Burroughs Edgar Rice — V2 Intoarcerea lui Tarzan

Edgar Rice Burroughs 


Edgar Rice Burroughs 


Întoarcerea lui TARZAN 


The Return of IARZAN 


CUPRINS: 


OPANDUIUPUNR 


10. 


11. 
.IAHTUL ŞI PACHEBOTUL 140 

„NAUFRAGIUL IAHTULUI „LADY ALICE” 152 
ÎNAPOI, ÎN JUNGLA MISTERIOASĂ 169 

„DE LA MAIMUŢA LA SĂLBATIC 182 
.JEFUITORII DE FILDEŞ 195 

„ CĂPETENIA ALBĂ A TRIBULUI WAZIRI 206 

„ LOTERIA MORŢII 219 

„CETATEA DE AUR 233 

„LA 244 

„NAUFRAGIAŢII 256 

„COMORILE DIN OPAR 269 

„CEI CINCIZECI DE MONȘTRI 281 

„CUM A AJUNS TARZAN DIN NOU LA OPAR 293 
„PRIN PĂDUREA VIRGINA 304 

. PLECAREA OMULUI-MAIMUŢĂ 317 


„AFACEREA DE PE PACHEBOT 2 
„GÂNDURI DE RĂZBUNARE 14 
„CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN RUE MAULE 26 
„CONTESA SE EXPLICĂ 38 
.EŞUAREA COMPLOTULUI 53 
„DUELUL 65 
„DANSATOAREA DIN SIDI AISSA 77 
„LUPTA DIN DEŞERT 89 

„NUMA „EL ADREA” 101 


PRIN VALEA UMBREI 115 
JOHN CALDWELL, LONDRA 126 


1. AFACEREA DE PE PACHEBOI. 

Superb! exclamă contesa de Coude, cu glas scăzut. 

— Poftim? făcu contele, întorcându-se spre tânăra lui soţie. 
Ce e atât de superb? se interesă el, rotindu-şi ochii în toate 
părţile, căutând să afle obiectul admiraţiei sale. 

— Oh, nimic, dragule - răspunse contesa; o clipă, o undă 
de roşeaţă apăru pe obrajii ei trandafirii, îmi aminteam cu 
plăcere de clădirile acelea formidabile din New York, 
„Zgârie-nori”, cum li se spune - mai adăugă frumoasa 
femeie şi se aşeză mai confortabil în şezlong, reluându-şi 
lectura revistei pe care acel „nimic” o făcuse s-o lase 
deoparte. 

La rândul său, soţul se cufundă în lectura unei cărţi, nu 
fără a fi oarecum surprins că, aflându-se la trei zile 
depărtare de New York, contesa îşi dezvăluia abia acum 
admiraţia pentru nişte clădiri pe care nu demult le socotise 
oribile. 

Curând, contele renunţă să mai citească. 

— E foarte obositor, Olga - spuse el. Cred că am să caut 
nişte călători tot atât de plictisiţi ca şi mine; poate găsesc 
câţiva amatori să facem o partidă de cărţi. 

— Nu eşti prea galant, dragul meu soţ - răspunse tânără 
femeie, zâmbind. Du-te deci la plicticosul tău joc de cărţi, 
dacă asta ţi-e plăcerea. 

După ce soţul se depărta, ochii contesei se întoarseră pe 
furiş spre silueta unui tânăr bine făcut, întins leneş pe un 
şezlong nu departe de ea. 

— Superb! exclamă ea din nou. 

Contesa Olga de Coude avea douăzeci de ani. Soţul, 
patruzeci. Era o soţie foarte credincioasă şi loială, însă, cum 
nu ea fusese aceea care îşi găsise alesul inimii, era puţin 
probabil să fie îndrăgostită de acela pe care soarta şi tatăl 
ei, un nobil rus, i-l aleseseră drept soţ. Totuşi, numai fiindcă 
am surprins-o exclamând la vederea unui necunoscut, tânăr 
şi atrăgător, nu avem dreptul să presupunem că gândurile 
ei erau în vreun fel necredincioasă soţului. Îl admira doar 


aşa cum ar fi admirat un exemplar reuşit din vreo specie. 
Dar tot atât de adevărat e că îţi făcea plăcere să te uiţi la 
tânărul acela. 

Privirea ei îl mai admira pe furiş, când tânărul se ridică şi 
părăsi puntea. Contesa de Coude făcu semn unui steward 
care tocmai trecea pe acolo. 

— Cine-i domnul acela? îl întrebă. 

— Pe lista pasagerilor figurează sub numele de Monsieur 
Tarzan de Africa, doamnă - răspunse stewardul. 

„Hm, are o moşie cam mare” - gândi tânăra femeie şi 
interesul ei pentru acel necunoscut crescu şi mai mult. 

Tarzan se îndepărtă alene spre salon; chiar la uşa de la 
intrare surprinse doi bărbaţi şuşotind foarte aprig. Nu le-ar 
fi acordat nici cea mai mică atenţie dacă unul dintre ei nu i- 
ar fi aruncat o privire ciudat de vinovată. 

Cei doi îi aminteau lui Tarzan de ticăloşii din melodramele 
pe care le văzuse la teatrele din Paris. Ambii erau cam 
oacheşi şi acest lucru, împreună cu ridicările din umeri şi 
privirile furişe ce însoțeau intrigăria lor, evidentă, dădea o 
şi mai mare forţă comparaţiei. 

Tarzan intră în salon şi căută un fotoliu ceva mai departe 
de ceilalţi. Nu avea deloc poftă să facă conversaţie. Îşi sorbi 
absintul şi îşi lăsă gândurile triste să rememoreze 
evenimentele din ultimele săptămâni. Se întreba într-una 
dacă procedase înţelept renunțând la moştenire în favoarea 
unui bărbat faţă de care nu avea nici o obligaţie. E 
adevărat, îi plăcea Clayton... dar nu de asta era vorba. Nu 
din cauza lui William Cecil Clayton, Lord Greystoke, 
renunţase el la drepturile sale legitime. Totul se întâmplase 
din cauza femeii pe care atât el cât şi Clayton o iubeau şi pe 
care un ciudat capriciu al destinului o sortise lui Clayton şi 
nu lui. 

Faptul că şi ea îl iubea făcea situaţia şi mai greu de 
suportat; totuşi ştia că nu ar fi putut proceda altfel decât 
procedase în seara aceea, în micuța gară din pădurile 
îndepărtate ale Wisconsinului. Fericirea ei era pentru el 


lucrul suprem, iar scurtul răstimp petrecut în lumea 
civilizată îl învățase că, pentru mulţi oameni, viaţa e de 
nesuportat fără bani şi poziţie socială. 

Jane Porter fusese născută pentru bani şi poziţie socială, 
iar dacă Tarzan le-ar fi răpit viitorului ei soţ, cu siguranţă că 
acest lucru ar fi aruncat-o într-o existenţă de mizerie şi 
chin. Lui Tarzan nu-i trecu nici o clipă prin minte că Jane ar 
fi putut să-l respingă pe Clayton în cazul în care acesta ar fi 
rămas fără titlu şi avere; acorda tuturor celorlalţi aceeaşi 
loialitate şi cinste care îl caracterizau pe el. În acest caz nu 
se înşelase: cu siguranţă că nenorocirea ar fi determinat-o 
pe Jane Porter să-şi ţină făgăduiala făcută lui Clayton. 

Din trecut, gândurile lui Tarzan zburară în viitor. Cuprins 
de duioşie, încercă să anticipeze întoarcerea în junglă, unde 
se născuse şi îşi petrecuse copilăria, jungla crudă, fioroasă 
în mijlocul căreia îşi petrecuse douăzeci din cei douăzeci şi 
doi de ani ai săi. Din puzderia vieţuitoarelor din junglă cine 
va veni în întâmpinarea lui? Nimeni. Numai pe Tantor, 
elefantul, îl putea considera prieten. Ceilalţi îl vor hăitui sau 
vor fugi din calea lui, aşa cum se întâmplase odinioară. Nici 
măcar maimuţele din propriul lui trib nu-l vor considera de- 
al lor. 

Dacă civilizaţia nu făcuse prea multe pentru Tarzan din 
neamul maimuţelor, cel puţin îl învățase să-şi dorească 
societatea celor de-o seamă cu el şi să simtă ca o dulce 
plăcere căldura prieteniei adevărate, în aceeaşi măsură, 
lumea civilizată îl învățase să considere alt mod de viaţă ca 
fiind dezagreabil, îi era greu să-şi imagineze o lume fără 
prieteni - fără o fiinţă care să împărtăşească aceleaşi noi 
idealuri pe care Tarzan le aflase în afara junglei. Aşa se 
explica faptul că Tarzan privea cu mai puţină plăcere 
viitorul pe care şi-l rezervase chiar el. 

Cufundat în gânduri şi fumând o ţigară, ochii îi căzură pe o 
oglindă din faţă în care se reflectau patru bărbaţi jucând 
cărţi. Brusc, unul dintre ei se ridică de la masă, îşi ceru 
scuze şi plecă. Numaidecât se apropie un altul; Tarzan văzu 


că acesta se oferă curtenitor să ocupe locul rămas liber, 
pentru ca jocul să nu se întrerupă. Noul venit era unul din 
cei doi indivizi pe care-i văzuse şuşotind afară. 

Faptul acesta îi atrase atenţia şi, făcând presupuneri în 
legătură cu cele ce puteau să se întâmple, Tarzan continuă 
să urmărească în oglindă pe jucătorii de la masa din spatele 
său. În afară de bărbatul care tocmai intrase în joc, Tarzan 
ştia doar numele unuia dintre jucători. Acesta era aşezat în 
faţa noului venit şi se numea contele Raoul de Coude. Un 
steward extrem de atent i-l prezentase ca fiind una din 
celebrităţile de pe vapor, menţionând printre altele că 
ocupa un post foarte important în Ministerul de Război al 
Franţei. 

La un moment dat scena din oglindă deveni şi mai 
interesantă. În salon intră al doilea bărbat oacheş. Cu aerul 
său de complice, se postă în spatele scaunului pe care 
şedea contele. Tarzan îl surprinse cum aruncă o privire 
discretă im jurul său; dar ochii nu i se opriră îndeajuns 
deasupra oglinzii ca să-şi dea seama că Tarzan îi urmărea 
fiece mişcare. Pe furiş, bărbatul scoase ceva din buzunar, 
însă, cum ascundea obiectul cu multă grijă, Tarzan nu 
desluşi ce anume era. 

Încet, mâna se apropie de jucător şi, cu multă abilitate, 
obiectul care se afla în palma închisă fu introdus în 
buzunarul contelui. Bărbatul rămase în picioare în spatele 
francezului. Tarzan nu mai înţelegea nimic; îşi concentra şi 
mai mult atenţia, punându-şi în gând să nu-i scape nimic din 
cele ce se petreceau la masa de joc. 

Partida continuă încă vreo zece minute, până ce contele 
câştigă un pot foarte mare de la cel care se alăturase 
jocului mai târziu. Atunci Tarzan văzu cum individul din 
spatele contelui îi face semn complicelui. Imediat jucătorul 
se ridică şi-l arătă pe conte cu degetul. 

— Dacă aş fi ştiut că domnul este atât de versat în 
mânuirea cărţilor, nu m-aş fi grăbit să intru în joc - strigă el. 


Brusc, contele şi ceilalţi jucători săriră în picioare. De 
Coude era alb la faţă ca hârtia. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? strigă la rândul său. Ştiţi 
cu cine staţi de vorbă? 

— Ştiu că stau de vorbă, pentru ultima oară, cu unul care 
trişează la cărţi - răspunse celălalt. 

Contele se aplecă peste masă şi-l lovi din răsputeri cu 
palma peste gură; ceilalţi doi interveniră pe dată. 

— Domnule, probabil că e o greşalăzise unul din cei doi 
jucători. Domnul este contele de Coude, din Franţa. 

— Dacă cumva greşesc - răspunse cel ce aruncase 
acuzarea - îmi voi cere scuze cu multă plăcere, însă înainte 
de toate domnul conte să ne explice rostul unor cărţi în 
plus. L-am văzut cum le strecura în buzunarul hainei. 

Atunci bărbatul pe care Tarzan îl văzuse introducând 
cărţile cu pricina în buzunarul contelui se întoarse şi vru să 
se furişeze afară din salon; spre disperarea lui însă, găsi 
uşa blocată de un necunoscut înalt cu ochi cenuşi. 

— Pardon! bolborosi iute individul, încercând să se 
strecoare pe lângă el. 

— Aşteaptă! îi porunci Tarzan. 

— Dar de ce, domnule? întrebă celălalt, iritat. Daţi-mi voie 
să trec, domnule. 

— Aşteaptă! repetă Tarzan. Cred că aici se întâmplă un 
lucru pe care, fără îndoială, îl poţi explica. 

Individul îşi pierdu răbdarea şi, cu o înjurătură, îl împinse 
pe Tarzan, încercând să-l dea la o parte. Omul-maimuţă 
zâmbi doar şi răsucindu-l şi apucându-l de gulerul hainei, îl 
conduse înapoi la masă, cu toate că individul ocăra, 
împotrivindu-se şi lovind zadarnic. Acesta era primul 
contact al lui Nikolas Rokoff cu muşchii care-l făcuseră pe 
sălbaticul lor posesor să biruie în luptele cu Numa, leul şi cu 
Terkoz, gorila cea mare. 

Bărbatul care-l acuzase pe de Coude, precum şi ceilalţi doi 
parteneri de joc se pregăteau să audă explicaţiile contelui. 


Câţiva pasageri, atraşi de ceartă, aşteptau cu sufletul la 
gură deznodământul. 

— Acest individ e nebun! zise contele. Domnilor rog pe 
unul dintre dumneavoastră să-mi controleze buzunarele. 

— Acuzaţia e ridicolă - spuse unul dintre parteneri. 

— N-aveţi decât să băgaţi mâna, în buzunarul de la haina 
contelui şi o să vedeţi că acuzaţia e foarte serioasă - insistă 
acuzatorul. Apoi, cum ceilalţi şovăiau, păşi spre conte, 
zicând: lată, am să fac eu lucrul acesta dacă nu vrea nimeni 
să-l facă. 

— Nu! îl opri de Coude. Mă voi lăsa percheziţionat numai 
de mâinile unui gentleman. 

— Nu e nevoie să-l controlaţi pe conte. Cărţile se află în 
buzunarul său. Am văzut cu ochii mei cum au fost 
strecurate acolo. 

Toţi cei de faţă se întoarseră surprinşi spre cel care 
vorbise: un tânăr bine legat care împingea spre ei un 
individ ce se zbătea din răsputeri. 

— Asta e adevărată conspirație, Monsieur! strigă de 
Coude, furios. În buzunarul meu nu e nici o carte. Spunând 
acestea, vâri mâna în buzunar. 

Gestul său îi făcu pe toţi ceilalţi să tacă. Brusc, contele 
păli; când scoase mâna, toţi cei de faţă îl văzură ţinând în ea 
trei cărţi de joc. Le privi, cuprins de groază şi uimire; se 
aprinse ca focul la faţă. Chipurile celor care îl văzură astfel 
dezonorat exprimau milă şi dispreţ. 

— Într-adevăr, Monsieur, e o conspirație. Vorbise din nou 
necunoscutul cu ochi cenuşii. Domnilor - continuă el - 
domnul conte nu ştia că aceste cărţi se aflau în buzunarul 
său. Cărţile au fost puse acolo fără ştirea lui, în timp ce 
juca. Din locul unde mă aflam, pe scaunul acela, am urmărit 
în oglindă cum s-au petrecut lucrurile. Individul acesta, pe 
care tocmai l-am prins pe când voia să fugă, a strecurat 
cărţile în buzunarul contelui. 

De Coude îşi mută privirea de la Tarzan la bărbatul pe 
care, nu-l slăbea din strânsoare. 


— Mon Dieu, Nikolas! strigă. Tu? Apoi se întoarse spre cel 
care-l învinuise şi-l cercetă cu privirea: lar pe dumneata, 
domnule, nu te-am recunoscut fără barbă. Eşti cu 
desăvârşire schimbat, Paulvitch. Acum înţeleg totul. E 
limpede, domnilor. 

— Ce facem cu ei, Monsieur? întrebă Tarzan. Îi dăm pe 
mâna căpitanului? 

— Nu, prietene - spuse contele, grăbit. Ceea ce s-a 
întâmplat e o chestiune personală şi te rog s-o treci cu 
vederea. E de ajuns că am fost dezvinovăţit. Cu cât avem 
de-a face mai puţin cu astfel de indivizi, cu atât mai bine. 
Dar, Monsieur, cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru 
gentileţea deosebită pe care mi-ai arătat-o? Permite-mi să-ţi 
ofer cartea mea de vizită şi, dacă vreodată se va ivi prilejul 
când eu, la rândul meu, aş putea să-ţi fiu de folos, 
aminteşte-ţi că sunt la ordinele dumitale. 

Tarzan îi dădu drumul lui Rokoff, care, împreună cu 
complicele său, Paulvitch, se grăbi să dispară din salon. Din 
uşă, Rokoff se întoarse spre Tarzan: 

— Monsieur va avea nenumărate prilejuri să regrete 
amestecul în treburile altora. 

Tarzan zâmbi, apoi, înclinându-se în faţa contelui, îi 
prezentă propria-i carte de vizită. Contele citi: 

Domnul Jean C. Tarzan 

— Monsieur Tarzan îşi poate dori cu adevărat să nu se fi 
împrietenit cu mine, deoarece îl asigur că şi-a câştigat ura a 
doi dintre cei mai mari ticăloşi din întreaga Europă. 
Domnule, pe cât posibil, ocoleşte-i. 

— Am avut eu parte de duşmani şi mai fioroşi, dragul meu 
conte - îi răspunse Tarzan, cu un zâmbet liniştit. Şi totuşi 
sunt viu şi nevătămat. Nu cred că cei doi vor găsi vreodată 
cel mai bun mijloc de a-mi face rău. 

— Să sperăm că nu, Monsieur - răspunse de Coude - însă 
nu va strica să fii prevăzător. Să ştii că azi ţi-ai făcut 
duşman pe unul care nu uită şi nu iartă; creierul lui bolnav 
născoceşte fel şi fel, de ticăloşii îndreptate împotriva 


acelora care i-au dejucat planurile sau care l-au ofensat. A 
spune că Nikolas Rokoff este un diavol ar fi o jignire 
nedreaptă la adresa maiestăţii sale Satana. 

În seara aceea, când intră în cabină, Tarzan găsi pe podea 
un bilet împăturit. Cineva îl împinsese pe sub uşă. Îl ridică şi 
citi: 

Domnule Tarzan, Fără îndoială, nu v-aţi dat seama de 
gravitatea faptei dumneavoastră, altfel nu aţi fi procedat 
aşa cum aţi făcut-o azi. Doresc să cred că aţi acţionat astfel 
din pură ignoranță şi fără nici o intenţie de a ofensa un 
necunoscut. Din această cauză vă voi permite cu dragă 
inimă să vă prezentaţi scuzele şi, o dată cu asigurarea 
dumneavoastră că nu veţi mai interveni în treburi care nu 
vă privesc, am să uit totul. 

Altfel... Insă sunt convins că veţi înţelege că e mai înţelept 
să urmaţi calea pe care v-o sugerez. 

Al dv., cu respect, NIKOLAS ROKOFE. 

Un zâmbet înflori o clipă în colţul buzelor sale, apoi Tarzan 
uită totul şi se culcă. 

Într-o cabină alăturată, contesa de Coude vorbea cu soţul 
ei. 

— Dar de ce ai un aer atât de grav, dragul meu Raoul? îl 
întrebă ea. Toată seara ai fost morocănos. Ce te 
nelinişteşte? 

— Olga, Nikolas e pe vas. Ştiai? 

— Nikolas?! exclamă contesa. Dar e cu neputinţă, Raoul. 
Nu poate fi adevărat. Nikolas e arestat în Germania. 

— Aşa am crezut şi eu, până ce l-am văzut cu ochii mei 
azi... pe el şi pe celălalt ticălos, Paulvitch. Olga, să ştii că nu 
mai pot îndura persecuțiile lui aşa, la infinit. Nu, nici măcar 
de dragul tău. Mai devreme sau mai târziu îl voi da pe mâna 
autorităţilor. De fapt, sunt aproape hotărât să-i explic totul 
căpitanului înainte de a debarca. Pe un pachebot francez, 
Olga, ar fi un lucru foarte uşor să isprăvim cu acest 
Nemesis] al nostru. 


— O, nu, Raoul! izbucni contesa, îngenunchind în faţa 
contelui. Să nu faci asta! Aminteşte-ţi ce mi-ai făgăduit. 
Spune-mi, Raoul, că nu o s-o faci. Nici măcar nu-l ameninţa, 
Raoul! 

De Coude luă mâna soţiei într-a sa şi, înainte de a-i 
răspunde, îi privi câteva clipe chipul răvăşit, ca şi cum ar fi 
încercat să smulgă din acei ochi frumoşi adevăratul motiv al 
ocrotirii nemernicului. 

— Fie cum vrei tu, Olga... 

— Îi răspunse în cele din urmă. Însă nu te înţeleg. Doar şi- 
a pierdut tot dreptul la dragostea, loialitatea şi respectul 
tău. Nikolas e o ameninţare permanentă pentru viaţa şi 
onoarea ta; o ameninţare pentru viaţa şi onoarea soţului 
tău. Sper că nu o să regreţi vreodată faptul că-l aperi. 

— Nu-l apăr, Raoul! îl întrerupse ea, hotărâtă. Cred că-l 
urăsc tot atât de mult ca şi tine, însă... Oh, Raoul, sângele e 
mai gros ca apa. 

— Mi-ar fi plăcut azi să iau o probă din sângele lui - spuse 
de Coude, cu un aer sever. Cei doi au încercat în mod 
deliberat să-mi păteze onoarea, Olga. Şi contele povesti 
cele petrecute în salon. Dacă nu ar fi fost acea persoană cu 
totul necunoscută, ar fi reuşit, căci cine ar fi acceptat doar 
cuvântul meu când în mod evident acele nenorocite de cărţi 
se aflau asupra mea? Aproape că începusem să mă îndoiesc 
eu însumi. Noroc că a intervenit acest Monsieur Tarzan, 
aducându-l de guler în faţa noastră pe nepreţuitul tău 
Nikolas şi a demascat toată mârşăvia. 

— Monsieur Tarzan? întrebă contesa, părând surprinsă. 

— Da. Îl cunoşti, Olga? 

— L-am văzut pe punte. Mi l-a arătat un steward. 

— Nu ştiam că e o celebritate - zise sec contele. Olga de 
Coude schimbă subiectul. Descoperi brusc că i-ar fi venit 
greu să explice de ce a trebuit stewardul să i-l arate tocmai 
ei pe frumosul Monsieur Tarzan. Poate că se şi înroşise 
puţin la faţă, întrucât contele, soţul ei, o privi cu o expresie 


ciudată. „Ah, o pată pe conştiinţă e un lucru care dă de 
bănuit” - gândi ea. 

2. GÂNDURI DE RĂZBUNARE. 

Până în după-amiaza zilei următoare Tarzan nu-i mai văzu 
pe pasagerii în ale căror treburi îl aruncase dragostea sa de 
dreptate. Târziu, după-amiază, tânărul dădu în mod 
neaşteptat peste Rokoff şi Paulvitch, într-un moment când 
cei doi îşi doreau cel mai puţin compania lui. 

leşiseră pe punte la o oră când pe-acolo nu se mai afla 
nimeni şi, în clipa când Tarzan îi surprinse, discutau aprins 
cu o femeie. Tarzan observă că era elegantă, iar silueta ei 
zveltă şi bine făcută denota o persoană tânără. Deoarece 
purta un văl des, nu avea cum să-i desluşească trăsăturile. 

Bărbaţii stăteau de o parte şi de cealaltă a fetei, cu spatele 
spre Tarzan, astfel încât acesta putu să se apropie destul de 
mult de ei fără a fi observat. Trase concluzia că Rokoff 
ameninţa vehement, iar femeia îl implora; vorbeau însă într- 
o limbă străină; dar după aparenţe, Tarzan ghici că fetei îi 
era teamă. 

Atitudinea lui Rokoff era vădit amenințătoare şi violentă. 
Omul-maimuţă se opri o secundă chiar în spatele celor trei, 
simțind în mod instinctiv o atmosferă încărcată de primejdii. 
Abia putu să se stăpânească, dar numai până în clipa când 
bărbatul apucă fără menajamente mâna femeii şi i-o răsuci 
cu scopul de a-i smulge cu forţa o promisiune. Ce s-ar fi 
întâmplat cu fata, dacă Rokoff şi-ar fi continuat tortura, 
putem doar presupune, deoarece ticălosul fu împiedicat să- 
şi pună în aplicare planul. Nişte degete de oţel îl înhăţară 
de umăr şi, întorcându-l fără prea multă ceremonie, îl siliră 
să îndure privirea ochilor cenuşii ai necunoscutului care-l 
înfruntase cu o zi înainte. 

— Sapristi! urlă Rokoff, înfuriat. Ce înseamnă asta? Eşti 
nebun? Îndrăzneşti să-l insulţi pe Nikolas Rokoff? 

— Monsieur, acesta este răspunsul meu la biletul dumitale 
- îi spuse calm Tarzan. Apoi îl înhaţă şi-l zvârli cu atâta 


forţă, încât Rokoff zbură cu braţele şi picioarele răşchirate 
direct în parapet. 

— Mii de blesteme! urlă iar Rokoff. Porcule, ai să plăteşti 
cu viaţa pentru asta! 

Sări în picioare şi se năpusti asupra lui Tarzan, căznindu- 
se în acelaşi timp să-şi scoată revolverul din buzunar. De 
spaimă, fata se făcu mică. 

— Nikolas! strigă ea. Nu trage, nu trage! Repede, 
Monsieur, fugiţi, altfel vă omoară! 

În loc să fugă, Tarzan îl înfruntă pe agresor; 

— Nu fi ridicol, Monsieur - îi spuse. 

Furios din cale afară din pricina umilirii îndurate din 
partea necunoscutului, Rokoff reuşi în cele din urmă să 
scoată revolverul. Se opri locului, ţinti pieptul lui Tarzan şi 
apăsă pe trăgaci. Cocoşul ţăcăni în gol - pumnul omului- 
maimuţă izbi precum capul unui piton înfuriat. Urmă o 
răsucire rapidă şi revolverul zbură departe, dincolo de 
parapetul vaporului, în Atlantic. O clipă, cei doi bărbaţi 
rămaseră neclintiţi, înfruntându-se cu privirea. Rokoff îşi 
recapătă stăpânirea de sine şi vorbi primul: 

— De două ori domnul a găsit de cuviinţă să se amestece 
în treburi care nu-l privesc. De două ori a îndrăznit să-l 
umilească pe Nikolas Rokoff. Prima insultă a fost trecută cu 
vederea pe motiv că Monsieur a acţionat în necunoştinţă de 
cauză, însă afacerea de azi nu va fi uitată. Dacă Monsieur 
nu ştie cine este Nikolas Rokoff, acest ultim afront îl poate 
asigura pe Monsieur că mai târziu va avea destule motive 
să şi-l amintescă. 

Se întoarse spre fată ca s-o întrebe dacă e rănită, însă 
aceasta dispăruse. Fără măcar să arunce o privire lui Rokoff 
şi complicelui său. Tarzan îşi reluă plimbarea pe punte. 

Nu se putu abţine să nu se întrebe ce ticăloşie avea să se 
mai întâmple sau ce mai puneau la cale cei doi. Înfăţişarea 
femeii cu văl în ajutorul căreia sărise avea ceva familiar, dar 
cum nu-i zărise faţa, nu putea fi sigur că o mai văzuse 
înainte. Singurul lucru deosebit pe care îl observase la ea 


era un inel cu o lucrătură foarte ciudată; tânăra femeie îl 
purta la mâna de care o apucase Rokoff. Tarzan se hotări să 
privească atent mâinile pasagerelor pe care le va întâlni, ca 
să descopere identitatea celei terorizate de Rokoff. Voia să 
afle totodată dacă individul nu îi dădea pace. 

Tarzan se întinse pe şezlongul de pe punte, gândindu-se la 
nenumărate pilde de cruzime, egoism şi duşmănie 
omenească al căror martor fusese din ziua când, cu patru 
ani în urmă, ochii săi văzuseră pentru prima oară în junglă 
o altă fiinţă omenească în afară de el însuşi - Kulonga, 
negrul cu pielea lucioasă, a cărui suliță necruțătoare 
străpunsese inima Kalei, maimuța uriaşă, răpindu-i 
tânărului Tarzan pe singura mamă pe care o cunoscuse 
vreodată. 

Îşi aminti de uciderea lui King de către Snipes, cel cu 
mutra de şobolan, părăsirea profesorului Porter şi a 
tovarăşilor săi de către răsculații de pe Arrow; cruzimea 
faţă de captivi arătată de războinicii şi femeile din tribul 
Mbonga; invidiile meschine ale ofiţerilor şi funcţionarilor 
civili din colonia Coasta de Vest, care-i înlesniseră primul 
contact cu lumea civilizată. 

„Mon Dieu! gândi el. Toţi sunt la fel. Se înşală unii pe alţii, 
ucid, mint, se luptă; toate astea pentru nişte lucruri la care 
fiarele junglei nici măcar n-ar catadicsi să se uite: banii; 
bani ca să-şi procure plăcerile moleşite ale celor fără vlagă. 
Pe de altă parte sunt încătuşaţi de obiceiuri stupide, sclavi 
ai soartei lor nefericite, iar ei sunt ferm convinşi că 
stăpânesc pământul şi au impresia că gustă adevăratele 
plăceri ale existenţei. În junglă, nici o făptură nu ar sta 
deoparte dacă un altul îi răpeşte perechea. Lumea civilizată 
e o lume absurdă, o lume stupidă, şi Tarzan din neamul 
maimuţelor a fost nebun când a renunţat la libertatea şi 
fericirea junglei lui, în schimbul acestei lumi.” 

Cum stătea lungit în şezlong, simţi deodată că din spate îl 
urmăresc nişte ochi. Instinctul înăscut al fiarei sălbatice 
răzbi prin stratul subţire de civilizaţie, şi Tarzan se răsuci 


atât de repede, încât ochii tinerei femei care-l privea pe 
furiş nici măcar nu avură timpul să se plece înainte ca ochii 
cenuşii ai omului-maimuță să-i străpungă cu o privire 
întrebătoare. Apoi, după ce tânăra cobori ochii, Tarzan 
observă cum pe chipul întors pe jumătate se întinde uşor o 
undă de roşeaţă. 

Zâmbi în sinea lui, gândindu-se la efectul pe care-l avea 
felul său de a fi: foarte necivilizat şi necavaleresc; el nu-şi 
plecă ochii când întâlni privirea tinerei femei. Era foarte 
tânără şi cu o înfăţişare atât de plăcută. Apoi avea ceva 
familiar, ceea ce-l făcu pe Tarzan să se întrebe dacă n-o mai 
văzuse undeva. Îşi reluă poziţia de mai înainte şi imediat îşi 
dădu seama că tânăra se ridicase şi părăsea puntea. Când 
trecu pe lângă el, Tarzan o urmări cu privirea în speranţa 
că ar putea descoperi un indiciu care să-i satisfacă 
curiozitatea. Strădania îi fu oarecum răsplătită. După ce se 
îndepărtă, tânăra femeie îşi duse mâna la cocul de la ceafă - 
gest caracteristic femeilor când ştiu că sunt urmărite de 
priviri admirative - şi pe unul din degete Tarzan zări inelul 
cu lucrătura aceea stranie; era acelaşi inel pe care-l văzuse 
înainte în degetul femeii voalate. 

Aşadar, ea era frumoasa pe care Rokoff o teroriza. larzan 
se întrebă cine ar putea fi şi ce fel de relaţii existau între 
bărbosul acela necioplit şi ea. 

După cină, Tarzan se plimbă iarăşi pe punte, rămânând şi 
după căderea nopţii şi întreţinându-se cu ofiţerul secund. 
Când obligaţiile de serviciu îl solicitară pe acesta în alt loc, 
Tarzan se sprijini leneş de parapet şi urmări jocul razelor 
de lună pe apele. Liniştite ale oceanului. Era pe jumătate 
ascuns de o instalaţie de susţinere a bărcilor de salvare şi 
cei doi bărbaţi care se apropiau străbătând puntea nu-l 
vedeau. În clipa când trecură pe lângă el, Tarzan prinse 
destul din conversaţia lor ca să se hotărască a se ţine după 
ei şi să vrea să afle ce ticăloşie mai puneau la cale. 
Recunoscuse vocea lui Rokoff şi curând desluşi chipul 
complicelui său, Paulvitch. 


Tarzan surprinse doar câteva cuvinte: 

— Şi dacă ţipă, strânge-o de gât până. Vorbele acestea 
fură îndeajuns ca să trezească spiritul de aventură din 
Tarzan şi să-l determine să-i ţină sub observaţie; la un 
moment dat, cei doi grăbiră pasul. Tânărul îi urmări până în 
salonul de fumat; aici, indivizii se opriră în prag atât cât să 
se asigure că cel pe care-l căutau era sau nu înăuntru, apoi 
îşi continuară drumul direct spre cabinele de clasa întâi, de 
pe puntea de promenadă. Aici, Tarzan descoperi că e mai 
greu să se ascundă, însă se descurcă şi de data asta. Când 
cei doi se opriră în faţa unei uşi de lemn lustruit, Tarzan se 
strecură în întunericul unui coridor aflat la câţiva metri de 
ei. 

Ciocăniră la uşă. Răspunse o voce de femeie, care întrebă 
în franţuzeşte: 

— Cine-i? 

Eu sunt, Nikolas - răspunse Rokoff. Olga, pot intra? 

— De ce nu mă laşi odată în pace, Nikolas? se auzi vocea 
femeii de după uşă. Nu ţi-am făcut nici un râu. 

— Hai, Olga - o îndemnă bărbatul, cu un ton împăciuitor. 
Doresc să schimb doar câteva cuvinte cu tine. Nu-ţi fac nici 
un rău, nici măcar nu intru în cabină; doar n-o să strig în 
gura mare ceea ce vreau să-ţi spun. 

Tarzan auzi cum se trage zăvorul. Făcu un pas înainte, atât 
cât să poată urmări cele ce se petrec în pragul uşii, fiindcă 
nu putea să uite vorbele acelea sinistre pe care le auzise pe 
punte cu câteva clipe înainte: „Şi dacă ţipă, strânge-o de 
gât până.” 

Rokoff stătea chiar în faţa uşii. Paulvitch se lipise de 
peretele coridorului. Uşa se deschise. Rokoff intră pe 
jumătate în cameră, proptind uşa cu spatele. Vorbea cu glas 
scăzut unei femei pe care Tarzan, din locul unde se afla, nu 
putea s-o vadă. Apoi tânărul auzi vocea femeii, calmă, însă 
destul ie tare ca să poată desluşi cuvintele. 

— Nu, Nikolas - spunea ea. E de prisos. Ameninţă cât vrei, 
n-am să fac ce-mi ceri. Părăseşte, te rog, camera; nu ai ce 


căuta aici. Ai făgăduit că nu intri. 

— Foarte bine, Olga, nu voi intra, însă mai înainte de a 
termina vreau doar să-ţi spun că o să doreşti de o mie deori 
să-mi fi acordat favoarea pe care ţi-am cerut-o. În cele din 
urmă, oricum, voi câştiga. Ai fi putut deci să mă scuteşti de 
deranj şi pierdere de timp şi să eviţi nenorocirile pentru 
tine şi... 

— Niciodată, Nikolas! îl întrerupse femeia. Tarzan îl văzu 
pe Rokoff întorcându-se şi făcându-i semn lui Paulvitch. 
Acesta sări brusc spre uşa cabinei şi pătrunse înăuntru pe 
lângă Rokoff, care pentru el ţinea uşa deschisă. Apoi Rokoff 
părăsi iute pragul. Tarzan auzi zgomotul metalic al 
zăvorului, închis pe dinăuntru de Paulvitch. Rokoff rămase 
în picioare în faţa uşii, cu capul plecat, ca şi cum ar fi vrut 
să prindă cuvintele celor dinăuntru. Un zâmbet dezgustător 
îi încreţi faţa bărboasă. 

Tarzan desluşi vocea femeii poruncind intrusului să 
părăsească încăperea. 

— Am să-l chem pe soţul meu! Strigă ea. Nu vei scăpa 
uşor... 

Prin panelul lustruit străbătu râsul batjocoritor al lui 
Paulvitch. 

— Ofiţerul de serviciu îl va aduce numaidecât pe soţul 
dumneavoastră, doamnă - îi spuse Paulvitch. De fapt, 
ofiţerul a şi fost înştiinţat că vă aflaţi împreună cu un 
bărbat, altul decât soţul dumneavoastră, cabina fiind 
încuiată pe dinăuntru. 

— Ei bine - zise femeia - soţul meu va şti despre ce e 
vorba. 

— Cu siguranţă că va şti, însă ofiţerul nu va fi tot atât de 
informat; cu atât mai puţin vor şti ziariştii, care, în clipa 
debarcării, vor afla în mod misterios de scandal. Ei vor 
considera o istorioară nostimă şi tot aşa o vor socoti şi 
prietenii noştri când vor citi la micul dejun, în ziua de... ia 
să văd, azi e marţi... da, când o vor citi la micul dejun 
vinerea viitoare. Interesul lor nu va scădea câtuşi de puţin 


aflând că bărbatul pe care doamna l-a întreţinut atât de 
agreabil e un servitor... valetul fratelui ei, ca să fim mai 
exacţi. 

— Alexis Paulvitch - răsună vocea femeii, calmă şi fără 
teamă - eşti un laş şi când îţi voi şopti un anumit nume la 
ureche, ai să te gândeşti mai bine la pretenţiile şi la 
amenințările tale. Vei părăsi cabina într-o clipă. Şi cred că 
n-o să mai plictiseşti. 

Urmă o clipă de tăcere, răstimp în care Tarzan şi-o 
imagină pe femeie aplecându-se spre urechea ticălosului şi 
şoptindu-i numele de care pomenise. Liniştea dură doar o 
secundă, apoi se auzi o înjurătură grosolană... zgomotul 
unei încăierări... ţipătul unei femei si... tăcerea. 

Nici nu se stinse bine ţipătul femeii, când omul-maimuţă 
sări din ascunzătoarea lui. Rokoff se întoarse şi o luă la 
fugă, însă Tarzan îl înşfacă de guler şi-l târî înapoi. Niciunul 
nu scoase un cuvânt; fiecare simţea instinctiv că în camera 
aceea se săvârşea o crimă. Tarzan era încredinţat că Rokoff 
nu se aşteptase ca complicele lui să ajungă atât de departe: 
ştia că intenţiile ticălosului erau mai perfide decât atât; mai 
perfide şi chiar mai sinistre decât o crimă brutală, comisă 
cu sânge rece. 

Fără a mai pierde timpul să strige la cei dinăuntru, omul- 
maimuţă îşi propti umărul puternic în uşă şi năvăli în cabină 
sub o ploaie de aşchii şi ţăndări de lemn, trăgându-l şi pe 
Rokoff după el. În faţa lui, pe un divan, Paulvitch strângea 
de gât o femeie. Mâinile victimei se zbăteau neputincioase, 
încercând în zadar să desfacă degetele ucigaşe. 

Zgomotul stârnit de năvala în cameră îl făcu pe Paulvitch 
să sară în picioare, privindu-l ameninţător pe Tarzan. 
Tremurând toată, femeia se ridică în capul oaselor, ţinându- 
se cu o mână de gât; respira greu, sacadat. Deşi avea părul 
răvăşit şi era foarte palidă, Tarzan o recunoscu pe tânăra 
pe care o surprinsese privindu-l mai devreme pe punte. 

— Ce înseamnă asta? strigă Tarzan, întorcându-se spre 
Rokoff, pe care-l bănuia a fi uneltitorul acestui atentat. 


Ticălosul rămase tăcut, cu privirea încruntată. 

— Apasă, te rog, pe butonul acela - continuă omul- 
maimuţă. Să vină aici unul din ofiţeri; afacerea asta a mers 
mult prea departe. 

— Nu, nu - interveni fata, ridicându-se brusc în picioare. 
Vă rog, nu faceţi asta. Sunt sigură că n-a existat nici o 
intenţie de a-mi face rău. L-am supărat pe acest domn şi şi- 
a pierdut controlul, asta e tot. N-aş vrea ca lucrurile să 
ajungă mai departe, Monsieur, vă rog. 

Fata îl implora cu atâta ardoare, încât Tarzan nu putu să 
nu-i facă pe voie, deşi mintea sa mai lucidă îl prevenea că 
aici e vorba de ceva despre care ar fi fost bine ca 
autorităţile să fie încunoştiinţate. 

— Deci nu vreţi să fac nimic? o întrebă. 

— Nu, vă rog, domnule - zise repede fata. 

— Aşadar, sunteţi mulţumită dacă aceşti doi ticăloşi vor 
continua să vă persecute? 

Fata nu ştia ce să răspundă; arăta foarte încurcată şi 
nefericită. Tarzan observă pe buzele lui Rokoff un rânjet 
triumfător. Era limpede că tânăra se temea de cei doi - nu 
îndrăznea să spună adevărul în faţa lor. 

— Atunci - reluă Tarzan - voi acţiona pe propria-mi 
răspundere. Ascultă - zise el, adresându-se lui Rokoff - ceea 
ce-ţi voi spune e valabil şi pentru complicele tău. Pot să te- 
asigur că din această clipă şi până la sfârşitul călătoriei mă 
voi ocupa personal de voi şi dacă cumva aud că vreunul din 
voi a supărat-o câtuşi de puţin pe doamna, veţi avea de-a 
face cu mine şi puteţi fi siguri că n-o să vă placă nici 
întâlnirea, nici socoteala pe care o veţi da. Şi acum, ieşiţi 
afară, de aici! 

Îi înhaţă pe Rokoff şi pe Paulvitch de ceafă şi le făcu vânt 
cât colo pe uşă afară; ca să-i ajute, îi mai îmboldi şi cu câte 
un picior în spate, apoi se întoarse în cabină, la fată. 
Aceasta îl privea cu o sinceră uimire. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, îmi veţi acorda o mare 
favoare spunându-mi dacă aceşti netrebnici vă mai supără. 


— Vai, domnule - răspunse tânăra - sper că nu veţi avea 
de suferit, fiindcă aţi fost atât de bun să ma ajutaţi. V-aţi 
făcut un duşman hain şi cu o imaginaţie diabolică, un om 
care nu se va da în lături de la nimic ca să-şi satisfacă ura. 
Trebuie să fiţi foarte atent, domnule... 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, numele meu e Tarzan. 

— Domnule Tarzan, să nu credeţi că, dacă nu doresc să 
informez ofiţerii, nu sunt sincer recunoscătoare pentru 
ocrotirea curajoasă şi cavalerească pe care mi-aţi oferit-o. 
Noapte bună, domnule Tarzan. Nu voi uita niciodată datoria 
pe care o am faţă de dumneavoastră. 

Cu un zâmbet fermecător, care descoperi o dantură 
perfectă, fata îi făcu o reverență. La rândul său, Tarzan îi 
ură noapte bună şi se îndreptă spre punte. 

Tarzan fu nespus de contrariat că pe vapor erau două 
persoane - tânăra femeie şi contele de Coude - care 
avuseseră de suferit de pe urma lui Rokoff şi a complicelui 
lui şi totuşi nu îngăduiau ca cei în culpă să fie aduşi în faţa 
justiţiei, înainte de a se întoarce în cabină în noaptea aceea, 
gândurile sale se îndreptară de mai multe ori către 
frumoasa tânără în a căreia viaţă, evident încâlcită, soarta îl 
aruncase în chip atât de misterios, li fulgeră prin minte că 
nu-i ştia numele. Era limpede că este măritată: văzuse 
inelul subţire de aur care-i împodobea inelarul de la mâna 
stângă. Se întrebă cine putea fi fericitul soţ. 

Până în după-amiaza ultimei zile de călătorie, Tarzan nu 
mai văzu pe niciunul dintre actorii dramei pe care o 
urmărise în treacăt. În după-amiaza aceea se întâlni pe 
neaşteptate faţă în faţă cu tânăra femeie tocmai când 
fiecare dintre ei îşi ducea şezlongul venind din direcţii 
opuse. Ea îl salută cu un zâmbet plăcut, ce îi aminti 
numaidecât lui Tarzan de întâmplarea la care fusese martor 
în cabina ei, cu două nopţi înainte. Părea să o frământe 
gândul că Tarzan ar fi putut să interpreteze în sens rău 
legăturile ei cu oameni de teapa lui Rokoff şi Paulvitch. 


— Cred că domnul nu mă judecă după nefericita 
întâmplare de marţi seara - spuse ea. Am suferit foarte 
mult din cauza asta; e prima dată când am îndrăznit să ies 
din cabină de atunci; mi-a fost ruşine - încheie ea simplu. 

— Nu se judecă gazela după leii care o atacă - îi răspunse 
Tarzan. l-am mai văzut la lucru pe ticăloşii aceştia în salon, 
cu o zi înainte de a vă fi atacat, dacă-mi amintesc eu bine, 
aşa că ştiu ce le poate pielea şi sunt convins că duşmănia lor 
e o garanţie suficientă pentru a-şi atinge ţinta. Astfel de 
oameni îşi croiesc drum cu ajutorul mârşăviilor, urând tot 
ce este mai nobil şi mai bun. 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră că vedeţi 
astfel lucrurile - îi răspunse fata, zâmbind. Am aflat despre 
afacerea cu jocul de cărţi. Soţul meu mi-a relatat toată 
povestea. Mi-a vorbit mai ales de forţa şi curajul domnului 
Tarzan, căruia îi datorează o imensă recunoştinţă. 

— Soţul dumneavoastră? întrebă Tarzan. 

— Da. Eu sunt contesa de Coude. 

— Doamnă, sunt răsplătit mai mult decât merit, ştiind că 
mi-am oferit serviciile soţiei contelui de Coude. 

— Vai, domnule, eu vă sunt atât de îndatorată, încât nu pot 
spera să-mi achit vreodată datoria, aşa că vă rog să nu mai 
adăugaţi alte obligaţii la cele existente. 

Contesa zâmbi atât de fermecător, încât Tarzan simţi că 
oricine ar fi putut cu uşurinţă înfăptui lucruri mult mai 
grele decât cele pe care le săvârşise el numai pentru a 
primi binecuvântarea acelui zâmbet. 

Nu o mai întâlni în ziua aceea şi nici, în graba debarcării 
din dimineaţa zilei următoare, nu mai avu prilejul să o 
revadă. Dar când se despărţiră pe punte, cu o zi înainte, 
ochii ei aveau o expresie deosebită, care îl urmări tot 
timpul. 'Toată conversaţia lor fusese aproape un vis; 
discutaseră despre ciudăţenia prieteniilor închegate la 
repezeală în timpul unei traversări pe ocean, precum şi 
uşurinţa cu care acestea se uită pentru totdeauna. 

Tarzan se tot întreba dacă o va revedea vreodată. 


3. CE S-A ÎNTÂMPLAT ÎN RUE MAULE. 

Îndată ce ajunse la Paris, Tarzan se îndreptă spre locuinţa 
vechiului său prieten D'Arnot. De cum îl văzu, locotenentul 
de marină îl dojeni straşnic pentru hotărârea de a fi 
renunţat la titlu şi la moşiile care erau de drept ale lui, fiind 
moştenite de la tatăl său, John Clayton, defunctul Lord 
Greystoke. 

— De bună seamă că eşti nebun, prietene - începu 
D'Arnot. Să dai cu piciorul aşa de uşor nu numai la avere şi 
la nume, dar şi prilejului de a dovedi fără putinţă de tăgadă 
întregii lumi că în vinele tale curge nu sânge de maimuţă 
sălbatică, ci sângele nobil a două dintre cele mai vechi 
familii din Anglia. Este nemaipomenit că a putut să te 
creadă cineva; mă mir în special de domnişoara Porter. Eu 
n-am crezut-o niciodată, nici măcar acolo, în sălbăticia 
junglei africane, când sfâşiai cu fălcile tale puternice carnea 
crudă a vânatului, întocmai ca o fiară sălbatică, după care 
îţi ştergeai mâinile de coapse. Chiar atunci când nu exista 
nici cea mai mică dovadă care să susţină contrariul, ştiam 
că greşeai închipuindu-ţi că maimuța Kala e mama ta. Iar 
azi avem jurnalul tatălui tău, unde acesta descrie viaţa 
îngrozitoare pe care a dus-o împreună cu mama ta pe 
țărmul acela sălbatic din Africa şi unde e relatată naşterea 
ta. Pe paginile jurnalului există dovada finală şi cea mai 
convingătoare: amprentele tale digitale pe când erai copil. 
Mi se pare de neconceput că vrei să rămâi un vagabond 
fără nume şi fără bani. 

— N-am nevoie de un alt nume în loc de Tarzan - răspunse 
omul-maimuţă. Cât despre vagabondul fără un ban în 
buzunar, să ştii că n-am câtuşi de puţin intenţia să devin eu 
acela. De fapt, ajutorul imediat şi, să sperăm, ultimul pe 
care-l voi solicita prieteniei tale dezinteresate va fi să-mi 
găseşti o slujbă. 

— Ptiu, vai! îl dojeni D'Arnot. Doar ştii că nu la asta m-am 
referit. Nu ţi-am spus de nenumărate ori că am destul 
pentru douăzeci şi că jumătate din ce am îţi aparţine? Chiar 


dacă ţi-aş da totul, ar compensa asta măcar a zecea parte 
din valoarea prieteniei tale, Tarzan dragă? Ar achita oare 
averea mea toate serviciile pe care mi le-ai făcut în Africa? 
Eu nu uit, prietene, că fără tine şi fără curajul tău uimitor 
aş fi murit pe rug în satul canibalilor lui Mbonga. Tot aşa nu 
voi uita niciodată că, prin dăruirea, prin sacrificiul tău, mi s- 
au vindecat rănile pricinuite de canibali; am aflat mai târziu 
ce a însemnat pentru tine să rămâi cu mine în amfiteatrul 
maimuţelor, când inima te îndemna spre țărm. În cele din 
urmă, când am ajuns acolo şi am aflat că domnişoara Porter 
şi grupul tovarăşilor ei plecaseră, am început să-mi dau 
seama cât de mult ai făcut pentru un simplu necunoscut. Să 
nu crezi că vreau sa te răsplătesc cu bani, Tarzan. Se 
întâmplă ca tocmai acum să ai nevoie de bani; chiar dacă ar 
fi fost vorba de sacrificiu, ar fi fost acelaşi lucru: prietenia 
mea îţi aparţine pentru totdeauna, fiindcă gusturile noastre 
sunt identice şi fiindcă te admir. Nu pot să simt altfel; însă 
cum am şi bani, îţi stau la dispoziţie. 

— Bine... - râse Tarzan. N-o să ne certăm acum pentru 
bani. Trebuie să trăiesc, deci o să am nevoie şi de bani; dar 
voi fi fericit dacă o să am ceva de făcut. Nu-ţi poţi arăta 
prietenia într-un mod mai convingător decât găsindu-mi o 
slujbă, dacă nu, am să mă plictisesc foarte repede din lipsă 
de activitate. Cât despre drepturile mele legitime, ele se 
află în mâini bune. Clayton nu poate fi în vreun fel acuzat că 
mi le-a furat. În realitate e convins că este adevăratul Lord 
Greystoke şi sunt mai multe şanse ca el să fie un lord englez 
mai bun decât mine, care am fost născut şi crescut în jungla 
africană. Tu ştii prea bine că eu sunt doar pe jumătate un 
om civilizat. Dacă o clipă mă-nfurii şi văd roşu înaintea 
ochilor, toate instinctele fiarei sălbatice, ceea ce sunt de 
fapt, vor anula bruma de cultură şi rafinament pe care o 
posed. Şi pe urmă, am spus eu vreodată că vreau să jefuiesc 
femeia pe care o iubesc, să o las fără averea şi poziţia 
socială pe care i le asigură căsătoria cu Clayton? N-aş fi 
putut face lucrul acesta, nu-i aşa, Paul? Chestiunile astea 


legate de naşterea mea nu au o importanţă prea mare 
pentru mine - continuă el fără să aştepte răspuns. Crescut 
aşa cum am fost eu, nu văd vreun merit care să nu fie al 
omului sau al fiarei, în virtutea propriilor calităţi mintale 
sau fizice. Aşa că sunt tot atât de fericit să mă gândesc la 
Kala ca la mama mea, cum sunt când încerc să mi-o 
imaginez pe sărmana, nefericita femeie care a murit la un 
an după ce m-a născut. Kala a fost întotdeauna bună cu 
mine, desigur în felul ei, ca un animal fioros şi sălbatic. De 
bună seamă că am supt la pieptul ei păros din ziua când mi- 
a murit mama. A luptat să mă apere împotriva fiarelor 
pădurii şi împotriva membrilor sălbatici ai tribului, cu 
iubirea feroce a unei adevărate mame. Iar eu am iubit-o, 
Paul. Nu mi-am dat seama cât de mult ţineam la ea decât 
după ce au răpus-o sulița crudă şi săgeata otrăvită a 
războinicului negru din tribul Mbonga. Eram încă un copil 
când s-a întâmplat nenorocirea şi m-am aruncat peste leşul 
ei şi mi-am plâns suferinţa, aşa cum ar face orice copil 
pentru propria-i mamă. Poate ţie, prietene, Kala ţi-a părut o 
făptură hidoasă şi urâtă, însă pentru mine era frumoasă, 
într-atât transformă dragostea obiectul ei. Aşa că sunt pe 
deplin mulţumit să rămân pentru totdeauna fiul maimuţei 
Kala. 

— Nu te admir mai puţin pentru loialitatea ta - îi replică 
D'Arnot - însă va veni timpul când vei fi fericit să ai ce-i al 
tău. Aminteşte-ţi ce-ţi spun şi să sperăm că va fi tot atât de 
uşor ca şi acum. Trebuie să reţii faptul că profesorul Porter 
şi domnul Philander sunt singurii pe lume care pot jura că 
micuțul schelet, găsit în colibă lângă scheletele tatălui şi 
mamei, era al unui pui de maimuţă antropoidă şi nu 
vlăstarul Lordului şi Lady-ei Greystoke. Mărturia lor este 
foarte importantă. Ambii sunt bătrâni acum şi nu mai au 
mult de trăit. Şi-apoi nu ţi-a trecut prin minte că, odată ce 
ar fi aflat adevărul, domnişoara Porter ar fi rupt logodna cu 
Clayton? Ai fi putut foarte uşor să ai titlul, averea şi femeia 
pe care o iubeşti, Tarzan. Nu te-ai gândit la asta? 


Tarzan clătină din cap. 

— Nu o cunoşti. Nimic nu ar fi putut-o lega mai strâns de 
Clayton decât o nenorocire. Se trage dintr-o familie din 
sudul Statelor Unite şi cei din Sud ţin foarte mult să-şi 
respecte cuvântul dat. 

În următoarele două săptămâni, Tarzan reînnoi cunoştinţa 
cu Parisul. În timpul zilei petrecea ceasuri întregi în 
biblioteci şi în galeriile de artă. Deveni un cititor asiduu; 
nenumăratele posibilităţi oferite de acest centru de cultură 
şi civilizaţie aproape că-l copleşeau când se gândea cât de 
infimă e suma cunoştinţelor omeneşti dobândite chiar după 
o viaţă întreagă de studiu şi cercetări. Se strădui să înveţe 
cât mai mult ziua, iar noaptea se dedica relaxării şi 
distracţiilor. Parisul se dovedi un teren tot atât de bun 
pentru incursiunile sale nocturne. 

Dacă fuma prea multe ţigări sau bea prea mult absint, asta 
se întâmpla fiindcă lua civilizaţia aşa cum o găsise şi făcea 
întocmai ceea ce vedea la semenii săi civilizaţi. Ducea o 
viaţă nouă şi atrăgătoare; mai mult decât atât: avea în piept 
o durere şi un nesfârşit dor fără leac. Căuta ca prin studiu 
şi distracţie - cele două extreme - să uite trecutul şi să evite 
viitorul. 

Într-o seară, pe când se afla într-un cabaret, bându-şi 
absintul şi admirând măiestria unei faimoase dansatoare, 
surprinse, în mod cu totul întâmplător, cum îl fixa o pereche 
de ochi negri şi răi. Înainte ca Tarzan să-l poată vedea mai 
bine, bărbatul se întoarse şi se pierdu în mulţime la ieşire. 
Era convins însă că mai văzuse undeva ochii aceia şi că nu 
era o simplă întâmplare că îi întâlnea din nou. De câtva timp 
avea senzaţia stranie că este urmărit. Întoarcerea bruscă şi 
surprinderea ochilor chiar în momentul când îl priveau erau 
o reacţie a instinctului său puternic dezvoltat. 

Când părăsi sala, Tarzan uită de incident. Tânărul nostru 
nu observă că în clipa când ieşea din localul intens luminat, 
un individ oacheş se ascundea şi mai bine în întunericul 
gangului din apropiere. 


De-ar fi ştiut Tarzan că e urmărit în peregrinările sale prin 
localuri! Însă mai totdeauna era însoţit de prietenul său. În 
seara aceea, D'Arnot avea alte obligaţii şi Tarzan venise de 
unul singur. 

Când porni spre casă, pe drumul obişnuit prin acel cartier 
al Parisului, urmăritorul său ieşi din ascunzătoare şi o rupse 
la fugă înaintea lui. Mergând seara spre casă, Tarzan 
obişnuia să o ia prin Rue Maule. Această stradă liniştită şi 
foarte întunecoasă îi amintea mai mult de jungla africană, 
atât de dragă lui, decât ar fi făcut-o străzile zgomotoase şi 
scăldate în lumină. Dacă cunoaşteţi Parisul, vă amintiţi 
desigur de cartierul cu străzi strâmte, neplăcute din 
vecinătatea lui Rue Maule. Iar dacă nu-l cunoaşteţi, e de 
ajuns să întrebaţi poliţiştii despre acest cartier pentru a afla 
că în tot Parisul nu există stradă mai rău famată. 

În seara aceea, Tarzan păşea prin umbra de nepătruns a 
caselor vechi şi murdare ce mărginesc această stradă 
îngrozitoare, când atenţia îi fu atrasă de ţipete şi strigăte 
de ajutor venind de la etajul al treilea al unei clădiri de 
peste drum. Era un glas de femeie. Înainte ca ecoul 
primelor strigăte să se fi stins, Tarzan se năpusti în sus pe 
scări, prin coridoarele întunecoase, ca să o salveze. 

La capătul coridorului de la al treilea etaj văzu o uşă 
întredeschisă în dreptul căreia Tarzan auzi din nou ţipetele 
femeii. Într-o clipă el se găsi în mijlocul unei încăperi slab 
luminate. Pe un cămin înalt, demodat, ardea o lampă cu ulei 
ce arunca o lumină palidă peste o duzină de chipuri 
respingătoare. Văzu că în odaie se aflau numai bărbaţi. Mai 
era şi o femeie cam de vreo treizeci de ani. Faţa ei, pe care 
patimile şi plăcerile josnice îşi lăsaseră amprenta, fusese 
odată frumoasă. Stătea cu o mână la gât, ghemuindu-se în 
peretele cel mai îndepărtat. Când Tarzan intră în încăpere, 
femeia mai strigă o dată cu voce răguşită: 

— Ajutor, domnule! Mă omoară! Întorcându-se spre 
bărbaţii din jurul lui, văzu feţele viclene şi rele ale 
criminalilor de rând. Se miră că nimeni nu încearcă să fugă. 


Observă două lucruri şi unul din ele îl uimi peste măsură: 
un bărbat se strecură pe furiş afară din odaie. Într-o clipită 
Tarzan îl recunoscu pe Rokoff. Celălalt lucru era de 
importanţă imediată. O brută masivă, cu o măciucă uriaşă, 
venea păşind uşor în vârful picioarelor, în spatele lui. Când 
matahala şi complicii lui îşi dădură seama că au fost 
descoperiţi, se năpustiră cu toţii asupra lui Tarzan. Câţiva 
dintre ei scoaseră şi cuţitele; alţii puseră mâna pe scaune, 
în timp ce individul cu măciuca îşi ridică arma deasupra 
capului, într-un gest avântat. Cu siguranţă că măciuca ar fi 
zdrobit capul lui Tarzan, dacă ar fi coborât vreodată. 

Mintea, agilitatea, muşchii care se luptaseră cu puterea 
imensă şi cu vicleşugurile lui Terkoz şi Numa, în jungla 
sălbatică, nu erau atât de adormite pe cât credeau apaşii 
Parisului. 

Alegându-şi pe cel mai puternic dintre atacatori - individul 
cu măciuca - Tarzan se năpusti cu toată forţa asupra lui, 
împiedicând abil arma care cobora şi, aplicându-i apaşului o 
lovitură formidabilă în bărbie, îl dobori şi nemernicul se 
duse de-a berbeleacul. Apoi Tarzan se ocupă de ceilalţi. Era 
o nimica toată. Îl cuprinse bucuria luptei şi pofta de sânge. 
Ca şi cum ar fi fost doar o coajă fragilă ce se fărâmă la cea 
mai mică atingere, bruma de civilizaţie se spulberă şi cei 
zece ticăloşi se treziră închişi într-o cămăruţă laolaltă cu o 
fiară sălbatică şi întărâtată; puterea lor se dovedi mai mult 
decât neputincioasă împotriva muşchilor de oţel. 

La capătul coridorului, afară, Rokoff aştepta să vadă 
rezultatul luptei. Înainte de a pleca, voia să se asigure că 
Tarzan e mort; plănuise să nu fie de faţă la săvârşirea 
crimei. 

Femeia rămăsese în acelaşi loc unde se afla la intrarea lui 
Tarzan în odaie, însă în cele câteva minute chipul ei suferi 
un şir de schimbări. Înfăţişarea nenorocită pe care o avea 
când Tarzan dăduse ochii cu ea în prima clipă se 
transformase într-o expresie de răutate când tânărul se 


întorsese cu spatele ca să pareze atacul matahalei. În focul 
luptei Tarzan nu văzu nimic din toate acestea. 

Nu trecu mult şi pe faţa femeii se ivi o expresie de uimire, 
apoi una de groază. Nici nu era de mirare: gentlemanul 
spilcuit care, atras de strigătele ei, sărise să o apere fără 
să-i pese de riscuri, se prefăcuse într-un demon al 
răzbunării. În loc de muşchi firavi şi o slabă împotrivire, ea 
vedea un adevărat Hercule care turbase de-a binelea. 

— Mon Dieu! Ţipă ea. Păi ăsta-i o fiară...! 

Puternicii dinţi albi ai omului-maimuță se înfipseră în 
gâtlejul unui atacator: Tarzan lupta aşa cum învățase să 
lupte cu gorilele din tribul lui Kerchak. În aceeaşi clipă se 
afla într-o duzină de locuri, sărind de colo-colo prin 
încăpere, în salturi sinuoase, ceea ce îi reamintea femeii de 
o panteră pe care o văzuse la grădina zoologică. Din când în 
când mâinile lui de fier făceau să plesnească câte un os, 
alteori câte un umăr era smuls din loc în vreme ce zgâlţâia 
în sus şi în jos vreun agresor. 

Cu urlete de durere, apaşii o luară la goană pe coridor cât 
putură mai repede. Dar mai înainte ca primul să iasă pe uşă 
împleticindu-se şiroind de sânge şi făcut fărâme, Rokoff 
văzuse destul ca să se convingă că nu Tarzan va fi cel ucis în 
noaptea aceea. 'Ticălosul alergă la prima cabină telefonică şi 
anunţă poliţia că la etajul trei al unei case din Rue Maule 27 
se săvârşea o crimă îngrozitoare. 

Când sosiră poliţiştii, aceştia găsiră trei bărbaţi gemând 
pe podea şi o femeie prăbugşită pe un pat murdar, 
înspăimântată şi cu faţa îngropată în palate; mai văzură un 
tânăr bine îmbrăcat, care stătea în mijlocul odăii, gata să 
înfrunte eventuale întăriri ale ticăloşilor; aşa socoti Tarzan 
în sinea lui, auzind paşii grăbiţi ai poliţiştilor care alergau în 
sus pe scări. De fapt poliţiştii se înşelaseră: printre 
pleoapele uşor coborâte îi priveau ochii de oţel ai unei fiare 
sălbatice. Odată cu mirosul sângelui, ultima rămăşiţă de 
civilizaţie dispăru şi Tarzan stătea la pândă încordat, ca un 


leu încolţit, de vânători, aşteptând, gata să sară, atacul 
următor. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă unul dintre poliţişti. 

Tarzan îi explică pe scurt, însă când ceru femeii să 
confirme spusele sale, rămase uimit de răspunsul ei. 

— Minte! strigă femeia, cu o voce ascuţită, adresându-se 
poliţistului. A dat buzna în odaie în timp ce eram singură şi 
nu cu gând curat. Când l-am respins, a vrut să mă ucidă şi 
ar fi reuşit daca ţipetele mele n-ar fi atras pe aceşti domni, 
care tocmai treceau prin dreptul casei. E un diavol, 
domnilor. 

El singur aproape că a omorât zece oameni şi asta numai 
cu mâinile goale şi cu dinţii. 

Tarzan rămase atât de surprins de nerecunoştinţa femeii, 
încât pentru moment nu fu în stare să articuleze un sunet. 
Poliţiştii se simțeau îndemnați să creadă altceva, fiindcă mai 
avuseseră de-a face cu această „doamnă” şi cu banda ei. 
Totuşi erau poliţişti, şi nu judecători, astfel încât hotărâră ca 
toţi cei de faţă să fie puşi sub stare de arest, lăsând altora, 
în seama cărora şi cădea această treabă, să decidă cine e 
vinovat şi cine nu. 

Se încredinţară însă îndată că a-i spune acestui tânăr 
elegant că e arestat era una şi a-l lua pe sus alta. 

— Nu sunt cu nimic vinovat - zise el, calm. M-am apărat 
doar. Nu ştiu do ce femeia v-a spus ce v-a spus. Nu are nici 
un motiv să mă urască, fiindcă, până să fi intrat în această 
odaie, la strigătele ei de ajutor, nu am văzut-o niciodată. 

— Haide-haide... - îi zise unul dintre ofiţeri. Avem 
judecători care să-ţi asculte dezvinovăţirile. 

Se îndreptă spre Tarzan ca să-l apuce de mână. O clipă 
mai târziu, polițistul zăcea fără cunoştinţă într-un colţ al 
camerei. 'Toţi tovarăşii lui se năpustiră asupra omului- 
maimuţă, însă curând împărtăşiră şi ei soarta apaşilor. Atât 
de rapid şi atât de brutal îi primi Tarzan, încât poliţiştii nici 
nu avură când să-şi scoată revolverele. 


În timpul scurtei lor încăierări, Tarzan observă că 
fereastra e deschisă şi, dincolo de ea, zări tulpina unui pom, 
sau un stâlp de telegraf - nu putea desluşi cu precizie ce 
anume era. Îndată ce ultimul poliţist se prăbuşi la pământ, 
unul dintre colegii lui reuşi să-şi scoată revolverul şi de jos 
de pe podea, trase spre Taryan. Glonţul nu-şi atinse ţinta şi 
mai înainte ca omul să poată trage din nou, Tarzan smulse 
lampa de pe cămin şi cufundă camera în beznă. 

Poliţiştii mai văzură doar o siluetă mlădioasă avântându-se 
spre pervazul ferestrei deschise şi sărind ca o panteră pe 
stâlpul din marginea trotuarului. Când poliţiştii îşi venită în 
fire şi coborâră în stradă, prizonierul nu era nicăieri. 

Când ajunseră la secţia de poliţie, femeia şi cei aflaţi în 
odaie nu fură trataţi de loc cu mânuşi: poliţiştii erau nespus 
de furioşi şi umiliţi. Le venea greu să recunoască faptul că 
un singur bărbat, neînarmat, fusese în stare să măture 
podelele cu toţi de-a valma şi culmea, să dispară atât de 
uşor, de parcă n-ar fi existat. 

Polițistul care rămăsese la post în stradă jură că nimeni nu 
sărise pe fereastră şi nimeni nu părăsise clădirea din clipa 
când colegii lui intraseră până în clipa când ieşiseră. 
Tovarăşii lui erau încredinţaţi că minte, dar nu puteau 
dovedi contrariul. 

Căţărat pe stâlp, Tarzan dădu ascultare instinctului de 
junglă şi, înainte de a cobori, se uită în jos, căutând 
eventuali duşmani. Procedă foarte bine, deoarece în stradă 
patrula un poliţist. Deasupra, Tarzan nu văzu pe nimeni, 
drept care se avântă în sus. Vârful stâlpului se afla în 
dreptul acoperişului clădirii; într-o secundă, muşchii care 
ani de zile îl purtaseră în zbor prin frunzişul arborilor din 
jungla sălbatică îl proiectară peste spaţiul dintre stâlp şi 
acoperiş. De pe o clădire sări pe alta şi tot aşa mai departe 
până ce, la o altă răspântie, găsi un alt stâlp de telegraf şi 
cobori pe trotuar. 

Alergă de-a lungul străzii vreo sută de metri, apoi intră 
într-un mic bar de noapte. Se duse la toaletă şi îşi aranja 


îmbrăcămintea răvăşită în timpul promenadei pe 
acoperişuri. Câteva minute mai târziu ieşi de acolo şi se 
îndreptă agale spre locuinţa sa. 

Apropiindu-se de casă, ajunse pe un bulevard inundat de 
lumină, unde trebuia să traverseze. Tocmai când stătea sub 
un felinar ce strălucea puternic, aşteptând să treacă o 
limuzină care se apropia, îşi auzi numele strigat de o voce 
dulce de femeie. Privind în direcţia de unde răsunase 
chemarea, întâlni ochii zâmbitori ai Olgăi de Coude; contesa 
îi făcea semn cu mâna din maşină. Ca răspuns la salutul ei 
prietenesc, Tarzan se înclină adânc. Când se îndreptă din 
şale, automobilul era departe, ducând-o pe contesă. 

„Rokoff şi contesa de Coude, amândoi în aceeaşi seară. La 
urma urmei, Parisul nu e atât de mare” - murmură în sinea 
lui. 

4. CONTESA SE EXPLICĂ. 

Paul, Parisul tău e mult mai plin de primejdii decât jungla 
mea sălbatică - conchise Tarzan după ce, a doua zi 
dimineaţa îi povesti prietenului său aventurile sale cu apaşii 
şi poliţiştii în Rue Maule. De ce m-au atras acolo? Le era 
foame? 

D'Arnot se prefăcu a fi cuprins de groază şi râse la auzul 
acestei întrebări ciudate. 

— E greu să te ridici deasupra legilor junglei şi să gândeşti 
potrivit concepţiilor din lumea civilizată, nu-i aşa, prietene? 
îl întrebă în glumă. 

— Concepții civilizate! Zău că e bună! Pufni Tarzan. Viaţa 
de junglă nu încurajează atrocitățile absurde. Acolo, noi 
ucidem pentru hrană, pentru ca să ne apărăm, ca să 
dobândim o femelă sau pentru a ne ocroti puii. lotdeauna, 
să ştii, facem acest lucru în concordanţă cu necesităţile unei 
legi naturale. Dar aici?! Ptiu! Omul vostru civilizat e mai 
crud decât fiarele. Omul ucide fără discernământ şi, mai 
rău decât atât, foloseşte un sentiment nobil, dragostea de 
aproape, ca să atragă în cursă victimele neprevăzătoare. 


Am vrut să răspund la un apel al unui semen şi m-am grăbit 
să ajung în odaia unde mă aşteptau ucigaşii. 

Nu mi-am închipuit şi multă vreme nu m-am dumerit cum 
o femeie poate ajunge într-o stare, de decădere morală atât 
de abjectă, încât să atragă pe un presupus salvator într-o 
cursă unde-l aşteaptă moartea. Cred că ştiu cum stau 
lucrurile... faptul că Rokoft era acolo şi faptul că femeia a 
tăgăduit totul mai târziu nu au decât o singură explicaţie. 
De bună seamă, Rokoff era informat că treceam adesea prin 
Rue Maule. Stătea acolo şi mă aştepta: planul i-a reuşit pe 
deplin, până la ultimul amănunt... Chiar şi comportarea 
femeii în cazul când ar fi intervenit vreo încurcătură, cum 
de altfel s-a şi întâmplat. 'Iotul e cu desăvârşire limpede 
pentru mine acum. 

— Ei bine - replică D'Arnot - cu acest prilej ai putut să te 
convingi singur de ceea ce eu n-am fost în stare să te 
conving şi anume că Rue Maule e un loc pe care e bine să-l 
ocoleşti după căderea nopţii. 

— Dimpotrivă - răspunse Tarzan, cu un zâmbet. M-am 
convins că este singura stradă care merită să o vezi la Paris. 
De azi înainte n-am să pierd nici un prilej de a trece pe- 
acolo, fiindcă mi-a oferit prima distracţie adevărată de când 
am părăsit Africa. 

— Vei avea parte de mult mai multe distracţii decât îţi 
doreşti chiar şi fără să mai treci pe-acolo - îi răspunse 
D'Arnot. Aminteşte-ţi că încă nu ai terminat cu poliţia. Îi 
cunosc destul de bine pe cei din poliţie ca să te-asigur că nu 
vor uita prea repede ce le-ai făcut. Mai curând sau mai 
târziu vor pune mâna pe tine, dragul meu Tarzan şi atunci 
sălbaticul din pădure va fi închis în dosul gratiilor de fier. 
Cum ţi-ar place asta? 

— Nu o să-l pună niciodată pe Tarzan din neamul 
maimuţelor după gratii - răspunse el pe un ton vehement. 

Glasul lui răsună ciudat, ceea ce îl făcu pe D'Arnot să-l 
privească mai atent. Fălcile încleştate şi ochii sticloşi, 
cenuşii îl îngrijorară pe tânărul francez cu privire la soarta 


acestui copil mare, care nu putea concepe că există vreo 
lege mai presus de puterea şi curajul său. Îşi dădu seama că 
trebuia să facă ceva spre a-l pune bine pe Tarzan cu poliţia 
înainte ca aceasta să-l înhaţe. 

— Mai ai multe de învăţat, Tarzan - îi spuse D'Arnot, grav. 
Legea oamenilor trebuie respectată, chiar dacă nu-ţi place. 
Dacă te încăpăţânezi să dispreţuieşti poliţia, nu vei avea 
parte decât de neplăceri, atât tu cât şi prietenii tăi. Am să 
mă duc chiar azi să le explic cum stau lucrurile. După aceea 
însă va trebui să te supui legii. Dacă reprezentanţii ei îţi vor 
spune „Vino”, va trebui să vii, dacă vor spune, „Du-te”, va 
trebui să te duci. Vom merge chiar acum la bunul meu 
prieten de la minister şi vom aranja afacerea din Rue 
Maule. Haidem! 

