cel de-al nouălea lac ca mărime din Maine. 

Clătină din cap. Nu ăsta era al nouălea lac din Maine. La 
ce se gândise? Al nouălea lac este Dark Score, unde 
mergea cu părinţii, fratele şi sora ei. Cu mulţi ani în urmă. 
Înainte de apariţia vocilor. Înainte de.. 

Întrerupse gândul. De foarte multă vreme nu se mai 
gândise la Dark Score şi nu avea nici cea mai mică intenţie 
să pornească acum pe drumul acelor amintiri, oricât de 
dramatică ar fi fost situaţia în care se afla. Mai bine să se 
concentreze asupra setei. 

ȘI, adică, la ce să te gândeşti, tuca? E o stare 
psihosomatică, nimic altceva. Ji-e sete pentru că ştii că nu 
poți să te ridici să-ți iei un pahar cu apă. Simplu ca bună 
Ziua. 

Însă nu era chiar atât de simplu. Se luptase cu soţul ei şi 
cele două lovituri pe care i le aplicase declanşaseră o 
reacţie în lanţ care avusese ca rezultat moartea lui. La 
rândul ei, suferea de pe urma efectelor secundare ale 
risipei de hormoni. Termenul folosit pentru a descrie 
această stare era „şoc”, iar setea este unul dintre cele mai 
obişnuite simptome ale şocului. Ar fi trebuit să se considere 
norocoasă că nu i se uscase şi mai mult gura; cel puţin 
deocamdată; şi... 

Poate există o soluție. 

Gerald era, prin excelenţă, o persoană a tabieturilor; şi 
unul dintre acestea era să aibă un pahar cu apă la 
îndemână, pe etajera de deasupra patului. Îşi răsuci capul 
spre dreapta, îl ridică puţin şi... da, iată-l: un pahar înalt, 
plin cu apă şi aburit de cuburile de gheaţă care se topiseră. 
Paharul era aşezat pe un suport ca nu cumva să lase vreo 
urmă pe etajeră. Dragul de Gerald, cât de atent obişnuia el 
să fie chiar şi la cele mai mici detalii! 


BERS s 


Privind picăturile de condens de pe pereţii paharului, 
Jessie simţi primul spasm de sete adevărată. Îşi umezi 
buzele. incepu să alunece înspre dreapta, atât cât îi 
permitea lanţul cătuşelor. Vreo treisprezece centimetri, însă 
reuşi să ajungă în partea cealaltă a patului - partea lui 
Gerald. Observă câteva pete întunecate pe cuvertură. Le 
privi câteva clipe cu ochi goi şi apoi îşi aminti că, înainte de 
a-şi da sfârşitul, muşchii uretrei lui Gerald se relaxaseră. 
Privi iute înspre paharul cu apă, aşezat deasupra patului, pe 
un suport rotund din carton. 

Intinse încet, încet, mâna, încercând să îl atingă. Nu 
izbuti. Vârfurile degetelor se opriră la vreo şapte centimetri 
distanţă de pahar. Senzaţia de sete - gât aspru, limbă 
amară - veni şi dispăru iarăşi. 

Dacă nu apare nimeni sau dacă nu găsesc o metodă să 
mă eliberez până mâine dimineață, nici măcar n-o să mai 
fiu în stare să mă uit la pahar. 

Crivăţul izbucnit din logica acestei presupuneri îi strânse 
inima în ghearele spaimei. Numai că n-o să mai fie aici 
mâine dimineață. Ideea asta era complet ridicolă. 
Nebunească. Cretină. Nici măcar nu merita s-o ia în 
considerare. Nici... 

Încetează, auzi comanda vocii serioase. Încetează! 

Şi aşa făcu. 

Insă ideea nu era complet ridicolă. Pur şi simplu refuza să 
accepte eventualitatea că ar putea muri aici. Desigur că 
asta era cea mai mare tâmpenie posibilă. Totuşi, ar putea 
petrece aici ore nesfârşite, ore îngrozitoare, dacă nu va 
reuşi să îşi facă ordine în gânduri. 

Nesfârşite, îngrozitoare... şi chiar dureroase, îi confirmă, 
nervoasă, Nevasta cea Supusă. Dar durerea ar reprezenta o 
penitență, nu? Ispăşirea păcatelor. Ţi-ai făcut-o singură. 
Sper că nu sunt prea pisăloagă dacă îti amintesc că ar fi 
fost suficient doar să-l laşi să-şi scuipe sămânța şi... 

— Eşti o pisăloagă, Supuso - o întrerupse Jessie. 

Nu-şi amintea dacă mai vorbise vreodată tare cu vreuna 
din vocile dinlăuntrul gândurilor ei. Poate că începuse să îşi 
piardă minţile. 


B, iy e 


Închise iarăşi ochii. 


— 48 — 


4 


Acum, pe catifeaua cenuşie care îi căptuşea pleoapele nu 
îşi mai reprezenta propriu-i trup, ci întreaga încăpere. 
Fireşte că personajul principal era tot ea - da, sigur că da - 
Jessie Mahout Burlingame, această femeie care încă nu a 
împlinit patruzeci de ani, această femeie care încă arată 
bine la un metru, cincizeci şi şapte şi şaizeci de kilograme, 
această femeie cu ochi cenuşii, păr acaju (de cinci ani, de 
când îi apăruseră primele fire de păr alb începuse să 
folosească şampon colorant şi era convinsă că Gerald nu îşi 
dăduse seama). Această femeie, pe numele ei Jessie 
Mahout Burlingame, care intrase în căcat până peste cap, 
fără să ştie, măcar, cum şi de ce. Această femeie, Jessie 
Mahout Burlingame, posibilă văduvă a lui Gerald, mamă a 
nimănui, priponită de patul ăsta blestemat cu două perechi 
de cătuşe. 

Îşi concentră întreaga atenţie asupra acestora din urmă. 

Patru cătuşe, fiecare pereche prinsă cu un lanţ din oţel 
îmbrăcat în cauciuc, cu o lungime de aproximativ zece 
centimetri. Îşi aminti că Gerald îi spusese că fiecare brățară 
avea câte un braţ cu zimţi care regla lungimea lanţului. Era, 
astfel, posibil să scurtezi la maximum lanţul până când 
mâinile prizonierului erau strânse dureros, una lângă 
cealaltă. Însă Gerald, în infinita-i generozitate, nu scurtase 
niciodată lanţul. 

Oare de ce n-o făcuse? gândi acum. La urma urmelor, nu 
era decât un joc... Nu-i aşa, Gerald? 

Se părea că întrebarea aceasta o obseda: fusese un 
simplu joc şi pentru Gerald? 

Ce-i femeia? şopti o altă voce, voce străină, voce de 
extraterestru, venită din fântână cu apă neagră dinlăuntru- 
i. Nimic altceva decât un suport însuflețit pentru o pizdă. 

Cară-te, hotări Jessie. Cară-te, nu-mi eşti de niciun folos. 

Însă vocea de extraterestru refuză să se supună. În 
schimb, întrebă: 

De ce are femeia şi gură şi pizdă? Ca să poată geme şi să 


— 49 — 


se poată pişa în acelaşi timp. Alte întrebări, drăgălaşo? 

Nu. Dată fiind calitatea de coşmar a răspunsurilor 
primite, nu, nu mai avea nicio întrebare. Îşi roti încheieturile 
în cătuşe. Pielea se frecă de oţel. Se strâmbă puţin, dar 
durerea nu era deloc insuportabilă şi mâinile i se mişcau 
uşor. Era sau nu era posibil ca Gerald să fi crezut că femeia 
a fost creată pentru a oferi un suport însufleţit unei pizde, 
însă nu îi strânsese tare cătuşele! Ar fi protestat chiar ea, 
mai demult, nu astăzi (cel puţin aşa credea şi niciuna din 
vocile interioare nu o contrazise). Totuşi, diametrul 
cătuşelor era prea mic pentru a putea să îşi scoată mâinile 
din ele. 

Sau nu? 

Jessie îşi smuci uşor mâinile. Cătuşele alunecară înspre 
încheieturi şi, apoi, brăţările din oţel se blocară pe 
îmbinarea de oase şi tendoane. 

Trase şi mai tare. Acum o durea. Îşi aminti, dintr-odată, 
cum Tăticu' trântise, din greşeală, portiera maşinii lor peste 
mâna stângă a lui Maddy. Doamne, cum mai urlase! | se 
fracturase un os - Jessie nu îşi mai amintea denumirea 
acestuia - în schimb, îşi amintea mândria cu care Maddy 
arăta tuturor gipsul, spunând: „Mi-am rupt şi ligamentul 
posterior.” Când o auzeau, Jessie şi Will începeau să râdă, 
deoarece - credeau ei - oricine ştia că „posterior” era 
termenul ştiinţific pentru popou. Râsul lor era blând, 
surprins, în niciun caz batjocoritor, dar Maddy se repezea 
afară din încăpere, neagră la faţă ca un nor care vesteşte o 
furtună aprigă. Se ducea să îi pârască la Mămica. 

Ligament posterior, trase mai tare, în pofida durerii 
crescânde. Ligamentul posterior şi osul cubital, sau cam 
aşa ceva. Nu contează. Dacă tu crezi că poți scăpa de 
cătuşe, fă-o, puică. De restul o să aibă grijă un doctor, după 
ala. 

Trase din ce în ce mai tare, sperând să vadă cătuşele 
alunecând şi eliberându-i mâinile. Dacă ar mai fi alunecat 
încă puţin, foarte puţin, nici măcar o jumătate de 
centimetru ar fi fost nemaipomenit - ar fi reuşit să treacă 
de proeminenţele osoase şi nu ar fi rămas de depăşit decât 


țesutul moale. Ce puţin, aşa spera. Degetele mari aveau şi 
ele oase proeminente, dar măcar să ajungă până acolo. 

Tare şi mai tare. Efortul şi durerea îi strâmbară 
trăsăturile. Muşchii braţelor se reliefau sub piele ca nişte 
arcuri albe. Sudoarea îi perlă sprâncenele, obrajii, buza 
superioară. Îşi linse buza, dintr-un reflex inconştient. 

Era mare durerea, însă nu durerea o sili să se oprească, 
ci realizarea faptului că, deşi muşchii îi erau încordaţi la 
maximum, nu reuşise să mai deplaseze cătuşele nici măcar 
cu un milimetru. Speranţa că ar fi reuşit să se descătuşeze 
astfel mai pâlpâi o clipă şi se stinse. Definitiv. 

Eşti sigură că ai tras cât de tare ai putut? Sau ţi se pare, 
numai, pentru că te-a durut prea tare? 

— Nu, răspunse, nedeschizând ochii. Am tras cât de tare 
am putut. 

Dar întrebarea din cealaltă voce, simțită şi nu auzită, 
continua să planeze asupra ei, aidoma unui semn de 
întrebare din benzile desenate. 

Apăruseră urme adânci şi albe în carnea încheieturilor - 
sub degetul mare, pe dosul mâinii şi peste traseele subţiri 
şi albăstrii ale venelor - în locurile muşcate de oţelul 
brăţărilor. Incheieturile îi pulsau dureros, deşi nu mai trăgea 
de cătuşe, ci îşi ridicase mâinile, apucându-se de una din 
stinghiile de la capul patului. 

— Of, Doamne! 

Şoapta-i tremurândă era răguşită. 

— Căcatul e mai mare decât mi-am închipuit. 

Trăsese, oare, cât de tare era în stare? Aşa făcuse? 

Nu mai contează - îşi ridică privirea la jocul de lumini şi 
umbre reflectat pe tavan. Nu mai contează şi o să-ți şi spun 
de ce - dacă aş fi în stare să trag mai tare o să pățesc exact 
ce a pătit Maddy când s-a trântit portiera. Or să mi se 
frângă oasele, ligamentele posterioare vor plesni ca nişte 
benzi de cauciuc, iar articulațiile vor exploda ca nişte ținte 
de carton la o tarabă de tir, într-un parc de distracții. 
Singura diferență ar fi că, în loc să zac aici, încătuşată şi 
însetată, aş zăcea încătuşată, însetată şi cu ambele 
încheieturi zdrobite. Pe urmă, s-ar umfla. Cât de cinică e 


pi 


viața uneori: Gerald a murit înainte de-a apuca să mă 
încalece; şi, cu toate astea, mi-a tras cel mai tare futai din 
câte există. 

Bun. Hai sa ne gândim la alte soluţii. Care ar fi astea? 

Niciuna, tonul Nevestei celei Supuse era înecat în lacrimi 
şi se părea că, nu peste multă vreme, biata de ea o să 
clacheze. 

Jessie aşteptă ca cealaltă voce, vocea lui Ruth, să facă o 
sugestie. Tăcere. Ruth dispăruse aşa cum revenise. Fără de 
veste. Poate că plecase cu stolul de cufundari. Treaba ei. 
Treaba lui Jessie era, acum, să încerce să se descurce 
singură: 

Bun, hai să mă gândesc ce pot face. Ce să fac cu 
afurisitele astea de cătuşe acum, când m-am convins că mi- 
e imposibil să mi le scot? Ce opțiune îmi mai rămâne? 

Vocea cea nouă, vocea tânără, pe care încă nu o 
identificase, interveni: 

Sunt câte două cătuşe. Ai încercat să îți scoti mâinile din 
ele şi n-ai reuşit... Dar te-ai gândit la cele fixate de capătul 
patului? Te-ai gândit? 

Jessie îşi arcui gâtul ca să poată observa stâlpii de la 
căpătâiul patului, care era puţin mai mic decât un pat 
dublu, tocmai bun pentru făcut dragoste, dar nu prea 
confortabil pentru un somn bun. 

Aceasta nu fusese un neajuns nici pentru ea şi nici pentru 
Gerald, căci de vreo cinci ani obişnuiau să doarmă în 
camere separate. Ea hotărâse aşa; nu îi mai putea suporta 
sforăitul, care devenea, parcă, tot mai asurzitor pe măsură 
ce anii treceau. |n rarele ocazii când aveau oaspeţi 
dormeau împreună în patul acesta. Altminteri, nu se 
întâlneau pe acest teritoriu decât dacă făceau dragoste. Şi, 
ca să fim sinceri, sforăitul de avion cu reacţie al lui Gerald 
nu constituise adevăratul motiv pentru care ea ceruse 
imperativ camere separate. Fusese doar o metodă prin care 
să obţină ce îşi dorea, fără să rănească orgoliul exacerbat 
al soţului ei. Motivul real fusese de natură olfactivă. De la 
început îi displăcuse izul transpiraţiei de peste noapte a lui 
Gerald. Mai târziu mirosul acesta îi provoca o stare de 


ME = 


vomă. Chiar dacă Gerald ar fi făcut duş înainte de culcare, 
mirosul acru de whisky începea să îi iasă prin pori pe la 
două noaptea. 

Până anul acesta, ritualul fusese următorul: o partidă de 
sex - slăbuţ, făcut de mântuială şi din obligaţie - urmată de 
câteva minute de moţăială (cea mai plăcută parte a întregii 
acţiuni, din punctul ei de vedere), după care Gerald făcea 
duş şi o lăsa în pace. Însă, din luna martie, Gerald adusese 
anumite modificări acestui ritual. Eşarfele şi cătuşele - 
îndeosebi acestea din urmă - păreau să îl excite într-un fel 
în care sexul tradiţional nu reuşise niciodată. Şi deseori se 
prăbuşea epuizat, adâncit în somn, alături de ea. 
Schimbarea nu o deranjase prea tare, deoarece activitatea 
respectivă avea loc, de obicei, dimineaţa, iar Gerald 
mirosea a transpiraţie simplă - nu a  transpiraţie 
amestecată cu băutură. Şi, dacă se gândea mai bine, parcă 
nici nu mai sforăia atât de tare. 

Însă toate partidele astea de sex cu eşarfe şi cătuşe 
avuseseră loc în casa din Portland. E drept că ne-am 
petrecut o parte din lunile iulie şi august aici, în casa de 
vacanță, dar când am făcut sex - foarte rar, de altfel - am 
folosit poziția tradițională: Tarzan deasupra, Jane sub el. 
Niciodată până astăzi nu am jucat aici jocul lui Gerald. Oare 
de ce? 

Poate din cauza ferestrelor. Înalte şi fără draperii. Gerald 
se tot lăuda că va înlocui geamul cu folie reflectorizantă. 
Da, sigur, va pune folie reflectorizantă. Asta repeta într-una 
până... până... 

Până astăzi, încheie propoziţia Nevasta cea Supusă. A; 
dreptate, probabil că ferestrele l-au împiedicat să îşi joace 
jocul. Nu i-ar fi convenit câtuşi de puţin să fie surprins de 
vreunul dintre vecini, venit ca să-l întrebe dacă e interesat 
de o partidă de golf, în plină partidă de sex, căzut grămadă 
peste doamna Burlingame care, din pură întâmplare, era 
legată de pat cu o pereche de cătuşe. Vestea s-ar fi 
răspândit imediat... 

Doi lăbari scârbavnici, asta-i părerea mea - se auzi vocea 
acră a lui Ruth. Dar sunt oameni, ce să-i faci?! Şi povestea 


ar fi fost prea picantă ca să nu o spună tuturor. Şi mai e 
ceva, Jessie... 

Jessie o întrerupse. Era un gând pe care nu ar fi vrut să îl 
audă rostit în prezenţa vocii plăcute, însă teribil de afectate 
a Nevestei celei Supuse. 

Mai exista posibilitatea ca Gerald să nu îi fi cerut 
niciodată să îşi joace jocul aici pentru că îi fusese teamă să 
nu fie întrerupţi de vreun nepoftit. Ce nepoftit? 

Bine, hai să spunem că o parte din Gerald credea cu 
adevărat că femeia nu reprezintă nimic altceva decât un 
suport însuflețit pentru o pizdă. Insă cealaltă parte, să-i 
zicem „caracterul cel bun al lui Gerald”, ştia că lucrurile nu 
stau tocmai aşa. Şi s-ar putea ca tocmai „caracterul cel bun 
al lui Gerald” să se fi temut ca, nu cumva, într-o bună zi, 
lucrurile să nu scape de sub control. De fapt, nu chiar asta 
s-a şi întâmplat? 

Idee greu de combătut. Şi dacă această derulare a 
evenimentelor nu definea, cu acuratețe ce anume 
înseamnă „să-ţi scape lucrurile de sub control”, Jessie se 
dădea bătută, nereuşind să găsească un exemplu mai 
potrivit. 

Se simţi învăluită în singurătate şi tristeţe ca în nişte 
pături de gheaţă, însă refuză cu înverşunare să privească 
înspre locul unde zăcea Gerald. Nu ştia dacă îşi regretă 
soţul, însă ştia că în niciun caz nu era momentul să se 
gândească la asta. Totuşi, ar fi fost bine să îşi amintească 
ceva plăcut despre bărbatul alături de care petrecuse atâţia 
ani. lar amintirea modului în care acesta adormea lângă ea 
după ce făceau dragoste era una dintre amintirile plăcute. 
Nu-i plăcuseră eşarfele şi ajunsese să deteste cătuşele. Insă 
îi plăcea să îi urmărească somnul, îi plăcea să vadă cum se 
netezeau ridurile pe chipu-i bucălat şi rozaliu. 

Şi, într-un fel, acum Gerald dormea iarăşi lângă ea, nu? 

Gândul acesta îi îngheţă până şi carnea de pe coapse, 
unde încă mai stăruia fâşia îngustă de soare. Goni gândul - 
sau, cel puţin încercă să îl alunge - şi continuă să 
examineze căpătâiul patului. 

Stâlpii erau fixaţi pe laturi. Drept rezultat, braţele îi erau 


— 54 — 


întinse - nu foarte incomod, din cauza celor aproximativ 
treisprezece centimetri ai lanţului cătuşelor. Patru scânduri 
orizontale erau prinse între cei doi stâlpi. Scânduri din 
mahon, ca şi restul patului, simplu decorate. Cândva, 
Gerald avusese ideea copilărească de a-şi grava inițialele 
pe scândura din mijloc, însă ea reuşise să îl convingă să 
renunţe. N-avea de gând să pretindă că e o puştoaică 
îndrăgostită care crestează pe pupitru o inimioară alături 
de numele iubitului. 

Etajera era fixată deasupra  scândurii superioare, 
suficient de sus pentru ca nimeni să nu îşi lovească fruntea 
de ea. Acolo se aflau paharul cu apă al lui Gerald, câteva 
cărţi broşate, rămase din timpul verii şi, în capătul dinspre 
ea, câteva cutiuţe cu cosmetice. Le uitase acolo tot în lunile 
de vară şi bănuia că se uscaseră deja. Ce păcat! Nimic nu 
reuşeşte să însenineze mai mult viaţa unei femei singure şi 
încătuşate decât puţin fard de obraz. Aşa scrie în toate 
revistele pentru femei. 

Jessie îşi ridică încet mâinile, ţinându-şi braţele uşor 
flexate, astfel încât pumnii să nu i se izbească de fundul 
etajerei. Privi cu atenţie, dorind să observe ce se întâmplă 
la celălalt capăt al lanțurilor. Cătuşele erau prinse de stâlpii 
patului, între a doua şi a treia scândură. Dacă ar fi putut să 
smulgă a treia scândură şi, apoi, pe cea de deasupra, 
cătuşele ar fi alunecat înspre capetele stâlpilor. Voilă! 

E prea frumos ca să fie adevărat, tuca. Prea uşor ca să fie 
adevărat. Dar merită să încerci. Oricum, e o moaalitate de 
a face timpul să treacă mai uşor. 

Işi prinse mâinile de scândura orizontală. Inspiră adânc şi 
trase cu putere. Suficient ca să îşi dea seama că era inutil. 
Era ca şi cum ar fi încercat să scoată o bârnă de susţinere 
dintr-un perete de beton. Scândura nu cedase nici măcar 
un milimetru. 

Aş putea să mă lupt cu porcăria asta zece ani fără măcar 
s-o clintesc, darămite s-o scot dintre stâlpi - se resemnă 
Jessie şi îşi relaxă mâinile încătuşate. 

De pe buze îi scăpă un geamăt disperat, care-i sună în 
urechi precum croncănitul unei ciori însetate. 


— Ce mă fac? întrebă unduirile luminoase de pe tavan şi, 
în sfârşit, izbucni în lacrimi de disperare şi de spaimă. 

— Ce dracu' mă fac? 

Numai câinele îi răspunse, reluându-şi lătratul. Şi, de 
data aceasta, era atât de aproape încât Jessie începu să 
urle. Lătratul se auzea chiar de sub fereastră. Din parcare. 


22 


5 


Câinele nu era în parcare. Era şi mai aproape. Umbra i se 
întindea pe asfalt, aproape de bara de protecţie a 
Mercedesului, ceea ce însemna că se afla pe veranda din 
spatele casei. Umbra lui alungită desena un animal 
anormal, monstruos - o halucinație - şi Jessie nu suportă 
această privelişte. 

Nu fi tâmpită - se dojeni. Umbra e deformată pentru că 
apune soarele. Acum, fetițo, cască gura şi fă ceva zgomot. 
Nu scrie nicăieri că e obligatoriu să fie un câine vagabond. 

Corect. Ar trebui să existe şi un stăpân pe aici, pe 
undeva, deşi nu îşi punea prea mari speranţe în gândul 
acesta. Bănuia că animalul fusese atras în spatele casei de 
lada pentru gunoi. Această ladă, mândria lui Gerald, 
construcţie acoperită cu ţiglă şi închisă cu zăvoare duble, 
atrăsese un câine - un câine lihnit de foame şi ghinionist. 

Trebuia, totuşi, să încerce. 

— Hei! urlă. Hei! E cineva acolo? Am nevoie de ajutor! E 
cineva acolo? 

Brusc, câinele încetă să mai latre. Umbra lui, diformă, 
aidoma unui păianjen hidos din filmele de groază, tresări, 
se întoarse, păru a se depărta... Apoi se opri. Jessie şi 
Gerald mâncaseră nişte sandviciuri pe drum. Pâine cu 
salam unsuros şi cu brânză şi primul lucru pe care l-au 
făcut, când au ajuns, a fost să strângă resturile şi 
ambalajele şi să le arunce la gunoi. Izul puternic de grăsime 
atrăsese câinele şi fără îndoială că tot mirosul acesta îl 
reţinea, în loc să-l facă să se ascundă în pădure când îi 
auzise vocea. Mirosul era mai puternic decât impulsurile 
inimii lui sălbăticite şi speriate. 

— Ajutor! urlă Jessie. 

Deşi o parte a minţii sale încercă, în van, să o avertizeze 
că greşea urlând, că i se va usca şi mai tare gâtul, că o să Îi 
fie, astfel, şi mai sete. Însă gândul acesta logic şi prudent 
nu avu nicio şansă în faţa panicii oarbe care o cuprinsese. 
Simţea duhoarea propriei spaime. lar aceasta era, pentru 


PI A Să 


ea, la fel de puternică şi de neînfrânt ca mirosul resturilor 
de salam pentru câine. Gândul o duse, cu viteza luminii, 
într-o stare vecină cu nebunia. 

— AJUTOR! AJUTAŢI-MĂ! AJUTOR! AJUTOOOORII!! 

Vocea i se frânse. Îşi întoarse capul spre dreapta. Şuviţe 
încâlcite şi asudate de păr i se lipiseră de obraji şi de 
frunte. Ochii-i ieşiseră din orbite. Groaza de a fi descoperită 
goală, încătuşată, cu soţul ei zăcând mort pe podea, alături, 
încetase să mai fie un element neplăcut al modului în care 
îşi închipuia că se vor desfăşura evenimentele salvării ei. 
Acest nou atac provocat de panică era ca o ciudată eclipsă 
mentală - filtra lumina strălucitoare a raţiunii şi speranţei şi 
o făcea să întrevadă cele mai cumplite posibilităţi: moarte 
prin înfometare, nebunie provocată de sete, convulsii, 
moarte în chinuri. 

Nu o chema nici Heather Locklear şi nici Victoria 
Principal. Aceasta era viaţa reală, nu un film de televiziune. 
Nu existau camere de luat vederi; nu existau reflectoare; 
nu exista niciun regizor care să strige: „stop!” Toate 
acestea se întâmplau acum, în viaţa cea reală. Şi, dacă nu 
se ivea vreun ajutor, coşmarul va continua până când se va 
scurge toată viaţa din ea. 

Însă nimeni nu răspunse strigătelor ei disperate. Nici 
măcar vreun îngrijitor venit să verifice vilele de lângă lac. 
Nici măcar nici vreun localnic curios, pornit la plimbare cu 
câinele său (şi încercând, probabil, să descopere care dintre 
vecini cultivă marijuana printre pinii foşnitori). Nu exista 
nimic în  preajma-i decât umbra aceea alungită, 
dezgustătoare, care îi desena în faţa ochilor un câine- 
păianjen de poveste, de-abia ţinându-şi echilibrul pe cele 
patru picioare scheletice şi tremurânde. 

Inspiră adânc şi încercă să îşi recapete controlul asupra 
gândurilor care o luaseră razna. Gâtul îi era fierbinte şi 
uscat. Nasul, umed şi înfundat de lacrimi. 

Ce fac acum? 

Habar n-avea. În minte îi pulsa dezamăgirea - mult prea 
mare acum ca să lase loc vreunei idei constructive. Singurul 
lucru de care era absolut sigură era că acel câine nu avea 


IER i PE 


nicio importanţă. O să stea o vreme pe verandă şi apoi o să 
plece când o să îşi dea seama că nu poate ajunge la 
resturile de salam al căror miros îl atrăsese până aici. Cu un 
suspin nefericit, Jessie închise ochii. Lacrimile i se 
răspândiră pe obraji. In soarele crepuscular, arătau ca nişte 
stropi de aur. 

— Ce fac acum? întrebă iarăşi. 

Afară, vântul izbucni în rafale. Pinii foşniră. Uşa se trânti. 

Ce fac acum. Nevastă Supusă? Ce fac acum, Ruth? Ce fac 
acum, voi, voci de telespectatori nepottiți? Aveţi - avem - 
vreo idee: Mi-e sete. Imi vine sa fac pipi, soțul meu e mort 
şi unicul meu tovarăş e un câine vagabond pentru care raiul 
înseamnă să ajungă la resturile de salam din lada de gunoi. 
Curând o să-şi dea seama că raiul lui e de neatins şi o să 
plece. Deci... Ce fac acum? , 

Niciun răspuns. Toate vocile interioare amuţiseră. Asta 
era un lucru rău - măcar îi ţineau de urât. Dar dispăruse şi 
panica. Şi ăsta era un lucru bun. Dispăruse, lăsându-i numai 
gustul de metal coclit. 

O să dorm puțin. 

O ului gândul că poate face ce doreşte. 

O să dorm puțin şi când o să mă trezesc, poate că o să 
am vreo idee. Cel puţin, o să scap de frică pentru o vreme. 

Ridurile de la colţurile ochilor închişi şi cele dintre 
sprâncene începură să se îndulcească. Simti cum o 
cuprinde liniştea. Se lăsă purtată înspre refugiul acela de 
dincolo de grija pentru sine, copleşită de un sentiment de 
uşurare şi recunoştinţă. Când vântul se înteţi iarăşi, părea 
îndepărtat. Până şi pocnetul neobosit al uşii era venit din 
altă lume: bang-bang, bang-bang, bang. 

Respiraţia-i tot mai adâncă, pe măsură ce se cufunda în 
somn, se opri brusc. Deschise ochii. Singura senzaţie de 
care fu conştientă, în prima clipă de zăpăceală după ce îşi 
gonise somnul, a fost un soi de iritare nedumerită: aproape 
reuşise, la naiba! Şi, tocmai atunci, uşa aia blestemată... 

Ce-i cu uşa aia blestemată? Ce s-a întâmplat? 

Uşa aia blestemată nu se mai închisese. Asta era. lar 
Jessie auzi acum zgomotul făcut de ghearele câinelui pe 


podeaua de la intrare. Câinele se afla în casă. Intrase. 

Reacţia ei a fost rapidă. 

— leşi afară! 

Nu îşi dădu seama cât de răguşită-i era vocea. 

— leşi afară, nenorocitule! Mă auzi? IEŞI DRACULUI 
AFARĂ DIN CASA MEA! 

Respiră agitată, cu ochii holbaţi. Pielea-i i se părea 
acoperită cu o reţea de cabluri electrice cuplate la 
intensitate mică. Îşi dădea, vag, seama, că părul i se făcuse 
măciucă. Nici vorbă să se mai gândească la somn. 

Auzi ghearele câinelui pe podeaua de la intrare... Apoi... 
Nimic. 

Probabil l-am speriat. Probabil s-a strecurat afară. Un 
câine vagabond ar trebui să se teamă de oameni şi de 
case. 

N-aş fi prea sigură, tuca - spuse vocea lui Ruth, 
neobişnuit de şovăitoare. Nu-i văd umbra în parcare. 

Sigur că n-o vezi. Probabil c-a apucat-o pe partea cealaltă 
a casei, înspre pădure. Sau înspre lac. Speriat de moarte şi 
fugind mâncând pământul. Ce zici de chestia asta? 

Vocea lui Ruth nu răspunse. Aşa cum nu răspunse nici 
vocea Nevestei Supuse, cu toate că, de această dată, Jessie 
ar fi fost bucuroasă să le audă. 

— L-am speriat, spuse. Sunt sigură că l-am speriat. 

Jessie zăcea pe pat, ascultând încordată, însă neauzind 
nimic altceva decât zvâcnetul sângelui în urechi. Nu auzea 
nimic altceva. Deocamdată. 


6 


Nu-l speriase. 

Câinele se temea de oameni şi de case. Avusese 
dreptate Jessie, numai că subestimase starea disperată în 
care se afla bietul animal. Pe vremuri, câinele se numise 
Prinţ - cumplită ironie pentru viaţa pe care o ducea acum. 
În lungul său drum  înfometat, pe malul lacului 
Kashwakamak, întâlnise multe lăzi de gunoi ca aceasta şi, 
deşi aroma de salam, brânză şi ulei de măsline îl făcea să 
tremure din toate încheieturile, trista experienţă acumulată 
de-a lungul acelor zile de toamnă îl învățase pe fostul Prinţ 
că nu poate ajunge la resturile de mâncare. 

Însă mai erau şi alte mirosuri. Câinele le simţise de 
fiecare dată când vântul deschidea uşa din spatele casei. 
Mirosurile acestea erau mai puţin puternice decât izul venit 
din lada de gunoi. Veneau de undeva, din casă. Şi erau 
prea ademenitoare ca să nu le bage în seamă. Ştia că, fără 
doar şi poate, va fi gonit de urletele stăpânilor, de lovituri 
aplicate cu picioare dure. Dar aromele se dovediră mai 
puternice decât teama. O singură ameninţare ar fi putut să 
îl facă să uite de foamea-i cumplită, însă nu apucase să afle 
de existenţa armelor de foc. Ar fi trecut şi prin această 
experienţă, dacă ar mai fi apucat să trăiască încă două 
săptămâni, până la deschiderea sezonului de vânătoare. 
Deocamdată, iadul pe acest pământ înfometat i se părea a 
fi alcătuit numai din urletele şi loviturile dureroase ale 
stăpânilor caselor pe care le vizitase. 

Când vântul deschisese uşa, reuşise să se strecoare în 
casă şi se furişă până în hol... Dar nu prea departe. Era 
gata, ca în clipa în care s-ar fi simţit în pericol, să o ia 
imediat la sănătoasa. 

Urechile i-au spus că în casa asta locuia un stăpân- 
femelă; şi că ea îşi dăduse seama de prezenţa lui, pentru că 
ţipase. Însă simţi spaimă şi nu furie în vocea ridicată a 
stăpânei. Tresărise, pregătit să fugă; dar se hotărî să nu 
cedeze. Aşteptă să audă şi ţipetele altui stăpân. II aşteptă 


=== 


să vină alergând spre el şi să îl lovească. Şi, pentru că aşa 
ceva nu se întâmplă, câinele îşi întinse gâtul şi începu să 
adulmece aerul uşor rânced al casei. 

Mai întâi, se întoarse către dreapta, înspre bucătărie. Din 
direcţia aceasta veniseră valurile de arome; arome uscate, 
dar îmbietoare: unt de arahide, biscuiţi, stafide, cereale 
pentru micul dejun (mirosul acesta venea dintr-o cutie 
aflată în dulap - un şoarece flămând o găurise). 

Câinele făcu un pas în direcţia respectivă, apoi întoarse 
repede capul ca să se asigure că nu există niciun stăpân 
care să se furişeze înspre el - deseori stăpânii ţipau, dar 
câteodată erau vicleni. Nu era nimeni în coridorul care 
ducea în partea stângă a casei, însă tocmai de acolo se 
vălurea către el un miros mult mai puternic, ce-i strânse 
stomacul într-o crampă de poftă neostoită. 

Câinele privi coridorul. Ochii-i străluceau de frică şi 
dorinţă nebună. Botul i se încreţise aidoma unui acordeon. 
Buza superioară se ridica şi cobora într-un rânjet nervos, 
spasmodic, dezvelindu-i sclipirile albe ale colţilor. Un firicel 
nerăbdător de urină pătă podeaua, marcând holul de la 
intrare - şi, astfel, casa întreagă - drept teritoriu personal. 

Câinele simţise mirosul sângelui. Puternic, dar, cumva, 
nepotrivit. In cele din urmă, foamea cumplită a câinelui îşi 
spuse ultimul cuvânt: ori mănâncă imediat, ori moare. 
Fostul Prinţ începu să străbată încet coridorul, înspre 
dormitor. Mirosul devenea tot mai puternic. Sigur, era miros 
de sânge. Dar nu era un sânge bun. Era sângele unui 
stăpân. Şi, totuşi, aroma aceasta - prea intensă şi 
ademenitoare ca să o respingă - îi invadase creierul mic şi 
disperat. Continuă să meargă şi, când se apropie de uşa 
dormitorului, câinele începu să mârâie. 


= 62 — 


7 


Jessie auzi zgomotul făcut pe podea de ghearele câinelui 
şi înţelese că acesta încă se mai afla în casă. Înţelese ceva 
mult mai îngrozitor: câinele se îndrepta înspre ea. Începu să 
urle. Ştia că nu face bine. Ştia că nu trebuie să arăţi vreunui 
animal că îţi este teamă de el, însă nu se putea stăpâni. Și 
mai ştia că, astfel, îl va atrage în dormitor. 

Impingându-se în călcâie, se ridică până ajunse să se 
sprijine de capul patului. Işi ţinea ochii aţintiţi asupra uşii. 
Acum auzea mârâitul câinelui, care-i răscoli măruntaiele, 
transformându-le într-o gelatină fierbinte. 

Câinele se opri în pragul uşii, unde umbrele apusului 
începuseră, deja, să se strângă. Jessie desluşea doar o 
formă mai întunecată - nu era prea mare, dar nici mică, aşa 
cum ar fi fost un câine de jucărie sau un Chihuahua. Ochii-i 
erau două semilune în care se reflecta lumina galben- 
portocalie a crepusculului. 

— Cară-te! urlă Jessie. Cară-te! leşi afară! Nu eşti... Nu 
eşti bine venit aici! 

Replica era complet idioată. Dar, într-o asemenea situaţie 
ce cuvinte nu ar fi fost ridicole? 

Gândul lui Jessie o luă razna: În curând o să-l rog să-mi 
aducă cheile cătuşelor de pe măsuță. 

Forma întunecată se mişcă uşor: câinele dădea din 
coadă. Intr-o maculatură lacrimogenă pentru coafeze şi 
croitorese, acest gest ar fi însemnat că bietul animal 
confundase vocea femeii din pat cu vocea iubitei, dar de 
mult timp pierdute, stăpâne. Jessie nu se lăsă păcălită. 
Câinii nu dau din coadă doar atunci când se bucură. Ca şi 
pisicile, câinii dau din coadă şi când sunt nehotărâţi, când 
încearcă să evalueze o anumită stare de lucruri. Câinele de- 
abia dacă tresărise la auzul vocii ei, dar nu avea încredere 
în încăperea învăluită în umbre. Deocamdată. 

Fostul Prinţ nu făcuse cunoştinţă cu armele de foc, însă 
primise multe alte lecţii dure, în cele şase săptămâni scurse 
din ultima zi a lui august. Atunci, domnul Charles Sutlin, 


22103 = 


avocat din Braintree, Massachusetts, îl dusese în pădure şi 
îl lăsase să moară acolo, deoarece nu avea de gând să 
plătească impozitul de şaptezeci de dolari. Şaptezeci de 
dolari pentru o corcitură era o sumă prea mare, după 
părerea lui Charles Sutlin. Prea mare. In luna iunie îşi 
cumpărase o barcă cu motor, sigur că da; achiziţie de cinci 
cifre. Însă trebuia să fii complet idiot dacă puteai să 
compari preţul bărcii cu impozitul pentru câine. Bine, hai să 
zicem că le comparai. Însă nu asta era problema. Problema 
era că barca fusese o achiziţie p/anificată, la care Sutlin se 
gândea de vreo doi ani. Pe de altă parte, dintr-un impuls de 
moment, cumpărase câinele de la un vânzător ambulant. 
De fapt, nici nu s-ar fi gândit să îl cumpere, dacă nu ar fi 
fost însoţit de fiica sa. Între fetiţă şi căţeluş se născuse o 
dragoste la prima vedere. „Ala, tăticule!” - arătase ea cu 
degetul. „Ala cu pată albă pe năsuc! Ala care stă singur, ca 
un prinţişor!” Drept pentru care îi cumpărase cățelul - 
nimeni nu putea spune că nu ar fi dorit să îşi vadă fetiţa 
fericită - dar şaptezeci de dolari erau prea mulţi pentru o 
javră care nici măcar pedigree nu avea. Prea mulţi bani 
cheltuiţi aiurea, a hotărât domnul Charles Sutlin când a 
venit vremea să închidă vila de pe malul lacului şi să se 
întoarcă în oraş. O altă belea era că ar fi trebuit să îl 
transporte pe bancheta din spate a automobilului. Probabil 
că ar fi lăsat păr peste tot. Probabil că ar fi vomitat. 
Probabil că s-ar fi căcat. E drept că ar fi putut să îi cumpere 
o cuşcă specială. Dar cea mai ieftină costa douăzeci şi nouă 
de dolari şi nouăzeci şi cinci de cenți. Şi, de fapt, un câine 
cum era Prinţ nu s-ar fi simţit deloc bine într-o asemenea 
cuşcă. Ar fi fost mult mai fericit dacă ar fi fost lăsat să 
alerge liber prin pădure, făcându-şi acolo regatul. Da, şi-a 
spus Sutlin, în ultima zi de august, parcându-şi maşina într- 
o zonă părăsită şi ademenind câinele afară din ea. Prinţ 
avea temperament de hoinar - îţi dădeai imediat seama de 
asta. Sutlin nu era prost şi o parte din el ştia că se 
autoamăgeşte, că face o tâmpenie; aşa cum o altă parte 
din el exulta de bucurie la gândul că va reuşi să scape de 
javră. Când plecă, lăsându-l pe Prinţ să îl urmărească cu 


— 64 — 


ochi trişti şi nedumeriţi, începu să fluiere tema muzicală din 
filmul „Născut liber”. Ba chiar cârâi câteva versuri: „Născut 
liber... să-ţi urmezi inimaaaa!” A dormit dus în noaptea 
aceea, fără să se gândească măcar o singură clipă la Prinţ 
(care va deveni, curând, „fostul Prinţ”). Câinele şi-a 
petrecut aceeaşi noapte încolăcit lângă un copac prăbuşit, 
tremurând, treaz şi înfometat, scheunând înspăimântat de 
fiecare dată când auzea ţipătul vreunei bufniţe sau când 
vreun animal foşnea prin pădure. 

Acum, câinele izgonit de Charles Sutlin, în acordurile 
temei muzicale din Wăscut liber, stătea în pragul 
dormitorului din casa de vacanţă a familiei Burlingame. 
(Vila lui Sutlin se afla pe celălalt mal al lacului şi cele două 
familii nu se întâlniseră niciodată.) Capul plecat, ochii larg 
deschişi şi coama zburlită. Nici măcar nu îşi dădea seama 
că mârâie. Era complet concentrat asupra încăperii. 
Instincte, de mult uitate, se treziseră la viaţă şi îl avertizau 
că, în scurtă vreme, mirosul pătrunzător al sângelui va 
învinge prudenţa. Înainte de asta, însă, trebuia să se 
convingă de faptul că nu i se întinsese o capcană. Nu voia 
să fie prins de stăpâni cu picioare dure sau de stăpâni care 
aruncă pietre în câini. 

— Cară-te! încercă să urle Jessie. 

Dar urletu-i tremurător şi slab nu putea să alunge 
câinele. Acesta părea a-şi da seama de imposibilitatea 
femeii de a se ridica din pat şi de a-l lovi. 

Nu-i adevărat. Nimic din tot ce se întâmplă acum nu-i 
adevărat - se bâlbâi gândul. Şi, cum să fie, când acum nici 
trei ore eram în Mercedes, cu centura de siguranță pusă? 
Cum să fie adevărat, când acum nici trei ore ascultam 
„Rainmakers” la casetofon şi mă gândeam că trebuie să mă 
interesez ce film rulează la cinematograful de aici, în caz că 
ne hotărâm să rămânem peste noapte în staţiune? Cum să 
fie mort soțul meu, când acum nici trei ore cântam 
împreună cu Bob Walkenhorst? „Încă o vară, încă o şansă, 
încă o idilă”. Amândoi ştim cuvintele, pentru că-i un cântec 
nemaipomenit. Şi, atunci, cum să cred că a murit, Gerald? 
Cum să cred că aşa au evoluat lucrurile? Imi pare rău, 


dragii mei, dar cred că visez. Nici vorbă că visez. Tot ce mi 
se întâmplă e mult prea absurd ca să fie adevărat. 

Încet, câinele intră în cameră, păşind pe labe ţepene şi 
prudente, cu coada atârnând, ochi holbaţi şi negri, buze 
răsfrânte descoperind  dentiţia perfectă. Câinele nu 
pricepea noţiunea de absurd. 

Fostul Prinţ, cu care, odinioară, se hârjonise, fericită, 
micuța Catherine Sutlin, în vârstă de numai opt ani (se 
hârjonise până când primise, de ziua ei, o păpuşă pe careo 
numise Marnie; şi, atunci, interesul faţă de câine îi mai 
scăzuse) - fostul Prinţ deci: era o corcitură de labrador cu 
collie. Când Sutlin îl abandonase în pădure, la sfârşitul lui 
august, cântărea peste treizeci de kilograme, blana îi 
strălucea de sănătate - amestec fermecător de cafeniu şi 
negru, cu câte o pată albă pe piept şi în jurul botului. Acum 
de-abia dacă mai cântărea cincisprezece kilograme, iar prin 
piele i se vedeau coastele şi aproape că se puteau observa 
bătăile febrile ale inimii lui înnebunite de spaimă. O ureche 
îi fusese sfârtecată. Blana îşi pierduse aspectul lucios şi, 
acum, era încâlcită, murdară şi plină de scaieţi. O cicatrice 
rozalie, pe jumătate vindecată, suvenir al unei retrageri 
înspăimântate pe sub un gard din sârmă ghimpată, îi 
brăzda o pulpă. Din trufă îi ieşeau - ca nişte mustăţi ţepene 
- câţiva ţepi de la un porc spinos. Găsise porcul mort, sub o 
buturugă, cu vreo zece zile în urmă, dar renunţase să se 
mai înfrupte din el după prima întâlnire cu ţepii care 
acopereau corpul animalului. Îi era şi atunci foame, însă nu 
era, încă, atât de disperat. 

Acum îi era foame. Acum era foarte disperat. Ultima dată 
mâncase câteva resturi pline cu viermi. Aceasta se 
întâmplase cu două zile în urmă. Câinele, care învățase cu 
atâta uşurinţă să aducă micutei Catherine Sutlin mingea 
roşie, din cauciuc, simţea, acum, că se sfârşeşte de foame. 

Da, dar aici, chiar aici, pe podea, aproape, atât de 
aproape! Se aflau multe kilograme - oh! - foarte multe 
kilograme de carne proaspătă şi de grăsime, şi de oase 
pline cu măduvă dulce. Acesta era un cadou din partea 
Protectorului Divin al Câinilor Vagabonzi. 


Răsfăţatul de odinioară al micuţei Catherine Sutlin se 
îndreptă înspre cadavrul lui Gerald Burlingame. 


E y 


8 


Aşa ceva nu se întâmplă. Nu se poate, îşi spuse Jessie. 
Nici vorbă. E imposibil, aşa că linişteşte-te. 

Repetă aceste cuvinte, ca pe un descântec. Le repetă iar 
şi iar şi iar, până când patul acoperi parte din trupul 
câinelui. Fostul Prinţ începu să dea din coadă din ce în ce 
mai tare. Apoi, Jessie auzi un sunet cunoscut: lipăitul unui 
câine însetat, care a descoperit o băltoacă într-o zi 
arzătoare de vară. Numai că exista o mică, dar importantă 
diferenţă. Câinele nu lipăia, nu plescăia. Lingea. Jessie privi 
cu groază bucuria cozii şi imaginaţia îi arătă imaginea pe 
care o ascundea marginea patului. Câinele acesta 
vagabond, cu blana-i încâlcită de scaieţi şi cu ochii-i 
prudenti şi obosiţi, lingea sângele din părul rărit al soţului 
ei. 

— NU! 

Işi ridică fesele şi îşi împinse cu putere picioarele înspre 
stânga. . J g 

— PLEACA DE LÂNGĂ EL! CARĂ-TE! 

Incercă să îl lovească şi un călcâi atinse greabănul 
câinelui. 

Acesta se retrase brusc şi îşi ridică botul. Ochii îi erau 
atât de măriţi de uluire şi spaimă, încât descopereau albul 
corneei. Căscă gura şi, în lumina de sfârşit de zi care 
perdeluia încăperea, firele de salivă, subţiri ca o pânză de 
păianjen întinsă între incisivi, păreau din aur. Se repezi la 
piciorul ei. Jessie şi-l trase, ţipând. Simţi pe pielea goală 
aburul fierbinte al respirației câinelui. Fără să îşi dea seama 
ce face, îşi strânse picioarele sub ea, fără să dea atenţie 
protestelor vehemente ale muşchilor din umerii încordaţi, 
fără să îşi dea seama de modul nefiresc în care îi trosneau 
articulațiile. 

Câinele o privi lung, ameninţător, continuând să mâărâie. 

Hai să picăm la pace, doamnă - spuneau ochii animalului. 
Vezi-ţi de treaba ta şi eu o să-mi văd de-a mea. Asta-i 
târgul. Corect? Bine-ar fi să ti se pară corect, pentru că, 


— 68 — 


dacă îmi stai în cale, ai belit-o. Şi, în fond, e mort. Ştii asta 
la fel de bine ca şi mine. Şi de ce să se irosească toată 
bunătatea asta, când eu mor de foame? Şi tu ai face la fel. 
Nu cred că-ți dai acum seama de asta, dar am impresia că 
o să ajungi să-mi dai dreptate mult mai repede decât îti 
închipui. 

— CARĂ-TE DE-AICI! urlă femeia. 

Acum se sprijinea pe călcâie, cu braţele întinse, 
semănând mai mult ca niciodată cu Fay Wray întinsă pe 
altarul de sacrificiu din junglă. Poziţia aceasta - capul 
ridicat, sânii drepţi, umerii atât de încordaţi încât se 
albiseră de efort, adâncituri întunecate la baza gâtului - era 
cea a unei dame pline de nuri din afişul excitant ascuns 
printre paginile unei reviste pentru bărbaţi. Lipsea numai 
expresia de invitaţie la jocuri erotice. Trăsăturile lui Jessie 
explicau desluşit că femeia se află pe puntea foarte îngustă 
care desparte normalitatea de nebunie. 

— CARĂ-TE DE-AICI! 

Mârâind, câinele o mai privi câteva clipe. Apoi, când se 
convinse că nu o să mai fie lovit, cobori iarăşi capul. De 
această dată nu se mai auzi vreun sunet de lins, ci un 
zgomot ca un plesnet. Îi aminti de pupăturile entuziasmate 
şi umede pe care Will, fratele ei, obişnuia să le depună pe 
obraji bunicii Joan. 

Mărâitul mai continuă câteva secunde. Ciudat, însă. 
Înăbuşit, parcă. De unde stătea acum, Jessie reuşea să 
vadă unul dintre picioarele dolofane ale lui Gerald, precum 
şi braţul şi mâna dreaptă. Piciorul soţului ei decedat se 
zgâlţâia dintr-o parte într-alta, ca şi cum Gerald ar fi bătut, 
neîndemânatic, ritmul unui rock nebun. Acum reuşea să 
vadă mai bine câinele. Mai puţin capul. Capul animalului 
era aplecat iar labele din spate îi erau încordate şi ţepene. 
Dintr-odată, auzi un zgomot apos, un zgomot scârbos - 
gelatinos - ca zgomotul făcut de o persoană foarte răcită, 
care încearcă să îşi curețe gâtul de mucozităţi. 

Jessie gemu. 

— Opreşte-te... te rog frumos, opreşte-te. 

Câinele nici nu o băgă în seamă. Odinioară, obişnuia să 


— 69 — 


se ridice în două labe şi să ceară de mâncare, iar ochii îi 
erau zâmbitori, pe botic, i se întindea un fel de surâs. Dar 
acele zile, ca şi fostul lui nume, fuseseră de mult - de o 
veşnicie - şterse din istorie. Acum situaţia era cu totul şi cu 
totul alta. Supravieţuirea nu avea nimic în comun cu 
politeţea. Nu mai pusese nimic în gură de două zile, iar aici 
se afla mâncare. E drept că mai exista şi o stăpână care ar 
fi dorit să îi interzică să se apropie de mâncare (trecuseră 
de multă vreme zilele în care stăpâni zâmbitori îl mângâiau 
pe cap, îi spuneau că e un căţel bun şi îi dădeau de 
mâncare); îl liniştea faptul că picioarele stăpânei din 
această casă erau moi şi mici, iar vocea-i trăda neputinţa. 

Fostul Prinţ încetase să mai mârâie. Acum gâfâia, ca şi 
cum efortul pe care îl făcea ar fi fost prea mare. Jessie 
observă că şi restul trupului lui Gerald începu să se mişte o 
dată cu piciorul: înainte, înapoi; înainte, înapoi. Mort sau nu, 
soţul ei parcă începuse să danseze. 

Femeia fu pe punctul de a-şi pierde minţile: Hai, Gerald, 
hai să dansăm. Câinele te-a invitat. Dansează cu el! 

Animalul nu ar fi reuşit să îl deplaseze, dacă podeaua nu 
ar fi fost goală. Insă Jessie scosese covorul pentru că, la 
începutul lunii septembrie, îngrijitorul vilei lustruise şi 
ceruise parchetul. De aceea cadavrul lui Gerald se mişca la 
fel de uşor şi de grațios ca John Travolta în „Saturday Night 
Fever”. Câinele se străduia să îşi menţină echilibrul pe 
podeaua lucioasă. Colţii-i erau înfipţi în cartilajele braţului 
flasc al lui Gerald. 

Nu văd aşa ceva. Aşa ceva nu se întâmplă în realitate. N- 
a trecut prea mult timp de când ascultam „The 
Rainmakers” şi Gerald îmi spunea că vrea să se ducă la 
meci sâmbăta asta. Işi scărpina lobul urechii drepte. Având 
în vedere toate aceste fapte, cum poate să fie mort acum şi 
un câine să-l târască de-a lungul camerei? 

Părul lui Gerald, cât mai era, fusese răvăşit de limba 
câinelui, însă ochelarii erau încă la locul lor. lar ochii lui, pe 
jumătate deschişi încă, sticloşi, păreau a privi cu ură 
unduirile luminii pe tavan. Chipu-i era o mască hidoasă de 
pete roşii şi vineţii, ca şi cum nici măcar moartea nu reuşise 


SER e E 


să-i domolească furia stârnită de capricioasa ei (Chiar 
crezuse că-i un capriciu? Sigur că da.) schimbare de 
atitudine. 

— Lasă-l în pace, îl imploră. 

Vocea-i era umilă şi tristă, şi lipsită de vigoare. Câinele 
nici măcar nu ciuli urechile. Îşi vedea, în continuare, de 
treabă, încercând să deplaseze obiectul acela masiv, cu păr 
în dezordine şi piele acoperită cu pete roşii. Obiectul 
respectiv nu mai semăna deloc cu Gerald-Dansatorul. 
Devenise Gerald-Mortul şi era târât pe duşumeaua lustruită 
de un câine pricăjit, care îşi înfipsese colții în carnea lui 
moale. 

Din botul câinelui atârna o fâşie zdrenţuită de piele. 
Jessie încercă să îşi spună că nu este nimic altceva decât o 
bucată de tapet - dar, din păcate, tapetul nu are nici 
aluniţe şi nici vreo cicatrice rămasă în urma unui vaccin. 
Acum vedea burta rozalie a lui Gerald. li vedea buricul - 
gaură făcută, parcă, de un glonţ de calibru mic. Penisul 
flasc i se legăna în cuibu-i de păr negru. Fesele îi patinau pe 
podea, şoptind poveşti de groază. 

Reuşi să se smulgă din spaima care o sufoca. Un fulger 
orbitor de furie îi străpunse creierul. Binecuvântă acest 
sentiment nou. Era foarte posibil ca mânia să nu o salveze 
din coşmarul pe care îl trăia, dar putea, măcar, să o 
folosească drept antidot împotriva senzaţiei tot mai 
puternice de irealitate. 

— Ticălosule, îi tremură vocea. Ticălos nenorocit. Laşule. 
Avortonule. 

Cu toate că ştia că nu reuşeşte să ajungă până la etajera 
din dreptul părţii patului unde obişnuia să doarmă Gerald, 
Jessie îşi dădu seama că, dacă îşi roteşte încheietura mâinii 
stângi, astfel încât aceasta să îi treacă peste umăr, poate 
pipăi o porţiune din partea ei de etajeră. Nu îşi putea 
întoarce capul ca să vadă ce anume obiecte atingea, însă 
faptul în sine nu avea importanţă. Ştia ce se află pe etajeră. 
Pipăi uşor într-o parte şi în cealaltă, atingând cu vârfurile 
degetelor tuburile de fond de ten, reuşind, chiar, să 
răstoarne câteva, iar pe altele să le împingă mult înspre 


perete. În cele din urmă, apucă un borcan cu cremă 
„Nivea” pentru faţă. Preţ de o clipă crezu că îl poate folosi, 
însă era un borcan prea mic, mult prea mic şi prea uşor ca 
să rănească animalul chiar dacă ar fi fost din sticlă şi nu din 
plastic, cum era. Îl lăsă la loc, pe etajeră şi continuă să 
bâjbâie după altceva. 

Degetele-i întinse la maximum întâlniră marginea 
rotunjită a unui obiect din sticlă, destul de mare în 
comparaţie cu celelalte. Se încruntă şi îşi aminti ce anume 
era. Halba de pe perete era numai una din amintirile atât 
de dragi lui Gerald. Acum degetele ei atingeau un alt 
fragment din tinereţea decedatului ei soţ. O scrumieră. 
Motivul pentru care nu o recunoscuse imediat era acela că 
locul ei obişnuit era pe partea dinspre Gerald a etajerei, 
lângă paharul cu apă. Cineva - poate femeia de serviciu, 
poate chiar Gerald - o mutase în partea ei de etajeră. De 
ce, oare? Nu avea nicio importanţă. Se afla acolo şi asta era 
bine. 

Jessie apucă bine scrumiera, îşi trase mâna înspre spate 
cât de mult îi permiteau cătuşele şi, apoi, aruncă. Cedase 
primului impuls: căutase arma, o găsise şi o lansase înainte 
de a permite gândului să evalueze un foarte posibil eşec al 
întregii acţiuni. Căci era extrem de greu de imaginat că o 
persoană care de-abia dacă reuşea să capete note de 
trecere la orele de educaţie fizică din liceu ar putea nimeri 
un câine cu o scrumieră, mai ales când câinele se afla la 
cinci metri distanţă, iar mâna cu care executase aruncarea 
era prinsă în cătuşe de capătul patului. 

Şi, totuşi, îl /ovi. Scrumiera se roti o dată, în zbor. Jessie 
nu reuşi să citească cuvintele inscripţionate. Dar nici nu era 
necesar. Le cunoştea: „datorie”, „luptă” şi „curaj” (în limba 
latină, bineînţeles) erau înscrise în jurul unei torţe. Apoi 
scrumiera izbi umerii încordaţi şi osoşi ai câinelui. 

La auzul scheunatului - durere? uluire? - Jessie avu o 
senzaţie de triumf primitiv. Râniji; sau, cel puţin, asta îşi 
închipui că exprimă chipul său. De fapt, masca groazei şi a 
durerii îi rămăsese întipărită pe faţă. Scoase un urlet 
prelung, arcuindu-şi spatele şi întinzându-şi picioarele. Nu 


simţi durerea din umeri. Nu acum. O va simţi mai târziu. 
Cumplită. Insuportabilă. Acum însă gusta din plin succesul 
loviturii. Şi simţea că va exploda dacă nu îşi manifestă în 
vreun fel delirul triumfului care o cuprinsese. Bătu din 
picioare şi îşi legănă trupul dintr-o parte în alta. Părul 
transpirat îi biciuia obrajii şi tâmplele. Tendoanele gâtului i 
se reliefau aidoma unor cabluri groase. 

— HAA! - urlă. TE-AM... NIMERIIIIT! HAA! 

Lovit, câinele se retrase, speriat; şi tresări când 
scrumiera se sparse pe podea. Mai dureroasă decât lovitura 
se dovedi însă a fi schimbarea din tonul stăpânului-femelă. 
Spaima se transformase în triumf. Curând, se va da jos din 
pat şi va începe să îl lovească. Numai că, de această dată, 
picioarele ei nu vor mai fi moi şi temătoare. Câinele ştia că 
nu mai trebuie să zăbovească. Trebuia să fugă de acolo. 

Intoarse corpul ca să se asigure că are cale liberă, însă îl 
izbi din nou aroma ademenitoare de sânge şi carne 
proaspătă. Durere acră şi înfometată îi săgetă stomacul. 
Spaima, foamea, nehotărârea îl făcură să scâncească. Era 
încolţit. Alţi stropi de urină pătară podeaua. Propriul său 
miros - care îi vorbea despre boală şi slăbiciune, în loc să îi 
dea forţă şi încredere - se adăugă sentimentelor de 
frustrare şi nehotărâre. Incepu iarăşi să latre. 

Jessie tresări înfiorată la auzul acestui sunet ascuţit, de 
sticlă spartă, de parchet raşchetat. Dacă ar fi putut, şi-ar fi 
astupat urechile. Câinele sesiză o altă schimbare în 
încăpere: mirosul emanat de stăpâna-femelă, mirosul 
curajului şi al triumfului dispărea. Şi începu să creadă că, 
poate, lovitura primită fusese unica. Poate nu îi vor urma şi 
altele. De fapt, uluirea din momentul acela fusese mai mare 
decât durerea. Câinele schiţă un pas şovăitor înspre braţul 
pe care îl lăsase să cadă... înspre aroma puternică, 
îmbietoare, de sânge şi carne. Nu-şi dezlipi privirea de 
stăpânul-femelă. S-ar fi putut să se fi înşelat la început, 
când crezuse că stăpâna nu îi poate face niciun rău. Va 
trebui să fie extrem de prudent. 

Jessie era acum vag conştientă de durerea care-i pulsa în 
umeri, dându-şi seama însă de usturimea din gât, dându-şi 


E e 


cel mai bine seama de faptul că efortul fusese zadarnic şi 
câinele se afla încă în cameră. Purtată pe creasta fierbinte 
a triumfului fusese sigură că animalul va fugi. Insă acesta 
nu îi confirmase părerea. Mai mult, încă, el continua să 
înainteze. Cu multă prudenţă, e adevărat, dar înainta înspre 
cadavrul lui Gerald. Jessie simţi cum, înăuntrul ei, se umflă 
şi începe să pulseze o pungă verde, plină cu otravă - otravă 
amară, otravă cumplită, precum cucuta. Şi se temea că, 
dacă punga aceasta se va sparge, va muri sufocată de 
propria-i furie frustrată. 

— Cară-te, căcănarule! 

Vocea-i răguşită de-abia se auzea. 

— Cară-te, sau te omor. Nu ştiu cum, dar jur pe 
Dumnezeu că o s-o fac. 

Câinele se opri iarăşi, privind-o cu ochi temători. 

— E bine aşa. Ascultă-mă, spuse Jessie. Ascultă-mă, 
pentru că am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. 

Incercă iarăşi să strige, însă ţipătul era doar o rană 
deschisă din care sângerau şoapte aspre. 5 

— O să te omor, asta o să fac. Jur că o să te omor. CARA- 
TE! 

Câinele, care fusese odinioară Prinţul micuţei Catherine 
Sutlin, privi de la stăpână la mormanul de carne, de la 
mormanul de carne la stăpână, de la stăpână, iarăşi, la 
mormanul de carne. Şi luă hotărârea pe care tatăl micuţei 
Catherine, domnul avocat Sutlin, ar fi numit-o „compromis”. 
Se aplecă, ţinând ochii aţintiţi asupra lui Jessie, şi înşfăcă 
bucata sfâşiată de carne, grasă şi plină de cartilagii - fostul 
biceps drept al lui Gerald Burlingame. Se retrase mârâind. 
Braţul lui Gerald se ridică; degetele fără viaţă păreau a 
arăta Mercedesul care se putea zări pe fereastră. 

— Incetează! ţipă Jessie. 

Vocea ei rănită sărise octave, ajungând în registrul în 
care ţipetele devin şoapte gâfâite în falset. 

— Nu-ţi ajunge? Lasă-l în pace! 

Câinele n-o luă în seamă. Işi scutură capul, aşa cum 
obişnuia să facă - într-o altă viaţă - când se juca cu vreo 
jucărie de cauciuc în compania prietenei lui, Catherine 


— 74 — 


Sutlin. Însă acum nu se juca. Acum încerca să desprindă 
carnea de pe os. Acum îi curgeau balele printre fălcile 
încleştate. Mâna lui Gerald, mai îngrijită decât a unei femei, 
se zbătea furioasă. Părea mâna unui dirijor care cerea 
orchestrei sale să accelereze ritmul. 

Jessie auzi din nou sunetul acela cărnos, dezgustător; şi 
îşi dădu seama că îi vine să vomite. 

Nu, Jessie! 

Vocea lui Ruth era alarmată. 

Să nu cumva să vomiti! Mirosul o să-l facă... O să-l aducă 
la tine! 

Jessie se luptă din răsputeri să îşi controleze greaţa. Auzi 
iarăşi sunetul de carne smulsă de pe os. Privi pe furiş 
câinele; o clipă, doar, înainte de a închide ochii. Incercă să 
îşi acopere faţa cu mâinile uitând de cătuşe. Palmele i se 
opriră la vreo şaizeci de centimetri una faţă de cealaltă, iar 
lanţurile  zornăiră. Jessie gemu. Trecuse de graniţa 
disperării. Acum era pe punctul de a renunţa. 

Din nou zgomotul acela umed, sângeriu. Apoi un plesnet 
care îi răscoli stomacul. Insă Jessie nu deschise ochii. 

Câinele începuse să se retragă înspre uşa dormitorului, 
cu ochii aţintiţi asupra stăpânei de pe pat. O halcă 
lipicioasă, mustindă, din cel care fusese Gerald Burlingame 
îi atârna din bot. Dacă stăpâna ar fi încercat să îi ia prada, 
ar fi luat-o la goană imediat. Câinele nu gândea - nu 
gândea ca oamenii - dar reţeaua complexă de instincte cu 
care îl înzestrase natura înlocuia raţiunea într-un mod 
extrem de eficient. Prin urmare, ştia că ce făcuse şi ce era 
pe punctul de a face în continuare era ceva foarte rău. Insă 
trecuse prea multă vreme de când nu mâncase nimic. 
Fusese abandonat în pădure de un om care fluiera tema 
muzicală a filmului Născut liber; şi acum îi era foame. Dacă 
stăpâna va încerca să îi ia hrana, era pregătit să se lupte 
pentru a şi-o păstra. 

Îi mai aruncă o privire, se convinse că nu schiţează nicio 
mişcare ca să se dea jos din pat şi se întoarse. Târi bucata 
de carne până în pragul uşii şi se aşeză, ţinând-o strâns 
între labele din faţă. O rafală scurtă de vânt trânti uşa. 


= 75 


Câinele înţelese că, dacă ar fi fost cazul, ar fi putut 
deschide uşa împingând-o cu botul şi, astfel, ar fi putut fugi. 
Considerând că şi-a rezolvat toate problemele, începu să 
mănânce. 


iy | 


9 


Senzaţia de vomă trecu, încet, dar trecu, în cele din 
urmă. Jessie zăcea pe spate, cu ochii închişi, de-abia acum 
simțind zvâcnetele dureroase din umeri. Valuri lente, dar 
gândul îngrozit îi şopti că acesta era doar începutul. 

Vreau să dorm, spuse vocea de copil, înspăimântată şi 
aproape cataleptică. 

Vocea aceasta nu dădea doi bani pe logică, pe lucruri 
posibile sau imposibile. 

Aproape adormisem când a venit câinele ăla rău. Şi acum 
atât vreau: să dorm. 

Jessie era cu totul de acord. Doar că nu îi mai era somn. 
Tocmai urmărise cum un câine a smuls o bucată din soţul ei 
şi nu îi mai era deloc somn. 

li era sete. 

Deschise ochii şi îl văzu pe Gerald, zăcând pe podeaua 
lustruită a dormitorului, aidoma unui atol grotesc. Atol 
uman. Cu ochii încă deschişi, privea furios, parcă, tavanul; 
însă ochelarii îi atârnau strâmb, un braţ al acestora îi 
intrase în ureche. Din cauza poziţiei nefireşti în care îi 
ajunsese capul, obrazul bucălat atingea umărul. Intre 
umărul drept şi cot se întindea un rânjet roşu-închis, cu 
margini albe, zdrenţuite. 

— Isuse Cristoase, murmură Jessie. 

Îşi dezlipi iute privirea de imaginea îngrozitoare a soţului 
ei mort şi mutilat şi se uită înspre fereastră. O ameţi lumina 
aurie - lumină crepusculară - şi închise iarăşi ochii, privind 
pulsaţiile roşii şi negre ale vaselor de sânge pe cenuşiul 
care îi căptuşea pleoapele. Dar acest caleidoscop nu realiza 
decât un singur desen, repetat la nesfârşit, iar şi iar. Insă 
reuşi să îi aducă mult dorita linişte. Nu era greu de înţeles. 
Când ţi se fărâmă toate tabieturile şi când viaţa-ţi obişnuită 
devine o grămadă de moloz mirosind a urină de câine, 
trebuie să te agăţi de ceva. De ceva care să mai păstreze o 
urmă de logică. Şi dacă nu găseşti nimic altceva care să te 
împiedice să îţi pierzi minţile, în afara desenelor sângerii de 


y An A 


pe mătasea pleoapelor şi a ultimei raze de soare dintr-o zi 
de octombrie, agaţă-te de ele şi fii recunoscătoare. Pentru 
că, dacă nu eşti în stare să găseşti ceva care să aibă sens, 
atunci lipsa totală de logică a noii ordini a lumii te va 
arunca în prăpastia nebuniei. 

Această nouă ordine dezlânată a lumii era alcătuită din 
elemente venite din alt univers, aşa cum erau sunetele care 
se auzeau din prag. Sunetele, plescăiturile, mârâitul de 
satisfacţie, râgâitul unui câine vagabond, jegos şi înfometat 
care se înfruptă acum din bărbatul care te-a dus să vezi, 
pentru prima oară, un film al lui Bergman; se înfruptă din 
bărbatul care te-a dus în parcul de distracţii din Old 
Orchard Beach şi te-a convins să încerci nebunia aia care 
se cheamă „Terminator”, bărbat care a râs cu lacrimi când 
ai spus că ţi-a plăcut şi mai vrei să te mai dai o dată. 
Aparține unui alt univers câinele acesta care îşi face festin 
din bărbatul cu care, odată, ai făcut dragoste în cadă şi ai 
avut un orgasm care a bătut toate recordurile. Bărbatul 
acela alunecă, acum, bucățele, pe gâtlejul câinelui. 

Acestea erau elementele care au modificat ordinea 
firească a vieţii ei. 

— Ciudate vremuri, măicuţă. Ciudate vremuri mai trăim. 

Vocea i se transformase într-un croncănit dureros. Ar fi 
trebuit să tacă şi să se odihnească puţin, însă atunci când 
se făcea linişte în dormitor, auzea panica. Nu dispăruse. 
Stătea la pândă prin cotloane, pregătită de atac. De fapt, 
nu era chiar linişte. Tipul cu drujba îşi terminase lucrul, dar 
cufundarul mai ţipa din când în când, iar apropierea nopţii 
înteţea vântul de toamnă şi uşa de la bucătărie se trântea 
tot mai tare şi tot mai des. 

Nu era chiar linişte: mai erau toate zgomotele scoase de 
câinele care se înfrupta din bărbatul ei. În timp ce Gerald 
aşteptase să ia sandviciurile comandate la „Amato”, Jessie 
se dusese alături, la „Michaud's Market”. Acolo aveau 
întotdeauna peşte proaspăt. Cumpărase nişte file de 
calcan, cu gândul să îl prăjească în cazul în care se hotărau 
să rămână peste noapte la vilă. Şi lui Gerald îi plăcea 
calcanul de la o vreme, deşi, dacă ar fi fost după el, n-ar fi 


=> 


mâncat altceva decât friptură de vită şi pui fript (cu 
ciuperci, uneori, din raţiuni nutritive). Cumpărase bucata de 
peşte fără să aibă nici cea mai mică presimţire că soţul ei 
va fi cel mâncat. 

— Trăim în junglă, draga mea, croncăni Jessie şi îşi dădu 
seama că, acum, nu doar gândea cu vocea lui Ruth Neary, 
ci chiar propria ei voce căpătase inflexiunile celei a lui Ruth, 
care considera ţigările Marlboro drept felul de mâncare 
preferat. 

Ca şi cum amintirea lui Jessie ar fi frecat o lampă 
fermecată, se făcu auzită vocea aceea serioasă şi dură: 

Ți-aduci aminte cântecul ăla al lui Nick Lowe pe care l-ai 
auzit la radio când te întorceai de la cursurile de ceramică, 
iarna trecută? Cântecul ăla care te-a făcut să râzi? 

Şi-l amintea. Împotriva voinţei ei, şi-l amintea. Parcă se 
intitula „Era o învingătoare - şi-acum e papă pentru câinele 
cel mare”. Cântecul era o meditaţie cinică asupra 
singurătăţii. Da, Ruth avea dreptate: a râs în hohote iarna 
trecută. Însă acum nu-i mai ardea de râs. 

— Taci, Ruth, o rugă cu voce prăfuită. Dacă tot mi te-ai 
vârât în cap, ai, măcar, bunul-simţ să nu mă sâcâi. 

Să te sâcâi? Zău, tuca, n-am nici cea mai mică intenție să 
te sâcâi. Încerc să te trezesc! 

— Da' sunt trează! 

Trează şi pusă pe ceartă. Cufundarul îi confirmă spusele 
cu un țipăt. 

— Şi asta-i şi din cauza ta! 

Ba nu. Nu eşti trează. Nu eşti trează - cu adevărat trează 
- de multă vreme. Ştii ce faci când se întâmplă ceva rău? Iti 
spui: „N-am motive să-mi fac griji. Nu-i decât un vis urât. 
Am, din când în când, coşmaruri din astea care dispar de 
îndată ce mă întorc pe partea cealaltă.” Asta faci, 
prostănaco. 

Jessie deschise gura să răspundă - asemenea minciuni 
nu trebuie să rămână fără replică, chiar dacă avea gura 
uscată şi o durea gâtul - dar Nevasta cea Supusă se căţără 
pe metereze înainte ca ea să aibă răgaz să îşi pună ordine 
în gânduri: 


a O a 


Cum poți să spui aşa ceva? Eşti îngrozitoare! Pleacă de- 
aici! 

Se auzi râsul cinic al lui Ruth şi Jessie se gândi cât de tare 
te poate tulbura să-ți auzi o parte a minții râzând cu vocea 
prefăcută a unei vechi cunoştinţe care dispăruse de atâta 
vreme, Dumnezeu ştie unde. 

Să plec? Ti-ar conveni, nu? Dovlecelule, fetița lui Tăticu'. 
De fiecare dată când adevărul iți sare în ochi, de fiecare 
dată când începi să-ți dai seama că visul nu-i tocmai un vis, 
dai bir cu fugiţii. 

Ridicol. 

Da? Atunci, ce s-a întâmplat cu Nora Callighan? 

Preţ de o clipă, amuţiră şi vocea Nevestei Supuse, şi 
propria-i voce; iar în tăcerea aceasta căpătă contur o 
imagine ciudată şi totuşi cunoscută: mulţi oameni - 
majoritatea femei - strânşi în jurul unei fete care are capul 
şi mâinile prinse în butuci. Şi oamenii râd, batjocoritor. De- 
abia dacă distingeai silueta fetei pentru că era foarte 
întuneric - deşi era în plină zi şi soarele ar fi trebuit să 
strălucească, era foarte întuneric. Insă, oricum, chipul fetei 
era ascuns de privirea curioşilor din jur, căci părul îi atârna 
peste obraji aidoma unui linţoliu, dar era greu de crezut că 
fapta ei fusese prea îngrozitoare. Nu avea mai mult de 
doisprezece ani. Deci, indiferent ce ar fi făcut, nu putea fi 
astfel pedepsită pentru că îşi omorâse soţul. Această fiică a 
Evei era prea tânără ca să aibă ciclu, darămite un soţ. 

Nu-i adevărat, îşi croi drum la suprafaţă o altă voce 
venită din cele mai adânci văgăuni ale minţii ei. 

Vocea aceasta era melodioasă, dar, totodată, înfricoşător 
de puternică, precum chemarea unei balene. 

l-a venit ciclul la zece ani şi jumătate. Poate că asta a 
fost problema. Poate că îi plăcea mirosul sângelui, aşa cum 
îi place şi câinelui din pragul uşii. Poate că asta l-a 
înnebunit. 

— Taci din gură! urlă Jessie. 

Simţea că înnebuneşte şi ea. 

— Taci din gură! Nu vreau să vorbim despre asta! 

Și dacă tot e vorba de mirosuri, care e celălalt? întrebă 


Ruth. 

Vocea-i era acum aspră şi nerăbdătoare... Vocea unui 
căutător de aur care a dat, în sfârşit, peste filonul pe care 
multă vreme nu fusese în stare să îl găsească. 

Mirosul acela mineral, de sare şi monede coclite... 

— Am zis, că nu vreau să vorbim despre asta! 

întinsă pe cuvertură, cu muşchii încordaţi sub pielea 
rece, uitase, pentru moment, şi de moartea lui Gerald, şi de 
captivitatea ei, în faţa acestei noi ameninţări. O simţea pe 
Ruth - mai bine-zis, partea aceea din propria-i fiinţă pe care 
o cotropise Ruth - o simţea cum evaluează situaţia, cum 
încearcă să hotărască dacă este cazul să continue discuţia. 
Şi când renunţă (în aparenţă, cel puţin), atât Jessie cât şi 
Nevasta cea Supusă oftară uşurate. 

Bine, atunci haide să vorbim despre Nora, spuse Ruth. 
Nora, terapeuta ta? Nora, sfătuitoarea ta? Cea la care ai 
început să te duci când n-ai mai vrut să pictezi, pentru că te 
înspăimântau unele din tablourile pe care le făceai? Fapt 
care a coincis - pură întâmplare să fi fost? - cu perioada în 
care interesul sexual al lui Gerald pentru tine părea că 
dispăruse şi începuseşi să cauţi semne ale unor presupuse 
aventuri amoroase ale lui? Ți-o aminteşti pe Nora, nu-i aşa? 

Nora era o curvă băgăcioasă! mârâi Nevasta cea Supusă. 

— Nu, murmură Jessie. Niciodată nu m-am îndoit de 
faptul că era animată de cele mai bune intenţii. Numai că 
întotdeauna voia să meargă prea departe. Intotdeauna voia 
să pună câte o întrebare în plus. 

Ai spus că-ți plăcea mult. Da sau nu? 

— Nu mai vreau să mă gândesc. 

Şoapta lui Jessie tremura, cuprinsă de nesiguranţă. 

— Şi, mai ales, nu mai vreau să aud voci. Şi nu mai vreau 
să vorbesc cu vocile astea. E o tâmpenie. 

Nu-mi pasă. Ai să mă asculti, tonul lui Ruth era întunecat 
şi neîndurător, pentru că aşa cum ai fugit de Nora... Aşa ai 
fugit şi de mine pe vremuri. 

Ruth, da’ niciodată n-am fugit de tine! 

Negase uluită, însă nu prea convingătoare. Bineînţeles că 
asta făcuse. Pur şi simplu, îşi împachetase lucrurile şi 


SEN: n NE 


plecase din apartamentul ieftin dar plăcut, pe care îl 
împărțea cu Ruth. Nu plecase pentru că Ruth începuse să îi 
pună prea multe întrebări, întrebări incomode - întrebări 
despre copilăria lui Jessie, întrebări despre lacul Dark Score, 
întrebări despre ce anume se întâmplase acolo în vara de 
după prima menstruaţie a lui Jessie. Nu. Numai cineva care 
nu îţi este prieten adevărat ar fi plecat din cauza asta. 
Jessie nu se mutase pentru că Ruth începuse să îi pună 
întrebări; se mutase pentru că Ruth nu încetase. Şi, după 
părerea lui Jessie, Ruth dovedise, astfel, că nu îi este o 
prietenă adevărată. Ruth desluşise limitele impuse de 
Jessie... Şi apoi le călcase în picioare. Aşa cum făcuse şi 
Nora Callighan, mulţi ani mai tărziu. 

In plus, era absurdă ideea de a da bir cu fugiţii, acum, în 
condiţiile date. Era, totuşi, legată de pat. 

Nu-mi insulta inteligența, gagicuțo, zise Ruth. Mintea nu- 
ți este legată de pat; o ştii şi tu, o ştiu şi eu. Poţi să te 
fereşti de mine, dacă vrei, dar sfatul meu - sfatul meu 
serios - este să n-o faci, pentru că eu sunt singura ta şansă. 
Dacă ai de gând să-ţi închipui că toată povestea asta nu-i 
decât un coşmar pe care-l ai din cauză că dormi pe partea 
stângă, o să mori în cătuşe. Asta vrei? Asta să fie prețul 
plătit pentru o viaţă întreagă trăită în cătuşe, chiar de 
atunci, de când... 

— Nu vreau să mă gândesc la asta! urlă Jessie în camera 
pustie. 

Ruth tăcu. O clipă. Reîncepu, chiar înainte ca Jessie să 
spere că a dispărut definitiv. Ruth reîncepu... reîncepu să o 
atace, să o tachineze, să se joace cu ea, aşa cum se joacă 
un căţel cu o jucărie din pluş. 

Incetează, Jess - ai prefera să crezi că ai înnebunit decât 
să dezgropi morminte vechi. Numai că nu ai înnebunit şi ştii 
asta. Eu sunt tu, tu eşti şi Nevasta cea Supusă... Toate 
suntem tu. Îmi cam închipui ce ai păţit în ziua aia, pe malul 
lacului Dark Score, în ziua aia când toți ceilalți erau plecați. 
Curiozitatea care mă macină este alta: există vreo parte din 
tine, o parte pe care eu n-o cunosc, care să vrea să fie 
alături de Gerald, în matele câinelui, mâine, pe vremea 


PI pe 


asta? Şi te întreb, pentru că aş dori să întelegi că asta nu-i 
loialitate. Asta este nebunie curată. 

