Edgar Rice Burroughs — b1 Tarzan din neamul maimutelor

W a 
"A a 
U $ 

9 A, 
O d 


RR 
„N 


UE 
P 
l a 
Le 


E B 
” A 
A 
SP, 
Á 


RIC 
p 
„d 
d 


| 
€ 


` 


Wa 
AR 
ga 

S 

| 

| 


EDGAR RICE BURROUGHS 


SERIA TARZAN 


TARZAN 


DIN 
NEAMUL MAIMUTELOR 


TARZAN of the Apes 
EDGAR RICE BURROUGHS 
Ballantine Book's New York 

O Frank A. Munsey Company 1912 


În româneşte de Antoaneta Ralian 


llustratia copertei: 
Neil Adams 


1. ÎN LARGUL MĂRII 


Povestea ce urmează mi-a fost istorisită de o 
persoană care nu avea vreun motiv anume să 
mi-o spună mie sau oricui altcuiva. Faptul că a 
pornit s-o depene, poate fi pus pe seama 
influenţei pline de ispite pe care a avut-o asupra 
povestitorului un cules de vii, ca din bătrîni, iar 
continuarea pînă la capăt a acestei ciudate 
poveşti se datoreşte scepticei incredulităţi cu 
care am întimpinat-o eu în zilele ce-au urmat. 

Cînd vorbăreţul meu oaspete şi-a dat seama 
cît de mult înaintase în miezul povestirii şi că eu 
înclinam să nu-l cred, s-a lăsat aţiţat de o 
nesocotită trufie, care a dus mai departe la 
îndeplinire ceea ce culesul de vii stîrnise doar, 
aşa încît s-a apucat să dezgroape mărturii scrise, 
sub forma unor hirţoage mucegăite sau a unor 
documente îngălbenite de vreme ale Biroului 
Colonial Britanic, menite să confirme unele 
dintre episoadele mai izbitoare ale povestirii sale 
atit de ieşite din obişnuit. 

Eu, unul, nu susţin că povestea este 
adevărată, întrucît nu am fost martor al 
întîmplărilor pe care le descrie, dar faptul că 
asumîndu-mi misiunea de a o repovesti în faţa 
dumneavoastră, am folosit nume fictive pentru 

2 


personajele principale, constituie o suficientă 
dovada a sincerităţii convingerii mele că s-ar 
putea să fie adevărată. 

Filele veştede, mucegăite ale jurnalului unui 
om.. de mult dus dintre cei vii şi documentele 
Biroului colonial se potrivesc la perfecţie cu cele 
istorisite de oaspetele meu vorbăreţ, încît sînt în 
măsură să vă redau povestea aşa cum am 
închegat-o cu mult sîrg din aceste mai multe şi 
felurite izvoare. Dacă o veţi socoti neverosimilă. 
Veţi fi cel puţin de acord cu mine că e o poveste 
unică, deosebită şi interesantă. 

Din documentele Biroului Colonial şi din 
jurnalul răposatului aflăm că un oarecare tînăr 
nobil englez, pe care îl vom numi John Clayton, 
Lord Greystoke a primit însărcinarea de a 
întreprinde o foarte delicată cercetare într-una 
din coloniile britanice de pe coasta de vest a 
Africii: se aflase că o anumită putere europeană 
recruta din rîndurile populației  băştinaşe, 
primitive, a acestei colonii, ostaşi pentru 
propriile-i trupe de băştinaşi, pe care le folosea 
la colectarea forțată a cauciucului şi a fildeşului 
de de la triburile sălbatice de pe malurile 
fluviului Congo şi Aruwimi. 

Băştinaşii din colonia britanică se plingeau că 
mulţi dintre feciorii lor erau ademeniţi, prin 
făgăduieli trandafirii şi strălucitoare, să plece, 
dar că puţini dintre ei se mai reîntorceau 
vreodată la familiile lor. 


Englezii din Africa mergeau chiar şi mai 
departe, afirmînd că acei sărmani negri erau 
ţinuţi într-o stare de adevărată sclavie, căci, 
după ce le expira stagiul de înrolare, ofiţerii albi 
profitau de ignoranţa lor, spunîndu-le că mai au 
de îndeplinit cîţiva ani de serviciu militar. 

Prin urmare, Biroul Colonial l-a numit pe John 
Clayton într-o funcţie în Africa de Vest Britanică, 
dîndu-i instrucţiuni confidenţiale cu privire la o 
temeinică investigaţie a felului nedrept în care 
erau trataţi supuşii britanici de către o putere 
europeană prietenă. De ce anume a fost trimis 
el, este lipsit de importanţă pentru povestirea 
noastră, deoarece oricum, nu şi-a întreprins 
investigarea, întrucît nu a ajuns niciodată la 
destinaţie. 

Clayton era tipul de englez pe care te-ai fi 
simţit tentat să-l asociezi cu monumentele nobile 
ce comemorează istorica împlinire a o mie de 
bătălii victorioase - un bărbat viril, puternic, din 
punct de vedere spiritual, moral şi fizic. Ca 
statură, depăşea înălţimea obişnuită; ochii îi 
erau cenuşii, trăsăturile regulate şi precise; avea 
acea ţinută pe care ţi-o dă o sănătate 
desăvirşită, robustă, influenţată de anii de 
instrucţie militară. 

Ambiţiile politice îl îndemnaseră să ceară 
transferul din armată la Biroul Colonial, ceea ce 
ne face să-l aflăm, deşi încă foarte tînăr, 
însărcinat cu o importantă misiune în serviciul 


4 


reginei. 

Cînd primi numirea menţionată, John Clayton 
fu entuziasmat şi îngrozit în acelaşi timp. 
Avansarea îi apărea drept o binemeritată 
răsplată pentru un serviciu sîrguincios şi 
destoinic şi ca o trambulină spre alte funcţii de 
mai mare importanţă şi responsabilitate; dar, pe 
de altă parte, numai cu trei luni în urmă luase în 
căsătorie pe onorabila Alice Rutherford, iar 
gindul de a transplanta această tînără şi 
frumoasă fată în primejdiile şi singurătatea Africii 
tropicale îl îngrozea. 

De dragul ei, Clayton era gata să refuze 
numirea, însă Alice nici nu voia să audă de aşa 
ceva. Dimpotrivă, stărui s-o accepte şi s-o ia cu 
el în călătorie. 

De bună seamă, au existat şi mame, fraţi şi 
surori şi mătuşi şi verişoare care şi-au exprimat 
felurite păreri asupra problemei în cauză, dar ce 
sfat anume a dat fiecare în parte, istoria nu 
pomeneşte. 

Ştim numai că într-o dimineaţă senină din 
luna mai a anului 1888, John Clayton, Lord 
Greystoke şi Lady Alice s-au îmbarcat la Dover, 
pentru Africa. 

O lună mai tirziu, sosiră la Freetown, unde 
închiriară un mic vas, Fuwalda, care urma să-i 
transporte la destinaţie. Şi de pe acest vas, John 
Clayton-Lord Greystoke şi Lady Alice, soţia sa, s- 
au făcut nevăzuţi şi neauziţi pentru ochii şi 


5 


urechile oamenilor. Două luni după ce vaporul 
ridicase ancora şi ieşise din rada portului 
Freetown, o jumătate duzină de nave de război 
britanice străbăteau Atlanticul de sud căutînd 
urmele pasagerilor sau ale micului vas şi numai 
după ce epava fu descoperită pe ţărmul insulei 
Sfinta Elena, lumea s-a convins, în sfirşit, că 
Fuwalda s-a scufundat cu toţi cei de pe bord, 
drept care, cercetările abia începute fură oprite; 
totuşi speranţa pilpii încă multă vreme în inimile 
sîngerate de dor. 

Fuwalda, o ambarcaţiune de vreo sută de 
tone, era un vas de tipul celor ades întîlnite în 
comerţul de coastă din Atlanticul de sud, vase al 
căror echipaj este alcătuit din drojdia mărilor: 
criminali scăpaţi de sub ştreang si cuţitari de 
toate rasele si naţionalităţile. 

Fuwalda nu făcea excepţie de la regulă. 
Ofițerii săi, nişte brute cu feţe tuciurii, urau şi 
erau uriţi de întregul echipaj. Căpitanul, deşi 
marinar încercat, îşi trata oamenii cu cruzime. |n 
relaţiile sale cu echipajul nu cunoştea s-au cel 
puţin, nu se slujea decît de două argumente: un 
par ascuţit şi un pistol - ceea ce nu înseamnă că 
adunătura pestriță peste care stăpinea ar fi 
înţeles şi de altele. 

Aşa se face că în a doua zi de la ieşirea din 
Freetown, John Clayton şi tîinăra sa soţie fură 
martorii unor scene, pe puntea navei Fuwalda, 
despre care nu şi-ar fi închipuit că se pot petrece 


6 


şi altfel decît în povestirile marinăreşti. 

În dimineaţa celei de-a doua zi le-a fost 
făurită prima verigă din ceea ce avea să fie un 
lanţ de împrejurări ale unei vieţi - aparţinînd 
cuiva care la vremea aceea încă nu văzuse 
lumina soarelui - o viaţă cum nu a mai existat o 
a doua în Istoria omului. 

Doi marinari spălau puntea vasului Fuwalda, 
secundul era de gardă, iar căpitanul se oprise să 
schimbe o vorbă cu John Clayton şi cu Lady Alice. 

Cei doi mateloţi se trăgeau de-a-ndăratelea 
spre micul grup, care stătea cu spatele spre 
marinari. Se apropiau din ce în ce, pînă cînd unul 
dintre ei ajunse drept în spatele căpitanului. Incă 
o clipă şi ar fi trecut de el, iar această ciudată 
povestire nu s-ar fi înfiripat niciodată. Însă chiar 
în acel moment, căpitanul, dorind să se despartă 
de Lordul şi de Lady Greystoke, se răsuci pe 
călciîie, se împiedică de marinar şi se întinse cît 
era de lung pe punte, răsturnind şi găleata 
omului, astfel încît apa soioasă îl scaldă din cap 
pînă-n picioare. 

O clipă, scena păru caraghioasă, dar numai o 
clipă. Cu o rafală de înjurături cumplite, cu faţa 
năpădită de valul purpuriu al furiei şi al ofensei, 
căpitanul îşi redobiîndi echilibrul şi repezindu-i o 
lovitură crîncenă, îl dobori pe marinar. 

Omul era mărunt şi mai în vîrstă, fapt care 
dădu gestului un caracter şi mai brutal. Celălalt 
matelot însă nu era nici bătrîn, nici mărunt - o 


7 


namilă de bărbat, vînjos ca un urs, cu nişte 
mustăţi negre, fioroase şi un grumaz de taur 
bine înfipt între doi omoplaţi masivi. 

Cînd îşi văzu tovarăşul prăbuşindu-se, se 
ghemui pe vine şi cu un miriit gros, se năpusti 
asupra căpitanului, făcîndu-l, dintr-un singur 
pumn zdravăn, să cadă în genunchi. Din roşu- 
vînăt, chipul ofițerului deveni alb ca varul pentru 
că asta însemna răzmerită; or, de răzmeriţe mai 
avusese el parte în brutala sa carieră şi se 
pricepuse să le înăbuşe. Fără să se ridice măcar 
în picioare, înşfacă pistolul din buzunar şi trase 
direct în matahala musculoasă care se înălța în 
faţă-i, dar oricît ar fi fost el de iute, John Clayton 
îl întrecu, astfel încît glonţul menit să străpungă 
inima marinarului nimeri în piciorul acestuia, 
pentru că Lordul Greystoke, de îndată ce văzuse 
arma scînteind în soare, izbise cu putere în 
braţul căpitanului. 

Un schimb de cuvinte avu loc între Clayton şi 
căpitan, cel dintii arătîndu-se făţiş dezgustat de 
brutalitatea cu care era tratat echipajul şi 
declarînd că nu va mai admite asemenea purtări 
atita timp cit el şi Lady Greystoke vor fi pasagerii 
vasului. Căpitanul fu pe punctul de a da un 
răspuns usturător, dar se răzgindi şi întorcînd 
spatele, se îndreptă spre pupa. Negru la faţă şi 
bombănind de mama focului. 

Nu avea de gind să înfrunte un înalt 
funcţionar britanic, căci puternicul braţ al reginei 


8 


mînuia un instrument de pedeapsă pe care el era 
în măsură să-l aprecieze şi de care se temea - 
flota engleză, care ştia să-şi atingă ţinta. 

Cei doi mateloţi se ridicară anevoie în 
picioare, cel mai bătrîn ajutindu-şi camaradul 
rănit să se scoale de jos. Mătăhălosul, căruia i se 
zicea Michael cel Negru, îşi încercă piciorul cu 
gingăşie şi constatînd că-i putea duce greutatea, 
se întoarse către Clayton, cu citeva cuvinte de 
morocănoasă mulţumire. Deşi rostite pe un ton 
ursuz, se vedea că vorbele lui erau binevoitoare. 
Cum îşi termină micul discurs, se răsuci pe 
călciîie şi se îndreptă şchiopătind spre prora, cu 
intenţia vădită de a zădărnici orice încercare de 
discuţie. 

Citeva zile, soţii Clayton nu-l mai văzură 
deloc, iar căpitanul, ori de cîte ori era obligat să 
le vorbească, nu le acorda decit un mormăit 
posac. Luau masa în cabina căpitanului, aşa cum 
procedaseră şi înainte de nefericita întîmplare. 
Dar căpitanul avea grijă ca îndatoririle lui să nu-i 
îngăduie să măniînce la aceleaşi ore cu ei. 

Ceilalţi ofiţeri erau nişte indivizi neciopliţi, 
analfabeți, cu foarte puţin mai presus de nivelul 
echipajului de netrebnici pe care-i terorizau, aşa 
încît se simțeau bucuroşi să poată evita relaţiile 
sociale cu un distins nobil englez şi cu soţia sa; 
prin urmare, familia Clayton era foarte izolată. 
Acest lucru se potrivea de fapt cu propriile lor 
dorinţe, dar în acelaşi timp îi depărta de viaţa 


9 


micului vas, astfel încît le lipsea posibilitatea de 
a fi la curent cu întîmplările zilnice, care aveau 
să culmineze în curînd cu o sîngeroasă tragedie. 

In întreaga atmosferă a navei plutea acel 
ceva nedefinit care  prevesteşte dezastrul. 
Aparent, atit cît îşi putea da seama Clayton, pe 
micul vas totul se desfăşura întocmai ca şi 
înainte; dar se simţea un curent subteran care îi 
purta pe amindoi spre o neştiută ameninţare, 
deşi nu rosteau un cuvint despre acest fapt unul 
faţă de celălalt. 

A doua zi după rănirea lui Michael cel Negru, 
Clayton ieşi pe punte la timp pentru a zări patru 
mateloţi cărînd pe braţe trupul unui camarad în 
nesimţire, în timp ce secundul, ţinind un par 
greu în mînă, se zgiia ameninţător la micul grup 
de marinari întăritaţi. 

Clayton nu puse nici o întrebare - de altfel, 
nici nu era nevoie - dar a doua zi, cînd silueta 
masivă a unei nave britanice de război se profila 
la orizont, fu aproape gata să ceară transferarea 
lui şi a Lady-ei Alice pe acel vas, fiind prada unor 
temeri crescînde că la bordul degradantei şi 
mohoritei Fuwalda n-ar fi avut parte decit de 
necazuri. 

Către ora prinzului se aflau la distanţa de la 
care se puteau face auziţi de nava britanică, dar 
cînd Clayton se găsi pe punctul de a-i cere 
căpitanului trecerea pe celălalt vas, fu izbit de 
ridicolul unei astfel de pretenţii. Ce motiv ar fi 


10 


trebuit să invoce faţă de comandantul navei 
regale pentru a solicita întoarcerea în direcţia din 
care abia venise? 

Şi ce dac-o să le spună că doi marinari 
răzvrătiți au fost trataţi cu asprime de către 
ofiţerii lor? Or să ridă pe sub mustață şi n-or să 
atribuie dorinţa lui de a părăsi nava decit unui 
singur motiv: laşitatea. 

John Clayton, Lord Greystoke, nu ceru să fie 
transferat pe vasul de război. Tirziu, în acea 
după-amiază, îi contemplă catargele, topindu-se 
departe la orizont, dar nu mai înainte de a fi aflat 
ceea ce-i confirmă temerile cele mai negre şi-l 
făcu să se blesteme singur pentru falsa miîndrie 
care-l împiedicase cu cîteva ore mai înainte să-şi 
pună tinăra soţie la adăpost, în siguranţă - 
atunci cînd siguranţa era încă posibilă şi nu ca 
acum, spulberată pe veci. 

Pe la mijlocul după-amiezii, matelotul cel 
vîrstnic si scund care fusese doborit de căpitan 
cu cîteva zile în urmă se înfiinţa pe punte, la 
parapetul unde Clayton şi soţia sa urmăreau 
silueta masivului vas de război mistuindu-se în 
zare. Bătrînelul freca de zor barele de alamă şi 
se apropia încetul cu încetul, pînă cînd, ajuns în 
dreptul lui Clayton, îi spuse cu glas «Căzut: 

— O să fie un iad pe vasul ăsta, Sir, luaţi 
aminte la vorbele mele, o să fie iadul pe vas. 

— Ce vrei să spui, omule? întrebă Clayton. 

— Cum, n-aţi văzut ce se întîmplă? N-aţi auzit 


11 


cum prăsila de diavol, care-i căpitanu' şi cu 
ciracii lui au snopit în bătaie juma' din echipaj? 
Numa' ieri două capete crăpate şi trei azi. Da' 
Michael cel Negru-i om de inimă şi nu-i el tipu' 
care să rabde aşa ceva, nu-i el omul. Luaţi 
aminte la vorbele mele, Sir... 

— Vrei să spui, om bun, că echipajul are de 
gînd să facă răzmeriţă? întrebă Clayton. 

— Răzmeriţă! exclamă bătrinelul. Răzmeriţă! 
Au de gind să facă moarte de om, Sir, luaţi 
aminte la vorbele mele, Sir. 

— Cînd? 

— Se apropie, Sir, se apropie lovitura, nu spun 
cînd, că şi-aşa am vorbit prea mult, dar v-aţi 
arătat inimos acu' cîteva zile şi m-am gîndit că 
se face să vă dau de veste. Da' să vă ţineţi gura, 
Sir şi cînd oţi auzi Împuşcături, să coboriţi în 
cabină şi acolo să staţi. Asta-i tot, numa' să vă 
ţineţi gura, că dacă nu, vă treziţi c-un plumb în 
coaste, luaţi aminte la vorbele mele, Sir. 

Şi bătrinul îşi văzu înainte de lustruit, 
îndepărtindu-se de locul unde se aflau Claytonii. 

— A naibii de veselă perspectivă, Alice! zise 
Clayton. 

— John, trebuie să-l previi de îndată pe 
căpitan. Poate că tulburările mai pot fi înlăturate. 

— Bănuiesc că aşa ar trebui să fac şi totuşi, 
din motive pur egoiste, îmi vine să-mi ţin gura. 
Orice-ar avea de gind să facă, pe noi doi ne vor 
cruța din recunoştinţă că am luat partea 


12 


individului ăluia Michael cel Negru, dar dac-or să- 
şi dea seama că i-am trădat, n-or să ne-arate pic 
de îndurare, Alice. 

— John, datoria ta este una şi bună şi ea e da 
partea autorităţii investite. Dacă nu-l avertizezi 
pe căpitan, vei fi la fel de vinovat de cele ce vor 
urma ca şi cînd ai fi luat parte la urzirea 
complotului si ai fi ajutat cu mintea şi cu mîinile 
tale la înfăptuirea lui. 

— Draga mea, văd că nu înţelegi, stărui 
Clayton. Eu nu mă gîndesc decit la tine; prima 
mea datorie e faţă de tine. Căpitanul şi-a atras 
singur toată pacostea asta pe cap, aşa încit de 
ce să risc eu să-mi supun soţia la cine ştie ce 
orori de neconceput, într-o încercare, zadarnică 
probabil, de a-l salva de propria-i nebunie 
barbară? Nici nu-ţi poţi imagina, scumpa mea, ce 
s-ar întîmpla dacă şleahta asta de ucigaşi ar 
pune mîna pe Fuwalda! 

— John, datoria-i datorie şi nici un fel de 
speculaţii verbale n-o pot schimba. N-aş fi 
vrednică să mă numesc soţia unui lord englez 
dacă mi-aş lua răspunderea de a-l încuraja să se 
sustragă de la o datorie limpede. Îmi dau seama 
de primejdia ce ar putea surveni, dar o voi 
înfrunta alături de tine. 

— Facă-se voia ta, Alice, răspunse Clayton, 
zimbind. Poate că ne  născocim singuri 
primejdiile. Deşi nu-mi place cum arată lucrurile 
pe puntea acestui vapor, s-ar putea totuşi ca 


13 


dracul să nu fie chiar atît de negru; poate că 
bătrînul marinar exprima doar gîndul bătrinei lui 
inimi ticăloase şi nu vorbea despre fapte reale. O 
revoltă pe vas era un lucru obişnuit cu vreo sută 
de ani în urmă, dar ne aflăm în anul 1888, aşa 
încît n-ar fi o întîmplare prea plauzibilă. Uite-l pe 
căpitan îndreptindu-se spre cabina lui. Dacă tot 
trebuie să-l previn, aş putea îndeplini chiar acum 
acesta treabă dezgustătoare, pentru că n-am nici 
cel mai mic chef să stau de vorbă cu bruta asta. 

Cu aceste vorbe se îndepărtă nepăsător în 
direcţia scării pe care coborise căpitanul şi o 
clipă mai tîrziu, îi ciocănea la uşă. 

— Intră, se auzi mormăitul gros al bicisnicului 
ofiţer. Şi după ce Clayton intră şi închise uşa în 
urmă-i, căpitanul adăugă: Ei? 

— Am venit să vă raportez în esenţă o 
discuţie pe care am avut-o azi, căci, deşi s-ar 
putea ca totul să fie doar o simplă scorneală, e 
mai bine totuşi să fiţi prevenit. Pe scurt, oamenii 
au de gînd să pornească o răscoală şi să ucidă. 

— l-o minciună! mugi căpitanul. Şi dacă ai 
zădărnicit din nou disciplina de pe acest vas sau 
te-ai băgat iar în treburi care nu te privesc, n-ai 
decit să suporţi consecinţele şi să te duci 
dracului. Nu-mi pasă că eşti sau nu lord englez. 
Pe vasul ăsta eu sînt comandant şi de acum 
înainte te poftesc să nu-ţi mai vîri nasul unde nu- 
ţi fierbe oala! 

Căpitanul se montase singur într-o asemenea 


14 


dezlănţuire de furie, încît îi năvăli tot sîngele în 
obraji, iar ultimele cuvinte le răcni în gura mare, 
subliniindu-şi spusele cu o zdravănă izbitură în 
masă a pumnului său uriaş, în timp ce-şi agita 
celălalt pumn în faţa ochilor lui Clayton. Lordul 
Greystoke nu clinti, stătu locului contemplînd, cu 
o privire calmă, pe omul turbat. 

— Căpitane Billings, rosti ei în cele din urmă, 
iartă-mi sinceritatea, dar dă-mi voie să-ţi spun că 
eşti un măgar. 

După care îi întoarse spatele şi ieşi cu 
obişnuita-i indiferenţă degajată, menită mai 
curînd să stirnească miînia unui om de teapa lui 
Billings decît un puhoi de înjurături. 

Deşi căpitanul putea fi cu uşurinţă determinat 
să-şi regrete cuvintele pripite dacă Lord 
Greystoke s-ar fi ostenit să-l îmbuneze, acum se 
încrîncenă irevocabil în furia în care-l părăsise 
Clayton şi ultima şansă a conlucrării lor pentru 
binele comun se spulberă în vînt. 

— Ei, Alice, spuse Clayton cînd veni din nou 
lîngă soţia sa, aş fi putut să-mi cruţ osteneala. 
Individul a fost mai mult decit nerecunoscător. 
Numai că nu mi-a sărit în beregată, ca un cîine 
turbat. N-are decit să fie spînzurat cu corabia lui 
cu tot şi pînă cînd o să scăpăm teferi din toată 
beleaua asta, singurul lucru de care mă 
sinchisesc e binele nostru. Şi cred că primul pas 
pe care trebuie să-l facem în vederea acestui 
scop ar fi să coborim în cabină şi să-mi 


15 


revizuiesc pistoalele. Îmi pare rău acum că 
puştile şi muniţiile le-am împachetat în lada din 
cală. 

Îşi găsiră cabina complet răvăşită. Hainele 
smulse din lăzile şi valizele deschise şedeau 
împrăştiate pe jos, pînă şi paturile fuseseră 
făcute bucăţi. 

— Evident, s-a găsit cineva mai grijuliu faţă 
de bunurile noastre decit am fost noi înşine, 
observă Clayton. Hai, Alice, s-aruncăm o privire 
să vedem ce lipseşte. 

O cercetare minuțioasă dădu la iveală faptul 
că nu lipsea nimic altceva decit cele două 
pistoale ale lui Clayton şi mica provizie de 
gloanţe pusă deoparte pentru ele. 

— Exact lucrurile pe care aş fi dorit cel mai 
mult să mi le fi lăsat, spuse Clayton şi faptul că 
au ţinut să le aibă pentru ei şi numai pentru ei, e 
cît se poate de înfricoşător. 

— Ce-i de făcut, John? întrebă soţia lui. Poate 
că ai avut dreptate cînd ai afirmat că unica 
noastră şansă este aceea de a ne menţine într-o 
poziţie neutră. Dacă ofiţerii vor fi în stare să 
împiedice revolta, atunci n-avem de ce ne teme, 
iar dacă răzvrătiţii vor fi biruitori, singura noastră 
firavă speranţă ar consta în faptul de a nu le fi 
dejucat planurile şi de a nu ne fi împotrivit lor. 

— Ai dreptate, Alice, vom urma calea de 
mijloc. Cînd începură să facă ordine în cabină, 
Clayton şi soţia lui zăriră amindoi în acelaşi timp 


16 


un petic de hirtie virit pe sub uşă. Dar în clipa 
cînd Clayton se aplecă să-l ridice, observă cu 
uimire că hirtia înainta singură spre interiorul 
cabinei; îşi dădu seama că era împinsă înăuntru 
de cineva dinafară. 

lute şi fără zgomot, se îndreptă spre uşă şi 
dădu ă apese pe clanţă ca s-o deschidă, dar 
soţia sa îl pucă de încheietura miinii. 

— Nu, John, îi şopti ea, ei nu doresc să fie 
văzuţi, aşa că nu ne putem îngădui să-i vedem. 
Nu, că am hotărît să urmăm calea de mijloc. 
Clayton suriise şi-şi lăsă mîna în jos. Statură 
amindoi locului, urmărind înaintarea peticului de 
hîrtie albă, pînă cînd, în sfîrşit, acesta se opri pe 
podea, dincolo de uşă. Clayton se aplecă din nou 
şi-l ridică. Era o foaie e hirtie albă, soioasă, 
împăturită stingaci într-un pătrat zdrenţuit. Cînd 
o despăturiră, dădură peste mesaj simplist, 
aproape ilizibil, trădîind o mînă neînvăţată cu 
meşteşugul scrisului. Tălmăcit, era un mesaj de 
avertisment către Clayton cerîndu-i-se să nu 
raporteze lipsa pistoalelor să nu cumva să repete 
cele ce-i mărturisise bătrînul marinar, căci altfel 
îl pîndeşte moartea. 

— Cred că va trebui să fim cuminţi, rosti 
Clayton, un zîmbet jalnic. Tot ce putem face este 
să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm orice-ar fi să 
vină. 


17 


2.CĂMIN ÎN SĂLBĂTICIE 


Si nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua 
zi dimineaţă, cînd Clayton ieşi pe punte să-şi 
facă obişnuita plimbare înainte de micul dejun, 
răsună o împuşcătură, apoi încă una şi încă una. 
Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă 
cele mai rele temeri. În faţa micului grup de 
ofiţeri se ridicase, înfruntîndu-i, întregul echipaj 
pestrit de Fuwalda, cu Michael cel Negru în cap. 

La prima salvă de gloanţe venită din partea 
ofiţerilor, oamenii se  împrăştiară, căutînd 
adăpost, apoi, din locurile ferite de după catarge, 
de după cabina timonierului şi cea a 
comandantului, porniră să tragă în cei cinci 
ofiţeri care reprezentau mult urîta autoritate de 
pe bord. 

Doi dintre răzvrătiți căzuseră seceraţi de 
pistolul căpitanului. Zăceau acolo unde se 
prăbuşiseră, printre combatanți. Dar curînd 
secundul vasului se prăvăli cu faţa-n jos si, la 
strigătul de comandă al lui Michael cel Negru, 
răzvrătiţii traseră în cei patru ofiţeri rămaşi. 
Echipajul nu reuşise să facă rost decit de şase 
arme de foc, astfel încît majoritatea erau 
înarmaţi cu prăjini, topoare, bite şi răngi. 

Căpitanul îşi golise pistolul şi tocmai îl 
reîncărca în clipa cînd se porni atacul. Pistolul 

18 


secundului fusese strivit, aşa încît numai două 
arme ţinură piept răzvrătiţilor cînd aceştia 
dădură năvală asupra ofiţerilor, care începură să 
se tragă îndărăt din faţa valului miînios. 

De amindouă părţile se strigau blesteme şi 
ocări  înspăimiîntătoare, care, laolaltă cu 
pocnetele armelor de foc şi cu ţipetele şi 
gemetele răniților, prefăcuseră puntea navei 
Fuwalda într-un soi de balamuc. 

Inainte ca ofiţerii să fi făcut doisprezece paşi 
de-a-ndăratelea, oamenii se năpustiră asupra lor. 
Un topor miînuit de un negru voinic despică 
ţeasta căpitanului de la frunte pînă la bărbie; o 
clipă mai tîrziu, se prăbuşiră şi ceilalţi, morţi sau 
răniţi, sub ploaia de lovituri şi de gloanţe. 

Rapidă şi cumplită a fost acţiunea răzvrătiţilor 
de pe Fuwalda şi în tot timpul desfăşurării ei. 
John Clayton a stat rezemat flegmatic lîngă 
pasarelă, pufăindu-şi meditativ pipa, de parcă ar 
fi urmărit un meci oarecare de criket. Cînd căzu 
şi ultimul dintre ofiţeri. Clayton îşi spuse că ar fi 
timpul să se reîntoarcă lingă soţia lui, ca nu 
cumva vreunul dintre membrii echipajului s-o 
găsească singură în cabină. Deşi calm şi 
indiferent în aparenţă, Clayton era foarte 
neliniştit şi frămîntat în sinea lui, căci se temea 
pentru siguranţa soţiei sale, acum cînd se aflau 
la discreţia acestor semi-brute ignorante, în mîna 
cărora îi aruncase soarta cu atita neîndurare. 

Cînd se întoarse ca să coboare scara, mare-i 


19 


fu mirarea să-şi vadă soţia pe trepte, foarte 
aproape de el. 

— De cit timp eşti aici, Alice? 

— De la început, răspunse ea. Ce îngrozitor, 
John! Oh, ce îngrozitor! La ce ne putem aştepta 
din partea unor asemenea oameni? 

— La gustarea de dimineaţă, sper, răspunse 
el, zimbind vitejeşte în încercarea de a-i mai 
domoli spaimele. Cel puţin, am de gind să le-o 
cer. Vino cu mine, Alice. Trebuie să le dăm a 
înţelege că nu ne-aşteptăm la altceva decit la un 
tratament politicos din partea lor. 


Intre timp, oamenii făcuseră cerc în jurul 
ofiţerilor morţi si răniţi şi fără părtinire sau 
îndurare, îi aruncau peste bord, indiferent dacă 
erau vii sau decedați. La fel de necruţător 
procedau şi cu propriii lor morţi sau muribunzi. 

Deodată, cineva din echipaj dădu cu ochii de 
cei doi Clayton, care se apropiau şi strigind: 
„Uite încă doi buni să fie daţi hrană la peşti!" se 
repezi spre ei cu toporul ridicat. Dar Michael cel 
Negru fu şi mai iute, astfel încît, pînă să fi făcut 
cinci paşi, individul se prăbuşi c-un glonţ în 
spinare. 

Cu un muget puternic, Michael cel Negru 
atrase atenţia celorlalţi şi arătînd spre Lord si 
Lady Greystoke, răcni: 

— Ăştia sînt prietenii mei şi trebuie să fie 
lăsaţi în pace. Aţi înţeles? Acum eu sînt căpitan 

20 


pe vasul ăsta şi cum spun eu, aşa o să fie - 
adăugă el, întorcîndu-se spre Clayton. Voi doi 
vedeţi-vă de treabă şi nimeni n-o să vă facă nici 


un rău - mai zise, aruncind o privire 
amenințătoare spre restul echipajului. 
Claytonii  urmară cu atita  străşnicie 


instrucţiunile lui Michael cel Negru, încît nu se 
întîlniră aproape deloc cu membrii echipajului şi 
nu aflară nimic despre planurile acestora. Din 
cînd în cînd răzbeau pînă la ei slabe ecouri de 
ciondăneli şi certuri între răzvrătiți şi în două 
rînduri, tăcerea fu sfişiată de lătratul mîrşav al 
armelor de foc. Dar Michael cel Negru era un 
conducător potrivit pentru banda de ucigaşi şi în 
acelaşi timp, îi silea să se supună regulilor 
stabilite de el. 

In cea de a cincea zi după omorirea ofiţerilor 
de pe vas, matelotul de pază semnală ivirea 
uscatului la orizont. Michael cel Negru n-avea 
cum să ştie dacă era o insulă sau coasta 
continentului, dar îl încunoştiinţă pe Clayton că, 
dacă cercetările vor dovedi că e pămînt locuibil, 
el şi Lady Greystoke vor fi debarcaţi împreună cu 
bunurile ce le aparţineau. 

— Citeva luni o să staţi în siguranţă acolo - îi 
lămuri el mai departe - iar între timp noi o să 
căutăm s-ajungem pe undeva pe vreo coastă 
locuită, ca să ne putem împrăştia şi să ni se 
piardă urma. După aceea o să am eu grijă ca 
guvernul dumitale să fie informat unde vă găsiţi 


21 


şi să trimită de îndată un vas de război să vă 
culeagă. Ar fi prea complicat să vă debarcăm 
într-un loc civilizat, unde ni s-ar pune o 
sumedenie de întrebări şi nici unul dintre noi n-ar 
avea răspunsuri prea convingătoare la îndemină. 

Clayton protestă împotriva lipsei de omenie a 
unei debarcări pe un țărm necunoscut, unde ar fi 
fost lăsaţi în voia fiarelor sălbatice şi probabil, a 
triburilor şi mai sălbatice. Dar vorbele nu-i fură 
de nici un folos şi nu reuşi decit să stirnească 
mînia lui Michael cel Negru, aşa încît se văzu 
nevoit să se înfrineze şi să facă haz de necaz. 

În jurul orei trei după-amiază ajunseră în 
dreptul unei frumoase coaste împădurite, la gura 
a ceea ce părea a fi un golf înconjurat pe trei 
laturi de pămînt. 

Michael cel Negru trimise în recunoaştere o 
barcă încărcată cu oameni pentru a sonda 
intrarea şi şansele ca Fuwalda să poată ancora în 
golf fără riscuri. O oră mai tîrziu, oamenii se 
înapoiară şi raportară că apa era suficient de 
adîncă pe întreg parcursul, precum şi în micul 
bazin. 

Încă înainte de a se fi întunecat, Fuwalda îşi 
lăsă ancora pe fundul apelor liniştite, ca o 
oglindă, ale golfului. Ţărmul care-l înconjura era 
îmbietor, acoperit de vegetaţie semitropicală, iar 
în depărtare, părea să se înalțe din ocean un 
ţinut de dealuri şi platouri, acoperite aproape 
uniform de pădure virgină. 


22 


Nu se zărea nicăieri vreun semn că pămîntul 
ar fi fost locuit, dar faptul c-ar fi putut adăposti 
cu uşurinţă viaţa umană se vedea limpede prin 
belşugul de păsări şi animale observate de cei ce 
vegheau pe puntea Fuwaldei, precum şi prin 
sclipirile unui rîuleţ ce se vărsa în golf, asigurînd 
apă dulce din plin. 

În timp ce înserarea învăluia pămîntul, 
Clayton şi Lady Alice stăteau încă la parapetul 
navei, contemplind în tăcere viitorul lor cămin. 
Din umbra întunecoasă a măreţei păduri 
răzbăteau chemările sălbatice ale fiarelor - 
răgetul profund al leului şi din cînd în cînd, cîte 
un țipăt strident de panteră. 

Femeia se lipi mai strîns de soţul ei, anticipînd 
cu spaimă grozăviile ce le vor fi hărăzite în 
bezna fioroasă a nopţilor următoare, cînd se vor 
găsi singuri pe acest țărm sălbatic şi pustiu. 

Mai tîrziu, în aceeaşi seară, Michael cel Negru 
se apropie de ei doar atit cît să le ceară să-şi 
facă pregătirile pentru a debarca în zori. 
Incercară să-l convingă să-i lase într-un ţinut mai 
ospitalier, într-un loc îndeajuns de apropiat de 
civilizaţie, încît să poată spera să nimerească pe 
miîini prietenoase. Dar nici rugăminţile, nici 
amenințările, nici făgăduielile de răsplată nu-l 
putură clinti. 

— Sînt singurul om de pe bord care nu 
preferă să vă vadă mai curînd morţi, deşi ştiu că 
asta ar fi calea cea mai înţeleaptă ca să ne 


23 


salvăm noi pielea; dar Michael cel Negru nu-i 
omul care să uite un bine. Dumneata m-ai scăpat 
odată de la moarte şi ca revanşă, acum îţi cruţ 
eu viaţa, dar mai mult de-atita nu pot face. 
Oamenii n-au de gind să vă mai înghită mult 
timp şi dacă nu vă depun iute pe uscat, s-ar 
putea să se răzgindească şi în această privinţă. 
O să cobor pe țărm tot calabalicul vostru, nişte 
unelte de gătit, cîteva pînze vechi ca să vă 
înjghebaţi corturi şi merinde cît să v-ajungă pînă 
puteţi descoperi fructe şi vinat. Cu armele 
voastre de apărare, o să puteţi rezista destul de 
lesne pînă ce or să vă vină în ajutor. După ce-o 
să-mi descopăr o ascunzătoare sigură, o să am 
grijă ca guvernul britanic să afle unde vă găsiţi; 
pentru nimic în lume n-aş putea să le indic locul 
exact, pentru că nici eu n-am habar unde vine. 
Dar pînă la urmă or să vă dibuiască. 

După ce Michael cel Negru îi părăsi, coboriră 
tăcuţi în cabină, fiecare dintre ei pradă unor 
apăsătoare presimţiri. 

Clayton nu credea că Michael cel Negru ar fi 
avut cea mai mică intenţie să  înştiinţeze 
guvernul britanic asupra locului unde se aflau şi 
de asemenea, se îndoia că nu se urzea cine ştie 
ce trădare pentru a doua zi, cînd vor acosta 
împreună cu marinarii care urmau să-i 
însoţească pe ei şi avutul lor. 

Odată scăpaţi de sub supravegherea lui 
Michael cel Negru, oricare dintre oamenii lui 


24 


putea să-i ucidă, fără ca Michael să-şi simtă 
conştiinţa încărcată. Şi chiar dacă scăpau de 
asemenea soartă, ce altceva îi aştepta decit 
înfruntarea unor primejdii mult mai mari? De-ar 
fi fost singur, ar fi putut spera să reziste chiar 
cîţiva ani, căci era un bărbat viguros, atletic. Dur 
cum să reziste Alice şi cealaltă viaţă plăpîndă 
care foarte curind avea să vadă lumina zilei în 
mijlocul asperităţilor şi primejdiilor crîncene ale 
unei lumi primitive? 

Clayton se cutremură gîindindu-se la cumplita 
gravitate a situaţiei lor deznădăjduite. Dar o 
providenţă miloasă îl împiedică să prevadă 
întreaga hidoasa realitate care-i aştepta în bezna 
sinistră a acelei crunte păduri. A doua zi 
dimineaţa, numeroasele lăzi şi cutii fură stivuite 
pe punte şi apoi coborite In bărcile ce aşteptau 
să le transporte pe uscat. 

Aveau un bagaj numeros şi variat, întrucît 
Claytonii prevăzuseră eventualitatea de a fi 
nevoiţi să rămînă cinci pînă la opt ani în noul 
cămin spre care plecaseră. Aşadar, pe lingă 
numeroase obiecte de strictă necesitate, luaseră 
cu ei şi multe articole de lux. 

Michael cel Negru hotărise ca nimic din ceea 
ce aparţinea familiei Clayton să nu fie reţinut pe 
bord. Dacă această hotărire se datora milei ce i- 
o inspirau cei doi sau propriilor sale interese 
viitoare, ar fi greu de spus. Dar fără îndoială că 
prezenţa pe o navă suspectă a bunurilor 


25 


aparţinînd unui înalt funcţionar britanic dispărut 
ar fi fost un fapt greu de lămurit în orice port din 
lumea civilizată. Michael cel Negru era atit de 
zelos în strădania sa de a-şi aduce intenţiile la 
îndeplinire, încît stărui ca marinarii în posesia 
cărora se aflau pistoalele lui Clayton să i le 
restituie de îndată. 

În bărci fură încărcate, de asemenea, provizii 
de carne sărată şi biscuiţi, o mică rezervă de 
cartofi şi fasole, precum şi chibrituri, vase de 
bucătărie, o lădiţă cu unelte şi pînzele vechi 
făgăduite de Michael. De parcă şi el s-ar fi temut 
exact de lucrul pe care îl bănuise Clayton, 
Michael cel Negru îi însoţi personal pe țărm şi fu 
ultimul care-i părăsi cînd, după ce butoaiele de 
pe vas fură umplute cu apă proaspătă, bărcile se 
îndreptară spre Fuwalda rămasă în aşteptare. 

În timp ce bărcile pluteau lin pe apele 
domoale ale golfului, Clayton şi soţia sa le 
priveau îndepărtîndu-se şi în sufletul amîndurora, 
încolţi presentimentul unei inevitabile calamităţi 
şi al unei disperări fără margini. In spatele lor, pe 
muchia unei măguri joase, pindeau alţi ochi - 
ochi cu o privire fixă, fioroasă, licărind pe sub 
sprincene stufoase. 

Cînd Fuwalda lunecă pe gura strimtă a 
golfului şi pieri din văz, ascunsă de un ieşind al 
malului, Lady Alice îşi aruncă braţele în jurul 
gitului lui Clayton şi izbucni într-un nestăpinit 
hohot de plîns. Înfruntase plină de curaj pericolul 


26 


răscoalei de pe bord; privise în faţă cu dirzenie 
eroică teribila lor perspectivă; dar acum, cînd 
grozăvia  absolutei  singurătăţi devenise o 
realitate, nervii ei supraîncordaţi cedară şi se 
dezlănţui reacţia. 

Clayton nu încercă să-i oprească lacrimile. Era 
mai bine să lase în voie această izbucnire 
firească a unor emoţii îndelung stăvilite şi multe 
minute se scurseră pînă cînd fata - căci abia de 
era mai răsărită ca un copil - putu să-şi recapete 
stăpînirea de sine. 

— Oh, John! strigă în cele din urmă. Ce 
groaznic! Ce-o să ne facem? Ce-o să ne facem? 

— Nu ne rămîne de făcut decit un singur 
lucru, Alice - răspunse Clayton, cu un ton la fel 
de calm de parcă s-ar fi aflat în confortabilul lor 
salon de acasă - şi anume, să ne punem pe 
muncă. Munca trebuie să fie izbăvirea noastră. 
Nu trebuie să ne îngăduim timp de gîndire, căci 
altminteri ne-am pierde minţile. Trebuie să 
muncim şi să aşteptăm. Sînt sigur că ajutorul ne 
va sosi şi încă repede, de îndată ce se va 
constata că Fuwalda a dispărut şi asta chiar dacă 
Michael cel Negru nu se va ţine de cuvînt. 

— John, dacă am fi numai tu şi cu mine - 
suspină ea - am putea rezista, ştiu bine, dar... 

— Da, scumpa mea - răspunse Clayton cu 
blîndeţe - m-am gîndit şi la asta; dar va trebui să 
facem faţă, aşa cum va trebui să facem faţă la 
tot ce va să vină, plini de curaj şi cu deplină 


27 


încredere în priceperea noastră de a ne descurca 
în cele mai vitrege împrejurări. Cu sute de mii de 
ani în urmă, străbunii noştri din trecutul ceţos şi 
îndepărtat au făcut faţă aceloraşi probleme pe 
care va trebui poate să le înfruntăm şi noi, în 
inima aceloraşi păduri virgine. Şi faptul că ne 
aflăm azi, aici, e o dovada că ei au biruit. Şi oare 
ce-au izbutit oamenii aceia nu vom putea izbuti 
şi noi? Ba chiar mai bine, fiindcă noi avem în 
spate veacuri întregi de cunoştinţe superioare şi 
avem mijloacele de protecţie, de apărare şi de 
subzistență pe care ni le-a furnizat ştiinţa, de 
care ei nu aveau habar. Ceea ce-au realizat ei, 
Alice, cu uneltele şi armele lor de piatră şi de os, 
vom putea realiza, fără îndoială şi noi. 

— Ah, John, ce n-aş da să fiu şi eu bărbat şi să 
am o filozofie de bărbat, dar nu sînt decit o 
femeie care judecă mai curînd cu inima decit cu 
capul şi ceea ce văd înaintea noastră e prea 
cumplit, prea de neconceput ca să poată fi 
exprimat în cuvinte. Nădăjduiesc că ai dreptate, 
John. O să fac tot ce-o să-mi stea în putinţă ca să 
fiu o cît mai bravă femeie primitivă, pereche 
potrivită pentru un bărbat primitiv. 

Primul gînd al lui Clayton a fost să înjghebeze 
un adăpost unde să-şi petreacă noaptea: ceva 
care să-i poată ocroti de fiarele de pradă ce 
dădeau tîrcoale. 

Deschise lada cu puşti şi muniții, pentru ca 
amindoi să fie înarmaţi împotriva unui eventual 


28 


atac în timpul cît se aflau la lucru, apoi căutară 
împreună un loc pentru adăpostul primei lor 
nopţi. 

La vreo sută de iarzi depărtare de țărm se 
găsea o poieniţă netedă, cu foarte puţini copaci; 
în cele din urmă hotăriră să clădească aici, cu 
timpul, o locuinţă permanentă, dar deocamdată 
amîndoi chibzuiră că-i mai bine să construiască o 
mică platformă între copaci, la care să nu poată 
ajunge nici cele mai puternice dintre animalele 
sălbatice al căror regat îl încălcaseră. 

În acest scop, Clayton alese patru arbori care 
formau un dreptunghi de vreo opt metri pătraţi, 
tăie apoi nişte ramuri mai lungi din alţi copaci şi 
împrejmui dreptunghiul cu un soi de îngrăditură, 
înaltă cam de vreo trei metri de la pămînt, legînd 
zdravăn ramurile de cei patru copaci cu ajutorul 
unui odgon dat de Michael cel Negru din 
echipamentul navei Fuwalda. 

De-a curmezişul acestei îngrădituri, Clayton 
aşeză alte crengi mai mici, una lîngă alta. 
Aşternu pe această platformă frunze imense din 
palmierul numit urechea  elefantului, care 
creştea din belşug în jur, iar peste frunze întinse 
o pînză mare de catarg, împăturită de mai multe 
ori ca să aibă grosime. La doi metri şi jumătate 
mai sus construi o platformă asemănătoare, dar 
mai uşoară, care urma să le servească de 
acoperiş, iar pe cele patru laturi întinse restul 
pînzei de catarg, în chip de pereţi. 


29 


După ce isprăvi, cuibul lor arăta destul de 
confortabil şi transportă în el aşternuturile şi 
cîteva din bagajele mai uşoare. Se scursese o 
bună parte a după-amiezii, iar restul timpului, cît 
a mai stăruit lumina de zi, Clayton îl petrecu 
construind o scară grosolană, cu ajutorul căreia 
Lady Alice să poată urca în noul ei cămin. 

Întreaga zi, pădurea din jur fremătase de 
păsări agitate, cu penaje scînteietoare şi de 
maimuţici săltăreţe şi guralive, care urmăriseră 
cu cel mai aprig interes şi cu fascinaţie pe noii 
veniţi şi construirea minunatului lor cuib. 

Cu toate că atit Clayton cit şi soţia lui fură tot 
timpul cu ochii în patru, nu văzură nici o dihanie 
mai mare, deşi în vreo două rînduri micii lor 
vecini simieni se precipitară dinspre măgura din 
apropiere ţipind şi trăncănind de zor, privind 
îndărăt cu ochi înfricoşaţi şi dînd a înţelege, la fel 
de limpede ca şi cum ar fi vorbit, că fugeau de 
cine ştie ce grozăvie care pîndea pitită pe acolo. 

Puțin înainte de lăsarea serii, Clayton isprăvi 
scara şi după ce umplură un lighean mare cu 
apă din riîuleţul învecinat, cei doi urcară la 
relativa siguranța oferita de cămăruţa lor 
suspendată. Cum era destul de cald, Clayton nu 
lăsase în jos pereţii laterali şi în timp ce şedeau 
turceşte pe pături Lady Alice, scrutind umbrele 
din ce în ce mai mohorite ale pădurii, îşi apucă 
brusc soţul de brat. 

— John, şopti ea, ia te uită! Ce e, un om? Cînd 


30 


Clayton întoarse ochii în direcţia indicată de soţia 
sa, văzu o siluetă gigantică, stînd în picioare pe 
măgură şi profilindu-se nedesluşit pe fundalul 
umbrelor. O clipă, silueta rămase locului, de 
parc-ar fi tras cu urechea, apoi se întoarse încet 
şi se mistui în tenebrele junglei. 

— Ce-a fost, John? 

— Nu ştiu, Alice, răspunse el cu o voce gravă, 
e prea întuneric ca să fi putut desluşi de la 
distanţa asta, poate că nu era decit o umbră 
iscată de luna care răsare. 

— Nu, John, dacă nu era un om, atunci era o 
gigantică şi grotească imitație de om. Oh, mi-e 
teamă! 

Clayton o strînse în braţe, şoptindu-i vorbe de 
îmbărbătare şi de iubire. 

Puțin mai tirziu, lăsă în jos pereţii de pînză, 
legîndu-i zdravăn de copaci, astfel încît, cu 
excepţia unei deschizături înguste ce da înspre 
plajă, erau cu desăvirşire îngrădiţi. 

Cum în cuibuşorul lor domnea acum o beznă 
s-o tai cu cuțitul, se culcară amindoi pe aşternut, 
încercînd să dobîndească prin somn un scurt 
răgaz de uitare. Clayton se întinsese cu faţa spre 
deschizătură, avînd la îndemiînă o puşcă şi o 
pereche de pistoale. 

Abia închiseseră ochii, cînd un sfişietor țipăt 
de panteră se înălţă din jungla aflată în spatele 
lor. Se apropie din ce în ce, pînă cînd putură 
distinge paşii fiarei chiar sub platforma lor. Un 


31 


ceas şi mai bine o auziră pufnind şi agăţindu-se 
cu ghearele de copacii care le susțineau cuibul, 
pînă cînd, în cele din urmă, se îndepărtă luînd-o 
spre plajă, unde Clayton o putu vedea limpede în 
lumina clarului de lună - un animal robust, 
frumos, exemplarul cel mai mare pe care-l 
întîlnise vreodată. 

În lungile ceasuri de beznă ce urmară nu 
reuşiră decit să aţipească pe apucate, căci 
lărmuiala nocturnă a imensei jungle unde 
clocoteau miriade de vieţi animale le mențineau 
într-o continuă încordare nervii surescitaţi, astfel 
încît de o sută de ori se deşteptară tresărind la 
auzul strigătelor ascuţite sau altor zgomote 
furişe de namile tupilate sub ascunsul lor. 


32 


3.VIAŢA ŞI MOARTE 


Dimineaţa îi află prea puţin sau aproape deloc 
odihniţi, deşi încercaseră o nespusă uşurare la 
ivirea zorilor. 

De îndată ce-şi încropiră o frugală gustare, 
alcătuită din carne de porc sărată, cafea şi 
biscuiţi, Clayton reîncepu munca de construire a 
locuinţei lor, pentru că-şi dădea seama că nu se 
puteau aştepta la nici un fel de siguranţă şi la 
nici un pic de odihnă noaptea, atita timp cît nu 
vor fi despărțiți de viaţa junglei prin patru pereţi 
trainici. Era o sarcină anevoioasă care-i luă 
aproape o lună şi nu clădi decît o singură 
cămăruţă. Işi dură casa din trunchiuri mici, 
groase de vreo cincisprezece centimetri, 
astupînd spațiile libere cu un soi de lut pe care-l 
găsi la mică adincime de la suprafaţa solului. 

La un capăt construi o vatră din pietre mici 
aduse pe plajă. Le tencui tot cu lut şi cînd casa 
fu gata, întinse şi la exterior un strat de lut, gros 
de vreo zece centimetri. 

In  deschizătura ferestrei  aşeză nişte 
rămurele, nu mai groase de doi centimetri şi 
jumătate, pe care le dispuse orizontal şi vertical, 
împletindu-le atit de strîns, încît alcătuiau gratii 
de nădejde ce puteau rezista forţei unui animal 

33 


puternic. În felul acesta locuinţa avea aer şi 
ventilaţie fără a pierde din siguranţă. 

Acoperişul în formă de A fu construit din 
rămurele mici, legate foarte strîns, peste care 
aşternu iarba lungă a junglei şi foi de palmier, 
fixate apoi printr-un ultim strat de lut. 

Pentru uşă folosi lăzile de ambalaj care 
conţinuseră lucrurile lor, fixînd în cuie o placă 
peste alta şi aşezind transversal scîndurile de 
aceeaşi fibră, pînă cînd obţinu un material solid, 
gros de vreo opt centimetri şi atit de rezistent, 
încît pe amîndoi îi pufni rîsul numai cit îl priviră. 
Dar ajuns la acest punct, Clayton se izbi de cea 
mai mare dificultate, întrucît, după ce construi 
uşa masivă, nu avu nici un mijloc de ao prinde. 
Totuşi, după încă două zile de muncă, izbuti să 
fasoneze două balamale din lemn tare cu 
ajutorul cărora montă uşa, astfel încît se 
deschidea şi se închidea cu uşurinţă. 

Tencuiala şi finisajul fură adăugate după ce se 
mutară în casă - ceea ce se întîmplă de îndată 
ce fu aşezat acoperişul - prin îngrămădirea 
tuturor lăzilor în faţa uşii, peste noapte; şi astfel, 
locuinţa lor deveni relativ sigură şi confortabilă. 

Construirea unui pat, a scaunelor, a unei 
mese şi a rafturilor fu o treabă comparativ 
uşoară, aşa încît spre sfîrşitul celei de-a doua 
luni, erau comod instalaţi şi de n-ar fi fost teama 
permanentă de un atac din partea jivinelor, 
precum şi singurătatea din ce în ce mai 


34 


apăsătoare, nu s-ar fi simţit nici stînjeniţi, nici 
nefericiţi. 

Noaptea, fiarele miriiau şi răgeau în jurul 
micuţei lor cabane, dar omul se deprinde în 
asemenea măsură cu zgomotele des repetate, 
încît curînd nu se mai sinchisiră de ele, dormind 
buştean pînă în zori. 

În trei rînduri zăriră fugitiv siluetele masive, 
asemănătoare cu omul, de felul celei pe care o 
văzuseră în prima noapte, dar niciodată 
îndeajuns de aproape ca să-şi poată da seama 
dacă  siluetele  întrezărite aparțineau unor 
oameni sau unor animale. 

Păsările strălucitoare şi  maimutele se 
învăţaseră cu noile lor cunoştinţe şi cum, de 
bună seamă, nu mai văzuseră niciodată pînă 
atunci fiinţe omeneşti, odată ce le trecu prima 
spaimă, începură să se apropie din ce în ce, 
îmboldite de acea ciudată curiozitate de care-s 
stăpinite vietăţile pădurii, ale junglei, ale cîmpiei; 
aşa încît, încă din prima lună, unele păsări 
ajunseseră să accepte  firimituri din mîinile 
prietenoase ale celor doi Clayton. 

Intr-o după amiază, în timp ce Clayton lucra la 
o cabană suplimentară, deoarece avea de gînd 
să construiască mai multe încăperi, micii lor 
prieteni caraghioşi - maimuţicile - năvăliră ţipînd 
şi bruftuind prin copaci, venind în fugă din 
direcţia măgurii, în timp ce fugeau, aruncau 
înapoia lor priviri temătoare si, în cele din urmă, 


35 


se opriră lingă Clayton, flecărind aţiţate ca şi 
cum ar fi vrut să-l vestească de apropierea unui 
pericol. 

În sfîrşit, văzu şi el acel ceva de care se 
temeau atita maimuţicile - omul-fiară pe care 
Clayton îl zărise pînă acum doar în treacăt. Se 
apropia prin junglă, într-o poziţie semiverticală, 
sprijinindu-şi din cînd în cînd pumnii pe pămînt - 
o gigantică maimuţă antropoidă - şi pe măsură 
ce înainta, scotea nişte miriieli guturale şi un soi 
de sunet lătrat. 

Clayton se afla la oarecare distanţă de 
cabană, pregătindu-se să doboare un arbore cît 
se poate de potrivit pentru lucrările lui de 
construcţie. Luni întregi de continuă securitate, 
timp în care nici un animal primejdios nu se 
arătase la lumina zilei, îl făcuseră să devină 
imprudent: Clayton îşi lăsase puştile şi pistoalele 
în cabană şi acum, cînd văzu uriaşa maimuţă 
zdrobind sub tălpi vegetaţia măruntă a junglei şi 
venind drept spre el, dintr-o direcţie ce-i tăia 
orice cale de scăpare, simţi un fior săgetîndu-l 
prin şira spinării. 

Ştia că, înarmat cum se afla doar cu un topor, 
şansele lui împotriva monstrului feroce erau într- 
adevăr foarte mici - şi apoi... Alice! „Ah, 
Dumnezeule - îşi spuse el - ce se va întîmpla cu 
Alice?" 

Mai exista o slabă nădejde să ajungă înapoi la 
cabană. Se întoarse şi începu să alerge în 


36 


direcţia locuinţei, scoţind strigăte de alarmă 
menite s-o vestească pe soţia sa ca să fugă şi să 
se baricadeze după uşa grea a cabanei în cazul 
cînd gorila i-ar tăia drumul. 

Lady Greystoke şedea în apropierea cabanei 
cînd îi auzi strigătul, ridică ochii; îi fu dat să vadă 
maimuța, care făcea salturi de o incredibilă 
sprinteneală pentru un animal atît de mare şi 
greoi, străduindu-se să i-o ia înainte lui Clayton. 

Cu un strigăt stins, Lady Alice fugi spre 
cabană şi cînd intră, aruncă îndărăt o privire 
care-i umplu inima de groază, căci monstrul îi 
tăiase soţului ei calea; Clayton se afla în mare 
impas, strîngînd toporul cu ambele miini, gata 
să-l repeadă asupra animalului furios, în clipa 
cînd acesta s-ar fi hotărit să te năpustească 
asupră-i. 

— Alice, închide uşa şi baricadeaz-o! strigă 
Clayton. O să dobor bestia cu toporul! 

Dar ştia foarte bine că-l aşteaptă o moarte 
înfiorătoare, iar Lady Alice ştia şi ea. 

Gorila era ditai matahală, cîntărind probabil 
vreo sută cincizeci de kilograme. Ochii apropiaţi, 
răi, scăpărau de ură pe sub sprincenele zbirlite, 
în timp ce caninii ascuţiţi ieşiră la iveală dezgoliţi 
într-un rînjet hidos cînd se opri o clipă să-şi 
cîntărească prada. 

Peste umărul bestiei, Clayton putea vedea 
uşa cabanei, aflată la o distanţă mai mică de 
douăzeci de paşi şi se simţi năpădit de un val de 


37 


groază si de spaimă cînd o zări pe tînăra-i soţie 
înarmată cu unul din pistoalele lui. 

Lady Alice se temuse întotdeauna de armele 
de foc şi pentru nimic în lume nu ar fi atins 
vreuna, dar acum se repezi spre maimuţă cu 
neînfricarea unei leoaice care-şi apără puiul. 

— Înapoi, Alice, pentru numele lui Dumnezeu, 
du-te înapoi! 

Dar ea nici nu se gîndi să-i dea ascultare şi 
chiar în aceeaşi clipă, gorila se năpusti asupra lui 
Clayton, care nu putu să mai scoată o vorbă. 

Omul,  adunîndu-şi toate puterile, învirti 
toporul deasupra capului, dar vînjosul animal 
înşfacă unealta cu înspăimiîntătoarele-i miini şi 
smulgînd-o din strîinsoarea lui Clayton, o zvîrli cît 
colo. Cu un mirîit sinistru, îşi apucă neajutorata-i 
victimă, dar în secunda cînd colții dădură să se 
înfigă în beregata pe care o căutaseră cu 
însetare, răsună o detunătură şi glonţul pătrunse 
în spinarea gorilei, între omoplaţi. 

Zvirlindu-l pe Clayton la pămînt, bestia se 
întoarse spre noul său vrăjmaş. Dinainte-i se afla 
fata înspăimiîntată, căznindu-se în zadar să mai 
descarce odată arma în trupul animalului; dar 
Alice nu cunoştea mecanismul armelor de foc şi 
trăgaciul căzu inutil, declanşind un cartuş gol. 
Aproape în aceeaşi clipă, Clayton se opinti, 
ridicîndu-se în picioare şi fără să se gindească la 
zădărnicia unui asemenea act, se repezi să 
îndepărteze gorila de pe trupul soţiei sale care 


38 


se făcuse ghem. 

Izbuti totuşi, fără mare efort, căci namila se 
rostogoli neînsufleţită în iarbă; gorila murise. 
Glonţul îşi îndeplinise misiunea. 

Clayton îşi cercetă în grabă soţia şi constată 
că nu avea nici o rană, drept care deduse că 
bestia murise chiar în clipa cînd sărise la Alice. 
Cu gingăşie, îşi ridică soţia, încă leşinată şi o 
transportă în mica lor cabană, dar trecură două 
ore pînă cînd Alice să-şi vină în simţiri. 

Primele cuvinte pe care le rosti îl umplură de 
îngrijorare pe Clayton. Căci, la cîtva timp după 
ce-şi recăpătase cunoştinţa, Alice privi uimită de 
jur împrejurul cabanei şi apoi, cu un suspin de 
mulţumire, grăi: 

— Vai, John, ce bine-i să te afli acasă la tine! 
Aveam impresia că nu mai sîntem la Londra, ci 
într-un loc înfiorător unde ne atacau nişte 
monştri giganţi. 

— Haide, Alice, haide, o domoli «el, 
dezmierdîndu-i fruntea, încearcă să mai dormi şi 
nu te nelinişti din pricina visurilor rele! 

In noaptea aceea se născu fiul lor, în cabana 
scundă din vecinătatea pădurii virgine, în timp 
ce un leopard urla în faţa uşii, iar de dincolo de 
măgură se auzeau tonalităţile grave ale răgetului 
de leu. 

Lady Greystoke nu şi-a mai revenit din şocul 
pricinuit de atacul gorilei şi cu toate că a mai 
trăit un an după naşterea fiului ei, nu a mai ieşit 


39 


niciodată afară din cabană şi nu şi-a mai dat 
vreodată limpede seama că nu s-ar fi aflat în 
Anglia. 

Uneori îi punea întrebări lui Clayton în 
legătură zgomotele ciudate care sfişiau liniştea 
nopţilor, în legătură cu absenţa servitorilor şi a 
prietenilor, cu bizara grosolănie a mobilelor din 
încăpere, dar, cu toate că el nu făcea nici o 
încercare s-o amăgească, niciodată Lady Alice nu 
a mai putut sesiza tilcul tuturor acestora. 

Altminteri, gîndea aproape normal, iar bucuria 
si fericirea pe care le încerca datorită micuţului 
ei fiu precum şi duioşia constantă cu care-o 
înconjura soţul ei, făcură ca acest an să fie foarte 
fericit, cel mai fericit din tînăra-i viaţă. 

Clayton ştia foarte bine că dacă Alice şi-ar fi 
păstrat judecata neştirbită ar fi suferit cumplit 
din cauza neliniştilor şi a îngrijorării, aşadar, deşi 
se simţea nespus de îndurerat de starea ei, în 
unele momente era de-a dreptul bucuros că 
soţia lui nu putea să înţeleagă realitatea. 

De multă vreme renunţase la speranţa de a 
se salva de acolo, decit doar prin cine ştie ce 
întîmplare. Cu un zel neostoit, lucrase la 
înfrumusețarea interiorului cabanei. 

Duşumeaua era acoperită cu piei de leu şi de 
panteră. Diferite bufete şi rafturi de cărţi 
căptuşeau pereţii. Vaze ciudate, modelate cu 
propriile-i mîini din lutul ce se găsea în regiune, 
purtau buchete de frumoase flori tropicale. 


40 


Perdelele împletite din fire de iarbă şi de bambus 
împodobeau ferestrele şi - realizarea cea mai 
grea dintre toate - reuşise, cu sărăcăcioasele lui 
unelte, să taie scînduri pentru a nivela suprafaţa 
pereţilor şi a tavanului şi a-şi înjgheba o podea 
netedă. 

Faptul că izbutise să-şi educe mîinile la 
îndeletniciri atît de neobişnuite constituia şi 
pentru el o sursă de continuă şi blîndă mirare. 
Dar îşi iubea munca, deoarece o făcea de dragul 
soţiei sale şi a firavei vieţi care venise să le 
însenineze zilele, deşi le  sporise  însutit 
răspunderile şi grozăvia situaţiei. In anul în care 
urmă Clayton fu atacat în mai multe rînduri de 
maimuţele gigantice, care păreau acum să 
bîntuie în permanenţă prin preajma cabanei, dar 
cum niciodată nu se mai hazardase să iasă fără 
ambele puşti şi pistoale, nu se mai temea de 
uriaşele jivine. 

Întărise apărarea ferestrelor şi potrivise la uşa 
cabanei un lacăt de lemn, unic în felul lui, aşa 
încît, cînd pleca la vînătoare sau la cules de 
fructe, îndeletniciri pe care era nevoit să le 
practice în mod constant pentru a asigura 
nevoile de hrană, nu se mai temea de 
posibilitatea ca vreuna din bestiile acelea să dea 
buzna în căminul lui. 

La început împuşca cea mai mare parte a 
vînatului chiar prin fereastra cabanei, dar după 
un timp animalele se învăţaseră să se ferească 


41 


de curioasa vizuină de unde  izbucneau 
înfricoşătoare detunături de puşcă. 

În răgazurile de odihnă, Clayton îi citea 
adeseori cu glas tare soţiei lui din teancurile de 
cărţi pe care le aduseseră cu ei, în vederea 
noului cămin la care nădăjduiseră. Printre 
acestea se aflau multe cărţi pentru copii - cărţi 
cu poze, abecedare, poveşti - căci se 
aşteptaseră ca odrasla lor să atingă virsta 
cititului mai înainte ca ei să fi putut spera să se 
întoarcă în Anglia. 

Alteori, Clayton îşi făcea însemnări în jurnalul 
lui, pe care se deprinsese să-l scrie în limba 
franceză şi unde înregistra amănuntele ciudatei 
lor vieţi, îşi ţinea jurnalul ferecat într-o casetă de 
metal. 

Cînd se împlini un an de la naşterea fiului ei, 
Lady Alice se stinse din viaţă, tăcut, în somn. Atît 
de domol i-a fost sfîrşitul, încît lui Clayton îi 
trebuiră ore întregi pînă să-şi dea seama că soţia 
sa era într-adevăr moartă. 

Grozăvia situaţiei îşi făcu foarte încet loc în 
conştiinţa lui şi e îndoielnic dacă şi-a dat 
vreodată seama pe deplin de imensitatea durerii 
sale şi de cumplita răspundere care-i apăsa 
umerii, acum, cînd avea în grijă făptura aceea 
plăpîndă, de fiul care trebuia încă alăptat. 

Ultima însemnare din jurnalul său a fost 
făcută în dimineaţa ce a urmat săvirşirii din viaţă 
a Lady-ei Alice şi cuprinde o serie de amănunte 


42 


expuse într-un limbaj prozaic, care le sporeşte 
nota patetică: pentru că respiră din ele o apatie 
istovită, născută dintr-un lung şir de suferinţe şi 
deznădejdi, o apatie pe care chiar această 
cruntă lovitură abia de-o putea face să vibreze în 
adîncurile unei dureri mai intense: 

„Fiul meu ţipă după mincare. O, Alice, Alice, 
ce să mă fac?" 

Şi în timp ce John Clayton aşternea aceste 
cuvinte, sortite să fie cele din urmă scrise de 
mîna lui, capul îi căzu ostenit peste braţele 
întinse pe masa cioplită pentru cea care zăcea 
acum împietrită şi rece în patul de alături. 

Vreme îndelungată nici un sunet nu ştirbi 
tăcerea mormiîntală a amiezii de junglă, în afară 
de scîncetele jalnice ale micuţului pui de om. 


43 


A4A.GORILELE 


În inima pădurii, pe-un platou aflat cam la o 
milă în spatele oceanului, bătrinul Kerchak, 
gorila, spumega de furie în mijlocul neamului 
său. Membrii mai tineri şi mai sprinteni ai tribului 
se căţăraseră pe ramurile de sus ale arborelui 
uriaş, ca să se ferească de minia bătrînului; 
preferau să-şi rişte viaţa pe crengile care abia le 
suportau greutatea, decit să-l înfrunte pe 
bătrînul Kerchak într-unul din accesele lui de 
nestăpinită furie. 

Ceilalţi masculi se risipiseră în toate direcţiile, 
dar nu mai înainte ea bruta aţiţată să fi simţit 
vertebrele unuia dintre ei plesnind între fălcile-i 
uriaşe, înspumate de turbare. 

O tînără femelă ghinionistă alunecă de pe o 
ramură înaltă, pe care nu-şi putuse ţine echilibrul 
şi se prăbuşi cu zgomot chiar la picioarele lui 
Kerchak. Scoţind un urlet sălbatic, gorila se 
repezi asupră-i, sfişiindu-i cu colții puternici o 
bucată de carne de pe o coastă şi izbind-o 
violent în cap şi peste umeri cu o creangă de 
copac frîntă, pînă ce-i făcu ţeasta chisăliţă. 

Apoi o pîndi pe Kala, care, întorcîndu-se chiar 
atunci cu puiul său dintr-o expediţie în căutarea 


44 


hranei, habar n-avusese de turbarea înverşu- 
natului Kerchak, pînă cînd ţipetele de alarmă ale 
fîirtaţilor n-o făcură s-o ia la sănătoasa ca să-şi 
scape pielea Dar Kerchak o ajunse din urmă, atit 
de aproape, cît ar fi înşfăcat-o de încheietura 
miîinii dacă ea ar fi executat un disperat salt 
aerian, sărind de pe un copac pe altul - 
performanţă periculoasă, pe care gorilele o 
practică foarte rar, doar cînd nu există altă 
soluţie în faţa primejdiei. Execută saltul cu 
succes, dar cînd se prinse de crengile copacului 
mai îndepărtat,  smucitura bruscă slăbi 
strinsoarea braţelor puiului ei, care i se agăţase 
cu furie de git şi Kala văzu mica făptură 
rostogolindu-se, răsucindu-se şi chircindu-se la 
zece metri dedesubt. Cu un înfiorător strigăt de 
durere, Kala se aruncă de-a dreptul lingă el, fără 
să-i mai pese de primejdia ce-o pindea din 
partea lui Kerchak; dar cînd ridică micuța făptură 
zdrobită, văzu că viaţa îi părăsise trupul. 

Gemiînd înfundat, Kala continuă să-şi strîngă 
puiul la piept, iar Kerchak nu încercă s-o 
brutalizeze. Moartea puiului făcuse ca furia-i 
diavolească să se astimpere tot aşa de brusc 
cum se dezlănţuise. 

Kerchak era o uriaşă căpetenie de gorile, 
cîntărind poate o sută şaptezeci şi cinci de 
kilograme. Avea o frunte foarte îngustă şi teşită, 
ochi injectaţi, mici şi aşezaţi foarte aproape de 
rădăcina nasului grosolan, turtit; urechile-i erau 


45 


mari şi subţiri, dar, oricum, mai mici decit ale 
celor din neamul său. 

Firea lui vijelioasă şi  marea-i forţă îi 
asiguraseră dominaţia asupra micului trib în 
mijlocul căruia se născuse cu vreo douăzeci de 
ani în urmă. Acum, cînd se afla în plină vigoare, 
în toată pădurea deasă nu exista maimuţă care 
să fi cutezat să-i conteste dreptul la domnie, iar 
celelalte fiare mai mari se fereau să-l hărţuiască. 

Bătrînul Tantor, elefantul, era singurul dintre 
toate vietăţile sălbatice care n-avea frică de el - 
şi numai de elefant se temea Kerchak. Cînd 
Tantor pufnea pe trompa lui, gorila şi neamul ei 
se căţărau iute în copaci, la nivelul al doilea. 

Tribul de antropoide peste care domnea 
Kerchak , cu mină de fier şi colţi ameninţător 
dezgoliţi, număra şase pînă la opt familii, fiecare 
dintre acestea fiind alcătuită dintr-un mascul 
adult, cu femelele şi puii lui, însumînd cu toţii 
laolaltă vreo şaizeci- şaptezeci de maimuțe. 

Kala era femela cea mai tînără a unui mascul 
numit Tublat, ceea ce înseamnă „nas-spart", iar 
puiul pe care-l văzuse strivit era primul ei copil; 
de altfel, ea nici n-avea mai mult de nouă sau 
zece ani. Deşi atît de tînără, Kala era vinjoasă şi 
puternică - un exemplar splendid, cu mădulare 
zvelte, o frunte rotundă şi înaltă, care vădea o 
înzestrare cu mai multă inteligenţă decit semenii 
săi. De asemenea, avea o mare capacitate de 
iubire şi de suferinţă maternă. 


46 


Totuşi era numai o maimuţă, o uriaşă, feroce, 
înverşunată fiară dintr-o specie îndeaproape 
înrudită cu gorilele, doar ceva mai inteligentă 
decit acestea; inteligenţa, îmbinată cu forţa 
gorilelor, făcea din specia ei cel mai fioros dintre 
înspăimiîntătorii străbuni ai omului. 

Cînd membrii tribului îşi dădură seama că 
miînia lui Kerchak se potolise, îşi părăsiră încet 
ascunzişurile din arbori şi porniră să-şi vadă mai 
departe de feluritele îndeletniciri de la care 
fuseseră întrerupţi. 

Tinerii se jucau şi se zbenguiau printre copaci 
şi tufişuri. Ciîţiva dintre adulţi se întinseseră cu 
faţa-n jos pe culcuşul moale alcătuit de frunzele 
moarte sau putrezite ce acopereau pămîntul, în 
timp ce alţii răsturnau crengi căzute şi bulgări de 
pămînt, scociorind după gindăceii şi reptilele 
care formau o parte a hranei lor. Alţii umblau 
căutînd prin copacii din jur fructe, alune, păsări 
mici, ouă. 

Petrecuseră în felul ăsta o oră şi mai bine, 
cînd Kerchak îi adună şi poruncindu-le să-l 
urmeze, se îndreptară spre ocean. 

În cea mai mare parte, acolo unde era spaţiu 
bătătorit, mărşăluiră pe pămînt, urmînd cărarea 
uriaşilor elefanți, care, tot ducindu-se și 
întorcîndu-se, fuseseră singurii ce tăiaseră drum 
în junglă prin încîlceala de mărăciniş, liane, 
plante agăţătoare şi copaci. Cînd mergeau, 
gorilele înaintau cu o mişcare rotită, stîngace, 


47 


proptindu-se cu pumnii noduroşi în pămînt şi 
săltindu-şi înainte corpurile dizgraţioase. Cînd 
însă drumul ducea printre arborii mai mărunți, se 
mişcau cu repeziciune, legănindu-se de pe o 
creangă pe alta cu agilitatea verilor mai mici, 
maimuţele. Şi tot drumul, Kala îşi purtă puiul 
mort, strîns lipit la piept. 

Curînd, după-amiaza, ajunseră pe creasta 
unei măguri care da spre plajă şi la poalele 
căreia se afla cabana ce constituia ţinta lui 
Kerchak. Văzuse pe mulţi din neamul lui 
prăbuşindu-se morţi în faţa zgomotului puternic 
scos de băţul negru, mînuit de ciudata maimuţă 
albă care trăia în birlogul acela minunat şi 
Kerchak, în mintea-i primitivă, luase hotărîrea să 
pună stăpiînire pe unealta dătătoare de moarte şi 
să cerceteze interiorul misteriosului cuib. 

Mai voia foarte, foarte mult să-şi înfigă dinţii 
în beregata ciudatului animal pe care învățase 
să-l urască, temîndu-se totodată de el, din care 
pricină venea adeseori cu tribul său în 
recunoaştere, pîndind un prilej cînd maimuța 
albă ar fi fost mai puţin vigilentă. 

In ultima vreme renunţaseră la ideea unui 
atac şi nici măcar nu se mai arătaseră; pentru 
că, ori de cite ori procedaseră astfel în trecut, 
băţul negru îşi detunase cumplitul mesaj de 
moarte către unul din membrii tribului. 

Astăzi însă, omul nu se vedea pe afară şi din 
locul de unde iscodeau, maimuţele putură 


48 


observa că uşa cabanei era deschisă. Încet, cu 
prudenţă şi fără zgomot, se strecură prin junglă 
spre cabană. Nu scoaseră nici un miriit, nici un 
urlet de furie - beţigaşul cel negru îi învățase să 
se apropie muteşte, ca nu cumva să-l trezească. 
Veniră din ce în ce mai aproape, pînă cînd 
Kerchak însuşi se furişă chiar la uşă şi privi 
înăuntru. În spatele lui urmau doi masculi şi apoi 
Kala,  stringind la piept  mica-i povară 
neînsufleţită. 

Văzură înăuntru maimuța albă, pe jumătate 
prăbuşită peste o masă, cu capul culcat pe 
braţe; pe pat zăcea o siluetă acoperită cu o pînză 
de catarg în timp ce dintr-un mic leagăn rustic se 
auzea scîncetul unui prunc., 

Kerchak se strecură hoţeşte şi se ghemui pe 
vine, gata de atac; în clipa aceea John Clayton se 
înălţă cu o tresărire violentă şi se găsi faţă-n faţă 
cu maimutele. Priveliştea care i se înfăţişă 
ochilor trebuie să-i fi îngheţat sîngele în vine, 
căci dincoace de uşă se aflau trei gorile 
monstruoase, în spatele cărora se îngrămădeau 
numeroase altele . Cite erau, n-a putut niciodată 
şti, pentru că puştile lui atîirnau pe peretele din 
celălalt capăt al încăperii, alături de pistoale, iar 
Kerchak se şi năpusti asupră-i. 

După ce regele maimuţelor eliberă din 
strinsoare trupul neînsufleţit al celui ce fusese 
John Clayton, Lord Greystoke, îşi îndreptă atenţia 
spre micuțul din leagăn! Dar Kala ajunse acolo 


49 


înaintea lui şi cînd Kerchak dădu să înşface 
copilul, îl smulse ea şi înainte de a fi putut să-i 
taie drumul, Kala o şi zbughi pe uşă şi se 
adăposti într-un arbore înalt. 

Răpind pruncul Alicei Clayton, Kala lăsase să 
cadă în leagănul gol puiul ei mort; căci plinsetul 
puiului viu stirnise în inima ei sălbatică 
chemarea universalului instinct matern, pe care 
puiul mort nu-l mai putea astîmpăra. 

Acolo sus, pitită printre crengile unui arbore 
uriaş, legănă la piept pruncul care ţipa şi în 
scurtă vreme, instinctul care vibra la fel de 
puternic în această femelă sălbatică, precum 
vibrase şi în pieptul gingaşei şi frumoasei Lady 
Alice - instinctul iubirii de mamă - pătrunse în 
abia înfiripata înţelegere a puiului de om şi-l făcu 
să se domolească. Apoi foamea şterse şi ultima 
barieră dintre ei şi fiul unui lord englez şi al unei 
lady se ospăta la sînul Kalei, maimuța uriaşă. 

Intre timp, monştrii din cabană cercetau cu 
precauţie cele aflate în ciudata vizuină. 