O jumătate de oră mai târziu cei doi prieteni intrară în 
biroul unui înalt funcţionar de poliţie. Acesta fu extrem de 
amabil. Şi-l aminti pe Tarzan de la prima vizită pe care 
acesta o făcuse împreună cu D'Arnot cu câteva luni mai 
înainte, în legătură cu amprentele digitale. 

Când D'Arnot sfârşi de povestit faptele petrecute cu o 
seară înainte, un zâmbet sever se ivi pe buzele poliţistului. 
Apăsă pe un buton din stânga sa şi, aşteptând ca aprodul să 
răspundă la chemare, căută prin hârtiile de pe birou. 

— Joubon - îi spuse aprodului când omul intră - cheamă-i, 
te rog, pe aceşti poliţişti. Spune-le să vină la mine imediat - 
şi-i întinse lista. Apoi se întoarse către Tarzan: Domnule, aţi 
săvârşit o faptă foarte gravă - îi spuse cu destulă blândeţe. 
Fără explicaţia bunului nostru prieten, v-aş fi judecat cu 
toată asprimea. În loc de asta, voi face însă un lucru 
nemaiauzit. l-am chemat pe poliţiştii pe care i-aţi maltratat 
aseară. Vor asculta relatarea locotenentului D'Arnot şi apoi 
voi lăsa la latitudinea lor să spună dacă trebuie să fiţi dat în 
judecată sau nu. Aveţi foarte multe de învăţat despre felul 
cum se trăieşte în lumea civilizată. Trebuie să vă obişnuiţi 
să acceptaţi unele lucruri care vă par stranii sau 
nefolositoare, până ce veţi fi în măsură să judecaţi motivele 


care stau la temelia lor. Poliţiştii pe care i-aţi atacat îşi 
îndeplineau datoria. Ei nu făceau lucrul acesta de plăcere, 
în fiecare zi îşi riscă viaţa pentru a ocroti vieţile şi avutul 
altora. Fac lucrul acesta şi pentru dumneavoastră, dacă e 
nevoie. Sunt oameni curajoşi şi faptul că un singur bărbat, 
neînarmat, i-a biruit şi i-a bătut, i-a umilit adânc. Purtaţi-vă 
în aşa fel ca să le fie uşor să uite ceea ce le-aţi făcut. Dacă 
nu mă înşel, dumneavoastră înşivă sunteţi un om foarte 
curajos şi mărinimia oamenilor curajoşi este proverbială. 

Discuţia fu întreruptă de intrarea celor patru poliţişti. De 
cum îl văzură pe Tarzan, chipurile lor exprimară o mare 
surpriză. 

— Băieți - începu ofiţerul - iată-l pe domnul pe care l-aţi 
întâlnit aseară în Rue Maule. A venit să se predea din 
proprie iniţiativă. Aş dori să ascultați cu multă atenţie cele 
ce vă va spune domnul locotenent D'Arnot, care vă va relata 
o parte din viaţa domnului. Aceasta poate explica purtarea 
lui faţă de voi aseară. Poftiţi, dragul meu locotenent. 

D'Arnot le vorbi poliţiştilor timp de o jumătate de oră. Le 
spuse câte ceva despre viaţa lui Tarzan în junglă. Le explică 
educaţia sălbatică dobândită de Tarzan în junglă, cum 
învățase el să se lupte cu fiarele pentru a-şi apăra viaţa. 
Poliţiştii îşi dădură limpede seama că atunci când îi atacase, 
omul acţionase sub impulsul instinctelor şi nu al raţiunii. 
Tarzan nu pricepuse ce intenţii aveau. Pentru el, ei se 
deosebeau prea puţin de orice alte vietăţi din junglă, unde, 
practic, toţi îi erau duşmani. 

— Mândria voastră a fost rănită - conchise D'Arnot. Ceea 
ce vă răneşte cel mai mult e faptul că acest om v-a învins. 
Însă nu trebuie să vă simţiţi ruşinaţi, căci nu veţi căuta 
niciodată scuze pentru înfrângere dacă aţi fi închişi într-o 
cămăruţă cu un leu african sau cu marea gorilă a junglei. 
Nu e nici o nenorocire să fii învins de puterea 
supraomenească a lui Tarzan din neamul maimuţelor. 

Pe când poliţiştii se uitau întrebător, întâi la Tarzan, apoi la 
superiorul lor, omul-maimuţă făcu singurul lucru ce trebuia 


făcut ca să şteargă ultima rămăşiţă de nădut ce mai stăruia 
în inimile lor. Cu mâna întinsă, înainta spre ei. 

— Îmi pare rău pentru greşeala pe care am săvârşit-o - 
zise el simplu. Să fim prieteni! 

Acesta fu sfârşitul întregii afaceri, cu excepţia faptului că 
Tarzan deveni un subiect de discuţii aprinse în cazarma 
poliţiei şi făcu să crească numărul prietenilor săi cu cel 
puţin patru bărbaţi viteji. 

Când ajunseră acasă, D'Arnot găsi o scrisoare de la un 
prieten englez, William Cecil Clayton, Lord Greystoke. Cei 
doi purtau o corespondenţă susţinută de la începutul 
prieteniei lor, care luase naştere cu prilejul acelei nefericite 
expediţii, organizată pentru căutarea Janei Porter, după ce 
fata fusese răpită de gorila Terkoz. 

— Se vor căsători la Londra, cam peste două luni - zise 
D'Arnot când isprăvi de citit scrisoarea. 

Deşi D'Arnot nu menţiona nici un nume, larzan nu avea 
nevoie de lămuriri. Fără să spună nimic, rămase calm şi 
gânditor tot restul zilei. 

Seara se duseră la operă. Tarzan era încă cufundat în 
gânduri mohorâte. Acordă prea puţină atenţie sau mai bine 
zis deloc spectacolului ce se desfăşura pe scenă. În schimb, 
avea în faţa ochilor chipul sublim al unei tinere americane şi 
nu auzea nimic altceva decât o voce tristă, duioasă, oare îi 
spunea că-i împărtăşeşte dragostea! Şi totuşi urma să se 
mărite cu altul! 

Tarzan se scutură, încercând să scape de gândurile-i 
negre. În aceeaşi clipă, cu instinctul lui atât de dezvoltat, 
simţi nişte ochi aţintiţi asupra sa; întoarse capul şi înfruntă 
ochii care-l priveau. Descoperi că posesoarea ochilor nu era 
alta decât Olga, contesă de Coude. Răspunzându-i la salut, 
Tarzan băgă de seamă că ochii ei îl invitau, aproape îl 
rugau, să vină la ea. 

Pauza următoare îl găsi în loja ei. 

— Doream atât de mult să vă revăd - spuse ea. M-a 
frământat tot timpul gândul că, după serviciile pe care ni le- 


aţi făcut, atât soţului meu cât şi mie, nu vi s-a dat nici o 
explicaţie cu privire la faptul că nu am luat nici o măsură să 
prevenim repetarea atacului celor doi bărbaţi asupra 
noastră. Poate că lucrul acesta vi s-a părut nedrept. 

— Mă judecaţi greşit - răspunse Tarzan. Gândurile mele în 
ceea ce vă priveşte au fost dintre cele mai bune. Nu trebuie 
să consideraţi că-mi datoraţi vreo explicaţie. Dar fiindcă 
veni vorba, nu v-au mai supărat ticăloşii aceia? 

— Nu vor deloc să se potolească - răspunse ea, mâhnită. 
Simt că trebuie să mă destăinui. Însă nu cunosc pe nimeni 
care să merite încredere, aşa cum meritaţi dumneavoastră. 
Trebuie să-mi permiteţi să fac acest lucru. Poate vă serveşte 
la ceva. Îl cunosc pe Nikolas Rokoff destul de bine ca să fiu 
încredinţată că nu-l cunoaşteţi pe deplin. Va găsi el un 
mijloc să se răzbune pe dumneavoastră. Ceea ce am să vă 
spun poate să v-ajute să preveniţi orice plan de răzbunare 
ar pune la cale. Nu pot să vă spun aceste lucruri aici, însă 
mâine, la ora cinci, voi fi acasă pentru domnul Tarzan. 

— Mi se va părea o eternitate până mâine la cinci - spuse 
el, urându-i noapte bună. 

Dintr-un colţ al sălii, Rokoff şi Paulvitch îl văzură pe 
domnul Tarzan în loja contesei de Coude şi amândoi 
zâmbiră cu tâlc. 

La patru şi jumătate în după-amiaza următoare, un bărbat 
oacheş, cu barbă sună la intrarea de serviciu a palatului 
contelui de Coude. Când îl văzu pe cel de afară, servitorul 
care deschise ridică sprâncenele în semn de recunoaştere. 
Între cei doi începu o conversaţie cu voce scăzută. 

La început, servitorul se împotrivi auzind propunerea pe 
care i-o făcea bărbatul, însă o clipă mai târziu ceva se 
strecură din mâna vizitatorului în mâna slujitorului. Apoi cel 
din urmă se întoarse şi-l conduse pe vizitator pe un drum 
ocolit spre un alcov cu draperii ce dădea în salonul unde 
contesa avea să ia ceaiul după-amiază. 

O jumătate de oră mai târziu Tarzan fu condus în salon şi, 
aproape imediat, intră şi gazda, zâmbind şi cu mâinile 


întinse. 

— Îmi pare atât de bine că ai venit - îi spuse. 

— Nimic nu m-ar fi putut împiedica - răspunse el. 

Un timp vorbiră despre operă, despre ultimele evenimente 
ale zilei care atrăgeau atunci atenţia Parisului, despre 
plăcerea de a reînnoi scurta lor cunoştinţă începută sub 
auspicii atât de ciudate şi lucrul acesta îi aduse la subiectul 
ce stăruia în mintea amândurora. 

— Poate că te-ai întrebat - vorbi contesa în cele din urmă - 
care ar putea fi motivul persecuției lui Rokoff. E foarte 
simplu. Contele, soţul meu, este la curent cu multe secrete 
ale Ministerului de Război. Adeseori are asupra sa 
documente pentru care puterile străine ar da o avere să 
intre în posesia lor. Ca să afle unele secrete de stat, agenţii 
puterilor străine ar ucide sau ar săvârşi ceva şi mai rău 
decât asasinatul. Chiar acum, contele este în posesia unor 
documente care l-ar face faimos şi bogat pe orice individ 
care ar fi în stare să pună mâna pe ele. Rokoff şi Paulvitch 
sunt spioni. Nimic nu-i va împiedica să-şi procure aceste 
informaţii. Afacerea de pe pachebot, vreau să spun 
povestea aceea cu jocul de cărţi, era pusă la cale ca să-l 
şantajeze pe soţul meu. Dacă soţul meu ar fi fost condamnat 
pentru faptul că trişează la cărţi, cariera lui ar fi fost 
compromisă. Ar fi trebuit să părăsească departamentul de 
război. Societatea l-ar fi ostracizat. Cei doi intenționau să-l 
ţină astfel sub ameninţare până ce soţul meu ar fi acceptat 
să le dea documentele secrete în schimbul mărturisirii lor 
că domnul conte era doar victima unui complot duşman 
care intenţiona să-i păteze numele. Dumneata însă le-ai 
dejucat planurile. Atunci ei au pus la cale altă intrigă, de 
astă dată privind reputaţia mea. Când Paulvitch a intrat în 
cabina mea, mi-a expus tot planul. Dacă reuşeam să capăt 
informaţiile ce-i interesau, îmi promiteau să înceteze 
şantajul. În caz contrar, Rokoff, care stătea afară, se ducea 
să-l informeze pe ofiţerul de serviciu pe punte că mă aflu cu 
un domn, altul decât soţul meu, în cabina încuiată pe 


dinăuntru. Urma să spună acest lucru oricărei persoane 
întâlnită pe vapor, iar la debarcare, intenţiona să relateze 
întreaga istorie ziariştilor. Nu-i aşa că e oribil? Se întâmplă 
însă să ştiu câte ceva despre domnul Paulvitch, care l-ar 
trimite direct la galere, dacă poliţia din St. Petersburg ar 
afla ceva. I-am spus că, dacă îşi duce la îndeplinire planul, 
voi dezvălui poliţiei tot ce ştiu. I-am şoptit la ureche ce 
ştiam. Atunci... 

— Tânăra contesă pocni din degete —. A sărit să mă 
strângă de gât, ca un nebun. Dacă nu interveneaţi 
dumneavoastră m-ar fi omorât. 

— Ticăloşii! murmură larzan. 

— Sunt cu mult mai răi decât credeţi, dragă prietene. Sunt 
nişte diavoli. Mă tem pentru dumneavoastră, fiindcă v-aţi 
atras ura lor. V-aş ruga să fiţi foarte atent cu aceşti oameni. 
Spuneţi-mi că veţi fi, spuneţi-o de dragul meu, altfel nu-mi 
voi ierta niciodată dacă veţi avea de suferit din cauza 
bunăvoinţei pe care mi-aţi arătat-o. 

— Nu mi-e frică mie de ei - răspunse Tarzan. Am avut de-a 
face cu duşmani mai periculoşi decât Rokoff şi Paulvitch şi 
am supravieţuit. 

Tarzan îşi dădu seama că tânăra femeie nu ştia ce se 
întâmplase, în Rue Maule. Aşa că nu mai pomeni nici el, de 
teamă să nu o mâhnească. 

— Pentru propria dumneavoastră siguranţă - continuă el - 
de ce nu-i daţi pe ticăloşii aceştia pe mâna autorităţilor? Le- 
ar veni imediat de hac. 

Înainte de a răspunde, contesa şovăi un timp. În cele din 
urmă spuse: 

— Sunt două motive. Unul din ele îl priveşte pe conte. 
Celălalt, adevăratul motiv, care mă împiedică să-i demasc, 
nu l-am spus niciodată nimănui: numai Rokoff şi eu îl 
cunoaştem. Mă întreb... Contesa se opri, privindu-l ţintă pe 
tânăr câteva clipe. 

— Ce anume? Întrebă Tarzan, zâmbind. 


— Mă întreb de ce doresc să vă spun acest lucru, pe care 
n-am îndrăznit să-l spun nici măcar soţului meu. Cred că 
veţi înţelege şi îmi veţi arăta calea cea dreaptă, pe care s-o 
urmez. Sper că nu mă veţi judeca prea aspru. 

— Mi-e teamă că mă voi dovedi un judecător prea slab, 
doamnă - răspunse Tarzan. Fiindcă, dacă mi-aţi spune că aţi 
comis o crimă, aş spune că victima ar trebui să fie 
recunoscătoare că a întâlnit o soartă atât de frumoasă. 

— O, nu, nici vorbă de aşa ceva! îl mustră contesa. Nu e 
chiar atât de îngrozitor. Daţi-mi voie să vă spun mai întâi de 
ce nu vrea contele să-i dea pe mâna justiţiei pe aceşti 
ticăloşi; apoi, dacă voi mai avea curaj, vă voi spune motivul 
pentru care nu îndrăznesc eu să-i denunţ. Primul motiv: 
Rokoff este fratele meu. Suntem ruşi. Nikolas a avut o faimă 
rea de când îl ţin minte. A fost dat afară din armată, unde 
deţinea gradul de căpitan. A fost implicat într-un scandal, 
care, după un timp, a fost dat oarecum uitării şi tata i-a 
găsit un post în serviciul secret. Multe crime au fost puse pe 
seama lui Nikolas, însă totdeauna a reuşit să iasă basma 
curată. Din ultima afacere a scăpat depunând mărturie că 
victimele l-au trădat pe ţar şi cum poliţia rusă e întotdeauna 
gata să-i bănuiască pe toţi de această crimă, a acceptat 
versiunea lui şi l-au achitat. 

— Dar aceste atentate criminale împotriva dumneavoastră 
şi împotriva soţului nu au anulat orice drepturi care decurg 
din legătura de rudenie? întrebă Tarzan. Faptul că îi sunteţi 
soră nu l-a împiedicat să încerce să vă păteze onoarea. Nu-i 
datoraţi nici un fel de loialitate, doamnă. 

— Da, dar mai există un motiv. Dacă nu-i datorez nici un fel 
de loialitate fiindcă e fratele meu, nu pot trece atât de uşor 
peste un anumit episod din viaţa mea, pe care Nikolas îl 
cunoaşte foarte bine. De fapt, pot să vă spun despre ce este 
vorba - reluă ea după o pauză. Ştiu că mai devreme sau mai 
târziu tot am să vă mărturisesc. Am fost educată într-o 
mănăstire. În timp ce mă aflam acolo, am întâlnit un bărbat 
pe care l-am crezut gentilom. Ştiam foarte puţin, sau chiar 


nimic, despre bărbaţi şi cu atât mai puţin despre dragoste. 
Mi-am pierdut capul; credeam că-l iubesc. La insistenţele 
lui, am fugit cu el. Urma să ne căsătorim. Am fost împreună 
doar trei ore, tot timpul ziua şi numai în locuri publice... în 
gări şi în tren. Când am ajuns la destinaţie, acolo unde 
trebuia să ne căsătorim, doi poliţişti care ne aşteptau în 
gară l-au arestat numaidecât. M-au luat şi pe mine, însă 
când le-am povestit păţania mea, nu m-au mai reţinut decât 
spre a mă trimite înapoi la mănăstire, sub supravegherea 
strictă a unei doamne respectabile. Se pare că bărbatul 
care-mi făcuse curte nu era de fel gentilom, ci un dezertor 
şi un fugar din faţa justiţiei civile. Avea dosar la poliţie 
aproape în fiecare ţară din Europa. Afacerea a fost 
muşamalizată de mai-marii mănăstirii. Părinţii nu au ştiut 
niciodată nimic. Mai târziu Nikolas l-a întâlnit pe acel 
bărbat şi a aflat întreaga poveste. Acum mă ameninţă că-i 
spune soţului meu dacă nu fac ceea ce-mi cere. 

Tarzan râse: 

— Sunteţi încă o fetiţă mică. Ceea ce mi-aţi mărturisit nu 
vă poate umbri în nici un fel reputaţia Si, dacă n-aţi fi atât 
de speriată, aţi şti prea bine acest lucru. Spuneţi-i chiar 
astă-seară soţului dumneavoastră toată povestea, aşa cum 
mi-aţi spus-o mie. Dacă nu mă înşel, va râde de temerile 
dumneavoastră şi va lua imediat măsuri ca nepreţuitul 
dumneavoastră frate să ajungă la închisoare, acolo unde-i 
este locul. 

— Aş vrea să am curajul, însă mi-e frică. De mică am fost 
învățată să mă tem de bărbaţi. Întâi de tata, apoi de 
Nikolas, apoi de călugării de la mănăstire. Aproape toate 
prietenele mele se tem de bărbaţii lor... de ce nu m-aş teme 
şi eu de-al meu? 

— Nu este drept ca femeile să se teamă de bărbaţi - spuse 
Tarzan, cu o expresie de uimire zugrăvită pe faţă. Eu sunt 
deprins mai mult cu cei din junglă şi acolo, de multe ori, e 
tocmai invers. Nu, nu pot înţelege de ce femeile civilizate 
trebuie să se teamă de bărbaţi, fiinţe create ca să le 


ocrotească. Mie, unul, nu mi-ar plăcea deloc să ştiu că o 
femeie se teme de mine. 

— Nu cred că vreo femeie s-ar teme de dumneata, 
prietene - îi spuse Olga de Coude, suav. Te cunosc de puţină 
vreme şi, deşi ceea ce spun poate părea nebunie, eşti 
singurul bărbat de care nu mi-ar fi teamă. E foarte ciudat, 
fiindcă eşti foarte puternic. M-a uimit uşurinţa cu care i-ai 
doborât pe Nikolas şi pe Paulvitch în seara aceea, în cabina 
mea. A fost minunat. 

Puțin mai târziu, când plecă, Tarzan se miră simțind 
apăsarea mâinii ei la despărţire, precum şi insistența cu 
care contesa îl făcu să promită că va veni s-o vadă a doua zi. 

Amintirea ochilor ei, cu pleoapele pe jumătate coborâte şi 
a buzelor desăvârşite care-i zâmbeau când i-a spus la 
revedere îl urmări tot restul zilei. Olga de Coude era o 
femeie foarte frumoasă, iar Tarzan din neamul maimuţelor 
un bărbat atât de singur; inima lui avea nevoie de doctoria 
pe care numai o femeie i-o poate da. 

Când se întoarse în odaie, după plecarea lui Tarzan, 
contesa se găsi faţă-n faţă cu Nikolas Rokoff. 

— De când eşti aici? strigă ea, dându-se înapoi. 

— Încă înainte de sosirea iubitului tău - îi răspunse el, cu 
un rânjet hidos. 

— Isprăveşte! Îi ordonă ea. Cum de îndrăzneşti să-mi spui 
astfel de lucruri mie, sora ta! 

— Ei bine, draga mea Olga, dacă nu ţi-e iubit, te rogsă mă 
ierţi; însă nu e vina ta că nu e aşa cum spun eu. Dacă ar fi 
avut o zecime din experienţa mea în ceea ce priveşte 
femeile, acum ai fi în braţele lui. Acest Tarzan e un nebun 
smintit Olga, căci fiecare cuvânt şi gest al tău era o invitaţie 
şi el nici măcar nu tresărea! 

Femeia îşi astupă urechile. 

— Nu vreau să aud nimic. Eşti mârşav când rosteşti astfel 
de lucruri. Orice-ai spune şi oricum m-ai ameninţa, ştii că 
sunt o femeie cinstită. Începând din seara asta, nu vei mai 


îndrăzni să mă terorizezi, fiindcă am să-i dezvălui totul lui 
Raoul. Va înţelege şi atunci, Monsieur Nikolas, ai grijă! 

— Ba n-o să-i spui nimic - i-o întoarse Rokoff. Acum te am 
la mină cu afacerea asta şi, cu ajutorul unuia dintre 
servitorii în care am mare încredere, nu va lipsi nici un 
amănunt când va sosi vremea ca faptele să ajungă la 
urechile soţului tău. Cealaltă poveste şi-a atins scopul... 
acum avem ceva concret de care să ne folosim în 
continuare; o idilă adevărată... şi mai spuneai că eşti o soţie 
cinstită! Să-ţi fie ruşine, Olga! 

Bruta râse cu poftă. 

Şi astfel contesa nu suflă nici un cuvânt contelui, iar 
situaţia ei deveni şi mai grea decât înainte. Frica 
nedesluşită de până atunci fu înlocuită cu una reală. S-ar 
putea ca şi conştiinţa ei să fi exagerai lucrurile. 

5. EŞUAREA COMPLOTULUI. 

Timp de o lună, Tarzan fu pelerin devotat şi binevenit la 
altarul frumoasei contese de Coude. Deseori întâlnea şi alţi 
membri ai micii vecinătăţi selecte care veneau acolo la 
ceaiul de după-amiază. De fiecare dată Olga găsea fel şi fel 
de pretexte ca să rămână o oră singură cu Tarzan. 

O vreme, contesa se temu de clevetirile lui Nikolas. Se 
gândise la acest tânăr bine făcut ca la un prieten, însă, 
odată cu insinuările diabolice ale fratelui ei, începu să se 
gândească mai mult la forţa aceea inexplicabilă ce părea că 
o atrage spre necunoscutul cu ochi cenuşii. Nu dorea să-l 
iubească şi nici nu-i dorea dragostea. 

Contesa era mult mai tânără decât soţul ei şi, fără să-şi 
dea seama, îşi dorise întotdeauna prietenia unui bărbat mai 
aproape de vârsta ei. La douăzeci de ani te abţii să faci 
confidenţe unuia de patruzeci. Tarzan, în schimb, nu era 
decât cu doi ani mai mare. Elo putea înţelege; contesa îşi 
dădea seama de lucrul acesta. Apoi, tânărul avea un suflet 
curat, era chipeş şi se purta cavalereşte. Contesei nu-i era 
teamă de el. Chiar de la început, instinctul îi şoptise că se 
poate bizui pe el. 


De la distanţă, Rokoff urmărea cu o bucurie plină de 
răutate cum creşte intimitatea între cei doi. De când ştia că 
Tarzan aflase că e spion, la ura pe care o nutrea pentru 
omul-maimuţă adăugase groaza că acesta putea să-l 
denunțe. Rokoff nu aştepta acum decât momentul potrivit 
ca să dea o lovitură de maestru. Voia să scape definitiv de 
Tarzan şi, în acelaşi timp, să se răzbune din plin pentru 
umilinţele şi înfrângerile suferite din partea lui. 

Tarzan aproape că-şi regăsise mulţumirea de altădată, 
pierdută o dată cu tihna şi liniştea vieţii de junglă. Toate 
acestea fuseseră curmate de sosirea grupului lui Porter, 
părăsit pe ţărmul acela sălbatic. 

Întâlnirile cu prietenii Olgăi îi făceau plăcere, iar prietenia 
care luase naştere între frumoasa contesă şi el era un izvor 
de nesfârşită încântare. Bucuria pe care o încerca îi risipi 
gândurile negre şi-i slujea de minune ca balsam pentru 
inima lui sfâşiată. 

Uneori D'Arnot îl însoțea în vizitele lui la palatul de Coude. 
D'Arnot îi cunoştea pe Olga şi pe conte de mult timp. Din 
când în când, de Coude apărea în salon, însă treburile 
nesfârşite, poziţia oficială şi chestiunile politice îl ţineau 
departe de casă până noaptea târziu. 

Rokoff îl spiona pe Tarzan aproape neîncetat, pândind 
momentul când tânărul va veni noaptea, la palatul de 
Coude, însă aşteptările sale fură sortite eşecului. Cu diferite 
prilejuri, mai ales după vreun spectacol la operă, Tarzan o 
însoțea pe contesă acasă, însă o părăsea întotdeauna la 
intrare, spre crunta dezamăgire a devotatului frate. 
Ajungând în cele din urmă la concluzia că e cu neputinţă să- 
l atragă în cursă, Rokoff şi Paulvitch îşi munciră mintea şi 
urziră un plan ca să-l prindă pe omul-maimuţă într-o 
situaţie compromiţătoare. 

Timp de mai multe zile, cei doi urmăriră ziarele şi 
mişcările lui de Coude şi Tarzan. În cele din urmă, eforturile 
le fură răsplătite. Un ziar de dimineaţă făcea o scurtă 
menţiune referitoare la o serată pentru domni, dată a doua 


zi de ambasadorul german. Printre invitaţi figura şi de 
Coude. 

Dacă se ducea la serată, însemna că avea să vină acasă 
după miezul nopţii. 

În noaptea aceea, Paulvitch aştepta pe trotuarul din faţa 
locuinţei ambasadorului german; de acolo putea să-i 
cerceteze pe toţi invitaţii care soseau. Nu după mult timp 
de Coude cobori din maşină şi trecu pe lângă el. Acest lucru 
fu de ajuns pentru Paulvitch. Nemernicul plecă iute acasă, 
unde îl aştepta Rokoff. Aici zăboviră până când sunară orele 
unsprezece; atunci Paulvitch formă un număr de telefon. 

— Locuinţa locotenentului D'Arnot? întrebă el îndată ce 
obţinu legătura. Am un mesaj pentru domnul Tarzan; dacă e 
atât de bun să vină la telefon. Urmă o clipă de tăcere. 
Domnul Tarzan? Domnule, aici e Francois, servitor în casa 
contesei de Coude. Poate că domnul îi face onoarea umilei 
dumneavoastre slugi să-şi amintească de el, de Francois, 
da? Da domnule. Am un mesaj pentru dumneavoastră din 
partea contesei. Vă roagă să veniţi imediat, e în mare 
încurcătură domnule... Nu, domnule, sărmanul de mine, nu 
ştiu nimic. Să-i spun doamnei că veţi sosi imediat?... Vă 
mulţumesc, domnule. Dumnezeu să vă binecuvânteze. 
Paulvitch agăţă receptorul şi se întoarse rânjind spre 
Rokoff. 

— Ca să sosească acolo îi vor trebui treizeci de minute. 
Dacă ajungi la ambasada germană în cincisprezece minute, 
de Coude ar putea fi acasă în trei sferturi de oră. Totul 
depinde de faptul dacă zăpăcitul ăla va rămâne 
cincisprezece minute după ce va descoperi că a fost tras pe 
sfoară; dar dacă nu mă înşel, Olga nu-l va lăsa să plece atât 
de repede. Iată scrisoarea pentru de Coude. Grăbeşte-te! Îl 
zori Rokoff. 

Paulvitch nu pierdu nici o clipă şi plecă spre locuinţa 
ambasadorului. La uşă înmână servitorului scrisoarea. 

— E pentru contele de Coude. E foarte urgent. Ai grijă să-i 
fie înmânată imediat - zise el şi strecură o piesă de argint în 


mâna servitorului. Apoi se întoarse acasă. 

O clipă după aceea, de Coude îşi ceru scuze şi desfăcu 
plicul. Conţinutul mesajului îl făcu să pălească; mâna începu 
să-i tremure de-a binelea. 

Domnule conte de Coude, Din dorinţa de o salva onoarea 
numelui dumneavoastră am recurs la acest mijloc de avă 
preveni că în aceste momente onoarea căminului 
dumneavoastră este în pericol. 

Un anumit bărbat, care timp de luni de zile v-a vizitat în 
mod constant casa în absenţa dumneavoastră, se află acum 
la soţia dumneavoastră. Dacă vă veţi duce imediat în 
budoarul contesei, îi veţi găsi împreună. 

UN PRIETEN. 

Douăzeci de minute mai târziu după ce Paulvitch îl 
chemase pe Tarzan, Rokoff obţinu legătura cu telefonul 
particular al contesei. Îi răspunse servitoarea, care se afla 
în budoar. 

— Dar doamna s-a culcat - replică servitoarea la cererea 
lui Rokoff de a vorbi cu contesa. 

— E un mesaj urgent, numai pentru contesă - insistă 
Rokoff. Spune-i că trebuie să se scoale; să-şi pună ceva pe 
ea şi să vină la telefon. Am să sun din nou peste cinci 
minute. 

Rokoff agăţă receptorul. Peste o clipă intră şi Paulvitch. 

— Contele a primit mesajul? întrebă Rokoff. 

— Trebuie să fie în drum spre casă - zise Paulvitch. 

— Foarte bine. Doamna va sosi imediat în budoar, 
îmbrăcată într-un neglijeu. Peste câteva secunde 
credinciosul nostru Jaques îl va conduce pe domnul Tarzan 
la ea, fără să-l anunţe. Câteva clipe vor dura explicaţiile. 
Olga va arăta foarte ispititoare în cămaşa aceea de noapte 
străvezie, care ascunde doar pe jumătate minunăţiile pe 
care negilijeul le descoperă. De bună seamă va fi surprinsă, 
însă nicidecum supărată. Dacă omul acesta are măcar un 
strop de sânge fierbinte în vinele lui, contele va da peste ei 
tocmai când va avea loc o scenă de dragoste înduioşătoare. 


Asta se va întâmpla peste cincisprezece minute. Cred că am 
pus totul la cale în chip strălucit, dragul meu Alexis. Să 
mergem să bem în sănătatea domnului Tarzan şi să nu 
uităm că domnul conte de Coude este unul dintre cei mai 
buni spadasini din Paris şi, de departe, cel mai bun ţintaş 
din toată Franţa. 

Când Tarzan ajunse la locuinţa Olgăi, Jaques îl aştepta la 
intrare. 

— Pe aici, domnule - îi spuse şi-l conduse de îndată pe 
scările largi de marmură. După alte câteva secunde 
deschise o uşă şi, dând la o parte o draperie grea, îl 
introduse cu multă ceremonie într-o încăpere slab luminată. 
Apoi Jaques dispăru. 

În colţul celălalt al camerei, Tarzan o văzu pe Olga aşezată 
la măsuţa pe care se afla telefonul. Degetele băteau 
nervoase pe suprafaţa lucioasă a mesei. Nu-l auzi pe Iarzan 
intrând. 

— Olga, ce s-a întâmplat? o întrebă el. Contesa se întoarse, 
scoțând un strigăt. 

— Jean! Strigă ea. Ce cauţi aici? Cine te-a adus aici? Ce 
înseamnă asta? 

Tarzan rămase împietrit; într-o secundă înţelese o parte 
din adevăr. 

— Deci nu m-ai chemat, Olga? 

— Să te chem? La ora asta din noapte? Mon Dieu! Jean, 
doar nu crezi că sunt nebună? 

— Frangois mi-a telefonat să vin imediat: spunea că te afli 
într-o încurcătură şi că ai nevoie de mine. 

— Franqois? Cine mai e şi Francois? 

— Mi-a spus că e în serviciul tău. Mi-a vorbit pe un ton, ca 
şi cum ar fi trebuit să-mi amintesc acest lucru... 

— Nu e nimeni în serviciul meu cu acest nume. Cineva a 
făcut o glumă cu tine, Jean - spuse Olga, râzând cu poftă. 

— Mă tem că e o glumă sinistră, Olga. - răspunse Tarzan. 
E ceva necurat la mijloc, ceva ce nu-mi place. 

— Ce vrei să spui? Doar nu te gândeşti că... 


— Unde e contele? o întrerupse. 

— La reşedinţa ambasadorului german. 

— Asta e o altă ispravă a nepreţuitului tău frate. Mâine 
contele va afla. Va întreba servitorii. Toate dovezile vor duce 
la... ceea ce doreşte Rokoff să creadă contele. 

— Ticălosul! izbucni Olga. Se ridică şi se apropie de 
Tarzan, privindu-l drept în ochi. 

Contesa era foarte înspăimântată. În ochi i se citea acea 
expresie pe care vânătorul o desluşeşte în privirea 
căprioarei încolţite - o privire întrebătoare, uimită şi plină 
de teamă. Tremura şi, ca să se mai liniştească, îşi puse 
mâinile pe umerii lui. 

— Ce ne facem, Jean? şopti ea. E groaznic. Mâine, tot 
Parisul va citi în ziare... o să aibă Nikolas grijă. 

Privirea, atitudinea, cuvintele ei dovedeau limpede nevoia 
femeii lipsite de apărare de a fi ajutată de protectorul ei 
firesc - bărbatul. Tarzan luă în mâna sa mare şi puternică 
una din mânuţele calde care zăceau pe pieptul lui. Gestul fu 
aproape firesc şi la fel de firesc fu gestul instinctiv de 
ocrotire care-l îndemnă s-o ia de umăr pe tânăra contesă. 
Rezultatul fu o scânteie electrică. Tarzan nu fusese 
niciodată atât de aproape de ea. Se priviră cu vinovăţie în 
ochi şi Olga se dovedi mai slabă; ea se stinse toată în 
braţele bărbatului care o ţinea de umeri. Dar Tarzan din 
neamul maimuţelor? Văzând-o atât de speriată o cuprinse 
în braţele sale puternice şi îi acoperi buzele cu sărutări 
nesfârşite. 

Imediat ce termină de citit scrisoarea, Raoul de Coude se 
scuză grăbit în faţa gazdei. Niciodată nu şi-a putut aminti 
ce scuză invocase. În mintea lui, totul era învăluit în ceaţă, 
până ce ajunse în pragul casei. Aici îşi reveni deodată, 
pregătindu-se să acţioneze cu calm şi multă precauţie. În 
mod inexplicabil, Jaques lăsase uşa deschisă. Îşi dădu 
seama de asta abia când se afla la mijlocul scărilor. În prima 
clipă nu acordă nici o atenţie faptului, însă după aceea se 
sesiză. 


Urcă scările în vârful picioarelor şi se îndrepta de-a lungul 
galeriei spre budoarul contesei. În mână avea un baston 
greu... în inimă, crima. 

Olga îl văzu prima. Cu un țipăt ascuţit se smulse din 
braţele lui Tarzan şi omul-maimuţă se întoarse tocmai la 
timp ca să pareze cu mâna o lovitură teribilă în cap. O dată, 
de două, de trei ori, bastonul greu căzu cu iuţeala 
trăsnetului şi fiecare lovitură nu făcea altceva decât să-l 
readucă pe omul-maimuţă la starea de sălbăticie. 

Cu rânjetul gros, gutural al gorilei, Tarzan sări la francez. 
Bastonul masiv fu smuls şi rupt în două de parcă ar fi fost 
un băț de chibrit. Tarzan aruncă cât colo bucăţile şi, ca o 
fiară înfuriată, se năpusti spre gâtul adversarului. La 
început, Olga de Coude fu doar o spectatoare îngrozită de 
teribila scenă ce se desfăşură în clipele următoare, dar mai 
apoi sări la Tarzan, care-i omora soţul; îl sugruma 
scuturându-l aşa cum un terrier zgâlţâie un şoarece, 
înspăimântată, încercă să-i desprindă mâinile. 

— Doamne, Dumnezeule! ţipă ea. Îl omori, îl omori! Jean, 
îmi omori bărbatul! 

Turbat de furie, Tarzan nu auzea nimic. Brusc, azvârli 
trupul pe podea şi, punându-şi piciorul pe pieptul victimei, 
ridică semeţ capul. Atunci, în tot palatul contelui de Coude 
răsună strigătul cumplit care dădea de veste că gorila şi-a 
răpus prada. Din pivniţă până în pod, urletul acela 
înspăimântător ajunse la urechile servitorilor, umplându-i 
de groază şi făcându-i să tremure. Femeia se prăbuşi în 
genunchi lângă trupul soţului ei şi începu să se roage. 

Încet-încet, pâcla roşie din faţa ochilor lui Tarzan se risipi. 
Lucrurile începură să capete formă. Tarzan îşi redobândi 
atributele omului civilizat. În cele din urmă o văzu pe 
femeia îngenuncheată. 

— Olga! şopti el. 

Contesa îşi înălţă privirea, aşteptându-se să vadă în ochii 
aţintiţi asupra ei setea de sânge. Dar nu desluşi decât 
mâhnire şi căinţă. 


— Oh, Jean! strigă ea printre hohote. Uite ce-ai făcut! Era 
soţul meu, îl iubeam şi tu l-ai omorât... 

Cu multă grijă, larzan ridică trupul fără vlagă al contelui 
de Coude şi-l aşeză pe o canapea; apoi puse urechea pe 
pieptul acestuia. 

— Puțin brandy, Olga - ceru el. 

Olga aduse băutura şi, împreună, turnară câteva picături 
între buzele contelui. Aproape imediat de pe buzele 
învineţite ieşi un geamăt slab. Contele întoarse capul şi 
şopti ceva. 

— Slavă Domnului! Nu va muri - îi spuse Tarzan contesei. 

— De ce ai făcut asta, Jean? îl întrebă ea... 

— Nu ştiu. M-a lovit şi mi-am pierdut cumpătul. Aşa făceau 
maimuţele din tribul meu. Nu ţi-am povestit încă viaţa mea, 
Olga. Era mult mai bine dacă ştiai câte ceva despre mine... 
atunci nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat acum. Nu mi-am 
văzut niciodată tatăl. Singura mamă pe care am cunoscut-o 
vreodată era o maimuţă feroce. Până la cincisprezece ani 
nu întâlnisem încă o fiinţă omenească. Când am văzut 
primul alb, aveam douăzeci de ani. Acum un an şi mai bine 
eram un animal de pradă, gol-goluţ, în jungla africană. Nu 
mă judeca deci cu prea multă asprime. Doi ani sunt prea 
puţin pentru transformarea radicală a unui individ. Rasei 
umane i-a trebuit nenumărate secole pentru aceeaşi 
transformare. 

— Nu te judec în nici un fel, Jean. Greşeala este a mea. 
Acum trebuie să pleci... nu trebuie să te găsească aici când 
îşi va recăpăta cunoştinţa. La revedere! 

Tarzan părăsi palatul contelui de Coude, cu un aer trist, 
plin de remuşcări. 

După douăzeci de minute când îşi veni de-a binelea în fire, 
intră într-o secţie de poliţie aflată nu departe de Rue Maule. 
Aici întâlni pe unul din poliţiştii cu care se luptase cu câteva 
săptămâni în urmă. Acesta se bucură sincer când îl văzu pe 
omul care-l scuturase atât de zdravăn. După ce schimbară 


câteva cuvinte banale, Tarzan îl întrebă dacă a auzit 
vreodată de Nikolas Rokoff sau de Alexis Paulvitch. 

— O, de multe ori, domnule. Şi unul şi altul au cazier. Cât 
timp nu sunt acuzaţi de nimic, ne preocupă foarte mult să 
ştim unde se află pentru a-i găsi imediat la nevoie. Această 
precauţie o luăm cu fiecare criminal cunoscut. De ce 
întrebaţi? 

— Îi cunosc personal - răspunse Tarzan. Aş dori să-l 
întâlnesc pe domnul Rokoff într-o chestiune de afaceri; v-aş 
fi foarte recunoscător dacă mi-aţi da adresa lui. 

Câteva clipe mai târziu îşi luă rămas bun de la poliţist şi, 
având în buzunar o notiţă pe care era scrisă o adresă într- 
un cartier nu prea respectabil, se îndreptă cu pas vioi către 
cea mai apropiată staţie de taxi. 

Rokoff şi Paulvitch se întorseseră acasă şi tocmai discutau 
despre rezultatul probabil al evenimentelor din acea seară. 
Telefonaseră între timp la redacţiile unor ziare de 
dimineaţă şi acum aşteptau să vină corespondenţii cărora 
să le dea informaţii cu privire la scandalul ce urma să 
izbucnească în saloanele Parisului a doua zi. 

Pe scară se auzi un pas ferm. 

— Ei, dar ştii că ziariştii ăştia sunt prompţi! exclamă 
Rokoff, auzind bătaia în uşă. Intraţi! 

Zâmbetul larg al ticălosului, pregătit să-i întâmpine pe 
ziarişti, îi îngheţă pe buze. Din prag îi ţintuia privirea 
necruțătoare a ochilor cenuşii ai vizitatorului. 

— La dracu! izbucni el, sărind în picioare. Ce vânt te- 
aduce aici? 

— Stai joi! îi ordonă Tarzan, cu o voce atât de înceată, că 
cei doi abia putură să-i desluşească vorbele. Tonul însă era 
atât de ameninţător încât Rokoff se aşeză din nou, iar 
Paulvitch nu făcu nici o mişcare. Ştii foarte bine ce m-a adus 
aici - continuă Tarzan, cu acelaşi glas ameninţător. Ar fi 
trebuit să te ucid, dar fiindcă eşti fratele Olgăi de Coude n- 
am s-o fac... acum. Îţi ofer o şansă. Paulvitch nu contează 
prea mult: e doar o unealtă fără minte şi nebun, aşa că nu-l 


voi ucide atâta timp cât te voi lăsa să trăieşti. Înainte de a 
părăsi camera, pentru a rămâne amândoi în viaţă şi teferi, 
va trebui să faci două lucruri. Primul: să scrii o mărturisire 
amănunţită în legătură cu cele puse la cale în seara asta şi 
s-o semnezi. Al doilea: să-mi promiteţi, sub pedeapsa cu 
moartea, că nu veţi îngădui ca vreun cuvânt din afacerea 
asta să ajungă în ziare. Dacă nu veţi face astfel, niciunul din 
voi nu va mai fi în viaţă când voi părăsi această cameră. Ai 
înţeles? Fără a aştepta vreun răspuns, se răsti la el: 
Grăbeşte-te! Ai chiar în faţă cerneală, hârtie şi toc. 

Rokoff afişă un aer trufaş, încercând să braveze pentru a 
arăta cât de puţin se teme de amenințările lui Tarzan. O 
secundă mai târziu însă simţi degetele de oţel ale omului- 
maimuţă strângându-l de gât. Paulvitch, care încercă să 
spele putina, tocmai când să iasă pe uşă, fu ridicat în aer şi 
zvârlit într-un colţ al camerei, unde se prăbuşi fără 
cunoştinţă. Când faţa lui Rokoff se înnegri, Tarzan slăbi 
strânsoarea şi-l împinse fără pic de milă înapoi pe scaun. 
Tuşind, Rokoff se aşeză privind cu ură la omul care stătea în 
faţa lui. Puțin după aceea, la ordinul lui Tarzan, Paulvitch se 
ridică şi, şchiopătând şi gemând, se întoarse la locul său. 

— Acum apucă-te şi scrie! îi spuse omul-maimuţă. Dacă 
mai e nevoie să te îndemn, să ştii că a doua oară nu mă voi 
mai purta atât de blând. 

Rokoff luă tocul şi începu să scrie. 

— Vezi ca nu cumva sa omiţi vreun amănunt sau vreun 
nume - îl avertiză Tarzan. 

Pe neaşteptate se auzi o bătaie la uşă. 

— Intră! spuse Tarzan. 

În încăpere intră un tânăr spilcuit. 

— Sunt de la Le Matin - se prezentă el. Dacă am înţeles 
bine, domnul Rokoff are să-mi comunice ceva. 

— Aţi înţeles greşit, domnule - răspunse Tarzan. Nu-i aşa 
că n-ai nimic pentru domnul, dragul meu Nikolas? 

Rokoff se întrerupse din scris şi-l privi încruntându-se 
dizgraţios. 


— Nu... 

— Mârâi el n-am nimic de relatat... acum. 

— Nici acum şi nici altă dată... 

Reporterul nu văzu privirea amenințătoare a omului- 
maimuţă, însă Nikolas Rokoff o văzu prea bine. 

— Nici altă dată... repetă el, grăbit. 

— Păcat că domnul s-a deranjat degeaba - adăugă Tarzan, 
întorcându-se spre reporter. Vă doresc noapte bună - îi mai 
spuse şi, înclinând din cap, îl pofti pe filfizon afară din 
cameră şi-i închise uşa în nas. 

O oră mai târziu, Tarzan ieşea din odaia lui Rokoff, cu un 
manuscris destul de voluminos în buzunarul de la haină. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş părăsi Franţa, fiindcă, mai 
devreme sau mai târziu, voi găsii o scuză oarecare pentru a 
te ucide ca să nu-ţi compromiţi în nici un fel sora - îi spuse 
la plecare. 

6. DUELUL. 

Când se întoarse de la Rokoff, D'Arnot dormea. Tarzan nu-l 
trezi, însă a doua zi îi povesti întâmplările din seara 
precedentă, fără a omite nici cel mai mic amănunt. 

— Cât de prost am putut să fiu - încheie el. De Coude şi 
soţia lui erau prietenii mei. Cum le-am răsplătit prietenia? 
Puţin a lipsit să nu-l omor pe conte. Am stigmatizat o femeie 
cinstită. Se prea poate să fi stricat o căsnicie frumoasă. 

— O iubeşti pe Olga de Coude? îl întrebă D'Arnot. 

— Dacă n-aş fi convins că nu mă iubeşte, mi-ar fi greu să-ţi 
răspund la întrebare, Paul; însă, fără a fi necredincios faţă 
de ea, îţi spun că nu o iubesc şi nici ea pe mine. Timp deo 
clipă, amândoi am fost victimele unei nebunii subite, în nici 
un caz dragoste şi asta ar fi trecut fără nici cea mai mică 
remuşcare, la fel de repede precum a venit, chiar dacă de 
Coude nu s-ar fi întors. După cum ştii, mă pricep prea puţin 
la femei. Olga de Coude e o femeie foarte frumoasă: lucrul 
acesta, semiîntunericul din încăpere, împrejurările 
îmbietoare, precum şi apelul de a-i veni în ajutor, dea o 
ocroti nu l-ar fi lăsat insensibil nici pe un om mai civilizat, 


însă civilizaţia mea nu depăşeşte grosimea pielii, nu trece 
nici măcar de grosimea hainelor. Parisul nu e un loc bun 
pentru mine. N-o să fac altceva decât să cad în curse din ce 
în ce mai primejdioase. Restricţiile impuse de oameni mă 
irită. Mă simt prizonier. Nu pot suporta lucrul acesta, 
prietene şi cred că am să mă întorc în jungla mea, să-mi duc 
viaţa pe care mi-a rezervat-o soarta când m-a aşezat acolo. 

— Nu le pune atâta la inimă, Jean - îi răspunse D'Arnot. 
Te-ai achitat de obligaţii mult mai bine decât ar fi făcut-o 
mulţi dintre oamenii „civilizaţi”, Aflaţi în aceeaşi situaţie. 
Cât despre plecarea ta din Paris, cred că în scurt timp 
Raoul de Coude va avea ceva de spus în această privinţă. 

D'Arnot nu greşea. După o săptămână, pe când D'Arnot şi 
Tarzan luau micul dejun, fu anunţat domnul Flaubert. 
Domnul Flaubert era un domn extrem de manierat. Cu 
multe plecăciuni, el transmise provocarea domnului conte 
de Coude, adresată domnului Tarzan. 

— E domnul atât de bun, încât să aranjeze ca unul din 
prietenii lui să se întâlnească cu domnul Flaubert cât mai 
curând posibil pentru a stabili detaliile, spre satisfacția 
reciprocă a tuturor celor interesaţi? 

Desigur. Domnul Tarzan ar fi încântat să-şi încredinţeze 
fără rezerve interesele, prietenului său, locotenentului 
D'Arnot. Astfel rămase stabilit că D'Arnot va face o vizită 
domnului Flaubert la orele două în după-amiaza acelei zile 
şi, acestea fiind aranjate, domnul Flaubert părăsi camera cu 
şi mai multe plecăciuni. 

Când rămaseră din nou singuri, D'Arnot privi uimit la 
Tarzan: 

— Ei, ce facem? 

— Acum, la păcatele pe care le am, trebuie să adaug o 
crimă sau să mă las eu însumi omorât - răspunse Tarzan. 
Trebuie să recunosc că mă îndrept cu paşi repezi pe căile 
fraţilor mei civilizaţi. 

— Ce armă alegi? îl întrebă D'Arnot. De Coude este 
considerat maestru în mânuirea săbiei şi un excelent 


trăgător. 

— Aş putea alege săgeți otrăvite sau sulițe trase de la 
douăzeci de paşi - râse Tarzan. Aleg pistolul, Paul. 

— 'Te va ucide, Jean. 

— Nu mă îndoiesc de acest lucru - îi răspunse Tarzan. Într- 
o bună zi tot am să mor. 

— Alege mai bine spada - îl sfătui D'Arnot. Contele o să se 
mulţumească să te rănească şi sunt mai puţine şanse să te 
omoare. 

— Pistolul - spune Tarzan, cu fermitate. D'Arnot încercă 
să-l convingă să renunţe la această idee, însă toate 
încercările sale fură zadarnice, astfel că rămase hotărât să 
se dueleze cu pistolul. 

Puțin după ora patru, D'Arnot se întoarse de la întâlnirea 
cu domnul Flaubert. 

— S-a aranjat - spuse. Totul e cum nu se poate mai bine. 
Mâine dimineaţă, în zori... pe drumul spre Etamps e un loc 
ferit. Domnul Flaubert a preferat acest loc din motive 
personale. Nu am avut nici o obiecţie. 

— Bine - spuse Tarzan simplu. 

Nu se mai referi la duel; nu făcu nici măcar o simplă 
aluzie. În noaptea aceea, înainte de a se duce la culcare, 
scrise câteva scrisori. După ce închise scrisorile şi trecu 
adresele respective, le puse pe toate într-un plic adresat lui 
D'Arnot. Pe când se dezbrăca, D'Arnot îl auzi îngânând un 
refren de music-hall. 

Francezul ocări printre dinţi. Era nefericit fiindcă nu se 
îndoia că a doua zi, când soarele se va ridica avea să-l vadă 
pe Tarzan mort. Îl şoca faptul că Tarzan se arăta atât de 
nepăsător. 

— Ora aceasta e cea mai nepotrivită pentru oameni să se 
omoare - zise omul-maimuţă când se dădu jos din pat, în 
semiîntunericul ceasurilor din zori. 

Dormise bine; s-ar fi zis că abia atinsese cu capul perna 
înainte de a fi trezit. Remarca era adresată lui D'Arnot, 
care-l aştepta gata îmbrăcat în pragul uşii. Acesta aproape 


că nu închisese ochii toată noaptea. Era nervos şi, de aceea, 
uşor iritabil. 

— Bănuiesc că ai dormit ca un prunc - îi spuse prietenului 
său. 

Tarzan râse. 

— După vocea ta, Paul, trag concluzia că arunci toată vina 
în spinarea mea. N-am ce face, asta-i situaţia... 

— Nu, Jean, nu despre asta-i vorba - răspunse D'Arnot, 
zâmbind la rândul său. Însă iei lucrurile prea uşor... e 
exasperant. Dacă te-ar vedea cineva, ar putea să jure că te 
duci să tragi la ţintă, nu să-l înfrunţi pe unul din cei mai 
buni trăgători ai Franţei. 

Tarzan dădu din umeri. 

— Voi ispăşi o mare greşeală, Paul. O condiţie foarte 
necesară pentru a ispăşi este precizia adversarului meu. 
Deci am eu vreun motiv să fiu nemulţumit? Nu m-ai 
asigurat tu că domnul conte de Coude este un trăgător de 
elită? 

— Vrei să spui că doreşti cu tot dinadinsul să fii ucis? 
exclamă D'Arnot, uluit. 

— N-aş putea spune că asta vreau, însă trebuie să admiţi 
că sunt prea puţine şanse ca să nu fiu omorât. 

Dacă D'Arnot ar fi ştiut ce era în mintea omului-maimuță - 
acest lucru îl preocupase aproape tot timpul din clipa în 
care aflase că de Coude îl va provoca la duel pe câmpul de 
onoare - atunci ar fi fost şi mai uluit. 

Se urcară în tăcere în maşina lui D'Arnot şi tot în tăcere 
porniră spre Etamps, pe drumul cufundat în întuneric. 
Fiecare din ei era absorbit de propriile gânduri. D'Arnot 
era foarte abătut fiindcă ţinea într-adevăr la Tarzan. 
Prietenia strânsă, care luase naştere între aceşti doi bărbaţi 
cu destine şi educaţii atât de diferite, sporise în intensitate. 
Ambii aveau aceleaşi idealuri de bărbăţie, de curaj şi 
onoare şi acestea acționau la amândoi cu aceeaşi forţă. Se 
înțelegeau perfect şi fiecare se putea mândri cu prietenia 
celuilalt. 


Tarzan din neamul maimuţelor era cufundat în amintiri din 
trecut; amintiri plăcute ale unor clipe mai fericite din viaţa 
sa din junglă, pierdută acum pentru totdeauna. Îşi aminti 
nenumăratele ceasuri din timpul copilăriei, pe care şi le 
petrecuse stând cu picioarele încrucişate pe masa din 
cabana defunctului său tată, cu capul aplecat asupra uneia 
din cărţile acelea minunat ilustrate. Fără nici un ajutor 
descifrase din ele secretul limbii tipărite, cu mult înainte ca 
sunetele limbii vorbite să-i ajungă la ureche. Un zâmbet de 
mulţumire îi descreţi chipul când se gândi la ziua aceea, 
unică în viaţa lui, pe care şi-o petrecuse alături de Jane 
Porter în inima pădurii virgine. 

Brusc, amintirile fură risipite de oprirea maşinii; 
ajunseseră la destinaţie. Gândurile se întoarseră la 
treburile imediate. Ştia că o să moară, însă nu se temea de 
moarte. Pentru un locuitor al junglei necruțătoare, moartea 
e un lucru obişnuit. Prima lege a naturii îl obligă să se agate 
cu tenacitate de viaţă, să lupte pentru ea, însă nu-l învaţă să 
se teamă de moarte. 

D'Arnot şi Tarzan sosiră primii pe câmpul de onoare. Un 
minut mai târziu îşi făcură apariţia şi de Coude, domnul 
Flaubert şi un al treilea domn. Acesta fu prezentat lui 
D'Arnot şi lui Tarzan: era doctorul. 

D'Arnot şi Flaubert vorbiră în şoaptă câteva minute. 
Contele de Coude şi Tarzan şedeau deoparte, fiecare în alt 
colţ al terenului. Martorii îi convocară. D'Arnot şi domnul 
Flaubert examinară pistoalele. Cei doi bărbaţi, care o clipă 
mai târziu urmau să se înfrunte, ascultau în tăcere 
condiţiile, luptei, expuse de domnul Flaubert şi pe care erau 
obligaţi să le respecte întocmai. 

Trebuiau să stea unul cu spatele spre celălalt. La un 
semnal al domnului Flaubert, cei doi urmau să se deplaseze 
în direcţii opuse, cu pistolul la coapsă. După ce parcurgeau 
zece paşi, D'Arnot urma să dea ultimul semnal... atunci 
aveau să se întoarcă şi să tragă până ce unul din ei cădea 
sau până când fiecare îşi consuma cele trei cartuşe primite. 


În timp ce domnul Flaubert vorbea, Tarzan îşi alese o 
ţigară din tabacheră şi o aprinse. De Coude era 
personificarea nepăsării: nu era el cel mai bun ţintaş din 
Franţa? 

În sfârşit, domnul Flaubert îi făcu semn lui D'Arnot şi 
fiecare îşi luă locul. 

— Sunteţi gata, domnilor? întrebă domnul Flaubert. 

— Gata - răspunse de Coude. 

Tarzan încuviinţă şi el din cap. Domnul Flaubert dădu 
semnalul. Ca şi D'Arnot, se îndepărtă câţiva paşi, ca să nu 
se afle în bătaia pistoalelor. Şase! Şapte! Opt! În ochii lui 
D'Arnot se iviră lacrimi. Îl iubea pe Tarzan. Nouă! Încă un 
pas şi tânărul locotenent dădu semnalul fatal, semnalul; pe 
care atât îl ura. Pentru el, acesta pecetluia soarta celui mai 
bun prieten al său. 

Brusc, de Coude se întoarse şi trase. Tarzan tresări abia 
vizibil. Pistolul său încă atârna la coapsă. De Coude şovăi, ca 
şi cum se aştepta să-l vadă pe adversar chircindu-se la 
pământ. Francezul era un trăgător prea experimentat ca să 
nu-şi dea seama că glonţul îşi atinsese ţinta. Totuşi Tarzan 
nu schiţă nici un gest să-şi ridice pistolul. De Coude mai 
trase o dată, însă atitudinea omului-maimuță - aceea 
indiferenţă desăvârşită, destinderea nonşalantă a siluetei 
sale gigantice, încât până şi fumul ţigării se ridica drept în 
sus - îl zăpăci pe cel mai bun trăgător al Franţei. De data 
aceasta, Tarzan nu mai tresări. De Coude era însă sigur că 
nimerise din nou. 

Deodată, explicaţia veni brusc în mintea contelui: 
adversarul său primea cu răceală loviturile teribile în 
speranţa că gloanţele trase de el nu-i vor pricinui o rană 
fatală. Apoi va trage pe îndelete propriile-i gloanţe, 
doborându-l deliberat, cu calm şi mult sânge rece. Un fior 
străbătu spinarea francezului. Ceea ce făcea uriaşul era 
diabolic. Ce fel de făptură putea fi oare, încât să stea atât 
de netulburat, cu două gloanţe în el, aşteptând să-l 
primească pe al treilea? 


De Coude se strădui de data aceasta să ţintească mai bine, 
însă nervii îl lăsară şi greşi de-a binelea. Nici de astă dată 
Tarzan nu schiţă vreun gest să ridice pistolul. Timp de o 
secundă cei doi se privită în ochi. Pe faţa lui Tarzan se putea 
citi o expresie de dezamăgire totală. Faţa lui de Coude 
exprima o teamă din ce în ce mai mare, ba chiar o groază. 

Nu mai putu îndura. 

Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, trage! ţipă el. 
Însă Tarzan nu ridică pistolul. În schimb, înainta spre de 
Coude, iar când D'Arnot şi Flaubert, care înţeleseră greşit 
intenţiile lui, erau pe punctul de a se năpusti între ei, el 

ridică mâna stângă, oprindu-i. 

— Nu vă temeţi - le spuse - nu-i fac nici un rău. 

Era ceva cu totul şi cu totul neobişnuit, iar cei doi 
rămaseră pe loc. Tarzan continuă să înainteze până ce se 
află chiar în faţa lui de Coude. 

— Probabil că s-a întâmplat ceva cu pistolul domnului - 
zise el. Sau poate că v-au părăsit nervii. Vă ofer pistolul 
meu, domnule şi mai încercaţi o dată - zise Tarzan, 
întinzând contelui uimit pistolul. 

— Mon Dieu, domnule! strigă celălalt. Aţi înnebunit? 

— Nu, prietene - îi răspunse omul-maimuţă. Însă merit să 
mor. E singurul mod în care aş putea îndrepta răul pe care 
l-am făcut unei femei cinstite. Luaţi pistolul şi faceţi ce v-am 
rugat. 

— Asta ar fi o crimă - răspunse de Coude. Dar ce rău i-aţi 
făcut soţiei mele? Ea a jurat că... 

— Nu la asta mă refeream - replică repede Tarzan. Aţi 
văzut tot răul care s-a petrecut între noi. Dar atât a fost de 
ajuns ca să arunce o pată asupra numelui ei şi să năruiască 
fericirea unui bărbat împotriva căruia nu nutream nici un 
dram de ură. Greşeala îmi aparţine în întregime mie, de 
aceea speram ca în dimineaţa asta să mor. Sunt profund 
dezamăgit că domnul nu e ţintaşul formidabil pe care mi-l 
închipuiam. 


— Spuneţi că vina e în întregime a dumneavoastră? 
întrebă de Coude, curios. 

— În întregime, domnule. Soţia dumneavoastră e o femeie 
credincioasă. Vă iubeşte numai pe dumneavoastră. Vina pe 
care aţi constatat-o era numai a mea Nu era vina contesei 
de Coude şi nici a mea că mă aflam acolo. lată dovada care 
va demonstra foarte bine acest lucru - încheie Tarzan şi 
scoase din buzunar o declaraţie scrisă şi semnată de Rokoff. 

De Coude luă hârtiile şi le citi. D'Arnot şi domnul Flaubert 
se traseră mai aproape. Doar erau spectatorii interesaţi ai 
acestui duel ce lua sfârşit în chip atât de ciudat. Cât timp 
contele de Coude citi, niciunul nu scoase o vorbă. Apoi 
contele privi spre Tarzan. 

— Sunteţi un gentleman foarte curajos şi cavaler - îi 
spuse. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu v-am ucis. 

De Coude era francez. Francezii sunt impulsivi din fire. 
Desfăcu braţele şi-l îmbrăţişa pe Tarzan. Domnul Flaubert îl 
îmbrăţişa pe D'Arnot. Nu mai era nimeni care să-l 
îmbrăţişeze pe doctor. Poate că ciuda îl îndemna pe acesta 
să intervină şi să ceară permisiunea de a îngriji rănile lui 
Tarzan. 

— Domnul a fost atins cel puţin o dată. Poate chiar de trei 
ori... 

— De două ori - preciza Tarzan. O dată în umărul stâng şi 
încă o dată în partea stingă... răni superficiale, cred... 

Doctorul insistă însă ca tânărul să se întindă pe iarbă şi să 
rămână acolo până când îi va curăța rănile şi sângele va 
înceta să mai curgă. 

Duelul se sfârşise; se urcară cu toţii în maşina lui D'Arnot. 
Se întorceau la Paris ca cei mai buni prieteni. Având acum o 
dublă asigurare că i se luase o povară şi nu-i mai purta 
ranchiună lui Tarzan. E drept că şi acesta îşi asumase o 
parte din vină mult mai mare decât era în realitate, însă 
trebuie să fie scuzat că minţise puţin; minţise doar ca să 
ajute o femeie şi minţise ca un domn. 


Câteva zile, omul-maimuţă fu silit să rămână în pat. 
Socotea că e o prostie şi un lucru cu desăvârşire inutil, însă 
doctorul şi D'Arnot luară lucrurile atât de tare în serios, 
încât Tarzan le făcu pe voie, deşi, numai când se gândea la 
asta, îl apuca râsul. 

— E foarte nostim! îi spunea lui D'Arnot. Să stai în pat 
pentru o înţepătură de ac! Vai de mine! Când eram mic, 
Bolgani, regele gorilelor, aproape că m-a făcut bucățele. 
Aveam eu oare pat bun şi moale în care să zac? Da' de 
unde! Aveam numai vegetaţia umedă şi putrezită din junglă. 
Ascuns sub nişte tufişuri, am zăcut zile şi săptămâni întregi, 
iar lângă mine a stat numai Kala... sărmana şi credincioasa 
Kala; ea alunga insectele şi animalele de pradă. Când 
ceream apă, îmi aducea în gură: era singurul mod în care 
ştia s-aducă apă. Nici vorbă de faşă sterilizată sau de 
bandaj antiseptic. Doctorul ar fi înnebunit doar văzând 
asemenea tratament. Şi cu toate astea nu m-am îmbolnăvit. 
M-am vindecat şi acum zac în pat pentru o simplă 
zgârietură; nimeni în junglă n-ar putea-o lua în seamă, 
numai să nu fie pe vârful nasului! 

Timpul se scurse repede şi, înainte de a-şi da seama cât 
stătuse în pat, Tarzan - se văzu din nou colindând prin oraş. 
De Coude îl vizită de câteva ori şi, constatând că Tarzan era 
nerăbdător să-şi găsească o preocupare, indiferent ce 
anume, îi făgădui că o să se îngrijească el de asta. 

Chiar în prima zi când i se permise să se dea jos din pat, 
Tarzan primi o înştiinţare din partea lui de Coude, care-l 
aştepta la biroul său în după-amiaza aceea. Se duse deci la 
conte, care-l întâmpină cu multă căldură şi-l felicită sincer 
că este din nou pe picioare. Din dimineaţa în care se 
înfruntaseră pe câmpul de onoare, contele nu mai pomeni 
de duel sau de cauza lui. 

— Cred că am găsit exact ce-ţi trebuie, domnule Tarzan - 
începu contele. E un post de mare încredere şi 
responsabilitate; un post care cere deopotrivă mult curaj şi 
forţă fizică. Nu pot să-mi imaginez un om mai potrivit decât 


dumneata, dragă domnule Tarzan. Va trebui să călătoreşti 
mult, cu timpul însă vei avea o poziţie şi mai bună, poate în 
diplomaţie. La început, pentru scurt timp, vei fi agent 
special în serviciul Ministerului de Război. Să mergem 
acum să te prezint domnului care îţi va fi şef. El îţi poate 
explica ce ai de făcut, mai bine decât mine. Pe urmă vei fi în 
măsură să decizi dacă accepţi sau nu. 

De Coude îl conduse în biroul generalului Rochere, şeful 
biroului unde urma să lucreze Tarzan în cazul când accepta 
postul. După ce făcu o strălucită prezentare a 
nenumăratelor calităţi ale omului-maimuță, care-l 
recomandau ca cel mai indicat pentru acest serviciu, 
contele îi lăsă singuri. 

O jumătate de oră mai târziu Tarzan părăsea biroul; 
deţinea pentru prima oară un post. A doua zi trebuia să se 
întoarcă la birou pentru a primi mai multe instrucţiuni; 
generalul Rochere îi dădu să înţeleagă să se pregătească a 
părăsi Parisul - poate chiar în ziua următoare - pentru o 
perioadă nedefinită. 

Cuprins de bună dispoziţie, Tarzan se grăbi să ajungă 
acasă ca să-i aducă vestea cea bună lui D'Arnot. În sfârşit, 
acum urma să facă şi el ceva ce era mai bine, să 
călătorească, să vadă lumea... 

Nici nu intră bine în salonul lui D'Arnot, că îi şi comunică 
nerăbdător ştirea. D'Arnot nu fu deloc prea bucuros. 

— Se pare că perspectiva de-a părăsi Parisul te încântă, 
deşi poate nu o să ne vedem multe luni de zile. Tarzan, eşti 
o fiară nespus de nerecunoscătoare! Glumi D'Arnot. 

— Nu, Paul. Sunt încă un copil: am o nouă jucărie care-mi 
place la nebunie. Aşadar, Tarzan părăsi a doua zi Parisul, cu 
destinaţia Marsilia şi apoi Oran. 

7. DANSATOAREA DIN SIDI AISSA. 

Prima misiune a lui Iarzan nu promitea deloc să fie 
pasionantă sau măcar importantă. Era vorba e un oarecare 
locotenent de spabhii, pe care guvernul avea destule motive 
să-l suspecteze că întreţine relaţii dubioase cu o mare 


putere europeană. Acest locotenent, pe nume Gernois, 
activa în prezent în garnizoana de la Sidi-bel-Abbes. De 
curând, fusese numit pe lângă un stat-major, unde, prin 
obligaţiile de serviciu, anumite informaţii de o deosebită 
importanţă militară ajungeau la cunoştinţa sa. Guvernul îl 
suspecta că vinde unei mari puteri tocmai aceste informaţii 
importante. 

Suspiciunea plana asupra ofițerului numai ca urmare a 
unei aluzii vagi, făcută într-un acces de gelozie de o 
pariziancă bine cunoscută. Statele-majore sunt foarte 
stricte în privinţa secretului militar, iar trădarea constituie 
un lucru foarte grav, încât chiar şi o aluzie e luată în seamă. 
Astfel, Tarzan sosea în Algeria, dându-se drept călător şi 
vânător american, ca să-l ţină sub observaţie pe 
locotenentul Gernois. 

Aşteptase cu nerăbdare să-şi revadă Africa lui dragă, însă 
regiunea aceasta modernă era atât de diferită de jungla 
tropicală, încât ar fi putut să rămână foarte bine la Paris în 
ciuda emoţiilor pe care le încercase aflând că se va întoarce 
„acasă”. Petrecu o zi întreagă la Oran, cutreierând străzile 
strâmte şi întortocheate ale cartierului arab, delectându-şi 
privirea cu peisaje noi şi ciudate. A doua zi se găsea la Sidi- 
bel-Abbes, unde prezentă scrisorile sale de recomandare 
atât autorităţilor civile cât şi celor militare - scrisorile nu 
dezvăluiau însă adevăratul scop al misiunii sale. 

Tarzan stăpânea destul de bine limba engleză ca să poată 
trece drept american printre arabi şi francezi; nici nu i se 
cerea mai mult. Când întâlnea vreun englez, vorbea 
franceza ca să nu se trădeze. Vorbea engleza cu străinii 
care înțelegeau această limbă, dar care nu-şi dădeau seama 
de imperfecţiunile lui, de accent şi pronunție. 

Cunoscu mai mulţi ofiţeri francezi şi, în scurt timp, aceştia 
începură să-l simpatizeze. Îl întâlni şi pe Gernois: un bărbat 
de vreo patruzeci de ani, taciturn şi dispeptic, care nu prea 
întreținea relaţii cu camarazii săi. 


Timp de o lună nu se întâmplă nimic care să-i atragă 
atenţia lui Tarzan. Aparent, Gernois nu primea vizite, iar pe- 
acolo pe unde se ducea nu întâlnea persoane care să fie 
luate drept agenţi ai unei puteri străine, nici chiar de cea 
mai înfierbântată imaginaţie. Tarzan începu să spere că, la 
urma urmei, zvonul fusese fals când, într-o bună zi, Gernois 
fu trimis în misiune departe spre sud; la Bou Saada, în 
Sahara Mică. 

O companie de spahii, sub comanda a trei ofiţeri, urma să 
înlocuiască compania stabilită acolo. Din fericire, Tarzan se 
împrietenise la cataramă cu unul dintre ofiţeri, căpitanul 
Gerard şi când omul-maimuţă spuse că vrea să se 
folosească de acest prilej ca să-l însoţească la Bou Saada, 
unde spera să găsească vânat, nu trezi nici cea mai mică 
bănuială. 

La Bouira, detaşamentul debarcă din tren şi-şi continuă 
călătoria pe cai. Tarzan tocmai se tocmea să-şi cumpere un 
cal când observă că un bărbat în haine europene îl 
urmăreşte cu privirea din pragul unei cafenele. Când se 
uită în direcţia aceea, omul se întoarse şi intră în coliba 
joasă. Lui Tarzan i se părură cunoscute chipul şi silueta 
acelui bărbat, însă curând nu-i mai dădu nici o atenţie. 

Marşul spre Aumale fu nespus de obositor pentru Tarzan, 
al cărui antrenament de călărie se reducea doar la câteva 
lecţii luate într-un manej din Paris. Se simţi atât de istovit 
încât de îndată ce ajunse la destinaţie, se cufundă cu 
plăcere într-un pat confortabil la hotelul Grossat, în timp ce 
ofiţerii şi soldaţii îşi stabiliră tabăra la postul militar. 

Deşi i se anunţase că a doua zi plecarea va avea loc la o 
oră matinală, Tarzan nu-şi isprăvise micul dejun când 
compania de spahii şi pornise la drum. Tânărul se grăbi să- 
şi termine masa, ca nu cumva spahiii să ajungă prea 
departe. Întâmplător, privi spre uşa ce lega restaurantul cu 
barul. Nu mică îi fu surpriza când îl văzu acolo pe Gernois 
stând de vorbă tocmai cu străinul pe care-l observase cu o 
zi înainte la cafeneaua din Bouira. Nu se putea înşela; deşi 


sta cu spatele, atitudinea şi silueta bărbatului îi păreau 
grozav de cunoscute. 

Pe când ochii lui Tarzan erau aţintiţi spre cei doi, Gernois 
ridică brusc capul şi-l surprinse privindu-l. 

Străinul vorbise tot timpul în şoaptă, însă ofiţerul francez îl 
întrerupse imediat şi cei doi se ridicară şi dispărură din 
ochii lui Tarzan. 

Era prima oară când i se treziră bănuielile în legătură cu 
acţiunile lui Gernois. Tarzan nu se îndoia că cei doi 
părăsiseră încăperea numai fiindcă Gernois interceptase 
privirea lui Tarzan pironită asupra lor. Şi omul-maimuţă mai 
avea impresia, care nu-l părăsea deloc, că îl cunoaşte de 
undeva pe străinul acela, ceea ce-i întări convingerea că 
trebuie negreşit să-i urmărească. 

Tarzan intră în bar, însă cei doi plecaseră. Nu-i mai văzu 
nici pe stradă, deşi găsi fel de fel de motive să intre în mai 
multe prăvălii înainte de a o porni pe urmele coloanei. 
Spahii ajunseseră destul de departe. Nu-i prinse din urmă 
decât imediat după prânz, la Sidi Aissa, unde soldaţii se 
opriră pentru o odihnă de o oră. Tarzan îl zări pe Gernois în 
mijlocul soldaţilor, însă străinul nu se vedea pe nicăieri. 

La Sidi Aissa era tocmai zi de târg. Nenumărate caravane 
de cămile veneau din deşert, iar cete de arabi se ciorovăiau 
în piaţă. La vederea acestui spectacol, Tarzan se simţi 
cuprins de dorinţa nestăvilită de a mai rămâne o zi, ca să 
poată să-i cerceteze mai în voie pe aceşti fii ai deşertului. 
Compania de spahii plecă deci în după-amiaza aceea spre 
Bou Saada, fără el. Până la căderea nopţii petrecu câteva 
ore prin piaţă în tovărăşia unui tânăr arab, pe nume Abdul, 
care îi fusese recomandat de hangiu drept un slujitor de 
încredere şi bun tălmaci. 

În târg, Tarzan îşi cumpără un cal mai bun decât cel luat la 
Bouira şi, intrând în vorbă cu arabul mândru care vindea 
roibul, află că vânzătorul era Kadour-ben-Saden, şeicul unui 
trib dintr-un ţinut îndepărtat, la sud de Djelfa. Prin 
intermediul lui Abdul, Tarzan îşi pofti noua sa cunoştinţă să 


cineze cu el. Pe când cei trei îşi croiau. Drum prin mulţimea 
de negustori, cămile, măgari şi cai, care făceau o hărmălaie 
necontenită în piaţă, Abdul îl trase pe 'Iarzan de mânecă. 