Obrajii îi erau iarăşi uzi de lacrimi, însă nu-şi dădea 
seama dacă plânge din cauza posibilităţii - clar formulate, 
acum - de a muri aici sau din cauză că era pentru prima 
dată, în ultimii patru ani, când se gândea la cealaltă 
locuinţă de vară, cea de pe malul lacului Dark Score şi la ce 
se petrecuse acolo în ziua în care dispăruse soarele. 

Odată, aproape că destăinuise secretul la o întrunire 
feminină. Asta se întâmplase prin anii şaptezeci şi ideea cu 
întrunirea aparținuse, cui altcuiva, colegei sale de cameră. 
Jessie se declarase entuziasmată la început; genul acesta 
de întâlniri păreau destul de inocente şi le considera doar 
un alt act al uriaşului şi coloratului carnaval care era 
colegiul. Pentru Jessie primii doi ani de colegiu - mai ales 
alături de cineva ca Ruth Neary, care să o ducă la tot felul 
de expoziţii, marşuri şi petreceri - fuseseră minunati: 
perioadă în care curajul se încadra în ordinea firească a 
lucrurilor, iar atingerea oricărui scop era perfect posibilă. 
Erau vremurile când nicio cameră din cămin nu putea fi 
considerată complet mobilată fără un afiş cu Peter Max şi 
toată lumea asculta Beatles. Fusese prea frumos ca să fie 
adevărat. De fapt, acei primi doi ani nu fuseseră altceva 
decât o petrecere nesfârşită. 

Petrecerea se încheiase o dată cu acea primă întrunire a 
grupului de femei. Acolo, Jessie descoperise o lume colorată 
în cenuşiu, o lume înspăimântătoare ce părea, în acelaşi 
timp, să prefigureze viitorul care o aştepta ca adultă şi să 
răscolească printre tainele întunecate ale copilăriei 
îngropate de vie cu un deceniu în urmă. Se strânseseră 
vreo douăzeci de femei în livingul căsuţei lipite de capela 
Neuworth Interdenominational. Unele stăteau pe 
canapeaua veche, altele de-abia se observau printre 
umbrele uriaşe ale scaunelor parohiale; cele mai multe însă 
preferaseră să se aşeze pe duşumea - douăzeci de femei, 
cu vârste cuprinse între optsprezece şi patruzeci şi ceva de 
ani. La începutul întrunirii, se prinseseră de mâini şi 
păstraseră un moment de tăcere. Apoi, Jessie auzise numai 


relatări înfiorătoare despre violuri, incesturi, sadism. 
Niciodată nu va reuşi să o uite pe tânăra blondă care şi-a 
ridicat puloverul ca să le arate cicatricele rănilor făcute sub 
sâni, cu jarul ţigării. 

Pentru Jessie Mahout, atunci a fost momentul când 
carnavalul a luat sfârşit. Oare? Nu, nu fusese aşa. Simţise 
că i se îngăduie să arunce o privire dincolo de carnaval - i 
se îngăduise să vadă câmpiile cenuşii şi pustii ale toamnei 
care reprezentau viaţa reală: pachete goale de ţigări, 
prezervative folosite, resturi de droguri ieftine, toate 
aşteptând să fie răspândite de vânt în cele patru zări sau să 
fie acoperite de troienele iernii. Văzuse lumea aceea tăcută 
şi stearpă aşteptând-o dincolo de cortina subţire şi peticită 
care o despărţea de strălucirea ipocrită a adolescenţei. ŞI 
realitatea o înspăimântă. Era cumplit gândul că aceasta era 
viaţa care i se aşternea înainte, aceasta şi nimic altceva. 
Era de nesuportat gândul că acelaşi adevăr se întindea şi în 
urma-i, ascuns neîndemânatic sub țesătura zdrenţuită a 
propriilor amintiri falsificate. 

După ce le arătase rănile de pe piept, blonda îşi trăsese 
la loc puloverul şi le explicase că nu a putut povesti 
părinţilor ce anume îi făcuseră prietenii fratelui ei, pentru 
că asta ar fi însemnat să le spună şi ce îi făcuse fratele ei 
tot anul, iar părinţii ei nu ar fi crezut niciodată aşa ceva. 

Calme şi chipul, şi vocea blondei; tonul rece şi lucid. 
Când îşi încheie povestirea, în încăpere se aşternu o linişte 
apăsătoare - Jessie simţi cum se rupe ceva înăuntrul său şi 
auzi sute de voci interioare urlându-şi speranţa şi groaza. 
Apoi vorbi Ruth: 

— De ce să nu te creadă? Doamne, Dumnezeule! Liv, te- 
au ars cu ţigările! Arsurile sunt dovezile tale! De ce să nu te 
creadă? Nu te iubeau? 

Ba da, şoptise gândul lui Jessie. Ba da, o iubeau. Dar... 

— Ba da, răspunse blonda. Mă iubeau. Mă iubesc. Dar îl 
idolatrizează pe Barry, fratele meu. 

Aşezată lângă Ruth şi sprijinindu-şi fruntea pe mâna-i 
tremurândă, Jessie şopti: 

— Şi asta ar fi omorât-o. 


— 84 — 


Ruth se întoarse brusc: 

— Ce?... 

Şi atunci, tânăra blondă, cu aceeaşi voce calmă şi secată 
de lacrimi, spuse: 

— În plus, dacă mama ar afla aşa ceva, ar muri pe loc. 

Atunci Jessie îşi dădu seama că va exploda dacă nu iese 
imediat din cameră. Ţâşnise, răsturnând, aproape, scaunul 
şi ieşise în goană, ştiind că toate privirile sunt aţintite 
asupra ei. Dar nu-i păsa. Părerile lor n-aveau nicio 
relevanţă. Important era numai faptul că dispăruse soarele, 
soarele însuşi. Şi dacă şi-ar fi spus povestea, ar fi fost 
crezută, dacă Dumnezeu ar fi fost într-o dispoziţie proastă... 
Şi chiar dacă adevărul celor întâmplate nu i-ar fi omorât 
mama, i-ar fi spulberat familia. 

Fugise din cameră, trecuse prin bucătărie şi ar fi plecat 
de tot de-acolo, dacă uşa din spatele casei nu ar fi fost 
încuiată. Ruth alergase după ea, strigându-i să se oprească. 
Şi se oprise, dar numai din cauză că nu putea să deschidă 
uşa. Îşi lipise faţa de geamul rece şi negru al uşii gândindu- 
se - da, preţ de o clipă chiar se gândise - să îşi izbească 
fruntea de el, să îl spargă, să-şi taie gâtul în cioburi şi, 
poate, astfel, să reuşească să-şi şteargă din minte cenuşiul 
înfiorător al viitorului care o aştepta, precum şi al trecutului 
lăsat în urmă. Însă alunecă şi se ghemui pe podea, 
strângându-şi picioarele la piept, sprijinindu-şi fruntea de 
genunchi şi închizând ochii. Ruth se aşeză alături, o 
cuprinse în braţe şi începu să o legene murmurându-i 
cuvinte de alinare, mângâindu-i părul, dezmierdând-o, 
îmbărbătând-o, spunându-i că trebuie să scape de amintiri, 
să nu mai sufere, să uite. 

Acum, prizonieră în casa de pe malul lacului 
Kashwakamak, se întrebă ce anume se întâmplase, oare, cu 
blonda cea calmă care le povestise despre fratele ei, Barry, 
şi despre prietenii acestuia - tineri cărora simţurile le 
spuseseră în mod clar că femeia nu reprezintă nimic 
altceva decât un suport însufleţit pentru o pizdă şi că 
stigmatizarea era pedeapsa cuvenită unei tinere care nu 
avea nimic împotrivă să facă amor cu propriu-i frate, însă 


nu şi cu amicii acestuia. De fapt, Jessie se întrebă cât de 
mult îi mărturisise lui Ruth când stăteau îmbrăţişate pe 
podeaua bucătăriei. Nu-şi amintea decât că spusese: „El nu 
m-a ars niciodată, nu m-a ars niciodată, niciodată nu mi-a 
făcut rău.” Însă, fără doar şi poate că mai adăugase ceva, 
căci Ruth îşi reglase tirul întrebărilor într-o singură direcţie: 
lacul Dark Score şi ziua în care dispăruse soarele. 

În cele din urmă, preferase să se despartă de Ruth decât 
să îi mărturisească adevărul... Aşa cum considerase că este 
mai bine să se despartă de Nora, din acelaşi motiv. Fugise 
de ele cât o ţineau picioarele - Jessie Mahout Burlingame, 
cunoscută şi sub pseudonimul Încântătoarea Fetiţă din 
Turtă Dulce, ultimă minune a unui ev ambiguu, 
supraviețuitoare a zilei când dispăruse soarele. Acum însă 
era legată de pat şi nu mai putea fugi. 

— Ajutor! se adresă dormitorului pustiu. 

Jessie nu îşi mai putea lua gândul de la tânăra blondă 
care, cu un calm îngheţat, le arătase cicatricele de pe sânii 
ei frumoşi. Acum Jessie îşi dădu seama că nu era vorba de 
un calm desăvârşit, ci de o detaşare fundamentală de 
grozăviile care i se întâmplaseră. Şi chipul blondei deveni 
chipul ei, iar când vorbi, vocea-i era tremurândă şi umilă, 
vocea unui ateu care a descoperit că nu i-a mai rămas 
decât o ultimă rugăciune: 

— Ajută-mă, te rog. 

însă nu Dumnezeu îi răspunse, ci acea parte a 
personalităţii ei care nu putea vorbi decât dându-se drept 
Ruth Neary. Acum tonul era mângâietor... Insă deloc 
dătător de speranţă. 

Voi încerca, dar trebuie să mă ajuţi şi tu. Ştiu că eşti gata 
să faci orice. Însă trebuie să fii pregătită pentru orice 
eventualitate. Eşti? 

— Nu-i vorba dacă sunt pregătită sau nu. Gândurile mă 
dor, oricum, tremură glasul lui Jessie. 

Apoi gândi: 

Aşa se exprimă Nevasta cea Supusă. 

— E vorba... e vorba că trebuie să scap de aici. 

S-ar putea să fii obligată să pui botniță Nevestei, zise 


Ruth. Ea reprezintă partea sănătoasă, rațională a ta, Jessie 
- a noastră - şi este, în fond, o persoană cumsecade; numai 
că a dirijat prea multă vreme concertul căsniciei tale. Şi, 
într-o situaţie ca cea în care te afli, ideile ei nu au nicio 
şansă de materializare. Vrei să mai discutăm pe tema asta? 

Jessie nu voia. Era mult prea obosită. Lumina era din ce 
în ce mai caldă şi mai roşiatică, în vreme ce soarele cobora 
spre asfinţit. Vântul se înteţi, răvăşind frunzele căzute pe 
promontoriul pustiu. Pinii oftară; uşa de la bucătărie se 
trânti; câinele se opri, apoi îşi reluă mestecatul şi plescăitul 
zgomotos. 

— Mi-e atât de sete, gemu Jessie. 

Bine. Atunci să începem cu această problemă. 

Intoarse capul până simţi căldura soarelui pe partea 
stângă, a gâtului şi pe părul transpirat, lipit de obraz. 
Deschise ochii şi se trezi că priveşte fix paharul cu apă al lui 
Gerald. Gâtleju-i scoase un strigăt scorojit. 

Să începem prin a face abstracţie de câine, continuă 
Ruth. Câinele face exact ceea ce trebuie ca să 
supraviețuiască, iar tu trebuie să faci la fel. 

— Nu ştiu dacă pot să fac abstracţie de el, şopti Jessie. 

Ba”, eu cred că poți, tuca. Dacă ai fost în stare să-ţi ştergi 
din minte ce s-a întâmplat în ziua în care a dispărut soarele, 
cred că eşti în stare să faci abstracţie de absolut orice. 

Preţ de o clipă, înţelese. Inţelese că ar putea face orice 
dacă ar vrea. Secretul acelei zile de demult nu i se înecase 
deplin în  subconştient, aşa cum se întâmplă în 
melodramele de la televizor. Secretul fusese îngropat într- 
un mormânt mult prea mic pentru el. Aici era vorba de un 
soi de amnezie selectivă şi provocată. Dacă ar fi dorit să-şi 
amintească ce anume se întâmplase în ziua în care 
dispăruse soarele, ar fi putut să o facă fără niciun efort. 

Gândul aduse după sine imaginea de o claritate 
sfâşietoare: un ciob prins într-un cleşte de grătar; o mână 
îmbrăcată într-o mănuşă de bucătărie răsucea ciobul în 
fumul unui foc de cărbuni. 

Speriată, Jessie alungă imaginea. 

Să ne-nțelegem, gândi. 


E - a 


Bănuia că vorbeşte cu vocea lui Ruth, însă nu era chiar 
foarte sigură; de fapt, nu mai era sigură de nimic. 

Nu vreau să-mi aduc aminte. Pricepi? Ce s-a întâmplat în 
ziua aia n-are nicio legătură cu ce s-a întâmplat astăzi. N-au 
în comun decât locurile, cele două case de vacanță, două 
cazuri de 

(secrete tăcere durere suferință) 

relații sexuale - dar nu mă ajută în niciun fel dacă-mi 
aduc aminte cele petrecute în 1963. Dimpotrivă, îmi face şi 
mai rău. Hai s-o lăsăm moartă. Hai să uităm de lacul Dark 
Score. 

— Ce părere ai, Ruth? întrebă cu voce gravă şi privirea îi 
alunecă înspre baticul cu fluturi de pe perete. 

O fracțiune de secundă, în faţa ochilor i se înfăţişă o altă 
imagine - o fetiţă, dovlecelul mic şi dulce al unui anume 
tătic, fetiţă care se bucură de parfumul de after shave care 
o învăluie şi priveşte cerul printr-un ciob de sticlă afumată. 
Dar - slavă Domnului! - imaginea se şterse imediat. 

Mai privi câtăva vreme baticul, obligând vechile amintiri 
să rămână ascunse în neguri, apoi se uită iarăşi la paharul 
cu apă al lui Gerald. Nu-i veni să-şi creadă ochilor: la 
suprafaţă încă mai pluteau câteva bucățele de gheaţă, deşi 
odaia întunecată mai păstra fierbinţeala după-amiezii. 

Privirea însetată a lui Jessie îmbrăţişă paharul, îi sorbi 
picăturile de condens. Nu reuşea să vadă şi suportul pe 
care era aşezat paharul, dar nu trebuia să îl vadă, ca să îşi 
imagineze inelul întunecat şi umed ce se forma pe măsură 
ce perlele de condens se scurgeau pe pereţii paharului. 

Incercă să îşi umezească buzele. 

— Mi-e sete! vocea era a unui copil înfricoşat. 

— Vreau să beau apă! Vreau să beau apă chiar ACUM! 

Insă nu putea ajunge la pahar. Atât de aproape era şi, 
totuşi, atât de departe. 

Ruth: Wu te da bătută aşa de uşor. Dacă ai reuşit să 
loveşti câinele cu o scrumieră, tuca dragă, poate o să 
reuşeşti să iei şi paharul. Poate o să reuşeşiti. 

Din nou, Jessie ridică mâna dreaptă, o întinse cât de mult 
îi îngăduia durerea din umăr, dar şase centimetri încă o mai 


despărţeau de pahar. Înghiţi în sec. Gâtul părea a se fi 
transformat într-o rană sângerândă. 

— Vezi? întrebă. Eşti mulţumită acum? 

Ruth nu răspunse. În schimb, auzi vocea Nevestei 
Supuse, care-i şopti în gânduri pe un ton sfios, cerându-şi, 
parcă, scuze pentru faptul că intervine în discuţie: 

A spus să „iei” paharul, nu „să pui mâna” pe el. şi... Şi eu 
cred că s-ar putea să nu fie tocmai acelaşi lucru. 

Nevasta cea Supusă râse stânjenită: „Cine oi fi eu să mă 
vâr ca musca-n lapte?” Şi Jessie îşi dădu iarăşi seama cât 
de straniu era să simtă cum râde o parte din însăşi fiinţa ei, 
ca şi cum ar fi fost o entitate complet separată. 

Dacă aş mai avea câteva voci în plus, aş putea organiza 
un turneu de bridge în capul ăsta blestemat al meu, gândi 
Jessie. 

Analiză paharul şi poziţia acestuia. Apoi se sprijini iarăşi 
pe perne, ca să poată examina partea de dedesubt a 
etajerei. Observă că aceasta nu era fixată în perete; se 
sprijinea doar pe patru colţare din oţel. Şi era convinsă că 
etajera nu era fixată de ele. Işi aminti o scenă petrecută cu 
ceva vreme în urmă: Gerald vorbea la telefon şi, fără să îşi 
dea seama ce face, încercă să se sprijine de etajeră. 
Capătul acesteia începuse să se ridice, aidoma unui 
scrânciob, şi, dacă Gerald nu şi-ar fi luat imediat mâna, 
etajera s-ar fi răsturnat. 

Gândul la telefon îi abătu atenţia preţ de o clipă. Doar 
atât. Telefonul se afla pe o măsuţă aşezată în faţa ferestrei 
care dădea înspre alee, dar, la fel de bine se putea afla şi 
pe o altă planetă, deoarece, aşa cum stăteau lucrurile, nu-i 
era de niciun folos. 

Examină iarăşi etajera, mai întâi scândura şi apoi 
colţarele în forma literei „L”. 

Când Gerald se sprijinise de un capăt al acesteia, celălalt 
capăt se ridicase. Dacă ar reuşi să apese capătul dinspre ea 
al etajerei, atunci capătul celălalt s-ar ridica şi paharul cu 
apă... 

— Ar putea aluneca, vocea-i era răguşită şi plină de 
speranţă. Ar putea să alunece înspre mine. 


RER PE 


Bineînţeles că ar fi putut aluneca pe lângă ea şi să se 
spargă pe duşumea. Sau, la fel de bine, ar fi putut să se 
împiedice de vreun alt obiect de pe etajeră şi să se 
răstoarne. Însă merita să încerce. 

Sigur că merită, gândi. De fapt, aveam de gând să mă 
duc la New York cu avionul meu personal, să mănânc la cel 
mai bun restaurant şi apoi să dansez toată noaptea în cea 
mai bună discotecă. Numai că Gerald e puțin cam mort şi 
toată povestea asta e de prost-gust. Şi, dacă tot am început 
să spun bancuri tâmpite, trebuie să mentionez şi faptul că 
nu am cum să pun mâna pe vreo carte bună - nici măcar 
pe vreuna proastă. Drept pentru care cred că trebuie să mă 
declar satisfăcută cu acest premiu de consolare. 

— Bine. Şi cum anume va intra în posesia acestui premiu 
de consolare? 

— Cu foarte multă grijă, spuse. 

Se ridică iarăşi în şezut şi mai examină o vreme paharul. 
Nu reuşea să vadă şi suprafaţa etajerei. Şi asta nu era bine. 
Ştia cam ce se află pe capătul dinspre ea, însă nu avea 
nicio idee despre ce anume se afla pe capătul celălalt şi, cu 
atât mai puţin, pe porţiunea de mijloc a etajerei. Nici nu era 
de mirare. Cine ar fi în stare să facă inventarul tuturor 
obiectelor aflate pe etajera de deasupra patului? Şi, de fapt, 
cui i-ar putea trece prin minte cât de important s-ar putea 
dovedi un asemenea inventar? 

Ei bine, acum e important. Trăiesc într-o lume în care s-a 
schimbat totul. 

Chiar aşa. În lumea aceasta, un câine vagabond era mai 
înspăimântător decât Freddy Krueger; în lumea aceasta, 
telefonul se afla în Zona Crepusculară, iar oaza, raţiunea de 
a fi a multor bărbaţi duri, încărunţiţi în Legiunea Străină de 
sute şi sute de aventuri în deşert, oaza aceasta nu era 
decât un pahar cu apă în care se topeau cuburile de 
gheaţă. În această nouă lume, etajera de deasupra patului 
se transformase într-un canal de navigaţie, tot atât de 
important precum Canalul Panama; şi orice carte pusă pe 
etajeră, într-un loc nepotrivit, putea fi aducătoare de 
moarte. 


Nu ţi se pare că exagerezi? se întrebă, cuprinsă de 
nelinişte. 

Însă nu exagera câtuşi de puţin. Operaţiunea avea destul 
de puţine şanse de reuşită, date fiind împrejurările. Orice 
povestire a Agathei Christie sau orice roman din seria „Star 
Trek” pe care le citea Gerald şi apoi le azvârlea ca pe nişte 
şerveţele folosite ar fi putut împiedica alunecarea paharului 
cu apă. L-ar fi putut răsturna. Deci: nu exagera câtuşi de 
puţin. Lumea cunoscută până acum se transformase 
radical. Gândul se opri asupra unui film science-fiction în 
care eroul începe să se micşoreze şi se micşorează şi se tot 
micşorează până când ajunge să locuiască în casa de 
păpuşi a fiicei sale şi să se ascundă din calea pisicii. Trebuia 
să înveţe cât mai repede regulile care guvernau această 
lume nouă... Să le înveţe şi să le pună în practică. 

— Ţine-ţi firea, Jessie, şopti vocea lui Ruth. 

— Nu-ţi face probleme, îi răspunse. O să încerc, atât cât 
mă mai ţin balamalele. Dar e bine să ştii cu ce anume te 
lupti. Cred că asta contează în primul rând. 

Işi roti, cât de mult era în stare, încheietura mâinii 
drepte. Apoi ridică braţul. Acum semăna cu o femeie dintr-o 
frescă egipteană. Incepu să pipăie etajera, căutând vreun 
eventual obstacol în calea paharului. 

Atinse o bucată de hârtie groasă şi o pipăi îndelung 
încercând să îşi dea seama ce anume era. Un moment, 
crezu că era o foaie din carneţelul de lângă telefon. Dar, 
nu: era prea groasă. Privirea i se opri asupra unei reviste - 
Time sau Newsweek, căci Gerald le cumpărase pe 
amândouă - aşezată pe măsuţa de lângă fereastră, îşi 
aminti cum soţul ei, grăbit să treacă la activităţi mult mai 
plăcute, le răsfoise în timp ce îşi scotea şosetele şi îşi 
descheia cămaşa. Fără doar şi poate că bucata de hârtie de 
pe etajeră era una din cartelele de abonament cu care 
sunt, de obicei, pline asemenea reviste. Gerald le strângea, 
cu intenţia de a le folosi drept semn de carte. Şi, din ce îşi 
putea da seama, pe etajeră nu se mai afla nimic altceva în 
calea paharului. 

— In regulă, spuse Jessie. 


— 91 — 


Inima începu să îi bată nebuneşte. Cu iuţeala fulgerului, 
prin minte îi trecu gândul că paharul s-ar putea, totuşi, 
răsturna. Alungă de îndată această imagine care ar fi 
reprezentat sfârşitul. 

Uşurel. Uşurel. Cu răbdarea treci şi marea. Cel puţin, aşa 
sper. 

Ţinându-şi nemişcată mâna dreaptă, deşi o durea 
îngrozitor de tare, Jessie ridică şi mâna stângă. („Mâna-de- 
aruncat-scrumiere”, spunea zâmbetul sarcastic ce îi 
strâmbă gura.) Cu stânga prinse capătul etajerei. 

Haide, gândi şi începu să tragă bucata de scândură în jos. 

Nimic. 

Probabil că sunt prea aproape de ultimul coltar şi nu se 
poate forma un sistem de pârghii. Doar lanțul ăsta 
blestemat e de vină. Nu pot să ajung mai departe. 

Raționamentul acesta - fără îndoială, exact - nu schimbă 
cu nimic situaţia: mâna stângă nu-i era de niciun folos. Ar fi 
trebuit să îşi întindă şi mai mult degetele - presupunând că 
aşa ceva ar fi fost posibil. Ironia situaţiei era faptul că putea 
să împingă etajera. Numai că, în cazul acesta, ar fi 
răsturnat, în mod sigur, paharul. Toată încurcătura asta 
avea şi o parte amuzantă: era ca un spectacol de varietăţi 
transmis din iad. 

Vântul îşi încetă zbaterea prin copaci şi sunetele de la 
intrare - plescăiturile, clefăiturile - deveniră asurzitoare în 
liniştea de mormânt a casei. 

— Îți place, căcănar nenorocit? E bun? urlă Jessie. 

Durerea îi scrijeli gâtlejul cu cioburi ascuţite. 

Însă nu voia - nu putea - să se oprească. 

— Sper să-ți placă, pentru că imediat ce o să fiu liberă o 
să-ți imprăştii creierii pe toţi pereții. 

Vorbe mari, gândi. Vorbe prea mari pentru o femeie care 
nici nu-şi mai aduce aminte dacă puşca lui Gerald - 
moştenită de la taică-su - e aici sau în podul casei din 
Portland. 

Dar reuşi să obţină o clipă de binecuvântată linişte din 
lumea tenebrelor aflată dincolo de uşa dormitorului. De 
parcă, acolo, câinele ar fi meditat asupra posibilităţii punerii 


= 92 — 


în practică a acestei ameninţări. 

Apoi reîncepură şi plescăitul şi mestecatul clefăitor. 

Un început de cârcel îşi făcu simțită prezenţa în 
încheietura mâinii drepte a lui Jessie explicându-i că ar fi 
bine să îşi vadă, cât mai repede, de treabă... în cazul în 
care ar fi avut ceva de făcut. 

Se înclină înspre stânga şi întinse mâna atât cât îi 
îngăduia lanţul. Incepu iarăşi să apese etajera. Tot nimic. 
Apăsă cât putu de tare, iar întregul chip i se strâmbă într-o 
mască a durerii. Chipul unui copil obligat să înghită un 
medicament rău la gust. Şi, chiar înainte ca muşchii întinşi 
la maximum să o povăţuiască să se lase păgubaşă, simţi - 
sau, mai degrabă, intui - o abia perceptibilă deplasare a 
etajerei. 

E doar dorința ta fierbinte care îti joacă feste, Jess. Atât şi 
nimic mai mult. 

Nu era dorinţa-i fierbinte; ci, mai degrabă, rezultatul 
simţurilor conectate, prin groază, în stratosferă. 

Luă mâna de pe etajeră şi zăcu nemişcată câteva clipe, 
respirând adânc şi încercând să îşi odihnească muşchii. 
Când se simţi iarăşi în putere - dacă putem spune astfel - 
apucă stâlpul patului şi îşi frecă palma stângă de el, până 
când îşi şterse toată transpiraţia. Apoi îşi întinse iarăşi 
braţul spre etajeră. Sosise clipa. 

Trebuie să am mare grijă. E drept că etajera s-a mişcat 
puțin şi o să se mai mişte, dar îmi va trebui toată forța pe 
care o mai am ca să fac paharul să alunece înspre mine... 
In cazul în care planul meu va reuşi. Şi când ajungi la 
capătul puterilor, nu-ţi mai controlezi mişcările. 

Perfect adevărat, dar nu asta era problema. Problema 
reală era cu totul alta: nu ştia unde se află punctul de 
echilibru al etajerei. Habar nu avea. 

Jessie îşi aminti cum se dădea în scrânciob cu sora ei, 
Maddy, pe terenul de joacă din spatele Şcolii Elementare 
Falmouth - era o vară când se întorseseră mai devreme din 
vacanţa petrecută în vila de pe malul lacului şi rămăsese cu 
senzaţia că toată luna august nu făcuse nimic altceva decât 
să se legene cu Maddy pe scândura scorojită - şi îşi mai 


22 032 


aminti cum reuşeau să stea în echilibru. Nu trebuia decât 
ca Maddy, care era puţin mai grăsuţă, să se deplaseze spre 
mijlocul leagănului. Lungi după-amiezi fierbinţi de joacă, 
cântece de copii, încercări de stabilire a echilibrului perfect 
al scrânciobului, partenerul lor. Acum, degetele-i nu 
simțeau absolut nimic. Nu-i rămânea decât să încerce şi să 
spună o rugăciune. 

Și chiar dacă Biblia susține contrariul, de această dată 
stânga trebuie să ştie ce face dreapta. 

Chiar dacă stânga s-a dovedit campioană la aruncarea cu 
scrumiere, dreapta trebuie să câştige medalia de aur la 
prins pahare, Jessie. Sunt doar câţiva centimetri de etajeră 
unde se poate întâmpla asta. Dacă alunecă mai departe, nu 
o să mai aibă nicio importanță dacă îl prinzi sau nu. O să se 
răstoarne. 

Lui Jessie nici măcar nu-i trecea prin minte că ar putea 
uita ce face dreapta, căci mâna o durea mult prea tare. 
Insă era o cu totul altă problemă dacă va fi în stare să îşi 
facă treaba până la capăt. Apăsă partea stângă a etajerei, 
exercitând asupra acesteia o presiune treptat tot mai mare. 
O picătură de transpiraţie i se scurse în ochi. Clipi de câteva 
ori ca să înlăture senzaţia neplăcută de usturime. Uşa din 
spatele casei se izbi iarăşi de perete. Insă, aidoma 
telefonului, şi uşa aceasta făcea parte dintr-un alt univers. 
In lumea care devenise proprietatea ei personală nu se 
aflau decât ea, Jessie, paharul şi etajera. O parte din ea se 
aştepta ca etajera să facă un salt neaşteptat, aidoma unui 
„Hopa-Mitică”, catapultând totul în jur şi încerca să îşi 
adune tot curajul pentru a putea face faţă unei asemenea 
posibile dezamăgiri. 

O să ai vreme să-ți faci griji dacă aşa ceva o să se 
întâmple, tuca. Deocamdată concentrează-te. Am senzația 
că ceva se va petrece. 

Intr-adevăr. Ceva se petrecea. Simţi iarăşi cum etajera se 
mişcă uşor. De această dată, Jessie apăsă şi mai tare. 
Muşchii din braţul său stâng, încordaţi ca nişte arcuri, 
tremurau de efort. 

Şi, dintr-odată, suprafaţa apei din paharul lui Gerald 


— 94 — 


deveni un plan înclinat, iar ea auzi cum ultimele bucățele 
de gheaţă se ciocnesc uşor, pe măsură ce capătul din 
dreapta al etajerei se ridica. Paharul nu se mişcă. O 
cuprinse spaima: dacă apa prelinsă pe marginile paharului 
s-a infiltrat sub suportul de carton? Dacă s-a uscat, fixându- 
| de etajeră? 

— Nu. E imposibil. 

Şoapta era rugăciunea spusă de un copil înainte de 
culcare. Apăsă şi mai tare capătul stâng al etajerei. Cu 
ultimele-i puteri. Asta era tot. 

— Te rog, ajută-mă să nu se răstoarne. Te rog. 

Capătul etajerei continua să se ridice, clătinându-se ca 
un om beat. Un tub de ruj „Max Factor” se rostogoli şi căzu 
pe podea pe locul unde se aflase capul lui Gerald înainte de 
sosirea câinelui. Şi acum îşi dădu seama că încercarea ei 
poate fi zadarnică. Dacă ar mări şi mai mult înclinarea 
etajerei, aceasta ar aluneca pe suport, aidoma unei sănii pe 
un derdeluş. lar paharul s-ar răsturna. Nu era deloc o idee 
bună. 

— Alunecă, nenorocitule! 

Ţipătul strident se ridicase din bezna nenorocirii ei. ÎI 
uitase pe Gerald; uitase de sete; uitase absolut tot, în afară 
de paharul înclinat, acum, într-un unghi atât de ascuţit 
încât apa stătea să se reverse; şi nu înţelegea de ce nu 
alunecă. Parcă era lipit de etajeră. 

— Alunecă! 

Şi, dintr-odată, alunecă. 

Mişcarea lină a paharului îi contrazicea toate aşteptările 
sumbre şi, astfel, preţ de o clipă, nu îşi dădu seama ce 
anume se întâmplă. Era pregătită să facă faţă eşecului. 
Reuşita o şocă. Mâna-i stângă tresări involuntar - mişcare 
ce ar fi putut răsturna etajera. Apoi, degetele-i atinseră 
paharul. Ţipă iarăşi. Acesta era ţipătul fericit al unei femei 
care tocmai a câştigat la loterie. 

Etajera se clătină, alunecă, se opri, de parcă bucata 
aceasta de lemn ar fi fost înzestrată cu rațiune, iar acum 
analiza situaţia. 

Nu mai ai timp, tucă - o avertiză Ruth. Apucă paharul ăla 


blestemat, cât mai poti. 

Incercă, dar degetele-i alunecară pe pereţii umezi ai 
paharului. Pe mână i se revărsă puţină apă şi îşi dădu 
seama că paharul se va răsturna, chiar dacă unghiul 
etajerei nu se modifica. 

E doar un joc al imaginaţiei tale, tuca. E doar vechea ta 
idee fixă: un dovlecel trist ca tine nu poate face nimic cum 
trebuie. 

Ruth avea dreptate. Totuşi, paharul era pe punctul de a 
se răsturna - nu era un joc al imaginaţiei - iar ea habar nu 
avea ce trebuie să facă. De ce o înzestrase soarta cu 
degete atât de scurte, neîndemânatice şi urâte? De ce? 
Măcar de-ar putea să apuce paharul... 

Prin faţa ochilor i se derulă o imagine dintr-o reclamă 
veche: o femeie surâzătoare, cu o coafură la modă prin anii 
cincizeci, care purta o pereche de mănuşi din cauciuc 
albastru. 

Sunt atât de flexibile, încât poți apuca o monedă! striga 
zâmbetul femeii. Ce păcat că n-ai şi tu o pereche, Dovlecel 
sau Nevastă Supusă, sau cine dracu’ eşti! Poate aşa ai reuşi 
să apuci paharul înainte ca totul de pe etajeră să se 
răstoarne. 

Cu groază, Jessie îşi dădu seama că femeia cu zâmbet 
larg şi mănuşi din cauciuc „Playtex” era mama ei; şi un 
suspin uscat îi raşchetă sufletul. 

— Nu renunţa, Jessie! strigă Ruth. Nu încă. Aproape ai 
reuşit! îţi jur! 

Cu  ultimele-i puteri, Jessie apăsă partea stângă a 
etajerei. Bolborosea o rugăciune incoerentă: Te rog, 
Doamne, sau oricine ai fi. Te rog, n-o răsturna, nu acum, nu 
încă. 

Etajera alunecă... dar foarte puţin. Se opri iarăşi, agăţată, 
probabil de o aşchie. Paharul îi alunecă şi mai mult în 
mână. Şi, chintesenţă a nebuniei, paharul, blestematul, 
ticălosul, afurisitul de pahar părea că-i vorbeşte cu vocea 
unui şofer de taxi, plictisit de viaţă, supărat pe întreaga 
lume: /suse, coană, da ce-ai vrea să mai fac? Să-mi crească 
o puță de toartă şi să mă transforme într-o cană, doar ca 


să-ți fac matale plăcere? 

Picături de apă proaspătă stropiră mâna încordară a lui 
Jessie. Paharul va cădea. Era inevitabil. Simţea, deja, cum 
apa rece i se va prelinge pe ceafă. 

— Nu! 

Îşi răsuci şi mai mult umărul drept, întinse degetele şi 
cuprinse mai bine paharul în palma încordată. Cătuşele 
tăiau în carnea încheieturii, trimițând valuri de durere 
cumplită până la nivelul cotului, dar Jessie ignoră durerea. 
Muşchii braţului stâng tremurau incontrolabil, iar etajera 
tremura o dată cu ei. O cutie cu farduri se rostogoli pe 
podea. Ultimele bucățele de gheaţă din pahar zornăiră 
uşor. Pe peretele de deasupra etajerei se vedea umbra 
paharului. În lumina amurgului, semăna cu un siloz bătut de 
puternicul vânt al preeriei. 

Încă puţin... Încă puţin... 

Nu SE MAI POATE! 

Ar fi bine să se poată. Trebuie să se poată. 

Îşi întinse mâna dreaptă până când avu senzaţia că îi vor 
plesni tendoanele şi paharul mai alunecă puţin pe etajeră. 
Strânse, din nou, degetele în jurul lui, rugându-se să 
reuşească să îl apuce, pentru că, acum, chiar nu mai putea. 
Îşi folosise forţele până dincolo de limită. Totuşi, nu era 
suficient. Simţea cum paharul încearcă să-i scape din 
mână. Devenise viu - fiinţă perfidă, aidoma unui ţinut 
mlăştinos. Scopul lui era să o tachineze, să flirteze cu ea şi, 
apoi, să îi scape, aducând-o în pragul nebuniei, încătuşată 
şi delirând în umbrele crepusculului. E 

Să nu-ţi scape, Jessie, să nu înadrăzneşti să-l scapi. SA NU 
ÎNDRĂZNEŞTI SĂ SCAPI AFURISITUL ALA DE PAHAR! 

Nu mai apăsă deloc, dar îşi roti la maximum încheietura 
mâinii drepte înspre etajeră. Apucă paharul. 

Cred că am reuşit. Nu sunt sigură. Dar poate, poate am 
reuşit. 

Sau, poate, imaginaţia îi juca din nou feste. Nu-i mai 
păsa. Nu mai conta nimic, iar gândul acesta o mângâie. 
Singura certitudine era că nu va mai putea sprijini etajera. 
O ridicase cel mult zece centimetri, dar avea senzaţia că 


— 97 — 


ridicase întreaga casă cu o singură mână. Aceasta era 
certitudinea. 

Gândi: Totul este iluzie... Şi vocile care îti descriu lumea. 
NUMAI ELE contează. Vocile din capul tău. 

Murmurând o rugăciune care să o facă să nu scape 
paharul, relaxă braţul stâng şi etajera reveni în poziţia 
iniţială. Paharul îi rămase în mână. Şi acum văzu suportul, 
lipit de fundul paharului. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să nu-l scap acum. Ajută-mă 
să nu-l... 

Un cârcel îi înnodă muşchii din braţul stâng. Chipul i se 
crispă de durere. Buzele i se strânseră într-o cicatrice albă, 
iar ochii i se transformară în două cute. Părea a fi însăşi 
masca agoniei. 

Aşteaptă, o să treacă... O să treacă... 

Sigur că o să treacă. Avusese parte de destui cârcei ca să 
ştie asta, dar, of Doamne, ce tare o durea! De fapt, parcă 
nici nu era un cârcel obişnuit. Parcă braţul i se zbătea în 
chinurile morţii. 

Nu. E doar un cârcel, Jessie. Aşa cum ai avut mai 
devreme. Aşteaptă să-ți treacă. Aşteaptă să-ți treacă şi, 
pentru numele lui Dumnezeu, nu scăpa paharul. 

Aşteptă. Şi, după o eternitate sau două, muşchii începură 
să se relaxeze şi durerea începu să scadă. Jessie scoase un 
oftat de uşurare, prelung şi pergamentos; şi se pregăti să 
îşi bea răsplata. 

Bea, draga mea - rosti Cea Supusă - dar cred că meriti 
mai mult decât puțină apă rece. Savurează-ți răsplata... Dar 
savureaz-o cu demnitate. Nu înghiţi ca scroafa! 

Nici vorbă să te schimbi, Nevastă Supusă, gândi Jessie. 

Însă, când ridică paharul, gestul ei emana calmul 
aristocratic al unei invitate la curtea regală. Incercă să nu ia 
în seamă uscăciunea alcalină din cerul gurii şi nici pulsaţia 
dureroasă a gâtului însetat. Puteai să o critici oricât pe Cea 
Supusă - uneori, masochistă, parcă cerşea criticile - însă un 
comportament demn în aceste împrejurări (cu atât mai 
mult în aceste împrejurări) nu era o idee rea. Se chinuise 
foarte mult să pună mâna pe paharul cu apă; şi atunci, de 


ce să nu îşi savureze, fără grabă, succesul? Prima 
înghiţitură de apă rece, ce îi va aluneca pe buze şi se va 
prelinge pe covorul înfierbântat şi aspru al limbii, va avea 
gustul victoriei... Şi, după atâtea ghinioane, merită, într- 
adevăr, să îşi savureze victoria. 

Jessie duse paharul înspre gură, concentrându-se asupra 
dulceţii apei care o va face, în curând, fericită. Papilele 
gustative i se încordară, degetele de la picioare i se 
încovrigară şi simţi pulsul furibund din maxilare. Îşi dădu 
seama că i se întăriseră sfârcurile, aşa cum i se întâmpla, 
uneori, când era excitată. 

Secrete ale sexualității feminine la care n-ai visat 
niciodată, Gerald - gândi. Prinde-mă de pat cu o pereche de 
cătuşe şi nu se întâmplă nimic. Arată-mi un pahar de apă şi 
mă transform într-o nimfomană dezlănţuită. 

Gândul îi aduse un surâs pe buzele-i uscate şi, când 
paharul se opri, brusc, la vreo treizeci de centimetri 
distanţă de faţa ei, zâmbetul îi îngheţă. În primele câteva 
clipe nu simţi nimic altceva decât un soi de uluială nătângă 
Şi 

(?ei?) 

neînțelegere. Ce se întâmplase? Ce anume s-ar fi putut 
întâmpla? 

Știi foarte bine, rosti una dintre vocile străine. 

Tonul calm şi sigur o îngrozi pe Jessie. Da, ştia. Undeva, 
înăuntrul ei, ştia. Însă nu voia să aducă la suprafaţă acest 
adevăr. Nu voia să îl vadă în lumina orbitoare a realităţii. 
Există adevăruri mult prea dureroase pentru a fi 
conştientizate. Prea nedrepte. 

Din nefericire, unele adevăruri sunt mult prea evidente. 
Jessie se holbă la pahar iar ochii ei injectaţi şi umflaţi 
înţeleseră grozăvia. Nu putea să bea apă din cauza /anțului. 
Lanţul cătuşelor era prea scurt. Blestemat, afurisit, 
nenorocit lanţ. Prea scurt. Realitatea era atât de evidentă, 
încât o trecuse complet cu vederea. 

Îşi aminti de noaptea în care George Bush fusese ales 
preşedinte. Împreună cu Gerald fuseseră invitaţi la o 
petrecere selectă la restaurantul de pe terasa hotelului 


„Sonesta”. Oaspete de onoare era senatorul William Cohen, 
iar preşedintele nou-ales, George „Singuraticul”, urma să 
ţină un discurs televizat puţin înainte de miezul nopţii. Cu 
ocazia acestui eveniment, Gerald închiriase o limuzină 
cenuşie, care sosise în faţa casei lor la ora stabilită: şapte 
fix. Numai că, la şapte şi zece, îmbrăcată în cea mai bună 
rochie neagră, Jessie încă mai scormonea prin cutia cu 
bijuterii, înjurând că nu reuşea să îşi găsească o anumită 
pereche de cercei din aur. Nerăbdător, Gerald intrase în 
cameră să o întrebe de ce întârzie, o ascultase, având 
întipărită pe chip expresia: „De ce sunteţi atât de 
neghioabe, voi, femeile?” - expresie pe care Jessie o 
detesta - apoi îi spuse că are senzaţia că poartă exact 
cerceii căutaţi. Aşa era. Atunci se simţise mică şi proastă, 
justificându-i expresia condescendentă. Totodată, simţise 
un impuls furios care o îndemna să-i tragă o lovitură peste 
gură cu unul din pantofii ei cu toc înalt, foarte eleganţi, dar 
îngrozitor de incomozi. Ce simţise atunci era o nimica toată 
în comparaţie cu ce simţea acum. lar dacă cineva merita să 
fie plesnit peste gură, cu siguranţă că ea era acea 
persoană. 

Îşi întinse capul cât de mult era în stare şi îşi ţuguie 
buzele ca o eroină dintr-un film vechi de dragoste. Reuşi să 
ajungă atât de aproape de pahar, încât vedea bulele de aer 
din bucăţile de gheaţă. Atât de aproape de pahar, încât 
simţea aroma mineralelor din apă (sau îşi închipuia că o 
simte). Dar nu atât de aproape încât să reuşească să bea. 
Da, îşi întinse capul cât de mult era în stare, dar între pahar 
şi buzele-i ţuguiate încă se mai întindea un drum nesfârşit 
de opt centimetri. 

— Nu pot să cred, rosti cu vocea nouă şi răguşită de 
beţivă şi fumătoare înrăită. 

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred. 

Valuri de furie îi inundară gândurile care zbierau la ea cu 
vocea lui Ruth Neary, să arunce paharul. Să-l izbească de 
perete. Să-l facă ţăndări. Să împrăştie apa. Vocea 
usturătoare a lui Ruth susţinea sus şi tare că, dacă nu 
poate bea, atunci trebuie să pedepsească paharul; dacă nu 


— 100 — 


îşi poate ostoi setea cu ce e în el, măcar să se răzbune, 
aflând satisfacţie în zgomotul blestematului, afurisitului, 
nenorocitului de pahar care se va face cioburi izbindu-se de 
perete. 

Strânse mai tare paharul. E nedrept! Atât de nedrept! 

Vocea care o împiedică să îşi ducă intenţia până la capăt 
era vocea blândă, nesigură a Nevestei Supuse Burlingame. 

Poate că mai există o posibilitate, Jessie. Nu renunța încă 
- poate mai există o posibilitate. 

Ruth nu comentă, însă Jessie îi simţi rânjetul de 
neîncredere, dur ca fierul şi acru ca sarea de lămâie. Ruth 
voia ca ea să arunce paharul. Fără îndoială că Nora 
Callighan ar fi fost de părere că Ruth era ferm implicată în 
conceptul de răzbunare. 

Nu-i da atenție, spuse Supusa. 

Vocea-i pierduse din nesiguranţă. Părea chiar nervoasă. 

Pune-l la loc pe etajeră. 

Și după aia, ce? întrebă Ruth. După aia ce o să se 
întâmple, o, Mare Guru Alb, o, zeiță a Articolelor Casnice şi 
Hram al Bisericii Cupoanelor din Reviste? 

Supusa îi spuse şi Ruth tăcu, în vreme ce Jessie şi toate 
celelalte voci dinlăuntrul ei ascultară cu atenţie. 


— 101 — 


10 


Cu multă grijă, puse la loc paharul pe etajeră. Limba i se 
transformase într-o bucată de glaspapir iar o epidemie de 
sete îi cuprinsese gâtul. Se simţea la fel cum se simţise 
când, la vârsta de zece ani, se îmbolnăvise de gripă şi 
bronşită şi lipsise de la şcoală o lună şi jumătate. In acea 
perioadă nopţile fuseseră foarte lungi, febra mare, iar 
coşmarurile - îngrozitoare, coşmaruri pe care nu şi le mai 
putea aminti 

(ba poți, Jessie, ai visat ciobul de sticlă afumată, ai visat 
cum a dispărut soarele, ai visat mirosul acela sărat şi coclit, 
al visat mâinile lui) 

şi se trezea scăldată în propria-i transpiraţie, dar se 
simţea prea slăbită ca să ajungă la cana cu apă de pe 
noptieră. Îşi aminti cum zăcea în pat - udă, lipicioasă şi 
mirosind a febră - bântuită de fantomele personale. Zăcea 
neputincioasă şi se gândea că adevărata ei boală nu era 
gripa, ci setea. Acum, după atât de mulţi ani, se simţea 
exact la fel. 

Gândurile-i încercau să revină la clipa înfiorătoare când 
şi-a dat seama că nu va izbuti să aducă paharul la gură. 
Încă mai vedea bulele de aer din gheaţa care se topea, încă 
mai simţea aroma apei. Imaginile acestea o chinuiau ca o 
rană deschisă, supurândă. 

Şi, totuşi, se sili să aştepte. Nevasta cea Supusă îi 
spusese că trebuie să se odihnească puţin, chiar dacă o 
chinuiau până la limita suportabilului atât imaginea apei din 
pahar, cât şi zvâcnetul dureros şi uscat din gât. Trebuia să 
aştepte să i se liniştească bătăile inimii şi să i se relaxeze 
muşchii prea solicitaţi. Trebuia să aştepte până când îi va 
dispărea starea de nervozitate. 

Afară, ultimele raze ale soarelui se topeau în înserare; 
partea aceasta de lume se îndrepta spre cenuşiul 
melancolic şi grav al serilor de octombrie. Cufundarul îşi 
înălţă ţipătul însingurat în mâhnirea aerului. 

— Tacă-ţi gura, nea’ cufundarule, chicoti Jessie. 


— 102 — 


Gata, draga mea, totul e bine, acum - spuse Supusa. 
Cred că a venit vremea să încerci din nou. Inainte de a se 
întuneca. Şi şterge-ţi mâinile. 

Işi şterse cât putu de bine palmele de stinghiile patului. 
Ridică mâna dreaptă şi o privi. 

Totdeauna râdeau când mă aşezau la pian, îşi aminti. 

Apoi, cu mare grijă, se întinse până la locul unde era 
aşezat paharul. Incepu să pipăie etajera. Cătuşele zornăiră, 
atingând paharul. Jessie îngheţă de spaimă, aşteptând ca 
acesta să se răstoarne. Dar paharul nu se clinti şi femeia îşi 
continuă, atentă, căutarea. 

Era aproape convinsă că ceea ce căuta căzuse de pe 
etajeră, când, în sfârşit, atinse colţul cartelei de abonament 
la revista „Newsweek”. O apucă uşor, cu două degete şi o 
privi curioasă. Era roşie. Confetti şi serpentine alunecau şi 
şerpuiau printre cuvintele care anunțau ECONOMII FOARTE, 
FOARTE MARI în cazul abonamentelor. Ziariştii de la 
„Newsweek” ar fi urmat să o ţină la curent cu evenimentele 
internaţionale, cu viaţa personală a celor care conduc 
lumea, oferindu-i articole detaliate despre artă, politică şi 
sport. Deşi nu o declara în gura mare, cartela părea să 
sugereze că „Newsweek” o poate ajuta pe Jessie să 
descopere tainele întregului univers. In plus, nebunii 
angajaţi în sectorul de abonamente al revistei „Newsweek” 
îţi făceau o ofertă atât de uluitoare, încât urina ajungea să 
îţi fiarbă, iar creierul să îţi iasă prin urechi. Şi anume: dacă 
foloseai CHIAR ACEASTA CARTELA pentru abonamentul pe 
trei ani, ai fi primit fiecare număr al revistei la MAI PUŢIN 
DE JUMATATE DE PREŢ! Erau, oare, acum, banii o problemă 
pentru Jessie? Nici vorbă! Putea trimite cecul mai târziu. 

Oare n-au şi un serviciu „Direct-la-Pat” pentru doamnele 
încătuşate? - surâse gândul lui Jessie. Vreo personalitate de 
rahat care să vină şi să-mi întoarcă paginile. Vă dați seama 
că afurisitele astea de cătuşe mă împiedică. 

Dincolo de sarcasm simţea însă un soi de uimire stranie 
care o făcea să examineze cartela cu atenţie încordată. 

Toată viața am blestemat cartelele astea de abonament 
- mai ales când trebuia să le adun de pe jos, ca să nu îmi 


— 103 — 


transform casa într-o ladă de gunoi. Şi niciodată nu mi-a 
trecut prin minte că va exista o clipă când sănătatea mea 
mentală, poate chiar VIAŢA vor depinde de un cartonaş 
dintr-ăsta. 

Viaţa? Chiar aici ajunsese? Chiar a fost nevoită să ia în 
calcul şi o asemenea posibilitate îngrozitoare? Din 
nefericire, se părea că aşa stau lucrurile. S-ar putea să mai 
rămână aici încă ceva vreme înainte s-o descopere cineva 
şi, da, s-ar fi putut ca viaţa să ajungă să fie separată de 
moarte doar de o singură înghiţitură de apă. Fantastic 
gând. Suprarealist. Dar, parcă, deloc lipsit de sens şi nici 
ridicol. 

Ți-am mai spus, draga mea: „cu răbdarea treci şi marea”. 

Da... Sigur... Însă cine şi-ar fi închipuit că linia de sosire 
se va afla într-un ţinut părăsit şi atât de ciudat în aerul 
toamnei? 

Îşi coordonă mişcările cu multă grijă şi descoperi, 
uşurată, că nu era atât de greu să manevreze cartela cu o 
singură mână. O prinse între degetul arătător şi cel 
mijlociu, iar cu degetul mare reuşi să o îndoaie pe lungime. 
Nu era o operă de artă, însă putea să îi fie de folos. Şi, de 
fapt, cine ar fi putut, aici, să îi critice munca. 

Când isprăvi de îndoit cartela, aceasta semăna cu o 
ţigară de marijuana răsucită de mâini neîndemânatice. Sau, 
dacă făcea un mic efort de imaginaţie, putea spune că 
seamănă cu un pai. Şi tocmai de un pai avea nevoie. incepu 
să pipăie, iarăşi, pe etajeră, în căutarea paharului. 

Ai grijă, Jessie. Dacă eşti nerăbdătoare poți să strici totul. 

Mersi pentru sfat. Şi pentru idee. Sincer, a fost 
nemaipomenită. Acum, totuşi, te rog să taci puțin şi să mă 
laşi să-mi fac treaba. Bine? 

Când atinse cu vârfurile degetelor suprafaţa netedă a 
paharului, gestul ei avea fineţea, precauţia şi timiditatea 
unei tinere îndrăgostite care atinge prima oară penisul 
iubitului ei. 

A fost uşor să apuce paharul. Îl ridică atât cât îi permitea 
lanţul. Se topiseră şi ultimele bucățele de gheaţă. Cum mai 
zburase timpul, în ciuda senzaţiei ei că lumea se oprise în 


— 104 — 


momentul în care apăruse câinele. Dar nu trebuia să se 
gândească la câine. De fapt, se străduia din răsputeri să îşi 
închipuie că niciun câine nu îi intrase în casă. 

Ce talent ai să uiţi adevărul, tuca! 

Intelege, Ruth, incerc să mă agăț de câtă sănătate 
nervoasă mi-a mai rămas, aşa cum încerc să mă agăț de 
paharul ăsta. Nu văd de ce te fute grija dacă mă ajută să 
mă prefac că anumite lucruri nu s-au întâmplat. Taci, te 
rog, şi lasă-mă să-mi văd de treabă. 

Dar Ruth nu avea de gând să tacă. 

Să tac? - se minună ea. Măi, ce stil ai să mă porți inapoi 
prin tunelul timpului. Ai ştiut mereu să-mi vôri pumnul în 
gură. lti aduci aminte de noaptea aia, după prima şi ultima 
ta şedinţă de terapie în grup de la Neuworth? 

NU VREAU să-mi aduc aminte, Ruth. 

Sigur că nu vrei, aşa că o să-mi amintesc eu. Ce zici? O 
țineai una şi bună că povestea fetei cu cicatrice pe sâni te-a 
întors pe dos. Numai ea şi nimic altceva. Şi când am 
încercat să-ți pomenesc despre ce mi-ai povestit în 
bucătărie - despre cum ai rămas singură cu tatăl tău în vila 
de pe malul lacului Dark Score, în 1963, când a fost eclipsa 
totală de soare; şi despre cum tatăl tău ţi-a făcut ceva - mi- 
ai spus să tac. Şi când n-am tăcut, ai încercat să mă 
plesneşti. Şi, pentru că tot n-am vrut să tac, ţi-ai luat haina, 
ai fugit şi ţi-ai petrecut noaptea în altă parte - probabil în 
motelul ăla plin cu purici al lui Susie Timmel. Ţii minte? i 
spuneam „La Lesbienele lui Sussie”. La sfârşitul săptămânii 
ai găsit nişte fete care aveau un apartament în centru şi 
căutau o colegă cu care să îl împartă. Şi gata! Cât ai bate 
din palme! De fapt, ÎNTOTDEAUNA ai acţionat rapid când îti 
intra ceva în cap. Şi, repet: ÎNTOTDEAUNA ai ştiut să vâri 
pumnul în gura interlocutorului când nu-ţi convenea 
discuția. 

Taci din... 

Poftim! Ce-ti ziceam? 

Lasă-mă-n pace! 

Am văzut şi filmul ăsta! Ştii ce m-a durut cel mai tare? Nu 
lipsa ta de încredere - am ştiut, încă de atunci, că nu aveai 


— 105 — 


nimic împotriva mea, ci că simțeai că nu poţi avea 
încredere în nimeni, nici măcar în tine însăţi, când venea 
vorba despre cele întâmplate în ziua când a dispărut 
soarele. M-a durut când mi-am dat seama cât de aproape ai 
fost să-ţi deschizi sufletul în fața mea, acolo, în bucătăria 
din Neuworth. Stăteam imbrăţişate, cu spatele lipit de uşă, 
şi ai început să vorbeşti. Ai zis: „N-aş fi putut povesti 
niciodată ce s-a întâmplat, pentru că adevărul ar fi omorât- 
o pe mama. Şi chiar dacă n-ar fi omorât-o, l-ar fi părăsit; şi 
eu îl iubeam. Toţi îl iubeam, toți aveam nevoie de el. Ceilalţi 
ar fi dat vina pe mine şi, de fapt, el nu făcuse nimic. 
Aproape nimic.” Te-am întrebat CINE nu făcuse nimic şi mi- 
ai răspuns atât de repede, de parcă aşteptai de nouă ani 
întrebarea mea. „Tatăl meu” - mi-ai spus. „Eram la vila de 
pe malul lacului Dark Score în ziua când a dispărut 
soarele.” Mi-ai fi povestit totul - ştiu că aşa s-ar fi întâmplat 
- dacă n-ar fi venit tâmpita aia să te întrebe cum te simți. 
De parcă n-ar fi fost evident! Uneori nu-mi vine să cred că 
oamenii pot fi atât de proşti. Ar trebui să se dea o lege care 
să le permită ăstora - tâmpiţilor - să caşte gura numai după 
ce au dat examene şi au obținut o autorizație. Aşa s-ar 
rezolva o mulțime de probleme. Dar, din păcate, aleşii 
noştri nu s-au gândit la asta. Aşa că proasta a deschis gura 
şi tu te-ai închis în tine ca un arici. Nu te-am mai putut face 
să vorbeşti şi numai Dumnezeu ştie cât m-am străduit. 

Trebuia să mă laşi în pace! se enervă Jessie în faţa 
amintirii. 

Mâna care ţinea paharul începuse să-i tremure. 

Nu trebuia să te bagi! Nu era treaba ta! 

Uneori, prietenilor le pasă de tine, Jessie - şi era atâta 
blândeţe în vocea aceasta, încât Jessie amuţi. 

Să ştii că m-am gândit mult la ce mi-ai povestit atunci. N- 
am reuşit să-mi aduc aminte de vreo eclipsă petrecută pe 
la începutul anilor şaizeci. Normal. Atunci eram în Florida şi 
viața mea se învârtea în jurul a două puncte de interes 
maxim: înotul subacvatic şi Delray, salvamarul. Sau invers. 
Sigur: invers. Eram înnebunită după salvamarul ăla. Aşa că 
îți dai seama că mă durea exact în cot de fenomenele 


— 106 — 


astronomice. Apoi am aflat: A FOST o eclipsă totală de 
soare, iar zona de maximă vizibilitate cuprindea şi statul 
Maine, unde se afla casa voastră de vară de pe lacul Dark 
Score. lulie - 1963. O fetiță şi tatăl ei privesc eclipsa. N-ai 
vrut să-mi povesteşti ce ţi-a făcut Tăticul cel Bun. Dar eu 
ştiam două lucruri, Jessie: că era tatăl tău, ceea ce era rău; 
şi că nu împliniseşi, încă, unsprezece ani - erai tocmai la 
granița dintre copilărie şi pubertate... Şi asta era şi mai rău. 

încetează, Ruth! Te rog! Nici că puteai să-ţi alegi un 
moment mai prost ca să scormoneşti tot raha... 

Dar Ruth nu putea fi oprită. Ruth, fosta ei colegă de 
cameră, trebuia să aibă întotdeauna ultimul cuvânt - şi 
această Ruth, actuala ei colegă de gânduri, păstrase acelaşi 
obicei. 

ȘI, cât ai bate din palme, te-ai mutat cu trei mimoze. 
Cred că atunci ţi-ai început pregătirea de viitoare 
gospodină. Și, o dată cu ştersul prafului, ai şters totul: 
noaptea de la Neuworth nu avusese loc niciodată, niciodată 
n-ai plâns şi n-ai suferit şi n-ai fost furioasă; şi, de fapt, pe 
mine nu m-ai cunoscut niciodată. Da, sigur, ne-am mai 
întâlnit, întâmplător, de câteva ori, am mâncat pizza şi am 
băut bere. Dar prietenia noastră se sfârşise, nu? Când a 
trebuit să alegi între mine şi ziua aceea din iulie 1963, ai 
ales eclipsa. 

Mâna care ţinea paharul tremură şi mai tare. 

— De ce acum, Ruth? întrebă, adresându-se dormitorului 
întunecat. 

De ce acum? Atât vreau să înțeleg. De ce acum, când nu 
mai am nevoie şi de alte supărări? 

Cel mai evident răspuns era, totodată, şi cel mai 
neplăcut: pentru că se afla un duşman înăuntrul ei, o 
ticăloasă tristă şi plină de venin, căreia îi plăcea s-o vadă 
încătuşată de pat, cu trupul străpuns de săgeți de durere, 
însetată, speriată şi nefericită. Minunat. Şi ticăloasa asta nu 
voia să rostească niciun cuvânt de mângâiere sau 
încurajare. Mai mult încă, s-ar fi pretat la absolut orice ca să 
o împiedice să acţioneze în vreun fel. 

Eclipsa totală a durat cam un minut, Jessie. Doar în 


— 107 — 


mintea ta a durat mult mai mult. De fapt, incă mai durează. 

Închise ochii şi se concentră numai asupra mâinii 
tremurânde în care ţinea paharul. Fără să îşi dea seama ce 
face, gândurile îi răspunseră lui Ruth - ca şi cum această 
Ruth ar fi fost o persoană reală, nu o parte a minţii ei care 
începuse să dea dovadă de prea multă independenţă. 

Lasă-mă-n pace, Ruth. O să continuăm discuția după ce 
încerc să beau puțină apă. Te rog, acum, să fii drăguță... 

—... şi să taci, în pizda mă-tii, încheie cu o şoaptă 
răguşită. 

Da - răspunse imediat Ruth. Știu că în tine există ceva 
sau cineva care încearcă să-ţi pună beţe-n roate; şi mai ştiu 
că, uneori, foloseşte vocea mea - cu siguranță că-i un 
ventriloc de excepție - dar nu sunt Eu. Te-am iubit pe 
vremuri. Te iubesc şi acum. Tocmai de-asta am încercat să 
țin legătura cu tine. Pentru că te-am iubit. Şi cred că două 
curve de lux ca noi trebuie să facă echipă. 

Jessie surâse trist. 

Acum, dă-i drumul, Jess. Baftă! 

Jessie aşteptă o clipă, însă nu mai auzi nimic. Cel puţin 
pentru moment, Ruth dispăruse. Deschise ochii, apoi aplecă 
încet capul, ţinând strâns, între dinţi, cartela răsucită: 

Te rog, Doamne, te implor... Ajută-mă. 

Paiul artizanal alunecă în apă. Jessie închise ochii şi 
supse. Nu se întâmplă nimic şi o disperare neagră îi învălui 
gândurile. Apoi, gura i se umplu de apă. Apă rece şi dulce. 
Apa vieţii în gura ei, purtând-o pe culmile extazului. Ar fi 
suspinat, cuprinsă de o recunoştinţă nesfârşită, însă buzele- 
i erau strânse în jurul paiului confecţionat din cartela 
răsucită. 

Înghiţi apa şi o simţi cum îi căptuşeşte gâtul, aidoma unui 
satin lichid. Începu iarăşi să sugă - pătimaş şi inconştient, 
ca un viţeluş înfometat care a găsit ugerul mamei. Paiul 
improvizat îi permitea să bea apa cu înghiţituri mici; restul 
se împrăştia prin cutele bucății de carton. Auzea apa 
curgând pe cearşaf, aidoma picăturilor de ploaie, însă 
mintea ei încă se mai agăța de ideea că paiul acela era una 
dintre cele mai mari invenţii create vreodată de geniul unei 


— 108 — 


femei şi că această clipă minunată, când reuşea să bea apa 
din paharul soţului ei (soţului ei puţin mort) reprezenta 
apogeul vieţii sale. 

Nu bea toată apa, Jessie. Păstrează şi pentru mai târziu. 

Nu şi-a dat seama care anume dintre fantomele care o 
bântuiau vorbise acum. De fapt, nici măcar nu-i păsa. Era 
un sfat înţelept, dar nu conta. Ca şi cum ai fi sfătuit un 
adolescent care, după şase luni de pipăieli intense, a reuşit 
să îşi convingă iubita sa meargă până la capăt, să mai 
aştepte puţin dacă nu are un prezervativ la el. Acum 
înţelegea Jessie că existau momente în viaţă când, pur şi 
simplu, nu poţi să asculţi glasul raţiunii. Existau momente 
în viaţă când trupul se răzvrătea împotriva raţiunii. Existau 
momente în viaţă când satisfacerea unor simple nevoi fizice 
îţi aducea bucurii nebănuite. 

Aşadar, Jessie continuă să sugă apa prin cartela răsucită, 
deşi, undeva, în străfundurile minţii, îşi dădea seama că 
paiul improvizat era îmbibat cu apă, că tot mai multă apă 
curgea pe pat şi că ar fi fost cea mai mare prostie dacă nu 
s-ar fi oprit, măcar până când bucata de carton s-ar fi uscat. 

Jessie continuă să bea. 

Când se opri, în sfârşit, o făcu pentru că sugea numai 
aer. Mai rămăsese puţină apă pe fundul paharului, însă 
paiul nu era destul de lung. 

Și, TOTUŞI, aş putea să beau şi ce-a mai rămas. Chiar că 
aş putea. Dacă mi-aş răsuci iarăşi mâna şi dacă mi-aş 
întinde şi mai mult gâtul, aş putea să beau şi ce-a mai 
rămas. Oare aş putea? ȘTIU că aş putea. 

Ştia. Mai târziu avea să încerce. Acum însă raţiunea 
învinsese răscoala simţurilor. Setea ei era departe de a fi 
fost pe deplin potolită, însă gâtul îşi încetase pulsaţiile-i 
dureroase şi se simţea mult mai bine... Atât mental, cât şi 
fizic. Gândurile îi deveniseră mai vioaie şi, parcă, mai 
încrezătoare în viitor. 

Era bucuroasă că mai păstrase apă în pahar. Două 
înghiţituri în plus nu ar fi rezolvat problema esenţială: era 
încătuşată de pat, singură, probabil zbătându-se între viaţă 
şi moarte. Dar aceste ultime picături de apă i-ar fi putut 


— 109 — 


oferi o preocupare în momentul în care mintea-i ar fi luat-o 
iarăşi razna. In plus, se înnopta, soţul ei zăcea mort pe 
undeva pe jos şi parcă i se făcuse somn. 

Nu prea semăna a concediu petrecut într-o staţiune 
selectă - mai ales când avea un câine vagabond şi 
înfometat drept partener, însă, cu toate aceste neajunsuri, 
Jessie simţi cum o cuprinde toropeala. Încercă din răsputeri 
să găsească anumite motive care să o facă să se 
împotrivească somnului. Nu izbuti. Nici măcar gândul că se 
va trezi cu braţele complet amorţite nu i se mai părea atât 
de îngrozitor. Le-ar fi rotit până când sângele s-ar fi pus 
iarăşi în mişcare. Nicio scofală. Sigur că nu va fi plăcut, dar 
era convinsă că va reuşi. 

Și s-ar putea să-ţi vină o idee bună în timpul somnului, 
draga mea - spuse Nevasta cea Supusă. Așa se întâmplă în 
romane. 

— Poate o să-ţi vină ţie, îi răspunse Jessie. Deocamdată 
tu ai avut cea mai bună idee. 

Se întinse, împingând cu omoplaţii perna cât mai 
aproape de capătul patului. O dureau umerii, o dureau 
braţele (mai ales stângul), o dureau muşchii abdomenului 
din cauza încordării. 

Dar se simţea mulţumită. Împăcată cu sine. 

Multumită? Cum adică „mulțumită“? Soţul tău e mort, 
totuşi. Şi ai şi tu partea ta de vină, Jessie. Hai să 
presupunem că te găseşte cineva. Să presupunem că apare 
cineva şi te salvează. Te-ai gândit ce o să-şi închipuie acel 
cineva? Şeriful Teagarden, de exemplu? În câtă vreme crezi 
că o să se hotărască să cheme Poliţia Statală? În treizeci de 
secunde? Patruzeci, poate? Dar, stai puțin, ăştia de la tară 
au mintea mai înceată şi pricep mai greu... Aşa că probabil 
o să stea să cugete vreo două minute. 

Jessie nu avea contraargumente. 

Și, atunci, cum poți să te simți mulțumită, Jessie? Cum e 
POSIBIL să te simti mulțumită când eşti vârâtă în rahat 
până peste cap? 

Nici ea nu înţelegea, însă starea de mulţumire o 
copleşise. Senzaţia de împăcare cu sine şi lumea din jur se 


— 110 — 


asemăna cu cea de confort maxim când, într-o noapte 
vântoasă de martie, burniţa rece bate în ferestre, iar tu te- 
ai cuibărit sub o plapumă caldă şi priveşti focul din 
şemineu. Fără doar şi poate că starea aceasta era 
provocată de motive de natură pur fizică: dacă eşti cumplit 
de însetat, e posibil să te îmbeţi dintr-un pahar cu apă. 

Dar exista şi un motiv psihic. Cu zece ani în urmă 
renunţase, cu multă părere de rău, la slujba ei de 
profesoară, cedând - în cele din urmă - în faţa 
raţionamentului necruţător al lui Gerald. Pe vremea aceea, 
el câştiga aproape o sută de mii de dolari pe an. Pe lângă 
suma aceasta, cele aproape şapte mii ale ei nu reprezentau 
nimic altceva decât un ban în plus în buzunarele Fiscului. 

Când Jessie s-a plâns de suspiciunea cu care o priveau 
funcţionarii de la Fisc, Gerald se uitase la ea cu un amestec 
de dragoste şi exasperare. 

Aştia văd realizările mele, îi spusese. Văd două 
automobile de lux, nemțeşti, în garaj, văd fotografiile vilei 
de pe malul lacului; şi, apoi, se uită la formularele tale de 
impozit şi văd că tu munceşti pe nasturi. Şi atunci, nu 
înțeleg, li se pare că e vorba de o fraudă; şi încep să îşi vâre 
nasul peste tot. Problema e că funcționarii ăştia nu te 
cunosc şi nu pot înțelege că cineva poate munci doar de 
plăcere. 

Nu fusese în stare să îi explice lui Gerald ce anume 
reprezenta pentru ea munca de profesoară. Sau poate că el 
nu voise să o asculte. Slujba aceea o făcea să se simtă 
împlinită. lar Gerald nu era capabil să înţeleagă sentimentul 
acesta. În plus, munca reprezenta o punte între existenţa ei 
de acum şi viaţa dinainte de a-l cunoaşte pe Gerald, viaţă 
când era profesoară de limbă şi literatură engleză, cu 
normă întreagă, la Liceul Waterville, viaţă când era 
independentă, îndrăgită şi respectată de colegii ei, viaţă în 
care nu datora nimic nimănui. Nu fusese în stare să îi 
explice (sau poate că el nu voise să o asculte) că, dacă 
renunţa la această muncă, s-ar fi simţit pierdută şi inutilă. 

Sentimentul acela de nesiguranţă, cauzat atât de 
neputinţa de a rămâne însărcinată, cât şi de abandonarea 


— 111 — 


meseriei de profesoară, dispăruse cam după un an. 
Dispăruse din gândurile zilnice, dar niciodată din adâncurile 
sufletului. Viaţa i se părea un clişeu: tânără profesoară, 
căsătorită cu un avocat în plină ascensiune, la gingaşa 
vârstă de treizeci de ani. Apoi, această tânără (relativ 
tânără) femeie păşeşte în întortocheatul labirint al vârstei 
mijlocii, priveşte în jur şi constată, cu stupefacţie, că este 
absolut singură: fără slujbă, fără copii şi cu un soţ obsedat 
de cariera /ui profesională. 

Această femeie, aflată faţă în faţă cu vârsta de patruzeci 
de ani, este exact prototipul casnicei care va avea 
probleme cu băutura, drogurile sau o relaţie extraconjugală 
în care bărbatul este mult mai tânăr. Insă această femeie - 
încă tânără, să zicem - nu a păţit aşa ceva. Ea doar s-a 
pomenit cu tot timpul liber din lume la dispoziţie - timp 
pentru grădinărit, timp pentru cumpărături, timp pentru a 
asista la diferite cursuri (de pictură, de ceramică, de 
poezie... Şi ar fi putut să se încurce cu tânărul care preda 
orele de poezie, dacă ar fi vrut - şi chiar fusese pe punctul 
de-a o face). li rămăsese timp să se ocupe şi de ea. Astfel o 
cunoscuse pe Nora. Insă nimic din toate astea nu reuşise să 
îi creeze senzaţia de acum, când oboseala şi durerile 
deveniseră însemne ale valorii, iar somnolenţa părea o 
recompensă pe deplin câştigată. 

Jess, ai fost NEMAIPOMENITA când ai făcut rost de apă. 

Altă voce necunoscută, însă, de această dată, Jessie nu-i 
dădu atenţie. Cu atât mai mult cu cât Ruth nu mai vorbise. 
Ruth era, într-adevăr, o persoană interesantă, dar îngrozitor 
de obositoare. 

Mulţi n-ar fi fost în stare nici măcar să apuce paharul - 
continuă vocea necunoscută. /ar ideea cu paiul confecționat 
din cartelă... Ei, da, aceasta a fost adevărata lovitură de 
maestru. Acum îți poți permite să te simţi bine. Poţi chiar să 
tragi un pui de somn. 

Dar câinele? şovăi Supusa. 

Câinele n-o să te deranjeze câtuşi de puțin... Şi tu ştii 
motivul. 

Da. Ştia. Motivul zăcea în apropiere, pe podeaua 


— 112 — 


dormitorului. Gerald nu mai era acum decât o umbră 
printre umbre. lar Jessie se simţea extrem de 
recunoscătoare înserării pentru faptul că nu mai putea să îl 
vadă. Afară, vântul tulbură iarăşi liniştea. Totuşi, şoapta lui 
printre pini era mângâietoare, aidoma unui cântec de 
leagăn. Jessie închise ochii. 

Ai grijă ce visezi! panica izbucni în vocea Supusei. 

Ai grijă ce visezi, Jessie! Vorbesc serios! 

Sigur că vorbea serios. Nevasta cea Supusă vorbea 
întotdeauna serios. De-asta era plictisitoare şi pisăloagă. 

Nu voi visa că-mi este sete, gândi Jessie. N-am repurtat 
cine ştie ce victorii în ultimii zece ani - întotdeauna am 
căzut în mocirla compromisului -, dar faptul că am reuşit să 
beau apă a fost o izbândă cum nu se poate mai evidentă. 

Da, o aprobă vocea necunoscută. 

Era o voce masculină, parcă, şi Jessie, coborând treptele 
înspre somn, se întrebă dacă nu era, cumva, vocea fratelui 
ei, Will. 

Cinci minute mai târziu, Jessie dormea profund, cu 
braţele prinse de stâlpii patului, cu obrazul odihnindu-i-se 
pe umărul drept. Sforăia uşor. La un moment dat, mult 
după lăsarea întunericului şi după ce o bucată de lună albă 
apăruse pe cer, câinele se ivi în pragul uşii. 

Ca şi Jessie, câinele se mai liniştise acum, când reuşise 
să îşi mai potolească larma din stomac. O privi îndelung, cu 
urechea sănătoasă ciulită şi adulmecând, încercând să îşi 
dea seama dacă femeia dormea într-adevăr, sau se 
prefăcea. Mirosul de sudoare uscată şi lipsa izului de 
adrenalină îl convinseră că doarme. Bun. De data aceasta 
nu va mai avea parte de ţipete şi lovituri. Trebuia doar să 
aibă grijă să nu o trezească. 

Tiptil, câinele se îndreptă înspre grămada uriaşă de carne 
din mijlocul camerei. Foamea îi mai trecuse, dar carnea 
mirosea, parcă, şi mai îmbietor. Nu ştia - şi chiar dacă ar fi 
ştiut, nu i-ar fi păsat - că spaima că va muri de foame 
reuşise să distrugă obiceiul străvechi al câinilor de a nu se 
atinge de carnea de om. 

Îşi înclină capul, adulmecând aroma de avocat mort; apoi 


— 113 — 


apucă uşor buza inferioară a lui Gerald. Trase din ce în ce 
mai tare, iar Gerald se bosumflă din ce în ce mai mult. În 
cele din urmă, reuşi să smulgă bucata de carne, iar 
avocatul cel mort îşi dezvălui dinţii într-un rânjet hidos. 
Rânjet de tigvă. Câinele înghiţi delicatesa, apoi se linse pe 
bot. Începu să dea, iarăşi, din coadă. Încet, satisfăcut. Pe 
tavan dansau două pete de lumină: erau razele lunii 
reflectate din două plombe ale lui Gerald. Avocatul îşi 
plombase molarii cu o săptămână în urmă; şi plombele 
păstrau, încă, strălucirea proaspătă a monedelor noi. 

Privindu-l cu dragoste pe Gerald, câinele se mai linse o 
dată pe bot. Apoi îşi întinse gâtul - aşa cum făcuse Jessie ca 
să ajungă la paharul cu apă. Adulmecă faţa lui Gerald, 
oferindu-şi un soi de bucurie olfactivă. Simţi, mai întâi, 
aroma cerii cu care fusese lustruit parchetul, aromă 
impregnată în urechea stângă a stăpânului decedat. Apoi, 
amestecul de transpiraţie şi colonie la rădăcina părului. 
După aceea, izul pătrunzător şi amar al sângelui închegat în 
creştetul capului lui Gerald. Zăbovi îndelung asupra nasului 
bărbatului, cercetând atent cele două nări, nemişcate 
acum. Trufa câinelui era zgâriată, murdară, dar simţul 
mirosului îi devenise mai ascuţit decât fusese vreodată. Şi 
se simţi iarăşi cuprins de lăcomie, de senzaţia că a 
descoperit cea mai prețioasă comoară din lume. Şi că îi 
aparţine în întregime. Işi înfipse colții ascuţiţi în obrazul 
cărnos al lui Gerald şi începu să îl sfâşie. 

In spatele pleoapelor închise, ochii lui Jessie începură să 
se mişte cu repeziciune. Femeia gemu - sunet tremurător, 
plin de groază şi aducere-aminte. 

Câinele o privi. Trupu-i încremenise - statuie a vinovăţiei 
şi a spaimei. Insă nu pentru multă vreme, căci deja 
considera uriaşul maldăr de carne drept proprietatea lui, 
pentru care s-ar fi luptat - şi-ar fi jertfit şi viaţa - dacă 
cineva ar fi încercat să i-o fure. În plus, stăpânul-femelă 
scotea sunetele acelea, iar câinele era aproape sigur că 
stăpâna nu mai reprezenta niciun pericol. 

Inşfăcă iarăşi obrazul bucălat al lui Gerald Burlingame şi 
trase, mişcându-şi capul dintr-o parte în cealaltă. Cu 


— 114 — 


zgomotul făcut de o bandă adezivă trasă brusc de pe rolă, 
se desprinse o fâşie de carne din falca avocatului. Pe chipul 
lui Gerald se lăţi un zâmbet feroce. 

Jessie gemu din nou. Vorbea în somn. Câinele o privi. Era 
convins că stăpâna nu poate cobori din pat. Totuşi sunetele 
acestea îl nelinişteau. Vechiul obicei al speciei canine nu 
dispăruse întru totul. În plus, îi trecuse şi foamea. Acum nu 
mai înfuleca, ci lua o gustare. Se întoarse şi ieşi din cameră. 
În colţi ţinea o bucată mare din obrazul stâng al lui Gerald. 
O bucată mare ca scalpul unui prunc. 


— 115 — 


11 


14 august 1965 - doi ani şi ceva după ziua când a 
dispărut soarele. Este ziua de naştere a lui Will. Puştiul s-a 
foit toată ziua, explicând cui avea răbdare să îl asculte, că a 
trăit câte un an pentru fiecare serviciu reuşit la base-ball. 
Jessie nu poate pricepe importanţa acestui anunţ, dar este 
evident că fratele ei îl consideră deosebit. Şi, în fond, dacă 
Will vrea să îşi compare viaţa cu un meci de base-ball, asta 
este treaba lui personală. 

O vreme, absolut tot ce se întâmplă la petrecerea fratelui 
ei este perfect normal. La picup cântă Marvin Gaye, ce-i 
drept. Însă nu e cântecul ăla rău, periculos pentru urechile 
prea tinere. „N-o să fiu prea prost” - cântă Marvin, jumătate 
în batjocură, jumătate ameninţător - „Voi fi plecat de multă 
vreme, iuu-bii-too”. Drăguţ cântecel şi adevărul era că ziua 
a fost mai mult decât reuşită. Cel puţin până într-un anumit 
moment. A fost, cum a spus mătuşa Katherine, 
exprimându-se în obişnuitu-i stil preţios, „mai încântătoare 
decât o melodie cântată la vioară”. Chiar şi Tata îi 
împărtăşeşte părerea, deşi nu prea voise să se întoarcă la 
Falmouth pentru aniversarea lui Will. Jessie l-a auzit 
spunându-i Mamei: Cred că a fost o idee bună. Şi asta a 
umplut-o de bucurie, deoarece ea, Jessie Mahout, fiică a lui 
Tom şi Sally, soră a lui Will şi Maddy, soţie încă a nimănui, 
avusese ideea organizării acestei petreceri. Ea era motivul 
pentru care se află cu toţii aici, în loc să fie la ţară, la 
Sunset Trails. 

Sunset Trails este vila de vară a familiei Mahout, situată 
pe malul nordic al lacului Dark Score. Anul acesta şi-au 
întrerupt obişnuita vacanţă de nouă săptămâni pentru că 
Will vrea - măcar o dată - spusese el părinţilor, pe tonul 
unui bătrân aristocrat care ştie că nu mai are mult de trăit, 
să îşi petreacă ziua de naştere cu prietenii lui şi cu întreaga 
familie. 

