Stephen King — Jocul lui Gerald

STEPHEN KING 
JOCUL LUI GERALD 


STEPHEN KING 
JOCUL LUI GERALD 


1 


Jessie auzea cum, din când în când, uşa din spatele casei se 
izbea de cadru, împinsă de vântul de octombrie. Lemnul se 
umfla întotdeauna toamna din cauza umezelii; şi, ca să 
închizi uşa, trebuia s-o împingi cât puteai de tare. De data 
asta uitaseră. Se gândi să îi spună lui Gerald să se ducă să o 
închidă, înainte de a se antrena prea tare în joc, altfel 
zgomotul acela ritmic o s-o scoată din minți. Apoi îşi dădu 
seama că ar fi fost o cerere ridicolă în împrejurările respective. 
Ar fi stricat toată dispoziţia. 

Care dispoziție? 

Da, aceasta era o întrebare cu adevărat pertinentă. Şi, în 
vreme ce Gerald răsuci cheița în a doua pereche de cătuşe, iar 
ea auzi declicul chiar deasupra urechii sale stângi, înțelese că, 
cel puțin din punctul ei de vedere, nu mai avea nici un sens 
prefăcătoria că regulile impuse de jocul lui Gerald i-ar provoca 
o stare de bună dispoziție. Acesta a fost, de fapt, şi motivul 
pentru care sesizase zgomotul făcut de uşa rămasă deschisă. 
În cazul ei nu durase prea mult excitația provocată de jocul 
de-a stăpânul şi sclava. 

Cu Gerald însă era cu totul altă poveste. Îşi scosese toate 
hainele, cu excepţia perechii de chiloți şi Jessie nici măcar nu 
trebuia să îşi ridice privirea mai sus de elasticul acestora ca să 
îşi dea seama de intensitatea interesului lui. 

E o prostie, gândi. Dar, oare, nu era întreaga poveste altceva 
decât o mare prostie? Ba chiar îi dădea fiori. Nu-i plăcea să 
vorbească, dar acesta era adevărul. 

— Ce-ar fi să renunțăm, Gerald? 

Bărbatul ezită o clipă, încruntându-se uşor; apoi traversă 
camera către măsuța de toaletă aflată la stânga uşii de la 
baie. Chipul i se lumină. Privi din locul captivităţii sale. Cu 
braţele ridicate deasupra capului, semăna cu Fay Wray, 
victima înlănțuită, aşteptându-l pe hidosul King Kong. 
Încheieturile îi fuseseră prinse cu două seturi de cătuşe de 


capetele din mahon ale patului. Lanţurile îi ofereau o marjă de 
mişcare de numai cincisprezece centimetri. Doar atât. 

Gerald puse cheile pe măsuţă - două clinchete abia auzite; 
însă auzul ei părea extrem de sensibil — şi apoi se întoarse spre 
ea. Deasupra capului său, pe tavanul alb şi înalt al 
dormitorului, dansau şi se unduiau raze de soare reflectate de 
apa lacului. 

— Ce zici? Nu prea mă mai încântă. Şi, de fapt, nu m-a 
încântat prea mult nici la început, îşi continuă replica în gând. 

Gerald rânji. Rânjetul lăbărțat pe obrajii bucălaţi şi rozalii, 
sub creasta îngustă şi rasă de păr negru ca aripa unei ciori 
trecute mult de prima tinereţe, rânjetul acesta o dezgustase 
întotdeauna. Nu ştia exact care era cauza, dar... 

Ba sigur că ştii. ÎI face să arate ca un retardat. Şi chiar poți 
vedea cum, pentru fiecare centimetru câştigat de grimasa asta 
care îl schimonoseşte, Coeficientul de Inteligență îi scade cu 
câte zece puncte. Când rânjetul ajunge să-i lege urechile, 
faimosul avocat care e soțul tău seamănă leit cu paznicul unui 
balamuc, aflat în pauza de prânz. 

Apreciere dură, dar nu lipsită de un sâmbure (sau mai 
mulți?) de adevăr. Însă cum să îi explici celui care îţi este soţ 
de aproape douăzeci de ani că, de fiecare dată când rânjeşte, 
pare handicapat mental? Răspunsul este foarte simplu: nu îi 
explici nimic. Zâmbetul lui Gerald era, însă, cu totul altceva. 
Avea un zâmbet minunat - atât de cald, atât de blând şi plin 
de bună dispoziție încât datorită lui acceptase Jessie prima lor 
întâlnire. Îi amintea de surâsul tatălui ei care, sorbindu-şi 
ginul, le povestea tot felul de chestii amuzante când se 
întorcea de la lucru. 

Însă, acum, chipul lui Gerald părea a nu-şi mai aminti 
zâmbetul. Rânjetul pusese stăpânire pe el - variantă 
distorsionată a zâmbetului, pe care părea că o păstrează 
numai pentru acest gen de întâlniri. Era convinsă că lui 
Gerald rânjetul îi dădea senzaţia de putere feroce. Senzaţia că 
îl transformă în lup. Senzaţia că îl transformă în pirat. Din 
punctul ei de vedere, însă, aşa cum zăcea pe pat cu brațele 
încătuşate deasupra capului şi îmbrăcată doar cu o pereche 


de bikini, rânjetul i se părea tâmp. Nu... mai mult. 1 se părea 
retardat. Căci, de fapt, el nu era nici pe departe o minunăţie de 
bărbat, ca aceia din revistele deocheate, deasupra cărora îşi 
risipise furioasele ejaculări ale pubertăţii sale mult prea 
singuratice şi mult prea supraponderale; era doar un avocat 
cu fața rozalie şi bucălată deasupra căreia se ițea o creastă 
rară de păr ce în curând va fi lăsat locul unei chelii lucioase, 
desăvârşite. Doar un avocat al cărui penis excitat îi deforma 
partea din față a chiloţilor. Şi, ca să spunem tot adevărul, 
deformarea nu era deloc spectaculoasă. 

Cu toate acestea, nu mărimea erecției era aspectul cel mai 
important. Aspectul important era rânjetul. Nu suferise nici o 
transformare, ceea ce însemna că Gerald nu luase în serios 
spusele ei. Ea trebuia să protesteze; acesta era, de fapt, jocul. 

— Gerald! Vorbesc serios. 

Rânjetul se lăţi, descoperind alți câţiva dinţişori inofensivi 
de avocat. Coeficientul de inteligență mai cobori cu douăzeci 
sau treizeci de puncte. Şi încă nu o auzea. 

Eşti sigură? 

Da. Gerald nu reprezenta pentru ea o carte deschisă — 
credea că este nevoie de mai mult decât şaptesprezece ani de 
căsnicie pentru a ajunge la o asemenea performanţă. Dar, în 
general, ştia destul de bine ce îi trece prin cap. 

Dacă aşa stau lucrurile, cum naiba se face că el nu-şi dă 
seama ce gândeşti, țuca? Cum naiba se face că nu înțelege că 
nu-i vorba de vreo scenă nouă în mult învechita farsă pe care o 
numeşte „sex”? 

Acum ea se încruntă uşor. Întotdeauna auzise voci 
interioare — bănuia că toți aud, deşi oamenii nu discută despre 
asemenea lucruri, aşa cum nu discută nici despre 
funcționarea intestinelor — şi multe dintre aceste voci îi erau 
vechi prietene, calde şi reconfortante ca papucii preferaţi. însă 
vocea aceasta... vocea aceasta era nouă şi nu îi aducea nici o 
alinare. Voce puternică, tânără şi plină de vigoare. 
Nerăbdătoare. Îşi răspunse singură: 

Nu e vorba că nu-şi dă seama; ia aminte, țuca, uneori nu 
vrea să-şi dea seama. 


— Înţelege-mă, Gerald, nu glumesc. Chiar n-am chef. la 
cheile şi scoate-mi cătuşele; o să facem altceva. Trec eu 
deasupra, dacă vrei. Sau poţi să stai întins, cu mâinile sub 
cap şi o să am eu grijă să te simți bine. Ştii tu cum. 

Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă vocea cea nouă. Eşti, 
într-adevăr, sigură că mai vrei să faci amor cu tipul ăsta? 

Jessie închise ochii, încercând, astfel, să facă vocea să 
amuțească. Când îi deschise, Gerald stătea la capătul celălalt 
al patului, iar partea din față a chiloților săi se reliefa precum 
prova unei corăbii. Mă rog... precum prova unei corăbii de 
jucărie. Rânjetul i se întinsese şi mai mult, descoperindu-i şi 
măselele îmbrăcate în aur. Şi acum realiză cu uluire că nu 
simțea numai neplăcere la vederea rânjetului aceluia tâmp, ci 
şi silă şi dispreț. 

— O să-ți dau drumul... dacă te porţi foarte, foarte frumos. 
Eşti în stare să te porți foarte, foarte frumos, Jessie? 

Libidinos, comentă, pe un ton serios, noua voce. Foarte 
libidinos. 

Gerald îşi vâri degetele mari de la ambele mâini sub 
elasticul chiloților, într-o imitație ridicolă şi dezgustătoare a 
unui pistolar din Vestul Sălbatic. Chiloţii căzură destul de 
repede, o dată ce depăşiră colacul grosuț de osânză ce-i 
înconjura mijlocul. Şi iată-l. Nici vorbă de formidabila 
maşinărie a sexului, pe care, în adolescență, o studiase în 
paginile revistei Fanny Hill. Ce i se înfățişa vederii era o 
chestioară umilă şi roz şi circumcisă; o erecţie extrem de 
modestă, de vreo zece centimetri, ce nu reuşea să stârnească 
nici urmă de interes. Cu doi sau trei ani în urmă, în timpul 
uneia din rarele ei călătorii la Boston, a văzut un film care se 
numea „Burta unui arhitect”. Bravo, gândi acum. Şi iată-mă 
privind „Penisul unui avocat”. Îşi muşcă buzele cât putu de 
tare, ca să îşi stăpânească hohotele de râs care amenințau să 
se reverse în fața făloşeniei lui Gerald. Într-o asemenea 
situație, râsul ar fi contravenit oricărei doctrine politice. 

Brusc, un gând venit de nicăieri îi tăie orice chef de râs; şi 
anume: el n-avea habar că spusele ei sunt cât se poate de 
serioase, deoarece, din punctul lui de vedere, Jessie Mahout 


Burlingame, soţie a lui Gerald, soră a lui Maddy şi Will, fiică a 
lui Tom şi Sally, mamă a nimănui, nu se mai afla aici. 
Încetase să mai fie aici chiar din clipa în care i se puseseră 
cătuşele. Revistele adolescenţei lui Gerald fuseseră înlocuite cu 
un maldăr de reviste pornografice, ascunse în sertarul de jos 
al biroului său, reviste în care femei, îmbrăcate doar în 
şiraguri de perle, îngenuncheau pe covoare din blană de urs, 
în vreme ce bărbați, înzestrați cu un echipament sexual ce îl 
făcea pe al lui Gerald să pară microscopic, le luau pe la spate. 
La sfârşitul acestor reviste, printre reclamele a vreo 900 de 
numere de telefon pentru conversații gen „Sunt fierbinte şi 
sălbatică”, se aflau şi reclame pentru femei gonflabile — 
noțiune bizară pentru Jessie — obiecte din cauciuc despre care 
se spunea că ar fi perfecte din punct de vedere anatomic. Se 
gândea cu un soi de uimire stranie la păpuşile acelea umplute 
cu aer, ca saltelele de plajă, se gândea la pielea lor vopsită 
într-un roz artificial, se gândea la fețele lor fără trăsături. Nu-i 
era chiar scârbă ceea ce simțea, însă o lumină intensă începu 
să îi pâlpâie în peisajul amintirilor, dezvăluind ceva mult mai 
înfricoşător decât jocul acesta stupid pe care îl jucau în casa 
lor de vară de pe malul lacului, acum, când vara se sfârşise 
deja. 

Însă, în ciuda tuturor impedimentelor, auzul i se ascuţise. 
Auzi o drujbă hârâind undeva, departe, în pădure, la distanță 
de vreo zece kilometri. Mai aproape, lângă lacul 
Kashwakamak, un cufundar, ce părea a fi pierdut ultima 
cursă spre sud a rudelor sale migratoare, îşi înălță ţipătul 
dement către cerul albastru de octombrie. Şi mai aproape, 
încă, undeva, pe țărmul dinspre nord, lătră un câine. Sunet 
strident, îngrozitor - dar, în mod straniu, îi aducea alinare 
femeii. Însemna că nu erau complet izolaţi. În rest nu se auzea 
decât uşa izbită de vânt, uşă atârnând în rama umflată de 
umezeală, aidoma unei măsele cangrenate într-o gingie 
moartă. Era convinsă că zgomotul acesta ritmic o va scoate 
din minți. 

Complet gol acum, cu excepția ochelarilor, Gerald 
îngenunchease pe pat şi începu să se târască înspre ea. Ochii-i 


păstraseră strălucirea anticipând cele ce vor urma. 

Se gândi că, poate, tocmai această strălucire, prea puţin 
caracteristică lui Gerald, o determinase să continue jocul 
după ce îşi satisfăcuse curiozitatea. Trecuseră mulți ani de 
când ochii lui Gerald nu se mai înfierbântau la vederea ei. Deşi 
nu arăta rău - nu se îngrăşase şi încă mai avea o siluetă 
frumoasă. Cu toate acestea, interesul lui Gerald se diminuase. 
Credea că băutura era de vină; Gerald obişnuia să bea acum 
mult mai mult decât în primii ani de căsnicie. Adevărul era, 
însă, că nu numai alcoolul le stricase relația intimă. Ştia asta. 
Cum suna zicătoarea aceea veche despre faptul că prea multă 
intimitate duce la dispreț reciproc? Teoretic, nu are temei real 
pentru bărbații şi femeile care iubesc, cel puţin după spusele 
poeţilor romantici pe care îi studiase în colegiu; însă, de-a 
lungul anilor scurşi de atunci, descoperise că existau anumite 
aspecte ale vieţii despre care John Keats şi Pearcy Shelley nu 
pomeniseră niciodată. Bineînţeles; doar ei muriseră tineri. Mai 
tineri decât erau acum ea şi Gerald. 

Şi, de fapt, nimic din toate astea nu conta prea mult în 
acest loc şi în clipa de față. Ce conta cu adevărat era faptul că 
ea continuase să accepte jocul mai multă vreme decât şi-ar fi 
dorit, pentru că o impresionase acea strălucire arzătoare din 
ochii lui Gerald. O făcea să se simtă tânără şi frumoasă şi 
dorită. Deşi... 

„„„ deşi dacă îşi închipui că pe tine te vede atunci când are 
strălucirea aia în privire te înşeli amarnic, țuca. Sau poate 
chiar asta este intenția ta. Să te autoiluzionezi. Şi poate că 
acum a sosit momentul să te hotărăşti — să te hotărăşti o dată 
pentru totdeauna — să pui capăt acestei situații umilitoare. 
Pentru că aşa te simți, nu? Umilită şi murdară. 

Oftă. Da. Aşa se simțea. 

— Gerald, chiar vorbesc serios. 

Ridicase tonul şi, pentru o fracțiune de secundă, strălucirea 
din ochii lui îşi pierdu din intensitate. E bine. înseamnă că, 
totuşi, o aude. Înseamnă că lucrurile nu vor lua o întorsătură 
urâtă. Nu înseamnă, însă, că viața lor va deveni, hai să zicem, 
minunată. Nu minunată - trecuse prea multă vreme ca să 


mai nutrească asemenea iluzii deşarte - dar, oricum, 
satisfăcătoare. Dar strălucirea reapăru, urmată imediat de 
rânjetul acela tâmp. 

— Am să te inițiez eu în acest joc, domnița mea sfioasă, 
spuse, imitație ridicolă a replicii unui nobil dintr-o şi mai 
ridicolă melodramă victoriană. 

În cazul ăsta, lasă-l să-şi facă pofta. Lasă-l să-şi facă pofta 
şi scapi mai repede. 

Aceasta era o voce cunoscută şi chiar avu de gând să-i 
urmeze sfatul care o ispitea prin caracterul lui deosebit de 
practic. Lasă-l să-şi facă pofta şi scapi mai repede. 

Apoi, mâna lui —- mâna lui moale, mâna lui butucănoasă, 
mâna lui la fel de rozalie ca şi pretins fălosu-i penis - mâna lui 
se întinse şi îi strânse sânii. Şi atunci ceva se frânse înlăuntrul 
ei, aidoma unui tendon suprasolicitat. Se împinse în şolduri şi 
în călcâie şi se smuci de sub atingerea lui. 

— Lasă-mă-n pace, Gerald! Descuie cătuşele astea idioate şi 
dă-mi drumul. Trebuie să-ți spun că mi-e scârbă de toată 
povestea asta de vreo juma! de an. Din martie, când încă mai 
era zăpadă. Şi nu mă simt nici sexy, nici excitată. Mă simt 
ridicolă. 

Acum i-a înţeles exact cuvintele, căci strălucirea-i din ochi i 
se stinse ca flăcăruia unei lumânări într-o rafală puternică de 
vânt. Se gândi că cele două cuvinte care îl readuseră la 
realitate fuseseră „idioate” şi „ridicolă”. Căci Gerald a fost un 
puşti mult prea gras, un puşti gras, cu ochelari ale căror 
lentile semănau cu fundurile sticlelor de lapte, un puşti gras, 
un puşti ochelarist, care nu avusese nici o întâlnire cu vreo 
fată până la vârsta de optsprezece ani - la un an după ce 
începuse să țină un regim sever şi să facă gimnastică, 
încercând din răsputeri să scape de straturile de osânză, 
înainte de a se transforma el însuşi într-un calup uriaş de 
grăsime. Când era student în anul doi, viața lui Gerald era, 
după propriile-i spuse, „aproximativ sub control” (ca şi cum 
viața - viața lui, în orice caz — nu era nimic altceva decât un 
cal sălbatic pe care el trebuia să îl îmblânzească); însă Jessie 
ştia foarte bine că anii lui de liceu semănaseră cu scenariul 


unui film de groază, nominalizat pentru premiul Oscar, iar 
această perioadă i-a insuflat sentimente profunde de dispreţ 
față de sine şi de suspiciune față de toți ceilalți. 

Succesul lui ca avocat în cadrul unei firme de prestigiu 
(precum şi căsătoria cu ea -— era convinsă că acest eveniment 
jucase un rol esenţial) îi redaseră şi mai mult încrederea şi 
respectul față de sine. Totuşi, era convinsă că încă îl mai 
bântuiau anumite coşmaruri ale adolescenței. Undeva, în 
străfundurile minţii lui Gerald, bătăuşii încă îl mai 
înghionteau prin colțurile clasei, încă mai râdeau în hohote de 
comportamentul lui de fetiță din timpul orelor de educaţie 
fizică. Şi mai existau tot felul de vorbe urâte — idiot şi ridicol, 
de exemplu - care-i aduceau în prezent anii de şcoală. Aşa 
credea Jessie. Psihologii mâncau rahat - deseori parcă o 
făceau dinadins - dar, când era vorba de persistența unor 
amintiri înfiorătoare, îți puteau da explicaţii ore în şir. Existau 
amintiri care parazitau mintea, aidoma unor lipitori; şi 
anumite cuvinte — idiot şi ridicol, de exemplu - le învigorau 
organismul grețos. 

Se aşteptă să fie cuprinsă de ruşine din cauza faptului că îi 
atinsese punctul cel mai vulnerabil rostind acele cuvinte tabu; 
şi realiză cu bucurie - sau, poate, doar cu uşurare - că nu 
simte absolut nimic. Înseamnă că m-am săturat să mă tot 
prefac, iar acest gând aduse un altul după sine: şi ea era la fel 
de îndreptăţită să aibă preferinţe în materie de relații sexuale, 
însă povestea asta cu încheieturile prinse în cătuşe nu s-ar 
afla în nici un caz printre ele. Cătuşele o făceau să se simtă 
înjosită. E drept, un soi de excitație amestecată cu jenă 
însoțise primele experienţe inițiate de Gerald — cele cu eşarfele 
— şi, de vreo două ori avusese chiar mai multe orgasme, ceea 
ce era cu totul neobişnuit în cazul ei. Deşi au existat şi efecte 
secundare, cărora, la vremea respectivă, nu le-a acordat 
atenție. lar senzaţia de umilință a fost doar unul dintre 
acestea. A avut, la rându-i, parte de propriile sale coşmaruri 
după fiecare din aceste experiențe de început ale jocului lui 
Gerald. Se trezea gâfâind, acoperită cu o peliculă de 
transpiraţie rece, cu pumnii strânşi vârâţi între picioare. Îşi 


amintea numai unul dintre visele acelea, iar amintirea era 
destul de tulbure: se făcea că juca cricket complet dezbrăcată 
şi, dintr-o dată, soarele a dispărut. 

Încetează, Jessie. O să te gândeşti altă dată la toate astea. 
Prioritatea ta este să îl convingi acum să-ți dea drumul. 

Corect. Pentru că acesta nu era câtuşi de puţin jocul lor, 
jocul acesta era numai al lui. Continuase să îl joace deoarece 
aşa voia Gerald. Însă, acum, motivul ăsta nu mai era 
suficient. 

Se auzi iarăşi ţipătul trist al cufundarului de pe lac. 
Rânjetul cretin al lui Gerald fusese înlocuit cu o expresie de 
nemulțumire botoasă. 

Mi-ai stricat plăcerea, ticăloasa dracului, spunea privirea 
lui. 

Atunci, Jessie îşi aminti ultima dată când îi surprinsese 
posomoreala aceea îmbufnată din ochi. În luna august, Gerald 
venise acasă cu o broşură lucioasă, o răsfoise, îi arătase ce 
anume îşi dorea, iar ea spusese da, fireşte, poate să cumpere 
un Porsche, dacă ţine morțiş să aibă un Porsche, bineînțeles 
că îşi poate permite să îşi cumpere un Porsche, însă ea era de 
părere că Gerald ar fi făcut o afacere mai bună dacă s-ar fi 
înscris în Clubul „Forest Avenue Health”, aşa cum tot îi 
promitea de vreo doi ani. „Nu prea ai siluetă de proprietar de 
Porsche”, îi spusese, ştiind că dă dovadă de o completă lipsă de 
tact, însă nu era tocmai momentul potrivit pentru a-i ascunde 
destul de cruda realitate. Şi, de fapt, o adusese în pragul 
exasperării, astfel încât nu-i mai păsa câtuşi de puţin dacă îi 
rănea orgoliul. Cu uluire, îşi dădea seama că nu mai dădea 
nici doi bani pe sentimentele lui Gerald şi ar fi vrut să îndrepte 
lucrurile, dar, pur şi simplu, habar nu avea ce anume ar fi 
trebuit să facă. 

— Adică ce vrei să spui? - cuburi de gheaţă clincăneau în 
tonul lui. 

Nu se obosi să îi răspundă; de-a lungul timpului învățase 
că astfel de întrebări erau, de obicei, retorice. Mesajul real se 
ascundea în spatele cuvintelor: Mă superi, Jessie. Nu vrei să te 
joci cu mine. 


Însă, în împrejurarea aceea - poate un soi de preludiu al 
celei de acum - hotărâse să nu dea atenție mesajului ascuns 
şi îi răspunsese: 

— Vreau să spun că, orice s-ar întâmpla, la iarnă tot o să 
împlineşti 46 de ani, Gerald, fie că o să ai sau nu un Porsche... 
şi tot o să ai cam cu cincisprezece kilograme peste greutatea 
normală. 

Dureroasă replică. Da. Crudă, chiar. Total deplasată. Ar fi 
putut să ignore imaginea care îi apăruse în fața ochilor când 
aruncase o privire fotografiei reprezentând superbul automobil 
sport, în acea fracțiune de secundă, văzuse un băiețel mult 
prea durduliu, cu obrajii mult prea rozalii, înțepenit în camera 
de roată pe care dorea s-o folosească drept colac în piscina 
veche şi murdară. 

Gerald îi smulsese broşura din mâini şi ieşise din încăpere 
fără sa mai rostească vreun cuvânt. Nici unul nu mai adusese 
vreodată vorba despre Porsche. Însă ea vedea deseori silueta 
automobilului în reproşul din ochii soțului său: „Nu vrei să ne 
distrăm” — spuneau ochii aceia. 

Acum reproşul era şi mai sever. 

— Ai spus că ţi se pare amuzant. Chiar aşa ai zis: „Mi se 
pare amuzant.” 

A spus ea aşa ceva? Probabil. Dar fusese o greşeală. O 
boacănă. Dăduse puțin cu bâta-n baltă. Dar ce fel de soție eşti 
dacă îi poți spune asta bărbatului tău, când gura-i 
bosumflată seamănă cu cea a unui copil răsfățat pregătindu- 
se să urle cât îl țin puterile, căci şi-a dat seama că părinţii nu 
au de gând să îi facă pe plac. 

Nu cunoştea răspunsul, aşa că îşi cobori privirea... Şi ceea 
ce observă o irită şi mai tare. „Domnul Plăcerilor”, în varianta 
Gerald, nu se ofilise câtuşi de puţin. De parcă nici nu auzise 
de schimbarea planurilor. 

— Gerald, nu prea... 

— „..Nu prea ai chef, nu? Trebuie să admit că asta-i o veste 
surprinzătoare. Mi-am luat o zi liberă. Şi dacă petrecem 
noaptea aici, înseamnă că am să lipsesc şi mâine dimineaţă la 
serviciu. 


Reflectă o clipă, apoi repetă: 

— Ai spus că ţi se pare amuzant. 

Începu să răscolească prin maldărul de scuze (Da, dar acum 
am o migrenă înfiorătoare; da, dar acum mă doare îngrozitor 
de tare burta — ştii, trebui să-mi vină ciclul; da, dar sunt 
femeie şi am dreptul să mă răzgândesc; da, dar acum ne aflăm 
în mylocul pustietăţii şi mi-e cam frică de tine, bruta mea 
superbă), minciuni, de fapt, care îi alinau orgoliul masculin. 
Însă, înainte de a apuca să aleagă vreo scuză, vocea nouă 
vorbi iarăşi. De data aceasta, cuvintele răsunară clar în 
dormitorul casei de vacanţă iar Jessie observă, fascinată, că 
tonul era acelaşi cu cel pe care îl auzea în gândurile ei: 
puternic, sec, hotărât, dominator. Pe de altă parte, acum i se 
părea că îi sună foarte cunoscut: 

— Ai dreptate, probabil că am spus aşa, însă, „amuzantă” 
mi se părea înainte să-ți intre în cap ideile astea sado- 
masochiste. Mă gândeam că o să ne iubim un pic şiosă ne 
aşezăm pe malul lacului şi o să ascultăm liniştea. Şi, poate că, 
după apusul soarelui, o să jucăm „scrabble”. Ce este ilegal în 
toate astea, domnule avocat? Ce-i în capul tău, Gerald? 

— Da' ai spus... 

De cinci minute tot încerca să îi ceară în toate felurile să îi 
scoată cătuşele alea blestemate şi el încă nu înțelesese. 
Nerăbdarea-i dădu în clocot. 

— Pentru Dumnezeu, Gerald, chestia asta m-a scârbit 
imediat după ce ai început s-o practici şi, dacă n-ai fi fost atât 
de căpos, ţi-ai fi dat seama! 

— Gura ta e de vină. Gura asta impertinentă şi sarcastică. 
Câteodată mi se face şi lehamite de... 

— Când ai câte o idee fixă, nimeni nu te poate convinge cu 
frumosul. Şi cine-i de vină? 

— Nu-mi place deloc când te porți aşa, Jessie. Deloc nu-mi 
place. 

Situaţia se deteriora cu uluitoare repeziciune: din rău, în 
mai rău, înspre catastrofal. Se simți, brusc, foarte obosită şi îi 
veni în minte un vers dintr-un cântec vechi al lui Paul Simon: 


„Nimic nu-mi trebuie din dragostea asta nebună”. Că bine zici, 
Paul. Nu eşti tu prea înalt, dar nici prost nu eşti. 

— Ştiu că nu-ţi place. Şi îmi convine, pentru că acum e 
vorba despre cătuşele astea, nu despre cât de mult îți place 
sau nu când îți spun că m-am răzgândit. Vreau să-mi scoţi 
cătuşele. Mă auzi? 

Nu. Cu groază crescândă, îşi dădu seama că Gerald nu 
auzise absolut nimic. Soţul ei trăia încă într-una dintre 
etapele jocului pe care el însuşi îl imaginase. 

— Eşti atât de capricioasă, atât de sarcastică. Te iubesc, 
Jess, dar urăsc al dracului de tare gura aia a ta blestemată. 
Mereu am urât-o. 

O privi cu infinită tristețe, în vreme ce îşi trecu palma 
mâinii stângi peste botişorul umflat - bietul Gerald, tras pe 
sfoară de o femeie perversă care îl atrăsese în pădurea asta 
sălbatică şi apoi nu îşi îndeplinise îndatoririle sexuale. Bietul 
Gerald, cel tras pe sfoară, nu dădea nici un semn c-ar fi avut 
intenția să ia cheile cătuşelor de pe măsuţa de lângă uşa băii. 

Neliniştea i se transformase într-un sentiment şi mai 
apăsător. Devenise un soi de furie amestecată cu spaimă, 
senzație simțită o singură dată în trecut. Când avea vreo 
doisprezece ani, Will, fratele ei, o pipăise pe fund la o petrecere 
pentru copii. Gestul fusese observat de toate prietenele ei care 
izbucniseră în hohote de râs. Ha-ha-ha! Hi-hi-hi! Ce mişto, 
don 'şoară! Însă ei nu i se păruse mişto. Câtuşi de puţin. 

Will aproape se sufocase de atâta râs. Se cocoşase, iar părul 
îi atârna în ochi. Petrecerea avusese loc la vreun an după ce pe 
primele locuri în topurile de muzică se aflau grupurile 
„Beatles” şi „Rolling Stones” şi „Seachers”, iar Will, în 
încercarea-i copilărească de a imita cântăreții la modă, îşi 
lăsase părul lung. Probabil că tocmai părul din ochi îl 
împiedicase să observe furia lui Jessie... Deşi, în mod obişnuit, 
era foarte atent la schimbările ei temperamentale. Băiețelul 
continuase doar să râdă până în clipa în care ea începuse să 
spumege de mânie şi înțelesese că va trebui să facă ceva ca să 
dezamorseze explozia din lăuntru-i. Drept pentru care îşi 
pocnise mult-iubitul frate chiar în gură când acesta ridicase, 


în sfârşit, fața înspre ea. Lovitura fusese foarte puternică şi 
hohotele de râs ale lui Will se transformaseră în urlete de 
durere. 

Mai târziu, Jessie încercase să îşi spună că urletele 
fuseseră, de fapt, provocate mai degrabă de surpriză decât de 
forţa loviturii ei. Însă, chiar şi la doisprezece ani, reuşise să 
înțeleagă realitatea, îl lovise, îl lovise straşnic. Îi plesniseră 
ambele buze. Îl lovise straşnic. Şi de ce? Pentru că făcuse o 
glumă proastă? Dar Will avea numai nouă ani — petrecerea 
era dată pentru ziua lui de naştere — şi la vârsta asta toți 
copiii fac glume proaste. Nu. Nu gestul lui fusese de vină. Ci 
spaima ei — spaima că, dacă nu va face ceva cu valul acela 
urât şi verde şi - oh! — cât de uriaş, de furie şi stânjeneală, 
acesta o să stingă soarele şi o să explodeze înlăuntrul ei. În 
acea zi se confruntase cu primul adevăr din viața sa: în ea 
exista o fântână, apa din fântână era otrăvită şi, când a 
pipăit-o, William, de fapt, a scos din adâncuri o găleată plină 
vârf cu o viermuială de spermă şi mucozități. Şi îl urâse 
pentru că scosese găleata la suprafață. Şi înțelegea că tocmai 
acest sentiment de ură o determinase să îl lovească. O 
înfricoşase mizeria descoperită înlăuntrul ei. Şi acum, după 
toți aceşti ani, îşi dădea seama că încă o mai înfricoşează... Şi 
acum, ca şi atunci, furia îi întovărăşea spaima. 

N-o să-mi stingi tu soarele, veni de nicăieri gândul aparent 
fără logică. Al dracului să fii dacă o s-o faci! 

— N-am nici un chef să despic firul în patru, Gerald. Adu 
cheile şi scoate-mi cătuşele! 

Şi atunci el spuse ceva ce o ului atât de tare, încât, la 
început, crezu că nu a înţeles bine: 

— Şi dacă nu vreau? 

Mai întâi, percepu schimbarea tonului. De obicei, vocea-i 
era poruncitoare, aspră, energică, declarând cu emfază: Mare 
noroc că eu sunt şeful! — însă vocea aceasta necunoscută era 
gravă, murmurând cuvintele. În privire îi revenise strălucirea — 
strălucirea aceea înfierbântată ce o excita odinioară, cândva, 
pe vremuri, într-o altă viață. Nu o desluşea prea bine, căci 
ochii lui Gerald erau mijiți în două fante grăsulii în spatele 


ochelarilor cu rame din aur - dar reapăruse. Da, strălucirea 
reapăruse. 

Şi, apoi, mai era şi situația specială a „Domnului 
Plăcerilor”. Căci „Domnul Plăcerilor” nu se ofilise câtuşi de 
puţin. Ba, chiar, părea mai în putere decât îl văzuse sau îl 
simţise ea vreodată. 

„„„Poate era doar un joc al imaginației ei. 

Aşa zici tu, țuca? Nu prea cred. 

Analiză toate aceste ultime informaţii, înainte de a reveni la 
întrebarea aceea uluitoare. Şi dacă nu vreau? Acum reuşi să 
ajungă la sensul cuvintelor şi, când le înțelese complet, simți 
cum furia şi teama i se amplifică. Undeva, înlăuntrul «ei, 
găleata se cufunda iarăşi în fântână. Şi va ieşi la suprafață 
plină cu materia aceea viermuitoare, scârboasă - rahat şi 
spermă şi şerpi veninoşi şi puroi. 

Auzi, iarăşi, uşa de la bucătărie izbită de vânt şi auzi, 
iarăşi, lătratul câinelui, disperat, sfâşietor. 

— Ascultă-mă, Gerald, rosti vocea ei cea nouă. 

Jessie îşi dădu imediat seama că vocea aceasta ar fi putut 
să aleagă un moment mai potrivit pentru a-şi face cunoscută 
prezența, căci situaţia nu era deloc trandafirie. Se afla aici, pe 
malul pustiu din nordul lacului, Kashwakamak, prinsă cu 
cătuşe de capătul patului, îmbrăcată doar cu o pereche de 
chiloți micuţi din nailon, dar îi admira puterea. Aproape 
împotriva voinţei sale, admira puterea ce răsuna în vocea 
aceasta nouă. 

— Reugşeşti să înţelegi ce-ţi spun? Ştiu că nu eşti atent 
atunci când vorbesc eu, dar acum, chiar este important să mă 
asculți. Deci... Mă asculți? Mă înţelegi? 

Gerald îngenunchease pe pat şi o cerceta cu privirea 
curioasă a unui om de ştiinţă care ştie că a descoperit o specie 
nouă de gândaci. Obrajii acoperiți cu o rețea fină de capilare 
sparte (semne ale prea multor pahare cu băutură), deveniseră 
vineții din cauza excitației. O pată de aceeaşi culoare i se 
întinsese pe frunte, aidoma unui semn din naştere. 

— Da, îi răspunse. 

Vocea murmură cuvântul: mdaa. 


— Te ascult, Jessie. Sigur că te ascult. 

— În cazul ăsta, dă-te jos din pat şi adu cheile. O să descui 
asta... 

Şi îşi lovi încheietura dreaptă de capătul patului. 

— ..„.apoi o să descui asta. 

Acelaşi gest făcut cu încheietura mâinii stângi. 

— Dacă faci chestia asta imediat, o să facem o partidă de 
amor normal, lipsit de excentricităţi, o să avem fiecare câte un 
orgasm şi apoi o să ne întoarcem la viața noastră normală şi 
lipsită de excentricităţi din Portland. 

Şi lipsită de sens, gândi. Asta ai uitat să spui. Viaţa noastră 
normală, lipsită de excentricități şi lipsită de sens din 
Portland. Poate că aşa şi era. Sau poate că reacția ei era puţin 
prea dramatică (descoperi acum că o asemenea situație — 
prinsă de pat cu două perechi de cătuşe - putea stârni în ea o 
atitudine teatrală). Însă era bine că nu menţionase lipsa de 
sens a existenţei lor. Ceea ce dovedea că această voce nouă şi 
serioasă nu era deloc nesăbuită. Apoi, ca şi cum ar fi vrut să îi 
contrazică această părere, vocea aceasta - vocea ei, de fapt — 
începu să urce treptele de neconfundat ale furiei. 

— Da' dacă ai de gând să continui să freci menta şi să mă 
enervezi, o să plec direct la soră-mea, o să aflu cum îl cheamă 
pe avocatul care a ajutat-o să divorțeze şi o să-i dau un 
telefon. Să ştii că nu glumesc. Nu mai vreau să joc jocul 
ăsta! 

Acum se întâmplă ceva absolut incredibil; ceva la care nu s- 
ar fi aşteptat nici într-un milion de ani: reapăru rânţetul. 
Precum un submarin care ajuns acasă după o misiune lungă 
şi periculoasă, însă nu reapariția rânjetului era incredibilă, ci 
faptul că, acum, Gerald nu mai părea un înapoiat mental, dar 
inofensiv. În clipa aceasta arăta ca un nebun furios. 

Întinse iarăşi mâna, îi mângâie sânul stâng, apoi îl strânse 
tare. Încheie operațiunea aceasta dureroasă ciupindu-i 
sfârcul, gest pe care nu-l mai făcuse până atunci. 

— Au, Gerald! Mă doare! 

Bărbatul dădu din cap. Mişcare semnificând seriozitate şi 
satisfacția lucrului bine făcut, însă complet nepotrivită cu 


rânjetul acela hidos. 

— E bine, Jessie. Totul e bine. Parcă ai fi actriță. Sau curvă. 
O curvă din alea cu multă experienţă. 

Şovăi o clipă; apoi adăugă: 

— Asta-i un compliment. 

— Ce Dumnezeu tot bălmăjeşti? 

Dar ştia foarte bine. Si acum îi era frică de-a binelea. Prin 
aerul din dormitor se învolbura o piază rea. 

Însă încă mai era furioasă - furioasă ca în ziua când o 
pipăise Will. 

Gerald izbucni în râs: 

— Ce bălmăjesc? Chiar te-am luat în serios la un moment 
dat. Asta bălmăjesc. 

Puse cu duritate mâna pe coapsa ei dreaptă. Vocea-i era 
acum rece şi lipsită de inflexiuni: 

— Desfaci singură picioarele, sau ţi le desfac eu? Şi asta 
face parte din jocul tău? 

— Dă-mi drumul! 

— Da... Când terminăm. 

Gerald îşi folosi şi cealaltă mână, ciupindu-i, acum, sânul 
drept. Şi, de această dată, durerea a fost atât de neaşteptată şi 
de violentă, încât simți mii de înțepături veninoase în tot 
corpul. 

— Deocamdată, desfă-ți minunatele picioare, mândra mea 
domniță! 

Îl privi cu atenţie şi îşi dădu seama cu groază că el ştia. Ştia 
că nu glumise când îi spusese că nu vrea să mai continue 
jocul. Ştia, dar prefera să ştie că nu ştie. Ce om normal ar face 
aşa ceva? Mare scofală, spuse vocea cea serioasă. Când eşti ăl 
mai tare din parcare în cea mai importantă firmă de avocați 
care există între Boston şi Montreal, ai tot dreptul să ştii ce îţi 
convine să ştii; şi să nu ai habar de ce nu vrei să ştii. Cred că 
eşti la ananghie, țuca. Se întâmplă povestea aia care destramă 
căsniciile. Sfatul meu e să strângi din dinţi şi să închizi bine 
ochii, pentru că am senzația că o să cam fii futută într-un mod 
nasol. 

Rânjetul. Rânjetul ăla. Hidos. Ordinar. Rău. Tâmp. 


Prefăcându-se că nu ştie. Şi prefăcându-se atât de bine, 
încât ar fi fost capabil să treacă şi testul cu detectorul de 
minciuni. Credeam că se joacă, ar fi spus, cu durere în ochii 
nedumeriți. Aşa credeam. Şi dacă ea ar fi insistat, acuzându-l 
furioasă, el ar fi recurs, în cele din urmă, la o ultimă scuză... 
Şi s-ar fi strecurat în spatele ei, aidoma unei şopârle care se 
ascunde în spatele unei stânci: Îți plăcea, ştii că-ți plăcea. De 
ce nu vrei să recunoşti? 

Complăcându-se în  necunoaşterea realității.  Ştiind 
adevărul, dar intenționând să îşi ducă treaba până la capăt. Îi 
prinsese mâinile în cătuşe de capul patului; o făcuse având 
consimțământul ei şi acum (ce naiba, hai, să nu ne mai 
ascundem după vorbe), acum intenţiona să o violeze; să o 
violeze în adevăratul înțeles al cuvântului, în timp ce uşa se 
izbeşte de cadru, în timp ce câinele latră, în timp ce 
cufundarul îşi plânge singurătatea pe lac. Asta intenționează 
să facă. Da, dom'le, ce-i corect e corect: nu poți să zici că te-ai 
bucurat pe deplin de o fofoloancă dacă fofoloanca respectivă 
nu se zbate sub tine ca o găină vie pe un grătar încins: Si 
chiar dacă ea s-ar duce la sora ei, Maddy, după ce va fi 
coborât si această treaptă a umilinței, el va continua să insiste 
că nici măcar nu se gândise la viol. 

Începu să-i îndepărteze picioarele cu mâinile-i grăsulii şi 
rozalii. Femeia nu opuse prea multă rezistență; cel puțin 
pentru moment a fost prea îngrozită şi prea uluită de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

Aceasta este atitudinea corectă, spuse vocea cunoscută din 
lăuntru-i. Stai potolită şi lasă-l să-şi facă mendrele. Ce mare 
scofală? Şi-a scuipat sămânța în tine de atâtea ori până acum 
şi niciodată nu te-ai împotrivit. Permite-mi să-ţi amintesc că au 
trecut câțiva anişori de când erai o neprihănită fecioară. 

Şi ce s-ar întâmpla dacă nu ar asculta sfatul dat de voce? 
Ce altă variantă mai exista? 

Îi răspunse imaginea oribilă ce-i apăru în minte. Se văzu pe 
ea însăşi depunând mărturie într-un tribunal de divorț. Nu 
ştia dacă în statul Maine există tribunale specializate în 
procese de divorț, însă aceasta nu diminua câtuşi de puţin 


claritatea imaginii. Se văzu îmbrăcată în taiorul ei sobru, de 
culoare roz, — cu bluza din mătase de culoarea piersicii. Îşi 
ţinea strâns lipite gleznele şi genunchii. În poală, avea micuța 
poşetă albă. Se văzu cum îi spune judecătorului, care semăna 
cu răposatul Harry Reasoner, că da, într-adevăr că l-a însoțit 
pe Gerald, de bunăvoie, la casa lor de vară; că da, îl lăsase să îi 
prindă mâinile de capul patului cu două perechi de cătuşe, 
marca „Kreig” — tot de bunăvoie şi nesilită de nimeni — ; şi da, 
adevărul este că mai jucaseră asemenea jocuri şi înainte, deşi 
niciodată în pustietatea de pe malul lacului. 

Da, domnule judecător. Da. 

Da, da, da. 

Gerald îşi vedea de treabă, continuând să-i desfacă 
picioarele, iar Jessie se auzea cum îi povesteşte judecătorului 
despre jocurile lor; mai întâi cu eşarfe din mătase; şi apoi ea 
fusese de acord să adauge ceva condimente jocului, trecând, 
astfel, de la eşarfe, la frânghii şi, în cele din urmă, la cătuşe, 
cu toate că se plictisise foarte repede de toată povestea. Ba 
chiar o dezgusta. Şi, de fapt, era atât de scârbită, încât îi 
îngăduise lui Gerald să o convingă să facă drumul de aproape 
160 de kilometri dintre Portland şi lacul Kashwakamak într-o 
zi de octombrie; era atât de dezgustată, de scârbită şi de 
revoltată de toate fanteziile soțului său, încât îl mai lăsase, 
încă o dată, să o lege ca pe un câine; era atât de dezgustată, 
de scârbită, de revoltată şi de plictisită, încât rămăsese 
îmbrăcată doar cu o pereche de chiloței din nailon, atât de 
transparenți încât puteai să citeşti prin ei rubrica de mică 
publicitate din The New York Times. Judecătorul ar fi înțeles 
întreaga istorie şi ar fi compătimit-o din tot sufletul. 
Bineînţeles că aşa ar fi făcut. Cine, oare, ar fi putut avea o altă 
atitudine? Se vedea în boxa martorilor, spunând: „Deci, asta 
era situația: stăteam încătuşată de pat, îmbrăcată doar cu o 
piesă de lenjerie intimă, cumpărată de la magazinul „Victoria's 
Secret”, purtând un zâmbet pe buze. Dar m-am răzgândit în 
ultima clipă şi Gerald a ştiut asta, fapt care transformă actul 
lui în viol.” 

Da, dom'le, asta o s-o bage în rahat. Pariez pe ce vrei. 


Se smulse din închipuirea asta oribilă şi îşi dădu seama că 
Gerald încearcă să îi smulgă chiloţii. Îngenuncheat între 
picioarele ei, chipu-i avea o expresie atât de gravă şi 
preocupată încât ai fi fost în stare să crezi că încearcă să îşi ia 
examenul de admitere în Barou, şi nu că are de gând să îşi 
oblige nevasta să întrețină raporturi sexuale cu el. Din 
mijlocul buzei cărnoase i se scurgea, până pe bărbie, o dâră 
albă de salivă. 

Lasă-l Jessie. Lasă-l să-şi scuipe sămânța. Chestia aia pe 
care o are în ouă îl scoate din minți şi tu ştii asta. Pe toți 
bărbaţii îi scoate din minți. După ce o elimină o să poți sta de 
vorbă cu el. O să te poți înţelege cu el. Aşa că nu mai face 
tămbălău -— stai liniştită şi aşteaptă să-şi rezolve problema. 

Bun sfat; şi poate că i-ar fi dat ascultare dacă nu ar fi 
existat noua voce din lăuntru-i. Acesteia îi era limpede că 
sursa obişnuită de sfaturi pentru Jessie — voce pe care, de-a 
lungul anilor, ajunsese să o numească „Supusa Nevastă 
Burlingame” - nu era altceva decât o mare bleagă. Jessie ar fi 
putut, totuşi, să nu se mai împotrivească, însă, două lucruri 
s-au petrecut în acelaşi timp. În primul rând, şi-a dat seama 
că, deşi mâinile-i erau legate de pat, picioarele îi erau libere. 
Şi, chiar în clipa când a avut această revelație, picătura de 
salivă care atârna pe bărbia lui Gerald se desprinse şi căzu pe 
abdomenul ei, chiar deasupra buricului. I se mai întâmplase 
ceva asemănător, odată, într-o altă viaţă şi, astfel, fu copleşită 
de o senzaţie oribilă de „deja vu”. Camera păru a se cufunda 
în întuneric ca şi cum ferestrele şi luminatorul ar fi fost 
înlocuite cu ochiuri din sticlă afumată. 

E sperma lui, gândi - cu toate că ştia foarte bine că nu era 
nici vorbă de aşa ceva. E sperma lui ajfurisită, blestemată, 
ordinară. 

Ceea ce a urmat nu a fost, de fapt, o reacție îndreptata 
împotriva lui Gerald, ci împotriva senzației dezgustătoare care, 
izvorând din adâncurile zăvorâte ale minții, îi inundă întreaga 
ființă. Acţionă fără să se gândească, dezlănțuindu-se aidoma 
unei femei cuprinse de panică şi scârbă instinctivă în 
momentul în care îşi dă seama că un liliac i s-a încâlcit în păr. 


Îşi trase picioarele; genunchiul drept de-abia evitând bărbia 
lui Gerald; şi apoi îşi împinse tălpile. Cu toată forța de care era 
capabilă. Talpa dreaptă izbi din plin burta lui Gerald. Călcâiul 
stâng aproape strivi rădăcină ţeapănă a penisului soțului ei, 
precum şi testiculele care atârnau aidoma unui fruct copt, dar 
stricat pe dinăuntru. 

Gerald se clătină, fundul i se prăbuşi pe gambele grase şi 
fără păr. Îşi înălță capul spre luminator şi spre tavanul alb pe 
care se unduiau razele soarelui şi scoase un urlet răguşit. 
Chiar atunci, ţipă si cufundam! de pe lac — răspuns venit din 
străfundurile iadului, însă lui Jessie i se păru că era vorba de 
solidaritatea masculină. 

Ochii lui Gerald nu mai erau întredeschişi şi strălucitori în 
anticiparea plăcerilor ce ar fi avut să urmeze. Erau holbațţi şi 
tot atât de albaştri ca şi minunatul cer din acea zi (gândul de 
a admira un asemenea cer reflectându-se în apele lacului 
înconjurat de pustietatea ruginie a toamnei o făcuse să se 
hotărască atunci când Gerald o sunase, îi spusese că îşi 
aranjase treburile la serviciu şi o întrebase dacă vrea să 
meargă la cabană unde, eventual, să rămână şi peste noapte). 
În ochii soţului ei lucea atâta durere încât simţi nevoia să 
privească în altă parte. Gâtul îi devenise o hartă cu văi si 
şiruri de dealuri create de tendoanele încordate. Jessie gândi — 
Nu i le-am mai văzut din vara aia ploioasă când a renunțat la 
grădinărit. 

Intensitatea urletului începu să scadă. Un zeu, sau ce-o fi 
fost, avea o telecomandă de tip „Gerald” şi micşora volumul. 
Sigur că nu exista aşa ceva; pur şi simplu zbierase foarte 
mult, poate chiar vreo treizeci de secunde şi nu mai avea aer. 
Cred că l-am lovit cam tare, îi trecu prin minte. Petele roşii de 
pe obraji şi cuta de pe frunte deveniseră vineții. 

L-ai lovit tare! — se auzi vocea înspăimântată a Nevestei 
Supuse. Tare, tare de tot! 

Mda; grozavă lovitură, ce zici? — visător tonul din vocea cea 
nouă. 

Ti-ai lovit soțul în coaie! ţipă Nevasta cea Supusă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, cine-ți dă dreptul să faci aşa ceva? Cine- 


ți dă dreptul să faci glume din astea? 

Ştia răspunsul, sau credea că îl ştie: o făcuse deoarece soțul 
ei intenţionase să o violeze şi să se scuze, apoi, explicând că nu 
fusese altceva decât o neînțelegere între doi soți care aveau o 
căsnicie armonioasă şi se hotărâseră să încerce un joc sexual 
absolut nevinovat. Jocul a fost de vină, ar fi ridicat el din 
umeri. Jocul, nu eu. N-o să-l mai jucăm, dacă nu-ți place, Jess. 
Ştiind, bineînţeles că nimic din ce va face sau va spune nu o va 
mai convinge vreodată să îşi lase mâinile prinse în cătuşe. Nu, 
aici se încheia povestea. Gerald ştiuse asta tot timpul şi îşi 
dorise un final apoteotic. 

Umbra neagră pe care o sesizase în încăpere scăpase de sub 
control, exact conform temerilor ei. Parcă Gerald încă mai 
urla, deşi din gura lui pietrificată într-o mască a durerii nu 
ieşea nici un sunet (cel puţin nici un sunet pe care ea să îl 
audă). Chipul i se congestionase atât de tare, încât aproape i 
se înnegrise. Vena jugulară - sau artera carotidei, dacă asta 
mai conta acum - îi pulsa furibundă sub pielea netedă a 
gâtului. Vena - sau artera - părea gata să explodeze şi Jessie 
simți fulgerul unei spaime teribile. 

— Gerald? 

Vocea-i tremură, era vocea unei fetițe care a spart un obiect 
de valoare la petrecerea unei prietene. 

— Gerald, te simţi bine? 

Întrebase ridicolă, incredibil de ridicolă, însă mult mai 
simplă decât cele care i se zvârcoleau în gânduri: Gerald, cât 
de tare te-am lovit? Gerald, crezi că ai să mori? 

Fireşte că n-o să moară —- Nevasta cea Supusă era nervoasă. 
L-ai lovit şi l-ai lovit tare şi ar trebui să te căieşti, dar n-o să 
moară. N-o să moară nimeni. 

Gura încreţțită, tremurândă, a lui Gerald nu rosti nici un 
cuvânt de răspuns. Îşi pusese o mână pe pântece; cu cealaltă 
îşi ţinea giuvaierurile rănite. Acum şi le ridică încet până 
deasupra mamelonului stâng. Şi le aşeză acolo: pereche de 
păsări rozalii şi dolofane, prea obosite să mai zboare. Forma 
unui picior gol - piciorul gol al lui Jessie — se contura pe 


stomacul bombat al soțului ei. Roşie, acuzatoare urmă, pe 
carnea lui trandafirie. 

Gerald expira - sau încerca să o facă — emanând vapori care 
miroseau a ceapă putrezită. Asta-i ultima suflare - fulgeră 
gândul lui Jessie. La fundul plămânilor noştri se află o 
cantitate de aer, zece la sută din volumul total, rezervată 
pentru ultima suflare. Aşa am învăţat la biologie, nu? Parcă 
aşa e. Ultima suflare, ultima respiraţie a celor care se îneacă 
sau a celor care sunt sugrumați. După această ultimă suflare 
ori leşini, ori... 

— Gerald! zbieră cu o voce stridentă şi furioasă. 

— Respiră, Gerald! 

Ochii lui Gerald se bulbucară ca ochii unei păpuşi şi reuşi 
să soarbă foarte puţin aer pe care îl folosi pentru a rosti un 
ultim cuvânt. Un ultim cuvânt al acestui om care, deseori, 
părea a fi alcătuit numai din cuvinte. 

— „inima... 

Si atât. 

— Gerald! 

Vocea-i nu mai era doar furioasă, ci şi îngrozită: vocea unei 
profesoare, fată bătrână, căreia un puşti din clasa a doua i-a 
ridicat fusta ca să le arate colegilor iepuraşii de pe budigăii ei. 

— Gerald, încetează cu prostiile şi respiră-n pizda mă-tii! 

Gerald nu vru. Ochii i se rotiră în orbite, dezvăluind albul- 
gălbui. Limba-i explodă din gură cu zgomot de băşină. Un 
şiroi de urină tulbure, portocalie țâşni din penisul flasc şi 
câţiva stropi fierbinţi împroşcară genunchii şi coapsele femeii. 
Urletul lui Jessie a fost prelung şi strident. Acum nu şi-a dat 
seama că a tras de lanţul cătuşelor pentru a se îndepărta cât 
de repede şi cât de mult posibil de el. Îşi strânse, cu zvâcnet, 
picioarele sub ea. 

— Termină, Gerald! Potoleşte-te până nu cazi din pa... 

Prea târziu. Chiar dacă o mai auzea, deşi logica îi şoptea că 
aşa ceva nu era posibil, era prea târziu. Spatele i se arcui, 
trăgând trunchiul peste marginea patului. Restul operaţiunii 
a fost îndeplinit de gravitație. Gerald Burlingame, cu care, 
odinioară, Jessie mâncase prăjituri cu cremă stând în pat, se 


răsturnă, cu genunchii în sus şi capul în jos, aidoma unui 
puşti neîndemânatic ce încearcă să îşi impresioneze prietenii 
aruncându-se în bazinul de înot al şcolii. Femeia ţipă iarăşi la 
auzul sunetului sec produs de impactul dintre craniul soțului 
ei şi podeaua din lemn. Ca şi cum un ou uriaş ar fi fost spart 
de marginea unui vas din piatră. Ar fi dat orice numai să nu-l 
fi auzit. 

Apoi, linişte. întreruptă numai de geamătul îndepărtat al 
drujbei. În faţa ochilor larg deschişi ai lui Jessie înflorea un 
trandafir gri care creştea şi creştea; şi când petalele-i o 
cuprinseră, ca aripile prăfuite ale unei molii uriaşe, acoperind 
realitatea din jur, singurul sentiment clar definit al femeii a 
fost o imensă recunoştinţă. 


2 


Era pe un culoar nesfârşit, rece, mustind de ceață albă, 
culoar înclinat într-un unghi imposibil, aidoma celor din filme 
ca „Zona Crepusculară” sau „Coşmarul de pe Strada Elm”. 
Goală, simțea cum frigul o strânge în brațe de gheață. O 
dureau muşchii spatelui, ai gâtului şi ai umerilor. 

Trebuie să ies de-aici, dacă nu vreau să mă îmbolnăvesc — 
gândi ea. Deja am cârcei din cauza ceții şi umezelii. 

(Deşi ştia că ceața şi umezeala nu au nici o vină.) 

Şi Gerald a pățit ceva. Nu-mi aduc aminte exact ce are, dar 
cred că-i e rău. 

(Deşi ştia că nu folosise cuvintele potrivite.) 

Straniu, însă, o parte din ea nu voia să părăsească acel 
culoar cufundat în ceață. Această parte îi şoptea că i-ar fi 
mult mai bine dacă ar rămâne aici. Şi că îi va părea foarte rău 
dacă va încerca să revină în lumea reală. Aşa că a mai rămas 
o vreme înconjurată de fuioarele ceții. 

Lătratul unui câine o smulse de acolo şi o readuse în 
realitate. Lătrat oribil, adânc şi gâfâit, ţâşnind, însă, din când 
în când, cu câte un urlet strident, în registrul acut. Urletul îţi 
perfora timpanele şi te făcea să te gândeşti că, fără doar şi 
poate, animalul vomită aşchii. Mai auzise lătratul acesta, deşi 
ar fi fost mai bine - chiar mult mai bine — dacă ar fi reuşit să 
nu îşi amintească unde, sau când, sau ce se întâmplase 
atunci. 

Doar o făcu să se mişte — stângul, dreptul, ăl cu paie, ăl' cu 
fân — şi, brusc, îşi dădu seama că ar putea vedea mai bine prin 
ceață dacă ar deschide ochii. Drept pentru care îi deschise. 
Privirii nu i se înfățişă vreun coridor al spaimelor din „Zona 
Crepusculară”, ci dormitorul casei lor de vară de pe malul 
nordic al Lacului Kashwakamak - zonă cunoscută sub 
numele de Notch Bay. Îi era atât de frig pentru că purta 
numai o pereche de bikini; o dureau umerii şi gâtul pentru că 
mâinile-i erau prinse cu cătuşe de capătul patului iar partea 


de jos a trupului îi alunecase atunci când leşinase. Nici vorbă 
de culoar închinat într-un unghi imposibil. Nici vorbă de ceață 
albă şi umedă. Real nu era decât câinele care încă mai lătra, 
înnebunit. Părea mai aproape de casă, acum. Dacă l-ar auzi 
Gerald... 

Gândul la Gerald îi provocă un spasm, iar spasmul aduse 
cu sine fulgere spiralate de durere prin muşchii contractați, 
oprindu-se în dreptul coatelor. lar Jessie îşi dădu seama cu 
groază amețită că antebraţele îi erau amorţite şi că, în loc de 
mâini, parcă avea mănuşi umplute cu pireu congelat. 

O să mă doară, gândi. 

Şi îşi aminti totul... mai ales clipa în care Gerald s-a lovit cu 
capul de duşumea. Soţul ei era întins pe jos — mort sau leşinat 
— şi ea zăcea pe pat gândindu-se cât de neplăcut era să aibă 
mâinile amorțite. lată până unde poate merge egoismul. 

Dacă-i mort, e numai vina lui, explică vocea dură. 

Încercă să mai adauge câteva adevăruri usturătoare, însă 
Jessie îi puse căluş. Deoarece nu devenise încă pe deplin 
conştientă, avea, astfel, acces mai uşor la arhiva de amintiri şi 
îşi dădu, brusc, seama cui aparținea vocea aceea uşor nazală, 
tăioasă, cu inflexiuni sarcastice. Era a colegei ei de cameră din 
vremea facultății, Ruth Neary. Acum Jessie nu mai era deloc 
mirată, Ruth dovedise întotdeauna o generozitate ieşită din 
comun când era vorba să spună ce gândeşte, iar sfaturile ei o 
scandalizau cel mai adesea pe ingenua ei colegă din Falmouth 
Foreside... şi, de fapt, cam asta şi intenţiona.Ruth era o 
persoană de caracter şi Jessie nu se îndoise niciodată că, de 
fapt, Ruth credea şaizeci la sută din judecăţile de valoare pe 
care le enunţța cu emfază; şi că făcuse doar patruzeci la sută 
din lucrurile cu care se lăuda. Când era vorba de sex, probabil 
că procentajul era mai mare. Ruth Neary, prima femeie pe 
care o cunoscuse vreodată Jessie, care refuza cu obstinație să 
îşi radă părul de pe picioare şi de la subțţiori; Ruth, cea care 
umpluse fața de pernă a unui consilier antipatic cu gel de duş 
cu aromă de căpşuni; Ruth, cea care îşi făcuse un titlu de 
glorie din a participa la toate mitingurile studenţeşti şi din a 
asista la toate spectacolele experimentale. Chiar dacă sunt un 


eşec, țuca, există întotdeauna posibilitatea ca un tip mişto să 
se dezbrace în pielea goală, explicase unei Jessie uluite, dar 
fascinate, după ce se întorsese de la o reprezentație 
studențească intitulată „Fiul papagalului lui Noe”. Nu că ăsta 
ar fi obiceiul, dar câteodată aşa se întâmplă — şi cred că, de 
fapt, ăsta e scopul pieselor scrise şi jucate de studenți — tipi şi 
tipe care se dezbracă şi se mozolesc în public. 

De ani de zile nu se mai gândise la Ruth şi acum Ruth îşi 
făcuse sălaş în gândurile ei, oferindu-i perle de înțelepciune ca 
în vremurile de demult. Şi, mă rog, de ce nu? Cine era mai în 
măsură să îi dea sfaturi în această clipă, când mintea-i era 
gelatinoasă iar ea era cuprinsă de o tulburare fără margini, 
dacă nu Ruth Neary, care, după Universitatea din New 
Hampshire trecuse prin trei căsnicii, două tentative de suicid 
şi patru cure de dezintoxicare? Buna, draga de Ruth: alt 
exemplu elocvent al modului în care Generaţia Dragostei 
făcuse tranziția înspre întunecatul Ev Mediu. 

— Isuse, asta-i tot ce-mi lipsea, exclamă; şi propria-i voce 
răguşită şi îmbâcsită o înspăimântă mai mult decât amorțeala 
din mâini şi antebraţe. 

Încercă să se tragă spre capătul patului, în poziția în care 
se aflase înainte de prăbuşirea lui Gerald (oare sunetul acela 
oribil de ou spart făcuse parte din vis? Spera din tot sufletul 
să fi fost aşa). lar amintirile despre Ruth au fost înghițite de 
taifunul panicii, în momentul în care şi-a dat seama că nu se 
putea mişca absolut deloc, înțepături spiralau iarăşi prin 
muşchii ei, însă nimic altceva nu se întâmplă. Braţele îi 
atârnau, înclinate, deasupra capului, nemişcate şi lipsite de 
simțuri ca ramurile unui arțar cioplit în piatră. Creierul ei 
făcu din nou priză cu realitatea - o, da, spaima e cel mai bun 
leac împotriva leşinului — şi inima-i îşi acceleră ritmul. Atât. 
Înaintea ochilor i se înfățişă o imagine, extrem de clară, 
desprinsă dintr-o carte de istorie: un cerc de oameni care râd 
în hohote, râd cu răutate şi arată cu degetul spre o tânără cu 
capul şi mâinile prinse în butuci. Cocârjată ca o vrăjitoare din 
basme, iar părul îi atârnă peste obraz ca linţoliul unui 
condamnat la moarte. 


Numele ei este Supusa Nevastă Burlingame şi a fost 
condamnată pentru că şi-a lovit soţul, tresări gândul. Nevasta 
cea Supusă este pedepsită pentru că nu au reuşit să o prindă 
pe cea cu adevărat vinovată... cea a cărei voce seamănă cu 
vocea fostei mele colege de cameră din facultate. 

Dar, oare, lovit era cuvântul potrivit? Nu era mai corect să 
spună că acum împărțea dormitorul cu un mort? Nu era mai 
corect să spună că malul dinspre Notch Bay era în întregime 
părăsit şi doar un câine dădea târcoale pustietăţii? Nu era 
mai corect să spună că, dacă ar fi început să ţipe, nu i-ar fi 
răspuns decât cufundarul? Doar el, şi nimeni altcineva? 

Parafraza versurilor lui Poe, o trezi la cumplita realitate. 
Acum înțelese de-a binelea ce se petrece şi panica - pasăre 
neagră, de pradă - o învălui cu aripile-i mirosind a mormânt 
putrezit. Şi o ţinu strâns vreo douăzeci de secunde (deşi Jessie 
ar fi jurat că panica a orbit-o aproape cinci minute). Inutilă, o 
fărâmă de rațiune se păstră în străfundurile minții ei doar ca 
să asiste, spectator îngrozit, la zvârcolirile femeii, cu părul 
fluturându-i când îşi mişca spasmodic capul dintr-o parte 
într-alta — ca un gest de negare a realităţii; doar ca să îi audă 
urletele răguşite şi înspăimântate. 

Înţepeni când o străfulgeră durerea la baza gâtului, chiar 
deasupra umărului stâng. Un cârcel. Şi încă unul foarte 
puternic. Cu un geamăt, Jessie îşi lăsă capul să cadă iarăşi 
între stinghiile de mahon care formau capul patului. Muşchiul 
încordat era înghețat şi tare ca piatra. Faptul că efortul îi 
înțepase în mii de locuri brațele şi mâinile amorţite nu 
reprezenta nimic pe lângă această nouă durere cumplită. 

Fără să se gândească, mişcându-se instinctiv, Jessie îşi 
sprijini bine călcâiele în cuvertură, îşi ridică fesele şi, 
împingând, reuşi să ajungă în poziție cât de cât şezândă. 
Coatele i se îndoiră si tensiunea din umeri şi brațe se mai 
diminuă. O clipă mai târziu îi trecu şi cârcelul din umăr. 

Afară, vântul — se înteţise, luând locul brizei uşoare de mai 
devreme - izbucni în rafale, oftând din rărunchi printre pinii 
de pe povârnişul dintre casă şi lac. În bucătărie (aflată, 
undeva, în alt univers), uşa, pe care ea şi Gerald uitaseră să o 


închidă, se izbi iarăşi de canatul umflat: o dată, de două ori, 
de trei ori, de patru ori. Nu se auzeau decât aceste zgomote. 
Doar acestea şi nimic altceva. Acum câinele nu mai lătra şi 
drujba nu mai râgâia. Chiar şi cufundarul părea a fi plecat în 
pauză de masă. 

Imaginea unui cufundar aliat în pauză de masă, sorbindu- 
şi tacticos cafeaua şi chiar stând la taclale cu câteva 
domnişoare din aceeaşi specie îi aduse în gât un hârâit 
croncănitor. În împrejurări mai puţin neplăcute, hârâitul 
acesta prăfos ar fi putut fi considerat un chicotit. Reuşi să îi 
îndepărteze şi ultima urmă de panică, lăsând-o încă 
înfricoşată, dar, cel puţin, iarăşi stăpână pe propriile-i gânduri 
şi acțiuni. Şi-i mai lăsă un gust de metal ruginit. 

Asta-i gustul adrenalinei, țuca, sau cum s-o fi numind 
secreția aia hormonală pe care o emană corpul atunci când îţi 
cresc cleşti şi îți vine să te urci pe pereți. Dacă te întreabă 
cineva vreodată ce e panica, poți să le spui că e o pată afectivă 
albă care-ţi lasă în gură un gust metalic, de parcă ai fi supt un 
pumn de monede. 

Antebraţele îi vibrau şi, în cele din urmă, furnicăturile i se 
răspândiră şi în degete. Îşi strânse şi îşi desfăcu pumnii de 
câteva ori, strâmbându-se de durere de fiecare dată. Auzind 
clinchetul stins al lanțurilor de la cătuşe care se izbeau de 
capătul patului, se gândi, preț de o clipă, dacă nu cumva ea şi 
Gerald nu fuseseră nebuni — căci aşa 1 se părea acum, cu toate 
că era sigură că existau mii de oameni care jucau jocuri 
asemănătoare în fiecare zi. Chiar citise undeva că existau 
persoane animate de un pervers spirit sexual, persoane care se 
spânzurau de bunăvoie şi apoi începeau să se masturbeze 
când începea să se reducă alimentarea cu sânge a creierului. 
Asemenea poveşti nu făceau altceva decât să-i confirme 
convingerea că, pentru bărbaţi, penisurile nu erau un dar, ci 
un blestem. 

Dar dacă fusese doar un joc (doar atât şi nimic altceva), de 
ce cumpărase Gerald cătuşe adevărate? Asta era o întrebare 
cu adevărat interesantă, nu? 


Tot ce se poate; însă, nu cred că-i cea mai importantă 
întrebare în momentul de faţă, Jessie. Tu ce zici? o întrebă 
Ruth Neary dinlăuntrul gândurilor. Era uluitor pe câte direcții 
se putea desfăşura, simultan, mintea omenească. Astfel, se 
pomeni întrebându-se ce se alesese, oare, de Ruth, pe care o 
văzuse ultima oară cu zece ani în urmă. Trecuseră cel puțin 
trei ani de când nu mai primise nici o veste de la ea. Ultima 
fusese o carte poştală înfățişând un tânăr în costum de catifea 
roşie, înzorzonat cu broderii. Gura tânărului era deschisă şi 
limba-i roşie era foarte sugestivă. ÎNTR-O ZI PRINŢUL MEU 
ÎMI VA DA LIMBI, spunea cartea poştală. Banc tâmpit de 
Epocă Modernă, gândise Jessie atunci. Epoca Victoriană l-a 
avut pe Anthony Trollope, Generaţia Pierdută l-a avut pe H.L. 
Mencken; iar noi ne-am împotmolit într-un maldăr de felicitări 
scabroase şi autocolante care mimează umorul: FACEŢI 
DRAGOSTE, NU CAFEA! 

Cartea poştală purta o ştampilă neclară din Arizona 
împreună cu informaţia că Ruth se alăturase unei comunități 
de lesbiene. Jessie nu fusese deosebit de surprinsă la aflarea 
acestei veşti; meditase, chiar, asupra faptului că vechea ei 
prietenă, îngrozitor de enervantă şi uluitor de melancolică în 
acelaşi timp, îşi găsise, în sfârşit, pătrățica pe marea tablă de 
şah a vieții. 

Pusese cartea poştală primită de la Ruth, în sertarul de sus, 
din partea stângă a biroului său, sertar în care ţinea teancuri 
de corespondență la care probabil că nu va răspunde 
niciodată. Şi atunci a fost ultima oară când se mai gândise la 
vechea ei colegă de cameră. Până acum. Ruth Neary, cea care 
tânjea după o motocicletă Harley-Davidson, dar care avea 
două mâini stângi când era vorba de tehnică; Ruth, cea care 
se rătăcea deseori în campusul universităţii, chiar şi după trei 
ani petrecuţi acolo; Ruth, cea care plângea întotdeauna când 
uita o mâncare pe plită până se făcea scrum, iar asta i se 
întâmplase atât de des în ultima perioadă a conviețuirii lor, 
încât era o minune că nu incendiase întreaga clădire. Cât de 
ciudat i se părea că vocea serioasă, care emana atâta 
încredere, îi aparținea lui Ruth. 


Câinele începu să latre iarăşi. Părea a nu se fi mişcat din 
loc. Sigur că stăpânul lui nu era vânător; nici un vânător nu 
s-ar fi încurcat cu o asemenea gură-spartă de ajutor. Şi dacă, 
să presupunem, stăpânul şi câinele ieşiseră la plimbare, cum 
de lătratul venea din acelaşi loc? 

Pentru că ai avut dreptate, şopti gândul. Nu există nici un 
stăpân. Vocea aceasta nu era nici a lui Ruth şi nici a Nevestei 
Supuse şi, în nici un caz nu era nici vocea ei (dacă mai avea 
voce); era foarte tânără şi foarte speriată. Şi, aidoma celei a lui 
Ruth, i se părea cunoscută. E doar un câine vagabond. Şi e 
singur. N-o să te ajute, Jessie. N-o să ne ajute. 

Gând mult prea sumbru. Căci, de fapt, nu avea de unde să 
ştie dacă câinele era vagabond sau nu. Nu avea de unde să 
ştie asta cu exactitate. Şi până nu va şti, refuza să creadă. 

— Dacă nu-ţi place, pupă-mă undeva! vocea-i răguşită îi 
arse gâtul. 

Trebuia să se ocupe mai întâi de Gerald. Aproape uitase de 
el din cauza panicii şi durerii care-i urmase. 

— Gerald? 

Vocea-i era încă prăfuită, venind, parcă, de foarte departe. 
Îşi drese glasul şi mai încercă o dată. 

— Gerald! 

Nimic. Absolut nimic. Nici un răspuns. 

Însă asta nu înseamnă că e mort, stai blândă, muiere, nu 
mai abera. 

Stătea chiar foarte blândă — mulțumesc mult pentru sfat — 
şi n-avea nici cea mai mică intenție să abereze. Cu toate 
acestea, îşi simțea măruntaiele clocotind pe un foc crescând de 
groază, senzaţie ce semăna uluitor de mult cu dorul profund 
de casă. Era adevărat că, deşi Gerald nu îi răspunsese, asta 
nu însemna că ar fi murit; dar însemna că era leşinat. 

Şi probabil mort, adăugă Ruth Neary. Chiar că nu vreau să 
te întristez, Jess, dar nu-i auzi respirația, nu? De obicei auzi 
respirația celor care şi-au pierdut cunoştinţa; inhalează fornăit 
aerul, nu? 

— De unde pizda mă-sii să ştiu? 


Dar asta era o tâmpenie. Ştia. Ştia chiar foarte bine pentru 
că în liceu lucrase ca infirmieră voluntară şi nu-ţi trebuia prea 
mult ca să recunoşti sunetele morții, moartea nu suna 
nicicum. Moartea era tăcere. Ruth ştia totul despre perioada 
petrecută de Jessie în spitalul din Portland - despre anii pe 
care Jessie însăşi îi numea „Anii-Ploscă” - dar vocea asta ar fi 
ştiut oricum, chiar dacă Ruth nu ar fi ştiut; pentru că vocea 
aceasta nu era a lui Ruth; vocea aceasta era a ei. Trebuia să 
fie atentă, căci vocea aceasta a ei părea a avea o voință 
proprie. 

Ca vocile pe care le-ai mai auzit, murmură vocea tânără. 
Vocile pe care le-ai auzit după ziua întunecată. 

Dar nu voia să se gândească la asta. Niciodată nu voia să se 
gândească la asta. Nu avea deja destule probleme? 

Însă vocea lui Ruth avea dreptate: de obicei, oamenii în 
stare de inconştiență, mai ales cei care leşinaseră ca urmare a 
unei lovituri la cap, horcăiau. Ceea ce însemna că... 

— Probabil că a murit, şopti cu vocea-i răguşită. Asta e. 

Se aplecă uşor înspre stânga, cu grijă, atentă la muşchiul 
de la baza gâtului. Nu ajunsese încă la lungimea maximă a 
lanțului de la mâna dreaptă, când văzu un braț dolofan şi 
rozaliu şi jumătate din mână - ultimele două degete, de fapt. 
Mâna dreaptă a lui Gerald; ştia asta deoarece lipsea verigheta 
de pe inelar. Îi vedea semilunile albe de pe unghii. Întotdeauna 
Gerald fusese excesiv de preocupat de înfăţişarea mâinilor şi 
unghiilor lui. De-abia acum Jessie îşi dădu seama de 
amploarea acestei preocupări vanitoase. Cât de puţine lucruri 
remarcăm câteodată. Cât de puţine lucruri mai remarcăm 
după ce credem că am văzut absolut tot. 

Şi eu cred la fel, dar te rog ceva, dulceațo: trage perdeaua 
chiar acum, pentru că nu vreau să văd mai multe. 

Nu. Nimic altceva. Dar a refuza să vadă era un lux pe care 
nu şi-l putea permite, cel puţin în condiţiile date. 

Continuând să se deplaseze cu grijă exagerată, încercând să 
îşi menajeze umărul şi gâtul, Jessie mai alunecă înspre 
stânga, atât cât îi permitea lungimea lanțului. Nu prea mult — 


doar cinci sau şase centimetri maximum - dar reuşi să vadă o 
parte din brațul lui. 

Gerald, o parte din umărul lui drept şi puţin din cap. Nu 
era sigură, dat parcă observase câteva picături de sânge în 
părul lui rar. Însă nu putea să fi observat aşa ceva. Aceasta îi 
era speranța. 

— Gerald? şopti. Gerald, mă auzi? Te rog, spune că mă 
auzi. 

Nici un răspuns. Nici o mişcare. Ca o rană deschisă, 
purulentă, avu iarăşi senzația aceea de dor de casă. 

— Gerald? şopti iarăşi. 

De ce vorbeşti în şoaptă? E mort. Bărbatul care, cândva, ţi-a 
făcut o surpriză fermecătoare ducându-te într-o călătorie la 
Aruba -— îți dai seama? — şi care, la un revelion, şi-a pus 
pantofii tăi din piele de crocodil la urechi, ca pe nişte cercei... 
Bărbatul acela e mort. Aşa că de ce dracului vorbeşti în 
şoaptă? 

— Gerald? 

Urlă de data aceasta. 

— Gerald. trezeşte-te! 

Urletul readuse panica. Readuse convulsiile. Nu nemişcarea 
şi tăcerea lui Gerald îi transformaseră gândurile în meduze 
moarte, ci faptul că panica nu dispăruse. Panica era încă 
acolo, dând târcoale raţiunii sale, aidoma unei păsări de pradă 
care pândeşte o femeie rătăcită în întunecimea pădurii. 

Dar tu nu te-ai rătăcit, încercă să o liniştească Supusa 
Nevastă Burlingame. Însă Jessie nu avea încredere în vocea 
aceasta. Autocontrolul suna fals; luciditatea-i era numai o 
spoială. Ştii exact unde te afli. 

Ştia, într-adevăr. La capătul unui drum de ţară, 
întortocheat, brăzdat de făgaşe; drum care se desprindea din 
Bay Lane la vreo trei kilometri la sud de casa lor de vară. 
Drumul de ţară era o alee pavată cu frunze de toamnă, frunze 
roşii, frunze galbene; şi frunzele acelea erau martori tăcuți ai 
pustietăţii locului. Malul lacului era regatul vacanțelor de 
vară şi, din câte ştia Jessie, drumul acesta nu mai fusese 
folosit de la întâi septembrie. 


Sunt singură. Soțul meu zace mort pe podea. Eu sunt legată 
de pat cu cătuşe. Chiar dacă urlu până rămân fără glas, tot n-o 
să rezolv nimic, tot n-o să mă audă nimeni. Probabil că tipul cu 
drujba e singura persoană din apropiere. Şi când zic „apropiere 
“mă gândesc la o distanţă de vreo şapte-opt kilometri. Sau. la 
fel de bine, poate fi pe malul celălalt al lacului. Câinele mă 
aude, dar e un câine fără stăpân. Gerald e mort. Păcat. N-am 
avut de gând să-l omor, dar măcar a murit destul de repede. 
Eu n-am să am şansa asta. Dacă nici un cunoscut din Portland 
nu începe să îşi facă probleme din cauza absenței noastre; şi 
asta n-o să se întâmple cel puțin o vreme de acum încolo... 

Nu trebuie să se gândească la asta. Raționamentul readuse 
panica. Şi, în curând, ochii nebuni; îngroziți, ai panicii se vor 
holba în ochii ei. Nu, nu trebuie să se mai gândească la asta. 
Nenorocirea era, însă, că o dată ce gândurile au luat-o la vale, 
nu le mai poți opri. 

Dar poate că asta şi meriţi, răsună vocea pisăloagă a 
Supusei Neveste Burlingame. Poate că asta meriți. Pentru că tu 
l-ai ucis, Jessie. N-are nici un sens să-ți faci iluzii că n-ai avea 
nici o vină. Sigur că Gerald nu era chiar foarte sănătos şi sunt 
convinsă că atacul de cord l-ar fi surprins oricum, mai devreme 
sau mai târziu — la birou, pe şosea, îndreptându-se spre casă, 
încercând să-şi aprindă ţigara, în vreme ce un camionagiu 
furios şi grăbit îl claxonează să îi facă loc. Numai că n-ai fost în 
stare să aştepţi momentul acela, nu? O, nu, în nici un caz tu, 
micuța Jessie, fetița cea cuminte a lui Tom Mahout. Nu puteai 
să stai dracului potolită şi să-l laşi să-şi scuipe sămânța. 
Jessie Burlingame declară: „Nici un bărbat nu are dreptul să 
mă încătuşeze.” A trebuit să i-o tragi tu. La propriu. Aşa-i? Şi ai 
făcut-o ştiind că termostatul lui depăşise linia roşie care 
anunță pericolul. Hai să nu ne mai ascundem după cuvinte, 
drăguțo: l-ai omorât. Aşa că poate chiar asta meriți: să zaci 
aici, încătuşată de pat. Poate... 

— În ce căcat am intrat, oftă. 

Se simţi nespus de uşurată să audă cealaltă voce — vocea lui 
Ruth -— ieşind chiar din gura ei. Uneori (de fapt... poate că 
„deseori” era un cuvânt mult mai potrivit), detesta vocea 


Nevestei Supuse; o detesta şi, în acelaşi timp, se temea de ea. 
Era pripită şi capricioasă, ştia asta; însă era şi puternică, atât 
de puternică încât nu i se putea împotrivi. 

Supusa simțea mereu nevoia să o critice spunându-i că nu 
şi-a cumpărat o rochie potrivită, sau că a ales cel mai prost 
furnizor pentru petrecerea pe care Gerald o dădea în fiecare an 
pentru colegii săi de la firmă şi soțiile acestora (cu mica 
precizare că Jessie organiza, de fapt, petrecerile; Gerald se 
fâțâia încoace şi încolo, dând tot felul de indicaţii absurde şi 
primind aprecieri pentru reuşita petrecerii). Supusa era cea 
care o bătea la cap să slăbească trei kilograme. Vocea Supusei 
nu i-ar fi dat pace nici dacă i s-ar fi văzut coastele. Dă-le 
dracului de coaste! îi spărgea gândurile cu tonalități de 
picamer. Uită-te la țâțe, muiere! Şi dacă nu-ți vine nici atunci 
să-ți verşi maţele, uită-te la coapse! 

— Ce căcat, mai spuse o dată, încercând să dea mai multă 
fermitate vocii, însă sesiză un tremur uşor în glas. 

Şi asta nu era bine. Nu era bine deloc. 

— Ştia că vorbesc serios... Ştia. A cui e vina, atunci?? 

Dar era adevărat? Poate că da — îi observase hotărârea de a 
nu lua în seamă expresia întipărită pe chipul ei şi nici 
inflexiunile aspre din ton, căci acestea i-ar fi stricat tot jocul. 
Dar, pe de altă parte, poate că nu observase nimic; Gerald nu 
o mai luase niciodată în serios în ultimii zece-doisprezece ani. 
Îşi făcuse o a doua natură din a nu mai auzi ce spune soţia 
lui, cu excepția discuţiilor casnice sau a stabilirii unor vizite 
(să nu uiţi, Gerald, în ziua cutare, la ora cutare, suntem 
invitați la familia cutare). Singurele situaţii în care o auzea cu 
adevărat erau momentele când ea făcea observaţii răutăcioase 
în legătură cu greutatea lui sau cu cantitățile tot mai mari de 
alcool pe care le turna în el. Da, o auzea atunci. Şi se enerva. 
Însă considera atitudinea lui Jessie ca făcând parte din 
ordinea firească a lucrurilor: peştele înoată, pasărea zboară, 
nevasta te cicăleşte. 

Atunci, la ce se aşteptase ea din partea acestui om? Să-l 
audă spunând: „Da, draga mea, te eliberez de îndată şi vreau 
să-ți mulțumesc pentru faptul că m-ai trezit la realitate”? 


Probabil că naivitatea din ea, fetița aceea cu ochi limpezi se 
aşteptase exact la aşa ceva. 

Drujba, care îşi râgâise şi îşi graseiase lucrul undeva, 
departe, tăcu brusc. Şi câinele şi cufundarul până şi vântul — 
toți tăcuseră. lar tăcerea era o pătură groasă de praf depus pe 
mobila dintr-o casă părăsită de mai bine de zece ani. 

Vocea pe care o auzi acum era chiar a ei: 

— Doamne, Dumnezeule. Doamne, Dumnezeule. Sunt 
singură. Sunt singură. 


3 


Jessie închise ochii. Cu şase ani în urmă încercase câteva 
şedinţe de psihoterapie. Fără nici un succes. Şi fără să îi 
spună lui Gerald, din cauza sarcasmului lui... Fără doar şi 
poate sarcasmului s-ar fi adăugat şi iritarea la gândul că soția 
lui ar fi putut dezvălui anumite lucruri intime unui străin. 
Încercase să explice că toate problemele ei sunt provocate de 
stres, iar Nora Callighan, medicul ei terapeut, o învățase o 
tehnică simplă de relaxare. 

Multă lume consideră număratul până la zece a fi metoda 
prin care doar Donald Rățoiul încearcă să se calmeze, îi 
spusese Nora. Însă, atunci când numeri rar până la zece, 
pârghiile emoționale revin în poziția lor inițială. Şi cine nu 
simte, cel puțin o dată pe zi, nevoia de a-şi re poziționa 
pârghiile emoţionale, are probleme mult mai grave decât ale 
tale sau ale mele. 

Şi vocea aceasta era clară — destul de clară încât să-i aducă 
un surâs melancolic pe buze. 

Îmi plăcea Nora. Mult. 

Dar, îşi dăduse, oare, seama de asta la vremea respectivă? 
Nu mai ştia; aşa cum nu mai ştia de ce anume renunțase la 
şedinţele de psihoterapie din după-amiezile de marți. Sigur, se 
trezise, dintr-o dată, copleşită de o mulțime de probleme legate 
de tot felul de acțiuni de binefacere. Aşa-i când e să se aleagă 
praful - iată o nouă expresie mustind a înțelepciune. Rahat. 
Probabil că a făcut bine că nu s-a mai dus la Nora. Dacă nu 
ştiai când să pui punct, terapia ar fi continuat şi ar fi tot 
continuat, până când tu şi psihoterapeutul v-aţi fi trezit la o 
şedinţă de grup în ceruri. 

Asta nu contează acum. Hai, numără. Începe cu degetele de 
la picioare, aşa cum te-a învățat Nora. 

Bine. N-are ce să strice. 

Unu — lăbuţele mele, zece degeţele, dolofănele. 


Numai că opt degete erau strâmbe, iar cele mari erau 
noduroase. 

Doi — picioarele lungi şi frumoase. 

De fapt, nu prea lungi. Nu avea decât un metru cincizeci şi 
şapte. Însă Gerald decretase că avea picioare foarte frumoase, 
deşi în sensul demodat al sex-appealului feminin. Întotdeauna 
o amuzase această opinie a soțului ei, căci Gerald părea a nu 
observa genunchii - cioturi pe trunchiul unui copac — şi 
coapsele-i durdulii. 

Trei — zambilica-n floare. 

Drăgălaşă - chiar prea drăgălaşă - însă deloc ieşită din 
comun. Îşi ridică puţin capul, ca şi cum ar fi vrut să arunce o 
privire înspre locul cu pricina, însă ochii îi rămaseră închişi. 
N-avea nevoie să-i deschidă: coabita cu acest accesoriu de prea 
multă vreme. Între picioarele ei se afla un triunghi de păr creţ 
şi roşcat crescut în jurul unei despicături modeste, 
asemănătoare unei cicatrice urât vindecate. Lucrul acesta — 
organul acesta care, într-adevăr, reprezenta ceva mai mult 
decât o bucată de carne înconjurată de fibre musculoase - nu 
i se părea câtuşi de puțin a poseda vreun statut legendar; şi 
totuşi deținea calități mitice în conştiinţa colectivității 
masculine: canionul magic. Capcana în care, până la urmă, 
cădeau ferecaţi chiar şi cei mai sălbatici unicorni. 

— Mamă, mamă, ce căcat! zâmbi, fără să îşi deschidă ochii. 

Însă nu era nici un fel de căcat. Despicătura aceea era ţinta 
poftelor oricărui bărbat heterosexual; dar, totodată, era 
deseori şi obiectul inexplicabilului lor dispreţ, al neîncrederii şi 
urii lor. Nu sesizai furia întunecată în toate glumele lor, însă 
le bântuia tonul, aidoma fantomelor din castelele Scoției. Şi 
exista un banc dureros ca o muşcătură de viperă. Ce-i femeia? 
Suport pentru pizdă. 

Încetează, Jessie! îi porunci Nevasta cea Supusă pe un ton 
supărat şi plin de dezgust. Încetează în clipa asta! 

Jessie îşi dădu seama că de această dată, Nevasta cea 
Supusă chiar avea dreptate. Reincepu să numere. Patru — 
şoldurile (prea late); şi cinci - abdomenul (prea gras). Şase — 
sânii, despre care ea credea că sunt frumoşi. Bănuia, totodată, 


că Gerald era puţin dezamăgit de albăstriul venelor, observat 
prin transparența pielii de sub curbele domoale ale sânilor. 
Sigur. Tâţele mimozelor din revistele lui nu dezvăluiau 
instalaţia care le activează. Şi, în plus, mimozele din reviste nu 
aveau firişoare de păr în jurul sfârcurilor. 

Şapte — umerii (prea laţi); opt — gâtul (care arătase binişor, 
însă, în ultimii ani, pielea - netedă, pe vremuri — căpătase un 
aspect cam fleşcăit), nouă - bărbia mică; şi zece — 

— Stai puțin! Stai, dracului, puţin! furia era evidentă în 
vocea care nu ştia de glumă. Ce tâmpenie mai e şi asta? 

Jessie îşi strânse şi mai tare ochii, uluită de câtă furie şi 
detaşare simțea în această voce. Violența-i o făcea să nu mai 
pară deloc o voce venită din străfundurile minţii sale, ci parcă 
era vocea unui intrus — un spirit străin, care voia să o posede 
aşa cum spiritul lui Pazuzu posedase fetița din „Exorcistul”. 

Nu răspunzi? — întrebă Ruth Neary, nume de cod: Pazuzu. În 
regulă, poate că-i prea complicat pentru tine. Să încerc să 
reformulez: cine a transformat litania de relaxare (apropo, Nora 
Callighan nu le are cu rimele) într-o autocritică atât de 
virulentă? 

Nimeni, şopti sfios gândul. Dar îşi dădu seama imediat că 
vocea n-ar fi acceptat un asemenea răspuns. Nevasta cea 
Supusă. Ea m-a învăţat. 

Ba nu, o contrazise Ruth, dezgustată de această încercare 
mediocră de a da vina pe altcineva. Supusa e cam prostuță şi 
acum e foarte speriată, dar, de fapt, e o fată de zahăr şi a fost 
întotdeauna animată de cele mai bune intenţii. Intenţiile rele 
sunt ale celui care a transformat poezioara Norei, Jessie. Nu-ţi 
dai seama? Nu vezi că... 

— Nu văd nimic, pentru că ţin ochii închişi. 

Vocea tremurândă şi subțire era cea a unei fetițe. Aproape 
că-şi deschise ochii, dar simți că nu ar face decât să îşi 
înrăutăţească situaţia. 

Cine a fost acela, Jessie? Cine ţi-a vârăât în cap că eşti urâtă 
si inutilă? Cine ţi l-a ales pe Gerald Burlingame drept tovarăş 
de suflet si Făt-Frumos cu ani înainte - ca tu să-l cunoşti la 


întrunirea Partidului Republican? Cine a fost cel care a hotărât 
că el nu este doar ceea ce îţi trebuie, ci exact ceea ce meriţi? 

Cu un efort teribil, Jessie reuşi să alunge vocea - toate 
vocile, spera din tot sufletul — din minte. Reîncepu litania de 
relaxare, cu voce tare de această dată. 