— Priveşte în urmă, stăpâne - şi-i arătă lui Tarzan o siluetă 
care, când tânărul se întoarse, dispăru după o cămilă. Ne-a 
urmărit aproape toată după-amiaza - continuă Abdul. 

— N-am zărit decât un arab într-un burnus negru-albastru 
şi cu un turban alb pe cap - zise Tarzan. La acela te refeci? 

— Da. L-am bănuit imediat, fiindcă pare străin de locurile 
astea şi n-are altă treabă decât să se ţină după noi, ceea ce 
un arab cinstit nu face; pe urmă îşi ascunde partea de jos a 
feţei - i se văd numai ochii. Trebuie să fie un om rău, fiindcă 
altfel s-ar ţine de o treabă mai serioasă. 

— Probabil că-l înşală mirosul, Abdul - răspunse Tarzan. 
Nimeni nu poate să aibă ceva cu mine. Vin pentru prima 
dată în această ţară şi nu mă cunoaşte nimeni. Îşi va da 
seama curând de greşeală şi va înceta să ne urmărească. 

— Numai dacă nu e pus pe jefuit - replică Abdul. 

— Atunci n-avem altceva de făcut decât s-aşteptăm să 
încerce să facă asta cu noi - râse Tarzan. Te-asigur că-şi va 
primi porţia cuvenită. 

Cu aceasta, Tarzan încetă să se mai gândească la 
urmăritor, deşi printr-o întâmplare absolut neprevăzută îi 
era dat să şi-l amintească destul de curând. 

După ce cinară bine, Kadour-ben-Saden se pregăti să-şi ia 
rămas bun de la gazda sa. Cu declaraţii solemne de 
prietenie, îl invită pe Tarzan să-l viziteze pe domeniile sale 
sălbatice, unde antilopele, cerbii, mistreţii, panterele şi leii 
se găseau din belşug ca să ispitească un vânător pătimaş. 

După ce plecă şeicul, omul-maimuţă hoinări din nou 
împreună cu Abdul pe ulițele din Sidi Aissa. Curând îl atrase 
zarva ce se auzea prin uşa deschisă a uneia din 
numeroasele cafes maures. Trecuse de ora opt şi, când 
intră Tarzan, dansul era în toi. Încăperea era ticsită de 
arabi. Toţi fumau şi beau cafele negre şi fierbinţi. 


Tarzan şi Abdul găsiră două locuri chiar în centrul 
încăperii, deşi zgomotul îngrozitor stârnit de muzicanți cu 
tobele şi fluierele lor îi făcură să regrete că nu-şi căutaseră 
un loc mai retras, mai ales pentru omul-maimuţă căruia îi 
plăcea liniştea. O ouled-nail destul de atrăgătoare dansa în 
faţa lor. Văzând hainele europene ale lui Tarzan şi 
adulmecând că-i rost de un bacşiş generos, fata îşi aruncă 
batista de mătase pe umărul lui şi fu răsplătită cu un franc. 

Dansatoarea fu înlocuită de o alta; privirea ageră a lui 
Abdul o surprinse pe cea dintâi şuşotind cu doi arabi, aflaţi 
în partea cealaltă a camerei, lângă o uşă ce dădea în curtea 
interioară. Jur împrejurul galeriei din curte se aflau odăile 
unde locuiau fetele care dansau în cafe. 

La început tălmaciul nu dădu importanţă faptului, dar mai 
târziu observă cu coada ochiului că unul dintre bărbaţi făcu 
un semn cu capul în direcţia lor, iar fata se întoarse şi furişă 
o privire lui Tarzan. Apoi arabii dispărură pe uşă, topindu-se 
în bezna curţii. 

Când veni din nou rândul fetei să danseze, aceasta se 
învârti pe lângă Tarzan şi-i adresă toate zâmbetele 
fermecătoare numai lui. Oacheşii fii ai deşertului începură 
să arunce spre Tarzan priviri încruntate şi fioroase. Tânărul 
însă nu lua în seamă nici zâmbetele fermecătoare, nici 
căutăturile duşmănoase. Fata îşi zvârli din nou batista şi din 
nou fu răsplătită cu un franc. Pe când şi-l lipea de frunte, 
după obiceiul ouled-nailelor, se aplecă spre Tarzan şi-i şopti 
grăbită câteva vorbe. 

— În curte e doi care vor să vă facă rău la domnu' - rosti 
ea repede într-o franceză stricată. La început le-am 
făgăduit să vă atrag în cursa lor, însă aţi fost bun şi nu pot 
să fac asta. Plecaţi repede până nu descoperă că i-am 
trădat. Cred că sunt nişte oameni foarte răi. 

Tarzan mulţumi fetei, asigurând-o că va fi prevăzător. 
Când îşi isprăvi dansul, fata traversă încăperea şi ieşi în 
curte. Tarzan nu părăsi cafe-ul, aşa cum îl îndemnase fata. 


Timp de o jumătate de oră nu se întâmplă nimic deosebit. 
Apoi din stradă intră un arab cu înfăţişare ursuză. Se aşeză 
lângă european şi începu să-i insulte înadins, însă cum 
insultele erau în arabă, Tarzan nu înţelegea o iotă. Abdul se 
hotări în cele din urmă să-l prevină. 

— Tipul ăsta caută gâlceavă. Nu e singur. De fapt, în caz că 
iese scandal, aproape fiecare om de aici va fi împotriva ta. 
Ar fi mai bine să plecăm în linişte, stăpâne. 

— Întreabă-l pe individul ăsta ce vrea - îi porunci Tarzan. 

— Spune că „câinele de creştin” a insultat o ouled-nail 
care-i aparţine. Caută ceartă, domnu'. 

— Spune-i că n-am insultat nici o ouled-nail de-a lui şi că 
doresc să plece şi să mă lase în pace. Mai spune-i că n-am 
nimic de împărţit cu el şi nici el cu mine. 

— Zice - reluă Abdul după ce-i transmise arabului mesajul 
- că, pe lângă că sunteţi un câine, mai sunteţi şi fiu de câine 
şi că bunica dumneavoastră a fost hienă. Şi, pe deasupra, 
mai sunteţi şi mincinos... 

Cearta care izbucni atrase atenţia celor din jur şi torentul 
de invective fu urmat de râsete batjocoritoare, ceea ce 
arăta limpede încotro se îndreptau simpatiile majorităţii. 

Lui Tarzan nu-i plăcea să fie ţinta batjocurii, cum nu-i 
plăceau nici epitetele adresate de arab. Cu toate acestea, 
când se ridică de pe scaun, nu arăta deloc furios. Pe buze 
avea doar o urmă de zâmbet, însă, brusc, muşchii de oţel ai 
omului-maimuță se încordară şi arabul cel ursuz se trezi cu 
un pumn zdravăn în falcă. Exact în clipa în care arabul se 
prăbuşea la podea, în încăpere năvăliră o jumătate de 
duzină de compatrioți care stătuseră ascunşi, în stradă, 
unde aşteptaseră semnalul. Cu strigăte de „Ucideţi-l pe 
ghiaur” şi „Jos cu câinele de creştin!” se năpustiră de-a 
valma asupra lui Tarzan. 

Mai mulţi tineri arabi dintre cei de faţă se alăturară 
atacului împotriva omului alb neînarmat. Tarzan şi Abdul 
fură împinşi spre fundul încăperii de puhoiul năvălitorilor. 


Tânărul arab rămase credincios stăpânului şi, cu cuțitul 
scos din teacă, lupta cot la cot cu el. 

Cu lovituri ca de trăsnet, omul-maimuţă dobora pe oricine 
ajungea în bătaia pumnilor lui puternici. Rezista asalturilor 
şi nu ceda nici un pas, având pe buze acelaşi zâmbet ce-i 
înflorise în clipa când se ridicase de pe scaun ca să-l 
lovească pe arabul care-l insultase. Părea cu neputinţă ca 
fie el, fie Abdul, să poată birui pădurea de săbii şi cuțite 
amenințătoare ce-i înconjura, însă numărul mare de 
agresori se dovedi până la urmă cea mai bună apărare 
pentru ei. Gloata care urla şi blestema era atât de 
înghesuită, încât nu putea mânui săbiile cum trebuie şi nici 
un arab nu îndrăznea să tragă cu arma, de frică să nu 
rănească pe vreunul dintre tovarăşii lui. 

În cele din urmă, Tarzan reuşi să înşface pe unul dintre 
atacatorii cei mai îndrăzneţi. Cu o mişcare rapidă îl 
dezarma şi, ţinându-l apoi ca pe un scut, se retrase încet, 
împreună cu Abdul, spre uşa ce da în curtea interioară. Se 
opri o clipă în prag şi, ridicându-l deasupra capului pe 
arabul ce se zvârcolea, îl zvârli ca dintr-o catapultă peste 
năvălitori. Tarzan şi Abdul păşiră în semiîntunericul de 
afară. Înfricoşate, ouled-nailele se ghemuiau la picioarele 
scărilor ce duceau spre odăile lor. Lumina palidă din curte 
provenea de la nişte candele pe care fetele le fixaseră de 
tocul uşilor, ca să dezvăluie mai bine farmecele lor celor ce 
se întâmplau să treacă prin curtea cufundată în beznă. 

Nici n-apucară bine Tarzan şi Abdul să iasă din încăpere, 
că se şi auzi un revolver pocnind în spatele lor. Lovitura 
pornise din bezna de sub una dintre scări. Când se 
întoarseră să-l întâmpine pe noul duşman, două siluete 
mascate se năpustiră spre ei, trăgând din fugă. Tarzan se 
aruncă asupra celor doi atacatori. Peste o clipă, unul dintre 
ei zăcea în noroiul din curte, dezarmat şi gemând de 
durerea pricinuită de o încheietură ruptă. Cuţitul lui Abdul 
străpunse inima celui de-al doilea, exact când acesta se 
pregătea să tragă un glonţ în tâmpla credinciosului arab. 


Hoarda înfuriată din interiorul cafenelei se îmbulzea acum 
afară, în urmărirea pradei. La strigătul uneia dintre ouled- 
naile, fetele stinseră candelele şi în curte nu mai stăruia 
decât lumina palidă ce se strecura prin uşa întredeschisă a 
cafenelei. Tarzan înşfacă sabia celui căzut sub cuțitul lui 
Abdul şi aşteptă torentul de oameni ce pornise să-i caute 
prin beznă. 

Deodată simţi în spate mişcându-se cineva. 0 mână uşoară 
îi atinse umărul şi o voce de femeie şopti: 

— Repede, domnule, pe aici. Urmaţi-mă! 

— Abdul, vino! N-o să ne fie mai rău decât aici - îi spuse 
Tarzan tânărului. 

Femeia îi conduse în sus, pe treptele ce dădeau la una din 
camere. Tarzan o urma îndeaproape. Observă brăţările de 
aur şi argint pe braţele goale şi şiragurile de monede de 
aur care atârnau în păru-i bogat, precum şi minunatele 
culori ale veşmântului. Văzu că e o ouled-nail şi îşi dădu 
instinctiv seama că era aceeaşi care-l prevenise mai 
devreme pe când dansa. 

Din capul scării auziră mulţimea întărâtată care-i căuta 
peste tot prin curte. 

— Curând or să vină şi aici - şopti fata. Nu trebuie să vă 
găsească, fiindcă ei sunt prea mulţi şi, până la urmă, or să 
vă omoare. Grăbiţi-vă! Puteţi cobori în stradă pe fereastra 
din odaia mea. Până să-şi dea ei seama că nu mai sunteţi în 
curte, o să vă aflaţi în siguranţă la hotel. 

În vreme ce vorbeau, câţiva bărbaţi tocmai urcau scara, la 
capătul căreia se aflau cei trei. Unul dintre agresori scoase 
un strigăt de triumf. Tarzan şi slujitorul său fuseseră 
descoperiţi. Mulțimea se năpusti într-acolo. Atacatorii aflaţi 
în primele rânduri alergară zoriţi pe scări, însă sus îi 
întâmpină o sabie necruțătoare la care nu se aşteptaseră; la 
început, victima fusese neînarmată. 

Cu un urlet de durere, bărbatul se rostogoli peste cei din 
spate. Ca nişte popice, năvălitorii se prăvăliră claie peste 
grămadă pe trepte. Scara, veche şi şubredă, nu putu rezista 


mult timp la zgâlţăielile şi la greutatea oamenilor: scrâşnind 
şi pârâind din toate încheieturile se prăbuşi peste arabii de 
dedesubt, lăsându-i pe Tarzan, pe Abdul şi pe fată singuri 
pe platforma de sus. 

— Să fugim! strigă fata. Au să ne prindă dacă vin pe scara 
cealaltă, prin odaia învecinată cu a mea. N-avem timp de 
pierdut. 

Pe când intrau în cameră, Abdul auzi şi traduse pe loc 
îndemnul adresat câtorva de a se grăbi să ajungă în stradă 
ca să le taie retragerea pe-acolo. 

— Suntem pierduţi! zise fata simplu. 

— Suntem? întrebă Tarzan. 

— Da, domnule, fiindcă mă vor ucide şi pe mine. Doar v-am 
ajutat. 

Lucrurile luau o nouă întorsătură. Lui Tarzan începuse 
chiar să-i placă tumultul şi primejdiile luptei. Nu se gândise 
nici măcar o clipă că fie Abdul, fie fata ar avea de suferit, iar 
el se retrăsese doar atât cât era necesar ca să nu fie ucis. 
Nu intenţiona să fugă, până nu s-ar fi încredinţat că este 
pierdut, că într-adevăr nu mai există nici o posibilitate de 
scăpare. 

Dacă ar fi fost singur, ar fi sărit în mijlocul gloatei 
îngrămădite şi, luptându-se precum Numa, leul, i-ar fi uimit 
pe arabi într-atâta, încât salvarea ar fi fost un fleac. Acum 
însă trebuia să se gândească necontenit la cei doi prieteni 
credincioşi. 

Şe duse la fereastra ce dădea în stradă. Peste câteva 
secunde acolo se vor afla duşmanii. Putea auzi de pe acum 
ceata de arabi care se căţăra pe iscările încăperilor 
învecinate... într-o clipă vor ajunge la uşa odăii. Tarzan puse 
un picior pe pervaz şi se aplecă în afară, însă nu privi în jos. 
Deasupra, cât putea întinde braţul, se afla acoperişul 
clădirii. O chemă pe fată. Aceasta veni lângă el. Tarzan o 
prinse de mijloc şi o puse pe umăr. 

— Aşteaptă-mă aici până cobor din nou - îi spuse lui Abdul. 
Între timp grămădeşte toată mobila din această cameră la 


uşă; o să-i întârzie îndeajuns. Apoi se urcă pe pervazul 
ferestrei, cu fata pe umăr. [ine-te bine! O preveni el. 

O clipă după aceea se căţăra pe acoperişul casei, cu 
uşurinţa şi dexteritatea unei maimuțe. Aşezând-o pe fată pe 
acoperiş, se aplecă peste streaşină şi-l strigă încet pe Abdul. 
Tânărul alergă la fereastră. 

— Dă-mi mâna! îi şopti Tarzan. 

Arabii, aflaţi acum în camera vecină, băteau în uşă. Cu un 
trosnet, uşa sări în ţăndări într-o clipă. Abdul se simţi 
ridicat ca un fulg pe acoperiş. Tarzan acţionase la timp: în 
clipa în care urmăritorii năvăleau în odaia fetei, de după 
colţul străzii alţii se îndreptau în goană spre fereastra din 
stradă. 

8. LUPIA DIN DEŞERI. 

Curând cei trei, stând ghemuiţi pe acoperişul locuinţelor 
ouled-nailelor, auziră înjurăturile cumplite ale arabilor din 
încăperea de dedesubt. Din când în când, Abdul îi traducea 
lui Tarzan cele auzite. 

— Acum se ceartă cu cei din stradă fiindcă ne-au lăsat să 
scăpăm atât de uşor. Cei din stradă spun că n-am coborât 
de acolo... că suntem încă în clădire şi că cei din cameră 
fiind prea fricoşi să ne atace, încearcă să-i înşele spunându- 
le că am fugit. Dacă se mai ceartă în felul ăsta, se vor 
încaieră între ei - spuse Abdul. 

Deodată, cei din încăpere lăsară totul baltă şi se 
reîntoarseră în cafenea. Dar câţiva mai rămaseră jos, în 
stradă, fumând şi sporovăind. 

Tarzan se adresă fetei, mulţumindu-i că îşi riscase viaţa 
pentru el, un necunoscut. 

— Mi-ai plăcut - îi spuse fata simplu. Erai altfel decât cei 
care vin de obicei la cafenea. N-ai vorbit urât cu mine, iar 
felul în care mi-ai dat banii nu m-a jignit. 

— Ce-ai să faci acum după toate cele întâmplate? Nu te 
mai poţi întoarce la cafenea. Oare vei fi în siguranţă la Sidi 
Aissa? 


— Mâine vor uita cu toţii ce-a fost - răspunse ea. Însă aş fi 
foarte fericită dacă n-ar trebui să mă întorc la cafeneaua 
asta sau la alta. N-am rămas aici de plăcere. Sunt 
prizonieră. 

— Prizonieră? exclamă Tarzan, neîncrezător. 

— Sclavă, ar fi un cuvânt mai potrivit - spuse fata. Am fost 
furată de o bandă de tâlhari, noaptea din douar-ul tatălui 
meu. M-au adus aici şi m-au vândut unui arab care ţine 
cafeneaua asta. Sunt doi ani de când i-am văzut ultima oară 
pe ai mei. Familia mea e departe, în sud. Ai mei nu vin 
niciodată până la Sidi Aissa. 

— Ai vrea să te întorci la al tăi? o întrebă Tarzan. Dacă 
vrei, aş putea să te duc în siguranţă măcar până la Bou 
Saada. Sunt convins că acolo aş putea aranja cu 
comandantul să te trimită mai departe. 

— Oh, domnu'! strigă ea. Cum aş putea să vă răsplătesc! 
Doar nu vreţi să spuneţi că aţi face atât de mult pentru o 
ouled-nail. Tatăl meu însă vă poate răsplăti şi o va face 
negreşit. Doar e mare şeic. E Kadour-ben-Saden. 

— Kadour-ben-Saden?! exclamă Tarzan. Păi Kadour-ben- 
Saden se află în Sidi Aissa chiar în clipa asta. A cinat cu 
mine acum câteva ore. 

— Tata în Sidi Aissa?! strigă fata. Alah fie slăvit! Sunt într- 
adevăr salvată! 

— Sst! îi preveni Abdul. Ascultaţi. 

De jos veneau nişte sunete, voci care se desluşeau foarte 
bine în liniştea nopţii. Tarzan nu înţelegea o iotă, însă Abdul 
şi fata îi traduceau. 

— Au plecat - spuse fata. Pe tine te vor domnu. Unul 
dintre ei zice că străinul care le-a dat bani pentru uciderea 
ta zace cu încheietura ruptă în casa lui Ahmed bin Soulef şi 
ca a oferit o recompensă şi mai mare celor care te vor 
aştepta pe drumul spre Bou Saada şi te vor ucide. 

— E acelaşi individ care l-a urmărit, pe domnu' prin piaţă 
azi! izbucni Abdul. L-am văzut din nou în cafenea... pe el şi 
pe cel ce-l însoțea; cei doi au ieşit în curtea interioară după 


ce au tras asupra noastră când ieşeam din cafenea. De ce 
vor să vă omoare, domnu'? 

— Nu ştiu nici eu - răspunse Tarzan şi, după o pauză, 
adăugă: Numai dacă... 

Însă nu-şi sfârşi vorba, fiindcă gândul care-i fulgeră prin 
minte, deşi părea singura explicaţie logică a misterului, 
părea în acelaşi timp imposibil. 

Curând plecară şi cei care-i aşteptau în stradă. Curtea şi 
cafeneaua se goliră. Cu multă precauţie, Tarzan cobori pe 
pervazul ferestrei. Nu mai era nimeni în camera fetei. Se 
reîntoarse pe acoperiş, îl cobori mai întâi pe Abdul, iar apoi 
a lăsă binişor pe fată în braţele arabului. 

De pe fereastră, Abdul îşi făcu vânt în stradă, care nu se 
afla prea aproape. Tarzan o luă în braţe pe fată şi săriră 
împreună fără nici o greutate. Asemenea salturi făcuse de 
nenumărate ori în junglă, când ducea vreo povară în braţe. 
De frică, fata scoase un țipăt uşor, însă Tarzan atinse 
caldarâmul fără să se clatine şi o depuse teafără pe pământ. 
O clipă, fata se sprijini de el: 

— Cât de puternic şi musculos e domnu'. El adrea, leul 
negru, nu-i mai puternic. 

— Aş vrea să-l întâlnesc pe acest El adrea al vostru - spuse 
Tarzan. Am auzit vorbindu-se atâtea despre el. 

— Vino la douar-ul tatălui meu şi-l vei întâlni - zise fata. 
Leul trăieşte pe un pinten de munte, la miazănoapte de 
ţinutul nostru. Noaptea coboară din vizuina lui să prade 
douar-ul tatălui meu. Cu o lovitură de labă zdrobeşte ţeasta 
taurului. E vai şi amar de călătorul întârziat care-l 
întâlneşte pe El adrea noaptea. 

Ajunseră fără alte piedici la hotel, unde patronul, cam 
somnoros, protestă vehement că i se cere să-l caute şi să-l 
găsească pe Kadour-ben-Saden până a doua zi dimineaţa. O 
piesă de aur schimbă cu desăvârşire atitudinea patronului 
şi, în câteva secunde, un servitor porni pe la hotelurile mai 
mici din localitate, unde era de aşteptat să tragă un şeic din 
deşert împreună cu ai săi. larzan socotea că trebuie 


negreşit să-l vadă pe tatăl fetei chiar în noaptea aceea, de 
teamă ca acesta să nu plece a doua zi în zori şi astfel să nu-l 
mai găsească. 

Aşteptară încordaţi. După o jumătate de oră servitorul se 
înapoie cu Kadour-ben-Saden. Bătrânul şeic intră în 
cameră, cu o privire întrebătoare pe faţa lui mândră. 

— Domnul mi-a făcut cinstea să... - începu el, însă privirea- 
i se pironi asupra fetei. Cu braţele desfăcute, străbătu 
încăperea şi o îmbrăţişa. Copila mea! Strigă el. Alah e bun! 
Şi ochii bătrânului războinic se umplură de lacrimi. 

După ce-şi istorisiră cum a fost răpită fata şi cum a fost 
salvată, Kadour-ben-Saden strânse mâna lui Tarzan. 

— 'Tot ce aparţine lui Kadour-ben-Saden e şi al tău, 
prietene; chiar şi viaţa - spuse el simplu. 

Tarzan ştia că acestea nu erau vorbe goale. Cu toate că nu 
se odihniseră deloc, hotărâră să pornească cât mai de 
dimineaţă, încercând să parcurgă într-o singură zi distanţa 
până la Bou Saada. Pentru bărbaţi nu era greu, însă pentru 
fată urma să fie o călătorie obositoare. Dar tânăra dorea să 
pornească o dată cu ei, căci ardea de nerăbdare să-şi 
revadă familia şi prietenii, de care fusese despărțită doi ani. 

Tarzan nici nu închise bine ochii, că fu trezit din nou şi 
peste un ceas grupul pornea călare pe drumul ce ducea 
spre miazăzi, la Bou Saada. Câţiva kilometri drumul fu în 
stare bună şi putură să înainteze repede; brusc însă, totul 
se prefăcu într-o întindere nesfârşită de nisip. Cu fiecare 
pas, caii se afundau până la glezne. Grupul format din 
Tarzan, Abdul, şeic şi fiica lui, era escortat de patru călăreţi 
din tribul şeicului, care-l însoţiseră în călătoria la Sidi Aissa. 
Astfel înarmaţi cu şapte puşti, nu aveau motive să se teamă 
de vreun atac ziua şi, dacă totul mergea bine, puteau 
ajunge la Bou Saada înainte de căderea nopţii. 

Un vânt puternic îi învălui în mijlocul nisipului învolburat 
al pustiului. Buzele lui Tarzan se uscară şi crăpară. Ținutul 
înconjurător, atât cât cuprindeai cu ochii, era departe de a 
fi atrăgător. O vastă întindere, un teren accidentat, cu mici 


coline aride, unde din loc în loc creşteau pilcuri de arbuşti 
lugubri. Departe, spre sud, se înălţau crestele nedesluşite 
ale munţilor Atlas."Ce mult se deosebesc toate acestea de 
Africa minunată a copilăriei mele!” gândi Tarzan. 

Veşnic la pândă, Abdul privea înapoi destul de des; 
aproape tot atât cât privea înainte. Se oprea în vârful 
fiecărei coline pe care o urcau şi, întorcând calul, scruta cu 
multă luare-aminte ţinutul pe care-l străbătuseră. În cele 
din urmă cercetările sale fură răsplătite. 

— Priviţi! Strigă spre ceilalţi. Şase călăreţi sunt pe urmele 
noastre. 

— Fără doar şi poate că printre ei se află şi prietenul 
dumneavoastră de aseară; sunt sigur de asta, domnule - 
remarcă sec Kadour-ben-Saden, adresându-se lui Tarzan. 

— Fără îndoială - răspunse omul-maimuţă. Îmi pare rău că 
voi, tovarăşii mei de drum, veţi fi în primejdie. Îndată ce 
vom ajunge în satul următor, mă voi opri şi-i voi întreba pe 
aceşti domni ce doresc. Voi vă veţi continua călătoria. Nu e 
nici o grabă s-ajung la Bou Saada astă-seară şi nu văd de ce 
n-aţi călători în tihnă. 

— Dacă te opreşti, ne oprim şi noi - zise Kadour-ben- 
Saden. Vom rămâne cu tine până ce vei fi în siguranţă cu 
prietenii tăi sau până ce duşmanii vor renunţa să te 
urmărească. le rog să nu mai adaugi nimic. 

Tarzan acceptă. Era un om căruia îi plăcea să vorbească 
puţin şi poate tocmai de aceea Kadour-ben Saden se 
ataşase de el, căci arabul urăşte pălăvrăgeala. 

Tot restul zilei Abdul îi ţinu sub observaţie pe cei ce 
călăreau în urma lor şi care păstrau mereu aceeaşi 
distanţă. La popasuri urmăritorii nu se apropiau deloc de ei. 

— Aşteaptă să se întunece - zise Kadour-ben-Saden. 

Întunericul se lăsă înainte ca ei să ajungă la Bou Saada. 
Lui Abdul îi venea acum foarte greu să desluşească siluetele 
înveşmântate în alb care-i urmăreau, însă era limpede că 
necunoscuţii reduceau distanţa dintre ei şi că intenționau 
să-i atace, îi spuse acest lucru lui Tarzan în şoaptă, fiindcă 


nu voia s-o alarmeze pe fată. Omul-maimuţă îşi îmboldi calul 
lângă arab, în spatele grupului. 

— Abdul, vei călări împreună cu ceilalţi. Afacerea asta mă 
priveşte numai pe nime. Am să-i aştept într-un loc potrivit şi 
am să-i întreb ce vor. 

— Abdul rămâne cu tine - răspunse tânărul arab. 

Tarzan îşi dădu seama că nici amenințările, nici 
rugăminţile nu-i vor schimba hotărârea. 

— Prea bine, rămâi atunci... Uite, aici e un loc foarte bun. 
Vezi stâncile acelea din vârful colinei? O să ne ascundem 
acolo şi o să le atragem atenţia acestor domni că suntem 
aici. 

Îşi mânară caii mai aproape de stânci şi descălecară. 
Ceilalţi, care călăreau mai în faţă, se mistuiră în beznă. 
Înaintea lor străluceau luminile oraşului Bou Saada. Tarzan 
îşi scoase puşca din toc, apoi îşi pregăti şi revolverul. Îi 
spuse lui Abdul să se ascundă cu caii în spatele stâncilor, 
aşa încât animalele să fie ferite de gloanţele duşmanilor în 
caz că vor trage. Tânărul arab se prefăcu a-i da ascultare 
întocmai, însă îndată ce priponi bine caii de nişte arbuşti, se 
târi înapoi la câţiva paşi în spatele lui Tarzan. 

Omul-maimuţă se postă chiar în mijlocul drumului, 
pregătit să-i întâmpine pe urmăritori. Nu trebui să aştepte 
mult. Curând răsună galopul cailor în beznă şi numaidecât 
Tarzan desluşi câteva pete mai deschise la culoare 
mişcându-se pe fundalul întunecat al nopţii. 

— Opriţi sau trag! îi somă el. Siluetele albe se opriră brusc 
şi, în noapte, urmă o clipă de tăcere. Apoi se auziră şoaptele 
urmăritorilor: se sfătuiau între ei. Ca nişte stafii, călăreţii 
fantomatici se împrăştiară în cele patru zări. Deşertul se 
cufundă din nou într-o linişte deplină. Era totuşi o linişte 
amenințătoare ce nu prevestea nimic bun. 

Abdul se ridică într-un genunchi. Tarzan ciuli urechea, 
deprinsă cu cele mai imperceptibile zgomote ale junglei şi 
curând desluşi pasul uşor al cailor apropiindu-se din toate 
părţile. Era limpede: fuseseră înconjurați. Deodată, din 


direcţia în care privea răsună o împuşcătură; glonţul îi 
şuieră pe deasupra capului. Tarzan trase într-acolo unde 
văzuse flacăra ţâşnind pe gura ţevii. 

Imediat pustiul fu străbătut de împuşcături. Abdul şi 
Tarzan trăgeau numai în direcţia flăcărilor... hu puteau să- 
şi vadă duşmanii. Numaidecât îşi dădură seama că 
atacatorii îi înconjurau. Înaintarea deveni mai vertiginoasă 
când agresorii pricepură că cei care li se împotriveau erau 
puţini la număr. 

Unul dintre ei se apropie prea mult şi cum Tarzan era 
obişnuit să vadă prin întunericul junglei, ţinti, trase şi şaua 
rămase goală. Odată cu împuşcătura se auzi un urlet de 
durere... 

— Sorţii sunt de partea noastră Abdul - spuse Tarzan, 
râzând încet. 

Era însă prea devreme pentru astfel de pronosticuri. La un 
semnal, cei cinci călăreţi îşi îmboldiră caii şi năvăliră toţi 
asupra celor doi. Se părea că lupta nu va dura mult. Iarzan 
şi Abdul se adăpostiră în grabă îndărătul stâncilor ca să-i 
aibă pe duşmani în faţă. Răsună tropotul nebun al cailor în 
galop. Se trăgea din ambele părţi; apoi arabii se retraseră 
ca să repete manevra. Acum nu mai erau decât patru 
contra doi. 

Timp de câteva clipe, nici un sunet nu tulbură bezna 
înconjurătoare. Tarzan nu putea şti dacă arabii, 
înspăimântați de pierderi, renunţaseră la luptă sau dacă nu 
cumva îi pândeau la marginea drumului spre a-i ataca pe 
când s-ar fi îndreptat spre Bou Saada. Nu i se lăsă însă prea 
multă vreme de gândit, fiindcă iureşul unui nou atac 
răzbătu în noapte. Nici nu se stinse ecoul primei 
împuşcături, când în spatele arabilor răsunară o duzină de 
alte focuri. Dinspre Bou Saada se auzi tropot de cai şi, 
curând o nouă ceată se avântă cu strigăte sălbatice în luptă. 

Agresorii nu mai aşteptară să afle cine sunt noii veniţi. 
Trăgând o salvă de adio, galopară pe lângă poziţia ocupată 
de Tarzan şi de Abdul, aşteptându-se în goană pe drumul 


spre Sidi Aissa. O clipă mai târziu se ivi şi Kadour-ben- 
Saden, însoţit de luptătorii săi. 

Bătrânul şeic răsuflă uşurat când constată că Tarzan şi 
Abdul sunt teferi. Nici caii nu fuseseră atinşi de gloanţe. Îi 
căutară pe cei doi indivizi care se prăbuşiseră la pământ, 
doborâţi de Tarzan şi, văzând că sunt morţi, îi lăsară acolo. 

— De ce nu mi-ai spus c-aveai de gând să-i atragi într-o 
ambuscadă pe ticăloşii ăia? Întrebă şeicul pe un ton 
supărat. Dacă îi aşteptam toţi şapte, puteam să-i doborâm 
până la unul. 

— Atunci n-ar fi trebuit să ne oprim deloc - răspunse 
Tarzan. Dacă mi-aş fi continuat drumul spre Bou Saada. Ei 
ne-ar fi ajuns din urmă şi ne-ar fi atacat, oricum, astfel că 
am fi fost angajaţi în luptă cu toţii. Eu însă n-am vrut să vă 
amestec în cearta asta şi de aceea Abdul şi cu mine ne-am 
oprit ca să-i luăm la întrebări. Apoi mai era şi fiica 
dumitale... Nu puteam s-o expun, fără nici un motiv, 
îndemânării celor şase trăgători., Kadour-ben-Saden ridică 
din umeri. Nu-i plăcea deloc faptul că nu fusese chemat să 
lupte. 

Lupta, care avusese loc foarte aproape de Bou Saada, 
alertase o companie de soldaţi din garnizoana locală. 
Tarzan şi grupul său îi întâlniră chiar la porţile oraşului. 
Ofiţerul de gardă îi opri şi-i întrebă ce se întâmplase. 

— O bandă de jefuitori... - răspunse Kadour-ben-Saden. 
Au atacat pe doi dintre ai noştri care au rămas în urmă, însă 
când ne-am întors cu toţii, s-au făcut nevăzuţi, ticăloşii! Doi 
dintre bandiți au fost omorâţi. Niciunul dintre oamenii mei 
n-a fost rănit. 

Ofiţerul păru mulţumit cu atât şi, după ce le notă numele, 
plecă însoţit de soldaţi la locul încăierării, ca să aducă în 
tabără cadavrele celor doi pentru a fi identificate. 

Două zile mai târziu Kadour-ben-Saden împreună cu fiica 
lui şi cu oamenii săi porniră către miazăzi, prin trecătoarea 
aflată mai jos de Bou Saada. Se îndreptau spre casa lor, 
departe, în sălbăticie. Şeicul îl invită pe Tarzan să vină cu ei. 


Fata stărui şi ea. Tarzan nu le putea dezvălui motivul pentru 
care se vedea nevoit să refuze. Mai ales acum, când după 
întâmplările din ultimele zile sarcinile lui se anunțau mai 
importante, nici nu se putea gândi să-şi părăsească postul. 
Le făgădui însă, că, dacă îi va sta în putinţă, va veni mai 
târziu. Aşa că trebuiră să se mulţumească cu asigurarea 
dată. 

Ultimele două zile, Tarzan şi le petrecuse în tovărăşia lui 
Kadour-ben-Saden şi a fiicei sale. Îl interesau nespus de 
mult aceşti războinici necruţători şi demni. Profitase de 
prilejul pe care îl oferea prietenia lor ca să afle cât mai 
multe despre viaţa şi obiceiurile lor. Începuse chiar să 
prindă primele noţiuni de limbă, sub îndrumarea plăcută a 
fetei cu ochi căprui. Tarzan regretă din inimă când îi văzu 
cum se depărtează şi, stând călare pe cal la intrarea în 
defileu unde îi însoţise, privi după micul grup până când 
acesta se pierdu cu totul în zare. 

lată, aceştia erau oamenii dragi inimii sale! Viaţa lor 
sălbatică, aspră, plină de primejdii şi greutăţi îi plăcea 
acestui om pe jumătate sălbatic, cu mult mai mult decât 
orice văzuse în mijlocul civilizaţiei efeminate din marile 
oraşe. Era o viaţă mai frumoasă chiar decât cea din junglă, 
fiindcă te puteai bucura şi de societatea oamenilor 
adevăraţi, demni de cinste şi respect. În acelaşi timp erau 
aproape de natura sălbatică, pe care el o iubea atât. În 
minte îi încolţi gândul că odată misiunea dusă la îndeplinire, 
să demisioneze şi să-şi petreacă restul vieţii în mijlocul 
tribului lui Kadour-ben-Saden. 

Întoarse apoi calul şi se îndreptă încet spre Bou Saada. 

La stradă, hotelul Petit Sahara, unde trăsese Tarzan în Bou 
Saada, avea un bar, două restaurante şi bucătăriile. Ambele 
săli-restaurant dădeau direct în bar iar una dintre el era 
rezervată exclusiv pentru ofiţerii din garnizoană. De la bar, 
puteai privi în oricare din sălile-restaurant. 

După ce-l conduse pe Kadour-ben-Saden şi oamenii lui, 
Tarzan se îndreptă spre bar. Kadour-ben-Saden voia să 


străbată o bună bucată de drum chiar în ziua aceea, astfel 
că pornise dis-de-dimineaţă. Când se întoarse la hotel, 
Tarzan mai găsi câţiva călători luându-şi micul dejun. 

Plimbându-şi privirea la întâmplare prin restaurantul 
ofiţerilor, Tarzan observă ceva care-i trezi îndată interesul: 
îl văzu acolo pe locotenentul Gernois, care parcă aştepta pe 
cineva. Tocmai în clipa aceea, un arab îmbrăcat în alb se 
apropie de locotenent şi aplecându-se, îi şopti câteva. 
Cuvinte la ureche. Apoi arabul ieşi din sală pe o altă uşă. 

Lucrul în sine nu spunea prea multe, însă când omul se 
aplecase să-i vorbească ofițerului, Tarzan zărise printr-o 
tăietură a burnusului că necunoscutul îşi purta mâna 
stângă într-o eşarfă. 

9. NUMA „EL ADREA” 

În ziua în care Kadour-ben-Saden pleca spre sud, diligenta 
din nord îi aducea lui Tarzan o scrisoare de la D'Arnot; 
epistola îi fusese transmisă de la Sidi-bel-Abbes. Scrisoarea 
zgândări vechea rană pe care Tarzan ar fi dorit să o uite. 
Totuşi, nu se supără pe D'Arnot că îi scrisese; cel puţin ţinea 
treaz interesul omului-maimuță. lată conţinutul scrisorii: 

Dragul meu Jean, De când ţi-am scris ultima dată am fost 
la Londra cu nişte afaceri. Nu am stat acolo decât trei zile. 
Chiar în prima zi am întâlnit aşa, pe neaşteptate, în strada 
Henrietta, un vechi prieten de-al tău. Pentru nimic în lume 
n-o să ghiceşti cine era: domnul Samuel T. Philander în 
persoană! E adevărul adevărat. Parcă văd expresia ta de 
neîncredere. Şi asta încă nu e totul. A insistat să-l însoțesc 
la hotel şi acolo i-am găsit pe ceilalţi: pe profesorul 
Archimedes Q. Porter, pe domnişoara Porter şi pe negresa 
aceea imensă, doica domnişoarei Porter... Esmeralda dacă 
ţi-o mai aminteşti. Pe când mă aflam acolo, a venit şi 
Clayton. Cei doi se vor căsători în curând, sau destul de 
curând şi din zi în zi m-aştept să primesc o invitaţie. Din 
cauza morţii tatălui său, nunta va fi celebrată cu multă 
discreţie: vor participa numai rudele apropiate. 


Când am rămas singur cu domnul Philander, bătrânul 
prieten mi-a făcut câteva confidenţe. Mi-a spus că 
domnişoara Porter a amânat căsătoria de trei ori până 
acum. Mi-a mai destăinuit că, după părerea lui, fata nu s-a 
prea grăbit să se mărite cu Clayton, însă, de data asta, 
evenimentul va avea loc cu siguranţă. 

De bună seamă, toţi au întrebat de tine. Nu te teme, ţi-am 
respectat dorinţa, cu privire la originea ta adevărată. Le-am 
spus doar câte ceva despre preocupările tale actuale. 

Domnişoara Porter, în special, părea extrem de interesată 
de tot ceea ce îi povesteam despre tine şi m-a întrebat o 
mulţime de lucruri. Mi-e teamă că m-am amuzat cam mult 
pe seama dorinţei şi hotărârii tale de a te înapoia, în, cele 
din urmă, în jungla unde te-ai născut. După aceea mi-a 
părut rău; gândul că vrei să te întorci la viaţa aceea plină 
de primejdii îngrozitoare părea să o scoată din minţi. „Şi 
totuşi - spunea ea - nu ştiu... Sunt mult mai mulţi oameni 
nefericiţi decât pericolele care-l pândesc pe domnul Tarzan 
în jungla înfricoşătoare şi plină de primejdii. Cel puţin 
conştiinţa lui nu va fi chinuită de remuşcări. Există şi clipe 
de tihnă şi linişte şi nişte privelişti de o extraordinară 
frumuseţe. Poate ţi se va părea ciudat că tocmai eu vorbesc 
astfel, eu care am trecut prin atâtea încercări prin pădurea 
aceea înfiorătoare. Cu toate acestea, uneori doresc să mă 
întorc în inima junglei, fiindcă simt că cele mai fericite clipe 
din viaţa mea acolo le-am petrecut”. 

Pe când vorbea, în ochi i se putea citi o tristeţe fără 
margini; mi-am dat seama că ştia că îi cunosc secretul. În 
felul acesta îţi transmitea un ultim mesaj de dragoste din 
partea unei inimi care-ţi păstrează vie amintirea, deşi 
stăpâna aparţine altuia. 

Clayton părea enervat şi, tot timpul cât ai fost subiectul 
conversaţiei, nu şi-a găsit locul. Avea o privire neliniştită şi 
speriată. Totuşi, când a vorbit despre tine, a făcut-o cu 
multă amabilitate. Mă întreb dacă nu cumva ştie adevărul în 
privinţa ta. 


Împreună cu Clayton venise şi Tennington. Sunt foarte 
buni prieteni, după cum ştii. locmai se pregăteşte să pună 
la cale una din croazierele acelea interminabile cu iahtul lui 
şi-i îndemna pe toţi să-l însoţească. A încercat să mă 
convingă şi pe mine. De data asta se gândeşte să facă 
înconjurul Africii. I-am atras atenţia că într-o bună zi 
preţioasa lui jucărie o să-l ducă, pe el şi pe câţiva dintre 
prietenii lui, în fundul oceanului, dacă nu-ţi scoate din cap 
că iahtul e o ambarcaţiune şi nu un vas de război. 

Alaltăieri m-am reîntors la Paris, iar ieri, la curse, i-am 
întâlnit pe contele şi pe contesa de Coude. M-au întrebat ce 
mai faci. De Coude pare într-adevăr ataşat de tine. Se pare 
că a scăpat de gândurile negre. Olga e la fel de frumoasă, 
însă ceva mai reţinută. Cred că a tras învăţămintele 
necesare, după cele întâmplate cu tine şi asta o să-i 
servească pentru tot restul vieţii. A fost un noroc pentru ea 
şi pentru de Coude că ai fost tu şi nu un altul mai sofisticat. 
Dacă i-ai fi făcut curte Olgăi cu adevărat, mi-e teamă că n- 
aţi fi avut nici o şansă. 

M-a rugat să-ţi comunic că Nikolas a părăsit Franţa. l-a 
dat douăzeci de mii de franci ca să plece şi să nu se mai 
întoarcă. Contesa se felicită că a scăpat de el înainte de a 
traduce în fapt o nouă ameninţare pe care o făcuse recent: 
aceea de a te ucide cu prima ocazie. Zicea că i-ar veni tare 
greu să ştie că sângele fratelui ei ţi-a pătat mâinile, fiindcă 
te îndrăgeşte tare mult. Nu se sfia să o spună în faţa 
contelui. În privinţa rezultatului înfruntării dintre tine şi 
Nikolas contesa era convinsă că tu ai fi ieşit învingător. 
Contele era şi el de aceeaşi părere. Ba chiar a adăugat că 
ar fi nevoie de un regiment întreg de Rokoff ca să te 
omoare. După cum vezi, contele are un respect nemărginit 
pentru puterea ta. 

Cât despre mine, am fost rechemat pe vas. În două zile 
vom părăsi Havre, plecând într-o direcţie necunoscută. 
Dacă-mi trimiţi scrisorile, menţionând numele vasului, le voi 


primi în cele din urmă. La rândul meu, îţi voi scrie îndată ce 
se va ivi prilejul. 

Prietenul tău credincios, Paul D'Arnot „lare mi-e teamă că 
Olga a aruncat cei douăzeci de mii de franci pe fereastră” - 
gândi Tarzan aproape cu glas tare. 

Reciti de mai multe ori pasajul în care D'Arnot reproducea 
conversaţia cu Jane Porter. Tarzan încercă o mică bucurie 
citind cele scrise acolo, însă era mai bine aşa decât cu totul 
nefericit. 

În următoarele trei săptămâni nu se întâmplă nimic 
deosebit. De mai multe ori, Tarzan îl reîntâlni pe misteriosul 
arab. Odată îl văzu chiar schimbând din nou câteva vorbe 
cu locotenentul Gernois. Cu toate încercările sale şi în ciuda 
urmăririi asidue, larzan nu putu să descopere unde locuia 
arabul, deşi ar fi dat oricât să afle. 

Gernois care nu era de fel prietenos, se ţinea tot timpul 
departe de Tarzan de când cu întâmplarea din restaurantul 
hotelului din Aumale. În cele câteva ocazii când fură puşi 
faţă în faţă, atitudinea ofițerului fu evident ostilă. 

Pentru a-şi putea juca rolul mai departe, Tarzan îşi petrecu 
o bună parte din timp vânând în vecinătatea localităţii Bou 
Saada. Petrecea zile întregi printre colinele de la poalele, 
munţilor, prefăcându-se a căuta gazele. Ori de câte ori 
întâlnea gingaşele animale nu făcea altceva decât să-şi 
scoată ' puşca şi să le lase să fugă. Omul-maimuţă nu 
încerca nici o satisfacţie ucigând fiinţele cele mai lipsite de 
apărare şi mai nevinovate, numai din plăcerea de a ucide. 
De fapt, Tarzan nu ucisese niciodată din, plăcere pentru 
simplul motiv că nu găsea nici o plăcere în a omori. Îi 
plăceau luptele drepte şi extazul victoriei. Îi plăcea 
vânătoarea aprigă pentru agonisirea hranei şi-atunci îşi 
măsura dibăcia şi măiestria cu iscusinţa şi şiretenia, altuia. 
Să plece însă din oraş îmbuibat de mâncare, ca să ucidă o 
frumoasă gazelă cu ochi calzi - oh! Acest lucru i se părea 
mai crud decât uciderea premeditată şi cu sânge rece a 
unui om. larzan nu voia nimic din toate acestea. El se ducea 


la vânătoare de unul singur ca să nu-i descopere nimeni 
şiretlicul. 

Odată, de bună seamă fiindcă umbla veşnic neînsoţit, era 
cât pe aci să-şi piardă viaţa. Călărea agale printr-o vâlcea, 
când, chiar în spatele lui, răsună o împuşcătură. Glonţul 
trecu prin casca pe care o purta pe cap. Deşi galopă ca 
vântul spre vârful colinei, nu găsi nici o urmă de duşman. 
Înapoindu-se de la Bou Saada, nu mai întâlni nici ţipenie de 
om. 

„Da e limpede, Olga a irosit de pomană cei douăzeci de mii 
de franci” - îşi spuse Tarzan, amintindu-şi întâmplarea. 

În seara aceea, la cină, Tarzan fu oaspetele căpitanului 
Gerard. 

— Se pare că nu prea ai avut noroc la vânătoare? îl 
tachina ofiţerul. 

— Nu - răspunse Tarzan. Vânatul pe aici e cam timid şi nici 
eu nu prea mă dau în vânt după păsări şi antilope. Cred că 
am să mă duc ceva mai spre sud, să încerc să vânez câţiva 
lei algerieni. 

— Straşnic! exclamă căpitanul. Mâine pornim spre Djelfa. 
Cel puţin vei avea companie până acolo. Locotenentul 
Gernois şi cu mine am primit ordin să luăm o sută de soldaţi 
şi să efectuăm o misiune de patrulare într-o regiune în care 
bandele de tâlhari ne dau destulă bătaie de cap. Poate că 
vom avea plăcerea să vânăm leul împreună... Ei, ce zici? 

Tarzan fu mai mult decât bucuros şi nu şovăi să se arate 
astfel. Căpitanul ar fi fost uimit dacă ar fi ştiut adevărata 
pricină a bucuriei omului-maimuță. Gernois şedea chiar în 
faţa acestuia şi nu păru încântat de propunerea căpitanului. 

— Vei vedea că vânătoarea de lei e mult mai periculoasa - 
adăugă căpitanul Gerard. 

— Vânătoarea gazelelor are riscurile sale - răspunse 
Tarzan. Mai ales când te duci singur... Am aflat lucrul 
acesta chiar azi. Am mai descoperit că, deşi gazela e cea 
mai fricoasă dintre animale, nu e totuşi cea mai laşă. 


Zicând acestea, Tarzan îşi îndreptă ca din întâmplare 
privirea spre Gernois. Nu voia ca ofiţerul să-şi dea seama că 
e suspectat sau supravegheat. Vorbele sale puteau totuşi să 
aibă efect, dovedind că Gernois este implicat sau, cel puţin, 
că este la curent cu anumite întâmplări petrecute recent. 
Tarzan văzu cum Gernois se aprinde la faţă. Se mulţumi 
numai cu această mărturie şi schimbă repede subiectul. 

În dimineaţa următoare, pe când călăreau spre miazăzi, o 
duzină de arabi alcătuiau ariergarda coloanei. 

— Nu sunt sub comanda mea - răspunse Gerard la 
întrebarea lui Tarzan. Ne însoțesc doar pe drum ca să ne 
ţină de urât. 

De când poposise în Algeria, Tarzan aflase destule lucruri 
despre caracterul arabilor ca să ştie că nu acesta era 
adevăratul motiv, mai ales că arabii nu sunt din cale afară 
de fericiţi când se găsesc în tovărăşia străinilor şi, în 
special, a soldaţilor francezi. Astfel că, în mintea lui, 
încolţiră bănuieli şi se hotărî să ţină sub strictă 
supraveghere grupul de arabi care urma coloana la o 
distanţă de aproape un sfert de kilometru. Arabii însă nu se 
apropiau mai mult, nici chiar în timpul popasurilor şi Tarzan 
nu putu să-i cerceteze mai îndeaproape. 

Într-un târziu se convinse că arabii cu pricina erau asasini 
plătiţi, trimişi pe urmele lui. Nu se îndoia că Rokoff pusese 
la cale complotul. N-ar fi putut spune dacă ticălosul făcea 
acest lucru ca să se răzbune pentru cele întâmplate în 
trecut, când Tarzan îi dejucase planurile şi-l umilise, sau 
fiindcă îl interesa în vreun fel misiunea lui în afacerea 
Gernois. Dacă motivul din urmă era cel adevărat - şi se 
părea că aşa este, ţinând seama de faptul că Gernois îl 
suspectează, fapt de altfel dovedit - atunci însemna că avea 
de luptat împotriva a doi duşmani puternici. În pustiurile 
Algeriei, către care se îndreptau ei, prilejurile de a-i face de 
petrecanie unui duşman, în linişte şi fără a trezi suspiciuni, 
erau multiple. 


După ce rămaseră în tabără la Djelfa timp de două zile, 
coloana înainta către sud-vest, unde se zvonise că bandele 
de tâlhari operau împotriva unor triburi ale căror douar-uri 
se aflau la poalele munţilor. 

Mica ceată de arabi care-i însoţise de la Bou Saada 
dispăru deodată, chiar din noaptea când se dădu ordin să 
se facă pregătiri pentru marşul de a doua zi. Tarzan întrebă 
într-o doară de ce plecaseră arabii, însă nimeni nu fu în 
stare să-i răspundă şi nici în ce direcţie o apucaseră. 
Omului-maimuţă începea să nu-i mai placă situaţia, mai ales 
când se gândea că-l văzuse pe Gernois şuşotind cu unul 
dintre arabi la o jumătate de oră de la primirea 
instrucţiunilor privitoare la noua misiune. 

Numai Gernois şi Tarzan cunoşteau direcţia propusă 
pentru marş. Soldaţii nu ştiau decât că, a doua zi dis-de- 
dimineaţă, urmau să ridice tabăra. Tarzan se întreba în 
sinea lui dacă Gernois îndrăznise să dezvăluie arabilor 
destinaţia misiunii lor. 

Târziu după-amiază îşi stabiliră tabăra într-o mică oază 
unde se afla douar-ul unui şeic căruia i se furase turmele 
după ce hoţii uciseseră ciobanii. Arabii răsăriră din 
corturile lor de piele de capră şi-l înconjurară pe soldaţi, 
punându-le o sumedenie de întrebări în limba lor, fiindcă 
soldaţii erau şi ei de prin partea locului. Tarzan, care cu 
ajutorul lui Abdul ajunsese între timp s-o rupă binişor în 
arabă, puse câteva întrebări unuia dintre tinerii care-l 
însoţiseră pe şeicul venit să-şi prezinte căpitanului Gerard 
omagiile sale. 

Nu, tânărul nu văzuse nici o ceată de şase călăreţi sosind 
dinspre Djelfa. Şi-apoi în ţinut mai erau şi alte oaze... poate 
că poposiseră într-una din ele aflată în munţii din apropiere. 
Apoi mai erau şi tâlharii... aceştia călăreau adesea până la 
Bou Saada în cete mici, ajungând chiar până la Aumale şi 
Bouira. Poate c-o fi fost niscai tâlhari care se înapoiau la 
banda lor, după o plimbare de plăcere într-unul din satele 
de primprejur. 


A doua zi dimineaţă, căpitanul Gerard împărţi comanda cu 
locotenentul Gernois, care avea să preia o parte din soldaţi, 
în timp ce ceilalţi rămâneau sub comanda sa. Misiunea lui 
era să curețe munţii de bandiți până dincolo, spre câmpie. 

— Acum e acum! Cu ce detaşament vei merge, domnule 
Tarzan? îl întrebă căpitanul. Sau poate domnul nu e 
interesat în vânătoarea tâlharilor? 

— Ba aş fi încântat dacă aş putea merge şi eu - se grăbi 
Tarzan să răspundă. 

Se gândea ce motiv să găsească pentru a însoţi 
detaşamentul lui Gernois. Încurcătura fu de scurtă durată, 
căci rezolvarea veni tocmai de la cine se aştepta mai puţin: 
de la Gernois. 

— Dacă domnul căpitan s-ar putea lipsi de plăcuta 
companie a domnului Tarzan, aş socoti o onoare deosebită 
dacă domnul Tarzan ar primi azi să meargă alături de mine. 

Tonul lui Gernois suna îndeajuns de prietenos. De fapt, 
Tarzan tocmai se gândea că exagerase oarecum lucrurile, 
însă, chiar şi aşa, fu şi uimit şi încântat de propunerea 
locotenentului şi se grăbi să-şi exprime bucuria faţă de 
această invitaţie. 

Astfel, Gernois şi Tarzan călăriră unul lângă celălalt în 
fruntea micului detaşament de spahii. Amabilitatea 
locotenentului fu de scurtă durată. Nici nu dispărură bine 
din văzul căpitanului Gerard şi al detaşamentului său, când 
Gernois redeveni brusc la fel de posomorât ca de obicei. Cu 
cât înaintau mai mult, cu atât terenul era mai accidentat. 
Treptat urcară spre munţi, unde ajunseră către prânz, 
mergând unul câte unul printr-un defileu îngust. Gernois 
ordonă soldaţilor să se oprească pentru popasul de prânz la 
marginea unui râuleţ. Oamenii îşi pregătiră şi mâncară o 
masă frugală, apoi îşi umplură gamelele cu apă. 

După ce se odihniră o oră, porniră din nou de-a lungul 
defileului, până ce ajunseră deodată într-o mică vale din 
care porneau mai multe trecători cu pereţii stâncoşi. Se 


opriră şi, în timp ce stăteau în centrul depresiunii, Gernois 
cercetă cu multă luare-aminte înălțimile din jur. 

— Ne vom opri aici - spuse el. Câţiva oameni vor cerceta 
fiecare din aceste trecători. Apoi împărţi detaşamentul în 
mai multe grupe şi dădu instrucţiuni comandanților. După 
ce isprăvi, se întoarse spre Tarzan şi-i spuse: Domnul va fi 
atât de bun să rămână aici până ne întoarcem. 

Tarzan încercă să protesteze, însă ofiţerul i-o reteză scurt. 
Poate că vor fi lupte şi armata nu poate fi stânjenită în 
desfăşurarea acţiunilor de civili necombatanţi. 

— Însă, dragul meu locotenent - începu Tarzan - sunt gata 
şi nespus de doritor să mă pun sub comanda dumitale sau a 
oricărui sergent sau caporal şi să lupt sub ordinele lui. De 
aceea am venit aici. 

— Mi-ar plăcea să fie aşa precum zici... - i-o întoarse 
Gernois, fără măcar să-şi ascundă tonul batjocoritor. Apoi 
adăugă scurt: Eşti sub ordinele mele şi ordinul meu este să 
rămâi aici până ne întoarcem. Cu asta am încheiat. 

Gernois se întoarse şi dădu pinteni calului spre a ajunge în 
fruntea oamenilor săi. O clipă mai târziu, Tarzan se trezi 
singur în mijlocul unei mici văi înconjurate de munţi. 

Soarele dogorea atât de tare, încât trebui să-şi caute 
adăpost sub un copac din apropiere. Îşi priponi calul şi se 
aşeză pe pământ ca să fumeze. În sinea lui îl ocăra pe 
Gernois pentru festa pe care i-o jucase. O răzbunare 
meschină, gândi Tarzan, dar aproape numaidecât îi fulgeră 
prin minte că omul nu putea fi atât de prost, încât să-l 
înfrunte purtându-se atât de josnic. Gestul lui ascundea cu 
siguranţă altceva mult mai primejdios. Stând şi chibzuind 
aşa, se ridică de jos şi-şi scoase puşca din toc. Cercetă 
magazia de muniții şi văzu că e plină. Îşi examina apoi 
revolverul. După aceste precauţii preliminarii, scrută 
înălțimile înconjurătoare şi gurile defileurilor. Hotări că nu 
trebuie să se lase pradă somnului. 

Soarele cobori din ce în ce mai jos, însă nici pomeneală ca 
spabhiii să se întoarcă. În cele din urmă valea se cufundă în 


umbra înserării. Tarzan era prea mândru ca să se înapoieze 
singur în tabără înainte de a lăsa detaşamentului destul 
timp să sosească în vale, unde credea el că o să aibă loc 
regruparea. Când se făcu noapte de-a binelea, se simţi mai 
în siguranţă, fiindcă în întuneric era la largul lui. Ştia prea 
bine că nimeni nu se putea apropia de el, oricâte precauţii 
ar fi luat, încât să înşele auzul său extrem de fin; iar ochii lui 
vedeau admirabil în noapte; şi nasul dacă duşmanul ar fi 
venit cumva din direcţia vântului, îi vestea apropierea 
oricui, chiar dacă omul se afla destul de departe. 

Socoti că pericolul e neînsemnat şi, cuprins de o senzaţie 
de siguranţă, adormi cu spatele sprijinit de copac. 

Trebuie să fi dormit multe ore, fiindcă, atunci când îl trezi 
sforăitul şi freamătul neliniştit al calului, luna strălucea 
deasupra văii în toată splendoarea ei, dar... acolo, la mai 
puţin de zece paşi, se afla motivul neliniştii calului său. 

Superb, maiestuos, cu coada grațios arcuită şi fremătând, 
cu ochii de foc aţintiţi asupra prăzii, stătea Numa, el adrea, 
leul negru. Tarzan fu străbătut de un fior de bucurie. Era ca 
şi cum ar fi întâlnit, după mulţi ani, un prieten vechi. O clipă 
rămase nemişcat ca să se bucure de înfăţişarea 
maiestuoasă a stăpânului pustiurilor. 

Numa se ghemuise, pregătit să sară. Încet, Tarzan duse 
puşca la ochi. Niciodată în viaţa lui nu omorâse vreo fiară 
mare cu puşca; până atunci se bizuise pe suliță, pe săgeți 
otrăvite, pe frânghie, pe cuţit sau chiar pe propriile-i mâini. 
Instinctiv dori să fi avut săgețile şi cuțitul; s-ar fi simţit mai 
sigur cu ele. 

Numa stătea aproape lipit de pământ; i se vedea doar 
capul. Tarzan ar fi preferat să tragă mai dintr-o parte, 
fiindcă ştia ce prăpăd putea face un leu dacă supravieţuia 
încă două minute sau chiar unul singur după ce era lovit. În 
spatele lui Tarzan, calul tremura de frică. Cu multă 
prudenţă, omul-maimuţă făcu un pas în lături... Numa îl 
urmări doar cu ochii. Tarzan mai făcu un pas, pe urmă încă 
unul. Numa nici nu clinti. Acum Tarzan putea ţinti între ochi 


şi ureche. Degetul apăsă pe trăgaci şi glonţul porni exact în 
clipa în care Numa sări. În aceeaşi clipă, calul îngrozit, făcu 
„un ultim efort disperat să scape: frânghia cu care era 
priponit se rupse şi animalul galopă în josul defileului, spre 
deşert. 

Un om obişnuit n-ar fi putut scăpa din ghearele acelea 
cumplite, mai ales că Numa sărise de la o distanţă mică; 
Tarzan însă nu era nicidecum un om obişnuit. Încă din cea 
mai fragedă copilărie imensele dificultăţi ale existenţei îl 
învăţaseră să se folosească de forţă cu iuţeala gândului. Era 
agil el adrea, dar Tarzan îl întrecea. Şi astfel fiara se izbi de 
un copac în loc de carnea moale a omului, tocmai în clipa 
când Tarzan trimitea alt glonţ în trupul fiarei. Durerea îl 
făcu pe Numa să ragă şi sări chiar lângă vânător. Tarzan 
mai trase două focuri, unul după altul şi el adrea căzu 
doborât fără a mai scoate vreun sunet. Nu domnul Jean 
Tarzan, ci Tarzan din neamul maimuţelor puse trufaş 
piciorul necruţător pe leşul fiarei şi, ridicându-şi privirea 
spre luna plină, slobozi un strigăt puternic: strigătul 
misterios şi teribil al celor din tribul său... gorila îşi biruise 
adversarul. Fiarele din creierul munţilor se opriră locului, 
cutremurate de strigătul necunoscut şi înspăimântător. Jos, 
în deşert, copiii pustiului ieşiră din corturile de piele de 
capră şi priviră spre munte, întrebându-se ce grozăvie se 
mai abătea peste ei, ca să le prăpădească turmele. 

La o jumătate de kilometru de valea unde se afla Tarzan, 
câteva siluete înveşmântate în alb şi purtând puşti lungi şi 
amenințătoare se opriră la auzul strigătului şi priviră una 
spre alta, nedumerite. Cum strigătul nu se mai repetă, îşi 
continuară de îndată drumul lor furişat spre vale. 

Acum, Tarzan era încredinţat că Gernois n-avea de gând 
să se mai întoarcă spre a-l lua de-acolo, însă pricepea ce-l 
făcuse pe ofiţer să-l părăsească în acel loc, de unde omul- 
maimuţă putea totuşi să se înapoieze nestingherit la tabără. 
De vreme ce calul fugise, Tarzan îşi zise că e o nebunie să 
mai rămână în munţi, aşa că o porni spre deşert. 


Abia pătrunse în gura defileului, când prima dintre 
siluetele înveşmântate în alb se ivi în vale, la capătul 
celălalt. O clipă, necunoscuţii scrutară mica depresiune, 
ascunşi îndărătul unor bolovani şi, văzând că nu-i nimeni pe 
acolo, o porniră din nou. La marginea drumului, sub un 
copac, dădură peste leşul lui el adrea. Scoţând exclamaţii 
de uimire se înghesuiră în jurul cadavrului, apoi grăbiră 
pasul în josul defileului, pe unde Tarzan mergea la o mică 
distanţă înaintea lor. Ceata înainta în tăcere şi cu multă 
precauţie, profitând de fiecare loc bun în care se puteau 
ascunde, aşa cum fac oamenii când urmăresc pe un altul. 

10. PRIN VALEA UMBREI. 

În timp ce Tarzan păşea în josul defileului sub razele 
strălucitoare ale lunii africane, chemarea junglei îl atrăgea 
tot mai puternic. Singurătatea sălbatică şi senzaţia de 
libertate îi umpleau inima de viaţă şi optimism. Deveni 
iarăşi Tarzan din neamul maimuţelor - cu fiece nerv 
încordat, pregătit la orice surpriză din partea oricărui 
duşman din junglă - călca uşor şi cu capul sus, mândru şi 
conştient de puterea lui. 

Zgomotele nocturne ale munţilor erau noi pentru el, dar în 
urechi îi stăruia glasul cald al unei iubiri pe jumătate uitată. 
Dintre nenumăratele sunete putea desluşi unele din 
instinct... unul era chiar foarte cunoscut: strănutul 
îndepărtat al lui Sheeta, leopardul; însă în urletul final 
răzbătu o notă ciudată care-l făcea să se îndoiască. Nu, era 
o panteră. 

Deodată un nou sunet... un zgomot uşor, precaut, deosebit 
de celelalte. Nici o altă fiinţă omenească în afară de omul- 
maimuţă nu ar fi fost în stare să-l detecteze. La început nu 
se dumeri ce este, însă în cele din urmă îşi dădu seama că e 
zgomotul făcut de picioarele desculţe ale mai multor 
bărbaţi. Veneau tiptil-tiptil pe urmele lui. Aşadar, era 
urmărit. 

Într-o fracțiune de secundă se lămuri de ce fusese părăsit 
în valea aceea mică de către Gernois. Însă în planurile 


acestuia se produsese o încurcătură: oamenii sosiseră prea 
târziu. Paşii se apropiau din ce în ce. Tarzan se opri să-i 
înfrunte pe urmăritori; puşca era pregătită. Surprinsese 
licărirea rapidă a unui burnus alb. Strigă în franţuzeşte, 
întrebând ce voiau de la el. Drept răspuns, o împuşcătură 
şi, odată cu zgomotul împuşcăturii, Tarzan se prăbuşi la 
pământ. 

Arabii nu se năpustiră de îndată; aşteptară vrând să se 
asigure că victima nu se mai scoală; apoi ieşiră repede din 
ascunzătoare şi se aplecară asupra lui. Curând îşi dădură 
seama că nu murise. Unul dintre ei puse ţeava puştii în 
ceafa lui Tarzan, ca să-l lichideze. Însă un altul îl opri: 

— Dacă-l ducem viu, răsplata va fi mai mare. 

Îl legară deci de mâini şi de picioare şi, ridicându-l, îl 
aşezară pe umerii a patru dintre ei; pe urmă îşi reluară 
marşul spre deşert. leşind din munţi, se îndreptară către 
miazăzi. În zori sosiră la locul unde doi oameni de-ai lor 
păzeau caii. De aici înaintară mai repede. Tarzan, care-şi 
recăpătase cunoştinţa, fu legat de un cal adus special 
pentru asta. Rana lui era doar o zgârietură ce-i crestase 
pielea la tâmplă. Nu mai sângera, însă sângele închegat îi 
mânjise faţa şi hainele. De când căzuse în mâinile arabilor, 
nu scosese nici un cuvânt şi nici aceştia nu-i vorbiseră decât 
ca să-i dea ordine în clipa când ajunseră la cai. 

Goniră timp de şase ore prin deşertul fierbinte ocolind 
oazele din drumul lor. Către prânz sosiră într-un douar de 
aproape douăzeci de corturi. Se opriră şi unul dintre arabi 
desfăcu frânghiile cu care-l legaseră de cal. Îi înconjurară o 
mulţime de bărbaţi, femei şi copii. Mulţi din trib, în special 
femeile, părură foarte încântați să-l ocărască pe prizonier. 
Ba câteva femei merseră atât de departe, încât se porniră 
să arunce cu pietre în el şi să-l lovească cu ciomegele, până 
când apăru bătrânul şeic şi le goni de acolo. 

— Ali-ben-Ahmed mi-a spus că bărbatul acesta a stat faţă 
în faţă cu el adrea, în munţi şi l-a răpus - zise. El. Nu ştiu ce 
gânduri are străinul care ne-a trimis după el şi nici nu mă 


interesează ce o să-i facă acestui om când i-l vom da în 
primire, însă prizonierul e un bărbat curajos şi, atâta timp 
cât se află în mâinile noastre va fi tratat cu cinstea cuvenită 
celui care-l vânează pe stăpânul cu capul mare singur, 
noaptea şi-l ucide. 

Tarzan auzise de respectul pe care arabii îl arată celui 
care biruie leul şi se bucură căci acest lucru îl scăpa de 
torturile umilitoare din partea membrilor tribului. Îl duseră 
deci într-un cort din piele de capră, aflat în partea de sus a 
douar-ului, unde îi dădură ceva de mâncare şi, legat 
fedeleş, fu lăsat să zacă pe o bucată de covor, singur în cort. 

Văzu că în faţa uşii se afla o strajă, însă când încercă să 
forţeze legăturile, îşi dădu seama că nu mai era nevoie de 
altă precauţie din partea răpitorilor săi: nici măcar muşchii 
săi puternici nu putură să rupă nenumăratele frânghii. 

Puțin înainte de căderea amurgului, mai mulţi bărbaţi se 
apropiară şi intrară în cortul în care se afla. Toţi erau 
îmbrăcaţi în veşminte arabe. Unul dintre ei înainta spre 
Tarzan şi, când îşi descoperi partea de jos a feţei, omul- 
maimuţă putu să vadă trăsăturile răutăcioase ale lui Nikolas 
Rokoff. Buzele i se schimonosiră într-un rânjet dezgustător. 

— Ah, domnul Tarzan! Începu el. Dar e o adevărată 
plăcere! De ce nu vă ridicaţi să vă întâmpinați oaspetele? 
Cu o înjurătură teribilă şi urlând „Ridică-te, câine!”, îi trase 
un bocanc zdravăn în coaste. Mai na şi mai na, na! Urla el în 
timp ce-l lovea peste faţă şi în coaste. Câte un picior pentru 
fiecare insultă pe care mi-ai adus-o. 

Omul-maimuţă nu-i răspunse. Nici măcar nu catadicsi să-l 
privească după ce-l recunoscu. În cele din urmă şeicul, care 
până atunci nu scosese nici un cuvânt, deşi se uita urât la 
Rokoff, interveni! 

— Ajunge! îi porunci el. Omoară-l dacă pofteşti, însă nu 
vreau să văd cum un bărbat curajos e supus la asemenea 
înjosiri în prezenţa mea. Chiar mă gândesc să-l slobozesc 
din strânsoare, ca să văd cât o să-l mai loveşti... 


Această ameninţare îl potoli ca prin farmec pe Rokoff, 
fiindcă nu-i prea ardea ticălosului să-l vadă pe Tarzan liber 
atâta timp cât se afla în bătaia pumnilor săi. 

— Bine, bine... - îi spuse arabului. Am să-l ucid chiar acum. 

— Ba n-o să-l ucizi pe teritoriul douar-ului meu - i-o reteză 
şeicul. Când va pleca de aici, va pleca viu. Ce-o să faci cu el 
în deşert, nu mă priveşte, însă nu vreau ca sângele unui 
francez să cadă asupra tribului meu din pricina certurilor 
voastre... francezii vor trimite soldaţi şi vor omori mulţi 
dintre ai mei, ne vor arde corturile şi ne vor goni turmele... 

— Precum spui. - mârâi Rokoff. O să-l duc în deşert, 
dincolo de douar şi-am să-l omor... 

— O să-l duci din ţinutul meu la o depărtare de o zi de 
mers călare - adăugă şeicul, hotărât. Câţiva dintre fii mei te 
vor urmări şi vor avea grijă să faci întocmai, altfel... s-ar 
putea ca în deşert să zacă doi francezi morţi. 

Rokoff ridică din umeri. 

— Păi atunci o să fiu nevoit s-aştept până mâinE. Acum s-a 
şi făcut noapte. 

— Cum doreşti - îi spuse şeicul. Însă la o oră după ivirea 
zorilor va trebui să pleci din douar-ul meu. Nu-mi prea sunt 
pe plac necredincioşii şi cu atât mai puţin laşii. 

Rokoff ar fi vrut tare mult să-i răspundă într-un fel 
şeicului, însă se stăpâni fiindcă îşi dădea seama că 
bătrânului nu-i trebuia decât un motiv ca să se întoarcă 
împotriva lui. Plecară, aşadar, din cort împreună. Rokoff nu 
rezistă ispitei de a arunca din uşă o ultimă batjocură la 
adresa lui Tarzan. 

— Somn uşor, domnule! îi spuse. Şi nu uita să te rogi 
fierbinte, fiindcă mâine, când vei muri, vei suferi atât de 
mult, încât nu vei mai avea timp pentru a te ruga şi pentru 
blasfemiile pe care le vei rosti. 

De la prânz, nimeni nu se mai îngrijise să-i aducă lui 
Tarzan mâncare sau apă şi omul-maimuţă suferea cumplit 
din pricina setei. Se întreba dacă merită să-i mai ceară 


strajei să-i dea apă; încercase de două-trei ori, însă nu 
primise nici un răspuns. Se hotări să renunţe. 

Departe, sus în munţi, auzi răgetul leului. Se gândea cât 
de sigur ar fi fost într-o vizuină de fiară sălbatică în 
comparaţie cu colibele oamenilor. Odinioară, când trăia în 
junglă, nu fusese niciodată atât de hăituit fără milă ca în 
ultimele luni de când se afla printre oamenii civilizaţi. 
Niciodată nu fusese atât de aproape de moarte. 

Leul răgi din nou, de data asta mai aproape. Tarzan simţi 
vechiul impuls sălbatic de a-i răspunde cu strigătul de 
provocare al tribului său. Tribul său? Mai că uitase că acum 
era om şi nu maimuţă. Încercă încă o dată legăturile. 
Dumnezeule, măcar de-ar fi putut să ajungă la ele cu dinţii 
lui puternici. Simţi cum îl cuprinde o furie oarbă văzând că 
strădaniile sale de a se elibera nu au sorţi de izbândă. 

Numa răgea acum încontinuu. Era, limpede că ieşise după 
pradă. Răgetul său era al leului înfometat. Tarzan îl pizmuia 
fiindcă era liber. Nimeni nu-l va lega vreodată cu frânghii ca 
să-l măcelărească întocmai ca pe o oaie. Gândul acesta îl 
chinuia cel mai mult pe omul-maimuţă. Nu-i era frică de 
moarte, nu... încerca doar umilinţa înfrângerii în faţa morţii 
fără a avea măcar prilejul să lupte pentru viaţa sa. 

„Trebuie să fi trecut de miezul nopţii” - gândi Tarzan. Mai 
avea doar câteva ore de trăit. Poate că găsea un mijloc de a- 
l lua şi pe Rokoff în lunga-i călătorie, îl auzi pe stăpânul 
deşertului foarte aproape. Îşi căuta pesemne hrana printre 
animalele din ţarcul douar-ului. 