La început, Tom Mahout s-a opus vehement acestei idei. 
Tom este agent de bursă şi îşi petrece viaţa făcând naveta 


— 116 — 


între Portland şi Boston. Ani de zile a încercat să îşi 
convingă familia că cei care merg la serviciu îmbrăcaţi în 
costum, cu cămaşă albă şi cravată, muncesc, uneori, mai 
mult decât fermierii. 

Nimeni nu îl contrazisese, deşi, cu excepţia lui Maddy, 
toţi credeau că meseria lui era cea mai plictisitoare din 
lume. 

Tom susţinea sus şi tare că trebuie să se odihnească în 
casa de pe malul lacului, că numai aşa îşi poate reveni din 
epuizarea acumulată într-un an de muncă şi, în fond, Will 
putea să îşi organizeze multe alte petreceri. Dar mai târziu. 
In plus, Will împlineşte nouă ani, nu nouăzeci. „Ca să nu 
mai spun că petrecerile cu prietenii n-au niciun chichirez 
dacă nu eşti suficient de mare ca să poţi să bei câteva 
butoiaşe cu bere”, adăugă Tom. 

După cum stăteau lucrurile, se părea că Will n-ar fi avut 
nicio şansă să îşi petreacă ziua de naştere în casa din oraş. 
Atunci a intervenit Jessie. Spre uluirea tuturor, şi spre 
uriaşa mirare a lui Will însuşi. Căci Jessie este cu trei ani 
mai mare decât el şi de multe ori pare a nici nu şti, măcar, 
că are un frate. Jessie sugeră, pe ton şoptit, că ar fi fost 
destul de plăcut să se întoarcă acasă pentru câteva zile 
(două sau trei - nu mai mult) şi să dea o petrecere în aer 
liber: cu crichet, badminton, grătar pe cărbuni şi lampioane 
japoneze pe care le vor aprinde înspre seară. Atunci, Tom 
începu să se mai îmblânzească. E genul de bărbat care are 
o părere nespus de bună despre sine. „la priviţi, ce al 
dracului sunt! «Gigi-duru'» e un mic copil pe lângă mine!” 
Intotdeauna Tom a fost greu de convins, o dată ce-i intra în 
cap o anumită idee. 

Când, totuşi, se întâmplă să se răzgândească, o face 
numai la cererea mezinei. Jessie ştie cum să găsească 
drumul spre mintea tatălui său, drum necunoscut celorlalţi 
membri ai familiei. Sally crede - pe bună dreptate - că 
Jessie a fost mereu favorita lui Tom. Pe de altă parte, Tom 
este convins că nimeni nu îşi dă seama de asta. Pentru 
Maddy şi Will lucrurile sunt mai simple: Jessie îşi linguşeşte 
tatăl, iar acesta o răsfaţă. Cu un an în urmă, Will îi spusese 


— 117 — 


lui Maddy, care tocmai fusese pedepsită pentru că a fost 
prinsă fumând: „Dacă Tati ar prinde-o pe Jessie cu ţigări, 
probabil că i-ar cumpăra o brichetă.” Maddy, întru totul de 
acord cu acest raţionament, izbucnise în râs şi îşi 
îmbrăţişase fratele. Nimeni, nici ei, nici mama lor, nu îşi 
poate închipui îngrozitorul secret - scârbos, ca o bucată de 
carne putredă peste care bâzâie muşte mari şi verzi - care 
îi uneşte pe Tom Mahout şi fiica lui cea mică. 

In sinea ei, Jessie crede sincer că îşi ajută fratele. Nu îşi 
dă seama cât de mult a ajuns să deteste casa de pe malul 
lacului Dark Score şi cât de mult se agaţă de orice motiv 
care ar ajuta-o să petreacă mai puţin timp acolo. A ajuns să 
deteste lacul - pe care îl iubise pătimaş înainte. Îi vine să 
vomite numai când îi simte izul de minerale, care-i 
aminteşte... Îi aminteşte... Ce? În 1965 nu mai suporta să 
înoate în Dark Score, nici măcar în cele mai fierbinţi zile. 
Ştie că mama crede că îi este ruşine cu silueta ei - Jessie, 
aidoma lui Sally, începuse să îmbobocească mai devreme 
decât alte fete de vârsta ei; şi, la doisprezece ani, arăta mai 
mult a femeie - dar nu acesta este motivul. Nici vorbă. S-a 
obişnuit cu pubertatea prematură şi ştie că revista 
„Playboy” nu i-ar publica fotografia pe copertă. Nu e vorba 
că i-au crescut sânii, i s-au rotunjit coapsele şi fundul. E 
vorba de mirosul acela... 

Indiferent de motivele ascunse ale lui Jessie, cererea lui 
Will Mahout este, în cele din urmă, acceptată de Tom 
Mahout, capul şi stăpânul absolut al familiei. leri s-au întors 
la casa din oraş, în timp util pentru ca Sally, împreună cu 
cele două fiice ale ei, să poată pregăti petrecerea. Astăzi 
este 14 august, iar 14 august reprezintă apoteoza verii în 
statul Maine - zi cu cer azuriu, nori pufoşi şi albi, briză 
proaspătă. 

La ţară - şi în zona lacurilor, unde se află vila lor de 
vacanţă, pe malul lacului Dark Score - pădurile, şi lacurile, 
şi heleşteele, şi mlaştinile sunt cufundate în zăduf şi 
umiditate. Dar aici, în oraşul de pe coasta oceanului, briza 
răcoroasă este o binecuvântare. In plus, alungă tântarii şi 
muştele. Gazonul din spatele casei este plin de copii - 


— 118 — 


majoritatea prieteni ai lui Will - dar şi amice ale lui Maddy şi 
Jessie. O minune s-a petrecut: toţi par a se înţelege foarte 
bine. Nimeni nu se ceartă. Pe la ora cinci, Tom ducând la 
buze primul pahar cu Martini, priveşte către Jessie care stă 
în apropiere, cu ciocanul de crichet sprijinit pe umăr (destul 
de aproape ca să poată surprinde discuţia banală dintre soţ 
şi soţie, care, de fapt, ar fi putut fi foarte bine un 
compliment făcut fiicei sale), apoi o priveşte pe Sally şi 
spune: „Cred că a fost o idee bună.” 

A fost mai mult decât bună, gândeşte Jessie. Extraordinar 
de mişto - ăsta-i adevărul. Deşi nu asta simte, însă, dacă şi- 
ar cerceta mai atentă sufletul, i-ar mânia pe zei. Ceea ce 
gândeşte, în realitate, este că ziua este minunată - 
strălucitoare, blândă şi dulce ca o acadea. E frumos şi 
cântecul care bubuie din picupul portabil al lui Maddy. De 
fapt, lui Jessie nu îi va plăcea niciodată Marvin Gaye - aşa 
cum nu îi va plăcea vreodată izul slab de minerale emanat 
de lac în arşiţa după-amiezelor - dar chiar şi cântecul 
acesta e frumos. Cam tâmpiţel, dar nu periculos. 

Este 14 august 1965, o zi din trecut, o zi prezentă încă în 
visele femeii care este încătuşată de pat într-o casă pe 
malul unui alt lac, la aproape optzeci de kilometri distanţă 
de Dark Score (unde se simte însă în zilele calde, de vară, 
acelaşi miros mineral, acelaşi miros blestemat, acelaşi 
miros coclit). Şi, cu toate că fetiţa de doisprezece ani nu 
vede cum Will se furişează în spatele ei, tocmai când se 
apleacă pentru a lovi bila de crichet, transformându-şi, 
astfel, fundul într-o ţintă mult prea ispititoare pentru un 
băieţel de numai nouă ani, o parte din mintea ei ştie că Will 
este în spatele ei şi în acest moment visul se transformă, 
brusc, în coşmar. 

Işi pregăteşte lovitura, concentrându-se asupra portiţei 
aflată la doi metri de ea. E o lovitură dificilă, dar nu 
imposibilă. Şi dacă va reuşi, scorul ei va fi egal cu cel al lui 
Caroline. Ceea ce ar fi o chestie nemaipomenită, deoarece 
Caroline câştigă aproape intotdeauna. Exact în momentul în 
care se pregăteşte să lovească bila, Marvin Gaye începe să 
cânte altceva. 


— 119 — 


Uuu, ascultați cu toții - şi, de această dată, sună mai 
mult decât doar puţin batjocoritor, mai mult decât doar 
puţin ameninţător - mai ales voi, fetelor... 

Pielea de pe braţele bronzate ale lui Jessie se face ca de 
găină... 

Păi, e bine să fii singur, căci cea pe care-o iubeşti nu e 
niciodată acasă?... Prea multă patimă port în mine, mi se 
spune... 

Îi amorţesc degetele şi nu mai simte ciocanul de crichet. 
Îi tremură încheieturile, de parcă ar fi prinse în 

(cătuşe Supusa e-n cătuşe veniţi s-o vedeţi pe Supusa în 
cătuşe veniţi şi râdeţi de Supusa în cătuşe) 

lanţuri invizibile şi inima-i este cuprinsă în cleştii de 
gheaţă ai terorii. E celălalt cântec. E cântecul cel rău. 

„„„dar cred... cred... că aşa trebuie iubită o femeie... 

Priveşte spre fetele care o aşteaptă să lovească bila de 
crichet şi observă că a dispărut Caroline. In locul ei se află 
Nora Callighan. Are părul împletit în cozi de şcolăriţă, o 
pată albă pe vârful nasului, pantofii galbeni de sport ai lui 
Caroline şi medalionul ei, cu fotografia lui Paul McCartney. 
Dar ochii aceia verzi sunt ai Norei şi o privesc cu adâncă, 
matură compasiune. Jessie îşi aminteşte că Will - întărâtat, 
fără îndoială, de prietenii lui, „îmbătaţi”, ca şi el, de atâta 
Coca-Cola şi prăjitură cu ciocolată - se strecoară în spatele 
ei şi se pregăteşte să o pipăie. Când o va face, ea va 
reacţiona sălbatic, dându-i un pumn zdravăn în gură. Poate 
gestul ei nu va strica definitiv petrecerea, însă îi va ştirbi 
dulcea perfecţiune. Încearcă să lase din mâini ciocanul de 
crichet, voind să se îndrepte şi să se întoarcă, înainte ca 
toate acestea să se petreacă. Doreşte din tot sufletul să 
schimbe trecutul, însă trecutul atârnă tare greu. Inţelege că 
a schimba trecutul e ca şi cum ai încerca să ridici o casă 
adevărată, ţinând-o de un colţ, ca să cauţi sub ea lucruri 
pierdute, uitate sau ascunse. 

În spatele ei, cineva a dat la maximum volumul picupului 
lui Maddy şi cântecul acela oribil îţi sparge, acum, 
timpanele; triumfător, sadic,  scârbos: MA DOARE 
TAAAAREEEE... TE PORŢI  TAAAMAAREEEE  RAAMAUUU... 


— 120 — 


CINEVA... SĂ-I SPUUUNĂĂĂA CĂ NU-I BIIIINEEEE... 

Incearcă iarăşi să scape de ciocanul de crichet, să îl 
arunce, însă nu reuşeşte. Parcă cineva i l-a prins în cătuşe 
de mâini. 

Nora! ţipă. Nora, trebuie să mă ajuti! Opreşte-l! 

(În acest moment al visului transformat în coşmar a 
gemut Jessie prima oară, îndepărtând, preţ de o clipă, 
câinele de cadavrul lui Gerald.) 

Nora clatină, grav şi trist, capul. Nu pot să te ajut, Jessie. 
Eşti singură - toți suntem singuri. Nu obişnuiesc să spun 
asta pacienților mei, dar cred că trebuie să fiu sinceră cu 
tine. 

Dar nu înţelegi! Nu mai pot să trec prin asta încă o dată! 
NU MAI POT! 

Încetează cu tâmpeniile - enervarea este evidentă în 
tonul Norei. 

Se întoarce şi începe să se îndepărteze, ca şi cum nu ar 
suporta să mai vadă trăsăturile schimonosite de groază ale 
lui Jessie. 

N-o să mori, doar nu-i otravă. 

Jessie priveşte disperată în jur (deşi nu e în stare să se 
ridice şi să nu mai ofere acea ţintă ispititoare obraznicului 
său frate) şi observă că a mai dispărut o altă prietenă a ei, 
Tammy Hough. În locul ei, îmbrăcată cu şortul alb şi 
bustiera galbenă a lui Tammy, se află Ruth Neary. Într-o 
mână ţine ciocanul de crichet al lui Tammy, iar în cealaltă 
un Marlboro. Gura îi este strâmbată în obişnuitu-i surâs 
sarcastic. Numai ochii îi sunt serioşi şi îndureraţi. 

Ajută-mă, Ruth! urlă Jessie. Trebuie să mă ajuţi! 

Ruth trage cu poftă din ţigară, apoi o striveşte în iarbă cu 
sandaua lui Tammy Hough. 

Ce să zic, tuca, mare scofală! O să te pipăie, doar. N-o 
să-ți înfigă un par în cur. Ştii asta la fel de bine ca mine. Ai 
mai trecut prin aşa ceva. De ce faci atâta tămbălău? 

Nu-i vorba numai de pipăială! Ştii foarte bine! 

lepuraşul meu iubit, cin’ te-ntrece la mințit? spune Ruth. 

Ce? Ce vrei să?... 

Vreau să spun că nu ştiu absolut TOT, se răţoieşte Ruth. 


— 121 — 


Deşi  vocea-i pare mânioasă, tristeţea şi durerea 
răbufnesc din adâncuri. . 

N-ai vrut să-mi spui. N-ai vrut să spui NIMANUI. Ai fugit. 
Ai fugit ca un iepuraş speriat de propria-i umbră. 

N-AM PUTUT să spun! hohoti Jessie. 

Acum vede o umbră în iarbă, lângă ea - de parcă 
metafora folosită de Ruth devenise realitate. Nu este umbra 
unui iepuraş speriat. Dimpotrivă: este umbra fratelui ei, 
Will... Aude chicotelile, cu greu înăbuşite, ale prietenilor lui. 
Ştie că Will întinde mâna înspre ea. Şi tot nu se poate 
mişca. Nu poate schimba ceea ce urmează să se întâmple; 
şi înţelege că această neputinţă a ei reprezintă însăşi 
chintesenţa coşmarului şi a tragediei trăite. 

N-AM PUTUT! urlă, din nou, la Ruth. N-am putut! 
Niciodată! Adevărul ar fi omorât-o pe mama... Sau ar fi 
distrus familia... Sau s-ar fi întâmplat şi una şi alta! Aşa nu 
m-a spus el! Tata. Aşa mi-a spus! 

Nu-mi place că eu trebuie să fiu aducătoarea de veşti 
proaste, tuca, dar în decembrie se împlinesc doisprezece 
ani de când bunul şi dragul tău Tătic a părăsit lumea celor 
vii. N-ai putea să renunti puțin la tonul ăsta de melodramă 
ieftină? Că doar nu te-a agăţat de frânghia de rufe, nu te-a 
supus la mai ştiu eu ce perversiuni şi nici nu ti-a dat foc 
după aia. 

Dar Jessie nu vrea să audă - nici măcar în vis nu vrea să 
audă şoapta trecutului ei, de multă vreme îngropat. Când 
cade o singură piesă de domino, cine poate spune ce va 
urma? Îşi astupă urechile la spusele lui Ruth, dar îşi priveşte 
vechea colegă de cameră cu expresia aceea rănită şi 
rugătoare care deseori a făcut-o pe Ruth (a cărei duritate 
nu era decât o mască) să izbucnească în râs şi să cedeze, 
făcându-i pe plac lui Jessie. 

Trebuie să mă ajuţi, Ruth! Trebuie! 

Însă, de această dată, expresia rugătoare din privire nu 
are niciun efect. 

Nu prea cred, tuca. Nu mai sunt nici fetele de la colegiu, 
au trecut şi vremurile când îmi spuneai să-mi ţin gura, nici 
nu mai poți să fugi, şi părerea mea este că ai face o 


— 122 — 


greşeală dacă te-ai trezi. Asta-i trenul-fantomă, Jessie. Tu 
eşti iepuraşul cel fricos. Eu sunt umbra care te sperie. 
Poftiti în vagoane! Legaţi-vă centurile! Strâns! E o călătorie 
fără întoarcere. 

NU! 

Şi, amplificând spaima lui Jessie, începe să se întunece. 
Ar putea fi doar un nor care acoperă soarele. Insă nu e aşa. 
Şi Jessie ştie. Soarele dispare. Curând, stelele vor licări pe 
cerul după-amiezii şi bufnița va înhăţa iepuraşul. A sosit 
timpul eclipsei. 

Nu! urlă din nou. Asta a fost acum doi ani! 

Iarăşi greşeşti, tuca, spune Ruth Neary. Pentru tine 
eclipsa durează de-o viață-ntreagă. N-ai mai văzut 
niciodată soarele. 

Incearcă să o contrazică, să îi spună lui Ruth că este la fel 
de vinovată ca şi Nora, pentru toată această dramatizare 
excesivă. Da. La fel de vinovată ca şi Nora care o 
îmbrâncea înspre uşi pe care ea nu voia să le deschidă; 
Nora, care o tot asigura de faptul că prezentul poate deveni 
mai bun doar analizând trecutul - de parcă ai putea da un 
gust mai bun prânzului gătit astăzi dacă îi adaugi resturile 
mucegăite ale prânzului de ieri. Şi, aşa cum i-a explicat 
Norei în ziua în care a abandonat terapia, vrea să îi spună şi 
lui Ruth că există o diferenţă uriaşă între viaţa dusă alături 
de ceva anume şi viaţa încătuşată de acel ceva. 

Nu înțelegeți, proastelor, că acel „cult al sinelui”, cu care 
mi-ati împuiat capul, nu e altceva decât o şarlatanie? 

Asta ar vrea să le spună, însă, înainte de a apuca să 
deschidă gura, are loc incidentul: o mână strecurată printre 
picioarele-i uşor desfăcute, degetul mare al mâinii frecând 
violent despicătura dintre fese, celelalte degete apăsându-i 
şortul, chiar deasupra vaginului. Şi, acum, în acest coşmar, 
vede că nu e mânuţa prostuţă şi obraznică a fratelui ei. 
Mâna dintre picioare este mult mai mare decât a lui Will şi 
nu este deloc nevinovată. 

Cântecul oribil se aude tot mai tare, stelele au răsărit în 
toiul după-amiezii, şi 

(n-o să mori, că doar nu-i otravă) 


— 123 — 


aşa se pipăie adulţii. 

Se întoarce, aşteptându-se să se trezească faţă în faţă cu 
tatăl său. El îi făcuse aşa ceva în timpul eclipsei, ceva ce 
Ruth şi Nora ar fi numit „maltratare a propriului copil”. E 
sigură că e vorba de tatăl ei - şi se teme că va reacţiona 
violent, indiferent cât de serios sau lipsit de importanţă ar fi 
fost gestul lui; se teme că îl va izbi cu ciocanul de crichet, 
zdrobindu-i nasul şi spărgându-i dinţii. Şi apoi, când el se va 
fi prăbuşit, vor veni câinii şi îl vor mânca. 

Numai că nu e Tom Mahout. E Gerald. Gol-puşcă. 
Puţişoara de avocat e îndreptată înspre ea de sub colacul 
roz şi moale al burţii. În mâini ţine două perechi de cătuşe. | 
le întinde în întunericul de coşmar al după-amiezii. Raze ale 
unor stele nefireşti se reflectă pe metalul cătuşelor. 

Haide, Jess - şuieră rânjetul lui. Parcă n-ai avea habar 
despre ce-i vorba. Şi, de fapt, chiar ti-a plăcut. Primă dată 
ai avut un orgasm atât de puternic, încât mi-a fost teamă 
că o să te faci bucățele. Îți mărturisesc că ăla a fost cel mai 
bun futai din viata mea. Atât de bun că încă îl visez. Şi ştii 
de ce a fost nemaipomenit? Pentru că tu n-ai avut nimic de 
făcut. Psihologia feminină dovedeşte că femeile se simt 
mult mai bine când întreaga iniţiativă aparține bărbatului. 
Ai avut orgasm când te-a pipăit taică-tu? Eu zic c-ai avut. 
Eu zic c-ai avut un orgasm atât de puternic încât aproape 
te-ai făcut bucățele. S-ar putea ca terapeuţii să mă 
contrazică, dar NOI ştim adevărul, nu? Există femei care 
recunosc singure că le place să fie dominate complet, dar 
există şi altele care au nevoie de un BARBAT care să le 
arate că le place asta. Aşa eşti tu. Căpoasă. Dar nu-i nicio 
problemă, de-aia avem cătuşele. Şi să ştii că nu sunt cătuşe 
adevărate. Sunt brățări ale dragostei. Puneţi-le, iubito. 
Puneţi-le. 

Jessie face câţiva paşi înapoi, clătinând din cap şi neştiind 
dacă îi vine să râdă sau să plângă. Cunoaşte pe de rost 
toate vorbele astea. 

Gerald, dragă, trucurile avocățeşti nu țin cu mine. Sunt 
de prea multă vreme măritată cu un avocat. Şi amânaoi 
ştim foarte bine că povestea cu perechile de cătuşe n-are 


— 124 — 


nicio legătură cu orgasmul meu. Şi nici n-a avut vreodată. 
Cătuşele sunt un stimulent pentru puțulica ta, ofilită de 
atâta băutură. Aşa că nu te mai da rotund cu noțiunile tale 
de psihologie feminină. 

Zâmbetul lui Gerald este atoateştiutor. 

Bravo, iubito. Nu prea convingător, dar meriti toată stima 
pentru că ai încercat. Păi, nu? Cea mai bună apărare e 
atacul. Mi se pare că eu te-am învățat asta. Oricum, n-are 
nicio importanță. Acum trebuie să te hotărăşti: ori îți pui 
cătuşele, ori mă loveşti cu ciocanul în moalele capului şi mă 
mai omori o dată. 

Jessie priveşte în jur şi îşi dă seama, cu panică tot mai 
mare, că toţi invitaţii de la petrecerea lui Will privesc 
confruntarea ei cu acest bărbat în pielea goală (doar dacă 
nu consideri ochelarii drept un articol de îmbrăcăminte), 
aproape obez, excitat... Toţi - nu doar familia şi prietenii ei 
din copilărie. Şi doamna Henderson, care va fi 
îndrumătoarea ei în primul an de colegiu, se află acolo, 
lângă bolul cu punci; Bobby Hagen, care va fi partenerul ei 
la balul de absolvire - şi apoi i-o va trage pe bancheta din 
spate a maşinii tatălui lui -, stă în curte, lângă blonda cu 
cicatrice pe sâni - blonda aceea frumugşică, ai cărei părinţi o 
iubeau, însă îl idolatrizau pe fratele ei. 

Barry, îşi aminteşte Jessie. Pe ea o cheamă Olivia, iar pe 
fratele ei - Barry. 

Blonda ascultă ce îi spune Bobby Hagen, însă privirea-i 
este aţintită asupra lui Jessie - calmă, dar ostenită. Poartă 
un tricou pe care este înscrisă o minunată judecată de 
valoare: „Viciul e mişto, dar incestul e şi mai şi.” În spatele 
Oliviei, Kendall Wilson, cel care o va angaja pe Jessie în 
învăţământ, oferă o felie din tortul de ciocolată a lui Will 
doamnei Paige, profesoara ei de pian din copilărie. Doamna 
Paige arată extraordinar de bine şi este foarte vioaie, mai 
ales având în vedere faptul că murise de infarct cu doi ani 
în urmă. 

Parcă nu aş visa - spune gândul lui Jessie. Parcă m-aş 
îneca şi mi-aş retrăi întreaga viață în ultimele secunde. Toţi 
cei pe care i-am cunoscut vreodată se află aici, sub cerul 


— 125 — 


înstelat al unei după-amiezi de coşmar. Şi toți privesc cum 
soțul meu, cel fără de haine, încercă să îmi pună cătuşele la 
mâini, în timp ce Marvin Gaye cântă: „Am un martor”. Nu 
pot decât să mă calmez ştiind că nu se poate mai rău. 

Ba se poate. Doamna Wertz, învăţătoarea ei din clasa 
întâi, izbucneşte în hohote de râs. | se alătură nenea Cobb, 
grădinarul lor, care ieşise la pensie în 1964. Apoi râde şi 
Maddy, şi Ruth, şi Olivia, cea cu cicatrice pe sâni. Kendall 
Wilson şi Bobby Hagen se îneacă de atâta râs, de parcă ar fi 
auzit cel mai bun banc din lume. Şi, poate, chiar l-au auzit. 
Bancul acela a cărui poantă este: „femeia este un suport 
însufleţit pentru pizdă”. 

Jessie îşi dă seama că şi ea este dezbrăcată. lar pe sâni 
are scrise cu ruj cuvintele blestemate: FETIŢA TATII. 

Trebuie să mă trezesc - îşi spune. Dacă nu mă trezesc, o 
să mor de ruşine. 

Insă nu reuşeşte să se trezească acum. Ridică privirea şi 
observă că zâmbetul atoateştiutor al lui Gerald s-a 
transformat într-o rană deschisă. Botul, mustind de sânge, 
al câinelui se iveşte printre dinţii celui ce i-a fost soţ. Și 
câinele rânjeşte. lar printre colții lui - ca într-o scenă dintr- 
un film de groază nominalizat la Oscar - apare un alt cap. 
Al tatălui ei. Ochii lui albaştri sunt acum cenuşii şi obosiţi. 
Ochii Oliviei, îşi dă seama Jessie. Şi, apoi, îşi dă seama de 
ceva mult mai cumplit: izul coclit, mineral al apei din lac o 
învăluie din toate părţile, îi intră prin pori, o sufocă. 

Sunt prea pătimaş - cântă tatăl ei din gura câinelui, care 
câine se află în gura soţului: Dar numai aşa trebuie iubită o 
femeie... 

Aruncă ciocanul de crichet şi o ia la fugă, urlând. Când 
trece pe lângă înfiorătoarea creatură de coşmar, cu trei 
capete, Gerald îi prinde o pereche de cătuşe în jurul unei 
încheieturi. 

Te-am prins! răcnetul e triumfător. Te-am prins, 
frumusețea mea, mândreţțea mea! 

Jessie crede că eclipsa nu a fost totală, căci ziua continuă 
să se întunece. Apoi se gândeşte că va leşina. lar gândul 
acesta este însoţit de sentimente de profundă recunoştinţă 


— 126 — 


şi alinare. 

Eşti tâmpită, Jess - nu se leşină în vise. 

Insă ea se încăpăţânează să creadă că asta i se întâmplă. 
Şi, la urma urmelor, nici nu contează dacă e vorba numai 
de un leşin sau de o crevasă mai adâncă a somnului, înspre 
care se îndreaptă precum unicul supravieţuitor al unei 
catastrofe naturale. Ceea ce contează cu adevărat este 
faptul că reuşeşte, în sfârşit, să scape de coşmarul care o 
molestase într-un mod mult mai traumatic decât tatăl ei, în 
ziua aceea când dispăruse soarele. Reuşeşte, în sfârşit, să 
scape, iar sentimentul de recunoştinţă pare o reacţie 
firească în împrejurările acestea. 

Aproape izbutise să pătrundă în crevasa întunericului 
deplin, când aude un sunet: sunet pătrunzător, dezgustător, 
ca o tuse înecată cu flegmă. Încearcă să scape de sunetul 
acesta; dar nu poate. A agăţat-o ca un cârlig; şi, ca un 
cârlig, începe să o ridice către cerul argintiu - imens, dar 
vulnerabil - care separă somnul de starea de veghe. 


— 127 — 


12 


Cel ce a fost odinioară Prinţul, bucuria şi mândria micuţei 
Catherine Sutlin, a mai rămas în bucătărie încă vreo zece 
minute după ultima incursiune în dormitor. Cu capul ridicat, 
ochii larg deschişi, fără să clipească. Nu prea mâncase în 
ultimele două luni, dar în seara aceasta se săturase - se 
ghiftuise - şi ar fi trebuit să se simtă somnoros. Chiar se 
simţise aşa o vreme; însă acum senzaţia de somnolenţă 
dispăruse cu desăvârşire, înlocuită fiind de o stare de 
agitaţie tot mai mare. Stăpâna continua să geamă în 
camera de alături; dar nu gemetele şi sunetele ei 
neinteligibile provocaseră nervozitatea câinelui. Nu acestea 
l-au făcut să tresară speriat tocmai atunci când îl 
cuprinsese somnul. Şi nu acestea erau motivul pentru care 
îşi ciulise urechile şi îşi încreţise botul, dezvăluindu-şi colții. 

Era cu totul altceva... Ceva rău... Ceva periculos. 

Când coşmarul lui Jessie atinsese punctul culminant, 
urmând a se topi în întuneric, câinele se ridică, incapabil să 
mai suporte starea de agitaţie care pusese stăpânire pe el. 
Deschise uşa cu botul şi se repezi afară, în bezna bătută de 
vânt. lar vântul îi aduse un miros ciudat şi necunoscut. In 
mirosul acela se simţea pericolul. 

Câinele alergă înspre pădure cât de repede îi permitea 
burta umflată. Când ajunse la adăpostul arbuştilor, se 
întoarse să privească spre casă. Fugise, ce-i drept. Dar 
avea nevoie de mai multe motive care să îl facă să 
abandoneze complet hrana pe care reuşise să o găsească. 

În siguranţă acum, cu faţa-i obosită, inteligentă, brăzdată 
de ideogramele razelor de lună, câinele începu să latre. 
Acesta a fost sunetul care a trezit-o pe Jessie. 


— 128 — 


13 


Pe la începutul anilor şaizeci, în timpul vacanţelor 
petrecute în vila de pe malul lacului, când William se 
bălăcea la mal, cu un colac portocaliu în jurul mijlocului, 
Maddy şi Jessie - prietene bune, în ciuda diferenţei de 
vârstă obişnuiau să înoate în faţa vilei familiei Neidermeyer. 
Acolo era un ponton pe care construiseră o platformă de 
sărituri. Pe această platformă s-a antrenat Jessie până când 
a ajuns la performanţa care i-a adus primul loc la 
concursurile de înot din liceu şi apoi, în 1971, la concursul 
organizat la nivelul statului. Din vremurile acelea îşi 
amintea zborul prin aerul fierbinte al verii înspre strălucirea 
albastră a apei. Şi îşi mai amintea şi înălţarea din adâncuri 
la suprafaţă, prin curenţii calzi şi reci ai lacului. 

Aceeaşi senzaţie a avut-o când s-a trezit. 

La început, a străbătut o turbulenţă întunecată - 
simțindu-se ca şi cum s-ar fi aflat în interiorul unui nor de 
furtună. Se izbi şi îşi croi drum prin valurile negre, fără să 
aibă habar CINE este, în ce dimensiune a TIMPULUI e, şi, cu 
atât mai puţin, UNDE e. Apoi urmă un val mai cald şi mai 
blând. Fusese cufundată în adâncurile celui mai îngrozitor 
coşmar pe care îl avusese vreodată. Dar nu fusese decât un 
coşmar şi se terminase acum. Insă, pe când se apropia de 
suprafaţa apei, de realitate, o învălui un alt curent rece: 
gândul că această realitate, pe care o va întâlni când va 
deschide ochii, ar putea fi la fel de cumplită ca şi coşmarul. 
Poate chiar mai cumplită. 

Ce să fie? Ce ar putea să fie mai groaznic decât coşmarul 
ăsta? 

Refuză să se mai gândească. Răspunsul o aştepta. Dar, 
dacă l-ar fi bănuit, s-ar fi hotărât să se arunce iarăşi în 
adâncuri, în vis, în coşmar. Şi s-ar fi înecat. Dar, deşi înecul 
nu era cea mai rea metodă de a-ţi pune capăt zilelor - spre 
deosebire de izbirea de un zid a motocicletei, ambalate la 
maximum, sau de aruncarea cu paraşuta într-o reţea de 
cabluri de înaltă tensiune - era de nesuportat gândul de a 


— 129 — 


simţi iarăşi izul acela oribil de metal coclit şi scoici. Aşa că 
Jessie începu să se zbată şi mai tare ca să ajungă la 
suprafaţă, ca să se trezească, spunându-şi, în tot acest 
timp, că va rezolva problemele lumii reale în momentul în 
care se va confrunta cu ele. 

Ultimul val prin care a trecut era fierbinte şi lipicios ca 
sângele proaspăt: da, se poate ca braţele să-i fie lipsite de 
viaţă ca două buturugi uscate. Nu-i rămânea decât să spere 
că va reuşi să şi le mişte suficient pentru a restabili 
circulaţia sângelui prin ele. 

Gâfâi, tresări şi deschise ochii. Nu îşi dădea seama câtă 
vreme dormise. Nu o ajuta nici ceasul de pe scrin, blocat în 
propriu-i infern al repetării obsedante: douăsprezece- 
douăsprezece-douăsprezece, ca şi cum timpul ar fi împietrit 
la miezul nopţii. Se întunecase complet iar luna strălucea, 
acum, prin luminator şi nu prin fereastra dinspre est. 

Cârceii îi sfredeleau braţele. Nu o deranja câtuşi de puţin. 
Era mult mai bine decât să o tortureze crampele musculare 
la care se aşteptase. După câteva clipe observă o pată 
mare şi umedă sub coapse şi fund şi pricepu că nevoia de a 
urina dispăruse. Trupul ei rezolvase această problemă în 
timp ce ea dormea. 

Se ridică puţin, iar încheieturile parcă îi luară foc şi 
începură să hohotească de durere. 

Mă doare pentru că am încercat să-mi scot cătuşele. E 
numai vina mea. 

Câinele începu iarăşi să latre, sfredelindu-i timpanele. Îşi 
dădu seama că sunetele acestea o treziseră tocmai în 
momentul când era pe punctul de a se cufunda într-un 
somn mai adânc, depăşind coşmarul. Câinele lătra afară, pe 
undeva. Şi faptul acesta o bucură şi o nedumeri în acelaşi 
timp. Oare de ce plecase? Poate că nu se simţea bine în 
casă după atâta vreme petrecută sub cerul liber. Da. 
Explicaţia era logică. 

— Trezeşte-te, Jess - îşi spuse, cu vocea încă îngroşată 
de somn. 

De fapt, chiar asta făcea. Panica şi ruşinea din vis se 
destrămau. Coşmarul însuşi îşi pierdea contururile, aidoma 


— 130 — 


unei fotografii supraexpuse. Curând va dispărea definitiv. 
Când te trezeşti, visele sunt ca nişte scoici moarte în care 
viaţa se  învolburase într-o formă fragilă. | se mai 
întâmplase să nu îşi poată aminti cu claritate visele. Şi îi 
păruse rău atunci. Dar nu şi acum. Niciodată nu i se mai 
întâmplase să simtă atâta recunoştinţă pentru faptul că a 
uitat ceva. 

Nu contează, gândi. N-a fost decât un vis. Un coşmar, cu 
capete care ies unul dintr-altul. Se zice că fiecare vis 
reprezintă câte ceva. Ştiu. Şi cred că visul meu a 
reprezentat ceva... A avut şi o fărâmă de adevăr în el. 
Acum înțeleg de ce l-am plesnit pe Will când m-a pipăit, în 
ziua aia. Dacă ar şti, Nora Callighan ar sări în sus de 
bucurie. Ar spune că s-a format o breşă în amintirile mele 
ascunse. Aşa o fi. Dar asta n-o să mă scoată din căcaturile 
astea de brățări de puşcăriaş. Şi, de fapt, asta-i prioritatea 
mea. Aveţi ceva de obiectat? 

Nu-i răspunseră nici Ruth, nici Supusa. Tăceau şi celelalte 
voci - vocile necunoscute. Numai stomacul ei luă atitudine. 
Sigur, îi părea al naibii de rău că i se întâmplase toată 
nenorocirea asta, dar se simţea obligat să protesteze faţă 
de anularea cinei: ghiorăi prelung. Mda, amuzant... Însă nu 
va fi la fel de amuzant mâine. Până atunci i se va face iarăşi 
sete. O sete cumplită. Şi Jessie nu îşi făcea iluzii că va reuşi 
să şi-o astâmpere cu cele două înghiţituri de apă rămase. 

Trebuie să mă concentrez. Asta trebuie să fac. 
Problemele mele cele mai importante nu sunt nici 
mâncarea şi nici apa. Acum, lucrurile astea contează tot 
atât de puțin cât a contat motivul pentru care l-am pocnit 
pe Will când a împlinit nouă ani. Problema cea mai 
importantă e cum o să... 

Gândurile i se întrerupseră cu foşnetul strident al unei 
plăci de patefon pe care a zgâriat-o acul. Privirea-i, rătăcind 
până atunci prin camera întunecată, se opri în colţul opus 
patului în care era prizonieră; în colţul unde dansau 
sălbatic, în ritmul vântului, umbrele pinilor, în lumina sidefie 
a nopţii cu lună. 

Acolo era un bărbat. 


— 131 — 


O groază necunoscută încă îi îngheţă sângele în vene. 
Vezica urinară, care, în timpul somnului, îşi descărcase 
numai surplusul, se goli complet într-un şuvoi fierbinte. 
Jessie nu îşi dădu seama. Spaima aceasta cumplită îi 
învăluise mintea într-un giulgiu. Nu scoase niciun suspin, 
niciun oftat, niciun scâncet. Mută îi era gura, aşa cum mute 
îi erau şi gândurile. Muşchii i se transformară în lichid 
fierbinte şi alunecă pe pat atât cât îi permiteau cătuşele. Nu 
leşină, însă vidul din gânduri şi incapacitatea de a se mişca 
erau mai îngrozitoare decât pierderea cunoştinţei. Când 
gândurile îşi căutară drumul înapoi, se izbiră de un zid de 
spaimă. Uriaş. Negru. Fără formă. 

Un bărbat. Un bărbat în cameră. 

li vedea ochii întunecaţi holbându-se la ea cu atenţie 
nătângă. Vedea albeaţa de ceară a obrajilor scofâlciţi şi a 
frunţii înalte, deşi trăsăturile intrusului erau estompate de 
jocul de lumini şi umbre. Vedea umerii căzuţi şi braţele ca 
de gorilă, mâinile uriaşe. 

Nu îşi dădu seama câtă vreme a zăcut în starea aceasta 
de semileşin, paralizată, însă conştientă, ca un gândac 
prins în plasa unui păianjen. Păru o veşnicie. Secundele se 
scurgeau iar ea nu era în stare să îşi închidă ochii. Continua 
să îl privească fix pe ciudatul musafir care-i pătrunsese în 
casă. Primul val de spaimă începu să se spargă la ţărmul 
raţiunii, dar fu înlocuit de o senzaţie încă şi mai rea: scârbă 
- o scârbă lipsită de logică, primitivă. Mai târziu, Jessie 
cugetă că toate aceste sentimente - cele mai puternice 
emoţii negative pe care le trăise vreodată, inclusiv cele 
simţite când văzuse cum soţul său este mâncat de un câine 
vagabond - toate aceste sentimente au fost, de fapt, 
declanşate de completa nemişcare a creaturii. Pătrunsese 
în cameră în vreme ce ea dormea şi acum stătea în colţ, 
adăpostit de umbre. Stătea în colţ şi se holba la ea cu ochii 
lui întunecaţi, ciudaţi şi lacomi - ochi atât de mari şi 
afundaţi în orbite, încât capul acela părea un craniu 
dezgropat de arheologi. 

Musafirul ei stătea nemişcat în colţ. Atât şi nimic mai 
mult. 


— 132 — 


Ea era prizoniera cătuşelor şi se simţea aruncată într-o 
fântână adâncă. Timpul trecea, şi trecea, şi trecea. Şi 
ceasul electric clipea ca un handicapat spunând: „e ora 
douăsprezece, e ora douăsprezece, e ora douăsprezece”. 
Şi, în cele din urmă, primul gând coerent îşi făcu loc în 
mintea ei - gând periculos, dar care-i aducea o stranie 
alinare. 

Eşti singură, Jessie. Bărbatul pe care ţi se pare că-l vezi în 
colț e doar un joc al umbrelor. Nimic altceva. 

Se chinui să se ridice în şezut, strimbându-se când 
durerea îi fulgeră umerii  încordaţi, ajutându-se cu 
picioarele, gâfâind răguşit din cauza efortului... Şi, în toată 
această vreme, nu scăpă din ochi nicio clipă silueta 
prelungă, oribilă, din colţ. 

Intelege, Jess: e prea înalt şi prea subţire ca să fie un om 
adevărat. E doar un desen al vântului, al umbrelor, al 
razelor de lună şi, probabil, al coşmarului tău. 

Voia să creadă asta. Incepu să se relaxeze, când auzi 
lătratul isteric al câinelui. Şi nu cumva silueta din colţ - 
silueta care era desenată de vânt, umbre şi raze de lună -, 
nu cumva silueta aceea, care, de fapt, nici nu exista, a 
întors uşor capul în direcţia din care se auzea spaima 
câinelui? 

Nu. Sigur că nu. Era un altjoc al vântului şi al umbrelor. 

Era aproape sigură că i se păruse că ar fi observat o 
mişcare în colţ. Dar restul? Silueta însăşi? Nu putea să 
creadă că e doar o farsă a imaginaţiei sale. Umbrele nu pot 
desena o siluetă care să semene atât de mult cu un bărbat. 
Sau pot? 

Nevasta cea Supusă Burlingame îşi regăsi vocea. Era 
înfricoşată, într-adevăr, însă nu căpătase încă accentele 
stridente ale isteriei. Şi, în mod cu totul paradoxal, acea 
parte din ea care se numea Ruth - se îngrozise la gândul că 
nu e singură în cameră, şi nu reuşea sa articuleze cuvintele. 

Dacă chestia asta nu-i adevărată, spuse Supusa, atunci 
de ce a fugit câinele? Nu cred că a plecat fără vreun motiv 
serios. Tu ce zici? 

Işi dădu seama că şi Supusa era speriată de moarte şi 


— 133 — 


căuta cu disperare o explicaţie plauzibilă pentru fuga 
câinelui. O explicaţie care să nu aibă nicio legătură cu 
silueta pe care o văzuse Jessie - sau i se păruse că o vede - 
în colţul încăperii. Supusa o implora să îi confirme că 
plecarea câinelui se datora, pur şi simplu, faptului că nu se 
simţea bine în spaţiu închis. Aceasta era o explicaţie 
verosimilă. Sau, poate, plecase pentru că simţise mirosul 
unui alt câine - mai degrabă, al unei căţele în călduri. Sau, 
poate, câinele se speriase de vreun zgomot - o creangă ce 
lovise fereastra de la etaj. Explicaţia aceasta o satisfăcea 
cel mai mult, pentru că dovedea că încă mai există 
dreptate pe lume: câinele s-a speriat închipuindu-şi că intră 
cineva în casă. Şi lătra ca să-l alunge pe acest nou-venit 
imaginar care, îi spunea mintea lui de câine, avea intenţia 
să îi fure restul de mâncare. 

Da, da, aşa, spune orice-ți trece prin cap, o imploră 
Supusa. Și chiar dacă nu crezi niciuna din prostiile astea, te 
rog mult: fă-mă pe mine să le cred! 

Nu putea să-i îndeplinească rugămintea. Motivul era 
foarte simplu şi se afla în colţ, lângă birou. Acolo era 
cineva. Nici vorbă de halucinație, nici vorbă de joc de 
umbre, nici vorbă de resturi din coşmarul de mai devreme - 
fantomă fugară, observată în timpul dintre somn şi starea 
de veghe. Era 

(un monstru e un monstru un bau-bau care a venit să mă 
mănânce) 

un bărbat, nu un monstru. Un bărbat. Nemişcat, privind-o 
fix, pe când vântul se învolbura, făcând umbrele să danseze 
pe chipul lui straniu, abia desluşit. 

Gândul acesta - Monstru! Bau-bau! - răsări din 
străfundurile minţii sale, ajungând pe scena luminată a 
conştiinţei. Îl alungă iarăşi. Dar spaima o cuprinse cu forţe 
noi. Era posibil ca în colţul încăperii să se afle un om, însă 
era, din ce în ce mai sigură că faţa acestuia era mult prea 
ciudată. Măcar de l-ar putea vedea mai bine! 

Nu-ţi doreşti asta - o sfătui şoapta amenințătoare a unei 
voci necunoscute. 

Dar trebuie să-i vorbesc - trebuie să stabilesc un contact 


— 134 — 


cu el, gândi Jessie. 

Imediat, însă, îşi răspunse pe un ton nervos şi dojenitor, 
duet al lui Ruth şi al Supusei: 

Nu te mai gândi că e o creatură neobişnuită. Poate că-i 
un biet om rătăcit prin pădure; biet om care-i la fel de 
speriat ca şi tine. 

Bun sfat. Dar Jessie îşi dădu seama că nu e în stare să îşi 
închipuie că silueta din colţ e un biet om rătăcit şi speriat. 
Dimpotrivă: simţea cum de acolo se rostogolesc înspre ea 
valuri uriaşe, otrăvite, murdare, valuri de răutate şi ură. 

Asta-i o tâmpenie! Vorbeşte.-i, Jessie! vorbeşte-i! 

Incercă să-şi dreagă vocea - însă gâtul îi era uscat ca un 
deşert. Inima-i, pui speriat de vrabie, îi bătea repede şi 
neregulat. 

Rafalele de vânt se înteţiră. Umbrele desenau pe pereţi 
modele albe şi negre, făcând-o să se simtă prizonieră într- 
un caleidoscop pentru daltonişti. O fracțiune de secundă, i 
se păru că vede un nas - subţire şi lung, şi alb - sub ochii 
aceia negri şi imobili. 

— Cine... 

Doar atât. O şoaptă pe care nici ea însăşi nu o auzi. Îşi 
umezi buzele şi încercă iarăşi să vorbească. Mâinile-i erau 
strânse în pumni dureroşi. Se strădui să îşi desfacă 
degetele. 

— Cine eşti? 

Tot o şoaptă, însă mai puternică. 

Silueta nu răspunse. Rămase nemişcată, cu mâinile-i 
atârnând până în dreptul genunchilor. 

Genunchi?! se sperie gândul lui Jessie. GENUNCHI? Nu se 
poate, Jess. Mâinile oricărei persoane normale ajung până 
în dreptul coapselor. 

Ruth îi vorbi cu o voce atât de şoptită şi înspăimântată, 
încât Jessie aproape nu o recunoscu: 

Mâinile unei persoane normale ajung până în dreptul 
coapselor, aşa e. Dar cum poți să-ți închipui că o persoană 
NORMALA se strecoară noaptea într-o casă străină şi 
rămâne nemişcată într-un colț, holbându-se la doamna şi 
stăpâna casei care e incătuşată de pat? Rămâne 


— 135 — 


nemişcată şi nimic mai mult? 

Chiar atunci creatura îşi mișcă un picior... sau poate era 
iarăşi un joc al umbrelor. Umbrele şi lumina lunii îi creau o 
stare de incertitudine înspăimântătoare; şi Jessie se gândi 
din nou că imaginaţia îi joacă feste şi că, de fapt, este 
singură în cameră sau, poate, nici nu se trezise din somn, 
iar visul ei despre aniversarea zilei de naştere a lui Will o 
apucase într-altă direcţie... Voia să creadă asta. Numai că 
ştia adevărul: era complet trează. 

Chiar dacă piciorul se mişcase sau nu (presupunând că 
exista un picior), privirea lui Jessie se îndreptase înspre 
podea. Acolo i se păru că vede un obiect negru. Nu îşi 
putea da seama ce este, dar gândul i se întoarse cu 
repeziciune la după-amiaza aceea, când se certase cu 
Gerald. Unicele sunete pe care le auzise, erau rafalele de 
vânt, uşa care se trântea, lătratul câinelui, ţipătul 
cufundarului şi... 

Obiectul de pe podea era o drujbă. 

O drujbă. Nu exista nici urmă de îndoială. Musafirul ei o 
folosise mai devreme, dar nu tăiase cu ea lemne pentru 
foc. Tăiase oameni. Şi câinele fugise pentru că simţise 
mirosul acestui dement care venise pe poteca de pe malul 
lacului, legănând în mâna înmănuşată drujba pătată de 
sânge... i 

Încetează! urlă supusa. Încetează cu tâmpenia asta şi 
vino-ți în fire. 

Însă nu putea înceta, pentru că nu era vis şi pentru că 
era din ce în ce mai sigură că silueta din colţ, la fel de 
tăcută ca monstrul lui Frankenstein, era reală. Şi chiar reală 
să fi fost, era imposibil să-şi fi petrecut după-amiaza 
porţionând oameni în cotlete. Cu o drujbă. Sigur că nu. Asta 
nu era decât o poveste de groază spusă în taberele de 
vară, seara, în jurul focului, când prăjeai ciuperci cu restul 
fetelor - haioasă, atunci, dar îngrozitoare mai târziu, când 
tremurai în sacul de dormit şi credeai că orice foşnet al 
pădurii anunţa apropierea Omului Lacurilor, legendarul 
supravieţuitor fără creier al războiului din Coreea. 

Ceea ce se află în colţ nu este nici Omul Lacurilor, nici un 


— 136 — 


criminal în serie. Pe podea se află ceva (e aproape sigură 
de asta) şi bănuieşte că ar putea fi o drujbă. Insă, la fel de 
bine, ar putea fi o valiză... Un rucsac... O servietă cu mostre 
a unui comis-voiajor. 

Sau doar imaginația mea. 

Da. Chiar privind fix obiectul acela, ştia că nu poate 
exclude o festă jucată de mintea ei care trecuse prin mult 
prea multe încercări în ultimele ore. Şi totuşi, într-un mod 
cu totul paradoxal şi pervers, gândul acesta o convingea tot 
mai mult că ființa de acolo e reală, şi îi era tot mai greu să 
nu ia în seamă valul otrăvit de răutate care se rostogolea 
înspre ea prin labirintul de umbre negre şi lumină prăfoasă 
de lună. Se rostogolea înspre ea. Se rostogolea aproape. Şi 
mai aproape. Ameninţător. 

Mă urăşte, îşi spuse. Orice-ar fi mă urăşte. Precis. 
Altminteri de ce nu mă ajută? 

Îşi ridică privirea către chipul de-abia desluşit, către ochii 
care străluceau cu aviditate febrilă în orbitele negre. Începu 
să plângă. 

— Vă rog, e cineva acolo? 

Vocea-i era încărcată de umilinţă şi lacrimi. 

— Dacă e cineva, vă rog, ajutaţi-mă! Vedeţi cătuşele 
astea? Cheile sunt chiar acolo, lângă dumneavoastră, pe 
măsuţă... 

Nimic. Nicio mişcare. Niciun răspuns. Stătea, pur şi 
simplu, acolo - desigur, dacă era acolo - şi o privea din 
spatele măştii pe care umbrele pictaseră trăsături hidoase. 

— Dacă vreţi să nu spun nimănui că v-am văzut, n-o să 
spun - încercă iarăşi. 

Vocea-i tremură, se estompă, se topi. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că n-o să spun. Şi o să 
vă fiu foarte... foarte recunoscătoare. 

O privea. 

Atât şi nimic mai mult. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Mă speriaţi. Vă rog, spuneţi ceva. Sunteţi mut? Dacă 
existaţi cu adevărat, vă rog vorbiţi-mi. 

Isteria cumplită îi înhăţă raţiunea în gheare de vrăjitoare. 


— 137 — 


Plânse în hohote şi imploră silueta  înfricoşătoare, 
nemişcată, să spună ceva, să facă ceva, să o ajute cumva. 
Rămase conştientă în tot acest timp, dar, uneori, trecea 
pragul unde groaza cea mai mare se învecinează cu 
tărâmul celor morţi. Îşi auzea vocea răguşită, înecată de 
lacrimi, cum // roagă - vai! - cum îl mai roagă să îi scoată 
cătuşele, îl roagă, îl roagă, iar şi iar, să îi scoată cătuşele. 
Apoi se cufunda din nou în prăpastia dintre viaţă şi ceața 
neagră de dincolo de ea. Îşi simţea gura rostind cuvintele. 
Auzea şi sunetele pe care le scotea, dar, din prăpastia 
aceea adâncă, sunetele nu formau şiruri articulate de 
cuvinte, ci se revărsau, în bâlbăieli fără sens. Auzea rafalele 
de vânt, auzea cum latră câinele; conştientă, fără să îşi dea 
seama; auzea tot, dar nu înţelegea nimic, căci toate 
percepțiile se pierdeau în spaima faţă de silueta pe 
jumătate vizibilă a îngrozitorului ei vizitator, a musafirului ei 
nepoftit. Nu îşi putea lua ochii de la capul lui - mic, diform, 
cu obraji albi -, de la umerii căzuţi. Dar privirea-i era atrasă 
şi mai mult de mâinile creaturii: mâinile acelea atârnânde, 
mâinile acelea cu degete subţiri, mâinile acelea prea lungi 
pentru o fiinţă normală. Nu-şi dădea seama cât timp 
trecuse astfel („este ora douăsprezece, douăsprezece, 
douăsprezece, douăsprezece” - refuza să o ajute ceasul) şi 
reuşi să îşi revină, reuşi să articuleze gânduri coerente, 
reuşi să rostească propoziţii logice. Numai că, în prăpastie, 
mintea îi fusese afectată, iar ceea ce spunea acum nu avea 
nicio legătură cu cătuşele sau cu cheile acestora, aflate pe 
măsuţă. Se auzea şoptind speriată, cerşind un răspuns... 
Orice răspuns. 

— Ce eşti? Bărbat? Diavol? Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce eşti? 

Vântul şuieră. 

Uşa se trânti. 

Chipul ascuns în umbre păru a se transforma... Parcă 
încerca să îşi încreţească obrajii într-un soi de rânjet. lar 
rânjetul acesta oribil i se părea cunoscut. Mintea lui Jessie, 
care rezistase cu stoicism tuturor atacurilor de până atunci, 
începu să se tulbure: 


— 138 — 


— Tati? - şopti femeia. Tu eşti, tati? 

Eşti cretină urlă Supusa. 

Dar până şi vocea aceasta căpătase accente isterice. 

Eşti proastă, Jessie! Tatăl tău a murit în 1980! 

Supusa înrăutăţi şi mai mult situaţia. Mult mai mult. Tom 
Mahout fusese înmormântat în cripta familiei din Falmouth, 
la mai puţin de două sute de kilometri de locul în care 
Jessie se afla acum. lar mintea-i cuprinsă de frisoane şi de 
spaimă îi înfăţişă o siluetă cocârjată, cu hainele şi pantofii 
putreziţi şi acoperiţi cu mucegai albastru-verzui. Şi silueta 
aceasta, cu iz de pământ umed şi viermi morți, se furişa pe 
câmpurile scăldate în razele lunii, se strecura prin păduri de 
unde viaţa pierise cu totul. Mintea lui Jessie îi explică cum 
forţa gravitaţională acţionase asupra muşchilor putreziţi ai 
braţelor, întinzându-i până în dreptul genunchilor. 

Da. Era tatăl ei. Era bărbatul care o plimbase în cârcă 
atunci când avea trei ani; bărbatul care o mângâiase când, 
la şase ani, o speriase un clovn de la circ, era bărbatul care 
îi spunea poveşti la culcare când avea opt ani - deşi, 
spunea el, era destul de mare ca să citească singură. Era 
tatăl ei, care afumase nişte cioburi de sticlă în după-amiaza 
eclipsei. Tatăl ei, care o ţinuse în braţe când se apropia 
momentul eclipsei totale. Tatăl ei, care-i spusese: Wu te 
speria... Nu te speria şi nu te uita în jur. Însă lui Jessie i se 
păruse că e/ era cel speriat, deoarece vocea-i îngroşată şi 
tremurândă nu semăna deloc cu vocea lui obişnuită. 

Rânjetul creaturii se lăţi şi, brusc, încăperea se umplu de 
izul acela, izul acela coclit, izul care-i amintea de scoici cu 
smântână, monede vechi, aer dinaintea furtunii. 

— Tu eşti, tati? întrebă umbra din colţ. 

De undeva, de departe, se auzi ţipătul lugubru al 
cufundarului. Lacrimile îi scăldau obrajii. Şi i se întâmplă 
ceva extraordinar de ciudat. Când se convinse că silueta 
din colţ era tatăl ei, că Tom Mahout venise în vizită, chiar 
dacă murise cu doisprezece ani în urmă, spaima-i începu să 
pălească. Se chircise, cu picioarele strânse la piept, dar 
acum le relaxă şi îi veni în minte un fragment din vis - pe 
sânii ei, cineva scrisese cu ruj „FETIŢA TATII.” 


— 139 — 


— Bine. Fă ce ai de făcut, se adresă siluetei din colţ. 

Vocea femeii era calmă şi doar foarte puţin răguşită. 

— De-asta te-ai întors, nu? Hai, dă-i drumul. Oricum n-aş 
putea să te împiedic. Promite-mi, doar, că, după aia, o să- 
mi desfaci cătuşele. Promite-mi c-o să le desfaci şi o să-mi 
dai drumul. 

Niciun răspuns din partea umbrei nemişcate. Rânjea mai 
departe în caleidoscopul de lumini şi umbre. Şi, pe măsură 
ce secundele îşi croşetau drumul înainte (este ora 
douăsprezece, douăsprezece, douăsprezece, douăsprezece 
- enunţa netulburat ceasul, părând a sugera că timpul se 
oprise în loc, iar scurgerea lui nu era nimic altceva decât o 
iluzie), Jessie se gândi că, poate, avusese dreptate la 
început. Că, de fapt, nu mai era nimeni cu ea în dormitor. 
Copleşită de atâtea senzaţii şi gânduri contradictorii, se 
simţea ca o giruetă ameţită de rafalele capricioase ale 
vântului. 

Tatăl tău nu se poate întoarce din morți - vocea Nevestei 
Supuse Burlingame se străduia în zadar să fie calmă şi 
fermă. 

Jessie îi aprecie efortul. Porţile iadului dacă s-ar fi deschis 
în faţa ei, Supusa ar fi încercat să le închidă, împingându-le 
cu toată forţa de care era în stare. 

Asta nu-i un film de groază şi nici vreun episod din „Zona 
Crepusculară”. Asta-i viața adevărată, Jess. 

Dar o altă voce - una din vocile necunoscute - îi spuse că 
adevărul este sumbru, că întunericul schimbă realitatea. 
Întunericul schimbă realitatea mai; ales când eşti singur. 
Întunericul desface lacătele cuştii în care îţi ţii imaginaţia. 
Întunericul face totul posibil. 

Ar putea să fie tăticul tău, şopti vocea necunoscută, pe 
care Jessie o recunoscu a fi vocea nebuniei. 

Poate chiar el e. Nu trebuie să ai dubii. La lumina zilei, 
oamenii nu se tem de fantome sau de strigoi sau de 
vampiri - mortii cei vii. Şi, de obicei, oamenii sunt în 
siguranță şi noaptea doar dacă nu sunt singuri. Dar când 
eşti singur în întuneric, totul e pierdut. Bărbaţi sau femei - 
singuri în întuneric - sunt aidoma unor uşi deschise, Jessie. 


— 140 — 


Și dacă strigă după ajutor, cine poate şti ce anume le va 
răspunde. Cine ne poate spune ce au văzut, în clipa morții, 
cei singuri? E chiar atât de greu de crezut că au murit de 
frică; indiferent ce prostii sunt scrise pe certificatele lor de 
deces? 

— Nu cred - tremură şoapta lui Jessie. 

Încercă să vorbească mai tare. Încercă să se prefacă mai 
curajoasă decât se simţea. 

— Nu eşti tatăl meu! Nu cred că eşti! Cred că eşti făcut 
din lumina lunii! 

În semn de răspuns, silueta făcu o  plecăciune 
batjocoritoare; şi, o fracțiune de secundă, chipul acesteia - 
prea bine conturat pentru a fi doar o părere - ieşi din 
umbre. Ţipătul lui Jessie avu rezonanţa sticlei zgâriate cu 
un obiect metalic, când razele lunii aruncară asupra acestui 
chip o lumină stranie. Nu era tatăl ei. Deşi ar fi fost mult 
mai bine să fie el, chiar după doisprezece ani petrecuţi într- 
un sicriu rece. Căci pe chipul musafirului ei se citea 
răutatea şi nebunia. Ochii, sclipind hidos, tiviţi cu cercuri 
sângerii, o priveau fix din orbite adânci, înecate în riduri. 
Buzele subţiri, încremenite într-un rânjet cinic, dezveleau 
molari decoloraţi, şi canini ascuţiţi, aproape tot atât de 
lungi ca şi ai câinelui vagabond. 

O mână albă ridică obiectul de pe podea. La început, i se 
păru că era servieta lui Gerald, însă îşi dădu seama că e 
mult mai mare şi mai veche decât aceasta. Semăna cu o 
valiză demodată în care comis-voiajorii îşi duceau mostrele. 

Şoapta lui Jessie, firavă şi speriată: 

— Te rog, oricine ai fi, te rog nu-mi face rău. Dacă nu vrei 
să mă ajuţi, nici nu trebuie. Dar, te rog, nu-mi face rău! 

Rânjetul se lăţi şi mai mult şi observă scânteieri în gura 
creaturii. Probabil că musafirul avea măsele sau plombe din 
aur, la fel ca Gerald. Râsul îi era mut, satisfăcut de spaima 
ei. Apoi, degetele-i lungi deschiseră valiza. 

(visez, acum chiar pare un vis, slavă Domnului că visez) 

Şi îi arătă conţinutul. Valiza era plină de oase şi bijuterii. 
Văzu falange, şi inele, şi dinţi, şi medalioane, şi brățări. 
Dinlăuntrul cutiei toracice a unui copil, strălucea, în razele 


— 141 — 


lunii, un diamant atât de mare încât ar fi înecat şi un struţ. 
Văzu toate grozăviile acestea şi îşi dori să le fi văzut în vis. 
Da, voia din toate puterile să fie doar un vis. Dar dacă era 
un vis, nu semăna cu niciunul din visele ei obişnuite. 
Situaţia în care se afla - încătuşată de pat, în vreme ce un 
maniac mut îi arăta comorile - situația aceasta semăna cu 
un vis. Cu un coşmar, mai degrabă. Totuşi, senzaţia... 

Senzaţia era că totul se petrece în realitate. Nu avea cum 
să nege asta. Totul era real. 

Creatura din colţ amestecă lucrurile din valiză - oase şi 
bijuterii - iar sunetul tenebros auzit semăna cu pocnetul 
unor castaniete pline cu noroi. O privea în tot acest timp, 
iar trăsăturile sale vagi se încreţiră a amuzament, gura-i 
lăţindu-se şi mai mult în rânjetul acela oligofren şi tăcut, 
umerii-i scuturându-i-se în hohote înăbușite de râs. 

— Nu! încercă să urle Jessie, însă nu reuşi să scoată 
niciun sunet. 

Dintr-odată, simţi cum cineva - cel mai probabil, Supusa; 
şi of Doamne, cum subestimase întotdeauna tăria viscerală 
a acestei doamne - caută întrerupătoarele circuitelor din 
creierul ei. Supusa observase şuviţele de fum care ieşeau 
pe sub panourile electrice, înţelesese despre ce e vorba şi 
făcea un efort disperat să oprească maşinăria înainte ca 
motoarele să se supraîncălzească şi rulmenţii să se 
blocheze. 

Silueta rânjită scormoni şi mai adânc în valiză şi scoase 
un pumn de oase şi obiecte din aur pe care i le arătă lui 
Jessie. 

Creierul îi explodă într-o străfulgerare albă şi, apoi, toate 
luminile se stinseră. Nu leşină deloc elegant, ca eroina 
dintr-o melodramă, ci se prăbuşi pe spate ca un criminal 
aflat pe scaunul electric şi căruia îi fusese administrat 
primul şoc. Dar leşinul reprezenta şi încheierea terorii şi, 
pentru moment, asta era îndeajuns. Jessie Burlingame se 
prăbuşi în beznă fără niciun murmur de protest. 


— 142 — 


14 


Mai târziu, îşi recăpătă cunoştinţa şi îşi dădu seama doar 
de două lucruri: luna ajunsese să privească în casă prin 
ferestrele dinspre vest, iar ea era îngrozitor de speriată... 
De ce oare? Apoi îşi aminti: tăticul ei fusese aici - poate 
încă mai era aici. Creatura nu semăna cu el, într-adevăr, 
dar tăticul ei purta acum înfăţişarea din timpul eclipsei. 

Jessie se strădui să se ridice, împingând tare cu 
picioarele, până strânse toată cuvertura sub ea. Braţele nu- 
i mai erau de niciun folos: amorţiseră atât de tare încât şi 
picioarele unui scaun aveau, în acest moment, mai multă 
sensibilitate. Privi înspre colţ, cu ochi mari, argintaţi de 
lună. Vântul încetase şi umbrele îşi încheiaseră jocul de-a v- 
aţi ascunselea. In colţ nu era nimic. Musafirul ei întunecat 
dispăruse. 

Poate te înşeli, Jess - poate s-a mutat în altă parte. Poate 
s-a ascuns sub pat, ce zici? Şi dacă-i acolo, se poate ridica 
în orice clipă să te înşface de şold. 

Vântul murmură o adiere şi uşa din spate se trânti uşor. 
Nu auzi nimic altceva. Câinele tăcuse şi acest fapt o 
convinse că străinul plecase. Era singură în casă. Privirea i 
se opri pe pata întunecată de pe podea. 

Pardon - gândi. Nu sunt singură. Sunt cu Gerald. Nu 
trebuie să-l uit. 

Inchise ochii. Simţea o jenă uşoară în gât, dar nu voia să 
fie destul de trează pentru ca jena aceea să se transforme 
în ceea ce era cu adevărat: sete. Nu-şi dădea seama dacă 
poate trece podeţul dintre leşin şi somn, dar asta îşi dorea. 
Asta îşi dorea mai mult decât orice altceva - cu excepţia, 
poate, a apariţiei cuiva care să o salveze. Dorea să doarmă. 

N-a fost nimeni aici Jessie - ştii, nu? 

Din senin, vocea lui Ruth. Vocea lui Ruth cea dură, al 
cărei motto era un vers dintr-un cântec al lui Nancy Sinatra: 
„Într-o bună zi, o să te calc în picioare”. Ruth cea dură, 
transformată în piftie tremurândă, de desenul umbrelor şi al 
razelor de lună. 


— 143 — 


Hai, tuca - spuse Ruth. Fă mişto de mine cât pofteşti. 
Poate chiar merit. Dar nu te amăgi. N-a fost nimeni aici. A 
fost doar imaginaţia ta, care a luat-o razna. Atât doar. 

N-ai dreptate, Ruth - interveni calm Supusa. 

Într-adevăr a fost cineva aici. Şi Jessie şi cu mine ştim 
cine a fost. Nu semăna cu tata, din cauză că işi pusese 
masca de eclipsă. Și, oricum, nu chipul contează, sau 
înălțimea - poate avea ghete cu tocuri înalte. Deşi, după 
părerea mea, era pe catalige. 

Catalige! uluirea, disprețul şi amuzamentul erau evidente 
în vocea lui Ruth. 

Catalige! O Doamne, am trăit s-o aud şi pe-asta! Nu 
contează că individul a murit înainte ca Reagan să fie ales 
preşedinte. Nu contează că Tom Mahout era atât de 
împiedicat că de-abia putea să coboare o scară. Catalige?! 
Păpuşă mică, îți baţi joc de mine! 

Asta nu contează - se încăpăţână Supusa. 

El a fost. Aş recunoaşte mirosul acela oriunde - mirosul 
acela gros, de sânge fierbinte. Nu miros de cocleală. Miros 
de... 

Jessie adormi. 


— 144 — 


15 


În după-amiaza zilei de 20 iulie 1963, a rămas singură cu 
tatăl ei în casa de vacanţă de la Sunset Trails din două 
motive. Unul dintre acestea era o acoperire pentru celălalt. 
Acoperire era afirmaţia ei că nu îi place doamna Gilette 
care, cu cinci-şase ani în urmă, o plesnise peste mână când 
voise să mai ia o prăjitură. Motivul real era foarte simplu: 
voia să stea cu tăticul ei în timpul unui eveniment atât de 
special, cu care, dacă ai noroc, te întâlneşti o dată în viaţă. 

Mama ei nu o crezuse şi nici nu-i plăcuse faptul că fusese 
scoasă din joc, aidoma unei piese de şah, de către soţul şi 
fiica ei de zece ani. Numai că fusese pusă în faţa unui fapt 
împlinit, căci Jessie vorbise mai întâi cu tatăl ei. Mai avea 
încă patru luni până să împlinească unsprezece ani, dar era 
deja tare şmecheră. Era adevărat ce bănuia Sally Mahout: 
Jessie iniţiase o campanie elaborată cu grijă, care, dacă ar fi 
avut succes - aşa cum s-a şi întâmplat - i-ar fi permis să îşi 
petreacă ziua eclipsei împreună cu tatăl ei. Mult mai târziu, 
Jessie va încerca să se convingă de faptul că acesta a fost 
un motiv în plus care a obligat-o să nu spună absolut nimic 
în legătură cu cele petrecute în ziua aceea. Căci puteau fi 
anumite persoane - mama ei, de pildă - care i-ar fi spus că 
nu are niciun drept să se plângă şi că, de fapt, o căutase cu 
lumânarea. 

In ziua dinaintea eclipsei, Jessie îşi găsi tatăl pe punte, 
citind un exemplar al cărţii Biografii ale curajului, în vreme 
ce soţia lui se hârjonea în lac împreună cu fiul lor şi fiica 
cea mare. Bărbatul surâse când îşi văzu fetiţa preferată, iar 
Jessie îi înapoie zâmbetul. Pentru această întrevedere 
importantă îşi dăduse pe buze cu o cremă sclipitoare, 
primită cadou de la Maddy. De fapt, lui Jessie nu-i plăcea 
crema asta - nici culoarea şi nici gustul de pastă de dinţi - 
însă tatăl ei îi spusese că îi stă bine. Şi acest compliment 
transformase crema în cel mai valoros obiect cosmetic - 
printre puţinele pe care le avea - şi o folosea numai la 
ocazii speciale. Ca aceasta. 


— 145 — 


Tatăl ei o ascultă atent, dar nu încercă să îşi mascheze 
unda de scepticism amuzat din privire. Chiar vrei să te cred 
când spui că ţi-e frică de Adrienne Gilette? o întrebă la 
sfârşit. Povestea cu prăjiturile s-a întâmplat prin... Nu mai 
ştiu, dar trebuie să fi fost înainte de 1959. Şi încă mai ţi-e 
frică de ea? Cât de freudian, dovlecelule! 

Păii... Ştii... Un pic. 

Făcu ochii mari, încercând să explice că, de fapt, îi este 
tare frică de doamna aceea. Adevărul era că nu ştia dacă 
încă se mai temea de bătrâna aia respingătoare, cu 
respiraţie scârboasă. Ceea ce ştia sigur era că doamna 
Gilette era o babă cu păr albastru, pisăloagă şi rea. Şi nu 
avea nici cea mai mică intenţie să petreacă împreună cu ea 
unica eclipsă totală de soare pe care, probabil, o va vedea 
vreodată, de vreme ce ar putea aranja lucrurile în aşa fel 
încât să vadă eclipsa cu tatăl ei pe care îl adora mai mult 
decât orice pe lumea asta. 

Cântări scepticismul din privirea bărbatului şi ajunse la 
concluzia că întreaga lui atitudine era prietenoasă, chiar 
conspirativă. Surâse şi adăugă: /n plus, vreau să stau cu 
tine. 

Bărbatul îi luă mâna şi îi sărută uşor degetele, eu gestul 
elegant al unui aristocrat francez. Nu se bărbierise în ziua 
aceea - rareori se bărbierea când era în concediu - şi barba 
lui aspră îi dădu fiori lui Jessie. Pielea i se făcuse ca de 
găină. Şi, totuşi, senzaţia era foarte plăcută. 

Comme tu es douce - spuse el. Ma jolie mademoiselle. Je 
t'aime. 

Chicoti, neînţelegându-i franceza stricată, dar deplin 
încredinţată că totul se va petrece aşa cum plănuise. 

O să fie mişto - exclamă, fericită. Numai noi doi. O să fac 
ceva de mâncare şi o să mâncăm aici, pe punte. 

Tatăl ei râse: Ecl/ipsburgeri à deux? 

Jessie izbucni, la rândul său, în hohote de râs şi bătu, 
încântată, din palme. 

Atunci el spuse ceva care o derută, deoarece tatălui ei 
nu-i păsa de haine şi de modă: A; putea să-ți pui rochița cea 
nouă de plajă. 


— 146 — 


Sigur, dacă aşa vrei, îi răspunse, cu toate că intenţionase 
să îi ceară mamei să încerce şi să schimbe rochia la 
magazin. Era drăguță - dacă nu te orbeau dungile roşii şi 
galbene cam prea ţipătoare - dar era prea mică şi prea 
strâmtă. Mama o comandase la magazinul „Sears” şi 
ceruse o măsură mai mare decât rochia pe care Jessie o 
purtase cu o vară în urmă. Insă fetiţa se dezvoltase mai 
mult - şi din mai multe puncte de vedere. Totuşi, dacă lui 
tati îi plăcea... Şi dacă va fi de partea ei în toată povestea 
asta cu eclipsa şi dacă o va ajuta să îi convingă... 

A fost de partea ei. Începu tratativele chiar în seara 
aceea, după cină (şi după două-trei pahare de vin roşu) 
când îi sugeră soţiei sale că Jessie ar putea lipsi de la 
excursia programată pentru a doua zi. Toţi vecinii din zonă 
închiriaseră un microbuz şi intenționau să urmărească 
eclipsa de pe vârful celui mai înalt munte din New 
Hampshire. Toţi urmau să aibă mâncare la pachet, ochelari 
de soare Polaroid, aparate foto prevăzute cu filtre speciale. 
Şi, fireşte, şampanie. Cât mai multă şampanie. Pentru 
mama lui Jessie şi sora ei mai mare, aceasta era definiţia 
distracţiei spumoase, sofisticate. Pentru Jessie era esenţa 
însăşi a plictiselii. 

În seara zilei de 19, după cină, se duse pe punte, 
pretextând că vrea să citească câteva pagini din cartea 
Dincolo de planeta tăcută a lui C.S. Lewis, înainte de 
lăsarea întunericului. Adevărul era că voia să tragă cu 
urechea şi să audă cum rezolvă tata problema /or. De 
câţiva ani şi ea şi Maddy - probabil că şi Will - ştiau că, din 
cauza arhitecturii casei, zgomotele dinăuntru se auzeau pe 
punte. Doar părinţii lor păreau a nu avea habar de faptul că 
încăperea în care purtau discuţiile serioase era, la modul 
figurat, plină de microfoane, iar toate hotărârile luate acolo 
erau imediat cunoscute de fiicele lor. 

Jessie îşi dădu seama că, din cauza emoţiei, ţinea cartea 
invers şi o întoarse înainte ca Maddy să apară şi să-şi bată 
joc de ea. Se simţea puţin vinovată că trăgea cu urechea, 
însă nu suficient de vinovată ca să renunţe. Şi, de fapt, 
considera că purtarea ei încă se încadra în limitele 


= 147 — 


moralității. În fond, nu era ascunsă în vreun dulap, stătea 
pe punte, unde putea să o vadă toată lumea, scăldată în 
razele crepusculului. Stătea aici, cu cartea ei, întrebându-se 
dacă pe Marte existau eclipse şi dacă marţienii se uită la 
ele. In cazul în care existau marţieni. Nu era câtuşi de puţin 
vina ei dacă mama şi tata credeau că nu îi aude nimeni. Ce- 
ar fi trebuit să facă? Să intre în casă şi să le spună? 

— Nu prea cred, drăguță, o imită Jessie pe Elisabeth 
Taylor în Pisica pe acoperișul fierbinte. 

Işi acoperi cu palma rânjetul prostesc. De asemenea, 
credea că, pentru moment, scăpase şi de pisălogeala lui 
Maddy, căci îşi auzea fraţii ciorovăindu-se în camera 
copiilor din cauza unui joc. 

Nu cred că o să-i facă rău dacă stă cu mine mâine. Tu ce 
zici? Tatăl ei îşi folosea cel mai cuceritor ton. 

Nu, sigur că nu, replică mama lui Jessie. Dar nici n-o să 
moară dacă vara asta vine cu noi. S-a transformat în FETIŢA 
TATI. 

Săptămâna trecută a fost cu tine şi cu Will la spectacolul 
de păpuşi din Bethel. Chiar tu mi-ai spus că a avut grijă de 
Will, ba chiar i-a cumpărat înghețată din economiile ei, în 
vreme ce tu te-ai dus la licitaţie. 

Dar ăsta n-a fost un sacrificiu pentru Jessie a noastră. 

Vocea lui Sally era aspră. 

Adică ce vrei să spui? 

Vreau să spun că a venit la spectacol pentru că aşa a 
vrut ea. Şi a avut grijă de Will tot pentru că aşa a vrut ea. 

Tonul era exasperat acum. Cum poți înţelege ce anume 
vreau să spun? Intreba exasperarea din vocea lui Sally. 
Cum ai putea să întelegi, din moment ce tu eşti bărbat? 

Tonul acesta răzbătea tot mai des în vocea lui Sally în 
ultimii ani. Jessie crescuse şi îşi dădea seama de tot mai 
multe lucruri. Şi, într-adevăr, mama ei folosea mult mai 
mult tonul acesta. Fetiţa nu reuşea să priceapă de ce 
întotdeauna logica tatălui ei o scotea pe Sally din minţi. 

ȘI, aşa, dintr-odată, eşti îngrijorată că a făcut ce a vrut? 
întrebă Tom. Ce să facem? Să o stigmatizăm? Cum o să ne 
descurcăm dacă, Doamne fereşte, îşi dezvoltă conştiinţa 


— 148 — 


socială deopotrivă cu cea familială, Sal? Să o ducem la 
mănăstire? 

Nu mă lua de sus, Tom. Ştii foarte bine ce vreau să spun. 

Ni, m-ai băgat în ceață, iubito. Asta-i vacanța noastră de 
vară, da? Şi am ideea fixă că în vacanţă fiecare trebuie să 
facă ce vrea şi să stea cu cine vrea. Cred că despre asta 
vorbim acum. 

Jessie zâmbi. Discuţia se încheiase. Urmau tipetele. 
Mâine după-amiază, când va avea loc eclipsa, va fi aici, cu 
tatăl ei şi nu pe Muntele Washington, cu afurisita de 
baborniţă Gilette şi restul vecinilor. Tatăl ei câştigase. 

Ai putea veni şi tu, Tom - în cazul ăsta, ar veni şi Jessie. 

Lovitură sub centură, Jessie îşi ţinu respiraţia. 

Nu pot, draga mea. Aştept un telefon de la David Adams 
în legătură cu o afacere cu Brookings Pharmaceuticals. E o 
afacere foarte importantă şi nu ne putem permite să riscăm 
să o pierdem. Sincer, chiar dacă aş putea să vin, nu cred că 
mi-ar face plăcere. N-o înghit pe coana Gilette, dar m-aş 
putea preface. Pe de altă parte, idiotul ăla de Sleefort... 

Taci, Tom! 

Nicio problemă - Maddy şi Will sunt la parter şi Jessie e 
pe punte. O vezi? 

In clipa aceea fetiţa a fost convinsă că tatăl ei ştie totul 
despre acustica vilei. Ştie că ea auzise toată discuţia. 

Ştie că el a vrut ca ea să audă totul. Un fior cald îi 
traversă spatele. 

Trebuia să-mi închipui că o să ajungem la Dick Sleefort! 

Pe Jessie o ameţi tonul mânios şi, totuşi, amuzat al 
mamei. | se părea că numai adulţii pot combina astfel 
emoţiile contradictorii. Şi i se părea o tâmpenie. Dacă 
sentimentele ar fi fost alimente, atunci sentimentele 
adulţilor ar fi fost fripturi cu glazură din ciocolată, cartofi 
prăjiţi cu felii de ananas. De aceea lui Jessie maturitatea i 
se părea o pedeapsă, nu o recompensă. 

Eşti de-a dreptul enervant, Tom. Tipul s-a dat la mine 
acum şase ani. Şi era beat. Pe atunci era tot timpul beat. 
Dar acum e bine. Polly Bergeron mi-a zis că merge la 
Alcoolicii Anonimi şi... 


— 149 — 


Mă bucur pentru el - vocea lui Tom sună sec. Ce zici, fi 
trimitem o felicitare sau o insignă de merit? 

Eşti măgar. Aproape i-ai spart nasul. 

Da, chiar aşa am făcut. Ce ar trebui să facă un bărbat 
când intră în bucătărie să-şi toarne ceva de băut şi găseşte 
un beţivan din vecini cu o mână pe fundul nevestei lui şi cu 
cealaltă în față?... 

Nu contează - lui Jessie i se păru că vocea mamei sună 
încântată. Ce curios! 

Ar fi cazul să-ţi dai seama că Dick Sleefort nu e un demon 
din adâncuri, aşa cum şi Jessie ar trebui să-şi dea seama că 
Adrienne Gilette e doar o bătrână singură care i-a dat peste 
mână în joacă. Să nu te apuce năbădăile, Tom. Nu susțin că 
a fost o glumă bună, în niciun caz. Problema e că Adrienne 
nu şi-a dat seama de asta şi, oricum, n-a făcut-o din 
răutate. 

Jessie observă că îndoise cartea pe care o ţinea în mâini. 
Oare cum putea mama ei, care absolvise cum laude 
(indiferent ce însemna asta) colegiul Vassar, să fie atât de 
proastă? Răspunsul era limpede: nu era proastă. Chiar dacă 
ştia adevărul, când a fost silită să aleagă între vecina 
bătrână şi urâtă şi propria ei fiică, Sally Mahout a preferat 
să creadă varianta coanei Gilette. Mişto, nu? 

