Burroughs Edgar Rice — V8 Tarzan si Leul de aur

Burroughs Edgar Rice 


Burroughs Edgar Rice 


TARZAN şi Leul de aur sau 
VALEA DIAMANIELOR 


Tarzan and the Golden Lion 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - Puiul de leu 2 

CAPITOLUL II - Dresarea lui Jad-bal-ja 14 
CAPITOLUL III - O întrunire misterioasă 21 
CAPITOLUL IV - Urmele misterioase 33 
CAPITOLUL V - Picăturile fatale 44 
CAPITOLUL VI - Moartea la pândă 56 
CAPITOLUL VII - Trebuie sacrificat 69 
CAPITOLUL VIII - Misterele trecutului 79 
CAPITOLUL IX - Lancea ucigătoare 94 
CAPITOLUL X - Nebunia trădării 104 
CAPITOLUL XI - Parfumul miresmelor străine 120 
CAPITOLUL XII - Sacii cu aur 137 
CAPITOLUL XIII - Turnul misterios 148 
CAPITOLUL XIV - Grozăviile din camera tronului 161 
CAPITOLUL XV - Sânge în loc de cerneală 175 
CAPITOLUL XVI - Comoara de diamante 186 
CAPITOLUL XVII - Arsă de vie 202 
CAPITOLUL XVIII - Setea de răzbunare 214 
CAPITOLUL XIX - Răsplata lui Kraski 226 
CAPITOLUL XX - Înviată din morţi 240 
CAPITOLUL XXI - Din lac în puț 254 


CAPITOLUL I - Puiul de leu. 


Sabor, leoaica, îşi alăpta puiul. Era un ghemuleţ de blană 
pătată, ca şi blana de leopard. Leoaica şedea lungită la 
soare, în faţa unei peşteri mici. Ochii îi avea pe jumătate 
închişi, însă era foarte atentă la orice mişcare din jurul ei. 

La început a avut trei ghemuleţe de blană ca acesta, două 
leoaice şi un leu, de care Sabor şi Numa erau cât se poate 
de mândri şi fericiţi. 

Dar peste ei au venit zile grele: zile în care vânatul era 
greu de găsit, aşa că Sabor, lipsită de hrană suficientă, nu a 
mai fost în stare să îi alăpteze pe cei trei pui. După aceea a 
urmat sezonul ploilor reci. Când puii s-au îmbolnăvit Numai 
cel mai puternic a supravieţuit..., cele două leoaice micuţe 
au murit. 

Sabor a plâns întruna, scâncind şi gemând în faţa 
jalnicelor rămăşiţe de blană. Din când în când, se oprea, 
mirosindu-le şi mişcându-le puţin cu botul, ca şi cum ar fi 
vrut să le dea viaţă. 

După un timp şi-a pierdut orice speranţă în privinţa 
aceasta. Îşi concentra toată atenţia şi toată dragostea, pe 
care inima ei sălbatică o putea cuprinde, asupra puiului 
care i-a mai rămas şi de aceea era acum şi mai atentă ca de 
obicei. 

Numa, leul, nu era acasă. A ucis înainte cu două zile o 
căprioară şi a târât-o până la vizuina lor, iar în ajun plecase 
din nou şi nu s-a mai întors până acum. 

Sabor, dormitând cu puiul lângă ea. Visa despre Vappi, 
antilopa, care în orice moment putea să fie adusă de aprigul 
ei partener. Poate că de data aceasta el va apare din desişul 
junglei cu Paco, zebra, a cărei carne era şi mai acceptată de 
lei, fiind mai fragedă şi mai suculentă decât altele. Sabor 
saliva, numai gândindu-se la aceasta. 

Dar asta ce a mai fost? Un zgomot uşor, mai mult o 
închipuire de zgomot, a ajuns până la urechile agere ale 
leoaicei. 

A ridicat imediat capul, mişcându-l în dreapta şi în stânga. 
Încercând să audă şi cea mai slabă repetare a zgomotului 


care i-a tulburat liniştea. 

A adulmecat aerul din jurul ei. Nu era decât o adiere 
slabă, dar bătea din direcţia din care a auzit zgomotul. 
Acesta se auzea acum din ce în ce mai tare şi îi indica 
limpede că, oricine ar fi fost acolo, se apropia acum de ea. 

Nervozitatea fiarei creştea pe măsură ce zgomotul 
devenea mai distinct. Ridicându-se brusc, puiul a scăpat 
sânul ei din gură. Supărat, a început să mârâie uşor, dar 
leoaica l-a potolit numaidecât. Puiul s-a ridicat de jos, a 
privit-o întâi pe leoaică, iar după aceea şi-a mutat privirea 
în direcţia în care se uita şi ea. 

Zgomotul pe care l-a auzit Sabor avea o calitate 
tulburătoare, ceva care inspira nelinişte, dacă nu chiar şi 
teamă. Poate că puternicul ei soţ se întorcea de la 
vânătoare, dar zgomotul nu semăna deloc cu cel provocat 
de un leu, nu era zgomotul pe care-l face un leu când 
târăşte după el o pradă grea. 

Şi-a privit puiul, scâncind uşor. Îngrijorată din cauza lui, 
căci teama de a-l paşte o primejdie şi pe acesta, ultimul din 
familie, a pus stăpânire pe mintea ei. Din cauza asta era 
pregătită să-l apere până la ultima ei picătură de sânge. 

În sfârşit, după puţin timp, slaba adiere de vânt i-a adus şi 
mirosul animalului care înainta din junglă spre ea. 

Instantaneu. Întreaga înfăţişare de nelinişte a leoaicei s-a 
transformat într-o furie sălbatică cu colții rânjiţi, cu 
ghearele scoase şi cu ochii aprinşi..., pentru că mirosul care 
a ajuns la nările ei a marcat prezenţa omului, fiinţa pe care 
o detesta cel mai mult. 

S-a ridicat în picioare şi a rămas astfel, cu capul aplecat în 
jos, aşteptând. Apoi. Prin acel mijloc de nepătruns prin care 
animalele comunică între ele. Şi-a îndreptat puiul să stea 
într-un colţ al peşterii până când ea se va înapoia. Apoi a 
pornit în întâmpinarea celui care i-a tulburat liniştea. 

Puiul a auzit şi el ceea ce auzise mama lui şi-acum a simţit 
şi el mirosul de om. Cu toate că nu cunoştea acest miros, 
instinctul îi spunea că aparţine unui duşman. Aşadar, odată 


cu mirosul, s-a produs şi la el aceeaşi schimbare de 
atitudine ca a mamei sale: zburlirea părului de-a lungul 
şirei spinării şi rânjirea micilor lui colţi. 

Probabil, tot din această cauză, în timp ce leoaica înainta 
pe furiş, puiul nu a ascultat de povaţa mamei sale şi a mers 
pe urmele ei. Mişcându-şi şoldurile picioarelor din spate, 
aşa cum fac toţi puii de leu la vârsta lui. Era, totuşi, atât de 
ridicol, fiind în contrast cu demnitatea mersului pe 
picioarele din faţă. 

Leoaica, atentă la ce se afla în faţa ei, nu a observat că 
este urmată de puiul neascultător. 

Tufişul, care a crescut pe sub copacii de la marginea 
junglei din faţa peşterii, era foarte des, dar Numa a ştiut să 
facă drum prin el, un fel de tunel, pe o distanţă de mai mult 
de o sută de metri de la vizuina lor. Tunelul se deschidea 
într-o poieniţă străbătută de o cărare de animale, ce se 
continua într-o parte şi în alta a poienii, pierzându-se în 
adâncul junglei. 

Ajungând în poiană, Sabor l-a văzut în mijlocul ei pe cel de 
care se temea şi pe care îl ura în acelaşi timp. 

Dar dacă omul acesta nu a venit s-o vâneze nici pe ea, nici 
pe ai ei? Dar dacă el nici nu a visat despre prezenţa acestor 
lei prin apropiere? 

De obicei, Sabor nu i-ar fi făcut nici un rău, atâta timp cât 
el nu s-ar fi apropiat prea mult, ca să devină primejdios 
puiului ei; sau dacă nu ar fi avut pui, leoaica ar fi dispărut în 
tufiş, îndată ce ar fi simţit apropierea omului. 

Astăzi, însă, toate acestea nu mai însemnau nimic pentru 
ea. Era nervoasă şi se temea de om, datorită puiului asupra 
căruia îşi concentra întreaga dragoste maternă. 

Deci, în loc să mai aştepte, ca altădată, să vadă dacă omul 
are intenţii rele asupra ei şi a puiului, a pornit să-l 
întâmpine şi să-l oprească de la orice voia să întreprindă. 

S-a transformat dintr-o mamă tandră într-o maşină 
cumplită de distrugere, obsedată de un singur gând: să 
ucidă. 


Când a ajuns la marginea poienii, a atacat fără să mai stea 
pe gânduri, fără să mai scoată răcnete prealabile cu care 
leii îşi îngrozesc prada în momentul când atacă. 

Singurul avertisment sesizat de omul negru despre 
prezenţa unui leu acolo sau chiar la o depărtare de 
kilometri a fost apariţia subită şi îngrozitoare a acestei 
pisici. Era aproape un demon care alerga spre elca o 
săgeată. 

Intenţia negrului nu era să caute lei. Dacă ar fi ştiut că se 
află unul acolo, ar fi ocolit locul acela cât mai mult posibil. 
Acum chiar ar fi fugit, dacă ar fi avut unde. Distanţa până la 
primul copac era mai mare decât cea care îl despărţea de 
leoaică. Astfel, aceasta l-ar fi ajuns înainte ca el să parcurgă 
măcar jumătate din drum până la copac. 

Nu mai avea speranţa să scape prin fugă şi nu i-a mai 
rămas decât un singur gest de făcut, să se apere. Fiara 
aproape l-a ajuns. Negrul a văzut că în urma ei alerga un 
pui de leu. 

Şi-a luat sulița în mână, pregătindu-se de atac şi în clipa în 
care Sabor s-a ridicat să-l înhaţe, a lansat-o cu toată 
puterea spre ea. 

Suliţa a pătruns în inima sălbatică a fiarei în acelaşi 
moment în care fălcile ei îngrozitoare s-au închis puternic, 
zdrobind între ele faţa şi o parte din capul negrului. 

Impetuozitatea ei a făcut ca amândoi să cadă la pământ, 
nemai făcând nici o mişcare, decât ultimele convulsii ale 
mușchilor. Erau morţi. 

Puiul, rămas orfan, s-a oprit la câţiva metri într-o atitudine 
nedumerită faţă de cea mai mare catastrofă a vieţii sale. Ar 
fi vrut să se apropie de mama lui, dar îl ţinea în loc teama 
instinctivă de mirosul de om. După puţin timp, a început să 
scâncească cu un ton pe care mama sa, ori de câte ori îl 
auzea, venea întotdeauna grăbită, de data aceasta ea nu a 
mai venit... şi nici nu şi-a ridicat capul măcar să-l privească. 

Puiul a rămas câteva clipe nedumerit de această 
neobişnuită atitudine a mamei sale, pe care nu o înţelegea. 


A continuat să plângă, simțindu-se din ce în ce mai singur, 
stăpânindu-l un sentiment ciudat. Dar, după un timp, a făcut 
câţiva paşi spre leoaică. 

Văzând că fiinţa străină, care zăcea lângă mama sa, nu se 
mişca, spaima începea să îi piară, adunându-şi curaj să se 
apropie de leoaică şi s-o miroase Cu tot scâncetul lui 
necontenit, ea nu s-a mişcat şi nici nu i-a dat un răspuns. 
Atunci mintea lui a început să se lumineze. A înţeles că 
mama lui frumoasă şi puternică a suferit o schimbare, 
fiindcă acum ea nu mai era ceea ce a fost. 

Cu toate acestea nu s-a mişcat de lângă ea. A plâns întruna 
până când, istovit de atâta plâns, s-a ghemuit în blana ei 
rece şi a adormit. 

În starea aceasta l-a găsit Tarzan... Tarzan, Jane şi fiul lor, 
Korak, care se întorceau din Paluldon, ţara misterioasă a 
oamenilor cu coadă de unde cei doi bărbaţi au salvat-o pe 
Jane Clayton. 

La zgomotul apropierii lor, puiul a deschis ochii şi s-a 
ridicat în picioare A mârâit spre ei şi s-a lipit, în acelaşi 
timp, mai mult de corpul mamei sale moarte. 

Observând acest gest. Tarzan a zâmbit. 

— Mic, dar îndrăcit de tot. A comentat el, după ce, 
aruncând o singură privire, a înţeles toată tragedia. 

S-a apropiat de puiul de leu. Tarzan s-a aşteptat ca acesta 
să întoarcă spatele şi să fugă, dar puiul nu avea nicidecum 
această intenţie, din contră, a mârâit şi mai tare şi a izbit 
puternic cu laba în mâna pe care Tarzan a întins-o când s-a 
aplecat să îl mângâie. 

— E curajos mititelul! a exclamat Jane. 

— Va deveni un leu mare şi puternic, a zis Korak. Adică ar 
fi devenit, s-a corectat el repede, dacă trăia leoaica Priviţi-i 
spatele: drept şi tare ca o suliță, păcat că va muri! 

— Sărmanul orfan l-a compătimit Jane. 

— Nu va muri, a spus Tarzan. 

— Dar nici nu are şanse să trăiască, a reluat fiul său. Ar fi 
trebuit să mai sugă vreo lună-două, cine îl va mai alăpta 


acum? 

— Eu, răspunse Tarzan. 

— Ai de gând să-l iei şi să-l adopţi? 

— Da! 

Jane şi Korak au început să râdă. 

— Foarte frumos, a zis Tarzan. 

— Lordul Greystoke, mamă adoptivă a fiului lui Numa. 
Sună frumos, nu-i aşa? a adăugat Jane Clayton. Râzând în 
continuare. 

Tarzan nu a răspuns nimic. A zâmbit doar şi a continuat să 
se ocupe de puiul de leu. La un moment dat a întins mâna şi 
l-a prins de ceafă După aceea, mângâindu-l uşor, a început 
să-i vorbească cu un ton dulce, alintător Probabil că puiul 
de leu înţelegea, pentru că, a încetat să se mai zbată şi nu a 
mai încercat nici să zgârie, nici să muşte mâna care îl 
mângâia. 

În cele din urmă. Tarzan l-a luat de jos şi l-a ţinut în braţe. 
Puiului nu-i mai era teamă, cu toate că era atât de aproape 
de duşmanul lui închipuit de adineaori. 

— Şi cum ai putut să faci asta? a exclamat deosebit de 
surprinsă, Jane Clayton. 

Tarzan a ridicat din umeri. 

— Nici fiinţelor din lumea voastră nu le e frică de voi. Eu 
aparţin acestei lumi. Oricât aţi căuta voi să împingeţi spre 
civilizaţie. De aceea, ei nu se tem de mine când le arăt 
prietenie. Până şi drăcuşorul acesta pare că ar înţelege 
acest lucru, nu-i aşa? 

— E un lucru pe care eu nu l-am înţeles niciodată, a 
comentat Korak. Şi cu sunt destul de familiarizat cu 
animalele africane şi totuşi nu am asupra lor aceeaşi putere 
de pricepere şi influenţă pe care o ai tu. De ce? 

— Pentru că Tarzan este unic, a zis lady Greystoke, 
zâmbindu-i fiului ei, cu toate că în accentul său se simţea şi 
o notă de mândrie. 

— Nu uita că m-am născut printre fiare şi că ele m-au 
crescut, a reluat Tarzan. Se poate ca la urma urmei, tatăl 


meu să nu fi fost decât o maimuţă, iar Kala, ştii bine că a 
insistat totdeauna că aşa a fost. 

— John! Iar glumeşti? a exclamat Jane. Ştii foarte bine cine 
au fost tatăl tău şi mama ta. 

Tarzan l-a privit solemn pe fiul său, iar după o clipă i-a 
spus, zâmbindu-i şi făcându-i un semn cu ochiul. 

— Mama ta nu se poate obişnui să aprecieze calităţile fine 
ale antropoizilor. Ai crede că o supără gândul că s-a măritat 
cu unul din ei. 

— John Clayton. Să ştii că nu-ţi mai vorbesc niciodată, dacă 
nu încetezi să debitezi asemenea monstruozităţi. E destul 
de trist că ai rămas un sălbatic incorigibil. lară să mai fie 
nevoie să adaugi că ai fi şi maimuţă. 

Lunga lor călătorie de la Paluldon era acum aproape 
sfârşită. Într-o săptămână sau cel mult zece zile trebuia să 
ajungă din nou în locurile unde fusese înainte locuinţa lor. 

Dacă a mai rămas sau nu ceva din ruinele lăsate de 
germani, era pentru ei ceva o problemă dificilă. Au ars 
magaziile şi toate dependinţele în întregime, iar marea 
parte din interiorul acesteia a fost, de asemenea, distrusă. 

Wazirii, indigenii devotați ai lordului Greystoke, aceia care 
nu au fost ucişi de soldaţii căpitanului Fritz Schneider, s-au 
adunat cu toţii, fiind la dispoziţia armatei engleze. În orice 
parte ar fi putut fi utili în marea cauză a umanităţii. 

Tarzan a ştiut aceasta înainte de a fi plecat în căutarea 
soţiei sale, dar nu avea de unde să ştie câţi au scăpat din 
război şi ce s-a mai întâmplat cu întinsele sale moşii din 
Africa. 

Se putea prea bine ca unele triburi rătăcitoare sau chiar 
trupe de jefuitori arabi să fi participat la distrugerile 
începute de nemți, acoperind poienile şi îngropând într-o 
verdeață încâlcită orice urmă a scurtei staţionări a omului 
pe acolo. 

În urma adoptării puiului de leu, Tarzan s-a simţit silit, ori 
de câte ori plănuia marşurile şi popasurile, să se gândească 


şi la nevoile micului său protejat, care trebuia alăptat tot 
timpul pentru a supravieţui. 

Bineînţeles că lapte de leoaică era cu neputinţă să 
găsească, dar, din fericire, se aflau acum într-un ţinut destul 
de populat şi satele indigene nu erau prea departe unele de 
altele: sate în care Tarzan era destul de cunoscut şi 
respectat. 

De aceea, chiar în după-amiaza aceea în care a găsit puiul 
de leu, Tarzan s-a apropiat de unul din aceste sate pentru a 
obţine lapte pentru leu. La început indigenii au manifestat o 
vie nepăsare, privindu-i pe aceşti albi care călătoreau fără 
Safari, fără caravană. Îi priveau dispreţuitor şi fără nici o 
urmă de teamă. 

Se înţelege, fără safari, aceşti străini nu ar fi avut cum să 
le aducă daruri, nici mărfuri în schimbul alimentelor pe 
care desigur le căutau. 

Neavând nici soldaţi negri înarmaţi anume pentru 
expedițiile din Africa, nu ar fi fost în stare să-i silească a le 
ceda sau a le procura alimentele. Nu ar fi avut nici cum să 
se apere, dacă sătenii ar fi considerat că trebuie să se 
arunce asupra lor şi să-i gonească. Dar, cu toată indiferența 
pe care au arătat-o, în realitate manifestau o deosebită 
curiozitate asupra acestor străini, curiozitate stârnită de 
îmbrăcămintea neobişnuită şi ciudată a albilor. 

În faţa lor se aflau trei persoane tot atât de prost 
îmbrăcate ca şi ei şi înarmate la fel, cu o singură excepţie: 
cel mai tânăr dintre bărbaţi mai avea şi o carabină. Toţi trei 
purtau îmbrăcămintea primitivă şi barbară din Paluldon: 
era un amănunt dar atât de străin pentru aceşti negri 
simpli. 

— Unde este şeful vostru? a întrebat Tarzan, înaintând în 
sat, înconjurat de femei, copii şi o mulţime de câini care 
lătrau. 

Câţiva războinici care dormeau la umbra colibelor s-au 
ridicat şi s-au apropiat de noii sosiți. 


— Şeful doarme, a răspuns unul. Nu îl trezesc pentru voi. 
Ce vreţi? 

— Vreau să vorbesc cu şeful tău. Du-te şi spune-i să vină! 

Războinicul l-a privit uimit, apoi a izbucnit într-un râs cu 
hohote. 

— Auziţi? Vrea să-l aduc pe şeful, a strigat el camarazilor 
lui. 

Apoi, începând să râdă din nou, s-a izbit cu palma peste 
pulpă şi l-a lovit cu cotul pe cel de lângă el. 

— Spune-i, a continuat străinul, că Tarzan vrea să 
vorbească cu el. 

Când au auzit acestea, atitudinea celor de faţă a suferit o 
mare schimbare: au trecut cu respect într-o parte şi au 
încetat să râdă. Priveau nedumeriţi, iar cel care a râs mai 
puternic a devenit, dintr-o dată, solemn. 

— Aduceţi numaidecât rogojini, a strigat el, ca să stea 
Tarzan şi cu ai lui, iar eu alerg să-l aduc pe Umanga, şetul 
nostru, a sfârşit negrul. 

Acesta a început să alerge, ca şi cum ar fi găsit un motiv 
care să-l îndepărteze de vestitul om al junglei, de care se 
temea şi pe care credea l-a supărat. 

Faptul că albii nu erau însoţiţi de safari sau de soldaţi 
înarmaţi, acum nu mai avea nici o importanţă. Sătenii se 
luau la înghesuiau să îi cinstească pe străini. Astfel, înainte 
ca şeful să sosească, mai mulţi săteni au adus hrană şi 
îmbrăcăminte. După un timp, a venit şi Umanga Era un 
bătrân ce fusese şef înainte de naşterea lui Tarzan Ţinuta 
lui era demnă şi patriarhală. I-a salutat pe oaspeţi cu mult 
respect. Se simţea clar în atitudinea lui că era încântat de 
onoarea pe care i-a oferit-o Tarzan prin vizita lui. După ce 
Tarzan i-a explicat scopul sosirii sale. Arătându-i puiul de 
leu, Umanga l-a asigurat că în sat există suficient lapte în 
acest timp. larzan a observat fiecare amănunt al satului şi 
al locuitorilor acestuia. Astfel, a observat printre 
numeroasele animale ce alergau pe lângă colibe, o căţea al 
cărei uger era umflat cu lapte. În acel moment, l-a 


străfulgerat o idee deosebită. Indicând direcţia unde se afla 
animalul, i-a făcut o propunere lui Umanga. 

— Aş vrea s-o cumpăr. 

— 'Ţi-o dăruiesc, Buana, fără s-o plăteşti, a răspuns şeful A 
fătat săraca, acum vreo trei zile, dar azi-noapte puii i-au 
dispărut. 

Dup o clipă de gândire, acesta a continuat: 

— Dar, nu ai dori în locul ei alţi câini mai graşi? Această 
căţea bătrână s-ar putea să nu fie prea indicată pentru 
mâncare. 

— Nu vreau s-o mănânc, i-a explicat Tarzan. Vreau numai 
s-o iau cu mine, ca să-mi alăpteze puiul de leu. Spune s-o 
aducă aici! 

La un ordin al şefului, câţiva băieţi au prins căţeaua şi 
legând-o cu o curea de gât, i-a adus-o lui Tarzan. 

Ca şi leul, câinele s-a temut la început, mirosul lui Tarzan 
fiind diferit de cel al negrilor. Atunci el a început să mârâie 
şi a încercat să-l muşte pe noul ei stăpân în cele din urmă. 
Însă, acesta i-a câştigat încrederea şi căţeaua s-a aşezat 
liniştită lângă el, în timp ce Tarzan o mângâia pe cap. 

Cel mai dificil i-a fost să apropie puiul de leu de sâni, 
amândoi fiind îngroziţi de mirosul străin al celuilalt. Leul se 
strâmba şi scuipa, iar căţeaua mârâia cu colții rânjiţi spre 
puiul de leu. 

Pentru realizarea acestui gest era nevoie de o răbdare 
infinită. În cele din urmă, cele două animale s-au adaptat 
reciproc. Căţeaua începu să alăpteze fiul lui Numa. 

Foamea a reuşit să învingă şi să înlăture teama şi 
bănuielile fireşti ale leului, după cum atitudinea blândă şi 
fermă a omului a câştigat încrederea căţelei, care toată 
viaţa, nu a fost obişnuită decât cu bătăi în timpul nopţii, 
Tarzan a legat căţeaua în coliba ocupată de el. lar. Până să 
se lumineze de ziuă, a determinat-o să alăpteze puiul de 
două ori. A doua zi şi-au luat rămas bun de la Umanga şi de 
la poporul lui şi au pornit din nou spre casă. Au legat căţea 


cu o curea şi au luat-o cu ei. Puiul de leu dormea liniştit 
într-un sac atârnat în spatele lui Tarzan. 

Puiul de leu, având o culoare aurie, a primit numele Jal- 
bal-ja, ceea ce în limba pitecantropilor din Paluldon 
însemna Leul de aur. Acesta se obişnuia cu ei din ce în ce 
mai mult. S-a ataşat de mama lui adoptivă, care la rândul ei 
l-a acceptat, ca şi cum ar fi fost came din carnea ei. 

Căţeaua a primit şi ea un nume: Za. Au dezlegat-o, iar ea îi 
urma de bună voie prin junglă, fără să mai încerce să fugă. 
Era fericită când se afla în apropierea unuia dintre stăpânii 
ei. 

În momentul când drumul lor prin junglă se apropia de 
sfârşit şi începea câmpia întinsă în care a fost locuinţa lor, 
toţi trei au fost cuprinşi de o agitaţie pe care încercau să şi- 
o stăpânească. Nu rosteau nici un cuvânt despre speranţa 
sau teama din suflet. Fiecare încerca să descopere în taină 
ce îi aştepta acolo. 

Ce puteau găsi mai mult decât ruine acoperite de 
vegetaţia încâlcită pe care Tarzan a curăţat-o cu mult timp 
înainte ca să-şi poată clădi locuinţa? 

A sosit momentul când au păşit în câmp deschis, ca să 
poată privi în direcţia în care se afla ferma lui Greystoke, cu 
toate dependinţele ei, ca un cuib aşezat în mijlocul 
copacilor şi tufişurilor care au fost reţinute pentru a 
înfrumuseţa terenul. 

— Uite! a strigă lady Jane, tot acolo este şi acum! 

— Dar ce sunt celelalte lucrări alăturate? a întrebat Korak. 

— Sunt colibele indigenilor, a răspuns Tarzan. 

— Ah! Uite şi câmpul e cultivat! a exclamat fericită soţia 
lui. 

— Şi câteva dependinţe au fost reconstruite, a adăugat 
Tarzan cuprins de emoție. Asta nu înseamnă decât un 
singur lucru: Wazirii s-au întors din război..., credincioşii 
mei Waziri! Au reconstruit ceea cea nemţii au distrus şi 
acum supraveghează averea până ne înapoiem şi noi. 

CAPITOLUL II - Dresarea lui Jad-bal-ja. 


lată, deci, cum a ajuns acasă Tarzan al maimuţelor, 
împreună cu Jane Clayton şi Korak, după o absenţă atât de 
îndelungată, aducându-l cu ei şi pe Jad-bal-ja, leul de aur, cu 
Za, căţeaua care-l alăpta. 

Printre primii care i-au întâmpinat cu bucurie, era 
bătrânul Muviro, tatăl lui Wazimbu, a războinicului care îşi 
pierduse viaţa în apărarea casei şi a soţiei lui Tarzan. 

— Ah! Buana, a exclamat credinciosul negru, îmi 
întineresc ochii când vă văd. A trecut mult timp de când aţi 
plecat. Cu toate că aproape toţi se îndoiau că vă veţi mai 
întoarce vreodată, bătrânul Muviro ştia că în lumea 
întreagă nu există nimic care să ne poată învinge stăpânul. 

Ştiam, a continuat Muviro, că vă veţi întoarce la 
credincioşii voştri Waziri şi pe iubitul vostru pământ, dar ca 
să vină şi cea pe care noi o plângeam ca moartă, e mai mult 
decât putem crede ochilor noştri. De aceea mare va fi 
petrecerea care se va ţine la noapte în colibele Wazirilor. 

Da, a reluat bătrânul negru, grăbit să-şi arate toată 
bucuria, se va cutremura pământul de jocul războinicilor şi 
va răsuna cerul de strigătele lor şi ale femeilor, pentru că 
cei pe care ei îi iubesc cel mai mult pe lume s-au întors 
acasă. 

Mare a fost petrecerea din colibele negrilor Waziri. Dar nu 
a ţinut numai o noapte, ci câteva nopţi în şir, până când 
Tarzan a fost silit să-i potolească, spunându-le că el şi 
familia lui ar avea nevoie de odihnă. 

El a observat că negrii credincioşi lui, sub îndrumarea tot 
atât de credincioasă a lui Jervis, au restabilit complet atât 
magaziile, cât şi grajdurile; mai mult decât toate acestea, 
au avut grijă să repare şi interiorul locuinţei sale, aşa că 
după toate aparențele ferma era în aceeaşi stare în care 
fost înainte de atacul şi jaful soldaţilor germani. 

Jervis a fost plecat la Nairobi cu afaceri ale moşiei, aşa că 
nu s-a întors decât la vreo trei zile după sosirea stăpânilor 
lui. 


Surpriza şi fericirea care l-au cuprins nu au fost nici mai 
mici, nici mai puţin sincere decât ale negrilor. Astfel, 
împreună cu vătaful negrilor şi cu războinicii mai de seamă, 
a stat ore întregi la picioarele marelui Buana, ascultând 
descrierea ciudată a ţării Paluldonului şi a povestirii 
aventurilor prin care au trecut toţi trei în timpul cât Jane a 
fost captivă. Ceea ce nu înţelegea era motivul pentru care 
Tarzan a adus cu ei o căţea şi a adoptat fiul inamicului lor 
ereditar, leul. 

Dar tot atât de mare le-a fost mirarea faţă de sistemul de 
educaţie pe care Tarzan l-a aplicat puiului de leu. 

Leul de aur şi mama lui adoptivă ocupau un colţ din 
dormitorul lui Tarzan. Acesta îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului cu dresarea ghemuleţului de păr galben..., 
care acum nu ştia decât să se joace, arătându-şi afecțiunea, 
dar care nu peste mult timp avea să devină o fiară mare şi 
sălbatică. 

Cu cât treceau zilele şi leul creştea, cu atât îl învăţa Tarzan 
mai multe trucuri: să alerge, să ducă în gură vreun obiect, 
să stea nemişcat ca şi cum ar fi fost ascuns şi aceasta numai 
sub comanda sa abia şoptită, să meargă dintr-un loc în altul 
după cum i se indica, să caute şi să găsească cu ajutorul 
mirosului său lucruri ascunse şi să le aducă stăpânului său. 
Ele. 

Dar după ce a început să primească şi carne în dieta sa 
zilnică, în mod regulat, Wazirii au început să zâmbească 
îngânduraţi. 

Tarzan a hotărât să i se facă o păpuşă care semăna cu un 
om, iar carnea pe care leul trebuia să o mănânce era legată 
întotdeauna de gâtul acestei păpuşi, fără să-i schimbe felul 
de a-l hrăni. 

La un cuvânt al său. Leul de aur se ghemuia la pământ, iar 
Tarzan îi arăta păpuşa cu degetul, spunându-i în şoaptă un 
singur cuvânt: „ucide!”. 

În felul acesta leul a învăţat că oricât de flămând ar fi fost. 
Să nu pornească niciodată spre carnea lui până nu-l va auzi 


pe stăpânul său rostind acel cuvânt, în urma căruia se 
repezea mârâind cu furie, spre hrana care i s-a destinat. 

La început, când era încă mic. l-a fost foarte greu să se 
caţere pe păpuşă până la bucata delicioasă de la gâtul ei. 

După ce a crescut, puţin a reuşit să ajungă ţinta cu mai 
multă uşurinţă, iar în cele din urmă îi era suficientă o 
singură săritură până acolo, în urma căreia păpuşa era 
trântită pe spate la pământ, iar puiul de leu îi sfâşia gâtul A 
urmat apoi cea mai grea lecţie dintre toate celelalte Există 
îndoieli, dacă alt om, care nu a fost crescut de fiare şi 
printre fiare, ar fi putut să înfrângă pofta sălbatică de sânge 
a carnivorului, făcând ca instinctele fireşti ale acestuia să 
fie subordonate voinţei stăpânului i-au trebuit săptămâni şi 
luni de încercări, răbdare nesfârşită, ca să poată îndeplini 
un singur capitol din educaţia leului: să-l înveţe ca la 
comanda „aport” să găsească. Să prindă şi să aducă 
stăpânului său orice obiect indicat. 

Până şi aducerea păpuşii, aşa cu carnea crudă legată de 
gâtul ei, intra tot în această lecţie, ba chiar trebuia adusă 
fără să se atingă de carne şi fără să deterioreze păpuşa ori 
celelalte articole care le mai aducea. Trebuia doar să le 
depună la picioarele stăpânului. 

După fiecare lecţie, răsplata era întotdeauna sigură, 
constând într-o porţie dublă din carnea preferată. 

Lady Greystoke şi Korak erau adeseori spectatori 
interesaţi la dresajul Leului de aur, cu toate că ea îşi arăta 
nedumerirea asupra scopului unei dresări atât de 
amănunțite a puiului de leu. Erau stăpâniţi şi de sentimente 
de îndoială asupra înţelepciunii planurilor lui Tarzan. 

— Nu pot să-mi închipui sub nici o formă ce vei face cu 
fiara asta după ce va creşte, a exclamat ea. După toate 
aparențele, va deveni un leu mare şi frumos; dar, fiind 
obişnuit cu oamenii, nu va mai avea frică de ei şi pentru că 
şi-a găsit hrana la gâtul păpuşii, o va căuta desigur, după 
aceea la gâtul oamenilor vii. 


— Nu se va hrăni decât cu ceea ce-i voi spune eu, i-a 
explicat Tarzan. 

— Dar desigur că nu te aştepţi să se hrănească 
întotdeauna cu oameni? întrebă ea râzând. 

— Niciodată nu se va hrăni cu carne de om. 

— Dar cum poţi să-l împiedici de la aceasta, după ce l-ai 
învăţat de mititel ca numai aşa să se hrănească? 

— Mă tem Jane că tu subapreciezi inteligenţa unui leu sau 
se prea poate că eu îi dau prea multă însemnătate. Dacă 
teoria ta este exactă, a început el să explice, înseamnă că 
încă nu am ajuns la partea finală a experienţei şi a 
încercărilor mele; dar, dacă am eu dreptate, atunci educaţia 
acestui leu este complet sfârşită. 

Îl vom lua cu noi în câmpie pe Jad-bal-ja chiar azi după- 
amiază. Acolo este vânat suficient şi nu va fi dificil să ne 
convingem câtă putere de stăpânire am asupra acestui 
tânăr Numa. 

— Pariez pe o sută de lire sterline, a zis Korak râzând, că 
va face aşa cum îl va tăia capul, îndată ce va da de gustul 
sângelui proaspăt. 

— Primesc, a răspuns Iarzan. 

— Perfect, a întărit Korak. 

— Cred că după-masă am să vă demonstrez, ţie şi mamei 
tale, că se poate face un lucru pe care nimeni nu l-a visat 
până acum. 

— Şi lumea are să-ţi spună atunci lordul Greystoke. Primul 
dresor de animale sălbatice din lume, a comentat lady 
Greystoke. 

Această glumă nu a avut un efect negativ asupra lui 
Tarzan. A râs şi el împreună cu ceilalţi, explicându-le: 

— Aceasta nu este un dresaj de animale sălbatice. Planul 
după care lucrez eu ar fi imposibil de urmat de oricare altă 
fiinţă Să facem o ipoteză spre a ilustra ceea ce înţeleg ei 
prin aceasta. [i se prezintă de exemplu, un individ 
oarecare, pe care îl urăşti, pe care din instinct şi printr-un 
sentiment ereditar îl consideri ca duşman de moarte. Ţi-e 


frică de el şi nu îi înţelegi limbajul. În sfârşit, prin diverse 
mijloace, de multe ori chiar brutale, te face să pricepi 
dorinţele sale Atunci mai mult ca sigur, că vei îndeplini ceea 
ce vrea el... Dar te întreb: vei face asta de bună voie şi 
pentru a-l îndatora? Desigur că nu...; faci totul în silă, 
urându-l din tot sufletul pe acela care ţi-a impus voinţa lui. 
De aceea ai fi în stare să nu-l mai asculţi, de câte ori ai simţi 
că poţi să o faci. Mai mult, ai fi în stare să sari asupra lui şi 
să-l zdrobeşti. Pe de altă parte, a continuat larzan, să 
presupunem că ţi se prezintă cineva pe care-l cunoşti, care 
ţi-e prieten şi chiar protector; cineva care îţi vorbeşte limba 
pe care o înţelegi şi pe care o vorbeşti. Această persoană 
după ce te-a hrănit, după ce ţi-a câştigat încrederea prin 
bunătatea ei şi prin protecţia ce ţi-a acordat-o, îţi cere să 
faci ceva pentru el. Îl vei refuza oare? Desigur că nu, ci îl 
vei asculta cu toată bunăvoința. Vezi? Tot aşa şi Leul de aur 
mă va asculta pe mine. 

— Atâta timp cât îi va conveni s-o facă, a mai obiectat 
Korak, încăpățânat. 