Liniştea cobori din nou, apoi auzul fin al lui Tarzan 
surprinsese mişcarea furişată a unui trup. Venea dinspre 
cortul ce se afla undeva mai în spate. Foşnetul se auzea din 
ce în ce mai aproape. Încordat ca un arc, Tarzan aşteptă să 
vadă ce se întâmplă. Timp de câteva clipe, afară domni 
liniştea; o linişte atât de adâncă, încât Tarzan se miră că nu 
aude răsuflarea animalului care, cu siguranţă, stătea 
ghemuit foarte aproape lângă cort. 


Sst! Se mişcă din nou. Se târăşte mai aproape. Tarzan 
întoarce capul în direcţia zgomotului. Înăuntru e întuneric 
beznă. Încet, foaia certului din piele de capră se ridică de la 
pământ împinsă de capul şi umerii unui trup cu desăvârşire 
negru în semiîntunericul încăperii: prin crăpătură se 
întrezăreşte priveliştea palidă a deşertului abia luminat de 
stele. 

Pe buzele lui Tarzan înflori un zâmbet. Cel puţin Rokoff va 
fi înşelat. Ce furios o să fie! Moartea va fi mult mai uşoară 
decât cea pe care i-a pregătit-o nemernicul. 

Foaia cortului, se lăsă la loc şi totul se cufundă din nou în 
beznă. Oricum, trupul acela, indiferent ce-ar fi fost, se afla 
în cort cu el. Auzi cum se târăşte mai aproape... era lângă 
el. Închise ochii şi aşteptă laba puternică. Pe faţa-i 
îndreptată spre tavan simţi atingerea delicată a unei mâini 
gingaşe dibuind prin întuneric, apoi un glas de fată îi rosti 
numele într-o şoaptă abia perceptibilă. 

— Da, eu sunt - răspunse el, tot în şoaptă. Dar pentru 
numele lui Dumnezeu, cine eşti? 

— Ouled-nail din Sidi Aissa - veni răspunsul. În timp ce 
vorbea, Tarzan simţi cum fata îi tăia legăturile. Din când în 
când oţelul rece al cuţitului îi atingea pielea. Peste o clipă 
Tarzan era liber. Vino! Şopti fata. 

O urmă afară din cort, târându-se pe burtă şi străbătând 
acelaşi drum pe care venise ea. Se târâră aşa, lipiţi de 
pământ, până în dreptul unor tufişuri. Acolo, fata se opri 
până ce ajunse şi Tarzan lângă ea. Înainte de a rosti vreun 
cuvânt, omul-maimuţă o privi mai atent. 

— Nu înţeleg nimic. Cum de te afli aici? De unde ştiai că 
sunt ţinut prizonier în cortul acela? Cum se face că m-ai 
salvat tocmai tu? 

Fata zâmbi şi spuse: 

— Am mers mult toată noaptea şi mai avem destul până ne 
vom îndepărta îndeajuns de orice pericol. Vino, am să-ţi 
povestesc pe drum... 


Se ridicară şi porniră de-a curmezişul întinderii de nisip, 
îndreptându-se spre munţi. 

— Nu eram sigură că voi ajunge la vreme - spuse fata în 
cele din urmă. În noaptea asta el adrea a pornit după pradă 
şi, după ce-am părăsit caii, cred că m-a adulmecat şi m-a 
urmărit... mi-a fost grozav de frică... 

— Eşti o fată curajoasă! exclamă el. Ai riscat totul pentru 
un necunoscut... pentru un străin... pentru un 
necredincios? 

Fata înălţă capul, semeaţă. 

— Sunt fiica şeicului Kadour-ben-Saden - spuse. N-aş fi 
demnă să fiu fiica lui dacă nu mi-aş risca viaţa ca să salvez 
viaţa celui care m-a salvat, deşi nu eram decât o biată 
ouled-nail. 

— Cu toate acestea - insistă el - eşti o fată foarte 
curajoasă. Dar cum ai ştiut că sunt prizonier aici? 

— Ahmed-din-Iaieb, care mi-e văr din partea tatălui, a fost 
în vizită la nişte prieteni din tribul care te-a capturat. Era în 
douar când ai fost adus acolo. Ajungând acasă, ne-a povestit 
despre franţuzul uriaş prins de Ali-ben-Ahmed pentru alt 
franţuz care voia să-l ucidă. Din descriere, mi-am dat seama 
că e vorba de tine. Tatăl meu era plecat. Am încercat să 
conving câţiva bărbaţi să vină să te salveze, însă n-au vrut. 
Spuneau: „Lasă-i pe necredincioşi să se ucidă între ei. Nu e 
treaba noastră; ba, dacă ne ducem şi ne-amestecăm în 
planurile lui Ali-ben-Ahmed, n-o să facem decât să iscăm o 
ceartă între ai noştri”. Aşa că, atunci când s-a întunecat, am 
pornit-o singură la drum, călărind pe un cal; am mai adus 
unul pentru tine. I-am priponit într-un loc nu departe de 
aici. Către dimineaţă vom fi pe teritoriul douar-ului tatălui 
meu. La vremea aceea va fi şi el acasă... şi atunci n-au decât 
să vină să-l ia pe prietenul lui Kadour-ben-Saden. 

Timp de câteva clipe merseră în tăcere. 

— Caii trebuie să fie prin apropiere. Ciudat însă... nu-i văd. 
Apoi, după câţiva metri, se opri şi scoase o exclamaţie de 
dezamăgire: Vai, au dispărut! Aici i-am legat. 


Tarzan se opri şi cercetă pământul în apropiere. Descoperi 
că un arbust fusese smuls din rădăcină; apoi mai observă 
încă ceva. Când se ridică, un zâmbet amar i se oglindea pe 
faţă. Îi spuse fetei: 

— El adrea a fost pe aici. După urme totuşi, cred că prada 
i-a scăpat. Dacă au reuşit să fugă, caii sunt în siguranţă, la 
câmp. 

Nu le rămânea decât să-şi continue drumul pe jos. Poteca 
trecea peste un pinten de munte; fata cunoştea foarte bine 
cărările. Mergea cu paşi mari şi uşori. Tarzan o susţinea ca 
să nu obosească prea tare. Mergând, vorbeau într-una şi, 
uneori, se opreau s-asculte dacă nu sunt urmăriţi. 

Era o noapte negrăit de frumoasă, scăldată în lumina lunii, 
iar aerul proaspăt şi înviorător. În spatele lor se întindea 
peisajul nesfârşit al deşertului, punctat ici şi colo de câte o 
oază. Frunzele de curmal din locul fertil pe care tocmai îl 
părăsiseră şi cercul de corturi din piei de capră se decupau 
pe fondul galben al nisipului: un paradis fantomatic pe o 
mare fantomatică. În faţa lor se ridicau munţii masivi şi 
tăcuţi. Sângele clocotea în vinele lui Tarzan. lată adevărata 
viaţă! Se uită la fata de lângă el... o fată a deşertului păşind 
pe meleagul unei lumi moarte împreună cu un fiu al junglei. 
Zâmbi la gândul acesta. Îşi dorise o soră care să semene cu 
fata aceasta. Ce prieteni la cataramă ar fi fost! 

Curând ajunseră în munţi şi înaintară mai greu, cărarea 
fiind povârnită şi mai stâncoasă. 

Câteva minute merseră în tăcere. Fata se întreba dacă vor 
ajunge la douar-ul tatălui ei înainte de a se porni în 
urmărirea lor. Tarzan ar fi dorit să poată merge aşa la 
nesfârşit. Dacă fata ar fi fost bărbat, nu i-ar fi fost greu. 
Tânjea după un prieten căruia să-i placă acelaşi fel de viaţă 
sălbatică, aspră ca şi lui. Dorea să aibă prieteni, însă, spre 
nenorocul său, majoritatea celor pe care-i cunoscuse 
preferau mai degrabă îmbrăcămintea imaculată şi bastonul 
în loc de un trup despuiat şi junglă. 


Cei doi tocmai ocoleau o stâncă; deodată însă se opriră 
brusc: în faţa lor, chiar în mijlocul cărării, stătea Numa, el 
adrea, leul negru. Avea ochii verzi şi foarte răi, îşi arăta 
colții fioroşi şi îşi biciuia furios cu coada coastele de culoare 
roşiatică-neagră. Când îi văzu, scoase un răget - răgetul 
înfricoşător, inspirând groază, al leului înfometat, dar şi 
turbat de furie. 

— Dă-mi cuțitul! ceru Tarzan şi întinse mâna către fată. 

Aceasta i-l strecură în palmă. Îndată ce-şi încleşta degetele 
pe miner, Tarzan o împinse uşor în spatele său. 

— Fugi înapoi în deşert cât poţi de repede. Dacă te chem, 
înseamnă că totul e în ordine şi te poţi întoarce. 

— N-are nici un rost - zise ea, resemnată. Acesta e 
sfârşitul. 

— Fă cum îţi spun! îi porunci el. Repede! Nu mai are mult 
şi sare. 

Fata se dădu câţiva paşi înapoi şi rămase acolo să 
urmărească scena de groază. 

Leul înainta spre Tarzan încet-încet, cu botul în pământ ca 
un taur gata să se năpustească; coada lui întinsă ca o 
strună tremura de încordare. 

Omul-maimuţă stătea pe jumătate ghemuit; în mână ţinea 
cuțitul lung, arăbesc ce sclipea în razele lunii. În spatele 
său, silueta încordată a fetei rămase nemişcată ca o statuie 
cioplită în piatră. Fata se aplecă puţin înainte şi rămase aşa, 
cu gura întredeschisă, cu ochii holbaţi. Curajul acestui om 
care îndrăznea să-l înfrunte doar cu un biet cuţit pe 
stăpânul cu capul mare o uluia. Oricare bărbat din tribul ei 
ar fi îngenuncheat, rugându-se şi aşteptând să fie sfâşiat de 
colții aceia groaznici, fără să opună cea mai mică rezistenţă. 
Orice ar fi făcut omul, rezultatul ar fi fost acelaşi... era 
inevitabil. Ochii fetei se pironiră asupra viteazului din faţa 
sa şi ea fu copleşită de admiraţie. Uriaşul nici măcar nu 
tresărea: atitudinea lui era la fel de amenințătoare şi de 
dispreţuitoare ca a lui el adrea însuşi! 


Leul era foarte aproape”., doar câţiva paşi îi mai 
despărţeau... se ghemui şi-apoi, cu un răget asurzitor, 
sări... 

11. JOHN CALDWELL, LONDRA. 

Când el adrea se aruncă cu ghearele răşchirate şi cu colții 
rânjiţi, nu se îndoi câtuşi de puţin că omuleţul acesta va fi o 
pradă tot atât de uşoară ca şi nenumărați alţii care 
căzuseră în labele lui. Pentru el, omul era o făptură 
neîndemânatică, înceată şi lipsită de apărare. 

Însă de data asta descoperi că-l înfrunta un adversar tot 
atât de agil şi de iute ca şi el. Când corpul lui puternic 
ateriza în locul unde se afla omul, acesta nu mai era acolo. 

Urmărind scena, fata se transfigurase de uimire văzând cu 
câtă uşurinţă omul, ghemuit pe vine, evită ghearele imense. 
Şi acum, o, Alah! Omul se năpusti în spinarea lui el adrea 
mai înainte ca fiara să se poată întoarce şi-l înşfacă de 
coamă. Leul se cabra pe picioarele dinapoi ca un cal... 
Tarzan se aşteptase la asta şi era pregătit. Braţul său 
puternic strângea gâtul împodobit cu o coamă neagră şi... o 
dată, de două ori, de zece ori... lama ascuţită pătrunse în 
coasta roşiatică, sub omoplatul stâng. 

Salturile lui Numa, răgetele de furie şi durere erau de-a 
dreptul înspăimântătoare. Dar nici pomeneală să scape sau 
să-l apuce cu ghearele ori cu colții pe uriaşul din spatele 
său în scurtul răgaz pe care-l mai avea de trăit. Când 
Tarzan din neamul maimuţelor slăbi strânsoarea şi se 
ridică, leul era aproape mort. Atunci, fiica deşertului fu 
martora unui lucru care o înspăimântă chiar mai tare decât 
prezenţa lui el adrea. Tarzan puse un picior pe leşul 
animalului şi, cu faţa lui frumoasă întoarsă spre lună, scoase 
cel mai înspăimântător urlet ce-i fusese dat vreodată să 
audă. 

Cu un țipăt de spaimă, fata se trase înapoi... credea că 
efortul teribil, depus în luptă, îl scosese din minţi. Când 
ultima notă a strigătului acela drăcesc se stinse în 
depărtare în ecouri abia auzite, omul îşi cobori privirea şi o 


văzu pe fată. Brusc, faţa i se lumină de zâmbetul acela 
blând care însemna mai mult decât cea mai sigură dovadă 
că era în toate minţile; fata răsuflă uşurată, zâmbind la 
rândul ei. 

— Ce fel de om eşti? îl întrebă. Ceea ce ai făcut e 
nemaipomenit. Chiar şi acum nu pot crede că e cu putinţă 
ca un singur om, înarmat doar cu un cuţit, să lupte corp la 
corp cu el adrea şi să-l biruie fără a se alege cu vreo 
zgărietură, să-l biruie de-a binelea. Şi strigătul acela... nu 
avea nimic omenesc. De ce ai făcut-o? 

Tarzan roşi. 

— Uneori uit că sunt om civilizat. Probabil că devin altă 
fiinţă când ucid. 

Nu încercă să mai dea şi alte explicaţii. Îşi continuară 
drumul. Soarele era pe cer de o oră când ajunseră în 
deşertul de peste munţi. Găsiră şi caii fetei. Animalele 
păşteau liniştite lângă un râuleţ; 

Alergaseră în galop până aici, îndreptându-se spre casă şi 
cum nu mai aveau de ce să se teamă se opriseră să pască. 

Cu puţină trudă, Iarzan şi fata izbutiră să-i prindă şi, după 
ce încălecară, porniră prin deşert spre douar-ul şeicului 
Kadour-ben-Saden. Se încredinţară că nu erau urmăriţi şi, 
pe la orele nouă, ajunseră cu bine la destinaţie. 

Şeicul tocmai se înapoiase. Era înnebunit de durere că nu- 
şi găsea nicăieri fiica şi în mintea lui încolţi gândul că fusese 
din nou răpită de bandiți. Încălecase şi tocmai se pregătea 
să plece împreună cu cincizeci de oameni în căutarea ei, 
când cei doi pătrunseră în, douar. 

Bucuria care-l cuprinse văzându-şi copila acasă nu avea 
margini şi bătrânul nu mai contenea să-i mulţumească lui 
Tarzan că i-o adusese teafără şi o apărase de primejdiile 
nopţii. Era nespus de bucuros că fata lui ajunsese la timp ca 
să-l salveze pe bărbatul care, la rândul lui, o salvase într-o 
zi. 

În semn de stimă şi prietenie, Kadour-ben-Saden îl copleşi 
pe Tarzan cu toate onorurile tribului. Când fata îşi isprăvi 


povestirea, arătând cum fusese ucis leul, Tarzan fu 
înconjurat de o mulţime de arabi ce se uitau la el cu 
adoraţie: aceasta era calea cea mai sigură spre admiraţia şi 
respectul lor. 

Bătrânul şeic propuse lui Tarzan să rămână oaspetele său. 
Timp nelimitat. Voia chiar să-l adopte ca membru al tribului 
şi n-a lipsit mult ca omul-maimuţă să se hotărască a rămâne 
pentru totdeauna lângă aceşti oameni din pustiu, pe care-i 
înţelegea şi care, la rândul lor, păreau să-l îndrăgească. 
Prietenia lui pentru fată şi faptul că o plăcea erau motive 
destul de puternice ca să-l facă să ia asemenea hotărâre. 

Dacă fata ar fi fost bărbat, îşi zise el, n-ar fi stat nici o clipă 
pe gânduri să rămână acolo fiindcă ar fi dobândit un 
prieten aşa cum îşi dorea. Ar fi putut să călărească şi să 
vâneze împreună după pofta inimii; dar aşa, urmau să fie 
îngrădiţi de convenienţe, pe care nomazii sălbatici, le 
respectă cu mult mai multă stricteţe decât semenii lor 
civilizaţi. Şi-apoi, după un timp, fata se va mărita cu unul 
dintre războinicii tribului şi prietenia lor va lua sfârşit. Se 
hotări deci să refuze propunerea şeicului, dar mai petrecu o 
săptămână în calitate de oaspete al lor. 

La plecare, Kadour-ben-Saden şi cincizeci de războinici îl 
însoţiră până la Bou Saada. Dimineaţa, pe când încălecau în 
douar-ul lui Kadour-ben-Saden, fata veni să-i ureze drum 
bun. 

— M-am tot rugat să rămâi la noi - îi spuse ea simplu când 
Tarzan se aplecă în şa să-i strângă mâna. Acum mă voi ruga 
să te întorci. 

În ochii ei frumoşi se citea o nesfârşită părere de rău, iar 
gura cu colţurile lăsate vădea mâhnire. Tarzan era profund 
emoţionat. 

— Cine ştie? murmură el şi se întoarse pornind pe urmele 
călăreţilor care se depărtau. 

Înainte de a pătrunde în Bou Saada, Tarzan se despărţi de 
Kadour-ben-Saden şi oamenii săi. Din anumite motive dorea 
să intre în oraş în cea mai mare taină. Îi destăinui şeicului 


motivele sale şi bătrânul încuviinţă planul lui. Arabii urmau 
să sosească la Bou Saada înaintea lui, fără să spună 
nimănui că Tarzan fusese cu ei. Mai târziu avea să vină şi el, 
trăgând direct la un han neînsemnat. 

Astfel, pătrunzând în oraş după căderea întunericului, 
Tarzan nu întâlni nici un cunoscut şi ajunse neobservat la 
han. După ce cină cu Kadour-ben-Saden, omul-maimuţă se 
duse pe drumuri ocolite la hotel. Intră pe o uşă din dos şi-l 
căută imediat pe proprietar, care păru extrem de surprins 
să-l vadă în viaţă. 

Desigur, domnul avea corespondenţă; i-o va aduce 
numaidecât. Nu, nu va sufla o vorbă despre întoarcerea 
domnului. Proprietarul se întoarse de îndată cu un teanc de 
scrisori. Una dintre ele conţinea un ordin de la superiorul 
său, potrivit căruia misiunea sa actuală înceta. Trebuia să 
se grăbească să ajungă la Cape Town cu primul vapor. 
Instrucţiuni mai detaliate urma să primească acolo de la un 
agent al cărui nume şi adresă erau menţionate în 
scrisoarea, de altfel foarte scurtă, dar explicită. Tarzan 
hotări să părăsească Bou Saada a doua zi în zori. Plecă apoi 
la garnizoană, unde dorea să-l salute pe căpitanul Gerard; 
hotelierul îl văzuse pe căpitan înapoindu-se cu 
detaşamentul în ajun. 

Îl găsi pe ofiţer la comandament. Căpitanul fu foarte 
surprins, dar nespus de fericit constatând că Tarzan este 
viu şi nevătămat. 

— Când locotenentul Gernois s-a întors şi a raportat că nu 
te-a mai găsit acolo unde ai dorit să rămâi câtă vreme ei 
aveau să cerceteze ţinutul, am fost cuprins de nelinişte. Te- 
au căutat prin munţi mai multe zile în şir, apoi s-a răspândit 
zvonul că ai fost omorât şi mâncat de un leu. Drept dovadă 
ni s-a adus puşca. Bidiviul tău s-a înapoiat în tabără a doua 
zi după ce ai dispărut. Nu mai aveam nici o îndoială. 
Locotenentul Gernois era într-adevăr negru de supărare... 
a luat toată vina asupra lui. El a fost acela care a insistat să 


se facă cercetări şi tot el l-a găsit pe arabul care-ţi luase 
puşca. Va fi foarte încântat să ştie că eşti în viaţă. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta - spuse Tarzan, cu un 
zâmbet fioros. 

— Acum e plecat în oraş, dar am să trimit după el - 
continuă Gerard. Am să-i dau de veste imediat ce se 
întoarce. 

Tarzan îl lăsă pe căpitan să creadă că se rătăcise şi că 
ajunsese în cele din urmă la douar-ul lui Kadour-ben-Saden, 
care-l însoţise până la Bou Saada. După ce-i povesti 
ofițerului toate astea, îşi luă rămas bun de la el, scuzându- 
se că se grăbeşte să se întoarcă în oraş. La han îl aştepta 
Kadour-ben-Saden, care îi dădu o informaţie extrem de 
importanţă: era vorba de un bărbat cu barbă neagră care 
umbla deghizat în arab. De câtva timp îşi îngrijea o 
încheietură ruptă. Nu demult fusese plecat din Bou Saada, 
iar acum se întorsese. Tarzan îi cunoştea ascunzătoarea şi 
se îndreptă într-acolo. 

Trebui să străbată nişte uliţe înguste şi rău mirositoare, 
cufundate într-o beznă ca în Erebus. Urcă apoi pe o scară 
cam şubredă, la capătul căreia se afla o uşă închisă. 
Deasupra uşii, chiar sub streaşina joasă a casei, se afla o 
ferestruie fără geam. Tarzan se agăţă tocmai bine de 
pervaz. Se ridică încet în mâini până ce putu să vadă 
înăuntru, încăperea era luminată; la o masă stăteau Rokoff 
şi Gernois. Locotenentul tocmai vorbea. 

— Rokoff, eşti un diavol! spunea el. Te-ai ţinut de capul 
meu până ce mi-am pierdut şi ultimul dram de onoare. M-ai 
împins la crimă; mâinile mele sunt pătate cu sângele acestui 
om, larzan. Dacă progenitura aia diabolică, Paulvitch ăla n- 
ar cunoaşte secretul meu, te-aş ucide cu mâinile mele chiar 
acum. 

Rokoff râse: 

— N-o să faci una ca asta, dragul meu locotenent! În 
momentul în care se va afla că sunt mort, asasinat, scumpul 
acela de Alexis va înainta un raport la Ministerul” de 


Război. Raportul va cuprinde detalii referitoare la afacerea 
pe care vrei atât de mult s-o tăinuieşti. Apoi... vei fi acuzat 
de crimă. Haide, haide, fii rezonabil. Sunt doar cel mai bun 
prieten al tău. Nu ţi-am ocrotit eu onoarea, ca şi cum ar fi 
fost vorba de a mea? 

Gernois rânji şi trase o înjurătură. Rokoff continuă: 

— Încă niscai gologani şi documentele de care am 
neapărată nevoie şi ai cuvântul meu de onoare că nu-ţi voi 
mai cere nici bani, nici alte informaţii. 

— Şi ai motive serioase să faci aşa! urlă Gernois. Ceea ce- 
mi ceri mă va deposeda de ultimul ban şi de unicul secret 
militar de valoare pe care-l deţin. Ar trebui să-mi plăteşti 
pentru informaţii, în loc să-mi pretinzi bani şi informaţii. 

— 'Te plătesc ţinându-mi gura - i-o întoarse Rokoff. Dar să 
isprăvim odată. Vrei sau nu vrei? Iţi dau trei minute să te 
hotărăşti. Dacă nu eşti de acord, voi trimite astă-seară o 
notă la comandamentul tău care va avea drept consecinţă 
degradarea suferită de Dreyfus, singura diferenţă între el şi 
tine fiind că el nu o merita. 

O clipă, Gernois stătu cu capul plecat. În cele din urmă se 
ridică. Scoase din tunică două foi. 

— lată - spuse el, dezarmat. Le-am şi pregătit, fiindcă 
ştiam că acesta va fi rezultatul. 

Şi-i întinse interlocutorului său foile. Chipul răutăcios al lui 
Rokoff se lumină dintr-o dată. Ticălosul înşfacă hârtiile. 

— Ai procedat foarte bine, Gernois. - îi spuse. Nu te voi 
mai deranja... numai dacă nu se întâmplă să mai aduni ceva 
bani sau informaţii - rânji el. 

— Nu vei mai îndrăzni, câine! şuieră Gernois. Data viitoare 
te voi ucide. Eram pe punctul s-o fac în astă-seară. Înainte 
de a veni aici am stat cu aceste foi în faţă timp de o oră... 
lângă ele se afla un pistol încărcat. Încercam să mă 
hotărăsc cu care din ele să vin. Data viitoare îmi va fi mai 
uşor să aleg fiindcă m-am hotărât de pe acum. În seara asta 
te-ai aflat pe marginea prăpastiei, Rokoff; te sfătuiesc să nu 
mai încerci a doua oară. 


Gernois se ridică să plece. Tarzan abia dacă avu timp să se 
lase pe podea şi să se ascundă în întuneric, cât mai departe 
de uşă. Chiar şi acolo îi veni greu să creadă că va reuşi să 
scape neobservat. Platforma era foarte mică şi, deşi se lipi 
de perete la marginea cea mai depărtată, abia dacă se 
găsea la o distanţă mai mare de un metru de uşă. Aproape 
imediat uşa se deschise şi Gernois ieşi din încăpere. Rokoff 
venea în urma lui. Niciunul nu vorbea. Gernois făcu vreo 
trei paşi în jos pe scări, când se opri şi se întoarse pe 
jumătate ca şi cum ar fi vrut să se înapoieze în cameră. 

Tarzan îşi dădu seama că era cu neputinţă să nu fie 
descoperit. Rokoff se afla încă în prag, la un metru de el; 
privea însă în direcţie opusă, către Gernois. Dar ofiţerul să 
răzgândi şi continuă să coboare scările. Tarzan putu să 
audă cum Rokoff răsuflă uşurat. O clipă mai târziu, el se 
întoarse în cameră şi închise uşa. 

Tarzan aşteptă până ce Gernois se depărta îndeajuns de 
mult ca să nu mai audă nimic, apoi deschise uşa şi intră în 
încăpere. Îl înşfacă pe Rokoff mai înainte ca acesta să se 
poată ridica de la masă, unde cerceta documentul dat de 
Gernois. Când îl văzu pe omul-maimuţă, se făcu deodată 
livid la faţă. 

— Tu?! gâfâi el. 

— Eu! răspunse Tarzan. 

— Ce mai vrei? şuieră Rokoff, îngrozit de cele ce citea în 
ochii lui Tarzan. Ai venit să mă ucizi? 

N-ai să îndrăzneşti. Te vor ghilotina. N-ai să îndrăzneşti! 

— Ba am să îndrăznesc foarte bine, Rokoff - îl încredința 
Tarzan. Nimeni nu ştie că sunt aici şi nici de tine nu se ştie 
nimic. Paulvitch le va spune că a fost Gernois. Te-am auzit 
cum îl ameninţai pe Gernois. Însă nu asta m-a determinat 
Rokoff. Nu-mi pasă dacă ştie cineva că te-am omorât; 
plăcerea de a te ucide va compensa înmiit orice pedeapsă 
voi primi. Eşti cea mai abjectă dihanie şi laşul cel mai josnic 
din câţi am întâlnit. Vei muri. Îmi va face o deosebită 
plăcere să te omor cu mâinile mele. 


Tarzan se apropie şi mai mult de el. Nervii lui Rokoff erau 
încordaţi la maximum. Cu un țipăt, fugi spre camera 
alăturată, însă omul-maimuţă îi sări în spate şi-l înhaţă. 
Degetele de oţel apucară beregata... Laşul guiţă ca un porc 
înjunghiat până ce Tarzan îl sufocă aproape de tot. Apoi 
omul-maimuţă îl ridică în picioare, continuând să-l strângă 
de gât. Nemernicul se zbătea în van... în strânsoarea ca de 
cleşte a lui Tarzan din neamul maimuţelor el părea un 
copilaş lipsit de putere. 

Tarzan îl împinse într-un scaun şi, cu mult înainte de a 
exista primejdia ca omul să moară, slăbi strânsoarea. Când 
Rokoff încetă să mai tuşească, Tarzan îi vorbi din nou. 

— Te-am făcut doar să simţi chinurile morţii. Nu te voi 
omori însă... de data aceasta. Te cruţ numai de dragul 
acelei femei cinstite care a avut marele nenoroc să-ţi fie 
soră. Îţi atrag însă atenţia că numai de data asta te cruţ de 
dragul ei. Dacă aud că ai mai făcut vreun rău, fie ei, fie 
soţului ei... şi dacă mă mai plictiseşti din nou... dacă aud că 
te-ai întors în Franţa sau într-unul din teritoriile ei, voi face 
tot posibilul să te găsesc şi atunci, am să isprăvesc treaba 
pe care am început-o în astă-seară. 

Apoi se întoarse la masă, pe care se aflau cele două foi de 
hârtie. Când le luă, Rokoff scoase un urlet de groază. 
Tarzan examina cecul şi documentul. Rămase uimit când 
văzu ce informaţii conţine. Rokoff citise o parte din ele, însă 
Tarzan ştia prea bine că nimeni nu şi-ar fi putut întipări în 
minte cifrele şi datele importante pe care le conţinea, într- 
adevăr, documentul era de o valoare inestimabilă pentru 
duşmanii Franţei. 

— Acestea îl vor interesa foarte mult pe şeful statului- 
major - spuse Tarzan, strecurând hârtiile în buzunar. 

Rokoff gemu. Nu îndrăzni să înjure cu voce tare. 

A doua zi dimineaţa, Tarzan porni spre nord, în drum spre 
Bouira şi Alger. 

Când trecu pe lângă hotel, îl văzu pe terasă pe Gernois. 
Zărindu-l pe Tarzan, locotenentul se făcu alb la faţă. Omul- 


maimuţă ar fi fost fericit dacă întâlnirea n-ar fi avut loc 
acum însă n-o mai putea evita. Îl salută pe ofiţer şi-şi 
continuă drumul, în mod mecanic Gernois răspunse la salut, 
însă ochii aceia teribili, holbaţi îl urmăriră pe călăreț, 
cuprinşi de o groază de nedescris. Era ca şi cum un mort 
privea la o stafie. 

La Sidi Aissa, Tarzan întâlni un ofiţer francez pe care îl 
cunoscuse cu prilejul vizitei anterioare în oraş. 

— Ai plecat dis-de-dimineaţă din Bou Saada? îl întrebă 
ofiţerul. Înseamnă că n-ai auzit nimic de sărmanul Gernois. 

— A fost ultimul om pe care l-am văzut pe când părăseam 
oraşul - răspunse. Tarzan. Dar ce s-a întâmplat? 

— E mort. S-a împuşcat pe la opt, azi-dimineaţă. 

După alte două zile, Tarzan era la Alger. Aici află că 
trebuie să mai aştepte două zile până la Sosirea vaporului 
spre Cape Town. Petrecu acest răstimp scriind un raport 
amănunţit privitor la misiunea sa. Documentele secrete 
luate de la Rokoff nu le introduse în plic, fiindcă se temea să 
le încredinţeze altcuiva până ce primea ordin să le 
transmită unui agent sau să le ducă personal la Paris. 

Pe când se îmbarca, după o aşteptare ce i se păru din cale 
afară de plicticoasă, doi bărbaţi îl supravegheau de pe 
puntea superioară. Amândoi erau îmbrăcaţi foarte elegant 
şi proaspăt raşi. Cel mai înalt dintre ei avea părul blond, 
însă sprâncenele erau foarte negre. Mai târziu, în cursul 
zilei, se întâmplă ca cei doi să se întâlnească cu Tarzan pe 
punte. Când omul-maimuţă trecu pe lângă ei, unul dintre 
bărbaţi atrase grăbit atenţia celuilalt, arătându-i ceva în 
largul mării. Stăteau cu faţa întoarsă, aşa că nu li se puteau 
desluşi trăsăturile. De fapt, Tarzan nu le acordă nici cea mai 
mică atenţie. 

Urmând instrucţiunile şefului său, Tarzan se înregistrase 
sub nume fals: John Caldwell, din Londra. Nu înţelegea de 
ce este nevoie să procedeze astfel şi îşi bătu îndelung capul 
din pricina asta. Se întreba ce rol avea să joace la Cape 
Town. 


„Ei - gândi el - bine că am scăpat de Rokoff. Începuse să 
mă enerveze. Mă-ntreb dacă într-adevăr am devenit atât de 
civilizat, încât să am nervi, în orice caz m-a călcat îndeajuns 
pe nervi fiindcă nu lupta deschis. Dar cine ştie ce mai pune 
la cale! E ca şi cum Numa, leul, s-ar uni cu Ilantor, elefantul 
şi cu Histah, şarpele, încercând să mă omoare. Atunci, de 
bună seamă, n-aş şti cine mă va ataca în secunda 
următoare. Fiarele sunt însă mult mai loiale decât omul... 
nu se pretează la astfel de urzeli laşe”. 

În seara aceea, la cină, Tarzan se aşeză lângă o tânără 
femeie care şedea în stânga căpitanului. Ofiţerul le făcu 
cunoştinţă. 

Domnişoara Strong! Unde mai auzise el numele acesta? Îi 
era foarte cunoscut. Mama fetei dezlegă enigma când îşi 
strigă fiica pe numele mic: Hazel. 

Hazel Strong! Câte amintiri îi trezeau numele ei! O 
scrisoare către această fată, scrisă de mâna frumoasă a 
Janei Porter, fusese primul mesaj de la femeia pe care o 
iubea. Cât de bine îşi amintea de noaptea în care furase 
scrisoarea de pe masa din cabana tatălui său mort. Jane 
Porter scrisese acolo până noaptea târziu, urmărită de 
privirile tânărului ascuns în bezna de afară. Cât de 
înfricoşată ar fi fost fata dacă ar fi ştiut că în noaptea aceea 
o fiară sălbatică din junglă stătea ascunsă la fereastră, 
urmărindu-i fiece mişcare. 

Aşadar, aceasta era Hazel Strong... prietena cea mai bună 
a Janei Porter! 

12. IAHTUL ŞI PACHEBOTUL. 

Să ne înapoiem cu câteva luni în urmă, pe micul peron 
bătut de vânt al unei grădini din nordul statului Wisconsin. 
Deasupra peisajului înconjurător pluteşte fumul gros al 
incendiilor din pădure; fumul înţepător ustură ochii unui 
mic grup de şase persoane care aşteaptă sosirea trenului 
ce-i va duce spre sud. 

Cu mâinile împreunate sub cozile redingotei, profesorul 
Archimedes Q. Porter se plimbă de colo-colo sub privirile 


vigilente ale credinciosului său secretar, domnul Samuel 1. 
Philander. De două ori în ultimele minute profesorul o luase, 
cu desăvârşire distrat, peste şine, în direcţia unei mlaştini 
învecinate şi tot de atâtea ori fusese tras înapoi de 
neobositul domn Philander. 

Jane Porter, fiica profesorului, e prinsă într-o discuţie ce 
lâncezeşte cu William Cecil Clayton şi cu Tarzan din neamul 
maimuţelor. Numai cu câteva secunde mai înainte, în mica 
sală de aşteptare, fuseseră rostite o declaraţie de dragoste 
şi o renunțare care distrugeau viaţa şi fericirea a două 
fiinţe din grup; William Cecil Clayton, lord Greystoke, nu 
era unul dintre aceştia. 

În spatele domnişoarei Porter se tot foia, cu deosebită 
grijă maternă, Esmeralda; ea era fericită. N-avea oare 
motive să fie, când se întorcea în dragul ei Maryland? Se şi 
vedeau, nedesluşit, felinarele locomotivei care se apropia. 
Membrii grupului începură să-şi ridice bagajele. Deodată 
Clayton exclamă: 

— Drace! Mi-am uitat pardesiul în sala de aşteptare. 

Alergă să şi-l ia. 

— La revedere, Jane, Dumnezeu să te binecuvânteze! îi 
spuse Tarzan, întinzându-i mâna. 

— La revedere! şopti anevoie fata. Încearcă să mă uiţi... 
nu, nu asta voiam să spun.! N-aş putea să îndur să ştiu că 
m-ai uitat. 


— Dinspre partea asta să n-ai teamă - răspunse el. Aş dori 
să te pot uita. Ar fi mult mai uşor decât să trec prin viaţă 
gândindu-mă necontenit ce fericit aş fi putut să fiu. Totuşi tu 
vei fi fericită; sunt sigur că vei fi... trebuie să fii. le rog să le 
spui celorlalţi că m-am hotărât să merg cu maşina până la 
New York... nu cred că e cazul să-mi iau rămas bun de la 
Clayton. Aş dori să-mi amintesc cu plăcere de el, însă tare 
mă tem că sunt o fiară prea neîmblânzită ca să mă înţeleg 
cu bărbatul ce stă între mine şi singura fiinţă din lume pe 
care o iubesc. 

În clipa când Clayton îşi lua pardesiul din sala de 
aşteptare, ochii îi căzură pe un formular de telegramă ce 
zăcea pe podea. Se aplecă să-l ridice, gândindu-se că era un 
mesaj important pentru cel care-l pierduse. Aruncă o 
privire grăbită şi, brusc, uită de pardesiu, de trenul care se 
apropia, de ceilalţi, de tot. Rămase cu ochii pironiţi la 
peticul de hârtie pe care-l ţinea în mână. Îl citi de două ori 
până să desluşească înţelesul celor scrise acolo şi 
însemnătatea copleşitoare a cuvintelor. 

Când se aplecase să ridice formularul, era încă un nobil 
englez, proprietarul mândru şi bogat al unor averi imense... 
o clipă mai târziu afla că nu e decât un cerşetor fără nici un 
titlu şi fără bani. Tocmai citise telegrama lui D'Arnot către 
Tarzan, telegramă ce spunea doar atât: 

AMPRENTELE DIGITALE DOVEDESC CA EŞTI 
GREYSTOKE. FELICITĂRI. 

D'ARNOI. 

Clayton se clătină pe picioare, de parcă ar fi primit o 
lovitură în moalele capului. Îi auzi pe ceilalţi strigându-l să 
se grăbească... trenul se oprise la peron. Năucit, îşi luă 
pardesiul. Le va spune, desigur, despre telegramă când se 
va afla în tren. Alergă pe peron în clipa când locomotiva 
fluiera a doua oară, chiar înainte ca bielele să pună în 
mişcare roţile. Ceilalţi se şi urcaseră în vagon şi se aplecau 
de pe platformă, îndemnându-l să se grăbească. Trecură 


vreo cinci minute până se aşezară pe locuri şi abia atunci îşi 
dădu seama că Tarzan nu era cu ei. 

— Unde e Tarzan? o întrebă pe Jane Porter. S-a urcat în alt 
vagon? 

— Nu - răspunse ea; în ultimul minut s-a hotărât să se 
întoarcă la New York cu maşina. 

Doreşte să vadă mai în amănunt America decât ar putea s- 
o facă de la fereastra unui vagon. Se întoarce în Franţa, 
după cum ştii. 

Clayton nu răspunse. Se străduia să găsească cuvintele 
cele mai potrivite ca să-i dezvăluie Janei Porter nenorocirea 
ce-l lovise... nu numai pe el, dar şi pe ea. Se întreba cum va 
reacţiona fata. Va voi să se mai mărite cu el... să fie o simplă 
doamnă Clayton? În imaginaţia lui, sacrificiul îngrozitor pe 
care unul dintre ei trebuia să-l facă îi apăru de dimensiuni 
exagerate. Apoi se întrebă: îşi va reclama oare Tarzan 
drepturile? Ştiuse oare el ce conţinea telegrama înainte de 
a-şi tăgădui atât de calm ascendenţa? Doar afirmase că 
maimuța Kala era mama lui! Să fi făcut asta din dragoste 
pentru Jane Porter? 

Nu găsi altă explicaţie mai rezonabilă. Atunci, ignorând 
dovada pe care i-o oferea telegrama, nu era firesc să se 
presupună că el nu mai intenţiona să-şi ceară drepturile 
legitime? Şi dacă aşa stăteau lucrurile, era bine ca el, 
William Cecil Clayton, să respingă dorinţa, să se 
împotrivească sacrificiului acestui om ciudat? Dacă Tarzan 
din neamul maimuţelor luase această hotărâre ca să o 
ferească pe Jane Porter de nenorociri, putea el, căruia i se 
încredința întregul ei viitor, să facă ceva care să-i pună în 
primejdie interesele şi fericirea? 

Chibzui astfel pină ce primul impuls generos de a da în 
vileag adevărul şi de a renunţa la titluri şi averi în favoarea 
adevăratului lor proprietar fu îngropat sub noianul de 
sofisticări pe care i le sugeraşe propriul lui Interes. În tot 
restul zilei, şi multe zile după aceea, Clayton fu morocănos 
şi închis în sine. Din când în când îl măcina gândul că ar fi 


foarte posibil ca mai târziu Tarzan, regretându-şi 
mărinimia, să-şi reclame totuşi drepturile... 

La câteva zile după ce ajunseră la Baltimore, Clayton 
aborda chestiunea oficierii căsătoriei cu Jane cât mai 
curând cu putinţă. 

— Ce vrei să spui „cât mai curând cu putinţă?” îl întrebă 
fata. 

— În câteva zile. Trebuie să mă întorc în Anglia imediat 
şi... aş vrea să vii cu mine, iubito. 

— Nu pot să fiu gata atât de repede - îi răspunse Jane. 
Pregătirile vor dura cel puţin o lună. 

Fata era mulţumită, deoarece spera că oricare ar fi fost 
motivul care-l chema în Anglia, lucrul acesta amâna 
căsătoria. Greşise în alegerea ei, însă voia să-şi joace rolul 
în mod cinstit până la capăt. Cu toate astea, dacă putea să 
obţină o amânare temporară, se simţea îndreptăţită să 
procedeze astfel. Răspunsul lui Clayton o ului de-a binelea. 

— Prea bine, Jane. Voi amâna călătoria în Anglia cu o lună; 
atunci vom merge împreună. 

Când luna se apropie de sfârşit, Jane găsi un alt pretext ca 
să amâne din nou căsătoria. În cele din urmă, descurajat şi 
ros de îndoieli, Clayton se văzu silit să plece în Anglia de 
unul singur. 

Cele câteva scrisori pe care le schimbară între ei nu-i 
dădură mai multe speranţe pentru încheierea căsătoriei, 
astfel că Clayton îi scrise direct profesorului Porter şi-i 
expuse situaţia. Bătrânul privise întotdeauna cu ochi buni 
această căsătorie, îi plăcea Clayton şi, fiind dintr-o familie 
din sud, acorda o importanţă cam exagerată unui titlu, ceea 
ce pentru fiica lui nu însemna mare lucru. 

Clayton îl îndemnă pe profesor să primească invitaţia de a 
fi oaspetele său la Londra; invitaţia se referea la întregul 
grup al profesorului, adică domnul Philander, Esmeralda şi 
toţi ceilalţi. Englezul era convins că, odată ce Jane va fi 
lângă el şi legăturile de acasă anulate, fata nu va mai fi atât 
de înspăimântată de pasul pe care şovăia nespus de mult 


să-l facă. Astfel, în seara când primi scrisoarea de la 
Clayton, profesorul Porter îi anunţă pe toţi că peste o 
săptămână urmau să plece la Londra. 

Sosind la Londra, Jane Porter nu se arătă de fel mai docilă 
decât la Baltimore. Găsea motiv după motiv şi când, la un 
moment dat, lordul Tennington invită tot grupul să facă o 
croazieră în jurul Africii la bordul iahtului său, ea fu extrem 
de încântată de idee şi refuză din nou căsătoria până la 
înapoierea lor la Londra. Cum croaziera urma să dureze cel 
puţin un an, fiindcă intenționau să facă escale în diferite 
porturi pitoreşti, Clayton îl blestema în gând pe Tennington 
că se apucase să propună o astfel de călătorie ridicolă. 

Lordul Tennington plănuise să străbată Mediterana, apoi 
Marea Roşie spre Oceanul Indian şi tot aşa de-a lungul 
coastei răsăritene a Africii, oprindu-se în fiecare port care 
merita să fie văzut. 

Se întâmplă că într-o bună zi cele două vase trecură în 
acelaşi timp prin strâmtoarea Gibraltar. Vasul mai mic - 
iahtul alb şi elegant - înainta spre răsărit; pe puntea lui se 
afla o tânără femeie care privea cu ochi trişti la medalionul 
bătut în diamante, mângâindu-l cu gingăşie. Gândurile îi 
alergau departe, spre locul umbrit şi frumos din jungla 
tropicală... iar inima îi însoțea gândurile. Se întreba dacă 
bărbatul care-i dăruise frumoasa podoabă, a cărei valoare 
el nici nu o bănuia, se înapoiase în pădurea sălbatică. 

Pe puntea pachebotului, un tânăr şi o tânără făceau fel şi 
fel de presupuneri în legătură cu iahtul elegant ce luneca 
atât de grațios pe întinderea mării leneşe. 

După ce iahtul trecu, bărbatul reluă conversaţia, 
întreruptă de apariţia micului vas. 

— Da - spuse el - America îmi place foarte mult; asta 
înseamnă, desigur, că-mi plac oamenii de acolo, fiindcă, la 
urma urmei, ţara înseamnă poporul. Am întâlnit acolo câţiva 
oameni încântători. Îmi amintesc chiar de o familie din 
oraşul dumneavoastră, domnişoară Strong, o familie care 
mi-a plăcut în mod deosebit... profesorul Porter şi fiica lui. 


— Jane Porter! exclamă fata. Vrei să spui că o cunoşti pe 
Jane Porter? Ah, dar e prietena mea cea mai bună. Am 
copilărit împreună... ne cunoaştem de veacuri. 

— Nu mai spuneţi! făcu el, zâmbind. Cred că e foarte greu 
să convingeţi pe cineva că aveţi atâţia ani! 

— Am să mă explic imediat - zise fata, râzând. Ne 
cunoaştem doar de două veacuri... vârsta ei şi vârsta mea. 
Însă, vorbind serios, ne preţuim şi ne iubim ca două surori 
şi-acum când mă gândesc că am s-o pierd, sunt aproape 
distrusă. 

— O s-o pierdeţi? exclamă Tarzan. Ce vreţi să spuneţi? Oh, 
da, înţeleg... Vreţi să spuneţi că acum, când s-a măritat şi 
locuieşte în Anglia, o veţi vedea rar sau chiar deloc. 

— Da - răspunse ea. Partea cea mai tristă din toată 
povestea e că nu se mărită cu bărbatul pe care-l iubeşte. 
Oh, dar e îngrozitor. Să te măriţi dintr-un simţ al datoriei! 
Cred că e ceva foarte rău şi i-am spus-o. M-am ridicat cu 
toată tăria împotriva acestei căsătorii şi, deşi am fost 
singura persoană invitată la nuntă care nu face parte din 
familie, i-am spus să nu mă cheme fiindcă nu vreau să fiu 
martoră la toată maimuţăreala aceea. Jane Porter e de 
neclintit. E convinsă că face singurul lucru onorabil şi 
nimeni şi nimic n-o va opri să se mărite cu lordul Greystoke, 
decât Greystoke însuşi sau moartea. 

— Îmi pare rău pentru ea - murmură Tarzan. 

— Şi mie-mi pare rău pentru omul pe care-l iubeşte - 
adăugă fata - fiindcă şi el o iubeşte. Nu l-am întâlnit 
niciodată, însă din cele spuse de Jane trebuie să fie un 
bărbat încântător. Se pare că s-a născut în jungla africană şi 
a fost crescut de maimuţele antropoide. Nu văzuse 
niciodată vreun alb sau vreo femeie albă până ce profesorul 
Porter şi grupul său n-au fost părăsiţi pe o coastă, chiar în 
pragul micii sale cabane. Bărbatul acela i-a salvat de tot 
felul de fiare cumplite şi a săvârşit o serie de fapte 
extraordinare. Apoi, ca să pună capac la toate, s-a 


îndrăgostit de Jane şi ea de el, deşi fata nu şi-a dat seama 
de asta până nu s-a logodit cu lordul Greystoke. 

— Extraordinar! murmură Tarzan, storcându-şi creierii să 
găsească un pretext oarecare ca să schimbe vorba. 

Îi făcea plăcere s-o audă vorbind despre Jane, însă când 
subiectul conversaţiei deveni chiar el, începu să se simtă 
stingherit. Îl salvă din încurcătură mama fetei, care li se 
alătură. Începură să discute tot soiul de generalităţi. 

Următoarele zile trecură fără să se întâmple nimic. Marea 
era liniştită, iar cerul fără pic de nor. Pachebotul brăzda 
viguros apele spre sud. Tarzan petrecu destul timp în 
tovărăşia domnişoarei Strong şi a mamei ei. Stăteau pe 
punte, citind, vorbind sau făcând fotografii cu aparatul 
domnişoarei Strong. Când soarele apunea, se plimbau. 

Într-o zi, Tarzan o găsi pe domnişoara Strong conversând 
cu un necunoscut, un om pe care nu-l mai văzuse până 
atunci pe punte. Când se apropie de ei, bărbatul se înclină 
în faţa fetei şi dădu să plece. 

— Aşteptaţi o clipă, domnule Thuran - spuse domnişoara 
Strong. Faceţi cunoştinţă cu domnul Caldwell. Suntem 
pasageri pe acelaşi vas şi trebuie să ne cunoaştem. 

Cei doi îşi dădură mâna. De cum îl văzu, Tarzan fu izbit 
imediat de expresia neobişnuit de familiară a ochilor 
domnului Thuran. 

— Sunt sigur că am mai avut onoarea să-l cunosc pe 
domnul, deşi nu pot să-mi amintesc împrejurările - zise 
Tarzan. 

Domnul Thuran păru neliniştit. 

— Nu pot spune, domnule - replică el. E posibil... Şi eu am 
exact aceeaşi impresie când întâlnesc un necunoscut. 

— Domnul Thuran tocmai îmi desluşea câte ceva din 
misterele navigaţiei - explică fata. 

Tarzan nu dădu nici o atenţie conversaţiei care urmă. Se 
străduia să-şi amintească unde-l mai întâlnise pe domnul 
Thuran. Era sigur că-l cunoscuse în nişte împrejurări 
neobişnuite. Pe neaşteptate, soarele ajunse la ei şi fata îl 


rugă pe domnul Thuran să-i mute şezlongul la umbră. 
Tocmai în clipa aceea Tarzan îl urmărea cu deosebită 
atenţie şi observă modul oarecum neobişnuit în care 
domnul Thuran mânuia şezlongul... încheietura mâinii 
stângi era ţeapănă. Nici nu-i trebuia mai mult; o înlănţuire 
rapidă de idei completă restul. 

Domnul Thuran se tot străduia să găsească o scuză pentru 
a se retrage. Pauza survenită în conversaţie pentru a muta 
scaunele îi dădu prilejul să ceară permisiunea de a se 
retrage. Făcând o plecăciune adâncă domnişoarei Strong şi 
înclinând capul spre Tarzan, se întoarse vrând să plece. 

— O clipă... - i se adresă Tarzan. Dacă domnişoara Strong 
mă va scuza, vă voi însoţi o clipă. Mă întorc imediat, 
domnişoară Strong. 

Domnul Thuran păru stingherit. Când cei doi se 
îndepărtară îndeajuns de fată, Tarzan se opri şi, punând o 
mână uriaşă pe umărul bărbatului, îl întrebă: 

— Ce mai pui la cale, Rokoff? 

— Părăsesc Franţa, aşa cum ţi-am făgăduit - răspunse 
celălalt, cu o voce arogantă. 

— Văd, însă te cunosc ca pe un cal breaz şi-mi vine greu să 
cred că ne aflăm pe acelaşi vas din pură coincidenţă. Chiar 
dacă aş vrea să te cred, faptul că voiajezi deghizat mi-ar 
alunga din cap această părere. 

— Ei şi... - rânji Rokoff, dând din umeri. Nu văd ce-ai putea 
face. Vasul navighează sub pavilion englez. Am tot atâtea 
drepturi să mă aflu la bord ca şi tine, iar faptul că şi tu eşti 
înregistrat sub alt nume mă face să mă simt ceva mai tare 
pe situaţie, îmi închipui. 

— N-are rost să lungim vorba, Rokoff. Tot ceea ce vreau 
să-ţi spun e să te ţii departe de domnişoara Strong... eo 
femeie cumsecade. 

Rokoff se făcu roşu la faţă. 

— Dacă nu-ţi vezi de treabă, te voi azvârli peste bord - 
continuă Tarzan. Nu uita că abia aştept un pretext ca să 
scap lumea de tine. 


Se răsuci pe călcâie şi-l lăsă pe Rokoff tremurând de furie 
înăbuşită. 

Nu-l mai văzu câteva zile în şir. Rokoff însă nu stătea cu 
mâinile în sân. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în 
cabină împreună cu Paulvitch, înfuriindu-se, înjurând şi 
amenințând cu cele mai cumplite răzbunări: 

— l-aş face vânt peste bord chiar în noaptea asta, dacă n- 
aş fi sigur că documentele sunt la el. Nu pot risca să le 
pierd o dată cu el. De n-ai fi un laş tâmpit, Alexis, ai găsi o 
soluţie ca să intri în cabina lui şi să sustragi documentele. 

Paulvitch zâmbi. 

— Tu eşti creierul asociaţiei - răspunse el. De ce nu găseşti 
tu o soluţie? Ei...? 

Două ore mai târziu soarta le surâse. Paulvitch, care stătea 
mereu de veghe, îl văzu pe Tarzan plecând din cabină fără a 
încuia uşa. Peste cinci minute, Rokoff se postă într-un loc de 
unde putea da imediat alarma în caz că Tarzan s-ar fi 
reîntors, iar Paulvitch începu să caute cu dibăcie prin 
bagajele omului-maimuță. 

Disperat, era gata-gata să renunţe, când observă haina pe 
care Tarzan tocmai o schimbase. Peste o clipă, înhaţă un 
plic oficial. O cercetare rapidă şi faţa ticălosului străluci de 
bucurie. Paulvitch lăsă totul în ordine; nici chiar Tarzan n-ar 
fi fost în stare să spună dacă fusese atins ceva de când 
plecase... Paulvitch era un maestru desăvârşit în aceste 
îndeletniciri. 

Când îi înmână lui Rokoff plicul, în cabină, acesta sună 
stewardul şi comandă o sticlă de şampanie. 

— Trebuie să sărbătorim evenimentul, dragul meu Alexis - 
spuse el, satisfăcut. 

— Am avut noroc, Nikolas - explică Paulvitch. E limpede ca 
bună ziua că purta totdeauna documentele asupra lui şi 
numai din întâmplare a uitat să ia hârtiile din haina pe care 
a schimbat-o cu câteva minute mai înainte. Când va 
descoperi că-i lipsesc, o să-l apuce toţi dracii. Mi-e teamă că 


se va gândi imediat la noi. Ştiind că eşti pe vas, te va 
suspecta primul. 

— N-are importanţă pe, cine suspectează de acum 
înainte... în seara asta... - şi Rokoff rânji dezgustător. 

În seara aceea, după ce domnişoara Strong cobori, Tarzan 
rămase sprijinit de balustradă, privind departe, spre largul 
oceanului. De când se urcase pe vapor, făcea acest lucru în 
fiece seară. Uneori stătea astfel un ceas încheiat. Erau însă 
doi ochi care, din clipa îmbarcării, îi urmăreau necontenit 
toate mişcările, astfel încât ştiau că Tarzan obişnuieşte să 
zăbovească până târziu pe punte. 

În noaptea aceea, când Tarzan rămase pe punte, 
sprijinindu-se de balustradă, ochii erau aţintiţi asupra lui. 
Nu trecu mult şi puntea se goli de pasageri. Era o noapte 
senină, însă fără lună... obiectele de pe punte abia se 
desluşeau. Două siluete se strecurau pe furiş, profitând de 
semiîntuneric; se îndreptau spre omul-maimuţă, care stătea 
cu spatele la ei. Zgomotul valurilor izbindu-se de parapetul 
vasului, huruitul elicei şi al motoarelor, toate acestea 
înlesneau înaintarea celor doi. Când se apropiară mult de 
ţintă, se ghemuiră jos, ascunzându-se cit mai bine. Unul 
dintre ei ridică mâna şi dădu semnalul: unu... doi... trei! Ca 
un singur om, cei doi se năpustiră asupra victimei. Fiecare 
îl apucă de un picior şi, înainte ca Tarzan din neamul 
maimuţelor, în ciuda agerimii sale, să fi avut timp să 
acţioneze, îl azvârliră peste balustradă în Atlantic. 

Hazel Strong, aflată pe puntea de dedesubt, privea 
pierdută, departe în largul oceanului întunecat. Deodată, 
prin faţa ochilor săi trecu ceva, ca un fulger căzut de sus. 
Obiectul străbătu atât de repede aerul şi se cufundă în 
apele negre încât fata nu putu să vadă ce anume este... să fi 
fost om?... nu putea spune. Ascultă încordată, doar-doar o 
auzi un strigăt venind de sus... aşteptă să audă alarma 
aceea înfiorătoare „Om peste bord!” Nu auzi însă nimic. Pe 
puntea de sus domnea o linişte deplină... la fel şi pe oceanul 
ce se desfăşura dedesubtul ei... 


Fata îşi zise că văzuse căzând un balot de gunoi, aruncat 
peste bord de vreun marinar din echipaj. Mai liniştită, porni 
spre cabină. 

13. NAUFRAGIUL IAHTULUI „LADY ALICE” 

A doua zi dimineaţa, la micul dejun, locul lui Tarzan era 
gol. Domnişoara Strong fu oarecum surprinsă; domnul 
Caldwell îşi făcuse obiceiul de a o aştepta ca să ia micul 
dejun împreună cu ea şi cu mama ei. Mai târziu, aflându-se 
pe punte, domnul Thuran se opri să schimbe câteva cuvinte 
cu ea. Era extrem de politicos. După ce plecă, domnişoara 
Strong se gândi cât de încântător era domnul Thuran. 

Ziua trecu anevoie. Îi lipsea tovărăşia plăcută a domnului 
Caldwell. Căci domnul Caldwell avea ceva care o făcuse pe 
fată să-l placă chiar din prima clipă: povestea atât de 
fermecător despre locurile pe care le văzuse... despre 
oameni şi obiceiuri... despre fiarele din junglă... şi 
întotdeauna avea un fel hazliu de a face comparații 
neaşteptate între animalele sălbatice şi oamenii civilizaţi, 
ceea ce presupunea o bună cunoaştere a celor dintâi şi o 
apreciere subtilă, deşi oarecum cinică, a celorlalţi. 

După-amiază, când domnul Thuran se opri din nou să 
vorbească cu ea, fata se bucură de această schimbare în 
monotonia zilei. În acelaşi timp însă începu să fie serios 
îngrijorată de absenţa domnului Caldwell; într-o oarecare 
măsură asocia această îngrijorare cu tresărirea pe care o 
avusese în noaptea din ajun când obiectul acela nedesluşit 
se prăvălise ca o săgeată în ocean. Mărturisi domnului 
Thuran temerile sale. Îl văzuse pe domnul Caldwell în ziua 
aceea? Nu, nu-l văzuse. De ce? 

— Nu a venit la micul dejun, ca de obicei. Nu l-am mai 
întâlnit de ieri - explică fata. 

Domnul Thuran deveni grozav de grijuliu. 

— N-am avut plăcerea să-l cunosc mai îndeaproape pe 
domnul Caldwell - spuse. Totuşi părea să fie un gentleman 
desăvârşit. S-ar putea să nu se simtă bine şi a rămas în 
cabină. N-ar fi ceva neobişnuit. 


— Nu, desigur, n-ar fi ceva neobişnuit, însă în mod 
inexplicabil am unul din acele presentimente stupide, pe 
care numai femeile le au, că ceva nu e în regulă cu domnul 
Caldwell. Am o senzaţie foarte ciudată... e ca şi cum aş şti 
că nu mai e pe vapor. 

Domnul Thuran râse, cuprins de încântare, 

— Vai, scumpă domnişoară Strong, dar unde Dumnezeu ar 
putea să fie? De mai multe zile n-am văzut ţărmul. 

— De bună seamă, e ridicol - încuviinţă ea. O să pun capăt 
îngrijorării şi am să mă duc să văd ce e cu domnul Caldwell. 
Făcu semn unui steward care trecea pe acolo. 

„S-ar putea să fie mai greu decât îţi închipui, scumpa mea 
copilă” - gândi domnul Thuran. Spuse cu voce tare: 

— Desigur, desigur... 

— Caută-l, te rog, pe domnul Caldwell - se adresă ea 
stewardului. Şi mai spune-i că prietenii lui sunt foarte 
îngrijoraţi de absenţa lui îndelungată. 

— 'Ţii atât de mult la domnul Caldwell? întrebă domnul 
Thuran. 

— Găsesc că e un om admirabil. Mama e de-a dreptul 
îndrăgostită de el. E tipul de bărbat alături de care te simţi 
într-o siguranţă deplină... nu poţi să n-ai încredere în 
domnul Caldwell. 

Un minut mai târziu stewardul se întoarse şi spuse că 
domnul Caldwell nu se află în cabină. 

— Nu-l pot găsi, domnişoară Strong şi... - stewardul şovăi. 
Am constatat că nu a dormit în patul său astă-noapte. Cred 
că cel mai bun lucru e să raportez acest lucru căpitanului. 

— Neapărat! exclamă domnişoara Strong. Am să merg şi 
eu la căpitan. Groaznic! Ştiam eu că s-a întâmplat ceva! 
Până la urmă presimţirile nu m-au înşelat. 

Câteva clipe mai târziu, în faţa căpitanului se prezentă o 
femeie înfricoşată, însoţită de un steward agitat. Căpitanul 
ascultă relatările lor în tăcere... pe faţa lui se citea 
îngrijorarea, mai ales când stewardul îl asigură că-l căutase 


pe pasagerul absent prin toate locurile frecventate în mod 
obişnuit de călători. 

— Domnişoară Strong, sunteţi sigură că aseară aţi văzut 
un corp căzând peste bord? întrebă el. 

— Fără pic de îndoială - răspunse fata. Nu pot spune 
precis dacă era un corp omenesc., n-a strigat nimeni. Poate 
să fi fost ceea ce am crezut la început: un balot de gunoi. 
Însă dacă domnul Caldwell nu e de găsit nicăieri, sunt 
absolut sigură că el este acela care a căzut în ocean. 

Căpitanul dădu ordin să se facă imediat o cercetare 
amănunţită a vaporului, din vârful catargului până în fundul 
calei, şi să nu se omită nici un ungher sau ascunziş. 
Domnişoara Strong se duse în cabina să aştepte acolo 
rezultatul cercetării. Căpitanul ii puse mai multe întrebări, 
însă fata nu-i putu spune altceva despre cel dispărut decât 
ceea ce observase ea însăşi în scurta lor întâlnire pe vapor, 
Pentru prima oară îşi dădu seama cât de puţin îi spusese 
domnul Caldwell despre el însuşi sau despre trecutul lui. 
Tot ce ştia era că se născuse în Africa şi fusese educat la 
Paris. Aceste informaţii succinte le căpătase drept răspuns 
când se arătase surprinsă că un englez vorbeşte cu un 
puternic accent franțuzesc. 

— A lăsat vreodată să se înţeleagă că are duşmani? întrebă 
căpitanul. 

— Niciodată. 

— Discuta şi cu alţi pasageri? 

— Numai cât se afla cu mine... sau când ne întâlneam din 
întâmplare cu ceilalţi călători. 

— După părerea dumneavoastră, domnişoară Strong, 
omul acesta obişnuia să bea mult? 

— Nu ştiu dacă bea... dar ştiu sigur că nu băuse nimic cu o 
jumătate de oră înainte ca eu să văd corpul acela căzând - 
răspunse fata. Până atunci a stat cu mine pe punte. 

— E foarte ciudat... - murmură căpitanul. Mie nu mi s-a 
părut a fi un om care să aibă crize, leşinuri sau alte 
asemenea suferinţe. Şi chiar dacă ar fi fost vorba de aşa 


ceva, e foarte puţin probabil să se fi rostogolit peste 
parapet, dacă l-ar fi apucat vreo criză şi s-a sprijinit de 
bară... mai degrabă ar fi căzut în interior, pe punte. Dacă 
nu se află pe vapor, domnişoară Strong, atunci a fost 
aruncat peste bord... faptul cu nu aţi auzit nici un strigăt 
dovedeşte că era mort înainte de a părăsi puntea... ucis. 

Fata se cutremură. 

După o oră, primul ofiţer se prezentă să raporteze 
rezultatul investigaţiei: 

— Domnul Caldwell nu se află pe vas, domnule căpitan. 

— Mă tem că e vorba de ceva mai grav decât un simplu 
accident, domnule Brently - spuse căpitanul. Doresc să 
faceţi personal o cercetare amănunţită a lucrurilor 
domnului Caldwell pentru a vedea dacă există vreun motiv 
de sinucidere sau crimă... cercetaţi totul cu deamănuntul. 

— Am înţeles, domnule! răspunse domnul Brently şi plecă 
să execute ordinul. 

Hazel Strong era copleşită. Timp de două zile nu părăsi 
cabina, şi când, în cele din urmă, îndrăzni să iasă pe punte, 
era palidă şi trasă la faţă, cu nişte cearcăne mari şi negre 
sub ochi. Trează sau în somn, i se părea că vede mereu acel 
corp negru prăbuşindu-se vertiginos şi tăcut în oceanul 
rece şi lugubru. 

Scurt timp după ce fata ieşi pe punte, domnul Thuran veni 
să o încurajeze, vorbindu-l cu amabilitate şi afecţiune. 

— Dar e groaznic, domnişoară Strong - spunea el. Nu-mi 
iese din minte această tragedie. 

— Nici mie - zise fata, zdrobită. Mă chinuie mereu gândul 
că ar fi putut fi salvat dacă dădeam alarma. 

— Nu trebuie să vă reproşaţi nimic, scumpă domnişoară 
Strong - o îndemnă domnul Thuran. În nici un caz nu e 
greşeala dumneavoastră. Oricare altul ar fi făcut la fel. Cine 
s-ar fl gândit că un balot căzut de pe vas poate fi un om? 
Chiar dacă aţi fi dat alarma, rezultatul ar fi fost acelaşi. La 
început s-ar fi îndoit de spusele dumneavoastră, gândind că 
e vorba de halucinaţia unei femei. Dacă aţi fi insistat, tot ar 


fi fost prea târziu ca să mai fie salvat. Gândiţi-vă: până 
opreau vaporul, până ar fi coborât bărcile la apă, până ar fi 
vâslit atâtea mile înapoi, în căutarea locului necunoscut 
unde s-a petrecut tragedia... Nu, nu trebuie să vă faceţi 
mustrări de conştiinţă. Aţi făcut pentru sărmanul domn 
Caldwell mai mult decăt oricare dintre noi... sunteţi singura 
care-i simţiţi lipsa. Dumneavoastră aţi declanşat 
investigaţiile. 

Fata fu recunoscătoare pentru cuvintele sale amabile şi 
încurajatoare. În restul călătoriei, individul stătu în preajma 
ei aproape tot timpul şi fata ajunse să-l placă foarte mult. 
Între timp, domnul Thuran aflase că frumoasa domnişoară 
Strong, din Baltimore, era o americancă având o moştenire 
foarte mare: bogată deci şi cu perspective care mai-mai că-l 
făcură să-şi piardă răsuflarea când se gândi la viitor. Şi cum 
îşi petrecea majoritatea timpului făcând calcule peste 
calcule, e de mirare că mai respira. 

După dispariţia lui Tarzan, domnul Thuran intenţionase să 
părăsească vasul în primul port unde ar fi făcut escală. 
Pusese mâna pe documentele pentru care pornise în 
această călătorie. Nu-l mai reţinea nimic. Nu-l mai interesa 
decât să se înapoieze cât mai repede pe continent şi să ia 
primul expres spre St. Petersburg. 

Acum însă, în mintea lui încolţi un alt gând care anulă cu 
desăvârşire planul iniţial. Averea americancei nu era un 
lucru la care să dai cu piciorul, iar posesoarea era foarte 
atrăgătoare. 

„Sapristi, cu averea ei, o să fac furori la St. Petersburg” - 
gândi el. 

După ce cheltui în gând mai multe milioane de dolari, 
domnul Thuran găsi că noua vocaţie este atât de plăcută, 
încât se hotări să-şi continue drumul până la Cape Town, 
unde descoperi brusc că nişte treburi urgente ar putea să-l 
reţină pentru câtva timp. 

Domnişoara Strong îi spusese că se ducea la Cape Town 
împreună cu mama ei să viziteze acolo pe un frate al 


doamnei Strong... nu se hotărâseră încă asupra duratei 
vizitei, dar, probabil, urmau să stea câteva luni. Fata fu 
încântată când află că domnul Thuran avea aceaşi 
destinaţie. 

— Sper că ne vom mai vedea - spuse ca. Trebuie să ne 
vizitaţi, pe mama şi pe mine, imediat ce ne vom stabili în 
oraş. 

Domnul Thuran se arătă foarte bucuros că i se acordă 
această posibilitate şi o asigură că nu va întârzia să vină. 
Doamna Strong însă nu manifestă aceeaşi bucurie ca fiica 
ei. 

— Nu ştiu de ce n-am încredere în el - îi spuse doamna 
Strong într-o zi în timp ce vorbeau despre el. Pare să fie un 
adevărat domn, din toate punctele de vedere, insă uneori 
ochii lui exprima ceva ce nu pot descrie... ceva ce-mi dă o 
senzaţie ciudată... 

Fata râse: 

Eşti prea Suspicioasă, mamă... 

— Poate că e aşa, însă îmi pare rău că în locul lui nu-l avem 
pe sărmanul domn Caldwell. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere - răspunse fiica. 

La Cape Town, domnul Thuran deveni un vizitator frecvent 
în casa unchiului lui Hazel Strong. Atenţiile sale erau atât 
de plăcute, totul studiat cu atâta migală, încât veneau în 
întâmpinarea oricărei dorinţe a fetei. Încerca pe toate căile 
să o facă să depindă de el din ce în ce mai mult. Dacă ea, 
mama ei sau vreo verişoară aveau nevoie să fie însoţite... 
dacă se ivea ocazia să facă un serviciu prietenesc, 
inteligentul şi omniprezentul domn Thuran le stătea 
întotdeauna la dispoziţie. Unchiul fetei şi familia începură 
să-l simpatizeze pentru curtoazia sa inepuizabilă şi dorinţa 
de a fi util. Domnul Thuran devenise indispensabil. În cele 
din urmă, socotind că a venit momentul, ceru mâna fetei. 
Domnişoara Strong fu uimită. Nu ştia ce să spună. 

— Nu m-am gândit niciodată că ai putea să mă iubeşti 
astfel - îi spuse. Te-am considerat întotdeauna un prieten 


foarte bun. Nu-ţi voi răspunde chiar acum. Uită că m-ai 
cerut de soţie. Să continuăm să fim ceea ce am fost... apoi, 
pentru o perioadă de timp, mă voi uita la tine cu alţi ochi. S- 
ar putea să descopăr că sentimentele mele pentru tine 
înseamnă mai mult decât prietenie. Sunt sigură că nu m-am 
întrebat vreodată dacă te iubesc. 

Domnului Thuran îi convenea de minune propunerea fetei. 
Îi spuse că regretă profund că se grăbise, însă o iubea de 
mult şi o iubea cu atâta ardoare, încât considerase că 
trebuie să ştie cu toţii acest lucru. 

— Te-am iubit din prima clipă când te-am văzut, Hazel. 
Desigur, voi aştepta; sunt convins că o dragoste atât de 
mare şi curată ca a mea va fi răsplătită. Tot ceea ce mă 
interesează să ştiu e dacă iubeşti pe altul. Îmi spui? 

— În viaţa mea n-am fost îndrăgostită - răspunse ea. 

Domnul Thuran fu grozav de satisfăcut. În seara aceea, 
înapoindu-se acasă, îşi cumpără în închipuire un iaht luxos 
şi-şi construi o vilă valorând un milion de dolari pe litoralul 
Mării Mediterane. 

A doua zi, Hazel Strong trăi una din surprizele cele mai 
fericite din viaţa ei: pe când ieşea dintr-un magazin de 
bijuterii, se întâlni nas în nas cu Jane Porter. 

— Jane Porter! exclamă ea. De unde Dumnezeu ai apărut? 
Nu pot să-mi cred ochilor! 

— Ah, ce surpriză! strigă Jane, la fel de uimită. M-am 
gândit tot timpul că eşti la Baltimore... chiar aşa! 

Îşi îmbrăţişa din nou prietena, sărutând-o de nenumărate 
ori. 

Când fetele isprăviră tot ce aveau de povestit, Hazel ştia 
că iahtul lordului Tonnington aruncase ancora la Cape Town 
pentru o escală de cel puţin o săptămână, după care aveau 
să-şi continue călătoria... de data aceasta de-a lungul 
Coastei de vest, îndreptându-se spre Anglia. 

— Unde mă voi mărita - îşi încheie Jane relatarea. 

— Va să zică nu te-ai măritat încă? întreba Bazei. 


— Nu încă - răspunse Jane. Apoi adăugă într-o doară: Aş 
vrea ca Anglia să fie la un milion de mile de aici. 

Cei de pe iaht se vizitară reciproc cu rudele tinerei Hazel. 
Organizară dineuri şi excursii prin împrejurimi pentru a-i 
distra pe vizitatori. Domnul Thuran era un oaspete 
binevenit în ambele grupuri. Dădu el însuşi un dineu în 
onoarea bărbaţilor din grup şi reuşi, prin câteva mici 
amabilităţi, să se bage sub pielea bunului lord Tennington. 

Domnul Thuran surprinsese o aluzie privitor la un lucru 
care putea să rezulte din escala neaşteptată a iahtului 
Lordului Tennington şi voia să se bizuie pe asta. Într-o zi, pe 
când se afla singur cu englezul, profită de ocazie ca să 
sublinieze că logodna lui cu domnişoara Strong va fi 
anunţată imediat ce vor ajunge în America. 

— Însă te rog să nu spui nimănui, dragul meu 
Tennington... nici măcar un cuvinţel. 

— Desigur, te înţeleg foarte bine, dragă amice - răspunse 
Tennington. Meriţi să fii felicitat, e o fată minunată, ştii... 
într-adevăr minunată. 

A doua zi doamna Strong, Hazel şi domnul Thuran erau 
oaspeţi pe iahtul Lordului Tennington. Doamna Strong le 
spunea cât de încântată era de vizita la Cape Town; regreta, 
însă că o scrisoare sosită tocmai atunci de la avocatul ei din 
Baltimore o silea să-şi scurteze şederea. 

— Când plecaţi? o întrebă Tennington. 

— La începutul săptămânii viitoare, cred - răspunse că. 

— Adevărat?! exclamă domnul Thuran. Sunt într-adevăr 
norocos. Am fost înştiinţat că trebuie să mă întorc de 
îndată; voi avea deci onoarea de a vă acompania şi sluji. 

— E drăguţ din partea dumneavoastră, domnule Thuran - 
răspunse doamna Strong. Sunt sigură că vom fi fericite să 
ne punem sub protecţia dumneavoastră. 

În străfundul sufletului ei însă ar fi dorit să poată scăpa de 
el. De ce? Doamna Strong nu putea spune. 

— Pe Dumnezeul meu! izbucni lordul Tennington o clipă 
mai târziu. Am o idee grozavă, zău aşa! 