Face asta pentru că sunt Fetița Tatii. De-asta face tot ce 
face. Dar n-am să pot să-i explic niciodată, aşa cum ea n-o 
să-şi dea seama niciodată. Nici peste o mie de ani. 

Jessie încercă să îndrepte cartea îndoită. Doamna Gilette 
a vrut s-o lovească. A fost rea. Dar tatăl ei avusese 
dreptate când a bănuit că nu-i mai era frică de hoaşca aia 
afurisită. 

Va rămâne aici, cu tatăl ei, şi o să aibă parte de bucuria 
asta pentru că... 

— El e de partea mea, murmură Jessie. 

Da. Toate argumentele duceau într-acolo. Tata era de 
partea ei, iar mama era împotriva ei. 

Observă luceafărul strălucind blând pe cerul întunecat şi 
îşi dădu seama că stătuse pe punte trăgând cu urechea la 
conversaţia părinţilor - despre eclipsă şi despre ea - 


— 150 — 


aproape trei sferturi de oră. Şi în seara aceea descoperi 
ceva important: timpul zboară foarte repede când asculţi o 
discuţie al cărei subiect eşti tu. 

Fără să se gândească la ce face, ridică mâna şi îşi 
închipui că prinde steaua în pumn, rostind rugămintea 
copiilor: „ce-mi doresc fă să se-mplinească”. Dorinţa ei, 
deja pe drumul împlinirii, era să poată rămâne a doua zi 
aici, cu tăticul ei. Să rămână cu el. Atât. Două persoane 
care ţin una la cealaltă, pe punte, mâncând Eclipsburgeri â 
deux... Ca un cuplu bătrân. 

lar Dick Sleefort şi-a cerut scuze mai târziu, Tom. Nu-mi 
aduc aminte dacă ţi-am spus... 

Mi-ai spus. Dar nu mi-a cerut şi MIE scuze. 

Probabil i-a fost frică să nu-l baţi, răspunse Sally, folosind 
din nou tonul care i se părea atât de straniu lui Jessie - un 
amestec neobişnuit de fericire, bună dispoziţie şi mânie. 

Jessie se întrebă cum e posibil să foloseşti tonul ăsta şi, 
totodată, să fii în toate minţile. Alungă iute gândul. 

Și aş mai vrea să-ți spun încă ceva despre Adrienne 
Gilette. Şi cu asta încheiem. 

Te rog. 

Mi-a zis în 1959 - două veri după toată povestea aia - că 
atunci trecea prin anumite schimbări fiziologice. Nu a spus 
nimic despre Jessie sau despre incidentul cu prăjitura, dar 
cred că, în felul ei, încerca să Îşi ceară scuze. 

Aha! 

Exclamaţia cea mai glacială a tatălui său. 

Și a crezut vreuna din voi că ar fi fost cazul să i se spună 
povestea asta şi lui Jessie? Să i se explice ce anume 
înseamnă? 

Mama tăcu. Jessie, care avea doar o vagă idee despre ce 
înseamnă „schimbarea fiziologică”, observă că îndoise 
iarăşi cartea şi îşi relaxă degetele. 

Sau v-ati gândit, cumva, să-i cereţi scuze? 

Tonul lui era blând... Mângâietor... Otrăvitor. 

După câteva clipe, Sally izbucni: 

Încetează cu interogatoriul ăsta! Eşti la tine acasă, nu la 
tribunal! 


— 151 — 


Tu ai adus vorba despre asta. Eu doar te-am întrebat... 

M-am săturat până peste cap de felul în care 
răstălmăceşti tot ce spun! 

Din tonul mamei ei, Jessie îşi dădu seama că aceasta 
plânge sau va începe să plângă în curând. Şi, pentru prima 
oară de când se ştia, lacrimile mamei nu-i trezeau niciun fel 
de milă, nici dorinţa de a alerga la ea să o îmbrăţişeze 
(izbucnind şi ea în plâns). Dimpotrivă: simţi o satisfacţie 
stranie, neîndurătoare. 

Sally, eşti nervoasă. Ce-ar fi să... 

Sunt al naibii de nervoasă. Şi sunt aşa numai când mă 
cert cu soțul meu. Nu e cel mai tâmpit lucru pe care l-ai 
auzit vreodată? Și ştii DE CE ne certăm? Hai să-ţi spun eu, 
Tom. Nu ne certăm din cauza doamnei Gilette şi nici din 
cauza lui Dick Sleefort şi nici din cauza eclipsei de mâine. 
Ne certăm din cauza lui Jessie, fiica noastră, aşa cum se 
întâmplă mereu. 

Plângea şi râdea trist în acelaşi timp. 

Jessie auzi un şuierat sec când Sally aprinse un chibrit 
pentru ţigarea pe care o ţinea între degete. 

Nu se spune că roata care scârțăie trebuie unsă? Asta e 
Jessie a noastră: roata care scârțâie. Nu-i niciodată 
mulțumită până când lucrurile nu ies exact cum vrea ea. Nu 
e niciodată satisfăcută de planurile făcute de altcineva. Nu-i 
niciodată în stare să lase şi de la ea. 

Înspăimântată, Jessie simţi ură în tonul mamei ei. 

Sally... 

Lasă, Tom. Vrea să rămână aici, cu tine? Foarte bine. 
Oricum, ar fi antipatică dacă ar merge cu noi, n-ar face 
altceva decât să se certe cu soră-sa şi să se miorlăie că 
trebuie să aibă grijă de Will. Cu alte cuvinte, n-o să facă 
altceva decât să scârtâie. 

Sally, Jessie nu se prea miorlăie şi e foarte bună să... 

Of Dumnezeule! Nici măcar n-o vezi aşa cum e în 
realitate! 

Răutatea din glasul mamei o făcu să se ghemuiască, 
speriată, în scaun. 

Jur pe ce am mai sfânt că uneori te porti de parcă ti-ar fi 


— 152 — 


iubită, nu fiică! 

De această dată, tatăl ei tăcu îndelung. Când vorbi, 
vocea-i era rece, lipsită de inflexiuni: 

Ce spui e dezgustător, josnic şi necinstit. 

Pe punte, Jessie privea luceafărul, simțind cum uluiala i 
se transforma în spaimă. Simţi, brusc, dorinţa să prindă 
iarăşi steaua şi să-i ceară să dea timpul înapoi, să şteargă 
totul cu buretele, începând cu rugămintea pe care o 
adresase tatălui ei: să rezolve lucrurile în aşa fel încât să 
poată rămâne cu el la vilă a doua zi. 

Apoi îşi auzi mama cum se ridică de la masă. 

Scuză-mă, spuse Sally. 

Tonul îi era încă furios, dar Jessie detecta în el şi o undă 
de teamă. 

Stai cu ea, aici, mâine, dacă asta vrei! Bine! Perfect! 
Stăpâneşte-o sănătos! 

Apoi - zgomotul paşilor care se îndepărtau repede, şi o 
clipă mai târziu, sunetul făcut de bricheta „Zippo” a tatălui 
ei, când acesta îşi aprinse o ţigară. 

Jessie izbucni în lacrimi fierbinţi - lacrimi de ruşine, 
lacrimi de durere, lacrimi de uşurare la gândul că cearta se 
încheiase înainte ca multe alte vorbe rele să fie spuse... 
Căci şi ea şi Maddy observaseră că, în ultima vreme, 
discuţiile dintre părinţii lor erau din ce în ce mai aprinse şi 
mai dure. Observaseră, de asemenea, că atmosfera ca de 
gheaţă dintre ei se topea mult mai greu. Era, oare, posibil 
ca ei să?... 

Nu! Işi întrerupse gândul care o luase razna. Nici vorbă. 
Nici vorbă. Tacă-ți gura! 

Dacă pleca de pe punte, poate ar fi gândit altfel. Se duse 
pe malul lacului şi rămase acolo, aruncând pietricele în apă, 
până când, o jumătate de oră mai târziu, o găsi tatăl ei. 

— Eclipsburgeri mâine, pe punte, spuse şi o sărută pe 
gât. 

Se bărbierise şi obrazul îi era neted, dar Jessie simţi iarăşi 
cum o străbate fiorul ciudat şi plăcut. 

— S-a aranjat. 

— S-a supărat? 


— 153 — 


Tatăl ei era vesel: 

— Deloc. A spus că nu are nimic împotrivă pentru că ai 
fost cuminte toată săptămâna şi... 

Generozitatea minciunii lui o mişcă atât de profund, încât 
aproape izbucni iarăşi în lacrimi. Îi cuprinse gâtul cu braţele 
şi îi acoperi obrajii şi buzele cu sărutări mici şi ţocăite. 
Prima lui reacţie a fost de surpriză. Mâinile îi tresăriră şi îi 
atinseră protuberanţele sânilor îmbobociţi. Jessie simţi din 
nou fiorul - mai puternic, de această dată. Mult mai 
puternic, aproape dureros, şi, o dată cu el, îi reveniră în 
minte straniile contradicții ale lumii celor mari: o lume în 
care poţi mânca friptură cu dulceaţă de mure sau ouă 
prăjite în zeamă de lămâie. Lume în care unii chiar mâncau 
aşa ceva. Apoi, mâinile tatălui o cuprinseseră de umerii 
colţuroşi de fetiţă şi o îmbrăţişară cu dragoste. Şi chiar 
dacă au întârziat mai mult acolo unde nu se cuvenea, Jessie 
nici nu îşi dădu seama. 

Te iubesc, tati! 

Și eu te iubesc, dovlecelul meu. O sută de milioane de 
pupicuri. 


— 154 — 


16 


Fierbinte şi umedă, dar senină, veni şi ziua eclipsei. Cel 
puţin, în zona vestică a statului Maine, prognoza 
meteorologică, ce spunea că nori de joasă altitudine ar fi 
putut împiedica observarea fenomenului astronomic, se 
dovedea complet neîntemeiată. 

Pe la ora zece, Sally, Maddy şi Will au plecat să prindă 
autobuzul ce urma să îi ducă pe munte. Sally o sărută pe 
Jessie pe obraz - sărut sec, trist, îndurerat, tăcut - şi îl lăsă 
pe Tom Mahout împreună cu fiica pe care, cu o seară 
înainte, o numise „roata care scârţâie”. 

Jessie se duse şi îşi puse rochiţa cea nouă de plajă - 
destul de arătoasă, dacă ochii privitorilor puteau să suporte 
combinaţia ţipătoare de dungi roşii şi galbene; dar şi mult 
prea strâmtă. Se parfumă cu apa de colonie. „My Sin” a lui 
Maddy. Işi dădu cu deodorantul mamei. Şi îşi unse buzele 
cu crema strălucitoare. Şi, cu toate că niciodată nu îi 
plăcuse să zăbovească prea mult în faţa oglinzii, 
împopoţonându-se (acesta era cuvântul folosit de mama: 
„Maddy, termină cu împopoţonatul şi vino aici imediat!”), 
se chinui o vreme să îşi strângă părul pentru că ştia că aşa 
îi place tatălui ei. 

Când termină, întinse mâna înspre întrerupătorul din 
baie, apoi se opri. Fetiţa care o privea din oglindă nu era 
deloc fetiţa cunoscută. Era o adolescentă. Nu din cauza 
rochiei care îi scoteau în evidenţă protuberanţele pieptului, 
ce aveau să se transforme în sâni de-abia peste un an sau 
doi. Nu din cauza cremei strălucitoare de pe buze. Nici din 
cauza părului, strâns într-un coc neîndemânatic, dar cu atât 
mai atrăgător. Toate acestea contribuiau, într-adevăr, într- 
un fel sau altul, la noua imagine. Dar mai era ceva. Ce 
oare? Jessie habar nu avea. Poate faptul că părul strâns îi 
accentua pomeţii şi îi descoperea gâtul rotund şi neted, 
mult mai atrăgător decât bubele ce aveau, cândva, să 
devină sâni sau decât trupul ei băieţos, fără şolduri. Sau 
poate era doar noul licăr din privire - licăr ascuns până 


— 155 — 


atunci, sau de-abia născut. 

Indiferent care ar fi fost cauza, noua ei imagine o făcu să 
zăbovească în faţa oglinzii până când gândul îi strigă cu 
vocea mamei: Jur pe ce am mai sfânt că, uneori, te porti de 
parcă ti-ar fi iubită, nu fiică! 

Îşi muşcă buzele unse cu crema trandafirie şi se încruntă 
la amintirea nopţii trecute - fiorul care o străbătuse când el 
o atinsese, senzaţia mâinilor lui pe pieptul ei. Simţi cum 
fiorul îşi cere iarăşi drepturile, dar şi-l înăbuşi. Nu avea 
absolut niciun sens să începi să ai frisoane din cauza unui 
lucru tâmpit şi absurd. N-avea sens nici să-ţi pierzi vremea 
gândindu-te la el. 

Bun sfat, îşi spuse şi stinse lumina din baie. 

Emoţiile îi creşteau pe măsură ce se apropia ora eclipsei. 
Găsi la radio un post ce transmitea muzică rock and roll - 
lui Sally îi plăcea numai muzica clasică. Insă tatălui ei îi 
plăcea muzica modernă. Ba chiar, în vreme ce grupul „The 
Duprees” cântau „You Belong to Me” („Îmi aparţii”) o luase 
pe Jessie în braţe şi dansase cu ea pe punte. 

Jessie înfierbântă grătarul pe la ora trei şi jumătate după- 
amiaza, cu o oră înainte de eclipsă; şi se duse să îşi întrebe 
tatăl câţi burgeri voia. 

Îl găsi în partea de sud a casei. Purta numai un şort din 
bumbac. O mână-i era îmbrăcată într-o mănuşă de 
bucătărie. Îşi pusese o banderolă pe frunte, ca să-i 
absoarbă transpiraţia. Stătea ghemuit asupra unui foc mic 
de cărbuni. 

Părea mult mai tânăr doar cu şortul pe el şi cu banderola 
pe frunte; şi, pentru prima dată în viaţă, Jessie reuşi să îl 
întrevadă pe bărbatul de care se îndrăgostise mama ei, cu 
vreme în urmă, în timpul ultimului an de colegiu. 

Lângă el se aflau mai multe bucăţi de sticlă, tăiate cu 
grijă dintr-un geam vechi. Ţinea o asemenea bucată de 
sticlă în cleştele de grătar şi o învârtea în fumul care se 
ridica din foc. Jessie izbucni în râs şi el se întoarse, către ea, 
răspunzându-i cu un zâmbet larg. Îi trecu prin minte că, din 
poziţia în care stătea, putea să i se uite sub rochie. Dar, ce 
dracu’! Era tată/ ei, nu vreun puşti din vecini care îi făcea 


— 156 — 


ochi dulci. Începu să chicotească: 

Ce faci? Credeam că o să mâncăm hamburgeri, nu 
sandviciuri din sticlă! 

Fac lentile pentru eclipsă, nu sanaviciuri, dovlecel, îi 
răspunse. 

Dacă pui două sau trei bucăţi din astea de sticlă afumată 
una peste alta, poti privi eclipsa de la început până la 
sfârşit, fără să-ți strici ochii. Altfel, poţi să-ți arzi retina şi să 
nu-ți dai seama imediat de asta. 

Aha! 

Exclamaţia lui Jessie era puţin înspăimântată. O 
neliniştise ştirea că îşi poate face rău fără să ştie. 

Cât timp o să dureze eclipsa totală, tati? 

Nu prea mult. Cam un minut. 

Păi, atunci, mai fă câteva chestii din alea, că nu vreau să- 
mi ard ochii. Câţi Eclipsburgeri vrei? 

Unu-i suficient. Dacă-i mare. 

Bine. 

Se întoarse să se ducă înapoi, la treburile ei. 

Dovlecel? 

Îl privi peste umăr: un bărbat scund şi solid, cu fruntea 
îmbrobonată de transpiraţie; un bărbat cu foarte puţin păr 
pe cap, aidoma celui cu care se va mărita peste ani şi ani. 
Insă bărbatul acesta nu avea nici ochelarii cu lentile groase 
ai lui Gerald şi nici pântecele lui proeminent. O clipă, faptul 
că bărbatul acesta era tatăl ei nu mai avu nicio importanţă. 
Era impresionată de înfăţişarea lui tinerească şi chipeşă. 
Chiar atunci, o picătură de sudoare i se prelinse încet pe 
abdomen, umezind centura şortului. Îi privi iarăşi chipul, 
devenind conştientă de felul ciudat în care se uita la ea. 
Deşi îngustaţi din cauza fumului, ochii aceia erau absolut 
minunaţi, având strălucirea cenuşie a zorilor oglindite în 
apele îngheţate ale iernilor. Jessie simţi că i se uscase 
gâtul. Poate din cauza fumului. Poate că nu. 

Da, tati? 

O clipă, lungă cât o veşnicie, el nu scoase niciun cuvânt, 
ci doar o măsură din priviri, în vreme ce transpiraţia i se 
scurgea pe obraji, şi pe frunte, şi pe piept, şi pe abdomen. 


— 157 — 


Lui Jessie i se făcu frică. Apoi el surâse şi totul reveni la 
normal. 

Eşti foarte drăguță azi, dovlecel. Dacă-mi permiti - să ştii 
că nu fac mişto de tine - aş spune că eşti frumoasă! 

Mulţumesc Şi ştiu că nu faci mişto de mine. 

Vorbele lui îi făcură atâta plăcere (mai ales după 
comentariile furioase ale mamei de noaptea trecută, sau, 
poate, tocmai din cauza lor), încât simţi în gât nodul care 
anunţa lacrimile. Dar se stăpâni, zâmbi, schiţă o plecăciune 
şi apoi, cu inima-i bătând să-i spargă pieptul, se repezi spre 
grătar. Ceva din spusele mamei ei, cel mai îngrozitor lucru, 
îşi croia drum spre suprafaţa minţii ei 

(te porți de parcă ti-ar fi) 

dar Jessie îl alungă aşa cum alungi o viespe furioasă. Şi, 
totuşi, culmea culmilor, ea însăşi se pomeni cuprinsă de 
amestecul acela absurd de emoţii ce aparţine lumii adulţilor 
- îngheţată cu sos de friptură, pui la cuptor cu ciocolată - şi 
nu putea să scape de el. Nici măcar nu era sigură că ar fi 
voit să scape. Cu ochii minţii tot vedea picătura de sudoare 
ce se prelinsese încet pe abdomenul lui până când fusese 
absorbită de bumbacul şortului. Imaginea aceasta iscase 
întregul ei zbucium emoţional. O vedea, o tot vedea, şi o 
vedea iarăşi. Innebunise. 

Şi ce dacă? Oricum era o zi neobişnuită, nebună. Până şi 
soarele înnebunise. Ce rost avea să se frământe atât? 

Da, o aproba vocea care, într-o bună zi, va purta numele 
lui Ruth Neary. Ce rost are să te frămânţi? 

Eclipsburgerii, garnisiţi cu sote de ciuperci şi ceapă roşie, 
au fost absolut delicioşi. 

Eclipsează ultima mâncare făcută de maică-ta, îi spuse el 
şi Jessie râse până îi dădură lacrimile. 

Au mâncat pe punte, ţinând în poală tăviţele din metal. 
Între ei se afla o măsuţă de voiaj ticsită cu condimente, 
farfurii de unică folosinţă şi accesorii pentru urmărirea 
eclipsei. Alături de bucăţile de sticlă afumată, reci acum, se 
afla şi o trusă de prim-ajutor. Tom îi explicase fiicei sale că 
nu tăiase prea bine geamul şi se temea să nu se rănească. 

Ultimul lucru pe care mi l-aş dori pe lumea asta ar fi ca 


— 158 — 


atunci când maică-ta vine acasă, să găsească un bilet în 
care să scrie că te-am dus la Camera de Gardă de la 
spitalul Oxford Hills, unde doctorii incearcă să iți coasă 
câteva degete. 

Mami n-a fost prea încântată că am vrut să rămân aici, 
nu? întrebă Jessie. 

Tatăl ei o cuprinse într-o îmbrăţişare fugară. 

Nu. Dar eu am fost. Am fost foarte încântat. 

Şi îi zâmbi atât de sincer, încât se văzu nevoită să îi 
întoarcă surâsul. 

Când se apropie începerea eclipsei - 4,29 după amiaza -, 
au folosit, mai întâi, cutiile reflectorizante. Soarele văzut, 
astfel, de Jessie, nu era mai mare ca un dop, însă era atât 
de strălucitor, încât fetiţa bâjbâi pe masă, găsi o pereche 
de ochelari de soare şi şi-i puse. Ceasul ei arăta că eclipsa 
ar fi trebuit, deja, să înceapă. Era 4,30 după-amiaza. 

Cred că ceasul meu o ia înainte, vocea îi tremura, 
nervoasă. Ori asta, ori astronomii ăia sunt o gaşcă de 
cretini. 

Mai uită-te o dată, zâmbi Tom. 

Când privi iarăşi în cutia reflectorizantă, observă că 
cercul strălucitor al astrului nu mai era perfect. O semilună 
de întuneric îi acoperise partea dreaptă. Simţi un frison. 
Tom îi văzu reacţia, căci se uita fix la ea, nu la soare. 

Dovlecel? Te simţi bine? 

Da. Dar... Te cam sperie, nu? 

Da, îi răspunse el. 

Îi aruncă o privire şi îşi dădu seama că vorbeşte serios. 
Tatăl ei părea la fel de înfricoşat pe cât se simţea ea. Nici 
măcar nu-i trecu prin minte că s-ar fi putut să fie speriaţi de 
două lucruri complet diferite. 

Vrei să stai la mine în brațe, Jess? 

Îmi dai voie? 

Sigur. 

Se aşeză în poala tatălui ei, strângând, încă, în mâini, 
cutiuţa reflectorizantă. Se fâţâi puţin până îşi găsi o poziţie 
confortabilă, inspirând cu plăcere mirosul pe care îl emana 
pielea lui: transpiraţie şi after-shave - „Redwood” parcă se 


— 159 — 


chema. Rochia de plajă se ridică, dezvelindu-i coapsele (nici 
nu se putea întâmpla altfel, fiind atât de scurtă şi de 
strâmtă) şi de-abia dacă îşi dădu seama că o mână a tatălui 
său se odihnea pe piciorul ei. În fond, era tatăl ei - tăticu/ ei 
- nu puştiul de la şcoală după care suspinau toate colegele 
ei. 

Minutele treceau încet. Din când în când, se mai foia, 
încercând să se aşeze şi mai comod - după-amiaza asta 
tatăl ei părea făcut din colţuri dure - şi, la un moment dat, 
probabil a aţipit trei sau patru minute! Poate şi mai mult, 
căci briza care o trezi era surprinzător de rece pe braţele ei 
transpirate. Şi întreaga după-amiază se transformase. 
Culorile strălucitoare, înainte ca ea să îşi sprijine capul de 
umărul lui şi să închidă ochii, erau palide acum şi însăşi 
lumina zilei slăbise în intensitate. Ca şi cum ziua de vară ar 
fi fost strecurată printr-un tifon. Privi în cutie şi descoperi, 
uluită, că nu mai rămăsese decât jumătate din soare. Se 
uită la ceas: era cinci şi nouă minute. 

Acum, tati! Acum dispare soarele! 

Da, încuviinţă el. 

Dar vocea lui era ciudată - fermă, în aparenţă, dar 
înceţoşată în străfunduri. 

Chiar la vreme! 

Remarcă faptul că mâna lui i se mai urcase puţin pe 
picior câtă vreme dormise. 

Pot să mă uit prin geamul afumat, tati? 

Încă nu. 

Mâna îi urcă şi mai mult pe coapsă. Caldă, transpirată. 
Dar senzaţia nu era neplăcută. Işi puse mâna peste mâna 
lui şi zâmbi cu toată gura. 

E palpitant, nu? 

Da, îi răspunse cu aceeaşi voce venită din ceţuri 
întunecate. 

Da, aşa e, dovlecel. E chiar mai palpitant decât mi-aş fi 
închipuit. 

Mai trecu o vreme. Luna continua să ronţăie din soare. 
Cinci şi douăzeci şi cinci de minute. Cinci şi jumătate. 
Aproape întreaga-i atenţie îi era concentrată asupra 


— 160 — 


imaginii observate în cutia reflectorizantă. Însă o parte din 
ea deveni iarăşi conştientă de duritatea pe care o căpătase 
corpul tatălui ei în această după-amiază. Ceva îi apăsa 
fundul. Nu dureros, dar stăruitor. Lui Jessie i se părea că 
este mânerul vreunei unelte - al unei şurubelniţe sau al 
ciocanului de bătut şniţele al mamei. 

Se foi iarăşi, încercând să se aşeze mai bine, iar Tom îşi 
înăbuşi un geamăt. 

Tati? Sunt prea grea? Te-am lovit? 

Nu, nu. Stai bine. _ 

Se uită la ceas. Cinci şi treizeci şi şapte. Incă patru 
minute până la eclipsa totală. Poate puţin mai mult dacă 
ceasul ei mergea înainte. 

Pot să mă uit prin sticlă, acum? 

Nu încă, dovlecel. Foarte curând. 

La radio, crainicul anunţa că cerul era acoperit de nori în 
regiunea New Hampshire, drept pentru care cei de acolo nu 
puteau urmări eclipsa, fiind extrem de dezamăgiţi. 

Noi nu suntem dezamăgiţi, tati, nu? 

Deloc. 

Se mişcă iarăşi sub ea. 

Cred că suntem cei mai fericiți oameni din lume. 

Jessie uită de toate când privi în cutie. 

Acum, din soare rămăsese doar o semilună subţire şi 
strălucitoare. 

Jessie, uită-te la lac! 

Ochii fetiţei se măriră de uimire în spatele ochelarilor de 
soare. Fascinată de imaginea observată în cutie, uitase să 
urmărească ce se întâmplă în jur. Peisajul era pictat acum 
în acuarele vechi. Lacul Dark Score era învăluit într-un 
crepuscul timpuriu - fermecător şi, totodată, înfricoşător 
pentru fetiţa de zece ani. Undeva, în pădure, o bufniţă 
bătrână ţipă şi Jessie se  cutremură. [ipătul era 


înspăimântător - foarte înspăimântător. Acum, Tom o 
cuprinse în braţe. Jessie i se cuibări, recunoscătoare, la 
piept. 


E nasol, tati! 
N-o să mai dureze mult, iubito. Şi probabil că n-o să mai 


— 161 — 


vezi aşa ceva. Încearcă să te linişteşti şi bucură-te de tot ce 
vezi. 

Privi în cutie. Acolo nu mai era nimic. 

La radio, Marvin Gaye cânta: iubesc prea pătimaş, mi se 
spune... 

Tata? Tati? Nu mai e. Pot să?... 

Da. Acum poţi. Dar când o să-ți spun că trebuie să te 
opreşti, să mă asculti. Fără ceartă. Bine? 

Bine. Sigur că da. Povestea cu retina arsă o speriase mai 
tare decât ţipătul bufniței. Dar trebuia măcar să arunce o 
privire pe furiş la eclipsă. Măcar atât. 

Dar cred... continua să cânte Marvin, cu frenezia unui 
sectant... da, cred... că aşa trebuie să iubeşti o femeie... 

Tom Mahout îi dădu un cleştişor şi trei bucăţi de sticlă 
afumată, puse una peste alta. Respira greu şi agitat şi lui 
Jessie i se făcu milă de el. Probabil că şi pe el îl 
înspăimântase eclipsa, dar, desigur, fiind adult, nu putea să 
recunoască aşa ceva. 

În multe privinţe, oamenii mari erau nişte fiinţe tare 
triste. Se gândi să se întoarcă înspre el şi să îl liniştească, 
dar îşi dădu seama că gestul ei l-ar fi stânjenit foarte tare. 
L-ar fi făcut să se simtă ridicol. Şi Jessie înţelegea. Cel mai 
mult în lume detesta să se simtă ridicolă. Aşa că luă 
bucăţile de sticlă şi privi prin ele. 

Gagicilor, tre’ să-mi dați dreptate, urla Marvin, nu aşa-i 
treaba. Hai, să vă aud. Hai, să vă aud: DA! DA! 

Când privi prin sticla afumată, Jessie văzu... 


— 162 — 


17 


În acest moment, Jessie cea încătuşată de pat în casa de 
vacanţă de pe malul nordic al lacului Kashwakamak, acea 
Jessie care nu mai avea zece ani, ci treizeci şi nouă, acea 
Jessie care era văduvă de aproximativ douăsprezece ore, îşi 
dădu seama de două lucruri: în primul rând, că adormise; 
şi, în al doilea rând, că nu visase ziua eclipsei, ci mai 
degrabă, o retrăise. Crezuse că nu era decât un vis, aidoma 
celui cu aniversarea lui Will, vis în care majoritatea 
invitaţilor erau fie morţi, fie cunoscuţi din viaţa ei viitoare. 
Acest nou film al minţii ei poseda calitatea suprarealistă a 
celui anterior, însă nu se putea bizui pe acest soi de 
comparaţie, deoarece întreaga zi a eclipsei fusese 
suprarealistă şi iluzorie. Mai întâi soarele care dispăruse şi, 
apoi, tatăl ei... 

Nu mai vreau, hotărî Jessie. Nu mai vreau. Trebuie să mă 
trezesc. 

Cu un efort disperat, încercă să răzbată la realitate din 
vis sau din amintire. Efortul său mental îi contorsionă 
trupul. Lanţurile cătuşelor zornăiră când se răsuci violent 
dintr-o parte în cealaltă. Aproape reuşi; o fracțiune de 
secundă, aproape reuşi. Şi ar fi putut să o facă. Ar fi trebuit 
să o facă. Dar, în ultima clipă, se gândi mai tare. Dacă s-ar 
fi trezit, s-ar fi pomenit faţă în faţă cu groaza copleşitoare, 
groaza ce i-o provoca o siluetă - o siluetă nemişcată, o 
siluetă în aşteptare, o siluetă care ar fi putut face ca 
întâmplarea aceea de demult, de pe punte, să pară un 
nimic... În cazul în care s-ar fi trezit şi ar fi trebuit să o 
înfrunte. 

Dar poate nu trebuie să o înfrunt deocamaată. 

Şi poate că nevoia de a-şi găsi refugiul în somn nu era 
totul. Poate că era vorba şi de o parte din ea care voia să 
spună adevărul, să scoată totul la lumină o dată pentru 
totdeauna, indiferent cât ar fi costat-o. 

Îşi lăsă capul pe pernă, cu ochii închişi, braţele întinse, ca 
o ofrandă ce va fi sacrificată zeilor amintirilor întunecate, 


— 163 — 


chipul palid şi crispat. 
— „Mai ales voi, fetelor” - murmură în bezna încăperii. 
— „Mai ales voi, fetelor...” 
Se reîntoarse în ziua eclipsei. 


— 164 — 


18 


Era atât de straniu şi nepământesc ceea ce văzu Jessie 
prin filtrele artizanale, încât, în prima clipă, mintea ei refuză 
să priceapă. Pe cerul după-amiezii atârna un neg mare şi 
rotund. 

Vorbesc în somn... pentru că nu mi-am mai văzut puica 
de o săptămână... 

Eclipsa nu îl tulburase pe Marvin. 

Şi chiar în momentul acela simţi mâna tatălui pe sânul 
drept. Îl strânse uşor; apoi îl atinse pe stângul, de parcă ar 
fi vrut să le compare mărimea. Respirația i se accelerase şi 
mai mult. Şi Jessie simţi iarăşi lucrul acela tare care îi apăsa 
fundul. 

Vreau un martor! urla Marvin Gaye. Martor, martor! 

Tati? Te simţi bine? 

Simţi ceva ciudat în zona sânilor - plăcere şi durere; 
curcan la cuptor cu compot şi sos de ciocolată - însă mai 
simţi şi o stare ciudată de frică şi tulburare. 

Da, îi răspunse. 

Dar vocea aceea era vocea unui străin. 

Da. Mă simt bine. Dar nu te uita în jur! 

Îşi schimbă poziţia. Mâna de pe sân se îndreptă în altă 
parte; mâna de pe coapsă se deplasă şi mai sus, ridicându-i 
rochia. 

Ce faci, tati? 

Întrebarea ei nu era atât de speriată pe cât era de 
curioasă. Totuşi, în tonul fetiţei exista o nuanţă de teamă. 
Deasupra-i, un focar de lumină stranie lucea fioroasă în 
jurul cercului întunecat de pe cerul indigo. 

Mă iubeşti, dovlecel? 

Da, sigur... 

Atunci, nu te speria. Ştii că nu ţi-aş putea face vreun rău. 
Vreau să te drăgălesc. Tu uită-te la eclipsă şi lasă-mă să te 
drăgălesc. 

Nu prea cred că vreau, tati. 

Tulburarea era mai profundă acum. 


— 165 — 


Mi-e teamă c-o să-mi ard ochii. C-o să-mi ard alea, 
retinele. 

Dar cred - continua, nepăsător, Marvin - că femeia e cel 
mai bun prieten al bărbatului... Şi o să-i rămân alături... 
Până la capătul zilelor. 

Nu te speria. 

Acum gâfâia. 

Mai durează cel putin încă douăzeci de secunde. Nu te 
speria. Şi nu te uita în jur. 

Jessie auzi plesnetul elasticului - al lui, nu al ei. Chiloţii ei 
se aflau la locul lor; şi chiar i-ar fi putut vedea, atât de sus îi 
ridicase rochia. 

Mă iubeşti? o întrebă din nou. 

Deşi fu cuprinsă de o premoniţie înfiorătoare care încerca 
să îi explice cum răspunsul corect la această întrebare s-ar 
fi putut transforma într-un răspuns greşit, nu avea decât 
zece ani şi nu-i putea răspunde decât într-un singur fel: da. 

Martor, martor - cerea Marvin. 

Tatăl ei se mişcă, apăsând şi mai tare obiectul acela dur 
de fundul ei. Şi, dintr-odată, Jessie îşi dădu seama ce 
anume era - nici vorbă să fi fost mânerul unei şurubelniţe - 
iar panica ei se combină cu o senzaţie ciudată de dulce 
plăcere a răzbunării dirijate înspre mama ei. 

Uite ce pățeşti dacă nu eşti de partea mea, gândi, privind 
cercul negru de pe cer prin straturile de cioburi afumate. 

Şi apoi: 

Asta pățim amândouă. 

Ochii i se înceţoşară şi gustul dulce al răzbunării deveni 
amar, apoi dispăru. Panica rămase. 

Vai de mine - îşi spuse. Retinele mele... Retinele mele 
încep să se ardă. 

Mâna de pe coapsă i se strecură între picioare. Sus. Mai 
sus. Până se opri în dreptul sexului pe care îl cuprinse 
strâns. 

N-ar trebui să facă asta, gândi. 

Nu se cuvenea ca mâna lui să se afle acolo. Doar dacă... 

Te pipăie - exclamă o voce din interiorul minţii ei. 

Mai târziu, peste ani şi ani, vocea aceasta căpătase şi un 


— 166 — 


nume. Era Nevasta cea Supusă Burlingame. Şi a scos-o 
deseori din răbdări. Uneori, era vocea prudenţei; adesea - 
vocea culpabilizării; şi, aproape întotdeauna, vocea negării. 
Punctul de vedere al Supusei era următorul: lucrurile 
neplăcute, lucrurile înjositoare, lucrurile dureroase... dispar 
numai dacă reuşeşti să nu le bagi absolut deloc în seamă. 

Vocea aceasta era predispusă să susţină cu obstinaţie că 
evenimentele catastrofale erau, de fapt, evenimente 
pozitive, părţi ale unui plan benefic - plan prea mare şi prea 
complicat pentru debila înţelegere a muritorilor de rând. 

O vreme, pe când a avut unsprezece şi doisprezece ani, 
vocea aceasta s-a numit Domnişoara Petrie. Aşa o chema 
pe învăţătoarea ei din clasa a doua. Şi au fost momente 
când chiar îşi astupa urechile ca să nu mai audă glasul 
rece, monoton, turuind neîncetat. Gest inutil, bineînţeles, 
căci vocea venea dinlăuntru-i. Insă, în clipa aceea când 
eclipsa a întunecat cerul statului Maine, iar stelele ardeau 
în străfundurile lacului Dark Score, în clipa aceea de panică 
tot mai crescândă, când a înţeles ce face mâna dintre 
picioarele ei, a auzit doar blândeţe şi simţ practic în vocea 
care-i vorbea din învălmăşeala de gânduri zdrenţuite. 

Te pipăie, Jessie, nimic mai mult. 

Eşti sigură? 

Da - tonul era hotărât. 

Şi, o dată cu trecerea timpului, Jessie va ajunge să îşi dea 
seama că vocea aceasta este aproape întotdeauna 
hotărâtă, sigură, indiferent dacă are, sau nu, dreptate. 

E o simplă glumă. Se joacă cu tine. Nici nu-i trece prin 
minte că te-a speriat, aşa că taci din gură şi nu strica ziua 
asta superbă. Nu se întâmplă nimic. 

N-o crede, tuca! - strigă vocea cealaltă, vocea dură, 
vocea care se va numi Ruth. Uneori se poartă de parcă i-ai 
fi iubită, amantă, nu fiică. şi aşa se poartă chiar acum, 
ticălosul! Nu te PIPAIE, Jessie. Te FUTE! 

Era convinsă că vocea o minte, era convinsă - aproape 
convinsă - că acel cuvânt ciudat şi interzis se referă la o 
acţiune ce nu poate fi realizată doar cu o mână. Insă a fost 
cuprinsă de îndoieli. Îşi aminti că, odată, Karen Aucoin îi 


— 167 — 


spusese să nu lase niciodată vreun băiat să îi bage limba în 
gură, pentru că s-ar putea să îi apară un bebeluş în gât. 
Karen ştia că aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor, iar 
dacă o femeie încearcă să vomite, ca să scape de copil, 
moare de cele mai multe ori. Şi moare şi copilul. Niciodată, 
niciodată, niciodată n-am să las vreun băiat să mă sărute 
franțuzeşte, îi spusese Karen. Dacă l-aş iubi cu adevărat, 
poate l-aş lăsa să mă pipăie. Dar în ruptul capului n-aş vrea 
să-mi apară un bebe în gât. Cum aş mai MANCA? 

La vremea respectivă, lui Jessie i se păruse de-a dreptul 
cretină teoria asta a gravidităţii. Dar la ce te puteai aştepta 
de la Karen Aucoin care se întreba dacă lumina rămâne 
aprinsă în frigider şi după ce închizi uşa? Acum, însă, ideea 
înflori în gândurile ei, cu o logică stranie. Să presupunem - 
să presupunem, numai - că ar fi adevărată? Dacă rămâi 
însărcinată doar din cauza limbii unui băiat, dacă așa ceva 
se poate întâmpla, atunci... 

Şi obiectul acela dur îi apăsa în continuare fundul. 
Obiectul acela care nu era mânerul vreunei şurubelniţe. 

Jessie încercă să îşi strângă picioarele. El oftă - sunet 
dureros şi înfricoşător - şi îşi apăsă mai tare degetele pe 
zona sensibilă. O duru puţin. Se încordă şi gemu. 

Mult mai târziu, îşi dădu seama că tatăl ei interpretase 
geamătul ei ca fiind născut din pasiune şi de aceea se 
purtase aşa. Indiferent ce ar fi crezut, atunci se petrecu 
punctul culminant al acestui straniu interludiu. Se arcui 
brusc sub ea, ridicând-o uşor în sus. Mişcarea era 
înspăimântătoare şi, totuşi, plăcută... Era atât de puternic. 

Aproape a înţeles, în clipele acelea, natura acţiunii - 
periculoasă şi fascinantă - şi ea ar fi putut să deţină 
controlul. Dacă ar fi vrut să deţină un asemenea control. 

Nu vreau - îşi spuse. Nu vreau să am de-a face cu aşa 
ceva. Orice-ar fi, e scârbos şi oribil şi mă sperie. 

Şi obiectul acela dur, apăsat de fundul ei (obiectul acela 
care nu era mânerul unei şurubelniţe), a fost cuprins de 
spasme şi un lichid fierbinte îi pătă chiloţii. 

E transpiratie - explică cu promptitudine vocea ce, într-o 
bună zi, va aparţine Nevestei Supuse. 


— 168 — 


Asta e. A simtit că ţi-e frică de el, că ţi-e frică să-i stai în 
brațe şi asta l-a enervat. Ar trebui să-ți fie ruşine şi să-ți 
pară rău. 

Transpiratie, pe dracu”! o repezi vocea ce se va numi 
Ruth. 

Tonul ei era liniştit, puternic, didactic. 

Știi foarte bine ce e, Jessie. E chestia aia despre care ai 
auzit-o pe Maddy vorbind cu prietenele ei. Cindy Lessard 
zicea că se cheamă „spermă”, că e albă şi că țâşneşte din 
scula unui tip ca pasta de dinți dintr-un tub pe care-l apeşi 
tare. Din asta ies copiii, nu din sărutul franțuzesc. 

Câteva clipe a fost legănată pe creasta valului lui, 
ameţită şi speriată, şi, totuşi, excitată, ascultându-l cum 
gâfâie aspru. Apoi şoldurile şi coapsele i se relaxară şi o 
aşeză pe Jessie la locul ei. 

Nu te mai uita la eclipsă, dovlecel, spuse. 

Şi, deşi gâfâia încă, vocea-i era aproape normală. Emoţia 
îi dispăruse din glas, iar Jessie simţi o uşurare profundă. Ce 
se întâmplase - dacă, într-adevăr, se întâmplase ceva - se 
terminase acum. 

Tati... 

Nu, nicio vorbă. Gata! 

Cu blândeţe, îi luă din mână cioburile afumate. Cu şi mai 
multă blândeţe o sărută pe gât, în vreme ce Jessie privea 
fix bezna nebunească ce învăluise lacul. Işi dădea seama, 
ca prin vis, că bufnița nu-şi încetase tipetele şi că greierii, 
păcăliţi de întunericul pogorât peste ei, îşi începuseră 
cearta cu două-trei ore mai devreme. În faţa ochilor îi 
stăruia încă o imagine: un tatuaj negru şi rotund înconjurat 
de un halou de foc verde. Şi gândi: 

Dacă m-am uitat prea mult, dacă mi-am ars retinele, 
probabil că o să văd imaginea asta tot restul vieții. 

Ce-ar fi să te duci înăuntru şi să-ți pui blugii, dovlecel? 
Cred că n-a fost o idee prea bună să te imbraci cu rochia de 
plajă. 

Tonul îi era sec, lipsit de emoție şi părea a o acuza că 
rochia de plajă fusese, de fapt, ideea ei. 

Și chiar dacă n-a fost ideea ta, ar fi trebuit să-ți dai 


— 169 — 


seama că te bagă în bucluc, spuse domnişoara Petrie. 

Un gând nou o izbi ca o palmă: dacă el îi va spune mamei 
ce s-a întâmplat? Gândul acesta era atât de îngrozitor, încât 
Jessie izbucni în hohote de plâns. 

lartă-mă, tati - îl strânse în braţe, inspirând aroma vagă a 
after-shave-ului. 

Dacă n-am fost cuminte, îmi pare foarte, foarte rău! 

Of Doamne, nici vorbă, încercă el să o liniştească. 

Dar tonul îi era la fel de sec şi gânditor de parcă ar fi 
chibzuit dacă e bine să îi spună lui Sally ce făcuse Jessie 
sau dacă să facă uitată întreaga poveste. 

Ai fost foarte cuminte, dovlecel. 

Mă mai iubeşti? insistă ea. 

| se păru o tâmpenie că întreabă aşa ceva, o tâmpenie că 
riscă să primească un răspuns care ar fi distrus-o, dar 
trebuia să îl întrebe. Trebuia. 

Bineînţeles. 

Răspunsul lui nu se lăsă aşteptat, iar vocea i se păru mai 
însufleţită; îndeajuns de însufleţită cât să o convingă de 
faptul că spunea adevărul (of, şi cât de uşurată se simţise!), 
dar bănuia că anumite lucruri s-au schimbat definitiv din 
cauza unei poveşti pe care nu a reuşit să o înţeleagă pe de- 
a-ntregul. Ştia că 

(era pipăială, pipăială era puțină pipăială) 

fusese ceva în legătură cu sexul, însă habar nu avea cât 
de serioasă fusese toată treaba. Probabil că nu „mersese 
până la capăt”, cum spuneau prietenele lui Maddy. Insă 
faptul că el nu îşi pusese obiectul în obiectul ei nu însemna 
că scăpase de a se vedea cu burta la gură. 

Auzi în minte vocea mamei, puternică şi furioasă: Nu se 
spune că roata care scârțâie trebuie unsă întotdeauna? 

Simţi cum pata fierbinte şi umedă de pe fund continuă să 
se întindă. 

Da, gândi. Are dreptate. Roata care scârțâie tocmai a fost 
unsă. 

Tati... 

El ridică mâna, gest pe care îl făcea deseori în timpul 
cinei când mama sau Maddy (mama, de obicei) începeau să 


— 170 — 


se ciorovăiască dintr-un motiv oarecare. Niciodată nu 
făcuse gestul acesta înspre ea; şi deveni tot mai convinsă 
că tocmai se întâmplase ceva ce nu trebuise să se 
întâmple, că se vor petrece nişte schimbări fundamentale şi 
neplăcute, ca rezultat al unei greşeli îngrozitoare - faptul că 
se îmbrăcase cu rochia de plajă - pe care o făcuse. Gândul 
acesta îi provocă un sentiment de amărăciune, atât de 
profund, încât parcă simţea cum degete invizibile o 
frământă nemilos pe dinlăuntru-i, scormonindu-i maţele. 

Cu coada ochiului, observă că şortul tatălui ei se 
strâmbase şi de sub el atârna ceva, ceva roz, care nu 
semăna nici pe departe cu mânerul unei şurubelniţe. 

Inainte de a-şi lua privirea din direcţia aceea, Tom 
Mahout o surprinse şi îşi aranjă repede şortul, acoperind 
obiectul roz. Chipul i se strâmbă, dezgustat; iar Jessie se 
crispă. O prinsese că trage cu ochiul la ceva nepermis şi îi 
interpretase privirea întâmplătoare drept o curiozitate 
aprinsă. 

Ce s-a întâmplat... începu el. 

Se opri să îşi dreagă vocea. 

Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat, dovlecel, dar 
nu chiar acum. Fugi înăuntru şi schimbă-ţi hainele. Eventual 
fă şi un duş. Grăbeşte-te, ca să nu pierzi sfârşitul eclipsei. 

Nici vorbă să o mai intereseze eclipsa, deşi nu i-ar fi spus 
asta pentru nimic în lume. Dădu din cap şi se întoarse 
înspre el. 

Am pățit ceva, tati? 

Păru surprins, nesigur, prudent - iar mâinile furioase 
începură să scormonească mai abitir stomacul fetiţei... Şi 
Jessie înţelese că şi el se simţea la fel de rău ca şi ea. Poate 
chiar mai rău. Şi, străfulgerată de înţelegere, pentru o clipă, 
gândi: Aşa-ţi şi trebuie! Tu ai început! 

Nu, îi răspunse... Dar tonul lui nu reuşi să o convingă. 

Totul e în regulă, Jess. Acum, du-te în casă şi schimbă-te. 

Bine. 

Se forţă să zâmbească - se forţă din toate puterile - şi 
chiar reuşi să schiţeze umbra unui surâs. Surprins, tatăl ei îi 
întoarse zâmbetul. Asta o linişti întrucâtva, iar mâinile care 


— 171 — 


îi frământau intestinele, transformate în cocă, parcă nu mai 
erau atât de mânioase. Dar senzaţia că e sfâşiată pe 
dinăuntru reveni imediat ce ajunse în dormitorul pe care îl 
împărțea cu Maddy. Cel mai mult o înspăimânta gândul că 
el se va simţi obligat să îi povestească mamei ce se 
întâmplase. Şi ce-o să creadă mama? 

Asta e Jessie a noastră: roata care scârțâie. 

Dormitorul fusese împărţit în două cu cearşafuri agăţate 
pe o frânghie de rufe, cearşafuri pe care fetele le 
împodobiseră cu desene vesele făcute cu cariocile lui Will. 
S-a amuzat foarte tare când au împărţit camera şi când au 
făcut desenele. Numai că acum, toate astea i se păreau 
nişte prostii de copii tâmpiţi. lar umbra ei alungită, 
proiectată pe cearşaf, era înspăimântătoare. Era umbra 
unui monstru. Până şi aroma proaspătă a răşinii de pin, 
care îi plăcea atât de mult de obicei, i se părea acum grea 
şi dezgustătoare. 

Asta-i Jessie a noastră: nu-i niciodată mulțumită până 
când lucrurile nu ies exact cum vrea ea. Nu e niciodată 
satisfăcută de planurile făcute de altcineva. Nu-i niciodată 
în stare să lase şi de la ea. 

Se năpusti în baie, încercând să scape de vocea aceea, 
ştiind însă foarte bine că nu va reuşi. Aprinse lumina şi îşi 
scoase rochia peste cap, dintr-o singură smucitură. O 
azvârli în coşul de rufe, fericită să scape de ea. Se privi, cu 
ochi mari, în oglindă şi văzu chipul unei fetiţe coafate ca o 
adolescentă. Părul îi scăpase din agrafe şi buclele îi 
acopereau obrajii. Şi trupul din oglindă aparţinea unei fetiţe 
de zece ani; piept plat şi şolduri de băiat. Dar nu va mai 
arăta aşa prea multă vreme. Începuse, deja, să se modifice, 
şi această transformare îi provocase tatălui ei o reacţie 
necuvenită. 

Nu vreau să am niciodată ţâțe mari şi şolduri curbate. La 
ce folosesc astea dacă duc la aşa ceva? 

Gândul îi aminti de pata umedă de pe spatele chiloţilor. 
Şi-i scoase - chiloţi din bumbac, de la magazinul „Sears”, 
verzi cândva, dar atât de decoloraţi acum încât deveniseră 
gri - şi îi ridică, examinându-i curioasă. Da. Era ceva pe 


— 172 — 


spatele lor. Şi nu era transpiraţie. Nu era nici pastă de dinţi. 
Semăna, mai degrabă, cu un detergent lichid alb. li mirosi. 
Simţi un iz slab care îi aducea aminte de aroma lacului într- 
o zi fierbinte. li aducea aminte şi de mirosul apei din 
fântână. Odată îi adusese tatălui ei un pahar cu apă din 
fântână, apă care mirosea foarte tare şi îl întrebase dacă el 
simte mirosul acela. 

Tom Mahout clătinase din cap. 

Nu - tonul lui era bine dispus. Dar asta nu înseamnă că 
nu miroase. Inseamnă doar că eu fumez al dracului de 
mult. Cred că miroase a săruri, dovlecel. Minerale. Dar nu-ți 
fac niciun rău. Mă jur pe ce am mai scump. 

Minerale - gândi ea acum şi adulmecă iarăşi izul coclit. 
Nu înţelegea ce anume o fascinează, dar asta simţea. Miros 
de săruri... _ 

Atunci interveni vocea cea hotărâtă. In după-amiaza 
eclipsei avea inflexiunile din tonul mamei sale (în primul 
rând, îi spunea „drăgălaşo”, aşa cum făcea Sally când era 
supărată pe Jessie), însă Jessie bănuia că era chiar vocea ei 
de om mare. Apăruse cam devreme în viaţa ei, ce-i drept. 
Dar era aici. Era aici şi îşi dădea toată silinţa să o facă să îşi 
revină, să îşi adune gândurile. Puterea din voce o făcu să se 
liniştească. 

E chestia aia despre care vorbea Cindy Lessard - e 
sperma lui. Cred că ar trebui să mulțumeşti cerului că a 
ajuns pe chiloţii tăi şi nu în altă parte. Da încetează cu 
poveştile despre mirosul lacului sau sărurile din fântână. 
Karen Aucoin e o nătângă, dar Cindy Lessard nu este. Ba 
chiar cred că a văzut chestia asta şi acum ai văzut-o şi tu. 
Zeamă de bărbat. Spermă. 

Revoltată brusc - nu atât de ceea ce era, cât de persoana 
care o produsese - Jessie îşi aruncă chiloţii în coşul pentru 
rufe murdare, deasupra rochiei. Apoi îşi închipui cum 
mama, care spăla rufele la subsol, descoperea această 
pereche de chiloţi mai specială şi descoperea şi acest 
sediment foarte special. Ce va gândi? Bineînţeles că 
neastâmpărata familiei, roata care scârţâie, a fost, în 
sfârşit, unsă... Ce altceva să creadă? 


— 173 — 


Repulsia se transformă în groază vinovată şi Jessie 
scoase repede chiloţii din coş. Imediat, mirosul stătut îi 
atacă nările, gros şi dezgustător. Scoici şi cocleală, gândi. 
Atât. Se prăbuşi în genunchi în faţa closetului şi vomită, 
strângând chiloţii în mâna crispată. Trase repede apa, 
înainte ca mirosul hamburgerului parţial digerat să se 
răspândească prin casă, apoi îşi clăti gura cu apă rece. 
începuse să îi mai treacă teama că îşi va petrece 
următoarea oră în faţa closetului vomitând. Stomacul i se 
mai liniştise. Măcar de nu ar mai simţi izul acela de 
cocleală... 

Ţinându-şi respiraţia, spălă chiloţii sub jetul de apă rece, 
îi stoarse şi îi azvârli înapoi în coşul pentru rufe. Inspiră 
adânc, îndepărtându-şi părul de pe faţă cu dosul mâinilor 
umede. Dacă mama avea s-o întrebe ce caută o pereche de 
chiloţi uzi în coşul cu rufe murdare... 

Deja gândeşti ca un criminal - se văicări vocea care, într- 
o bună zi, va aparţine Nevestei Supuse. 

Vezi unde ajungi dacă nu eşti cuminte, Jessie? Vezi? Sper 
din tot sufletul că... 

Tacă-ți gura, cretino - mâărâi cealaltă voce. Poţi s-o baţi la 
cap cât vrei, dar mai târziu. Acum, însă, încercăm să 
rezolvăm o problemă. Ai înteles? 

Tăcere. Asta era bine. Jessie îşi trecu, iarăşi, nervoasă, 
mâna prin păr. Dacă mama o s-o întrebe ce caută chiloţii 
uzi în coşul pentru rufe, Jessie o să-i spună că a fost atât de 
cald, încât a făcut o baie în lac fără să se mai schimbe. N-ar 
fi fost prima oară. 

Atunci, tuca, ce-ar fi să-ți uzi şi şortul şi bluza? 

Corect - încuviinţă Jessie. Bună idee. 

Îşi puse halatul şi reveni în dormitor ca să îşi ia şortul şi 
tricoul purtate cu o mie de ani în urmă, în dimineaţa aceea 
când plecaseră mama, şi Will, şi Maddy. Nu le găsi şi 
îngenunche să se uite sub pat. 

Și cealaltă femeie e în genunchi - observă o voce. şi 
simte acelaşi miros. Miros de cocleală. 

Jessie auzi, dar nu o luă în seamă. Mintea-i era numai la 
şort şi la tricou - alibiul ei. Cum bănuise, erau sub pat. 


— 174 — 


Întinse mâna. 

Mirosul vine din fântână - continuă vocea. E mirosul din 
fântână. 

Da, da, bine - gândi Jessie, înşfăcând hainele şi 
îndreptându-se către baie. Mirosul vine din fântână. 
Fantastic! 

Ea l-a împins în fântână - spuse vocea şi, acum, Jessie 
înţelese. 

Se opri brusc, în uşa băii, cu ochii mari şi gura căscată. 
Era iarăşi speriată. Mult mai speriată decât fusese înainte. 
Mult mai speriată decât fusese vreodată. Acum, când o 
asculta, îşi dădea seama că această voce nu seamănă cu 
niciuna dintre celelalte. Era ca o voce pe care o prinzi, cu 
greu, noaptea târziu, la radio. O voce care părea că vine de 
foarte, foarte departe. 

Nu de foarte departe, Jessie. Şi ea se află pe drumul 
eclipsei. 

Dispăru holul de la etaj, înlocuit fiind de tufe cu mure, 
fără umbre sub cerul întunecat de eclipsă. Simţi şi un miros 
pătrunzător de sare marină. Jessie văzu o femeie costelivă, 
îmbrăcată într-un capot, cu părul cărunt strâns într-un coc. 
Era îngenuncheată lângă un maldăr de scânduri despicate. 
Lângă ea, un ghemotoc de țesătură albă. Jessie era sigură 
că acel ghemotoc era lenjeria femeii. 

Cine eşti? o întrebă Jessie. 

Dar femeia dispăruse. 

Fetiţa aruncă o privire peste umăr ca să vadă dacă nu 
cumva femeia aceea slabă şi fantomatică i se strecurase în 
spate. Dar holul era pustiu. Jessie era singură. Pielea de pe 
braţe i se făcuse ca de găină. 

O iei razna - se văicări iarăşi vocea care se va numi 
Nevasta cea Supusă. 

Of Jessie, n-ai fost cuminte. N-ai fost deloc cuminte. Și 
acum o să plăteşti pentru asta pierzându-ți minţile. 

Ba nu! o contrazise. 

Îşi privi chipul palid şi crispat în oglinda de la baie. 

Ba nu! 

Mai aşteptă o clipă cât o eternitate să audă vreuna dintre 


— 175 — 


voci, sau să vadă femeia îngenuncheată lângă scânduri, cu 
lenjeria mototolită alături. Dar nici nu auzi, nici nu văzu 
ceva anume. Se pare că dispăruse şi vocea aceea care îi 
spusese lui Jessie că femeia împinsese un bărbat în 
fântână. 

Bagă-ți minţile în cap, tuca - o sfătui vocea care va purta 
numele lui Ruth. 

Jessie era convinsă că intenţia vocii nu era alta decât să 
o readucă cu picioarele pe pământ. 

Te-ai gândit la o femeie care avea lenjeria de corp lângă 
ea, pentru că în după-amiaza asta nu te-ai gândit decât la 
chiloți. Nimic mai mult. Dacă aş fi în locul tău, aş uita tot şi 
mi-aş vedea de treabă. 

Excelent sfat. Cu iuţeala fulgerului, Jessie udă şortul şi 
tricoul, le stoarse şi intră sub duş. Se săpuni, se limpezi, se 
şterse, se întoarse repede în dormitor. În mod obişnuit nu 
îşi punea halatul doar ca să traverseze holul, însă de 
această dată făcu o excepţie. 

Se opri iarăşi în dormitor, muşcându-şi buzele, rugându- 
se să nu-i revină în minte vocea ciudată, rugându-se să nu 
mai aibă vreo halucinație. Nu se întâmplă nimic. Aruncă 
halatul pe pat, se grăbi spre dulapul ei şi scoase chiloţi şi 
un şort curati. 

Simte acelaşi miros, gândi. Oricine-ar fi femeia aceea, 
simte acelaşi miros care vine din fântâna în care ea a 
împins un bărbat. Şi asta se petrece chiar acum, în timpul 
eclipsei. Sunt sigură... 

Se întoarse, cu o bluză în mână şi încremeni. Tatăl ei 
stătea în pragul uşii şi o urmărea atent. 


— 176 — 


19 


În lumina lăptoasă a zorilor, Jessie se trezi gândindu-se la 
femeia aceea ciudată - femeia cu cocul cărunt; femeia 
îngenuncheată lângă tufele cu mure, având alături, strânsă 
ghemotoc, lenjeria-i de corp; femeia care privea în jos 
printre scândurile rupte şi care simţea mirosul acela 
respingător. 

Nu se mai gândise la ea de ani de zile şi acum reapăruse 
din visul, sau, mai bine spus, din amintirea zilei aceleia din 
1963, când avusese parte de această viziune 
supranaturală, viziune provocată de emoţii puternice şi 
nervozitate. 

Însă nu mai avea nicio importanţă - nici halucinaţia ei, 
nici ce făcuse tatăl ei pe punte şi nici ce se întâmplase mai 
târziu, când acesta intrase în dormitorul ei. Toate astea se 
petrecuseră cu multă vreme în urmă. lar acum... 

Sunt în căcat. Sunt în căcat până peste cap. 

Se sprijini de perne şi îşi privi braţele prinse de pat. Se 
simţea ameţită şi neputincioasă ca o musculiţă prinsă în 
pânza unui păianjen. Nu îşi dorea nimic altceva decât să 
doarmă din nou - fără vise, de această dată, dacă soarta se 
îndura de ea - ducându-şi într-un alt univers braţele moarte 
şi gâtul uscat. 

Ghinion. 

De undeva, de aproape - de foarte aproape - se auzea 
un bâzâit leneş. Ceasul - gândi Jessie. Apoi, după câteva 
minute, îşi spuse: detectorul de fum. Şi se pomeni cuprinsă 
de un val de speranţă, absolut nemotivată, care, însă, o 
aduse mai aproape de realitate. Işi dădu seama că sunetul 
auzit nu semăna deloc cu cel emis de un detector de fum. 
Sunetul... Băzâitul... Era... 

Da, tuca, sunt muşte. 

Vocea cea serioasă părea obosită şi ştearsă. 

Astea sunt muşte verzi şi mari care joacă base-ball pe 
Gerald Burlingame, faimos avocat şi adorator al cătuşelor. 

— Doamne, trebuie să mă dau jos din pat, croncăni 


— 177 — 


Jessie, aproape nerecunoscându-şi vocea. 

Adică ce mama dracului vrei să zici?! se întrebă şi 
răspunsul nu întârzie: Nimic. Absolut nimic. 

Acum era complet trează. Nu voia să fie trează, dar se 
gândi că ar trebui să accepte realitatea şi să încerce să se 
descurce cumva. Dacă aşa ceva era posibil. 

Ar fi bine să suni deşteptarea pentru mâini şi braţe. Asta 
în cazul în care n-au murit. 

Îşi privi braţele: întâi cel drept, apoi cel stâng. Şi le privea 
ca şi cum ar fi admirat nişte obiecte de mobilier aşezate în 
vitrina unui magazin nou. Braţele acelea nu aveau nimic 
de-a face cu Jessie Burlingame. Şi, de fapt, era cât se poate 
de firesc. Nu mai exista niciun fel de viaţă în ele. 

încercă să se ridice puţin şi constată, îngrozită, că 
răzmeriţa braţelor era mai serioasă decât îşi închipuise. 
Ignorau complet comenzile creierului. 

Le privi iarăşi. Nu i se mai părea că ar semăna cu nişte 
obiecte de mobilier; ci, mai degrabă, cu nişte hălci de carne 
atârnate în cârligele unei măcelării. Jessie scoase un urlet 
răguşit de spaimă şi furie. 

Stai puțin, fetițo. Linişteşte-te. Nu-i nimic. Braţele sunt, 
deocamdată, foarte amorțite. Dar situaţia nu se va schimba 
dacă o iei razna sau dacă intri în panică. Ce-ti fac degetele? 
Dacă ai putea cuprinde stâlpii patului, atunci, poate... Sau 
poate că nu. 

Degetele îi erau la fel de ţepene ca şi braţele. După ce 
încercă să şi le mişte, după câteva minute de efort - buze 
muşcate până la sânge, transpiraţie rece - simţi doar un 
spasm în degetul mare de la mâna dreaptă. 

— Doamne, Dumnezeule, imploră cu vocea înăbuşită, 
parcă, în nisip şi sticlă pisată. 

Nu mai era furioasă. Acum îi era doar foarte frică. 

Sigur că mureau oameni în accidente; văzuse sute, poate 
mii de cazuri la televizor. Saci din plastic în care erau 
transportate cadavrele din automobile făcute praf, din 
clădiri prăbuşite, sau incendiate, din restaurante unde 
avusese loc un atentat cu bombă; martori oculari cu chipuri 
livide, voci împleticite, răguşite, arătând spre băltoacele cu 


— 178 — 


sânge lipicios şi întunecat de pe alei sau de pe podelele 
barurilor. Programele de ştiri repetau obsesiv toate aceste 
imagini. Ştia, prin urmare, că aveau loc accidente, că se 
comiteau crime, că mureau oameni. Dar, până în clipa 
aceea, nu îşi dăduse seama că aceia erau oameni 
adevăraţi, oameni obişnuiţi, oameni aidoma ei, oameni 
cărora nici nu le trecuse prin minte că nu vor apuca să mai 
mănânce un cheeseburger, că nu vor apuca să se mai uite 
la „Rişti şi câştigi”, că nu vor mai apuca să îşi invite 
prietenii joi la o partidă de pocher, sau că nu vor mai apuca 
să meargă la cumpărături sâmbăta. S-a terminat cu berea, 
s-a terminat cu amorul, iar dorinţa de a face dragoste într- 
un hamac în vremea unei furtuni năprasnice nu se va 
îndeplini niciodată. De ce? Pentru că toţi oamenii aceştia 
aveau o treabă mult mai importantă. Erau morţi. Orice 
dimineaţă când te dădeai jos din pat se putea dovedi a fi 
ultima din viaţa ta. 

Casa - frumuşica noastră casă de pe malul lacului ar 
putea fi prezentată la ştirile de vineri sau sâmbătă seara. 
Corespondent o să fie scârbosul ăla de Doug Rowe şi o să o 
numească „vila în care au decedat remarcabilul avocat din 
Portland, Gerald Burlingame, şi soția sa, Jessie”. Apoi va da 
legătura în studio, de unde Bill Green va prezenta ştirile 
sportive. Şi asta nu e o poveste morbidă, Jessie, nici vorbă. 
Nici Supusa şi nici Ruth n-o să-ți spună aşa ceva... Asta 
este... 

Jessie ştia deja: era adevărul. Un accident stupid despre 
care citeşti o ştire mică în ziarul de dimineaţă, clatini din 
cap şi spui: „la ascultă chestia asta, iubitule!” şi citeşti 
articolul soţului tău, în timp ce acesta îşi bea cafeaua sau 
îşi mănâncă grepul. Nimic altceva decât un accident stupid. 
Numai că, de data aceasta, victima este ea. Era de înţeles, 
dar total lipsită de relevanţă insistența cu care mintea ei 
încerca să-i explice că e vorba de o greşeală. Nu exista 
niciun Departament al Plângerilor unde să poată explica 
faptul că lui Gerald îi aparținuse ideea cu cătuşele şi că ar fi 
fost normal şi drept ca ei să i se dea drumul. Dacă toată 
această oribilă greşeală putea fi îndreptată, ei îi revenea 


— 179 — 


sarcina de-a o face. 

Jessie îşi drese glasul, închise ochii şi vorbi către tavan: 

— Doamne? Dumnezeul meu? Te rog, ascultă-mă o clipă 
doar. Am nevoie de ajutorul Tău. Am mare nevoie. Sunt la 
ananghie şi sunt îngrozitor de speriată. Te rog, ajută-mă să 
ies din încurcătura asta. Mă rog... Mă rog în numele lui lisus 
Cristos. 

Se strădui să îşi dezvolte rugăciunea şi izbuti să adauge 
doar câteva propoziţii învăţate de la Nora Callighan şi care, 
acum, erau rostite de toată lumea: 

— Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe 
care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce 
pot fi schimbate şi înţelepciunea de a le putea deosebi. 
Amin. 

Nicio schimbare. Nu simţi nici seninătate, nici curaj şi nici 
urmă de înţelepciune. Rămase aceeaşi femeie cu braţe 
moarte şi cu soţ mort, legată de pat ca o potaie în lanţ, 
lăsată să moară într-o curte părăsită. 

— Te rog, atunci, fă în aşa fel încât să nu sufăr - îi 
tremură glasul. 

— Dacă trebuie să mor, Doamne, ajută-mă să nu sufăr. 
N-aş putea suporta durerea şi chinul. 

Nu-i o idee prea bună să te gândeşti la moarte în 
asemenea clipe. 

Vocea lui Ruth ezită preţ de o secundă, apoi adăugă: 

Dacă mă gândesc mai bine s-ar putea să ai dreptate. Dar 
asta e o gândire negativă. 

Nu comentez. Nu e bine să mă gândesc la moarte. Şi, 
atunci, la ce să mă gândesc? 

Cum să faci să rămâi în viaţă - răspunseră în acelaşi timp 
Supusa şi Ruth. 

Bine; să rămân în viaţă. Şi îşi aminti iarăşi de braţele 
amorţite. 

Sunt amorțite pentru că au stat ridicate toată noaptea. 
Sunt agățată de ele. Ar trebui să încerc să le uşurez de 
greutatea mea. 

Incercă să se ridice în şezut cu ajutorul picioarelor şi 
spaima urâtă şi neagră îi înceţoşă mintea când şi picioarele 


— 180 — 


refuzară să se mişte. În primul moment, încercă să îşi 
recapete calmul şi apoi începu să împingă picioarele în sus 
şi în jos, mototolind cuvertura, cearşaful şi salteaua spre 
celălalt capăt al patului. Gâfâia ca un biciclist care urcă o 
pantă abruptă. Fundul - şi el amorţit - începu să se 
trezească, fulgerat de zeci de cârcei. 

Frica o trezise definitiv. În cele din urmă, începu să simtă 
ceva în braţe - o undă de viaţă venită de foarte departe. 

Dacă nu tine nimic altceva, tuca, atunci gândeşte-te la 
apa care ţi-a mai rămas în pahar. Gândeşte-te că n-o să fii 
în stare să pui mâna pe paharul ăla dacă n-o să funcţionezi 
la capacitate maximă. 

Se lumina de ziuă şi Jessie continua să se ridice 
împingându-şi corpul cu ajutorul picioarelor. Sudoarea îi 
lipise părul pe tâmple şi i se scurgea pe obraji. Işi dădea 
seama că efortul îi mărea setea. Insă nu avea de ales. Nu 
exista nicio altă şansă. 

Ai dreptate, tuca. Nu există nicio altă şansă. 

Țuca-n sus şi țuca-n jos - gândi, cu minţile duse aiurea. 
Vrei, te rog, să încetezi, curvă guralivă? 

În cele din urmă, începu să se deplaseze încet către 
capătul patului. Cu fiecare mişcare, Jessie îşi încorda 
muşchii stomacului. Încet, încet, unghiul făcut între partea 
superioară şi cea inferioară a trupului său se apropie de 
nouăzeci de grade. Coatele începură să i se îndoaie, pe 
măsură ce scădea greutatea atârnată de braţe şi umeri. lar 
muşchii acestora începură să dea semne de viaţă prin mii 
de înţepături dureroase. Când ajunse în poziţia şezând, nu 
îşi încetă mişcarea picioarelor, deoarece dorea să îşi 
menţină ritmul accelerat al bătăilor inimii. 

O picătură de transpiraţie îi căzu în ochiul stâng. O 
ustura. Scutură nervoasă capul, alungând-o; şi continuă să 
îşi mişte picioarele. Braţele o înţepau din ce în ce mai tare. 
Şi, după vreo cinci minute, o fulgeră prima crampă 
musculară - dureroasă ca o izbitură de topor. 

Cu capul dat mult pe spate, împrăştiind în jur stropi de 
transpiraţie, Jessie urlă. Când încercă să inspire adânc, veni 
a doua crampă. Şi mai dureroasă. Ca şi cum umărul stâng i- 


— 181 — 


ar fi fost strâns într-un laţ din sârmă ghimpată. Urlă iarăşi. 
Pumnii i se încleştară iar degetele i se înfipseră în podul 
palmelor cu atâta sălbăticie, încât i se rupseră două unghii 
şi rădăcinile începură să-i sângereze. Ochii, înfundaţi în 
orbite, i se închiseră strâns, dar, totuşi, lacrimile ţâşniră şi 
începură să i se scurgă pe obraji, amestecându-se cu 
picăturile de sudoare. 

Dă din picioare, tuca! Nu te opri tocmai acum! 

— Nu-mi mai spune „ţuca”! strigă Jessie. 

Chiar înainte de revărsarea zorilor, câinele vagabond se 
apropiase de verandă. Tresări puternic auzindu-i vocea. 
Chipul lui canin se strâmbă într-o expresie uluită. 

— Nu-mi mai spune aşa, curvo! Curvă nenoro... 

Altă crampă, la fel de neaşteptată şi dură ca un atac de 
cord îi fulgeră umărul stâng până înspre subţioară şi 
cuvintele i se  transformară într-un țipăt prelung, 
tremurător, de agonie. Totuşi, îşi mişca, în continuare, 
picioarele. 

Cumva, reuşea să îşi mişte în continuare picioarele. 


— 182 — 


20 


Când îi trecură crampele musculare - sau, cel puţin, când 
ea spera să-i fi trecut -, se sprijini de capătul din mahon al 
patului cu ochii închişi. Respirația i se liniştea treptat: 
salturi, marş forţat şi, în final, plimbare lejeră. Cu toată 
setea, se simţea surprinzător de bine. 

Făcuse gimnastică în copilărie şi în adolescenţă şi 
continuase să facă gimnastică până în urmă cu vreo zece 
ani. Deci, putea recunoaşte, încă, o eventuală secreție de 
endorfină. Ce gând idiot, în situaţia asta! 

Poate nu-i chiar atât de idiot, Jess. Poate endorfina o să-ți 
folosească. Poate o să-ți facă ordine în gânduri. Poate, din 
cauza asta, oamenii se concentrează mai bine după ce au 
făcut puțină gimnastică. 

Şi, într-adevăr, mintea i se limpezise, gândurile începură 
să i se aşeze în ordine. Panica dispăruse aidoma fumului 
alungat de o rafală puternică de vânt şi se simţea lucidă. 
Simţea că, acum, putea gândi raţional. Niciodată nu şi-ar fi 
închipuit că este posibil aşa ceva. | se părea incredibilă 
neobosita adaptabilitate a minţii omeneşti care încearcă din 
răsputeri să supravieţuiască. 

la te uită ce vioaie sunt şi nici măcar nu mi-am băut 
cafeaua - gândi amuzată. 

Dar imaginea cafelei - fără zahăr sau frişcă, turnată în 
cana ei preferată, cu floricele albastre - o făcu să înghită în 
sec. Şi, totodată, o făcu să se gândească la programul zilei. 
Căci începuse o nouă zi şi, în întreaga ţară, bărbaţi şi femei 
- neîncătuşaţi - stăteau în bucătărie, beau suc şi cafea, 
mâncau cornuleţe şi ouă, sau poate fulgi de ovăz - fulgii ăia 
despre care se spune că îţi fac bine la inimă şi îţi ajută 
digestia. Se uitau la programele de dimineaţă de la 
televizor. Şi niciunul dintre aceşti oameni n-avea habar că 
în vestul statului Maine tocmai avea loc un accident. 
Niciunul dintre ei n-avea habar că unul dintre semenii lor 
nu-şi putea bea sucul şi cafeaua, nu-şi putea mânca ouăle 
jumări şi nu se putea uita la televizor pentru mult prea 


— 183 — 


simplul motiv că era prinsă în cătuşe de un pat, la nici trei 
metri de soţul ei gol-puşcă, mort, sfâşiat de un câine 
flămând şi bâzâit de muşte verzi. 

Privi înspre dreapta şi se uită la paharul cu apă al lui 
Gerald. Cu cinci ani în urmă n-ar fi existat niciun pahar pe 
etajeră; dar, având în vedere creşterea consumului nocturn 
de scotch al soţului ei, proporţional crescuse şi consumul 
diurn de alte lichide - apă, de obicei, dar şi mult sifon şi 
ceai rece. În cazul lui Gerald, sintagma „probleme cu 
băutura” nu era un eufemism, ci purul adevăr. 

Păi, dacă avea „probleme cu băutura”, acum s-a vindecat 
definitiv, oftă Jessie. 

Paharul se afla exact acolo unde îl lăsase; şi dacă 
oaspetele ei din timpul nopţii nu fusese un vis (încetează cu 
tâmpeniile, sigur c-a fost un vis - o repezi, nervoasă, 
Supusa), probabil că nu i-a fost sete. 

Trebuie să iau paharul - îşi spuse Jessie. Dar trebuie să 
am mare grijă cum mă mişc. S-ar putea să mă apuce iar 
cârceii. 

De această dată, i-a fost mult mai uşor să apuce paharul. 
Adevărata surpriză plăcută a constituit-o însă paiul. Pentru 
că se uscase, bucata din carton, răsucită, funcționa mult 
mai bine decât cu o seară în urmă. Supse ultimele picături 
de apă din pahar şi îi trecu prin minte că dacă ar fi gândit 
puţin şi ar fi lăsat paiul artizanal să se usuce, nu ar fi irosit 
atâta apă. Era prea târziu acum şi, oricum, mortul de la 
groapă nu se mai întoarce - cum zice proverbul. „Mortul” - 
mda, nostim! 

Cele câteva picături de apă nu reuşiră decât să îi 
înteţească setea. Puse paharul la loc, pe etajeră. Şi râse în 
sinea ei. Obişnuinţa era un animal ciudat. Chiar şi în 
asemenea împrejurări neobişnuite, tot animal ciudat 
rămăsese. Pusese, frumos, paharul la locul lui, pe etajeră, 
în loc să îl azvârle cât colo şi să îl spargă de perete. De ce 
oare? Pentru că cel mai important lucru în viaţă este 
ordinea. De-aia. Asta o învățase Sally Mahout pe drăgălaşa 
ei, pe rotiţa care scârţâie, dar nu este niciodată unsă 
suficient şi care nu este niciodată în stare să lase de la ea - 


— 184 — 


drăgălaşa ei, care ar fi făcut orice i-ar fi stat în putere, ba 
chiar şi-ar fi sedus propriul tată, numai ca să obţină ce îşi 
dorea. 

Cu ochii minţii, Jessie o văzu pe acea Sally Mahout pe 
care o văzuse atât de des pe vremuri: obraji înroşiţi de 
furie, buze strânse, pumnii pe şolduri. 

— Şi ai fi crezut absolut tot - murmură Jessie. 

— Nu-i aşa, nenorocito? 

Nu-i corect, răspunse, tulburată, o parte a minţii ei. Nu-i 
corect, Jessie. 

Dar era corect şi ea ştia. S-ar fi putut spune orice despre 
Sally, dar nu şi că ar fi fost o mamă bună. Mai ales în anii 
aceia când căsnicia ei cu Tom se străduia să funcţioneze, 
aidoma unui automobil vechi, cu zahăr în rezervorul cu 
benzină. Pe toată durata acelor ani, comportamentul ei 
fusese deseori paranoic, fusese complet lipsit de logică. Din 
motive necunoscute Will era scutit de scandalurile ei, însă 
îşi înspăimântase fetele de nenumărate ori. 

Acum părea a fi redevenit o persoană cât de cât normală. 
Locuia în Arizona, iar scrisorile pe care Jessie le primea de 
la ea erau doar nişte însemnări banale şi plictisitoare ale 
unei bătrâne a cărei singură bucurie era jocul de bingo din 
serile de joi şi care îşi amintea perioada când îşi crescuse 
copiii ca fiind cea mai liniştită şi fericită parte a vieţii ei. Se 
pare că nu-şi mai aducea aminte cum urlase din toate 
puterile la Maddy, ameninţând-o că o va omori dacă va mai 
uita să îşi împacheteze tampoanele folosite în hârtie 
igienică, înainte de a le arunca la gunoi. Şi, de asemenea, 
se pare că uitase cu desăvârşire dimineaţa aceea de 
duminică, dimineaţă când (Jessie nu reuşise să înţeleagă 
niciodată motivul gestului ei) năvălise în camera mezinei 
sale, aruncase în ea o pereche de pantofi cu toc şi apoi 
ieşise trântind uşa. 

Uneori, când primea scrisori sau cărţi poştale de la mama 
ei - Mă simt bine, iubito, primesc mereu veşti de la Maddy, 
mi-a mai crescut pofta de mâncare de când s-a răcorit - 
Jessie simţea un impuls năvalnic să pună mâna pe telefon, 
să o sune pe mama ei şi să îi urle în receptor: Chiar ai uitat 


— 185 — 


tot, mamă? Ai uitat ziua când ai aruncat în mine cu pantofii 
şi mi-ai spart vaza preferată şi atunci am plâns pentru că 
mi-am închipuit că ştii, mi-am închipuit că tata n-a mai 
rezistat şi ţi-a mărturisit totul, chiar dacă trecuseră trei ani 
de la ziua eclipsei? Ai uitat de câte ori ne-ai speriat cu 
urletele şi hohotele tale isterice de plâns? 

Nu-i corect, Jessie. Nu-i corect şi e lipsit de loialitate. 

N-o fi corect, dar asta nu înseamnă că nu-i adevărat. 

Dacă ar fi aflat ce s-a întâmplat în ziua aceea... 

Din nou imaginea femeii în obezi - o fracțiune de 
secundă, prea iute pentru a putea fi recunoscută: mâinile 
ţintuite în instrumentul de tortură, părul acoperindu-i 
chipul, ca linţoliul unui condamnat, privitorii arătând-o, 
dispreţuitor, cu degetul. Privitorii - în majoritate femei. 

S-ar fi putut ca mama ei să nu-i arate că ştie. Dar 
bineînțeles că ar fi crezut că totul s-a petrecut numai şi 
numai din vina lui Jessie care plănuise, în mod conştient, să 
îşi seducă tatăl. Nu era chiar aşa o mare diferenţă între 
roata care scârţâie şi Lolita.? 

Şi vestea că o anumită activitate cu conotaţii sexuale se 
petrecuse între soţul şi fiica ei, ar fi făcut-o să înceteze să 
se gândească sau să amenințe cu divorţul, ci chiar să îşi 
pună ameninţarea în practică. 

Ar fi crezut? Pun pariu pe orice că ar fi crezut. 

De această dată, vocea bunei-cuviinţe nu mai protestă. 
Şi Jessie înţelese dintr-odată totul: tatăl ei pricepuse 
imediat ceea ce ea a priceput de-abia treizeci de ani mai 
târziu. El ştiuse totul, aşa cum ştiuse că orice vorbă rostită 
în sufrageria vilei răzbate până pe malul lacului. 

În ziua aceea, tatăl ei profitase de ea în mai multe feluri. 