— Atunci să-ţi mai spun ceva, a reluat Tarzan. Să 
presupunem că acea fiinţă pe care o iubeşti şi o asculţi are 
şi puterea să te pedepsească, chiar să te şi ucidă, dacă e 
necesar, ca să te determine să-i execuţi ordinele. Cum 
rămâne cu supunerea temporară pe care o susţii tu? 

— Vom vedea, a zise Korak, cât de uşor îmi va aduce Leul 
de aur o sută de lire sterline. 

După-amiază au pornit la vânătoare prin câmpie. Jad-bal- 
ja mergea după ei, pe lângă picioarele lui Tarzan. După un 
timp au descălecat la câţiva kilometri de curte, la marginea 
unui crâng în care au intrat înaintând cu băgare de seamă, 
spre o poiană joasă, unde se găseau adeseori antilope. Ca 
să le poată vâna, trebuiau să străbată crângul până 
ajungeau la tufişurile dese care mărgineau poiana din 
partea aceea. 

Ilată-i deci pe toţi patru pornind la vânătoare: Jane, Korak 
şi Tarzan, alături de care mergea Jad-bal-ja, cu cea mai 


puţină experienţă dintre toţi. S-au strecurat prin tufişuri 
atât de uşor, încât nici frunzele nu foşneau când treceau ei. 
În sfârşit, au ajuns într-un loc de unde se putea vedea bine 
în poiana mlăştinoasă în care o mică cireadă de antilope 
păştea liniştită. 

Cel mai apropiat de ei era un cerb mare, frumos, pe care 
Tarzan i l-a arătat lui Jad-bal-ja printr-un mijloc misterios al 
său. 

— Aport! a şoptit el. 

Leul de aur, printr-un mârâit uşor care abia se auzea, a 
indicat că a înţeles comanda, pornind îndată fără zgomot 
prin tufiş, la marginea poienii. 

Antilopele păşteau înainte, fără să bănuiască nimic. 
Distanţa care separa leul de prada sa era prea mare pentru 
a putea face un atac reuşit, aşa că Jad-bal-ja a aşteptat 
ascuns până când antilopa se va apropia sau se va întoarce 
cu spatele spre el. 

Nici măcar zgomotul unei respiraţii nu se auzea de la cei 
patru vânători care pândeau erbivorele, dar nici acestea nu 
dădeau cel mai mic semn care să arate că ar bănui marea 
primejdie ce le ameninţa. 

Cerbul se apropia, păscând, din ce în ce mai mult de Jad- 
bal-ja. Acesta, prin mişcări aproape imperceptibile şi-a 
încordat muşchii, pregătindu-se de atac. Singurele mişcări 
care s-ar fi putut observa erau zvâcniturile nervoase ale 
vârfului cozii. 

Apoi, ca trăsnetul din cer şi ca săgeata din arc, a pornit 
într-o clipă din acea nemişcare completă, cu o viteză 
năprasnică, asupra bietei antilope. 

Aceasta abia atunci a observat leul, dar era prea târziu, 
căci, în clipa în care s-a întors să fugă, leul s-a ridicat pe 
labele din spate şi a smucit-o, trântind-o la pământ, în timp 
ce restul cirezii de antilope începu să fugă. 

— Acum vom vedea, a zise Korak. 

— Îmi va aduce antilopa aici, a zise Tarzan cu încredere. 

Leul a ezitat un moment, mârâind în faţa antilopei ucise. 


Apoi a prins-o de ceafă şi cu capul întors pe o parte, a 
târât-o pe jos pe lângă el spre Tarzan. O târa prin tufişul 
des până a depus-o la picioarele stăpânului său, lângă care 
s-a oprit, privindu-l cu o expresie în care nu s-ar fi putut citi 
decât mândrie pentru acest rezultat şi în acelaşi timp 
rugămintea de a fi aprobat şi lăudat. 

Tarzan l-a mângâiat pe cap şi i-a vorbit încet, rostindu-i 
cuvinte de admiraţie supremă. Şi-a scos cuțitul de 
vânătoare şi a tăiat beregata antilopei, lăsând să se scurgă 
sângele din cadavru. 

Jane şi Korak stăteau la doi paşi, privindu-l pe Leul de aur, 
întrebându-se ce va face acesta când mirosul de sânge cald 
şi proaspăt îi va ajunge la nări? 

Leul a adulmecat, a început să mârâie şi rânjindu-şi colii, 
l-a privit insistent pe cei trei. Tarzan l-a împins la o parte cu 
palma deschisă, iar leul a mârâit înfuriat şi mai mult şi a 
încercat să îl muşte. 

Atât Numa, cât şi Bara, cerbul sânt animale repezi, dar 
Tarzan este ca fulgerul. Atât de rapid a aplicat lovitura şi cu 
atâta forţă, încât Jal-bal-ja s-a rostogolit pe spate, aproape 
în aceeaşi clipă în care a încercat să-şi muşte stăpânul. S-a 
ridicat însă repede în picioare şi amândoi au stat privindu- 
se reciproc. 

— Jos! a dat comanda, Tarzan. Culcă-te jos, Jad-bal-ja! 

Vocea lui avea o tonalitate joasă, însă cât se poate de 
fermă. Leul a ezitat o clipă numai, apoi s-a aşezat jos aşa 
cum l-a învăţat Tarzan să facă la recepţionarea acestei 
comenzi. 

Tarzan s-a întors şi ridicând cadavrul antilopei l-a aruncat 
pe umeri. 

— Haide! I-a poruncit el lui Jad-bal-ja. La călcâi! 

Şi fără a mai arunca o altă privire carnivorului, a pornit 
spre marginea crângului unde au lăsat caii. 

— Dacă eram mai cuminte, a început Korak, aş fi putut să 
fac economie de o sută de lire sterline. Trebuia să mă aştept 
la aşa ceva din partea ta, a spus el râzând. 


— Desigur că trebuia, i-a întărit părerea şi mama sa. 

Au găsit caii acolo unde i-au lăsat la marginea crângului în 
grija a doi Waziri şi încălecând, porniră liniştiţi şi satisfăcuţi 
spre casă. 

Experienţa lui Tarzan reuşise. 

CAPITOLUL III - O întrunire misterioasă. 

Într-un restaurant de mâna a doua din Londra era la o 
masă o femeie tânără, destul de drăguță, cu toate că, în ce 
priveşte îmbrăcămintea, era cam excentrică. Ea atrăgea 
atenţia nu numai prin trăsăturile sale delicate, dar şi prin 
înfăţişarea amicului ei, un bărbat de o statură înaltă bine 
proporţionat, cam de treizeci de ani şi cu o barbă enormă, 
care-ţi făcea impresia că se ascunde sub un snop de fân. 
Acest om de peste doi metri înălţime, avea umerii laţi, 
pieptul puternic şi bine dezvoltat iar şoldurile înguste. 
Ţinuta şi toate mişcările lui indicau un atlet de profesie. 

Erau amândoi într-un dialog intim, care uneori părea că 
este pe cale să se degenereze într-o ceartă acută. 

— 'Ţi-am spus-o şi ţi-o repet, a început bărbatul, nu văd ce 
nevoia am avea de ceilalţi. Pentru ce să aibă şi ei o parte 
egală cu noi..., pentru ce am împărţi în şase ceea ce am 
putea avea numai noi doi? 

— Trebuie bani mulţi pentru o asemenea întreprindere, a 
răspuns ea. Ştii bine că nici eu, nici tu nu avem bani. Ei însă 
au şi sunt gata să ne finanţeze: pe mine pentru ceea ce ştiu. 
Iar pe tine pentru înfăţişare şi putere. Sunt doi ani, 
Esteban, de când te căutăm într-una şi acum după ce te-au 
găsit... zău că n-aş vrea să fiu în pielea ta dacă cumva îi 
trădezi. Sunt sigură că te-ar spinteca de sus până jos, 
numai la gândul că nu te mai pot întrebuința, acum după ce 
ţi-am dezvăluit toate amănuntele planurilor lor. Dar, dacă ai 
încerca să le iei şi câştigul... 

S-a oprit, ridicând semnificativ din umeri. 

— Nu dragă, a continuat ea după o clipă, ţin prea mult la 
viaţă ca să intru într-o astfel de conspirație cu tine. 


— "Totuşi, ar trebui, Flora, ca partea noastră să fie mai 
mare. Tu le dai toate informaţiile şi eu accept tot riscul, aşa 
că e firesc ca nouă să ne revină mai mult decât a şasea 
parte. 

— Vorbeşte-le tu atunci. Dar mai bine ascultă de sfatul 
meu şi mulţumeşte-te cu ceea ce ţi se oferă. Eu însămi nu 
cer mai mult, cu toate că, fără informaţiile mele, nu vor 
putea face nimic, deşi te-am găsit şi pe tine pe deasupra. 
Mă mulţumesc cu o şesime, însă pot să te asigur că, dacă nu 
faci cumva vreo încurcătură, a şasea parte din ce vom 
aduce de acolo va fi destul pentru oricare din noi să 
trăiască bogat tot restul vieţii sale. 

Cu toată explicaţia primită, el nu lăsa impresia că ar fi fost 
convins, iar fata a simţit în sufletul ei că trebuie observat de 
aproape. 

E cert că-l cunoştea prea puţin.; de fapt nu l-a văzut 
personal decât de câteva ori de când l-a descoperit prima 
dată, acum vreo două luni, pe ecranul unui cinematograf 
din Londra, într-un film istoric, în care el juca rolul unui 
soldat roman din garda pretoriană. 

Rolul jucat era atât de mic, încât probabil că nu i s-a dat 
decât din consideraţia pentru corpului său perfect, statura 
înaltă şi fără îndoială că dintre miile de persoane care l-au 
văzut. Flora Hawkes a fost aceea care să-i acorde un interes 
mai mult decât trecător. Şi chiar aşa, interesul ei nu a fost 
provocat de valoarea lui militară sau artistică, ci de faptul 
că de aproape doi am de zile, atât ea, cât şi camarazii ei 
erau în căutarea unui tip ca acela pe care-l reprezenta atât 
de admirabil Esteban Miranda. 

Pentru a fi găsi, le-a trebuit mai mult de o lună de zile de 
cercetări asidue, care păreau că vor rămâne zadarnice, 
dacă ea nu-l găsea, din întâmplare printre cei care 
alcătuiau personalul de rezervă al uneia din cele mai mici 
societăţi de cinematografie din Londra. 

După aceea, nu a mai fost nevoie decât să-l cunoască 
personal..., o cunoştinţă cu care s-a familiarizat din zi în zi, 


cu toate că ea nu-i spus încă nimic din adevăratul scop al 
legăturii lor. 

Se simţea clar că el era de origine spaniolă şi după toate 
aparențele, de familie bună. Faptul că a acceptat destul de 
repede să ia parte la afacerea necinstită concepută de Flora 
Hawkes, ale cărei amănunte au fost perfecţionate de ea şi 
de cei patru amici ai ei, dovedea pe deplin că e lipsit de 
orice scrupule. 

Deci, ştiindu-l lipsit de scrupule, îşi dădea seama că este 
necesar să se ia toate măsurile posibile pentru a-l împiedica 
să nu profite, în detrimentul lor, de planurile pe care în 
curând avea să le cunoască în toate amănuntele..., planuri 
al căror secret l-a păstrat până acum doar pentru ea, fără 
să îl destăinuie nici unuia din cei patru asociaţi ai ei. 

După un moment de tăcere, în timpul căruia amândoi se 
concentrau asupra paharelor din care au băut. Flora şi-a 
ridicat capul şi l-a surprins privind-o cu o expresie ciudată, 
încât chiar o femeie cu mai puţină experienţă decât cea a 
Florei ar fi înţeles-o numaidecât. 

— Pe mine mă poţi convinge să fac tot ce vrei, a zis el, 
deoarece când sunt cu tine uit de aur şi de orice. Nu uit 
însă recompensa pe care mi-o refuzi întruna, dar pe care 
tot o voi avea într-o zi. 

— Afacerile şi dragostea nu se potrivesc deloc, a răspuns 
fata Ar trebui să aştepţi până dăm lovitura în această 
afacere şi vom avea destul timp ca să vorbim şi despre 
iubire. 

— Nu mă iubeşti, a şopti el amărât. Am văzut şi ştiu foarte 
bine că şi ceilalţi te iubesc. De aceea îi urăsc. La ideea că îl 
vei iubi pe unul dintre ei, simt că aş fi în stare să-i spintec 
inima în două Uneori îmi vine să cred că înclini când spre 
unul, când spre altul Eşti prea intimă cu ei. L-am văzut pe 
John Pible cum te strângea de mână când credea că nu-l 
vede nimeni, iar când dansai cu Dick Trock te ţinea strâns 
lângă el, obraz lângă obraz. Îţi spun sincer, nu-mi place asta 
şi într-una din zile voi uita de aur şi de toate şi-atunci se va 


întâmpla ceva care va micşora numărul acelora care vor 
participa la împărţirea aurului pe care îl vom aduna din 
Africa. Nici cu Bluber, nici cu Kraski lucrurile nu sunt mai 
bune şi probabil că Kraski e mai favorizat decât toţi 
ceilalţi..., e frumos şi te priveşte mereu cu prea multă 
duioşie. 

Când a auzit aceste cuvinte, ochii Florei au scânteiat de 
furie. A făcut un gest de nervozitate şi l-a întrerupt: 

— Ei şi? Ce te priveşte pe tine, Miranda, pe cine-mi aleg eu 
ca prieten şi cum îi tratez, ori cum mă tratează ei pe mine? 
Te rog să înţelegi, o dată pentru totdeauna, că pe aceşti 
oameni îi cunosc de ani de zile, iar pe tine numai de câteva 
săptămâni, aşa că, dacă ar fi cazul ca cineva să-mi dicteze 
comportamentul, acela ar fi mai curând unul din ei, nici 
într-un caz tu. 

Ochii spaniolului s-au dilatat. Încordarea la maxim a 
nervilor săi a cedat provocându-l să răcnească: 

— Am fost sigur de asta! lubeşti pe unul din derbedeii 
aceştia! 

În emoția lui, s-a ridicat pe jumătate în picioare, 
aplecându-se peste masă spre ea cu un aer ameninţător: 

— Voi face tot posibilul să aflu care dintre ei este favoritul 
şi promit că îl voi tăia în bucăţi, a sfârşit el scrâşnind printre 
dinţi. 

Cu aceste cuvinte şi-a trecut nervos mâna prin părul din 
cap ciufulindu-l astfel încât i-a dat aspectul unei coame de 
leu. În ochii lui se citea limpede o ură atât de profundă, 
încât fata s-a cutremurat. Esteban îi făcea impresia unui om 
ce şi-a pierdut temporar minţile, dacă nu cumva era cu 
adevărat nebun în acel moment, fata realiză îngrozită că 
trebuie neapărat să ia o atitudine prin care să-l liniştească. 

— Fii cuminte, Esteban. A şoptit ea cu blândeţe. De ce 
trebuie să te înfurii pentru o discuţie banală? N-am spus 
nici că nu te iubesc pe tine şi nici că iubesc pe unul dintre 
asociaţii mei, dar nu sunt obişnuită să mi se facă declaraţii 
de dragoste în acest mod. Probabil că aşa ceva le place 


domnişoarelor spaniole, dar eu, ca englezoaică, aş vrea să 
mă tratezi după manierele unui cavaler englez. 

— Este adevărat că nu ai precizat dacă iubeşti pe cineva, 
dar nici nu ai spus că nu-l iubeşti pe vreunul dintre ei. 
Haide, Flora, spune-mi pe care-l iubeşti? 

Ochii lui aruncau în continuare scântei, în timp ce întreaga 
lui fiinţă tremura de emoția pe care cu greu încerca s-o 
stăpânească. 

— Esteban. A răspuns fata, nu iubesc pe niciunul. Ţine 
minte aceasta, dar nici pe tine nu te iubesc... încă. Cu toate 
acestea, s-ar putea să te iubesc cum nu am mai iubit în viaţa 
mea, dar nu vreau să mă gândesc la aceasta acum. După 
întoarcerea noastră, când vom fi liberi să trăim şi să facem 
ce poftim, atunci poate voi încerca..., dar nici aşa nu-ţi 
făgăduiesc nimic. 

— Ar fi mai bine să promiţi, a reluat el, marcat într-un fel 
de cuvintele ei. Mai bine ai face să promiţi Flora, pentru că 
mie prea puţin îmi pasă de tot aurul din lume, dacă nu te 
am şi pe tine. 

— Şşş... i-a atras ea atenţia. Uite-i că vin şi ei! Era şi 
timpul. Au întârziat mai bine de o jumătate de oră. 

Esteban s-a răsucit şi a privit în direcţia în care erau 
îndreptate privirile fetei, aşteptând în tăcere ca cei patru, 
abia intraţi în local, să se apropie de masa lor. 

Era vizibil faptul că doi dintre ei sunt englezi: doi indivizi 
de vârstă mijlocie, bine făcuţi, a căror experienţă le arăta 
profesiunea de ex-boxeri; al treilea, Adolf Bluber, un evreu 
de origine germană, gras. Scurt, cu faţa roşie şi ceafa 
groasă; iar al patrulea, cel mai tânăr, era şi cel mai frumos 
din grup. 

Figura lui delicată, cu un ten ireproşabil şi cu ochii mari 
negri, ar fi fost de suficient să declanşeze gelozia lui 
Miranda, iar, pe lângă toate acestea, mai era şi chica de păr 
negru ondulat, care-i dădea înfăţişarea unui zeu din 
mitologia greacă...; adăugaţi şi mişcările graţioase ale unui 


dansator, deşi, chiar şi cu această înfăţişare, putea să fie un 
ticălos notoriu. 

Fata a răspuns cu un zâmbet admirativ la saluturile lor. În 
timp ce spaniolul s-a mulţumit s-o facă mişcând capul 
semnificativ. Toţi patru s-au aşezat la masă lângă cei doi. 

— Bere! a strigat Pible, bătând cu pumnul în masă ca să 
atragă atenţia chelnerului. Bem bere cu toţii, nu-i aşa? S-a 
adresat el celorlalţi. 

Ideea lui a fost acceptată în unanimitate şi în timp ce 
aşteptau să li se aducă băutura, au vorbit despre lucruri 
indiferente: vreme, împrejurările care i-au făcut să întârzie 
şi alte întâmplări fără importanţă, petrecute în intervalul de 
timp cât nu s-au văzut. 

În tot timpul acesta, Esteban a păstrat o tăcere profundă. 

Fără să manifeste nici cel mai mic gest. După ce chelnerul 
le-a adus berea, au băut în sănătatea Florei, după cum 
obişnuiau de câte ori se adunau cu toţii la un loc. Pe urmă 
au început să vorbească şi despre afacerile lor. 

— Acum, reluă Pible bătând din nou cu pumnul în masă, 
iată-ne aici. Avem de toate, Flora: planurile, banii şi pe 
Miranda, aşa că nu mai rămâne decât să ne dai tu şi 
celelalte lămuriri. 

— Câţi bani aveţi? a întrebat Flora. Avem nevoie de o 
mulţime de bani şi nu vreau să pornim la drum fără să avem 
suficienţi. 

Pible l-a privit pe Bluber, indicându-l cu degetul. 

— El este casierul, numai el poate să-ţi spună cât avem... 
Ticălosul acesta de... neamţ. 

Bluber a schiţat un zâmbet şi şi-a frecat palmele groase 
semnificând dorinţa unui câştig. 

— Adevărat, domnişoară Flora. Dar cât gândeşti mata că 
ne-ar trebui deja? 

— Vreo două mii de lire sterline, nici un ban mai puţin, a 
răspuns ea repede. 

— O, vai! A exclamat Bluber. Atâta de multe parale deja! 
Două mii de lire sterline! Gewalt! 


Fata făcu un gest de dezgust. 

— 'Ţi-am spus de la început că nu vreau să am de-a face cu 
calici şi că până nu aveţi destui bani ca întreaga afacere să 
poată sfârşi cu bine, nu vă voi arăta planul, nici drumul 
până acolo unde se află destul aur ca să cumpărăm toată 
insula britanică, dacă numai jumătate din cele ce am aflat 
eu sunt adevărate. Eu vreau să-mi dovediţi că aveţi 
minimum două mii de lire sterline gata de cheltuit pentru 
această afacere..., numai aşa vă dau informaţia care v-ar 
face cei mai bogaţi oameni din lume. 

— Are bani ticălosul, a mormăit Trock. Nu ştiu de ce se tot 
preface. 

— Aşa-i felul lui, a intervenit rusul. Ar fi în stare să se 
tocmească şi cu ofiţerul stării civile, dacă s-ar însura cumva. 

— Bine, domnişoară, a oftat Bluber. Pentru ce să stricăm la 
noi mai mulţi bani decât este nevoie? Dacă ajunge deja 
numai o mie de lire, nu este mai bine? 

— Desigur, a răspuns fata. Nu vei cheltui mai mult decât îţi 
trebuie... fie o sută, fie o mie sau mai mult; numai că ne 
trebuie două mii ca să fim siguri împotriva oricărui 
obstacol; iar, după câte ştiu eu despre Africa, o să 
întâmpinăm destule situaţii dificile. 

— Gewalt! a strigat Bluber din nou. 

— Are bani domnişoară, a afirmat Pible. Mai bine să ne 
vedem de treburi. 

— Cred şi eu că are, dar vreau să-i văd mai întâi, a răspuns 
ferm fata. 

— Şi ci crezi mata? Crezi că duc în buzunar deja atâţia 
bani? 

— Nu ne crezi pe cuvânt? a mormăit Trock. 

— Dacă nu v-aş cunoaşte cât sunteţi de imbecili, aş face şi 
asta, a răspunse fata râzând batjocoritor. Totuşi, dacă şi 
Cari îmi dă cuvântul că aveţi banii... în aşa fel încât să fie 
utilizaţi imediat, atunci vă cred. 

Pible şi Trock au lăsat impresia că se simt ofensaţi. Printre 
gene, Miranda îl privea pe rus. Numai Bluber părea cănua 


simţit înţepătura cuvintelor Florei, ci dimpotrivă, cu cât era 
insultat mai mult, cu atât părea că este mai încântat. 

Aşa era firea lui: faţă de cei care îl tratau cu respect şi 
consideraţie, devenea imediat arogant; dar lingea mâna 
aceluia care l-ar fi izbit. 

Dintre toţi, numai Kraski a rămas imperturbabil, cu un 
zâmbet de satisfacţie pe buze; zâmbet care făcea să fiarbă 
sângele spaniolului. 

— Bluber are banii necesari, Flora, a zis el. Am contribuit 
fiecare cu partea care ni se cuvine. Am hotărât, însă, ca 
Bluber să fie casierul, ştiind că el nu va împrăştia banii cu 
uşurinţă. Am mai plănuit că o să plecăm din Londra în 
grupuri de câte doi. 

În acel moment a scos din buzunar o hartă, pe care a 
întins-o în fata celorlalţi. Indicându-le un punct marcat cu 
litera X. 

— Acesta este locul unde ne vom întâlni şi de unde vom 
echipa expediţia noastră. Mai întâi pleacă Bluber şi 
Miranda: după aceea Trock şi Pible: iar când vom ajunge 
acolo şi noi doi. Lotul va fi gata să pornim în interior, unde 
vom stabili un loc permanent, la o anumită distantă de 
drumul obişnuit, dar cât mai aproape de ţinta noastră. 
Miranda, a continuat rusul. Îşi va păstra barba până în 
ultimul moment al plecării noastre în călătoria din interior. 
După câte ştiu, îşi cunoaşte foarte bine rolul pe care va 
trebui să-l joace şi poate să fie întruchiparea perfectă a 
originalului. Totuşi, neavând decât negri ignoranţi şi fiarele 
din junglă, nu cred că va avea nevoie de un talent artistic 
deosebit. 

Ultimele două cuvinte ale lui Kraski, în care se simţea o 
notă sarcastică, au făcut ca ochii negri ai spaniolului să 
arunce flăcări de furie. 

— După câte văd. A început Miranda, cu o voce domoală, 
dar apăsată, tu şi d-ra Hawkes veţi merge singuri până la X. 

— Exact, a răspuns rusul Ai ceva de obiectat. 


Spaniolul s-a ridicat de jumătate şi s-a aplecat ameninţător 
spre rus. Fata, care şedea lângă el, l-a prins imediat de 
haină. 

— Linişte, a zis ea. Trăgându-l înapoi în scaun. V-aţi certat 
destul până acum şi dacă mai continuaţi, cu vă las pe toţi şi- 
mi aleg alţi camarazi mai paşnici. 

— Da, a exclamat Pible supărat, ajunge acum... iată-ne aici 
şi gata! 

— John are dreptate, a mormăit Trock cu vocea lui de bas 
şi sunt gata să-l susţin Şi Flora are dreptate şi sunt gata s-o 
susţin. lar, dacă mai începeţi, să fiu al dracului, dacă nu vă 
pocnesc pe amândoi, a sfârşit el privind ameninţător când 
spre Kraski, când spre spaniol. 

— Lasă, lasă, a încercat Bluber să facă pace, mai bine să 
dăm mâna deja cu toţii, ce trebuie supărare? 

— Bravo! a zis Pible. Bine-ai spus. Dă-i mâna, Esteban! 
Haide, Cari, isprăveşte şi tu odată! Cum o să pornim la 
drum certaţi? Suntem aici şi gata! 

Rusul, simțindu-se sigur de Flora şi fiind în toane de 
generozitate, i-a întins mâna spaniolului peste masă. 
Esteban, însă, a ezitat un moment. 

— Haide, omule, dă mâna, a mormăit Trock: ori poate vrei 
să te întorci cu „extra” la cinematograf? Noi ne găsim uşor 
unul cu altul cu care să împărţim banii înfăţişarea 
posomorâtă a spaniolului s-a luminat, deodată, de un 
zâmbet plăcut, a strâns, în cele din urmă mâna lui Kraski. 

— Eu sunt irascibil din principiu, dar nu sunt rău, a 
explicat el. D-ra Hawkes are dreptate: trebuie să fim 
prieteni. Deci, noroc, Kraski! 

— Bine, a zis rusul şi mie îmi pare rău că te-am jignit. 

A omis însă faptul că spaniolul era actor, aşa că, dacă ar fi 
avut puterea să privească în sufletul acestuia, cu siguranţă 
că s-ar fi cutremurat. 

— Şi acum suntem deja prieteni vechi, a adăugat şi Bluber, 
frecându-şi palmele. Şi pentru ce, mă rog, să nu începem ca 


să isprăvim odată? Domnişoara Flora ne va da harta cu 
toate explicaţiile. Nu am dreptate, mă rog? 

— Te rog, dă-mi un creion, Cari, a cerut fata. 

Cari a scos din buzunar un creion şi i l-a dat fetei. Ea a 
căutat pe hartă un punct în jurul căruia a trasat un 
cerculeţ. 

— Aici este, a zis ea. Când vom ajunge aici, vă voi da şi 
ultimele lămuriri necesare Până atunci nu vă mai pot spune 
NIMIC. 

Bluber şi-a ridicat mâinile. 

— O! D-ră Flora, ce gândeşti matale, să cheltuim două mii 
de lire sterline deja pentru piele de la urs în pădure? O, vai, 
numai asta să nu crezi deja! Trebuie să vedem şi noi, 
trebuie să ştim şi noi, parale eşti greu de găsit în ziua de 
azi. 

— Da, a confirmat ideea şi Pible, dând cu pumnul în masă. 
Aşa este, iată-ne aici şi gata! 

Fata se ridică de pe scaun. 

— Foarte bine, a zis ea dând din umeri, dacă vă gândiţi 
numai la aşa ceva, putem foarte bine să încheiem relaţiile 
de amiciţie încă de pe acum. 

— Aşteaptă, mă rog, aşteaptă puţintel deja, a strigat 
Bluber, ridicându-se şi el repede în picioare. Nu te aprinde 
domnişoară. Nu vezi mata unde am ajuns? Două mii de lire 
sunt parale şi pentru ce să le stricăm degeaba? 

— Eu nu vă cer să le cheltuiţi zadarnic, a răspuns fata cu 
îndrăzneală. Însă tot ce vă cer este să aveţi încredere în 
mine, pentru că sunt singura dintre noi toţi în care se poate 
avea încredere. Dacă vă dezleg acum toate misterele 
acestei afaceri, nimic nu v-ar împiedica să vă duceţi acolo 
fără mine şi tocmai asta nu vreau să se întâmple. 

— Noi nu suntem ticăloşi, d-ră Flora, nici un minut deja nu 
ne-am gândit să te înşelăm. 

— Dar nici îngeri nu sunteţi, Bluber, a replicat fata Dacă 
vreţi să mergem înainte cu această afacere, trebuie să 
faceţi cum zic eu Am să fiu prezentă şi la sfârşit, ca să văd 


că mi se dă ceea ce mi se cuvine. Până acum aţi avut toată 
încrederea în mine că ştiu ce fac şi unde merg, aşa că mai 
puteţi să vă păstraţi părerea şi până ajungem acolo. Ar 
trebui să gândiţi numai: la ce mi-ar folosi mie să vă târăsc 
prin jungla Africii şi să sufăr atâta trudă, dacă nu sunt în 
stare să predau marfa, ca să zic aşa? Pe de altă parte, nu 
sunt nici atât de proastă, să-mi închipui că am să scap uşor 
de nişte bandiți ca voi, dacă aş căuta să vă înşel. Atâta timp 
cât sunt cinstită faţă de voi, ştiu că sunt în siguranţă, pentru 
că ori Cari, ori Esteban mă va ocroti. Ne-am înţeles? 

— Ce zici tu, John? Dar tu, Dick? a întrebat Bluber, 
adresându-se pe rând celor doi boxeri. Nu mai întreb pe 
Cari nimic. El crede la fel cu domnişoara Flora; am dreptate 
sau nu am deja? 

— Eu, a specificat, Trock, nu am avut încredere prea mare 
în nimeni până acum, dar mă văd silit să simt asta faţă de 
domnişoara Flora. 

— Tot aşa şi eu, a zis şi Pible. Să ştii, Flora, că dacă încerci 
să ne trădezi cumva. Uite... şi Pible a făcut cu mâna un gest 
semnificativ, trecând-o peste beregata lui). 

— Asta o ştiu. John. A aprobat fata zâmbind. Ştiu că eşti 
capabil să înjunghii pe cineva şi pentru două lire, nu numai 
pentru două mii. Văd însă că sunteţi de acord cu planurile 
mele. Dar tu, Cari? 

— Şi eu, a răspuns rusul. Ce zic ceilalţi e sfânt pentru 
mine. 

Şi astfel micul grup de conspiratori a continuat să 
converseze pe marginea planurilor lor. Le despicau până la 
cel mai mic amănunt de care aveau nevoie până să ajungă 
la punctul O pe care fata l-a însemnat pe hartă. 

CAPITOLUL IV - Urmele misterioase. 

Când Jal-bal-ja, leul de aur, a ajuns la vârsta de doi ani, a 
devenit un animal rar, cum familia de Greystoke nu a mai 
văzut niciodată din specia lui. 

În mărime şi forţă, era cu mult mai presus decât ar fi putut 
ajunge un leu în floarea vârstei. Conformaţia lui era 


superbă, capul lui mare. Coama mare şi bogată îi dădea 
înfăţişarea unui matur: în timp ce, în inteligenţă îi întrecea 
pe oricare din fraţii lui crescuţi în junglă. 

Jad-bal-ja era un izvor nesfârşit de mândrie şi deliciu 
pentru Tarzan. Care i-a acordat o mare atenţie în evoluţie, 
folosindu-şi toată iscusinţa pentru a dezvolta până la 
suprem toate foiţele latente ale animalului. 

Leul nu mai dormea acum la piciorul patului stăpânului 
său, ci într-o cuşcă rezistentă, construită special pentru el 
în spatele locuinţei lui Tarzan. Aceasta, pentru că nimeni 
altul nu ar fi ştiut mai bine ca Tarzan că un leu, oriunde ar fi 
şi oriunde ar fi crescut, rămâne tot un carnivor sălbatic. 

Într-adevăr, în primul an i s-a dat voie să alerge în toate 
direcţiile prin curte şi prin casă. Dar după aceea nu mai 
mergea nicăieri decât însoţit de Tarzan. Adeseori mergeau 
la vânătoare prin câmpie, prin crânguri ori prin junglă. 

Într-un fel oarecare, leul era tot atât de familiarizat cu 
Jane şi cu Korak şi niciunul din ei trei nu se temea, dar nici 
nu se prea aveau încredere în el: faţă de Tarzan arăta, însă, 
o afecţiune rară. 

Pe negrii care slujeau locuinţa lui Tarzan îi tolera şi 
niciodată nu a încercat să-i supere cu ceva, mai ales după 
ce Tarzan i-a demonstrat, încă de când era mic, ce 
pedeapsă aspră îl aşteaptă dacă va năvăli vreodată prin 
grajd sau prin curtea păsărilor. 

Poate şi faptul că nu a fost înfometat niciodată a contribuit 
la impunerea leului de a respecta averea moşiei. 

Se părea că fiara se înţelegea perfect cu stăpânul ei. 
Totuşi, este greu de acceptat ideea că leul ar fi înţeles 
cuvintele pe care Tarzan i le adresa dar, oricum ar fi fost, 
facilitatea cu care-i comunica leului dorinţele sale era un 
miracol. 

Supunerea de care se bucura Tarzan din partea locului, 
supunere pe care i-a cucerit-o acestuia combinând 
afecțiunea cu metodele drastice, a devenit acum, la 
maturizare, a doua natură a fiarei. 


La o simplă comandă a lui Tarzan, s-ar fi dus la distanţe cât 
mai mari să ucidă şi să aducă de acolo o antilopă sau o 
zebră şi să o depună la picioarele lui, fără să se atingă de 
carnea vânatului Uneori chiar, a prins animale vii fără să le 
facă nici cel mai mic rău. 

Lată ce a devenit după doi ani Jad-bal-ja, Leul de aur, care 
cutreiera jungla primitivă a Africii în tovărăşia 
dumnezeiescului său stăpân. 

Tocmai în timpul acela a început să ajungă până la urechile 
lui Tarzan zvonuri despre constituirea unei formaţii de 
pradă spre sud şi apus de la moşiile sale: erau poveşti 
fioroase despre hoţi de fildeş, furturi de robi şi torturi 
aplicate indigenilor, cum nu mai au mai fost prin locurile 
acelea, încă din timpul şeicului Amor-Ben-Katur. 

Pe lângă aceasta, a mai auzit şi alte poveşti care l-au 
determinat să-şi încrunte nedumerit sprâncenele; după 
aceea a trecut o lună de zile fără să mai audă ceva în acest 
sens. 

Războiul a redus resursele familiei Greystoke la un venit 
minor. Ei au oferit tot ce puteau pentru cauza aliaţilor, apoi 
puţinul care le-a mai rămas l-au epuizat pentru refacerea 
moşiilor din Africa. 

— Mi se pare, draga mea Jane, a început el să spună într-o 
seară soţiei sale, că trebuie să fac încă un drum până la 
Opar. 

— Numai când mă gândesc, mă îngrozesc, a răspuns ea. 
Nu vreau să mergi. Ai fost de două ori acolo şi abia ai reuşit 
să scapi cu viaţă. A treia oară poate că soarta nu îţi va mai 
surâde cu atât de mult noroc. Avem destul, John, ca să trăim 
fericiţi aici şi în deplin confort. Pentru ce să pui aceste 
lucruri în primejdie..., lucruri care sunt mai presus de orice 
avere, numai pentru câţiva pumni de aur pe care ai putea 
să-i aduci de acolo? 

— Nu este nici o primejdie, Jane, a încercat el să o 
convingă. Ultima dată am fost urmărit de Werper şi puteau 
să-mi rămână acolo oasele din cauza lui şi a cutremurului 


de pământ. Dar acum nu mai poate exista o asemenea 
împrejurare care să mă împiedice. 

— John, nu vreau să mergi singur, l-a rugat ea. De ce nu-l 
iei cu tine şi pe Korak? 

— Nu-liau, a refuzat Tarzan categoric. Korak rămâne aici 
cu tine! De fapt, absenţele mele îndelungate de aici sunt 
mai primejdioase pentru tine, decât pentru mine. Am să iau 
cincizeci de Waziri, care să-mi aducă aurul şi voi putea 
aduce destul aur ca să ne ajungă multă vreme. 

— Dar de ce nu vrei atunci să te însoţească Jad-bal-ja? a 
întrebat Jane nedumerită. 

— E mai bine să rămână aici. Korak poate să-l îngrijească 
şi poate să-l ia din când în când la vânătoare. Nu vreau să 
am prea multă povară, ca să pot parcurge distanţa cât mai 
repede. Leii nu sunt prea rezistenți la drumuri lungi, mai 
ales pe căldură, aşa că nici Jad-bal-ja nu cred că ar putea să 
suporte călătoriile noastre. 

Într-o dimineaţă, Tarzan a pornit din nou spre Opar, însoţit 
de cincizeci de Waziri puternici, crema războinicilor din 
tribul care l-a adoptat pe Tarzan ca şef. 

De pe terasa locuinţei sale, Jane şi Korak le făceau semne 
disperate cu mâna luându-şi rămas bun de la ei în timp ce, 
în spatele clădirii, s-a auzit răcnetul tunător a lui Jad-bal-ja. 

Ecoul vocii puternice a Leului de aur i-a urmărit până 
departe, în câmpie, stingându-se încet pe măsură ce 
înaintau, ca în cele din urmă să nu se mai audă deloc. 