— Da, Tennington, nu încape îndoială - interveni Clayton - 
trebuie să fie într-adevăr o idee grozavă dacă o ai tu, dar 
care naiba e ideea asta? Nu cumva îţi trece prin cap să 
mergem în China, trecând pe la Polul Sud? 

— Ei, ei, Clayton - i-o întoarse Tennington - nu trebuie să 
fii atât de aspru cu un prieten fiindcă s-a întâmplat să nu-ţi 
vină ţie ideea acestei călătorii... De când am pornit la drum, 
te-ai purtat ca un bădăran sadea. Nu, domnule, e o idee 
grozavă şi veţi fi cu toţii de acord că-i aşa. Propun să 
invităm pe doamna şi pe domnişoara Strong, precum şi pe 
domnul Thuran, daca vrea să vină, să călătorească până în 
Anglia cu iahtul nostru. Ei, nu e o idee excelentă? 

— Iartă-mă, Tenny bătrâne! strigă Clayton. Desigur, este o 
idee excelentă... n-aş fi crezut că poate veni de la tine aşa 
ceva. Eşti sigur că e originală? 

— Vom porni la începutul săptămânii viitoare, sau oricând 
vă convine, doamnă Strong - adăugă bunul englez, ca şi 
cum toate lucrurile erau stabilite în afară de data plecării. 

— Vai, lord Tennington, nici măcar nu ne-aţi dat prilejul să 
vă mulţumim, darămite să ne mai şi gândim dacă vom fi în 
stare să acceptăm generoasa dumneavoastră invitaţie - 
spuse doamna Strong. 

— Sunt sigur că veţi accepta - răspunse Tennington. O să 
petrecem de minune, ca pe orice vas de călători, şi veţi avea 
tot confortul. Oricum, cu toţii dorim să veniţi cu noi şi nici 
nu vrem să auzim că spuneţi nu. 

Hotărâră deci să pornească la drum lunea următoare. 

Peste două zile, fetele stăteau în cabina drăgălaşei Hazel, 
uitându-se la nişte fotografii pe care domnişoara Strong le 
developase la Cape Town şi pe care le făcuse de când 
părăsise America; fetele erau absorbite cu totul în această 
îndeletnicire. Jane îi punea o mulţime de întrebări, iar Hazel 
revărsa un adevărat torent de comentarii şi explicaţii 
referitoare la diferite peisaje şi oameni. 

— lată - spuse deodată - acesta e bărbatul care te 
cunoaşte. Sărmanul, am vrut de nenumărate ori să te întreb 


despre el, însă de când suntem împreună, n-am mai fost în 
stare să mă gândesc la asta. Vorbind, Hazel ţinea fotografia 
astfel întoarsă, încât Jane nu putea să vadă chipul omului 
din fotografie. Îl chema John Caldwell - continuă Hazel. Ţi- 
aduci aminte de el? Spunea că te-a întâlnit în America. E 
englez. 

— Nu-mi amintesc numele - răspunse Jane. Ia să văd 
fotografia. 

— Sărmanul, a căzut peste bord în timp ce călătoream de- 
a lungul coastei - mai spuse Hazel când îi întinse fotografia. 

— Peste bord?... Vai, Hazel, Hazel... doar nu vrei să spui că 
e mort? Înecat în ocean? Hasel | De ce nu spui că eo 
glumă?! 

Şi înainte ca domnişoara Strong, uluită, să o poată susţine, 
Jane Porter se prăbuşi pe podea, leşinată. După ce o 
readuse pe buna ei prietenă în simţiri, Hazel o privi ţintă 
înainte ca vreuna din ele să poată scoate o vorbă. 

— Jane, n-am ştiut că-l cunoşti pe domnul Caldwell atât de 
bine, încât moartea lui să-ţi provoace un astfel de şoc - zise 
Hazel, cu voce sugrumată. 

— John Caldwell? întrebă din nou domnişoara Porter. Doar 
nu vrei să spui că nu ştii cine e acest om, Hazel? 

— Ba da, Jane. Ştiu foarte bine cine era... se numea John 
Caldwell şi venea de la Londra. 

— Oh, Hazel, aş vrea să te pot crede - gemu fata. Aş vrea 
să pot crede, însă trăsăturile acelea sunt atât de bine 
întipărite în mintea şi în inima mea, încât le-aş recunoaşte 
dintr-o mie, oriunde în lumea asta. Îl cunosc foarte bine. 

— Ce vrei să spui, Jane? strigă Hazel, speriată de-a 
binelea. Cine iţi închipui că e? 

— Nu-mi închipui, Hazel, sunt sigură că în fotografie e 
Tarzan din neamul maimuţelor. 

— Jane! 

— Nu mă pot înşela. Oh, Hazel, eşti sigură că a murit? Nu 
cumva te-nşeli? 


— Mi-e teamă că nu, dragă prietenă - răspunse Hazel, 
tristă. Aş vrea să cred că tu te-nşeli, însă acum îmi vin în 
minte o sută de dovezi care au alt înţeles decât atunci când 
credeam că e doar John Caldwell din Londra. Spunea că s-a 
născut în Africa şi că a fost educat În Franţa. 

— Da, e adevărat - murmură Jane Porter, pierdută. 

— Ofiţerul care i-a controlat bagajele nu a găsit nimic care 
să-l identifice pe John Caldwell din Londra. Aproape toate 
lucrurile ce-i aparţineau erau confecţionate sau cumpărate 
la Paris Tot ceea ce purta vreo iniţială era marcat fie cu „I”, 
fie cu „]. C. IT.” Am crezut că poate călătorea incognito şi ]. 
C. Însemna John Caldwell. 

— Tarzan din neamul maimuţelor şi-a luat numele de Jean 
C. Tarzan - explică Jane, cu aceeaşi lipsă de însufleţire. Şi 
acum e mort! Oh, Hazel e îngrozitor! A murit singur, în 
oceanul acesta teribil! E de necrezut că inima aceea 
generoasă a încetat să bată... că muşchii aceia puternici 
sunt inerţi acum pentru totdeauna! Că el, care era 
întruparea vieţii, a sănătăţii şi puterii bărbăteşti, a căzut 
pradă acelor animale vâscoase, dezgustătoare, că... 

Jane nu mai putu să continue şi, cu un geamăt slab, îşi 
îngropă capul în palme şi se prăbuşi hohotind pe podea. 

Timp de mai multe zile domnişoara Porter fu bolnavă şi nu 
voi să vadă pe nimeni altcineva decât pe Hazel şi pe 
credincioasa Esmeralda. Când, în cele din urmă ieşi pe 
punte, toţi fură izbiţi de trista schimbare ce se petrecuse în 
ea. Nu mai era americanca vioaie, plină de viaţă, care 
încânta pe toţi cei ce o cunoşteau. Nu mai era decât o fată 
tăcută şi tristă. Ochii ei exprimau o tristeţe fără margini pe 
care nimeni, în afară de Hazel, nu o putea explica. 

Întregul grup încerca prin toate mijloacele s-o dispună şi 
s-o amuze, însă toate străduinţele se dovediră zadarnice. 
Din când în când, hazliul Lord Tennington reuşea să-i 
smulgă un zâmbet palid, însă aproape tot timpul stătea şi 
privea ţintă oceanul nemărginit ce se întindea în faţa 
ochilor ei. 


O dată cu boala Janei Porter se abătură - aşa se părea - şi 
alte nenorociri asupra iahtului. În primul rând, o avarie la 
una din maşini îi obligară să plutească în derivă timp de 
două zile, până ce o reparară cum putură. Apoi, aproape pe 
neaşteptate, se dezlănţui o furtună care zvârli peste bord 
tot ce întâlni în cale. După aceea, doi dintre marinari se 
luară la bătaie în cabină. Rezultatul: unul fu grav rănit cu 
cuțitul, iar celălalt trebui să fie pus în fiare. Colac peste 
pupăză, ofiţerul de cart căzu peste bord, noaptea, şi se 
înecă înainte de a putea fi salvat. După ce dispăru în valuri, 
iahtul se învârti în jurul acelui loc cam vreo zece ore, însă 
nu-l mai găsiră. 

Membrii echipajului şi oaspeţii erau descurajaţi şi cuprinşi 
de deznădejde după aceste nenorociri. Tuturor le era 
teamă că se va întâmpla. Ceva şi mai rău. Mai ales 
marinarii, care îşi aminteau tot felul de semne rele şi 
prevestiri, erau siguri că asupra lor se va abate o 
nenorocire groaznică. 

Cobitorii nu avură prea mult de aşteptat. În a doua noapte, 
după ce ofiţerul se înecase, micul iaht pârâi de la prora la 
pupa. Cam pe la ora unu se produse o ciocnire teribilă care- 
i aruncă jos din hamace şi paturi pe oaspeţii şi pe marinarii 
adormiţi. Vasul se cutremură de sus până jos şi se aplecă 
mult spre tribord; motoarele se opriră. Rămase aşa o clipă, 
cu puntea într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade... 
apoi, cu un zgomot lugubru şi sfâşietor, reveni Ia poziţia de 
plutire. 

Numaidecât, bărbaţii se năpustiră pe punte urmaţi 
îndeaproape de femei. Deşi vremea era înnourată, nu bătea 
vântul şi nici nu era atât de întuneric, încât să nu vadă la 
prora o masă neagră plutind pe ape. 

— O epavă care pluteşte în derivă - anunţa ofiţerul de 
cart. 

Mecanicul dădu buzna pe punte, căutându-l pe căpitan. 

— Placa aia carc-am pus-o în capul cilindrului a sărit în 
aer, dom! căpitan - raportă el. Acuma intră apă multă pe la 


prora. 

O clipă mai târziu, un marinar veni în goană de sub punte. 

— Dumnezeule mare! strigă el. S-a dus dracului tot fundul, 
e crăpat tot. Vasu' n-o să mai plutească nici douăzeci de 
minute. 

— Gura! tună Tennington. Doamnelor, duceţi-vă repede în 
cabină şi luaţi-vă cele necesare. Poate că situaţia nu e atât 
de gravă, însă s-ar putea să fim obligaţi să coborâm bărcile 
la apă. E mai bine să fim pregătiţi. Plecaţi imediat, vă rog. 
Căpitane Jerrold, trimite jos, te rog, câţiva oameni de 
nădejde să stabilească cu precizie cât de gravă e avaria. 
Propun ca între timp să se pună provizii în bărcile de 
salvare. 

Vocea calmă, fără un dram de enervare, a englezului ajută 
foarte mult la restabilirea încrederii oamenilor şi peste o 
clipă toţi plecară să facă ceea ce li se spusese. Când 
doamnele se reîntoarseră pe punte, aprovizionarea bărcilor 
era aproape terminată; peste câteva clipe ofiţerul trimis 
sub punte veni să raporteze. De altfel, nici nu mai era 
nevoie de concluziile lui, fiindcă toată lumea îngrămădită pe 
punte nu se mai îndoia câtuşi de puţin că sfârşitul Lady-ei 
Alice este aproape. 

— Care-i situaţia, domnule? întrebă căpitanul văzând că 
ofiţerul şovăie. 

— Domnule, nu vreau să înfricoşez doamnele, însă, după 
părerea mea, vasul nu va pluti mai mult de zece minute. E o 
spărtură atât de mare, încât poate trece o vacă prin ea. 

În alte cinci minute Lady Alice se înclină spre prova. Pupa 
se ridicase mult deasupra apei şi era foarte greu să-ţi 
menţii echilibrul pe punte. Pe vas se aflau patru bărci de 
salvare: acestea fură echipate şi coborâte cu bine la apă. Pe 
când se depărtau de navă, Jane Porter se întoarse şi aruncă 
o ultimă privire. Toc mai atunci se auzi un trosnet îngrozitor 
şi un bubuit de rău augur. Urmă o explozie în inima 
vasului... maşinile săriră în aeR. Smulgând şi nimicind totul 
în cale... pupa se ridică şi mai sus şi, o clipă, iahtul păru să 


rămână aşa - o prăjină verticală ieşind din străfundurile 
oceanului - apoi nava dispăru brusc în valuri. 

Într-una din bărci, bunul Tennington îşi ştergea o lacrimă: 
nu pentru averea care se ducea spre adâncuri, ci pentru 
prietena scumpă şi frumoasă la care ţinuse atât de mult. 

Întunericul nopţii fu în cele din urmă sfâşiat de soarele 
tropical ce îşi revărsă razele peste întinderea oceanului. 
Jane Porter, care se zbătuse toată noaptea într-un somn 
agitat, fu trezită de lumina puternică a soarelui ce-i 
mângâia faţa. Se uită în jur. În aceeaşi barcă cu ea mai erau 
trei marinari, Clayton şi domnul Thuran. Apoi căută cu 
privirea celelalte bărci, însă cât putea cuprinde cu ochii 
nimic nu întrerupea monotonia acelui noian de ape: erau 
singuri într-o bărcuţă pe Atlanticul imens. 

14. ÎNAPOI, ÎN JUNGLA MISTERIOASĂ. 

Când Tarzan atinse apa, primul său gând fu să înoate cât 
mai departe de vapor ca să nu fie lovit de elice. Ştia cui 
trebuie să mulţumească pentru această nouă aventură şi, 
menţinându-se la suprafaţă doar prin simpla mişcare a 
mâinilor, îl năpădi necazul că se lăsase surprins atât de uşor 
de Rokoff. 

Pluti astfel câtva timp, urmărind cum se micşorează 
luminile pachebotului care se depărta, fără să-i treacă 
măcar o clipă prin minte să strige după ajutor. Nu ceruse 
ajutor niciodată în viaţa lui şi nu-i de mirare că nu făcu 
acest lucru nici acum. Întotdeauna se bizuise pe propria-i 
forţă şi posibilităţi de a se descurca. De altfel, în junglă, pe 
vremea maimuţei Kala, nu era nimeni care să răspundă la 
strigătele de ajutor. Când descoperea că există şi această 
posibilitate, se vădea a fi prea târziu. 

Tarzan se gândi că avea şansă doar una la o sută de mii să 
poată fi salvat şi încă şi mai puţin de a ajunge la țărm. Se 
hotări deci să se agate de şansa minimă ce stătea în 
puterea lui: să înoate încet spre coastă... vaporul putea fi 
mai aproape de țărm decât îşi închipuia el. 


Tăia apa, cu mişcări prelungi şi îndemânatice... Pentru ca 
muşchii săi uriaşi să dea semne de oboseală, trebuiau să 
treacă multe ore. Pe când înota spre est, călăuzindu-se 
după stele, îşi dădu seama că-l stânjenesc pantofii şi-i 
lepăda. După pantofi urmară pantalonii şi ar fi scos şi haina 
dacă n-ar fi avut în buzunar documentele acelea preţioase. 
Vru să se încredinţeze că încă le mai are şi îşi strecură 
mâna în buzunar, însă, spre consternarea sa, constată că nu 
mai sunt acolo. 

Abia atunci îşi dădu seama că Rokoff plănuise să-l azvârle 
peste bord pentru un motiv mai serios decât o simplă 
răzbunare: reuşise să intre în posesia documentelor pe care 
Tarzan i le smulsese la Bou Saada. Omul-maimuţă blestemă 
în gând şi lăsă şi haina şi cămaşa să se ducă la fund. Curând 
scăpă şi de celelalte obiecte de îmbrăcăminte şi iată-l 
înotând uşor şi fără nici o povară spre est. 

Zorile, la început palide, începură să stingă stelele de pe 
firmament. Pe neaşteptate, contururile nedesluşite ale unui 
obiect mare şi negru apăru în calea lui. Din câteva lovituri 
ajunse lângă el... Era fundul unei epave purtate de ape. 
Tarzan se caţără pe ea. Voia să se odihnească cel puţin până 
se lumina de-a binelea de ziuă. Nu se gândea câtuşi de 
puţin să rămână pasiv pe epavă, pradă foamei şi setei. Dacă 
trebuia să moară, atunci să moară străduindu-se din 
răsputeri, încercând în vreun fel să se salveze. 

Marea era liniştită şi epava unduia lin pe ocean. Tocmai 
bine pentru înotătorul care nu închisese ochii de douăzeci 
de ore: Tarzan din neamul maimuţelor se ghemui pe 
grinzile lunecoase şi adormi de îndată. 

Dis-de-dimineaţă îl trezi căldura soarelui. Prima senzaţie 
conştientă fu cea de sete. În clipa în care-şi dădu pe deplin 
seama că-i e sete nevoia de a şi-o potoli se transformă într- 
un adevărat chin. O clipă mai târziu uită totul, o dată cu 
descoperirea aproape simultană a două lucruri: primul era 
o barcă de salvare ce plutea pe lângă epavă în mijlocul unor 


resturi; celălalt, linia nedesluşită a unui ţărm conturându-se 
în depărtare, spre răsărit. 

Tarzan sări în apă şi înotă spre barca de salvare. Apa rece 
îl trezi de-a binelea. Cu forţe reînnoite, trase barca spre el 
şi, după mai multe eforturi herculeene, reuşi să o urce pe 
fundul lunecos al epavei, unde o cercetă în amănunţime. 
Barca era în stare bună şipuţin mai târziu, plutea lângă 
epavă. Apoi Tarzan alese două bucăţi de lemn dintre 
resturi, care să-i servească drept lopeţi şi începu să 
înainteze cu spor spre ţărmul din depărtare. 

Era târziu după-amiază când ajunse destul de aproape ca 
să distingă amănuntele de pe coastă. În faţa lui se 
deschidea - cel puţin aşa s-ar fi zis - intrarea într-un mic 
golf înconjurat de uscat din toate părţile. Ţărmul împădurit 
dinspre nord i se păru foarte cunoscut. Era oare cu putinţă 
ca soarta să-l arunce chiar la marginea junglei dragi?! 
Chiar acolo unde copilărise?! Când prora bărcii intră în 
gura golfului, ultima fărâmă de îndoială se spulberă; acolo, 
pe ţărmul mai îndepărtat, la umbra pădurii virgine, se afla 
cabana lui, cabana construită de răposatul său tată, John 
Clayton, Lord Greystoke, înainte de a se naşte el, Tarzan. 

Cu mişcări viguroase ale muşchilor săi uriaşi, Tarzan 
îndreptă mica ambarcaţiune spre plajă. Nici nu atinse bine 
fundul de nisip, că omul-maimuţă şi sări pe uscat... inima îi 
bătea năvalnic de bucurie şi fericire, când cuprinse cu ochii 
locurile şi lucrurile atât de cunoscute: cabana, plaja, pârâul 
din apropiere, jungla deasă, de nepătruns. Revăzu, 
puzderia de păsări cu penajul lor strălucitor... florile 
tropicale, minunat înflorite, împodobind ghirlandele de 
liane ce cădeau în bucle imense din arborii gigantici. 

Tarzan din neamul maimuţelor ajunsese din nou acasă şi 
ca toată lumea să afle acest lucru, înălţă capul şi slobozi 
strigătul fioros şi sălbatic al tribului său. O clipă, jungla 
încremeni, apoi se auzi răspunsul gros şi înfricoşător: era 
răgetul furios al lui Numa, leul; iar mai de departe răsună, 
mai slab, urletul înfiorător al unei gorile. 


Întâi şi întâi, Tarzan se duse la pârâu şi-şi potoli setea; apoi 
se apropie de cabană. Uşa era încuiată şi zăvorită aşa cum 
o lăsase el şi D'Arnot. Nimic nu se clintise din loc: masa, 
patul, pătuţul de copil cioplit de tatăl său... rafturile şi 
bufeturile erau acolo, aşa cum fuseseră aşezate cu douăzeci 
de ani înainte... aşa cum le părăsise el, cu aproape doi ani 
în urmă. 

Ochii se desfătaseră; acum era rândul stomacului să-şi 
ceară drepturile. Junghiurile de foame îl îmboldiră să 
pornească în căutarea hranei. În cabană nu găsi nimic de- 
ale mâncării şi nu avea nici arme; pe perete însă atârna una 
din vechile sale frânghii împletite din liane. Se rupsese şi 
era înodată în prea multe locuri aşa că o înlocuise de mult 
cu una mai bună. Tarzan şi-ar fi dorit un cuţit. Ei bine, dacă 
nu se înşela, înainte de asfinţitul soarelui urma să aibă şi 
cuţit, lance, precum şi arc cu săgeți; frânghia asta îl va 
ajuta. Între timp trebuia să facă rost de mâncare. Încolăci 
cu grijă funia şi, după ce şi-o puse pe umăr, ieşi închizând 
uşa. 

Jungla începea chiar lângă colibă. Tarzan se avântă în 
inima pădurii cu multă precauţie şi fără să facă zgomot: 
acum era o fiară sălbatică plecată după hrană. O bucată de 
vreme cercetă solul, însă, văzând că nu e nici urmă de 
vânat, sări în copaci. De la primele salturi ameţitoare din 
arbore în arbore se simţi din nou năpădit de bucuria de a 
trăi. Regretele deşarte şi durerile de cap îngrozitoare fură 
uitate. Trăia din nou din plin. Adevărata fericire, adevărata 
libertate erau ale lui. Oare cine dorea să se înapoieze în 
oraşele sufocante şi pline de vicii ale oamenilor civilizaţi, 
când întinderile nesfârşite ale junglei nemărginite îi ofereau 
tihnă şi libertate? EI, Tarzan, în nici un caz! 

Încă pe lumină, Tarzan ajunse într-un loc de adăpat pe 
malul râului din junglă. Era un vad unde, de nenumărate 
secole poposeau fiarele pădurii ca să-şi potolească setea. În 
fiecare noapte aici veneau după pradă Sabor sau Numa şi 
se ghemuiau în frunzişul des al junglei înconjurătoare în 


aşteptarea antilopei sau a căprioarei. lot aici venea şi 
Horta, mistrețul, să se adape. Către vad, se îndreptă şi 
Tarzan să vâneze, căci îi era o foame cumplită. 

Se aşeză pe o ramură joasă, deasupra potecii. Aşteptă 
timp de un ceas. Începea să se întunece. Cam în dreapta 
vadului, în desişul cel mai dens, desluşi zgomotul înfundat al 
unor labe, precum şi foşnetul unui corp imens frecându-se 
de ierburile înalte şi de liane. Nimeni, în afară de Tarzan, n- 
ar fi putut auzi şi totodată tălmăci zgomotul: era Numa, 
leul, care venea la vad cu aceleaşi gânduri ca şi el. Tarzan 
zâmbi. 

Nu mult după aceea auzi un animal înaintând prevăzător 
pe cărare spre locul de adăpost. O clipă mai târziu îl văzu: 
era Horta, mistrețul. Carne delicioasă! Lui Tarzan îi lăsă 
gura apă. lerburile unde se afla Numa stăteau nemişcate... 
înfricoşător de nemişcate. Horta trecu pe sub Tarzan... 
Doar câţiva paşi şi ajungea în raza de atac a lui Numa... 
Tarzan îşi închipui cum sticleau ochii bătrânului Numa... 
cum îşi pregătea răgetul teribil care va paraliza prada în 
scurtul răstimp dintre saltul vertiginos şi clipa când îşi va 
înfige gheara în trupul sfărâmat. 

Tocmai când Numa se pregătea, o funie subţire zbură prin 
aer de pe ramurile joase ale unui arbore din apropiere. 
Grumazul lui Horta fu prins într-un laţ. Se auzi un grohăit 
înspăimântător, un guiţat groaznic şi Numa îşi văzu prada 
trasă înapoi pe cărare, iar când sări, Horta, mistrețul, se 
înălţă deasupra ghearelor sale, în copacul de deasupra. Mai 
desluşi cum un chip batjocoritor îl priveşte şi râde de el. 

Atunci, într-adevăr, Numa slobozi un răget cumplit. Furios, 
ameninţător. Înfometat, păşea de colo-colo pe sub arborele 
în care se afla omul-maimuţă ce-şi bătuse joc de el. Se opri 
şi, ridicându-se pe labele dinapoi, se sprijini de tulpina 
arborelui unde sta cocoţat duşmanul său şi începu să-şi 
ascută ghearele-i uriaşe, smulgând bucăţi mari de coajă şi 
dând la iveală lemnul alb de dedesubt. 


Între timp, Tarzan îl trase pe Horta, care încă se mai 
zbătea, lângă el, sus pe cracă. Degetele viguroase 
desăvârşiră sugrumarea începută în laţ. Omul-maimuţă nu 
avea cuţit însă natura îl înzestrase cu mijloace de sfâşiere a 
hranei. Dinţii strălucitori şi ascuţiţi se înfipseră în carnea 
suculentă de pe coastele tremurătoare ale prăzii, în timp ce 
leul înfuriat privea sus cum altul se înfruptă din ospăţul pe 
care şi-l rezervase pentru sine. 

Când Tarzan îşi potoli foamea se întunecase de-a binelea. 
Avusese parte de o cină delicioasă! Nu se putuse împăca 
niciodată cu carnea stricată pe care oamenii civilizaţi i-o 
ofereau; în străfundul inimii tânjise după carnea proaspătă 
a vânatului. 

Îşi şterse cu un mănunchi de frunze sângele de pe mâini, 
puse resturile vânatului pe umăr şi se avântă printre arbori 
spre cabană în clipa în care Jane Porter şi William Cecil 
Clayton se ridicau de la un dineu somptuos ce avea loc pe 
iahtul Lady Alice, la mii de mile spre răsărit, în apele 
Oceanului Indian. 

Pe potecă păşea Numa, leul şi când omul-maimuţă 
catadicsea să-şi arunce privirea în jos, vedea licărirea 
ochilor fioroşi care-l urmăreau prin beznă. Numa nu mai 
scotea răgete, în schimb se strecura pe furiş, ca umbra unei 
pisici mari. Urechile agere ale omului-maimuță nu scăpau 
nici un pas al fiarei. 

Tocmai se întreba dacă o să-l însoţească până la uşa 
cabanei. Spera că nu o va face, fiindcă ar fi însemnat să 
petreacă noaptea ghemuit între crengile unui copac. 
Oricum, prefera patul de ierburi din propria-i locuinţă. 
Dacă va fi silit să doarmă în junglă, ştia un copac în care 
putea dormi destul de confortabil. Adeseori, în trecut, 
fusese urmărit până acasă de câte o fiară care-l obligase să- 
şi caute adăpost în copac; rămăsese acolo până când 
duşmanul renunţase sau răsăritul soarelui îl trimise în altă 
parte. 


Deodată, Numa se răzgândi să-l mai urmărească şi cu 
icnete şi răgete care-ţi îngheţau sângele în vine, se întoarse 
furios să caute o pradă mai lesnicioasă. Astfel, Tarzan 
ajunse la colibă de unul singur şi, nu mult după aceea, se 
ghemuia în resturile mucegăite ale patului de ierburi de 
odinioarăDomnul Jean C. Tarzan îşi lepădă foarte uşor 
bruma de civilizaţie şi se cufundă fericit şi mulţumit în 
somnul adânc al fiarei sălbatice cu foamea potolită. Cu toate 
acestea, da-ul unei femei l-ar fi legat pentru totdeauna de o 
altă viaţă şi atunci viaţa de sălbatic i s-ar fi părut 
respingătoare. 

Fiind nespus de obosit din pricina eforturilor din ziua 
petrecută pe ocean şi a excursiei prin junglă, care-i pusese 
din nou la încercare muşchii folosiţi prea puţin în ultimii doi 
ani Tarzan dormi buştean până a doua zi spre prânz. Când 
se trezi, alergă mai întâi la râuleţ să bea apă, apoi se avântă 
în mare, înotând cam vreun sfert de oră şi, în sfârşit, se 
întoarse acasă şi-şi luă micul dejun din carnea lui Horta. 
După ce isprăvi, îngropa prisosul în pământul moale de 
lingă cabană ca să aibă ce mânca seara. 

Îşi luă din nou funia şi dispăru în junglă. De data aceasta 
porni după un vânat mai de soi: omul; deşi, dacă l-ai fi 
întrebat, ar fi putut înşira o duzină de locuitori ai junglei, pe 
care în ceea ce priveşte noblețea - îi considera de departe 
superiori oamenilor pe care îi vâna. De data aceasta Tarzan 
pornise în căutare de arme. Se întreba dacă în satul tribului 
Mbonga mai trăiau femei şi copii, mai ales după expediţia 
de pedepsire întreprinsă de marinarii de pe crucişătorul 
francez. Spera să mai găsească pe acolo câţiva războinici 
fiindcă altfel i-ar fi trebuit mult timp până să descopere 
locul unde se refugiaseră locuitorii satului. 

Omul-maimuţă se deplasa vertiginos prin pădure şi, pe la 
prânz, ajunse la vatra satului. Spre dezamăgirea lui 
constată că jungla năpădise câmpurile cultivate, iar colibele 
acoperite cu stuf se năruiseră. Nu se vedea nici ţipenie de 
om. Cutreieră printre ruine cam o jumătate de oră, 


nădăjduind să găsească vreo armă uitată, însă cercetările 
nu dădură nici un rezultat. Reluă, aşadar căutarea urcând 
de-a lungul râului, care curgea dinspre sud-est. Ştia prea 
bine că avea să găsească o altă aşezare prin preajma apei. 

În drum, vâna cum vânase odinioară cu maimuţele din 
tribul său, aşa cum îl învățase Kala să vâneze: răsturna 
buştenii putreziţi în căutarea ciupercilor gustoase sau se 
căţăra în copaci ca să fure ouăle din vreun cuib de pasăre. 
Uneori se năpustea cu repeziciunea unei pisici asupra 
vreunui micuţ rozător. Erau şi alte lucruri pe care le mânca, 
dar e mai bine să nu relatăm amănunţit ce mănâncă o 
maimuţă, căci... Tarzan era din nou maimuţă, aceeaşi 
maimuţă antropoidă fioroasă şi brutală pe care Kala o 
învățase cum să se descurce în junglă. Astfel trăise vreme 
de douăzeci de ani. 

Uneori se amuza: îşi amintea de vreun prieten care, poate 
chiar în clipa aceea stătea încremenit şi imaculat într-un 
select club parizian, aşa cum stătuse şi el cu câteva luni în 
urmă. Alteori, când adierea uşoară îi aducea în nări mirosul 
vreunei prăzi sau al vreunui inamic puternic, se oprea 
brusc şi asculta atent. 

Noaptea şi-o petrecu în inima junglei, dormind între 
crengile unui copac uriaş, legănat la o înălţime de o sută de 
picioare deasupra pământului. Mâncase din nou bine; de 
data aceasta se înfruptase din carnea lui Bara, cerbul, care 
căzu pradă laţului său necruţător. 

A doua zi porni în zori, mergând mereu de-a lungul râului. 
Timp de trei zile căută fără întrerupere până ce ajunse într- 
o regiune a junglei pe unde nu mai fusese niciodată. Din 
când în când, solul se înălța şi pădurea era mai rară; în 
depărtare, printre copaci, putea să vadă lanţuri de munţi 
semeţi, iar în apropiere, câmpia. Aici, în spaţiile deschise, 
vânatul era altul: puzderie de antilope şi turme întregi de 
zebre. Tarzan rămase încântat: trebuia să facă o vizită mai 
lungă pe aceste meleaguri., În dimineaţa celei de-a patra zi, 
nările lui adulmecară brusc un miros nou. Era miros de om, 


dar departe. Omul-maimuţă tresări de bucurie. Simţurile i 
se încordară şi Tarzan se strecură la iuţeală, pe furiş şi cu 
multă dibăcie printre arbori, spre locul de unde venea 
mirosul. Curând descoperi prada: era un războinic 
singuratic care mergea nepăsător prin junglă. 

Tarzan îşi continuă drumul pe deasupra lui; voia să ajungă 
la un loc unde să poată arunca frânghia. Pe când îşi 
urmărea omul, care nici nu bănuia ce-l aşteaptă, mintea 
omului-maimuță fu copleşită de noi gânduri - gânduri 
născute sub influenţa lumii civilizate şi a cruzimilor ei. Îşi 
reaminti că arareori - poate chiar niciodată - omul civilizat 
nu-şi omoară semenul fără a avea un pretext, fie el chiar cel 
mai neînsemnat. Ce-i drept, Tarzan dorea să pună mâna pe 
armele şi podoabele necunoscutului, dar era neapărat 
nevoie să-l omoare ca să ile ia? 

Cu cât chibzuia mai mult, cu atât mai odios i se părea 
gândul de a-l omori. Tot frământându-se aşa, ajunseră într-o 
poieniţă. La capătul celălalt se vedea un sat întărit, cu 
colibe în formă de stupi. 

Numa tocmai se pregătea să atace. Lui Tarzan îi rămânea 
prea puţin timp să chibzuiască ce-i de făcut sau să pună în 
cumpănă rezultatul. În clipele următoare se petrecură o 
mulţime de lucruri - aproape toate simultan... leul sări din 
ascunziş asupra negrului, iar Tarzan strigă, atrăgându-i 
atenţia. Negrul se întoarse tocmai la timp ca să vadă cum 
Numa fu oprit la jumătatea saltului de o funie al cărei capăt 
fusese transformat în laţ şi care se strângea în jurul 
grumazului fiarei. 

Omul-maimuţă acţionase atât de repede, încât nu mai avu 
timp să contrabalanseze întinderea şi smucitura funiei 
provocate de greutatea lui Numa. Astfel, cu toate că 
frânghia opri fiara înainte ca ghearele-i puternice să se 
împlânte în trupul negrului, funia întinsă la maximum îl 
dezechilibra pe Tarzan, care se rostogoli la pământ la mai 
puţin de şase metri de animalul turbat de furie. Fulgerător, 
Numa se întoarse spre noul său adversar. Lipsit de apărare, 


Tarzan se află mai aproape de moarte ca niciodată. Negrul 
îl salvă. Războinicul îşi dădu seama că îşi datora viaţa 
acestui alb necunoscut şi că numai o minune îl mai putea 
scăpa pe salvatorul său de colții aceia fioroşi, care fuseseră 
atât de aproape de propria-i carne. 

Cu iuţeala gândului, îşi duse înapoi braţul înarmat cu o 
suliță şi o zvârli cu toată forţa muşchilor viguroşi ce 
fremătau sub pielea-i lucioasă ca abanosul. Vârful de fier îşi 
atinse ţinta şi străpunse trupul zvelt al lui Numa în partea 
dreaptă de la vintre până sub omoplatul stâng. Cu un răget 
teribil de furie şi durere, fiara se întoarse din nou către 
negru. Făcu numai câţiva paşi fiindcă funia lui Tarzan îl opri 
din nou, apoi se răsuci iar către omul-maimuţă, de data 
aceasta ca să simtă înţepătura dureroasă a unei săgeți ce se 
împlântă pe jumătate în corpul tremurând. Din nou se opri; 
între timp Tarzan reuşise să înfăşoare capătul funiei de 
două ori în jurul unui copac. 

Negrul îşi dădu seama de şiretlic şi zâmbi; Tarzan ştia însă 
că trebuie să termine cu Numa înainte ca dinţii puternici să 
ajungă la frânghia ce-l imobiliza şi să o reteze. Într-o 
secundă fu lângă negru şi-i smulse cuțitul lung din teacă, 
apoi îi făcu semn războinicului să continue să tragă cu 
săgeți în fiară în timp ce el încerca să se apropie cu cuțitul; 
unul îl chinuia într-o parte, iar altul se furişa din cealaltă. 
Numa spumega tot de furie. Slobozi o adevărată cascadă de 
răgete, grohăieli şi gemete cumplite; se ridica necontenit 
pe picioarele dinapoiâncercând zadarnic să ajungă la unul 
din cei care-l chinuiau. 

În cele din urmă, omul-maimuţă prinse momentul potrivit 
şi se repezi la fiară dinspre stânga. Braţul uriaşului 
cuprinse grumazul galben şi lama lungă pătrunse o dată şi 
bine în inima fiarei. Apoi Tarzan se ridică; negrul şi albul se 
priviră în ochi pe deasupra leului biruit... negrul făcu semn 
de pace şi prietenie, iar Tarzan din neamul maimuţelor îi 
răspunse în acelaşi fel. 

15. DE LA MAIMUŢA LA SĂLBATIC. 


Zgomotul luptei cu Numa atrăsese un grup lărmuitor de 
băştinaşi din sat şi, îndată după omorârea leului cei doi 
bărbaţi fură înconjurați de războinici cu trupuri zvelte şi 
pielea ca abanosul, gesticulând şi rostind vorbe repezi şi 
nedesluşite; o mie de întrebări care înăbuşeau orice 
încercare de răspuns. 

Curând sosiră femeile şi copiii: nerăbdători, curioşi şi, la 
vederea lui Tarzan, nespus de miraţi. În cele din urmă, noul 
prieten al omului-maimuță reuşi să se facă auzit şi, când 
isprăvi ce avea de spus, bărbaţii şi femeile din sat se 
întrecură care mai de care să aducă toate onorurile 
necunoscutului ce le salvase tovarăşul şi luptase neînarmat 
împotriva fiorosului Numa. 

Apoi îl conduseră în satul lor şi-i făcură nenumărate 
daruri: păsări, capre şi mâncare gătită. Când Tarzan arătă 
spre arme, războinicii se grăbiră să aducă sulițe, scuturi, 
săgeți şi un arc. Prietenul său îi dărui cuțitul cu care-l 
ucisese pe Numa. Tarzan ar fi putut să ceară orice: i s-ar fi 
dat totul. 

„Ce simplu şi uşor este aşa” - gândi Tarzan. În loc să ucidă 
şi să prade lucrurile de care avea nevoie. Fusese pe punctul 
de a-l ucide pe bărbatul acela, pe care nu-l văzuse niciodată 
în viaţa lui şi care acum îşi manifesta în fel şi chip prietenia 
şi afecțiunea pentru presupusul său salvator. Lui Tarzan din 
neamul maimuţelor îi era ruşine de el însuşi. Se hotări ca 
din acel moment să aştepte să se încredinţeze dacă oamenii 
meritau să moară sau nu. 

Gândind astfel, îşi aminti de Rokoff. Ar fi vrut să-l poată 
înfrunta în jungla întunecoasă măcar câteva clipe. Dacă 
exista pe lume un om care merita să fie ucis, Rokoff era 
acela. De-ar fi putut Tarzan să-l vadă în clipa aceea cum îşi 
dădea toată silinţa, efort plăcut, de altfel ca să se facă 
agreabil spre a intra în grațiile frumoasei domnişoare 
Strong, atunci mai mult ca niciodată ar fi dorit să-i 
hărăzească nemernicului soarta pe care o merita. 


Tarzan petrecu prima noapte în mijlocul băştinaşilor, 
participând la o serbare, organizată în cinstea lui. A fost un 
adevărat banchet: vânătorii aduseră o antilopă, o zebră, ca 
trofee ale îndemânării lor şi băură găleți întregi de bere 
pregătită de ei. Pe când războinicii dansau la lumina focului, 
Tarzan fu din nou impresionat de armonia trupului şi de 
trăsăturile regulate ale chipului lor... nasul turtit şi buzele 
groase ale băştinaşului tipic de pe coasta de vest lipseau cu 
desăvârşire. Pe feţele bărbaţilor se citeau inteligenţa şi 
demnitatea, iar cele ale femeilor erau destul de plăcute. 

În timpul dansului omul-maimuţă observă un lucru curios: 
câţiva bărbaţi şi foarte multe femei purtau podoabe de aur 
- în special brățări, la glezne şi la încheieturi. Păreau să 
aibă o greutate considerabilă căci erau din metal masiv. 
Când îşi exprimă dorinţa să cerceteze una din ele, 
posesorul podoabei o scoase de pe braţ şi insistă prin 
semne ca Tarzan s-o primească în dar. O examinare atentă a 
obiectului îl încredința că podoaba este din aur şi rămase 
surprins, fiindcă era prima dată când vedea la băştinaşii din 
Africa ornamente de aur cu totul deosebite de fleacurile 
acelea, cumpărate sau furate de la europeni, care se poartă 
în apropierea coastei. Încercă să afle de unde provenea 
metalul însă nu fu în stare să se facă înţeles. 

Când dansul luă sfârşit, Tarzan îşi exprimă dorinţa de a-i 
părăsi, însă cu toţii îl rugară fierbinte să rămână la ei, într-o 
colibă mare, pe care căpetenia tribului i-o rezervase numai 
lui. Încercă să le explice că a doua zi urma să plece înapoi, 
însă nu pricepură nimic nici de data aceasta. Când, în cele 
din urmă, se îndreptară către celălalt capăt al satului, 
sălbaticii se arătară şi mai uimiţi văzându-l ce face. 

Tarzan ştia ce voia: suferise mult din cauza şobolanilor şi a 
viermilor, care mişună prin satele negrilor şi, cu toate că nu 
era prea scrupulos cu astfel de lucruri, prefera aerul 
proaspăt şi legănatul copacilor în locul aerului închis dintr-o 
colibă. 


Băştinaşii îl urmară până la locul unde se înălța un copac 
uriaş. Tarzan sări pe o creangă mai joasă, apoi dispăru în 
frunzişul de deasupra întocmai ca Manu, maimuța. Din 
toate piepturile izbucniră strigăte de uimire. O jumătate de 
oră îl tot chemară să se întoarcă, însă cum nu le răspunse 
nimeni, renunţară şi se duseră să se întindă pe rogojini, în 
colibe. 

Tarzan se întoarse în pădure, dar nu se depărta prea mult. 
Găsi un copac pe placul lui şi, ghemuindu-se pe creangă, 
căzu într-un somn adânc. 

A doua zi dimineaţa apăru pe uliţa satului la fel de brusc 
cum dispăruse cu o seară înainte. Pentru o clipă, băştinaşii 
rămaseră uimiţi şi înfricoşaţi, însă curând îl recunoscură pe 
oaspetele pe care-l primiseră noaptea trecută cu strigăte de 
bucurie. Peste zi, Tarzan îi însoţi pe războinici la vânătoare 
prin câmpiile din apropiere şi băştinaşii văzură că Tarzan, 
omul alb, se descurcă foarte bine cu armele lor 
rudimentare. Respectul şi admiraţia faţă de el sporiră şi mai 
Şi. 

Vreme de mai multe săptămâni, Tarzan trăi în mijlocul 
acestor negri, vânând bivoli, antilope şi zebre pentru hrană, 
precum şi elefanţi pentru fildeş, învăţă destul de repede 
limba lor simplă, obiceiurile şi etica vieţii lor de trib, 
sălbatică şi primitivă. Află că nu erau canibali... ba chiar îi 
priveau cu silă şi dispreţ pe cei care mâncau oameni. 

Buşuli, războinicul pe care-l urmărise în drumul spre sat, îi 
istorisi mai multe legende ale tribului: cum, cu mulţi ani în 
urmă, tribul lor venise din miazănoapte pe aceste 
meleaguri după un marş lung şi istovitor; odată, demult, 
erau un trib mare şi puternic, dar negustorii de sclavi 
omorâseră mulţi dintre ei cu puştile acelea aducătoare de 
moarte, încât acum din fosta lor mărire şi putere, nu mai 
supravieţui decât o biată rămăşiţă. 

— Ne-au vânat aşa cum se vânează fiarele sălbatice... 
spuse Buşuli. N-aveau pic de milă. Când nu veneau după 
sclavi, căutau fildeş, însă de obicei le voiau pe amândouă. 


Bărbaţii din trib au fost omorâţi, iar femeile mânate ca oile. 
Am luptat împotriva lor timp de mulţi ani, însă săgețile şi 
suliţele noastre nu au putut dovedi beţele care scuipă foc, 
plumb şi moarte de la o depărtare mult mai mare decât 
poate trimite săgeata cel mai vânjos războinic al nostru. 
Într-o bună zi, pe când tatăl meu era tânăr, au venit din nou 
arabii, însă războinicii i-au văzut de departe, astfel încât 
Chowambi, căpetenia tribului de atunci, a spus poporului 
să-şi strângă avutul şi să-l urmeze. Le făgădui să-i ducă 
departe, spre miazăzi, până ce vor afla un loc unde 
năvălitorii arabi să nu mai ajungă. Au făcut precum li s-a 
spus, luând cu ei toate lucrurile printre care mulţi colţi de 
fildeş. Rătăciră multe luni în şir, îndurând chinuri şi 
întâmpinând greutăţi de nedescris, căci cea mai mare parte 
a drumului trecea prin jungla deasă şi peste munţi înalţi. În 
cele din urmă au ajuns pe meleagurile acestea: deşi au 
trimis iscoade să caute un loc şi mai bun, nu l-au aflat şi s- 
au aciuiat aici. 

— Iar jefuitorii nu v-au mai găsit? Întrebă Tarzan. 

Cam acum un an un mic grup de arabi şi negri manyuema 
au dat peste noi, însă i-am alungat, omorând mulţi dintre ei. 
I-am alungat cale de multe zile, urmărindu-i ca pe fiare şi 
ucigându-i unul câte unul; n-a mai rămas decât o mână de 
oameni care au scăpat cu viaţă. 

Vorbind, Buşuli arătă o brățară grea de aur care-i 
încercuia pielea lucioasă a braţului sting. Ochii lui Tarzan se 
aţintiră asupra podoabei, însă gândurile îi zburau departe. 
Deodată îi veni din nou în minte întrebarea pe care 
încercase s-o pună în prima zi când sosise în sat, dar nu 
fusese înţeles, în timpul ultimelor săptămâni uitase cu 
desăvârşire de aur - un lucru atât de neînsemnat - fiindcă 
pe atunci era un adevărat om primitiv care nu se gândea 
decât la ziua prezentă. Brusc, vederea aurului trezi bruma 
de civilizaţie care mai sălăşluia în el şi, odată cu aceasta, se 
trezi şi dorinţa de îmbogăţire. Tarzan învățase bine lecţia în 
scurta lui experienţă printre oamenii civilizaţi. Ştia că aurul 


înseamnă putere şi satisfacerea plăcerilor. Arătă spre 
podoabă: 

— De unde ai metalul galben. Buşuli? Negrul întinse mâna 
spre sud-est: 

— De-acolo... trebuie să mergi departeo lună sau poate 
chiar mai mult... 

— Ai fost acolo? 

— Nu, însă cu mulţi ani în urmă, când tatăl meu era tânăr, 
câţiva dintre ai noştri s-au dus... Unul din cei care căutau o 
aşezare mai bună pentru trib - când ne-am stabilit aici 
pentru prima oară - a dat peste nişte oameni ciudaţi care 
purtau nenumărate podoabe din metalul galben. Suliţele şi 
săgețile aveau vârful din acelaşi metal. Găteau în vase 
făcute toate din metal ca şi brăţara mea. Şi trăiau într-un 
sat mare, în colibe durate din piatră şi împrejmuite cu un 
zid înalt. Erau foarte cruzi şi i-au atacat pe războinicii noştri 
mai înainte de a şti că noi venisem cu gânduri paşnice. 
Bărbaţii noştri erau puţini la număr, însă au rezistat în 
vârful unei coline stâncoase, până ce oamenii aceia răi s-au 
retras la apusul soarelui în cetatea lor tainică. Apoi 
războinicii noştri au coborât de pe colină şi, după ce au luat 
nenumărate podoabe din metalul galben de la cei ucişi în 
luptă, au părăsit valea şi niciunul dintre noi nu s-a mai 
întors vreodată acolo. Sunt oameni răi: nici albi ca tine, nici 
negri ca mine; în schimb, sunt acoperiţi cu păr ca Bolgani, 
Gorila. Da, sunt oameni tare răi şi Chowambi a fost fericit să 
plece din ţinuturile lor. 

— Nu mai trăieşte niciunul dintre ei care au fost cu 
Chowambi şi i-a văzut pe oamenii aceia ciudaţi şi cetatea lor 
minunată? întrebă Tarzan. 

— Waziri, căpetenia noastră, a fost acolo - răspunse 
Buşuli. Pe-atunci era tânăr şi-l însoțea pe Chowambi, tatăl 
său. 

În seara aceea, Tarzan îi puse întrebări lui Waziri privitor 
la cele aflate şi căpetenia, om bătrân acum, îi spuse că acolo 


puteai ajunge după un marş lung, însă că drumul nu era 
greu de străbătut. El şi-l amintea foarte bine. 

— Zece zile am mers de-a lungul râului care curge prin 
apropierea satului. Până sus, spre izvoare, am tot mers şi, în 
ziua a zecea, am ajuns la un izvoraş, departe, pe coasta 
unui lanţ muntos. Din izvoraşul ăsta ia naştere râul nostru. 
A doua zi am trecut creasta muntelui şi, pe partea cealaltă, 
am dat de un pârâiaş de-a lungul căruia am coborât într-o 
pădure mare. Timp de mai multe zile am ţinut malul 
întortocheat al pârâului, care acum se prefăcuse în râu, 
până ce am ajuns la o altă apă mare în care râul se vărsa şi 
care curgea prin mijlocul unei văi largi. Apoi am urmat 
cursul acestei ape mari până la izvor, nădăjduind s-ajungem 
într-un ţinut mai deschis. După douăzeci de zile de mers 
când trecusem munţii şi părăsisem hotarele ținuturilor 
noastre, am ajuns la un alt şir de munţi. Am urmat cursul 
apei celei mari printre munţi; apa se făcuse mică, era 
pârâiaş acum; am mers până am ajuns la o mică peşteră 
aflată lângă vârful muntelui. În peştera asta trăia mama 
râului. 

Mi-aduc aminte c-am rămas acolo peste noapte şi că era 
tare frig, căci munţii sunt înalţi, foarte înalţi. A doua zi ne- 
am hotărât să urcăm în vârful muntelui ca să vedem ţinutul 
ce se întindea de cealaltă parte şi, dacă socoteam că nu-i 
mai bun decât ţinuturile pe care le străbătusem, urma să ne 
întoarcem în sat la ai noştri şi să le-arătăm că tribul găsise 
locul cel mai bun de pe lume. Aşadar ne-am căţărat pe 
stânci până ce am ajuns în vârf şi de-acolo, de pe un loc 
neted, am văzut, nu departe, sub noi, o vale mică şi foarte 
îngustă. La capătul celălalt, se zărea un sat mare de piatră, 
din care o bună parte zăcea în ruină. 

Restul povestirii lui Waziri se asemăna cu cele spuse de 
Buşuli. 

— Aş vrea să mă duc până acolo, să văd acest oraş ciudat - 
spuse Tarzan. Şi mai vreau să iau puţin metal galben de la 
oamenii aceia fioroşi. 


— E un drum lung - răspunse Waziri - iar eu sunt bătrân, 
însă dacă aştepţi până trece anotimpul ploilor şi scad 
râurile, voi lua câţiva războinici şi te voi însoţi. 

Tarzan trebui să se mulţumească cu această propunere, 
deşi ardea de dorinţa să pornească la drum chiar a doua zi: 
era nerăbdător ca un copil, într-adevăr, Tarzan din neamul 
maimuţelor era doar un copil, sau un om primitiv ceea ce 
într-un fel, era acelaşi lucru. 

În ajun, se întorsese în sat un grup de vânători venind 
dinspre miazăzi, ca să dea de veste că la câţiva kilometri de 
ei se afla o turmă mare de elefanţi. Urcându-se în copaci, 
zăriră foarte bine turma, alcătuită din foarte multe femele 
şi pui, precum şi câţiva masculi al căror fildeş merita să-l 
aibă. 

Restul zilei şi seara fură hărăzite pregătirilor pentru 
marea vânătoare. Controlară suliţele umplură tolbele cu 
săgeți, pregătiră arcurile. Vraciul satului mergea de la un 
grup la altul, împărțind fel şi fel de talismane şi amulete, 
menite să-i apere de nenorociri şi să le poarte noroc la 
vânătoare. 

Când se iviră zorile, cei cincizeci de războinici negri şi 
lucioşi porniră la vânătoare. În mijlocul lor, zvelt şi frumos 
ca un tânăr zeu al pădurii, păşea Tarzan din neamul 
maimuţelor cu pielea lui bronzată ce contrasta izbitor cu 
negrul ca abanosul al însoţitorilor săi. În afară de culoarea 
pielii, nimic nu-l deosebea de ei. Avea aceleaşi podoabe şi 
arme, vorbea limba lor, râdea şi glumea cu ei, sărea şi 
chiuia în dansul ce se încinse înainte de a părăsi satul. Din 
toate punctele de vedere era un sălbatic printre sălbatici. 
Dacă l-ar fi întrebat cineva de cine se simţea mai apropiat: 
de oamenii aceştia din junglă sau de prietenii săi din Paris - 
pe care-i imitase ca o adevărată maimuţă - cu siguranţă că 
n-ar fi şovăit să răspundă: de oamenii din junglă. 

Şi-l închipui pe D'Arnot şi zâmbi amuzat. Parcă şi vedea ce 
mutră ar fi făcut franţuzul dacă, prin cine ştie ce 
împrejurare, ar fi putut să-l vadă pe Tarzan în clipa aceea. 


Sărmanul Paul! Se mândrea că izbutise să şteargă orice 
urmă de sălbăticie din firea prietenului său! 

„Cât de repede am coborât!” gândi Tarzan în sinea lui. 
Însă în adâncul inimii nu considera că este o cădere... mai 
degrabă îi era milă de sărmanele creaturi din Paris, 
încorsetate ca nişte prizonieri în hainele lor stupide şi 
supravegheate de poliţie toată viaţa, osândite să facă veşnic 
numai ce e pe deplin artificial şi plicticos. 

După un marş de două ore sosiră în apropierea locului 
unde, cu o zi înainte, fuseseră văzuţi elefanții. De aci 
începură să înainteze cu foarte multă atenţie, căutând 
urmele uriaşelor animale. Într-un târziu le găsiră: turma 
trecuse pe-acolo doar cu câteva ceasuri mai înainte. Înşiraţi 
unul în spatele celuilalt, vânătorii se ţinură după urme timp 
de o jumătate de oră. Tarzan fu primul care ridică mâna, în 
semn că vânatul se află prin apropiere: mirosul său 
dezvoltat îl prevenise că elefanții nu sunt departe. 

Când le spuse, negrii se îndoiră. 

— Urmaţi-mă şi o să vedeţi. 

Cu agilitatea unei veveriţe se caţără într-un copac, 
urcându-se sprinten până în vârf. Unul dintre negri îl urmă 
mai încet şi cu băgare de seamă. Când ajunse pe o cracă la 
o înălţime ameţitoare lângă omul-maimuţă, acesta îi arătă 
spre sud şi-acolo, la câteva sute de metri, negrul zări 
nenumărate spinări imense legănându-se înainte şi înapoi 
deasupra ierburilor înalte ale junglei. Negrul indică celor 
de jos direcţia, spunându-le totodată şi câte animale putea 
să vadă. 

Numaidecât, vânătorii porniră la drum spre elefanţi. 
Negrul din copac se grăbi să coboare, însă Tarzan înainta, 
aşa cum avea obiceiul, de-a dreptul prin frunzişul arborilor. 

Vânătoarea de elefanţi cu arme primitive nu e deloc joacă 
de copii. Tarzan ştia că puţine triburi de băştinaşi se 
încumetau la o astfel de ispravă şi faptul că tribul acesta se 
număra printre ele îl făcu să se simtă mândru; începuse să 
se considere membru al micii comunităţi. 


Cum Tarzan se deplasa pe sus, printre copaci, văzu 
dedesubt războinicii târându-se spre elefanții care nu 
bănuiau nimic. În cele din urmă zăriră animalele. Aleseră 
două dintre ele şi, la un semnal, cei cincizeci de bărbaţi se 
ridicară de la pământ, unde stătuseră ascunşi şi azvârliră 
suliţele grele de luptă în cei doi elefanţi aleşi. Niciunul nu 
greşi ţinta! Douăzeci şi cinci de sulițe se împlântară în 
trupul fiecărui animal uriaş. Unul din elefanţi rămase 
încremenit pe locul unde îl cuprinse ploaia de sulițe; două 
dintre ele, admirabil ţintite, îi străpunseră inima şi animalul 
căzuse pe picioarele din faţă apoi se rostogolise la pământ, 
fără luptă. 

Celălalt, stând cu capul spre vânători, nu se dovedise o 
ţintă tot atât de uşoară şi cu toate că suliţele îşi atinseseră 
ţinta, niciuna nu pătrunsese în inimă. Câteva clipe, elefantul 
rămase pe loc, mugind de durere şi de furie, rostogolindu-şi 
ochii în căutarea celui care-i pricinuise durerea. Negrii se 
mistuiseră în junglă mai înainte ca ochii pahidermului să 
zărească vreunul. Animalul desluşi însă zgomotul retragerii 
şi porni ca un iureş năvalnic într-acolo, smulgând plante şi 
crengi, în drumul lui. 

Din întâmplare se năpusti chiar în direcţia lui Buşuli, care, 
luat prin surprindere în chip atât de neaşteptat, părea că 
încremenise în loc să fugă cât îl ţineau picioarele ca să 
scape de la o moarte sigură. Tarzan urmărise întreaga 
scenă de pe ramurile unui copac din apropiere şi, văzând că 
prietenul său se află în pericol, se avântă cu strigăte 
puternice spre elefantul înfuriat, sperând să-l abată din 
drum. 

Ar fi făcut mai bine să-şi cruţe glasul, căci monstrul era şi 
surd şi orb; singurul lucru ce-l preocupa era obiectul furiei 
sale care în zadar fugea. Tarzan îşi dădu seama că numai o 
minune îl mai poate salva pe Buşuli şi, cu aceeaşi nepăsare 
cu care nu demult se lansase în urmărirea negrului, se 
aruncă în calea elefantului pentru a apăra viaţa 
războinicului. 


Tarzan ţinea în mână sulița de luptă. Când Tantor se află la 
şase sau opt metri de prada lui, din cer căzu tâindu-i calea 
un puternic luptător alb. Cu o mişcare smucită, elefantul se 
abătu spre dreapta, ca să scape de acest duşman temerar 
care îndrăznise să se bage între el şi prada lui. Nu se 
gândise însă la iuţeala de fulger a muşchilor de oţel, care 
atât de repede se puseră în mişcare, încât ar fi putut să 
zăpăcească nişte ochi mai pătrunzători decât ai lui 'Tantor. 

Mai înainte ca elefantul să-şi dea seama că noul duşman 
dispăruse, Tarzan, din spate, ii şi înfipse sulița cu vârf de 
fier drept în inimă; uriaşul pahiderm se rostogoli mort la 
picioarele omului-maimuță. 

Buşuli nu putuse să vadă cum fusese salvat, însă Waziri, 
bătrâna căpetenie, văzuse ca de altfel şi câţiva războinici şi 
cu toţii se îmbulziră în jurul lui Tarzan, aclamându-l fericiţi. 
Când omul-maimuţă sări pe leşul imens şi scoase strigătul 
acela ciudat prin care îşi vestea o mare victorie, negrii se 
dădură înapoi cuprinşi de spaimă, căci le amintea de 
fiorosul Bolgani, de care se temeau la fel de mult ca şi de 
Numa, leul. La frica lor se adăugă o groază nelămurită 
stârnită de acest bărbat, căruia ei îi atribuiau puteri 
supranaturale. 

Dar când Tarzan îşi cobori privirea, zâmbindu-le prietenos, 
le veni inima la loc, deşi nu pricepeau nimic. Nu înțelegeau 
această făptură ciudată care alerga prin copaci tot atât de 
repede ca Manu şi totuşi, când era pe pământ, se ţinea mai 
bine pe picioare decât ei. În afară de culoarea pielii, omul 
acesta era la fel ca ei, însă puternic cât zece. Era un 
adversar de temut pentru cei mai fioroşi locuitori ai junglei. 

Când războinicii se adunară toţi laolaltă, reluară 
vânătoarea de elefanţi. Dar abia străbătură câteva sute de 
metri, când, din spatele lor, la o mare distanţă, se auziră 
nişte pocnete ciudate. O clipă rămaseră împietriţi ca un 
grup statuar, ascultând foarte atenţi. Apoi Tarzan vorbi. 

— Puşti! Spuse el. Satul a fost atacat. 


— Să mergem! ţipă Waziri. Jefuitorii arabi s-au întors 
însoţiţi de canibali să ne fure fildeşul şi femeile! 

16. JEFUITORII DE FILDEŞ. 

Războinicii lui Waziri porniră în grabă înapoi prin junglă, 
îndreptându-se spre sat. Câteva minute, zgomotul asurzitor 
al puştilor îi îndemnă să întindă pasul, însă în cele din urmă 
nu se mai auziră decât împuşcături răzlețe. Curând 
încetară cu totul. Lucrul acesta era tot atât de rău 
prevestitor ca şi bubuiturile repetate ale muschetelor, 
fiindcă dădea de înţeles micului grup de salvatori că satul, 
slab apărat, căzuse pradă asaltului necruţător al unei forţe 
superioare. 

Vânătorii străbătuseră ceva mai mult de trei kilometri din 
cei cinci care îi despărţeau de sat, când întâlniră primii 
fugari care izbutiseră să scape de gloanţele şi din ghearele 
duşmanului. Grupul număra vreo duzină de femei, copii şi 
fete, atât de speriate, încât abia putură să se facă înţelese 
când încercară să-i povestească lui Waziri nenorocirea ce se 
abăâtuse asupra capului lor. 

— Sunt mulţi, cât frunzele pădurii! ţipă o femeie, vrând să 
sugereze forţa inamicului. Sunt mulţi arabi şi nenumărați 
negri manyuema şi toţi au puşti. S-au furişat până aproape 
de sat, aşa că n-am ştiut ce ne-aşteaptă şi-apoi, cu strigăte 
sălbatice au năvălit asupra noastră, împuşcând bărbaţii, 
femeile şi copiii. Unii dintre noi au reuşit să fugă în junglă, 
însă mulţi au fost ucişi. Nu ştiu dacă au luat vreun 
prizonier... părea să-i intereseze numai uciderea noastră a 
tuturor. Negrii manyuema ne înjurau, spunând c-or să ne 
mănânce Pe toţi mai înainte de a pleca din ţinuturile 
noastre; spuneau că asta-i pedeapsa pentru că le-am 
omorât prietenii anul trecut. N-am auzit mai mult, fiindcă 
am alergat cât am putut mai iute. 

Războinicii îşi reluară marşul spre sat, însă mai domolit şi 
cu precauţii mult mai mari, fiindcă Waziri ştia că este prea 
târziu ca să mai salveze ceva; nu le mai rămânea decât să 


se răzbune. Întâlniră încă vreo sută de fugari, printre care 
mulţi bărbaţi, astfel că puterea de luptă a grupului spori. 

Câţiva războinici fură trimişi înainte, în recunoaştere. 
Waziri rămase cu grosul cetei, care înainta atent într-un şir 
ce se întindea pe o mare distanţă în pădure. La dreapta 
căpeteniei păşea Tarzan. 

Curând, una dintre iscoade se întoarse. Ajunsese până în 
apropierea satului şi văzuse ce se întâmpla acolo. 

— Sunt cu toţii înlăuntrul întăriturilor - şopti el. 

— Straşnic! spuse Waziri. Vom năvăli peste ei şi-i vom 
ucide pe toţi. 

Tocmai se pregătea să transmită de-a lungul şirului ordinul 
ca toţi să se oprească la marginea luminişului: când aveau 
să-l vadă alergând spre sat, trebuiau să-l urmeze. 

— Aşteaptă! îl preveni Tarzan. Dacă în interiorul 
întăriturilor se află numai cincizeci de puşti vom fi seceraţi 
de gloanţe şi nimiciţi. Lasă-mă să mă duc eu pe sus prin 
copaci, ca să văd de-acolo câţi sunt şi ce sorţi avem dacă-i 
atacăm. Ar fi o prostie să pierdem de pomană fie şi un 
singur om, dacă n-avem sorţi de izbândă. Eu sunt de părere 
că putem realiza mai mult prin şiretenie decât prin forţă. O 
să aştepţi, Waziri? 

— Da - răspunse bătrâna căpetenie. Du-te! Tarzan se 
avântă în copaci şi dispăru în direcţia satului. Se mişca mai 
cu grijă decât obişnuia, fiindcă ştia că gloanţele îl pot 
ajunge destul de uşor în vârful copacilor, ca şi pe pământ. Şi 
când Tarzan din neamul maimuţelor se hotăra să folosească 
şiretenia, nici o vieţuitoare din junglă nu se furişa mai bine 
ca el şi cu desăvârşire mascat, astfel încât duşmanii să nu-l 
observe. 

În cinci minute îşi croi drum spre copacul uriaş ce se înălța 
la capătul satului, deasupra întăritorilor. Din acest post de 
observaţie privi hoarda de sălbatici de dedesubt. Numără 
cincizeci de arabi şi socoti că negrii manyuema erau de 
cinci ori mai mulţi. Cei din urmă se îndopau cu mâncare. 


Omul-maimuţă îşi dădu seama că a ataca hoarda aceea 
sălbatică, înarmată cu puşti şi baricadată în spatele porţilor 
ferecate ale satului, ar fi fost o acţiune inutilă. Se întoarse, 
aşadar, la Waziri şi-l sfătui să aştepte; el, Tarzan, avea un 
plan mai bun. 

Însă, doar cu o clipă mai înainte, unul dintre fugari îşi 
încheiase povestirea, zugrăvindu-i lui Waziri moartea 
groaznică a soţiei sale; înnebunit de furie, căpetenia nu mai 
vru să audă de nimic. Chemă războinicii la el şi le porunci 
să atace. Fluturând suliţele şi scoțând strigăte sălbatice, 
războinicii - mai bine de o sută - se năpustiră nebuneşte 
spre porţile satului. Înainte de a fi străbătut măcar jumătate 
din luminiş, arabii deschiseră un foc susţinut din spatele 
întăriturii. Waziri căzu chiar de la prima salvă. Puţini 
ajunseră la porţile ferecate, dar fură împuşcaţi acolo, fără 
măcar să poată pătrunde în interiorul întăriturii. Apoi 
atacul eşua cu desăvârşire şi luptătorii care mai rămaseră 
în viaţă fugiră înapoi în pădure. 

Pe când fugeau bandiții deschiseră porţile şi porniră în 
urmărire, ca să sfârşească masacrul început în cursul zilei. 
Voiau să extermine tot tribul. Tarzan se afla printre ultimii 
care se înapoiau în pădure şi, alergând mai încet, se 
întorcea din când în când şi trăgea câte o săgeată bine 
ţintită în câte un urmăritor. 

Când ajunseră în junglă, Tarzan găsi un mic grup de negri 
hotărâți să lupte cu hoarda care-i urmărea, însă omul 
maimuţă le strigă să se împrăştie şi să se ferească de 
bandiți până ce se puteau aduna mai mulţi, după căderea 
întunericului. 

— Faceţi ce vă spun! le porunci el. Am să vă conduc la 
victorie împotriva duşmanilor voştri. Împrăştiaţi-vă prin 
pădure şi adunaţi-i pe cei rătăciţi, iar la noapte veniţi pe 
poteci ascunse la locul unde am ucis azi elefanții. Acolo am 
să v-arăt planul meu şi-o să vedeţi că e bun. Aşa puţini la 
număr cum sunteţi şi cu arme rudimentare, nu vă puteţi 


măsura cu atâţia luptători şi cu atâtea puşti câte au arabii şi 
negrii mahyuema. 

În cele din urmă, războinicii îi dădură dreptate. 

— Când o să vă împrăştiaţi - adăugă Tarzan - duşmanii 
voştri se vor împrăştia şi ei ca să vă urmărească, iar dacă 
staţi la pândă după vreun. Copac, o să puteţi dobori cu 
săgețile mulţi negri manyuema. 

Abia avură timp să intre mai adânc în junglă; primii dintre 
jefuitori străbătură luminişul şi intrară în pădure după ei. 

Înainte de a se căţăra în copaci, Tarzan mai alergă câţiva 
metri pe pământ, apoi o luă îndărăt spre sat, gonind din 
răsputeri. Aici constată că arabii şi negrii manyema se 
angajaseră cu toţii în urmărire, lăsând satul fără apărare, 
doar cu o singură santinela, care supraveghea prizonierii. 

Santinela stătea la poarta deschisă privind în direcţia 
pădurii, astfel încât nu văzu uriaşul agil care se lăsă la 
pământ, la capătul celălalt al uliţei. 

Cu arcul pregătit, omul-maimuţă se târi furiş spre victima 
care nu bănuia nimic. Prizonierii îl văzuseră şi, cu ochii 
holbaţi de uimire şi speranţă, îl urmăreau pe salvatorul lor. 
Tarzan se opri cam la zece paşi de negrul manyuema, care 
nu se mişcase din loc Trase îndărăt săgeata în toată 
lungimea ei, la înălţimea ochiului verde care ţintea de-a 
lungul lemnului lustruit. Când degetele lui o sloboziră, se 
auzi un zbârnâit scurt şi fără să scoată măcar un sunet, 
tâlharul se prăbuşi cu faţa în jos: săgeata îi străpunse inima 
şi ieşise prin pieptul negru. 

Apoi Tarzan se ocupă de cele cincizeci de femei şi fete 
legate de gât cu lanţul lung al sclavilor. În răgazul scurt pe 
care-l avea la dispoziţie nu putu desface lacătele vechi, aşa 
că omul-maimuţă le strigă să-l urmeze aşa cum erau şi, 
smulgând puşca şi cingătoarea cu cartuşe a santinelei 
ucise, scoase grupul pe poarta satului şi-l duse, de-a 
curmezişul luminişului înspre pădure. 

Mergeau încet şi cu teamă, fiindcă lanţul; de sclavi era 
ceva nou pentru aceşti oameni. Zăboveau mult căci unele 


femei se împiedicau şi cădeau, trăgându-le şi pe celelalte 
după ele. Apoi Tarzan fu silit să facă un mare ocol, ca să 
evite orice posibilitate de a se întâlni cu jefuitorii care se 
întorceau. Se călăuzea şi după împuşcăturile răzlețe, ceea 
ce dovedea că arabii tot se mai luptau cu băştinaşii; ştia 
însă că, dacă aceştia îi urmau sfatul, n-aveau să aibă decât 
foarte puţine pierderi > n comparaţie cu cele din rândul 
tâlharilor. 

Spre asfinţit, împuşcăturile, încetară cu desăvârşire şi 
Tarzan ştiu că arabii se înapoiaseră în sat. Cu greu îşi putut 
stăpâni zâmbetul de triumf când se gândi la furia ce-i va 
apuca descoperind că santinela fusese ucisă şi prizonierii 
eliberaţi. Tarzan voise să ia şi ceva fildeş din cantitatea 
mare aflată în sat numai din dorinţa de a spori turbarea 
duşmanilor; dar îşi zise că nu mai e nevoie să se gândească 
la salvarea fildeşului; îşi şi întocmise în minte alt plan care 
avea să-i împiedice pe arabi să plece măcar cu un colţ de 
fildeş. Şi-apoi ar fi fost o cruzime din partea lui să le 
împovăreze pe aceste sărmane femei istovite cu încă o 
greutate n plus. 

Era miezul nopţii când Tarzan, însoţind convoiul ce abia se 
târa se apropie de locul unde zăceau elefanții. Cu mult 
înainte de a ajunge acolo, fură călăuziţi de vâlvătăile uriaşe 
ale rugului aprins de băştinaşii în centrul unei tabere 
improvizate, cu scopul să se încălzească, dar să şi gonească 
leii. 

Când se apropiară de tabără, Tarzan strigă în gura mare, 
vestindu-i că sosesc prieteni. La vederea şirului de femei ce 
se ivi în lumină, negrii îl întâmpinară cu bucurie. Multe 
dintre femei fuseseră socotite pierdute pentru totdeauna, 
ca de altfel şi Tarzan; fericiţi, negrii ar fi rămas treji toată 
noaptea să înfulece carne de elefant ca să sărbătorească 
întoarcerea celor dragi. Tarzan insistă însă să doarmă cât 
mai mult, ca să facă faţă trudei de-a doua zi. 

Nu fu lucru uşor să doarmă; femeile care-şi pierduseră 
bărbaţii şi copiii în masacrul şi luptele de peste zi făcură ca 


noaptea să fie şi mai îngrozitoare cu bocetele şi văicărelile 
lor neîntrerupte. În cele din urmă, Tarzan reuşi să le 
potolească, spunându-le că strigătele lor vor atrage arabii 
acolo, în ascunzătoare şi vor fi omorâţi cu toţii. 

Când se iviră zorile, omul-maimuţă le expuse războinicilor 
planul său de luptă şi, fără să murmure, toţi se învoiră că 
acesta e mijlocul cel mai sigur şi mai sănătos ca să scape de 
vizitatorii lor nepoftiţi şi să răzbune uciderea tovarăşilor lor. 

Mai întâi, femeile şi copiii, însoţiţi de o gardă de vreo 
douăzeci de luptători şi tineri, fură îndreptaţi spre sud 
pentru a ieşi din zona periculoasă. Aveau instrucţiuni să 
construiască un adăpost temporar şi să ridice un meterez 
de protecţie din tufişuri ţepoase; aceasta, fiindcă planul de 
luptă elaborat de Tarzan urma să se desfăşoare mai multe 
zile la rând sau chiar săptămâni, timp în care războinicii n- 
aveau să se mai întoarcă în noua tabără. 

Două ore după răsăritul soarelui, un brâu îngust, de 
războinici negri înconjurară satul. Din când în când, câte 
unul se cocoţa sus, în crengile vreunui copac ce se întindea 
peste întărituri: şi îndată un negru manyuema din sat cădea 
străpuns de o singură săgeată. Nu se dăduse nici un semnal 
de luptă... nu se auzea niciunul din strigătele acelea 
îngrozitoare de război, nu se vedeau sulițe fluturând 
trufaşe şi amenințătoare pregătiri care însoțesc de obicei 
atacul sălbaticilor... Doar un sol tăcut al morţii venea din 
pădurea misterioasă. 

Arabii şi însoțitorii lor fură cuprinşi de o adevărată furie 
din pricina acestei situaţii de nesuportat. Alergară spre 
porţi, ca să se răzbune crunt pe autorul temerar al ofensei; 
însă îşi dădură curând seama că n-aveau cum să descopere 
duşmanul. Şi pe când stăteau aşa şi se întrebau ce să facă, 
strigând furioşi şi gesticulând, câte un arab cădea la 
pământ fără să scoată un strigăt chiar sub nasul lor... în 
dreptul inimii, pieptul era străpuns de o săgeată. 

În copacii din jurul satului, Tarzan plasase ţinutaşii cei mai 
buni ai tribului; erau aşezaţi în diferite puncte ca să nu se 


dea de gol; duşmanul se afla chiar în faţa lor. Îndată ce un 
luptător slobozea solia aducătoare de moarte se ascundea 
repede după trunchiul copacului-adăpost şi nu mai trăgea 
până ce nu se convingea că nimeni nu priveşte spre 
arborele lui. 

De trei ori porniră arabii să străbată luminişul în direcţia 
de unde presupuneau că vin săgețile însă de fiece dată o 
altă săgeată ţâşnea te miri de unde şi îşi lua tributul. Atunci 
se năpusteau în altă direcţie. În cele din urmă se hotărâră 
să caute într-o singură direcţie, însă luptătorii dispărură din 
calea lor, aşa că nu găsiră nici picior de duşman. 