Jessie aşteptă să fie cuprinsă de un val de emoţii 
negative în urma acestei constatări dureroase, căci, la 
urma urmei, fusese prostită de către bărbatul a cărui 


? „Lolita” - roman al lui Vladimir Nabukov, apărut în 1955 în Statele 
Unite. Traducerea în limba română îi aparţine lui Horia Popescu şi a fost 
publicat în 1994 la Editura Universal Dalsi. Lolita este o fată aflată la 
vârstă pubertăţii, care întreţine o relaţie sexuală cu Humbert, un bărbat 
cu 30 de ani mai în vârstă decât ea (n. red.). 


— 186 — 


sarcină fundamentală era aceea de a o iubi şi a o proteja. 
Dar nu simţi nimic. Probabil pentru că i se ridicase o povară 
uriaşă de pe suflet: indiferent cât de traumatizantă fusese 
întreaga istorie, reuşise să se elibereze de remuşcări. 

Singura emotie pe care o simţea era uluiala la gândul că 
reuşise să păstreze secretul verii aceleia atât de multă 
vreme. Şi mai simţea şi un soi de perplexitate neplăcută. 
Oare câte dintre hotărârile pe care le luase în viaţă - 
începând din ziua aceea - au fost sau nu au fost influențate 
în mod direct de ceea ce se petrecuse în ultimul minut 
petrecut în braţele tatălui ei când privea, prin cioburi 
afumate, un neg uriaş aşezat în mijlocul cerului. Şi, oare, nu 
cumva, situaţia în care se afla acum era o consecinţă a 
celor întâmplate în timpul eclipsei? 

Hai, că exagerezi - se admonestă. Dacă m-ar fi violat, 
poate că ar fi fost altă poveste. Insă cele petrecute pe 
punte în ziua aceea nefericită nu au fost decât un accident. 
Și nici măcar unul grav. Dacă vrei, într-adevăr, să ştii cum 
arată un accident grav, uită-te acum în jur şi gândeşte-te în 
ce situație te afli. La fel de bine aş putea să dau vina pe 
doamna Gilette pentru toate necazurile mele - pe doamna 
Gilette, care m-a plesnit peste mână când aveam patru ani. 
Sau aş putea să dau vina pe păcatele mele dintr-o viață 
anterioară pe care trebuie să le ispăşesc în viața aceasta. 
Și, de fapt, ce mi-a făcut pe punte a fost un mizilic în 
comparație cu ce mi-a făcut în dormitor. 

Nu mai avea nevoie să adoarmă şi să viseze. Acum îşi 
amintea totul cât se poate de clar. 


— 187 — 


21 


Când îşi văzu tatăl în uşa dormitorului, şi-a încrucişat, 
instinctiv, braţele peste piept. Apoi îi observă expresia 
întipărită pe chip. Tristă şi vinovată. Lăsă braţele jos şi simţi 
cum i se ridică sângele în obraji. Nu avea nimic de acoperit 
(mă rog, aproape nimic), dar se simţea complet dezbrăcată 
şi atât de stânjenită, încât putea să jure că pielea îi luase 
foc. 

Se gândi: şi dacă ceilalți se întorc mai devreme? Şi dacă 
EA intră chiar acum şi mă vede fără o bluză pe mine? 

Stânjeneala se transformă în ruşine, ruşinea se 
transformă în spaimă. Şi, totuşi, când îşi puse repede bluza 
şi începu să îşi încheie nasturii, mai simţi un alt sentiment 
în străfunduri. Furie. Furie asemănătoare cu cea pe care o 
va simţi mulţi ani mai târziu, când îşi va da seama că 
Gerald ştie exact ce anume vrea ea, dar se preface că nu 
înţelege. Furie, pentru că nu merita să se simtă ruşinată şi 
speriată. De fapt, EL era adultul. EL era cel care îi scuipase 
pe chiloţi scârboşenia aia cu miros urât. LUI trebuia să îi fie 
ruşine. Dar lucrurile nu stăteau chiar aşa. 

După ce îşi încheie bluza, furia îi trecuse sau fusese 
alungată înapoi, în grota de unde venise. Nu se mai gândea 
decât la faptul că mama ar putea sosi mai devreme. N-ar fi 
contat că acum era îmbrăcată. Pe chipurile lor se putea 
vedea cu ochiul liber că se petrecuse un lucru rău. Un lucru 
rău, mare cât viaţa şi de două ori mai urât. Asta se citea pe 
chipul lui. Şi asta simţea că exprimă şi trăsăturile ei. 

— Te simţi bine, Jessie? - tonul lui era calm. 

— Nu te simţi slăbită, sau?... 

— Nu. Deloc. 

încercă să zâmbească, însă eşuă lamentabil. O lacrimă i 
se scurse pe obraz şi o şterse cu dosul mâinii; iute, 
vinovată. 

— Îmi pare rău. 

Vocea lui tremura şi Jessie observă cu stupoare îngrozită 
că şi ochii lui se umpluseră de lacrimi. Doamne, 


— 188 — 


Dumnezeule, totul mergea din rău în mai rău. 

— Imi pare atât de rău. 

Se repezi în baie, luă un prosop şi îşi şterse faţa. În tot 
acest timp, Jessie analiză repede întreaga situaţie. 

— Tati? 

O privi pe deasupra prosopului. Dispăruseră lacrimile din 
ochi. Dacă nu l-ar fi văzut cu câteva clipe înainte, fetiţa ar fi 
putut să jure că lacrimile acelea nici nu existaseră. 

Intrebarea îi puse un nod în gât. Dar trebuia să o pună. 
Trebuia să îl întrebe. 

— Trebuie... trebuie să îi spunem mamei ce s-a 
întâmplat? 

Tatăl ei oftă adânc. Ea aştepta răspunsul - cu inima, 
pasăre izbindu-se de gratiile coliviei - şi apoi el spuse: 

— Cred că aşa s-ar cuveni. Tu ce crezi? 

Jessie simţi că face apă la genunchi; simţi că tot creierul i 
se transformă într-o masă gelatinoasă; simţi că e în pragul 
leşinului. 

Traversă camera clătinându-se, pe picioare parcă din 
cauciuc moale, şi îl îmbrăţişă. 

— Te rog, tati. Nu-i spune. Te rog, nu-i spune. Te rog mult 
de tot. Te rog... 

Vocea i se înecă în suspine şi îşi lipi fruntea de pieptul lui 
gol. 

După o clipă, o îmbrăţişă şi el. De această dată în 
cunoscuta manieră părintească. 

— Nici eu n-aş vrea, spuse, pentru că, în ultima vreme, 
relaţia noastră nu a fost prea trandafirie, draga mea. ŞI 
chiar m-ar surprinde să nu-ţi fi dat seama de asta. lar ce s-a 
întâmplat astăzi o să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. 
Vezi tu... Mama ta nu a fost prea... mă rog, prea afectuoasă 
în ultima vreme şi ăsta-i motivul principal pentru care 
astăzi s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Un bărbat are... are 
anumite necesităţi. O să înţelegi asta într-o bună zi... 

— Da’ dacă află, o să spună că numai eu am fost de vină. 

— Nu... Nu cred, spuse Tom pe un ton surprins, meditativ 
care în urechile lui Jessie suna la fel de înspăimântător ca o 
condamnare la moarte. 


— 189 — 


— Nu, nu, nu... Sunt sigur, mă rog, destul de sigur că 
ea... 
ÎI privi cu ochii înroşiţi de plâns. 

— Te rog, nu-i spune, tati! Te rog, nu-i spune! Nu-i spune! 
Te rog! 

O sărută pe frunte. 

— Dar, Jessie... Trebuie să-i spun. Trebuie să-i spunem. 

— De ce?! De ce, tati? 

— Pentru că... 


— 190 — 


22 


Jessie se mişcă puţin. Lanţurile zornăiră; cătuşele se 
ciocniră de stâlpii patului. Lumina intra în cameră prin 
fereastra dinspre est. 

— Pentru că nu o să fii în stare să păstrezi secretul - 
repetă ea vorbele spuse de tatăl său cu treizeci de ani în 
urmă. 

— Pentru că, dacă tot o să afle, e mai bine să afle acum, 
decât peste o săptămână, sau peste o lună, sau peste un 
an. Chiar şi peste zece ani. E mai bine pentru amândoi 
Jessie. 

Cu câtă iscusinţă o manipulase - mai întâi scuzele, apoi 
lacrimile şi, la final, scamatoria: transformarea problemei 
lui în problema ei. Până când îi jurase că va păstra secretul 
toată viaţa, că niciun instrument de tortură, inventat de 
Inchiziţie sau de nazişti, nu o va face să deschidă gura. 

Chiar îşi amintea că îi promisese ceva în genul ăsta. 
Bolborosise ceva printre şuvoaiele fierbinţi de lacrimi 
izvorâte dintr-o spaimă profundă. În cele din urmă, el nu 
mai clătină din cap, contrazicând-o, şi privi în gol cu ochii 
îngustaţi şi buzele strânse. Îi văzu expresia în oglindă şi fu 
sigură că el ştie că îl vede. 

— Să nu spui nimănui, niciodată. 

Jessie îşi aduse aminte că aproape leşinase de bucurie la 
auzul cuvintelor lui. Era mai puţin important ce anume 
spunea. Tonul lui conta. Jessie auzise acest ton de 
nenumărate ori înainte. Era tonul care o scotea din minţi pe 
mama ei, care ştia că Jessie - şi nu ea, Sally - îl poate face 
să vorbească astfel. 

Mă răzgândesc - spunea tonul lui. Și mă răzgândesc, deşi 
rațiunea şi bunul-simţț se împotrivesc. Dar mă răzgândesc. 
M-am răzgândit şi am trecut de partea ta. 

— Nu, încuviinţase ea. 

Îi tremura vocea şi a trebuit să îşi înghită lacrimile. 

— N-o să spun, tati. Niciodată. 

— Nu e vorba doar de mama ta, spuse el. E vorba de 


— 191 — 


toată lumea. Nimănui. Niciodată. E o responsabilitate uriaşă 
pentru o fetiţă, dovlecelul meu. S-ar putea să fii tentată să 
vorbeşti. De pildă, când înveţi cu vreo colegă şi ea îţi 
mărturiseşte un secret, s-ar putea să vrei şi tu să... 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! 

Probabil că pe chipul ei se vedea că spune adevărul. 
Simplul gând că vreo colegă ar fi aflat ce se întâmplase o 
umplea de o groază cumplită. Mulţumit de ceea ce obținuse 
până atunci, tatăl ei continuă cu problema pe care Jessie o 
considera acum a fi constituit principala lui preocupare. 

— Sau surorii tale. 

O îndepărtă de lângă el şi o privi cu asprime o clipă, 
lungă cât o veşnicie. 

— S-ar putea întâmpla ca, la un moment dat, să vrei să-i 
spui... 

— Nu, tati! Nu! Niciodată n-aş... 

— Taci puţin şi lasă-mă să spun ce vreau, dovlecel. 
Sunteţi apropiate. Ştiu. Aşa cum ştiu că, uneori, fetele simt 
nevoia să îşi împărtăşească anumite secrete pe care nu le- 
ar spune şi altora. Ai putea să-ţi ţii gura faţă de Maddy? 

— Da! 

În disperata-i dorinţă de a-l convinge, începuse iarăşi să 
plângă. Sigur că exista probabilitatea ca, într-o bună zi, să 
simtă nevoia să îi povestească totul lui Maddy. Dacă exista 
cineva pe lumea asta căruia să îi poată destăinui un secret 
atât de întunecat, acel cineva nu putea fi decât sora ei mai 
mare... Însă exista o problemă: între Maddy şi Sally exista 
aceeaşi relaţie specială care exista între ea şi Tom. Şi dacă 
îi spunea vreodată lui Maddy despre cele petrecute pe 
punte era mai mult ca sigur că mama lor va afla imediat. 
Deci, numai gândindu-se la asta, Jessie ştia că va putea 
rezista, cu multă uşurinţă, tentaţiei de a-i povesti lui Maddy 
istoria acelei zile. 

Tatăl ei ezita încă: 

— Eşti sigură? 

— Da! Foarte, foarte sigură! 

O îngrozea faptul că începuse iarăşi să clatine din cap a 
părere de rău. 


— 192 — 


— Totuşi, dovlecel, mă gândesc că poate ar fi mai bine să 
îi spunem chiar astăzi. Să luăm taurul de coarne. Că doar n- 
o să ne omoare... 

Dar Jessie îi auzise furia din voce când, cu o seară în 
urmă, tati îi ceruse să o lase acasă... Şi furia nu era totul. 
Nu-i convenea să se gândească la asta, însă, acum, nu-şi 
mai putea permite să se prefacă a nu fi observat. In vocea 
lui Sally mai auzise gelozie şi încă ceva foarte asemănător 
cu ura. Pentru o fracțiune de secundă, o imagine extrem de 
clară, care o paraliză prin spaima transmisă, i se desfăşură 
înaintea ochilor: ea şi tatăl ei azvârliţi pe drumuri, ca 
Hansel şi Gretel, vagabondând prin întreaga Americă... 

„„.Şi, bineînţeles, dormind împreună. Impreună. Noaptea. 

Atunci izbucni în hohote isterice de plâns, implorându-l să 
păstreze secretul, promiţându-i că va fi foarte-foarte-foarte 
cuminte, va fi foarte cuminte toată viaţa. Doar să nu 
povestească mamei cele întâmplate. Şi el o lăsase să 
plângă până când a simţit că sosise momentul cel mai bun 
şi îi spuse pe un ton extrem de grav: 

— Eşti extraordinar de puternică pentru vârsta ta, 
dovlecelul meu. 

Ochii ei, inundaţii de lacrimi încă neplânse, se umplură de 
speranţă. 

El dădu afirmativ din cap şi începu să îi şteargă lacrimile 
cu prosopul pe care îl folosise înainte. 

— Niciodată n-am fost în stare să te refuz. Şi nici acum 
nu pot. O să încercăm să facem cum vrei tu. 

| se aruncă în braţe şi îi acoperi faţa cu sărutări. Undeva, 
în străfundurile minţii, apăru un licăr de spaimă. Spaimă că 
ceea ce făcea s-ar fi putut să (// excite) o ducă iarăşi în 
bucluc, însă prudenţa îi fusese complet înăbuşită de 
recunoştinţă. Şi nu intră în niciun bucluc. 

— Mulţumesc! Îţi mulţumesc, tati! Mulţumesc! 

O prinse de umeri şi o ţinu iarăşi la distanţă. Zâmbea. 
Dar tristeţea îi rămăsese întipărită pe chip; şi acum, după 
treizeci de ani, Jessie era convinsă că nu se prefăcuse. Era 
convinsă că tristeţea fusese sinceră, căci fapta lui fusese 
oribilă. 

— 193 — 


— Atunci, ne-am înţeles, zise. Nu spun nimic, nu spui 
nimic. Bine? 

— Bine! 

— Nu spunem nimic nimănui şi nu mai discutăm 
subiectul ăsta niciodată. Din momentul ăsta, considerăm că 
nu s-a întâmplat nimic. Da? A 

Jessie se grăbi să fie întru totul de acord. Insă, în aceeaşi 
clipă, îi reveni în nări amintirea mirosului şi înţelese că mai 
există o întrebare care trebuie pusă înainte de a fereca ziua 
aceea cu o mie de lacăte. 

— Trebuie să îţi mai spun încă o dată că îmi pare rău, 
Jess. Ce am făcut eu a fost ceva josnic şi ruşinos. 

Îşi aminti că îşi ferise privirea când repeta scuzele. Tot 
timpul cât o manipulase, aducând-o în pragul isteriei din 
cauza vinovâăţiei eí, a spaimei eí, a păcatului e; de neiertat, 
tot timpul cât încercase să se asigure de tăcerea ei - 
ameninţând-o că va dezvălui toată întâmplarea - o privise 
drept în ochi. Când, la sfârşit, îşi ceruse iertare, privirea-i 
hoinări prin încăpere, ocolind fetiţa cu ochii înlăcrimaţi din 
faţa lui. Acest fragment al amintirii o umplu de durere şi 
furie. Fusese în stare să o privească în ochi când îi înşira 
toate minciunile şi numai rostirea adevărului îl silise să îşi 
îndrepte ochii în altă direcţie. 

Îşi mai aminti că a vrut să îi spună că nu trebuie să îşi 
ceară iertare. Dar renunţă, căci se temea că s-ar putea 
răzgândi; şi, pe de altă parte, chiar dacă avea doar zece 
ani, îşi dădea seama că scuzele îi aparţin pe drept. 

— Sally s-a purtat mai rece cu mine, ăsta-i adevărul. Dar 
purtarea ei n-ar fi trebuit să mă facă pe mine să mă port 
aşa. E o scuză de tot rahatul. Habar n-am ce m-a apucat. 

Firicelul de râs suna fals şi forţat. Incă nu îşi întorsese 
privirea spre ea. 

— Poate a fost un efect al eclipsei şi îi mulţumesc lui 
Dumnezeu că n-o să mai apucăm să mai vedem vreuna. 

Acum, se prefăcea că îşi vorbeşte sieşi: 

— Isuse, dar dacă noi nu spunem nimic şi ea tot află 
cumva, nu ştiu cum, mai târziu... 

Jessie îşi sprijini fruntea de pieptul tatălui său: 


— 194 — 


— N-o să afle. N-o să-i spun niciodată, tati. Şi, oricum, ce 
aş putea să-i spun? 

— Ai dreptate, zâmbi el. 

— N-ai avea ce să-i spui, pentru că nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Şi eu nu sunt... Adică, nu... 

Ridicase privirea spre el, aşteptând răspunsul la 
întrebarea încă nepusă. El îşi ridică sprâncenele a mirare. 
Trăsăturile, destinse în zâmbet, se încordară într-o expresie 
atentă, preocupată. 

Jessie izbucni: 

— N-am rămas gravidă, nu? 

Tresări şi chipul i se crispase ca şi cum ar fi vrut să 
înăbuşe o emoție puternică. Groază sau mâhnire - îşi 
închipuise ea atunci. De-abia acum, după atât de mulţi ani, 
a înţeles că, de fapt, tatăl ei încerca din răsputeri să îşi 
reprime hohotele de râs. O sărută pe vârful nasului: 

— Nu, puiule, sigur că nu. Nu s-a întâmplat ceea ce le 
lasă pe femei însărcinate. Nu s-a întâmplat nimic de genul 
ăsta. M-am jucat puţin cu tine, atâta tot. 

— Şi m-ai pipăit. 

Îşi aminti cât de clar rostise cuvintele. 

— M-ai pipăit, asta ai făcut. 

El zâmbise: 

— Mda, cam aşa ceva. N-ai pățit absolut nimic, dovlecel. 
Şi acum, ce zici? Inchidem subiectul? 

Dăduse aprobator din cap. 

— Nu o să se mai întâmple niciodată aşa ceva - ştii asta, 
nu? 

Încuviinţase din nou, dar surâsul i se ofilise. Cuvintele lui 
ar fi trebuit să o liniştească, însă gravitatea din tonul lui şi 
tristeţea care i se întipărise pe chip o speriară iarăşi. Îşi 
aminti că îl apucase strâns de mână. 

— Da' mă mai iubeşti, tati, nu? Mă mai iubeşti încă? 

li spuse că o iubea mai mult ca oricând. 

— Atunci, strânge-mă în braţe! Tare! 

Şi el o îmbrăţişă, dar Jessie îşi aminti acum că partea de 
jos a trupului lui nu o atinsese. 


— 195 — 


Nu m-a atins atunci şi nici altă dată. Nici când am 
absolvit colegiul, singura dată când l-am văzut cum plânge 
de bucurie. Atunci m-a Îîmbrățişat având corpul îndoit 
aproape în unghi drept. Bietul om. Mă întreb dacă vreunul 
din partenerii lui de afaceri l-a văzut vreodată atât de 
debusolat cum l-am văzut eu în ziua eclipsei. Atâta tristeţe, 
atâtea mustrări de conştiinţă. Pentru ce? Pentru un incident 
cu conotații sexuale, la fel de serios ca o unghie ruptă. Ce 
viață, Dumnezeule! Ce viață de căcat! 

începu, fără să îşi dea seama ce face, să îşi mişte uşor 
braţele în sus şi în jos, ca să nu întrerupă iarăşi circulaţia 
sângelui. Probabil că era aproape opt dimineaţa, ceea ce 
însemna că era încătuşată de pat de optsprezece ore. 
Incredibil! Incredibil, dar adevărat. 

Vocea lui Ruth Neary, spumegând de furie şi dispreţ, o 
făcu să tresară: 

Încă îi mai cauţi scuze! Încă mai încerci să-i motivezi 
mârşăvia şi să te convingi că tu - şi numai tu - ai fost de 
vină! Şi au trecut aţâți ani. E uimitor! 

— Încetează - în vocea răguşită a lui Jessie se simţea 
furia. 

— Nimic din toată povestea aia n-are vreo legătură cu 
rahatul în care sunt vârâtă! 

Ce puță de maimuță eşti, Jessie! 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă ar fi aşa, tot n-are 
nicio legătură cu felul în care ar trebui să ies din tot căcatul 
ăsta! Lasă-mă-n pace! 

N-ai fost Lolita, chiar dacă aşa a vrut el să crezi. 
Diferenţa dintre tine şi Lolita era ca diferența dintre noapte 
şi Zi. 

Jessie refuză să răspundă. Ruth refuză să tacă. 

Dacă încă te mai încăpățânezi să-ţi închipui că scumpul 
tău tătic era cavalerul din poveşti care te apăra de balaurul 
cu şapte capete, ar trebui să-ți faci o lobotomie. 

— Taci! 

Jessie începu să îşi mişte mai repede braţele în sus şi în 
jos. 

Zornăit de lanţuri; zdrăngănit de cătuşe. 


— 196 — 


— Taci! Eşti îngrozitoare! 

A plănuit totul, Jessie. Chiar atât de greu îţi e să pricepi? 
N-a fost ceva spontan - un tată nefutut care caută să-şi 
satisfacă nevoile. A plănuit totul. 

— Minţi, mârâi Jessie. 

Stropi mari de sudoare i se rostogoleau pe tâmple. 

Aşa să fie? la gândeşte-te puțin: a cui a fost ideea să te 
îmbraci în rochia de plajă? Rochie prea scurtă şi prea 
strâmtă. Cine ştia precis că tragi cu urechea - şi că eşti 
topită de admiraţie - la discuţia lui cu maică-ta? Cine ti-a 
pus mâna pe tâte cu o seară înainte şi cine purta, în ziua 
eclipsei, numai un şort şi nimic altceva? 

Şi-l închipui pe un cunoscut crainic al postului local de 
televiziune întrebând-o, în vreme ce un cameraman o filma: 

Când ţi-ai dat seama pentru prima oară că tatăl tău 
nutreşte pentru tine sentimente nu tocmai părinteşti? 

Jessie închise ochii. Trăsăturile i se înăspriră. 

Nu mai suport - îşi spuse. Pot să mă obişnuiesc să 
vorbesc cu Ruth şi cu Supusa... Chiar şi cu vocile 
necunoscute. Dar refuz să dau un interviu când sunt în 
pielea goală. Refuz aşa ceva chiar şi în imaginație! 

Spune-mi, Jessie - auzi vocea Norei Callighan. 

Spune-mi doar atât şi încheiem discuţia: când ţi-ai ieşit 
din fire, ieri după-amiază, şi te-ai luptat, pe cine ai pocnit? 
Pe Gerald? 

— Sigur că pe Ge... începu, apoi se întrerupse când în 
faţa ochilor i se înfăţişă o imagine uluitor de clară. 

Saliva care atârnase pe bărbia lui Gerald. Văzu cum 
picură pe abdomenul ei, chiar deasupra buricului. Puţină 
salivă, un strop. Mare lucru, după toţi anii de săruturi 
pasionate şi limbi alergându-se, ce să-ţi zic! Ea şi Gerald 
schimbaseră o cantitate mare de lubrifiant şi nu s-au ales 
decât cu câteva guturaiuri. 

Nici vorbă că nu fusese ceva ieşit din comun. Nici vorbă! 
Până ieri, când refuzase să îi scoată cătuşele; până ieri, 
când refuzase să îi îndeplinească rugămintea; până ieri, 
când ar fi trebuit să o lase în pace. Nici vorbă că nu fusese 
ceva ieşit din comun, până când simţise izul acela coclit, iz 


— 197 — 


pe care îl asocia cu mirosul apei din fântâna de la Dark 
Score şi cu duhoarea lacului în zilele fierbinţi de vară... zile 
precum 20 iulie 1963. 

Văzuse salivă; se gândise la spermă. 

Nu, nu-i adevărat, gândi. Dar, de această dată, nu mai 
avea nevoie de vocea lui Ruth care să o contrazică. Ştia că 
era adevărat. Sperma lui blestemată şi scârboasă - îşi 
spusese atunci şi apoi, fără să se gândească ce anume 
face, îl lovise cu un picior în abdomen şi cu celălalt în coaie. 
Nu era salivă, ci spermă. Nu se împotrivise jocului, iniţiat de 
Gerald, ci se îngrozise în faţa amintirii împuţite ieşite la 
suprafaţă, aidoma unui monstru al lacului. 

Jessie privi înspre trupul mutilat al soţului ei. Ochii i se 
umplură de lacrimi. O fracțiune de secundă. Atât. Secară 
apoi. Işi spuse că nu îşi permitea luxul să plângă dacă avea 
de gând să supravieţuiască. Dar îi părea rău. Sigur, îi părea 
rău că Gerald murise. Dar şi mai rău îi părea de ea însăşi, 
de situaţia, aparent fără ieşire, în care se afla. 

Ochii i se ridicară înspre locul unde îşi închipuia că s-ar 
afla reporterul imaginar. Surâse stins. 

— Cam asta-i toată povestea. Şi, apropo, vrei să fii 
amabil să-mi  desfaci cătuşele? [i-aş fi extrem de 
recunoscătoare. 

Reporterul nu răspunse. Normal. 


— 198 — 


23 


Jessie dragă, dacă vrei să supraviețuieşti, ți-aş sugera să 
nu laşi amintirile acolo unde le-ai îngropat şi să te gândeşti 
la viitor... Începe cu următoarele zece minute. Din câte ştiu, 
cei care mor de sete se chinuie cumplit până îşi dau duhul. 

Asta cam aşa era. Şi poate că setea nu era chiar cel mai 
rău lucru. Se tot gândea la răstignirea pe cruce. Cândva, la 
un curs de istorie, citise o lecţie referitoare la această 
absolut minunată metodă de tortură şi execuţie. Şi aflase, 
cu surprindere, că fixarea în cuie a mâinilor şi picioarelor 
era numai începutul. Farmecul răstignirii de-abia de acum 
urma. 

Spasme şi crampe musculare. Jessie îşi dădu seama că 
toate durerile suportate până acum erau doar nişte 
mângâieri în comparaţie cu ce o aştepta. li vor strânge în 
menghină braţele, diafragma, abdomenul - tot mai 
necruțătoare, tot mai dese. Membrele îi vor amorţi definitiv, 
dar asta nu-i va alina nici durerea cumplită pe care va 
începe să o simtă în piept şi nici înfiorătoarele crampe din 
stomac. 

Ce ai de gând să faci acum, când încă nu te doare nimic 
şi eşti în stare să gândeşti? 

— Orice pot - horcăi femeia -, aşa că tacă-ţi gura şi lasă- 
mă să mă gândesc. 

Te rog. 

Va porni cu cea mai logică soluţie. Şi care era cea mai 
logică soluţie? Cheile, proasto! Sigur că da! Se aflau pe 
măsuţă unde le pusese Gerald. 

Hai să ne închipuim că ar putea - nu ştim cum, încă - 
împinge patul de-a lungul camerei, până la măsuţă. Ar 
putea apuca vreuna din cele două chei identice? Şi dacă da, 
ar putea să o folosească? Poate că ar reuşi să apuce cheia 
cu dinţii. Şi apoi? Nu va fi în stare să ajungă până la cătuşe. 
Măcar atât o învățase experienţa cu paharul. 

Bine. Renunţăm la chei. Coborâm o treaptă pe scara 
probabilităților. Ce reprezintă treapta aceasta? 


— 199 — 


Se gândi vreo cinci minute, fără să descopere răspunsul. 
În tot acest timp îşi mişcă braţele în sus şi în jos. La un 
moment dat, ochii i se opriră asupra telefonului aflat pe 
măsuţa de lângă fereastră. Inainte considerase că aparatul 
aparţine unui alt univers, dar poate se pripise. Măsuţa 
aceasta era mai aproape de pat, iar telefonul era mult mai 
mare decât cheia cătuşelor. 

Dacă ar reuşi să deplaseze patul până lângă măsuţă, ar 
fi, oare, în stare să ridice receptorul cu laba piciorului? ŞI, 
presupunând că ar reuşi, poate, folosindu-şi degetul mare 
de la picior, ar fi capabilă să apese tasta centralei. E drept 
că întreaga scenă părea desprinsă dintr-un vodevil ieftin. Şi 
totuşi... 

Apăs tasta, aştept şi apoi încep să urlu cât pot de tare. 

Sigur. Şi, o jumătate de oră mai târziu, va sosi o 
ambulanţă, paramedicii îi vor scoate cătuşele, o vor 
consulta şi o vor duce din casa coşmarelor. Bun. Este o idee 
nebunească, dar tot aşa a fost şi transformarea cartelei din 
revistă într-un pai. Oricât de lipsită de logică părea, ar fi 
putut, totuşi, să dea rezultatul scontat. Şi, oricum, părea 
mult mai realizabilă decât povestea cu cheile. Rămânea 
însă o problemă; o problemă dificilă: cum va reuşi să 
deplaseze patul? 

Probabil că acesta cântărea cam o sută cincizeci de 
kilograme. Poate chiar mai mult. 

Dar măcar poti să incerci, țuţurica; şi s-ar putea să 
reuşeşti. Nu uita că podeaua a fost ceruită în septembrie. 

Și dacă un amărât de câine costeliv a putut deplasa 
ditamai matahala de fost soț al tău, tu de ce n-ai putea 
deplasa patul? N-ai nimic de pierdut dacă încerci. 

Bună idee. 

Jessie îşi mută încet picioarele înspre stânga, iar spatele 
şi umerii înspre dreapta. Se răsuci, apoi, pe şoldul stâng. 
Picioarele-i depăşiră marginea patului şi alunecară pe 
duşumea. Un spasm muscular îi fulgeră prin trupul 
contorsionat. 

Lanţul cătuşelor se întinse la maximum; şi, preţ de o 
clipă, agonia din corp se stinse, lăsând loc focului dureros 


— 200 — 


care îi incendiase braţul şi umărul drept, ca şi cum cineva 
ar fi încercat să i le smulgă din articulaţie. 

Acum ştiu ce simte o friptură de curcan - umorul negru 
nu o părăsise încă. 

Dintr-odată, Jessie fu convinsă că va muri în această 
poziţie. Va amorţi, încetul cu încetul, în vreme ce inima-i 
mult prea obosită nu va mai reuşi să pompeze sânge în 
trupul ei răsucit. Panica puse iarăşi stăpânire pe ea şi urlă 
după ajutor. Urlă, uitând că nu există altcineva în jur decât 
un câine vagabond cu burta plină cu carne de avocat. 
Încercă, disperată, să apuce, cu mâna dreaptă, stâlpul 
patului; numai că alunecase prea departe de acesta. 

— Ajutor! Vă rog! Ajutor! Ajutor! 

Niciun răspuns. Normal. Sigur. Unicele sunete auzite în 
dormitorul însorit îi aparţineau: urletul răguşit, respiraţia 
şuierătoare, inima zbătându-se nebuneşte. Singură. Şi dacă 
nu reuşea să se caţere înapoi în pat, urma să moară ca o 
vită agăţată în cârligul unui măcelar. Şi situaţia continua să 
se înrăutăţească: fundul îi aluneca peste marginea patului, 
iar braţul drept făcea un unghi ciudat cu restul trupului. 

Fără să se gândească (sau, poate, corpul ei, înnebunit de 
atâta durere, începuse să aibă propriile-i idei), Jessie îşi 
propti călcâiul stâng în podea şi împinse din toate puterile. 
Şi reuşi. Apucă stâlpul patului cu disperarea cuiva care 
apucă un colac de salvare. Işi trase corpul înapoi în pat, 
fără să-i mai pese de ferăstrăul tocit care îi rodea spatele şi 
bicepşii. 

În cele din urmă ajunse în poziţia iniţială, cu braţele 
întinse şi spatele sprijinindu-i-se de perna îmbibată cu 
sudoare. Îşi odihni capul pe scândurile din mahon, 
respirând agitată, acoperită cu o cămaşă din sudoare - 
lichid pe care nu-şi putea permite să îl piardă. Inchise ochii 
şi încercă să râdă. 

Ce mai aventură, Jessie! Cred că nu ţi-a mai bătut inima 
atât de repede din 1985, câna, la o petrecere, ai vrut să te 
culci cu Tommy Delguidance. Încercarea moarte n-are. Nu 
gândeai aşa? Ei, acum te-ai lămurit. 

Da. Se lămurise. Şi îşi mai dăduse seama de încă ceva. 


— 201 — 


Nu zău? Ce anume, tuca? 

— Ştiu că nu am cum să ajung la telefonul ăla blestemat, 
zise. 

Când se proptise în călcâiul stâng şi încercase să împingă 
patul, o făcuse cu entuziasmul acela orb pe care numai 
disperarea şi panica îl pot crea. Patul nu se mişcase niciun 
milimetru. Şi, de fapt - îşi spuse, gândindu-se mai bine - 
avusese noroc. Presupunând că l-ar fi împins până la 
măsuţa pe care se afla telefonul, atunci... 

— Atunci aş fi atârnat pe partea cealaltă - îşi continuă 
gândul, râzând şi plângând în acelaşi timp. 

— Doamne, pune pe cineva să mă împuşte ca sănu mă 
mai chinuiesc atât! 

Situaţia e nasoală - spuse una din vocile necunoscute. Se 
pare că am epuizat toate posibilitățile. 

— Nu-i adevărat. Trebuie să mai existe ceva. Nu mai 
există nimic. Oricum, nici n-au fost prea multe soluții de la 
bun început şi le-ai studiat pe toate. 

Inchise iarăşi ochii şi, a doua oară de la începutul acestui 
coşmar, văzu proiectat pe mătasea cenuşie a pleoapelor, 
terenul de joacă din curtea şcolii ei. Doar că, de această 
dată, cele două fetiţe, care se legănau în scrânciob, 
dispăruseră. In locul lor era un băieţel - fratele ei, Will - 
care se juca la bara fixă. 

Deschise brusc ochii şi încercă să examineze mai bine 
capătul patului. 

Și dacă aş putea să mă joc şi eu la fel? Să îmi închipui că 
bârna de la căpătâiul patului este o bară fixă şi să mă dau 
peste cap şi să... 

— Şi să aterizez în picioare, şopti. 

Periculos, dar, probabil, realizabil. Va trebui, bineînţeles, 
să îndepărteze patul de lângă perete, pentru că nu poţi să 
te dai peste cap pe bara fixă, dacă nu ai unde să aterizezi. 
Credea că va reuşi. Dădea etajera la o parte, îşi ridica 
picioarele deasupra capului, le proptea de perete şi 
împingea. Acum trebuia să reuşească să deplaseze patul 
pentru că va avea un punct de sprijin. Murmură: 

— Aceeaşi greutate înmulțită cu zece prin sistemul de 


— 202 — 


pârghii. Mare lucru e şi fizica asta! 

Intinse mâna stângă spre etajeră, intenţionând să o 
răstoarne de pe suporţi, însă privirea i se opri, a câta oară? 
asupra cătuşelor şi a lanțurilor lor cumplit de scurte. Dacă 
Gerald le-ar fi prins puţin mai sus, între prima şi a doua 
scândură transversală, Jessie ar fi riscat să îşi pună în 
aplicare planul. Probabil că şi-ar fi fracturat încheieturile, 
dar ajunsese în acel punct al disperării în care încheieturile 
fracturate ar fi reprezentat un preţ rezonabil în schimbul 
eliberării. Şi, de fapt, se vor vindeca, nu? Din nefericire, 
cătuşele erau fixate între a doua şi a treia scândură - mult 
prea jos pentru exerciţiul pe care avea de gând să îl facă. 
Tentativa de a se da peste cap nu i-ar fi fracturat doar 
mâinile, ci i-ar fi dislocat complet şi umerii. 

Și cât de nostim ar fi să incerci să împingi patul cu 
mâinile rupte şi umerii dislocati! 

— Ba nu. N-ar fi deloc nostim. 

Hai să dăm cărțile pe faţă: eşti înțepenită aici. Cine sunt 
eu? Poți să mă numeşti „vocea disperării”, dacă aşa vei 
reuşi să-ți păstrezi mintea acasă. Dar, de fapt, eu sunt 
vocea adevărului, iar adevărul este că nu ai scăpare. 

Jessie scutură capul, încercând să facă să amuţească 
această voce care pretindea că reprezintă adevărul. Nu 
reuşi însă, aşa cum nu reuşise să amuţească nici celelalte 
voci care o bântuiseră. 

Cătuşele tale sunt adevărate; nu sunt jucării. Eşti 
imobilizată şi nu eşti nici fachir, nu te cheamă nici Houdini, 
nici David Copperfield. Nu te supăra pe mine, dar eu spun 
exact ceea ce înțeleg din toată povestea asta. Şi înțeleg că 
eşti definitiv în budă. 

Işi aminti ce se întâmplase în ziua eclipsei, după ce tatăl 
ei ieşise din dormitor; îşi aminti cum a plâns în hohote, şi a 
plâns, şi a tot plâns, până când a simţit că inima i se va 
frânge, sau i se va topi, sau îşi va înceta bătăile. lar acum, 
când buzele începură să-i tremure în uvertura hohotelor de 
plâns, semăna extrem de bine cu fetiţa de pe vremuri: 
obosită, nedumerită, înspăimântată şi pierdută. Mai ales 
pierdută. 


— 203 — 


Jessie începu să plângă. Dar ochii i se uscară de la sine 
după primele câteva lacrimi. Continuă să hohotească, iar 
suspinele-i erau la fel de uscate ca şi nisipul care o îneca. 


— 204 — 


24 


În New York, postul de televiziune NBC îşi încheiase 
programul. 

Pe malul lacului Kashwakamak, în locuinţa de vacanţă a 
familiei Burlingame, proaspăta văduvă căzu într-un somn 
agitat şi începu, iarăşi, să viseze. Un coşmar care părea 
mult mai real din cauza somnului ei superficial. 

În acest coşmar, Jessie zăcea în întuneric şi un bărbat - 
sau ceva ce semăna cu un bărbat - se ivise, din nou, în 
colţul încăperii. Bărbatul acesta nu era tatăl ei, bărbatul 
acesta nu era soţul ei; bărbatul acesta era un străin. Era 
străinul care ne bântuie cele mai paranoice închipuiri şi cele 
mai profunde spaime. Era o creatură la care nu se gândise 
niciodată Nora Callighan. Făptura aceasta a întunericului nu 
era definită în niciun dicţionar de psihologie. 

Dar mă cunoşti! spuse străinul cu chipul cadaveric. 

Se aplecă şi îşi ridică valiza. Jessie observă, fără urmă de 
surpriză, că mânerul acesteia era un os de maxilar, iar 
valiza însăşi era confecţionată din piele de om. Străinul 
desfăcu încuietorile şi o deschise. Şi iarăşi femeia văzu 
oase şi bijuterii. lar străinul începu din nou să scotocească 
prin ele. Zgomotele pe care le făcea îi umplură gura lui 
Jessie cu gustul amar al fierii. 

Nu, nu te cunosc - spuse - nu ştiu cine eşti. Nu ştiu, nu 
ştiu, nu Ştiu. 

Prostuță mică, sunt Moartea. Ce ţi-ai fi închipuit? Şi voi 
reveni la noapte. Dar în noaptea aceasta nu voi rămâne 
nemișcat în colț. În noaptea aceasta, cred că am să mă 
reped asupra ta, uite aşa! 

Creatura se repezi înspre ea, aruncând valiza (oase, şi 
medalioane, şi inele, şi coliere se împrăştiară către cadavrul 
mutilat al lui Gerald) şi îşi întinse mâinile. Jessie îi observă 
unghiile negre şi murdare - atât de lungi încât semănau 
mai mult cu nişte gheare - şi tresări, trezindu-se din somn, 
continuând însă să şoptească: „nu, nu, nu” - ca un disc 
zgâriat. 


— 205 — 


A fost un vis! Încetează, Jessie, n-a fost decât un vis! 

Sigur că a fost un vis - o variantă a coşmarului din 
noaptea trecută. Dar, Doamne, Dumnezeule, cât de 
adevărat i se păruse! Şi mult mai îngrozitor decât cel cu 
aniversarea zilei de naştere a lui Will sau cel în care retrăise 
nefericitul incident petrecut în timpul eclipsei. Şi, ciudat, îşi 
petrecuse dimineaţa fără să se gândească la el. Fără să se 
gândească deloc la silueta cu braţe mult prea lungi şi cu 
valiza cu suveniruri macabre. Dar acum adormise şi 
avusese iarăşi acelaşi coşmar. 

In minte i se strecură un fragment dintr-un cântec vechi: 
Mi se spune cowboy-ul cosmic... o, da... Mi se spune 
gangsterul iubirii... 

Jessie se cutremură. Cowboy-ul cosmic. Aşa era. Un 
străin, cineva, ceva care n-are nimic de-a face cu nimeni, o 
sălbăticiune cosmică, un... 

— Da, un străin, şopti. 

Îşi aminti rânjetul care crâmpoţise obrajii creaturii. lar 
acest detaliu aduse cu sine şi alte aduceri aminte: dinţii din 
aur, buzele aidoma botului unui animal, fruntea lividă şi 
nasul ascuţit. Şi, bineînţeles, valiza... 

Incetează, Jessie! Nu te mai gânai la hidoşeniile astea! 
Nu crezi că ai suficiente probleme şi fără bau-baul ăsta? 

Sigur că avea. Însă, acum, când începuse să îşi 
amintească acel coşmar, îşi dădu seama că masochismul 
din ea o împiedica să se oprească. Şi, cu cât se gândea mai 
mult, cu atât coşmarul pierdea din calitatea de vis şi 
devenea tot mai mult o întâmplare reală. 

Și dacă am fost trează? - o zgâlţăi gândul. Şi, odată ideea 
pusă în cuvinte, îşi dădu, îngrozită, seama că o parte din ea 
ştiuse tot timpul că străinul era real. 

Nu, o, Isuse, nu! A fost doar un vis urât. Atâta tot. 

Dar dacă n-a fost vis? Dacă n-a fost? 

Moartea - încuviinţă străinul cu chipul alb ca varul. 

Ai văzut Moartea. Mă voi intoarce la noapte, Jessie. lar 
mâine noapte, în valiza mea cu suveniruri, se vor afla şi 
inelele tale. 

Jessie fu cuprinsă de frisoane violente. Ochii-i holbaţi de 


— 206 — 


spaimă priveau neajutoraţi în colţul unde a stat, 

(cowboy-ul cosmic gangsterul iubirii) 

colţ luminat acum de soarele dimineţii, dar în care 
păienjenii întunericului îşi vor ţese plasele la noapte. | se 
făcu pielea ca de găină. Gândul îi şopti iarăşi adevărul crud: 
va muri aici. 

In cele din urmă o să te găsească cineva, Jessie. Dar s-ar 
putea să dureze multă vreme până atunci. Şi cei care te vor 
găsi vor presupune că tu şi Gerald v-aţi dedat unui joc 
sexual, sadomasochist. Şi de ce nu? Întotdeauna ați avut 
grijă să dați impresia că trăiţi o lună de miere eternă. Doar 
voi doi ştiați că Gerald obține o erectie relativ mică - dar, 
totuşi, erectie - numai dacă te vede legată de pat. Oare nu 
s-a jucat cineva şi cu el în ziua eclipsei? 

— Tacă-ţi gura! mormăi femeia. Tăceţi toţi! 

Mai devreme, sau mai târziu, cunoştinţele vor intra în 
panică şi vor începe să vă caute. Probabil că cei dintâi vor fi 
colegii lui Gerald. Deşi există câteva cucoane în Portland, 
pe care le numeşti prietene, dar cărora nu le-ai permis 
niciodată să privească înăuntrul vieții tale. Sunt doar nişte 
simple cunoştinţe cu care bei ceai, bârfeşti şi răsfoieşti 
reviste de modă. Niciuna dintre ele nu îşi va face griji dacă 
nu vei da niciun semn de viaţă o săptămână sau zece zile. 
Pe de altă parte însă, Gerald are de lucru la birou şi, dacă 
nu apare până vineri, colegii lui vor începe să îl caute. Da, 
probabil că aşa va fi. Insă cred că îngrijitorul vă va 
descoperi cadavrele. Te va acoperi cu o pătură. Dar îşi va 
feri privirea, căci nu va vrea să-ţi vadă degetele albe şi 
țepene. Nu va vrea să-ți vadă rictusul înghețat al gurii şi 
nici spuma de pe buze, uscată în cruste. Dar, mai ales, nu 
va vrea să vadă expresia de groază care ţi s-a întipărit în 
ochii larg deschişi. 

Jessie clătină, nefericită, din cap. Absurd gest de negaţie 
în aceste împrejurări. 

Bill, îngrijitorul, va chema poliția. Vor veni criminalişti şi 
medicul legist. Şi vor sta în jurul patului şi vor fuma țigări 
din foi. Afară se va afla o echipă de filmare. Şi când medicul 
va da pătura la o parte, vor tresări cu toții. Da - cred că şi 


— 207 — 


cel mai dur dintre el va tresări. Unii chiar vor ieşi urgent din 
cameră. Se va face, mai târziu, mişto pe socoteala lor. Toţi 
vor fi de acord că persoana care a murit în pat a avut parte 
de chinuri cumplite. Vor spune: „Nu trebuie decât să te uiţi 
la ea ca să-ţi dai seama de asta.” Dar nu vor fi în stare să-şi 
închipuie  adevărul-adevărat. Nu vor şti că ai gura 
încremenită într-un urlet mut şi că spaima din ochii-ți morți 
este mai cumplită decât o pot descrie romanele de groază 
pentru că ai văzut ceva înainte de a muri. Ai văzut ceva 
venind înspre tine din întuneric. Se prea poate ca tatăl tău 
să fi fost primul tău amant, Jessie, dar ultimul va fi străinul 
cu chipul scofâlcit şi alb şi cu valiza confecționată din piele 
de om. _ , 

— Te implor, INCETEAZA! gemu Jessie. Nu mai vreau să 
aud voci. Vă rog frumos, nu mai vreau să aud voci! 

Dar această voce nu voia să tacă. Continua să îi descrie 
felul în care va arăta viitorul, şoptindu-i de undeva din 
străfundurile subconştientului. Stranie voce, aidoma unei 
bucăţi de mătase fină înmuiată în noroi şi în lături. 

Te vor duce la spitalul din Augusta şi legistul te va tăia ca 
să îti examineze matele. Asta e regula în cazuri de moarte 
dubioasă. Adică, exact cazul tău. Va arunca o privire în 
stomac şi va vedea ce a mai rămas din ultimul tău prânz; şi 
îți va tăia o bucăţică din creier pe care o va examina la 
microscop. Concluzia: moarte accidentală. Va spune: 
„Doamna şi domnul jucau un joc nevinovat. Numai că 
domnul a avut proasta inspiraţie să facă un atac de cord 
într-un moment esenţial, iar doamna a fost lăsată să... Mă 
rog, e mai bine să nu intrăm în mai multe amănunte decât 
este absolut necesar. Este suficient să afirmăm că doamna 
a murit în chinuri cumplite - doar privind-o vă puteti da 
seama de asta.” Aşa o să fie, Jess. Poate că cineva va 
observa că nu mai ai verigheta, dar mă îndoiesc că o vor 
căuta. Şi legistul nici măcar nu va băga de seamă că unul 
din oasele tale - unul cu totul şi cu totul neimportant, a 
treia falangă de la piciorul drept, să zicem - a dispărut. Dar 
noi vom şti, Jessie, nu? De fapt, ştim deja. Ştim cine îti va fi 
luat şi verigheta şi falanga. Străinul de pe alte tărâmuri. 


— 208 — 


Cowboy-ul cosmic. Ştim... 

Jessie îşi izbi capul de tăblia patului. Stele verzi începură 
sarabanda în faţa ochilor ei. O durea - o durea îngrozitor de 
tare - dar a meritat, căci vocea îşi întrerupse brusc 
povestirea despre viitor. 

— Aşa, spuse. Şi dacă o iei de la capăt, am să fac acelaşi 
lucru. Nu glumesc. M-am săturat să tot ascult... 

De această dată, propria-i voce se întrerupse brusc. Căci 
observase ceva licărind în soarele dimineţii, la vreo treizeci 
de centimetri distanţă de mâna sfârtecată şi întinsă a lui 
Gerald. Un cercel cu perlă. Căzuse când vizitatorul ei 
nocturn îi arătase conţinutul valizei. 

— Nu, şopti, nu, nu-i posibil. 

Dar cercelul se afla acolo, sclipind în razele soarelui. Şi 
era la fel de real ca şi cadavrul soţului ei. 

E al meu! A căzut din caseta mea cu bijuterii. L-am 
pierdut astă vară şi de-abia acum l-am descoperit! 

Din păcate însă, ea nu avea cercei cu perle. 

Din păcate însă, podeaua a fost ceruită în septembrie şi 
dacă ar fi fost vreun cercel pe jos, unul dintre muncitori l-ar 
fi luat şi l-ar fi pus fie pe noptieră, fie în propriul lui buzunar. 

Din păcate însă, acolo mai era ceva. 

Nu. Nu-i absolut nimic. Nu e şi nu cumva să îndrăzneşti 
să mă contrazici. 

Chiar lângă cercel. 

Şi chiar dacă ar mai fi ceva acolo, n-am de gând să mă 
uit! 

Din păcate însă, privirea-i nu o ascultă. Ochii i se fixară 
pe duşumea, lângă uşă. Acolo era o pată uscată de sânge, 
dar nu sângele îi atrăsese atenţia. Sângele era al lui Gerald. 
Era normal să fie acolo. Nefirească era prezenţa unei urme 
de picior lângă pata de sânge. 

Nu contează! Înseamnă că a fost şi ieri acolo! 

Oricât de mult şi-ar fi dorit Jessie să creadă asta, urma nu 
fusese acolo cu o zi în urmă. Podeaua fusese curată, fără 
nicio scamă, darămite o urmă de picior. Şi nici ea, nici 
Gerald nu o lăsaseră. Era o urmă de noroi uscat, noroi 
provenit, probabil, de pe cărarea năpădită de buruieni care 


— 209 — 


şerpuia de-a lungul lacului, înainte de a se afunda în 
pădure. 

Cineva fusese în dormitor noaptea trecută. 

Şi acum, când gândul acesta îşi făcea, violent, loc în 
mintea mult prea tulburată a lui Jessie, femeia începu să 
urle. Afară, pe pridvorul din spatele casei, câinele îşi ridică 
botul murdar şi zgâriat dintre labe. Ciuli urechile. Apoi îşi 
pierdu interesul, şi se culcă iarăşi. Urletul nu reprezenta 
niciun pericol. Nu era decât stăpâna. În plus, duhoarea 
acelei arătări a întunericului care venise noaptea trecută 
era impregnată şi în femeia imobilizată în pat. Era o 
duhoare pe care câinele o cunoştea foarte bine. Era 
duhoarea morţii. 

Fostul Prinţ închise ochii şi adormi. 


— 210 — 


25 


În cele din urmă îşi recăpătă stăpânirea de sine. Şi reuşi 
să facă asta în cel mai ridicol mod cu putinţă: se apucă să 
recite poezia învățată de la Nora Callighan. 

Cu vocea uscată şi croncănitoare recita versurile pe care 
şi le amintea, le sărea pe celelalte. Ochii-i erau strâns 
închişi. Spuse poezioara de vreo şase ori. Îşi dădea seama 
că i se linişteşte tumultul inimii şi că se risipeşte cea mai 
mare parte a spaimei. 

Deschise ochii şi privi încăperea ca o femeie care tocmai 
s-a trezit dintr-un somn scurt dar odihnitor. Evită, totuşi, să 
se uite înspre Gerald şi înspre uşă. Nu voia să vadă 
cercelul. Şi, cu atât mai mult, nu voia să vadă urma tălpii 
noroioase. 

Jessie? 

Vocea era foarte blândă, foarte nesigură. Jessie se gândi 
că Supusa a renunţat la fermitatea şi negarea de dinainte. 

Jessie, pot să-ți spun ceva? 

— Nu! o repezi pe tonul de cioburi tăioase. 

— Du-te-n pizda mă-tii. Am terminat-o cu voi, scârbelor. 

Te rog, Jessie. Te rog, ascultă-mă. 

închise ochii şi îşi dădu seama că era în stare să îşi 
imagineze cum arată acea parte a personalităţii sale pe 
care o numise „Supusa Burlingame.” Supusa era încă 
încătuşată în obezi, dar acum îşi înălţă capul - dureros gest, 
având în vedere apăsarea necruțătoare a lemnului pe 
ceafă. 

Jessie îi desluşi chipul şi fu surprinsă să vadă o tânără în 
locul Supusei. 

Mda, dar eu sunt ea. 

Hohote de râs înăbuşite îi zgâriau gâtul. 

Tocmai se gândise la Nora; şi una dintre ideile fixe ale 
Norei era aceea că adulţii trebuie să aibă mare grijă de 
„copilul din ei”. Nora susţinea că cel mai des întâlnit motiv 
de nefericire în viaţă era eşecul de a trata cum trebuie acel 
„copil dinlăuntrul adultului”. 


— 211 — 


Jessie o aprobase cu seriozitate, deşi era ferm convinsă 
că ideea Norei era doar o nebunie din epoca „hippie”. li 
plăcuse Nora, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu o 
crezuse. Şi de-abia acum vedea limpede „copilul din ea”. 
Conceptul avea o oarecare conotaţie simbolică, iar, în 
împrejurările actuale, obezile erau metafora cea mai 
potrivită. Persoana din obezi era Supusa, era Ruth, era 
Jessie. Era fetiţa pe care tatăl ei o numea „dovlecel”. 

— Spune, zise Jessie. 

Ţinea încă ochii închişi. lar amestecul de nervozitate, 
foame şi sete dădea contururi reale fetei prinse în obezi. 
Deasupra capului ei, pe o bucată de pergament bătută în 
cuie, stăteau scrise cuvintele: A SE FOLOSI PENTRU 
ADEMENIRE SEXUALA. Şi, bineînţeles, cuvintele acestea 
erau scrise cu luciu de buze. 

Imaginaţia ei încă nu îşi epuizase toate resursele. Lângă 
„dovlecelul lui tăticu” se afla altă pereche de obezi, cu o 
altă fată încătuşată în ele. O fată grasă, de vreo 
şaptesprezece ani, cu tenul plin de coşuri. In spatele celor 
două prizoniere se întindea o păşune pe care păşteau 
câteva vaci. Bătăile unui clopot se auzeau de undeva, din 
apropiere. 

Îţi pierzi mințile, Jess, îi şopti gândul. 

Poate că aşa şi era, însă faptul în sine i se părea cu totul 
lipsit de importanţă. Nu peste multă vreme, nebunia 
aceasta s-ar putea să i se pară o binecuvântare. 

Izgoni gândul şi se reîntoarse la fata în obezi, cuprinsă de 
tandreţe şi de furie. Această imagine a lui Jessie Mahout era 
mai vârstnică decât fetiţa molestată în timpul eclipsei - nu 
mult mai vârstnică: doisprezece, paisprezece ani, cel mult. 
Şi, la această vârstă nu exista niciun motiv pentru care să 
fie pusă în obezi. Nu comisese niciun fel de infracţiune, cu 
atât mai puţin nu ademenise pe nimeni. Ademenire 
sexuală? Ce glumă proastă! Cum pot fi oamenii atât de 
cruzi? Atât de orbi? Atât de încăpăţânaţi? 

Ce vrei să-mi spui, dovlecel? 

Nimic altceva decât că este adevărat, răspunse fata 
prizonieră în obezi. 


— 212 — 


Chipul îi era alb de durere, dar privirea-i era serioasă, 
preocupată şi lucidă. 

E adevărat şi tu ştii asta. La noapte ăla o să se întoarcă. 
Și cred că n-o să se mai mulțumească doar să se uite la 
mine. Trebuie să scap de cătuşe înainte de apusul soarelui. 
Trebuie să ies din casa asta înainte ca el să se întoarcă. 

Îşi simţi lacrimile în gât, uscate, usturând. 

Nu pot! strigă. 

Am încercat tot ce mi-a stat în puteri! Nu pot să scap 
singură! 

Ai uitat ceva - îi spuse fata în obezi. 

Nu ştiu cât de important e, dar cred că merită să încerci. 

Ce? 

Fata îşi răsuci mâinile şi îi arătă palmele roz şi curate. 

Aminteşte-ţi că Gerald a vrut să cumpere alt tip de 
cătuşe, dar nu a găsit. Ţi-a povestit când a venit acasă. 

Deschise ochii şi privi cătuşele. Da, îi povestise. Mai 
degrabă, bolborosise ceva încă de când îi dăduse telefon în 
dimineaţa zilei respective. Voia să ştie dacă erau singuri 
acasă - niciodată nu reuşise să ţină minte zilele libere ale 
menajerei. Apoi îi ceruse să se îmbrace cu ceva lejer. „Cu 
cât ai mai puţine haine pe tine, cu atât mai bine”, îi 
spusese. Îşi aminti că telefonul lui Gerald o nedumerise. Cu 
atât mai mult cu cât vocea lui suna ciudat, de parcă, din 
clipă în clipă, ar fi urmat să îi sară o siguranţă. Bănui că iar 
are idei perverse. Din punctul ei de vedere nu exista nicio 
problemă: aveau aproape patruzeci de ani şi dacă Gerald 
avea chef să experimenteze ceva nou, îşi dorea şi ea să Îi 
facă pe plac. 

Venise acasă într-un timp record, iar cea mai vie amintire 
a lui Jessie referitoare la ziua aceea era agitația tot mai 
crescândă a lui Gerald, obrajii lui congestionaţi şi ochii 
strălucitori. Când obişnuia să se gândească la soţul ei, nu îl 
asocia cu noţiunea de sex, ci cu cea de siguranță, însă în 
ziua aceea cele două noţiuni îşi schimbaseră locurile. 
Desigur că el nu se gândea la altceva decât la sex, iar scula 
lui politicoasă şi modestă de avocat ameninţa să îi 
străpungă pantalonii. 


— 213 — 


Când rămase în pielea goală, deschise cutia pe care o 
adusese. Din ea a scos cele două perechi de cătuşe şi i le 
arătă. Pulsul îi zvâcnea la baza gâtului. Da, îşi amintea şi 
asta. Probabil că şi inima i se zbuciuma, cuprinsă de o 
excitație puţin obişnuită. 

Of, Gerald, mi-ai fi făcut cel mai mare serviciu dacă o 
puneai de un infarct chiar atunci şi acolo. 

Şi-ar fi dorit să-i fie silă de ea însăşi pentru că nutrea 
asemenea sentimente urâte faţă de omul alături de care îşi 
petrecuse atât de mulţi ani. Nu reuşi. Cinismul gândului 
rămase. Apoi veni furia. 

— De ce nu m-ai lăsat, dracului, în pace? puse întrebarea 
tardivă. 

— De ce te-ai purtat ca o puţă belită? Ca un porc? 

Nu mai contează. Şi nu te mai gândi la Gerald. Gândeşte- 
te la cătuşe. 

Stomacul şi pieptul i se înfiorară ca în adierea brizei 
calde. 

Nu trebuie să simt aşa ceva - îşi spuse. 

Și dacă simt, o să-mi închipui că e un început de 
indigestie. 

Imposibil. Căldura aceea avea un nume: speranţă. Tot ce 
putea face era să o pună în balanţă cu realitatea şi să îşi 
amintească prima încercare de a scăpa din cătuşe. Dar, în 
ciuda eforturilor de a-şi aminti durerea şi disperarea 
eşecului, se tot gândea cât de aproape - cât de al dracului 
de aproape - a fost de libertate. Oasele de la degetele mari 
blocaseră brăţările cătuşelor, dar în niciun caz nu avea de 
gând să moară în patul ăsta din cauza degetelor mari. Sigur 
că nu! 

Cu greu, goni gândul şi reveni la ziua în care Gerald 
adusese cătuşele acasă. Se întinsese pe pat, îmbrăcată cu 
o cămăşuţă albă din dantelă şi mătase şi îl privise cu un 
amestec de amuzament, curiozitate şi, parcă, emoție... Dar 
amuzamentul se afla pe primul loc în ziua aceea. 

Fireşte. Gerald încercase o viaţă să poarte masca de „tip 
imperturbabil” şi acum se fâţâia prin dormitor ca un 
armăsar în călduri. Purta încă şosetele „aducătoare de 


— 214 — 


noroc”. Da, era caraghios. Jessie îşi aminti cum îşi muşcase 
buzele ca să îşi înăbuşe hohotele de râs care i se adunaseră 
în gât. Apoi, brusc, Gerald îşi încetase logoreea şi pe chip i 
se întipări o expresie de uluire comică. 

— Ce-i, Gerald? îl întrebase. 

— Tocmai mi-am dat seama că nu ştiu dacă ești de 
acord. Mă tot agit încolo şi-ncoace, aproape că mi-am dat 
drumul, ştii tu, dar nu te-am întrebat dacă... 

Atunci Jessie îi zâmbise. Pe de-o parte, pentru că se 
săturase până peste cap de jocul cu eşarfele şi nu ştia cum 
să îi spună asta; iar pe de altă parte, pentru că îi plăcea să 
îl vadă, iarăşi, atât de excitat. Sigur că da, era puţin cam 
ciudat să ai o erecţie doar la gândul că îţi vei încătuşa soţia 
de pat, înainte de a plonja înăuntru-i. Şi ce dacă? Nu ştia 
nimeni altcineva, în afară de ei doi şi, în fond, totul era un 
simplu joc. 

Nu mai reuşise să se abţină şi izbucnise în râs. Gerald o 
privise lung. Colţul stâng al gurii i se ridicase într-un început 
de surâs. Ajunsese să cunoască extrem de bine această 
expresie de-a lungul celor şaptesprezece ani de convieţuire 
- expresia aceasta putea însemna două lucruri: „ai grijă, că 
mă enervezi”, sau „ce bine ne distrăm noi doi”. De obicei 
însă, Gerald era imprevizibil. 

— Vrei s-o facem aşa? o întrebase. 

Nu îi răspunsese imediat. Îşi înghiţi hohotele de râs, şi îi 
aruncă o privire care ar fi făcut cinste şi celei mai sadice 
curve apărute vreodată pe coperta vreunei reviste pentru 
bărbaţi. Apoi ridică braţele şi rosti trei cuvinte care îl 
rostogoliră înspre pat pe soţul ei, Gerald, avocatul cu organ 
modest şi pântece proeminent: 

— Vino încoace, ticălosule. 

Cu iuţeala fulgerului, Gerald îi puse cătuşele. Căpătâiul 
patului din casa lor din Portland nu avea stinghii orizontale; 
aşa că, dacă s-ar fi întâmplat ca inima lui Gerald să îşi 
înceteze bătăile acolo, şi-ar fi scos cătuşele peste capetele 
stâlpilor. Bărbatul găfâia, aranja meticulos cătuşele, o freca 
între coapse cu genunchiul şi vorbea încontinuu. li explica 
ceva despre cătuşele pentru femei şi cătuşele pentru 


— 215 — 


bărbaţi, despre faptul că nu găsise cătuşe pentru femei, 
despre faptul că o femeie şi-ar putea scoate cu uşurinţă 
mâinile din cătuşele pentru bărbaţi. 

— Noroc că ai oasele mari. De-asta am cumpărat cătuşe 
pentru bărbaţi. Şi, în plus, nu mai aveam răbdare. la să 
vedem... 

Îi închise cătuşele în jurul încheieturilor şi îi ceru să 
încerce să iasă din ele. Jessie nu reuşi, deoarece brăţara 
metalică se opri în osul degetului mare. Gerald se declară 
satisfăcut: 

— Cred că sunt foarte bune. 

Da, aşa spusese; şi femeia îşi aminti acum şi următoarele 
lui cuvinte: 

— O să ne distrăm nemaipomenit. 

Cu amintirea acelei zile proaspete în minte, Jessie începu 
iarăşi să îşi tragă mâinile din cătuşe. De această dată, 
durerea - fier înroşit în foc - o săgetă în muşchii 
suprasolicitaţi ai umerilor şi ai braţelor. Strânse din dinţi, 
închise ochii şi continuă să tragă. In momentul în care 
cătuşele răzuiră din nou carnea de pe mâini, începu să urle. 

Ligamentul posterior - îşi aminti. Chipul i se transformase 
într-o mască a durerii. Ligamentul posterior, ligamentul 
posterior, futu-l în cur de ligament posterior! 

Nimic. Asta era tot ce putea face. Îşi dădu seama că 
acolo mai erau şi două oscioare păcătoase de-a lungul 
extremităților mâinilor, două oscioare păcătoase de la care, 
probabil, i se va trage moartea. 

Ţipând - durere şi dezamăgire contopite -, Jessie îşi 
relaxă mâinile. Umerii şi braţele îi tremurau din cauza 
epuizării. S-a zis cu eliberarea din cătuşele pentru bărbaţi. 
Dezamăgirea era încă mai cumplită decât durerea: îi ustura 
sufletul ca o tufă de urzici. 

— Pulă-pizdă-cur-căcat! urlă către pereţii muţi. Pulă- 
pizdă-cur-căcat! Pulă-pizdă-cur-căcat! Pulă-pizdă-cur-căcat! 

Se înfurie şi mai tare când auzi drujba începându-și 
lucrul, undeva, pe malul lacului. Tot tipul de cu o zi în urmă. 
Vreo puţă de maimuţă, într-o cămaşă cu carouri roşii şi 
negre, care se joacă de-a „Sfarmă Lemne” şi visează la 


— 216 — 


futaiul de la noapte... Sau poate visează la vreun meci de 
fotbal sau la câteva beri reci la barul din sătuc. Jessie îl 
desluşea pe bulangiul în cămaşă cadrilată la fel de limpede 
ca pe fata prizonieră în obezi. Şi, dacă puterea gândului ar 
fi putut ucide, capul individului i-ar fi ieşit prin găoz chiar în 
momentul acela. 

— Nu-i cinstit! urlă. Nu-i!... 

Urletul i se înecă în deşertul gâtului şi tăcu. Speriată. 
Simţise osul care bloca alunecarea cătuşelor. Şi, of 
Doamne, Dumnezeule, cât de aproape fusese de libertate! 
Acesta era izvorul furiei sale - nu durerea şi nici măcar 
necunoscutul tăietor de lemne. Aproape simţise libertatea. 
Atât, şi nimic mai mult. Putea să strângă, în continuare, din 
dinţi şi să îndure durerea. Dar totul va fi în zadar. Nu va 
reuşi decât să îşi umfle încheieturile, înrăutăţindu-şi, astfel, 
şi mai mult situaţia. 

— Să nu cumva să-mi spui că am căcat-o. Să nu care 
cumva să îndrăzneşti să-mi spui asta. Nu vreau să aud aşa 
ceva! 

Trebuie să scapi - îi şopti tânăra. Pentru că se va 
întoarce. Monstrul. Creatura. Se va întoarce. La noapte. 
După ce apune soarele. 

— Nu te cred - croncăni cu vocea-i uscată. Nu cred că 
silueta aia e adevărată. Şi nici nu vreau să mă gândesc la 
cercel şi la urma lăsată pe podea. Pur şi simplu, nu te cred. 

Ba da, mă crezi. 

Ba nu! 

Mă crezi. 

Jessie îşi lăsă capul pe umăr, fără să îşi mai poată 
controla tremurul buzelor. 

Da. Credea. 


— 217 — 


26 


În ciuda setei şi a zvâcnetului înţepător din braţe, Jessie 
reuşi să aţipească. Ştia că nu-i bine să doarmă, că se va 
trezi încă şi mai sleită de puteri. Dar, în fond, ce mai conta? 
Încercase tot ce era omeneşte posibil ca să scape de acolo, 
însă rămăsese pe mai departe Frumoasa Incătuşată a 
Americii. În plus, tânjea după uitarea pe care i-o aducea 
somnul - tânjea după ea, aşa cum un toxicoman tânjeşte 
după droguri. Însă, chiar înainte de a aluneca în somn, 
mintea-i tulburată îi fu zdruncinată de o idee atât de simplă 
încât părea aproape ireală. 

Crema de faţă. Borcanul cu cremă de faţă de pe etajeră. 

Nu te ambala iarăşi, Jessie. O eventuală dezamăgire s-ar 
putea să te doboare de-a binelea. Dacă borcanul n-a căzut 
pe podea când ai săltat etajera, înseamnă că a alunecat 
undeva unde n-ai absolut nicio şansă să ajungi. Te rog, nu 
te ambala. 

Problema era că nu putea să nu se ambaleze, nu putea 
să nu dea frâu speranţei, căci, dacă borcanul cu cremă se 
mai afla încă acolo şi putea să ajungă la el, îşi va putea 
unge încheieturile mâinilor şi va scăpa din cătuşe. 

Dar nu era un borcan mare, Jessie. Era doar un eşantion 
din plastic. Mai mult ca sigur că a alunecat pe podea. 

Dar nu, nu alunecase. Jessie îşi întoarse capul mult înspre 
stânga şi reuşi să distingă o formă albastră pe etajeră. 

Nu e acolo, ai halucinații - şopti acea parte a ei care 
renunţase să mai lupte, care se resemnase în faţa 
sfârşitului. 

ŢI SE PARE că-i acolo, dar, de fapt, nu e. E Fata Morgana, 
Jessie. Vezi ceea ce îți doreşti cu ardoare să vezi. 

Se uită iarăşi înspre stânga, înfruntând durerea din 
tendoanele gâtului. Forma albastră nu dispăruse. 
Dimpotrivă: acum o vedea şi mai clar. Da. Acolo era. 
Borcanul cu cremă. Când ridicase etajera, o carte alunecase 
şi blocase căderea borcanului cu cremă Nivea. Era uluitor, 
era de necrezut că viaţa i-ar fi putut fi salvată de o carte 


— 218 — 


despre oamenii cavernelor. 

Bine. Şi chiar dacă-i acolo, tot n-o să fii în stare să ajungi 
la el, o avertiză vocea resemnată, dar Jessie nu-i dădu 
atenţie. 

Acum se gândea că poate lua borcănaşul de pe etajeră. 
Era aproape sigură de asta. 

Cu mare grijă, îşi răsuci mâna stângă şi începu să pipăie 
etajera. În niciun caz nu îşi putea permite să facă o 
greşeală tocmai acum şi să împingă borcanul de-a lungul 
etajerei sau, chiar, să îl răstoarne. Căci era sigură că îşi va 
pierde minţile dacă se va întâmpla aşa ceva. Da. Sigur. Va 
auzi cum borcanul se rostogoleşte pe podea şi atunci... 
Atunci... Atunci va înnebuni de-a binelea. Deci trebuie să 
aibă mare - mare - mare grijă. Şi dacă are grijă, poate va 
reuşi. Mai exista această ultimă şansă pentru că... 

Pentru că poate că există un Dumnezeu - gândi - şi acest 
Dumnezeu nu vrea să mă lase să mor aici, ca un iepure 
prins în capcană. Am luat borcănaşul de pe etajeră atunci 
când câinele se ospăta din Gerald, dar mi-am dat seama că 
e prea mic şi prea uşor ca să rănească animalul, 
presupunând că l-aş fi nimerit. Şi, în situaţia în care mă 
aflam, îngrețoşată, tulburată şi speriată de moarte, ar fi fost 
normal să îl las din mână şi să caut altceva pe etajeră. Dar 
eu ce-am făcut? L-am pus la loc. Complet lipsit de logică. 
De ce? Pentru că Dumnezeu există, de-aia. E unicul răspuns 
care-mi trece prin minte şi e unicul care are sens. 
Dumnezeu m-a pus să păstrez borcanul pentru că ştia că 
voi avea nevoie de el. 

Îşi plimbă foarte uşor degetele pe etajeră. Ai grijă, Jessie! 
Ştia că, lăsându-l pe Dumnezeu, sau soarta, sau 
providenţa, sau orice ar fi fost, aceasta era ultima ei şansă. 
Şi când atinse borcănaşul, mintea-i începu să fredoneze un 
fragment dintr-un blues vechi, compus, probabil, de Woody 
Guthrie: 

Și dacă vrei să ajungi în rai, 

Ascultă-mă: 

Trebuie să-ți ungi tălpile 

Cu puțin seu de oaie. 


— 219 — 


Numai aşa vei scăpa din ghearele diavolului 

Și vei aluneca înspre Tărâmul Făgăduinţei; 

Uşurel. 

Unge-te. 

Cuprinse borcanul în palmă cu mişcări încete, grijulii, 
mângâietoare, şi îl trase către ea. 

Uşurel. Unge-te. 

Oare fuseseră rostite cuvinte mai adevărate în întreaga 
istorie a omenirii? 

— Nu crrred, drrragă, o imită pe Liz Taylor în „Pisica pe 
acoperişul fierbinte”. 

Nu îşi auzi vocea. De fapt, nici măcar nu îşi dădu seama 
că vorbise. Simţea cum o cuprinde balsamul binecuvântat 
al uşurării: la fel de dulce şi tămăduitor ca prima înghiţitură 
de apă - apă proaspătă şi rece - care îi va stinge focul din 
gât. Va scăpa din ghearele diavolului şi va aluneca înspre 
Tărâmul Făgăduinţei. Aşa va fi. Aşa va fi, dacă va avea 
mare - mare - mare grijă. Fusese pusă la încercări 
inimaginabile; fusese călită în focul iadului; acum urma să 
îşi primească recompensa. Tâmpită fusese când se îndoise 
de asta! 

Cred că ar fi mai bine să nu mai gândeşti aşa - vocea 
Supusei era îngrijorată. Bucuria o să îți răpească din 
concentrare şi ştii foarte bine că cei neatenți nu reuşesc să 
scape din ghearele diavolului. 

Corect. Dar avea de gând să fie foarte - foarte - foarte 
atentă, îşi petrecuse în iad ultimele douăzeci şi una de ore; 
şi nimeni nu avea habar ce înseamnă asta. Nimeni nu va şti 
vreodată ce înseamnă asta. 

— O să am grijă - şuieră aspru Jessie. 

— Voi chibzui cu mare atenţie fiecare mişcare. Promit, jur 
că aşa voi face. Şi apoi o să... O să... 

O să facă... Ce? 

O să se ungă, bineînţeles. Şi o să iasă din cătuşe. 

Jessie începu să vorbească cu Dumnezeu: 

Vreau să-Ţi promit ceva. lti promit că o să fac o mare 
curățenie. Mai întâi în mintea mea, de unde o să arunc 
toate vechiturile - toate vechiturile care nu fac altceva 


— 220 — 


decât să ocupe locul degeaba şi să-mi provoace incendii în 
conştiinţă. Ba chiar o s-o sun pe Nora Callighan şi o s-o rog 
să mă ajute. Am să încerc şi să-i dau de urmă lui Ruth 
Neary. Ascultă-mă bine, Doamne. Nu ştiu dacă există 
Tărâmul Făgăduinţei, dar îți promit că am să fac curățenie, 
am să mă ung, şi am să încerc să alunec înspre un 
asemenea loc. Eşti de acord? 

Şi văzu - ca un semn de răspuns la rugăciunea ei - exact 
cum urmau să se desfăşoare lucrurile. Cel mai greu îi va fi 
să scoată capacul borcanului. Va avea nevoie de multă 
răbdare şi de infinită grijă. Va fixa borcănaşul în palma 
stângă şi îşi va folosi degetul mare pentru a-i deşuruba 
capacul. 

O să-l deşurubez, tuca, fii sigură - se înverşună Jessie. 

Probabil că cel mai delicat moment va fi acela în care 
căpăcelul va începe să se rotească. Dacă nu va fi foarte - 
foarte - foarte atentă, ar putea scăpa borcanul din mână. 

— Nici vorbă! se adresă încăperii pustii. Nici vorbă, 
scârbă mică! 

Jessie ridică borcănaşul, ţinându-l strâns în pumn. Nu era 
prea uşor să vezi prin plasticul din care era fabricat, însă 
era sigură că era mai mult de jumătate plin. O dată ce va fi 
scos capacul, va răsturna borcănaşul în palmă şi va lăsa 
crema să se prelingă. Apoi îşi va ridica mâna iar crema îi va 
aluneca între încheietură şi brăţara metalică. O va întinde 
rotindu-şi mâna. Ştia unde trebuie să ajungă unsoarea: 
chiar sub degetul mare. Apoi îşi va smuci mâna. Va suporta 
durerea şi va trage, va tot trage până când mâna îi va 
aluneca din cătuşe şi va fi, în sfârşit, liberă. În sfârşit, liberă. 
Doamne Atotputernic, va fi, în sfârşit, liberă. Putea să facă 
asta. Ştia că poate. 

— Dar cu mare - mare - mare grijă, murmură. Fixă 
borcănaşul în podul palmei, prinse capacul cu degetele şi... 

— E DESFĂCUT! 

Vocea-i tremura de emoție. 

— Doamne, Dumnezeule, E DESFĂCUT! 

Aproape nu-i venea să creadă - iar vocea pesimistă 
dinlăuntru-i refuza să creadă. 


— 221 — 


Dar era adevărat. 

Ai grijă, Jessie. Ai mare - mare - mare grijă. Uşurel, 
acum. 

Da. Doar că, în această clipă, în minte îi apăru o imagine 
neobişnuită: era chiar ea, aşezată la biroul din casa lor de 
la oraş, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie neagră pe 
care o avea, scurtă, elegantă. Părul proaspăt spălat şi 
mirosind a parfum, în loc să duhnească a transpiraţie acră, 
era prins cu o agrafă din aur. Biroul era mângâiat de razele 
prietenoase ale soarelui de după-amiază. lar ea, Jessie, 
scria o scrisoare adresată Corporaţiei „Nivea”. Stimati 
domni, îmi face o deosebită plăcere să vă aduc la 
cunoştinţă faptul că produsul dumneavoastră mi-a salvat 
viața... 

Capacul borcănaşului se roti uşor. Exact aşa cum îşi 
închipuise. Parcă visez - gândi. Îți mulțumesc, Doamne. iţi 
mulțumesc. Îți mulțumesc foarte, foarte, foarte... 

Ochiul său surprinse o mişcare în încăpere şi primul gând 
care-i trecu prin minte nu a fost acela că a venit cineva să o 
salveze, ci că s-a reîntors cowboy-ul cosmic ca să o 
răpească, înainte ca ei să îi reuşească evadarea. Scoase un 
strigăt strident. Privirea-i îngrozită începu să cerceteze 
camera. Degetele-i strânseră borcănaşul cu cremă, într-un 
spasm involuntar. 

Era câinele. Doar câinele care se întorsese pentru prânz. 
Se afla în pragul uşii. Când Jessie îşi dădu seama cine este 
cel care o vizitează, îşi mai dădu seama de încă ceva. Mult 
mai grav. Tragic. Strânsese prea tare borcanul în palmă şi 
acum îi aluneca printre degete ca o boabă de strugure 
curățată de pieliţă. 

— NU!!! 

Reuşi să îl prindă. Dar îl scăpă imediat. Borcanul se 
rostogoli pe pat, îi lovi şoldul, apoi căzu pe duşumea, cu un 
zgomot sec. Cu zgomotul despre care Jessie crezuse că o 
va face să îşi piardă definitiv minţile. Însă nu se întâmplă 
aşa ceva. În schimb, descoperi o spaimă încă şi mai 
profundă: în pofida tuturor nenorocirilor care i se 
întâmplaseră, îşi păstrase raţiunea nealterată. Şi, indiferent 


— 222 — 


ce clipe oribile o mai aşteptau, acum, când îi fusese răpită 
şi ultima şansă, va fi nevoită să înfrunte lucidă toate 
grozăviile. 

— De ce a trebuit să vii tocmai acum, nenorocitule? îl 
întrebă pe fostul Prinţ. 

Vocea aceasta scrâşnită, plină de ură, reuşi să sperie 
câinele, cum nu reuşiseră nici urletele şi nici amenințările 
dinainte. 

— De ce acum? Blestemat să fii. De ce acum? 

Câinele îşi dădu seama că, în ciuda schimbării de ton, 
stăpâna era tot inofensivă. Dar nu o scăpă din priviri în 
vreme ce se îndreptă înspre rezerva lui de carne. Trebuia 
să fie prudent. Aceasta fusese o lecţie pe care o învățase 
într-un mod foarte dureros şi nu avea de gând să o uite 
vreodată. Întotdeauna trebuie să fii prudent. 

Se mai uită o dată la Jessie, apoi prinse în coli unul 
dintre testiculele lui Gerald şi îl smulse. Imaginea aceasta 
era înfiorătoare, însă mult mai cumplit s-a simţit Jessie când 
a văzut cum de pe cadavrul soţului ei se ridică un roi de 
muşte verzi. Bâzâitul lor făcu să se stingă şi ultima 
speranţă de supravieţuire ascunsă într-un colţ al inimii 
femeii. 

Câinele se retrase încet cu bucata de carne în fălci. 
Părăsi încăperea. Muştele se regrupară pe cadavru. Jessie 
închise ochii, începu să se roage iarăşi. Însă acum nu se 
mai ruga să fie liberă. Acum îl ruga pe Dumnezeu să se 
îndure şi să o ia cât mai repede la El, înainte de apusul 
soarelui şi sosirea străinului cu chipul alb. 