După ce se asigură că Clayton îşi dăduse 
sufletul, Kerchak îşi îndreptă atenţia spre 
obiectul întins pe pat, acoperit cu o pinză de 
catarg. Ridică uşurel un colţ al giulgiului, dar 
cînd dădu cu ochii de trupul femeii, smulse cu 
brutalitate pînza în care era înfăşurată şi-şi 
încleşta mîinile uriaşe, păroase, în jurul gitului 
alb, lipsit de viaţă. O clipă îşi înfipse adînc 
degetele în carnea rece, apoi, dîndu-şi seama că 


50 


femeia era moartă, o lăsă în părăsire, pornind să 
examineze conţinutul încăperii; nu se mai atinse 
de cadavrul Lady-ei Alice şi al lui Sir John. 

În primul rînd, atenţia îi fu atrasă de puşca ce 
atirna pe perete; la băţul ăsta curios care tuna 
aducînd moarte, rivnea de luni de zile, dar acum, 
cînd se afla la o palmă de el, nu se încumeta să-l 
înhaţe. Se apropie prudent de obiect, gata s-o ia 
la fugă dacă ar fi început să vorbească cu glasul 
lui tunător şi adînc, aşa cum îl mai auzise 
vorbind cînd adresase ultimele cuvinte unor 
semeni ai lui Kerchak, care din neştiinţă sau din 
pripeală, se năpustiseră asupra miraculoasei 
maimuțe albe care mînuia băţul. 

În străfundurile înţelegerii acestui animal 
mijise ceva care-i spunea că băţul tunător e 
primejdios în mîna cuiva care ştie să-l 
manevreze; totuşi trecură minute întregi pînă se 
hotări să-l atingă. 

Se plimbă de colo-colo prin faţa băţului, cu 
capul mereu întors, astfel încît nu slăbi o 
secundă din ochi obiectul năzuinţelor sale. 

Slujindu-se de braţele-i lungi cum se slujeşte 
omul de cîrje şi aruncîndu-şi, la fiecare opintire, 
trupul masiv încoace şi-ncolo, marele rege al 
maimuţelor se învirti în sus şi-n jos, scoţind 
miîrîieli răguşite, punctate din cînd în cînd de acel 
țipăt pătrunzător, care-i cel mai cumplit zgomot 
al junglei. 

În cele din urmă se opri dinaintea puștii. 


51 


Încetişor, întinse o mînă uriaşă pînă cînd aproape 
că atinse ţeava scînteietoare, pentru ca pe dată 
să-şi retragă mina şi să-şi reia acel du-te-vino 
precipitat. S-ar fi zis că prin toată această 
demonstraţie de neînfricare, ca şi prin ţipetele-i 
sălbatice, colosul îşi aduna curajul şi se aţiţa 
singur pînă avea să atingă cutezanţa de a pune 
mîna pe armă. 

Se opri din nou şi de astă dată izbuti să-şi 
lipească mîna şovăitoare de oţelul rece, pentru 
ca în aceeaşi clipă să şi-o retragă iar şi să-şi reia 
foiala plină de  neastimpăr. Ceremonia fu 
repetată de nenumărate ori, dar de fiecare dată 
cu o încredere sporită, pînă cînd, în cele din 
urmă, puşca fu smulsă din cui şi iat-o în mîna 
animalului. 

Constatind că nu-i face nici un rău, Kerchak 
începu s-o cerceteze minuţios. O pipăi de la un 
capăt la celălalt, privi în adîncurile negre ale 
ţevii, îşi plimbă degetele pe părţile-i laterale, pe 
pat, pe încărcător şi în sfîrşit, pe trăgaci. 

Tot timpul cît au durat aceste operaţii, 
maimuţele care intraseră în cabană stăteau 
ciorchine lîngă uşă, urmărind mişcările şefului, în 
vreme ce dihăniile rămase afară se îngrămădeau 
şi-şi lungeau gitul ca să vadă şi ele ce se petrece 
înăuntru. Deodată, degetele lui Kerchak se 
încleştară pe  trăgaci. Urmă o detunătură 
asurzitoare, iar maimuţele de la uşă şi de dincolo 
de uşă se învălmăşiră şi se prăvăliră una peste 


52 


alta, în graba sălbatică de a fugi. 

Kerchak era la fel de înspăimintat, atit de 
înspăimiîntat, încît nu-i dădu prin cap să azvirle 
pricina acelui zgomot îngrozitor, ci se năpusti la 
uşă, ţinînd strîns puşca în mînă. Cînd trecu prin 
deschizătură, ţeava puştii se agăţă de marginea 
uşii ce se închidea dinăuntru în afară şi o trase 
cu atita forţă, încît uşa se trînti zdravăn în urma 
maimuţelor care o luaseră la picior. 

La mică depărtare de cabană, cînd Kerchak se 
opri o clipă şi descoperi că mai stringea pușca în 
mînă, o zvirli cît. Colo, cum ar fi azvirlit un fier 
roşu şi niciodată nu mai încercă s-o regăsească - 
detunătura  însemnase o încercare prea 
puternică pentru nervii lui de animal; dar se 
convinsese că  teribilul băț era absolut 
nevătămător atit timp cit îl lăsai în pace. 

Trebui să se scurgă un ceas pină ce 
maimuţele se încumetară să se apropie iar de 
cabană spre a-şi continua investigaţiile, dar cînd, 
în sfîrşit, se întoarseră, găsiră, spre marele lor 
necaz uşa închisă şi înţepenită atit de straşnic, 
încît nu fu chip s-o forţeze. 

Lacătul ingenios construit de Clayton se 
încuiase cînd Kerchak se agăţase de uşă; nici 
ferestrele bine zăbrelite nu oferiră maimuţelor o 
cale de acces. După ce se învirtiră un timp 
împrejurul cabanei, se întoarseră îndărăt în 
adîncurile pădurii şi pe platourile stincoase de 
unde veniseră. 


53 


Kala nu coborise pe dată cu pruncul ei 
adoptat, dar Kerchak îi strigă să vină şi cum în 
glasul lui nu răsuna nici urmă de furie, se lăsă 
sprintenă în jos, din ram în ram şi se alătură 
celorlalţi în marşul spre casă. 

Maimuţele care încercară să se uite la 
curiosul pui al Kalei fură respinse de ea cu colţi 
dezgoliţi ameninţător şi cu mirîieli joase, însoţite 
de avertismente. 

Cînd o încredinţară că nu voiau să-i facă 
copilului nici un rău, le îngădui să se apropie, dar 
nu-i lăsă cu nici un chip să-i atingă comoara. 
Părea să-şi dea seama că pruncul era plăpiînd şi 
delicat şi se temea ca mîinile grosolane ale 
neamurilor ei să nu-i vatăme micuțul. 

Mai avu o iniţiativă, din care pricină drumul fu 
foarte anevoios pentru Kala. Amintindu-şi de 
moartea puiului ei, îşi susţinu tot timpul noul 
copil cu braţul, pînă la disperare. Ceilalţi micuţi 
erau purtaţi de mamele lor în circă; braţele lor 
firave se agăţau de grumazurile păroase, iar 
picioruşele se sprijineau de subsuorile mamei. 

Dar cu Kala lucrurile se petreceau altminteri; 
ea ţinea trupuşorul gingaş al micului Lord 
Greystoke strîns la piept, în timp ce mînuţele 
delicate se agăţau de smocurile lungi de păr 
negru care acopereau această porţiune din 
trupul Kalei. Văzuse un pui căzindu-i din cîrcă şi 
găsindu-şi o moarte cumplită; cu acest al doilea 
pui n-avea să mai rişte asemenea lucru. 


54 


5.MAIMUŢA ALBĂ 


Kala îşi îngrijea cu duioşie puiul de pripas, 
mirîndu-se în sinea ei de ce acesta nu se 
dezvolta în forţă şi în agilitate deopotrivă cu puii 
altor mame. Trecuse aproape un an de cînd 
intrase în posesia ei şi puiul abia de începuse a 
umbla singur, cît despre căţărat, vai de mine ce 
neputincios era! 

Kala stătea uneori de vorbă cu femelele mai 
bătrîne despre tînăra ei odraslă, dar nici una 
dintre ele nu înţelegea cum poate un pui să fie 
atit de încet şi de înapoiat în a învăţa să aibă 
grijă de sine .Cum aşa? Dar nici hrana nu şi-o 
putea procura singur şi doar trecuseră mai bine 
de douăsprezece luni de cînd îl găsise Kala. 

De-ar fi ştiut maimuţele că pruncul, înainte de 
a fi intrat în posesia Kalei, împlinise treisprezece 
luni, l-ar fi socotit un caz lipsit de orice speranţă, 
căci micile gorile din tribul lor erau la două-trei 
luni tot atit de avansate cît şi puiul ăsta de 
douăzeci şi cinci de luni. 

Tublat, soţul Kalei, era nedumerit şi supărat şi 
dacă femela n-ar fi fost mereu cu ochii în patru, 
el de mult i-ar fi făcut de petrecanie copilului. 

55 


— N-o să ajungă niciodată o gorilă - o lămuri 
el. Va trebui să-l porţi şi să-l ocroteşti toată viaţa. 
Ce folos o să aducă tribului? Nici unul; va fi 
numai o povară. Lasă-l să-şi doarmă liniştit 
somnul de veci printre ierburile înalte, ca tu să 
poţi da naştere altor gorile puternice, care să ne 
fie un sprijin la bătrineţe. 

— Niciodată, Nas-Spart - răspunse Kala. Dacă 
va trebui să-l port toată viaţa, îl voi purta. 

Atunci Tublat se duse la Kerchak, cerîndu-i să 
facă uz de autoritatea sa pe lingă Kala şi să-i 
poruncească să renunţe la micul Tarzan, căci 
ăsta era numele pe care-l puseseră gingaşului 
Lord Greystoke, Tarzan însemnind în limba lor 
„piele-albă". 

Dar cînd Kerchak îi vorbi, Kala îl ameninţă că, 
dacă n-o lasă în pace să-şi crească copilaşul, va 
părăsi tribul. Şi cum acesta constituia unul din 
drepturile inalienabile ale vietăţilor din junglă 
cînd sînt nemulţumite de tribul lor, o lăsară de 
capul ei, deoarece Kala era o femelă tînără, cu 
picioare zvelte şi n-ar fi vrut s-o piardă. 

Pe măsură ce Tarzan creştea, se dezvolta cu 
paşi mai rapizi, astfel încît la zece ani se căţăra 
de minune în copaci, iar jos, pe pămînt, se 
pricepea să facă o sumedenie de lucruri 
năstruşnice ce depăşeau posibilităţile frăţiorilor 
şi surioarelor lui. 

Se deosebea în multe privinţe de ei şi 
adeseori le stirnea mirarea prin isteţimea lui, 


56 


mult superioară lor, dar în forţă şi ca mărime era 
mai prejos; căci la zece ani antropoidele erau pe 
deplin dezvoltate, unele dintre ele ridicîndu-se la 
peste doi metri înălţime, în timp ce micul Tarzan 
era doar un băieţaş. Dar ce băieţaş! 

Încă din fragedă copilărie îşi folosise miinile 
ca să se legene şi să sară de pe o cracă pe alta, 
după cum îl învățase uriaşa lui mamă şi cînd se 
făcu mai mare petrecu zilnic ore întregi gonind 
prin copaci cu fraţii şi surorile lui. 

Putea să sară la şapte metri în aer, pe 
înălțimile ameţitoare ale arborilor din junglă şi să 
prindă, cu o precizie ce nu da niciodată greş şi 
fără vreo strădanie aparentă, o ramură ce se 
zbătea nebuneşte în bătaia uraganului apropiat. 

Putea cobori şapte metri dintr-o dată, din 
cracă în cracă, într-o alunecare rapidă spre 
pămînt, sau se putea căţăra în virful celui mai 
semet dintre giganţii tropicali, cu uşurinţa şi 
repeziciunea unei veveriţe. 

Deşi în vîrstă doar de zece ani, avea puterea 
unui bărbat mijlociu de treizeci şi era mult mai 
suplu în mişcări decit poate ajunge vreodată cel 
mai antrenat dintre atleți. Şi zi de zi puterea lui 
creştea. 

Viaţa lui Tarzan printre crîncenele gorile a fost 
fericita; pentru că în memoria sa nu purta 
amintirea unui alt soi de viaţă şi nici nu ştia că în 
univers mai există şi altceva decit acest petic de 
pădure şi sălbăticiunile din junglă care-i erau 


57 


familiare. 

Împlinise aproape zece ani cînd începu să-şi 
dea seama că există o mare deosebire între el şi 
fraţii săi. Şi trupul lui mic, rumenit de soare 
deveni brusc o pricină de mare ruşine cînd 
observă că el n-avea nici un fir de păr, de parc-ar 
fi fost şarpe sau alt soi de reptilă. Incercă să 
înlăture acest neajuns mînjindu-se din cap pînă-n 
picioare cu noroi; dar noroiul se zbicea şi cădea. 
Şi-apoi era atit de neplăcut, încît hotărî pe dată 
că preferă ruşinea decit senzaţia nesuferită. 

În ţinutul înalt pe care tribul lui îl vizita 
adeseori, se afla un lăcuşor şi în apele lui limpezi 
şi neclintite îşi văzu Tarzan pentru prima oară 
faţa. 

Era o zi zăpuşitoare din anotimpul secetos, si 
Tarzan se duse cu unul din verii săi la mal, ca să 
bea apă. Cînd se aplecară, ambele feţe se 
oglindiră în lacul adormit: trăsăturile sălbatice şi 
fioroase ale maimutei, alături de cele ale 
mlădiţei aparţinind unei vechi familii englezeşti. 

Tarzan fu îngrozit. Era destul de rău să fii 
spin, dar să mai ai şi o asemenea mutră! Se miră 
cum de puteau celelalte gorile să se uite măcar 
la fata lui. 

Gura aceea micuță şi subţire şi dinţii mărunți 
şi albi! Cum puteau să arate oare alături de 
boturile cărnoase şi de colții puternici ai fraţilor 
lui mai norocoşi! Şi năsucul mic şi fin era atit de 
subţire, încît părea lihnit de foame. Se înroşi ca 


58 


para focului cînd îl compară cu nările largi şi 
fremătătoare ale amicului său. Ce nas generos şi 
puternic avea! Cum i se lăţea pe jumătate din 
faţă! "Ce bine trebuie să fie cînd eşti frumos!" 
gîndi Tarzan. 

Dar cînd îşi mai văzu şi ochii! - Ah, asta a fost 
lovitura de graţie - o pată cafenie, un cerc 
cenuşiu în jurul ei şi apoi era alb curat! 
Îngrozitor! Nici măcar şerpii nu aveau ochi atît 
de hidoşi. 

Era atit de absorbit de aceste autoaprecieri, 
încît nu auzi cum în spatele lui iarba înaltă se 
desparte şi cum o dihanie mare se furişează 
hoţeşte prin junglă; nici prietenul lui, gorila, nu 
auzi, pentru că tocmai atunci bea apă şi lipăitul 
buzelor şi  gilgiitul de satisfacție acoperiră 
zgomotul apropierii nepoftitului. 

La mai puţin de treizeci de paşi în spatele 
celor doi se ghemuia Sabor, uriaşa leoaică, 
vînturîndu-şi coada. Cu precauţie, întindea o labă 
mare, vătuită, pe care o lăsă apoi fără zgomot pe 
pămînt înainte de a o fi ridicat pe a doua. In 
acest fel avansa: o pisică uriaşă, aproape tirîndu- 
şi pîntecele pe jos şi pregătindu-se să se repeadă 
asupra prăzii 

Acum se afla la trei metri depărtare de cei doi 
neştiutori tovarăşi de joacă - îşi trase cu grijă 
labele dindărăt sub greutatea corpului, muşchii 
mari încordîndu-i-se sub pielea-i frumoasă. Se 
ghemuise atit de tare, încît părea turtită, cu 


59 


excepţia spinării lucioase, arcuite, gata pregătită 
de salt. Coada nu i se mai vintura - stătea 
dreaptă şi nemişcată. 

O clipă rămase astfel, ca prefăcută în stană 
de piatră, apoi, slobozind un răget înfiorător, 
sări. 

Sabor, leoaica era un viînător încercat. Cuiva 
mai puţin experimentat, alarma sălbatică a 
răgetului ei cînd sărea i s-ar fi părut o nerozie, 
căci n-ar fi putut să cadă oare cu mai mare 
siguranţă asupra victimelor dacă ar fi executat 
un salt mut, neînsoţit de strigătul acela 
pătrunzător? Dar Sabor cunoştea foarte bine 
iuţeala vietăţilor junglei şi fineţea aproape 
incredibilă a auzului lor. Pentru acestea, fişiitul 
uşor al unui fir de iarbă ce se freca de un alt fir 
era un avertisment la fel de eficient ca şi 
răcnetul ei cel mai puternic, ori Sabor ştia că n- 
ar fi putut face saltul măreț fără un cît de mic 
zgomot. 

Urletul ei sălbatic nu era un avertisment. Era 
menit să îngheţe bietele victime, paralizindu-le 
de groază doar o fracțiune de secundă, atit cît 
trebuia pentru ca ghearele-i puternice să se 
împlînte în carnea lor fragedă şi să le imobilizeze 
fără nici o speranţă de scăpare. 

In ceea ce o privea pe maimuţă, Sabor 
chibzuise corect. Mica gorilă, tremurind de 
spaimă, se cinchise doar o clipă, dar această 
clipă fusese destul de lungă ca să-i fie fatală. Nu 


60 


la fel însă s-au petrecut lucrurile cu Tarzan, 
copilul-om. Viaţa lui printre primejdiile junglei îl 
învățase să întîimpine neprevăzutul cu încredere 
în sine, iar inteligenţa lui superioară determina o 
rapiditate a reacţiilor mintale care întrecea cu 
mult posibilităţile maimuţelor. 

Aşa încît răgetul leoaicei Sabor galvanizară 
creierul şi muşchii lui Tarzan la imediată acţiune. 

În faţa lui se aşterneau apele adinci ale 
lacului, în spatele lui îl aştepta o moarte sigură: o 
moarte cumplită între ghearele ce sfişie şi colţi 
ce sfirtecă. Tarzan nu putea suferi apa decit 
atunci cînd însemna un mijloc de a-şi potoli 
setea. N-o putea suferi pentru că o asocia cu 
răceala şi neplăcerea ploilor torențiale, de care 
se temea din pricina tunetelor, a fulgerelor şi a 
vîntului care le însoțea. 

Sălbatica lui mamă îl învățase să se ferească 
de apele adinci ale lacului şi de altfel, n-o văzuse 
chiar el pe mica Neeta, doar cu cîteva săptămîni 
în urmă, pierind sub oglinda liniştită de la 
suprafaţă pentru a nu se mai întoarce niciodată 
la trib? 

Dar, dintre cele două rele, mintea lui ageră îl 
alese pe cel mai puţin rău; prin urmare, de 
îndată ce prima notă a răgetului cumplitei Sabor 
destrămase liniştea junglei şi înainte ca fiara să 
fi făcut jumătate din salt, Tarzan simţi apele reci 
închizîndu-i-se deasupra creştetului. 

Nu ştia să înoate şi apa era foarte adîncă, dar 


61 


nu-şi pierdu nici un dram din stăpînirea de sine şi 
din inventivitatea, care alcătuiau însemnele unei 
făpturi superioare. Incepu să dea repede din 
miîini şi din picioare, în încercarea de a ieşi la 
suprafaţă şi probabil că mai mult din întîmplare 
decit voit făcu mişcările folosite de cîini cînd 
înoată, astfel că în citeva secunde nasul îi ieşi 
deasupra apei şi Tarzan descoperi că putea pluti 
făcînd aceleaşi mişcări, ba putea chiar înainta 
prin apă. Fu foarte surprins şi încîntat de această 
nouă ispravă, la care fusese împins atit de 
neaşteptat, dar nu avu timp să se gindească 
prea mult la ea. 

Înota acum paralel cu malul şi văzu bestia cea 
singeroasă, care l-ar fi înşfăcat, aplecată încă 
deasupra trupului neînsufleţit al tovarăşului său 
de joacă. Leoaica îl urmărea pe Tarzan cu priviri 
încordate, aşteptindu-l de bună seamă să revină 
la mal, dar băiatului nici prin cap nu-i trecea una 
ca asta. Dimpotrivă, îşi înălţă glasul în strigătul 
de disperare al tribului său, adăugind şi 
avertismentul menit să-i prevină pe eventualii 
salvatori că riscă să cadă în ghearele Saborei. 

Aproape imediat se auzi din depărtare un 
răspuns şi după scurt timp, patruzeci sau 
cincizeci de gorile se îndreptară, legănîndu-se 
rapid şi maiestuos, spre scena tragediei. In 
fruntea lor venea Kala, pentru că recunoscuse 
glasul fiului ei cel mai iubit şi alături de ea era 
mama micuţei gorile ce zăcea moartă sub Sabor 


62 


cea cruntă. 

Deşi mai puternică şi mai bine pregătită de 
luptă decit gorilele, leoaica n-avea nici un chef 
să dea piept cu adulţii mînioşi şi cu un mirîit plin 
de ură, făcu un salt iute în lăstăriş şi pieri din 
văz. 

Tarzan înotă pînă la țărm şi se caţără repede 
pe pămînt uscat. Senzaţia de prospeţime şi de 
bucurie pe care i-o dăduse apa rece îl umplu de 
o recunoscătoare surpriză şi de atunci încolo nu 
pierdu nici un prilej de a face zilnic o baie fie în 
lac, fie în rîu, fie în ocean cînd avea prilejul. 

Multă vreme, Kala nu-şi putu crede ochilor, 
căci, deşi cei din neamul ei puteau să înoate cînd 
erau nevoiţi s-o facă, totuşi nu le plăcea să intre 
în apă şi niciodată nu se virau de bună voie. 

Aventura cu leoaica Sabor a constituit pentru 
Tarzan un izvor de plăcute amintiri; era nevoie 
de asemenea întîmplări ca să spargă monotonia 
vieţii cotidiene - care, altminteri, se confunda eu 
plicticoasele raiduri în căutarea hranei, cu 
mîncatul şi dormitul. Tribul căruia îi aparţinea, 
cutreiera pe o suprafaţă care se întindea, în linii 
mari, pe vreo douăzeci şi cinci de mile de-a 
lungul coastei şi vreo cincizeci de mile în interior. 
Străbăteau aproape mereu aceste distanţe şi 
uneori rămîneau luni întregi într-un singur loc; 
dar cum se mişcau cu mare viteză prin copaci, 
traversau tot teritoriul în decurs de numai citeva 
zile. 


63 


Durata rămînerii depindea în mare măsură de 
rezervele de hrană, de condiţiile climaterice şi de 
superioritatea numerică a animalelor din specii 
mai primejdioase, deşi, de multe ori, Kerchak îi 
purta în marşuri lungi numai pentru că se 
săturase să stea în acelaşi loc. Noaptea se 
culcau pe unde îi prindea întunericul, întinzîndu- 
se pe jos şi uneori acoperindu-şi capetele - mai 
rar trupurile - cu frunze mari de palmier. Dacă 
nopţile erau răcoroase, se culcau cîte doi sau 
trei. Cuibăriţi unul în braţele celuilalt, ca să-şi 
ţină de cald, aşa se făcu în toţi aceşti ani că 
Tarzan dormi noaptea în braţele Kalei. 

Că jivina uriaşă, sălbatică iubea acest copil de 
altă rasă, e mai presus de orice îndoială; iar el, la 
rîindu-i dăruia namilei aceleia păroase toată 
afecțiunea care ar fi trebuit să aparţină tinerei şi 
frumoasei lui mame, dacă aceasta ar fi trăit. 

Cînd era neascultător, e drept că-l mai altoia, 
dar niciodată Kala nu se arăta crudă cu el şi mai 
ales îl dezmierda decit îl pedepsea. 

Tublat, soţul ei, îl urise dintotdeauna pe 
Tarzan şi în cîteva rînduri fusese pe punctul de a 
pune capăt tinerei lui vieţi. La rîndul său, Tarzan 
nu pierdea nici un prilej de a arăta că răspunde 
întru totul la sentimentele ce i le nutrea tatăl său 
adoptiv şi ori de cîte ori putea să-l siciie, sau să 
se strimbe la el, sau să-i zvirle vorbe de ocară, în 
timp ce se afla la adăpost sigur în braţele maică- 
sii sau pe ramurile subţiri ale copacilor celor mai 


64 


înalţi, nu se sfia s-o facă. Inteligența şi agerimea 
lui superioare îl făceau să născocească o mie de 
şotii drăceşti, care sporeau greutăţile vieţii lui 
Tublat. 

În copilăria lui, Tarzan învățase să 
împletească funii, răsucind şi încolăcind fire lungi 
de iarbă şi cu ajutorul lor încerca întruna să-l 
prindă pe Tublat sau să-l spînzure de vreo cracă 
mai joasă. 

Tot jucîndu-se şi exersînd cu aceste funii, se 
învaţă să lege noduri puternice şi să facă laţuri 
care se puteau stringe; toate acestea constituiau 
obiecte de amuzament pentru el şi pentru 
gorilele mai tinere, încercau şi ele să imite ce 
făcea Tarzan, dar copilul-om deţinea iniţiativele 
şi deveni un expert. 

Într-o zi, în timp ce se juca, Tarzan îşi aruncă 
funia după unul dintre prietenii lui care o luase la 
fugă; continua să ţină însă un capăt al frînghiei 
în mînă. Din întîmplare, laţul căzu drept pe 
grumazul maimuţei care fugea, făcînd-o să se 
oprească brusc şi în chip cu totul surprinzător. 
„Ah, iată un joc nou, un joc tare frumos!" gîndi 
Tarzan şi imediat încercă să repete isprava. Şi 
astfel, cu trudă şi exerciţiu neîntrerupt, învăţă 
arta lasso-ului. 

Acum, într-adevăr, viaţa lui Tublat deveni un 
coşmar trăit cu ochii deschişi. În somn, în timpul 
marşului, ziua sau noaptea, niciodată nu ştia 
cînd avea să-i lunece laţul în jurul grumazului, 


65 


sufocîndu-l şi făcîndu-l aproape să-şi dea duhul. 

Kala pedepsea, Tublat jura să se răzbune 
crunt, iar bătriînul Kerchak lua notă, avertiza şi 
ameninţa, dar fără nici un rezultat. Tarzan îi sfida 
pe toţi şi laţul subţire şi puternic continua să se 
înfăşoare în jurul gitului lui Tublat cînd acesta se 
aştepta mai puţin. Celelalte gorile se distrau 
vîrtos pe socoteala bosumflării lui Tublat. Pentru 
că Nas-Spart era un bătrin mofluz, antipatic 
tuturor. In mica minte ageră a lui Tarzan 
încolţeau multe ginduri, dar îndărătul tuturor 
acestora lucra miraculoasa putere a raţiunii. 

Dacă putea să-şi prindă semenii-gorile cu 
acest braţ lung făcut din ierburi, de ce n-ar fi 
putut-o prinde şi pe leoaica Sabor? 

Era sămînţa unui gind care dospea în 
conştiinţa şi în subconştientul lui, pînă cînd avea 
să se materializeze într-o minunată înfăptuire. 

Dar asta avea să se întîmple mai tîrziu. 


66 


G.LUPTE ÎN JUNGLĂ 


Hoinărelile tribului îi purtau adesea în 
vecinătatea cabanei închise şi tăcute de lingă 
golful împrejmuit pe trei laturi de uscat. Pentru 
Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister şi 
de plăcere. Se zgiia la ferestrele acoperite de 
perdele sau, căţărindu-se pe acoperiş, privea în 
adîncurile smolite ale coşului, încercînd zadarnic 
să desluşească minunile aflate dincolo de pereţii 
masivi. 

Inchipuirea lui de copil făurea nişte fiinţe 
miraculoase care s-ar fi găsit acolo înăuntru şi 
imposibilitatea de a afla o oale spre a pătrunde 
pînă la ele îi sporea înmiit dorinţa de a intra. Îşi 
pierdea ceasuri întregi urcîndu-se pe acoperiş 
sau cocoţindu-se pe ferestre pentru a descoperi 
un mijloc de acces, dar nu dădea nici o atenţie 
uşii, deoarece aceasta părea la fel de masivă ca 
şi pereţii. 

Abia la vizita pe care o făcu în împrejurimile 
cabanei după aventura cu bătrina Sabor, 
observă Tarzan, pe măsură ce se apropia de 
locuinţă, că, privită din depărtare, uşa părea o 
piesă independentă de peretele în care era 
încadrată şi pentru prima oară i se năzări că 
acesta ar putea fi mijlocul de pătrundere pe care 

67 


de atita vreme nu-l putuse afla. 

Era singur, aşa cum se întîmpla de multe ori 
cînd vizita cabana, pentru că gorilele n-o prea 
îndrăgeau: povestea băţului tunător, fiind veşnic 
repovestită în ultimii zece ani, nu pierduse nimic 
din intensitate şi învăluise cuibul pustiu al 
maimuţei albe într-o atmosferă de mister şi 
groază pentru neamul simianesc. 

Istoria legăturii dintre el şi cabană nu-i fusese 
niciodată relatată lui Tarzan. Limbajul 
maimuţelor era atît de sărac, încît nu puteau 
vorbi decit prea puţin despre ceea ce văzuseră în 
cabană, neavînd denumiri care să descrie exact 
nici fiinţele bizare, nici obiectele lor şi astfel 
multă vreme înainte ca Tarzan să fi ajuns la 
vîrsta înţelegerii, tribul uitase cu desăvirşire de 
acest incident. 

Kala îi explicase, într-un fel foarte vag şi 
confuz, că tatăl lui fusese o stranie maimuţă 
albă, dar Tarzan nu-şi închipuia că maimuța Kala 
n-ar fi fost mama lui bună. 

Aşadar, în ziua de care vorbim, Tarzan se 
duse de-a dreptul la uşă şi petrecu ore întregi 
cercetind-o şi necăjindu-se cu balamalele, cu 
clanţa şi cu lacătul, în cele din urmă nimeri pe 
combinaţia potrivită şi uşa se deschise scîrţiind 
în faţa ochilor lui înmărmuriţi. Cîteva minute nu 
cuteză să se aventureze înăuntru, dar pînă la 
urmă, cînd ochii i se deprinseră cu lumina 
voalată a interiorului, păşi în cabană, încet şi 


68 


precaut. 

In mijlocul duşumelei zăcea un schelet de pe 
oasele căruia se topise orice urmă de carne, dar 
de care rămăseseră încă agăţate fişii putrezite şi 
mucegăite din ceea ce fusese cîndva 
îmbrăcăminte. Pe pat se găsea un obiect tot atit 
de lugubru, însă mai mic, iar într-un leagăn 
micut din apropiere era un al treilea, o fărimă de 
schelet. 

Tarzan nu acordă decit o atenţie trecătoare 
acestor mărturii ale unei înspăimîntătoare drame 
ce se consumase acolo, într-o zi demult apusă. 
Viaţa lui sălbatică din junglă îl obişnuise de 
îndelungă vreme cu priveliştea animalelor 
moarte sau muribunde şi dac-ar fi ştiut că are în 
faţa ochilor rămăşiţele pămînteşti ale tatălui şi 
mamei sale, n-ar fi fost cu mult mai înduioşat. 

Mobilele şi celelalte obiecte din încăpere îi 
reţină atenţia. Examina minuţios o sumedenie de 
lucruri, unelte curioase şi arme, cărţi, hirtii, 
haine, puţinul care  supravieţuise  ravagiilor 
timpului în atmosfera umedă a unui țărm de 
junglă. Deschise scrinuri şi dulapuri, care nu-i 
descumpăniră firava lui experienţă şi în interiorul 
lor descoperi obiecte mult mai bine păstrate. 
Printre altele, găsi un cuţit de vînătoare foarte 
ascuţit, cu lama căruia se tăie pe dată la deget. 
Neînfricat, îşi continuă experienţele, constatind 
că, folosind această nouă jucărie, putea cresta şi 
despica aşchii de lemn din masă şi din scaune. 


69 


Multă vreme, treaba asta îl distra, dar în cele 
din urmă se plictisi şi-şi urmă explorările. Intr-un 
dulap ticsit cu cărţi dădu peste una cu poze viu 
colorate: era un abecedar ilustrat pentru copii... 

A pentru Arcaş 

Ce trage c-un arc mititel, 

B pentru Băiat, 

ÎI cheamă... 

Pozele îi stîrniră un nemăsurat interes. Văzu 
în ele o mulţime de maimute cu feţe 
asemănătoare cu a lui şi răsfoind cartea mai 
departe, găsi sub semnul „M" cîteva maimuțe 
mici, din acelea pe care le vedea zilnic zbughind- 
o prin copacii pădurii virgine. Dar nicăieri nu găsi 
poza vreunuia din tribul lui; în toată cartea nu 
era unul care să semene cu Kerchak, cu Tublat 
sau cu Kala. 

La început încercă să desprindă pozele din 
filele cărţii, dar curînd îşi dădu seama că nu erau 
adevărate, deşi nu înţelegea ce puteau fi şi nici 
nu găsea în vocabularul lui vreun cuvînt ce le-ar 
fi putut descrie. 

Vapoarele, trenurile, vacile şi caii nu aveau 
nici o noimă pentru el, dar încă nu-l nedumereau 
atita ca micile semne negre care apăreau între 
sau dedesubtul pozelor colorate - un soi de 
gindăcei ciudaţi, gîndi el că s-ar putea să fie, 
pentru că multe dintre ele aveau picioruşe, deşi 
nu izbuti să găsească nici unul cu ochi şi cu gură. 
Era primul contact al lui Tarzan cu literele 


70 


alfabetului, la vîrsta de zece ani. De bună seamă 
nu văzuse în viaţa lui un text tipărit şi nici nu 
vorbise vreodată cu o fiinţă care să fi avut habar 
că există pe lume ceva de felul limbajului scris şi 
nici pomeneală să fi văzut pe cineva citind. Aşa 
încît nu-i de mirare băieţaşul nu izbutea să 
ghicească înţelesul acelor curioase semne. 

Pe la mijlocul cărţii o întiîlni pe vechea lui 
vrăjmaşă, Sabor, leoaica şi mai departe, iată-l 
încolăcit pe Histah, şarpele. 

Oh, era fascinant! Niciodată, în toţi cei zece 
ani de viaţă, nu cunoscuse Tarzan ceva care să-i 
placă aşa de mult! Era atit de absorbit, încît nu 
observă că se furişau umbrele serii decît cînd îl 
învăluiră cu totul şi semnele se învălmăşiră. 

Puse cartea la loc în dulap şi închise uşa, 
pentru că nu voia ca un altul să-i descopere şi 
să-i distrugă comoara, ieşi în întunericul care-l 
împresură cu iuţeală şi trase în urmă-i uşa mare 
a cabanei, întocmai cum fusese înainte de a fi 
descoperit taina lacătului; dar înainte de a pleca, 
observă cuțitul de vinătoare zăcînd pe podea, 
acolo unde îl aruncase. Il ridică şi-l luă cu el ca 
să-l arate celorlalți.. 

Nu apucase să facă nici o duzină de paşi spre 
junglă, cînd o formă voluminoasă se înălţă în faţa 
lui, ivindu-se dintr-un tufiş scund. La început, 
Tarzan crezu că era cineva din tribul său, dar o 
clipă mai tîrziu îl recunoscu pe Bolgani, uriaşa 
gorilă. Se afla atit de aproape, încît nu era chip 


71 


să scape cu fuga si micul Tarzan ştiu că trebuie 
să rămînă locului şi să lupte pentru a-şi salva 
viaţa; căci brutele astea uriaşe erau duşmanii de 
moarte ai tribului său si nu cunoşteau îndurare 
unii fată de alţii. 

Dacă Tarzan ar fi fost o maimuţă dezvoltată 
din specia tribului său, ar fi constituit un 
adversar mai mult decît potrivit pentru o gorilă, 
dar nefiind decit un băieţaş englez, deşi înzestrat 
cu o mare forţă musculară, nu avea nici o şansă 
în faţa inamicului. Totuşi în vinele lui curgea 
sîngele celor mai vajnici luptători şi pe deasupra, 
îşi spunea cuvintul antrenamentul scurtei lui vieţi 
petrecute printre fioroasele bestii ale junglei. 

După cum am mai arătat, el nu ştia ce-i frica; 
inimioara lui bătu năvalnic, dar numai din pricina 
înfierbîntării şi a exaltării pe care i-o provoca 
aventura. Dacă i s-ar fi oferit un prilej, ar fi luat-o 
la goană, însă numai fiindcă judecata îi spunea 
că nu e o pereche potrivită pentru colosul care-l 
înfrunta. Şi cum raţiunea îi arăta că o izbîndă în 
această luptă ar fi fost cu neputinţă, ţinu piept 
gorilei, înfăţişindu-i-se deschis şi vitejeşte, fără 
ca măcar să-i zvicnească un muşchi, fără cel mai 
mic semn de panică. 

De fapt, se ciocni cu jivina la jumătatea 
saltului acesteia şi începu să izbească cu pumnii 
în trupu-i mătăhălos, la fel de inutil ca un purice 
care-ar ataca un elefant. Dar într-unul din pumni 
ţinea încă strîns cuțitul pe care-l găsise în 


72 


cabana tatălui său şi cînd bruta îl înlănţui, 
lovindu-l şi muşcîndu-l, băiatul îndreptă din 
întîmplare virful cuţitului spre pieptul păros. Cînd 
pumnalul îi pătrunse adînc în trup, gorila urlă de 
durere şi turbare. 

În acea frîntură de secundă, băiatul învăţă la 
ce foloseşte jucăria lui ascuţită şi strălucitoare, 
iar cînd bestia îl trase după ea la pămînt, 
sfişiindu-l şi lovindu-l, Tarzan împlintă de mai 
multe ori lama, pînă-n plasele, în pieptul ei. 

Gorila, luptîindu-se în felul neamului său, îi 
aplica lovituri cumplite cu laba deschisă şi-i sfişia 
carnea de pe beregată şi de pe piept cu colții ei 
de cremene. 

O clipă, în furia luptei înverşunate, se 
rostogoliră amîndoi pe jos. Braţul sfirtecat şi 
însîngerat mînuia din ce în ce mai slab lama 
tăioasă a  cuţitului, apoi. cu o  zvicnire 
spasmodică micul trup înţepeni şi Tarzan, tînărul 
Lord Greystoke, se prăvăli în nesimţire pe 
vegetaţia moartă şi putrezită care ţinea loc de 
covor în căminul său. Jungla. 

O milă mai departe, în pădure, tribul auzise 
teribilul strigăt ele provocare al gorilei şi după 
cum îi era obiceiul cînd ameninţa vreo primejdie, 
Kerchak îşi adună supuşii, pe de o parte ca 
măsură de reciprocă apărare împotriva unui 
vrăjmaş comun, întrucît gorila putea să facă 
parte dintr-un grup mai numeros, pe de alta 
pentru a constata dacă toţi ai lui sînt prezenţi. 


73 


Curînd se văzu că Tarzan lipsea, dar Tublat se 
împotrivi cu dirzenie să i se trimită vreun ajutor. 
Nici Kerchak nu avea prea multă simpatie pentru 
ciudatul pui de pripas, aşa că-i dădu ascultare lui 
Tublat şi pînă la urmă, înălţind din umeri, se 
întoarse la mormanul de frunze pe care-şi făcuse 
culcuş. 

Dar Kala era de altă părere; de fapt, de îndată 
ce-şi dădu seama că Tarzan este absent, nu 
stătu pe ginduri şi o rupse la fugă printre 
ramurile împletite, spre locul de unde se mai 
auzeau încă desluşit strigătele gorilei. 

Se lăsase întunericul şi o lună timpurie îşi 
sulița razele  străvezii, tăind umbre stranii, 
groteşti, prin frunzişul dens al pădurii. Ici-colo, 
razele scînteietoare îşi croiau drum pînă la 
pămînt, dar în cea mai mare parte nu făceau 
decit să intensifice, prin contrast, bezna de iad a 
adîncurilor junglei. 

Ca o fantomă uriaşă, Kala înainta fără zgomot 
din ramură în ramură; ba alergind vioaie de-a 
lungul unei crengi mai lungi, ba legănîndu-se în 
gol la capătul alteia, pentru a-şi face vint să sară 
pe un copac mai îndepărtat, în cursa-i grăbită 
spre scena acelei tragedii despre care 
cunoaşterea ei asupra vieţii de junglă o avertiza 
că se împlinise într-un loc aflat la mică distanţă. 

Urletele  gorilei dădeau de veste că era 
încleştată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu 
un alt locuitor al sălbaticei păduri. Deodată 


74 


strigătele amuţiră şi o tăcere de mormiînt se lăsă 
peste junglă. Kala rămase nedumerită, căci 
glasul lui Bolgani se înălţase în cele din urmă în 
strigătul agoniei şi al morţii, dar nu desluşise nici 
un alt sunet care să-i fi îngăduit să-şi dea seama 
cine era adversarul fiarei. 

Ştia că n-ar fi fost cu putinţă ca micul ei 
Tarzan să doboare o namilă de gorilă; astfel, pe 
măsură ce se apropia de locul unde răsunaseră 
zgomotele bătăliei, înainta cu tot mai multă 
băgare de seamă şi în sfirşit, cobori tiptil şi cu 
mare grijă pe crengile mai joase, scrutind plină 
de curiozitate bezna poleită de lună pentru a 
recunoaşte combatanții. Şi în cele din urmă îi 
zări zăcînd într-o rarişte, în clar de lună - mica 
siluetă sfirtecată şi însîngerată a lui Tarzan, iar 
alături, uriaşa gorilă, încremenită în somnul 
morţii. 

Cu un strigăt răguşit, Kala se repezi la Tarzan 
şi stringînd la piept sărmanul trupşor plin de 
sînge, stătu locului să desluşească un semn de 
viaţă. Il auzi vag , bătăile slabe ale micuţei inimi. 

Cu duioşie, îl purtă înapoi prin întunericul de 
smoală al junglei pînă la lăcaşul tribului ei şi zile 
şi nopţi după aceea rămase de veghe alături de 
Tarzan, aducîndu-i de mincare şi de băut şi 
alungind muştele şi alte gingănii de pe rănile lui 
crude. 

Nu ştia nimic, biata de ea, de medicină sau de 
chirurgie. Nu putea decit să-i lingă rănile şi-n 


73 


felul ăsta i le ţinu curate pentru ca natura cea 
tămăduitoare să-şi poată împlini mai repede 
opera. 

La început, Tarzan nu voia să măniînce nimic 
şi tot timpul se zbătea şi se zvircolea în delirul 
febrei. Nu tînjea decit după apă, pe care Kala i-o 
aducea în singurul chip în care se pricepea ea; 
purtînd-o în propria-i gură. Nici o mamă 
omenească n-ar fi putut da dovadă de mai multă 
jertfă de sine şi devotament decit a vădit 
această sărmană făptură faţă de micul orfan de 
pripas pe care soarta i-l zvirlise în grijă. 

În cele din urmă, febra scăzu şi băiatul începu 
să se întremeze. Nici o văicăreală nu-i scăpă de 
pe buzele-i strîns lipite, cu toate că durerea 
rănilor era o adevărată caznă. 

O fişie de piept îi fusese sfirtecată în aşa fel, 
că apăruseră coastele dezgolite, trei dintre ele 
fiind sfărimate de cumplitele izbituri ale gorilei. 
Unul din braţe îi fusese aproape amputat de 
dinţii uriaşi şi o bucată mare de beregată fusese 
sfişiată, dezvelindu-i vena jugulară, care scăpase 
ca prin minune de fălcile bestiale. 

Tarzan  îndura suferința în tăcere, cu 
stoicismul fiarelor care-l crescuseră, preferind să 
se tirască la o parte din calea celorlalţi şi să se 
cuibărească într-un tufiş de ierburi înalte, decit 
să-şi înfăţişeze mizeria. 

Îi plăcea s-o aibă alături numai pe Kala, dar 
acum că rănile i se mai lecuiseră, plecase şi ea 


76 


într-o expediţie mai lungă, în căutarea hranei; 
căci în timpul bolii lui Tarzan, devotatul animal 
mîncase doar atit cît să-şi ţină sufletul şi 
ajunsese să arate de parcă era propria-i nălucă. 


7.LUMINA CUNOAŞTERII 


După un timp care i se păru lung cit o 
eternitate, micul suferind fu din nou în stare să 
se ţină pe picioare şi din acea clipă, întremarea 
lui fu atit de rapidă, încit o lună mai tirziu era la 
fel de viguros şi de vioi ca şi mai înainte. 

In timpul convalescenţei revăzuse de multe 
ori în minte lupta cu gorilele şi primul lui gînd a 
fost să regăsească minunata armă care-l făcuse 
ca dintr-un nevolnic disperat şi biruit, să ajungă 
superior acelei puternice fiare - teroarea junglei. 

De asemenea, ţinea neapărat să se întoarcă 
la cabană şi să continue investigarea 
minunatului ei conţinut. 

Aşadar, într-o dimineaţă, devreme, porni de 
unul singur în căutările sale. După puţin 
descoperi oasele curăţite de carne ale ultimului 
său adversar şi alături, îngropat în parte sub 
frunzele căzute, găsi cuțitul înroşit de rugină - 
din pricina expunerii la umezeala pămîntului - şi 
de sîngele uscat al gorilei. 

Lui Tarzan nu-i plăcu această schimbare a 
suprafeţei lucioase şi sclipitoare, dar continua să 
fie o armă la fel de formidabilă, pe care avea de 

77 


gind s-o folosească ori de cite ori i se va ivi 
prilejul. Işi dadu seama că nu va mai trebui să 
fugă în fata toanelor crudului Tublat. 

O clipă mai tirziu era la cabană si, după un 
scurt timp, deschise din nou lacătul şi intra. 
Prima lui preocupare fu să înveţe mecanismul 
lacătului, ceea ce izbuti examinindu-l cu de- 
amănuntul în timp ce usa era deschisă, astfel ca 
să-şi poată da seama întocmai ce anume încuia 
uşa şi în ce fel îi da drumul la atingerea lui. 
Descoperi că putea închide şi încuia uşa şi pe 
dinăuntru şi făcu acest lucru pentru a înlătura 
orice posibilitate de a fi atacat în timpul 
cercetărilor sale. 

Incepu o explorare sistematică a cabanei, dar 
atenţia îi fu în curînd atrasă de cărţile ce păreau 
să exercite o stranie şi puternică influenţă 
asupră-i, aşa încît nu mai avu răbdare de nimic 
altceva în faţa mirajului fermecatei enigme pe 
care i-o ofereau tilcurile lor. 

Printre alte volume se găseau acolo un 
abecedar, nişte istorioare cu poze pentru copii, 
numeroase cărţi ilustrate, precum şi un mare 
lexicon. Le examina pe toate, dar pozele îl 
atrăgeau cel mai mult, cu toate că ciudaţii 
gindăcei negri care umpleau paginile acolo unde 
nu erau poze îi stirneau mirarea şi cel mai adînc 
interes. 

Ghemuindu-se pe vine la masa construită de 
tatăl lui, cu trupuşorul neted, arămiu şi despuiat, 


78 


aplecat peste cărţile ţinute în miinile subţiri şi 
viguroase, cu coama de păr lung, negru, 
căzindu-i de jur împrejurul capului frumos 
modelat şi peste ochii inteligenţi, Tarzan din 
neamul maimuţelor, micul om primitiv, oferea o 
imagine plină de patetism si de speranţe în 
acelaşi timp, o figură alegorică a orbecăirii 
primare prin bezna ignoranței către lumina 
cunoaşterii. 

Faţa lui mică era absorbită în studiu, pentru 
că, într-un fel ceţos, nebulos, se treziseră în 
parte  rudimentele unei gîndiri menite să-i 
dezvăluie cheia şi rezolvarea  misterioasei 
probleme a micilor gîndăcei. 

În mîinile lui se afla un abecedar deschis la 
poza unei maimuțe mici, asemănătoare cu el, 
dar acoperite, cu excepţia miinilor şi a feţei, cu o 
blană ciudată, colorată - căci aşa socotea el a fi 
haina si pantalonii. Sub poză erau cinci gîndăcei: 

BĂIAT 

Şi mai descoperise în textul aceleiaşi pagini 
că cei cinci gîndăcei se repetau mereu, în 
aceeaşi înşiruire. 

Mai observă un fapt - anume că rareori 
apărea cîte un gîndac singur; şi că acelaşi 
gindăcei se repeta de multe ori, cîteodată singur, 
dar cel mai des în tovărăşia altora. 

Întoarse încet paginile, scrutînd pozele şi 
textele pentru a găsi o repetare a combinației 
BAIAT. în cele din urmă o recunoscu sub poza 


79 


altei maimuțe mici care semăna cu el, însoţită de 
un animal ciudat, pe patru picioare, ca şacalul şi 
chiar semănind destul de bine cu acesta. 
Dedesubtul pozei, gindăceii erau grupaţi astfel: 

UN BĂIAT ŞI UN CÎINE 

lată-le deci din nou, cele cinci gîngănii care 
însoțeau întotdeauna mica maimuţă. 

Şi în felul ăsta, Tarzan înainta foarte, foarte 
încet, căci, fără să ştie, se înhămase la o muncă 
tare anevoioasă - o sarcină care, dumneavoastră 
sau mie, s-ar putea să ni se pară imposibilă - 
aceea de a învăţa să citeşti fără să ai cea mai 
mică idee despre litere sau despre limbajul scris, 
sau cea mai mică idee că există asemenea 
noţiuni. 

Sarcina nu fu îndeplinită într-o zi, nici într-o 
săptămînă, nici într-o lună, nici într-un an; dar, 
încet, nespus de încet, după ce sesiză tilcul 
acelor gîndăcei, învăţă, aşa încît, cînd împlini 
cincisprezece ani, cunoştea feluritele combinaţii 
de litere care desemnau fiecare dintre pozele 
abecedarului, precum şi una sau două dintre 
ilustrațiile cărţilor. 

Despre înţelesul şi folosirea articolelor şi 
conjuncţiilor, a verbelor, adverbelor şi 
pronumelor avea o idee foarte nelămurită. 

Intr-o zi, pe cînd împlinise doisprezece ani, 
descoperi nişte creioane într-un sertar 
necunoscut pînă atunci, aflat sub tăblia mesei şi 
zgîriind cu unul din ele lemnul, constată cu 


80 


încîntare că lăsa o diră neagră în urmă-i. 

Folosi cu atita sîrguinţă noua jucărie, încît în 
curind suprafaţa mesei deveni un labirint de 
rotocoale si linii trase la întîmplare, iar vîrful 
creionului se toci pînă ajunse la teaca de lemn. 
Atunci luă un alt creion, dar de astă dată cu o 
ţintă precisă: avea să încerce să reproducă unele 
dintre gîngăniile acelea care se căţărau pe 
paginile cărţilor. 

Era o sarcină grea, căci ţinea creionul aşa 
cum apuci minerul unui pumnal, ceea ce nu 
contribuie prea mult la uşurinţa scrisului sau la 
putinţa de a descifra rezultatele. Dar persevera 
luni întregi, atunci cînd avea posibilitatea să vină 
la cabană pînă cînd, în cele din urmă, prin 
experimentări repetate, găsi o poziţie de ţinere a 
creionului care-i îngăduia să-l miînuiască şi să-l 
controleze mai uşor, aşa încît reuşi cel puţin să 
reproducă grosolan citeva dintre gîngănii. 

În felul acesta se apropie de scris. Copiind 
gindăceii, învăţă încă un lucru - numărul lor; şi 
cu toate că nu îi putea număra în felul nostru, 
totuşi îşi formă noţiunea de cantitate, baza 
socotelilor lui aritmetice alcătuind-o numărul 
degetelor de la o mină. 

Cercetarea celorlalte felurite cărţi îl convinse 
că descoperise toate soiurile de gîndăcei folosiţi 
în combinaţiile cel mai des repetate şi pe aceştia 
îi putea aranja cu mare uşurinţă în ordinea 
potrivită, datorită frecvenţei cu care parcursese 


81 


alfabetul din abecedarul ilustrat. 

Instruirea lui Tarzan progresa, dar cele mai 
mari descoperiri le află în depozitul inepuizabil al 
uriaşului lexicon ilustrat, pentru că învăţa mult 
mai mult prin mijlocirea pozelor decit a textului, 
chiar după ce  deprinsese semnificația 
gîndăceilor. 

Cînd descoperi aranjamentul cuvintelor în 
ordine alfabetică, fu încîntat să caute şi să 
găsească acele combinații cu care era 
familiarizat, iar cuvintele ce le urmau, definițiile, 
îl călăuziră mai departe în labirintul erudiţiei. 

La  şaptesprezece ani ştia să citească 
abecedarul şi cunoştea adevăratul şi minunatul 
tilc al gingăniilor. 

Şi nu se mai ruşina de trupul lui neacoperit de 
păr sau de trăsăturile omeneşti, pentru că acum 
raţiunea îi spunea că el face parte dintr-o altă 
rasă decit prietenii lui sălbatici şi păroşi. El era 
O-M, în timp ce ei erau M-A-I/-M-U-Ț-E. Ştia, de 
asemenea, că bătrina Sabor era L-E-O-A-I-C-A, 
că Histah era Ș-A-R-P-E, iar Tantor E-L-E-F-A- 
N-T. Şi aşa învăţă să citească. 

De aici încolo, progresul fu rapid. Cu ajutorul 
marelui dicţionar şi cu inteligenţa ageră a unei 
minţi sănătoase, înzestrată ereditar cu facultăţi 
superioare de gindire, izbuti să ghicească ceea 
ce nu putea înţelege şi de cele mai multe ori, 
intuiţiile lui erau foarte aproape de adevăr. 

Au intervenit multe întreruperi în învăţătura 


82 


lui Tarzan, pricinuite de deprinderile nomade ale 
tribului, dar chiar şi atunci cînd se găsea departe 
de cărți, mintea lui isteaţă continua să 
scormonească misterele  fascinantei sale 
îndeletniciri. 

Fişii de coajă de copac ori frunze late sau 
chiar porţiuni de pămînt golaş îi serveau drept 
caiete pe care-şi cresta, cu virful cuţitului de 
vinătoare, lecţiile pe care le învăţa. Dar, în timp 
ce-şi urma înclinația de a soluţiona tainele 
bibliotecii, nu neglija nici îndatoririle mai aspre 
ale vieţii. Îşi exersa laţul şi se antrena cu 
pumnalul lui tăios, pe care se învățase să-l 
ascută frecîndu-i muchia pe pietroaie late. 

De la venirea lui Tarzan încoace, tribul se 
mărise, căci, sub conducerea lui Kerchak, 
izbutiseră să înspăiminte celelalte triburi de pe 
teritoriul lor din junglă, aşa că aveau hrană din 
belşug, iar în urma incursiunilor de pradă puse la 
cale de vecinii lor, nu sufereau decit prea puţine 
pierderi sau aproape nici una. 

Prin urmare, tinerii masculi, odată ajunşi la 
maturitate, socoteau că-i mai comod să-şi ia 
perechea din propriul lor trib sau, în cazul cînd 
capturau o femelă dintr-un alt trib, s-o aducă tot 
în grupul lui Kerchak, trăind în bună înţelegere 
cu el, decit să încerce să se statornicească pe 
cont propriu sau să lupte pentru supremație cu 
temuta căpetenie. 

Citeodată, vreun membru al tribului, mai 


83 


feroce decit semenii săi, se lăsa ispitit de 
această din urmă alternativă, dar nu se găsise 
încă maimuța vrednică să smulga laurii victoriei 
din mina brutală si crîncenă a lui Kerchak. 

Tarzan avea o poziţie specială în trib, il 
socoteau unul de-al lor şi totuşi într-un tel 
deosebit. Masculii mai bătrîni fie că-l ignorau cu 
desăvirşire, fie că-l urau cu atita înverşunare, 
încît, de n-ar fi fost înzestrat cu miraculoasa-i 
agerime şi iuţeală şi de nu s-ar fi bucurat de 
vajnica oblăduire a uriaşei Kala, i-ar fi făcut de 
petrecanie încă de pe vremea cînd era copil. 

Tublat era duşmanul lui cel mai neclintit şi 
totuşi, datorită lui Tublat, cînd Tarzan atinse 
virsta de treisprezece ani, persecuțiile 
vrăjmaşilor săi încetară brusc şi fu lăsat în pace, 
cu excepţia momentelor cînd vreunul din ei îşi 
pierdea minţile, pradă unuia dintre acele stranii, 
sălbatice accese de furie care pun stăpinire pe 
masculii multor specii fioroase ale junglei. Dar în 
acele momente, nimeni nu era în siguranţă. 

In ziua cînd Tarzan îşi dobîndi dreptul de a fi 
respectat, tribul se adunase într-un mic 
amfiteatru natural aflat într-o viroagă încercuită 
de coline, pe care jungla n-o cotropise cu 
încîlceala ei de liane şi vrejuri căţărătoare. 
Spaţiul deschis avea o formă aproape circulară. 
De jur împrejur se ridicau giganţii puternici ai 
pădurii neştirbite, iar împletitura de vegetaţie 
măruntă era atit de îndesată între trunchiurile 


84 


uriaşe, încît singurul mijloc de a pătrunde în mica 
arenă erau spărturile dintre ramurile de sus ale 
copacilor. 

Aici, tribul se întrunea adeseori, fiind ferit de 
întreruperi, în centrul amfiteatrului se afla una 
din acele ciudate tobe de pămînt, construită de 
antropoide în vederea unor bizare ritualuri, ale 
căror cadenţe au fost auzite de oameni în 
fortărețele junglei, dar la care nici un ochi 
omenesc n-a asistat vreodată. 

Mulţi călători au văzut asemenea tobe ale 
gorilelor şi unii dintre ei au auzit bubuitul bătăilor 
şi larma sălbaticelor, straniilor zaiafeturi ale 
acestor stăpini ai junglei, dar Tarzan, Lord 
Greystoke, este, fără îndoială, unica fiinţă umană 
care a luat parte la dezlănţuitele, nebuneştile, 
ameţitoarele orgii ale Dum-Dum-ului. 

Din această celebrare primitivă au _ izvorit 
neîndoielnic toate formele modernelor 
ceremonialuri bisericeşti şi statale, căci îndărăt, 
prin şirul veacurilor fără de număr, pînă la cele 
mai îndepărtate bastioane ale unei omeniri abia 
mijite, abraşii şi păroşii noştri străbuni au dansat 
ritualul Dum-Dum-ului, în sunetele tobelor de 
pămînt, sub strălucirea vie a lunii tropicale, în 
inima junglei crunte, la fel de nealterată azi cum 
era şi în priveliştile împăienjenite, de neînchipuit, 
ale acelei demult uitate nopţi, dintr-un trecut 
demult mort, cînd primul dintre strămoşii noştri 
zbirliţi şi-a făcut vînt, balansîndu-se pe o cracă şi 


85 


s-a oprit pe gazonul moale al primului loc de 
întrunire publică. 

In ziua cînd Tarzan scăpă de hărţuielile cu 
care gorilele îl prigoniseră necruţător timp de 
doisprezece din cei treisprezece ani cîţi număra 
viaţa lui, membrii tribului, alcătuit acum dintr-o 
sumă rotundă, mărşăluiseră în tăcere pe terasele 
mai joase ale copacilor junglei, aruncîndu-se apoi 
fără zgomot pe solul amfiteatrului. 

Ritualul  Dum-Dum marca evenimentele 
importante din viaţa tribului - o victorie, 
capturarea unui prizonier, uciderea vreunui 
straşnic şi sîngeros locuitor al junglei, moartea 
unui rege şi urcarea altuia la domnie, toate 
acestea erau însoțite de un ceremonial 
prestabilit. 

Astăzi se sărbătorea uciderea unei gorile 
uriaşe, membră a altui trib şi cînd poporul lui 
Kerchak intră în arenă, doi masculi vinjoşi 
aduseră leşul duşmanului învins. 

Işi depuseră povara în faţa tobei de pămînt, 
apoi se ghemuiră lingă ea, în chip de paznici, în 
timp ce restul membrilor colectivităţii se pitula 
prin ungherele mai ierboase, ca să tragă un pui 
de somn pînă cînd răsăritul lunii avea să dea 
semnalul de începere a sălbaticei orgii. 

Ceasuri întregi, peste micul luminiş domni o 
tăcere  adincă,  ştirbită doar de notele 
discordante ale papagalilor cu penaj scînteietor, 
de ţipetele şi ugu-ielile miilor de păsări din 


86 


junglă, care se foiau neîncetat printre orhideele 
în nuanţe vii şi printre ghirlandele de flori arzînd 
de culoare, ce festonau miriadele de crengi, 
căptuşite cu muşchi, ale giganţilor pădurii. 

In cele din urmă, cind înserarea se lăsă peste 
junglă maimuţele începură să se adune şi curînd 
formară un cerc mare în jurul tobei de pămînt. 
Femelele şi copii se cinchiră pe vine într-un şir 
aflat în afara perimetrului cercului, iar în faţa lor 
se rînduiră masculii adulţi. Dinaintea tobei se 
aşezară trei femei bătrine, fiecare dintre ele 
ţinînd în mînă o cracă noduroasă, lungă de 
treizeci-treizeci şi cinci de centimetri. 

De îndată ce primele raze ale lunii care se 
înălța poleiră virfurile copacilor din jur, bătrînele 
începură să lovească încet şi uşor în suprafaţa 
răsunătoare a tobei. Pe măsură ce lumina lunii 
inunda amfiteatrul, bătrinele înteţiră frecvenţa şi 
forţa bătăilor, pînă cînd un bubuit sălbatic şi 
cadenţat se risipi pe mile întregi de junglă, în 
toate direcţiile. Fiare uriaşe, cumplite se opriră 
din hăituiala, cu urechea ciulită şi capul înălţat, 
ca să asculte bubuitul monoton răspîndit de 
Dum-Dum-ul gorilelor. 

Din cînd în cînd, cite o jivină slobozea urletul 
ascuţit sau răgetul tunător ca răspuns la 
provocarea  înspăimintătorului  vacarm al 
antropoidelor, dar nici una nu se încumeta să se 
apropie pentru a iscodi sau a ataca, căci marile 
gorile, întrunite în toată forţa numărului lor, 


87 


umpleau de un adînc respect piepturile vecinilor 
de junglă. 

Cînd vacarmul tobei atinse o intensitate 
aproape asurzitoare, Kerchak sări în mijlocul 
cercului, între masculii ghemuiţi pe vine şi 
toboşari. Stînd în poziţie verticală, îşi azvîrli 
capul pe spate şi privind drept în ochi luna, care 
se ridicase deasupra creştetului său, începu să 
se bată cu labele-i mari şi păroase peste piept şi 
să scoată strigătul lui răscolitor şi înspăimîntător. 

O dată, de două ori, de trei ori, strigătul 
cumplit răsună în solitudinea clocotitoare a 
acalei lumi negrăit de vii şi totuşi incredibil de 
moarte. 

După aceea, lăsîndu-se în patru labe, Kerchak 
lunecă fără zgomot de jur împrejurul cercului 
deschis, îndepărtindu-se cît mai mult de hoitul 
depus în faţa tobei-altar, dar ţinîndu-şi pe tot 
parcursul acestui tur ochii mici, cruzi, roşii şi 
haini, pironiţi asupra mortăciunii. 

Atunci sări în arenă un alt mascul şi repetind 
strigătele oribile ale regelui, îl urmă pas cu pas. | 
se alătură apoi altul, mereu altul, într-o 
succesiune rapidă, pînă cînd întreaga junglă 
reverberă rezonanţele aproape necurmate ale 
strigătelor setoase de sînge. 

Era provocarea şi începutul vînătorii. 

Cînd toţi masculii adulţi se înşiruiră în coloana 
dansatorilor, începu atacul. 

Kerchak, înşfăcînd o bită uriaşă din mormanul 


88 


aflat la îndemînă, se năpusti furios asupra gorilei 
moarte, zdrobind hoitul cu o lovitură îngrozitoare 
şi scoţind în acelaşi timp miriielile şi grohăiolile 
pregătitoare de luptă. Bubuitul tobei se înteţi 
paralel cu frecvenţa loviturilor, iar războinicii, 
după ce se apropiară unul cîte unul de victima 
acelui atac şi-i aplicară lovitura de măciucă, se 
prinseră în vîrtejul nebun al Dansului Morţii. 

Tarzan făcea parte din hoarda sălbatică 
dănţuitoare. Trupul său arămiu, musculos, vristat 
de direle năduşelii ce sclipeau în lumina lunii, 
strălucea. Suplu şi grațios printre namilele 
grosolane, greoaie păroase din jur. 

Nici una dintre fiinţele acelea nu era mai 
misterioasă decit el în gesturile ce mimau 
vinătoarea, nici una nu era mai feroce în 
sălbăticia atacului, nici una nu sărea cu atita 
sprinteneală în aer, în Dansul Morţii. 

Pe măsură ce intensitatea şi repeziciunea 
bătăilor de tobă sporeau, dansatorii păreau să se 
îmbete de ritmul drăcesc şi de urletele lor 
bestiale. Ţopăielile şi salturile se înteţeau, de pe 
colții  dezgoliţi picurau  balele, boturile şi 
piepturile erau împroşcate de spumă. 

Timp de jumătate de oră straniul dans 
continuă, pînă cînd, la un semn al lui Kerchak, 
bubuitul tobelor amuţi şi femelele-toboşari se 
strecurară iute prin şirul dansatorilor către cercul 
exterior al spectatorilor cinchiţi pe vine. ŞI 
atunci, toţi ca unul, masculii tăbăriră asupra 


89 


leşului prefăcut de loviturile lor într-un soi de 
terci păros. 

Fălcile lor se bucurau arareori de cantitatea 
de carne pe care ar fi rivnit-o, aşa încît finalul 
potrivit al sălbaticei orgii era desfătarea cu hoitul 
unui animal de curînd ucis; prin urmare, nu se 
gîndeau acum decit la un singur lucru: devorarea 
fostului vrăjmaş. 

Dinţi uriaşi se înfipseră în carne, despicînd 
halci enorme, cele mai puternice dintre gorile 
obţinînd bucăţile cele mai alese, în timp ce 
fiarele mai slăbănoage, date la o parte de gloata 
mîncăilor ce se zbăteau şi grohăiau, aşteptau un 
prilej să se furişeze ca să se înfrupte şi ele din 
vreo  delicatesă scăpată pe jos sau să 
şterpelească vreun ciolan rămas, înainte ca 
întreg ospăţul să se fi isprăvit. 

Tarzan jinduia după carne şi avea nevoie de 
ea chiar mai mult decit maimuţele. Descinzînd 
dintr-o rasă de carnivori, Tarzan avea impresia 
că niciodată în viaţă nu-şi astîmpărase pe deplin 
pofta de hrană animală; aşadar, acum, 
trupuşorul lui zvelt îşi croi drum în învălmăşeala 
de gorile aţiţate, devoratoare străduindu-se să 
obţină o porţie mai mare decit cea pe care i-ar fi 
putut-o cîştiga forţa lui. Cuţitul de vînătoare al 
tatălui său necunoscut îi atîrna la şold, într-o 
teacă împletită de el după modelul uneia văzute 
în pozele comorilor lui livreşti. In cele din urmă 
ajunse pînă la delicatesa ce se topea văzînd cu 


90 


ochii şi cu ajutorul cuţitului său ascuţit, îşi tăie o 
porţie mai generoasă d: it sperase, un întreg braţ 
păros ce ieşea la iveală de sub picioarele 
puternicului  Kerchak, atît de absorbit în 
exercitarea prerogativelor de lăcomie regală, 
încît nici nu observă actul de l&se-majeste. 

Aşadar, micul Tarzan se strecură de sub masa 
gorilelor în plină competiţie, strîngîndu-şi la piept 
hidoasa pradă. 

Printre cei ce făceau zadarnic cerc în jurul 
petrecăreţilor era şi bătrinul Tublat. Fusese 
printre primii la ospăț, dar se retrăsese cu o 
halcă bună, ca s-o devoreze în linişte, iar acum 
încerca să-şi croiască din nou drum. 

Aşa se face că-l văzu pe Tarzan cînd, din 
vălmăşagul ce se înghesuia, se îmbrincea şi se 
împingea; băiatul răsări strîngîndu-şi prada cu 
hotărîre la piept. Ochii mici, ca de porc, foarte 
apropiaţi şi injectaţi ai lui Tublat scăparară 
scîntei de ură cînd se aţintiră asupra obiectului 
aversiunii lui. În acelaşi timp însă licări în el pofta 
hulpavă stîrnită de halca delicioasă aflată în 
posesia băiatului. Dar şi Tarzan îşi zări la fel de 
iute principalul inamic şi ghicind ce-avea bestia 
de gind să facă, sări sprinten spre cercul 
femeilor şi al copiilor, încercînd să se ascundă 
printre ei. Tublat însă se ţinu după el, aşa încît 
băiatul nu putu să se pitească şi-şi dădu seama 
că va trebui s-o ia la fugă de-a binelea. 

lute ca fulgerul, goni spre arborii din jur şi cu 


91 


un salt dibaci, se prinse de o creangă mai joasă, 
întîi cu o singură mînă, apoi, luîndu-şi comoara în 
dinţi, se caţără repede cît mai sus, urmat 
îndeaproape de Tublat. 

Sus, tot mai sus, se înălţă către vîrful unduitor 
al unui măreț monarh al pădurii, unde greoiul lui 
hăituitor nu cuteza să-l urmeze. Acolo se cocoţă, 
împroşcind cu zeflemele şi sudălmi bestia 
turbată,  spumegind, care rămăsese la 
şaisprezece metri mai jos. 

Şi atunci Tublat îşi ieşi din minţi. Cu urlete şi 
răgete înfiorătoare, se azvirli la pămînt, printre 
femele şi copii, înfigindu-şi colții uriaşi într-o 
duzină de gituri micuţe şi spintecînd bucăţi de 
carne de pe spinările şi piepturile femelelor ce-i 
picau în gheare. 

În strălucirea clarului de lună, Tarzan fu 
martor la întregul nebunesc spectacol de furie 
turbată. Apoi masculii uriaşi din centrul arenei 
începură să simtă dinţii de fier ai semenului lor 
înnebunit şi toţi ca unul, se mistuiră în tenebrele 
pădurii care se apleca ameninţător asupră-le. 

În afară de Tublat, nu mai rămăsese în 
amfiteatru decît o singură femelă, ce alerga iute 
căutînd refugiu în arborele unde se cocoţase 
Tarzan, dar pe urmele ei venea bicisnicul Tublat. 
Femela era Kala şi de îndată ce Tarzan îşi dădu 
seama că Tublat o ajunge din urmă, se lăsă în 
jos, din ram în ram cu iuţeala pietrei care se 
rostogoleşte,  îndreptindu-se spre mama lui 


92 


adoptivă. Kala se afla sub crengile cele mai joase 
şi deasupra ei sta pitulat Tarzan, aşteptînd 
desfăşurarea cursei. 

Kala făcu un salt, apucîndu-se de o cracă 
joasă, dar aproape că atîrna deasupra creştetului 
lui Tublat, care o ajunsese. Totuşi s-ar fi putut 
salva, însă deodată se auzi un scrişnet, un piriit 
şi craca se rupse proiectind-o drept în capul lui 
Tublat, pe care-l dobori la pămînt. Într-o clipă, 
amindoi fură iar în picioare, dar, oricît ar fi fost 
de iuți, Tarzan îi întrecu, astfel încît bestia 
înfuriată se pomeni faţă-n faţă cu copilul-om 
care se interpuse, apărînd-o pe Kala. 

Nimic nu putea fi mai pe placul bestiei şi cu 
un rînjet de triumf, se năpusti asupra micului 
Greystoke. Dar dinţii lui nu apucară să se înfigă 
în carnea arămie. O mînă viguroasă îi înşfacă 
grumazul păros în timp ce mîna cealaltă împlintă 
de douăsprezece ori un tăios cuţit de vinătoare 
în pieptul uriaş. Loviturile cădeau iute ca fulgerul 
şi nu se opriră decît atunci cînd Tarzan simţi 
trupul moale prăbusindu-se sub el. 

Cînd hoitul se prăvăli la pămînt, Tarzan din 
neamul maimuţelor îşi puse piciorul pe grumazul 
vrăjmaşului său de o viaţă şi înălţindu-şi ochii 
către luna plină, îşi azvîrli pe spate capul tînăr şi 
mîndru şi slobozi sălbaticul şi înfiorătorul strigăt 
al tribului său. 

Unul cîte unul, membrii tribului lunecară din 
ascunzişurile lor de prin arbori şi făcură cerc în 


93 


jurul lui Tarzan şi al duşmanului său învins. Cînd 
se adunară cu toţii, Tarzan li se adresă: 

— Eu sînt Tarzan! strigă el. Sînt un straşnic 
omoritor! Cu toţii să-l respectaţi pe Tarzan din 
neamul maimutelor şi pe Kala, mama lui. Nici 
unul dintre voi nu e atît de puternic ca Tarzan. 
Duşmanii lui sa se păzească! 

Privind drept în ochii haini, roşii ai lui Kerchak, 
tînărul Greystoke se plesni cu palmele peste 
pieptu-i robust şi slobozi din nou pătrunzătorul 
său strigăt de sfidare. 


94 


8.VÎNATORUL DIN COPAC 


A doua zi după noaptea Dum-Dum-ului, tribul 
o porni încet prin pădure, înapoi spre coastă. 

Leşul lui Tublat zăcea în locul unde se 
prăbuşise, căci supuşii lui Kerchak nu mîncau 
niciodată morţii din tribul lor. 

Marşul era o tacticoasă expediţie pentru 
agonisirea hranei. Fructe de palmier, prune 
cenuşii, banane şi mango se găseau din belşug, 
ca şi ananas sălbatic şi uneori, mici mamifere, 
păsări, ouă, reptile şi insecte. Alunele erau 
sfărimate între fălcile lor viguroase sau, cînd se 
dovedeau prea tari, le spărgeau strivindu-le între 
două pietre. 

Odată, bătrina Sabor le tăie calea, făcîndu-i 
să se împrăştie la adăpostul crengilor înalte, 
căci, dacă leoaica le respecta numărul şi dinţii 
ascuţiţi, gorilele, la rîndul lor, aveau aceeaşi 
stimă faţă de înverşunata-i şi dirza-i ferocitate. 

Pe o cracă mai joasă, era aşezat Tarzan, chiar 
deasupra  maiestuoasei şi mlădioasei siluete 
care-şi croia drum în tăcere prin jungla deasă. 
Băiatul azvirli c-un ananas în acest vechi duşman 
al tribului său. Fiara se opri şi răsucindu-se, îşi 
aţinti privirile asupra chipului batjocoritor de 
deasupra ei. 

Agitîndu-şi miînioasă coada, îşi dezveli dinţii 

95 


galbeni, căscîndu-şi buzele mari într-un miîriit 
groaznic, care-i zbirci botul tepos într-o 
sumedenie de încreţituri şi şanţuri dese şi-i 
strinse pleoapele pînă ce ochii ajunseră două 
dungi înguste de furie şi ură. Ciulindu-şi urechile, 
privi drept în ochii lui Tarzan din neamul 
maimuţelor şi scoase urletul ei de provocare, 
aprig şi strident. De la adăpostul crengii, copilul- 
maimuţă îi răspunse cu strigătul lui înfricoşător. 
O clipă, cei doi se priviră în tăcere, apoi uriaşa 
pisică se întoarse în jungla care o înghiţi, precum 
înghite oceanul o pietricică. 

Dar în mintea lui Tarzan încolţi un plan 
teribil.Ucisese pe crincenul Tublat; nu însemna 
oare că e un mare luptător? Deci avea să ia 
urma puternicei Sabor ca s-o măcelărească şi pe 
ea. Va fi şi un neîntrecut vinător. 

În adîncul inimii lui palpita dorinţa arzătoare 
de a şi acoperi goliciunea cu h-a-i-n-e, pentru 
că învățase din cartea lui cu poze că toţi o-a-m- 
e-n-i-i sînt îmbrăcaţi, în timp ce m-a-i-m-u-ţ-e- 
l-e, g-o-r-i-l-e-l-e şi celelalte vietăţi umblă 
despuiate. 

Deci hainele erau, desigur, un semn de 
măreție; emblema superiorității omului asupra 
tuturor celorlalte animale, pentru că, desigur, nu 
putea exista altă rațiune ca să porţi lucrurile 
acelea oribile. 

Cu multe luni în urmă, pe cînd era mult mai 
mic, rîvnise la pielea lui Sabor, leoaica, sau a lui 


96 


Numa, leul, sau a lui Sheeta, leopardul, pentru a- 
şi acoperi trupul lipsit de păr, ca să nu mai 
semene cu Histah, şarpele; dar acum era mîndru 
de pielea lui netedă, care dovedea că el se trage 
dintr-o rasă puternică, iar dorinţele-i 
contradictorii şi anume aceea de a umbla gol 
pentru a-şi vădi, cu trufie, obirşia şi aceea de a 
se conforma obiceiurilor rasei lui, purtînd straie 
hidoase şi stinjenitoare, precumpăneau rînd pe 
rînd. 

În timp ce tribul înainta agale prin pădure, 
după trecerea fioroasei Sabor, capul lui Tarzan 
zbîrniia de planul măreț al uciderii inamicului şi 
zile în şir, aproape că nu se gîndi la altceva. Dar 
în ziua de care vorbim, atenţia îi fu curînd atrasă 
de întîmplări mai imediate. 

Deodată, totul în pădure încremeni ca în miez 
de noapte; zgomotele junglei amuţiră, copacii 
rămaseră neclintiţi, ca paralizaţi, în aşteptarea 
unui dezastru iminent. Toată natura aştepta şi 
aşteptarea nu fu lungă. 

Slab, din depărtare, se auzi un vaiet înăbuşit 
şi trist. Se apropie din ce în ce, răsunînd tot mai 
puternic. Arborii falnici se înclinară la unison, ca 
apăsaţi în jos de o mînă gigantică. Din ce în ce 
mai mult se prosternară spre pămînt şi totuşi nu 
se auzea nimic decit vaierul adînc şi răscolitor al 
vîntului. Apoi, brusc, giganţii junglei se dezdoiră, 
plesnind cu virfurile lor văzduhul, într-un mînios 
protest asurzitor. Din norii învirtejiţi, plumburii, 


97 


ce atîrnau deasupra, ţişni o lumină vie, orbitoare. 
Canonada  tunetelor îşi  revărsă cumplita 
provocare. Şi se porni potopul „iadul se dezlănţui 
peste junglă. 

Tribul, dîrdîind de frig din pricina ploii reci, se 
cuibări la rădăcina copacilor mari. Fulgerele, 
săgetind şi şfichiuind bezna, iluminau o clipă 
crengi zvircolindu-se, ramuri filfiind, trunchiuri 
încovoindu-se. 

Din cînd în cînd, cîte un antic patriarh al 
pădurii secerat de trăsnet, se prăbuşea într-o 
mie de ţăndări printre arborii din jur, smulgind 
după el o puzderie de crengi sau de vecini mai 
mărunți şi sporind încîlcita harababură a junglei 


tropicale. 
Crengi mari şi mici, spintecate de sălbăticia 
uraganului, se  prăvăleau în vegetația 


zbuciumată, semănind moarte şi distrugere 
printre nenumăraţii nefericiţi locuitori ai lumii de 
jos, dens populate. 

Ceasuri şi ceasuri furia uraganului se 
descătuşa fără întrerupere, iar membrii tribului 
se cuibăriră unul în altul, tremurind de frică. 
Ameninţaţi de arborii şi de crengile ce se 
prăbuşeau şi încremeniţi de exploziile luminoase 
ale fulgerelor şi de răgetele tunetelor, se pitulară 
jalnic, pînă ce furtuna trecu. 

Sfirşitul fu la fel de brusc ca şi începutul. 
Vîntul se opri, soarele începu să strălucească, 
natura porni iar să suridă. 


98 


Frunzele şi ramurile, perlate de stropi şi 
petalele ude ale florilor luxuriante străluciră în 
toată splendoarea zilei care se reinstaurase. ŞI 
aşa precum uita Natura, uitară şi copiii ei. Viaţa 
activă îşi reluă cursul, întocmai ca înainte de 
beznă şi de spaimă. 

Dar Tarzan avu o revelaţie care-i lămuri 
misterul h-a-i-n-e-l-o-r. Ce bine s-ar fi simţit 
sub pielea groasă a lui Sabor! Şi astfel, aventura 
căpătă un nou imbold. 