Deasupra, în frunzişul des al copacilor uriaşi; stătea o 
siluetă necruțătoare: era Tarzan din neamul maimuţelor. 
Plana deasupra lor întocmai ca umbra morţii. Fulgerător, 
câte un negru manyuema se prăvălea în faţa celorlalţi; 
nimeni nu-şi dădea seama de unde venea moartea. Totul se 
întâmpla atât de iute, încât în clipa următoare cei din spate 
se împiedicau de trupul chircit al camaradului lor cu inima 
străpunsă de săgeata aducătoare de moarte. 

Nu trecu mult şi albii, neînvăţaţi cu asemenea fel de a 
lupta, fură cuprinşi de furie, în vreme ce negrii manyuema 
nu-şi mai putură stăpâni spaima. Dacă vreunul o lua 
înaintea celorlalţi, săgeata îl străpungea imediat; dacă un 
altul rămânea în urmă, nu-l mai vedeau viu niciodată; dacă 
se depărta luând-o într-o parte şi dispărând fie şi o clipă din 
văzul tovarăşilor săi, nu se mai întorcea. Când dădeau peste 
cadavre, găseau totdeauna şi săgețile acelea cumplite, 
slobozite cu o precizie supranaturală drept în inima 
victimei. Mai rău decât toate era faptul că nici măcar o 
dată, în tot cursul dimineţii, nu auziră nimic şi nu văzură 
nici cea mai mică urmă de duşman, în afară de săgețile 
nemiloase. 

În cele din urmă se întoarseră în sat, dar situaţia nu era cu 
nimic mai bună. Din când în când, în clipele de aşteptare 
înnebunitoare, pline de încordare teribilă, ici-colo mai 
cădea mort câte unul dintre ei. Negrii manyuema îşi 


implorau stăpânii să părăsească locul acela îngrozitor; 
arabii însă se temeau să pornească îndărăt prin pădurea 
întunecoasă şi ostilă, în care se afla un duşman necunoscut 
şi cumplit. Înaintarea ar fi fost nespus de anevoioasă, mai 
ales că puseseră mâna pe o cantitate însemnată de fildeş 
găsită în sat. Mai rău decât atât, nici nu voiau să audă să 
lase fildeşul acolo. 

Într-un târziu, membrii expediției îşi căutară adăpost în 
colibele acoperite cu stuf; aici, cel puţin, erau în afara bătăii 
săgeţilor. Din copacul de deasupra satului, Tarzan ochise 
coliba în care se refugiaseră arabii mai de vază şi făcându-şi 
vânt pe o cracă mai lungă, aruncă într-acolo cu toată forţa 
muşchilor săi lancea grea. Fierul pătrunse prin acoperişul 
de stuf. Un urlet de durere îl anunţă că nimerise ţinta. Cu 
acest salut de despărţire, menit să-i convingă pe bandiți că 
nu erau în siguranţă nicăieri în ţinutul acela, Tarzan se 
întoarse în pădure, unde îşi adună războinicii şi se 
retraseră cu toţii la un kilometru spre sud, ca să se 
odihnească şi să mănânce. Puse observatori în copaci, de 
unde puteau să supravegheze poteca spre sat. Se 
încredința astfel că nu fuseseră urmăriţi. 

O inspecţie a grupului de războinici arătă că nu aveau 
pierderi... nu aveau nici măcar o rană, cât de mică, în timp 
ce un calcul aproximativ al pierderilor suferite de duşmani 
scotea la iveală că nu mai puţin de douăzeci căzuseră pradă 
săgeţilor. Erau nebuni de fericire şi voiau să încheie ziua cu 
un ultim asalt victorios asupra satului ca să-i ucidă pe 
vrăjmaşi. Ba chiar născoceau tot felul de torturi înfiorătoare 
pe care să le aplice prinşilor. Se şi desfătau imaginându-şi 
chinurile celor din tribul manyuevia, faţă de care nutreau o 
ură aprigă. Auzindu-i, Tarzan bătu cu piciorul în pământ. 

— Sunteţi nebuni de-a binelea! strigă. Doar v-am arătat 
singurul mod de a lupta împotriva acestor tâlhari. Aţi ucis 
douăzeci dintre ei fără să pierdeţi un singur luptător, în 
timp ce ieri, folosind tactica voastră pe care vreţi s-o 
repetaţi acum, aţi pierdut cel puţin o duzină şi n-aţi ucis nici 


măcar un arab sau un manyuema. O să luptaţi cum vă spun 
eu; dacă nu, vă las şi plec în ţinutul meu. 

Când auziră ameninţarea, băştinaşii se înfricoşară şi-i 
făgăduiră să-l asculte orbeşte, numai să nu-i părăsească. 

— Prea bine! le spuse el. Vom merge acum în tabăra de la 
locul elefanților, unde vom petrece noaptea. Am un plan ca 
să-i fac pe arabi să simtă pe pielea lor ce vor păţi dacă mai 
rămân pe meleagurile noastre. Nu voi avea nevoie de nici 
un ajutor. Să mergem! Chiar dacă o să-i lăsăm în pace în 
restul zilei, o să le dăm din nou de înţeles că suntem 
pregătiţi de luptă. Teama şi nesiguranța vor fi mult mai 
greu de îndurat decât dacă am continua să-i hăituim toată 
după-amiaza. 

Se îndreptară deci spre tabăra de noapte, unde, după ce 
aprinseră focuri mari, mâncară. Mult timp după ce cobori 
întunericul îşi povestiră isprăvile din timpul zilei. Tarzan 
dormi până la miezul nopţii, când se trezi şi se afundă din 
nou în bezna pădurii. Un ceas mai târziu ajunse la marginea 
luminişului din afara satului. În interiorul întăriturii ardea 
un foc. Omul-maimuţă se târi de-a curmezişul luminişului 
până ce ajunse dinaintea porţilor ferecate. Prin crăpăturile 
dintre bârne văzu o santinelă singuratică stând lângă foc. 

Tarzan se îndreptă tiptil spre copacul din capătul uliţei. Se 
caţără binişor pe o creangă, apoi îşi potrivi o săgeată în arc. 
Câteva minute în şir din cauza ramurilor ce se mişcau într- 
una şi a flăcărilor pâlpâitoare se convinse că primejdia de a 
greşi ţinta era mult prea mare: căci pentru a-şi pune în 
aplicare planul, trebuia să nimerească straja chiar în inimă, 
ca omul să moară pe loc. 

Pe lângă arc, săgeți şi funie adusese şi puşca luată de la 
santinela pe care o ucisese cu o zi înainte. Le ascunse pe 
toate într-o scorbură adâncă, apoi se lăsă uşor la pământ în 
interiorul întăritorilor, înarmat doar cu cuțitul lung. 
Santinela şedea cu spatele la el. Tarzan se târi ca o pisică 
spre bărbatul aţipit. Iată-l doar la doi paşi de el... încă o 


clipă şi cuțitul avea să-i pătrundă fără zgomot drept în 
inimă. 

Tarzan se ghemui să sară - fiindcă acesta e atacul cel mai 
rapid şi mai sigur al fiarei din junglă - când bărbatul, 
prevestit de vreun simţ, sări în picioare şi-l înfruntă pe 
omul-maimuţă. 

17. CĂPETENIA ALBĂ A TRIBULUI WAZIRI. 

Când dădu cu ochii de strania apariţie ce-i stătea în faţă 
înarmată cu un cuţit ameninţător, negrul manyuema se 
holbă plin de groază. Uită că în mâini are o puşcă, uită chiar 
să strige... singurul lui gând era să scape de sălbaticul acela 
înspăimântător: era un uriaş cu muşchii teribili şi piept 
vânjos ce străluceau în lumina tremurătoare a focului. 

Mai înainte de a o lua la fugă, Tarzan îl înşfacă şi abia 
atunci santinela se gândi să strige după ajutor, dar fu prea 
târziu. O mână mare îl strângea de gât; omul fu trântit la 
pământ. În zadar se zbătea cu tenacitatea necruțătoare a 
unui buldog: degetele cumplite i se încleştau în jurul 
gâtului. Repede şi sigur viaţa i se scurgea din el. Ochii i se 
holbară şi mai tare, limba îi ieşi de un cot, faţa i se coloră 
într-un roşu groaznic... muşchii încordaţi tremurau 
spasmodic şi santinela manyuema încetă să mai mişte. 

Omul-maimuţă aruncă trupul mortului pe umărul său 
puternic şi, după ce luă şi puşca tâlharului, păşi încet pe 
uliţa satului spre copacul care-i dăduse posibilitatea să 
pătrundă atât de lesne în interiorul întăriturilor. Urcă 
santinela uriaşă sus, în mijlocul frunzişului de deasupra. 

Mai întâi îi smulse cartuşiera şi alte podoabe pe care le 
găsi folositoare şi le puse într-o scorbură, apoi degetele sale 
îndemânatice percheziţionară cadavrul, pe care nu-l putea 
vedea desluşit în beznă. Când isprăvi, luă puşca şi se duse 
până la extremitatea crengii de unde zărea mai bine 
colibele. Ţintind cu grijă într-o colibă în formă de stup, unde 
ştia că se adăpostesc şefii arabi, apăsă pe trăgaci. Aproape 
imediat auzi un geamăt. Tarzan zâmbi. lar nimerise în plin. 


După împuşcătură urmă o clipă de tăcere în toată tabăra, 
apoi negrii manyuema şi arabii ieşiră din colibe ca un nor 
de bărzăuni înfuriaţi; dacă ar fi ştiut adevărul, ar fi fost mai 
mult înfricoşaţi decât mânioşi. Încordarea de peste zi îi 
umpluse de groază atât pe albi cât şi pe negrii manyuema, 
iar acum această singură împuşcătură în puterea nopţii 
stârni în minţile lor înnebunite tot felul de închipuiri. 

Când descoperiră că santinela dispăruse, teama nu li se 
potoli de fel şi, vrând parcă să mai prindă puţină inimă prin 
fapte războinice, începură să tragă la întâmplare spre 
porţile baricadate ale satului, deşi acolo, nu se vedea picior 
de duşman. Tarzan profită de zgomotul asurzitor al 
rafalelor ca să tragă în mijlocul gloatei de sub el. 

În vacarmul stârnit, nimeni nu auzi împuşcătura, însă cei 
ce se aflau în apropiere, văzură cum unul dintre ei se 
prăbuşeşte ca trăsnit la pământ. Când se aplecară asupra 
lui, era mort. Panica de care fură cuprinşi era atât de mare, 
încât arabii trebuiră să intervină cu toată autoritatea ca să-i 
împiedice pe negrii manyuema să fugă de-a valma în 
junglă... oriunde, numai să scape din acest sat blestemat. 

După câtva timp începură să se liniştească. Nu mai muri 
nimeni în chip misterios şi-atunci le veni inima la loc. 
Răgazul fu însă de scurtă durată, fiindcă tocmai când îşi 
spuneau că nu vor mai fi tulburaţi, Iarzan scoase un urlet 
înfiorător şi când priviră în sus, acolo de unde părea să vină 
urletul, omul-maimuţă, legănând corpul santinelei, ucise, 
zvârli deodată leşul, departe peste capetele lor. 

Cu strigăte de groază, gloata se împrăştie care încotro ca 
să scape de această nouă şi teribilă făptură ce se năpustea 
peste ei. În imaginaţia lor deformată de spaimă, corpul 
santinelei zburânD. Cu braţele şi picioarele răşchirate li se 
părea un animal mare de pradă. În graba de a fugi, mulţi 
dintre negri escaladară gardul întăriturii, în timp ce alţii 
rupseră barele porţilor şi o luară nebuneşte la goană de-a 
curmezişul luminişului, spre junglă. 


Câtva timp nimeni nu se uită la obiectul acela care-i 
îngrozise, însă Tarzan ştia că în curând curiozitatea îi va 
împinge şi la asta. Ştia prea bine ce aveau să facă în clipa 
când vor descoperi că nu era decât leşul santinelei, aşa că 
dispăru fără zgomot către sud, croindu-şi drum prin vârful 
copacilor luminaţi de lună, îndreptându-se spre tabăra 
tribului Waziri. 

Deodată, unul dintre arabi se întoarse şi văzu că năluca ce 
sărise din copac asupra lor zăcea nemişcată acolo unde 
căzuse: în mijlocul uliţei din sat. Prevăzător, se târî până în 
apropiere şi îşi dădu seama că era un bărbat. O clipă mai 
târziu ajunse lângă el şi recunoscu cadavrul negrului 
manyuema care stătuse de strajă la poarta satului. 

La chemarea lui, oamenii se adunară degrabă în jurul 
leşului şi, după o discuţie aprinsă, făcură întocmai cum îşi 
închipuise Tarzan: îndreptându-şi puştile în sus, traseră 
salvă după salvă în copacul din care fusese azvârlit 
cadavrul. Dacă Tarzan ar fi rămas acolo, ar fi fost ciuruit de 
sute de gloanţe. 

Când arabii şi negrii manyuema descoperiră că singurele 
semne de violenţă pe trupul camaradului lor mort sunt nişte 
urme de degete uriaşe pe gâtul umflat, fură cuprinşi şi mai 
vârtos de groază şi deznădejde. Nu erau în siguranţă nici 
măcar în interiorul unui sat întărit, noaptea, iar inamicul 
putea oricând intra în mijlocul taberei să omoare 
santinelele: asemenea lucruri îi înfricoşară din cale afară, 
depăşind posibilităţile lor de înţelegere. Astfel că, 
superstiţioşii manyuema începură să atribuie năpasta care-i 
urmărea unor cauze supranaturale, iar arabii nu putură 
nici ei să dea o explicaţie mai bună. 

Cel puţin cincizeci o luară la goană prin jungla neagră. 
Nici măcar nu ştiau dacă nemiloşii lor duşmani aveau să 
reînceapă măcelul din ajun şi nici când. Era acum o bandă 
de tâlhari care aşteptau fără somn zorile. Negrii manyuema 
care nu fugiseră consimţiră să mai rămână în sat, însă 
numai după ce arabii le făgăduiră că vor pleca odată cu 


ivirea zorilor, grăbindu-se să ajungă în ţinuturile lor. Nici 
măcar frica pe care o aveau faţă de stăpânii lor 
neînduplecaţi nu le putea birui noua teamă ce li se cuibări 
în suflet. 

Aşadar, a doua zi dimineaţa când Tarzan şi războinicii lui 
se întoarseră spre a reîncepe atacul, îi găsiră pe tâlhari 
pregătiţi să părăsească satul. Negrii manyuema erau 
împovăraţi cu fildeşul furat. Văzându-i, Tarzan zâmbi 
batjocoritor; ştia că nu vor ajunge departe cu el. Apoi mai 
văzu un lucru care îl înfurie: câţiva negri manyuema 
aprindeau torţe la rugul ce mai pâlpâia încă: se pregăteau 
să dea foc satului. 

Tarzan se cocoţase într-un copac înalt, la câteva sute de 
metri de întăritură. Ducându-şi palmele pâlnie la gură, 
strigă în arabă: 

— Nu daţi foc colibelor, altfel vă ucidem pe toţi! Nu daţi 
foc colibelor, altfel vă ucidem pe toţi...! 

Repetă avertismentul de mai multe ori. Manyuema 
şovăiră, apoi unul dintre ei aruncă torţa în foc. Ceilalţi 
tocmai voiau să-l imite când un arab sări la ei cu un ciomag 
şi. Croindu-i peste spate, îi mână spre colibe. Tarzan văzu 
că ticălosul le porunceşte să dea foc micilor locuinţe 
acoperite cu stuf. Îşi păstră echilibrul pe craca ce se legăna 
la o sută de picioare deasupra pământului şi, sprijinindu-şi 
de umăr una din puştile arabe, ochi cu grijă şi apăsă pe 
trăgaci. O dată cu împuşcătura, arabul care-i îndemna pe 
oameni să dea foc satului se prăvăli pe spate, în vreme ce 
manyuema aruncară torţele şi o luară la goană mâncând 
pământul. Tarzan mai văzu cum fugarii se îndreptau spre 
junglă, în timp ce stăpânii lor duseră armele la ochi şi 
traseră în ei. 

Oricât de furioşi erau arabii din pricina nesupunerii 
sclavilor, se încredinţară că lucrul cel mai înţelept ar fi să 
renunţe la plăcerea de a incendia satul: o dorinţă care le 
dăduse atâta bătaie de cap. Totuşi, în inimile lor, jurară să 
se întoarcă aici cu forţe sporite ca să nimicească întregul 


ţinut pe o rază de mai mulţi kilometri, să nu mai rămână 
nici urmă de suflare omenească. 

În zadar îl căutară pe omul care-i înfricoşase doar cu 
glasul pe cei ce trebuiau să dea foc colibelor, căci nici ochiul 
cel mai ager n-ar fi putut să-l descopere. Văzură dâra de 
fum înălțându-se din copacul de unde pornise glonţul 
ucigător, însă, deşi traseră pe loc o salvă în frunzişul des, 
nimic nu arăta că gloanţele şi-ar fi atins ţinta. 

Tarzan era prea şiret ca să fie prins într-o astfel de cursă. 
Abia se stinsese zgomotul împuşcăturii, că el şi coborâse pe 
pământ şi alergase spre alt copac aflat la o sută de picioare 
mai departe. Găsi o altă cracă potrivită de unde putea 
urmări pregătirile jefuitorilor şi-i trecu prin minte să-şi mai 
bată niţel joc de ei, aşa că strigă din. Nou: 

— Lăsaţi fildeşul! Lăsaţi fildeşul! Morţii n-au nevoie de 
fildeş! 

Câţiva negri manyuema începură să-şi lepede poverile; 
asta însă era prea mult pentru lacomii jefuitori. Răcnind 
întărâtaţi şi blestemând, îşi îndreptară puştile spre cărăuşii 
negri, amenințând cu moartea pe cel ce-şi punea jos 
povara. Dacă puteau să renunţe la incendierea satului, 
gândul de a abandona imensa avere de fildeş depăşea orice 
limită; decât să facă asta, mai bine moartea. 

Aşadar, părăsiră satul tribului Waziri; sclavii purtau pe 
umerii lor o pradă însemnată de fildeş. O luară spre nord, 
către ţinuturile sălbatice şi necunoscute de dincolo de 
Congo, în adâncurile cele mai tainice ale Marii Păduri. De 
fiece parte a şirului mergea şi câte un duşman invizibil şi 
nemilos. 

Sub îndrumarea lui Tarzan, războinicii waziri se plasaseră 
de-a lungul potecii, în tufişurile cele mai dese. Se postaseră 
la intervale mari şi când coloana trecea prin dreptul lor, o 
singură săgeată sau suliță bine ţintită străpungea un 
manyuema sau vreun arab. Apoi waziri dispăreau şi 
aşteptau coloana mai departe. Nu loveau decât când erau 
siguri de reuşită şi primejdia de a fi descoperiţi era aproape 


inexistentă. Săgeţile şi suliţele erau puţine la număr, însă 
atât de bine ţintite şi de necruțătoare, încât purtătorii de 
fildeş, care abia se târau, trăiau într-o veşnică spaimă; 
spaimă pricinuită de trupul străpuns al tovarăşului căzut; 
spaimă stârnită de întrebarea: cui îi va veni rândul şi când? 

Doar cu mare greutate reuşiră arabii să-i împiedice pe 
hamali să arunce poverile şi să o ia la fugă ca nişte iepuri 
fricoşi de-a lungul potecii spre nord. Astfel se scurse ziua: 
jefuitorii trăiră un coşmar în plină zi, iar cei din tribul waziri 
trudiră din răsputeri, însă fură pe deplin răsplătiți. Când 
cobori noaptea, arabii înjghebară o tabără primitivă într-un 
mic luminiş, lângă un râu şi poposiră acolo. 

Din când în când, în apropiere răsuna câte o împuşcătură 
şi una din cele zece-douăsprezece santinele puse de strajă 
cădea la pământ. Situaţia devenise insuportabilă şi arabii îşi 
dădură seama că prin această tactică îngrozitoare vor fi 
decimaţi până la unul, fără ca ei să pricinuiască măcar o 
singură pierdere în rândurile duşmanului. Şi totuşi, din 
pricina lăcomiei ce-i caracteriza, nici nu se gândeau să 
scape din mână prada. Dimineaţa, ei îi siliră pe înfricoşaţii 
manyuema să-şi ia din nou poverile aducătoare de moarte şi 
să pornească mai departe prin junglă. 

Trei zile în şir, sleiţi de puteri, jefuitorii îşi continuară 
marşul îngrozitor. Fiecare ceas era marcat de o săgeată sau 
de vreo suliță purtătoare de moarte. Nopțile se 
transformaseră în adevărate coşmaruri din pricina puştii 
invizibile, care, de fapt, făcea ca serviciul de santinelă să fie 
echivalent cu o condamnare la moarte. 

În dimineaţa celei de a patra zile, arabii se văzură siliţi să 
împuşte doi hamali ca să-i convingă pe ceilalţi să care mai 
departe fildeşul. Dar când dădură să-l ridice, din junglă 
răsună o voce limpede şi puternică: 

— Astăzi, voi manyuema, veţi muri. Veţi muri dacă nu lăsaţi 
fildeşul. Răsculaţi-vă împotriva stăpânilor voştri cruzi şi 
omorâţi-i! Aveţi puşti, de ce nu le folosiţi? Ucideţi-i pe arabi 
şi nu vă facem nici un rău. Vă vom duce înapoi în sat, unde o 


să vă dăm de mâncare, apoi vă lăsăm să plecaţi de pe 
meleagurile acestea, în siguranţă şi pace. Puneţi jos fildeşul 
şi răsculaţi-vă împotriva stăpânilor... vă vom ajuta. Altfel, 
veţi muri cu toţii! 

Când glasul amuţi, jefuitorii rămaseră ca împietriţi. Arabii 
se uitau fix la sclavii manyuema, iar sclavii se priveau unul 
pe altul... aşteptau ca cineva dintre ei să ia iniţiativa. Mai 
rămăseseră vreo treizeci de arabi şi vreo sută cincizeci de 
negri manyuema. Toţi erau înarmaţi, chiar şi hamalii aveau 
puşti. 

Arabii se strânseră grămadă. Şeicul porunci negrilor 
manyuema să-şi reia marşul şi, pe când vorbea, încarcă 
puşca şi ochi. În aceeaşi clipă însă, unul dintre negri aruncă 
jos povara, îşi smulse puşca de pe umăr şi trase în arabi. 
Cât ai zice peşte, tabăra deveni un vacarm de înjurături şi 
urlete drăceşti; se luptau cu puşca, cu cuţitele şi cu 
pistoalele. Arabii, adunaţi laolaltă, îşi apărau viaţa cu mult 
curaj, însă ploaia de plumb ce se abătu asupra lor, precum 
şi ploaia de săgeți şi sulițe ce cădea din jungla 
înconjurătoare aveau o singură ţintă. Nu exista deci nici o 
îndoială asupra rezultatului final, chiar dacă lupta abia 
începuse. Se scurseseră doar zece minute de când primul 
hamal îşi zvârlise povara şi ultimul dintre arabi zăcea mort. 

Când împuşcăturile încetară, Tarzan vorbi din nou negrilor 
manyuema: 

— Luaţi fildeşul şi duceţi-l înapoi în sat, acolo de unde l-aţi 
furat. Nu vă facem nici un rău. 

Câteva clipe negrii manyuema şovăiră. Nu aveau nici un 
chef să care din nou poverile pe drumul acela păcătos. Se 
sfătuiră în şoaptă şi unul dintre ei se întoarse cu faţa spre 
junglă, strigând spre glasul care le vorbise din frunziş: 

— De unde ştim noi că, odată ajunşi în sat, nu ne ucideţi? 

— Ce-i drept, n-aveţi de unde să ştiţi, în afară de faptul că 
v-am făgăduit să nu vă facem nici un râu dacă duceţi 
fildeşul înapoi. Însă un lucru ştiţi cu siguranţă şi anume că 
sunteţi în puterea noastră şi că vă putem omori pe toţi dacă 


nu faceţi după cum vă spunem. Oare nu suntem îndreptăţiţi 
să procedăm aşa dacă nu vă supuneţi? 

— Cine eşti tu care vorbeşti limba stăpânilor noştri arabi? 
Întrebă manyuema. Să te vedem şi-apoi îţi vom răspunde. 

Tarzan ieşi la iveală. 

— Priviţi! spuse el. 

Când văzură că era alb, fură cuprinşi de groază; nu 
văzuseră niciodată un sălbatic alb, iar muşchii lui puternici 
şi trupul uriaş îi umplură, de uimire şi admiraţie. 

— Puteţi să vă încredeţi în mine - li se adresă Tarzan. 
Atâta timp cât vă veţi supune şi nu veţi face nici un rău 
oamenilor mei, nu sunteţi în primejdie. Luaţi deci fildeşul şi 
duceţi-l înapoi în sat. De nu, vă vom urmări într-una, aşa 
cum am făcut în ultimele trei zile. 

Amintirea zilelor cumplite pe care le trăiseră îi hotărî în 
cele din urmă pe negrii manyuema şi, după ce se mai 
sfătuiră puţin, luară poverile de fildeş şi porniră îndărăt 
spre satul tribului waziri. 

La sfârşitul celei de-a treia zile intrau pe poarta satului 
unde fură întâmpinați de supraviețuitorii recentului 
masacru. În ziua în care jefuitorii părăseau satul, Tarzan 
trimisese un sol spre tabăra lor provizorie din sud, 
anunţându-i că se pot întoarce acasă fără teamă. 

Tarzan trebui să facă uz de toată îndemânarea şi puterea 
de convingere spre a-i împiedica pe cei din tribul waziri să-i 
căsăpească pe negrii manyuema. Le arătă că-şi dăduse 
cuvântul că manyuema nu vor fi vătămaţi dacă aduceau 
fildeşul înapoi, în sat, de unde-l furaseră. Le mai aminti că 
lui îi datorau victoria deplină obţinută şi, în cele din urmă, 
wazirii acceptară să-l asculte, îngăduind canibalilor să se 
odihnească nestingheriţi în sat. 

În seara aceea, războinicii waziri ţinură sfat mare pentru a 
serba victoria şi a alege o nouă căpetenie. 

De când Waziri, bătrâna căpetenie, murise, Tarzan îi 
condusese la luptă şi, în mod tacit, comanda îi fusese 
încredinţată temporar lui. În toiul luptelor nu mai avuseseră 


timp să aleagă un nou şef dintre ai lor şi, de fapt, 
repurtaseră atâtea izbânzi sub conducerea omului- 
maimuţă, încât nici nu doriră să acorde autoritatea 
supremă altuia, de frică să nu piardă ceea ce câştigaseră. 
Văzuseră prea bine ce rezultate avusese neascultarea 
sfaturilor date de omul alb, mai ales cu prilejul atacului 
poruncit de Waziri, când acesta îşi pierduse viaţa. Aşa că nu 
le fu greu să accepte autoritatea lui Tarzan. 

Războinicii de frunte se aşezară deci în jurul unui foc 
pentru a discuta meritele eventualului succesor al 
bătrânului Waziri. Buşuli vorbi primul: 

— Deoarece Waziri a murit şi n-a lăsat nici un fiu, gândesc 
că între noi nu e decât unul pe care-l ştim după fapte că e 
potrivit să ne fie un rege bun. Un singur om ne-a dovedit că 
poate să ne conducă cu succes împotriva puştilor oamenilor 
albi, ajutându-ne să dobândim o victorie lesnicioasă, fără a 
pierde un singur om. Există doar un singur om şi acesta e 
omul alb, care ne-a condus în aceste câteva zile care s-au 
scurs. 

Buşuli sări în picioare şi, ţinând sulița uşor înclinată şi 
îndreptată cu vârful în sus, îşi îndoi genunchii şi începu să 
danseze încet în jurul lui Tarzan, cântând în ritmul paşilor. 

— Waziri, regele wazirilor! Waziri, omorâtorul de arabi! 
Waziri, regele wazirilor! 

Unul câte unul, ceilalţi războinici arătară că se învoiesc ca 
Tarzan să le fie rege, alăturându-se şi ei dansului solemn. 
Femeile veniră şi se chirciră la marginea cercului, unde 
băteau tam-tam-ul şi băteau din palme în ritmul paşilor 
dansatorilor; se alăturară şi ele cântecului războinicilor. În 
mijlocul cercului stătea Tarzan din neamul maimuţelor: 
Waziri, rege al wazirilor: ca şi predecesorul său, trebuia să 
poarte numele tribului. 

Paşii dansatorilor se înteţiră din ce în ce mai mult, iar 
strigătele deveniră tot mai sălbatice. Femeile săreau şi 
cădeau în aceeaşi clipă, ţipând cât le lua gura. Suliţele erau 
învârtite cu furie, iar când dansatorii se înclinau şi loveau 


scuturile de pământul tare, întreaga scenă era atât de 
primitivă şi de sălbatică, de parcă s-ar fi desfăşurat în zorii 
nedesluşiţi ai istoriei omenirii, în urmă cu nenumărate 
milenii. 

Când dezlănţuirea atinse paroxismul, omul-maimuţă sări 
în picioare şi se alătură ceremoniei sălbatice. 

Ah, dacă l-ar fi văzut Olga de Coude! Ar fi putut ea oare 
recunoaşte pe tânărul bine îmbrăcat şi liniştit al cărui chip 
plăcut şi maniere ireproşabile o încântaseră numai cu 
câteva luni în urmă? Dar Jane Porter? Ar mai fi iubit ea oare 
pe căpetenia războinică, pe sălbaticul ce dansa gol în 
mijlocul supuşilor săi sălbatici goi puşcă? Dar D'Arnot? Şi-ar 
fi putut închipui D'Arnot că era acelaşi om pe care-l 
introdusese în jumătate de duzină din cele mai selecte 
cluburi ale Parisului? Ce ar fi spus colegii săi - pairii din 
Camera Lorzilor - dacă cineva, arătând spre uriaşul cu 
pieptănătură barbară şi cu podoabe de metal care ţopăia 
dezlănţuit, ar fi rostit următoarele: 

— Onoraţi lorzi, iată-l pe John Clayton, Lord Greystoke! 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor ajunse rege între 
oameni... urma, aşadar, încet, dar sigur, evoluţia strămoşilor 
săi; n-o luase doar de la începutul începuturilor? 

18. LOTERIA MORŢII. 

A doua zi dimineaţă după naufragiul Lady-ei Alice, Jane 
Porter se trezi cea dintâi dintre pasagerii aflaţi în barcă. 
Ceilalţi membri ai grupului dormeau întinşi pe bănci sau 
grămădiţi, pe fundul bărcii în poziţii chircite. 

Când fata îşi dădu seama că se depărtaseră de celelalte 
bărci, o cuprinse teama. Sentimentul de singurătate şi 
neputinţă, pe care întinderea nesfârşită a oceanului pustiu 
îl trezise în ea, era atât de deprimant încât, gândindu-se la 
viitor, nu întrezărea nici cea mai mică rază de speranţă. Era 
convinsă că sunt pierduţi... pierduţi fără cea mai slabă 
nădejde de a fi salvaţi. 

Nu după mult timp se trezi şi Clayton. Trecură câteva 
minute până să-şi vină de-a binelea în fire, ca să-şi dea 


seama unde se aflau sau să-şi amintească dezastrul din 
seara precedentă. În cele din urmă ochii lui uimiţi dădură 
de fată: 

— Jane! Slavă Domnului că suntem împreună! 

— Priveşte - zise ea, arătând cu un gest descurajat spre 
orizont. Suntem singuri în pustietatea asta. 

Clayton scrută noianul de apă în toate direcţiile. 

— Unde să fie oare? strigă el. Nu se poate să se fi 
scufundat; oceanul a fost liniştit şi au pornit odată cu noi 
după ce s-a scufundat vasul... i-am văzut pe toţi... 

Îi trezi şi pe ceilalţi şi le expuse situaţia în care se găseau. 

— N-are importanţă că bărcile s-au risipit, domnule - 
spuse unul dintre marinari. Sunt cu toţii bine aprovizionaţi, 
aşa că n-au nevoie de ceilalţi; iar dacă ne prinde o furtună, 
tot nu ar sluji la nimic să fim laolaltă. Dacă suntem 
împrăştiaţi pe ocean, avem mai multe şanse de a fi pescuiţi 
de vreun vapor şi atunci vor începe numaidecât să ne caute 
pe toţi. Dacă rămâneam împreună, aveam doar o şansă de 
scăpare, acum însă există patru. 

Îşi dădură cu toţii seama de înţelepciunea unei astfel de 
aprecieri a situaţiei şi deveniră mai optimişti. Bucuria le fu 
însă de scurtă durată, deoarece, când se hotărâră să 
vâslească necontenit spre est, adică spre continent, 
constatară că marinarii care vâsliseră cu cele două lopeţi, 
singurele, de altfel, adormiseră şi le lăsaseră să cadă în apă; 
nu le zăriră nicăieri prin apropiere. 

Urmă un schimb violent de cuvinte şi învinuiri reciproce, 
iar marinarii fură gata-gata să se încaiere, însă Clayton 
reuşi să-i potolească. Totuşi, o clipă mai târziu, făcând o 
remarcă urâtă la adresa prostiei tuturor englezilor şi, în 
special, a marinarilor englezi, domnul Thuran fu cât pe aci 
să prilejuiască o nouă încăierare. 

— Haide, gata fraţilor! intervenii Tompkins, unul dintre 
marinari care nu luase parte la ceartă. Dacă o să ne buşim 
nenorocitele astea de mutre, n-o să câştigăm nimic. Cum 


spunea şi Spider înainte, o să fim culeşi cu toţii, aşa că ce 
rost are să ne ciorovăim? Hai să mâncăm, mai bine, zic eu... 

— Nu-i o idee rea - încuviinţă domnul Thuran şi, 
întorcându-se spre un marinar, pe nume Wilson, îi spuse: 
Amice, dă-mi una din conservele de la pupa. 

— Ia-ţi-o şi singur - îi replică Wilson, morocănos. Nu 
primesc ordine de la... un venetic... n-ai ajuns căpitan pe 
vasul ăsta. 

Rezultatul fu că Clayton se văzu nevoit să ia el conserva. 
Apoi se dezlănţui o altă ceartă grozavă când unul dintre 
marinari îi acuză pe Clayton şi pe domnul Thuran că vor să 
distribuie ei proviziile, ca să-şi ia partea leului. 

— Trebuie să comande cineva aici - interveni Jane Porter, 
profund dezgustată de certurile neplăcute ce inaugurau o 
convieţuire impusă şi care putea să dureze multe zile. Chiar 
şi fără neînțelegerile şi certurile dintre noi, e destul de 
îngrozitor să fim singuri în bărcuţa asta pe Atlantic. Voi, 
bărbaţii, ar trebui s-alegeţi un conducător şi apoi să-l 
ascultați, făcând tot ceea ce ordonă el. Aici e nevoie deo 
disciplină mai strictă chiar decât pe un vapor bine 
organizat. 

Înainte de a spune ceea ce gândea, sperase să nu fie 
nevoită să se amestece în astfel de treburi, deoarece îşi 
închipuia că Clayton este îndeajuns de capabil să facă faţă 
oricărei situaţii. Se vedea nevoită să admită că, până în 
clipa aceea, cel puţin, Clayton nu lăsa să se ghicească a 
avea vreo veleitate de a stăpâni situaţia, deşi măcar se 
abţinuse să toarne gaz peste foc. Mersese atât de departe, 
încât renunţase la conservă în favoarea marinarilor, care se 
împotriviseră s-o deschidă el. 

Vorbele fetei îi potoliră pentru câtva timp şi, în sfârşit, 
hotărâră să împartă pe din două cele două butoiaşe cu apă 
şi cele patru conserve cu mâncare: jumătate pentru cei trei 
marinari, jumătate pentru cei trei pasageri. 

Astfel, micul grup se diviza în două tabere şi, după ce 
împărţiră proviziile, fiecare se puse pe treabă, căznindu-se 


să deschidă cutiile, să distribuie mâncarea şi apa. Marinarii 
izbutiră primii să deschidă una din conservele cu mâncare 
şi înjurăturile lor pline de obidă şi dezamăgire îl făcură pe 
Clayton să-i întrebe ce se mai întâmplase. 

— Ce să se întâmple?! ţipă Spider. Ce să se întâmple?! O 
să murim! Asta e! Cutia e plină cu păcură! 

Clayton şi domnul Thuran deschiseseră în grabă una din 
conservele pe care le aveau, ca să descopere că şi cutia lor 
conţinea păcură şi nu mâncare. Una după alta, deschiseră 
cele patru cutii de conserve. Îndată ce vedeau conţinutul, 
strigăte de furie vesteau adevărul necruţător... în barcă nu 
exista nici măcar un gram de mâncare. 

— Ei, slavă Domnului că nu e vorba de apă! Zise Tompkins. 
Mai uşor o duci fără mâncare decât fără apă. N-avem decât 
să ne mâncăm încălţămintea, la o adică, dar cu băutul e mai 
greu. 

Pe când vorbea, Wilson făcu o gaură în unul din butoiaşe 
în vreme ce Spieder ţinea dedesubt o cutie de tablă, ca să ia 
apă. Când înclinară butoiaşul, din interior ieşi o pudră fină, 
neagră şi uscată, care se scurse pe fundul cutiei. Scoţând 
un răcnet, Wilson dădu drumul butoiaşului şi privi praful 
uscat din cutie fără a rosti un cuvânt. Era îngrozit de-a 
binelea. 

— Butoiaşele sunt umplute cu praf de puşcă - zise Spider, 
cu voce joasă, întorcându-se spre cei de la pupa. 

Se dovedi că şi celelalte butoiaşe conţineau acelaşi lucru. 

— Păcură şi praf de puşcă! strigă domnul Thuran. Sapristi! 
Ce mai meniu pentru nişte naufragiaţi! 

Îndată ce aflară că la bord nu aveau merinde şi nici apă, 
junghiurile de foame şi arsurile de sete se înteţiră, astfel că 
neliniştea şi adevăratele grozăvii ale naufragiului îşi arătară 
colții chiar din prima zi a aventurii lor tragice. 

Pe măsură ce zilele treceau, starea lor se agrava din ce în 
ce. Ochii, care-i dureau de atâta efort, scrutau zarea zi şi 
noapte până ce observatorii, slăbiţi şi obosiţi, cădeau 


epuizați pe fundul bărcii, unde smulgeau, din somnul, agitat 
de vise, o clipă de răgaz, uitând ororile realităţii. 

Marinarii, chinuiţi de dureri necruțătoare de foame, îşi 
mâncaseră centurile, bocancii şi cureluşele de piele de la 
bonete, deşi atât Clayton cât şi domnul Thuran se 
străduiseră în fel şi chip să-i convingă că lucrul acesta le va 
spori chinul. 

Istoviţi şi fără speranţă, călătorii din barcă zăceau sub 
dogoarea nemilosului soare tropical, cu buzele crăpate şi 
limba umflată, aşteptând moartea, pe care începuseră s-o 
dorească mai mult ca orice. Suferințele cumplite din 
primele zile deveniră şi mai înfiorătoare pentru cei trei 
pasageri care nu mâncaseră nimic. Agonia marinarilor era 
de-a dreptul insuportabilă: stomacurile lor slăbite încercau 
să lupte cu bucăţile de piele pe care le înghiţiseră. 
Tompkins îşi dădu primul sufletul. Exact la o săptămână de 
la scufundarea Lady-ei Alice, marinarul muri în cele mai 
groaznice chinuri. 

Timp de mai multe ore, cadavrul lui zăcu pe fundul bărcii, 
cu chipul desfigurat şi hidos, rânjind la cei din barcă. Jane 
Porter nu putu să îndure prea mult acest spectacol oribil. 

— Nu poţi s-arunci cadavrul peste bord, William? întrebă 
ea. 

Clayton se ridică de jos şi se îndreptă împleticindu-se spre 
mort. Ceilalţi doi marinari îl priviră cu ochi ciudaţi şi răi. În 
zadar încercă englezul să ridice cadavrul ca să-l azvârle 
peste bord; puterile nu-l mai ajutau deloc. 

— Dă-mi o mână de ajutor, te rog... - se rugă el de Wilson, 
care se afla alături. 

— Şi de ce vrei să-l arunci peste bord? îl interogă 
marinarul, cu o voce gâlcevitoare. 

— Trebuie s-o facem înainte de a fi prea sleiţi - răspunse 
Clayton. Mâine, după o zi, sub soarele ăsta fierbinte, va 
arăta îngrozitor... 

— Mai bine lasă-l în pace - mârâi Wilson. Poate o s-avem 
nevoie de el înainte de ziua de mâine. 


Încet-încet, mintea lui Clayton desluşi tâlcul vorbelor 
marinarului. În cele din urmă pricepu de ce Wilson se 
împotrivea s-arunce mortul. 

— Dumnezeule! şopti Clayton, îngrozit. Doar nu vrei să 
spui... 

— Şi de ce nu? se burzului Wilson. Nu trebuie să trâim? E 
mort; n-o să simtă nimic... - încheie el, arătând spre 
cadavru. 

— Vino-ncoa, Thuran! strigă Clayton, întorcându-se spre 
acesta. Dacă nu scăpăm de cadavru înainte de căderea 
nopţii, o s-avem parte de ceva mai rău decât moartea. 

Wilson se îndreptă ameninţător spre cei doi pentru a-i 
împiedica să treacă la fapte, dar când văzu că şi tovarăşul 
său, Spider, e de partea lui Clayton şi a lui Thuran, renunţă. 
Continuă însă să se uite cu ochi flămânzi la cadavru până 
când cei trei bărbaţi, unindu-şi puterile, reuşiră să-l azvârle 
peste bord. 

Tot restul zilei, Wilson îl privi ţintă pe Clayton. În ochii lui 
se putea desluşi o urmă de nebunie. Spre seară, pe când 
soarele se cufunda în mare, începu să chicotească şi să 
bolborosească de unul singur; ochii însă îi erau în 
permanenţă pironiţi asupra lui Clayton. Chiar şi după ce se 
întunecă, Clayton mai simţea încă privirea acea 
sfredelitoare şi fixă. Nu îndrăznea să adoarmă; era nespus 
de istovit, însă se străduia din răsputeri să rămână treaz. 
După un răstimp, care-i păru o veşnicie de suferinţă, capul 
îi căzu pe banchetă şi adormi. Nu-şi dădea seama de când 
zăcea aşa, lipsit de cunoştinţă... Deodată îl trezi un târşâit 
chiar lângă el. Luna era sus pe cer şi, printre genele ochilor 
cârpiţi de somn, Clayton îl zări pe Wilson târându-se pe 
furiş spre el. Marinarul sta cu gura căscată şi limba umflată 
îi atârna afară. 

Zgomotul o trezi şi pe Jane Porter; când văzu scena 
teribilă, fata scoase un țipăt ascuţit. În aceeaşi clipă, 
marinarul se clătină şi se prăvăli peste Clayton. Ca o fiară 
sălbatică, dinţii lui căutau beregata prăzii, însă Clayton, 


deşi foarte slăbit, găsi destulă putere ca să se ferească de 
colții nenorocitului. 

Ţipetele Janei Porter îl treziră şi pe domnul Thuran şi pe 
Spider. Văzând ce se petrece, amândoi se târâră în ajutorul 
lui Clayton şi tustrei laolaltă reuşiră să-l imobilizeze pe 
Wilson şi să-l culce pe fundul bărcii. Câteva minute, acesta 
stătu liniştit, vorbind aiurea şi râzând de unul singur. Apoi 
scoase un strigăt îngrozitor şi, înainte ca ceilalţi să-l poată 
opri, se clătină pe picioare şi căzu peste bord. 

Încordarea şi starea de surescitare groaznică îi vlăgui pe 
naufragiaţi, lăsându-i plini de deznădejde şi tremurând ca 
frunza. Spider începu să plângă; Jane Porter se ruga; 
Clayton se blestema în şoaptă; domnul Thuran şedea cu 
capul îngropat în palme, gândindu-se. Rezultatul meditaţiei 
sale se dezvălui în dimineaţa următoare, când făcu o 
propunere lui Spider şi lui Clayton. 

— Domnilor, aţi văzut ce soartă ne-aşteaptă dacă nu 
suntem salvaţi într-o zi sau două. E limpede că sunt puţine 
şanse să fim salvaţi. În timpul acestor zile cât am plutit în 
derivă, n-am văzut nici o pânză, nici măcar un firicel de fum 
la orizont, îi privi o clipă pe cei doi, apoi continuă: am fi avut 
o şansă dacă aveam mâncare, însă fără hrană, n-avem 
niciuna. Deci ne rămân doar două soluţii şi trebuie s-alegem 
una din ele imediat. Fie să murim cu toţii în câteva zile, fie 
să sacrificăm pe unul dintre noi pentru ca ceilalţi să poată 
supravieţui, înţelegeţi ce vreau să spun? 

Auzindu-l, Jane Porter se îngrozi. Dacă această propunere 
ar fi venit din partea unui marinar neajutorat şi ignorat, 
poate că n-ar fi fost surprinsă; însă cum venea din partea 
unui om care se pretindea cult şi rafinat, din partea unui 
gentleman, aproape că nu putea să-şi creadă urechilor. 

— Atunci e mai bine să murim toţi - spuse Clayton. 

— Acest lucru îl va decide majoritatea - îi replică domnul 
Thuran. Cum unul dintre noi trei va fi obiectul sacrificiului, 
vom decide noi. Domnişoara Porter nu e implicată în acest 
lucru, deci nu se va afla în pericol. 


— Cum o să ştim care e primul? întrebă Spider. 

— Putem hotări prin tragere la sorţi - răspunse domnul 
Thuran. Am în buzunar câteva piese de un franc. Vom alege 
câteva care au pe ele bătuţi ani diferiţi... cel ce trage primul 
de sub o bucată de postav o anumită dată va fi primul. 

— Nu vreau să am de-a face cu o asemenea propunere 
diabolică - se împotrivi Clayton. Poate că între timp se 
iveşte un vapor la orizont. 

— Vei face aşa cum hotărăşte majoritatea sau vei fi primul, 
fără să ne mai formalizăm cu tragerea la sorţi - zise domnul 
Thuran, ameninţător. Haideţi să punem la vot propunerea. 
Eu, unul sunt pentru. Tu ce spui, Spider? 

— Şi eu sunt pentru - răspunse marinarul. 

— Voința majorităţii... - anunţă domnul Thuran. Acum să 
nu mai pierdem timpul şi să tragem la sorţi. Ioţi avem 
aceleaşi şanse. Ca trei dintre noi să trăiască, unul din noi 
trebuie să moară... poate cu câteva ceasuri mai devreme 
decât altminteri. 

Apoi începu să pregătească loteria morţii, în vreme ce Jane 
Porter stătea cu ochii holbaţi de groază, gândindu-se la 
grozăviile la care avea să fie martoră. Domnul Thuran îşi 
întinse haina pe fundul bărcii, apoi alese şase piese de un 
franc dintr-un pumn de monede. Ceilalţi doi bărbaţi se 
aplecară spre el când le controla. În cele din urmă domnul 
Thuran i le dădu pe toate lui Clayton. 

— Uită-te cu atenţie... - îi spuse. Anul cel mai vechi este o 
mie opt sute şaptezeci şi cinci; n-avem decât o singură 
monedă cu acest an. 

Clayton şi marinarul examinară fiece monedă. Pentru ei, 
toate păreau la fel; în afară de anii marcați nu constatară 
nici o altă deosebire. Fură cât se poate de satisfăcuţi. Dacă 
ar fi ştiut că marea experienţă a domnului Thuran în 
măsluirea cărţilor îi dezvoltase pipăitul în asemenea 
măsură, încât el cunoştea cărţile numai atingându-le, atunci 
cei doi n-ar mai fi fost la fel de convinşi că jocul e cinstit: 
piesa din 1875 era mai subţire decât celelalte doar cât 


grosimea unui fir de păr. Însă nici Clayton şi nici Spider n-ar 
fi putut sesiza această deosebire fără ajutorul unui 
micrometru. 

— În ce ordine tragem? întrebă domnul Thuran, ştiind din 
experienţă că majoritatea oamenilor preferă totdeauna 
ultima şansă la o loterie în care unicul premiu este un lucru 
neplăcut... Există întotdeauna şansa şi speranţa ca un altul 
să tragă mai înainte lozul fatal. Domnul Thuran, din motive 
ştiute numai de el, preferă să tragă primul, mai ales pentru 
eventualitatea când tragerea trebuia să se repete. 

Astfel, când Spider dori să tragă ultimul, Thuran se oferi 
cu nepăsare să tragă primul. Băgă mâna sub haină doar o 
clipă, totuşi în clipa aceea scurtă degetele dibace pipăiră 
fiece monedă, dibuind şi lăsând la o parte piesa fatală. Când 
scoase mâna, în palmă avea o piesă bătută în 1888. Trase 
apoi Clayton. Când mâna bărbatului cu care trebuia să se 
mărite dispăru sub haină, Jane Porter se aplecă înainte, cu 
privirea încordată şi plină de groază. Imediat, acesta scoase 
o piesă; în palma lui se afla o monedă de un franc. O clipă 
nu îndrăzni să se uite, însă domnul Thuran, care se 
aplecase să se uite la dată, îl anunţă că era în afară de orice 
pericol. 

Jane Porter se prăbuşi pe banchetă, tremurând toată. 
Lipsită de putere, trebui să se sprijine de marginea bărcii. 
Se simţea bolnavă şi ameţită. Şi daca Spider nu trăgea 
moneda din 1875, trebuia să îndure din nou toată tortura 
aceea cumplită. 

Marinarul vâri mâna sub haină. Pe frunte îi apărură 
broboane mari de sudoare. Tremura, cuprins parcă de un 
acces de friguri. Ocăra în gura mare că voise să tragă 
ultimul, fiindcă şansele lui de a scăpa erau acum doar trei la 
unu, în timp ce domnul Thuran avea cinci la unu, iar 
Clayton patru la unu. 

Domnul Thuran era foarte calm şi nu-l grăbi fiindcă ştia că 
el, oricum, este în siguranţă chiar dacă piesa din 1875 nu 
ieşea acum la sorţi. Când marinarul scoase mâna şi privi în 


palmă, căzu leşinat pe fundul bărcii. Atât Clayton cât şi 
domnul Thuran se grăbiră să vadă ce monedă trăsese; piesa 
se rostogolise din palma marinarului pe jos; nu era din 1875. 
Destinderea ce urmase spaimei îl dobori pe Spider cu 
aceeaşi forţă, ca şi cum ar fi tras moneda fatală. 

Erau nevoiţi să reia operaţia de la capăt. Thuran băgă iar 
mâna sub haină, Jane Porter închise ochii. Spider se aplecă, 
cu ochii holbaţi, spre mâna ce trebuia să-i hotărască soarta; 
fiindcă, în funcţie de ce trăgea Clayton, depindea soarta lui. 

William Cecil Clayton, Lord Greystoke, scoase mâna de sub 
haină ţinând moneda în pumnul încleştat, astfel încât 
nimeni nu putea s-o vadă. Privi pierdut spre Jane Porter. Nu 
îndrăznea să deschidă palma. 

— Mai iute! şuieră Spider. Dumnezeule, arată-ne odată! 

Clayton deschise palma. Spider fu primul care văzu data 
şi, înainte ca ceilalţi să-i ghicească gândul, se ridică în 
picioare şi sări peste bordul bărcii, dispărând pentru 
totdeauna în adâncurile lugubre de dedesubt - moneda lui 
Clayton nu era din 1875. 

Încordarea îi vlăguise într-atâta pe cei doi, încât zăcură 
aproape în nesimţire tot restul zilei. O bucată de vreme 
nimeni nu pomeni nimic despre cele întâmplate. Urmară 
zile de deznădejde; pierduseră orice speranţă. Într-o bună 
zi, domnul Thuran se târi spre locul unde zăcea Clayton. 

— Trebuie să mai tragem o dată la sorţi înainte de a ne 
pierde ultimul strop de putere - şopti el. 

Clayton era într-o asemenea stare, încât abia dacă mai era 
stăpân pe propria-i voinţă. Jane Porter nu vorbea de trei 
zile. Tânărul ştia că fata e pe moarte. Oricât de groaznică 
era propunerea, spera ca sacrificiul, al lui sau al domnului 
Thuran, să fie mijlocul de a-i da puteri noi. Fu deci de acord 
cu propunerea lui Thuran. 

Traseră ca şi prima oară; de data asta însă rezultatul nu 
putea fi decât unul singur: Clayton scoase moneda cu anul 
1875. 


— Când să fie? întrebă Thuran. Îşi şi scosese briceagul din 
buzunarul pantalonilor şi se tot căznea să-l deschidă. 
Acum? Murmură el şi ochii lacomi dădeau târcoale 
englezului. 

— Nu poţi s-aştepţi până coboară întunericul? întrebă 
Clayton. Domnişoara Porter nu trebuie să vadă nimic. 
Trebuia să ne căsătorim, ştii asta... 

O umbră de dezamăgire trecu peste chipul domnului 
Thuran. 

— Bine, bine... - răspunse el, şovăind. Nu mai e mult până 
la noapte. Am aşteptat atâtea zile... pot să mai aştept câteva 
ceasuri. 

— Mulţumesc, prietene - murmură Clayton. Acum am să 
mă duc lângă ea şi am să rămân acolo până la momentul 
potrivit. Vreau să stau cu ea o oră-două înainte de a muri. 

Când Clayton ajunse lângă fată, aceasta zăcea lipsită de 
cunoştinţă. Ştia că Jane o să moară şi-i părea într-un fel 
bine că n-avea să vadă sau să ştie nimic din tragedia 
cumplită ce urma să aibă loc curând. Îi luă mâna şi o duse la 
buzele sale crăpate şi umflate. Stătu aşa vreme 
îndelungată, mângâind uscătura aceea sleită, ca o gheară, 
ce fusese cândva mâna albă şi delicată a unei frumoase fete 
din Baltimore. 

Nici nu-şi dădu seama când se întunecă, însă un glas din 
beznă îl readuse la realitate. Era domnul Thuran, care-l 
chema să-şi ispăşească soarta. 

— Vin acum, domnule Thuran - se grăbi el să răspundă. 

Încercă de mai multe ori să se aşeze în patru labe pentru a 
se târî. Spre locul fatal, însă în cele câteva ore care 
trecuseră puterile îl părăsiseră cu desăvârşire şi Clayton nu 
se mai putea duce lângă Thuran. 

— Va trebui să vii dumneata la mine, domnule - spuse el 
încet. Nu mai am destulă vlagă să mă târăsc în patru labe. 

— Sapristi! şuieră domnul Thuran. Vrei să mă tragi pe 
sfoară, să nu pot profita de câştig. 


Clayton îl auzi cum se foieşte pe fundul bărcii, în cele din 
urmă auzi un geamăt disperat: _- Nu mă pot târî... - îl auzi 
pe Thuran, văitându-se. E prea târziu. M-ai păcălit, câine 
murdar de englez! 

— Nu te-am înşelat, domnule - răspunse Clayton. M-am 
străduit să mă ridic şi am să încerc din nou. Dacă o să 
încerci şi dumneata poate că ne vom târi până la jumătatea 
drumului şi atunci vei putea „profita de câştig”. 

Clayton se strădui din nou, încordându-şi toate puterile; îl 
auzi şi pe Thuran făcând la fel. După aproape un ceas, 
englezul reuşi să se aşeze în patru. Labe, însă când încercă 
să înainteze, căzu pe burtă. O clipă mai târziu, îl auzi pe 
domnul Thuran scoțând o exclamaţie de izbândă. 

— Vin! şopti el. 

Clayton încercă din nou să se târască în întâmpinarea 
destinului, dar de fiece dată, cădea pe fundul bărcii; în cele 
din urmă, în câuda strădaniilor repetate, nu se mai putu 
ridica. Când încercă ultima oară, se rostogoli pe spate şi 
rămase acolo, privind stelele de pe cer, în tâmp ce în 
spatele iui putea auzi eforturile laborioase şi respiraţia 
gâfââtă a domnului Thuran, care se târa din ce în ce mai 
aproape. 

Se scurse astfel o oră, tot aşteptând ca acesta să apară din 
beznă şi să pună capăt suferințelor lui. Îi despărţea doar o 
mică distanţă, însă între strădaniile domnului Thuran de a 
înainta interveneau acum pauze din ce în ce mai lungi şi 
fiecare pas spre englezul care aştepta părea să fie 
imperceptibil. 

În cele din urmă, Clayton îşi dădu seama că Thuran este 
foarte aproape de el. Auzi un chicotit isteric, ceva îi atinse 
faţa şi el îşi pierdu cunoştinţa. 

19. CETATEA DE AUR. 

Chiar în noaptea când Tarzan din neamul maimuţelor 
devenea căpetenia wazirilor, femeia pe care o iubea zăcea 
într-o barcă, undeva la două sute de mile spre vest, plutind 
pe noianul de ape al Atlanticului, în vreme ce dansa gol 


printre sălbaticii despuiaţi - flăcările focului îi luminau 
muşchii masivi şi noduroşi: era o întrupare a perfecțiunii 
fizice şi a puterii - femeia care-l iubea zăcea slăbită şi 
istovită în agonia ce precede moartea pricinuită de sete şi 
de foame. 

În săptămâna care urmă instalării lui Tarzan ca rege al 
wazirilor, tribul însoţi pe negrii manyuema, veniţi odată cu 
jefuitorii arabi, spre hotarul dinspre miazănoapte al 
ținutului lor, aşa cum le făgăduise Tarzan. Înainte de a se 
despărţi, căpetenia îi puse să jure că în viitor nu vor mai 
întreprinde nici o altă expediţie împotriva wazirilor. Şi 
Tarzan nu întâmpină nici o greutate în a obţine jurămân-tul. 
Manyuema cunoşteau îndeajuns de bine tactica de luptă a 
noului şef al wazirilor, ca să nu mai dorească a însoţi altă 
ceată de jefuitori pe cuprinsul domeniului său. 

Îndată ce se înapoie în sat, Tarzan începu pregătirile în 
vederea unei expediţii: voia să pornească în căutarea 
ruinelor cetăţii de aur, pe care bătrânul şef Waziri i-o 
descrisese înainte de a muri. Alese deci cincizeci din cei mai 
vânjoşi războinici ai tribului, dar numai pe cei ce se arătară 
dornici să-l însoţească în această expediţie istovitoare, 
bărbaţi capabili să înfrunte primejdiile acelui ţinut 
necunoscut şi ostil. 

Din clipa în care Waziri îi povestise aventurile neobişnuite 
ale primei expediţii, când din întâmplare descoperiseră 
măreţele ruine, gândul la bogăţia fabuloasă a cetăţii de 
basm nu-i mai dădea pace. Spiritul de aventură se dovedi 
foarte puternic în hotărârea pe care Tarzan din neamul 
maimuţelor o luă de a întreprinde călătoria. Mai era la 
mijloc şi mirajul aurului, căci omul-maimuţă aflase de la 
oamenii civilizaţi ce minuni poate face posesorul preţiosului 
metal galben. Dar la ce i-ar fi folosit aurul în inima Africii 
sălbatice, nu se mai osteni să se întrebe... Se mulțumea să 
deţină puterea de a săvârşi minuni, chiar dacă nu avea 
prilejul să o folosească. 


Astfel, într-o superbă dimineaţă tropicală, Waziri căpetenia 
wazirilor, se aşeză în fruntea celor cincizeci de războinici 
negri ca abanosul şi porni în căutarea aventurii şi bogăției. 
Urmară drumul arătat de bătrânul Waziri în descrierea pe 
care i-o făcuse lui Tarzan. Timp de mai multe zile merseră 
în susul unui râu, apoitrecură de-a curmezişul o cumpănă a 
apelor, coborâră pe cursul altui râu, urcară spre izvoarele 
unui al treilea, până când, la sfârşitul celei de-a douăzeci şi 
cincea zi, îşi înjghebară tabăra pe o coastă de munte de pe 
vârful căruia se aşteptau să vadă priveliştea minunatului 
oraş al comorii. 

A doua zi în zori se căţărară pe pereţii aproape 
perpendiculari, care formau ultima, dar cea mai dificilă 
barieră naturală între ei şi ţinta călătoriei lor. Era aproape 
miezul zilei când Tarzan, care conducea şirul de războinici 
căţărători, se urcă în vârful ultimei stânci, păşind pe platoul 
de pe coastă. 

În dreapta şi în stânga se înălţau piscuri falnice, negrăit de 
semeţe - se ridicau la câteva mii de picioare deasupra 
trecătorii prin care pătrunseseră în valea misterioasă. În 
spatele său se întindea valea împădurită pe care o 
străbătuseră timp de mai multe zile, iar dincolo de ea se 
afla un lanţ muntos mai mic ce marca hotarul ținutului lor. 

Chiar în faţă se desfăşura priveliştea asupra căreia Tarzan 
îşi aţintise privirea. Era o vale pustie - o vale îngustă şi nu 
prea adâncă, presărată cu arbuşti şi plină de nenumărați 
bolovani. La capătul îndepărtat al văii se desluşea ceva 
asemănător unei cetăţi grandioase; zidurile puternice, 
turnurile înalte şi ascuţite, bastioanele, foişoarele şi 
cupolele se profilau roşii şi aurii în lumina soarelui. Tarzan 
se afla totuşi prea departe ca să distingă ruinele; lui i se 
părea că oraşul este de o frumuseţe feerică. Îşi imagină 
bulevardele largi şi templele imense populate cu oameni 
mulţi şi fericiţi. 

Mica expediţie se odihni un ceas pe vârful muntelui, apoi 
Tarzan îi conduse în valea ce se deschidea dedesubt. Nu se 


zărea nici o potecă, însă drumul era mai puţin povârnit 
decât cealaltă colină a muntelui. Odată ajunşi în vale, 
înaintară mai repede, aşa încât, când se opriră în faţa 
zidurilor vechii cetăţi, era încă lumină. 

Acolo unde nu se năruise, zidul exterior măsura cincizeci 
de picioare în înălţime, însă, după constatarea lor, în cea 
mai mare parte nu trecea de zece sau douăzeci de picioare, 
fiind prăbuşit. Era totuşi un zid de apărare impresionant. 
De câteva ori, Tarzan avu impresia că zăreşte nişte umbre 
mişcându-se în spatele ruinelor; s-ar fi zis că nişte făpturi îi 
urmăreau de după bastionul vechii construcţii. Şi deseori i 
se păru că doi ochi nevăzuţi sunt aţintiţi asupra lui. Dar nu 
putea să pună mâna în foc şi să susţină că e vorba de ceva 
mai mult decât simple închipuiri. 

În noaptea aceea rămaseră în afara zidurilor cetăţii. 
Deodată, la miezul nopţii, fură treziţi de un țipăt strident ce 
venea din spatele marelui zid. Nespus de ascuţit la început, 
ţipătul sfârşi treptat într-o succesiune de gemete triste. 
Negrii waziri rămaseră paralizaţi de frică. Trecu o oră până 
când cei din tabără se liniştiră şi adormiră din nou. 
Dimineaţa, frica încă mai sălăşluia în privirile înfricoşate şi 
piezişe pe care wazirii le aruncau necontenit spre zidurile 
de apărare masive ce se ridicau în faţa lor. 

Fu nevoie de nenumărate îndemnuri, eforturi şi încurajări 
din partea lui Tarzan ca să-i convingă pe negrii să nu 
abandoneze aventura chiar acolo şi s-o ia la goană de-a 
curmezişul văii, spre stâncile pe care le escaladaseră cu o zi 
înainte. Într-un târziu, ameninţându-i că intră în cetate de 
unul singur, războinicii se învoiră să-l însoţească. 

Merseră cam vreo cincisprezece minute de-a lungul 
zidului până să descopere un loc pe unde să pătrundă în 
cetate. Ajunseră la o spărtură largă cam de douăzeci de 
inch. În interior văzură o scară de piatră cu treptele tocite 
de vreme. Treptele dispăreau brusc la câţiva metri în faţa 
lor, unde drumul făcea o cotitură. 


Tarzan pătrunse în acest coridor îngust, strecurându-se pe 
o parte, ca să poată încăpea cu umerii săi uriaşi. În urma lui 
veneau războinicii waziri. Mai departe treptele se sfârşeau 
şi începea un nou coridor care cotea şi se răsucea ca un 
melc până ce dădea brusc, după o altă cotitură în unghi 
ascuţit, într-o curte strâmtă. Curtea era străjuită de un zid 
interior la fel de înalt ca cel exterior. Acest zid interior era 
prevăzut cu mici turnulețe ce alternau pe întreaga lungime 
cu blocuri de piatră. Din loc în loc, turnurile se prăbuşiseră, 
iar zidul se năruise; cu toate acestea, se conservase mult 
mai bine decât cel exterior. 

Un alt coridor îi conduse prin acest zid. La capătul lui, 
Tarzan şi luptătorii waziri se pomeniră pe un bulevard larg; 
pe partea cealaltă se ridicau ruinele mohorâte şi 
inaccesibile ale unor edificii din granit cioplit. Pe grămezile 
imense de sfărâmături, înşirate de-a lungul fațadei 
clădirilor, crescuseră copaci şi iederă. Verdeaţa izbucnea 
afară prin ferestrele căscate. Chiar în faţa lor se afla o 
clădire ce părea că se înalţă deasupra celorlalte şi care se 
păstrase într-o stare mult mai bună. Era un edificiu masiv, 
acoperit cu o cupolă enormă. De o parte şi de alta a intrării 
monumentale se rânduiau şiruri de stâlpi înalţi, fiecare 
având în vârf o pasăre imensă, grotescă, cioplită în rocă 
tare. 

Pe când omul-maimuţă şi însoțitorii săi stăteau şi priveau, 
cuprinşi mai mult sau mai puţin de uimire, la această cetate 
străveche, atât de neobişnuită în mijlocul Africii sălbatice, 
câţiva dintre ei ar fi putut să jure că în interiorul clădirii pe 
care o admirau se mişca ceva. Li se părea că nişte siluete 
nedesluşite se plimbă de colo-colo ca nişte umbre prin 
semiîntunericul din interior. Nu era vorba de ceva concret, 
pe care ochiul să-l surprindă. Aveau doar impresia ciudată 
că există viaţă acolo unde nu putea să fie viaţă; cele 
însufleţite păreau nelalocul lor în această cetate moartă de 
secole. 


Tarzan îşi reaminti că într-o bibliotecă la Paris citise 
despre nişte oameni albi, care, potrivit legendelor 
băştinaşilor, trăiau în mijlocul Africii. Se întreba dacă cele 
citite nu se refereau chiar la rămăşiţele civilizaţiei acestui 
popor enigmatic, care-şi construise cetatea aceasta 
misterioasă în mijlocul sălbăticiei. Era oare cu putinţă ca 
supraviețuitori ai acestui popor pierdut să locuiască în 
mijlocul ruinelor grandioase, care odinioară fuseseră 
cetatea strămoşilor lor? Din nou avu senzaţia că în marele 
templu din faţa lui ceva se mişcă pe furiş. 

— Să vedem ce se află în spatele acestor ruine! 
Războinicii nu prea aveau chef să-l urmeze, însă, când îl 
văzură cum se avântă plin de curaj prin portalul sinistru, îl 

urmară la câţiva paşi, îngrămădindu-se unul într-altul, 
îngroziţi. Un singur țipăt, ca cel pe care-l auziseră în timpul 
nopţii, ar fi fost de ajuns să-i pună pe fugă spre crăpătura 
îngustă ce croia drum prin zidurile groase către lumea din 
afară. 

Când intră în clădire, Tarzan era pe deplin încredinţat că 
asupra lui sunt aţintiţi nenumărați ochi. În bezna unui 
coridor apropiat se auzea un foşnet şi ar fi putut să jure că 
văzuse o mână omenească retrăgându-se dintr-o 
ambrazură ce se deschidea deasupra, în rotonda ca o 
cupolă, unde se aflau ei în clipa aceea. 

Pardoseala încăperii era din piatră, iar zidurile din granit 
neted, având sculptate nişte figuri stranii de oameni şi fiare. 
Din loc în loc, în zidurile trainice se vedeau aplicate plăci de 
metal galben. Apropiindu-se de una din aceste plăci, Tarzan 
băgă de seamă că e de aur şi că are înscrise o mulţime de 
hieroglife. După această încăpere urmau altele, iar când se 
terminară, clădirea se ramifica în nişte aripi enorme. 
Tarzan străbătu câteva încăperi, descoperind mereu alte şi 
alte mărturii ale averii fabuloase a constructorilor cetăţii. 
Într-o cameră se aflau şapte stâlpi din aur masiv, iar în alta 
podeaua era toată din metal preţios. 'Tot timpul cât le 
explora, negrii îl însoţiră, îngrămădiţi unii într-alţii în 


spatele său. De o parte şi de alta, umbre ciudate pluteau 
înainte şi înapoi, dar niciodată nu se apropiau prea tare ca 
ei să se poată convinge că nu sunt singuri. 

Încordarea deveni insuportabilă pentru nervii wazirilor. Îl 
implorară pe Tarzan să se întoarcă afară, la lumina soarelui. 
Spuneau că expediţia n-o să se sfârşească cu bine, fiindcă 
ruinele sunt bântuite de duhurile foştilor locuitori. 

— Ne urmăresc pas cu pas, o, rege! şopti Buşuli. Ne 
pândesc până om ajunge în locul cel mai tainic din cetate şi- 
atunci or să năvălească peste noi şi-or să ne sfâşie cu dinţii. 
Aşa fac duhurile. Mi-a spus-o unchiul mamei mele, care este 
un mare vraci şi mi-a spus-o de multe ori... 

Tarzan râse. 

— Hai, duceţi-vă înapoi, ieşiţi afară la lumina soarelui, 
copii! Am să vin şi eu, după ce isprăvesc de cercetat de la 
cap la coadă ruinele astea şi după ce mă conving că există 
sau nu aur. Cel puţin putem smulge plăcile de pe pereţi, 
fiindcă stâlpii sunt prea grei să-i cărăm. Trebuie, să fie pe 
undeva niscai depozite mari, ticsite cu aur... aur pe care-l 
putem duce acasă destul de uşor. Fugiţi acum la aer curat, 
unde puteţi respira în voie... 

Unii dintre războinici porniră în pas vioi să îndeplinească 
ordinul căpeteniei, însă Buşuli şi alţi câţiva se codiră să-l 
părăsească, deoarece le era greu să aleagă între dragostea 
şi loialitatea faţă de regele lor şi frica superstiţioasă faţă de 
necunoscut. Apoi, pe neaşteptate, se întâmplă un lucru 
care-i hotări fără a mai fi nevoie de discuţii. Din templul 
cufundat în tăcere răsunară aceleaşi strigăte înfiorătoare 
pe care le auziseră cu o noapte înainte. Cât ai clipi, 
războinicii negri o luară la goană prin sălile pustii ale 
edificiului străvechi, scoțând urlete îngrozite. 

Tarzan din neamul maimuţelor rămase pe loc; un zâmbet 
dispreţuitor îi flutură pe buze... Aştepta ca duşmanul să 
sară asupra lui. Însă brusc se aşternu din nou tăcerea. 1 se 
păru că desluşeşte un zgomot de picioare desculţe ce 
păşeau prin apropiere. Apoi Tarzan se întoarse şi continuă 


să pătrundă în adâncurile templului. Trecu din încăpere în 
încăpere până ce ajunse la o uşă masivă şi ferecată. Când 
puse umărul să o împingă, auzi din nou strigătul acela 
ameninţător. Era limpede că i se da de ştire să se ferească 
să profaneze mai ales această încăpere. Oare se afla pe 
punctul de a dezlega taina comorii? 

În orice caz, tocmai fiindcă păzitorii misterioşi şi invizibili 
ai acestui loc necurat doreau, dintr-un motiv sau altul, să-l 
împiedice să intre în încăpere, era de ajuns ca să-l întărâte 
pe larzan să facă tocmai pe dos. Deşi strigătul fu repetat 
într-una, el izbi cu umărul în uşă până ce aceasta cedă 
forţei uriaşe şi se deschise cu un scrâşnet al balamalelor de 
lemn. 

Înăuntru domnea o beznă de nepătruns. Nicăieri, nici o 
crăpătură prin care să intre măcar cea mai firavă rază de 
lumină şi nici prin uşa deschisă nu intra vreo dâră; 
coridorul de unde venise era cufundat în semiîntuneric. 
Cercetând podeaua din faţa sa cu coada suliţei, Tarzan 
înainta în întuneric. Brusc, uşa din spate se închise şi în 
aceeaşi clipă mai multe mâini îl înşfăcară din toate părţile. 

Omul-maimuţă se zbătu cu furie sălbatică, dezlănţuindu-şi 
puterea herculeană. Deşi simţea că loviturile sale nimereau 
în plin şi dinţii se înfigeau în carnea agresorilor, avea 
impresia că mâinile ce se agăţau de el sunt fără număr. 
Treptat, superioritatea agresorilor îl copleşi; îl doborâră la 
pământ şi-l legară fedeleş de mâini şi de picioare. 

În afară de răsuflarea grea a atacatorilor şi zgomotul 
luptei nu auzise nimic. Nu ştia ce fel de făpturi îl 
capturaseră, însă, după cum îl legaseră, îşi dădu seama că 
sunt fiinţe «meneşti. 

Brusc îl ridicară de pe podea şi, mai trăgându-l, mai 
împingându-l, îl scoaseră din încăperea întunecoasă printr- 
o altă uşă şi-l duseră într-o curte interioară a templului. Aici 
putu în sfârşit să-i vadă pe cei ce-l făcuseră prizonier. Erau 
poate peste o sută: nişte barbari scunzi şi îndesaţi, cu bărbi 
mari ce le acopereau feţele şi piepturile păroase. 


Părul gros şi încâlcit din cap le cădea peste sprâncenele 
depărtate, laţele atârnându-le pe umeri şi pe spate. Aveau 
picioarele strâmbe, scurte şi groase, iar braţele lungi şi 
musculoase. În jurul coapselor purtau piei de leopard sau 
de leu, iar pe piept le atârna un şirag din colții acestor 
animale! Braţele şi picioarele lor erau împodobite cu 
brățări masive din aur curat. Drept arme, aveau nişte 
măciuci grele şi noduroase, iar la cingătorile ce susțineau 
singurul lor veşmânt atârnau cuțite lungi şi înfricoşătoare. 

Ceea ce-l impresiona mai mult pe prizonier fu pielea albă; 
culoarea şi înfăţişarea lor nu indicau de fel apartenenţa la 
rasa neagră. Totuşi, frunţile teşite, ochii mici şi răi şi colții 
galbeni nu făceau o impresie bună. 

Cât timp durase lupta din încăperea întunecoasă şi-n 
vreme ce-l târâseră pe prizonier spre curtea interioară, 
straniile făpturi nu scoseseră nici un cuvânt. Acum însă 
câţiva dintre ei începură o conversaţie monosilabică şi 
miorlăită într-o limbă necunoscută, îl lăsară pe pardoseala 
de piatră şi se retraseră tropăind cu picioarele scurte spre 
o altă aripă a templului, la capătul celălalt al curţii. 

Pe când zăcea acolo pe spate, Tarzan văzu că pretutindeni 
jur împrejur se ridicau ziduri foarte înalte. Sus de tot se 
zărea o mică pată de cer albastru. Printr-o ambrazură 
desluşi un frunziş, dar nu-şi putea da seama dacă frunzişul 
se afla dincolo de zidurile templului. În jurul curţii, de la 
pământ până la acoperişul templului, se aflau nenumărate 
galerii: din când în când, captivul surprindea aţintită asupra 
lui licărirea unui ochi ce scapără de sub claia de păr 
încâlcit. 