— 223 — 


27 


Următoarele patru ore au fost cele mai cumplite din viaţa 
lui Jessie Burlingame. Spasmele musculare s-au intensificat, 
însă nu această durere a constituit motivul pentru care 
femeia a devenit din ce în ce mai îngrozită între ora 
unsprezece şi ora trei după-amiază. Adevăratul motiv era 
refuzul încăpățânat al minţii ei de a-şi abandona luciditatea 
şi de a se cufunda în bezna uitării de sine. În liceu citise 
povestirea lui Poe, „Inima care îşi spune taina”, însă de- 
abia acum înţelegea pe propria-i piele sensul macabru al 
cuvintelor de început: Wervos. Adevărat, sunt şi am fost 
foarte nervos, dar de ce spui că sunt nebun? 

Nebunia ar fi un mod de evadare. Dar nebunia nu voia să 
vină. Aşa cum nici somnul nu voia să vină. Moartea ar fi 
putut fi o scăpare. intunericul îşi va îndeplini cu siguranţă 
sarcina. Era complet neputincioasă - zăcea de o eternitate 
în pat, supravieţuia într-o realitate cenuşie pe care doar 
săgețile roşii ale spasmelor musculare o străpungeau din 
când în când. Nu mai contau decât spasmele; şi mai conta 
şi luciditatea-i obositoare, înfiorătoare. Nimic altceva. 
Lumea din afara acestei camere îşi pierduse orice 
semnificaţie. Ba chiar ajunsese să fie sigură că nici nu mai; 
exista vreo lume în afara camerei, că oamenii care o 
populaseră îşi sfârşiseră rolurile, că toate decorurile 
fuseseră strânse şi împachetate. 

Timpul se transformase într-o mare îngheţată, prin care 
conştiinţa ei se străduia să înainteze, clătinându-se, aidoma 
unei nave în derivă. Auzea vocile-fantomă... Apropiindu- 
se... Indepărtându-se... Majoritatea îi vorbeau din minte. 
Dar, la un moment dat, o auzi pe Nora Callighan spunându-i 
ceva din baie. Apoi, Jessie purtă o discuţie cu mama sa, 
care se ascundea undeva pe coridor. Mama venise să îi 
explice că nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea 
încurcătură dacă ar fi fost un copil cuminte. 

Intre timp, continua să îşi mişte încet mâinile şi 
picioarele. Dar nu pentru că ar mai fi nutrit vreo fărâmă de 


— 224 — 


speranţă că ar fi reuşit, în cele din urmă, să descopere 
soluţia salvatoare; căci şi inima-i şi mintea-i înţeleseseră că 
nu mai există vreo asemenea soluţie. Borcanul cu cremă 
fusese ultima ei şansă. Îşi mişca mâinile şi picioarele doar 
pentru că, astfel, mai domolea durerea pe care i-o provocau 
spasmele musculare. 

Totodată, simţea cum frigul îi pătrunde în picioare şi în 
mâini, acoperindu-i pielea cu o pojghiţă de gheaţă. 
Dispăruse senzaţia de somnolenţă şi credea că amorţeala 
aceasta rece îi va învinge, în final, spasmele şi că, totuşi, 
moartea se va dovedi a fi îndurătoare. Singura problemă 
era că nu se grăbea deloc să vină. 

Timpul trecea, însă nu era un timp aparţinând lumii reale, 
ci, mai degrabă, un flux nemilos de informaţii care făcea 
naveta între simţurile ei treze şi mintea-i înfiorător de 
lucidă. Pentru ea nu mai exista decât acest dormitor- 
închisoare, băzâitul muştelor care îşi făcuseră culcuş pe 
Gerald şi mişcarea lentă a umbrelor pe podea, pe măsură 
ce soarele străbătea cerul de mucava al toamnei. Şi, la un 
moment dat, în după-amiaza aceea nesfârşită, simţi 
primele crampe în abdomen şi apoi, în diafragma 
suprasolicitată, îngheţându-i muşchii pieptului şi blocându-i 
plămânii. Cu disperare în ochii-i ieşiţi, parcă, din orbite, fixa 
umbrele care se jucau pe tavan, încercând din răsputeri să 
continue să respire calm şi regulat până când crampele se 
mai domoleau. Avea senzaţia că e îngropată până la gât în 
ciment rece şi umed. 

Nu-i mai era foame. Dar îi era îngrozitor de sete. Şi, în 
vreme ce ziua aceasta nesfârşită îşi ţesea plasa otrăvită de 
păianjen în jurul ei, ajunse la concluzia că doar setea (atât 
şi nimic mai mult) ar putea realiza ceea ce nu au fost în 
stare să facă nici durerea şi nici moartea ce va să vină: să o 
înnebunească. Fiecare centimetru al corpului ei urla după 
puţină apă. Până şi pupilele îi erau însetate. 

Având de înfruntat aceste probleme, ar fi trebuit ca frica 
de cowboy-ul cosmic să se diminueze sau să dispară cu 
totul. Însă, pe măsură ce după-amiaza se topea în înserare, 
gândul la străinul cu faţa albă o durea mult mai tare decât 


— 225 — 


crampele, decât setea. Avea mereu în faţa ochilor silueta 
acestuia, şi îşi dădea seama că reuşeşte să vadă, din ce în 
ce mai clar, rânjetul strâmb, respingător al acestuia, în timp 
ce soarele îşi târa razele înspre apus. Chiar îi răsuna în 
urechi clinchetul prăfuit al oaselor şi al bijuteriilor din valiza 
demodată a străinului. 

Va veni după ea. Când se va întuneca, va veni după ea. 
Cowboy-ul cel mort, străinul, spectrul dragostei. 

CHIAR l-ai văzut, Jessie. Era Moartea şi CHIAR i-ai văzut 
chipul, aşa cum îl văd cei care mor singuri. SIGUR că şi ei 
văd: groaza le este întipărită pe chipurile contorsionate, în 
ochii ieşiţi din orbite. Era Moartea şi, când va apune 
soarele, va veni să te ia. 

După ora trei începu să bată vântul. Uşa din spatele casei 
se zbătea în ritmul rafalelor. Apoi drujba îşi încetă mârăitul; 
şi Jessie auzea cum valurile lacului se lovesc de mal. Nu îl 
mai auzi însă pe cufundar; probabil că se hotărâse că a 
venit, totuşi, vremea să zboare înspre sud, sau, măcar, să 
se mute într-un loc de unde să nu mai audă zbieretele 
doamnei din casa singuratică. 

Am rămas singură. Până când va sosi EL. 

Nici măcar nu mai încerca să se convingă de faptul că 
făptura întunericului nu fusese decât o festă pe care i-o 
jucase imaginaţia. Lucrurile merseseră, deja, mult prea 
departe. 

Dinţii ascuţiţi ai unei crampe se înfipseră cu poftă în 
braţul ei stâng şi buzele crăpate ale lui Jessie se 
contorsionară într-o grimasă de durere. Era ca şi cum un 
bucătar neîndemânatic i-ar fi scormonit inima cu o furculiţă. 
Apoi, muşchii de sub sâni i se strânseră într-un ghem de 
sârmă ghimpată, iar nervii din plexul solar luară foc aidoma 
unui morman de paie uscate. A fost cea mai cumplită 
durere simțită de la începutul acestei aventuri. Incercă să 
se zbată şi nu izbuti. Incercă să urle şi nu izbuti. 

Dar, până la urmă, trecu şi această durere. 

Se relaxă uşor, gâfâind, cu capul îndreptat înspre tavan. 
Se concentră numai asupra ghemului de foc de sub sâni, 
aşteptând să îşi dea seama dacă, într-adevăr, durerea 


— 226 — 


dispăruse sau dacă avea să explodeze iarăşi. A trecut... Cu 
părere de rău, parcă. Şi, oricum, promiţându-i că va reveni, 
cât de curând. Jessie închise ochii, rugându-se să poată 
adormi. Moartea se dovedea a fi o acţiune lungă şi 
obositoare, de aceea acum ar fi fost bine venită o pauză 
oricât de scurtă. 

Somnul nu veni. Veni, în schimb, fata din obezi, 
„dovlecelul lui tăticu”. Liberă ca pasărea cerului, chiar dacă 
ademenise sau nu pe cineva, mergea desculţă prin islazul 
satului de puritani în care locuia şi era fericită şi singură. Nu 
mai era obligată să îşi ţină ochii în pământ, ruşinată. larba 
era o catifea verde şi, în depărtare, pe coama dealului, 
păştea o turmă de oi. Clopotul, pe care Jessie îl auzise şi 
înainte, răsuna monoton, anunțând sfârşitul zilei. 

Dovlecel purta o cămaşă de noapte din bumbac albastru, 
pe pieptul căreia era desenat un semn de exclamaţie mare 
şi galben. Jessie ştia bine cămaşa asta şi se bucură nespus 
să o vadă din nou. O purtase de nenumărate ori între zece 
şi doisprezece ani când, în sfârşit, fusese convinsă să o 
arunce. 

Părul „dovlecelului lui tăticu” era prins acum cu o fundă 
din catifea albastră. Fetiţa arăta minunat şi părea profund 
fericită. Jessie nu se miră deloc: de fapt, fetiţa reuşise să 
scape; era /iberă. Femeia nu simţi nici urmă de invidie, dar 
simţea o dorinţă puternică de a-i spune că trebuie să facă 
mult mai mult decât să se bucure de această libertate; că 
trebuie să o păstreze cu sfinţenie, să o păzească şi să o 
folosească. 

Cred că am adormit. Trebuie că am adormit, pentru că 
ăsta este precis un vis. 

O altă crampă îi înţepeni muşchii coapsei drepte, iar 
piciorul începu să îi zvâcnească incontrolabil. Deschise ochii 
şi văzu dormitorul - închisoarea ei - scăldat acum în razele 
oblice ale soarelui care se pregătea de culcare. Apusul se 
apropia grăbit. Uşa din spatele casei se tot izbea de 
canaturi, lovită de rafalele vântului; sudoarea şi urina şi 
respiraţia femeii duhneau a acru. Nu se schimbase absolut 
nimic. Absolut nimic. Timpul trecuse, urmându-şi propriul 


— 227 — 


ritm. Simţi că braţele-i sunt mai reci, dar nu mai amorţite 
decât fuseseră înainte de a aţipi. Şi, de fapt... Nici măcar nu 
aţipise şi nici nu visase... Totuşi, făcuse ceva. 

Și pot s-o fac iarăşi, îşi spuse şi închise ochii. 

Se reîntoarse, astfel, imediat, pe păşunea din catifea 
verde. Fetiţa o privi grav, cu ochi blânzi. 

Mai e un lucru pe care încă nu l-ai încercat, Jessie. 

Ba nu! - răspunse femeia. Am încercat TOTUL. Trebuie. 
Să mă crezi. Şi mai ştii ceva? Dacă n-aş fi scăpat 
borcănaşul cu cremă când m-a speriat câinele, aş fi reuşit 
să scap din brățara stângă. Ghinion, asta a fost. Sau destin. 
Câinele ăla blestemat a fost instrumentul destinului meu. 

Fetiţa se apropie de ea. larba şopti sub tălpile-i desculţe. 

Nu-i vorba despre cătuşa stângă, Jessie, ci despre cea 
dreaptă. Crede-mă: se poate. Dar, mai întâi, trebuie să-ți 
pun o întrebare foarte importantă: VREI cu adevărat să 
trăieşti? 

SIGUR că vreau! 

Fetiţa se apropie şi mai mult. Ochii aceia - de un fumuriu 
care visa să devină albastru - păreau a o privi drept în 
inimă. 

Chiar vrei? Mă cam îndoiesc. 

Da’ ce? Eşti nebună? iţi închipui că vreau să rămân 
legată de patul ăsta când... 

Ochii lui Jessie - visând încă să devină albaştri după toţi 
aceşti ani - se deschiseră iarăşi. Cercetară întreaga 
încăpere. Se opriră asupra cadavrului sfârtecat al lui 
Gerald. 

— Nu vreau să fiu legată de patul ăsta când se va 
întuneca şi se va întoarce monstrul! se adresă ea pereţilor 
muţi. 

Închide ochii, Jessie. 

Îi închise. Dovlecel se afla în faţa ei, îmbrăcată în 
cămăşuţa veche din bumbac. O privea calm. Jessie o zări, 
acum, şi pe cealaltă - pe fata grasă cu faţa plină de coşuri. 
Ea nu fusese la fel de norocoasă ca „dovlecelul lui tăticu”. 
Pentru aceasta nu exista niciun fel de scăpare, decât dacă, 
uneori, moartea însăşi se poate dovedi o scăpare - ipoteză 


— 228 — 


cu care Jessie ajunsese, aproape, să fie de acord. Fata cea 
grasă fie se sufocase, fie suferise o comoţie cerebrală. 
Chipul îi era vânăt ca norii de furtună. Un ochi îi era larg 
deschis. Celălalt îi explodase ca o boabă de strugure strivită 
sub tălpi. Limba-i sângerândă îi atârna printre buze. 

Tremurând înfiorată, Jessie se întoarse înspre Dovlecel. 

Nu vreau să sfârșesc astfel. Să mi se întâmple orice, dar 
să nu mor aşa. Cum ai reuşit TU să scapi? 

Am alunecat - răspunse fetiţa. Am alunecat din ghearele 
diavolului înspre Tărâmul Făgăduinţei. 

Oricât de epuizată s-ar fi simţit, Jessie nu îşi putu stăpâni 
accesul de furie. 

Chiar n-ai auzit nimic din tot ce ţi-am spus? Am scăpat 
borcanul cu cremă, căca-m-aş! A venit câinele, m-am 
speriat şi l-am SCAPAT! Ce mai pot să... 

Și mi-am adus aminte şi ziua eclipsei, o întrerupse fetiţa, 
pe un ton nerăbdător: 

Aşa am reuşit să scap. Mi-am amintit eclipsa şi mi-am 
mai amintit şi ce s-a întâmplat pe punte când a dispărut 
soarele. Aşa trebuie să faci şi tu. Cred că e unica ta şansă. 
Nu mai poti să fugi şi să te ascunzi de adevăr Jessie. 
Trebuie să ieşi din întuneric şi să-l priveşti drept în față. 

larăşi? Atât, şi nimic mai mult? Jessie se înecă într-un val 
uriaş de epuizare şi dezamăgire. O clipă simţise cum 
speranţa îi dădea, din nou, târcoale. Însă totul fusese în 
zadar. Doar iluzii deşarte. 

Nu pricepi - spuse femeia. Am mai făcut o dată drumul 
ăsta - până la capăt. Da, cred că există o legătură între ce 
mi-a făcut tata atunci şi ce mi se întâmplă acum. Se prea 
poate să ai dreptate. Dar de ce să mai trec prin tot 
adevărul ăla dureros şi scârbos când mă aşteaptă încă atât 
de multă durere până când Dumnezeu se va fi plictisit să 
mă mai chinuiască şi se va hotări, în sfârşit, să tragă 
obloanele? 

Nu-i răspunse nimeni. Dispăruse fetiţa în cămaşă de 
noapte albastră; fetiţa, care fusese ea, cu un miliard de ani 
în urmă, dispăruse. Pe căptuşeala cenuşie a pleoapelor lui 
Jessie nu se mai contura nicio imagine. Deschise ochii şi 


— 229 — 


privi bine camera unde urma să moară. Uşa de la baie... 
Tablourile... Cadavrul soţului ei, acoperit de roiul de muşte 
verzi de gunoi... _ 

Potoleşte-te, Jess. Intoarce-te la eclipsă! 

Ochii i se măriră, neîncrezători. Părea a fi fost o voce 
adevărată - o voce reală, care nu venea nici din baie, nici 
din coridor, nici din propriile-i gânduri. Era o voce care 
izvora din aerul din jur. 

— Dovlecel? 

Vocea-i era un croncănit de cioară singură şi tristă. 
încercă să se ridice în şezut, dar o altă crampă îi ameninţă 
mijlocul. Renunţă, se relaxă şi aşteptă ca durerea să-i 
treacă. 

— Tu eşti, Dovlecel? Tu eşti, draga mea? 

| se păru că aude ceva, că vocea ar mai fi spus încă ceva, 
dar, chiar dacă aşa a fost, nu fusese în stare să desluşească 
vorbele. Apoi, linişte. 

Întoarce-te la eclipsă, Jessie! 

— N-am ce soluţii să găsesc acolo - mormăi. 

— Acolo nu găsesc decât durere şi prostie şi... 

Şi mai ce? Ce anume? 

Bătrânul Adam. Cuvintele i se strecurară firesc în minte - 
amintire a vreunei predici pe care o ascultase, plictisită, 
aşezată în strană între părinţii ei, şi încercând să vadă cum 
se reflectă lumina din vitralii pe pantofii ei albi, de lac. Două 
cuvinte care se lipiseră pe hârtia de prins muşte a 
subconştientului ei. Bătrânu/ Adam - poate la asta se 
rezuma totul. Un tată care, probabil cu bună ştiinţă, 
aranjase totul în aşa fel încât să rămână singur cu fetiţa lui 
- fetiţa lui cea frumuşică şi vioaie. Şi la fel de probabil este 
faptul că îşi repetase tot timpul în sinea lui: Wu se va 
întâmpla nimic rău. N-are ce să se întâmple. Totul va fi 
bine. Apoi începuse eclipsa şi ea s-a aşezat la el în braţe, 
îmbrăcată în mult prea scurta şi prea strâmta rochie de 
plajă - pe care el însuşi îi ceruse să o poarte - şi se 
întâmplase ceea ce se întâmplase. Un incident scurt, 
libidinos, care îi făcuse pe amândoi să se simtă ruşinaţi şi 
vinovaţi, îşi împroşcase sămânţa pe rochia ei; atât şi nimic 


— 230 — 


mai mult. Mare scofală. De fapt, îşi vărsase vâscozitatea pe 
fundul chiloţeilor ei. Sigur, acesta nu era un comportament 
normal pentru niciun tată. Dar... 

Bine, haide să privim adevărul în faţă - îşi spuse Jessie. 
Situaţia putea fi mult mai gravă. Practic, n-am pățit nimic. 
Lucruri din astea se întâmplă destul de des. Tatăl meu nu a 
fost nici primul, nici ultimul reprezentant proeminent al 
clasei de mijloc care să aibă o erectie din cauza fiicei lui, iar 
eu n-am fost nici prima, nici ultima fiică ce s-a trezit cu 
fundul chiloților plin de spermă. Asta nu înseamnă că ceea 
ce a făcut el a fost un lucru firesc şi nici nu i se pot găsi 
scuze. Îmi ajunge doar să ştiu că nu a mers mai departe. 

Sigur că da. Şi în momentele acestea, îngroparea acelei 
zi în negurile uitării părea o idee mult mai bună decât a o 
retrăi, indiferent de părerea „dovlecelului lui tăticu”. Da, să 
o îngroape în negurile uitării, în bezna adusă de eclipsa de 
soare. Căci avea alte treburi acum: trebuia să se 
pregătească pentru agonia dinaintea morţii în acest 
dormitor împuţit şi plin de muşte. 

Închise ochii şi aroma parfumului folosit de tatăl ei îi 
inundă nările. Aroma parfumului şi izul transpiraţiei lui. 
Simti cum ceva tare îi împunge fundul. li auzi geamătul 
când ea încercă să îşi găsească o poziţie confortabilă. Simţi 
cum mâna lui îi caută sânii mult prea mici. Îşi aduse aminte 
că îl întrebase dacă se simte rău. Apoi el începuse să 
respire repede, prea repede. Şi la radio cânta Marvin Gaye: 
Iubesc cu pasiune, îmi spun prietenii, dar cred... cred... că 
numai aşa poți iubi o femeie. 

Mă iubeşti, dovlecel? 

Da, sigur... 

Atunci nu te speria. Nu ţi-aş face rău pentru nimic în 
lume. 

Cealaltă mână a bărbatului urca pe piciorul ei gol, 
ridicându-i rochia. 

Vreau... 

— Vreau să fiu drăguţ cu tine, murmură Jessie. 

Chipul femeii devenise pământiu. 

— Asta mi-a spus. Isuse, chiar aşa mi-a spus! 


— 231 — 


Nu prea ştiu dacă vreau, tati... Mi-e frică să nu-mi ard 
ochii. 

Mai avem încă cel puțin douăzeci de secunde. Aşa că nu-i 
cazul să-ţi faci probleme. Şi, mai ales, nu privi în jur. 

Apoi, zgomotul elasticului desfăcut - al lui, nu al ei - când 
îl scosese pe „Bătrânul Adam”. 

Cu toată deshidratarea, o lacrimă singuratică i se 
rostogoli pe obrazul stâng. 

— Uite că fac ce mi-ai spus. Îmi amintesc absolut tot. 
Sper că eşti mulţumită. 

Da - răspunse Dovlecel. 

Şi, deşi Jessie nu o mai vedea, se simţea scăldată în 
privirea dulce şi blândă a fetiţei. 

Ai mers însă prea departe pe cărarea amintirilor. 
Întoarce-te putin. Foarte puțin. 

O uriaşă senzaţie de uşurare o copleşi pe Jessie când 
înţelese că Dovlecel îi cerea să îşi amintească ce s-a 
întâmplat înainte de avansurile sexuale ale tatălui ei. 

Păi, atunci de ce a trebuit să trec iarăşi prin toată 
scârboşenia asta? 

Răspunsul era la mintea cocoşului: nu contează dacă vrei 
să mănânci o sardină sau douăzeci, tot trebuie să deschizi 
conserva, să le vezi pe toate şi să simţi duhoarea de peşte. 
Şi, în fond, amintirile nu ucid. Cătuşele, da. Cătuşele care o 
ţineau prizonieră, o puteau omori. Dar nu şi amintirile, 
oricât de dureroase erau ele. Era timpul să înceteze cu 
văicărelile şi să afle ce anume voia Dovlecel de la ea. 

Întoarce-te la momentele dinainte ca el să înceapă să te 
pipăie. Întoarce-te la motivul pentru care erati amândoi 
acolo. Întoarce-te la eclipsă. 

Jessie închise ochii şi mai strâns şi se întoarse în timp. 


— 232 — 


28 


Dovlecel? Te simţi bine? 

Da, dar... te sperie un pic, nu? 

Ziua a început să se întunece, de parcă un nor negru, de 
furtună, acoperă soarele. Numai că nu este vorba de un 
nor. Era luna. Era eclipsa. 

Da - îi răspunse tatăl. 

Când îl priveşte, Jessie îşi dă seama că vorbeşte serios. 

Vrei să stai la mine în brațe, Jess? 

Îmi dai voie? 

Sigur. 

Şi i se caţără în braţe, bucuroasă că îi simte căldura şi 
mirosul dulce - „mirosul tăticului”. lar ziua continuă să se 
cufunde în beznă. Şi e bucuroasă că stă în braţele tatălui ei 
pentru că fenomenul astronomic la care asistă este, într- 
adevăr,  înfricoşător; mult mai înfricoşător decât îşi 
închipuise. Cel mai mult o sperie felul în care dispar 
umbrele de pe ponton. Niciodată nu le văzuse dizolvându- 
se astfel şi, în mod sigur, nu va mai vedea aşa ceva 
altădată în întreaga ei viaţă. Nici că mi-ar păsa - îşi spune - 
şi se cuibăreşte mai bine în braţele tatălui său, fericită că a 
redevenit „dovlecelul lui tăticu” şi nu mai este Jessie cea 
prea înaltă, prea lălâie, prea antipatică... 

Pot să mă uit prin ciobul afumat, tati? 

Încă nu. 

Mâna lui, grea şi fierbinte, pe piciorul ei. O acoperă cu 
mânuţa ei, se întoarce cu faţa la el şi râde cu gura până la 
urechi. 

Nu-i aşa că-i palpitant? 

Da. Sigur că e, dovlecel. E chiar mai palpitant decât mi- 
am închipuit că va fi. 

Fetiţa se foieşte iarăşi, încercând să găsească o poziţie în 
care obiectul acela tare să nu o mai deranjeze, să nu îi mai 
strivească funduleţul. Tatăl ei gâfâie. 

Tati? Sunt prea grea? Te doare? 

Nu, nu. E foarte bine. 


=233 = 


Pot să mă uit prin ciobul de sticlă? 

Încă nu, dovlecel. Curând. Foarte curând. 

Amurgul s-a lăsat în mijlocul zilei. O bufniţă ţipă în 
pădure. Jessie se înfioară. În curând, la radio, va începe să 
cânte Marvin Gaye. 

Priveşte lacul! îi spuse tatăl ei. 

Un crepuscul ciudat se insinuează peste o suprafaţă 
mohorâtă din care a fost extrasă orice culoare vie. Cenuşiul 
domină. Se cutremură şi spune că e oribil. Tatăl ei spune că 
nu are niciun motiv de spaimă, ci, dimpotrivă, ar trebui să 
se bucure de aceste clipe unice. Această afirmaţie o va 
examina Jessie cu multă grijă - cu foarte multă grijă - peste 
ani şi ani, căutându-i subînţelesul. 

Tata? Tati? A dispărut. Pot să... 

Da. Acum ai voie. Dar când iţi spun să nu te mai uiţi, mă 
asculti. Ne-am înteles? Fără linguşeli şi proteste. Bine? 

Îi dă o mănuşă de bucătărie şi apoi trei cioburi de sticlă 
afumată. Cu mănuşa de bucătărie trebuia să îşi protejeze 
degetele de muchiile tăioase ale cioburilor afumate. Şi, în 
minte, îşi aude tatăl spunând: 

Ultima chestie de care am avea nevoie... 


— 234 — 


29 


„„.„ar fi să se întoarcă maică-ta şi să găsească un bilet pe 
care să scrie... 

Jessie deschise brusc ochii şi primul lucru pe care îl văzu 
a fost paharul gol. Paharul pentru apă al lui Gerald. Pe 
etajeră. Pe etajeră, chiar lângă mâna ei încătuşată. Mâna 
dreaptă. 

„„Că te-am dus la camera de gardă a spitalului ca să îti 
coasă degetele. 

De-abia acum pricepu Jessie scopul acestei amintiri 
vechi, supurând ca o rană infectată. De-abia acum pricepu 
Jessie ce anume încerca să îi spună Dovlecel. Soluţia nu 
avea absolut nicio legătură cu „bătrânul Adam” sau cu 
sperma împroşcată pe chiloţii ei din bumbac. Soluţia era 
direct legată de cioburile de sticlă afumată. Pierduse 
borcănelul cu cremă, dar mai exista încă o sursă de 
lubrifiere a încheieturilor. Mai exista încă o posibilitate de a 
ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei. Sângele. Sângele ei. 

Până când se închega, sângele era aproape la fel de 
unsuros ca şi uleiul. 

O să te doară îngrozitor, Jessie. 

Sigur. O să o doară al dracului de tare. Dar îşi aminti că 
auzise sau citise undeva că în încheieturile mâinilor se aflau 
mai puţini nervi importanţi pentru supravieţuire. Şi, oricum, 
era deja pe jumătate amorţită. 

— Am avut mintea amorţită când l-am lăsat să-mi pună 
cătuşele. Asta-i adevărul - de-abia reuşi Jessie să articuleze 
cuvintele. 

Și dacă greşeşti şi tai prea adânc, o să ai parte de o 
sinucidere în stil „Roma Antică”. 

Şi asta-i drept. Dar, dacă nu încearcă, o să zacă aici, în 
continuare, până ce va muri din cauza deshidratării... Sau 
până ce va reveni prietenul ei cu valiza plină cu oase. La 
noapte. 

— Bine, spuse. 

Inima i se zbătea aproape să îi spargă pieptul; şi, pentru 


— 235 — 


prima oară după atâta vreme, se simţea complet trează. 
Acum timpul se scurgea prea repede. 

— Bine. M-ai convins. 

Fii atentă, rosti cu îngrijorare o voce - amestec de Ruth şi 
Supusa. 

Fii atentă, Jess. 

— Sunt, se adresă femeia încăperii goale. 

Privea fix paharul. Făcuse parte dintr-un set cumpărat cu 
câţiva ani în urmă. Deja vreo opt se spărseseră. Curând, se 
va mai sparge încă unul. 

— Sunt foarte atentă. 

Foarte bine. Pentru că, dacă te apuci de treabă, n-o să 
mai poti da înapoi. Totul trebuie să se petreacă repede, căci 
organismul tău este deja deshidratat. Dar ține minte: chiar 
dacă lucrurile nu ies cum trebuie... 

— Ba o să fie bine, se grăbi Jessie să contrazică vocea. 

Şi, de fapt, acesta era adevărul. Nu? Soluţia era atât de 
simplă, deşi putem spune că o caracteriza un anumit 
rafinament înspăimântător. Nu voia să moară din cauza 
sângelui - prea mult - scurs din trup. Fireşte că nu voia. 
Cine ar fi vrut? Dar soluţia era bună şi reprezenta o 
posibilitate de a scăpa de crampele musculare, tot mai 
dureroase. O posibilitate de a scăpa de sete. O posibilitate 
de a scăpa de el. De MONSTRU. De halucinaţia minţii ei 
rătăcite. De realitatea pe care, poate, o reprezenta. 

_ Limba-i uscată încercă să umezească buzele-i crăpate. 
Incercă să îşi pună gândurile în ordine. Dar, parcă, devenea 
din ce în ce mai greu să gândeşti. Tot auzea 

(unge-te) 

fragmente din bluesul vechi; nările-i erau inundate de 
aroma coloniei folosite de tatăl ei; fundu-i simţea iarăşi 
obiectul acela tare. Şi să nu-l uităm pe Gerald. Gerald cel 
mort, Gerald cel mâncat de un câine, Gerald cel care 
devenise colonie de muşte. Gerald părea a-i vorbi: 

Se va întoarce, Jessie. Nu-l poti impiedica nicicum. O să-ți 
dea o lecţie de neuitat, frumoasa mea domniţă. 

ÎI privi în treacăt, apoi ochii i se aţintiră iarăşi asupra 
paharului. Gerald rânjea cu bucata de falcă rămasă intactă. 


— 236 — 


Mai încercă să îşi ordoneze gândurile şi, în cele din urmă, 
reuşi. 

Vreme de zece minute analiză fazele acţiunii sale pas cu 
pas; iarăşi şi iarăşi. De fapt, nu avea prea mult de analizat: 
acţiunea implica riscul unei eventuale sinucideri, însă nu 
era absolut deloc complicată. Şi totuşi, în minte, repetă 
fiecare mişcare, căutând vreo scăpare, vreo greşeală cât de 
mică ce ar putea să o coste chiar viaţa. Nu găsi niciuna. 
Exista o singură problemă extrem de importantă: trebuia să 
acţioneze foarte repede, înainte ca sângele să înceapă să 
se închege. Şi nu existau decât două posibile rezultate: fie 
va scăpa, fie îşi va pierde cunoştinţa şi va muri. 

Recapitulă încă o dată gesturile pe care le avea de făcut, 
în vreme ce soarele îşi continua, impasibil, drumul către 
apus. In spatele casei, câinele se ridică, renunțând la 
bucata de cartilaj pe care o rodea. Se îndreptă înspre 
pădure. O adiere adusese duhoarea aceea întunecată. 


— 237 — 


30 


Douăsprezece-douăsprezece-douăsprezece  - clipea 
ceasul. Şi, indiferent ce oră ar fi fost, sosise clipa cea mare. 

Mai e ceva. Moralul tău e bun acum. Minunat. Dar ai 
mare grijă să rămâi concentrată asupra a ceea ce faci. 
Dacă scapi pe jos paharul, ai căcat-o definitiv. 

— Să mă laşi în pace, câine blestemat! zbieră Jessie, 
neştiind că bietul animal îşi căutase, deja, adăpost în 
pădure. 

Mai şovăi o clipă, gândindu-se să mai spună o rugăciune. 
Dar îşi dădu seama că spusese toate rugăciunile pe care le 
ştia. Acum îşi va pune toată nădejdea numai în vocile ei... şi 
în ea însăşi. 

întinse mâna dreaptă după pahar, fără grija şi 
meticulozitatea dinainte. O parte din fiinţa ei - probabil 
partea aceea care o admira pe Ruth Neary - înţelegea că 
această ultimă şansă pe care i-o oferea soarta nu avea 
nicio legătură cu mişcările grijulii, ci cu o atitudine de mare 
curaj. 

Acum voi deveni doamna samurai, surăse. 

Apucă strâns paharul, îl privi curioasă - aidoma unui 
grădinar care examinează o plantă necunoscută pe care 
tocmai a descoperit-o printre răsadurile de fasole sau 
mazăre. Închise ochii pentru a-i proteja de cioburile care se 
vor răspândi în juru-i. Apoi izbi paharul de etajeră. Cu forţă. 
Cu toată forţa pe care o mai avea. Zgomotul de sticlă 
spartă i se păru ridicol de cunoscut, ridicol de normal. N- 
avea nimic special în el; nimic special care să îl 
deosebească de alte pahare pe care le spărsese, din 
greşeală, de-a lungul vieţii; nimic special care să indice 
faptul că femeia urma să îşi rişte viaţa tocmai pentru a şi-o 
salva. 

Un singur ciob rătăcit îi lovi fruntea. Alt ciob - mai mare - 
căzu pe duşumea. Cu buzele strânse într-o linie albă, Jessie 
anticipa prima săgeată de durere: cea din degete. Căci 
strânsese tare paharul spart. Însă nu simţi nicio durere, ci 


— 238 — 


doar o senzaţie de căldură, plăcută, chiar, în comparaţie cu 
crampele care o sfâşiaseră în ultimele ore. 

Poate că s-a spart aşa cum îmi trebuie. Poate a venit, în 
sfârşit, clipa în care norocul să-şi întoarcă fata spre mine. 

Îl privi. Din nefericire, paharul nu se spărsese aşa cum 
trebuia. Îi tăiase vârfurile degetelor, din care, acum, ieşeau 
cioburi, aidoma unor ghimpi dintr-o lume de sticlă. Probabil 
că mâna îi era atât de amorţită, încât nu mai percepea 
durerea. 

La vederea sângelui şi a acelor din sticlă care-i înţepau 
degetele, simţi o senzaţie de vomă, deşi ştia foarte bine cât 
de gol îi este stomacul. 

Una din vocile necunoscute o apostrofă batjocoritor: 

Nici măcar doamnă samurai nu eşti în stare să fii. 

— Sunt degetele mele! strigă. Nu vezi? Sunt degetele 
mele! 

Panica întinse înspre ea mâini de întuneric. Le respinse şi 
privi mai bine ciobul pe care încă îl mai ţinea în mână. Era 
cam un sfert din pahar, spart în două muchii netede. Poate 
că era bine. Totul era să nu cedeze tocmai acum, căci 
ciobul de sticlă i se părea un iatagan al unui spiriduş 
năzdrăvan care avea de reglat nişte conturi personale cu o 
ciupercă otrăvitoare. 

Ai luat-o pe mirişte, draga mea - îi spuse Dovlecel. 

Ai senzația că poți să-ți permiti asta? 

Nu. Sigur că nu. 

Jessie aşeză cu grijă ciobul pe etajeră. Sclipea în razele 
crepusculare. Acum, problema era următoarea: trebuia să 
aibă mare grijă şi să nu apese prea tare, pentru că ciobul s- 
ar fi putut rostogoli de pe etajeră. 

Fii atentă, îşi spuse. Nu trebuie să apeşi, dacă ai grijă, 
închipuie-ți... 

Însă continuarea gândului 

(că tranşezi carne de vită) g 

nu o ajuta prea mult, aşa că îl făcu să amuțească. Işi 
ridică braţul drept - cât îi permitea lanțul - şi încheietura-i 
ajunse deasupra ciobului. 

Ai repetat în gând mişcarea aceasta de nenumărate ori. 


— 239 — 


Haide, Jessie... Haide... Nu te îneca exact la mal. 

— Nici vorbă - scrâşni vocea lui Jessie. 

Desfăcu mâna, scutură uşor încheietura, sperând să 
scape de cioburile mici din degete. Reuşi în mare parte. Mai 
rămase doar un ciob îngropat adânc în carnea de lângă 
unghia degetului mare. Hotări să îl lase acolo şi să îşi vadă 
de treabă. 

E cea mai mare nebunie din lume! exclamă o voce 
agitată. O voce mult prea bine cunoscută. Vocea mamei ei. 

Nu sunt câtuşi de puțin surprinsă. Iti stă în fire să faci 
numai tâmpenii. Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. 
Stai puțin şi gândeşte-te. Raţionează măcar o dată în viață. 
Ce rost are să te tai şi să mori, poate, din cauza asta? Până 
la urmă, tot o să vină cineva să te salveze. Oricare altă 
variantă este pur şi simplu inimaginabilă. Cum adică: să 
mori în vila de vacanţă?! Mai mult, încă, să mori în cătuşe?! 
Pur şi simplu ridicol. Aşa că, măcar pentru o dată în viaţă, 
încetează să-ţi mai plângi de milă. Nu-ţi tăia mâna în ciobul 
ăla! Să nu îndrăzneşti! 

Da. Era vocea mamei ei. Atât de reală. Atât de aproape. 
Înfricoşător. Da, vocea mamei ei, care voia să te facă să 
crezi că în spatele cuvintelor aspre nu se ascunde decât 
dragoste şi rațiune. Şi, cu toate că femeia aceasta nu 
fusese complet lipsită de sentimente ce semănau cu 
dragostea, Jessie îşi dădu seama că adevărata Sally Mahout 
a fost cea care intrase în dormitorul ei şi o lovise cu o 
pereche de pantofi, absolut fără nicio explicaţie. 

În plus, vocea nu înşirase decât minciuni. Minciuni 
speciale. 

— Nu - îi răspunse. N-am de gând să te ascult. N-o să 
vină nimeni să mă salveze... Decât, poate, tipul de azi- 
noapte. Hai să încep. 

Jessie cobori încheietura mâinii drepte înspre lama 
sclipitoare a ciobului. 


— 240 — 


31 


Era vital să vadă ce face, pentru că, la început, nu simţi 
aproape nimic. Putea foarte bine să îşi sfâşie încheietura în 
panglici sângerânde şi să nu simtă nimic altceva decât vagi 
senzaţii de căldură. Răsuflând uşurată, îşi dădu seama că 
ciobul de sticlă se afla în raza ei vizuală. 

Apăsă încheietura pe ciob - exact pe locul unde se află 
ceea ce ghicitorii în palmă numesc „Brăţările Norocului”. 
Fascinată, urmări cum vârful ciobului pătrunde în piele. 
Apăsă mai mult. Sticla îi pătrunse şi mai mult în 
încheietură. Inţepătura se umplu de sânge. Dar nu 
suficient. 

Mare dezamăgire. Ciobul de sticlă nu reuşise să 
declanşeze şuvoiul de sânge pe care îl dorise şi de care, în 
acelaşi timp, se temuse. Dar, imediat, muchia tăioasă 
reteză venele superficiale aflate aproape de suprafaţa pielii 
şi sângele începu să curgă: şuvoi rapid, constant, ca apa 
care curge dintr-un robinet deschis la maximum. Apoi se 
sfâşie o venă mai mare şi şuvoiul se transformă în 
inundație. Umplu etajera, i se scursese pe braţ. Oricum, era 
mult prea târziu să mai dea înapoi. Intrase în joc. Şi jocul 
acesta era ultima ei şansă. 

Măcar ia-ti mâna de-acolo! urlă vocea mamei ei. £ 
suficient! încearcă acum! 

Sfatul era ispititor, dar Jessie ştia că ceea ce făcuse până 
acum nu era suficient. Nu era medic şi, deci, nu cunoştea 
termenul  „demănuşare”, folosit îndeosebi în cazurile 
pacienţilor cu arsuri grave; însă înţelegea că nu se putea 
baza doar pe sânge ca să iasă din cătuşe. S-ar fi putut ca 
sângele să nu fie suficient pentru ce intenţiona să facă. 

Işi răsuci uşor încheietura mâinii, despicându-i pielea. De- 
abia acum simţi furnicături ciudate în palmă. Două dintre 
degetele mâinii drepte păreau a fi fost ucise. Celelalte 
începură să zvâcnească în toate direcţiile. Deşi, slavă 
Domnului, era complet amorţită, lui Jessie i se păreau 
hidoase aceste semne ale automutilării. Cele două degete- 


— 241 = 


cadavre erau mult mai îngrozitoare decât tot sângele deja 
scurs. 

Brusc, o crampă ce-i fulgeră printre coaste o făcu să uite 
şi de sânge şi de pielea despicată. Strânse din dinţi. Exact 
acum nu se putea mişca. Cu siguranţă că ar fi răsturnat 
ciobul de pe etajeră. 

— Încetează - mârâi printre dinţii încleştaţi. Încetează, 
ticăloaso. Lasă-mă în pace! 

Rămase nemişcată. Dar crampa musculară ameninţa să i 
se caţăre dintre coaste de-a lungul braţului drept. Şi atunci? 


— Nu! gemu Jessie. Cară-te! Du-te-n pizda mă-tii de-aici! 

Aşteptă, cu toate că ştia foarte bine că nu îşi poate 
permite să aştepte. Ştiind, la fel de bine, că nu putea face 
nimic altceva. Aşteptă. Aşteptă şi ascultă cum stropi ai 
sângelui ei se preling pe podea. 

Nu mai e timp, Jessie! o repezi Ruth. Haide! 

De fapt, nu mai am noroc. Despre ce noroc vorbesc? Sunt 
nebună. N-am avut niciun pic de noroc de când a început 
tot coşmarul ăsta. 

Simţi cum crampa slăbeşte strânsoarea de menghină. 
Simţi într-adevăr, sau încercă să îşi închipuie că ar simţi aşa 
ceva. şi roti mâna în cătuşă şi urlă de durere când crampa 
îşi mai înfipse o dată colții în trupul ei. Totuşi, continuă şi îşi 
apăsă dosul încheieturii pe muchia tăioasă a ciobului. Pielea 
din interior era, deja, răsfrântă, ca o gură vineţie ce părea 
a-şi râde de ea. Crampa îi încreţea diafragma, ciobul îi tăia 
încheietura. Roti mâna în poziţia iniţială, împrăştiind 
asupra-i o ploaie de sânge. Ciobul folosit pentru această 
operaţie de front se rostogoli pe podea şi se sfărâmă. Lui 
Jessie nu-i mai păsa: ciobul îşi îndeplinise misiunea. Nu mai 
avea decât un singur, un unic obiectiv de atins. Şi anume: 
dacă brăţara metalică va continua să o ţină cu gelozie, în 
continuare, de mână; sau dacă sângele şi pielea jupuită o 
vor ajuta să scape. In cele din urmă. 

Crampa îi trecu, însă Jessie nu îi mai dădea atenţie, căci, 
acum, simţea întreaga forţă a propriei sale concentrări - îi 
ardea mintea, aidoma unei torţe - şi toată era îndreptată 


— 242 — 


asupra mâinii sale drepte. Şi-o examină, atentă, în lumina 
portocalie a apusului. Degetele îi erau acoperite cu un strat 
foarte gros de sânge închegat. Parcă un zugrav nebun îi 
mâzgălise antebraţul cu bale de vopsea roşie. Cătuşa de- 
abia se mai distingea din şuvoiul de sânge. Jessie îşi dădu 
seama că venise clipa. Trase mâna aşa cum făcuse şi 
înainte. Cătuşa alunecă... Alunecă mai mult... Reveni la loc. 
Fusese iarăşi blocată de osul proeminent al degetului mare. 

— NU! - urlă femeia, trăgând şi mai tare. REFUZ SA MOR 
AŞA! AUZI?! REFUZ SĂ MOR AŞA! 

Cătuşa îi sfâşie carnea şi Jessie fu convinsă că nu se va 
mai mişca nici măcar un milimetru, că va fi desfăcută de un 
politai care îi va pregăti cadavrul pentru medicul legist. Nu 
mai avea ce face, nicio putere pământească nu o mai putea 
face să se mişte şi nici îngerii din cer, nici mai marii iadului 
nu o mai puteau face să se mişte. 

Simti cum încheietura îi este lovită de fierbinţeala unui 
fulger; încheietura îi luă foc. Dar, uluitor, cătuşa începuse 
să se mişte. 

Se mişca deoarece se cojea şi pielea încheieturii. 
Tăietura circulară se lărgise, scoțând la iveală buchete 
firave de tendoane. 

Îmi cojesc pielea - gândi Jessie. Doamne, Dumnezeule, 
mi-o cojesc ca pe o portocală. 

— Dă-mi drumul! urlă către brăţara care o ţinea 
prizonieră. 

Nu-şi mai putea stăpâni furia. Cătuşa se personificase, 
dintr-odată, transformându-se într-o hidoşenie cu mulţi 
dinţi, un ţipar cu nouă ochi, o nevăstuică turbată. 

Brăţara alunecase mult mai mult decât înainte, dar 
refuza cu obstinaţie să depăşească cei câţiva milimetri 
rămaşi. Inelul din oţel, de-abia desluşit, cuprindea acum o 
încheietură jupuită de piele, dezvăluind o reţea lucioasă de 
tendoane, de culoarea prunelor coapte. Când tocmai se 
gândea dacă nu era, cumva, cazul să tragă, o ultimă dată, 
mâna şi, astfel, să scape din cătuşă, brăţara se poticni iar. 
Şi se opri. Definitiv. 

Fireşte că s-a poticnit! strigă Dovlecel. Uită-te! S-a 


— 243 — 


strâmbat! Dacă ai putea să-i redai forma inițială... 

Fără să se gândească la durerea ce va urma, Jessie trase 
iarăşi, folosindu-şi ultimele rămăşiţe de forţă. Pielea-i 
alunecă o dată cu brăţara. Ultimul obstacol rămăsese 
proeminenţa osoasă. Suficient. Jessie trase şi mai tare. 
Nimic. 

Asta este. Aşa trebuie să arate sfârşitul. 

Şi tocmai când era pe punctul de a-şi relaxa braţul, 
brăţara metalică alunecă peste osul care o împiedicase 
atâta vreme, zbură peste vârfurile degetelor şi se izbi de 
capătul patului. Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de 
secundă şi mintea lui Jessie nu reuşi să cuprindă realitatea: 
SE ÎNTÂMPLASE ÎNTR-ADEVĂR. Mâna-i nu mai semăna cu o 
mână, dar era mâna ei şi era liberă. 

Liberă. 

Privi brăţara goală, şiroind de sânge; îşi privi mâna 
schilodită şi începu să priceapă. 

Arată ca o pasăre care a intrat în motorul unui avion şi a 
fost scuipată pe partea cealaltă. Dar e liberă. Liberă. 

— Nu-mi vine să cred, gemu Jessie. Nu pot să cred, în 
pizda mă-sii! 

Lasă asta, Jessie. Trebuie să te grăbeşiti. 

Tresări, ca trezită brusc din somn. Să se grăbească? Da. 
Sigur. Habar nu avea cât sânge pierduse - poate o jumătate 
de litru - dar ştia că dacă mai sângera, va leşina şi drumul 
de la leşin la moarte va fi foarte scurt. 

Aşa ceva n-o să se întâmple. 

Vocea era aspră şi hotărâtă. Dar, de această dată, era 
vocea ei. Se simţi fericită. 

N-am trecut prin tot căcatul ăsta doar ca să reuşesc să 
mă ridic din pat şi apoi să mă prăbuşesc, leşinată, pe 
podea. 

Bine, dar picioarele... 

Halal încurajare! Deşi ştia foarte bine că, în ciuda 
eforturilor făcute pentru a le ţine în formă, ar fi fost o mare 
greşeală să se bazeze pe ele. S-ar putea să aibă cârcei. S-ar 
putea să nu-i poată susţine greutatea. Orice se putea 
întâmpla. Dar se zice că previziunea este mama 


— 244 — 


înţelepciunii. Auzise, de-a lungul vieţii, multe sfaturi, 
proverbe, vorbe de duh, însă niciunul dintre acestea nu o 
pregătise pentru încercarea prin care tocmai trecuse. Dar, 
bine, sigur, va avea multă grijă. 

Se rostogoli uşor pe partea stângă. Braţul drept i se târa 
în urmă, aidoma unei cozi de zmeu sau a unei ţevi de 
eşapament bătrâne şi bolnave. O durea înfiorător de tare. 
Dar şi mai tare o durea senzaţia că braţul său drept voia să 
divorţeze de restul trupului. Straniu însă durerea era 
învinsă de valul uriaş de speranţă şi triumf care o copleşise. 
Simţea, chiar, o bucurie fără margini pentru simplul fapt că 
reuşea să se rostogolească pe pat fără să fie oprită de 
cătuşe. 

O altă crampă musculară îi înnodă abdomenul, încercând 
să îi risipească buna dispoziţie, dar Jessie nici nu o luă în 
seamă. Să spună, oare, că ceea ce simţea era fericire? Nici 
vorbă. Cuvântul era mult prea blând. Extaz simţea. Extaz 
adevărat. Cel mai pur... 

Jessie! Marginea patului! Opreşte-te, pentru Dumnezeu! 

Nu semăna cu o margine de pat; semăna cu un capăt al 
lumii din hărţile desenate înainte de expediţia lui Columb. 

Dincolo s-ar putea să fie monştri şi vipere, gândi. 

Dincolo s-ar putea să te _ trezeşti cu mâna stângă 
fracturată. Opreşte-te, Jess! 

Dar trupul ei nu ascultă ordinul: continuă să se 
rostogolească şi Jessie de-abia a avut timp să îşi rotească 
încheietura stângă în cătuşe, înainte de a cădea din pat. 
Picioarele-i atinseră podeaua, însă geamătul lui Jessie nu 
era tocmai un geamăt de durere, cât unul de bucurie. 
Picioarele i se aflau iarăşi pe podea. Erau pe podea. 

Trebuie să mă ridic. Acum. Trebuie să mă ridic chiar 
acum. Altfel, o să mi se scurgă şi ultima picătură de sânge 
din trup. 

încercă să îşi fixeze bine picioarele pe duşumea. Şi mare 
i-a fost mirarea când şi-a dat seama că nu erau nici pe de 
parte atât de slăbite şi moi pe cât se aştepta. Dimpotrivă, 
păreau gata să treacă la treabă. Se ridică şi se trezi într-o 
poziţie în care, la un moment dat, crezuse că nu va mai sta 


— 245 — 


vreodată: în picioare, lângă patul ce-i fusese închisoare... 
Lângă patul ce-i fusese - aproape - sicriu. 

Un sentiment de recunoştinţă profundă încercă să pună 
stăpânire pe ea, dar îl respinse cu tot atât de multă 
hotărâre cu cât respinsese panica. Mai târziu, da, mai târziu 
va avea tot timpul din lume pentru a-şi manifesta 
recunoştinţa. Insă acum era imperios necesar să îşi 
amintească faptul că nu scăpase definitiv de patul ăsta 
blestemat şi că mai avea mult prea puţin timp ca să scape 
din capcană. Şi, cu toate că nu se simţea deloc slăbită, sau 
în pragul leşinului, era convinsă că dacă aşa ceva se va 
întâmpla, se va întâmpla brusc. Se vor arde siguranţele, se 
vor stinge toate luminile şi bezna o va învălui. 

Dar sentimentul că te sprijini pe propriile-ţi picioare - atât 
şi nimic mai mult - fusese vreodată atât de înălţător? Atât 
de minunat? 

— Nu, murmură Jessie, nu cred. 

Sprijinindu-şi braţul drept de piept, şi apăsând cu putere 
despicătura din interiorul încheieturii de sâni, Jessie se 
răsuci până ajunse cu fundul lipit de perete. Inspiră adânc 
şi îşi rugă din tot sufletul mâna dreaptă să o mai ajute încă 
o dată. 

Braţul se ridică tremurând şi scârţâind, aidoma braţului 
unei jucării mecanice vechi şi stricate, iar mâna se sprijini 
pe etajeră. Cele două degete moarte nu-i mai erau de 
niciun folos, dar reuşi să apuce etajera cu celelalte trei şi o 
rostogoli de pe consolă. Placa din lemn ateriză pe pat, chiar 
pe locul care purta întipărită, încă, forma trupului ei. 
Salteaua era mototolită, îmbibată de sudoare şi sânge. 
Când o privi, Jessie simţi că îi vine să vomite. Când o privi, 
Jessie se simţi furioasă. Când o privi, Jessie se simţi 
speriată. 

Işi ridică mâna dreaptă până în dreptul gurii şi încercă să 
scoată, cu dinţii, ciobul din degetul mare. Aşchia de sticlă 
alunecă între caninul şi un incisiv şi despică adânc gingia 
superioară. Gura i se umplu de sânge, sânge dulce-sărat. 
Nu-i mai păsa. | se întâmplaseră lucruri mult mai dureroase 
în ultimele minute. Trase iarăşi ciobul din degetul mare. ÎI 


— 246 — 


scoase şi îl scuipă pe pat, o dată cu sângele cald care îi 
umpluse gura. 

— Aşa, murmură. 

Incepu să îşi strecoare trupul între perete şi pat. Patul se 
deplasă de lângă perete mult mai uşor decât crezuse că va 
fi posibil. 

Când se întoarce roata norocului, se întoarce complet. Ti- 
ai tăiat gingia, Jess, dar încă nu ai călcat pe niciun ciob. Aşa 
că împinge mai departe patul, draga mea şi... 

Piciorul i se izbi de ceva. Privi în jos şi văzu că obstacolul 
era umărul durduliu al lui Gerald. Sângele ei îi stropi pieptul 
şi faţa. O picătură căzu într-un ochi holbat. Nu simţea niciun 
strop de milă, niciun strop de ură, niciun strop de dragoste. 
Simţea, în schimb, un soi de dispreţ faţă de sine, deoarece 
toate sentimentele nutrite de-a lungul anilor - acele 
sentimente aşa-zis „civilizate” - s-au dovedit a fi nimic 
altceva decât zugrăveala scorojită a unui cinematograf de 
mahala în comparaţie cu instinctul de supravieţuire, care 
(în cazul ei, cel puţin) a fost dominator, profund şi brutal ca 
o lamă de buldozer. 

— La o parte, Gerald, spuse şi îl lovi. 

(Nu voi să recunoască satisfacția produsă de acest gest, 
chiar dacă îi încălzea sufletul). 

Gerald refuză să se mişte. Era şi foarte greu. Doar 
muştele se învălmăşiră deasupra burţii lui. Atât. 

— Mi se rupe! se rățoi Jessie. 

Incepu să împingă iarăşi patul. Reuşi să păşească peste 
Gerald cu piciorul drept, dar îl călcă chiar pe abdomen cu 
cel stâng. Gura căscată a cadavrului emise un râgâit al 
cărui miros îţi întorcea stomacul pe dos. 

— Spune „pardon”, Gerald - mormăi; şi trecu pe lângă el 
fără să îl mai privească. 

Trebuia să ajungă la măsuţă. La măsuţa pe care se aflau 
cheile de la cătuşe. 

Roiul de muşte se reorganiză şi îşi reluă activitatea. 
Toată lumea avea foarte multă treabă. Şi nu prea mai era 
timp. 


— 247 — 


32 


Cel mai mult se temuse de faptul că piciorul patului se va 
bloca fie în uşa de la baie, fie în colţul camerei, ceea ce ar fi 
obligat-o să încerce să îl strecoare prin spaţiul mult prea 
mic aşa cum încerci - în zadar - să strecori un camion în 
spaţiul de parcare al unui Fiat. Dar patul ocoli obstacolele 
cu multă graţie. O singură dată îi corectă alunecarea pe 
podeaua ceruită, pentru a reuşi să îl aducă cât mai aproape 
de măsuţa pe care se aflau cheile de la cătuşe. Şi exact 
atunci o cuprinse ameteala. Se sprijini de capătul patului, 
aidoma unei femei atât de bete încât nu se mai poate ţine 
pe picioare. Poate că întunecare a minţii era sintagma ce-i 
descria mai bine starea. Sentimentul predominant era cel 
de pierdere - nu numai pierdere a raţiunii şi a voinţei, ci şi 
pierdere a capacităţii senzoriale. O fracțiune de secundă, cu 
minţile rătăcite, avu senzaţia că timpul se transformase 
într-o praştie şi o aruncase într-un loc ce nu era nici Dark 
Score, nici Kashwakamak. Un cu totul alt loc, o insulă dintr- 
un ocean, nu malul unui lac. În nări simţea mirosul sărat al 
apei marine. Dispăruse duhoarea coclită a lacului încălzit de 
o vară mult prea toridă. Totuşi, era, din nou, ziua eclipsei. 
Eclipsa rămăsese. Se ascunsese în tufele cu mure ca să 
scape de alt bărbat, de alt Tătic, ce voia să îi facă mult mai 
multe decât doar să îşi scuipe sperma pe chiloţii ei. Şi, 
acum, acesta se afla pe fundul fântânii. 

Senzaţia de déjà-vu se scurse peste ea ca o apă 
murdară. 

Doamne, Dumnezeule, ce-i asta? 

Nu primi însă niciun răspuns, ci în faţa ochilor continuă să 
i se desfăşoare imaginea aceea ciudată la care nu se mai 
gândise de când îşi schimbase hainele în ziua eclipsei: o 
femeie slăbănoagă, îmbrăcată într-o rochie de casă, cu 
părul negru strâns într-un coc şi cu un morman de bucăţi de 
pânză albă lângă ea. 

Ho! Ajunge! - îşi spuse Jessie, agăţându-se de pat cu 
mâna schilodită şi încercând să îşi păstreze echilibrul. 


SE e 


Nu te lăsa, Jessie, nu te lăsa. Nu contează nici femeia, nu 
contează nici mirosurile, nu contează nici întunericul. Tine- 
te tare şi întunericul va dispărea. 

Se ţinu tare. Şi întunericul dispăru. Începu să se 
estompeze şi imaginea femeii care stătea îngenuncheată 
lângă maldărul de lenjerie. Dormitorul se lumină iarăşi, în 
culorile blânde ale crepusculului de toamnă. Întunericul 
plecase, dar îi lăsase un ţiuit în urechi. Îşi privi picioarele; 
erau pline de sânge. Sânge pretutindeni. Mergea prin 
sânge. Lăsa urme de sânge pe duşumea. 

Trece timpul, Jessie. 

Ştia. 

Incepu să împingă, din nou, patul. Parcă i-a fost mai greu 
de data aceasta, însă reuşi în cele din urmă. Două minute 
mai târziu, se afla lângă măsuţa pe care o privise, 
neajutorată şi lipsită de speranţă, atât de multă vreme, din 
capătul celălalt al camerei. Buzele i se crâmpoţiră într-un 
surâs uscat. 

Parcă toată viața aş fi visat să văd piramidele. Şi acum, 
când mă aflu chiar lângă ele, nu-mi vine să cred că este 
adevărat. E ca un alt vis, dar un vis real pentru că mă 
mănâncă nasul. 

Pe măsuţă era aruncată cravata lui Gerald, cu nodul 
nedesfăcut. Foarte rar se întâmpla ca visele să îţi ofere 
asemenea detalii. Şi, lângă cravată, se aflau două chei 
micuţe. Cheile cătuşelor. 

Jessie îşi examină mâna dreaptă. Cele două degete 
moarte nu aveau cum să îi fie de vreun folos. Oare cât de 
mult îşi lezase nervii? Lasă asta. La asta o să mă gândesc 
mai târziu. Cele mai importante elemente în acţiunea pe 
care urma să o întreprindă erau celelalte trei degete - mai 
ales cel mare. Tremurau, ca şi cum ar fi plâns decesul 
fraţilor lor, dar încă mai răspundeau la comenzi. 

— Trebuie să vă opriţi din tremurat, le spuse Jessie. 

— După ce ne terminăm treaba puteţi face ce vreţi. Dar 
acum trebuie să mă ajutaţi. Trebuie. 

Da. Aşa. Căci numai gândul că ar putea scăpa cheile din 
mână şi acestea s-ar putea rostogoli sub măsuţă, după ce 


== 


ajunsese atât de departe, era suficient să o trimită la 
balamuc, îmbrăcată în cămaşă de forţă. Işi privi sever 
degetele. Nu se opriseră complet din tremurat, dar parcă se 
mai liniştiseră. 

— Bine - şopti - nu ştiu ce va ieşi din toată povestea 
asta, dar vom afla în curând. 

În toată nenorocirea exista şi o rază de speranţă. Erau 
două chei. Şi erau identice. Deci, avea două şanse. Nu era 
nimic straniu în faptul că Gerald le adusese pe amândouă, 
căci Gerald era o persoană meticuloasă, căreia îi plăcea ca 
totul să fie planificat în cel mai mic detaliu. Gerald detesta 
imprevizibilul. Dar tocmai imprevizibilul îi venise de hac, 
deoarece nu îşi plănuise infarctul. Drept pentru care Gerald 
nu mai era meticulos. Era mort. Pur şi simplu. Mort. 

— Papa pentru căţel, mormăi Jessie, fără să îşi dea 
seama că vorbeşte cu glas tare. 

— Gerald, marele bărbat, dar cățelul l-a păpat. Aşa-i 
Ruth? Aşa-i, Dovlecel? 

Prinse una dintre cheiţe între degetul mare şi arătătorul 
mâinii cuprinse de flăcări. Când atinse metalul, avu iarăşi 
senzaţia că totul nu este altceva decât un vis. O ridică, o 
privi, apoi privi brăţara care-i ţinea prizonieră mâna stângă. 
Ca să o descui, trebuia doar să introduci cheia în 
încuietoare şi apoi să o roteşti puţin. 

Îndreptă cheia înspre încuietoare, dar un nou val de 
întuneric îi inundă mintea. Se clătină pe picioare, iar mâna-i 
începu iarăşi să tremure. 

— Încetează! urlă şi, cu disperarea celui ce se îneacă, 
împinse cheia în încuietoare. 

— Încetează!... 

Cheia se lovi de metalul brăţării, îi alunecă în degetele 
pline de sânge, se unse - am putea spune - şi îi scăpă din 
strânsoare, căzând pe podea. Acum îi mai rămăsese doar o 
cheie. Dacă o scăpa şi pe asta... 

N-ai s-o scapi, şopti Dovlecel. Jur că n-ai s-o scapi. Pune 
mâna pe ea înainte de a-ti pierde curajul. Haide! 

Îşi ridică mâna în dreptul ochilor. Privi atentă degetele-i 
sângerânde. Parcă nu mai tremurau atât de tare; dar, 


— 250 — 


oricum, nu-şi putea permite să mai aştepte. Îi era teamă că 
va leşina cât de curând. 

Întinse mâna şi... Aproape răsturnă de pe măsuţă unica 
speranţă rămasă. Amorţeala era de vină. Ticăloasa, 
blestemata amorţeală care nu voia să îi lase degetele în 
pace. Inspiră adânc. Îşi ţinu respiraţia. Strânse pumnul şi 
strânse din dinţi, căci durerea era copleşitoare. Apoi expiră, 
şuierând prelung. Parcă se simţea ceva mai bine. Acum 
trase uşor cheia înspre ea. 

Dacă o scapi, Jessie... se jelui Supusa. Dacă o scapi şi pe- 
asta, of, Doamne, Dumnezeule. 

— Tacă-ţi fleanca, Supuso, spuse Jessie. 

Prinse cheia şi, încercând să nu se gândească la ce s-ar 
întâmpla dacă ar da greş, o ridică şi o îndreptă înspre 
brăţara metalică. Trăi câteva secunde de coşmar când în 
faţa ochilor îi dansau două încuietori... Apoi patru. Inchise 
ochii; inspiră, iarăşi, adânc, apoi îi deschise. Acum vedea o 
singură încuietoare. Exact aşa cum trebuia să vadă. 
Introduse cheia în locaşul ei, înainte ca privirea-i să înceapă 
iarăşi să îi joace feste. 

— Aşa... ia să vedem acum. 

Învârti cheiţa în sensul acelor de ceasornic. Nimic. Panica 
îi apucă gâtul cu mâini de gheaţă. Dar îşi aminti imediat că 
se descuie înspre stânga şi se încuie înspre dreapta. 

— Uşor la stânga, murmură Jessie şi încercă să rotească 
cheiţa în sens opus mişcării acelor de ceas. 

Nu îşi dădu seama că brăţara se descuiase. A crezut că 
sunetul pe care îl auzise fusese făcut de cheia sfărâmată în 
interiorul încuietorii şi urlă disperată, împroşcând cu sânge 
pereţii, patul şi podeaua. Ba chiar şi cravata cea roşie a lui 
Gerald. Roşu de sânge peste roşu de mătase. Apoi observă 
că brăţara era desfăcută şi înţelese că reuşise - că, într-un 
mod absolut miraculos - reuşise. 

Jessie Burlingame îşi trase mâna stângă, puţin umflată în 
jurul încheieturii, dar în rest, în stare bună, din cătuşă. Şi, 
cu o expresie de adâncă şi uluită evlavie, îşi ridică ambele 
mâini în dreptul ochilor. Se uită la cea stângă. Apoi la cea 
dreaptă. Mâna stângă. Mâna dreaptă. Nu conta că dreapta 


— 251 — 


era plină de sânge. Deocamdată voia să aibă certitudinea 
că era, cu adevărat, liberă. 

Îşi tot privi mâinile preţ de vreo treizeci de secunde. 
Mâna stângă. Mâna dreaptă. Stânga. Dreapta. In cele din 
urmă, îşi dădu capul pe spate, inspiră adânc, şi scoase un 
urlet răsunător: bucurie-durere, triumf-disperare. Valul de 
întuneric, uriaş, otrăvit, bătu iarăşi la malul fiinţei ei. Nu-l 
luă în seamă şi continuă să urle. | se părea că nu are de 
ales: ori urlă, ori moare. Nebunie emana acest urlet. Dar 
nebunia pleca. Victoria îi rămase. Ascuns în pădure, fostul 
Prinţ îşi ridică botul şi privi neliniştit înspre casă. 

Parcă nu-şi mai putea dezlipi privirea de la mâini. Parcă 
nu se mai putea opri din urlat. Niciodată, niciodată în viaţa 
ei, nu se simţise aşa cum se simţea acum şi un gând ridicol 
îi trecu prin mintea-i care se zvârcolea în delirul succesului: 

Dacă orgasmul ar fi măcar pe jumătate la fel de bun ca 
ceea ce simt eu acum, oamenii s-ar regula la fiecare colț de 
stradă. Pur şi simplu, n-ar putea să se abțină. 

Apoi îşi pierdu respiraţia. Ameţi. Se clătină. Se agăţă de 
capătul patului, dar era prea târziu. Işi pierdu echilibrul şi 
se prăbuşi pe podeaua dormitorului. În cădere, Jessie 
înţelese că, de fapt, o parte din ea se aşteptase ca lanţurile 
cătuşelor să o ţină în loc. Ce caraghios. 

Îşi lovi rana deschisă din interiorul încheieturii drepte. 
Durerea îi aprinse braţul aşa cum se aprind luminile în 
uriaşul brad de Crăciun din New York. Şi, acum, urlă doar 
de durere. Simţi că e pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. 
Deschise brusc ochii şi se trezi faţă în faţă cu ce mai 
rămăsese din chipul sfâşiat al fostului, al decedatului, al 
ticălosului ei soţ. Gerald o privea cu o expresie sticloasă de 
uluire şi autocompătimire nesfârşită: Mu mie trebuia să mi 
se întâmple asta. Eu sunt un mare avocat. Am şi numele 
scris pe uşa biroului. 

Musca, ce îşi făcuse rondul pe buza superioară a lui 
Gerald, intră, acum, într-una dintre nările cadavrului. 
Scârbită, Jessie întoarse repede capul. Se lovi de parchet şi 
văzu stele verzi. Când deschise iarăşi ochii, privi capătul 
patului de pe care se scurgeau pârâiaşe de sânge. Părea 


— 252 — 


atât de sus, atât de departe. 

Ridică-te, Jess! 

Dovlecel. Ţipa ca nebuna. Cu tot chipul ei drăgălaş şi 
dulce, fetiţa asta era, uneori, al dracului de tare. 

— Nu e a dracului - şopti, închizând ochii. 

Buzele i se unduiră în surâsul cald al amintirii. 

— E roata care scârţâie. 

Ridică-te, în pizda mă-tii! 

Nu pot. Trebuie să mă odihnesc puțin. 

Dacă nu te ridici chiar acum, o să te odihneşti pe vecie! 
Mişcă-ți curu’! 

De-abia acum reacţionă: 

— De când vorbeşti aşa urât, mimoză mică? 

încercă să se ridice. Dar îşi dădu imediat seama că, cel 
puţin pentru moment, aceasta era o idee proastă. In plus, 
n-ar fi rezolvat nimic ridicându-se, deoarece trebuia să 
ajungă la baie, iar piciorul patului bloca uşa. 

Jessie se strecură sub pat, deplasându-se cu mişcări line, 
graţioase, de înotător. Ajunse în baia cufundată în umbre şi 
nările i se umplură cu un miros nou: miros întunecat, miros 
igrasios de apă. Apă picurând din robinetele căzii, apă 
picurând din duş, apă picurând din robinetele chiuvetei. 
Simţea chiar izul unui prosop jilav aruncat în coşul cu rufe 
murdare. Apă. Apă. Pretutindeni numai apă. Apă ce-i va 
ostoi setea. Gâtul uscat i se contractă într-un țipăt mut de 
nerăbdare şi Jessie îşi dădu seama că, de fapt, chiar atingea 
apa - o băltoacă formată sub sifonul neetanşat al chiuvetei, 
la care instalatorul părea a nu fi în stare să ajungă, 
indiferent de câte ori i se ceruse să îl repare. Gâfâind, Jessie 
se târi mai aproape de băltoacă. ŞI... începu să lingă 
linoleumul. Nici cele mai minunate versuri scrise vreodată 
nu ar fi reuşit să descrie gustul apei... Atingerea mătăsoasă 
a apei pe buzele crăpate până la sânge... Dulceaţa apei pe 
limba transformată într-un ghemotoc de sârmă ghimpată. 
Nimic nu ar fi putut întrece senzualitatea acestor clipe. 

Dar nu era îndeajuns. Parfumul încântător al apei o 
înconjura din toate părţile, însă băltoaca de sub chiuvetă 
secase. lar setea nu i se potolise. Dimpotrivă: de-abia acum 


— 253 — 


i se stârnise cu toată forţa. Parfumul acesta, parfumul de 
izvoare răcoroase şi de fântâni adânci, reuşi ceea ce 
Dovlecel nu fusese în stare să facă: Jessie se ridică în 
picioare. 

Se apucă de marginea chiuvetei. O femeie de vreo opt 
sute de ani o privea din oglindă. Deschise robinetul de apă 
rece. Şi din el ţâşni apă proaspătă - apă cât să te îneci în 
ea. Încercă să îşi urle din nou triumful, însă nu reuşi decât 
să ofteze din adâncul sufletului. Se aplecă peste chiuvetă şi 
pătrunse în parfumul de apă proaspătă. Simţi şi izul de 
cocleală, care o bântuise toţi anii aceştia trecuţi din ziua 
eclipsei. Dar nu-i mai păsa. Alungase toţi monştrii. Acesta 
nu mai era, acum, mirosul spaimei şi al ruşinii, ci devenise 
parfumul vieţii. Bău. Şi tot bău, până când o crampă - 
nedureroasă, de data aceasta - o făcu să vomite toată apa 
înghițită. Respiră adânc de câteva ori şi bău din nou. 

Acum, apa îi rămase în stomac. 


— 254 — 


33 


Apa o făcu să îşi revină. Şi când, în cele din urmă, închise 
robinetul şi se privi în oglindă, constată că arată ca o copie, 
destul de corectă, a unei fiinţe omeneşti - slăbită, rănită, 
tremurând din toate încheieturile... Dar în viaţă şi 
conştientă. Îi trecu prin minte că niciodată nu va mai simţi 
ceva atât de minunat ca primele înghiţituri de apă 
proaspătă. Nici măcar primul orgasm nu-i produsese o stare 
de atât de profundă satisfacţie. In ambele cazuri raţiunea 
fusese complet înlăturată de cel mai pur extaz. Nu voi uita 
niciodată clipele astea, îşi spuse, ştiind că deja le uitase, 
aşa cum uitase şi valurile de miere ale primului orgasm. Ca 
şi cum trupu-i ar fi respins amintirea... Sau ar fi refuzat să 
îşi asume responsabilitatea păstrării ei. 

Lasă astea acum, Jessie. Trebuie să te grăbeşti! 

Ce-ar fi să mă laşi în pace? 

încheietura rănită nu-i mai zvâcnea. Dar în schimb, din 
ea se scurgeau şuvoaie de sânge. Patul, reflectat în oglinda 
de la baie, era o piesă de decor dintr-un film de groază, cu 
salteaua mustind de sânge. Citise undeva că oamenii pot 
pierde o mare cantitate de sânge, fără ca acest fapt să îi 
afecteze în vreun fel. Insă, atunci când îi cuprindea 
ameţeala, totul se sfârşea brusc. Trebuia să se panseze. 

Deschise dulăpiorul cu medicamente, privi cutia cu fâşii 
de leucoplast şi izbucni în hohote amare de râs. In spatele 
sticlelor cu colonie şi after-shave se afla un pachet cu 
tampoane „Always”. Răsturnă sticlele cu parfum când 
scoase tampoanele şi aerul se umplu cu un amestec greţos 
de arome. Desfăcu un tampon pe care şi-l înfăşură, apoi, în 
jurul încheieturii. Semăna cu o brățară albă şi foarte groasă, 
pe care înfloriră imediat flori de mac. 

Cine oare ar fi crezut că soția avocatului are atâta sânge 
- hohotele amare de râs o sugrumară din nou. 

Cu mâna stângă, luă o rolă de leucoplast de pe raftul de 
sus al dulăpiorului. Mâna dreaptă nu mai era în stare decât 
să sângereze şi să urle de durere. Cu toate acestea, simţea 


— 255 — 


o dragoste profundă faţă de ea. Şi, de ce nu? O ajutase 
când nu mai avea nicio speranţă. 

N-a fost doar mâna, Jessie - spuse Dovlecel. Am fost 
TOATE. Ştii asta. 

Da. Ştia. 

Cu mişcări neîndemânatice, reuşi să fixeze cu leucoplast 
tamponul pe încheietură. Sfâşie cu dinţii banda lipicioasă. 
Ezită o clipă, apoi improviză un soi de garou din aceeaşi 
bandă adezivă chiar sub cotul braţului drept. 

Când puse rola pe raft, observă un flacon verde cu 
pastile de Excedrin. Îşi folosi dinţii pentru a smulge capacul 
din plastic alb. Mirosul aspirinelor era acru, pătrunzător, 
uşor oţeţit. 

Nu cred că-i o idee bună - răsună vocea speriată a 
Supusei Burlingame. Aspirina e  vasodilatatoare şi 
încetineşte inchegarea sângelui. 

Avea dreptate, dar nervii răzuiţi de pe spatele mâinii 
drepte zbierau ca sirena unei maşini de pompieri. Trebuia 
să îi potolească în vreun fel, înainte ca durerea să o facă să 
se rostogolească, gemând, pe duşumea. Luă două pastile, 
şovăi puţin, şi mai luă încă două. Deschise iarăşi robinetul 
şi le înghiţi. Îşi privi bandajul improvizat. Era complet roşu. 
Când îl va scoate şi îl va stoarce, din el vor curge valuri de 
sânge, ca o apă fierbinte şi roşie. Cumplită imagine... Şi 
părea că nu şi-o mai poate alunga din minte. 

Nu faci decât să-ți înrăutățeşti situaţia şi... - o dojeni 
Supusa. 

Of! mai lasă-mă, dracului, în pace! - răspunse vocea lui 
Ruth. Dacă mor acum pentru că am pierdut prea mult 
sânge, cum o să dau vina pe patru aspirine amărâte după 
ce aproape mi-am scalpat mâna ca să mă pot da jos din 
pat? E ilogic! 

Chiar aşa. Totul părea ilogic acum. Doar că „ilogic” nu 
era cuvântul cel mai potrivit. Cuvântul potrivit era... 

— Supra-ilogic, murmură Jessie. 

Da. Ăsta era cuvântul. Jessie se întoarse înspre uşa băii. 
Panica o cuprinse. Partea creierului care îi supraveghea 
echilibrul îi raportă că începuse să se învârtă şi să se tot 


— 256 — 


învârtă pe loc, fără să îşi găsească direcţia. Se sperie şi mai 
tare când i se păru că lumina căpătase o calitate palpabilă - 
aidoma unei piei galbene de şarpe care se încolăcea în juru- 
i. Particulele aurii de praf erau fragmente de diamant. Işi 
auzea bătăile inimii, inspira mirosul de sânge şi apă. 

Acum o să leşin. 

Nu, Jess. Nu-ţi poți permite să leşini. 

Corect. Dar era sigură că asta se va întâmpla. N-avea ce 
face. 

Ba da. Şi ştii ce anume. 

Îşi privi mâna jupuită. O ridică. Numai durerea pe care o 
va simţi când mâna se va izbi de colţul dulăpiorului o va 
putea scoate din starea aceasta. Işi încleştă maxilarele. Se 
pregăti... Lăsă mâna jos. Nu putea. Pur şi simplu nu putea. 
Era prea mult. Era o durere în plus şi nu mai putea suporta. 

Atunci, mişcă-te. 

Nici asta nu pot să fac. 

Nu putea spune că se simţea obosită. Era mult mai mult 
decât atât. Parcă ar fi inhalat cel mai pur drog adus de 
Cartelul Cali. Nu-şi dorea nimic altceva decât să rămână 
aici, să urmărească dansul prafului diamantin, să mai guste 
din apa proaspătă. Spaima o copleşi: 

— Doamne. Doamne, Dumnezeule. 

Trebuie să ieşi din baie, Jessie. TREBUIE. Asta ai de făcut 
acum. Şi cred că ar fi mai bine să încerci să te cateri pe pat, 
căci nu cred că vei mai reuşi să treci pe sub el. 

Dar... Dar pe pat e un pahar spart. Dacă mă tai? 

Vocea lui Ruth îi sfredeli timpanele ca un burghiu: 

Ţi-ai jupuit aproape toată mâna dreaptă. Ce mai 
contează dacă te mai tai? Țuca, ia gândeşte-te cum ar fi să 
mori în baie cu un tampon pentru pizdă pus pe încheietură 
şi cu un rânjet tâmp pe față? Cum ar fi? Mişcă-te, idioato! 

Cu mare grijă, reuşi să ajungă în uşa băii. Se opri o clipă, 
clătinându-se ameţită şi orbită de lumina soarelui, aidoma 
unei persoane care îşi petrecuse toată ziua în bezna unei 
săli de cinematograf. Încă un pas şovăitor şi ajunse lângă 
pat. Îşi sprijini genunchiul stâng pe salteaua îmbibată cu 
sânge şi apucă strâns un stâlp al patului, pentru a-şi păstra 


— 257 — 


echilibrul. Se urcă pe pat. Nu-i trecuse prin minte că va 
simţi atâta groază şi atâta scârbă. Niciodată nu va mai 
putea dormi în patul acesta aşa cum niciodată nu îşi va 
putea închipui că va dormi în propriul său sicriu. 

Nu trebuie să te imprieteneşti cu el, Jessie. Trebuie doar 
să treci peste el. 

Şi reuşi; evitând etajera şi cioburile paharului. De fiecare 
dată când privirea i se oprea asupra cătuşelor care atârnau 
de căpătâiul patului o brățară deschisă; cealaltă plină de 
sânge, sângele e; - o sufocau suspine de greață şi 
disperare. Cătuşele i se păreau vii. Vii şi înfometate. 

Ajunse la capătul patului, se rostogoli pe burtă şi îşi 
cobori picioarele pe podea. Panica o cuprinse iarăşi la 
gândul că nu va avea suficientă putere să se ridice, că va 
zăcea acolo până când va leşina şi se va prăbuşi pe 
duşumea. Inspiră adânc şi se împinse în mâna stângă. 
Acum era în picioare. Se clătina şi mai tare acum - ca un 
marinar beat muci - dar era în picioare. Slavă Domnului! Un 
alt val de întuneric îi acoperi mintea, aidoma unei eclipse. 

Fără să vadă nimic în jur, clătinându-se din ce în ce mai 
tare, gândi: 

Te rog, Dumnezeul meu, ajută-mă să nu leşin. Te rog, 
Doamne. Te rog. 

Intr-un sfârşit, camera începu să se lumineze. Eclipsa 
trecuse. Jessie se îndreptă, încet, înspre măsuţa pe care se 
afla telefonul. Pentru a reuşi să îşi menţină echilibrul, îşi 
ţinea mâna stângă uşor ridicată. Receptorul i se păru la fel 
de greu ca un volum din Enciclopedia Britannica. Îl duse la 
ureche. Niciun sunet. Nimic. Absolut nimic. Telefonul era 
mort. Nu se miră. Dar o întrebare nu-i dădea pace: oare 
fusese Gerald cel care deconectase telefonul, aşa cum 
obişnuia când veneau aici; sau musafirul ei de azi-noapte 
tăiase cablul? 

— Nu, n-a fost Gerald - se bâlbâi femeia. L-aş fi văzut. 

Apoi îşi dădu seama că nu fusese obligatoriu să vadă ce 
anume făcuse Gerald când ajunseseră la casa de vacanţă, 
deoarece ea se dusese direct la baie. Gerald ar fi putut 
foarte bine să deconecteze telefonul în timpul acela. 


— 258 — 


Nu, draga mea - spuse Supusa. Telefonul e conectat. 
Gerald nu a umblat la el. Nu funcţionează, pentru că cel 
care a fost aici noaptea trecută i-a tăiat cablul. 

N-o mai asculta! se supără Ruth. Se cacă pe ea de frică. 
Gerald a deconectat telefonul şi firul s-a agăţat de un picior 
al scaunului. De altfel, e uşor să-ți dai seama, nu? 

Sigur. Trebuia doar să dea scaunul la o parte şi să se uite 
în spatele lui. Şi, dacă ştecherul era scos din priză, să îl 
bage la loc. 

Și dacă, după toate astea, telefonul tot n-o să 
funcționeze? Atunci ce-o să mai zici? întrebă Supusa. 

Ruth: 

Termină cu tâmpeniile. Ai nevoie de ajutor. Şi ai nevoie 
de ajutor al dracului de repede. 