Tarzan înainta destul de repede, cu toate că viteza pasului 
său trebuia adaptată după mersul celui mai încet negru. 
Opar se afla la o distanţă de douăzeci de zile de drum 
parcurs de oameni fără sarcini La întoarcere, încărcaţi cum 
aveau să fie cu sacii de aur, desigur că ar fi înaintat mai 
greu. Tarzan a apreciat că-i vor trebui două luni pentru 
realizarea acestei misiuni. 

Caravana se compunea numai din războinici încercaţi, 
obişnuiţi cu oboseala drumurilor lungi, aşa că putea să 
înainteze repede. 


Nu au luat cu ei nici un fel de provizii, deoarece toţi erau 
vânători bum. Pentru că treceau printr-un ţinut bogat în 
vânat, nu aveau nevoie să se încarce cu poveri grele, cum 
fac vânătorii albi în Africa. 

Ca adăpost peste noapte, le era de suficientă o colibă de 
mărăcini şi grămezi de frunze. lar săgețile şi suliţele lor, 
precum şi îndemânarea marelui lor şef alb, îi asigurau că nu 
vor rămâne flămânzi sub nici o formă. 

Cu oamenii aleşi pe care i-a luat cu el. Iarzan s-a aşteptat 
să facă drumul până la Opar în douăzeci şi una de zile, cu 
toate că, dacă ar fi călătorit singur până acolo, ar fi făcut 
drumul în mai puţin de jumătate de vreme, pentru că, 
atunci când el dorea să meargă repede, zbura prin junglă, 
cu aceeaşi siguranţă ziua ori noaptea şi fără să manifeste 
semne de oboseală. 

După trei săptămâni de drum, Tarzan, aflându-se la 
vânătoare, la o oarecare distanţă în faţa negrilor, a găsit un 
cerb mort. Între coarnele căruia era înfiptă o săgeată ce la 
capătul din afară avea ataşate două pene. 

Era clar că Bara a fost rănit la o anumită distanţă de locul 
unde a căzut, pentru că locul unde era înfiptă săgeata arăta 
limpede că lovitura nu ar fi putut produce o moarte 
grabnică. 

Dar ceea ce a atras atenţia lui Tarzan în mod deosebit, mai 
înainte de a se apropia spre a face o examinare mai 
amănunţită, a fost forma ciudată a săgeţii. 

Când a scos-o din rană. A realizat imediat de unde 
provenea ca şi l-a cuprins senzaţia de uimire ce ne-ar 
cuprinde pe noi când am cădea de exemplu, pe străzile unui 
oraş mare, un grup de negri africani... Săgeata era una 
dintre acele săgeți care se vând cu grămada în magazinele 
de mărfuri sportive tuturor amatorilor, în orice oraş mort. 

Nimic nu ar fi putut să fie mai inoportun în inima Africii 
sălbatice decât această jucărie infantilă. Totuşi, săgeata a 
avut afectul dorit, fapt pe care îl demonstra din plin corpul 
cerbului ucis, cu toate că Tarzan a văzut de la început că 


arcul care a trimis această săgeată a fost utilizat de o fiinţă 
lipsită total de experienţă. Această imagine i-a stârnit cu 
adevărat curiozitatea, dar obişnuita lui prudentă nu l-a 
părăsit. 

Pentru ca cineva să poată trăi mai multă vreme în junglă, 
trebuie să îi cunoască profunzimile şi capriciile acesteia. 
Astfel, el nu trebuie să omită nici o întâmplare sau 
împrejurare inexplicabilă. 

De aceea Tarzan a pornit pe urmele lăsate de Bara, cu 
scopul de a se asigura, pe cât îi era cu putinţă, asupra 
identităţii aceluia care a ucis cerbul. 

I-a fost uşor să urmărească dâra de sânge trasată de cerb 
în timp ce fugea apropiindu-se de moarte. Totuşi. Tarzan se 
întreba de ce oare vânătorul nu îşi urmărise până atunci 
vânatul, deoarece Bara era ucis de cel puţin douăzeci şi 
patru de ore. 

Distanţa parcursă de cerb, după ce a fost rănit, era destul 
de mare. Aşa că nu a mai rămas mult până la apusul 
soarelui, când Tarzan a găsit primele indicii ale ucigaşului 
animalului, erau urme de picior. Tarzan era la fel de 
nedumerit în privinţa lor, ca şi în cea a săgeţii. 

După ce le-a examinat cu multă atenţie, s-a aplecat să le 
miroase. 

De necrezut! Cu neputinţă chiar, dacă nu le-ar fi văzut cu 
ochii... pentru că erau urme de picior gol, lăsate de un om 
alb şi după toate aparențele, de un om cu statură înaltă, 
probabil tot atât de înaltă ca şi cea a lui Tarzan. 

Privind un timp îndelungat urmele străinului misterios, 
Tarzan şi-a trecut mâna prin păr, era nedumerit, urmele 
reprezentând în continuare un mister. 

Cine era albul care umbla desculţ pe teritoriul lui Tarzan? 
Cine era acela care-i ucidea vânatul cu săgeți de lux de la 
vreun club de arcaşi din Europa? 

Era imposibil să existe pe acolo un astfel de om. Totuşi, 
Tarzan şi-a amintit şi de zvonurile vagi care au ajuns până 
la el cu câteva săptămâni înainte. 


Hotărât să descopere şi acest mister, a pornit după urma 
străinului: o urmă fără rost, care ducea când într-o parte, 
când în alta prin junglă şi. După toate aparenţelE. Fără nici 
o ţintă. Acest fapt demonstra că vânătorul era lipsit de 
experienţă. 

Noaptea s-a lăsat înainte ca el să fi putut dezlega marea 
taină pe care o ascundeau urmele. Astfel şi-a întors paşii şi 
a pornit înapoi spre tabără, străbătând întunericul junglei. 

Ştia bine că Waziri îl aşteptau să vină cu carne. Şi nu avea 
intenţia să le înşele aşteptările. Simţea că în împrejurimi 
mai sunt şi alte carnivore care vânau în noaptea aceea. 

Mai întâi tuşea surdă a unui leu l-a avertizat despre 
aceasta, apoi de la o oarecare distanţă a auzit şi urletul 
profund al altuia. 

Dar ce importanţă avea pentru Tarzan faptul că mai vânau 
şi alţii? Jungla era mare, iar, pe de altă parte, nu ar fi fost 
pentru prima dată când trebuia să îşi măsoare forţele, 
isteţimea şi agilitatea cu alţi vânători din jungla sa 
sălbatică,... fie ei fiare, fie oameni. 

În curând Tarzan a ucis şi a smuls chiar o antilopă de sub 
nasul unui leu înfuriat şi foarte dezamăgit: era o antilopă 
grasă, pe care Numa a preferat-o pentru cina sa. 

Aruncându-şi vânatul pe umăr în momentul în care leul a 
răcnit şi a sărit să atace, Iarzan s-a urcat pe crengile de jos 
ale unui copac şi râzând în faţa fiarei care spumega de 
furie, a dispărut în întunericul nopţii. 

A găsit tabăra cu uşurinţă, precum şi pe Wazirii săi care îl 
aşteptau flămânzi, dar a căror credinţă în el era atât de 
mare, încât nu s-au îndoit nici o clipă că nu se va întoarce 
cu carne. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, el a pornit din nou spre Opar. 
Dar a ordonat Wazirilor să-şi continue drumul cât mai mult 
posibil într-o linie dreaptă; iar el s-a despărţit de ei, ca să 
poată continua cercetările începute cu privire la fiinţa 
misterioasă din junglă. 


Ajungând iar la locul unde întunericul nopţii l-a silit cu o zi 
înainte să-şi întrerupă cercetările, a pornit pe urmele 
străinului. 

Nu a trebuit să meargă mult până să se împiedice de un 
alt semn care să dovedească prezenţa acestei fiinţe străine, 
întins în faţa lui, pe cărare, zăcea corpul unei maimuțe 
uriaşe, una din tribul marilor antropoizi printre care a fost 
crescut Iarzan. 

În abdomenul gros al acestei Mangani, era înfiptă o altă 
săgeata aparţinând lumii civilizate. Ochii lui Tarzan s-au 
îngustat, iar fruntea i s-a încreţit. Cine era acesta care 
îndrăznea să invadeze sacrele ţinuturi rezervate pentru 
sine şi să ucidă cu atâta răutate pe cei din poporul lui? 

Din gâtul lui Tarzan a ieşit un mârâit surd. Odată cu 
hainele sale, s-a lepădat şi de pojghiţa subţire de civilizaţie 
pe care i-am insuflat-o cei din exteriorul junglei. Acum, când 
privea spre cadavrul vărului său păros, larzan nu mai era 
lordul englez, ci fiara din junglă în a cărui piept clocotea 
focul nestins al bănuieli şi al urii faţă de om: patimă 
moştenită de tot ce este născut în junglă. 

Opera sângeroasă a omului nemilos era privită de astă 
dată de o fiară Tarzan nu mai simţea acum în sufletul său 
nimic care să scoată în relief legăturile lui de rasă cu 
ucigaşul antropoidului. 

A pornit în sens invers cu direcţia vântului, iar, la o 
jumătate de oră după descoperirea corpului maimuţei, a 
simţit şi mirosul altora de acelaşi neam cu cel ucis. 

Cunoscând timiditatea acestor locuitori îngrozitori ai 
junglei, a pornit spre ei cu multă atenţie, ca nu cumva, 
simțind apropierea lui, să fugă mai înainte ca ei să afle cine 
anume venea spre ei. 

E] îi vedea foarte rar, dar ştia că printre ei trebuia să fie şi 
câţiva care îşi mai amintesc de el, cu ajutorul cărora ar 
putea să stabilească oricând relaţii amicale cu restul 
tribului. 


Datorită desişului de vegetaţie, a ales drumul prin terasa 
de mijloc a copacilor, putând în felul acesta să se arunce cu 
toată libertatea din creangă în creangă şi să ajungă repede 
pe marii antropoizi. 

Banda era formată din vreo douăzeci de inşi, ocupați cu 
toţii într-o poiană naturală, în veşnica lor căutare de omizi 
şi gândaci, care formau unul din articolele principale ale 
dietei lor. 

Tarzan s-a oprit pe o creangă mare de unde, fiind ascuns 
de frunzişul des din jurul lui, putea să privească neobservat 
grupul de antropoizi din poiană. Un zâmbet a apărut pe 
figura lui. 

Fiecare acţiune, fiecare mişcare a acestor maimuțe mari. 
Îi reamintea cu nostalgie de anii copilăriei sale, când, sub 
protecţia dragostei materne a Kalei, maimuța, cutreiera 
jungla împreună cu tribul lui Ciuk. 

În tinerii care se jucau nebuneşte în faţa lui, l-a revăzut pe 
Neeta şi pe ceilalţi amici de joacă din vremea aceea, care 
erau acum adulţi, a revăzut toate fiarele acelea îngrozitoare 
de care s-a temut în copilărie, dar pe care i-a stăpânit la 
maturitate. Obiceiurile oamenilor se schimbă uneori, dar 
ale maimuţelor rămân mereu aceleaşi. 

L-a privit astfel câteva minute în şir. Cât de mult se vor 
bucura că îl au printre ei de îndată ce se vor convinge de 
identitatea lui! Da, Tarzan era bine cunoscut în lungul şi în 
latul junglei ca cel mai bun prieten şi protector al 
Manganilor. 

Desigur că în primul moment îl vor primi cu mârâituri şi cu 
o atitudine amenințătoare, dar aceasta va fi consecinţa 
faptului că ei nu depind de ochi şi de urechi pentru a îi se 
confirma identitatea cuiva. 

Numai atunci va fi acceptat definitiv drept ceea ce era. 
După ce va intra în poiană, iar maimuţoii tribului îl vor ocoli 
mârâind cu colții rânjiţi şi cu părul zburlit şi când se vor 
apropia destul mult de el, astfel încât nările lor să verifice 
dovezile aduse de ochi şi urechi. 


După aceea, fără îndoială, va domni mare bucurie şi 
înflăcărare câteva minute în şir. Până când, conform 
instinctelor inerente lor, atenţia le va fi atrasă de o frunză 
purtată de vânt, de o omidă sau de un ou de pasăre etc., 
după care vor porni cu toţii spre treburile lor, acordându-i 
şi lui exact aceeaşi atenţie ca oricărui membru al tribului 
Totuşi, nici aceasta nu se va întâmpla, decât după ce fiecare 
individ din trib va veni să-l miroasă şi probabil, să-l şi pipăie 
cu mâinile lor noduroase şi aspre. 

Tarzan a scos un sunet prietenesc în semn de salut, iar 
maimuţele au privit în sus. Atunci a ieşit din locul unde a 
stat ascuns imaginea lor oculară. 

— Eu sunt Tarzan, le-a zis el. Acel Tarzan al Manganilor 
care vine cu mare prietenie la poporul său. 

Şi, zicând acestea, a sărit cu uşurinţă pe iarba moale a 
poienii. 

Instantaneu, toate urile iadului s-au dezlănţuit. Scoţând 
răcnete de prevenire, femelele şi-au smuls puii în braţe, 
alergând de partea opusă a poienii. În timp ce maimuţoii cu 
părul zburlit şi mârâind au făcut un cordon în faţa lui 
Tarzan. 

— Haide! Le-a strigat el. Nu mă mai cunoaşteţi? Eu sunt 
Tarzan, prietenul Manganilor, fiul Kalei şi rege peste tribul 
lui Ciuk. 

— Te cunoaştem, a răspuns un maimuţoi mai bătrân. 'le- 
am văzut şi alaltăieri când l-ai ucis pe Gob. Pleacă de aici. 
Altfel te ucidem noi pe tine. 

— Nu l-am ucis eu pe Gob, a răspuns Tarzan. Am găsit 
doar cadavrul lui şi îl urmăream pe ucigaş, când m-am 
întâlnit cu voi. 

— Te-am văzut, a repetat maimuţoiul. Pleacă de aici, ori te 
omorâm! Nu mai eşti de acum înainte prietenul Manganilor. 

Tarzan a rămas cu sprâncenele încruntate, meditând 
adânc. Era limpede că ele erau convinse că l-au văzut 
ucigând pe unul din camarazii lor. 


Cum se explica aceasta? Cum au ajuns la o asemenea 
convingere? Nu cumva urmele de picioare goale pe care le- 
a urmat el însemnau mai mult decât şi-a închipuit. 

Şi-a ridicat din nou fruntea şi s-a adresat maimuţoilor: 

— Nu sunt eu acela care l-a omorât pe Gob, a insistat el. 
Aproape toţi dintre voi mă cunosc de o viaţă. Ştiţi bine că, 
dacă am ucis vreodată un Mangani, a fost în luptă dreaptă, 
în faţa tuturor, aşa cum se bat ai voştri între ei. Mai ştiţi, de 
asemenea, că dintre toate vietăţile din junglă, Manganii 
sunt cei mai buni prieteni ai mei. lar Tarzan este cel mai 
bun prieten al lor. Aşadar spune-ţi şi voi: cum pot să ucid pe 
unul din propriul meu neam? 

— Noi atâta ştim, a răspuns maimuţoiul, că te-am văzut 
ucigându-l pe Gob. Te-am văzut chiar cu ochii noştri. Pleacă 
de aici cât mai repede, ca să nu te ucidem. Tarzan poate fi 
luptător puternic, dar mai puternic decât el sunt maimuţoii 
din tribul lui Pag. Eu sunt Pag, regele tribului. Pleacă, până 
nu te ucid! 

Tarzan a încercat să-l convingă, dar ei nu au vrut să-l mai 
asculte, atât de convinşi erau că el a fost acela care l-a ucis 
pe Gob. Colegul lor de breaslă. În cele din urmă, ca să nu 
ajungă la o ceartă în care unii din ei ar fi fost inevitabil 
ucişi, s-a îndepărtat, cuprins de o tristeţe profundă. 

Totuşi, mai mult ca oricând, era hotărât să-l caute pe 
ucigaşul lui Gob, să poată cere socoteală aceluia care a 
îndrăznit să invadeze domeniile pe care le stăpânea de 
atâta vreme. 

A continuat să meargă după urma acestuia până când, la 
un moment dat, a observat că urmele acelea se amestecau 
cu o mulţime de urme care aparţineau altor oameni..., 
majoritatea fiind a celor negri cu picioarele goale: dar 
printre ei mai erau şi bărbaţi albi, încălţaţi, iar o dată văzut 
şi urmele unei femei, sau poate ale unui copil, nu ar fi putut 
să precizeze exact. Urmele lor duceau, după toate 
aparențele, spre dealurile stâncoase care apărau intrarea 
în valea aridă a Oparului. 


Uitând acum cu totul de misiunea lui iniţială, era cuprins 
numai de dorinţa de a-i determina pe aceşti nebuni să-şi 
justifice în faţa lui adevăratul scop al prezenţei în junglă, 
precum şi a-i aplica ucigaşului lui Gob pedeapsa pe care o 
merita. 

Stăpânit de aceste gânduri, înainta cu viteză pe urmele 
vizibile ale unui grup de oameni destul de mare, care nu 
putea fi mai departe în faţa lui decât cu o jumătate de zi de 
marş, ceea ce însemna că au ajuns acum chiar pe culmea de 
apus a Oparului, dacă aceasta ar fi fost ultima lor destinaţie. 

Tarzan, nu-şi putea închipui nicidecum ca ei să fi avut în 
vedere şi alte scopuri; aurul, de exemplu. 

El a păstrat cu multă înţelepciune secretul poziţiei unde se 
afla Oparul. Pe cât putea şti, nici o altă persoană de rasă 
albă. În afară de Jane, soţia lui şi de Korak. Fiul său, nu ştia 
unde se află situată cetatea uitată de lume a vechilor 
atlantidieni. 

Se întrebă cu drept cuvânt: ce i-a atras pe aceşti albi. Să 
vină cu un safari aşa de numeros şi atât de departe, în 
ţinuturile sălbatice şi neexplorate care împrejmuiau Oparul 
din toate părţile? 

Acestea erau gândurile care îl obsedau în timp ce înainta 
repede pe urma acelor oameni, urmă care îl conducea 
direct la Opar. 

S-a făcut întuneric, dar urma era atât de proaspătă, încât 
el a reuşit să o urmeze numai după miros, chiar dacă nu 
vedea întipăriturile făcute pe teren...; aşa că, nu după mult 
timp, a văzut în depărtare, exact în drumul său, lumina unui 
foc. 

CAPITOLUL. V - Picăturile fatale. 

Acasă, în urma lui Tarzan, viaţa la fermă continua după 
rutina obişnuită şi anterior plecării stăpânului cu cincizeci 
de Waziri. 

Activitatea muncitorilor şi a argaţilor era, adeseori, 
controlată de Korak, care-şi făcea inspecţiile fie pe jos, fie 


călare, însoţit de Jervis, iar de multe ori mergea împreună 
cu ei şi lady Jane. 

Nici Leul de aur nu era lipsit de importanţă pentru ei. 
Korak îl lua cu el ori de câte ori avea ocazia, legat cu o 
curea solidă, pentru că, într-un fel, nu avea suficientă 
încredere în puterea sa de stăpânire asupra fiarei, iar, 
altfel, se temea ca nu cumva în lipsa stăpânului, Jad-bal-ja 
să pornească razna prin pădure, revenind la instinctele de 
sălbăticie. 

Un astfel de leu, fiind liber în junglă, ar fi fost o mare 
primejdie pentru vieţile omeneşti, deoarece Jad-bal-ja, 
crescut cum a fost numai printre oameni, era lipsit de 
timiditatea faţă de oameni, una dintre trăsăturile 
fundamentale ale temperamentului animalelor sălbatice. 

Korak nu avea nevoie de prea multă imaginaţie ca să-şi 
prevadă exact viitorul. În cazul în care Leul de aur, obişnuit 
să-şi ia hrana de la gâtul unei păpuşi în formă de om, ar 
scăpa de orice constrângere, depinzând numai de propriile 
sale mijloace, în jungla din împrejurimi. 

În cursul primei săptămâni de la plecarea lui Tarzan, a 
sosit la fermă un curier de la Nairobi, cu o telegramă 
pentru lady Greystoke. Anunţând-o că tatăl ei, care se afla 
la Londra, este grav bolnav. 

Mama şi fiul au meditat mult pe marginea acestei 
probleme. Au ajuns la concluzia că vor trece cel puţin cinci- 
şase săptămâni până când se va întoarce Tarzan. Chiar dacă 
ar trimite un curier special după el Jane ar fi vrut să-l 
aştepte, dar cine ştie dacă ar fi ajuns la timp lângă tatăl ei. 
Chiar dacă ar porni imediat la drum, nu ar putea spera 
prea mult că l-ar mai găsi în viaţă. 

Au decis, în cele din urmă. Să plece amândoi imediat 
Korak să o însoţească pe Jane numai până la Nairobi, apoi 
să se întoarcă la moşie, pentru a relua supravegherea 
generală până la întoarcerea tatălui său. 

Dar de la moşia lui Greystoke până la Nairobi este un 
drum destul de lung, aşa că, deşi au trecut trei săptămâni 


de la plecare lui Tarzan, Korak încă nu s-a întors. 

Într-una din zile, negrul în grija căruia a fost lăsat Jad-bal- 
ja a uitat din grabă sau din neatenţie să mai pună cârligul la 
portiţa prin care a intrase să măture în cuşca leului. 

Leul de aur păşea dintr-o parte în alta prin cuşcă, în timp 
ce negrul mătura de zor Erau prieteni vechi şi negrul nu se 
temea de leu, aşa că de multe ori era chiar întors cu spatele 
spre el. 

Negrul era găsea tocmai în partea opusă a cuştii, când 
Jad-bal-ja s-a oprit un moment în faţa portiţei, a văzut că 
aceasta era întredeschisă, a împins-o cu laba, a deschis-o şi 
a ieşit. Chiar în momentul acela negrul l-a observat şi 
îngrozit de gestul leului, a fugit. 

— Stai, Jad-bal-ja! Stai! a strigat el, după leu. 

Leul de aur a mărit viteza paşilor şi sărind peste gard, a 
pornit exact spre pădure. 

Negrul l-a urmărit agitând mătura deasupra capului şi 
scoțând strigăte disperate, care i-au determinat pe 
camarazii lui să iasă din colibe, însoţindu-l şi ei în fuga după 
leu. 

L-au urmărit cu toţii pe câmpie. Dar încercările lor erau 
tot atât de zadarnice, ca şi cum ar fi vrut să prindă o pasăre 
din zbor. Leul nu reacţiona nici la rugăminţile nici la 
amenințările lor. 

În cele din urmă, l-au văzut pierzându-se în pădurea 
primitivă, unde au intrat şi ei. Dar, cu toate că l-au căutat 
până s-a întunecat, nu au putut să-i dea de urmă. Au fost 
siliţi să se reîntoarcă la fermă descurajaţi cu desăvârşire. 

— Vai, a strigat nefericitul negru care trebuia să răspundă 
de scăparea lui Jad-bal-ja. Ce îmi va spune marele Buana? 
Ce pedeapsă va primi sărmanul de mine când Buana va 
vedea că am lăsat Leul de aur să fugă de pe moşia lui? 

— Vei fi alungat de la fermă pentru multă vreme, i-a 
răspunse bătrânul Muviro. Fără îndoială că vei fi trimis la o 
păşune îndepărtată, spre răsărit, ca să păzeşti vreo cireadă, 
unde vei avea destui lei care să-ţi ţină companie, deşi 


niciunul din ei nu va fi atât de blând ca Jad-bal-ja Aceasta 
nu e nici pe jumătate cât meriţi: dacă marele nostru Buana 
nu ar fi atât de îngăduitor cu noi, ci ar fi aşa cum sunt alţii, 
ai fi biciuit până nu ai mai putea sta în picioare şi poate ai şi 
muri. 

— Sunt bărbat, a răspuns negrul. Sunt războinic şi sunt 
Wazir. Orice pedeapsă mi-ar da marele Buana, o voi primi 
aşa cum trebuie să o primească un bărbat. 

Cam în aceeaşi seară când leul a scăpat de sub 
supravegherea negrului, Tarzan s-a apropiat de tabăra 
acestei caravane străine pe care o urmărea de două zile. 

Fără să fie văzut, s-a oprit în frunzişul unui copac, chiar în 
centrul taberei necunoscuţilor, tabără înconjurată de 
maărăcini şi luminată flacăra numeroaselor focuri de 
întreţinerea cărora se ocupau negrii. 

Aproape de mijlocul taberei erau ridicate mai multe 
corturi, iar în faţa unuia, la lumina focului, şedeau patru 
oameni albi. Doi erau bărbaţi înalţi, puternici şi la prima 
vedere păreau a fi englezi dintr-o clasă inferioară. Al treilea 
lăsa impresia unui evreu din Germania, scund şi gras, al 
patrulea era un individ înalt, mlădios, frumos, cu trăsături 
regulate şi cu un păr mare, ondulat. 

Acesta din urmă şi germanul erau îmbrăcaţi cu multă 
îngrijire în costume de călătorie pentru Africa centrală, dar 
aşa cum sunt acestea idealizate în cinematografele 
moderne şi amândoi păreau că înainte cu câteva minute au 
ieşit dintr-un bar oarecare. Se vedea bine că tânărul nu era 
de rasă engleză şi Tarzan l-a clasificat imediat ca slav. 

Nu mult după ce Tarzan s-a instalat comod într-un copac, 
acela s-a ridicat şi a trecut într-unui din corturile din 
apropiere, din care s-a auzit imediat după aceea, sunetul 
unor voci o discutând în şoaptă. Tarzan nu putea să distingă 
cuvintele, dar, după ton, una din voci aparţineau unei femei. 

Ceilalţi trei care au rămas lângă foc şi-au continuat 
convorbirea, lăsând impresia că îşi omoară timpul, când 


subit tăcerea junglei a fost tulburată de răcnetul unui leu, 
chiar în spatele lor, de dincolo de mărăcini. 

Evreul, scoțând un strigăt speriat, a sărit în picioare. Atât 
de repede a făcut mişcarea, încât s-a ridicat chiar cu o 
palmă de la pământ. Apoi, făcând un pas înapoi şi-a pierdut 
echilibrul, s-a împiedicat de scăunelul pe care a stat şi a 
căzut întins la pământ. 

— Ce faci, Adolf? a strigat unul dintre partenerii săi. Mai 
stăpâneşte-te! Dacă mai faci asta încă o dată şi mă sperii, îţi 
sucesc gâtul. Iată-ne aici şi gata! 

— Să fiu al naibii dacă evreul acesta nu-i mai rău decât 
leul de afară, a mormăit celălalt. 

Evreul s-a ridicat în picioare. 

— Mein Gott, a strigat el cu voce tremurândă. Am crezut 
că a sărit deja peste gard. Aşa să trăiesc eu; dacă scap din 
asta, nu mă mai prindeţi pe aici nici pentru tot aurul din 
Africa. O, vai! Ce am păţit cu în aste trei luni! O, vai! Gewalt! 
Lei, leoparzi, rinoceri şi hipopotami! 

Camarazii săi au râs cu o avalanşă de hohote. 

— Ţi-am spus-o şi eu şi Dick, chiar de la început, ce ne 
aşteaptă aici şi că nu era nevoie să te iei după noi. 

— Dar pentru ce, mă rog, am cumpărat aceste haine? A 
început să se vaite evreul. Mein Gott! Numai costumul ăsta 
mă costă douăzeci de lire sterline, când puteam să-mi 
cumpăr îmbrăcăminte pentru un an de zile cu mai puţini 
bani Şi acum cine îl vede? Numai negrii sălbatici şi negrii 
din pădure. 

— Dacă ai şti cât de prost îţi stă cu el, nu l-ai mai purta, l-a 
ambiţionat unul dintre ei. 

— Şi când te gândeşti cum s-a murdărit de curând. Pentru 
ce mi-a trebuit acest costum? Am venit deja să văd teatru 
aici? Aşa costum trebuie pentru lei şi canibali? O, vai! 
Gewalt! 

Tocmai acest moment a fost ales de Tarzan ca să coboare 
încet din copac, la câţiva paşi de ei, în lumina flăcărilor 
focului. Cei doi englezi au sărit imediat în picioare, cuprinşi 


de spaimă, iar evreul a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut 
să fugă, dar, îndată ce l-a văzut pe Tarzan, groaza de pe 
figura lui a făcut loc unei expresii de uşurare, cu toate că 
toţi trei au avut impresia că Tarzan a coborât direct din cer. 

— Mein Gott, Esteban! a ţipat evreul; pentru ce vii aşa de 
curând înapoi şi pentru ce vii în felul acesta? Crezi că noi nu 
avem nervi deja? 

Tarzan era supărat..., supărat pe aceşti nebuni care au 
îndrăznit să calce fără voia lui în vastele sale moşii, unde el 
a menţinut întotdeauna ordinea şi pacea. 

Când Tarzan era supărat, apărea pe fruntea lui, ca o 
flacără roşie, cicatricea pe care Bolgani, gorila, i-a făcut-o 
cu mulţi ani mai înainte. Când era doar un băiat, ela 
înfruntat această fiară într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
Atunci a învăţat pentru prima dată adevărata valoare a 
cuţitului de vânătoare al tatălui său..., cuţit care, de atunci, 
l-a ridicat pe el, dintr-un simplu Tarmangani slab şi 
neputincios, mai presus decât toate fiarele cele mari din 
junglă. 

Ochii lui s-au îngustat, dar vocea îi era calmă şi rece. Când 
s-a adresat străinilor: 

— Cine sunteţi voi, a întrebat el. Care îndrăzniţi să 
invadaţi ţinutul Wazirilor. Pământul lui Tarzan, fără 
permisiunea sa? 

— la lasă palavrele astea. Esteban! A porunci unul dintre 
englezi. Ce dracu cauţi aici şi pentru ce vii singur şi atât de 
curând? Unde sunt cărăuşii şi unde e aurul? 

Tarzan l-a privit un moment în tăcere pe acela care a 
vorbii. 

— Eu sunt Tarzan al maimuţelor, a zis el. Nu ştiu despre ce 
tot vorbeşti. Tot ce ştiu este că am venit în căutarea aceluia 
care l-a ucis pe Gob, maimuța cea mare. Acela care l-a ucis 
şi pe Bara, cerbul, fără voia mea. 

— O, la dracu! a exclamat celălalt englez. Lasă mofturile 
astea, Esteban! Te-ai apucat de glume, dar eu nu găsesc 
nici un haz în ele iată-ne aici şi gata! 


În interiorul cortului, în care a intrat cel de-al patrulea 
bărbat în intervalul cât Tarzan a privit tabăra din copac, 
mai era şi o femeie care, înspăimântată cu desăvârşire. I-a 
prins cu putere de braţ pe cel de lângă ea şi arătându-l pe 
Tarzan, cum stătea în plina lumină a focului, i-a şoptit 
tremurând. 

— Doamne, Carol. Priveşte! 

— Ce s-a întâmplat, Flora? a în întrebat amicul ei. Nu văd 
nimic decât pe Esteban. 

— Nu este Esteban, a şoptit fata. Este însuşi Tarzan, lordul 
de Greystoke!... 

— Ai înnebunit, Flora, a răspuns acesta, nu poate fi el. 

— Şi totuşi, el este, a insistat ea. Îţi închipui cumva că nu-l 
cunosc? N-am servit în casa lui ani întregi? Nu l-am văzut 
aproape în fiecare zi? Îţi închipui că eu nu-l cunosc pe 
Tarzan al maimuţelor? Priveşte-i cicatricea aprinsă de pe 
frunte. Am auzit povestea acestei cicatrice şi am mai văzut- 
o o dată aşa ca para focului, când era furios. Şi acum este 
tot ca para focului, sigur este înfuriat. 

— Bine, fie şi Tarzan! Ce ne poate face el? 

— Nu-l cunoşti, de vorbeşti aşa, răspunse fata. Nu-ţi poţi 
închipui ce putere mare are el în ţinuturile acestea. Are 
putere de viaţă şi de moarte asupra a tot ce e vietate. Dacă 
ar şti despre misiunea noastră pe aici, niciunul din noi nu ar 
mai ajunge cu viaţă la coastă. Numai faptul că este aici în 
momentul acesta, mă face să cred că a descoperit ceva din 
scopul nostru, iar, dacă s-a întâmplat aceasta, apoi 
Dumnezeu să ne ajute... în afară numai... 

— În afară numai, ce? a întrebat bărbatul. 

Fata a rămas tăcută şi gânditoare câteva clipe. 

— Nu-i decât un mijloc, a zis ea în cele din urmă. De 
omorât nu îndrăznim s-o facem, pentru că negrii lui 
sălbatici ar afla despre aceasta şi atunci nu ne-ar mai putea 
salva nici o putere din lume. Există cu toate acestea un 
mijloc, dar trebuie să lucrăm repede de tot. 


S-a întors în cort şi a căutat un moment într-un săculeţ de- 
al ei, iar după puţin a întins omului o sticluţă, conţinând un 
lichid transparent. 

— leşi de aici şi vorbeşte cu el, împrieteneşte-te cu el, 
minte-l cum ştii mai bine, spune-i orice vrei, promite-i orice, 
numai încearcă să-i devii prieten cât mai repede, 
câştigându-i astfel încrederea, încât să-i poţi oferi cafea. El 
nu bea nici vin. Nici altceva care conţine alcool, dar ştiu că-i 
place cafeaua. L-am servit adeseori în camera lui. Noaptea 
târziu, când se întorcea de la un teatru sau serată. Fă-l să 
bea cafeaua şi atunci vei şti ce să faci cu aceasta. 

Tânăra femeie îi arătă sticluţa pe care el tot o mai ţinea în 
mână. Kraski dădu din cap afirmativ. 

— Înţeleg, a zis el. 

Şi a ieşit din cort. Dar abia a făcut un pas şi fata l-a chemat 
înapoi. 

— Vezi să nu mă vadă, a spus ea repede. Să nu cumva să 
simtă că sunt aici sau că unul din voi mă cunoaşte. 

Kraski a confirmat din cap şi a plecat. Apropiindu-se de cei 
patru de lângă foc, l-a întâmpinat pe Tarzan cu un zâmbet şi 
cu o vorbă veselă. 

— Bine ai venit! a spus el. Ne pare întotdeauna bine să 
vedem un străin în tabăra noastră. Şezi, te rog! 

Tarzan îl privi pe Kraski cu aceeaşi ochi cu care îi privise şi 
pe ceilalţi. În ochii lui nu a apărut nici o scânteie de 
prietenie prin care ar fi răspuns la întâmpinarea rusului. 

— Încercăm să aflu scopul prezenţei voastre aici, a 
răspuns Iarzan cu un ton aspru acestuia, dar văd că 
dumnealor insistă că aş fi cineva care eu nu sunt. Ori sunt 
proşti, ori pungaşi. Voi afla aceasta numaidecât şi voi şti ce 
am de făcut. 

— Nu te supăra, domnule, s-a grăbit Kraski să fie 
împăciuitor. Probabil că e vreo greşeală la mijloc, sunt sigur 
de asta. Dar spune-mi, te rog, cine eşti dumneata? 

— Sunt Tarzan al maimuţelor şi sunt pe moşiile melE. Nici 
un vânător nu trece prin partea aceasta a Africii fără voia 


mea. Faptul acesta e atât ce cunoscut, încât nu cred că voi 
aţi trecut de la coastă şi aţi ajuns până aici fără să fi auzit 
despre aceasta. Cer o explicaţie şi dacă se poate, cât mai 
repede. 

— A! Dumneavoastră sunteţi Tarzan al maimuţelor? Ce 
fericire! a exclamat Kraski. De acum vom fi puşi pe drumul 
adevărat şi vom scăpa din încurcătura în care suntem. Ştiţi, 
domnule, ne-am rătăcit în profunzimea acestei păduri şi 
aceasta datorită ignoranței sau necinstei călăuzei noastre, 
care a dezertat de vreo două săptămâni. Desigur că am 
ştiut despre dv. Cine nu ştie despre Tarzan? Dar intenţia 
noastră nu a fost să trecem hotarele teritoriului dv. Noi 
suntem în căutarea unor specii de faună cu mult mai la sud 
de acest district şi pe care prietenul şi stăpânul nostru, dl. 
Adolf Bluber, le adună cu mare cheltuială ca să le prezinte 
muzeului din oraşul său natal din America. Acum desigur că 
o să fiţi bun şi o să ne spuneţi cum să ajungem acolo unde 
am dorit să mergem. 

Pible, Trock şi Bluber au rămas fascinaţi de ideile 
năstruşnice ale lui Kraski, dar acela care a înţeles situaţia a 
fost evreul din Germania. Mintea celorlalţi nu prea sclipea 
de inteligenţă ca să poată pricepe la timp intenţia vicleană a 
rusului. 

— Pentru că deja, a zis Bluber, frecându-şi palmele, 
adevărat este şi tocmai era să spun şi eu deja acelaşi lucru. 

Tarzan s-a răsucit spre el. 

— Atunci ce a însemnat toată discuţia aceea despre un 
anume Esteban? Nu aţi rostit voi acest nume când am intrat 
aici? 

— Da a recunoscut, Bluber. E vina lui John. Pe el îl 
cuprinde pofta de glume tocmai atunci când nu trebuie. El 
nu cunoaşte Africa, pentru că nu a mai fost niciodată pe aici 
şi pe toţi indigenii îi numeşte Esteban, crezând deja că face 
glume. Nu aşa, John? 

Dar Bluber nu a aşteptat răspunsul lui John. 