— Unu: lăbuţele mele, zece degețele, dolofănele; doi: 
picioarele lungi şi frumoase; trei: zambilica-n floare; patru: 
şoldurile,, unduioase şi dulci; cinci: abdomenul, unde pun ce- 
am mâncat. 

Nu-şi amintea restul versurilor (ceea ce era, probabil, un 
lucru bun; bănuia că Nora le compusese sperând că, într-o 
bună zi, îi vor fi publicate în vreuna din revistele de 
specialitate împrăştiate pe măsuța din sala de aşteptare a 
cabinetului ei), drept pentru care inventă: 

— Şase: sânii; şapte: umerii; opt: gâtul... 

Se opri să îşi tragă răsuflarea şi observă cu uşurare cum 
galopul năvalnic al inimii se transformase într-un trap vioi. 

— „..nouă: bărbia; zece: ochii. Deschideţi-vă, ochi ai mei! 

Urmă propriu-i îndemn şi dormitorul redeveni realitatea din 
juru-i, o realitate întrucâtva nouă şi - cel puţin pentru 
moment - aproape la fel de încântătoare ca atunci când îşi 
petrecuse prima vară aici, împreună cu Gerald. Asta se 
întâmplase în 1979, dar, acum, vara aceea i se părea la 
depărtare de mii de ani lumină în trecut. 

Jessie privi pereţii gri, tavanul alb şi înalt pe care se 
reflectau undele strălucitoare ale lacului, cele două ferestre 
mari situate de-o parte şi de cealaltă a patului. Cea din stânga 
dădea înspre vest, descoperind promontoriul, panta blândă de 
sub el şi uluitoarea strălucire albastră a lacului. Fereastra din 
dreapta îți dezvăluia o privelişte mult mai puţin romantică — 
aleea din fața casei şi rablagitul ei Mercedes cenuşiu, vechi de 
opt ani, cu pistrui de rugină pe barele de protecție. 

Observă acum baticul cu fluturi înrămat şi agăţat pe 
peretele din fața patului, deasupra măsuţei de toaletă. Nu se 
miră deloc — şi ăsta era un semn, gândi superstițioasă — când 
îşi dădu seama că baticul era cadoul pe care îl primise de la 
Ruth când împlinise treizeci de ani. Nu putea distinge 


semnătura cusută cu aţă roşie, dar o ştia: Neary '83. Alte mii 
de ani lumină în trecut. 

Lângă fluturii înrămaţi (cu totul lipsit de cel mai elementar 
simț estetic, deşi niciodată nu avusese destul curaj să îi 
atragă atenţia lui Gerald asupra acestui fapt), atârna halba 
frăției Alpha Gamma Rho a soțului ei. Rho nu era chiar cea 
mai strălucitoare stea din universul frățiilor studenţeşti — 
membrii altor organizaţii îi spuneau „Alpha-Cur” - însă 
Gerald purta insigna cu un soi de mândrie perversă şi ținea 
halba atârnată pe perete. lar prima bere a verii obişnuia să o 
bea din ea, în fiecare iunie când veneau la casa lor de vacanţă. 
Acest ritual o făcea să se întrebe uneori, cu mult înainte de 
spectacolul de astăzi, dacă fusese în toate mințile când 
acceptase să se mărite cu Gerald. 

Cineva ar fi trebuit să pună capăt întregii poveşti — o durea 
gândul. Cineva ar fi trebuit să o facă, pentru că uite unde am 
ajuns. 

Pe scaunul de lângă uşa de la baie zăceau azvârlite fusta 
elegantă şi bluza fără mâneci pe care le purtase în ziua 
aceasta caldă de toamnă; sutienul atârna de clanța uşii de la 
baie. Razele strălucitoare ale soarelui, îndreptându-se spre 
crepuscul, brăzdau cuvertura patului şi picioarele «i, 
transformându-i puful de pe coapse în licăriri aurii. Însă nu 
era pătratul de lumină care acoperise întregul pat la ora unu 
şi nici dreptunghiul de la ora două; razele formau acum o 
bandă lată care se va îngusta din ce în ce mai mult. Şi, deşi o 
întrerupere a curentului electric dereglase afişajul ceasului de 
pe măsuţța de toaletă (clipea cu obstinație numai ora 
douăsprezece), fâşia de lumină îi spunea că în curând va fi ora 
patru după-amiaza. Nu peste multă vreme, panglica de 
lumină va aluneca de pe pat şi ea va începe să vadă umbre în 
colțuri şi sub măsuţța de lângă perete. Şi, când panglica se va 
transforma în fir şi va aluneca de-a lungul podelei şi va urca 
încet pe peretele din capătul celălalt al camerei, umbrele vor 
ieşi pe furiş din ascunzătorile lor şi se vor răspândi prin 
cameră ca nişte pete de cerneală, devorând lumina. Soarele se 


îndrepta spre asfinţit, va apune într-o oră, o oră şi jumătate, 
cel mult; patruzeci de minute mai târziu va fi întuneric. 

Gândul acesta nu readuse panica - nu încă - dar îi înfăşură 
mintea într-o membrană a tristeţii şi inima în vaporii jilavi ai 
spaimei. Se văzu: întinsă în pat, cu mâinile prinse în cătuşe de 
capătul acestuia, cu Gerald zăcând mort pe jos, alături; ea şi 
Gerald în întuneric, mult după ce bărbatul cu drujba se va fi 
întors la nevasta şi copiii care-l aşteptau în casa lor luminată, 
după ce câinele va fi pornit să rătăcească prin alte locuri şi 
unic tovarăş îi va fi rămas cufundarul ăla nenorocit de pe lac; 
doar atât şi nimeni altcineva. 

Domnul şi doamna Burlingame petreceau împreună o 
ultimă, lungă noapte. 

Cu ochii la halba de bere şi la baticul cu fluturi, împreunare 
total nepotrivită ce putea fi acceptată numai într-o asemenea 
casă, folosită doar un anotimp pe an, Jessie se gândi cât de 
uşor îi este să îşi amintească trecutul şi cât de uşor i-ar fi să 
se aventureze în proiectarea unor eventuale variante ale 
viitorului (deşi această îndeletnicire se putea dovedi extrem de 
neplăcută). Cel mai greu îi era să rămână în prezent, însă 
trebuia să îşi dea toată silința să o facă. Această situație 
dificilă s-ar fi putut transforma într-o adevărată tragedie dacă 
ar fi permis gândurilor să hoinărească pe alte meleaguri. Nu 
se putea baza pe vreun deus-ex-machina care să o scoată din 
rahatul în care intrase — şi asta era cruda realitate. Dacă ar 
reuşi să se descurce singură, ar fi minunat: ar scăpa de jena 
pe care ar simţi-o dacă ar fi fost dezlegată de vreun ajutor de 
şerif care ar întreba-o ce naiba s-a întâmplat. lar ea, aproape 
goală, ar trebui să îi răspundă şi să îi suporte privirile 
pofticioase aruncate asupra trupului alb al proaspetei văduve. 

Mai erau încă două probleme urgente. Ar fi dat orice să 
reuşească să le alunge, măcar pentru un timp, însă nu putea. 
Trebuia să meargă la baie şi îi era sete. În clipa aceasta, 
nevoia de a-şi goli vezica era mai puternică decât setea. Dar, 
de fapt, setea o neliniştea cel mai tare. Dacă nu va reuşi să 
scape de cătuşe şi să ajungă la un robinet, nu peste multă 


vreme situaţia se va agrava atât de tare, încât, deocamdată, 
refuza să se gândească la o asemenea posibilitate. 

Ar fi mai mare râsul să mor de sete la două sute de metri de 
cel de-al nouălea lac ca mărime din Maine. 

Clătină din cap. Nu ăsta era al nouălea lac din Maine. La ce 
se gândise? Al nouălea lac este Dark Score, unde mergea cu 
părinții, fratele şi sora ei. Cu mulți ani în urmă. înainte de 
apariţia vocilor. Înainte de... 

Întrerupse gândul. De foarte multă vreme nu se mai 
gândise la Dark Score şi nu avea nici cea mai mică intenţie să 
pornească acum pe drumul acelor amintiri, oricât de 
dramatică ar fi fost situația în care se afla. Mai bine să se 
concentreze asupra setei. 

Şi, adică, la ce să te gândeşti, țuca? E o stare 
psihosomatică, nimic altceva. Ţi-e sete pentru că ştii că nu poți 
să te ridici să-ți iei un pahar cu apă. Simplu ca bună ziua. 

Însă nu era chiar atât de simplu. Se luptase cu soţul ei şi 
cele două lovituri pe care i le aplicase declanşaseră o reacție în 
lanț care avusese ca rezultat moartea lui. La rândul ei, 
suferea de pe urma efectelor secundare ale risipei de hormoni. 
Termenul folosit pentru a descrie această stare era „şoc”, iar 
setea este unul dintre cele mai obişnuite simptome ale şocului. 
Ar fi trebuit să se considere norocoasă că nu i se uscase şi mai 
mult gura; cel puțin deocamdată; şi... 

Poate există o soluție. 

Gerald era, prin excelenţă, o persoană a tabieturilor; şi unul 
dintre acestea era să aibă un pahar cu apă la îndemână, pe 
etajera de deasupra patului. Îşi răsuci capul spre dreapta, îl 
ridică puţin şi... da, iată-l: un pahar înalt, plin cu apă şi 
aburit de cuburile de gheaţă care se topiseră. Paharul era 
aşezat pe un suport ca nu cumva să lase vreo urmă pe etajeră. 
Dragul de Gerald, cât de atent obişnuia el să fie chiar şi la cele 
mai mici detalii! 

Privind picăturile de condens de pe pereții paharului, Jessie 
simţi primul spasm de sete adevărată. Îşi umezi buzele. 
Începu să alunece înspre dreapta, atât cât îi permitea lanţul 
cătuşelor. Vreo treisprezece centimetri, însă reuşi să ajungă în 


partea cealaltă a patului - partea lui Gerald. Observă câteva 
pete întunecate pe cuvertură. Le privi câteva clipe cu ochi goi 
şi apoi îşi aminti că, înainte de a-şi da sfârşitul, muşchii 
uretrei lui Gerald se relaxaseră. Privi iute înspre paharul cu 
apă, aşezat deasupra patului, pe un suport rotund din carton. 

Întinse încet, încet, mâna, încercând să îl atingă. Nu izbuti. 
Vârfurile degetelor se opriră la vreo şapte centimetri distanță 
de pahar. Senzaţia de sete — gât aspru, limbă amară -— veni şi 
dispăru iarăşi. 

Dacă nu apare nimeni sau dacă nu găsesc o metodă să mă 
eliberez până mâine dimineață, nici măcar n-o să mai fiu în 
stare să mă uit la pahar. 

Crivăţul izbucnit din logica acestei presupuneri îi strânse 
inima în ghearele spaimei. Numai că n-o să mai fie aici mâine 
dimineață. Ideea asta era complet ridicolă. Nebunească. 
Cretină. Nici măcar nu merita s-o ia în considerare. Nici... 

Încetează, auzi comanda vocii serioase. Încetează! Şi aşa 
făcu. 

Însă ideea nu era complet ridicolă. Pur şi simplu refuza să 
accepte eventualitatea că ar putea muri aici. Desigur că asta 
era cea mai mare tâmpenie posibilă. Totuşi, ar putea petrece 
aici ore nesfârşite, ore îngrozitoare, dacă nu va reuşi să îşi facă 
ordine în gânduri. 

Nesfârşite, îngrozitoare... şi chiar dureroase, îi confirmă, 
nervoasă, Nevasta cea Supusă. Dar durerea ar reprezenta o 
penitență, nu? Ispăşirea păcatelor. Ti-ai făcut-o singură. Sper 
că nu sunt prea pisăloagă dacă îți amintesc că ar fi fost 
suficient doar să-l laşi să-şi scuipe sămânța şi... 

— Eşti o pisăloagă, Supuso - o întrerupse Jessie. Nu-şi 
amintea dacă mai vorbise vreodată tare cu vreuna din vocile 
dinlăuntrul gândurilor ei. Poate că începuse să îşi piardă 
mințile. 

Închise iarăşi ochii. 


4 


Acum, pe catifeaua cenuşie care îi căptuşea pleoapele nu îşi 
mai reprezenta propriu-i trup, ci întreaga încăpere. Fireşte că 
personajul principal era tot ea - da, sigur că da — Jessie 
Mahout Burlingame, această femeie care încă nu a împlinit 
patruzeci de ani, această femeie care încă arată bine la un 
metru, cincizeci şi şapte şi şaizeci de kilograme, această femeie 
cu ochi cenuşii, păr acaju (de cinci ani, de când îi apăruseră 
primele fire de păr alb începuse să folosească şampon colorant 
şi era convinsă că Gerald nu îşi dăduse seama). Această 
femeie, pe numele ei Jessie Mahout Burlingame, care intrase 
în căcat până peste cap, fără să ştie, măcar, cum şi de ce. 
Această femeie, Jessie Mahout Burlingame, posibilă văduvă a 
lui Gerald, mamă a nimănui, priponită de patul ăsta 
blestemat cu două perechi de cătuşe. 

Îşi concentră întreaga atenţie asupra acestora din urmă. 

Patru cătuşe, fiecare pereche prinsă cu un lanț din oțel 
îmbrăcat în cauciuc, cu o lungime de aproximativ zece 
centimetri. Îşi aminti că Gerald îi spusese că fiecare brățară 
avea câte un braţ cu zimţi care regla lungimea lanțului. Era, 
astfel, posibil să scurtezi la maximum lanțul până când 
mâinile prizonierului erau strânse dureros, una lângă 
cealaltă. însă Gerald, în infinita-i generozitate, nu scurtase 
niciodată lanţul. 

Oare de ce n-o făcuse? gândi acum. La urma urmelor, nu era 
decât un joc... Nu-i aşa, Gerald? 

Se părea că întrebarea aceasta o obseda: fusese un simplu 
joc şi pentru Gerald? 

Ce-i femeia? şopti o altă voce, voce străină, voce de 
extraterestru, venită din fântână cu apă neagră din lăuntru-i. 
Nimic altceva decât un suport însuflețit pentru o pizdă. 

Cară-te, hotărî Jessie. Cară-te, nu-mi eşti de nici un folos. 

Însă vocea de extraterestru refuză să se supună. In schimb, 
întrebă: 


De ce are femeia şi gură şi pizdă? Ca să poată geme şi să se 
poată pişa în acelaşi timp. Alte întrebări, drăgălaşo? 

Nu. Dată fiind calitatea de coşmar a răspunsurilor primite, 
nu, nu mai avea nici o întrebare. Îşi roti încheieturile în 
cătuşe. Pielea se frecă de oțel. Se strâmbă puţin, dar durerea 
nu era deloc insuportabilă şi mâinile i se mişcau uşor. Era sau 
nu era posibil ca Gerald să fi crezut că femeia a fost creată 
pentru a oferi un suport însuflețit unei pizde, însă nu îi 
strânsese tare cătuşele! Ar fi protestat chiar ea, mai demult, 
nu astăzi (cel puţin aşa credea şi nici una din vocile interioare 
nu o contrazise). Totuşi, diametrul cătuşelor era prea mic 
pentru a putea să îşi scoată mâinile din ele. 

Sau nu? 

Jessie îşi smuci uşor mâinile. Cătuşele alunecară înspre 
încheieturi şi, apoi, brăţările din oțel se blocară pe îmbinarea 
de oase şi tendoane. 

Trase şi mai tare. Acum o durea. Îşi aminti, dintr-o dată, 
cum Tăticu' trântise, din greşeală, portiera maşinii lor peste 
mâna stângă a lui Maddy. Doamne, cum mai urlase! | se 
fracturase un os — Jessie nu îşi mai amintea denumirea 
acestuia - în schimb, îşi amintea mândria cu care Maddy 
arăta tuturor gipsul, spunând: „Mi-am rupt şi ligamentul 
posterior.” Când o auzeau, Jessie şi Will începeau să râdă, 
deoarece - credeau ei — oricine ştia că „posterior” era termenul 
ştiinţific pentru popou. Râsul lor era blând, surprins, în nici 
un caz batjocoritor, dar Maddy se repezea afară din încăpere, 
neagră la față ca un nor care vesteşte o furtună aprigă. Se 
ducea să îi pârască la Mămica. 

Ligament posterior, trase mai tare, în pofida durerii 
crescânde. Ligamentul posterior şi osul cubital, sau cam aşa 
ceva. Nu contează. Dacă tu crezi că poţi scăpa de cătuşe, fă-o, 
puică. De restul o să aibă grijă un doctor, după aia. 

Trase din ce în ce mai tare, sperând să vadă cătuşele 
alunecând şi eliberându-i mâinile. Dacă ar mai fi alunecat 
încă puțin, foarte puțin, nici măcar o jumătate de centimetru 
ar fi fost nemaipomenit - ar fi reuşit să treacă de 
proeminențele osoase şi nu ar fi rămas de depăşit decât 


țesutul moale. Ce puţin, aşa spera. Degetele mari aveau şi ele 
oase proeminente, dar măcar să ajungă până acolo. 

Tare şi mai tare. Efortul şi durerea îi strâmbară trăsăturile. 
Muşchii braţelor se reliefau sub piele ca nişte arcuri albe. 
Sudoarea îi perlă sprâncenele, obrajii, buza superioară. Îşi 
linse buza, dintr-un reflex inconştient. 

Era mare durerea, însă nu durerea o sili să se oprească, ci 
realizarea faptului că, deşi muşchii îi erau încordați la 
maximum, nu reuşise să mai deplaseze cătuşele nici măcar cu 
un milimetru. Speranţa că ar fi reuşit să se descătuşeze astfel 
mai pâlpâi o clipă şi se stinse. Definitiv. 

Eşti sigură că ai tras cât de tare ai putut? Sau ți se pare, 
numai, pentru că te-a durut prea tare? 

— Nu, răspunse, ne deschizând ochii. Am tras cât de tare 
am putut. 

Dar întrebarea din cealaltă voce, simțită şi nu auzită, 
continua să planeze asupra ei, aidoma unui semn de întrebare 
din benzile desenate. 

Apăruseră urme adânci şi albe în carnea încheieturilor — 
sub degetul mare, pe dosul mâinii şi peste traseele subțiri şi 
albăstrii ale venelor — în locurile muşcate de oţelul brățărilor. 
Încheieturile îi pulsau dureros, deşi nu mai trăgea de cătuşe, 
ci îşi ridicase mâinile, apucându-se de una din stinghiile de la 
capul patului. 

— Of, Doamne! 

Şoapta-i tremurândă era răguşită. 

— Căcatul e mai mare decât mi-am închipuit. 

Trăsese, oare, cât de tare era în stare? Aşa făcuse? 

Nu mai contează — îşi ridică privirea la jocul de lumini şi 
umbre reflectat pe tavan. Nu mai contează şi o să-ți şi spun de 
ce - dacă as fi în stare să trag mai tare o să pățesc exact ce a 
pățit Maddy când s-a trântit portiera. Or să mi se frângă 
oasele, ligamentele posterioare vor plesni ca nişte benzi de 
cauciuc, iar articulațiile vor exploda ca nişte ţinte de carton la o 
tarabă de tir, într-un parc de distracții. Singura diferență ar fi 
că, în loc să zac aici, încătuşată şi însetată, aş zăcea 
încătuşată, însetată şi cu ambele încheieturi zdrobite. Pe urmă, 


s-ar umfla. Cât de cinică e viața uneori: Gerald a murit înainte 
de-a apuca să mă încalece; si. cu toate astea, mi-a tras cel mai 
tare futai din câte există. 

Bun. Hai sa ne gândim la alte soluţii. Care ar fi astea? 

Nici una, tonul Nevestei celei Supuse era înecat în lacrimi si 
se părea că, nu peste multă vreme, biata de ea o să clacheze. 

Jessie aşteptă ca cealaltă voce, vocea lui Ruth, să facă o 
sugestie. Tăcere. Ruth dispăruse aşa cum revenise. Fără de 
veste. Poate că plecase cu stolul de cufundari. Treaba cei. 
Treaba lui Jessie era, acum, să încerce să se descurce singură: 

Bun, hai să mă gândesc ce pot face. Ce să fac cu afurisitele 
astea de cătuşe acum, când m-am convins că mi-e imposibil să 
mi le scot? Ce opţiune îmi mai rămâne? 

Vocea cea nouă, vocea tânără, pe care încă nu o 
identificase, interveni: 

Sunt câte două cătuşe. Ai încercat să îți scoţi mâinile din ele 
şi n-ai reuşit... Dar te-ai gândit la cele fixate de capătul 
patului? Te-ai gândit? 

Jessie îşi arcui gâtul ca să poată observa stâlpii de la 
căpătâiul patului, care era puţin mai mic decât un pat dublu, 
tocmai bun pentru făcut dragoste, dar nu prea confortabil 
pentru un somn bun. 

Aceasta nu fusese un neajuns nici pentru ea şi nici pentru 
Gerald, căci de vreo cinci ani obişnuiau să doarmă în camere 
separate. Ea hotărâse aşa; nu îi mai putea suporta sforăitul, 
care devenea, parcă, tot mai asurzitor pe măsură ce anii 
treceau. În rarele ocazii când aveau oaspeţi dormeau 
împreună în patul acesta. Altminteri, nu se întâlneau pe acest 
teritoriu decât dacă făceau dragoste. Şi, ca să fim sinceri, 
sforăitul de avion cu reacţie al lui Gerald nu constituise 
adevăratul motiv pentru care ea ceruse imperativ camere 
separate. Fusese doar o metodă prin care să obțină ce îşi 
dorea, fără să rănească orgoliul exacerbat al soțului ei. 
Motivul real fusese de natură olfactivă. De la început îi 
displăcuse izul transpiraţiei de peste noapte a lui Gerald. Mai 
târziu mirosul acesta îi provoca o stare de vomă. Chiar dacă 


Gerald ar fi făcut duş înainte de culcare, mirosul acru de 
whisky începea să îi iasă prin pori pe la două noaptea. 

Până anul acesta, ritualul fusese următorul: o partidă de 
sex — slăbuț, făcut de mântuială şi din obligaţie — urmată de 
câteva minute de moţțăială (cea mai plăcută parte a întregii 
acțiuni, din punctul ei de vedere), după care Gerald făcea duş 
şi o lăsa în pace. Însă, din luna martie, Gerald adusese 
anumite modificări acestui ritual. Eşarfele şi cătuşele -— 
îndeosebi acestea din urmă - păreau să îl excite într-un fel în 
care sexul tradițional nu reuşise niciodată. Şi deseori se 
prăbuşea epuizat, adâncit în somn, alături de ea. Schimbarea 
nu o deranjase prea tare, deoarece activitatea respectivă avea 
loc, de obicei, dimineața, iar Gerald mirosea a transpirație 
simplă - nu a transpiraţie amestecată cu băutură. Şi, dacă se 
gândea mai bine, parcă nici nu mai sforăia atât de tare. 

Însă toate partidele astea de sex cu eşarfe şi cătuşe 
avuseseră loc în casa din Portland. E drept că ne-am petrecut o 
parte din lunile iulie şi august aici, în casa de vacanță, dar 
când am făcut sex foarte rar, de altfel — am folosit poziția 
tradițională: Tarzan deasupra, Jane sub el. Niciodată până 
astăzi nu am jucat aici jocul lui Gerald. Oare de ce? 

Poate din cauza ferestrelor. înalte şi fără draperii. Gerald se 
tot lăuda că va înlocui geamul cu folie reflectorizantă. Da, 
sigur, va pune folie reflectorizantă. Asta repeta într-una 
până... până... 

Până astăzi, încheie propoziția Nevasta cea Supusă. Ai 
dreptate, probabil că ferestrele l-au împiedicat să îşi joace 
jocul. Nu i-ar fi convenit câtuşi de puțin să fie surprins de 
vreunul dintre vecini, venit ca să-l întrebe dacă e interesat de o 
partidă de golf, în plină partidă de sex, căzut grămadă peste 
doamna Burlingame care, din pură întâmplare, era legată de 
pat cu o pereche de cătuşe. Vestea s-ar fi răspândit imediat... 

Doi lăbari scârbavnici, asta-i părerea mea - se auzi vocea 
acră a lui Ruth. Dar sunt oameni, ce să-i faci?! Şi povestea ar 
fi fost prea picantă ca să nu o spună tuturor. Şi mai e ceva, 
Jessie... 


Jessie o întrerupse. Era un gând pe care nu ar fi vrut să îl 
audă rostit în prezența vocii plăcute, însă teribil de afectate a 
Nevestei celei Supuse. 

Mai exista posibilitatea ca Gerald să nu îi fi cerut niciodată 
să îşi joace jocul aici pentru că îi fusese teamă să nu fie 
întrerupți de vreun nepoftit. Ce nepoftit? 

Bine, hai să spunem că o parte din Gerald credea cu 
adevărat că femeia nu reprezintă nimic altceva decât un suport 
însuflețit pentru o pizdă. Însă cealaltă parte, să-i zicem 
„caracterul cel bun al lui Gerald”, ştia că lucrurile nu stau 
tocmai aşa. Şi s-ar putea ca tocmai „caracterul cel bun al lui 
Gerald” să se fi temut ca, nu cumva, într-o bună zi, lucrurile să 
nu scape de sub control. De fapt, nu chiar asta s-a şi 
întâmplat? 

Idee greu de combătut. Şi dacă această derulare a 
evenimentelor nu definea, cu acuratețe ce anume înseamnă 
„să-ţi scape lucrurile de sub control”, Jessie se dădea bătută, 
nereuşind să găsească un exemplu mai potrivit. 

Se simţi învăluită în singurătate şi tristeţe ca în nişte pături 
de gheaţă, însă refuză cu înverşunare să privească înspre locul 
unde zăcea Gerald. Nu ştia dacă îşi regretă soțul, însă ştia că 
în nici un caz nu era momentul să se gândească la asta. 
Totuşi, ar fi fost bine să îşi amintească ceva plăcut despre 
bărbatul alături de care petrecuse atâţia ani. lar amintirea 
modului în care acesta adormea lângă ea după ce făceau 
dragoste era una dintre amintirile plăcute. Nu-i plăcuseră 
eşarfele şi ajunsese să deteste cătuşele. Însă îi plăcea să îi 
urmărească somnul, îi plăcea să vadă cum se netezeau 
ridurile pe chipu-i bucălat şi rozaliu. 

Şi, într-un fel, acum Gerald dormea iarăşi lângă ea, nu? 

Gândul acesta îi îngheță până şi carnea de pe coapse, unde 
încă mai stăruia fâşia îngustă de soare. Goni gândul - sau, cel 
puţin încercă să îl alunge — şi continuă să examineze 
căpătâiul patului. 

Stâlpii erau fixați pe laturi. Drept rezultat, braţele îi erau 
întinse - nu foarte incomod, din cauza celor aproximativ 
treisprezece centimetri ai lanțului cătuşelor. Patru scânduri 


orizontale erau prinse între cei doi stâlpi. Scânduri din mahon, 
ca şi restul patului, simplu decorate. Cândva, Gerald avusese 
ideea copilărească de a-şi grava inițialele pe scândura din 
mijloc, însă ea reuşise să îl convingă să renunțe. N-avea de 
gând să pretindă că e o puştoaică îndrăgostită care crestează 
pe pupitru o inimioară alături de numele iubitului. 

Etajera era fixată deasupra scândurii superioare, suficient 
de sus pentru ca nimeni să nu îşi lovească fruntea de ea. Acolo 
se aflau paharul cu apă al lui Gerald, câteva cărți broşate, 
rămase din timpul verii şi, în capătul dinspre ea, câteva 
cutiuțe cu cosmetice. Le uitase acolo tot în lunile de vară şi 
bănuia că se uscaseră deja. Ce păcat! Nimic nu reuşeşte să 
însenineze mai mult viața unei femei singure şi încătuşate 
decât puţin fard de obraz. Aşa scrie în toate revistele pentru 
femei. 

Jessie îşi ridică încet mâinile, ţinându-şi braţele uşor 
flexate, astfel încât pumnii să nu i se izbească de fundul 
etajerei. Privi cu atenție, dorind să observe ce se întâmplă la 
celălalt capăt al lanțurilor. Cătuşele erau prinse de stâlpii 
patului, între a doua şi a treia scândură. Dacă ar fi putut să 
smulgă a treia scândură şi, apoi, pe cea de deasupra, cătuşele 
ar fi alunecat înspre capetele stâlpilor. Voila! 

E prea frumos ca să fie adevărat, țuca. Prea uşor ca să fie 
adevărat. Dar merită să încerci. Oricum, e o modalitate de a 
face timpul să treacă mai uşor. 

Îşi prinse mâinile de scândura orizontală. Inspiră adânc şi 
trase cu putere. Suficient ca să îşi dea seama că era inutil. Era 
ca şi cum ar fi încercat să scoată o bârnă de susținere dintr- 
un perete de beton. Scândura nu cedase nici măcar un 
milimetru. 

Aş putea să mă lupt cu porcăria asta zece ani fără măcar s-o 
clintesc, darămite s-o scot dintre stâlpi — se resemnă Jessie şi 
îşi relaxă mâinile încătuşate. 

De pe buze îi scăpă un geamăt disperat, care-i sună în 
urechi precum croncănitul unei ciori însetate. 

— Ce mă fac? întrebă unduirile luminoase de pe tavan şi, în 
sfârşit, izbucni în lacrimi de disperare şi de spaimă. 


— Ce dracu' mă fac? 

Numai câinele îi răspunse, reluându-şi lătratul. Şi, de data 
aceasta, era atât de aproape încât Jessie începu să urle. 
Lătratul se auzea chiar de sub fereastră. Din parcare. 


5 


Câinele nu era în parcare. Era şi mai aproape. Umbra i se 
întindea pe asfalt, aproape de bara de protecție a 
Mercedesului, ceea ce însemna că se afla pe veranda din 
spatele casei. Umbra lui alungită desena un animal anormal, 
monstruos - o halucinație - şi Jessie nu suportă această 
privelişte. 

Nu fi tâmpită - se dojeni. Umbra e deformată pentru că 
apune soarele. Acum, fetiţo, cască gura şi fă ceva zgomot. Nu 
scrie nicăieri că e obligatoriu să fie un câine vagabond. 

Corect. Ar trebui să existe şi un stăpân pe aici, pe undeva, 
deşi nu îşi punea prea mari speranțe în gândul acesta. Bănuia 
că animalul fusese atras în spatele casei de lada pentru gunoi. 
Această ladă, mândria lui Gerald, construcţie acoperită cu 
țiglă şi închisă cu zăvoare duble, atrăsese un câine — un câine 
lihnit de foame şi ghinionist. 

Trebuia, totuşi, să încerce. 

— Hei! urlă. Hei! E cineva acolo? Am nevoie de ajutor! E 
cineva acolo? 

Brusc, câinele încetă să mai latre. Umbra lui, diformă, 
aidoma unui păianjen hidos din filmele de groază, tresări, se 
întoarse, păru a se depărta... Apoi se opri. Jessie şi Gerald 
mâncaseră nişte sandviciuri pe drum. Pâine cu salam unsuros 
şi cu brânză şi primul lucru pe care l-au făcut, când au ajuns, 
a fost să strângă resturile şi ambalajele şi să le arunce la 
gunoi. Izul puternic de grăsime atrăsese câinele şi fără 
îndoială că tot mirosul acesta îl reţinea, în loc să-l facă să se 
ascundă în pădure când îi auzise vocea. Mirosul era mai 
puternic decât impulsurile inimii lui sălbăticite şi speriate. 

— Ajutor! urlă Jessie. 

Deşi o parte a minţii sale încercă, în van, să o avertizeze că 
greşea urlând, că i se va usca şi mai tare gâtul, că o să îi fie, 
astfel, şi mai sete. Însă gândul acesta logic şi prudent nu avu 
nici o şansă în fața panicii oarbe care o cuprinsese. Simţea 


duhoarea propriei spaime. lar aceasta era, pentru ea, la fel de 
puternică şi de neînfrânt ca mirosul resturilor de salam 
pentru câine. Gândul o duse, cu viteza luminii, într-o stare 
vecină cu nebunia. 

— AJUTOR! AJUTAȚI-MĂ! AJUTOR! AJUTOOOORI!!! 

Vocea i se frânse. Îşi întoarse capul spre dreapta. Şuviţe 
încâlcite şi asudate de păr i se lipiseră de obraji şi de frunte. 
Ochii-i ieşiseră din orbite. Groaza de a fi descoperită goală, 
încătuşată, cu soțul ei zăcând mort pe podea, alături, încetase 
să mai fie un element neplăcut al modului în care îşi închipuia 
că se vor desfăşura evenimentele salvării ei. Acest nou atac 
provocat de panică era ca o ciudată eclipsă mentală - filtra 
lumina strălucitoare a raţiunii şi speranţei şi o făcea să 
întrevadă cele mai cumplite posibilități: moarte prin 
înfometare, nebunie provocată de sete, convulsii, moarte în 
chinuri. 

Nu o chema nici Heather Locklear şi nici Victoria Principal. 
Aceasta era viața reală, nu un film de televiziune. Nu existau 
camere de luat vederi; nu existau reflectoare; nu exista nici un 
regizor care să strige: „stop!” Toate acestea se întâmplau acum, 
în viața cea reală. Şi, dacă nu se ivea vreun ajutor, coşmarul 
va continua până când se va scurge toată viața din ea. 

Însă nimeni nu răspunse strigătelor ei disperate. Nici măcar 
vreun îngrijitor venit să verifice vilele de lângă lac. Nici măcar 
nici vreun localnic curios, pornit la plimbare cu câinele său (şi 
încercând, probabil, să descopere care dintre vecini cultivă 
marijuana printre pinii foşnitori). Nu exista nimic în preajma-i 
decât umbra aceea alungită, dezgustătoare, care îi desena în 
fața ochilor un câine-păianjen de poveste, de-abia ținându-şi 
echilibrul pe cele patru picioare scheletice şi tremurânde. 

Inspiră adânc şi încercă să îşi recapete controlul asupra 
gândurilor care o luaseră razna. Gâtul îi era fierbinte şi uscat. 
Nasul, umed şi înfundat de lacrimi. 

Ce fac acum? 

Habar n-avea. În minte îi pulsa dezamăgirea - mult prea 
mare acum ca să lase loc vreunei idei constructive. Singurul 
lucru de care era absolut sigură era că acel câine nu avea nici 


o importanță. O să stea o vreme pe verandă şi apoi o să plece 
când o să îşi dea seama că nu poate ajunge la resturile de 
salam al căror miros îl atrăsese până aici. Cu un suspin 
nefericit, Jessie închise ochii. Lacrimile i se răspândiră pe 
obraji. În soarele crepuscular, arătau ca nişte stropi de aur. 

— Ce fac acum? întrebă iarăşi. 

Afară, vântul izbucni în rafale. Pinii foşniră. Uşa se trânti. 

Ce fac acum. Nevastă Supusă? Ce fac acum, Ruth? Ce fac 
acum, voi, voci de telespectatori nepoftiti? Aveţi — avem -— vreo 
idee: Mi-e sete. Îmi vine sa fac pipi, soțul meu e mort şi unicul 
meu tovarăş e un câine vagabond pentru care raiul înseamnă 
să ajungă la resturile de salam din lada de gunoi. Curând o să- 
şi dea seama că raiul lui e de neatins şi o să plece. Deci... Ce 
fac acum? 

Nici un răspuns. Toate vocile interioare amuțţiseră. Asta era 
un lucru rău —- măcar îi țineau de urât. Dar dispăruse şi 
panica. Şi ăsta era un lucru bun. Dispăruse, lăsându-i numai 
gustul de metal coclit. 

O să dorm puțin. 

O ului gândul că poate face ce doreşte. 

O să dorm puţin şi când o să mă trezesc, poate că o să am 
vreo idee. Cel puţin, o să scap de frică pentru o vreme. 

Ridurile de la colțurile ochilor închişi şi cele dintre 
sprâncene începură să se îndulcească. Simţi cum o cuprinde 
liniştea. Se lăsă purtată înspre refugiul acela de dincolo de 
grija pentru sine, copleşită de un sentiment de uşurare si 
recunoştinţă. Când vântul se înteți iarăşi, părea îndepărtat. 
Până şi pocnetul neobosit al uşii era venit din altă lume: bang- 
bang, bang-bang, bang. 

Respiraţia-i tot mai adâncă, pe măsură ce se cufunda în 
somn, se opri brusc. Deschise ochii. Singura senzaţie de care 
fu conştientă, în prima clipă de zăpăceală după ce îşi gonise 
somnul, a fost un soi de iritare nedumerită: aproape reuşise, 
la naiba! Şi, tocmai atunci, uşa aia blestemată... 

Ce-i cu uşa aia blestemată? Ce s-a întâmplat? 

Uşa aia blestemată nu se mai închisese. Asta era. lar Jessie 
auzi acum zgomotul făcut de ghearele câinelui pe podeaua de 


la intrare. Câinele se afla în casă. Intrase. 

Reacţia ei a fost rapidă. 

— leşi afară! 

Nu îşi dădu seama cât de răguşită-i era vocea. 

— leşi afară, nenorocitule! Mă auzi? IEŞI DRACULUI 
AFARĂ DIN CASA MEA! 

Respiră agitată, cu ochii holbațţi. Pielea-i i se părea 
acoperită cu o rețea de cabluri electrice cuplate la intensitate 
mică. Îşi dădea, vag, seama, că părul i se făcuse măciucă. Nici 
vorbă să se mai gândească la somn. 

Auzi ghearele câinelui pe podeaua de la intrare... Apoi... 
Nimic. 

Probabil l-am speriat. Probabil s-a strecurat afară. Un câine 
vagabond ar trebui să se teamă de oameni şi de case. 

N-aş fi prea sigură, țuca — spuse vocea lui Ruth, neobişnuit 
de şovăitoare. Nu-i văd umbra în parcare. 

Sigur că n-o vezi. Probabil c-a apucat-o pe partea cealaltă a 
casei, înspre pădure. Sau înspre lac. Speriat de moarte şi 
fugind mâncând pământul. Ce zici de chestia asta? 

Vocea lui Ruth nu răspunse. Aşa cum nu răspunse nici 
vocea Nevestei Supuse, cu toate că, de această dată, Jessie ar 
fi fost bucuroasă să le audă. 

— L-am speriat, spuse. Sunt sigură că l-am speriat. 

Jessie zăcea pe pat, ascultând încordată, însă neauzind 
nimic altceva decât zvâcnetul sângelui în urechi. Nu auzea 
nimic altceva. Deocamdată. 


6 


Nu-l speriase. 

Câinele se temea de oameni şi de case. Avusese dreptate 
Jessie, numai că subestimase starea disperată în care se afla 
bietul animal. Pe vremuri, câinele se numise Prinţ - cumplită 
ironie pentru viaţa pe care o ducea acum. În lungul său drum 
înfometat, pe malul lacului Kashwakamak, întâlnise multe 
lăzi de gunoi ca aceasta şi, deşi aroma de salam, brânză şi ulei 
de măsline îl făcea să tremure din toate încheieturile, trista 
experiență acumulată de-a lungul acelor zile de toamnă îl 
învățase pe fostul Prinţ că nu poate ajunge la resturile de 
mâncare. 

Însă mai erau şi alte mirosuri. Câinele le simţise de fiecare 
dată când vântul deschidea uşa din spatele casei. Mirosurile 
acestea erau mai puţin puternice decât izul venit din lada de 
gunoi. Veneau de undeva, din casă. Şi erau prea ademenitoare 
ca să nu le bage în seamă. Ştia că, fără doar şi poate, va fi 
gonit de urletele stăpânilor, de lovituri aplicate cu picioare 
dure. Dar aromele se dovediră mai puternice decât teama. O 
singură amenințare ar fi putut să îl facă să uite de foamea-i 
cumplită, însă nu apucase să afle de existența armelor de foc. 
Ar fi trecut şi prin această experiență,, dacă ar mai fi apucat 
să trăiască încă două săptămâni, până la deschiderea 
sezonului de vânătoare. Deocamdată, iadul pe acest pământ 
înfometat i se părea a fi alcătuit numai din urletele şi loviturile 
dureroase ale stăpânilor caselor pe care le vizitase. 

Când vântul deschisese uşa, reuşise să se strecoare în casă 
şi se furişă până în hol... Dar nu prea departe. Era gata, ca în 
clipa în care s-ar fi simţit în pericol, să o ia imediat la 
sănătoasa. 

Urechile i-au spus că în casa asta locuia un stăpăn-femelă; 
şi că ea îşi dăduse seama de prezența lui, pentru că ţipase. 
Însă simţi spaimă şi nu furie în vocea ridicată a stăpânei. 
Tresărise, pregătit să fugă; dar se hotări să nu cedeze. Aşteptă 


să audă şi ţipetele altui stăpân. Îl aşteptă să vină alergând 
spre el şi să îl lovească. Şi, pentru că aşa ceva nu se întâmplă, 
câinele îşi întinse gâtul şi începu să adulmece aerul uşor 
rânced al casei. 

Mai întâi, se întoarse către dreapta, înspre bucătărie. Din 
direcția aceasta veniseră valurile de arome; arome uscate, dar 
îmbietoare: unt de arahide, biscuiţi, stafide, cereale pentru 
micul dejun (mirosul acesta venea dintr-o cutie aflată în dulap 
— un şoarece flămând o găurise). 

Câinele făcu un pas în direcția respectivă, apoi întoarse 
repede capul ca să se asigure că nu există nici un stăpân care 
să se furişeze înspre el — deseori stăpânii ţipau, dar câteodată 
erau vicleni. Nu era nimeni în coridorul care ducea în partea 
stângă a casei, însă tocmai de acolo se vălurea către el un 
miros mult mai puternic, ce-i strânse stomacul într-o crampă 
de poftă neostoită. 

Câinele privi coridorul. Ochii-i străluceau de frică şi dorință 
nebună. Botul i se încreţise aidoma unui acordeon. Buza 
superioară se ridica şi cobora într-un rânțet nervos, 
spasmodic, dezvelindu-i sclipirile albe ale colților. Un firicel 
nerăbdător de urină pătă podeaua, marcând holul de la 
intrare — şi, astfel, casa întreagă - drept teritoriu personal. 

Câinele simţise mirosul sângelui. Puternic, dar, cumva, 
nepotrivit. În cele din urmă, foamea cumplită a câinelui îşi 
spuse ultimul cuvânt: ori mănâncă imediat, ori moare. Fostul 
Prinț începu să străbată încet coridorul, înspre dormitor. 
Mirosul devenea tot mai puternic. Sigur, era miros de sânge. 
Dar nu era un sânge bun. Era sângele unui stăpân. Şi, totuşi, 
aroma aceasta — prea intensă şi ademenitoare ca să o respingă 
— îi invadase creierul mic şi disperat. Continuă să meargă şi, 
când se apropie de uşa dormitorului, câinele începu să mârâie. 


7 


Jessie auzi zgomotul făcut pe podea de ghearele câinelui şi 
înțelese că acesta încă se mai afla în casă. Înţelese ceva mult 
mai îngrozitor: câinele se îndrepta înspre ea. Începu să urle. 
Ştia că nu face bine. Ştia că nu trebuie să arăţi vreunui 
animal că îţi este teamă de el, însă nu se putea stăpâni. Şi mai 
ştia că, astfel, îl va atrage în dormitor. 

Împingându-se în călcâie, se ridică până ajunse să se 
sprijine de capul patului. Îşi ţinea ochii aţintiți asupra uşii. 
Acum auzea mârâitul câinelui, care-i răscoli măruntaiele, 
transformându-le într-o gelatină fierbinte. 

Câinele se opri în pragul uşii, unde umbrele apusului 
începuseră, deja, să se strângă. Jessie desluşea doar o formă 
mai întunecată - nu era prea mare, dar nici mică, aşa cum ar 
fi fost un câine de jucărie sau un Chihuahua. Ochii-i erau 
două semilune în care se reflecta lumina galben-portocalie a 
crepusculului. 

— Cară-te! urlă Jessie. Cară-te! leşi afară! Nu eşti... Nu eşti 
bine venit aici! 

Replica era complet idioată. Dar, într-o asemenea situaţie ce 
cuvinte nu ar fi fost ridicole? 

Gândul lui Jessie o luă razna: În curând o să-l rog să-mi 
aducă cheile cătuşelor de pe măsuță. 

Forma întunecată se mişcă uşor: câinele dădea din coadă, 
într-o maculatură lacrimogenă pentru coafeze şi croitorese, 
acest gest ar fi însemnat că bietul animal confundase vocea 
femeii din pat cu vocea iubitei, dar de mult timp pierdute, 
stăpâne. Jessie nu se lăsă păcălită. Câinii nu dau din coadă 
doar atunci când se bucură. Ca şi pisicile, câinii dau din 
coadă şi când sunt nehotărâți, când încearcă să evalueze o 
anumită stare de lucruri. Câinele de-abia dacă tresărise la 
auzul vocii ei, dar nu avea încredere în încăperea învăluită în 
umbre. Deocamdată. 


Fostul Prinț nu făcuse cunoştinţă cu armele de foc, însă 
primise multe alte lecții dure, în cele şase săptămâni scurse 
din ultima zi a lui august. Atunci, domnul Charles Sutlin, 
avocat din Braintree, Massachusetts, îl dusese în pădure şi îl 
lăsase să moară acolo, deoarece nu avea de gând să plătească 
impozitul de şaptezeci de dolari. Şaptezeci de dolari pentru o 
corcitură era o sumă prea mare, după părerea lui Charles 
Sutlin. Prea mare. În luna iunie îşi cumpărase o barcă cu 
motor, sigur că da; achiziție de cinci cifre. Însă trebuia să fii 
complet idiot dacă puteai să compari prețul bărcii cu 
impozitul pentru câine. Bine, hai să zicem că le comparai. Însă 
nu asta era problema. Problema era că barca fusese o achiziție 
planificată, la care Sutlin se gândea de vreo doi ani. Pe de altă 
parte, dintr-un impuls de moment, cumpărase câinele de la 
un vânzător ambulant. De fapt, nici nu s-ar fi gândit să îl 
cumpere, dacă nu ar fi fost însoţit de fiica sa. Între fetiță şi 
cățeluş se născuse o dragoste la prima vedere. „Ăla, tăticule!” — 
arătase ea cu degetul. „Ăla cu pată albă pe năsuc! Ăla care stă 
singur, ca un prințişor!” Drept pentru care îi cumpărase 
cățelul — nimeni nu putea spune că nu ar fi dorit să îşi vadă 
fetița fericită — dar şaptezeci de dolari erau prea mulți pentru o 
javră care nici măcar pedigree nu avea. Prea mulți bani 
cheltuiţi aiurea, a hotărât domnul Charles Sutlin când a venit 
vremea să închidă vila de pe malul lacului şi să se întoarcă în 
oraş. O altă belea era că ar fi trebuit să îl transporte pe 
bancheta din spate a automobilului. Probabil că ar fi lăsat păr 
peste tot. Probabil că ar fi vomitat. Probabil că s-ar fi căcat. E 
drept că ar fi putut să îi cumpere o cuşcă specială. Dar cea 
mai ieftină costa douăzeci şi nouă de dolari şi nouăzeci şi cinci 
de cenți. Şi, de fapt, un câine cum era Prinţ nu s-ar fi simțit 
deloc bine într-o asemenea cuşcă. Ar fi fost mult mai fericit 
dacă ar fi fost lăsat să alerge liber prin pădure, făcându-şi 
acolo regatul. Da, şi-a spus Sutlin, în ultima zi de august, 
parcându-şi maşina într-o zonă părăsită şi ademenind câinele 
afară din ea. Prinţ avea temperament de hoinar — îți dădeai 
imediat seama de asta. Sutlin nu era prost şi o parte din el 
ştia că se autoamăgeşte, că face o tâmpenie; aşa cum o altă 


parte din el exulta de bucurie la gândul că va reuşi să scape 
de javră. Când plecă, lăsându-l pe Prinţ să îl urmărească cu 
ochi trişti şi nedumeriţi, începu să fluiere tema muzicală din 
filmul „Născut liber”. Ba chiar cârâi câteva versuri: „Născut 
liber... să-ți urmezi inimaaaa!” A dormit dus în noaptea aceea, 
fără să se gândească măcar o singură clipă la Prinţ (care va 
deveni, curând, „fostul Prinț”). Câinele şi-a petrecut aceeaşi 
noapte încolăcit lângă un copac prăbuşit, tremurând, treaz şi 
înfometat, scheunând înspăimântat de fiecare dată când 
auzea ţipătul vreunei bufnițe sau când vreun animal foşnea 
prin pădure. 

Acum, câinele izgonit de Charles Sutlin, în acordurile temei 
muzicale din Născut liber, stătea în pragul dormitorului din 
casa de vacanţă a familiei Burlingame. (Vila lui Sutlin se afla 
pe celălalt mal al lacului şi cele două familii nu se întâlniseră 
niciodată.) Capul plecat, ochii larg deschişi şi coama zburlită. 
Nici măcar nu îşi dădea seama că mârâie. Era complet 
concentrat asupra încăperii. Instincte, de mult uitate, se 
treziseră la viață şi îl avertizau că, în scurtă vreme, mirosul 
pătrunzător al sângelui va învinge prudența. Înainte de asta, 
însă, trebuia să se convingă de faptul că nu i se întinsese o 
capcană. Nu voia să fie prins de stăpâni cu picioare dure sau 
de stăpâni care aruncă pietre în câini. 

— Cară-te! încercă să urle Jessie. 

Dar urletu-i tremurător şi slab nu putea să alunge câinele. 
Acesta părea a-şi da seama de imposibilitatea femeii de a se 
ridica din pat şi de a-l lovi. 

Nu-i adevărat. Nimic din tot ce se întâmplă acum nu-i 
adevărat — se bâlbâi gândul. Şi, cum să fie, când acum nici trei 
ore eram în Mercedes, cu centura de siguranță pusă? Cum să 
fie adevărat, când acum nici trei ore ascultam „Rainmakers” la 
casetofon şi mă gândeam că trebuie să mă interesez ce film 
rulează la cinematograful de aici, în caz că ne hotărâm să 
rămânem peste noapte în stațiune? Cum să fie mort soțul meu, 
când acum nici trei ore cântam împreună cu Bob Walkenhorst? 
„încă o vară, încă o şansă, încă o idilă”. Amândoi ştim 
cuvintele, pentru că-i un cântec nemaipomenit. Şi, atunci, cum 


să cred că a murit, Gerald? Cum să cred că aşa au evoluat 
lucrurile? Îmi pare rău, dragii mei, dar cred că visez. Nici vorbă 
că visez. Tot ce mi se întâmplă e mult prea absurd ca să fie 
adevărat. 

Încet, câinele intră în cameră, păşind pe labe ţepene şi 
prudente, cu coada atârnând, ochi holbaţi şi negri, buze 
răsfrânte descoperind dentiția perfectă. Câinele nu pricepea 
noțiunea de absurd. 

Fostul Prinţ, cu care, odinioară, se hârjonise, fericită, 
micuța Catherine Sutlin, în vârstă de numai opt ani (se 
hârjonise până când primise, de ziua ei, o păpuşă pe care o 
numise Marnie; şi, atunci, interesul față de câine îi mai 
scăzuse) — fostul Prinţ deci: era o corcitură de labrador cu 
collie. Când Sutlin îl abandonase în pădure, la sfârşitul lui 
august, cântărea peste treizeci de kilograme, blana îi strălucea 
de sănătate — amestec fermecător de cafeniu şi negru, cu câte 
o pată albă pe piept şi în jurul botului. Acum de-abia dacă 
mai cântărea cincisprezece kilograme, iar prin piele: i se 
vedeau coastele şi aproape că se puteau observa bătăile febrile 
ale inimii lui înnebunite de spaimă. O ureche îi fusese 
sfârtecată. Blana îşi pierduse aspectul lucios şi, acum, era 
încâlcită, murdară; şi plină de scaieți. O cicatrice rozalie, pe 
jumătate vindecată, suvenir al unei retrageri înspăimântate pe 
sub un gard din sârmă ghimpată, îi brăzda o pulpă. Din trufă 
îi ieşeau - ca nişte mustăți ţepene — câțiva ţepi de la un porc 
spinos. Găsise porcul mort, sub o buturugă, cu vreo zece zile 
în urmă, dar renunțase să se mai înfrupte din el după prima 
întâlnire cu ţepii care acopereau corpul animalului. Îi era şi 
atunci foame, însă nu era, încă, atât de disperat. 

Acum îi era foame. Acum era foarte disperat. Ultima dată 
mâncase câteva resturi pline cu viermi. Aceasta se întâmplase 
cu două zile în urmă. Câinele, care învățase cu atâta uşurinţă 
să aducă micuței Catherine Sutlin mingea roşie, din cauciuc, 
simțea, acum, că se sfârşeşte de foame. 

Da, dar aici, chiar aici, pe podea, aproape, atât de aproape! 
se aflau multe kilograme - oh! - foarte multe kilograme de 
carne proaspătă şi de grăsime, şi de oase pline cu măduvă 


dulce. Acesta era un cadou din partea Protectorului Divin al 
Câinilor Vagabonzi. 

Răsfățatul de odinioară al micuţei Catherine Sutlin se 
îndreptă înspre cadavrul lui Gerald Burlingame. 


8 


Aşa ceva nu se întâmplă. Nu se poate, îşi spuse Jessie. Nici 
vorbă. E imposibil, aşa că linişteşte-te. 

Repetă aceste cuvinte, ca pe un descântec. Le repetă iar şi 
iar şi iar, până când patul acoperi parte din trupul câinelui. 
Fostul Prinţ începu să dea din coadă din ce în ce mai tare. 
Apoi, Jessie auzi un sunet cunoscut: lipăitul unui câine 
însetat, care a descoperit o băltoacă într-o zi arzătoare de 
vară. Numai că exista o mică, dar importantă diferență. 
Câinele nu lipăia, nu plescăia. Lingea. Jessie privi cu groază 
bucuria cozii şi imaginaţia îi arătă imaginea pe care o 
ascundea marginea patului. Câinele acesta vagabond, cu 
blana-i încâlcită de scaieţi şi cu ochii-i prudenţi şi obosiţi, 
lingea sângele din părul rărit al soțului ei. 

— NU! 

Îşi ridică fesele şi îşi împinse cu putere picioarele înspre 
stânga. 

— PLEACĂ DE LÂNGĂ EL! CARĂ-TE! 

Încercă să îl lovească şi un călcâi atinse greabănul câinelui. 

Acesta se retrase brusc şi îşi ridică botul. Ochii îi erau atât 
de măriţi de uluire şi spaimă, încât descopereau albul corneei. 
Căscă gura şi, în lumina de sfârşit de zi care perdeluia 
încăperea, firele de salivă, subțiri ca o pânză de păianjen 
întinsă între incisivi, păreau din aur. Se repezi la piciorul ei. 
Jessie şi-l trase, țipând. Simţi pe pielea goală aburul fierbinte 
al respirației câinelui. Fără să îşi dea seama ce face, îşi strânse 
picioarele sub ea, fără să dea atenţie protestelor vehemente ale 
muşchilor din umerii încordați, fără să îşi dea seama de modul 
nefiresc în care îi trosneau articulațiile. 

Câinele o privi lung, amenințător, continuând să mârâie. 

Hai să picăm la pace, doamnă — spuneau ochii animalului. 
Vezi-ţi de treaba ta şi eu o să-mi văd de-a mea. Asta-i târgul. 
Corect? Bine-ar fi să ți se pară corect, pentru că, dacă îmi stai 
în cale, ai belit-o. Şi, în fond, e mort. Ştii asta la fel de bine ca 


şi mine. Si de ce să se irosească toată bunătatea asta, când eu 
mor de foame? Şi tu ai face la fel. Nu cred că-ți dai acum 
seama de asta, dar am impresia că o să ajungi să-mi dai 
dreptate mult mai repede decât îți închipui. 

— CARĂ-TE DE-AICI! urlă femeia. 

Acum se sprijinea pe călcâie, cu braţele întinse, semănând 
mai mult ca niciodată cu Fay Wray întinsă pe altarul de 
sacrificiu din junglă. Poziţia aceasta - capul ridicat, sânii 
drepți, umerii atât de încordați încât se albiseră de efort, 
adâncituri întunecate la baza gâtului — era cea a unei dame 
pline de nuri din afişul excitant ascuns printre paginile unei 
reviste pentru bărbați. Lipsea numai expresia de invitație la 
jocuri erotice. Trăsăturile lui Jessie explicau desluşit că femeia 
se află pe puntea foarte îngustă care desparte normalitatea de 
nebunie. 

— CARĂ-TE DE-AICI! 

Mârâind, câinele o mai privi câteva clipe. Apoi, când se 
convinse că nu o să mai fie lovit, cobori iarăşi capul. De 
această dată nu se mai auzi vreun sunet de lins, ci un zgomot 
ca un plesnet. Îi aminti de pupăturile entuziasmate şi umede 
pe care Will, fratele ei, obişnuia să le depună pe obraji bunicii 
Joan. 

Mârâitul mai continuă câteva secunde. Ciudat, însă. 
înăbuşit, parcă. De unde stătea acum, Jessie reuşea să vadă 
unul dintre picioarele dolofane ale lui Gerald, precum şi braţul 
şi mâna dreaptă. Piciorul soțului ei decedat se zgâlțâia dintr-o 
parte într-alta, ca şi cum Gerald ar fi bătut, neîndemânatic, 
ritmul unui rock nebun. Acum reuşea să vadă mai bine 
câinele. Mai puţin capul. Capul animalului era aplecat iar 
labele din spate îi erau încordate şi țepene. Dintr-o dată, auzi 
un zgomot apos, un zgomot scârbos - gelatinos — ca zgomotul 
făcut de o persoană foarte răcită, care încearcă să îşi curețe 
gâtul de mucozități. 

Jessie gemu. 

— Opreşte-te... te rog frumos, opreşte-te. 

Câinele nici nu o băgă în seamă. Odinioară, obişnuia să se 
ridice în două labe şi să ceară de mâncare, iar ochii îi erau 


zâmbitori, pe botic, i se întindea un fel de surâs. Dar acele zile, 
ca şi fostul lui nume, fuseseră de mult — de o veşnicie — şterse 
din istorie. Acum situația era cu totul şi cu totul alta. 
Supraviețuirea nu avea nimic în comun cu politețea. Nu mai 
pusese nimic în gură de două zile, iar aici se afla mâncare. E 
drept că mai exista şi o stăpână care ar fi dorit să îi interzică 
să se apropie de mâncare (trecuseră de multă vreme zilele în 
care stăpâni zâmbitori îl mângâiau pe cap, îi spuneau că eun 
căţel bun şi îi dădeau de mâncare); îl liniştea faptul că 
picioarele stăpânei din această casă erau moi şi mici, iar 
vocea-i trăda neputinţa. 

Fostul Prinţ încetase să mai mârâie. Acum gâfâia, ca şi cum 
efortul pe care îl făcea ar fi fost prea mare. Jessie observă că şi 
restul trupului lui Gerald începu să se mişte o dată cu 
piciorul: înainte, înapoi; înainte, înapoi. Mort sau nu, soțul ei 
parcă începuse să danseze. 

Femeia fu pe punctul de a-şi pierde minţile: Hai, Gerald, hai 
să dansăm. Câinele te-a invitat. Dansează cu el! 

Animalul nu ar fi reuşit să îl deplaseze, dacă podeaua nu ar 
fi fost goală. Însă Jessie scosese covorul pentru că, la 
începutul lunii septembrie, îngrijitorul vilei lustruise şi ceruise 
parchetul. De aceea cadavrul lui Gerald se mişca la fel de uşor 
şi de grațios ca John Travolta în „Saturday Night Fever”. 
Câinele se străduia să îşi mențină echilibrul pe podeaua 
lucioasă. Colţii-i erau înfipți în cartilajele braţului flasc al lui 
Gerald. 

Nu văd aşa ceva. Aşa ceva nu se întâmplă în realitate. N-a 
trecut prea mult timp de când ascultam „The Rainmakers” şi 
Gerald îmi spunea că vrea să se ducă la meci sâmbăta asta. 
Îşi scărpina lobul urechii drepte. Având în vedere toate aceste 
fapte, cum poate să fie mort acum şi un câine să-l târască de-a 
lungul camerei? 

Părul lui Gerald, cât mai era, fusese răvăşit de limba 
câinelui, însă ochelarii erau încă la locul lor. Iar ochii lui, pe 
jumătate deschişi încă, sticloşi, păreau a privi cu ură 
unduirile luminii pe tavan. Chipu-i era o mască hidoasă de 
pete roşii şi vineții, ca şi cum nici măcar moartea nu reuşise 


să-i domolească furia stârnită de capricioasa ei (Chiar crezuse 
că-i un capriciu? Sigur că da.) schimbare de atitudine. 

Lasă-l în pace, îl imploră. 

Vocea-i era umilă şi tristă, şi lipsită de vigoare. Câinele nici 
măcar nu ciuli urechile. îşi vedea, în continuare, de treabă, 
încercând să deplaseze obiectul acela masiv, cu păr în 
dezordine şi piele acoperită cu pete roşii. Obiectul respectiv nu 
mai semăna deloc cu Gerald-Dansatorul. Devenise Gerald- 
Mortul şi era târât pe duşumeaua lustruită de un câine 
pricăjit, care îşi înfipsese colții în carnea lui moale. 

Din botul câinelui atârna o fâşie zdrenţuită de piele. Jessie 
încercă să îşi spună că nu este nimic altceva decât o bucată de 
tapet — dar, din păcate, tapetul nu are nici aluniţe şi nici vreo 
cicatrice rămasă în urma unui vaccin. Acum vedea burta 
rozalie a lui Gerald. Îi vedea buricul — gaură făcută, parcă, de 
un glonț de calibru mic. Penisul flasc i se legăna în cuibu-i de 
păr negru. Fesele îi patinau pe podea, şoptind poveşti de 
groază. 

Reuşi să se smulgă din spaima care o sufoca. Un fulger 
orbitor de furie îi străpunse creierul. Binecuvântă acest 
sentiment nou. Era foarte posibil ca mânia să nu o salveze din 
coşmarul pe care îl trăia, dar putea, măcar, să o folosească 
drept antidot împotriva senzației tot mai puternice de 
irealitate. 

— Ticălosule, îi tremură vocea. Ticălos nenorocit. Laşule. 
Avortonule. 

Cu toate că ştia că nu reuşeşte să ajungă până la etajera 
din dreptul părții patului unde obişnuia să doarmă Gerald, 
Jessie îşi dădu seama că, dacă îşi roteşte încheietura mâinii 
stângi, astfel încât aceasta să îi treacă peste umăr, poate pipăi 
o porțiune din partea ei de etajeră. Nu îşi putea întoarce capul 
ca să vadă ce anume obiecte atingea, însă faptul în sine nu 
avea importanţă. Ştia ce se află pe etajeră. Pipăi uşor într-o 
parte şi în cealaltă, atingând cu vârfurile degetelor tuburile de 
fond de ten, reuşind, chiar, să răstoarne câteva, iar pe altele să 
le împingă mult înspre perete, în cele din urmă, apucă un 
borcan cu cremă „Nivea” pentru față. Preţ de o clipă crezu că îl 


poate folosi, însă era un borcan prea mic, mult prea mic şi 
prea uşor ca să rănească animalul chiar dacă ar fi fost din 
sticlă şi nu din plastic, cum era. Îl lăsă la loc, pe etajeră şi 
continuă să bâjbâie după altceva. 

Degetele-i întinse la maximum întâlniră marginea rotunjită 
a unui obiect din sticlă, destul de mare în comparaţie cu 
celelalte. Se încruntă şi îşi aminti ce anume era. Halba de pe 
perete era numai una din amintirile atât de dragi lui Gerald. 
Acum degetele ei atingeau un alt fragment din tinerețea 
decedatului ei soț. O scrumieră. Motivul pentru care nu o 
recunoscuse imediat era acela că locul ei obişnuit era pe 
partea dinspre Gerald a etajerei, lângă paharul cu apă. Cineva 
- poate femeia de serviciu, poate chiar Gerald - o mutase în 
partea ei de etajeră. De ce, oare? Nu avea nici o importanţă. Se 
afla acolo şi asta era bine. 

Jessie apucă bine scrumiera, îşi trase mâna înspre spate 
cât de mult îi permiteau cătuşele şi, apoi, aruncă. Cedase 
primului impuls: căutase arma, o găsise şi o lansase înainte 
de a permite gândului să evalueze un foarte posibil eşec al 
întregii acțiuni. Căci era extrem de greu de imaginat că o 
persoană care de-abia dacă reuşea să capete note de trecere la 
orele de educaţie fizică din liceu ar putea nimeri un câine cu o 
scrumieră, mai ales când câinele se afla la cinci metri 
distanță, iar mâna cu care executase aruncarea era prinsă în 
cătuşe de capătul patului. 

Şi, totuşi, îl lovi. Scrumiera se roti o dată, în zbor. Jessie nu 
reuşi să citească cuvintele inscripționate. Dar nici nu era 
necesar. Le cunoştea: „datorie”, „luptă” şi „curaj” (în limba 
latină, bineînţeles) erau înscrise în jurul unei torţe. Apoi 
scrumiera izbi umerii încordați şi osoşi ai câinelui. 

La auzul scheunatului - durere? uluire? — Jessie avu o 
senzație de triumf primitiv. Rânji;, sau, cel puţin, asta îşi 
închipui că exprimă chipul său. De fapt, masca groazei şi a 
durerii îi rămăsese întipărită pe față. Scoase un urlet prelung, 
arcuindu-şi spatele şi întinzându-şi picioarele. Nu simți 
durerea din umeri. Nu acum. O va simți mai târziu. Cumplită. 
Insuportabilă. Acum însă gusta din plin succesul loviturii. Şi 


simțea că va exploda dacă nu îşi manifestă în vreun fel delirul 
triumfului care o cuprinsese. Bătu din picioare şi îşi legănă 
trupul dintr-o parte în alta. Părul transpirat îi biciuia obrajii 
şi tâmplele. Tendoanele gâtului i se reliefau aidoma unor 
cabluri groase. 

— HAA! - urlă. TE-AM... NIMERIIIIT! HA A! 

Lovit, câinele se retrase, speriat; şi tresări când scrumiera 
se sparse pe podea. Mai dureroasă decât lovitura se dovedi 
însă a fi schimbarea din tonul stăpânului-femelă. Spaima se 
transformase în triumf. Curând, se va da jos din pat şi va 
începe să îl lovească. Numai că, de această dată, picioarele ei 
nu vor mai fi moi şi temătoare. Câinele ştia că nu mai trebuie 
să zăbovească. Trebuia să fugă de acolo. 

Întoarse corpul ca să se asigure că are cale liberă, însă îl 
izbi din nou aroma ademenitoare de sânge şi carne proaspătă. 
Durere acră şi înfometată îi săgetă stomacul. Spaima, foamea, 
nehotărârea îl făcură să scâncească. Era încolțit. Alți stropi de 
urină pătară podeaua. Propriul său miros - care îi vorbea 
despre boală şi slăbiciune, în loc să îi dea forță şi încredere — se 
adăugă sentimentelor de frustrare şi nehotărâre. Începu iarăşi 
să latre. 

Jessie tresări înfiorată la auzul acestui sunet ascuţit, de 
sticlă spartă, de parchet raşchetat. Dacă ar fi putut, şi-ar fi 
astupat urechile. Câinele sesiză o altă schimbare în încăpere: 
mirosul emanat de stăpâna-femelă, mirosul curajului şi al 
triumfului dispărea. Şi începu să creadă că, poate, lovitura 
primită fusese unica. Poate nu îi vor urma şi altele. De fapt, 
uluirea din momentul acela fusese mai mare decât durerea. 
Câinele schiță un pas şovăitor înspre braţul pe care îl lăsase 
să cadă... înspre aroma puternică, îmbietoare, de sânge şi 
carne. Nu-şi dezlipi privirea de stăpânul-femelă. S-ar fi putut 
să se fi înşelat la început, când crezuse că stăpâna nu îi poate 
face nici un rău. Va trebui să fie extrem de prudent. 

Jessie era acum vag conştientă de durerea care-i pulsa în 
umeri, dându-şi seama însă de usturimea din gât, dându-şi 
cel mai bine seama de faptul că efortul fusese zadarnic şi 
câinele se afla încă în cameră. Purtată pe creasta fierbinte a 


triumfului fusese sigură că animalul va fugi. Însă acesta nu îi 
confirmase părerea. Mai mult, încă, el continua să înainteze. 
Cu multă prudenţă, e adevărat, dar înainta înspre cadavrul 
lui Gerald. Jessie simți cum, înlăuntrul ei, se umflă şi începe 
să pulseze o pungă verde, plină cu otravă - otravă amară, 
otravă cumplită, precum cucuta. Şi se temea că, dacă punga 
aceasta se va sparge, va muri sufocată de propria-i furie 
frustrată. 

— Cară-te, căcănarule! 

Vocea-i răguşită de-abia se auzea. 

— Cară-te, sau te omor. Nu ştiu cum, dar jur pe Dumnezeu 
că o s-o fac. 

Câinele se opri iarăşi, privind-o cu ochi temători. 

— E bine aşa. Ascultă-mă, spuse Jessie. Ascultă-mă, 
pentru că am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. 

Încercă iarăşi să strige, însă ţipătul era doar o rană 
deschisă din care sângerau şoapte aspre. 

— O să te omor, asta o să fac. Jur că o să te omor. CARĂ-TE! 

Câinele, care fusese odinioară Prințul micuței Catherine 
Sutlin, privi de la stăpână la mormanul de carne, de la 
mormanul de carne la stăpână, de la stăpână, iarăşi, la 
mormanul de carne. Şi luă hotărârea pe care tatăl micuţei 
Catherine, domnul avocat Sutlin, ar fi numit-o „compromis”. 
Se aplecă, ţinând ochii aţintiți asupra lui Jessie, şi înşfăcă 
bucata sfâşiată de carne, grasă şi plină de cartilagii - fostul 
biceps drept al lui Gerald Burlingame. Se retrase mârâind. 
Braţul lui Gerald se ridică; degetele fără viaţă păreau a arăta 
Mercedesul care se putea zări pe fereastră. 

— Încetează! ţipă Jessie. 

Vocea ei rănită sărise octave, ajungând în registrul în care 
țipetele devin şoapte gâfâite în falset. 

— Nu-ţi ajunge? Lasă-l în pace! 

Câinele n-o luă în seamă. Îşi scutură capul, aşa cum 
obişnuia să facă -— într-o altă viață - când se juca cu vreo 
jucărie de cauciuc în compania prietenei lui, Catherine Sutlin. 
Însă acum nu se juca. Acum încerca să desprindă carnea de 
pe os. Acum îi curgeau balele printre fălcile încleştate. Mâna 


lui Gerald, mai îngrijită decât a unei femei, se zbătea furioasă. 
Părea mâna unui dirijor care cerea orchestrei sale să 
accelereze ritmul. 

Jessie auzi din nou sunetul acela cărnos, dezgustător; şi îşi 
dădu seama că îi vine să vomite. 

Nu, Jessie! 

Vocea lui Ruth era alarmată. 

Să nu cumva să vomiţi! Mirosul o să-l facă... O să-l aducă la 
tine! 

Jessie se luptă din răsputeri să îşi controleze greața. Auzi 
iarăşi sunetul de carne smulsă de pe os. Privi pe furiş câinele; 
o clipă, doar, înainte de a închide ochii. Încercă să îşi acopere 
fața cu mâinile uitând de cătuşe. Palmele i se opriră la vreo 
şaizeci de centimetri una față de cealaltă, iar lanțurile 
zornăiră. Jessie gemu. Trecuse de granița disperării. Acum era 
pe punctul de a renunța. 

Din nou zgomotul acela umed, sângeriu. Apoi un plesnet 
care îi răscoli stomacul. Însă Jessie nu deschise ochii. 

Câinele începuse să se retragă înspre uşa dormitorului, cu 
ochii aţintiți asupra stăpânei de pe pat. O halcă lipicioasă, 
mustindă, din cel care fusese Gerald Burlingame îi atârna din 
bot. Dacă stăpâna ar fi încercat să îi ia prada, ar fi luat-o la 
goană imediat. Câinele nu gândea - nu gândea ca oamenii — 
dar rețeaua complexă de instincte cu care îl înzestrase natura 
înlocuia raţiunea într-un mod extrem de eficient. Prin urmare, 
ştia că ce făcuse şi ce era pe punctul de a face în continuare 
era ceva foarte rău. Însă trecuse prea multă vreme de când nu 
mâncase nimic. Fusese abandonat în pădure de un om care 
fluiera tema muzicală a filmului Născut liber, şi acum îi era 
foame. Dacă stăpâna va încerca să îi ia hrana, era pregătit să 
se lupte pentru a şi-o păstra. 

Îi mai aruncă o privire, se convinse că nu schițează nici o 
mişcare ca să se dea jos din pat şi se întoarse. Târi bucata de 
carne până în pragul uşii şi se aşeză, ținând-o strâns între 
labele din față. O rafală scurtă de vânt trânti uşa. Câinele 
înțelese că, dacă ar fi fost cazul, ar fi putut deschide uşa 


împingând-o cu botul şi, astfel, ar fi putut fugi. Considerând 
că şi-a rezolvat toate problemele, începu să mănânce. 


9 


Senzaţia de vomă trecu, încet, dar trecu, în cele din urmă. 
Jessie zăcea pe spate, cu ochii închişi, de-abia acum simțind 
zvâcnetele dureroase din umeri. Valuri lente, dar gândul 
îngrozit îi şopti că acesta era doar începutul. 

Vreau să dorm, spuse vocea de copil, înspăimântată şi 
aproape cataleptică. 

Vocea aceasta nu dădea doi bani pe logică, pe lucruri 
posibile sau imposibile. 

Aproape adormisem când a venit câinele ăla rău. Şi acum 
atât vreau: să dorm. 

Jessie era cu totul de acord. Doar că nu îi mai era somn. 
Tocmai urmărise cum un câine a smuls o bucată din soțul ei 
şi nu îi mai era deloc somn. 

Îi era sete. 

Deschise ochii şi îl văzu pe Gerald, zăcând pe podeaua 
lustruită a dormitorului, aidoma unui atol grotesc. Atol 
uman. Cu ochii încă deschişi, privea furios, parcă, tavanul; 
însă ochelarii îi atârnau strâmb, un braț al acestora îi intrase 
în ureche. Din cauza poziției nefireşti în care îi ajunsese capul, 
obrazul bucălat atingea umărul. Între umărul drept şi cot se 
întindea un rânjet roşu-închis, cu margini albe, zdrenţuite. 

— Isuse Cristoase, murmură Jessie. 

Îşi dezlipi iute privirea de imaginea îngrozitoare a soţului ei 
mort si mutilat şi se uită înspre fereastră. O ameţți lumina 
aurie - lumină crepusculară -— şi închise iarăşi ochii, privind 
pulsațţiile roşii şi negre ale vaselor de sânge pe cenuşiul care îi 
căptuşea pleoapele. Dar acest caleidoscop nu realiza decât un 
singur desen,, repetat la nesfârşit, iar şi iar. Însă reuşi să îi 
aducă mult dorita linişte. Nu era greu de înțeles. Când ţi se 
fărâmă toate tabieturile si când viața-ţi obişnuită devine o 
grămadă de moloz mirosind a urină de câine, trebuie să te 
agăți de ceva. De ceva care să mai păstreze o urmă de logică. 
Şi dacă nu găseşti nimic altceva care să te împiedice să îţi 


pierzi minţile, în afara desenelor sângerii de pe mătasea 
pleoapelor şi a ultimei raze de soare dintr-o zi de octombrie, 
agață-te de ele şi fii recunoscătoare. Pentru că, dacă nu eşti în 
stare să găseşti ceva care să aibă sens, atunci lipsa totală de 
logică a noii ordini a lumii te va arunca în prăpastia nebuniei. 

Această nouă ordine dezlânată a lumii era alcătuită din 
elemente venite din alt univers, aşa cum erau sunetele care se 
auzeau din prag. Sunetele, plescăiturile, mârâitul de 
satisfacție, râgâitul unui câine vagabond, jegos şi înfometat 
care se înfruptă acum din bărbatul care te-a dus să vezi, 
pentru prima oară, un film al lui Bergman; se înfruptă din 
bărbatul care te-a dus în parcul de distracții din Old Orchard 
Beach şi te-a convins să încerci nebunia aia care se cheamă 
„Terminator”, bărbat care a râs cu lacrimi când ai spus că ţi-a 
plăcut şi mai vrei să te mai dai o dată. Aparține unui alt 
univers câinele acesta care îşi face festin din bărbatul cu care, 
odată, ai făcut dragoste în cadă şi ai avut un orgasm carea 
bătut toate recordurile. Bărbatul acela alunecă, acum, 
bucățele, pe gâtlejul câinelui. 

Acestea erau elementele care au modificat ordinea firească a 
vieții ei. 

— Ciudate vremuri, măicuță. Ciudate vremuri mai trăim. 

Vocea i se transformase într-un croncănit dureros. Ar fi 
trebuit să tacă şi să se odihnească puţin, însă atunci când se 
făcea linişte în dormitor, auzea panica. Nu dispăruse. Stătea 
la pândă prin cotloane, pregătită de atac. De fapt, nu era chiar 
linişte. Tipul cu drujba îşi terminase lucrul, dar cufundarul 
mai țipa din când în când, iar apropierea nopții întețea vântul 
de toamnă şi uşa de la bucătărie se trântea tot mai tare şi tot 
mai des. 

Nu era chiar linişte: mai erau toate zgomotele scoase de 
câinele care se înfrupta din bărbatul ei. În timp ce Gerald 
aşteptase să ia sandviciurile comandate la „Amato”, Jessie se 
dusese alături, la „Michaud's Market”. Acolo aveau 
întotdeauna peşte proaspăt. Cumpărase nişte file de calcan, 
cu gândul să îl prăjească în cazul în care se hotărau să 
rămână peste noapte la vilă. Şi lui Gerald îi plăcea calcanul de 


la o vreme, deşi, dacă ar fi fost după el, n-ar fi mâncat altceva 
decât friptură de vită şi pui fript (cu ciuperci, uneori, din 
rațiuni nutritive). Cumpărase bucata de peşte fără să aibă nici 
cea mai mică presimţire că soțul ei va fi cel mâncat. 

— Trăim în junglă, draga mea, croncăni Jessie şi îşi dădu 
seama că, acum, nu doar gândea cu vocea lui Ruth Neary, ci 
chiar propria ei voce căpătase inflexiunile celei a lui Ruth, care 
considera ţigările Marlboro drept felul de mâncare preferat. 

Ca şi cum amintirea lui Jessie ar fi frecat o lampă 
fermecată, se făcu auzită vocea aceea serioasă şi dură: 

Ti-aduci aminte cântecul ăla al lui Nick Lowe pe care l-ai 
auzit la radio când te întorceai de la cursurile de ceramică, 
iarna trecută? Cântecul ăla care te-a făcut să râzi? 

Şi-l amintea. Împotriva voinţei ei, şi-l amintea. Parcă se 
intitula „Era o învingătoare — şi-acum e papă pentru câinele 
cel mare”. Cântecul era o meditaţie cinică asupra singurătăţii. 
Da, Ruth avea dreptate: a râs în hohote iama trecută. Însă 
acum nu-i mai ardea de râs. 

— Taci, Ruth, o rugă cu voce prăfuită. Dacă tot mi te-ai 
vârât în cap, ai, măcar, bunul-simţ să nu mă sâcâi. 

Să te sâcâi? Zău, țuca, n-am nici cea mai mică intenție să te 
sâcâi. Încerc să te trezesc! 

— Da sunt trează! 

Trează şi pusă pe ceartă. Cufundarul îi confirmă spusele cu 
un țipăt. 

— Şi asta-i si din cauza ta! 

Ba nu. Nu eşti trează. Nu eşti trează — cu adevărat trează — 
de multă vreme. Ştii ce faci când se întâmplă ceva rău? Îţi 
spui: “N-am motive să-mi fac griji. Nu-i decât un vis urât. Am, 
din când în când, coşmaruri din astea care dispar de îndată ce 
mă întorc pe partea cealaltă.” Asta faci, prostănaco. 

Jessie deschise gura să răspundă - asemenea minciuni nu 
trebuie să rămână fără replică, chiar dacă avea gura uscată şi 
o durea gâtul — dar Nevasta cea Supusă se cățără pe metereze 
înainte ca ea să aibă răgaz să îşi pună ordine în gânduri: 

Cum poți să spui aşa ceva? Eşti îngrozitoare! Pleacă de-aici! 


Se auzi râsul cinic al lui Ruth şi Jessie se gândi cât de tare 
te poate tulbura să-ți auzi o parte a minţii râzând cu vocea 
prefăcută a unei vechi cunoştinţe care dispăruse de atâta 
vreme, Dumnezeu ştie unde. 

Să plec? Ţi-ar conveni, nu? Dovlecelule, fetița lui Tăticu. De 
fiecare dată când adevărul îţi sare în ochi, de fiecare dată 
când începi să-ți dai seama că visul nu-i tocmai un vis, dai bir 
cu fugiţii. 

Ridicol. 

Da? Atunci, ce s-a întâmplat cu Nora Callighan? 

Preţ de o clipă, amuţiră şi vocea Nevestei Supuse, şi propria- 
i voce; iar în tăcerea aceasta căpătă contur o imagine ciudată 
şi totuşi cunoscută: mulți oameni - majoritatea femei — 
strânşi în jurul unei fete care are capul şi mâinile prinse în 
butuci. Şi oamenii râd, batjocoritor. De-abia dacă distingeai 
silueta fetei pentru că era foarte întuneric — deşi era în plină zi 
şi soarele ar fi trebuit să strălucească, era foarte întuneric. 
Însă, oricum, chipul fetei era ascuns de privirea curioşilor din 
jur, căci părul îi atârna peste obraji aidoma unui lințoliu, dar 
era greu de crezut că fapta ei fusese prea îngrozitoare. Nu avea 
mai mult de doisprezece ani. Deci, indiferent ce ar fi făcut, nu 
putea fi astfel pedepsită pentru că îşi omorâse soțul. Această 
fiică a Evei era prea tânără ca să aibă ciclu, darămite un soț. 

Nu-i adevărat, îşi croi drum la suprafață o altă voce venită 
din cele mai adânci văgăuni ale minții ei. 

Vocea aceasta era melodioasă, dar, totodată, înfricoşător de 
puternică, precum chemarea unei balene. 

I-a venit ciclul la zece ani şi jumătate. Poate că asta a fost 
problema. Poate că îi plăcea mirosul sângelui, aşa cum îi place 
şi câinelui din pragul uşii. Poate că asta l-a înnebunit. 

— Taci din gură! urlă Jessie. 

Simţea că înnebuneşte şi ea. 

— Taci din gură! Nu vreau să vorbim despre asta! 

Și dacă tot e vorba de mirosuri, care e celălalt? întrebă 
Ruth. 

Vocea-i era acum aspră şi nerăbdătoare... Vocea unui 
căutător de aur care a dat, în sfârşit, peste filonul pe care 


multă vreme nu fusese în stare să îl găsească. 

Mirosul acela mineral, de sare şi monede coclite... 

— Am zis, că nu vreau să vorbim despre asta! 

Întinsă pe cuvertură, cu muşchii încordaţi sub pielea rece, 
uitase, pentru moment, şi de moartea lui Gerald, şi de 
captivitatea ei, în fața acestei noi ameninţări. O simțea pe 
Ruth - mai bine-zis, partea aceea din propria-i ființă pe care o 
cotropise Ruth - o simțea cum evaluează situația, cum 
încearcă să hotărască dacă este cazul să continue discuția. Şi 
când renunță (în aparenţă, cel puţin), atât Jessie cât şi 
Nevasta cea Supusă oftară uşurate. 

Bine, atunci haide să vorbim despre Nora, spuse Ruth. Nora, 
terapeuta ta? Nora, sfătuitoarea ta? Cea la care ai început să te 
duci când n-ai mai vrut să pictezi, pentru că te înspăimântau 
unele din tablourile pe care le făceai? Fapt care a coincis — 
pură întâmplare să fi fost? — cu perioada în care interesul 
sexual al lui Gerald pentru tine părea că dispăruse şi 
începuseşi să cauţi semne ale unor presupuse aventuri 
amoroase ale lui? Ți-o aminteşti pe Nora, nu-i aşa? 

Nora era o curvă băgăcioasă! mârâi Nevasta cea Supusă. 

— Nu, murmură Jessie. Niciodată nu m-am îndoit de faptul 
că era animată de cele mai bune intenții. Numai că 
întotdeauna voia să meargă prea departe. Întotdeauna voia să 
pună câte o întrebare în plus. 

Ai spus că-ţi plăcea mult. Da sau nu? 

— Nu mai vreau să mă gândesc. 

Şoapta lui Jessie tremura, cuprinsă de nesiguranţă. 

— Si, mai ales, nu mai vreau să aud voci. Si nu mai vreau 
să vorbesc cu vocile astea. E o tâmpenie. 

Nu-mi pasă. Ai să mă asculți, tonul lui Ruth era întunecat şi 
neîndurător, pentru că aşa cum ai fugit de Nora... Aşa ai fugit 
şi de mine pe vremuri. 

Ruth, da! niciodată n-am fugit de tine! 

Negase uluită, însă nu prea convingătoare. Bineînţeles că 
asta făcuse. Pur şi simplu, îşi împachetase lucrurile şi plecase 
din apartamentul ieftin dar plăcut, pe care îl împărțea cu 
Ruth. Nu plecase pentru că Ruth începuse să îi pună prea 


multe întrebări, întrebări incomode - întrebări despre copilăria 
lui Jessie, întrebări despre lacul Dark Score, întrebări despre 
ce anume se întâmplase acolo în vara de după prima 
menstruaţie a lui Jessie. Nu. Numai cineva care nu îţi este 
prieten adevărat ar fi plecat din cauza asta. Jessie nu se 
mutase pentru că Ruth începuse să îi pună întrebări; se 
mutase pentru că Ruth nu încetase. Şi, după părerea lui 
Jessie, Ruth dovedise, astfel, că nu îi este o prietenă 
adevărată. Ruth desluşise limitele impuse de Jessie... Şi apoi 
le călcase în picioare. Aşa cum făcuse şi Nora Callighan, mulți 
ani mai târziu. 

În plus, era absurdă ideea de a da bir cu fugiţii, acum, în 
condițiile date. Era, totuşi, legată de pat. 

Nu-mi insulta inteligența, gagicuțo, zise Ruth. Mintea nu-ți 
este legată de pat; o ştii şi tu, o ştiu şi eu. Poţi să te fereşti de 
mine, dacă vrei, dar sfatul meu — sfatul meu serios — este să n- 
o faci, pentru că eu sunt singura ta şansă. Dacă ai de gând să- 
ți închipui că toată povestea asta nu-i decât un coşmar pe care- 
l ai din cauză că dormi pe partea stângă, o să mori în cătuşe. 
Asta vrei? Asta să fie prețul plătit pentru o viață întreagă trăită 
în cătuşe, chiar de atunci, de când... 

— Nu vreau să mă gândesc la asta! urlă Jessie în camera 
pustie. 

Ruth tăcu. O clipă. Reîncepu, chiar înainte ca Jessie să 
spere că a dispărut definitiv. Ruth reîncepu... reîncepu să o 
atace, să o tachineze, să se joace cu ea, aşa cum se joacă un 
căţel cu o jucărie din pluş. 

Încetează, Jess — ai prefera să crezi că ai înnebunit decât să 
dezgropi morminte vechi. Numai că nu ai înnebunit şi ştii asta. 
Eu sunt tu, tu eşti şi Nevasta cea Supusă... Toate suntem tu. 
Îmi cam închipui ce ai păţit în ziua aia, pe malul lacului Dark 
Score, în ziua aia când toți ceilalți erau plecați. Curiozitatea 
care mă macină este alta: există vreo parte din tine, o parte pe 
care eu n-o cunosc, care să vrea să fie alături de Gerald, în 
maţțele câinelui, mâine, pe vremea asta? Şi te întreb, pentru că 
aş dori să înţelegi că asta nu-i loialitate. Asta este nebunie 
curată. 


Obrajii îi erau iarăşi uzi de lacrimi, însă nu-şi dădea seama 
dacă plânge din cauza posibilităţii — clar formulate, acum -— de 
a muri aici sau din cauză că era pentru prima dată, în ultimii 
patru ani, când se gândea la cealaltă locuinţă de vară, cea de 
pe malul lacului Dark Score şi la ce se petrecuse acolo în ziua 
în care dispăruse soarele. 

Odată, aproape că destăinuise secretul la o întrunire 
feminină. Asta se întâmplase prin anii şaptezeci şi ideea cu 
întrunirea aparținuse, cui altcuiva, colegei sale de cameră. 
Jessie se declarase entuziasmată la început; genul acesta de 
întâlniri păreau destul de inocente şi le considera doar un alt 
act al uriaşului şi coloratului carnaval care era colegiul. 
Pentru Jessie primii doi ani de colegiu —- mai ales alături de 
cineva ca Ruth Neary, care să o ducă la tot felul de expoziţii, 
marşuri şi petreceri — fuseseră minunaţi: perioadă în care 
curajul se încadra în ordinea firească a lucrurilor, iar 
atingerea oricărui scop era perfect posibilă. Erau vremurile 
când nici o cameră din cămin nu putea fi considerată complet 
mobilată fără un afiş cu Peter Max şi toată lumea asculta 
Beatles. Fusese prea frumos ca să fie adevărat. De fapt, acei 
primi doi ani nu fuseseră altceva decât o petrecere nesfârşită. 

Petrecerea se încheiase o dată cu acea primă întrunire a 
grupului de femei. Acolo, Jessie descoperise o lume colorată în 
cenuşiu, o lume înspăimântătoare ce părea, în acelaşi timp, să 
prefigureze viitorul care o aştepta ca adultă şi să răscolească 
printre tainele întunecate ale copilăriei îngropate de vie cu un 
deceniu în urmă. Se strânseseră vreo douăzeci de femei în 
livingul căsuței lipite de capela Neuworth 
Interdenominational. Unele stăteau pe canapeaua veche, altele 
de-abia se observau printre umbrele uriaşe ale scaunelor 
parohiale; cele mai multe însă preferaseră să se aşeze pe 
duşumea - douăzeci de femei, cu vârste cuprinse între 
optsprezece şi patruzeci şi ceva de ani. La începutul întrunirii, 
se prinseseră de mâini şi păstraseră un moment de tăcere. 
Apoi, Jessie auzise numai relatări înfiorătoare despre violuri, 
incesturi, sadism. Niciodată nu va reuşi să o uite pe tânăra 


blondă care şi-a ridicat puloverul ca să le arate cicatricele 
rănilor făcute sub sâni, cu jarul țigării. 

Pentru Jessie Mahout, atunci a fost momentul când 
carnavalul a luat sfârşit. Oare? Nu, nu fusese aşa. Simţise că i 
se îngăduie să arunce o privire dincolo de carnaval - i se 
îngăduise să vadă câmpiile cenugşii şi pustii ale toamnei care 
reprezentau viața reală: pachete goale de ţigări, prezervative 
folosite, resturi de droguri ieftine, toate aşteptând să fie 
răspândite de vânt în cele patru zări sau să fie acoperite de 
troienele iernii. Văzuse lumea aceea tăcută şi stearpă 
aşteptând-o dincolo de cortina subțire şi peticită care o 
despărțea de strălucirea ipocrită a adolescenţei. Şi realitatea o 
înspăimântă. Era cumplit gândul că aceasta era viața care i se 
aşternea înainte, aceasta şi nimic altceva. Era de nesuportat 
gândul că acelaşi adevăr se întindea şi în urma-i, ascuns 
neîndemânatic sub țesătura zdrențuită a propriilor amintiri 
falsificate. 

După ce le arătase rănile de pe piept, blonda îşi trăsese la 
loc puloverul şi le explicase că nu a putut povesti părinţilor ce 
anume îi făcuseră prietenii fratelui ei, pentru că asta ar fi 
însemnat să le spună şi ce îi făcuse fratele ei tot anul, iar 
părinții ei nu ar fi crezut niciodată aşa ceva. 