Vreme de citeva luni, tribul cutreieră pe lîngă 
plaja unde se găsea cabana lui Tarzan şi studiile 
îi răpiră cea mai mare parte din timp, dar, ori de 
cîte ori o pornea prin pădure, avea funia 
pregătită şi numeroase fură animalele mai mici 
care căzură în capcana laţului. 

Odată latul se înfăşură pe grumazul scurt al 
lui Horta mistrețul şi zviîrcolirile lui nebuneşti 
pentru a se elibera îl răsturnară pe Tarzan de pe 
craca pe care şedea în aşteptare şi de pe care îşi 
azvirlise colacul spiralat. La zgomotul căderii lui, 
îndesatul mistreţ se întoarse şi văzînd ce pradă 
lesnicioasă era o tînără maimuţă îşi propti capul 
în piept şi se repezi nebuneşte la băiatul uimit. 

Din fericire, Tarzan nu se lovise căzînd, 
deoarece aterizase ca o pisică, pe cele patru 
labe larg desfăcute, ca să amortizeze şocul. Într- 
o clipă fu în picioare şi sărind cu agilitatea 
maimuţei care era, se agăţă de o creangă joasă, 
punîndu-se la adăpost în timp ce dedesubt 


99 


Horta, mistrețul, dădea iureş în van. 

In acest fel, Tarzan învăţă din experienţă 
limitele ca şi posibilităţile ciudatei sale arme. 

Cu acest prilej pierduse o funie lungă, dar îşi 
dăduse seama că, dacă în locul mistreţului, l-ar fi 
doborit Sabor jos din copac, deznodămiîntul ar fi 
putut să fie foarte diferit, căci atunci, fără 
îndoială şi-ar fi pierdut şi viaţa. 

li trebuiră multe zile ca să împletească o nouă 
funie, însă cînd, în cele din urmă, o isprăvi, se 
duse dinadins la vinătoare şi zăcu în aşteptare, 
ascuns în frunzişul stufos al unei crengi imense, 
chiar deasupra cărării bătătorite ce ducea la apă. 

Citeva jivine mici trecură pe dedesubt, 
nevătămate. Nu dorea un atare vînat lipsit de 
importanţă. Avea nevoie de un animal viguros, 
ca să încerce eficienţa noului său plan. 

Intr-un tîrziu se arătă cea pe care Tarzan o 
căuta; cu muşchii supli jucîndu-i sub pielea 
lucitoare, grasă şi lustruită, venea Sabor, 
leoaica. Labele-i mari, căptuşite cu perniţe, 
călcau moale şi fără zgomot pe poteca îngustă. 
işi ţinea gitul încordat, într-o continuă alertă; 
coada lungă i se mişca încet, unduind grațios. 

Se apropia, mai mult, tot mai mult, de locul 
unde se chircise Tarzan din neamul maimutelor, 
cumpănind în mînă capetele funiei sale lungi. 

Ca o statuie de bronz, nemişcat ca moartea, 
stătea Tarzan. Sabor trecu pe sub el. Un pas 
mare, al doilea, al treilea, apoi laţul căzu în 


100 


tăcere spre ea. 

O clipă, colacul lărgit îi atirnă deasupra 
capalui ca un şarpe uriaş, apoi, cînd jivina ridică 
privirile ca să afle ce-i cu foşnetul frînghiei, laţul 
îi încercui gitul. Cu o smucitură iute, Tarzan trase 
funia fixind laţul de grumazul lucios, apoi se 
apucă vîrtos cu amîndouă mîinile de suportul 
său. 

Sabor căzuse în capcană. Cu o săritură, fiara 
surprinsă se întoarse spre junglă, dar Tarzan n- 
avea să piardă a doua oară o funie din aceleaşi 
motive ca prima dată. Trăsese învăţăminte din 
experienţa lui. Leoaica nu apucă să facă nici 
jumătate din al doilea salt, cînd simţi laţul 
stringîndu-i-se în jurul gitului: descrise o 
adevărată tumbă în aer şi căzu pe spate cu un 
zgomot greu. Tarzan legase zdravăn capătul 
funiei de trunchiul copacului pe care sta căţărat. 

Pînă aici, planul lui reuşise de minune, însă, 
cînd înşfăcă funia, proptindu-se într-o crăcăna 
trainică, descoperi că una era să legi de copac 
colosul acela cuprins de furie turbată, care se 
zbătea apucînd cu ghearele, muşcînd si urlînd, si 
alta s-o poţi spînzura. 

Greutatea bătrinei Sabor era imensă şi cînd 
se opintea pe labele-i uriaşe, nimeni decit 
Tantor, elefantul, n-ar fi putut-o urni. 

Leoaica se întoarse pe poteca de unde putea 
acum să-l vadă pe autorul infamiei la care fusese 
supusă. Scoţind un răcnet de turbare, se năpusti 


101 


brusc înspre Tarzan, executind un salt în aer, dar 
cînd trupul său masiv atinse craca pe care 
stătuse cocoţat băiatul, ia-l de unde nu-i. 

Tarzan se căţărase sprinten pe o ramură mai 
mică, la şapte metri mai sus de captiva înfuriată. 
O clipă, Sabor rămase suspendată de craca de 
jos, în timp ce Tarzan îşi bătea joc de ea şi-i 
zvirlea în nas crenguţe şi ramuri. După un timp, 
fiara se lăsă din nou pe pămînt şi Tarzan cobori 
iute si prinse iar funia; dar Sabor descoperise că 
ceea ce o reţinea era doar o fringhie subţire şi 
apucînd-o între fălcile masive, o reteză înainte ca 
Tarzan să fi putui stringe a doua oară laţul 


sugrumător. 
Baiatul era foarte necăjit. Planul lui bine ticluit 
se duse-se de ripa , aşa încît se aşeză, 


multumindu-se să strige şi să se strimbe la 
făptura care urla dedesupt. 

Ceasuri întregi Sabor se învirti pe sub copac, 
înainte şi înapoi; de patru ori se ghemui, apoi îşi 
luă vînt sărind spre spiriduşul care se zbenguia 
deasura ei, dar cu tot atita succes ca şi cînd ar fi 
încercat să prindă în gheare vintul amăgitor ce 
murmura printre virfurile ramurilor. 

In cele din urmă, Tarzan osteni de atita joacă 
şi scoţind un sfidător urlet de adio, zvirli un fruct 
pîrguit care plesni, moale şi lipicios, drept în 
mutra mirîitoare a inamicului, apoi băiatul urcă 
iute la treizeci de metri deasupra solului, 
legănîndu-se din copac în copac, pînă cînd, 


102 


curînd, ajunse în mijlocul alor săi. 

Aici povesti amănuntele aventurii lui, 
împieptîndu-se şi fudulindu-se în asemenea hal, 
încît îşi impresionă pînă şi vrăjmaşii cei mai 
înverşunaţi, în timp ce Kala ţopăia de bucurie şi 
de mîndrie. 


103 


9.0M CU OM 


Tarzan din neamul maimuţelor îşi duse mai 
departe, timp de cîţiva ani, existenţa în junglă, 
fără prea mari schimbări decit că deveni mai 
viguros şi mai înţelept şi învăţă din cărţile lui tot 
mai multe lucruri despre lumile stranii ce se 
găseau pe undeva, în afara pădurii primitive. 

Pentru el, viaţa nu era niciodată monotonă 
sau lentă. Intotdeauna exista Pisah, peştele care 
trebuia prins prin numeroasele rîuri şi lacuri, apoi 
Sabor şi crudele ei neamuri care te ţineau veşnic 
treaz dădeau savoare fiecărei clipe petrecute pe 
pămînt. Foarte des îl hăituiau ele, dar şi mai des 
Tarzan era cel care le hăituia şi cu toate că 
niciodată nu izbutiră să-l atingă cu ghearele lor 
aprige şi ascuţite, totuşi de multe ori s-a 
întîmplat să fie atit de aproape, încît n-ai fi putut 
strecura o frunză mai groasă între labele lor şi 
pielea lui netedă. Ageră era Sabor, leoaica, ageri 
erau Numa şi Sheeta, dar Tarzan din neamul 
maimuţelor era iute ca fulgerul. 

Cu Tantor, elefantul, se împrieteni. Cum? Nu 
mă întrebaţi. Dar era fapt cunoscut printre 
locuitorii junglei că în multe nopţi scăldate de 
lună, Tarzan din neamul maimutelor şi Tantor, 
elefantul, se plimbau împreună, iar prin locurile 
bătătorite, Tarzan călărea cocoţat pe spinarea 

104 


largă a lui Tantor. 

In aceşti ani, Tarzan petrecu multe zile în 
cabana tatălui său, unde zăceau încă, neatinse, 
osemintele părinţilor lui şi scheletul puiului Kalei. 
La optsprezece ani, citea curgător şi înţelegea 
aproape tot ce citea în numeroasele şi feluritele 
volume de pe rafturi. 

De asemenea putea să scrie cu litere de tipar 
repede şi limpede, dar scrisul de mînă nu-l 
cunoştea, căci, deşi printre comorile lui se aflau 
şi cîteva caiete, în cabană găsise atît de puţine 
lucruri scrise în engleză, încît nu vedea de ce și- 
ar bate capul să înveţe şi această formă de 
caligrafie, cu toate că de descifrat, cu trudă, o 
putea descifra. 

Aşadar, îl găsim la optsprezece ani, un tînăr 
lord englez care nu putea vorbi englezeşte, dar 
care ştia să citească şi să scrie în limba maternă. 
Nu văzuse nici o altă fiinţă omenească în afară 
de propria-i persoană, căci regiunea limitată pe 
care o străbătea tribul său nu era udată de rîuri 
mari care să atragă triburile de băştinaşi din 
interior. 

Dealurile înalte o închideau pe trei laturi, iar 
pe a patra - oceanul. Ţinutul era populat de lei, 
leoparzi şi şerpi veninoşi. Neştirbitele-i labirinturi 
de junglă încîlcită nu ispitiseră pînă acum nici un 
pionier din rasa umană să-i calce hotarele. 

Dar într-o zi, în timp ce Tarzan din neamul 
maimuţelor şedea în cabana tatălui său, 


105 


pătrunzind în misterele unei noi cărţi, vechea 
tihnă a junglei sale fu zdruncinată pentru 
totdeauna. La graniţa îndepărtată dinspre răsărit 
se ivise, pe coama unui deal jos, o stranie 
procesiune rînduită în monom. În frunte veneau 
cincizeci de războinici negri, înarmaţi cu sulițe 
subţiri de lemn, ale căror virfuri fuseseră călite în 
foc mocnit şi cu arcuri lungi şi săgeți otrăvite. Pe 
spate purtau scuturi ovale, din nas le atirnau 
inele uriaşe, iar în cîlţii lînoşi ce le acopereau 
ţeasta erau înfipte mănunchiuri de pene viu 
colorate. Fruntea le era tatuată cu trei linii 
paralele colorate, iar pe piept aveau trei cercuri 
concentrice. Dinţii galbeni fuseseră piliţi pînă 
căpătaseră virf ascuţit, iar buzele cărnoase, 
proeminente, sporeau grozăvia înfăţişării lor. În 
urmă veneau cîteva sute de femei şi copii, cele 
dintîi purtînd pe creştet mormane de oale de 
gătit, unelte de bucătărie şi fildeş. Ariergarda o 
formau o sută de războinici, aidoma celor din 
avangardă. 

Alcătuirea coloanei vădea că se temeau mai 
mult de un atac ce-ar fi putut veni din spate, 
decit de orice duşman necunoscut ce s-ar fi 
putut ivi din faţă; şi de fapt aşa era, pentru că 
fugeau de ostaşii omului alb care-i hărţuise atît 
de amarnic ca să le ia cauciucul şi fildeşul, încît 
într-o bună zi s-au răsculat împotriva 
cuceritorilor şi au măcelărit un ofiţer alb şi un 
mic detaşament din trupele lui de negri. 


106 


Zile în şir se ospătară cu carnea acestora, dar 
într-o noapte, un detaşament mai puternic năvăli 
peste aşezarea lor, ca să răzbune moartea 
camarazilor, în acea noapte, soldaţii negri ai 
omului alb avură carne din belşug şi această 
rămăşiţă a unui trib odinioară puternic se 
furişase prin jungla întunecoasă, pornind spre 
necunoscut şi spre libertate. 

Dar ceea ce însemna libertate şi goana după 
fericire pentru aceşti negri sălbatici, însemna 
consternare şi moarte pentru mulţi dintre 
locuitorii noului lor cămin. 

Timp de trei zile, mica hoardă mărşălui încet 
prin inima pădurii necunoscute pe unde nu 
călcase picior de om, pînă cînd, în sfirşit, în cea 
de-a patra zi, în zori, dădură peste un loc, la 
malul unui rîuleţ, unde vegetaţia părea ceva mai 
rară decit întîlniseră pînă atunci. 

Rămaseră aici să-şi încropească o nouă 
aşezare si o lună mai tîrziu, locul era despădurit, 
colibele si gardurile de pari ridicate, bananierii, 
ignama si porumbul plantate, iar vechea viaţă îşi 
reluat cursul în noul cămin. Aici nu existau 
oameni albi soldaţi şi nici cauciuc sau fildeş care 
să trebuiască strîns pentru supraveghetorii haini 
şi nerecunoscători. 

Luna se schimbase de mai multe ori pe cer 
pînă ce negrii să cuteze a se aventura pe 
meleagurile din jurul noului lor sat. Ciîţiva dintre 
ei căzuseră pradă bătrinei Sabor şi deoarece 


107 


jungla mişuna de feline crude şi însetate de 
sînge, de lei şi leoparzi, războinicii de culoarea 
abanosului şovăiau să se avinte prea departe de 
adăpostul gardurilor de pari. 

Dar într-o zi, Kulonga, fiul bătrînului rege 
Mbonga, pribegi departe, prin labirinturile dense 
dinspre apus. Păşea cu luare-aminte, lancea-i 
subţire fiind pregătită de atac, iar scutul prelung, 
oval, strîns cu hotărîre în mîna stingă, lipit de 
trupul său neted de abanos. În spate purta arcul, 
iar în tolba de deasupra scutului, un mănunchi 
de săgeți subţiri, drepte, bine unse cu o 
substanţă viscoasă, neagră ca smoala, care 
făcea ca înţepătura virfului lor ascuţit ca un ac 
să fie mortală. 

Noaptea îl surprinse pe Kulonga departe de 
palisadele din jurul satului stăpînit de tatăl său, 
dar, năzuind să se îndrepte tot mai departe spre 
apus, se caţără pe o creangă bifurcată dintr-un 
arbore înalt, îşi înjghebă o platformă rudimentară 
şi se ghemui să doarmă. 

Trei mile mai încolo spre apus dormea tribul 
lui Kerchak. 

A doua zi în zori, gorilele se aflau în plină 
activitate, cotrobăind prin junglă în căutare de 
hrană. Tarzan, după obiceiul lui îşi îndreptă 
cercetările în direcţia cabanei, aşa încît, vînînd în 
tihnă pe drum, cînd ajungea la plajă avea burta 
plină. 

Gorilele se răspîndi seră în toate direcţiile, fie 

108 


cîte una, fie cîte două sau cite trei, dar nu mai 
departe de raza în care puteau auzi un semnal 
de alarmă. 

Kala o pornise agale spre răsărit, pe o potecă 
bătătorită de elefanţi, si era foarte ocupată să 
răstoarne crengi căzute şi buturugi putrezite, 
căutînd gîndaci si ciuperci gustoase, cînd atenţia 
îi fu atrasă de un zgomot neobişnuit. 

Cărarea se întindea dreaptă pe vreo cincizeci 
de metri în faţa ei şi la capăt, pe sub tunelul de 
ramuri boltite, văzu înaintînd spre ea o creatură 
stranie şi înspăimîntătoare. 

Era Kulonga. 

Kala nu mai zăbovi o clipă, ci, răsucindu-se, o 
luă grăbită îndărăt pe cărare. Nu alerga; după 
deprinderile neamului ei, cind nu era stîrnită, 
căuta mai curînd să evite decit să fugă. 

Pe urmele ei venea Kulonga. Acestuia i se 
oferea un prilej de a se înfrupta cu carne. Dacă o 
ucidea, s-ar fi putut ospăta din belşug toată ziua. 
Grăbi pasul, cumpănindu-şi sulița, gata s-o 
arunce. La o cotitură a potecii, văzu din nou 
gorila, pe altă fişie dreaptă. Mina care ţinea 
sulița se trase îndărăt, muşchii se bulbucară iute 
ca fulgerul sub pielea lucioasă. Braţul se avintă 
înainte, sulița zbură spre Kala. 

Lovitură ratată. Dar îi zgirie coapsa. Cu un 
strigăt de furie şi durere, gorila se repezi la 
călăul ei. Într-o clipă, copacii se frîngeau sub 
greutatea neamurilor ei, legănîindu-se în plină 


109 


goană, din cracă în cracă, spre scena luptei, ca 
răspuns la chemarea Kalei. 

Cînd gorila se năpusti asupră-i, Kulonga îşi 
încorda arcul şi cu incredibilă repeziciune, potrivi 
o săgeată. Trăgind vergeaua mult îndărăt, îşi 
trimise proiectilul otrăvit drept în inima uriaşului 
antropoid. Scoţind un răcnet înfiorător, Kala se 
prăbuşi cu faţa în jos, sub privirile uluite ale celor 
din tribul ei. 

Tunînd şi urlînd, gorilele dădură să se 
repeadă la Kulonga, dar prevăzător, omul fugea 
de rupea pămîntul, ca o antilopă speriată. 
Cunoştea  ferocitatea acestor făpturi crude, 
păroase şi nu dorea decit să aştearnă cît mai 
multe mile cu putinţă între el şi ele. II urmăriră o 
bună bucată de drum, gonind prin copaci, dar în 
cele din urmă, una cîte una abandonară cursa şi 
se întoarseră la locul tragediei. 

Nici una dintre ele, cu excepţia lui Tarzan, nu 
văzuse vreodată un om şi se întrebau ce fel de 
creatură o fi aceea care le invadase jungla. 

De pe plaja îndepărtată, lîngă mica lui cabană 
Tarzan auzi ecourile slabe ale luptei şi dindu-şi 
seama că se petrecea ceva grav în tribul lui, o 
porni grăbit în direcţia zgomotelor. Cînd sosi, 
găsi întregul trib adunat şi sporovăind de zor în 
jurul leşului mamei sale ucise. 

Durerea şi furia lui Tarzan nu cunoscură 
margini, îşi slobozea mereu strigătul de 
provocare. Se izbea cu pumnii în pieptu-i robust, 


110 


apoi se arunca peste trupul Kalei şi hohotea, 
dind drumul la dureroasa jale adunată în inima 
lui singuratică. 

A pierde unica fiinţă de pe această lume care 
i-a arătat cîndva iubire şi afecţiune era pentru 
Tarzan cea mai mare suferinţă pe care o 
cunoscuse vreodată. Şi ce dacă fusese o gorilă 
aprigă şi hidoasă! Pentru Tarzan, Kala fusese 
bună, fusese frumoasă! Asupra ei revărsase, fără 
să-şi dea seama, toată adoraţia, respectul şi 
dragostea pe care un copil normal le nutreşte 
pentru mama lui. Nu cunoscuse nici-cînd altă 
mamă, astfel încît îi dăruise Kalei, în tăcere, tot 
ceea ce i s-ar fi cuvenit blondei şi fermecătoarei 
Lady Alice, dacă aceasta ar fi trăit. 

După prima izbucnire de durere, Tarzan se 
stăpini şi întrebînd pe membrii tribului cine 
fusese de faţă la omor, află tot ceea ce 
vocabularul lor sărac îi putu comunica. 

l-a fost totuşi de ajuns. li vorbiră despre o 
maimuţă neagră, ciudată, fără păr, căreia-i 
creşteau pene în cap şi care trimisese moartea 
dintr-o ramură subţire, iar apoi fugise cu iuţeala 
lui Bara, antilopa, spre soare-răsare. 

Tarzan nu mai stătu pe ginduri şi sărind pe 
crengile copacilor, o porni grăbit spre pădure. 
Cunoştea şerpuirile cărării elefanților pe unde o 
luase la fugă ucigaşul Kalei, aşa că tăie direct 
prin junglă ca să-i aţină calea războinicului 
negru, care, de bună seamă, urma sinuozităţile 


111 


potecii. 

La şold îi atirna cuțitul de vînătoare al 
necunoscutului său părinte, iar pe umăr lunga lui 
funie încolăcită. Un ceas mai tirziu, cobori din 
nou pe cărare şi lăsîndu-se pe vine, cercetă 
pămîntul cu atenţie. 

În noroiul moale de pe malul unui pîrîiaş găsi 
urme de tălpi, la fel cu cele care pînă acum, din 
întreaga junglă, numai picioarele lui le lăsaseră; 
atit că erau mult mai mari decit urmele lui. Inima 
începu să-i bată năvalnic. S-ar putea oare să 
urmărească un OM - unul din propria-i rasă? 

Două şiruri de urme indicau direcţia opusă. 
Deci prada lui trecuse pe acolo în drumu-i de 
întoarcere, în vreme ce examina urma nouă, o 
mică fărimă de pămînt se desprinse de pe 
marginea formei de talpă şi căzu în scobitura 
uşor întipărită în noroi - ah, urma era foarte 
proaspătă, probabil că prada lui trecuse de 
foarte puţin timp prin acel loc. 

Tarzan se caţără din nou în copaci şi sprinten, 
fără zgomot, porni în viteză, urmărind de sus 
cărarea. Abia parcursese o milă, cînd dădu peste 
războinicul negru, care stătea într-un luminiş. 
Ţinea în mînă un arc suplu, în care potrivise una 
dintre săgețile lui purtătoare de moarte. In faţă, 
dincolo de micul luminiş, se afla Horta, mistrețul, 
cu capul proptit în piept, cu colții înspumaţi, gata 
să atace. 

Tarzan privi cu uimire la strania făptură care 


112 


se găsea dedesubtul său - atît de asemănător lui 
ca formă şi totuşi atît de diferit la faţă şi la 
culoare. In cărţile sale văzuse o poză de NEGRU, 
dar ce deosebire între figura aceea tipărită, 
mată, moartă şi trupul acesta de abanos lucitor, 
pulsînd de viaţă. 

In timp ce omul sta acolo cu arcul încordat, 
Tarzan îl recunoscu nu numai ca NEGRU, dar şi 
ca ARCAȘ, asemenea celui din cartea cu poze. 

A PENTRU ARCAŞ 

Ce minunat! Aţiţat de descoperirea lui, Tarzan 
fu cît p-aci să-şi trădeze prezenţa. Dar 
dedesubtul lui, lucrurile începeau să se precipite. 
Braţul negru, musculos, trăgea de arc; Horta, 
mistrețul, se năpusti şi în clipa aceea, negrul 
slobozi săgeata otrăvită, iar Tarzan o văzu 
zburind cu iuţeala gindului şi pătrunzind în 
pieptul ţepos al mistreţului 

Abia se desprinsese săgeata din arc, că 
tînărul Kulonga îşi pregăti o a doua, dar Horta, 
mistrețul se repezi atît de fulgerător la el, încît 
băiatul n-avu timp s-o lanseze. Dintr-un salt, 
negrul sări dincolo de fiara turbată şi răsucindu- 
se pe călciie cu o nemaipomenită repeziciune, 
împlîntă o a doua săgeata în spinarea animalului. 
După care, Kulonga sări în arborele cel mai 
apropiat. 

Horta se roti o dată, căutînd să-şi atace 
duşmanul dar abia făcu doisprezece paşi, că se 
clătină pe picioare şi căzu într-o rînă. O secundă, 


113 


muşchii i se încordară şi i se relaxară spasmodic, 
apoi rămase nemişcat. 

Kulonga cobori din copac. Cu ajutorul unui 
cuţit care-i atîrna la şold, tăie cîteva felii mari din 
carnea mistreţului şi drept în mijlocul cărării, 
aprinse un foc la care fripse carnea, ospătindu-se 
apoi după placul inimii. Restul mistreţului îl lăsă 
acolo unde se prăbuşise. 

Tarzan asista la toate acestea, plin de interes. 
Dorinţa de a-l ucide pe negru îi frigea pieptul, 
dar dorinţa de a învăţa era mai puternică. Avea 
să urmărească un timp făptura aceea, ca să afle 
de unde venea. Va putea să-l ucidă în tihnă mai 
tirziu, cînd negrul va lăsa deoparte arcul şi 
săgețile mortale. 

După ce Kulonga îşi isprăvi ospăţul şi se făcu 
nevăzut pe o cotitură a drumeagului, Tarzan 
cobori în tăcere pe pămînt. Işi tăie şi el cîteva 
bucăţi din carnea lui Horta, dar nu le fripse. 

Mai văzuse el foc, însă numai cînd Ara, 
fulgerul, lovise cîte un arbore. Faptul că o 
făptură a junglei putuse face acei colţi roşii şi 
galbeni ce mîncau lemnul pînă nu mai răminea 
decit pulbere din el îl miră din cale afară pe 
Tarzan, care, pe de altă parte, nu înţelegea de 
fel de ce războinicul negru îşi stricase bunătate 
de ospăț, muindu-l în dogoarea vătămătoare. 
Poate că Ara era prieten cu arcaşul si, în felul 
ăsta îşi împărţiseră hrana între ei. 

Dar, fie cum o fi, Tarzan n-avea de gînd să 


114 


strice o mincare bună într-un chip atît de 
prostesc, aşa încît înfulecă o mare cantitate de 
carne crudă, îngropînd restul hoitului lîngă 
cărare, ca să-l poată găsi la întoarcere. 

După care, Lordul Greystoke işi şterse 
degetele unsuroase de coapsele goale şi luă iar 
urma lui Kulonga, fiul lui Mbonga regele; în acest 
timp, în îndepărtata Londra un alt Lord 
Greystoke, refuza indignat cotletele, trimiţîndu-le 
înapoi bucătarului-şef al clubului pentru că nu 
erau destul de bine fripte, iar după ce-şi isprăvi 
dejunul, îşi muie degetele într-o cupă de argint 
cu apă parfumată, uscîndu-şi-le apoi cu un 
şervet de damasc alb ca zăpada. 

Tarzan îl urmări ziua întreagă pe Kulonga, 
dîndu-i tîrcoale prin copaci, ca un duh rău. Il mai 
văzu de două ori azvirlindu-şi săgețile morţii - o 
dată în Dango, hiena şi a doua oară în Manu, 
maimuța. De fiecare dată, animalul murea 
aproape instantaneu, căci otrava lui Kulonga era 
foarte proaspătă şi foarte primejdioasă. 

În timp ce se ţinea la o distanţă sigură pentru 
prada lui, Tarzan se gîndi mult la această 
grozavă metodă de a ucide. Ştia prea bine că 
numai înţepătura mică a virfului săgeţii nu era 
de ajuns ca să le vină atit de repede de hac 
sălbăticiunilor junglei, care, adeseori, în lupta cu 
vecinii lor, îşi sfişiau carnea, se zgiriau cu 
ghearele şi se împungeau înfiorător, pentru ca 
apoi să se tămăduiască de fiecare dată. Nu, 


115 


există o anumită taină legată de aşchiile astea 
subţiri de lemn care aduc moartea doar cu o 
simplă zgirietură! Trebuie să vadă despre ce-i 
vorba. 

În noaptea aceea, Kulonga dormi în crăcăna 
unui arbore maiestuos, iar sus, mult mai sus 
decit el, se ghemui Tarzan din neamul 
maimuţelor. 

Cînd Kulonga se deşteptă, constată că arcul şi 
săgețile îi dispăruseră. Războinicul negru era 
furios şi speriat, dar mai mult speriat decit furios. 
Scotoci pămîntul dedesubtul copacului şi scotoci 
în copac, deasupra pămîntului; dar nici urmă de 
arc, de săgeți sau de tilharul nocturn. 

Kulonga era îngrozit. Suliţa o azvirlise în Kala 
şi nu o mai putuse lua înapoi; şi acum, cînd arcul 
şi săgețile pieriseră, nu avea nici o armă de 
apărare în afară de cuţit. Singura lui speranţă 
era să ajungă în satul lui Mbonga cît mai repede, 
bizuindu-se pe iuţeala picioarelor. Era încredinţat 
că nu mai are mult pînă acasă, aşa c-o apucă pe 
cărare cu pas grăbit. 

Dintr-o masă densă de frunziş, cîţiva iarzi mai 
în spate, răsări Tarzan din neamul maimuţelor, 
pîndind de zor, în tăcere. 

Arcul şi săgețile lui Kulonga fuseseră legate, 
în siguranţă, sus în virful unui arbore uriaş, de pe 
care Tarzan cojise cu lama cuţitului o fişie mare 
de scoarță, aproape de rădăcină, apoi frinsese 
pe jumătate o creangă, lăsînd-o să atîrne la vreo 


116 


optsprezece metri distanţă de pămînt. Astfel îşi 
cresta el urmele în pădure şi-şi marca 
ascunzătorile. 

În timp ce Kulonga îşi continua drumul, 
Tarzan se apropie din ce în ce, pînă ajunse să 
călătorească chiar deasupra creştetului negrului. 
În mîna dreaptă îşi ţinea funia încolăcită; era 
pregătit să ucidă. 

Momentul fu amînat numai din pricină că 
Tarzan voia să se asigure de destinaţia spre care 
se îndrepta războinicul şi în curînd fu răsplătit, 
deoarece nu trecu mult şi în faţa lor se ivi o 
rarişte întinsă, la capătul căreia se aflau multe 
vizuini ciudate. 

Cînd făcu această descoperire, Tarzan se 
găsea chiar deasupra lui Kulonga. Pădurea se 
sfirşea brusc şi dincolo de ea se întindeau două 
sute de iarzi de ogor cultivat, făcînd legătura 
între junglă şi sat. 

Tarzan trebuia să acţioneze repede, altfel 
prada îi scăpa; dar antrenamentul vieţii lui lăsa 
atit de puţin spaţiu între decizie şi acţiune în 
clipa cînd se ivea vreo primejdie, încît între una 
şi cealaltă n-ar fi încăput nici măcar umbra unui 
gînd. 

Aşadar, cînd Kulonga ieşi din întunecimea 
junglei, un colac de funie subţire şerpui asupră-i, 
pornind de pe craca cea mai de jos a unui arbore 
puternic, aflat chiar la marginea domeniilor lor 
Mbonga; fiul regelui nu apucă să facă nici şase 


117 


paşi în luminiş, cînd un fel de laţ i se înfăşură 
iute în jurul gitului. 

Atit de repede îşi trase Tarzan prada, încît 
strigătul de alarmă al lui Kulonga i se opri în 
gitlej. Ajutîndu-se cu amîndouă mîinile, Tarzan îl 
tiri îndărăt pe negrul care se zbătea, pînă cînd îl 
lăsă spînzurat de git, în aer; apoi se caţără pe o 
cracă mare, trăgindu-şi victima, care insă se 
zvircolea, în adăpostul frunzişului unui copac. 
Aici legă zdravăn funia de o ramură tare şi 
scoborînd din copac, îşi infipse cuțitul de 
vinătoare în inima lui Kulonga; Kala era 
răzbunată. 

Tarzan îl cercetă cu luare-aminte pe negru, 
căci nu mai văzuse pînă atunci o ființă 
omenească în carne şi oase. Privirile îi fură 
atrase de cuţit şi de teaca lui. De asemenea, îl 
fermecă o brățară de aramă prinsă în jurul 
gleznei, pe care şi-o transferă la piciorul său. 
Cercetă şi admiră tatuajul de pe frunte si de pe 
piept. Se minună de dinţii piliţi. Răsuci pe toate 
feţele şi îşi însuşi podoabele de pene, apoi se 
pregăti să coboare spre a-şi vedea de treburi, 
întrucît lui Tarzan din neamul maimutelor i se 
făcuse foame şi avea la dispoziţie carne; carne 
de vînat, care, conform cu etica junglei, putea fi 
miîncată. 

Cum l-am putea condamna, după ce norme, 
pe acest om-maimuţă, cu inima, capul şi trupul 
unui gentleman englez şi cu deprinderile unei 


118 


fiare sălbatice? Pe Tublat, care-l urise şi pe care-l 
urise, îl ucisese în luptă dreaptă şi totuşi nici o 
clipă nu-i trăznise prin minte să măniînce carnea 
lui Tublat. Ideea l-ar fi revoltat cum ne revoltă pe 
noi canibalismul. 

Dar cine era Kulonga de nu putea fi mîncat 
asemenea lui Horta, mistrețul, sau lui Bara, 
antilopa? Era altceva decit una dintre 
nenumăratele sălbăticiuni ale junglei, care se 
pindesc una pe alta pentru a-şi astimpăra 
pîntecele lihnit? 

Deodată însă, o ciudată îndoială îi opri mîna. 
Nu-l învăţaseră cărţile lui că el era OM? ŞI 
ARCAȘUL nu era şi el OM? Oare oamenii 
mîncau oameni? Vai. Nu ştia. Atunci, de ce 
această şovăială? Încercă încă o dată să treacă 
la treabă, dar brusc îl năpădi un val de greață. 
Nu înţelegea de ce. Tot ce ştia era că nu putea 
să mănince carnea acestui om negru şi astfel, 
instinctul ereditar, vechi de milenii, zădărnici 
imboldurile animalice ale acestei fiinţe ignorante 
şi-l salvă de la încălcarea unei legi universale de 
a cărei existenţă nu avea habar. 

Cobori la iuţeală trupul lui Kulonga pe pămînt, 
îi scoase laţul şi o porni din nou prin copaci. 


119 


10.FANTOMA FRICII 


Cocoţat într-un arbore semet, Tarzan privea 
satul de colibe acoperite cu stuf, aflat dincolo de 
terenul cultivat. Văzu că, la unul din capete, 
pădurea atingea satul şi se îndreptă spre acel 
loc, minat de curiozitatea arzătoare de a vedea 
animale din rasa lui, de a învăţa mai multe 
despre deprinderile lor şi de a cerceta vizuinile 
ciudate în care trăiau. 

Existenţa lui primitivă printre  aprigile 
sălbăticiuni ale junglei nu-i lăsa loc pentru nici o 
urmă de îndoială că aceste făpturi ar putea fi 
altceva decît duşmani. Asemănarea înfăţişării 
nu-l îndemnă să-şi făurească vreo idee greşită 
asupra primirii ce i s-ar fi făcut dacă ar fi fost 
descoperit de aceste fiinţe, primele din rasa lui 
pe care le văzuse vreodată. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu era un 
sentimental. Şi nu ştia nimic despre frăţia dintre 
oameni. Toate vieţuitoarele care nu făceau parte 
din tribul său îi erau duşmani de moarte, cu 
citeva excepţii dintre care Tantor, elefantul, 
constituia exemplul cel mai deosebit. 

Tarzan îşi dădea seama de toate acestea fără 
răutate sau ură. A ucide era legea de bază a 
lumii sălbatice în care trăia. Plăcerile lui primitive 

120 


erau puţine la număr, dar cea mai mare dintre 
acestea era să hăituiască şi să ucidă, astfel încît 
le acorda şi celorlalţi dreptul de a nutri aceleaşi 
dorinţe ca şi dînsul, chiar dacă obiectul vinătorii 
lor l-ar fi constituit propria lui persoană. 

Viaţa lui ciudată nu-l făcuse nici ursuz, nici 
sîngeros. Faptul că-i plăcea să ucidă şi că ucidea 
cu un ris vesel pe buzele-i frumoase, ţinea de 
cruzimea sa nativă. De cele mai multe ori ucidea 
ca să-şi procure hrană, iar cînd ucidea din 
răzbunare sau pentru a se apăra, o făcea fără 
istericale, ca un profesionist care nu admite nici 
o uşurinţă. 

Prin urmare, acum cînd se apropia cu băgare 
de seamă de cătunul lui Mbonga, era peregatit 
sau să ucidă sau să fie ucis. Se furişa cu 
neobişnuită prudenţă, căci Kulonga îl făcuse să 
nutrească un deosebit respect pentru aşchiile 
acelea ascuţite ce aduceau atît de repede şi fără 
greş moartea. 

In cele din urmă se opri la un arbore mare cu 
frunzişul des şi împovărat cu ghirlande de uriaşe 
plante  agăţătoare. In acest umbrar de 
nepătruns, aşezat deasupra satului. Tarzan se 
ghemui, privind scenele ce se desfăşurau jos, 
mirîndu-se de fiecare aspect al acestei vieţi noi, 
ciudate. 

Pe uliţa satului alergau şi se zbenguiau copii 
goi. Citeva femei pisau banane uscate în piuliţe 
rudimentare de piatră, în timp ce altele 


121 


plămădeau turte din făina cernută. Afară, pe 
ogoare, mai putea vedea alte femei săpind, 
plivind sau culegind. Toate purtau în jurul 
şoldurilor cingători din ierburi uscate şi erau 
împopoţonate cu brățări de alamă şi de aramă la 
glezne, braţe şi încheieturile miinilor. In jurul 
multor grumazuri tuciurii atîrnau fire de sirmă 
curios împletite, în vreme ce alte femei erau 
împodobite cu inele uriaşe ce le atirnau de nas. 

Tarzan din neamul maimuţelor se uita din ce 
în ce mai uimit la aceste stranii făpturi. Văzu şi 
bărbaţi moţăind la umbră, în timp ce la marginea 
cea mai îndepărtată a luminişului întrezări din 
cînd în cînd războinici înarmaţi ce păreau să 
păzească satul împotriva unor duşmani care i-ar 
fi putut ataca prin surprindere. 

Tarzan observă că numai femeile munceau. 
Nicăieri nu se vedea urmă de bărbat care să 
lucreze pămîntul sau să îndeplinească muncile 
gospodăreşti ale satului. 

În cele din urmă, privirile-i căzură asupra unei 
femei aflate chiar sub copacul lui. Avea în faţă 
un mic ceaun, aşezat deasupra unui foc mocnit 
şi în care clocotea o pastă groasă, roşiatică, 
viscoasă. Alături, lingă femeie, se afla de o parte 
un maldăr de săgeți din lemn ale căror capete 
aceasta le înmuia pasta clocotită, aşezindu-le 
apoi pe un stelaj de crengi de cealaltă parte. 

Tarzan din neamul maimutelor era fascinat. 
Aici zăcea taina cumplitei forţe a micuţelor 


122 


nuiele folosite de ARCAS. Observă grija 
deosebită a femeii ca nici un strop din pasta 
aceea să nu-i atingă miinile şi la un moment dat, 
cînd o picătură îi sări pe deget, o văzu 
înfundîndu-şi mîna într-un vas cu apă şi apoi 
ştergiînd iute stropul cu un pumn de frunze. 

Tarzan nu ştia nimic despre otrăvuri, dar 
mintea lui ageră îi spuse că pasta aceea ucide şi 
nu mica săgeată, care nu era decît mesagerul ce 
o ducea în trupul victimei. 

Ce i-ar mai fi plăcut să aibă un snop din 
aşchiile acelea purtătoare de moarte! Dacă 
femeia şi-ar fi părăsit numai o clipă 
îndeletnicirea, el ar putea să se lase iute în jos, 
să şterpelească un mănunchi şi apoi, cît ai clipi, 
să se caţăre înapoi în copac. 

În timp ce încerca să ticluiască un plan pentru 
a-i distrage atenţia, auzi un răcnet sălbatic 
venind dinspre luminiş. Privi într-acolo şi văzu un 
războinic negru stînd chiar sub copacul în care, 
cu o oră înainte, îl omorise pe ucigaşul Kalei. 

Negrul striga şi îşi flutura sulița deasupra 
capului. Din cînd în cînd arăta către ceva ce 
zăcea pe jos, în faţa lui. 

Pe dată se stirni mare zarvă în sat. Bărbaţi 
înarmaţi dădură buzna afară din interiorul multor 
colibe şi o porniră în goană mare de-a curmezişul 
luminişului, către santinela alarmată. In urma lor 
se buluciră bătrînii, femeile şi copii, pînă cînd, 
într-o clipă satul rămase pustiu. 


123 


Tarzan din neamul maimuţelor ştiu că 
găsiseră stîrvul inamicului său, dar lucrul acesta 
îl interesa mult mai puţin decit faptul că în sat nu 
mai rămăsese nimeni care să-l împiedice să-şi 
însuşească o parte din săgețile aflate dedesubtul 
lui. Repede şi fără zgomot, se lăsă la pămînt 
lîngă ceaunul cu otravă. O clipă rămase 
nemişcat, ochii lui vioi şi isteţi  iscodind 
perimetrul cuprins între palisade. Nu se vedea 
ţipenie de om. Privirea i se opri apoi la uşa 
deschisă a unei colibe învecinate. O să-şi arunce 
ochii înăuntru, îşi spuse Tarzan şi se apropie 
tiptil de clădirea scundă, acoperită cu stuf, 
Rămase o clipă afară, trăgind cu urechea. Nu se 
auzea nici un zgomot şi se strecură în 
semiîntunericul din încăpere. 

Pe pereţi atirnau arme: suliţi lungi, cuțite cu 
forme ciudate, două scuturi înguste. In centrul 
încăperii era o oală de gătit, iar în fund un culcuş 
meşterit din ierburi uscate, acoperit cu rogojini 
împletite care, de bună seamă, slujeau 
proprietarului drept pat şi aşternut. Pe jos se 
înşirau cîteva tigve omeneşti. 

Tarzan din neamul maimuţelor pipăi fiecare 
obiect, cumpăni în mină suliţele, le adulmecă, 
deoarece el „vedea" în mare măsură şi cu nările 
sale sensibile şi experimentate. Hotări să-şi 
însuşească una din vergelele acelea lungi şi 
ascuţite, dar nu o putea lua acum, din cauza 
săgeţilor pe care avea de gînd să le înşface. 


124 


Pe măsură ce desprindea obiectele din 
perete, Tarzan le trîntea, claie peste grămadă, în 
mijlocul încăperii. Deasupra mormanului puse 
oala de gătit, răsturnată, iar peste oală aşeză o 
tigvă rînjită pe care o încunună cu podoabele de 
cap ale tîinărului Kulonga. După aceea se dădu 
un pas îndărăt, îşi privi opera şi rise. Tarzan din 
neamul maimuţelor ştia să guste o glumă. 

Dar de afară se auzeau glasuri şi bocete pline 
de jale şi văicăreli. Rămase surprins. Intîrziase 
prea mult? Se repezi în pragul uşii şi privi în josul 
uliţei, spre palisadă. 

Băştinaşii nu se vedeau încă, deşi îi auzea 
limpede apropiindu-se dinspre ogoare. Probabil 
că erau foarte aproape. Cu iuţeala fulgerului, sări 
din uşă drept la maldărul de săgeți. După ce 
adună atitea cite putea să care sub un braţ, 
răsturnă dintr-o lovitură de picior ceaunul 
clocotit şi se făcu nevăzut în frunzişul de sus, 
chiar în clipa cînd băştinaşii intrară pe poarta de 
la celălalt capăt al uliţei. Apoi se opri ca să 
observe cele ce se petreceau jos, cocoţat în 
copac asemenea unei păsări sălbatice, gata să-şi 
ia zborul la primul semn de primejdie. 

Băştinaşii umpluseră uliţa, patru dintre ei 
purtînd trupul neînsufleţit al lui Kulonga. In urma 
cortegiului se tirau femeile, care scoteau ţipete 
ciudate şi văicăreli lugubre. Inaintară pînă la 
coliba lui Kulonga, care era chiar aceea 
devastată de Tarzan. 


125 


Nici şase oameni nu apucaseră să păşească 
pragul, cînd năvăliră afară într-o învălmăşeală 
sălbatică şi viermuitoare. Ceilalţi din spate se 
grăbiră să se adune. Urmară gesticulări aţiţate, 
degete care arătau spre colibă, pălăvrăgeală; 
apoi mai mulţi războinici se apropiară şi priviră 
înăuntru. 

În cele din urmă intră în colibă un bătrîn cu 
braţele şi picioarele încărcate cu ornamente de 
metal şi cu un colan din schelete de miini 
omeneşti atiîrnîndu-i pe piept. 

Era Mbonga, regele, tatăl lui Kulonga. 

Scurt timp domni o tăcere deplină, apoi 
Mbonga se ridică în picioare, faţa lui hidă 
oglindind o expresie de furie amestecată cu frică 
superstiţioasă. Rosti cîteva cuvinte, adresîndu-se 
războinicilor adunaţi acolo şi o clipă mai tîrziu, 
oamenii se împrăştiară prin tot satul, pornind să 
scotocească în amănunţime fiecare colibă şi 
fiece colţişor din interiorul palisadelor. 

Abia începuse investigarea, cînd fu descoperit 
ceaunul răsturnat şi furtul săgeţilor otrăvite. Nu 
descoperiră însă nimic altceva şi citeva minute 
mai tîrziu, în jurul regelui se înghesui un grup de 
sălbatici înfricoşaţi. 

Mbonga nu putu să le lămurească nici unul 
din straniile fenomene care avuseseră loc. 
Descoperirea cadavrului, cald încă, al lui Kulonga 
- chiar la hotarul ogoarelor sale, acolo de unde 
satul l-ar fi putut auzi cu uşurinţă - înjunghiat şi 


126 


despuiat chiar în pragul căminului tatălui său, 
era un lucru destul de misterios în sine; dar 
aceste din urmă înfiorătoare surprize din sat, 
petrecute chiar în coliba răposatului Kulonga, le 
umpleau inimile de groază şi făceau să 
încolţească în minţile lor cele mai superstiţioase 
explicaţii. 

Se adunaseră în grupuri mici, vorbind în 
şoaptă şi rostogolindu-şi întruna ochii, cu priviri 
speriate, aruncate peste umăr. 

Tarzan din neamul maimuţelor îi urmări un 
timp din adăpostul copacului înalt. In purtarea 
lor erau multe lucruri pe care nu le putea 
înţelege, căci el nu ştia nimic despre superstiții şi 
nu avea decit o vagă idee despre frică, de orice 
fel ar fi fost ea. Soarele se ridicase în cumpăna 
cerului. Tarzan nu-si luase încă gustarea de 
dimineaţă şi avea de străbătut multe mile pînă la 
locul unde pitise delicioasele rămăşiţe ale lui 
Horta, mistrețul. Aşa încît întoarse spatele 
satului lui Mbonga şi se mistui în citadela 
frunzoasă a pădurii. 


127 


11.„,REGELE MAIMUŢELOR" 


Incă nu se inserase cînd ajunse la trib, deşi 
zăbovise pe drum ca să dezgroape şi să se 
desfete cu rămăşiţele mistreţului sălbatic, pe 
care la dosise cu o zi înainte şi ca să dezlege 
arcul şi săgețile lui Kulonga din copacul unde le 
ascunsese. 

Un Tarzan bine echipat cobori dintre crengi, în 
mijlocul tribului lui Kerchak. Cu mare fală, istorisi 
glorioasele lui aventuri şi arătă prada cucerită. 
Kerchak mormăi şi întoarse spatele, căci era 
gelos pe acest membru al tribului său. În mintea 
lui îngustă şi bicisnică, el căuta un pretext ca să- 
Şi reverse ura asupra lui Tarzan. 

A doua zi, de îndată ce mijiră zorii, Tarzan 
începu să facă exerciţii cu arcul şi săgețile. La 
început dădu greş aproape la fiecare tragere, dar 
în cele din urmă învăţă să-şi călăuzească 
proiectilele cu mare îndeminare şi o lună mai 
tîrziu, era un arcaş destul de bun; dar dobiîndirea 
acestei dexterităţi îl costase aproape întreaga 
provizie de săgeți. 

Tribul continua să găsească vînat bun în 
vecinătea plajei aşa încît Tarzan din neamul 
maimutelor îşi alterna exerciţiile de tragere cu 
arcul, cu cercetarea micii, dar alesei colecţii de 

128 


cărţi a tatălui său. 

Cam în această perioadă, tînărul englez găsi 
jn fundul unui dulap din cabană o casetă de 
metal. Cheiţa era în deschizătoarea casetei şi 
cîteva clipe de examinare şi experimentare îi 
răsplătiră răbdarea izbutind să descuie cu succes 
micul  sipet.  Găsi înăuntru o fotografie 
îngălbenită a unui tînăr cu obrazul neted, un 
medalion de aur bătut în diamante ce atirna pe 
un lănţişor de aur, cîteva scrisori şi o cărţulie. 

Tarzan studie totul cu amănunţime. Cel mai 
mult îi plăcea fotografia, deoarece ochii 
surideau, iar expresia feţei era deschisă şi 
sinceră. Fotografia înfăţişa chipul tatălui său. Il 
ispiti şi medalionul aşa că-şi trecu lănţişorul în 
jurul gitului, maimuţărind felul de a se împodobi 
atit de obişnuit printre negrii pe care-i vizitase. 
Pietrele preţioase seînteiau ciudat pe pielea lui 
arămie, catifelată. 

Scrisorile nu putu să le descifreze deoarece 
nu cunoştea decit prea puţin sau aproape deloc 
scrisul de mînă, drept care le viri din nou în 
casetă, împreună cu fotografia şi-şi îndreptă 
atenţia asupra cărţuliei. 

Aceasta era plină, aproape în întregime, cu un 
scris foarte frumos, însă, cu toate că gindăceii îi 
erau familiari, aranjamentul si combinaţia în care 
se înşiruiau îi erau străine şi cu desăvirşire de 
neînțeles. 

Tarzan se deprinsese de multă vreme să 


129 


folosească lexiconul, dar, spre miîhnirea şi 
nedumerirea lui, în cazul de faţă acesta se 
dovedi lipsit de orice utilitate. Nu putu găsi nici 
un cuvînt din toate cite se aflau scrise în cărţulie, 
aşa că o puse la loc în caseta de metal, dar cu 
hotărîrea de a-i dezlega mai tirziu tainele. 

Nu ştia Tarzan că acea cărticică păstra între 
coperţile ei cheia originii sale - răspunsul la 
ciudata enigmă a ciudatei sale existenţe. Era 
jurnalul lui John Clayton, Lord Greystoke, scris în 
franţuzeşte, aşa cum obişnuia el. 

Tarzan puse caseta la loc în dulap, dar din 
acea clipă purta mereu în inimă chipul viguros şi 
zimbitor al tatălui său, iar în minte, hotărîrea de 
neînfrînt de a limpezi misterul cuvintelor bizare 
din cărţulia neagră. 

Pentru moment însă avea treburi mult mai 
importante, căci stocul de săgeți se epuizase şi 
trebuia sa intreprindă neapărat o călătorie pină-n 
cătunul negrilor pentru a-şi reînnoi proviziile. 

A doua zi de dimineaţă o porni la drum şi 
călătorind vertiginos, ajunse la luminiş înainte de 
amiază îşi reluă vechiul loc în arborele înalt şi la 
fel ca prima dată, văzu femeile la cîmp şi pe uliţa 
satului, precum şi ceaunul cu otravă clocotind 
drept sub el. Zăcu aşa ceasuri întregi, aşteptind 
un prilej să pice nevăzut şi să şterpelească 
săgețile de dragul cărora venise; dar de astă 
dată nu se mai petrecu nimic care să-i 
îndepărteze pe negri de colibele lor. Ziua era pe 


130 


sfirşite şi Tarzan din neamul maimuţelor tot mai 
sta ghemuit deasupra neştiutoarei femei de la 
ceaun. 

La un moment dat, truditoarele de pe ogoare 
se întoarseră. Războinicii vinători se iviră din 
pădure şi cînd toţi se adunară înlăuntrul 
palisadelor, porţile fură încuiate şi baricadate. 

În sat, vedeai acum pretutindeni oale de gătit. 
Dinaintea fiecărei colibe, o femeie prezida 
deasupra unei fierturi aburinde, în timp ce în 
fiece mînă puteai vedea turte din făină de 
banane, sau plăcinte de manioca. 

Deodată răsună o chemare dinspre marginea 
luminişului. Tarzan privi într-acolo. 

Sosise un grup de viînători întirziaţi, care, 
venind dinspre miazănoapte, împingeau şi tirau 
un animal ce se zbătea. Cînd se apropiara de sat, 
porţile fură deschise, iar după ce intrară şi 
poporul văzu prada vînată, un strigăt sălbatic se 
înălţă către ceruri, deoarece prada era un om. 

Pe măsură ce omul era tîrît pe uliţa satului şi 
se împotrivea din răsputeri, femeile şi copii 
zvirleau într-însul cu bete şi pietre, iar Tarzan din 
neamul maimuţelor, tînăra şi sălbatica fiară a 
junglei, se minună de brutalitatea celor din 
stirpea lui. 

Din toată împărăţia junglei, numai Sheeta, 
leopardul, îşi tortura prada. Etica tuturor 
celorlalte fiare le cerea să ofere victimelor o 
moarte rapidă şi deci plină de îndurare. 


131 


În ce priveşte deprinderile omeneşti, Tarzan 
învățase din cărţi numai frînturi răzlețe. 

Cînd îl urmărise pe Kulonga prin pădure, se 
aşteptase să dea peste un oraş cu case ciudate 
pe roţi care azvirleau nori de fum negru printr-un 
copac mare înfipt în acoperişul uneia dintre ele, 
sau peste o mare acoperită cu uriaşe clădiri 
plutitoare, despre care învățase că se numeau în 
chip felurit: vapoare şi bărci, nave şi vase. 

Fusese crunt dezamăgit cînd dăduse cu ochii 
de sărăcăciosul cătun al negrilor, prizărit în 
propria lui junglă, cu căsuţele sale dintre care 
nici una nu atingea proporţiile cabanei lui de pe 
plaja îndepărtată. 

Constată că oamenii aceştia erau mai răi 
decit gorilele lui şi la fel de sălbatici şi cruzi ca 
Sabor. Tarzan începu să-şi dispreţuiască semenii. 

Aceştia îşi legaseră sărmana victimă de un 
par înalt, aproape de centrul satului, chiar în faţa 
colibei lui Mbonga şi aici războinicii încinseseră o 
horă în jurul omului, dănţuind şi răcnind, 
scînteindu-şi cuţitele şi ameninţindu-l cu suliţele. 
Femeile se aşezaseră pe vine, într-un cerc mai 
larg, ţipînd şi bătînd din tobe. li aminteau lui 
Tarzan de Dum-Dum, aşa încit ştia la ce să se 
aştepte. Se întreba dacă aveau să-şi sfişie 
victima de vie. Gorilele nu făceau niciodată aşa 
ceva. 

Războinicii prinşi în hora din jurul 
prizonierului, care se închircea, îşi împresurau 


132 


tot mai strîns prada pe măsură ce dănţuiau, 
furaţi de sălbăticia ritmului înnebunitor al 
tobelor. Deodată, o suliță ţişni şi împunse 
victima. Fu semnalul pentru alte cincizeci. Ochii, 
urechile, braţele şi picioarele captivului fură 
străpunse; fiecare petic de carne ce nu acoperea 
un organ vital din trupul care se zvircolea deveni 
ţinta cruzilor lăncieri. 

Femeile şi copiii ţipau de plăcere. Războinicii 
îşi lingeau buzele hidoase în aşteptarea ospăţului 
ce avea să urmeze şi se luau la întrecere în 
sălbăticia şi grozăvia mirşăviilor cu care-şi 
torturau prizonierul, conştient încă. 

In această clipă, Tarzan din neamul 
maimutelor îşi dădu seama că sosise momentul 
prielnic pentru el. Lumina zilei făcuse loc 
întunericului unei nopţi fără lună; numai focurile 
din preajma victimei fuseseră menținute şi 
aruncau o strălucire sinistră peste o scenă 
sinistră. 

Uşurel, băiatul mlădios se lăsă pe pămîntul 
moale de la capătul uliţei, adună repede un braţ 
de săgeți, luindu-le de astă dată pe toate, căci 
adusese cu el nişte fibre lungi ca să le lege în 
snop. Fără grabă, le înfăşură zdravăn şi cînd să 
plece, demonul şotiilor îi dădu ghes. Se uită în 
jur, căutînd inspiratia pentru vreun renghi pe 
care să-l joace acestor fiint stranii şi groteşti, ca 
ele să-şi dea seama, o dată mai mult, de 
prezenţa lui printre dînşii. 


133 


Lăsîndu-şi legătura de săgeți la rădăcina 
copacului, Tarzan se furişă printre umbrele de la 
marginea uliţei, pînă ajunse la aceeaşi colibă 
unde intrase cînd făcuse prima lui vizită. 
înăuntru stăruia o bezna s-o tai cu cuțitul, însă 
mîinile lui dibuiră pînă găsiră obiectul pe care-l 
căuta şi fără zăbavă, se îndrepta iar spre uşă. Nu 
făcuse decit un pas, cînd urechea lui ageră 
prinse zgomotul unor paşi ce se apropiau venind 
de afară. O clipă mai tirziu, silueta unei femei se 
profila la intrarea colibei. 

Tarzan se retrase în tăcere pînă la peretele 
din fund şi mîna lui pipăi cuțitul lung şi ascuţit al 
lui taică-său. Femeia intră repede pînă-n mijlocul 
colibei. Acolo se opri o secundă, bijbiind cu 
mîinile în căutarea unui obiect. De bună seamă, 
obiectul nu se găsea la locul său, deoarece 
orbecăi mai departe, tot apropiindu-se de 
peretele de care se rezema Tarzan. Era atit de 
aproape, încît omul-maimuţă simți căldura 
animală a trupului ei gol. Cuţitul de vînătoare se 
înălţă, dar în clipa aceea femeia se întoarse şi în 
curînd, un „ah"! gutural dădu de veste că, în 
sfîrşit, căutarea ei fusese încununată de succes. 
Se răsuci pe loc şi părăsi coliba, iar cînd ieşi pe 
uşă, Tarzan văzu că ducea în mînă un cazan de 
gătit. 

Porni pe urmele ei şi iscodind din umbra uşii, 
văzu că toate femeile din sat intrau şi ieşeau din 
diferite colibe, purtind oale şi ceaune. Le 


134 


umpleau cu apă si le aşezau deasupra focurilor 
din preajma ţepei în care atîrna victima 
muribundă, o inertă şi însîngerată masă de 
durere. 

Pindind un moment cînd nu se afla nimeni în 
preajmă, Tarzan se strecură în grabă pînă la 
legătura lui de săgeți de sub copacul uriaş de la 
capătul uliţei. Ca şi ultima dată, răsturnă ceaunul 
cu otravă înainte de a sări, unduios şi zvelt ca o 
pisică, pe crengile de jos ale gigantului pădurii. 
Se caţără fără zgomot la mare înălţime, pînă găsi 
un loc de unde putea privi, printr-o spărtură în 
frunziş, la scena ce se desfăşura dedesubt. 

Femeile îşi supravegheau cazanele lor cu apă, 
în timp ce bărbaţii se odihneau, osteniţi de 
nebuneasca dezlănţuire. 

In comparaţie cu ce fusese mai înainte, acum 
domnea liniştea peste sat. 

Tarzan ridică în sus obiectul pe care-l 
şterpelise din colibă şi cu îndeminarea dobiîndită 
în urma unor ani întregi de aruncare la ţintă cu 
fructe şi cu nuci de cocos, îl zvirli spre grupul de 
sălbatici. Acesta căzu drept în mijlocul lor, 
lovindu-l pe unul dintre războinici în cap şi 
doborîndu-l la pămînt: apoi se rostogoli printre 
femei şi se opri lingă masa de carne pe jumătate 
măcelărită pe care o pregăteau pentru ospăț. 

O clipă, toţi priviră cu consternare obiectul, 
apoi, ca la un semn, o zbughiră care mai de care 
spre colibele lor. 


135 


De pe pămînt, se zgiia la ei, rînjind, o tigvă 
omenească. Căderea acesteia din cer era un 
miracol menit să le  stirnească  spaimele 
superstiţioase. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor îi 
părăsi pe negrii cutremuraţi de groază în faţa 
acestei noi manifestări a prezenţei unei forţe 
malefice, nevăzută şi nepămiînteană, care bintuia 
pădurea din preajma satului lor. 

Mai tîrziu, cînd descoperiră ceaunul răsturnat 
şi noul furt de săgeți, li se năzări că or fi insultat 
cine ştie ce mare zeu, prin faptul că şi-au 
încropit aşezarea pe acele meleaguri ale junglei 
fără să-l fi îmbunat mai întîi. Şi de atunci, pentru 
a-l îndupleca pe zeul atotputernic, o ofrandă de 
hrană fu depusă zilnic la rădăcina copacului de 
sub care se făcuseră nevăzute săgețile. 

Dar săminţa fricii se sădise adînc şi fără s-o fi 
ştiut, Tarzan din neamul maimuţelor pusese 
temelia multor necazuri viitoare pentru el şi 
pentru tribul său. 

In noaptea aceea dormi în pădure, nu departe 
de sat şi a doua zi de dimineaţă o porni agale în 
marşul lui spre casă, îndeletnicindu-se pe drum 
să-şi caute hrană. Dar numai nişte boabe şi cite 
o rimă răsplătiră scormonelile şi se simţea lihnit 
de foame cînd, iscodind pe după o buturugă la 
rădăcina căreia scurmase, o văzu pe Sabor, 
leoaica, stînd în mijloci potecii, nici la douăzeci 
de paşi depărtare de el. Ochii mari, galbeni, erau 


136 


pironiţi  asupră-i cu o strălucire crudă şi 
înveninată, iar limba roşie lingea buzele hulpave 
în timp ce fiara înainta pe furiş, ghemuindu-se, 
cu pîntecele lipit de pămînt. 

Tarzan nu încercă să fugă. Fiind înarmat cu 
ceva mai mult decît o simplă funie, el întîmpină 
cu bucurie acest prilej pe care, odinioară, îl 
pîndise zile întregi. Îşi încorda la iuţeală arcul şi 
potrivi o săgeată bine unsă, iar cînd Sabor făcu 
saltul, proiectilul micuţ ţişni şi o întîlni în aer. În 
aceeaşi clipă, Tarzan din neamul maimuţelor se 
feri în lături, iar cînd namila se prăbuşi la pămînt, 
lîngă el, o altă săgeată cu virf otrăvit se înfipse 
adînc în spinarea leoaicei. 

Cu un muget înfiorător, fiara se răsuci şi dădu 
să se năpustească încă o dată, dar numai pentru 
a primi o a treia săgeată drept în ochi; însă de 
astă dată se afla prea aproape de omul-maimuţă 
pentru ca acesta să se mai poată feri de 
prăvălirea corpului. 

Tarzan din neamul maimuţelor se rostogoli 
sub greutatea duşmanului său, dar ţinînd în mînă 
cuțitul lucitor şi aplicînd lovitura de graţie. O 
clipă rămase la pămînt, apoi îşi dădu seama că 
masa inertă care zăcea peste el nu mai poate 
vătăma vreodată om sau maimuţă. 

Se eliberă anevoie de sub uriaşa povară şi 
cînd se ridică şi aruncă o privire spre trofeul 
îndeminării sale, fu năpădit de un val de 
exaltare. Umflindu-şi pieptul, îşi puse un picior 


137 


pe leşul puternicului său vrăjmaş şi zvirlindu-şi 
capul tînăr pe spate, mugi înspăimiîntătorul 
răcnet de provocare al gorilei-mascul victorioase. 

Pădurea răsfrîinse ecourile sălbaticului imn de 
triumf. Păsările amuţiră, animalele mai mari şi 
fiarele de pradă se strecurau cu fereală, căci 
puţini erau locuitorii junglei care să-şi caute 
necazuri cu marile antropoide. 

Şi în acest timp, la Londra, un alt Lord 
Greystoke vorbea semenilor săi în camera 
Lorzilor, dar nimeni nu tremura la auzul glasului 
său plăcut. 

Sabor se dovedi o hrană lipsită de savoare 
pentru Tarzan din neamul maimuţelor, insa 
foamea constitui cea mai eficientă deghizare a 
cărnii tari e cu gust rînced, aşa încît, după ce-şi 
umplu bine burta, omul-maimuţă se simţi gata 
să doarmă din nou. Dar mai întîi trebuia s-o 
jupoaie pe Sabor, pielea ei fusese unul dintre 
principalele motive pentru care Tarzan dorise 
moartea leoaicei. 

Jupui cu abilitate pielea imensă, operaţie pe 
care o practicase adeseori pe animale mai mici. 
După ce isprăvi, îşi depozită trofeul în crăcăna 
unui copac înalt şi tot acolo, încovrigîndu-se în 
bifurcarea altei crengi, căzu într-un somn adînc 
şi fără vise. 

Fie din pricina nopţii de nesomn, a muncii 
asidue sau a piîntecului plin, Tarzan din neamul 
maimuţelor dormi tot timpul cît soarele îşi făcu 


138 


runda pe cer şi se trezi a doua zi pe la ceasul 
prînzului. Se duse drept la stîrvul lui Sabor, dar, 
spre furia lui, oasele fuseseră curățate de carne 
de către alţi locuitori flămiînzi ai junglei. O 
jumătate de oră de drum în pas lenevos îi aduse 
în cale o căprioară tînără şi mai înainte ca biata 
făptură să-şi fi dat seama că se apropie un 
duşman, o săgeată subţire îi şi străpunse 
grumazul. Veninul avu un efect atit de 
fulgerător, încît căprioara numai ce făcu vreo 
cîteva salturi, că se şi prăbuşi moartă în 
vegetaţia măruntă de sub arbori. Din nou se 
ospăta Tarzan pe săturate, dar de astă dată nu 
mai dormi. Dimpotrivă, zori pasul spre locul unde 
îşi lăsase tribul şi cînd îl regăsi, le arătă mindru 
pielea leoaicei Sabor. 

— la uitaţi-vă! strigă el. Maimuţe ale lui 
Kerchak! Priviţi ce a făcut Tarzan, neînfricatul 
omoritor! Care dintre voi a omorit vreodată pe 
unul din neamul lui Numa? Tarzan este cel mai 
puternic dintre voi, pentru că Tarzan nu e 
maimuţă. Tarzan este... 

Dar aici se opri pentru că în limbajul 
antropoidelor nu există cuvîntul „om", iar Tarzan 
ştia doar să scrie cuvintul în englezeşte; nu-l 
putea rosti. 

Tribul se adunase ca să privească dovada 
minunatei lui bravuri şi să-i asculte cuvintele. 
Numai Kerchak rămase deoparte, rumegindu-şi 
ura şi miînia. Deodată, în mintea îngustă şi 


139 


mirşavă a antropoidului, avu loc o străfulgerare. 
Cu un răget înpăimiîntător, namila sări în mijlocul 
adunării. Infigîndu-şi colții şi izbind cu labele-i 
uriaşe, ucise şi schilodi o duzina de maimuțe 
pîna cînd restul izbuti să scape, refugiindu-se pe 
terasele de sus ale pădurii. Spumegind si 
zbierind în nebunia furiei, Kerchak se uita 
căutînd obiectul urii sale şi iată că-l zări aşezat 
pe o cracă mai joasă. 

— Vino jos, Tarzan, mare omoritor! strigă 
Kerchak. Vino jos şi măsoară-te cu colții unuia şi 
mai mare! Marii luptători se ascund prin copaci 
cînd simt că se apropie primejdia? 

Şi Kerchak slobozi torentul de provocare al 
neamului său. 

Calm, Tarzan cobori pe pămînt. Din 
adăposturile  cocoţate la înălţime, tribul îl 
urmărea cu răsuflarea tăiată pe Kerchak, care, 
urlînd întruna, se năpustise la făptura relativ 
plăpîndă. 

lnălţat pe picioarele-i scurte, Kerchak măsura 
aproape doi metri şi jumătate. Umerii lui enormi 
erau legaţi şi puternic arcuiţi de muşchi uriaşi. 
Ceafa grumazului scurt era o halcă tare ca de 
oţel ce se bulbuca la baza craniului, astfel încît 
capul părea o minge mică răsărind dintr-un 
morman de carne. Buzele-i răsfrinte într-un rînjet 
dezveleau colții mari, de luptător, iar în ochii 
mici, răi, injectaţi de sînge, licărea hîda-i 
nebunie. 


140 


În faţa lui stătea Tarzan, la rîndu-i un animal 
vînjos, dar măsurîncl doar un metru optzeci, iar 
muşchii care-i zvicneau sub piele păreau jalnic 
de nepotriviţi pentru încercarea ce-i aştepta. 

Arcul şi săgețile se aflau la oarecare 
depărtare, unde le lăsase cînd se fălise cu pielea 
lui Sabor în faţa celorlalte maimute, aşa încît îl 
înfrunta acum pe Kerchak numai cu cuțitul de 
vinătoare şi cu gindirea sa superioară, arme 
menite să se ia la întrecere cu forţa feroce a 
duşmanului. 

Cînd adversarul se repezi cu un răget asupră- 
i, Tarzan îşi scoase cuțitul lung din teacă şi cu un 
strigăt de răspuns la fel de înfricoşător şi de 
cumplit ca şi cel al fiarei cu care se afla faţă-n 
faţă, sări iute ca să întîmpine atacul. Era prea 
viclean ca să îngăduie braţelor păroase să-l 
încercuiască şi chiar în clipa cînd trupurile, 
ciocnindu-se, fură pe punctul de a se prăbuşi 
împreună, Tarzan din neamul maimutelor îşi 
înşfacă atacatorul de uriaşa încheietură a labei şi 
sărind uşor în lături, îşi vîri cuțitul pînă în plasele 
în trupul lui Kerchak, sub inimă. 

Înainte de a fi putut să scoată lama cuţitului, 
saltul iute al namilei, care se străduia să-l 
încleşteze în  năpraznicele-i brațe, smulse 
mînerul pumnalului din mîna lui Tarzan. 

Kerchak intenţionase să tragă o lovitură 
teribilă cu latul labei în capul omului-maimuță, 
lovitură care, dacă şi-ar fi atins ţinta, ar fi crăpat 


141 


cu uşurinţă ţeasta lui Tarzan. Omul fu însă mai 
iute şi parînd lovitura, se aplecă pe sub braţul lui 
Kerchak, aplicînd la rîndu-i un pumn zdravăn 
drept în stomacul gorilei. Maimuţa se clătină pe 
picioare şi dată fiind rana mortală din piept, fu 
gata să se prăbuşească la pămînt, dar îşi adună 
din nou pentru o clipă întreaga-i forţă, atita cît îi 
trebui ca să-şi smulgă braţul din strîinsoarea lui 
Tarzan şi să se prindă într-o virtoasă încleştare 
cu flexibilul său adversar. 

Ţinîndu-l pe omul-maimuţă cît mai strîns, îi 
căuta beregata cu fălcile-i imense, însă degetele 
viguroase ale tînărului cuprinseră grumazul lui 
Kerchak înainte ca dinţii haini să se înfigă în 
carnea netedă şi arsă de soare. 

Şi astfel se zbătură, unul vrind să curme cu 
înfiorătorii săi dinţi viaţa vrăjmaşului, celălalt 
încercînd să-i înăbuşe suflarea sub strînsoarea 
de fier cu care încleşta şi împingea îndărăt botul 
rînjit. 

Forţa superioară a maimuţei precumpănea 
din ce în ce şi dinţii fiarei încordate se aflară la 
un moment dat la o palmă de gitul lui Tarzan, 
cînd, cu un tremur spasmodic, trupul uriaş 
înţepeni o secundă şi apoi căzu fără vlagă la 
pămînt. 

Kerchak îşi dăduse duhul. Smulgîndu-i din 
piept cuțitul, care în atîtea rînduri îl ajutase să 
biruie muşchi mai puternici decît ai săi, Tarzan 
din neamul maimuțelor puse piciorul pe 


142 


grumazul duşmanului înfrînt şi din nou pădurea 
răsună de strigătul mindru şi sălbatic al 
cuceritorului. 

Şi astfel ajunse tînărul Lord Greystoke să 
preia domnia în neamul maimuţelor. 


143 


12.RAŢIUNEA UMANA 


În tribul lui Tarzan se găsea un membru care-i 
punea autoritatea la îndoială şi anume Terkoz, 
fiul lui Tublat, dar acesta se temea atit de mult 
de ascuţişul cuţitului şi de săgețile mortale ale 
noului stăpîn, încît se mărginea să-şi manifeste 
obiecțiile prin nesupuneri mărunte şi atitudini 
sicîitoare; totuşi Tarzan ştia că Terkoz pîndea un 
prilej ca să-i smulgă, prin cine ştie ce neaşteptat 
act de trădare, domnia, aşa că era mereu cu 
ochii în patru spre a nu fi luat prin surprindere. 

Luni de zile, viaţa micului grup se scurse în 
mare parte ca şi mai înainte, cu excepţia faptului 
că inteligenţa superioară a lui Tarzan şi iscusinţa 
lui de vînător îi îndestula cu mai mult belşug de 
hrană decit oricînd în trecut. De aceea cei mai 
mulţi dintre supuşi erau mulţumiţi cu schimbările 
de conducere. 

Tarzan îi călăuzea noaptea la ogoarele 
oamenilor negri şi acolo,  preveniţi de 
înţelepciunea superioară a şefului lor, mîncau 
doar atit cît le poftea inima, fără să distrugă însă 
ce nu mai puteau mînca, după cum făcea Manu, 
maimuţica şi majoritatea celorlalte maimute. 

În felul acesta, negrii, deşi mînioşi de 
furtişagurile neîncetate de pe ogoare, nu se 

144 


descurajau în strădania lor de a cultiva pămîntul, 
aşa cum s-ar fi intimplat dacă Tarzan ar fi 
îngăduit supuşilor săi să devasteze plantațiile 
după bunul lor plac. 

In toată această perioadă, Tarzan făcu 
repetate vizite nocturne în sat, unde îşi reînnoia 
adeseori proviziile de săgeți. Curind observă 
hrana care se afla regulat la rădăcina copacului 
ce-i oferea intrarea în interiorul palisadelor şi 
după scurt timp, începu să consume tot ce-i 
puneau negrii acolo. Cînd sălbaticii, împietriţi de 
spaimă, văzură că hrana se făcea nevăzută 
peste noapte, fură năpădiţi de consternare şi de 
groază, pentru că una să aduci o ofrandă de 
hrană pentru înduplecarea unui zeu sau a unui 
duh rău şi alta-i să ştii că duhul bîntuie satul de- 
adevăratelea şi că o mănîncă. Era un lucru ce nu 
se mai pomenise nicicînd şi le împînzea minţile 
superstiţioase cu tot felul de vagi spaime. 

Şi asta nu era totul. Dispariţia periodică a 
săgeţilor şi veşnicele renghiuri jucate de miini 
nevăzute le tociseră în asemenea hal nervii, încît 
viaţa în noul cămin devenise o adevărată 
corvoadă, iar Mbonga şi căpeteniile lui 
începuseră să discute despre părăsirea satului şi 
căutarea altui loc de sălaş, pe meleaguri mai 
îndepărtate ale junglei. 

Cînd mergeau la vinătoare, războinicii negri 
începură să se abată tot mai departe înspre 
miazăzi, chiar în inima pădurii, căutînd un lăcaş 


145 


potrivit pentru noul sat. Şi tot mai des, tribul lui 
Tarzan era tulburat de aceşti vinători pribegi. 
Singurătatea tăcută, sălbatică a pădurii virgine 
era spintecata acum de strigăte noi, stranii. 
Liniştea păsărilor şi a fiarelor se spulberase. 
Venise omul. Şi alte lighioane străbăteau jungla, 
zi şi noapte, în sus şi-n jos - fiare aprige, crude - 
dar vecinii mai slabi fugeau şi se ascundeau din 
preajma lor pentru a se reîntoarce după ce 
primejdia trecea. 

Cu omul, însă, lucrurile stau altfel. Cînd se 
iveşte omul, multe dintre animalele mai mari, 
mînate de instinct, părăsesc cu desăvirşire acele 
locuri şi arareori se mai întorc; aşa se întîmplă cu 
marile antropoide. Fug de om, cum fuge omul de 
ciumă. 

Un timp, tribul lui Tarzan zăbovi prin preajma 
plajei, pentru că noul şef nu se împăca de fel cu 
ideea de a-şi părăsi pentru totdeauna comorile 
din cabană. Dar cînd, într-o bună zi un membru 
al tribului descoperi o puzderie de negri pe 
malurile unui rîuleţ la care se adăpau gorilele de 
generaţii întregi şi-i văzu pregătindu-se să taie 
pădurea şi să-şi dureze acolo numeroase colibe, 
nimic nu mai putu ţine locului maimuţele; şi 
astfel Tarzan le conduse, după lungi marşuri, în 
inima junglei, într-un ioc pe unde nicicînd nu 
călcase picior de fiinţă omenească. 

Ori de cîte ori se ivea luna nouă, Tarzan se 
repezea , legănîindu-se iute din ram în ram, să-si 


146 


petreaca o zi printre cărţile lui şi sa-şi reînoiasca 
stocul de sageţi. Aceasta din urma îndeletnicire 
devenea din ce în ce mai anevoioasă, pentru că 
negrii începuseră să-şi ascundă, noaptea, 
teancurile de săgeți în şuri sau în colibe. De 
aceea Tarzan se vedea nevoit să-i pindească 
Ziua pentru a descoperi locurile unde doseau 
săgețile. 

De două ori pătrunsese noaptea în colibe, în 
timp ce locatarii lor dormeau pe rogojini şi furase 
săgețile chiar de sub nasul războinicilor. Dar îşi 
dădu seama că era prea riscant, aşa incit începu 
să culeagă, cu laţul lui lung şi ucigător, războinici 
răzleţi pe care-i deposeda de arme şi de 
podoabe, aruncînd apoi cadavrele din vîrful unui 
arbore înalt drept în uliţa satului în timpul veghii 
de noapte. 

Negrii erau atit de îngroziţi de aceste felurite 
întîmplări, încît, dacă n-ar fi fost răgazul de o 
lună dintre vizitele lui Tarzan, răstimp în care 
trăgeau nădejde că fiecare nouă incursiune se va 
dovedi şi ultima, ar fi abandonat în scurta vreme 
şi noul sat. 

Nu dăduseră încă peste cabana lui Tarzan, 
aflată departe, pe plajă, dar omul-maimuţă, ori 
de cite ori se afla cu tribul său, trăia cu groaza 
că negrii îi vor descoperi şi-i vor jefui comoara. 
Aşa se făcea că petrecea tot mai mult timp în 
vecinătatea ultimului lăcaş all tatălui său şi tot 
mai puţin cu tribul. Şi membrii micii colectivităţi 


147 


începură să sufere de pe urma deplasării lui 
Tarzan, căci în permanenţă se iscau ciocniri şi 
gilcevi, pe care numai regele lor le putea 
soluţiona paşnic. 

In cele din urmă, citeva dintre gorilele mai 
vîrstnice îi vorbiră lui Tarzan despre acest lucru 
şi drept urmare, el rămase o lună întreagă în 
mijlocul tribului său. 

Indatoririle regale printre antropoide nu sînt 
numeroase şi nici foarte grele. 

Să presupunem că după-masă vine Thaka să 
se plingă că bătrînul Mungo i-a răpit noua soţie. 
Atunci Tarzan are datoria să-i adune pe toţi cei 
interesaţi şi dacă constată că soţia răpită îl 
preferă pe noul ei stăpîn, porunceşte ca lucrurile 
să rămînă aşa cum sînt sau, eventual, Mungo să- 
i dea în schimb lui Thaka pe una dintre fiicele 
sale. Oricare ar fi hotărîrea, gorilele o acceptă ca 
absolută şi se întorc satisfăcute la preocupările 
lor. 

Apoi vine Tana, ţipîind de zor şi oblojindu-şi 
coapsa din care curge sînge. Gunto, soţul ei, a 
muşcat-o cu cruzime! Şi Gunto, chemat să dea 
socoteală, spune că Tana e leneşă şi nu-i aduce 
alune şi cărăbuşi şi nu-l scarpină pe spinare. lar 
Tarzan îi dojeneşte pe amindoi, îl ameninţă pe 
Gunto c-o să-l facă să simtă gustul aşchiilor 
purtătoare de moarte dacă o mai chinuieşte pe 
Tana, iar Tana, la rîndul ei, trebuie să promită că 
va fi mai grijulie în ce priveşte îndatoririle ei 


148 


femeieşti. 

Şi aşa se desfăşoară lucrurile - mici 
ciondăneli familiale în cea mai mare parte, dar 
care, lăsate fără rezolvare, ar duce la certuri 
mari şi la facţiuni, precum şi la eventuala 
dezmembrare a tribului. 

Dar Tarzan se plictisi repede de sarcinile sale 
cînd îşi dădu seama că domnia însemna o 
îngrădire a libertăţii. Tînjea după cabana lui şi 
după marea sărutată de soare, după interiorul 
unei case bine clădite, după minunile fără de 
sfîrşit ale nenumăratelor lui cărţi. 