— Vezi, a continuat el, suntem deja pierduţi şi dacă 
dumneata ne scoţi de aici, noi plătim. Plătim cât vrei, numai 
să nu fie prea mult. 

Tarzan nu putea să creadă tot ce i se spunea, dar a cedat 
puţin în faţa gesturilor de prietenie ale acestora. Poate că în 
ceea ce aceştia i-au mărturisit exista şi un mic sâmbure de 
adevăr, în sensul că ei ar fi intrat din eroare pe teritoriul 
său, rătăcindu-se. Aceasta o va afla el mai târziu de la 
cărăuşii indigeni, de la care Wazirii lui vor stoarce tot 
adevărul. 

Totuşi, incidentul că a fost considerat tot din eroare drept 
Esteban, i-a intensificat curiozitatea, aşa că dorea cu atât 
mai mult să afle identitatea ucigaşului lui Gob. 

— Mă rog şedeţi, l-a poftit din nou Kraski. Tocmai urma să 
bem cafeaua şi am fi încântați dacă aţi primi şi dV. O ceaşcă. 
Am dori să înţelegeţi că venind aici, nu înseamnă că am fost 
rău intenţionaţi şi de aceea am vrea să ne dovedim 
nevinovăția în modul cel mai onorabil atât dv., cât şi acelora 
care cred că le-am făcut vreun rău. 

Tarzan s-a gândit că, dacă ar servi o cafea în compania 
acestor oameni, nu ar fi nici o dramă. Poate că i-a 
învinovăţit pe nedrept, dar oricum ar fi fost, o ceaşcă de 
cafea nu i-ar fi impus nici o obligaţie prea mare fată de ei. 

Flora a avut dreptate în ceea ce i-a spuse lui Kraski: că 
Tarzan al maimuţelor avea o slăbiciune şi aceea era pentru 
o ceaşcă de cafea, pe care nu o refuza cu nici un prilej. 

Nu a primit însă scaunul care i s-a oferit, ci s-a aşezat 
ghemuit ca maimuţele, în timp ce flăcările îşi jucau luminile 
pe pielea lui bronzată de arşiţa soarelui, scoțând în relief 
conturul grațios al muşchilor făpturii sale dumnezeieşti. 

Muşchii lui nu erau ca aceia ai unui fierar sau ai unui 
luptător de profesie. Erau proporţionaţi după o linie 
simetrică, lăsând impresia că-l întruchipează pe Hercule. 
Aceşti muşchi erau căliţi cu viteză şi agerime, marcând 
ferocitatea, întreaga lui imagine părea a unui semizeu. 


Trock, Pible şi Bluber îl priveau fascinaţi, în timp ce Kraski 
a trecut la alt cort pentru a pregăti cafeaua. 

Până acum cei doi englezi nu s-au trezit încă din starea de 
incertitudine, aşa că Pible se scărpina mereu în ceafa, 
murmurându-şi cuvinte imperceptibile despre ideea lui 
Kraski că noul sosit ar fi Tarzan. 

În sufletul lui, Bluber era cuprins de o groază nespusă. Cu 
inteligenţa lui mai vioaie, a descoperit imediat adevărul 
asupra identităţii acestui om, dar, cum el nu ştia nimic 
despre planul Florei, se simţea distrus numai la gândul 
celor ce li se va întâmpla, dacă Tarzan ar afla scopul lor pe 
acele meleaguri ale Oparului. 

Nu realiza încă prea bine că vieţile lor sunt în primejdie... 
că acela căruia trebuiau să îi dea explicaţii era Tarzan, o 
fiară a junglei, nu John Clayton, lord de Greystoke, un nobil 
englez. 

Sărmanul evreu se gândea mai mult la cele două mii de 
lire sterline pe care trebuia să le piardă aproape de 
sfârşitul expediției lor. Deoarece ştia destul de multe despre 
reputaţia lui Tarzan ca să fie convins că acesta nu le va da 
niciodată: voia să ia cu ei aurul pe care Esteban probabil 
că-l Jefuia chiar în acel moment din depozitele Oparului. 
Bluber era pe punctul de a lăcrima, dar în momentul acela 
a sosit şi Kraski cu cafeaua. Din umbra întunecoasă a unui 
cort, Flora Hawkes privea, cu nervii încordaţi la limita 
supremă, scena din faţa ei. Era îngrozită, imaginându-şi 
posibilitatea de a fi descoperită de către fostul ei stăpân, 
deoarece ea a fost cameristă, atât la locuinţa din Londra a 
familiei Greystoke, cât şi la moşia lor din Africa şi ştia bine 
că dacă lordul Greystoke o va vedea, o va recunoaşte 
imediat. 

Îi era frică de el aicl. În jungla sa africană, mai mult decât 
ar fi trebuit să-i fie faţă de adevărata fire a lui Iarzan. 
Această stare profundă de teamă era naturală, pentru că se 
simţea cu conştiinţa încărcată şi se aştepta la tot felul de 


pedepse pentru lipsa ei de fidelitate faţă de acela care 
întotdeauna a tratat-o cu destulă bunătate şi consideraţie. 

Visând necontenit la averea fabuloasă a comorii din 
beciurile Oparului, despre care a auzit destule amănunte în 
convorbirile dintre soţii Greystoke, s-a deşteptat în pieptul 
ei o lăcomie firească, iar în mintea ei o dorinţă nepotolită de 
a poseda acea avere. Prin urmare şi-a format singură un 
plan prin care să poată jefui comoara constituită dintr-un 
număr suficient de saci de aur. Care să îi ofere 
independenta pentru tot restul vieţii sale. Întreaga 
desfăşurarea a planului îi aparţinea ei. La început, l-a 
interesat şi pe Kraski. Care la rândul lui a intrat în 
cooperare cu cei doi boxeri şi cu Bluber şi au contribuit 
între ei suma necesară costului expediției. 

Tot Flora a fost cea care a căutat un tip de om care să-l 
poată întruchipa cu succes pe Tarzan în propria sa junglă. 
Pentru aceasta, l-a găsit pe Esteban Miranda, un spaniol 
frumos, puternic, fără nici un scrupul. Abilitatea sa artistică, 
subliniată de machiaj, contribuia la copierea perfectă, cel 
puţin din exterior, a lui Tarzan, cel de care se temea cel mai 
mult. 

Spaniolul nu numai că era puternic şi activ, dar era şi o 
fiinţă cu mult curaj, iar, de şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat 
după metoda lui Tarzan în junglă, nu a pierdut nici un prilej 
ca să-l imite, în orice mod care îi era posibil. 

Bineînţeles că nu ştia nimic despre junglă şi evita orice 
întâlniri personale cu fiarele mai mari din junglă, dar vâna 
animale mai mici, atât cu sulița, cât şi cu săgeata, iar restul 
timpului se străduia să înveţe să folosească funia de iarbă, 
care făcea parte din costumaţia sa. 

Acum însă Flora Hawkes a văzut că toate planurile ei, atât 
de bine întocmite, sunt pe cale dea fi spulberate Privindu-i 
pe oamenii de lângă foc, tremura. Teama care o cuprindea 
în prezenţa lui Tarzan era reală. După câteva clipe, toată 
făptura ei s-a încordat de o convulsie nervoasă văzându-l pe 


Kraski că se apropie de grupul de bărbaţi ducându-le 
ceştile de cafea. 

Rusul a aşezat ceştile jos, undeva în spatele lui Tarzan, iar, 
când le-a umplut, fata din cort l-a văzut turnând într-o 
ceaşcă o parte din conţinutul sticluţei pe care i-a dat-o 
câteva clipe mai înainte. O sudoare rece a apărut pe fruntea 
ei când Kraski a ridicat ceaşca şi i-a oferit-o lui Tarzan. 

O va primi el oare? Nu va bănui nimic? Dacă bănuia, ce 
pedeapsă îngrozitoare le va aplica el pentru această 
îndrăzneală? 

L-a văzut pe Kraski dând câte o ceaşcă lui Pible, Trock şi 
Bluber luând una şi pentru el, pe care a ridicat-o în faţa lui 
Tarzan. Fata îi studia pe toţi cum îşi beau cafeaua. Însă 
reacţia care a urmat a slăbit-o cu totul. S-a clătinat şi a 
căzut pe patul ei de campanie, cu faţa îngropată în mâini. 

Tarzan a băut şi el din cafea până la ultima picătură. 

CAPITOLUL VI - Moartea la pândă. 

În după amiaza zilei în care Tarzan a descoperit tabăra 
conspiratorilor, un paznic care se alia pe zidul din exterior 
al cetăţii ruinate a Oparului a observat un grup de oameni, 
care coborau în vale de sus, de pe culmile stâncilor. 

Singurele persoane străine pe care locuitorii din Opar le- 
au văzut în valea lor în timpul vieţii, cei mai bătrâni dintre 
ei, nu au fost decât Tarzan, Jane Clayton şi Wazirii lor negri. 
Abia în legendele pe jumătate uitate, ale unui trecut pierdut 
în vremuri, mai exista o sugestie uşoară că mai au mai fost 
şi alţi străini să viziteze Oparul. 

Cu toate acestea, din timpuri imemoriale a rămas obiceiul 
de a exista tot timpul un paznic sus pe muchia zidului din 
exteriori. Da, o singură fiinţă strâmbă şi pocită era tot ce 
mai amintea de numerogşii războinici ai pierdutei Atlantida. 

Demult, în cursul vremurilor, rasa lor a degenerat şi în 
cele din urmă, prin încrucişări ocazionale cu maimuţele 
mari, bărbaţii au ajuns să fie fiinţele acelea asemănătoare 
cu fiarele din Oparul de azi. 


Ciudată şi explicabilă a fost natura când a mărginit 
această degenerare numai la bărbat, lăsând femelele 
drepte, bine tăcute şi adeseori, cu trăsături drăguţe, chiar 
frumoase. Această însuşire putea fi atribuită în mare parte 
faptului că fetiţele care se năşteau erau distruse imediat 
dacă posedau caracteristicile unei maimuțe, în timp ce 
băieţii care posedau calităţi absolut umane erau înlăturați. 

De aceea şi păzitorul singuratic, de pe zidul din exteriorul 
cetăţii, era tipul curat al locuitorilor de sex bărbătesc din 
Opar. Un om scurt, noduros, cu părul capului şi al bărbii 
lung şi des, şuviţele părului atârnând în jos peste o frunte 
îngustă. Avea, de asemenea, ochii mici, aproape uniţi şi 
dinţii cu colţi ca de fiară, aceasta constituind o dovadă clară 
a descendenţei lor din maimuţă. Avea picioarele scurte şi 
îndoite în afară - mâinile lungi, musculoase ca de maimuţă 
şi corpul acoperit peste tot cu păr. 

În timp ce cu ochii lui răutăcioşi şi injectaţi de sânge 
privea spre grupul de oameni care înainta prin mijlocul văii, 
către Opar. Manifesta o stare de agitaţie marcată printr-o 
respiraţie rapidă şi mârâituri surde, care îi ieşeau aproape 
imperceptibile din gât. 

Străinii erau prea departe ca să fie recunoscuţi drept 
altceva decât fiinţe omeneşti, iar numărul lor putea fi 
socotit aproximativ între şaizeci şi şaptezeci de inşi. Când s- 
a convins de aceste amănunte, paznicul a coborât de pe zid, 
a traversat spaţiul între zidul acesta şi cel din interior şi a 
pornit în fugă prin piaţa oraşului, până la uşa templului, în 
spatele căruia a dispărut. 

Hagi, marele preot al Oparului, stând la umbra unui copac 
uriaş care mai a mai rămas din ceea ce a fost cândva una 
dintre grădinile splendide ale vechiului templu, povestea cu 
vreo zece preoţi inferiori tolăniţi în jurul lui. 

Când paznicul şi-a făcut simțită prezenţa, toţi au sărit 
speriaţi în picioare. El s-a apropiat cu paşi mari de marele 
preot. 


— Hagi! a strigat el. Vin străini spre Opar! Vin de la nord- 
vest şi au intrat în vale, trecând peste stânci. Sunt cel puţin 
vreo cincizeci şi poate chiar mai mulţi. l-am văzut bine pe 
când pândeam pe zidul din exterior, dar nu pot să spun mai 
mult decât că sunt oameni, pentru că sunt încă la o mare 
distanţă. În ţinutul Oparului nu au mai venit străini de când 
a fost printre noi ultima dată marele Tarmangani. 

— Sunt multe luni care au trecut de când marele 
Tarmangani, care se numea larzan, a fost printre noi, a zis 
Hagi. Ne-a promis că se va întoarce înaintea ploilor să vadă, 
dacă nu i s-a întâmplat vreun rău lui La; dar nu mai venit, 
iar La susţine de atunci că el trebuie să fi murit. Ai mai spus 
cuiva despre ceea ce ai văzut? a întrebat brusc Hagi, 
întorcându-se spre noul sosit. 

— Nu, a venii răspunsul acestuia. 

— Bun! a exclamat Hagi. Haide acum să mergem cu toţii 
sus pe zid şi să vedem cine sunt aceia care îndrăznesc să 
intre în cetatea Opar. Dar să nu iasă un cuvânt despre ceea 
ce ne-a spus Blag. Până când nu hotărăsc eu. 

— Cuvântul lui Hagi este lege până vorbeşte La, a 
murmurat un preot. 

Hagi s-a întors cu faţa schimonosită de furie spre acela 
care a vorbit. 

— Eu sunt mare preot în Opar, a mormăit el. Cine 
îndrăzneşte să nu mă asculte? 

— Dar şi La este mare preoteasă, a replicat alt preot, iar 
marea preoteasă este şi regina Oparului. 

— Dar şi marele preot poate sacrifica pe altar, în camera 
mortuară sau a zeului strălucitor, pe oricine vrea el, i-a 
amintit Hagi. 

— Bine Hagi. Vom tăcea, a răspuns preotul cu o voce 
moale. 

— Foarte bine. A mormăit Hagi pornind în fruntea 
grupului de preoţi, trecând prin coridoare şi prin templu, 
spre zidul exterior al cetăţii Opar. 


Acolo au privit un timp spre grupul de oameni care se 
apropia şi care se afla în centrul atenţiei lor. 

Cei care pândeau de pe zid au început să vocifereze în 
limba guturală a maimuţelor mari. Din când în când scoteau 
câte un cuvânt sau o frază dintr-o limbă ciudată care, fără 
îndoială, era vreo formă degenerată a vechii limbi din 
Atlantida. Probabil că aceasta era limba care le-a fost 
transmisă de nenumărate generaţii, de la strămoşii lor, acea 
rasă de oameni, stinsă a căror civilizaţie şi oraşe zac adânc 
îngropate sub valurile necontenit în mişcare ale oceanului 
Atlantic; o rasă al cărui spirit de aventură i-a determinat, în 
vremuri îndepărtate, să străbată pădurile până în inima 
Africii, în căutarea aurului şi să clădească aici, în duplicat, 
una din cetăţile lor îndepărtate, măreaţa cetate a Oparului, 
acum ruine. 

În timp ce Hagi şi camarazii săi îi priveau pe sub 
sprâncene stufoase pe străinii care înaintau cu greu prin 
soarele ecuatorial ale cărui raze loveau cu putere în 
stâncile goale ale acestei văi dezolate, o mică maimuţă îi 
privea prin frunzişul unuia din copacii uriaşi care au 
crescut pe lângă zidul interior al cetăţii. 

Era o maimuţă mică, cu o înfăţişare tristă, dar solemnă, 
însă, ca toţi cei din neamul ei, era copleşită de curiozitate. 
Sub impulsul acestei curiozităţi, a uitat pentru un moment 
de spaima teribilă care i-o insuflau bărbaţii din Opar şi a 
sărit din copac pe zidul exterior, ascunzându-se după un 
bolovan de granit. Aici se simţea în destulă siguranţă, nu 
putea fi văzută, dar era în acelaşi timp şi destul de aproape 
ca să poată auzi tot ce vorbeau oparienii. Era o convorbire 
în limbajul marilor maimuțe, pe care şi ea îl înţelegea. 

Ziua se apropia de sfârşit şi nu mai era mult până să 
înnopteze. Cu toate acestea, grupul de oameni care se 
apropia de Opar nu a ajuns încă până acolo unde feţele lor 
să fie recunoscute. Deodată, un preot dintre mai tineri a 
exclamat agitat. 


— El este, Hagi! Este marele Tarmangani, căruia i se zice 
Tarzan. Uite, eu îl văd foarte bine. Numai el este alb, ceilalţi 
sunt negri. Uitaţi-vă cum îi sileşte la drum, împingându-i cu 
sulița. Ei lasă impresia că le-ar fi frică de el şi par a fi foarte 
obosiţi, dar el îi zoreşte mereu înainte. 

— Eşti sigur? a întrebat Hagi. Eşti tu sigur că e Tarzan? 

— Absolut sigur, a răspuns, precipitat, preotul. 

După puţin timp, alt preot a făcut aceeaşi declaraţie şi nu 
a trecut mult până când străinii au ajuns să fie destul de 
aproape pentru ca însuşi Hagi, a cărui vedere nu era atât 
de bună ca a celor mai tineri, să-l recunoască pe Iarzan şi 
să-şi închipuie că el se înapoia la Opar. 

La gândul acesta, a început să tremure de furie. S-a întors 
deodată spre ceilalţi şi le-a spus: 

— Nu ne trebuie să vină aici. Să nu intre în Opar! Grăbiţi- 
vă şi adunaţi o sută de luptători buni. Le vom ieşi înainte şi 
îi vom întâmpina când vor trece prin zidul exterior şi acolo îi 
vom ucide până la unul. 

— Nu uita de La, a strigat preotul care l-a supărat Hagi 
mai devreme. Mi-aduc aminte foarte bine că La a oferit 
prietenia cetăţii noastre lui Tarzan acum câteva luni, când 
el a scăpat-o de la moarte, de sub colții unui elefant înfuriat. 

— Tăcere! a răcnit Hagi. Nu va intra! Îi vom ucide pe toţi; 
nimeni nu trebuie să ştie cine erau, până când nu va fi prea 
târziu. Ai înţeles? Şi să mai ştii că acela care va încerca să 
mi se împotrivească va muri... şi nu va muri pe altarul de 
sacrificiu, ci va fi ucis de mâinile mele, dar de murit tot va 
muri. M-ai auzit? 

Şi, zicând acestea, a întins un deget murdar spre preotul 
care a început să tremure de frică. 

Mânu, maimuța, când a auzit acestea era pe punctul de a 
exploda de agitația în care se zbătea. Ea îl cunoştea pe 
Tarzan, după cum îl cunoşteau toate maimuţele care 
emigrau în lungul şi în latul Africii; îl cunoştea bine, ca 
prieten şi ca protector al lor. Pe bărbaţii din Opar, Mânu nu 
îi considera nici fiare, nici oameni, nici prieteni. Îi cunoştea 


ca pe fiinţe rele şi crude, care mâncau carne de maimuţă, 
aşa că-i ura din tot sufletul. 

Prin urmare, gândul la acest complot care se pregătea 
împotriva lui Tarzan, a început să o frământe puternic. Aşa 
cum fac toate maimuţele când se agită, a început să se 
scarpine în ceafă, la rădăcina cozii, peste burtă. Făcea 
aceste gesturi, într-o încercare extraordinară de a-şi pune 
creierul în funcţie şi să poată înţelege bine ceea ce a auzit, 
iar în acelaşi timp să născocească un plan prin care să 
zădărnicească dorinţa preoţilor şi să-l salveze pe Tarzan. 

Maimuţa se schimonosea în toate felurile spre Hagi şi 
semenii lui, dar ei nu bănuiau rostul lor şi nici nu îi tulburau 
aceste strâmbături. Aceasta se datora, probabil, faptului că 
între ei şi maimuţă se afla un bloc mare de granit. 

Întâmplarea de faţă era lucrul cel mai important care s-a 
ivit vreodată în viaţa lui Manu. Voia să sară în sus şi în jos. 

Voia să danseze, să zgârie, să ţipe şi să-i ocărască pe 
oparieni; dar era ceva care-i spunea lămurit că nu ar fi 
putut câştiga nimic, decât că ei ar arunca o ploaie de 
pietroaie în el, care sigur l-ar fi lovit. 

E drept să spunem că Manu nu este gânditor profund, dar 
în aceste momente s-a întrecut pe el însuşi, reuşind să-şi 
concentreze gândul asupra incidentului de căpetenie, în loc 
să se lase a fi furat de cine ştie ce altă împrejurare fără 
importanţă, cum ar fi o frunză care cade din copac sau vreo 
insectă zbârnâitoare. A lăsat să treacă pe lângă el o omidă 
suculentă, fără să se atingă de ea, atât era de preocupat de 
gândurile sale. 

Astfel, cu puţin înainte de a se întuneca, Hagi a văzut o 
maimuţă dispărând peste muchia zidului exterior, la o 
distanţă estul de mică faţă de locul unde era el ascuns 
împreună cu o sută de luptători ai lui. 

Dar atât de numeroase erau maimuţele care se învârteau 
prin ruinele Oparului, încât Hagi a neglijat această 
întâmplare imediat după ce maimuța i-a dispărut din ochi. 
Nu a avut, deci, cum să o vadă, în întunericul serii, 


înaintând prin vale spre grupul celor care se apropiau de 
cetate. Nu a văzut-o nici când s-a oprit pe stânca înaltă din 
mijlocul văii, cam la doi kilometri de cetate. 

Manu, maimuța cea mică, se temea mult să stea singură 
acolo în întuneric, pe vârful stâncii şi arunca tot timpul 
priviri speriate când la dreapta, când la stânga. 

Stânca pe care s-a urcat era într-adevăr înaltă, având 
toate laturile aproape perpendiculare, dar pe alocuri erau 
destule crăpături şi ieşituri, astfel încât Manu să poată urca 
cu uşurinţă până sus de tot. S-a oprit un moment în vârf ca 
să răsufle, după aceea a ocolit puţin şi s-a oprit la un punct 
de unde putea să vadă mai bine în vale. 

Da, uite-l, el era, marele Tarmangani, larzan. Care venea 
cu vreo cincizeci de Gomangani! Aceştia aduceau cu ei câte 
două-trei prăjini lungi, pe care acum le legau împreună pe 
pământ, în două linii paralele, unindu-le la intervale de câte 
treizeci-patruzeci de centimetri cu alte bucăţi de prăjini mai 
scurte, cam de jumătate metru, formând în felul acesta o 
scară primitivă, dar destul de utilă. 

Micul Manu nu putea să înţeleagă scopul acestei lucrări şi 
nici nu ştia că în creierul fertil al Florei Hawkes exista un 
plan după care, în felul acesta, să se poată urca pe malul 
prăpăstios al stâncii pe culmea căreia era intrarea din 
exterior a comorii din beciurile cetăţii Oparului. 

De asemenea, Manu nu avea cum să ştie că acei oameni nu 
voiau nicidecum să intre în oraş şi deci, nu era nici o 
primejdie să cadă victime ale asasinilor ascunşi de Hagi 
lângă zidul exterior. Pentru el primejdia lui Tarzan era 
foarte reală, aşa că, imediat ce a fost cuprins de puţin curaj, 
l-a vestit pe prietenul poporului său despre cele ce se 
pregăteau. 

— Tarzan! a strigat el în limba pe care amândoi o 
cunoşteau. 

Atât albii cât şi negri au privit o clipă în sus, de unde s-a 
auzit vocea maimuţei, apoi şi-au continuat lucrul. 


— Tarzan, nu auzi? Sunt eu, Manu. Am venit să-ţi spun să 
nu te duci în Opar. Hagi şi cu o sută de oameni ai săi te 
aşteaptă la zidul exterior ca să te ucidă. 

Negrii, descoperind că cel care clănţănea de sus de pe 
stânci nu era altul decât o mică maimuţă şi-a continuat 
lucrul, fără să-i mai dea vreo atenţie. De asemenea şi albul 
părea cu totul străin de cuvintele binevoitoare cu care 
maimuța îl avertiza de primejdie. 

Pe Manu nu-l surprindea deloc lipsa de interes pe care o 
manifestau negrii, pentru că ştia că ei nu cunosc limba lui; 
dar nu putea înţelege pentru ce Tarzan nu-i dădea nici cea 
mai mică atenţie. 

A mai repetat de câteva ori numele lui Tarzan. I-a mai 
comunicat de câteva ori avertismentul de primejdie, dar cu 
nu sesiza nici un indiciu că Tarzan l-ar fi auzit sau că l-ar fi 
înţeles. Era stupefiat de rezultatul încercării lui. Ce s-a 
întâmplat, oare, ca să-l determine pe Tarzan să fie atât de 
indiferent faţă de înştiinţările unui prieten vechi? 

În cele din urmă, mica maimuţă a renunţat la orice 
încercare şi a privit înapoi, în direcţia copacului de lângă 
zidul interior al cetăţii Acum era foarte întuneric şi tremura 
numai la gândul că trebuie să străbată valea în care ştia că 
sunt destui duşmani în timpul nopţii. 

S-a scărpinat în ceafă şi-a strâns genunchii sub bărbie, 
încolăcindu-şi braţele în jurul lor şi a rămas în poziţia 
aceasta, tremurând ca un sărman maimuţoi nefericit şi 
speriat. Cu toate acestea, oricât de incomodă era situaţia lui 
sus pe stâncă, totuşi era cu mult mai în siguranţă decât în 
vale, aşa că s-a hotărât să rămână acolo peste noapte, ca să 
nu se mai întoarcă acasă prin întuneric. 

Astfel, Manu a văzut scara completându-se, înălțându-se 
pe faţa stâncii şi sprijinită bine acolo. După ce luna s-a 
ridicat pe cer şi lumina terenul cu razele ei argintii, l-a 
văzut pe Tarzan zorindu-şi oamenii să urce pe scară. 

Până acum nu a avut niciodată prilejul să-l vadă purtându- 
se atât de barbar şi de crud cu negri care îl însoțeau. Ştia 


cât de feroce poate fi marele Tarmangani faţă de vreun 
inamic oarecare, fie acesta om, fie fiară, dar nu l-a văzut 
niciodată să-i trateze atât de rău pe negri, care erau 
prietenii lui. 

Ei au urcat pe scară unul câte unul, aproape în silă, sub 
insistența suliţei ascuţite pe care albul o mânuia fără milă. 
După ce au ajuns cu toţii pe culme, i-a urmat şi Iarzan; iar 
Manu i-a văzut dispărând cu toţii în inima stâncii. 

Nu a trecut mult şi a început să apară unul câte unul, de 
data aceasta având fiecare în mână câte un obiect, care lui 
Manu i s-a părut că seamănă foarte mult cu ţevile care 
suportau blocurile de piatră întrebuințate în construcţia 
clădirilor din Opar l-a văzut ducând aceste ţevi până la 
marginea stâncii şi aruncându-le jos în vale; când ultimul 
negru a venit cu sarcina sa şi a aruncat-o şi el în vale, au 
început să coboare pe scară. De data aceasta, Tarzan a fost 
acela care a pornit primul. După ce au ajuns jos, au luat 
scara, au desfăcut-o în bucăţi, l-au aşezai grămadă la baza 
stâncii, au luat fiecare câte două ţevi şi au pornit înapoi pe 
drumul pe care au venit spre dealurile înalte ce mărgineau 
valea spre apus. 

Manu ar fi fost cu mult mai nedumerit, dacă ar fi fost om. 
Ştia el că obiceiurile oamenilor sunt de multe ori foarte 
ciudate şi adeseori cât se poate de neînţelese şi fără rost. 

De exemplu, Gomangani, care nu puteau călători prin 
junglă cu aceeaşi uşurinţă ca şi alte animale de acolo, îşi 
măreau poverile, încărcându-se cu brățări de metal la 
glezne şi la mâini, cu coloane de mărgele şi cu piei de 
animale, ceea ce nu servea, după părerea lui Manu, decât 
să le îngreuneze mersul şi să le complice viaţa. Manu, de 
câte ori se gândea la acest amănunt, se felicita că nu e şi el 
om, plângând în inima lui soarta acestor fiinţe atât de 
simple şi fără judecată. 

Probabil că Manu a dormit un timp. Ela crezut, însă, că nu 
a închis ochii decât un moment, iar, când îl deschise din 
nou, s-a luminat bine de ziuă, iar sus, spre culmea din apus, 


a zărit grupul de negri al lui Tarzan dispărând în junglă pe 
panta cealaltă a munţilor. 

Şi-a întors atunci faţa spre Opar, pregătindu-se să coboare 
de pe stâncă, pentru a putea ajunge din nou sub scutul 
copacilor săi. Care creşteau în interiorul cetăţii Opar. Mai 
întâi va face o mică recunoaştere. Ştia foarte bine că 
leopardul putea să fie ascuns pe undeva prin jur. De aceea a 
mers şi Manu până la marginea stâncii de unde vedea 
întreaga vale de la stâncă până la Opar. 

Ajungând acolo, a mai observat ceva care l-a umplut de o 
grijă şi mai mare. Un grup mare, alcătuit din locuitorii 
îngrozitori ai acestei cetăţi, ieşea de după zidul exterior al 
Oparului..., mai bine de o sută la număr, dacă Manu ar fi 
fost în stare să-i numere. 

După toate aparențele, veneau înspre stâncă, iar 
maimuţica s-a oprit acolo, privindu-i cum se apropiau, 
amânându-şi plecarea spre oraş până când drumul se va 
limpezi. 

I s-a părut că oparienii vin după ea. Atât de mare este şi 
orgoliul animalelor de ordine inferioară. Aceasta nu i se 
părea deloc ridicol, chiar dacă era numai o biată maimuţă, 
aşa că s-a ascuns repede după o ieşitură de stâncă, din 
spatele căreia privea foarte atent toate mişcările 
inamicului. 

I-a văzut bine cum se apropiau. Emoţia ei era nemărginită, 
dar nu îi era frică pentru că ştia că, până să urce ei pe o 
parte a stâncii, ea va cobori pe cealaltă parte, ajungând la 
jumătatea drumului până la cetate mai înainte ca ei să ştie 
încotro a mers ea. 

lată-i că se apropiau. Dar nu s-au oprit lângă stâncă. De 
fapt, nici nu s-au apropiat prea mult de ea, ci şi-au 
continuat drumul. Atunci abia a pătruns adevărul în micul 
creier al maimuţei. Hagi şi oamenii lui nu au venit după ea, 
ci au pornit să-l urmărească pe Tarzan ca să-l prindă şi să-l 
ucidă. 


Dacă Manu s-a supărat în seara trecută de indiferența pe 
care i-a arătat-o Tarzan, probabil că până acum a uitat cu 
desăvârşire acest amănunt, deoarece era tot atât de agitată 
ca şi cu o zi mai înainte, când a descoperit primejdia care îl 
ameninţa pe Tarzan. 

La început a crezut că este bine să alerge şi să-l avertizeze 
pe Tarzan, dar temându-se să se aventureze atât de 
departe de copacii protectori ai Oparului şi neştiind cum să 
facă pentru a putea să treacă neobservată pe lângă 
oparieni a rămas pe loc nedumerită. 

A stat în felul acesta câteva minute, privind duşmanul cu 
multă atenţie; când văzut că acesta se îndreaptă chiar spre 
locul pe unde a dispărut Iarzan şi trupa lui, nu a mai rămas 
nici o îndoială în capul ei că erau într-adevăr porniţi în 
urmărirea lui. A privit din nou spre Opar. A văzut valea 
liberă, realizând că nimic nu îi împiedica drumul până acolo. 

A început atunci să coboare faţa verticală a stâncii şi a 
fugit spre oraş. Acum ar fi greu de spus când şi-a formulat 
ea planul pe care l-a urmat imediat după aceasta. Probabil 
că s-a gândit la toate amănuntele în timpul cât stătea sus pe 
stâncă privind după Hagi, sau poate că i-a trecut prin cap în 
momentul când alerga spre Opar. Poate că i-a trecut prin 
minte, aşa din senin, după ce a ajuns în sanctuarul oferit de 
copacul său. Dar, oricum ar fi fost, cert rămâne că La, 
marea preoteasă, în timp ce se îmbăia în compania mai 
multor preotese, a fost speriată, deodată, de ţipetele unei 
maimuțe care se legăna de o creangă întinsă peste bazin. 

Era o maimuţă mică, gri, cu o figură atât de înţeleaptă şi 
serioasă, încât, dacă cineva ar fi văzut-o şi-ar fi putut 
închipui că soarta tuturor naţiunilor se sprijină pe umerii 
acestei figuri. 

— La, La, ţipa maimuța. S-au dus să-l omoare pe Tarzan! 
S-au dus să-l omoare pe Iarzan! 

Când a auzit rostindu-se acest nume, La şi-a încordat 
imediat atenţia. Stând în apă, arunca priviri întrebătoare 
spre mica maimuţă. 


— Ce tot spui, Manu? a întrebat ea. De mult timp Tarzan 
nu mai venit în Opar. Acum nu este aici. Ce tot vorbeşti? 

— L-am văzut! a ţipat disperată maimuța. L-am văzut 
aseară cu o mulţime de Gomangani. A venit până la stânca 
mare din mijlocul văii. A urcat cu toţi oamenii lui. Pe urmă 
au intrat cu toţii în inima stâncii, de unde s-au întors cu 
nişte ţevi pe care le-au aruncat în vale. După aceea au 
coborât şi ei, au luat ţevile şi au plecat din vale. Priveşte! În 
direcţia aceea au mers! a mai zis Manu, arătând cu mâna 
spre apus. 

— De unde ştii că a fost Tarzan? a întrebat La. 

— Nu-l cunoaşte Manu pe vărul şi pe prietenul lui? L-am 
văzut cu ochii mei; era chiar el. 

La, regina Oparului şi-a încreţit gânditoare sprâncenele, în 
inima ei ardea focul unei mari iubiri pe care o avea pentru 
Tarzan: foc care a fost înăbuşit de nevoia măritişului silit cu 
Hagi, marele preot. Aşa este scris în una din legile 
Oparului: că marea preoteasă a zeului strălucitor trebuie să 
ia de bărbat pe un preot, înainte de a trece un număr 
oarecare de ani după consacrarea ei ca regină. 

Luni întregi, La a dorit ca soţul ei să fie Tarzan. Dar Tarzan 
nu o iubea, iar ea şi-a dat seama în cele din urmă căelnu o 
va putea iubi niciodată, aşa că s-a înclinat soartei nemiloase 
ce a aruncat-o în braţele lui Hagi. 

Pentru că a trecut lună după lună fără ca Tarzan să se mai 
înapoieze la Opar. După cum a făgăduit că va face spre a 
vedea că nu s-a întâmplat nici un rău reginei La, a ajuns să 
accepte opinia lui Hagi că Tarzan e mort şi cu toate că-l 
detesta pe Hagi ca întotdeauna, iubirea ei pentru Tarzan a 
devenit, latent, o amintire tristă, dureroasă. 

Vestea că el e încă în viaţă şi că a fost atât de aproape de 
ea, nu a făcut decât să-i deschidă din nou rana în inimă. 

La început nu a înţeles nimic altceva decât că Tarzan a fost 
în preajma Oparului, dar, după puţin timp, strigătele lui 
Manu au făcut-o să-şi dea seama de primejdia în care plutea 
Tarzan, cu toate că nu ştia în ce consta acea primejdie. 


— Şi cine s-a dus să-l omoare pe Tarzan? a întrebat ea 
brusc. 

— Hagi, Hagi! a strigat Manu. El s-a dus cu oameni foarte 
mulţi. Se ţine acum drept pe urma lui Tarzan. 

La nu a mai aşteptat să audă şi alte lămuriri. A ieşit repede 
din bazin, s-a îmbrăcat într-o clipă şi a pornit aproape în 
fugă prin grădină, în interiorul templului. 

CAPITOLUL VII - Trebuie sacrificat. 

Hagi şi cei o sută de inşi îngrozitori ai lui, înarmaţi cu 
ciomege şi cuțite, se furişau pe povârnişul malului de 
dincolo de valea Oparului. Urmând cu multă atenţie urmele 
lăsate de alb şi de însoțitorii lui negri. 

Urmăritorii au observat de sus, de pe muchia zidului 
exterior al Oparului. Că grupul de oameni pe care îl 
urmăreau mergea foarte încet, cu toate că nu înțelegeau 
motivul, pentru că de la o distanţă atât de mare nu puteau 
să vadă şi greutăţile cu care erau încărcaţi negrii. 

De asemenea, Hagi nu intenţiona să-i ajungă în cursul 
zilei. El plănuia un atac deosebit în timpul nopţii. Ştia că 
astfel, datorită numărului mare a celor care îl însoțeau, 
putea să-i biruie cu uşurinţă pe adversarii dormind, 
probabil, nepăsători, în tabăra lor. 

Urmele după care se ţineau se distingeau foarte bine. Nu 
încăpea nici o îndoială, cei urmăriţi coborau încet la vale, cu 
toate că nu erau în faţa urmăritorilor. 

Cu puţin înainte de amiază, Hagi s-a oprit împreună cu 
oamenii săi lângă nişte mărăcini, în mijlocul unei poieni din 
pădure. Din centru se ridica fumul subţire al unui foc, care 
aproape s-a stins. lată, deci, că au ajuns la tabăra lui 
Tarzan. 

Hagi le-a făcut semn camarazilor lui să se oprească şi să se 
ascundă în tufişurile dese şi bine înfrunzite de la marginea 
poienii. După aceea a trimis un om să cerceteze terenul. 