Calme şi chipul, şi vocea blondei; tonul rece şi lucid. Când 
îşi încheie povestirea, în încăpere se aşternu o linişte 
apăsătoare — Jessie simți cum se rupe ceva înlăuntrul său şi 
auzi sute de voci interioare urlându-şi speranța şi groaza. 
Apoi vorbi Ruth: 

— De ce să nu te creadă? Doamne, Dumnezeule! Liv, te-au 
ars cu țigările! Arsurile sunt dovezile tale! De ce să nu te 
creadă? Nu te iubeau? 

Ba da, şoptise gândul lui Jessie. Ba da, o iubeau. Dar... 

— Ba da, răspunse blonda. Mă iubeau. Mă iubesc. Dar îl 
idolatrizează pe Barry, fratele meu. 

Aşezată lângă Ruth şi sprijinindu-şi fruntea pe mâna-i 
tremurândă, Jessie şopti: 

— Şi asta ar fi omorât-o. 

Ruth se întoarse brusc: 


EP ea 

Şi atunci, tânăra blondă, cu aceeaşi voce calmă şi secată de 
lacrimi, spuse: 

— În plus, dacă mama ar afla aşa ceva, ar muri pe loc. 

Atunci Jessie îşi dădu seama că va exploda dacă nu iese 
imediat din cameră. Ţâşnise, răsturnând, aproape, scaunul şi 
ieşise în goană, ştiind că toate privirile sunt aţintite asupra ei. 
Dar nu-i păsa. Părerile lor n-aveau nici o relevanţă. Important 
era numai faptul că dispăruse soarele, soarele însuşi. Şi dacă 
şi-ar fi spus povestea, ar fi fost crezută, dacă Dumnezeu ar fi 
fost într-o dispoziție proastă... Şi chiar dacă adevărul celor 
întâmplate nu i-ar fi omorât mama, i-ar fi spulberat familia. 

Fugise din cameră, trecuse prin bucătărie şi ar fi plecat de 
tot de-acolo, dacă uşa din spatele casei nu ar fi fost încuiată. 
Ruth alergase după ea, strigându-i să se oprească. Şi se 
oprise, dar numai din cauză că nu putea să deschidă uşa. Îşi 
lipise fața de geamul rece şi negru al uşii gândindu-se — da, 
preț de o clipă chiar se gândise — să îşi izbească fruntea de el, 
să îl spargă, să-şi taie gâtul în cioburi şi, poate, astfel, să 
reuşească să-şi şteargă din minte cenuşiul înfiorător al 
viitorului care o aştepta, precum şi al trecutului lăsat în 
urmă. Însă alunecă şi se ghemui pe podea, strângându-şi 
picioarele la piept, sprijinindu-şi fruntea de genunchi şi 
închizând ochii. Ruth se aşeză alături, o cuprinse în brațe şi 
începu să o legene murmurându-i cuvinte de alinare, 
mângâindu-i părul, dezmierdând-o, îmbărbătând-o, 
spunându-i că trebuie să scape de amintiri, să nu mai sufere, 
să uite. 

Acum, prizonieră în casa de pe malul lacului 
Kashwakamak, se întrebă ce anume se întâmplase, oare, cu 
blonda cea calmă care le povestise despre fratele ei, Barry, şi 
despre prietenii acestuia -— tineri cărora simțurile le spuseseră 
în mod clar că femeia nu reprezintă nimic altceva decât un 
suport însuflețit pentru o pizdă şi că stigmatizarea era 
pedeapsa cuvenită unei tinere care nu avea nimic împotrivă să 
facă amor cu propriu-i frate, însă nu şi cu amicii acestuia. De 
fapt, Jessie se întrebă cât de mult îi mărturisise lui Ruth când 


stăteau îmbrăţțişate pe podeaua bucătăriei. Nu-şi amintea 
decât că spusese: „El nu m-a ars niciodată, nu m-a ars 
niciodată, niciodată nu mi-a făcut rău.” Însă, fără doar şi 
poate că mai adăugase ceva, căci Ruth îşi reglase tirul 
întrebărilor într-o singură direcție: lacul Dark Score şi ziua în 
care dispăruse soarele. 

În cele din urmă, preferase să se despartă de Ruth decât să 
îi mărturisească adevărul... Aşa cum considerase că este mai 
bine să se despartă de Nora, din acelaşi motiv. Fugise de ele 
cât o ţineau picioarele —- Jessie Mahout Burlingame, 
cunoscută şi sub pseudonimul încântătoarea Fetiță din Turtă 
Dulce, ultimă minune a unui ev ambiguu, supraviețuitoare a 
zilei când dispăruse soarele. Acum însă era legată de pat şi nu 
mai putea fugi. 

— Ajutor! se adresă dormitorului pustiu. 

Jessie nu îşi mai putea lua gândul de la tânăra blondă care, 
cu un calm înghețat, le arătase cicatricele de pe sânii ei 
frumoşi. Acum Jessie îşi dădu seama că nu era vorba de un 
calm desăvârşit, ci de o detaşare fundamentală de grozăviile 
care i se întâmplaseră. Şi chipul blondei deveni chipul ei, iar 
când vorbi, vocea-i era tremurândă şi umilă, vocea unui ateu 
care a descoperit că nu i-a mai rămas decât o ultimă 
rugăciune: 

— Ajută-mă, te rog. 

Însă nu Dumnezeu îi răspunse, ci acea parte a 
personalității ei care nu putea vorbi decât dându-se drept 
Ruth Neary. Acum tonul era mângâietor... însă deloc dătător 
de speranţă. 

Voi încerca, dar trebuie să mă ajuţi şi tu. Stiu că eşti gata să 
faci orice. Însă trebuie să fii pregătită pentru orice 
eventualitate. Eşti? 

— Nu-i vorba dacă sunt pregătită sau nu. Gândurile mă 
dor, oricum, tremură glasul lui Jessie. 

Apoi gândi: 

Aşa se exprimă Nevasta cea Supusă. 

— E vorba... e vorba că trebuie să scap de aici. 


S-ar putea să fii obligată să pui botniţă Nevestei, zise Ruth. 
Ea reprezintă partea sănătoasă, rațională a ta, Jessie - a 
noastră — şi este, în fond, o persoană cumsecade; numai că a 
dirijat prea multă vreme concertul căsniciei tale. Şi, într-o 
situație ca cea în care te afli, ideile ei nu au nici o şansă de 
materializare. Vrei să mai discutăm pe tema asta? 

Jessie nu voia. Era mult prea obosită. Lumina era din ce în 
ce mai caldă şi mai roşiatică, în vreme ce soarele cobora spre 
asfințit. Vântul se înteţi, răvăşind frunzele căzute pe 
promontoriul pustiu. Pinii oftară; uşa de la bucătărie se 
trânti;, câinele se opri, apoi îşi reluă mestecatul şi plescăitul 
zgomotos. 

— Mi-e atât de sete, gemu Jessie. 

Bine. Atunci să începem cu această problemă. 

Întoarse capul până simţi căldura soarelui pe partea 
stângă, a gâtului şi pe părul transpirat, lipit de obraz. 
Deschise ochii şi se trezi că priveşte fix paharul cu apă al lui 
Gerald. Gâtleju-i scoase un strigăt scorojit. 

Să începem prin a face abstracție de câine, continuă Ruth. 
Câinele face exact ceea ce trebuie ca să supraviețuiască, iar tu 
trebuie să faci la fel. 

— Nu ştiu dacă pot să fac abstracție de el, şopti Jessie. 

Ba', eu cred că poți, țuca. Dacă ai fost în stare să-ți ştergi 
din minte ce s-a întâmplat în ziua în care a dispărut soarele, 
cred că eşti în stare să faci abstracţie de absolut orice. 

Preţ de o clipă, înțelese. Înţelese că ar putea face orice dacă 
ar vrea. Secretul acelei zile de demult nu i se înecase deplin în 
subconştient, aşa cum se întâmplă în melodramele de la 
televizor. Secretul fusese îngropat într-un mormânt mult prea 
mic pentru el. Aici era vorba de un soi de amnezie selectivă şi 
provocată. Dacă ar fi dorit să-şi amintească ce anume se 
întâmplase în ziua în care dispăruse soarele, ar fi putut să o 
facă fără nici un efort. 

Gândul aduse după sine imaginea de o claritate sfâşietoare: 
un ciob prins într-un cleşte de grătar; o mână îmbrăcată într- 
o mănuşă de bucătărie răsucea ciobul în fumul unui foc de 
cărbuni. 


Speriată, Jessie alungă imaginea. 

Să ne-nțelegem, gândi. 

Bănuia că vorbeşte cu vocea lui Ruth, însă nu era chiar 
foarte sigură; de fapt, nu mai era sigură de nimic. 

Nu vreau să-mi aduc aminte. Pricepi? Ce s-a întâmplat în 
ziua aia n-are nici o legătură cu ce s-a întâmplat astăzi. N-au în 
comun decât locurile, cele două case de vacanță, două cazuri 
de (secrete tăcere durere suferinţă) relaţii sexuale — dar nu mă 
ajută în nici un fel dacă-mi aduc aminte cele petrecute în 1963. 
Dimpotrivă, îmi face şi mai rău. Hai s-o lăsăm moartă. Hai să 
uităm de lacul Dark Score. 

— Ce părere ai, Ruth? întrebă cu voce gravă şi privirea îi 
alunecă înspre baticul cu fluturi de pe perete. 

O fracțiune de secundă, în fața ochilor i se înfățişă o altă 
imagine — o fetiță, dovlecelul mic şi dulce al unui anume tătic, 
fetiță care se bucură de parfumul de after shave care o 
învăluie si priveşte cerul printr-un ciob de sticlă afumată. Dar 
- slavă Domnului! — imaginea se şterse imediat. 

Mai privi câtăva vreme baticul, obligând vechile amintiri să 
rămână ascunse în neguri, apoi se uită iarăşi la paharul cu 
apă al lui Gerald. Nu-i veni să-şi creadă ochilor: la suprafață 
încă mai pluteau câteva bucățele de gheaţă, deşi odaia 
întunecată mai păstra fierbințeala după-amiezii. 

Privirea însetată a lui Jessie îmbrățişă paharul, îi sorbi 
picăturile de condens. Nu reuşea să vadă şi suportul pe care 
era aşezat paharul, dar nu trebuia să îl vadă, ca să îşi 
imagineze inelul întunecat şi umed ce se forma pe măsură ce 
perlele de condens se scurgeau pe pereții paharului. 

Încercă să îşi umezească buzele. 

— Mi-e sete! vocea era a unui copil înfricoşat. 

— Vreau să beau apă! Vreau să beau apă chiar ACUM! 

Însă nu putea ajunge la pahar. Atât de aproape era şi, 
totuşi, atât de departe. 

Ruth: Nu te da bătută aşa de uşor. Dacă ai reuşit să loveşti 
câinele cu o scrumieră, țuca dragă, poate o să reuşeşti să iei şi 
paharul. Poate o să reuşeşti. 


Din nou, Jessie ridică mâna dreaptă, o întinse cât de mult îi 
îngăduia durerea din umăr, dar şase centimetri încă o mai 
despărțeau de pahar. Înghiţi în sec. Gâtul părea a se fi 
transformat într-o rană sângerândă. 

— Vezi? întrebă. Eşti mulțumită acum? 

Ruth nu răspunse. în schimb, auzi vocea Nevestei Supuse, 
care-i şopti în gânduri pe un ton sfios, cerându-şi, parcă, 
scuze pentru faptul că intervine în discuţie: 

A spus să „iei” paharul, nu „să pui mâna” pe el. Şi... Şi eu 
cred că s-ar putea să nu fie tocmai acelaşi lucru. 

Nevasta cea Supusă râse stânjenită: „Cine oi fi eu să mă vâr 
ca musca-n lapte?” Şi Jessie îşi dădu iarăşi seama cât de 
straniu era să simtă cum râde o parte din însăşi ființa ei, ca şi 
cum ar fi fost o entitate complet separată. 

Dacă aş mai avea câteva voci în plus, aş putea organiza un 
turneu de bridge în capul ăsta blestemat al meu, gândi Jessie. 

Analiză paharul şi poziţia acestuia. Apoi se sprijini iarăşi pe 
perne, ca să poată examina partea de dedesubt a etajerei. 
Observă că aceasta nu era fixată în perete; se sprijinea doar pe 
patru colțare din oţel. Şi era convinsă că etajera nu era fixată 
de ele. îşi aminti o scenă petrecută cu ceva vreme în urmă: 
Gerald vorbea la telefon şi, fără să îşi dea seama ce face, 
încercă să se sprijine de etajeră. Capătul acesteia începuse să 
se ridice, aidoma unui scrânciob, şi, dacă Gerald nu şi-ar fi 
luat imediat mâna, etajera s-ar fi răsturnat. 

Gândul la telefon îi abătu atenţia preț de o clipă. Doar atât. 
Telefonul se afla pe o măsuţă aşezată în fața ferestrei care 
dădea înspre alee, dar, la fel de bine se putea afla şi pe o altă 
planetă, deoarece, aşa cum stăteau lucrurile, nu-i era de nici 
un folos. 

Examină iarăşi etajera, mai întâi scândura şi apoi colțarele 
în forma literei „L”. 

Când Gerald se sprijinise de un capăt al acesteia, celălalt 
capăt se ridicase. Dacă ar reuşi să apese capătul dinspre ea al 
etajerei, atunci capătul celălalt s-ar ridica şi paharul cu apă... 

— Ar putea aluneca, vocea-i era răguşită şi plină de 
speranţă. Ar putea să alunece înspre mine. 


Bineînţeles că ar fi putut aluneca pe lângă ea şi să se 
spargă pe duşumea. Sau; la fel de bine, ar fi putut să se 
împiedice de vreun alt obiect de pe etajeră şi să se răstoarne. 
însă merita să încerce. 

Sigur că merită, gândi. De fapt, aveam de gând să mă duc la 
New York cu avionul meu personal, să mănânc la cel mai bun 
restaurant şi apoi să dansez toată noaptea în cea mai bună 
discotecă. Numai că Gerald e puţin cam mort şi toată povestea 
asta e de prost-gust. Şi, dacă tot am început să spun bancuri 
tâmpite, trebuie să menţționez şi faptul că nu am cum să pun 
mâna pe vreo carte bună — nici măcar pe vreuna proastă. Drept 
pentru care cred că trebuie să mă declar satisfăcută cu acest 
premiu de consolare. 

— Bine. Şi cum anume va intra în posesia acestui premiu 
de consolare? 

— Cu foarte multă grijă, spuse. 

Se ridică iarăşi în şezut şi mai examină o vreme paharul. 
Nu reuşea să vadă şi suprafaţa etajerei. Şi asta nu era bine. 
Ştia cam ce se află pe capătul dinspre ea, însă nu avea nici o 
idee despre ce anume se afla pe capătul celălalt şi, cu atât mai 
puţin, pe porțiunea de mijloc a etajerei. Nici nu era de mirare. 
Cine ar fi în stare să facă inventarul tuturor obiectelor aflate 
pe etajera de deasupra patului? Şi, de fapt, cui i-ar putea trece 
prin minte cât de important s-ar putea dovedi un asemenea 
inventar? 

Ei bine, acum e important. Trăiesc într-o lume în care s-a 
schimbat totul. 

Chiar aşa. In lumea aceasta, un câine vagabond era mai 
înspăimântător decât Freddy Krueger; în lumea aceasta, 
telefonul se afla în Zona Crepusculară, iar oaza, rațiunea de a 
fi a multor bărbați duri, încărunțţiți în Legiunea Străină de 
sute şi sute de aventuri în deşert, oaza aceasta nu era decât 
un pahar cu apă în care se topeau cuburile de gheaţă. În 
această nouă lume, etajera de deasupra patului se 
transformase într-un canal de navigaţie, tot atât de important 
precum Canalul Panama; şi orice carte pusă pe etajeră, într- 
un loc nepotrivit, putea fi aducătoare de moarte. 


Nu ți se pare că exagerezi? se întrebă, cuprinsă de nelinişte. 

Însă nu exagera câtuşi de puţin. Operaţiunea avea destul 
de puţine şanse de reuşită, date fiind împrejurările. Orice 
povestire a Agathei Christie sau orice roman din seria „Star 
Trek” pe care le citea Gerald şi apoi le azvârlea ca pe nişte 
şervețele folosite ar fi putut împiedica alunecarea paharului 
cu apă. L-ar fi putut răsturna. Deci: nu exagera câtuşi de 
puţin. Lumea cunoscută până acum se transformase radical. 
Gândul se opri asupra unui film science-fiction în care eroul 
începe să se micşoreze şi se micşorează şi se tot micşorează 
până când ajunge să locuiască în casa de păpuşi a fiicei sale şi 
să se ascundă din calea pisicii. Trebuia să învețe cât mai 
repede regulile care guvernau această lume nouă... Să le 
înveţe şi să le pună în practică. 

— Ține-ţi firea, Jessie, şopti vocea lui Ruth. 

— Nu-ţi face probleme, îi răspunse. O să încerc, atât cât mă 
mai ţin balamalele. Dar e bine să ştii cu ce anume te lupți. 
Cred că asta contează în primul rând. 

Îşi roti, cât de mult era în stare, încheietura mâinii drepte. 
Apoi ridică braţul. Acum semăna cu o femeie dintr-o frescă 
egipteană. Începu să pipăie etajera, căutând vreun eventual 
obstacol în calea paharului. 

Atinse o bucată de hârtie groasă şi o pipăi îndelung 
încercând să îşi dea seama ce anume era. Un moment, crezu 
că era o foaie din carnețelul de lângă telefon. Dar, nu: era prea 
groasă. Privirea i se opri asupra unei reviste — Time sau 
Newsweek, căci Gerald le cumpărase pe amândouă - aşezată 
pe măsuța de lângă fereastră, îşi aminti cum soțul ei, grăbit 
să treacă Ia activități mult mai plăcute, le răsfoise în timp ce 
îşi scotea şosetele şi îşi descheia cămaşa. Fără doar şi poate că 
bucata de hârtie de pe ctajeră era una din cartelele de 
abonament cu care sunt, de obicei, pline asemenea reviste. 
Gerald le strângea, cu intenţia de a le folosi drept semn de 
carte. Şi, din ce îşi putea da seama, pe etajeră nu se mai afla 
nimic altceva în calea paharului. 

— În regulă, spuse Jessie. 


Inima începu să îi bată nebuneşte. Cu iuțeala fulgerului, 
prin minte îi trecu gândul că paharul s-ar putea, totuşi, 
răsturna. Alungă de îndată această imagine care ar fi 
reprezentat sfârşitul. 

Uşurel... Uşurel. Cu răbdarea treci şi marea. Cel puțin, aşa 
sper. 

Ținându-şi nemişcată mâna dreaptă, deşi o durea îngrozitor 
de tare, Jessie ridică şi mâna stângă. („Mâna-de-aruncat- 
scrumiere”, spunea zâmbetul sarcastic ce îi strâmbă gura.) Cu 
stânga prinse capătul etajerei. 

Haide, gândi şi începu să tragă bucata de scândură în jos. 

Nimic. 

Probabil că sunt prea aproape de ultimul colțar şi nu se 
poate forma un sistem de pârghii. Doar lanțul ăsta blestemat e 
de vină. Nu pot să ajung mai departe. 

Raționamentul acesta - fără îndoială, exact — nu schimbă 
cu nimic situația: mâna stângă nu-i era de nici un folos. Ar fi 
trebuit să îşi întindă şi mai mult degetele — presupunând că 
aşa ceva ar fi fost posibil. Ironia situaţiei era faptul că putea 
să împingă etajera. Numai că, în cazul acesta, ar fi răsturnat, 
în mod sigur, paharul. Toată încurcătura asta avea şi o parte 
amuzantă: era ca un spectacol de varietăți transmis din iad. 

Vântul îşi încetă zbaterea prin copaci şi sunetele de la 
intrare - . plescăiturile, clefăiturile - deveniră asurzitoare în 
liniştea de mormânt a casei. 

— Îți place, căcănar nenorocit? E bun? urlă Jessie. 

Durerea îi scrijeli gâtlejul cu cioburi ascuțite. 

Însă nu voia — nu putea - să se oprească. 

— Sper să-ți placă, pentru că imediat ce o să fiu liberă o să- 
ți împrăştii creierii pe toți pereții. 

Vorbe mari, gândi. Vorbe prea mari pentru o femeie care nici 
nu-şi mai aduce aminte dacă puşca lui Gerald —- moştenită de 
la taică-su — e aici sau în podul casei din Portland. 

Dar reuşi să obţină o clipă de binecuvântată linişte din 
lumea tenebrelor aflată dincolo de uşa dormitorului. De parcă, 
acolo, câinele ar fi meditat asupra posibilității punerii în 
practică a acestei ameninţări. 


Apoi reîncepură şi plescăitul şi mestecatul clefăitor. 

Un început de cârcel îşi făcu simțită prezenţa în încheietura 
mâinii drepte a lui Jessie explicându-i că ar fi bine să îşi vadă, 
cât mai repede, de treabă... în cazul în care ar fi avut ceva de 
făcut. 

Se înclină înspre stânga şi întinse mâna atât cât îi îngăduia 
lanţul. Începu iarăşi să apese etajera. Tot nimic. Apăsă cât 
putu de tare, iar întregul chip i se strâmbă într-o mască a 
durerii. Chipul unui copil obligat să înghită un medicament 
rău la gust. Şi, chiar înainte ca muşchii întinşi la maximum 
să o povățuiască să se lase păgubaşă, simți - sau, mai 
degrabă, intui — o abia perceptibilă deplasare a etajerei. 

E doar dorința ta fierbinte care îţi joacă feste, Jess. Atât şi 
nimic mai mult. 

Nu era dorința-i fierbinte; ci, mai degrabă, rezultatul 
simțurilor conectate, prin groază, în stratosfera. 

Luă mâna de pe etajeră şi zăcu nemişcată câteva clipe, 
respirând adânc şi încercând să îşi odihnească muşchii. Când 
se simți iarăşi în putere - dacă putem spune astfel — apucă 
stâlpul patului şi îşi frecă palma stângă de el, până când îşi 
şterse toată transpiraţia. Apoi îşi întinse iarăşi brațul spre 
etajeră. Sosise clipa. 

Trebuie să am mare grijă. E drept că etajera s-a mişcat puțin 
şi o să se mai mişte, dar îmi va trebui toată forța pe care o mai 
am ca să fac paharul să alunece înspre mine... În cazul în care 
planul meu va reuşi. Şi când ajungi la capătul puterilor, nu-ți 
mai controlezi mişcările. 

Perfect adevărat, dar nu asta era problema. Problema reală 
era cu totul alta: nu ştia unde se află punctul de echilibru al 
etajerei. Habar nu avea. 

Jessie îşi aminti cum se dădea în scrânciob cu sora ei, 
Maddy, pe terenul de joacă din spatele Şcolii Elementare 
Falmouth - era o vară când se întorseseră mai devreme din 
vacanța petrecută în vila de pe malul lacului şi rămăsese cu 
senzația că toată luna august nu făcuse nimic altceva decât 
să se legene cu Maddy pe scândura scorojită — şi îşi mai aminti 
cum reuşeau să stea în echilibru. Nu trebuia decât ca Maddy, 


care era puțin mai grăsuță, să se deplaseze spre mijlocul 
leagănului. Lungi după-amieze fierbinți de joacă, cântece de 
copii, încercări de stabilire a echilibrului perfect al 
scrânciobului, partenerul lor. Acum, degetele-i nu simțeau 
absolut nimic. Nu-i rămânea decât să încerce şi să spună o 
rugăciune. 

Şi chiar dacă Biblia susţine contrariul, de această dată 
stânga trebuie să ştie ce face dreapta. 

Chiar dacă stânga s-a dovedit campioană la aruncarea cu 
scrumiere, dreapta trebuie să câştige medalia de aur la prins 
pahare, Jessie. Sunt doar câţiva centimetri de etajeră unde se 
poate întâmpla asta. Dacă alunecă mai departe, nu o să mai 
aibă nici o importanță dacă îl prinzi sau nu. O să se răstoarne. 

Lui Jessie nici măcar nu-i trecea prin minte că ar putea 
uita ce face dreapta, căci mâna o durea mult prea tare. Însă 
era o cu totul altă problemă dacă va fi în stare să îşi facă 
treaba până la capăt. Apăsă partea stângă a etajerei, 
exercitând asupra acesteia o presiune treptat tot mai mare. O 
picătură de transpiraţie i se scurse în ochi. Clipi de câteva ori 
ca să înlăture senzația neplăcută de usturime. Uşa din spatele 
casei se izbi iarăşi de perete. Însă, aidoma telefonului, şi uşa 
aceasta făcea parte dintr-un alt univers, în lumea care 
devenise proprietatea ei personală nu se aflau decât ea, Jessie, 
paharul şi etajera. O parte din ea se aştepta ca etajera să facă 
un salt neaşteptat, aidoma unui „Hopa-Mitică”, catapultând 
totul în jur şi încerca să îşi adune tot curajul pentru a putea 
face față unei asemenea posibile dezamăgiri. 

O să ai vreme să-ți faci griji dacă aşa ceva o să se întâmple, 
tuca. Deocamdată concentrează-te. Am senzația că ceva se va 
petrece. 

Într-adevăr. Ceva se petrecea. Simţi iarăşi cum etajera se 
mişcă uşor. De această dată, Jessie apăsă şi mai tare. Muşchii 
din brațul său stâng, încordați ca nişte arcuri, tremurau de 
efort. 

Şi, dintr-o dată, suprafața apei din paharul lui Gerald 
deveni un plan înclinat, iar ea auzi cum ultimele bucățele de 
gheață se ciocnesc uşor, pe măsură ce capătul din dreapta al 


etajerei se ridica. Paharul nu se mişcă. O cuprinse spaima: 
dacă apa prelinsă pe marginile paharului s-a infiltrat sub 
suportul de carton? Dacă s-a uscat, fixându-l de etajeră? 

— Nu. E imposibil. 

Şoapta era rugăciunea spusă de un copil înainte de culcare. 
Apăsă şi mai tare capătul stâng al etajerei. Cu ultimele-i 
puteri. Asta era tot. 

— Te rog, ajută-mă să nu se răstoarne. Te rog. 

Capătul etajerei continua să se ridice, clătinându-se ca un 
om beat. Un tub de ruj „Max Factor” se rostogoli şi căzu pe 
podea pe locul unde se aflase capul lui Gerald înainte de 
sosirea câinelui. Şi acum îşi dădu seama că încercarea ei 
poate fi zadarnică. Dacă ar mări şi mai mult înclinarea 
etajerei, aceasta ar aluneca pe suport, aidoma unei sănii pe 
un derdeluş. lar paharul s-ar răsturna. Nu era deloc o idee 
bună. 

— Alunecă, nenorocitule! 

Țipătul strident se ridicase din bezna nenorocirii ei. Îl uitase 
pe Gerald; uitase de sete; uitase absolut tot, în afară de 
paharul înclinat, acum, într-un unghi atât de ascuțit încât 
apa stătea să se reverse; şi nu înțelegea de ce nu alunecă. 
Parcă era lipit de etajeră. 

— Alunecă! 

Şi, dintr-o dată, alunecă. 

Mişcarea lină a paharului îi contrazicea toate aşteptările 
sumbre şi, astfel, preț de o clipă, nu îşi dădu seama ce anume 
se întâmplă. Era pregătită să facă față eşecului. Reuşita o 
şocă. Mâna-i stângă tresări involuntar - mişcare ce ar fi putut 
răsturna etajera. Apoi, degetele-i atinseră paharul. Ţipă iarăşi. 
Acesta era ţipătul fericit al unei femei care tocmai a câştigat la 
loterie. 

Etajera se clătină, alunecă, se opri, de parcă bucata aceasta 
de lemn ar fi fost înzestrată cu rațiune, iar acum analiza 
situaţia. 

Nu mai ai timp, țucă - o avertiză Ruth. Apucă paharul ăla 
blestemat, cât mai poți. 


Încercă, dar degetele-i alunecară pe pereţii umezi ai 
paharului. Pe mână i se revărsă puţină apă şi îşi dădu seama 
că paharul se va răsturna, chiar dacă unghiul etajerei nu se 
modifica. 

E doar un joc al imaginaţiei tale, țuca. E doar vechea ta idee 
fixă: un dovlecel trist ca tine nu poate face nimic cum trebuie. 

Ruth avea dreptate. Totuşi, paharul era pe punctul de a se 
răsturna - nu era un joc al imaginaţiei — iar ea habar nu avea 
ce trebuie să facă. De ce o înzestrase soarta cu degete atât de 
scurte, neîndemânatice şi urâte? De ce? Măcar de-ar putea să 
apuce paharul... 

Prin fața ochilor i se derulă o imagine dintr-o reclamă veche: 
o femeie surâzătoare, cu o coafură la modă prin anii cincizeci, 
care purta o pereche de mănuşi din cauciuc albastru. 

Sunt atât de flexibile, încât poți apuca o monedă! striga 
zâmbetul femeii. Ce păcat că n-ai şi tu o pereche, Dovlecel sau 
Nevastă Supusă, sau cine dracu' eşti! Poate aşa ai reuşi să 
apuci paharul înainte ca totul de pe etajeră să se răstoarne. 

Cu groază, Jessie îşi dădu seama că femeia cu zâmbet larg 
si mănuşi din cauciuc „Playtex” era mama ei; şi un suspin 
uscat îi raşchetă sufletul. 

— Nu renunța, Jessie! strigă Ruth. Nu încă. Aproape ai 
reuşit! Îţi jur! 

Cu ultimele-i puteri, Jessie apăsă partea stângă a etajerei. 
Bolborosea o rugăciune incoerentă: Te rog, Doamne, sau 
oricine ai fi. Te rog, n-o răsturna, nu acum, nu încă. 

Etajera alunecă... dar foarte puţin. Se opri iarăşi, agățată, 
probabil de o aşchie. Paharul îi alunecă şi mai mult în mână. 
Şi, chintesență a nebuniei, paharul, blestematul, ticălosul, 
afurisitul de pahar părea că-i vorbeşte cu vocea unui şofer de 
taxi, plictisit de viață, supărat pe întreaga lume: Isuse, coană, 
da ce-ai vrea să mai fac? Să-mi crească o puţă de toartă şi să 
mă transforme într-o cană, doar ca să-ți fac matale plăcere? 

Picături de apă proaspătă stropiră mâna încordară a lui 
Jessie. Paharul va cădea. Era inevitabil. Simţea, deja, cum apa 
rece i se va prelinge pe ceafă. 

— Nul 


Îşi răsuci şi mai mult umărul drept, întinse degetele şi 
cuprinse mai bine paharul în palma încordată. Cătuşele tăiau 
în carnea încheieturii, trimițând valuri de durere cumplită 
până la nivelul cotului, dar Jessie ignoră durerea. Muşchii 
brațului stâng tremurau incontrolabil, iar etajera tremura o 
dată cu ei. O cutie cu farduri se rostogoli pe podea. Ultimele 
bucățele de gheață din pahar zornăiră uşor. Pe peretele de 
deasupra etajerei se vedea umbra paharului. În lumina 
amurgului, semăna cu un siloz bătut de puternicul vânt al 


preeriei. 
Incă puţin... încă puţin... 
Nu SE MAI POATE! 


Ar fi bine să se poată. Trebuie să se poată. 

Îşi întinse mâna dreaptă până când avu senzaţia că îi vor 
plesni tendoanele şi paharul mai alunecă puţin pe etajeră. 
Strânse, din nou, degetele în jurul lui, rugându-se să 
reuşească să îl apuce, pentru că, acum, chiar nu mai putea. 
îşi folosise forțele până dincolo de limită. Totuşi, nu era 
suficient. Simţea cum paharul încearcă să-i scape din mână. 
Devenise viu - ființă perfidă, aidoma unui ţinut mlăştinos. 
Scopul lui era să o tachineze, să flirteze cu ea şi, apoi, să îi 
scape, aducând-o în pragul nebuniei, încătuşată şi delirând în 
umbrele crepusculului. 

Să nu-ți scape, Jessie, să nu îndrăzneşti să-l scapi. SA NU 
ÎNDRĂZNEŞTI SĂ SCAPI AFURISITUL ALA DE PAHAR! 

Nu mai apăsă deloc, dar îşi roti la maximum încheietura 
mâinii drepte înspre etajeră. Apucă paharul. 

Cred că am reuşit. Nu sunt sigură. Dar poate, poate am 
reuşit. 

Sau, poate, imaginaţia îi juca din nou feste. Nu-i mai păsa. 
Nu mai conta nimic, iar gândul acesta o mângâie. Singura 
certitudine era că nu va mai putea sprijini etajera. O ridicase 
cel mult zece centimetri, dar avea senzaţia că ridicase întreaga 
casă cu o singură mână. Aceasta era certitudinea. 

Gândi: Totul este iluzie... Si vocile care îți descriu lumea. 
NUMAI ELE contează. Vocile din capul tău. 


Murmurând o rugăciune care să o facă să nu scape 
paharul, relaxă brațul stâng şi etajera reveni în poziția 
inițială. Paharul îi rămase în mână. Şi acum văzu suportul, 
lipit de fundul paharului. 

Te rog, Doamne, ajută-mă să nu-l scap acum. Ajută-mă să 
nu-l... 

Un cârcel îi înnodă muşchii din braţul stâng. Chipul i se 
crispă de durere. Buzele i se strânseră într-o cicatrice albă, iar 
ochii i se transformară în două cute. Părea a fi însăşi masca 
agoniei. 

Aşteaptă, o să treacă... O să treacă... 

Sigur că o să treacă. Avusese parte de destui cârcei ca să 
ştie asta, dar, of Doamne, ce tare o durea! De fapt, parcă nici 
nu era un cârcel obişnuit. Parcă braţul i se zbătea în chinurile 
morții. 

Nu. E doar un căârcel, Jessie. Aşa cum ai avut mai devreme. 
Aşteaptă să-ți treacă. Aşteaptă să-ți treacă şi, pentru numele 
lui Dumnezeu, nu scăpa paharul. 

Aşteptă. Şi, după o eternitate sau două, muşchii începură 
să se relaxeze şi durerea începu să scadă. Jessie scoase un 
oftat de uşurare, prelung şi pergamentos; şi se pregăti să îşi 
bea răsplata. 

Bea. draga mea -— rosti Cea Supusă -— dar cred că meriți mai 
mult decât puțină apă rece. Savurează-ți răsplata... Dar 
savureaz-o cu demnitate. Nu înghiți ca scroafa! 

Nici vorbă să te schimbi, Nevastă Supusă, gândi Jessie. 

Însă, când ridică paharul, gestul ei emana calmul 
aristocratic al unei invitate la curtea regală. Încercă să nu ia 
în seamă uscăciunea alcalină din cerul gurii şi nici pulsația 
dureroasă a gâtului însetat. Puteai să o critici oricât pe Cea 
Supusă - uneori, masochistă, parcă cerşea criticile —- însă un 
comportament demn în aceste împrejurări (cu atât mai mult în 
aceste împrejurări) nu era o idee rea. Se chinuise foarte mult 
să pună mâna pe paharul cu apă; şi atunci, de ce să nu îşi 
savureze, fără grabă, succesul? Prima înghițitură de apă rece, 
ce îi va aluneca pe buze şi se va prelinge pe covorul 
înfierbântat şi aspru al limbii, va avea gustul victoriei... Şi, 


după atâtea ghinioane, merită, într-adevăr, să îşi savureze 
victoria. 

Jessie duse paharul înspre gură, concentrându-se asupra 
dulceții apei care o va face, în curând, fericită. Papilele 
gustative i se încordară, degetele de la picioare i se încovrigară 
şi simţi pulsul furibund din maxilare. Îşi dădu seama că i se 
întăriseră sfârcurile, aşa cum i se întâmpla, uneori, când era 
excitată. 

Secrete ale sexualităţii feminine la care n-ai visat niciodată, 
Gerald - gândi. Prinde-mă de pat cu o pereche de cătuşe şi nu 
se întâmplă nimic. Arată-mi un pahar de apă şi mă transform 
într-o nimfomană dezlănțuită. 

Gândul îi aduse un surâs pe buzele-i uscate şi, când 
paharul se opri, brusc, la vreo treizeci de centimetri distanță 
de faţa ei, zâmbetul îi îngheță. În primele câteva clipe nu simţi 
nimic altceva decât un soi de uluială nătângă şi (ei?) 
neînțelegere. Ce se întâmplase? Ce anume s-ar fi putut 
întâmpla? 

Ştii foarte bine, rosti una dintre vocile străine. 

Tonul calm şi sigur o îngrozi pe Jessie. Da, ştia. Undeva, 
înlăuntrul ei, ştia. Însă nu voia să aducă la suprafață acest 
adevăr. Nu voia să îl vadă în lumina orbitoare a realității. 
Există adevăruri mult prea dureroase pentru a fi 
conştientizate. Prea nedrepte. 

Din nefericire, unele adevăruri sunt mult prea evidente. 
Jessie se holbă la pahar iar ochii ei injectați şi umflați 
înțeleseră grozăvia. Nu putea să bea apă din cauza lanțului. 
Lanţul cătugşelor era prea scurt. Blestemat, afurisit, nenorocit 
lanț. Prea scurt. Realitatea era atât de evidentă, încât o 
trecuse complet cu vederea. 

Îşi aminti de noaptea în care George Bush fusese ales 
preşedinte. împreună cu Gerald fuseseră invitaţi la o petrecere 
selectă la restaurantul de pe terasa hotelului „Sonesta”. 
Oaspete de onoare era senatorul William Cohen, iar 
preşedintele nou-ales, George „Singuraticul”, urma să țină un 
discurs televizat puţin înainte de miezul nopţii. Cu ocazia 
acestui eveniment, Gerald închiriase o limuzină cenuşie, care 


sosise în fața casei lor la ora stabilită: şapte fix. Numai că, la 
şapte şi zece, îmbrăcată în cea mai bună rochie neagră, Jessie 
încă mai scormonea prin cutia cu bijuterii, înjurând că nu 
reuşea să îşi găsească o anumită pereche de cercei din aur. 
Nerăbdător, Gerald intrase în cameră să o întrebe de ce 
întârzie, o ascultase, având întipărită pe chip expresia: „De ce 
sunteți atât de neghioabe, voi, femeile?” — expresie pe care 
Jessie o detesta — apoi îi spuse că are senzația că poartă exact 
cerceii căutați. Aşa era. Atunci se simțise mică şi proastă, 
justificându-i expresia condescendentă. Totodată, simţise un 
impuls furios care o îndemna să-i tragă o lovitură peste gură 
cu unul din pantofii ei cu toc înalt, foarte eleganți, dar 
îngrozitor de incomozi. Ce simţise atunci era o nimica toată în 
comparație cu ce simțea acum. lar dacă cineva merita să fie 
plesnit peste gură, cu siguranţă că ea era acea persoană. 

Îşi întinse capul cât de mult era în stare şi îşi ţuguie buzele 
ca o eroină dintr-un film vechi de dragoste. Reuşi să ajungă 
atât de aproape de pahar, încât vedea bulele de aer din 
bucăţile de gheață. Atât de aproape de pahar, încât simțea 
aroma mineralelor din apă (sau îşi închipuia că o simte). Dar 
nu atât de aproape încât să reuşească să bea. Da, îşi întinse 
capul cât de mult era în stare, dar între pahar şi buzele-i 
țuguiate încă se mai întindea un drum nesfârşit de opt 
centimetri. 

— Nu pot să cred, rosti cu vocea nouă şi răguşită de beţivă 
şi fumătoare înrăită. 

— Pur şi simplu, nu-mi vine să cred. 

Valuri de furie îi inundară gândurile care zbierau la ea cu 
vocea lui Ruth Neary, să arunce paharul. Să-l izbească de 
perete. Să-l facă țăndări. Să împrăştie apa. Vocea usturătoare 
a lui Ruth susținea sus şi tare că, dacă nu poate bea, atunci 
trebuie să pedepsească paharul; dacă nu îşi poate ostoi setea 
cu ce e în el, măcar să se răzbune, aflând satisfacție în 
zgomotul blestematului, afurisitului, nenorocitului de pahar 
care se va face cioburi izbindu-se de perete. 

Strânse mai tare paharul. E nedrept! Atât de nedrept! 


Vocea care o împiedică să îşi ducă intenţia până la capăt 
era vocea blândă, nesigură a Nevestei Supuse Burlingame. 

Poate că mai există o posibilitate, Jessie. Nu renunţa încă — 
poate mai există o posibilitate. 

Ruth nu comentă, însă Jessie îi simți rânțetul de 
neîncredere, dur ca fierul şi acru ca sarea de lămâie. Ruth voia 
ca ea să arunce paharul. Fără îndoială că Nora Callighan ar fi 
fost de părere că Ruth era ferm implicată în conceptul de 
răzbunare. 

Nu-i da atenţie, spuse Supusa. 

Vocea-i pierduse din nesiguranţă. Părea chiar nervoasă. 

Pune-l la loc pe etajeră. 

Şi după aia, ce? întrebă Ruth. După aia ce o să se întâmple, 
o, Mare Guru Alb, o, zeiță a Articolelor Casnice şi Hram al 
Bisericii Cupoanelor din Reviste? 

Supusa îi spuse şi Ruth tăcu, în vreme ce Jessie şi toate 
celelalte voci dinlăuntrul ei ascultară cu atenţie. 


10 


Cu multă grijă, puse la loc paharul pe etajeră. Limba i se 
transformase într-o bucată de glaspapir iar o epidemie de sete 
îi cuprinsese gâtul. Se simțea la fel cum se simțise când, la 
vârsta de zece ani, se îmbolnăvise de gripă şi bronşită şi lipsise 
de la şcoală o lună şi jumătate. În acea perioadă nopţile 
fuseseră foarte lungi, febra mare, iar coşmarurile -— 
îngrozitoare, coşmaruri pe care nu şi le mai putea aminti 

(ba poți, Jessie, ai visat ciobul de sticlă afumată, ai visat 
cum a dispărut soarele, ai visat mirosul acela sărat şi coclit, ai 
visat mâinile lui) 

şi se trezea scăldată în propria-i transpiraţie, dar se simțea 
prea slăbită ca să ajungă la cana cu apă de pe noptieră. Îşi 
aminti cum zăcea în pat — udă, lipicioasă şi mirosind a febră — 
bântuită de fantomele personale. Zăcea neputincioasă şi se 
gândea că adevărata ei boală nu era gripa, ci setea. Acum, 
după atât de mulți ani, se simțea exact la fel. 

Gândurile-i încercau să revină la clipa înfiorătoare când şi-a 
dat seama că nu va izbuti să aducă paharul la gură. încă mai 
vedea bulele de aer din gheața care se topea, încă mai simțea 
aroma apei. Imaginile acestea o chinuiau ca o rană deschisă, 
supurândă. 

Şi, totuşi, se sili să aştepte. Nevasta cea Supusă îi spusese 
că trebuie să se odihnească puţin, chiar dacă o chinuiau până 
la limita suportabilului atât imaginea apei din pahar, cât şi 
zvâcnetul dureros şi uscat din gât. Trebuia să aştepte să i se 
liniştească bătăile inimii şi să i se relaxeze muşchii prea 
solicitaţi. Trebuia să aştepte până când îi va dispărea starea 
de nervozitate. 

Afară, ultimele raze ale soarelui se topeau în înserare; 
partea aceasta de lume se îndrepta spre cenuşiul melancolic şi 
grav al serilor de octombrie. Cufundarul îşi înălță ţipătul 
însingurat în mâhnirea aerului. 

— Tacă-ţi gura, nea' cufundarule, chicoti Jessie. 


Gata, draga mea, totul e bine, acum - spuse Supusa. Cred 
că a venit vremea să încerci din nou. Înainte de a se întuneca. 
Şi sterge-ți mâinile. 

Îşi şterse cât putu de bine palmele de stinghiile patului. 
Ridică mâna dreaptă şi o privi. 

Totdeauna râdeau când mă aşezau la pian, îşi aminti. 

Apoi, cu mare grijă, se întinse până la locul unde era aşezat 
paharul. Începu să pipăie etajera. Cătuşele zornăiră, atingând 
paharul. Jessie îngheță de spaimă, aşteptând ca acesta să se 
răstoarne. Dar paharul nu se clinti şi femeia îşi continuă, 
atentă, căutarea. 

Era aproape convinsă că ceea ce căuta căzuse de pe etajeră, 
când, în sfârşit, atinse colțul cartelei de abonament la revista 
„Newsweek”. O apucă uşor, cu două degete şi o privi curioasă. 
Era roşie. Confetti şi serpentine alunecau şi şerpuiau printre 
cuvintele care anunțau ECONOMII FOARTE, FOARTE MARI în 
cazul abonamentelor. Ziariştii de la „Newsweek” ar fi urmat să 
o ţină la curent cu evenimentele internaționale, cu viața 
personală a celor care conduc lumea, oferindu-i articole 
detaliate despre artă, politică şi sport. Deşi nu o declara în 
gura mare, cartela părea să sugereze că „Newsweek” o poate 
ajuta pe Jessie să descopere tainele întregului univers. În plus, 
nebunii angajaţi în sectorul de abonamente al revistei 
„Newsweek” îți făceau o ofertă atât de uluitoare, încât urina 
ajungea să îţi fiarbă, iar creierul să îți iasă prin urechi. Şi 
anume: dacă foloseai CHIAR ACEASTĂ CARTELA pentru 
abonamentul pe trei ani, ai fi primit flecare număr al revistei 
la MAI PUŢIN DE JUMĂTATE DE PREŢ! Erau, oare, acum, 
banii o problemă pentru Jessie? Nici vorbă! Putea trimite cecul 
mai târziu. 

Oare n-au şi un serviciu „Direct-la-Pat” pentru doamnele 
încătuşate? — surâse gândul lui Jessie. Vreo personalitate de 
rahat care să vină şi să-mi întoarcă paginile. Vă dați seama că 
afurisitele astea de cătuşe mă împiedică. 

Dincolo de sarcasm simțea însă un soi de uimire stranie 
care o făcea să examineze cartela cu atenţie încordată. 


Toată viața am blestemat cartelele astea de abonament — 
mai ales când trebuia să le adun de pe jos, ca să nu îmi 
transform casa într-o ladă de gunoi. Şi niciodată nu mi-a trecut 
prin minte că va exista o clipă când sănătatea mea mentală, 
poate chiar VIAȚA vor depinde de un cartonaş dintr-ăsta. 

Viața? Chiar aici ajunsese? Chiar a fost nevoită să ia în 
calcul şi o asemenea posibilitate îngrozitoare? Din nefericire, 
se părea că aşa stau lucrurile. S-ar putea să mai rămână aici 
încă ceva vreme înainte s-o descopere cineva şi, da, s-ar fi 
putut ca viața să ajungă să fie separată de moarte doar de o 
singură înghițitură de apă. Fantastic gând. Suprarealist. Dar, 
parcă, deloc lipsit de sens şi nici ridicol. 

Ti-am mai spus, draga mea: „cu răbdarea treci şi marea”. 

Da... Sigur... Însă cine şi-ar fi închipuit că linia de sosire se 
va afla într-un ținut părăsit şi atât de ciudat în aerul 
toamnei? 

Îşi coordonă mişcările cu multă grijă şi descoperi, uşurată, 
că nu era atât de greu să manevreze cartela cu o singură 
mână. O prinse între degetul arătător şi cel mijlociu, iar cu 
degetul mare reuşi să o îndoaie pe lungime. Nu era o operă de 
artă, însă putea să îi fie de folos. Şi, de fapt, cine ar fi putut, 
aici, să îi critice munca. 

Când isprăvi de îndoit cartela, aceasta semăna cu o ţigară 
de marijuana răsucită de mâini neîndemânatice. Sau, dacă 
făcea un mic efort de imaginaţie, putea spune că seamănă cu 
un pai. Şi tocmai de un pai avea nevoie. Începu să pipăie, 
iarăşi, pe etajeră, în căutarea paharului. 

Ai grijă, Jessie. Dacă eşti nerâbdătoare poți să strici totul. 

Mersi pentru sfat. Și pentru idee. Sincer, a fost 
nemaipomenită. Acum, totuşi, te rog să taci puțin şi să mă laşi 
să-mi fac treaba. Bine? 

Când atinse cu vârfurile degetelor suprafața netedă a 
paharului, gestul ei avea fineţea, precauția şi timiditatea unei 
tinere îndrăgostite care atinge prima oară penisul iubitului ei. 

A fost uşor să apuce paharul. Îl ridică atât cât îi permitea 
lanţul. Se topiseră şi ultimele bucățele de gheață. Cum mai 
zburase timpul, în ciuda senzațţiei ei că lumea se oprise în 


momentul în care apăruse câinele. Dar nu trebuia să se 
gândească la câine. De fapt, se străduia din răsputeri să îşi 
închipuie că nici un câine nu îi intrase în casă. 

Ce talent ai să uiţi adevărul, țuca! 

Înțelege, Ruth, încerc să mă agăţ de câtă sănătate nervoasă 
mi-a mai rămas, aşa cum încerc să mă agăț de paharul ăsta. 
Nu văd de ce te fute grija dacă mă ajută să mă prefac că 
anumite lucruri nu s-au întâmplat. Taci, te rog, şi lasă-mă să-mi 
văd de treabă 

Dar Ruth nu avea de gând să tacă. 

Să tac? — se minună ea. Măi, ce stil ai să. mă porți înapoi 
prin tunelul timpului. Ai ştiut mereu să-mi vări pumnul în gură. 
Îți aduci aminte de noaptea aia, după prima şi ultima ta 
şedinţă de terapie în grup de la Neuworth? 

NU VREAU să-mi aduc aminte, Ruth. 

Sigur că nu vrei, aşa că o să-mi amintesc eu. Ce zici? O 
țtineai una şi bună că povestea fetei cu cicatrice pe sâni te-a 
întors pe dos. Numai ea şi nimic altceva. Şi când am încercat 
să-ți pomenesc despre ce mi-ai povestit în bucătărie - despre 
cum ai rămas singură cu tatăl tău în vila de pe malul lacului 
Dark Score, în 1963, când a fost eclipsa totală de soare; şi 
despre cum tatăl tău ţi-a făcut ceva — mi-ai spus să tac. Şi 
când n-am tăcut, ai încercat să mă plesneşti. Şi, pentru că tot 
n-am vrut să tac, ţi-ai luat haina, ai fugit şi ţi-ai petrecut 
noaptea în altă parte — probabil în motelul ăla plin cu purici al 
lui Susie Timmel. Ții minte? Îi spuneam „La Lesbienele lui 
Sussie”. La sfârşitul săptămânii ai găsit nişte fete care aveau 
un apartament în centru şi căutau o colegă cu care să îl 
împartă. Şi gata! Cât ai bate din palme! De fapt, 
ÎNTOTDEAUNA ai acționat rapid când îţi intra ceva în cap. Şi, 
repet: ÎNTOTDEAUNA ai ştiut să vâri pumnul în gura 
interlocutorului când nu-ţi convenea discuţia. 

Taci din... 

Poftim! Ce-ţi ziceam? 

Lasă-mă-n pace! 

Am văzut şi filmul ăsta! Ştii ce m-a durut cel mai tare? Nu 
lipsa ta de încredere - am ştiut, încă de atunci, că nu aveai 


nimic împotriva mea, ci că simțeai că nu poți avea încredere în 
nimeni, nici măcar în tine însăţi, când venea vorba despre cele 
întâmplate în ziua când a dispărut soarele. M-a durut când mi- 
am dat seama cât de aproape ai fost să-ţi deschizi sufletul în 
fața mea, acolo, în bucătăria din Neuworth. Stăteam 
îmbrățişate, cu spatele lipit de uşă, şi ai început să vorbeşti. Ai 
zis: „N-aş fi putut povesti niciodată ce s-a întâmplat, pentru că 
adevărul ar fi omorât-o pe mama. Si chiar dacă n-ar fi omorăt- 
0, l-ar fi părăsit; şi eu îl iubeam. Toţi îl iubeam, toți aveam 
nevoie de el. Ceilalţi ar fi dat vina pe mine şi, de fapt, el nu 
făcuse nimic. Aproape nimic.” Te-am întrebat CINE nu făcuse 
nimic şi mi-ai răspuns atât de repede, de parcă aşteptai de 
nouă ani întrebarea mea. „ Tatăl meu “ — mi-ai spus. „Eram la 
vila de pe malul lacului Dark Score în ziua când a dispărut 
soarele.” Mi-ai fi povestit totul — ştiu că aşa s-ar fi întâmplat — 
dacă n-ar fi venit tâmpita aia să te întrebe cum te simți. De 
parcă n-ar fi fost evident! Uneori nu-mi vine să cred că oamenii 
pot fi atât de proşti. Ar trebui să se dea o lege care să le 
permită ăstora - tâmpiţilor — să caşte gura numai după ce au 
dat examene şi au obținut o autorizaţie. Aşa s-ar rezolva o 
mulțime de probleme. Dar, din păcate, aleşii noştri nu s-au 
gândit la asta. Aşa că proasta a deschis gura şi tu te-ai închis 
în tine ca un arici. Nu te-am mai putut face să vorbeşti şi numai 
Dumnezeu ştie cât m-am străduit. 

Trebuia să mă laşi în pace! se enervă Jessie în fața amintirii. 

Mâna care ţinea paharul începuse să-i tremure. 

Nu trebuia să te bagi! Nu era treaba ta! 

Uneori, prietenilor le pasă de tine, Jessie — şi era atâta 
blândeţe în vocea aceasta, încât Jessie amuți. 

Să ştii că m-am gândit mult la ce mi-ai povestit atunci. N-am 
reuşit să-mi aduc aminte de vreo eclipsă petrecută pe la 
începutul anilor şaizeci. Normal. Atunci eram în Florida şi viața 
mea se învârtea în jurul a două puncte de interes maxim: înotul 
subacvatic şi Delray, salvamarul. Sau invers. Sigur: invers. 
Eram înnebunită după salvamarul ăla. Aşa că îți dai seama că 
mă durea exact în cot de fenomenele astronomice. Apoi am 
aflat: A FOST o eclipsă totală de soare, iar zona de maximă 


vizibilitate cuprindea şi statul Maine, unde se afla casa voastră 
de vară de pe lacul Dark Score. lulie — 1963. O fetiță şi tatăl ei 
privesc eclipsa. N-ai vrut să-mi povesteşti ce ţi-a făcut Tăticul 
cel Bun. Dar eu ştiam două lucruri, Jessie: că era tatăl tău, 
ceea ce era rău; şi că nu împliniseşi, încă, unsprezece ani — 
erai tocmai la granița dintre copilărie şi pubertate... Şi asta era 
şi mai rău. 

Încetează, Ruth! Te rog! Nici că puteai să-ți alegi un moment 
mai prost ca să scormoneşti tot raha... 

Dar Ruth nu putea fi oprită. Ruth, fosta ei colegă de 
cameră, trebuia să aibă întotdeauna ultimul cuvânt - şi 
această Ruth, actuala ei colegă de gânduri, păstrase acelaşi 
obicei. 

Şi, cât ai bate din palme, te-ai mutat cu trei mimoze. Cred că 
atunci ţi-ai început pregătirea de viitoare gospodină. Şi, o dată 
cu ştersul prafului, ai şters totul: noaptea de la Neuworth nu 
avusese loc niciodată; niciodată n-ai plâns şi n-ai suferit şi n-ai 
fost furioasă; şi, de fapt, pe mine nu m-ai cunoscut niciodată. 
Da, sigur, ne-am mai întâlnit, întâmplător, de câteva ori, am 
mâncat pizza şi am băut bere. Dar prietenia noastră se 
sfârşise, nu? Când a trebuit să alegi între mine şi ziua aceea 
din iulie 1963, ai ales eclipsa. 

Mâna care ţinea paharul tremură şi mai tare. 

— De ce acum, Ruth? întrebă, adresându-se dormitorului 
întunecat. 

De ce acum? Atât vreau să înțeleg. De ce acum, când nu mai 
am nevoie şi de alte supărări? 

Cel mai evident răspuns era, totodată, şi cel mai neplăcut: 
pentru că se afla un duşman înlăuntrul ei, o ticăloasă tristă şi 
plină de venin, căreia îi plăcea s-o vadă încătuşată de pat, cu 
trupul străpuns de săgeți de durere, însetată, speriată şi 
nefericită. Minunat. Şi ticăloasa asta nu voia să rostească nici 
un cuvânt de mângâiere sau încurajare. Mai mult încă, s-ar fi 
pretat la absolut orice ca să o împiedice să acţioneze în vreun 
fel. 

Eclipsa totală a durat cam un minut, Jessie. Doar în mintea 
ta a durat mult mai mult. De fapt, încă mai durează. 


Închise ochii şi se concentră numai asupra mâinii 
tremurânde în care ținea paharul. Fără să îşi dea seama ce 
face, gândurile îi răspunseră lui Ruth - ca şi cum această 
Ruth ar fi fost o persoană reală, nu o parte a minţii ei care 
începuse să dea dovadă de prea multă independenţă. 

Lasă-mă-n pace, Ruth. O să continuăm discuția după ce 
încerc să beau puţină apă. Te rog, acum, să fii drăguță... 

— „..şi să taci, în pizda mă-tii, încheie cu o şoaptă răguşită. 

Da - răspunse imediat Ruth. Ştiu că în tine există ceva sau 
cineva care încearcă să-ți pună beţe-n roate; şi mai ştiu că, 
uneori, foloseşte vocea mea — cu siguranță că-i un ventriloc de 
excepție — dar nu sunt Eu. Te-am iubit pe vremuri. Te iubesc şi 
acum. Tocmai de-asta am încercat să țin legătura cu tine. 
Pentru că te-am iubit. Şi cred că două curve de lux ca noi 
trebuie să facă echipă. 

Jessie surâse trist. 

Acum, dă-i drumul, Jess. Baftă! 

Jessie aşteptă o clipă, însă nu mai auzi nimic. Cel puţin 
pentru moment, Ruth dispăruse. Deschise ochii, apoi aplecă 
încet capul, ţinând strâns, între dinţi, cartela răsucită: 

Te rog, Doamne, te implor... Ajută-mă. 

Paiul artizanal alunecă în apă. Jessie închise ochii şi supse. 
Nu se întâmplă nimic şi o disperare neagră îi învălui 
gândurile. Apoi, gura i se umplu de apă. Apă rece şi dulce. Apa 
vieții în gura ei, purtând-o pe culmile extazului. Ar fi suspinat, 
cuprinsă de o recunoştinţă nesfârşită, însă buzele-i erau 
strânse în jurul paiului confecționat din cartela răsucită. 

Înghiţi apa şi o simţi cum îi căptuşeşte gâtul, aidoma unui 
satin lichid. Începu iarăşi să sugă — pătimaş şi inconştient, ca 
un vițeluş înfometat care a găsit ugerul mamei. Paiul 
improvizat îi permitea să bea apa cu înghițituri mici; restul se 
împrăştia prin cutele bucății de carton. Auzea apa curgând pe 
cearşaf, aidoma picăturilor de ploaie, însă mintea ei încă se 
mai agăța de ideea că paiul acela era una dintre cele mai mari 
invenții create vreodată de geniul unei femei şi că această clipă 
minunată, când reuşea să bea apa din paharul soțului ei 
(soțului ei puţin mort) reprezenta apogeul vieţii sale. 


Nu bea toată apa, Jessie. Păstrează şi pentru mai târziu. 

Nu şi-a dat seama care anume dintre fantomele care o 
bântuiau vorbise acum. De fapt, nici măcar nu-i păsa. Era un 
sfat înțelept, dar nu conta. Ca şi cum ai fi sfătuit un 
adolescent care, după şase luni de pipăieli intense, a reuşit să 
îşi convingă iubita sa meargă până la capăt, să mai aştepte 
puţin dacă nu are un prezervativ la el. Acum înțelegea Jessie 
că existau momente în viață când, pur şi simplu, nu poți să 
asculți glasul rațiunii. Existau momente în viaţă când trupul 
se răzvrătea împotriva raţiunii. Existau momente în viață 
când satisfacerea unor simple nevoi fizice îți aducea bucurii 
nebănuite. 

Aşadar, Jessie continuă să sugă apa prin cartela răsucită, 
deşi, undeva, în străfundurile minții, îşi dădea seama că paiul 
improvizat era îmbibat cu apă, că tot mai multă apă curgea pe 
pat şi că ar fi fost cea mai mare prostie dacă nu s-ar fi oprit, 
măcar până când bucata de carton s-ar fi uscat. 

Jessie continuă să bea. 

Când se opri, în sfârşit, o făcu pentru că sugea numai aer. 
Mai rămăsese puţină apă pe fundul paharului, însă paiul nu 
era destul de lung. 

Şi, TOTUŞI, aş putea să beau şi ce-a mai rămas. Chiar că aş 
putea. Dacă mi-aş răsuci iarăşi mâna şi dacă mi-aş întinde şi 
mai mult gâtul, aş putea să beau şi ce-a mai rămas. Oare aş 
putea? ŞTIU că aş putea. 

Ştia. Mai târziu avea să încerce. Acum însă rațiunea 
învinsese răscoala simțurilor. Setea ei era departe de a fi fost 
pe deplin potolită, însă gâtul îşi încetase pulsațiile-i dureroase 
şi se simțea mult mai bine... Atât mental, cât şi fizic. 
Gândurile îi deveniseră mai vioaie şi, parcă, mai încrezătoare 
în viitor. 

Era bucuroasă că mai păstrase apă în pahar. Două 
înghițituri în plus nu ar fi rezolvat problema esențială: era 
încătuşată de pat, singură, probabil zbătându-se între viaţă şi 
moarte. Dar aceste ultime picături de apă i-ar fi putut oferi o 
preocupare în momentul în care mintea-i ar fi luat-o iarăşi 


razna. În plus, se înnopta, soțul ei zăcea mort pe undeva pe 
jos şi parcă i se făcuse somn. 

Nu prea semăna a concediu petrecut într-o staţiune selectă 
- mai ales când avea un câine vagabond şi înfometat drept 
partener, însă, cu toate aceste neajunsuri, Jessie simți cum o 
cuprinde toropeala. Încercă din răsputeri să găsească anumite 
motive care să o facă să se împotrivească somnului. Nu izbuti. 
Nici măcar gândul că se va trezi cu brațele complet amorțţite 
nu i se mai părea atât de îngrozitor. Le-ar fi rotit până când 
sângele s-ar fi pus iarăşi în mişcare. Nici o scofală. Sigur că nu 
va fi plăcut, dar era convinsă că va reuşi. 

Şi s-ar putea să-ți vină o idee bună în timpul somnului, 
draga mea - spuse Nevasta cea Supusă. Aşa se întâmplă în 
romane. 

— Poate o să-ți vină ţie, îi răspunse Jessie. Deocamdată tu 
ai avut cea mai bună idee. 

Se întinse, împingând cu omoplațţii perna cât mai aproape 
de capătul patului. O dureau umerii, o dureau brațele (mai 
ales stângul), o dureau muşchii abdomenului din cauza 
încordării. 

Dar se simțea mulțumită. împăcată cu sine. 

Mulțumită? Cum adică „mulțumită”? Soţul tău e mort, totuşi. 
Şi ai şi tu partea ta de vină, Jessie. Hai să presupunem că te 
găseşte cineva. Să presupunem că apare cineva şi te salvează. 
Te-ai gândit ce o să-şi închipuie acel cineva? Şerijul 
Teagarden, de exemplu? În câtă vreme crezi că o să se 
hotărască să cheme Poliţia Statală? În treizeci de secunde? 
Patruzeci, poate? Dar, stai puțin, ăştia de la țară au mintea 
mai înceată si pricep mai greu... Aşa că probabil o să stea să 
cugete vreo două minute. 

Jessie nu avea contraargumente. 

Şi, atunci, cum poți să te simți mulțumită, Jessie? Cum e 
POSIBIL să te simți mulțumită când eşti vârătă în rahat până 
peste cap? 

Nici ea nu înţelegea, însă starea de mulțumire o copleşise. 
Senzația de împăcare cu sine şi lumea din jur se asemăna cu 
cea de confort maxim când, într-o noapte vântoasă de martie, 


burnița rece bate în ferestre, iar tu te-ai cuibărit sub o 
plapumă caldă şi priveşti focul din şemineu. Fără doar şi 
poate că starea aceasta era provocată de motive de natură pur 
fizică: dacă eşti cumplit de însetat, e posibil să te îmbeţi dintr- 
un pahar cu apă. 

Dar exista şi un motiv psihic. Cu zece ani în urmă 
renunțase, cu multă părere de rău, la slujba ei de profesoară, 
cedând - în cele din urmă - în fața raționamentului 
necruţător al lui Gerald. Pe vremea aceea, el câştiga aproape o 
sută de mii de dolari pe an. Pe lângă suma aceasta, cele 
aproape şapte mii ale ei nu reprezentau nimic altceva decât un 
ban în plus în buzunarele Fiscului. 

Când Jessie s-a plâns de suspiciunea cu care o priveau 
funcționarii de la Fisc, Gerald se uitase la ea cu un amestec de 
dragoste şi exasperare. 

Aştia văd realizările mele, îi spusese. Văd două automobile 
de lux, nemțeşti, în garaj, văd fotografiile vilei de pe malul 
lacului; şi, apoi, se uită la formularele tale de impozit şi văd că 
tu munceşti pe nasturi. Şi atunci, nu înțeleg, li se pare că e 
vorba de o fraudă; şi încep să îşi vâre nasul peste tot. 
Problema e că funcţionarii ăştia nu te cunosc şi nu pot înțelege 
că cineva poate munci doar de plăcere. 

Nu fusese în stare să îi explice lui Gerald ce anume 
reprezenta pentru ea munca de profesoară. Sau poate că el nu 
voise să o asculte. Slujba aceea o făcea să se simtă împlinită. 
lar Gerald nu era capabil să înțeleagă sentimentul acesta. În 
plus, munca reprezenta o punte între existența ei de acum şi 
viața dinainte de a-l cunoaşte pe Gerald, viață când era 
profesoară de limbă şi literatură engleză, cu normă întreagă, 
la Liceul Waterville, viață când era independentă, îndrăgită şi 
respectată de colegii ei, viață în care nu datora nimic nimănui. 
Nu fusese în stare să îi explice (sau poate că el nu voise să o 
asculte) că, dacă renunța la această muncă, s-ar fi simţit 
pierdută şi inutilă. 

Sentimentul acela de nesiguranţă, cauzat atât de neputința 
de a rămâne însărcinată, cât şi de abandonarea meseriei de 
profesoară, dispăruse cam după un an. Dispăruse din 


gândurile zilnice, dar niciodată din adâncurile sufletului. 
Viaţa i se părea un clişeu: tânără profesoară, căsătorită cu un 
avocat în plină ascensiune, la gingaşa vârstă de treizeci de ani. 
Apoi, această tânără (relativ tânără) femeie păşeşte în 
întortocheatul labirint al vârstei mijlocii, priveşte în jur şi 
constată, cu stupefacție, că este absolut singură: fără slujbă, 
fără copii şi cu un soţ obsedat de cariera lui profesională. 

Această femeie, aflată față în față cu vârsta de patruzeci de 
ani, este exact prototipul casnicei care va avea probleme cu 
băutura, drogurile sau o relaţie extraconjugală în care 
bărbatul este mult mai tânăr. Însă această femeie — încă 
tânără, să zicem - nu a pățit aşa ceva. Ea doar s-a pomenit cu 
tot timpul liber din lume la dispoziţie — timp pentru grădinărit, 
timp pentru cumpărături, timp pentru a asista la diferite 
cursuri (de pictură, de ceramică, de poezie... Şi ar fi putut să 
se încurce cu tânărul care preda orele de poezie, dacă ar fi 
vrut — şi chiar fusese pe punctul de-a o face). Îi rămăsese timp 
să se ocupe şi de ea. Astfel o cunoscuse pe Nora. Însă nimic 
din toate astea nu reuşise să îi creeze senzația de acum, când 
oboseala şi durerile deveniseră însemne ale valorii, iar 
somnolența părea o recompensă pe deplin câştigată. 

Jess, ai fost NEMAIPOMENITA când ai făcut rost de apă. 

Altă voce necunoscută, însă, de această dată, Jessie nu-i 
dădu atenție. Cu atât mai mult cu cât Ruth nu mai vorbise. 
Ruth era, într-adevăr, o persoană interesantă, dar îngrozitor 
de obositoare. 

Mulţi n-ar fi fost în stare nici măcar să apuce paharul — 
continuă vocea necunoscută. lar ideea cu paiul confecționat 
din cartelă... Ei, da, aceasta a fost adevărata lovitură de 
maestru. Acum îţi poţi permite să te simţi bine. Poţi chiar să 
tragi un pui de somn. 

Dar câinele? şovăi Supusa. 

Câinele n-o să te deranjeze câtuşi de puţin... Şi tu ştii 
motivul. 

Da. ştia. Motivul zăcea în apropiere, pe podeaua 
dormitorului. Gerald nu mai era acum decât o umbră printre 
umbre. lar Jessie se simțea extrem de recunoscătoare înserării 


pentru faptul că nu mai putea să îl vadă. Afară, vântul 
tulbură iarăşi liniştea. Totuşi, şoapta lui printre pini era 
mângâietoare, aidoma unui cântec de leagăn. Jessie închise 
ochii. 

Ai grijă ce visezi! panica izbucni în vocea Supusei. 

Ai grijă ce visezi, Jessie! Vorbesc serios! 

Sigur că vorbea serios. Nevasta cea Supusă vorbea 
întotdeauna serios. De-asta era plictisitoare şi pisăloagă. 

Nu voi visa că-mi este sete, gândi Jessie. N-am repurtat cine 
ştie ce victorii în ultimii zece ani - întotdeauna am căzut în 
mocirla compromisului — , dar faptul că am reuşit să beau apă 
a fost o izbândă cum nu se poate mai evidentă. 

Da, o aprobă vocea necunoscută. 

Era o voce masculină, parcă, şi Jessie, coborând treptele 
înspre somn, se întrebă dacă nu era, cumva, vocea fratelui ei, 
Will. 

Cinci minute mai târziu, Jessie dormea profund, cu braţele 
prinse de stâlpii patului, cu obrazul odihnindu-i-se pe umărul 
drept. Sforăia uşor. La un moment dat, mult după lăsarea 
întunericului şi după ce o bucată de lună albă apăruse pe cer, 
câinele se ivi în pragul uşii. 

Ca şi Jessie, câinele se mai liniştise acum, când reuşise să 
îşi mai potolească larma din stomac. O privi îndelung, cu 
urechea sănătoasă ciulită şi adulmecând, încercând să îşi dea 
seama dacă femeia dormea într-adevăr, sau se prefăcea. 
Mirosul de sudoare uscată şi lipsa izului de adrenalină îl 
convinseră că doarme. Bun. De data aceasta nu va mai avea 
parte de ţipete şi lovituri. Trebuia doar să aibă grijă să nu o 
trezească. 

Tiptil, câinele se îndreptă înspre grămada uriaşă de carne 
din mijlocul camerei. Foamea îi mai trecuse, dar carnea 
mirosea, parcă, şi mai îmbietor. Nu ştia - şi chiar dacă ar fi 
ştiut, nu i-ar fi păsat - că spaima că va muri de foame reuşise 
să distrugă obiceiul străvechi al câinilor de a nu se atinge de 
carnea de om. 

Îşi înclină capul, adulmecând aroma de avocat mort; apoi 
apucă uşor buza inferioară a lui Gerald. Trase din ce în ce mai 


tare, iar Gerald se bosumflă din ce în ce mai mult. In cele din 
urmă, reuşi să smulgă bucata de carne, iar avocatul cel mort 
îşi dezvălui dinţii într-un rânjet hidos. Rânjet de tigvă. Câinele 
înghiți delicatesa, apoi se linse pe bot. Începu să dea, iarăşi, 
din coadă. Încet, satisfăcut. Pe tavan dansau două pete de 
lumină: erau razele lunii reflectate din două plombe ale lui 
Gerald. Avocatul îşi plombase molarii cu o săptămână în 
urmă; şi plombele păstrau, încă, strălucirea proaspătă a 
monedelor noi. 

Privindu-l cu dragoste pe Gerald, câinele se mai linse o dată 
pe bot. Apoi îşi întinse gâtul — aşa cum făcuse Jessie ca să 
ajungă la paharul cu apă. Adulmecă faţa lui Gerald, oferindu- 
şi un soi de bucurie olfactivă. Simţi, mai întâi, aroma cerii cu 
care fusese lustruit parchetul, aromă impregnată în urechea 
stângă a stăpânului decedat. Apoi, amestecul de transpiraţie 
şi colonie la rădăcina părului. După aceea, izul pătrunzător şi 
amar al sângelui închegat în creştetul capului lui Gerald. 
Zăbovi îndelung asupra nasului bărbatului, cercetând atent 
cele două nări, nemişcate acum. Trufa câinelui era zgâriată, 
murdară, dar simțul mirosului îi devenise mai ascuțit decât 
fusese vreodată. Şi se simți iarăşi cuprins de lăcomie, de 
senzația că a descoperit cea mai prețioasă comoară din lume. 
Şi că îi aparţine în întregime. Îşi înfipse colții ascuţiţi în 
obrazul cărnos al lui Gerald şi începu să îl sfâşie. 

În spatele pleoapelor închise, ochii lui Jessie începură să se 
mişte cu repeziciune. Femeia gemu -— sunet tremurător, plin de 
groază şi aducere-aminte. 

Câinele o privi. Trupu-i încremenise - statuie a vinovăției şi 
a spaimei. Însă nu pentru multă vreme, căci deja considera 
uriaşul maldăr de carne drept proprietatea lui, pentru care s- 
ar fi luptat — şi-ar fi jertfit şi viața - dacă cineva ar fi încercat 
să i-o fure. În plus, stăpânul-femelă scotea sunetele acelea, iar 
câinele era aproape sigur că stăpâna nu mai reprezenta nici 
un pericol. 

Înşfăcă iarăşi obrazul bucălat al lui Gerald Burlingame şi 
trase, mişcându-şi capul dintr-o parte în cealaltă. Cu 
zgomotul făcut de o bandă adezivă trasă brusc de pe rolă, se 


desprinse o fâşie de carne din falca avocatului. Pe chipul lui 
Gerald se lăți un zâmbet feroce. 

Jessie gemu din nou. Vorbea în somn. Câinele o privi. Era 
convins că stăpâna nu poate cobori din pat. Totuşi sunetele 
acestea îl nelinişteau. Vechiul obicei al speciei canine nu 
dispăruse întru totul. În plus, îi trecuse şi foamea. Acum nu 
mai înfuleca, ci lua o gustare. Se întoarse şi ieşi din cameră. În 
colți ţinea o bucată mare din obrazul stâng al lui Gerald. O 
bucată mare ca scalpul unui prunc. 


11 


14 august 1965 — doi ani şi ceva după ziua când a dispărut 
soarele. Este ziua de naştere a lui Will. Puştiul s-a foit toată 
ziua, explicând cui avea răbdare să îl asculte, că a trăit câte 
un an pentru fiecare serviciu reuşit la base-ball. Jessie nu 
poate pricepe importanța acestui anunţ, dar este evident că 
fratele ei îl consideră deosebit. Şi, în fond, dacă Will vrea să îşi 
compare viața cu un meci de base-ball, asta este treaba lui 
personală. 

O vreme, absolut tot ce se întâmplă la petrecerea fratelui ei 
este perfect normal. La picup cântă Marvin Gaye, ce-i drept. 
Însă nu e cântecul ăla rău, periculos pentru urechile prea 
tinere. „N-o să fiu prea prost” - cântă Marvin, jumătate în 
batjocură, jumătate amenințător - „Voi fi plecat de multă 
vreme, iuu-bii-too”. Drăguţ cântecel şi adevărul era că ziua a 
fost mai mult decât reuşită. Cel puţin până într-un anumit 
moment. A fost, cum a spus mătuşa Katherine, exprimându- 
se în obişnuitu-i stil prețios, „mai încântătoare decât o melodie 
cântată la vioară”. Chiar şi Tata îi împărtăşeşte părerea, deşi 
nu prea voise să se întoarcă la Falmouth pentru aniversarea 
lui Will. Jessie l-a auzit spunându-i Mamei: Cred că a fost o 
idee bună. Şi asta a umplut-o de bucurie, deoarece ea, Jessie 
Mahout, fiică a lui Tom şi Sally, soră a lui Will şi Maddy, soție 
încă a nimănui, avusese ideea organizării acestei petreceri. Ea 
era motivul pentru care se află cu toţii aici, în loc să fie la țară, 
la Sunset Trails. 

Sunset Trails este vila de vară a familiei Mahout, situată pe 
malul nordic al lacului Dark Score. Anul acesta şi-au 
întrerupt obişnuita vacanţă de nouă săptămâni pentru că Will 
vrea - măcar o dată — spusese el părinților, pe tonul unui 
bătrân aristocrat care ştie că nu mai are mult de trăit, să îşi 
petreacă ziua de naştere cu prietenii lui şi cu întreaga familie. 

La început, Tom Mahout s-a opus vehement acestei idei. 
Tom este agent de bursă şi îşi petrece viața făcând naveta între 


Portland şi Boston. Ani de zile a încercat să îşi convingă 
familia că cei care merg la serviciu îmbrăcaţi în costum, cu 
cămaşă albă şi cravată, muncesc, uneori, mai mult decât 
fermierii. 

Nimeni nu îl contrazisese, deşi, cu excepția lui Maddy, toți 
credeau că meseria lui era cea mai plictisitoare din lume. 

Tom susținea sus şi tare că trebuie să se odihnească în casa 
de pe malul lacului, că numai aşa îşi poate reveni din 
epuizarea acumulată într-un an de muncă şi, în fond, Will 
putea să îşi organizeze multe alte petreceri. Dar mai târziu. În 
plus, Will împlineşte nouă ani, nu nouăzeci. „Ca să nu mai 
spun că petrecerile cu prietenii n-au nici un chichirez dacă nu 
eşti suficient de mare ca să poţi să bei câteva butoiaşe cu 
bere”, adăugă Tom. 

După cum stăteau lucrurile, se părea că Will n-ar fi avut 
nici o şansă să îşi petreacă ziua de naştere în casa din oraş. 
Atunci a intervenit Jessie. Spre uluirea tuturor, şi spre uriaşa 
mirare a lui Will însuşi. Căci Jessie este cu trei ani mai mare 
decât el şi de multe ori pare a nici nu şti, măcar, că are un 
frate. Jessie sugeră, pe ton şoptit, că ar fi fost destul de plăcut 
să se întoarcă acasă pentru câteva zile (două sau trei - nu mai 
mult) şi să dea o petrecere în aer liber: cu crichet, badminton, 
grătar pe cărbuni şi lampioane japoneze pe care le vor aprinde 
înspre seară. Atunci, Tom începu să se mai îmblânzească. E 
genul de bărbat care are o părere nespus de bună despre sine. 
„la priviţi, ce al dracului sunt! «Gigi-duru”» e un mic copil pe 
lângă mine!” Întotdeauna Tom a fost greu de convins, o dată 
ce-i intra în cap o anumită idee. 

Când, totuşi, se întâmplă să se răzgândească, o face numai 
la cererea mezinei. Jessie ştie cum să găsească drumul spre 
mintea tatălui său, drum necunoscut celorlalți membri ai 
familiei. Sally crede - pe bună dreptate - că Jessie a fost 
mereu favorita lui Tom. Pe de altă parte, Tom este convins că 
nimeni nu îşi dă seama de asta. Pentru Maddy şi Will lucrurile 
sunt mai simple: Jessie îşi linguşeşte tatăl, iar acesta o 
răsfață. Cu un an în urmă, Will îi spusese lui Maddy, care 
tocmai fusese pedepsită pentru că a fost prinsă fumând: „Dacă 


Tati ar prinde-o pe Jessie cu ţigări, probabil că i-ar cumpăra o 
brichetă.” Maddy, întru totul de acord cu acest raționament, 
izbucnise în râs şi îşi îmbrățişase fratele. Nimeni, nici ei, nici 
mama lor, nu îşi poate închipui îngrozitorul secret - scârbos, 
ca o bucată de carne putredă peste care bâzâie muşte mari şi 
verzi — care îi uneşte pe Tom Mahout şi fiica lui cea mică. 

În sinea ei, Jessie crede sincer că îşi ajută fratele. Nu îşi dă 
seama cât de mult a ajuns să deteste casa de pe malul lacului 
Dark Score şi cât de mult se agaţă de orice motiv care ar 
ajuta-o să petreacă mai puţin timp acolo. A ajuns să deteste 
lacul — pe care îl iubise pătimaş înainte. Îi vine să vomite 
numai când îi simte izul de minerale, care-i aminteşte... Îi 
aminteşte... Ce? În 1965 nu mai suporta să înoate în Dark 
Score, nici măcar în cele mai fierbinți zile. Ştie că mama crede 
că îi este ruşine cu silueta ei — Jessie, aidoma lui Sally, 
începuse să îmbobocească mai devreme decât alte fete de 
vârsta ei; şi, la doisprezece ani, arăta mai mult a femeie - dar 
nu acesta este motivul. Nici vorbă. S-a obişnuit cu pubertatea 
prematură şi ştie că revista „Playboy” nu i-ar publica 
fotografia pe copertă. Nu e vorba că i-au crescut sânii, i s-au 
rotunjit coapsele şi fundul. E vorba de mirosul acela... 

Indiferent de motivele ascunse ale lui Jessie, cererea lui Will 
Mahout este, în cele din urmă, acceptată de Tom Mahout, 
capul şi stăpânul absolut al familiei. leri s-au întors la casa 
din oraş, în timp util pentru ca Sally, împreună cu cele două 
fiice ale ei, să poată pregăti petrecerea. Astăzi este 14 august, 
iar 14 august reprezintă apoteoza verii în statul Maine - zi cu 
cer azuriu, nori pufoşi şi albi, briză proaspătă. 

La țară — şi în zona lacurilor, unde se află vila lor de 
vacanță, pe malul lacului Dark Score — pădurile, şi lacurile, şi 
heleşteele, şi mlaştinile sunt cufundate în zăduf şi umiditate. 
Dar aici, în oraşul de pe coasta oceanului, briza răcoroasă este 
o binecuvântare. În plus, alungă ţânţarii şi muştele. Gazonul 
din spatele casei este plin de copii — majoritatea prieteni ai lui 
Will — dar şi amice ale lui Maddy şi Jessie. O minune s-a 
petrecut: toți par a se înțelege foarte bine. Nimeni nu se 
ceartă. Pe la ora cinci, Tom ducând la buze primul pahar cu 


Martini, priveşte către Jessie care stă în apropiere, cu ciocanul 
de crichet sprijinit pe umăr (destul de aproape ca să poată 
surprinde discuţia banală dintre soţ şi soție, care, de fapt, ar fi 
putut fi foarte bine un compliment făcut fiicei sale), apoi o 
priveşte pe Sally şi spune: „Cred că a fost o idee bună.” 

A fost mai mult decât bună, gândeşte Jessie. Extraordinar de 
mişto -— ăsta-i adevărul. Deşi nu asta simte, însă, dacă şi-ar 
cerceta mai atentă sufletul, i-ar mânia pe zei. Ceea ce 
gândeşte, în realitate, este că ziua este minunată -— 
strălucitoare, blândă şi dulce ca o acadea. E frumos şi 
cântecul care bubuie din picupul portabil al lui Maddy. De 
fapt, lui Jessie nu îi va plăcea niciodată Marvin Gaye - aşa 
cum nu îi va plăcea vreodată izul slab de minerale emanat de 
lac în arşița după-amiezelor — dar chiar şi cântecul acesta e 
frumos. Cam tâmpiţel, dar nu periculos. 

Este 14 august 1965, o zi din trecut, o zi prezentă încă în 
visele femeii care este încătuşată de pat într-o casă pe malul 
unui alt lac, la aproape optzeci de kilometri distanță de Dark 
Score (unde se simte însă în zilele calde, de vară, acelaşi miros 
mineral, acelaşi miros blestemat, acelaşi miros coclit). Şi, cu 
toate că fetița de doisprezece ani nu vede cum Will se furişează 
în spatele ei, tocmai când se apleacă pentru a lovi bila de 
crichet, transformându-şi, astfel, fundul într-o ţintă mult prea 
ispititoare pentru un băiețel de numai nouă ani, o parte din 
mintea ei ştie că Will este în spatele ei şi în acest moment visul 
se transformă, brusc, în coşmar. 

Îşi pregăteşte lovitura, concentrându-se asupra portiţei 
aflată la doi metri de ea. E o lovitură dificilă, dar nu 
imposibilă. Şi dacă va reuşi, scorul ei va fi egal cu cel al lui 
Caroline. Ceea ce ar fi o chestie nemaipomenită, deoarece 
Caroline câştigă aproape întotdeauna. Exact în momentul în 
care se pregăteşte să lovească bila, Marvin Gaye începe să 
cânte altceva. 

Uuu, ascultați cu toții — şi, de această dată, sună mai mult 
decât doar puţin batjocoritor, mai mult decât doar puţin 
amenințător - mai ales voi, fetelor... 


Pielea de pe braţele bronzate ale lui Jessie se face ca de 
găină.... 

Păi, e bine să fii singur, căci cea pe care-o iubeşti nu e 
niciodată acasă?... Prea multă patimă port în mine, mi se 
spune... 

Îi amorțesc degetele şi nu mai simte ciocanul de crichet. Îi 
tremură încheieturile, de parcă ar fi prinse în 

(cătuşe Supusa e-n cătuşe veniți s-o vedeţi pe Supusa în 
câtuşe veniţi şi râdeți de Supusa în cătuşe) 

lanţuri invizibile şi inima-i este cuprinsă în cleştii de gheață 
ai terorii. E celălalt cântec. E cântecul cel rău. 

„„„dar cred... cred... că aşa trebuie iubită o femeie... 

Priveşte spre fetele care o aşteaptă să lovească bila de 
crichet şi observă că a dispărut Caroline. În locul ei se află 
Nora Callighan. Are părul împletit în cozi de şcolăriță, o pată 
albă pe vârful nasului, pantofii galbeni de sport ai lui Caroline 
şi medalionul ei, cu fotografia lui Paul McCartney. Dar ochii 
aceia verzi sunt ai Norei şi o privesc cu adâncă, matură 
compasiune. Jessie îşi aminteşte că Will - întărâtat, fără 
îndoială, de prietenii lui, „imbătaţi”, ca şi el, de atâta Coca- 
Cola şi prăjitură cu ciocolată - se strecoară în spatele ei şi se 
pregăteşte să o pipăie. Când o va face, ea va reacționa sălbatic, 
dându-i un pumn zdravăn în gură. Poate gestul ei nu va strica 
definitiv petrecerea, însă îi va ştirbi dulcea perfecțiune. 
Încearcă să lase din mâini ciocanul de crichet, voind să se 
îndrepte şi să se întoarcă, înainte ca toate acestea să se 
petreacă. Doreşte din tot sufletul să schimbe trecutul, însă 
trecutul atârnă tare greu. Înţelege că a schimba trecutul e ca 
şi cum ai încerca să ridici o casă adevărată, ținând-o de un 
colț, ca să cauţi sub ea lucruri pierdute, uitate sau ascunse. 

În spatele ei, cineva a dat la maximum volumul picupului 
lui Maddy şi cântecul acela oribil îți sparge, acum, timpanele; 
triumfător, sadic, scârbos: MĂ DOARE TAAAAREEEE... TE 
PORŢI  TAAAAREEEE  RĂĂĂUUU... CINEVA... SĂ-I 
SPUUUNĂĂĂA CĂ NU-I BIIIINEEEE... 

Încearcă iarăşi să scape de ciocanul de crichet, să îl arunce, 
însă nu reuşeşte. Parcă cineva i l-a prins în cătuşe de mâini. 


Nora! ţipă. Nora, trebuie să mă ajuţi! Opreşte-l! 

(În acest moment al visului transformat în coşmar a gemut 
Jessie prima oară, îndepărtând, preț de o clipă, câinele de 
cadavrul lui Gerald.) 

Nora clatină, grav şi trist, capul. Nu pot să te ajut, Jessie. 
Eşti singură - toți suntem singuri. Nu obişnuiesc să pun asta 
pacienților mei, dar cred că trebuie să fiu sinceră cu tine. 

Dar nu înţelegi! Nu mai pot să trec prin asta încă o dată! NU 
MAI POT! 

Încetează cu tâmpeniile — enervarea este evidentă în tonul 
Norei. 

Se întoarce şi începe să se îndepărteze, ca şi cum nu ar 
suporta să mai vadă trăsăturile schimonosite de groază ale lui 
Jessie. 

N-o să mori, doar nu-i otravă. 

Jessie priveşte disperată în jur (deşi nu e în stare să se 
ridice şi să nu mai ofere acea ţintă ispititoare obraznicului său 
frate) şi observă că a mai dispărut o altă prietenă a ei, Tammy 
Hough. În locul ei, îmbrăcată cu şortul alb şi bustiera galbenă 
a lui Tammy, se află Ruth Neary. Într-o mână ţine ciocanul de 
crichet al lui Tammy, iar în cealaltă un Marlboro. Gura îi este 
strâmbată în obişnuitu-i surâs sarcastic. Numai ochii îi sunt 
serioşi şi îndurerați. 

Ajută-mă, Ruth! urlă Jessie. Trebuie să mă ajuţi! 

Ruth trage cu poftă din ţigară, apoi o striveşte în iarbă cu 
sandaua lui Tammy Hough. 

Ce să zic, țuca, mare scofală! O să te pipăie, doar. N-o să-ți 
înfigă un par în cur. Ştii asta la fel de bine ca mine. Ai mai 
trecut prin aşa ceva. De ce faci atâta tămbălău? 

Nu-i vorba numai de pipăială! Ştii foarte bine! 

lepuraşul meu iubit, cin te-ntrece la minţit? spune Ruth. 

Ce? Ce vrei să?... 

Vreau să spun că nu ştiu absolut TOT, se rățoieşte Ruth. 

Deşi vocea-i pare mânioasă, tristețea şi durerea răbufnesc 
din adâncuri. 

N-ai vrut să-mi spui. N-ai vrut să spui NIMĂNUI. Ai fugit. Ai 
fugit ca un iepuraş speriat de propria-i umbră. 


N-AM PUTUT să spun! hohoti Jessie. 

Acum vede o umbră în iarbă, lângă ea -— de parcă metafora 
folosită de Ruth devenise realitate. Nu este umbra unui 
iepuraş speriat. Dimpotrivă: este umbra fratelui ei, Will... 
Aude chicotelile, cu greu înăbuşite, ale prietenilor lui. Ştie că 
Will întinde mâna înspre ea. Şi tot nu se poate mişca. Nu 
poate schimba ceea ce urmează să se întâmple; şi înțelege că 
această neputinţă a ei reprezintă însăşi chintesența 
coşmarului şi a tragediei trăite. 

N-AM PUTUT! urlă, din nou, la Ruth. N-am putut! Niciodată! 
Adevărul ar fi omorât-o pe mama... Sau ar fi distrus familia... 
Sau s-ar fi întâmplat şi una şi alta! Aşa nu m-a spus el! Tata. 
Aşa mi-a spus! 

Nu-mi place că eu trebuie să fiu aducătoarea de veşti 
proaste, ţuca, dar în decembrie se împlinesc doisprezece ani de 
când bunul şi dragul tău Tătic a părăsit lumea celor vii. N-ai 
putea să renunți puţin la tonul ăsta de melodramă ieftină? Că 
doar nu te-a agăţat de frânghia de rufe, nu te-a supus la mai 
ştiu eu ce perversiuni şi nici nu ţi-a dat foc după aia. 

Dar Jessie nu vrea să audă - nici măcar în vis nu vrea să 
audă şoapta trecutului ei, de multă vreme îngropat. Când 
cade o singură piesă de domino, cine poate spune ce va urma? 
Îşi astupă urechile la spusele lui Ruth, dar îşi priveşte vechea 
colegă de cameră cu expresia aceea rănită şi rugătoare care 
deseori a făcut-o pe Ruth (a cărei duritate nu era decât o 
mască) să izbucnească în râs şi să cedeze, făcându-i pe plac 
lui Jessie. 

Trebuie să mă ajuţi, Ruth! Trebuie! 