Îşi dădu seama că, pe măsură ce se 
maturizase, se  înstrăinase de tribul său. 
Interesele lor şi ale lui erau tot mai deosebite. 
Gorilele nu ţinuseră pasul cu el şi nu puteau 
înţelege nimic din visurile ciudate şi frumoase ce 
încolţeau în mintea activă a conducătorului lor 
uman. Vocabularul le era atit de mărginit, încît 
Tarzan nici nu putea discuta măcar cu ele despre 
multele adevăruri noi, despre largile cîmpuri de 
gîndire pe care lecturile le deschiseseră în faţa 
ochilor săi lacomi şi nu le putea face să înţeleagă 
ambițiile ce fremătau în sufletul lui. 

Acum nu mai avea prieteni în trib, ca pe 
vremuri. Un copil poate găsi tovarăşi de joacă 
printre numeroasele făpturi simple, dar pentru 
un om matur, o relaţie, ca să fie plăcută, trebuie 
să aibă la bază o oarecare comuniune de gîndire. 

Dacă ar fi trăit Kala, Tarzan ar fi sacrificat 


149 


totul ca să rămină aproape de ea, dar acum că 
murise, iar jucăuşii lui prieteni din copilărie se 
prefăcuseră în fiare crunte şi bicisnice, Tarzan 
simţea că preferă pacea şi singurătatea cabanei 
lui, îndatoririlor siciitoare ale conducerii unei 
hoarde de bestii atroce. 

Ura şi gelozia lui Terkoz, fiul lui Tublat, traseră 
greu în cumpănă împotriva dorinţei lui Tarzan de 
a renunţa la domnie, pentru că, tînăr englez 
încăpăţinat cum era, nu se putea hotărî să 
abdice în faţa unui inamic atît de înverşunat. 

Ştia foarte bine că Terkoz avea să fie ales 
conducător în locul lui, deoarece, în numeroase 
rînduri, această brută feroce îşi revendicase 
supremaţia fizica asupra gorilelor-masculi care 
cutezaseră să protesteze împotriva actelor sale 
de sălbatică teroare. 

Lui Tarzan i-ar fi plăcut grozav să răpună 
jigodia asta uricioasa fără ajutorul cuţitului sau al 
săgeţilor. În perioada maturizării, forţa şi 
îndeminarea lui sporiseră în asemenea măsură, 
încît ajunsese să creadă că l-ar fi putut domina 
pe temutul Terkoz, într-o luptă corp la corp, dacă 
antropoidul nu s-ar fi bucurat de avantajul pe 
care i-l dădeau colții săi uriaşi asupra slab 
înarmatului Tarzan. 

Dar într-o zi, întreaga chestiune fu luată, prin 
forţa împrejurărilor, din mîinile lui Tarzan, iar 
viitorul i se deschise liber în faţă, astfel încît de 
acum înainte putea veni sau pleca, fără ca vreo 


150 


pată să-i intuneee mîndrul blazon. 

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: 

Tribul se hrănea pe îndelete, răspîndit pe o 
suprafaţă considerabilă, cînd un strigăt puternic 
izbucni la oarecare depărtare, spre răsărit de 
locul unde Tarzan, întins pe burtă lîngă un piriiaş 
limpede, încerca să prindă un peşte care-i tot 
scăpa din mîinile iuți, rumenite de soare. Ca la 
un semn, tot tribul se repezi spre locul de unde 
veneau strigătele înfricoşate şi acolo dădură 
peste Terkoz, care ţinea de păr o femelă mai 
virstnică şi o bătea fără milă cu labele lui mari. 

Tarzan se apropie şi înălţă o mînă, semn 
pentru Terkoz să înceteze, căci femela nu era a 
lui, ci aparţinea unei sărmane gorile bătrine, ale 
cărei vremuri de luptător apuseseră demult şi 
care, prin urmare, nu-şi putea ocroti familia. 

Terkoz ştia că a lovi femela altuia însemna o 
încălcare a legii semenilor săi, dar, fiind un tiran, 
profitase de slăbiciunea soţului femelei pentru a 
o pedepsi fiindcă refuzase să-i cedeze un rozător 
tînăr şi fraged pe care aceasta îl prinsese. 

Cînd Terkoz îl văzu pe Tarzan apropiindu-se 
fără săgeți, continuă s-o chinuiască pe biata 
femelă, străduindu-se cu bună ştiinţă a-şi sfida 
şeful pe care-l ura atita. 

Tarzan nu-şi repetă semnalul de avertizare, ci 
se năpusti asupra lui Terkoz, care stătea în 
aşteptare. Omul-maimuţă nu mai purtase o 
bătălie atît de aprigă din zilele de demult, cînd 


151 


Bolgani, uriaşul rege gorilă îl maltratase 
îngrozitor pînă în clipa cînd virful cuţitului 
proaspăt găsit împunsese din întîmplare inima-i 
haină. 

În cazul de faţă, cuțitul lui Tarzan abia de 
compensa colții scăpărători ai lui Terkoz, iar 
belşugul de forţă brută care constituia avantajul 
maimuţei asupra omului era contracarat de 
uimitoarea iuţeală şi agilitate a celui de-al doilea. 

Totuşi la scorul final, antropoidul adunase 
ceva mai multe puncte şi dacă n-ar fi intervenit 
un alt atribut personal cere să influenţeze 
rezultatul ultim, Tarzan din neamul maimutelor 
ar fi murit aşa cum a trăit - o fiară sălbatică, 
necunoscută, din Africa ecuatorială. 

Dar vezi că exista acel ceva care-l ridicase 
atit da mult deasupra semenilor săi din junglă - 
acea scînteie care sintetizează toată imensa 
diferenţă dintre om şi animal - raţiunea. Aceasta 
l-a salvat pe Tarzan de la moarte, de sub muşchii 
de oțel şi colții sfişietori ai lui Terkoz. 

La douăsprezece secunde după ce începuseră 
lupta, se şi rostogoliseră la pămînt, cărîndu-şi 
pumni, sfişiindu-se şi sfirtecîndu-se - două fiare 
încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Terkoz se alesese cu vreo duzină do tăieturi 
de cuţit la cap şi piept, iar Tarzan era rănit şi 
însîngerat - într-un loc, pielea capului îi era pe 
jumătate desprinsă de pe ţeastă în asemenea 
hal, încît o fişie mare îi atîrna peste ochi 


152 


împiedicîndu-i vederea. 

Totuşi tînărul englez reuşise să ţină colții 
aceia îngrozitori departe de beregata lui şi cum o 
clipă încleştarea lor îşi mai pierdu din intensitate, 
atit cît le trebui la amindoi ca să-şi tragă 
răsuflarea, Tarzan ticlui o stratagemă. O să se 
strecoare în spatele lui Terkoz şi agăţindu-se de 
el cu ghearele şi dinţii o să-i înfigă cuțitul pînă o 
să-l dea gata. 

Manevra fu dusă la îndeplinire cu mai multă 
uşurinţă decît sperase Tarzan, deoarece bruta 
lipsită de judecată, neînţelegînd ce avea de gind 
adversarul său, nu făcu nici o încercare de a-i 
zădărnici planul. Dar cînd, în cele din urmă, îşi 
dădu seama că Tarzan îl încleştase într-un fel în 
care nu se putea apăra nici cu dinţii, nici cu 
pumnii, Terkoz se azvirli jos cu atita violenţă, 
încît Tarzan trebui să se agate cu disperare de 
trupul ce se zbătea, se zvircolea şi se răsucea şi 
fără a fi apucat să-şi împlinte mai mult decit 
odată cuțitul, îl scăpă din mină cînd se izbi cu 
forţă de pămînt, pomenindu-se brusc lipsit de 
orice armă de apărare. 

În următoarele clipe cît se rostogoliră şi se 
vînzoliră, Terkoz reuşi în mai multe rînduri să se 
elibereze din înlănţuirea braţelor adversarului, 
pînă cînd, în cele din urmă, după nenumărate 
zvircoliri iuți şi schimbări de poziţie succesive, 
Tarzan ajunse întîmplător să-l cuprindă cu braţul 
drept într-un fel absolut inatacabil. 


153 


Aflindu-se în spatele lui Terkoz, tînărul işi 
petrecuse brațul pe sub braţul acestuia, 
încercuindu-i gitul cu braţul şi antebraţul. E 
figura „semi-Nelson" din luptele corp la corp 
moderne, pe care neştiutorul om-maimuţă o 
nimerise din întîmplare, dar raţiunea sa 
superioară îi dezvăluise într-o clipită avantajele 
descoperirii sale. Pentru el însemna întreaga 
deosebire dintre viaţă şi moarte. 

Şi astfel, se căzni să-şi aducă şi braţul stîng în 
aceeaşi poziţie de încercuire şi cîteva momente 
mai tîrziu, grumazul lui Terkoz piîrîia în menghina 
unui „plin Nelson". Acum nu mai exista nici o 
posibilitate de salt şi zvircolire. Amîndoi zăceau 
pe jos, cu desăvirşire nemişcaţi, Tarzan agăţat 
pe spinarea lui Terkoz. Treptat, capul rotund al 
gorilei era împins în jos, tot mai în jos, spre 
piept. 

Tarzan ştia care avea să fie sfîrşitul. Într-o 
clipă, gitul o să se frîngă. Şi atunci sări în ajutorul 
lui Terkoz exact acelaşi element care îl 
împinsese într-un asemenea chinuitor impas: 
raţiunea unui om. 

„Dacă îl ucid - îşi spuse Tarzan - care va fi 
folosul? N-ar însemna oare să văduvesc tribul de 
un bun luptător? Şi dacă Terkoz moare, 
înseamnă să nu fie conştient de supremaţia 
mea, pe cînd, dacă-l las în viaţă, va fi totdeauna 
o pildă pentru celelalte gorile." 

— Ka-goda? şuieră Tarzan la urechea lui 


154 


Terkoz, ceea ce, pe limba maimuţelor, în 
traducere liberă înseamnă: „Te predai?" 

O secundă nu se auzi nici un răspuns şi 
Tarzan îşi înteţi puţin apăsarea, fapt care-i 
smulse bestiei un înfricoşător strigăt de durere. 

— Ka-goda? repetă Tarzan. 

— Ka-goda! urlă Terkoz. 

— Ascultă, spuse Tarzan, înmuind un pic 
strinsoarea, fără să-l slăbească însă din cleşte. 
Eu sînt Tarzan, regele maimutelor, vinător 
puternic, luptător puternic. În toată jungla nu 
mai e altul atît de mare. Tu mi-ai spus Ka-goda. 
Tot tribul a auzit. Niciodată să nu te mai încaieri 
cu regele tău sau cu cei din neamul tău, că de 
vei mai face asta o singură dată, te omor. Ai 
înţeles? 

— Huh, se învoi Terkoz. 

— Eşti mulţumit? 

— Huh, repetă gorila. 

Tarzan îl lăsă liber şi cîteva minute mai tîrziu, 
toţi se aflară din nou la treburile lor, ca şi cum 
nimic nu tulburase seninătatea hăituielilor prin 
pădurea virgină. 

Dar adînc, în minţile lor, se  săpase 
convingerea că Tarzan era un mare luptător şi o 
făptură ciudată. Ciudată, pentru că stătuse în 
puterea lui să-şi ucidă vrăjmaşul şi totuşi îl 
lăsase să trăiască, nevătămat. 

In după-amiaza aceea, cînd tribul se adună, 
după datină, înainte de a se fi lăsat seara peste 


155 


junglă, Tarzan, cu rănile spălate în apele rîului, 
chemă în juru-i pe toţi masculii vîrstnici. 

— Aţi văzut azi din nou că Tarzan din neamul 
maimuţelor este cel mai puternic dintre voi - li 
se adresă el. 

— Huh, răspunseră cu toţii într-un glas. 
Tarzan e mare. 

— Tarzan, continuă el, nu e maimuţă. El nu-i 
la fel cu ceilalţi. Felul lui de a fi nu se aseamănă 
cu al lor, aşa că Tarzan se duce înapoi la cuibul 
celor de-un fel cu el, lîngă apele marelui lac ce 
nu are al doilea țărm. Trebuie să vă alegeţi un 
alt conducător, pentru că Tarzan nu o să se mai 
întoarcă. 

Şi astfel, tînărul Lord Greystoke făcu primul 
pas către țelul spre care năzuia - acela de a găsi 
alţi oameni albi, de felul lui. 


156 


13.CE1 DE FELUL LUI 


A doua zi dimineaţa, Tarzan, şchiopătind şi 
îndurerat de rănile primite în lupta cu Terkoz, o 
porni spre apus, către coasta mării. Înainta 
foarte încet, petrecînd noaptea în junglă şi 
ajunse la cabană spre sfîrşitul dimineții 
următoare. Citeva zile nu se prea îndepărtă de 
casă, decît doar ca să adune fructele şi alunele 
trebuincioase să-i astimpere foamea. După zece 
zile era din nou teafăr şi sănătos, în afară de o 
cumplită cicatrice, numai pe jumătate 
tămăduită, care pornea de deasupra ochiului 
sting, străbătea creştetul şi sfirşea la urechea 
dreaptă. Era semnul lăsat de Terkoz cînd îi 
sfişiase pielea capului. 

În răstimpul convalescenţei, Tarzan încercă 
să-şi croiască o mantie din pielea Saborei, care 
zăcuse în toată această vreme în cabană. Dar 
constată că pielea se scorţoşise, devenind tare 
ca lemnul şi cum nu avea idee despre tăbăcit, fu 
nevoit să renunţe la dorinţa îndelung nutrită. 

Apoi se hotărî să şterpelească puţinele 
veşminte pe care le putea găsi la vreunul din 
negrii lui Mbonga, căci Tarzan din neamul 
maimuţelor decisese să marcheze în fel şi chip 
evoluţia sa din ordinul animalelor inferioare şi 

157 


nimic nu i se părea a fi o mai distinsă emblemă a 
umanităţii decît îmbrăcămintea şi podoabele. 

În acest scop adună toate ornamentele 
pentru braţe şi picioare pe care le culesese de la 
războinicii negri ce picaseră în strinsoarea laţului 
său iute si tăcut şi se împodobi cu ele întocmai 
cum îi văzuse pe alţii purtîndu-le. 

La git îi atîrna lanţul de aur de care era prins 
medalionul încrustat cu diamante ce aparținuse 
mamei sale, Lady Alice. La spate purta o tolbă cu 
săgeți, legată pe umăr cu o curea de piele, altă 
pradă luată de la unul din negrii învinşi. In jurul 
mijlocului avea o cingătoare pe care o meşterise 
din fişii subţiri de piele netăbăcită şi care-i slujea 
drept suport pentru teaca făcută tot de el, în 
care ţinea cuțitul tatălui său. Arcul lung ce 
aparținuse lui Kulonga îi atîrna pe umărul stîng. 

Tînărul Lord Greystoke era într-adevăr o 
apariţie stranie şi neîmblinzită, cu coama-i de 
păr negru căzindu-i pe umeri, iar în faţă, retezată 
cu cuțitul de vinătoare într-un breton oprit 
grosolan pe frunte, ca să nu-i intre în ochi. Trupul 
său drept şi perfect, musculos cum numai 
trupurile gladiatorilor romani trebuie să fi fost şi 
totuşi zvelt şi mlădiu ca al unui zeu grec. Trăda 
de la prima ochire miraculoasa îmbinare dintre 
forţa colosală, supleţe şi agilitate. 

O întruchipare a omului primitiv, a vînătorului, 
a războinicului, iată ce era Tarzan din neamul 
maimuţelor. 


158 


Cu capul frumos, semeţ cumpănit pe umerii 
vînjoşi cu licărul vitalităţii şi al inteligenţei 
strălucindu-i în ochii limpezi, putea lesne 
personifica un semizeu al unei apuse seminţii 
sălbatice şi războinice din antica lui pădure. 

Dar lui Tarzan nu-i sta mintea la asemenea 
lucruri. Era necăjit că nu avea îmbrăcămintea 
care să le indice tuturor locuitorilor junglei că el 
era om si nu maimuţă şi adeseori îl munceau 
bănuieli amare că s-ar putea, pînă la urmă, să 
devină şi el maimuţă. 

Nu începuse oare să-i crească păr pe faţă? 
Toate maimuţele aveau păr pe faţă. In timp ce 
negrii, cu puţine excepţii, erau complet spini. 

Adevărat, văzuse în cărţile lui poze de oameni 
cu smocuri mari de păr deasupra buzelor, pe 
obraji şi bărbie, totuşi Tarzan era speriat. 
Aproape în fiecare zi îşi ascuţea tăişul cuţitului 
şi-şi reteza barba tînără, ca să smulgă această 
amprentă degradantă a neamului maimuţelor. 

Şi astfel învăţă să se bărbierească - grosolan 
şi dureros, ce-i drept, însă în orice caz cu efect. 

Cum îşi redobîndi pe deplin forţele după 
sîngeroasa încăierare cu Terkoz, Tarzan o porni 
într-o bună dimineaţă spre satul lui Mbonga. 
Înainta nepăsător pe o cărăruie şerpuită din 
junglă, în loc să-şi croiască drum prin copaci, 
cînd, deodată, se pomeni faţă-n faţă cu un 
războinic negru. 

Expresia de surpriză zugrăvită pe faţa 


159 


sălbaticului era aproape comică şi înainte ca 
Tarzan să-şi fi putut desprinde arcul de pe umăr, 
negrul se şi răsucise pe călciie şi o luase la 
goană pe potecă, strigind cît îl ţinea gura, de 
parcă voia să dea alarma altora aflaţi în faţa lui. 

Tarzan începu să-l urmărească prin copaci şi 
cîteva clipe mai tirziu, îi apăru înaintea ochilor un 
grup de oameni care se dădeau de ceasul morţi 
să scape. Erau trei şi goneau ca nebunii, unul în 
spatele celuilalt, prin hăţişul vegetației mărunte. 

Tarzan le-o luă cu uşurinţă înainte; sălbaticii 
nu-l observară cînd trecu în tăcere peste 
capetele lor şi nici nu-i zăriră silueta ghemuită, 
chircită pe o ramură joasă, drept deasupra 
cărării pe unde fugeau ei. 

Tarzan îi lăsă pe primii doi să treacă, dar cînd 
al treilea îi urmă grăbit, laţul căzu lin în jurul 
gitului negru. O smucitură iute îl strînse zdravăn. 
Strigătul de agonie al victimei îi făcu pe ceilalţi 
doi să se întoarcă la timp pentru a zări trupul 
cuprins de spasme al tovarăşului lor înălţîndu-se 
încet, ca prin magie, în frunzişul des al arborilor 
de deasupra. Cu ţipete  înspăimiîntate îşi 
continuară drumul şi se înfundară în junglă, în 
strădania de a se salva. 

Tarzan isprăvi cu prizonierul său, repede şi 
fără zgomot; îl despuie de arme şi de podoabe 
ca şi de - o, bucuria bucuriilor! - O frumoasă 
piele de căprioară în jurul coapselor, pe care o 
transferă iute asupra persoanei sale. Acum era 


160 


într-adevăr îmbrăcat aşa cum se cuvine să fie un 
om. Nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi de obiîrşia 
lui. Ce i-ar mai fi plăcut să se întoarcă la trib şi să 
se împăuneze cm găteala lui în faţa privirilor 
invidioase ale celorlalţi. 

Luînd cadavrul negrului pe umăr o porni ceva 
maj încet prin copaci, spre micul sat înconjurat 
de palisade, deoarece avea iar nevoie de săgeți. 
Cînd sa apropie de împrejmuire, văzu o gloată 
agitindu-se în jurul celor doi negri care izbutiseră 
să scape şi care, tremurind de groază şi de 
istovire, abia de puteau să  istorisească 
misterioasele amănunte ale aventurii lor. 

Povesteau că Mirando, care se aflase la o 
mică depărtare înaintea lor, se înapoiase brusc, 
strigînd şi urlînd că-i urmăreşte un cumplit 
războinic alb şi despuiat. Toţi trei o luaseră la 
goană spre sat, cît de repede îi duceau 
picioarele. Şi din nou, ţipătul de moarte al lui 
Mirando îi făcu să privească îndărăt, unde li se 
înfăţişase ochilor cea mai îngrozitoare privelişte: 
trupul tovarăşului lor zburînd în sus, în copaci, în 
timp ce braţele şi picioarele i se zbăteau în aer, 
iar limba îi ieşise afară de un cot. După aceea nu 
mai scoase nici un sunet şi nici o altă fiinţă nu se 
zărise în jur. 

Sătenii fură cuprinşi de o frică vecină cu 
panica, dar bătrînul înţelept Mbonga se arătă 
sceptic în legătură cu povestea auzită şi atribui 
întreaga născocire spaimei lor în faţa unei 


161 


primejdii adevărate. 

— Ne înşiraţi toate scornelile astea pentru cu 
n-aveţi curaj să spuneţi adevărul. Nu îndrăzniţi 
să recunoaşteţi că, atunci cînd leul s-a repezit la 
Mirando, voi aţi luat-o la fugă şi l-aţi părăsit. 
Sînteţi nişte laşi. 

Abia isprăvi Mbonga de rostit aceste cuvinte, 
cînd un zgomot puternic în copacul de deasupra 
capetelor lor îi îndemnă pe toţi să privească în 
sus, cu o nouă groază. Priveliştea ce li se înfăţişă 
îl făcu pînă şi pe bătrinul Mbonga să se 
cutremure, căci, legănîndu-se şi răsucindu-se în 
văzduh, cobora cadavrul lui Mirando, care li se 
aşternu apoi la picioare, cu un zgomot menit să 
le ia minţile. 

Ca la un semn, toţi negrii o rupseră la fugă şi 
nu se opriră pînă cînd ultimul dintre ei nu se topi 
în umbrele întunecate ale junglei din jur. 

Din nou Tarzan descinse în sat şi îşi reînnoi 
stocul de sageţi. Apoi se ospăta din ofranda cu 
care negrii se străduiau să-i înduplece miînia. 
Înainte de a părăsi satul, trase cadavrul lui 
Mirando pînă la gard şi-l propti de palisadă în aşa 
fel, încît chipul mortului părea să scruteze, peste 
virful parilor, cărăruia ce ducea în junglă. Apoi 
Tarzan se întoarse vinind pe drum, vînînd 
întruna, pînă la cabana de lîngă plajă. 

Pătrunşi de groază pină-n măduva oaselor, 
negrii se apropiară şi se întoarseră înapoi de 
vreo douăsprezece ori pînă să se încumete să 


162 


intre în sat, trecînd pe lîngă chipul hidos rînjit al 
consăteanului lor mort, iar cînd descoperiră că 
săgețile şi hrana se făcuseră nevăzute, ştiură cu 
siguranţă ceea ce pînă atunci bănuiseră numai: 
anume că Mirando dăduse ochii cu duhul cel rău 
al junglei. 

Aceasta li se părea explicaţia logică a 
faptelor. Numai cei care vedeau cumplita zeitate 
mureau; nu era oare adevărat că nimeni din cei 
rămaşi în viaţă, în sat, nu dăduse vreodată ochii 
cu el? Aşadar, toţi cei care muriseră de mina lui, 
de bună seamă că-l văzuseră şi plătiseră cu viaţa 
această fărădelege. Deci atita timp cît o să-i 
ofere săgeți şi hrană, n-o să le pricinuiască nici 
un rău dacă or să se ferească de a-l privi; prin 
urmare, Mbonga porunci ca, pe lingă merinde, să 
se pregătească şi o ofrandă de săgeți acelui 
Munanfo-Keewati şi de atunci încolo aşa făcură. 

Cînd Tarzan se întoarse pe plaja unde se afla 
cabana, un spectacol straniu şi neobişnuit se 
oferi privirilor sale. Pe apele liniştite ale golfului 
încercuit de pămînt plutea un vapor mare, iar pe 
plajă acostase o barcă mică. Dar, lucrul cel mai 
miraculos din toate, o mulţime de oameni albi, 
asemănători cu el, se mişcau de zor între plajă şi 
cabana lui. 

Tarzan văzu că, din multe puncte de vedere, 
semănau cu oamenii din cărţile lui cu poze. Se 
strecură prin copaci mai aproape, pînă ajunse 
chiar deasupra lor. Erau zece bărbaţi, nişte 


163 


indivizi oacheşi, arşi de soare, cu expresii 
mîrşave întipărite pe faţă. Se adunaseră în jurul 
bărcii şi vorbeau cu glas tare şi  miînios, 
gesticulind şi ameninţind cu pumnul. La un 
moment dat, unul dintre ei, un omuleţ pipernicit, 
cu faţa slabă şi cu o barbă neagră, iar pe chip cu 
o expresie care-i amintea lui Tarzan de Pamba, 
şobolanul, îşi puse mîna pe umărul unui uriaş de 
lîngă el, cu care se ciorovăiseră şi se 
dondăniseră toţi ceilalţi. Omuleţul îi indică o 
direcţie spre interiorul junglei, aşa încît uriaşul fu 
nevoit să-şi întoarcă faţa de la ceilalţi pentru a 
se uita într-acolo. Cînd uriaşul se întoarse, 
pipernicitul cu faţa slabă scoase un revolver de 
la brîu şi-l împuşcă în spate. Omul cel voinic işi 
înălţă braţele deasupra capului, genunchii i se 
muiară şi fără un sunet, se prăbuşi cu faţa în jos 
pe plajă, mort. 

Pocnetul armei de foc, primul de acest fel pe 
care-l auzise Tarzan vreodată, îl umplu de 
uimire, dar nici măcar acest zgomot neobişnuit 
nu-i putu zgudui nervii sănătoşi, făcîndu-l să 
simtă ceea ce s-ar numi măcar un dram de 
spaimă. 

Purtarea străinilor albi îl ului însă din cale- 
afară. Îşi încruntă sprîncenele într-o adîncă 
îngîndurare. Bine a făcut, îşi spuse el, că n-a 
ascultat de primul impuls care-i dădea ghes să 
se repeadă spre oamenii albi pentru a-i saluta ca 
pe nişte fraţi. 


164 


Fără îndoială, nu se deosebeau cu nimic de 
oamenii negri, nu erau cu nimic mai civilizaţi 
decît maimuţele şi cu nimic mai puţin fioroşi 
decit Sabor. 

O clipă, ceilalţi rămaseră locului privind la 
omuleţul cu faţa slabă şi la uriaşul care zăcea 
mort pe plajă. Apoi, unul dintre ei izbucni în ris 
şi-l bătu pe omuleţ cu palma pe spate. Se porniră 
vorbească şi mai vîrtos, să gesticuleze, dar 
cearta se potoli. 

După un timp lansară barca la apă, săriră cu 
toţii în ea şi visliră înspre vaporul cel mare, unde 
Tarzan putu desluşi alte siluete foindu-se pe 
punte. După ce se căţărară la bord Tarzan se 
lăsă în sfîrşit jos, îndărătul unui copac masiv şi se 
strecură pînă la cabană, punînd întruna între el şi 
vas stavila unui arbore. 

Intrînd pe uşă, văzu că totul în cabană era 
răsturnat cu susu-n jos. Cărţile şi creioanele lui 
zăceau risipite pe podea. Armele, scuturile şi 
celelalte comori fuseseră împrăştiate 
pretutindeni. Un val de miînie îl năpădi în faţa 
acestei isprăvi şi cicatricea proaspătă de pe 
frunte îi ieşi dintr-odală la iveală: o dungă 
purpurie, reliefată, pe pielea-i de bronz. Alergă la 
dulap şi căută în sertarul ultimului raft. Ah! Un 
suspin de uşurare îi scăpă de pe buze cînd 
scoase caseta de metal şi deschizind-o, îşi găsi 
neatinsă cea mai prețioasă dintre comori. 
Fotografia tînărului surizător, cu faţa dirză şi 


165 


misterioasa cărticică neagră se aflau acolo. 

Dar asta ce mai era? 

Urechea lui ageră prinsese un zgomot slab, 
însă nefamiliar. Alergind la fereastră, Tarzan 
privi în direcţia golfului şi văzu că o a doua barcă 
era coborită de pe puntea vaporului cel mare, 
alături de cea care se afla la apă. Curînd văzu o 
mulţime de oameni dîndu-şi drumul pe marginile 
vasului şi coborînd în bărci: se înapoiau în număr 
sporit. 

Tarzan mai privi o clipă, timp în care o 
sumedenie de lăzi şi de pachete fură încărcate în 
bărcile care aşteptau, apoi, cînd le văzu 
îndepărtîndu-se de navă, omul-maimuţă rupse o 
foaie de hirtie şi luînd un creion caligrafie citeva 
minute pînă cînd pe filă apărură o serie de litere 
puternice, bine conturate, aproape perfecte. 
Prinse biletul pe uşă cu o mică aşchie de lemn 
ascuţită, apoi, luîndu-şi preţioasa casetă de 
metal şi atitea săgeți şi sulițe cîte putea căra el, 
ieşi în grabă şi dispăru în pădure. 

Cînd cele două bărci fură trase la țărm, pe 
nisipul argintiu cobori din ele o ciudată 
adunătură de exemplare umane. Să fi fost cu 
totul douăzeci de făpturi, cincisprezece dintre ele 
arătînd a oameni de mare, grosolani şi înrăiţi. 

Restul grupului era de cu totul altă calitate. 

Unul dintre aceştia era un bărbat în vîrstă, cu 
păru alb şi ochelari cu rame groase. Trupul lui, 
uşor girbovit, era îmbrăcat într-o redingotă 


166 


imaculată, deşi prost croită, la care se adăuga un 
cilindru de mătase lucioasă ce completa 
discordanţa dintre acest echipament şi jungla 
africană. Cel de-al doilea membru al grupului era 
un tînăr înalt, într-un costum de doc alb; imediat 
în spatele acestuia se afla un alt bătrinel, cu o 
frunte foarte înaltă şi avînd un fel de a fi agitat şi 
gălăgios. În urma lor păşea o negresă uriaşă, 
îmbrăcată în culori ţipătoare, ca regele Solomon. 
Ochii mari, i se roteau în cap cu vădită spaimă, 
îndreptîndu-se ba spre junglă, ba spre banda de 
mateloţi care înjurau de zor, descărcînd lăzile şi 
cutiile din bărci. Ultimul membru al grupului care 
debarcă era o fată de vreo nouăsprezece ani; 
tînărul în alb fu cel care o săltă peste marginea 
bărcii, depunînd-o pe uscat fără să se ude. Fata Îi 
dărui un drăgălaş suris de mulţumire, dar nu 
schimbară o vorbă între ei. 

Grupul înainta în tăcere spre cabană. Era 
limpede că, oricare ar fi fost intenţiile lor, totul 
fusese hotărît înainte de a fi coborit de pe vas; 
aşadar, se îndreptară direct spre uşa cabanei, 
mai întîi marinarii care cărau lăzile şi baloturile, 
iar în urma lor cei cinci care păreau atit de 
deosebiți. Mateloţii lăsară jos poverile şi unul 
dintre ei zări biletul pe care-l prinsese Tarzan. 

— Hei, băieţi! strigă el. Ce mai e şi asta? Imi 
mănînc pălăria dacă foaia asta era aici acum un 
ceas. 

Ceilalţi se strinseră în jur, cei din spate 


167 


lungindu-şi giturile peste umerii celor din faţă, 
dar cum numai puţini dintre ei ştiau să citească 
şi aceia cu mare strădanie, cel ce vorbise se 
adresă în cele din urmă omuleţului cu cilindru şi 
redingotă. 

— Hei, dom' prăfesăr! strigă el. la fă-te-ncoa' 
şi ceteşte blagoslovita asta de scresoare. 

Bătrînul căruia i se adresase, înainta spre 
locul unde erau adunaţi marinarii, urmat fiind ele 
ceilalţi membri ai grupului său. Potrivindu-şi 
ochelarii, privi o clipă afişul, apoi se întoarse cu 
spatele şi se îndepărtă, mormăind ca pentru 
sine: 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! 

— Hei, focă bătrînă! strigă omul care-i ceruse, 
mai înainte ajutor. Crezi că pentru sufletu' tău ți- 
am cerut să ceteşti blagoslovita de scresoare? 
Fă-te înapoi şi ceteşte-o tare, giscă bătrină cu 
ochelari ce eşti! 

Bătrînul se opri din mers şi întoreîndu-se, 
replică: 

— Oh, da, dragul meu domn, o mie de scuze! 
A fost o neatenţie din partea mea, da, o mare 
neatenţie. Remarcabil, extrem de remarcabil. 

Se postă din nou în fata biletului, îl reciti şi 
fără îndoiala, sar fi întors iarăşi ca să mediteze 
asupra conţinutului, dacă marinarul nu l-ar fi 
înşfăcat cu brutalitate de guler şi nu i-ar fi răcnit 
în ureche: 

— Citeşte-l tare, idiot bătrîn ce eşti! 


168 


— Ah, da, într-adevăr, da, într-adevăr - replică 
profesorul, cu glas suav şi potrivindu-şi încă o 
dată ochelarii, citi cu glas tare: 

ACEASTA ESTE CASA LUI TARZAN, 
OMORÎTORUL DE FIARE ŞI DE MULŢI NEGRI. NU 
ATINGEŢI LUCRURILE LUI TARZAN. TARZAN 
PÎNDEŞTE... 

TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. 

— Cine dracu mai e şi Tarzan? strigă 
marinarul care vorbise mai înainte. 

— Evident, ştie englezeşte, îşi dădu cu 
părerea tînărul în alb. 

— Dar ce să însemne „Tarzan din neamul 
maimutelor" ! strigă fata. 

— Nu ştiu, domnişoară Porter, răspunse 
tînărul, decît dacă am nimerit peste vreun 
exemplar simianesc fugit de la Grădina 
Zoologică din Londra şi care a adus civilizaţia 
europeană în căminul său din junglă. Ce părere 
aveţi, domnule profesor Porter? adăugă el, 
întorcîndu-se spre bătrîn. 

Profesorul Archimedes Q. Porter îşi potrivi 
ochelarii pe nas. 

— Ah, da, într-adevăr... da, într-adevăr, 
remarcabil, extrem de remarcabil, observă 
profesorul, dar nu pot adăuga nici un element în 
plus faţă de cele ce am spus pînă acum în 
vederea elucidării acestui fenomen realmente 
impresionant. 

Acestea fiind zise, profesorul porni agale în 


169 


direcţia junglei. 

— Dar, tăticule, n-ai spus încă nimic! strigă 
fata. 

— Tt, ttt, fetiţo, ttt, ttt, ţistui profesorul 
Porter pe un ton binevoitor şi indulgent - nu-ți 
munci căpşorul tău dulce cu probleme atit de 
dificile şi obscure. 

Şi din nou o porni agale în altă direcţie, cu 
ochii pironiţi în pămînt şi cu mîinile încleştate la 
spate, sub cozile fluturîinde ale redingotei. 

— lo zic ca ţicnitu' ăsta de porc bătrîn nu ştie 
mai multe ca noi - mirii marinarul cu faţă de 
şobolan. 

— Măsoară-ţi cuvintele şi vorbeşte cuviincios! 
strigă la el tînărul, pălind de furie la auzul 
vorbelor jignitoare. Aţi ucis ofiţerii de pe vas şi 
ne-aţj jefuit. Sintem cu desăvirşire în puterea 
voastră. Dar dacă n-o să-i tratezi cu respect pe 
profesorul Porter şi pe domnişoara Porter, îţi 
făgăduiesc să-ţi fring gitul cu mîinile mele, 
indiferent dacă mai am o armă sau nu! 

Şi tînărul se apropie atit de ameninţător de 
marinarul cu chip de şobolan, încît acesta, deşi 
era înarmat cu două revolvere şi ţinea în mînă 
un cuţit sinistru, se dădu îndărăt, stingherit. 

— Laş afurisit ce eşti! continuă să strige 
tînărul. N-ai cuteza să împuşti un om decit pe la 
spate. Şi în mine n-ai îndrăzni să tragi nici în 
cazul ăsta. 

Şi tînărul se întoarse înadins cu spatele la 


170 


marinar, îndepărtindu-se nepăsător, ca şi cum l- 
ar fi pus la încercare. Mîna matelotului se furişă 
perfid spre miînerul unuia dintre revolvere; în 
ochii lui ticăloşi scînteie dorinţa de răzbunare, în 
timp ce urmărea silueta tinărului englez care se 
îndepărta. Privirile celorlalţi mateloţi erau aţintite 
asupra lui şi totuşi omul şovăia. In străfundurile 
inimii sale era şi mai laş decit îl bănuia domnul 
William Cecil Clayton. 

Din frunzişul unui arbore vecin, doi ochi ageri 
urmăriseră fiece mişcare a grupului. Tarzan 
fusese martor la surpriza pricinuită de biletul său 
şi cu toate că nu putea înţelege nimic din 
limbajul vorbit de aceşti oameni bizari, totuşi 
gesturile şi expresia feţelor erau foarte elocvente 
pentru el. 

Faptul că omuleţul cu mutra de şobolan îşi 
ucisese unul din camarazi îi displăcuse profund 
lui Tarzan şi acum, cînd îl vedea certindu-se cu 
tînărul acela chipeş, antipatia lui spori şi mai 
mult. Tarzan nu mai văzuse niciodată pină atunci 
urmările unei arme de foc, deşi cărţile lui îl 
învăţaseră cîte ceva despre ele, dar cînd observă 
că omul cu mutră de şobolan îşi plimbă degetele 
pe miînerul revolverului, îşi aminti de scena al 
cărei martor fusese cu puţin timp în urmă şi 
fireşte, se aşteptă să-l vadă şi pe tînăr ucis 
asemenea marinarului uriaş, doborit cu puţin 
timp înainte. Aşa încît Tarzan potrivi o săgeată 
otrăvită în arc şi-l ochi pe marinarul cu chip dr 


171 


şobolan, dar frunzişul copacului era atit de des, 
încît îşi dădu seama că traiectoria săgeţii avea 
să fie deviată de frunze sau de rămurelele măi 
mici, drept care, în locul săgeţii lansă din 
adăpostul său înalt o suliță grea. 

Clayton nu făcuse nici doisprezece paşi. 
Marinarul cu chip do şobolan îşi trăsese pe 
jumătate revolverul afară din toc; camarazii lui 
urmăreau cu atenţie, încordată scena. Profesorul 
Porter dispăruse în jungla, urmat de agitatul 
Samuel T. Philander, secretarul şi asistentul său. 
Esmeralda, negresa, era ocupată să aleagă 
deoparte bagajele stăpînei ei, din maldărul de 
baloturi şi lăzi de lîngă cabană, iar domnişoara 
Porter venea pe urmele lui Clayton, cînd ceva o 
făcu să întoarcă din nou capul către marinar. 

Şi în clipa aceea se petrecură simultan trei 
lucruri. Marinarul smuci revolverul din toc şi ţinti 
spatele lui Clayton, domnişoara Porter scoase un 
strigăt de alarmă şi o suliță lungă cu virf de 
metal ţişni ca un fulger de undeva de sus şi 
străpunse umărul drept al omului cu faţa de 
şobolan.! Revolverul se descarcă în aer fără să 
atingă pe nimeni, iar matelotul se chirci cu un 
urlet de durere şi de groază. 

Clayton se întoarse şi alergă la locul unde se 
întîimplase scena de mai sus. Marinarii se 
strinseră într-un grup înspăimiîntat, cu armele în 
mînă, iscodind umbrele junglei. Omul rănit se 
zvircolea pe jos şi zbiera. 


172 


Fără să fie observat, Clayton ridică de jos 
revolverul scăpat de marinar şi-l strecură în 
cămaşă, apoi se apropie de ceilalţi, scrutînd şi el, 
derutat, jungla. 

— Cine să fi fost? şopti Jane Porter, iar tînărul 
se întoarse şi o văzu lingă el, cu ochii larg 
deschişi de uimire. 

— AŞ spune că Tarzan din neamul maimuţelor 
ne pîndeşte într-adevăr, răspunse el pe un ton 
îndoielnic. Mă întreb însă cui îi era destinată 
sulița asta? Dacă-i era destinată lui Snipes. 
Atunci amicul nostru maimuţă e un prieten 
adevărat. Pentru Dumnezeu, unde-o fi tatăl 
dumitale şi domnul Philander? In jungla asta 
bîntuie cineva sau ceva şi orice-ar fi, e înarmat. 
Hei! Domnule profesor! Domnule Philander! 
strigă tînărul Clayton. Nici un răspuns. Ce-i de 
făcut, domnişoară Porter? continuă tînărul, cu 
faţa înnegurată de îngrijorare şi nehotărire. Nu te 
pot lăsa aici singură cu tilharii ăştia şi în nici un 
caz nu te poţi hazarda să pătrunzi în junglă cu 
mine; şi totuşi cineva trebuie să meargă în 
căutarea tatălui dumitale. E mai mult decit în 
stare să rătăcească pe unde-l duc picioarele, la 
întîmplare şi fără să se gindească la primejdii, iar 
domnul Philander e doar cu un pic mai puţin 
distrat decit dînsul. lartă-mi brutalitatea, dar aici 
vieţile noastre sînt în permanent pericol şi după 
ce-o să-l aducem înapoi pe tatăl dumitale, 
trebuie să găsim o metodă de a-l face să 


173 


înţeleagă primejdia la care ne expune şi se 
expune prin neatenţia lui. 

— Sînt de acord cu dumneata, răspunse fata 
şi nu mă simt ofensată de fel. Bietul meu tătic şi- 
ar sacrifica viaţa pentru mine fără a şovăi o 
secundă, cu condiţia ca atenţia lui să poată fi 
reţinută o întreagă secundă de o chestiune atît 
de neimportantă. Nu există decit o singură cale 
de a-l pune pe tata în siguranţă şi anume, să-l 
legăm de un copac. Dragul de el, e atit de lipsit 
de simţ practic! 

— Am găsit! strigă Clayton deodată. Ştii să te 
foloseşti de un revolver, nu-i aşa? 

— Da. De ce? 

— Am unul. Înarmată cu revolverul dumneata 
şi Esmeralda o să vă aflaţi în relativă siguranţă în 
cabană, cît timp îl caut pe tatăl dumitale şi pe 
domnul Philander. Haide, cheam-o pe femeie, iar 
eu pornesc după ei. Nu cred că s-au putut 
îndepărta prea mult. 

Jane procedă aşa cum o sfătuise Clayton şi 
după ce tînărul văzu uşa cabanei închizindu-se în 
siguranţă în urma celor două femei, se îndreptă 
spre junglă. 

Ciţiva marinari extrăgeau sulița din umărul 
camaradului rănit şi Clayton, apropiindu-se îi 
întrebă dacă unul din ei nu i-ar putea împrumuta 
un revolver pe timpul cît îl va căuta pe profesor 
în junglă. Mutra de şobolan, constatind că nu 
murise, îşi recapătă stăpinirea de sine şi cu un 


174 


potop de înjurături adresate iui Clayton, refuză, 
în numele camarazilor săi, să încredinţeze 
tinărului vreo armă de foc. Omul acesta, Snipes, 
îşi asumase rolul de şef, după ce-l ucisese pe 
conducătorul mai vechi şi trecuse atit de puţină 
vreme de atunci, încît nici unul dintre membrii 
echipajului nu apucase să-i pună autoritatea la 
îndoială. 

Clayton răspunse doar printr-o înălţare din 
umeri, dar cînd îl părăsi, culese sulița care-l 
străpunsese pe Snipes şi înarmat în acest fel 
primitiv, fiul actualului Lord Greystoke pătrunse 
în hăţişul junglei. La fiecare cîteva clipe striga cu 
glas puternic numele celor doi rătăciţi. Cele două 
femei care-l urmăreau din cabana de pe plajă 
auziră ecoul glasului său devenind din ce în ce 
mai stins, pînă cînd fu înghiţit de miriadele de 
zgomote ale pădurii virgine. 

Cînd profesorul Archimedes Q. Porter şi 
asistentul său, Samuel T. Philander, în urma 
repetatelor stăruinţe ale acestuia, îşi îndreptară, 
în sfîrşit, paşii spre tabără, se pomeniră cu 
desăvirşire pierduţi în sălbaticul şi încîlcitul 
labirint al junglei, deşi nu-şi dădeau seama de 
acest fapt. Doar printr-un capriciu al soartei o 
luară în direcţia coastei africane de vest, în loc s- 
o ia spre Zanzibar, adică în partea opusă a 
continentului negru. 

Cînd, după scurtă vreme, ajunseră la plajă şi 
nu văzură nici urmă de tabără, Philander afirmă 


175 


hotărit că se aflau la nord de destinaţia lor, deşi, 
în realitate, se aflau la două sute de iarzi 
depărtare spre sud. 

Nici o clipă nu le trăsni prin cap acestor 
teoreticieni lipsiţi de simţ practic să strige cu 
glas tare pentru a atrage atenţia prietenilor lor. 
Dimpotrivă, cu acea siguranţă pe care ţi-o dă un 
raţionament deductiv bazat pe o premisă falsă, 
domnul Samuel T. Philander îl înşfacă pe 
profesorul Archimedes Q. Porter de braţ şi-l 
împinse grăbit pe bătrînul domn, care protesta 
fără vlagă, în direcţia Cape Town, aflat la o mie 
cinci sute de mile spre sud. 

După ce Jane şi Esmeralda pătrunseră în 
interiorul cabanei, în siguranţă, primul gînd al 
negresei, a fost să baricadeze uşa pe dinăuntru. 
Cu această idee în minte, se întoarse să caute 
mijloacele prin care să-şi pună planul în aplicare; 
dar cea dintii privire pe care o aruncă în 
încăpere, îi smulse un țipăt de groază şi 
asemenea unui copilaş înspăimiîntat, uriaşa 
femeie alergă să-şi îngroape faţa în umărul 
stăpînei sale. 

Jane, întorcînd capul la auzul strigătului, dădu 
cu ochii de motivul care-l determinase: zăcînd 
întins pe jos, la picioarele lor, se afla scheletul 
înălbit al unui bărbat. O a doua privire le 
dezvălui un al doilea schelet pe pat. 

— În ce lăcaş al groazei ne aflăm? murmură 
fata, împietrită.. 


176 


Dar în teama ei nu se simţea nici urmă de 
panică. 

În cele din urmă,  desprinzindu-se din 
îmbrăţişarea  frenetică a  Esmeraldei, care 
continua să ţipe, Jane străbătu camera pentru a 
se uita în micul leagăn, ştiind ce avea să vadă 
acolo chiar înainte' ca micuțul schelet să i se 
dezvăluie privirilor, în toată jalnica şi patetica sa 
fragilitate. 

Ce cumplită tragedie trădau aceste sărmane 
oseminte mute? Fata se cutremură la gindul 
nenorocirilor care-i aşteptau poate pe ea şi pe 
prietenii ei în această cabană lugubră, biîntuită 
de făpturi misterioase, probabil ostile. Dar 
repede, bătind nervoasă cu picioruşul în podea, 
se sili să-şi alunge presimţirile funeste şi 
întorcîndu-se spre Esmeralda, îi ceru să înceteze 
cu văicărelile: 

— Gata, Esmeralda, opreşte-te chiar în clipa 
asta! strigă Jane. Nu faci decit să înrăutăţeşti 
lucrurile. 

Îşi sfîrşi cuvintele neconvingător, cu un 
tremur în glas, cînd se gîndi la cei trei bărbaţi de 
a căror ocrotire depindea şi care rătăceau acum 
în adîncurile acestei păduri îngrozitoare. 

Curînd, fata descoperi că uşa era prevăzută 
pe dinăuntru cu o bară grea de lemn şi după 
cîteva strădanii, puterile unite ale celor două 
femei izbutiră s-o facă să lunece la locul ei, 
pentru prima dată după douăzeci de ani. Apoi se 


177 


aşezară pe o băncuţă, petrecîndu-şi braţul una în 
jurul celeilalte şi începură să aştepte. 


178 


14.ÎN PUTEREA JUNGLEI 


După ce Clayton se înfundă în junglă, 
marinarii răzvrătiți de pe vasul Arrow - se 
apucară să discute ce aveau de făcut mai 
departe; asupra unui singur punct căzură cu toţii 
de acord şi anume, că trebuiau s-o întindă cit 
mai repede la vasul Arrow unde, cel puţin, se 
puteau adăposti de suliţele nevăzutului lor 
inamic. Şi astfel, în timp ce Jane Porter şi 
Esmeralda se baricadau în cabană, ceata laşă de 
nelegiuiţi o pornea grabnic spre vas, cu cele 
două bărci care o adusese la țărm. Tarzan 
văzuse atitea noutăţi în ziua aceea, încît capul lui 
era un adevărat virtej de uluire. Dar cel mai 
minunat lucru, din tot ce văzuse, era pentru el 
faţa frumoasei fete albe. lată, în sfîrşit, cineva 
din neamul lui; de asta era convins. La fel şi 
tînărul şi cei doi bătrîni; şi aceştia erau în bună 
măsură aşa cum îşi închipuise că trebuie să 
arate cei de-un neam cu el. Dar, fără doială şi ei 
erau la fel de fiorosi şi de cruzi ca şi ceilalţi 
oameni pe care-i văzuse. Faptul că numai ei, în 
tot grupul, erau neînarmaţi, s-ar fi putut să 
semne că nu uciseseră pe nimeni. Însă, dacă ar 
avea arme, ar fi posibil să se poarte cu totul 
altfel. Tarzan îl văzu pe tînăr luînd pistolul căzut 

179 


al lui Snipes cel rănit şi ascunzîndu-l în sîn; şi-l 
mai văzuse strecurindu-l cu grijă fetei, cînd 
aceasta intrase în cabană. Nu înţelegea nimic din 
raţiunile ce se ascundeau îndărătul a tot ce 
văzuse; dar în chip instinctiv, îi plăcea tînărul şi 
cei doi bătrîni, iar pentru fată simţea un soi de 
dor ciudat, pe care nu-l putea înţelege. Cit 
despre femeia cea mare, neagră şi aceasta era 
într-un fel legată de fată, aşa că-i plăcea şi ea. 

Faţă de marinari însă şi mai cu seamă faţă de 
Snipes, resimțea o ură feroce. Inţelesese din 
gesturile lor de ameninţare şi mai ales din 
expresia feţelor lor rele că erau duşmanii 
celorlalţi din grup, aşa încît hotărî să-i pindească 
îndeaproape. 

Tarzan se întrebă mirat de ce s-or fi dus 
bărbaţii în junglă, dar nici o clipă nu-i dădu prin 
minte că cineva s-ar fi putut pierde în hăţişul 
vegetației mărunte, care pentru el era un drum 
la fel de simplu cum e pentru dumneavoastră 
strada principală din oraşul natal. 

Cînd îi văzu pe marinari vislind spre vapor şi 
ştiu că fata şi păzitoarea ei se găseau în 
siguranţă în cabană, Tarzan hotărî să-l 
urmărească pe tînăr în junglă, ca să afle ce căuta 
acolo. O porni grăbit în direcţia luată de Clayton 
şi după scurt timp, auzi slab, din depărtare, 
chemările, acum rare, pe care englezul le adresa 
prietenilor săi. 

Curînd, Tarzan îl ajunse pe omul alb, care, 


180 


aproape sleit de puteri, sta rezemat de un copac, 
ştergindu-şi transpiraţia de pe frunte. Omul- 
maimuţă, aşezindu-se îndărătul unui paravan de 
frunziş, rămase locului, pîndind cu atenţie acest 
nou specimen din rasa lui. Din cînd în cînd, 
Clayton striga cu glas tare şi în cele din urmă, i 
se năzări lui Tarzan că-l căuta pe bătrîn. 

Tarzan tocmai se pregătea să plece să-i caute 
el pe cei doi, cînd zări sclipirea gălbuie a unei 
piei lucioase înaintînd prudent prin junglă către 
Clayton.Era  Sheeta,  leopardul. Tarzan auzi 
foşnetul moale al ierbii călcate în picioare şi se 
miră de ce tînărul cel alb nu se alarma. Oare nu 
auzise zgomotul distinct care ar fi trebuit să-l 
avertizeze? Niciodată pînă atunci n-o văzuse 
Tarzan pe Sheeta atit de stingace. 

Nu, tînărul alb nu o auzea. Sheeta se 
ghemuise, gata să sară, dar chiar în clipa aceea, 
tăcerea junglei fu spintecată de înfiorătorul 
strigăt de provocare al gorilei, iar Sheeta se 
întoarse brusc, pierzindu-se în hăţiş. 

Clayton se ridică în picioare, cu o puternică 
tresărire. Sîngele îi îngheţase în vine. Niciodată 
în viaţa lui urechile nu-i fuseseră izbite de un 
sunet atit de înspăimîntător. Nu era laş, dar dacă 
vreodată un om a simţit degetele reci ale 
spaimei încleştindu-i inima, acela a fost Wiilliam 
Cecil Clayton, fiul cel mare al Lordului Greystoke 
din Anglia, în acea zi, în fortăreaţa junglei 
africane. 


181 


Zgomotul unui corp mare strivind, atit de 
aproape de ei vegetaţia şi urletul acela care-ţi 
încrîncena carnea venind de undeva de sus, 
puseră curajul lui Clayton la o încercare-limită; 
dar Clayton nu avea de unde să ştie că tocmai 
acestui urlet îşi datora viaţa şi nici că făptura 
care-l salvase era propriul său var, adevăratul 
Lord Greystoke. 

După-amiaza era pe sfîrşite şi Clayton, mihnit 
şi descurajat, se găsea într-un teribil impas cu 
privire la ceea ce trebuia să facă; nu ştia dacă să 
stăruie în căutarea profesorului Porter, cu riscul 
aproape sigur al propriei sale vieţi, în jungla 
învăluită de noapte, sau să se întoarcă la 
cabană, unde ar fi putut cel puţin să fie de 
ajutor, ocrotind-o pe Jane de primejdiile ce o 
înconjurau de pretutindeni. Nu voia să se 
întoarcă în tabără fără să-l fi găsit pe tatăl ei; 
totuşi îi repugna şi mai mult gîndul de a o lăsa 
singură şi lipsită de apărare în mîinile 
răzvrătiţilor de pe Arrow sau expusă sutelor de 
pericole necunoscute ale junglei. De asemenea, 
era cu putinţă, se gindea el, ca profesorul şi 
Philander să se fi întors la tabără. Da, era mai 
mult decît probabil. În orice caz, avea să se ducă 
să vadă înainte de a continua ceea ce părea să 
fie o căutare zadarnică. Aşadar, o porni, 
împiedicîndu-se în vegetaţia măruntă şi încîlcită, 
în direcţia în care credea el că s-ar afla cabana. 

Spre surpriza lui Tarzan, tînărul se îndrepta 


182 


către inima junglei, în direcţia satului lui Mbonga, 
iar isteţul om-maimuţă fu convins că străinul se 
rătăcise. Pentru Tarzan lucrul era de neînțeles; 
judecata lui îi spunea că nici un om nu s-ar 
aventura spre cătunul aprigilor negri, înarmat 
numai cu o suliță, care, după felul stingaci cum o 
ţinea, părea să nu fie o armă familială acestui 
alb. Şi nici nu mergea pe urma celor doi bătrîni. 
Aceştia trecuseră de mult şi se îndepărtaseră de 
acele locuri, deşi urmele lor erau proaspete şi 
clare pentru ochiul lui Tarzan. 

Era nedumerit. Străinul acesta lipsit de 
apărare va deveni în scurt timp o pradă 
lesnicioasă pentru crîncena junglă, dacă nu va fi 
călăuzit iute spre plajă. Da, chiar si acum, iată-l 
pe Numa, leul, strecurindu-se tiptil la vreo 
doisprezece paşi în dreapta omului alb. Clayton 
auzi colosul care păşea paralel cu drumul lui şi 
curînd, văzduhul serii fu cutremurat de răgetul 
tunător al fiarei. Omul se opri cu sulița înălţată şi 
înfruntă desişul din care ieşise înfiorătorul urlet. 
Umbrele  înserării se îndesau, întunericul se 
înstăpiînea. 

Dumnezeule! să mori singur, în locul acesta, 
sub colții unei lighioane; să fii sfirtecat şi 
spintecat; să simţi pe faţă răsuflarea fierbinte a 
fiarei şi laba-i uriaşă strivindu-ţi pieptul! 

O clipă, totul păru încremenit. Clayton sta 
ţeapăn, cu sulița ridicată. După un timp, un 
foşnet slab îi dădu de veste că făptura ascunsă 


183 


îndărătul tufişului se furişa tîrîş. Se pregătea să 
se năpustească. În cele din urmă, tînărul văzu la 
mai puţin de şapte metri trupul prelung, flexibil, 
musculos şi capul roşiatic al unui leu uriaş, cu 
coamă arămie. 

Lighioana se tira pe pîntece, înaintînd foarte 
încet. Cînd ochii ei intîlniră ochii lui Clayton se 
opri şi cu mare încetineală şi precauţie, îşi trase 
labele dindărăt sub ea. Omul o urmărea cu 
moartea în suflet, temîndu-se să-şi lanseze sulița 
şi neputincios s-o ia la fugă. Deodată auzi un 
zgomot în copacul de deasupra lui. „Vreun nou 
pericol" - gîndi Clayton, dar nu îndrăzni să-şi 
desprindă privirile de la globurile galben-verzui 
pironite asupră-i. Urmă un zbîrniit asemănător cu 
acela al unei coarde de banjo cînd plezneşte şi în 
aceeaşi clipă, o săgeată se înfipse în pielea 
galbenă a leului culcat. 

Cu un urlet de durere şi de furie, fiara sări în 
sus, dar Clayton se împletici şi căzu pe o parte, 
iar cînd se întoarse din nou ca să-l înfrunte pe 
furiosul rege al animalelor, fu îngrozit de 
priveliştea ce i se înfăţişă. Aproape simultan cu 
încordarea leului care se pregătea să-şi 
reînnoiască atacul, un gigant pe jumătate gol 
pică din copac drept pe spatele dihaniei. Cu 
iuţeala fulgerului, un braţ armat în muşchi ca de 
oţel încercui grumazul uriaş şi colosul fu ridicat 
din spate, în timp ce răgea şi bătea aerul cu 
labele - ridicat cu aceeaşi uşurinţă cu care 


184 


Clayton ar fi luat în braţe un căţel. 

Scena aceasta la care a fost martor în 
penumbra amurgului din jungla africană se 
întipări pe vecie în mintea englezului. Omul din 
faţa lui era intruchiparea perfecțiunii fizice şi a 
forţei de nedescris; dar nu pe aceste atribute se 
întemeia el în lupta cu anjmalul uriaş, pentru că, 
oricît de puternici ar fi fost muşchii sai, nu 
însemnau nimic în comparaţie cu ai lui Numa. 
Omul îşi datora supremaţia agilităţii sale, 
inteligenţei şi cuţitului său lung şi ascuţit. Braţul 
drept continua să strîngă grumazul leului ca într- 
o menghine, în timp ce mîna stingă înfigea 
mereu cuțitul în porţiunea neprotejată de sub 
umărul stîng. Fiara întăritată se smucea în sus şi 
îndărăt, pînă ajunse să se ţină vertical, proţăpită 
pe picioarele din spate, luptind neputincios în 
această nefirească poziţie. 

Dacă lupta s-ar mai fi prelungit citeva 
secunde, poate că rezultatul ei ar fi fost altul, dar 
totul se petrecu atit de repede, încît leul abia de 
avu timp să-şi revină din nedumerirea surprizei, 
că se şi nărui, mort, la pămînt. Apoi straniul 
personaj care-l răpusese se urcă în picioare pe 
stirv şi zvirlindu-şi pe spate capul sălbatic şi 
frumos, scoase strigătul acela înfiorător care, cu 
cîteva minute mai înainte, îl speriase atit de 
cumplit pe Clayton. 

Dinaintea lui se inălţa un tînăr gol, cu 
excepţia unei piei ce-i acoperea coapsele şi a 


185 


unor podoabe barbare la braţe şi la glezne; pe 
piept îi atîirna un medalion bătut în nestemate, 
care strălucea pe pielea-i netedă şi arămie. 
Cuţitul de vînătoarc fusese din nou virit în teacă 
şi omul îşi aduna acum arcul şi tolba cu săgeți, 
pe care le aruncase cînd sărise în spinarea leului. 

Clayton se adresă străinului în englezeşte, 
mulţumindu-i pentru vitejia cu care-l salvase şi 
complimentîndu-l pentru forţa miraculoasă şi 
îndemînarea de care dăduse dovadă, dar 
singurul răspuns pe care-l primi fu o privire 
intensă şi o uşoară ridicare a umerilor puternici, 
ceea ce ar fi putut să însemne ori o minimalizare 
a serviciului adus, ori necunoaşterea limbii lui 
Clayton. 

După ce işi puse din nou pe umăr arcul şi 
săgețile, omul sălbatic, pentru că aşa îl socotea 
Clayton, îşi scoase din nou cuțitul şi cu mare 
iscusinţă, despică vreo duzină de halci de carne 
din leşul animalului. 

Apoi, lăsîndu-se pe vine, porni să măniînce, 
după ce mai întîi îi făcu semn lui Clayton să 
poftească la ospăț. Dinţii albi şi puternici se 
înfigeau cu vădită poftă în carnea crudă din care 
se prelingeau picături de sînge, dar Clayton nu 
se putu hotărî să împartă această delicatesă cu 
ciudata sa gazdă; în schimb îl cercetă stăruitor şi 
îi trăsni prin minte că acesta o fi Tarzan din 
neamul maimutelor, al cărui bilet îl găsiseră pe 
uşa cabanei în dimineaţa aceleiaşi zile. Dar în 


186 


acest caz ar fi trebuit să vorbească englezeşte. 

Clayton încercă din nou să lege o discuţie cu 
omul-maimuţă; însă răspunsurile, de astă dată 
exprimate vocal, sunară într-o limbă ciudată, 
care semăna cu  trăncăneala  maimuţelor 
amestecată cu miriielile vreunei jivine. 

Nu, omul acesta nu putea fi Tarzan din 
neamul maimuţelor pentru că, vezi bine, nu ştia 
o boabă de engleză. 

După ce Tarzan sfirşi ospăţul, se ridică şi 
arătînd cu degetul în direcţia opusă celei pe care 
o urma Clayton, o porni prin junglă într-acolo. 
Clayton, uimit şi descumpănit, şovăi să-l urmeze, 
fiind convins că-l înfundă mai adînc în labirintul 
pădurii, dar omul-maimuţă, văzînd că n-avea 
chef să vină după el, se întoarse şi apucîndu-l de 
haină, îl trase pînă se încredința că tînărul 
înţelesese ceea ce i se cerea. Apei îl lăsă să-l 
urmeze de bună voie. 

Englezul, ajungind în cele din urmă la 
concluzia că era prizonier, nu văzu altă soluţie 
decit să-l urmeze pe cel care-l capturase şi astfel 
străbătură încet jungla în timp ce zăbranicul 
nopţii din pădurea de nepătruns se înfăşură în 
jurul lor, iar paşii furişaţi ai labelor căptuşite cu 
perniţe se amestecau cu trosnetele rămurelelor 
ce se fringeau şi cu chemările vieţii sălbatice de 
care Clayton se simţea împresurat. 

Deodată, Clayton auzi ecoul îndepărtat al unei 
arme de foc; o singură împuşcătură, apoi tăcere. 


187 


În cabana de pe plajă, două femei 
inspăimîntatc se stringeau în braţe, chircindu-se 
pe băncuţa joasă, în întunericul din ce în ce mai 
adînc. 

Negresa hohotea isteric, blestemînd yiua 
nefericita cînd plecase din dragul ei Maryland, în 
timp ce fata albă, cu ochii uscați şi aparent 
calmă, era sfîşiată de temeri şi presimţiri 
lăuntrice. Nu se temea atît pentru ea cît pentru 
cei trei bărbați pe care-i ştia pribegind prin 
hăurile de beznă ale junglei sălbatice, dinspre 
care răzbeau acum neîncetat urletele şi răgetele, 
lătrăturile şi  miriitul  înspăimiîntătorilor şi 
crîncenilor ei locuitori, hăituind prada. 

Şi deodată se auzi zgomotul unui corp greoi 
care se freca de peretele cabanei. June putea 
desluşi paşii vătuiţi călcînd în bătătura casei. O 
clipă, totul fu învăluit în tăcere, pînă şi vacarmul 
pădurii păru să se fi stins într-un murmur slab; 
apoi auzi desluşit sforăitul fiarei în faţa uşii, la 
şaizeci de centimetri de locul unde se pitea ea. 
Instinctiv, fata fu scuturată de un fior şi se 
strînse mai tare lîngă negresă. 

— Sst! şuşoti ea. Ssst, Esmeralda! 

Pentru că sughiţurile de plins şi gemetele 
femeii păreau să fi atras făptura aceea care se 
opintea dincolo de peretele subţire. 

Se auzi un ricîit uşor pe lemnul uşii. Bestia 
încerca să forţeze intrarea; dar după un timp, 
zgomotul încetă şi fata auzi din nou paşii labelor 


188 


capitonate furişindu-se în jurul cabanei. larăşi se 
opriră - de astă dată dedesubtul ferestrei, 
asupra căreia se pironiră ochii îngroziţi ai fetei. 

— Dumnezeule! murmură ea, deoarece în 
clipa aceea, profilat pe cerul scăldat de lună, se 
decupa în cadrul ferestrei zăbrelite capul unei 
leoaice uriaşe. Ochii licăritori erau aţintiţi asupră- 
i cu o intensă ferocitate. Esmeralda, priveşte! 
şopti fata. Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
trebuie să facem? Uită-te! Repede! La fereastră! 

Esmeralda, cuibărindu-se şi mai strîns lîngă 
stăpina ei, aruncă un ochi speriat spre micul 
pătrat prin care pătrundea clarul de lună, taman 
în clipa cînd leoaica scoase un miriit gros, 
sălbatic.  Priveliştea care  întîimpină privirea 
sărmanei femei însemnă prea mult pentru nervii 
ei supraîncordaţi. 

— Oh, Gaberelle! strigă negresa şi lunecă pe 
podea, o masă uriaşă, inertă. 

Un răstimp ce păru lung cit o eternitate, fiara 
rămase cu labele din faţă proptite pe pervaz, 
zgiindu-se în mica încăpere. După aceea se 
apucă să încerce cu ghearele trăinicia grilajului 
de lemn. 

Fata aproape că încetase să respire cînd, spre 
uşurarea ei, capul dispăru şi auzi paşii fiarei 
îndepăritindu-se de fereastră. Dar nu trecu mult 
şi se apropiară din nou de uşă şi din nou fiara 
începu să riciie; de astă dată cu forţă sporită 
pînă ce namila se porni să scrijelească scîndurile 


189 


groase, în dorinţa-i aprigă de a-şi înhăţa victimile 
lipsite de apărare. 

Dacă Jane ar fi cunoscut extraordinara 
trăinicie a uşii clădite bucată cu bucată, s-ar fi 
temut mai puţin de un atac al leoaicei pe 
această cale. 

— La fel de puţin îşi închipuise John Clayton, 
cînd cioplise acea poartă rudimentară dar 
rezistentă, că într-o bună zi, cu douăzeci de ani 
mai tîrziu, va sluji să ocrotească o frumoasă şi 
tînără americană— care nici nu era născută pe 
vremea lui - împotriva colţilor şi ghearelor unei 
lighioane mîncătoare de oameni. 

Timp de douăzeci de minute bune, jivina 
sforăi şi scrijeli la uşă, slobozind cînd şi cînd un 
răcnet fioros, sălbatic, de furie zadarnică. În cele 
din urmă totuşi renunţă la strădania ei şi Jane o 
auzi reîntorcîndu-se la fereastră, dedesubtul 
căreia se opri o secundă, pentru ca apoi să se 
arunce cu toată greutatea în împletitura de 
zăbrele mîncate de vreme. 

Fata auzi vergelele de lemn piriind sub 
povară; totuşi vergelele rezistară şi namila se 
prăbuşi la pămînt. Leoaica repetă, iar şi iar, 
aceeaşi tactică, pînă cînd, îngrozita prizonieră 
din cabană văzu o porţiune din zăbrele cedînd şi 
în aceeaşi clipă, o labă enormă şi capul 
animalului apărură înăuntru. Incetul cu încetul, 
grumazul vînjos şi umerii îndoiau şi lărgeau 
zăbrelele, iar trupul mlădios pătrundea tot mai 


190 


mult în încăpere. 

Ca în transă, fata se ridică, apăsîndu-şi inima 
cu palma şi privind cu ochii dilataţi de groază 
fiara ce-şi rînjea colții la mai puţin de trei metri 
depărtare. La picioarele ei, zăcea negresa în 
nesimţire. Ah, de-ar putea s-o trezească, poate 
că strădaniile lor unite ar izbuti să izgonească 
aprigul şi sîngerosul intrus. Jane se aplecă şi 
apucă femeia de umăr. O zgilţii zdravăn. 

— Esmeralda! Esmeralda! îi strigă. Ajută-mă, 
altfel sîntem pierdute! 

Esmeralda deschise încet ochii. Primul lucru 
asupra căruia îi căzură privirile fură colții leoaicei 
hămesite, de pe care se prelingeau balele. Cu un 
urlet de groază, biata femeie se ridică în patru 
labe şi în această postură, începu să alerge prin 
cameră, strigînd cît o ţinea gura: O, Gaberelle! 
O, Gaberelle! 

Esmeralda cîntărea vreo sută patruzeci de 
kilograme şi graba ei extremă, dimpreună cu 
corpolenţa-i extremă produseră un efect uluitor 
mai ales cînd negresei îi veni cheful să circule în 
patru labe. O clipă, leoaica rămase încremenită, 
holbîndu-se la Esmeralda, care fugea de zor, 
avind, pare-se, drept ţintă dulapul, în care 
încercă să-şi propulseze mătăhălosul trup; dar 
cum distanţa dintre rafturi era doar de vreo 
treizeci de centimetri, nu reuşi să-şi vire decit 
capul; drept care, cu un răcnet final ce făcu să 
pălească toate zgomotele junglei, leşină din nou. 


191 


O dată cu leşinul Esmeraldei, leoaica îşi 
reînnoi eforturile de a-şi introduce trupul masiv 
printre zăbrelele şubrezite. 

Fata, albă ca varul şi ţeapănă, stind rezemată 
de peretele din fund, îşi scormonea mintea în 
căutarea vreunei portiţe de scăpare. Deodată, 
mîna cu care-şi apăsa puternic pieptul simţi 
conturul rigid al revolverului lăsat de Clayton, 
mai înainte, în aceeaşi zi. Îl smulse iute din locul 
unde-l ascunsese şi ţintind din plin capul 
leoaicei, apăsă pe trăgaci. Urmă o ţişnire de foc, 
bubuitul descărcării şi un răget de durere şi furie 
ca răspuns din partea animalului. 

Jane Porter văzu namila dispărind de la 
fereastră, apoi leşină la rîndul ei, revolverul 
căzindu-i alături. 

Sabor însă nu fusese ucisă. Glonţul îi săpase 
doar o rană dureroasă într-unui din umerii ei 
uriaşi. Numai surpriza fulgerării orbitoare şi a 
detunăturii asurzitoare o determinară să se 
retragă pripit, dar vremelnic. O clipă mai tîrziu se 
repezi la zăbrele şi trase cu o furie reînnoită, însă 
cu ceva mai puţin efect, din cauză că nu se mai 
putea folosi de membrul rănit. 

Işi văzu prada - cele două femei - zăcînd în 
nesimţire pe podea. Nu mai avea de întimpinat 
deci nici o rezistenţa. Carnea din care avea să se 
înfrupte se găsea acolo, în faţa ei; Sabor nu 
trebuia decît să-şi croiască drum printre zăbrele 
ca s-o poată lua. Centimetru cu centimetru, îşi 


192 


împingea trupul greu prin spărtură. lată, capul 
răzbise în întregime, apoi laba din faţă, cu 
omoplat cu tot. Grijulie, îşi ridică iaba rănită 
pentru a o introduce uşurel pe sub barele 
apăsătoare. Incă o clipă şi ambii omoplaţi fiind 
dincolo de zăbrele, corpul mlădios, cu coapsele-i 
înguste, avea să lunece cu repeziciune. 

Asupra acestei privelişti deschise din nou 
ochii Jane Porter. 


193 


15.ZEUL PĂDURII 


Cînd Clayton auzi detunătura armei de foc, fu 
cuprins de temeri şi îngrijorări chinuitoare. Ştia 
că era posibil ca unul dintre mateloţi să fi tras; 
dar faptul că-i lăsase revolverul lui Jane, 
adăugindu-se la starea lui de  surescitare 
nervoasă, îi dădea o convingere bolnăvicioasă că 
fata este ameninţată de o mare primejdie. Poate 
chiar în această clipă încerca să se apere 
împotriva cine ştie cărei sălbăticiuni, om sau 
animal. 

Clayton nu-şi putea da scama decit foarte vag 
de ceea ce se petrecea în mintea straniului său 
capturator sau ghid; era însă lucru vădit că 
auzise împuşcătura şi că aceasta îl afectase într- 
un anumit fel, pentru că îşi iuți atit de simţitor 
mersul, încît englezul, poticnindu-se orbeşte în 
drumul său şi căznindu-se zadarnic să ţină pasul 
cu el, căzu de douăsprezece ori în tot atitea 
minute; curînd fu lăsat, fără speranţă, în urmă. 

Temîndu-se ca nu cumva să se piardă din 
nou, fără nici o nădejde, începu să strige după 
omul sălbatic care i-o luase înainte şi după o 
clipă, avu mulţumirea să-l vadă lăsîndu-se jos, 
uşor, lîngă el, din crăcile de deasupra capului. 

O secundă, Tarzan îl privi atent pe tînăr, ca şi 

194 


cum nu se putea hotări cum e mai bine să 
procedeze; apoi, îndoindu-se în faţa lui Clayton, 
îi făcu semn să se prindă de gitul lui şi luîndu-l 
pe alb cîrcă, o porni prin copaci. 

Niciodată în viaţa lui, tînărul englez n-avea să 
uite următoarele citeva minute pe care le trăi 
atunci. Purtat pe sus, printre ramurile care se 
legănau şi se încovoiau, înainta cu, ceea ce i se 
părea lui, o uimitoare repeziciune, în timp ce 
Tarzan bombănea din pricina încetinelii cu care 
mergea. 

Din virful unei crengi foarte înalte, iscusita 
făptură sări, cu Clayton în spinare, descriind un 
arc ameţitor, într-un copac vecin; apoi, pe un 
parcurs de circa o sută de iarzi, picioarele 
îndeminatice călcară pe o împletitură de ramuri 
încolăcite una în jurul alteia, balansîndu-se ca un 
acrobat pa sirmă deasupra prăpastiei de 
verdeață de dedesubt. 

De la prima senzaţie de spaimă care-l 
îngheţase, Clayton trecu la o vie admiraţie şi 
invidie faţă de muşchii extraordinari şi de 
miraculosul simţ de orientare care-l călăuzea pe 
acest zeu al pădurii prin întunericul de smoală al 
nopţii, făcîndu-l să se mişte cu aceeaşi uşurinţă 
şi siguranţă cu care Clayton s-ar fi plimbat pe o 
stradă londoneză în miezul zilei. 

Din cînd în cînd pătrundeau în cîte un loc 
unde frunzişul era mai puţin compact şi razele 
argintii ale lunii iluminau, în faţa ochilor uluiţi ai 


195 


lui Clayton, drumul straniu pe care îl străbăteau. 

În asemenea momente, omul aproape că-şi 
pierdea răsuflarea la vederea hăului îngrozitor ce 
se căsca sub ei, pentru că Tarzan urma calea cea 
mai uşoară, ce ducea adeseori la înălţimi de 
peste treizeci de metri deasupra solului. 

Şi totuşi, în ciuda aparentei viteze cu care 
înaintau, în realitate, Tarzan îşi dibuia drumul cu 
relativă încetineală, căutînd întruna ramurile cele 
mai puternice, care să poată susţine dubla 
greutate. 

La un moment dat ajunseră în luminişul 
dinaintea plajei. Urechile agere ale lui Tarzan 
desluşiră zgomotele neobişnuite ale strădaniei 
Saborei de a-şj croi cu forţă drum printre zăbrele, 
iar Clayton avu impresia că picaseră de-a dreptul 
pe pămînt de la o înălţime de treizeci de metri, 
atit de ameţitoare fu coborirea lui Tarzan. Şi 
totuşi atinseră pămîntul aproape fără nici o 
hurducătură; cînd Clayton îşi desfăcu braţele din 
jurul gitului omului-maîmuţă, îl văzu ţişnind ca o 
veveriţă spre partea laterală a cabanei. Englezul 
sări iute după el, la timp ca să vadă labele din 
spate ale unei lighioane uriaşe, gata să dispară 
pe fereastră. 

Cînd Jane deschise ochii şi ghici pericolul 
inevitabil care o ameninţa, renunţă în inima ei 
tinără şi curajoasă la orice urmă da speranţă. 
Dar în clipa aceea, spre marea ei surprindere, 
observă că animalul uriaş era tras înapoi pe 


196 


fereastră, iar în clarul de lună din fundal se 
conturară capetele şi umerii a doi bărbaţi. 

Clayton, după ce ocolise cabana şi zărise 
dihania dispărind înăuntru, îl văzu totodată pe 
omul-maimuţă că se agaţă cu amîndouă mîinile 
de coada lungă a animalului şi proptindu-se cu 
ambele picioare pe peretele lateral, îşi adună 
toate puterile în efortul de a trage jivina afară 
din casă. 

Clayton se grăbi să-l ajute, însă omul- 
maimuţă bodogăni ceva pe un ton de poruncă, 
iar Clayton ştiu că era un ordin, deşi nu înţelese 
nimic. În urma strădaniilor lor reunite, trupul 
masiv începu să fie tras îndărăt pe fereastră şi în 
acea secundă, Clayton îşi dădu seama de 
bravura şi de tenacitatea faptei săvirşite de 
tovarăşul său. 

Ca un om despuiat să îndepărteze, trăgind de 
coadă, o fiară devoratoare de oameni, care urla 
turbată şi se agăța cu ghearele şi asta numai 
pentru a salva o tînără albă, străină, părea într- 
adevăr un eroism suprem. 

In ce-l priveşte pe Clayton, lucrurile aveau cu 
totul alte raţiuni, căci fata nu numai că făcea 
parte din categoria şi din rasa lui, dar era unica 
femeie din lume care-i cîştigase iubirea. Deşi ştia 
bine că leoaica ar fi isprăvit cu ei în doi timpi şi 
trei mişcări Tarzan trăgea din răsputeri ca s-o 
îndepărteze de Jane Porter. Apoi Clayton îşi 
aminti de lupta dintre acest om si leul cu coama 


197 


arămie, luptă la care asistase cu puţin înainte şi 
se simţi mai încrezător. 

Tarzan continua să dea ordine pe care 
Clayton nu le înţelegea. incerca să-i spună 
acestui om alb, nătîng, să împlinte în spinarea şi 
în coapsele Saborei săgețile lui otrăvite şi să-i 
înfigă în inimă cuțitul de vînătoare, lung şi 
subţire, care-i atirna la şold; dar omul nu 
prirepea şi Tarzan nu se încumeta să slăbească 
strinsoarea ca să-şi scoată singur armele, căci 
vedea bine că omul ăsta alb, sfrijit, n-ar fi izbutit 
s-o ţină singur pe Sabor nici măcar o secundă. 

Incetul cu încetul, leoaica ieşea pe fereastră, 
în cele din urmă îi traseră afară omoplaţii. Şi- 
atunci Clayton văzu lucrul cel mai de necrezut. 
Tarzan, scormonindu-şi mintea pentru a găsi un 
mijloc de a stăvili cu o singură mînă bestia 
turbată, îşi aduse deodată aminte de lupta lui cu 
Terkoz şi cînd omoplaţii uriaşi ieşiră pe 
fereastră, aşa încît leoaica rămăsese agăţată de 
pervaz numai cu labele din faţă, Tarzan îşi 
desfăcu brusc braţele din jurul namilei. 

Cu  repeziciunea şarpelui care se azvirle 
asupra victimei, se aruncă şi el în spatele 
Saborei, braţele lui tinere încercînd şi izbutind 
figura „plin Nelson" asupra gitului leoaicei, aşa 
cum învățase în ziua aceea cînd repurtase 
victoria în lupta corp la corp cu Terkoz. Cu un 
răget, leoaica se răsturnă pe spate, căzind cu 
toată greutatea peste duşmanul ei; dar uriaşul 


198 


cu plete negre îşi spori şi mai mult încleştarea. 

Plesnind şi sfişiind cu labele pămîntul şi 
văzduhul, Sabora începu să se rostogolească şi 
să se arunce ba într-o parte, ba în alta, în 
strădania ei de a scăpa de ciudatul ei adversar; 
dar din ce în ce mai puternică era apăsarea 
barelor de oţel care-i împingeau capul tot mai 
jos, în pieptul roşiatic. Şi tot mai sus se deplasau 
antebraţele de fier ale omului-maimuță pe ceafa 
Saborei, iar zbaterile leoaicei erau tot mai lipsite 
de vlagă. 