Omul-maimuţă încercă niţel rezistenţa legăturilor şi i se 
păru că nu erau îndeajuns de trainice pentru a rezista 
încordării muşchilor săi puternici când va sosi clipa să 
evadeze. Dar nu îndrăzni să le încerce temeinic, până ce nu 
cobora întunericul sau până nu se încredința că nu-l 
spionează nimeni. 


După multe ceasuri, lumina soarelui pătrunse în puţul 
vertical. Când soarele se ivi deasupra, auzi un zgomot de 
tălpi desculţe lipăind în coridoarele de deasupra şi văzu 
galeriile umplându-se de chipuri şirete; în acelaşi timp, alt 
grup intră în curte. 

O clipă, ochii tuturor se îndreptară spre soarele ajuns la 
amiază. Apoi, într-un glas, oamenii din galerii şi cei din 
curtea de jos reluară cu voce tărăgănată refrenul unei 
incantaţii lugubre. Cei din jurul lui Tarzan începură să 
danseze în cadenţa cântecului solemn. Păşeau în jurul lui 
încet şi, dansând, semănau cu nişte urşi gigantici şi 
neîndemânatici. Nu se uitau deloc la el; ochii mici se 
pironiseră pe discul soarelui. 

Dansară astfel vreo zece minute, îngânându-şi incantaţia 
lor monotonă. Deodată se întoarseră cu toţii spre prizonier 
şi, ridicând măciucile şi scoțând urlete înfricoşătoare, cu 
feţele schimonosite în chipul cel mai diabolic cu putinţă, se 
năpustiră asupra lui. 

Tot atunci, o siluetă de femeie se aruncă în mijlocul 
hoardei însetate de sânge şi, cu o măciucă asemănătoare cu 
a lor, însă făurită din aur, îi izgoni pe bărbaţii ce se apropiau 
de Tarzan. 

20. LA. 

O clipă, Iarzan crezu că fusese salvat printr-un capriciu al 
soartei. Când constată însă uşurinţa cu care fata îi alungase 
pe bărbaţii aceia semănând cu nişte gorile şi când, puţin 
mai târziu, aceştia îşi reluară dansul în timp ce ea li se 
adresa cu un cânt monoton şi sacadat, trase concluzia că, 
de fapt, nu era nimic altceva decât un moment din 
ceremonia al cărei erou principal era el. 

După câteva clipe, fata scoase un cuţit de la brâu şi, 
aplecându-se asupra lui Tarzan, îi tăie legăturile de la 
picioare. Apoi, după ce bărbaţii încetară dansul şi se 
apropiară, îi făcu semn să se ridice. Îi puse de gât frânghia 
care-i legase picioarele şi-l trase după ea de-a curmezişul 
curţii. Bărbaţii veneau doi câte doi în urma lor. 


Îl purtă prin coridoarele întortocheate, departe în 
interiorul templului, până ce ajunseră într-o sală mare în 
centrul căreia se afla un altar. Tarzan, înţelese, în fine, 
scopul straniei ceremonii ce precedase aducerea lui în 
lăcaşul sacru. 

Căzuse, desigur, în mâinile unor descendenţi ai 
adoratorilor soarelui. Parodierea salvării de către o vestală 
a marii preotese a soarelui fusese doar o parte din 
ceremonialul lor păgân. Soarele, care se revărsa asupra lui 
printr-o deschidere de sus, îl plăcuse, iar preoteasa venise 
să-l salveze din mâinile profanatoare ale păcătoşilor de pe 
pământ; să-l salveze pentru a-l oferi apoi jertfă Zeului 
incandescent. 

Dacă mai avea nevoie de vreo confirmare suplimentară a 
ipotezelor sale, nu-i rămânea decât să-şi arunce ochii la 
petele cafenii şi roşietice de pe altarul de piatră şi de pe 
lespezile din imediata apropiere, sau la craniile hidoase 
înşirate în nişele din pereţii încăperii. 

Preoteasa conduse victima până la treptele altarului. Din 
nou, galeriile din jur se umplură până sus de spectatori, iar 
prin arcada de la capătul sălii se strecura încet-încet o 
procesiune de femei. Ca şi bărbaţii, purtau în jurul 
coapselor piei de animale sălbatice, prinse cu brâie din 
piele netăbăcită sau cu lanţuri de aur. În părul negru şi 
bogat erau prinse podoabe făurite din nenumărate plăcuţe 
de aur, rotunde sau ovale, îmbinate ingenios, în aşa fel ca să 
alcătuiască un fel de pălărie de metal. De o parte şi de alta 
a capului atârnau lungi şiraguri de podoabe ovale ce le 
ajungeau până la brâu. 

Femeile erau mult mai bine proporţionate decât bărbaţii; 
aveau trăsături mai frumoase, iar chipul şi ochii mari, calzi 
şi negri denotau o inteligenţă superioară celei a stăpânilor 
lor. 

Fiecare preoteasă purta două cupe de aur. Se înşirară de 
o parte a altarului, în vreme ce bărbaţii formau un alt şir, pe 
partea cealaltă. Bărbaţii înaintară câţiva paşi şi luară pe 


rând câte o cupă de la femeia din faţa lor. Apoi incantaţia 
reîncepu şi deodată, dintr-un coridor întunecos de dincolo 
de altar care venea din adâncurile cavernoase de sub 
încăpere, apăru o altă femeie., „Marea preoteasă” - gândi 
Tarzan. Era o femeie tânără, cu o faţă destul de frumoasă şi 
inteligentă. Podoabele sale erau asemănătoare celor 
purtate de ajutoarele ei, însă mult mai meşteşugit lucrate. 
Cele mai multe erau bătute în diamante. Braţele goale, ca şi 
picioarele, aproape se pierdeau sub podoabe masive şi 
giuvaeruri, iar pielea de leopard era susţinută de un brâu 
foarte strâns, făcut din inele de aur alcătuind un model 
ciudat şi presărat cu mici diamante. La brâu purta un cuţit 
lung, încrustat cu nestemate, iar în mână, în loc de măciucă, 
ţinea o vergea. 

Când ajunse în partea cealaltă a altarului, se opri; 
incantaţia încetă. Preoţii şi preotesele îngenuncheară 
dinaintea ei, în timp ce ea întinse vergeaua deasupra 
capetelor lor şi recită o invocaţie lungă şi plicticoasă. Avea o 
voce caldă şi muzicală. Lui Tarzan mai că nu-i venea să 
creadă că peste câteva clipe posesoarea acestui glas 
melodios avea să se transforme într-un călău fanatic, cu 
ochi răi şi însetaţi de sânge, care urma să bea prima 
sângele roşu şi cald al victimei, prelins de pe cuțitul de 
sacrificiu în cupa de aur de pe altar. 

După se sfârşi invocaţia, preoteasa îşi cobori pentru prima 
dată ochii asupra lui Tarzan. Cu o curiozitate crescândă îl 
cercetă din cap până în picioare, apoi îi adresă câteva 
cuvinte, iar când isprăvi, îl privi ţintă, ca şi cum ar fi 
aşteptat un răspuns. 

— Nu înţeleg ce spui - zise Tarzan. Putem vorbi în altă 
limbă? 

Ea nu pricepu, deşi omul-maimuţă încercă în franţuzeşte, 
englezeşte, arabă, waziri şi, pentru ultima oară în limba 
metişilor de pe Coasta de Vest. 

Marea preoteasă dădu din cap şi, când ceru preoţilor să 
continue ritualul, s-ar fi zis că-n glasul ei răzbate o nuanţă 


de plictiseală. Aceştia reluară dansul lor stupid şi se opriră 
la porunca preotesei, care tot timpul rămăsese nemişcată, 
privindu-l foarte absorbită pe Tarzan. 

La semnalul ei, preoţii se năpustiră asupra omului- 
maimuţă şi-l ridicară de pe lespezi. Îl aşezară cu faţa în sus 
pe altar. Capul îi atârna la un capăt al altarului, iar 
picioarele la celălalt; apoi preoţii şi preotesele se aşezară 
pe două rânduri, cu micile cupe de aur pregătite, să ia 
câteva picături din sângele jertfei îndată ce cuțitul de 
sacrificiu îşi făcea datoria. 

În rândul preoţilor izbucni o ceartă: se certau pentru 
întâietate. O brută mătăhăloasă, având înscrise pe faţa-i de 
bestie toate însemnele şireteniei unei gorile, încerca să 
împingă în spatele său pe un bărbat mai scund, însă 
mititelul ceru ajutor marii preotese, care, cu voce tăioasă şi 
hotărâtă, îl trimise pe celălalt la coada şirului. Tarzan auzi 
cum acesta se îndreaptă spre fundul sălii, bombănind şi 
mârâind. 

Apoi marea preoteasă, stând dinaintea altarului, începu să 
recite o altă invocaţie şi, în acelaşi timp, ridică încet cuțitul 
ascuţit asupra jertfei. Omului-maimuţă i se păru că s-au 
scurs secole până ce, în sfârşit, braţul se opri. Cuţitul se afla 
sus, deasupra pieptului descoperit. Începu să coboare; la 
început încet, însă, pe măsură ce incantaţia sporea în 
intensitate, cobori mai repede. Dinspre capătul şirului 
Tarzan auzi bombănelile preotului nemulţumit. Glasul 
acestuia răzbătea din ce în ce mai tare. O preoteasă ţipă la 
el cu o voce ascuţită mustrându-l. Cuţitul era acum foarte 
aproape de pieptul lui Tarzan, dar se opri o clipă: marea 
preoteasă ridică ochii pentru a-şi arăta nemulţumirea faţă 
de autorul sacrilegiului. 

Dinspre locul incidentului se auzi brusc o foiala şi Tarzan 
întoarse capul într-acolo tocmai la timp ca să vadă cum 
matahala se năpusteşte la preoteasă şi-i zdrobeşte ţeasta 
dintr-o singură lovitură de măciucă. Tarzan văzuse de sute 
de ori ceea ce urmă. Văzuse lucrul acesta întâmplându-se 


cu Kerchack, cu Tublat sau Terkoz ori cu alte gorile din 
tribul lui; ba chiar şi la Tantor, elefantul. Puţini erau 
masculii din junglă, care să nu-i cadă pradă. Preotul 
înnebunise şi, cuprins de furie lovea cu măciuca la 
întâmplare. 

Urletele lui de furie erau înfricoşătoare; bestia se 
năpustea când ici, când colo, împărțind lovituri năpraznice 
cu ghioaga-i uriaşă şi înfigându-şi colții în oricine avea 
nenorocul să-i stea pe-aproape. În tot acest răstimp, marea 
preoteasă rămase cu cuțitul ridicat asupra lui Tarzan; ochii 
ei priveau îngroziţi cum maniacul seamănă moarte şi-i 
schilodeşte vestalele. 

Ca la un semn, încăperea se goli. Rămaseră doar morţii, 
muribunzii, victima de pe altar, marea preoteasă şi nebunul. 
Când ochii fioroşi ai nebunului zăriră femeia, în el se 
dezlănţui o nouă şi subită patimă. Încet-încet, se apropie de 
ea, vorbindu-i. Tarzan fu cuprins de uimire: urechile sale 
auzeau o limbă pe care o înţelegea. Era ultima pe care s-ar 
fi gândit vreodată să o folosească într-o conversaţie cu o 
fiinţă omenească. Limba nu era alta decât lătratul gutural al 
tribului marilor antropoide... limba lui maternă. Femeia îi 
răspundea în aceeaşi limbă. 

Nebunul o ameninţa... ea încerca să-l facă să-şi vină în fire, 
fiindcă era limpede că acum bruta ignora cu desăvârşire 
autoritatea marii preotese. Era foarte aproape de ea... se 
târa în patru labe, pe la capătul altarului... 

Tarzan forţă legăturile ce-i imobilizau braţele la spate. 
Femeia nu-l mai vedea... îngrozită de primejdia ce-o 
ameninţa, uitase de jertfă. După ce bruta, ca să-şi înhaţe 
victima, trecu de Tarzan, omul-maimuţă rupse cu un efort 
supraomenesc legăturile care-l ţineau, dar sforţându-se, se 
rostogoli de pe altar pe podeaua de piatră, în partea opusă 
celei unde stătea preoteasa. Când sări în picioare, 
legăturile căzură de pe braţele libere; în aceeaşi clipă îşi 
dădu seama că rămăsese singur în sală: marea preoteasă şi 
nebunul dispăruseră. 


Dincolo de altarul de sacrificiu, dinspre deschizătura 
întunecoasă pe unde preoteasa intrase în templu se auzi un 
țipăt înăbuşit. Fără măcar să-i mai pese de propria-i 
siguranţă sau de posibilitatea de a evada prilejuită de 
această înşiruire vertiginoasă de împrejurări, Tarzan din 
neamul maimuţelor răspunse la chemarea femeii aflate în 
pericol. Dintr-un salt ajunse la intrarea ce dădea spre 
camera subterană, iar o clipă mai târziu cobora alergând pe 
nişte trepte de piatră ce duceau către un loc necunoscut. 

Lumina slabă ce pătrundea de sus îi descoperi o grotă 
largă, cu tavanul jos. Din grotă porneau mai multe 
coridoare cufundate într-un întuneric de păcură, însă nu 
mai era nevoie să caute: cei doi se aflau chiar în faţa lui. 
Bruta înnebunită pusese fata pe podea şi degetele de gorilă 
o strângeau isteric de gât. Fata se zbătea din răsputeri 
încercând să scape de furia dezlănţuită a fiarei. 

Când mâna grea a lui Tarzan căzu pe umărul brutei, 
aceasta lăsă victima şi se întoarse spre salvatorul fetei. 
Adoratorul soarelui, cu balele curgându-i şi cu colții rânjiţi, 
se lupta cu puteri înzecite pe care i le dădea nebunia. Pofta 
de sânge şi furia îl transformaseră brusc: devenise o fiară 
sălbatică. Uitase cu totul de pumnalul de la brâu şi se slujea 
numai de armele cu care-l înzestrase natura şi cu care se 
luptau fiarele. 

Cu toate că se putea folosi de colţi şi gheare foarte bine, 
bestia descoperi curând că are de-a face cu un adversar 
mai versat în lupta cu fiarele, fiindcă Tarzan din neamul 
maimuţelor nu rămânea cu nimic mai prejos. Se rostogoliră 
pe podea, sfâşiindu-se ca două gorile. În tot acest timp, 
preoteasa stătea lipită de perete, urmărind cu ochii holbaţi 
şi plini de spaimă fiarele care răcneau şi se sfâşiau la 
picioarele ei. 

În cele din urmă văzu cum necunoscutul îşi sugrumă 
duşmanul cu mâinile sale puternice. După ce împinse capul 
brutei. Tarzan începu să-i care pumni cu nemiluita peste 
faţă. Câteva clipe mai târziu îi aruncă leşul cât colo şi se 


ridică scuturându-se ca un leu. Puse un picior pe trupul fără 
viaţă şi înălţă capul vrând să slobozească strigătul său de 
victorie, dar când zări deschizătura de deasupra ce dădea 
în templul de sacrificiu, se răzgândi. 

Fata, care în timpul luptei dintre cei doi încremenise, pe 
jumătate paralizată de frică, se gândea acum la soarta ce-o 
aştepta: scăpată din ghearele unui nebun, căzuse în mâinile 
celui pe care, cu puţin înainte, fusese pe punctul de a-l 
sacrifica. Se uita în jur, căutând o cale să se salveze. Chiar 
lângă ea se căsca gura neagră a unui coridor ce pornea din 
sală, însă tocmai când se pregătea să o zbughească pe- 
acolo, ochii omului-maimuță o văzură şi, dintr-o săritură, o 
ajunse şi o prinse de braţ. 

— Aşteaptă! spuse Tarzan din neamul maimuţelor în limba 
tribului lui Kerchak. Fata îl privi uimită. 

— Cine eşti tu, care vorbeşti limba primului om? şopti. 

— Sunt Tarzan din neamul maimuţelor - răspunse el în 
limba maimuţelor antropoide. 

— Ce-ai de gând să faci cu mine? continuă ea. Cu ce gând 
m-ai salvat din mâinile lui Tha? 

— Puteam să las să fie ucisă o femeie? Continuă el. 

Răspunse doar pe jumătate la întrebarea ei. 

— Şi ce-ai să faci cu mine acum? repetă ea. 

— Nimic, însă tu ai putea face ceva pentru mine... ai putea 
să mă scoţi din acest loc... în libertate. 

Tarzan îi spuse toate acestea, fără a avea însă convingerea 
că fata se va învoi. Era sigur că sacrificiul va fi reluat de 
acolo de unde fusese întrerupt, deşi acum era tot atât de 
sigur că, nemaifiind legat şi având un cuţit lung în mână, 
devenise o victimă mai puţin docilă decât fusese până nu 
demult: fără arme şi legat fedeleş. 

Înainte de a vorbi, fata îl privi câtva timp. 

— Eşti un om minunat - îi spuse. Eşti un om aşa cum mi- 
am închipuit numai în visurile mele pe când eram mică, eşti 
un om aşa cum îmi imaginez eu pe strămoşii poporului 
meu... marele popor care a construit această cetate 


puternică în inima acestei lumi sălbatice. Au construit-o aici 
ca să smulgă din străfundurile pământului bogăţia 
fabuloasă pentru care au renunţat la civilizaţia lor, lăsată 
departe. Nu înţeleg de ce ai sărit să mă salvezi, după cum 
nu înţeleg de ce, avându-mă în puterea ta, nu vrei să te 
răzbuni fiindcă te-am osândit la moarte... eram gata să te 
ucid cu mâna mea... 

— Bănuiesc - îi răspunse omul-maimuţă - că ai urmat doar 
perceptele religiei tale. Nu te pot condamna pe tine pentru 
acest lucru, indiferent de ceea ce cred eu despre religia ta. 
Însă cine eşti tu... ce fel de popor e cel în mâinile căruia am 
căzut? 

— Eu sunt La, marea preoteasă a Templului Soarelui din 
cetatea Opar. Suntem descendenţii unui popor care a venit 
să caute aur prin aceste ţinuturi sălbatice acum mai bine de 
zece mii de ani. Cetățile lor se întindeau de la marea cea 
mare, de la soarele care răsare, până la marea cea mare, 
unde soarele coboară noaptea ca să-şi răcorească fruntea 
învăpăiată. Erau foarte bogaţi şi foarte puternici; câteva 
luni pe an trăiau în palatele minunate de aici, restul 
timpului şi-l petreceau în ţinutul lor de baştină, departe, în 
nord. Multe corăbii călătoreau între lumea nouă şi cea 
veche. În anotimpul ploios, rămâneau aici puţini oameni: 

Numai cei care supravegheau în mine munca sclavilor 
negri, negustorii care furnizau cele trebuincioase, precum 
şi soldaţii care apărau cetăţile şi minele. Într-unul din 
aceste anotimpuri s-a întâmplat marea catastrofă. Când a 
venit vremea ca miile de oameni să se reîntoarcă aici, n-a 
mai venit niciunul. Multe săptămâni în şir oamenii noştri au 
tot aşteptat... apoi au trimis o galeră mare, ca să afle de ce 
nu s-a mai întors nimeni. Cu toate că au navigat multe luni, 
n-au putut să descopere nici o urmă din ţinutul care vreme 
de nenumărate secole fusese leagănul civilizaţiei lor: se 
scufundase în mare. De atunci a început decăderea 
poporului meu. Descurajaţi şi nefericiţi, oamenii au căzut 
curând pradă hoardelor din nord şi a celor din sud. Una 


câte una, cetăţile au fost părăsite sau cucerite. Ultimii 
supraviețuitori au fost în cele din urmă siliţi să-şi găsească 
adăpost în această cetate din creierul munţilor. Treptat, 
puterea noastră a scăzut, am pierdut orice atribut al 
civilizaţiei noastre; inteligenţa ni s-a împuţinat, numărul 
nostru s-a micşorat până ce, acum, am ajuns un mic trib de 
maimuțe sălbatice. 

De fapt, maimuţele trăiesc cu noi şi au trăit astfel multe 
secole. Noi le numim primii oameni. Vorbim limba lor la fel 
de bine ca şi pe a noastră; numai în ceremonialul de la 
templu ne mai străduim să păstrăm limba maternă. Cu 
timpul însă şi aceasta va fi uitată şi vom vorbi doar limba 
maimuţelor; nu-i vom mai alunga pe aceia dintre noi care se 
însoțesc cu maimuţele şi astfel, în cele din urmă, vom 
degenera în fiarele din care, probabil, cu multe secole în 
urmă, s-au născut strămoşii noştri. 

— Dar de ce voi, femeile, sunteţi mai pline de omenie 
decât bărbaţii? întrebă Tarzan. 

— Din anumite motive, femeile nu s-au întors la starea de 
sălbăticie atât de repede ca bărbaţii. O cauză poate fi faptul 
că, în timpul marii catastrofe, aici au rămas doar bărbaţii 
mai de jos, în timp ce templele erau pline de cele mai nobile 
fiice ale poporului. Spiritul meu a rămas mai limpede decât 
al celorlalţi fiindcă, după mamă, mă trag dintr-un şir de 
preotese... această funcţie sacră se lasă moştenire numai 
fiicelor. Soții ne sunt aleşi dintre bărbaţii cei mai nobili. 
Bărbatul cel mai desăvârşit din punct de vedere intelectual 
şi fizic e hărăzit să fie soţul marii preotese. 

— Trebuie să fie cam greu să-i alegi dintre gentlemenii pe 
care i-am văzut sus - replică Tarzan, cu un zâmbet. 

Fata privi o clipă, surprinsă. 

— Nu huli - spuse. Sunt sacri... sunt preoți. 

— Aşadar, sunt alţii care arată mai bine? întrebă el, curios. 

— Ceilalţi sunt mult mai urâţi decât preoţii - răspunse ea. 

Tarzan se cutremură când se gândi ce soartă avea fata, 
fiindcă, cu toată lumina neclară din grotă, fu impresionat de 


frumuseţea ei. 

— Cum rămâne cu mine? întrebă el brusc. M-ajuţi să scap 
de aici? 

— Zeul în Flăcări te-a ales să fii al lui - răspunse ea, 
solemn. Nici chiar eu n-am puterea să te salvez... dacă ei te 
găsesc din nou. N-am însă de gând să-i las să te găsească. 
Ţi-ai primejduit viaţa ca să mi-o scapi pe-a mea. Nu pot să 
fac mai puţin. Nu va fi deloc uşor... s-ar putea să fie nevoie 
de zile întregi, însă până la sfârşit cred c-o să te pot duce 
dincolo de ziduri. Să plecăm de aici! Au să mă caute în 
curând şi, de ne găsesc împreună, vom fi pierduţi 
amândoi... Dacă vor avea cea mai mică bănuială că mi-am 
trădat zeul, mă vor ucide. 

— Atunci nu trebuie să rişti - se grăbi el să-i spună. Mă voi 
întoarce în templu şi, dacă voi lupta să-mi recapăt 
libertatea, nimeni nu te va bănui de nimic. 

Fata nu fu de acord cu propunerea lui; în cele din urmă îl 
convinse să o urmeze, spunând că şi aşa, se aflau de prea 
multă vreme în grotă ca să dea naştere la bănuieli, chiar 
dacă se întorceau în templu. 

— Am să te-ascund, apoi am să mă întorc singură şi-am să 
le spun că, după ce l-ai omorât pe Tha, mi-am pierdut 
cunoştinţa şi că nici măcar nu ştiu dacă ai scăpat. 

Îl conduse, aşadar, prin coridoarele întortocheate şi 
întunecoase, până ce ajunseră într-o mică încăpere 
luminată doar de o rază de lumină ce se furişa printr-un 
grătar de piatră aflat în tavan. 

— Aceasta e camera morţilor - spuse. Nimănui nu-i va 
trece prin cap să te caute aici... nu vor îndrăzni. Mă voi 
întoarce după ce se întunecă. Până atunci poate că voi găsi 
un mijloc să te scap. 

Plecă. Tarzan din neamul maimuţelor rămase singur în 
camera morţilor, sub cetatea de mult uitată a Oparului... 

21. NAUFRAGIAŢII. 

Clayton tocmai visa că bea găleți întregi de apă, înghiţituri 
de apă dulce, limpede şi minunată la gust. Cu o zvâcnire îşi 


recapătă cunoştinţa şi simţi, în sfârşit, torentele de ploaie 
care cădeau peste el. O ploaie tropicală în rafale puternice 
îl biciuia fără milă. Deschise gura şi înghiţi. Deodată îşi simţi 
puterile renăscându-i, încât fu în stare să se ridice în coate. 
Peste picioarele sale zăcea prăbuşit domnul Thuran. La 
câţiva metri mai încolo, Jane Porter zăcea pe fundul bărcii, 
ca o grămadă diformă, demnă de milă... zăcea nemişcată. 
Clayton bănuia că murise. 

După eforturi supraomeneşti, se smulse de sub corpul lui 
Thuran şi, cu forţe reînnoite, se târi spre fată. Îi ridică 
binişor capul de pe scândurile aspre. Poate că mai era un 
dram de viaţă în acel sărman trup sleit de nemâncare; 
apucă deci o zdreanţă îmbibată cu apă şi stoarse picăturile 
preţioase între buzele umflate ale scheletului care, până nu 
demult, strălucea de fericirea şi bucuria unei tinereţi 
înfloritoare. 

O vreme, fata nu dădu nici un semn de înviorare; în cele 
din urmă însă, eforturile lui Clayton fură răsplătite de un 
tremur uşor al buzelor întredeschise, îi frecă mâinile uscate 
şi mai stoarse câteva picături de apă între buzele arse. În 
sfârşit, fata deschise ochii şi-l privi lung până să-şi dea 
seama unde se află. 

— Apă? şopti. Suntem salvaţi? 

— Ploaia... o lămuri el. Cel puţin avem apă. Am şi renăscut. 

— Şi domnul Thuran? Se interesă ea. Nu te-a ucis. E mort? 

— Nu ştiu - răspunse Clayton. Dacă trăieşte şi ploaia îi 
redă puterea... 

Se opri aici, aducându-şi aminte prea târziu că nu trebuie 
să adauge alte grozăvii la cele pe care fata le îndurase până 
atunci. 

Dar ea ghici ce voia el să spună. 

— Unde e? întrebă Jane. 

Clayton arătă cu capul spre trupul ghemuit al domnului 
Thuran. Câteva clipe tăcură. 

— Am să văd dacă pot să-l readuc în simţiri - spuse 
Clayton, într-un târziu. 


— Nu! şopti ea, întinzând o mână ca să-l oprească. Nu face 
asta... când îşi va recăpăta puterile, te va omori. Dacă e pe 
moarte, lasă-l să moară. Nu mă lăsa în barcă, singură cu 
fiara asta. 

Clayton şovăi. Omenia îi cerea să-l ajute pe Thuran; s-ar fi 
putut însă ca nemernicul să fie într-o stare când orice ajutor 
devine inutil. Nu era nici o ruşine să gândească astfel. În 
vreme ce chibzuia aşa, îşi luă ochii de la Thuran şi privi în 
gol, apoi se ridică clătinându-se pe picioare şi scoase un 
strigăt de bucurie. 

— Pământ! Jane, pământ! Slavă Domnului, pământ! Chiui 
printre buzele crăpate. 

Fata se uită şi ea. Nu departe - la mai puţin de o sută de 
metri - zări o plajă aurie, iar dincolo de ea, vegetaţia 
luxuriantă a junglei tropicale. 

— Acum poţi să-l trezeşti - spuse Jane Porter: avea 
mustrări de conştiinţă fiindcă îl oprise pe Clayton să-i 
acorde ajutor lui Thuran. 

Trecu o jumătate de oră până ce acesta dădu semne că-şi 
recapătă cunoştinţa. Deschise, în sfârşit, ochii şi abia mai 
târziu se dumiri de norocul, ce le picase din cer. Când îşi 
reveni de-a binelea, barca se târa uşor pe fundul nisipos. 

Apa dătătoare de viaţă pe care o băuse şi imboldul 
speranţei renăscute îi insuflară puteri lui Clayton ajutându-l 
să înainteze prin apa puţin adâncă spre țărm; cu o frânghie 
trăgea barca după el. Legă frânghia de un mic arbore ce 
creştea chiar pe țărm; îi era teamă că refluxul o să ducă 
barca înapoi, în larg. De asemenea, îşi dădea seama că nu-şi 
redobândise într-atât puterile, încât s-o mai ducă pe Jane 
Porter la mal şi că trebuie să mai aştepte câteva ore. 

Apoi izbuti să înainteze şi să se târască spre jungla din 
apropiere, unde văzuse nişte fructe tropicale. Cunoştinţele 
sale privitoare la jungla lui Tarzan din neamul maimuţelor îl 
ajutară să aleagă din mulţimea de plante pe cele 
comestibile. După un ceas se înapoie pe plajă, încărcat cu 
de-ale gurii. 


Ploaia încetase şi soarele incandescent îşi arunca săgețile 
nemiloase asupra fetei. Jane insistă să încerce cu orice chip 
să ajungă la mal. Învioraţi de hrana pe care Clayton o 
adusese, cei trei reuşiră să poposească la umbra copacului 
de care era legată barca. Aici, vlăguiţi de puteri, se 
aruncară pe pământ ca să se odihnească şi adormiră; 
dormiră buştean până la căderea întunericului. 

O lună încheiată trăiră pe plajă într-o singurătate relativă. 
Când îşi recăpătară pe de-a-ntregul puterile, cei doi bărbaţi 
construiră în crengile unui copac un adăpost primitiv, destul 
de sus ca să fie la adăpost de animalele de pradă. Ziua 
adunau fructe şi prindeau mici rozătoare; noaptea stăteau 
ghemuiţi în adăpostul lor rudimentar, în timp ce 
sălbăticiunile junglei transformau orele nopţii într-un 
adevărat chin. 

Drept aşternut aveau ierburi din junglă, iar pe Jane Porter 
o înveleau cu pardesiul lui Clayton - acelaşi pardesiu pe 
care tânărul englez îl purtase în gara din Wisconsin. 
Clayton ridicase un paravan de crengi ca să despartă în 
două adăpostul: o parte pentru fată, cealaltă pentru el şi 
domnul Thuran. 

Chiar de la început, domnul Thuran îşi dădu arama pe 
faţă: egoism, proastă creştere, aroganță, laşitate şi desfrâu. 
De vreo două ori, cei doi erau să se ia la bătaie din cauza 
purtării lui Thuran faţă de fată. Clayton nu îndrăznea să o 
lase singură cu el nici o clipă. Viaţa englezului şi a 
logodnicei sale era un coşmar neîntrerupt şi totuşi trăiau cu 
speranţa că vor fi salvaţi. 

Adeseori, gândul Janei Porter zbura la aventura trăită 
odinioară pe ţărmul sălbatic. Ah, dacă invincibilul zeu al 
pădurii ar fi alături de ei aşa cum fusese data trecută. Nu ar 
mai fi fost aşa de înfricoşaţi de fiarele care dădeau târcoale 
pe sub adăpost sau de ticălosul lor tovarăş. Fără să vrea, 
făcea comparaţie între ocrotirea firavă pe care i-o putea 
oferi Clayton şi între ceea ce i-ar fi oferit Tarzan, dacă 
acesta ar fi fost martor la mitocăniile şi amenințările 


domnului Thuran. Într-o zi, când Clayton se duse la râu s- 
aducă apă şi Thuran îi vorbi urât Janei, fata îi spuse deschis 
ce gândeşte despre el: 

— Ai noroc, domnule Thuran, că sărmanul domn Tarzan, 
care a dispărut în mod misterios de pe vaporul cu care 
călătoreaţi dumneata şi domnişoara Strong spre Cape Town 
nu e aici. 

— L-ai cunoscut pe porcul ăla? o întrebă Thuran, rânjind. 

— L-am cunoscut pe omul acela - răspunse ea. Cred că e 
singurul om adevărat pe care l-am cunoscut vreodată. 

În glasul ei desluşi ceva care-l făcu pe ticălos să-şi dea 
seama că sentimentele fetei, pentru duşmanul lui însemnau 
ceva mai mult decât prietenie şi se bucură că se poate 
răzbuna şi mai vârtos pe Tarzan, pe care-l credea mort, 
ponegrindu-l în faţa Janei. 

— Era mai rău decât un porc! strigă el. Era un nemernic, 
un laş. Ca să se salveze de mânia dreaptă a soţului unei 
femei pe care o necinstise şi-a spurcat sufletul încercând să 
arunce toată vina asupra ei. Nereuşindu-i planul, a fugit din 
Franţa ca să evite să-l întâlnească pe soţ pe câmpul de 
onoare. De aceea se afla pe vasul care ne ducea pe mine şi 
pe domnişoara Strong la Cape Town. Ştiu bine ce spun. 
Fiindcă femeia în cauză e chiar sora mea. Şi-am să-ţi mai 
spun ceva ce n-am spus nimănui: bravul dumitale domn 
Tarzan a sărit peste bord, cuprins de spaimă că l-am 
recunoscut. Se tot lăuda c-o să-mi dea satisfacţie, a doua 
zi... ne-am fi putut lupta cu cuţitele în salonul meu. Jane 
Porter îi râse în nas: 

— Să nucţi închipui nici măcar o secundă că cineva care v- 
a cunoscut pe amândoi ar crede o poveste atât de 
năstruşnică! 

— Atunci de ce călătorea sub nume fals? o întrebă domnul 
Thuran. 

— Nu te cred şi pace! ţipă ea. 

Cu toate acestea un grăunte de îndoială încolţi în sufletul 
ei, deoarece ştia că Hazel Strong îl cunoscuse pe zeul 


pădurii sub numele de John Caldwell din Londra. 

La mai puţin de cinci kilometri spre nord de adăpostul lor 
rudimentar se afla cabana lui Tarzan din neamul 
maimuţelor. Şi mai la nord, tot pe coastă, la câţiva kilometri 
depărtare de cabană, se aflau nişte adăposturi 
rudimentare, dar bine construite, în care locuiau 
optsprezece suflete. Erau naufragiaţii din cele trei bărci de 
pe Lady Alice, de care se rătăcise barca lui Clayton. 

Vâsliseră spre continent pe o mare liniştită şi ajunseră la 
țărm după trei ore. Nu avuseseră parte de niciuna din 
nenorocirile naufragiului şi, deşi erau descurajaţi, necăjiţi şi 
abătuţi, din cauza catastrofei şi a greutăților neobişnuite 
din noua lor existenţă, nu luau totul în tragic. Se 
îmbărbătau cu speranţa că cea de-a patra barcă fusese 
descoperită de vreun vapor şi că, în scurt timp, se va 
organiza o cercetare amănunţită a coastei. Cum toate 
armele de foc şi muniţiile de pe iaht fuseseră puse în barca 
Lordului Tennington, grupul era pregătit să se apere şi 
vâna cele necesare hranei. 

Profesorul Archimedes Q. Porter era singura lor problemă. 
Încredinţat pe deplin că fiica lui se află pe puntea unui vas 
care descoperise cea de-a patra barcă, renunţase să se mai 
preocupe de ea şi-şi dedicase toată forţa intelectuală unor 
probleme ştiinţifice extrem de importante şi greu de înţeles. 
Le considera singura hrană adecvată pentru un om cu 
erudiţia sa şi nu-l interesa altceva nimic. 

— Niciodată! Îi spunea domnul Samuel T. Philander, cu 
desăvârşire istovit, Lordului Tennington. Niciodată n-a fost 
profesorul Porter mai dificil... ba... aş putea spune, 
imposibil. Vai, nu mai departe decât azi-dimineaţă am fost 
silit să slăbesc supravegherea o jumătate de oră; ei bine, 
când am revenit, ia-l de unde nu-i. Să fiu iertat, domnule! 
Unde credeţi că l-am descoperit? La o jumătate de milă în 
largul oceanului, domnule, în una din bărcile de salvare, 
vâslind ca să slujească viaţa; căuta o viaţă mai bună. Nu ştiu 
cum de a ajuns până acolo, fiindcă avea doar o singură 


vâslă şi se învârtea foarte fericit în loc. Un marinar m-a dus, 
cu o barcă, la el; profesorul s-a indignat de-a binelea când i- 
am sugerat că trebuie să ne întoarcem imediat la țărm. „Vai, 
domnule Philander, îmi spunea, sunt surprins că tocmai 
dumneata, care eşti un fin intelectual, ai îndrăzneala să 
întrerupi progresul ştiinţei. Tocmai am dedus din anumite 
fenomene astronomice pe care le-am ţinut sub o observaţie 
amănunţită, în timpul ultimelor nopţi tropicale, o ipoteză 
complet nouă asupra nebuloaselor, care, fără îndoială, va 
revoluţiona lumea ştiinţifică. Doresc să consult o 
monografie excepţională asupra ipotezei lui Laplace, care, 
după câte ştiu, se află într-o colecţie particulară la New 
York. Intervenţia dumitale, domnule Philander, va avea 
drept urmare o întârziere ireparabilă, fiindcă tocmai acum 
mă duceam să obţin această carte”. Trebuie să vă spun că 
numai cu mare greutate am reuşit să-l conving să se 
întoarcă imediat la țărm, fără a recurge la forţă - încheie 
domnul Philander. 

Domnişoara Strong şi mama ei se comportau foarte bine, 
în ciuda fricii, aproape permanente, că vor fi atacate de 
fiarele sălbatice. Pe de altă parte, nu împărtăşeau la fel de 
uşor ca ceilalţi părerea că Jane, Clayton şi domnul Thuran 
fuseseră găsiţi şi că se aflau în siguranţă. 

Esmeralda, guvernanta Janei Porter, plângea într-una 
gândindu-se la soarta crudă care o despărţise de „puica ei 
dulce”. 

Proverbiala bună dispoziţie a Lordului Tennington nu-l 
părăsise nici acum. Rămăsese aceeaşi gazdă jovială care 
căuta să ofere întotdeauna oaspeţilor săi tot confortul şi 
toată plăcerea. Pentru oamenii de pe iaht era acelaşi 
comandant drept, dar ferm... nu încăpea nici un dubiu aici, 
în junglă, cum nu existase nici la bordul Lady-ei Alice, 
privitor la cine este deţinătorul autorităţii supreme în 
problemele importante şi în cazurile de urgenţă care 
cereau o rezolvare lucidă şi inteligentă. 


Dacă acest grup de naufragiaţi, bine organizat şi relativ în 
siguranţă, i-ar fi văzut pe ceilalţi trei - zdrenţăroşi şi 
înfricoşaţi - care se aflau doar la câţiva kilometri mai la sud, 
cu greu ar fi recunoscut în ei pe foştii membri - elegant 
îmbrăcaţi şi bine dispuşi - ai micului grup de pe Lady Alice. 

Clayton şi domnul Thuran erau aproape goi. Hainele li se 
sfâşiară în tufişurile ţepoase şi în lianele încâlcite ale junglei 
prin care erau siliţi să-şi croiască drum în căutarea hranei. 

Jane Porter nu fusese, desigur, obligată să participe la 
aceste expediţii istovitoare: cu toate acestea şi 
îmbrăcămintea ei era într-o stare de plâns. 

Clayton, din lipsă de o ocupaţie mai bună, păstrase cu grijă 
pielea fiecărui animal pe care-l vânase. Întinzându-le pe 
tulpinile copacilor şi curăţindu-le cu grijă, reuşise să le 
păstreze în bună stare, iar acum, când hainele amenințau 
să se rupă cu totul şi să nu-i mai acopere goliciunea, se 
apucă să-şi croiască din ele un veşmânt. Drept ac, folosi un 
ghimpe ascuţit, iar nişte fire de iarbă tare şi tendoane de 
animal îi slujiră drept aţă. 

Când isprăvi, avea un veşmânt fără mâneci, care-i ajungea 
aproape până la genunchi; şi cum era încropit din 
numeroase piei mici de diferite rozătoare, haina arâta mai 
degrabă ca o rochie grozav de ciudată, care, împreună cu 
mirosul urât şi persistent pe care-l emana, cu greu şi-ar fi 
găsit loc în vreo garderobă. Veni însă timpul când, de 
dragul decenţei, fu obligat să o îmbrace şi, cu toată situaţia, 
disperată în care se aflau, Jane Porter nu se putu abţine să 
nu râdă cu poftă văzându-l. 

Nu după mult timp, Ihuran, ajunse şi el la concluzia că 
este necesar să-şi confecţioneze o haină asemănătoare, aşa 
încât cei doi - în picioarele goale şi cu bărbi imense - nu se 
deosebeau prea mult de reîncarnările a doi străbuni 
preistorici ai rasei umane. Mai mult, Thuran se şi purta ca 
unul dintr-aceştia. 

Se scurseră aproape două luni de când duceau viaţa 
aceasta, când, pe neaşteptate, asupra lor se abătu marea 


nenorocire. Aceasta fu precedată de o întâmplare care mai- 
mai era să pună capăt suferințelor a doi dintre ei: să pună 
capăt pentru totdeauna în chip groaznic şi înspăimântător, 
caracteristic junglei. 

În urma unui acces de friguri, Thuran zăcea printre 
crengile adăpostului din copac. Clayton se afla în junglă, la 
câteva sute de metri depărtare, în căutarea hranei. Când se 
întoarse, Jane Porter îi ieşi în întâmpinare. Pe urmele 
bărbatului se furişa şiret şi îndemânatic, un leu bătrân şi 
jigărit. Timp de trei zile muşchii şi tendoanele lui 
îmbătrânite se dovediseră incapabile să-l ajute să facă rost 
de hrană pentru burta-i goală. De mai multe luni mânca din 
ce în ce mai rar şi mai puţin. Se ducea tot mai departe, 
rătăcind hăt aiurea de locurile lui obişnuite, să-şi caute o 
pradă mai lesnicioasă. În cele din urmă descoperi fiinţa cea 
mai slabă şi mai lipsită de apărare - peste o clipă Numa 
avea să se înfrupte din carnea prăzii. 

Clayton, neştiind nimic de moartea care-l pândea pe la 
spate, intră în luminiş, îndreptându-se spre Jane. Ajunsese 
aproape de ea, la o sută de metri de liziera încâlcită a 
junglei. Deodată, peste umărul lui, fata văzu coama gălbuie 
şi ochii fioroşi tocmai când ierburile înalte se dădeau la o 
parte şi fiara uriaşă, înaintând cu botul în pământ, ieşi la 
iveală. 

Înlemnită de groază, fata nu putu scoate un sunet, însă 
privirea fixă şi îngrozită a ochilor holbaţi vorbeau de la sine. 
Clayton aruncă iute o privire în spate şi-şi dădu seama de 
situaţia disperată în care se găseau. Leul se afla la mai 
puţin de treizeci de paşi de ei şi aceeaşi distanţă îi 
despărţea de adăpost. Bărbatul era înarmat cu un ciomag 
zdravăn, care însă după cum îşi dădu seama imediat, avea 
tot atâta eficacitate împotriva unui leu flămând ca o puşcă 
de jucărie. 

Numa, lacom şi înfometat, învățase de mult că era inutil să 
ragă sau să geamă când pornea în căutarea prăzii; acum 
însă, fiind sigur că are carnea în labele sale încă puternice, 


deschise fălcile imense şi dădu drumul la o serie de răgete 
asurzitoare ce exprimau furia lui de mult înnăbuşită. 
Răgetul făcu să vuiască jungla. 

— Fugi, Jane! strigă Clayton! Repede! Fugi în adăpost! 

Mugşchii paralizaţi refuzară să-i dea ascultare şi fata 
rămase pe loc, mută şi nemişcată, privind cu ochii holbaţi 
fiara ce înainta spre ei. 

La auzul acelui răget îngrozitor, Thuran veni în pragul 
adăpostului şi, când văzu scena din faţa ochilor, începu să 
strige la ei: 

— Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! Altfel rămân singur în locul ăsta 
blestemat...! 

Se prăbuşi şi începu să plângă. 

O clipă, glasul lui abătu atenţia leului, care se opri 
deodată, să arunce o privire întrebătoare în direcţia 
copacului. Clayton nu mai putu să îndure încordarea 
nervoasă. Întorcându-se cu spatele spre fiară, îşi îngropa 
capul în palme şi aşteptă. Fata îl privi, cuprinsă de groază. 
De ce nu făcea nimic? Dacă trebuia să moară, cel puţin să 
moară ca un bărbat curajos; să-l ciomăgească pe leu cu 
băţul acela, oricât de puternică ar fi fost fiara. Aşa ar fi 
făcut oare Tarzan din neamul maimuţelor? Nu ar fi luptat 
vitejeşte, vânzându-şi scump pielea? 

Chiar în clipa aceea leul se ghemui, pregătindu-se să sară, 
săritură ce avea să le sfârşească vieţile în colții ascuţiţi şi 
necruţători. Jane căzu în genunchi şi se rugă; închise şi 
ochii ca să nu vadă clipa cumplită. Thuran, slăbit de febră, 
leşină. 

Secundele se prelungiră în minute, minutele se 
transformară în eternitate şi totuşi fiara nu sărea. Clayton 
îşi pierduse aproape de tot, cunoştinţa din cauza chinului 
prelungit de frică... genunchii îi tremurau... încă un minut 
şi se prâăbuşea. 

Jane Porter nu mai putu îndura. Deschise ochii. Visa oare? 

— William, priveşte! şopti ea. 


Clayton se stăpâni îndeajuns ca să poată înălța capul; se 
întoarse spre leu. Un strigăt de uimire îi scăpă de pe buze: 
chiar la picioarele lor, fiara zăcea moartă; o suliță grea 
străpunsese trupul gălbui. Pătrunsese prin spinarea lată, 
deasupra omoplatului drept şi după ce străbătuse corpul, se 
înfipsese în inimă. 

Jane Porter se ridică în picioare, tremurând din toate 
mădularele. Clayton întinse o mână să o sprijine şi o trase 
aproape de el. Apoi, apăsându-i capul pe umăr, se aplecă să 
o sărute de fericire că scăpaseră cu viaţă. 

Fata îl respinse uşor: 

— Te rog, nu, William. În ultimele clipe am trăit parcă o 
mie de ani. În faţa morţii am învăţat ce înseamnă viaţa. Nu 
vreau să te rănesc mai mult decât e necesar; însă nu mai 
suport să trăiesc în situaţia asta imposibilă. Am încercat să 
mă ţin de cuvânt; asta din cauza unui fals sentiment de 
loialitate faţă de tine şi de o făgăduială făcută în grabă. 
Ultimele secunde din viaţă mi-au arătat că ar fi groaznic să 
continui să m-amăgesc, atât pe mine cât şi pe tine, sau să 
mai nutresc, chiar şi pentru o clipă, speranţa de a deveni 
soţia ta, dacă vom ajunge din nou printre oameni. 

— Vai, Jane, ce vrei să spui? Ce legătură are salvarea 
noastră providenţială cu schimbarea sentimentelor tale faţă 
de mine? Acum eşti slăbită... mâine vei fi din nou tu... 

— Acum sunt mult mai mult eu însămi decât am fost până 
acum un an - răspunse fata. Spaima prin care tocmai am 
trecut mi-a reamintit că omul cel mai curajos din câţi au 
existat pe lume m-a onorat cu dragostea lui. Mult timp nu 
mi-am dat seama că l-am iubit tot atât şi că l-am alungat. 
Acum e mort şi nu mai am de gând să mă mărit. Cu 
siguranţă că nu mă voi mărita cu un altul mai puţin curajos 
decât el; aş avea un veşnic sentiment de dispreţ pentru 
laşitatea soţului meu. Mă înţelegi? 

— Da - răspunse el, cu capul plecat şi cu faţa roşie ca focul 
din cauza ruşinii. 

A doua zi se petrecu marea tragedie. 


22. COMORILE DIN OPAR. 

Se făcu întuneric beznă înainte ca La, marea preoteasă, să 
se întoarcă în camera morţilor, cu mâncare şi apă pentru 
Tarzan. Fără nici o lumină, La îşi dibuia drumul cu mâinile 
de-a lungul zidurilor năruite, până ce găsi camera. Prin 
grătarul de piatră de deasupra străbătea lumina palidă a 
lunii tropicale. 

Când auzi zgomotul de paşi apropiindu-se, Tarzan se 
ascunse în bezna din capătul celălalt al încăperii; îndată ce 
o recunoscu însă, veni să o întâmpine. 

— Sunt furioşi - fură primele ei cuvinte. Niciodată nu s-a 
întâmplat ca un om care urma să fie sacrificat să scape cu 
viaţă de pe altar. Cincizeci de luptători au şi pornit în 
căutarea ta. Au scotocit prin tot templul... în afară de 
camera asta... 

— Dar de ce se tem să vină aici? 

— Fiindcă aici e lăcaşul morţilor. Aici se întorc cei morţi ca 
să se roage. Vezi acest vechi altar? Pe el, cei morţi îi 
sacrifică pe cei vii, dacă găsesc vreunul aici. lată de ce ai 
noştri ocolesc camera asta. Oricine ar vrea să intre aici, ştie 
că morţii îl aşteaptă ca să-l înşface şi apoi să-l sacrifice. 

— Dar tu? 

— Eu sunt mare preoteasă... eu sunt singura care sunt 
ocrotită împotriva morţilor. Eu sunt aceea care, la anumite 
intervale de timp, le aduce câte o jertfă umană în lumea de 
deasupra. Numai eu pot intra aici fără să mă tem. 

— De ce nu m-au înhăţat morţii şi pe mine? o întrebă el, 
râzând uşor. 

Uimită, ea îl privi o clipă. Apoi îi răspunse: 

— Datoria unei mari preotese e de a învăţa, de a oficia 
potrivit credinţei pe care alţii, mai înţelepţi au statornicit-o; 
nicăieri însă nu se spune că preoteasa trebuie să şi creadă. 
Cu cât cineva ştie mai mult despre religie, cu atâta crede 
mai puţin... nimeni nu ştie mai mult despre religia mea 
decât ştiu eu. 


— Atunci singurul lucru de care te temi e că prietenii tăi 
morţi ar putea descoperi duplicitatea ta? 

— Un lucru e sigur: morţii sunt morţi, nu mai pot face 
rău... sau ajuta. De aceea trebuie să ne bizuim pe propriile 
noastre forţe şi cu cât vom acţiona mai repede, cu atât mai 
bine. Mi-a fost greu să le înşel vigilenţa, chiar şi acum când 
ţi-aduceam picul ăsta de mâncare. A încerca să repet acest 
lucru în fiecare zi, ar fi culmea nebuniei. Hai să vedem cât 
de departe putem înainta prin coridoare înainte de a fi 
nevoită să mă întorc. 

Îl conduse înapoi, în camera de sub sala altarului; de aici o 
luară pe unul din nenumăratele coridoare ce porneau din 
ea; în întuneric, Tarzan nu putu să vadă pe care din ele o 
apucaseră. Timp de zece minute orbecăiră de-a lungul unui 
coridor întortocheat până ce ajunseră la o uşă zăvorită. Aici 
o auzi pe La cum bâjbâie cu o cheie; curând răsună un 
scrâşnet de zăvor metalic. Uşa se deschise, scâncind în 
balamalele-i ruginite şi intrară. 

— Aici vei fi în siguranţă până mâine seară - îi spuse. 

La ieşi afară şi, după ce închise uşa, o zăvori la loc. 

Tarzan parcă coborâse în Erebus. Nici măcar ochii săi, 
obişnuiţi cu întunericul din junglă, nu putură străpunge 
bezna din jur. Precaut, înaintă cu mâna întinsă până ce 
atinse un perete; apoi cercetă cu grijă tuspatru pereţi ai 
încăperii. 

Camera părea să aibă cam cincizeci de metri pătraţi. 
Pardoseala era de piatră, iar pereţii erau alcătuiți din 
plăcuţe de granit de diferite mărimi, îmbinate ingenios fără 
mortar. 

După ce făcu primul tur în jurul camerei, Tarzan descoperi 
un fenomen ciudat pentru o încăpere prevăzută cu o 
singură uşă şi fără nici o fereastră. Păşi din nou cu multă 
atenţie de-a lungul pereţilor. Nu, nu se putea înşela! Se opri 
dinaintea peretelui opus uşii. O clipă rămase nemişcat, apoi 
făcu câţiva paşi la dreapta, se întoarse la loc şi făcu câţiva 
paşi la stânga. 


Repetă întregul circuit al camerei, pipăind cu grijă fiece 
centimetru de perete. Când isprăvi, se opri din nou în faţa 
porțiunii care-i trezise curiozitatea. Nu exista nici o 
îndoială. Într-un loc anumit şi numai acolo, pătrundea un 
curent de aer proaspăt. 

Tarzan încercă să mişte câteva plăcuţe de granit, care 
alcătuiau zidul în acel loc şi în cele din urmă reuşi: găsi o 
plăcuţă ce se deplasă imediat. Avea cam douăzeci şi cinci de 
centimetri grosime şi o suprafaţă de şapte pe cincisprezece 
centimetri. Omul-maimuţă scoase una câte una şi celelalte 
plăcuţe. În acest loc peretele era construit în întregime din 
astfel de plăci aproape perfecte. În scurt timp îndepărtă 
cam o duzină, după care întinse mâna să încerce stratul 
următor de zidărie. Spre surprinderea lui, atât cât ajunse 
cu braţul său lung, nu dădu peste nimic în spatele zidăriei. 

După câteva minute îndepărtase destule plăcuţe ca să 
poată trece prin deschizătură. Chiar în faţă, i se părea că 
desluşeşte o licărire slabă; abia dacă se zărea în întunericul 
de nepătruns. Înainta cu grijă de-a buşilea până ce, după 
aproape cinci metri - cât era grosimea medie a fundaţiei 
zidurilor - podeaua se sfârşea brusc într-un abis. Întinse 
mâna: nu întâlni nimic; apoi, ţinându-se de marginea hăului, 
îşi dădu drumul în jos: picioarele nu atingeau fundul. 

În cele din urmă îi trecu prin minte să se uite în sus şi 
acolo, deasupra lui, printr-o deschizătură rotundă, văzu o 
pată de cer înstelat. Pipăind mai departe pereţii puţului, 
atât cât putea întinde braţul, omul-maimuţă constată că 
peretele convergea spre centrul puţului, în sus. Deci orice 
posibilitate de evadare în direcţia aceasta era înlăturată. 

Pe când şedea astfel, făcând fel şi fel de presupuneri 
privitoare la rostul şi întrebuinţarea pasajului misterios şi a 
puţului de la capătul său, luna ajunse exact deasupra 
deschizăturii rotunde de sus, aruncând o lumină dulce şi 
argintie în adâncul întunecos. Brusc, Tarzan dezlegă 
misterul puţului, departe, sub el, văzu cum sclipeşte oglinda 


unei ape. Dăduse deci peste un puț vechi... însă ce legătură 
era între puț şi închisoarea în care fusese ascuns? 

Lumina lunii inunda acum tot interiorul puţului şi Tarzan 
putu să observe o altă deschidere în peretele opus. Se 
întreba dacă această deschidere era cumva gura unui pasaj 
care să ducă dincolo de zidurile cetăţii. Merita, oricum, să 
cerceteze şi se apucă de treabă. 

Se întoarse imediat la peretele pe care-l desfăcuse plăcuţă 
cu plăcuţă şi explora ce se afla dincolo de el; cără apoi 
plăcile în coridor şi le puse la loc, aşa cum fuseseră înainte. 
Cantitatea imensă de praf pe care o observase pe plăci 
când le scosese din, loc îl încredinţase că pasajul secret nu 
fusese folosit de mult, chiar dacă locuitorii de azi ai cetăţii 
ştiau de el. 

După ce refăcu peretele, Tarzan se întoarse la puț, care în 
acel loc avea o lăţime de vreo cinci metri. Nu-i era deloc 
greu să sară peste spaţiul gol şi, o clipă mai târziu, înainta 
de-a lungul unui tunel îngust. Păşea acum cu mai multă 
atenţie de frică să nu cadă în alt puţ la fel cu puţul lăsat în 
urmă. 

Parcursese câteva zeci de metri când întâlni nişte trepte 
ce duceau în jos, într-o beznă de nepătruns. La vreo şapte 
metri dedesubt reîncepea porţiunea orizontală a tunelului; 
puţin după aceea fu oprit să mai înainteze din pricina unei 
uşi grele de lemn baricadată cu bârne groase pe partea 
dinspre care venea el. Acest lucru îl convinse şi mai vârtos 
că se afla într-un pasaj ce ducea spre lumea din afară. Era 
limpede că uşa ferecată avea drept scop să împiedice 
accesul din partea opusă. Numai dacă tunelul nu dădea 
într-o închisoare! 

Bârnele erau acoperite cu un strat gros de praf: alt indiciu 
că pasajul nu fusese folosit de mult. Pe când înlătura 
masivul obstacol, balamalele uriaşe scoaseră nişte sunete 
stridente, parcă protestând împotriva intrusului. Tarzan se 
opri o clipă ca să se convingă că zgomotul acela neobişnuit 


în puterea nopţii nu-i alarmase pe cei din interiorul 
templului; nu auzi nimic şi trecu pragul uşii. 

Continuându-şi cu grijă drumul, ajunse în interiorul unei 
încăperi largi. De-a lungul pereţilor, până la tavan şi pe jos 
cât era podeaua de largă, se aflau îngrămădite rânduri- 
rânduri de lingouri având o formă ciudată, totuşi uniformă. 
Pipăindu-le, trase concluzia că sunt în formă de romb. 
Lingourile erau foarte grele şi, dacă nu ar fi fost atât de 
multe, nu s-ar mai fi îndoit că sunt de aur; socotind ce 
bogăţie fabuloasă ar reprezenta aceste mii de kilograme de 
metal dacă ar fi într-adevăr aur, rămase încredinţat că 
trebuie să fie un metal mai puţin preţios. 

La capătul celălalt al încăperii descoperi o altă uşă 
ferecată. Din nou bârnele de la interior îi dădură speranţa 
că merge printr-un pasaj vechi şi uitat ce duce spre 
libertate. Dincolo de uşă, coridorul înainta drept, ca o suliță 
de război şi curând deveni limpede pentru omul-maimuţă 
că se îndrepta spre exteriorul templului. De-ar fi ştiut 
numai direcţia în care ducea! Dacă mergea spre apus, 
însemna că ajunsese dincolo de zidurile exterioare ale 
cetăţii. 

Cu speranţe crescânde se avântă mai departe, îndrăzneala 
îmboldindu-l să se grăbească, până ce, după o jumătate de 
oră, întâlni alte trepte ce duceau undeva sus. La bază, scara 
era de piatră, însă pe când urca, tălpile sale goale simţiră o 
schimbare bruscă a materialului de construcţie! Treptele de 
piatră fuseseră înlocuite cu trepte de granit. Pipăindu-le, 
omul-maimuţă descoperi că sunt tăiate în stâncă, fiindcă nu 
simţi nici o crăpătură care să indice că sunt îmbinate. 

Urcă scara în spirală cam vreo treizeci de metri până ce, 
la o cotitură bruscă, Tarzan se pomeni într-o crăpătură 
îngustă, între doi pereţi de stâncă. Deasupra strălucea 
cerul înstelat, iar în faţă se înălța o pantă ce înlocuia 
treptele ce se sfârşeau chiar la temelia ei. Tarzan se grăbi 
să urce cărarea; la capătul de sus dădu peste culmea 
stâncoasă a unui bloc de granit. La o milă în urmă se afla 


cetatea năruită, Opar, cu foişoarele şi turnurile scăldate în 
lumina blândă a lunii ecuatoriale. Tarzan privi lingoul pe 
care îl adusese cu el. Îl cercetă doar o clipă în razele lunii, 
apoi înălţă capul şi privi în depărtare la grandioasele 
construcţii în ruine. 

— Opar... - murmură el. Opar, cetate vrăjită... cetate a 
morţilor şi a trecutului de mult uitat. Cetate a frumuseţilor 
şi a monştrilor. Cetate a grozăviilor şi a morţii... Cetate a 
bogățiilor fabuloase. 

Lingoul era de aur curat. 

Blocul de granit pe care se găsea Tarzan se afla departe, 
în câmpia dintre cetate şi stâncile pe care el şi războinicii 
lui negri le escaladaseră cu o zi înainte. Coborârea de pe 
colina abruptă şi bolovănoasă se dovedi foarte grea şi 
nespus de periculoasă chiar şi pentru omul-maimuţă. În 
cele din urmă simţi sub picioare pământul moale al văii şi, 
fără a mai întoarce privirea spre Opar, se îndreptă cu paşi 
repezi către stâncile ce închideau valea. 

Când ajunse pe platoul din vârful muntelui la graniţa de 
vest a văii, soarele tocmai răsărea. Departe, sub el, văzu un 
fir de fum ridicându-se deasupra copacilor din pădurea de 
la poalele dealurilor. 

— Oameni! murmură el. Cincizeci erau cei care au pornit 
în urmărirea mea. N-or fi chiar ei? 

Cobori încet pe pereţii stâncilor şi, după ce ajunse într-o 
vâlcea îngustă care-l ducea direct spre pădurea din 
depărtare, grăbi pasul în direcţia fumului. Ajungând la 
marginea pădurii, cam la un sfert de kilometru de locul 
unde, în aerul liniştit, se înălța firicelul de fum, o porni într- 
acolo. Se apropie pe furiş de ei până ce în faţă apăru o 
tabără rudimentară; în centrul ei, în jurul focurilor, şedeau 
cei cincizeci de războinici waziri. Strigă la ei în limba lor: 

— Sculaţi-vă, copiii mei şi întâmpinaţi-vă regele! 

Cu exclamaţii de uimire şi teamă, luptătorii săriră în 
picioare, neştiind bine dacă să fugă sau ba. Apoi Tarzan se 
lăsă uşor de pe o creangă, care atârna chiar deasupra lor. 


Văzând că e într-adevăr căpetenia lor în carne şi oase şi nu 
un duh reîncarnat, războinicii înnebuniră de bucurie. 

— Am fost nişte laşi, o, Waziri! strigă Buşuli. Am fugit şi te- 
am lăsat să înfrunţi singur soarta; însă când ne-a trecut 
spaima, am jurat să ne întoarcem să te salvăm sau, cel puţin 
să ne răzbunăm pe ucigaşii tăi. locmai ne pregăteam să 
urcăm din nou înălțimile astea, ca să trecem prin valea 
pustie spre cetatea înfricoşătoare. 

— Aţi văzut cumva cincizeci de oameni cu înfăţişare de 
monştri trecând peste stânci şi îndreptându-se spre 
pădurea asta? 

— Da, Waziri - răspunse Buşuli. Au trecut ieri târziu, 
tocmai când voiam să ne întoarcem după tine. Nu se 
pricepeau deloc să se furişeze prin pădure. l-am auzit că 
vin în urma noastră cu mult înainte de a-i vedea şi, cum noi 
aveam alte planuri, ne-am ascuns în pădure şi i-am lăsat să 
treacă. Umblau repede, legănându-se pe picioarele lor 
scurte şi, din când în când, mergeau pe tuspatru labele ca 
Bolgani, gorila. Aveau, într-adevăr, o înfăţişare groaznică, 
Waziri. 

La rândul său, Tarzan le istorisi peripeţiile sale, vorbindu- 
le şi despre metalul galben pe care-l descoperise. Niciunul 
nu şovăi când le expuse planul de a se reîntoarce în timpul 
nopţii să ia cât puteau duce din comoara imensă. Drept 
care, când peste valea dezolantă a Oparului cobori 
asfinţitul, cincizeci de războinici negri ca abanosul se 
îndreptau în pas vioi spre blocul uriaş de granit ce se ridica 
în faţa cetăţii. 

Dacă coborârea pe suprafaţa blocului se dovedise o treabă 
anevoioasă, Tarzan îşi dădu seama că era aproape cu 
neputinţă să-i urce pe cei cincizeci de luptători pe culmea 
lui. Într-un târziu făcură şi isprava asta în urma unor 
eforturi herculeane din partea omului-maimuță. Legară 
zece sulițe cap la cap şi, cu un capăt al acestui lanţ 
neobişnuit, prins de brâu, Tarzan reuşi să ajungă în vârf. 
Odată ajuns, îi trase pe toţi sus; în felul acesta, grupul 


poposi cu bine pe culmea blocului. Tarzan îi călăuzi de 
îndată la comoară şi dădu fiecăruia câte două lingouri: cam 
patruzeci de kilograme. 

Pe la miezul nopţii grupul se afla din nou la poalele 
blocului de granit, însă, din cauza poverilor, le trebui mai 
mult timp să ajungă din nou pe culme. De acolo călătoriră 
spre casă mai încet, fiindcă aceşti mândri luptători nu erau 
obişnuiţi să care poveri. Duceau lingourile fără să 
crâcnească. După treizeci de zile ajunseră la hotarul 
ținutului lor. 

Aici, în loc să meargă tot spre nord-vest, către satul lor, 
Tarzan îi îndreptă spre vest până ce, în dimineaţa celei de a 
treizeci şi treia zi, le porunci să ridice tabăra şi să se 
întoarcă în sat, lăsând aurul acolo unde-l stivuiseră cu o 
noapte înainte. 

— Şi tu, Waziri? Îl întrebară. 

— Voi rămâne aici câteva zile, copiii mei - le răspunse. 
Acum grăbiţi-vă s-ajungeţi acasă, la neveste şi la copii. 

După ce plecară, Tarzan luă două lingouri şi, sărind într-un 
copac, înainta cu uşurinţă la câţiva zeci de metri deasupra 
vegetației încâlcite şi de nepătruns, după care intră brusc 
într-un fel de luminiş în jurul căruia giganţii pădurii tronau 
ca nişte gardieni. În centrul acestui amfiteatru natural se 
afla o movilă de pământ. 


Tarzan mai fusese de sute de ori în acest loc tainic; era 
atât de bine ascuns de tufişuri spinoase şi de liane încâlcite 
şi atât de dese, încât nici măcar Sheeta, leopardul, nu-şi 
putea croi drum până acolo. Nici Tantor, cu puterea lui 
uriaşă, n-avea cum să-şi deschidă cale prin barierele care 
ocroteau locul de sfat al marilor maimuțe, ferindu-l de 
indiscreţia celorlalţi locuitori ai junglei. 

Tarzan făcu de cincizeci de ori drumul înainte şi înapoi 
până ce cără în interiorul amfiteatrului toate lingourile. 
Apoi, din scorbura unui copac bătrân şi lovit de trăsnet, 
scoase sapa cu care dezgropase lada profesorului 
Archimedes Q. Porter, îngropată odinioară în acelaşi loc. 
Săpă un şanţ lung şi acolo rândui lingourile aduse de negri 
tocmai din comoara uitată ce zăcea în cetatea Oparului. 

Peste noapte, Tarzan dormi în amfiteatru. A doua zi în zori 
plecă să-şi mai vadă cabana înainte de a se întoarce la 
wazirii săi. Găsind lucrurile aşa cum le lăsase, se avântă mai 
adânc în junglă, să vâneze. Avea de gând să-şi aducă prada 
la cabană, unde putea să prânzească în linişte şi-apoi să-şi 
petreacă noaptea într-un pat confortabil. 

Merse cam cinci kilometri spre sud, spre râul mare ce se 
vărsa în ocean la vreo şase kilometri de cabana lui. 
Străbătuse aproape o jumătate de kilometru când nările 
sale fură izbite de mirosul ce trezeşte toată jungla: 
adulmecase carne de om. 

Briza venea dinspre ocean, aşa că Tarzan ştia că oamenii 
se aflau la vest de el. Odată cu mirosul de om veni şi mirosul 
lui Numa. Om şi leu., Aş face bine să mă grăbesc - gândi 
omul maimuţă, recunoscând mirosul de oameni albi. Numa 
a plecat la vânătoare. 

Când ajunse printre copacii de la marginea junglei, văzu o 
femeie îngenuncheată rugându-se; în faţa ei se afla un 
bărbat alb care arăta ca un sălbatic şi care îşi ţinea faţa 
îngropată în palme. În spatele bărbatului zări un leu jigărit 
gata să ucidă prada uşoară. Faţa bărbatului era aplecată; 


capul femeii, de asemenea: se ruga. Nu putea desluşi 
trăsăturile nici unuia. 

Numa se pregătise să sară. Nu mai era de pierdut nici 
măcar o clipă. Tarzan nu putea folosi arcul, trăgând la 
momentul potrivit una din săgețile sale otrăvite în trupul 
fiarei; apoi se afla prea departe ca să ajungă la vreme şi să 
lovească fiara cu cuțitul. Mai avea o singură speranţă, una 
singură. Şi omul-maimuţă acţiona cu viteza gândului. 

Un braţ musculos se trase înapoi... o fracțiune de secundă 
deasupra umărului gigant se legănă o suliță imensă, apoi 
braţul puternic se destinse: moartea izbucni ca un fulger 
printre frunze şi se împlântă în inima leului. Fără să scoată 
un sunet, fiara se prăbuşi moartă chiar la picioarele celor 
ce urmau să-i cadă în gheare. 

O clipă, nici bărbatul, nici femeia nu se clintiră din loc. 
Apoi femeia deschise ochii şi, privi cuprinsă de mirare la 
fiara moartă din spatele prietenului ei. Când capul acela 
frumos se ridică, Iarzan din neamul maimuţelor scoase un 
strigăt de uimire. Nu-i venea să creadă. Înnebunise oare? 
Doar nu era cu putinţă să fie femeia pe care o iubea?! Şi 
totuşi ea era! 

Femeia se ridică, iar bărbatul o cuprinse cu braţele, vrând 
să o sărute; atunci, deodată omul-maimuţă văzu roşu 
înaintea ochilor; privirea i se înceţoşa, iar vechea cicatrice 
de pe frunte se făcu purpurie pe pielea-i bronzată. Faţa i se 
schimonosi într-o expresie cumplită; potrivi o săgeată 
otrăvită în arc. Pe când ţintea bărbatul, în ochii de oţel avea 
o licărire de ură. Privi o clipă de-a lungul săgeţii lustruite, 
întinzând coarda arcului mult înapoi, ca săgeata să poată 
străpunge inima rivalului. 

Totuşi mesagerul morţii nu porni. Încet, Tarzan coborî 
vârful săgeţii; cicatricea de pe frunte dispăru, coarda se 
destinse. Cu capul plecat, Tarzan din neamul maimuţelor se 
întoarse, mâhnit în junglă, îndreptându-se spre satul 
tribului waziri. 

23. CEI CINCIZECI DE MONȘTRI. 


Timp de mai multe minute, Jane Porter şi William Cecil 
Clayton statură nemişcaţi, privind ţintă la leşul fiarei a cărei 
pradă urmau să devină şi de care scăpaseră în chip atât de 
miraculos. Fata vorbi cea dintâi: 

— Cine să fi fost? şopti ea. 

— Dumnezeu ştie! fu singurul răspuns al bărbatului. 

— Dacă e un prieten, de ce nu se-arată? N-ar fi mai bine 
să-l strigăm şi să-i mulţumim cel puţin? 

Clayton făcu întocmai, însă nu primi nici un răspuns. 

Jane Porter se cutremură. 

— Jungla misterioasă... - murmură ea. Jungla teribilă... 
Până şi manifestările de prietenie sunt pline de mister. 

— Mai bine ne-am întoarce în adăpost - spuse Clayton. Cel 
puţin acolo vei fi în siguranţă. Eu nu-ţi pot asigura nici un 
fel de protecţie - adăugă el, trist. 

— Nu vorbi aşa, William - îl dojeni fata, mâhnită că-i rănise 
mândria. Ai făcut tot ce ai putut. Ai fost bine intenţionat, ai 
dovedit spirit de sacrificiu şi curaj. N-ai nici o vină că nu eşti 
supraom. Doar un singur bărbat din câţi am întâlnit 
vreodată ar fi putut să facă mai mult decât tine. Din cauza 
încordării n-am ales cuvintele cele mai potrivite... N-am 
vrut câtuşi de puţin să te rănesc. Tot ceea ce doresc e să ne 
înţelegem amândoi, o dată pentru totdeauna, că nu voi 
putea să mă mărit cu tine... că o astfel de căsătorie ar fi un 
păcat. 

— Cred că înţeleg - răspunse el. Să nu mai vorbim de asta. 
Cel puţin până ajungem din nou în lumea civilizată. 

A doua zi Thuran se simţi şi mai râu. Delira aproape tot 
timpul. Nu puteau face nimic ca să-i potolească durerea şi 
nici Clayton nu se grăbea să încerce ceva. Se temea de el 
din cauza fetei... şi, în străfundul inimii, spera că bărbatul 
acela o să moară. Gândul că i s-ar fi putut întâmpla ceva 
care s-o lase pe fată la discreţia acestui nemernic îl 
îngrijora mult mai mult decât faptul că, lăsând-o singură la 
marginea pădurii, ar fi avut parte de o moarte sigură. 


Englezul scoase sulița grea din trupul leului. Acum, când 
pornea dimineaţa la vânătoare în junglă, se simţea mai 
sigur pe sine, mai puternic ca oricând. Se avânta mult mai 
departe de adăpost. 

Într-o zi, ca să nu mai audă văicărelile nesuferite ale 
bolnavului de friguri, Jane Porter cobori din adăpost şi se 
aşeză la poalele trunchiului... Nu îndrăznea să se 
aventureze mai departe. Se aşeză chiar la piciorul scării, pe 
care Clayton o cioplise special pentru ea şi se uita spre 
largul oceanului, în speranţa că va zări un vapor la orizont. 

Cum stătea cu spatele spre junglă, nu văzu cum ierburile 
se dădură la o parte şi cum nişte chipuri sălbatice priveau 
spre ea. Ochii oblici, injectaţi şi mici o cercetau cu atenţie, 
rotindu-se din când în când în toate direcţiile ca să vadă 
dacă nu mai sunt şi alţi oameni prin apropiere. 

Se ivi un cap, apoi încă unul şi încă unul... Bărbatul din 
adăpost începu să aiureze din nou; capetele dispărură tot 
atât de discret precum apăruseră. Curând însă ieşiră din 
nou la iveală. Fata părea surdă la văicărelile neîncetate ale 
bărbatului din adăpost. 

Una câte una, siluetele monstruoase ieşiră din junglă şi se 
târâră pe furiş spre femeia care nici nu bănuia ce se 
petrece în spatele ei. Un foşnet uşor de ierburi îi atrase în 
cele din urmă atenţia. Întoarse capul şi când văzu chipurile 
acelea hidoase, sări în picioare, scoțând un țipăt de groază. 
În clipa aceea se năpustiră asupra ei. Unul din monştri o 
ridică în braţele-i lungi, ca de gorilă şi fugi cu ea înapoi în 
junglă. O labă murdară îi astupă gura şi-i înăbuşi strigătele. 
Şocul, adăugat la săptămânile de chin prin care trecuse 
până atunci, era mult mai mult decât putea să îndure. 
Nervii zdruncinaţi cedară şi fata îşi pierdu cunoştinţa. 