Nu au trecut decât vreo două minute, când acesta s-a 
întors, aducând vestea că tabăra e părăsită, ceea ce l-a 
făcut pe Hagi să pornească din nou la drum cu oamenii săi. 


Mai întâi, au intrat toţi în colibă şi examinând-o, au 
încercat să descopere cât de mare ar fi fost trupa ce îl 
însoțea pe Tarzan. 

În timp ce oamenii săi erau ocupați cu această operaţie, 
Hagi a văzut ceva ascuns pe jumătate într-un tufiş, tocmai 
de partea cealaltă a colibei. S-a apropiat cu multă atenţie 
pentru că natura obiectului, cu toate că i-a stârnit 
curiozitatea, nu îl făcea să renunţe cu totul la precauţie. 
Obiectul semăna, într-un fel, cu corpul unui om întins la 
pământ. A luat cu el vreo şase inşi, cu măciucile pregătite şi 
s-a apropiat de el. 

Mare i-a fost uimirea, dar şi satisfacția când a văzut că în 
faţa lui zăcea în nesimţire, Tarzan. 

— Zeul nostru strălucitor şi-a întins mâna departe ca să 
răzbune altarul care i l-a pângărit, a strigat marele preot cu 
ochii aprinşi de focul nebun al unui fanatic. 

Alt preot mai practic din fire sau, poate, mai prudent, a 
îngenunchiat lângă Tarzan, punându-şi o ureche pe inima 
lui. 

— Nu e mort, a şoptit el. Poate că doarme numai. 

— Atunci legaţi-l repede! a ordonat Hagi. 

Într-o clipă Tarzan a fost acoperit de corpurile păroase ale 
acelor oameni îngrozitori, aţâţi câţi aveau loc deasupra lui. 
El însă nu a opus nici o rezistenţă, nu a deschis ochii măcar, 
aşa că, după câteva clipe, mâinile lui erau zdravăn legate la 
spate. 

— Târâţi-l acolo unde poate să-l ajungă ochiul zeului 
nostru strălucitor! a strigat Hagi. 

L-au luat şi l-au târât în centrul poieniţei în plina lumină a 
soarelui, iar Hagi, marele preot, scoţându-şi cuțitul de la 
brâu, l-a ridicat deasupra capului, pentru lovitura fatală 
care era să străpungă pieptul lui Tarzan. 

Personalul religios şi militar al lui Hagi s-a strâns în cerc în 
jurul acestei scene, unii fiind cât mai aproape de 
conducătorul lor. Preoţii păreau neliniştiţi, privindu-i 
alternativ, când pe Tarzan, când pe marele preot. Spre 


soare aruncau priviri furişe, mai ales că-l vedeau acum 
intrând într-un nor mare şi gros. 

Dar, oricare ar fi fost gândurile ce le munceau creierul lor 
aproape sălbatic, numai unul a îndrăznit să le explice cu 
voce tare şi acesta a fost tocmai preotul care cu o zi mai 
înainte se opusese într-un fel propunerii făcute de Hagi ca 
Tarzan să fie ucis. 

— Hagi, a zise el, cine eşti tu să oferi sacrificii zeului 
nostru strălucitor? Acest privilegiu aparţine numai şi numai 
marii noastre preotese şi regine La, care va fi desigur 
foarte supărată când va afla cele ce ai făcut. 

— Tăcere, Dot! s-a răstit Hagi, Eu, Hagi sunt marele preot 
din Opar. Eu, Hagi, sunt soţul reginei La, cuvântul meu este 
şi el lege în Opar. Iar, dacă tu vrei să mai rămâi preot şi să 
mai trăieşti, taci! 

— Cuvântul tău nu este lege, a răspuns Dot supărat. Iar, 
dacă o superi pe La, marea preoteasă, sau dacă-l superi pe 
zeul nostru strălucitor, poţi fi pedepsit ca oricare din noi. Să 
ştii că, dacă acest sacrificiu este oferit de tine şi unul şi altul 
se vor supăra. 

— Destul! a strigat Hagi. Zeul strălucitor mi-a vorbit şi mi- 
a poruncit ca să sacrific acest profanator de templuri. 

După aceea a îngenuncheat lângă Tarzan, atingându-i 
pieptul cu vârful lamei sale ascuţite şi ridicând cuțitul 
deasupra capului, se pregătea să dea lovitura fatală, în 
pieptul plin de viaţă al omului de lângă el. 

În clipa aceea un nor mare a acoperit faţa soarelui, iar 
împrejurul şi deasupra lor s-a făcut imediat umbră. Un 
murmur s-a ridicat de pe buzele preoţilor din jur. 

— Priviţi, a strigat Dot, zeul strălucitor s-a supărat. Uite şi- 
a întors faţa de la poporul lui Opar. 

Hagi s-a oprit, aruncând o privire sfidătoare şi speriată 
spre norul care întuneca lumina soarelui. După aceea, s-a 
ridicat încet în picioare şi întinzându-şi braţele spre zeul 
care s-a ascuns, a rămas un moment în tăcere şi cu atenţia 


deosebit de încordată. S-a întors spre camarazii lui, 
zicându-le: 

— Preoţi din Opar, zeul strălucitor a vorbit în momentul 
acesta marelui preot, Hagi. El nu este supărat. Ar vrea să- 
mi vorbească numai mie şi să mă înveţe ceea ce trebuie să 
fac. Mi-a spus să vă trimit departe în junglă, până când va 
termina ceea vrea să-mi comunice. După aceea vă voi 
chema înapoi. Plecaţi! 

Cea mai mare parte a preoţilor păreau că au acceptat 
cuvântul lui Hagi. Dar Dot cu încă câţiva nu renunţară la 
bănuielile lor şi ezitară să plece. 

— Plecaţi odată! a poruncit Hagi. 

Atât de puternic era infiltrat în ei obiceiul supunerii, încât 
până şi cei care se îndoiau mai mult de adevărul cuvântului 
marelui preot au dispărut în pădure, în urma celorlalţi. 

Un zâmbet şiret a fluturat pe faţa crudă a marelui preot 
după ce toţi au dispărut în desişul pădurii. După aceea şi-a 
întors atenţia din nou înspre fiinţa care zăcea în nesimţire 
în fata lui. 

Era evident, însă, prin faptul că privea întruna spre cer, că 
în adâncul inimii sale tot mai exista teama inerentă de 
zeitatea în care a crezut odată. 

EI s-a decis să-l ucidă pe Tarzan în timpul cât Dot şi ceilalţi 
preoţi lipseau de acolo. Cu toate acestea, frica ce îi 
stăpânea sufletul fată de zeul lui i-a reţinut mâna, până 
când lumina soarelui ar străluci din nou, asigurându-l în 
felul acesta, după cum credea el, că fapta mârşavă pe care 
avea intenţia să o comită era aprobată şi de Dumnezeul lor. 

Norul, care acoperise soarele, era mare şi dens şi foarte 
încet mişcat de vânt. Hagi, tot aşteptând să iasă soarele din 
nor, devenea din ce în ce mai nervos. 

De şase ori consecutiv a ridicat cuțitul ca să dea lovitura 
de graţie, dar de fiecare dată îngrozitoarea superstiție care 
îl stăpânea îl oprea. 

Au trecut cinci minute, zece, cincisprezece, dar soarele 
continua să rămână ascuns în nor. Hagi a observat că 


acesta se apropie de marginea norului, gata să reapară. A 
îngenuncheat repede lângă Tarzan, ridicând cuțitul gata să 
înjunghie în clipa când razele soarelui vor lumina din nou 
poiana în care se aflau. 

Vedea chiar lumina începând să înainteze încet prin poiană 
către el şi în această aşteptare, a început să tremure de 
furia diabolică ce-l cuprinsese, în anticiparea momentului 
suprem când va gusta satisfacția deplină. 

Încă o clipă şi zeul strălucitor va fi de acord cu sacrificiul 
din poiană. Hagi a ridicat cuțitul şi mai sus, muşchii i s-au 
încordat puternic şi mâna i-a pornit în jos. În clipa aceea, 
tăcerea junglei a fost întreruptă de vocea unei femei, care 
semăna mai mult cu un strigăt: 

— Hagi! 

Un singur cuvânt s-a auzit, dar cu acelaşi efect 
surprinzător pe care l-ar fi avut un trăsnet din senin. 

Cuţitul nu şi-a atins ţinta. Marele preot şi-a întors privirea 
în direcţia de unde se auzise glasul şi a văzut-o la marginea 
luminişului pe La, marea preoteasă, iar la spatele ei pe Dot 
cu un grup mare de preoţi. 

— Ce înseamnă asta, Hagi? a întrebat La supărată, 
apropiindu-se rapid de el. 

Marele preot s-a ridicat de jos, foarte întunecat. 

— Zeul strălucitor a cerut viaţa acestui necredincios. 

— Mincinosule! a ripostat La. Zeul strălucitor nu comunică 
cu lumea decât prin intermediul marii preotese. De prea 
multe ori ai încercat să treci peste voinţa reginei tale. Află, 
Hagi, că puterea de viaţă şi de moarte pe care o are regina 
se răsfrânge şi asupra ta la fel, ca şi asupra oricui. În 
decursul vremurilor prin care a trecut Opar, legendele 
noastre ne spun că destui mari preoţi au fost sacrificați pe 
altarul zeului strălucitor. Probabil că şi tu vei urma această 
cale, dacă nu încetezi cu pretenţiile tale. Renunţă la 
vanitatea şi pofta de putere, ca, nu cumva să te ducă la 
pierzanie. 


Hagi şi-a pus cuțitul în teacă şi foarte încruntat, s-a dat la 
o parte, privindu-l încruntat pe Dol. Pe umerii căruia 
aruncă eşecul planului. 

În prezenţa reginei sale, preotul s-a ruşinat şi a dovedit 
supunere, dar acei care îl cunoşteau nu se îndoiau câtuşi de 
puţin că el tot mai avea intenţia să-i facă de petrecanie lui 
Tarzan, îndată ce s-ar ar găsi ocazia. 

După legile Oparului. Marea preoteasă şi regină trebuia să 
se căsătorească cu marele preot. La a invocat ani întregi 
nenumărate scuze ca să amâne ceremonia care ar fi unit-o 
cu Hagi. De asemenea, a mai stârnit şi antagonismul unei 
părţi bune din popor prin probele amorului ce-l nutrea 
pentru Tarzan şi deşi a declarat că se va mărita cu Hagi, 
faţă de acesta, nu făcea nici o încercare ca să-şi ascundă 
ura şi scârba. Până unde putea să meargă regina în această 
chestiune, fără a-şi lua pedeapsa cuvenită, era o problemă 
pe care, adeseori şi-o puneau aceia care se bucurau de 
protecţia ei. 

De aceea nu era de mirare ca Hagi să clocească gânduri 
de trădare fată de regina lui. Era unit cu el şi Oah, o 
preoteasă care aspira să ajungă prin această trădare în 
funcţia înaltă ocupată de La. 

Dacă se putea scăpa de La, Hagi avea destulă influenţă ca 
să reuşească s-o înalțe pe Oah la rangul de mare preoteasă. 

Mai avea promisiunea ei că îl va lua de soţ, lăsându-l să 
domnească în continuare ca rege, dar, cu toate acestea, 
erau amândoi atât de influenţaţi de temerile superstiţioase 
faţă de zeul strălucitor, încât viaţa marii preotese La, a fost 
până la un punct şi deci până în prezent, în destulă 
siguranţă. Nu trebuia decât o scânteie foarte mică pentru a 
aprinde flăcările trădării ce clocotea în jurul ei. 

De fapt. Ea nu a fost decât în dreptul său oprind pe marele 
preot de la executarea sacrificării lui Tarzan. 

Dar soarta şi viaţa ei atârnau foarte mult de tratamentul 
pe care urma să-l acorde în viitor prizonierului. Dacă va 
încerca să-l scape, dacă va arăta cumva că dragostea pe 


care o nutrea pentru el a izbucnit din nou, desigur că 
soarta ei era pecetluită. Chiar şi numai pentru faptul că l-ar 
fi eliberat, ea şi-ar fi luat pedeapsa cuvenită. 

Hagi şi ceilalţi o priveau cu atenţie cum se apropia de 
Tarzan. Oprindu-se în picioare lângă el, marea preoteasă a 
privit câteva clipe spre trupul care zăcea inert în faţa ei. 

— E mort? a întrebat ea. 

— Nu era mort când ne-a gonit de aici Hagi, a răspuns 
Dot. Dacă e mort acum, este absolut sigur că Hagi l-a 
omorât în lipsa noastră. 

— Nu l-am omorât, i-a asigurat Hagi. Rămâne să o facă La, 
regina noastră, după cum ea singură ne-a spus. Ochiul 
marelui nostru zeu strălucitor te priveşte acum pe tine, 
mare preoteasă de Opar. Cuţitul îl ai la şold, iar sacrificiul 
zace în faţa ta. 

La a simulat că nu aude vorbele lui Hagi şi întorcându-se 
spre Dot, i-a zis: 

— Dacă mai trăieşte, construiți a targă de crengi şi duceţi-l 
înapoi la Opar. 

lată cum Tarzan a ajuns din nou în cetatea coloniei 
africane a vechii Atlantidei. Efectul narcoticului pe care i l-a 
administrat Kraski nu a trecut încă. Ci a mai persistat 
câteva ore după ce a fost adus în Opar. 

Era noaptea târziu când el a deschis ochii. Fiind întuneric, 
în primul moment era nedumerit asupra celor ce s-au 
întâmplat cu el şi nu înţelegea tăcerea care îl înconjura. Tot 
ce a putut să afle, orientându-se după miros, a fost faptul că 
era culcat pe un aşternut de blănuri şi că nu e rănit deloc, 
deoarece nu simţea nici o durere. 

Prin ceața în care îi era învăluit creierul, a început, încetul 
cu încetul, să se strecoare lumină şi astfel şi-a amintit de 
toate până în clipa în care şi-a pierdut cunoştinţa, realizând 
cursa în care a fost atras. Nu a putut, însă, să-şi închipuie 
cât timp a stat în nesimţire şi în ce loc se afla. 

S-a ridicat încet în picioare. Nu simţea nici o durere, o 
ameţeală. A început să pipăie prin întuneric, înaintând cu 


multă atenţie, ţinând o mână întinsă înainte şi cu piciorul 
pipăind podeaua pentru a fi sigur să ce sprijină tot timpul 
pe un loc solid. 

Abia a făcut vreo doi paşi, când orice mişcare de înaintare 
i-a fost oprită de un perete care se înălța în faţa lui. 

A pornit pe lângă zid şi după câţiva paşi, a ocolit camera, 
descoperind că nu are decât două ieşiri: o uşă în dreapta şi 
alta în stânga, faţă în faţă. 

În întunericul care domina acolo, nu se putea folosi decât 
de simţul pipăitului şi de cel al mirosului. Aceste două 
simţuri i-au spus de la început că e închis într-o încăpere 
subterană, dar, după ce a dispărut cu totul efectul 
narcoticului, a început să priceapă că mirosul de acolo îi era 
într-un fel cunoscut. Avea o amintire vagă că a mai simţit 
cândva atmosfera aceasta în împrejurări foarte ciudate din 
viaţa lui. 

Nu a trecut mult şi de sus. Din afară, a străbătut prin 
pământ şi piatră urma unui strigăt neînchipuit de straniu. A 
ajuns la urechile lui foarte slab, aproape imperceptibil altor 
urechi mai puţin agere ca ale lui, dar a fost suficient ca să-i 
răscolească cele mai vii amintiri şi odată cu ele să-l facă să 
recunoască şi mirosurile care i s-au părut înainte atât de 
cunoscute. Ştia acum că se află într-unui din coridoarele 
sau peşterile subterane ale Oparului. 

Sus, la suprafaţa pământului, în camera templului, marea 
preoteasă La se zvârcolea fără somn pe un divan. Ea 
cunoştea prea bine atât temperamentul poporului ei, cât şi 
firea trădătoare a marelui preot, Hagi. 

Cunoştea prea bine fanatismul religios ce împingea 
adeseori poporul ei la acte de nebunie religioasă şi ştia că 
Hagi poate foarte uşor să pornească împotriva ei, dacă nu îl 
va sacrifica de data aceasta pe Tarzan, sub razele zeului 
strălucitor. 

Acesta era motivul pentru care La nu putea să doarmă. A 
încercat să găsească o ieşire din dilema în care se afla, în 


sufletul ei neîmpăcându-se cu ideea de a-l sacrifica pe 
Tarzan. 

Cu toate că ea era marea preoteasă a unui cult îngrozitor 
şi regina unei rase de oameni pe jumătate bestii, era femeie 
şi încă o femeie care a iubit numai o singură dată, iar 
dragostea ei întreagă o dăruise fiinţei dumnezeieşti care se 
afla acum din nou în mâinile ei. 

De două ori a scăpat Tarzan de cuțitul sacru, iar ultima 
oară dragostea ei a triumfat şi asupra geloziei şi asupra 
fanatismului; iar La şi-a dat seama că nu poate să pună în 
primejdie viaţa omului pe care l-a iubit, oricât de 
deznădăjduită ar fi acea iubire. 

În noaptea aceasta i s-a înfăţişat o problemă şi simţea că 
este peste puterile ei găsirea unei soluţii. Faptul că s-a 
logodit cu Hagi i-a luat şi ultima rază de speranţă că ar fi 
putut deveni vreodată soţia lui Tarzan. 

Cu toate acestea, era tot atât de hotărâtă să-l scape pe 
Tarzan, ca şi cum ar fost propriul ei logodnic. El i-a salvat 
viaţa de două ori: o dată de furia unui preot care a 
înnebunit şi a doua oară de furia lui Tantor când era în 
„călduri”. De asemenea, ea şi-a dat cuvântul ca atunci când 
Tarzan va mai veni la Opar, să fie primit cu prietenie. 

Totuşi, influenţa lui Hagi era mare şi La ştia că această 
influenţă a fost îndreptată din toate puterile împotriva lui 
Tarzan. De faptul acesta s-a convins destul de bine din 
atitudinea preoţilor, chiar din momentul când a pornit să-l 
aducă pe Tarzan la Opar. Precum şi din privirile furioase 
care i le aruncau cu toţii. 

Mai curând sau mai târziu vor avea chiar îndrăzneala să o 
înfrunte. Nu aveau nevoie decât de un simplu pretext. La 
ştia că ei vor găsi în cele din urmă acest pretext în 
atitudinea pe care ea o va manifesta faţă de Tarzan. 

A trecut de mult de miezul nopţii, când la uşa camerei ei a 
bătut încet o preoteasă întotdeauna credincioasă şi pe care 
o avea de pază afară, lângă camera ei. 

— Dot vrea să vă vorbească, a şoptit preoteasa. 


— E târziu, a răspuns La, iar bărbaţilor nu le este permis 
să vină în partea aceasta a templului. Cum se face că a venit 
până aici şi care e motivul pentru care a trecut peste acest 
principiu? 

— Spune că vine pentru binele mani preotese care se 
găseşte într-o primejdie, a răspuns fata. 

— Să intre atunci! a zise La. lar tu, dacă ţii la viaţă, ai grijă 
şi nu spune nimănui despre aceasta. 

— Am să fiu tăcută ca piatra din care e zidit altarul, a 
răspuns fata ieşind. 

După câteva clipe s-a întors aducându-l pe Dot, care s-a 
oprit la câţiva paşi de marea preoteasă, făcând o plecăciune 
adâncă. La a făcut fetei un semn şi aceasta a părăsit 
camera. 

— Vorbeşte, Dot! a poruncit La. 

— Ştim cu toţii, a început el, despre iubirea lui La pentru 
străinul captiv. Nu este treaba mea, un preot inferior, să 
iscodesc gândurile şi acţiunile marii mele preotese. Datoria 
mea este să o slujesc, cum ar trebui să facă şi aceia care 
acum complotează împotriva ei. 

— Ce vrei să zici cu asta, Dot? Cine complotează contra 
mea? 

— Chiar în momentul acesta, Hagi şi Oah împreună cu mai 
mulţi preoţi şi preotese au formulat un plan prin care să te 
ducă la pieire. Au pus spioni care să te pândească, ştiind că 
ai intenţia de a-l elibera pe Tarzan, mai ales că va veni 
cineva din partea lor care te va povâăţui că cea mai uşoară 
soluţie a problemei ar fi să-l faci scăpat. Această persoană 
este trimisă de Hagi, iar cei care te pândesc vor comunica 
poporului şi preoţilor că te-au surprins când ai dat drumul 
aceluia care trebuia sacrificat. Dar nici aceasta nu va putea 
ajuta cu nimic, pentru că Hagi a amplasat o mulţime de 
oameni în diverse ambuscade pe tot drumul, de la Opar 
până la munţi, care-l vor prinde pe Tarzan şi-l vor ucide pe 
loc. Nu e decât o singură cale prin care te poţi salva, regină 
a Oparului! 


— Şi care este acea cale? a întrebat nerăbdătoare La. 

— Trebuie, cu propriile tale mâini, să-l sacrifici pe Tarzan 
pe altarul templului marelui nostru zeu strălucitor. 

CAPITOLUL. VIII - Misterele trecutului. 

A doua zi de dimineaţă. La şi-a luat liniştită dejunul, după 
care l-a trimis pe Dot cu mâncare la Tarzan. Nu a trecut 
mult şi a venit s-o viziteze o tânără preoteasă care era sora 
lui Oah. 

Înainte chiar de a începe fata să vorbească, La a ştiut că 
este un emisar de-a lui Hagi şi că trădarea de care o 
prevenise Dot îşi urma cursul. 

Fata nu se simţea în largul ei şi părea a fi foarte speriată..., 
aceasta pentru că era tânără şi-şi respecta mult regina, pe 
care o ştia atotputernică, capabilă s-o pedepsească cu 
moartea, dacă ar fi voit. 

La şi-a formulat un plan de acţiune ca să-l pună în 
încurcătură pe Hagi şi pe conspiratorii lui, iar acum a 
aşteptat în tăcere ca fata să înceapă să vorbească. Au trecut 
însă, câteva minute până când fata şi-a găsit curajul 
necesar, începerii unei o discuţii prin care ştia că va trăda. 
La început a vorbit doar despre banalităţi care nu aveau 
nici o legătură cu subiectul principal, iar La era se amuza 
simțind tulburarea clară în care se afla tânăra preoteasă. 

— Foarte rar se întâmplă, a zis La, ca sora lui Oah să vină 
în apartamentele reginei sale fără a fi fost invitată. Mă 
bucur să văd că a băgat de seamă, în cele din urmă, că-i 
este datoare cu câteva servicii marii preotese a soarelui. 

— Am venit, a zis fata, vorbind ca şi cum ar fi povestit o 
lecţie învățată pe dinafară, am venit să-ţi spun ceva ce am 
auzit şi care cred că te interesează. 

— Da? a întrebat La, ridicând sprâncenele. 

— L-am auzit din întâmplare, a continuat fata, pe Hagi 
spunându-le unor preoţi că ar fi bucuros dacă Tarzan ar 
scăpa, pentru că aceasta te-ar scoate pe dumneata dintr-o 
mare încurcătură. Eu am crezut că La, regina, se va bucura 
să afle aceasta, deoarece ştim cu toţii că ai promis prietenie 


lui Tarzan şi prin urmare, nu ai dori nicidecum să-l sacrifici 
pe altarul zeului nostru strălucitor. 

— Eu îmi cunosc bine datoria, a răspuns La cu o voce 
mândră. Nu am nevoie de Hagi, nici de preotesele mici ca 
să mi-o explice. Cunosc de asemenea şi prerogativele marii 
preotese şi ştiu că dreptul de a sacrifica este unul din 
aceste prerogative. Din acest motiv l-am împiedicat pe Hagi 
să-l sacrifice pe străin, nici o altă mână, în afară de mâna 
mea, nu poate oferi sângele inimii sale zeului strălucitor. De 
aceea, în ziua a treia de la sosirea lui aici, va muri sub 
cuțitul meu pe altarul templului nostru. 

Efectul pe care aceste cuvinte l-au avut asupra celei care a 
fost trimisă lui Hagi a fost întocmai după cum prevăzuse La. 
Pe figura aceleia s-a zugrăvit dezamăgire, precum şi părere 
de rău, deoarece nu s-a aşteptat la o asemenea atitudine 
din partea preotesei La. 

După câteva momente, fata a găsit un pretext oarecare ca 
să se retragă, iar La abia a putut să-şi reţină un surâs. Ea 
nu avea intenţia să-l sacrifice pe Tarzan; iar sora preotesei 
Oah nu putea să bănuiască acest gând. 

Fata s-a întors la Hagi, repetând tot ce îşi putea aminti din 
spusele lui La. Aceste cuvinte l-au întristat pe marele preot. 
Planul lui nu era îndreptat numai împotriva lui Tarzan, ci 
mai mult ca să abată mânia preoţilor şi a poporului din 
Opar asupra marii preotese. 

Oah era şi ea prezentă acolo când s-a întors sora sa, a fost 
atât de dezamăgită, încât s-a abținut să nu izbucnească, 
muşcându-şi buzele. Niciodată nu a simţit o dorinţă mai 
puternică de a deveni o mare preoteasă. Câteva minute, 
adâncită în gânduri, s-a plimbat cu paşi repezi dintr-o parte 
în alta a încăperii. Deodată, s-a oprit în faţa lui Hagi. 

— La îl iubeşte pe Tarzan, a zis ea, iar, dacă acceptă ideea 
de a-l sacrifica, o face numai de frica poporului ei. Îl iubeşte 
mai mult decât te-a iubit vreodată pe tine. Tarzan ştie 
aceasta şi are încredere în ea. Pe acest fapt ar trebui să 
mizăm şi noi şi atunci planul nostru va fi încununat de 


succes. Ascultă, Hagi, la ceea ce-ţi spune Oah. Trebuia să 
trimitem o preoteasă la el, care să-i comunice că vine din 
partea marii preotese şi că La i-a poruncit să-l conducă 
afară din Opar, scăpându-l în felul acesta, de orice 
primejdie. Iscoada noastră îl va conduce tocmai acolo unde 
vor fi ascunşi oamenii noştri, iar ei îl vor ucide. După aceea 
vom merge cu toţii la marea preoteasă şi o vom acuza de 
trădare. Preoteasa care l-a condus afară din Opar pe 
Tarzan, va declara că La a îndemnat-o să facă aceasta. 
Astfel, atât preoţii, cât şi poporul îşi vor dezlănţui furia şi 
vor cere, ca pedeapsă, viaţa marii preotese. Numai în acest 
fel vom reuşi să-i înlăturăm pe amândoi. 

— Foarte bine! a exclamat Hagi impresionat. Vom face 
aceasta mâine, în zorii zilei. Înainte de apusul soarelui, 
Opar va privi spre o nouă mare preoteasă. 

Pe la mijlocul nopţii, Tarzan a fost trezit de zgomotul care 
se auzea la una din uşile camerei unde era închis. A auzit 
zăvorul trăgându-se şi uşa a scârţâit uşor, apoi aceasta s-a 
deschis încet din vechile ei balamale. În întunericul de 
nepătruns de acolo, nu putea să desluşească imaginea celui 
care a intrat, dar auzea zgomotul unor paşi care se 
apropiau de el, iar după câteva clipe a auzit o voce de 
femeie pronunţându-i numele în şoaptă. 

— Aici sunt, a răspunse el. Cine eşti şi ce vrei de la mine în 
toiul nopţii? 

— Viaţa ta este în primejdie. Ridică-te şi urmează-ne, a 
răspuns aceeaşi voce de femeie. 

— Cine te-a trimis? a întrebat precipitat Tarzan. 

Înainte însă de a aştepta răspunsul, a încercat să 
descopere prin mirosul său ager identitatea vizitatorului 
nocturn. Dar fiinţa de lângă el emana puternic un parfum 
străin. Astfel Tarzan nu a reuşit sub nici o formă să distingă 
dacă e cineva pe care-l cunoştea sau vreo persoană cu totul 
străină. 

— Sunt trimisă de La, i s-a răspuns, ca să te scot din 
această închisoare şi să te las liber dincolo de zidurile 


Oparului. lată-ţi şi armele, a adăugat ea apropiindu-se de el 
şi punându-i-le în mână. 

După aceea l-a prins de braţ, ieşind împreună din 
închisoare. Au trecut printr-un coridor lung, au coborât mai 
multe scări, apoi şi-au continuat drumul din coridor în 
coridor şi din cameră în cameră, deschizând şi închizând 
mai multe uşi, care scârţâiau şi gemeau în balamalele lor 
ruginite. 

Cât timp au călătorit în felul acesta şi în ce direcţie 
mergeau Tarzan nu avea de unde să ştie. Ela aflat 
suficiente de la Dot, când îi aducea hrana, ca să creadă cu 
adevărat în prietenia pe care i-o oferea La. Era ferm 
convins că aceasta va depune toate eforturile să-l ajute, 
deoarece Dot i-a povestit cum l-a salvat din mâinile lui Hagi 
când acesta a intenţionat să-l omoare în locul unde a fost 
descoperit zăcând în nesimţire. 

Acesta a fost motivul pentru care a urmat-o pe femeia 
aceea, care spunea că a fost trimisă de La. Fără să opună 
nici un fel de rezistenţă. Şi-a amintit acum de cele spuse 
Jane în privinţa nenorocirilor ce îl aşteptau dacă ar persista 
să facă şi această a treia călătorie la Opar. S-a întrebat dacă 
nu cumva avea dreptate soţia sa. Adică să nu mai scape 
niciodată din ghearele preoţilor fanatici ai zeului strălucitor. 

Părea că deasupra acestei cetăţi afurisite planează un 
demon de gardă şi care ameninţă viaţa oricărui ar îndrăzni 
să se apropie de acest loc interzis, sau ar căuta să strângă o 
parte din bogăţia adunată în beciurile cetăţii. Călăuza lui l-a 
de braţ prinţ întunericul de nepătruns al trecătorilor 
subterane, mai bine de o oră, până când. După ce au urcat 
un număr mare de trepte, au ieşit în mijlocul unor tufişuri 
dese, prin care abia putea să pătrundă, până la ei lumina 
slabă a lunii. 

Aerul proaspăt ce i-a izbit obrajii l-a înştiinţat că se află la 
suprafaţa pământului. Femeia, care nu a articulat nici o 
vorbă de când au plecat din prima încăpere şi-a urmat 


acum drumul în aceeaşi tăcere, pe o cărare sucită din 
vegetaţia puternică a unei păduri dese. 

Tarzan a privit spre cer şi a constatat, după aspectul lunii 
şi al stelelor, că merg pe un drum care duce în sus spre 
munţii din spatele Oparului, un loc pe unde el nu a mai fost 
niciodată, ţinutul acela părându-i-se gol şi pustiu. 

Acum era surprins de natura bogată a vegetației, 
deoarece au considerat că aceste dealuri sunt sterpe, abia 
având câteva tufişuri şi copaci piperniciţi. 

În timp ce ei îşi continuau drumul pe deal spre muchia 
muntelui, luna s-a ridicat pe cer, astfel că lumina ei a indicat 
ochilor ageri ai lui Tarzan aproape întreaga topografie a 
ținutului pe care îl traversau. Atunci a observat şi el că 
drumul mergea în sus printr-o trecătoare îngustă, 
împădurită şi a cărei vegetaţie nu se putea vedea de jos din 
câmpia Oparului. 

Nefiind din fire prea comunicativ, nu a fost prea marcat de 
tăcerea neobişnuită a femeii care îl însoțea. Dacă ar fi avut 
ceva de spus, ar fi spus fără să mediteze prea mult. 

Astfel şi-a închipuit că nici ea nu are prea multe să-i spună. 
Pe lângă aceasta, el mai avea un motiv de tăcere: cei care 
vor să ajungă departe la drum trebuie să vorbească cât mai 
puţin, economisindu-şi răsuflarea. 

Spre răsărit, stelele au început să dispară una după alta, 
semn că se apropia răsăritul soarelui. Cei doi drumeţi au 
urcat acum un mal prăpăstios, care era şi sfârşitul râpei 
parcurse. Sus, pe culmea acestui mal, se întindea un teren 
mai drept şi mai puţin acoperit de copaci. 

Cerul a început să se lumineze, iar după câtva timp femeia 
s-a oprit la marginea unui povârniş. Luminându-se bine de 
ziuă, Tarzan a văzut înaintea lui un bazin bine împădurit şi 
înconjurat din toate părţile de munţi, iar la o distanţă de 
patru-cinci kilometri a văzut ceva care i s-a părut conturul 
unei clădiri mari, al cărei acoperiş scânteia şi lucea la 
razele slabe ale soarelui abia răsărit. 


Atunci şi-a întors capul şi a privit-o pe cea care îl însoțea. 
În clipa aceea s-a zugrăvit pe figura lui atât surpriză, cât şi 
o mare consternare, deoarece în faţa lui nu era altcineva 
decât La, marea preoteasă din Opar. 

— Dumneata? a exclamat el. Acum desigur că Hagi va avea 
pretextul mult aşteptat pentru a te înlătura de la tron. 

— Nu va avea niciodată prilejul să mă înlăture de la tron, a 
răspuns La, pentru că am intenţia să nu mă mai întorc 
niciodată la Opar. 

— Să nu te mai întorci la Opar? Dar atunci unde să mergi? 
Unde poţi să te duci? 

— Merg cu tine, a răspuns ea. Nu-ţi cer să mă iubeşti. Tot 
ce te roge să mă duci departe de Opar, departe de 
duşmanii mei, care vor să mă ucidă. Nu am altă cale. Manu 
maimuța cea mică i-a auzit pe când conspirau şi a venit la 
mine şi mi-a spus ce au de gând să facă. Fie că te 
sacrificam, fie că te scăpăm după cum am şi făcut, aceeaşi 
soartă m-ar fi aşteptat. S-a hotărât să mă înlăture, ca Oah 
să poată deveni mare preoteasă, iar Hagi, rege al Oparului. 
Dar pe tine, Tarzan, nu te puteam sacrifica cu nici un chip şi 
am ales singura alternativă pe care o mai aveam ca să 
putem să ne salvăm amândoi. Nu putem să mergem spre 
nord. Nici spre apus prin câmpia Oparului, deoarece Hagi a 
făcut ambuscade cu luptătorii lui în diferite locuri, unde te- 
ar fi prins, iar tu, Tarzan, oricât de mare luptător eşti, ai fi 
fost copleşit de numărul lor. 

— Dar acum unde mă conduci? a întrebat dezorientat 
Tarzan. 

— Dintre două situaţii dificile, am ales-o pe cea mai puţin 
îngrozitoare. În direcţia aceasta intrăm într-un ţinut 
necunoscut, despre care noi, oparienii, nu ştim decât ce ne 
spun legendele noastre: că ar fi plin de monştri şi de 
oameni ciudaţi. Oparienii nu au venit niciodată până aici, 
iar, dacă a venit vreunul atât de departe, nu s-a mai întors 
niciodată. Eu însă sunt convinsă că, dacă există în lume o 


fiinţă care să poată străbate această vale necunoscută, 
aceea nu poate fi decât Tarzan. 

— Dar, dacă nu ştii nimic despre acest ţinut sau despre 
locuitorii din el, a întrebat Tarzan, cum se face că ştii atât 
de bine drumul? 

— Cunoaştem bine drumul până la muchia dealului, dar 
aceasta este tot ce putem şti. Din când în când, vin până 
aproape de Opar nişte maimuțe mari, enorme, însoţite de 
lei şi vin tocmai pe acest drum. Desigur că leii nu ne pot 
spune unde duce drumul şi nici maimuţele nu vor să ne 
spună, pentru că noi suntem de foarte multă vreme în 
război cu ele. Aceştia coboară pe acest drum în Opar şi ne 
fură locuitorii, iar noi îi aşteptăm de multe ori pe drumul 
acesta, ca să-i prindem, iar, când prindem vreuna, o 
sacrificăm zeului strălucitor. Cel puţin acesta era vechiul 
nostru obicei, dar sunt ani de zile de când le-a venit mintea 
la cap şi nu-i mai putem prinde noi pe ei, ci ei pe noi. Nu 
ştim însă care le este cauza că ne fură oamenii. Ne 
imaginăm că nu pot face altceva cu ei, decât să îi mănânce. 
Sunt, o rasă foarte puternică, mai puternică decât Bolgani, 
gorila. Sunt de asemenea, cu mult mai isteţi, pentru că, 
după cum curge sânge de maimuţă în venele noastre, tot 
aşa în venele lor curge sânge omenesc. 

— Atunci care este adevăratul motiv pentru care vrei 
neapărat să trecem prin această vale pentru a fugi de 
Opar? Nu mai există altă cale? 

— Nu există, a răspuns ea. Toate drumurile care străbat 
valea sunt păzite de oamenii lui Hagi. Singura noastră 
perspectivă de scăpare este direcţia aceasta şi te-am adus 
pe singurul drum prin care se poate străbate stâncile 
prăpăstioase ce înconjoară Oparul spre sud. Trebuie să 
trecem ori peste această vale, ori în jurul ei şi să căutăm o 
trecătoare dincolo de munţi, în partea cealaltă. 

Tarzan stătea în picioare, ca o statuie splendidă de bronz, 
privind bazinul împădurit din vale, fiind preocupat intens de 
problemele momentului. 