Şi asta era adevărat. Dar numai gândul că ar trebui să 
tragă scaunul o epuiză. Putea s-o facă, sigur. Putuse să 
împingă patul, care era mult, mult mai greu. Nu era vorba 
de scaun. Greu era gândul de a mai face încă un efort. Şi, 
apoi, ar fi trebuit să se aşeze în genunchi, să se târască în 
colţul plin de praf din spatele măsuţei ca să găsească priza. 

Eşti nebună, tuca! strigă, speriată, Ruth. Nu ai de ales! 
Credeam că, în cele din urmă, am căzut toate de acord 
asupra unui lucru esențial: ai nevoie de ajutor. Şi ai nevoie 
de ajutor re... A 

Jessie o plesni, cu palma gândului, peste gură. Tare. In 
loc să tragă scaunul, se aplecă peste el, îşi luă fusta şi şi-o 
puse cu mare grijă. Stropi de sânge pictară pe materialul 
fustei un tablou suprarealist. Jessie nici nu observă. Incerca 
să amuţească larma vocilor mânioase sau uluite care îi 
tocau mărunt nervii. Şi, de fapt, cum ajunseseră toate 
vocile astea în mintea ei? Când i se transformase mintea 
într-un hotel supraaglomerat? In plus, toate vocile astea îşi 
manifestau, în diferite moduri, neîncrederea în intenţiile ei. 
Dar lui Jessie nu-i păsa absolut deloc. Era vorba despre 
viaţa ei. Viaţa ei era în joc. Viaţa ei. 

Işi puse şi bluza, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru 
vremea caldă de afară. Nu ar fi putut să poarte o mânecă 
lungă peste încheietura jupuită. 


— 259 — 


Mă gândesc să încerc să plec de-aici cu maşina - 
comunică ea vocilor. Ceea ce e o tâmpenie, când cea mai 
bună soluție ar fi să imping scaunul şi să bag telefonul în 
priză. Am pierdut prea mult sânge şi am luat-o razna. Asta 
e! 

Sigur că da. Numai că nu era vorba despre scaun şi nici 
despre echipajul de poliţie care ar fi găsit-o în aceeaşi 
încăpere cu cadavrul gol şi morfolit al soţului ei. Jessie era 
convinsă că va pleca cu maşina chiar dacă telefonul ar fi 
funcţionat şi ea ar fi chemat în ajutor toate echipajele de 
poliţie şi ambulanţele din zonă. Căci telefonul nu avea 
absolut nicio importanţă. Absolut niciuna. Ceea ce era cu 
adevărat important era... 

„„Că trebuie să mă car dracului de aici chiar acum. 

Se cutremură: 

Pentru că acel cineva o să vină iarăşi. 

Corect: problema nu era nici Gerald, nici scaunul, nici 
poliţiştii care vor descoperi scena aceasta de coşmar, nici 
telefonul. Problema era cowboy-ul cosmic, vechiul ei 
prieten: doctorul Blestem. Şi acesta era motivul pentru care 
se grăbea să se îmbrace, împroşcând toate lucrurile din jur 
cu sânge, în loc să încerce să restabilească o modalitate de 
comunicare cu lumea de afară. Cu lumea reală; căci 
străinul se afla foarte aproape. Era convinsă de asta. 
Creatura  adâncurilor de  smoală aştepta căderea 
întunericului, iar întunericul se grăbea să vină. Dacă ar 
leşina, încercând să împingă scaunul sau să se aplece până 
la priza telefonului, s-ar putea să se afle aici la sosirea 
oaspetelui cu valiza plină cu oase. Mai rău: s-ar putea să fie 
încă în viaţă. 

Şi, în plus, musafirul ei tăiase cablul telefonului. Inima ei 
era sigură că aşa se întâmplase. Aşa că ce rost avea să 
ajungă până la priză? 

De fapt, care-i problema? Vreau să ajung cu maşina până 
la şosea. Trebuie să fie o joacă de copil, în comparație cu 
operația chirurgicală pe care mi-am făcut-o cu ciobul 
paharului şi în comparaţie cu faptul că, deşi am pierdut, 
probabil, jumătate de litru de sânge, am reuşit să împing un 


— 260 — 


pat dublu de-a lungul dormitorului. 

Mercedesul e o maşină bună şi drumul până la şosea e 
drept. O să merg cu 20 de kilometri pe oră şi, odată ajunsă 
pe autostradă, dacă mă voi simţi prea slăbită, o să opresc, 
o să aprind luminile de avarie şi o să claxonez până când va 
veni cineva să mă ajute. N-am de ce să nu reuşesc. In plus, 
maşina se poate încuia pe dinăuntru. Se poate încuia şi 
creatura nu va putea să intre peste mine. 

Creatura - încercă Ruth să îşi bată joc de ea. Fără succes, 
însă. Până şi vocea lui Ruth era înfricoşată. 

Chiar aşa - îi replică Jessie. Nu-mi spuneai tot timpul să 
încetez să raţionez atâta şi să-mi ascult instinctele? Şi ştii, 
Ruth, ce-mi spun instinctele acum? Imi spun că Mercedesul 
e singura mea şansă. Şi, dacă ţi se pare nostim, n-ai decât 
să râzi până plesneşti. Orice-ai spune, eu m-am hotărât. 

Se pare că lui Ruth nu-i venea să râdă. Ruth tăcuse. 

Gerald mi-a dat cheile de la maşină ca să-şi poată lua 
servieta. Aşa s-a întâmplat. Chiar aşa. Te rog, Doamne, 
Dumnezeul meu, fă să îmi amintesc exact cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Îşi strecură mâna în buzunarul stâng al fustei şi nu găsi 
decât două batiste din hârtie. Uşor, cu mâna dreaptă, pipăi 
şi celălalt buzunar şi scoase un oftat de uşurare. Erau acolo. 
Cheile maşinii şi brelocul pe care i-l dăruise Gerald la ultima 
ei aniversare. Pe breloc erau inscripţionate cuvintele: CE 
SEXY EŞTI! Ei bine, Jessie era de părere că niciodată nu se 
simţise mai puţin sexy decât în aceste momente. Şi ce 
dacă? Nu-i păsa absolut deloc. Avea cheile şi asta conta. 
Cheile erau paşaportul ei. 

Pantofii erau sub măsuţă, dar femeia îşi spuse că nu 
merită să facă efortul de a încerca să se încalţe. Era 
suficient de îmbrăcată. 

Porni, cu paşi şovăitori, de bolnav, înspre uşa de la 
intrare, îşi spuse că ar putea, totuşi, să încerce telefonul din 
hol. 

De-abia depăşise patul, când lumina zilei scăzu pe 
neaşteptate. Ca şi cum razele soarelui erau conectate la un 
circuit variabil şi cineva apăsase întrerupătorul. 


— 261 — 


O, nu! Nu acum! se rugă Jessie. Te implor, nu-ți bate joc 
de mine. 

Dar lumina se topea şi mai mult în întuneric, iar Jessie îşi 
dădu seama, îngrozită, că se clatină iarăşi pe picioare. 
Bâjbâi după ceva care să o ajute să îşi recapete echilibrul. 
Şi, în loc să apuce tăblia patului, se agăţă de cătuşele 
însângerate din care de-abia scăpase. 

Fragmente de gând incoerent îi fulgerau prin minte: 

20 iulie 1963. 5,42 după-amiaza. Eclipsă totală. De unde 
să iau un martor? 

Nările i se umplură de miros de sudoare, miros de 
spermă şi de aroma coloniei folosite de tatăl ei. Îi venea să 
vomite, dar nu avea putere. După încă doi paşi şovăitori, se 
prăbuşi pe salteaua îmbibată cu sânge. Ochii îi erau 
deschişi şi clipeau. În rest însă, părea o femeie înecată, 
aruncată de valuri negre pe o plajă pustie. 


— 262 — 


34 


Când îşi reveni, îşi spuse că întunericul a învăluit-o 
pentru că a murit. Apoi se gândi că, dacă ar fi, într-adevăr, 
moartă, nu ar putea să simtă durerea care-i ardea mâna 
dreaptă. Şi, în sfârşit, înţelese, înspăimântată, că este 
întuneric pentru că a apus soarele şi s-a lăsat noaptea. 

Realitatea o trezi urgent din starea în care zăcuse până 
atunci. Nu reuşi să îşi amintească de ce era atât de cumplit 
apusul soarelui. Şi, brusc 

(cowboy-ul cosmic - monstrul dragostei) 

totul îi reveni în minte, zguduind-o ca un şoc electric. 
Obraji cadaverici; frunte înaltă; ochi înspăimântători. 

Câtă vreme zăcuse inconştientă pe pat, vântul se înteţise 
iarăşi, iar uşa din spatele casei îşi reluase ritmul de tobă. 
Dintr-odată, se auzi un urlet prelung. Lui Jessie i se păru că 
era cel mai înfiorător sunet pe care îl auzise vreodată. 
Ţipătul cuiva îngropat de viu, dezgropat, apoi, dar cu 
minţile rătăcite. 

Urletul se topi în noaptea fremătând de nelinişti (căci era 
noapte). După o clipă însă, îl auzi din nou: inuman, îngrozit. 
Se năpusti asupra ei aidoma unei păsări de pradă, făcând-o 
să se cutremure, neajutorată, încercând să îşi astupe 
urechile. Şi chiar aşa, al treilea urlet tot reuşi să îi 
sfredelească timpanele. 

— Nu, te rog, nu - a gemut femeia. 

Niciodată nu-i fusese atât de frig, atât de frig, atât de 
frig. 

— Nu... Nu... 

Urletul se stinse încet în vântul nopţii. Jessie îşi recăpătă 
cumpătul şi îşi dădu seama că, de fapt, nu fusese decât un 
câine - probabil chiar câinele care îi transformase soţul într- 
o cantină a săracilor. 

Dar strigătul sfâşietor se înălţă din nou şi era absolut 
imposibil de închipuit că ar putea aparţine vreunei fiinţe din 


— 263 — 


lumea reală. Cu siguranţă era o banshee? sau un vampir în 
inima căruia fusese înfipt un par. Şi, dintr-odată, Jessie 
înţelese de ce începuse câinele să urle. 

Revenise. Creatura. Exact aşa cum se temuse că se va 
întâmpla. Şi câinele ştia. Simţea. Şi lui îi era frică de 
moarte. 

Tremura toată. Cu ochi înnebuniţi de spaimă privi înspre 
colţul unde oaspetele nepoftit îşi petrecuse noaptea 
trecută. Colţul în care îşi pierduse cercelul şi unde lăsase 
urma noroioasă. | se păru că îl vede şi un strigăt de-abia 
înăbuşit o sufocă. Inchise ochii. li deschise iarăşi; şi, de 
această dată, nu văzu nimic altceva decât umbrele 
copacilor care se zbăteau în bătaia vântului. Pe linia 
orizontului, dincolo de siluetele contorsionate ale pinilor, 
panglica aurie a soarelui se destrăma în întuneric. 

S-ar putea să fie deja ora şapte, deşi, dacă însă se mai 
vede amurgul, nu cred că-i atât de târziu. Asta înseamnă că 
am fost leşinată cam o oră, o oră şi jumătate, cel mult. 
Poate nu-i prea târziu să fug de-aici. Poate... 

De data aceasta, urletul de groază al câinelui păru 
aproape omenesc. Jessie simţi nevoia să-i răspundă, urlând 
la rându-i. Se sprijini de tăblia patului, pentru că ameţise şi 
începuse iarăşi să se clatine pe picioare. Şi, brusc, îşi dădu 
seama că nu-şi amintea când şi cum se dăduse jos din pat. 
Atât de tare o înspăimântaseră urletele câinelui. 

Ține-ţi firea, fetițo. Inspiră adânc şi linişteşte-te. 

Inspiră adânc şi întreaga-i fiinţă se umplu de mirosul atât 
de bine cunoscut. Mirosul acela care o bântuise în toţi 
aceşti ani. Mirosul acela coclit. Mirosul acela care, pentru 
ea, reprezenta noţiunile de sex, apă şi tată. Era acel miros; 
şi, totuşi, parcă în el se amestecaseră şi alte duhori: usturoi 
mucegăit... ceapă putrezită... picioare nespălate. Mirosul o 
azvârli într-un tunel al timpului şi o copleşi cu groaza mută, 
neajutorată a copilului care crede că sub patul lui se 
ascunde un Monstru. Un Monstru care aşteaptă, răbdător, 
până în clipa în care copilul îşi va scoate un picior de sub 


3 banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitologia 
scoțiană şi irlandeză) (n. red.). 
— 264 — 


plapumă... Şi atunci... îl va înhăţa... Şi apoi... 

Vântul şuieră. Uşa se izbi. Şi, undeva, prin casă, 
duşumeaua scârţâi uşor. 

S-a întors - îi şoptiră, în cor, toate vocile care i se 
împleteau printre gânduri. 

Asta a simţit câinele. Asta ai simţit şi tu. Mirosul. 
Duhoarea. De-asta a scârtâit duşumeaua. Cel care a fost 
aici noaptea trecută s-a întors să te ia cu el. 

— Doamne, Dumnezeule. Te rog, fă să nu fie adevărat - 
gemu femeia. Te rog, Doamne, nu mă lăsa. Te rog, 
Dumnezeul meu. 

încercă să se mişte, dar picioarele-i prinseseră rădăcini. 
Spaima o paralizase, aşa cum se întâmplă cu un iepure 
surprins, pe şosea, de farurile vreunei maşini. Urma să 
rămână pe loc, gemând disperată şi încercând să spună o 
ultimă rugăciune, până când ar fi venit, ar fi venit după ea - 
cowboy-ul cosmic, dragostea absolută, comis-voiajorul 
morţii cu valijoara-i plină cu mostre de oase şi inele, în loc 
de perii de păr. 

Urletul prelung al câinelui acoperi şuieratul vântului şi 
stârni un uragan în mintea lui Jessie. 

Visez - îşi spuse. Din cauza asta nu-mi aduc aminte cum 
m-am dat jos din pat. Coşmarurile sunt variantele 
prescurtate ale filmelor de groază. Da - am leşinat. De asta 
sunt sigură, numai că, în loc să mă cufund într-o stare de 
inconştiență, m-am cufundat în somn. Şi, probabil că nici nu 
mai sângerez, căci nu-mi închipui că dacă eşti în pragul 
morții mai poți să dormi şi să mai ai şi coşmaruri. Dorm şi 
acum. Asta-i. Dorm şi visez cel mai oribil vis din lume. 

Minunat, alinător gând. Doar că avea o hibă: nu era 
adevărat. Adevărate erau umbrele copacilor. Adevărată era 
măsuţa de lângă perete. Adevărată era şi duhoarea care 
umpluse casa. Era trează şi trebuia să plece imediat de- 
acolo. 

Nu pot să mă mişc! - se văicări. 

Ba poți! o repezi Ruth. Wu ti-ai belit o mână ca să ieşi din 
căcaturile alea de cătuşe doar ca să mori acum de frică, 
tuca. Mişcă-ți curu’! Acum! Ştii cum, da? 


— 265 — 


— Da, şopti Jessie. 

Işi lovi mâna dreaptă de pat. Durerea îi explodă în tot 
corpul. Panica ce o îngheţase se sparse în mii de bucăţi; şi 
Jessie de-abia dacă mai auzi urletul câinelui - mâna-i era 
mai aproape şi urla mult mai tare. 

Acum Ştii ce ai de făcut, tuca. Da? 

Da - venise vremea să plece dracului de-acolo. O clipă, 
se gândi dacă puşca lui Gerald i-ar fi de vreun folos. Dar nu. 
Şi, apoi, nici măcar nu ştia unde o pusese soţul ei. 

Cu picioare tremurânde, traversă încet încăperea. 
Coridorul i se înfăţişă privirii ca un caleidoscop de umbre şi 
lumini. La dreapta se afla uşa... Mercedesul... Şi, poate, 
libertatea. 

Cincizeci de paşi. Mai puțin, chiar. Hai să pornim. 

Dar nu reuşi. Împietrise în pragul uşii de la dormitor. Deşi 
ar putea părea ciudat, dormitorul, care fusese închisoarea 
ei timp de aproape treizeci de ore, reprezenta un soi de 
siguranţă. Dezagreabilă - de acord. Scârboasă - ce să mai 
vorbim. Dar, totuşi, siguranţă. 

In schimb, coridorul... Orice putea sta la pândă acolo. 
Orice. Oricine. 

Chiar atunci, ceva se izbi de peretele exterior al casei. 
Jessie ţipă îngrozită şi de-abia apoi îşi dădu seama că nu 
erau decât crengile, bătute de vânt, ale bătrânului molid de 
lângă casă. 

Revino-ți! o admonestă Dovlecel. Revino-ți şi ieşi de-aici! 

Se împletici către uşa din spate, gâfâind şi numărând 
paşii. Depăşi camera de oaspeţi la al doisprezecelea pas. La 
al cincisprezecelea, ajunse lângă biroul lui Gerald. Atunci 
auzi un şuierat gros, aidoma celui făcut de aburul care iese 
dintr-un boiler vechi. La început, Jessie crezu că nu e 
altceva decât respiraţia ei grea, răguşită, aspră. Apoi, chiar 
când făcea al şaisprezecelea pas, intensitatea sunetului 
crescu. Il auzi foarte clar acum şi îşi dădu seama că nu ea îl 
putea scoate, pentru că ea îşi ţinea respiraţia. 

Încet, foarte încet, întoarse privirea înspre biroul unde 
soţul ei nu va mai lucra niciodată la vreun proces, fumând 
ţigară de la ţigară şi fredonând melodii vechi. 


— 266 — 


Casa întreagă începuse să mârâie, aidoma unei corăbii 
prinse de furtună. Acum mai auzea şi pocnetul unei 
jaluzele, pe lângă uşa care continua să se trântească. Dar 
toate zgomotele acestea aparţineau unei alte lumi. O lume 
în care soțiile nu erau încătuşate. O lume în care bărbaţii 
ascultau ce li se spune. O lume în care creaturile nopţii nu 
stăteau la pândă. Intoarse capul. Gâtul îi trosni. Ochii îi 
pulsau în orbite aidoma unor cărbuni aruncaţi în flăcări. 

Nu vreau să mă uit! strigară gândurile lui Jessie. Nu vreau 
să mă uit! Nu vreau să văd! 

Dar, împotriva voinţei sale, se uită. Ca şi cum nişte mâini 
invizibile, mai puternice decât ea, i-ar fi întors capul în 
direcţia de unde se auzea sunetul. Şi rafalele vântului se 
înteţiseră. Şi uşa se mai trânti o dată. Şi jaluzeaua mai 
pocni o dată. Şi câinele mai urlă, o dată, jalnic şi disperat, 
înspre cerul întunecat de octombrie, întoarse capul până 
când ajunse să privească în biroul soţului ei mort. Da. Sigur. 
Acolo se afla. Lângă fotoliul lui Gerald. Siluetă înaltă, chip 
cadaveric asemănător unui craniu vechi. La picioarele lui se 
întrezărea umbra valizei cu suveniruri. 

Încercă să ţipe, însă nu reuşi decât să ofteze. 

Atât şi nimic mai mult. 

Undeva, în cealaltă lume, urina fierbinte i se scurse de-a 
lungul picioarelor. lar vântul se înteţi şi zgâlţâi casa din 
temelii. Crengile molidului loviră iarăşi zidul. Biroul lui 
Gerald se transformase într-o lagună în care umbrele 
dansau; şi, iarăşi, îi era foarte greu să îşi dea seama ce 
anume vede... Sau dacă vede ceva. 

Din nou: urletul înfricoşat al câinelui. 

Da, îl vezi. Poate nu la fel de bine cum îl simte câinele, 
dar îl vezi. 

De parcă ar fi vrut să îi risipească orice urmă de îndoială, 
vizitatorul nocturn îşi înclină capul, oferindu-i lui Jessie 
posibilitatea de a-l vedea mai bine. Chipul care i se dezvălui 
privirii venea de pe alte tărâmuri; şi, deşi încercase să 
împrumute trăsături omeneşti, nu reuşise. În primul rând, 
era prea îngust - mai îngust decât orice chip pe care îl 
văzuse vreodată Jessie. Nasul semăna cu tăişul unui cuţit 


— 267 — 


de bucătărie. Fruntea-i înaltă era umflată ca un cartof. 
Sprâncenele se uneau într-un unghi ascuţit, iar ochii nu 
erau altceva decât nişte cercuri negre. Buzele-i vineţii erau 
groase şi păreau a-şi modifica permanent forma. 

Nu, nu-şi modifică forma - gândi femeia cu luciditatea 
extremă ce apare, uneori, în perioade de groază cumplită. 

Nu se modifică. Zâmbesc. Incearcă să-mi zâmbească. 

Silueta se aplecă să ridice valiza şi Jessie nu-i mai văzu 
chipul. Făcu un pas împleticit înapoi şi încercă, iarăşi, să 
tipe. Spaima care îi blocase corzile vocale nu o lăsă decât 
să scoată un alt oftat şuierător. Vântul gemu prin streşini, 
în locul ei. 

Oaspetele deschise valiza. Şi atunci, Jessie îşi dădu 
seama de două lucruri - nu pentru că ar fi dorit să analizeze 
situaţia în amănunţime, ci pentru că acea calitate a minţii 
de a alege pentru examinare numai ceea ce voia fusese 
complet distrusă. Primul lucru avea legătură cu duhoarea 
pe care o simţise mai devreme. Nu era usturoi, nici ceapă, 
nici sudoare, nici picioare nespălate. Era carne putredă. 
Apoi, braţele creaturii. Acum se afla mai aproape şi putea 
să vadă mai bine (deşi îşi dorea din tot sufletul să nu fie 
aşa), iar braţele acelea lungi semănau cu nişte tentacule. 
Creatura îi arătă valiza şi acum Jessie observă că nu era, de 
fapt, o valiză, ci o cutie mare din răchită. 

Am mai văzut o cutie ca asta - gândi femeia. Nu ştiu 
dacă la televizor sau în viața mea adevărată, dar am mai 
văzut aşa ceva. Când eram mică. Au scos-o dintr-o dubă 
lungă şi neagră. 

Auzi una din vocile necunoscute: 

A fost odată, ca niciodată, pe vremea când trăia 
preşedintele Kennedy iar toate fetitele se numeau 
„Dovlecel” şi sacii pentru cadavre nu fuseseră inventati 
încă - a fost odată, ca niciodată, pe vremuri, în Timpul 
Eclipsei - o asemenea cutie din răchită. Dragă jessie, 
prietenul tău îşi ține suvenirurile într-o cutie veche de 
morgă. 

Şi îşi mai dădu seama de încă ceva. Ceva evident: 
musafirul ei mirosea atât de urât pentru că era mort. 


— 268 — 


Creatura din biroul lui Gerald nu era tatăl ei, ci un cadavru 
sculat din mormânt. Ceea ce era cam tot acelaşi lucru. 

Nu... Nu, nu se poate... 

Ba da. Se putea. Exact aceeaşi duhoare o emana şi 
Gerald. Clocotea în carnea lui fără viaţă, şi puţea ca o 
maladie exotică de care numai morţii se puteau îmbolnăvi. 

Acum, oaspetele ei deschise iarăşi cutia şi îi arătă 
conţinutul. Văzu din nou strălucirea aurului şi sclipirea 
diamantelor printre grămezile de oase. Şi, de parcă ar fi 
vizionat un film transmis în reluare, observă cum mâna 
scheletică a mortului amestecă obiectele din cutie - cutie 
care fusese, probabil, folosită, în trecut, pentru transportul 
cadavrelor de copii. Şi auzi iarăşi zgomotul oribil făcut de 
oasele care se ciocneau între ele - ca nişte castaniete 
acoperite cu noroi. 

Incapabilă să se mişte, Jessie se holba, hipnotizată, la 
comorile oaspetelui său. Îşi pierdea minţile, simţea asta, 
auzea asta şi nu era nimic de făcut, pe planeta verde pe 
care o crease Dumnezeu, care să o împiedice să 
înnebunească. 

Ba da! Se poate face ceva! Poţi să fugi! TREBUIE să fugi! 
Chiar acum! 

Dovlecel. Care scotea ţipete stridente... De foarte 
departe... De undeva, din adâncurile unui defileu săpat în 
mintea lui Jessie. De fapt, acolo erau nenumărate defilee şi 
prăpăstii; nenumărate văi întortocheate care nu simţiseră 
niciodată căldura soarelui - locuri în care eclipsa era 
nesfârşită. Interesant. Interesant să îţi dai seama că mintea 
omului nu este nimic altceva decât un cimitir construit 
deasupra unui crater pe fundul căruia şerpuiesc reptile. Da. 
Interesant. 

Câinele urlă iarăşi. Jessie, găsindu-şi, în sfârşit, vocea, 
urlă, la rându-i. Urletul femeii era geamănul urletului scos 
de câine. La fel de lipsit de orice urmă de rațiune. Ca urletul 
auzit de dincolo de zidurile groase ale unui ospiciu. Ca un 
urlet prelung cât viaţa. 

Nu, Jessie! Nu ceda! Păstrează-ţi cumpătul şi fugi! Fugi! 

Musafirul îi rânjea cu gingiile. În fundul gurii se desluşeau 


— 269 — 


sclipiri aurii, sclipiri ce-i aminteau de Gerald. Măsele din 
aur. Creatura avea măsele din aur, ceea ce însemna că... 

Înseamnă că este adevărat. Sigur că da. Dar ştiam asta. 
Problema este ce anume ai de gând să faci acum. Ai vreo 
idee, Jessie? Dacă da, atunci treci la treabă, pentru că nu 
mai ai deloc timp. 

Creatura mai făcu un pas înainte, cu geanta încă 
deschisă, ca şi cum ar fi vrut ca femeia să îi admire 
conţinutul. De-abia acum observă că oaspetele ei purta un 
colier ciudat. Duhoarea greţoasă deveni şi mai puternică. 
Mai puternică era şi senzaţia inconfundabilă de răutate şi 
violenţă. Jessie încercă să facă un pas înapoi, dar îşi dădu 
seama că nu îşi poate mişca picioarele pe care spaima 
cumplită i le lipise de podea. 

Vrea să te omoare, tuca - spuse Ruth, iar Jessie nu se 
mai îndoi de adevărul din cuvintele fostei ei colege de 
cameră. 

Ai de gând să-l laşi? 

Vocea lui Ruth, lipsită de furie sau sarcasm, exprima 
numai curiozitate. 

După toate câte ţi s-au întâmplat, ai de gând să te îneci 
la mal? Ai de gând să-l laşi să te omoare? 

Câinele urlă. Mâna amestecă obiectele din valiză. Oasele 
şoptiră. Diamantele şi rubinele aruncau licăriri tainice în 
noapte. 

Fără să îşi dea seama, Jessie îşi scoase inelele de pe 
inelarul mâinii stângi. Ultima oară când încercase să şi le 
scoată a trebuit să îşi ungă degetul cu săpun. Nu şi de 
această dată. De această dată le-a scos foarte uşor. 

Întinse mâna dreaptă, însângerată, înspre creatură, care 
traversase tot biroul până la biblioteca situată lângă uşă. 
Acum se opri. Rânjetul diform i se transformă într-o 
expresie de furie şi confuzie. 

— Uite, mârâi aspru Jessie. 

— Uite, ia-le! la-le şi lasă-mă în pace. 

Înainte ca musafirul să schiţeze vreo mişcare, femeia îşi 
aruncă inelele în valiza deschisă. Creatura se afla la mai 
puţin de un metru şi jumătate depărtare de ea şi valiza era 


— 270 — 


deschisă larg, astfel încât inelele căzură înăuntru. Auzi clar 
clinchetul inelului de logodnă şi al verighetei care se loviră 
de oasele unor necunoscuţi de multă vreme morţi. 

Buzele creaturii rânjiră, dezvelindu-i iarăşi gingiile. Şi, din 
nou, începu să scoată şuieratul ciudat. Inaintă cu încă un 
pas şi, atunci, ceva - ceva ce zăcuse împietrit pe podeaua 
minţii ei - se trezi la viaţă. 

Nu! - ţipă femeia. 

Se răsuci pe călcâie şi se repezi, înainte, pe coridor; iar 
vântul bătea în rafale, şi uşa se trântea, şi oblonul pocnea, 
şi câinele urla, şi creatura se afla chiar în spatele ei, chiar în 
spatele ei, căci îi auzea şuieratul; şi, dintr-o clipă în alta, îşi 
va întinde mâna subţire, lungă şi albă înspre ea; şi ea va 
simţi cum degete putrezite îi înşfacă gâtul... 

Se trezi în faţa uşii din spatele casei, o deschise, se 
năpusti pe verandă, se împiedică şi căzu. In cădere îşi 
aminti că trebuie să aterizeze pe partea stângă. Se răsuci, 
dar lovitura a fost, totuşi, suficient de puternică. Se 
rostogoli pe spate, înălţă capul şi privi spre uşă, aşteptând 
să vadă chipul cadaveric al cowboy-ului cosmic conturându- 
se ameninţător în prag. Dar nu îl văzu; şi nici nu mai auzea 
şuieratul. Dar toate astea nu însemnau mare lucru. 
Creatura se putea ivi în orice clipă. Apoi ar fi prins-o şi i-ar fi 
frânt gâtul. 

Cu greu, Jessie reuşi să se ridice, făcu un pas, dar 
picioarele-i tremurânde din cauza spaimei şi a sângelui 
pierdut i se înmuiară. Femeia se prăbuşi iarăşi pe scânduri, 
lângă pubelele pentru gunoi. Gemu şi privi cerul pe care, 
nori filigranaţi de o lună pe trei sferturi plină alergau cu 
viteză nebună, goniţi de vânt, de la vest înspre est. Umbre 
se rostogoleau pe chipul ei, aidoma unor tatuaje lucrate cu 
măiestrie. Câinele urlă iarăşi, furnizându-i fărâma de 
motivaţie de care avea nevoie. Întinse mâna şi apucă 
mânerul pubelei. Sprijinindu-se de acesta, se ridică, din 
nou, în picioare. Rămase câteva clipe nemişcată, până când 
lumea îşi încetă balansul. Apoi, se îndreptă încet înspre 
Mercedes, folosindu-şi ambele braţe pentru a-şi menţine 
echilibrul. 


— 271 — 


la uită-te! În lumina lunii casa mea seamănă cu un 
craniu! |şi spuse când aruncă o privire fugară peste umăr. 

Ce mult seamănă cu un craniu! Uşa e gura, ferestrele - 
ochii, umbrele copacilor - părul... 

Un alt gând îi răscoli minţile. Gând amuzant, fără doar şi 
poate, căci izbucni în hohote ascuţite de râs în noaptea 
bântuită de vânt. 

Și creierul - să nu uiţi creierul! Bineînțeles că Gerald e 
creierul. Creierul mort şi putrezit al casei. 

Râse tare şi când ajunse la maşină. Câinele urlă, în semn 
de răspuns. 

Câinele meu are puricei cu păr pe ei. 

Genunchii i se îndoiră şi se agăţă de mânerul portierei ca 
să nu cadă. Continuă să râdă. Nu îşi putea explica exact de 
ce anume râde. Va fi în stare să înţeleagă doar dacă acele 
părţi ale minţii ei, care se blocaseră într-un gest de 
autoapărare, se vor mai trezi vreodată la viaţă. Dar asta nu 
se va întâmpla dacă nu scăpa de aici. Dacă nu va scăpa 
vreodată de aici. 

— S-ar putea, totuşi, să am nevoie şi de o transfuzie, îşi 
spuse, izbucnind în alte hohote de râs. 

Râdea încă şi atunci când încercă să scoată cheile din 
buzunarul drept. Şi atunci, simţi iarăşi duhoarea şi îşi dădu 
seama că musafirul cel nepoftit se afla chiar în spatele ei. 

intoarse capul, sugrumându-şi hohotele, şi, preţ de o 
clipă, chiar văzu obrajii scobiţi şi ochii răi, cufundaţi în 
orbite. Dar văzu toate acestea numai din cauza 

(eclipsei) 

faptului că era înspăimântată, nu pentru că în spatele ei 
s-ar fi aflat, într-adevăr, ceva. Veranda era tot pustie. Uşa 
desena un dreptunghi de întuneric. 

Dar ai face bine să te grăbeşti, îi spuse Supusa 
Burlingame. 

Da, grăbeşte-te, şi fugi cât încă mai poți. 

— Bine. O şterg de-aici, fu de acord Jessie şi izbucni iarăşi 
în râs. 

Scoase cheia, care aproape îi alunecă printre degete. 
Reuşi să o prindă de brelocul mare, din plastic. 


— 272 — 


— Ce sexy eşti, îi spuse, râzând în hohote. 

În tot acest timp uşa se trântea, iar cowboy-ul morţii, 
spectrul iubirii, ieşi din casă, învăluit într-un nor alb-murdar 
din praf de oase. Când Jessie mai aruncă o privire înspre 
casă, acolo nu era nimic. Doar vântul care trântea uşa - 
atât şi nimic mai mult. 

Deschise portiera, se strecură în spatele volanului şi reuşi 
să îşi urce în maşină picioarele, care nu îşi încetaseră 
tremurul. Trânti portiera şi, când apăsă butonul care încuie 
toate uşile maşinii (inclusiv portbagajul, căci nu există 
nimic pe lume capabil să egaleze eficienţa germană), se 
simţi uşurată şi în siguranţă. Uşurată, în siguranţă şi încă 
într-un fel. Cumva, altfel. Acest „altfel” părea a fi sănătate 
mentală. Niciodată nu simţise ceva asemănător acestei 
dulci şi perfecte reveniri la viaţă a minţii ei tulburate... Cu 
excepţia primei înghiţituri de apă de la robinet. 

Cât mai aveam până să înnebunesc de-a binelea? Cât 
mai aveam? 

Juca dragă, înțelege că nu vrei să afli răspunsul la 
întrebarea asta - îi spuse Ruth Neary pe un ton grav. 

Nu. S-ar putea ca Ruth să aibă dreptate. Jessie introduse 
cheia în contact şi o roti. Nimic. 

Râsul îi îngheţă pe buze, dar nu intră în panică. Se simţea 
întreagă şi lucidă. Încă. 

Gândeşte, Jessie! 

Se gândi şi găsi imediat răspunsul. Cu toată eficienţa 
germană, Mercedesul avea câţiva ani buni şi transmisia 
începuse să facă figuri. Trebuia să rotească cheia în 
contact, în timp ce trăgea de maneta care activa 
transmisia. Pentru această operaţie avea nevoie de ambele 
mâini, iar gândul de a-şi folosi şi mâna dreaptă o făcu să se 
crispeze. Cu siguranţă că rana i se va deschide şi va începe 
iarăşi să sângereze. 

— Te rog, Doamne, ajută-mă puţin - şopti Jessie şi roti 
din nou cheia în contact. 

Tot nimic. Niciun sunet. O idee i se furişă în gânduri, 
aidoma unui spărgător de case: faptul că nu reuşea să 
pornească maşina nu avea nicio legătură cu transmisia. Era 


— 273 — 


o altă ispravă a musafirului ei. Tăiase cablul telefonului; 
ridicase capota Mercedesului şi îi umblase la motor. 

Uşa se trânti. Privi nervoasă într-acolo, absolut convinsă 
că văzuse în pragul uşii chipul rânjind al creaturii, pată albă 
în întuneric. Va ieşi imediat din casă. Va sparge parbrizul 
maşinii cu o piatră. Apoi, va lua un ciob mare şi... 

Jessie îşi folosi ambele mâini. Transmisie. Contact. Nimic. 
larăşi şi iarăşi. Doar hohotul de râs tăcut şi mitocănesc al 
creaturii care o urmărea. Il auzea clar. Foarte clar, căci 
creatura râdea în mintea ei. 

— Te implor. Doamne, dă-mi un dram de noroc! - urlă 
femeia. 

Invârti din nou cheia în contact şi, de data aceasta, 
mârâind gros, motorul se trezi din amorţeală. 

— Ja, mein Fuhrer! 

Suspină uşurată şi aprinse farurile. De pe alee o priveau 
fix doi ochi portocalii. Urlă iarăşi. Inima încercă să i se 
caţere în gât, cu un zvâcnet. Dar ochii arzători aparţineau 
câinelui care fusese ultimul client al lui Gerald. 

Fostul Prinţ rămase nemişcat, orbit de strălucirea 
farurilor. Dacă Jessie ar fi pornit maşina imediat, ar fi trecut 
peste el şi l-ar fi omorât. De fapt, gândul - lipsit de 
intensitatea pe care i-ar fi conferit-o dorinţa - chiar îi 
trecuse prin minte. Dar nu îi mai era frică de câine. Şi nici 
nu îl mai ura. Văzu cât de slab era, observă blana rară şi 
plină de scaieţi. II văzu cum se fereşte de lumină, cum îşi 
pleoşteşte, speriat, urechile; îl văzu cum tremură. 

Deşi mi se părea imposibil, iată că există cineva încă şi 
mai jalnic decât mine. 

Apăsă claxonul cu podul mâinii stângi. Mercedesul 
scoase un râgâit scurt, suficient, însă, ca să trezească 
animalul din paralizia indusă de panică. Se întoarse şi se 
repezi în adăpostul oferit de întunericul pădurii. 

Urmează-i exemplul, Jess. Fugi de-aici cât încă mai poți. 

Bună idee. Porni. Maşina începu să ruleze încet pe aleea 
pavată. Copaci bătuţi de vânt - umbre de balerini fără 
experienţă - se unduiau stângaci de-o parte şi de alta a 
drumului, aruncându-şi frunzele moarte înspre cerul nopţii. 


— 274 — 


Plec - se gândi Jessie fără strop de uluire. 

Chiar plec. Sunt aproape în siguranţă. 

Se îndrepta spre aleea fără nume care o va duce către 
Aleea Golfului care, la rândul ei, o va duce la Drumul 
Naţional 117 şi către civilizaţie. 

Privind în oglinda retrovizoare casa - care semăna şi mai 
mult, acum, cu un imens craniu alb, luminat de luna unui 
octombrie furtunos - se gândi: 

Dar, oare, de ce mă lasă să plec? Și chiar mă lasă? Mă 
lasă? Pe bune? 

O parte din ea - acea parte înnebunită de spaimă, care 
nu ar fi scăpat niciodată nici din cătuşe, nici din dormitorul 
casei de vacanţă - era convinsă că nu exista niciun fel de 
scăpare, deoarece creatura nu făcea altceva decât să se 
joace cu ea, aşa cum se joacă o felină cu un şoarece rănit. 
Nu peste mult timp, înainte, chiar, de a reuşi să ajungă la 
capătul aleii, se va repezi la ea, va apuca bara de protecţie 
şi va opri maşina. Eficienţa germană nu dădea niciun 
rezultat când aveai de-a face cu cineva venit din 
mormânt... 

Dar casa continua să se micşoreze în urma-i şi 
nimeni/nimic nu se zărea ieşind pe uşa din spate. Jessie 
ajunse la capătul aleii şi o luă la dreapta înspre Aleea 
Golfului. 

Uluitor. Intr-adevăr, scăpa de coşmar. Bornele, pe care 
ajunsese, de-a lungul anilor, să le înveţe pe de rost, 
apăreau în lumina farurilor şi dispăreau imediat în spatele 
maşinii. Mai avea doar trei kilometri până la autostradă. 

— Am să reuşesc. Totul este să nu mă grăbesc şi să fiu 
atentă, îşi spuse. 

Deschise radioul. Bach - discret, maiestuos, şi, mai cu 
seamă, rațional - inundă interiorul maşinii. Era din ce în ce 
mai bine. 

— Fii atentă, îşi repetă. 

Se topeau şi bucăţelele de gheaţă ale spaimei care o 
cuprinsese când văzuse ochii arzători ai câinelui. In schimb, 
începuse să tremure. 

— Dacă sunt atentă, am să reuşesc. 


— 275 — 


Şi era atentă. Vitezometrul de-abia dacă indica 
şaisprezece kilometri pe oră. Se simţea minunat în 
siguranţa pe care i-o oferea maşina. Începuse chiar să se 
întrebe dacă nu cumva propria-i imaginaţie crease 
coşmarul acela cumplit, dacă nu cumva propria-i imaginaţie 
dăduse viaţă umbrelor. Pe de altă parte, dacă mai fusese 
cineva/ceva în casă, acel cineva/ceva ar fi putut ieşi pe o 
altă uşă. Era posibil să o urmărească şi era posibil să o şi 
ajungă dacă avea de gând să se târască doar cu 
şaisprezece kilometri pe oră. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare dorind să se 
asigure că ideea aceasta nu era altceva decât un efect 
nefast al paranoiei induse de panică şi epuizare. 

Simţi cum inima-i îşi opreşte bătăile. Mâna-i stângă 
alunecă de pe volan şi i se prăbuşi, leşinată, în poală. Nu 
simţi nicio durere. Absolut niciuna. 

Creatura se afla pe bancheta din spate. Ochii cei negri se 
holbau la ea cu o înfricoşătoare lipsă de interes. 

Vezi... văd... Vedem... doar umbre! strigă Dovlecel. 

Dar strigătul ei venea de foarte departe, de undeva de la 
capătul universului. 

Şi nici nu era adevărat. Ceea ce vedea în oglindă nu era 
un joc de umbre. E drept că arătarea de pe banchetă era 
învăluită în umbre, dar nu era alcătuită din fulgere de 
lumină şi pete de întuneric. Îi desluşea mult prea bine 
chipul: frunte bombată, ochi negri, nas ascuţit, buze 
deformate. 

— Jessie - şopti fericit cowboy-ul cosmic - Nora! Ruth! 
Măi, măi, măi! Plăcintă cu Dovlecel! 

Ochii ei, îngheţaţi pe oglindă, văzură cum creatura se 
apleacă înspre ea, văzură cum se apropie de urechea-i 
dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună un secret. Buzele 
umflate ale arătării se strâmbară în rânjet, dezvelind dinţii 
proeminenţi. În acest moment mintea lui Jessie Burlingame 
se prăbuşi în prăpastia fără fund a nebuniei. 

— Nu! Te rog! Nu! Nu-i cinstit! 

— Jessie! 

Respirație duhnind a cavou, a mucegai, a eclipsă. 


— 276 — 


Respirație mai rece decât interiorul unui congelator. 

— Nora! Jessie! Ruth! Jessie! Dovlecel! Supusa! Jessie! 
Mami! 

Cu ochii ieşiţi din orbite observă cum chipul cel alb era pe 
jumătate ascuns în părul ei, iar gura-i rânjită se apropiase 
de urechea ei într-un sărut al morţii, repetând, iar şi iar şi 
iar şi iar, minunatul secret: 

Jessie! Nora! Supusa! Dovlecel! Jessie! Jessie! Jessie! 

Ochii-i explodară alb, lăsând în urmă-le o uriaşă gaură 
neagră. Jessie se prăbuşi în aceasta, cu ţiuitul ecourilor 
ultimului său gând coerent: 

N-ar fi trebuit să mă uit - mi-am ars ochii. 

Apoi leşină. Mercedesul se izbi de unul dintre pinii uriaşi 
care străjuiau drumul. Lovitura nu a fost atât de puternică 
încât să afecteze motorul care continua să murmure fericit. 
Eficienţa germană triumfase din nou. 

Jessie zăcea, cu obrazul lipit de fereastră, aidoma unei 
fetiţe obosite care adormise în pădure, fără să mai poată 
ajunge la casa bunicuţei. In oglinda retrovizoare se reflecta 
bancheta din spate. Goală. Aşa cum goală era şi aleea 
luminată de raze reci de lună. 


— 277 — 


35 


Ninsese toată dimineaţa - vreme mohorâtă, dar perfectă 
pentru scris scrisori. Şi, când o rază de soare se opri pe 
tastatura computerului, Jessie ridică, surprinsă, ochii, 
smulsă din gânduri. Ceea ce văzu pe fereastră o umplu cu o 
emoție pe care nu o mai simţise de o veşnicie şi pe care 
nici nu se mai aştepta să o simtă vreodată. Bucurie - 
bucurie profundă, completă, inexplicabilă. 

Ninsoarea nu încetase, dar un soare strălucitor de 
februarie reuşise să străpungă norii, transformând zăpada 
în pulbere de diamante. Dincolo de fereastră se întindea 
faleza oraşului Portland. Priveliştea aceasta o alinase şi o 
fascinase pe Jessie întotdeauna, indiferent de anotimp; dar 
parcă niciodată până astăzi soarele şi fulgii de nea nu 
transformaseră atmosfera cenuşie în coliere de curcubee. 

Izbucni în râs. Hohotele-i sunau ciudat, aşa cum ciudată i 
se părea bucuria care o inundase, căci nu mai râsese din 
luna octombrie a anului trecut. Când vorbea despre orele 
nesfârşite - ultimele din viaţa ei pe care le petrecuse pe 
malul lacului Kaswakamak (ultimele pe care avea de gând 
să le petreacă pe malul oricărui lac) - le numea „perioada 
aceea cumplită”. | se părea că expresia descrie totul. 

N-ai mai râs deloc de atunci? Absolut deloc! Eşti sigură? 

Nu. Nu era absolut sigură. Probabil că a râs în somn - 
Dumnezeu era martor că plânsese de foarte multe ori în 
somn - dar nici măcar nu schiţase vreun zâmbet în timpul 
orelor de veghe. Îşi amintea că nu se putuse opri din râs 
atunci, cu o mie de ani în urmă, când încercase să scoată 
cheile Mercedesului din buzunar. Apoi, linişte. 

— Atât şi nimic mai mult, murmură. 

Îşi aprinse o ţigară. Doamne, Dumnezeule, cuvintele 
acestea o făceau să retrăiască totul. Acelaşi efect îl avea şi 
cântecul oribil al lui Marvin Gaye. Il mai auzise o dată la 
radio când se întorcea de la una din şedinţele de terapie 
care, iarna aceasta, au constituit centrul universului ei. 
Marvin se văicărea cu vocea-i şoptită, libidinoasă: „Toată 


— 278 — 


lumea ştie... mai ales voi, fetelor...” Închisese imediat 
aparatul de radio. Imediat şi, totuşi, prea târziu. Începuse 
să tremure atât de tare încât nu mai putea să conducă. 
Oprise maşina şi aşteptase să se liniştească. Însă nopţile 
erau cumplite; nopţile când, dacă nu se trezea murmurând 
versul din „Corbul” lui Poe, se auzea fredonând fragmente 
din cântecul tuturor coşmarurilor ei. 

Trase adânc din ţigară. Fumul dansă în jurul 
computerului de pe birou. 

Când se întâlnea cu idioţi sau cu persoane lipsite de tact 
ce îi puneau felurite întrebări despre chinurile îndurate - (şi 
descoperise, în ultima vreme, că printre cunoştinţele sale 
se aflau mult mai mulţi tâmpiţi şi oameni lipsiţi de tact 
decât şi-ar fi putut imagina vreodată) - le răspundea că nu 
îşi aminteşte prea multe. După primele două sau trei 
interogatorii începuse să spună şi poliţiştilor acelaşi lucru. 
Singura excepţie era un fost coleg al lui Gerald, Brandon 
Milheron. Doar lui îi spusese întregul adevăr; şi făcuse asta 
pentru că, pe de-o parte, avea nevoie de ajutorul lui, dar, 
mai ales, pentru că Brandon fusese singurul care păruse a 
înţelege chinul prin care trecuse... chinul prin care trecea 
încă. Nu pierduse timpul cu manifestări zgomotoase şi 
teatrale de compasiune şi, of, Doamne, câtă alinare îi 
adusese calmul lui. Jessie ajunsese să îşi dea seama că mila 
exprimată de semenii săi, că toată mila din lume nu valora 
nici măcar cât un pişat de câine în zăpadă. 

In orice caz, şi poliţiştii şi ziariştii crezuseră povestea cu 
amnezia. Asta era important. Şi, în fond, de ce să nu o 
creadă? Se întâmplă ca, cei care au suferit traume fizice şi 
psihice să îşi îngroape amintirea a ceea ce s-a petrecut. 
Poliţiştii cunoşteau acest fenomen mai bine decât avocaţii 
iar Jessie îl cunoştea mai bine decât oricine altcineva. Din 
octombrie şi până acum aflase o mulţime de lucruri despre 
astfel de traume. Cărţile şi articolele citite îi furnizaseră 
suficiente motive plauzibile pentru a nu vorbi despre ceea 
ce nu voia, cu niciun chip, să vorbească. Însă nu găsise încă 
vreun caz asemănător cu al ei - caz despre o femeie prinsă 
în cătuşe de pat, femeie obligată să urmărească 


— 279 — 


transformarea soţului ei în hrană pentru câini. 

Jessie izbucni iarăşi în râs. Râs sănătos, din toată inima. 
Era atât de nostim? Se pare că da, însă era una dintre acele 
istorioare amuzante pe care nu le poţi povesti niciodată 
altcuiva. Aşa cum nu poţi să povesteşti că tatăl tău s-a 
excitat atât de tare din cauza eclipsei, încât a ejaculat pe 
chiloţeii tăi. Sau, cum chiar ai crezut că s-ar putea să rămâi 
însărcinată din cauza asta. 

Majoritatea cazurilor pe care le cercetase explicau faptul 
că, deseori, mintea umană reacţionează în faţa traumelor 
aşa cum reacţionează sepia când simte pericolul - aruncă 
în jurul ei valuri de cerneală neagră. E drept, ştii că s-a 
întâmplat ceva. Ceva rău. Nimic mai mult. Restul era 
ascuns în cerneala sepiei. O mulţime de oameni păţiseră 
asta - oameni molestaţi, oameni care suferiseră grave 
accidente de maşină, oameni ale căror case au luat foc şi ei 
s-au târât să moară în debara, chiar şi o paraşutistă a cărei 
paraşută nu s-a deschis, dar care s-a prăbuşit într-o 
mlaştină, scăpând, astfel, cu viaţă. 

Ce aţi simtit când vă prăbuşeați? o întrebaseră. La ce v- 
ați gândit când v-aţi dat seama că paraşuta nu s-a deschis? 
Că nu o să se deschidă? 

lar femeia a răspuns: Nu-mi amintesc. Ştiu doar că am 
sărit din avion. Apoi eram pe o targă şi întrebam cât de 
grav sunt rănită. Tot ce s-a întâmplat între timp e ca o 
ceată deasă. Cred că m-am rugat, însă nu sunt sigură. 

Sau poate îți aminteşti totul, draga mea prietenă - gândi 
Jessie - şi ai minţit ca mine. Poate chiar din aceleaşi motive. 
Din câte ştiu, fiecare om care a trecut prin aşa ceva a 
mințit după aceea. 

Poate. Adevărul era că ea îşi amintea ceasurile petrecute 
încătuşată de pat. Îşi amintea absolut totul - de la 
momentul când Gerald îi prinsese cătuşele, până când 
oglinda retrovizoare îi arătase creatura aşezată pe 
bancheta din spate. Îşi amintea acele clipe ziua; şi le retrăia 
noaptea, în coşmaruri. lar în coşmaruri, paharul aluneca de 
pe etajeră şi se făcea ţăndări pe podea; câinele vagabond 
renunţa la bufetul rece oferit de cadavrul avocatului şi se 


— 280 — 


îndrepta spre mâncarea fierbinte de pe pat; înfiorătorul 
vizitator nocturn o întreba, cu vocea tatălui ei: Mă iubeşti, 
Dovlecel? lar din vârful penisului în erecţie ţâşneau viermi. 

Însă a-ţi aminti ceva şi a retrăi acel ceva nu impuneau 
obligativitatea de a vorbi despre asta, chiar dacă amintirile 
te scăldau în sudoare rece iar coşmarurile te făceau să urli. 
Slăbise vreo cinci kilograme de atunci (minţi! spune, mai 
degrabă, opt kilograme); se apucase iarăşi de fumat (un 
pachet şi jumătate pe zi); arăta ca o mumie şi părul îi 
încărunţise parcă peste noapte. Putea să rezolve problema 
părului - doar se vopsea de cinci ani =; dar încă nu avea 
suficientă putere ca să se ducă la un salon de cosmetică. 
Şi, în fond, ce interes avea să arate bine? In niciun caz nu 
intenţiona să bântuie barurile în căutarea cuiva care să-i 
aline hormonii. 

Splendid. Un „Gică-muşchi” o să mă întrebe dacă vreau 
să beau ceva, eu o să accept şi, în vreme ce o să ne 
aşteptăm băuturile, îi voi povesti - pe un ton nonşalant - că 
tot visez că tata ejaculează viermi în loc de spermă. Şi, o 
dată demarată această atrăgătoare şi extrem de 
interesantă conversație, individul imi va cere să îmi petrec 
noaptea cu el. Ha! 

Pe la mijlocul lui noiembrie, când îşi dăduse seama că 
poliţiştii o vor lăsa în pace şi că elementele de natură 
sexuală ale poveştii nu vor apărea în ziare, se hotărâse să 
reia şedinţele de terapie cu Nora Callighan. Cât de diferită i- 
ar fi fost viaţa dacă ar fi reuşit să îi povestească Norei ce se 
întâmplase în ziua eclipsei? Poate nu s-ar fi schimbat 
nimic... Poate s-ar fi schimbat totul. 

Poate absolut totul. 

Formă numărul de telefon al asociaţiei de consilieri din 
care făcea parte Nora şi încremeni când află că Nora murise 
de leucemie cu un an în urmă. Dar poate Jessie ar dori să 
devină pacienta lui Laurel Stevenson - o întrebă secretara. 
Jessie şi-o amintea pe Laurel - o frumuseţe înaltă şi 
întunecată, care părea a se bucura de sex numai dacă 
stătea deasupra. Răspunse că se va gândi. Şi cu asta, puse 
punct ideii de a relua şedinţele de terapie. 


— 281 — 


În cele trei luni care trecuseră de când aflase despre 
moartea Norei, a avut şi zile bune (când îi era doar frică) şi 
zile rele (când era atât de îngrozită, încât nu îndrăznea nici 
măcar să iasă din cameră). Astfel, numai Brandon Milheron 
aflase ce i se întâmplase lui Jessie în casa de vacanţă de pe 
malul lacului... lar Brandon nu a crezut toate grozăviile pe 
care le auzea. Se dovedise plin de înţelegere şi blândeţe, 
dar nu o crezuse. La început. 

— Nu exista niciun cercel cu perlă, îi explică după ce 
Jessie îi povestise despre străinul cu chipul cadaveric. 

— Nu existau nici urme de noroi. Poliţia nu a descoperit 
nimic din ce zici că ai văzut. 

Jessie ridicase din umeri şi nu spusese nimic. Ar fi putut 
spune o mulţime de lucruri, dar i se păruse mai înţelept să 
tacă. În săptămânile care au urmat coşmarului trăit în casa 
de vacanţă, avusese o nevoie cumplită de un prieten, iar 
Brandon era cel mai indicat pentru rolul acesta. Prin 
urmare, Jessie nu voia să şi-l înstrăineze din cauza unor 
vorbe prosteşti. 

Pe de altă parte, poate că Brandon avea dreptate. Poate 
că musafirul ei nocturn nu fusese altceva decât un joc de 
lumini şi umbre. 

Încetul cu încetul, reuşise să se convingă singură că ăsta 
era adevărul. Cowboy-ul cosmic fusese doar un desen al 
umbrelor şi al propriei imaginaţii înspăimântate. Dar nu se 
simţea vinovată. Dacă nu ar fi fost înzestrată cu imaginaţie, 
nu ar fi reuşit să găsească o modalitate prin care să pună 
mâna pe pahar... Sau să transforme cartonul din revistă 
într-un pai. Nu. Imaginaţia ei câştigase dreptul de a avea, 
din când în când, halucinaţii. Cel mai important lucru era să 
înţeleagă faptul că fusese complet singură în noaptea 
aceea. Se va face sănătoasă când va fi în stare să 
delimiteze realitatea de fantezie. Îi împărtăşi lui Brandon 
gândurile acestea. Bărbatul surâse, o îmbrăţişă, o sărută pe 
tâmplă şi îi spuse că începuse să se însănătoşească din 
multe puncte de vedere. 

Cineva ciocăni la uşă şi Jessie tresări înspăimântată. Aşa 
cum făcea mereu din ziua aceea nefastă. Spaima se 


— 282 — 


evaporă la fel de repede pe cât apăruse. Se evaporă... Dar 
nu complet. 

— Tu eşti, Meggie? 

— Eu, doamnă. 

— Intră! 

Megan Landis, menajera angajată de Jessie în decembrie 
(când începuse să primească alocaţia din asigurare) îi 
aduse un pahar cu lapte. Lângă pahar se afla o pastilă 
colorată în gri şi roz. La vederea paharului, Jessie simţi 
mâncărimi îngrozitoare la încheietura mâinii drepte. Nu 
avea întotdeauna această reacţie. Cel puţin nu mai simţea 
că pielea avea să îi cadă în întregime de pe oase. Fuseseo 
perioadă, înainte de Crăciun, când Jessie crezuse că nu se 
va mai atinge în viaţa ei de vreun pahar din sticlă. 

— Ce vă mai face mânuţa? o întrebă Meggie, de parcă i- 
ar fi simţit ea însăşi mâncărimea, printr-un soi de telepatie. 

Întrebările lui Meggie, stârnite de intuiţia ieşită din 
comun a femeii, erau, uneori, înspăimântătoare, dar 
niciodată ridicole. 

Mâna bolnavă era protejată de o mănuşă neagră, 
căptuşită. Jessie bănuia că această mănuşă, destinată 
vindecării arsurilor, fusese perfecționată în timpul vreunui 
conflict internaţional. Dar nu refuzase să o poarte din cauza 
asta. Dimpotrivă, era chiar foarte recunoscătoare. După oa 
treia grefă de piele ajungeai să îţi dai seama că starea de 
recunoştinţă era un obstacol - unul dintre puţinele 
obstacole pe care viaţa era capabilă să ţi le furnizeze - 
împotriva nebuniei. 

— Binişor, Meggie. 

Sprânceana stângă a femeii săltă puţin în poziţia: „Nu te 
cred, orice mi-ai spune”. 

— Nu mai spuneţi?! Dacă aţi lucrat la calculator toate 
astea trei ore de când sunteţi închisă aici, pun pariu că deja 
a început să cânte „Ave Maria”. 

— Atât de multă vreme am stat aici? 

Se uită la ceas. Aşa era. Se uită la ecranul computerului 
şi văzu că ajunsese la a cincea pagină a documentului la 
care începuse să lucreze imediat după micul dejun. Acum 


— 283 — 


era aproape ora prânzului. lar mâna nu o durea prea tare. 
Nu simţea nevoia imperioasă de a lua calmantul chiar 
acum. 

Dar îl luă, totuşi. Bău şi paharul cu lapte. Ochii i se opriră 
asupra textului afişat pe ecranul computerului: 


Nu m-a găsit nimeni în noaptea aceea; m-am trezit 
singură când s-a făcut dimineaţă. Motorul se oprise, 
dar în maşină încă mai era cald. În pădure cântau 
păsările, iar lacul semăna cu o oglindă. Era frumos, 
dar imaginea lui mă umplea de ură, mă umplea de 
scârbă. De atunci numai gândul la el mă umple de 
ură, mă umple de scârbă. Poţi să înţelegi, Ruth? Eu 
nu pot. Să fiu a naibii dacă pot. 

Mâna mă durea îngrozitor de tare. Efectul aspirinei 
trecuse de mult. Şi totuşi, în ciuda durerii, mă 
copleşise o senzaţie incredibilă de linişte şi de bine. 
Mai era, însă, ceva ce nu-mi dădea pace. Ceva ce 
uitasem. Nu-mi puteam aminti. Cred că mintea mea 
nu voia să-şi amintească. Apoi, dintr-odată, scena 
învie în gândurile mele. Creatura fusese pe bancheta 
din spate şi îmi şoptise numele tuturor vocilor mele. 

M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut că 
nu era nimeni în spatele meu. M-am liniştit puţin, 
dar... 


Aici se oprise. Cursorul clipea la capătul frazei 
neterminate, părând a o îndemna să continue. Jessie îşi 
aminti o poezie din cartea lui Kenneth Patchen, Chiar şi aşa. 
Poezia suna astfel: Ei, copile, dacă am fi vrut să-ţi facem 
rău / crezi că ne-am mai fi furişat pe potecă / în întunericul 
de moarte al pădurii? 

Bună întrebare, îşi spuse femeia şi îşi întoarse privirea 
înspre Meggie Landis. li plăcea irlandeza asta care deborda 
de energie, îi plăcea tare mult - îi datora enorm - dar dacă 
ar fi surprins-o că citeşte cele scrise pe ecranul 
computerului, ar fi dat-o imediat afară. 

Dar Megan nu se uita la computer, ci privea pe fereastră. 


— 284 — 


Soarele strălucea printre fulgii, tot mai rari, de zăpadă. 

— Dracu'-şi bate nevasta. 

— Ce spui? zâmbi Jessie. 

— Asta spunea maică-mea când ningea cu soare. 

Meggie părea stânjenită şi întinse mâna după paharul 
gol. 

— Dar habar n-am ce vrea să însemne. 

Stânjeneala de pe chipul lui Meggie Landis se 
transformase în ceva ce aducea a tulburare. Preţ de o clipă, 
Jessie nu reuşi să înţeleagă motivul tulburării lui Meggie. 
Apoi îşi dădu seama cât de simplu era totul. Zâmbetul. 
Meggie nu era obişnuită să o vadă zâmbind. Jessie ar fi vrut 
să o liniştească, să îi spună că totul era în ordine, că 
zâmbetul nu era primul semn al vreunei crize de nebunie 
furioasă. Însă spuse: 

— Mama zicea: „Soarele nu străluceşte pe poponeaţa 
aceluiaşi căţel în fiecare zi.” Nici eu nu ştiu ce vrea să 
însemne asta. 

Acum menajera privi computerul ca şi cum ar fi vrut să îi 
spună: Ar cam fi timpul să mai lăsați joaca. 

— Pastila o să vă facă somn dacă nu mâncaţi ceva. V-am 
pregătit un sandvici şi supa e pusă la încălzit. 

Supă şi sandvici - mâncare pentru copii, mâncare tocmai 
bună după o dimineaţă de săniuş, când orele de la şcoală 
au fost anulate din cauza viscolului, şi mănânci cu poftă, iar 
obrajii încă îţi mai ard din cauza gerului. Minunat, dar... 

— Nu mi-e foame, Meg. 

Meggie se încruntă, iar gura i se strâmbă a nemulţumire. 
Jessie văzuse deseori această expresie pe chipul menajerei, 
mai ales la începutul convieţuirii lor, când plângea cerându- 
i încă un calmant. Meggie nu cedase niciodată în faţa 
lacrimilor ei. lar Jessie credea că tocmai acesta fusese 
motivul pentru care o angajase pe micuța irlandeză: îşi 
dăduse seama, de la bun început, că Meggie are un 
caracter puternic. Jessie însăşi era foarte încăpăţânată... 
Dar nu reuşea să o determine pe Meggie să îi facă pe plac. 

— Trebuie să mănânci, Jess. Arăţi ca o sperietoare de 
ciori. 

— 285 — 


Acum biciuia cu privirea scrumiera plină. 

— Şi trebuie să renunţi şi la căcatul/ ăla. 

O să te fac eu să renunti, preafrumoasă domniţă, îi şopti 
Gerald în gânduri. Jessie se înfioră. 

— Jessie? Te simţi bine? Nu cumva stai în curent? 

— Nu am nimic. 

Surâse stins. 

— De câte ori ţi-am spus că nu e bine să lucrezi atât de 
mult!... 

Cu mâna îmbrăcată în doliu, o atinse uşor pe Meggie. 

— Mi se vindecă, nu? 

— Da. Dacă eşti în stare s-o foloseşti atâta vreme la 
maşinăria aia şi să nu urli după un calmant chiar în clipa în 
care mă vezi, înseamnă că te vindeci mai repede decât a 
prevăzut doctorul Magliore. Şi totuşi... 

— Şi totuşi, mi se vindecă, şi asta-i bine. 

— Sigur că-i bine. 

Privirea menajerei părea a se îndoi de sănătatea mentală 
a lui Jessie. 

— Acum încerc să vindec şi restul. lar primul pas este 
scrisoarea asta adresată unei vechi prietene. Mi-am jurat 
că, dacă scap cu viaţă, o să-i scriu. Dar am tot amânat. 
Acum am început şi nu îndrăznesc să mă opresc. Mi-e 
teamă că mi-aş pierde curajul. 

— Dar ai luat calmantul... 

— Cred că mai am destulă vreme să o termin înainte de a 
mi se face somn. După aia o să dorm puţin şi, când o să mă 
trezesc, o să mănânc. O să mănânc mult şi bine. 

Fruntea lui Meggie rămase boţită de încruntare. 

— Jessie, ştii bine că îţi face rău dacă nu mănânci la timp. 

Pe cel mai blând ton, Jessie îi răspunse: 

— Există lucruri mai importante decât mâncarea. Ştii 
asta, nu? 

Menajera privi iarăşi computerul apoi oftă şi o aprobă 
dând din cap. Când vorbi, atitudinea ei era aceea a unei 
persoane care se înclină în faţa unei convenţii, în care, de 
fapt, nu crede câtuşi de puţin. 

— Cam aşa e. Şi chiar dacă n-aş fi de acord, tu eşti şefa. 


— 286 — 


Şi Jessie îşi dădu seama, acum, că relaţia lor nu era o 
pură ficţiune păstrată de dragul aparenţelor. 

— Da. Eu sunt şefa. 

Sprânceana lui Meggie săltase iarăşi până la jumătatea 
frunţii. 

— Ce-ar fi, totuşi, să-ţi aduc sandviciul şi să ţi-l las pe 
birou? 

Jessie surâse larg: 

— S-a făcut! 

De această dată, Meggie zâmbi la rândul ei. Trei minute 
mai târziu, când aduse sandviciul, Jessie era cufundată în 
scris. Menajera nu se strădui să nu facă zgomot - era genul 
de femeie care nu ar fi fost în stare să umble în vârful 
picioarelor nici dacă viaţa i-ar fi depins de asta - însă Jessie 
nu o auzi. Scosese dintr-un sertar un teanc de articole 
tăiate din ziare şi se oprise să le frunzărească. Majoritatea 
articolelor erau însoțite de fotografii. Fotografii 
reprezentând un bărbat cu chipul îngust şi fruntea 
bombată, un bărbat cu ochii negri şi rotunzi adânciţi în 
orbite - ochi ce nu exprimau absolut nimic, un bărbat cu 
buze cărnoase şi nasul ascuţit. 

Meggie rămase o clipă lângă Jessie, aşteptând ca aceasta 
să îi simtă prezenţa în cameră, apoi îşi drese glasul şi ieşi. 
După vreo trei sferturi de oră Jessie observă sandviciul, 
rece acum. Il înfulecă. Se întoarse la computer. Cursorul îşi 
continuă dansul conducând-o, tot mai adânc, în pădure. 


— 287 — 


36 


M-am mai liniştit. Dar gândurile continuau să mă 
sperie: „Poate stă ghemuit şi de-aia nu-l văd în 
oglinda retrovizoare”. Cu greu am reuşit să mă 
întorc. Eram îngrozitor de slăbită. Şi parcă cineva îmi 
tot împungea mâna cu un vătrai încins. Sigur că nu 
era nimeni în spatele meu; şi am încercat să îmi tot 
repet că nu fusese decât un desen al umbrelor... Al 
umbrelor şi al imaginaţiei mele întinse ca o coardă 
gata să plesnească în orice clipă. 

Şi totuşi, Ruth, nu-mi venea să cred - nici măcar 
atunci, când soarele răsărea, iar eu scăpasem din 
cătuşe, scăpasem din casă şi mă încuiasem în 
maşină. Mi-a venit o idee şi mai fioroasă: dacă nue 
pe bancheta din spate, atunci, precis că s-a ascuns în 
portbagaj; şi, dacă nu era în portbagaj, era, precis, 
ghemuit în spatele maşinii, lângă bara de protecţie. 
Cu alte cuvinte, aveam ideea fixă că nu mă părăsise 
nicio clipă. Trebuie să te fac să înţelegi asta. Asta 
trebuie să explic - ţie şi lumii întregi. Nu m-a părăsit 
nicio clipă. Chiar şi atunci când logica îmi spunea că 
nu e altceva decât un amestec de umbre şi raze de 
lună, eu îl vedeam. El era cu mine. În timpul zilei, 
oaspetele meu este „bărbatul cu chipul alb” 
înţelegi ce vreau să spun? lar după ce soarele apune, 
se transformă în „creatura cu chipul ca un craniu”. 
Rațiunea mea l-ar fi alungat în cele din urmă, dar 
simţurile mele s-au opus cu înverşunare. Căci, de 
fiecare dată, noaptea - mai ales -, când trosneşte 
mobila prin casă, ştiu sigur că s-a întors. De fiecare 
dată când apare câte o umbră pe perete, ştiu sigur 
că s-a întors. De fiecare dată când aud paşi 
necunoscuţi pe alee, ştiu sigur că s-a întors. S-a 
întors ca să îşi termine treaba. Era în Mercedes în 
dimineaţa când m-am trezit. Şi vine aici, în casa 
mea, aproape în fiecare noapte. Se ascunde în 


— 288 — 


spatele draperiilor, sau poate se ascunde în dulap. La 
picioare îi este aşezată valijoara cu suveniruri. Nu 
există niciun ţăruş magic pe care să îl poţi înfige în 
inima monştrilor adevăraţi. Of, Ruth, crede-mă, sunt 
sătulă până peste cap. 


Se opri, goli scrumiera şi îşi aprinse o altă ţigară. 
Mişcările îi erau lente. Mâinile începuseră să îi tremure uşor 
şi nu voia să se ardă. Odată ţigara aprinsă, trase câteva 
fumuri, o aşeză pe marginea scrumierei şi îşi continuă 
scrisul. 


Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă s-ar fi terminat 
bateria maşinii. Cred că aş fi rămas acolo până când 
s-ar fi întâmplat să treacă cineva pe drum. Dar 
motorul a pornit imediat. M-am îndepărtat de 
copacul de care mă izbisem şi am plecat de acolo. 
Voiam să mă uit în oglinda retrovizoare, dar mi-era 
teamă. Mi-era teamă că am să-l văd iarăşi. Nu că ar 
fi fost acolo - ştiam că nu e -, ci pentru că mintea 
mea m-ar fi făcut să-/ văd. 

Când am ajuns pe Aleea Golfului, m-am uitat. N- 
am reuşit să mă mai abţin. Bineînţeles că nu era 
nimeni/nimic pe bancheta din spate. M-am simţit 
puţin mai liniştită. Am ajuns pe Drumul Naţional 117 
şi am oprit la Magazinul Mixt al lui Dakin. Aici îşi 
pierd vremea localnicii când sunt prea lefteri ca să se 
ducă la Rangeley sau la vreun bar din Motton. Stau la 
tejghea, mănâncă gogoşi şi pălăvrăgesc despre 
închipuitele aventuri trăite sâmbătă noaptea. Am 
parcat maşina lângă pompele de benzină şi am 
rămas acolo privind indivizii care intrau şi ieşeau din 
magazin. Nu-mi venea să cred că sunt adevăraţi. Îmi 
tot spuneam că nu sunt nimic altceva decât nişte 
năluci create de mintea mea bolnavă şi că, imediat 
ce ochii mi se vor obişnui cu lumina zilei, vor deveni 
transparenţi şi voi putea să văd prin ei. Mi se făcuse 
iarăşi sete; şi setea mi se intensifica pe măsură ce 


— 289 — 


tot vedeam oameni ieşind din magazin cu pahare 
albe din plastic, pline cu suc sau cafea. Dar încă nu 
aveam curaj să ies din maşină... şi să mă amestec 
printre năluci. 

Sigur că la un moment dat n-aş mai fi rezistat, 
însă, înainte de a-mi lua inima în dinţi, Jimmy Eggart 
îşi parcă maşina lângă mine. Jimmy e un pensionar 
din Boston, care locuieşte numai în casa de pe malul 
lacului de când i-a murit nevasta, în 1987 sau 1988. 
A coborât din maşină, s-a uitat la mine, m-a 
recunoscut şi colţurile buzelor i s-au ridicat într-un 
început de surâs. Apoi expresia i s-a schimbat brusc: 
mai întâi îngrijorare, apoi groază. Se apropie de 
Mercedes şi se aplecă să mă vadă mai bine. A fost 
atât de uluit încât parcă toate ridurile i-au fost şterse 
de pe chip. Mi-amintesc foarte limpede: uluirea l-a 
întinerit pe Jimmy Eggart. 

Am observat cum articulează cuvintele: „Jessie, te 
simţi bine?” Am vrut să deschid portiera, dar n-am 
îndrăznit. N-am îndrăznit, pentru că cea mai idioată 
idee pusese stăpânire pe gândurile mele: cowboy-ul 
cosmic fusese şi acasă la Jimmy, dar Jimmy nu 
avusese parte de norocul meu. Aşa că musafirul lui l- 
a omorât, i-a decupat faţa şi şi-a pus-o el, aşa cum îţi 
pui o mască în seara de Halloween. Ştiam că e o idee 
tâmpită, însă n-o puteam împiedica să nu treacă - 
tăvălug - peste stropul de rațiune rămas. Şi nu 
aveam curaj să deschid portiera aia afurisită. 

Nu ştiu cum arătam în dimineaţa aceea şi nici nu 
vreau să ştiu, dar probabil că eram într-un hal fără 
de hal, pentru că expresia de uluire de pe chipul lui 
Jimmy Eggart se transformă iute într-o expresie de 
spaimă teribilă. Părea că, dintr-o clipă într-alta o s-o 
ia la goană, o să se ascundă în tufişuri şi o să-şi 
vomite şi maţele. Dumnezeu să-l aibă în pază, Jimmy 
a rămas pe loc. A deschis portiera şi m-a întrebat ce 
am păţit - am avut vreun accident sau m-a atacat 
cineva? 


— 290 — 


Am privit în jos şi mi-am dat seama de ce era atât 
de speriat. Sânge. Era sânge peste tot. Mi se 
redeschisese rana şi bandajul mustea, iar fusta îmi 
era o baltă de sânge de parcă aş fi avut menstruaţie 
cât pentru un regiment de femei. Sânge. Sânge 
peste tot. Şedeam în sânge, volanul era plin de 
sânge, sânge pe bord, sânge pe schimbătorul de 
viteze... sânge pe parbriz. Sânge uscat şi maroniu. 
Sânge proaspăt şi roşu. Ruth dragă, nici nu-ţi poate 
trece prin minte cât sânge există într-o fiinţă 
omenească. Nu-i de mirare că Jimmy s-a speriat atât 
de tare. 

Am încercat să cobor din maşină. Cred că am vrut 
să îl liniştesc dovedindu-i că sunt încă vie şi în 
putere. Din nefericire, mi-am lovit mâna dreaptă de 
volan şi întreaga lume s-a preschimbat în cenuşă. N- 
am leşinat. Nu cred. Dar am simţit că mă prăbuşesc 
şi mi-amintesc că m-am gândit că o să-mi sparg 
dinţii de asfalt. Exact ce-mi trebuia ca să închei o 
minunată aventură. Bomboana pe colivă. ŞI 
cheltuisem o avere ca să îi îmbrac. Jimmy m-a 
prins... chiar de ţâţe. L-am auzit cum strigă la cei din 
magazin: „Hei! Veniţi şi ajutaţi-mă!” Vocea-i era 
subţire, stridentă, voce de bătrân senil. Şi mi-a venit 
să râd... Insă eram mult prea secătuită de puteri. Mi- 
am sprijinit capul de pieptul lui. Îmi simţeam inima 
agitându-se ca un iepuraş prins în capcană, dar nu-i 
simţeam bătăile. Cenuşa care acoperise lumea a 
început să se mai risipească şi ziua s-a luminat şi a 
căpătat culoare. Vreo zece bărbaţi se grăbeau înspre 
noi. Era şi Lonnie Dakin printre ei. Mesteca o brioşă şi 
purta un tricou rozaliu pe care scria: NIMENI NU E 
BEŢIV. FACEM CU RÂNDUL. E atât de ciudat să te 
agăţi de imagini din astea când eşti pe moarte. 

„Cine ţi-a făcut asta, Jessie”? m-a întrebat Jimmy. 
Am încercat să-i răspund, dar parcă amuţisem. Slavă 
Domnului, pentru că încercam să articulez cuvintele: 
„Tatăl meu”. 


— 291 — 


Jessie îşi stinse ţigara şi privi fotografia din ziar. Ochii 
adânciţi în orbitele scobite pe chipul îngust al lui Raymond 
Andrew Joubert o fixau cu lăcomie rea... Exact aşa cum o 
fixaseră din colţul dormitorului în prima noapte, şi din biroul 
proaspăt decedatului ei soţ în cea de-a doua. Studie 
fotografia vreme îndelungată. Apoi, tresărind ca trezită 
brusc din somn, îşi smulse privirea de pe ziar, îşi aprinse o 
altă ţigară şi reîncepu să scrie. 


După douăzeci de minute - douăzeci de minute în 
care mi-am dat seama cât de drăguţi, cât de săritori, 
cât de amuzanţi şi cât de perfect inutili pot fi bărbaţii 
(Lonnie Dakin m-a întrebat dacă nu vreau nişte 
antinevralgice) - mă aflam într-o ambulanţă care mă 
ducea, cu girofarurile sclipind albastru şi cu sirena 
urlând a jale, la spitalul din Cumberland. O oră mai 
târziu mă aflam în secţia de terapie intensivă, îmi 
puseseră perfuzii. Un cretin de infirmier cânta - fals, 
dar foarte tare - despre viaţa nasoală, pe care o 
duce de când l-a părăsit nevasta şi i s-a stricat 
maşina. 

Aşa se încheie prima parte a poveştii mele, Ruth. 
Putem s-o numim „Cum am scăpat din cătuşe şi mi- 
am croit drum spre libertate”. Povestea mai are încă 
două părţi: „Consecinţele” şi „Morala”. O să trec 
repede peste „Consecinţe”, deoarece partea aceasta 
este interesantă doar dacă eşti psiholog sau medic şi 
te preocupă grefele de piele şi durerea. De fapt, 
vreau să ajung cât mai repede la „Morală”; cât mai 
repede, înainte ca oboseala să mă copleşească. Cât 
mai repede, cât mai sunt încă lucidă, ca să pot scrie 
ceea ce vreau să scriu. Cât mai repede, ca să pot 
scrie aşa cum meriţi. In fond, „Morala” este partea 
care m-a determinat să îţi scriu. 

Inainte, însă, trebuie să îţi mai spun câte ceva 
despre Brandon Milheron, care reprezintă 
chintesenţa perioadei numite „Consecinţe”. Brandon 


— 292 — 


a apărut chiar în prima parte, partea cea dureroasă 
şi urâtă, a vindecării mele şi aş putea spune că m-a 
adoptat. Mi-aş dori să îl pot descrie ca fiind un bărbat 
încântător şi deosebit, căci mi-a fost alături toată 
perioada aceea îngrozitoare. Dar nici „încântător” şi 
nici „deosebit” nu sunt cele mai potrivite cuvinte. 
Spun prea puţin şi nu îl caracterizează aşa cum 
trebuie. Bărbatul acesta este mult mai mult. 
Blândeţea lui nu poate fi descrisă. Nici înţelegerea de 
care a dat dovadă. Dar timpul trece şi trebuie să mă 
grăbesc. E suficient să spun că sarcina lui era doar 
să aibă grijă ca firma de avocaţi unde lucrase Gerald 
să nu fie implicată în scandal. Însă Brandon a fost 
mereu lângă mine, m-a sprijinit şi m-a încurajat. l-am 
pătat reverele cu lacrimi. Poate că nu ţi-aş spune 
atâtea despre el dacă ieri nu s-ar fi întâmplat ceva 
anume. Puţină răbdare, draga mea, o să ajungem şi 
acolo. 

In ultimele paisprezece luni de viaţă Gerald a 
colaborat foarte mult cu Brandon şi relaţiile dintre ei 
au fost extrem de cordiale. Am senzaţia însă că 
Brandon urma să fie avansat şi să îi ia locul lui 
Gerald. Deocamdată, el era singurul în stare să ţină 
situaţia sub control şi să împiedice apariţia întregii 
poveşti în ziare. 

Brandon este un om blând şi înţelegător şi onest, 
dar trebuia să îşi ducă sarcina la bun sfârşit. Ştii bine 
că am fost măritată aproape douăzeci de ani cu un 
avocat şi ştiu pe propria-mi piele cât de asemănători 
unui cameleon pot fi cei din breasla asta, câtă grijă 
au să delimiteze cu mare stricteţe aspectele diverse 
ale vieţii şi personalităţii lor. Cred că tocmai acest 
comportament îi face să supravieţuiască în lumea 
scârboasă pe care o servesc, să supravieţuiască şi să 
nu o ia razna. Da. Dar acelaşi comportament îi face 
absolut detestabili. 