In cele din urmă, Clayton văzu, în clarul de 
lună argintat muşchii imenşi ai omoplaţilor lui 
Tarzan şi bicepşii săi proiectîndu-se în afară ca 
nişte corzi puternic înnodate. Urmă un ultim şi 
susţinut efort din partea omului-maimuță şi 
vertebrele gitului Saborei trosniră cu un piriit 
puternic. 

Într-o clipă, Tarzan sări în picioare şi pentru a 
treia oară în aceeaşi zi, Clayton auzi sălbaticul 
răgnet de victorie al gorilei-mascul. Apoi auzi 
vocea îngrozită a tinerei Jane: 

— Cecil... domnule Clayton! Ce înseamnă 
asta? Ce este? 

Alergind iute la uşa cabanei, Clayton îi strigă 
că toate sînt în regulă şi-i ceru să deschidă. Jane 
ridică, pe cît de repede putu, bara mare de lemn 
şi-l trase pe Clayton înăuntru. 

— Ce-a fost răcnetul ăsta înfiorător? şopti 
Jane, strîngîndu-se cît mai aproape de Clayton. 


199 


— A fost strigătul de izbîndă al omului care ți- 
a salvat viaţa, domnişoară Porter. Aşteaptă, ţi-l 
aduc îndată ca să-i poţi mulţumi. 

Fata, înspăimîntată, nu voia să rămînă 
singură, aşa încit îl însoţi pe Clayton acolo unde 
zăcea leşul leoaicei. 

Tarzan din neamul maimutelor se făcuse 
nevăzut. Clayton îl strigă de citeva ori, dar nu 
primi nici un răspuns şi în cele din urmă, cei doi 
se întoarseră în adăpostul sigur, oferit de 
interiorul cabanei. 

— Ce strigăt înfiorător! exclamă Jane. Tremur 
toată numai cît îmi amintesc de el. Nu-mi spune 
că un gitlej omenesc a putut scoate asemenea 
răcnet hidos şi înfiorător. 

— Ba da, domnişoară Porter - răspunse 
Clayton - sau dacă nu era gitlejul unui om, 
atunci era al unui zeu al pădurii. 

După aceea îi istorisi aventurile trăite de el 
alături de acea stranie făptură şi felul în care 
omul sălbatic îi salvase de două ori viaţa; îi 
descrise apoi miraculoasa forţă, agilitate şi 
vitejie ale acestei fiinţe cu piele arămie şi chip 
frumos. 

— Nu înţeleg nimic - încheie Clayton. La 
început am crezut că s-ar putea să fie Tarzan din 
neamul maimuţelor, dar nici nu vorbeşte, nici nu 
Inţelege englezeşte, aşa că teoria nu ţine. 

Mă rog, oricine ar fi, îi datorăm vieţile 
noastre, încît mă rog Domnului să-l 


200 


binecuvinteze şi să-l ocrotească în această 
aprigă şi sălbatică junglă. 

— Amin! adăugă Clayton cu căldură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-am murit? 
Cei doi se întoarseră spre a o vedea pe 
Esmeralda ridicîndu-se pe podea în capul oaselor 
şi rostogolindu-şi ochii mari în toate direcţiile, ca 
şi cum nu se putea încrede în mărturiile lor 
asupra tărimului pe care se află. 

Şi abia acum se dezlănţui reacţia tinerei Jane 
Porter, care se trinti pe băncuţă, cutremurată de 
hohote de ris nervos. 


201 


16., EXTREM DE REMARCABIL" 


La cîteva mile depărtare spre sud de cabană, 
pe un petic de plajă nisipos, stăteau doi bătrinei, 
discutind în contradictoriu. Dinaintea lor se 
aşternea nemărginitul Atlantic; în spatele lor, 
Continentul Negru. De jur împrejur îi împresurau 
tenebrele de nepătruns ale junglei. 

Lighioane sălbatice răgeau şi urlau; zgomote 
cumplite şi lugubre le  asaltau urechile. 
Rătăciseră mile intregi în căutarea taberei, 
pornind însă mereu în direcţie greşită. Erau 
pierduţi, la fel de iremediabil pierduţi de parcă ar 
fi fost duşi pe altă lume. 

În asemenea clipe, de bună seamă, fiece fibră 
a creierelor lor ar fi trebuit să fie concentrată 
asupra chestiunii vitale a minutului respectiv: 
problema, pentru ei de viaţă şi de moarte, cum 
să facă să regăsească tabăra. 

Samuel T. Philander vorbea: 

— Dar, dragă domnule profesor, eu îmi 
menţin punctul de vedere că, dacă Ferdinand şi 
Isabella nu i-ar fi cucerit pe mauri în secolul al 
XV-lea, omenirea ar fi fost astăzi cu o mie de ani 
mai avansată faţă de nivelul de civilizaţie la care 
ne găsim. Maurii erau un neam funciarmente 
îngăduitor, receptiv, liberal, un popor de 

202 


agricultori, meşteşugari şi neguţători, adică 
exact tipul de oameni care au făcut posibile 
civilizațiile pe care le întîlnim azi în America şi în 
Europa, în timp ce spaniolii... 

— Ttt, ttt, domnule Philander, îi curmă vorba 
profesorul Porter, religia lor însemna un obstacol 
categoric în calea posibilităţilor pe care le 
sugerezi dumneata. Mahomedanismul a fost, 
este şi va fi întotdeauna un mijloc de subminare 
a progresului ştiinţific, care a marcat... 

— Vai de mine, domnule profesor! exclamă 
domnul Philander, care-şi întorsese privirea spre 
junglă. Am impresia că se apropie ceva de noi. 

Profesorul Archimedes Q. Porter se întoarse în 
direcţia indicată de domnul Philander cel miop. 

— Tttt, tttt, domnule Philander, îl dojeni el, de 
cîte ori trebuie să-ţi atrag atenţia că numai o 
concentrare absolută a facultăţilor spirituale îţi 
poate permite să atingi înaltul nivel intelectual 
necesar soluționării importantelor problema care 
se ivesc în cîmpul de gindire al minţilor 
luminate? Şi acum te fac vinovat de o flagrantă 
încălcare a  politeţei,  întrerupîindu-mă din 
argumentarea mea erudită doar pentru a-mi 
atrage atenţia asupra unui patruped de genul 
Felis. 

— Dumnezeule, domnule profesor, un leu?! 
strigă domnul Philander, aţintindu-şi ochii miopi 
în direcţia formei confuze ce se profila pe 
fundalul întunecat al vegetației tropicale. 


203 


— Da, da, domnule Philander, dacă ţii să 
foloseşti terminologia vulgară. Dar, după cum îţi 
spuneam... 

— Dumnezeule mare, domnule profesor! îl 
întrerupse din nou domnul Philander. Îngăduiţi- 
mi să vă spun că, fără îndoială, maurii, care au 
fost robiţi în secolul al XV-lea, vor continua, cel 
puţin pentru moment, să se afle în aceeaşi 
regretabilă condiţic, chiar dacă noi am amina 
discuţia asupra acestei calamităţi mondiale pînă 
am reuşi să obţinem încîntătoarea imagine a 
îndepărtării acelui felis carnivora, care e 
cunoscut a fi cu atit mai generos cu cît e mai 
departe. 

Intre timp, leul se apropiase, cu o calmă 
demnitate, pînă la vreo zece paşi de cei doi 
oameni, unde se opri, urmărindu-i plin de 
curiozitate. 

Clarul de lună inunda plaja şi ciudatul grup se 
zugrăvea desluşit pe nisipul gălbui. 

—  Condamnabil, extrem de condamnabil! 
exclamă profesorul Porter, cu o urmă de iritare în 
glas. Niciodată, domnule Philander, niciodată în 
viata mea n-am pomenit să i se permită unui 
asemenea animal s-o ia razna afară din cuşcă. 
Voi raporta  negreşit această  scandaloasă 
încălcare de etică, directorilor grădinii zoologice 
celei mai apropiate. 

— Foarte just, domnule profesor, încuviinţă 
domnul Philander şi cu cit o veţi face mai curînd, 


204 


cu atit mai bine. Haideţi s-o facem acum! 

Luîndu-l pe profesor de braţ, domnul 
Philander porni în direcţia care părea să 
mărească depărtarea dintre ei şi leu. 
Parcurseseră doar o scurtă distanţă, cînd, 
întorcînd capul, domnul Philander constată cu 
groază că leul venea după ei. Încleşta mai 
puternic braţul profesorului, care protestă şi-l sili 
să mărească viteza. 

— După cum îţi spuneam, domnule Philander, 
reluă profesorul Porter... 

Domnul Philander mai furişă o privire în 
spate. Leul îşi iuţise la rîndul său pasul şi 
menținea cu îndărătnicie aceeaşi distanţă între 
el şi ei. 

— Ne urmăreşte! icni domnul Philander, luînd- 
o fugă. 

— Tt, ttt, domnule Philander, îl mustră 
profesorul, fuga aceasta ruşinoasă nu cadrează 
cu nişte oameni de litere. Ce-ar gîndi despre noi 
prietenii care s-ar întîmpla să fie pe stradă şi să 
asiste la isprăvile noastre atit de poznaşe? Te 
rog, haide să procedăm cu mai multă distincţie. 

Domnul Philander mai aruncă o privire 
îndărăt. Leul înainta în salturi elastice şi se afla 
la cinci paşi în urma lor. 

Domnul Philander îşi retrase mîna de pe 
braţul profesorului şi o rupse la fugă într-o viteză 
care ar fi făcut cinste oricărei echipe universitare 
de cros. 


205 


— După cum îţi spuneam, domnule Philander 
strigă profesorul Porter în timp ce, metaforic 
vorbind, îşi luă şi el picioarele la spinare. 

Avusese aceeaşi fugară viziune, peste umăr, 
a unor ochi galbeni şi feroci, precum şi a unui 
bot întredeschis la o uimitoare apropiere de 
persoana sa. 

Profesorul Archimedes Q. Porter, cu cozile 
redingotei fluturind şi cu cilindru-i de mătase 
lucioasă, fugea prin noaptea scăldată de lună, 
ţinîndu-se strict pe urmele domnului Samuel T. 
Philander. 

În faţa lor, un ieşind al junglei se sfirşea într- 
un promontoriu îngust şi înspre refugiul copacilor 
pe care-i vedea acolo îşi îndreptă domnul 
Samuei T. Philander prodigioasele salturi şi 
țopăieli, în timp ce din tenebrele aceluiaşi loc, 
doi ochi ageri urmăreau cursa cu mare interes şi 
preţuire. 

Tarzan din neamul maimutelor privea, 
hlizindu-se, acest joc de-a.. hoţii şi vardiştii! 

Ştia bine că cei doi oameni erau în siguranţă 
în ce priveşte un eventual atac din partea leului. 
Simplul fapt că Numa nu se repezise imediat la o 
pradă atit de lesnicioasă era de ajuns pentru 
Tarzan, înzestrat cu desăvirşita cunoaştere a 
pădurii, ca să-l încredinţeze că leul miîncase pe 
săturate. 

S-ar fi putut ca lighioana să-i hăituiască pînă i 
s-ar fi făcut din nou foame; dar, după toate 


206 


probabilitățile, dacă nu-l întăritau, leul avea să 
se plictisească curînd de sport şi să se mistuie în 
junglă. 

Într-adevăr, singurul pericol ar fi fost ca unul 
dintre oameni să se împiedice şi să cadă; în 
acest caz, diavolul galben s-ar fi năpustit într-o 
clipită asupră.-i, iar bucuria de a ucide ar fi fost o 
ispită prea mare ca să-i poată rezista. 

Aşa încît Tarzan lunecă repede pe o cracă mai 
joasă, în dreptul fugarilor care se apropiau şi 
cînd domnul Samuei T. Philander, gifiind şi 
suflind din greu, ajunse dedesubtul lui, prea sleit 
de puteri ca să se mai poată căţăra pe o 
creangă, Tarzan se aplecă şi apucîndu-l de 
gulerul hainei, îl săltă pe ram, alături de el. 

O clipă mai tirziu se ivi şi profesorul în zona 
prietenoasei înşfăcări şi la rîndul său, fu tras în 
sus, în adăpost, exact în secunda cînd 
dezamăgitul Numa, cu un răget, făcu un salt 
pentru a-şi dobîndi prada ce+i scăpa. 

Un scurt răstimp, cei doi bărbaţi se 
cramponară, gifiind, de ramura puternică, în 
timp ce Tarzan, cu spaţele lipit de trunchiul 
copacului, îi urmărea cu un amestec de 
curiozitate şi amuzament. 

Profesorul rupse primul tăcerea. 

— Sînt profund întristat, domnule Philander, 
că ai dat dovadă de o asemenea lipsă de 
bărbăţie în prezenţa unui specimen din ordinele 
inferioare şi că, prin crasa dumitale laşitate, m-ai 


207 


obligat să mă extenuez în asemenea mod 
neobişnuit pentru a-mi putea continua 
expunerea. Aşa cum îţi spuneam, domnule 
Philander, înainte de a mă fi întrerupt, maurii... 

— Domnule profesor Archimedes Q. Porter - i- 
o reteză domnul Philander - a sosit vremea cînd 
răbdarea devine o crimă, iar josnicia se 
împodobeşte cu mantia virtuţii. M-aţi acuzat de 
laşitate. Aţi insinuat că dumneavoastră aţi luat-o 
la fugă doar ca să mă ajungeţi pe mine din urmă 
şi nu ca să scăpaţi din ghearele leului. Luaţi 
seama, domnule profesor Archimedes Q. Porter! 
Sînt un om disperat! Imboldit de-o suferinţă 
îndelung îndurată şi viermele ajunge să se 
răscoale. 

— Ttt, ttt, domnule Philander, ttt, ttt, îl dojeni 
profesorul, ai uitat ce-i buna-cuviinţă! 

— N-am uitat nimic, domnule profesor 
Archimedes Q. Porter, dar credeţi-mă, nu mai am 
mult pînă să uit de înalta dumneavoastră poziție 
în lumea ştiinţei şi de tîmplele dumneavoastră 
cărunte... 

Profesorul rămase tăcut citeva minute şi 
întunericul îi ascunse zimbetul îndirjit ce-i 
schimonosi faţa zbircită. 

— Uite ce-i, Philander Sfrijitu, rosti în cele din 
urmă pe-un ton oţărit, dacă ţi s-a făcut de o 
chelfăneală, scoate-ţi haina şi vino jos pe pămînt 
şi-o să-ţi dau o lecţie aşa cum ţi-am mai dat în 
urmă cu şaizeci de ani pe aleea din spatele 


208 


şopronului lui Evans Purcelul. 

— Ark! exclamă uimit domnul Philander. 
Dumnezeule, ce frumos sună asta ! Ark, cînd eşti 
uman te iubesc; dar s-ar zice că de douăzeci de 
ani încoace ai uitat să fii uman! 

Profesorul ridică o mînă bătrină, osoasă, 
tremurătoare şi dibui pe întuneric, pînă găsi 
umărul vechiului său prieten. 

— lartă-mă, Sfrijitule! rosti el cu duioşie. Nu 
chiar de douăzeci de ani şi Dumnezeu mi-e 
martor că am încercat să fiu uman de dragul lui 
Jane şi de dragul tău, de-atunci de cînd tot el mi- 
a luat-o pe cealaltă Jane. 

O altă mînă bătrînă se ridică dinspre partea 
domnului Philander pentru a stringe mîna care 
se rezema pe umărul său şi nici un alt mesaj nu 
ar fi putut stabili o comunicare mai directă între 
o inimă şi cealaltă. 

Cîteva minute nu-şi spuseră nimic. Sub ei, leul 
păşea iritat în sus şi-n jos. Cel de-al treilea om 
din copac stătea ascuns în umbrele dese ce 
învăluiau tulpina. Şi el era tăcut - nemişcat ca o 
imagine gravată. 

— M-ai ridicat sus în copac la momentul 
oportun, spuse în cele din urmă profesorul. 
Vreau să-ţi mulţumesc. Mi-ai salvat viaţa. 

— Dar nu te-am ridicat eu, profesore! replică 
domnul Philander. Cerule! Emoţia momentului 
m-a făcut să uit că şi eu am fost tras în copac de 
un factor exterior; presupun că mai e cineva sau 


209 


ceva în acest copac împreună cu noi. 

— Cum? făcu profesorul Porter. Eşti sigur, 
domnule Philander? 

— Mai mult ca sigur, domnule profesor, 
replică domnul Philander, apoi adăugă: Cred că 
trebuie să mulţumim respectivului factor. S-ar 
putea să se afle chiar alături de dumneavoastră, 
domnule profesor. 

— Cum? Ce tot spui? Ttt, ttt, domnule 
Philander, ttt, ttt! Făcu profesorul Porter, 
trăgîndu-se mai aproape de domnul Philander. 

In clipa aceea i se năzări lui Tarzan din 
neamul maimuţelor că Numa se fiţiise destul pe 
sub copac, astfel încît îşi înălţă capul tînăr spre 
ceruri şi în urechile mortificate ale celor doi 
bătrîni, răsună aprigul strigăt de provocare al 
antropoidelor. 

Cei doi prieteni, cuibăriţi în echilibru instabil 
pe creanga copacului, îl văzură pe mareţul leu 
oprindu-se din neastimpărata-i naveta de îndată 
ce  racnetul cumplit îi izbi urechile, apoi 
strecurîndu-se în junglă, unde se facu nevăzut. 

— Pîna şi leul tremură de frică, şopti domnul 
Philander.. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil... 
murmură profesorul Porter, agăţindu-se cu 
disperare de domnul Philander pentru a-şi 
redobîndi echilibrul, pe care spaima subită i-l 
periclitase. 

Dar din nefericire pentru amîndoi, în chiar 


210 


acel moment, centrul de greutate al domnului 
Philander atîrna în gol, aşa încît n-a fost nevoie 
decit de slabul impuls oferit de greutatea 
adițională a profesorului Porter pentru a-l 
răsturna pe devotatul său secretar de pe cracă. 

O clipă, amindoi se clătinară, apoi, cu ţipete 
unite şi cît se poate de necărturăreşti, căzură din 
copac, înlănţuiţi într-o frenetică îmbrăţişare. 

Trebuiră să treacă mai multe minute pînă cînd 
unul din ei să cuteze a se clinti, amîndoi fiind 
convinşi că o asemenea încercare se va solda cu 
atitea rupturi şi fracturi, încît nu va mai exista 
nici o posibilitate să-şi continue drumul. 

In cele din urmă, profesorul Porter încercă să- 
şi mişte un picior. Spre surprinderea lui, piciorul 
răspunse comenzilor ca şi în trecut. Atunci făcu 
aceeaşi încercare cu piciorul pereche şi-l întinse 
în faţă. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! 
murmură el. 

— Slavă Domnului, profesore, şopti domnul 
Philander cu fervoare. Deci n-ai murit? 

— Ttt. Ttt. Domnule Philander, ttt, ttt, îl 
preveni profesorul Porter, încă nu ştiu cu 
certitudine. 

Cu infinită grijă, profesorul Porter îşi flutură 
braţul drept. Fericire! Era intact. Ţinindu-şi 
răsuflarea, îşi flutură şi braţul stîng pe deasupra 
corpului trîntit la pămînt - şi acesta se mişca! 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! rosti el. 


211 


— Cui semnalizaţi, domnule profesor? întrebă 
domnul Philander pe un ton aţiţat de curiozitate. 

Profesorul Porter nu catadicsi să răspundă 
acestei întrebări puerile. Dar îşi ridică uşurel 
capul de pe pămînt, mişcîndu-l de vreo şase ori 
în faţă si în spate. 

— Extrem de remarcabil! şopti el. Rămine 
intact. 

Domnul Philander nu se urnise de pe locul 
unde căzuse; nu îndrăznise să încerce vreo 
mişcare. Cum să te mişti, cînd braţele, picioarele 
şi spinarea ţi-s fărimate? Un ochi îi era îngropat 
în lutul moale celălalt, privind lateral, era fixat 
asupra mişcărilor giratorii ale profesorului Porter. 

— Ce dureros! exclamă domnul Philander 
aproape cu glas tare. Traumatism al creierului, 
corelat cu totală aberaţie mintală. Cit de 
dureros, într-adevăr! Şi la o persoană încă în 
floarea vîrstei! 

Profesorul Porter se rostogoli cu faţa în jos; cu 
mare gingăşie îşi arcui spatele pînă ajunse să 
semene cu un uriaş cotoi zbîrlit în imediata 
vecinătate a unui dulău gălăgios. După care, se 
aşeză în capul oaselor şi începu să-şi pipăie 
diverse porţiuni ale propriei anatomii. 

— Toate sînt la locul lor! exclamă el în cele 
din urmă. Extrem de remarcabil! Cu aceste 
cuvinte se ridică şi aruncînd o privire nimicitoare 
siluetei culcate încă a domnului Samuei T. 
Philander, rosti: Tttt, ttt, domnule Philander; nu-i 


212 


timpul să-ţi acorzi un răgaz de trindăvie. Trebuie 
să ne ridicăm şi să acţionăm. 

Domnul Philander îşi înălţă şi al doilea ochi 
din noroi şi privi cu o furie fără cuvinte la 
profesorul Porter. Apoi făcu un efort să se ridice; 
n-ar fi putut exista om mai surprins decit el, cînd 
strădania îi fu pe dată încununată de un marcat 
succes. Totuşi clocotea încă de miînie în faţa 
cruntei  nedreptăţi a  insinuării făcute de 
profesorul Porter şi era pe punctul de a-i trînti o 
replică usturătoare, cînd ochii îi căzură asupra 
unei ciudate figuri aflată doar la cîţiva paşi şi 
care-i privea cu deosebit interes. 

Profesorul Porter îşi culesese de pe jos 
cilindrul de mătase lucioasă, pe care-l frecase cu 
grijă de mineca redingotei şi-l plasase din nou pe 
cap. Cînd îl văzu pe domnul Philander arătîndu-i 
cu degetul ceva în spatele lui, se întoarse şi 
dădu cu ochii de un uriaş gol, cu excepţia unei 
legături în jurul şalelor şi a cîtorva podoabe de 
metal, care se înălța nemişcat în faţa lor. 

— Bună seara, domnule! i se adresă 
profesorul, scoţîndu-şi pălăria. 

Drept răspuns, uriaşul le făcu semn să-l 
urmeze şi o porni pe plajă în direcţia dinspre 
care ei tocmai veniseră. 

— Cred că cel mai înţelept lucru ar fi să-l 
urmăm - spuse domnul Philander. 

— Ttt, ttt, domnule Philander, ripostă 
profesorul. Cu foarte puţin înainte mi-ai expus o 


213 


argumentare foarte logică în sprijinul teoriei 
dumitale că tabăra se află drept la sud de noi. Eu 
m-am arătat sceptic, însă pînă la urmă m-ai 
convins, aşa încît acum afirm categoric că 
trebuie s-o luăm spre sud pentru a ne regăsi 
prietenii. Deci eu îmi voi continua drumul spre 
sud. 

— Dar, domnule profesor Porter, omul acesta 
s-ar putea să ştie mai mult decit fiecare dintre 
noi. Pare un băştinaş al acestui colţ de lume. Să-l 
urmăm măcar pe o mică distanţă. 

— Tth, tth, domnule Philander, repetă 
profesorul. Eu mă las greu convins, dar, odată 
ce-mi formez o convingere, decizia mea e 
inalterabilă. Voi continua drumul în direcția justă, 
chiar dacă ar trebui să fac pe jos înconjurul 
întregului continent african spre a-mi atinge 
ţinta. 

Discuţiile ulterioare fură întrerupte de Tarzan, 
care, văzind că aceşti oameni bizari nu-l 
urmează, se înapoie lîngă ei. Le făcu din nou 
semn, însă ei continuau discuția în 
contradictoriu. La un moment dat, omul- 
maimuţă îşi pierdu răbdarea în faţa ignoranței lor 
stupide. Îl înşfacă pe speriatul domn Philander de 
umăr şi înainte ca acest stimabil domn să-şi fi 
dat seama dacă îl ucide sau îl schilodeşte pe 
viaţă, Tarzan îl şi legă de git cu un capăt al funiei 
lui. 

— Ttt, ttt, domnule Philander, protestă 

214 


profesorul Porter, e ruşinos din partea dumitale 
să accepţi asemenea umilinţe. 

Dar abia apucase să rostească aceste 
cuvinte, că şi el, la rîndu-i, fu înşfăcat şi legat de 
git cu aceeaşi funie. Apoi Tarzan o porni spre 
nord, trăgindu-i după el pe înspăimîntatul 
profesor şi pe secretarul său. 

Un răstimp, care celor doi bătrîni istoviţi şi 
disperaţi li se păru că însumase ceasuri întregi, 
înaintară într-o tăcere mormiîntală, însă după ce 
urcară o mică ridicătură de pămînt, fură mai 
mult decit fericiţi să zărească în faţa lor cabana, 
la o distanţă mai mică de o sută de iarzi. Aici, 
Tarzan îi dezlegă şi arătîindu-le cu degetul 
clădirea mică, se mistui în jungla de lîngă ei. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! făcu 
profesorul. Dar ai văzut, domnule Philander, că 
tot eu am avut dreptate, ca de obicei; dacă n-ar 
fi fost încăpăţinarea dumitale, am fi fost scutiţi 
de o serie de incidente cît se poate de 
umilitoare, ca să nu spun periculoase. Te rog ca 
pe viitor, ori de cite ori e nevoie de o părere 
avizată, lasă-te ghidat de o minte mai matură şi 
mai practică decit a dumitale. 

Domnul Samuei T. Philander era prea bucures 
de deznodămintul fericit al aventurii lor pentru a 
încerca vreun resentiment în faţa înţepăturii 
aruncate de profesor. Ba chiar îl apucă pe 
prietenul său de braţ şi-l sili să grăbească pasul 
în direcţia cabanei. 


215 


Un grup de exilați bucuroşi se găsi reunit în 
acea noapte. Zorile îi aflară povestindu-şi încă 
diversele aventuri şi făcînd speculaţii asupra 
identităţii straniului păzitor şi protector pe care-l 
găsiseră pe această coastă sălbatică. 

Esmeralda susţinea categoric că era, nici mai 
mult nici mai puţin, un înger al Domnului, trimis 
special ca să vegheze asupra lor. 

— Dacă l-ai fi văzut cum devora carnea crudă 
a leului, l-ai fi socotit un înger foarte terestru, 
Esmeralda, rise Clayton. 

— Şi n-avea nimic ceresc în glas, adăugă Jane 
Porter, scuturată de un mic fior la amintirea 
răcnetului cumplit care urmase după uciderea 
leoaicei. 

Şi nici nu s-a comportat cu ceea ce aş numi 
ideea mea  apriorică despre demnitatea 
mesagerilor divini— remarcă profesoral Porter, 
atunci cînd... hm... acest domn a înjugat de git 
doi cărturari respectabili şi erudiţi şi i-a tras ducă 
el prin junglă, de parc-ar fi fost două vaci. 


216 


17.FUNERALII 


Cum se lumină de ziuă, dat fiind că nimeni din 
grup nu pusese nimic în gură şi nu închisese un 
ochi din dimineaţa zilei anterioare, începură să 
se agite ca să prepare ceva de mincare. 
Răzvrătiţii de pe Arrow debarcaseră o cantitate 
de conserve de carne, supe şi legume, biscuiţi 
uscați, făină, ceai şi cafea pentru cei cinci 
abandonaţi şi toate acestea fură iute folosite 
spre a le satisface pofta de mîncare îndelung 
neastimpărată. 

Următoarea sarcină era aceea de a face 
cabana locuibilă şi în acest scop, hotăriră să 
îndepărteze de urgenţă relicvele lugubre ale 
tragediei ce se consumase acolo, cîndva, în 
trecut. 

Profesorul Porter şi domnul Philander se 
arătară foarte interesaţi să studieze scheletele. 
Cele două mai mari, susțineau ei, aparținuseră 
unui bărbat şi unei femei. Scheletului mic nu-i 
dădură decit o atenţie trecătoare, din pricina 
localizării sale în leagăn, care nu lăsa nici o 
îndoială asupra faptului că era pruncul acelei 
perechi nefericite. 

Cînd pregătiră scheletul masculin pentru 
îngropăciune, Clayton descoperi un inel masiv, 

217 


care, evident, se aflase pe degetul omului în 
momentul morţii, pentru că o falangă subţire a 
miîinii mai era încă virită în cercul de aur. 
Ridicîndu-l ca să-l examineze, Clayton scoase un 
strigăt de uimire, căci inelul purta blazonul Casei 
Greystoke. 

În acelaşi timp, Jane descoperi cărțile din 
dulap şi deschizînd coperta uneia, citi pe pagina 
de gardă numele John Clayton - Londra. Intr-o a 
doua carte pe care o cercetă în grabă găsi un 
singur nume : Greystoke. 

— Domnule Clayton, strigă ea, ce Înseamnă 
asta? Am găsit în cărţile de aici numele familiei 
dumitale. 

— Şi dincoace, replică el cu gravitate, este 
marele inel al Casei Greystoke, dispărut odată cu 
unchiul meu John Clayton, fostul Lord Greystoke, 
care a pierit, presupus fiind că s-a înecat în 
mare. 

— Dar cum îţi explici existenţa acestor lucruri 
aici, în sălbatica junglă africană? exclamă fata. 

— Nu există decit o singură explicaţie, 
domnişoară Porter, răspunse Clayton. Răposatul 
Lord Greystoke nu a pierit înecat. A murit aici, în 
această cabană şi sărmanul schelet de pe jos 
este tot ce a mai rămas din el. 

— Atunci aceasta trebuie să fi fost Lady 
Greystoke, spuse Jane, înfiorată de respect, 
indicînd mormanul de oase de pe pat. 

— Frumoasa Lady Alice, răspunse Clayton, 


218 


despre ale cărei virtuţi şi farmec personal i-am 
auzit discutînd de atitea ori pe tatăl şi pe mama 
mea. Biata femeie! murmură el cu tristeţe. 

Cu adincă reverență şi solemnitate, scheletele 
răposaţilor Lord şi Lady Greystoke fură îngropate 
lîngă mica lor cabană africană şi între ei fu 
aşezat scheletul minuscul al puiului Kalei, 
maimuța. 

Cînd domnul Philander înveli oscioarele fragile 
ale puiului într-o fişie de pînză de catarg, 
examina craniul cu atenție, apoi îl chemă lîngă el 
pe profesorul Porter şi cei doi dezbătură 
chestiunea cîteva minute, pe un ton scăzut. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! observă 
profesorul Porter. 

— Doamne sfinte! exclamă domnul Philander. 
Trebuie să facem imediat cunoscută domnului 
Clayton descoperirea noastră. 

Ttt, ttt, domnule Philander, ttt, ttt! îl dojeni 
profesorul Archimedes Q. Porter. Să lăsăm morții 
cu morții! 

Şi astfel, bătrînul cu păr alb rosti asupra 
acestui mormiînt bizar rugăciunea de 
îngropăciune, în timp ce ceilalţi patru tovarăşi ai 
săi asistau cu capetele descoperite şi înclinate. 

Tarzan din neamul maimuţelor urmărea din 
copac ceremonia solemnă; dar privirile îi întîrziau 
cel mai mult pe faţa dulce şi silueta graţioasă a 
Janei Porter. 

În inima lui sălbatică, neştiutoare, se 


219 


stirniseră emoţii noi. Nu le putea descifra. Se 
întreba de ce-o fi simțind atita interes pentru 
aceşti oameni, de ce se canonise atita ca să-i 
salveze pe cei trei bărbaţi? Dar nici un moment 
nu se întreba de ce-o smulsese pe Sabor de pe 
carnea fragedă a fetei ciudate. Fără îndoială, 
bărbaţii erau proşti, ridicoli şi laşi. Pînă şi Manu, 
maimuţica, era mai deşteaptă decit ei. Dacă aşa 
erau făpturile de-un neam cu el, atunci se îndoia 
că miîndria lui din trecut fusese întemeiată. 

Dar fata, ah, aici era cu totul altceva. Cînd era 
vorba de fată, nu mai raţiona. Ştia că fusese 
creată ca să fie ocrotită şi că el fusese creat ca 
s-o ocrotească. 

Acum se mira ce le-o fi venit să sape o gaură 
mare în pămînt, numai ca să îngroape nişte oase 
uscate. Era, fireşte, un lucru lipsit de noimă; doar 
nimeni n-avea să fure nişte oase uscate. Dacă ar 
fi avut carne pe ele, ar fi înţeles, pentru că 
numai în felul ăsta îţi puteai feri hrana de Dango, 
hiena, sau de alţi prădători din junglă. 

După ce groapa fu astupată cu pămînt, micul 
grup se întoarse în cabană, iar Esmeralda, 
continuînd să plîngă în hohote pentru cei doi 
despre care nici nu auzise măcar pînă în acea zi 
şi care muriseră în urmă cu douăzeci de ani, privi 
din în-tîmplare spre golf. Pe dată, lacrimile îi 
secară. 

— la uitaţi-vă la spurcaţii ăia albi de-acolo! 
ţipă ea, arătind cu degetul spre Arrow. Ne 


220 


abundunează aici, pe insula asta pervertită. 

Şi, într-adevăr, Arrow îşi croia drum spre larg, 
ieşind încet pe gura golfului. 

— Au promis să ne lase arme şi muniții! striga 
Clayton. Bestii fără inimă! 

— Asta-i isprava individului ăluia, Snipes, sînt 
sigură, adăugă Jane. King era o lichea dar, de 
bine, de rău, mai avea un pic de omenie în el. 
Dacă nu l-ar fi omorit, sînt sigură că el ar fi avut 
grijă să ne aprovizioneze cu tot ce ne trebuie 
înainte de a ne lăsa în voia soartei. 

— Regret că nu ne-au vizitat înainte de a 
ridica ancora - spuse profesorul Porter. Mi-am 
propus să le cer să ne lase comoara, căci, dacă 
se pierde, sînt un om ruinat. 

Jane îşi privi tatăl cu tristeţe. 

— Nu te mai gîndi la asta, dragule. Nu ne-ar fi 
folosit la nimic, doar ştii bine că din cauza 
acestei comori şi-au ucis ofiţerii şi ne-au 
debarcat pe ţărmul ăsta ingrozitor. 

— Ttt, ttt, copila mea, ttt, ttt, replică 
profesorul Porter. Eşti o fată bună, dar n-ai pic de 
experiență în ceea ce priveşte chestiunile 
practice. 

Profesorul Porter întoarse spatele şi o porni 
agale spre junglă, cu mîinile împreunate la 
spate, sub cozile redingotei şi cu ochii pironiţi în 
pămînt. Fiică-sa îl urmări cu un zîmbet patetic pe 
buze, apoi, întorcîndu-se spre Philander, îi şopti: 

— Vă rog, nu-l mai lăsaţi să hoinărească aşa 


221 


ca ieri. Ştiţi, contăm pe dumneavoastră să-l 
ţineţi din scurt. 

— Devine pe zi ce trece tot mai puţin 
maleabil, răspunse domnul Philander, cu un 
suspin şi o clătinare a capului. Bănuiesc că acum 
se duce să raporteze directorilor Grădinii 
Zoologice că unul dintre lei s-a plimbat aseară în 
libertate. Ah, domnişoară Jane, nu-ţi poţi imagina 
cît am de furcă cu el! 

— Ba îmi imaginez, domnule Philander, dar 
din moment ce noi cu toţii îl iubim, 
dumneavoastră sînteți cel mai indicat să-l 
supravegheați, pentru că indiferent de ceea ce 
vă spune, are o mare consideraţie pentru 
erudiţia dumneavoastră şi în consecinţă, are o 
încredere neţărmurită în judecata 
dumneavoastră. Bietul de el, nu izbuteşte să 
facă distincţie între erudiție şi înţelepciune. 

Domnul Philander, cu o expresie vag derutată 
zugrăvită pe chip, se întoarse ca să-l urmeze pe 
profesorul Porter, rumegind în minte întrebarea 
dacă trebuie să se simtă măgulit sau ofensat de 
complimentul cam întortocheat al domnişoarei 
Porter. 

Tarzan văzuse consternarea de pe feţele celor 
din micul grup cînd priviseră plecarea vasului 
Arrow; şi cum vaporul era în plus o minunată 
noutate pentru el, hotărî să se deplaseze rapid 
spre limba de pămînt din nordul gurii golfului, ca 
să vadă mai bine nava şi totodată să afle, dacă 


222 


ar fi fost cu putinţă, direcţia în care se îndrepta. 

Circulind cu mare viteză din creangă în 
creangă, ajunse la punctul de observaţie la un 
minut după ieşirea vasului din golf, aşa încit 
obţinu o excelentă imagine a minunăţiilor de pe 
această curioasă casă plutitoare. 

Vreo douăzeci de oameni alergau încoace şi 
încolo pe punte, trăgind şi tîrind după ei 
odgoane. 

Sufla o briză uşoară dinspre uscat şi vaporul 
fusese scos din golf cu o viteză redusă, dar acum 
cînd ieşise în larg, toate pînzele fuseseră amplu 
desfăşurate pentru a putea ţine piept, cu cît mai 
mare uşurinţă, mării. 

Tarzan urmări în extaz graţioasele unduiri ale 
navei şi tînji să se afle la bordul ei. După un 
timp, ochii lui ageri desluşiră o diră foarte vagă 
de fum la orizont şi se minună ce anume o fi 
putut stîrni fum pe apă. 

Cam în acelaşi timp, marinarul de cart de pe 
Arrow văzu la rindul său fumul şi timp de citeva 
minute, Tarzan urmări felul cum pînzele navei 
erau întoarse şi scurtate. Vaporul îşi schimbă 
direcţia şi Tarzan înţelese că se întorcea la țărm. 
Un om aflat la prora cufunda întruna în mare o 
funie la capătul căreia era legat un mic obiect. 
Tarzan se întreba ce rost or fi avînd toate astea. 

În cele din urmă, vaporul luă vîntul în faţă, 
ancora fu coborită, pînzele de asemenea. Pe 
punte era zarvă mare. 


223 


O barcă fu lăsată la apă şi în ea depozitară un 
sipet masiv; apoi o duzină de marinari puseră 
mîna pe visle şi înaintară rapid spre locul unde 
Tarzan se cuibărise printre ramurile unui copac. 
Cînd barca se apropie, Tarzan îl recunoscu la 
pupa pe omul cu mutră de şobolan. 

Citeva minute mai tirziu, barca atinse ţărmul. 
Oamenii săriră pe uscat şi depuseră cufărul cel 
mare pe nisip. Se aflau pe limba de pămînt 
dinspre nord, astfel încît prezenţa lor nu putea fi 
văzută de cei din cabană. Citeva clipe, marinarii 
se ciorovăiră furioşi. Apoi mutra de şobolan, 
împreună cu alţi cîţiva, urcară dîmbul pe care se 
afla arborele unde sta pitit Tarzan. Citeva minute 
scrutară împrejurimile. 

— Aicea-i un loc bun, spuse marinarul cu 
mutră de şobolan, indicînd un petic de pămînt 
sub arborele lui Tarzan. 

— La fel de bun ca oricare altul, răspunse 
unul din ceilalţi. Oricum, dacă ne prinde cu 
comoara la bord, ne-o confiscă pe dată. O putem 
îngropa aici în speranţa că unul din noi o să 
scape de ştreang şi o să vină mai tîrziu înapoi, să 
se bucure de ea. 

Mutra de şobolan strigă ceva oamenilor care 
rămăseseră lîngă barcă şi aceştia urcară încet 
faleza înaltă, aducînd cu ei sape şi tîirnăcoapc. 

— Hei, mişcaţi mai iute! le strigă Snipes. 

— la mai slăbeşte-ne! i-o întoarse unul dintre 
marinari pe un ton posac. Ce, te-i fi crezînd 


224 


amiral, nemernic pricăjit ce eşti! 

— Nerozilor, am să vă fac să-nţelegeţi că eu 
sint căpitan aici! strigă Snipes, însoţindu-şi 
cuvintele cu o salvă de înjurături. 

— Astîimpăraţi-vă, băieţi! interveni unul dintre 
oameni, care pînă atunci nu vorbise. Dacă 
începem să ne mîncăm între noi, asta n-o să ne 
ducă la nimic bun. 

— Chiar că, răspunse marinarul care se 
revoltase la auzul tonului autocratic al lui Snipes, 
dar nici dacă-ncepem să ne dăm aere, n-o să ne 
ducă la nimic. 

— Voi săpaţi aici! porunci Snipes, indicînd un 
loc sub copac. Şi-n timpul ăsta Peter poa', să 
disineze o 'artă a locului ca să-l mai putem găsi. 
Tu, Tom şi tu, Bill, mai luaţi încă doi de colo şi 
aduceţi cufăru'! 

— Şi tu ce dracu faci? întrebă din nou cel care 
protestase înainte. Te  mulţumeşti să dai 
porunci? 

— Vezi-ţi acolo de treabă! mirii Snipes. Doar 
nu ţi-oi fi închipuind că un căpitan o să s-apuce 
să sape? 

Oamenii îl priviră mîniaţi. Nici unul nu-l avea 
la stomac pe Snipes şi toată această neplăcută 
autoritate ostentativă pe care şi-o aroga de cînd 
îl omorise pe King, adevăratul cap şi conducător 
al răzvrătiţilor, nu făcea decit să toarne gaz 
peste focul urii lor. 

— Vrei să spui că n-ai de gind să iei o sapă şi 


225 


să dai o mină de ajutor la treaba asta? Doar 
umărul nu ţi-o fi aşa de vătămat - spuse Tarrant, 
cel care vorbise mai înainte. 

— Nici prin cap nu-mi trece, replică Snipes, 
plimbîndu-şi nervos degetele pe  mînerul 
revolverului. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, 
răspunse Tarrant, dacă nu vrei să iei o sapă, ia 
un topor! 

Rostind cuvintele de mai sus, îşi ridică toporul 
deasupra capului şi cu o lovitură puternică, îi 
înfipse tăişul în creierii lui Snipes. 

O clipă, oamenii statură locului, în tăcere, 
privind la rezultatul sinistrei toane a camaradului 
lor. Apoi unul dintre ei vorbi: 

— Asta-i trebuia dihorului de Snipes! zise. 

Un altul începu să izbească cu tirnăcopul în 
pămînt. Solul era moale, aşa încît zvîrli 
tirnăcopul şi luă o lopată; ceilalţi îi urmară pilda. 
Nimeni nu rosti o vorbă în legătură cu omorul, 
dar oamenii lucrau într-o stare de spirit mult mai 
bună decit avuseseră vreodată de cînd Snipes 
preluase comanda. 

Cînd săpară un şanţ destul de mare ca să 
poată îngropa sipetul, Tarrant le dădu ideea să-l 
lărgească şi să înmormiînteze şi cadavrul lui 
Snipes pe capacul lăzii. 

- Ca să-l înşele pe-ăl care s-o întîmpla să 
sape vreodată pe aici, explică dînsul. 

Ceilalţi pricepură şiretlicul acestei sugestii, 


226 


aşa încît şanţul fu lungit după dimensiunile 
cadavrului, iar în centru săpară o groapă mai 
adincă pentru cufăr, pe care-l înveliră mai întîi în 
pîinză de catarg, apoi îl coboriră în pămînt, la 
vreo treizeci de centimetri sub şanţul principal. 
Zvirliră pămînt peste ladă si 1 bătătoriră cu 
picioarele pînă cînd fundul şanţului păru neted şi 
uniform. Apoi doi dintre oameni rostogoliră în 
groapă, fără nici un pic de ceremonie, cadavrul 
mutrei de şobolan, despuindu-l mai întîi de arme 
şi de alte diverse articole după care rivneau 
cîţiva membri din grup. După aceea astupară 
groapa cu pămînt şi-l bătătoriră cu picioarele cit 
mai bine. Restul pămîntului desţelenit fu 
împrăştiat pe toată suprafaţa şi un maldăr de 
vegetaţie uscată fu risipit, în chip cît mai firesc, 
deasupra mormiîntului proaspăt pentru a înlătura 
orice urmă care ar fi putut trăda faptul că ţărina 
fusese răscolită în acel loc. După ce-şi isprăviră 
treaba, marinarii se întoarseră la barcă şi visliră 
iute spre vasul Arrow. 

Vîntul se înteţise considerabil şi cum trimba 
de fum de la orizont se vedea acum foarte clar şi 
într-o cantitate mai mare, răzvrătiţii nu statură la 
gînduri şi o porniră cu toate pinzele sus în 
direcţia sud-vest. 

Tarzan, spectator plin de interes al tuturor 
celor întimplate, stătea deoparte, meditind la 
ciudatele acţiuni ale acestor bizare personaje. 
Intr-adevăr, oamenii erau mai proşti şi mai cruzi 


227 


decit sălbăticiunile junglei! Cît de fericit era el că 
trăia în tihna şi siguranţa marii păduri! 

Tarzan se întrebă ce-o fi conținînd lada pe 
care o îngropaseră. Dacă n-o voiau, de ce oare n- 
au aruncat-o pur şi simplu în apă? Ar fi fost mult 
mai uşor. „Ah - îşi spuse Tarzan - dar pesemne 
c-o voiau!" O ascunseseră în acel loc pentru că 
aveau de gînd să se întoarcă mai tirziu s-o ia. 

Se lăsă jos din copac şi începu să examineze 
pămîntul din jurul gropii. Urmărea să vadă dacă 
fiinţele acelea nu scăpaseră vreun obiect pe care 
i-ar fi plăcut să şi-l însuşească. Curînd descoperi 
o sapă ascunsă de un tufăriş pe care-l 
deplasaseră, aşezîndu-l peste groapă. 

O luă şi încercă s-o folosească aşa cum îi 
văzuse pe marinari slujindu-se de ea. Era o 
treabă anevoioasă şi-i rănea tălpile, dar stărui 
pînă cînd dezgropa parţial cadavrul. Il trase apoi 
afară din groapă şi-l zvirli deoparte. Continuă 
apoi să sape pînă cînd dezgropa şi cufărul. Il 
trase şi pe acesta, aşezindu-l lîngă cadavru. 
După care, astupă cu pămînt gaura de sub 
mormiînt, aşeză din nou cadavrul, puse pămînt 
deasupra şi în jurul lui, îl acoperi cu tufăriş şi se 
reîntoarse la cufăr. 

Patru mateloţi asudaseră din greu cărîndu-l. 
Tarzan din neamul maimutelor îl ridică însă de 
parc-ar fi fost o ladă de ambalaj goală şi legînd 
sapa cu o frîngnie pe care şi-o petrecu peste 
umăr, transportă cufărul în partea compactă a 


228 


junglei. Încărcat cu această povară apăsătoare, 
nu putea circula prin copaci, dar ţinu potecile, 
aşa încît înainta destul de repede. 

Călători cîteva ore spre nord-est pînă ajunse 
la un impenetrabil zid de vrejuri împletite şi 
încîlcite. De aici se caţără pe crengile mai joase 
şi cincisprezece minute mai tîrziu, descinse în 
amfiteatrul maimuţelor, locul unde se întruneau 
la sfat sau pentru a celebra ritualul Dum-Dum- 
ului. 

In centrul acestui luminiş, nu departe de tobă 
sau altar, Tarzan începu să sape. De astă dată 
munca era mai trudnică decit atunci cînd 
Indepărtase ţărina afinată de pe mormint, dar 
Tarzan din neamul maimuţelor persevera şi nu 
se lăsă pînă cînd nu săpă o groapă destul de 
adîncă pentru a depozita lada şi a o ascunde de 
alţi ochi. 

De ce-şi dăduse atita osteneală fără a 
cunoaşte valoarea sau conţinutul lăzii? Tarzan 
din neamul maimuţelor avea o înfăţişare şi o 
minte de om, dar prin deprinderi şi mediul în 
care trăise era maimuţă. Mintea lui îi spunea că 
lada conţinea ceva de preţ, altfel oamenii n-ar fi 
ascuns-o. Deprinderea îl învățase să imite tot ce 
vedea nou şi neobişnuit, acum însă, curiozitatea 
firească, comună atit oamenilor cît şi 
maimutelor, îi dădu ghes să deschidă cufărul şi 
să-i examineze conţinutul. Dar lacătul greu şi 
barele masive de fier care-l ferecau îi dejucară 


229 


isteţimea şi uriaşa putere, aşa încît fu nevoit să 
îngroape lada fără a-şi fi satisfăcut curiozitatea. 

Cînd Tarzan îşi croi din nou drum în 
vecinătatea cabanei, hrănindu-se din mers, se 
întunecase de-a binelea. 

În micuța clădire ardea o lumină, pentru că 
Clayton descoperise un bidon nedeschis cu gaz, 
rămas intact timp de douăzeci de ani şi care 
făcuse parte din proviziile cu care Michael cel 
Negru îi înzestrase pe cei doi Clayton. Lămpile 
putuseră fi încă folosite, astfel încît interiorul 
cabanei apăru stralucitor ca ziua în ochii uimiţi ai 
lui Tarzan. 

Se minunase adeseori de rostul pe care lor fi 
avînd lămpile. Lecturile lui şi pozele îi arătaseră 
ce anume erau, dar n-avea habar cum puteau fi 
făcute să producă acea minunată strălucire de 
soare pe care o revărsau asupra obiectelor din 
jur, în poze. 

Cînd se apropie de fereastra de lîngă uşă, 
văzu că interiorul cabanei fusese împărţit în 
două încăperi printr-o cortină rudimentară, 
alcătuită din crengi şi pînze de catarg. 

În încăperea din faţă se aflau cei trei bărbaţi; 
cei doi mai virstnici erau prinşi într-o discuţie 
înflăcărată, în timp ce tînărul, aşezat pe un 
scăunaş improvizat şi rezemiîndu-se cu spatele 
de perete, era adiîncit în lectura uneia dintre 
cărţile lui Tarzan. 

Tarzan nu manifesta un deosebit interes faţă 


230 


de bărbaţi, aşa încît se duse la a doua fereastră. 
Acolo o văzu pe fată. Ce trăsături frumoase 
avea! Ce gingaşă şi lăptoasă îi era pielea! Scria 
la măsuţa lui Tarzan, de sub fereastră. Pe un 
morman de ierburi, la capătul celălalt al 
încăperii, dormea negresa. 

Timp de un ceas, Tarzan îşi desfată ochii cu 
frumuseţea fetei, care scria. Cum mai jinduia să-i 
vorbească, dar nu îndrăznea să încerce, convins 
că, asemenea tinărului, nu-l va înţelege; pe de 
altă parte, se temea că ar putea s-o sperie. 

În cele din urmă, fata se ridică, lăsîndu-şi 
scrisoarea pe masă. Se duse la patul pe care 
fuseseră împrăştiate citeva straturi de ierburi 
moi. Le orîn-dui în alt chip, apoi îşi lăsă pe umeri 
valurile de păr auriu, care-i încununau creştetul. 
Ca o cascadă scînteietoare, prefăcută în aur 
lichid de un asfinţit învăpăiat, îi lunecară pletele 
în jurul chipului oval, apoi se  revărsară, 
unduioase, pînă mai jos de mijloc. 

Tarzan era vrăjit. După aceea, fata stinse 
lampa şi cabana fu învăluită într-o beznă 
cimeriană!. 

Totuşi Tarzan continuă să vegheze. 
Ghemuindu-se sub fereastră, pîndi, cu urechile 
ciulite, încă o jumătate de oră. In cele din urmă 
fu răsplătit, auzind respirația calmă care 


1 Cimeria, tărîm legendar despre care se spune că nu a fost 
niciodată atins de vreo rază de soare, (n.t.) 


231 


însemna somn. Cu grijă, îşi strecură mîna prin 
ochiurile grilajului pînă cînd îşi viri tot braţul 
înăuntru. Dibui precaut pe măsuţă. In cele din 
urmă dădu peste filele scrise de Jane Porter şi-şi 
retrase la fel de precaut mina, cu preţioasa 
comoară cu tot. Tarzan împături fileleşi le îndesă 
în tolba cu săgeți. Apoi se mistui în junglă, uşor 
şi tăcut ca o umbră. 


18.DANGĂTUL JUNGLEI 


Tarzan se deşteptă devreme a doua zi 
dimineaţa şi primul gînd al zilei noi, ca şi ultimul 
gind al zilei ce trecuse, se îndreptă spre 
manuscrisul ascuns în tolba cu săgeți. II scoase 
grăbit, sperînd din toată inima să poată descifra 
ceea ce scrisese frumoasa fată cu o seară 
înainte. La prima vedere, încercă o dezamăgire 
amară; niciodată pînă atunci nu dorise ceva cu 
atita ardoare cum dorea acum să poată tălmăci 
mesajul zeităţii cu părul de aur, care se ivise atit 
de brusc şi atît de neaşteptat în viaţa lui. 

Ce importanţă avea că mesajul nu-i era 
adresat lui? Constituia o expresie a gindurilor ei 
şi aceasta era de ajuns pentru Tarzan din 
neamul  maimuţelor. Şi iată că totul era 
zădărnicit din pricina literelor, ciudate, 
dezordonate, cum nu mai văzuse altele pînă 

232 


acum. Ba chiar mergeau pînă acolo, încît se 
înclinau în direcţia opusă, în comparaţie cu tot ce 
examinase el în cărţile tipărite sau în caligrafia 
celor cîteva scrisori pe care le găsise. Pînă şi 
gindăceii din cărticica lui neagră îi erau familiari, 
cu toate că felul în care erau rînduiţi nu-i spunea 
nimic; dar gingăniile astea de acum i se păreau 
noi şi nemaivăzute. 

Timp de douăzeci de minute se zgii la ele, 
cînd deodată, începură să prindă forme 
familiare, doşi denaturate. Ah, erau vechii lui 
prieteni, însă rău schilodiţi. Apoi începu să 
descifreze ici colo cîte un cuvint. Inima îi sălta în 
piept de bucurie. Pînă la urmă va putea să-l 
citească şi-l va citi. O jumătate de oră mai tîrziu, 
progresa rapid şi, cu excepţia cîte unui cuvint, 
totul i se părea simplu. 

lată ce citi: 

Coasta de vest a Africii la vreo 10° latitudine 
sudică 

(Aşa zice domnul Clayton, 

3 (?) februarie 1909 

Scumpa mea Hazel, 

S-ar părea că-i o nebunie să-ți scriu o epistolă 
pe care s-ar putea să n-o primeşti niciodată, dar 
pur şi simplu trebuie să povestesc cuiva 
peripețiile îngrozitoare prin care am trecut de 
cind am plecat din Europa pe bordul blestematei 
nave Arrow. 

Dacă nu ne vom reintoarce niciodată în sînul 


233 


civilizației, ceea ce e foarte probabil să se 
întimple, scrisul meu va constitui o succintă 
înregistrare a întimplărilor care ne-au împins 
spre soarta noastră finală, oricare va fi ea. 

După cum ştii, noi am întreprins o aşa-zisă, 
expediție in Congo. Se părea că tata avea o 
faimoasă teorie asupra unei civilizații neînchipuit 
de vechi, ale cărei rămăşiţe zăceau îngropate 
undeva pe valea fluviului Congo. Dar, după ce- 
am pornit în larg, adevărul a ieşit la iveală. 

De fapt, un bătrin şoarece de bibliotecă, 
proprietar al unui anticariat şi al unei dughene 
de vechituri din Baltimore, a descoperit între 
filele unui antic manuscris spaniol o misivă scrisă 
în 1550, unde se descriau în amănunt pățaniile 
unui echipaj de răzvrătiți de pe o corabie 
spaniolă care plecase din Spania în America de 
Sud, purtind la bord o imensă comoară de 
„dubloni" şi de „piese de aur", aşa presupun cel 
puțin, pentru că sună mai misterios şi pirateresc. 

Autorul misivei făcuse parte din echipaj, iar 
scrisoarea îi era adresată fiului său, care, la 
vremea respectivă, era comandantul unui vas 
comercial. 

Se  scurseseră mulți ani de cind se 
petrecuseră întimplările zugrăvite în scrisoare şi 
între timp bătrinul devenise un cetățean onorabil 
al unui obscur orăşel spaniol, dar setea lui de aur 
era atit de puternică, încit şi-a asumat riscul de a 
aduce la cunoştinţa fiului său mijloacele de a 


234 


pune mina pe o avere fabuloasă numai pentru ei 
doi. 

Îi povestea fiului cum, la o săptămînă după ce 
părăsiseră coasta Spaniei, echipajul se răsculase 
şi omorise pe toti ofiterii şi pe toti cei ce li se 
împotriviseră; dar prin acest fapt îşi 
zădărniciseră propriul lor plan, deoarece nu mai 
rămăsese nimeni priceput să conducă vasul pe 
mare. 

Două luni de zile au navigat în voia vintului 
pînă cînd, roşi de boală, de scorbut, de foame şi 
de sete, au naufragiat pe o insuliță. Corabia s-a 
izbit de faleză şi s-a făcut țăndări, dar asta nu s-a 
întîmplat mai înainte ca supraviețuitorii, zece 
suflete cu totul, să fi salvat unul din cuferele 
mari ale comorii. Pe acesta îl îngropară mai în 
interiorul insulei şi zăcură acolo vreme de trei ani 
cu speranța că vor fi salvaţi. Unul cite unul se 
îmbolnăviră şi muriră, pînă cind nu mai rămase 
în viață decit un singur om, autorul scrisorii. 

Din rămăşiţele corăbiei, oamenii construiseră 
o barcă, dar neavînd habar unde anume era 
situată insula, nu îndrăzniseră să se avinte pe 
mare. Totuşi, pe unicul supravieţuitor, autorul 
scrisorii, singurătatea îl apăsa atit de rău, încit 
nu mai putu răbda şi preferă să infrunte moartea 
în largul mării decit nebunia pe insula pustie, aşa 
încit, după aproape un an de solitudine, porni pe 
mare în bărcuță. 

Din fericire naviga înspre nord şi o săptămină 


235 


niai tirziu, se află în calea vaselor comerciale 
spaniole care făceau naveta între Indiile de Vest 
şi Spania şi fu cules de una dintre aceste nave ce 
se îndrepta spre patrie. Omul le îndrugă o 
poveste despre un naufragiu în care pieriseră cu 
toții în afară de cițiva, iar restul 
supraviețuitorilor, cu excepția lui, muriseră după 
ce ajunseseră pe insulă. Nu pomeni un cuvint 
despre răzvrătire sau despre lada cu comoara 
îngropată. 

Comandantul vasului comercial îl asigură că, 
socotind după poziția unde se aflase barca în 
momentul cind îl culeseseră şi tinînd seama de 
direcția vinturilor care precumpăniseră în ultima 
săptămină insula din care plecase făcea negreşit 
parte din Arhipeleagul Capului Verde, care se 
găseşte pe coasta de vest a Africii, la circa 16 
sau 17 grade latitudine nordică. 

Scrisoarea descria insula în amănunțime, 
precum şi locul comorii şi era însoţită de cea mai 
grosolană şi mai caraghioasă hartă veche pe 
care ai văzut-o vreodată: cu copaci şi stinci, 
toate marcate cu un X mizgălit ca să arate locul 
exact unde fusese îngropată comoara. 

Cind tata ne-a mărturisit adevăratul scop al 
expediției, eu am fost foarte deprimată, pentru 
că ştiam cit de idealist şi nepractic a fost 
întotdeauna, bietul de el şi eram convinsă că s-a 
lăsat din nou înşelat; mai ales cînd mi-a 
mărturisit că a plătit o mie de dolari pe scrisoare 


236 


şi pe hartă. Şi ca mihnirea mea să fie şi mai 
mare, am aflat că împrumutase zece mii de 
dolari de la Robert Canler, angajindu-şi 
semnătura pentru această sumă. 

Domnul Canler nu a cerut nici o garanție şi 
dacă tata nu va putea onora această datorie, îti 
dai seama, drăguța mea, ce va însemna acest 
lucru pentru mine. Ah, cit îl detest pe acel om! 

Am încercat cu toții să privim lucrurile cu 
optimism, dar atit domnul Philander, cit şi 
domnul Clayton, care ni s-a alăturat la Londra 
doar de dragul aventurii, erau le fel de sceptici 
ca şi mine. 

Ei bine, ca să scurtez povestea, am găsit şi 
insula şi comoara: un cufăr din lemn de stejar 
legat în chingi de fier, infăşurat într-o sumedenie 
de pinze gudronate şi la fel de trainic şi masiv ca 
atunci cînd a fost îngropat, cu aproape patru 
sute de ani în urmă. 

Cufărul era pur şi simplu ticsit cu monede de 
aur şi atit de greu, încit patru oameni abia l-au 
putut căra în spinare. Dar acest obiect înfiorător 
pare că aduce numai moarte şi nenorocire celor 
care au de-a face cu el, pentru că numai la trei 
zile după ce-am plecat din Arhipelagul Capului 
Verde, propriul nostru echipaj s-a răsculat şi a 
ucis toți ofițerii. 

Oh, a fost cea mai  înspăimintătoare 
experiență care se poate imagina! Nici nu pot 
măcar scrie despre acest lucru. 


237 


Era cit pe-aci să ne ucidă şi pe noi, dar unul 
dintre ei, capul răscoalei, pe nume King, nu le-a 
dat voie, aşa că au cirmit spre sud, de-a lungul 
coastei, pină într-un loc pustiu unde au găsit un 
golf bun şi aici ne-au abandonat. 

Azi au ridicat pinzele şi au plecat cu comoară 
cu tot, dar domnul Clayton spune că îi aşteaptă o 
soartă asemănătoare cu cea a răsculaților de pe 
vechea corabie, pentru că King, singurul om de 
pe bord care avea cunoştinţe despre navigație, a 
fost omorlt pe plajă de unul din echipaj chiar în 
ziua cind am debarcat. 

Aş vrea să-l poți cunoaşte pe domnul Clayton; 
e cel mai drăguţ om care se poate închipui şi 
dacă nu cumva mă înşel, e grozav de îndrăgostit 
de mine. Este unicul fiu al Lordului Greystoke şi 
într-o bună zi va moşteni titlul şi domeniile. În 
plus, e foarte bogat, dar faptul că va deveni 
cindva un lord englez mă întristează: tu cunoşti 
sentimentele mele dintotdeauna cu privire la 
tinerele americane care se mărită cu străini 
posesori de titluri nobiliare. Ah, de-ar fi doar un 
simplu gentleman american! 

Dar nu-i vina lui, săracul de el şi în orice altă 
privință, cu excepția originii sale, ar face cinste 
țării mele şi ăsta-i cel mai mare compliment pe 
care l-am făcut vreodată unui bărbat. 

De cînd am fost debarcaţți aici, am trecut prin 
cele mai bizare întimplări. Tata şi domnul 
Philander rătăciți în junglă şi hăituiţi de un leu 


238 


adevărat. Domnul Clayton rătăcit şi atacat de 
două fiare sălbatice. Eu şi Esmeralda prizoniere 
într-o veche cabană şi amenințate de o 
înfiorătoare leoaică devoratoare de oameni. Ah, 
a fost pur şi simplu terolizant, cum ar spune 
Esmeralda. 

Dar cea mai ciudată parte a aventurilor 
noastre este minunata făptură care ne-a salvat. 
Eu nu l-am văzut, dar domnul Clayton, tata şi 
domnul Philander l-au întilnit şi spun că e un om 
alb, frumos ca un zeu, avînd o culoare bronz- 
armie, o putere de elefant sălbatic, o agilitate 
de maimuță şi un curaj de leu. Nu vorbeşte 
englezeşte şi dispare atit de misterios de îndată 
ce a înfăptuit vreo ispravă vitejească, de parc-ar 
fi un duh rătăcitor. 

Mai avem şi un alt vecin ciudat care ne-a 
lăsat un frumos bilet scris cu litere de tipar în 
englezeşte prins pe uşa cabanei sale pe care noi 
am invadat-o avertizindu-ne să nu distrugem nici 
unul din bunurile ce-i apartin şi semnindu-se 
„Tarzan din neamul maimutelor". 

Nu l-am văzut niciodată, deşi avem motive să 
credem că se află prin preajmă, căci unul dintre 
marinari, care se afla pe punctul de a-l împuşca 
pe domnul Clayton pe la spate, s-a pomenit 
străpuns în umăr de o suliță, trimisă de o 
nevăzută mină din junglă. 

Marinarii ne-au lăsat foarte puține provizii de 
hrană şi cum nu posedăm decit un singur pistol 


239 


cu trei cartuşe în el, nu ştim cum ne vom procura 
carne, deşi domnul Philander ne asigură că 
putem supraviețui la infinit hrănindu-ne numai 
cu alunele ce se găsesc din belşug în junglă. 

Sint foarte obosită acum, aşa că am să mă 
culc pe patul meu nostim, aşternut cu ierburi pe 
care mi le-a cules domnul Clayton, dar, am să 
completez această scrisoare de la o zi la alta, pe 
măsură ce intervin lucruri noi. 

Cu dragoste, Jane Porter 

Către Hazel Strong, Baltimore, Maryland. 


Mult timp după ce isprăvi de citit scrisoarea, 
Tarzan rămase adincit în gînduri. Cuprindea 
atitea lucruri noi şi minunate, încît i se învirtejea 
mintea cînd încerca să le rumege. 

Aşadar, nu ştiau că el e Tarzan din neamul 
maimuţelor. O să le spună. Işi construise în 
arborele lui un adăpost primitiv, din ramuri şi 
frunze, unde, apărate de ploaie, se găseau 
comorile pe care le luase cu el din cabană. 
Printre acestea erau şi citeva creioane. Luă unul 
şi dedesubtul iscăliturii lui Jane Porter, scrise: 

EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR 

Gîndi că atita era suficient. Mai tirziu avea să 
ducă scrisoarea înapoi la cabană. 

În ceea ce priveşte hrana, îşi spuse Tarzan, 
nu era nevoie să fie îngrijoraţi: o să le-o procure 
el şi aşa şi făcu. 

A doua zi, Jane găsi paginile scrisorii dispărute 


240 


exact în locul unde le lăsase cu o noapte înainte. 
Era derutată, dar cînd văzu cuvintele scrise cu 
litere de tipar sub iscălitura ei, simţi un fior rece 
şi neplăcut prin şira spinării. Îi arătă lui Clayton 
ultima filă găsită cu iscălitura. 

— Şi cînd te gîndeşti că prezenţa asta 
supranaturală m-o fi pîndit tot timpul cît am 
scris... Uuh! Mă cutremur numai cînd mă 
gindesc! 

— Dar probabil că ne e favorabil, o linişti 
Clayton, pentru că ţi-a restituit scrisoarea şi nu 
ţi-a făcut nici un rău şi dacă nu mă înşel, ne-a 
lăsat azi-noapte, în faţa uşii cabanei, o foarte 
substanţială dovadă a prieteniei lui, întrucît am 
găsit leşul unui mistreţ sălbatic. 

De atunci, aproape că nu a trecut zi fără un 
dar, fie vinat sau o altă hrană. Uneori era o 
căprioară fragedă, alteori o ciudată hrană gătită, 
turte de manioca şterpelite din satul lui Mbonga 
sau cîte un mistreţ, un leopard şi odată un leu. 

Cea mai mare plăcere a lui Tarzan era să 
vineze pentru aceşti străini. | se părea că nici o 
bucurie de pe lume nu se poate compara cu 
aceea de a trudi pentru bunăstarea şi ocrotirea 
frumoasei fete albe. 

Odată o să se aventureze în tabără, în plină zi 
şi o să stea de vorbă cu oamenii ăştia prin 
mijlocirea gîngăniilor care le erau familiare şi lor 
şi lui Tarzan. Dar îi venea greu să treacă peste 
sfiala lui de sălbăticiune de pădure şi astfel se 


241 


scurgea zi după zi fără să-şi ducă la îndeplinire 
bunele intenţii. 

Cei din tabără, căpătind curaj pe măsură ce 
se familiarizau, începură să hoinărească prin 
junglă din ce în ce mai departe, în căutare de 
alune şi de fructe. 

Nu trecea o zi fără ca profesorul Porter să nu 
vagabondeze, cu indiferența sa absorbită, spre 
fălcile morţii. Domnul Samuel T. Philander, care 
nu fusese niciodată ceea ce s-ar putea numi 
robust, ajunsese acum umbra unei umbre, din 
pricina îngrijorării continue şi a încordării mintale 
rezultate din eforturile lui herculeane de a-l păzi 
pe profesor. 

Trecu astfel o lună. Tarzan luase, în sfîrşit, 
hotărîrea de a vizita tabăra în plină zi. 

Era într-o după-masă, devreme. Clayton se 
plimba pe limba de pămînt de la gura golfului 
pentru a zări vapoare în trecere. Îngrămădise 
aici o stivă înaltă de lemne, gata să fie aprinse, 
în chip de semnal, de îndată ce s-ar fi ivit un 
vapor sau o pînză de catarg la orizont. 

Profesorul Porter hoinărea de-a lungul plajei, 
la sud de tabără, cu domnul Philander în coastă, 
care-l îndemna să-şi întoarcă paşii înainte ca 
amindoi să devină din nou jucăria vreunei fiare 
sălbatice. 

Bărbaţii fiind plecaţi, Jane şi Esmeralda o 
porniră prin junglă să culeagă fructe şi tot 
căutîndu-le, se îndepărtară din ce în ce mai mult 


242 


de cabană. 

Tarzan stătea în tăcere la uşa cabanei, 
aşteptindu-i să se întoarcă. Se gindea la 
frumoasa fată albă. De un timp încoace, se 
gîndea mereu la ea. Se întreba dacă nu cumva o 
să se sperie de el şi gindul acesta îl făcea să 
abdice de la planul lui. 

Era din ce în ce mai nerăbdător s-o vadă 
întorcîndu-se, ca să-şi desfete ochii cu imaginea 
ei, să fie lingă dinsa şi poate chiar s-o atingă. 
Omul-maimuţă nu ştia ce însemna Dumnezeu, 
dar era pe punctul de a o diviniza, atit cît poate 
diviniza un muritor. 

In aşteptarea ei, îşi petrecea timpul scriindu-i 
un mesaj; n-ar fi putut spune dacă avea să i-l 
înmîneze el singur sau nu, dar îi făcea nespusă 
plăcere să-şi vadă gindurile exprimate în scris - 
ceea ce, la urma urmei, nu e un sentiment chiar 
atit de necivilizat. 

Scrise: 

EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. 
TE VREAU. EU SÎNT AL TAU. TU EŞTI A MEA. 
LOCUIM AICI ÎMPREUNA PENTRU TOTDEAUNA ÎN 
CASA MEA. AM SA-TI ADUC CELE MAI BUNE 
FRUCTE, CEA MAI FRAGEDA CAPRIOARA, CEA 
MAI GUSTOASA CARNE DINTRE CÎTE CUTREIERA 
JUNGLA. AM SA VINEZ PENTRU TINE. SÎNT CEL 
MAI MARE DINTRE VÎINĂTORII DIN JUNGLA. AM SA 
LUPT PENTRU TINE. SÎNT CEL MAI TARE DINTRE 
LUPTATORII DIN JUNGLA. TU EŞTI JANE PORTER, 


243 


AM VĂZUT ÎN SCRISOARE. CÎND Al SA VEZI ASTA, 
AI SA STII CA E PENTRU TINE ŞI CA TARZAN DIN 
NEAMUL MAIMUŢELOR TE IUBEŞTE. 

În timp ce stătea lîngă uşă, drept, ca un tînăr 
indian, aşteptind după ce terminase de scris 
mesajul, auzul lui fin desluşi un sunet familiar. 
Zgomotul unei gorile mari, în crengile de jos ale 
pădurii. O clipă, rămase în ascultare, apoi 
dinspre junglă răsună ţipătul torturat al unei 
femei, iar Tarzan din neamul maimuţelor, 
scăpiînd pe jos prima lui scrisoare de iubire, o 
zbughi în pădure, ca o panteră. 

Clayton auzi şi el strigătul, ca şi profesorul 
Porter şi domnul Philander şi cîteva minute mai 
tirziu, alergau cu toţii, gifiind, spre cabană, 
strigîndu-şi unul altuia un torent de întrebări 
agitate, pe măsură ce se apropiau. O privire 
aruncată cabanei le confirmă temerile cele mai 
rele. 

Jane şi Esmeralda nu se aflau acolo. 

Pe dată, Clayton, urmat de cei doi bătrîni, se 
înfundă în junglă, strigind-o cu glas tare pe fată. 
Timp de o jumătate de oră se tot împleticiră pe- 
acolo, pînă cînd Clayton, printr-o simplă 
întîmplare, dădu peste trupul, căzut la pămînt, al 
Esmeraldei. Se opri lîngă ea, pipăindu-i pulsul şi 
ascul-tindui apoi bătăile inimii. Trăia. O zgilţii. 

— Esmeralda! îi răcni în urechi. Esmeralda, 
pentru numele lui Dumnezeu, unde e 
domnişoara Porter? Ce s-a întîmplat? Esmeralda! 


244 


Încet, Esmeralda deschise ochii. Îl văzu pe 
Clayton. Văzu jungla în jur. 

— Oh, Gaberelle! ţipă şi leşină din nou. 

În momentul acela se apropie şi profesorul 
Porter cu domnul Philander. 

— Ce să facem, domnule Clayton? întrebă 
neliniştit bătrînul profesor. Unde să căutăm? 
Dumnezeu nu poate fi atit de crud, încît s-o ia 
acum pe fetiţa mea de lîngă mine! 

— În primul rînd trebuie s-o trezim pe 
Esmeralda, răspunse Clayton. Ea ne poate spune 
ce s-a intimplat. Esmeralda! strigă el din nou, 
zgilţiind-o pe negresă de umăr. 

— O, Gaberelle, vreau să mor! se văita biata 
femeie, ţinîndu-şi însă ochii închişi, cu pleoapele 
strîns lipite. Doamne Dumnezeule, fă-mă să mor, 
nu mă lăsa să mai văd vreodată faţa aceea 
îngrozitoare! 

— Haide, haide, Esmeralda! strigă Clayton. 
Hai, deschide ochii! 

Esmeralda se execută. 

— O, Gaberelle! Slavă Domnului! ţipă ea. 

— Unde-i  domnişoara Porter? Ce s-a 
întîmplat? întrebă Clayton. 

— Cum, domnişoara Jane nu-i aici? strigă 
Esmeralda, ridicîndu-se cu o miraculoasă iuţeală 
pentru o persoană de volumul ei. Oh, Doamne, 
acuma îmi amintesc! Pesemne că a luat-o cu el! 
Şi negresa începu să hohotească şi să se 
jeluiască. 

245 


— Cine a luat-o? strigă profesorul Porter. 

— Un uriaş mare şi lung, acoperit tot cu păr. 

— O gorilă, Esmeralda? întrebă domnul 
Philander, iar cei trei bărbaţi abia de mai 
îndrăzneau să  răsufle cînd  îngrozitoarea 
întrebare fu rostită. 

— Eu ziceam c-o fi necuratul, da' cred c-o fi 
fost un gorilefant din ăia. Of, mititica mea, of, 
inimioara mea! Şi din nou Esmeralda izbucni într- 
un nestăpinit acces de sughiţuri. 

Clayton începu pe dată să caute urme, dar nu 
reuşi să descopere nimic altceva decit o 
încîlcitură de ierburi strivite în jurul lor; simţul lui 
de orientare în pădure era însă prea slab pentru 
ca să poată interpreta ceea ce vedea. 

Petrecură tot restul zilei căutînd prin junglă, 
dar cînd se lăsă noaptea, fură nevoiţi să renunţe, 
cu durere şi deznădejde, pentru că nu ştiau în ce 
direcţie o purtase acea făptură pe Jane. 

Ajunseră la cabana mult după ce se lăsase 
întunericul şi se adunară în casă, un mic grup 
foarte abătut. 

În cele din urmă, profesorul Porter rupse 
tăcerea. Tonul lui nu mai era acela al pedantului 
erudit care teoretizează abstractul ŞI 
incognoscibilul; era tonul unui om de acţiune, 
hotărît, dar străbătut de o indescriptibilă notă de 
disperare şi suferinţă, care-i săgeta inima lui 
Clayton cu un junghi la fel de dureros. 

— Am să mă culc acum şi am să încerc să 


246 


dorm. 

Miine dimineață în zori, îndată ce se 
luminează de zi o să iau cu mine cite merinde o 
să pot duce şi o să-mi continui căutarea pînă am 
s-o găsesc pe Jane. Fără ea, nu mă intorc. 

Prietenii lui nu-i răspunseră imediat. Fiecare 
era cufundat în propriile-i ginduri amare şi 
fiecare înţelese, ca şi bătrinul profesor, ce 
semnificaţie aveau ultimele lui cuvinte - 
profesorul Porter n-o să se mai întoarcă niciodată 
din junglă. 

În cele din urmă, Clayton se ridică şi-şi lăsă o 
mînă pe umărul bătrîn şi gîrbovit al profesorului 
Porter. 

— Bineînţeles că voi veni cu dumneavoastră, 
spuse el. 

— Ştiam, domnule Clayton, că te vei oferi, că 
vei dori să vii. Dar Jane este acum dincolo de 
orice ajutor omenesc. Or cea care a fost fetiţa 
mea dragă, n-o să zacă singură şi fără prieteni în 
jungla înfiorătoare. Aceleaşi liane şi frunze or să 
se aştearnă asupră-ne, aceleaşi ploi or să ne 
biciuiască; şi cînd duhul mamei ei va rătăci pe 
pămînt, ne va afla împreună în moarte, după 
cum ne-a găsit totdeauna împreună în viaţă. Nu; 
singur trebuie să mă duc pentru că a fost fiica 
mea: era tot ce iubeam pe lumea asta. 

— Voi veni cu dumneavoastră, răspunse 
Clayton, cu simplitate. 

Bătrînul îşi ridică ochii, privind cu atenţie faţa 


247 


dîrză şi frumoasă a lui William Cecil Clayton. Şi 
poate că a citit acolo iubirea care-i umplea inima 
- iubirea pentru fiica lui. 

Pînă atunci fusese prea preocupat de 
gîndurile sale cărturăreşti pentru a lua în seamă 
micile incidente, cuvintele întîmplătoare, care 
unui om mai practic i-ar fi indicat pe dată că cei 
doi tineri se simțeau din ce în ce mai atraşi unul 
faţă de celălalt. Dar acum îi reveneau toate în 
minte, unul cîte unul. 

— Cum doreşti! spuse el într-un tîrziu. 

— Vă puteţi bizui pe mine, interveni domnul 
Philander. 

— Ba nu, bătrinul meu prieten, ripostă 
profesorul Porter. Nu trebuie să plecăm cu toţii. 
Ar fi o cruzime s-o lăsăm singură aici pe biata 
Esmeralda şi-apoi trei n-ar avea mai mult succes 
decit unul singur. Şi aşa sînt destule făpturi ucise 
în pădure. Haideţi, să încercăm să dormim puţin! 


19.CHEMAREA PRIMITIVISMULUI 


De cînd fusese părăsit de Tarzan, tribul de 
antropoizi în mijlocul cărora crescuse era 
măcinat de nesfirşite certuri şi neînţelegeri. 
Terkoz se dovedise un rege crud şi năzuros, aşa 

248 


încît un număr mare dintre maimuţele mai 
vîrstnice şi mai puţin viguroase, asupra cărora 
Terkoz îşi vărsa cu predilecție toanele, îşi luaseră 
familiile şi porniseră, una cîte una, să-şi caute 
liniştea şi siguranţa în inima pădurii. Dar pînă la 
urmă şi cei care rămăseseră fură aduşi la 
disperare de necurmata agresivitate a lui Terkoz; 
aşa se face că unul dintre ei îşi aduse aminte de 
povaţa pe care le-o dăduse Tarzan la despărţire: 
“Dacă aveţi un conducător crud, nu vă luaţi după 
celelalte maimuțe, adică nu încercaţi să-i ţineţi 
piept unul singur dintre voi, încercaţi să vă uniţi 
doi, trei sau patru şi atacaţi-l laolaltă. In cazul 
ăsta, nici un conducător nu va cuteza să se 
poarte altfel decît se cuvine, căci patru dintre 
voi, laolaltă, pot sa vină de hac oricărui şef.” 

Gorila care-şi aduce aminte de aceste cuvinte 
înțelepte le repetă la mai mulţi dintre ai săi, aşa 
încît Terkoz, cind se întoarse în ziua aceea la 
tribul său, dădu peste o primire foarte fierbinte. 
Nu se pierdu timp cu formalităţile. Cînd Terkoz 
ajunse la trib, cinci giganţi miţoşi săriră pe el. 