Dacă ar fi fost singur, nu ar fi venit pe drumul acesta, 
având destulă încredere în propria forţă şi îndemânare că 
ar fi putut să traverseze valea Oparului în destulă 
siguranţă, indiferent de cursele ce i le-a întins Hagi. Dar nu 
era singur. Acum trebuia să se gândească şi la femeia 
aceasta şi-şi dădea seama că, prin încercarea făcută de ea 
ca să-l salveze, îl supusese unei obligaţii morală peste care 
nu ar fi putut să treacă uşor. 

Cea mai înţeleaptă cale de urmat părea a fi aceea de a 
ocoli bazinul, păstrând, pe cât era posibil, distanţa de 
clădirea ce se vedea în depărtare. Aceasta numai şi numai 
cu scopul de a găsi un drum să poată trece munţii şi să iasă 
dintr-un ţinut atât de neospitalier. 

Dar, atât cât putea să zărească din edificiul acela pe 
jumătate ascuns în frunzişul marilor copaci, a fost suficient 
să-i stârnească curiozitatea în aşa grad, ca să simtă că i-ar fi 
imposibil să reziste dorinţei de a vedea ce este acolo. 

El nu îşi putea închipui că bazinul era locuit şi de alte 
fiinţe, decât de fiare sălbatice; iar clădirea pe care o vedea 
a considerat că era opera unui popor stins sau plecat de 
acolo, fie că ar fi fost contemporan ca cel din Atlantida, care 
a clădit Oparul, fie că localul fusese clădit chiar de oparieni. 
lar acum uitat cu totul de descendenţii acestora. Din câte 
putea el să vadă de la distanţă, mărimea şi frumuseţea 
clădirii nu puteau fi decât ale unui palat. 

Tarzan nu cunoştea frica, cu toate că poseda până la un 
grad oarecare acea precauţie inerentă tuturor animalelor 
sălbatice. El nu ar fi stat la îndoială să-şi măsoare isteţimea 
şi puterea cu fiare de ordine inferioară, oricât de feroce ar 
fi fost acestea, pentru că fiarele nu se puteau uni între ele 
ca să-l distrugă pe el. 

Dacă s-ar fi găsit oameni care să-l urmărească în număr 
mare, ştia că pluteşte într-o adevărată primejdie şi că, faţă 
de inteligenţa şi puterea lor combinată, marea lui putere 
nu-i va mai ajuta la nimic. 


Totuşi, după calculele lui, nu prea erau motive care l-ar fi 
făcut să creadă ca bazinul este locuit de fiinţe omeneşti. O 
cercetare mai de aproape a clădirii îi va arăta, fără îndoială, 
că nu este decât o ruină părăsită şi că cei mai interesanţi 
duşmani pe care îi va întâlni, vor fi leii şi marile maimuțe. 

De niciunul dintre aceştia nu-i era frică, mai ales că îşi 
închipuia că va fi în stare să poată stabili relaţii amicale cu 
maimuţele. Prin urmare, socotind că trebuie să caute o 
ieşire din acest loc, de partea opusă de unde se afla el, era 
şi firesc să aleagă drumul cel mai drept, adică să traverseze 
bazinul Astfel, înclinarea pe care o avea de ă explora valea 
era sprijinită şi de ideea de a tăia drumul sau, cu alte 
cuvinte, a câştiga timp şi de a economisi oboseală. 

— Haide! s-a adresat el femeii. 

Au pornit în partea de jos a povârnişului, mergând în 
direcţia clădirii din faţa lor. 

— Cum, pe acolo vrei să mergi? A strigat ea mirată. 

— De ce nu? Drumul cel mai scurt este peste vale şi după 
cum fac eu calculele, nu vom putea găsi nici un drum de 
trecut munţii, decât de partea cealaltă. 

— Dar mie mi-e frică, a zis ea. Numai bunul nostru zeu 
strălucitor ştie ce primejdii teribile ne aşteaptă în adâncul 
pădurilor de jos. 

— Nu-l vom găsi decât pe Numa şi pe Mangani, a zis el. De 
aceştia nu trebuie să ne fie frică. 

— 'Ţie nu îţi este teamă de nimic, a zis ea, dar eu nu sunt 
decât o biată femeie. 

— Iar noi nu murim decât o singură dată, a replicat 
Tarzan. Dacă ne temem întruna de moarte, nu o vom 
înlătura, ci ne vom face numai viaţa mizerabilă. Vom merge, 
aşadar, pe calea cea mai scurtă şi cred că vom vedea 
destule lucruri care să ne despăgubească de riscul asumat. 

Au mers, deci, în jos, printre tufişuri, spre o cărare bine 
bătătorită şi cu cât se apropiau de nivelul bazinului, cu atât 
pădurea se îndesa mai mult, iar copacii erau mai mari, până 
când au ajuns să nu le mai poată vedea vârfurile. 


Din spatele lor bătea un vânt uşor. Tarzan deşi mergea 
repede, era cu atenţia încordată la orice mişcare din jurul 
lui. Pe pământul tare al cărării erau foarte puţine semne 
care să indice natura animalelor ce au trecut pe acolo, dar 
se vedeau bine urmele de leu. 

De mai multe ori Tarzan s-a oprit şi a ascultat, ridicând 
adeseori capul şi mirosind aerul cu nările lui sensibile, ca şi 
cum ar fi căutat să ştie tot ce ar fi fost împrejurul lui. 

— Părerea mea este, a zis el după puţină vreme, că sunt 
oameni în valea aceasta. Simt, de mai multe minute, că ne 
pândeşte cineva. Dar, oricine ar fi acela, e mai îndemânatic 
decât se poate spune, deoarece nu pot să miros decât o 
urmă foarte slabă care să-mi denote prezenţa lui. 

La a privit în jurul ei cu uimire şi s-a apropiat şi mai mult 
de el. 

— Nu văd pe nimeni, a zis ea încet. 

— Nici eu, a răspuns el. Nu pot să simt un miros pozitiv; 
totuşi, sunt convins că ne urmăreşte cineva. Acel cineva sau 
ceva ne urmăreşte după miros şi e destul de isteţ, pentru că 
ne păstrează mirosul, chiar la o anumită distanţă de noi. 
După părerea mea, oricine ar fi acela, trece pe la o înălţime 
mare printre copaci, iar vântul îl ajută fiindcă bate din 
spatele nostru. Dar, chiar dacă ar sufla din faţa noastră, tot 
nu am putea descoperi mirosul lui. Aşteaptă un moment 
aici, să mă conving. 

Zicând acestea, a sărit uşurel în crengile unui copac din 
apropiere şi a început să se caţere în sus cu agilitatea unei 
veveriţe. După câteva momente a apărut din nou lângă La. 

— Am avut dreptate. Este cineva sau ceva, nu tocmai 
departe de noi. Dar nu pot spune dacă este om sau 
Mangani, pentru că mirosul lui este un miros străin, care 
nu-mi arată că ar fi unul din ei. Dar haide să imităm şi noi 
jocul lui. 

A prins-o pe fată de mijloc şi a azvârlit-o ca pe o pană pe 
umăr, apoi a pornit în sus printre copaci, spunându-i: 


— Dacă nu este prea aproape de noi ca să ne vadă, lucru 
de care mă îndoiesc, urma noastră va trece pe deasupra 
capului său şi va trece un timp până va reuşi să o 
regăsească. Dar ar putea fi suficient de deştept ca să urce 
şi el la o înălţime mai mare. 

La s-a minunat de puterea lui Tarzan. Care o ducea cu 
atâta uşurinţă din copac în copac. Era impresionată de 
viteza cu care străbătea acest drum înfrunzit şi atât de 
nesigur. El a continuat să meargă înainte în felul acesta, 
încă vreo jumătate de oră, când s-a oprit deodată. A stat în 
picioare pe o creangă groasă şi arătându-i cu mâna în jos. I- 
a Zis: 

— Priveşte! 

Uitându-se în direcţia indicată, fata a văzut prin frunziş o 
poiană bine împrejmuită, în care se găseau vreo 
douăsprezece colibe, asupra cărora s-a îndreptat toată 
atenţia ei. Tot atât de surprins era şi Tarzan de ceea ce 
vedea în mod vag prin frunziş. 

Evident că erau colibe, dar păreau că se mişcă dintr-o 
parte în alta prin aer, unele legănându-se uşor înainte şi 
înapoi, altele scuturându-se în sus şi în jos, într-o agitaţie 
mai mult sau mai puţin violentă. 

Tarzan a sărit pe creanga unui copac din apropiere şi a 
coborât mai jos, luând-o pe La de pe umeri. După aceea, s-a 
furişat cât a putut mai aproape, urmat de fată, deoarece şi 
ea, la fel cu ceilalţi, oparieni era în capabilă să meargă prin 
copaci. După puţin, au ajuns într-un loc de unde puteau 
foarte bine să vadă satul, ca să-i zicem aşa, de colibe şi 
imediat misterul legănării acestor colibe s-a explicat de la 
sine. 

Erau construite în forma unor stupi mari de albine, aşa 
cum le construiesc multe triburi africane. Aveau cam vreo 
doi metri şi ceva în diametru şi cam tot atâta înălţime, dar 
în loc de a fi aşezate pe pământ, fiecare era suspendată de 
o funie groasă de iarbă, de creanga unuia dintre copacii 


uriaşi care creşteau în interiorul întăriturii. Din centrul 
fundului fiecărei colibe atârna altă funie, ceva mai subţire. 

De acolo de unde se găsea, Tarzan nu putea să vadă nici o 
deschizătură destul de mare, la nici o colibă, prin care să 
poată intra corpul unui om, cu toate că erau mai multe 
deschizături rotunde de câte zece centimetri în diametru, la 
o înălţime de un metru de la podea. 

În interiorul satului se aflau mai mulţi locuitori, dacă mica 
colecţie de case atârnate meritau să li se aplice un nume ca 
acesta. Şi nici oamenii de acolo nu i se păreau lui Tarzan că 
ar fi mai puţin ciudaţi decât locuinţele lor atât de curioase. 
Un lucru era evident: erau negri, dar aparţineau unui neam 
necunoscut de Tarzan. 

Niciunul nu avea nici un fel de îmbrăcăminte pe el sau 
vreun fel de ornament, în afară de câteva pete colorate, 
aplicate la întâmplare pe corpul lor. Erau înalţi şi foarte 
musculoşi, cu toate că picioarele le păreau prea scurte, iar 
braţele prea lungi pentru o simetrie a corpului. Conturul 
feţei le era aproape animalic, fălcile fiind exagerat de ieşite 
în evidenţă, iar deasupra sprâncenelor lor stufoase aproape 
că nu se vedea fruntea, craniul fiind aplecat înapoi, într-o 
direcţie aproape orizontală. 

În timp ce Tarzan se uita la ei, a văzut că unul dintre ei 
cobora pe una din funiile ce atârnau de fundul unei colibe şi 
a înţeles imediat, atât scopul acestor funii, cât şi unde se 
afla intrarea în locuinţele lor. 

Creaturile întinse pe jos şi rezemate în şolduri erau 
ocupate în momentul de faţă, cu mâncarea. Mai multe 
aveau în mână oase de pe care rodeau carnea crudă cu 
dinţii mari şi puternici, iar alţii mâncau frunze şi rădăcini de 
plante. Erau de ambele sexe şi de diferite vârste, de la 
copiii cei mici, până la persoane mature, dar niciunul nu 
părea bătrân de tot. 

Pe corp nu aveau păr aproape deloc. Aveau doar câteva 
şuviţe de păr brune, care le creşteau pe cap ca şi firele de 
sârmă. Vorbeau între ei foarte rar şi cu un ton care semăna 


mai mult a mârâit de fiară. În timpul cât Tarzan i-a ţinut sub 
observaţie, nu a avut prilejul să vadă pe vreunul râzând, 
nici chiar zâmbind, fapt care-i făcea să nu semene deloc cu 
nici un trib african cunoscut lui. 

Cu toate că a cercetat din priviri cât mai amănunţit 
întreaga întindere a acestui sat întărit, nu a văzut nimic 
care să-i arate că ar exista vase de gătit, sau că s-ar fi făcut 
vreodată foc pe acolo. 

Pe pământ, la îndemâna bărbaţilor, se aflau şi armele lor: 
nişte sulițe scurte în formă mai mult de securi, decât de 
suliță. În afară de acestea mai aveau şi nişte topoare foarte 
ascuţite, de metal. 

Tarzan era foarte bucuros că a venit pe drumul acesta, 
deoarece a avut prilejul să vadă astfel de tipi indigeni, de 
care nici nu ar fi visat să poată exista: un tip atât de inferior, 
încât se apropia de treapta animalelor. Până şi Wazdonii şi 
Hodonii din Paluldon erau înaintați foarte mult pe scara 
evoluţiei, în comparaţie cu aceste fiinţe. 

Uitându-se la ei, nu a putut să nu se mire că aveau şi 
puţina inteligenţă de a-şi fabrica armele pe care le posedau, 
care, după cum putea vedea el de acolo, erau făcute de 
meşteşugari buni, având un desen şi o formă destul de 
satisfăcătoare. 

Chiar şi colibele lor păreau construite bine şi ingenios, iar 
întăritura care împrejmuia sătucul lor era înaltă, puternică 
şi bine construită, în scopul de a-i apăra împotriva leilor de 
care mişuna acel ţinut. 

În timp ce Tarzan şi La îi priveau pe aceşti oameni, a 
observat de la o vreme că s-a apropiat din stânga lor, o altă 
fiinţă, iar după câteva clipe lângă ceilalţi a mai coborât unul 
ca el. 

Ceilalţi au simţit prezenţa lui, dar i-au aruncat o privire 
indiferentă. Acela a venit şi s-a aşezat printre ei, având 
aerul că le spune ceva. Tarzan, deşi nu-i putea prinde 
cuvintele, calcula, după gesturile lui, gesturi cu care acela 
îşi completa sărăcia şi lipsurile limbajului, că povesteşte 


camarazilor săi despre străinul şi femeia pe care i-a văzut 
cu puţin timp înainte, în pădure. Tarzan a ştiut numaidecât 
că aceasta trebuia să fie fiinţa care i-a urmărit şi de care au 
scăpat cu atâta uşurinţă. 

Se vedea bine că povestirea lui i-a aprins pe toţi, pentru că 
unii s-au ridicat şi au început să sară în sus, cu genunchii 
îndoiţi, bătându-şi în mod caraghios braţele de pulpele 
goale. Totuşi, expresia de pe figurile lor a rămas aproape 
neschimbată, iar după câteva clipe s-au aşezat din nou la 
locurile lor. 

Tocmai atunci s-a auzit din depărtare din pădure un țipăt 
puternic, care a deşteptat în creierul lui Tarzan amintiri 
vechi. 

— Bolgani, i-a şoptit el lui La. 

— Una din marile maimuțe, a zis ea cutremurându-se. 

Nu a trecut mult şi l-au văzut venind pe cărarea din junglă 
spre sătuc. Era o gorilă enormă. Avea o mărime pe care 
Tarzan nu a mai avut ocazia să o vadă niciodată. Cu o 
statură aproape gigantică, această creatură mergea drept 
în picioare, cu pasul regulat ca al unui om, fără să atingă 
măcar o singură dată pământul cu încheietura mâinilor 
sale. 

Capul şi figura îi erau aproape la fel ca ale unei gorile şi cu 
toate acestea, era o deosebire pe care Tarzan a observat-o 
numai după ce fiara s-a apropiat mai mult; era un Bolgani, 
într-adevăr, dar cu sufletul şi creierul unui om. Nu numai 
acest fapt făcea ca această creatură să pară unică în felul 
ei. Mai ciudat probabil decât orice era faptul că purta 
podoabe... şi ce fel de podoabe! Aur şi diamante străluceau 
pe blana lui, iar deasupra coatelor avea o mulţime de 
brățări de aur, după cum avea şi la glezne De pe o 
cingătoare cu care era încins peste mijloc atârna, atât 
dinainte cât şi înapoi, câte o curea lungă şi îngustă până 
aproape de pământ, construită după toate aparențele, din 
inele de aur încrustate cu diamante. 


Niciodată până atunci John Clayton, lord de Greystoke, nu 
a avut prilejul să vadă o desfăşurare de atâta bogăţie, nici 
chiar în lada cu giuvaeruri găsită în Opar. 

Îndată după ce strigătul acela îngrozitor a întrerupt 
tăcerea pădurii, Tarzan a putut să observe şi efectul lui 
asupra locuitorilor din sătuc. Ei au sărit instantaneu în 
picioare. Femeile şi copiii alergau pe după trunchiurile 
copacilor sau urcau repede în colibele lor, iar o parte din 
bărbaţi au înaintat, înghesuindu-se, spre poarta întăriturii. 

Gorila s-a oprit în afara acestei porţi, ridicându-şi vocea 
din nou, dar de astă dată a început să vorbească. În loc să 
mai repete strigătul straniu de adineaori. 

CAPITOLUL IX - Lancea ucigătoare. 

După ce a intrat în sătuc gorila aceea enormă, cu 
înfăţişare omenească, războinicii au închis poarta şi s-au 
retras cu respect într-o parte. În timp ce fiara înainta în 
centrul luminişului, unde s-a oprit un moment, uitându-se în 
jur. 

— Unde sunt „Ele” cu pruncii lor? a întrebat el. Să le 
chemaţi aici. 

Comanda a fost dată cu o voce destul de tare şi desigur că 
a fost auzită de femei şi de copii, dar nimeni nu a îndrăznit 
să iasă din ascunzătoare. Războinicii se învârteau agitaţi pe 
lângă colibe. Păreau frământaţi de o luptă mare ce se da în 
sufletul lor..., o luptă între frica cumplită ce le-o inspira 
fiinţa care le-a dat ordinul şi dorinţa de a nu-i împlini 
ordinul. 

— Chemaţi-le, a repetat gorila, sau mergeţi să le aduceţi 
voi înşivă! 

Un războinic a avut, în cele din urmă, destul curaj ca să 
răspundă fiarei: 

— Satul nostru a mai dat o femeie luna aceasta. Acum este 
rândul altui sat. 

— Tăcere! a răcnit gorila, înaintând ameninţător spre el. 
Eşti un Gomangani obraznic, care te opui fiinţei lui Bolgani. 
Eu vorbesc în numele lui Numa: supune-te, ori mori! 


Negrul, tremurând de spaimă, s-a întoarse şi a chemat 
femeile şi copiii. Nimeni nu a răspuns la chemarea lui. 
Bolgani a început să-şi piardă răbdarea. 

— Duceţi-vă şi le aduceţi! a poruncit el. 

Înfricoşaţi, negrii au porniră spre ascunzătorile unde se 
aflau femeile şi copiii. După un timp s-au prezentat în faţa 
gorilei, târându-le de braţ şi mai ales, de păr. 

Tarzan s-a mirat că negri, care la început nu au dorit să 
predea femeile, se purtau acum cu ele fără blândeţe şi fără 
a le arăta nici cea mai mică afecţiune. Totuşi, această 
atitudine a lor faţă de femei, i-a fost pe deplin lămurită, 
îndată ce a auzit cuvintele războinicului care a vorbit mai 
înainte. 

— Înălţată Bolgani, a zis el, adresându-se gorilei. Dacă 
Numa ia întotdeauna din satul acesta, în curând nu vor mai 
rămâne destule femei pentru războinicii de aici, numărul 
copiilor se va micşora şi nu va mai rămâne nimeni dintre 
noi. 

— Şi ce este cu asta? a răspunse gorila-om. Sunt prea 
mulţi Gomangani în lume, aşa cum sunteţi acum. În afară de 
aceasta, nu aţi fost creaţi decât să-l serviţi pe Numa, 
împăratul şi aleşilor săi, Bolgani. 

Şi pe când vorbea, examina femeile şi copiii, pişcându-le şi 
lovindu-le cu palma peste spate şi piept. După un timp s-a 
oprit în faţa unei femei tinere care ţinea la spate, călare 
peste şoldurile ei, un copil de vreo trei ani. 

— Pe asta am s-o iau! a zis gorila smucind copilul de lângă 
mama sa şi aruncându-l cu brutalitate până lângă gard, 
unde copilul a rămas nemişcat de durere, probabil cu 
oasele frânte şi pe moarte. 

Sărmana mamă, stupidă cum era şi după toate aparentele, 
mai mult animal decât o fiinţă omenească, a rămas un 
moment tremurând, într-o durere mută, apoi a pornit 
repede spre copilaşul ei. Dar gorila-om a smucit-o imediat 
cu una din labele ei puternice şi a trântit-o la pământ. 


Simultan cu această mişcare, a izbucnit din frunzişul de 
deasupra lor, răcnetul teribil şi înfiorător de sfidare al 
maimuţoiului antropoid. 

Sărmanii negri au aruncat priviri speriate în sus, pe când 
gorila şi-a întors faţa ei urâtă, mârâind cu furie spre cel 
care a scos acest răcnet bestial. 

Sus, pe o creangă mare care se clătina uşor, privirile lor 
au întâmpinat o fiinţă cum nu au mai văzut până atunci: era 
un om alb, un larmangani cu pielea fără păr, la fel ca 
Histah, şarpele. Dar, tot în clipa când au privit în sus, mâna 
dreaptă a străinului, în care-şi ţinea sulița, a pornit înainte 
cu putere, iar lancea, zburând cu viteză, s-a înfipt adânc în 
pieptul lui Bolgani. 

Scoţând un singur strigăt de furie şi agonie, gorila s-a 
prăbuşit la pământ, unde s-a zbătut câteva clipe în spasme, 
după care nu s-a mai mişcat, murise. 

Tarzan nu i-a simpatizat niciodată pe Gomangani ca rasă, 
dar spiritul de dreptate era inerent în creierul şi inima lui 
engleză; acesta fusese impulsul ce îl determinase să ia atât 
de spontan partea celui mai slab... Pe de altă parte, Bolgani 
era inamicul său ereditar. Lupta sa cea dintâi fusese tot cu 
un Bolgani, precum şi prima sa victorie. 

Sărmanii negri erau încă într-o stare de uimire care-i ţinea 
în loc ca împietriţi când Tarzan a coborât din copac în 
mijlocul lor. Ei s-au retras îngroziţi, ridicând simultan şi 
ameninţător suliţele împotriva lui. 

— Vă sunt prieten, a zis repede Tarzan. Sunt Tarzan, omul 
junglei. Lăsaţi suliţele jos! 

După aceea s-a dus să-şi scoată sulița din cadavrul lui 
Bolgani. 

— Cine este această creatură care vine în satul vostru şi vă 
ucide copiii, răpindu-vă femeile? Cine este acesta pe care 
voi nu îndrăzniţi să-l străpungeţi cu suliţele? 

— Este unul din poporul ales al lui Numa, a zis războinicul 
care părea oratorul satului. lar când Numa va afla că a fost 


ucis în satul nostru, vom fi omorâţi cu toţii pentru ceea ce ai 
făcut tu, străine. 

— Cine este Numa? A mai întrebat Tarzan pentru care 
cuvântul acesta nu însemna nimic altceva, în limba marilor 
maimuțe, decât un simplu „leu”. 

— Numa este împăratul, a răspuns negrul. El locuieşte în 
palatul diamantelor împreună cu Bolgani, a încercat să se 
exprime negrul într-un limbaj al maimuţelor. 

Chiar dacă limbajul lor era destul de primitiv se simţea 
totuşi influenţa inteligenţei oparienilor. Astfel, Tarzan a avut 
o imagine clară a situaţiei. Numa era cuvântul adoptat de 
regele Bolganilor, iar titlul de împărat indica numai locul 
său de onoare printre ceilalţi şefi. 

În clipa în care Bolgani a căzut mort, femela căreia i s-a 
luat copilul a alergat imediat la el, luându-l în braţe. 
Aşezându-se apoi pe pământ, l-a strâns la piept, 
mângâindu-l şi spunându-i, ca să-l împace, cuvinte dulci de 
mamă. 

Tarzan a constatat că ţipetele copilului au fost mai mult 
rezultatul spaimei acestuia, decât al rănilor suferite. De 
fapt, nu avea decât două-trei zgârieturi, aşa că nu s-a mai 
ocupat de el. 

S-a întors spre războinicii care discutau agitaţi între ei. 
Când l-au văzut că se apropie, au format un semicerc, 
rămânând în picioare în faţa lui. 

— Bolgani vor trimite să ne ucidă pe toţi, au zis ei, îndată 
ce vor afla ce s-a petrecut în satul nostru. Nu vom fi 
pedepsiţi numai în cazul în care vom duce în faţa lor pe cel 
care a aruncat cu sulița. Prin urmare, larmangani, vei 
merge cu noi la palatul diamantelor, unde te vom preda 
Bolganilor. 

Tarzan a început să zâmbească. Cam ce fel de fiinţă 
credeau aceşti negri că ar fi el, când îşi închipuiau că i-ar 
lăsa să-l ducă atât de uşor şi să-l predea în mâinile lui 
Numa, împăratul Bolganilor? 


Cu toate că realiza destul de bine riscul la care se expune 
intrând în sat, mai ştia încă ceva. Ştia că ar putea să scape 
din mâinile acestor sălbatici cu mult mai uşor decât ar fi 
putut ei să-l reţină acolo. 

De multe ori i s-a întâmplat să se găsească în faţa unor 
sălbatici cu suliţele ridicate împotriva lui şi întotdeauna a 
ştiut exact la ceea ce trebuia să se aştepte în cazul unui 
atac. 

De astă dată preferă să rămână în pace cu aceşti oameni, 
în dorinţa de a afla de la ei câteva lucruri la care s-a gândit 
chiar din momentul când a descoperit satul din mijlocul 
pădurii. 

— Aşteptaţi, le-a zis el. Sunteţi voi în stare să trădaţi un 
prieten care a venit în satul vostru ca să vă apere de un 
duşman? 

— Noi nu vrem să te ucidem, Ilarmangani. Nu vom face 
nimic altceva decât să te ducem la Bolgani pentru Numa, 
împăratul. 

— Aceasta înseamnă acelaşi lucru, a replicat Tarzan, 
pentru că voi ştiţi bine că Numa mă va ucide. 

— Nu-i vina noastră, a răspuns vorbitorul satului. Dacă te- 
am putea scăpa, am face-o bucuros, dar, când Bolgani vor 
descoperi ce s-a întâmplat în satul nostru, noi vom fi aceia 
care vom suferi. 

— Dar pentru ce este nevoie să ştie ei că în satul vostru a 
fost ucis un Bolgani? 

— Vor şti pentru că îi vor vedea cadavrul când se vor mai 
întoarce pe aici. 

— Aceasta nu se va întâmpla, dacă duceţi cadavrul în altă 
parte, a răspuns larzan. 

Negrii s-au scărpinat nedumeriţi în ceafă. Cu minţile lor 
proaste şi ignorante, nu au putut să găsească o soluţie a 
problemei. Ceea ce spune străinul, era adevărat. Nu ştia 
nimeni, numai ei şi cu străinul că în satul lor a fost ucis un 
Bolgani. Prin urmare, dacă transportau cadavrul de acolo, 


orice bănuială asupra satului lor va fi înlăturată de la sine. 
Dar unde aveau să-l ducă? 

I-au pus această întrebare şi lui Tarzan. 

— Am eu grijă de aceasta în locul vostru. Eu m-am rătăcit 
pe aici. Acum caut un drum să ies din valea aceasta şi merg 
în direcţia aceea. Şi Tarzan a arătat cu mâna spre sud-est. 
Negrii au clătinat din cap. 

— Se poate să fie un drum care să ducă în exteriorul văii în 
direcţia aceea, a spus unul, dar ce se găseşte mai încolo nu 
există om care să ştie. Nici nu ştiu dacă este drum pe acolo 
sau dacă mai este ceva de partea cealaltă. Se spune că 
dincolo de munte este un foc mare care arde necontenit şi 
că din acest motiv nu îndrăzneşte să meargă până acolo să 
se convingă. Eu nu am fost niciodată mai departe de satul 
meu decât la o distanţă de cel mult o zi de mers pe jos şi 
atunci numai ca să vânăm şi să adunăm fructe pentru 
Bolgani. Nu ştiu dacă este vreun drum pe acolo şi nu pot să 
spun dacă ar putea cineva să iasă pe acolo, chiar dacă ar 
exista vreun drum. 

— Dar nu iese nimeni din valea asta, niciodată? 

— Nu ştiu ce fac alţii din alte sate, a răspuns negrul, dar 
din satul nostru nu a ieşit nimeni niciodată din valea 
aceasta. 

— Ce se găseşte în direcţia aceea? a întrebat Tarzan, 
indicând direcţia spre Opar. 

— Nu ştiu, a răspuns negrul. Am văzut însă că unii Bolgani 
vin din partea aceea aducând cu ei fiinţe ciudate: oameni 
mici cu pielea albă, cu mult păr pe ei, cu picioare scurte, 
sucite şi cu braţe lungi; iar uneori aduc şi femei care nu 
seamănă deloc cu micii şi urâţii Tarmangani. Dar de unde îi 
iau nu pot să ştiu, pentru că nu ni se spune. Atât aveai de 
întrebat? 

— Da, atâta tot, a răspuns Tarzan, văzând că nu poate 
primi nici o informaţie ca lumea de la aceşti săteni 
ignoranţii. 


Ştiind acum că trebuie să-şi găsească singur drumul afară 
din vale şi ştiind că ar putea-o face mult mai repede şi în 
mai multă siguranţă, dacă ar fi singur, s-a hotărât să-i 
sondeze pe negri în privinţa unui plan care i-a trecut prin 
minte. 

— Dacă eu îl duc de aici pe Bolgani, departe de tot, aşa ca 
nimeni să nu mai poată şti că a fost omorât în satul vostru, 
mă veţi socoti voi oare prietenul vostru? 

— Da, au răspuns sătenii într-un glas. 

— Atunci, a zis Tarzan, veţi păstra aici pentru mine pe 
soţia mea până când mă voi înapoia în satul vostru? Puteţi 
să o ascundeţi într-o colibă de-a voastră, în cazul în care se 
va întâmpla să vină, între timp, vreun Bolgani pe aici, astfel 
încât nimeni să nu ştie că ea se află printre voi? Ce spuneţi? 

Negrii au privit de jur-împrejur. 

— Dar unde este? a întrebat unul, noi nu o vedem. 

— Dacă îmi făgăduiţi că o veţi ascunde şi o veţi apăra, o 
aduc aici, a răspuns Tarzan al maimuţelor. 

— Nu mă voi atinge deloc de ea, a făgăduit şeful satului, 
dar nu ştiu ce zic ceilalţi. 

Tarzan s-a întors spre ceilalţi negri, care s-au strâns în 
jurul lui şi al şefului lor. 

— Îmi aduc femeia aici în satul vostru şi voi o veţi ascunde, 
o veţi hrăni şi o veţi apăra până mă întorc. Am să iau cu 
mine cadavrul lui Bolgani şi-l voi duce departe de tot, ca să 
nu cadă bănuiala asupra satului vostru; când mă voi 
înapoia, mă aştept să o găsesc vie şi nevătămată. 

EI a considerat că e mai bine să spună că este soţia lui şi în 
felul acesta ei putând înţelege mai uşor că ea e sub scutul 
lui, iar, dacă ei simțeau faţă de el fie recunoştinţă, fie teamă, 
La va fi acolo în deplină siguranţă. 

Întorcându-şi faţa spre copacul unde era ea ascunsă, i-a 
strigat să coboare, iar după câteva clipe La a coborât pe 
una din crengile cele mai joase ale unui copac ce se afla 
chiar în interiorul curţii şi de acolo a sărit în braţele lui 
Tarzan. 


— Este „Ea”, s-a adresat el negrilor din sat. Păziţi-o bine şi 
ascundeţi-o să nu fie văzută de Bolgani. Să ştiţi că, dacă la 
întoarcerea mea, voi afla că i s-a întâmplat vreun rău, voi 
comunica Bolganilor că voi aţi făcut această faptă, 
indicându-le în acel moment cadavrul gorilei. 

La s-a întors spre el cu o privire rugătoare, aproape 
tremurând de frică auzind intenţia lui Tarzan. 

— Vrei să pleci şi să mă laşi singură aici? a întrebat ea. 

— Numai provizoriu, a răspuns Tarzan. Aceşti sărmani 
oameni sunt înspăimântați de gândul că, dacă se va afla 
cumva că fiara aceasta şi-a găsit moartea în satul lor, vor 
suferi în urma furiei celorlalţi. De aceea le-am promis că voi 
ridica de aici toate dovezile, în aşa fel încât bănuiala să cadă 
cu totul în altă parte. Dacă ei sunt destul de sus pe scara 
evoluţiei ca să poată avea măcar cel mai mic sentiment de 
recunoştinţă, lucru de care mă îndoiesc însă, se vor simţi 
obligaţi faţă de mine că le-am ucis duşmanul, precum şi 
pentru faptul că înlătur acum orice bănuială care ar putea 
cădea asupra lor. Din aceste motive, ei vor trebui să te 
apere, a continuat Tarzan. Dar, pentru a mă asigura şi mai 
mult, am apelat şi la frica lui faţă de Bolgani, un sentiment 
care precis că există în sufletele lor. Cred că vei fi în 
siguranţă aici, ca şi cum aş fi eu cu tine, pentru că altfel nu 
aş pleca, lăsându-te singură. Eu pot să călătoresc mult mai 
repede când sunt singur, aşa că sper să găsesc mai cu 
uşurinţă o trecătoare care să ne scoată din vale, iar după 
aceea mă voi întoarce să te iau cu mine, putând în felul 
acesta să scăpăm mai uşor, sau cel puţin cu mai mare 
siguranţă de reuşită, decât dacă am porni amândoi în 
căutarea trecătorii. 

— Ai să te întorci? a întrebat ea cu o voce care îi trăda 
teama, privindu-l în ochi. 

— Desigur că mă voi întoarce, a răspuns Tarzan. Apoi s-a 
adresat negrilor: 

— Curâăţiţi repede o colibă pentru femeia mea şi aveţi grijă 
să nu-i zică nimeni nimic şi să i se dea apă şi hrană 


suficientă. Vă mai repet încă o dată să nu uitaţi: vieţile 
voastre atârnă de felul cum vă veţi comporta cu ea. 

Aplecându-se, a prins gorila-om de piept şi de cingătoare 
şi a aruncat-o cu uşurinţă pe umăr. Acest fapt i-a 
determinat pe negri să rămână muţi de admiraţie în faţa 
forţei sale. 

Ei înşişi erau oameni care posedau o putere mare, dar nu 
era niciunul care să fi putut duce în spinare, fără să se 
clatine pe picioare, o greutate atât de mare ca a lui Bolgani. 
Totuşi, acest Ilarmangani străin mergea cu aceeaşi uşurinţă, 
ca şi cum nu ar fi avut nimic în spate. 

După ce au deschis poarta împrejmuirii, el a început să 
alerge în partea de jos a cărării junglei, iar după câteva 
clipe a dispărut la o cotitură, ca şi cum l-ar fi înghiţit 
pădurea. 

La s-a adresat atunci negrilor: 

— Faceţi-mi coliba pentru că sunt obosită şi vreau să mă 
odihnesc. 

Ei au privit-o întrebător, iar după aceea au şoptit câteva 
clipe între ei. 

Pentru La, era evident că s-a ivit între ei o divergență de 
opinii. După un timp, a început să desluşească puţin din 
frazele pe care aceştia le rosteau. A auzit că unii îşi 
exprimau părerea că trebuia să se îndeplinească dorinţele 
lui Tarzan, iar alţii obiectau cu tărie, dorind să scape satul 
de ea, ca nu cumva să fie descoperită de Bolgani, iar sătenii 
să fie pedepsiţi pentru trădarea lor. 

— Am face mai bine, a auzit ea pe unul spunând, dacă am 
preda-o numaidecât Bolganilor şi le-am mai spune că l-am 
văzut pe soţul ei când l-a ucis pe trimisul lui Numa. Vom mai 
spune că am încercat să-l prindem şi pe Tarmangani, dar el 
a scăpat, iar noi nu am putut s-o prindem decât pe soţia lui. 
În felul acesta ne vom pune bine cu Numa şi se poate ca 
după-aceea să nu mai ia din satul nostru atâtea femei şi 
copii ca până acum. 


— Dar şi Ilarmangani este un om mare şi puternic, a 
răspuns alt negru. Aţi văzut că este mai puternic chiar 
decât un Bolgani. Ar fi un duşman dintre cei mai grozavi şi 
pe lângă acestea, se poate întâmpla ca Bolgani să nu ne 
creadă şi i-am avea atunci şi pe ei ca duşmani, pe lângă 
străinul acela. 

— Ai dreptate, a strigat La, Tarmangani este mare şi 
puternic. Cu mult mai bine ar fi pentru voi săi aveţi prieten, 
decât duşman. El se luptă cu Numa, leul şi îl ucide singur. L- 
aţi văzut cu ce uşurinţă a dus corpul cel mare a lui Bolgani? 
L-aţi văzut cu ce uşurinţă alerga pe cărarea pădurii cu 
sarcina sa? lot cu aceeaşi uşurinţă ar fi putut duce acest 
cadavru prin copacii pădurii. În lumea întreagă nu se mai 
găseşte altul ca el, nimeni nu este ca Tarzan. Dacă aveţi 
minte Gomanganilor, veţi păstra prietenia lui Tarzan. 

Negrii au ascultat-o în tăcere, fără ca pe figurile lor idioate 
să se poată vedea ceea ce se petrecea în creierele lor 
stupide. Au rămas în tăcere, privind-o, mai mult de un 
minut. La a început să vorbească din nou. 