Când îşi reveni, se găsea în desişul pădurii virgine. Era 
noapte. În mica poiană unde se opriseră ardea vesel un foc 
mare; în jurul lui şedeau ghemuiţi cincizeci de bărbaţi. 
Aveau capul şi faţa acoperite cu laţe de păr încâlcit; îşi 
sprijineau braţele lungi pe genunchii îndoiţi ai picioarelor 


lor scurte şi strâmbe. 'Tocmai mestecau ca nişte fiare o 
mâncare groaznică. Într-un vas, pe foc, clocotea o fiertură 
şi, din când în când, una din făpturi scotea de acolo, cu un 
băţ ascuţit la un capăt, câte o bucată de carne. 

Când băgară de seamă că prizoniera şi-a recăpătat 
cunoştinţa, o mână murdară îi aruncă o bucată din fiertura 
înfiorătoare. Bucata se rostogoli lângă ea; Jane fu 
cutremurată de o senzaţie puternică de greață şi închise 
ochii. 

Străbătură jungla deasă zile la rând. În tot timpul acestor 
zile nesfârşite, obositoare şi înăbuşitoare, fata, cu răni la 
picioare şi istovită, era când târâtă, când îmbrâncită fără 
milă. Adesea se împiedica şi cădea şi atunci monştrii aflaţi 
în apropierea ei o înghionteau şi o loveau. Cu mult înainte 
de a ajunge la capătul călătoriei, pantofii i se făcuseră 
ferfeniţă, nici tălpi. Nu mai aveau. Hainele i se sfâşiaseră şi 
ajunseseră nişte zdrenţe, iar prin zdrenţele acelea vrednice 
de milă se vedea pielea, care, odată albă şi catifelată, era 
acum aspră şi însângerată din cauza miilor de ghimpi şi a 
mărăcinilor necruţători prin care o târau monştrii. 

În ultimele două zile ale drumului era atât de istovită, 
încât nici măcar loviturile şi ghionturile nu mai ajutau ca ea 
să se ţină pe sărmanele-i picioare, pline de răni sângerânde 
şi vânătăi. Trupul sleit de puteri ajunsese la ultima limită; 
fata era cu desăvârşire sfârşită: nu mai putea să se târască 
nici măcar în genunchi. 

Bestiile o înconjurară, ameninţând-o şi împingând-o cu 
ciomegele. O băteau şi o loveau cu pumnii şi cu picioarele, 
însă ea continua să zacă la pământ, cu ochii închişi, 
implorând moartea salvatoare să vină şi s-o ia; numai 
moartea o putea scăpa de acest chin. Însă sfârşitul nu voia 
să vină şi, brusc, cei cincizeci de monştri îşi dădură seama 
că victima lor nu mai poate să umble. O ridicară pe sus, o 
purtară pe braţe tot restul drumului. Târziu, într-o după- 
amiază, fata zări înălțându-se în faţa lor zidurile în ruină ale 
unei cetăţi mari, însă era atât de slăbită şi de bolnavă, încât 


nu manifestă nici un dram de curiozitate. Oriunde ar fi dus- 
O, sfârşitul la care se putea aştepta din partea acestor brute 
fioroase nu era decât unul singur. 

Într-un târziu, trecură dincolo de două ziduri mari şi 
pătrunseră în interiorul cetăţii năruite. O duseră într-un 
edificiu ce stătea gata să se prâăbuşească şi acolo fu 
înconjurată de alte câteva sute de făpturi asemănătoare cu 
cele care o capturaseră. Printre ele se aflau femei, cu o 
înfăţişare mai puţin cumplită. Văzându-le, în sufletul ei miji 
o rază de speranţă ce-i mai alină starea jalnică în care se 
afla. Dar speranţa nu dură mult: femeile nu-i arătară nici un 
pic de milă, deşi, pe de altă parte, nu-i făcură nici un rău. 

După ce, spre satisfacția unanimă a locuitorilor, o 
controlară din cap până în picioare, o duseră într-o hrubă 
întunecoasă şi o lăsară să zacă acolo pe podeaua goală. 
Lângă ea se aflau un castron de tablă plin cu apă şi un altul 
cu mâncare. 

Timp de câteva săptămâni nu văzu decât două, trei femei, 
a căror menire era să-i aducă hrană şi apă. Treptat, fata îşi 
recapătă forţele... În curând avea să fie vrednică de a fi 
oferită drept jertfă Zeului în Flăcări. Din fericire pentru ea, 
nu ştia ce soartă o aşteaptă. 

Pe când Tarzan din neamul maimuţelor păşea abătut prin 
junglă, după ce împlântase în trupul leului sulița care-i salvă 
pe Clayton şi pe Jane Porter din ghearele şi colții lui Numa, 
sufletul îi fu năpădit de o durere covârşitoare izvorâtă dintr- 
o rană proaspăt deschisă în inima lui. Îi părea bine că se 
oprise la timp şi nu săvârşise omorul acela, sub impulsul 
nebunesc al geloziei şi furiei oarbe. Pe Clayton nu-l 
despărţise decât o secundă de moartea pornită din mâinile 
omului-maimuță. În răstimpul de o clipă în care o recunoscu 
pe fată şi pe logodnicul ei şi renunţase de a trimite săgeata 
otrăvită spre inima englezului, Tarzan fu stăpânit de 
impulsurile sălbatice ale fiarei. 

Văzuse femeia pe care o dorea... femeia lui... în braţele 
altuia. Potrivit legilor necruțătoare ale junglei, pentru el nu 


exista decât o singură cale; însă, înainte de a fi prea târziu, 
sentimentele mai blânde ale cavalerismului său dominară 
flăcările patimei şi-l salvară. De o mie de ori mulţumi 
cerului că acestea triumfaseră înainte de a da drumul 
săgeţii. 

Se gândea acum să se întoarcă în mijlocul tribului waziri, 
însă până şi ideea aceasta îi repugnă. Nu mai dorea să vadă 
în ochi fiinţă omenească. Va hoinări o vreme de unul singur 
prin junglă, până ce tăişul ascuţit al amărăciunii avea să se 
tocească. Ca şi fiarele, semenele lui, prefera să sufere în 
tăcere şi în singurătate. 

În noaptea aceea dormi din nou în amfiteatrul maimuţelor; 
câteva zile porni la vânătoare de-acolo, întorcându-se 
târziu, noaptea. În după-amiaza celei de a treia zi se 
întoarse mai devreme. Tocmai se întinsese de câteva minute 
pe iarba moale din luminiş, când departe, spre sud, auzi un 
zgomot cunoscut. Prin junglă trecea un grup de maimuțe 
mari... Nu se putea înşela. Ascultă încordat câteva clipe. 
Maimuţele se îndreptau chiar înspre amfiteatru. 

Tarzan se ridică alene şi se întinse de-i trosniră toate 
oasele. Auzul său ascuţit urmărea fiecare mişcare a tribului 
care se apropia. Mergeau chiar în direcţia vântului şi brusc 
le simţi mirosul, cu toate că n-avea nevoie de încă o dovadă 
spre a fi sigur că nu se înşelase. 

Pe când se apropiau de amfiteatru, Tarzan din neamul 
maimuţelor se ascunse în frunzişul din capătul celălalt al 
arenei. Aşteptă acolo să-i cerceteze pe noii veniţi. Şi nu 
aşteptă mult. Curând, printre ramurile din faţa lui se ivi o 
faţă fioroasă, plină de păr. Ochii mici şi răi cuprinseră 
luminişul dintr-o privire, apoi dădu de ştire celor din spate. 
Tarzan îi înţelese. Iscoada le spunea celorlalţi membri ai 
tribului că luminişul era pustiu şi că puteau intra fără teamă 
în amfiteatru. 

Primul care păşi uşor pe covorul moale de iarbă fu 
iscoada, apoi, una câte una, veniră aproape o sută de 


antropoide. Erau adulţi şi câţiva tineri. Sugăcii se ţineau 
agăţaţi de gâturile păroase ale mamelor. 

Tarzan recunoscu mulţi membri ai tribului. Era tribul în 
mijlocul căruia crescuse de mic copil. Multe dintre 
maimuțe, acum mari, copilăriseră cu el. Zburdase şi se 
jucase cu ele chiar prin această junglă. Se întreba dacă îl 
vor recunoaşte... memoria maimuţelor e scurtă şi doi ani de 
zile puteau să însemne pentru ele o eternitate. 

Din cele ce discutau trase concluzia că veniseră acolo să-şi 
aleagă un nou rege... fosta căpetenie căzuse de la o mare 
înălţime, craca rupându-se sub el şi murise înainte de 
vreme. 

Tarzan se trase la capătul unei crengi care se întindea 
departe de trunchi: era acum în văzul lor; ochii ageri ai 
unei femele îl descoperiră imediat. Cu un lătrat gutural 
atrase atenţia celorlalţi. Mai mulţi masculi se ridicară să-l 
vadă mai bine pe nepoftit. Cu colții rânjiţi şi cu părul zbârlit 
la ceafă, înaintară prevăzători spre el, scoțând din gâtlej 
mârâituri amenințătoare. 

— Karnath, eu sunt, Tarzan din neamul maimuţelor - 
spuse omul-maimuţă în limba tribului. Ţi-aduci aminte de 
mine? Când eram mici, îl necăjeam împreună pe Numa, 
aruncând în el cu beţe şi cu nuci, din copaci, unde eram în 
siguranţă. 

Fiara căreia i se adresase se opri şi se uită la el, ca şi cum 
ar fi priceput pe jumătate; faţa lui sălbatică exprima o 
nemaipomenită uimire. 

— Şi tu, Magor - continuă Tarzan, adresându-se altuia - 
nu-ţi mai aminteşti de fostul tău rege... cel care a ucis pe 
puternicul Kerchak? Priveşte-mă! Nu sunt eu acelaşi 
Tarzan... puternicul vânător... luptătorul nebiruit... pe care 
toţi îl cunoaşteţi de mai multe anotimpuri? 

Maimuţele se îngrămădiră spre el cu toatele; erau mai 
mult curioase decât amenințătoare. Mormăiră între ele 
ceva. 

— Ce vrei de la noi? întrebă Karnath. 


— Numai pace - răspunse omul-maimuţă. Maimuţele se 
sfătuiră din nou. În cele din urmă, Karnath vorbi iarăşi. 

— Vino în pace, atunci, Tarzan din neamul maimuţelor - îi 
spuse. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor cobori lin pe 
iarbă, în mijlocul hoardei sălbatice şi oribile: îşi încheiase 
ciclul evoluţiei. Se întorsese la ai lui să fie din nou brută 
printre brute. 

Nu schimbară saluturi, aşa cum s-ar fi întâmplat între 
oameni după o despărţire de doi ani. Maimuţele, în cea mai 
mare parte, îşi văzură de treburile lor, întrerupte de 
venirea omului-maimuță şi nu-i mai dădură nici o atenţie. 
Parcă n-ar fi plecat niciodată din trib. 

Doi masculi mai tineri, care nu erau îndeajuns de mari să 
şi-l reamintească, se repeziră în patru labe spre el, ca să-l 
intimideze; unul chiar îşi arătă colții şi mârâi ameninţător... 
voia să-l pună la punct pe Tarzan de la început. Dacă omul- 
maimuţă s-ar fi retras mârâind doar, probabil că masculul 
ar fi fost satisfăcut, însă după aceea Tarzan ar fi trebuit să 
se mulţumească să ocupe un loc în urma celui care-l 
înfruntase. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu se retrase. Dimpotrivă, 
îşi încorda muşchii imenşi şi-i trase tânărului mascul o 
palmă atât de năpraznică peste urechi, încât acesta se duse 
de-a berbeleacul prin iarbă. Maimuţa se ridică şi, cât ai 
clipi, se năpusti iar la el; de data aceasta se sfâşiară cu 
ghearele şi cu colții... cel puţin asta fusese intenţia 
masculului. Dar nici nu atinseră bine pământul, mârâind şi 
lovindu-se, că degetele omului-maimuță îl şi înşfăcară de 
gât pe potrivnic. Brusc, tânărul mascul renunţă să mai lupte 
şi rămase nemişcat. Atunci Tarzan slăbi strânsoarea şi se 
ridică... nu voia să-l omoare, voia doar să-i dea o lecţie şi să 
le arate celorlalţi că Tarzan din neamul maimuţelor era încă 
puternic şi stăpân. 

Îşi atinsese scopul... masculii mai tineri se fereau acum din 
calea lui, aşa cum făceau maimuţele mai tinere când prin 


preajmă se aflau cea mari; masculii în vârstă nici nu 
încercară să-i conteste prerogativele. Mai multe zile în şir 
mamele îl priviră cu neîncredere, iar când Tarzan se 
apropia prea tare de ele, se năpusteau spre el, scoțând 
nişte ţipete înspăimântătoare. Tarzan se ferea discret din 
calea lor, fiindcă printre maimuțe e un obicei: numai 
masculii nebuni atacă o femelă-mamă. După un timp se 
obişnuiră şi ele cu noul venit. 

Vânau împreună cu el, ca în zilele de demult. Când 
antropoidele îşi dădură seama că Tarzan judeca mai bine ca 
ele şi le ducea în locurile cu hrana cea mai gustoasă, iar 
frânghia lui necruțătoare prindea în cursă numai vânat 
gustos - aşa cum nu mâncaseră niciodată - ajunseră să-l 
privească din nou ca în trecut când fusese regele lor. 

Astfel că, înainte ca el să părăsească amfiteatrul pentru a- 
şi relua peregrinările prin junglă, maimuţele îl realeseră 
pentru a doua oară conducătorul lor. 

Omul-maimuţă se simţea foarte mulţumit cu noua situaţie: 
Nu era fericit... nici nu putea să fie... însă, cel puţin, se afla 
departe de tot ceea ce putea să-i reamintească nenorocirile 
din trecut. Renunţase de mult la orice intenţie de a se 
întoarce printre oameni, iar acum se hotări să nu-i mai vadă 
nici pe prietenii săi din tribul waziri. Renegase omenirea 
pentru totdeauna. Începuse viaţa ca maimuţă, ca maimuţă 
avea să moară. 

Nu putea să uite totuşi că femeia pe care o iubea se află 
nu departe de ţinuturile tribului său; de asemenea, îl 
obseda teama că fata ar putea fi în primejdie. Că nu era 
bine apărată, îşi putuse da seama în clipa aceea scurtă, 
când Clayton se dovedise incapabil să înfrunte leul. Cu cât 
se gândea mai des la ea, cu atât îl mustra mai tare 
conştiinţa. Regreta nespus că egoismul şi gelozia lui îl 
împiedicaseră să-i ofere Janei Porter o situaţie sigură. Pe 
măsură ce zilele treceau, gândul acesta II chinuia tot mai 
rău şi era aproape pe punctul de a se reîntoarce la țărm ca 
să-i apere pe Jane Porter şi pe Clayton, când la ureche îi 


ajunseră nişte lucruri care-i schimbară toate planurile şi-l 
făcură să pornească nebuneşte spre răsărit, fără să-i pese 
de pericole sau moarte. 

Înainte ca Tarzan să-şi regăsească tribul, un oarecare 
mascul tânăr, nefiind în stare să-şi ia o soaţă din propriul 
său trib, se dusese, potrivit obiceiului, departe, prin jungla 
sălbatică, întocmai ca un cavaler rătăcitor pornit să 
cucerească inima unei preafrumoase doamne din triburile 
învecinate. 

Tocmai se reîntorsese cu mireasa şi-şi povestea grăbit 
aventurile, ca să nu le uite. Printre alte lucruri, relata cum 
văzuse un trib de maimuțe care arătau grozav de ciudat. 

— Toţi erau masculi cu feţe păroase în afară de una şi 
aceea era una cu pielea mai deschisă decât acest 
necunoscut - spuse el, arătând cu degetul spre Tarzan. 

Omul-maimuţă deveni brusc foarte atent. Îi puse la 
repezeală o sumedenie de întrebări, atât cât putea să-i 
răspundă antropoida cu mintea înceată. 

— Masculii erau scunzi şi aveau picioare strâmbe? 

— Chiar aşa. 

— Purtau piei de Numa şi Sheeta în jurul coapselor şi 
aveau ciomege şi sulițe? 

— Da, da... 

— Şi pe braţe şi picioare aveau multe inele galbene? 

— Da, da... 

— Şi ea... era micuță şi subţire şi foarte albă? 

— Da. 

— Părea să facă parte din trib sau era captivă? 

— O târau cu ei... uneori de un braţ... alteori de părul lung 
care-i creştea din cap şi tot timpul o loveau şi o băteau. 
Oho, dar erau tare caraghioşi! 

— Dumnezeule! murmură Tarzan. Unde se aflau când i-ai 
văzut şi încotro se duceau? mai întrebă omul-maimuţă. 

— Erau lângă a doua apă de aici - şi tânărul mascul arătă 
spre sud. Când au trecut pe lângă mine, se duceau spre 
soare-răsare, în susul apei. 


— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum o jumătate de lună. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, omul-maimuţă se avântă 
în copaci şi zbură ca un duh dezlănţuit spre răsărit, în 
direcţia cetăţii uitate a Oparului. 


24. CUM A AJUNS TARZAN DIN NOU LA OPAR. 

Când Clayton se reîntoarse la adăpost şi văzu că Jane 
Porter lipsea, înnebuni de-a binelea de spaimă şi durere. Îl 
găsi pe domnul Thuran destul de înzdrăvenit; frigurile îl 
lăsaseră la fel de repede, precum îl apucaseră. Slab şi 
extenuat, el mai zăcea încă pe patul de ierburi din interiorul 
adăpostului. Când Clayton îl întrebă despre Jane, Thuran 
păru surprins să afle că fata dispăruse. 

— N-am auzit nimic neobişnuit - spuse. Mai tot timpul am 
zăcut lipsit de cunoştinţă. 

Dacă Thuran n-ar fi fost atât de sleit de puteri, Clayton l-ar 
fi suspectat că ştie unde se află fata; îşi dădu însă seama că 
nenorocitul nici măcar nu putea cobori din adăpost fără ai 
se da o mână de ajutor. Deci, în această stare fizică, n- 
avusese cum să-i facă rău fetei şi nici n-ar fi fost în stare să 
se urce înapoi în culcuş. 

Până la căderea întunericului, englezul căută prin 
apropiere, doar-doar o găsi vreo urmă de-a fetei sau a 
răpitorului. Deşi urmele lăsate de cei cincizeci de monştri, 
greoi cum erau, ar fi fost la fel de vizibile pentru oricare 
dintre locuitorii junglei ca şi o stradă pentru un englez, 
Clayton trecu de nenumărate ori pe lângă ele fără să 
observe dovada negrăit de limpede că mai mulţi oameni 
trecuseră pe-acolo doar cu câteva ceasuri înainte. 

În timp ce căuta, Clayton striga necontenit numele fetei, 
însă singurul rezultat fu că-l atrase pe Numa, leul. Din 
fericire observă la vreme silueta fiarei, care-şi croia drum 
ca o umbră spre el şi apucă să se caţere într-un copac, 
înainte ca leul să ajungă destul de aproape şi să-l înhaţe. 
Întâmplarea îi întrerupse căutările pentru tot restul după- 


amiezii, fiindcă leul dădu târcoale pe sub el, până la sosirea 
nopții. 

Chiar şi după ce fiara plecă, Clayton nu îndrăzni să 
coboare în bezna cumplită de sub el şi petrecu o noapte 
teribilă şi îngrozitoare în copac. A doua zi se reîntoarse pe 
plajă fără nici o speranţă de a o salva pe Jane Porter. 

În cursul săptămânii următoare, domnul Thuran îşi 
redobândi rapid puterile, stând toată ziua în pat, în 
adăpost, în timp ce Clayton se ducea să vâneze pentru 
amândoi. Cei doi nu-şi vorbeau decât când era absolută 
nevoie. Clayton ocupa acum partea din adăpost care fusese 
rezervată Janei Porter şi-l vedea pe Thuran numai când îi 
ducea hrană sau apă sau îi făcea vreun alt serviciu din 
omenie. 

Când 'Thuran fu din nou în stare să coboare şi să caute 
hrană, Clayton se îmbolnăvi de friguri. Multe zile zăcu la 
pat, zvârcolindu-se în delir şi suferinţă, însă tovarăşul său 
nu veni nici măcar o dată lângă el. Englezul nu simţea 
nevoia să mănânce, însă setea tot mai arzătoare ajunsese o 
adevărată tortură. O dată pe zi, între accesele de delir, aşa 
slăbit cum era, izbutea să se târască la râuleţ să-şi umple 
cutia de conserve pe care o găsi în barca de salvare. 

Cuprins de o plăcere diabolică, Thuran îl urmărea cum se 
chinuie: părea să se bucure de suferinţa bărbatului care, în 
ciuda dispreţului ce-l nutrea pentru el, îl îngrijise cât putuse 
mai bine câtă vreme zăcuse de aceeaşi boală. 

În cele din urmă, Clayton slăbi atât de mult, încât nu mai 
fu în stare să coboare din adăpost. Suferi o zi întreagă de 
sete fără să-i ceară lui Thuran apă, totuşi, nu după mult 
timp, nemaiputând îndura chinul, îl rugă să-i aducă apă. 

Thuran veni în pragul încăperii lui Clayton, cu un vas cu 
apă în mână. Chipul îi era schimonosit de un rânjet 
dezgustător. 

— Apă!... zise el. Însă mai întâi să-ţi amintesc că m-ai 
defăimat în faţa fetei... că ai ţinut-o numai pentru tine... n-ai 
vrut deloc s-o împărţi cu mine... 


Clayton îl întrerupse: 

— Taci! Taci odată! Eşti oare atât de ticălos, încât să 
ponegreşti o sărmană femeie care poate e moartă?! 
Dumnezeule! Am fost nebun să te las să trăieşti... nu meriţi 
să trăieşti nici măcar în ţinutul ăsta păcătos. 

— Poftim, uite câtă apă îţi dau - spuse Thuran. Asta-i tot 
ce-ţi dau... 

Zicând acestea, duse vasul la gură şi bău, iar ce rămase 
aruncă pe jos, apoi plecă, lăsându-l singur pe bolnav. 

Clayton se răsuci şi, îngropându-şi faţa în palme, renunţă 
la luptă. 

A doua zi Thuran se hotări să plece spre nord, de-a lungul 
coastei, fiind convins că, în cele din urmă, va întâlni 
oameni... cel puţin acolo nu putea fi mai rău decât aici şi, 
mai mult decât orice, delirul englezului îl călca pe nervi. 

Fură sulița lui Clayton şi porni la drum. Înainte de a pleca 
ar fi vrut să-l omoare pe bolnav, gândindu-se că, de fapt, îi 
făcea un serviciu. 

În aceeaşi zi ajunse la o cabană de pe țărm şi când 
descoperi această dovadă a civilizaţiei, inima i se umplu de 
bucurie şi speranţă: se gândea că este doar un post înaintat 
al unei aşezări omeneşti. Dacă ar fi ştiut cui aparţine şi că 
proprietarul se află doar la câţiva kilometri în interiorul 
junglei, Nikolas Rokoff ar fi fugit din acel loc mâncând 
pământul. Cum însă n-avea de unde să bănuie, rămase 
câteva zile să se bucure de siguranţa şi confortul cabanei; 
apoi îşi continuă călătoria spre nord. 

În tabăra lordului Tennington, oamenii se pregăteau să 
construiască locuinţe mai trainice, urmând ca după aceea 
să trimită spre nord o expediţie alcătuită din câţiva bărbaţi 
spre a căuta ajutor. 

Pe măsură ce zilele treceau, speranţa că Jane Porter, 
Clayton şi domnul Thuran fuseseră salvaţi începu să se 
spulbere. Nimeni nu-i mai amintea profesorului Porter de 
acest lucru, iar el era atât de cufundat în cercetările sale 
ştiinţifice, încât nu-şi dădea seama de scurgerea timpului. 


Din când în când spunea că în câteva zile vor vedea cu 
siguranţă un vas care va arunca ancora în largul mării şi că 
vor fi din nou împreună şi fericiţi. Uneori vorbea de un tren 
şi se întreba dacă acesta nu întârzie din cauza furtunilor de 
zăpadă. 

— Dacă nu l-aş cunoaşte atât de bine pe bătrân, aş fi sigur 
că nu €... în toate minţile - îi spuse Lordul Tennington 
domnişoarei Strong. 

— Dacă n-ar fi atât de patetic, ar fi ridicol - replică fata cu 
tristeţe. Eu, care l-am cunoscut de mică, ştiu cât de mult 
ţine la Jane; ceilalţi ar putea crede că-i este perfect 
indiferentă soarta ei. E aşa numai fiindcă-i un om lipsit de 
spirit practic şi nu-şi poate imagina că pe lume există şi 
lucruri rele, ca moartea, până ce nu i se pune în faţă o 
dovadă zdrobitoare. 

— Nici nu bănuieşti ce era să facă ieri - continuă 
Tennington. Mă întorceam singur de la vânătoare, când l- 
am întâlnit mergând grăbit pe poteca ce duce spre tabără. 
Mergea cu mâinile împreunate sub cozile redingotei şi cu 
jobenul îndesat bine pe cap; cu ochii în pământ, se grăbea, 
probabil, spre o moarte sigură dacă nu se-ntâmpla să-l 
întâlnesc eu. „Ei, unde te duci, profesore?” l-am întrebat. 
„Mă duc până-n oraş, Lord Tennington, îmi răspunse pe un 
ton foarte serios, să mă plâng dirigintelui poştei că serviciul 
de mesagerii nu merge cum trebuie pe aici. Domnule, de 
săptămâni de zile nu am primit nici o scrisoare. Trebuie să 
fi sosit ceva scrisori de la Jane. Situaţia aceasta trebuie 
adusă la cunoştinţa Washingtonului imediat”. Şi vă rog să 
mă credeţi, domnişoară Strong, că am fost nevoit să insist al 
dracului de mult ca să-l conving pe bătrân că pe aicinu e 
nici un oficiu poştal, ca să nu mai vorbim de oraş şi că nici 
măcar nu suntem pe acelaşi continent cu Washingtonul şi 
nici în aceeaşi emisferă. Când a înţeles lucrul acesta, a 
început să se îngrijoreze de soarta fiicei sale... cred că şi-a 
dat seama pentru prima oară în ce situaţie ne aflăm, 


precum şi de faptul că domnişoara Porter s-ar putea să nu fi 
fost salvată. 

— Mi-e groază să mă gândesc la asta - spuse fata. Şi totuşi 
nu pot să-mi imaginez că s-ar fi putut întâmpla altceva cu 
ei... 

— Să sperăm totuşi că e bine - răspunse Tennington. Chiar 
dumneata ne-ai dat un exemplu splendid de curaj, fiindcă, 
într-un fel, pierderea pe care ai suferit-o dumneata a fost 
nespus de grea. 

— Da - răspunse fata. Dacă Jane Porter ar fi fost sora mea, 
n-aş fi iubit-o mai mult. 

Tennington abia îşi reţinu un strigăt de uimire. Nu 
răspunsul acesta îl aşteptase. După naufragiul Lady-ei Alice, 
vorbise de multe ori cu această fată frumoasă din Maryland 
şi-n sinea lui îşi zicea că o îndrăgise mai mult decât era 
nevoie pentru a-şi păstra cugetul liniştit, deoarece mereu îşi 
aducea aminte de confidenţa pe care i-o făcuse domnul 
Thuran, potrivit căreia el şi domnişoara Strong erau 
logodiţi. Se întreba dacă, la urma urmei, Thuran îi spusese 
adevărul. Mai ales că purtarea fetei nu dovedea mai mult 
decât o prietenie obişnuită faţă de domnul Thuran. 

— Şi-atunci... dacă s-au pierdut de tot, dispariţia domnului 
Thuran ar fi o nenorocire foarte mare... - îndrăzni el. 

Fata îl privi atentă. 

— Domnul Thuran era un bun, un foarte bun prieten. Mi- 
era foarte simpatic, deşi îl cunoşteam doar de puţină vreme. 

— Cum, nu erai logodită cu el? izbucni Tennington. 

— Dumnezeule, nu! strigă fata. Nu mă interesează deloc în 
sensul acesta. 

Grozav ar fi vrut Lordul Tennington să-i spună Hazelei 
Strong ceva; ceva ce de mult voia să-i spună... însă vorbele 
îi rămaseră în gât. Începu cu stângăcie de câteva ori, îşi 
drese glasul, se înroşi la faţă ca un rac şi, în cele din urmă, 
sfârşi prin a spune că speră ca toate colibele să fie gata 
înainte de sosirea anotimpului ploios. Dar, fără să-şi dea 


seama, îi transmise fetei mesajul şi acest lucru o făcu 
fericită... mai fericită decât fusese vreodată în toată viaţa ei. 

În acea clipă conversaţia lor fu întreruptă de apariţia unei 
siluete care tocmai ieşea din junglă şi care arăta teribil. 
Tennington şi fata o văzură în acelaşi timp. Englezul puse 
mâna pe revolver, însă când făptura bărboasă, pe jumătate 
goală îl strigă pe nume şi se îndreptă spre ei alergând, 
lordul lăsă arma şi porni în întâmpinarea necunoscutului. 

Nimeni n-ar fi putut recunoaşte în omul acela murdar şi 
sleit, îmbrăcat cu un veşmânt de piei, pe elegantul domn 
Thuran, aşa cum fusese văzut ultima oară la bordul iahtului 
Lady Alice. Înainte ca ceilalţi membri ai micii comunităţi să 
fie înştiinţaţi de sosirea lui, Tennington şi domnişoara 
Strong îl întrebară de soarta celorlalţi. 

— Au murit cu toţii - răspunse Thuran. Cei trei marinari au 
murit înainte de a ajunge la țărm. Domnişoara Porter a fost 
răpită şi dusă în junglă de vreun animal sălbatic în timp ce 
eu deliram, scuturat de friguri. Clayton a murit din cauza 
frigurilor acum câteva zile. Şi când te gândeşti că-n tot 
acest timp am fost la o depărtare de câţiva kilometri de 
voi... nici măcar o zi de mers. E teribil! 

Jane Porter nu mai ştia de cât timp zăcea în grota 
întunecoasă de sub templul din vechea cetate a Oparului. 
Câtva timp delira din cauza febrei. După ce febra scăzu, 
începu să-şi recapete treptat puterile. În fiecare zi femeia 
care-i aducea mâncare îi făcea semn să se ridice, însă zile în 
şir fata abia a putut să-şi mişte capul, ca să arate cât era de 
slăbită. 

În cele din urmă izbuti să se ridice în picioare şi să facă 
vreo câţiva paşi, sprijinindu-se cu o mână de zid. Răpitorii o 
urmăreau cu un interes crescând. Se apropia ziua jertfirii şi 
victima îşi dobândea puterile. 

Veni şi ziua sorocită. O tânără femeie, pe care Jane Porter 
nu o mai văzuse până atunci, cobori în temniţa ei, însoţită 
de alte câteva. Aici avu loc un fel de ceremonie. Fata era 
încredinţată că ceremonia e de natură religioasă şi, în 


străfundul inimii, se bucura că nimerise în mijlocul unui 
popor care trăia sub influenţele binefăcătoare ale religiei, 
însemna deci că o vor trata omeneşte: era pe deplin 
convinsă de acest lucru. 

Astfel că, în ziua când o scoaseră din temniţă şi o 
conduseră de-a lungul coridoarelor lungi şi întunecoase, 
apoi în susul scării cu trepte de granit, spre o curte 
inundată în lumină, Jane merse de bunăvoie, ba chiar 
bucuroasă. Nu se găsea oare printre supuşii divinității? 
Desigur, poate că interpretarea fiinţei supreme se deosebea 
de a ei, însă faptul că aveau un zeu era o dovadă suficientă 
că aceşti oameni sunt cucernici şi buni. 

Când văzu însă altarul de piatră din centrul curţii şi petele 
cafenii de pe el şi de pe pardoseala de piatră, o cuprinse 
îndoiala şi începu să se frământe. lar când se aplecară să-i 
lege gleznele şi încheieturile mâinilor, îndoielile ei se 
transformară în groază. O clipă mai târziu, pe când o 
ridicau şi o aşezau pe altar, speranţa o părăsi cu totul şi fata 
începu să tremure de frică. 

În timpul dansului grotesc, inima îi îngheţă de groază; nu 
mai fu nevoie să vadă lama subţire din mâna marii preotese 
ridicându-se încet deasupra, ca să ştie ce soartă o aştepta. 
Când mâna începu să coboare, Jane Porter închise ochii şi 
înălţă în tăcere o rugăciune spre cer, unde avea să urce atât 
de curând... apoi nervii încordaţi o părăsiră şi leşină. 

Tarzan alergă zi şi noapte prin pădurea virgină spre 
cetatea în ruine, unde era sigur că se afla femeia iubită, 
captivă sau moartă. Într-o zi şi o noapte străbătu aceeaşi 
distanţă pe care cei cincizeci de monştri o parcurseseră 
aproape într-o săptămână: Tarzan din neamul maimuţelor 
se deplasa cu mult deasupra obstacolelor care îngreuiază 
înaintarea pe pământ. 

Spusele tânărului mascul îl încredinţaseră că fata captivă 
era Jane Porter, fiindcă în junglă nu mai era o altă „ea” mică 
şi albă. lar „monştrii” din descrierea succintă a maimuţei nu 
erau decât parodiile groteşti ale locuitorilor din cetatea 


năruită a Oparului. Cât despre soarta fetei şi-o putea 
imagina de parcă ar fi fost martor ocular. Un singur lucru 
nu ştia: când aveau s-o aşeze pe altarul de sacrificiu, însă 
era convins că trupul ei, drag şi gingaş trebuia să ajungă 
acolo fără doar şi poate. 

În sfârşit, omul-maimuţă ajunse la brâul de stânci care 
închidea valea dezolantă; sub el se aflau ruinele cumplite şi 
înfricoşătoare ale cetăţii hidoase Opar. Porni să străbată cu 
pas grăbit terenul ars, prăfuit şi bolovănos, îndreptându-se 
spre ţinta dorințelor sale. 

Se întreba dacă va ajunge la vreme ca s-o salveze. Spera 
împotriva speranţei. Cel puţin se putea răzbuna şi, în mânia 
lui, era încredinţat că ar fi fost în stare să nimicească 
întreaga populaţie a acelei cetăţi blestemate. Era aproape 
miezul zilei când ajunse la blocul de granit în vârful căruia 
se sfârşea pasajul secret ce ducea spre galeriile subterane 
ale cetăţii. Escaladă ca o pisică pantele abrupte ale 
granitului Kopje. Peste o clipă alerga prin întunericul 
tunelului lung şi drept ce ducea la grota comorii. Îl 
străbătu, apoi îşi contiguă goana până ce ajunse la galeria 
ce se sfârşea în închisoarea cu zidul fals. 

Când se opri o clipă la marginea puţului, prin deschizătura 
de deasupra se auzi un zgomot slab. Auzul său ager îl 
prinse şi-l desluşi: era dansul morţii care însoțea incantaţia 
ritmică a marii preotese şi care preceda sacrificiul. Putea 
chiar să recunoască vocea femeii. Era oare cu putinţă ca 
ceremonia să fi atins chiar momentul pe care se grăbise 
atât de mult să-l împiedice? Îl năpădi un val de furie. Cum, 
după toată truda, ajunsese prea târziu? Ca un cerb hăituit, 
sări peste prăpastie şi-şi continuă drumul dincolo de abis. 
Trecu prin zidul fals, gata să dărâme orice i-ar fi stat în 
cale... muşchii uriaşi forţară deschiderea, apoi se aruncă cu 
capul şi umerii prin mica deschizătură, năruind restul 
peretelui şi împrăştiindu-l pe pardoseala temniţei cu un 
zgomot infernal. 


Dintr-un singur salt ajunse la capătul celălalt al încăperii şi 
se năpusti în uşa veche. Însă uşa nu cedă. Barele solide de 
pe partea cealaltă rezistară chiar şi forţei sale. Nu-i trebui 
decât o clipă ca să-şi dea seama de inutilitatea străduinţelor 
lui de a birui această barieră de netrecut. Mai exista un 
singur drum, care ducea înapoi prin tunelele lungi spre 
blocul de granit, la un kilometru dincolo de zidurile 
oraşului, apoi prin câmpie, aşa cum pătrunsese prima data 
în cetate, însoţit de wazirii săi. 

Îşi dădu seama că, alegând cealaltă cale, va ajunge prea 
târziu ca s-o mai salveze pe fată, dacă, într-adevăr, aceasta 
se află pe altarul de sacrificiu. Se părea că nu mai există 
altă posibilitate, aşa că alergă înapoi în coridorul de dincolo 
de peretele năruit. La puţul vertical auzi din nou vocea 
monotonă a marii preotese şi, uitându-se în sus, văzu o 
deschizătură aflată la vreo şapte metri deasupra. Părea atât 
de aproape, încât fu tentat să sară, în încercarea 
nebunească de a ajunge în curtea interioară de dincolo. 

De-ar fi putut măcar să agate capătul funiei de vreo 
protuberantă a deschizăturii! Într-o fracțiune de secundă îi 
fulgeră prin minte o idee. Va încerca! Întorcându-se la zidul 
năruit, apucă una din lespezile mari şi grele, legă capătul 
funiei de bucata de granit şi se întoarse la puț, unde 
încolăci restul funiei pe podea; apoi ridică lespedea cu 
amândouă mâinile şi, luându-şi avânt, aruncă greutatea în 
sus. Lespedea depăşi marginea deschizăturii şi se rostogoli 
afară, în curte. 

Tarzan trase cu putere de capătul liber al funiei până ce 
simţi că piatra se priponi de marginea de sus a puţului. Se 
atârnă de funie, suspendat deasupra abisului. În clipa în 
care întreaga lui greutate solicită frânghia, simţi cum 
aceasta alunecă de sus. Văzu cu groază cum se lasă 
centimetru cu centimetru. Lespedea era trasă spre buza 
care înconjura partea de sus a puţului. Se va opri oare în 
marginea puţului, sau greutatea lui avea să tragă piatra în 


interior, peste el, ca apoi să se prăbuşească împreună în 
adâncurile misterioase? 

25. PRIN PĂDUREA VIRGINA. 

Urmară clipe de groază, trăite în încordare de Tarzan, 
care simţea cum alunecă funia de care era atârnat. Auzea 
până şi cum se freacă lespedea de piatră de zidăria de 
deasupra. Apoi, pe neaşteptate, funia se opri... piatra se 
priponise chiar de marginea puţului. Cu mare grijă, omul- 
maimuţă se caţără pe perete. După o clipă îşi strecura 
capul prin deschizătură. 

Locuitorii Oparului asistau la ceremonia de sacrificiu. 
Acum Tarzan auzea desluşit vocea preotesei La, în curtea 
alăturată. Dansul încetase. Se apropia deci clipa când 
cuțitul avea să coboare spre inima fetei. Obsedat de aceste 
gânduri, Tarzan alergă nebuneşte spre locul de unde 
răsuna glasul marii preotese. 

Norocul îl călăuzi chiar la poarta încăperii mari, fără 
tavan. Între el şi altar se afla şirul lung de preoţi şi 
preotese, aşteptând cu cupele de aur scurgerea sângelui 
cald din trupul victimei. 

Mâna lui La cobora încet spre pieptul trupului firav şi 
nemişcat ce zăcea întins pe lespedea aspră. Când 
recunoscu chipul iubitei, Iarzan scoase un oftat, care era 
mai degrabă un suspin violent. Apoi cicatricea de pe frunte 
se transformă într-o dungă purpurie; o ceaţă roşie plutea în 
faţa ochilor săi şi, cu strigătul cumplit al gorilei înfuriate, 
sări ca un leu uriaş în mijlocul preoţilor. 

Înşfacă o gheoagă de la un preot şi, ca un adevărat demon, 
începu să-i culce la pământ, năpustindu-se în acelaşi timp 
spre altar. Mâna preotesei La se oprise la primul zgomot. 
Când văzu cine-i autorul masacrului, încremeni. Nu izbutise 
de fel să-şi explice dispariţia misterioasă a omului alb din 
temniţa în care-l ferecase. Voise ca Tarzan să nu mai 
părăsească niciodată Oparul, fiindcă privise trupul gigant şi 
braţele imense cu ochi de femeie şi nu de preoteasă. Mintea 
ei inteligentă născocise o poveste minunată despre o 


revelaţie minunată, transmisă de buzele Zeului în Flăcări 
însuşi, care-i poruncea să-l primească pe acest necunoscut 
alb ca pe un sol al său, trimis oamenilor pe pământ. 
Explicaţia aceasta i-ar fi satisfăcut pe cei din Opar; ştia prea 
bine. Nu se îndoia câtuşi de puţin că şi bărbatul ar fi fost 
mulţumit să rămână cu ea şi să-i fie soţ, în loc să se întoarcă 
pe altarul de sacrificiu. 

Tocmai când se ducea să-i expună planul, el dispăruse, 
deşi uşa rămăsese aşa cum o lăsase: zăvorită cu grijă. lar el 
se întorcea acum... picând din senin... şi-i ucidea preoţii, de 
parcă ar fi fost nişte oi. O clipă uită de victimă şi, înainte de 
a fi în stare să-şi adune gândurile, uriaşul alb se afla 
dinaintea ei, ţinând în braţe femeia de pe altar. 

— La o parte, La! Strigă el. M-ai salvat odată şi n-am să-ţi 
fac nici un rău. Nu te împotrivi şi nu încerca să mă 
urmăreşti, altfel te voi ucide şi pe tine. 

Vorbindu-i, păşi pe lângă ea, îndreptându-se spre intrarea 
grotelor subterane. 

— Cine e ea? întrebă marea preoteasă, arătând spre 
femeia lipsită de cunoştinţă. 

— E a mea - răspunse Tarzan din neamul maimuţelor. 

O clipă, preoteasa din Opar rămase cu ochii holbaţi, 
privind ţintă la el; apoi în ochi i se citi o mâhnire adâncă, 
fără speranţă. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie şi, cu un 
țipăt scurt, se prăbuşi pe pardoseala rece. Fulgerător, o 
gloată de monştri se năpusti spre omul-maimuţă. 

Cât ai clipi, Tarzan din neamul maimuţelor se făcu 
nevăzut. Cu o săritură sprintenă pătrunse în galeriile 
subterane, iar când urmăritorii sosiră în încăperea pustie, 
rânjiră mulţumiţi, fiindcă ştiau că nu există nici o ieşire din 
galerii decât aceea pe unde intraseră. Dacă fugarii voiau să 
iasă, n-aveau cum decât tot pe-acolo, aşa că urmăritorilor 
nu le rămânea decât să-i pândească. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor, purtând-o pe Jane 
Porter, lipsită de cunoştinţă, străbătu galeriile din Opar, 
fără a fi urmărit. Însă după ce mai cugetă puţin, bărbaţii din 


Opar îşi amintiră că tot acelaşi om reuşise să mai dispară 
odată prin galerii şi, deşi supravegheaseră intrarea, nu mai 
ieşise de acolo. Cu toate acestea năvâălise peste ei din afară. 
Se hotărâră să trimită din nou cincizeci de oameni în cale, 
ca să-l găsească şi să pună mâna pe acest profanator al 
templului lor. 

Când Tarzan ajunse la puţul de sub zidul năruit, se simţi 
atât de mândru de succesul său în luptă, încât se opri să 
pună la loc pietrele. Se temea că locuitorii cetăţii vor 
descoperi acest pasaj uitat prin care ajungeai la grota 
comorii. Se gândea să se reîntoarcă la Opar şi să ia şi mai 
multe lingouri decât cele îngropate în amfiteatrul 
maimuţelor. 

Merse mai departe de-a lungul galeriilor, dincolo de prima 
uşă; străbătu încăperea în care se afla comoara, trecu de-a 
doua uşă, apoi pătrunse în tunelul lung şi drept ce ducea la 
ieşirea secretă, dincolo de cetate. Jane Porter zăcea încă în 
nesimţire. 

Când ajunse pe culmea blocului imens de granit, se opri să 
mai arunce o privire spre cetate. Dintr-acolo văzu venind 
prin câmpie o bandă de monştri din Opar. O clipă stătu în 
cumpănă: să coboare şi să alerge spre stâncile din 
depărtare, sau să rămână ascuns acolo până la căderea 
nopţii? După ce privi faţa palidă a fetei, se hotărî. Nu 
puteau rămâne în acel loc, lăsându-i pe duşmani să le taie 
calea spre libertate. După câte ştia, cei din Opar ar fi putut 
să-l urmărească prin tunel şi, împresuraţi de duşmani din 
faţă şi din spate, însemna să fie prinşi, deoarece el nu-şi 
putea croi drum luptându-se cu duşmanii, atâta timp cât 
era împovărat cu fata. 

Cobori anevoie pe faţa bolovănoasă a blocului de granit, 
după ce o legă pe fată de umerii săi, cu funia de liane. Izbuti 
să pună cu bine piciorul jos pe pământ înainte ca cei din 
Opar să ajungă la stâncă. Deoarece coborâse pe partea 
opusă cetăţii, urmăritorii nu văzură nimic şi nici nu visau că 
prada se află atât de aproape în faţa lor. 


Făcând în aşa fel ca stânca să fie mereu între el şi 
urmăritori, Tarzan din neamul maimuţelor izbuti să 
străbată aproape un kilometru înainte ca bărbaţii din Opar 
să ocolească blocul de granit şi să-l vadă pe fugar. Cu 
strigăte sălbatice de bucurie se avântară într-o goană 
nebună, gândindu-se, fără îndoială, că în scurt timp aveau 
să-l prindă pe alergătorul împovărat. Puneau prea puţin 
preţ pe puterile omului-maimuță şi prea mult pe picioarele 
lor scurte şi strâmbe. 

Fără să gonească prea tare, Iarzan păstră aceeaşi distanţă 
faţă de ei. Din când în când se uita la chipul fetei. Dacă n-ar 
fi simţit bătaia slabă a inimii ei atât de aproape de a lui, ar fi 
crezut că nu mai trăieşte, atât de palidă şi trasă la faţă era 
sărmana. 

În sfârşit, ajunseră la podiş. Pe ultimul kilometru, Tarzan 
dădu drumul la pas, alergând ca un cerb. Voia să aibă la 
îndemână mai mult timp, ca să coboare de cealaltă parte a 
stâncilor înainte ca oparienii să poată ajunge în vârf şi să 
arunce cu pietroaie după el. Când monştrii sosiră gâfâind 
pe creastă, Tarzan se şi afla la poale. Cu strigăte de furie şi 
dezamăgiţi, alergară de-a lungul crestei, fluturându-şi 
ciomegele şi ţopăind ca nişte nebuni. De data aceasta nu-l 
mai urmăriră dincolo de hotarele ținutului lor. E greu de 
spus dacă renunţau fiindcă îşi amintiră inutilitatea celeilalte 
expediţii, lungi şi istovitoare, sau fiindcă văzuseră cât de 
sprinten aleargă omul-maimuţă înaintea lor. Mai ales felul 
cum gonise de repede pe ultima porţiune îi făcuse să-şi dea 
seama că nu aveau sorţi de izbândă. Când Tarzan ajunse la 
pădurile ce se întindeau la poalele dealurilor care 
mărgineau bariera de stânci, îşi întoarse încă o dată 
privirea spre Opar. Chiar la marginea pădurii, de unde 
putea urmări ce se petrece pe piscurile stâncoase, Tarzan 
îşi lăsă povara pe iarbă. Se duse la un râuleţ din apropiere, 
aduse apă şi spălă faţa şi mâinile fetei. Cu toate acestea nu 
reuşi să o aducă în simţiri. Nespus de îngrijorat, luă fata în 
braţele sale puternice şi-şi continuă drumul spre apus. 


Târziu, după-amiază, Jane Porter începu să-şi vină în 
simţiri. Nu deschise ochii dintr-o dată... încerca să-şi 
amintească clipele trăite în ultimul ceas. Ah, da, îşi 
aminteşte: altarul, proteasa teribilă, cuțitul care cobora. Se 
cutremură; se gândea că cuțitul îi fusese împlântat în inimă 
şi că acum trăia delirul scurt ce precede moartea. 

Când, în sfârşit, îşi luă inima în dinţi şi deschise ochii, ceea 
ce văzu îi confirmă temerile. Văzu că e purtată în braţe de 
iubitul ei mort, printr-un paradis de frunze. 

— Dacă asta e moartea, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt 
moartă - murmură ea. 

— Vorbeşti, Jane! exclamă Tarzan. Ţi-ai recăpătat 
cunoştinţa! 

— Da, Tarzan din neamul maimuţelor - răspunse ea şi 
pentru prima oară după atâtea luni faţa i se lumină într-un 
zâmbet împăcat şi fericit. 

— Slavă Domnului! strigă omul-maimuţă, coborând într-o 
poieniţă cu iarbă, lângă un râu. La urma urmei, am ajuns la 
timp. 

— La timp? Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— La timp ca să te salvez de la moarte, scumpa mea —- îi 
explică el. Nu-ţi mai aminteşti? 

— Să mă salvezi de la moarte? întrebă fata, uimită. Nu 
suntem morţi amândoi, dragul meu Tarzan? 

Între timp o aşezase pe iarbă, cu spatele sprijinit de 
trunchiul unui copac uriaş. Tânărul se dădu câţiva paşi 
înapoi ca s-o poată privi mai bine. 

— Morți?! repetă el, apoi râse. Nu eşti moartă, Jane şi 
dacă te-ai întoarce în cetatea Opar şi i-ai întreba pe 
locuitorii de acolo, îţi vor spune şi ei că nu sunt mort. Nu, 
scumpa mea, suntem amândoi foarte vii! 

— Dar Hazel şi domnul Thuran mi-au spus că ai căzut în 
ocean la multe leghe departe de țărm - stărui ea, încercând 
parcă să-l convingă că trebuia să fie neapărat mort. Mi-au 
spus că nu există nici o îndoială în această privinţă. Ai căzut 


peste bord şi n-aveai nici o şansă să fii salvat sau să 
supravieţuieşti... 

— Cum pot să te conving că nu sunt o nălucă? o întrebă el, 
râzând. Într-adevăr, eu sunt acela căruia nepreţuitul domn 
Thuran i-a făcut vânt peste bord, însă nu m-am înecat... am 
să-ţi povestesc totul... mai târziu... şi iată-mă semănând 
foarte mult cu sălbaticul pe care l-ai cunoscut prima dată, 
Jane Porter. 

Fata se ridică încet şi veni spre el. 

— Nu pot crede - murmură ea. Nu poate fi adevărat că 
mai există atâta fericire după toate clipele îngrozitoare care 
au trecut de când s-a scufundat Lady Alice. Se apropie şi 
mai mult şi puse o mână moale şi tremurândă, pe braţul 
său. Visez... După o clipă mă voi trezi şi voi vedea acel cuţit 
groaznic coborând spre inima mea. Sărută-mă, dragule, 
încă o dată înainte ca visul să se risipească pentru 
totdeauna. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu aşteptă să i se spună de 
două ori. Cuprinse în braţele sale puternice fiinţa mult 
iubită şi o sărută nu o dată, ci de sute de ori, aproape 
înăbuşind-o. Totuşi când isprăvi, fata îi încolăci gâtul cu 
braţele şi-l trase încă o dată spre ea. 

— Trăiesc şi exist cu adevărat, sau sunt doar o stafie? 
întrebă el. 

— Dacă nu eşti viu, dragul meu... - răspunse ea -mă rog 
lui Dumnezeu să pot muri aşa înainte dea mă trezi la 
realitatea cumplită pe care am trăit-o în ultimele clipe din 
viaţa mea. 

Tăcu o bucată de vreme şi se priviră în ochi, ca şi cum ar fi 
vrut să se convingă că trăiesc într-adevăr clipe de fericire 
minunată. Trecutul, cu toate dezamăgirile şi ororile lui, fu 
uitat... viitorul nu-i interesa, însă prezentul... prezentul era 
cu desăvârşire al lor, nimeni nu-l putea lua. Fata rupse 
prima tăcerea. 

— Unde ne ducem, dragule? îl întrebă. Ce facem? 


— Unde ai vrea să mergi? O întrebă. Ce ţi-ar plăcea să 
faci? 

— Să merg acolo unde mergi tu şi să fac ceea ce crezi tu 
că e bine - îi răspunse. 

— Dar Clayton? întrebă el; uitase că mai existau şi alţii pe 
pământ. Am uitat de soţul tău... 

— Nu m-am măritat, Tarzan! strigă ea. Nici măcar nu mai 
sunt logodită. Cu o zi înainte ca monştrii din Opar să mă 
răpească i-am dezvăluit lui Clayton dragostea mea pentru 
tine şi a înţeles că nu voi mai putea să-mi ţin făgăduiala pe 
care i-am făcut-o. Asta s-a întâmplat îndată după ce am fost 
salvaţi în mod miraculos din ghearele unui leu ce ne 
atacase. Se opri şi se uită la el; în ochi îi stăruia o întrebare. 
Tarzan din neamul maimuţelor - izbucni ea deodată - tu ne- 
ai salvat? Nu se poate să fi fost altcineva. 

Tarzan lăsă privirea în pământ, ruşinat. 

— Cum de-ai putut să pleci şi să mă laşi acolo? îl mustră 
ea. 

— Nu mai continua, Jane... - o rugă el. le rog, nu! N-ai de 
unde să ştii cât am suferit din pricina acestei cruzimi, sau 
cât am suferit după aceea, mai întâi cuprins de gelozie, apoi 
de ciudă împotriva soartei pe care n-o meritam. M-am 
întors la maimuţele mele, Jane şi am jurat să nu mai văd 
niciodată vreo fiinţă omenească. 

Îi povesti apoi ce făcuse de când se reîntorsese în junglă... 
cum se transformase, dintr-un parizian civilizat, într-un 
războinic sălbatic waziri şi, din războinic, în bruta care 
fusese la început. 

Jane îi puse o mulţime de întrebări şi, în cele din urmă, îl 
întrebă cu teamă despre cele povestite de domnul Thuran... 
despre femeia din Paris. Tarzan îi relată în amănunţime 
viaţa pe care o dusese în lumea civilizată. Nu omise nimic: 
nu avea de ce să se ruşineze; întotdeauna fusese sincer cu 
ea. Când isprăvi, rămase tăcut şi o privi ţintă, ca şi cum ar fi 
aşteptat judecata şi sentinţa ei. 


— Bănuiam eu că nu spune adevărul - zise fata. Oh, ce 
făptură îngrozitoare! 

— Deci nu eşti supărată pe mine? 

Răspunsul ei, deşi ne revelator în aparenţă, fu demn de o 
femeie. 

— Olga de Coude... e într-adevăr frumoasă? îl întrebă. 

Tarzan râse şi o sărută din nou: 

— N-are nici măcar o zecime din frumuseţea ta, scumpa 
mea. 

Jane scoase un oftat de mulţumire şi-şi puse capul pe 
pieptul lui. Tarzan ştia că fusese iertat. 

În noaptea aceea, Tarzan înjghebă un culcuş confortabil, 
sus, între crengile legănate ale unui copac uriaş şi fata, 
obosită, dormi acolo în timp ce omul-maimuţă se ghemui 
într-o bifurcaţie de ramuri, gata s-o apere chiar şi în somn. 

Le trebuiră multe zile ca să străbată lunga distanţă până 
la țărm. Când drumul era uşor, mergeau ţinându-se de 
mână pe sub bolțile de crengi ale junglei imense, tot aşa 
cum probabil merseseră în trecutul îndepărtat strămoşii lor 
primitivi. Când tufişurile se încâlceau, o lua în braţele sale 
puternice şi o purta lin printre copaci. Zilele erau prea 
scurte pentru fericirea lor nemărginită. Dacă nu ar fi fost 
dorinţa de a ajunge la timp spre a-l salva pe Clayton, ar fi 
prelungit la infinit plăcerea dulce a călătoriei lor minunate. 

Cu o zi înainte de a sosi la țărm, Tarzan adulmecă din nou 
oameni în faţa lor. Era miros de oameni negri. Îi spuse fetei, 
prevenind-o să nu facă zgomot. 

— În junglă sunt foarte puţini prieteni - spuse el, sec. 

Într-o jumătate de oră se apropiară pe furiş de un mic 
grup de luptători negri care mergeau spre apus. Când îi 
văzu, Tarzan scoase un strigăt de bucurie... era un grup de 
luptători waziri. Între ei se afla Buşuli, precum şi alţii care-l 
însoţiseră până la cetatea Opar. Când îl văzură, se porniră 
să danseze şi să chiuie de bucurie. Îl căutau de săptămâni... 

Negrii se arătară foarte uimiţi că este însoţit de o femeie 
albă, iar când aflară că femeia urma să-i fie nevastă, se 


luară la întrecere a-i da toate onorurile. Astfel, cei doi 
ajunseră la adăpostul primitiv de pe țărm, însoţiţi de waziri 
fericiţi, care râdeau şi dansau în jurul lor. 

În preajma adăpostului nu se vedea nici un semn de viaţă; 
chemările lor rămaseră fără răspuns. larzan se urcă grăbit 
în micul refugiu din copac şi, după o clipă, ieşi ţinând în 
mână o cutie de conserve goală. I-o aruncă lui Buşuli, 
spunându-i să aducă apă, apoi îi făcu semn Janei Porter să 
vină sus. 

Se aplecară împreună asupra trupului sleit al celui care 
fusese odinioară un nobil englez. Când văzu obrajii 
scofâlciţi şi galbeni, ochii căzuţi în orbite şi cutele de 
suferinţă pe chipul tânăr şi frumos odată, ochii fetei se 
umplură de lacrimi. 

— Trăieşte... - spuse Tarzan. Vom face tot ce putem pentru 
el, însă mă tem c-am sosit prea târziu. 

Când Bugşuli îi aduse apa, Tarzan turnă câteva picături 
între buzele crăpate şi umflate. Umezi apoi fruntea 
înfierbântată şi-i stropi braţele şi picioarele slăbite. Brusc, 
Clayton deschise ochii. Văzând-o pe Jane, care se apleca 
asupra lui, un zâmbet şters, ca o umbră, îi lumină chipul. Lia 
vederea lui Tarzan nu-şi putu ascunde uimirea. 

— E-n ordine, bătrân prieten! îi spuse omul-maimuţă. Te- 
am găsit la timp. De azi-nainte, totul va merge strună; o să 
te punem pe picioare, n-avea grijă. 

Englezul clătină capul. 

— E prea târziu... - şopti el. Dar e bine. Mă sfârşesc... 

— Unde e domnul Thuran? întrebă fata. 

— M-a părăsit... când frigurile au devenit insuportabile. E 
un diavol. Când l-am rugat să-mi aducă apă, fiindcă eram 
prea slăbit să-mi aduc singur, a băut-o în faţa mea, iar 
restul l-a aruncat pe jos şi mi-a râs în nas. Amintindu-şi de 
acest fapt, Clayton se însufleţi pe dată, prinzând un pic de 
viaţă. Izbuti chiar să se ridice într-un cot. Aproape că ţipa: 
da... voi trăi... voi trăi îndeajuns ca să-l găsesc şi să-l ucid pe 
monstrul acela! 


Însă efortul făcut, oricât de mic, îl dobori din nou pe 
ierburile mucegăite care, împreună cu pardesiul vechi, îi 
slujiseră Janei Porter drept culcuş. 

— Nu te îngriji de Thuran - îi spuse Tarzan din neamul 
maimuţelor, mângâindu-i fruntea. E omul meu şi am să-l 
găsesc până la urmă, nu te teme... 

Clayton zăcu liniştit o bună bucată de vreme. De câteva 
ori, Tarzan îşi apropie urechea de pieptul scobit, ca să 
desluşească bătaia slabă a inimii sleite. Spre seară, Clayton 
se trezi din nou. 

— Jane... - murmură bolnavul. 

Fata veni lângă el, plecându-şi capul ca să audă vorbele 
abia şoptite. 

— Te-am nedreptăţit... şi pe el - arătă spre omul-maimuţă. 
Te-am iubit atât... ştiu că e o scuză meschină pentru răul pe 
care ţi l-am făcut; nu puteam suporta ghidul să renunţ la 
tine. Nu umblu însă după iertare. Vreau doar să îndrept un 
lucru pe care ar fi trebuit să-l repar acum un an. 

Scotoci prin buzunarele pardesiului de sub el, căutând 
acel ceva descoperit acolo în răgazul dintre accesele 
nemiloase de friguri. Curând găsi ceea ce căuta... o 
bucăţică mototolită de hârtie galbenă. I-o întinse fetei şi 
când aceasta o luă, braţul îi căzu moale peste piept şi capul 
pe spate. Gâfâi scurt şi înţepeni pentru totdeauna. Tarzan 
din neamul maimuţelor îi acoperi faţa cu pardesiul. 

Îngenuncheară o clipă. Buzele fetei îngânară în tăcere o 
rugăciune, apoi se rădicară şi rămaseră de o parte şi de alta 
a corpului neînsufleţit. În ochii omului-maimuță se iviră 
lacrimi odată cu durerea pe care o simţise în propria-i 
inimă, învățase să-i fie milă de suferinţele altora. 

Printre lacrimi, fata citi mesajul de pe bucăţica de hârtie 
galbenă. Pe măsură ce citea, nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Citi de două ori cuvintele acelea magice înainte de a le 
înţelege pe deplin sensul. 

AMPRENTELE DIGITALE DOVEDESC CA EŞTI 
GREYSTOKE. FELICITĂRI. D'ARNOT. 


Îi dădu apoi hârtia lui Tarzan. 

— A ştiut asta şi nu ţi-a spus nimic? 

— Eu am ştiut înaintea lui - răspunse Tarzan. Nici măcar 
nu bănuiam că a aflat şi el. Cred că am uitat telegrama în 
noaptea aceea, în sala de aşteptare. Acolo am primit 
mesajul. 

— Şi după aceea ne-ai spus că mama ta a fost maimuţă şi 
că nu ţi-ai văzut tatăl niciodată? îl întrebă ea, 
neîncrezătoare. 

— Titlul şi averea nu însemnau nimic pentru mine, fără 
tine, scumpa mea - răspunse el. Dacă i le-aş fi luat, ar fi 
însemnat să-i fac rău femeii pe care o iubeam... înţelegi, 
Jane? 

Era ca şi. Cum încerca să se scuze pentru că greşise. 

Fata întinse braţele peste trupul mortului şi-i luă mâinile 
într-ale ei. 

— Şi eu... să renunţ la o dragoste atât de mare! Spuse. 

26. PLECAREA OMULUI-MAIMUŢĂ. 

A doua zi dimineaţa porniră la drum spre cabana lui 
Tarzan. Patru waziri purtau cadavrul englezului. Omul- 
maimuţă propusese ca Clayton să fie îngropat alături de 
defunctul Lord Greystoke, la marginea junglei, lângă 
cabana pe care o construise tatăl său. 

Jane Porter acceptă propunerea şi, în străfundul inimii, se 
tot minuna de noblețea uimitoare a caracterului acestui om 
deosebit care, deşi crescut printre fiarele junglei, dădea 
dovadă de atâta cavalerism şi tandreţe. 

Parcurseseră cam vreo trei mile din cele cinci care îi 
separau de plaja cabanei lui Tarzan, când wazirii, care 
mergeau în frunte, se opriră brusc, arătând uimiţi spre o 
făptură ciudată ce se apropia mergând de-a lungul plajei. 
Era un bărbat care păşea încet, cu capul în piept şi cu 
mâinile împreunate sub cozile redingotei; în cap purta un 
joben lucitor. 

Când îl văzu, Jane Porter scoase un strigăt de uimire şi 
bucurie, alergând în întâmpinarea lui. Auzind strigătul fetei, 


bătrânul ridică privirea şi, văzând la rându-i, cine venea în 
întâmpinarea lui, nu-şi putu stăpâni un chiot de uşurare şi 
bucurie. Pe când îşi îmbrăţişa fiica, pe faţa profesorului 
Archimedes Q. Porter şiroiau lacrimile. Se scurseseră mai 
multe minute până să-şi vină îndeajuns în fire ca să poată 
vorbi. 

Când, o clipă mai târziu, îl recunoscu şi pe Tarzan, cu greu 
reuşiră ceilalţi să-l încredinţeze că nu-şi pierduse minţile 
din cauza supărării; ca şi restul grupului, fusese atât de 
convins că omul-maimuţă murise, încât acum era o 
problemă întreagă să împace convingerea cu apariţia reală 
a „zeului pădurii” de care vorbea Jane. Bătrânul fu foarte 
impresionat aflând de moartea lui Clayton. 

— Nu mai pricep nimic... domnul Thuran ne-a asigurat că 
Clayton a murit cu multe zile înainte. 

— Thuran e cu dumneavoastră? întrebă Tarzan. 

— Da, ne-a descoperit de curând şi ne-a condus la cabana 
dumitale. Ne-am instalat tabăra la nord, nu departe de ea. 
Va fi încântat să vă vadă pe amândoi. 

— Şi surprins... - adăugă Tarzan. 

Nu trecu mult şi grupul ajunse la luminişul în care se afla 
cabana omului-maimuță, unde văzură mai mulţi bărbaţi 
îndeletnicindu-se cu diverse treburi. Printre ei Tarzan îl zări 
pe D'Arnot. 

— Paul! strigă el. Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici? Sau am 
înnebunit cu toţii? 

În câteva clipe, misterul fu dezlegat, odată cu multe alte 
lucruri ciudate. Vasul lui D'Arnot naviga într-o misiune de 
patrulare de-a lungul coastei şi locotenentul propusese să 
se arunce ancora în portul natural, ca să mai vadă cabana şi 
jungla, unde mulţi dintre ofiţerii şi marinarii vasului trăiseră 
aventuri extraordinare cu doi ani în urmă. Când debarcară 
găsiră acolo grupul Lordului Tennington şi hotărâră să-i ia 
pe toţi la bord în dimineaţa următoare spre a-i duce înapoi 
în lumea civilizată. 


Hazel Strong şi mama ei, Esmeralda şi domnul Samuel 1. 
Philander fură nespus de fericiţi aflând de întoarcerea Janei 
Porter. Îşi dădură seama că fusese salvată în chip miraculos 
şi căzură de acord cu toţii că un singur om ar fi fost în stare 
de asemenea ispravă: Tarzan din neamul maimuţelor. Îl 
copleşiră, aşadar, cu laude şi atenţii, iar acesta se simţi atât 
de stânjenit, încât tare ar fi vrut să se întoarcă în 
amfiteatrul maimuţelor. 

Apoi se interesară de băştinaşii tribului waziri şi le făcură 
nenumărate daruri, ca unor prieteni ai regelui lor. Însă 
când negrii aflară că Wazirii, regele lor, urma să-i 
părăsească şi să plece cu canoea cea mare ce sta ancorată 
în golf, la o milă depărtare, se posomorâseră. 

Noii veniţi nu-i văzură pe Lordul Tennington şi pe domnul 
Thuran, care plecaseră după vânat dis-de-dimineaţă şi nu 
se întorseseră încă. 

— Cât de surprins va fi acest domn Rokoff, cum îi spui tu, 
când te va vedea - îi zise Jane Porter lui Tarzan. 

— Surpriza lui va fi de scurtă durată - răspunse omul- 
maimuţă, încruntat şi-n vorbele lui răsună ceva care o făcu 
pe Jane să-l privească înfricoşată. Ceea ce citi în ochii lui îi 
confirmă temerile şi fata îl imploră să-l lase pe ticălos în 
seama justiţiei franceze. 

— În inima junglei - îi spuse ea - unde nu există nici o 
formă de dreptate sau justiţie la care să apelezi, în afară de 
muşchii puternici, ai fi fost îndreptăţit să-i aplici acestui 
individ pedeapsa pe care o merită; având însă la dispoziţie 
forţa puternică a unui guvern civilizat, vei fi acuzat de 
crimă dacă-l ucizi. Chiar şi prietenii tăi vor trebui să 
consimtă la arestarea ta, iar dacă te împotriveşti ne vei 
arunca din nou în nenorocire şi mizerie. Nu pot îndura 
gândul să te pierd din nou, dragul meu Tarzan. 
Făgăduieşte-mi că-l vei preda căpitanului Dufranne şi că vei 
lăsa legea să acţioneze... ticălosul ăsta nu merită să ne 
riscăm fericirea pentru el. 


Tarzan îşi dădu seama cât de înțelepte sunt vorbele Janei 
şi-i promisese să facă întocmai. O jumătate de oră după 
aceea, Rokoft şi Tennington ieşiră din junglă. Mergeau unul 
lângă altul. Tennington observă primul prezenţa unor 
necunoscuţi în tabără. Îi văzu pe războinicii negri stând de 
vorbă cu marinarii de pe crucişător, apoi un uriaş zvelt şi 
ars de soare întreţinându-se cu locotenentul D'Arnot şi 
căpitanul Dufranne. 

— Mă-ntreb cine o fi bărbatul acela? i se adresă el lui 
Rokoff; când acesta înălţă capul, ochii săi întâlniră ochii 
omului-maimuță aţintiţi asupra lui; se clătină pe picioare şi 
se făcu alb la faţă. 

— Sapristi! urlă el şi, înainte ca Tennington să-şi dea 
seama ce vrea să facă, duse puşca la ochi şi trase spre 
Tarzan. 

Englezul era însă lângă el şi atât de aproape, încât devie 
arma cu o fracțiune de secundă înainte ca percutorul să 
atingă capsa, astfel că glonţul care fusese destinat lui 
Tarzan se pierdu departe, peste capul gigantului, fără să-i 
facă vreun rău. Mai înainte ca nemernicul să poată trage 
din nou, omul-maimuţă se năpusti spre el şi-i smulse arma 
din mâini. La auzul împuşcăturii, căpitanul Dufranne, 
locotenentul D'Arnot şi câţiva marinari dădură fuga şi 
Tarzan îl predă pe Rokoff, fără a scoate un cuvânt. îi 
explicase comandantului francez cum stăteau lucrurile încă 
pe când Rokoff nu se înapoiase din junglă, astfel că ofiţerul 
dădu imediat ordin ca spionul să fie pus în lanţuri şi 
întemnițat la bordul crucişătorului. Înainte ca prizonierul să 
fie escortat în temniţa sa provizorie, Tarzan ceru 
permisiunea să-l percheziţioneze şi, spre bucuria sa, găsi 
asupra lui Rokoff documentele furate. 

Împuşcătura o atrase pe Jane Porter şi pe ceilalţi, care 
ieşiră din cabană. Îndată ce spaima se risipi, fata îl salută pe 
Lordul Tennington, care fu foarte uimit s-o vadă. După ce 
luă documentele de la Rokoff, Tarzan li se alătură şi, pe 
când se apropia, Jane Porter îl prezentă lui Tennington. 


— John Clayton, Lord Greystoke - zise ea. Englezul nu mai 
înţelegea nimic şi trebui să se repete de mai multe ori 
ciudata istorie a omului-maimuță - spusă de Tarzan, de Jane 
Porter şi de locotenentul D'Arnot - ca să se convingă, în cele 
din urmă, că nu erau nebuni de legat. 

La asfinţit îl îngropară pe William Cecil Clayton lângă 
mormintele din junglă ale unchiului şi mătuşii sale: răposaţii 
Lord şi Lady Greystoke. La rugămintea lui Tarzan se traseră 
trei salve de puşcă deasupra locului de veci al „unui bărbat 
curajos, care a înfruntat moartea cu vitejie”. 

Profesorul Porter, care în tinereţe fusese hirotonisit preot, 
oficie slujba de înmormântare. În jurul mormântului se 
strânsese cel mai ciudat grup din câte s-au văzut vreodată: 
ofiţeri şi marinari francezi, doi lorzi englezi, cetăţeni 
americani şi vreo douăzeci de războinici africani. 

După înmormântare, Tarzan ceru căpitanului Dufranne să 
amâne cu câteva zile plecarea crucişătorului; dorea să se 
ducă la câţiva kilometri în interiorul junglei să-şi aducă 
„bagajele”. Ofiţerul se învoi cu plăcere. 

A doua zi, târziu după-amiază, Tarzan şi wazirii lui se 
întoarseră cu prima tranşă de „bagaje”; când ceilalţi văzură 
lingourile de aur curat, se îngrămădiră toţi în jurul omului- 
maimuţă, punându-i o sumedenie de întrebări; el însă 
zâmbea nepăsător, refuzând să le dea cea mai mică 
indicație privind sursa imensei comori. 

— De fiecare bucată pe care am adus-o aici sunt multe alte 
mii de lingouri asemănătoare lăsate acolo. Când le voi fi 
cheltuit pe acestea, poate voi dori să mă întorc să iau altele 
- îi lămuri el. 

A doua zi se întoarse în tabără cu restul lingourilor şi, 
după ce acestea fură înmagazinate la bordul crucişătorului, 
căpitanul Dufranne declară că se simte întocmai ca şi 
comandantul unui galion spaniol de odinioară, întorcându- 
se acasă după ce au părăsit cetăţile ticsite de comori ale 
aztecilor. 


— Nu ştiu clipa când echipajul îmi va tăia beregata şi va 
pune stăpânire pe vas - adăugă el. 

În ziua următoare, pe când se pregăteau să se îmbarce pe 
crucişător, Tarzan îşi luă inima în dinţi şi-i spuse Janei 
Porter ce-l frământă: 

— Se zice că fiarele sălbatice sunt lipsite de sentimente; cu 
toate acestea aş vrea să mă căsătoresc cu tine lângă 
mormintele mamei şi tatălui meu şi înconjurat de jungla 
sălbatică în care am petrecut atâţia ani. 

— Dar e legal, iubitule? întrebă fata. Fiindcă dacă e, nu 
cunosc alt loc unde aş vrea să mă mărit cu „zeul pădurilor” 
decât la umbra pădurii. 

Când îi întrebară şi pe ceilalţi, primiră asigurări că e 
foarte legal şi că ar fi fost un final splendid al unei frumoase 
poveşti de dragoste. Astfel întregul grup se adună în 
interiorul cabanei şi în prag pentru a asista la a doua 
ceremonie pe care profesorul Porter avea s-o oficieze în 
răstimp de trei zile. 

D'Arnot urma să fie naş, iar Hazel Strong, naşă, când 
Tennington răsturnă toate aranjamentele cu o altă idee 
năstruşnică. 

— Dacă domnişoara Strong e de acord - spuse luând mâna 
naşei într-a sa - Hazel şi cu mine credem că e momentul 
potrivit să facem nuntă dublă...! 

Ridicară ancora a doua zi şi, pe când crucişătorul se 
îndrepta maiestuos spre largul mării, un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-un costum de flanel alb şi o fată graţioasă se 
sprijineau de parapet, privind spre linia țărmului ce 
rămânea în urmă şi pe care dansau douăzeci de războinici 
negri din tribul waziri, agitându-şi suliţele de război 
deasupra capetelor şi urând drum bun regelui lor. 

— N-aş putea deloc să mă-mpac cu gândul că privesc 
pentru ultima oară jungla, iubito, dacă n-aş şti că merg cu 
tine pentru totdeauna spre o lume nouă şi plină de 
fericire... - spuse Tarzan din neamul maimuţelor şi se 
aplecă să-şi sărute mireasa. 


SFÂRŞIT 


1 În mitologia greacă, zeiţa răzbunării, împărţitoarea 
dreptăţii. (N. 1)