Însă, de această dată, expresia rugătoare din privire nu are 
nici un efect. 

Nu prea cred, țuca. Nu mai sunt nici fetele de la colegiu, au 
trecut si vremurile când îmi spuneai să-mi țin gura, nici nu mai 
poți să fugi; si părerea mea este că ai face o greşeală dacă. te- 
ai trezi. Asta-i trenul-fantomă, Jessie. Tu eşti iepuraşul cel 
fricos. Eu sunt umbra care te sperie. Poftiți în vagoane! Legați- 
vă centurile! Strâns! E o călătorie fără întoarcere. 

NU! 


Şi, amplificând spaima lui Jessie, începe să se întunece. Ar 
putea fi doar un nor care acoperă soarele. Însă nu e aşa. Şi 
Jessie ştie. Soarele dispare. Curând, stelele vor licări pe cerul 
după-amiezi şi bufnița va înhăța iepuraşul. A sosit timpul 
eclipsei. 

Nu! urlă din nou. Asta a fost acum doi ani! 

Iarăşi greşeşti, țuca, spune Ruth Neary. Pentru tine eclipsa 
durează de-o viaţă-ntreagă. N-ai mai văzut niciodată soarele. 

Încearcă să o contrazică, să îi spună lui Ruth că este la fel 
de vinovată ca şi Nora, pentru toată această dramatizare 
excesivă. Da. La fel de vinovată ca şi Nora care o îmbrâncea 
înspre uşi pe care ea nu voia să le deschidă; Nora, care o tot 
asigura de faptul că prezentul poate deveni mai bun doar 
analizând trecutul - de parcă ai putea da un gust mai bun 
prânzului gătit astăzi dacă îi adaugi resturile mucegăite ale 
prânzului de ieri. Şi, aşa cum i-a explicat Norei în ziua în care 
a abandonat terapia, vrea să îi spună şi lui Ruth că există o 
diferență uriaşă între viața dusă alături de ceva anume şi 
viața încătuşată de acel ceva. 

Nu înțelegeți, proastelor, că acel „cult al sinelui”, cu care mi- 
ați împuiat capul, nu e altceva decât o şarlatanie? 

Asta ar vrea să le spună, însă, înainte de a apuca să 
deschidă gura, are loc incidentul: o mână strecurată printre 
picioarele-i uşor desfăcute, degetul mare al mâinii frecând 
violent despicătura dintre fese, celelalte degete apăsându-i 
şortul, chiar deasupra vaginului. Şi, acum, în acest coşmar, 
vede că nu e mânuța prostuţă şi obraznică a fratelui ei. Mâna 
dintre picioare este mult mai mare decât a lui Will şi nu este 
deloc nevinovată. 

Cântecul oribil se aude tot mai tare, stelele au răsărit în 
toiul după-amiezi, şi 

(n-o să mori, că doar nu-i otravă) 

aşa se pipăie adulții. 

Se întoarce, aşteptându-se să se trezească față în față cu 
tatăl său. El îi făcuse aşa ceva în timpul eclipsei, ceva ce Ruth 
şi Nora ar fi numit „maltratare a propriului copil”. E sigură că 
e vorba de tatăl ei — şi se teme că va reacționa violent, 


indiferent cât de serios sau lipsit de importanţă ar fi fost gestul 
lui; se teme că îl va izbi cu ciocanul de crichet, zdrobindu-i 
nasul şi spărgându-i dinţii. Şi apoi, când el se va fi prăbuşit, 
vor veni câinii şi îl vor mânca. 

Numai că nu e Tom Mahout. E Gerald. Gol-puşcă. 
Puţişoara de avocat e îndreptată înspre ea de sub colacul roz 
si moale al burţii. În mâini ţine două perechi de cătuşe. I le 
întinde în întunericul de coşmar al după-amiezi. Raze ale unor 
stele nefireşti se reflectă pe metalul cătuşelor. 

Haide, Jess - şuieră rânjetul lui. Parcă n-ai avea habar 
despre ce-i vorba. Şi, de fapt, chiar ţi-a plăcut. Primă dată ai 
avut un orgasm atât de puternic, încât mi-a fost teamă că o să 
te faci bucățele. Îţi mărturisesc că ăla a fost cel mai bun futai 
din viața mea. Atât de bun că încă îl visez. Şi ştii de ce a fost 
nemaipomenit? Pentru că tu n-ai avut nimic de făcut. Psihologia 
feminină dovedeşte că femeile se simt mult mai bine când 
întreaga inițiativă aparține bărbatului. Ai avut orgasm când te- 
a pipăit taică-tu? Eu zic c-ai avut. Eu zic c-ai avut un orgasm 
atât de puternic încât aproape te-ai făcut bucățele. S-ar putea 
ca terapeuții să mă contrazică, dar NOI ştim adevărul, nu? 
Există femei care recunosc singure că le place să fie dominate 
complet, dar există şi altele care au nevoie de un BĂRBAT care 
să le arate că le place asta. Aşa eşti tu. Căpoasă. Dar nu-i nici 
o problemă, de-aia avem cătuşele. Şi să ştii că nu sunt cătuşe 
adevărate. Sunt brățări ale dragostei. Puneţi-le, iubito. Puneţi- 
le. 

Jessie face câțiva paşi înapoi, clătinând din cap şi neştiind 
dacă îi vine să râdă sau să plângă. Cunoaşte pe de rost toate 
vorbele astea. 

Gerald, dragă, trucurile avocățeşti nu țin cu mine. Sunt de 
prea multă vreme măritată cu un avocat. Şi amândoi ştim 
foarte bine că povestea cu perechile de căâtuşe n-are nici o 
legătură cu orgasmul meu. Şi nici n-a avut vreodată. Cătuşele 
sunt un stimulent pentru puțulica ta, ofilită de atâta băutură. 
Aşa că nu te mai da rotund cu noțiunile tale de psihologie 
feminină 

Zâmbetul lui Gerald este atoateştiutor. 


Bravo, iubito. Nu prea convingător, dar meriţi toată stima 
pentru că ai încercat. Păi, nu? Cea mai bună apărare e atacul. 
Mi se pare că eu te-am învățat asta. Oricum, n-are nici O 
importanţă. Acum trebuie să te hotărăşti: ori îţi pui cătuşele, ori 
mă loveşti cu ciocanul în moalele capului şi mă mai omori O 
dată. 

Jessie priveşte în jur şi îşi dă seama, cu panică tot mai 
mare, că toți invitații de la petrecerea lui Will privesc 
confruntarea ei cu acest bărbat în pielea goală (doar dacă nu 
consideri ochelarii drept un articol de îmbrăcăminte), aproape 
obez, excitat... Toţi - nu doar familia şi prietenii ei din 
copilărie. Şi doamna Henderson, care va fi îndrumătoarea ei în 
primul an de colegiu, se află acolo, lângă bolul cu punci; 
Bobby Hagen, care va fi partenerul ei la balul de absolvire — şi 
apoi i-o va trage pe bancheta din spate a maşinii tatălui lui —, 
stă în curte, lângă blonda cu cicatrice pe sâni - blonda aceea 
frumuşică, ai cărei părinți o iubeau, însă îl idolatrizau pe 
fratele ei. 

Barry, îşi aminteşte Jessie. Pe ea o cheamă Olivia, iar pe 
fratele ei - Barry. 

Blonda ascultă ce îi spune Bobby Hagen, însă privirea-i este 
ațintită asupra lui Jessie — calmă, dar ostenită. Poartă un 
tricou pe care este înscrisă o minunată judecată de valoare: 
„Viciul e mişto, dar incestul e şi mai şi.” În spatele Oliviei, 
Kendall Wilson, cel care o va angaja pe Jessie în învățământ, 
oferă o felie din tortul de ciocolată a lui Will doamnei Paige, 
profesoara ei de pian din copilărie. Doamna Paige arată 
extraordinar de bine şi este foarte vioaie, mai ales având în 
vedere faptul că murise de infarct cu doi ani în urmă. 

Parcă nu aş visa — spune gândul lui Jessie. Parcă m-aş îneca 
şi mi-aş retrăi întreaga viață în ultimele secunde. Toţi cei pe 
care i-am cunoscut vreodată se află aici, sub cerul înstelat al 
unei după-amieze de coşmar. Şi toți privesc cum soţul meu, cel 
fără de haine, încercă să îmi pună cătuşele la mâini, în timp ce 
Marvin Gaye cântă: „Am un martor”. Nu pot decât să mă 
calmez ştiind că nu se poate mai rău. 


Ba se poate. Doamna Wertz, învăţătoarea ei din clasa întâi, 
izbucneşte în hohote de râs. I se alătură nenea Cobb, 
grădinarul lor, care ieşise la pensie în 1964. Apoi râde şi 
Maddy, şi Ruth, şi Olivia, cea cu cicatrice pe sâni. Kendall 
Wilson şi Bobby Hagen se îneacă de atâta râs, de parcă ar fi 
auzit cel mai bun banc din lume. Şi, poate, chiar l-au auzit. 
Bancul acela a cărui poantă este: „femeia este un suport 
însuflețit pentru pizdă”. 

Jessie îşi dă seama că şi ea este dezbrăcată. Iar pe sâni are 
scrise cu ruj cuvintele blestemate: FETIŢA TATII. 

Trebuie să mă trezesc — îşi spune. Dacă nu mă trezesc, o să 
mor de ruşine. 

Însă nu reuşeşte să se trezească acum. Ridică privirea şi 
observă că zâmbetul atoateştiutor al lui Gerald s-a 
transformat într-o rană deschisă. Botul, mustind de sânge, al 
câinelui se iveşte printre dinţii celui ce i-a fost soț. Şi câinele 
rânjeşte. lar printre colții lui — ca într-o scenă dintr-un film de 
groază nominalizat la Oscar - apare un alt cap. Al tatălui ei. 
Ochii lui albaştri sunt acum cenuşii şi obosiţi. Ochii Oliviei, îşi 
dă seama Jessie. Şi, apoi, îşi dă seama de ceva mult mai 
cumplit: izul coclit, mineral al apei din lac o învăluie din toate 
părțile, îi intră prin pori, o sufocă. 

Sunt prea pătimaş -— cântă tatăl ei din gura câinelui, care 
câine se află în gura soțului: Dar numai aşa trebuie iubită o 
femeie... 

Aruncă ciocanul de crichet şi o ia la fugă, urlând. Când 
trece pe lângă înfiorătoarea creatură de coşmar, cu trei capete, 
Gerald îi prinde o pereche de cătuşe în jurul unei încheieturi. 

Te-am prins! răcnetul e triumfător. Te-am prins, frumuseţea 
mea, mândrețea mea! 

Jessie crede că eclipsa nu a fost totală, căci ziua continuă 
să se întunece. Apoi se gândeşte că va leşina. lar gândul 
acesta este însoțit de sentimente de profundă recunoştinţă şi 
alinare. 

Eşti tâmpită, Jess — nu se leşină în vise. 

Însă ea se încăpățânează să creadă că asta i se întâmplă. 
Şi, la urma urmelor, nici nu contează dacă e vorba numai de 


un leşin sau de o crevasă mai adâncă a somnului, înspre care 
se îndreaptă precum unicul supravieţuitor al unei catastrofe 
naturale. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că 
reuşeşte, în sfârşit, să scape de coşmarul care o molestase 
într-un mod mult mai traumatic decât tatăl ei, în ziua aceea 
când dispăruse soarele. Reuşeşte, în sfârşit, să scape, iar 
sentimentul de recunoştinţă pare o reacție firească în 
împrejurările acestea. 

Aproape izbutise să pătrundă în crevasa întunericului 
deplin, când aude un sunet: sunet pătrunzător, dezgustător, 
ca o tuse înecată cu flegmă. Încearcă să scape de sunetul 
acesta; dar nu poate. A agățat-o ca un cârlig; şi, ca un cârlig, 
începe să o ridice către cerul argintiu - imens, dar vulnerabil — 
care separă somnul de starea de veghe. 


12 


Cel ce a fost odinioară Prințul, bucuria şi mândria micuței 
Catherine Sutlin, a mai rămas în bucătărie încă vreo zece 
minute după ultima incursiune în dormitor. Cu capul ridicat, 
ochii larg deschişi, fără să clipească. Nu prea mâncase în 
ultimele două luni, dar în seara aceasta se săturase — se 
ghiftuise — şi ar fi trebuit să se simtă somnoros. Chiar se 
simțise aşa o vreme; însă acum senzaţia de somnolență 
dispăruse cu desăvârşire, înlocuită fiind de o stare de agitație 
tot mai mare. Stăpâna continua să geamă în camera de 
alături; dar nu gemetele şi sunetele ei neinteligibile 
provocaseră nervozitatea câinelui. Nu acestea l-au făcut să 
tresară speriat tocmai atunci când îl cuprinsese somnul. Şi nu 
acestea erau motivul pentru care îşi ciulise urechile şi îşi 
încrețise botul, dezvăluindu-şi colții. 

Era cu totul altceva... Ceva rău... Ceva periculos. 

Când coşmarul lui Jessie atinsese punctul culminant, 
urmând a se topi în întuneric, câinele se ridică, incapabil să 
mai suporte starea de agitaţie care pusese stăpânire pe el. 
Deschise uşa cu botul şi se repezi afară, în bezna bătută de 
vânt. lar vântul îi aduse un miros ciudat şi necunoscut. În 
mirosul acela se simțea pericolul. 

Câinele alergă înspre pădure cât de repede îi permitea burta 
umflată. Când ajunse la adăpostul arbuştilor, se întoarse să 
privească spre casă. Fugise, ce-i drept. Dar avea nevoie de mai 
multe motive care să îl facă să abandoneze complet hrana pe 
care reuşise să o găsească. 

În siguranță acum, cu fața-i obosită, inteligentă, brăzdată 
de ideogramele razelor de lună, câinele începu să latre. Acesta 
a fost sunetul care a trezit-o pe Jessie. 


13 


Pe la începutul anilor şaizeci, în timpul vacanţelor petrecute 
în vila de pe malul lacului, când William se bălăcea la mal, cu 
un colac portocaliu în jurul mijlocului; Maddy şi Jessie — 
prietene bune, în ciuda diferenței de vârstă obişnuiau să 
înoate în fața vilei familiei Neidermeyer. Acolo era un ponton 
pe care construiseră o platformă de sărituri. Pe această 
platformă s-a antrenat Jessie până când a ajuns la 
performanța care i-a adus primul loc la concursurile de înot 
din liceu şi apoi, în 1971, la concursul organizat la nivelul 
statului. Din vremurile acelea îşi amintea zborul prin aerul 
fierbinte al verii înspre strălucirea albastră a apei. Şi îşi mai 
amintea şi înălțarea din adâncuri la suprafaţă, prin curenții 
calzi şi reci ai lacului. 

Aceeaşi senzație a avut-o când s-a trezit. 

La început, a străbătut o turbulenţă întunecată — simțindu- 
se ca şi cum s-ar fi aflat în interiorul unui nor de furtună. Se 
izbi şi îşi croi drum prin valurile negre, fără să aibă habar 
CINE este, în ce dimensiune a TIMPULUI e, şi, cu atât mai 
puţin, UNDE e. Apoi urmă un val mai cald şi mai blând. 
Fusese cufundată în adâncurile celui mai îngrozitor coşmar pe 
care îl avusese vreodată. Dar nu fusese decât un coşmar şi se 
terminase acum. Însă, pe când se apropia de suprafața apei, 
de realitate, o învălui un alt curent rece: gândul că această 
realitate, pe care o va întâlni când va deschide ochii, ar putea 
fi la fel de cumplită ca şi coşmarul. Poate chiar mai cumplită. 

Ce să fie? Ce ar putea să fie mai groaznic decât coşmarul 
ăsta? 

Refuză să se mai gândească. Răspunsul o aştepta. Dar, 
dacă l-ar fi bănuit, s-ar fi hotărât să se arunce iarăşi în 
adâncuri, în vis, în coşmar. Şi s-ar fi înecat. Dar, deşi înecul 
nu era cea mai rea metodă de a-ți pune capăt zilelor — spre 
deosebire de izbirea de un zid a motocicletei, ambalate la 
maximum, sau de aruncarea cu paraşuta într-o rețea de 


cabluri de înaltă tensiune - era de nesuportat gândul de a 
simți iarăşi izul acela oribil de metal coclit şi scoici. Aşa că 
Jessie începu să se zbată şi mai tare ca să ajungă la 
suprafaţă, ca să se trezească, spunându-şi, în tot acest timp, 
că va rezolva problemele lumii reale în momentul în care se va 
confrunta cu ele. 

Ultimul val prin care a trecut era fierbinte şi lipicios ca 
sângele proaspăt: da, se poate ca braţele să-i fie lipsite de viață 
ca două buturugi uscate. Nu-i rămânea decât să spere că va 
reuşi să şi le mişte suficient pentru a restabili circulația 
sângelui prin ele. 

Gâfâi, tresări şi deschise ochii. Nu îşi dădea seama câtă 
vreme dormise. Nu o ajuta nici ceasul de pe scrin, blocat în 
propriu-i infern al  repetării  obsedante: douăsprezece- 
douăsprezece-douăsprezece, ca şi cum timpul ar fi împietrit la 
miezul nopții. Se întunecase complet iar luna strălucea, acum, 
prin luminator şi nu prin fereastra dinspre est. 

Cârceii îi sfredeleau brațele. Nu o deranja câtuşi de puţin. 
Era mult mai bine decât să o tortureze crampele musculare la 
care se așteptase. După câteva clipe observă o pată mare şi 
umedă sub coapse şi fund şi pricepu că nevoia de a urina 
dispăruse. Trupul ei rezolvase această problemă în timp ce ea 
dormea. 

Se ridică puţin, iar încheieturile parcă îi luară foc şi 
începură să hohotească de durere. 

Mă doare pentru că am încercat să-mi scot cătuşele. E numai 
vina mea. 

Câinele începu iarăşi să latre, sfredelindu-i timpanele. Îşi 
dădu seama că sunetele acestea o treziseră tocmai în 
momentul când era pe punctul de a se cufunda într-un somn 
mai adânc, depăşind coşmarul. Câinele lătra afară, pe undeva. 
Şi faptul acesta o bucură şi o nedumeri în acelaşi timp. Oare 
de ce plecase? Poate că nu se simțea bine în casă după atâta 
vreme petrecută sub cerul liber. Da. Explicaţia era logică. 

— Trezeşte-te, Jess — îşi spuse, cu vocea încă îngroşată de 
somn. 


De fapt, chiar asta făcea. Panica şi ruşinea din vis se 
destrămau. Coşmarul însuşi îşi pierdea contururile, aidoma 
unei fotografii supraexpuse. Curând va dispărea definitiv. 
Când te trezeşti, visele sunt ca nişte scoici moarte în care viața 
se învolburase într-o formă fragilă. 1 se mai întâmplase să nu 
îşi poată aminti cu claritate visele. Şi îi păruse rău atunci. Dar 
nu şi acum. Niciodată nu i se mai întâmplase să simtă atâta 
recunoştinţă pentru faptul că a uitat ceva. 

Nu contează, gândi. N-a fost decât un vis. Un coşmar, cu 
capete care ies unul dintr-altul. Se zice că fiecare vis reprezintă 
câte ceva. Ştiu. Şi cred că visul meu a reprezentat ceva... A 
avut şi o fărâmă de adevăr în el. Acum înțeleg de ce l-am 
plesnit pe Will când m-a pipăit, în ziua aia. Dacă ar şti, Nora 
Callighan ar sări în sus de bucurie. Ar spune că s-a format o 
breşă în amintirile mele ascunse. Aşa o fi. Dar asta n-o să mă 
scoată din căcaturile astea de brățări de puşcăriaş. Şi, de fapt, 
asta-i prioritatea mea. Aveţi ceva de obiectat? 

Nu-i răspunseră nici Ruth, nici Supusa. Tăceau şi celelalte 
voci - vocile necunoscute. Numai stomacul ei luă atitudine. 
Sigur, îi părea al naibii de rău că i se întâmplase toată 
nenorocirea asta, dar se simțea obligat să protesteze față de 
anularea cinei: ghiorăi prelung. Mda, amuzant... Însă nu va fi 
la fel de amuzant mâine. Până atunci i se va face iarăşi sete. O 
sete cumplită. Şi Jessie nu îşi făcea iluzii că va reuşi să şi-o 
astâmpere cu cele două înghițituri de apă rămase. 

Trebuie să mă concentrez. Asta trebuie să fac. Problemele 
mele cele mai importante nu sunt nici mâncarea şi nici apa. 
Acum, lucrurile astea contează tot atât de puțin cât a contat 
motivul pentru care l-am pocnit pe Will când a împlinit nouă 
ani. Problema cea mai importantă e cum o să... 

Gândurile i se întrerupseră cu foşnetul strident al unei plăci 
de patefon pe care a zgâriat-o acul. Privirea-i, rătăcind până 
atunci prin camera întunecată, se opri în colțul opus patului 
în care era prizonieră; în colțul unde dansau sălbatic, în 
ritmul vântului, umbrele pinilor, în lumina sidefie a nopţii cu 
lună. 

Acolo era un bărbat. 


O groază necunoscută încă îi îngheță sângele în vene. 
Vezica urinară, care, în timpul somnului, îşi descărcase 
numai surplusul, se goli complet într-un şuvoi fierbinte. Jessie 
nu îşi dădu seama. Spaima aceasta cumplită îi învăluise 
mintea într-un giulgiu. Nu scoase nici un suspin, nici un 
oftat, nici un scâncet. Mută îi era gura, aşa cum mute îi erau 
şi gândurile. Mugşchii i se transformară în lichid fierbinte şi 
alunecă pe pat atât cât îi permiteau cătuşele. Nu leşină, însă 
vidul din gânduri şi incapacitatea de a se mişca erau mai 
îngrozitoare decât pierderea cunoştinței. Când gândurile îşi 
căutară drumul înapoi, se izbiră de un zid de spaimă. Uriaş. 
Negru. Fără formă. 

Un bărbat. Un bărbat în cameră. 

Îi vedea ochii întunecaţi holbându-se la ea cu atenţie 
nătângă. Vedea albeața de ceară a obrajilor scofâlciți şi a 
frunții înalte, deşi trăsăturile intrusului erau estompate de 
jocul de lumini şi umbre. Vedea umerii căzuți şi braţele ca de 
gorilă, mâinile uriaşe. 

Nu îşi dădu seama câtă vreme a zăcut în starea aceasta de 
semileşin, paralizată, însă conştientă, ca un gândac prins în 
plasa unui păianjen. Păru o veşnicie. Secundele se scurgeau 
iar ea nu era în stare să îşi închidă ochii. Continua să îl 
privească fix pe ciudatul musafir care-i pătrunsese în casă. 
Primul val de spaimă începu să se spargă la ţărmul raţiunii, 
dar fu înlocuit de o senzație încă şi mai rea: scârbă — o scârbă 
lipsită de logică, primitivă. Mai târziu, Jessie cugetă că toate 
aceste sentimente — cele mai puternice emoţii negative pe care 
le trăise vreodată, inclusiv cele simţite când văzuse cum soțul 
său este mâncat de un câine vagabond - toate aceste 
sentimente au fost, de fapt, declanşate de completa nemişcare 
a creaturii. Pătrunsese în cameră în vreme ce ea dormea şi 
acum stătea în colț, adăpostit de umbre. Stătea în colț şi se 
holba la ea cu ochii lui întunecați, ciudați şi lacomi - ochi atât 
de mari şi afundați în orbite, încât capul acela părea un 
craniu dezgropat de arheologi. 

Musafirul ei stătea nemişcat în colț. Atât şi nimic mai mult. 


Ea era prizoniera cătuşelor şi se simțea aruncată într-o 
fântână adâncă. Timpul trecea, şi trecea, şi trecea. Şi ceasul 
electric clipea ca un handicapat spunând: „e ora douăsprezece, 
e ora douăsprezece, e ora douăsprezece”. Şi, în cele din urmă, 
primul gând coerent îşi făcu loc în mintea ei — gând periculos, 
dar care-i aducea o stranie alinare. 

Eşti singură, Jessie. Bărbatul pe care ţi se pare că-l vezi în 
colț e doar un joc al umbrelor. Nimic altceva. 

Se chinui să se ridice în şezut, strâmbându-se când durerea 
îi fulgeră umerii încordaţi, ajutându-se cu picioarele, gâfâind 
răguşit din cauza efortului... Şi, în toată această vreme, nu 
scăpă din ochi nici o clipă silueta prelungă, oribilă, din colț. 

Înțelege, Jess: e prea înalt şi prea subţire ca să fie un om 
adevărat. E doar un desen al vântului, al umbrelor, al razelor 
de lună şi, probabil, al coşmarului tău. 

Voia să creadă asta. Începu să se relaxeze, când auzi 
lătratul isteric al câinelui. Şi nu cumva silueta din colț — 
silueta care era desenată de vânt, umbre şi raze de lună -, nu 
cumva silueta aceea, care, de fapt, nici nu exista, a întors uşor 
capul în direcția din care se auzea spaima câinelui? 

Nu. Sigur că nu. Era un alt joc al vântului şi al umbrelor. 

Era aproape sigură că i se păruse că ar fi observat o mişcare 
în colț. Dar restul? Silueta însăşi? Nu putea să creadă că e 
doar o farsă a imaginaţiei sale. Umbrele nu pot desena o 
siluetă care să semene atât de mult cu un bărbat. Sau pot? 

Nevasta cea Supusă Burlingame îşi regăsi vocea. Era 
înfricoşată, într-adevăr, însă nu căpătase încă accentele 
stridente ale isteriei. Şi, în mod cu totul paradoxal, acea parte 
din ea care se numea Ruth - se îngrozise la gândul că nu e 
singură în cameră, şi nu reuşea sa articuleze cuvintele. 

Dacă chestia asta nu-i adevărată, spuse Supusa, atunci de 
ce a fugit câinele? Nu cred că a plecat fără vreun motiv serios. 
Tu ce zici? 

Îşi dădu seama că şi Supusa era speriată de moarte şi 
căuta cu disperare o explicaţie plauzibilă pentru fuga câinelui. 
O explicaţie care să nu aibă nici o legătură cu silueta pe care o 
văzuse Jessie — sau i se păruse că o vede — în colțul încăperii. 


Supusa o implora să îi confirme că plecarea câinelui se datora, 
pur şi simplu, faptului că nu se simțea bine în spaţiu închis. 
Aceasta era o explicaţie verosimilă. Sau, poate, plecase pentru 
că simțise mirosul unui alt câine — mai degrabă, al unei cățele 
în călduri. Sau, poate, câinele se speriase de vreun zgomot — o 
creangă ce lovise fereastra de la etaj. Explicaţia aceasta o 
satisfăcea cel mai mult, pentru că dovedea că încă mai există 
dreptate pe lume: câinele s-a speriat închipuindu-şi că intră 
cineva în casă. Şi lătra ca să-l alunge pe acest nou-venit 
imaginar care, îi spunea mintea lui de câine, avea intenţia să 
îi fure restul de mâncare. 

Da, da, aşa, spune orice-ţi trece prin cap, o imploră Supusa. 
Şi chiar dacă nu crezi nici una din prostiile astea, te rog mult: 
fă-mă pe mine să le cred! 

Nu putea să-i îndeplinească rugămintea. Motivul era foarte 
simplu şi se afla în colț, lângă birou. Acolo era cineva. Nici 
vorbă de halucinație, nici vorbă de joc de umbre, nici vorbă de 
resturi din coşmarul de mai devreme - fantomă fugară, 
observată în timpul dintre somn şi starea de veghe. Era 

(un monstru e un monstru un bau-bau care a venit să mă 
mănânce) 

un bărbat, nu un monstru. Un bărbat. Nemişcat, privind-o 
fix, pe când vântul se învolbura, făcând umbrele să danseze pe 
chipul lui straniu, abia deslugşit. 

Gândul acesta -  Monstru! Bau-bau! — răsări din 
străfundurile minţii sale, ajungând pe scena luminată a 
conştiinţei. Îl alungă iarăşi. Dar spaima o cuprinse cu forţe 
noi. Era posibil ca în colțul încăperii să se afle un om, însă era, 
din ce în ce mai sigură că fața acestuia era mult prea ciudată. 
Măcar de l-ar putea vedea mai bine! 

Nu-ţi doreşti asta — o sfătui şoapta amenințătoare a unei 
voci necunoscute. 

Dar trebuie să-i vorbesc — trebuie să stabilesc un contact cu 
el, gândi Jessie. 

Imediat, însă, îşi răspunse pe un ton nervos şi dojenitor, 
duct al lui Ruth şi al Supusei: 


Nu te mai gândi că e o creatură neobişnuită. Poate că-i un 
biet om rătăcit prin pădure; biet om care-i la fel de speriat ca si 
tine. 

Bun sfat. Dar Jessie îşi dădu seama că nu e în stare să îşi 
închipuie că silueta din colț e un biet om rătăcit şi speriat. 
Dimpotrivă: simțea cum de acolo se rostogolesc înspre ea 
valuri uriaşe, otrăvite, murdare, valuri de răutate şi ură. 

Asta-i o tâmpenie! Vorbeşte-i, Jessie! Vorbeşte-i! 

Încercă să-şi dreagă vocea -— însă gâtul îi era uscat ca un 
deşert. Inima-i, pui speriat de vrabie, îi bătea repede şi 
neregulat. 

Rafalele de vânt se înteţiră. Umbrele desenau pe pereţi 
modele albe şi negre, făcând-o să se simtă prizonieră într-un 
caleidoscop pentru daltonişti. O fracțiune de secundă, i se 
păru că vede un nas - subţire şi lung, şi alb — sub ochii aceia 
negri şi imobili. 

— Cine... 

Doar atât. O şoaptă pe care nici ea însăşi nu o auzi. Îşi 
umezi buzele şi încercă iarăşi să vorbească. Mâinile-i erau 
strânse în pumni dureroşi. Se strădui să îşi desfacă degetele. 

— Cine eşti? 

Tot o şoaptă, însă mai puternică. 

Silueta nu răspunse. Rămase nemişcată, cu mâinile-i 
atârnând până în dreptul genunchilor. 

Genunchi?! se sperie gândul lui Jessie. GENUNCHI? Nu se 
poate, Jess. Mâinile oricărei persoane normale ajung până în 
dreptul coapselor. 

Ruth îi vorbi cu o voce atât de şoptită şi înspăimântată, 
încât Jessie aproape nu o recunoscu: 

Mâinile unei persoane normale ajung până în dreptul 
coapselor, aşa e. Dar cum poţi să-ți închipui că o persoană 
NORMALĂ se strecoară noaptea într-o casă străină şi rămâne 
nemişcată într-un colț, holbându-se la doamna şi stăpâna 
casei, care e încătuşată de pat? Rămâne nemişcată şi nimic 
mai mult? 

Chiar atunci creatura îşi mişcă un picior... sau poate era 
iarăşi un joc al umbrelor. Umbrele şi lumina lunii îi creau o 


stare de incertitudine înspăimântătoare; şi Jessie se gândi din 
nou că imaginaţia îi joacă feste şi că, de fapt, este singură în 
cameră sau, poate, nici nu se trezise din somn, iar visul ei 
despre aniversarea zilei de naştere a lui Will o apucase într- 
altă direcție... Voia să creadă asta. Numai că ştia adevărul: 
era complet trează. 

Chiar dacă piciorul se mişcase sau nu (presupunând că 
exista un picior), privirea lui Jessie se îndreptase înspre podea. 
Acolo i se păru că vede un obiect negru. Nu îşi putea da seama 
ce este, dar gândul i se întoarse cu repeziciune la după- 
amiaza aceea, când se certase cu Gerald. Unicele sunete pe 
care le auzise, erau rafalele de vânt, uşa care se trântea, 
lătratul câinelui, ţipătul cufundarului şi... 

Obiectul de pe podea era o drujbă. 

O drujbă. Nu exista nici urmă de îndoială. Musafirul ei o 
folosise mai devreme, dar nu tăiase cu ea lemne pentru foc. 
Tăiase oameni. Şi câinele fugise pentru că simţise mirosul 
acestui dement care venise pe poteca de pe malul gaini 
legănând în mâna înmănuşată drujba pătată de sânge.. 

Încetează! urlă supusa. Încetează cu tâmpenia asta şi vino-ți 
în fire. 

Însă nu putea înceta, pentru că nu era vis şi pentru că era 
din ce în ce mai sigură că silueta din colț, la fel de tăcută ca 
monstrul lui Frankenstein, era reală. Şi chiar reală să fi fost, 
era imposibil să-şi fi petrecut după-amiaza porționând oameni 
în cotlete. Cu o drujbă. Sigur că nu. Asta nu era decât o 
poveste de groază spusă în taberele de vară, seara, în jurul 
focului, când prăjeai ciuperci cu restul fetelor - haioasă, 
atunci, dar îngrozitoare mai târziu, când tremurai în sacul de 
dormit şi credeai că orice foşnet al pădurii anunța apropierea 
Omului Lacurilor, legendarul supraviețuitor fără creier al 
războiului din Coreea. 

Ceea ce se află în colț nu este nici Omul Lacurilor, nici un 
criminal în serie. Pe podea se află ceva (e aproape sigură de 
asta) şi bănuieşte că ar putea fi o drujbă. Însă, la fel de bine, 
ar putea fi o valiză... Un rucsac... O servietă cu mostre a unui 
comis-voiajor. 


Sau doar imaginaţia mea. 

Da. Chiar privind fix obiectul acela, ştia că nu poate exclude 
o festă jucată de mintea ei care trecuse prin mult prea multe 
încercări în ultimele ore. Şi totuşi, într-un mod cu totul 
paradoxal şi pervers, gândul acesta o convingea tot mai mult 
că ființa de acolo e reală, şi îi era tot mai greu să nu ia în 
seamă valul otrăvit de răutate care se rostogolea înspre ea 
prin labirintul de umbre negre şi lumină prăfoasă de lună. Se 
rostogolea înspre ea. Se rostogolea aproape. Şi mai aproape. 
Ameninţător. 

Mă urăşte, îşi spuse. Orice-ar fi mă urăşte. Precis. Altminteri 
de ce nu mă ajută? 

Îşi ridică privirea către chipul de-abia desluşit, către ochii 
care străluceau cu aviditate febrilă în orbitele negre. începu să 
plângă. 

— Vă rog, e cineva acolo? 

Vocea-i era încărcată de umilinţă şi lacrimi. 

— Dacă e cineva, vă rog, ajutaţi-mă! Vedeţi cătuşele astea? 
Cheile sunt chiar acolo, lângă dumneavoastră, pe măsuţă... 

Nimic. Nici o mişcare. Nici un răspuns. Stătea, pur şi 
simplu, acolo — desigur, dacă era acolo - şi o privea din spatele 
măştii pe care umbrele pictaseră trăsături hidoase. 

— Dacă vreţi să nu spun nimănui că v-am văzut, n-o să 
spun — încercă iarăşi. 

Vocea-i tremură, se estompă, se topi. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că n-o să spun. Şio să 
vă fiu foarte... foarte recunoscătoare. 

O privea. 

Atât şi nimic mai mult. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Mă speriaţi. Vă rog, spuneţi ceva. Sunteţi mut? Dacă 
existați cu adevărat, vă rog vorbiți-mi. 

Isteria cumplită îi înhăţă raţiunea în gheare de vrăjitoare. 
Plânse în hohote şi imploră silueta înfricoşătoare, nemişcată, 
să spună ceva, să facă ceva, să o ajute cumva. Rămase 
conştientă în tot acest timp, dar, uneori, trecea pragul unde 
groaza cea mai mare se învecinează cu tărâmul celor morți. Îşi 


auzea vocea răguşită, înecată de lacrimi, cum îl roagă — vai! — 
cum îl mai roagă să îi scoată cătuşele, îl roagă, îl roagă, iar şi 
iar, să îi scoată cătuşele. Apoi se cufunda din nou în prăpastia 
dintre viață şi ceața neagră de dincolo de ea. Îşi simţea gura 
rostind cuvintele. Auzea şi sunetele pe care le scotea, dar, din 
prăpastia aceea adâncă, sunetele nu formau şiruri articulate 
de cuvinte, ci se revărsau, în bâlbâieli fără sens. Auzea rafalele 
de vânt, auzea cum latră câinele; conştientă, fără să îşi dea 
seama; auzea tot, dar nu înțelegea nimic, căci toate percepțiile 
se pierdeau în spaima față de silueta pe jumătate vizibilă a 
îngrozitorului ei vizitator, a musafirului ei nepoftit. Nu îşi 
putea lua ochii de la capul lui — mic, diform, cu obraji albi —,, 
de la umerii căzuți. Dar privirea-i era atrasă şi mai mult de 
mâinile creaturii: mâinile acelea atârnânde, mâinile acelea cu 
degete subțiri, mâinile acelea prea lungi pentru o ființă 
normală. Nu-şi dădea seama cât timp trecuse astfel („este ora 
douăsprezece, douăsprezece, douăsprezece, douăsprezece” — 
refuza să o ajute ceasul) şi reuşi să îşi revină, reuşi să 
articuleze gânduri coerente, reuşi să rostească propoziţii 
logice. Numai că, în prăpastie, mintea îi fusese afectată, iar 
ceea ce spunea acum nu avea nici o legătură cu cătuşele sau 
cu cheile acestora, aflate pe măsuţă. Se auzea şoptind 
speriată, cerşind un răspuns... Orice răspuns. 

— Ce eşti? Bărbat? Diavol? Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
eşti? 

Vântul şuieră. 

Uşa se trânti. 

Chipul ascuns în umbre păru a se transforma... Parcă 
încerca să îşi încrețească obrajii într-un soi de rânjet. lar 
rânjetul acesta oribil i se părea cunoscut. Mintea lui Jessie, 
care rezistase cu stoicism tuturor atacurilor de până atunci, 
începu să se tulbure: 

— Tati? — şopti femeia. Tu eşti, tati?. 

Eşti cretină urlă Supusa. 

Dar până şi vocea aceasta căpătase accente isterice. 

Eşti proastă, Jessie! Tatăl tău a murit în 1980! 


Supusa înrăutăți şi mai mult situația. Mult mai mult. Tom 
Mahout fusese înmormântat in cripta familiei din Falmouth, 
la mai puţin de două sute de kilometri de locul în care Jessie 
se afla pentru a fi doar o părere — ieşi din umbre. Ţipătul lui 
Jessie avu rezonanța sticlei zgâriate cu un obiect metalic, 
când razele lunii aruncară asupra acestui chip o lumină 
stranie. Nu era tatăl ei. Deşi ar fi fost mult mai bine să fie el, 
chiar după doisprezece ani petrecuţi într-un sicriu rece. Căci 
pe chipul musafirului ei se citea răutatea şi nebunia. Ochii, 
sclipind hidos, tiviți cu cercuri sângerii, o priveau fix din orbite 
adânci, înecate în riduri. Buzele subțiri, încremenite într-un 
rânjet cinic, dezveleau molari decoloraţi, şi canini ascuțiți, 
aproape tot atât de lungi ca şi ai câinelui vagabond. 

O mână albă ridică obiectul de pe podea. La început, i se 
păru că era servieta lui Gerald, însă îşi dădu seama că e mult 
mai mare şi mai veche decât aceasta. Semăna cu o valiză 
demodată în care comis-voiajorii îşi duceau mostrele. 

Şoapta lui Jessie, firavă şi speriată: 

— Te rog, oricine ai fi, te rog nu-mi face rău. Dacă nu vrei să 
mă ajuţi, nici nu trebuie. Dar, te rog, nu-mi face rău! 

Rânjetul se lăți şi mai mult şi observă scânteieri în gura 
creaturii. Probabil că musafirul avea măsele sau plombe din 
aur, la fel ca Gerald. Râsul îi era mut, satisfăcut de spaima ei. 
Apoi, degetele-i lungi deschiseră valiza. 

(visez, acum chiar pare un vis, slavă Domnului că visez) 

Şi îi arătă conţinutul. Valiza era plină de oase şi bijuterii. 
Văzu falange, şi inele, şi dinți, şi medalioane, şi brățări. 
Dinlăuntrul cutiei toracice a unui copil, strălucea, în razele 
lunii, un diamant atât de mare încât ar fi înecat şi un struț. 
Văzu toate grozăviile acestea şi îşi dori să le fi văzut în vis. Da, 
voia din toate puterile să fie doar un vis. Dar dacă era un vis, 
nu semăna cu nici unul din visele ei obişnuite. Situația în care 
se afla — încătuşată de pat, în vreme ce un maniac mut îi 
arăta comorile — situația aceasta semăna cu un vis. Cu un 
coşmar, mai degrabă. Totuşi, senzaţia... 

Senzațţia era că totul se petrece în realitate. Nu avea cum să 
nege asta. Totul era real. 


Creatura din colț amestecă lucrurile din valiză - oase şi 
bijuterii — iar sunetul tenebros auzit semăna cu pocnetul unor 
castaniete pline cu noroi. O privea în tot acest timp, iar 
trăsăturile sale vagi se încrețiră a amuzament, gura-i lățindu- 
se şi mai mult în rânjetul acela oligofren şi tăcut, umerii-i 
scuturându-i-se în hohote înăbuşite de râs. 

— Nu! încercă să urle Jessie, însă nu reuşi să scoată nici un 
sunet. 

Dintr-o dată, simţi cum cineva - cel mai probabil, Supusa; 
şi of Doamne, cum subestimase întotdeauna tăria viscerală a 
acestei doamne - caută întrerupătoarele circuitelor din 
creierul ei. Supusa observase şuvițele de fum care ieşeau pe 
sub panourile electrice, înțelesese despre ce e vorba şi făcea un 
efort disperat să oprească maşinăria înainte ca motoarele să 
se supraincălzească şi rulmențţii să se blocheze. 

Silueta rânjită scormoni şi mai adânc în valiză şi scoase un 
pumn de oase şi obiecte din aur pe care i le arătă lui Jessie. 

Creierul îi explodă într-o străfulgerare albă şi, apoi, toate 
luminile se stinseră. Nu leşină deloc elegant, ca eroina dintr-o 
melodramă, ci se prăbuşi pe spate ca un criminal aflat pe 
scaunul electric şi căruia îi fusese administrat primul şoc. Dar 
leşinul reprezenta şi încheierea terorii şi, pentru moment, asta 
era îndeajuns. Jessie Burlingame se prăbuşi în beznă fără nici 
un murmur de protest. 


14 


Mai târziu, îşi recăpătă cunoştinţa şi îşi dădu seama doar 
de două lucruri: luna ajunsese să privească în casă prin 
ferestrele dinspre vest, iar ea era îngrozitor de speriată... De ce 
oare? Apoi îşi aminti: tăticul ei fusese aici — poate încă mai era 
aici. Creatura nu semăna cu el, într-adevăr, dar tăticul ei 
purta acum înfăţişarea din timpul eclipsei. 

Jessie se strădui să se ridice, împingând tare cu picioarele, 
până strânse toată cuvertura sub ea. Brațele nu-i mai erau de 
nici un folos: amorțiseră atât de tare încât şi picioarele unui 
scaun aveau, în acest moment, mai multă sensibilitate. Privi 
înspre colț, cu ochi mari, argintaţi de lună. Vântul încetaseră 
şi umbrele îşi încheiaseră jocul de-a v-aţi ascunselea. în colț 
nu era nimic. Musafirul ei întunecat dispăruse. 

Poate te înşeli, Jess - poate s-a mutat în altă parte. Poate.s-a 
ascuns sub pat, ce zici? Şi dacă-i acolo, se poate ridica în orice 
clipă să te înşface de şold. 

Vântul murmură o adiere şi uşa din spate se trânti uşor. 
Nu auzi nimic altceva. Câinele tăcuse şi acest fapt o convinse 
că străinul plecase. Era singură în casă. Privirea i se opri pe 
pata întunecată de pe podea. 

Pardon -— gândi. Nu sunt singură. Sunt cu Gerald. Nu trebuie 
să-l uit. 

Închise ochii. Simţea o jenă uşoară în gât, dar nu voia să fie 
destul de trează pentru ca jena aceea să se transforme în ceea 
ce era cu adevărat: sete. Nu-şi dădea seama dacă poate trece 
podeţul dintre leşin şi somn, dar asta îşi dorea. Asta îşi dorea 
mai mult decât orice altceva — cu excepția, poate, a apariţiei 
cuiva care să o salveze. Dorea să doarmă. 

N-a fost nimeni aici Jessie — ştii, nu? 

Din senin, vocea lui Ruth. Vocea lui Ruth cea dură, al cărei 
motto era un vers dintr-Un cântec al lui Nancy Sinatra: „Într-o 
bună zi, o să te calc în picioare”. Ruth cea dură, transformată 


în piftie tremurândă, de desenul umbrelor şi al razelor de 
lună. 

Hai, țuca — spuse Ruth. Fă mişto de mine cât pofteşti. Poate 
chiar merit. Dar nu te amăgi. N-a fost nimeni aici. A fost doar 
imaginația ta, care a luat-o razna. Atât doar. 

N-ai dreptate, Ruth — interveni calm Supusa. 

Într-adevăr a fost cineva aici. Şi Jessie şi cu mine ştim cine 
a fost. Nu semăna cu tata, din cauză că îşi pusese masca de 
eclipsă. Şi, oricum, nu chipul contează, sau înălțimea - poate 
avea ghete cu tocuri înalte. Deşi, după părerea mea, era pe 
catalige. 

Catalige! uluirea, disprețul şi amuzamentul erau evidente 
în vocea lui Ruth. 

Catalige! O Doamne, am trăit s-o aud şi pe-asta! Nu contează 
că individul a murit înainte ca Reagan să fie ales preşedinte. 
Nu contează că Tom Mahout era atât de împiedicat că de-abia 
putea să coboare o scară. Catalige?! Păpuşă mică, îți baţi joc 
de mine! 

Asta nu contează — se încăpăţțână Supusa. 

El a fost. Aş recunoaşte mirosul acela oriunde - mirosul 
acela gros, de sânge fierbinte. Nu miros de cocleală. Miros de... 

Jessie adormi. 


15 


În după-amiaza zilei de 20 iulie 1963, a rămas singură cu 
tatăl ei în casa de vacanţă de la Sunset Trails din două motive. 
Unul dintre acestea era o acoperire pentru celălalt. Acoperire 
era afirmația ei că nu îi place doamna Gilette care, cu cinci- 
şase ani în urmă, o plesnise peste mână când voise să mai ia o 
prăjitură. Motivul real era foarte simplu: voia să stea cu 
tăticul ei în timpul unui eveniment atât de special, cu care, 
dacă ai noroc, te întâlneşti o dată în viaţă. 

Mama ei nu o crezuse şi nici nu-i plăcuse faptul că fusese 
scoasă din joc, aidoma unei piese de şah, de către soțul şi fiica 
ei de zece ani. Numai că fusese pusă în fața unui fapt împlinit, 
căci Jessie vorbise mai întâi cu tatăl ei. Mai avea încă patru 
luni până să împlinească unsprezece ani, dar era deja tare 
şmecheră. Era adevărat ce bănuia Sally Mahout: Jessie 
inițiase o campanie elaborată cu grijă, care, dacă ar fi avut 
succes - aşa cum s-a şi întâmplat -— i-ar fi permis să îşi 
petreacă ziua eclipsei împreună cu tatăl ei. Mult mai târziu, 
Jessie va încerca să se convingă de faptul că acesta a fost un 
motiv în plus care a obligat-o să nu spună absolut nimic în 
legătură cu cele petrecute în ziua aceea. Căci puteau fi 
anumite persoane - mama ei, de pildă - care i-ar fi spus că nu 
are nici un drept să se plângă şi că, de fapt, o căutase cu 
lumânarea. 

În ziua dinaintea eclipsei, Jessie îşi găsi tatăl pe punte, 
citind un exemplar al cărții Biografii ale curajului, în vreme ce 
soția lui se hârjonea în lac împreună cu fiul lor şi fiica cea 
mare. Bărbatul surâse când îşi văzu fetița preferată, iar Jessie 
îi înapoie zâmbetul. Pentru această întrevedere importantă îşi 
dăduse pe buze cu o cremă sclipitoare, primită cadou de la 
Maddy. De fapt, lui Jessie nu-i plăcea crema asta - nici 
culoarea şi nici gustul de pastă de dinți — însă tatăl ei îi 
spusese că îi stă bine. Şi acest compliment transformase 


crema în cel mai valoros obiect cosmetic — printre puţinele pe 
care le avea -— şi o folosea numai la ocazii speciale. Ca aceasta. 

Tatăl ei o ascultă atent, dar nu încercă să îşi mascheze 
unda de scepticism amuzat din privire. Chiar vrei să te cred 
când spui că ţi-e frică de Adrienne Gilette? o întrebă la sfârşit. 
Povestea cu prăjiturile s-a întâmplat prin... Nu mai ştiu, dar 
trebuie să fi fost înainte de 1959. Şi încă mai ţi-e frică de ea? 
Cât de freudian, dovlecelule! 

Păi... Ştii... Un pic. 

Făcu ochii mari, încercând să explice că, de fapt, îi este tare 
frică de doamna aceea. Adevărul era că nu ştia dacă încă se 
mai temea de bătrâna aia respingătoare, cu respirație 
scârboasă. Ceea ce ştia sigur era că doamna Gilette era o babă 
cu păr albastru, pisăloagă şi rea. Şi nu avea nici cea mai mică 
intenție să petreacă împreună cu ea unica eclipsă totală de 
soare pe care, probabil, o va vedea vreodată, de vreme ce ar 
putea aranja lucrurile în aşa fel încât să vadă eclipsa cu tatăl 
ei pe care îl adora mai mult decât orice pe lumea asta. 

Cântări scepticismul din privirea bărbatului şi ajunse la 
concluzia că întreaga lui atitudine era prietenoasă, chiar 
conspirativă. Surâse şi adăugă: În plus, vreau să stau cu tine. 

Bărbatul îi luă mâna şi îi sărută uşor degetele, eu gestul 
elegant al unui aristocrat francez. Nu se bărbierise în ziua 
aceea - rareori se bărbierea când era în concediu - şi barba lui 
aspră îi dădu fiori lui Jessie. Pielea i se făcuse ca de găină. Şi, 
totuşi, senzaţia era foarte plăcută. 

Comme tu es douce — spuse el. Ma jolie mademoiselle. Je 
taime. 

Chicoti,  neînțelegându-i franceza stricată, dar deplin 
încredințată că totul se va petrece aşa cum plănuise. 

O să fie mişto — exclamă, fericită. Numai noi doi. O să fac 
ceva de mâncare şi o să mâncăm aici, pe punte. 

Tatăl ei râse: Eclipsburgeri ă deux? 

Jessie izbucni, la rândul său, în hohote de râs şi bătu, 
încântată, din palme. 

Atunci el spuse ceva care o derută, deoarece tatălui ei nu-i 
păsa de haine şi de modă: Ai putea să-ți pui rochița cea nouă 


de plajă. 

Sigur, dacă aşa vrei, îi răspunse, cu toate că intenţionase să 
îi ceară mamei să încerce şi să schimbe rochia la magazin. Era 
drăguță - dacă nu te orbeau dungile roşii şi galbene cam prea 
țipătoare - dar era prea mică şi prea strâmtă. Mama o 
comandase la magazinul „Sears” şi ceruse o măsură mai mare 
decât rochia pe care Jessie o purtase cu o vară în urmă. Însă 
fetița se dezvoltase mai mult — şi din mai multe puncte de 
vedere. Totuşi, dacă lui tati îi plăcea... Şi dacă va fi de partea 
ei în toată povestea asta cu eclipsa şi dacă o va ajuta să îi 
convingă... 

A fost de partea ei. Începu tratativele chiar în seara aceea, 
după cină (şi după două-trei pahare de vin roşu) când îi 
sugeră soției sale că Jessie ar putea lipsi de la excursia 
programată pentru a doua zi. Toţi vecinii din zonă închiriaseră 
un microbuz şi intenționau să urmărească eclipsa de pe vârful 
celui mai înalt munte din New Hampshire. Toţi urmau să aibă 
mâncare la pachet, ochelari de soare Polaroid, aparate foto 
prevăzute cu filtre speciale. Şi, fireşte, şampanie. Cât mai 
multă şampanie. Pentru mama lui Jessie şi sora ei mai mare, 
aceasta era definiția distracției spumoase, sofisticate. Pentru 
Jessie era esența însăşi a plictiselii. 

În seara zilei de 19, după cină, se duse pe punte, pretextând 
că vrea să citească câteva pagini din cartea Dincolo de planeta 
tăcută a lui C.S. Lewis, înainte de lăsarea întunericului. 
Adevărul era că voia să tragă cu urechea şi să audă cum 
rezolvă tata problema lor. De câţiva ani şi ea şi Maddy — 
probabil că şi Will — ştiau că, din cauza arhitecturii casei, 
zgomotele dinăuntru se auzeau pe punte. Doar părinții lor 
păreau a nu avea habar de faptul că încăperea în care purtau 
discuțiile serioase era, la modul figurat, plină de microfoane, 
iar toate hotărârile luate acolo erau imediat cunoscute de 
fiicele lor. 

Jessie îşi dădu seama că, din cauza emoțţiei, ţinea cartea 
invers şi o întoarse înainte ca Maddy să apară şi să-şi bată joc 
de ea. Se simțea puţin vinovată că trăgea cu urechea, însă nu 
suficient de vinovată ca să renunţe. Şi, de fapt, considera că 


purtarea ei încă se încadra în limitele moralității. În fond, nu 
era ascunsă în vreun dulap, stătea pe punte, unde putea să o 
vadă toată lumea, scăldată în razele crepusculului. Stătea 
aici, cu cartea ei, întrebându-se dacă pe Marte existau eclipse 
şi dacă marțienii se uită la ele. În cazul în care existau 
marțieni. Nu era câtuşi de puţin vina ei dacă mama şi tata 
credeau că nu îi aude nimeni. Ce-ar fi trebuit să facă? Să intre 
în casă şi să le spună? 

— Nu prea cred, drăguță, o imită Jessie pe Elisabeth Taylor 
în Pisica pe acoperişul fierbinte. 

Îşi acoperi cu palma rânjetul prostesc. De asemenea, credea 
că, pentru moment, scăpase şi de pisălogeala lui Maddy, căci 
îşi auzea frații ciorovăindu-se în camera copiilor din cauza 
unui joc. 

Nu cred că o să-i facă rău dacă stă cu mine mâine. Tu ce 
zici? tatăl ei îşi folosea cel mai cuceritor ton. 

Nu, sigur că nu, replică mama lui Jessie. Dar nici n-o să 
moară dacă vara asta vine cu noi. S-a transformat în FETIȚA 
TATII. 

Săptămâna trecută a fost cu tine şi cu Will la spectacolul de 
păpuşi din Bethel. Chiar tu mi-ai spus că a avut grijă de Will, 
ba chiar i-a cumpărat înghețată din economiile ei, în vreme ce 
tu te-ai dus la licitaţie. 

Dar ăsta n-a fost un sacrificiu pentru Jessie a noastră. 

Vocea lui Sally era aspră. 

Adică ce vrei să spui? 

Vreau să spun că a venit la spectacol pentru că aşa a vrut 
ea. Şi a avut grijă de Will tot pentru că aşa a vrut ea. 

Tonul era exasperat acum. Cum poți înțelege ce anume 
vreau să spun? întreba exasperarea din vocea lui Sally. Cum ai 
putea să înţelegi, din moment ce tu eşti bărbat? 

Tonul acesta răzbătea tot mai des în vocea lui Sally în 
ultimii ani. Jessie crescuse şi îşi dădea seama de tot mai 
multe lucruri. Şi, într-adevăr, mama ei folosea mult mai mult 
tonul acesta. Fetița nu reuşea să priceapă de ce întotdeauna 
logica tatălui ei o scotea pe Sally din minți. 


Şi, aşa, dintr-o dată, eşti îngrijorată că a făcut ce a vrut? 
întrebă Tom. Ce să facem? Să o stigmatizăm? Cum o să ne 
descurcăm dacă, Doamne fereşte, îşi dezvoltă conştiinţa 
socială deopotrivă cu cea familială, Sal? Să o ducem la 
mănăstire? 

Nu mă lua de sus, Tom. Ştii foarte bine ce vreau să spun. 

Nți, m-ai băgat în ceață, iubito. Asta-i vacanța noastră de 
vară, da? Şi am ideea fixă că în vacanță fiecare trebuie să facă 
ce vrea şi să stea cu cine vrea. Cred că despre asta vorbim 
acum. 

Jessie zâmbi. Discuţia se încheiase. Urmau țipetele. Mâine 
după-amiază, când va avea loc eclipsa, va fi aici, cu tatăl ei şi 
nu pe Muntele Washington, cu afurisita de baborniță Gilette şi 
restul vecinilor. Tatăl ei câştigase. 

Ai putea veni şi tu, Tom -— în cazul ăsta, ar veni şi Jessie. 

Lovitură sub centură, Jessie îşi ținu respirația. 

Nu pot, draga mea. Aştept un telefon de la David Adams în 
legătură cu o afacere cu Brookings Pharmaceuticals. E o 
afacere foarte importantă şi nu ne putem permite să riscăm să 
o pierdem. Sincer, chiar dacă aş putea să vin, nu cred că mi-ar 
face plăcere. N-o înghit pe coana Gilette, dar m-aş putea 
preface. Pe de altă parte, idiotul ăla de Sleefort... 

Taci, Tom! 

Nici o problemă - Maddy şi Will sunt la parter şi Jessie e pe 
punte. O vezi? 

În clipa aceea fetița a fost convinsă că tatăl ei ştie totul 
despre acustica vilei. Ştie că ea auzise toată discuţia. 

Ştie că el a vrut ca ea să audă totul. Un fior cald îi traversă 
spatele. 

Trebuia să-mi închipui că o să ajungem la Dick Sleefort! 

Pe Jessie o ameţi tonul mânios şi, totuşi, amuzat al mamei. 
I se părea că numai adulții pot combina astfel emoţiile 
contradictorii. Şi i se părea o tâmpenie. Dacă sentimentele ar fi 
fost alimente, atunci sentimentele adulților ar fi fost fripturi 
cu glazură din ciocolată, cartofi prăjiți cu felii de ananas. De 
aceea lui Jessie maturitatea i se părea o pedeapsă, nu o 
recompensă. 


Eşti de-a dreptul enervant, Tom. Tipul s-a dat la mine acum 
şase ani. Şi era beat. Pe atunci era tot timpul beat. Dar acum e 
bine. Polly Bergeron mi-a zis că merge la Alcoolicii Anonimi şi... 

Mă bucur pentru el - vocea lui Tom sună sec. Ce zici, îi 
trimitem o felicitare sau o insignă de merit? 

Eşti măgar. Aproape i-ai spart nasul. 

Da, chiar aşa am făcut. Ce ar trebui să facă un bărbat când 
intră în bucătărie să-şi toarne ceva de, băut şi găseşte un 
bețivan din vecini cu o mână pe fundul nevestei lui şi cu 
cealaltă în față?... 

Nu contează - lui Jessie i se păru că vocea mamei sună 
încântată. Ce curios! 

Ar fi cazul să-ți dai seama că Dick Sleefort nu e un demon 
din adâncuri, aşa cum şi Jessie ar trebui să-şi dea seama că 
Adrienne Gilette e doar o bătrână singură care i-a dat peste 
mână. în joacă. Să nu te apuce năbădăile, Tom. Nu susțin că a 
fost o glumă bună, în nici un caz. Problema e că Adrienne nu şi- 
a dat seama de asta şi, oricum, n-a făcut-o din răutate. 

Jessie observă că îndoise cartea pe care o ţinea în mâini. 
Oare cum putea mama ei, care absolvise cum laude (indiferent 
ce însemna asta) colegiul Vassar, să fie atât de proastă? 
Răspunsul era limpede: nu era proastă. Chiar dacă ştia 
adevărul, când a fost silită să aleagă între vecina bătrână şi 
urâtă şi propria ei fiică, Sally Mahout a preferat să creadă 
varianta coanei Gilette. Mişto, nu? 

Face asta pentru că sunt Fetița Tatii. De-asta face tot ce 
face. Dar n-am să pot să-i explic niciodată, aşa cum ea n-o să- 
şi dea seama niciodată. Nici peste o mie de ani. 

Jessie încercă să îndrepte cartea îndoită. Doamna Gilette a 
vrut s-o lovească. A fost rea. Dar tatăl ei avusese dreptate 
când a bănuit că nu-i mai era frică de hoaşca aia afurisită. 

Va rămâne aici, cu tatăl ei, şi o să aibă parte de bucuria 
asta pentru că... 

— EI e de partea mea, murmură Jessie. 

Da. Toate argumentele duceau într-acolo. Tata era de 
partea ei, iar mama era împotriva ei. 


Observă luceafărul strălucind blând pe cerul întunecat şi îşi 
dădu seama că stătuse pe punte trăgând cu urechea la 
conversaţia părinţilor -— despre eclipsă şi despre ea - aproape 
trei sferturi de oră. Şi în seara aceea descoperi ceva important: 
timpul zboară foarte repede când asculți o discuţie al cărei 
subiect eşti tu. 

Fără să se gândească la ce face, ridică mâna şi îşi închipui 
că prinde steaua în pumn, rostind rugămintea copiilor: „ce-mi 
doresc fă să se-mplinească”. Dorința ei, deja pe drumul 
împlinirii, era să poată rămâne a doua zi aici, cu tăticul ei. Să 
rămână cu el. Atât. Două persoane care țin una la cealaltă, pe 
punte, mâncând Eclipsburgeri â deux... Ca un cuplu bătrân. 

lar Dick Sleefort şi-a cerut scuze mai tărziu, Tom. Nu-mi 
aduc aminte dacă ţi-am spus... 

Mi-ai spus. Dar nu mi-a cerut şi MIE scuze. 

Probabil i-a fost frică să nu-l baţi, răspunse Sally, folosind 
din nou tonul care i se părea atât de straniu lui Jessie - un 
amestec neobişnuit de fericire, bună dispoziție şi mânie. 

Jessie se întrebă cum e posibil să foloseşti tonul ăsta şi, 
totodată, să fii în toate minţile. Alungă iute gândul. 

Şi aş mai vrea să-ţi spun încă ceva despre Adrienne Gilette. 
Și cu asta încheiem. 

Te rog. 

Mi-a zis în 1959 — două veri după toată povestea aia — că 
atunci trecea prin anumite schimbări fiziologice. Nu a spus 
nimic despre Jessie sau despre incidentul cu prăjitura, dar 
cred că, în felul ei, încerca să îşi ceară scuze. 

Aha! 

Exclamaţia cea mai glacială a tatălui său. 

Şi a crezut vreuna din voi că ar fi fost cazul să i se spună 
povestea asta şi lui Jessie? Să i se explice ce anume 
înseamnă? 

Mama tăcu. Jessie, care avea doar o vagă idee despre ce 
înseamnă „schimbarea fiziologică”, observă că îndoise iarăşi 
cartea şi îşi relaxă degetele. 

Sau v-aţi gândit, cumva, să-i cereţi scuze? 

Tonul lui era blând... Mângâietor... Otrăvitor. 


După câteva clipe, Sally izbucni: 

Încetează cu interogatoriul ăsta! Eşti la tine acasă, nu la 
tribunal! 

Tu ai adus vorba despre asta. Eu doar te-am întrebat... 

M-am săturat până peste cap de felul în care răstălmăceşti 
tot ce spun! 

Din tonul mamei ei, Jessie îşi dădu seama că aceasta 
plânge sau va începe să plângă în curând. Şi, pentru prima 
oară de când se ştia, lacrimile mamei nu-i trezeau nici un fel 
de milă, nici dorința de a alerga la ea să o iîmbrățişeze 
(izbucnind şi ea în plâns). Dimpotrivă: simţi o satisfacție 
stranie, neîndurătoare. 

Sally, eşti nervoasă. Ce-ar fi să... 

Sunt al naibii de nervoasă. Şi sunt aşa numai când mă cert 
cu soțul meu. Nu e cel mai tâmpit lucru pe care l-ai auzit 
vreodată? Şi ştii DE CE ne certăm? Hai să-ți spun eu, Tom. Nu 
ne certăm din cauza doamnei Gilette şi nici din cauza lui Dick 
Sleefort şi nici din cauza eclipsei de mâine. Ne certăm din 
cauza lui Jessie, fiica noastră, aşa cum se întâmplă mereu. 

Plângea şi râdea trist în acelaşi timp. 

Jessie auzi un şuierat sec când Sally aprinse un chibrit 
pentru ţigarea pe care o ţinea între degete. 

Nu se spune că roata care scârțâie trebuie unsă? Asta e 
Jessie a noastră: roata care scârțâie. Nu-i niciodată mulțumită 
până când lucrurile nu ies exact cum vrea ea. Nu e niciodată 
satisfăcută de planurile făcute de altcineva. Nu-i niciodată în 
stare să lase si de la ea. 

Înspăimântată, Jessie simţi ură în tonul mamei ei. 

Sally... 

Lasă, Tom. Vrea să rămână aici, cu tine? Foarte bine. 
Oricum, ar fi antipatică dacă ar merge cu noi; n-ar face altceva 
decât să se certe cu soră-sa şi să se miorlăie că trebuie să aibă 
grijă de Will. Cu alte cuvinte, n-o să facă altceva decât să 
scârțâie. 

Sally, Jessie nu se prea miorlăie şi e foarte bună să... 

Of Dumnezeule! Nici măcar n-o vezi aşa cum e în realitate! 


Răutatea din glasul mamei o făcu să se ghemuiască, 
speriată, în scaun. 

Jur pe ce am mai sfânt că uneori te porți de parcă ţi-ar fi 
iubită, nu fiică! 

De această dată, tatăl ei tăcu îndelung. Când vorbi, vocea-i 
era rece, lipsită de inflexiuni: 

Ce spui e dezgustător, josnic şi necinstit. 

Pe punte, Jessie privea luceafărul, simțind cum uluiala i se 
transforma în spaimă. Simţi, brusc, dorința să prindă iarăşi 
steaua şi să-i ceară să dea timpul înapoi, să şteargă totul cu 
buretele, începând cu rugămintea pe care o adresase tatălui 
ei: să rezolve lucrurile în aşa fel încât să poată rămâne cu el la 
vilă a doua zi. 

Apoi îşi auzi mama cum se ridică de la masă. 

Scuză-mă, spuse Sally. 

Tonul îi era încă furios, dar Jessie detecta în el şi o undă de 
teamă. 

Stai cu ea, aici, mâine, dacă asta vrei! Bine! Perfect! 
Stăpâneşte-o sănătos! 

Apoi — zgomotul paşilor care se îndepărtau repede, şi o clipă 
mai târziu, sunetul făcut de bricheta „Zippo” a tatălui ei, când 
acesta îşi aprinse o ţigară. 

Jessie izbucni în lacrimi fierbinți — lacrimi de ruşine, lacrimi 
de durere, lacrimi de uşurare la gândul că cearta se încheiase 
înainte ca multe alte vorbe rele să fie spuse... Căci şi ea şi 
Maddy observaseră că, în ultima vreme, discuţiile dintre 
părinții lor erau din ce în ce mai aprinse şi mai dure. 
Observaseră, de asemenea, că atmosfera ca de gheață dintre ei 
se topea mult mai greu. Era, oare, posibil ca ei să?... 

Nu! îşi întrerupse gândul care o luase razna. Nici vorbă. Nici 
vorbă. Tacă-ţi gura! 

Dacă pleca de pe punte, poate ar fi gândit altfel. Se duse pe 
malul lacului şi rămase acolo, aruncând pietricele în apă, 
până când, o jumătate de oră mai târziu, o găsi tatăl ei. 

— Eclipsburgeri mâine, pe punte, spuse şi o sărută pe gât. 

Se bărbierise şi obrazul îi era neted, dar Jessie simți iarăşi 
cum o străbate fiorul ciudat şi plăcut. 


— S-a aranjat. 

— S-a supărat? 

Tatăl ei era vesel: 

— Deloc. A spus că nu are nimic împotrivă pentru că ai fost 
cuminte toată săptămâna şi... 

Generozitatea minciunii lui o mişcă atât de profund, încât 
aproape izbucni iarăşi în lacrimi. Îi cuprinse gâtul cu braţele 
şi îi acoperi obrajii şi buzele cu sărutări mici şi ţocăite. Prima 
lui reacție a fost de surpriză. Mâinile îi tresăriră şi îi atinseră 
protuberanțele sânilor îmbobociţi. Jessie simți din nou fiorul — 
mai puternic, de această dată. Mult mai puternic, aproape 
dureros, şi, o dată cu el, îi reveniră în minte straniile 
contradicții ale lumii celor mari: o lume în care poți mânca 
friptură cu dulceaţă de mure sau ouă prăjite în zeamă de 
lămâie. Lume în care unii chiar mâncau aşa ceva. Apoi, 
mâinile tatălui o cuprinseseră de umerii colțuroşi de fetiță şi o 
îmbrăţişară cu dragoste. Şi chiar dacă au întârziat mai mult 
acolo unde nu se cuvenea, Jessie nici nu îşi dădu seama. 

Te iubesc, tati! 

Și eu te iubesc, dovlecelul meu. O sută de milioane de 
pupicuri. 


16 


Fierbinte şi umedă, dar senină, veni şi ziua eclipsei. Cel 
puţin, în zona vestică a statului Maine, prognoza 
meteorologică, ce spunea că nori de joasă altitudine ar fi putut 
împiedica observarea fenomenului astronomic, se dovedea 
complet neîntemeiată. 

Pe la ora zece, Sally, Maddy şi Will au plecat să prindă 
autobuzul ce urma să îi ducă pe munte. Sally o sărută pe 
Jessie pe obraz - sărut sec, trist, îndurerat, tăcut — şi îl lăsă pe 
Tom Mahout împreună cu fiica pe care, cu o seară înainte, o 
numise „roata care scârțâie”. 

Jessie se duse şi îşi puse rochița cea nouă de plajă — destul 
de arătoasă, dacă ochii privitorilor puteau să suporte 
combinaţia țipătoare de dungi roşii şi galbene; dar şi mult 
prea strâmtă. Se parfumă cu apa de colonie. „My Sin” a lui 
Maddy. Îşi dădu cu deodorantul mamei. Şi îşi unse buzele cu 
crema strălucitoare. Şi, cu toate că niciodată nu îi plăcuse să 
zăbovească prea mult în fața oglinzii, împopoţonându-se 
(acesta era cuvântul folosit de mama: „Maddy, termină cu 
împopoţonatul şi vino aici imediat!”), se chinui o vreme să îşi 
strângă părul pentru că ştia că aşa îi place tatălui ei. 

Când termină, întinse mâna înspre întrerupătorul din baie, 
apoi se opri. Fetița care o privea din oglindă nu era deloc fetița 
cunoscută. Era o adolescentă. Nu din cauza rochiei care îi 
scoteau în evidență protuberanţele pieptului, ce aveau să se 
transforme în sâni de-abia peste un an sau doi. Nu din cauza 
cremei strălucitoare de pe buze. Nici din cauza părului, strâns 
într-un coc neîndemânatic, dar cu atât mai atrăgător. Toate 
acestea contribuiau, într-adevăr, într-un fel sau altul, la noua 
imagine. Dar mai era ceva. Ce oare? Jessie habar nu avea. 
Poate faptul că părul strâns îi accentua pomeţii şi îi 
descoperea gâtul rotund şi neted, mult mai atrăgător decât 
bubele ce aveau, cândva, să devină sâni sau decât trupul ei 


băiețos, fără şolduri. Sau poate era doar noul licăr din privire 
- licăr ascuns până atunci, sau de-abia născut. 

Indiferent care ar fi fost cauza, noua ei imagine o făcu să 
zăbovească în fața oglinzii până când gândul îi strigă cu vocea 
mamei: Jur pe ce am mai sfânt că, uneori, te porţi de parcă ți- 
ar fi iubită, nu fiică! 

Îşi muşcă buzele unse cu crema trandafirie şi se încruntă la 
amintirea nopţii trecute -— fiorul care o străbătuse când el o 
atinsese, senzația mâinilor lui pe pieptul ei. Simţi cum fiorul 
îşi cere iarăşi drepturile, dar şi-l înăbuşi. Nu avea absolut nici 
un sens să începi să ai frisoane din cauza unui lucru tâmpit şi 
absurd. N-avea sens nici să-ţi pierzi vremea gândindu-te la el. 

Bun sfat, îşi spuse şi stinse lumina din baie. 

Emoţiile îi creşteau pe măsură ce se apropia ora eclipsei. 
Găsi la radio un post ce transmitea muzică rock and roll — lui 
Sally îi plăcea numai muzica clasică. Însă tatălui ei îi plăcea 
muzica modernă. Ba chiar, în vreme ce grupul „The Duprees” 
cântau „You Belong to Me” („Îmi aparții”) o luase pe Jessie în 
braţe şi dansase cu ea pe punte. 

Jessie înfierbântă grătarul pe la ora trei şi jumătate după- 
amiaza, cu o oră înainte de eclipsă; şi se duse să îşi întrebe 
tatăl câţi burgeri voia. 

Îl găsi în partea de sud a casei. Purta numai un şort din 
bumbac. O mână-i era îmbrăcată într-o mănuşă de bucătărie. 
Îşi pusese o banderolă pe frunte, ca să-i absoarbă transpiraţia. 
Stătea ghemuit asupra unui foc mic de cărbuni. 

Părea mult mai tânăr doar cu şortul pe el şi cu banderola 
pe frunte; şi, pentru prima dată în viață, Jessie reuşi să îl 
întrevadă pe bărbatul de care se îndrăgostise mama ei, cu 
vreme în urmă, în timpul ultimului an de colegiu. 

Lângă el se aflau mai multe bucăţi de sticlă, tăiate cu grijă 
dintr-un geam vechi. Ținea o asemenea bucată de sticlă în 
cleştele de grătar şi o învârtea în fumul care se ridica din foc. 
Jessie izbucni în râs şi el se întoarse, către ea, răspunzându-i 
cu un zâmbet larg. Îi trecu prin minte că, din poziţia în care 
stătea, putea să i se uite sub rochie. Dar, ce dracu! Era tatăl 


ei, nu vreun puşti din vecini care îi făcea ochi dulci. Începu să 
chicotească: 

Ce faci? Credeam că o să mâncăm hamburgeri, nu 
sandviciuri din sticlă! 

Fac lentile pentru eclipsă, nu sandviciuri, dovlecel, îi 
răspunse. 

Dacă pui două sau trei bucăți din astea de sticlă afumată 
una peste alta, poți privi eclipsa de la început până la sfârşit, 
fără să-ți strici ochii. Altfel, poți să-ți arzi retina şi să nu-ți dai 
seama imediat de asta. 

Aha! 

Exclamaţia lui Jessie era puțin înspăimântată. O neliniştise 
ştirea că îşi poate face rău fără să ştie. 

Cât timp o să dureze eclipsa totală, tati? 

Nu prea mult. Cam un minut. 

Păi, atunci, mai fă câteva chestii din alea, că nu vreau să-mi 
ard ochii. Câţi Eclipsburgeri vrei? 

Unu-i suficient. Dacă-i mare. 

Bine. 

Se întoarse să se ducă înapoi, la treburile ei. 

Dovlecel? 

Îl privi peste umăr: un bărbat scund şi solid, cu fruntea 
îmbrobonată de transpirație; un bărbat cu foarte puţin păr pe 
cap, aidoma celui cu care se va mărita peste ani şi ani. Însă 
bărbatul acesta nu avea nici ochelarii cu lentile groase ai lui 
Gerald şi nici pântecele lui proeminent. O clipă, faptul că 
bărbatul acesta era tatăl ei nu mai avu nici o importanţă. Era 
impresionată de înfăţişarea lui tinerească şi chipeşă. Chiar 
atunci, o picătură de sudoare i se prelinse încet pe abdomen, 
umezind centura şortului. Îi privi iarăşi chipul, devenind 
conştientă de felul ciudat în care se uita la ea. Deşi îngustați 
din cauza fumului, ochii aceia erau absolut minunațţi, având 
strălucirea cenuşie a zorilor oglindite în apele îngheţate ale 
iernilor. Jessie simţi că i se uscase gâtul. Poate din cauza 
fumului. Poate că nu. 

Da, tati? 


O clipă, lungă cât o veşnicie, el nu scoase nici un cuvânt, ci 
doar o măsură din priviri, în vreme ce transpiraţia i se scurgea 
pe obraji, şi pe frunte, şi pe piept, şi pe abdomen. Lui Jessie i 
se făcu frică. Apoi el surâse şi totul reveni la normal. 

Eşti foarte drăguță azi, dovlecel. Dacă-mi permiţi — să ştii că 
nu fac mişto de tine — aş spune că eşti frumoasă! 

Mulţumesc Şi ştiu că nu faci mişto de mine. 

Vorbele lui îi făcură atâta plăcere (mai ales după 
comentariile furioase ale mamei de noaptea trecută, sau, 
poate, tocmai din cauza lor), încât simți în gât nodul care 
anunța lacrimile. Dar se stăpâni, zâmbi, schiță o plecăciune şi 
apoi, cu inima-i bătând să-i spargă pieptul, se repezi spre 
grătar. Ceva din spusele mamei ei, cel mai îngrozitor lucru, îşi 
croia drum spre suprafața minţii ei 

(te porți de parcă ți-ar fi) 

dar Jessie îl alungă aşa cum alungi o viespe furioasă. ŞI, 
totuşi, culmea culmilor, ea însăşi se pomeni cuprinsă de 
amestecul acela absurd de emoţii ce aparţine lumii adulților — 
înghețată cu sos de friptură, pui la cuptor cu ciocolată — şi nu 
putea să scape de el. Nici măcar nu era sigură că ar fi voit să 
scape. Cu ochii minţii tot vedea picătura de sudoare ce se 
prelinsese încet pe abdomenul lui până când fusese absorbită 
de bumbacul şortului. Imaginea aceasta iscase întregul ei 
zbucium emoțional. O vedea, o tot vedea, şi o vedea iarăşi. 
înnebunise. 

Şi ce dacă? Oricum era o zi neobişnuită, nebună. Până şi 
soarele înnebunise. Ce rost avea să se frământe atât? 

Da, o aproba vocea care, într-o bună zi, va purta numele lui 
Ruth Neary. Ce rost are să te frămânţi? 

Eclipsburgerii, garnisiți cu sote de ciuperci şi ceapă roşie, 
au fost absolut delicioşi. 

Eclipsează ultima mâncare făcută de maică-ta, îi spuse el şi 
Jessie râse până îi dădură lacrimile. 

Au mâncat pe punte, ţinând în poală tăvițele din metal. 
între ei se afla o măsuţă de voiaj ticsită cu condimente, farfurii 
de unică folosință şi accesorii pentru urmărirea eclipsei. 
Alături de bucăţile de sticlă afumată, reci acum, se afla şi o 


trusă de prim-ajutor. Tom îi explicase fiicei sale că nu tăiase 
prea bine geamul şi se temea să nu se rănească. 

Ultimul lucru pe care mi l-aş dori pe lumea asta ar fi ca 
atunci când maică-ta vine acasă, să găsească un bilet în care 
să scrie că te-am dus la Camera de Gardă de la spitalul Oxford 
Hills, unde doctorii încearcă să îţi coasă câteva degete. 

Mami n-a fost prea încântată că am vrut să rămân aici, nu? 
întrebă Jessie. 

Tatăl ei o cuprinse într-o îmbrăţişare fugară. 

Nu. Dar eu am fost. Am fost foarte încântat. 

Şi îi zâmbi atât de sincer, încât se văzu nevoită să îi 
întoarcă surâsul. 

Când se apropie începerea eclipsei — 4,29 după amiaza —, 
au folosit, mai întâi, cutiile reflectorizante. Soarele văzut, 
astfel, de Jessie, nu era mai mare ca un dop, însă era atât de 
strălucitor, încât fetița bâjbâi pe masă, găsi o pereche de 
ochelari de soare şi şi-i puse. Ceasul ei arăta că eclipsa ar fi 
trebuit, deja, să înceapă. Era 4,30 după-amiaza. 

Cred că ceasul meu o ia înainte, vocea îi tremura, nervoasă. 
Ori asta, ori astronomii ăia sunt o gaşcă de cretini. 

Mai uită-te o dată, zâmbi Tom. 

Când privi iarăşi în cutia reflectorizantă, observă că cercul 
strălucitor al astrului nu mai era perfect. O semilună de 
întuneric îi acoperise partea dreaptă. Simţi un frison. Tom îi 
văzu reacția, căci se uita fix la ea, nu la soare. 

Dovlecel? Te simţi bine? 

Da. Dar... Te cam sperie, nu? 

Da, îi răspunse el. 

Îi aruncă o privire şi îşi dădu seama că vorbeşte serios. 
Tatăl ei părea la fel de înfricoşat pe cât se simțea ea. Nici 
măcar nu-i trecu prin minte că s-ar fi putut să fie speriați de 
două lucruri complet diferite. 

Vrei să stai la mine în brațe, Jess? 

Îmi dai voie? 

Sigur. 

Se aşeză în poala tatălui ei, strângând, încă, în mâini, 
cutiuța reflectorizantă. Se fâțâi puţin până îşi găsi o poziţie 


confortabilă, inspirând cu plăcere mirosul pe care îl emana 
pielea lui: transpiraţie şi after-shave - „Redwood” parcă se 
chema. Rochia de plajă se ridică, dezvelindu-i coapsele (nici nu 
se putea întâmpla altfel, fiind atât de scurtă şi de strâmtă) şi 
de-abia dacă îşi dădu seama că o mână a tatălui său se 
odihnea pe piciorul ei. În fond, era tatăl ei — tăticul ei — nu 
puştiul de la şcoală după care suspinau toate colegele ei. 

Minutele treceau încet. Din când în când, se mai foia, 
încercând să se aşeze şi mai comod - după-amiaza asta tatăl 
ei părea făcut din colțuri dure — şi, la un moment dat, probabil 
a ațipit trei sau patru minute! Poate şi mai mult, căci briza 
care o trezi era surprinzător de rece pe braţele ei transpirate. 
Si întreaga după-amiază se transformase. Culorile 
strălucitoare, înainte ca ea să îşi sprijine capul de umărul lui 
şi să închidă ochii, erau palide acum şi însăşi lumina zilei 
slăbise în intensitate. Ca şi cum ziua de vară ar fi fost 
strecurată printr-un tifon. Privi în cutie şi descoperi, uluită, că 
nu mai rămăsese decât jumătate din soare. Se uită la ceas: 
era cinci şi nouă minute. 

Acum, tati! Acum dispare soarele! 

Da, încuviinţă el. 

Dar vocea lui era ciudată - fermă, în aparenţă, dar 
încețoşată în străfunduri. 

Chiar la vreme! 

Remarcă faptul că mâna lui i se mai urcase puţin pe picior 
câtă vreme dormise. 

Pot să mă uit prin geamul afumat, tati? 

Încă nu. 

Mâna îi urcă şi mai mult pe coapsă. Caldă, transpirată. Dar 
senzaţia nu era neplăcută. Îşi puse mâna peste mâna lui şi 
zâmbi cu toată gura. 

E palpitant, nu? 

Da, îi răspunse cu aceeaşi voce venită din cețuri întunecate. 

Da, aşa e, dovlecel. E chiar mai palpitant decât mi-aş fi 
închipuit. 

Mai trecu o vreme. Luna continua să ronțăie din soare. 
Cinci şi douăzeci şi cinci de minute. Cinci şi jumătate. 


Aproape întreaga-i atenţie îi era concentrată asupra imaginii 
observate în cutia reflectorizantă. Însă o parte din ea deveni 
iarăşi conştientă de duritatea pe care o căpătase corpul 
tatălui ei în această după-amiază. Ceva îi apăsa fundul. Nu 
dureros, dar stăruitor. Lui Jessie i se părea că este mânerul 
vreunei unelte — al unei şurubelnițe sau al ciocanului de bătut 
şnițele al mamei. 

Se foi iarăşi, încercând să se aşeze mai bine, iar Tom îşi 
înăbuşi un geamăt. 

Tati? Sunt prea grea? Te-am lovit? 

Nu, nu. Stai bine. 

Se uită la ceas. Cinci şi treizeci şi şapte. Încă patru minute 
până la eclipsa totală. Poate puţin mai mult dacă ceasul ei 
mergea înainte. 

Pot să mă uit prin sticlă, acum? 

Nu încă, dovlecel. Foarte curând. 

La radio, crainicul anunţa că cerul era acoperit de nori în 
regiunea New Hampshire, drept pentru care cei de acolo nu 
puteau urmări eclipsa, fiind extrem de dezamăgiți. 

Noi nu suntem dezamăgiți, tati, nu? 

Deloc. 

Se mişcă iarăşi sub ea. 

Cred că suntem cei mai fericiţi oameni din lume. 

Jessie uită de toate când privi în cutie. 

Acum, din soare rămăsese doar o semilună subțire şi 
strălucitoare. 

Jessie, uită-te la lac! 

Ochii fetiţei se măriră de uimire în spatele ochelarilor de 
soare. Fascinată de imaginea observată în cutie, uitase să 
urmărească ce se întâmplă în jur. Peisajul era pictat acum în 
acuarele vechi. Lacul Dark Score era învăluit într-un 
crepuscul timpuriu - fermecător şi, totodată, înfricoşător 
pentru fetița de zece ani. Undeva, în pădure, o bufniță bătrână 
ţipă şi Jessie se cutremură. Țipătul era înspăimântător — 
foarte înspăimântător. Acum, Tom o cuprinse în braţe. Jessie i 
se cuibări, recunoscătoare, la piept. 

E nasol, tati! 


N-o să mai dureze mult, iubito. Şi probabil că n-o să mai vezi 
a sa ceva. Încearcă să te linişteşti şi bucură-te de tot ce vezi. 

Privi în cutie. Acolo nu mai era nimic. 

La radio, Marvin Gaye cânta: iubesc prea pătimaş, mi se 
spune... 

Tata? Tati? Nu mai e. Pot să?... 

Da. Acum poți. Dar când o să-ți spun că trebuie să te opreşti, 
să mă asculţi. Fără ceartă. Bine? 

Bine. Sigur că da. Povestea cu retina arsă o speriase mai 
tare decât ţipătul bufniței. Dar trebuia măcar să arunce o 
privire pe furiş la eclipsă. Măcar atât. 

Dar cred... continua să cânte Marvin, cu frenezia unui 
sectant... da, cred... că aşa trebuie să iubeşti o femeie... 

Tom Mahout îi dădu un cleştişor şi trei bucăţi de sticlă 
afumată, puse una peste alta. Respira greu şi agitat şi lui 
Jessie i se făcu milă de el. Probabil că şi pe el îl înspăimântase 
eclipsa, dar, desigur, fiind adult, nu putea să recunoască aşa 
ceva. 

În multe privinţe, oamenii mari erau nişte fiinţe tare triste. 
Se gândi să se întoarcă înspre el şi să îl liniştească, dar îşi 
dădu seama că gestul ei l-ar fi stânjenit foarte tare. L-ar fi 
făcut să se simtă ridicol. Şi Jessie înțelegea. Cel mai mult în 
lume detesta să se simtă ridicolă. Aşa că luă bucăţile de sticlă 
şi privi prin ele. 

Gagicilor, tre' să-mi dați dreptate, urla Marvin, nu aşa-i 
treaba. Hai. să vă aud. Hai, să vă aud: DA! DA! 

Când privi prin sticla afumată, Jessie văzu... 


17 


În acest moment, Jessie cea încătuşată de pat în casa de 
vacanță de pe malul nordic al lacului Kashwakamak, acea 
Jessie care nu mai avea zece ani, ci treizeci şi nouă, acea 
Jessie care era văduvă de aproximativ douăsprezece ore, îşi 
dădu seama de două lucruri: în primul rând, că adormise; şi, 
în al doilea rând, că nu visase ziua eclipsei, ci mai degrabă, o 
retrăise. Crezuse că nu era decât un vis, aidoma celui cu 


aniversarea lui Will, vis în care majoritatea invitaţilor erau fie 
morți, fie cunoscuți din viața ei viitoare. Acest nou film al 
minții ei poseda calitatea suprarealistă a celui anterior, însă 
nu se putea bizui pe acest soi de comparație, deoarece 
întreaga zi a eclipsei fusese suprarealistă şi iluzorie. Mai întâi 
soarele care dispăruse şi, apoi, tatăl ei... 

Nu mai vreau, hotărî Jessie. Nu mai vreau. Trebuie să mă 
trezesc. 

Cu un efort disperat, încercă să răzbată la realitate din vis 
sau din amintire. Efortul său mental îi contorsionă trupul. 
Lanţțurile cătuşelor zornăiră când se răsuci violent dintr-o 
parte în cealaltă. Aproape reuşi; o fracțiune de secundă, 
aproape reuşi. Şi ar fi putut să o facă. Ar fi trebuit să o facă. 
Dar, în ultima clipă, se gândi mai tare. Dacă s-ar fi trezit, s-ar 
fi pomenit față în față cu groaza copleşitoare, groaza ce i-o 
provoca o siluetă -— o siluetă nemişcată, o siluetă în aşteptare, 
o siluetă care ar fi putut face ca întâmplarea aceea de demult, 
de pe punte, să pară un nimic... În cazul în care s-ar fi trezit şi 
ar fi trebuit să o înfrunte. 

Dar poate nu trebuie să o înfrunt deocamdată. 

Şi poate că nevoia de a-şi găsi refugiul în somn nu era totul. 
Poate că era vorba şi de o parte din ea care voia să spună 
adevărul, să scoată totul la lumină o dată pentru totdeauna, 
indiferent cât ar fi costat-o. 

Îşi lăsă capul pe pernă, cu ochii închişi, braţele întinse, ca o 
ofrandă ce va fi sacrificată zeilor amintirilor întunecate, chipul 
palid şi crispat. 

— „Mai ales voi, fetelor” - murmură în bezna încăperii. 

— „Mai ales voi, fetelor...” 

Se reîntoarse în ziua eclipsei. 


18 


Era atât de straniu şi nepământesc ceea ce văzu Jessie prin 
filtrele artizanale, încât, în prima clipă, mintea ei refuză să 
priceapă. Pe cerul după-amiezi atârna un neg mare şi rotund. 

Vorbesc în somn... pentru că nu mi-am mai văzut puica de o 
săptămână... 

Eclipsa nu îl tulburase pe Marvin. 

Şi chiar în momentul acela simți mâna tatălui pe sânul 
drept, îl strânse uşor; apoi îl atinse pe stângul, de parcă ar fi 
vrut să le compare mărimea. Respirația i se accelerase şi mai 
mult. Şi Jessie simţi iarăşi lucrul acela tare care îi apăsa 
fundul. 

Vreau un martor! urla Marvin Gaye. Martor, martor! 

Tati? Te simți bine? 

Simţi ceva ciudat în zona sânilor — plăcere şi durere; curcan 
la cuptor cu compot şi sos de ciocolată — însă mai simţi şi o 
stare ciudată de frică şi tulburare. 

Da, îi răspunse. 

Dar vocea aceea era vocea unui străin. 

Da. Mă simt bine. Dar nu te uita în jur! 

Îşi schimbă poziţia. Mâna de pe sân se îndreptă în altă 
parte; mâna de pe coapsă se deplasă şi mai sus, ridicându-i 
rochia. 

Ce faci, tati? 

Întrebarea ei nu era atât de speriată pe cât era de curioasă. 
Totuşi, în tonul fetiţei exista o nuanţă de teamă. Deasupra-i, 
un focar de lumină stranie lucea fioroasă în jurul cercului 
întunecat de pe cerul indigo. 

Mă iubeşti, dovlecel? 

Da, sigur... 

Atunci, nu te speria. Ştii că nu ți-aş putea face vreun rău. 
Vreau să te drăgălesc. Tu uită-te la eclipsă şi lasă-mă să te 
drăgălesc. 

Nu prea cred că vreau, tati. 


Tulburarea era mai profundă acum. 

Mi-e teamă c-o să-mi ard ochii. C-o să-mi ard alea, retinele. 

Dar cred - continua, nepăsător, Marvin - că femeia e cel 
mai bun prieten al bărbatului... Şi o să-i rămân alături... Până 
la capătul zilelor. 

Nu te speria. 

Acum gâfâia. 

Mai durează cel puțin încă douăzeci de secunde. Nu te 
speria. Şi nu te uita în jur. 