Brandon nu era detestabil, dar avea o misiune: să 
facă orice ca să împiedice publicitatea proastă care 


— 293 — 


ar fi prejudiciat firma. Adică publicitatea care ne-ar fi 
pus într-o lumină nefastă pe Gerald sau pe mine. 
Când trebuie să te ocupi de o situaţie atât de 
delicată nu e deloc greu să te trezeşti că tocmai ce ai 
călcat în străchini. Mai vreau să îţi spun, ca să 
reuşeşti să înţelegi mai bine felul de a fi al lui 
Brandon, că niciodată - absolut niciodată - nu mi-a 
zis că a acceptat însărcinarea asta din respect faţă 
de amintirea lui Gerald. A acceptat-o pentru că, aşa 
cum Gerald însuşi ar fi spus, reprezenta o şansă de 
avansare - o scurtătură spre eşalonul superior. A 
reuşit: n-a călcat în străchini, a fost avansat şi eu mă 
bucur nespus de mult. Mă bucur pentru el deoarece 
s-a purtat minunat cu mine. Nu a intrat niciodată în 
panică atunci când îmi dădea telefon vreun ziarist şi 
nu s-a comportat niciodată de parcă ar fi fost vorba 
de o simplă sarcină de serviciu - atât şi nimic mai 
mult. Vrei să ştii ce cred, Ruth? Cred că... deşi sunt 
cu şapte ani mai în vârstă decât bărbatul ăsta şi arăt 
de parcă m-a călcat trenul... cred că Brandon 
Milheron s-a îndrăgostit de mine. De mine, sau de 
eroina pe care o vede cu ochii minţii. Nu cred că se 
gândeşte la sex (nu încă; la patruzeci de kilograme 
arăt ca o găină jumulită din galantarul unei 
măcelării), iar pe mine nu mă deranjează absolut 
deloc. Aş fi în al nouălea cer dacă n-aş mai face sex 
câte zile o să am. Aş minţi însă dacă aş afirma că nu 
mi-a făcut plăcere expresia din ochii lui - privirea 
care îmi spunea că acum eu sunt misiunea lui; eu, 
Jessie Angela Mahout Burlingame, eu, o persoană 
adevărată, nu un teanc de dosare cu titlul „Afacerea 
Burlingame”. Nu ştiu dacă Brandon mă pune înaintea 
intereselor firmei, sau după ele, sau alături. Şi nici 
nu-mi pasă. Mi-e suficient să ştiu că ocup un loc 
important în viaţa lui. Mi-e suficient să ştiu că nu 
sunt... 


Jessie se opri şi îşi cântări cuvintele. Trase din ţigară şi 
— 294 — 


continuă. 


„„„doar un obiect al compasiunii lui. 

Brandon a asistat la toate interogatoriile pe care 
mi le-a luat poliţia. Le-a înregistrat pe un reportofon. 
Pe un ton politicos, dar rece şi ferm, a atras atenţia 
tuturor celor prezenţi în jurul meu - inclusiv 
stenografelor şi infirmierelor - că acea persoană care 
nu va păstra confidenţialitate absolută asupra 
detaliilor cazului va avea de suportat represaliile 
celei mai mari firme de avocaţi din New England, 
firmă recunoscută pentru avariţia ei ieşită din 
comun. Brandon avea putere de convingere. Nimeni 
nu a făcut vreo dezvăluire. 

Cel mai cumplit interogatoriu s-a desfăşurat într- 
una dintre cele trei zile cât am stat la „Reanimare”. 
Vrei să ştii ce consemnează rapoartele poliţiei? Bine. 
lată: Am hotărât - Gerald şi cu mine - să ne 
petrecem ziua în vila noastră de vacanţă. După un 
interludiu sexual - agresiv, dar plăcut - am făcut duş 
împreună. Gerald a ieşit din baie şi m-a lăsat să mă 
spăl pe cap. Se văita că e balonat din cauza 
sandviciurilor mâncate pe drum şi m-a întrebat dacă 
avem ceva pansamente gastrice prin casă. l-am spus 
că nu ştiu, dar, dacă totuşi avem, medicamentele 
trebuie să fie ori pe măsuţă, ori pe etajera de la 
capătul patului. După vreo trei sau patru minute, 
când îmi limpezeam părul, l-am auzit strigând. 
Imediat după strigăt am auzit şi o bufnitură. M-am 
repezit afară din baie şi, când să intru în dormitor, 
am alunecat, am căzut şi mi-am lovit capul de colţul 
măsuţei. Am leşinat. 

În această povestire - scornită de domnul Milheron 
şi doamna Burlingame şi, aş adăuga, acceptată cu 
entuziasm de poliţie - mi-am revenit de câteva ori, 
doar pentru ca apoi să leşin iarăşi. Când m-am trezit, 
în cele din urmă, câinele se plictisise de Gerald şi 
începuse să mă muşte. M-am urcat în pat (în 


— 295 — 


povestirea aceasta patul fusese deplasat de la locul 
lui de către echipa de muncitori care lustruiseră 
parchetul) şi am alungat câinele aruncând în el 
paharul şi scrumiera. Apoi, iar am leşinat şi, în 
următoarele ore, am zăcut inconştientă, umplând 
patul cu sânge. Într-un târziu, mi-am mai revenit, am 
reuşit să ajung la maşină şi am plecat. Pe drum m-a 
cuprins iarăşi ameţeala. Atunci am intrat cu maşina 
în pom. 

O singură dată l-am întrebat pe Brandon cât de 
tâmpiţi pot fi poliţiştii ca să creadă toate balivernele 
astea. Mi-a răspuns: „Poliţia statală anchetează cazul 
şi firma noastră are o mulţime de prieteni aici. Le-am 
cerut să ne ajute, dar nici măcar nu a fost nevoie să 
insist prea mult. Şi poliţiştii sunt tot oameni, Jessie. 
Nu-ţi închipui că nu şi-au dat seama de adevăr atunci 
când au văzut cătuşele atârnate de capătul patului. 
Şi, crede-mă, nu e prima dată când descoperă o 
pereche de cătuşe anchetând infarctul cuiva. Nimeni 
nu vrea să audă tot felul de bârfe murdare pe seama 
ta sau a soţului tău din cauza unui accident stupid.” 

La început nu am povestit nimănui - nici măcar lui 
Brandon - despre bărbatul pe care mi s-a părut că îl 
văd, despre urma de noroi sau despre cercelul cu 
perlă. Aşteptam momentul potrivit. 


Jessie privi ultima propoziţie, clătină din cap şi continuă 
să scrie. 


Nu. Mănânc căcat. Nu aşteptam momentul potrivit, 
ci aşteptam ca un poliţist să îmi aducă o pungă din 
plastic şi să îmi ceară să identific inelele din ea - 
inele, nu cercei. Şi să-mi spună: „Credem că vă 
aparţin, deoarece în interior sunt gravate inițialele 
dumneavoastră şi ale soţului dumneavoastră. Le-am 
găsit pe jos, în biroul din casa de vacanţă.” 

Tot aşteptam şi aşteptam şi aşteptam să se 
petreacă minunea asta. Căci, dacă aşa ar fi stat 


— 296 — 


lucrurile, ar fi însemnat că Musafirul de la Miezul 
Nopţii nu ar fi fost decât rodul imaginaţiei mele. 
Aşteptam şi aşteptam şi aşteptam... Şi nimic. 
Minunea nu s-a produs. In cele din urmă, chiar 
înainte de prima operaţie la mână, i-am spus lui 
Brandon că am avut senzaţia că nu am fost singură 
în casă în anumite momente. l-am spus că era foarte 
posibil ca imaginaţia să-mi fi jucat feste, însă totul mi 
se păruse extrem de real. N-am vorbit despre inelele 
pe care nu le mai aveam, dar am pomenit despre 
urma de noroi şi despre cercelul cu perlă. Mai mult 
m-am bâlbăit, căci cercelul reprezenta coşmarul pe 
care nu voiam să îl destăinui nimănui, nici măcar lui 
Brandon. Pricepi, Ruth? Şi, povestindu-i, foloseam 
cuvinte care exprimă îndoială: „Cred că am văzut” şi 
„Eram aproape sigură.” 

Trebuia să îi împărtăşesc temerile mele, trebuia să 
îmi descarc sufletul în faţa cuiva, pentru că spaima 
îmi ardea fiinţa ca acidul sulfuric. Insă am încercat să 
îi demonstrez în toate felurile că nu confundam 
senzațiile subiective cu realitatea obiectivă. Şi, mai 
ales, m-am ferit să-i arăt cât de speriată încă mai 
eram. Nu voiam să creadă că am înnebunit. Nu-mi 
păsa dacă îşi spunea că sunt puţin isterică. Acesta 
era preţul pe care îl plăteam pentru a nu ajunge să 
dezvălui alt secret mai îngrozitor: tatăl meu şi 
întâmplarea din ziua eclipsei. 

Brandon m-a mângâiat pe mână şi mi-a spus că 
mă înţelege şi, date fiind împrejurările, probabil că 
era ceva obişnuit. A adăugat că cel mai important 
lucru pe care trebuia să îl ţin minte era faptul că am 
făcut duş cu Gerald imediat după zbenguiala din pat. 
Poliţia cercetase toată casa şi fără îndoială că ar fi 
găsit ceva urme care să ateste prezenţa vreunui 
străin. 

— Poate chiar au găsit asemenea probe - am spus. 
Poate că un poliţist a furat cercelul. 

— Sigur că lumea e plină de poliţişti cu lipici pe 


— 297 — 


degete - mi-a răspuns Brandon - însă mi-e tare greu 
să cred că vreunul, oricât de tâmpit, şi-ar risca 
întreaga carieră pentru un cercel desperecheat. Pare 
mult mai verosimil că persoana care ţi se pare că a 
fost în casă s-a întors mai târziu şi l-a recuperat. 

— Da! - am exclamat. E posibil! 

Brandon îşi reprimă impulsul de a  clătina 
dezaprobator din cap. Ridică din umeri: 

— Orice e posibil, de la lăcomie până la greşeli ale 
poliţiştilor, dar... 

Ezită. Apoi m-a luat de mână şi mă privi cu 
severitate. 

— Teoria ta se bazează, în mare parte, pe ideea că 
poliţiştii care au cercetat casa au făcut o treabă de 
mântuială. Şi nu este aşa. Sunt absolut convins că, 
dacă ar mai fi fost cineva acolo, ar fi găsit vreo urmă 
cât de mică. Şi dacă ar fi găsit aşa ceva, mi-ar fi 
spus. 

— De ce să-ţi spună? 

— Pentru că prezenţa unei a treia persoane în casă 
te-ar putea pune într-o lumină extrem de 
nefavorabilă, situaţie în care poliţiştii nu mai sunt de 
treabă iar tu, din victimă, te transformi în suspect. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

Minţeam, Ruth. Începusem să înţeleg întreaga 
situaţie şi toate implicaţiile acesteia. Gerald avea 
obsesia asigurărilor şi, în calitate de văduvă, îmi 
revenea o sumă considerabilă. 

— Soţului tău i s-a făcut o autopsie extrem de 
minuțioasă, îmi mai spuse Brandon. 

— Concluzia la care s-a ajuns este că Gerald a 
murit în urma unui atac de cord obişnuit. Prin 
„obişnuit”, medicii înţeleg un infarct ce nu are niciun 
fel de legătură cu vreo intoxicație alimentară, efort 
prea mare sau traumă psihică. 

Se uită mai atent la mine şi se întrerupse. 

— Jessie, ce ai? 

— Nimic, am şoptit. 


— 298 — 


— Ba da. Arâţi groaznic. Te doare? 

Am reuşit să-l conving că mă simt bine. Cred că îţi 
închipui ce fel de gânduri îmi treceau prin minte. Mi- 
am amintit loviturile pe care i le-am dat lui Gerald: 
una în burtă, cealaltă în boaşe. Mi-am dat seama că 
am fost isteaţă când am declarat că partida de sex a 
fost dură, explicând, astfel, existenţa vânătăilor. 

Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb: oare 
loviturile mele i-au provocat atacul de cord? Niciunul 
dintre tratatele medicale pe care le-am răsfoit nu 
menţionează o asemenea posibilitate. Dar, hai să nu 
mă mai ascund după degete: probabil că am şi eu 
partea mea de vină, deşi refuz cu înverşunare să îmi 
asum întreaga responsabilitate. Gerald era mult prea 
gras, obişnuia să bea mult prea mult, obişnuia să 
fumeze mult prea mult. Infarctul îl pândea de după 
colţ. Dacă nu s-ar fi produs în ziua cu pricina, s-ar fi 
produs, cu siguranţă, în săptămâna următoare, sau 
în luna următoare. Şi dacă nu eşti de acord cu mine, 
poţi să îţi vâri exact în cur scrisoarea asta, Ruth. Sunt 
convinsă că mi-am câştigat dreptul să cred exact 
ceea ce vreau să cred. Cel puţin în cazul ăsta. Mai 
ales în cazul ăsta. 

— M-am schimbat la faţă pentru că mi-e greu să- 
mi închipui că cineva ar fi în stare să creadă că l-am 
omorât pe Gerald ca să încasez asigurarea. 

Brandon clătină iarăşi din cap: 

— Nimeni nu crede aşa ceva. Medicul legist spune 
că Gerald a suferit un atac de cord care s-ar fi putut 
să fi fost precipitat de excitaţia sexuală. Poliţia 
acceptă acest diagnostic pentru că medicul este 
printre cei mai buni din statul nostru. Cel mult s-ar 
putea să se trezească nişte voci cinice care să te 
acuze că te-ai jucat de-a Salomeea. 

— Tu asta crezi? 

Îmi imaginam că l-aş putea şoca printr-o atitudine 
atât de directă şi o parte din mine murea de 
curiozitate să vadă cum arată un Brandon Milheron 


— 299 — 


şocat. Se pare că încă nu îl cunoşteam prea bine. A 
surâs: 

— Adică să cred că ai avut atâta fantezie diabolică 
încât să-i provoci lui Gerald un infarct fără să iei în 
considerare posibilitatea că ai putea muri prinsă în 
cătuşe de pat? Nu. Nu cred. Cred că totul s-a 
petrecut exact aşa cum mi-ai povestit. Îmi dai voie 
să-ţi vorbesc deschis? 

— Nici n-aş accepta altceva. 

— Bine. Uite cum stă treaba: am colaborat cu 
Gerald şi m-am înţeles bine cu el. Dar mulţi dintre 
colegii noştri nu-l înghiţeau deloc. Era cel mai mare 
ipocrit pe care l-am cunoscut vreodată. De aceea nu 
mă miră câtuşi de puţin faptul că ideea de a face 
amor cu o femeie legată l-a făcut să-şi piardă 
controlul şi i-a pus o bombă în inimă. 

Se  întunecase. Singura lumină din rezerva 
spitalului era veioza de deasupra patului meu. Nu-i 
desluşeam chipul, acum învăluit în umbre, însă eram 
convinsă că Brandon Milheron roşise. 

— Îmi cer scuze dacă te-am jignit - vocea-i 
tremura, stânjenită. 

Râsul îmi gâlgâia în gât. L-am sugrumat, pentru că 
l-aş fi rănit pe Brandon; dar se purtase ca un virgin 
de optsprezece ani. 

— Nu m-ai jignit. 

— Mă bucur. Trebuie să-ţi mai spun că poliţia are 
obligaţia să ia în considerare toate posibilităţile - 
inclusiv crima - şi să cerceteze probabilitatea ca tu 
să-l fi ajutat să facă atacul de cord. 

— Da' nici măcar nu ştiam că are probleme cu 
inima! am exclamat. 

— Şi se pare că nici companiile de asigurări n-au 
ştiut. Nu-i aşa că nu l-ar mai fi asigurat dacă ştiau? 

— Companiile de asigurări asigură pe oricine le dă 
bani destui, mi-a răspuns; iar agenţii care au încheiat 
contractele nu l-au văzut pe Gerald nici beat, nici 
aprinzându-şi ţigară de la ţigară. Tu l-ai văzut. Chiar 


— 300 — 


dacă nu-ţi convine, trebuie să fi bănuit că e 
predispus la infarct. Aşa gândesc şi poliţiştii. Şi îşi 
zic: „Dar dacă şi-a invitat un prieten la vilă fără să-i 
spună soţului? Dar dacă prietenul ăsta l-a speriat pe 
domnul Burlingame exact atunci când trebuia?” Dacă 
ar avea probe în sensul ăsta, ai fi în rahat până peste 
cap, Jessie. Pentru că, în circumstanţe foarte 
speciale, o asemenea sperietură, care duce la 
infarct, poate fi considerată drept crimă cu 
premeditare. Pe de altă parte, faptul că ţi-ai petrecut 
două zile în cătuşe şi a trebuit să-ţi jupoi pielea ca să 
scapi exclude posibilitatea existenţei unui complice. 

Rămăsesem mută. Imi dădeam seama că mă 
aflasem pe marginea unui hău fără fund. Până atunci 
mi se păruse o glumă proastă şi fără sens ideea că 
poliţia ar putea să creadă că eu l-am omorât pe 
Gerald. Brandon a continuat: 

— Inţelegi de ce e mai bine să nu spui nimic 
despre existenţa unei a treia persoane în casă? 

— Da. Nu trebuie să răscolim căcatul. Nu trebuie 
să stârnim câinii. 

Câinii... În faţa ochilor îmi apăru javra blestemată 
care îşi înfipsese colții în braţul lui Gerald şi încerca 
să îl tragă înspre uşă. Am văzut cum din bot îi atârnă 
bucăţi de piele. Apropo, am aflat că, la câteva zile 
după „coşmarul” meu, au găsit câinele - amărâtul îşi 
făcuse culcuş sub magazia familiei Laglan. Avea şi 
provizii: o halcă mare din Gerald, ceea ce însemna că 
se întorsese, cel puţin o dată, după ce îl gonisem cu 
farurile şi claxonul Mercedesului. L-au împuşcat. 
Purta o plăcuţă din bronz pe care îi era inscripţionat 
doar numele: „Prinţ.” 

„Prinţ” - poţi să-ţi închipui aşa ceva? Când şeriful 
Teagarden mi-a spus că l-au omorât, m-am bucurat. 
Nu-l condamn pentru că a făcut ce a făcut, căci 
situaţia lui nu era mult diferită de a mea, dar m-am 
bucurat atunci. Şi mă mai bucur, încă. 

Am divagat. lţi relatam discuţia mea cu Brandon 


— 301 — 


după ce i-am spus că era posibil să fi fost un străin în 
casă. A accentuat ideea că nu trebuie să răscolim 
căcatul. Am fost de acord - mă liniştise faptul că i-am 
spus adevărul - dar mai aveam multe să-i povestesc. 

— Telefonul m-a convins. L-am încercat după ce 
am scăpat din cătuşe. Şi era mort. Mort ca 
preşedintele Lincoln. Atunci mi-am dat seama că nu 
mă înşelasem. Că fusese cineva în casă şi acel 
cineva a tăiat cablul telefonic. Asta m-a făcut să mă 
grăbesc. Să fug de-acolo cât de repede puteam. Nu 
ştii ce înseamnă spaima adevărată până când nu te 
trezeşti pierdută în mijlocul sălbăticiei alături de un 
musafir nepoftit. 

Brandon surâdea. Din păcate, de această dată, 
surâsul era uşor ironic. Surâsul bărbaţilor în faţa 
prostiei femeilor. Surâsul bărbaţilor care cred că este 
ilegal să laşi o femeie singură pe stradă. Surâsul 
superior al bărbaţilor care ne cred neajutorate. 

— Ai ajuns la concluzia că cineva a tăiat cablul 
după ce ai verificat un singur telefon - cel din 
dormitor - şi ai observat că e mort. Aşa e? 

Lucrurile nu stăteau chiar aşa, dar am încuviinţat, 
pe de-o parte, pentru că era mai simplu, dar, mai 
ales, pentru că nu are absolut niciun rost să încerci 
să convingi un bărbat care surâde astfel: „Femeile! 
Of! Nu poţi să trăieşti cu ele, nu poţi nici să le 
împuşti!” Ruth, draga mea, dacă nu te-ai schimbat 
radical, sunt sigură că înţelegi ce vreau să spun şi 
sunt la fel de sigură că înţelegi că nu-mi doream 
nimic altceva decât să pun capăt discuţiei aceleia 
stupide. 

— Pur şi simplu, era scos din priză, a spus 
Brandon. 

— Probabil că Gerald n-a vrut ca după-amiaza, 
pentru care îşi făcuse atâtea planuri, să-i fie 
întreruptă de telefoane date de subalterni. A scos din 
priză şi telefonul din hol, însă nu şi pe cel din 
bucătărie. Poliţia le-a verificat pe toate. 


— 302 — 


Atunci mi-a picat fisa. Atunci am înţeles că toţi - 
toţi bărbaţii care anchetau întâmplarea mea - îşi 
făcuseră, deja, o părere referitoare la maniera în 
care m-am comportat. Părerea lor mă favoriza, ce-i 
drept, şi, prin urmare, îmi simplifica întreaga situaţie. 
Insă mă irita faptul că această părere a lor nu se 
întemeia pe declaraţiile mele sau pe probele 
descoperite în casă, ci doar pe simpla constatare că 
sunt femeie şi femeile se manifestă în moduri 
întotdeauna previzibile. 

Bărbaţii nu şi-au schimbat câtuşi de puţin 
atitudinea faţă de noi, Ruth. Sigur, mulţi au învăţat 
să rostească vorbe potrivite la momentul potrivit, 
dar, iată, maică-mea obişnuia să spună: „Chiar şi un 
canibal poate învăţa să recite Crezul Apostolilor.” 

Vrei să-ţi mai sun ceva? Brandon Milheron mă 
admiră şi admiră felul în care m-am descurcat după 
moartea neaşteptată a lui Gerald. Da, mă admiră. l- 
am citit admiraţia în privire. Şi nu doar o dată. Dacă 
va trece pe la mine diseară - aşa cum face de obicei 
- voi avea iarăşi prilejul să mă scald în admiraţia lui. 
Brandon crede că am făcut o treabă a naibii de bună, 
o treabă a naibii de curajoasă... pentru o femeie. De 
fapt, când i-am povestit prima oară despre musafirul 
meu ipotetic, mi-a mărturisit că şi el s-ar fi comportat 
exact ca mine în această situaţie. În cazul în care ar 
fi avut febră foarte mare. Da. Sigur. Probabil că 
bărbaţii îşi închipuie că femeile nu sunt nimic altceva 
decât avocaţi bolnavi de friguri, malarie, febră 
galbenă. Poate că numai aşa aş putea să le explic 
comportamentul. 

Mă refer la misoginism, dar mă refer şi la ceva 
mult mai important şi mult mai înfricoşător. Brandon 
nu m-a înţeles, dar nu din cauza diferenţei dintre 
sexe. Nu m-a înţeles, pentru că suntem cu toţii 
blestemaţi să fim oameni şi suntem blestemaţi să 
fim complet singuri. Cumplite lucruri s-au întâmplat 
în casa aia, Ruth; de-abia mai târziu am înţeles cât 


— 303 — 


de cumplite, iar el n-a înțeles absolut deloc. l-am 
povestit tot ce am făcut pentru a izgoni groaza aceea 
care mă devora de vie, şi el a dat din cap, şi a 
zâmbit, şi m-a compătimit, şi cred că toate astea mi- 
au făcut bine. Dar nu a reuşit nici măcar să 
bănuiască adevărul... Groaza aceasta care creşte, şi 
tot creşte, până când se transformă într-o casă 
uriaşă, şi întunecată, şi bântuită de fantome, care-mi 
înghite toate gândurile.  Uşa-i este deschisă, 
invitându-mă să intru, dar eu nu vreau să mă întorc 
acolo, deşi, uneori, mă pomenesc că îi trec pragul şi, 
atunci, uşa se trânteşte în spatele meu şi se încuie. 

Cred că ar fi trebuit să mă liniştească vestea că 
telefonul nu fusese întrerupt. Şi, totuşi, nu... Căci o 
parte a minţii mele credea - şi încă mai crede - că 
telefonul din dormitor n-ar fi funcţionat chiar dacă m- 
aş fi târât pe sub măsuţă şi l-aş fi reconectat; că cel 
din bucătărie a funcţionat mai târziu, dar precis era 
mort în noaptea aceea; că singura mea şansă era să 
fug de-acolo ca să nu mă ucidă creatura. 

Brandon s-a aplecat înspre mine: 

— N-a fost nimeni în casă, Jessie. Cel mai bun lucru 
pe care-l poţi face pentru tine e să uiţi toată 
halucinaţia asta. 

Am simţit nevoia imperioasă să îi spun că nu mai 
am inelele, dar eram epuizată şi mi-era rău. Aşa că 
am tăcut. După ce a plecat, am rămas trează multă 
vreme - nici măcar tranchilizantele nu mi-au adus 
somnul. M-am gândit, în treacăt, la operaţia care mă 
aştepta a doua zi. Dar, mai ales, m-am gândit la 
inele. La inele şi la urma de noroi pe care nimeni în 
afară de mine nu a văzut-o. M-am gândit dacă nu 
cumva creatura se întorsese în casă ca să facă 
ordine. Să şteargă semnele. Să înlăture probele. 
Înainte să adorm am ajuns la concluzia că nu au 
existat nicio urmă de noroi, niciun cercel cu perlă. 
Probabil că vreun poliţist mi-a găsit inelele pe 
podeaua biroului, lângă bibliotecă, şi le luase. Acum 


— 304 — 


ar trebui să fie în vitrina unei case de amanet, mi-am 
spus. Gândul acesta ar fi trebuit să mă înfurie. 
Dimpotrivă: mi-a adus o nesperată senzaţie de linişte 
şi bine. Niciun străin; niciun străin; niciun străin; 
nicăieri. Nimeni altcineva decât un poliţist cu lipici pe 
degete. În ceea ce priveşte inelele, nici atunci nu mi- 
a păsat şi nici acum nu-mi pasă ce s-a întâmplat cu 
ele. Oricum, nu mai contează acum. În ultimele luni 
am devenit tot mai convinsă că bărbatul îţi pune 
inelul pe deget deoarece legea nu-i permite să ţi-l 
pună pe nas. Dar, iată: dimineaţa a lunecat în după- 
amiază, după-amiaza se precipită în înserare şi a 
venit vremea să vorbim despre Raymond Andrew 
Joubert. 


Jessie se relaxă şi îşi aprinse o altă ţigară, fără să-şi dea 
seama că o durea capul, iar rinichii i se revoltaseră din 
cauza îndelungatei perioade petrecute în faţa computerului. 
Casa era învăluită într-o tăcere de moarte - tăcere care nu 
însemna altceva decât că Megan Landis plecase la 
cumpărături şi la curăţătoria chimică. Lui Jessie nu-i venea 
să creadă că micuța menajeră plecase, pur şi simplu, fără 
să mai încerce să o despartă de calculator. Dar Meggie ştia 
că orice efort în acest sens ar fi fost zadarnic. Probabil că şi- 
a zis: Las-o să-şi facă damblaua. Poate așa o să se simtă 
mai bine. |n fond, Meggie era o simplă angajată. Nu-i era 
rudă; nu-i era prietenă. De ce să-i pese? Gândul trimise o 
săgeată otrăvită prin inima lui Jessie. 

Duşumeaua de la etaj scârţâi. Ţigara-i tremură între 
degete. 

S-a întors! urlă Supusa. Dumnezeule, Jessie, s-a întors! 

Nici vorbă. Ochii femeii alunecară, peste fotografia 
decupată din ziare. Știu exact unde eşti, pui de curvă. 

Sigur că ştia. Insă o parte bolnavă a minţii ei continua să 
insiste asupra faptului că nu el, ci cowbovy-ul cosmic, 
spectrul dragostei se întorsese pentru a-şi savura dulcea-i 
răzbunare. Aşteptase să o prindă singură în casă. Dacă ar fi 
ridicat, acum, receptorul telefonului, ar fi descoperit că e 


— 305 — 


mut, aşa cum mute au fost telefoanele din casa de pe malul 
lacului în noaptea aceea de coşmar. 

Prietenul tău, Brandon, n-are decât să zâmbească până 
când îi ajunge gura la urechi, dar noi ştim adevărul. Nu-i 
aşa, Jessie? 

Întinse mâna sănătoasă, înşfăcă receptorul şi îl duse la 
ureche. Ţiuitul calm al tonului o linişti. Puse receptorul în 
furcă. Buzele i se strâmbară într-un surâs posomorât. 

Da. Ştiu exact unde eşti, pui de curvă. Indiferent de 
părerile Supusei şi ale celorlalte doamne care se joacă de-a 
v-aţi ascunselea printre gândurile mele. Dovlecel şi cu mine 
ştim că eşti îmbrăcat într-o salopetă portocalie şi te afli bine 
închis într-o celulă din închisoarea comitatului - la capătul 
aripii vechi a clădirii, mi-a spus Brandon, astfel încât ceilalţi 
deținuți să nu poată ajunge la tine şi să te fută înaintea 
juriului. Poate nu am scăpat definitiv de tine. Dar vom 
scăpa. Îți jur că vom scăpa. 

Privi ecranul computerului şi, deşi somnolenţa indusă de 
calmant îi dispăruse de mult, simţea o sfârşeală şi o 
completă lipsă de încredere în propriile-i forţe, în puterea 
de a duce la bun sfârşit ceea ce începuse. 

A venit vremea să vorbim despre Raymond Andrew 
Joubert - scrisese. Dar venise, oare, vremea? Era, oare, în 
stare? În plus, era atât de obosită. Şi pe bună dreptate: 
lucrase întreaga zi. Poate că ar fi fost mai bine să se întindă 
şi să tragă un pui de somn. Stoca tot ce scrisese în 
memoria calculatorului şi continua dimineaţa următoare... 

Vocea lui Dovlecel se opuse. Dovlecel îi vorbea din ce în 
ce mai rar în ultima vreme. Jessie o ascultă cu multă 
atenţie. 

Dacă te opreşti acum, nu te mai obosi să stochezi ce ai 
scris. Şterge totul. Ştim amândouă că n-o să mai ai curaj să 
vorbeşti despre Joubert, să te confrunți cu el. 

— Da - murmură Jessie - îmi trebuie mult. Curaj. Foarte 
mult. Stinse ţigara fumată numai pe jumătate. Privi pe 
fereastră. 

Ninsoarea se oprise de mult şi soarele strălucea cu 
voioşie rece. Se va întuneca destul de curând. Februarie 


— 306 — 


este un anotimp ingrat, un anotimp meschin. 

— Ce zici, Dovlecel? se adresă Jessie încăperii pustii. 

— Continuăm? 

Nu primi niciun răspuns, dar nu avea nevoie. Se aplecă 
înspre computer şi începu iarăşi să scrie. Nu se opri multă 
vreme; nici măcar pentru a-şi aprinde vreo ţigară. 


— 307 — 


37 


A venit vremea să vorbim despre Raymond 
Andrew Joubert. N-o să fie deloc uşor, însă promit să- 
mi dau toată silinţa. Aşa că, draga mea, mai toarnă-ţi 
o cană cu cafea; şi, sincer, nu cred că ţi-ar strica şi 
câteva picături de brandy. lată Partea a Treia: 

Am păstrat toate ziarele, însă nici articolele, nici 
ştirile, nici anchetele nu reuşesc să cuprindă tot ce 
ştiu eu. Şi nici eu nu ştiu absolut totul. Mă îndoiesc 
că există cineva pe lumea asta care să aibă habar de 
tot ce a făcut Joubert. Mă îndoiesc şi de faptul că 
Joubert însuşi ar fi conştient de toate faptele sale. Şi 
asta este o binecuvântare pentru noi toţi. 

Ştirile din ziare au tonuri de coşmar; iar 
informaţiile care nu au fost publicate mi-au parvenit, 
săptămâna trecută, prin bunăvoința unui Brandon 
Milheron umilit şi tăcut. L-am rugat să treacă pe la 
mine de îndată ce legăturile dintre povestea lui 
Joubert şi întâmplarea mea au devenit mult prea 
evidente pentru a le mai putea ignora. 

— Crezi că ăsta e individul, nu? Ala care a intrat 
peste tine în casă? m-a întrebat. 

l-am răspuns: 

— Brandon, ştiu că el este. 

A oftat, şi-a coborât privirea, apoi s-a uitat iarăşi în 
ochii mei. 

— Iţi datorez scuze. Nu te-am crezut atunci. 

— Ştiu - am folosit cel mai blând şi înţelegător ton. 

— Dar te cred acum. Doamne, Dumnezeule, prin 
ce-ai trecut! Cât de mult vrei să ştii? 

Am inspirat adânc: 

— Cât de mult poţi să afli. 

Voia să ştie ce motive am. 

— Aş accepta dacă mi-ai spune că e treaba ta şi nu 
trebuie să mă vâr unde nu-mi fierbe oala. Dar tu îmi 
ceri să redeschid un caz pe care firma îl consideră 


— 308 — 


închis. Dacă cineva îşi dă seama că mă interesează 
Joubert, s-ar putea... 

— Să dai de belea, i-am continuat ideea. 

Recunosc că nu mă gândisem la aşa ceva. 

— Da, mi-a răspuns, dar nu-i nicio problemă. Ştiu 
să-mi port de grijă... mă rog... aşa cred. Sunt 
îngrijorat din cauza ta, Jess. Ai putea să reintri în 
atenţia presei. Şi ştii cât ne-am zbătut să înlăturăm 
reporterii. Da' nu asta-i problema. Nu. Nici pe 
departe. Vorbim acum despre cel mai îngrozitor 
criminal care a bântuit New England de vreo cincizeci 
de ani încoace. Toată povestea asta e atât de 
periculoasă încât îţi trebuie un motiv al naibii de 
serios ca să te implici. 

Nesiguranţa şi teama se ghiceau în încercarea lui 
de a părea amuzat de ideile mele. 

— Ce dracu'! Şi mie îmi trebuie un motiv serios ca 
să te ajut. 

M-am apropiat de el şi l-am prins de mână. 

— Nici într-un milion de ani n-aş fi în stare să-ţi 
explic de ce anume mă interesează. Dar pot să-ţi 
spun ce vreau să aflu. E bine? 

Brandon a fost de acord. 

— Trei lucruri. În primul rând, trebuie neapărat să 
aflu dacă Joubert este o persoană în carne şi oase. 
Apoi, trebuie să aflu dacă a făcut toate chestiile alea. 
Şi, în al treilea rând, trebuie neapărat să mă conving 
că nu mă voi mai trezi vreodată cu el în dormitor. 

Aşa mi-am reamintit totul şi am izbucnit în plâns. 
Nu îmi forţasem lacrimile ca să-l impresionez pe 
Brandon. Plânsul meu era cât se poate natural. Mai 
mult încă, se părea că nu eram în stare să mă opresc 
din hohotit. _ 

— Te implor, ajută-mă, Brandon. Imi apare în faţa 
ochilor în fiecare noapte când sting lumina. Nu am pe 
nimeni. Te rog, te rog mult, ajută-mă. Trebuie să ştiu. 

Îmi şterse lacrimile cu batista lui. Blând, aşa cum 
făcea şi mama în copilăria mea, când se întâmpla să 


— 309 — 


îmi julesc genunchii. De mult, cu multă vreme înainte 
de a deveni roata care scârţâie. 

— Bine. Linişteşte-te. Am să aflu tot ce pot şi am 
să-ţi relatez absolut tot, toate detaliile... tot... până 
când tu însăţi ai să mă rogi să încetez. Am senzaţia 
că asta o să se întâmple foarte repede. 

A reuşit să afle foarte multe. Acum le vei afla şi tu. 
Dar, Ruth, s-ar putea să simţi nevoia să nu citeşti 
până la capăt următoarele pagini. Nu-i nimic. Înţeleg 
perfect. Şi eu mi-aş dori să nu le scriu, însă cred că şi 
asta face parte din terapie. 

Partea aceasta a povestirii mele - de fapt, a 
povestirii lui Brandon - începe prin 1984 sau 1985. În 
perioada aceea s-au înregistrat numeroase cazuri de 
profanări de morminte în vestul statului Maine, în 
zona lacurilor. Cazuri asemănătoare au fost raportate 
în câteva orăşele de la graniţa cu New Hampshire. 
Desigur că suntem obişnuiţi cu distrugeri de 
monumente funerare, cu inscripţii obscene, cu atât 
mai mult în jurul zilei de Halloween. Însă delictele 
despre care îţi vorbesc erau mai serioase, mai 
macabre. Păreau cu totul ieşite din comun atât celor 
care le descopereau cât şi celor care le anchetau. 
Insă „modus operandi” era meticulos, bine organizat 
şi cu o deosebită atenţie faţă de detalii. Cineva - 
poate două sau trei persoane, însă mult mai probabil 
una singură - intra în cavourile din cimitirele oraşelor 
mici cu măiestria unui spărgător de case. Se pare că 
persoana respectivă se dotase cu burghie, bomfaiere 
şi un troliu. 

Erau sparte numai criptele şi mausoleurile - 
niciodată mormintele individuale - şi numai iarna, 
când pământul este îngheţat iar cadavrele sunt 
depozitate până la sosirea primăverii. De îndată ce 
delincventul  reuşea să pătrundă în  cavouri, 
deschidea sicriele. Apoi jefuia cadavrele de toate 
bijuteriile cu care fuseseră înmormântate. Cu o 
pereche de cleşti le smulgea dinţii din aur, sau 


— 310 — 


măselele plombate cu aur. 

Sunt oribile infracțiunile acestea, dar, măcar, sunt 
de înţeles. Insă jaful constituia numai preambulul. 
Hoţul se transforma în criminal. Scotea ochi, tăia 
urechi, gâturi. În februarie 1989, în cimitirul Chilton 
Remembrance, au fost descoperite două cadavre 
fără nasuri - se pare că operase cu un ciocan şi o 
daltă. Polițistul care le văzuse i-a spus lui Brandon: 
„Trebuie că a fost destul de uşor - erau îngheţate şi 
casante. Problema e alta: ce face individul ăsta cu 
două nasuri îngheţate? Le agaţă de breloc? Le 
înveleşte în brânză şi le vâră în cuptorul cu 
microunde? Ce dracu' face?” 

Aproape toate cadavrele profanate au fost găsite 
fără mâini şi fără labele picioarelor. Câteodată, chiar 
fără braţe şi fără picioare. Au fost cazuri în care 
individul a luat şi capetele şi organele genitale. 
Probele criminalistice au dus la concluzia că folosea 
un topor şi un cuţit de măcelar, precum şi diferite 
scalpeluri. Lucra ordonat şi curat. „Un amator 
talentat” - i-a spus alt poliţist lui Brandon. „Nu l-aş 
lăsa să îmi scoată vezica biliară, dar aş avea 
încredere în el dacă ar fi vorba să-mi opereze o 
aluniţă. Bine, presupunând că mi s-ar face anestezie 
generală.” 

Uneori, despica trupurile şi/sau cutiile craniene şi 
le umplea cu excremente de animale. Deseori poliţia 
s-a confruntat şi cu cazuri de necrofilie. Nu făcea 
discriminări când era vorba să fure bijuterii, dinţi din 
aur sau membre. 

Insă întreținea raporturi sexuale numai cu 
cadavrele de sex masculin. 

Cred că ăsta a fost marele meu noroc. 

Modalitatea în care poliţia a tratat cazul meu 
constituie un exemplu al discreţiei întruchipate. De 
Joubert s-a ocupat în altă manieră. Ancheta a durat 
şapte ani; şi au colaborat două departamente ale 
poliţiei statale, patru şerifi, treizeci şi unu de ajutoare 


— 311 — 


de şerifi şi numai Dumnezeu ştie câţi poliţişti. Prin 
1989 botezaseră, chiar, infractorul. Îi spuneau 
Rudolph. Discutau despre atrocitățile comise de 
Rudolph când se întâlneau pe sălile tribunalelor - 
martori în diferite procese. Discutau despre Rudolph 
la diverse consfătuiri organizate în Augusta şi în 
Derry şi în Waterville. Discutau despre Rudolph în 
timpul pauzelor de masă. „Ba' chiar l-am luat şi 
acasă” - i-a spus un poliţist lui Brandon. Ce te miri? 
In meseria noastră întotdeauna iei acasă pe cineva 
ca Rudolph. Discuţi despre ultimele detalii ale cazului 
în timp ce faci un grătar în curtea din spatele casei 
sau în timp ce copiii joacă fotbal. Şi discuţi, şi tot 
discuţi, pentru că nu ştii niciodată de unde sare 
iepurele.” 

Şi aici este partea cu adevărat uluitoare (fără 
îndoială că îmi vei da dreptate, dacă nu care cumva 
icneşti aplecată asupra closetului); toţi aceşti ani, toţi 
aceşti poliţişti au ştiut că au de-a face cu un 
monstru, cu o hienă care bântuia prin regiunea de 
vest a statului Maine, însă povestea nu a ajuns pe 
paginile ziarelor până când Joubert nu a fost prins. 

Desigur că, în loc să aprecieze discreţia poliţiştilor 
de provincie, un chiţibuşar s-ar putea declara 
nemulţumit de faptul că a durat atâta vreme până la 
arestarea lui Joubert. Brandon mi-a lămurit şi 
aspectul ăsta: animalul (chiar acest cuvânt era cel 
folosit de poliţişti) opera exclusiv în oraşe foarte mici, 
unde bugetul limitat îi obliga pe apărătorii legii 
(puţini şi ei la număr) să se ocupe numai de cazurile 
care nu sufereau amânare: crime împotriva celor vii, 
şi nu infracţiuni comise împotriva celor morţi. Sunt 
bandele de hoţi de maşini, sunt criminalii, sunt cei 
ce-şi molestează soțiile, sunt bandiții, sunt cei ce 
suferă de beţia vitezei şi cei ce suferă de beţie, pur şi 
simplu. În plus, mai sunt şi drogurile - moartea albă. 
Se cultivă, se prelucrează, se cumpără, se vând, se 
comit crime în numele lor. Când eşti un amărât de 


— 312 — 


poliţist suprasolicitat şi cu un salariu de mizerie, 
trebuie să ai anumite priorităţi. lar un individ al cărui 
hobby este jocul cu morţii nu constituie, în niciun 
caz, o prioritate. 

Am ascultat cu mare atenţie spusele lui Brandon şi 
am fost, în principiu, de acord: 

— Au dreptate, nimic de zis. Dar e cam ciudat. 
Adică... tot ce făcea Joubert... era puţin mai mult 
decât un joc cu morţii. Nu? Greşesc eu, cumva? 

— Nu greşeşti deloc, mi-a răspuns Brandon. 

Ceea ce niciunul dintre noi nu îndrăznea să 
rostească era adevărul de necontestat că, vreme de 
şapte ani, monstrul acesta a făcut naveta din oraş în 
oraş, sodomizând cadavre. Şi, din punctul meu de 
vedere, capturarea acestei bestii era mult mai 
importantă decât arestarea unor adolescente cu 
înclinații cleptomane. 

Oricum, conta faptul că nimeni nu-l dăduse uitării 
şi toţi discutau despre el. Un animal ca Rudolph 
provoacă insomnii poliţiştilor din felurite motive, dar 
mai ales din cauză că unui individ atât de nebun 
încât să se poarte aşa cu morţii i-ar putea veni ideea 
şi mai nebunească să-şi încerce talentele şi asupra 
celor vii. Mai era şi misterul membrelor tăiate. La ce-i 
foloseau? Brandon mi-a povestit că printre poliţişti 
circulase, puţin timp, zvonul că Rudolph era canibal. 
Insă acest zvon a fost iute înăbuşit - nu pentru că ar 
fi fost ceva de neconceput, nici vorbă - ci pentru că 
se temeau că ar putea ajunge la urechile - mult prea 
bine dezvoltate - ale presei. 

Când existau suficienţi agenţi şi suficient timp, 
secţiile de poliţie supravegheau câte unul dintre 
numeroasele cimitire din vestul statului Maine. 
Teoria pe care încercau să o pună în practică spunea 
că, dacă perseverezi suficient, vei ajunge să 
izbândeşti în cele din urmă. De fapt, chiar asta s-a şi 
întâmplat. 

În urmă cu zece zile, Norris Ridgewick, şeriful 


— 313 — 


comitatului Castle, supraveghea, împreună cu 
ajutorul lui, cimitirul Homeland. Era ora două 
dimineaţa şi tocmai se pregăteau să plece, când 
ajutorul şerifului, John Lapointe a auzit un zgomot de 
motor. N-au reuşit să vadă dubiţa până când aceasta 
n-a ajuns în faţa porţii cimitirului, căci ningea, iar 
maşina avea farurile stinse. Lapointe a vrut să-l 
înhaţe pe individ de îndată ce acesta a coborât din 
dubită şi a început să meşterească la poarta din fier 
forjat a cimitirului. Şeriful l-a oprit. „Ridgewick arată 
ca un cur plin de negi” - a comentat, amuzat, 
Brandon - „dar îşi cunoaşte meseria.” 

Zece minute după ce maşina a pătruns în cimitir, 
Ridgewick şi Lapointe au urmat-o. Au ajuns până la 
cripta aflată la poalele dealului. Amândoi se gândeau 
la Rudolph, însă niciunul nu i-a rostit numele. 

Ridgewick a oprit înainte de criptă, explicându-i lui 
Lapointe că intenţionează să îi dea individului prilejul 
de a le furniza toate probele necesare. S-a dovedit că 
Rudolph, în mărinimia lui, le-a oferit mult mai multe 
probe decât ar fi sperat vreodată poliţiştii. Când, în 
cele din urmă, şeriful şi ajutorul său au năvălit în 
criptă, la lumina lanternelor, l-au surprins pe 
Raymond Andrew Joubert pe jumătate vârât într-un 
sicriu deschis. Intr-o mână ţinea un topor, în cealaltă 
îşi ţinea penisul. Lapointe a spus, mai târziu, că 
părea gata să le folosească pe amândouă. 

Cred că s-au speriat de moarte când l-au văzut pe 
Joubert în toată splendoarea lui. Nimeni nu-şi poate 
închipui mai bine ca mine ce înseamnă să dai cu 
ochii de o asemenea creatură, la ora două dimineaţa. 
Joubert suferă de acromegalie - boală declanşată de 
tulburări ale hipofizei şi care se manifestă prin 
creşterea exagerată a mâinilor, picioarelor şi capului. 
Din cauza asta avea fruntea atât de proeminentă şi 
buzele atât de umflate. Tot din cauza asta braţele-i 
erau atât de lungi, încât îi atârnau până în dreptul 
genunchilor. 


— 314 — 


Şeriful Ridgewick şi ajutorul lui, Lapointe, l-au 
închis pe Joubert în şopronul pe care îl folosesc drept 
magazie a secţiei de poliţie. 

— Au pretins că era trei dimineaţa şi drumurile 
erau înzăpezite - mi-a spus Brandon - şi de-asta nu l- 
au putut duce la închisoarea din Chamberlain sau la 
cea din Norway. Dar cred că Ridgewick era curios să- 
| analizeze mai bine pe Joubert. In orice caz, Joubert 
nu le-a făcut nicio problemă - stătea cuminţel pe 
bancheta din spate, zglobiu - ciocârlie şi arătând ca 
un personaj din „Poveşti din criptă”. 

Ridgewick a mai cerut, prin staţie, încă două 
ajutoare. L-a legat fedeleş pe Joubert, s-a asigurat că 
cele două ajutoare sunt bine înarmate şi au 
suficientă cafea tare şi, apoi, s-a întors cu Lapointe la 
cimitir ca să recupereze dubiţa. Şi-a pus mănuşi, s-a 
aşezat pe o folie din plastic şi a pornit înspre oraş. A 
deschis toate geamurile maşinii şi, totuşi, dubiţa încă 
mai duhnea ca un abator. 

Ajunsese, deja, în oraş, când a aruncat o privire 
către bancheta din spate. Acolo se aflau mai multe 
membre putrezite, precum şi o valijoară mai mică 
decât cea pe care o văzusem eu. Alături, era o cutie 
cu unelte. Când Ridgewick a deschis valijoara, a 
descoperit şase penisuri înşirate pe o bucată de 
frânghie: un colier macabru. Mai târziu, Joubert a 
recunoscut că îl purta, deseori, mai ales în timpul 
expedițiilor sale nocturne prin cimitire; şi a declarat 
că acela era talismanul său, aducător de noroc. Dacă 
l-ar fi purtat în noaptea cu pricina, nu ar fi fost prins. 

Însă cel mai îngrozitor lucru pe care l-a văzut 
şeriful a fost un sandvici aruncat pe bancheta din 
spatele dubiţei. Între cele două felii de pâine era o 
limbă de om, acoperită, din belşug, cu muştar. 

— Ridgewick a apucat să coboare din maşină 
înainte de a vomita - mi-a spus Brandon. Şi bine a 
făcut. Procuratura i-ar fi prins curul în pioneze dacă 
ar fi borât peste probe. Părerea mea este că ar fi 


— 315 — 


trebuit să îl scoată la pensie dacă n-ar fi vomitat; 
adică, din considerente de natură psihologică. 

În zori, l-au mutat pe Joubert la Chamberlain. În 
vreme ce Ridgewick îi citea drepturile pentru a doua 
sau a treia oară în decurs de numai câteva ore 
(Ridgewick este o persoană extrem de meticuloasă), 
Joubert l-a întrerupt, spunând ceva de genul: „cred 
că le-am făcut ceva rău lu' tati şi lu' mami - ce rău 
îmi pare.” 

Descoperiseră, deja, pe baza actelor găsite în 
portofelul lui Joubert, faptul că acesta locuia în 
Motton, un sat aflat în apropiere de Chamberlain şi, 
de îndată ce Joubert a fost închis în noua sa locuinţă, 
Ridgewick a anunţat atât poliţia din Chamberlain cât 
şi pe cea din Motton. 

Pe drumul de întoarcere înspre Castle Rock, 
Lapointe a vrut să afle părerea lui Ridgewick despre 
ce anume va fi găsit acasă la Joubert. Ridgewick a 
răspuns: 

— Habar n-am, dar sper că cei care vor face 
percheziţia îşi vor lua măştile de gaze cu ei. 

Cuplul numit de Joubert „tati şi mami” - mama lui 
vitregă şi soţul acesteia - erau morţi. Toţi se 
aşteptau la aceasta. Însă erau morţi de câteva luni, 
cu toate că Joubert vorbea ca şi cum „răul” se 
întâmplase doar cu câteva ore în urmă. Îi scalpase pe 
amândoi şi îl mâncase, aproape în întregime, pe 
„tati”. 

Bucăţi din felurite cadavre erau răspândite prin 
toată casa. Unele putrede şi colcăind de viermi, în 
ciuda vremii friguroase; altele conservate şi păstrate 
cu dragoste de colecţionar. Marea majoritate a 
acestora din urmă erau organe genitale masculine. 
Pe un raft aflat lângă scara ce ducea înspre pivniţă, 
poliţia a descoperit vreo cincizeci de borcane pline 
cu buze, ochi, degete de mână, degete de picior şi 
testicule. Hobby-ul lui Joubert era să pună conserve. 
Casa era plină până la refuz cu obiecte furate mai 


— 316 — 


ales din tabere de vară şi din cabane. Joubert se 
referă cu dragoste la ele, numindu-le „lucruşoarele 
mele” - diverse dispozitive, unelte şi destulă lenjerie 
cât să aprovizionezi un magazin de profil. Se pare că 
îi plăcea să o poarte. 

Poliţia încă mai încearcă să separe bucăţile din 
cadavrele  exhumate de cele care au altă 
provenienţă. Se crede că, în ultimii cinci ani, Joubert 
a omorât cel puţin zece oameni, majoritatea 
autostopişti pe care îi lua în dubiţă. S-ar putea să fi 
făcut mult mai multe victime - asta-i părerea lui 
Brandon - însă criminaliştii lucrează foarte încet. lar 
Joubert nu le este de niciun folos; şi nu din cauză că 
nu ar vorbi, ci tocmai pentru că vorbeşte prea mult. 
Brandon mi-a spus că deja a mărturisit comiterea a 
peste trei sute de crime, printre care se numără şi 
asasinarea lui George Bush. In mintea lui Joubert, 
Bush este un actor dintr-un serial difuzat sâmbăta 
seara. De la vârsta de cincisprezece ani, de când a 
fost arestat pentru agresiune sexuală asupra vărului 
său, Joubert a trecut prin diferite instituţii psihiatrice. 
Vărul său nu avea decât doi ani. Bineînţeles că, la 
rândul său, şi Joubert fusese victimă a abuzurilor 
sexuale: tatăl său, tatăl său vitreg, mama sa vitregă. 
Toţi l-au molestat. Cum se zice? Familia unită este 
cea care îşi rezolvă toate problemele fără a apela la 
străini. 

Mai întâi, a fost internat la Gage Point şi a fost 
eliberat, pentru ani mai târziu, la vârsta de 
nouăsprezece ani, considerându-se că se vindecase. 
Asta s-a întâmplat în 1973. Apoi, anii 1975 şi 1976 l- 
au găsit pe Joubert internat într-un ospiciu pentru 
adolescenţi. Era în perioada de zoofilie. Poate că nu 
ar trebui să glumesc pe seama tuturor acestor orori. 
Dar, crede-mă, Ruth, nu ştiu cum aş rezista altfel. 
Dacă nu aş glumi, cred că aş începe să plâng; şi dacă 
voi începe să plâng nu voi mai fi în stare să mă 
opresc. 


— 317 — 


În 1979 a fost închis la „Juniper Hill” pentru că 
violase şi scosese ochii unui băieţel de şase ani. 
Nimeni n-a crezut că o să mai iasă vreodată de 
acolo. Dar, atunci când este vorba de politică şi de 
instituţii aflate în proprietatea statului - îndeosebi 
ospicii - nimic nu este veşnic. În 1984, Joubert a 
părăsit, Juniper Hill, fiind, încă o dată, declarat 
„Vindecat”. Şi eu şi Brandon credem că diagnosticul 
a avut mai mult de-a face cu reducerile bugetare 
decât cu miracolele psihiatriei moderne. In orice caz, 
Joubert s-a întors la Motton să locuiască împreună cu 
mama sa vitregă şi concubinul acesteia. lar statul a 
uitat, pur şi simplu, de existenţa lui, după ce i-a 
eliberat permisul de conducere. Mi se pare uluitor 
faptul că a reuşit să treacă, fără probleme, examenul 
de şofer. Apoi, spre sfârşitul lui 1984, sau la 
începutul lui 1985, a început să facă turul cimitirelor 
din zonă. 

Devenise o persoană extrem de ocupată. larna - 
criptele şi cavourile; toamna şi primăvara - taberele 
şi casele din întreaga regiune vestică a statului 
Maine, furând orice îi plăcea: „lucruşoarele mele”. Se 
pare că avea o deosebită slăbiciune pentru 
fotografiile înrămate. Poliţia a descoperit patru 
cufere în podul casei sale. Brandon mi-a spus că nu 
au terminat, încă, de numărat fotografiile din ele şi 
că se pare că sunt mai mult de şapte sute. 

Este imposibil de speculat în ce măsură „tati” şi 
„mami” l-au ajutat pe Joubert în aventurile sale până 
când acesta i-a trimis pe lumea cealaltă. Probabil că 
„tati” şi „mami” erau întru totul de acord cu 
preocupările „copilaşului”, căci Joubert nu şi-a dat 
nicio clipă osteneala să îşi ascundă faptele. lar 
vecinii... Vecinii aveau principii foarte ferme: „Îşi 
plăteau impozitele, nu erau sociabili dar nici nu 
făceau scandal. Nu ne-au deranjat absolut deloc.” 
Totul pare desprins dintr-un roman gotic - 
înfricoşător prin chiar discreţia şi perfecțiunea 


— 318 — 


detaliilor. 

În pivniţă a fost descoperită o valiză mai mare. 
Brandon a făcut copii după fotografiile poliţiei, dar a 
şovăit înainte să mi le arate. „A şovăit”... e un 
eufemism. A fost unica ocazie când a cedat tentaţiei 
de a-şi manifesta „macho” din el. Ştii la ce mă refer, 
Ruth. Se transformase în John Wayne şi părea a-mi 
spune: „Micuța mea doamnă, închide ochii pentru ca 
să nu vezi toate cadavrele astea de indieni. Lasă-mă 
să te conduc. Îţi voi spune când am trecut de scena 
măcelului.” 

— Pot să accept că Joubert a intrat în casa voastră 
- mi-a spus Brandon. Altfel, ar însemna să neg toate 
dovezile. Totul se potriveşte. Dar aş vrea să ştiu un 
singur lucru: de ce insişti să afli toată povestea, 
Jessie? La ce-ţi foloseşte? 

N-am avut argumente, Ruth, însă ştiam că nimic 
din ce aş fi putut face nu ar fi înrăutățit şi mai mult 
situaţia. Nu am cedat. lar Brandon şi-a dat seama că 
micuţei doamne nici prin gând nu-i trece să nu 
privească foarte atent cadavrele indienilor. Prin 
urmare, mi-a arătat fotografiile. A fost una anume pe 
care am privit-o îndelung. „Proba 217”. Era ca şi cum 
mi-aş fi privit cel mai îngrozitor coşmar, înregistrat, 
prin stranii tehnici science-fiction, pe o casetă video. 
Fotografia înfăţişa o valiză deschisă, iar în ea se aflau 
grămezi de oase, printre care se amestecaseră o 
sumedenie de bijuterii: unele false, altele extrem de 
valoroase; unele furate din casele de vacanţă, altele 
smulse de pe degetele, din urechile şi de la gâturile 
cadavrelor îngheţate. 

Privind îndelung fotografia, m-am pomenit, 
călătoare în timp, iarăşi în vila de pe malul lacului. 
Eram chiar acolo, înţelegi, Ruth? Nu retrăiam o 
amintire. Sunt acolo, încătuşată şi neputincioasă, şi 
urmăresc jocul de lumini şi umbre care-i schimbă 
înțelesurile rânjetului. Mă aud spunându-i că mi-e 
frică de el. Şi, atunci, se apleacă să ridice valiza, fără 


— 319 — 


să îşi desprindă ochii arzători de pe chipul meu. Şi îl 
văd cum, cu mâna-i deformată, desprinsă din filmele 
de groază, începe să amestece oasele şi bijuteriile. Şi 
aud sunetul - castaniete înecate în noroi. 

Şi ştii ce mă obsedează cel mai mult? Faptul că am 
crezut că era vorba de tatăl meu - tăticul meu, întors 
din morţi, pentru a-şi duce treaba până la capăt. 

„Haide” - îi spun. „Fă ce vrei să faci, dar promite- 
mi că, după ce termini, ai să-mi desfaci cătuşele şi ai 
să-mi dai drumul. Atât te rog să-mi promiţi.” 

Cred că aş fi spus acelaşi lucru chiar dacă i-aş fi 
cunoscut adevărata identitate. Cred? Nu-i adevărat. 
Sunt convinsă că aş fi spus acelaşi lucru. Înţelegi? L- 
aş fi lăsat să îşi vâre în mine scârbavnicul mădular - 
pula pe care o îndesa în gâtlejurile putrezite ale 
morţilor, dacă mi-ar fi promis că n-am să mor ca un 
câine din cauza crampelor musculare şi ale 
convulsiilor care mă aşteptau. Dacă mi-ar fi promis 
că mă va elibera. 


Jessie se opri. Respiraţia-i era rapidă, fierbinte şi aspră. 
Privi cuvintele de pe ecranul calculatorului - incredibila-i 
mărturisire de pe ecranul strălucitor - şi, dintr-odată, simţi 
impulsul de nestăvilit de a şterge totul. Nu pentru că i-ar fi 
fost ruşine de Ruth. li era ruşine, ce-i drept, însă nu despre 
asta era vorba. Ceea ce şi-ar fi dorit era ca povestea să nu 
fie reală. Cuvintele au darul de a te face să le retrăieşti 
sensul. 

Atinse tasta de ştergere, îşi retrase iute mâna. Nu poti să 
ştergi adevărul. 

— Da, şopti cu propria-i voce - nu a Supusei şi nici a lui 
Ruth - Da, ăsta-i adevărul. 

Adevărul şi numai adevărul, aşa s-o ajute Dumnezeu. 
Indiferent cât de oribil este acest adevăr, nu va folosi tasta 
de ştergere. S-ar putea, însă, să se răzgândească şi să nu 
expedieze scrisoarea. De fapt, nici nu ştia dacă era cinstit 
din partea ei să o expedieze, să împovăreze o femeie pe 
care nu o mai văzuse de ani de zile cu toată durerea asta 


— 320 — 


de coşmar. Dar nu, în niciun caz nu va şterge ce a scris. 
Însă trebuie să se grăbească şi să încheie chiar acum, 
înainte de a-şi pierde şi ultima fărâmă de curaj. Se aplecă, 
din nou, asupra tastaturii. 


Brandon mi-a spus: 

— Trebuie să înţelegi şi să accepţi faptul că nu 
există probe concrete care să-ţi susţină povestea. 
Da, ştiu că nu mai ai inelele. Însă e foarte posibil să fi 
avut dreptate când mi-ai zis că le-ar fi putut fura un 
poliţist. 

— Şi cum rămâne cu „Proba 217”? Valiza? - l-am 
întrebat. 

A ridicat din umeri, iar eu am avut una dintre acele 
revelații bruşte pe care poeţii le numesc epifanii. Se 
încăpăţâna să creadă că valiza nu fusese nimic 
altceva decât o coincidenţă. Nu era uşor, dar era 
mult mai greu să accepte faptul că un monstru ca 
Joubert ar fi putut, în realitate, să intre în viaţa unei 
persoane pe care el ajunsese să o cunoască şi să o 
placă atât de mult. Pe chipul lui Brandon Milheron se 
citea o concluzie extrem de simplă: avea de gând să 
nesocotească un set întreg de probe conjuncturale şi 
să se concentreze tocmai asupra lipsei de probe. 
intenţiona să nu abandoneze ideea că toată 
povestea nu fusese decât rodul imaginaţiei mele şi 
că m-am agăţat de „cazul Joubert” pentru a reuşi să 
dau o tentă de realitate halucinaţiilor avute când 
eram încătuşată de pat. 

Acestei revelații îi urmă o alta. Mai limpede, încă. 
Şi eu puteam face la fel. Mă puteam convinge că m- 
am înşelat. Dar, atunci, întreaga mea viaţă ar fi fost 
distrusă. S-ar fi întors vocile - nu numai vocea ta, 
Ruth, sau a lui Dovlecel, sau a Norei Callighan - ci şi 
vocea mamei mele, vocea surorii mele, vocea 
fratelui meu, vocile colegilor mei de liceu, vocile 
oamenilor pe care i-am cunoscut în treacăt şi 
Dumnezeu ştie câte şi câte altele. 


— 321 — 


Şi, crede-mă, Ruth, n-aş fi putut îndura aşa ceva, 
pentru că, timp de două luni după tragedia petrecută 
în casa de vacanţă, mi-am amintit o mulţime de 
lucruri pe care le îngropasem de-a lungul anilor. În 
acele două luni, când mă tot îndopau cu 
tranchilizante, mi-am adus aminte că, în cei câţiva 
ani dintre eclipsă şi petrecerea de ziua lui Will - când 
m-a pipăit - am auzit aproape în permanență toate 
vocile astea. Poate că gestul de golan al lui Will a 
avut efectul benefic al unei terapii. Poate că aşa 
este. Nu se spune că oamenii preistorici au inventat 
friptura după ce, multă vreme, au mâncat ce 
rămânea în urma incendiilor? Deşi, dacă stau şi mă 
gândesc mai bine, îmi dau seama că actul terapeutic 
nu a constat în gestul vulgar al fratelui meu, ci în 
reacţia mea de răspuns - pumnul pe care i l-am tras 
peste gură. De fapt... nici nu mai contează. Ce 
contează, însă, sunt cei doi ani care au urmat 
întâmplării din ziua eclipsei. Ani în care mi-am 
împărţit capul cu un cor de şoapte, cu zeci de voci 
care îmi judecau fiecare cuvânt şi fiecare gest. Unele 
erau blânde şi încurajatoare. Prea puţine, însă. 
Majoritatea erau speriate, erau derutate, tulburate. 
Majoritatea erau convinse că Jessie face degeaba 
umbră pământului, că merită din plin tot răul care i 
se întâmplă şi că trebuie să plătească dublu pentru 
orice bucurie, oricât de mică. Da, Ruth, doi ani de zile 
am auzit vocile astea şi, când au tăcut, le-am şi uitat. 
Nu treptat. Ci brusc. 

Cum, oare, se poate întâmpla aşa ceva? Nu ştiu şi, 
sinceră să fiu, nici nu-mi pasă. Poate că mi-ar fi păsat 
dacă dispariţia vocilor m-ar fi făcut să mă simt şi mai 
rău. Dar n-a fost deloc aşa. Cei doi ani, doi ani cât 
două veşnicii, dintre eclipsă şi petrecerea fratelui 
meu, au fost ani de coşmar. Parcă eram hăituită. 
Parcă mintea îmi fusese sfărâmată. Şi mi-am dat 
seama că, dacă aş fi fost de acord cu dragul, blândul, 
înţelegătorul Brandon Milheron, m-aş fi întors exact 


— 322 — 


acolo de unde plecasem cu multă vreme în urmă: pe 
drumul spre balamuc. Insă, de data aceasta, nu mai 
are cine să-mi administreze o terapie de şoc. De data 
aceasta trebuie să mă descurc singură, aşa cum tot 
singură am reuşit să scap din cătuşele lui Gerald. 

Brandon mă urmărea cu atenţie, încercând să-mi 
pătrundă în gânduri. Fireşte că nu a reuşit şi, atunci, 
mi-a mai explicat o dată: 

— Înţelege că s-ar putea să te înşeli. Şi, în fond, nu 
vei afla niciodată adevărul. incearcă să te resemnezi. 

— Nici vorbă. 

Îşi ridică sprâncenele a nedumerire. 

— Încă mai există o posibilitate. Şi tu ai să mă 
ajuţi, Brandon. 

Buzele lui începuseră să se arcuiască în grimasa 
misogină - „nu poţi nici să trăieşti cu ele, nu poţi nici 
să le împuşti”. 

— Cum anume să te ajut? 

— Ai să mă duci să-l văd pe Joubert, i-am răspuns. 

— Nici vorbă. Nu. Nu am de gând - nu pot - să fac 
asta, Jessie. 

Te scutesc de amănuntele discuţiei care a urmat, 
discuţie în timpul cărora au fost emise judecăţi de 
valoare cu iz filosofic, de genul: „Eşti nebună, Jess”, 
sau „Încetează să-mi conduci viaţa, Brandon”. M-am 
gândit să îl ameninţ că voi face dezvăluiri presei - 
aşa ceva l-ar fi convins să se răzgândească. Însă n-a 
fost nevoie. N-a fost nevoie decât să izbucnesc în 
plâns. lată o altă ciudăţenie a relaţiei bărbat - 
femeie: nu a crezut că vorbesc serios până nu mi-a 
văzut lacrimile. 

Haide să încerc să scurtez povestea: a dat câteva 
telefoane şi a aflat că Joubert compărea a doua zi în 
faţa tribunalului din Cumberland. Apoi mi-a spus că, 
dacă încă mai insistam să fiu de faţă - şi dacă aveam 
o pălărie cu voal - o să mă ducă acolo. 

Am fost de acord şi, cu toate că expresia întipărită 
pe chipul lui Brandon spunea că aceasta este una 


— 323 — 


dintre cele mai mari greşeli din viaţa lui, şi-a 
respectat promisiunea. 


Jessie se opri din nou. Când îşi reluă lucrul, gândurile îi 
rătăceau prin ziua care trecuse. Vedea zăpada de-abia 
aşternută. Vedea farurile unei maşini care se apropia de 
casă. Vedea maşina lui Brandon. 


Am întârziat la audiere din cauza unui accident 
petrecut pe şosea. Oricum, bănuiam că exact asta 
era şi dorinţa lui Brandon: să ajungem prea târziu, 
când Joubert va fi fost dus înapoi în celulă. Dar 
audierea nu se încheiase încă. Când Brandon a 
deschis uşa, mi-a şoptit: „Acoperă-ţi faţa cu voalul.” 
L-am ascultat. M-a condus în sala tribunalului... 


Ochii mari, cenuşii, lipsiţi de expresie erau îndreptaţi 


câtre fereastra dincolo de care se derula filmul 
crepusculului. Jessie îşi amintea. 


=a 


38 


Sala e luminată cu zgârcenie, iar atmosfera e tot atât de 
plictisită ca elevii obligaţi să îndure o oră de gramatică la 
sfârşitul unei zile de iarnă. Păşind înspre băncile din faţă, 
Jessie este conştientă de două lucruri: mâna lui Brandon în 
jurul mijlocului ei şi voalul care-i atinge obrajii aidoma unei 
pânze de păianjen. De aceea se simte ca o mireasă - deloc 
convenţională. 

Doi avocaţi se află în faţa judecătorului. Cei trei discută 
în şoaptă. Lui Jessie i se pare că scena pare desprinsă dintr- 
un roman al lui Charles Dickens. Aprodul se află în partea 
stângă, lângă drapelul Statelor Unite. Lângă el, stenografa 
aşteaptă încheierea şedinţei. Şi, la masa lungă a acuzaților, 
stă o siluetă incredibil de slabă, incredibil de înaltă, 
îmbrăcată în salopeta portocalie de puşcăriaş. Alături, un 
bărbat în costum. Alt avocat. Puşcăriaşul pare a nota ceva 
într-un carneţel. 

Jessie aproape că nu simte apăsarea mâinii lui Brandon, 
când acesta murmură: 

— Ne-am apropiat suficient. 

Se îndepărtează de el. N-are dreptate. Wu e destul de 
aproape. Brandon habar nu are ce gândeşte sau ce simte 
ea. Nu contează. Ea ştie. În acest moment, toate vocile s-au 
unit într-una singură. Şi, dacă nu ajunge acum lângă el, 
lângă coşmarul ei, dacă nu reuşeşte să se apropie cât de 
mult îi este permis, nu va reuşi niciodată să îl alunge din 
gândurile ei. Din viaţa ei. Se va ascunde în dulap, îi va bate 
în fereastră, se va târî de sub pat în miez de noapte, rânjet 
strâmb şi galben, rânjet care-i descoperă măselele din aur. 

Femeia se grăbeşte. Îl aude pe Brandon mormăind ceva, 
dar sunetul acesta vine de la zeci de ani lumină depărtare. 
Mai aproape de ea (însă pe alt continent) unul dintre 
avocaţi îi şopteşte judecătorului: 

— ... Cred că Statul este prea intransigent în această 
cauză, domnule judecător. Vă rog să luaţi în considerare, în 
special, procesul Castonguay contra Hollis. 


— 325 — 


Mai aproape. Şi mai aproape. Aprodul o priveşte alarmat, 
dar se relaxează când Jessie îşi ridică voalul şi îi adresează 
un surâs luminos. Aprodul i-l indică pe Joubert, printr-o 
mişcare zvâcnită a capului. Pentru Jessie sensul acestui 
gest este cât se poate de limpede: Fereşte-te de tigru, 
doamnă. Are gheare mari şi ascuțite. Aprodul se relaxează 
complet când Brandon ajunge lângă Jessie, căci nu-i aude 
mârâitul ameninţător: 

— Dă-ţi voalul la loc, Jessie, dacă nu vrei să ţi-l aranjez 
eu! Cum dracu' ne-a fost înţelegerea?! 

Nu numai că nu îl ascultă, ci nici măcar nu schiţează 
vreun gest care să demonstreze că este conştientă de 
prezenţa lui. Ştie că amenințările lui Brandon nu sunt nimic 
altceva decât vorbe în vânt. Nu va provoca niciun scandal 
în sala tribunalului şi se va feri din răsputeri să fie târât în 
vreunul. De fapt, n-ar conta câtuşi de puţin chiar dacă 
ameninţarea ar fi reală. Ţine la Brandon, ţine mult la el, dar 
s-au dus vremurile când asculta ordinele date de bărbaţi. 
Aude vag şuieratul lui Brandon în urechea ei; îşi dă vag 
seama că judecătorul încă se mai consultă cu procurorul şi 
cu avocatul apărării şi că aprodul a recăzut în starea-i 
apatică. Pe chipul lui Jessie a rămas întipărit surâsul 
luminos care l-a liniştit pe aprod, însă inima i se zbate 
furioasă în piept. Mai are doi paşi până la gărduleţul care 
desparte băncile publicului de masa avocaţilor şi boxa 
acuzatului - doi paşi foarte mici. Şi îşi dă seama că Joubert 
nu scrie, aşa cum îşi închipuise ea. Nu scrie. Desenează. 
Desenează un bărbat înzestrat cu un penis de lungimea 
unei bâte de base-ball. Bărbatul are capul aplecat. Auto- 
felaţie. Jessie desluşeşte toate detaliile desenului, dar de- 
abia dacă vede obrazul palid al artistului acoperit de şuviţe 
slinoase de păr. 

— Nu, Jessie... - Brandon încearcă să o prindă de braţ. 

Se smuceşte fără să-i arunce măcar o privire. Întreaga-i 
atenţie este concentrată asupra lui Joubert. 

— Hei! - şopteşte. Hei! 

Niciun răspuns. Jessie se simte învăluită în ireal. Face ea 
aşa ceva? Chiar ea? Şi, de fapt, o face, într-adevăr? Căci 


— 326 — 


nimeni nu-i dă atenţie. Absolut nimeni. 

— Hei! Cur belit! 

Mai tare, cu furie - deşi tot în şoaptă. 

— Pssst! Pssst! Cu tine vorbesc! 

Judecătorul ridică privirea, se încruntă. Slavă Domnului! 
Deci, a reuşit să atragă atenţia cuiva. Brandon geme, 
cuprins de disperare, şi încearcă să o apuce de umăr. Dacă 
ar fi vrut să o scoată din sală, s-ar fi smuls din încleştarea 
lui, chiar dacă şi-ar fi sfâşiat rochia. Se pare că Brandon ştie 
asta, aşa că o obligă doar să se aşeze pe banca cea goală 
din spatele mesei la care stă acuzatul. Toate băncile sunt 
goale căci este o audiere fără public. 

Acum Raymond Andrew Joubert se întoarce. 

Chip grotesc de asteroid, buze umflate, nas tăios ca o 
lamă de cuţit, frunte proeminentă - este complet absent, 
complet lipsit de orice fărâmă de curiozitate... Dar acesta 
este chipul cunoscut. Jessie îşi dă imediat seama, iar 
senzaţia care o inundă nu este spaimă, ci uşurare. 

Apoi dintr-odată, faţa lui Joubert începe să capete 
expresie. Un roşu urât, de urticarie, îi urcă în obraji, iar în 
ochii-i brăzdaţi cu roşu apare sclipirea hidoasă pe care 
Jessie o cunoaşte atât de bine. Se holbează la ea aşa cum 
se holbase în casa de pe malul Lacului Kashwakamak, cu 
răutatea feroce a nebunului incurabil. Şi ea nu se mai poate 
mişca,  hipnotizată de  înfiorătoarea expresie de 
recunoaştere care prinde viaţă în privirea lui. 

Vocea aspră a judecătorului se aude într-un alt univers: 

— Domnule Milheron, spuneţi-mi, vă rog, ce căutaţi aici şi 
cine este această femeie! . 

A dispărut Raymond Andrew Joubert. In locul lui a apărut 
cowboy-ul cosmic, spectrul iubirii. Buzele-i diforme se 
strâmbă încă şi mai mult în rânjetul care-i dezveleşte dinţii 
- colţi împuţiţi, înspăimântători, de animal sălbatic. Şi încet 
- oh! - cât de insuportabil de încet, coşmarul reînvie. Incet, 
insuportabil de încet, coşmarul îşi întinde braţele lungi, 
portocalii. 

— Domnule Milheron, vă rog să vă apropiaţi, atât 
dumneavoastră, cât şi doamna. Imediat! 


— 327 — 


Aprodul tresare, lovit de biciul din tonul judecătorului. 
Stenografa priveşte, uluită, în jur. Lui Jessie i se pare că 
Brandon o apucă de braţ, încercând să o oblige să se 
supună ordinului judecătorului. Dar nu poate fi sigură că 
aşa este. Şi, oricum, nu contează, pentru că, pur şi simplu, 
nu se poate mişca. Sigur că da, este iar eclipsă. Eclipsă 
totală. Ultima eclipsă. După toţi aceşti ani, stelele 
strălucesc iarăşi în miezul zilei. Stelele strălucesc în mintea 
ei. 

Stă şi priveşte cum creatura rânjită îşi ridică braţele lungi 
şi diforme, ţintuind-o cu mocirla roşie din ochi. Pantomima 
pe care o încearcă monstrul are sens: Jessie vede capătul 
patului în care a fost prizonieră... Acum îşi scutură mâinile, 
ca şi cum acestea ar fi prinse în nişte cătuşe pe care numai 
el şi femeia cu voal le pot vedea. Vocea care iese din rânjet 
pare a nu aparţine siluetei supradimensionate - subţire, 
scâncită, voce a unui copil handicapat. 

— Nu eşti nimeni! 

Stridenţa cuvintelor taie ca o lamă de cuţit aerul stătut 
din sala tribunalului. 

— Eşti doar umbre şi lumină de lună! 

Incepe să râdă. Işi bălăngăne mâinile hidoase prinse în 
cătuşe pe care doar ei doi le pot vedea. Şi râde... Râde... 
Râde. 


— 328 — 


39 


Jessie întinse o mână tremurândă înspre pachetul cu 
ţigări pe care însă îl răsturnă de pe birou. Nu se aplecă să îl 
ridice, ci reveni la tastatura computerului. 


Şi atunci, Ruth, am simţit că îmi pierd minţile. 
Înnebuneam. Fără urmă de îndoială. Apoi am auzit o 
voce. Cred că era Dovlecel; Dovlecel, care m-a 
învăţat cum să scap din cătuşe; Dovlecel, care mi-a 
ordonat să fug de acolo când Supusa a vrut să 
intervină - Supusa, cu logica ei de slujnică terorizată. 
Dovlecel, Dumnezeu s-o binecuvânteze. 

„Nu-i da satisfacţie, Jessie! Şi nu-i permite lui 
Brandon să te ia de aici până nu faci ceea ce 
trebuie!” 

Adevărat. Stârnisem un adevărat haos în sala 
tribunalului. Brandon se lupta cu mine, încercând, în 
acelaşi timp, să îşi păstreze demnitatea, dar şi să mă 
scoată de acolo. Judecătorul încerca să facă linişte, 
lovind cu ciocănelul în masa de şedinţă. Aprodul se 
îndrepta, grăbit, spre mine. Şi atunci mi-am dat 
seama că mai am doar o fracțiune de secundă ca să 
fac un lucru cu adevărat important, ceva care să îmi 
demonstreze că nu există eclipsă pe lumea asta care 
să dureze o veşnicie, aşa că... 


Aşa că Jessie îl scuipase pe Joubert chiar în faţă. 


— 329 — 


40 


De-abia acum Jessie începu să plângă. Hohoti multă 
vreme în casa pustie şi mută. Apoi, după ce se mai linişti, 
îşi reluă scrisul. Din când în când, cu dosul mâinii, îşi 
ştergea lacrimile care îi înceţoşau privirea. 


„„aşa că l-am scuipat drept între ochi. Dar, de fapt, 
n-a fost scuipat. A fost o flegmă verde ca fierea, ca 
toată ura pe care o simţeam. Nu cred că şi-a dat 
seama, însă nu are nicio importanţă. Oricum, nu o 
făcusem pentru el. 

Sunt obligată să plătesc o amendă pentru 
minunatul privilegiu de care m-am bucurat. Brandon 
îmi spune că este vorba de o sumă considerabilă. Din 
fericire, el a scăpat numai cu un avertisment, iar 
aceasta contează pentru mine mult mai mult decât 
orice amendă pe care ar trebui să o plătesc, de 
vreme ce eu îl forţasem să mă ducă la tribunal. 

Cam asta este. Cred că, totuşi, am să-ţi expediez 
scrisoarea şi apoi am să tremur zile în şir în 
aşteptarea răspunsului. M-am purtat oribil cu tine pe 
vremuri Şi, deşi nu a fost numai vina mea, aş dori să 
îţi spun că îmi pare nespus de rău. Şi mai am ceva 
să-ţi spun: am să revin la normal. Chiar cred asta. Nu 
zic că o să mă simt mai bine începând chiar de 
mâine sau de săptămâna viitoare. Dar am să mă 
simt bine. Am să-mi revin. Am să mă simt cât de bine 
ne este îngăduit nouă, muritorilor. Şi, deja, am 
început să mă simt bine ştiind că supraviețuirea 
constituie, totuşi, o opţiune. Şi că, uneori, 
supraviețuirea este chiar o victorie. 

Te iubesc, draga mea Ruth. Firea ta aspră şi 
directă mi-a salvat viaţa în octombrie Desigur, tu nu 
aveai cum să ştii asta. Te iubesc. 

Vechea ta prietenă, 

Jessie 


— 330 — 


P.S. Scrie-mi, te rog. Mai bine, te rog, telefonează- 
mi. 
J. 


Zece minute mai târziu, scrisoarea era scoasă la 
imprimantă, împăturită şi pusă în plic. Făcuse rost de 
adresa lui Ruth de la Carol Rittenhouse. Lângă plic aşeză un 
bileţel pe care scrisese, urât, cu mâna stângă: 

Meggie: te rog, pune la poştă scrisoarea asta. Chiar dacă 
am să te rog, când te văd, să nu o expediezi, nu mă 
asculta. 

Înainte de a urca în dormitor, se opri în faţa ferestrei şi 
privi îndelung golful. Începuse să se întunece. Pentru prima 
oară, de foarte multă vreme, apusul soarelui nu o mai 
îngrozi. 

— Of, futu-i! - se adresă casei pustii. 

— Hai, noapte, vino mai repede! 

Urcă încet treptele spre etaj. 

O oră mai târziu, când Megan Landis se întoarse de la 
cumpărături şi observă scrisoarea pe măsuţa din hol, Jessie 
dormea profund în camera de oaspeţi... camera ei. De 
această dată a avut parte de un somn odihnitor, fără 
coşmaruri. Când vântul îngheţat de februarie şuieră prin 
streşini, trase plapuma peste cap, însă surâsul calm şi 
înţelept nu i se şterse de pe buze. 


16 noiembrie 1991 
Bangor - Maine 


— 331 — 


JOCUL LUI 
GERALD 


În timpul unui joc erotic pervers. Jessie, încătușată de pat, 
într-o casă de vară izolată de lume, îl loveşte pe soțul său, 
Gerald, provocându-i involuntar moartea. În următoarele 

douăzeci şi opt de ore, Jessie este condamnată să îndure 
întunericul, teroarea și nebunia, căci gândurile îi vorbesc cu 
voci incestuoase, cu voci de mult uitate, de mult îngropate, 
iar strigătului ei îi răspunde o creatură oribilă, un chip alb 
furișat în umbră. Pentru ea, moartea ar fi o binecuvântare. 


„Terifiant... Un joc în care coşmarul este doar începutul.” 
USA Today 


— 333 —