— Haide, a strigat ea poruncitor, faceţi-mi coliba! 

În această clipă ea era marea preoteasă a zeului 
strălucitor; era La, regina Oparului, adresându-se sclavelor 
sale. 

Atitudinea regească şi tonul ei poruncitor a produs o 
schimbare instantanee a sătenilor şi La s-a convins că 
Tarzan a avut dreptate în presupunerile sale, că ei nu pot fi 
mişcaţi decât prin mijlocul teroarei, pentru că au pornit 
numaidecât ca şi câinii credincioşi şi au început să 
construiască repede o colibă, presărând pe podeaua ei 
iarbă şi frunze proaspete, iar hrană i-a adus o cantitate 
suficientă de fructe şi banane. 

Când totul a fost gata, La s-a căţărat sus pe funie şi a 
intrat în colibă pe deschizătura circulară de la fund. Coliba 
era destul de largă, bine aerisită şi curată, în limita 
concepţiei acestor negri. 


La a tras funia în sus după ea şi s-a trântit pe patul moale 
de ierburi. Nu a trecut mult şi a adormit în murmurul dulce 
şi mângâietor al insectelor şi păsărilor din pădure şi la 
foşnetul frunzelor copacului de care atârna noua ei 
locuinţă. 

CAPITOLUL X - Nebunia trădării. 

Dintr-o tabără, undeva mai la nord-vest de valea Oparului, 
în care se aflau mai bine de o sută de negri, precum şi şase 
persoane albe, se ridica un fum uşor de la focurile care au 
folosit pentru gătitul cinei. 

Negrii erau întinşi pe pământ, posomorâţi şi întunecaţi, 
murmurând între ei şi în privinţa cinei bogate, în timp ce 
albii foarte îngrijoraţi îşi ţineau armele lor de foc, cât mai la 
îndemână. Unul din grupul albilor, o fată, singurul membru 
de sex feminin în toată ceata de acolo, s-a adresat 
camarazilor ei: 

— Numai datorită zgârceniei lui Adolf şi mascaradei lui 
Esteban, ne aflăm în situaţia aceasta. 

Bluber, gras cum era, s-a mulţumit să ridice din umeri. 
Spaniolul s-a strâmbat doar. 

— Şi pentru ce sunt eu de vină, deja? 

— Ai fost prea zgârcit şi nu ai tocmit destui cărăuşi. [i-am 
spus din capul locului că trebuia să iei cel puţin două sute 
de negri cu noi, dar ai vrut să faci economie de câţiva 
bănuţi şi uite la ce rezultat am ajuns. Cincizeci de oameni 
ducând fiecare câte patruzeci de kilograme de aur, iar 
restul de cincizeci ducând echipamentul taberei, în timp ce 
abia avem destui oameni să ne păzească cum trebuie. 
Trebuie să-i munceşti ca pe animale ca să aibă spor la drum 
şi să nu arunce sarcinile ce i s-au încredinţat. Pe lângă 
aceasta, sunt obosiţi şi după cum vezi, chiar supăraţi. Nu le 
trebuie mult, doar un pretext oarecare, ca să sară asupra 
noastră şi să ne ucidă pe loc. Pe deasupra mai sunt şi prost 
nutriţi. Dacă am putea să-i ţinem tot timpul cu stomacurile 
pline, s-ar simţi fericiţi şi ar face tot ce le spunem, dar eu îi 
cunosc destul de bine pe indigeni ca să ştiu că dacă nu sunt 


bine hrăniţi, nu sunt fericiţi, nici mulţumiţi, chiar când nu 
au nimic de făcut. Dacă Esteban nu se lăuda atâta cu 
aptitudinile sale de vânător, am fi adus suficiente provizii cu 
noi ca să avem tot timpul cât va dura expediţia, dar acum 
de-abia am plecat la drum şi iată-ne că suntem la jumătăţi 
de porţii. 

— Cum am să găsesc vânat acolo unde nu există deloc? a 
mormâăit supărat spaniolul. 

— Lasă că este destul vânat! a zis Kraski, rusul. Le vedem 
noi urmele în fiecare zi. 

Spaniolul i-a aruncat o privire veninoasă. 

— Dacă ştii că este atât de mult, a zis el, du-te tu şi 
vânează. Să vedem! 

— Eu nu am pretins niciodată că sunt vânător, a răspuns 
Kraski. Cu toate acestea, pot să merg cu o praştie de gumă 
şi o puşcă de soc şi să aduc tot atât vânat cât ai adus şi tu. 

Când a auzit aceste cuvinte, spaniolul a sărit în picioare cu 
un aer ameninţător, dar în aceeaşi clipă rusul i-a şi pus un 
revolver în piept. 

— Lăsaţi prostiile, a strigat fata cu un ton aspru sărind 
imediat între ei. 

— Lasă-i pe nebuni să se bată, domnişoară, a mormăit 
John Pible. Dacă vreunul îl ucide pe celălalt, o să fie unul 
mai puţin la număr când va veni vremea de împărţire a 
bunurilor. lată-ne aici şi gata! 

— Dar pentru ce trebuie deja ceartă?a întrebat Bluber. 
Este destul pentru toţi: am socotit că se cuvine peste 
43.000 de lire sterline de fiecare, deja. Voi, când eşti 
supărat, îmi ziceţi la mine „jidan murdar” şi că sunt zgârcit. 
Dar uite, deja, voi creştini, eşti şi mai rău. Voi ucideţi deja 
un prieten, pentru ceva mai mult aur. O, vai! Gewalt, bine că 
nu sunt deja creştin. 

— Gura! a spus Trock, ori o să avem încă 43.000 de 
împărţit între noi. 

Bluber l-a privit speriat pe englez. 


— Haide Dick, fii cuminte, a început el cu un ton cât mai 
linguşitor. Nu te supăra deja pentru ce glumesc. Nu sunt eu 
cel mai bun prieten al tău? 

— M-am plictisit de cârâiala aceasta, a răspunse Trock. Eu 
nu sunt mare învăţat, nu sunt decât un biet pugilist. Dar am 
destul bun simţ ca să ştiu că singura dintre noi care are 
minte este Flora. John, Bluber, Kraski şi cu mine suntem aici 
pentru că am putut să adunăm banii necesari. 

— Mascalţoni” cela de acolo, a zis el indicându-l pe 
Esteban, a venit cu noi pentru că mutra lui se potriveşte cu 
planul pe care l-am întocmit. Niciunul nu are nevoie de 
multă minte pentru lucrul pe care îl are de făcut. Dar Flora 
e singura mai deşteaptă decât noi toţi. De aceea propun ca 
de acum înainte să ascultăm numai şi numai de ce ne va 
spune ea, pentru că ea cunoaşte şi ţara de aici şi pe 
indigeni şi ştie ce are de făcut. 

— Trock are dreptate, s-a grăbit Kraski să aprobe. Prea 
discutăm multe şi nu facem nimic. Dacă am şti pe cineva de 
şef, ne-ar merge mai bine. Propun ca Flora să ne fie şefă şi 
sunt sigur că numai ea ne va scoate din încurcătură, 
scăpându-ne cu bine din primejdia care ne ameninţă de la 
indivizii de acolo, a sfârşit el arătând cu capul spre negri. 

— Eu cred, a început Pible, că, dacă voim să ducem aurul 
de aici cu bine, tot de Flora trebuie să ascultăm. Altfel 
rămânem şi cu banii cheltuiţi şi fără aur. 

— O, o! Nu cumva zici deja că o să lăsăm aurul aici? 

— Desigur, dacă nu ascultăm de Flora. 

— Eu sunt de acord, zise Pible. 

Spaniolul aprobă şi el din cap fără a spune nimic. 

— Toată lumea este de acord, Bluber. Dumneata ce zici? Îl 
întrebă Kraski pe evreu. 

— Dacă dumneata zici deja aşa, aşa zic şi eu, a răspuns 
Bluber. Şi ca să zic şi eu ca prietenul Pible: lacă eram aici şi 
ce să fim gata deja? 

— Şi acum, Flora, iată-te aleasă ca şef al nostru, a zis 
Pible. Ceea ce spui tu e sfânt. Ce este de făcut? Spune! 


— Foarte bine, a răspuns fata. Mai întâi vom rămâne aici în 
tabără până când oamenii se vor fi odihnit mai bine. Mâine 
dimineaţă vom pleca toţi la vânătoare, însă o vom face 
sistematic. Vom pune băieţii să bată pădurea gonind 
animalele spre noi şi aşa vom avea ocazia să le vânăm. În 
felul acesta, vom avea carne destulă pentru câteva zile şi 
putem pleca la drum spre coastă îndată ce se odihnesc 
oamenii. Vom merge în etape mici, ca să nu-i obosim prea 
mult. Acesta este primul plan pe care-l am şi totul atârnă la 
abilitatea noastră de a găsi carne. Dacă nu găsim suficientă, 
vom îngropa aurul aici şi vom face cum vom putea, ca să 
ajungem la coastă cât mai curând. Acolo vom recruta 
cărăuşi noi, de două ori mai mult decât avem acum şi vom 
aduce cu noi destule provizii ca să ne ajungă pe tot timpul 
călătoriei. La întoarcere, oamenii vor avea astfel mai puţine 
greutăţi de dus şi nu vom mai avea necazurile de acum. Ba 
chiar vor putea să facă schimbul la căratul aurului şi vor 
rămâne mulţumiţi de tratamentul nostru. lată cele două 
planuri ale mele. Nu vă mai întreb cum le găsiţi, pentru că 
nu-mi pasă de răspunsul vostru. Odată ce m-aţi ales şef, 
trebuie să-mi daţi şi deplină ascultare. 

— Bravo! a răcnit Pible. Aşa îmi place să te aud! 

— Spune vătafului negrilor că vreau să-l văd, Kraski, s-a 
adresat fata rusului. 

După câteva clipe acesta s-a înapoiat cu un negru mare 
cât toate zilele. 

— Owaza, a zis fata îndată ce negrul s-a oprit în faţa ei. Ştii 
că nu avem hrană suficientă, iar oamenii sunt încărcaţi cu 
sarcini de două ori mai grele decât ar trebui să ducă. 
Spune-le că am hotărât să aşteptăm aici până se odihnesc 
bine şi că mâine vom pleca toţi la vânătoare. Mai spune-le 
că, dacă mă ajută să ajung la coastă în bună regulă, teafără 
şi cu toată marfa pe care o am, le voi plăti de două ori pe 
atâta pe cât ne-a fost învoiala. 

— O, vai! a început Bluber. Di două ori deja peste 
tocmeală. Flora, pentru ce nu le dai zece la sută? Ar fi o 


dobândă frumoasă la banii lor. 

— Taci din gură, prostule! l-a apostrofat Kraski. 

lar Bluber a tăcut, cu toate că se plimba nervos dintr-o 
parte în alta agitându-şi mâinile. 

Negrul care a venit de la început cu o atitudine obraznică 
şi cu un aer de nesupunere, s-a înmuiat numaidecât la 
propunerea ce i s-a tăcut. 

— Am să le spun acestea, a zis el şi cred că de acum încolo 
nu veţi mai avea nici o supărare din partea lor. 

— Foarte bine, a răspuns Flora. Du-te şi le spune. 

Zicând acestea i-a întors spatele negrului care a plecat. 

— În sfârşit! a exclamat fata cu un suspin de uşurare. Cred 
că în privinţa aceasta putem avea o oarecare speranţă. 

— Di două ori deja piste tocmeală, mormăia Bluber 
întruna. O, vai, ci nebunie! 

A doua zi de dimineaţă s-au pregătit de vânătoare. Acum 
negrii zâmbeau şi se arătau fericiţi, anticipând plăcerea 
cărnii pe care o vor primi de acum înainte. 

O parte din ei chiar a început să fredoneze, pornind cu 
toţii prin junglă ca să facă bătaia proiectată. 

Flora i-a împărţit în trei grupuri, fiecare sub un vătaf cu 
instrucţiuni cât mai lămurite despre poziţia pe care o va 
ocupa, fiecare grup în linia de hăitaşi. Alţii au fost trimişi 
împreună cu albii ca să le ducă armele, iar o mică parte din 
ascaris a fost lăsată în tabără ca să păzească. 

Toţi albii, în afară de Esteban, erau înarmaţi cu carabine. 
Numai el singur lăsa impresia că se opune autorităţii Florei, 
insistând că ar prefera să vâneze cu sulița şi cu arcul ca să 
continue să-şi joace rolul. 

Deşi a vânat cu înflăcărare câteva săptămâni întregi, 
totuşi, nu a adus nici cel mai mic animal în tabără. Acest 
fapt nu a fost suficient ca să-i micşoreze egoismul. Atât de 
mult a intrat în rolul pe care-l juca, încât a ajuns că creadă 
că este cu adevărat Tarzan, omul junglei. S-a echipat atât 
de fidel cu fiecare amănunt al armamentului lui Iarzan şi 
atât de bine s-a machiat, încât semăna ca două picături de 


apă cu omul pe care-l imita. Nu-i de mirare că a ajuns să se 
înşele pe el însuşi, după atâtea succese pe care le-a avut 
înşelându-i pe alţii, deoarece printre negrii cărăuşi erau şi 
câţiva care au avut ocazia să-l vadă pe Tarzan, însă, cu toate 
că se mirau de micile schimbări în îndemânarea obişnuită a 
acestuia, nu mai întrebau nimic, ştiind că nu au dreptul să o 
facă. 

Flora Hawkes, dotată de la natură cu o inteligenţă mai 
mult decât mediocră şi-a dat seama că nu ar fi fost bine să 
fie în controverse cu niciunul din amicii săi, aşa că a 
acceptat ideea lui Esteban de a vâna în dimineaţa aceea aşa 
cum voia el, deşi pe ceilalţi i-a cam supărat această 
hotărâre a lui. 

— Care este diferenţa între una şi alta? a zis ea. Se poate 
întâmpla foarte bine să nu fie în stare să folosească o puşcă 
mai bine decât sulița şi săgețile. De fapt, numai Cari şi Dick 
sunt singurii puşcaşi buni dintre noi şi de ei depinde întreg 
succesul vânătorii de azi. Egoismul lui Esteban a primit o 
lovitură puternică, deci este posibil ca astăzi să-şi 
depăşească forţele şi să vâneze ceva. Mai bine să sperăm că 
va reuşi. 

— Să sperăm mai bine că o să-şi frângă gâtul, a zis Kraski. 
EI a fost destul de util scopului nostru până acum, aşa că cel 
mai bun lucru ar fi să ne scăpăm deel. 

Fata a dat din cap negativ. 

— Nici într-un caz, a obiectat ea. Nu trebuie să ne gândim, 
nici să vorbim despre aşa ceva. Am plecat împreună în 
această călătorie, aşa că rămânem împreună până la sfârşit. 
Dacă tu doreşti ca unul din noi să moară, de unde ştii că 
ceilalţi nu doresc să mori tu? 

— Nu mă îndoiesc nicidecum că Miranda îmi doreşte 
moartea, a replicat Kraski. Niciodată nu mă culc seara fără 
să nu mă gândesc ca afurisitul de spaniol că poate să-mi 
împlânte un cuţit între coaste, până nu se luminează de 
ziuă. Pe lângă aceasta, nu mă împac deloc cu gândul că-l 


aperi. Ai fost prea indulgentă cu el, chiar de la început, 
Flora. 

— Şi dacă am fost, nu-i treaba ta, a răspuns prompt fata. 

Au plecat la vânătoare, rusul mormăind supărat şi cu 
gânduri de răzbunare împotriva lui Esteban, în timp ce 
acesta vâna prin junglă, tot atât de preocupat de ura şi 
gelozia ce le nutrea împotriva rusului. 

Mintea lui întunecată era deschisă oricărei sugestii 
potrivite de a-i înlătura pe ceilalţi şi a lua tot aurul pentru el 
şi pentru femeia pe care o iubea. Îi ura pe toţi. În fiecare 
dintre ei vedea un rival demn de a-i răpi simpatiile Florei, 
iar în moartea fiecăruia un adorator mai puţin pentru ea, 
precum şi 43.000 de lire sterline. Gândurile acestea îl 
preocupau atât de mult, încât a uitat până şi de scopul 
pentru care a plecat la vânătoare, când nu trebuia să aibă 
alt gând decât să caute vânatul, să-l ucidă şi dacă era cu 
putinţă, să-l aducă în tabără. 

În felul acesta, trecând printr-un petic acoperit cu tufişuri 
dese, a ieşit într-o poiană mare, bine luminată de razele 
soarelui şi s-a pomenit faţă în faţă cu un grup de cincizeci 
de războinici magnifici şi negri ca abanosul. 

A rămas câteva clipe îngheţat de paralizia ce o insuflă o 
spaimă cumplită, uitând pentru moment rolul pe care-l juca 
la gândul că se află un singur alb în faţa unei trupe de 
sălbatici, în inima Africii, probabil canibali. 

Dar tocmai momentul acesta de tăcere completă din 
partea lui şi faptul că a rămas nemişcat i-a fost salvarea, 
pentru că, aşa cum stătea el în faţa lor, Wazirii au văzut 
trupul majestuos al bunului lor stăpân, în una din atitudinile 
lui caracteristice. 

— Buana, Buana, a strigat un războinic, alergând înainte. 
Bine că ai venit, stăpâne, căci te consideram pierdut. Noi, 
credincioşii tăi Waziri, te-am căutat peste tot, iar acum 
eram pregătiţi să înfruntăm primejdiile Oparului, temându- 
ne ca nu cumva să te fi dus acolo fără noi şi să te fi prins 
oamenii aceia îngrozitori. 


Negrul care a vorbit a avut la un moment dat prilejul să-l 
însoţească pe Tarzan la Londra ca servitor, aşa că vorbea 
puţin limba engleză, fapt de care era foarte mândru şi nu 
pierdea ocazia să o facă ori de câte ori putea. 

Faptul că soarta a făcut ca tocmai acesta să vorbească 
primul cu cel pe care îl presupunea ca stăpân al său, a fost 
una din împrejurările cele mai fericite pentru Miranda. Deşi 
a căutat să înveţe cât mai repede şi cât mai bine jargonul 
negrilor de pe coasta Africii, totuşi i-a fost foarte greu să se 
înţeleagă cu cineva în această limbă, iar, pe lângă aceasta, 
nu înţelegea nimic din limbajul Wazirilor. 

Flora l-a instruit bine în toate amănuntele vieţii lui Tarzan. 
Atunci şi-a dat seama că se află în prezenţa unui grup de 
negrii credincioşi lui Tarzan. 

Niciodată nu a mai avut prilejul să vadă negri atât de 
splendizi ca aceştia: oameni bine făcuţi, puternici, cu 
figurile inteligente şi trăsăturile fine, lăsând impresia că se 
află pe o scară mult mai înaltă de evoluţie decât negrii de 
pe coastă, care erau doar cu puţin mai deştepţi decât 
maimuţele. 

Esteban Miranda era isteţ şi un actor desăvârşit! Groaza 
pe care a manifestat-o când a întâlnit acest grup de 
credincioşi ai lui Tarzan, l-ar fi trădat, dacă nu ar fi fost 
destul de inteligent ca să-şi controleze mişcările. 

A mai stat o clipă mut în faţa lor, adunându-şi tot curajul şi 
prezenţa de spirit de care era capabil, iar după aceea a 
vorbit, ştiind bine că propria lui viaţă atârna de cele ce 
urma să spună. 

În acest timp s-a gândit profund şi i-a venit o idee 
splendidă, pe care a pus-o în aplicare. 

— De când v-am văzut pentru ultima oară, copiii mei, am 
aflat că o trupă de albi au intrat pe domeniile mele, în 
scopul de a jefui tezaurul din beciurile Oparului. l-am 
urmărit până am găsit tabăra lor şi după aceea am venit să 
vă caut, pentru că sunt mulţi şi au adus aur mult cu ei din 
Opar. 


Urmaţi-mă, s-a grăbit el să dea comanda şi vom năvăli în 
tabăra lor, le vom lua aurul şi-i vom pedepsi! Haide, mai zise 
el şi se întoarse spre tabăra pe care a părăsit-o cu o oră 
înainte. 

În timp ce mergeau pe cărarea din junglă, Usula, Wazirul 
care i-a vorbit în engleză, mergea alături de spaniolul 
Esteban. 

Acesta putea să îi audă în urma sa pe ceilalţi războinici 
vorbind în limba lor natală. 

El, însă, nu înţelegea nici un cuvânt şi atunci i-a trecut prin 
minte că s-ar afla într-o situaţie din cele mai încurcate, dacă 
s-ar întâmpla ca vreun negru să i se adreseze în limba lor, 
pe care, sigur, Tarzan o cunoştea la perfecţie. 

În timp ce asculta văicărelile lui Usula, creierul său lucra 
dinamic şi după puţin, ca şi cum i-ar fi venit o inspiraţie şi-a 
amintit despre un accident pe care l-a suferit Tarzan. 

Accidentul acesta pe care Tarzan l-a avut cu mult timp în 
urmă, i-a fost povestit de Flora. Era povestea rânii pe care 
acesta a suferit-o în beciurile comorii din Opar, când şi-a 
pierdut memoria, din cauza loviturii pe care a primit-o în 
moalele capului. 

Esteban se întreba dacă nu cumva merge prea departe. 
Putea oare să mizeze pe „amnezie” pentru orice nepotrivire 
între rolul pe care îl juca el şi original? 

I se părea însă că în cazul cel mai rău, aceasta era tot ce 
avea mai bun de făcut. S-a întors deci, spre Usula şi l-a 
întrebat pe neaşteptate: 

— Îşi aminteşti de accidentul pe care l-am avut în beciurile 
comorii din Opar, în urma căruia am rămas cu totul fără 
memorie? 

— Da, Buana, mi-aduc foarte bine aminte. 

— Mi s-a întâmplat un accident la fel cu acesta şi de astă 
dată, a zis Esteban. Un copac mare a căzut în drumul meu 
şi o creangă mare m-a lovit peste cap. Nu am rămas cu totul 
fără memorie, dar de atunci încoace îmi este dificil să-mi 
amintesc o mulţime de lucruri, iar altele le-am uitat cu 


desăvârşire; de pildă, nu ştiu nici pe tine cum te cheamă, 
nici nu înţeleg cuvintele pe care le vorbesc ceilalţi Waziri. 

Usula a privit în jur cu compătimire. 

— Ah, Buana, tare s-a întristat inima lui Usula, pentru ceea 
ce ţi s-a întâmplat. Fără îndoială, însă, că îţi va trece, după 
cum ţi-a trecut şi mai înainte. Până atunci Usula va fi 
memoria dumitale. 

— Bine, a zis Esteban. Spune celorlalţi ca să ştie şi ei. Mai 
spune-le că am uitat şi drumul spre casă, pe care nu o pot 
găsi fără voi şi că simţurile mele nu mai funcţionează ca mai 
înainte. Dar, cred şi eu, după cum spui tu, Usula, că nu va 
trece mult şi voi fi în curând ca mai înainte. 

— Credincioşii tăi Waziri se vor bucura când acest moment 
va sosi, a zis Usula. 

Apropiindu-se de tabără, Miranda i-a zis lui Usula să le 
comunice camarazilor săi ca să înainteze în tăcere, iar, 
după puţin, i-a oprit la marginea luminişului, de unde se 
putea vedea bine atât căsuţa, cât şi corturile care erau 
păzite de un grup de vreo şapte opt ascaris. 

— Nu se vor opune deloc, a zis Esteban, când vor vedea 
numărul nostru. Prin urmare, trebuie să le înconjurăm 
tabăra, apoi la un semnal al meu vom înainta cu toţii asupra 
lor. Îi veţi anunţa că aţi venit cu Tarzan al maimuţelor ca să 
le luaţi aurul pe care l-au furat şi că le veţi cruța viaţa dacă 
pleacă din aceste ţinuturi şi nu se mai întorc niciodată pe 
aici. 


Esteban ştia că ar fi putut da ordin Wazirilor să se 
năpustească asupra celor ce păzeau tabăra şi să-i ucidă pe 
toţi, dar nu-i surâdea acest proiect, pentru că în creierul lui 
isteţ a născocit un plan de acţiune şi mai viclean. 

Voia ca oamenii să-l vadă împreună cu Wazirii şi lăsându-i 
în viaţă, să poată spune şi altora că l-au văzut... să 
transmită Florei şi amicii ei care avea de gând să spună el 
însuşi unui ascaris, pe când Waziri ar ridica aurul din 
tabără. 

Dând instrucţiunile necesare lui Usula, cum să-şi posteze 
oamenii, i-a mai înştiinţat când nu va intra el, atrăgând în 
felul acesta atenţia ascarilor de gardă. 

După vreo cincisprezece minute, care, probabil, au fost 
necesare pentru instalarea Wazirilor la posturile lor, Usula 
s-a înapoiat raportându-i lui Esteban că totul este pregătit. 

— Să înaintați numai când voi ridica eu mâna, pentru că 
acesta va fi semnalul că am fost recunoscut de ei. 

Zicând acestea, a păşit înainte, intrând cu paşi siguri în 
poiană. Un ascari l-a văzut şi l-a recunoscut drept Esteban, 
bineînţeles. 

Spaniolul a mai făcut câţiva paşi până lângă căsuţă, unde 
s-a oprit. 

— Sunt Tarzan, a zis el. Tabăra voastră este înconjurată 
din toate părţile de războinicii mei. Dacă doriţi să nu vi se 
întâmple nimic, trebuie să vă supuneţi. 

Şi-a ridicat mâna. Cincizeci de Waziri puternici au apărut 
imediat din ascunzişul de verdeață de la marginea poienii. 

Ascarii îi priveau, neputându-şi ascunde frica şi pipăind 
nervos armele lor de foc. 

— Să nu trageţi, le-a atras atenţia Esteban, pentru că 
altfel vă ucidem pe toţi. 

La un semn a lui, Wazirii s-au apropiat şi mai mult, 
înconjurând căsuţa cu desăvârşire. 

— Vorbeşte-le, Usula, a poruncit Esteban. 

Negrul a făcut un pas înainte şi a început: 


— Noi suntem Waziri. Acesta este Tarzan şi este stăpânul 
nostru. Am venit să luăm aurul pe care l-aţi furat din 
comoara beciurilor din Opar. De data aceasta vă cruţăm 
viaţa, dar cu condiţia să părăsiţi aceste ţinuturi şi să nu vă 
mai întoarceţi niciodată. 

Comunicaţi următorul lucru stăpânilor voştri: că Tarzan al 
maimuţelor vede tot, ştie tot, iar Waziri săi sunt totdeauna 
cu el. Puneţi armele jos! 

Ascari, bucuroşi că au scăpat atât de uşor, au ascultat de 
ordinele lui Usula, iar după câteva clipe Wazirii s-au aflat în 
interiorul căsuţei şi din ordinul lui Esteban, au început să 
adune sacii de aur. 

În acest timp, Esteban s-a apropiat de un ascari pe care-l 
ştia că vorbeşte foarte stâlcit în limba engleză. 

— Spune stăpânului vostru, să mulţumească clemenţei lui 
Tarzan, căruia i-a fost de ajuns luarea unei singure vieţi, 
pentru invazia făcută în ţinuturile lui şi jefuirea comorilor 
sale. Creatura care a îndrăznit să pozeze drept Tarzan a 
fost ucisă de mine şi voi lua cadavrul său să-l arunc hrană 
leilor. Spune-i că Tarzan îl iartă de încercarea pe care a 
făcut-o ca să-l otrăvească, dar numai cu condiţia să nu se 
mai întoarcă în Africa şi să nu mai divulge nimănui altuia 
secretul Oparului. Tarzan este la pândă, Wazirii lui sunt la 
pândă! El ştie tot. Vede tot şi nimeni nu poate intra în Africa 
fără ştirea lui. Mai spune-le, a continuat el ferm şi plin de 
mândrie, că Tarzan a ştiut despre sosirea lui, chiar din clipa 
în care a plecat din Londra. 

Wazirilor nu le-au trebuit decât câteva minute ca să ia cu 
ei toţi sacii de aur, aşa că, mai înainte ca ascarii să-şi revină 
din starea de uimire de care au fost cuprinşi la apariţia lor, 
Wazirii au dispărut din nou în junglă, împreună cu 
presupusul Tarzan, stăpânul lor. 

Târziu de tot, cu puţin înainte de a se însera, s-a întors în 
tabără Flora împreună cu ceilalţi patru albi, înconjurați de 
negrii lor. Aceştia aduceau cu ci efectul unei vânători 
reuşite distrându-se între ei. 


— Văd, Flora, a început Kraski, că de când eşti şeful nostru 
am început să avem mai mult noroc. Avem destulă carne 
pentru câteva zile, aşa că negrii bine hrăniţi, vor putea 
rezista la drum şi vom înainta mai repede spre casă. 

— Şi eu zic tot aşa, încă avem noroc deja, îşi dădu şi 
Bluber părerea. 

— Da, da, Flora este fată deşteaptă, a comentat Trock. 

— Dar ce naiba este asta? a întrebat Pible deodată. Ce-a 
mai dat peste ticăloşii ăştia? a mai zis el arătând spre 
căsuţa din care veneau ascari grăbiţi, vorbind şi gesticulând 
manifestând o agitaţie încordată. 

— Tarzan, a început unul, fără să mai aştepte să-şi 
echilibreze respiraţia. A fost Tarzan pe aici cu toţi Wazirii 
săi. O mie de războinici. Ne-am luptat, dar ne-a învins şi 
luând aurul cu ei, au dispărut în junglă. 

Vătaful ascarilor a zis: 

— A spus nişte lucruri foarte ciudate. A spus că a ucis cu 
mâna lui pe acela care a îndrăznit să se dea drept Tarzan. 
Nu înţelegem nimic. Ştim că a plecat să vâneze singur, 
odată cu voi. Apoi s-a întors împreună cu o mie de 
războinici, ne-a luat aurul şi ne-a ameninţat cu moartea, 
dacă ne mai întoarcem vreodată pe aici. 

— De ce? Pentru ce? a început să strige Bluber. Aur, aur 
nu mai este deja? O, vai! 

Vaietele lui au fost înăbuşite de vocile celorlalţi, care au 
început să pună o mulţime de întrebări ascarilor, până când 
Flora i-a determinat să tacă. 

— Haide! a zis ea vătafului ascarilor. Haide să ne 
întoarcem în căsuţă şi acolo să ne spui tot ce s-a petrecut de 
când am plecat noi. 

Flora a ascultat cu atenţie povestirea negrului, apoi l-a 
întrebat despre unele puncte din ceea ce povestea el. În 
cele din urmă l-a lăsat să plece. Apoi s-a întors spre amicii 
ei. 

— Pentru mine este clar ca lumina zilei, a zis ea. Tarzan şi- 
a revenit ieşind de sub efectul narcoticului pe care i l-am 


dat noi. După aceea ne-a urmărit cu Waziri lui, l-a găsit pe 
Esteban şi l-a ucis. Apoi, găsind tabăra noastră, ne-a luat 
aurul. În aceste momente şi în astfel de împrejurări 
consider că am fi foarte fericiţi dacă vom reuşi să scăpăm 
cu viaţă din Africa. 

— O! a strigat deodată Bluber. Hoţul, hoţilor! Ne fură 
aurul deja şi pierdem două mii de lire sterline pi deasupra. 
O! Gewalt! Se văita Bluber. 

— Taci, măi Bluber! I-a poruncit Trock. Dacă nu erai tu şi 
„mascalţoni” acela, nu se întâmpla aceasta. El se tot lăuda 
că poate vâna şi venea mereu cu mâna goală, iar tu cu 
calicenia ta ne-ai adus până aici. Tarzan ăsta l-a terminat pe 
Esteban şi bine a făcut! Ce păcat că nu i-ai ieşit şi tu în cale! 
Dar mie tot îmi vine să te strâng de gât. 

— Astâmpără-te, Dick, a intervenit Pible. Decât să ne 
certăm, mai bine să vedem ce avem de făcut. Eu cred că ar 
trebui să ne luăm după Tarzan şi să-i smulgem aurul înapoi. 

Flora Hawkes a început să râdă. 

— Imposibil, a zis ea. Îl cunosc bine pe Tarzan. Chiar dacă 
ar fi fost singur şi tot nu ne puteam măsura puterile cu ale 
lui. Dar acum are cu elun grup numeros de Waziri şi nu 
există mai buni războinici ca aceştia, în toată Africa. Ei ar 
lupta pentru el până la ultimul om. Spune-i numai lui Owaza 
că ai de gând să pleci după Tarzan şi să iei înapoi aurul... şi 
ai să vezi dacă în două ore mai rămâne vreun negru cu noi. 

Negrii aceştia de pe coastă numai când aud de numele lui 
Tarzan se sperie atât de tare, încât nici într-un an de zile nu 
îşi revin din şoc. Mai curând l-ar înfrunta pe diavol. Nu, 
domnule Pible. Acum suntem pierduţi şi să mulţumim 
Domnului, dacă vom putea scăpa cu viaţă de aici. Iarzan ne 
va pândi orice mişcare. 

Nu m-aş mira dacă nu ne pândeşte cumva, din vreo 
ascunzătoare, chiar în momentul acesta. 

Amicii ei au privit îngrijoraţi în jur, aruncând priviri 
nervoase spre junglă. 


— Eu nu cred, a încheiat Flora, că ne va lăsa să ne 
întoarcem vreodată la Opar pentru alt rând de aur, chiar de 
i-am putea îndupleca pe negri să mai meargă odată cu noi 
până acolo. 

— Două mii deja, două mii de lire sterline! Se văita Bluber. 
Şi costumul ăsta mă costă douăzeci de guinee şi nu pot deja 
să-l port în Londra. Pentru ce, dacă nu mă duc la bal 
mascat? 

Până atunci Kraski nu a vorbit deloc, ci a stat cu privirile 
aţintite în pământ, ascultându-i pe ceilalţi. Acum, însă a 
ridicat capul şi a început: 

— Aurul l-am pierdut şi până ajungem înapoi în Anglia vom 
cheltui şi restul banilor din cele două mii de lire..., cu alte 
cuvinte, expediţia noastră s-a încheiat cu o pagubă totală. 
Dacă voi sunteţi mulţumiţi să vă întoarceţi acasă ruinaţi, vă 
priveşte, dar eu nu voi face ca voi. Mai sunt destule lucruri 
în Africa, pe lângă aurul din Opar, aşa că, dacă plecăm din 
acest continent, nu văd nici un motiv pentru care să nu 
luăm cu noi ceva care ne-ar despăgubi şi pentru osteneala 
noastră şi pentru cheltuiala pe care am făcut-o. 

— Anume de ce este vorba? a întrebat Pible. 

— Am stat multă vreme de vorbă cu Owaza, a răspuns 
Kraski, în timp ce am căutat să învăţ limbajul lor şi am avut 
prilejul să învăţ o mulţime de lucruri despre acest bătrân 
îndrăcit. Este un bandit în toată regula şi dacă ar fi să-l 
spânzure pentru fiecare omor pe care l-a comis, ar trebui 
să aibă mai multe vieţi decât pisicile cu cele nouă vieţi ale 
lor. Pe lângă aceasta, este foarte viclean şi pătrunzător. 

Am aflat de la el destule lucruri care mi-au dat de gândit. 
De fapt vă pot spune că, dacă ajungem la o înţelegere ca 
lumea, vom putea părăsi Africa cu câte o sumă frumuşică de 
fiecare. 

În ce mă priveşte, nu am renunţat la ideea de a scoate aur 
din Opar. Ceea ce am pierdut rămâne pierdut, dar acolo a 
rămas destul aur, aşa că, după ce a trecut furtuna, am de 
gând să mă înapoiez şi să iau şi eu o bună parte din el. 


— Dar celălalt lucru despre care vorbeşti, ce este? a 
întrebat Flora. Cum poate să ne ajute pe noi Owaza? 

— Nu tocmai departe de aici sălăşuieşte un grup de arabi 
nomazi, a explicat Kraski, care s-a ocupat de comerţul de 
sclavi şi cu furtul de fildeş. Owaza ştie unde sunt, pe unde 
operează şi care este aşezarea lor principală. Ei nu sunt 
decât o mână de oameni, iar negrii pe care îi au sunt robii 
lor şi ar fi bucuroşi să fugă în tot momentul. lată care este 
ideea mea. Noi, a continuat Kraski, avem un număr destul 
de mare de oameni ca să-i putem învinge pe arabi şi să le 
luăm fildeşul, dacă-i vom putea atrage pe robi de partea 
noastră. Pe aceştia nu-i vrem, deoarece nu am avea ce face 
cu ei, aşa că le putem făgădui libertatea pentru ajutorul lor, 
să dăm şi oamenilor lui Owaza o parte din fildeşul arabilor. 

— Dar de unde poţi să ştii că Owaza ne va ajuta? 

— Ştiu, pentru că ideea este a lui. Ela născocit tot planul 
şi m-a consultat şi pe mine, a răspuns Kraski. 

— Eu consider că e un plan bun, a aprobat Pible, iar cum 
nu nici eu nu intenţionez să mă întorc cu mâinile goale 
acasă, sunt de acord cu voi. 

La rândul lor, ceilalţi doi inşi au aprobat această nouă 
întreprindere. 

CAPITOLUL XI - Parfumul miresmelor străine. 

Când Tarzan a plecat din satul Gomanganilor, ducând cu el 
cadavrul lui Bolgani şi-a îndreptat paşii în direcţia clădirii 
pe care au văzut-o de sus pe muchia dealului, supunându-se 
în felul acesta curiozităţii omeneşti, care a covârşit 
precauţia naturală a fiarei de codru. 