Jessie auzi plesnetul elasticului - al lui, nu al ei. Chiloţii ei 
se aflau la locul lor; şi chiar i-ar fi putut vedea, atât de sus îi 
ridicase rochia. 

Mă iubeşti? o întrebă din nou. 

Deşi fu cuprinsă de o premoniţie înfiorătoare care încerca să 
îi explice cum răspunsul corect la această întrebare s-ar fi 
putut transforma într-un răspuns greşit, nu avea decât zece 
ani şi nu-i putea răspunde decât într-un singur fel: da. 

Martor, martor — cerea Marvin. 

Tatăl ei se mişcă, apăsând şi mai tare obiectul acela dur de 
fundul ei. Şi, dintr-o dată, Jessie îşi dădu seama ce anume era 
— nici vorbă să fi fost mânerul unei şurubelniţe -— iar panica ei 
se combină cu o senzație ciudată de dulce plăcere a răzbunării 
dirijate înspre mama ei. 

Uite ce pățeşti dacă nu eşti de partea mea, gândi, privind 
cercul negru de pe cer prin straturile de cioburi afumate. 

ŞI apoi: 

Asta pățim amândouă. 

Ochii i se încețoşară şi gustul dulce al răzbunării deveni 
amar, apoi dispăru. Panica rămase. 

Vai de mine — îşi spuse. Retinele mele... Retinele mele încep 
să se ardă. 

Mâna de pe coasă i se strecură între picioare. Sus. Mai sus. 
Până se opri în dreptul sexului pe care îl cuprinse strâns. 

N-ar trebui să facă asta, gândi. 

Nu se cuvenea ca mâna lui să se afle acolo. Doar dacă... 

Te pipăie — exclamă o voce din interiorul minţii ei. 


Mai târziu, peste ani şi. ani, vocea aceasta căpătase şi un 
nume. Era Nevasta cea Supusă Burlingame. Şi a scos-o 
deseori din răbdări. Uneori, era vocea prudenței; adesea — 
vocea culpabilizării; şi, aproape întotdeauna, vocea negării. 
Punctul de vedere al Supusei era următorul: lucrurile 
neplăcute, lucrurile înjositoare, lucrurile dureroase... dispar 
numai dacă reuşeşti să nu le bagi absolut deloc în seamă. 

Vocea aceasta era predispusă să susțină cu obstinaţie că 
evenimentele catastrofale erau, de fapt, evenimente pozitive, 
părți ale unui plan benefic - plan prea mare şi prea complicat 
pentru debila înţelegere a muritorilor de rând. 

O vreme, pe când a avut unsprezece şi doisprezece ani, 
vocea aceasta s-a numit Domnişoara Petrie. Aşa o chema pe 
învăţătoarea ei din clasa a doua. Şi au fost momente când 
chiar îşi astupa urechile ca să nu mai audă glasul rece, 
monoton, turuind neîncetat. Gest inutil, bineînţeles, căci vocea 
venea dinlăuntru-i. Însă, în clipa aceea când eclipsa a 
întunecat cerul statului Maine, iar stelele ardeau în 
străfundurile lacului Dark Score, în clipa aceea de panică tot 
mai crescândă, când a înțeles ce face mâna dintre picioarele ei, 
a auzit doar blândeţe şi simț practic în vocea care-i vorbea din 
învălmăşeala de gânduri zdrenţuite. 

Te pipăie, Jessie, nimic mai mult. 

Eşti sigură? 

Da - tonul era hotărât. 

Şi, o dată cu trecerea timpului, Jessie va ajunge să îşi dea 
seama că vocea aceasta este aproape întotdeauna hotărâtă, 
sigură, indiferent dacă are, sau nu, dreptate. 

E o simplă glumă. Se joacă cu tine. Nici nu-i trece prin minte 
că te-a speriat, aşa că taci din gură şi nu strica ziua asta 
superbă. Nu se întâmplă nimic. 

N-o crede, țuca! — strigă vocea cealaltă, vocea dură, vocea 
care se va numi Ruth. Uneori se poartă de parcă i-ai fi iubită, 
amantă, nu fiică. Şi aşa se poartă chiar acum, ticălosul! Nu te 
PIPĂIE, Jessie. Te FUTE! 

Era convinsă că vocea o minte, era convinsă - aproape 
convinsă - că acel cuvânt ciudat şi interzis se referă la o 


acţiune ce nu poate fi realizată doar cu o mână. Însă a fost 
cuprinsă de îndoieli. Îşi aminti că, odată, Karen Aucoin îi 
spusese să nu lase niciodată vreun băiat să îi bage limba în 
gură, pentru că s-ar putea să îi apară un bebeluş în gât. 
Karen ştia că aşa se întâmplă în majoritatea cazurilor, iar 
dacă o femeie încearcă să vomite, ca să scape de copil, moare 
de cele mai multe ori. Şi moare şi copilul. Niciodată, niciodată, 
niciodată n-am să las vreun băiat să mă sărute franțuzeşte, îi 
spusese Karen. Dacă l-aş iubi cu adevărat, poate l-aş lăsa să 
mă pipăie. Dar în ruptul capului n-aş vrea să-mi apară un bebe 
în gât. Cum aş mai MANCA? 

La vremea respectivă, lui Jessie i se păruse de-a dreptul 
cretină teoria asta a gravidităţii. Dar la ce te puteai aştepta de 
la Karen Aucoin care se întreba dacă lumina rămâne aprinsă 
în frigider şi după ce închizi uşa? Acum, însă, ideea înflori în 
gândurile ei, cu o logică stranie. Să presupunem - să 
presupunem, numai - că ar fi adevărată? Dacă rămâi 
însărcinată doar din cauza limbii unui băiat, dacă aşa ceva se 
poate întâmpla, atunci... 

Şi obiectul acela dur îi apăsa în continuare fundul. Obiectul 
acela care nu era mânerul vreunei şurubelnițe. 

Jessie încercă să îşi strângă picioarele. El oftă - sunet 
dureros şi înfricoşător — şi îşi apăsă mai tare degetele pe zona 
sensibilă. O duru puţin. Se încordă şi gemu. 

Mult mai târziu, îşi dădu seama că tatăl ei interpretase 
geamătul ei ca fiind născut din pasiune şi de aceea se purtase 
aşa. 

Indiferent ce ar fi crezut, atunci se petrecu punctul 
culminant al acestui straniu interludiu. Se arcui brusc sub 
ea, ridicând-o uşor în sus. Mişcarea era înspăimântătoare şi, 
totuşi, plăcută... Era atât de puternic. 

Aproape a înțeles, în clipele acelea, natura acțiunii — 
periculoasă şi fascinantă - şi ea ar fi putut să dețină controlul. 
Dacă ar fi vrut să deţină un asemenea control. 

Nu vreau — îşi spuse. Nu vreau să am de-a face cu aşa ceva. 
Orice-ar fi, e scârbos şi oribil şi mă sperie. 


Şi obiectul acela dur, apăsat de fundul ei (obiectul acela 
care nu era mânerul unei şurubelnițe), a fost cuprins de 
spasme şi un lichid fierbinte îi pătă chiloţii. 

E transpiraţie — explică cu promptitudine vocea ce, într-o 
bună zi, va aparține Nevestei Supuse. 

Asta e. A simţit că ţi-e frică de el, că ţi-e frică să-i stai în 
braţe şi asta l-a enervat. Ar trebui să-ți fie ruşine şi să-ți pară 
rău. 

Transpiraţie, pe dracu! o repezi vocea ce se va numi Ruth. 

Tonul ei era liniştit, puternic, didactic. 

Ştii foarte bine ce e, Jessie. E chestia aia despre care ai 
auzit-o pe Maddy vorbind cu prietenele ei. Cindy Lessard zicea 
că se cheamă „spermă”, că e albă şi că țâşneşte din scula unui 
tip ca pasta de dinți dintr-un tub pe care-l apeşi tare. Din asta 
ies copiii, nu din sărutul franțuzesc. 

Câteva clipe a fost legănată pe creasta valului lui, ameţită şi 
speriată, şi, totuşi, excitată, ascultându-l cum gâfâie aspru. 
Apoi şoldurile şi coapsele i se relaxară şi o aşeză pe Jessie la 
locul ei. 

Nu te mai uita la eclipsă, dovlecel, spuse. 

Şi, deşi gâfâia încă, vocea-i era aproape normală. Emoţia îi 
dispăruse din glas, iar Jessie simți o uşurare profundă. Ce se 


întâmplase - dacă, într-adevăr, se întâmplase ceva - se 
terminase acum. 
Tati... 


Nu, nici o vorbă. Gata! 

Cu blândețe, îi luă din mână cioburile afumate. Cu şi mai 
multă blândeţe o sărută pe gât, în vreme ce Jessie privea fix 
bezna nebunească ce învăluise lacul. Îşi dădea seama, ca prin 
vis, că bufnița nu-şi încetase țipetele şi că greierii, păcăliți de 
întunericul pogorât peste ei, îşi începuseră cearta cu două-trei 
ore mai devreme. În faţa ochilor îi stăruia încă o imagine: un 
tatuaj negru şi rotund înconjurat de un halou de foc verde. Şi 
gândi: 

Dacă m-am uitat prea mult, dacă mi-am ars retinele, 
probabil că o să văd imaginea asta tot restul vieții. 


Ce-ar fi să te duci înăuntru şi să-ți pui blugii, dovlecel? Cred 
că n-a fost o idee prea bună să te îmbraci cu rochia de plajă. 

Tonul îi era sec, lipsit de emoție şi părea a o acuza că rochia 
de plajă fusese, de fapt, ideea ei. 

Şi chiar dacă n-a fost ideea ta, ar fi trebuit să-ți dai seama 
că te bagă în bucluc, spuse domnişoara Petrie. 

Un gând nou o izbi ca o palmă: dacă el îi va spune mamei ce 
s-a întâmplat? Gândul acesta era atât de îngrozitor, încât 
Jessie izbucni în hohote de plâns. 

Iartă-mă, tati — îl strânse în braţe, inspirând aroma vagă a 
after-shave-ului. 

Dacă n-am fost cuminte, îmi pare foarte, foarte răul 

Of Doamne, nici vorbă, încercă el să o liniştească. 

Dar tonul îi era la fel de sec şi gânditor de parcă ar fi 
chibzuit dacă e bine să îi spună lui Sally ce făcuse Jessie sau 
dacă să facă uitată întreaga poveste. 

Ai fost foarte cuminte, dovlecel. 

Mă mai iubeşti? insistă ea. 

I se păru o tâmpenie că întreabă aşa ceva, o tâmpenie că 
riscă să primească un răspuns care ar fi distrus-o, dar trebuia 
să îl întrebe. Trebuia. 

Bineînţeles. 

Răspunsul lui nu se lăsă aşteptat, iar vocea i se păru mai 
însuflețită; îndeajuns de însuflețită cât să o convingă de faptul 
că spunea adevărul (of, şi cât de uşurată se simţise!), dar 
bănuia că anumite lucruri s-au schimbat definitiv din cauza 
unei poveşti pe care nu a reuşit să o înțeleagă pe de-a-ntregul. 
Ştia că 

(era pipăială, pipâială era puţină pipăială) 

fusese ceva în legătură cu sexul, însă habar nu avea cât de 
serioasă fusese toată treaba. Probabil că nu „mersese până la 
capăt”, cum spuneau prietenele lui Maddy. însă faptul că el 
nu îşi pusese obiectul în obiectul ei nu însemna că scăpase de 
a se vedea cu burta la gură. 

Auzi în minte vocea mamei, puternică şi furioasă: Nu se 
spune că roata care scârțâie trebuie unsă întotdeauna? 


Simți cum pata fierbinte şi umedă de pe fund continuă să se 
întindă. 

Da, gândi. Are dreptate. Roata care scăârțâie tocmai a fost 
unsă. 

Tati... 

El ridică mâna, gest pe care îl făcea deseori în timpul cinei 
când mama sau Maddy (mama, de obicei) începeau să se 
ciorovăiască dintr-un motiv oarecare. Niciodată nu făcuse 
gestul acesta înspre ea; şi deveni tot mai convinsă că tocmai se 
întâmplase ceva ce nu trebuise să se întâmple, că se vor 
petrece nişte schimbări fundamentale şi neplăcute, ca rezultat 
al unei greşeli îngrozitoare — faptul că se îmbrăcase cu rochia 
de plajă - pe care o făcuse. Gândul acesta îi provocă un 
sentiment de amărăciune, atât de profund, încât parcă simțea 
cum degete invizibile o frământă nemilos pe din lăuntru-i, 
scormonindu-i maţele. 

Cu coada ochiului, observă că şortul tatălui ei se strâmbase 
şi de sub el atârna ceva, ceva roz, care nu semăna nici pe 
departe cu mânerul unei şurubelniţe. 

Înainte de a-şi lua privirea din direcția aceea, Tom Mahout o 
surprinse şi îşi aranjă repede şortul, acoperind obiectul roz. 
Chipul i se strâmbă, dezgustat; iar Jessie se crispă. O prinsese 
că trage cu ochiul la ceva nepermis şi îi interpretase privirea 
întâmplătoare drept o curiozitate aprinsă. 

Ce s-a întâmplat... începu el. 

Se opri să îşi dreagă vocea. 

Trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat, dovlecel, dar nu 
chiar acum. Fugi înăuntru şi schimbă-ți hainele. Eventual fă şi 
un duş. Grăbeşte-te, ca să nu pierzi sfârşitul eclipsei. 

Nici vorbă să o mai intereseze eclipsa, deşi nu i-ar fi spus 
asta pentru nimic în lume. Dădu din cap şi se întoarse înspre 
el. 

Am pățit ceva, tati? 

Păru surprins, nesigur, prudent - iar mâinile furioase 
începură să scormonească mai abitir stomacul fetiţei... Şi 
Jessie înțelese că şi el se simțea la fel de rău ca şi ea. Poate 


chiar mai rău. Şi, străfulgerată de înțelegere, pentru o clipă, 
gândi: Aşa-ți şi trebuie! Tu ai început! 

Nu, îi răspunse... Dar tonul lui nu reuşi să o convingă. 

Totul e în regulă, Jess. Acum, du-te în casă şi schimbă-te. 

Bine. 

Se forță să zâmbească - se forță din toate puterile — şi chiar 
reuşi să schițeze umbra unui surâs. Surprins, tatăl ei îi 
întoarse zâmbetul. Asta o linişti întrucâtva, iar mâinile care îi 
frământau intestinele, transformate în cocă, parcă nu mai 
erau atât de mânioase. Dar senzaţia că e sfâşiată pe 
dinăuntru reveni imediat ce ajunse în dormitorul pe care îl 
împărțea cu Maddy. Cel mai mult o înspăimânta gândul că el 
se va simţi obligat să îi povestească mamei ce se întâmplase. 
Şi ce-o să creadă mama? 

Asta e Jessie a noastră: roata care scârțâie. 

Dormitorul fusese împărțit în două cu cearşafuri agățate pe 
o frânghie de rufe, cearşafuri pe care fetele le împodobiseră cu 
desene vesele făcute cu cariocile lui Will. S-a amuzat foarte 
tare când au împărţit camera şi când au făcut desenele. 
Numai că acum, toate astea i se păreau nişte prostii de copii 
tâmpiţi. lar umbra ei alungită, proiectată pe cearşaf, era 
înspăimântătoare. Era umbra unui monstru. Până şi aroma 
proaspătă a răşinii de pin, care îi plăcea atât de mult de obicei, 
i se părea acum grea şi dezgustătoare. 

Asta-i Jessie a noastră: nu-i niciodată mulțumită până când 
lucrurile nu ies exact cum vrea ea. Nu e niciodată satisfăcută 
de planurile făcute de altcineva. Nu-i niciodată în stare să lase 
şi de la ea. 

Se năpusti în baie, încercând să scape de vocea aceea, ştiind 
însă foarte bine că nu va reuşi. Aprinse lumina şi îşi scoase 
rochia peste cap, dintr-o singură smucitură. O azvârli în coşul 
de rufe, fericită să scape de ea. Se privi, cu ochi mari, în 
oglindă şi văzu chipul unei fetițe coafate ca o adolescentă. 
Părul îi scăpase din agrafe şi buclele îi acopereau obrajii. Şi 
trupul din oglindă aparținea unei fetițe de zece ani; piept plat 
şi şolduri de băiat. Dar nu va mai arăta aşa prea multă vreme. 


Începuse, deja, să se modifice, şi această transformare îi 
provocase tatălui ei o reacție necuvenită. 

Nu vreau să am niciodată țâțe mari şi şolduri curbate. La ce 
folosesc astea dacă duc la aşa ceva? 

Gândul îi aminti de pata umedă de pe spatele chiloţilor. Şi-i 
scoase -— chiloţi din bumbac, de la magazinul „Sears”, verzi 
cândva, dar atât de decoloraţi acum încât deveniseră gri — şi îi 
ridică, examinându-i curioasă. Da. Era ceva pe spatele lor. Şi 
nu era transpirație. Nu era nici pastă de dinți. Semăna, mai 
degrabă, cu un detergent lichid alb. Îi mirosi. Simţi un iz slab 
care îi aducea aminte de aroma lacului într-o zi fierbinte. Îi 
aducea aminte şi de mirosul apei din fântână. Odată îi 
adusese tatălui ei un pahar cu apă din fântână, apă care 
mirosea foarte tare şi îl întrebase dacă el simte mirosul acela. 

Tom Mahout clătinase din cap. 

Nu - tonul lui era bine dispus. Dar asta nu înseamnă că nu 
miroase. Înseamnă doar că eu fumez al dracului de mult. Cred 
că miroase a săruri, dovlecel. Minerale. Dar nu-ţi fac nici un 
rău. Mă jur pe ce am mai scump. 

Minerale — gândi ea acum şi adulmecă iarăşi izul coclit. Nu 
înțelegea ce anume o fascinează, dar asta simțea. Miros de 
săruri... 

Atunci interveni vocea cea hotărâtă. În după-amiaza 
eclipsei avea inflexiunile din tonul mamei sale (în primul rând, 
îi spunea „drăgălaşo”, aşa cum făcea Sally când era supărată 
pe Jessie), însă Jessie bănuia că era chiar vocea ei de om 
mare. Apăruse cam devreme în viața ei, ce-i drept. Dar era 
aici. Era aici şi îşi dădea toată silința să o facă să îşi revină, să 
îşi adune gândurile. Puterea din voce o făcu să se liniştească. 

E chestia aia despre care vorbea Cindy Lessard — e sperma 
lui. Cred că ar trebui să mulțumeşti cerului că a ajuns pe 
chiloţii tăi şi nu în altă parte. Da încetează cu poveştile despre 
mirosul lacului sau sărurile din fântână. Karen Aucoin e o 
nătângă, dar Cindy Lessard nu este. Ba chiar cred că a văzut 
chestia asta şi acum ai văzut-o şi tu. Zeamă de bărbat. 
Spermă 


Revoltată brusc - nu atât de ceea ce era, cât de persoana 
care o produsese — Jessie îşi aruncă chiloţii în coşul pentru 
rufe murdare, deasupra rochiei. Apoi îşi închipui cum mama, 
care spăla rufele la subsol, descoperea această pereche de 
chiloți mai specială şi descoperea şi acest sediment foarte 
special. Ce va gândi? Bineînţeles că neastâmpărata familiei, 
roata care scârțâie, a fost, în sfârşit, unsă... Ce altceva să 
creadă? 

Repulsia se transformă în groază vinovată şi Jessie scoase 
repede chiloţii din coş. Imediat, mirosul stătut îi atacă nările, 
gros şi dezgustător. Scoici şi cocleală, gândi. Atât. Se prăbuşi 
în genunchi în fața closetului şi vomită, strângând chiloţii în 
mâna  crispată. Trase repede apa, înainte ca mirosul 
hamburgerului parțial digerat să se răspândească prin casă, 
apoi îşi clăti gura cu apă rece. Începuse să îi mai treacă teama 
că îşi va petrece următoarea oră în fața closetului vomitând. 
Stomacul i se mai liniştise. Măcar de nu ar mai simți izul 
acela de cocleală... 

TȚinându-şi respirația, spălă chiloţii sub jetul de apă rece, îi 
stoarse şi îi azvârli înapoi în coşul pentru rufe. Inspiră adânc, 
îndepărtându-şi părul de pe față cu dosul mâinilor umede. 
Dacă mama avea s-o întrebe ce caută o pereche de chiloți uzi 
în coşul cu rufe murdare... 

Deja gândeşti ca un criminal — se văicări vocea care, într-o 
bună zi, va aparține Nevestei Supuse. 

Vezi unde ajungi dacă nu eşti cuminte, Jessie? Vezi? Sper 
din tot sufletul că... 

Tacă-ți gura, cretino - mârâi cealaltă voce. Poţi s-o baţi la 
cap cât vrei, dar mai târziu. Acum, însă, încercăm să rezolvăm 
o problemă. Ai înțeles? 

Tăcere. Asta era bine. Jessie îşi trecu, iarăşi, nervoasă, 
mâna prin păr. Dacă mama o s-o întrebe ce caută chiloţii uzi 
în coşul pentru rufe, Jessie o să-i spună că a fost atât de cald, 
încât a făcut o baie în lac fără să se mai schimbe. N-ar fi fost 
prima oară. 

Atunci, țuca, ce-ar fi să-ți uzi şi şortul şi bluza? 

Corect — încuviință Jessie. Bună idee. 


Îşi puse halatul şi reveni în dormitor ca să îşi ia şortul şi 
tricoul purtate cu o mie de ani în urmă, în dimineața aceea 
când plecaseră mama, şi Will, şi Maddy. Nu le găsi şi 
îngenunche să se uite sub pat. 

Şi cealaltă femeie e în genunchi - observă o voce. Şi simte 
acelaşi miros. Miros de cocleală. 

Jessie auzi, dar nu o luă în seamă. Mintea-i era numai la 
şort şi la tricou - alibiul ei. Cum bănuise, erau sub pat. 
Întinse mâna. 

Mirosul vine din fântână - continuă vocea. E mirosul din 
fântână. 

Da, da, bine -— gândi Jessie, înşfăcând hainele şi 
îndreptându-se către baie. Mirosul vine din fântână. Fantastic! 

Ea l-a împins în fântână - spuse vocea şi, acum, Jessie 
înțelese. 

Se opri brusc, în uşa băii, cu ochii mari şi gura căscată. Era 
iarăşi speriată. Mult mai speriată decât fusese înainte. Mult 
mai speriată decât fusese vreodată. Acum, când o asculta, îşi 
dădea seama că această voce nu seamănă cu nici una dintre 
celelalte. Era ca o voce pe care o prinzi, cu greu, noaptea 
târziu, la radio. O voce care părea că vine de foarte, foarte 
departe. 

Nu de foarte departe, Jessie. Şi ea se află pe drumul 
eclipsei. 

Dispăru holul de la etaj, înlocuit fiind de tufe cu mure, fără 
umbre sub cerul întunecat de eclipsă. Simţi şi un miros 
pătrunzător de sare marină. Jessie văzu o femeie costelivă, 
îmbrăcată într-un capot, cu părul cărunt strâns într-un coc. 
Era îngenuncheată lângă un maldăr de scânduri despicate. 
Lângă ea, un ghemotoc de țesătură albă. Jessie era sigură că 
acel ghemotoc era lenjeria femeii. 

Cine eşti? o întrebă Jessie. 

Dar femeia dispăruse. 

Fetița aruncă o privire peste umăr ca să vadă dacă nu 
cumva femeia aceea slabă şi fantomatică i se strecurase în 
spate. Dar holul era pustiu. Jessie era singură. Pielea de pe 
braţe i se făcuse ca de găină. 


O iei razna — se văicări iarăşi vocea care se va numi Nevasta 
cea Supusă. 

Of Jessie, n-ai fost cuminte. N-ai fost deloc cuminte. Şi acum 
o să plăteşti pentru asta pierzându-ți minţile. 

Ba nu! o contrazise. 

Îşi privi chipul palid şi crispat în oglinda de la baie. 

Ba nu! 

Mai aşteptă o clipă cât o eternitate să audă vreuna dintre 
voci, sau să vadă femeia îngenuncheată lângă scânduri, cu 
lenjeria mototolită alături. Dar nici nu auzi, nici nu văzu ceva 
anume. Se pare că dispăruse şi vocea aceea care îi spusese lui 
Jessie că femeia împinsese un bărbat în fântână. 

Bagă-ți minţile în cap, țuca — o sfătui vocea care va purta 
numele lui Ruth. 

Jessie era convinsă că intenţia vocii nu era alta decât să o 
readucă cu picioarele pe pământ. 

Te-ai gândit la o femeie care avea lenjeria de corp lângă ea, 
pentru că în după-amiaza asta nu te-ai gândit decât la chiloți. 
Nimic mai mult. Dacă aş fi în locul tău, aş uita tot şi mi-aş 
vedea de treabă. 

Excelent sfat. Cu iuțeala fulgerului, Jessie udă şortul şi 
tricoul, le stoarse şi intră sub duş. Se săpuni, se limpezi, se 
şterse, se întoarse repede în dormitor. În mod obişnuit nu îşi 
punea halatul doar ca să traverseze holul, însă de această 
dată făcu o excepţie. 

Se opri iarăşi în dormitor, muşcându-şi buzele, rugându-se 
să nu-i revină în minte vocea ciudată, rugându-se să nu mai 
aibă vreo halucinație. Nu se întâmplă nimic. Aruncă halatul 
pe pat, se grăbi spre dulapul ei şi scoase chiloți şi un şort 
curați. 

Simte acelaşi miros, gândi. Oricine-ar fi femeia aceea, simte 
acelaşi miros care vine din fântâna în care ea a împins un 
bărbat. Şi asta se petrece chiar acum, în timpul eclipsei. Sunt 
sigură... 

Se întoarse, cu o bluză în mână şi încremeni. Tatăl ei stătea 
în pragul uşii şi o urmărea atent. 


19 


În lumina lăptoasă a zorilor, Jessie se trezi gândindu-se la 
femeia aceea ciudată - femeia cu cocul cărunt; femeia 
îngenuncheată lângă tufele cu mure, având alături, strânsă 
ghemotoc, lenjeria-i de corp; femeia care privea în jos printre 
scândurile rupte şi care simțea mirosul acela respingător. 

Nu se mai gândise la ea de ani de zile şi acum reapăruse din 
visul, sau, mai bine spus, din amintirea zilei aceleia din 1963, 
când avusese parte de această viziune supranaturală, viziune 
provocată de emoţii puternice şi nervozitate. 

Însă nu mai avea nici o importanţă - nici halucinaţia ei, nici 
ce făcuse tatăl ei pe punte şi nici ce se întâmplase mai târziu, 
când acesta intrase în dormitorul ei. Toate astea se 
petrecuseră cu multă vreme în urmă. lar acum... 

Sunt în căcat. Sunt în căcat până peste cap. 

Se sprijini de perne şi îşi privi brațele prinse de pat. Se 
simțea ameţțită şi neputincioasă ca o musculiță prinsă în 
pânza unui păianjen. Nu îşi dorea nimic altceva decât să 
doarmă din nou - fără vise, de această dată, dacă soarta se 
îndura de ea —- ducându-şi într-un alt univers brațele moarte 
şi gâtul uscat. Ghinion. 

De undeva, de aproape - de foarte aproape - se auzea un 
bâzâit leneş. Ceasul — gândi Jessie. Apoi, după câteva minute, 
îşi spuse: detectorul de fum. Şi se pomeni cuprinsă de un val 
de speranță, absolut nemotivată, care, însă, o aduse mai 
aproape de realitate. Îşi dădu seama că sunetul auzit nu 
semăna deloc cu cel emis de un detector de fum. Sunetul... 
Bâzâitul... Era... 

Da, țuca, sunt muşte. 

Vocea cea serioasă părea obosită şi ştearsă. 

Astea sunt muşte verzi şi mari care joacă base-ball pe 
Gerald Burlingame, faimos avocat şi adorator al cătuşelor. 

— Doamne, trebuie să mă dau jos din pat, croncăni Jessie, 
aproape nerecunoscându-şi vocea. 


Adică ce mama dracului vrei să zici?! se întrebă şi 
răspunsul nu întârzie: Nimic. Absolut nimic. 

Acum era complet trează. Nu voia să fie trează, dar se gândi 
că ar trebui să accepte realitatea şi să încerce să se descurce 
cumva. Dacă aşa ceva era posibil. 

Ar fi bine să suni deşteptarea pentru mâini şi brațe. Asta în 
cazul în care n-au murit. 

Îşi privi braţele: întâi cel drept, apoi cel stâng. Şi le privea ca 
şi cum ar fi admirat nişte obiecte de mobilier aşezate în vitrina 
unui magazin nou. Braţele acelea nu aveau nimic de-a face cu 
Jessie Burlingame. Şi, de fapt, era cât se poate de firesc. Nu 
mai exista nici un fel de viață în ele. 

Încercă să se ridice puţin şi constată, îngrozită, că 
răzmerița brațelor era mai serioasă decât îşi închipuise. 
Ignorau complet comenzile creierului. 

Le privi iarăşi. Nu i se mai părea că ar semăna cu nişte 
obiecte de mobilier; ci, mai degrabă, cu nişte hălci de carne 
atârnate în cârligele unei măcelării. Jessie scoase un urlet 
răguşit de spaimă şi furie. 

Stai puțin, fetițo. Linişteşte-te. Nu-i nimic. Braţele sunt, 
deocamdată, foarte amorțite. Dar situația nu se va schimba 
dacă o iei razna sau dacă intri în panică. Ce-ţi fac degetele? 
Dacă ai putea cuprinde stâlpii patului, atunci, poate... Sau 
poate că nu. 

Degetele îi erau la fel de ţepene ca şi braţele. După ce 
încercă să şi le mişte, după câteva minute de efort - buze 
muşcate până la sânge, transpiraţie rece - simţi doar un 
spasm în degetul mare de la mâna dreaptă. 

— Doamne, Dumnezeule, imploră cu vocea înăbugşită, 
parcă, în nisip şi sticlă pisată. 

Nu mai era furioasă. Acum îi era doar foarte frică. 

Sigur că mureau oameni în accidente; văzuse sute, poate 
mii de cazuri la televizor. Saci din plastic în care erau 
transportate cadavrele din automobile făcute praf, din clădiri 
prăbuşite, sau incendiate, din restaurante unde avusese loc 
un atentat cu bombă; martori oculari cu chipuri livide, voci 
împleticite, răguşite, arătând spre băltoacele cu sânge lipicios 


şi întunecat de pe alei sau de pe podelele barurilor. Programele 
de ştiri repetau obsesiv toate aceste imagini. Ştia, prin 
urmare, că aveau loc accidente, că se comiteau crime, că 
mureau oameni. Dar, până în clipa aceea, nu îşi dăduse 
seama că aceia erau oameni adevăraţi, oameni obişnuiţi, 
oameni aidoma ei, oameni cărora nici nu le trecuse prin minte 
că nu vor apuca să mai mănânce un cheeseburger, că nu vor 
apuca să se mai uite la „Rişti şi câştigi”, că nu vor mai apuca 
să îşi invite prietenii joi la o partidă de pocher, sau că nu vor 
mai apuca să meargă la cumpărături sâmbăta. S-a terminat 
cu berea, s-a terminat cu amorul, iar dorința de a face 
dragoste într-un hamac în vremea unei furtuni năprasnice nu 
se va îndeplini niciodată. De ce? Pentru că toți oamenii aceştia 
aveau o treabă mult mai importantă. Erau morți. Orice 
dimineață când te dădeai jos din pat se putea dovedi a fi 
ultima din viaţa ta. 

Casa - frumuşica noastră casă de pe malul lacului ar putea 
fi prezentată la ştirile de vineri sau sâmbătă seara. 
Corespondent o să fie scârbosul ăla de Doug Rowe şi o să o 
numească „vila în care au decedat remarcabilul avocat din 
Portland, Gerald Burlingame, şi soția sa, Jessie”. Apoi va da 
legătura în studio, de unde Bill Green va prezenta ştirile 
sportive. Şi asta nu e o poveste morbidă, Jessie, nici vorbă. 
Nici Supusa şi nici Ruth n-o să-ţi spună aşa ceva... Asta este... 

Jessie ştia deja: era adevărul. Un accident stupid despre 
care citeşti o ştire mică în ziarul de dimineaţă, clatini din cap 
şi spui: „la ascultă chestia asta, iubitule!” şi citeşti articolul 
soțului tău, în timp ce acesta îşi bea cafeaua sau îşi mănâncă 
grepul. Nimic altceva decât un accident stupid. Numai că, de 
data aceasta, victima este ea. Era de înțeles, dar total lipsită 
de relevanță insistența cu care mintea ei încerca să-i explice că 
e vorba de o greşeală. Nu exista nici un Departament al 
Plângerilor unde să poată explica faptul că lui Gerald îi 
aparținuse ideea cu cătuşele şi că ar fi fost normal şi drept ca 
ei să i se dea drumul. Dacă toată această oribilă greşeală 
putea fi îndreptată, ei îi revenea sarcina de-a o face. 

Jessie îşi drese glasul, închise ochii şi vorbi către tavan: 


— Doamne? Dumnezeul meu? Te rog, ascultă-mă o clipă 
doar. Am nevoie de ajutorul Tău. Am mare nevoie. Sunt la 
ananghie şi sunt îngrozitor de speriată. Te rog, ajută-mă să ies 
din încurcătura asta. Mă rog... Mă rog în numele lui Isus 
Cristos. 

Se strădui să îşi dezvolte rugăciunea şi izbuti să adauge 
doar câteva propoziții învățate de la Nora Callighan şi care, 
acum, erau rostite de toată lumea: 

— Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe 
care nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce pot 
fi schimbate şi înțelepciunea de a le putea deosebi. Amin. 

Nici o schimbare. Nu simţi nici seninătate, nici curaj şi nici 
urmă de înțelepciune. Rămase aceeaşi femeie cu brațe moarte 
şi cu soț mort, legată de pat ca o potaie în lanț, lăsată să 
moară într-o curte părăsită. 

— Te rog, atunci, fă în aşa fel încât să nu sufăr — îi tremură 
glasul. 

— Dacă trebuie să mor, Doamne, ajută-mă să nu sufăr.N- 
aş putea suporta durerea şi chinul. 

Nu-i o idee prea bună să te gândeşti la moarte în asemenea 
clipe. 

Vocea lui Ruth ezită preț de o secundă, apoi adăugă: 

Dacă mă gândesc mai bine s-ar putea să ai dreptate. Dar 
asta e o gândire negativă. 

Nu comentez. Nu e bine să mă gândesc la moarte. Şi, 
atunci, la ce să mă gândesc? 

Cum să faci să rămâi în viață — răspunseră în acelaşi timp 
Supusa şi Ruth. 

Bine; să rămân în viață. Şi îşi aminti iarăşi de brațele 
amorțite. 

Sunt amorțite pentru că au stat ridicate toată noaptea. Sunt 
agățată de ele. Ar trebui să încerc să le uşurez de greutatea 
mea. 

Încercă să se ridice în şezut cu ajutorul picioarelor şi 
spaima urâtă şi neagră îi încețoşă mintea când şi picioarele 
refuzară să se mişte. În primul moment, încercă să îşi recapete 
calmul şi apoi începu să împingă picioarele în sus şi în jos, 


mototolind cuvertura, cearşaful şi salteaua spre celălalt capăt 
al patului. Gâfâia ca un biciclist care urcă o pantă abruptă. 
Fundul — şi el amorțţit — începu să se trezească, fulgerat de zeci 
de cârcei. 

Frica o trezise definitiv. În cele din urmă, începu să simtă 
ceva în braţe — o undă de viaţă venită de foarte departe. 

Dacă nu ține nimic altceva, țuca, atunci gândeşte-te la apa 
care ţi-a mai rămas în pahar. Gândeşte-te că n-o să fii în stare 
să pui mâna pe paharul ăla dacă n-o să funcţionezi la 
capacitate maximă. 

Se lumina de ziuă şi Jessie continua să se ridice 
împingându-şi corpul cu ajutorul picioarelor. Sudoarea îi 
lipise părul pe tâmple şi i se scurgea pe obraji. Îşi dădea seama 
că efortul îi mărea setea. Însă nu avea de ales. Nu exista nici o 
altă şansă. 

Ai dreptate, țuca. Nu există nici o altă şansă. 

Tuca-n sus şi ţuca-n jos — gândi, cu mințile duse aiurea. Vrei, 
te rog, să încetezi, curvă guralivă? 

În cele din urmă, începu să se deplaseze încet către capătul 
patului. Cu fiecare mişcare, Jessie îşi încorda muşchii 
stomacului, încet, încet, unghiul făcut între partea superioară 
şi cea inferioară a trupului său se apropie de nouăzeci de 
grade. Coatele începură să i se îndoaie, pe măsură ce scădea 
greutatea atârnată de braţe şi umeri. lar muşchii acestora 
începură să dea semne de viață prin mii de înțepături 
dureroase. Când ajunse în poziția şezând, nu îşi încetă 
mişcarea picioarelor, deoarece dorea să îşi mențină ritmul 
accelerat al bătăilor inimii. 

O picătură de transpirațţie îi căzu în ochiul stâng. O ustura. 
Scutură nervoasă capul, alungând-o; şi continuă să îşi mişte 
picioarele. Braţele o înțepau din ce în ce mai tare. Şi, după 
vreo cinci minute, o fulgeră prima crampă musculară — 
dureroasă ca o izbitură de topor. 

Cu capul dat mult pe spate, împrăştiind în jur stropi de 
transpirație, Jessie urlă. Când încercă să inspire adânc, veni a 
doua crampă. Şi mai dureroasă. Ca şi cum umărul stâng i-ar 
fi fost strâns într-un laț din sârmă ghimpată. Urlă iarăşi. 


Pumnii i se încleştară iar degetele i se înfipseră în podul 
palmelor cu atâta sălbăticie, încât i se rupseră două unghii şi 
rădăcinile începură să-i sângereze. Ochii, înfundați în orbite, i 
se închiseră strâns, dar, totuşi, lacrimile țâşniră şi începură 
să i se scurgă pe obraji, amestecându-se cu picăturile de 
sudoare. 

Dă din picioare, țuca! Nu te opri tocmai acum! 

— Nu-mi mai spune „țuca”! strigă Jessie. 

Chiar înainte de revărsarea zorilor, câinele vagabond se 
apropiase de verandă. Tresări puternic auzindu-i vocea. 
Chipul lui canin se strâmbă într-o expresie uluită. 

— Nu-mi mai spune aşa, curvo! Curvă nenoro... 

Altă crampă, la fel de neaşteptată şi dură ca un atac de cod 
îi fulgeră umărul stâng până înspre subțioară şi cuvintele i se 
transformară într-un țipăt prelung, tremurător, de agonie. 
Totuşi, îşi mişca, în continuare, picioarele. 

Cumva, reuşea să îşi mişte în continuare picioarele. 


20 


Când îi trecură crampele musculare — sau, cel puţin, când 
ea spera să-i fi trecut — , se sprijini de capătul din mahon al 
patului cu ochii închişi. Respirația i se liniştea treptat: salturi, 
marş forțat şi, în final, plimbare lejeră. Cu toată setea, se 
simțea surprinzător de bine. 

Făcuse gimnastică în copilărie şi în adolescenţă şi 
continuase să facă gimnastică până în urmă cu vreo zece ani. 
Deci, putea recunoaşte, încă, o eventuală secreție de 
endorfină. Ce gând idiot, în situația asta! 

Poate nu-i chiar atât de idiot, Jess. Poate endorfină o să-ți 
folosească. Poate o să-ți facă ordine în gânduri. Poate, din 
cauza asta, oamenii se concentrează mai bine după ce au făcut 
puțină gimnastică. 

Şi, într-adevăr, mintea i se limpezise, gândurile începură să 
i se aşeze în ordine. Panica dispăruse aidoma fumului alungat 
de o rafală puternică de vânt şi se simțea lucidă. Simţea că, 
acum, putea gândi rațional. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că 
este posibil aşa ceva. Il se părea incredibilă neobosita 
adaptabilitate a minţii omeneşti care încearcă din răsputeri să 
supraviețuiască. 

Ia te uită ce vioaie sunt şi nici măcar nu mi-am băut cafeaua 
- gândi amuzată. 

Dar imaginea cafelei - fără zahăr sau frişcă, turnată în 
cana ei preferată, cu floricele albastre - o făcu să înghită în 
sec. Şi, totodată, o făcu să se gândească la programul zilei. 
Căci începuse o nouă zi şi, în întreaga ţară, bărbați şi femei — 
neîncătuşaţi - stăteau în bucătărie, beau suc şi cafea, 
mâncau cornuleţe şi ouă, sau poate fulgi de ovăz - fulgii ăia 
despre care se spune că îţi fac bine la inimă şi îți ajută 
digestia. Se uitau la programele de dimineaţă de la televizor. Şi 
nici unul dintre aceşti oameni n-avea habar că în vestul 
statului Maine tocmai avea loc un accident. Nici unul dintre ei 
n-avea habar că unul dintre semenii lor nu-şi putea bea sucul 


şi cafeaua, nu-şi putea mânca ouăle jumări şi nu se putea 
uita la televizor pentru mult prea simplul motiv că era prinsă 
în cătuşe de un pat, la nici trei metri de soţul ei gol-puşcă, 
mort, sfâşiat de un câine flămând şi bâzâit de muşte verzi. 

Privi înspre dreapta şi se uită la paharul cu apă al lui 
Gerald. Cu cinci ani în urmă n-ar fi existat nici un pahar pe 
etajeră; dar, având în vedere creşterea consumului nocturn de 
scotch al soțului ei, proporţional crescuse şi consumul diurn 
de alte lichide — apă, de obicei, dar şi mult sifon şi ceai rece. În 
cazul lui Gerald, sintagma „probleme cu băutura” nu era un 
eufemism, ci purul adevăr. 

Păi, dacă avea „probleme cu băutura”, acum s-a vindecat 
definitiv, oftă Jessie. 

Paharul se afla exact acolo unde îl lăsase; şi dacă oaspetele 
ei din timpul nopţii nu fusese un vis (Încetează cu tâmpeniile, 
sigur c-a fost un vis - o repezi, nervoasă, Supusa), probabil că 
nu i-a fost sete. 

Trebuie să iau paharul — îşi spuse Jessie. Dar trebuie să am 
mare grijă cum mă mişc. S-ar putea să mă apuce iar căârceii. 

De această dată, i-a fost mult mai uşor să apuce paharul. 
Adevărata surpriză plăcută a constituit-o însă paiul. Pentru 
că se uscase, bucata din carton, răsucită, funcționa mult mai 
bine decât cu o seară în urmă. Supse ultimele picături de apă 
din pahar şi îi trecu prin minte că dacă ar fi gândit puţin şi ar 
fi lăsat paiul artizanal să se usuce, nu ar fi irosit atâta apă. 
Era prea târziu acum şi, oricum, mortul de la groapă nu se 
mai întoarce — cum zice proverbul. „Mortul” - mda, nostim! 

Cele câteva picături de apă nu reuşiră decât să îi întețească 
setea. Puse paharul la loc, pe etajeră. Şi râse în sinea ei. 
Obişnuința era un animal ciudat. Chiar şi în asemenea 
împrejurări neobişnuite, tot animal ciudat rămăsese. Pusese, 
frumos, paharul la locul lui, pe etajeră, în loc să îl azvârle cât 
colo şi să îl spargă de perete. De ce oare? Pentru că cel mai 
important lucru în viaţă este ordinea. De-aia. Asta o învățase 
Sally Mahout pe drăgălaşa ei, pe rotița care scârțâie, dar nu 
este niciodată unsă suficient şi care nu este niciodată în stare 
să lase de la ea - drăgălaşa ei, care ar fi făcut orice i-ar fi stat 


în putere, ba chiar şi-ar fi sedus propriul tată, numai ca să 
obțină ce îşi dorea. 

Cu ochii minţii, Jessie o văzu pe acea Sally Mahout pe care 
o văzuse atât de des pe vremuri: obraji înroşiți de furie, buze 
strânse, pumnii pe şolduri. 

— Şi ai fi crezut absolut tot - murmură Jessie. 

— Nu-i aşa, nenorocito? 

Nu-i corect, răspunse, tulburată, o parte a minţii ei. Nu-i 
corect, Jessie. 

Dar era corect şi ea ştia. S-ar fi putut spune orice despre 
Sally, dar nu şi că ar fi fost o mamă bună. Mai ales în anii 
aceia când căsnicia ei cu Tom se străduia să funcționeze, 
aidoma unui automobil vechi, cu zahăr în rezervorul cu 
benzină. Pe toată durata acelor ani, comportamentul ei fusese 
deseori paranoic, fusese complet lipsit de logică. Din motive 
necunoscute Will era scutit de scandalurile ei, însă îşi 
înspăimântase fetele de nenumărate ori. 

Acum părea a fi redevenit o persoană cât de cât normală. 
Locuia în Arizona, iar scrisorile pe care Jessie le primea de la 
ea erau doar nişte însemnări banale şi plictisitoare ale unei 
bătrâne a cărei singură bucurie era jocul de bingo din serile de 
joi şi care îşi amintea perioada când îşi crescuse copiii ca fiind 
cea mai liniştită şi fericită parte a vieţii ei. Se pare că nu-şi 
mai aducea aminte cum urlase din toate puterile la Maddy, 
amenințând-o că o va omori dacă va mai uita să îşi 
împacheteze tampoanele folosite în hârtie igienică, înainte de a 
le arunca la gunoi. Şi, de asemenea, se pare că uitase cu 
desăvârşire dimineața aceea de duminică, dimineață când 
(Jessie nu reuşise să înțeleagă niciodată motivul gestului ei) 
năvălise în camera mezinei sale, aruncase în ea o pereche de 
pantofi cu toc şi apoi ieşise trântind uşa. 

Uneori, când primea scrisori sau cărți poştale de la mama ei 
- Mă simt bine, iubito, primesc mereu veşti de la Maddy, mi-a 
mai crescut pofta de mâncare de când s-a răcorit — Jessie 
simțea un impuls năvalnic să pună mâna pe telefon, să o sune 
pe mama ei si să îi urle în receptor: Chiar ai uitat tot, mamă? 
Ai uitat ziua când ai aruncat în mine cu pantofii şi mi-ai spart 


vaza preferată şi atunci am plâns pentru că mi-am închipuit că 
ştii, mi-am închipuit că tata n-a mai rezistat şi ţi-a mărturisit 
totul, chiar dacă trecuseră trei ani de la ziua eclipsei? Ai uitat 
de câte ori ne-ai speriat cu urletele şi hohotele tale isterice de 
plâns? 

Nu-i corect, Jessie. Nu-i corect şi e lipsit de loialitate. 

N-o fi corect, dar asta nu înseamnă că nu-i adevărat. 

Dacă ar fi aflat ce s-a întâmplat în ziua aceea... 

Din nou imaginea femeii în obezi — o fracțiune de secundă, 
prea iute pentru a putea fi recunoscută: mâinile ţintuite în 
instrumentul de tortură, părul acoperindu-i chipul, ca 
linţoliul unui condamnat, privitorii arătând-o, disprețuitor, cu 
degetul. Privitorii — în majoritate femei. 

S-ar fi putut ca mama ei să nu-i arate că ştie. Dar 
bineînţeles că ar fi crezut că totul s-a petrecut numai şi numai 
din vina lui Jessie care plănuise, în mod conştient, să îşi 
seducă tatăl. Nu era chiar aşa o mare diferență între roata 
care scârțâie şi Lolita. 

Şi vestea că o anumită activitate cu conotații sexuale se 
petrecuse între soțul şi fiica ei, ar fi făcut-o să înceteze să se 
gândească sau să amenințe cu divorțul, ci chiar să îşi pună 
amenințarea în practică. 

Ar fi crezut? Pun pariu pe orice că ar fi crezut. 

De această dată, vocea bunei-cuviinţțe nu mai protestă. Şi 
Jessie înțelese dintr-o dată totul: tatăl ei pricepuse imediat 
ceea ce ea a priceput de-abia treizeci de ani mai târziu. El 
ştiuse totul, aşa cum ştiuse că orice vorbă rostită în sufrageria 
vilei răzbate până pe malul lacului. 

În ziua aceea, tatăl ei profitase de ea în mai multe feluri. 

Jessie aşteptă să fie cuprinsă de un val de emoţii negative în 
urma acestei constatări dureroase, căci, la urma urmei, fusese 
prostită de către bărbatul a cărui sarcină fundamentală era 
aceea de a o iubi şi a o proteja. Dar nu simți nimic. Probabil 
pentru că i se ridicase o povară uriaşă de pe suflet: indiferent 
cât de traumatizantă fusese întreaga istorie, reuşise să se 
elibereze de remuşcări. 


Singura emoție pe care o simțea era uluiala la gândul că 
reuşise să păstreze secretul verii aceleia atât de multă vreme. 
Şi mai simțea şi un soi de perplexitate neplăcută. Oare câte 
dintre hotărârile pe care le luase în viață — începând din ziua 
aceea - au fost sau nu au fost influențate în mod direct de 
ceea ce se petrecuse în ultimul minut petrecut în brațele 
tatălui ei când privea, prin cioburi afumate, un neg uriaş 
aşezat în mijlocul cerului. Şi, oare, nu cumva, situaţia în care 
se afla acum era o consecință a celor întâmplate în timpul 
eclipsei? 

Hai, că exagerezi — se admonestă. Dacă m-ar fi violat, poate 
că ar fi fost altă poveste. Însă cele petrecute pe punte în ziua 
aceea nefericită nu au fost decât un accident. Şi nici măcar 
unul grav. Dacă vrei, într-adevăr, să ştii cum arată un accident 
grav, uită-te acum în jur şi gândeşte-te în ce situație te afli. La 
fel de bine aş putea să dau vina pe doamna Gilette pentru 
toate necazurile mele - pe doamna Gilette, care m-a plesnit 
peste mână când aveam patru ani. Sau aş putea să dau vina 
pe păcatele mele dintr-o viață anterioară pe care trebuie să le 
ispăşesc în viața aceasta. Şi, de fapt, ce mi-a făcut pe punte a 
fost un mizilic în comparaţie cu ce mi-a făcut în dormitor. 

Nu mai avea nevoie să adoarmă şi să viseze. Acum îşi 
amintea totul cât se poate de clar. 


21 


Când îşi văzu tatăl în uşa dormitorului, şi-a încrucişat, 
instinctiv, brațele peste piept. Apoi îi observă expresia 
întipărită pe chip. Tristă şi vinovată. Lăsă braţele jos şi simţi 
cum i se ridică sângele în obraji. Nu avea nimic de acoperit 
(mă rog, aproape nimic), dar se simțea complet dezbrăcată şi 
atât de stânjenită, încât putea să jure că pielea îi luase foc. 

Se gândi: Şi dacă ceilalți se întorc mai devreme? Şi dacă EA 
intră chiar acum şi mă vede fără o bluză pe mine? 

Stânjeneala se transformă în ruşine, ruşinea se transformă 
în spaimă. Şi, totuşi, când îşi puse repede bluza şi începu să 
îşi încheie nasturii, mai simți un alt sentiment în străfunduri. 
Furie. Furie asemănătoare cu cea pe care o va simți mulți ani 
mai târziu, când îşi va da seama că Gerald ştie exact ce 
anume vrea ea, dar se preface că nu înţelege. Furie, pentru că 
nu merita să se simtă ruşinată şi speriată. De fapt, EL era 
adultul. EL era cel care îi scuipase pe chiloţi scârboşenia aia 
cu miros urât. LUI trebuia să îi fie ruşine. Dar lucrurile nu 
stăteau chiar aşa. 

După ce îşi încheie bluza, furia îi trecuse sau fusese 
alungată înapoi, în grota de unde venise. Nu se mai gândea 
decât la faptul că mama ar putea sosi mai devreme. N-ar fi 
contat că acum era îmbrăcată. Pe chipurile lor se putea vedea 
cu ochiul liber că se petrecuse un lucru rău. Un lucru rău, 
mare cât viața şi de două ori mai urât. Asta se citea pe chipul 
lui. Şi asta simțea că exprimă şi trăsăturile ei. 

— Te simţi bine, Jessie? — tonul lui era calm. 

— Nu te simți slăbită, sau?... 

— Nu. Deloc. 

Încercă să zâmbească, însă eşuă lamentabil. O lacrimă i se 
scurse pe obraz şi o şterse cu dosul mâinii; iute, vinovată. 

— Îmi pare rău. 

Vocea lui tremura şi Jessie observă cu stupoare îngrozită că 
şi ochii lui se umpluseră de lacrimi. Doamne, Dumnezeule, 


totul mergea din rău în mai rău. 

— Îmi pare atât de rău. 

Se repezi în baie, luă un prosop şi îşi şterse faţa. În tot acest 
timp, Jessie analiză repede întreaga situație. 

— Tati? 

O privi pe deasupra prosopului. Dispăruseră lacrimile din 
ochi. Dacă nu l-ar fi văzut cu câteva clipe înainte, fetița ar fi 
putut să jure că lacrimile acelea nici nu existaseră. 

Întrebarea îi puse un nod în gât. Dar trebuia să o pună. 
Trebuia să îl întrebe. 

— Trebuie... trebuie să îi spunem mamei ce s-a întâmplat? 

Tatăl ei oftă adânc. Ea aştepta răspunsul - cu inima, 
pasăre izbindu-se de gratiile coliviei — şi apoi el spuse: 

— Cred că aşa s-ar cuveni. Tu ce crezi? 

Jessie simți că face apă la genunchi; simţi că tot creierul i 
se transformă într-o masă gelatinoasă; simţi că e în pragul 
leşinului. 

Traversă camera clătinându-se, pe picioare parcă din 
cauciuc moale, şi îl îmbrățişă. 

— Te rog, tati. Nu-i spune. Te rog, nu-i spune. Te rog mult 
de tot. Te rog... 

Vocea i se înecă în suspine şi îşi lipi fruntea de pieptul lui 
gol. 

După o clipă, o îmbrăţțişă şi el. De această dată în 
cunoscuta manieră părintească. 

— Nici eu n-aş vrea, spuse, pentru că, în ultima vreme, 
relația noastră nu a fost prea trandafirie, draga mea. Şi chiar 
m-ar surprinde să nu-ţi fi dat seama de asta. lar ce s-a 
întâmplat astăzi o să înrăutățească şi mai mult lucrurile. Vezi 
tu... Mama ta nu a fost prea... mă rog, prea afectuoasă în 
ultima vreme şi ăsta-i motivul principal pentru care astăzi s-a 
întâmplat ce s-a întâmplat. Un bărbat are... are anumite 
necesități. O să înţelegi asta într-o bună zi... 

— Da' dacă află, o să spună că numai cu am fost de vină. 

— Nu... Nu cred, spuse Tom pe un ton surprins, meditativ 
care în urechile lui Jessie suna la fel de înspăimântător ca o 
condamnare la moarte. 


— Nu, nu, nu... Sunt sigur, mă rog, destul de sigur că ea.... 

ÎI privi cu ochii înroşiți de plâns. 

— Te rog, nu-i spune, tati! Te rog, nu-i spune! Nu-i spune! 
Te rog! 

O sărută pe frunte. 

— Dar, Jessie... Trebuie să-i spun. Trebuie să-i spunem. 


— De ce?! De ce, tati? 
— Pentru că... 


22 


Jessie se mişcă puţin. Lanţurile zornăiră; cătuşele se 
ciocniră de stâlpii patului. Lumina intra în cameră prin 
fereastra dinspre est. 

— Pentru că nu o să fii în stare să păstrezi secretul — repetă 
ea vorbele spuse de tatăl său cu treizeci de ani în urmă. 

— Pentru că, dacă tot o să afle, e mai bine să afle acum, 
decât peste o săptămână, sau peste o lună, sau peste un an. 
Chiar şi peste zece ani. E mai bine pentru amândoi Jessie. 

Cu câtă iscusință o manipulase —- mai întâi scuzele, apoi 
lacrimile şi, la final, scamatoria: transformarea problemei lui 
în problema ei. Până când îi jurase că va păstra secretul toată 
viața, că nici un instrument de tortură, inventat de Inchiziție 
sau de nazişti, nu o va face să deschidă gura. 

Chiar îşi amintea că îi promisese ceva în genul ăsta. 
Bolborosise ceva printre şuvoaiele fierbinți de lacrimi izvorâte 
dintr-o spaimă profundă. În cele din urmă, el nu mai clătină 
din cap, contrazicând-o, şi privi în gol cu ochii îngustați şi 
buzele strânse. Îi văzu expresia în oglindă şi fu sigură că el 
ştie că îl vede. 

— Să nu spui nimănui, niciodată. 

Jessie îşi aduse aminte că aproape leşinase de bucurie la 
auzul cuvintelor lui. Era mai puţin important ce anume 
spunea. 

Tonul lui conta. Jessie auzise acest ton de nenumărate ori 
înainte. Era tonul care o scotea din minți pe mama ei, care 
ştia că Jessie - si nu ea, Sally — îl poate face să vorbească 
astfel. 

Mă răzgândesc — spunea tonul lui. Şi mă răzgândesc, deşi 
rațiunea şi bunul-simţ se împotrivesc. Dar mă răzgândesc. M- 
am răzgândit şi am trecut de partea ta. 

— Nu, încuviințase ea. 

Îi tremura vocea şi a trebuit să îşi înghită lacrimile. 

— N-o să spun, tati. Niciodată. 


— Nu e vorba doar de mama ta, spuse el. E vorba de toată 
lumea. Nimănui. Niciodată. E o responsabilitate uriaşă pentru 
o fetiță, dovlecelul meu. S-ar putea să fii tentată să vorbeşti. 
De pildă, când înveţi cu vreo colegă şi ea îți mărturiseşte un 
secret, s-ar putea să vrei şi tu să... 

— Niciodată! Niciodată! Niciodată! 

Probabil că pe chipul ei se vedea că spune adevărul. Simplul 
gând că vreo colegă ar fi aflat ce se întâmplase o umplea de o 
groază cumplită. Mulţțumit de ceea ce obținuse până atunci, 
tatăl ei continuă cu problema pe care Jessie o considera acum 
a fi constituit principala lui preocupare. 

— Sau surorii tale. 

O îndepărtă de lângă el şi o privi cu asprime o clipă, lungă 
cât o veşnicie. 

— S-ar putea întâmpla ca, la un moment dat, să vrei să-i 
spui... 

— Nu, tati! Nu! Niciodată n-aş... 

— Taci puţin şi lasă-mă să spun ce vreau, dovlecel. Sunteţi 
apropiate. Ştiu. Aşa cum ştiu că, uneori, fetele simt nevoia să 
îşi împărtăşească anumite secrete pe care nu le-ar spune şi 
altora. Ai putea să-ţi ţii gura față de Maddy? 

— Da! 

În disperata-i dorință de a-l convinge, începuse iarăşi să 
plângă. Sigur că exista probabilitatea ca, într-o bună zi, să 
simtă nevoia să îi povestească totul lui Maddy. Dacă exista 
cineva pe lumea asta căruia să îi poată destăinui un secret 
atât de întunecat, acel cineva nu putea fi decât sora ei mai 
mare... Însă exista o problemă: între Maddy şi Sally exista 
aceeaşi relație specială care exista între ea şi Tom. Şi dacă îi 
spunea vreodată lui Maddy despre cele petrecute pe punte era 
mai mult ca sigur că mama lor va afla imediat. Deci, numai 
gândindu-se la asta, Jessie ştia că va putea rezista, cu multă 
uşurinţă, tentaţiei de a-i povesti lui Maddy istoria acelei zile. 

Tatăl ei ezita încă: 

— Eşti sigură? 

— Da! Foarte, foarte sigură! 


O îngrozea faptul că începuse iarăşi să clatine din cap a 
părere de rău. 

— Totuşi, dovlecel, mă gândesc că poate ar fi mai bine să îi 
spunem chiar astăzi. Să luăm taurul de coarne. Că doar n-o 
să ne omoare... 

Dar Jessie îi auzise furia din voce când, cu o seară în urmă, 
tati îi ceruse să o lase acasă... Şi furia nu era totul. Nu-i 
convenea să se gândească la asta, însă, acum, nu-şi mai 
putea permite să se prefacă a nu fi observat. În vocea lui Sally 
mai auzise gelozie şi încă ceva foarte asemănător cu ura. 
Pentru o fracțiune de secundă, o imagine extrem de clară, care 
o paraliză prin spaima transmisă, i se desfăşură înaintea 
ochilor: ea şi tatăl ei azvârliți pe drumuri, ca Hansel şi Gretel, 
vagabondând prin întreaga Americă... 

„„. ŞI, bineînțeles, dormind împreună. împreună. Noaptea. 

Atunci izbucni în hohote isterice de plâns, implorându-l să 
păstreze secretul, promițându-i că va fi foarte-foarte-foarte 
cuminte, va fi foarte cuminte toată viața. Doar să nu 
povestească mamei cele întâmplate. Şi el o lăsase să plângă 
până când a simţit că sosise momentul cel mai bun şi îi spuse 
pe un ton extrem de grav: 

— Eşti extraordinar de puternică pentru vârsta ta, 
dovlecelul meu. 

Ochii ei, inundațţi de lacrimi încă neplânse, se umplură de 
speranţă. 

El dădu afirmativ din cap şi începu să îi şteargă lacrimile cu 
prosopul pe care îl folosise înainte. 

— Niciodată n-am fost în stare să te refuz. Si nici acum nu 
pot. O să încercăm să facem cum vrei tu. 

I se aruncă în braţe şi îi acoperi fața cu sărutări. Undeva, în 
străfundurile minţii, apăru un licăr de spaimă. Spaimă că 
ceea ce făcea s-ar fi putut să (îl excite) o ducă iarăşi în bucluc, 
însă prudenţa îi fusese complet înăbuşită de recunoştinţă. Şi 
nu intră în nici un bucluc. 

— Mulţumesc! Îți mulțumesc, tati! Mulţumesc! 

O prinse de umeri şi o ţinu iarăşi la distanță. Zâmbea. Dar 
tristețea îi rămăsese întipăriță pe chip; şi acum, după treizeci 


de ani, Jessie era convinsă că nu se prefăcuse. Era convinsă că 
tristețea fusese sinceră, căci fapta lui fusese oribilă. 

— Atunci, ne-am înțeles, zise. Nu spun nimic, nu spui 
nimic. Bine? 

— Bine! 

— Nu spunem nimic nimănui şi nu mai discutăm subiectul 
ăsta niciodată. Din momentul ăsta, considerăm că nu s-a 
întâmplat nimic. Da? 

Jessie se grăbi să fie întru totul de acord. Însă, în aceeaşi 
clipă, îi reveni în nări amintirea mirosului şi înțelese că mai 
există o întrebare care trebuie pusă înainte de a fereca ziua 
aceea cu o mie de lacăte. 

— Trebuie să îți mai spun încă o dată că îmi pare rău, Jess. 
Ce am făcut eu a fost ceva josnic şi ruşinos. 

Îşi aminti că îşi ferise privirea când repeta scuzele. Tot 
timpul cât o manipulase, aducând-o în pragul isteriei din 
cauza vinovăţiei ei, a spaimei ei, a păcatului ei de neiertat, tot 
timpul cât încercase să se asigure de tăcerea ei — 
amenințând-o că va dezvălui toată întâmplarea - o privise 
drept în ochi. Când, la sfârşit, îşi ceruse iertare, privirea-i 
hoinări prin încăpere, ocolind fetița cu ochii înlăcrimaţi din 
fața lui. Acest fragment al amintirii o umplu de durere şi furie. 
Fusese în stare să o privească în ochi când îi înşira toate 
minciunile şi numai rostirea adevărului îl silise să îşi îndrepte 
ochii în altă direcție. 

Îşi mai aminti că a vrut să îi spună că nu trebuie să îşi 
ceară iertare. Dar renunţă, căci se temea că s-ar putea 
răzgândi; şi, pe de altă parte, chiar dacă avea doar zece ani, îşi 
dădea seama că scuzele îi aparțin pe drept. 

— Sally s-a purtat mai rece cu mine, ăsta-i adevărul. Dar 
purtarea ei n-ar fi trebuit să mă facă pe mine să mă port aşa. 
E o scuză de tot rahatul. Habar n-am ce m-a apucat. 

Firicelul de râs suna fals şi forțat. Încă nu îşi întorsese 
privirea spre ea. 

— Poate a fost un efect al eclipsei şi îi mulțumesc lui 
Dumnezeu că n-o să mai apucăm să mai vedem vreuna. 

Acum, se prefăcea că îşi vorbeşte sieşi: 


— Isuse, dar dacă noi nu spunem nimic şi ea tot află 
cumva, nu ştiu cum, mai târziu... 

Jessie îşi sprijini fruntea de pieptul tatălui său: 

— N-o să afle. N-o să-i spun niciodată, tati. Şi, oricum, ce aş 
putea să-i spun? 

— Ai dreptate, zâmbi el. 

— N-ai avea ce să-i spui, pentru că nu s-a întâmplat nimic. 

— Şi eu nu sunt... Adică, nu... 

Ridicase privirea spre el, aşteptând răspunsul la întrebarea 
încă nepusă. El îşi ridică sprâncenele a mirare. Trăsăturile, 
destinse în zâmbet, se încordară într-o expresie atentă, 
preocupată. 

Jessie izbucni: 

— N-am rămas gravidă, nu? 

Tresări şi chipul i se crispase ca şi cum ar fi vrut să înăbuşe 
o emoție puternică. Groază sau mâhnire — îşi închipuise ea 
atunci. De-abia acum, după atât de mulţi ani, a înţeles că, de 
fapt, tatăl ei încerca din răsputeri să îşi reprime hohotele de 
râs. O sărută pe vârful nasului: 

— Nu, puiule, sigur că nu. Nu s-a întâmplat ceea ce le lasă 
pe femei însărcinate. Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. M- 
am jucat puţin cu tine, atâta tot. 

— Şi m-ai pipăit. 

Îşi aminti cât de clar rostise cuvintele. 

— M-ai pipăit, asta ai făcut. 

El zâmbise: 

— Mda, cam aşa ceva. N-ai păţit absolut nimic, dovlecel. Şi 
acum, ce zici? închidem subiectul? 

Dăduse aprobator din cap. 

— Nu o să se mai întâmple niciodată aşa ceva -— ştii asta, 
nu? 

Încuviințase din nou, dar surâsul i se ofilise. Cuvintele lui 
ar fi trebuit să o liniştească, însă gravitatea din tonul lui şi 
tristeţea care i se întipărise pe chip o speriară iarăşi. Îşi aminti 
că îl apucase strâns de mână. 

— Da' mă mai iubeşti, tati, nu? Mă mai iubeşti încă? 

Îi spuse că o iubea mai mult ca oricând. 


— Atunci, strânge-mă în braţe! Tare! 

Şi el o îmbrățişă, dar Jessie îşi aminti acum că partea de jos 
a trupului lui nu o atinsese. 

Nu m-a atins atunci şi nici altă dată. Nici când am absolvit 
colegiul, singura dată când l-am văzut cum plânge de bucurie. 
Atunci m-a îmbrăţişat având corpul îndoit aproape în unghi 
drept. Bietul om. Mă întreb dacă vreunul din partenerii lui de 
afaceri l-a văzut vreodată atât de debusolat cum l-am văzut eu 
în ziua eclipsei. Atâta tristețe, atâtea mustrări de conştiinţă. 
Pentru ce? Pentru un incident cu conotații sexuale, la fel de 
serios ca o unghie ruptă. Ce viață, Dumnezeule! Ce viață de 
căcat! 

Începu, fără să îşi dea seama ce face, să îşi mişte uşor 
braţele în sus şi în jos, ca să nu întrerupă iarăşi circulaţia 
sângelui. Probabil că era aproape opt dimineaţa, ceea ce 
însemna că era încătuşată de pat de optsprezece ore. 
Incredibil! Incredibil, dar adevărat. 

Vocea lui Ruth Neary, spumegând de furie şi dispreţ, o făcu 
să tresară: 

Încă îi mai cauţi scuze! încă mai încerci să-i motivezi 
mârşăvia şi să te convingi că tu — şi numai tu — ai fost de 
vină! Şi au trecut ațăâţi ani. E uimitor! 

— Încetează - în vocea răguşită a lui Jessie se simţea furia. 

— Nimic din toată povestea aia n-are vreo legătură cu 
rahatul în care sunt vârâtă! 

Ce puță de maimuţă eşti, Jessie! 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă ar fi aşa, tot n-are nici 
o legătură cu felul în care ar trebui să ies din tot căcatul ăsta! 
Lasă-mă-n pace! 

N-ai fost Lolita, chiar dacă aşa a vrut el să crezi. Diferenţa 
dintre tine şi Lolita era ca diferența dintre noapte şi zi. 

Jessie refuză să răspundă. Ruth refuză să tacă. 

Dacă încă te mai încăpățânezi să-ți închipui că scumpul tău 
tătic era cavalerul din poveşti care te apăra de balaurul cu 
şapte capete, ar trebui să-ți faci o lobotomie. 

— Taci! 

Jessie începu să îşi mişte mai repede braţele în sus şi în jos. 


Zornăit de lanțuri; zdrăngănit de cătuşe. 

— Taci! Eşti îngrozitoare! 

A plănuit totul, Jessie. Chiar atât de greu îţi e să pricepi? N-a 
fost ceva spontan - un tată nefutut care caută să-şi satisfacă 
nevoile. A plănuit totul. 

— Minţi, mârâi Jessie. 

Stropi mari de sudoare i se rostogoleau pe tâmple. 

Aşa să fie? la gândeşte-te puțin: a cui a fost ideea să te 
îmbraci în rochia de plajă? Rochie prea scurtă şi prea strâmtă. 
Cine ştia precis că tragi cu urechea - şi că eşti topită de 
admiraţie — la discuția lui cu maică-ta? Cine ţi-a pus mâna pe 
țățe cu o seară înainte şi cine purta, în ziua eclipsei, numai un 
şort şi nimic altceva? 

Şi-l închipui pe un cunoscut crainic al postului local de 
televiziune întrebând-o, în vreme ce un cameraman o filma: 

Când ţi-ai dat seama pentru prima oară că tatăl tău nutreşte 
pentru tine sentimente nu tocmai părinteşti? 

Jessie închise ochii. Trăsăturile i se înăspriră. 

Nu mai suport — îşi spuse. Pot să mă obişnuiesc să vorbesc 
cu Ruth şi cu Supusa... Chiar şi cu vocile necunoscute. Dar 
refuz să dau un interviu când sunt în pielea goală. Refuz aşa 
ceva chiar şi în imaginație! 

Spune-mi, Jessie — auzi vocea Norei Callighan. 

Spune-mi doar atât şi încheiem discuţia: când ţi-ai ieşit din 
fire, ieri după-amiază, şi te-ai luptat, pe cine ai pocnit? Pe 
Gerald? 

— Sigur că pe Ge... începu, apoi se întrerupse când în fața 
ochilor i se înfățişă o imagine uluitor de clară. 

Saliva care atârnase pe bărbia lui Gerald. Văzu cum picură 
pe abdomenul ei, chiar deasupra buricului. Puţină salivă, un 
strop. 

Mare lucru, după toţi anii de săruturi pasionate şi limbi 
alergându-se, ce să-ţi zic! Ea şi Gerald schimbaseră o cantitate 
mare de lubrifiant şi nu s-au ales decât cu câteva guturaiuri. 

Nici vorbă că nu fusese ceva ieşit din comun. Nici vorbă! 
Până ieri, când refuzase să îi scoată cătuşele; până ieri, când 
refuzase să îi îndeplinească rugămintea; până ieri, când ar fi 


trebuit să o lase în pace. Nici vorbă că nu fusese ceva ieşit din 
comun, până când simţise izul acela coclit, iz pe care îl asocia 
cu mirosul apei din fântâna de la Dark Score şi cu duhoarea 
lacului în zilele fierbinți de vară... zile precum 20 iulie 1963. 

Văzuse salivă; se gândise la spermă. 

Nu, nu-i adevărat, gândi. Dar, de această dată, nu mai avea 
' nevoie de vocea lui Ruth care să o contrazică. Ştia că era 
adevărat. Sperma lui blestemată şi scârboasă — îşi spusese 
atunci si apoi, fără să se gândească ce anume face, îl lovise cu 
un picior în abdomen şi cu celălalt în coaie. Nu era salivă, ci 
spermă. Nu se împotrivise jocului, inițiat de Gerald, ci se 
îngrozise în fața amintirii împuțite ieşite la suprafață, aidoma 
unui monstru al lacului. 

Jessie privi înspre trupul mutilat al soțului ei. Ochii i se 
umplură de lacrimi. O fracțiune de secundă. Atât. Secară apoi. 
Îşi spuse că nu îşi permitea luxul să plângă dacă avea de gând 
să supraviețuiască. Dar îi părea rău. Sigur, îi părea rău că 
Gerald murise. Dar şi mai rău îi părea de ea însăşi, de 
situația, aparent fără ieşire, în care se afla. 

Ochii i se ridicară înspre locul unde îşi închipuia că s-ar afla 
reporterul imaginar. Surâse stins. 

— Cam asta-i toată povestea. Şi, apropo, vrei să fii amabil 
să-mi desfaci cătuşele? Ţi-aş fi extrem de recunoscătoare. 

Reporterul nu răspunse. Normal. 


23 


Jessie dragă, dacă vrei să supraviețuieşti, ți-aş sugera să nu 
laşi amintirile acolo unde le-ai îngropat şi să te gândeşti la 
viitor... Începe cu următoarele zece minute. Din câte ştiu, cei 
care mor de sete se chinuie cumplit până îşi dau duhul. 

Asta cam aşa era. Şi poate că setea nu era chiar cel mai rău 
lucru. Se tot gândea la răstignirea pe cruce. Cândva, la un 
curs de istorie, citise o lecţie referitoare la această absolut 
minunată metodă de tortură şi execuţie. Şi aflase, cu 
surprindere, că fixarea în cuie a mâinilor şi picioarelor era 
numai începutul. Farmecul răstignirii de-abia de acum urma. 

Spasme şi crampe musculare. Jessie îşi dădu seama că 
toate durerile suportate până acum erau doar nişte mângâieri 
în comparaţie cu ce o aştepta. Îi vor strânge în menghină 
braţele, diafragma, abdomenul — tot mai necruțătoare, tot mai 
dese. Membrele îi vor amorți definitiv, dar asta nu-i va alina 
nici durerea cumplită pe care va începe să o simtă în piept şi 
nici înfiorătoarele crampe din stomac. 

Ce ai de gând să faci acum, când încă nu te doare nimic şi 
eşti în stare să gândeşti? 

— Orice pot — horcăi femeia aşa că tacă-ţi gura şi lasă-mă 
să mă gândesc. 

Te rog. 

Va porni cu cea mai logică soluție. Şi care era cea mai logică 
soluție? Cheile, proasto! Sigur că da! Se aflau pe măsuţă unde 
le pusese Gerald. 

Hai să ne închipuim că ar putea - nu ştim cum, încă — 
împinge patul de-a lungul camerei, până la măsuţă. Ar putea 
apuca vreuna din cele două chei identice? Şi dacă da, ar putea 
să o folosească? Poate că ar reuşi să apuce cheia cu dinții. Şi 
apoi? Nu va fi în stare să ajungă până la cătuşe. Măcar atât o 
învățase experienţa cu paharul. 

Bine. Renunţăm la chei. Coborâm o treaptă pe scara 
probabilităților. Ce reprezintă treapta aceasta? 


Se gândi vreo cinci minute, fără să descopere răspunsul. În 
tot acest timp îşi mişcă braţele în sus şi în jos. La un moment 
dat, ochii i se opriră asupra telefonului aflat pe măsuța de 
lângă fereastră. Înainte considerase că aparatul aparține unui 
alt univers, dar poate se pripise. Măsuţa aceasta era mai 
aproape de pat, iar telefonul era mult mai mare decât cheia 
cătuşelor. 

Dacă ar reuşi să deplaseze patul până lângă măsuţă, ar fi, 
oare, în stare să ridice receptorul cu laba piciorului? Şi, 
presupunând că ar reuşi, poate, folosindu-şi degetul mare de 
la picior, ar fi capabilă să apese tasta centralei. E drept că 
întreaga scenă părea desprinsă dintr-un vodevil ieftin. Şi 
totuşi... 

Apăs tasta, aştept şi apoi încep să urlu cât pot de tare. 

Sigur. Şi, o jumătate de oră mai târziu, va sosi o 
ambulanță, paramedicii îi vor scoate cătuşele, o vor consulta 
şi o vor duce din casa coşmarelor. Bun. Este o idee 
nebunească, dar tot aşa a fost şi transformarea cartelei din 
revistă într-un pai. Oricât de lipsită de logică părea, ar fi 
putut, totuşi, să dea rezultatul scontat. Şi, oricum, părea 
mult mai realizabilă decât povestea cu cheile. Rămânea însă o 
problemă; o problemă dificilă: cum va reuşi să deplaseze 
patul? 

Probabil că acesta cântărea cam o sută cincizeci de 
kilograme. Poate chiar mai mult. 

Dar măcar poți să încerci, ţuțurica; şi s-ar putea să reuşeşti. 
Nu uita că podeaua a fost ceruită în septembrie. 

Şi dacă un amărât de câine costeliv a putut deplasa ditamai 
matahala de fost soț al tău, tu de ce n-ai putea deplasa patul? 
N-ai nimic de pierdut dacă încerci. 

Bună idee. 

Jessie îşi mută încet picioarele înspre stânga, iar spatele şi 
umerii înspre dreapta. Se răsuci, apoi, pe şoldul stâng. 
Picioarele-i depăşiră marginea patului şi alunecară pe 
duşumea. Un spasm muscular îi fulgeră prin trupul 
contorsionat. 


Lanţul cătuşelor se întinse la maximum; şi, preţ de o clipă, 
agonia din corp se stinse, lăsând loc focului dureros care îi 
incendiase brațul şi umărul drept, ca şi cum cineva ar fi 
încercat să i le smulgă din articulație. 

Acum ştiu ce simte o friptură de curcan — umorul negru nu o 
părăsise încă. 

Dintr-o dată, Jessie fu convinsă că va muri în această 
poziție. Va amorți, încetul cu încetul, în vreme ce inima-i mult 
prea obosită nu va mai reuşi să pompeze sânge în trupul ei 
răsucit. Panica puse iarăşi stăpânire pe ea şi urlă după ajutor. 
Urlă, uitând că nu există altcineva în jur decât un câine 
vagabond cu burta plină cu carne de avocat. Încercă, 
disperată, să apuce, cu mâna dreaptă, stâlpul patului; numai 
că alunecase prea departe de acesta. 

— Ajutor! Vă rog! Ajutor! Ajutor! 

Nici un răspuns. Normal. Sigur. Unicele sunete auzite în 
dormitorul însorit îi aparțineau: urletul răgugşit, respirația 
şuierătoare, inima zbătându-se nebuneşte. Singură. Şi dacă 
nu reuşea să se caţere înapoi în pat, urma să moară ca o vită 
agățată în cârligul unui măcelar. Şi situaţia continua să se 
înrăutățească: fundul îi aluneca peste marginea patului, iar 
brațul drept făcea un unghi ciudat cu restul trupului. 

Fără să se gândească (sau, poate, corpul ei, înnebunit de 
atâta durere, începuse să aibă propriile-i idei), Jessie îşi propti 
călcâiul stâng în podea şi împinse din toate puterile. Şi reuşi. 
Apucă stâlpul patului cu disperarea cuiva care apucă un 
colac de salvare. Îşi trase corpul înapoi în pat, fără să-i mai 
pese de ferăstrăul tocit care îi rodea spatele şi bicepşii. 

În cele din urmă ajunse în poziţia inițială, cu braţele întinse 
şi spatele sprijinindu-i-se de perna îmbibată cu sudoare. Îşi 
odihni capul pe scândurile din mahon, respirând agitată, 
acoperită cu o cămaşă din sudoare — lichid pe care nu-şi putea 
permite să îl piardă. Închise ochii şi încercă să râdă. 

Ce mai aventură, Jessie! Cred că nu ţi-a mai bătut inima atât 
de repede din 1985, când, la o petrecere, ai vrut să te culci cu 
Tommy Delguidance. Încercarea moarte n-are. Nu gândeai aşa? 
Ei, acum te-ai lămurit. 


Da. Se lămurise. Şi îşi mai dăduse seama de încă ceva. 

Nu zăuP Ce anume, țuca? 

— Ştiu că nu am cum să ajung la telefonul ăla blestemat, 
zise. 

Când se proptise în călcâiul stâng şi încercase să împingă 
patul, o făcuse cu entuziasmul acela orb pe care numai 
disperarea şi panica îl pot crea. Patul nu se mişcase nici un 
milimetru. Şi, de fapt — îşi spuse, gândindu-se mai bine — 
avusese noroc. Presupunând că l-ar fi împins până la măsuța 
pe care se afla telefonul, atunci... 

— Atunci aş fi atârnat pe partea cealaltă — îşi continuă 
gândul, râzând şi plângând în acelaşi timp. 

— Doamne, pune pe cineva să mă împuşte ca să nu mă mai 
chinuiesc atât! 

Situația e nasoală — spuse una din vocile necunoscute. Se 
pare că am epuizat toate posibilitățile. 

— Nu-i adevărat. Trebuie să mai existe ceva. Nu mai există 
nimic. Oricum, nici n-au fost prea multe soluţii de la bun 
început şi le-ai studiat pe toate. 

Închise iarăşi ochii şi, a doua oară de la începutul acestui 
coşmar, văzu proiectat pe mătasea cenuşie a pleoapelor, 
terenul de joacă din curtea şcolii ei. Doar că, de această dată, 
cele două fetițe, care se legănau în scrânciob, dispăruseră. În 
locul lor era un băieţel — fratele ei, Will — care se juca la bara 
fixă. 

Deschise brusc ochii şi încercă să examineze mai bine 
capătul patului. 

Şi dacă aş putea să mă joc şi eu la fel? Să îmi închipui că 
bârna de la căpătâiul patului este o bară fixă şi să mă dau 
peste cap şi să... 

— Şi să aterizez în picioare, şopti. 

Periculos, dar, probabil, realizabil. Va trebui, bineînţeles, să 
îndepărteze patul de lângă perete, pentru că nu poţi să te dai 
peste cap pe bara fixă, dacă nu ai unde să aterizezi. Credea că 
va reuşi. Dădea etajera la o parte, îşi ridica picioarele 
deasupra capului, le proptea de perete şi împingea. Acum 


trebuia să reuşească să deplaseze patul pentru că va avea un 
punct de sprijin. Murmură: 

— Aceeaşi greutate înmulțită cu zece prin sistemul de 
pârghii. Mare lucru e şi fizica asta! 

Întinse mâna stângă spre etajeră, intenționând să o 
răstoarne de pe suporţi, însă privirea i se opri, a câta oară? 
asupra cătuşelor şi a lanțurilor lor cumplit de scurte. Dacă 
Gerald le-ar fi prins puţin mai sus, între prima şi a doua 
scândură transversală, Jessie ar fi riscat să îşi pună în 
aplicare planul. Probabil că şi-ar fi fracturat încheieturile, dar 
ajunsese în acel punct al disperării în care încheieturile 
fracturate ar fi reprezentat un preţ rezonabil în schimbul 
eliberării. Şi, de fapt, se vor vindeca, nu? Din nefericire, 
cătuşele erau fixate între a doua şi a treia scândură - mult 
prea jos pentru exercițiul pe care avea de gând să îl facă. 
Tentativa de a se da peste cap nu i-ar fi fracturat doar mâinile, 
ci i-ar fi dislocat complet şi umerii. 

Şi cât de nostim ar fi să încerci să împingi patul cu mâinile 
rupte şi umerii dislocați! 

— Ba nu. N-ar fi deloc nostim. 

Hai să dăm cărțile pe faţă: eşti înțepenită aici. Cine sunt eu? 
Poţi să mă numeşti „vocea disperării”, dacă aşa vei reuşi să-ți 
păstrezi mintea acasă. Dar, de fapt, eu sunt vocea adevărului, 
iar adevărul este că nu ai scăpare. 

Jessie scutură capul, încercând să facă să amuțească 
această voce care pretindea că reprezintă adevărul. Nu reuşi 
însă, aşa cum nu reuşise să amuțească nici celelalte voci care 
o bântuiseră. 

Căâtuşele tale sunt adevărate; nu sunt jucării. Eşti 
imobilizată şi nu eşti nici fachir, nu te cheamă nici Houdini, nici 
David Copperfield. Nu te supăra pe mine, dar eu spun exact 
ceea ce înțeleg din toată povestea asta. Şi înțeleg că eşti 
definitiv în budă. 

Îşi aminti ce se întâmplase în ziua eclipsei, după ce tatăl ei 
ieşise din dormitor; îşi aminti cum a plâns în hohote, şi a 
plâns, şi a tot plâns, până când a simţit că inima i se va 
frânge, sau i se va topi, sau îşi va înceta bătăile. lar acum, 


când buzele începură să-i tremure în uvertura hohotelor de 
plâns, semăna extrem de bine cu fetița de pe vremuri: obosită, 
nedumerită, înspăimântată şi pierdută. Mai ales pierdută. 
Jessie începu să plângă. Dar ochii i se uscară de la sine 
după primele câteva lacrimi. Continuă să hohotească, iar 
suspinele-i erau la fel de uscate ca şi nisipul care o îneca. 


24 


În New York, postul de televiziune NBC îşi încheiase 
programul. 

Pe malul lacului Kashwakamak, în locuinţa de vacanţă a 
familiei Burlingame, proaspăta văduvă căzu într-un somn 
agitat şi începu, iarăşi, să viseze. Un coşmar care părea mult 
mai real din cauza somnului ei superficial. 

În acest coşmar, Jessie zăcea în întuneric şi un bărbat — 
sau ceva ce semăna cu un bărbat — se ivise, din nou, în colțul 
încăperii. Bărbatul acesta nu era tatăl ei, bărbatul acesta nu 
era soțul ei; bărbatul acesta era un străin. Era străinul care 
ne bântuie cele mai paranoice închipuiri şi cele mai profunde 
spaime. Era o creatură la care nu se gândise niciodată Nora 
Callighan. Făptura aceasta a întunericului nu era definită în 
nici un dicționar de psihologie. 

Dar mă cunoşti! spuse străinul cu chipul cadaveric. 

Se aplecă şi îşi ridică valiza. Jessie observă, fără urmă de 
surpriză, că mânerul acesteia era un os de maxilar, iar valiza 
însăşi era confecționată din piele de om. Străinul desfăcu 
încuietorile şi o deschise. Şi iarăşi femeia văzu oase şi bijuterii. 
Iar străinul începu din nou să scotocească prin ele. Zgomotele 
pe care le făcea îi umplură gura lui Jessie cu gustul amar al 
fierii. 

Nu, nu te cunosc — spuse - nu ştiu cine eşti. Nu ştiu, nu ştiu, 
nu ştiu. 

Prostuță mică, sunt Moartea. Ce ţi-ai fi închipuit? Şi voi 
reveni la noapte. Dar în noaptea aceasta nu voi rămâne 
nemişcat în colţ. În noaptea aceasta, cred că am să mă reped 
asupra ta, uite aşa! 

Creatura se repezi înspre ea, aruncând valiza (oase, şi 
medalioane, şi inele, şi coliere se împrăştiară către cadavrul 
mutilat al lui Gerald) şi îşi întinse mâinile. Jessie îi observă 
unghiile negre şi murdare - atât de lungi încât semănau mai 
mult cu nişte gheare - şi tresări, trezindu-se din somn, 


continuând însă să şoptească: „nu, nu, nu” - ca un disc 
zgâriat. 

A fost un vis! Încetează, Jessie, n-a fost decât un vis! 

Sigur că a fost un vis — o variantă a coşmarului din noaptea 
trecută. Dar, Doamne, Dumnezeule, cât de adevărat i se 
păruse! Şi mult mai îngrozitor decât cel cu aniversarea zilei de 
naştere a lui Will sau cel în care retrăise nefericitul incident 
petrecut în timpul eclipsei. Şi, ciudat, îşi petrecuse dimineața 
fără să se gândească la el. Fără să se gândească deloc la 
silueta cu brațe mult prea lungi şi cu valiza cu suveniruri 
macabre. Dar acum adormise şi avusese iarăşi acelaşi coşmar. 

În minte i se strecură un fragment dintr-un cântec vechi: Mi 
se spune cowboy-ul cosmic... o, da... Mi se spune gangsterul 
iubirii... 

Jessie se cutremură. Cowboy-ul cosmic. Aşa era. Un străin, 
cineva, ceva care n-are nimic de-a face cu nimeni, 0 
sălbăticiune cosmică, un... 

— Da, un străin, şopti. 

Îşi aminti rânjetul care crâmpoţise obrajii creaturii. lar 
acest detaliu aduse cu sine şi alte aduceri aminte: dinții din 
aur, buzele aidoma botului unui animal, fruntea lividă şi 
nasul ascuțit. Şi, bineînțeles, valiza... 

Încetează, Jessie! Nu te mai gândi la hidoşeniile astea! Nu 
crezi că ai suficiente probleme şi fără bau-baul ăsta? 

Sigur că avea. Însă, acum, când începuse să îşi amintească 
acel coşmar, îşi dădu seama că masochismul din ea o 
împiedica să se oprească. Şi, cu cât se gândea mai mult, cu 
atât coşmarul pierdea din calitatea de vis şi devenea tot mai 
mult o întâmplare reală. 

Şi dacă am fost trează? — o zgâlțâi gândul. Şi, o dată ideea 
pusă în cuvinte, îşi dădu, îngrozită, seama că o parte din ea 
ştiuse tot timpul că străinul era real. 

Nu, 0, Isuse, nu! A fost doar un vis urât. Atâta tot. 

Dar dacă n-a fost vis? Dacă n-a fost? 

Moartea -— încuviinţă străinul cu chipul alb ca varul. 

Ai văzut Moartea. Mă voi întoarce la noapte, Jessie. lar 
mâine noapte, în valiza mea cu suveniruri, se vor afla şi inelele 


tale. 

Jessie fu cuprinsă de frisoane violente. Ochii-i holbaţi de 
spaimă priveau neajutorațţi în colțul unde a stat, 

(cowboy-ul cosmic gangsterul iubirii) 

colț luminat acum de soarele dimineţii, dar în care 
păienjenii întunericului îşi vor ţese plasele la noapte. 1 se făcu 
pielea ca de găină. Gândul îi şopti iarăşi adevărul crud: va 
muri aici. 

În cele din urmă o să te găsească cineva, Jessie. Dar s-ar 
putea să dureze multă vreme până atunci. Şi cei care te vor 
găsi vor presupune că tu şi Gerald v-aţi dedat unui joc sexual, 
sadomasochist. Şi de ce nu? Întotdeauna ați avut grijă să dați 
impresia că trăiţi o lună de miere eternă. Doar voi doi ştiați că 
Gerald obține o erecție relativ mică —- dar, totuşi, erecţie — 
numai dacă te vede legată de pat. Oare nu s-a jucat cineva şi 
cu el în ziua eclipsei? 

— Tacă-ţi gura! mormăi femeia. Tăceţi toţi! 

Mai devreme, sau mai târziu, cunoştinţele vor intra în panică 
şi vor începe să vă caute. Probabil că cei dintâi vor fi colegii lui 
Gerald. Deşi există câteva cucoane în Portland, pe care le 
numeşti prietene, dar cărora nu le-ai permis niciodată să 
privească înlăuntrul vieţii tale. Sunt doar nişte simple 
cunoştinţe cu care bei ceai, bârfeşti şi răsfoieşti reviste de 
modă. Nici una dintre ele nu îşi va face griji dacă nu vei da nici 
un semn de viață o săptămână sau zece zile. Pe de altă parte 
însă, Gerald are de lucru la birou şi, dacă nu apare până 
vineri, colegii lui vor începe să îl caute. Da, probabil că aşa va 
fi. Însă cred că îngrijitorul vă va descoperi cadavrele. Te va 
acoperi cu o pătură. Dar îşi va feri privirea, căci nu va vrea să- 
ți vadă degetele albe şi țepene. Nu va vrea să-ți vadă rictusul 
înghețat al gurii şi nici spuma de pe buze, uscată în cruste. 
Dar, mai ales, nu va vrea să vadă expresia de groază care ti s- 
a întipărit în ochii larg deschişi. 