În inima lui, Terkoz era de fapt un laş 
desăvirşit, aşa cum se întîmplă de obicei cu 
maimuţele despotice - ca şi cu oamenii, de 
altfel; drept care nu rămase locului să lupte pînă 
la moarte, ci se smulse din ghearele atacanţilor 
cît de repede putu şi o tuli la adăpostul 
desişurilor pădurii. Mai făcu două sau trei 
încercări de a se reîntoarce la trib, însă de 


249 


fiecare dată fu primit cu ostilitate şi izgonit. În 
cele din urmă renunţă şi spumegind de miînie şi 
ură, luă calea junglei. 

Hoinări mai multe zile fără nici o ţintă, 
rumegindu-şi obida şi căutînd vietăţi mai 
pricăjite pe care să-şi poată revărsa furia 
zăgăzuită. În această stare de spirit, hîda bestie 
cu înfăţişare omenească, mergind din copac în 
copac, nimeri deodată peste două femei, singure 
în junglă. Cînd le descoperi, se afla chiar 
deasupra capetelor lor. 

Jane Porter nu-şi dădu seama de prezenţa lui 
decit în clipa cînd namila păroasă sări pe pămînt 
lîngă ea; în secunda aceea văzu, la o palmă 
depărtare de ea, chipul înfiorător, cu botul rînjit 
şi hidos. Un strigăt sfişietor îi scăpă de pe buze şi 
în acelaşi timp, laba brutei o înşfacă de braţ. 
Apoi fu trasă către colții cumpliţi, care se căscau 
spre beregata ei. Dar numai cit îi atinse carnea 
albă şi gorila îşi schimbă gîndul. Tribul îi reţinuse 
femelele. Trebuia deci să le înlocuiască cu altele. 
Maimuţa asta albă şi fără păr va fi prima din 
haremul lui; aşadar, o ridică brutal pe umerii 
largi şi păroşi şi sări din nou în copaci, răpind-o 
pe Jane. 

Urletul de groază al Esmeraldei se contopi cu 
cel al Janei, după care, aşa cum obişnuia 
Esmeralda ori de cite ori o situaţie disperată 
cerea o deosebită prezenţă de spirit, leşină. 

Jane însă nu-şi pierdu nici o secundă 


250 


cunostinţa. E adevărat că faţa aceea oribilă, atit 
de aproape de a ei şi duhoarea respirației 
scîrnave, care-i izbea  nările, o paralizau de 
spaimă; dar mintea îi era limpede şi înţelese tot 
ce avea bestia de gind. 

Fiara o purta prin pădure cu ceea ce i se păru 
Janei o rapiditate miraculoasă, însă ea continuă 
să nu strige şi să nu se zbată. Apariţia bruscă a 
gorilei o năucise în asemenea măsură, încît avea 
impresia că o poartă în direcţia plajei. Din 
această pricină îşi rezerva energia şi glasul pînă 
cînd avea să observe că se apropiaseră 
îndeajuns de tabără pentru a putea atrage spre 
ea tot ajutorul după care îi plingea inima. Jane nu 
ştia că, de fapt, era transportată tot mai adînc în 
jungla de nepătruns. 

Ţipătul care-i făcuse pe Clayton şi pe cei doi 
bătrîni să se împleticească prin hăţiş îl călăuzise 
pe Tarzan din neamul maimuţelor drept la locul 
unde zăcea Esmeralda, dar nu spre aceasta 
gravita interesul lui, deşi se opri o secundă 
asupra-i şi se încredinţă că era nevătămată. O 
clipă, scrută pămîntul dedesubt şi arborii de 
deasupra  creştetului, pînă cînd maimuța 
înnăscută în el, în virtutea deprinderilor şi a 
mediului, asociată cu inteligența la care-l 
îndreptăţea obiîrşia, dădură de veste intuiţiei sale 
întreaga poveste, la fel de limpede de parcă ar fi 
văzut cu propriii ochi tot ce se petrecuse. Şi 
atunci se lansă din nou în arborii unduitori, ţinînd 


251 


urma lăsată acolo, în înalturi, urmă pe care nici 
un ochi omenesc nu ar fi putut-o desluşi şi cu atît 
mai puţin tălmăci. 

La capătul crengilor, acolo unde antropoidul 
sare dintr-un copac în altul, apar multe semne 
care marchează urma, dar prea puţine care să 
indice direcţia luată, căci în aceste locuri 
ramurile sînt întotdeauna apăsate în jos, către 
capătul mai subţire, fie că maimuța părăseşte un 
copac sau intră în frunzişul lui. Spre centrul 
copacului însă, unde semnele trecerii sînt mai 
slab întipărite, direcţia este mai clar indicată. 

lată aci, pe ramura asta, de pildă, talpa uriaşă 
a fugarului a strivit o omidă, iar Tarzan ştia 
instinctiv pe ce ramură se va fi aşezat talpa 
aceluiaşi picior pentru a face următorul pas. Aci 
se uită pentru a descoperi o particulă 
infinitezimală de larvă stilcită, care, de cele mai 
multe ori, se prezintă doar ca o minusculă pată 
umedă. lată dincolo, o fărimă microscopică de 
coajă de copac a fost scrijelită de laba ricîitoare, 
iar direcţia rupturii indică direcţia trecerii. Sau o 
creangă groasă ori chiar trunchiul copacului s-au 
frecat de trupul păros şi un mic smoc de păr Îi 
poate confirma, prin direcţia în care-i agăţat în 
scoarță, că se află pe urma bună. 

Şi nici măcar n-a avut nevoie să-şi 
încetinească viteza pentru a sesiza aceste indicii, 
aparent slabe, ale drumului urmat de fugar. 

Pentru Tarzan, acestea ieşiră la iveală ca 


252 


lumina zilei printre miriadele de scrijelituri, 
zgirieturi şi semne aflate pe calea-i frunzoasă. 
Dar cel mai puternic semn dintre toate era 
mirosul, pentru că Tarzan urma direcţia vîntului 
şi nările lui experimentate erau la fel de sensibile 
ca acelea ale unui ogar. 

Unii cred ca ordinele animaliere sînt 
înzestrate în mod special de natură cu nervi 
olfactivi mai perfecţionaţi decit ai omului, dar de 
fapt, totul nu-i decît o chestiune de antrenament. 

Posibilităţile de supravieţuire ale omului nu 
depind în atît de mare măsură de perfecțiunea 
simţurilor sale. Puterea de a raţiona a absolvit 
simţurile de multe dintre îndatoririle lor, ceea ce 
le-a făcut să se atrofieze în oarecare măsură, aşa 
cum s-a întîmplat, de pildă, cu muşchii care 
mişcă urechile şi pielea capului, atrofiaţi la om 
prin nefolosire. Muşchii se află la locul lor, 
deasupra urechilor şi la baza pielii ce acoperă 
ţeasta, după cum se află şi nervii care transmit 
senzațiile spre creier, dar sînt subdezvoltaţi 
pentru că nu sînt necesari. 

Dar nu aşa stăteau lucrurile cu Tarzan din 
neamul  maimuţelor. Din frageda-i copilărie, 
posibilităţile lui de supravieţuire au atirnat de 
ascuţimea văzului, a auzului, a mirosului, a 
pipăitului şi a gustului, în mult mai mare măsură 
decit de mai lent dezvoltatul organ al raţiunii. 

Cel mai puţin dezvoltat dintre simţurile lui 
Tarzan era gustul, pentru că savura cu aceeaşi 


253 


plăcere fructe delicioase sau carne crudă, 
demult îngropată; însă, în această privinţă, nu se 
deosebea prea mult, de epicurienii civilizaţi. 

Omul-maimuţă se grăbea în tăcere pe urmele 
lui Terkoz şi ale prăzii sale, însă zgomotul 
apropierii lui ajunse la urechile fugarului, care îşi 
înteţi goana. 

Terkoz se afla doar cu trei mile înaintea lui 
Tarzan, aşa că, văzînd că orice fugă era inutilă, 
se lasă la pămînt, într-o poieniţă, ca să aibă 
libertate de mişcare şi să poată lupta pentru 
prada sa, ori, la nevoie, să poată fugi 
nestingherit, dacă urmăritorul se va dovedi mai 
puternic decit el. 

O mai ţinea încă pe Jane cu un braţ cînd 
Tarzan sări ca un leopard în arena pe care 
natura o pregătise parcă anume pentru această 
bătălie primitivă. 

Cînd Terkoz îşi dădu seama că Tarzan era cel 
care-l urmărea, trase concluzia că prada sa era 
femeia lui Tarzan, din moment ce amindoi 
păreau să fie de acelaşi fel - albi şi fără păr pe 
trup - aşa că se bucură de prilejul acestei duble 
răzbunări asupra vrăjmaşului său mult urit. 

Pentru Jane, strania apariţie a omului cu chip 
de zeu a fost ca vinul pentru nervii toropiţi. Din 
descrierea pe care i-o făcuseră Clayton, tatăl ei 
şi domnul Philander, înţelese că acesta trebuie 
să fi fost minunata făptură care-i salvase, aşa 
încît văzu în el un proteguitor şi un prieten. 


254 


Dar cînd Terkoz o îmbrînci cu brutalitate ca sa 
primească asaltul lui Tarzan, şi cînd Jane văzu 
dimensiunile gorilei, muşchii nemaipomeniţi şi 
colții aprigi, îşi simţi inima cît un purice. Cum ar 
putea cineva să biruie un asemenea adversar? 

Ca doi rivali întăritaţi se ciocniră şi ca doi lupi, 
îşi căutară unul altuia beregata. Caninilor lungi ai 
gorilei li se împotrivi lama subţire a cuţitului 
omului. 

Jane - cu silueta ei zveltă, tînără, lipită de 
trunchiul unui arbore uriaş, cu miinile apăsate pe 
pieptul ce se înălța şi cobora convulsiv, cu ochii 
dilataţi de groaza îmbinată cu fascinaţie, cu frică 
şi admiraţie - privea lupta dintre maimuța 
primară şi omul primitiv pentru posesiunea unei 
femei, pentru ea. 

Pe măsură ce muşchii robuşti ai omoplaţilor şi 
spatelui omului se  reliefau sub încordarea 
efortului, iar bicepşii uriaşi şi antebraţele ţineau 
la distanţă colții cumpliţi, vălul secolelor de 
civilizaţie şi cultură era smuls de pe viziunea 
înceţoşată a fetei din Baltimore. 

Cînd cuțitul lung se înfundă adînc, de 
douăsprezece ori, în sîngele inimii lui Terkoz, iar 
hoitul masiv se rostogoli la pămînt, neînsufleţit, o 
femeie primitivă sări cu braţele larg deschise 
spre bărbatul primitiv care luptase pentru ea şi o 
cîştigase. 

lar Tarzan? 

Făcu ceea ce orice bărbat în vinele căruia 


255 


curge sînge adevărat poate face fără să fi 
învăţat. Işi luă femeia în braţe şi înăbuşi în 
sărutări buzele înălțate spre el, tremurînde. 

O clipă, Jane rămase locului, cu ochii pe 
jumătate închişi. O clipă - cea dintii din tinăra ei 
viaţă - înţelese ce înseamnă iubirea. Dar, la fel 
de subit cum fusese smuls, vălul cobori iarăşi şi 
o conştiinţă ultragiată îi învălui obrajii în mantia-i 
purpurie, în timp ce o femeie scandalizată îl 
împinse în lături pe Tarzan din neamul 
maimutelor şi-şi îngropa faţa în miîini. 

Tarzan fusese surprins cînd fata pe care se 
învățase s-o iubească într-un chip vag şi abstract 
se constituise prizonieră de bună voie în braţele 
lui. Acum însă era surprins că-l respingea. Se 
apropie din nou de Jane şi o apucă de braţ, însă 
fata se răsuci spre el ca o tigroaică şi-i lovi 
pieptul imens cu mîinile ei micuţe. 

Tarzan nu putea înţelege. 

Cu o clipă în urmă, intenţia lui fusese să o 
ducă pe Jane cit mai curînd la ai ei, dar acum, 
clipa aceea se pierduse în trecutul împăienjenit 
şi îndepărtat al lucrurilor care au fost, dar care 
nu mai pot fi şi o dată cu ea, intenţia cea bună 
se alătură suitei imposibilităţilor. 

Pentru că, între timp, Tarzan din neamul 
maimuţelor simţise un trup cald şi mlădios lipit 
de al său. Respirația dulce, fierbinte care-i 
dezmierdase obrazul şi gura aţiţase în pieptul 
său o nouă flacără de viaţă, iar buzele 


256 


desăvirşite ce se uniseră cu ale lui în sărutări 
arzătoare îi fripseră ca un fier roşu sufletul, 
lăsîndu-i stigmatul care-l marca acum pe noul 
Tarzan. 

Îi puse din nou mîna pe braţ. Jane îl respinse 
şi atunci, Tarzan din neamul maimutelor făcu 
întocmai ce-ar fi făcut cel dintii străbun al său: îşi 
luă femeia în braţe şi o purtă în junglă. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei patru din 
cabana de pe plajă fură deşteptaţi de un bubuit 
de tun. Clayton sări primul şi iată, dincolo de 
gura golfului, două nave ancorate. 

Una dintre ele era Arrow, iar cealaltă, un mic 
crucişător francez. Punţile laterale ale acestuia 
din urmă erau înţesate de oameni care scrutau 
ţărmul iar pentru Clayton, ca şi pentru cei doi 
care i se alăturară, era evident că lovitura fusese 
trasă pentru a le atrage atenţia, dacă se mai 
aflau cumva în cabană. 

Ambele vase erau ancorate la o distanţă 
considerabilă de țărm şi locuitorii cabanei se 
îndoiau că ocheanele celor de pe punți vor putea 
distinge fluturările pălăriilor micului grup, aflat 
departe, în interior, între capetele promontoriilor. 

Esmeralda îşi desfăcuse şorţul roşu şi-l filfiia 
frenetic deasupra capului, dar Clayton, temiîndu- 
se că nici acesta nu va fi văzut, alergă spre 
punctul dinspre nord, unde rugul înălţat de el îşi 
aştepta chibritul. | se păru, de altfel ca şi 


257 


celorlalţi care aşteptau cu respiraţia tăiată, că se 
scursese un secol pînă să ajungă la vraful de 
crengi uscate şi de tufăriş. Cînd ieşi din pădurea 
deasă şi zări din nou vasele, constată consternat 
că Arrow îşi ridicase pînzele, iar crucişătorul o şi 
pornise. 

Aprinziînd iute rugul într-o duzină de locuri, se 
grăbi spre extremitatea promotoriului, unde-şi 
smulse cămaşa de pe el şi legind-o de o ramură 
căzută, începu s-o fluture deasupra capului, 
înainte şi înapoi. 

Dar vasele continuau să se îndepărteze. 
Clayton pierduse orice speranţă, cînd coloana 
mare de fum înălţindu-se ca o săgeată verticală 
deasupra pădurii atrase atenţia unui marinar de 
pe crucişător şi instantaneu, o duzină de 
ocheane fură îndreptate spre plajă. 

Clayton văzu deodată cele două vase 
schimbîndu-şi din nou direcţia; şi în timp ce 
Arrow  staţiona liniştit în largul oceanului, 
crucişătorul se îndreptă încet spre țărm. Se opri 
la oarecare distanţă, şi o barcă fu lăsată la apă şi 
expediată în direcţia  promontoriului. Cînd 
acostă, din ea cobori un tînăr ofiţer. 

— Monsieur Clayton, dacă nu mă înşel? 
întrebă el. 

— Slavă Domnului că aţi venit, răspunse 
Clayton. Să sperăm că încă nu-i prea tirziu. 

— Ce vreţi să spuneţi, Monsieur? 

Clayton îi povesti despre răpirea Janei Porter 


258 


şi vorbi de necesitatea unor oameni înarmaţi 
care să pornească în căutarea ei. 

— Mon Dieu! exclamă ofiţerul, cu amărăciune. 

leri dacă soseam şi încă n-ar fi fost prea tîrziu. 
Pe cînd azi, poate că e preferabil ca sărmana 
domnişoară să nu mai fie găsită deloc. E oribil, 
Monsieur! E odios! 

Şi alte bărci fuseseră coborite acum din 
crucişător, iar Clayton, după ce-i indică ofițerului 
punctul de intrare în golf, se urcă împreună cu el 
în barca a cărei proră fu dirijată către micul bazin 
încercuit de pămînt, unde îi urmă şi restul 
echipajului. 

Curînd debarcară cu toţii în punctul unde se 
aflau profesorul Porter, domnul Philander şi 
Esmeralda, scăldată în lacrimi. 

Printre ofiţerii din ultimele bărci se afla şi 
comandantul vasului; şi cînd află istoria Janei 
Porter, solicită cu generozitate voluntari care să-i 
însoţească pe profesorul Porter şi pe Clayton în 
cercetările lor. 

Şi toţii aceşti bravi şi simpatici francezi, fără 
nici o excepţie, cerură pe dată îngăduinţa de a 
lua parce la expediţie. 

Comandantul alese douăzeci de marinari şi 
doi ofiţeri: Lieutenant D'Arnot şi Lieutenant 
Charpentier. Una dintre bărci fu trimisă înapoi la 
crucişător pentru a aduce merinde, muniții şi 
carabine; oamenii aveau asupra lor revolvere. 

Apoi, la cererea lui Clayton de a afla cum de 


259 


ancoraseră în preajma acestui țărm şi trăseseră 
o salvă de semnalizare, comandantul, căpitanul 
Dufranne, îl lămuri că, în urmă cu o lună, 
descoperiseră nava Arrow, care se îndrepta în 
mare viteză spre sud-vest, dar cînd îi 
semnalizaseră să se apropie, aceasta nu făcu 
decit să-şi sporească viteza. O urmăriseră 
îndeaproape pînă spre asfinţit, trăgînd de citeva 
ori, dar a doua zi în zori nava se făcuse 
nevăzută. 

Timp de cîteva săptămîni continuaseră să 
măture coasta în sus şi-n jos şi aproape că 
uitaseră de urmărire cînd, într-o bună dimineaţă, 
cu cîteva zile în urmă, observatorul le semnală o 
navă ce se zbătea din greu şi evident scăpată de 
sub control, pradă furiei unei mări puternic 
răscolite. 

Cînd se apropiara de epavă, constatară cu 
surprindere că era nava care, cu citeva 
săptămîni în urmă, fugise de ei. După poziţia 
velei-strai şi a randei arborelui artimon se vedea 
că oamenii se străduiseră din răsputeri să ţină 
piept vîntului, dar scotele se desfăcuseră şi 
velele fuseseră sfişiate şi zdrenţuite de vitejia 
vîntului. 

Atît timp cît marea era zbuciumată, ar fi fost 
greu şi periculos să se încerce o abordare; şi 
cum pe punte nu se observa nici un semn de 
viaţă, hotăriră să aştepte pînă cînd vintul şi furia 
valurilor se vor potoli; dar chiar în acel minut 


260 


zăriră o siluetă ce se agăța de balustradă, 
făcîndu-le nişte vlăguite şi mute semnale 
deznădăjduite. 

Pe dată se dădură dispoziţii de coborire a unei 
bărci cu echipaj şi efectuară o încercare izbutită 
de abordare a navei Arrow. Cînd francezii se 
căţărară pe vas, priveliştea care li se oferi ochilor 
îi înfiora. O sumedenie de morţi şi muribunzi se 
rostogoleau încoace şi-ncolo pe punte, cei vii 
amestecîndu-se cu  decedaţii. Două dintre 
cadavre erau parţial devorate, parcă de lupi. 

Echipajul de abordare reuşi să repună vasul în 
condiţii de navigare, iar cei rămaşi în viaţă din 
nefericitul grup fură transportaţi în hamacurile 
lor. Morţii fură înfăşuraţi în prelate şi legaţi pe 
punte pentru a fi identificaţi de camarazii lor 
înainte de a fi încredinţaţi adîncurilor mării. 

Cînd francezii se urcară pe puntea navei 
Arrow, toţi cei rămaşi în viaţă erau în stare de 
inconştienţă. Pînă si bietul nenorocit, care le 
trimisese unicul semnal S.O.S. căzuse într-o 
stare de prostaţie înainte de a şti dacă 
semnalele lui avuseseră efect sau nu. 

Ofiţerului francez nu-i trebui mult ca să 
înţeleagă ce anume pricinuise grozăvia de la 
bord; pentru că atunci cînd căutară apă şi rachiu 
ca să-i întremeze cît de cît pe oameni, 
descoperiră că nu se afla nici un strop de 
băutura şi nici o fărimă de hrană. Semnaliză 
imediat crucişătorului să trimită rezerve de apă, 


261 


medicamente şi provizii de hrană şi o altă barcă 
fu lansată pe ruta periculoasă pînă la nava 
Arrow. 

După ce li se aplicară măsurile de înviorare, 
cîţiva dintre oameni îşi veniră în simţiri şi atunci 
îşi depănară întreaga poveste. Din care noi 
cunoaştem o bună parte, pînă la plecarea 
vasului, după uciderea lui Snipes şi îngroparea 
cadavrului său deasupra cufărului ce conţinea 
comoara. 

Se pare că faptul de a fi avut crucişătorul pe 
urme îi terorizase atît de cumplit pe răzvrătiți, 
încît  continuaseră să străbată în neştire 
Atlanticul chiar şi la cîteva zile după ce 
pierduseră crucişătorul din vedere; dar, dîndu-şi 
seama de cantitatea redusă a proviziilor de apă 
şi de hrană, se întorseseră iar spre est. Neavind 
la bord pe nimeni priceput în ale navigaţiei, se 
iscară discuţii cu privire la direcţie; şi cum după 
trei zile de navigare spre est nu se ivise nici 
urmă de uscat, cîrmiră spre nord, temîndu-se ca 
nu cumva vînturile puternice dinspre nord, care 
suflaseră cu precădere în ultima vreme, să fi 
deviat vaporul spre sud de extremitatea sudică a 
Africii. 

Timp de două zile o ţinură spre nord-nord-est, 
cînd intrară într-o perioadă de acalmie care dură 
aproape o săptămînă. Apa li se terminase, iar 
merinde mai aveau doar pentru o zi. Foarte 
repede, condiţiile începură să se înrăutăţească. 


262 


Un om îşi pierdu minţile şi sări peste bord. 
Curînd, un altul îşi tăie venele. Cind muri, îl 
azvirliră peste bord, deşi se ridicaseră citeva voci 
cerînd să se păstreze cadavrul pe punte. Foamea 
îi prefăcea din fiare umane în fiare sălbatice. 

Cu două zile înainte de a fi zăriţi de 
crucişător, erau prea sleiţi de puteri pentru a mai 
putea miînui vasul şi în acea zi muriră trei 
oameni. A doua zi dimineaţa ieşi la iveală că 
unul dintre cadavre fusese parţial mîncat. 

Întreaga zi, oamenii se zgiiră unul la celalalt 
ca nişte fiare de prada şi în cea de a treia 
dimineaţă, două dintre cadavre fuseseră 
aproape în întregime curăţite de carne. Dar 
acest ospăț necrofag nu-i întremase prea mult 
pe fugari, căci lipsa de apă era mult mai 
chinuitoare decit lipsa hranei. Şi atunci apăruse 
crucişătorul. 

Cînd cei care mai erau în stare să-şi revină îşi 
reveniră, întreaga istorie fu înfăţişată 
comandantului francez, dar marinarii erau prea 
ignoranţi ca să-i poată indica în ce punct anume 
al coastei îi abandonaseră pe profesor şi grupul 
lui, aşa încît crucişătorul porni să plutească 
încet, fără a pierde nici o clipă ţărmul din vedere, 
trăgind din timp în timp cite o salvă de 
semnalizare şi scrutîind cu ocheanele fiecare 
petec de plajă. 

Noaptea lăsau ancora, ca nu cumva să le 
scape vreo porţiune de țărm şi întimplător, cu o 


263 


noapte înainte ajunseră chiar la plaja unde se 
afla mica tabără pe care o căutau. Loviturile de 
semnal trase în timpul după-amiezii nu fuseseră 
auzite de cei de pe țărm, care se aflaseră, 
probabil, în inima junglei, în căutarea Janei 
Porter şi zgomotul trosniturilor pricinuite de paşii 
lor în hăţiş acoperise bubuitul îndepărtat al 
semnalului. 

În răstimpul cît cele două grupuri îşi istorisiră 
respectivele aventuri, barca se şi întoarse de la 
crucişător cu proviziile şi armele necesare 
expediției. Citeva minute mai tirziu, micul grup 
de marinari, însoţiţi de cei doi ofiţeri francezi şi 
conduşi de profesorul Porter şi de Clayton, porni 
în disperata şi nefasta investigare a labirintului 
junglei. 


264 


20.EREDIIATE 


Jane, dîndu-şi seama că era captiva acelei 
stranii făpturi pădurene care o salvase din 
ghearele gorilei, se luptă din răsputeri ca să se 
elibereze, dar braţele viguroase ce-o purtau cu 
atita uşurinţă,de parc-ar fi fost un prunc de o zi, 
nu făcură decit s-o stringă şi mai tare. Aşa încît 
renunţă la efortul ei zadarnic şi rămase liniştită, 
privind pe sub pleoapele pe jumătate închise la 
faţa omului care înainta atît de sprinten cu ea 
prin vegetaţia încîlcită. 

Faţa care se înclina asupră-i era de o 
extraordinară frumuseţe. Tipul desăvirşit al 
masculului viguros, necorupt de desfriu sau de 
pasiuni brutale şi înjositoare. Căci, deşi Tarzan 
din neamul maimutelor era un omoritor de 
oameni şi de fiare, el ucidea aşa cum ucide 
vinătorul, fără patimă, cu excepţia rarelor 
prilejuri cînd ucidea din ură, dar chiar şi atunci 
nu era acea ură mocnită, malefică, ura care 
brăzdează hidos trăsăturile celui ce-o nutreşte. 
Cînd Tarzan ucidea, mai adeseori o făcea cu un 
suris decit cu o încruntare şi surisul este temelia 
frumuseţii. 

Fata remarcase o anumită particularitate cînd 
îl văzuse pe Tarzan năpustindu-se asupra lui 

265 


Terkoz - dunga de un roşu aprins care-i 
străbătea fruntea pornind de deasupra ochiului 
stîng pînă la pielea capului, dar acum, scrutindu-i 
trăsăturile, observă că dispăruse şi doar o 
cicatrice îngustă, albă marca locul unde se ivise 
pata colorată. 

Se lăsă mai în voie în braţele lui şi strinsoarea 
lui Tarzan slăbi. Odată îşi cobori privirea în ochii 
ei şi el îi zimbi, iar fata trebui să-şi strîngă 
puternic pleoapele pentru a alunga priveliştea 
acelui chip frumos, cuceritor. 

După un timp, Tarzan o porni pe calea 
copacilor, iar Jane, minunîndu-se că nu încerca 
nici o teamă, îşi dădu seama că niciodată în 
viaţa ei nu se simţise mai în siguranţă decit 
acum, cînd zăcea în braţele acestei făpturi 
puternice, sălbatice, care o purta, Dumnezeu ştie 
către ce soartă, mai adînc, tot mai adînc, în 
fortăreaţa neînblinzitei păduri. 

Cînd, cu ochii închişi, încercă să se gindească 
la viitor şi închipuirea ei vie îi stîrni temeri 
cumplite, nu avu decit să deschidă ochii şi să 
privească acel chip nobil, atît de apropiat de faţa 
ei, pentru ca să i se spulbere şi ultima rămăşiţă 
de îngrijorare. 

Nu, niciodată fiinţa aceasta nu i-ar fi putut 
face vreun rău; se simţi încredinţată de lucrul 
ăsta cînd înţelese cavalerismul pe care-l trădau 
trăsăturile lui fine şi ochii sinceri, curajoşi. 

Înaintară tot mai mult prin ceea ce Jenei i se 


266 


părea o masă compactă de verdeață în care se 
deschidea, ca prin farmec, o cărare dinaintea 
acestui zeu al pădurii, pentru ca apoi să se 
închidă iar în urma lor. Nu simţi nici măcar 
zgirietura unei crenguţe şi totuşi deasupră-i şi 
dedesubt, în faţă şi în spate, ochii ei nu puteau 
desluşi altceva decit un zid trainic de ramuri şi 
de plante agăţătoare, înciîlcite într-o împletitură 
de nedestrămat. 

În timp ce Tarzan înainta cu pas sigur, mintea 
lui era preocupată de numeroase gînduri, noi şi 
ciudate. Avea înainte-i o problemă cum nu mai 
întîlnise nicicînd şi simţea, mai curind decit 
gîndea, că trebuie să-i facă faţă ca un om şi nu 
ca o maimuţă. 

Mişcarea-i liberă prin terasele de mijloc ale 
copacilor, drum pe care îl urma de obicei, 
contribui să-i mai răcorească ardoarea primei 
iubiri proaspăt descoperite. Se pomeni meditînd 
la soarta care ar fi aşteptat-o pe fată dacă n-ar fi 
salvat-o de Terkoz. Ştia fcarte bine de ce n-o 
ucisese gorila şi Tarzan începu să-şi compare 
intenţiile cu cele ale lui Terkoz. 

Adevărat, legea junglei cerea ca masculul să- 
şi cucerească perechea prin forţă, dar se putea 
oare lăsa Tarzan călăuzit de legile fiarelor? Doar 
Tarzan era Om! Dar oamenii cum or fi 
procedînd? Era nedumerit; nu ştia. Ar fi dorit s-o 
întrebe pe fată, dar pe urmă îi veni ideea că fata 
îi şi răspunsese prin strădania ei zadarnică ele a 


267 


se elibera şi de a-l respinge. Dar acum sosiseră 
la destinaţie şi Tarzan din neamul maimutelor, 
purtînd-o pe Jane în braţele-i musculoase, se lăsă 
domol pe iarba arenei unde marii antropoizi îşi 
ţineau sfatul şi dănţuiau orgia sălbatică a dum- 
dum-ului. 

Deşi veneau de la mile şi mile depărtare, ziua 
ajunsese abia pe la jumătatea după-amiezei şi 
amfiteatrul era scăldat în lumina difuză ce se 
cernea prin urzeala frunzişului din jur. larba 
verde părea moale, răcoroasă şi îmbietoare. 
Miriadele de zgomote ale junglei răzbăteau 
înăbuşit, ca de la mare distanţă, topite parcă în 
ecoul unor sunete învălmăşite care urcau şi 
coborau, asemenea talazurilor pe un țărm 
îndepărtat. 

Cînd se înfundă în iarba în care o depusese 
Tarzan, Jane se simţi contopită de un simţămînt 
de tihnă visătoare, iar cînd îşi înălţă ochii la 
silueta care o domina, o năpădi şi o stranie 
senzatie de siguranţă desăvirşită. 

In timp ce Jane îl urmărea cu priviri filtrate pe 
sub pleoapele pe jumătate coborite, Tarzan 
străbătu poiana circulară, îndreptindu-se spre 
copacii din cealaltă parte. Jane îi observă graţia 
maiestuoasă a ţinutei, simetria perfectă dintre 
trupul magnific şi felul în care-şi ţinea capul 
frumos modelat pe umerii largi. 

Ce făptură desăvirşită! Sub această înfăţişare 
de zeu nu se putea ascunde nici un dram de 


268 


cruzime sau josnicie. „Nicicînd - îşi spuse Jane - 
pămîntul nu a mai fost călcat de un asemenea 
om, din clipa cînd Dumnezeu l-a plăsmuit pe cel 
dintii, după chipul şi asemănarea sa!" 

Cu un salt, Tarzan se avintă în copaci şi pieri 
din văz. Jane se întreba unde s-o fi dus. O 
părăsise oare în voia soartei, acolo în jungla 
singuratică? Privi în jur cu nervozitate. Fiecare 
vrej, fiecare tufiş părea vizuina tainică a vreunei 
fiare uriaşe şi îngrozitoare, ce pîndea să-şi înfigă 
colții scînteietori în carnea ei mătăsoasă. Fiecare 
sunet era amplificat de închipuirea ei, în 
zgomotul unui trup şerpuitor şi malefic ce se tira 
pe furiş. 

Cît de schimbate păreau toate acum cînd o 
părăsise! 

Cîteva minute, care fetei speriate i se părură 
lungi cît ceasurile, stătu cu nervii încordaţi, 
aşteptind saltul fiarei pitite ce urma să pună 
capăt nefericirii şi îngrijorării. Aproape că se ruga 
să apară o dată dinţii cruzi ce aveau s-o facă să- 
şi piardă cunoştinţa, curmîndu-i astfel agonia 
spaimei. 

Auzi un zgomot brusc şi uşor în spatele ei. Cu 
un strigăt, sări în picioare şi se întoarse pentru a- 
şi înfrunta sfîrşitul. Dar nu-l văzu decit pe Tarzan, 
cu braţele încărcate de fructe coapte şi 
mustoase. Jane fu cuprinsă de o ameţeală şi s-ar 
fi prăbuşit dacă Tarzan, lăsînd să-i scape povara, 
n-ar fi prins-o în braţe. Fata nu-şi pierdu 


269 


cunoştinţa, dar se agăţă cu putere de el, 
tremurînd şi clănţănind ca o căprioară speriată. 

Tarzan din neamul maimuţelor îi mîngiie părul 
moale şi încercă s-o îmbărbăteze şi s-o 
liniştească, întocmai cum făcea Kala cu el pe 
cînd era o maimuţă mică şi se speria de Sabor, 
leoaica, sau de Histah, şarpele. O singură dată îşi 
lipi uşor buzele de fruntea ei şi Jane nu se clinti, 
ci închise ochii şi scoase un suspin. 

Nu-şi putea analiza sentimentele şi nici nu 
dorea să încerce. Era mulţumită că simţea 
siguranţa pe care i-o dădeau braţele lui 
puternice şi în rest, îşi lăsa viitorul în voia 
soartei; căci ultimele cîteva ore o învăţaseră să 
se încreadă în strania şi sălbatica făptură a 
pădurii, cum nu s-ar fi încrezut decit în foarte 
puţini dintre bărbaţii pe care-i cunoştea. 

Chibzuind la întreaga ciudăţenie a acestui 
fapt, întrezări adevărul că, poate, descoperise 
ceva ce nu mai cunoscuse niciodată: iubirea. Se 
minună, apoi zimbi. 

Continuind să zimbească, îl împinse uşurel pe 
Tarzan îndărăt şi privindu-l cu o expresie pe 
jumătate zimbitoare, pe jumătate batjocoritoare, 
care dădea chipului ei un farmec nespus, arătă 
cu degetul spre fructele împrăştiate pe jos şi se 
aşeză pe marginea tobei de pămînt a 
antropoidelor, căci foamea începuse să se facă 
simțită. 

Tarzan adună iute fructele şi le puse la 

270 


picioarele ei; după aceea se cocoţă lingă ea pe 
tobă şi începu să despice cu cuțitul şi să 
pregătească diferitele fructe pentru cina 
frumoasei Jane. 

Mîncară împreună, în tăcere, furişind din cînd 
în cînd cîte o privire unul spre celălalt, pînă ce 
Jane, în cele din urmă, izbucni într-un hohot de 
ris vesel, la care Tarzan se alătură. 

— AŞ fi dorit să vorbeşti englezeşte, spuse 
fata. 

Tarzan  clătină din cap şi o expresie 
îngîndurată trădînd o dorinţă patetică îi înnegură 
ochii surizători. 

Apoi Jane încercă să-i vorbească franţuzeşte, 
iar după aceea nemţeşte; dar fu nevoită să ridă 
singură de încercarea-i bilbiită de a se exprima 
în această din urmă limbă. 

— Oricum, îi spuse ea în englezeşte, înţelegi 
germana mea la fel de bine cum o înțelegeau şi 
cei din Berlin. 

Tarzan luase de mai multă vreme hotărîrea 
cum să procedeze mai departe. Avusese timp să- 
şi aducă aminte tot ce citise în cărţile lui din 
cabană despre felul cum se poartă bărbaţii cu 
femeile. Se va comporta aşa cum îşi închipuia el 
că s-ar fi purtat bărbaţii din cărţi, dacă ar fi fost 
în locul lui. 

Din nou se ridică şi o porni prin copaci, dar 
mai înainte încercă să-i explice prin semne Janei 
că se va întoarce imediat şi o făcu atit de bine, 


271 


încît fata pricepu şi nu se mai temu cit lipsi el. 

O năpădi doar o senzaţie de singurătate în 
timp ce-l aştepta, privind, cu ochi languroşi, 
punctul pe unde dispăruse. Ca şi prima dată, fu 
înştiinţată de prezenţa lui printr-un zgomot uşor 
venind din spate şi se întoarse pentru a-l vedea 
înaintînd prin iarbă, cu braţele încărcate de 
crengi. Apoi dispăru din nou în junglă şi după 
citeva minute, reapăru cu o încărcătură de 
ierburi moi şi de ferigă. li mai trebuiră două 
drumuri pînă să aibă la îndemină tot vraful de 
materiale. 

În cele din urmă împrăştie ferigile şi ierburile 
pe jos, aşternindu-i un culcuş moale, pe 
deasupra căruia propti crengile, rezemate una 
de alta, astfel încît se întîlneau la o înălţime de 
vreo doi metri peste centru. Deasupra crengilor 
aşternu frunze uriaşe de palmier şi cu ajutorul 
altor crengi şi altor frunze, închise un capăt al 
micului adăpost pe care-l construise. După care 
se aşezară din nou pe marginea tobei şi 
încercară să-şi vorbească prin semne. 

Minunatul medalion încrustat cu diamante 
care atirna la gitul lui Tarzan era o pricină de 
mare mirare pentru Jane. Arătă spre el şi Tarzan 
îl scoase şi-i întinse frumosul giuvaer. Jane îşi 
dădu seama că era lucrat de mîinile unui meşter 
iscusit şi că diamantele aveau mare strălucire şi 
erau superb montate, dar felul cum fuseseră 
tăiate denota că bijuteria era veche. Mai observă 


272 


că medalionul se deschidea şi apăsînd butonul 
ascuns, văzu cele două jumătăţi separîndu-se 
pentru a da la iveală, în fiecare dintre ele, cîte o 
miniatură în fildeş. Una dintre miniaturi înfăţişa o 
femeie frumoasă, iar cealaltă ar fi putut fi un 
portret al bărbatului de lîngă ea, dacă n-ar fi 
existat o subtilă, abia definită, diferenţă de 
expresie. 

Se uită la Tarzan şi-l văzu aplecat spre dînsa, 
privind cu vădită uimire miniaturile. Întinse mina 
şi luă medalionul, examinind portretele, cu 
semne de certă surpriză şi interes. Purtarea lui 
vădea limpede că nu le mai privise niciodată 
pînă atunci şi nici nu-şi închipuise că medalionul 
se deschidea. Faptul acesta o determină pe Jane 
să se lase furată de noi speculaţii şi să încerce a- 
şi imagina cum ajunsese frumosul ornament în 
posesia unei făpturi sălbatice din jungla 
neexplorată a Africii. 

Mai uimitor era faptul că medalionul conţinea 
portretul cuiva care ar fi putut să fie fratele sau 
mai curînd tatăl acestui semizeu pădurean, care 
nu ştiuse nici măcar că giuvaerul se deschide. 

Tarzan continua să privească fix cele două 
chipuri. După un timp îşi scoase tolba de pe 
umăr şi răsturnind săgețile pe jos, scotoci în 
fundul pungii şi scoase afară un obiect plat, 
înfăşurat în numeroase frunze moi şi legat cu fire 
lungi de iarbă. Il desfăcu cu grijă, îndepărtîind 
frunză după frunză, pînă cînd, în cele din urmă, 


273 


rămase în mînă cu o fotografie. Arătînd spre 
miniatura din medalion, îi întinse Janei fotografia, 
ţinîndu-i în faţă şi medalionul deschis. 

Fotografia nu făcu decit să o nedumerească 
pe fată şi mai mult, pentru că înfăţişa, fără 
îndoială, chipul aceluiaşi bărbat al cărui portret 
se afla prins în medalion lîngă cel al frumoasei 
femei tinere. 

Tarzan se uita la ea cu o expresie de uimire în 
ochi şi Jane îl privi la rîndul ei. Se părea că 
buzele lui se căzneau să formuleze o întrebare. 
Fata arătă spre fotografie, apoi spre miniatură şi 
în urmă spre el, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
portretele erau ale lui, dar Tarzan clătină din 
cap, apoi, ridicînd din umerii uriaşi, luă fotografia 
din mîna ei şi după ce o înfăşură din nou cu grijă, 
o aşeză iar în fundul tolbei. 

Citeva momente rămaseră amindoi tăcuţi, 
Tarzan cu ochii pironiţi în pămînt în timp ce Jane 
ţinea micul medalion în mînă, sucindu-l şi 
răsucindu-l în strădania de a gasi un indiciu care 
să-i poată revela identitatea proprietarului. 

In cele din urmă, explicaţia simplă îi veni în 
minte. Medalionul aparținuse Lordului 
Greystocke, iar portretele îl înfăţişau pe el şi pe 
Lady Alice. Făptura sălbatică îl găsise pur şi 
simplu în cabana de pe plajă. Ce stupid din 
partea ei că nu întrezărise mai înainte această 
soluţie a enigmei! 

Dar a găsi o explicaţie pentru ciudata 


274 


asemănare dintre Lordul Greystocke şi acest zeu 
al pădurii era un lucru care o depăşea şi nu-i de 
mirare că nu-şi putea închipui un singur moment 
că sălbaticul gol din faţa ei era un nobil englez. 

Intr-un tîrziu, Tarzan îşi înălţă privirile pentru 
a o urmări pe fată, care cerceta medalionul. El 
nu putea pătrunde tîlcui chipurilor dinăuntru, dar 
putea citi interesul şi fascinația de pe chipul 
fiinţei vii şi tinere de lîngă el. 

Jane observă că o urmăreşte din priviri şi 
gîndind că-şi doreşte podoaba înapoi, i-o întinse. 
Tarzan o luă şi desfăcînd lanţul cu ambele miini, 
i-l trecu fetei pe git, zimbind în faţa surprizei pe 
care i-o pricinuise acest neaşteptat dar. Jane 
scutură vehement din cap şi voi să-şi scoată 
lănţişorul de aur de la git, dar Tarzan nu-i 
îngădui cu nici un chip. Cînd o văzu că stăruie, îi 
luă mîinile în mîinile lui şi i le ţinu strîns, ca s-o 
împiedice să-şi scoată lanţul. În cele din urmă, 
Jane renunţă şi rîzînd uşurel, ridică medalionul la 
buze. 

Tarzan nu-şi dădu seama exact ce 
semnificaţie avea acest gest, dar ghici că era 
felul ei de a accepta darul, aşa încît se ridică în 
picioare şi luînd medalionul în mînă, se înclină 
solemn, ca un cavaler din vechime şi-şi lipi 
buzele pe locul atins de buzele ei. 

Un mic omagiu distins şi galant, îndeplinit cu 
graţia şi demnitatea unei totale degajări. 

Se lăsa întunericul, aşa că începură din nou 


275 


să mănînce fructele care le ţineau şi de foame şi 
de sete, apoi Tarzan se ridică în picioare şi 
conducînd-o pe Jane la micul umbrar pe care-l 
construise, îi făcu semn să intre. 

Pentru prima dată în ultimele ore, Jane fu 
săgetată de teamă şi Tarzan o simţi 
îndepărtindu-se, ca şi cum se ferea de el. 
Jumătatea de zi petrecută cu această fată făcuse 
din Tarzan un cu totul alt om decit cel asupra 
căruia răsărise soarele acelei dimineţi. Acum, în 
fiecare fibră a fiinţei sale, ereditatea se făcea 
mai simțită decit deprinderile. Nu putem spune 
că se prefăcuse subit dintr-un sălbatic om- 
maimuţă într-un gentleman politicos, dar, 
oricum, înclinațiile acestuia din urmă 
precumpăneau şi mai presus de toate, dorinţa de 
a fi pe placul femeii iubite şi de a-i face o 
impresie bună. 

Aşa încît Tarzan din neamul maimutelor făcu 
unicul lucru pe care-l ştia menit să asigure 
liniştea Janei: îşi scoase cuțitul de vînătoare din 
teacă şi întinzîndu-i-l cu mînerul înainte, o pofti 
din nou, printr-un semn, să intre în adăpost. Fata 
înţelese şi luînd cuțitul lung, intră şi se culcă pe 
ierburile moi, în timp ce Tarzan din neamul 
maimutelor se întinse pe pămînt, de-a 
curmezişul intrării. i 

Şi aşa-i află soarele cînd răsări în zori. |n 
prima clipă cînd se deşteptă, Jane nu-şi aminti de 
straniile întîmplări ale zilei precedente şi se 


276 


minună de ciudatul loc unde se găsea - micul 
umbrar de frunze, ierburile moi ale culcuşului, 
priveliştea neobişnuită ce se ivea prin 
deschizătura adăpostului. 

Treptat, împrejurările datorită cărora 
ajunseseră aici îi reveniră în minte una cîte una. 
Şi atunci în inima ei se stirni o aprigă uimire - un 
val de mulţumire şi de recunoştinţă pentru faptul 
că, deşi se aflase într-o primejdie atit de 
cumplită, era teafără şi neatinsă. Se apropie de 
intrarea adăpostului pentru a-l căuta pe Tarzan. 
Dispăruse, dar de astă dată nu se simţi cuprinsă 
de temeri pentru că ştia că se va întoarce. 

Văzu în iarba din faţa deschiderii umbrarului 
amprenta trupului său, acolo unde zăcuse toată 
noaptea pentru a o apăra. Ştia că numai datorită 
faptului că el se aflase acolo putuse să doarmă 
într-o tihnită siguranţă. Cu el în preajmă, cum ar 
fi putut să se mai teamă? Se întrebă dacă o mai 
fi existînd pe lume vreun bărbat alături de care o 
fată să se poată simţi atit de sigură în inima 
junglei africane. Nici leii şi nici panterele n-o mai 
speriau acum. 

Ridică privirile şi văzu silueta lui zveltă picînd 
uşor dintr-un copac vecin. Cînd ochii li se 
întîlniră,faţa lui Tarzan fu luminată de zimbetul 
acela deschis şi strălucitor, care, în urmă cu o zi, 
îi cîştigase Janei încrederea. Şi cînd se apropie de 
ea, inima Janei porni să bată mai iute şi ochii i se 
luminară, aşa cum nu se mai întîmplase 


277 


niciodată la apropierea vreunui bărbat. 

Fusese din nou după fructe, pe care le depuse 
la intrarea umbrarului. Şi iarăşi se aşezară 
împreună să măniînce. 

Jane începu să se întrebe ce planuri o fi avînd 
cu ea. Voia s-o ducă înapoi pe plajă sau avea de 
gînd s-o ţină aici? Brusc avu revelaţia că 
răspunsul la această întrebare n-o preocupa în 
prea mare măsură. Era cu putinţă, oare, să-i fie 
indiferent? Începu totodată să-şi dea seama că 
se simţea pe deplin mulţumită să şadă aici, 
alături de acest uriaş surizător, ospătîndu-se cu 
fructe delicioase în edenul pădurii, departe, în 
adincurile unei jungle africane - da, era 
mulţumită şi nespus de fericită. Nu putea 
înţelege. Rațiunea îi spunea că ar trebui să fie 
măcinată de o îngrijorare nebună, apăsată de 
temeri groaznice, doborită de presimţiri funeste 
şi în schimb, inima îi cînta, iar ea zimbea 
zimbetului de pe faţa omului de alături. 

După ce isprăviră micul dejun, Tarzan se duse 
în umbrarul ei şi-şi luă înapoi cuțitul. Fata uitase 
cu totul de el. Îşi dădu din nou seama că uitase 
cu totul de cuţit pentru că uitase de teama care- 
o făcuse să-l accepte. Făcîndu-i semn să-l 
urmeze, Tarzan se îndreptă spre copacii de la 
marginea arenei şi ridicînd-o cu un singur braţ 
viguros, se avintă pe ramurile de deasupra 
capului. 

Fata ştiu că o duce înapoi la ai ei şi nu putu 


278 


să-şi explice sentimentul brusc de singurătate şi 
de tristeţe care o năpădi. 

Ore întregi se balansară încet, din copac în 
copac. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu se grăbea. 
Încerca să guste pe îndelete şi să prelungească 
plăcerea acestei călătorii în timpul căreia simţea 
braţele dragi înconjurindu-i gitul, aşa încît ocoli 
mult spre sud drumul direct care ducea la plajă. 

De citeva ori se opriră, pentru scurte răgazuri 
de odihnă, de care Tarzan de fapt nu avea 
nevoie, iar la prînz poposiră timp de un ceas pe 
malul unui pîriiaş, unde-şi potoliră setea şi 
foamea. Aşa încît se apropia de asfinţit cînd 
ajunseseră la luminiş iar Tarzan, lăsîndu-se pe 
pămînt lîngă un arbore mare despărţi ierburile 
înalte ale junglei şi-i arătă cabana. 

Jane îl luă de mină, vrind să-l conducă în 
tabără ca să-i poată spune tatălui ei că omul 
acesta o salvase de la moarte sau de la o soartă 
mai rea decit moartea şi că veghease asupră-i cu 
o grijă de mamă. Dar din nou puse stăpinire pe 
Tarzan din neamul maimuţelor sfiala sălbăticiunii 
în faţa aşezărilor omeneşti. Se trase îndărăt, 
scuturind din cap. Fata se apropie de el, 
privindu-l cu ochi rugători. Intr-un fel, nu putea 
îndura gîndul de a-l şti că se întoarce singur în 
teribila junglă. Dar el continuă să clatine din cap 
şi în cele din urmă o trase la piept foarte uşor şi 
se aplecă s-o sărute, dar mai întîi o privi în ochi, 


279 


aşteptind să vadă dacă era mulţumită sau îl 
respingea. O secundă, fata şovăi, dar pe urmă îşi 
dădu seama care era adevărul şi încolăcindu-i 
gitul cu braţele, îi trase faţa spre ea şi-l sărută 
fără nici o ruşine. 

— Te iubesc, te iubesc, îi murmură. 

De la mare depărtare răzbi trosnetul înăbuşit 
al mai multor arme. Tarzan şi Jane îşi înălţară 
capetele. 

Dinspre cabană veneau domnul Philander şi 
Esmeralda. De acolo unde se aflau, Tarzan şi 
Jane nu puteau vedea vasele ancorate în golf. 
Tarzan arătă cu degetul în direcţia de unde se 
auziseră împuşcăturile, apoi îşi atinse pieptul, 
după care arătă din nou într-acolo. Jane înţelese. 
Pleca, dar ceva îi spunea fetei că o făcea 
deoarece gindea că ai ei sînt în pericol. 

O sărută din nou. 

— Întoarce-te la mine, îi murmură Jane. Am să 
te-aştept... de-a pururi. 

Tarzan plecă, iar Jane se întoarse, ca să 
străbată luminişul spre cabană. 

Domnul Philander o zări primul. Se înserase şi 
domnul Philander era foarte miop. 

— Repede, Esmeralda! strigă el. Repede 
înăuntru, la adăpost... se apropie o leoaică! 
Dumnezeule mare!... 

Esmeralda nu se osteni să verifice viziunea 
domului Philander. Tonul lui alarmat îi era 
suficient. O zbughi în cabană si pînă să apuce el 


280 


să-i rostească întreg numele, trînti şi zăvori uşa. 
„Dumnezeule mare! exclamase domnul 
Philander, descoperind că Esmeralda, în 
exuberanţa grabei, îl zăvorise de aceeaşi parte 
a uşii de care se apropia leoaica. 

Izbi cu furie în lemnul solid. 

— Esmeralda! Esmeralda! ţipă. Dă-mi drumul 
înăuntru! Leul e pe cale să mă mănince! 

Esmeralda gîndi însă că bătăile în uşă provin 
de la leoaica ce încerca s-o urmărească, aşa 
încît, după bunul ei obicei, leşină. 

Domnul Philander aruncă e) privire 
înspăimiîntată în spate. Grozăvie! lat-o, era chiar 
lîngă el. Încercă să se caţere pe zidul lateral al 
cabanei şi reuşi să se agate, instabil, de 
acoperişul de stuf. O clipă rămase astfel, 
suspendat, cramponîndu-se cu picioarele, ca o 
pisică, de o frîinghie de rufe, dar, la un moment 
dat, mănunchiul de stuf cedă şi domnul 
Philander fu proiectat pe spate. 

În clipa cînd se prăbuşi, îi trăsni prin minte o 
remarcabilă prevedere a ştiinţelor naturii: dacă 
te prefaci mort, se presupune că leii şi leoaicele 
te ignoră, ce/ puţin aşa pretindea memoria cam 
defectuoasă a domnului Philander. Drept care, 
domnul Philander rămase în poziţia în care 
căzuse, încremenit într-un simulacru de moarte. 
Cum se prăbuşise pe spate, cu braţele şi 
picioarele întinse ţeapăn, atitudinea de mort era 
de-a dreptul impresionantă. 


281 


Jane îi observase caraghioasa performanţă, cu 
o mirare înduioşată. Cînd se apropie, rise: un mic 
hohot de ris sugrumat; dar fu de ajuns. Domnul 
Philander se răsuci pe o coastă şi se holbă la ea. 
In cele din urmă o recunoscu. 

— Jane! strigă el. Jane Porter! Dumnezeule 
mare! Se opinti ca să se ridice în picioare şi 
alergă la fată. Nu-i venea să creadă că este ea, 
că este vie. Dumnezeule mare! De unde vii? 
Unde, ai fost pentru Dumnezeu? Cum... 

— Fie-ţi milă de mine, domnule Philander, îl 
întrerupse fata. Nu pot ţine minte atitea întrebări 
dintr-o dată. 

— Bine, bine... făcu domnul Philander. 
Dumnezeule! Cînd te văd teafără şi sănătoasă, 
sînt atit de uimit şi de încîntat, încît, zău, nu mai 
ştiu ee vorbesc. Dar vino, povesteşte-mi tot ce ţi 
s-a întîmplat. 


282 


21.SATUL TORTURII 


În timp ce mica expediţie de marinari trudea 
prin desişul junglei căutînd urmele Janei Porter, 
zădărnicia încercării lor apărea din ce în ce mai 
evidentă şi numai durerea bătrînului şi ochii 
deznădăjduiţi ai tînărului englez îl împiedicară pe 
generosul D'Arnot să se întoarcă. 

Îşi spunea că ar exista doar posibilitatea de a 
găsi cadavrul fetei sau rămăşiţele cadavrului, 
pentru că era convins că Jane fusese devorată de 
o fiară de pradă. Oamenii fuseseră rînduiţi în 
linie de bătaie, începînd din punctul unde o 
găsiseră pe Esmeralda şi în această formaţie 
desfăşurată, îşi croiau drum, năduşind şi gifiind 
prin încîlceala lianelor şi plantelor agăţătoare. 
Înaintarea era foarte anevoioasă. Amiaza îi află 
doar cu cîteva mile mai spre interior. Făcură un 
scurt popas şi după ce mai străbătură o mică 
distanţă, unul dintre oameni descoperi o potecă 
bine demarcată. 

Era vechiul drum bătătorit de elefanţi şi 
D'Arnot, consultindu-se cu profesorul Porter şi cu 
Clayton, hotări să-l urmeze. Poteca şerpuia prin 
junglă, în direcţia nordică şi coloana porni în şir 
indian de-a lungul ei. 

Locotenentul D'Arnot se afla în frunte şi 

283 


înainta cu pas destul de rapid, întrucît cărarea 
era, relativ deschisă. Imediat în spate urma 
profesorul Porter, dar cum batrînul nu putea ţine 
pasul cu tînărul, locotenentul D'Arnot se găsea la 
o depărtare de vreo sută de iarzi cînd, deodată, 
se pomeni înconjurat de şase războinici negri. 
Cînd negrii îl împresurară, D'Arnot îşi avertiză 
coloana printr-un strigăt, dar mai înainte de a-şi 
fi putut scoate revolverul, fu legat de miini şi tîrît 
în junglă. 

Strigătul său îi alarmase pe marinari şi vreo 
doisprezece săriră, trecînd pe lîngă profesorul 
Porter şi depăşindu-l pentru a veni în ajutorul 
ofițerului lor. Nu ştiau ce anume pricinuise 
strigătul de alarmă, dar îşi închipuiau că se ivise 
o primejdie. Trecură în fugă de locul unde fusese 
capturat D'Arnot, cînd o suliță lansată din junglă 
străpunse pe unul dintre oameni; îi urmă imediat 
o ploaie de săgeți. Ridicîndu-şi puştile la ochi, 
marinarii traseră în tufişuri în direcţia de unde 
fuseseră lansate proiectilele. 

Intre timp se apropiase şi restul grupului şi 
una după alta, salve de împuşcături fură 
îndreptate spre duşmanul nevăzut. Acestea erau 
trosnetele pe care le auziseră Tarzan şi Jane 
Porter. 

Locotenentul Charpentier, care conducea 
ariergarda coloanei, sosi în fugă la locul cu 
pricina şi aflind amănuntele ambuscadei, porunci 
oamenilor săi să-l urmeze şi se înfundă în hăţiş. 


284 


O secundă mai tirziu, erau prinşi într-o luptă 
deschisă cu vreo cincizeci de războinici negri din 
satul Mbonga. Săgeţile şi gloanţele zburau din 
belşug şi cu mare viteză. Ciudatele pumnale 
africane şi paturile puştilor franţuzeşti se întilniră 
un moment în dueluri sălbatice şi sîngeroase, dar 
în scurt timp sălbaticii o zbughiră înapoi în 
junglă,  lăsîndu-i pe francezi să-şi numere 
pierderile. 

Din cei douăzeci de oameni, patru muriseră, 
vreo doisprezece erau răniţi, iar locotenentul 
D'Arnot dispărut. Intunericul se apropia cu paşi 
repezi şi situaţia lor deveni de două ori mai rea 
cînd nu mai putură regăsi nici poteca de elefanţi 
pe care o urmaseră la venire. Un singur lucru se 
putea face şi anume să amenajeze o tabără chiar 
pe locul unde se aflau şi să înnopteze acolo. 
Locotenentul Charpentier dădu dispoziţii să se 
ridice în jurul taberei o îngrăditură circulară din 
trunchiuri de arbuşti şi vegetaţie măruntă. 
Treaba asta fu isprăvită mult timp după lăsarea 
întunericului, iar în centrul luminişului, oamenii 
aprinseră un foc uriaş, menit să le dea lumina 
necesară pentru terminarea lucrului. 

Cînd se asigură, atit cît era cu putinţă, 
împotriva atacurilor animalelor şi ale oamenilor 
sălbatici, locotenentul Charpentier  aşeză 
santinele în jurul taberei iar restul oamenilor, 
istoviţi şi flămînzi, se întinseră pe jos să doarmă. 

Gemetele răniților, amestecate cu mugetele 


285 


şi miriielile lighioanelor atrase de zgomot şi de 
lumina focului, alungară somnul de pe pleoapele 
ostenite, cu excepţia unor scurte şi agitate 
intermitențe. O ceată de oameni amăriţi şi 
înfometați  petrecu acolo o lungă noapte, 
rugîndu-se pentru ivirea zorilor. 

Negrii care-l capturaseră pe D'Arnot nu mai 
aşteptară să ia parte la lupta ce urmase, ci se 
grăbiseră să-şi tîrască prizonierul prin junglă, 
apoi o luaseră mai departe pe aceeaşi potecă 
unde se desfăşura lupta în care se angajaseră 
tovarăşii lor. Grăbiră pasul, iar zgomotele 
bătăliei deveniră din ce în ce mai stinse, pe 
măsură ce se îndepărtau de combatanți, pînă 
cînd în faţa ochilor lui D'Arnot se deschise 
priveliştea unei poieni largi la capătul căreia se 
îngrămădea un sat de colibe acoperite cu stuf şi 
îngrădite de palisade. 

Se înserase de-a binelea, clar străjile de la 
poartă zăriră pe cei trei care se apropiau şi 
desluşiră că unul dintre ei era un prizonier. Un 
strigăt se înălţă în cuprinsul palisadeior. Un 
puhoi de femei şi copii alergă în întimpinarea 
grupului. 

Şi atunci începu pentru ofiţerul francez cea 
mai îngrozitoare experienţă de care poate avea 
parte un om pe acest pămînt - primirea care i se 
făcu unui prizonier alb într-un sat de canibali 
africani. 

Bestialitatea cruzimii lor era sporită de 


286 


amintirea usturătoare a barbariilor şi mai crude 
săvirşite asupra lor şi a familiilor lor de către 
ofiţerii acelui neîntrecut ipocrit, Leopold al II-lea 
al Belgiei, atrocități din pricina cărora fugiseră 
din statul liber Congo - o jalnică rămăşiţă a ceea 
ce fusese odinioară un trib puternic. 

Tăbăriră cu înverşunare asupra lui D'Arnot, 
lovindu-l cu ciomege şi cu bolovani şi trăgînd de 
el cu miini apucătoare ca ghearele răpitoarelor. li 
smulseră şi ultimul petic de îmbrăcăminte, iar 
loviturile cădeau nemilos pe trupul despuiat şi 
tremurător. Dar francezul nu lăsă să-i scape un 
strigăt de durere. Rostea în gînd o rugăciune ca 
să-i fie hărăzită cît mai repede izbăvirea de 
tortură. 

Moartea pentru care se ruga nu avea să-i vină 
însă atit de curînd. După puţin timp, războinicii 
alungară femeile din preajma  prizonierului: 
trebuia cruțat în vederea unor plăceri mai mari şi 
odată potolit primul val de ură, se mulţumiră să-l 
împroaşte cu cuvinte de ocară, cu insulte şi să-l 
scuipe. Aici D'Arnot fu legat zdravăn de parul 
înalt de pe care niciodată nu fusese dezlegat un 
om viu. 

Citeva femei se risipiră spre colibe ca să 
aducă ceaune şi apă, în timp ce altele aprinseră 
un şirag de focuri pe care urmau să fiarbă 
anumite porţiuni din delicatesă, restul de carne 
urmînd a fi pusă la uscat, în felii, pentru a fi 
consumată mai tirziu; făceau toate aceste 


287 


preparative Întrucît nădăjduiau ca războinicii să 
se înapoieze cu numeroşi alţi prizonieri. 

Festivitatea fusese întîrziată căci aşteptau 
întoarcerea războinicilor care se încăieraseră cu 
albii, aşa încît se înnoptase de-a binelea pînă se 
strinseră cu toţii în sat, iar dansul morţii porni să- 
| încercuiască pe ofiţerul osîndit. 

Pe jumătate leşinat de durere şi epuizare, 
D'Arnot privea pe sub pleoapele pe jumătate 
coborite ceea ce-i părea a fi fantasmagoriile unui 
delir sau un coşmar înfiorător din care avea să se 
trezească în curînd. 

Feţele bestiale erau miînjite cu vopsea, gurile 
monstruoase cu buze răsfrînte şi fleşcăite, dinţii 
galbeni, piliţi şi terminaţi în vîrfuri ascuţite, ochii 
se roteau diabolic, trupurile sclipeau despuiate şi 
strălucitoare, suliţele se mişcau crud. Nu, fără 
îndoială, asemenea fiinţe nu puteau exista pe 
pămînt - se vede că, într-adevăr, visa. 

Virtejul de trupuri sălbatice îl încercui mai 
aproape. O suliță zbirnii şi-i atinse braţul. 
Durerea ascuţită şi senzaţia sîngelui cald care se 
prelingea il  încredinţară de  îngrozitoarea 
realitate a situaţiei sale deznădăjduite. O altă 
lance, apoi alta îl înţepară. Inchisese ochii şi-şi 
încleştă maxilarele - nu, n-o să strige! Era un 
ostaş al Franţei, o să ofere acestor bestii o lecţie 
de cum ştie să moară un ofiţer şi un gentleman. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu avea 
nevoie de un interpret care să-i tălmăcească 


288 


semnificaţia acelor Împuşcături îndepărtate. Cu 
gustul sărutărilor Janei Porter încă proaspăt pe 
buze, se avintă cu incredibilă rapiditate din 
copac în copac, drept spre satul lui Mbonga. Nu-l 
interesa locul exact al încăierării, gindind că 
aceasta, oricum, se va sfirşi curînd. Pe cei morţi 
tot nu-i mai putea ajuta, iar cei care fugiseră nu 
aveau nevoie de sprijinul lui. Către cei care nici 
nu fuseseră ucişi şi nici nu izbutiseră să fugă se 
grăbea el acum. Şi ştia că-i va găsi legaţi de 
parul cel mare din centrul cătunului lui Mbonga. 

De multe ori văzuse Tarzan patrulele de 
vinătoare ale lui Mbonba întorcîndu-se dinspre 
nord cu prizonieri şi întotdeauna aceleaşi scene 
se desfăşuraseră în jurul sinistrului stilp, în 
lumina scînteietoare a numeroaselor focuri. Mai 
ştia, de asemenea, că rareori pierdeau prea mult 
timp pînă să-şi împlinească diabolicul scop al 
capturii. Tarzan se îndoia că va ajunge la timp 
pentru a realiza altceva decit o răzbunare. 

Zori cît putu. Căzuse noaptea şi călătorea pe 
terasele de sus ale arborilor, unde luxurianta 
lună tropicală îmbăia în lumină  cărarea 
ameţitoare a ramurilor unduioase din virful 
copacilor. La un moment dat, zări reflexul unei 
străluciri îndepărtate. Venea din dreapta cărării 
lui. Tarzan îşi spuse că era probabil lumina 
focului de tabără pe care-l aprinseseră cei doi 
oameni înainte de a fi atacați - nu avea idee de 
prezenţa marinarilor. 


289 


Era atit de sigur că înţelege tot ce se petrecea 
în junglă, încît nu se abătu din drum, ci trecu pe 
lîngă lumină la o distanţă de jumătate de milă. 
Era focul de tabără al francezilor. Citeva minute 
mai tirziu, Tarzan sări în copacii care dominau 
satul lui Mbonga. Ah, nu venise prea tirziu! Sau 
da? 

Nu putea spune. Omul legat de stilp era inert, 
totuşi deocamdată războinicii nu făceau decit să- 
| înţepe. 

Tarzan le cunoştea obiceiurile. Lovitura de 
moarte nu fusese încă dată. Putea ghici pînă la 
secundă la ce stadiu al dansului ajunseseră. O 
clipă mai tirziu, cuțitul lui Mbonga avea să reteze 
una din urechile victimei - şi aceasta va fi 
începutul  sfirşitu-lui, căci, în scurt timp, 
prizonierul se va preface într-o masă 
convulsionată de carne măcelărită. Va mai pilpii 
un rest de viaţă în el, dar în acele clipe moartea 
va fi unicul semn de graţie după care va mai 
tînji. 

Parul se afla la o distanţă de treisprezece 
metri de copacul cel mai apropiat. Tarzan îşi 
răsuci o funie. Dar în clipa aceea, peste tipetele 
drăceşti ale demonilor dănţuitori răsună brusc 
răcnetul de provocare al  gorilei-mascul. 
Dansatorii încremeniră ca prefăcuţi în stane de 
piatră. Laţul se repezi vijiind, sus peste capetele 
negrilor. În lumina scînteietoare a focurilor era 
aproape invizibil. 


290 


D'Arnot deschise ochii. Un negru uriaş, 
proţăpit drept în faţa lui, se lungi pe spate, ca 
doborit de o mînă nevăzută. Trupul lui, zbătindu- 
se în urlete şi zvircolindu-se dintr-o parte în alta, 
se îndepărta rapid spre umbra de sub copaci. 
Negrii, cu ochii cît cepele, se uitau ca vrăjiţi. 
Odată ajuns sub copaci, trupul se ridică drept în 
văzduh şi apoi pieri în frunziş; negrii, îngroziţi, 
zbierînd de spaimă, o tuliră într-o goană nebună 
spre poarta satului. 

D'Arnot fu lăsat în părăsire. Era un bărbat 
curajos, dar cînd urletul acela lugubru spintecase 
aerul, simţise cum i se zbîrleşte părul în cap. În 
timp ce trupul cuprins de spasme al negrului 
plutea în văzduh, D'Arnot simţi un fior de gheaţă 
străbătiîndu-i şira spinării, de parcă moartea s-ar 
fi înălţat dintr-o groapă întunecoasă şi i-ar fi 
atins carnea cu un deget viscos. El se uită la 
punctul pe unde pătrunsese negrul în copac şi 
deodată auzi zgomotul unei mişcări venind dintr- 
acolo. Ramurile copacului se îndoiră ca apăsate 
de un trup omenesc: urmă un trosnet şi negrul 
se aşternu din nou la pămînt, rămînînd 
neînsufleţit în locul unde căzuse. Imediat după el 
urmă un trup alb, dar acesta căzu în poziţie 
verticală. 

D'Arnot văzu un tînăr gigant, cu picioarele 
zvelte, răsărind din umbră şi venind în lumina 
focului apoi îndreptîindu-se repede spre el. 

Ce putea să mai însemne şi asta? Cine putea 


291 


fi? Fără îndoială, o nouă făptură a torturii şi a 
distrugerii. 

D'Arnot aşteptă. Ochii nu i se dezlipeau de pe 
faţa omului care înainta spre el. lar ochii celuilalt 
sinceri şi limpezi, nu avură o clipă de şovăire sub 
pironirea privirii lui D'Arnot. Ofiţerul se simţi mai 
liniştit, dar nu spera mare lucru, deşi simţea că 
faţa aceea nu putea ascunde o inimă haină. 

Fără o vorbă, Tarzan din neamul maimutelor 
tăie legăturile care-l ţintuiau pe francez. Slăbit 
de suferinţă şi din pricina pierderii de sînge, 
D'Arnot s-ar fi prăbuşit dacă două braţe 
puternice nu l-ar fi susţinut. Se simţi ridicat în 
aer. Avu senzaţia că zboară, apoi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


292 


22.FEXPEDIŢIA 


Zorii care se iviră deasupra micii tabere 
organizate de francezi în inima junglei îşi 
revărsară lumina asupra unui grup trist şi 
descurajat. 

Îndată ce fu destulă lumină ca să poată 
desluşi împrejurimile, locotenentul Charpentier 
îşi împărţi oamenii în grupuri de cîte trei pe care 
le împrăştie în diverse direcţii cu scopul de a 
redescoperi cărarea; zece minute mai tirziu o 
găsiră şi grupul expediționar o porni în grabă 
înapoi spre plajă. 

Era o treabă grea, deoarece purtau trupurile a 
şase morţi - peste noapte decedaseră încă doi - 
iar cîţiva dintre răniţi trebuiau să fie susținuți, 
chiar si aşa înaintînd foarte încet. 

Charpentier hotărise să se întoarcă pe plajă 
pentru a lua întăriri cu care să încerce apoi să-i 
urmărească pe băştinaşi pentru a-l salva pe 
D'Arnot. 

Se făcuse tirziu după-amiază cînd oamenii, 
vlăguiţi, ajunseră în rariştea de lîngă plajă şi cu 
excepţia a doi din grup, reîntoarcerea însemna 
atita fericire pentru ei, încît uitară pe dată de 
toate suferințele şi amărăciunile prin care 
trecuseră. 

Cînd micul grup ieşi din desişul junglei, prima 

293 


persoană pe care profesorul Porter şi Cecil 
Clayton o zăriră fu Jane, în picioare, lîngă uşa 
cabanei. 

Cu un mic strigăt de bucurie şi uşurare, fata 
alergă să-i întimpine, aruncîndu-şi braţele în jurul 
gitului tatălui ei şi izbucnind în lacrimi pentru 
prima dată de cînd fuseseră părăsiţi pe acest 
tărim hidos şi zbuciumat. 

Profesorul Porter se lupta bărbăteşte să-şi 
învingă propriile emoţii, dar efortul era prea 
mare pentru nervii şi pentru vitalitatea sa 
istovită şi în cele din urmă, îngropîndu-şi faţa 
bătrînă în umărul fetei, plinse încetişor, ca un 
copil ostenit. 

Jane îl conduse spre cabană, iar francezul se 
întoarse spre plajă, de unde le ieşiră în 
întîmpinare cîţiva tovarăşi. 

Clayton, dorind să-i lase singur pe tată şi pe 
fiică, se alătură marinarilor şi rămase să discute 
cu ofiţerii, pînă cînd aceştia se urcară într-o 
barcă, îndreptindu-se spre crucişător, unde 
locotenentul Charpentier trebuia să raporteze 
nefericitul deznodămiînt al aventurii lor. Apoi 
Clayton se întoarse agale spre cabană. Işi simţea 
inima fremătind de fericire. Femeia pe care o 
iubea era teafără. Se întrebă prin ce miracol 
fusese cruţată. Faptul c-o găsise în viaţă i se 
părea aproape de necrezut. 

Cînd ajunse în preajma cabanei, o văzu pe 
Jane ieşind. Zărindu-l, fata se îndreptă spre el. 


294 


— Jane, striga tînărul, Dumnezeu a fost într- 
adevăr îndurător cu noi. Povesteşte-mi cum ai 
scăpat, ce formă a luat pronia cerească spre a te 
salva... pentru binele nostru? 

Niciodată pînă atunci nu i se mai adresase 
rostindu-i numele de botez. Cu patruzeci şi opt 
de ore în urmă, Jane ar fi fost cuprinsă de un 
dulce val de bucurie auzindu-şi numele pe 
buzele lui Clayton, acum însă se sperie. 

— Domnule Clayton, răspunse calmă, 
întinzîndu-i mîna, în primul rînd, dă-mi voie să-ți 
mulţumesc pentru cavalereasca lealitate pe care 
ai avut-o faţă de tatăl meu. Mi-a povestit cît de 
nobil şi de generos, pînă la jertfa de sine, ai fost. 
Cum vom putea vreodată să te răsplătim? 

Clayton observă că nu răspunsese 
familiarităţii lui, dar nu-şi făcu nici un gînd din 
această pricină. Fata trecuse prin atitea! Îşi dădu 
seama pe dată că nu era momentul să-i impună 
dragostea lui. 

— Sînt întru totul răsplătit, replică el, doar 
văzindu-vă pe amindoi sănătoşi şi din nou 
împreună, dumneata şi domnul profesor Porter. 
Cred că n-aş mai fi putut îndura multă vreme 
patosul suferinţei sale mute. Domnişoară Porter, 
a fost cea mai tristă experienţă din viaţa mea; şi 
apoi, s-a adăugat şi propria mea durere: cea mai 
mare din cîte am încercat vreodată. Dar 
suferinţa lui era atit de disperată, atit de 
copleşitoare... M-a învăţat că nici o iubire, nici 


295 


măcar a soţului faţă de soţie, nu poate fi atit de 
adincă, de imensă şi de plină de abnegaţie ca 
iubirea pentru fiica sa. 

Fata îşi înclină capul. Ar fi vrut să pună o 
întrebare, dar i se părea aproape un sacrilegiu s- 
o facă în faţa iubirii acestor doi bărbaţi pentru ea 
şi a cumplitei suferinţe prin care trecuseră în 
timp ce ea şezuse, rizind fericită, alături de acea 
făptură cu chip de zeu al pădurii, mîncînd fructe 
mustoase şi privind cu ochii dragostei în ochii 
care-i răspundeau cu acelaşi sentiment. 

Dar iubirea e un stăpîn ciudat, iar firea 
omenească e şi mai ciudată, astfel că, pînă la 
urmă, puse întrebarea: 

— Unde-i acea făptură a pădurii care te-a 
salvat pe dumneata? De ce nu se reîntoarce? 

— Nu înţeleg, răspunse Clayton. Despre cine 
vorbeşti? 

— Despre cel care ne-a salvat pe amindoi, 
care m-a scăpat şi pe mine din ghearele gorilei. 

Oh! făcu Glayton, surprins. El te-a salvat? Ştii, 
încă nu mi-ai povestit nimic despre aventura 
dumitale. 

— Dar pe omul acela al pădurii, stărui Jane, 
nu l-ai mai văzut? Cînd s-a auzit zgomotul slab şi 
îndepărtat al împuşcăturilor din junglă, m-a 
părăsit. Tocmai ajunsesem la luminiş şi el a 
plecat în grabă la locul bătăliei. Ştiu că s-a dus 
să v-ajute. 

Tonul fetei era aproape rugător - în 


296 


comportarea ei se simţea tensiunea unei emoţii 
ţinute în friu. Clayton nu putea să nu observe 
acest lucru şi se miră, vag, de ce-o fi fost Jane 
atit de adînc emoţionată, atît de dornică să afle 
pe unde se găsea acea stranie făptură. Totuşi îl 
bîntuia  presentimentul întunecat al unei 
inevitabile suferinţe şi fără să-şi dea seama, în 
inima lui încolţi prima săminţă de gelozie şi de 
bănuială în privinţa omului maimuţă, căruia îi 
datora viaţa. 

— Nu l-am văzut, răspunse calm. N-a venit la 
noi. Apoi, după o pauză de gîndire, adăugă: 
Poate că s-a înapoiat la tribul lui, adică la 
oamenii care ne-au atacat. 

Clayton nu ştia de ce rostise aceste vorbe, 
căci nu le credea nici el. Fata îl privi o clipă cu 
ochii mari. 

— Nu! exclamă ea cu vehemenţă, poate cu 
prea multă vehemenţă, gîndi Clayton. Nu-i cu 
putinţă. 

Cei ce v-au atacat erau sălbatici. Clayton o 
privi nedumerit. 

— Domnişoară Porter, omul acela e o făptură 
pe jumătate sălbatică, din junglă. Nu ştim nimic 
despre el. Nici nu vorbeşte, nici nu înţelege vreo 
limbă europeană, iar podoabele şi armele lui sînt 
acelea ale sălbaticilor de pe coasta de vest. 
Clayton vorbea repede. Pe o distanţă de sute de 
mile, domnişoară Porter - adăugă el - nu există 
alte fiinţe omeneşti în afara sălbaticilor. Probabil 


297 


că aparţine tribului care ne-a atacat sau altuia la 
fel de primitiv; s-ar putea să fie chiar canibal. 

Jane păli. 

— Nu vreau să cred una ca asta, murmură ea 
ca pentru sine. Nu-i adevărat! Ai să vezi, i se 
adresă de astă dată lui Clayton, ai să vezi că se 
va întoarce şi va dovedi că nu ai dreptate. Nu-l 
cunoşti aşa cum îl cunosc eu. Afirm că e un 
gentleman. 

Clayton era un tînăr generos şi însufleţit de 
sentimente cavalereşti, dar ceva din felul arzător 
în care fata îl apăra pe omul pădurii aţiţă în el o 
gelozie iraţională, aşa încit, pentru moment uită 
tot ce-i datorau  sălbaticului semizeu şi-i 
răspunse cu un rînjet dispreţuitor pe buze: 

— Poate că ai dreptate, domnişoară Porter, 
dar nu cred că vreunul dintre noi ar trebui să se 
sinchisească de o cunoştinţă care se hrăneşte cu 
hoit. După toate probabilitățile, e un paria care 
şi-a pierdut pe jumătate minţile şi care o să uite 
de noi mai repede, dacă nu mai sigur, decit o să 
uităm noi de el. Nu-i decit o fiară a junglei, 
domnişoară Porter. 

Fata nu răspunse, dar simţi cum i se strînge 
inima. 

Ştia că Clayton era un om sincer şi pentru 
prima oară, începu să analizeze structura pe 
care se întemeia proaspăt descoperita ei iubire şi 
să supună obiectul acestei iubiri unui examen 
critic. 

298 


= Se întoarse şi o porni agale spre cabană. 
Incercă să şi-l imagineze pe acel zeu al pădurii 
alături de ea în salonul unui transatlantic. Îl văzu 
apucîind miîncarea cu mîinile, rupînd carnea 
asemenea unei fiare de pradă, ştergîndu-şi apoi 
pe coapse degetele-i unsuroase. Se cutremură. 
Se văzu, în închipuire, prezentîndu-l prietenilor ei 
- un necioplit, analfabet, un bădăran; fata se 
crispă. 

Intrase în cabană şi se aşezase pe marginea 
patului ei de ferigi şi ierburi; în timp ce-şi apăsa 
cu palma pieptul care-i sălta de emoție, simţi 
conturul dur al medalionului. Îl scoase de la git, 
ţinîndu-l o clipă în căuşul palmei şi privindu-l cu 
ochi împăienjeniţi de lacrimi, apoi îl înălţă la 
buze şi strivindu-şi sărutul pe el, îşi îngropa faţa 
în ferigile moi, suspinînd. 

— Fiară? murmură Jane. Atunci, Doamne, fă- 
mă fiară; pentru că, fiară sau nu, sînt a lui. 

In acea zi nu-l revăzu pe Clayton. Esmeralda îi 
aduse cina în încăperea ei, iar Jane trimise vorbă 
profesorului Porter că suferea de reacţia şocului 
provocat de aventura din ajun. 

A doua zi dimineaţa, Clayton plecă în zori, 
însoţind expediţia organizată în scopul salvării 
locotenentului D'Arnot De astă dată erau două 
sute de oameni înarmaţi, la care se adăugau 
zece ofiţeri, doi chirurgi şi provizii de hrană pe o 
săptămînă. Duceau cu ei aşternuturi şi hamacuri, 
acestea din urmă în vederea transportării 


299 


bolnavilor şi răniților. Era o companie plină de 
dirzenie şi de furie - o expediţie de salvare, dar 
şi de pedepsire în acelaşi timp. Curînd după- 
amiază ajunseră în locul ambuscadei unde 
căzuse cealaltă expediţie; înaintau mai repede 
pentru că urmau cărarea cunoscută şi nu-şi mai 
pierdeau vremea cu explorările. De acolo, poteca 
bătătorită de elefanţi ducea drept la satul lui 
Mbonga. Erau abia ceasurile două cînd 
avangarda coloanei se opri la marginea rariştei. 

Locotenentul Charpentier, care comanda 
expediţia, deplasă imediat o parte a forţelor prin 
junglă, urmînd să se posteze la capătul opus al 
satului. Un alt detaşament fu plasat într-un 
anumit punct în faţa porţii cătunului, în timp ce 
restul armatei, împreună cu locotenentul, 
rămase în partea dinspre sud a luminişului. Dădu 
dispoziţii ca detaşamentul care urma să ocupe 
poziţia nordică şi care avea să ajungă ultimul la 
postul său, să înceapă asaltul, rafala lor de 
deschidere a luptei urmînd a fi semnalul unui 
atac conjugat, pornit simultan din toate punctele 
pentru a cuceri întreg satul chiar de la prima 
şarjă. 

Timp de jumătate de oră, oamenii 
locotenentului Charpentier se  pitiră prin 
vegetaţia luxuriantă a junglei, în aşteptarea 
semnalului. Li se părea că trecuseră ceasuri 
întregi. Vedeau o parte din băştinaşi la cîmp, în 
timp ce alţii intrau şi ieşeau pe poarta satului. In 


300 


cele din urmă răsună semnalul: răpăitul unei 
rafale de flinte, căreia îi răspunse un ropot de 
gloanţe venind din vestul şi sudul junglei. 
Băştinaşii de pe cîmp îşi azvirliră uneltele şi o 
zbughiră nebuneşte spre palisade. Gloanţele 
franceze îi secerară, iar marinarii francezi săriră 
peste cadavrele lor, îndreptîndu-se spre poarta 
satului. Asaltul fusese atit de brusc şi de 
neaşteptat, încît albii ajunseră la porţi înainte ca 
băştinaşii, înspăimîntaţi, să fi apucat a le 
baricada şi cîteva minute mai tirziu, uliţa satului 
roia de oameni înarmaţi luptîndu-se corp la corp, 
într-o învălmăşeală de nedescris. 

Scurtă vreme, negrii îşi menţinură poziţia la 
intrarea pe uliţă, dar pistoalele, puştile şi 
hangerele fracezilor îi zdrobiră pe lăncieri şi-i 
doboriră pe arcaşi înainte de a fi putut măcar să- 
şi potrivească săgețile în arc. 

Curînd, bătălia se prefăcu într-o retragere 
nebunească şi apoi într-un masacru lugubru, căci 
marinarii francezi văzuseră bucăţi din uniforma 
lui D'Arnot împodobind trupurile mai multor 
războinici negri care li se împotriviseră. 

Cruţară copiii şi pe acele femei pe care nu 
fură nevoiţi să le ucidă pentru a se apăra, dar 
cînd, în cele din urmă, se opriră, împrăştiindu-se 
şiroind de sînge şi sudoare, o făcură pentru că în 
satul lui Mbonga nu mai exista nici un războinic 
viu care să le ţină piept. 

Scotociră cu grijă fiecare colibă şi fiecare 


301 


ungher din sat, însă nu putură găsi nici o urmă a 
lui D'Arnot. Interogară prizonierii prin semne şi în 
cele din urmă, unul dintre marinari care îşi 
efectuase stagiul în Congo francez descoperi că-i 
poate face să înţeleagă dialectul corcit ce 
slujeşte de limbaj între albi şi triburile cele mai 
înapoiate de pe coastă; dar chiar şi aşa nu izbuti 
să afle nimic precis cu privire la soarta lui 
D'Arnot. 

Ca răspuns la întrebările privitoare la 
tovarăşul lor, obţinură doar o serie de gesturi 
înfricoşate şi exclamaţii de spaimă; pînă la urmă 
se încredinţară singuri că toate acestea nu erau 
decit dovezi incriminatoare că diavolii negri îl 
măcelăriseră şi-l mîncaseră cu două nopţi înainte 
pe D'Arnot. 

Pierzind orice urmă de speranţă, începură 
preparative ca să înnopteze în sat. 

Prizonierii fură înghesuiți în trei colibe, sub 
pază severă. Fură postate santinele la porţile 
baricadate şi în cele din urmă, liniştea somnului 
învălui satul, linişte ştirbită doar de femeile 
băştinaşe care-şi jeleau morţii. 

A doua zi dimineaţă se angajară în marşul de 
întoarcere. Iniţial, avuseseră intenţia să dea foc 
satului, dar renunţară la idee şi-i lăsară pe 
prizonieri bocind şi văicărindu-se, însă măcar cu 
un acoperiş deasupra capului şi o palisadă ca 
adăpost împotriva fiarelor junglei. 

Incet, expediţia făcu cale întoarsă pe drumul 


302 


urmat în ajun. Hamacurile încărcate cu răniţi le 
îngreunau înaintarea. În opt dintre hamacuri 
purtau pe cei grav răniţi, în timp ce două se 
legănau încet, sub povara morţii. 

Clayton şi locotenentul Charpentier alcătuiau 
ariergarda coloanei; englezul mergea tăcut, din 
respect pentru durerea celuilalt, căci D'Arnot şi 
Charpentier fuseseră prieteni nedespărţiţi din 
copilărie. Clayton îşi dădea seama că suferinţa 
lui Charpentier era cu atit mai sfredelitoare, cu 
cît sacrificiul lui D'Arnot fusese inutil, Jane fiind 
salvată înainte ca D'Arnot să fi căzut în mîinile 
sălbaticilor, lucru la care se mai adăuga faptul că 
ofiţerul francez îşi pierduse viaţa într-o acţiune 
ce nu intra în cadrul îndatoririlor sale, ci era 
menită să servească unor necunoscuţi, străini de 
neam pe deasupra. Dar cînd îi vorbi despre acest 
lucru locotenentului Charpentier, francezul 
scutură din cap. 

— Nu, Monsieur, replică el, D'Arnot ar fi ales 
oricînd să moară în asemenea chip. Ce mă doare 
pe mine e faptul că n-am putut muri salvîndu-l 
pe el sau, cel puţin, alături de el. Păcat că nu l- 
aţi cunoscut mai bine, Monsieur. A fost într- 
adevăr un ostaş şi un gentleman, titlu conferit 
multora şi meritat de atit de puţini. Nu a murit 
zadarnic, căci moartea lui pentru binele unei 
tinere americane ne va face pe noi, camarazii 
săi, să înfruntăm cu mai multă bravură sfîrşitul, 
indiferent sub ce chip ar veni. 


303 


Clayton nu răspunse nimic, dar în inima lui se 
înfiripă o nouă stimă pentru francezi, stimă care 
rămase de atunci încolo neştirbită. 

Se făcuse tirziu cînd ajunseră la cabana de pe 
plajă. O împuşcătură solitară, înainte de a fi ieşit 
din junglă, le dădu de veste celor din tabără ca şi 
celor de pe vas că expediţia sosise prea tirziu: 
stabiliseră dinainte ca, atunci cînd se vor apropia 
la o milă sau două de tabără, să anunţe printr-un 
singur foc că ţinta lor n-a fost atinsă, prin trei 
focuri izbînda şi prin două, faptul că nu l-au putut 
găsi nici pe D'Arnot, nici pe negrii care-l 
capturaseră. 

Aşadar, un grup solemn îi întîmpină la 
întoarcere şi puţine vorbe fură rostite în timp ce 
morţii şi răniții erau aşezaţi cu grijă în bărci şi 
transportaţi în tăcere spre crucişător. 

Clayton, epuizat de cele cinci zile de marş 
trudnic prin junglă şi de participarea la cele două 
bătălii cu negrii, se îndreaptă spre cabană ca să 
îmbuce ceva şi să guste tihna patului său de 
frunze, după două nopţi petrecute în pădure. 

Jane îl aştepta lingă uşa cabanei. 

— Şi bietul locotenent? întrebă ea. N-aţi găsit 
nici o urmă? 

— Am sosit prea tirziu, domnişoară Porter, 
replică el cu amărăciune. 

—  Povesteşte-mi. Cum s-au întîmplat 
lucrurile? întrebă Jane. 

— Nu pot, domnişoară Porter, e prea hidos. 


304 


— Vrei să spui că l-au torturat? şopti fata. 

— Nu ştim ce i-au făcut înainte de a-l fi ucis 
răspunse Clayton, cu o faţă trasă de oboseală şi 
de tristeţea resimţită pentru bietul D'Arnot şi 
punînd accentul pe cuvîntul „înainte". 

— Înainte de a-l fi ucis! Ce vrei să spui'? Doar 
nu sînt... nu sînt...? 

Jane se gindea la insinuările lui Clayton în 
legătură cu apartenenţa omului pădurii la acest 
trib şi nu găsea putere să articuleze oribilul 
cuvînt. 

— Ba da, domnişoară Porter, sînt... canibali... 
ripostă el pe un ton amar, pentru că şi în mintea 
lui Clayton revenise brusc imaginea omului 
pădurii şi acea stranie, inexplicabilă gelozie care- 
| încercase în urmă cu două zile îl năpădi iarăşi; 
apoi, cu o subită brutalitate care nu i se potrivea 
lui Clayton mai mult decit i se potriveşte unei 
gorile respectul curtenitor, izbucni. Cînd zeul 
dumitale te-a părăsit atit de brusc, se grăbea, 
fără îndoială, să se ducă la ospăț. 

De îndată ce rosti cuvintele de mai sus, îi şi 
păru rău deşi n-avea habar cît de adînc o 
răniseră pe fată. Regretul său era provocat doar 
de neîntemeiata-i lipsă de loialitate faţă de 
cineva care salvase pe rind viaţa fiecărui 
membru din grup, fără să fi făcut nimănui vreun 
rău. 

Fata îşi sumeti capul. 

— Faţă de afirmaţia dumitale, domnule 


305 


Clayton, nu poate exista decit un singur răspuns 
potrivit, şi regret că nu sint bărbat ca să ţi-l pot 
da, ripostă ea pe un ton de gheaţă. li întoarse 
spatele şi intră în cabană. Clayton era englez, 
aşa că, pînă să înţeleagă ce răspuns anume i-ar 
fi dat un bărbat, fata şi dispăruse din vedere. 

“Zău aşa, îşi spuse el miîhnit m-a făcut 
mincinos. Şi-mi închipui că o şi merit adăugă 
îngîndurat. Clayton, băiete, ştiu ca eşti istovit şi 
cu nervii zdruncinaţi, dar ăsta nu-i un motiv să te 
prosteşti. Mai bine te-ai duce la culcare.” 

Înainte de a se culca însă, o strigă încetişor 
pe Jane deasupra perdelei din piînză de catarg 
care-i despărţea, pentru că voia să-şi ceară 
scuze; dar cu acelaşi succes s-ar fi putut adresa 
şi Sfinxului. Atunci aşternu cîteva cuvinte pe un 
petic de hirtie, pe care-l strecură pe sub 
despărţitură. 

Jane văzu biletul, însă nu-l luă în seamă 
pentru că era foarte furioasă, jignită şi 
îndurerată, dar fiindcă era femeie, pînă la urmă îl 
ridică şi-l citi. 

Draga mea domnişoară Porter, 

N-am avut nici un drept să insinuez ceea ce 
am insinuat. Singura mea scuză este că mi-s 
nervii tociti - ceea ce nu constituie de loc o 
scuză. 

Te rog, încearcă să gindeşti că n-am rostit 
acele cuvinte. Îmi pare foarte rău. Dintre toţi 
oamenii din lume, dumneata eşti ultima pe care 


306 


aş fi vrut s-o jignesc. Spune-mi că m-ai iertat. 
Wm. Cecil Clayton 
„Aşa a gîndit, altfel nu i-ar fi trecut prin cap 
s-o spună, raţiona fata, dar nu poate fi adevărat, 
oh, ştiu că nu-i adevărat!” 

O frază din scrisorică o sperie: „Dintre toţi 
oamenii din lume, dumneata eşti ultima pe care 
aş fi vrut s-o jignesc". 

Cu o săptămînă înainte, fraza aceasta ar fi 
umplut-o de bucurie, acum însă o mihnea. Dorea 
să nu-l fi întîlnit niciodată pe Clayton. Îi părea rău 
că-i ieşise în cale zeul pădurii. Şi-apoi mai era şi 
biletul celalalt, pe care-l găsise în iarbă, în faţa 
cabanei, în ziua cînd se întorsese din junglă, 
epistola de dragoste semnată: Tarzan din 
neamul maimutelor. Cine mai putea fi şi acest 
nou curtezan? Dacă era un alt locuitor sălbatic al 
acestei cumplite păduri, ce n-ar fi fost oare în 
stare să comită pentru a o dobiîndi? 

— Esmeralda! Trezeşte-te! îi strigă. Mă 
enervează să te văd dormind în tihnă, cînd ştii 
prea bine că lumea-i plină de nenorociri! 

— Gaberelle! ţipă Esmeralda, ridicîndu-se. Ce 
s-a mai întîmplat? Un hiponocer? Unde-i, 
domnişoară Jane? 

— Timpenii, Esmaralda, nu-i nimic. Culcă-te 
din nou. E destul de rău cînd dormi, da-i mult 
mai rău cînd eşti trează.. 

— Da, inimioara mea, da' ce-i cu comoara 
mea?  Ce-are în seara asta de-i cam 


307 


desprizmată? 

— Oh, Esmeralda, în seara asta sînt uricioasă, 
răspunse fata. Nu lua aminte la ce spun, hai, fii 
bună! 

— Da, inimioara mea! Acuma fetiţa se duce 
frumos să facă nani. Are nervii în batistă. Ce mai, 
cu toţi ripotamii şi cu oamenii ăia care mănîncă 
duhuri, de care mi-a povestit domnu' Philander. 
Dumnezeule, nu-i de mirare să capete omu' o 
persecuție nervoasă. 

Rizînd, Jane străbătu cămăruţa şi sărutind-o 
pe buna femeie, îi ură noapte bună. 


308 


23.FRĂŢIA UMANĂ 


Cînd D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni 
zăcînd pe un culcuş de ferigi moi şi de ierburi, 
sub un umbrar din crengi, clădit în formă de, A: 
La picioarele lui, prin deschizătura umbrarului, se 
vedea o pajişte verde şi la mică depărtare mai 
încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii. 

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o 
durere, se simţea foarte slăbit şi pe măsură ce 
reintra în  deplinătatea facultăților mintale, 
suferea supliciul cumplit al numeroaselor răni şi 
al junghiurilor ascuţite în fiecare muşchi şi în 
fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe 
care le primise. 

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna 
o adevărată tortură, aşa încît rămase multă 
vreme nemişcat, cu ochii închişi. 

incerca să reînchege amănuntele întimplării 
pe care o trăise înainte de a-şi fi pierdut 
cunoştinţa, pntru a se lămuri unde se află acum; 
se întreba dacă era printre prieteni sau printre 
duşmani. In din urmă reconstitui întreaga 
grozăvie a scenei petrecute la stîlp şi în sfîrşit îşi 
aduse aminte de ciudata făptură albă în braţele 
căreia căzuse în nesimţire. 

D'Arnot se întreba ce soartă îl mai aşteptă 
acum. Nu vedea şi nu auzea vreun semn de 

309 


viaţă în preajmă. Zumzetul continuu al junglei, 
foşnetul milioanelor de frunze, biziitul gizelor, 
glasul păsărilor şi al maimuţelor păreau topite 
într-un susur miîngiietor, ca şi cum se afla 
undeva la mare depărtare de miriadele de vieţi 
ale căror sunete răzbeau pînă la el doar într-un 
ecou stins. Într-un tîrziu lunecă într-o calmă 
toropeală, din care nu se deşteptă decit la 
amiază. Din nou încercă acea bizară senzaţie de 
totală înmărmurire, care se făcuse simțită şi la 
prima deşteptare, dar imediat îşi reaminti cele 
de curind petrecute şi privind prin deschizătura 
umbrarului, văzu silueta unui om cinchit pe vine. 

Omul stătea cu spatele larg, musculos spre el, 
dar, deşi era foarte bronzat, D'Arnot îşi dădu 
seama era spatele unui om alb şi-i mulţumi lui 
Dumnezeu. Francezul îl strigă cu o voce slabă. 
Omul se întoarse şi ridicîndu-se, veni spre 
umbrar. Avea o faţă foarte frumoasă, cea mai 
frumoasă faţă, gîndi Arnot, din cîte văzuse 
vreodată. Aplecîndu-se, se tîrf în adăpost lîngă 
ofiţerul rănit şi-i puse o mînă răcoroasă pe 
frunte. 

D'Arnot îi vorbi în franţuzeşte, dar omul se 
mărgini doar să clatine din cap, cu tristeţe, i se 
păru ofițerului. Apoi D'Arnot încercă să-i 
vorbească în engleză, iar omul scutură din nou 
din cap. Italiana spaniola şi germana avură 
acelaşi rezultat descurajant. D'Arnot cunoştea 
citeva boabe de norvegiană, rusă, greacă, ba 


310 


chiar o brumă din limbajul unui trib negru din 
Congo de vest, omul însă nu răspunse la nici una 
dintre acestea. 

După ce-i cercetă rănile, îl lăsă pe D'Arnot în 
adăpost şi dispăru. O jumătate de oră mai tirziu 
se întoarse cu braţele încărcate de fructe şi cu 
ceva ce semăna cu o tigvă goală de dovleac, 
plină cu apă. D'Arnot bău şi mîncă puţin. Se mira 
că nu avea febră. Incercă din nou să înfiripe o 
conversaţie cu  bizarul lui infirmier, dar 
încercarea rămase fără rezultat. 

Deodată, omul ieşi în grabă din adăpost 
pentru a se reîntoarce cîteva minute mai tirziu, 
cu cîteva bucăţi de coajă de copac şi - minunea 
minunilor! - cu un creion. Ghemuindu-se lîngă 
D'Arnot, scrise timp de un minut pe suprafaţa 
netedă ce căptuşea interiorul scoarţei, apoi îi 
întinse francezului cele scrise. 

D'Arnot fu mirat să vadă un mesaj scris în 
engleză, cu litere de tipar: 

EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. 
CINE ESTI TU? POTI CITI ACEASTA LIMBA? 

D'Arnot luă creionul, apoi se opri. Omul 
acesta ciudat scria în engleză - evident, deci era 
un englez. 

— Da, răspunse D'Arnot prin viu grai. Citesc 
englezeşte. Pot să şi vorbesc. Acum putem sta 
de vorbă, în primul rînd dă-mi voie să-ţi 
mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine. 

Omul însă clătină din cap şi arătă către creion 


311 


şi scoarţa de copac. 

— Mon Dieu! strigă D'Arnot. Dacă eşti englez, 
cum se face că nu poţi vorbi englezeşte? 

Şi-apoi, într-o străfulgerare, înţelese - omul 
era mut, poate chiar surdo-mut. 

Aşadar, D'Arnot scrise un mesaj în engleză pe 
scoarţa de copac: 

Sint Paul D'Arnot, locotenent în marina 
franceză, iți mulțumesc pentru tot ce-ai făcut. 
Mi-ai salvat viața şi tot ce-i al meu iţi aparține. 
Pot să te întreb cum se face că scrii englezeşte, 
dar nu vorbeşti? 

Răspunsul lui Tarzan îl umplu pe D'Arnot de şi 
mai mare uimire. 

EU VORBESC NUMAI LIMBA TRIBULUI MEU 
GORILELE MARI CARE AU FOST ALE LUI 
KERCHAK; ŞI ÎNȚELEG PUŢIN DIN LIMBA LUI 
TANTOR, ELEFANTUL şi A LUI NUMA, LEUL, SI A 
ALTOR LOCUITORI Al JUNGLEI. NICIODATA NU AM 
VORBIT CU UN OM, DECÎT CU JANE PORTER PRIN 
SEMNE. ASTA ESTE PRIMA DATA CÎND VORBESC 
PRIN SCRIS CU CINEVA DE FELUL MEU. 

D'Arnot se simţea victima unei mistificări. | se 
părea incredibil să existe pe pămînt un om matur 
care să nu fi vorbit niciodată cu alt om şi ceea ce 
era mai absurd, care să ştie să citească şi să 
scrie. 

Reciti mesajul lui Tarzan - „decit cu Jane 
Porter". Asta era fata americană care fusese 
răpită de o gorilă în junglă. D'Arnot avu o nouă 


312 


străfulgerare - deci omul ăsta era „gorila". Luă 
creionul şi scrise: 

Unde e Jane Porter? 

lar Tarzan îi răspunse dedesubt: 

ÎNAPOI LA RUDELE El ÎN CASA LUI TARZAN 
DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. 

Deci n-a murit? Unde a fost? Ce i s-a 
întîmplat? 

N-A MURIT. A FOST LUATA DE TERKOZ CA SA 
FIE SOŢIA LUI; DAR TARZAN DIN NEAMUL 
MAIMUŢELOR A LUAT-O DE LA TERKOZ ŞI L-A 
OMORÎT ÎNAINTE DE A-l FACE VREUN RAU. 
NIMENI DIN JUNGLA NU-I POATE TINE PIEPT LUI 
TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR ŞI APOI SA 
MAI RÂMÎNA VIU, EU SÎNT TARZAN DIN NEAMUL 
MAIMUŢELOR - LUPTATOR PUTERNIC. 

D'Arnot scrise: 

Ma bucur că a scăpat cu bine. Mă oboseşte să 
scriu, aş vrea să mă odihnesc puțin. 

Şi apoi Tarzan: 

DA. ODIHNESTE-TE. CÎND TE FACI BINE, TE 
DUC ÎNAPOI LA OAMENII TAI. 

Zile la rînd zăcu D'Arnot pe culcuşul lui din 
frunze moi de ferigă. A doua zi făcu temperatură 
iar D'Arnot îşi spuse că asta înseamnă infecţie şi 
că o să moară. li veni o idee. Se şi miră că nu-i 
trecuse mai înainte prin cap. Îl chemă pe Tarzan 
şi-i indică prin semne că vrea să scrie, iar cînd 
Tarzan îi aduse coaja de copac şi creionul, 
D'Arnot îi scrise: 


313 


Poți să te duci pînă la oamenii mei şi să-i 
aduci aici? Le voi trimite un mesaj pe care ai să-l 
transmiti din partea mea şi atunci or să te 
urmeze. 

Tarzan clătină din cap şi apoi scrise: 

M-AM GÎNDIT LA ASTA DIN PRIMA ZI; DAR N- 
AM ÎNDRĂZNIT. GORILELE MARI VIN ADESEA ÎN 
ACEST LOC, SI DACA TE GĂSESC AICI SINGUR ŞI 
RĂNIT, TE OMOARĂ. 

D'Arnot se întoarse pe o parte şi închise ochii. 
Nu voia să moară, dar simţea că se stinge pentru 
că fierbinţeala îi creştea din ce în ce. In noaptea 
aceea îşi pierdu cunoştinţa. 

Trei zile la rînd fu pradă delirului şi Tarzan îl 
veghe, udîndu-i fruntea cu mîinile şi spălindu-i 
rănile, în cea de-a patra zi, febra cedă tot atit de 
brusc cum izbucnise, însă D'Arnot părea să fie 
propria lui umbră, atit era de slăbit. Tarzan era 
nevoit să-l ridice şi să-l susţină ca să poată bea 
apă din tigva de dovleac. 

Febra nu provenise dintr-o infecţie, aşa cum 
crezuse D'Arnot, ci, pur şi simplu, era vorba de 
unul dintre obişnuitele atacuri pe care le suferă 
albii în junglele Africii şi care sau îi omoară, sau 
cedează brusc, aşa cum se întimplase în cazul lui 
D'Arnot. 

Două zile mai tirziu, D'Arnot se plimba 
copăcel prin amfiteatru, susţinut de braţele 
puternice ale lui Tarzan, ca să nu cadă. Se 
aşezară la umbra unui arbore uriaş şi Tarzan găsi 


314 


nişte coajă netedă de copac pe care să poată 
conversa. 

D'Arnot scrise primul: 

Cum ți-aş putea plăti tot ce-ai făcut pentru 
mine? 

Şi Tarzan îi răspunse: 

INVAŢA-MA SA VORBESC LIMBA OAMENILOR. 

Ceea ce D'Arnot începu pe dată, arătindu-i 
obiecte familiare şi repetind denumirea lor în 
franceză, pentru că, îşi spusese el, îi va fi mai 
uşor să-l înveţe pe omul acesta franceza, din 
moment ce el însuşi o cunoştea mai bine decit 
oricare altă limbă. 

Pentru Tarzan, desigur, aceasta nu avea nici o 
însemnătate, întrucit el tot n-ar fi putut distinge 
între o limbă şi alta, aşa încît, cînd arătă cuvîntul 
OM, pe care-l scrisese în englezeşte pe o bucată 
de coajă, află de la D'Arnot că se pronunţă 
homme şi în acelaşi fel, fu învăţat că, dacă scrii 
maimuţă pronunţi singe, iar dacă scrii copac, 
rosteşti arbre. 

Era un elev foarte sîrguincios, astfel că două 
zile mai tirziu ştia atita franceză cit să lege 
propoziţiuni scurte de felul: “Acesta este un 
copac”, “aceasta este iarbă”, “mi-e foame” şi 
altele de acelaşi fel; însă D'Arnot constată că-i 
venea greu să-l înveţe construcţiile limbii 
franceze pe o bază englezească. Francezul îi 
scria mici exerciţii în engleză pe care Tarzan 
trebuia să le citească cu glas tare în franceză, 


315 


dar cum o traducere literară numai a franceză nu 
semăna, bietul Tarzan era adeseori încurcat. 
D'Arnot îşi dădu seama că făcuse o greşeală, dar 
era prea tirziu ca să mai dea înapoi şi s-o ia de 
capăt, silindu-l pe Tarzan să se dezveţe de tot ce 
învățase, mai ales că se apropiau cu paşi repezi 
de un punct de la care conversaţia începea să 
devină posibilă. 

În cea de a treia zi de la încetarea febrei, 
Tarzan îi scrise un mesaj lui D'Arnot, întrebîndu-l 
dacă se simţea destul de puternic pentru a se 
lăsa transportat îndărăt la cabană. Tarzan era la 
fel de grăbit ca şi D'Arnot să ajungă acolo, 
pentru că tînjea s-o revadă pe Jane. 

Tocmai din această pricină îi venise foarte 
greu să rămînă alături de fraacez în toate zilele 
astea şi faptul că o făcuse cu atita abnegaţie 
vorbea mai strălucit despre noblețea sa de 
caracter decit chiar faptul că-l salvase pe ofiţer 
din ghearele lui Mbonga. 

D'Arnot, foarte doritor să întreprindă călătoria 
îi scrise: 

Dar nu mă poți purta pe-o asemenea distanță 
prin pădurea asta încilcită. 

Tarzan rise: 

— Mais oui! - răspunse şi D'Arnot rise la 
rindul lui, auzind de pe buzele lui Tarzan 
expresia aceasta pe care el o folosea atit de des. 

Aşa încît purceseră la drum, D'Arnot 
minunîndu-se, aşa cum se minunaseră şi Clayton 


316 


şi Jane, de miraculoasa forţă şi agilitate a omului- 
maimuța. La prînz sosiră la luminiş şi cînd Tarzan 
cobori de pe ramurile ultimului copac, inima îi 
sări din piept de nerăbdarea de a o revedea pe 
Jane. 

În preajma cabanei nu se zărea ţipenie de 
om, iar D'Arnot observă, perplex, că nici 
crucişătorul şi nici vasul Arrow nu mai erau 
ancorate în golf. Pretutindeni se vădea o 
atmosferă de pustietate, care-i copleşi pe cei doi 
bărbaţi în drum spre cabană. 

Nici unul dintre ei nu rosti o vorbă, totuşi 
amindoi ştiură, înainte de a fi deschis uşa, ce-i 
aştepta dincolo de ea. Tarzan trase zăvorul şi 
împinse uşa grea pe balamalele-i de lemn. 
Întocmai cum se temuseră: cabana era pustie. 
Cei doi se uitară unul la altul. D'Arnot ştia că 
oamenii săi îl crezuseră mort, însă Tarzan nu se 
gîndea decit la femeia care-l sărutase cu 
dragoste şi care acum îl părăsise în timp ce el se 
străduise să ajute pe unul dintre ai ei. 

Inima i se umplu de o mare amărăciune. Va 
pleca departe în junglă şi se va întoarce la tribul 
lui. Niciodată nu va mai voi să vadă pe vreunul 
din neamul oamenilor; nu putea îndura nici 
gîndul de a se mai reîntoarce la cabană. O va 
părăsi pe veci o dată cu marile speranţe pe care 
le nutrise de a-şi regăsi rasa şi de a ajunge şi el 
om printre oameni. 

Şi francezul? D'Arnot? Ce va fi cu el? Se va 


317 


descurca aşa cum se descurcase şi Tarzan. Nici 
pe el nu voia să-l mai revadă. Voia să fugă de tot 
ce-i putea aminti de Jane. 

In timp ce Tarzan stătea în prag, făurind 
asemenea ginduri negre, D'Arnot pătrunse în 
cabană. Constată că oamenii lăsaseră în urma 
lor o mulţime de  comodităţi. Recunoscu 
numeroase obiecte de pe crucişător: o maşină 
de gătit de campanie, ustensile de bucătărie, o 
carabină şi numeroase rezerve de biscuiţi, 
alimente conservate, pături, două scaune şi un 
pat de campanie, mai multe cărţi şi reviste, cele 
mai multe americane. 

“Probabil că intenţionează să se întoarcă” - îşi 
spuse D'Arnot. 

Se îndreptă spre masa pe care John Clayton o 
construise cu atiţia ani înainte, de a fi fost 
folosită ca birou şi văzu pe ea două scrisori 
adresate lui Tarzan din neamul maimuţelor. Una 
dintre ele era scrisă cu caligrafie hotărită, 
masculină şi era nepecetluită. Cealaltă, cu scrisul 
feminin, era lipită. 

— Tarzan din neamul maimuţelor, uite două 
scrisori pentru tine! strigă D'Arnot, întorcîndu-se 
spre uşă; dar prietenul lui nu era acolo. 

D'Arnot ieşi în prag şi privi în jur. Tarzan se 
făcuse nevăzut. Îl strigă, însă nu primi nici un 
răspuns. 

— Mon Dieu! exclamă D'Arnot, m-a părăsit! O 
simt. S-a reîntors în junglă şi m-a lăsat singur 


318 


aici. 

Apoi îşi aminti de expresia zugrăvită pe faţa 
lui Tarzan cînd descoperise cabana goală - era 
expresia pe care vinătorul o vede în ochii 
căprioarei rănite, doborită dintr-o toană a lui. 
Omul fusese adînc lovit - D'Arnot îşi dădea acum 
seama - dar de ce? Nu putea înţelege. 

Francezul privi în jur. Pustietatea şi grozăvia 
locului începuseră să-i apese nervii oricum slăbiţi 
de agonia suferinţei şi bolii prin care trecuse. Să 
fie lăsat singur aici, în vecinătatea cumplitei 
jungle, să nu mai audă niciodată un glas 
omenesc, să nu mai vadă o faţă de om, cu 
permanenta groază de fiarele sălbatice şi de 
oamenii şi mai sălbatici, pradă singurătăţii şi 
deznădejdii! Era înfiorător! 

Şi departe, spre răsărit, Tarzan din neamul 
maimuţelor zorea prin terasele de mijloc ale 
copacilor, înapoi la tribul său. Niciodată nu 
călătorise cu asemenea nesăbuită viteză. Avea 
senzaţia că fuge de el însuşi, că, gonind prin 
pădure ca o veveriţă speriată, se eliberează de 
propriile-i gînduri. Dar oricît de repede alerga, le 
afla mereu în el. 

Trecu peste trupul sinuos al lui Sabor, leoaica, 
ce se îndrepta în direcţie opusă - „Spre cabană" 
îşi spuse Tarzan. Ce putea face D'Arnot 
împotriva lui Sabor, sau a lui Bolgani, gorila, 
dacă l-ar ataca, sau a lui Numa, leul, sau a 
crudului Sheeta? 


319 


Tarzan se opri din goana lui. 

— Ce eşti tu, Tarzan? se întrebă singur cu 
glas tare. O maimuţă sau un om? Dacă eşti 
maimuta, atunci fă ce-ar face maimuţele: lasă-ţi 
semenul să moară în junglă, dacă ţie ţi-a venit 
chef să te duci în altă parte. Dacă eşti însă om, 
ai să te întorci să-ţi ocroteşti semenul. N-ai să 
fugi de unul din seminţia ta, pentru că un altul a 
fugit de tine. 

D'Arnot închise uşa cabanei. Era foarte 
nervos. Chiar şi oamenii curajoşi - şi D'Arnot era 
curajos, sînt uneori înspăimiîntaţi de singurătate. 

Incarcă una din puşti şi şi-o aşeză la 
îndemiînă. Apoi se duse la masă şi luă scrisoarea 
deschisă adresată lui Tarzan. Poate scria acolo 
că oamenii lui părăsiseră doar vremelnic plaja. 
Simţea că a citi acea scrisoare nu însemna o 
încălcare a eticii, aşa încît o scoase din plic şi o 
parcurse: 

Către Tarzan din neamul maimutelor. 

vă mulțumim pentru că ne-ati lăsat în 
foloshiță cabana dumneavoastră şi regretăm că 
nu ne-ati îngăduit plăcerea de a vă vedea şi a vă 
mulțumi personal. 

Nu v-am stricat nimic şi v-am lăsat o serie de 
obiecte care ar putea contribui la confortul şi 
siguranța dumneavoastră aici, în singuraticul 
dumneavoastră cămin. 

Dacă-l cunoaşteţi cumva pe ciudatul om alb 
care ne-a salvat de atitea ori vieţile şi ne-a adus 


320 


merinde şi dacă puteți sta de vorbă cu el, vă rog 
să-i mulțumiți, de asemenea, pentru bunătatea 
sa. 

Peste o oră plecăm pentru a nu ne mai 
întoarce niciodată, dar dorim să stiti, 
dumneavoastră şi celălalt prieten al nostru din 
junglă, că vă vom fi de-a pururi recunoscători 
pentru tot ce-ati făcut pentru străinii părăsiți pe 
țărmul dumneavoastră şi că, dac-am fi avut 
prilejul, am fi dorit să facem infinit mai mult spre 
a vă putea mulțumi amindurora. 

Cu mult respect, 

Wm. Cecil Clayton 

Pentru a nu ne mai întoarce niciodată" 
murmură D' Arnot şi se trînti cu faţa-n jos pe 
patul de campanie. 

O oră mai tirziu, tresări şi rămase în 
ascultare. Cineva era la uşă, încercînd să intre. 
D'Arnot întinse mîna după puşca încărcată şi şi-o 
puse la umăr. 

Se lăsase întunericul şi interiorul cabanei era 
învăluit în beznă, dar omul putu desluşi zăvorul 
mişcîndu-se din loc. 

Simţi cum i se face părul măciucă. Uşa se 
deschise încetişor, pînă cînd, prin crăpătura 
îngustă, putu să vadă o siluetă dincolo de ea. 

D'Arnot îndreptă ţeava puştii spre crăpătura 
uşii, apoi apăsă pe trăgaci. 


321 


24.COMOARA PIERDUTA 


Cînd expediţia se întoarse din zadarnica-i 
strădanie de a-l salva pe D'Arnot, căpitanul 
Dufranne îşi exprimă dorinţa de a ridica ancora 
cît mai repede cu putinţă şi toţi, cu excepţia 
jJanei, se arătară de cord. 

— Nu, spuse ea cu hotărîre, eu nu plec şi nici 
voi n-o să plecaţi, pentru că în jungla aceasta 
avem doi prieteni care or să apară într-o bună zi, 
sperind ne găsească  aşteptindu-i. Ofițerul 
dumneavoastră, domnule căpitan Dufranne, este 
unul dintre aceştia doi şi omul pădurii, care a 
salvat pe rînd viața fiecărui membru din grupul 
tatălui meu, este al doilea. M-a părăsit acum 
două zile la liziera junglei, grăbindu-se să alerge 
în ajutorul tatălui meu şi al domnului Clayton, 
după cum socotea el, si a rămas să-l salveze pe 
locotenentul D'Arnot; puteti fi sigur de aceasta. 
Dacă ar fi ajuns prea tirziu pentru a-l mai ajuta 
pe locotenent, s-ar fi întors pînă acum şi faptul 
că încă nu a revenit constituie pentru mine o 
dovadă suficientă că a întirziat pentru că 
locotenentul D'Arnot e rănit sau pentru că a 
trebuit să-i urmărească pe capturatori dincolo de 
satul atacat de oamenii dumeavoastră. 

— Dar uniforma bietului D'Arnot şi toate 

322 


lucrurile lui au fost găsite în sat, domnişoară 
Porter argumentă căpitanul, iar băştinaşii s-au 
arătat foarte agitaţi cînd au fost întrebaţi de 
soarta bietului alb. 

— Da, domnule căpitan, dar nu au recunoscut 
că ar fi murit, cît despre îmbrăcămintea şi 
echipamentul aflat în posesia lor, vai de mine şi 
popoare mai civilizate decît aceşti sărmani negri 
îşi despoaie prizonierii de orice obiect de 
valoare, fie că intenţionează să-i ucidă sau nu. 
Pînă şi ostaşii din Sudul meu îndrăgit i-au jefuit 
nu numai pe cei vii, dar şi pe morţi. Recunosc, 
aveţi puternice dovezi aparente, dar nici una nu-i 
întemeiată. 

— Poate că şi acest om al pădurii a fost 
capturat sau ucis de sălbatici, sugeră căpitanul 
Dufranne. 

Fata rise. 

— Nu-l cunoaşteţi, replică ea, cu o uşoară 
furnicare de mindrie la gîndul că vorbea depre 
ceva ce-i aparţine. 

— Admit că ar merita să-l aşteptăm pe 
supraomul ăsta al dumneavoastră, rise 
căpitamd. Fără îndoială că mi-ar plăcea să-l 
cunosc. 

— Atunci aşteptaţi-l, dragul meu căpitan, 
stărui fata, pentru că eu am de gînd să-l aştept. 

Francezul ar fi fost nespus de surprins dacă ar 
fi putut interpreta adevăratul sens al cuvintelor 
fetei. Discutaseră în timp ce veneau de pe plajă, 


323 


îndreptîndu-se spre cabană şi acum se apropiară 
de un mic grup, aşezat pe scăunaşe pliante la 
umbra unui copac stufos din vecinătatea casei. 

Se aflau acolo profesorul Porter, domnul 
Philander şi Clayton, împreună cu locotenentul 
Charpentier şi alţi doi camarazi de-ai lui, ofiţeri, 
în timp ce Esmeralda dădea tircoale în spatele 
lor, emiţind din cînd în cînd păreri şi comentarii, 
cu libertatea bătrinei servitoare de familie căreia 
i se îngăduie multe. 

Cînd li se apropie superiorul, ofiţerii se 
ridicară în picioare şi salutară, iar Clayton îi cedă 
Janei scăunaşul sau. 

Tocmai discutam despre soarta bietului Paul, 
spuse căpitanul Dufranne. Domnişoara Porter 
susţine că nu avem dovezi absolute că ar fi mort 
şi de fapt nici nu avem. Pe de altă parte, afirmă 
că absența prelungită a  omnipotentului 
dumneavoastră prieten din junglă, denotă că 
D'Arnot are încă nevoie de serviciile sale, fiind 
sau rănit, sau prizonier într-un sat băştinaş mai 
îndepărtat. 

— Ni s-a făcut sugestia, interveni locotenentul 
Charpentier, ca s-ar putea ca omul acela sălbatic 
să facă parte din tribul negrilor care ne-au atacat 
şi că s-o fi grăbit să-i ajute pe ei, oamenii lui. 
Jane aruncă o privire rapidă spre Clayton. 

— O sugestie foarte rezonabilă, aprecie 
profesorul Porter. 

— Nu sînt de părerea dumneavoastră, obiectă 


324 


domnul Philander. Ar fi avut o infinitate de 
prilejuri să ne facă vreun rău sau să-şi conducă 
tribul împotriva noastră. şi dimpotrivă, în tot 
timpul lungii noastre rezidenţe aici şi-a menţinut 
constant rolul de oblăduitor şi furnizor de 
provizii. 

— Asta-i drept, interveni Clayton, dar nu 
trebuie să trecem cu vederea faptul că, în afară 
de el, singurele fiinţe umane aflate pe o rază de 
sute de mile sînt nişte sălbatici canibali. Omul 
era înarmat întocmai ca şi canibalii, ceea ce ne 
indică existenţa unui anumit gen de relaţii între 
ei şi faptul că el nu-i decit unul singur împotriva 
poate a mii şi mii dintre ei, ne sugerează că 
aceste relaţii nu au putut fi decit amicale. 

— E improbabil să nu existe legături între ei, 
remarcă şi căpitanul, posibil să fie un membru al 
tribului. 

— Altminteri cum ar fi putut trăi atita vreme 
printre sălbăticiunile junglei, fiare şi oameni, încît 
să devină aşa de iscusit la vînătoare şi în 
mînuirea armelor africane? adăugă un alt ofiţer. 

— Domnilor, îl judecaţi potrivit cu normele 
dumneavoastră, îi combătu Jane. Un om alb 
oarecare, aşa ca oricine dintre dumneavoastră, 
scuzaţi-mă n-am avut nici o intenţie să vă 
jignesc, am vrut să spun că un alb cu o forţă 
fizică şi mintală depăşind chiar nivelul obişnuit n- 
ar fi izbutit, vă asigur, să trăiască timp de un an, 
singur şi despuiat, în această junglă tropicală; 


325 


dar făptura aceasta nu numai că întrece în forţă 
şi în agilitate pe orice alb obişnuit, dar lasă în 
urmă, de departe, pe cei mai antrenați dintre 
atleţii şi oamenii de mare forţă ai noştri, 
depăşindu-i în măsura în care aceştia ar depăşi 
un nou-născut; iar curajul şi ferocitatea sa cînd 
se luptă sînt acelea ale unei fiare sălbatice. 

— În orice caz şi-a cîştigat un apărător 
devotat domnişoară Porter, spuse căpitanul 
Dufranne, rizind! Sînt încredinţat că nu există 
nimeni printre noi care n-ar accepta pe dată să 
înfrunte de o sută de ori moartea, în formele ei 
cele mai aprige, pentru a se arăta vrednic de 
elogiile unei persoane chiar numai pe jumătate 
atit de leale... sau de fermecătoare. 

— Nu v-ar mira că-l apăr, răspunse fata, dacă 
l-aţi fi putut vedea aşa cum l-am văzut eu 
luptîndu-se pentru mine cu monstrul acela uriaş 
şi păros. Dacă l-aţi fi văzut năpustindu-se asupra 
colosului cum se năpusteşte un bivol asupra unui 
urs, fără nici un semn de teamă sau de şovăire, 
l-aţi fi socotit supraom. Dacă i-aţi fi văzut 
muşchii aceia puternici încordîndu-se sub pielea 
bronzată, dacă l-aţi fi văzut cum ţinea la distanţă 
colții hidoşi ai fiarei şi dumneavoastră l-aţi fi 
socotit invincibil. Dacă aţi fi văzut tratamentul 
cavaleresc pe care 1-a acordat unei fete străine, 
dintr-o lume străină, aţi fi nutrit aceeaşi absolută 
încredere în el pe care o nutresc şi eu. 

— Ai cîştigat partida, frumoasă apărătoare! 


326 


exclamă căpitanul. Curtea consideră că piritul e 
nevinovat, iar crucişătorul va mai aştepta citeva 
zile, oferindu-i astfel prilejul de a se întoarce şi a 
mulţumi divinei Porţia? . 

— Pentru numele lui Dumnezeu, inimioara 
mea, strigă Esmeralda, doar n-o să-mi spui mie 
că aveţi de gind să mai rămiîneţi cu toţii în ţara 
asta cu animale carnivale, din moment ce avem 
posibilitatea să escapadăm cu vaporul ăla? Să 
nu-mi spui una ca asta, inimioara mea! 

— Vai, Esmeralda! Ar trebui să te ruşinezi! 
strigă Jane. Asta-i mijlocul prin care-ţi arăţi 
recunoştinţa faţă de omul care ţi-a salvat de 
două ori viaţa? 

— Bine, domnişoară Jane, ce spui mata e jest 
da' omu' acela din pădure nu ne-a salvat viaţa ca 
să răminem aici. Ne-a salvat-o tocmai ca să 
putem pleca de-aici. lo cred că s-ar supăra foc 
dac-ar vedea c-am fost aşa de nătăfleţi şi-am 
rămas pe loc, după ce că ne-a dat ocazia s-o 
ştergem. lo ziceam că n-o să mai trebuie să 
dorm nici măcar o noapte în grădina asta 
geologică şi să mai ascult tipetele alea 
singuratice care vin din junb/ă, după ce cade 
întunericul. 

— Nu te condamn deloc, Esmeralda, o 
încuraja Clayton şi ai pus punctul pe i cînd le-ai 

2 Personaj al tragediei Julius Caesar de Shakespeare.Scurta 


sa apariţie în actul doi contribuie esenţial la definirea caracterului 
soţului ei, Brutus. (n. t.) 


327 


numit  “ţipete singuratice” Eu n-am reuşit 
niciodată să găsesc cuvintul potrivit, dar ăsta-i 
chiar aşa, “ţipete singuratice”. 

— Dumneata şi Esmeralda aţi face mai bine 
să vă duceţi să locuiţi pe crucişător, spuse Jane, 
cu un subtil dispreţ. Ce-aţi mai spune dac-ar 
trebui să trăiţi toată viaţa în junglă, aşa cum a 
trăit omul pădurii? 

— Mi-e teamă c-aş fi un perfect ţopirlan, în 
chip de om sălbatic, răspunse Clayton cu 
amărăciune. Zgomotele astea nocturne fac să mi 
se zbiîrlească părul în cap. Presupun c-ar trebui 
să-mi fie ruşine, dar ăsta-i adevărul. 

— N-aş putea spune, replică locotenentul 
Charpentier. Niciodată n-am stat să mă gindesc 
la frică sau la lucruri de genul ăsta, niciodată n- 
am încercat să-mi dau seama dacă sînt un laş 
sau un viteaz; dar în noaptea aceea, cînd am 
rămas în junglă după capturarea lui D'Arnot şi 
cînd zgomotele pădurii se înălţau şi coborau în 
jurul nostru, am început să-mi spun că, într- 
adevăr, sînt un laş. Şi nu răgetele şi mugetele 
animalelor mari mă impresionau cel mai mult, ci 
zgomotele tainice, cele pe care le auzi deodată 
în apropierea ta şi apoi pindeşti în zadar să 
percepi repetindu-se, sunetele acelea de care 
nu+ţţi dai seama ce sînt, ca de namilă ce se 
furişează hoţeste şi conştiinţa că nu ştii cît e de 
aproape, sau dacă nu cumva se tirăşte şi mai 
aproape fără ca tu s-o mai auzi. 


328 


Zgomotele astea... şi apoi ochii. Mon Dieu! 
De-acum înainte o să-i simt mereu în întuneric, 
ah, ochii aceştia sînt cei mai îngrozitori! 

O clipă, rămaseră cu toţii tăcuţi, apoi Jane 
vorbi: 

— Şi el e acolo, rosti ea într-o şoaptă 
înăbuşită de groază. Ochii aceia se vor pironi în 
noaptea asta asupra lui şi asupra tovarăşului 
vostru, locotenentul D'Arnot. Îi puteţi părăsi 
astfel, domnilor, fără a le acorda măcar ajutorul 
pasiv de a mai ramine citeva zile? 

— Ttt, ttt, fetiţo! făcu profesorul Porter. 
Căpitanul Dufranne e de acord să rămînă, cit 
despre mine, sînt şi eu perfect de acord, perfect 
de acord, aşa cum am fost întotdeauna ori de 
cîte ori ai avut tu vreun capriciu copilăresc. 

— Domnule profesor, am putea folosi ziua de 
mîine pentru recuperarea cufărului, sugeră 
domnul Philander. 

— Chiar aşa, chiar aşa, domnule Philander, 
aproape că uitasem de comoară! exclamă 
profesorul Porter. Poate că ne împrumută 
căpitanul Dufranne cîţiva oameni care să ne 
ajute şi pe unul dintre prizonieri ca să ne-arate 
locul unde-au îngropat-o. 

—- Fără îndoială, dragă domnule profesor, 
sintem cu toţii la dispoziţia dumneavoastră, 
răspunse căpitanul. 

Şi astfel se hotărî pentru a doua zi ca 
locotenentul Charpentier să ia un grup de zece 


329 


oameni şi pe unul dintre răzvrătiţii de pe Arrow 
drept călăuză şi să dezgroape comoara; iar 
crucişătorul urma să aştepte încă o săptămînă în 
micul golf. La sfirşitul acestui răstimp vor putea 
considera ca sigur că D'Arnot murise şi că omul 
pădurii nu se va mai întoarce. După aceea, cele 
două vase urmau să plece cu ei toţi. 

A doua zi, profesorul Porter nu-i însoţi pe 
căutăturii comorii, dar cînd, la ora prinzului, îi 
văzu reîntorcîndu-se cu mîinile goale, se grăbi să 
le iasă în întîmpinare - obişnuita lui nepăsare 
absorbită, se spulberase în cele patru vinturi şi 
locul ei îl luase o agitaţie nervoasă. 

Unde-i comoara? strigă către Clayton de la o 
depărtare de treizeci de metri. 

Clayton clatină din cap. 

— Dispărută, răspunse tînărul cînd fu mai 
aproape de profesor. 

— Dispărută? Imposibil! Cine-ar fi putut s-o 
ia? strigă profesorul Porter. 

— Dumnezeu ştie, domnule profesor. Am fi 
putut crede că individul care ne-a călăuzit ne-a 
indus în eroare asupra locului, dar surpriza şi 
consternarea sa cînd nu a descoperit nici un 
cufăr sub cadavrul lui Snipes, pe care l-au 
asasinat, au fost prea autentice pentru a fi 
simulate. Şi-apoi lopeţile noastre ne-au dat de 
veste că ceva fusese îngropat dedesubtul 
cadavrului, pentru că am găsit o scobitură 
adîncă, umplută cu ţărină afinată. 


330 


— Dar cine ar fi putut s-o ia? întrebă iar 
profesorul. 

— Desigur că bănuiala poate să cadă pe 
oamenii de pe crucişător, replică locotenentul 
Charpentier, dacă sublocotenentul Janviers, aci 
de faţă, nu m-ar asigura categoric că nici un om 
nu a coborit pe uscat: din momentul cînd am 
ancorat, nimeni nu a călcat pe țărm decit sub 
comanda unui ofiţer. Nu ştiu dacă i-aţi fi 
suspectat pe oamenii noştri, dar mă bucur că nu 
există nici o posibilitate ca bănuiala să cadă 
asupra lor, încheie locotenentul. 

— Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să-i 
suspectez pe oamenii cărora le datorăm atit de 
mult, ripostă profesorul Porter, îndatoritor. Ar fi 
ca şi cum l-aş suspecta pe dragul meu Clayton, 
aci de faţă, sau pe domnul Philander. 

Francezii zîmbiră, atit ofiţerii cît şi marinarii. 
Era limpede că li se luase o piatră de pe inimă. 

— Comoara a dispărut de ciîtăva vreme, 
continuă Clayton. De fapt, cadavrul s-a 
dezmembrat cînd l-am scos din groapă, ceea ce 
denotă că, oricine ar fi sustras comoara, a făcut- 
o cînd cadavrul era încă proaspăt, căci în 
momentul cînd l-am dezgropat noi era intact. 

— Trebuie să fi fost mai mulţi hoţi, se 
amestecă Jane, care se apropiase între timp de 
ei. V-aduceţi aminte că a fost nevoie de patru 
oameni ca să care cufărul? 

— Pe Dumnezeul meu! strigă Clayton. Asta-i 


331 


adevărat. Se vede treaba că l-a dezgropat o 
bandă de negri. Probabil că unul dintre ei i-o fi 
văzut pe oameni îngropînd cufărul şi s-a întors 
imediat cu o ceată de prieteni şi l-au luat. 

— Orice speculație e inutilă, grăi profesorul 
Porter cu miîhnire. Cufărul a dispărut. N-o să-l 
mai vedem niciodată şi nici comoara pe care o 
conţinea. 

Numai Jane ştia ce însemna această pierdere 
pentru tatăl ei, dar nimeni nu ştia ce înseamnă 
pentru dînsa. 

Şase zile mai tirziu, căpitanul Dufranne 
anunţă că a doua zi în zori, urmau să ridice 
pînzele. Jane ar fi cerşit o nouă aminare dacă n- 
ar fi încolţit şi în inima ei convingerea că iubitul 
din pădure n-avea să mai revină niciodată. În 
ciuda propriilor ei sentimente, începuse să fie 
roasă de îndoieli şi temeri.  Justeţea 
argumentelor aduse, de ofiţerii francezi, atit de 
dezinteresaţi, începuse s-o convingă împotriva 
voinţei ei. N-ar fi putut crede niciodată că e 
canibal, dar în cele din urmă i se păru posibil să 
fie membru, prin adopţiune, al vreunui trib de 
sălbatici. Nu putuse să admită gîndul că ar fi 
murit. Era imposibil să-ţi închipui că în acel trup 
desăvirşit, vibrind de triumful vieţii, scînteia 
vitală ar fi putut vreodată să se stingă - era ca şi 
cum ţi-ai fi închipuit că nemurirea înseamnă 
tărînă. 

În timp ce Jane îngăduia minţii ei să 

332 


adăpostească asemenea ginduri, altele, la fel de 
nepoftite, i se impuneau cu sila. Dacă aparţinea 
unui trib de sălbatici, însemna că are o soţie 
sălbatică - sau poate chiar o duzină de neveste - 
şi o puzderie de ţinci sălbatici, corciţi. Fata se 
cutremură şi cînd o anunţară că a doua zi în zori 
crucişătorul avea să ridice ancora, aproape că se 
bucură. Totuşi ea sugeră să fie lăsate în cabană 
arme, muniții, provizii şi obiecte utile, chipurile 
pentru acea personalitate  intangibilă care 
iscălea „Tarzan din neamul maimuţelor", precum 
şi pentru D'Arnot, dacă ar mai fi trăit, dar în 
realitate, spera Jane, pentru zeul pădurii, chiar 
dacă s-ar dovedi un zeu cu picioare de lut. şi în 
ultimul minut, îi lăsă şi un mesaj, care să-i fie 
transmis prin mijlocirea lui Tarzan din neamul 
maimuţelor. 

Jane fu cea din urma care parasi cabana, 
reîntorcîndu-se sub un pretext mărunt, după ce 
toţi ceilalţi porniseră spre vapor. Ingenunche 
lîngă patul în care petrecuse atitea nopţi şi înălţă 
o rugăciune pentru omul ei primitiv, apoi, 
strivindu-şi buzele de medalion, murmură: 

— Te iubesc şi pentru că te iubesc cred în 
tine. Dar chiar dacă n-aş crede, tot te-aş iubi. 
Dacă te-ai fi întors la mine şi dacă n-ar fi fost altă 
cale, aş fi venit cu tine în junglă... pe veci. 


333 


25.AVANPOSTUL UMANITĂŢII 


O dată cu trosnetul carabinei, D'Arnot văzu 
uşa cabanei deschizindu-se larg şi silueta unui 
om prăbuşindu-se în toată lungimea pe podea. 
Cuprins de panică, francezul ridică din nou arma 
la ochi, ca să mai tragă o dată în fiinţa doborită, 
dar deodată, în semiîntunericul uşii deschise, 
desluşi că omul era alb şi o clipă mai tirziu, îşi 
dădu seama că-şi împuşcase prietenul şi 
proteguitorul, pe Tarzan din neamul maimuţelor. 

Cu un strigăt de groază, D'Arnot sări lîngă 
omul-maimuţă şi îngenunchind, îi înălţă capul, 
strigîndu-i numele cu glas tare. Nu veni nici un 
răspuns şi atunci D'Arnot îşi lipi urechea de 
inima lui. Spre imensa-i bucurie, auzi bătăile 
regulate. Cu mare grijă îl ridică pe Tarzan pe pat 
şi apoi, după ce închise şi zăvori uşa, aprinse o 
lampă şi examina rana. Glonţul îi produsese o 
rană vizibilă în ţeastă. O rană urită, dar de 
suprafaţă, fără nici un semn de fractură a 
craniului. D'Arnot scoase un suspin de uşurare şi 
începu să spele sîngele ce şiroia pe faţa lui 
Tarzan. 

Curînd, apa rece îl deşteptă şi omul-maimuţă 
deschise ochii, privind mirat şi întrebător către 
D'Arnot. Acesta din urmă îi bandajase rana cu 

334 


fişii de pînză ; cînd văzu că Tarzan îşi venise în 
simţiri, se ridică şi ducîndu-se la masă, îi scrise 
un mesaj pe care il puse în mînă şi-n care-i 
explica teribila greşeală pe care o săvirşise, 
adăugind cît era de fericit că nu-l rănise mai 
grav. 

După ce citi mesajul, Tarzan se aşeză pe 
marginea patului şi rise. 

— Nu-i nimic, rosti el în franceză şi apoi, cum 
vocabularul nu-l mai servea, continuă în scris: 

DACA-AI FI VAZUT CE MI-AU FACUT BOLGANI 
ŞI KERCHAK, ŞI TERKOZ _ ÎNAINTE DE I-AM 
OMORIT, Al RÎDE DE ACEASTĂ MICĂ ZGÎRIETURĂ. 

D'Arnot îi dădu lui Tarzan cele două mesaje 
care-i fuseseră lăsate. 

Tarzan îl citi pe cel dintii, cu o expresie de 
tristeţe zugrăvită pe faţă. Pe cel de-al doilea îl 
întoarse pe faţă şi pe dos, căutînd o 
deschizătură, nu mai văzuse niciodată pînă 
atunci o scrisoare pecetluită, în cele din urmă i-o 
întinse lui D'Arnot. 

Francezul îl supraveghease şi-şi dăduse 
seama că pe Tarzan îl încurca plicul. Cît de bizar 
ca un plic să constituie un mister pentru un om 
alb matur! D'Arnot îl deschise şi-i dădu apoi lui 
Tarzan scrisoarea. 

Aşezat pe un scăunaş pliant, omul-maimuţă 
desfăşură foaia scrisă şi citi: 

Către Tarzan din neamul maimutelor, 

Înainte de plecare, dati-mi voie să adaug 


335 


mulțumirile mele la acelea ale domnului Clayton 
pentru bunătatea de care ați dat dovadă, 
îngăduindu-ne să vă folosim cabana. 

Am regretat mult cu toții că nu aţi venit la noi, 
că să ne împrietenim. Am fi fost bucuroşi să fi 
putut cunoaşte pe gazda noastră pentru a-i 
mulțumi. 

Mai este cineva căruia aş fi vrut să-i 
mulțumesc, dar care nu s-a mai întors, deşi nu 
pot crede că ar fi murit. 

Nu-i cunosc numele. Este vorba de uriaşul alb 
care purta meaalionul cu diamante la git. Dacă-l 
cunoaşteţi şi dacă-i puteți vorbi limba, vă rog să- 
i transmiteti mulțumirile mele şi să-i spuneți că l- 
am aşteptat să se întoarcă şapte zile la rind. 

Spuneți-i, de asemenea, că în locuința mea 
din America, în oraşul Baltimore, va fi oricind 
binevenit, dacă va dori vreodată să vină. 

Am găsit pe jos, printre frunzele de sub 
copacul de lingă cabană, biletul pe care mi l-aţi 
scris. Nu ştiu cum de v-aţi putut îndrăgosti de 
mine, dat fiind că n-am schimbat niciodată vreo 
vorbă şi-mi pare foarte rău dacă e adevărat, dar 
inima mea e dăruită altuia. 

Vă rog să credeți însă că rămin mereu a 
dumneavoastră prietenă, 

Jane Porter 

Vreme de aproape un ceas, Tarzan rămase cu 
ochii pironiţi în podea. Din ambele bilete reieşea 
limpede că nu ştiuseră că el şi Tarzan din 


336 


neamul  maimuţelor erau una şi aceeaşi 
persoană. 

“Inima mea e dăruită altuia” - repetă el într- 
una în gînd. 

Aşadar, nu-l iubea! Atunci de ce s-a prefăcut 
că-l iubeşte, înălţindu-l pe culmile speranţei, 
numai pentru a-l azvirli apoi în adîncurile 
deznădejdii?! Poate că sărutările ei nu erau decit 
semne de prietenie. Cum ar fi putut să ştie, el 
care nu cunoştea nimic din deprinderile 
oamenilor? Apoi se ridică brusc şi urîndu-i lui 
D'Arnot noapte bună, aşa cum învățase că se 
cuvine, se trinti pe patul de ferigi pe care 
dormise Jane Porter. 

D'Arnot stinse lampa şi se întinse pe patul de 
campanie. 

Timp de o săptămînă nu făcură altceva decit 
să se odihnească, D'Arnot învăţindu-l pe Tarzan 
franceza. La sfîrşitul acestui răstimp, cei doi 
puteau conversa cu destulă uşurinţă. 

Intr-o seară, în timp ce stăteau în cabană, 
înainte de a se duce la culcare Tarzan se 
întoarse spre D'Arnot. 

— Unde e America? îl întrebă el. 

D'Arnot îi arătă un punct în direcţia nord-vest. 

— La depărtare de multe mii de mile peste 
ocean, îl lămuri. De ce întrebi? 

— Mă duc acolo. D'Arnot clătină din cap. 

— Imposibil prietene, îi spuse el. 

Tarzan se ridică şi deschizind unul din 


337 


dulapuri, se întoarse cu un manual de geografie 
mult răsfoit. Deschizîndu-l la o hartă a lumii, 
spuse: 

— Niciodată n-am putut înţelege toate astea; 
te rog, explică-mi-le. 

După ce D'Arnot îi explică, arătîndu-i că tot 
ce-i albastru înseamnă apă, iar peticele de alte 
culori sînt continentele şi insulele, Tarzan îi ceru 
să-i arate unde se aflau ei acum. D'Arnot îi arătă. 

— Acum arată-mi America, urmă Tarzan. ŞI 
cînd D'Arnot puse degetul pe America de Nord, 
Tarzan zimbi şi-şi aşeză palma pe pagină, 
acoperind întregul mare ocean care desparte 
cele două continente. Vezi, nu-i chiar aşa de 
departe, spuse el, aproape cît lăţimea miinii 
mele. 

D'Arnot rise. Cum îl putea face să înţeleagă? 
Apoi luă un creion şi marcă un punct minuscul pe 
ţărmul Africii. 

— Punctul ăsta, spuse el, e mult mai mare pe 
această hartă decit cabana ta pe suprafaţa 
pămîntului. Îţi dai seama acum cît e de departe? 

Tarzan chibzui îndelungă vreme. 

— În Africa trăiesc oameni albi? Întrebă. 

— Da. 

— Unde sînt cei mai apropiaţi? 

D'Arnot îi arătă un punct pe coastă, la nord de 
locul unde se aflau. 

— Atit de aproape? întrebă Tarzan, surprins. 

— Da, răspunse D'Arnot, dar nu-i aproape 


338 


deloc. 

— Şi au bărci mari cu care trec oceanul? 

— Da. 

— Mergem miine la ei, decretă Tarzan. 
D'Arnot zîmbi din nou şi clătină din cap: 

— E prea departe. Am muri cu mult înainte de 
a ajunge la ei. 

— Vrei să rămii aici pentru totdeauna? 

— Nu, mărturisi D'Arnot. 

— Atunci pornim miine. Nu-mi mai place aici. 

— Mai bine mor decit să rămîn pe loc. 

— Mă rog, răspunse D'Arnot, ridicînd din 
umeri, nu ştiu ce să spun, prietene, dar parcă şi 
eu. Mai curînd aş muri decit să rămîn aici. Dacă 
tu pleci, vin cu tine. 

— Atunci e hotărît, spuse Tarzan. Miine 
pornesc spre America. 

— Şi cum ai s-ajungi în America fără bani? 

— Ce înseamnă bani? 

Îi trebui mult tîmp lui D'Arnot ca să-l facă să 
înţeleagă, chiar în parte. 

— Şi cum capătă oamenii bani? întrebă 
Tarzan în cele din urmă. 

— Muncind în schimbul lor. 

— Foarte bine. Atunci am să muncesc pentru 
ei. 

— Nu prietene, răspunse D'Arnot, tu nu 
trebuie să-ţi faci griji din pricina banilor şi nici n- 
ai nevoie să munceşti pentru ei. Eu am destui 
bani pentru doi oameni, chiar şi pentru douăzeci. 


339 


Am mult mai mult decit e bine pentru un singur 
om şi dacă vreodată o s-ajungem în lumea 
civilizată, vei avea tot ce-ţi trebuie. 

Aşadar, a doua zi o porniră de-a lungul 
coastei, spre nord. Fiecare dintre ei ducea o 
puşcă şi muniții, în afară de aşternut, ceva hrană 
şi ustensile de gătit. Acestea din urmă i se 
păreau lui Tarzan o povară inutilă, aşa că le 
azvirli pe ale sale. 

— Dar trebuie să te-nveţi să măniînci hrană 
gătită, prietene, îl dojeni D'Arnot. Nici un om 
civilizat nu se hrăneşte cu carne crudă. 

— Voi avea destul timp să-nvăţ cînd o s- 
ajungem în lumea civilizată, răspunse Tarzan. 
Nu-mi place miîncarea gătită şi voi nu faceţi decit 
să stricaţi gustul bun al cărnii. 

Timp de o lună călătoriră spre nord. Uneori 
găseau hrană din belşug, alteori flămînzeau zile 
întregi. 

Nu întîlniră picior de băştinaş şi nici nu fură 
atacați de fiare. Călătoria se desfăşura miraculos 
de uşor. Tarzan punea mereu întrebări şi învăţa 
cu repeziciune. D'Arnot îl iniţie în multe dintre 
rafinamentele civilizaţiei - pînă şi în folosirea 
cuţitului şi furculiţei; dar uneori Tarzan le 
azvirlea cu dezgust, înşfăca merindele cu 
puternicele-i mîini bronzate şi le sfişia cu colții lui 
de animal sălbatic. 

În asemenea cazuri, D'Arnot îl mustra: 

— Tarzan, nu trebuie să măniînci ca o brută 


340 


cînd vezi că eu mă străduiesc să fac un 
gentleman din tine. Mon Dieu! Gentlemanii nu 
mănîncă aşa, e oribil. 

Tarzan îi zimbea cu sfială şi lua din nou cuțitul 
şi furculiţa. Dar în inima lui le ura de moarte. 

În timpul călătoriei îi povesti lui D'Arnot 
despre sipetul pe care-l îngropaseră marinarii; îi 
istorisi cum îl dezgropase şi îl dusese la locul de 
întîlnire al gorilelor, unde-l îngropase din nou. 

— Trebuie să fie comoara profesorului Porter! 
exclamă D'Arnot. Ai făcut foarte rău, dar desigur 
n-aveai cum să ştii. 

Şi atunci Tarzan îşi aduse aminte de epistola 
scrisă de Jane prietenei sale - cea pe care el o 
furase cînd veniseră prima seară la cabană - aşa 
încît îşi dădu seama ce conţinea cufărul şi ce 
însemna acesta pentru Jane. 

— Miine mergem să-l luăm, îi comunică lui 
D'Arnot. 

— Să ne întoarcem?! exclamă D'Arnot. Dar 
bine dragul meu, sîntem pe drum de trei 
săptămîni. Ne-ar trebui alte trei ca să ne 
întoarcem la comoară şi apoi, încărcaţi cu povara 
aceea uriaşă, pe care au trebuit s-o poarte patru 
marinari, după cum îmi spui, ne-ar fi necesare 
cîteva luni bune pînă să ajungem din nou în 
acest punct. 

— E un lucru care trebuie făcut, prietene, 
stărui Tarzan. Tu n-ai decit să mergi înainte spre 
civilizaţie, iar eu mă întorc să iau comoara. Cînd 


341 


sînt singur, umblu mai repede. 

— Tarzan, am un plan mult mai bun, îl potoli 
D'Arnot. Mergem împreună pînă la aşezarea cea 
mai apropiată, acolo închiriem o barcă şi venim 
înapoi - de-a lungul coastei ca să luăm comoara, 
pe care astfel o vom transporta mult mai uşor. E 
un mijloc mai sigur, mai rapid şi care nu cere să 
ne despărţim. Ce părere ai de planul meu? 

— Foarte bine, răspunse Tarzan. Comoara ne- 
aşteaptă oricînd am veni după ea; şi cu toate că 
aş putea s-o iau acum şi să te ajung din urmă 
într-o lună-două, prefer să nu te las singur pe 
drum. Cînd văd cit eşti de neajutorat, D'Arnot, 
mă întreb cum de nu a fost anihilată rasa umană 
în toate aceste milenii despre care mi-ai vorbit. 
Ce mai, Sabor ar putea să extermine, cu o 
singură labă, o mie de oameni de-ai voştri. 

- Ai să ai o părere mai bună despre rasa ta 
cînd ai să-i vezi armatele şi flotele, oraşele-i 
mari, grandioasele-i realizări tehnice. Atunci ai 
să-ţi dai seama că mintea şi nu muşchii, face ca 
animalul uman să fie mai puternic decit cele mai 
cumplite fiare din jungla ta. Singur şi neînarmat, 
un om nu poate face faţă nici unuia dintre 
animalele mai mari; dar dacă se adună zece 
oameni la un loc, ei îşi unesc pe dată minţile şi 
muşchii împotriva sălbaticilor inamici, în timp ce 
animalele, fiind incapabile să raţioneze, nu vor 
gîndi niciodată să se unească împotriva 
oamenilor. Dacă n-ar fi fost raţiunea, Tarzan din 


342 


neamul maimutelor, cît ai fi putut să rezişti tu în 
sălbăticia junglei? 

— Ai dreptate, D'Arnot, răspunse Tarzan, 
dacă în noaptea aceea a Dum-Dum-ului, Kerchak 
ar fi sărit în ajutorul lui Tublat, praful s-ar fi ales 
de mine. 

Dar pe Kerchak nu-l ducea mintea să profite 
de asemenea prilej. Nici Kala, mama mea, nu 
putea să făurească un plan. Ea, pur şi simplu, 
mînca atita cît avea nevoie şi cînd avea nevoie, 
iar dacă proviziile erau foarte sărace, chiar cînd 
se găsea hrană din belşug, niciodată n-ar fi pus 
deoparte. Imi aduc aminte că socotea o prostie 
din partea mea că mă încărcăm cu provizii de 
hrană cînd porneam la drum şi totuşi a foarte 
bucuroasă să le mănînce împreună cu mine cînd 
drumul se dovedea sărăcăcios în ale mîncării. 

— Tarzan, deci ai cunoscut-o pe mama ta? 
întrebă D'Arnot, surprins. 

— Da. Era o maimuţă mare, frumoasă, mai 
voinică decit mine şi de două ori mai grea ca 
mine. 

— Şi pe tatăl tău? întrebă D'Arnot.. 

— Pe el nu l-am cunoscut. Kala mi-a povestit 
că era o maimuţă albă şi fără păr pe trup, ca şi 
mine. Acum înţeleg că trebuie să fi fost un om 
alb. 

— D'Arnot îşi măsură tovarăşul cu o privire 
lungă gravă. 

— Tarzan, îi spuse în cele din urmă, este 


343 


imposibil ca maimuța Kala să fi fost mama ta. 
Dacă s-ar fi putut întîmpla una ca asta, ceea ce 
mă îndoiesc ai fi moştenit măcar ceva din 
trăsăturile caracteristice ale maimuţei, ori tu n-ai 
nici una, eşti om sadea, ba aş spune chiar, eşti 
progenitura unor părinţi de înaltă distincţie şi 
inteligenţă. N-ai nici un indiciu cu privire la 
trecutul tău? 

— Absolut nimic. 

— N-ai găsit în cabană nimic scris care să fi 
dezvăluit ceva din viaţa locuitorilor ei iniţiali? 

— Am citit tot ce era în cabană, cu excepţia 
unei cărţi despre care înţeleg acum că e scrisă în 
altă limbă decit engleza. Poate că tu o poţi citi. 

Tarzan scotoci în fundul tolbei şi scoase 
cărţulia cu scoarţe negre, pe care o înmină 
prietenului său. D'Arnot aruncă o privire la titlul 
primei pagini. 

— Este jurnalul lui John Clayton, Lord 
Greystoke, un nobil englez şi e scris în franceză, 
spuse el. 

Apoi începu să citească jurnalul scris în urmă 
cu mai bine de douăzeci de ani, jurnalul în care 
fuseseră înregistrate amănuntele istoriei pe care 
o cunoaştem: istoria aventurilor, caznelor şi 
nefericirilor lui John Clayton şi ale soţiei sale 
Alice, din ziua cînd părăsiseră ţărmul Angliei şi 
pînă cu un ceas înainte ca el să fi fost doborit de 
Kerchak. 

D'Arnot citi cu glas tare. Uneori glasul i se 


344 


fringea şi era nevoit să se oprească din lectură, 
din pricina pateticei disperări ce se citea printre 
rînduri. Din cînd în cînd se uita la Tarzan, dar 
omul-maimuţă şedea pe vine, nemişcat ca o 
statuie, cu ochii pironiţi în pămînt. Numai cînd 
venea vorba despre copilaş, tonul jurnalului 
pierdea obişnuita notă de deznădejde ce se 
infiltrase treptat în paginile lui, după primele 
două luni petrecute de autor pe coastă. 

Pasajele care pomeneau despre prunc aveau 
o nuanţă de fericire întristată, care le făcea şi 
mai deprimante decit, restul. 

Una dintre notații vădea parcă un spirit 
aproape optimist: 

Astăzi băiețaşul nostru împlineşte şase luni. 
Şade în poala Alicei, lingă masa la care scriu - un 
copil vesel, sănătos, desăvirşit. 

Nu ştiu cum, împotriva a tot ce înseamnă 
rațiune îl văd parcă bărbat matur, luînd locul 
tatălui său în societate - cel de-al doilea John 
Clayton - şi adăugind cinstiri noi Casei 
Greystoke. 

lată-l, dorind parcă să întărească profeția 
mea, mi-a smuls cu pumnişorii lui durdulii 
condeiul din mină şi apoi, cu degețelele minjite 
de cerneală, a pecetluit pagina cu amprentele 
sale micuţe. 

Şi, într-adevăr, pe marginea paginii erau 
amprentele parţial şterse, a patru degeţele şi a 
jumătăţii exterioare a degetului mare. 


345 


După ce D'Arnot isprăvi de citit jurnalul, cei 
doi bărbaţi rămaseră citeva minute în tăcere. 

— Ei, Tarzan din neamul maimutelor, ce 
părere ai? întrebă D'Arnot. Cărţulia asta nu ţi-a 
clarificat misterul obiîrşiei tale? Păi bine, omule, 
tu eşti Lordul Greystoke. 

Tarzan scutură din cap. 

— Cartea vorbeşte numai despre un singur 
copil, replică el. Şi scheletul lui era în leagăn, 
unde se vede c-a murit de foame; aşa l-am găsit 
din prima clipă cînd am intrat în cabană şi pînă 
cînd grupul profesorului Porter l-a îngropat lîngă 
zid, alături de tatăl şi de mama sa. Nu, acela era 
pruncul de care vorbeşte cartea şi misterul 
obiîrşiei mele e şi mai adînc decit înainte, pentru 
că în ultima vreme începusem să mă gindesc la 
posibilitatea de a mă fi născut în cabană. Mi-e 
teamă că ceea ce mi-a spus Kala era purul 
adevăr, încheie Tarzan. 

D'Arnot clătină din cap în semn că nu. Nu era 
convins şi în mintea lui se înfiripase hotărîrea de 
a dovedi corectitudinea ipotezei sale, căci 
descoperise singura cheie care putea sau să 
dezlege misterul, sau să-l cufunde pe veci în 
tărimurile nepătrunsului. 

O săptămînă mai tirziu, cei doi ajunseră pe 
neaşteptate într-o poiană în pădure. In depărtare 
se zăreau citeva clădiri împrejmuite de o 
palisadă puternică. Intre ei şi împrejmuire se 
întindea un cîmp cultivat pe care munceau cîțiva 


346 


negri. 

Cei doi se opriră la liziera junglei. Tarzan îşi 
potrivi o săgeată otrăvită în arc, însă D'Arnot îi 
puse mîna pe braţ. 

— Tarzan, ce vrei să faci? 

— Dacă ne văd, or să încerce să ne omoare, 
răspunse Tarzan. Prefer să-i omor eu pe ei. 

— Poate că sînt prietenoși, sugeră D'Arnot. 

— Sînt negri, fu singurul răspuns al lui Tarzan; 
şi din nou îşi încordă arcul. 

— Tarzan, nu trebuie să faci una ca asta! 
strigă  D'Arnot. Oamenii albi nu ucid la 
întîmplare. Mon Dieu ! Că multe mai ai de 
învăţat! Îl plîng pe bădăranul care o să te înfurie 
vreodată cînd o să te duc la Paris. O să am mult 
de furcă să-ţi feresc gitul de ghilotină. 

Tarzan îşi lăsă arcul în jos şi zimbi. 

— Nu înţeleg de ce acolo în junglă îi pot ucide 
pe negri şi aicea nu. Vasăzică, dacă Numa, leul, 
ar tăbări acum pe noi, bănuiesc că ar trebui sa-i 
spun:“Bună dimineaţa, Monsieur Numa, ce mai 
face Madame Numa?"Aşa-i? 

— Aşteaptă mai întîi ca negrii să tabere pe 
tine şi-atunci poţi să-i omori. Nu lua de bună că 
oamenii îţi sînt duşmani, aşteaptă să ţi-o 
dovedească. 

— Bine, ripostă Tarzan, atunci hai să ne 
prezentăm în faţa lor şi să ne omoare. 

Şi porni drept peste cîmp, cu capul semeţ şi 
trupul neted şi arămiu strălucindu-i în soare. În 


347 


spatele lui venea D'Arnot, îmbrăcat în nişte 
straie lăsate la cabană de Clayton, căci ofiţerii de 
pe crucişătorul francez îi dăduseră tiînărului nişte 
haine mai acătării. 

La un moment dat, unul dintre negri ridică 
ochii şi zărindu-l pe Tarzan, o rupse la fugă spre 
palisade, răcnind. 

Într-o clipă, văzduhul fu cutremurat de 
strigătele de groază ale grădinarilor care-o 
luaseră la sănătoasa, dar înainte de a fi ajuns la 
palisadă, se ivi un om alb cu puşca în mînă, 
doritor să descopere pricina tulburării. 

Ceea ce văzu îl făcu să-şi ridice puşca la ochi 
şi Tarzan din neamul maimutelor ar fi simţit din 
nou gustul plumbului rece dacă D'Arnot n-ar fi 
strigat tare către omul cu arma ridicată: 

— Nu trage! Sîntem prieteni! 

— Atunci opriţi-vă locului! fu răspunsul. 

— Stai, Tarzan! strigă D'Arnot. Ne crede 
duşmani. 

Tarzan îşi încetini paşii, continuînd să meargă 
agale şi înaintă împreună cu D'Arnot, spre omul 
alb din poartă. Acesta se uita la ei uluit. 

Ce fel de oameni sinteţi? întrebă el în 
franceză. 

Oameni albi, replică D'Arnot. Ne-am pierdut 
de multă vreme în junglă. 

Omul coborise puşca şi mergea acum spre el 
cu mîna întinsă. 

— Eu sint părintele Constantine de la 


348 


Misiunea Franceză şi sînt bucuros să vă urez bun 
sosit! 