Jessie clătină, nefericită, din cap. Absurd gest de negaţie în 
aceste împrejurări. 

Bill, îngryjitorul, va chema poliția. Vor veni criminalişti şi 
medicul legist. Şi vor sta în jurul patului şi vor fuma țigări din 


foi. Afară se va afla o echipă de filmare. Şi când medicul va da 
pătura la o parte, vor tresări cu toţii. Da - cred că şi cel mai dur 
dintre el va tresări. Unii chiar vor ieşi urgent din cameră. Se va 
face, mai târziu, mişto pe socoteala lor. Toţi vor fi de acord că 
persoana care a murit în pat a avut parte de chinuri cumplite. 
Vor spune: „Nu trebuie decât să te uiţi la ea ca să-ţi dai seama 
de asta.” Dar nu vor fi în stare să-şi închipuie adevărul- 
adevărat. Nu vor şti că ai gura încremenită într-un urlet mut şi 
că spaima din ochii-ți morţi este mai cumplită decât o pot 
descrie romanele de groază pentru că ai văzut ceva înainte de 
a muri. Ai văzut ceva venind înspre tine din întuneric. Se prea 
poate ca tatăl tău să fi fost primul tău amant, Jessie, dar 
ultimul va fi străinul cu chipul scofălcit şi alb şi cu valiza 
confecționată din piele de om. 

— Te implor, ÎNCETEAZĂ! gemu Jessie. Nu mai vreau să 
aud voci. Vă rog frumos, nu mai vreau să aud voci! 

Dar această voce nu voia să tacă. Continua să îi descrie 
felul în care va arăta viitorul, şoptindu-i de undeva din 
străfundurile subconştientului. Stranie voce, aidoma unei 
bucăţi de mătase fină înmuiată în noroi şi în lături. 

Te vor duce la spitalul din Augusta şi legistul te va tăia ca 
să îți examineze mațele. Asta e regula în cazuri de moarte 
dubioasă. Adică, exact cazul tău. Va arunca o privire în stomac 
şi va vedea ce a mai rămas din ultimul tău prânz; şi îți va tăia 
o bucăţică din creier pe care o va examina la microscop. 
Concluzia: moarte accidentală. Va spune: „Doamna şi domnul 
jucau un joc nevinovat. Numai că domnul a avut proasta 
inspirație să facă un atac de cord într-un moment esențial, iar 
doamna a fost lăsată să... Mă rog, e mai bine să nu intrăm în 
mai multe amănunte decât este absolut necesar. Este suficient 
să afirmăm că doamna a murit în chinuri cumplite — doar 
privind-o vă puteţi da seama de asta.” Aşa o să fie, Jess. Poate 
că cineva va observa că nu mai ai verigheta, dar mă îndoiesc 
că o vor căuta. Şi legistul nici măcar nu va băga de seamă că 
unul din oasele tale — unul cu totul şi cu totul neimportant, a 
treia falangă de la piciorul drept, să zicem — a dispărut. Dar noi 
vom şti, Jessie, nu? De fapt, ştim deja. Ştim cine îți va fi luat şi 


verigheta şi falanga. Străinul de pe alte tărâmuri. Cowboy-ul 
cosmic. Știm... 

Jessie îşi izbi capul de tăblia patului. Stele verzi începură 
sarabanda în fața ochilor ei. O durea -— o durea îngrozitor de 
tare - dar a meritat, căci vocea îşi întrerupse brusc povestirea 
despre viitor. 

— Aşa, spuse. Şi dacă o iei de la capăt, am să fac acelaşi 
lucru. Nu glumesc. M-am săturat să tot ascult... 

De această dată, propria-i voce se întrerupse brusc. Căci 
observase ceva licărind în soarele dimineţii, la vreo treizeci de 
centimetri distanță de mâna sfârtecată şi întinsă a lui Gerald. 
Un cercel cu perlă. Căzuse când vizitatorul ei nocturn îi 
arătase conţinutul valizei. 

— Nu, şopti, nu, nu-i posibil. 

Dar cercelul se afla acolo, sclipind în razele soarelui. Şi era 
la fel de real ca şi cadavrul soțului ei. 

E al meu! A căzut din caseta mea cu bijuterii. L-am pierdut 
astă vară şi de-abia acum l-am descoperit! 

Din păcate însă, ea nu avea cercei cu perle. 

Din păcate însă, podeaua a fost cernită în septembrie şi 
dacă ar fi fost vreun cercel pe jos, unul dintre muncitori l-ar fi 
luat şi l-ar fi pus fie pe noptieră, fie în propriul lui buzunar. 

Din păcate însă, acolo mai era ceva. 

Nu. Nu-i absolut nimic. Nu e şi nu cumva să îndrăzneşti să 
mă contrazici. 

Chiar lângă cercel. 

Şi chiar dacă ar mai fi ceva acolo, n-am de gând să mă uit! 

Din păcate însă, privirea-i nu o ascultă. Ochii i se fixară pe 
duşumea, lângă uşă. Acolo era o pată uscată de sânge, dar nu 
sângele îi atrăsese atenţia. Sângele era al lui Gerald. Era 
normal să fie acolo. Nefirească era prezența unei urme de 
picior lângă pata de sânge. 

Nu contează! înseamnă că a fost şi ieri acolo! 

Oricât de mult şi-ar fi dorit Jessie să creadă asta, urma nu 
fusese acolo cu o zi în urmă. Podeaua fusese curată, fără nici 
o scamă, darămite o urmă de picior. Şi nici ea, nici Gerald nu 
o lăsaseră. Era o urmă de noroi uscat, noroi provenit, 


probabil, de pe cărarea năpădită de buruieni care şerpuia de-a 
lungul lacului, înainte de a se afunda în pădure. 

Cineva fusese în dormitor noaptea trecută. 

Şi acum, când gândul acesta îşi făcea, violent, loc în mintea 
mult prea tulburată a lui Jessie, femeia începu să urle. Afară, 
pe pridvorul din spatele casei, câinele îşi ridică botul murdar şi 
zgâriat dintre labe. Ciuli urechile. Apoi îşi pierdu interesul, şi 
se culcă iarăşi. Urletul nu reprezenta nici un pericol. Nu era 
decât stăpâna, în plus, duhoarea acelei arătări a întunericului 
care venise noaptea trecută era impregnată şi în femeia 
imobilizată în pat. Era o duhoare pe care câinele o cunoştea 
foarte bine. Era duhoarea morții. 

Fostul Prinţ închise ochii şi adormi. 


25 


În cele din urmă îşi recăpătă stăpânirea de sine. Şi reuşi să 
facă asta în cel mai ridicol mod cu putință: se apucă să recite 
poezia învățată de la Nora Callighan. 

Cu vocea uscată şi croncănitoare recita versurile pe care şi 
le amintea, le sărea pe celelalte. Ochii-i erau strâns închişi. 
Spuse poezioara de vreo şase ori. Îşi dădea seama că i se 
linişteşte tumultul inimii şi că se risipeşte cea mai mare parte 
a spaimei. 

Deschise ochii şi privi încăperea ca o femeie care tocmai s-a 
trezit dintr-un somn scurt dar odihnitor. Evită, totuşi, să se 
uite înspre Gerald şi înspre uşă. Nu voia să vadă cercelul. Şi, 
cu atât mai mult, nu voia să vadă urma tălpii noroioase. 

Jessie? 

Vocea era foarte blândă, foarte nesigură. Jessie se gândi că 
Supusa a renunțat la fermitatea şi negarea de dinainte. 

Jessie, pot să-ți spun ceva? 

— Nu! o repezi pe tonul de cioburi tăioase. 

— Du-te-n pizda mă-tii. Am terminat-o cu voi, scârbelor. 

Te rog, Jessie. Te rog, ascultă-mă. 

Închise ochii şi îşi dădu seama că era în stare să îşi 
imagineze cum arată acea parte a personalităţii sale pe care o 
numise „Supusa Burlingame.” Supusa era încă încătuşată în 
obezi, dar acum îşi înălță capul - dureros gest, având în 
vedere apăsarea necruțătoare a lemnului pe ceafă. 

Jessie îi desluşi chipul şi fu surprinsă să vadă o tânără în 
locul Supusei. 

Mda, dar eu sunt ea. 

Hohote de râs înăbugşite îi zgâriau gâtul. 

Tocmai se gândise la Nora; şi una dintre ideile fixe ale Norei 
era aceea că adulţii trebuie să aibă mare grijă de „copilul din 
ei”. Nora susținea că cel mai des întâlnit motiv de nefericire în 
viață era eşecul de a trata cum trebuie acel „copil dinlăuntrul 
adultului”. 


Jessie o aprobase cu seriozitate, deşi era ferm convinsă că 
ideea Norei era doar o nebunie din epoca „hippie”. Îi plăcuse 
Nora, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu o crezuse. Şi de- 
abia acum vedea limpede „copilul din ea”. Conceptul avea o 
oarecare conotaţie simbolică, iar, în împrejurările actuale, 
obezile erau metafora cea mai potrivită. Persoana din obezi era 
Supusa, era Ruth, era Jessie. Era fetița pe care tatăl ei o 
numea „dovlecel”. 

— Spune, zise Jessie. 

Ținea încă ochii închişi. lar amestecul de nervozitate, foame 
şi sete dădea contururi reale fetei prinse în obezi. Deasupra 
capului ei, pe o bucată de pergament bătută în cuie, stăteau 
scrise cuvintele: A SE FOLOSI PENTRU ADEMENIRE 
SEXUALĂ. Şi, bineînţeles, cuvintele acestea erau scrise cu 
luciu de buze. 

Imaginaţia ei încă nu îşi epuizase toate resursele. Lângă 
„dovlecelul lui tăticu” se afla altă pereche de obezi, cu o altă 
fată încătuşată în ele. O fată grasă, de vreo şaptesprezece ani, 
cu tenul plin de coşuri. În spatele celor două prizoniere se 
întindea o păşune pe care păşteau câteva vaci. Bătăile unui 
clopot se auzeau de undeva, din apropiere. 

Îţi pierzi minţile, Jess, îi şopti gândul. 

Poate că aşa si era, însă faptul în sine i se părea cu totul 
lipsit de importanţă. Nu peste multă vreme, nebunia aceasta 
s-ar putea să i se pară o binecuvântare. 

Izgoni gândul şi se reîntoarse la fata în obezi, cuprinsă de 
tandreţe şi de furie. Această imagine a lui Jessie Mahout era 
mai vârstnică decât fetița molestată în timpul eclipsei - nu 
mult mai vârstnică: doisprezece, paisprezece ani, cel mult. Şi, 
la această vârstă nu exista nici un motiv pentru care să fie 
pusă în obezi. Nu comisese nici un fel de infracțiune, cu atât 
mai puțin nu ademenise pe nimeni. Ademenire sexuală? Ce 
glumă proastă! Cum pot fi oamenii atât de cruzi? Atât de 
orbi? Atât de încăpățânațţi? 

Ce vrei să-mi spui, dovlecel? 

Nimic altceva decât că este adevărat, răspunse fata 
prizonieră în obezi. 


Chipul îi era alb de durere, dar privirea-i era serioasă, 
preocupată şi lucidă. 

E adevărat şi tu ştii asta. La noapte ăla o să se întoarcă. Şi 
cred că n-o să se mai mulțumească doar să se uite la mine. 
Trebuie să scap de cătuşe înainte de apusul soarelui. Trebuie 
să ies din casa asta înainte ca el să se întoarcă. 

Îşi simţi lacrimile în gât, uscate, usturând. 

Nu pot! strigă. 

Am încercat tot ce mi-a stat în puteri! Nu pot să scap 
singură! 

Ai uitat ceva — îi spuse fata în obezi. 

Nu ştiu cât de important e, dar cred că merită să încerci. 

Ce? 

Fata îşi răsuci mâinile şi îi arătă palmele roz şi curate. 

Aminteşte-ți că Gerald a vrut să cumpere alt tip de cătuşe, 
dar nu a găsit. Ti-a povestit când a venit acasă. 

Deschise ochii şi privi cătuşele. Da, îi povestise. Mai 
degrabă, bolborosise ceva încă de când îi dăduse telefon în 
dimineața zilei respective. Voia să ştie dacă erau singuri acasă 
— niciodată nu reuşise să țină minte zilele libere ale menajerei. 
Apoi îi ceruse să se îmbrace cu ceva lejer. „Cu cât ai mai 
puţine haine pe tine, cu atât mai bine”, îi spusese. Îşi aminti 
că telefonul lui Gerald o nedumerise. Cu atât mai mult cu cât 
vocea lui suna ciudat, de parcă, din clipă în clipă, ar fi urmat 
să îi sară o siguranță. Bănui că iar are idei perverse. Din 
punctul ei de vedere nu exista nici o problemă: aveau aproape 
patruzeci de ani şi dacă Gerald avea chef să experimenteze 
ceva nou, îşi dorea şi ea să îi facă pe plac. 

Venise acasă într-un timp record, iar cea mai vie amintire a 
lui Jessie referitoare la ziua aceea era agitația tot mai 
crescândă a lui Gerald, obrajii lui congestionaţi şi ochii 
strălucitori. Când obişnuia să se gândească la soțul ei, nu îl 
asocia cu noțiunea de sex, ci cu cea de siguranță, însă în ziua 
aceea cele două noțiuni îşi schimbaseră locurile. Desigur că el 
nu se gândea la altceva decât la sex, iar scula lui politicoasă şi 
modestă de avocat amenința să îi străpungă pantalonii. 


Când rămase în pielea goală, deschise cutia pe care o 
adusese. Din ea a scos cele două perechi de cătuşe şi i le arătă. 
Pulsul îi zvâcnea la baza gâtului. Da, îşi amintea şi asta. 
Probabil că. şi inima i se zbuciuma, cuprinsă de o excitație 
puţin obişnuită. 

Of, Gerald, mi-ai fi făcut cel mai mare serviciu dacă o puneai 
de un infarct chiar atunci şi acolo. 

Şi-ar fi dorit să-i fie silă de ea însăşi pentru că nutrea 
asemenea sentimente urâte față de omul alături de care îşi 
petrecuse atât de mulți ani. Nu reuşi. Cinismul gândului 
rămase. Apoi veni furia. 

— De ce nu m-ai lăsat, dracului, în pace? puse întrebarea 
tardivă. 

— De ce te-ai purtat ca o puţă belită? Ca un porc? 

Nu mai contează. Şi nu te mai gândi la Gerald. Gândeşte-te 
la cătuşe. 

Stomacul şi pieptul i se înfiorară ca în adierea brizei calde. 

Nu trebuie să simt aşa ceva — îşi spuse. 

Şi dacă simt, o să-mi închipui că e un început de indigestie. 

Imposibil. Căldura aceea avea un nume: speranţă. Tot ce 
putea face era să o pună în balanţă cu realitatea şi să îşi 
amintească prima încercare de a scăpa din cătuşe. Dar, în 
ciuda eforturilor de a-şi aminti durerea şi disperarea eşecului, 
se tot gândea cât de aproape — cât de al dracului de aproape — 
a fost de libertate. Oasele de la degetele mari blocaseră 
brățările cătuşelor, dar în nici un caz nu avea de gând să 
moară în patul ăsta din cauza degetelor mari. Sigur că nu! 

Cu greu, goni gândul şi reveni la ziua în care Gerald 
adusese cătuşele acasă. Se întinsese pe pat, îmbrăcată cu o 
cămăşuță albă din dantelă şi mătase şi îl privise cu un 
amestec de amuzament, curiozitate şi, parcă, emoție... Dar 
amuzamentul se afla pe primul loc în ziua aceea. 

Fireşte. Gerald încercase o viață să poarte masca de „tip 
imperturbabil” şi acum se fâțâia prin dormitor ca un armăsar 
în călduri. Purta încă şosetele „aducătoare de noroc”. Da, era 
caraghios. Jessie îşi aminti cum îşi muşcase buzele ca să îşi 
înăbuşe hohotele de râs care i se adunaseră în gât. Apoi, 


brusc, Gerald îşi încetase logoreea şi pe chip i se întipări o 
expresie de uluire comică. 

— Ce-i, Gerald? îl întrebase. 

— Tocmai mi-am dat seama că nu ştiu dacă eşti de acord. 
Mă tot agit încolo şi-ncoace, aproape că mi-am dat drumul, 
ştii tu, dar nu te-am întrebat dacă... 

Atunci Jessie îi zâmbise. Pe de-o parte, pentru că se 
săturase până peste cap de jocul cu eşarfele şi nu ştia cum să 
îi spună asta; iar pe de altă parte, pentru că îi plăcea să îl 
vadă, iarăşi, atât de excitat. Sigur că da, era puţin cam ciudat 
să ai o erecție doar la gândul că îţi vei încătuşa soția de pat, 
înainte de a plonja înlăuntru-i. Şi ce dacă? Nu ştia nimeni 
altcineva, în afară de ei doi şi, în fond, totul era un simplu joc. 

Nu mai reuşise să se abțină şi izbucnise în râs. Gerald o 
privise lung. Colţul stâng al gurii i se ridicase într-un început 
de surâs. Ajunsese să cunoască extrem de bine această 
expresie de-a lungul celor şaptesprezece ani de conviețuire — 
expresia aceasta putea însemna două lucruri: „ai grijă, că mă 
enervezi”, sau „ce bine ne distrăm noi doi”. De obicei însă, 
Gerald era imprevizibil. 

— Vrei s-o facem aşa? o întrebase. 

Nu îi răspunsese imediat. Îşi înghiţi hohotele de râs, şi îi 
aruncă o privire care ar fi făcut cinste şi celei mai sadice curve 
apărute vreodată pe coperta vreunei reviste pentru bărbați. 
Apoi ridică braţele şi rosti trei cuvinte care îl rostogoliră înspre 
pat pe soțul ei, Gerald, avocatul cu organ modest şi pântece 
proeminent: 

— Vino încoace, ticălosule. 

Cu iuțeala fulgerului, Gerald îi puse cătuşele. Căpătâiul 
patului din casa lor din Portland nu avea stinghii orizontale; 
aşa că, dacă s-ar fi întâmplat ca inima lui Gerald să îşi 
înceteze bătăile acolo, şi-ar fi scos cătuşele peste capetele 
stâlpilor. Bărbatul gâfâia, aranja meticulos cătuşele, o freca 
între coapse cu genunchiul si vorbea încontinuu. Îi explica 
ceva despre cătuşele pentru femei si cătuşele pentru bărbați, 
despre faptul că nu găsise cătuşe pentru femei, despre faptul 


că o femeie şi-ar putea scoate cu uşurinţă mâinile din cătuşele 
pentru bărbați. 

— Noroc că ai oasele mari. De-asta am cumpărat cătuşe 
pentru bărbați. Şi, în plus, nu mai aveam răbdare. la să 
vedem... 

Îi închise cătuşele în jurul încheieturilor şi îi ceru să încerce 
să iasă din ele. Jessie nu reuşi, deoarece brățara metalică se 
opri în osul degetului mare. Gerald se declară satisfăcut: 

— Cred că sunt foarte bune. 

Da, aşa spusese; şi femeia îşi aminti acum şi următoarele 
lui cuvinte: 

— O să ne distrăm nemaipomenit. 

Cu amintirea acelei zile proaspete în minte, Jessie începu 
iarăşi să îşi tragă mâinile din cătuşe. De această dată, durerea 
— fier înroşit în foc — o săgetă în muşchii suprasolicitaţi ai 
umerilor şi ai brațelor. Strânse din dinți, închise ochii şi 
continuă să tragă. În momentul în care cătuşele răzuiră din 
nou carnea de pe mâini, începu să urle. 

Ligamentul posterior — îşi aminti. Chipul i se transformase 
într-o mască a durerii. Ligamentul posterior, ligamentul 
posterior, futu-l în cur de ligament posterior! 

Nimic. Asta era tot ce putea face. îşi dădu seama că acolo 
mai erau şi două oscioare păcătoase de-a lungul extremităților 
mâinilor, două oscioare păcătoase de la care, probabil, i se va 
trage moartea. 

Țipând -— durere şi dezamăgire contopite — , Jessie îşi relaxă 
mâinile. Umerii şi braţele îi tremurau din cauza epuizării. S-a 
zis cu eliberarea din cătuşele pentru bărbaţi. Dezamăgirea era 
încă mai cumplită decât durerea: îi ustura sufletul ca o tufă 
de urzici. 

— Pulă-pizdă-cur-căcat! urlă către pereţii muţi. Pulă-pizdă- 
cur-căcat! Pulă-pizdă-cur-căcat! Pulă-pizdă-cur-căcat! 

Se înfurie şi mai tare când auzi drujba începându-și lucrul, 
undeva, pe malul lacului. Tot tipul de cu o zi în urmă. Vreo 
puțţă de maimuţă, într-o cămaşă cu carouri roşii şi negre, care 
se joacă de-a „Sfarmă Lemne” şi visează la futaiul de la 
noapte... Sau poate visează la vreun meci de fotbal sau la 


câteva beri reci la barul din sătuc. Jessie îl desluşea pe 
bulangiul în cămaşă cadrilată la fel de limpede ca pe fata 
prizonieră în obezi. Şi, dacă puterea gândului ar fi putut 
ucide, capul individului i-ar fi ieşit prin găoz chiar în 
momentul acela. 

— Nu-i cinstit! urlă. Nu-i!... 

Urletul i se înecă în deşertul gâtului şi tăcu. Speriată. 
Simţise osul care bloca alunecarea cătuşelor. Şi, of Doamne, 
Dumnezeule, cât de aproape fusese de libertate! Acesta era 
izvorul furiei sale — nu durerea şi nici măcar necunoscutul 
tăietor de lemne. Aproape simţise libertatea. Atât, şi nimic mai 
mult. Putea să strângă, în continuare, din dinţi şi să îndure 
durerea. Dar totul va fi în zadar. Nu va reuşi decât să îşi umfle 
încheieturile, înrăutăţindu-şi, astfel, şi mai mult situația. 

— Să nu cumva să-mi spui că am căcat-o. Să nu care 
cumva să îndrăzneşti să-mi spui asta. Nu vreau să aud aşa 
ceva! 

Trebuie să scapi — îi şopti tânăra. Pentru că se va întoarce. 
Monstrul. Creatura. Se va întoarce. La noapte. După ce apune 
soarele. 

— Nu te cred — croncăni cu vocea-i uscată. Nu cred că 
silueta aia e adevărată. Şi nici nu vreau să mă gândesc la 
cercel şi la urma lăsată pe podea. Pur şi simplu, nu te cred. 

Ba da, mă crezi. 

Ba nu! 

Mă crezi. 

Jessie îşi lăsă capul pe umăr, fără să îşi mai poată controla 
tremurai buzelor. 

Da. Credea. 


26 


În ciuda setei şi a zvâcnetului înțepător din braţe, Jessie 
reuşi să ațipească. Ştia că nu-i bine să doarmă, că se va trezi 
încă şi mai sleită de puteri. Dar, în fond, ce mai conta? 
Încercase tot ce era omeneşte posibil ca să scape de acolo, însă 
rămăsese pe mai departe Frumoasa încătuşată a Americii. În 
plus, tânjea după uitarea pe care i-o aducea somnul — tânjea 
după ea, aşa cum un toxicoman tânjeşte după droguri. Însă, 
chiar înainte de a aluneca în somn, mintea-i tulburată îi fu 
zdruncinată de o idee atât de simplă încât părea aproape 
ireală. 

Crema de față. Borcanul cu cremă de față de pe etajeră. 

Nu te ambala iarăşi, Jessie. O eventuală dezamăgire s-ar 
putea să te doboare de-a binelea. Dacă borcanul n-a căzut pe 
podea când ai săltat etajera, înseamnă că a alunecat undeva 
unde n-ai absolut nici o şansă să ajungi. Te rog, nu te ambala. 

Problema era că nu putea să nu se ambaleze, nu putea să 
nu dea frâu speranței, căci, dacă borcanul cu cremă se mai 
afla încă acolo şi putea să ajungă la el, îşi va putea unge 
încheieturile mâinilor şi va scăpa din cătuşe. 

Dar nu era un borcan mare, Jessie. Era doar un eşantion din 
plastic. Mai mult ca sigur că a alunecat pe podea. 

Dar nu, nu alunecase. Jessie îşi întoarse capul mult înspre 
stânga şi reuşi să distingă o formă albastră pe etajeră. 

Nu e acolo, ai halucinații —- şopti acea parte a ei care 
renunțase să mai lupte, care se resemnase în fața sfârşitului. 

ŢI SE PARE că-i acolo, dar, de fapt, nu e. E Fata Morgana, 
Jessie. Vezi ceea ce îți doreşti cu ardoare să vezi. 

Se uită iarăşi înspre stânga, înfruntând durerea din 
tendoanele gâtului. Forma albastră nu dispăruse. Dimpotrivă: 
acum o vedea şi mai clar. Da. Acolo era. Borcanul cu cremă. 
Când ridicase etajera, o carte alunecase şi blocase căderea 
borcanului cu cremă Nivea. Era uluitor, era de necrezut că 


viața i-ar fi putut fi salvată de o carte despre oamenii 
cavernelor. 

Bine. Şi chiar dacă-i acolo, tot n-o să fii în stare să ajungi la 
el, o avertiză vocea resemnată, dar Jessie nu-i dădu atenţie. 

Acum se gândea că poate lua borcănaşul de pe etajeră. Era 
aproape sigură de asta. 

Cu mare grijă, îşi răsuci mâna stângă şi începu să pipăie 
etajera. În nici un caz nu îşi putea permite să facă o greşeală 
tocmai acum şi să împingă borcanul de-a lungul etajerei sau, 
chiar, să îl răstoarne. Căci era sigură că îşi va pierde mințile 
dacă se va întâmpla aşa ceva. Da. Sigur. Va auzi cum 
borcanul se rostogoleşte pe podea şi atunci... Atunci... Atunci 
va înnebuni de-a binelea. Deci trebuie să aibă mare - mare — 
mare grijă. Şi dacă are grijă, poate va reuşi. Mai exista această 
ultimă şansă pentru că... 

Pentru că poate că există un Dumnezeu - gândi — şi acest 
Dumnezeu nu vrea să mă lase să mor aici, ca un iepure prins 
în capcană. Am luat borcănaşul de pe etajeră atunci când 
câinele se ospăta din Gerald, dar mi-am dat seama că e prea 
mic şi prea uşor ca să rănească animalul, presupunând că l-aş 
fi nimerit. Și, în situația în care mă aflam, îngrețoşată, 
tulburată şi speriată de moarte, ar fi fost normal să îl las din 
mână şi să caut altceva pe etajeră. Dar eu ce-am făcut? L-am 
pus la loc. Complet lipsit de logică. De ce? Pentru că Dumnezeu 
există, de-aia. E unicul răspuns care-mi trece prin minte şi e 
unicul care are sens. Dumnezeu m-a pus să păstrez borcanul 
pentru că ştia că voi avea nevoie de el. 

Îşi plimbă foarte uşor degetele pe etajeră. Ai grijă, Jessie! 
Ştia că, lăsându-L pe Dumnezeu, sau soarta, sau providența, 
sau orice ar fi fost, aceasta era ultima ei şansă. Şi când atinse 
borcănaşul, mintea-i începu să fredoneze un fragment dintr- 
un blues vechi, compus, probabil, de Woody Guthrie: 

Si dacă vrei să ajungi în rai, 

Ascultă-mă: 

Trebuie să-ți ungi tălpile 

Cu puțin seu de oaie. 

Numai aşa vei scăpa din ghearele diavolului 


Si vei aluneca înspre Tărâmul Făgăduinței; 

Uşurel. 

Unge-te. 

Cuprinse borcanul în palmă cu mişcări încete, grijulii, 
mângâietoare, şi îl trase către ea. 

Uşurel. Unge-te. 

Oare fuseseră rostite cuvinte mai adevărate în întreaga 
istorie a omenirii? 

— Nu crrred, drrragă, o imită pe Liz Taylor în „Pisica pe 
acoperişul fierbinte”. 

Nu îşi auzi vocea. De fapt, nici măcar nu îşi dădu seama că 
vorbise. Simțea cum o cuprinde balsamul binecuvântat al 
uşurării: la fel de dulce şi tămăduitor ca prima înghițitură de 
apă - apă proaspătă şi rece — care îi va stinge focul din gât. Va 
scăpa din ghearele diavolului şi va aluneca înspre Tărâmul 
Făgăduinţei. Aşa va fi. Aşa va fi, dacă va avea mare — mare — 
mare grijă. Fusese pusă la încercări inimaginabile; fusese 
călită în focul iadului; acum urma să îşi primească 
recompensa. Tâmpită fusese când se îndoise de asta! 

Cred că ar fi mai bine să nu mai gândeşti aşa -— vocea 
Supusei era îngrijorată. Bucuria o să îți răpească din 
concentrare şi ştii foarte bine că cei neatenţi nu reuşesc să 
scape din ghearele diavolului. 

Corect. Dar avea de gând să fie foarte - foarte - foarte 
atentă, îşi petrecuse în iad ultimele douăzeci şi una de ore; şi 
nimeni nu avea habar ce înseamnă asta. Nimeni nu va şti 
vreodată ce înseamnă asta. 

— O să am grijă — şuieră aspru Jessie. 

— Voi chibzui cu mare atenție fiecare mişcare. Promit, jur 
că aşa voi face. Şi apoi o să... O să... 

O să facă... Ce? 

O să se ungă, bineînțeles. Şi o să iasă din cătuşe. 

Jessie începu să vorbească cu Dumnezeu: 

Vreau să-Ți promit ceva. Îți promit că o să fac o mare 
curățenie. Mai întâi în mintea mea, de unde o să arunc toate 
vechiturile - toate vechiturile care nu fac altceva decât să 
ocupe locul degeaba şi să-mi provoace incendii în conştiinţă. 


Ba chiar o s-o sun pe Nora Callighan şi o s-o rog să mă ajute. 
Am să încerc şi să-i dau de urmă lui Ruth Neary. Ascultă-mă 
bine, Doamne. Nu ştiu dacă există Tărâmul Făgăduinței, dar Iți 
promit că am să fac curățenie, am să mă ung, şi am să încerc 
să alunec înspre un asemenea loc. Eşti de acord? 

Şi văzu - ca un semn de răspuns la rugăciunea ei — exact 
cum urmau să se desfăşoare lucrurile. Cel mai greu îi va fi să 
scoată capacul borcanului. Va avea nevoie de multă răbdare şi 
de infinită grijă. Va fixa borcănaşul în palma stângă şi îşi va 
folosi degetul mare pentru a-i deşuruba capacul. 

O să-l deşurubez, țuca, fii sigură — se înverşună Jessie. 

Probabil că cel mai delicat moment va fi acela în care 
căpăcelul va începe să se rotească. Dacă nu va fi foarte - foarte 
- foarte atentă, ar putea scăpa borcanul din mână. 

— Nici vorbă! se adresă încăperii pustii. Nici vorbă, scârbă 
mică! 

Jessie ridică borcănaşul, ţinându-l strâns în pumn. Nu era 
prea uşor să vezi prin plasticul din care era fabricat, însă era 
sigură că era mai mult de jumătate plin. O dată ce va fi scos 
capacul, va răsturna borcănaşul în palmă şi va lăsa crema să 
se prelingă. Apoi îşi va ridica mâna iar crema îi va aluneca 
între încheietură si brățara metalică. O va întinde rotindu-şi 
mâna. Ştia unde trebuie să ajungă unsoarea: chiar sub 
degetul mare. Apoi îşi va smuci mâna. Va suporta durerea şi 
va trage, va tot trage până când mâna îi va aluneca din cătuşe 
şi va fi, în sfârşit, liberă. în sfârşit, liberă. Doamne 
Atotputernic, va fi, în sfârşit, liberă. Putea să facă asta. Ştia că 
poate. 

— Dar cu mare — mare —- mare grijă, murmură. Fixă 
borcănaşul în podul palmei, prinse capacul cu degetele şi... 

— E DESFĂCUT! 

Vocea-i tremura de emoție. 

— Doamne, Dumnezeule, E DESFĂCUT! 

Aproape nu-i venea să creadă -— iar vocea pesimistă 
dinlăuntru-i refuza să creadă. 

Dar era adevărat. 

Ai grijă, Jessie. Ai mare — mare — mare grijă. Uşurel, acum. 


Da. Doar că, în această clipă, în minte îi apăru o imagine 
neobişnuită: era chiar ea, aşezată la biroul din casa lor de la 
oraş, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie neagră pe care o 
avea, scurtă, elegantă. Părul proaspăt spălat şi mirosind a 
parfum, în loc să duhnească a transpiraţie acră, era prins cu o 
agrafă din aur. Biroul era mângâiat de razele prietenoase ale 
soarelui de după-amiază. lar ea, Jessie, scria o scrisoare 
adresată Corporaţiei „Nivea”. Stimaţi domni, îmi face o 
deosebită plăcere să vă aduc la cunoştinţă faptul că produsul 
dumneavoastră mi-a salvat viața... 

Capacul borcănaşului se roti uşor. Exact aşa cum îşi 
închipuise. Parcă visez — gândi. Îți mulțumesc, Doamne. Îţi 
mulțumesc. Îți mulțumesc foarte, foarte, foarte... 

Ochiul său surprinse o mişcare în încăpere şi primul gând 
care-i trecu prin minte nu a fost acela că a venit cineva să o 
salveze, ci că s-a reîntors cowboy-ul cosmic ca să o răpească, 
înainte ca ei să îi reuşească evadarea. Scoase un strigăt 
strident. Privirea-i îngrozită începu să cerceteze camera. 
Degetele-i strânseră borcănaşul cu cremă, într-un spasm 
involuntar. 

Era câinele. Doar câinele care se întorsese pentru prânz. Se 
afla în pragul uşii. Când Jessie îşi dădu seama cine este cel 
care o vizitează, îşi mai dădu seama de încă ceva. Mult mai 
grav. Tragic. Strânsese prea tare borcanul în palmă şi acum îi 
aluneca printre degete ca o boabă de strugure curățată de 
pieliță. 

— NUI! 

Reuşi să îl prindă. Dar îl scăpă imediat. Borcanul se 
rostogoli pe pat, îi lovi şoldul, apoi căzu pe duşumea, cu un 
zgomot sec. Cu zgomotul despre care Jessie crezuse că o va 
face să îşi piardă definitiv minţile. Însă nu se întâmplă aşa 
ceva. În schimb,descoperi o spaimă încă şi mai profundă: în 
pofida tuturor nenorocirilor care i se întâmplaseră, îşi 
păstrase rațiunea nealterată. Şi, indiferent ce clipe oribile o 
mai aşteptau, acum, când îi fusese răpită şi ultima şansă, va 
fi nevoită să înfrunte lucidă toate grozăviile. 


— De ce a trebuit să vii tocmai acum, nenorocitule? îl 
întrebă pe fostul Prinţ. 

Vocea aceasta scrâşnită, plină de ură, reuşi să sperie 
câinele, cum nu reuşiseră nici urletele şi nici amenințările 
dinainte. 

— De ce acum? Blestemat să fii. De ce acum? 

Câinele îşi dădu seama că, în ciuda schimbării de ton, 
stăpâna era tot inofensivă. Dar nu o scăpă din priviri în vreme 
ce se îndreptă înspre rezerva lui de carne. Trebuia să fie 
prudent. Aceasta fusese o lecție pe care o învățase într-un mod 
foarte dureros şi nu avea de gând să o uite vreodată. 
Întotdeauna trebuie să fii prudent. 

Se mai uită o dată la Jessie, apoi prinse în colți unul dintre 
testiculele lui Gerald şi îl smulse. Imaginea aceasta era 
înfiorătoare, însă mult mai cumplit s-a simţit Jessie când a 
văzut cum de pe cadavrul soțului ei se ridică un roi de muşte 
verzi. Bâzâitul lor făcu să se stingă şi ultima speranță de 
supraviețuire ascunsă într-un colț al inimii femeii. 

Câinele se retrase încet cu bucata de carne în fălci. Părăsi 
încăperea. Mugştele se regrupară pe cadavru. Jessie închise 
ochii, începu să se roage iarăşi. Însă acum nu se mai ruga să 
fie liberă. Acum îl ruga pe Dumnezeu să se îndure şi să o ia 
cât mai repede la EI, înainte de apusul soarelui şi sosirea 
străinului cu chipul alb. 


27 


Următoarele patru ore au fost cele mai cumplite din viața 
lui Jessie Burlingame. Spasmele musculare s-au intensificat, 
însă nu această durere a constituit motivul pentru care femeia 
a devenit din ce în ce mai îngrozită între ora unsprezece şi ora 
trei după-amiază. Adevăratul motiv era refuzul încăpățânat al 
minții ei de a-şi abandona luciditatea şi de a se cufunda în 
bezna uitării de sine. În liceu citise povestirea lui Poe, „Inima 
care îşi spune taina”, însă de-abia acum înțelegea pe propria-i 
piele sensul macabru al cuvintelor de început: Nervos. 
Adevărat, sunt şi am fost foarte nervos, dar de ce spui că sunt 
nebun? 

Nebunia ar fi un mod de evadare. Dar nebunia nu voia să 
vină. Aşa cum nici somnul nu voia să vină. Moartea ar fi putut 
fi o scăpare. Întunericul îşi va îndeplini cu siguranţă sarcina. 
Era complet neputincioasă - zăcea de o eternitate în pat, 
supraviețuia într-o realitate cenuşie pe care doar săgețile roşii 
ale spasmelor musculare o străpungeau din când în când. Nu 
mai contau decât spasmele; şi mai conta şi luciditatea-i 
obositoare, înfiorătoare. Nimic altceva. Lumea din afara 
acestei camere îşi pierduse orice semnificație. Ba chiar 
ajunsese să fie sigură că nici nu mai exista vreo lume în afara 
camerei, că oamenii care o populaseră îşi sfârşiseră rolurile, că 
toate decorurile fuseseră strânse şi împachetate. 

Timpul se transformase într-o mare înghețată, prin care 
conştiinţa ei se străduia să înainteze, clătinându-se, aidoma 
unei nave în derivă. Auzea vocile-fantomă... Apropiindu-se... 
Îndepărtându-se... Majoritatea îi vorbeau din minte. Dar, la 
un moment dat, o auzi pe Nora Callighan spunându-i ceva din 
baie. Apoi, Jessie purtă o discuție cu mama sa, care se 
ascundea undeva pe coridor. Mama venise să îi explice că nu 
ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură dacă ar fi 
fost un copil cuminte. 


Între timp, continua să îşi mişte încet mâinile şi picioarele. 
Dar nu pentru că ar mai fi nutrit vreo fărâmă de speranţă că 
ar fi reuşit, în cele din urmă, să descopere soluția salvatoare; 
căci şi inima-i şi mintea-i înțeleseseră că nu mai există vreo 
asemenea soluție. Borcanul cu cremă fusese ultima ei şansă. 
Îşi mişca mâinile şi picioarele doar pentru că, astfel, mai 
domolea durerea pe care i-o provocau spasmele musculare. 

Totodată, simțea cum frigul îi pătrunde în picioare şi în 
mâini, acoperindu-i pielea cu o pojghiță de gheață. Dispăruse 
senzația de somnolenţă şi credea că amorțeala aceasta rece îi 
va învinge, în final, spasmele şi că, totuşi, moartea se va 
dovedi a fi îndurătoare. Singura problemă era că nu se grăbea 
deloc să vină. 

Timpul trecea, însă nu era un timp aparținând lumii reale, 
ci, mai degrabă, un flux nemilos de informaţii care făcea 
naveta între simțurile ei treze şi mintea-i înfiorător de lucidă. 
Pentru ea nu mai exista decât acest dormitor-închisoare, 
bâzâitul mugştelor care îşi făcuseră culcuş pe Gerald şi 
mişcarea lentă a umbrelor pe podea, pe măsură ce soarele 
străbătea cerul de mucava al toamnei. Şi, la un moment dat, 
în după-amiaza aceea nesfârşită, simți primele crampe în 
abdomen şi apoi, în diafragma suprasolicitată, înghețându-i 
muşchii pieptului şi blocându-i plămânii. Cu disperare în 
ochii-i ieşiţi, parcă, din orbite, fixa umbrele care se jucau pe 
tavan, încercând din răsputeri să continue să respire calm şi 
regulat până când crampele se mai domoleau. Avea senzaţia 
că e îngropată până la gât în ciment rece şi umed. 

Nu-i mai era foame. Dar îi era îngrozitor de sete. Şi, în 
vreme ce ziua aceasta nesfârşită îşi țesea plasa otrăvită de 
păianjen în jurul ei, ajunse la concluzia că doar setea (atât şi 
nimic mai mult) ar putea realiza ceea ce nu au fost în stare să 
facă nici durerea si nici moartea ce va să vină: să o 
înnebunească. Fiecare centimetru al corpului ei urla după 
puţină apă. Până şi pupilele îi erau însetate. 

Având de înfruntat aceste probleme, ar fi trebuit ca frica de 
cowboy-ul cosmic să se diminueze sau să dispară cu totul. 
Însă, pe măsură ce după-amiaza se topea în înserare, gândul 


la străinul cu fața albă o durea mult mai tare decât crampele, 
decât setea. Avea mereu în fața ochilor silueta acestuia, şi îşi 
dădea seama că reuşeşte să vadă, din ce în ce mai clar, 
rânjetul strâmb, respingător al acestuia, în timp ce soarele îşi 
târa razele înspre apus. Chiar îi răsuna în urechi clinchetul 
prăfuit al oaselor şi al bijuteriilor din valiza demodată a 
străinului. 

Va veni după ea. Când se va întuneca, va veni după ea. 
Cowboy-ul cel mort, străinul, spectrul dragostei. 

CHIAR l-ai văzut, Jessie. Era Moartea şi CHIAR i-ai văzut 
chipul, aşa cum îl văd cei care mor singuri. SIGUR că şi ei văd: 
groaza le este întipărită pe chipurile contorsionate, în ochii 
ieşiţi din orbite. Era Moartea şi, când va apune soarele, va veni 
să te ia. 

După ora trei începu să bată vântul. Uşa din spatele casei 
se zbătea în ritmul rafalelor. Apoi drujba îşi încetă mârâitul; şi 
Jessie auzea cum valurile lacului se lovesc de mal. Nu îl mai 
auzi însă pe cufundar; probabil că se hotărâse că a venit, 
totuşi, vremea să zboare înspre sud, sau, măcar, să se mute 
într-un loc de unde să nu mai audă zbieretele doamnei din 
casa singuratică. 

Am rămas singură. Până când va sosi EL. 

Nici măcar nu mai încerca să se convingă de faptul că 
făptura întunericului nu fusese decât o festă pe care i-o jucase 
imaginația. Lucrurile merseseră, deja, mult prea departe. 

Dinţii ascuțiți ai unei crampe se înfipseră cu poftă în brațul 
ei stâng şi buzele crăpate ale lui Jessie se contorsionară într-o 
grimasă de durere. Era ca şi cum un bucătar neîndemânatic îi- 
ar fi scormonit inima cu o furculiță. Apoi, muşchii de sub sâni 
i se strânseră într-un ghem de sârmă ghimpată, iar nervii din 
plexul solar luară foc aidoma unui morman de paie uscate. A 
fost cea mai cumplită durere simțită de la începutul acestei 
aventuri. încercă să se zbată şi nu izbuti. Încercă să urle şi nu 
izbuti. 

Dar, până la urmă, trecu şi această durere. 

Se relaxă uşor, gâfâind, cu capul îndreptat înspre tavan. Se 
concentră numai asupra ghemului de foc de sub sâni, 


aşteptând să îşi dea seama dacă, într-adevăr, durerea 
dispăruse sau dacă avea să explodeze iarăşi. A trecut... Cu 
părere de rău, parcă. Şi, oricum, promițându-i că va reveni, 
cât de curând. Jessie închise ochii, rugându-se să poată 
adormi. Moartea se dovedea a fi o acțiune lungă şi obositoare, 
de aceea acum ar fi fost bine venită o pauză oricât de scurtă. 

Somnul nu veni. Veni, în schimb, fata din obezi, „dovlecelul 
lui tăticu”. Liberă ca pasărea cerului, chiar dacă ademenise 
sau nu pe cineva, mergea desculță prin islazul satului de 
puritani în care locuia şi era fericită şi singură. Nu mai era 
obligată să îşi ţină ochii în pământ, ruşinată. larba era o 
catifea verde şi, în depărtare, pe coama dealului, păştea o 
turmă de oi. Clopotul, pe care Jessie îl auzise şi înainte, 
răsuna monoton, anunțând sfârşitul zilei. 

Dovlecel purta o cămaşă de noapte din bumbac albastru, pe 
pieptul căreia era desenat un semn de exclamație mare şi 
galben. Jessie ştia bine cămaşa asta şi se bucură nespus să o 
vadă din nou. O purtase de nenumărate ori între zece şi 
doisprezece ani când, în sfârşit, fusese convinsă să o arunce. 

Părul „dovlecelului lui tăticu” era prins acum cu o fundă 
din catifea albastră. Fetița arăta minunat şi părea profund 
fericită. Jessie nu se miră deloc: de fapt, fetița reuşise să 
scape; era liberă. Femeia nu simți nici urmă de invidie, dar 
simțea o dorință puternică de a-i spune că trebuie să facă 
mult mai mult decât să se bucure de această libertate; că 
trebuie să o păstreze cu sfințenie, să o păzească şi să o 
folosească. 

Cred că am adormit. Trebuie că am adormit, pentru că ăsta 
este precis un vis. 

O altă crampă îi înțepeni muşchii coapsei drepte, iar 
piciorul începu să îi zvâcnească incontrolabil. Deschise ochii şi 
văzu dormitorul - închisoarea ei - scăldat acum în razele 
oblice ale soarelui care se pregătea de culcare. Apusul se 
apropia grăbit. Uşa din spatele casei se tot izbea de canaturi, 
lovită de rafalele vântului; sudoarea şi urina şi respirația 
femeii duhneau a acru. Nu se schimbase absolut nimic. 
Absolut nimic. Timpul trecuse, urmându-şi propriul ritm. 


Simţi că braţele-i sunt mai reci, dar nu mai amorțite decât 
fuseseră înainte de a aţipi. Şi, de fapt... Nici măcar nu ațipise 
şi nici nu visase... Totuşi, făcuse ceva. 

Şi pot s-o fac iarăşi, îşi spuse şi închise ochii. 

Se reîntoarse, astfel, imediat, pe păşunea din catifea verde. 
Fetița o privi grav, cu ochi blânzi. 

Mai e un lucru pe care încă nu l-ai încercat, Jessie. 

Ba nul — răspunse femeia. Am încercat TOTUL. Trebuie.să 
mă crezi. Şi mai ştii ceva? Dacă n-aş fi scăpat borcănaşul cu 
cremă când m-a speriat câinele, aş fi reuşit să scap din brățara 
stângă. Ghinion, asta a fost. Sau destin. Câinele ăla blestemat 
a fost instrumentul destinului meu. 

Fetița se apropie de ea. Iarba şopti sub tălpile-i desculțe. 

Nu-i vorba despre cătuşa stângă, Jessie, ci despre cea 
dreaptă. Crede-mă: se poate. Dar, mai întâi, trebuie să-ți pun o 
întrebare foarte importantă: VREI cu adevărat să trăieşti? 

SIGUR că vreau! 

Fetița se apropie şi mai mult. Ochii aceia - de un fumuriu 
care visa să devină albastru - păreau a o privi drept în inimă. 

Chiar vrei? Mă cam îndoiesc. 

Da' ce? Eşti nebună? Iţi închipui că vreau să rămân legată 
de patul ăsta când... 

Ochii lui Jessie — visând încă să devină albaştri după toți 
aceşti ani — se deschiseră iarăşi. Cercetară întreaga încăpere. 
Se opriră asupra cadavrului sfârtecat al lui Gerald. 

— Nu vreau să fiu legată de patul ăsta când se va întuneca 
şi se va întoarce monstrul! se adresă ea pereților muţi. 

Închide ochii, Jessie. 

Îi închise. Dovlecel se afla în faţa ei, îmbrăcată în cămăşuța 
veche din bumbac. O privea calm. Jessie o zări, acum, şi pe 
cealaltă — pe fata grasă cu fața plină de coşuri. Ea nu fusese la 
fel de norocoasă ca „dovlecelul lui tăticu”. Pentru aceasta nu 
exista nici un fel de scăpare, decât dacă, uneori, moartea 
însăşi se poate dovedi o scăpare - ipoteză cu care Jessie 
ajunsese, aproape, să fie de acord. Fata cea grasă fie se 
sufocase, fie suferise o comoțţie cerebrală. Chipul îi era vânăt 
ca norii de furtună. Un ochi îi era larg deschis. Celălalt îi 


explodase ca o boabă de strugure strivită sub tălpi. Limba-i 
sângerândă îi atârna printre buze. 

Tremurând înfiorată, Jessie se întoarse înspre Dovlecel. 

Nu vreau să sfârşesc astfel. Să mi se întâmple orice, dar să 
nu mor aşa. Cum ai reuşit TU să scapi? 

Am alunecat - răspunse fetița. Am alunecat din ghearele 
diavolului înspre Tărâmul Făgăduinţei. 

Oricât de epuizată s-ar fi simţit, Jessie nu îşi putu stăpâni 
accesul de furie. 

Chiar n-ai auzit nimic din tot ce ţi-am spus? Am scăpat 
borcanul cu cremă, căca-m-aş! A venit câinele, m-am speriat şi 
l-am SCĂPAT! Ce mai pot să... 

Şi mi-am adus aminte şi ziua eclipsei, o întrerupse fetița, pe 
un ton nerăbdător: 

Aşa am reuşit să scap. Mi-am amintit eclipsa şi mi-am mai 
amintit şi ce s-a întâmplat pe punte când a dispărut soarele. 
Aşa trebuie să faci şi tu. Cred că e unica ta şansă. Nu mai poți 
să fugi şi să te ascunzi de adevăr Jessie. Trebuie să ieşi din 
întuneric şi să-l priveşti drept în faţă. 

Iarăşi? Atât, şi nimic mai mult? Jessie se înecă într-un val 
uriaş de epuizare şi dezamăgire. O clipă simțise cum speranța 
îi dădea, din nou, târcoale. Însă totul fusese în zadar. Doar 
iluzii deşarte. 

Nu pricepi — spuse femeia. Am mai făcut o dată drumul ăsta 
- până la capăt. Da, cred că există o legătură între ce mi-a 
făcut tata atunci şi ce mi se întâmplă acum. Se prea poate să 
ai dreptate. Dar de ce să mai trec prin tot adevărul ăla dureros 
şi scârbos când mă aşteaptă încă atât de multă durere până 
când Dumnezeu se va fi plictisit să mă mai chinuiască şi se va 
hotări, în sfârşit, să tragă obloanele? 

Nu-i răspunse nimeni. Dispăruse fetița în cămaşă de noapte 
albastră; fetița, care fusese ea, cu un miliard de ani în urmă, 
dispăruse. Pe căptuşeala cenugşie a pleoapelor lui Jessie nu se 
mai contura nici o imagine. Deschise ochii şi privi bine camera 
unde urma să moară. Uşa de la baie... Tablourile... Cadavrul 
soțului ei, acoperit de roiul de muşte verzi de gunoi... 

Potoleşte-te, Jess. Întoarce-te la eclipsă! 


Ochii i se măriră, neîncrezători. Părea a fi fost o voce 
adevărată -— o voce reală, care nu venea nici din baie, nici din 
coridor, nici din propriile-i gânduri. Era o voce care izvora din 
aerul din jur. 

— Dovlecel? 

Vocea-i era un croncănit de cioară singură şi tristă. Încercă 
să se ridice în şezut, dar o altă crampă îi amenință mijlocul. 
Renunţă, se relaxă şi aşteptă ca durerea să-i treacă. 

— Tu eşti, Dovlecel? Tu eşti, draga mea? 

I se păru că aude ceva, că vocea ar mai fi spus încă ceva, 
dar, chiar dacă aşa a fost, nu fusese în stare să desluşească 
vorbele. Apoi, linişte. 

Întoarce-te la eclipsă, Jessie! 

— N-am ce soluții să găsesc acolo — mormăi. 

— Acolo nu găsesc decât durere şi prostie şi... 

ŞI mai ce? Ce anume? 

Bătrânul Adam. Cuvintele i se strecurară firesc în minte — 
amintire a vreunei predici pe care o ascultase, plictisită, 
aşezată în strană între părinţii ei, şi încercând să vadă cum se 
reflectă lumina din vitralii pe pantofii ei albi, de lac. Două 
cuvinte care se lipiseră pe hârtia de prins muşte a 
subconştientului ei. Bătrânul Adam - poate la asta se rezuma 
totul. Un tată care, probabil cu bună ştiinţă, aranjase totul în 
aşa fel încât să rămână singur cu fetița lui — fetița lui cea 
frumuşică şi vioaie. Şi la fel de probabil este faptul că îşi 
repetase tot timpul în sinea lui: Nu se va întâmpla nimic rău. 
N-are ce să se întâmple. Totul va fi bine. Apoi începuse eclipsa 
şi ea s-a aşezat la el în brațe, îmbrăcată în mult prea scurta şi 
prea strâmta rochie de plajă - pe care el însuşi îi ceruse să o 
poarte — şi se întâmplase ceea ce se întâmplase. Un incident 
scurt, libidinos, care îi făcuse pe amândoi să se simtă ruşinați 
şi vinovați, îşi împroşcase sămânța pe rochia ei; atât şi nimic 
mai mult. Mare scofală. De fapt, îşi vărsase vâscozitatea pe 
fundul chiloțeilor ei. Sigur, acesta nu era un comportament 
normal pentru nici un tată. Dar... 

Bine, haide să privim adevărul în față — îşi spuse Jessie. 
Situația putea fi mult mai gravă. Practic, n-am pățit nimic. 


Lucruri din astea se întâmplă destul de des. Tatăl meu nu a 
fost nici primul, nici ultimul reprezentant proeminent al clasei 
de mijloc care să aibă o erecţie din cauza fiicei lui; iar eu n-am 
fost nici prima, nici ultima fiică ce s-a trezit cu fundul chiloților 
plin de spermă. Asta nu înseamnă că ceea ce a făcut el a fost 
un lucru firesc şi nici nu i se pot găsi scuze. Îmi ajunge doar să 
ştiu că nu a mers mai departe. 

Sigur că da. Şi în momentele acestea, îngroparea acelei zi în 
negurile uitării părea o idee mult mai bună decât a o retrăi, 
indiferent de părerea „dovlecelului lui tăticu”. Da, să o 
îngroape în negurile uitării, în bezna adusă de eclipsa de 
soare. Căci avea alte treburi acum: trebuia să se pregătească 
pentru agonia dinaintea morții în acest dormitor împuţit şi 
plin de muşte. 

Închise ochii şi aroma parfumului folosit de tatăl ei îi 
inundă nările. Aroma parfumului şi izul transpiraţiei lui. 
Simţi cum ceva tare îi împunge fundul. Îi auzi geamătul când 
ea încercă să îşi găsească o poziție confortabilă. Simţi cum 
mâna lui îi caută sânii mult prea mici. Îşi aduse aminte că îl 
întrebase dacă se simte rău. Apoi el începuse să respire 
repede, prea repede. Şi la radio cânta Marvin Gaye: Iubesc cu 
pasiune, îmi spun prietenii, dar cred... cred... că numai aşa 
poți iubi o femeie. 

Mă iubeşti, dovlecel? 

Da, sigur... 

Atunci nu te speria. Nu ţi-aş face rău pentru nimic în lume. 

Cealaltă mână a bărbatului urca pe piciorul ei gol, 
ridicându-i rochia. 

Vreau... 

— Vreau să fiu drăguţ cu tine, murmură Jessie. 

Chipul femeii devenise pământiu. 

— Asta mi-a spus. Isuse, chiar aşa mi-a spus! 

Nu prea ştiu dacă vreau, tati... Mi-e frică să nu-mi ard ochii. 

Mai avem încă cel puțin douăzeci de secunde. Aşa că nu-i 
cazul să-ți faci probleme. Şi, mai ales, nu privi în jur. 

Apoi, zgomotul elasticului desfăcut - al lui, nu al ei - când îl 
scosese pe „Bătrânul Adam”. 


Cu toată deshidratarea, o lacrimă singuratică i se rostogoli 
pe obrazul stâng. 

— Uite că fac ce mi-ai spus. Îmi amintesc absolut tot. Sper 
că eşti mulțumită. 

Da - răspunse Dovlecel. 

Şi, deşi Jessie nu o mai vedea, se simțea scăldată în privirea 
dulce şi blândă a fetiţei. 

Ai mers însă prea departe pe cărarea amintirilor. Întoarce-te 
puțin. Foarte puțin. 

O uriaşă senzaţie de uşurare o copleşi pe Jessie când 
înțelese că Dovlecel îi cerea să îşi amintească ce s-a întâmplat 
înainte de avansurile sexuale ale tatălui ei. 

Păi, atunci de ce a trebuit să trec iarăşi prin toată 
scârboşenia asta? 

Răspunsul era la mintea cocoşului: nu contează dacă vrei 
să mănânci o sardină sau douăzeci, tot trebuie să deschizi 
conserva, să le vezi pe toate şi să simți duhoarea de peşte. Şi, 
în fond, amintirile nu ucid. Cătugşele, da. Cătuşele care o 
țineau prizonieră, o puteau omori. Dar nu şi amintirile, oricât 
de dureroase erau ele. Era timpul să înceteze cu văicărelile şi 
să afle ce anume voia Dovlecel de la ea. 

Întoarce-te la momentele dinainte ca el să înceapă să te 
pipăie. Întoarce-te la motivul pentru care erați amândoi acolo. 
Întoarce-te la eclipsă 

Jessie închise ochii şi mai strâns şi se întoarse în timp. 


28 


Dovlecel? Te simţi bine? 

Da, dar... te sperie un pic, nu? 

Ziua a început să se întunece, de parcă un nor negru, de 
furtună, acoperă soarele. Numai că nu este vorba de un nor. 
Era luna. Era eclipsa. 

Da - îi răspunse tatăl. 

Când îl priveşte, Jessie îşi dă seama că vorbeşte serios. 

Vrei să stai la mine în braţe, Jess? 

Îmi dai voie? 

Sigur. 

Şi i se cațără în brațe, bucuroasă că îi simte căldura si 
mirosul dulce — „mirosul tăticului”. Iar ziua continuă să se 
cufunde în beznă. Şi e bucuroasă că stă în brațele tatălui ei 
pentru că fenomenul astronomic la care asistă este, într- 
adevăr, înfricoşător; mult mai înfricoşător decât îşi închipuise. 
Cel mai mult o sperie felul în care dispar umbrele de pe 
ponton. Niciodată nu le văzuse dizolvându-se astfel şi, în mod 
sigur, nu va mai vedea aşa ceva altădată în întreaga ei viaţă. 
Nici că mi-ar păsa - îşi spune — şi se cuibăreşte mai bine în 
braţele tatălui său, fericită că a redevenit „dovlecelul lui 
tăticu” şi nu mai este Jessie cea prea înaltă, prea lălâie, prea 
antipatică... 

Pot să mă uit prin ciobul afumat, tati? 

Încă nu. 

Mâna lui, grea şi fierbinte, pe piciorul ei. O acoperă cu 
mânuțţa ei, se întoarce cu fața la el şi râde cu gura până la 
urechi. 

Nu-i aşa că-i palpitant? 

Da. Sigur că e, dovlecel. E chiar mai palpitant decât mi-am 
închipuit că va fi. 

Fetița se foieşte iarăşi, încercând să găsească o poziție în 
care obiectul acela tare să nu o mai deranjeze, să nu îi mai 
strivească fundulețul. Tatăl ei gâfâie. 


Tati? Sunt prea grea? Te doare? 

Nu, nu. E foarte bine. 

Pot să mă uit prin ciobul de sticlă? 

Încă nu, dovlecel. Curând. Foarte curând. 

Amurgul s-a lăsat în mijlocul zilei. O bufniță ţipă în pădure. 
Jessie se înfioară. În curând, la radio, va începe să cânte 
Marvin Gaye. 

Priveşte lacul! îi spuse tatăl ei. 

Un crepuscul ciudat se insinuează peste o suprafață 
mohorâtă din care a fost extrasă orice culoare vie. Cenuşiul 
domină. Se cutremură şi spune că e oribil. Tatăl ei spune că 
nu are nici un motiv de spaimă, ci, dimpotrivă, ar trebui să se 
bucure de aceste clipe unice. Această afirmaţie o va examina 
Jessie cu multă grijă — cu foarte multă grijă — peste ani şi ani, 
căutându-i subințelesul. 

Tata? Tati? A dispărut. Pot să... 

Da. Acum ai voie. Dar când îţi spun să nu te mai uiţi, mă 
asculți. Ne-am înţeles? Fără linguşeli şi proteste. Bine? 

Îi dă o mănuşă de bucătărie şi apoi trei cioburi de sticlă 
afumată. Cu mănuşa de bucătărie trebuia să îşi protejeze 
degetele de muchiile tăioase ale cioburilor afumate. Şi, în 
minte, îşi aude tatăl spunând: 

Ultima chestie de care am avea nevoie... 


29 


ar fi să se întoarcă maică-ta şi să găsească un bilet pe 
care să scrie... 

Jessie deschise brusc ochii şi primul lucru pe care îl văzu a 
fost paharul gol. Paharul pentru apă al lui Gerald. Pe etajeră. 
Pe etajeră, chiar lângă mâna ei încătuşată. Mâna dreaptă. 

că te-am dus la camera de gardă a spitalului ca să îţi 
coasă degetele. 

De-abia acum pricepu Jessie scopul acestei amintiri vechi, 
supurând ca o rană infectată. De-abia acum pricepu Jessie ce 
anume încerca să îi spună Dovlecel. Soluţia nu avea absolut 
nici o legătură cu „bătrânul Adam” sau cu sperma împroşcată 
pe chiloţii ei din bumbac. Soluţia era direct legată de cioburile 
de sticlă afumată. Pierduse borcănelul cu cremă, dar mai 
exista încă o sursă de lubrifiere a încheieturilor. Mai exista 
încă o posibilitate de a ajunge pe Tărâmul Făgăduinţei. 
Sângele. Sângele ei. 

Până când se închega, sângele era aproape la fel de unsuros 
ca şi uleiul. 

O să te doară îngrozitor, Jessie. 

Sigur. O să o doară al dracului de tare. Dar îşi aminti că 
auzise sau citise undeva că în încheieturile mâinilor se aflau 
mai puțini nervi importanţi pentru supraviețuire. Şi, oricum, 
era deja pe jumătate amorțită. 

— Am avut mintea amorțită când l-am lăsat să-mi pună 
cătuşele. Asta-i adevărul - de-abia reuşi Jessie să articuleze 
cuvintele. 

Şi dacă greşeşti şi tai prea adânc, o să ai parte de o 
sinucidere în stil „Roma Antică”. 

Şi asta-i drept. Dar, dacă nu încearcă, o să zacă aici, în 
continuare, până ce va muri din cauza deshidratării... Sau 
până ce va reveni prietenul ei cu valiza plină cu oase. La 
noapte. 

— Bine, spuse. 


Inima i se zbătea aproape să îi spargă pieptul; şi, pentru 
prima oară după atâta vreme, se simțea complet trează. Acum 
timpul se scurgea prea repede. 

— Bine. M-ai convins. 

Fii atentă, rosti cu îngrijorare o voce —- amestec de Ruth şi 
Supusa. 

Fii atentă, Jess. 

— Sunt, se adresă femeia încăperii goale. 

Privea fix paharul. Făcuse parte dintr-un set cumpărat cu 
câţiva ani în urmă. Deja vreo opt se spărseseră. Curând, se va 
mai sparge încă unul. 

— Sunt foarte atentă. 

Foarte bine. Pentru că, dacă te apuci de treabă, n-o să mai 
poți da înapoi. Totul trebuie să se petreacă repede, căci 
organismul tău este deja deshidratat. Dar ține minte: chiar 
dacă lucrurile nu ies cum trebuie... 

— Ba o să fie bine, se grăbi Jessie să contrazică vocea. 

Şi, de fapt, acesta era adevărul. Nu? Soluţia era atât de 
simplă, deşi putem spune că o caracteriza un anumit 
rafinament înspăimântător. Nu voia să moară din cauza 
sângelui - prea mult -— scurs din trup. Fireşte că nu voia. Cine 
ar fi vrut? Dar soluţia era bună şi reprezenta o posibilitate de 
a scăpa de crampele musculare, tot mai dureroase. O 
posibilitate de a scăpa de sete. O posibilitate de a scăpa de el. 
De MONSTRU. De halucinația minţii ei rătăcite. De realitatea 
pe care, poate, o reprezenta. 

Limba-i uscată încercă să umezească buzele-i crăpate. 
Încercă să îşi pună gândurile în ordine. Dar, parcă, devenea 
din ce în ce mai greu să gândeşti. Tot auzea 

(unge-te) 

fragmente din bluesul vechi; nările-i erau inundate de 
aroma coloniei folosite de tatăl ei; fundu-i simțea iarăşi 
obiectul acela tare. Şi să nu-l uităm pe Gerald. Gerald cel 
mort, Gerald cel mâncat de un câine, Gerald cel care devenise 
colonie de muşte. Gerald părea a-i vorbi: 

Se va întoarce, Jessie. Nu-l poţi împiedica nicicum. O să-ți 
dea o lecţie de neuitat, frumoasa mea domniță. 


Îl privi în treacăt, apoi ochii i se aţintiră iarăşi asupra 
paharului. Gerald rânjea cu bucata de falcă rămasă intactă. 
Mai încercă să îşi ordoneze gândurile şi, în cele din urmă, 
reuşi. 

Vreme de zece minute analiză fazele acțiunii sale pas cu 
pas; iarăşi şi iarăşi. De fapt, nu avea prea mult de analizat: 
acțiunea implica riscul unei eventuale sinucideri, însă nu era 
absolut deloc complicată. Şi totuşi, în minte, repetă fiecare 
mişcare, căutând vreo scăpare, vreo greşeală cât de mică ce ar 
putea să o coste chiar viața. Nu găsi nici una. Exista o singură 
problemă extrem de importantă: trebuia să acționeze foarte 
repede, înainte ca sângele să înceapă să se închege. Şi nu 
existau decât două posibile rezultate: fie va scăpa, fie îşi va 
pierde cunoştinţa şi va muri. 

Recapitulă încă o dată gesturile pe care le avea de făcut, în 
vreme ce soarele îşi continua, impasibil, drumul către apus. în 
spatele casei, câinele se ridică, renunțând la bucata de cartilaj 
pe care o rodea. Se îndreptă înspre pădure. O adiere adusese 
duhoarea aceea întunecată. 


30 


Douăsprezece-douăsprezece-douăsprezece - clipea ceasul. 
Şi, indiferent ce oră ar fi fost, sosise clipa cea mare. 

Mai e ceva. Moralul tău e bun acum. Minunat. Dar ai mare 
grijă să rămâi concentrată asupra a ceea ce faci. Dacă scapi pe 
jos paharul, ai căcat-o definitiv. 

— Să mă laşi în pace, câine blestemat! zbieră Jessie, 
neştiind că bietul animal îşi căutase, deja, adăpost în pădure. 

Mai şovăi o clipă, gândindu-se să mai spună o rugăciune. 
Dar îşi dădu seama că spusese toate rugăciunile pe care le 
ştia. Acum îşi va pune toată nădejdea numai în vocile ei... şi în 
ea însăşi. 

Întinse mâna dreaptă după pahar, fără grija şi 
meticulozitatea dinainte. O parte din ființa ei — probabil partea 
aceea care o admira pe Ruth Neary - înțelegea că această 
ultimă şansă pe care i-o oferea soarta nu avea nici o legătură 
cu mişcările grijulii, ci cu o atitudine de mare curaj. 

Acum voi deveni doamna samurai, surâse. 

Apucă strâns paharul, îl privi curioasă - aidoma unui 
grădinar care examinează o plantă necunoscută pe care 
tocmai a descoperit-o printre răsadurile de fasole sau mazăre. 
Închise ochii Pentru a-i proteja de cioburile care se vor 
răspândi în juru-i. Apoi izbi paharul de etajeră. Cu forță. Cu 
toată forța pe care o mai avea Zgomotul de sticlă spartă i se 
păru ridicol de cunoscut, ridicol de normal. N-avea nimic 
special în el; nimic special care să îl deosebească de alte 
pahare pe care le spărsese, din greşeală, de-a lungul vieţii; 
nimic special care să indice faptul că femeia urma să îşi rişte 
viața tocmai pentru a şi-o salva. 

Un singur ciob rătăcit îi lovi fruntea. Alt ciob - mai mare — 
căzu pe duşumea. Cu buzele strânse într-o linie albă, Jessie 
anticipa prima săgeată de durere: cea din degete. Căci 
strânsese tare paharul spart. Însă nu simţi nici o durere, ci 


doar o senzaţie de căldură, plăcută, chiar, în comparaţie cu 
crampele care o sfâşiaseră în ultimele ore. 

Poate că s-a spart aşa cum îmi trebuie. Poate a venit, în 
sfârşit, clipa în care norocul să-şi întoarcă fața spre mine. 

Îl privi. Din nefericire, paharul nu se spărsese aşa cum 
trebuia. Îi tăiase vârfurile degetelor, din care, acum, ieşeau 
cioburi, aidoma unor ghimpi dintr-o lume de sticlă. Probabil 
că mâna îi era atât de amorțită, încât nu mai percepea 
durerea. 

La vederea sângelui şi a acelor din sticlă care-i înțepau 
degetele, simți o senzaţie de vomă, deşi ştia foarte bine cât de 
gol îi este stomacul. 

Una din vocile necunoscute o apostrofă batjocoritor: 

Nici măcar doamnă samurai nu eşti în stare să fii. 

— Sunt degetele mele! strigă. Nu vezi? Sunt degetele mele! 

Panica întinse înspre ea mâini de întuneric. Le respinse şi 
privi mai bine ciobul pe care încă îl mai ținea în mână. Era 
cam un sfert din pahar, spart în două muchii netede. Poate că 
era bine. Totul era să nu cedeze tocmai acum, căci ciobul de 
sticlă i se părea un iatagan al unui spiriduş năzdrăvan care 
avea de reglat nişte conturi personale cu o ciupercă 
otrăvitoare. 

Ai luat-o pe mirişte, draga mea — îi spuse Dovlecel. 

Ai senzația că poți să-ți permiţi asta? 

Nu. Sigur că nu. 

Jessie aşeză cu grijă ciobul pe etajeră. Sclipea în razele 
crepusculare. Acum, problema era următoarea: trebuia să 
aibă mare grijă şi să nu apese prea tare, pentru că ciobul s-ar 
fi putut rostogoli de pe etajeră. 

Fii atentă, îşi spuse. Nu trebuie să apeşi, dacă ai grijă, 
închipuie-ţi... 

Însă continuarea gândului 

(că tranşezi carne de vită) 

nu o ajuta prea mult, aşa că îl făcu să amuţească. Îşi ridică 
brațul drept — cât îi permitea lanţul — şi încheietura-i ajunse 
deasupra ciobului. 


Ai repetat în gând mişcarea aceasta de nenumărate ori. 
Haide, Jessie... Haide... Nu te îneca exact la mal. 

— Nici vorbă -— scrâşni vocea lui Jessie. 

Desfăcu mâna, scutură uşor încheietura, sperând să scape 
de cioburile mici din degete. Reuşi în mare parte. Mai rămase 
doar un ciob îngropat adânc în carnea de lângă unghia 
degetului mare. Hotări să îl lase acolo şi să îşi vadă de treabă. 

E cea mai mare nebunie din lume! exclamă o voce agitată. O 
voce mult prea bine cunoscută. Vocea mamei ei. 

Nu sunt câtuşi de puţin surprinsă. Îţi stă în fire să faci numai 
tâmpenii. Nimeni nu ştie asta mai bine decât mine. Stai puţin 
şi gândeşte-te. Raţionează măcar o dată în viață. Ce rost are 
să te tai şi să mori, poate, din cauza asta? Până la urmă, tot o 
să vină cineva să te salveze. Oricare altă variantă este pur şi 
simplu inimaginabilă. Cum adică: să mori în vila de vacanță?! 
Mai mult, încă, să mori în cătuşe?! Pur şi simplu ridicol. Aşa 
că, măcar pentru o dată în viață, încetează să-ți mai plângi de 
milă. Nu-ţi tăia mâna în ciobul ăla! Să nu îndrăzneşti! 

Da. Era vocea mamei ei. Atât de reală. Atât de aproape. 
înfricoşător. Da, vocea mamei ei, care voia să te facă să crezi 
că în spatele cuvintelor aspre nu se ascunde decât dragoste şi 
rațiune. Şi, cu toate că femeia aceasta nu fusese complet 
lipsită de sentimente ce semănau cu dragostea, Jessie îşi dădu 
seama că adevărata Sally Mahout a fost cea care intrase în 
dormitorul ei şi o lovise cu o pereche de pantofi, absolut fără 
nici o explicaţie. 

În plus, vocea nu înşirase decât minciuni. Minciuni speciale. 

— Nu -— îi răspunse. N-am de gând să te ascult. N-o să vină 
nimeni să mă salveze... Decât, poate, tipul de azi-noapte. Hai 
să încep. 

Jessie cobori încheietura mâinii drepte înspre lama 
sclipitoare a ciobului. 


31 


Era vital să vadă ce face, pentru că, la început, nu simți 
aproape nimic. Putea foarte bine să îşi sfâşie încheietura în 
panglici sângerânde şi să nu simtă nimic altceva decât vagi 
senzații de căldură. Răsuflând uşurată, îşi dădu seama că 
ciobul de sticlă se afla în raza ei vizuală. 

Apăsă încheietura pe ciob - exact pe locul unde se află ceea 
ce  ghicitorii în palmă numesc „Brăţțările Norocului”. 
Fascinată, urmări cum vârful ciobului pătrunde în piele. 
Apăsă mai mult. Sticla îi pătrunse şi mai mult în încheietură. 
Înţepătura se umplu de sânge. Dar nu suficient. 

Mare dezamăgire. Ciobul de sticlă nu reuşise să declanşeze 
şuvoiul de sânge pe care îl dorise şi de care, în acelaşi timp, se 
temuse. Dar, imediat, muchia tăioasă reteză venele 
superficiale aflate aproape de suprafața pielii şi sângele începu 
să curgă: şuvoi rapid, constant, ca apa care curge dintr-un 
robinet deschis la maximum. Apoi se sfâşie o venă mai mare şi 
şuvoiul se transformă în inundație. Umplu etajera, i se 
scursese pe braț. Oricum, era mult Prea târziu să mai dea 
înapoi. Intrase în joc. Şi jocul acesta era ultima ei şansă. 

Măcar ia-ţi mâna de-acolo! urlă vocea mamei ei. E suficient! 
încearcă acum! 

Sfatul era ispititor, dar Jessie ştia că ceea ce făcuse până 
acum nu era suficient. Nu era medic şi, deci, nu cunoştea 
termenul  „demănuşare”, folosit îndeosebi în cazurile 
pacienților cu arsuri grave; însă înțelegea că nu se putea baza 
doar pe sânge ca să iasă din cătuşe. S-ar fi putut ca sângele 
să nu fie suficient pentru ce intenţiona să facă. 

Îşi răsuci uşor încheietura mâinii, despicându-i pielea. De- 
abia acum simți furnicături ciudate în palmă. Două dintre 
degetele mâinii drepte păreau a fi fost ucise. Celelalte începură 
să zvâcnească în toate direcţiile. Deşi, slavă Domnului, era 
complet amorțită, lui Jessie i se păreau hidoase aceste semne 


ale automutilării. Cele două degete-cadavre erau mult mai 
îngrozitoare decât tot sângele deja scurs. 

Brusc, o crampă ce-i fulgeră printre coaste o făcu să uite şi 
de sânge şi de pielea despicată. Strânse din dinți. Exact acum 
nu se putea mişca. Cu siguranţă că ar fi răsturnat ciobul de 
pe etajeră. 

— Încetează - mârâi printre dinţii încleştaţi. Încetează, 
ticăloaso. Lasă-mă în pace! 

Rămase nemişcată. Dar crampa musculară amenința să i 
se cațăre dintre coaste de-a lungul brațului drept. Şi 
atunci?... 

— Nu! gemu Jessie. Cară-te! Du-te-n pizda mă-tii de-aici! 

Aşteptă, cu toate că ştia foarte bine că nu îşi poate permite 
să aştepte. Ştiind, la fel de bine, că nu putea face nimic 
altceva. Aşteptă. Aşteptă şi ascultă cum stropi ai sângelui ei 
se preling pe podea. 

Nu mai e timp, Jessie! o repezi Ruth. Haide! 

De fapt, nu mai am noroc. Despre ce noroc vorbesc? Sunt 
nebună. N-am avut nici un pic de noroc de când a început tot 
coşmarul ăsta. 

Simţi cum crampa slăbeşte strânsoarea de menghină. Simţi 
într-adevăr, sau încercă să îşi închipuie că ar simți aşa ceva. 
Îşi roti mâna în cătuşă şi urlă de durere când crampa îşi mai 
înfipse o dată colții în trupul ei. Totuşi, continuă şi îşi apăsă 
dosul încheieturii pe muchia tăioasă a ciobului. Pielea din 
interior era, deja, răsfrântă, ca o gură vineţie ce părea a-şi 
râde de ea. Crampa îi încrețea diafragma, ciobul îi tăia 
încheietura. Roti mâna în poziția inițială, împrăştiind asupra-i 
o ploaie de sânge. Ciobul folosit pentru această operație de 
front se rostogoli pe podea şi se sfărâmă. Lui Jessie nu-i mai 
păsa: ciobul îşi îndeplinise misiunea. Nu mai avea decât un 
singur, un unic obiectiv de atins. Şi anume: dacă brățara 
metalică va continua să o ţină cu gelozie, în continuare, de 
mână; sau dacă sângele şi pielea jupuită o vor ajuta să scape. 
În cele din urmă. 

Crampa îi trecu, însă Jessie nu îi mai dădea atenție, căci, 
acum, simţea întreaga forță a propriei sale concentrări -— îi 


ardea mintea, aidoma unei torţe — şi toată era îndreptată 
asupra mâinii sale drepte. Şi-o examină, atentă, în lumina 
portocalie a apusului. Degetele îi erau acoperite cu un strat 
foarte gros de sânge închegat. Parcă un zugrav nebun îi 
mâzgălise antebraţul cu bale de vopsea roşie. Cătuşa de-abia 
se mai distingea din şuvoiul de sânge. Jessie îşi dădu seama 
că venise clipa. Trase mâna aşa cum făcuse şi înainte. Cătuşa 
alunecă... Alunecă mai mult... Reveni la loc. Fusese iarăşi 
blocată de osul proeminent al degetului mare. 

— NU! - urlă femeia, trăgând şi mai tare. REFUZ SĂ MOR 
AŞA! AUZI?! REFUZ SĂ MOR AŞA! 

Cătugşa îi sfâşie carnea şi Jessie fa convinsă că nu se va mai 
mişca nici măcar un milimetru, că va fi desfăcută de un polițai 
care îi va pregăti cadavrul pentru medicul legist. Nu mai avea 
ce face, nici o putere pământească nu o mai putea face să se 
mişte şi nici îngerii din cer, nici mai marii iadului nu o mai 
puteau face să se mişte. 

Simți cum încheietura îi este lovită de fierbințeala unui 
fulger; încheietura îi luă foc. Dar, uluitor, cătuşa începuse să 
se mişte. 

Se mişca deoarece se cojea şi pielea încheieturii. Tăietura 
circulară se lărgise, scoțând la iveală buchete firave de 
tendoane. 

Îmi cojesc pielea - gândi Jessie. Doamne, Dumnezeule, mi-o 
cojesc ca pe o portocală. 

— Dă-mi drumul! urlă către brățara care o ţinea prizonieră. 

Nu-şi mai putea stăpâni furia. Cătuşa se personificase, 
dintr-o dată, transformându-se într-o hidoşenie cu mulți dinți, 
un țipar cu nouă ochi, o nevăstuică turbată. 

Brăţara alunecase mult mai mult decât înainte, dar refuza 
cu obstinaţie să depăşească cei câțiva milimetri rămaşi. Inelul 
din oțel, de-abia desluşit, cuprindea acum o încheietură 
jupuită de piele, dezvăluind o rețea lucioasă de tendoane, de 
culoarea prunelor coapte. Când tocmai se gândea dacă nu era, 
cumva, cazul să tragă, o ultimă dată, mâna şi, astfel, să scape 
din cătuşă, brăţara se poticni iar. Şi se opri. Definitiv. 


Fireşte că s-a poticnit! strigă Dovlecel. Vită-te! S-a strâmbat! 
Dacă ai putea să-i redai forma inițială... 

Fără să se gândească la durerea ce va urma, Jessie trase 
iarăşi, folosindu-şi ultimele rămăşiţe de forță. Pielea-i alunecă 
o dată cu brățara. Ultimul obstacol rămăsese proeminența 
osoasă. Suficient. Jessie trase şi mai tare. Nimic. 

Asta este. Aşa trebuie să arate sfârşitul. 

Şi tocmai când era pe punctul de a-şi relaxa brațul, brățara 
metalică alunecă peste osul care o împiedicase atâta vreme, 
zbură peste vârfurile degetelor şi se izbi de capătul patului. 
Totul s-a întâmplat într-o fracțiune de secundă şi mintea lui 
Jessie nu reuşi să cuprindă realitatea: SE ÎNTÂMPLASE ÎNTR- 
ADEVĂR. Mâna-i nu mai semăna cu o mână, dar era mâna ei 
şi era liberă. 

Liberă. 

Privi brățara goală, şiroind de sânge; îşi privi mâna 
schilodită şi începu să priceapă. 

Arată ca o pasăre care a intrat în motorul unui avion şi a fost 
scuipată pe partea cealaltă. Dar e liberă. Liberă. 

— Nu-mi vine să cred, gemu Jessie. Nu pot să cred, în pizda 
mă-sii! 

Lasă asta, Jessie. Trebuie să te grăbeşti. 

Tresări, ca trezită brusc din somn. Să se grăbească? Da. 
Sigur. Habar nu avea cât sânge pierduse — poate o jumătate 
de litru - dar ştia că dacă mai sângera, va leşina şi drumul de 
la leşin la moarte va fi foarte scurt. 

Aşa ceva n-o să se întâmple. 

Vocea era aspră şi hotărâtă. Dar, de această dată, era vocea 
ei. Se simți fericită. 

N-am trecut prin tot căcatul ăsta doar ca să reuşesc să mă 
ridic din pat şi apoi să mă prăbuşesc, leşinată, pe podea. 

Bine, dar picioarele... 

Halal încurajare! Deşi ştia foarte bine că, în ciuda 
eforturilor făcute pentru a le ţine în formă, ar fi fost o mare 
greşeală să se bazeze pe ele. S-ar putea să aibă cârcei. S-ar 
putea să nu-i poată susține greutatea. Orice se putea 
întâmpla. Dar se zice că previziunea este mama înțelepciunii. 


Auzise, de-a lungul vieţii, multe sfaturi, proverbe, vorbe de 
duh, însă nici unul dintre acestea nu o pregătise pentru 
încercarea prin care tocmai trecuse. Dar, bine, sigur, va avea 
multă grijă. 

Se rostogoli uşor pe partea stângă. Braţul drept i se târa în 
urmă, aidoma unei cozi de zmeu sau a unei țevi de eşapament 
bătrâne şi bolnave. O durea înfiorător de tare. Dar şi mai tare 
o durea senzaţia că brațul său drept voia să divorțeze de 
restul trupului. Straniu însă durerea era învinsă de valul 
uriaş de speranţă şi triumf care o copleşise. Simţea, chiar, o 
bucurie fără margini pentru simplul fapt că reuşea să se 
rostogolească pe pat fără să fie oprită de cătuşe. 

O altă crampă musculară îi înnodă abdomenul, încercând 
să îi risipească buna dispoziţie, dar Jessie nici nu o luă în 
seamă. Să spună, oare, că ceea ce simțea era fericire? Nici 
vorbă. Cuvântul era mult prea blând. Extaz simțea. Extaz 
adevărat. Cel mai pur... 

Jessie! Marginea patului! Opreşte-te, pentru Dumnezeul 

Nu semăna cu o margine de pat; semăna cu un capăt al 
lumii din hărțile desenate înainte de expediția lui Columb. 

Dincolo s-ar putea să fie monştri şi vipere, gândi. 

Dincolo s-ar putea să te trezeşti cu mâna stângă fracturată. 
Opreşte-te, Jess! 

Dar trupul ei nu ascultă ordinul: continuă să se 
rostogolească şi Jessie de-abia a avut timp să îşi rotească 
încheietura stângă în cătuşe, înainte de a cădea din pat. 
Picioarele-i atinseră podeaua, însă geamătul lui Jessie nu era 
tocmai un geamăt de durere, cât unul de bucurie. Picioarele i 
se aflau iarăşi pe podea. Erau pe podea. 

Trebuie să mă ridic. Acum. Trebuie să mă ridic chiar acum. 
Altfel, o să mi se scurgă şi ultima picătură de sânge din trup. 

Încercă să îşi fixeze bine picioarele pe duşumea. Şi mare i-a 
fost mirarea când şi-a dat seama că nu erau nici pe de parte 
atât de slăbite şi moi pe cât se aştepta. Dimpotrivă, păreau 
gata să treacă la treabă. Se ridică şi se trezi într-o poziţie în 
care, la un moment dat, crezuse că nu va mai sta vreodată: în 


picioare, lângă patul ce-i fusese închisoare... Lângă patul ce-i 
fusese - aproape -— sicriu. 

Un sentiment de recunoştinţă profundă încercă să pună 
stăpânire pe ea, dar îl respinse cu tot atât de multă hotărâre 
cu cât respinsese panica. Mai târziu, da, mai târziu va avea 
tot timpul din lume pentru a-şi manifesta recunoştinţa. Însă 
acum era imperios necesar să îşi amintească faptul că nu 
scăpase definitiv de patul ăsta blestemat şi că mai avea mult 
prea puțin timp ca să scape din capcană. ŞI, cu toate că nu se 
simțea deloc slăbită, sau în pragul leşinului, era convinsă că 
dacă aşa ceva se va întâmpla, se va întâmpla brusc. Se vor 
arde siguranțele, se vor stinge toate luminile şi bezna o va 
învălui. 

Dar sentimentul că te sprijini pe propriile-ți picioare - atât 
şi nimic mai mult — fusese vreodată atât de înălțător? Atât de 
minunat? 

— Nu, murmură Jessie, nu cred. 

Sprijinindu-şi braţul drept de piept, şi apăsând cu putere 
despicătura din interiorul încheieturii de sâni, Jessie se răsuci 
până ajunse cu fundul lipit de perete. Inspiră adânc şi îşi rugă 
din tot sufletul mâna dreaptă să o mai ajute încă o dată. 

Braţul se ridică tremurând şi scârțâind, aidoma braţului 
unei jucării mecanice vechi şi stricate, iar mâna se sprijini pe 
etajeră. Cele două degete moarte nu-i mai erau de nici un 
folos, dar reuşi să apuce etajera cu celelalte trei şi o rostogoli 
de pe consolă. Placa din lemn ateriză pe pat, chiar pe locul 
care purta întipărită, încă, forma trupului ei. Salteaua era 
mototolită, îmbibată de sudoare şi sânge. Când o privi, Jessie 
simți că îi vine să vomite. Când o privi, Jessie se simți 
furioasă. Când o privi, Jessie se simți speriată. 

Îşi ridică mâna dreaptă până în dreptul gurii şi încercă să 
scoată, cu dinţii, ciobul din degetul mare. Aşchia de sticlă 
alunecă între caninul şi un incisiv şi despică adânc gingia 
superioară. Gura i se umplu de sânge, sânge dulce-sărat. Nu-i 
mai păsa. ] se întâmplaseră lucruri mult mai dureroase în 
ultimele minute. Trase iarăşi ciobul din degetul mare. Îl scoase 


şi îl scuipă pe pat, o dată cu sângele cald care îi umpluse 
gura. 

— Aşa, murmură. 

Începu să îşi strecoare trupul între perete şi pat. Patul se 
deplasă de lângă perete mult mai uşor decât crezuse că va fi 
posibil. 

Când se întoarce roata norocului, se întoarce complet. Ti-ai 
tăiat gingia, Jess, dar încă nu ai călcat pe nici un ciob. Aşa că 
împinge mai departe patul, draga mea şi... 

Piciorul i se izbi de ceva. Privi în jos şi văzu că obstacolul era 
umărul durduliu al lui Gerald. Sângele ei îi stropi pieptul şi 
fața. O picătură căzu într-un ochi holbat. Nu simțea nici un 
strop de milă, nici un strop de ură, nici un strop de dragoste. 
Simţea, în schimb, un soi de dispreţ față de sine, deoarece 
toate sentimentele nutrite de-a lungul anilor - acele 
sentimente aşa-zis „civilizate” — s-au dovedit a fi nimic altceva 
decât zugrăveala scorojită a unui cinematograf de mahala în 
comparație cu instinctul de supraviețuire, care (în cazul ei, cel 
puţin) a fost dominator, profund şi brutal ca o lamă de 
buldozer. 

— La o parte, Gerald, spuse şi îl lovi. 

(Nu voi să recunoască satisfacția produsă de acest gest, 
chiar dacă îi încălzea sufletul). 

Gerald refuză să se mişte. Era şi foarte greu. Doar mugştele 
se învălmăşiră deasupra burții lui. Atât. 

— Mi se rupe! se răţoi Jessie. 

Începu să împingă iarăşi patul. Reuşi să păşească peste 
Gerald cu piciorul drept, dar îl călcă chiar pe abdomen cu cel 
stâng. Gura căscată a cadavrului emise un râgâit al cărui 
miros îți întorcea stomacul pe dos. 

— Spune „pardon”, Gerald — mormăi; şi trecu pe lângă el 
fără să îl mai privească. 

Trebuia să ajungă la măsuţă. La măsuţța pe care se aflau 
cheile de la cătuşe. 

Roiul de muşte se reorganiză şi îşi reluă activitatea. Toată 
lumea avea foarte multă treabă. Şi nu prea mai era timp. 


32 


Cel mai mult se temuse de faptul că piciorul patului se va 
bloca fie în uşa de la baie, fie în colțul camerei, ceea ce ar fi 
obligat-o să încerce să îl strecoare prin spaţiul mult prea mic 
aşa cum încerci — în zadar — să strecori un camion în spațiul 
de parcare al unui Fiat. Dar patul ocoli obstacolele cu multă 
grație. O singură dată îi corectă alunecarea pe podeaua 
cernită, pentru a reuşi să îl aducă cât mai aproape de măsuța 
pe care se aflau cheile de la cătuşe. Şi exact atunci o cuprinse 
amețeala. Se sprijini de capătul patului, aidoma unei femei 
atât de bete încât nu se mai poate ţine pe picioare. Poate că 
întunecare a mintii era sintagma ce-i descria mai bine starea. 
Sentimentul predominant era cel de pierdere - nu numai 
pierdere a rațiunii şi a voinţei, ci şi pierdere a capacității 
senzoriale. O fracțiune de secundă, cu minţile rătăcite, avu 
senzația că timpul se transformase într-o praştie şi o aruncase 
într-un loc ce nu era nici Dark Score, nici Kashwakamak. Un 
cu totul alt loc, o insulă dintr-un ocean, nu malul unui lac. În 
nări simțea mirosul sărat al apei marine. Dispăruse duhoarea 
coclită a lacului încălzit de o vară mult prea toridă. Totuşi, 
era, din nou, ziua eclipsei. Eclipsa rămăsese. Se ascunsese în 
tufele cu mure ca să scape de alt bărbat, de alt Tătic, ce voia 
să îi facă mult mai multe decât doar să îşi scuipe sperma pe 
chiloţii ei. Şi, acum, acesta se afla pe fundul fântânii. 

Senzaţia de deja-vu se scurse peste ea ca o apă murdară. 

Doamne, Dumnezeule, ce-i asta? 

Nu primi însă nici un răspuns, ci în fața ochilor continuă să 
i se desfăşoare imaginea aceea ciudată la care nu se mai 
gândise de când îşi schimbase hainele în ziua eclipsei: o femeie 
slăbănoagă, îmbrăcată într-o rochie de casă, cu părul negru 
strâns într-un coc şi cu un morman de bucăți de pânză albă 
lângă ea. 

Ho! Ajunge! — îşi spuse Jessie, agățându-se de pat cu mâna 
schilodită şi încercând să îşi păstreze echilibrul. 


Nu te lăsa, Jessie, nu te lăsa. Nu contează nici femeia, nu 
contează nici mirosurile, nu contează nici întunericul. Ține-te 
tare şi întunericul va dispărea. 

Se ţinu tare. Şi întunericul dispăru. Începu să se estompeze 
şi imaginea femeii care stătea îngenuncheată lângă maldărul 
de lenjerie. Dormitorul se lumină iarăşi, în culorile blânde ale 
crepuscului de toamnă. Întunericul plecase, dar îi lăsase un 
ţiuit în urechi. Îşi privi picioarele; erau pline de sânge. Sânge 
pretutindeni. Mergea prin sânge. Lăsa urme de sânge pe 
duşumea. 

Trece timpul, Jessie. 

Ştia. 

Începu să împingă, din nou, patul. Parcă i-a fost mai greu 
de data aceasta, însă reuşi în cele din urmă. Două minute mai 
târziu, se afla lângă măsuța pe care o privise, neajutorată şi 
lipsită de speranţă, atât de multă vreme, din capătul celălalt 
al camerei. Buzele i se crâmpoţiră într-un surâs uscat. 

Parcă toată viața aş fi visat să văd piramidele. Şi acum, 
când mă aflu chiar lângă ele, nu-mi vine să cred că este 
adevărat. E ca un alt vis, dar un vis real pentru că mă 
mănâncă nasul. 

Pe măsuţă era aruncată cravata lui Gerald, cu nodul 
nedesfăcut. Foarte rar se întâmpla ca visele să îți ofere 
asemenea detalii. Şi, lângă cravată, se aflau două chei micuţe. 
Cheile cătuşelor. 

Jessie îşi examină mâna dreaptă. Cele două degete moarte 
nu aveau cum să îi fie de vreun folos. Oare cât de mult îşi 
lezase nervii? Lasă asta. La asta o să mă gândesc mai târziu. 
Cele mai importante elemente în acțiunea pe care urma să o 
întreprindă erau celelalte trei degete — mai ales cel mare. 
Tremurau, ca şi cum ar fi plâns decesul fraților lor, dar încă 
mai răspundeau la comenzi. 

— Trebuie să vă opriți din tremurat, le spuse Jessie. 

— După ce ne terminăm treaba puteţi face ce vreţi. Dar 
acum trebuie să mă ajutaţi. Trebuie. 

Da. Aşa. Căci numai gândul că ar putea scăpa cheile din 
mână şi acestea s-ar putea rostogoli sub măsuţă, după ce 


ajunsese atât de departe, era suficient să o trimită la balamuc, 
îmbrăcată în cămaşă de forță. Îşi privi sever degetele. Nu se 
opriseră complet din tremurat, dar parcă se mai liniştiseră. 

— Bine - şopti — nu ştiu ce va ieşi din toată povestea asta, 
dar vom afla în curând. 

În toată nenorocirea exista şi o rază de speranţă. Erau două 
chei. Şi erau identice. Deci, avea două şanse. Nu era nimic 
straniu în faptul că Gerald le adusese pe amândouă, căci 
Gerald era o persoană meticuloasă, căreia îi plăcea ca totul să 
fie planificat în cel mai mic detaliu. Gerald detesta 
imprevizibilul. Dar tocmai imprevizibilul îi venise de hac, 
deoarece nu îşi plănuise infarctul. Drept pentru care Gerald 
nu mai era meticulos. Era mort. Pur şi simplu. Mort. 

— Papa pentru căţel, mormăi Jessie, fără să îşi dea seama 
că vorbeşte cu glas tare. 

— Gerald, marele bărbat, dar cățelul l-a păpat. Aşa-i Ruth? 
Aşa-i, Dovlecel? 

Prinse una dintre cheițe între degetul mare şi arătătorul 
mâinii cuprinse de flăcări. Când atinse metalul, avu iarăşi 
senzația că totul nu este altceva decât un vis. O ridică, o privi, 
apoi privi brățara care-i ținea prizonieră mâna stângă. Ca să o 
descui, trebuia doar să introduci cheia în încuietoare şi apoi 
să o roteşti puţin. 

Îndreptă cheia înspre încuietoare, dar un nou val de 
întuneric îi inundă mintea. Se clătină pe picioare, iar mâna-i 
începu iarăşi să tremure. 

— Încetează! urlă şi, cu disperarea celui ce se îneacă, 
împinse cheia în încuietoare. 

— Încetează!... 

Cheia se lovi de metalul brățării, îi alunecă în degetele pline 
de sânge, se unse - am putea spune — şi îi scăpă din 
strânsoare, căzând pe podea. Acum îi mai rămăsese doar o 
cheie. Dacă o scăpa şi pe asta... 

N-ai s-o scapi, şopti Dovlecel. Jur că n-ai s-o scapi. Pune 
mâna pe ea înainte de a-ți pierde curajul. Haide! 

Îşi ridică mâna în dreptul ochilor. Privi atentă degetele-i 
sângerânde. Parcă nu mai tremurau atât de tare; dar, oricum, 


nu-şi putea permite să mai aştepte. Îi era teamă că va leşina 
cât de curând. 

Întinse mâna şi... Aproape răsturnă de pe măsuţă unica 
speranță rămasă. Amorțeala era de vină. Ticăloasa, 
blestemata amorțeală care nu voia să îi lase degetele în pace. 
Inspiră adânc. Îşi ţinu respiraţia. Strânse pumnul şi strânse 
din dinți, căci durerea era copleşitoare. Apoi expiră, şuierând 
prelung. Parcă se simțea ceva mai bine. Acum trase uşor cheia 
înspre ea. 

Dacă o scapi, Jessie... se jelui Supusa. Dacă o scapi şi pe- 
asta, of, Doamne, Dumnezeule. 

— Tacă-ţi fleanca, Supuso, spuse Jessie. 

Prinse cheia şi, încercând să nu se gândească la ce s-ar 
întâmpla dacă ar da greş, o ridică şi o îndreptă înspre brățara 
metalică. Trăi câteva secunde de coşmar când în fața ochilor îi 
dansau două încuietori... Apoi patru. Închise ochii; inspiră, 
iarăşi, adânc, apoi îi deschise. Acum vedea o singură 
încuietoare. Exact aşa cum trebuia să vadă. Introduse cheia în 
locaşul ei, înainte ca privirea-i să înceapă iarăşi să îi joace 
feste. 

— Aşa... ia să vedem acum. 

Învârti cheița în sensul acelor de ceasornic. Nimic. Panica îi 
apucă gâtul cu mâini de gheață. Dar îşi aminti imediat că se 
descujie înspre stânga şi se încuie înspre dreapta. 

— Uşor la stânga, murmură Jessie şi încercă să rotească 
cheița în sens opus mişcării acelor de ceas. 

Nu îşi dădu seama că brățara se descuiase. A crezut că 
sunetul pe care îl auzise fusese făcut de cheia sfărâmată în 
interiorul încuietorii şi urlă disperată, împroşcând cu sânge 
pereţii, patul şi podeaua. Ba chiar şi cravata cea roşie a lui 
Gerald. Roşu de sânge peste roşu de mătase. Apoi observă că 
brățara era desfăcută şi înțelese că reuşise — că, într-un mod 
absolut miraculos — reuşise. 

Jessie Burlingame îşi trase mâna stângă, puțin umflată în 
jurul încheieturii, dar în rest, în stare bună, din cătuşă. Şi, cu 
o expresie de adâncă şi uluită evlavie, îşi ridică ambele mâini 
în dreptul ochilor. Se uită la cea stângă. Apoi la cea dreaptă. 


Mâna stângă. Mâna dreaptă. Nu conta că dreapta era plină de 
sânge. Deocamdată voia să aibă certitudinea că era, cu 
adevărat, liberă. 

Îşi tot privi mâinile preţ de vreo treizeci de secunde. Mâna 
stângă. Mâna dreaptă. Stânga. Dreapta. În cele din urmă, îşi 
dădu capul pe spate, inspiră adânc, şi scoase un urlet 
răsunător:  bucurie-durere,  triumf-disperare. Valul de 
întuneric, uriaş, otrăvit, bătu iarăşi la malul fiinţei ei. Nu-l luă 
în seamă şi continuă să urle. 1 se părea că nu are de ales: ori 
urlă, ori moare. Nebunie emana acest urlet. Dar nebunia 
pleca. Victoria îi rămase. Ascuns în pădure, fostul Prinţ îşi 
ridică botul şi privi neliniştit înspre casă. 

Parcă nu-şi mai putea dezlipi privirea de la mâini. Parcă nu 
se mai putea opri din urlat. Niciodată, niciodată în viața ei, nu 
se simțise aşa cum se simțea acum şi un gând ridicol îi trecu 
prin mintea-i care se zvârcolea în delirul succesului: 

Dacă orgasmul ar fi măcar pe jumătate la fel de bun ca ceea 
ce simt eu acum, oamenii s-ar regula la fiecare colț de stradă. 
Pur şi simplu, n-ar putea să se abțină. 

Apoi îşi pierdu respiraţia. Ameţi. Se clătină. Se agăță de 
capătul patului, dar era prea târziu. Îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi pe podeaua dormitorului. În cădere, Jessie înţelese că, 
de fapt, o parte din ea se aşteptase ca lanţurile cătuşelor să o 
țină în loc. Ce caraghios. 

Îşi lovi rana deschisă din interiorul încheieturii drepte. 
Durerea îi aprinse brațul aşa cum se aprind luminile în 
uriaşul brad de Crăciun din New York. Şi, acum, urlă doar de 
durere. Simţi că e pe punctul de a-şi pierde cunoştinţa. 
Deschise brusc ochii şi se trezi faţă în față cu ce mai rămăsese 
din chipul sfâşiat al fostului, al decedatului, al ticălosului ei 
soț. Gerald o privea cu o expresie sticloasă de uluire şi 
autocompătimire nesfârşită: Nu mie trebuia să mi se întâmple 
asta. Eu sunt un mare avocat. Am şi numele scris pe uşa 
biroului. 

Musca, ce îşi făcuse rondul pe buza superioară a lui Gerald, 
intră, acum, într-una dintre nările cadavrului. Scârbită, 
Jessie întoarse repede capul. Se lovi de parchet şi văzu stele 


verzi. Când deschise iarăşi ochii, privi capătul patului de pe 
care se scurgeau pârâiaşe de sânge. Părea atât de sus, atât de 
departe. 

Ridică-te, Jess! 

Dovlecel. Ţipa ca nebuna. Cu tot chipul ei drăgălaş şi dulce, 
fetița asta era, uneori, al dracului de tare. 

— Nu ea dracului — şopti, închizând ochii. 

Buzele i se unduiră în surâsul cald al amintirii. 

— E roata care scârțâie. 

Ridică-te, în pizda mă-tii! 

Nu pot. Trebuie să mă odihnesc puțin. 

Dacă nu te ridici chiar acum, o să te odihneşti pe vecie! 
Mişcă-ţi curu! 

De-abia acum reacționă: 

— De când vorbeşti aşa urât, mimoză mică? 

Încercă să se ridice. Dar îşi dădu imediat seama că, cel 
puţin pentru moment, aceasta era o idee proastă. În plus, n-ar 
fi rezolvat nimic ridicându-se, deoarece trebuia să ajungă la 
baie, iar piciorul patului bloca uşa. 

Jessie se strecură sub pat, deplasându-se cu mişcări line, 
grațioase, de înotător. Ajunse în baia cufundată în umbre şi 
nările i se umplură cu un miros nou: miros întunecat, miros 
igrasios de apă. Apă picurând din robinetele căzii, apă 
picurând din duş, apă picurând din robinetele chiuvetei. 
Simţea chiar izul unui prosop jilav aruncat în coşul cu rufe 
murdare. Apă. Apă. Pretutindeni numai apă. Apă ce-i va ostoi 
setea. Gâtul uscat i se contractă într-un țipăt mut de 
nerăbdare şi Jessie îşi dădu seama că, de fapt, chiar atingea 
apa - o băltoacă formată sub sifonul ne etanşat al chiuvetei, la 
care instalatorul părea a nu fi în stare să ajungă, indiferent de 
câte ori i se ceruse să îl repare. Gâfâind, Jessie se târi mai 
aproape de băltoacă. Şi... începu să lingă linoleumul. Nici cele 
mai minunate versuri scrise vreodată nu ar fi reuşit să descrie 
gustul apei... Atingerea mătăsoasă a apei pe buzele crăpate 
până la sânge... Dulceaţa apei pe limba transformată într-un 
ghemotoc de sârmă ghimpată. Nimic nu ar fi putut întrece 
senzualitatea acestor clipe. 


Dar nu era îndeajuns. Parfumul încântător al apei o 
înconjura din toate părțile, însă băltoaca de sub chiuvetă 
secase. lar setea nu i se potolise. Dimpotrivă: de-abia acum i 
se stârnise cu toată forța. Parfumul acesta, parfumul de 
izvoare răcoroase şi de fântâni adânci, reuşi ceea ce Dovlecel 
nu fusese în stare să facă: Jessie se ridică în picioare. 

Se apucă de marginea chiuvetei. O femeie de vreo opt sute 
de ani o privea din oglindă. Deschise robinetul de apă rece. Şi 
din el țâşni apă proaspătă — apă cât să te îneci în ea. Încercă 
să îşi urle din nou triumful, însă nu reuşi decât să ofteze din 
adâncul sufletului. Se aplecă peste chiuvetă şi pătrunse în 
parfumul de apă proaspătă. Simţi şi izul de cocleală, care o 
bântuise toți anii aceştia trecuţi din ziua eclipsei. Dar nu-i 
mai păsa. Alungase toți monştrii. Acesta nu mai era, acum, 
mirosul spaimei şi al ruşinii, ci devenise parfumul vieții. Bău. 
Şi tot bău, până când o crampă - nedureroasă, de data 
aceasta - o făcu să vomite toată apa înghițită. Respiră adânc 
de câteva ori şi bău din nou. 

Acum, apa îi rămase în stomac. 


33 


Apa o făcu să îşi revină. Şi când, în cele din urmă, închise 
robinetul şi se privi în oglindă, constată că arată ca o copie, 
destul de corectă, a unei ființe omeneşti - slăbită, rănită, 
tremurând din toate încheieturile... Dar în viaţă şi conştientă. 
Îi trecu prin minte că niciodată nu va mai simţi ceva atât de 
minunat ca primele înghițituri de apă proaspătă. Nici măcar 
primul orgasm nu-i produsese o stare de atât de profundă 
satisfacţie.În ambele cazuri rațiunea fusese complet înlăturată 
de cel mai pur extaz. Nu voi uita niciodată clipele astea, îşi 
spuse, ştiind că deja le uitase, aşa cum uitase şi valurile de 
miere ale primului orgasm. Ca şi cum trupu-i ar fi respins 
amintirea... Sau ar fi refuzat să îşi asume responsabilitatea 
păstrării ei. 

Lasă astea acum, Jessie. Trebuie să te grâbeşti! 

Ce-ar fi să mă laşi în pace? 

Încheietura rănită nu-i mai zvâcnea. Dar în schimb, din ea 
se scurgeau şuvoaie de sânge. Patul, reflectat în oglinda de la 
baie, era o piesă de decor dintr-un film de groază, cu salteaua 
mustind de sânge. Citise undeva că oamenii pot pierde o mare 
cantitate de sânge, fără ca acest fapt să îi afecteze în vreun fel. 
Însă, atunci când îi cuprindea ameţeala, totul se sfârşea 
brusc. Trebuia să se panseze. 

Deschise dulăpiorul cu medicamente, privi cutia cu fâşii de 
leucoplast şi izbucni în hohote amare de râs. În spatele 
sticlelor cu colonie şi after-shave se afla un pachet cu 
tampoane „Always”. Răsturnă sticlele cu parfum când scoase 
tampoanele şi aerul se umplu cu un amestec grețos de arome. 
Desfăcu un tampon pe care şi-l înfăşură, apoi, în jurul 
încheieturii. Semăna cu o brățară albă şi foarte groasă, pe 
care înfloriră imediat flori de mac. 

Cine oare ar fi crezut că soția avocatului are atâta sânge — 
hohotele amare de râs o sugrumară din nou. 


Cu mâna stângă, luă o rolă de leucoplast de pe raftul de sus 
al dulăpiorului. Mâna dreaptă nu mai era în stare decât să 
sângereze şi să urle de durere. Cu toate acestea, simțea o 
dragoste profundă față de ea. Şi, de ce nu? O ajutase când nu 
mai avea Nici o speranţă. 

N-a fost doar mâna, Jessie — spuse Dovlecel. Am fost TOATE. 
Stii asta. 

Da. Ştia. 

Cu mişcări neindemânatice, reuşi să fixeze cu leucoplast 
tamponul pe încheietură. Sfâşie cu dinţii banda lipicioasă. 
Ezită o clipă, apoi improviză un soi de garou din aceeaşi bandă 
adezivă chiar sub cotul braţului drept. 

Când puse rola pe raft, observă un flacon verde cu pastile de 
Excedrin. Îşi folosi dinții pentru a smulge capacul din plastic 
alb. Mirosul aspirinelor era acru, pătrunzător, uşor oțeţit. 

Nu cred că-i o idee bună - răsună vocea speriată a Supusei 
Burlingame. Aspirina e  vasodilatatoare şi  încetineşte 
închegarea sângelui. 

Avea dreptate, dar nervii răzuiți de pe spatele mâinii drepte 
zbierau ca sirena unei maşini de pompieri. Trebuia să îi 
potolească în vreun fel, înainte ca durerea să o facă să se 
rostogolească, gemând, pe duşumea. Luă două pastile, şovăi 
puţin, şi mai luă încă două. Deschise iarăşi robinetul şi le 
înghiți. Îşi privi bandajul improvizat. Era complet roşu. Când îl 
va scoate şi îl va stoarce, din el vor curge valuri de sânge, ca o 
apă fierbinte şi roşie. Cumplită imagine... Şi părea că nu şi-o 
mai poate alunga din minte. 

Nu faci decât să-ți înrăutățeşti situația şi... — o dojeni 
Supusa. 

Of! Mai lasă-mă, dracului, în pace! — răspunse vocea lui 
Ruth. Dacă mor acum pentru că am pierdut prea mult sânge, 
cum o să dau vina pe patru aspirine amărâte după ce aproape 
mi-am scalpat mâna ca să mă pot da jos din pat? E ilogic! 

Chiar aşa. Totul părea ilogic acum. Doar că „ilogic” nu era 
cuvântul cel mai potrivit. Cuvântul potrivit era... 

— Supra-ilogic, murmură Jessie. 


Da. Asta era cuvântul. Jessie se întoarse înspre uşa băii. 
Panica o cuprinse. Partea creierului care îi supraveghea 
echilibrul îi raportă că începuse să se învârtă şi să se tot 
învârtă pe loc, fără să îşi găsească direcția. Se sperie şi mai 
tare când i se păru că lumina căpătase o calitate palpabilă — 
aidoma unei piei galbene de şarpe care se încolăcea în juru-i. 
Particulele aurii de praf erau fragmente de diamant. Îşi auzea 
bătăile inimii, inspira mirosul de sânge şi apă. 

Acum o să leşin. 

Nu, Jess. Nu-ţi poți permite să leşini. 

Corect. Dar era sigură că asta se va întâmpla. N-avea ce 
face. 

Ba da. Şi ştii ce anume. 

Îşi privi mâna jupuită. O ridică. Numai durerea pe care o va 
simți când mâna se va izbi de colțul dulăpiorului o va putea 
scoate din starea aceasta. Îşi încleştă maxilarele. Se pregăti... 
Lăsă mâna jos. Nu putea. Pur şi simplu nu putea. Era prea 
mult. Era o durere în plus şi nu mai putea suporta. 

Atunci, mişcă-te. 

Nici asta nu pot să fac. 

Nu putea spune că se simțea obosită. Era mult mai mult 
decât atât. Parcă ar fi inhalat cel mai pur drog adus de 
Cartelul Cali. Nu-şi dorea nimic altceva decât să rămână aici, 
să urmărească dansul prafului diamantin, să mai guste din 
apa proaspătă. Spaima o copleşi: 

— Doamne. Doamne, Dumnezeule. 

Trebuie să ieşi din baie, Jessie. TREBUIE. Asta ai de făcut 
acum. Şi cred că ar fi mai bine să încerci să te cațeri pe pat, 
căci nu cred că vei mai reuşi să treci pe sub el. 

Dar... Dar pe pat e un pahar spart. Dacă mă tai? 

Vocea lui Ruth îi sfredeli timpanele ca un burghiu: 

Ti-ai jupuit aproape toată mâna dreaptă. Ce mai contează 
dacă te mai tai? Țuca, ia gândeşte-te cum ar fi să mori în baie 
cu un tampon pentru pizdă pus pe încheietură şi cu un rânjet 
tâmp pe față? Cum ar fi? Mişcă-te, idioato! 

Cu mare grijă, reuşi să ajungă în uşa băii. Se opri o clipă, 
clătinându-se amețită şi orbită de lumina soarelui, aidoma 


unei persoane care îşi petrecuse toată ziua în bezna unei săli 
de cinematograf. Încă un pas şovăitor şi ajunse lângă pat. Îşi 
sprijini genunchiul stâng pe salteaua îmbibată cu sânge şi 
apucă strâns un stâlp al patului, pentru a-şi păstra echilibrul. 
Se urcă pe pat. Nu-i trecuse prin minte că va simți atâta 
groază şi atâta scârbă. Niciodată nu va mai putea dormi în 
patul acesta aşa cum niciodată nu îşi va putea închipui că va 
dormi în propriul său sicriu. 

Nu trebuie să te împrieteneşti cu el, Jessie. Trebuie doar să 
treci peste el. 

Şi reuşi; evitând etajera şi cioburile paharului. De fiecare 
dată când privirea i se oprea asupra cătuşelor care atârnau de 
căpătâiul patului o brățară deschisă; cealaltă plină de sânge, 
sângele ei — o sufocau suspine de greață şi disperare. Cătuşele 
i se păreau vii. Vii şi înfometate. 

Ajunse la capătul patului, se rostogoli pe burtă şi îşi cobori 
picioarele pe podea. Panica o cuprinse iarăşi la gândul că nu 
va avea suficientă putere să se ridice, că va zăcea acolo până 
când va leşina şi se va prăbuşi pe duşumea. Inspiră adânc şi 
se împinse în mâna stângă. Acum era în picioare. Se clătina şi 
mai tare acum - ca un marinar beat muci - dar era în 
picioare. Slavă Domnului! Un alt val de întuneric îi acoperi 
mintea, aidoma unei eclipse. 

Fără să vadă nimic în jur, clătinându-se din ce în ce mai 
tare, gândi: 

Te rog, Dumnezeul meu, ajută-mă să nu leşin. Te rog, 
Doamne. Te rog. 

Într-un sfârşit, camera începu să se lumineze. Eclipsa 
trecuse. Jessie se îndreptă, încet, înspre măsuţa pe care se afla 
telefonul. Pentru a reuşi să îşi menţină echilibrul, îşi ținea 
mâna stângă uşor ridicată. Receptorul i se păru la fel de greu 
ca un volum din Enciclopedia Britannica. Îl duse la ureche. 
Nici un sunet. Nimic. Absolut nimic. Telefonul era mort. Nu se 
miră. Dar o întrebare nu-i dădea pace: oare fusese Gerald cel 
care deconectase telefonul, aşa cum obişnuia când veneau 
aici; sau musafirul ei de azi-noapte tăiase cablul? 

— Nu, n-a fost Gerald — se bâlbâi femeia. L-aş fi văzut. 


Apoi îşi dădu seama că nu fusese obligatoriu să vadă ce 
anume făcuse Gerald când ajunseseră la casa de vacanţă, 
deoarece ea se dusese direct la baie. Gerald ar fi putut foarte 
bine să deconecteze telefonul în timpul acela. 

Nu, draga mea -— spuse Supusa. Telefonul e conectat. Gerald 
nu a umblat la el. Nu funcționează, pentru că cel care a fost aici 
noaptea trecută i-a tăiat cablul. 

N-o mai asculta! se supără Ruth. Se cacă pe ea de frică. 
Gerald a deconectat telefonul şi firul s-a agăţat de un picior al 
scaunului. De altfel, e uşor să-ți dai seama, nu? 

Sigur. Trebuia doar să dea scaunul la o parte şi să se uite în 
spatele lui. Şi, dacă ştecherul era scos din priză, să îl bage la 
loc. 

Şi dacă, după toate astea, telefonul tot n-o să funcționeze? 
Atunci ce-o să mai zici? întrebă Supusa. 

Ruth: 

Termină cu tâmpeniile. Ai nevoie de ajutor. Şi ai nevoie de 
ajutor al dracului de repede. 

Şi asta era adevărat. Dar numai gândul că ar trebui să 
tragă scaunul o epuiză. Putea s-o facă, sigur. Putuse să 
împingă patul, care era mult, mult mai greu. Nu era vorba de 
scaun. Greu era gândul de a mai face încă un efort. Şi, apoi, 
ar fi trebuit să se aşeze în genunchi, să se târască în colțul 
plin de praf din spatele măsuţei ca să găsească priza. 

Eşti nebună, ţuca! strigă, speriată, Ruth. Nu ai de ales! 
Credeam că, în cele din urmă, am căzut toate de acord asupra 
unui lucru esențial: ai nevoie de ajutor. Şi ai nevoie de ajutor 
re... 

Jessie o plesni, cu palma gândului, peste gură. Tare. În loc 
să tragă scaunul, se aplecă peste el, îşi luă fusta şi şi-o puse 
cu mare grijă. Stropi de sânge pictară pe materialul fustei un 
tablou suprarealist. Jessie nici nu observă. Încerca să 
amuțească larma vocilor mânioase sau uluite care îi tocau 
mărunt nervii. Şi, de fapt, cum ajunseseră toate vocile astea în 
mintea ei? Când i se transformase mintea într-un hotel 
supraaglomerat? În plus, toate vocile astea îşi manifestau, în 
diferite moduri, neîncrederea în intenţiile ei. Dar lui Jessie nu- 


i păsa absolut deloc. Era vorba despre viața ei. Viața ei era în 
joc. Viața ei. 

Îşi puse şi bluza, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru 
vremea caldă de afară. Nu ar fi putut să poarte o mânecă 
lungă peste încheietura jupuită. 

Mă gândesc să încerc să plec de-aici cu maşina — comunică 
ea vocilor. Ceea ce e o tâmpenie, când cea mai bună soluție ar 
fi să împing scaunul şi să bag telefonul în priză. Am pierdut 
prea mult sânge şi am luat-o razna. Asta e! 

Sigur că da. Numai că nu era vorba despre scaun şi nici 
despre echipajul de poliție care ar fi găsit-o în aceeaşi încăpere 
cu cadavrul gol şi mortfolit al soțului ei. Jessie era convinsă că 
va pleca cu maşina chiar dacă telefonul ar fi funcționat şi ea 
ar fi chemat în ajutor toate echipajele de poliție şi ambulanțele 
din zonă. Căci telefonul nu avea absolut nici o importanţă. 
Absolut nici una. Ceea ce era cu adevărat important era... 

„„„că trebuie să mă car dracului de aici chiar acum. 

Se cutremură: 

Pentru că acel cineva o să vină iarăşi. 

Corect: problema nu era nici Gerald, nici scaunul, nici 
poliţiştii care vor descoperi scena aceasta de coşmar, nici 
telefonul. Problema era cowboy-ul cosmic, vechiul ei prieten: 
doctorul Blestem. Şi acesta era motivul pentru care se grăbea 
să se îmbrace, împroşcând toate lucrurile din jur cu sânge, în 
loc să încerce să restabilească o modalitate de comunicare cu 
lumea de afară. Cu lumea reală; căci străinul se afla foarte 
aproape. Era convinsă de asta. Creatura adâncurilor de 
smoală aştepta căderea întunericului, iar întunericul se 
grăbea să vină. Dacă ar leşina, încercând să împingă scaunul 
sau să se aplece până la priza telefonului, s-ar putea să se afle 
aici la sosirea oaspetelui cu valiza plină cu oase. Mai rău: s-ar 
putea să fie încă în viață. 

Şi, în plus, musafirul ei tăiase cablul telefonului. Inima ei 
era sigură că aşa se întâmplase. Aşa că ce rost avea să ajungă 
până la priză? 

De fapt, care-i problema? Vreau să ajung cu maşina până la 
şosea. Trebuie să fie o joacă de copil, în comparație cu operația 


chirurgicală pe care mi-am făcut-o cu ciobul paharului şi în 
comparație cu faptul că, deşi am pierdut, probabil, jumătate de 
litru de sânge, am reuşit să împing un pat dublu de-a lungul 
dormitorului. 

Mercedesul e o maşină bună şi drumul până la şosea e 
drept. O să merg cu 20 de kilometri pe oră şi, o dată ajunsă pe 
autostradă, dacă mă voi simți prea slăbită, o să opresc, o să 
aprind luminile de avarie şi o să claxonez până când va veni 
cineva să mă ajute. N-am de ce să nu reuşesc. În plus, maşina 
se poate încuia pe dinăuntru. Se poate încuia şi creatura nu va 
putea să intre peste mine. 

Creatura -— încercă Ruth să îşi bată joc de ea. Fără succes, 
însă. Până şi vocea lui Ruth era înfricoşată. 

Chiar aşa -— îi replică Jessie. Nu-mi spuneai tot timpul să 
încetez să raționez atâta si să-mi ascult instinctele? Şi ştii, 
Ruth, ce-mi spun instinctele acum? Îmi spun că Mercedesul e 
singura mea şansă. Şi, dacă ți se pare nostim, n-ai decât să 
râzi până plesneşti. Orice-ai spune, eu m-am hotărât. 

Se pare că lui Ruth nu-i venea să râdă. Ruth tăcuse. 

Gerald mi-a dat cheile de la maşină ca să-şi poată lua 
servieta. Aşa s-a întâmplat. Chiar aşa. Te rog, Doamne, 
Dumnezeul meu, fă să îmi amintesc exact cum s-au petrecut 
lucrurile. 

Îşi strecură mâna în buzunarul stâng al fustei şi nu găsi 
decât două batiste din hârtie. Uşor, cu mâna dreaptă, pipăi şi 
celălalt buzunar şi scoase un oftat de uşurare. Erau acolo. 
Cheile maşinii şi brelocul pe care i-l dăruise Gerald la ultima 
ei aniversare. Pe breloc erau inscripționate cuvintele: CE SEXY 
EŞTI! Ei bine, Jessie era de părere că niciodată nu se simțise 
mai puțin sexy decât în aceste momente. Şi ce dacă? Nu-i păsa 
absolut deloc. Avea cheile şi asta conta. Cheile erau 
paşaportul ei. 

Pantofii erau sub măsuţă, dar femeia îşi spuse că nu merită 
să facă efortul de a încerca să se încalțe. Era suficient de 
îmbrăcată. 

Porni, cu paşi şovăitori, de bolnav, înspre uşa de la intrare, 
îşi spuse că ar putea, totuşi, să încerce telefonul din hol. 


De-abia depăşise patul, când lumina zilei scăzu pe 
neaşteptate. Ca şi cum razele soarelui erau conectate la un 
circuit variabil şi cineva apăsase întrerupătorul. 

O, nu! Nu acum! se rugă Jessie. Te implor, nu-ţi bate joc de 
mine. 

Dar lumina se topea şi mai mult în întuneric, iar Jessie îşi 
dădu seama, îngrozită, că se clatină iarăşi pe picioare. Bâjbâi 
după ceva care să o ajute să îşi recapete echilibrul. Şi, în loc să 
apuce tăblia patului, se agăță de cătugşele însângerate din care 
de-abia scăpase. 

Fragmente de gând incoerent îi fulgerau prin minte: 

20 iulie 1963. 5,42 după-amiaza. Eclipsă totală. De unde să 
iau un martor? 

Nările i se umplură de miros de sudoare, miros de spermă şi 
de aroma coloniei folosite de tatăl ei. Îi venea să vomite, dar nu 
avea putere. După încă doi paşi şovăitori, se prăbuşi pe 
salteaua îmbibată cu sânge. Ochii îi erau deschişi şi clipeau. 
În rest însă, părea o femeie înecată, aruncată de valuri negre 
pe o plajă pustie. 


34 


Când îşi reveni, îşi spuse că întunericul a învăluit-o pentru 
că a murit. Apoi se gândi că, dacă ar fi, într-adevăr, moartă, 
nu ar putea să simtă durerea care-i ardea mâna dreaptă. Şi, 
în sfârşit, înțelese, înspăimântată, că este întuneric pentru că 
a apus soarele şi s-a lăsat noaptea. 

Realitatea o trezi urgent din starea în care zăcuse până 
atunci. Nu reuşi să îşi amintească de ce era atât de cumplit 
apusul soarelui. Şi, brusc 

(cowboy-ul cosmic — monstrul dragostei) 

totul îi reveni în minte, zguduind-o ca un şoc electric. Obraji 
cadaverici; frunte înaltă; ochi înspăimântători. 

Câtă vreme zăcuse inconştientă pe pat, vântul se înteţise 
iarăşi, iar uşa din spatele casei îşi reluase ritmul de tobă. 
Dintr-o dată, se auzi un urlet prelung. Lui Jessie i se păru că 
era cel mai înfiorător sunet pe care îl auzise vreodată. Ţipătul 
cuiva îngropat de viu, dezgropat, apoi, dar cu minţile rătăcite. 

Urletul se topi în noaptea fremătând de nelinişti (căci era 
noapte). După o clipă însă, îl auzi din nou: inuman, îngrozit. 
Se năpusti asupra ei aidoma unei păsări de pradă, făcând-o să 
se cutremure, neajutorată, încercând să îşi astupe urechile. Şi 
chiar aşa, al treilea urlet tot reuşi să îi sfredelească timpanele. 

— Nu, te rog, nu -a gemut femeia. 

Niciodată nu-i fusese atât de frig, atât de frig, atât de frig. 

— Nu... Nu... 

Urletul se stinse încet în vântul nopții. Jessie îşi recăpătă 
cumpătul şi îşi dădu seama că, de fapt, nu fusese decât un 
câine — probabil chiar câinele care îi transformase soțul într-o 
cantină a săracilor. 

Dar strigătul sfâşietor se înălță din nou şi era absolut 
imposibil de închipuit că ar putea aparţine vreunei ființe din 
lumea reală. Cu siguranţă era o banshee? sau un vampir în 
inima căruia fusese înfipt un par. Şi, dintr-o dată, Jessie 
înțelese de ce începuse câinele să urle. 


Revenise. Creatura. Exact aşa cum se temuse că se va 
întâmpla. Şi câinele ştia. Simţea. Şi lui îi era frică de moarte. 

Tremura toată. Cu ochi înnebuniți de spaimă privi înspre 
colțul unde oaspetele nepoftit îşi petrecuse noaptea trecută. 
Colțul în care îşi pierduse cercelul şi unde lăsase urma 
noroioasă. ] se păru că îl vede şi un strigăt de-abia înăbuşit o 
sufocă. Închise ochii. Îi deschise iarăşi; şi, de această dată, nu 
văzu nimic altceva decât umbrele copacilor care se zbăteau în 
bătaia vântului. Pe linia orizontului, dincolo de siluetele 
contorsionate ale pinilor, panglica aurie a soarelui se 
destrăma în întuneric. 

S-ar putea să fie deja ora şapte, deşi, dacă însă se mai vede 
amurgul, nu cred că-i atât de târziu. Asta înseamnă că am fost 
leşinată cam o oră, o oră şi jumătate, cel mult. Poate nu-i prea 
târziu să fug de-aici. Poate... 

De data aceasta, urletul de groază al câinelui păru aproape 
omenesc. Jessie simți nevoia să-i răspundă, urlând la rându-i. 
Se sprijini de tăblia patului, pentru că ameţise şi începuse 
iarăşi să se clatine pe picioare. Şi, brusc, îşi dădu seama că 
nu-şi amintea când şi cum se dăduse jos din pat. Atât de tare 
o înspăimântaseră urletele câinelui. 

Tine-ţi firea, fetițo. Inspiră adânc şi linişteşte-te. 

Inspiră adânc şi întreaga-i ființă se umplu de mirosul atât 
de bine cunoscut. Mirosul acela care o bântuise în toți aceşti 
ani. Mirosul acela coclit. Mirosul acela care, pentru ea, 
reprezenta noțiunile de sex, apă şi tată. Era acel miros; şi, 
totuşi, parcă în el se amestecaseră şi alte duhori: usturoi 
mucegăit... ceapă putrezită... picioare nespălate. Mirosul o 
azvârli într-un tunel al timpului şi o copleşi cu groaza mută, 
neajutorată a copilului care crede că sub patul lui se ascunde 
un Monstru. Un Monstru care aşteaptă, răbdător, până în 
clipa în care copilul îşi va scoate un picior de sub plapumă... 
Şi atunci... Îl va înhăţa... Şi apoi... 

Vântul şuieră. Uşa se izbi. Şi, undeva, prin casă, 
duşumeaua scârțâi uşor. 

S-a întors — îi şoptiră, în cor, toate vocile care i se împleteau 
printre gânduri. 


Asta a simţit câinele. Asta ai simțit şi tu. Mirosul. Duhoarea. 
De-asta a scăârțâit duşumeaua. Cel care a fost aici noaptea 
trecută s-a întors să te ia cu el. 

— Doamne, Dumnezeule. Te rog, fă să nu fie adevărat — 
gemu femeia. Te rog, Doamne, nu mă lăsa. Te rog, Dumnezeul 
meu. 

Încercă să se mişte, dar picioarele-i prinseseră rădăcini. 
Spaima o paralizase, aşa cum se întâmplă cu un iepure 
surprins, pe şosea, de farurile vreunei maşini. Urma să 
rămână pe loc, gemând disperată şi încercând să spună o 
ultimă rugăciune, până când ar fi venit, ar fi venit după ea — 
cowboy-ul cosmic, dragostea absolută, comis-voiajorul morții 
cu valijoara-i plină cu mostre de oase şi inele, în loc de perii de 
păr. 

Urletul prelung al câinelui acoperi şuieratul vântului şi 
stârni un uragan în mintea lui Jessie. 

Visez — îşi spuse. Din cauza asta nu-mi aduc aminte cum m- 
am dat jos din pat. Coşmarurile sunt variantele prescurtate ale 
filmelor de groază. Da — am leşinat. De asta sunt sigură, numai 
că, în loc să mă cufund într-o stare de inconştiență, m-am 
cufundat în somn. Şi, probabil că nici nu mai sângerez, căci nu- 
mi închipui că dacă eşti în pragul morții mai poți să dormi şi să 
mai ai şi coşmaruri. Dorm şi acum. Asta-i. Dorm şi visez cel 
mai oribil vis din lume. 

Minunat, alinător gând. Doar că avea o hibă: nu era 
adevărat. Adevărate erau umbrele copacilor. Adevărată era 
măsuța de lângă perete. Adevărată era şi duhoarea care 
umpluse casa. Era trează şi trebuia să plece imediat de-acolo. 

Nu pot să mă mişc! — se văicări. 

Ba poți! o repezi Ruth. Nu ţi-ai belit o mână ca să ieşi din 
căcaturile alea de cătuşe doar ca să mori acum de frică, țuca. 
Mişcă-ţi curu! Acum! Ştii cum, da? 

— Da, şopti Jessie. 

Îşi lovi mâna dreaptă de pat. Durerea îi explodă în tot 
corpul. Panica ce o înghețase se sparse în mii de bucăţi; şi 
Jessie de-abia dacă mai auzi urletul câinelui — mâna-i era mai 
aproape şi urla mult mai tare. 


Acum ştii ce ai de făcut, țuca. Da? 

Da - venise vremea să plece dracului de-acolo. O clipă, se 
gândi dacă puşca lui Gerald i-ar fi de vreun folos. Dar nu. Şi, 
apoi, nici măcar nu ştia unde o pusese soţul ei. 

Cu picioare tremurânde, traversă încet încăperea. Coridorul 
i se înfățişă privirii ca un caleidoscop de umbre şi lumini. La 
dreapta se afla uşa... Mercedesul... Şi, poate, libertatea. 

Cincizeci de paşi. Mai puțin, chiar. Hai să pornim. 

Dar nu reuşi. Împietrise în pragul uşii de la dormitor. Deşi 
ar putea părea ciudat, dormitorul, care fusese închisoarea ei 
timp de aproape treizeci de ore, reprezenta un soi de 
siguranță. Dezagreabilă - de acord. Scârboasă - ce să mai 
vorbim. Dar, totuşi, siguranţă. 

În schimb, coridorul... Orice putea sta la pândă acolo. Orice. 
Oricine. 

Chiar atunci, ceva se izbi de peretele exterior al casei. Jessie 
ţipă îngrozită şi de-abia apoi îşi dădu seama că nu erau decât 
crengile, bătute de vânt, ale bătrânului molid de lângă casă. 

Revino-ţi! o admonestă Dovlecel. Revino-ți şi ieşi de-aici! 

Se împletici către uşa din spate, gâfâind şi numărând paşii. 
Depăşi camera de oaspeţi la al doisprezecelea pas. La al 
cincisprezecelea, ajunse lângă biroul lui Gerald. Atunci auzi 
un şuierat gros, aidoma celui făcut de aburul care iese dintr- 
un boiler vechi. La început, Jessie crezu că nu e altceva decât 
respiraţia ei grea, răguşită, aspră. Apoi, chiar când făcea al 
şaisprezecelea pas, intensitatea sunetului crescu. ÎI auzi 
foarte clar acum şi îşi dădu seama că nu ea îl putea scoate, 
pentru că ea îşi ţinea respirația. 

Încet, foarte încet, întoarse privirea înspre biroul unde soțul 
ei nu va mai lucra niciodată la vreun proces, fumând ţigară de 
la țigară şi fredonând melodii vechi. 

Casa întreagă începuse să mârâie, aidoma unei corăbii 
prinse de furtună. Acum mai auzea şi pocnetul unei jaluzele, 
pe lângă uşa care continua să se trântească. Dar toate 
zgomotele acestea aparțineau unei alte lumi. O lume în care 
soțiile nu erau încătuşate. O lume în care bărbaţii ascultau ce 
li se spune. O lume în care creaturile nopţii nu stăteau la 


pândă. întoarse capul. Gâtul îi trosni. Ochii îi pulsau în orbite 
aidoma unor cărbuni aruncați în flăcări. 

Nu vreau să mă uit! strigară gândurile lui Jessie. Nu vreau 
să mă uit! Nu vreau să văd! 

Dar, împotriva voinţei sale, se uită. Ca şi cum nişte mâini 
invizibile, mai puternice decât ea, i-ar fi întors capul în direcția 
de unde se auzea sunetul. Şi rafalele vântului se întețiseră. Şi 
usa se mai trânti o dată. Şi jaluzeaua mai pocni o dată. Şi 
câinele mai urlă, o dată, jalnic şi disperat, înspre cerul 
întunecat de octombrie, întoarse capul până când ajunse să 
privească în biroul soțului ei mort. Da. Sigur. Acolo se afla. 
Lângă fotoliul lui Gerald. Siluetă înaltă, chip cadaveric 
asemănător unui craniu vechi. La picioarele lui se întrezărea 
umbra valizei cu suveniruri. 

Încercă să ţipe, însă nu reuşi decât să ofteze. 

Atât şi nimic mai mult. 

Undeva, în cealaltă lume, urina fierbinte i se scurse de-a 
lungul picioarelor. lar vântul se înteți şi zgâlțâi casa din 
temelii. Crengile molidului loviră iarăşi zidul. Biroul lui Gerald 
se transformase într-o lagună în care umbrele dansau; şi, 
iarăşi, îi era foarte greu să îşi dea seama ce anume vede... Sau 
dacă vede ceva. 

Din nou: urletul înfricoşat al câinelui. 

Da, îl vezi. Poate nu la fel de bine cum îl simte câinele, dar îl 
vezi. 

De parcă ar fi vrut să îi risipească orice urmă de îndoială, 
vizitatorul nocturn îşi înclină capul, oferindu-i lui Jessie 
posibilitatea de a-l vedea mai bine. Chipul care i se dezvălui 
privirii venea de pe alte tărâmuri; şi, deşi încercase să 
împrumute trăsături omeneşti, nu reuşise. În primul rând, 
era prea îngust - mai îngust decât orice chip pe care îl văzuse 
vreodată Jessie. Nasul semăna cu tăişul unui cuţit de 
bucătărie. Fruntea-i înaltă era umflată ca un cartof. 
Sprâncenele se uneau într-un unghi ascuțit, iar ochii nu erau 
altceva decât nişte cercuri negre. Buzele-i vineţii erau groase şi 
păreau a-şi modifica permanent forma. 


Nu, nu-şi modifică forma - gândi femeia cu luciditatea 
extremă ce apare, uneori, în perioade de groază cumplită. 

Nu se modifică. Zâmbesc. Încearcă să-mi zâmbească. 

Silueta se aplecă să ridice valiza şi Jessie nu-i mai văzu 
chipul. Făcu un pas împleticit înapoi şi încercă, iarăşi, să țipe. 
Spaima care îi blocase corzile vocale nu o lăsă decât să scoată 
un alt oftat şuierător. Vântul gemu prin streşini, în locul ei. 

Oaspetele deschise valiza. Şi atunci, Jessie îşi dădu seama 
de două lucruri — nu pentru că ar fi dorit să analizeze situația 
în amănunțime, ci pentru că acea calitate a minţii de a alege 
pentru examinare numai ceea ce voia fusese complet distrusă. 
Primul lucru avea legătură cu duhoarea pe care o simțise mai 
devreme. Nu era usturoi, nici ceapă, nici sudoare, nici picioare 
nespălate. Era carne putredă. Apoi, braţele creaturii. Acum se 
afla mai aproape şi putea să vadă mai bine (deşi îşi dorea din 
tot sufletul să nu fie aşa), iar braţele acelea lungi semănau cu 
nişte tentacule. Creatura îi arătă valiza şi acum Jessie 
observă că nu era, de fapt, o valiză, ci o cutie mare din răchită. 

Am mai văzut o cutie ca asta — gândi femeia. Nu ştiu dacă la 
televizor sau în viața mea adevărată, dar am mai văzut aşa 
ceva. Când eram mică. Au scos-o dintr-o dubă lungă şi neagră. 

Auzi una din vocile necunoscute: 

A fost odată, ca niciodată, pe vremea când trăia 
preşedintele Kennedy iar toate fetiţele se numeau „Dovlecel” şi 
sacii pentru cadavre nu fuseseră inventaţi încă — a fost odată, 
ca niciodată, pe vremuri, în Timpul Eclipsei — o asemenea cutie 
din răchită. Dragă Jessie, prietenul tău îşi ține suvenirurile 
într-o cutie veche de morgă. 

Şi îşi mai dădu seama de încă ceva. Ceva evident: musafirul 
ei mirosea atât de urât pentru că era mort. Creatura din 
biroul lui Gerald nu era tatăl ei, ci un cadavru sculat din 
mormânt. Ceea ce era cam tot acelaşi lucru. 

Nu... Nu, nu se poate... 

Ba da. Se putea. Exact aceeaşi duhoare o emana şi Gerald. 
Clocotea în carnea lui fără viață, şi puţea ca o maladie exotică 
de care numai morții se puteau îmbolnăvi. 


Acum, oaspetele ei deschise iarăşi cutia şi îi arătă 
conținutul. Văzu din nou strălucirea aurului şi sclipirea 
diamantelor printre grămezile de oase. Şi, de parcă ar fi 
vizionat un film transmis în reluare, observă cum mâna 
scheletică a mortului amestecă obiectele din cutie -— cutie care 
fusese, probabil, folosită, în trecut, pentru transportul 
cadavrelor de copii. Şi auzi iarăşi zgomotul oribil făcut de 
oasele care se ciocneau între ele — ca nişte castaniete acoperite 
cu noroi. 

Incapabilă să se mişte, Jessie se holba, hipnotizată, la 
comorile oaspetelui său. Îşi pierdea minţile, simţea asta, auzea 
asta şi nu era nimic de făcut, pe planeta verde pe care o crease 
Dumnezeu, care să o împiedice să înnebunească. 

Ba da! Se poate face ceva! Poţi să fugi! TREBUIE să fugi! 
Chiar acum! 

Dovlecel. Care scotea ţipete stridente... De foarte departe... 
De undeva, din adâncurile unui defileu săpat în mintea lui 
Jessie. De fapt, acolo erau nenumărate defilee şi prăpăstii; 
nenumărate văi întortocheate care nu simţiseră niciodată 
căldura soarelui - locuri în care eclipsa era nesfârşită. 
Interesant. Interesant să îți dai seama că mintea omului nu 
este nimic altceva decât un cimitir construit deasupra unui 
crater pe fundul căruia şerpuiesc reptile. Da. Interesant. 

Câinele urlă iarăşi. Jessie, găsindu-şi, în sfârşit, vocea, urlă, 
la rându-i. Urletul femeii era geamănul urletului scos de 
câine. La fel de lipsit de orice urmă de rațiune. Ca urletul 
auzit de dincolo de zidurile groase ale unui ospiciu. Ca un 
urlet prelung cât viața. 

Nu, Jessie! Nu ceda! Păstrează-ţi cumpătul şi fugi! Fugi! 

Musafirul îi rânjea cu gingiile. În fundul gurii se desluşeau 
sclipiri aurii, sclipiri ce-i aminteau de Gerald. Măsele din aur. 
Creatura avea măsele din aur, ceea ce însemna că... 

Înseamnă că este adevărat. Sigur că da. Dar ştiam asta. 
Problema este ce anume ai de gând să faci acum. Ai vreo idee, 
Jessie? Dacă da, atunci treci la treabă, pentru că nu mai ai 
deloc timp. 


Creatura mai făcu un pas înainte, cu geanta încă deschisă, 
ca şi cum ar fi vrut ca femeia să îi admire conţinutul. De-abia 
acum observă că oaspetele ei purta un colier ciudat. Duhoarea 
grețoasă deveni şi mai puternică. Mai puternică era şi senzaţia 
inconfundabilă de răutate şi violență. Jessie încercă să facă un 
pas înapoi, dar îşi dădu seama că nu îşi poate mişca picioarele 
pe care spaima cumplită i le lipise de podea. 

Vrea să te omoare, țuca — spuse Ruth, iar Jessie nu se mai 
îndoi de adevărul din cuvintele fostei ei colege de cameră. 

Ai de gând să-l laşi? 

Vocea lui Ruth, lipsită de furie sau sarcasm, exprima numai 
curiozitate. 

După toate câte ți s-au întâmplat, ai de gând să te îneci la 
mal? Ai de gând să-l laşi să te omoare? 

Câinele urlă. Mâna amestecă obiectele din valiză. Oasele 
şoptiră. Diamantele şi rubinele aruncau licăriri tainice în 
noapte. 

Fără să îşi dea seama, Jessie îşi scoase inelele de pe inelarul 
mâinii stângi. Ultima oară când încercase să şi le scoată a 
trebuit să îşi ungă degetul cu săpun. Nu şi de această dată. 
De această dată le-a scos foarte uşor. 

Întinse mâna dreaptă, însângerată, înspre creatură, care 
traversase tot biroul până la biblioteca situată lângă uşă. 
Acum se opri. Rânjetul diform i se transformă într-o expresie 
de furie şi confuzie. 

— Uite, mârâi aspru Jessie. 

— Uite, ia-le! Ia-le şi lasă-mă în pace. 

Înainte ca musafirul să schițeze vreo mişcare, femeia îşi 
aruncă inelele în valiza deschisă. Creatura se afla la mai puțin 
de un metru şi jumătate depărtare de ea şi valiza era deschisă 
larg, astfel încât inelele căzură înăuntru. Auzi clar clinchetul 
inelului de logodnă şi al verighetei care se loviră de oasele unor 
necunoscuți de multă vreme morți. 

Buzele creaturii rânjiră, dezvelindu-i iarăşi gingiile. Şi, din 
nou, începu să scoată şuieratul ciudat. Înaintă cu încă un pas 
şi, atunci, ceva — ceva ce zăcuse împietrit pe podeaua minţii ei 
— se trezi la viață. 


Nu! — ţipă femeia. 

Se răsuci pe călcâie şi se repezi, înainte, pe coridor; iar 
vântul bătea în rafale, şi uşa se trântea, şi oblonul pocnea, şi 
câinele urla, şi creatura se afla chiar în spatele ei, chiar în 
spatele ei, căci îi auzea şuieratul; şi, dintr-o clipă în alta, îşi va 
întinde mâna subţire, lungă şi albă înspre ea; şi ea va simţi 
cum degete putrezite îi înşfacă gâtul... 

Se trezi în fața uşii din spatele casei, o deschise, se năpusti 
pe verandă, se împiedică şi căzu. În cădere îşi aminti că 
trebuie să aterizeze pe partea stângă. Se răsuci, dar lovitura a 
fost, totuşi, suficient de puternică. Se rostogoli pe spate, înălță 
capul şi privi spre uşă, așteptând să vadă chipul cadaveric al 
cowboy-ului cosmic conturându-se amenințător în prag. Dar 
nu îl văzu; şi nici nu mai auzea şuieratul. Dar toate astea nu 
însemnau mare lucru. Creatura se putea ivi în orice clipă. 
Apoi ar fi prins-o şi i-ar fi frânt gâtul. 

Cu greu, Jessie reuşi să se ridice, făcu un pas, dar 
picioarele-i tremurânde din cauza spaimei şi a sângelui 
pierdut i se înmuiară. Femeia se prăbuşi iarăşi pe scânduri, 
lângă pubelele pentru gunoi. Gemu şi privi cerul pe care, nori 
filigranaţi de o lună pe trei sferturi plină alergau cu viteză 
nebună, goniți de vânt, de la vest înspre est. Umbre se 
rostogoleau pe chipul ei, aidoma unor tatuaje lucrate cu 
măiestrie. Câinele urlă iarăşi, furnizându-i fărâma de 
motivaţie de care avea nevoie. Întinse mâna şi apucă mânerul 
pubelei. Sprijinindu-se de acesta, se ridică, din nou, în 
picioare. 

Rămase câteva clipe nemişcată, până când lumea îşi încetă 
balansul. Apoi, se îndreptă încet înspre Mercedes, folosindu-şi 
ambele braţe pentru a-şi menţine echilibrul. 

Ia uită-te! În lumina lunii casa mea seamănă cu un craniul! îşi 
spuse când aruncă o privire fugară peste umăr. 

Ce mult seamănă cu un craniul Uşa e gura, ferestrele — ochii, 
umbrele copacilor — părul... 

Un alt gând îi răscoli minţile. Gând amuzant, fără doar şi 
poate, căci izbucni în hohote ascuţite de râs în noaptea 
bântuită de vânt. 


Şi creierul — să nu uiţi creierul! Bineînţeles că Gerald e 
creierul. Creierul mort şi putrezit al casei. 

Râse tare şi când ajunse la maşină. Câinele urlă, în semn 
de răspuns. 

Câinele meu are puricei cu păr pe ei. 

Genunchii i se îndoiră şi se agăță de mânerul portierei ca să 
nu cadă. Continuă să râdă. Nu îşi putea explica exact de ce 
anume râde. Va fi în stare să înțeleagă doar dacă acele părți 
ale minţii ei, care se blocaseră într-un gest de autoapărare, se 
vor mai trezi vreodată la viață. Dar asta nu se va întâmpla 
dacă nu scăpa de aici. Dacă nu va scăpa vreodată de aici. 

— S-ar putea, totuşi, să am nevoie şi de o transfuzie, îşi 
spuse, izbucnind în alte hohote de râs. 

Râdea încă şi atunci când încercă să scoată cheile din 
buzunarul drept. Şi atunci, simţi iarăşi duhoarea şi îşi dădu 
seama că musafirul cel nepoftit se afla chiar în spatele ei. 

Întoarse capul, sugrumându-şi hohotele, şi, preţ de o clipă, 
chiar văzu obrajii scobiți şi ochii răi, cufundațţi în orbite. Dar 
văzu toate acestea numai din cauza 

(eclipsei) 

faptului că era înspăimântată, nu pentru că în spatele ei s- 
ar fi aflat, într-adevăr, ceva. Veranda era tot pustie. Uşă 
desena un dreptunghi de întuneric. 

Dar ai face bine să te grăbeşti, îi spuse Supusa Burlingame. 

Da, grăbeşte-te, şi fugi cât încă mai poți. 

— Bine. O şterg de-aici, fu de acord Jessie şi izbucni iarăşi 
în râs. 

Scoase cheia, care aproape îi alunecă printre degete. Reugşi 
să o prindă de brelocul mare, din plastic. 

— Ce sexy eşti, îi spuse, râzând în hohote. 

În tot acest timp uşa se trântea, iar cowboy-ul morții, 
spectrul iubirii, ieşi din casă, învăluit într-un nor alb-murdar 
din praf de oase. Când Jessie mai aruncă o privire înspre casă, 
acolo nu era nimic. Doar vântul care trântea uşa - atât şi 
nimic mai mult. 

Deschise portiera, se strecură în spatele volanului şi reuşi 
să îşi urce în maşină picioarele, care nu îşi încetaseră 


tremurul. Trânti portiera şi, când apăsă butonul care încuie 
toate uşile maşinii (inclusiv portbagajul, căci nu există nimic 
pe lume capabil să egaleze eficiența germană), se simți 
uşurată şi în siguranţă. Uşurată, în siguranţă şi încă într-un 
fel. Cumva, altfel. Acest „altfel” părea a fi sănătate mentală. 
Niciodată nu simţise ceva asemănător acestei dulci şi perfecte 
reveniri la viață a minţii ei tulburate... Cu excepţia primei 
înghițituri de apă de la robinet. 

Cât mai aveam până să înnebunesc de-a binelea? Cât mai 
aveam? 

Tuca dragă, înțelege că nu vrei să afli răspunsul la 
întrebarea asta — îi spuse Ruth Neary pe un ton grav. 

Nu. S-ar putea ca Ruth să aibă dreptate. Jessie introduse 
cheia în contact şi o roti. Nimic. 

Râsul îi îngheță pe buze, dar nu intră în panică. Se simțea 
întreagă şi lucidă. încă. 

Gândeşte, Jessie! 

Se gândi şi găsi imediat răspunsul. Cu toată eficiența 
germană, Mercedesul avea câţiva ani buni şi transmisia 
începuse să facă figuri. Trebuia să rotească cheia în contact, 
în timp ce trăgea de maneta care activa transmisia. Pentru 
această operaţie avea nevoie de ambele mâini, iar gândul de a- 
şi folosi şi mâna dreaptă o făcu să se crispeze. Cu siguranţă că 
rana i se va deschide şi va începe iarăşi să sângereze. 

— Te rog, Doamne, ajută-mă puţin — şopti Jessie şi roti din 
nou cheia în contact. 

Tot nimic. Nici un sunet. O idee i se furişă în gânduri, 
aidoma unui spărgător de case: faptul că nu reuşea să 
pornească maşina nu avea nici o legătură cu transmisia. Era 
o altă ispravă a musafirului ei. Tăiase cablul telefonului; 
ridicase capota Mercedes-ului şi îi umblase la motor. 

Uşa se trânti. Privi nervoasă într-acolo, absolut convinsă că 
văzuse în pragul uşii chipul rânjind al creaturii, pată albă în 
întuneric. Va ieşi imediat din casă. Va sparge parbrizul 
maşinii cu o piatră. Apoi, va lua un ciob mare şi... 

Jessie îşi folosi ambele mâini. Transmisie. Contact. Nimic. 
Iarăşi şi iarăşi. Doar hohotul de râs tăcut şi mitocănesc al 


creaturii care o urmărea. Îl auzea clar. Foarte clar, căci 
creatura râdea în mintea ei. 

— Te implor. Doamne, dă-mi un dram de noroc! - urlă 
femeia. 

Învârti din nou cheia în contact şi, de data aceasta, 
mârâind gros, motorul se trezi din amorțeală. 

— Ja, mein Fuhrer! 

Suspină uşurată şi aprinse farurile. De pe alee o priveau fix 
doi ochi portocalii. Urlă iarăşi. Inima încercă să i se cațere în 
gât, cu un zvâcnet. Dar ochii arzători aparțineau câinelui care 
fusese ultimul client al lui Gerald. 

Fostul Prinț rămase nemişcat, orbit de strălucirea farurilor. 
Dacă Jessie ar fi pornit maşina imediat, ar fi trecut peste el şi 
l-ar fi omorât. De fapt, gândul — lipsit de intensitatea pe care i- 
ar fi conferit-o dorinţa -— chiar îi trecuse prin minte. Dar nu îi 
mai era frică de câine. Şi nici nu îl mai ura. Văzu cât de slab 
era, observă blana rară şi plină de scaieți. Îl văzu cum se 
fereşte de lumină, cum îşi pleoşteşte, speriat, urechile; îl văzu 
cum tremură. 

Deşi mi se părea imposibil, iată că există cineva încă şi mai 
jalnic decât mine. 

Apăsă claxonul cu podul mâinii stângi. Mercedesul scoase 
un râgâit scurt, suficient, însă, ca să trezească animalul din 
paralizia indusă de panică. Se întoarse şi se repezi în 
adăpostul oferit de întunericul pădurii. 

Urmează-i exemplul, Jess. Fugi de-aici cât încă mai poți. 

Bună idee. Porni. Maşina începu să ruleze încet pe aleea 
pavată. Copaci bătuţi de vânt —- umbre de balerini fără 
experiență - se unduiau stângaci de-o parte şi de alta a 
drumului, aruncându-şi frunzele moarte înspre cerul nopții. 

Plec — se gândi Jessie fără strop de uluire. 

Chiar plec. Sunt aproape în siguranță. 

Se îndrepta spre aleea fără nume care o va duce către Aleea 
Golfului care, la rândul ei, o va duce la Drumul Naţional 117 
şi către civilizaţie. 

Privind în oglinda retrovizoare casa - care semăna şi mai 
mult, acum, cu un imens craniu alb, luminat de luna unui 


octombrie furtunos — se gândi: 

Dar, oare, de ce mă lasă să plec? Şi chiar mă lasă? Mă lasă? 
Pe bune? 

O parte din ea - acea parte înnebunită de spaimă, care nu 
ar fi scăpat niciodată nici din cătuşe, nici din dormitorul casei 
de vacanţă - era convinsă că nu exista nici un fel de scăpare, 
deoarece creatura nu făcea altceva decât să se joace cu ea, aşa 
cum se joacă o felină cu un şoarece rănit. Nu peste mult timp, 
înainte, chiar, de a reuşi să ajungă la capătul aleii, se va 
repezi la ea, va apuca bara de protecție şi va opri maşina. 
Eficiența germană nu dădea nici un rezultat când aveai de-a 
face cu cineva venit din mormânt... 

Dar casa continua să se micşoreze în urma-i şi 
nimeni /nimic nu se zărea ieşind pe uşa din spate. Jessie 
ajunse la capătul aleii şi o luă la dreapta înspre Aleea 
Golfului. 

Uluitor. Într-adevăr, scăpa de coşmar. Bornele, pe care 
ajunsese, de-a lungul anilor, să le înveţe pe de rost, apăreau în 
lumina farurilor şi dispăreau imediat în spatele maşinii. Mai 
avea doar trei kilometri până la autostradă. 

— Am să reuşesc. Totul este să nu mă grăbesc şi să fiu 
atentă, îşi spuse. 

Deschise radioul. Bach -— discret, maiestuos, şi, mai cu 
seamă, rațional — inundă interiorul maşinii. Era din ce în ce 
mai bine. 

— Fii atentă, îşi repetă. 

Se topeau şi bucăţelele de gheață ale spaimei care o 
cuprinsese când văzuse ochii arzători ai câinelui. În schimb, 
începuse să tremure. 

— Dacă sunt atentă, am să reuşesc. 

Şi era atentă. Vitezometrul de-abia dacă indica şaisprezece 
kilometri pe oră. Se simţea minunat în siguranța pe care i-o 
oferea maşina. Începuse chiar să se întrebe dacă nu cumva 
propria-i imaginaţie crease coşmarul acela cumplit, dacă nu 
cumva propria-i imaginație dăduse viață umbrelor. Pe de altă 
parte, dacă mai fusese cineva/ceva în casă, acel cineva/ceva 
ar fi putut ieşi pe o altă uşă. Era posibil să o urmărească şi 


era posibil să o şi ajungă dacă avea de gând să se târască doar 
cu şaisprezece kilometri pe oră. 

Aruncă o privire în oglinda retrovizoare dorind să se asigure 
că ideea aceasta nu era altceva decât un efect nefast al 
paranoiei induse de panică şi epuizare. 

Simţi cum inima-i îşi opreşte bătăile. Mâna-i stângă 
alunecă de pe volan şi i se prăbuşi, leşinată, în poală. Nu simţi 
nici o durere. Absolut nici una. 

Creatura se afla pe bancheta din spate. Ochii cei negri se 
holbau la ea cu o înfricoşătoare lipsă de interes. 

Vezi... Văd... Vedem... doar umbre! strigă Dovlecel. 

Dar strigătul ei venea de foarte departe, de undeva de la 
capătul universului. 

Şi nici nu era adevărat. Ceea ce vedea în oglindă nu era un 
joc de umbre. E drept că arătarea de pe banchetă era învăluită 
în umbre, dar nu era alcătuită din fulgere de lumină şi pete de 
întuneric. Îi desluşea mult prea bine chipul: frunte bombată, 
ochi negri, nas ascuţit, buze deformate. 

— Jessie — şopti fericit cowboy-ul cosmic - Nora! Ruth! Măi, 
măi, măi! Plăcintă cu Dovlecel! 

Ochii ei, înghețaţți pe oglindă, văzură cum creatura se 
apleacă înspre ea, văzură cum se apropie de urechea-i 
dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să îi spună un secret. Buzele 
umflate ale arătării se strâmbară în rânjet, dezvelind dinții 
proeminenţi. În acest moment mintea lui Jessie Burlingame se 
prăbuşi în prăpastia fără fund a nebuniei. 

— Nu! Te rog! Nu! Nu-i cinstit! 

— Jessie! 

Respirație duhnind a cavou, a mucegai, a eclipsă. Respirație 
mai rece decât interiorul unui congelator. 

— Nora! Jessie! Ruth! Jessie! Dovlecel! Supusa! Jessie! 
Mami! 

Cu ochii ieşiţi din orbite observă cum chipul cel alb era pe 
jumătate ascuns în părul ei, iar gura-i rânjită se apropiase de 
urechea ei într-un sărut al morții, repetând, iar şi iar şi iar şi 
iar, minunatul secret: 

Jessie! Nora! Supusa! Dovlecel! Jessie! Jessie! Jessie! 


Ochii-i explodară alb, lăsând în urmă-le o uriaşă gaură 
neagră. Jessie se prăbuşi în aceasta, cu ţiuitul ecourilor 
ultimului său gând coerent: 

N-ar fi trebuit să mă uit — mi-am ars ochii. 

Apoi leşină. Mercedesul se izbi de unul dintre pinii uriaşi 
care străjuiau drumul. Lovitura nu a fost atât de puternică 
încât să afecteze motorul care continua să murmure fericit. 
Eficiența germană triumfase din nou. 

Jessie zăcea, cu obrazul lipit de fereastră, aidoma unei fetițe 
obosite care adormise în pădure, fără să mai poată ajunge la 
casa bunicuţei. În oglinda retrovizoare se reflecta bancheta din 
spate. Goală. Aşa cum goală era şi aleea luminată de raze reci 
de lună. 


35 


Ninsese toată dimineața - vreme mohorâtă, dar perfectă 
pentru scris scrisori. Şi, când o rază de soare se opri pe 
tastatura computerului, Jessie ridică, surprinsă, ochii, 
smulsă din gânduri. Ceea ce văzu pe fereastră o umplu cu o 
emoție pe care nu o mai simțise de o veşnicie şi pe care nici nu 
se mai aştepta să o simtă vreodată. Bucurie - bucurie 
profundă, completă, inexplicabilă. 

Ninsoarea nu încetase, dar un soare strălucitor de februarie 
reuşise să străpungă norii, transformând zăpada în pulbere de 
diamante. Dincolo de fereastră se întindea faleza oraşului 
Portland. Priveliştea aceasta o alinase şi o fascinase pe Jessie 
întotdeauna, indiferent de anotimp; dar parcă niciodată până 
astăzi soarele şi fulgii de nea nu transformaseră atmosfera 
cenuşie în | coliere de curcubee. 

Izbucni în râs. Hohotele-i sunau ciudat, aşa cum ciudată i 
se părea bucuria care o inundase, căci nu mai râsese din luna 
octombrie a anului trecut. Când vorbea despre orele nesfârşite 
— ultimele din viața ei pe care le petrecuse pe malul lacului 
Kaswakamak (ultimele pe care avea de gând să le petreacă pe 
malul oricărui lac) — le numea „perioada aceea cumplită”. 1 se 
părea că expresia descrie totul. 

N-ai mai râs deloc de atunci? Absolut deloc! Eşti sigură? 

Nu. Nu era absolut sigură. Probabil că a râs în somn — 
Dumnezeu era martor că plânsese de foarte multe ori în somn 
— dar nici măcar nu schițase vreun zâmbet în timpul orelor de 
veghe. Îşi amintea că nu se putuse opri din râs atunci, cu o 
mie de ani în urmă, când încercase să scoată cheile Mercedes- 
ului din buzunar. Apoi, linişte. 

— Atât şi nimic mai mult, murmură. 

Îşi aprinse o ţigară. Doamne, Dumnezeule, cuvintele acestea 
o făceau să retrăiască totul. Acelaşi efect îl avea şi cântecul 
oribil al lui Marvin Gaye. Îl mai auzise o dată la radio când se 
întorcea de la una din şedinţele de terapie care, iarna aceasta, 


au constituit centrul universului ei. Marvin se văicărea cu 
vocea-i şoptită, libidinoasă: „Toată lumea ştie... mai ales voi, 
fetelor...”. Închisese imediat aparatul de radio. Imediat şi, 
totuşi, prea târziu. Începuse să tremure atât de tare încât nu 
mai putea să conducă. Oprise maşina şi aşteptase să se 
liniştească. Însă nopţile erau cumplite; nopţile când, dacă nu 
se trezea murmurând versul din „Corbul” lui Poe, se auzea 
fredonând fragmente din cântecul tuturor coşmarelor ei. 

Trase adânc din ţigară. Fumul dansă în jurul computerului 
de pe birou. 

Când se întâlnea cu idioţi sau cu persoane lipsite de tact ce 
îi puneau felurite întrebări despre chinurile îndurate - (şi 
descoperise, în ultima vreme, că printre cunoştinţele sale se 
aflau mult mai mulți tâmpiţi şi oameni lipsiți de tact decât şi- 
ar fi putut imagina vreodată) - le răspundea că nu îşi 
aminteşte prea multe. După primele două sau trei 
interogatorii începuse să spună şi poliţiştilor acelaşi lucru. 
Singura excepție era un fost coleg al lui Gerald, Brandon 
Milheron. Doar lui îi spusese întregul adevăr; şi făcuse asta 
pentru că, pe de-o parte, avea nevoie de ajutorul lui, dar, mai 
ales, pentru că Brandon fusese singurul care păruse a înțelege 
chinul prin care trecuse... chinul prin care trecea încă. Nu 
pierduse timpul cu manifestări zgomotoase şi teatrale de 
compasiune şi, of, Doamne, câtă alinare îi adusese calmul lui. 
Jessie ajunsese să îşi dea seama că mila exprimată de semenii 
săi, că toată mila din lume nu valora nici măcar cât un pişat 
de câine în zăpadă. 

În orice caz, şi poliţiştii şi ziariştii crezuseră povestea cu 
amnezia. Asta era important. Şi, în fond, de ce să nu o creadă? 
Se întâmplă ca, cei care au suferit traume fizice şi psihice să 
îşi îngroape amintirea a ceea ce s-a petrecut. Poliţiştii 
cunoşteau acest fenomen mai bine decât avocații iar Jessie îl 
cunoştea mai bine decât oricine altcineva. Din octombrie şi 
până acum aflase o mulțime de lucruri despre astfel de 
traume. Cărţile şi articolele citite îi furnizaseră suficiente 
motive plauzibile pentru a nu vorbi despre ceea ce nu voia, cu 
nici un chip, să vorbească. Însă nu găsise încă vreun caz 


asemănător cu al ei — caz despre o femeie prinsă în cătuşe de 
pat, femeie obligată să urmărească transformarea soțului ei în 
hrană pentru câini. 

Jessie izbucni iarăşi în râs. Râs sănătos, din toată inima. 
Era atât de nostim? Se pare că da, însă era una dintre acele 
istorioare amuzante pe care nu le poţi povesti niciodată 
altcuiva. Aşa cum nu poți să povesteşti că tatăl tău s-a excitat 
atât de tare din cauza eclipsei, încât a ejaculat pe chiloțeii tăi. 
Sau, cum chiar ai crezut că s-ar putea să rămâi însărcinată 
din cauza asta. 

Majoritatea cazurilor pe care le cercetase explicau faptul că, 
deseori, mintea umană reacționează în fața traumelor aşa 
cum reacționează sepia când simte pericolul — aruncă în jurul 
ei valuri de cerneală neagră. E drept, ştii că s-a întâmplat 
ceva. Ceva rău. Nimic mai mult. Restul era ascuns în cerneala 
sepiei. O mulțime de oameni păţiseră asta — oameni molestați, 
oameni care suferiseră grave accidente de maşină, oameni ale 
căror case au luat foc şi ei s-au târât să moară în debara, 
chiar şi o paraşutistă a cărei paraşută nu s-a deschis, dar 
care s-a prăbuşit într-o mlaştină, scăpând, astfel, cu viaţă. 

Ce aţi simțit când vă prăbuşeaţi? o întrebaseră. La ce v-aţi 
gândit când v-aţi dat seama că paraşuta nu s-a deschis? Că nu 
o să se deschidă? 

Iar femeia a răspuns: Nu-mi amintesc. Ştiu doar că am sărit 
din avion. Apoi eram pe o targă şi întrebam cât de grav sunt 
rănută. Tot ce s-a întâmplat între timp e ca o ceață deasă. Cred 
că m-am rugat, însă nu sunt sigură. 

Sau poate îți aminteşti totul, draga mea prietenă - gândi 
Jessie — şi ai mințit ca mine. Poate chiar din aceleaşi motive. 
Din câte ştiu, fiecare om care a trecut prin aşa ceva a mințit 
după aceea. 

Poate. Adevărul era că ea îşi amintea ceasurile petrecute 
încătuşată de pat. Îşi amintea absolut totul — de la momentul 
când Gerald îi prinsese cătuşele, până când oglinda 
retrovizoare îi arătase creatura aşezată pe bancheta din spate. 
Îşi amintea acele clipe ziua; şi le retrăia noaptea, în coşmaruri. 
lar în coşmaruri, paharul aluneca de pe etajeră şi se făcea 


țăndări pe podea; câinele vagabond renunța la bufetul rece 
oferit de cadavrul avocatului şi se îndrepta spre mâncarea 
fierbinte de pe pat; înfiorătorul vizitator nocturn o întreba, cu 
vocea tatălui ei: Mă iubeşti, Dovlecel? iar din vârful penisului 
în erecție țâşneau viermi. 

Însă a-ţi aminti ceva şi a retrăi acel ceva nu impuneau 
obligativitatea de a vorbi despre asta, chiar dacă amintirile te 
scăldau în sudoare rece iar coşmarurile te făceau să urli. 
Slăbise vreo cinci kilograme de atunci (minţi! spune, mai 
degrabă, opt kilograme), se apucase iarăşi de fumat (un 
pachet şi jumătate pe zi), arăta ca o mumie şi părul îi 
încărunțise parcă peste noapte. Putea să rezolve problema 
părului - doar se vopsea de cinci ani — ; dar încă nu avea 
suficientă putere ca să se ducă la un salon de cosmetică. Şi, în 
fond, ce interes avea să arate bine? În nici un caz nu 
intenționa să bântuie barurile în căutarea cuiva care să-i 
aline hormonii. 

Splendid. Un „Gică-muşchi” o să mă întrebe dacă vreau să 
beau ceva, eu o să accept şi, în vreme ce o să ne aşteptăm 
băuturile, îi voi povesti — pe un ton nonşalant — că tot visez că 
tata ejaculează viermi în loc de spermă. Şi, o dată demarată 
această atrăgătoare şi extrem de interesantă conversație, 
individul îmi va cere să îmi petrec noaptea cu el. Ha! 

Pe la mijlocul lui noiembrie, când îşi dăduse seama că 
poliţiştii o vor lăsa în pace şi că elementele de natură sexuală 
ale poveştii nu vor apărea în ziare, se hotărâse să reia 
şedinţele de terapie cu Nora Callighan. Cât de diferită i-ar fi 
fost viața dacă ar fi reuşit să îi povestească Norei ce se 
întâmplase în ziua eclipsei? Poate nu s-ar fi schimbat nimic... 
Poate s-ar fi schimbat totul. 

Poate absolut totul. 

Formă numărul de telefon al asociaţiei de consilieri din care 
făcea parte Nora şi încremeni când află că Nora murise de 
leucemie cu un an în urmă. Dar poate Jessie ar dori să devină 
pacienta lui Laurel Stevenson - o întrebă secretara. Jessie şi-o 
amintea pe Laurel - o frumuseţe înaltă şi întunecată, care 
părea a se bucura de sex numai dacă stătea deasupra. 


Răspunse că se va gândi. Şi cu asta, puse punct ideii de a 
relua şedinţele de terapie. 

În cele trei luni care trecuseră de când aflase despre 
moartea Norei, a avut şi zile bune (când îi era doar frică) şi zile 
rele (când era atât de îngrozită, încât nu îndrăznea nici măcar 
să iasă din cameră). Astfel, numai Brandon Milheron aflase ce 
i se întâmplase lui Jessie în casa de vacanță de pe malul 
lacului... lar Brandon nu a crezut toate grozăviile pe care le 
auzea. Se dovedise plin de înțelegere şi blândeţe, dar nu o 
crezuse. La început. 

— Nu exista nici un cercel cu perlă, îi explică după ce Jessie 
îi povestise despre străinul cu chipul cadaveric. 

— Nu existau nici urme de noroi. Poliţia nu a descoperit 
nimic din ce zici că ai văzut. 

Jessie ridicase din umeri şi nu spusese nimic. Ar fi putut 
spune o mulțime de lucruri, dar i se păruse mai înțelept să 
tacă. În săptămânile care au urmat coşmarului trăit în casa 
de vacanță, avusese o nevoie cumplită de un prieten, iar 
Brandon era cel mai indicat pentru rolul acesta. Prin urmare, 
Jessie nu voia să şi-l înstrăineze din cauza unor vorbe 
prosteşti. 

Pe de altă parte, poate că Brandon avea dreptate. Poate că 
musafirul ei nocturn nu fusese altceva decât un joc de lumini 
şi umbre. 

Încetul cu încetul, reuşise să se convingă singură că ăsta 
era adevărul. Cowboy-ul cosmic fusese doar un desen al 
umbrelor şi al propriei imaginaţii înspăimântate. Dar nu se 
simțea vinovată. Dacă nu ar fi fost înzestrată cu imaginație, 
nu ar fi reuşit să găsească o modalitate prin care să pună 
mâna pe pahar... Sau să transforme cartonul din revistă într- 
un pai. Nu. Imaginaţia ei câştigase dreptul de a avea, din când 
în când, halucinaţii. Cel mai important lucru era să înțeleagă 
faptul că fusese complet singură în noaptea aceea. Se va face 
sănătoasă când va fi în stare să delimiteze realitatea de 
fantezie. Îi împărtăşi lui Brandon gândurile acestea. Bărbatul 
surâse, o îmbrățişă, o sărută pe tâmplă şi îi spuse că începuse 
să se însănătoşească din multe puncte de vedere. 


Cineva ciocăni la uşă şi Jessie tresări înspăimântată. Aşa 
cum făcea mereu din ziua aceea nefastă. Spaima se evaporă la 
fel de repede pe cât apăruse. Se evaporă... Dar nu complet. 

— Tu eşti, Meggie? 

— Eu, doamnă. 

— Intră! 

Megan Landis, menajera angajată de Jessie în decembrie 
(când începuse să primească alocaţia din asigurare) îi aduse 
un pahar cu lapte. Lângă pahar se afla o pastilă colorată în gri 
şi roz. La vederea paharului, Jessie simți mâncărimi 
îngrozitoare la încheietura mâinii drepte. Nu avea întotdeauna 
această reacție. Cel puțin nu mai simțea că pielea avea să îi 
cadă în întregime de pe oase. Fusese o perioadă, înainte de 
Crăciun, când Jessie crezuse că nu se va mai atinge în viața ei 
de vreun pahar din sticlă. 

— Ce vă mai face mânuţa? o întrebă Meggie, de parcă i-ar fi 
simţit ea însăşi mâncărimea, printr-un soi de telepatie. 

Întrebările lui Meggie, stârnite de intuiţia ieşită din comun 
a femeii, erau, uneori, înspăimântătoare, dar niciodată 
ridicole. 

Mâna bolnavă era protejată de o mănuşă neagră, căptuşită. 
Jessie bănuia că această mănuşă, destinată vindecării 
arsurilor, fusese perfecționată în timpul vreunui conflict 
internațional. Dar nu refuzase să o poarte din cauza asta. 
Dimpotrivă, era chiar foarte recunoscătoare. După o a treia 
grefă de piele ajungeai să îți dai seama că starea de 
recunoştinţă era un obstacol — unul dintre puţinele obstacole 
pe care viața era capabilă să ţi le furnizeze — împotriva 
nebuniei. 

— Binişor, Meggie. 

Sprânceana stângă a femeii săltă puțin în poziția: „Nu te 
cred, orice mi-ai spune”. 

— Nu mai spuneţi?! Dacă ați lucrat la calculator toate 
astea trei ore de când sunteți închisă aici, pun pariu că deja a 
început să cânte „Ave Maria”. 

— Atât de multă vreme am stat aici? 


Se uită la ceas. Aşa era. Se uită la ecranul computerului şi 
văzu că ajunsese la a cincea pagină a documentului la care 
începuse să lucreze imediat după micul dejun. Acum era 
aproape ora prânzului. lar mâna nu o durea prea tare. Nu 
simțea nevoia imperioasă de a lua calmantul chiar acum. 

Dar îl luă, totuşi. Bău şi paharul cu lapte. Ochii i se opriră 
asupra textului afişat pe ecranul computerului: 


Nu m-a găsit nimeni în noaptea aceea; m-am trezit singură când s-a făcut 
dimineață. Motorul se oprise, dar în maşină încă mai era cald. În pădure cântau 
păsările, iar lacul semăna cu o oglindă. Era frumos, dar imaginea lui mă umplea 
de ură, mă umplea de scârbă. De atunci numai gândul la el mă umple de ură, 
mă umple de scârbă. Poţi să înţelegi, Ruth? Eu nu pot. Să fiu a naibii dacă pot. 

Mâna mă durea îngrozitor de tare. Efectul aspirinei trecuse de mult. Şi totuşi, 
în ciuda durerii, mă copleşise o senzație incredibilă de linişte şi de bine. Mai era, 
însă, ceva ce nu-mi dădea pace. Ceva ce uitasem. Nu-mi puteam aminti. Cred că 
mintea mea nu voia să-şi amintească. Apoi, dintr-o dată, scena învie în gândurile 
mele. Creatura fusese pe bancheta din spate şi îmi şoptise numele tuturor 
vocilor mele. 

M-am uitat în oglinda retrovizoare şi am văzut că nu era nimeni în spatele 
meu. M-am liniştit puţin, dar... 


Aici se oprise. Cursorul clipea la capătul frazei neterminate, 
părând a o îndemna să continue. Jessie îşi aminti o poezie din 
cartea lui Kenneth Patchen, Chiar şi aşa. Poezia suna astfel: 
Ei, copile, dacă am fi vrut să-ți facem rău / crezi că ne-am mai 
fi furişat pe potecă / în întunericul de moarte al pădurii? 

Bună întrebare, îşi spuse femeia şi îşi întoarse privirea 
înspre Meggie Landis. îi plăcea irlandeza asta care deborda de 
energie, îi plăcea tare mult — îi datora enorm - dar dacă ar fi 
surprins-o că citeşte cele scrise pe ecranul computerului, ar fi 
dat-o imediat afară. 

Dar Megan nu se uita la computer, ci privea pe fereastră. 
Soarele strălucea printre fulgii, tot mai rari, de zăpadă. 

— Dracu '-şi bate nevasta. 

— Ce spui? zâmbi Jessie. 

— Asta spunea maică-mea când ningea cu soare. 

Meggie părea stânjenită şi întinse mâna după paharul gol. 

— Dar habar n-am ce vrea să însemne. 


Stânjeneala de pe chipul lui Meggie Landis se transformase 
în ceva ce aducea a tulburare. Preţ de o clipă, Jessie nu reuşi 
să înțeleagă motivul tulburării lui Meggie. Apoi îşi dădu seama 
cât de simplu era totul. Zâmbetul. Meggie nu era obişnuită să 
o vadă zâmbind. Jessie ar fi vrut să o liniştească, să îi spună 
că totul era în ordine, că zâmbetul nu era primul semn al 
vreunei crize de nebunie furioasă. Însă spuse: 

— Mama zicea: „Soarele nu străluceşte pe poponeaţța 
aceluiaşi căţel în fiecare zi.” Nici eu nu ştiu ce vrea să însemne 
asta. 

Acum menajera privi computerul ca şi cum ar fi vrut să îi 
spună: Ar cam fi timpul să mai lăsaţi joaca. 

— Pastila o să vă facă somn dacă nu mâncaţi ceva. V-am 
pregătit un sandvici şi supa e pusă la încălzit. 

Supă şi sandvici - mâncare pentru copii, mâncare tocmai 
bună după o dimineaţă de săniuş, când orele de la şcoală au 
fost anulate din cauza viscolului, şi mănânci cu poftă, iar 
obrajii încă îți mai ard din cauza gerului. Minunat, dar... 

— Nu mi-e foame, Meg. 

Meggie se încruntă, iar gura i se strâmbă a nemulțumire. 
Jessie văzuse deseori această expresie pe chipul menajerei, 
mai ales la începutul conviețuirii lor, când plângea cerându-i 
încă un calmant. Meggie nu cedase niciodată în fața lacrimilor 
ei. lar Jessie credea că tocmai acesta fusese motivul pentru 
care o angajase pe micuța irlandeză: îşi dăduse seama, de la 
bun început, că Meggie are un caracter puternic. Jessie însăşi 
era foarte încăpățânată... Dar nu reuşea să o determine pe 
Meggie să îi facă pe plac. 

— Trebuie să mănânci, Jess. Arăți ca o sperietoare de ciori. 

Acum biciuia cu privirea scrumiera plină. 

— ŞI trebuie să renunți si la căcatul ăla. 

O să te fac eu să renunți, preafrumoasă domniță, îi şopti 
Gerald în gânduri. Jessie se înfioră. 

— Jessie? Te simţi bine? Nu cumva stai în curent? 

— Nu am Nimic. 

Surâse stins. 


— De câte ori ţi-am spus că nu e bine să lucrezi atât de 
mult!... 

Cu mâna îmbrăcată în doliu, o atinse uşor pe Meggie. 

— Mi se vindecă, nu? 

— Da. Dacă eşti în stare s-o foloseşti atâta vreme la 
maşinăria aia şi să nu urli după un calmant chiar în clipa în 
care mă vezi, înseamnă că te vindeci mai repede decât a 
prevăzut doctorul Magliore. Şi totuşi... 

— Şi totuşi, mi se vindecă, si asta-i bine. 

— Sigur că-i bine. 

Privirea menajerei părea a se îndoi de sănătatea mentală a 
lui Jessie. 

— Acum încerc să vindec şi restul. lar primul pas este 
scrisoarea asta adresată unei vechi prietene. Mi-am jurat că, 
dacă scap cu viață, o să-i scriu. Dar am tot amânat. Acum am 
început şi nu îndrăznesc să mă opresc. Mi-e teamă că mi-aş 
pierde curajul. 

— Dar ai luat calmantul... 

— Cred că mai am destulă vreme să o termin înainte de a 
mi se face somn. După aia o să dorm puţin şi, cândo să mă 
trezesc, o să mănânc. O să mănânc mult şi bine. 

Fruntea lui Meggie rămase boţită de încruntare. 

— Jessie, ştii bine că îţi face rău dacă nu mănânci la timp. 

Pe cel mai blând ton, Jessie îi răspunse: 

— Există lucruri mai importante decât mâncarea. Ştii asta, 
nu? 

Menajera privi iarăşi computerul apoi oftă şi o aprobă dând 
din cap. Când vorbi, atitudinea ei era aceea a unei persoane 
care se înclină în fața unei convenţii, în care, de fapt, nu crede 
câtuşi de puţin. 

— Cam aşa e. Şi chiar dacă n-aş fi de acord, tu eşti şefa. 

Şi Jessie îşi dădu seama, acum, că relaţia lor nu era o pură 
ficțiune păstrată de dragul aparenţelor. 

— Da. Eu sunt şefa. 

Sprânceana lui Meggie săltase iarăşi până la jumătatea 
frunții. 


— Ce-ar fi, totuşi, să-ți aduc sandviciul şi să ţi-l las pe 
birou? 

Jessie surâse larg: 

— S-a făcut! 

De această dată, Meggie zâmbi la rândul ei. Trei minute mai 
târziu, când aduse sandviciul, Jessie era cufundată în scris. 
Menajera nu se strădui să nu facă zgomot - era genul de 
femeie care nu ar fi fost în stare să umble în vârful picioarelor 
nici dacă viața i-ar fi depins de asta — însă Jessie nu o auzi. 
Scosese dintr-un sertar un teanc de articole tăiate din ziare şi 
se oprise să le frunzărească. Majoritatea articolelor erau 
însoțite de fotografii. Fotografii reprezentând un bărbat cu 
chipul îngust şi fruntea bombată, un bărbat cu ochii negri şi 
rotunzi adânciți în orbite — ochi ce nu exprimau absolut nimic, 
un bărbat cu buze cărnoase şi nasul ascuțit. 

Meggie rămase o clipă lângă Jessie, aşteptând ca aceasta să 
îi simtă prezența în cameră, apoi îşi drese glasul şi ieşi. După 
vreo trei sferturi de oră Jessie observă sandviciul, rece acum. Îl 
înfulecă. Se întoarse la computer. Cursorul îşi continuă 
dansul conducând-o, tot mai adânc, în pădure. 


36p 


M-am mai liniştit. Dar gândurile continuau să mă sperie: „Poate stă ghemuit 
şi de-aia nu-l văd în oglinda retrovizoare”. Cu greu am reuşit să mă întorc. Eram 
îngrozitor de slăbită. Şi parcă cineva îmi tot împungea mâna cu un vătrai încins. 
Sigur că nu era nimeni în spatele meu; şi am încercat să îmi tot repet că nu 
fusese decât un desen al umbrelor... Al umbrelor şi al imaginației mele întinse ca 
o coardă gata să plesnească în orice clipă. 