— Părinte Constantine, ţi-l prezint pe 
monsieur Tarzan, răspunse D'Arnot, arătindu-i-l 
pe omul-maimuţă; cînd preotul întinse mîna spre 
Tarzan, D'Arnot adăugă: lar eu sînt Paul D'Arnot 
din marina franceză. 

Părintele Constantine strînse mîna pe care 
Tarzan, imitind gestul preotului, o întinse şi 
cuprinse dintr-o privire iute şi pătrunzătoare 
silueta superbă şi faţa frumoasa a lui Tarzan. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimutelor 
ajunse la primul avanpost al civilizaţiei. 

Rămaseră acolo vreme de o săptămînă, iar 
omul-maimuţă, observator ager, învăţă o 
mulţime de lucruri despre felul de a se purta al 
oamenilor; între timp, femeile negre cusură 
costume albe de doc pentru ca Tarzan şi D'Arnot 
să-şi poată continua călătoria îmbrăcați 
cuviincios. 


349 


26.CULMEA CIVILIZAŢIEI 


O lună mai tirziu ajunseră la alt grup de clădiri 
de la gura unui fluviu lat şi acolo Tarzan văzu o 
sumedenie de bărci şi se simţi din nou năpădit 
de sfiala sălbăticiunii la vederea unui număr 
mare de oameni. Treptat, se obişnui cu 
zgomotele ciudate şi cu aspectele curioase ale 
civilizaţiei, aşa încît în prezent nimeni nu-şi 
putea da seama că, în urmă cu două luni, acest 
francez chipeş, îmbrăcat în haine imaculate de 
doc, care ridea şi sporovăia cu cei mai glumeţi 
dintre ei, se legănase gol prin pădurea virgină, 
gata să se arunce asupra unei victime 
neştiutoare a cărei carne crudă era menită să-i 
astimpere foamea sălbatică. 

Cuţitul şi furculiţa, atit de dispreţuite în urmă 
cu o lună, erau minuite acum de Tarzan cu 
aceeaşi eleganţă cu care le minuia şi cizelatul 
D'Arnot. Fusese un elev atît de bun, încît tînărul 
francez se străduise cu sîrg să facă din Tarzan 
din neamul maimuţelor un gentleman plin de 
distincţie în ce priveşte rafinamentul manierelor 
Şi al vorbirii. 

— Dumnezeu ţi-a făurit o inimă de gentleman, 
prietene, îi spuse D'Arnot, dar e nevoie ca ceea 
ce ţi-a dăruit pe dinăuntru să se vadă şi pe 
dinafară. 

350 


De îndată ce sosiseră în micul port, D'Arnot 
trimise o cablogramă guvernului său, anunţind 
că e teafăr şi cerînd un concediu de trei luni, 
care-i fu acordat. 

Telegrafie, de asemenea, bancherilor săi în 
vederea obţinerii de fonduri şi fu nevoit să 
aştepte o lună, timp în care amindoi bombăniră, 
neavînd posibilitatea să închirieze o barcă pentru 
a se reîntoarce în jungla lui Tarzan după 
comoară. 

Cît timp poposiră în oraşul de pe coastă, 
“Monsieur Tarzan” deveni prilej de uimire atit 
pentru albi cît şi pentru negri, datorită cîtorva 
isprăvi care lui Tarzan i se părură doar nimicuri. 

Odată, un negru uriaş, înnebunit de băutură, 
îşi ieşi din minţi şi teroriză oraşul pînă cînd 
ceasul rău îl aduse prin părţile unde giganticul 
francez cu par negru moţăia pe terasa hotelului. 
Urcînd, cu cuțitul în mîna treptele late, negrul 
înainta drept spre un grup de patru oameni care 
şedeau la o masă sorbind nelipsitul absint. 
Scoţind ţipete alarmate, cei patru îşi luară 
tălpăşiţa şi atunci negrul îl descoperi pe Tarzan. 
Cu un urlet, se aruncă asupra omului-maimuță în 
timp ce cincizeci de capete se iţiră la adăpostul 
ferestrelor şi pe la uşi ca să vadă cum e 
măcelărit bietul francez de negrul uriaş. 

Tarzan întîmpină atacul cu zimbetul de luptă 
pe care i-l aducea întotdeauna pe buze bucuria 
încăierării. Cînd negrul se apropie de el, muşchii 


351 


de oţel îi cuprinseră încheietura braţului ridicat 
ce ţinea cuțitul şi dintr-o singură răsucire, mîna i 
se bălăbăni ruptă. Sub impulsul durerii şi al 
surprizei, nebunia îl părăsi pe negru şi cînd 
Tarzan se lăsă din nou pe scaun, nenorocitul o 
luă la goană, ţipînd ca din gură de şarpe şi 
gonind turbat spre satul băştinaşilor. 

Cu altă ocazie, cînd Tarzan şi D'Arnot luau 
cina împreună cu alţi cîţiva albi, discuţia se 
învirti în jurul leilor şi al vînătorii de lei. Părerile 
asupra vitejiei regelui animalelor erau împărţite: 
unii susțineau că e un laş înveterat, dar toată 
lumea căzu de acord că te simţi mai în siguranţă 
cu puşca în mînă cînd monarhul junglei rage 
noaptea prin preajma vreunei tabere. 

D'Arnot şi Tarzan se învoiseră ca trecutul 
acestuia din urmă să fie ţinut sub tăcere, aşa 
încît, cu excepţia ofițerului francez, nimeni nu 
avea habar de familiaritatea lui Tarzan cu fiarele 
junglei. 

— Monsieur Tarzan nu şi-a spus părerea, 
observă cineva. Un om de bravura dumnealui, 
care a petrecut mai multă vreme în Africa, aşa 
cum înţeleg că a fost cazul cu Monsieur Tarzan, 
trebuie să aibă ceva experienţă în materie de 
lei... nu? 

— Oarecum, răspunse Tarzan, sec. Atita cit să 
pot afirma că fiecare dintre dumneavoastră are 
dreptate în aprecierile asupra caracteristicilor 
leilor... pe care întîmplător i-aţi întîlnit; dar n-am 


352 


putea să-i judecăm pe toţi negrii după nefericitul 
care şi-a ieşit din minţi săptămîna trecută, după 
cum n-am putea afirma că toţi albii sînt laşi 
pentru că cineva a întîlnit odată un alb laş. 
Domnilor, printre ordinele inferioare există tot 
atita deosebire ca şi printre noi. Azi de pildă, am 
putea ieşi în pădure şi întilni un leu extrem de 
timid, care ar lua-o la fugă cînd ne-ar vedea. 
Miine l-am putea întîlni pe unchiul lui sau pe 
frate-su geamăn şi-atunci prietenii noştri s-ar 
întreba de ce nu ne-am mai întors din junglă. In 
ce mă priveşte, eu îl consider întotdeauna pe leu 
un animal feroce, aşa că nu mă poate lua 
niciodată prin surprindere. 

— Vinătoarea trebuie să fie lipsită de plăcere 
cînd ţi-e teamă de animalul pe care-l vinezi, îşi 
dădu cu părerea primul vorbitor. 

D'Arnot zimbi. Tarzan şi să-i fie teamă! 

— Nu înţeleg prea bine la ce vă gîndiţi cînd 
vorbiţi de teamă, spuse Tarzan. Ca şi în cazul 
leilor, teama e un sentiment care diferă de la om 
la om, dar în ce mă priveşte, singura plăcere pe 
care mi-o dă vinătoarea este gindul că animalul 
pe care-l vînez are tot atita - putere să-mi facă 
rău mie, pe cîtă am şi eu să-i fac rău lui. Dacă aş 
pleca la vinătoare de lei, înarmat cu două puşti şi 
însoţit de un purtător de arme şi de douăzeci sau 
treizeci de hăitaşi, aş fi convins că leul nu are 
prea mari şanse şi în acest caz, cu cit propria 
mea siguranţă ar fi sporită, cu atit bucuria 


353 


vînătorii mi-ar fi micşorată. 

— Atunci trebuie să înţeleg că Monsieur 
Tarzan ar prefera să se ducă în junglă gol şi 
înarmat doar cu un briceag pentru a-l ucide pe 
regele animalelor, rise celălalt cu voie bună, dar 
cu o fină undă de sarcasm în glas. 

— Şi cu o bucată de funie, adăugă Tarzan. 
Chiar în clipa aceea răzbi din jungla îndepărtată 
răgetul unui leu, de parc-ar fi vrut să provoace 
pe cineva să se ia la întrecere cu el. 

— lată prilejul dumneavoastră, domnule 
Tarzan, îl tachina francezul. 

— Nu mi-e foame, răspunse Tarzan cu 
simplitate. Toţi riseră, cu excepţia lui D'Arnot. El 
singur ştia că, prin glasul omului-maimuță, o 
fiară sălbatică îşi exprimase raţiunea 
elementară. 

Dar ţi-ar fi la fel de teamă ca oricăruia dintre 
noi să intri în junglă gol şi înarmat doar cu un 
cuţit si o bucată de funie, nu-i aşa? continuă cel 
care-l tachinase. 

— Nu, replică Tarzan. Dar numai un nebun 
poate săvirşi o acţiune lipsită de orice motiv. 

Cinci mii de franci constituie un motiv? 
întrebă celălalt. Pun rămăşag pe această sumă 
că nu poţi aduce un leu din junglă, vînat în 
condiţiile discutate: gol şi înarmat doar cu un 
cuţit şi o bucată de funie. 

Tarzan privi către D'Arnot şi dădu din cap.. 

— Să zicem zece mii, interveni D'Arnot. 


354 


— S-a făcut, replică celălalt. 

Tarzan se ridică. 

— Va trebui să-mi las hainele la marginea 
oraşului, astfel încît, dacă mă întorc pe lumina 
zilei, nu fiu nevoit să circul gol pe străzi. 

— Doar n-ai de gind să te duci acum, 
noaptea! exclamă partenerul de pariu. 

— De ce nu?! se miră Tarzan. Numa colindă în 
timpul nopţii, e mai uşor să-l găseşti. 

— Nu, ripostă celălalt. Nu vreau să-ţi am viaţa 
pe conştiinţă. E destul de temerar şi dacă te duci 
ziua. 

— Mă voi duce acum, hotărî Tarzan şi se 
repezi în camera lui după cuţit şi funie. 

Oamenii îl însoţiră pînă la liziera junglei, unde 
el lăsă hainele într-o mică magazie. Dar cînd se 
înfundă în tenebrele hăţişului, încercară cu toţii 
să-l faca să-şi schimbe gîndul, iar cel care 
pusese pariul îi ceru cel mai mult să abandoneze 
această nebunească ispravă. 

Voi considera că ai cîştigat rămăşagul, spuse 
şi cei zece mii de franci vor fi ai dumitale dacă 
renunţi la nebunia asta în care nu-ţi poţi găsi 
decît moartea. 

Tarzan rise şi o clipă mai tirziu, jungla îl 
înghiţi. Oamenii rămaseră tăcuţi cîteva clipe, 
apoi se întoarseră încet şi se îndreptară spre 
terasa hotelului. De cum intrase în junglă, Tarzan 
se şi căţărase în copaci şi cu euforia libertăţii, 
porni din nou să se legene din ram în ram. Asta 


355 


însemna adevărata viaţă! Ah şi ce dragă îi era! 
Asemenea fericire nu puteai găsi în sfera îngustă 
şi îngrădită a civilizaţiei, zăgăzuită de restricţii şi 
de convenţionalisme. Pînă şi hainele erau un 
impediment şi o plictiseală. 

Ah, în sfîrşit, se simţea liber! Nici nu-şi dădu 
seama în ce măsură fusese prizonier. Ce simplu 
ar fi acum s-o ia înapoi pe coastă şi-apoi să 
pornească spre sud, spre jungla şi spre cabana 
lui. Deodată adulmecă mirosul lui Numa pentru 
că fiara se îndrepta împotriva vîntului. O clipă 
mai tîrziu, urechile lui agere percepură zgomotul 
familiar al labelor căptuşite cu perniţe şi foşnetul 
unui corp uriaş, îmblănit trecînd printre arbuşti. 

Tarzan înainta în tăcere deasupra animalului 
care nu bănuia nimic şi-l urmări tiptil, pînă cînd 
ajunse într-o mică poiană luminată de lună. 

Atunci, laţul iute se lăsă şi se strînse în jurul 
grumazului gălbui, apoi, aşa cum procedase de o 
sută de ori în trecut, Tarzan legă zdravăn capătul 
funiei de o creangă puternică şi în timp ce jivina 
se zbătea şi-şi arcuia ghearele pentru a se 
elibera, se lăsă la pămînt îndărătul ei, îi sări în 
spinare şi-i înfipse de nu ştiu cîte ori pumnalul în 
inimă. După aceea, aşezîndu-şi piciorul pe leşul 
lui Numa, îşi înălţă glasul slobozind înfiorătorul 
strigăt de victorie al sălbaticului său trib. 

O clipă, Tarzan şovăi, sfişiat de sentimente 
contradictorii: lealitatea faţă de D'Arnot şi un 
teribil dor după libertatea junglei. Dar, în cele din 


356 


urmă, viziunea unui chip frumos şi amintirea 
unor buze fierbinţi strivite de buzele sale 
dizolvară imaginea fascinantă pe care şi-o făcea 
despre viaţa lui din trecut. 

Omul-maimuţă ridică pe umeri hoitul cald 
încă al lui Numa şi se caţără din nou în copaci. 

Oamenii de pe terasa hotelului rămăseseră 
vreme de un ceas aproape în tăcere. Incercaseră 
fără succes să abordeze diverse subiecte de 
conversaţie, dar, de fiecare dată, chestiunea ce 
copleşea mintea fiecăruia dintre ei făcea ca 
discuţia să lîncezească. 

— Mon Dieu! exclamă în cele din urmă cel ce 
pusese pariul. Nu mai pot suporta. Mă duc în 
junglă cu puşca mea automată şi-l aduc înapoi 
pe nebunul acela. 

— Merg şi eu cu dumneata, spuse un altul. Şi 
eu şi eu şi eu, adăugară ceilalţi în cor. 

Ca şi cum această sugestie rupsese vraja unui 
coşmar groaznic, se pripiră cu toţii spre 
camerele lor apoi o porniră laolaltă în direcţia 
junglei, fiecare dintre ei straşnic înarmat. 

— Dumnezeule, ce-a fost asta? strigă deodată 
cineva din grup, un englez, cind răcnetul sălbatic 
al lui Tarzan răzbi slab pînă la urechile lor. 

_ Am mai auzit ceva asemănător odată cînd 
am fost în ţinutul gorilelor, povesti un belgian. 
Cărăuşii mi-au spus că e strigătul gorilei mascul 
cînd săvirşeşte un omor. 

D'Arnot îşi aduse aminte de descrierea lui 


357 


Clayton în legătură cu urletul îngrozitor prin care 
Tarzan îşi anunţa victoriile şi aproape că zimbi în 
ciuda oroarei resimţite la gindul că un asemenea 
sunet lugubru poate ieşi dintr-un gitlej omenesc 
sau, mai bine zis, de pe buzele prietenului său. 

Cînd se opriră, în sfîrşit, la liziera junglei, 
chibzuind cum să-şi distribuie mai bine forţele, 
fură şocaţi de un ris moale care se auzi în 
preajmă şi întorcîndu-se, văzură înaintînd spre ei 
o siluetă gigantică purtind pe umerii maiestuoşi 
un leu mort. 

Pînă şi D'Arnot rămase trăsnit, pentru că i se 
părea imposibil ca omul să fi dispus atit de rapid 
de leu, cu armele sărăcăcioase pe care le luase 
cu el, sau că putuse străbate cu stirvul uriaş, 
prin jungla încîlcită. 

Oamenii făcură cerc în jurul lui Tarzan, 
punîndu-i o sumedenie de întrebări, dar unicul 
răspuns a fost o minimalizare amuzată a isprăvii 
pe care o săvirşise. Pentru Tarzan, era acelaşi 
lucru ca şi cum ai elogia eroismul măcelarului de 
a fi ucis o vacă, întrucit el ucisese de atitea ori 
pentru hrană şi pentru a se apăra, încît fapta nui 
se mai părea remarcabilă deloc. Dar în ochii 
oamenilor acelora, învățați cu  vinătoarea 
animalelor mari, Tarzan era într-adevăr un erou. 

Şi, întîmplător, ciîştigase zece mii de franci 
pentru că D'Arnot stărui să-şi păstreze toată 
suma. Era un lucru extrem de important pentru 
Tarzan, care începuse să-şi dea seama de 


358 


puterea ce zăcea îndărătul micilor piese de 
metal şi de hirtie ce treceau mereu din mînă în 
mînă cînd făpturile omeneşti călătoreau, sau 
mîncau, sau dormeau, ori se îmbrăcau, beau, 
sau munceau, ori se distrau, ori se adăposteau 
de ploaie, de frig sau de soare. 

Devenise limpede pentru Tarzan că fără bani 
erai un om mort. 

D'Arnot îi spusese să nu se framînte căci el 
avea de ajuns pentru amindoi, însă omul- 
maimuţă învățase o mulţime de lucruri şi printre 
acestea şi faptul că oamenii se uită cu dispreţ la 
cineva care acceptă bani de la altul fără să dea 
ceva egal în schimb. 

Curînd după episodul cu leul, D'Arnot reuşi să 
închirieze un vaporaş vechi pentru călătoria pe 
coastă, pînă la golful încercuit de pămînt al lui 
Tarzan. Pentru amindoi fu o dimineaţă fericită 
aceea cînd micul vas ridică ancora şi o porni în 
larg. 

Călătoria pînă la golf decurse fără peripeții şi 
a doua zi după ce ancoraseră în faţa cabanei, 
Tarzan, înveşmiîntat din nou în straiele junglei şi 
înarmat cu o sapă, se îndreptă singur spre 
amfiteatrul maimuţelor, unde  îngropase 
comoara. Se întoarse a doua zi la o oră tirzie, 
cărînd pe umeri cufărul cel mare şi a treia zi în 
zori micul vas se strecura pe gura golfului şi o 
pornea din nou spre nord. 

Trei săptămîni mai tirziu, Tarzan şi D'Arnot 


359 


figurau printre pasagerii unui transatlantic 
francez cu direcţia Lyon şi după cîteva zile 
petrecute în acest oraş, D'Arnot îl luă pe Tarzan 
la Paris. 

Omul-maimuţă se grăbea să plece în America, 
însă D'Arnot stărui să vină mai întîi cu el la Paris, 
fără să-i divulge motivul care-l determina să-i 
ceară acest lucru. 

Unul dintre primele lucruri pe care le făcu 
D'Arnot imediat după sosire fu o vizită la un 
funcţionar superior din departamentul poliţiei, un 
vechi prieten de-al lui; şi-l luă pe Tarzan cu el. 
D'Arnot conduse cu dibăcie discuţia din subiect 
în subiect, pînă cînd polițistul îi explică 
interesatului Tarzan rolul jucat de amprentele 
digitale în această fascinantă ştiinţă. 

— Dar ce valoare au aceste amprente, întrebă 
Tarzan, cînd după cîţiva ani şănţuleţele de pe 
degete se schimbă cu totul prin degenerarea 
vechilor ţesuturi şi dezvoltarea altora noi? 

— Liniile degetelor nu se modifică niciodată, 
replică ofiţerul. Din copilărie şi pînă la bătrînete, 
amprentele unui om se schimbă doar ca 
dimensiuni, cu excepţia împrejurărilor cînd 
anumite răniri alterează cerculeţele şi 
şănţuleţele. Dar cînd au fost luate amprentele 
degetului mare şi ale celorlalte patru degete de 
la ambele miîini, ar însemna să pierzi toate 
degetele ca să poţi scăpa de identificare. 

— E minunat! exclamă D'Arnot. Sînt curios 


360 


cum arată liniile de pe degetele mele! 

— Le putem vedea foarte uşor, replică ofiţerul 
de poliţie şi apăsînd pe o sonerie, chemă un 
asistent căruia-i dădu cîteva instrucţiuni. 

Omul ieşi din încăpere şi se reîntoarse curînd 
cu o cutie mică de lemn, pe care o aşeză pe 
biroul superiorului său. 

— Acum, zise ofiţerul, într-o secundă o să vă 
vedeţi amprentele. 

Scoase din cutie o placă pătrată de sticlă, un 
tub cu o cerneală groasă, un rulou de cauciuc şi 
nişte cartonaşe albe ca zăpada. Picurînd un strop 
de cerneală pe sticlă, o întinse cu ruloul de 
cauciuc pînă cînd, spre satisfacția lui, întreaga 
suprafaţă a plăcuței fu acoperită cu un strat de 
cerneală subţire şi uniform. 

— Aşezaţi-vă pe sticlă cele patru degete ale 
miîinii drepte în felul acesta, îi spuse lui D'Arnot. 
Acum degetul mare. Aşa! Acum aşezaţi-le în 
aceeaşi poziţie pe cartonaş, aici... nu, puţin mai 
la dreapta. Trebuie să lăsăm loc pentru degetul 
mare şi degetele miinii stîngi. Aşa, asta-i! Acum, 
repetaţi acelaşi lucru cu mîna stîngă. 

— Hai, Tarzan, ia să vedem cum arată 
şănţuleţele tale! 

Tarzan se supuse pe dată, punînd o mulţime 
de întrebări ofițerului în timp ce executa 
operaţia. 

— Amprentele digitale arată şi caracteristicile 
rasiale? întrebă el. De exemplu, puteţi 


361 


determina, numai pe baza amprentelor, dacă 
subiectul e un negru sau un caucazian ? 

— Nu cred, replică ofiţerul. 

— Dar amprentele unei maimuțe pot fi 
deosebite de cele ale unui om? 

— Probabil că da, pentru că cele ale maimuţei 
sint mult mai simple decît amprentele 
organismelor evoluate. 

— Dar o corcitură dintre om şi o maimuţă ar 
putea avea caracteristicile ambilor părinți? 
continuă Tarzan. 

— Da, cred că aşa ar fi, răspunse ofițerul, dar 
ştiinţa nu a ajuns atît de departe pentru a putea 
efectua determinări precise în asemenea cazuri. 
Nu m-aş încrede în rezultatele ei dincolo de 
graniţa diferenţierii dintre un om şi altul. În acest 
domeniu e absolută. Nu există doi oameni în 
lume care să aibă aceleaşi şănţuleţe la degete. E 
foarte îndoielnic ca măcar o singură amprentă să 
fie vreodată duplicată de un alt deget decit de 
cel ce a lăsat-o iniţial. 

— Şi compararea cere mult timp şi multă 
muncă? întrebă D'Arnot. 

— De obicei, doar citeva minute, dacă 
amprentele sînt distincte. 

D'Arnot scoase din buzunar o cărţulie neagră 
şi începu să răsfoiască paginile. Tarzan îl privi 
surprins. De unde pusese mîna D'Arnot pe cartea 
lui? D'Arnot se opri la pagina pe care se găseau 
cele cinci pete mici. Intinse poliţistului cartea 


362 


deschisă. 

— Vă rog, amprentele acestea seamănă cu 
ale mele sau cu ale lui Monsieur Tarzan, sau aţi 
putea afirma că sînt identice cu vreunele dintre 
acestea? 

Ofiţerul scoase din birou o lupă puternică şi 
examina cu atenţie cele trei specimene, făcînd 
între timp unele notații pe un carnet. Tarzan 
înţelese acum ce semnificaţie avea această 
vizită la ofiţerul de poliţie. Răspunsul la enigma 
vieţii lui zăcea în semnele acelea minuscule. 
Şedea pe scaun, înclinat spre birou, cu nervii 
încordaţi, dar deodată se lăsă pe spetează, 
relaxat, zimbind. D'Arnot îl privi surprins. 

— Ai uitat, i se adresă Tarzan cu amărăciune, 
că scheletul copilaşului care a lăsat aceste 
amprente a zăcut timp de douăzeci de ani în 
cabana tatălui său şi că toată viaţa mea l-am 
văzut zăcînd acolo. 

Polițistul ridică ochii, mirat. 

Căpitane, continuă-ţi examenul, îl îndemnă 
D'Arnot, îţi spunem noi povestea mai tirziu, 
numai să fie şi Monsieur Tarzan de acord. Tarzan 
încuviinţă din cap. 

— Dar eşti nebun, dragul meu D'Arnot, insistă 
el. Degetele care au lăsat aceste amprente sînt 
îngropate pe coasta de vest a Africii. 

— Eu nu ştiu nimic, Tarzan, replică D'Arnot. E 
posibil să fie aşa, dar dacă tu nu eşti fiul lui John 
Clayton, atunci cum Dumnezeu ai ajuns în jungla 


363 


aceea uitată, unde n-a călcat picior de om alb cu 
excepţia lui John Clayton? 

— O uiţi pe... Kala, zise Tarzan. 

— Nici măcar n-o iau în consideraţie, ripostă 
D'Arnot. 

Cei doi prieteni se apropiaseră, în timp ce 
discutau, de fereastra largă ce dădea spre 
bulevard. Cîtva timp rămaseră acolo, privind 
freamătul de pe artera' aglomerată, fiecare 
dintre ei cufundat în propriile-i gînduri. 

“la destul timp comparaţia amprentelor” - îşi 
spuse D'Arnot, întorcîndu-se să-l privească pe 
ofiţerul de poliţie. 

Spre uimirea lui, îl văzu pe ofiţer rezemat de 
speteaza scaunului şi  parcurgind în grabă 
cuprinsul micului jurnal cu scoarţe negre. 
D'Arnot tuşi. Polistul ridică ochii şi prinzîndu-i 
privirea, înălţă un get făcîndu-i semn să tacă. 
D'Arnot se întoarse la fereastră şi după puţin 
timp, ofiţerul vorbi: 

— Domnilor! Amiîndoi se întoarseră spre el. 
De bună seamă că există factori foarte 
importanţi care atîrnă, în mai mare sau mai mică 
măsură, de absoluta corectitudine a acestei 
comparații. De aceea vă cer să-mi încredinţaţi 
mie cazul pînă cînd se întoarce Monsieur 
Desquerc, expertul nostru. E o chestiune de 
numai cîteva zile. 

— Speram să obţin rezultatul pe loc, interveni 
D'Arnot. Monsieur Tarzan se îmbarcă miine 


364 


pentru America. 

— Vă făgăduiesc ca pînă în două săptămîni îi 
vom telegrafia rezultatul, răspunse ofiţerul, dar 
nu îndrăznesc să anticipez asupra acestui 
rezultat. Există asemănări, totuşi e mai bine să-l 
lăsăm pe Monsieur Desquerc să decidă. 


27.REAPARE URIAŞUL 


Un taxi opri în faţa unei reşedinţe bătrineşti 
aflate în împrejurimile oraşului Baltimore. Un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, bine clădit, cu 
trăsături ferme şi regulate cobori din maşină şi 
plătind şoferului, îl concedie. O clipă mai tîrziu, 
pasagerul taxiului intră în biblioteca reşedinţei 
bătrîneşti. 

— Ah, domnule Canler! exclamă un domn 
bătrîn, ridicîndu-se să-l salute. 

— Bună seara, dragă domnule profesor! strigă 
omul, întinzîndu-i cordial mîna. 

— Cine ţi-a deschis uşa? întrebă profesorul. 

— Esmeralda. 

— Atunci o s-o înştiinţeze şi pe Jane că ai 
venit, urmă profesorul. 

— Nu, domnule profesor, răspunse Canler, 
pentru că am venit în primul rind să vă văd pe 
dumneavoastră. 

— Ah, mă simt onorat, replică profesorul 
Porter. 

365 


— Domnule profesor, continuă Robert Canler, 
vorbind cu încetineală de parcă îşi cîntărea cu 
grijă fiecare cuvînt, am venit în această seară ca 
să discut cu dumneavoastră în legătură cu Jane. 
Îmi cunoaşteţi aspiraţiile şi aţi avut bunătatea să 
priviţi cu ochi buni interesul pe care l-am 
manifestat faţă de dinsa. 

Profesorul Archimedes Q. Porter se foi în 
fotoliu. Era un subiect care-l făcea întotdeauna 
să se simtă stingherit. Şi nu înţelegea de ce, 
Canler era doar o partidă splendidă pentru Jane. 

— Însă pe Jane nu o pot înţelege, urmă 
Canler. Mă amină mereu, ba un motiv, ba altul. 
Întotdeauna am senzaţia că răsuflă uşurată ori 
de cîte ori îi spun la revedere. 

— Ttt, ttt! făcu profesorul Porter. Ttt, ttt, 
domnule Canler! Jane este o fiică foarte 
ascultătoare. Va proceda aşa cum îi voi cere eu. 

— Deci mă pot bizui în continuare pe sprijinul 
dumneavoastră? întrebă Canler, cu o notă de 
uşurare în glas. 

— Desigur, domnule, desigur. Cum te-ai putut 
îndoi de acest lucru? 

— Ştiţi, a intrat tînărul Clayton pe fir, îi aminti 
Canler. De luni de zile îi dă tîrcoale. Nu ştiu dacă 
Jane ţine la el, dar se spune că a moştenit de la 
tatăl său, în afară de titlu, o foarte mare 
proprietate, aşa că n-ar fi de mirare ca pînă la 
urmă să o cucerească pe Jane, doar dacă... şi 
Canler îşi curmă vorba. 


366 


- Ttt, ttt, domnule Canler, doar dacă... ce? 

— Doar dacă dumneavoastră aţi găsi de 
cuviinţă să cereţi ca eu si Jane să ne căsătorim 
de urgenţă, rosti Canler, rar şi răspicat. 

— l-am si sugerat Janei că acest lucru ar fi de 
dorit, răspunse profesorul Porter cu amărăciune, 
pentru ca nu ne mai putem permite să ţinem 
această casă şi să trăim la nivelul pe care îl 
presupun relaţiile ei. 

— Şi care a fost răspunsul? se interesă 
Canler. 

— A răspuns că încă nu e pregătită să se 
mărite cu nimeni, urmă profesorul Porter şi că 
am putea pleca sa locuim la ferma din Wisconsin 
pe care i-a lăsat-o moştenire mama ei. E o fermă 
care dă oarecari profituri. Arendaşii îşi scot 
frumuşel existenta, ba chiar îi mai trimit un mic 
surplus anual Janei. Fata proiectează să plecăm 
acolo la începutul săptamiînii viitoare. Philander 
şi domnul Clayton au şi plecat înainte ca să 
pregătească totul. 

— Clayton a plecat acolo? exclamă Canler, 
vizibil iritat. Şi de ce nu mi s-a spus? Aş fi plecat 
şi eu cu multă plăcere şi aş fi aranjat ca să vă 
aştepte un maximum de confort. 

— Jane are senzaţia că şi aşa vă sîntem prea 
îndatoraţi, domnule Canler, replică profesorul 
Porter. 

Canler era pe punctul de a răspunde cînd din 
hol se auzi un zgomot de paşi şi Jane intră în 


367 


odaie. 

— Oh, scuzaţi-mă! exclamă ea, oprindu-se în 
prag. Credeam că eşti singur, tată. 

— Nu e decit cu mine, Jane, zise Canler, care 
se ridicase în picioare. N-ai vrea să intri ca să 
completăm cercul familiei? Tocmai discutam 
despre dumneata. 

— Multumesc, răspunse Jane, intrind şi 
acceptind scaunul pe care i-l oferise Canler. 
Voiam numai să-l înştiinţez pe tata că Tobey vine 
mîine de la şcoală ca să-i împacheteze cărţile. Aş 
vrea să laşi deoparte, tată, toate cărţile de cere 
te poţi lipsi pînă-n toamnă. Te rog, nu căra 
întreaga bibliotecă în Wisconsin, aşa cum ai fi 
cărat-o în Africa, dacă nu puneam eu piciorul în 
prag. 

— Tobey a fost aici? întrebă profesorul Porter. 

— Da, tocmai m-am despărţit de el. Acum stă 
cu Esmeralda în pragul uşii din spate şi fac un 
schimb de păreri religioase. 

— Ttt, tth, trebuie să-l văd imediat! strigă 
profesorul. Scuzaţi-mă un moment, copii! şi ieşi 
în grabă din cameră. 

Îndată ce profesorul nu mai putu să-i audă, 
Canler se întoarce spre Jane. 

— Uite ce-i, Jane, începu el fără ocoliş. Cit o să 
mai dureze aşa? Nu ai refuzat categoric să te 
măriţi cu mine, dar nici nu mi-ai făgăduit nimic. 
Vreau să scot miine dispensa, ca să ne putem 
căsători înainte de a pleca în Wisconsin. Nu ţin la 


368 


nici un fel de pompă sau de ceremonial şi sînt 
sigur că şi tu gindeşti la fel. 

Fata simţi că îngheaţă, dar îşi ţinu capul sus. 

— Tatăl dumitale o doreşte, ştii prea bine, 
adăugă Canler. 

— Da, o ştiu. Vorbea aproape în şoaptă. 
Domnule Canler, îţi dai seama că mă cumperi? 
spuse în cele din urmă fata, cu o voce rece, albă. 
Mă cumperi pe cîţiva dolari meschini. Bineînţeles 
că asta faci, Robert Canler şi speranţa unei 
asemenea împrejurări te-a împins să-i împrumuţi 
tatei bani pentru escapada aceea nesăbuită care 
ar fi fost totuşi încununată de un surprinzător 
succes, dacă n-ar fi intervenit nişte circumstanţe 
misterioase. Dar dumneata, domnule Canler, ai fi 
fost cel mai surprins dintre toţi. Dumneata nu-ţi 
închipuiai că expediţia o să izbîndească. Eşti un 
prea bun om de afaceri pentru aşa ceva. ŞI eşti 
un prea bun om de afaceri ca sa investeşti bani 
în căutarea de comori îngropate sau ca să 
împrumuţi bani fără garanţie decit dacă ai un 
anumit scop în vedere. Ştiai că, dînd banii fără 
garanţie, ai un mai mare ascendent asupra 
onoarei familiei Porter decit dacă i-ai fi dat în 
schimbul unui gir. Ştiai că e cea mai bună cale 
de a mă forţa să mă mărit cu dumneata, fără să 
aibă aparenţa că mă forţezi. 

N-ai pomenit niciodată de împrumut. În cazul 
oricărui alt bărbat aş fi socotit asemenea 
comportare drept dovada unui caracter generos 


369 


şi nobil. Dar dumneata eşti viclean, domnule 
Robert Canler. Te cunosc mai bine decit îţi 
închipui dumneata. Mă voi mărita, de bună 
seamă, cu dumneata dacă nu va exista o altă 
cale, dar să fim clari unul faţă de celălalt, o dată 
pentru totdeauna. 

In timp ce Jane vorbea, Robert Canlcr schimba 
feţe-feţe şi cînd fata tăcu, se ridică în picioare şi 
cu un suris cinic pe chipul lui dur, spuse: 

— Mă surprinzi, Jane. Credeam că ai mai 
multă stăpinire de sine, mai multă miîndrie. 
Fireşte, ai dreptate. Te cumpăr şi ştiam că o ştii, 
dar credeam că vei prefera să simulezi că 
lucrurile nu stau aşa. Credeam că amorul 
dumitale propriu şi mîndria de Porter vor refuza 
să admită, chiar faţă de dumneata însăţi, că eşti 
o femeie cumpărată. Dar fă cum crezi, draga 
mea, adaugă el cu nepăsare. Vei fi a mea şi asta- 
itot ce mă interesează. 

Fără o vorbă, fata îi întoarse spatele şi ieşi din 
încăpere. 

Totuşi Jane nu se căsători înainte de a pleca 
împreună cu tatăl ei şi cu Esmeralda la ferma din 
Wisconsin şi cînd îşi luă un rece rămas bun de la 
Robert Canler şi trenul se puse în mişcare, 
pretendentul ei îi strigă că o va urma peste o 
săptămînă sau două. 

Cînd sosiră la destinaţie, fură întîmpinaţi de 
Clayton şi domnul Philander într-un automobil 
uriaş aparţinînd celui dintii şi o porniră în viteză 


370 


printre codrii deşi din nord, spre mica fermă pe 
care fata nu o mai vizitase din copilărie. 

Clădirea fermei, care se ridica pe o mică 
înălţime, la vreo sută de iarzi de casa 
arendaşului, suferise o totală transformare în 
cele trei săptămîni cît stătuseră acolo Clayton şi 
domnul Philander. Clayton adusese o mică 
armată de dulgheri şi tencuitori. Instalatori şi 
zugravi dintr-un oraş mai îndepărtat, şi ceea ce 
fusese doar o cocioabă dărăpănată cînd sosiseră 
ei acolo devenise acum o plăcută locuintă cu 
două etaje, prevăzută cu tot confortul modern 
care putea fi obţinut într-un timp atît de scurt. 

— Vai, domnule Clayton, ce-ai făcut aici? 
strigă Jane Porter, cu o stringere de inimă la 
gîndul cheltuielilor ce fuseseră efectuate. 

— Ssst! o opri Clayton. Nu-l lăsa pe tatăl 
dumitale să-şi dea seama. Dacă nu-i spui 
dumneata el n-o să observe nimic şi pur şi 
simplu, nu m-am îndurat să-l las să trăiască în 
mizeria şi atmosfera sordidă pe care eu şi 
domnul Philander le-am găsit aici. Am făcut atit 
de puţin şi aş fi dorit să fac atît de mult, Jane! Te 
rog, de dragul lui, nu pomeni nici un cuvint. 

— Dar ştii prea bine că nu-ţi putem înapoia 
banii! strigă fata. De ce vrei să mă îndatorezi în 
asemenea mod? 

— Te rog, Jane, răspunse Clayton, cu tristeţe. 
Dacă ai fi fost numai dumneata, crede-mă că n- 
aş fi făcut-o, pentru că am ştiut de la bun 


371 


început că mă va cobori în ochii dumitale, dar nu 
am putut suporta gindul ca acest bătrîn drag să 
trăiască în gaura de şoarece pe care am găsit-o 
aici. Vrei să mă crezi că am făcut-o numai de 
dragul lui şi să-mi dăruieşti măcar această 
fărimă de bucurie? 

— Te cred, domnule Clayton, răspunse fata, 
pentru că ştiu că ai un suflet destul de mare şi 
de generos ca să o fi făcut numai pentru el şi ah, 
Cecil, aş dori să te pot răsplăti aşa cum meriti, 
aşa cum ai dori. 

— Şi de ce nu poţi s-o faci, Jane? 

— Pentru că iubesc pe un altul. 

— Canler? 

— Nu. 

— Dar te măriţi cu el. Aşa mi-a mărturisit 
înainte de a pleca eu din Baltimore. 

Fata se cutremură. 

— Nu pe el îl iubesc, ripostă ea aproape cu 
mîndrie. 

— O faci din cauza banilor, Jane? 

Îi răspunse cu un semn afirmativ. 

— Atunci eu sînt mai puţin de dorit decit 
Canler? Am bani din belşug, ba chiar mult mai 
mult, cu care pot acoperi orice nevoie, spuse 
Clayton cu amărăciune. 

— Cecil, nu te iubesc, dar te respect. Dacă va 
trebui să mă degradez, făcînd asemenea tîrg cu 
un bărbat, prefer să fie cu unul pe care îl 
dispreţuiesc. Am să-l detest pe bărbatul căruia 


372 


va trebui să mă vind fără iubire, oricine ar fi el. 
Vei fi mai fericit singur, încheie Jane, bucurîndu- 
te de respectul şi de prietenia mea, decit alături 
de mine şi avînd parte de disprețul meu. 

Clayton nu mai forţă situaţia, dar dacă 
vreodată un om a dorit să-l ucidă pe un altul, 
acesta a fost William Cecil Clayton, Lord 
Greystoke, cînd, o săptămînă mai tirziu, Robert 
Canler se opri dinaintea fermei în automobilul 
său de şase cilindri. 

Trecu o săptămînă: o săptămînă încordată, 
lipsită de întîmplări, dar neplăcută pentru toţi 
locatarii casei de la ferma din Wisconsin. 

Canler stăruia ca Jane să se căsătorească de 
urgenţă cu el. În cele din urmă, fata cedă numai 
din silă faţă de insistenţele lui neîncetate şi 
oribile. Se invoiră ca a doua zi dimineaţă Canler 
să plece la oraş ca să aducă dispensa şi un 
preot. 

Clayton voise să plece de îndată ce planul fu 
anunţat, dar înfăţişarea ostenită şi deprimată a 
fetei îl reţinu. Nu putea s-o părăsească. Şi-apoi s- 
ar fi putut să se mai întîmple ceva, încerca el 
singur să se consoleze. In inima lui ştia că nu era 
nevoie decit de o scînteie pentru ca ura ce i-o 
purta lui Canler să se prefacă în setea de sînge a 
ucigaşului. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Canler plecă la 
oraş. 

Către răsărit se putea vedea o pinză de fum 


373 


plutind deasupra pădurii, pentru că de o 
săptămînă făcea ravagii un incendiu, nu departe 
de ei, dar cum vintul continua să bată dinspre 
apus, nu-i ameninţa nici o primejdie. 

Pe la prînz, Jane ieşi să facă o plimbare. Nu-i 
îngădui lui Clayton s-o întovărăşească. li spuse 
că doreşte să fie singură, iar el îi respectă 
dorinţa. În casă, profesorul Porter şi domnul 
Philander erau  cufundaţi într-o absorbantă 
discuţie asupra unei probleme ştiinţifice de mare 
greutate. Esmeralda moţăia în bucătărie, iar 
Clayton, obosit după o noapte de nesomn, se 
trîintise pe sofaua din odaia de zi şi curînd se lăsă 
furat de o aţipeală agitată. 

Spre răsărit, norii de fum negru se ridicau pe 
cer tot mai groşi; la un moment dat se 
învolburară, apoi o porniră lopătind în viteză 
către apus. 

Se apropiau din ce în ce. Locatarii din casa 
arendaşului plecaseră, pentru că era zi de tirg şi 
nu se găsi nimeni care să observe apropierea 
crîncenului diavol. Curînd, flăcările cuprinseră 
şoseaua spre sud si tăiară calea de întoarcere a 
lui Canler. O uşoară schimbare a vîntului mută 
direcţia focului spre nord, apoi, cînd vîntul dădu 
îndărăt, flăcările rămaseră o clipă suspendate în 
nemişcare, ca ţinute în zăbală de mina unui 
stăpîn nevăzut. 

Deodată, dinspre nord-est, un automobil 
mare, negru, cobori panta drumului. Se opri cu o 


374 


smucitură în faţa vilei şi un uriaş cu păr negru 
sări din el şi alergă pînă la uşă. Fără să se 
oprească, năvăli în casă. Pe sofa, dormita 
Clayton. Uriaşul tresări surprins, dar dintr-un salt 
fu lîngă omul adormit. Zgilţiindu-l de umăr, îi 
strigă: 

— Pe Dumnezeul meu, Clayton, aţi înnebunit 
cu toţii? Nu ştiţi că sînteţi împresuraţi de foc? 
Unde e domnişoara Porter? 

Clayton sări în picioare. Nu-l recunoscu pe 
om, dar înţelese ce-i spunea şi dintr-un salt, fu 
pe terasă. 

— Drace! exclamă el apoi şi dînd buzna din 
nou în casă, se porni să strige: Jane! Jane! Unde 
eşti? 

Într-o clipă, Esmeralda, profesorul Porter şi 
domnul Philander se alăturară celor doi. 

— Unde-i domnişoara Jane? strigă Clayton, 
apucînd-o pe Esmeralda de umeri şi zgilţiind-o cu 
brutalitate. 

— Oh, Gaberelle, domnu' Clayton, s-a dus să 
facă o plimbare. 

— Nu s-a întors încă? 

Şi fără să mai aştepte răspuns, Clayton o 
zbughi în curtea fermei, urmat de ceilalţi. 

— Incotro a luat-o? strigă uriaşul cu păr 
negru, adesîndu-se Esmeraldei. 

— In jos, pe drumu' ăsta ţipă femeia 
înspăimiîntată, arătînd spre sud, unde un zid de 
flăcări mugitoare închidea priveliştea. 


375 


Viră-i pe oamenii ăştia în cealaltă maşină, îi 
strigă străinul lui Clayton. Am văzut încă un 
automobil cînd am parcat... şi du-i repede de aici 
înspre nord. Maşina mea las-o aici. Dacă o 
găsesc pe domnişoara Porter, vom avea nevoie 
de ca. Dacă n-o găsesc, nimeni n-o să mai aibă 
nevoie de maşină. Fă cum îţi spun, stărui el cînd 
Clayton păru să şovăie. Apoi îi văzură silueta 
sprintenă alergind de-a curmezişul poienii şi 
luînd-o spre nord-vest, către pădurea neatinsă 
încă de flăcări. 

Fiecare dintre cei de faţă simţi, în chip 
inexplicabil, că i se luase o mare răspundere de 
pe umeri şi implicit, nutriră o mare încredere în 
puterea străinului de a o salva po Jane, dacă mai 
putea fi salvată. 

— Cine-i ăsta? întrebă profesorul Porter. 

— Nu ştiu, răspunse Clayton. M-a strigat pe 
nume şi o cunoaşte pe Jane pentru că a întrebat 
de ea. | s-a adresat şi Esmeraldei spunîndu-i pe 
nume. 

— Mi-e surprinzător de cunoscut! exclamă 
domnul Philander. Şi totuşi ştiu bine că nu l-am 
văzut în viaţa mea. 

— Ttt, ttt! făcu profesorul Porter. Extrem de 
remarcabil! Cine poate fi şi de ce am eu senzaţia 
că Jane e în siguranţă, acum că s-a dus el s-o 
caute? 

— N-aş putea să vă răspund, domnule 
profesor, spuse Clayton, cu seriozitate, dar ştiu 


376 


că şi eu încerc acelaşi sentiment ciudat. Haideţi 
odată! strigă el. Trebuie să plecăm de aici pînă 
cînd focul nu ne taie calea de retragere. 

Se urcară cu toţii grăbiţi în maşina lui Clayton. 

Cînd Jane dădu să se întoarcă acasă, se 
alarmă văzînd cît de aproape părea să fi ajuns 
fumul incendiului din pădure şi pe măsură ce-şi 
iuți pasul, alarma ei se prefăcu în panică, zărind 
pălălaia care cuprindea vertiginos drumul ce-o 
despărţea de vilă. In cele din urmă fu nevoită să 
se întoarcă în desişul pădurii şi să încerce să-şi 
croiască drum spre vest, străduindu-se să ajungă 
acasă ocolind focul. 

In scurtă vreme, încercarea ei deveni cu totul 
zadarnică şi atunci fata nu mai avu decit o 
speranţă: să se întoarcă iar pe şosea şi să-şi 
salveze viaţa fugind în direcţia oraşului, spre 
sud. Cele douăzeci de minute cît îi trebuiră ca să 
ajungă iar la sosea, fură de ajuns ca vilvătăile să- 
i taie retragerea aşa cum îi tăiaseră mai înainte 
înaintarea. 

Ciţiva paşi pe şosea o făcură să se oprească 
înlemnită de groază, căci în faţa ei se înălța un 
alt zid de flăcări. O ramificaţie a vilvoarei 
principale sărise la o jumătate de milă de rugul 
din care se rupsese şi prinsese în ghearele-i 
implacabile fişia îngustă de şosea. 

Jane îşi dădu din nou seama că şi încercarea 
de a-şi croi drum printre arbuşti era inutilă. Se 
mai căznise o dată şi dăduse greş. Ştia bine că 


377 


era doar o chestiune de minute pînă cînd întreg 
spaţiul dintre nord şi sud avea să clocotească 
sub talazurile de foc. Cu stăpiînire de sine, fata 
îngenunche în ţărina drumului şi se rugă să i se 
dea tăria de a-şi întîmpina soarta cu curaj, 
precum şi salvarea de la moarte a tatălui şi a 
prietenilor ei. 

Deodată îşi auzi numele strigat cu voce tare 
prin pădure: “Jane! Jane Porter!” Răsuna limpede 
şi puternic, dar rostit de o voce străină. 

— Aici! răspunse fata. Aici, pe potecă... 

Şi atunci văzu printre ramurile copacilor o 
siluetă ce se strecura cu iuţeala unei veveriţe. O 
răbufnire de vînt îi învălui într-un nor de fum şi 
nu-l mai putu vedea pe bărbatul care venea 
grăbit spre ea, dar deodată se simţi cuprinsă de 
un braţ puternic; apoi fu ridicată în sus şi în timp 
ce era purtată pe braţe, simţi biciuirea vîntului şi 
ici colo, atingerea unei crengi. 

Jane deschise ochii. 

Dedesubt, la depărtare, se zăreau arbuştii şi 
pămîntul. 

Deasupra ei, frunzişul fremătător al pădurii. 
Silueta uriaşă care o purta sărea din copac în 
copac şi Janei i se părea că retrăieşte în vis acea 
întîmplare din viaţa ei, consumată în îndepărtata 
junglă africană. 

O, de-ar fi acelaşi om care o purtase în acea 
zi cu atita repeziciune prin hăţişul vegetației 
împletite! Dar asta era cu neputinţă! Şi totuşi 


378 


cine altul pe lume avea puterea şi agilitatea de a 
face ce făcea acum acest om? 

Aruncă o privire spre faţa atit de apropiată de 
a ei şi i se tăie răsuflarea. Era el! 

— Omul meu din pădure! murmură Jane. Nu, 
pesemne că delirez! 

— Da, omul tău, Jane Porter. Sălbaticul tău,... 
omul primitiv a ieşit din junglă ca să-şi cheme 
înapoi perechea, femeia care a fugit de el, 
adăugă Tarzan cu înverşunare. 

— N-am fugit, şopti Jane. Am acceptat să plec 
numai după ce am aşteptat cu toţii o săptămînă 
ca să te reîntorci. 

Depăşiseră regiunea incendiată şi o luaseră 
acum din nou prin poiană. 

Unul lînga celălalt, se îndreptau spre vilă. 
Vîntul îşi schimbase din nou direcţia şi focul se 
închircea în el însuşi - încă un ceas şi avea sa se 
consume în sine. 

— De ce nu te-ai întors? 

L-am îngrijit pe D'Arnot. Era grav rănit. 

— Ah, ştiam eu! exclamă fata. Ceilalţi 
spuneau că te-ai dus la negri, că făceai parte din 
tribul lor. 

Tarzan rise. 

— Dar tu nu i-ai crezut, Jane? 

— Nu,.. cum să-ţi spun? întrebă ea. Cum te 
cheamă? 

— Pe atunci cînd m-ai cunoscut tu, eram 
Tarzan din neamul maimuţelor. 


379 


— Tarzan din neamul maimutelor? strigă Jane. 
Şi deci atunci cînd am plecat, am răspuns 
scrisorii tale? 

— Da; dar cine credeai că ţi-o lăsase? 

— Nu ştiam; ştiam doar că nu poate fi de la 
tine, pentru că Tarzan din neamul maimuţelor 
scria în englezeşte, iar tu nu pricepeai un cuvînt 
din nici o limbă. 

Tarzan rise din nou. 

— E o poveste lungă, însă eu eram cel care 
scriam tot ce nu puteam vorbi şi acum D'Arnot a 
înrăutățit situaţia  învăţindu-mă să vorbesc 
franceza în loc de engleză. Vino, adăugă el, urcă- 
te în maşina mea, trebuie să-l ajungem din urmă 
pe tatăl tău; toţi ceilalţi sînt la mică depărtare. In 
timp ce conducea, o întrebă: Atunci cînd ai scris 
în biletul adresat lui Tarzan din neamul 
maimuţelor că iubeşti un altul... s-ar putea să te 
fi referit la mine? 

— S-ar putea, răspunse Jane, cu simplitate. 

— Dar în Baltimore... oh, ce mult te-am căutat 
mi s-a spus că e posibil să te fi măritat. Că un 
bărbat care se numeşte Canler a venit aici ca să 
te ia în căsătorie. E adevărat? 

— Da. 

— Îl iubeşti? 

— Nu. 

— Pe mine mă iubeşti? Jane îşi îngropa faţa în 
miîini. 

— Sînt făgăduită altuia. Nu pot să-ţi răspund, 

380 


Tarzan din neamul maimuţelor! strigă Jane. 

— Mi-ai răspuns. Acum, spune-mi de ce 
trebuie să te măriţi cu un om pe care nu-l 
iubeşti? 

— Tatăl meu îi datorează bani. 

Deodată Tarzan îşi aminti de scrisoarea pe 
care o citise şi de numele Robert Canler şi de 
aluzia la un necaz, pe care el, atunci, nu-l putuse 
înţelege. 

Zimbi. 

— Dacă tatăl tău nu ar fi pierdut comoara, nu 
te-ai simţi obligată să-ţi respecţi promisiunea 
faţă de omul acesta Canler? 

— l-aş cere să mă dezlege de ea. 

— Şi dacă ar refuza? 

— l-am făgăduit. 

Tarzan rămase o clipă tăcut. Maşina înainta 
cu o viteză nesăbuită pe drumul denivelat, căci 
în dreapta se iveau amenințătoare limbile de foc 
şi orice schimbare a direcţiei vîntului le putea 
învolbura cu furie drept în mijlocul unicei lor căi 
de scăpare. 

În cele din urmă depăşiră punctul periculos şi 
Tarzan reduse viteza. 

— Şi dacă i-aş cere-o eu? întrebă el. 

— N-o să plece urechea la cererea unui străin, 
spuse fata. Mai cu seamă a unuia care mă 
doreşte pentru el. 

—  Terkoz a făcut-o, răspunse Tarzan, 
neînduplecat. 


381 


Jane se cutremură şi privi înspăimîntată în 
sus, la silueta uriaşă de alături, pentru că ştia că 
era vorba de marele antropoid pe care Tarzan îl 
ucisese ca s-o apere pe ea. 

— Aici nu sîntem în jungla africană, răspunse 
fata. Nu mai eşti o fiara sălbatică. Eşti un 
gentleman si gentlemenii nu ucid cu sînge rece. 

— În inimă sînt încă o fiară sălbatica, vorbi 
Tarzan, cu glas scăzut, ca pentru el însuşi. 

O vreme rămaseră din nou tăcuţi. 

— Jane, o întrebă el în cele din urmă, dacă ai 
fi liberă, te-ai marita cu mine? 

Fata nu-i răspunse pe dată. Dar el aşteptă cu 
răbdare. Jane încerca sa-şi adune gindurile. Ce 
ştia despre această stranie făptură ce se afla 
alături de ea? El însuşi nu se cunoştea. Cine era? 
Cine-i erau părinţi? Pînă şi în nume îi răsuna 
originea misterioasă şi viaţa sălbatică. N-avea 
nume. Ar putea ea oare să fie fericită alături de 
acest pribeag al pădurii? Ce-ar putea avea 
comun cu un soţ care şi-a petrecut, viaţa în virful 
copacilor dintr-o junglă africană, zbenguindu-se 
şi luptindu-se cu criîncenele antropoide; rupîndu- 
şi hrana din coasta încă tremurindă a prăzii 
proaspăt ucise, înfigindu-şi dinţii puternici în 
carnea crudă şi sfirtecîndu-şi partea în timp ce 
firtaţii săi mîrîÎiau şi se luptau în jurul lui ca să-şi 
capete porţia? Ar putea el vreodată să se înalțe 
la sfera ei sociala? Ar putea ea accepta gindul de 
a se cobori la nivelul lui? Ar fi vreunul din ei 


382 


fericit într-o asemenea mezalianţă? 

— Văd că nu răspunzi, spuse Tarzan. [i-e 
teamă, să nu mă răneşti. 

— Nu ştiu ce răspuns să dau, mărturisi Jane, 
cu tristeţe. 

— Deci nu mă iubeşti? întrebă el pe un ton 
liniştit. 

— Nu mă întreba. Vei fi mai fericit fără mine. 
Tu nu eşti făcut pentru formalismele restrictive şi 
convenţionalismele societăiii, civilizaţia ar deveni 
insuportabilă pentru tine şi în curînd ai tînji după 
libertatea vechii tale vieţi, un fel de viaţă pentru 
care eu sînt tot atit de nepotrivită cum eşti tu 
pentru viaţa mea. 

— Cred că te înţeleg, răspunse el, calm. N-o 
să stărui pentru că ţin la fericirea ta mai mult 
decit la a mea. Imi dau seama acum că n-ai 
putea fi fericită cu... o maimuţă. 

In vocea lui răzbea o vagă undă de 
amărăciune. 

— Nu, îl dojeni ea. Nu vorbi aşa! Nu înţelegi 
Dar înainte de a fi putut să continue, o cotitură 
bruscă a drumului îi aduse în mijlocul unui cătun. 
In fata lor se ivi maşina lui Clayton, înconjurată 
de întregul grup pe care-l transportase de la vilă. 


383 


28.ÎNCHEIERE 


La apariţia lui Jane, izbucniră cu toţii în ţipete 
de uşurare şi de bucurie, iar cînd Tarzan îşi opri 
automobilul alături de celălalt, profesorul Porter 
îşi cuprinse copila în braţe. 

O clipă, nimeni nu-l luă în seamă pe Tarzan, 
care rămase la volan, tăcut. Clayton fu cel dintii 
care-şi aminti de el şi întorcîndu-se, îi întinse 
mîna. 

— Cum am putea să vă mulţumim? exclamă 
el. Ne-aţi salvat pe toţi. La vilă mi-aţi spus pe 
nume, dar eu nu izbutesc să-mi aduc aminte de 
numele dumneavoastră, deşi îmi păreţi foarte 
cunoscut. Am senzaţia că v-am cunoscut bine cu 
multă vreme în urmă, în cu totul alte condiţii. 

Tarzan zîmbi, stringînd mîna întinsă. 

— Aveţi dreptate, Monsieur Clayton, îi 
răspunse în franceză. Scuzaţi-mă că nu vă 
vorbesc în engleză. Sînt pe cale de a învăţa 
această limbă şi cu toate că o înţeleg foarte 
bine, o vorbesc prost. 

— Dar cine  sînteţi?  stărui Clayton, 
exprimîndu-se de astă dată în franceză. 

— Tarzan din neamul maimutelor. 

Surpriza îl facu pe Clayton să tresalte. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă el. E 

384 


adevărat! 

Profesorul Porter şi domnul Philander se 
grăbiră să-şi adauge mulţumirile la cele 
exprimate de Clayton şi să-şi manifeste surpriza 
şi plăcerea faţă de aceasta întîlnire cu prietenul 
lor din junglă, care avea loc la asemenea 
distanţă de sălbaticul său cămin. 

Intrară în micul han modest, unde Clayton 
comandă pe dată tot ce era nevoie. Se aflau cu 
toţii în sala mică şi îmbicsită a hanului, cînd 
atenţia le fu atrasă de pufniturile unui automobil 
ce se apropia. Domnul Philander, care şedea 
lîngă fereastră, privi afară la maşina care apăru 
în văz şi se opri apoi alături de celelalte două 
automobile. 

— Doamne! exclamă Philander, cu o notă de 
iritare în glas. A sosit domnul Canler. Speram, 
hm... gîndisem... hm... ce fericire că nu l-a prins 
focul! îşi încheie el, fără convingere fraza. 

— Ttt, ttt, domnule Philander! făcu profesorul 
Porter. Ttt, ttt, eu le atrag întotdeauna elevilor 
mei atenţia să numere pînă la zece înainte de a 
vorbi. Dacă aş fi în locul dumitale, domnule 
Philander, aş număra cel puţin pînă la o mie şi 
după aceea, aş păstra o discretă tăcere. 

— Aşa-i, zău! aprobă domnul Philander. Dar 
cine-i domnul cu aspect clerical care-l însoţeşte? 

Jane păli. 

Clayton se foi stînjenit în scaun. 

Profesorul Porter îşi scoase cu un gest nervos 


385 


ochelarii, aburi lentilele, apoi şi-i puse la loc pe 
nas, fără să-i fi şters. 

Omniprezenta Esmeralda mormăi. 

Numai Tarzan nu înţelese. 

O clipă mai tirziu, Robert Canler năvăli în sală. 

— Slavă Domnului! strigă. M-au muncit cele 
mai negre temeri, pînă cînd ţi-am zărit maşina, 
Clayton. Drumul spre sud a fost blocat de 
incendiu şi a trebuit să mă reîntorc la oraş şi de 
acolo, să ocolesc spre răsărit, pe drumul ăsta. 
Credeam că n-o să mai ajungem la fermă. 

Nimeni nu părea prea entuziasmat. Tarzan se 
uita la Robert Canler, cu privirea cu care Sabor 
îşi cîntărea prada. Jane îi aruncă o căutătură şi 
mai nervoasă. 

— Domnule Canler, spuse ea, ţi-l prezint pe 
Monsieur Tarzan, un vechi prieten. 

Canler se răsuci şi-i întinse mina. Tarzan se 
ridică în picioare şi se înclină, cum numai D'Arnot 
ar fi putut invăţa pe un gentleman s-o facă, dar 
păru să nu observe mîna întinsă a lui Canler. La 
rindul său, Canler păru că nu observase 
scăparea lui Tarzan. 

— Jane, ţi-l prezint pe părintele Tousley, 
spuse Canler îndreptîndu-se spre preotul din 
spatele lui. Domnul Tousley, domnişoara Porter. 

Domnul Tousley făcu o plecăciune şi zimbi 
radios. Canler îl prezentă şi celorlalţi. 

— Jane, am putea efectua ceremonia pe loc, 
propuse Canler. După aceea am putea lua trenul 


386 


de miezul nopţii spre oraş. 

Tarzan pricepu pe dată planul. Se uită la Jane, 
filtrîindu-şi privirile pe sub pleoapele pe jumătate 
lăsate, dar nu făcu nici o mişcare. Fata şovăi. 
Atmosfera din cameră era încordată din pricina 
tăcerii impuse de tensiunea nervoasă. Toţi ochii 
se  întoarseră către Jane, în aşteptarea 
răspunsului ei. 

— N-am putea să mai aşteptăm citeva zile? 
întrebă fata. Mi-s nervii zdruncinaţi. Azi am 
trecut prin prea multe încercări. 

Canler simţea ostilitatea fiecăruia dintre cei 
de faţă. Şi acest lucru îi zădări nervii. 

— Am aşteptat atît cît am avut chef s-aştept, 
răspunse cu grosolănie. Ai promis că te măriţi cu 
mine. N-am să mă mai las dus. Am obţinut 
dispensa şi iată preotul! Vino, domnule Tousley! 
Vino, Jane! Martori sînt destui... chiar mai mulţi 
decit e nevoie, adăugă el, cu o inflexiune 
neplăcută în glas şi luînd-o pe Jane Porter de 
braţ, vru s-o conducă spre clericul care aştepta. 

Dar abia făcu un pas, că o mînă grea îi 
încleştă braţul într-o strinsoare de oţel. O altă 
mînă îl apucă de beregată şi într-o clipă, fu 
ridicat în sus şi zgilţiit, aşa cum o pisică şi-ar 
scutura şoarecele captiv. 

Jane se întoarse spre Tarzan cu o expresie de 
surpriză plină groază. Şi cînd îl privi în faţă, îi 
văzu dunga purpurie de pe frunte, pe care o mai 
observase într-o zi, în Africa îndepărtată, cînd 


387 


Taryan din neamul maimutelor se încleştase într- 
o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu Terkoz, marele 
antropoid. 

Işi dădu seama că în inima aceea sălbatică 
era scrisă osînda la moarte a lui Canler şi făcu un 
gest să-l oprească pe omul-maimuţă. Dar se 
temea mai mult pentru Tarzan decit pentru 
Canler. Cunoştea cumplita răsplată pe care 
justiţia o hărăzeşte criminalilor. Oricum, înainte 
de a fi putut ajunge pînă la ei, Clayton şi sărise 
lîngă Tarzan şi se căznea să-l elibereze pe Canler 
din strînsoarea acestuia. Dintr-o singură mişcare 
a braţului vînjos englezul fu îmbrîncit în celălalt 
capăt al camerei; Jane puse o mină fermă şi albă 
pe încheietura miinii lui Tarzan şi-l privi în ochi. 

— De dragul meu, îi ceru ea. 

Degetele încleştate pe beregata lui Canler se 
muiară. Tarzan privi faţa frumoasă care se înălţă 
spre el. 

— Doreşti ca ăsta să trăiască? întrebă el cu 
surprindere. 

— Nu vreau să moară de mina ta, prietene, 
replică fata. Nu vreau să devii un ucigaş. 

Tarzan îşi luă mîna de pe gitul lui Canler. 

— O dezlegi de promisiunea pe care ţi-a 
făcut-o? întrebă el. E preţul cu care-ţi poţi 
răscumpăra viaţa. 

Canler, respirînd convulsiv, dădu din cap. 

— Eşti hotărit să pleci şi să nu o mai terorizezi 
niciodată? 


388 


Omul încuviinţă iarăşi clin cap, cu faţa 
schimonosită de spaima morţii care trecuse atit 
de aproape de el. Tarzan îi dădu drumul şi Canler 
se îndreptă, împleticindu-se, spre uşă. O clipă 
mai tîrziu se făcu nevăzut şi o dată cu el şi 
preotul împietrit de groază. Tarzan se întoarse 
spre Jane: 

— Pot să-ţi vorbesc un moment, fără martori? 
Fata încuviinţă şi porni spre uşa care dădea pe 
terasa îngustă a micului han. Jane ieşi prima, ca 
să-l aştepte pe Tarzan, astfel încît nu auzi 
conversaţia care urmă. 

— Aşteaptă! strigă profesorul Porter cînd 
Tarzan fu pe punctul să iasă pe uşă după fată. 

Profesorul  amuţise de surpriză în faţa 
desfăşurării rapide a evenimentelor din ultimele 
cîteva minute. 

— Înainte de a merge mai departe, domnule, 
aş dori o explicaţie a faptelor care tocmai s-au 
petrecut. Cu ce drept, domnule, ai intervenit în 
relaţiile dintre fiica mea si domnul Canler? Eu i- 
am făgăduit mina fiicei mele, domnule şi 
indiferent de simpatiile şi antipatiile noastre 
personale, domnule, promisiunea trebuie 
respectată. 

— Am intervenit, domnule profesor Porter, 
ripostă Tarzan pentru că fiica dumneavoastră nu- 
| iubeşte pe domnul Canler, nu doreşte să se 
mărite cu el. Pentru mine este de ajuns. 

— Nu ştii ce-ai făcut! se văită profesorul 


389 


Porter. Acum cu siguranţă că va refuza să se mai 
însoare cu ea. 

— Absolut sigur! răspunse Tarzan, cu emfază. 
Dar aflaţi, domnule profesor Porter, că prestigiul 
dumneavoastră nu va avea de suferit, căci, de 
îndată ce vă veţi întoarce acasă, veţi fi în măsură 
să-i plătiţi individului Canler tot ce-i datoraţi. 

— Ttt, ttt, domnule! exclamă profesorul 
Porter. Ce vrei să spui prin aceasta, domnule? 

— Comoara domneavoastră a fost găsită. 

— ... Ce... ce-ai spus? strigă profesorul. Eşti 
nebun, omule! Nu poate fi adevărat. 

— Şi totuşi este. Eu sînt cel care a furat-o, 
necunoscîndu-i nici valoarea şi nici proprietarii. l- 
am văzut pe marinari  îngropîind-o şi 
maimuţărindu-i, am dezgropat-o ca s-o îngrop 
din nou în altă parte. Cînd D'Arnot mi-a povestit 
ce era şi ce însemnătate avea pentru 
dumneavoastră, m-am întors în junglă şi am 
recuperat-o. A pricinuit atitea crime, suferinţe şi 
durere, încît D'Arnot a socotit că-i mai bine să nu 
încerc să aduc chiar comoara, aşa cum a stat în 
intenţia mea, ci o scrisoare de credit. lat-o, 
domnule profesor Porter! Şi Tarzan scoase din 
buzunar un plic pe care-l întinse uluitului 
profesor. Două sute patruzeci si una de mii de 
dolari. Comoara a fost evaluată cu mare grijă de 
către experti dar, ca sa nu aveţi nici cea mai 
mică îndoială, D'Arnot în persoană a cumpărat-o 
şi daca preferaţi comoara în locul creditului, v-o 


390 


ţine la dispoziţie 

— Domnule, la marea povară a îndatoririlor 
pe care şi aşa le aveam faţă de dumneavoastră, 
aţi adăugat acum cel mai mare dintre servicii, 
rosti profesorul Porter, cu glas tremurător. Mi-aţi 
redat mijlocul de a-mi salva onoarea. 

Clayton, care ieşise din încăpere imediat după 
Canler, se întoarse. 

— lertaţi-mă, li se adresă el, cred că ar fi mai 
bine să ajungem în oraş înainte de a se întuneca 
şi apoi să luăm primul tren care să ne scoată din 
pădurea asta. Tocmai a sosit din nord un localnic 
care a anunţat că incendiul înaintează treptat în 
direcţia aceasta. 

Vestea curmă orice altă discuţie şi cu toţii se 
îndreptară spre automobilele care-i aşteptau. 

Clayton, Jane, profesorul şi Esmeralda se 
urcară în maşina lui Clayton, iar Tarzan îl luă pe 
domnul Philander într-a lui. 

— Să fiu al naibii! exclamă domnul Philander 
cînd automobilul se puse în mişcare, urmărindu-l 
pe cel al lui Clayton. Cine-ar fi crezut vreodată cu 
putinţă! Ultima dată cînd te-am văzut, erai un 
veritabil sălbatic care sălta printre crengile unei 
păduri tropicale din Africa şi acum mă conduci 
pe o şosea din Wisconsin, într-o limuzină 
franţuzească. Să fiu al naibii! Dar e „extrem de 
remarcabil"! 

— Da, admise Tarzan, apoi după o pauză: 
Domnule Philander, vă amintiţi ceva amănunte 


391 


în legătură cu descoperirea şi îngroparea a trei 
schelete găsite în cabana mea de lîngă jungla 
africană? 

— Îmi amintesc foarte bine, foarte bine, 
replică domnul Philander. 

— A existat vreo ciudăţenie în legătură cu 
vreunul din cele trei schelete? 

Domnul Philander îl privi pe Tarzan cu atenţie: 

— De ce întrebi? 

— E un lucru de mare importanţă pentru 
mine. Răspunsul dumneavoastră poate limpezi 
un mister. 

Şi, în cel mai rău caz, nu poate face altceva 
decit să lase misterul nelimpezit. In ultimele 
două luni am emis o teorie cu privire la 
scheletele acelea şi v-aş ruga să răspundeţi 
întrebării mele cu toate datele pe care le 
cunoaşteţi: cele trei schelete pe care le-aţi 
îngropat erau toate omeneşti? 

— Nu, răspunse domnul Philander, cel mic, cel 
care se afla în leagăn, era scheletul unei 
maimuțe antropoide. 

— Mulţumesc, răspunse Tarzan. 

În automobilul din faţă, Jane îşi ţesea 
gindurile cu furie şi repeziciune. Ştia prea bine 
de ce îi ceruse Tarzan să schimbe citeva vorbe 
cu ea şi mai ştia că trebuie să fie pregătită să-i 
dea un răspuns într-un viitor cît se poate de 
apropiat. 

Tarzan nu era persoana pe care s-o poată 


392 


duce cu vorba şi chiar gindul acesta o făcu să se 
întrebe dacă nu cumva se temea într-adevăr de 
el. Şi putea oare să iubească fiinţa de care se 
temea? Işi dădu seama că acolo, în adîncurile 
junglei îndepărtate, se aflase sub un soi de vrajă, 
dar acum, în prozaicul Wisconsin, nu mai existau 
nici un fel de farmece. De asemenea, acest tînăr 
francez imaculat nu mai siîrriea femeia primitivă 
din ea, aşa cum o aţiţase robustul zeu al pădurii. 
Il iubea oare? Acum... nu mai ştia. 

Cu coada ochiului, furişă o privire spre 
Clayton. lată un bărbat crescut în aceleaşi 
condiţii de viaţă ea şi dinsa, un om cu acea 
poziţie socială şi acea cultură pe care ea fusese 
învățată să le considere ca elemente primordiale 
într-o alianţă matrimonială. Nu-i spunea raţiunea 
că acest tînăr aristocrat englez, ce-i purta o 
dragoste la care ar fi rivnit orice femeie 
civilizată, era perechea cea mai potrivită pentru 
o persoană de felul ei? Dar pe Clayton il putea 
iubi? Nu vedea nici un motiv pentru care să nu-l 
iubească. Jane nu era o femeie calculată din fire. 
Insă educaţia, mediul şi ereditatea se îmbinaseră 
pentru a învăţa să calculeze pînă şi în chestiunile 
sentimentale. 

Faptul că-şi pierduse capul în faţa tinărului 
uriaş cînd o ridicase în braţe - acolo, în 
îndepărtata pădure africană şi astăzi din nou, în 
pădurile din Wisconsin - putea fi atribuit, după 
părerea Janei, unei temporare reversibilităţi de 


393 


caracter din partea ei - chemării pe care omul 
primitiv a exercitat-o asupra femeii primitive din 
fiinţa ei. Dacă n-o s-o mai atingă niciodată, gindi 
ea, n-o să mai simtă nici o atracţie faţă de el. 
Aşadar, nu-l iubea. Nu fusese decit o halucinație 
trecătoare, exacerbată de fantezia aţiţată şi de 
apropierea fizică. Or, dacă s-ar mărita cu el, 
relaţiile lor n-ar putea fi mereu marcate de o 
fantezie aţiţată, iar apropierea fizică şi-ar toci 
vigoarea sub imperiul obişnuinţei. Se uită din 
nou la Clayton. Era un bărbat foarte frumos şi un 
gentleman din cap pînă-n picioare. Ar fi foarte 
mîndră la braţul unui asemenea soţ. 

Şi în clipa aceea, Clayton vorbi - dacă ar fi 
făcut-o cu un minut mai devreme sau cu un 
minut mai tîrziu, vieţile a trei oameni ar fi fost 
schimbate dar destinul şi-a virit coada şi i-a 
indicat lui Clayton momentul psihologic. 

— Jane, acum eşti liberă, începu el. Dac-ai 
vrea să spui „da", mi-aş închina întreaga viaţă 
fericirii dumitale. 

— Da, şopti Jane. 

În aceeaşi seară, în mica sală de aşteptare a 
gării, Tarzan o prinse pe Jane un moment 
singură. 

— Jane, acum eşti liberă, zise el, iar eu am 
venit din adîncul veacurilor, desprinzindu-mă din 
trecutul ceţos şi îndepărtat, din vizuina omului 
primitiv, pentru a te chema: de dragul tău am 
devenit om civilizat, de dragul tău am străbătut 


394 


continente şi oceane, de dragul tău sînt gata să 
fiu tot ce vei dori tu să fiu. Jane, te pot face 
fericită în viaţa cu care eşti tu deprinsă şi pe 
care o îndrăgeşti. Vrei să fii soţia mea? 

Pentru prima oară, Jane îşi dădu seama de 
profunzimea iubirii acestui om, de tot ce făurise 
el într-un răstimp atit de scurt, numai din 
dragoste pentru ea. Işi întoarse capul şi-şi 
îngropa faţa în căuşul braţelor. 

Ce făcuse? De teamă că va ceda rugăminţilor 
acestui uriaş, îşi tăiase singură craca de sub 
picioare din frica neîntemeiată că s-ar putea să 
săvirşeaseă o greşeală, săvirşise una şi mai 
mare. 

— Şi ce putem face? întrebă Tarzan. Ai 
recunoscut că mă iubeşti. Ştii bine că te iubesc; 
dar eu nu cunosc etica societăţii de care eşti tu 
guvernată Te las să hotărăşti singură pentru că 
tu eşti cea mai în măsură să ştii ce-i mai bine 
pentru viaţa ta. 

— Tarzan, nu pot să-ţi, spun - replică Jane. Ş) 
el mă iubeşte şi e un om bun. N-aş mai putea 
niciodată să mă uit în ochii tăi sau ai oricărui om 
cinstit dacă aş călca promisiunea pe care am 
făcut-o domnului Clayton. Va trebui să o respect 
şi tu trebuie să mă ajuţi să duc această povară, 
chiar de-ar fi să nu ne mai vedem niciodată de- 
acum înainte. 

Ceilalţi începură să intre în sala de aşteptare 
şi Tarzan se întoarse spre fereastră. 


395 


Dar afară nu desluşea nimic, în sufletul său 
însă vedea o pajişte verde, înconjurată de o 
luxuriantă bogăţie de plante şi flori tropicale 
minunate; deasupra, frunzişului unduios al 
arborilor lor seculari, iar şi mai deasupra, azurul 
cerului ecuatorial. În mijlocul pajiştii, pe o mică 
ridicătură de pămînt, şedea o fată tînără, iar 
alături de ea, un tînăr uriaş. Miîncau fructe 
mustoase, se priveau în ochi şi-şi surideau unul 
altuia. Erau foarte fericiţi şi erau numai ei doi. 

Gîndurile îi fură întrerupte de curierul gării, 
care veni să întrebe dacă se găsea acolo un 
domn cu numele Tarzan. 

— Eu sînt Monsieur Tarzan, răspunse omul- 
maimuţă. 

— Un mesaj pentru dumneavoastră, trimis 
aici din Baltimore; e o cablogramă sosită din 
Paris. 

Tarzan luă plicul şi-l deschise. Un mesaj din 
partea lui D'Arnot. Cuprindea următoarele: 

Amprentele digitale dovedesc că eşti 
Greystoke. Felicitări. 

D'Arnot. 

Cînd Tarzan termină de citit, Clayton intră în 
sală şi se îndreptă spre el, cu mîna întinsă. 

lată omul care deţinea titlul aristocratic al lui 
Tarzan şi proprietăţile lui Tarzan şi care urma să 
se însoare cu femeia iubită de Tarzan, cu femeia 
care-l iubea pe Tarzan. O singură vorbă a lui 
Tarzan şi întreaga viaţă a acestui om ar fi fost 


396 


schimbată. 

O singură vorbă şi ar pierde titlul şi domeniile 
şi castelele şi-ar pierde-o şi pe Jane Porter. 

— Prietene, strigă Clayton, încă n-am avut 
prilejul să-ţi mulţumesc pentru toate cite le-ai 
făcut pentru noi. Se pare că tot timpul n-ai avut 
altă preocupare decit să ne salvezi vieţile, din 
Africa şi pînă aici. Sînt nespus de bucuros că ai 
venit la noi. Trebuie să ne cunoaştem mai bine. 
Ştii, m-am gîndit de multe ori la dumneata şi la 
condiţiile interesante ale mediului în care trăiai. 
Dacă nu sînt indiscret, cum naiba ai ajuns în 
jungla aceea afurisită? 

— M-am născut acolo, răspunse Tarzan, cu 
voce domoală. Mama mea a fost o maimuţă şi de 
bună seamă, nu mi-a putut povesti mare lucru în 
legătură cu acest fapt. De tatăl meu, n-am ştiut 
niciodată nimic! 


SFÎRŞIT 


397 


Următoarele aventuri ale lui Tarzan, precum 
şi rezultatele nobilului său act de abnegație vor fi 
istorisite în celelalte cărti despre Tarzan. (n. a.) 


Cuprins: 


1. ÎN LARGUL MĂRII....................ee... 2 
2.CĂMIN ÎN SĂLBĂTICIE................. 18 
3.VIAŢA ŞI MOARTE........................ 33 
A.GORILELE:, sc pitt 20 deea Su 44 
5.MAIMUŢA ALBĂ....................eeee. 55 
6.LUPTE ÎN JUNGLĂ......................... 67 
7.LUMINA CUNOAŞTERII................ 77 
8.VÎNATORUL DIN COPAC.............. 94 
9.0M CU OM... 103 
10.FANTOMA FRICII...................... 119 
11.„,REGELE MAIMUŢELOR"......... 127 
12.RAŢIUNEA UMANA................... 142 
13.CEI DE FELUL LUI..................... 155 
14.ÎN PUTEREA JUNGLEI............... 176 
15.ZEUL PĂDURII.......................... 191 
16.„,EXTREM DE REMARCABIL"...199 
17.FUNERALIL.... 214 
18.DANGĂTUL JUNGLEI................ 229 
19.CHEMAREA PRIMITIVISMULUI245 
20.EREDITATE............... eee 261 
21.SATUL TORTURII...................... 279 
22.EXPEDIȚIA....... n. 289 
23.FRĂŢIA UMANĂ........................ 304 
24.COMOARA PIERDUTA.............. 317 
25.AVANPOSTUL UMANITĂŢII.....329 
26.CULMEA CIVILIZAŢIEI.............. 345 
27.REAPARE URIAŞUL.................. 360 
28.ÎNCHEIERE...... 379 


399 


| ge: EDGAR RICE BURROUGHS 
OF THE APES 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION, COMPLETE AND UNABRIOGED 


,