Şi totuşi, Ruth, nu-mi venea să cred - nici măcar atunci, când soarele 
răsărea, iar eu scăpasem din cătuşe, scăpasem din casă şi mă încuiasem în 
maşină. Mi-a venit o idee şi mai fioroasă: dacă nu e pe bancheta din spate, 
atunci, precis că s-a ascuns în portbagaj; şi, dacă nu era în portbagaj, era, 
precis, ghemuit în spatele maşinii, lângă bara de protecţie. Cu alte cuvinte, 
aveam ideea fixă că nu mă părăsise nici o clipă. Trebuie să te fac să înţelegi 
asta. Asta trebuie să explic - ţie şi lumii întregi. Nu m-a părăsit nici o clipă. Chiar 
şi atunci când logica îmi spunea că nu e altceva decât un amestec de umbre şi 
raze de lună, eu îl vedeam. El era cu mine. în timpul zilei, oaspetele meu este 
„bărbatul cu chipul alb” — înţelegi ce vreau să spun? lar după ce soarele apune, 
se transformă în „creatura cu chipul ca un craniu”. Rațiunea mea l-ar fi alungat 
în cele din urmă, dar simțurile mele s-au opus cu înverşunare. Căci, de fiecare 
dată, noaptea - mai ales - , când trosneşte mobila prin casă, ştiu sigur că s-a 
întors. De fiecare dată când apare câte o umbră pe perete, ştiu sigur că s-a 
întors. De fiecare dată când aud paşi necunoscuţi pe alee, ştiu sigur că s-a 
întors. S-a întors ca să îşi termine treaba. Era în Mercedes în dimineața când m- 
am trezit. Şi vine aici, în casa mea, aproape în fiecare noapte. Se ascunde în 
spatele draperiilor, sau poate se ascunde în dulap. La picioare îi este aşezată 
valijoara cu suveniruri. Nu există nici un țăruş magic pe care să îl poți înfige în 
inima monştrilor adevăraţi. Of, Ruth, crede-mă, sunt sătulă până peste cap. 


Se opri, goli scrumiera şi îşi aprinse o altă ţigară. Mişcările 
îi erau lente. Mâinile începuseră să îi tremure uşor şi nu voia 
să se ardă. O dată ţigara aprinsă, trase câteva fumuri, o aşeză 
pe marginea scrumierei şi îşi continuă scrisul. 


Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă s-ar fi terminat bateria maşinii. Cred că aş fi 
rămas acolo până când s-ar fi întâmplat să treacă cineva pe drum. Dar motorul a 
pornit imediat. M-am îndepărtat de copacul de care mă izbisem şi am plecat de 
acolo. Voiam să mă uit în oglinda retrovizoare, dar mi-era teamă. Mi-era teamă 
că am să-l văd iarăşi. Nu că ar fi fost acolo - ştiamcă nu e -,ci pentru că 
mintea mea m-ar fi făcut să-l văd. 

Când am ajuns pe Aleea Golfului, m-am uitat. N-am reuşit să mă mai abțin. 
Bineînţeles că nu era nimeni / nimic pe bancheta din spate. M-am simțit puţin 
mai liniştită. Am ajuns pe Drumul Naţional 117 şi am oprit la Magazinul Mixt al 
lui Dakin. Aici îşi pierd vremea localnicii când sunt prea lefteri ca să se ducă la 
Rangeley sau la vreun bar din Motton. Stau la tejghea, mănâncă gogoşi şi 


pălăvrăgesc despre închipuitele aventuri trăite sâmbătă noaptea. Am parcat 
maşina lângă pompele de benzină şi am rămas acolo privind indivizii care intrau 
şi ieşeau din magazin. Nu-mi venea să cred că sunt adevăraţi. Îmi tot spuneam 
că nu sunt nimic altceva decât nişte năluci create de mintea mea bolnavă şi că, 
imediat ce ochii mi se vor obişnui cu lumina zilei, vor deveni transparenți şi voi 
putea să văd prin ei. Mi se făcuse iarăşi sete; şi setea mi se intensifica pe 
măsură ce tot vedeam oameni ieşind din magazin cu pahare albe din plastic, 
pline cu suc sau cafea. Dar încă nu aveam curaj să ies din maşină... şi să mă 
amestec printre năluci. 

Sigur că la un moment dat n-aş mai fi rezistat, însă, înainte de a-mi lua 
inima în dinți, Jimmy Eggart îşi parcă maşina lângă mine. Jimmy e un 
pensionar din Boston, care locuieşte numai în casa de pe malul lacului de când 
i-a murit nevasta, în 1987 sau 1988. A coborât din maşină, s-a uitat la mine, m- 
a recunoscut şi colțurile buzelor i s-au ridicat într-un început de surâs. Apoi 
expresia i s-a schimbat brusc: mai întâi îngrijorare, apoi groază. Se apropie de 
Mercedes şi se aplecă să mă vadă mai bine. A fost atât de uluit încât parcă toate 
ridurile i-au fost şterse de pe chip. Mi-amintesc foarte limpede: uluirea l-a 
întinerit pe Jimmy Eggart. 

Am observat cum articulează cuvintele: „Jessie, te simţi bine?” Am vrut să 
deschid portiera, dar n-am îndrăznit. N-am îndrăznit, pentru că cea mai idioată 
idee pusese stăpânire pe gândurile mele: cowboy-ul cosmic fusese şi acasă la 
Jimmy, dar Jimmy nu avusese parte de norocul meu. Aşa că musafirul lui l-a 
omorât, i-a decupat fața şi şi-a pus-o el, aşa cum îţi pui o mască în seara de 
Halloween. Ştiam că e o idee tâmpită, însă n-o puteam împiedica să nu treacă — 
tăvălug - peste stropul de rațiune rămas. Şi nu aveam curaj să deschid portiera 
aia afurisită. 

Nu ştiu cum arătam în dimineața aceea şi nici nu vreau să ştiu, dar probabil 
că eram într-un hal fără de hal, pentru că expresia de uluire de pe chipul lui 
Jimmy Eggart se transformă iute într-o expresie de spaimă teribilă. Părea că, 
dintr-o clipă într-alta o s-o ia la goană, o să se ascundă în tufişuri şi o să-şi 
vomite şi mațele. Dumnezeul să-l aibă în pază, Jimmy a rămas pe loc. A deschis 
portiera şi m-a întrebat ce am păţit - am avut vreun accident sau m-a atacat 
cineva? 

Am privit în jos şi mi-am dat seama de ce era atât de speriat. Sânge. Era 
sânge peste tot. Mi se redeschisese rana şi bandajul mustea, iar fusta îmi era o 
baltă de sânge de parcă aş fi avut menstruație cât pentru un regiment de femei. 
Sânge. Sânge peste tot. Şedeam în sânge, volanul era plin de sânge, sânge pe 
bord, sânge pe schimbătorul de viteze... sânge pe parbriz. Sânge uscat şi 
maroniu. Sânge proaspăt şi roşu. Ruth dragă, nici nu-ți poate trece prin minte 
cât sânge există într-o ființă omenească. Nu-i de mirare că Jimmy s-a speriat 
atât de tare. 

Am încercat să cobor din maşină. Cred că am vrut să îl liniştesc dovedindu-i 
că sunt încă vie şi în putere. Din nefericire, mi-am lovit mâna dreaptă de volan 
şi întreaga lume s-a preschimbat în cenuşă. N-am leşinat. Nu cred. Dar am 
simțit că mă prăbuşesc şi mi-amintesc că m-am gândit că o să-mi sparg dinţii de 
asfalt. Exact ce-mi trebuia ca să închei o minunată aventură. Bomboana pe 
colivă. Şi cheltuisem o avere ca să îi îmbrac. Jimmy m-a prins... chiar de țâţe. L- 
am auzit cum strigă la cei din magazin: „Hei! Veniţi şi ajutați-mă!” Vocea-i era 
subțire, stridentă, voce de bătrân senil. Şi mi-a venit să râd... însă eram mult 
prea secătuită de puteri. Mi-am sprijinit capul de pieptul lui. Îmi simțeam inima 


agitându-se ca un iepuraş prins în capcană, dar nu-i simțeam bătăile. Cenuşa 
care acoperise lumea a început să se mai risipească şi ziua s-a luminat şi a 
căpătat culoare. Vreo zece bărbați se grăbeau înspre noi. Era şi Lonnie Dakin 
printre ei. Mesteca o brioşă şi purta un tricou rozaliu pe care scria: NIMENI NU 
E BEŢIV. FACEM CU RÂNDUL. E atât de ciudat să te agăţi de imagini din astea 
când eşti pe moarte. 

„Cine ţi-a făcut asta, Jessie”? m-a întrebat Jimmy. Am încercat să-i răspund, 
dar parcă amuţisem. Slavă Domnului, pentru că încercam să articulez cuvintele: 
„Tatăl mew”. 


Jessie îşi stinse ţigara şi privi fotografia din ziar. Ochii 
adânciți în orbitele scobite pe chipul îngust al lui Raymond 
Andrew Joubert o fixau cu lăcomie rea... Exact aşa cum o 
fixaseră din colțul dormitorului în prima noapte, şi din biroul 
proaspăt decedatului ei soț în cea de-a doua. Studie fotografia 
vreme îndelungată. Apoi, tresărind ca trezită brusc din somn, 
îşi smulse privirea de pe ziar, îşi aprinse o altă ţigară şi 
reîncepu să scrie. 


După douăzeci de minute - douăzeci de minute în care mi-am dat seama cât 
de drăguțţi, cât de săritori, cât de amuzanţi şi cât de perfect inutili pot fi bărbaţii 
(Lonnie Dakin m-a întrebat dacă nu vreau nişte antinevralgice) —- mă aflam într-o 
ambulanţă care mă ducea, cu girofarurile sclipind albastru şi cu sirena urlând a 
jale, la spitalul din Cumberland. O oră mai târziu mă aflam în secţia de terapie 
intensivă, îmi puseseră perfuzii. Un cretin de infirmier cânta - fals, dar foarte 
tare - despre viața nasoală, pe care o duce de când l-a părăsit nevasta şi i s-a 
stricat maşina. 

Aşa se încheie prima parte a poveştii mele, Ruth. Putem s-o numim „Cum am 
scăpat din cătuşe şi mi-am croit drum spre libertate”. Povestea mai are încă 
două părți: „Consecinţele” şi „Morala”. O să trec repede peste „Consecinţe”, 
deoarece partea aceasta este interesantă doar dacă eşti psiholog sau medic şi te 
preocupă grefele de piele şi durerea. De fapt, vreau să ajung cât mai repede la 
„Morală”; cât mai repede, înainte ca oboseala să mă copleşească. Cât mai repede, 
cât mai sunt încă lucidă, ca să pot scrie ceea ce vreau să scriu. Cât mai repede, 
ca să pot scrie aşa cum meriți. În fond, „Morala” este partea care m-a determinat 
să îți scriu. 

Înainte, însă, trebuie să îți mai spun câte ceva despre Brandon Milheron, 
care reprezintă chintesența perioadei numite „Consecinţe”. Brandon a apărut 
chiar în prima parte, partea cea dureroasă şi urâtă, a vindecării mele şi aş putea 
spune că m-a adoptat. Mi-aş dori să îl pot descrie ca fiind un bărbat încântător 
şi deosebit, căci mi-a fost alături toată perioada aceea îngrozitoare. Dar nici 
„incântător” şi nici „deosebit” nu sunt cele mai potrivite cuvinte. Spun prea puţin 
şi nu îl caracterizează aşa cum trebuie. Bărbatul acesta este mult mai mult. 
Blândeţțea lui nu poate fi descrisă. Nici înțelegerea de care a dat dovadă. Dar 
timpul trece şi trebuie să mă grăbesc. E suficient să spun că sarcina lui era doar 
să aibă grijă ca firma de avocaţi unde lucrase Gerald să nu fie implicată în 
scandal. Însă Brandon a fost mereu lângă mine, m-a sprijinit şi m-a încurajat, l- 


am pătat reverele cu lacrimi. Poate că nu ţi-aş spune atâtea despre el dacă ieri 
nu s-ar fi întâmplat ceva anume. Puţină răbdare, draga mea, o să ajungem şi 
acolo. 

În ultimele paisprezece luni de viață Gerald a colaborat foarte mult cu 
Brandon şi relaţiile dintre ei au fost extrem de cordiale. Am senzația însă că 
Brandon urma să fie avansat şi să îi ia locul lui Gerald. Deocamdată, el era 
singurul în stare să ţină situația sub control şi să împiedice apariția întregii 
poveşti în ziare. 

Brandon este un om blând şi înțelegător şi onest, dar trebuia să îşi ducă 
sarcina la bun sfârşit. Ştii bine că am fost măritată aproape douăzeci de ani cu 
un avocat şi ştiu pe propria-mi piele cât de asemănători unui cameleon pot fi cei 
din breasla asta, câtă grijă au să delimiteze cu mare strictețe aspectele diverse 
ale vieții şi personalității lor. Cred că tocmai acest comportament îi face să 
supraviețuiască în lumea scârboasă pe care o servesc, să supraviețuiască şi să 
nu o ia razna. Da. Dar acelaşi comportament îi face absolut detestabili. 

Brandon nu era detestabil, dar avea o misiune: să facă orice ca să împiedice 
publicitatea proastă care ar fi prejudiciat firma. Adică publicitatea care ne-ar fi 
pus într-o lumină nefastă pe Gerald sau pe mine. Când trebuie să te ocupi de o 
situaţie atât de delicată nu e deloc greu să te trezeşti că tocmai ce ai călcat în 
străchini. Mai vreau să îți spun, ca să reuşeşti să înţelegi mai bine felul de a fi 
al lui Brandon, că niciodată - absolut niciodată - nu mi-a zis că a acceptat 
însărcinarea asta din respect față de amintirea lui Gerald. A acceptat-o pentru 
că, aşa cum Gerald însuşi ar fi spus, reprezenta o şansă de avansare - o 
scurtătură spre eşalonul superior. A reuşit: n-a călcat în străchini, a fost 
avansat şi eu mă bucur nespus de mult. Mă bucur pentru el deoarece s-a purtat 
minunat cu mine. Nu a intrat niciodată în panică atunci când îmi dădea telefon 
vreun ziarist şi nu s-a comportat niciodată de parcă ar fi fost vorba de o simplă 
sarcină de serviciu — atât şi nimic mai mult. Vrei să ştii ce cred, Ruth? Cred că... 
deşi sunt cu şapte ani mai în vârstă decât bărbatul ăsta şi arăt de parcă m-a 
călcat trenul... cred că Brandon Milheron s-a îndrăgostit de mine. De mine, sau 
de eroina pe care o vede cu ochii minţii. Nu cred că se gândeşte la sex (nu încă; 
la patruzeci de kilograme arăt ca o găină jumulită din galantarul unei măcelării), 
iar pe mine nu mă deranjează absolut deloc. Aş fi în al nouălea cer dacă n-aş 
mai face sex câte zile o să am. Aş minţi însă dacă aş afirma că nu mi-a făcut 
plăcere expresia din ochii lui - privirea care îmi spunea că acum eu sunt 
misiunea lui; eu, Jessie Angela Mahout Burlingame, eu, o persoană adevărată, 
nu un teanc de dosare cu titlul „Afacerea Burlingame”. Nu ştiu dacă Brandon mă 
pune înaintea intereselor firmei, sau după ele, sau alături. Şi nici nu-mi pasă. 
Mi-e suficient să ştiu că ocup un loc important în viaţa lui. Mi-e suficient să ştiu 
că nu sunt... 


Jessie se opri şi îşi cântări cuvintele. Trase din ţigară şi 
continuă. 


„„„doar un obiect al compasiunii lui. 

Brandon a asistat la toate interogatoriile pe care mi le-a luat poliţia. Le-a 
înregistrat pe un reportofon. Pe un ton politicos, dar rece şi ferm, a atras atenția 
tuturor celor prezenţi în jurul meu - inclusiv stenografelor şi infirmierelor — că 
acea persoană care nu va păstra confidențialitate absolută asupra detaliilor 


cazului va avea de suportat represaliile celei mai mari firme de avocaţi din New 
England, firmă recunoscută pentru avariția ei ieşită din comun. Brandon avea 
putere de convingere. Nimeni nu a făcut vreo dezvăluire. 

Cel mai cumplit interogatoriu s-a desfăşurat într-una dintre cele trei zile cât 
am stat la „Reanimare”. Vrei să ştii ce consemnează rapoartele poliției? Bine. 
lată: Am hotărât - Gerald şi cu mine - să ne petrecem ziua în vila noastră de 
vacanță. După un interludiu sexual - agresiv, dar plăcut - am făcut duş 
împreună. Gerald a ieşit din baie şi m-a lăsat să mă spăl pe cap. Se văitacă e 
balonat din cauza sandviciurilor mâncate pe drum şi m-a întrebat dacă avem 
ceva pansamente gastrice prin casă. l-am spus că nu ştiu, dar, dacă totuşi avem, 
medicamentele trebuie să fie ori pe măsuţă, ori pe etajera de la capătul patului. 
După vreo trei sau patru minute, când îmi limpezeam părul, l-am auzit strigând. 
Imediat după strigăt am auzit şi o bufnitură. M-am repezit afară din baie şi, când 
să intru în dormitor, am alunecat, am căzut şi mi-am lovit capul de colțul 
măsuței. Am leşinat. 

În această povestire — scornită de domnul Milheron şi doamna Burlingame şi, 
aş adăuga, acceptată cu entuziasm de poliție — mi-am revenit de câteva ori, doar 
pentru ca apoi să leşin iarăşi. Când m-am trezit, în cele din urmă, câinele se 
plictisise de Gerald şi începuse să mă muşte. M-am urcat în pat (în povestirea 
aceasta patul fusese deplasat de la locul lui de către echipa de muncitori care 
lustruiseră parchetul) şi am alungat câinele aruncând în el paharul şi 
scrumiera. Apoi, iar am leşinat şi, în următoarele ore, am zăcut inconştientă, 
umplând patul cu sânge. Într-un târziu, mi-am mai revenit, am reuşit să ajung 
la maşină şi am plecat. Pe drum m-a cuprins iarăşi ameţeala. Atunci am intrat 
cu maşina în pom. 

O singură dată l-am întrebat pe Brandon cât de tâmpiţi pot fi poliţiştii ca să 
creadă toate balivernele astea. Mi-a răspuns: „Poliţia statală anchetează cazul şi 
firma noastră are o mulțime de prieteni aici. Le-am cerut să ne ajute, dar nici 
măcar nu a fost nevoie să insist prea mult. Şi poliţiştii sunt tot oameni, Jessie. 
Nu-ţi închipui că nu şi-au dat seama de adevăr atunci când au văzut cătuşele 
atârnate de capătul patului. Şi, crede-mă, nu e prima dată când descoperă o 
pereche de cătuşe anchetând infarctul cuiva. Nimeni nu vrea să audă tot felul de 
bârfe murdare pe seama ta sau a soțului tău din cauza unui accident stupid.” 

La început nu am povestit nimănui - nici măcar lui Brandon - despre 
bărbatul pe care mi s-a părut că îl văd, despre urma de noroi sau despre cercelul 
cu perlă. Aşteptam momentul potrivit. 


Jessie privi ultima propoziţie, clătină din cap şi continuă să 
scrie. 


Nu. Mănânc căcat. Nu aşteptam momentul potrivit, ci aşteptam ca un polițist 
să îmi aducă o pungă din plastic şi să îmi ceară să identific inelele din ea -— 
inele, nu cercei. Şi să-mi spună: „Credem că vă aparțin, deoarece în interior sunt 
gravate inițialele dumneavoastră şi ale soțului dumneavoastră. Le-am găsit pe 
jos, în biroul din casa de vacanţă.” 

Tot aşteptam şi aşteptam şi aşteptam să se petreacă minunea asta. Căci, 
dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi însemnat că Musafirul de la Miezul Nopţii nu 
ar fi fost decât rodul imaginației mele. Aşteptam şi aşteptam şi aşteptam... Şi 
nimic. Minunea nu s-a produs. În cele din urmă, chiar înainte de prima operaţie 


la mână, i-am spus lui Brandon că am avut senzaţia că nu am fost singură în 
casă în anumite momente. l-am spus că era foarte posibil ca imaginația să-mi fi 
jucat feste, însă totul mi se păruse extrem de real. N-am vorbit despre inelele pe 
care nu le mai aveam, dar am pomenit despre urma de noroi şi despre cercelul 
cu perlă. Mai mult m-am bâlbâit, căci cercelul reprezenta coşmarul pe care nu 
voiam să îl destăinui nimănui, nici măcar lui Brandon. Pricepi, Ruth? Şi, 
povestindu-i, foloseam cuvinte care exprimă îndoială: „Cred că am văzut” şi 
„Eram aproape sigură.” 

Trebuia să îi împărtăşesc temerile mele, trebuia să îmi descarc sufletul în 
fața cuiva, pentru că spaima îmi ardea ființa ca acidul sulfuric. Însă am încercat 
să îi demonstrez în toate felurile că nu confundam senzațiile subiective cu 
realitatea obiectivă. Şi, mai ales, m-am ferit să-i arăt cât de speriată încă mai 
eram. Nu voiam să creadă că am înnebunit. Nu-mi păsa dacă îşi spunea că sunt 
puţin isterică. Acesta era prețul pe care îl plăteam pentru a nu ajunge să 
dezvălui alt secret mai îngrozitor: tatăl meu şi întâmplarea din ziua eclipsei. 

Brandon m-a mângâiat pe mână şi mi-a spus că mă înțelege şi, date fiind 
împrejurările, probabil că era ceva obişnuit. A adăugat că cei mai important 
lucru pe care trebuia să îl țin minte era faptul că am făcut duş cu Gerald 
imediat după zbenguiala din pat. Poliţia cercetase toată casa şi fără îndoială că 
ar fi găsit ceva urme care să ateste prezența vreunui străin. 

— Poate chiar au găsit asemenea probe - am spus. Poate că un poliţist a furat 
cercelul. 

— Sigur că lumea e plină de poliţişti cu lipici pe degete — mi-a răspuns 
Brandon - însă mi-e tare greu să cred că vreunul, oricât de tâmpit, şi-ar risca 
întreaga carieră pentru un cercel desperecheat. Pare mult mai verosimil că 
persoana care ţi se pare că a fost în casă s-a întors mai târziu şi l-a recuperat. 

— Da! —- am exclamat. E posibil! 

Brandon îşi reprimă impulsul de a clătina dezaprobator din cap. Ridică din 
umeri: 

— Orice e posibil, de la lăcomie până la greşeli ale poliţiştilor, dar... 

Ezită. Apoi m-a luat de mână şi mă privi cu severitate. 

— Teoria ta se bazează, în mare parte, pe ideea că poliţiştii care au cercetat 
casa au făcut o treabă de mântuială. Şi nu este aşa. Sunt absolut convins că, 
dacă ar mai fi fost cineva acolo, ar fi găsit vreo urmă cât de mică. Şi dacă ar fi 
găsit aşa ceva, mi-ar fi spus. 

— De ce să-ți spună? 

— Pentru că prezența unei a treia persoane în casă te-ar putea pune într-o 
lumină extrem de nefavorabilă, situație în care poliţiştii nu mai sunt de treabă 
iar tu, din victimă, te transformi în suspect. 

— Nu-nţeleg ce vrei să spui. 

Minţeam, Ruth. Începusem să înţeleg întreaga situaţie şi toate implicaţiile 
acesteia. Gerald avea obsesia asigurărilor şi, în calitate de văduvă, îmi revenea o 
sumă considerabilă. 

— Soţului tău i s-a făcut o autopsie extrem de minuțioasă, îmi mai spuse 
Brandon. 

— Concluzia la care s-a ajuns este că Gerald a murit în urma unui atac de 
cord obişnuit. Prin „obişnuit”, medicii înțeleg un infarct ce nu are nici un fel de 
legătură cu vreo intoxicație alimentară, efort prea mare sau traumă psihică. 

Se uită mai atent la mine şi se întrerupse. 

— Jessie, ce ai? 


— Nimic, am şoptit. 

— Ba da. Arăţi groaznic. Te doare? 

Am reuşit să-l conving că mă simt bine. Cred că îţi închipui ce fel de gânduri 
îmi treceau prin minte. Mi-am amintit loviturile pe care i le-am dat lui Gerald: 
una în burtă, cealaltă în boaşe. Mi-am dat seama că am fost isteață când am 
declarat că partida de sex a fost dură, explicând, astfel, existența vânătăilor. 

Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb: oare loviturile mele i-au provocat 
atacul de cord? Nici unul dintre tratatele medicale pe care le-am răsfoit nu 
menționează o asemenea posibilitate. Dar, hai să nu mă mai ascund după 
degete: probabil că am şi eu partea mea de vină, deşi refuz cu înverşunare să îmi 
asum întreaga responsabilitate. Gerald era mult prea gras, obişnuia să bea mult 
prea mult, obişnuia să fumeze mult prea mult. Infarctul îl pândea de după colț. 
Dacă nu s-ar fi produs în ziua cu pricina, s-ar fi produs, cu siguranţă, în 
săptămâna următoare, sau în luna următoare. Şi dacă nu eşti de acord cu mine, 
poți să îți vâri exact în cur scrisoarea asta, Ruth. Sunt convinsă că mi-am 
câştigat dreptul să cred exact ceea ce vreau să cred. Cel puţin în cazul ăsta. Mai 
ales în cazul ăsta. 

— M-am schimbat la față pentru că mi-e greu să-mi închipui că cineva ar fi 
în stare să creadă că l-am omorât pe Gerald ca să încasez asigurarea. 

Brandon clătină iarăşi din cap: 

— Nimeni nu crede aşa ceva. Medicul legist spune că Gerald a suferit un atac 
de cord care s-ar fi putut să fi fost precipitat de excitaţia sexuală. Poliţia acceptă 
acest diagnostic pentru că medicul este printre cei mai buni din statul nostru. 
Cel mult s-ar putea să se trezească nişte voci cinice care să te acuze că te-ai 
jucat de-a Salomeea. 

— Tu asta crezi? 

Îmi imaginam că l-aş putea şoca printr-o atitudine atât de directă şi o parte 
din mine murea de curiozitate să vadă cum arată un Brandon Milheron şocat. Se 
pare că încă nu îl cunoşteam prea bine. A surâs: 

— Adică să cred că ai avut atâta fantezie diabolică încât să-i provoci lui 
Gerald un infarct fără să iei în considerare posibilitatea că ai putea muri prinsă 
în cătuşe de pat? Nu. Nu cred. Cred că totul s-a petrecut exact aşa cum mi-ai 
povestit. Îmi dai voie să-ți vorbesc deschis? 

— Nici n-aş accepta altceva. 

— Bine. Uite cum stă treaba: am colaborat cu Gerald şi m-am înțeles bine cu 
el. Dar mulți dintre colegii noştri nu-l înghițeau deloc. Era cel mai mare ipocrit 
pe care l-am cunoscut vreodată. De aceea nu mă miră câtuşi de puţin faptul că 
ideea de a face amor cu o femeie legată l-a făcut să-şi piardă controlul şi i-a pus 
o bombă în inimă. 

Se întunecase. Singura lumină din rezerva spitalului era veioza de deasupra 
patului meu. Nu-i desluşeam chipul, acum învăluit în umbre, însă eram 
convinsă că Brandon Milheron roşise. 

— Îmi cer scuze dacă te-am jignit — vocea-i tremura, stânjenită. 

Râsul îmi gâlgâia în gât. L-am sugrumat, pentru că l-aş fi rănit pe Brandon; 
dar se purtase ca un virgin de optsprezece ani. 

— Nu m-ai jignit. 

— Mă bucur. Trebuie să-ți mai spun că poliția are obligaţia să ia în 
considerare toate posibilităţile — inclusiv crima - şi să cerceteze probabilitatea ca 
tu să-l fi ajutat să facă atacul de cord. 

— Da' nici măcar nu ştiam că are probleme cu inima! am exclamat. 


— Şi se pare că nici companiile de asigurări n-au ştiut. Nu-i aşa că nu l-ar 
mai fi asigurat dacă ştiau? 

— Companiile de asigurări asigură pe oricine le dă bani destui, mi-a răspuns; 
iar agenţii care au încheiat contractele nu l-au văzut pe Gerald nici beat, nici 
aprinzându-şi țigară de la țigară. Tu l-ai văzut. Chiar dacă nu-ți convine, trebuie 
să fi bănuit că e predispus la infarct. Aşa gândesc şi poliţiştii. Şi îşi zic: „Dar 
dacă şi-a invitat un prieten la vilă fără să-i spună soțului? Dar dacă prietenul 
ăsta l-a speriat pe domnul Burlingame exact atunci când trebuia?” Dacă ar avea 
probe în sensul ăsta, ai fi în rahat până peste cap, Jessie. Pentru că, în 
circumstanțe foarte speciale, o asemenea sperietură, care duce la infarct, poate 
fi considerată drept crimă cu premeditare. Pe de altă parte, faptul că ţi-ai 
petrecut două zile în cătuşe şi a trebuit să-ți jupoi pielea ca să scapi exclude 
posibilitatea existenței unui complice. 

Rămăsesem mută. Îmi dădeam seama că mă aflasem pe marginea unui hău 
fără fund. Până atunci mi se păruse o glumă proastă şi fără sens ideea că poliția 
ar putea să creadă că eu l-am omorât pe Gerald. Brandon a continuat: 

— Înţelegi de ce e mai bine să nu spui nimic despre existența unei a treia 
persoane în casă? 

— Da. Nu trebuie să răscolim căcatul. Nu trebuie să stârnim câinii. 

Câinii... în fața ochilor îmi apăru javra blestemată care îşi înfipsese colții în 
braţul lui Gerald şi încerca să îl tragă înspre uşă. Am văzut cum din bot îi 
atârnă bucăți de piele. Apropo, am aflat că, la câteva zile după „coşmarul” meu, 
au găsit câinele — amărâtul îşi făcuse culcuş sub magazia familiei Laglan. Avea 
şi provizii: o halcă mare din Gerald, ceea ce însemna că se întorsese, cel puţin o 
dată, după ce îl gonisem cu farurile şi claxonul Mercedes-ului. L-au împuşcat. 
Purta o plăcuţă din bronz pe care îi era inscripționat doar numele: „Prinț.” 

„Prinț” — poți să-ți închipui aşa ceva? Când şeriful Teagarden mi-a spus că l- 
au omorât, m-am bucurat. Nu-l condamn pentru că a făcut ce a făcut, căci 
situația lui nu era mult diferită de a mea, dar m-am bucurat atunci. Şi mă mai 
bucur, încă. 

Am divagat. Îţi relatam discuţia mea cu Brandon după ce i-am spus că era 
posibil să fi fost un străin în casă. A accentuat ideea că nu trebuie să răscolim 
căcatul. Am fost de acord - mă liniştise faptul că i-am spus adevărul - dar mai 
aveam multe să-i povestesc. 

— Telefonul m-a convins. L-am încercat după ce am scăpat din cătuşe. Şi era 
mort. Mort ca preşedintele Lincoln. Atunci mi-am dat seama că nu mă 
înşelasem. Că fusese cineva în casă şi acel cineva a tăiat cablul telefonic. Asta 
m-a făcut să mă grăbesc. Să fug de-acolo cât de repede puteam. Nu ştii ce 
înseamnă spaima adevărată până când nu te trezeşti pierdută în mijlocul 
sălbăticiei alături de un musafir nepoftit. 

Brandon surâdea. Din păcate, de această dată, surâsul era uşor ironic. 
Surâsul bărbaților în fața prostiei femeilor. Surâsul bărbaților care cred că este 
ilegal să laşi o femeie singură pe stradă. Surâsul superior al bărbaților care ne 
cred neajutorate. 

— Ai ajuns la concluzia că cineva a tăiat cablul după ce ai verificat un singur 
telefon - cel din dormitor — şi ai observat că e mort. Aşa e? 

Lucrurile nu stăteau chiar aşa, dar am încuviințat, pe de-o parte, pentru că 
era mai simplu, dar, mai ales, pentru că nu are absolut nici un rost să încerci să 
convingi un bărbat care surâde astfel: „Femeile! Of! Nu poți să trăieşti cu ele, nu 
poţi nici să le împuşti!” Ruth, draga mea, dacă nu te-ai schimbat radical, sunt 


sigură că înţelegi ce vreau să spun şi sunt la fel de sigură că înţelegi că nu-mi 
doream nimic altceva decât să pun capăt discuţiei aceleia stupide. 

— Pur şi simplu, era scos din priză, a spus Brandon. 

— Probabil că Gerald n-a vrut ca după-amiaza, pentru care îşi făcuse atâtea 
planuri, să-i fie întreruptă de telefoane date de subalterni. A scos din priză şi 
telefonul din hol, însă nu şi pe cel din bucătărie. Poliţia le-a verificat pe toate. 

Atunci mi-a picat fisa. Atunci am înţeles că toţi - toți bărbaţii care anchetau 
întâmplarea mea -— îşi făcuseră, deja, o părere referitoare la maniera în care m- 
am comportat. Părerea lor mă favoriza, ce-i drept, şi, prin urmare, îmi simplifica 
întreaga situație. însă mă irita faptul că această părere a lor nu se întemeia pe 
declaraţiile mele sau pe probele descoperite în casă, ci doar pe simpla constatare 
că sunt femeie şi femeile se manifestă în moduri întotdeauna previzibile. 

Bărbaţii nu şi-au schimbat câtuşi de puțin atitudinea față de noi, Ruth. 
Sigur, mulți au învățat să rostească vorbe potrivite la momentul potrivit, dar, 
iată, maică-mea obişnuia să spună: „Chiar şi un canibal poate învăţa să recite 
Crezul Apostolilor.” 

Vrei să-ți mai sun ceva? Brandon Milheron mă admiră şi admiră felul în care 
m-am descurcat după moartea neaşteptată a lui Gerald. Da, mă admiră. l-am 
citit admiraţia în privire. Şi nu doar o dată. Dacă va trece pe la mine diseară — 
aşa cum face de obicei - voi avea iarăşi prilejul să mă scald în admiraţia lui. 
Brandon crede că am făcut o treabă a naibii de bună, o treabă a naibii de 
curajoasă... pentru o femeie. De fapt, când i-am povestit prima oară despre 
musafirul meu ipotetic, mi-a mărturisit că şi el s-ar fi comportat exact ca mine 
în această situaţie. În cazul în care ar fi avut febră foarte mare. Da. Sigur. 
Probabil că bărbații îşi închipuie că femeile nu sunt nimic altceva decât avocaţi 
bolnavi de friguri, malarie, febră galbenă. Poate că numai aşa aş putea să le 
explic comportamentul. 

Mă refer la misoginism, dar mă refer şi la ceva mult mai important şi mult 
mai înfricoşător. Brandon nu m-a înțeles, dar nu din cauza diferenței dintre 
sexe. Nu m-a înțeles, pentru că suntem cu toții blestemaţi să fim oameni şi 
suntem blestemaţi să fim complet singuri. Cumplite lucruri s-au întâmplat în 
casa aia, Ruth; de-abia mai târziu am înțeles cât de cumplite, iar el n-a înțeles 
absolut deloc. l-am povestit tot ce am făcut pentru a izgoni groaza aceea care mă 
devora de vie, şi el a dat din cap, şi a zâmbit, şi m-a compătimit, şi cred că toate 
astea mi-au făcut bine. Dar nu a reuşit nici măcar să bănuiască adevărul... 
Groaza aceasta care creşte, şi tot creşte, până când se transformă într-o casă 
uriaşă, şi întunecată, şi bântuită de fantome, care-mi înghite toate gândurile. 
Uşa-i este deschisă, invitându-mă să intru, dar eu nu vreau să mă întorc acolo, 
deşi, uneori, mă pomenesc că îi trec pragul şi, atunci, uşa se trânteşte în spatele 
meu şi se încuie. 

Cred că ar fi trebuit să mă liniştească vestea că telefonul nu fusese întrerupt. 
Şi, totuşi, nu... Căci o parte a minții mele credea - şi încă mai crede - că 
telefonul din dormitor n-ar fi funcționat chiar dacă m-aş fi târât pe sub măsuță 
şi l-aş fi reconectat; că cel din bucătărie a funcţionat mai târziu, dar precis era 
mort în noaptea aceea; că singura mea şansă era să fug de-acolo ca să nu mă 
ucidă creatura. 

Brandon s-a aplecat înspre mine: 

— N-a fost nimeni în casă, Jessie. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face 
pentru tine e să uiţi toată halucinaţia asta. 


Am simţit nevoia imperioasă să îi spun că nu mai am inelele, dar eram 
epuizată şi mi-era rău. Aşa că am tăcut. După ce a plecat, am rămas trează 
multă vreme - nici măcar tranchilizantele nu mi-au adus somnul. M-am gândit, 
în treacăt, la operaţia care mă aştepta a doua zi. Dar, mai ales, m-am gândit la 
inele. La inele şi la urma de noroi pe care nimeni în afară de mine nu a văzut-o. 
M-am gândit dacă nu cumva creatura se întorsese în casă ca să facă ordine. Să 
şteargă semnele. Să înlăture probele. Înainte să adorm am ajuns la concluzia că 
nu au existat nici o urmă de noroi, nici un cercel cu perlă. Probabil că vreun 
polițist mi-a găsit inelele pe podeaua biroului, lângă bibliotecă, şi le luase. Acum 
ar trebui să fie în vitrina unei case de amanet, mi-am spus. Gândul acesta ar fi 
trebuit să mă înfurie. Dimpotrivă: mi-a adus o nesperată senzație de linişte şi 
bine. Nici un străin; nici un străin; nici un străin; nicăieri. Nimeni altcineva 
decât un polițist cu lipici pe degete. În ceea ce priveşte inelele, nici atunci nu mi- 
a păsat şi nici acum nu-mi pasă ce s-a întâmplat cu ele. Oricum, nu mai 
contează acum. În ultimele luni am devenit tot mai convinsă că bărbatul îți pune 
inelul pe deget deoarece legea nu-i permite să ţi-l pună pe nas. Dar, iată: 
dimineața a lunecat în după-amiază, după-amiaza se precipită în înserare şi a 
venit vremea să vorbim despre Raymond Andrew Joubert. 


Jessie se relaxă şi îşi aprinse o altă ţigară, fără să-şi dea 
seama că o durea capul, iar rinichii i se revoltaseră din cauza 
îndelungatei perioade petrecute în fața computerului. Casa 
era învăluită într-o tăcere de moarte — tăcere care nu însemna 
altceva decât că Megan Landis plecase la cumpărături şi la 
curățătoria chimică. Lui Jessie nu-i venea să creadă că 
micuța menajeră plecase, pur şi simplu, fără să mai încerce să 
o despartă de calculator. Dar Meggie ştia că orice efort în acest 
sens ar fi fost zadarnic. Probabil că şi-a zis: Las-o să-şi facă 
damblaua. Poate aşa o să se simtă mai bine. În fond, Meggie 
era o simplă angajată. Nu-i era rudă; nu-i era prietenă. De ce 
să-i pese? Gândul trimise o săgeată otrăvită prin inima lui 
Jessie. 

Duşumeaua de la etaj scârțâi. Tigara-i tremură între 
degete. 

S-a întors! urlă Supusa. Dumnezeule, Jessie, s-a întors! 

Nici vorbă. Ochii femeii alunecară, peste fotografia decupată 
din ziare. Ştiu exact unde eşti, pui de curvă. 

Sigur că ştia. Însă o parte bolnavă a minţii ei continua să 
insiste asupra faptului că nu el, ci cowboy-ul cosmic, spectrul 
dragostei se întorsese pentru a-şi savura dulcea-i răzbunare. 
Aşteptase să o prindă singură în casă. Dacă ar fi ridicat, 
acum, receptorul telefonului, ar fi descoperit că e mut, aşa 


cum mute au fost telefoanele din casa de pe malul lacului în 
noaptea aceea de coşmar. 

Prietenul tău, Brandon, n-are decât să zâmbească până când 
îi ajunge gura la urechi, dar noi ştim adevărul. Nu-i aşa, 
Jessie? 

Întinse mâna sănătoasă, înşfăcă receptorul şi îl duse la 
ureche. Țiuitul calm al tonului o linişti. Puse receptorul în 
furcă. Buzele i se strâmbară într-un surâs posomorât. 

Da. Ştiu exact unde eşti, pui de curvă. Indiferent de părerile 
Supusei şi ale celorlalte doamne care se joacă de-a v-aţi 
ascunselea printre gândurile mele. Dovlecel şi cu mine ştim că 
eşti îmbrăcat într-o salopetă portocalie şi te afli bine închis într- 
o celulă din închisoarea comitatului — la capătul aripii vechi a 
clădirii, mi-a spus Brandon, astfel încât ceilalți deținuți să nu 
poată ajunge la tine şi să te fută înaintea juriului. Poate nu am 
scăpat definitiv de tine. Dar vom scăpa. Îţi jur că vom scăpa. 

Privi ecranul computerului şi, deşi somnolența indusă de 
calmant îi dispăruse de mult, simţea o sfârşeală şi o completă 
lipsă de încredere în propriile-i forțe, în puterea de a duce la 
bun sfârşit ceea ce începuse. 

A venit vremea să vorbim despre Raymond Andrew Joubert 
— scrisese. Dar venise, oare, vremea? Era, oare, în stare? În 
plus, era atât de obosită. Şi pe bună dreptate: lucrase întreaga 
zi. Poate că ar fi fost mai bine să se întindă şi să tragă un pui 
de somn. Stoca tot ce scrisese în memoria calculatorului şi 
continua dimineața următoare... 

Vocea lui Dovlecel se opuse. Dovlecel îi vorbea din ce în ce 
mai rar în ultima vreme. Jessie o ascultă cu multă atenţie. 

Dacă te opreşti acum, nu te mai obosi să stochezi ce ai scris. 
Şterge totul. Ştim amândouă că n-o să mai ai curaj să vorbeşti 
despre Joubert, să te confrunți cu el. 

— Da - murmură Jessie - îmi trebuie mult.curaj. Foarte 
mult. Stinse ţigara fumată numai pe jumătate. Privi pe 
fereastră. 

Ninsoarea se oprise de mult şi soarele strălucea cu voioşie 
rece. Se va întuneca destul de curând. Februarie este un 
anotimp ingrat, un anotimp meschin. 


— Ce zici, Dovlecel? se adresă Jessie încăperii pustii. 

— Continuăm? 

Nu primi nici un răspuns, dar nu avea nevoie. Se aplecă 
înspre computer şi începu iarăşi să scrie. Nu se opri multă 
vreme; nici măcar pentru a-şi aprinde vreo ţigară. 


37 


A venit vremea să vorbim despre Raymond Andrew Joubert. N-o să fie deloc 
uşor, însă promit să-mi dau toată silința. Aşa că, draga mea, mai toarnă-ţi o 
cană cu cafea; şi, sincer, nu cred că ţi-ar strica şi câteva picături de brandy. lată 
Partea a Treia: 

Am păstrat toate ziarele, însă nici articolele, nici ştirile, nici anchetele nu 
reuşesc să cuprindă tot ce ştiu eu. Şi nici eu nu ştiu absolut — totul. Mă îndoiesc 
că există cineva pe lumea asta care să aibă habar de tot ce a făcut Joubert. Mă 
îndoiesc şi de faptul că Joubert însuşi ar fi conştient de toate faptele sale. Şi 
asta este o binecuvântare pentru noi toți. 

Ştirile din ziare au tonuri de coşmar; iar informaţiile care nu au fost 
publicate mi-au parvenit, săptămâna trecută, prin bunăvoința unui Brandon 
Milheron umilit şi tăcut. L-am rugat să treacă pe la mine de îndată ce legăturile 
dintre povestea lui Joubert şi întâmplarea mea au devenit mult prea evidente 
pentru a le mai putea ignora. 

— Crezi că ăsta e individul, nu? Ăla care a intrat peste tine în casă? m-a 
întrebat. 

I-am răspuns: 

— Brandon, ştiu că el este. 

A oftat, şi-a coborât privirea, apoi s-a uitat iarăşi în ochii mei. 

— Îţi datorez scuze. Nu te-am crezut atunci. 

— Ştiu — am folosit cel mai blând şi înțelegător ton. 

— Dar te cred acum. Doamne, Dumnezeule, prin ce-ai trecut! Cât de mult vrei 
să ştii? 

Am inspirat adânc: 

— Cât de mult poți să afli. 

Voia să ştie ce motive am. 

— Aş accepta dacă mi-ai spune că e treaba ta şi nu trebuie să mă vâr unde 
nu-mi fierbe oala. Dar tu îmi ceri să redeschid un caz pe care firma îl consideră 
închis. Dacă cineva îşi dă seama că mă interesează Joubert, s-ar putea... 

— Să dai de belea, i-am continuat ideea. 

Recunosc că nu mă gândisem la aşa ceva. 

— Da, mi-a răspuns, dar nu-i nici o problemă. Ştiu să-mi port de grijă... mă 
rog... aşa cred. Sunt îngrijorat din cauza ta, Jess. Ai putea să reintri în atenția 
presei. Şi ştii cât ne-am zbătut să înlăturăm reporterii. Da' nu asta-i problema. 
Nu. Nici pe departe. Vorbim acum despre cel mai îngrozitor criminal care a 
bântuit New England de vreo cincizeci de ani încoace. Toată povestea asta e atât 
de periculoasă încât îţi trebuie un motiv al naibii de serios ca să te implici. 

Nesiguranța şi teama se ghiceau în încercarea lui de a părea amuzat de ideile 
mele. 

— Ce dracul Şi mie îmi trebuie un motiv serios ca să te ajut. 

M-am apropiat de el şi l-am prins de mână. 

— Nici într-un milion de ani n-aş fi în stare să-ți explic de ce anume mă 
interesează. Dar pot să-ți spun ce vreau să aflu. E bine? 

Brandon a fost de acord. 


— Trei lucruri. În primul rând, trebuie neapărat să aflu dacă Joubert este o 
persoană în carne şi oase. Apoi, trebuie să aflu dacă a făcut toate chestiile alea. 
Şi, în al treilea rând, trebuie neapărat să mă conving că nu mă voi mai trezi 
vreodată cu el în dormitor. 

Aşa mi-am reamintit totul şi am izbucnit în plâns. Nu îmi forțasem lacrimile 
ca să-l impresionez pe Brandon. Plânsul meu era cât se poate natural. Mai mult 
încă, se părea că nu eram în stare să mă opresc din hohotit. 

— Te implor, ajută-mă, Brandon. Îmi apare în faţa ochilor în fiecare noapte 
când sting lumina. Nu am pe nimeni. Te rog, te rog mult, ajută-mă. Trebuie să 
ştiu. 

Îmi şterse lacrimile cu batista lui. Blând, aşa cum făcea şi mama în copilăria 
mea, când se întâmpla să îmi julesc genunchii. De mult, cu multă vreme înainte 
de a deveni roata care scârțâie. 

— Bine. Linişteşte-te. Am să aflu tot ce pot şi am să-ţi relatez absolut tot, 
toate detaliile... tot... până când tu însăți ai să mă rogi să încetez. Am senzația 
că asta o să se întâmple foarte repede. 

A reuşit să afle foarte multe. Acum le vei afla şi tu. Dar, Ruth, s-ar putea să 
simţi nevoia să nu citeşti până la capăt următoarele pagini. Nu-i nimic. Înţeleg 
perfect. Şi eu mi-aş dori să nu le scriu, însă cred că şi asta face parte din 
terapie. 

Partea aceasta a povestirii mele - de fapt, a povestirii lui Brandon - începe 
prin 1984 sau 1985. În perioada aceea s-au înregistrat numeroase cazuri de 
profanări de morminte în vestul statului Maine, în zona lacurilor. Cazuri 
asemănătoare au fost raportate în câteva orăşele de la granița cu New 
Hampshire. Desigur că suntem obişnuiţi cu distrugeri de monumente funerare, 
cu inscripţii obscene, cu atât mai mult în jurul zilei de Halloween. Însă delictele 
despre care îți vorbesc erau mai serioase, mai macabre. Păreau cu totul ieşite 
din comun atât celor care le descopereau cât şi celor care le anchetau. Însă 
„modus operandi” era meticulos, bine organizat şi cu o deosebită atenţie față de 
detalii. Cineva - poate două sau trei persoane, însă mult mai probabil una 
singură - intra în cavourile din cimitirele oraşelor mici cu măiestria unui 
spărgător de case. Se pare că persoana respectivă se dotase cu burghie, 
bomfaiere şi un troliu. 

Erau sparte numai criptele şi mausoleurile - niciodată mormintele 
individuale — şi numai iarna, când pământul este înghețat iar cadavrele sunt 
depozitate până la sosirea primăverii. De îndată ce delincventul reuşea să 
pătrundă în cavouri, deschidea sicriele. Apoi jefuia cadavrele de toate bijuteriile 
cu care fuseseră înmormântate. Cu o pereche de cleşti le smulgea dinţii din aur, 
sau măselele plombate cu aur. 

Sunt oribile infracțiunile acestea, dar, măcar, sunt de înțeles. Însă jaful 
constituia numai preambulul. Hoţul se transforma în criminal. Scotea ochi, tăia 
urechi, gâturi. În februarie 1989, în cimitirul Chilton Remembrance, au fost 
descoperite două cadavre fără nasuri - se pare că operase cu un ciocan şi o 
daltă. Polițistul care le văzuse i-a spus lui Brandon: „Trebuie că a fost destul de 
uşor — erau înghețate şi casante. Problema e alta: ce face individul ăsta cu două 
nasuri înghețate? Le agaţă de breloc? Le înveleşte în brânză şi le vâră în 
cuptorul cu microunde? Ce dracu' face?” 

Aproape toate cadavrele profanate au fost găsite fără mâini şi fără labele 
picioarelor. Câteodată, chiar fără braţe şi fără picioare. Au fost cazuri în care 
individul a luat şi capetele şi organele genitale. Probele criminalistice au dus la 


concluzia că folosea un topor şi un cuţit de măcelar, precum şi diferite 
scalpeluri. Lucra ordonat şi curat. „Un amator talentat” — i-a spus alt polițist lui 
Brandon. „Nu l-aş lăsa să îmi scoată vezica biliară, dar aş avea încredere în el 
dacă ar fi vorba să-mi opereze o aluniță. Bine, presupunând că mi s-ar face 
anestezie generală.” 

Uneori, despica trupurile şi/sau cutiile craniene şi le umplea cu excremente 
de animale. Deseori poliția s-a confruntat şi cu cazuri de necrofilie. Nu făcea 
discriminări când era vorba să fure bijuterii, dinți din aur sau membre. 

Însă întreținea raporturi sexuale numai cu cadavrele de sex masculin. 

Cred că ăsta a fost marele meu noroc. 

Modalitatea în care poliția a tratat cazul meu constituie un exemplu al 
discreţiei întruchipate. De Joubert s-a ocupat în altă manieră. Ancheta a durat 
şapte ani; şi au colaborat două departamente ale poliției statale, patru şerifi, 
treizeci şi unu de ajutoare de şerifi şi numai Dumnezeu ştie câți poliţişti. Prin 
1989 botezaseră, chiar, infractorul. Îi spuneau Rudolph. Discutau despre 
atrocitățile comise de Rudolph când se întâlneau pe sălile tribunalelor - martori 
în diferite procese. Discutau despre Rudolph la diverse consfătuiri organizate în 
Augusta şi în Derry şi în Waterville. Discutau despre Rudolph în timpul pauzelor 
de masă. „Ba' chiar l-am luat şi acasă” - i-a spus un poliţist lui Brandon. Ce te 
miri? În meseria noastră întotdeauna iei acasă pe cineva ca Rudolph. Discuţi 
despre ultimele detalii ale cazului în timp ce faci un grătar în curtea din spatele 
casei sau în timp ce copiii joacă fotbal. Şi discuţi, şi tot discuțţi, pentru că nu ştii 
niciodată de unde sare iepurele.” 

Şi aici este partea cu adevărat uluitoare (fără îndoială că îmi vei da dreptate, 
dacă nu care cumva icneşti aplecată asupra closetului); toți aceşti ani, toți 
aceşti poliţişti au ştiut că au de-a face cu un monstru, cu o hienă care bântuia 
prin regiunea de vest a statului Maine, însă povestea nu a ajuns pe paginile 
ziarelor până când Joubert nu a fost prins. 

Desigur că, în loc să aprecieze discreția poliţiştilor de provincie, un chițibuşar 
s-ar putea declara nemulțumit de faptul că a durat atâta vreme până la 
arestarea lui Joubert. Brandon mi-a lămurit şi aspectul ăsta: animalul (chiar 
acest cuvânt era cel folosit de poliţişti) opera exclusiv în oraşe foarte mici, unde 
bugetul limitat îi obliga pe apărătorii legii (puţini şi ei la număr) să se ocupe 
numai de cazurile care nu sufereau amânare: crime împotriva celor vii, şi nu 
infracțiuni comise împotriva celor morți. Sunt bandele de hoți de maşini, sunt 
criminalii, sunt cei ce-şi molestează soțiile, sunt bandiții, sunt cei ce suferă de 
beţia vitezei şi cei ce suferă de beţie, pur şi simplu. În plus, mai sunt şi drogurile 
- moartea albă. Se cultivă, se prelucrează, se cumpără, se vând, se comit crime 
în numele lor. Când eşti un amărât de polițist suprasolicitat şi cu un salariu de 
mizerie, trebuie să ai anumite priorități. lar un individ al cărui hobby este jocul 
cu morții nu constituie, în nici un caz, o prioritate. 

Am ascultat cu mare atenţie spusele lui Brandon şi am fost, în principiu, de 
acord: 

— Au dreptate, nimic de zis. Dar e cam ciudat. Adică... tot ce făcea Joubert... 
era puțin mai mult decât un joc cu morții. Nu? Greşesc eu, cumva? 

— Nu greşeşti deloc, mi-a răspuns Brandon. 

Ceea ce nici unul dintre noi nu îndrăznea să rostească era adevărul de 
necontestat că, vreme de şapte ani, monstrul acesta a făcut naveta din oraş în 
oraş, sodomizând cadavre. Şi, din punctul meu de vedere, capturarea acestei 


bestii era mult mai importantă decât arestarea unor adolescente cu înclinații 
cleptomane. 

Oricum, conta faptul că nimeni nu-l dăduse uitării şi toţi discutau despre el. 
Un animal ca Rudolph provoacă insomnii poliţiştilor din felurite motive, dar mai 
ales din cauză că unui individ atât de nebun încât să se poarte aşa cu morții i-ar 
putea veni ideea şi mai nebunească să-şi încerce talentele şi asupra celor vii. 
Mai era şi misterul membrelor tăiate. La ce-i foloseau? Brandon mi-a povestit că 
printre poliţişti circulase, puţin timp, zvonul că Rudolph era canibal. Însă acest 
zvon a fost iute înăbuşit - nu pentru că ar fi fost ceva de neconceput, nici vorbă — 
ci pentru că se temeau că ar putea ajunge la urechile - mult prea bine dezvoltate 
- ale presei. 

Când existau suficienți agenţi şi suficient timp, secţiile de poliție 
supravegheau câte unul dintre numeroasele cimitire din vestul statului Maine. 
Teoria pe care încercau să o pună în practică spunea că, dacă perseverezi 
suficient, vei ajunge să izbândeşti în cele din urmă. De fapt, chiar asta s-a şi 
întâmplat. 

În urmă cu zece zile, Norris Ridgewick, şeriful comitatului Castle, 
supraveghea, împreună cu ajutorul lui, cimitirul Homeland. Era ora două 
dimineața şi tocmai se pregăteau să plece, când ajutorul şerifului, John LaPointe 
a auzit un zgomot de motor. N-au reuşit să vadă dubița până când aceasta n-a 
ajuns în fața porții cimitirului, căci ningea, iar maşina avea farurile stinse. 
LaPointe a vrut să-l înhaţe pe individ de îndată ce acesta a coborât din dubită şi 
a început să meşterească la poarta din fier forjat a cimitirului. Şeriful l-a oprit. 
„Ridgewick arată ca un cur plin de negi” — a comentat, amuzat, Brandon - „dar 
îşi cunoaşte meseria.” 

Zece minute după ce maşina a pătruns în cimitir, Ridgewick şi LaPointe au 
urmat-o. Au ajuns până la cripta aflată la poalele dealului. Amândoi se gândeau 
la Rudolph, însă nici unul nu i-a rostit numele. 

Ridgewick a oprit înainte de criptă, explicându-i lui LaPointe că intenționează 
să îi dea individului prilejul de a le furniza toate probele necesare. S-a dovedit că 
Rudolph, în mărinimia lui, le-a oferit mult mai multe probe decât ar fi sperat 
vreodată poliţiştii. Când, în cele din urmă, şeriful şi ajutorul său au năvălit în 
criptă, la lumina lanternelor, l-au surprins pe Raymond Andrew Joubert pe 
jumătate vârât într-un sicriu deschis. Într-o mână ţinea un topor, în cealaltă îşi 
ținea penisul. LaPointe a spus, mai târziu, că părea gata să le folosească pe 
amândouă. 

Cred că s-au speriat de moarte când l-au văzut pe Joubert în toată 
splendoarea lui. Nimeni nu-şi poate închipui mai bine ca mine ce înseamnă să 
dai cu ochii de o asemenea creatură, la ora două dimineața. Joubert suferă de 
acromegalie - boală declanşată de tulburări ale hipofizei şi care se manifestă 
prin creşterea exagerată a mâinilor, picioarelor şi capului. Din cauza asta avea 
fruntea atât de proeminentă şi buzele atât de umflate. Tot din cauza asta brațele- 
i erau atât de lungi, încât îi atârnau până în dreptul genunchilor. 

Şeriful Ridgewick şi ajutorul lui, LaPointe, l-au închis pe Joubert în şopronul 
pe care îl folosesc drept magazie a secției de poliţie. 

— Au pretins că era trei dimineața şi drumurile erau înzăpezite - mi-a spus 
Brandon - şi de-asta nu l-au putut duce la închisoarea din Chamberlain sau la 
cea din Norway. Dar cred că Ridgewick era curios să-l analizeze mai bine pe 
Joubert. În orice caz, Joubert nu le-a făcut nici o problemă - stătea cuminţel pe 


bancheta din spate, zglobiu - ciocârlie şi arătând ca un personaj din „Poveşti din 
criptă”. 

Ridgewick a mai cerut, prin staţie, încă două ajutoare. L-a legat fedeleş pe 
Joubert, s-a asigurat că cele două ajutoare sunt bine înarmate şi au suficientă 
cafea tare şi, apoi, s-a întors cu LaPointe la cimitir ca să recupereze dubita. Şi-a 
pus mănuşi, s-a aşezat pe o folie din plastic şi a pornit înspre oraş. A deschis 
toate geamurile maşinii şi, totuşi, dubița încă mai duhnea ca un abator. 

Ajunsese, deja, în oraş, când a aruncat o privire către bancheta din spate. 
Acolo se aflau mai multe membre putrezite, precum şi o valijoară mai mică decât 
cea pe care o văzusem eu. Alături, era o cutie cu unelte. Când Ridgewick a 
deschis valijoara, a descoperit şase penisuri înşirate pe o bucată de frânghie: un 
colier macabru. Mai târziu, Joubert a recunoscut că îl purta, deseori, mai ales în 
timpul expedițiilor sale nocturne prin cimitire; şi a declarat că acela era 
talismanul său, aducător de noroc. Dacă l-ar fi purtat în noaptea cu pricina, nu 
ar fi fost prins. 

Însă cel mai îngrozitor lucru pe care l-a văzut şeriful a fost un sandvici 
aruncat pe bancheta din spatele dubiței. Între cele două felii de pâine era o limbă 
de om, acoperită, din belşug, cu muştar. 

— Ridgewick a apucat să coboare din maşină înainte de a vomita - mi-a spus 
Brandon. Şi bine a făcut. Procuratura i-ar fi prins curul în pioneze dacă ar fi 
borât peste probe. Părerea mea este că ar fi trebuit să îl scoată la pensie dacă n- 
ar fi vomitat; adică, din considerente de natură psihologică. 

În zori, l-au mutat pe Joubert la Chamberlain. În vreme ce Ridgewick îi citea 
drepturile pentru a doua sau a treia oară în decurs de numai câteva ore 
(Ridgewick este o persoană extrem de meticuloasă), Joubert l-a întrerupt, 
spunând ceva de genul: „cred că le-am făcut ceva rău lu' tati şi lu' mami - ce rău 
îmi pare.” 

Descoperiseră, deja, pe baza actelor găsite în portofelul lui Joubert, faptul că 
acesta locuia în Motton, un sat aflat în apropiere de Chamberlain şi, de îndată ce 
Joubert a fost închis în noua sa locuință, Ridgewick a anunțat atât poliția din 
Chamberlain cât şi pe cea din Motton. 

Pe drumul de întoarcere înspre Castle Rock, LaPointe a vrut să afle părerea 
lui Ridgewick despre ce anume va fi găsit acasă la Joubert. Ridgewick a răspuns: 

— Habar n-am, dar sper că cei care vor face percheziția îşi vor lua măştile de 
gaze cu ei. 

Cuplul numit de Joubert „tati şi mami” — mama lui vitregă şi soțul acesteia — 
erau morţi. Toţi se aşteptau la aceasta. Însă erau morţi de câteva luni, cu toate 
că Joubert vorbea ca şi cum „răul” se întâmplase doar cu câteva ore în urmă. Îi 
scalpase pe amândoi şi îl mâncase, aproape în întregime, pe „tati”. 

Bucăţi din felurite cadavre erau răspândite prin toată casa. Unele putrede şi 
colcăind de viermi, în ciuda vremii friguroase; altele conservate şi păstrate cu 
dragoste de colecționar. Marea majoritate a acestora din urmă erau organe 
genitale masculine. Pe un raft aflat lângă scara ce ducea înspre pivniță, poliția a 
descoperit vreo cincizeci de borcane pline cu buze, ochi, degete de mână, degete 
de picior şi testicule. Hobby-ul lui Joubert era să pună conserve. Casa era plină 
până la refuz cu obiecte furate mai ales din tabere de vară şi din cabane. Joubert 
se referă cu dragoste la ele, numindu-le „lucruşoarele mele” — diverse dispozitive, 
unelte şi destulă lenjerie cât să aprovizionezi un magazin de profil. Se pare că îi 
plăcea să o poarte. 


Poliția încă mai încearcă să separe bucăţile din cadavrele exhumate de cele 
care au altă proveniență. Se crede că, în ultimii cinci ani, Joubert a omorât cel 
puţin zece oameni, majoritatea autostopişti pe care îi lua în dubiță. S-ar putea 
să fi făcut mult mai multe victime - asta-i părerea lui Brandon - însă 
criminaliştii lucrează foarte încet. lar Joubert nu le este de nici un folos; şi nu 
din cauză că nu ar vorbi, ci tocmai pentru că vorbeşte prea mult. Brandon mi-a 
spus că deja a mărturisit comiterea a peste trei sute de crime, printre care se 
numără şi asasinarea lui George Bush. În mintea lui Joubert, Bush este un actor 
dintr-un serial difuzat sâmbăta seara. De la vârsta de cincisprezece ani, de când 
a fost arestat pentru agresiune sexuală asupra vărului său, Joubert a trecut prin 
diferite instituții psihiatrice. Vărul său nu avea decât doi ani. Bineînţeles că, la 
rândul său, şi Joubert fusese victimă a abuzurilor sexuale: tatăl său, tatăl său 
vitreg, mama sa vitregă. Toţi l-au molestat. Cum se zice? Familia unită este cea 
care îşi rezolvă toate problemele fără a apela la străini. 

Mai întâi, a fost internat la Gage Point şi a fost eliberat, pentru ani mai 
târziu, la vârsta de nouăsprezece ani, considerându-se că se vindecase. Asta s-a 
întâmplat în 1973. Apoi, anii 1975 şi 1976 l-au găsit pe Joubert internat într-un 
ospiciu pentru adolescenţi. Era în perioada de zoofilie. Poate că nu ar trebui să 
glumesc pe seama tuturor acestor orori. Dar, crede-mă, Ruth, nu ştiu cum aş 
rezista altfel. Dacă nu aş glumi, cred că aş începe să plâng, şi dacă voi începe să 
plâng nu voi mai fi în stare să mă opresc. 

În 1979 a fost închis la „Juniper Hill” pentru că violase şi scosese ochii unui 
băiețel de şase ani. Nimeni n-a crezut că o să mai iasă vreodată de acolo. Dar, 
atunci când este vorba de politică şi de instituţii aflate în proprietatea statului — 
îndeosebi ospicii - nimic nu este veşnic. În 1984, Joubert a părăsit, Juniper Hill, 
fiind, încă o dată, declarat „vindecat”. Şi eu şi Brandon credem că diagnosticul a 
avut mai mult de-a face cu reducerile bugetare decât cu miracolele psihiatriei 
moderne. În orice caz, Joubert s-a întors la Motton să locuiască împreună cu 
mama sa vitregă şi concubinul acesteia. lar statul a uitat, pur şi simplu, de 
existența lui, după ce i-a eliberat permisul de conducere. Mi se pare uluitor 
faptul că a reuşit să treacă, fără probleme, examenul de şofer. Apoi, spre 
sfârşitul lui 1984, sau la începutul lui 1985, a început să facă turul cimitirelor 
din zonă. 

Devenise o persoană extrem de ocupată. Iarna - criptele şi cavourile; toamna 
şi primăvara - taberele şi casele din întreaga regiune vestică a statului Maine, 
furând orice îi plăcea: „lucruşoarele mele”. Se pare că avea o deosebită 
slăbiciune pentru fotografiile înrămate. Poliţia a descoperit patru cufere în podul 
casei sale. Brandon mi-a spus că nu au terminat, încă, de numărat fotografiile 
din ele şi că se pare că sunt mai mult de şapte sute. 

Este imposibil de speculat în ce măsură „tati” şi „mami!” l-au ajutat pe 
Joubert în aventurile sale până când acesta i-a trimis pe lumea cealaltă. 
Probabil că tati” şi „mami” erau întru totul de acord cu preocupările 
„copilaşului”, căci Joubert nu şi-a dat nici o clipă osteneala să îşi ascundă 
faptele. lar vecinii... Vecinii aveau principii foarte ferme: „Îşi plăteau impozitele, 
nu erau sociabili dar nici nu făceau scandal. Nu ne-au deranjat absolut deloc.” 
Totul pare desprins dintr-un roman gotic - înfricoşător prin chiar discreţția şi 
perfecțiunea detaliilor. 

În pivniță a fost descoperită o valiză mai mare. Brandon a făcut copii după 
fotografiile poliției, dar a şovăit înainte să mi le arate. „A şovăit”... e un 
eufemism. A fost unica ocazie când a cedat tentației de a-şi manifesta „macho” 


din el. Ştii la ce mă refer, Ruth. Se transformase în John Wayne şi părea a-mi 
spune: „Micuța mea doamnă, închide ochii pentru ca să nu vezi toate cadavrele 
astea de indieni. Lasă-mă să te conduc. Îţi voi spune când am trecut de scena 
măcelului.” 

— Pot să accept că Joubert a intrat în casa voastră - mi-a spus Brandon. 
Altfel, ar însemna să neg toate dovezile. Totul se potriveşte. Dar aş vrea să ştiu 
un singur lucru: de ce insişti să afli toată povestea, Jessie? La ce-ţi foloseşte? 

N-am avut argumente, Ruth, însă ştiam că nimic din ce aş fi putut face nu ar 
fi înrăutățit şi mai mult situația. Nu am cedat. lar Brandon şi-a dat seama că 
micuței doamne nici prin gând nu-i trece să nu privească foarte atent cadavrele 
indienilor. Prin urmare, mi-a arătat fotografiile. A fost una anume pe care am 
privit-o îndelung. „Proba 217”. Era ca şi cum mi-aş fi privit cel mai îngrozitor 
coşmar, înregistrat, prin stranii tehnici science-fiction, pe o casetă video. 
Fotografia înfățişa o valiză deschisă, iar în ea se aflau grămezi de oase, printre 
care se amestecaseră o sumedenie de bijuterii: unele false, altele extrem de 
valoroase; unele furate din casele de vacanţă, altele smulse de pe degetele, din 
urechile şi de la gâturile cadavrelor înghețate. 

Privind îndelung fotografia, m-am pomenit, călătoare în timp, iarăşi în vila de 
pe malul lacului. Eram chiar acolo, înţelegi, Ruth? Nu retrăiam o amintire. Sunt 
acolo, încătuşată şi neputincioasă, şi urmăresc jocul de lumini şi umbre care-i 
schimbă înțelesurile rânjetului. Mă aud spunându-i că mi-e frică de el. Şi, 
atunci, se apleacă să ridice valiza, fără să îşi desprindă ochii arzători de pe 
chipul meu. Şi îl văd cum, cu mâna-i deformată, desprinsă din filmele de groază, 
începe să amestece oasele şi bijuteriile. Şi aud sunetul - castaniete înecate în 
noroi. 

Şi ştii ce mă obsedează cel mai mult? Faptul că am crezut că era vorba de 
tatăl meu - tăticul meu, întors din morţi, pentru a-şi duce treaba până la capăt. 

„Haide” — îi spun. „Fă ce vrei să faci, dar promite-mi că, după ce termini, ai 
să-mi desfaci cătuşele şi ai să-mi dai drumul. Atât te rog să-mi promiți.” 

Cred că aş fi spus acelaşi lucru chiar dacă i-aş fi cunoscut adevărata 
identitate. Cred? Nu-i adevărat. Sunt convinsă că aş fi spus acelaşi lucru. 
Înţelegi? L-aş fi lăsat să îşi vâre în mine scârbavnicul mădular - pula pe care o 
îndesa în gâtlejurile putrezite ale morților, dacă mi-ar fi promis că n-am să mor 
ca un câine din cauza crampelor musculare şi ale convulsiilor care mă aşteptau. 
Dacă mi-ar fi promis că mă va elibera. 


Jessie se opri. Respiraţia-i era rapidă, fierbinte şi aspră. 
Privi cuvintele de pe ecranul calculatorului - incredibila-i 
mărturisire de pe ecranul strălucitor — şi, dintr-o dată, simți 
impulsul de nestăvilit de a şterge totul. Nu pentru că i-ar fi 
fost ruşine de Ruth. Îi era ruşine, ce-i drept, însă nu despre 
asta era vorba. Ceea ce şi-ar fi dorit era ca povestea să nu fie 
reală. Cuvintele au darul de a te face să le retrăieşti sensul. 

Atinse tasta de ştergere, îşi retrase iute mâna. Nu poți să 
ştergi adevărul. 


— Da, şopti cu propria-i voce - nu a Supusei şi nici a lui 
Ruth - Da, ăsta-i adevărul. 

Adevărul şi numai adevărul, aşa s-o ajute Dumnezeu. 
Indiferent cât de oribil este acest adevăr, nu va folosi tasta de 
ştergere. S-ar putea, însă, să se răzgândească şi să nu 
expedieze scrisoarea. De fapt, nici nu ştia dacă era cinstit din 
partea ei să o expedieze, să împovăreze o femeie pe care nu o 
mai văzuse de ani de zile cu toată durerea asta de coşmar. 
Dar nu, în nici un caz nu va şterge ce a scris. Însă trebuie să 
se grăbească şi să încheie chiar acum, înainte de a-şi pierde şi 
ultima fărâmă de curaj. Se aplecă, din nou, asupra tastaturii. 


Brandon mi-a spus: 

— Trebuie să înţelegi şi să accepți faptul că nu există probe concrete care să- 
ţi susţină povestea. Da, ştiu că nu mai ai inelele. Însă e foarte posibil să fi avut 
dreptate când mi-ai zis că le-ar fi putut fura un poliţist. 

— Şi cum rămâne cu „Proba 217”? Valiza? — l-am întrebat. 

A ridicat din umeri, iar eu am avut una dintre acele revelații bruşte pe care 
poeţii le numesc epifanii. Se încăpățâna să creadă că valiza nu fusese nimic 
altceva decât o coincidență. Nu era uşor, dar era mult mai greu să accepte faptul 
că un monstru ca Joubert ar fi putut, în realitate, să intre în viața unei persoane 
pe care el ajunsese să o cunoască şi să o placă atât de mult. Pe chipul lui 
Brandon Milheron se citea o concluzie extrem de simplă: avea de gând să 
nesocotească un set întreg de probe conjuncturale şi să se concentreze tocmai 
asupra lipsei de probe. Intenţiona să nu abandoneze ideea că toată povestea nu 
fusese decât rodul imaginaţiei mele si că m-am agăţat de „cazul Joubert” pentru 
a reuşi să dau o tentă de realitate halucinaţiilor avute când eram încătuşată de 
pat. 

Acestei revelații îi urmă o alta. Mai limpede, încă. Şi eu puteam face la fel. 
Mă puteam convinge că m-am înşelat. Dar, atunci, întreaga mea viață ar fi fost 
distrusă. S-ar fi întors vocile — nu numai vocea ta, Ruth, sau a lui Dovlecel, sau 
a Norei Callighan - ci şi vocea mamei mele, vocea surorii mele, vocea fratelui 
meu, vocile colegilor mei de liceu, vocile oamenilor pe care i-am cunoscut în 
treacăt şi Dumnezeu ştie câte şi câte altele. 

Şi, crede-mă, Ruth, n-aş fi putut îndura aşa ceva, pentru că, timp de două 
luni după tragedia petrecută în casa de vacanţă, mi-am amintit o mulțime de 
lucruri pe care le îngropasem de-a lungul anilor, în acele două luni, când mă tot 
îndopau cu tranchilizante, mi-am adus aminte că, în cei câțiva ani dintre eclipsă 
şi petrecerea de ziua lui Will - când m-a pipăit —- am auzit aproape în permanenţă 
toate vocile astea. Poate că gestul de golan al lui Will a avut efectul benefic al 
unei terapii. Poate că aşa este. Nu se spune că oamenii preistorici au inventat 
friptura după ce, multă vreme, au mâncat ce rămânea în urma incendiilor? Deşi, 
dacă stau şi mă gândesc mai bine, îmi dau seama că actul terapeutic nu a 
constat în gestul vulgar al fratelui meu, ci în reacţia mea de răspuns - pumnul 
pe care i l-am tras peste gură. De fapt... nici nu mai contează. Ce contează, însă, 
sunt cei doi ani care au urmat întâmplării din ziua eclipsei. Ani în care mi-am 


împărţit capul cu un cor de şoapte, cu zeci de voci care îmi judecau fiecare 
cuvânt şi fiecare gest. Unele erau blânde şi încurajatoare. Prea puține, însă. 
Majoritatea.erau speriate, erau derutate, tulburate. Majoritatea erau convinse că 
Jessie face degeaba umbră pământului, că merită din plin tot răul care i se 
întâmplă şi că trebuie să plătească dublu pentru orice bucurie, oricât de mică. 
Da, Ruth, doi ani de zile am auzit vocile astea şi, când au tăcut, le-am şi uitat. 
Nu treptat. Ci brusc. 

Cum, oare, se poate întâmpla aşa ceva? Nu ştiu şi, sinceră să fiu, nici nu-mi 
pasă. Poate că mi-ar fi păsat dacă dispariţia vocilor m-ar fi făcut să mă simt şi 
mai rău. Dar n-a fost deloc aşa. Cei doi ani, doi ani cât două veşnicii, dintre 
eclipsă şi petrecerea fratelui meu, au fost ani de coşmar. Parcă eram hăituită. 
Parcă mintea îmi fusese sfărâmată. Şi mi-am dat seama că, dacă aş fi fost de 
acord cu dragul, blândul, înțelegătorul Brandon Milheron, m-aş fi întors exact 
acolo de unde plecasem cu multă vreme în urmă: pe drumul spre balamuc. Însă, 
de data aceasta, nu mai are cine să-mi administreze o terapie de şoc. De data 
aceasta trebuie să mă descurc singură, aşa cum tot singură am reuşit să scap 
din cătuşele lui Gerald. 

Brandon mă urmărea cu atenţie, încercând să-mi pătrundă în gânduri. 
Fireşte că nu a reuşit şi, atunci, mi-a mai explicat o dată: 

— Înţelege că s-ar putea să te înşeli. Şi, în fond, nu vei afla niciodată 
adevărul. Încearcă să te resemnezi. 

— Nici vorbă. 

Îşi ridică sprâncenele a nedumerire. 

— Încă mai există o posibilitate. Şi tu ai să mă ajuţi, Brandon. 

Buzele lui începuseră să se arcuiască în grimasa misogină — „nu poți nici să 
trăieşti cu ele, nu poţi nici să le împuşti”. 

— Cum anume să te ajut? 

— Ai să mă duci să-l văd pe Joubert, i-am răspuns. 

— Nici vorbă. Nu. Nu am de gând - nupot- să fac asta, Jessie. 

Te scutesc de amănuntele discuţiei care a urmat, discuţie în timpul cărora au 
fost emise judecăţi de valoare cu iz filozofic, de genul: „Eşti nebună, Jess”, sau 
„Încetează să-mi conduci viaţa, Brandon”. M-am gândit să îl ameninţ că voi face 
dezvăluiri presei — aşa ceva l-ar fi convins să se răzgândească. Însă n-a fost 
nevoie. N-a fost nevoie decât să izbucnesc în plâns, lată o altă ciudățenie a 
relației bărbat - femeie: nu a crezut că vorbesc serios până nu mi-a văzut 
lacrimile. 

Haide să încerc să scurtez povestea: a dat câteva telefoane şi a aflat că 
Joubert compărea a doua zi în fața tribunalului din Cumberland. Apoi mi-a spus 
că, dacă încă mai insistam să fiu de față — şi dacă aveam o pălărie cu voal - o să 
mă ducă acolo. 

Am fost de acord şi, cu toate că expresia întipărită pe chipul lui Brandon 
spunea că aceasta este una dintre cele mai mari greşeli din viaţa lui, şi-a 
respectat promisiunea. 


Jessie se opri din nou. Când îşi reluă lucrul, gândurile îi 
rătăceau prin ziua care trecuse. Vedea zăpada de-abia 
aşternută. Vedea farurile unei maşini care se apropia de casă. 
Vedea maşina lui Brandon. 


Am întârziat la audiere din cauza unui accident petrecut pe şosea. Oricum, 
bănuiam că exact asta era şi dorința lui Brandon: să ajungem prea târziu, când 
Joubert va fi fost dus înapoi în celulă. Dar audierea nu se încheiase încă. Când 
Brandon a deschis uşa, mi-a şoptit: „Acoperă-ţi fața cu voalul.” L-am ascultat. M- 
a condus în sala tribunalului... 


Ochii mari, cenuşii, lipsiți de expresie erau îndreptaţi către 
fereastra dincolo de care se derula filmul crepusculului. Jessie 
îşi amintea. 


38 


Sala e luminată cu zgârcenie, iar atmosfera e tot atât de 
plictisită ca elevii obligaţi să îndure o oră de gramatică la 
sfârşitul unei zile de iarnă. Păşind înspre băncile din faţă, 
Jessie este conştientă de două lucruri: mâna lui Brandon în 
jurul mijlocului ei şi voalul care-i atinge obrajii aidoma unei 
pânze de păianjen. De aceea se simte ca o mireasă - deloc 
convențională. 

Doi avocaţi se află în fața judecătorului. Cei trei discută în 
şoaptă. Lui Jessie i se pare că scena pare desprinsă dintr-un 
roman al lui Charles Dickens. Aprodul se află în partea 
stângă, lângă drapelul Statelor Unite. Lângă el, stenografa 
aşteaptă încheierea şedinţei. Şi, la masa lungă a acuzaților, 
stă o siluetă incredibil de slabă, incredibil de înaltă, îmbrăcată 
în salopeta portocalie de puşcăriaş. Alături, un bărbat în 
costum. Alt avocat. Puşcăriaşul pare a nota ceva într-un 
carnețel. 

Jessie aproape că nu simte apăsarea mâinii lui Brandon, 
când acesta murmură: 

— Ne-am apropiat suficient. 

Se îndepărtează de el. N-are dreptate. Nu e destul de 
aproape. Brandon habar nu are ce gândeşte sau ce simte ea. 
Nu contează. Ea ştie. în acest moment, toate vocile s-au unit 
într-una singură. 

Şi, dacă nu ajunge acum lângă el, lângă coşmarul ei, dacă 
nu reuşeşte să se apropie cât de mult îi este permis, nu va 
reuşi niciodată să îl alunge din gândurile ei. Din viaţa ei. Se va 
ascunde în dulap, îi va bate în fereastră, se va târi de sub pat 
în miez de noapte, rânjet strâmb şi galben, rânjet care-i 
descoperă măselele din aur. 

Femeia se grăbeşte. Îl aude pe Brandon mormăind ceva, dar 
sunetul acesta vine de la zeci de ani lumină depărtare. Mai 
aproape de ea (insă pe alt continent) unul dintre avocaţi îi 
şopteşte judecătorului: 


— „.„.Cred că Statul este prea intransigent în această cauză, 
domnule judecător. Vă rog să luaţi în considerare, în special, 
procesul Castonguay contra Hollis. 

Mai aproape. Şi mai aproape. Aprodul o priveşte alarmat, 
dar se relaxează când Jessie îşi ridică voalul şi îi adresează un 
surâs luminos. Aprodul i-l indică pe Joubert, printr-o mişcare 
zvâcnită a capului. Pentru Jessie sensul acestui gest este cât 
se poate de limpede: Fereşte-te de tigru, doamnă. Are gheare 
mari şi ascuţite. Aprodul se relaxează complet când Brandon 
ajunge lângă Jessie, căci nu-i aude mârâitul amenințător: 

— Dă-ţi voalul la loc, Jessie, dacă nu vrei să ţi-l aranjez eu! 
Cum dracu' ne-a fost înțelegerea?! 

Nu numai că nu îl ascultă, ci nici măcar nu schițează vreun 
gest care să demonstreze că este conştientă de prezența lui. 
Ştie că amenințările lui Brandon nu sunt nimic altceva decât 
vorbe în vânt. Nu va provoca nici un scandal în sala 
tribunalului şi se va feri din răsputeri să fie târât în vreunul. 
De fapt, n-ar conta câtuşi de puţin chiar dacă amenințarea ar 
fi reală. Ține la Brandon, ţine mult la el, dar s-au dus 
vremurile când asculta ordinele date de bărbaţi. Aude vag 
şuieratul lui Brandon în urechea ei; îşi dă vag seama că 
judecătorul încă se mai consultă cu procurorul şi cu avocatul 
apărării şi că aprodul a recăzut în starea-i apatică. Pe chipul 
lui Jessie a rămas întipărit surâsul luminos care l-a liniştit pe 
aprod, însă inima i se zbate furioasă în piept. Mai are doi paşi 
până la gărduleţul care desparte băncile publicului de masa 
avocaților şi boxa acuzatului — doi paşi foarte mici. Şi îşi dă 
seama că Joubert nu scrie, aşa cum îşi închipuise ea. Nu 
scrie. Desenează. Desenează un bărbat înzestrat cu un penis 
de lungimea unei bâte de base-ball. Bărbatul are capul 
aplecat.  Auto-felaţie.  Jessie  desluşeşte toate detaliile 
desenului, dar de-abia dacă vede obrazul palid al artistului 
acoperit de şuvițe slinoase de păr. 

— Nu, Jessie... - Brandon încearcă să o prindă de braţ. 

Se smuceşte fără să-i arunce măcar o privire. Întreaga-i 
atenție este concentrată asupra lui Joubert. 

— Hei! — şopteşte. Hei! 


Nici un răspuns. Jessie se simte învăluită în ireal. Face ea 
aşa ceva? Chiar ea? Şi, de fapt, o face, într-adevăr? Căci 
nimeni nu-i dă atenție. Absolut nimeni. 

— Hei! Cur belit! 

Mai tare, cu furie — deşi tot în şoaptă. 

— Pssst! Pssst! Cu tine vorbesc! 

Judecătorul ridică privirea, se încruntă. Slavă Domnului! 
Deci, a reuşit să atragă atenţia cuiva. Brandon geme, cuprins 
de disperare, şi încearcă să o apuce de umăr. Dacă ar fi vrut 
să o scoată din sală, s-ar fi smuls din încleştarea lui, chiar 
dacă şi-ar fi sfâşiat rochia. Se pare că Brandon ştie asta, aşa 
că o obligă doar să se aşeze pe banca cea goală din spatele 
mesei la care stă acuzatul. Toate băncile sunt goale căci este o 
audiere fără public. 

Acum Raymond Andrew Joubert se întoarce. 

Chip grotesc de asteroid, buze umflate, nas tăios ca o lamă 
de cuţit, frunte proeminentă - este complet absent, complet 
lipsit de orice fărâmă de curiozitate... Dar acesta este chipul 
cunoscut. Jessie îşi dă imediat seama, iar senzaţia care o 
inundă nu este spaimă, ci uşurare. 

Apoi dintr-o dată, fața lui Joubert începe să capete expresie. 
Un roşu urât, de urticarie, îi urcă în obraji, iar în ochii-i 
brăzdaţi cu roşu apare sclipirea hidoasă pe care Jessie o 
cunoaşte atât de bine. Se holbează la ea aşa cum se holbase în 
casa de pe malul Lacului Kashwakamak, cu răutatea feroce a 
nebunului incurabil. Şi ea nu se mai poate mişca, hipnotizată 
de înfiorătoarea expresie de recunoaştere care prinde viață în 
privirea lui. 

Vocea aspră a judecătorului se aude într-un alt univers: 

— Domnule Milheron, spuneţi-mi, vă rog, ce căutaţi aici şi 
cine este această femeie! 

A dispărut Raymond Andrew Joubert. În locul lui a apărut 
cowboy-ul cosmic, spectrul iubirii. Buzele-i diforme se 
strâmbă încă şi mai mult în rânjetul care-i dezveleşte dinții — 
colți împuțiți, înspăimântători, de animal sălbatic. Şi încet — 
oh! — cât de insuportabil de încet, coşmarul reînvie. Încet, 


insuportabil de încet, coşmarul îşi întinde braţele lungi, 
portocalii. 

— Domnule Milheron, vă rog să vă apropiați, atât 
dumneavoastră, cât şi doamna. Imediat! 

Aprodul tresare, lovit de biciul din tonul judecătorului. 
Stenografa priveşte, uluită, în jur. Lui Jessie i se pare că 
Brandon o apucă de braţ, încercând să o oblige să se supună 
ordinului judecătorului. Dar nu poate fi sigură că aşa este. Şi, 
oricum, nu contează, pentru că, pur şi simplu, nu se poate 
mişca. Sigur că da, este iar eclipsă. Eclipsă totală. Ultima 
eclipsă. După toți aceşti ani, stelele strălucesc iarăşi în miezul 
zilei. Stelele strălucesc în mintea ei. 

Stă şi priveşte cum creatura rânjită îşi ridică braţele lungi 
şi diforme, ţintuind-o cu mocirla roşie din ochi. Pantomima pe 
care o încearcă monstrul are sens: Jessie vede capătul patului 
în care a fost prizonieră... Acum îşi scutură mâinile, ca şi cum 
acestea ar fi prinse în nişte cătuşe pe care numai el şi femeia 
cu voal le pot vedea. Vocea care iese din rânjțet pare a nu 
aparține siluetei supradimensionate. - subțire, scâncită, voce 
a unui copil handicapat. 

— Nu eşti nimeni! 

Stridența cuvintelor taie ca o lamă de cuţit aerul stătut din 
sala tribunalului. 

— Eşti doar umbre şi lumină de lună! 

Începe să râdă. Îşi bălăngăne mâinile hidoase prinse în 
cătuşe pe care doar ei doi le pot vedea. Şi râde... Râde... Râde. 


39 


Jessie întinse o mână tremurândă înspre pachetul cu ţigări 
pe care însă îl răsturnă de pe birou. Nu se aplecă să îl ridice, ci 
reveni la tastatura computerului. 


Şi atunci, Ruth, am simţit că îmi pierd minţile. Înnebuneam. Fără urmă de 
îndoială. Apoi am auzit o voce. Cred că era Dovlecel; Dovlecel, care m-a învățat 
cum să scap din cătuşe; Dovlecel, care mi-a ordonat să fug de acolo când Supusa 
a vrut să intervină - Supusa, cu logica ei de slujnică terorizată. Dovlecel, 
Dumnezeu s-o binecuvânteze. 

„Nu-i da satisfacție, Jessie! Şi nu-i permite lui Brandon să te ia de aici până 
nu faci ceea ce trebuie!” 

Adevărat. Stârnisem un adevărat haos în sala tribunalului. Brandon se lupta 
cu mine, încercând, în acelaşi timp, să îşi păstreze demnitatea, dar şi să mă 
scoată de acolo. Judecătorul încerca să facă linişte, lovind cu ciocănelul în masa 
de şedinţă. Aprodul se îndrepta, grăbit, spre mine. Şi atunci mi-am dat seama că 
mai am doar o fracțiune de secundă ca să fac un lucru cu adevărat important, 
ceva care să îmi demonstreze că nu există eclipsă pe lumea asta care să dureze o 
veşnicie, aşa că... 


Aşa că Jessie îl scuipase pe Joubert chiar în față. 


40 


De-abia acum Jessie începu să plângă. Hohoti multă vreme 
în casa pustie şi mută. Apoi, după ce se mai linişti, îşi reluă 
scrisul. Din când în când, cu dosul mâinii, îşi ştergea lacrimile 
care îi încețoşau privirea. 


„„„ aşa că l-am scuipat drept între ochi. Dar, de fapt, n-a fost scuipat. A fost o 
flegmă verde ca fierea, ca toată ura pe care o simțeam. Nu cred că şi-a dat 
seama, însă nu are nici o importanță. Oricum, nu o făcusem pentru el. 

Sunt obligată să plătesc o amendă pentru minunatul privilegiu de care m-am 
bucurat. Brandon îmi spune că este vorba de o sumă considerabilă. Din fericire, 
el a scăpat numai cu un avertisment, iar aceasta contează pentru mine mult mai 
mult decât orice amendă pe care ar trebui să o plătesc, de vreme ce eu îl 
forțasem să mă ducă la tribunal. 

Cam asta este. Cred că, totuşi, am să-ți expediez scrisoarea şi apoi am să 
tremur zile în şir în aşteptarea răspunsului. M-am purtat oribil cu tine pe 
vremuri şi, deşi nu a fost numai vina mea, aş dori să îți spun că îmi pare nespus 
de rău. Şi mai am ceva să-ți spun: am să revin la normal. Chiar cred asta. Nu zic 
că o să mă simt mai bine începând chiar de mâine sau de săptămâna viitoare. 
Dar am să mă simt bine. Am să-mi revin. Am să mă simt cât de bine ne este 
îngăduit nouă, muritorilor. Şi, deja, am început să mă simt bine ştiind că 
supraviețuirea constituie, totuşi, o opţiune. Şi că, uneori, supraviețuirea este 
chiar o victorie. 

Te iubesc, draga mea Ruth. Firea ta aspră şi directa mi-a salvat viața în 
octombrie Desigur, tu nu aveai cum să ştii asta. Te iubesc. 

Vechea ta prietenă, 

Jessie. 

P.S. Scrie-mi, te rog. Mai bine, te rog, telefonează-mi. 

J. 


Zece minute mai târziu, scrisoarea era scoasă la 
imprimantă, împăturită şi pusă în plic. Făcuse rost de adresa 
lui Ruth de la Carol Rittenhouse. Lângă plic aşeză un bileţel 
pe care scrisese, urât, cu mâna stângă: 

Meggie: te rog, pune la poştă scrisoarea asta. Chiar dacă am 
să te rog, când te văd, să nu o expediezi, nu mă asculta. 

Înainte de a urca în dormitor, se opri în faţa ferestrei şi privi 
îndelung golful. Începuse să se întunece. Pentru prima oară, 
de foarte multă vreme, apusul soarelui nu o mai îngrozi. 

— Of, futu-i! — se adresă casei pustii. 


— Hai, noapte, vino mai repede! 

Urcă încet treptele spre etaj. 

O oră mai târziu, când Megan Landis se întoarse de la 
cumpărături şi observă scrisoarea pe măsuța din hol, Jessie 
dormea profund în camera de oaspeţi... camera ei. De această 
dată a avut parte de un somn odihnitor, fără coşmaruri. Când 
vântul înghețat de februarie şuieră prin streşini, trase 
plapuma peste cap, însă surâsul calm şi înțelept nu i se şterse 
de pe buze. 


16 noiembrie 1991 Bangor - Maine 


AL x „Lolita” — roman al lui Vladimir Nabukov, apărut în 1955 în Statele 
Unite. Traducerea în limba română îi aparține lui Horia Popescu şi a fost 
publicat în 1994 la Editura Universal Dalsi. Lolita este o fată aflată la vârstă 
pubertăţii, care întreţine o relație sexuală cu Humbert, un bărbat cu 30 de ani 
mai în vârstă decât ea (n. red.). 


'2 banshee = zână care prevesteşte moartea prin tânguiri (mitologia 
scoțiană şi irlandeză) (n. red.).