Deoarece în direcţia în care mergea, vântul aducea pe 
aripile sale un miros puternic, a realizat numaidecât că se 
apropia de locuinţele Bolganilor. 

Amestecat cu urmele de miros de gorilă, mai era şi mirosul 
de Gomangani, precum şi mirosul de mâncare gătită. A mai 
simţit şi o urmă de miros dulceag şi plăcut pe care nu-l 
putea atribui decât unor miresme care ardeau, cu toate că 


părea imposibil ca un asemenea parfum să poată emana din 
locuinţele Bolganilor. 

Poate că venea din interiorul marii clădiri pe care a văzut- 
o, un edificiu care în mod precis a fost construit de fiinţe 
omeneşti şi în care era posibil să mai fie şi acum aceleaşi 
fiinţe. 

Cu toate acestea din mulţimea de mirosuri care îi asaltau 
nările, Tarzan nu a fost în stare să deosebească nici cea mai 
slabă urmă de miros de om alb. 

Când şi-a dat seama că se apropia din ce în ce mai mult de 
ei, a pornit prin copaci, ducând cu el sarcina sa, pentru ca, 
astfel, să nu poată fi descoperit cu uşurinţă. 

După un timp, a văzut prin frunzişul din faţa lui un zid 
înalt, iar dincolo de acest zid conturul unei construcţii pline 
de mistere. 

Acest contur îi lăsa impresia că se afla în faţa unei clădiri 
din altă lume. Din spatele zidului venea mirosul de Bolgani 
şi izul parfumurilor de miresme, amestecate cu mirosul lui 
Numa, leul. 

Jungla a fost tăiată, iar terenul a fost curăţat pe o lăţime 
de vreo douăzeci de metri de jur-împrejurul zidului care 
înconjura clădirea, astfel încât nu era nici un copac cu 
crengile aproape de zid. 

Tarzan se apropia tot mai mult, încercând să rămână cât 
mai bine ascuns de frunzişul des al copacilor. Şi-a ales un 
loc cât mai înalt, de unde putea să privească peste zid. 

Clădirea înconjurată de acest zid avea o mărime 
considerabilă; era formată din diferite părţi care păreau că 
au fost construite la intervale variate. 

Fiecare sugestiona că principiul uniformităţii a fost 
disprețuit până la cel mai înalt grad. 

Rezultatul a fost o îngrămădeală de clădiri şi turnuri, care 
comunicau între ele, dar care nu semănau, deşi întregul lor 
avea, în acelaşi timp, o imagine plăcută şi bizară. 

Clădirea era aşezată pe o ridicătură de pământ artificială, 
cam de trei metri înălţime, de la care pornea în jos o scară 


lată cu trepte de piatră. 

În jurul clădirii erau tufişuri, copaci mai tineri sau mai 
bătrâni. Unul dintre cele mai înalte turnuri era acoperit în 
întregime de iederă. Dar cea mai remarcabilă caracteristică 
a clădirii consta în ornamentele bogate, dar barbare, de pe 
ea. 

În granitul lustruit din care a fost clădit acest edificiu erau 
încrustate ca un mozaic complicat din aur şi diamante: 
nenumărate mii de pietre strălucitoare atât pe fațadele 
clădirii cât şi pe turle, pe cupole şi pe acoperişurile 
turnurilor. 

Locul împrejmuit de zid cuprindea o suprafaţă întinsă, iar 
cea mai mare parte din această suprafaţă era ocupată de 
clădire. 

Pe terasa pe care era situată, clădirea, se aflau cărări, 
brazde de flori, tufişuri de ornamentare şi porni fructiferi, 
iar partea de jos a terenului natural era consacrată unei 
grădini deosebite. 

Atât în grădină, cât şi pe terasă se vedeau negri fără 
îmbrăcăminte pe ei. Erau identici cu cei din satul în care 
Tarzan a lăsat-o pe La. 

Printre ei erau şi femei. Toţi se ocupau de îngrijirea 
plantelor ce creşteau acolo. 

În unele locuri, se vedea câte o gorilă ca cea pe care a 
ucis-o Tarzan în sat, dar ele nu lucrau, ci se ocupau mai 
mult de coordonarea lucrărilor. Aceste gorile aveau faţă de 
negri un comportament ciudat, uneori blând, iar alteori 
chiar brutal. 

Aceste gorile oameni aveau pe ele curele late, încrustate 
cu pietre scumpe, aşa cum avea şi aceea al cărei cadavru se 
găsea acum la furca unui copac, lângă Tarzan. 

Pe când acesta privea cu interes scena de jos, doi Bolgani 
au ieşit pe o poartă uriaşă ce părea a fi intrarea principală. 
Amândoi aveau câte o bandă de aur în jurul capului, unde 
erau înfipte mai multe pene albe şi lungi. 


Ei s-au aşezat de ambele părţi a porţii şi au început să 
scoată o serie de strigăte ascuţite, care semănau foarte 
mult a sunete de trompetă. Imediat, negrii au încetat lucrul 
şi s-au grăbit să se adune jos, lângă scara care cobora de pe 
terasa grădinii. 

Aici s-au format în două, şiruri câte unul de o parte şi de 
alta a scării; iar Bolgani s-au aşezat şi ei pe două şiruri, însă 
sus pe terasă de la uşa principală până la scară, formând în 
felul acesta o alee vie, de sus până jos. 

După puţin timp s-au auzit din interiorul clădirii alte 
strigăte ca de trompetă, iar după câteva clipe Tarzan a 
putut să vadă începutul unei procesiuni. 

La început au venit patru Bolgani, având fiecare acelaşi 
ornament pe cap ca şi ceilalţi doi, cu deosebirea că aceştia 
ţineau cu mâna întinsă înaintea lor o măciucă groasă. 

În urma acestora veneau doi trâmbiţaşi, iar la câţiva metri 
în urma trâmbiţaşilor păşea majestuos un leu enorm cu 
coama neagră, ţinut în frâu de patru negri voinici, doi de 
fiecare parte. 

Aceşti negri duceau în mâinile lor câte un capăt de lanţ 
gros de aur legat de o zgardă mare, care era încrustată cu 
diamante în jurul gâtului fiarei. 

În spatele leului veneau încă douăzeci de Bolgani 
încolonaţi câte patru. Erau înarmaţi cu sulițe, însă Tarzan 
nu ar fi putut spune dacă acestea foloseau pentru apărarea 
leului de oameni, sau pentru a-i apăra pe oameni de leu. 

Atitudinea Bolganilor şi Gomanganilor aliniaţi şi de o parte 
şi de alta a drumului dintre poartă şi scară şi de la scară în 
jos indica cel mai mare respect, pentru că stăteau cu 
corpurile aplecate de la mijloc în jos, făcând, astfel, un semn 
de reverență profundă. În timpul cât Numa trecea prin faţa 
lor. 

Când fiara a ajuns la scări, procesul s-a oprit şi Gomangani 
au îngenuncheat, aplecându-şi frunţile până la pământ. 

Numa, care se vedea clar că este un leu bătrân, stătea pe 
loc într-o poziţie şi o ţinută regală, contemplând fiinţele 


umane care au îngenuncheat în faţa lui. În ochii lui 
răutăcioşi era o privire fixă, îşi rânjea colții şi scotea un 
muget înfiorător, la care Gomangani tremurau de groază. 

Tarzan şi-a încruntat sprâncenele într-o meditaţie adâncă. 
Niciodată nu a avut prilejul să vadă o scenă atât de 
vrednică de notat, în care fiinţa omenească să se înjosească 
în faţa unui animal. 

După câteva clipe, procesiunea şi-a continuat drumul, 
coborând scara şi cotind la dreapta pe una din cărările 
grădinii; iar, după ce a trecut de ei, atât Gomanganii, cât şi 
Bolgani s-au ridicat şi şi-au continuat munca întreruptă. 

Tarzan a rămas acolo unde s-a ascuns, privindu-i şi 
încercând să găsească o explicaţie oarecare a acestor 
împrejurări atât de ciudate şi paradoxale la care a fost 
martor. 

Leul, împreună cu curtenii săi, au cotit pe după colţul 
palatului şi a dispărut din vedere. 

Cine era acest popor? Cine erau aceste fiinţe ciudate? Ce 
reprezenta acel leu? Pentru ce ordinea naturală a speciilor 
era răsturnată? 

Aici omul era aşezat pe o treaptă inferioară unei fiare care 
nu era altceva decât un carnivor sălbatic. 

Au trecut aproape cincisprezece minute de când Tarzan 
era pradă acestor gânduri şi de când Numa a dispărut după 
colţul clădirii, când atenţia i-a fost atrasă din nou, dar de 
astă dată de partea cealaltă a clădirii, de sunetul altor 
strigăte ascuţite de trompetă. 

Întorcându-şi privirile în direcţia aceea, a văzut alaiul 
apărând din nou şi îndreptându-se pe scara pe care a 
coborât când a trecut în grădină. 

În clipa când sunetul de trompetă a ajuns la urechile lor, 
Gomanganii şi Bolganii şi-au reluat poziţiile de la început de 
la piciorul scării până la intrarea în palat, manifestându-şi 
încă o dată respectul lor pentru Numa, care şi-a făcut o 
intrare triumfală în clădire. 


Tarzan îşi trecu de câteva ori degetele prin păr, dar în cele 
din urmă a fost silit să clatine dezamăgit din cap, neputând 
să găsească nici un fel de explicaţie pentru ceea ce a văzut. 

Cu toate acestea, curiozitatea îl era atât de stârnită, încât 
s-a hotărât să cerceteze palatul şi terenul din jurul unei 
ieşiri din vale. 

Lăsând cadavrul lui Bolgani acolo unde l-a ascuns, a pornit 
încet prin copaci, să ocolească clădirea şi să o poată 
examina din toate părţile, fiind în acelaşi timp bine ascuns 
sub frunzişul copacilor uriaşi din jur. 

A apreciat că arhitectura e unică în toate părţile şi că 
grădina se întindea în jurul întregii clădiri, iar o mică parte, 
la sud de palat, a fost lăsată pentru coteţele şi grajdurile în 
care se aflau un număr destul de mare de capre şi păsări. 

Tot de partea aceasta se mai aflau câteva sute de colibe, ca 
stupii de albine şi suspendate ca acelea pe care le-a văzut în 
primul sat. 

Tarzan a considerat că aici ar locui robii negri, care 
îndeplineau munca grea, în funcţie de nevoile palatului. 

Zidul înalt de granit, care înconjura clădirea din toate 
părţile, nu era întrerupt decât într-un singur loc, unde se 
afla o poartă ce se deschidea în partea de răsărit a 
palatului. Această poartă era imensă şi de o construcţie 
masivă, lăsând impresia că ar fi fost clădită pentru a rezista 
asaltului unor forţe numeroase şi bine înarmate. 

Lui Tarzan i s-a părut atât de puternică, încât şi-a închipuit 
imediat că a fost construită pentru ca interiorul să fie 
apărat chiar contra unor forţe echipate cu mijloace 
puternice de distrugere. 

Totuşi, părea de necrezut că ar fi existat vreodată o 
asemenea forţă prin aceste locuri, în timpuri mai recente. 
De aceea, părerea lui Tarzan era că atât zidul, cât şi poarta 
aparţine unui trecut care nu poate să fie calculat. 

Acestea datau, fără îndoială, încă de pe vremurile uitate 
ale Atlantidei, construite, probabil, pentru apărarea acelora 
care au construit palatul diamantelor împotriva unei forţe 


bine înarmate, care venea din Atlantida, pentru a exploata 
minele de aur din Opar şi a coloniza Africa centrală. 

Însă, deşi zidul, poarta şi palatul păreau, din toate 
punctele de vedere, că sunt de o vechime neînchipuită, erau 
bine întreţinute şi într-o stare excelentă; se vedea clar că şi 
acum sunt locuite de fiinţe cu rațiune şi destul de 
inteligente. De asemenea, tot în partea din sud, Tarzan a 
mai văzut un turn în curs de construcţie, la care lucrau un 
număr mare de negri sub conducerea Bolganilor, tăind şi 
modelând blocuri de granit. 

Tarzan s-a oprit într-un copac în apropierea porţii de 
răsărit, ca să observe cine intra şi cine ieşea din palat. În 
timp ce el pândea acolo, a apărut din pădure şi a intrat pe 
poartă un grup numeros de Gomangani. 

Pe umerii a câte patru din ei erau sprijinite capetele a 
două prăjini lungi, între care atârna o piele puternică 
conţinând blocuri de granit. 

Lungul şir de cărăuşi era însoţit de doi-trei Bolgani, însă 
era precedat şi urmat de câte un detaşament de războinici 
negri, înarmaţi cu securi şi cu sulițe. 

Atât purtarea, cât şi atitudinea negrilor cărăuşi, precum şi 
aceea a Bolganilor i-au sugerat lui Tarzan nici mai mult nici 
mai puţin ideea că vede o caravană de măgari, mergând în 
felul lor stupid, sub impulsul conducătorilor. Dacă unul 
rămânea în urmă, era imediat împuns cu vârful suliţei sau 
lovit cu mânerul ei. 

Aceste gesturi de brutalitate puteau fi comparate doar cu 
cele care se manifestau în faţa animalelor cu sarcini 
deosebit de grele. 

De asemenea, nici în comportamentul negrilor nu se 
observa vreo obiecţie sau vreo revoltă, mai mult decât se 
poate vedea pe feţele unui şir întreg de catâri încărcaţi cu 
sarcini mari. 

După toate aparențele nu erau decât vite fără grai şi fără 
voinţă proprie. Au trecut încet pe poartă şi au dispărut. Nu 
a trecut mult şi alt grup mare de oameni a apărut din 


pădure intrând în curtea palatului. Aceşti Bolgani erau 
înarmaţi cu sulițe şi securi. 

Înconjuraţi de toate părţile de aceste creaturi înarmate, se 
aflau patru negri puternici ducând între ei o targă mică, 
deasupra căreia era legat bine un cufăr mare. 

Acesta era confecţionat dintr-un lemn de culoare închisă şi 
se vedea bine că a fost foarte mult întrebuințat. Era întărit 
cu colţuri şi cu benzi late de metal care părea aur curat şi 
încrustate cu diamante. 

Bineînţeles că Tarzan nu putea nici măcar să-şi imagineze 
ce se afla în cufăr. După îngrijirea care i se acorda, era clar 
că ceea ce conţinea cufărul era considerat a fi de mare 
valoare. 

A fost transportat direct în turnul mare acoperit cu iederă, 
din colţul nord-est al palatului Tarzan a văzut acum că 
intrarea în acel turn se făcea pe o poartă tot atât de groasă 
şi masivă, ca şi cea a zidului ce înconjura clădirea. 

Asimilând toate aceste cunoştinţe, Tarzan a profitat de 
primul prilej, când nu putea fi observat şi a trecut repede 
dincolo de drumul urmat de negri, mergând prin copaci 
până acolo unde a lăsat cadavrul lui Bolgani. 

Luându-l pe umăr, s-a înapoiat până într-un loc foarte 
apropiat de drumul cel mare, care pornea de la poarta de 
răsărit. Aici a aşteptat un moment, când nu se vedea nimeni 
prin jur şi a aruncat cadavrul, cât a putut mai aproape de 
poartă. 

— Acum. Şi-a zis el, să vedem dacă vor putea ghici cine le- 
a ucis colegul. 

A pornit apoi spre sud-est, în direcţia munţilor din spatele 
văii Palatului Diamantelor. Pentru aceasta, era nevoit să 
facă câteva ocoluri mari, ca să nu dea peste sate indigene şi 
să nu fie văzut cumva de către numeroasele grupuri de 
Bolgani care circulau prin pădure în toate direcţiile. 

Târziu, după ce a trecut peste mai multe dealuri, a ajuns în 
plină vedere a munţilor stânci înalte de granit, ale căror 


piscuri râpoase se ridicau mai mult deasupra nivelului 
împădurit. 

În faţa lui se vedea un drum bătătorit, care ducea într-o 
trecătoare pe care o vedea şerpuind în sus spre culmea 
munţilor. 

A apreciat că acest loc este mai potrivit decât oricare altul 
pentru a-şi începe cercetările. Astfel, văzând că drumul este 
liber, a coborât din copaci şi profitând de tufişurile înalte de 
pe marginea drumului, a pornit repede spre munţi, fără a-şi 
trăda prezenţa, nici măcar prin cel mai mic zgomot. 

Cea mai mare parte din timp a fost nevoit să meargă de 
mai multe ori târâş prin tufişuri, drumul fiind mereu 
frecventat de Gomangani şi de Bolgani. Grupuri întregi 
veneau din cetate cu mâinile goale, întorcându-se apoi cu 
blocuri mari de granit. 

După un timp, când a ajuns mai adânc în munţi, tufişurile 
dese de pe lângă drum au făcut loc unei vegetaţii mai slabe, 
prin care putea să treacă cu mai multă uşurinţă, dar în 
acelaşi timp risca să fie descoperit mai curând. 

Cu toate acestea, instinctul fiarei care domina cunoştinţele 
lui despre pădure l-a ajutat să se poată ascunde acolo unde 
altul ar fi fost văzut de orice duşman. 

Pe la jumătatea urcuşului muntelui, drumul pornea printr- 
o trecătoare îngustă, tăiată în stânca solidă de granit. Aici 
nu mai avea nici o posibilitate să se ascundă, aşa că şi-a dat 
seama că a trece pe acolo însemna să fie descoperit 
imediat. 

Aruncând o privire înjur, a observat că, dacă ar face un 
mic ocol, ar putea să ajungă sus, de partea cealaltă a 
trecătorii, unde ştia că poate găsi destule locuri de ascuns 
printre blocurile de granit, copaci căzuţi şi tufişuri. Mai 
mult încă, putea avea, de acolo de sus, o vedere şi mai bună 
a restului drumului. 

În această privinţă nu s-a înşelat, deoarece când a ajuns în 
punctul acela care îi oferea suficiente avantaje, a văzut în 
faţa lui, în munte, o fundătură largă, iar stâncile din jur 


erau întreţesute de numeroase deschizături, care i s-a 
părut că nu pot fi decât guri de tunele. 

La unele nu se puteau ajunge cu ajutorul unor scări 
rudimentare de lemn, bineînţeles acelea care erau mai 
aproape de baza stâncilor, pe câtă vreme de la cele de mai 
sus atârnau frânghii groase şi des înnodate, până jos la 
pământ. 

Din aceste tuneluri ieşeau oameni cu săculeţe pline de 
pământ, pe care le vărsau într-un morman comun, alături 
de un pârâiaş ce curgea prin trecătoare. 

În jurul mormanului de pământ se aflau alţi negri care 
spălau pământul sub supravegherea gorilelor. Tarzan nu 
reuşea să înţeleagă ce căutau ei şi nici ce sperau aceştia să 
găsească. 

Mai putea să vadă, la o distanţă oarecare, alţi negri 
lucrând la o carieră de granit, în stâncile munţilor ce 
înconjurau bazinul în care se afla Palatul Diamantelor. 

Malul stâncos a fost tăiat mai jos de vale, până sus aproape 
de culme, într-un şir de terase de unde s-a scos granitul. 

Negrii care lucrau în cariera de granit erau cu desăvârşire 
goi, dezbrăcaţi, folosindu-se în munca lor, de uneltele cele 
mai primitive..., totul sub supravegherea Bolganilor. 

Activitatea acestor negri era totuşi destul de vădită, dar 
Tarzan nu putea fi sigur de felul materialului pe care îl 
scoteau ceilalţi negri prin gurile tunelurilor, cu toate că 
presupunea, în mod natural, că era aur. Atunci: de unde 
obțineau ei diamantele? Desigur că nu le găseau în aceste 
stânci solide de granit. 

După câteva minute de contemplare amănunţită, Tarzan s- 
a convins că drumul pe care l-a urmat de jos din pădure 
până aici se sfârşea într-o adevărată fundătură, aşa că a 
pornit să caute alt drum mai sus de acesta, pe care să poată 
să treacă dincolo de lanţul de munţi. 

Şi-a ocupat restul acelei zile şi aproape toată ziua 
următoare cu cercetările pe care le făcea în această 


privinţă, dar în cele din urmă s-a văzut nevoit să admită că 
nu e nici o ieşire în exteriorul văii pe partea aceasta. 

S-a urcat chiar în locurile cele mai înalte, cu mult mai sus 
de terenul împădurit, dar totdeauna se găsea în faţa unor 
stânci perpendiculare de granit, atât de înalte şi atât de 
drepte, încât nici chiar el nu s-ar fi încumetat să urce, fără a 
mai pune la socoteală că o va avea cuelşipe La. 

Apoi a cercetat latura de sud, pe urmă pe cea de răsărit, 
dar tot cu aceleaşi rezultate negative. În cele din urmă şi-a 
îndreptat paşii înapoi spre pădurea din vale cu intenţia de 
a-şi relua drumul spre libertate împreună cu La, tot prin 
valea Oparului, traversând-o în cursul nopţii. 

Soarele a răsărit a doua oară de la plecarea lui, când a 
ajuns din nou în satul indigen unde a lăsat-o pe La. 

Abia şi-a aruncat privirile asupra satului şi a fost cuprins 
de o mare îngrijorare; situaţia nu era aşa cum ar fi trebuit 
şi cum se aştepta el s-o găsească. 

Porţile satului erau deschise, iar în interiorul curţii nu se 
vedea nici urmă de vietate, nici colibele suspendate nu erau 
în mişcare, ceea ce ar fi fost semn că sunt ocupate. 

Fiind prudent din principiu, a făcut o recunoaştere 
amănunţită înainte de a cobori în sat. Cu spiritul său de 
observaţie atât de dezvoltat, a ajuns la concluzia că satul a 
fost părăsit de cel puţin douăzeci şi patru de ore. 

Ajungând la coliba în care a fost ascunsă La, a urcat pe 
frânghie imediat şi a examinat interiorul: era gol şi nu se 
vedea nici urmă de marea preoteasă. 

Coborând din colibă, a început o anchetă prin tot satul în 
căutarea unor indicii în privinţa soartei locuitorilor şi mai 
ales despre La. 

În acest scop, a examinat interiorul câtorva colibe, când a 
observat, deodată, cu ochii lui ageri, o mişcare aproape 
imperceptibilă a unei locuinţe dintre cele care semănau cu 
coliviile de păsări. 

A alergat imediat în direcţia aceea şi când a ajuns în 
dreptul colibei, nu a văzut nici o frânghie care să atârne de 


la uşă în jos. 

Oprindu-se şi-a îndreptat faţa spre deschizătura pe care. 
Însă, nu se vedea altceva decât acoperişul colibei. 

— Gomangani, a strigat el, eu sunt, Tarzan! Vino la uşă şi 
spune-mi ce s-a întâmplat cu semenii tăi, unde este soţia 
mea pe care am lăsat-o în grija şi apărarea războinicilor 
voştri? 

Nu a primit nici un răspuns. A strigat din nou pentru că 
era convins că cineva este ascuns în colibă. 

— Dă-te jos de acolo, a strigat el din nou, altfel vin eu sus 
după tine! 

Dar nici acum nu i-a răspuns nimeni. Un zâmbet amar a 
fluturat pe buzele lui Tarzan; apoi şi-a tras cuțitul din teacă 
şi l-a prins între dinţi. 

Cu o săritură agilă a ajuns sus, la deschizătură. S-a prins 
cu amândouă mâinile de marginile acesteia şi s-a căţărat în 
interiorul colibei. 

Cu toate că s-a aşteptat să întâmpine rezistentă, nu a 
apărut nimeni în faţa lui. Iar în interiorul colibei slab 
luminat, nu a putut să distingă la început prezenţa nici unei 
persoane. 

După ce ochii i s-au mai obişnuit cu semiîntunericul de 
acolo, a observat de partea opusă a construcţiei un maldăr 
de frunze şi de iarbă verde. 

Îndepărtându-le într-o parte, a văzut în faţa ochilor săi 
forma ghemuită a unei femei îngrozite. O apucă de umăr şi 
cu o singură mişcare, a determinat-o să stea în picioare. 

— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el. Unde sunt sătenii? 
Unde mi-e soţia? 

— Să nu mă omori! Să nu mă omori! a început să se vaite 
femeia. Nu eu sunt de vină; cu nu am făcut nimic. 

— Nu am intenţia să te ucid. Spune-mi adevărul şi te las în 
viaţă. 

— I-au luat Bolganii pe toţi, a strigat femeia. Au venit pe la 
apusul soarelui, în aceeaşi zi când ai sosit şi tu. Tarmangani. 
Erau foarte supăraţi pentru că au descoperit cadavrul 


amicului lor lângă porţile Palatului Diamantelor. Ei ştiau, 
spunea femeia disperată, că a plecat de acolo ca să vină în 
satul nostru şi după plecarea lui nu l-a mai văzut nimeni în 
viaţă. Atunci au venit cu toţii aici şi ne-au torturat 
războinicii şi femeile până când unul din noi le-a mărturisit 
totul. Eu m-am ascuns. Nu ştiu cum s-a făcut de nu m-au 
găsit. Când au plecat Bolganii de aici au luat cu ei toată 
lumea din sat. Au luat-o şi pe soţia ta. De întors nu se vor 
mai întoarce niciodată. 

— Crezi tu că Bolganii au să-i ucidă? 

— Da, ei îi ucid pe toţi acei care nu le plac. 

Rămas singur şi scăpat de greutatea şi răspunderea faţă 
de La, Tarzan ar fi putut să străbată cu multă uşurinţă, în 
timpul nopţii, valea Oparului şi să ajungă în direcţii 
cunoscute şi sigure. 

Probabil, însă, că această idee nu i-a trecut niciodată prin 
minte. Loialitatea şi recunoştinţa erau în temperamentul lui 
caracteristici fundamentale. 

La şi-a pus viaţa în primejdie pentru el. Mai mult încât s-a 
exilat din propria ei ţară. Pentru Tarzan nu era suficient să 
afle doar că Bolganii au luat-o şi că, probabil, aveau intenţia 
s-o ucidă. 

El simţea că este dator să se convingă dacă La mai trăieşte 
sau nu; iar, dacă mai trăia, trebuia să-şi îndrepte toată 
energia de care era capabil pentru a o elibera, apoi să 
scape împreună de primejdiile din această vale. 

Tot restul zilei şi-l întrebuinţă în recunoaşterea 
exteriorului terenului palatului, căutând prilejul ca să intre 
acolo fără să fie văzut. I-a fost imposibil. 

În fiecare moment se găsea prin grădină ori Gomangani 
ori Bolgani, nelipsiţi de la diferitele lor însărcinări. 

Odată cu apropierea nopţii, poarta cea mare de la răsărit 
a fost închisă, iar locuitorii palatului şi ai colibelor s-au 
retras cu toţii între pereţii respectivi, nelăsând afară nici 
măcar o singură santinelă: fapt care indica lămurit că 
Bolganii nu aveau nici un motiv să se teamă de vreun atac. 


Prin urmare, după toate aparențele, subjugarea 
Gomanganilor era completă, astfel încât zidul înalt din jurul 
palatului, mai mult decât suficient pentru a-i apăra de 
invazia leilor, nu era decât o amintire din trecut, timpuri de 
când liniştea şi siguranţa lor erau amenințate de un inamic 
prea puternic mai înainte, dar care acum a dispărut total. 

În sfârşit, întunecându-se bine de tot, Tarzan s-a apropiat 
de poartă şi aruncând lanţul frânghiei sale de iarbă peste 
unul din leii sculptați din vârful stâncilor porţii, a urcat 
repede până sus pe muchia zidului, de unde a sărit fără 
zgomot în grădină. 

Ca să-şi asigure un drum de ieşire mai uşor, în cazul când 
ar fi găsit-o pe La, a deschis porţile grele ale Palatului 
Diamantelor şi le-a îndepărtat. 

Apoi s-a furişat pe nesimţite spre turnul cel mare de 
răsărit, care era acoperit de iederă. 

După o zi întreagă de cercetări şi chibzuiri a ales acel turn 
ca fiind singurul care îi oferea o intrare subtilă în palat. 

Succesul planului său atârna în mare parte de grosimea şi 
rezistenţa vitelor de iederă care crescuseră până aproape 
de vârful turnului. Spre marea lui satisfacţie a apreciat că 
sunt destul de tari ca să-i suporte greutatea. Sus de tot, 
aproape de ultimul etaj al turnului, a văzut din copacii din 
jurul palatului o fereastră deschisă, care se deosebea de 
celelalte prin faptul că nu era zăbrelită. 

Pe mai multe ferestre de-ale turnului se vedeau lucind 
lumini slabe, ca şi din alte părţi a palatului. 

Ocolind aceste deschizături luminate, s-a urcat repede şi 
cu multă atenţie spre fereastra fără zăbrele de deasupra, 
iar, când a ajuns acolo şi-a ridicat ochii deasupra nivelului 
pervazului ferestrei. 

Datorită întunericului ce domnea în interiorul camerei, 
Tarzan nu putea să desluşească absolut nimic. 

Trăgându-se uşor în sus până deasupra pervazului, a 
trecut tară zgomot în odaie, apoi, pipăind prin întuneric, a 
ocolit încăperea. 


A descoperit un pat sculptat cu un desen ciudat, o masă şi 
câteva bănci scurte. Patul era acoperit cu o cuvertură dintr- 
un material ţesut, aşezată peste câteva rânduri de piei moi, 
bine tăbăcite, de leoparzi şi antilope. 

În faţa ferestrei pe care a intrat Tarzan se afla o uşă 
închisă. A deschis-o uşor, treptat, până când a reuşit să 
vadă în exterior: era un coridor slab luminat, sau mai bine 
zis un hol circular, în mijlocul căreia se afla o deschizătură 
cu un diametru destul de mare. 

Prin mijlocul acesteia trecea de jos în sus. Dispărând într-o 
deschizătură identică în tavan, un stâlp drept, din care, la 
intervale de vreo două palme, erau înfipte trepte de sus 
pană jos. Aceasta sugera clar că era scara primitivă pe care 
se: putea ajunge de la un etaj la altul al turnului. 

Tavanul era susţinut de trei coloane aşezate la intervale 
egale în jurul circumferinței deschizăturii din mijlocul 
podelei. 

În acest hol rotund se vedeau alte uşi identice cu cea de la 
intrarea camerei în care se afla. 

Pentru că nu a auzit nici un zgomot şi văzând că nu mai 
este nimeni pe acolo decât el singur, a deschis larg uşa şi a 
intrat în hol. 

Nările sale erau asaltate puternic de acelaşi parfum greu 
de miresme, pe care l-a simţit prima dată când s-a apropiat 
de palat, cu câteva zile înainte. 

Cu toate acestea, în interiorul turnului parfumul era mult 
mai puternic, înlăturând aproape cu totul orice alte 
mirosuri şi punându-l pe Tarzan într-o situaţie neînchipuit 
de grea în ceea ce priveşte căutarea marii preotese din 
Opar. 

De fapt numai când se uita la uşile din acest unic etaj era 
cuprins de consternare faţă de sarcina aproape imposibilă 
pe care şi-a asumat-o. 

Fără nici un ajutor, cât de mic, al agerului său miros, i se 
părea imposibil să poată cerceta măcar turnul acesta, chiar 


dacă ar fi să ia cele mai mari precauţii pentru a nu fi 
descoperit. 

Încrederea în sine nu era nicidecum rezultatul unei 
îngâmfări fără rost. El îşi dădea bine seama de limitele 
forţelor sale şi ştia că nu ar fi avut aproape nici o 
perspectivă de scăpare, chiar faţă numai de câţiva Bolgani, 
dacă ar fi fost cumva descoperit în interiorul palatului lor, a 
cărui topografie lor le era foarte bine cunoscută, iar lui îi 
era cu totul străină. 

În spate îl aşteptau fereastra deschisă, noaptea tăcută a 
junglei şi libertatea. În faţa lui nu era nimic altceva decât 
primejdie, eşec sigur şi destul de probabil, moartea. Pe care 
să le aleagă? 

S-a oprit pe loc o clipă, meditând în tăcere. Apoi. 
Ridicându-şi capul şi îndreptându-şi umerii şi-a scuturat 
sfidător pletele negre şi a păşit curajos spre cea mai 
apropiată uşă. 

A cercetat după aceea toate camerele, până a făcut întreg 
ocolul etajului, dar fără s-o găsească pe La şi nici măcar un 
indiciu despre urma ei. 

A găsit în aceste camere o mobilă bizară, covoare şi tapete 
originale, ornamente de aur cu diamante; iar într-una a 
nimerit peste un Bolgani care dormea. 

Umbla însă atât de domol, încât cel adormit şi-a continuat 
netulburat somnul, cu toate că Tarzan a înconjurat palatul 
său care se afla în centrul camerei şi a mai cercetat şi un 
dormitor de partea cealaltă a încăperii. 

Sfârşind inspecția acestui etaj, s-a hotărât să-şi continue 
cercetările mai sus. lar apoi să se întoarcă la etajele de jos. 
Prin urmare, conform acestui plan. S-a urcat pe scara 
ciudată din centrul turnului. 

Ca să ajungă la ultimul etaj. Trebuia să treacă pe lângă 
alte trei. În fiecare etaj din jurul holului circular se aflau un 
şir de uşi închise, iar holul era luminat destul de slab, de 
câteva sfeşnice, vase de aur. Largi, dar scunde, conţinând o 
materie ce părea a fi seu. În care plutea un fitil de iască. 


La etajul de sus nu erau decât trei uşi şi toate erau închise. 
Tavanul acestui hol era în formă de cupolă, având şi acesta 
o deschizătură în mijloc prin care scara pătrundea în 
exterior în întunericul nopţii. 

Când Tarzan a deschise uşa cea mai apropiată de el, ea a 
scârţâit în balamale scoțând astfel primul sunet ce s-ar fi 
putut auzi de când şi-a început cercetările şi până acum. 

Interiorul apartamentului din faţa lui era cufundat în 
întuneric, iar Tarzan a rămas în uşă nemişcat şi tăcut ca o 
statuie. 

Deodată a simţit o mişcare în spatele lui. Răsucindu-se cu 
un gest fulgerător a văzut un om stând în picioare. În 
pragul unei uşi deschise, de partea opusă a etajului. 

CAPITOLUL XII - Sacii cu aur. 

Nu au trecut nici douăzeci şi patru de ore de când Esteban 
Miranda juca rolul lui Tarzan faţă de Waziri şi a început să 
înţeleagă că nu va putea duce la infinit înşelăciunea cu 
presupusa boală a creierului său. 

Mai întâi de toate, Usula nu se împăca nicidecum cu ideea 
de a lua numai aurul veneticilor şi apoi să-i lase în pace. 
Nici chiar ceilalţi semeni ai lui nu păreau încântați de acest 
plan. 

De fapt, nu puteau concepe că vreo câteva lovituri în cap 
ar fi putut să-l schimbe pe Tarzan într-un laş desăvârşit care 
să fugă din faţa câtorva negri de pe coastă şi a doi-trei albi 
fără experienţă. 

Pe lângă toate acestea, s-a mai întâmplat încă ceva care l-a 
convins pe spaniol că nu dormea pe pat de rose şi că, cu cât 
găsea mai curând un pretext pentru a se despărţi de Waziri, 
cu atât mai mult şi-ar fi prelungit viaţa. 

Treceau tocmai printr-un petec de pădure aproape 
deschis. Tufişurile nu erau prea dese, iar copacii se găseau 
la o distanţă mare unul de altul când, deodată, fără nici un 
avertisment, au fost atacați de un rinocer. 

Spre marea consternare a Wazirilor, Tarzan a fugit spre 
cel mai apropiat copac, îndată ce l-a zărit pe Buto. În marea 


lui grabă, Tarzan s-a împiedicat şi a căzut, iar când a ajuns 

în cele din urmă lângă copac, în loc de a sări cu uşurinţă pe 
crengile de jos ale acestuia, a încercat să urce pe trunchiul 
enorm de gros al copacului. 

Între timp, Buto, al cărui atac era condus mai mult auz şi 
de miros decât de vederea lui foarte slabă, a fi distras din 
direcţia sa iniţială de un Wazir, iar după ce scăpat, acesta a 
dispărut fără rost în tufişurile din spatele. 

Când Esteban s-a ridicat şi a observat în cele din umilă că 
rinocerul a plecat, s-a văzut înconjurat de un semicerc de 
negrii uriaşi, pe ale căror feţe era zugrăvită mila şi 
întristarea. Dar amestecate oarecum cu o nuanţă de 
dispreţ. 

Spaniolul a înţeles imediat că groaza l-a determinat să 
comită o greşeală ireparabilă: cu toate acestea, s-a agăţat 
cu disperare de singura scuză de care s-ar mai fi putut 
servi. 

— Capul meu! Capul meu! A început el să se vaite, 
strângându-şi tâmplele între palme. 

— Da, Buana, a zis Usula. Ştim că lovitura a fost în „cap”, 
iar credincioşii tăi Waziri credeau că „inima” este aceea o 
are nu ştie ce este frica. 

Esteban nu a răspuns şi au pornit toţi din nou, continuând 
să înainteze în tăcere, până când au poposit aproape de 
înserat, pe malul unui râu. Puțin mai sus de o cascadă. 

Toată după-amiaza Esteban a fost ocupat cu proiectarea 
unui mijloc ca să scape din situaţia penibilă în care se afla, 
abia au apucat să poposească şi a dat ordin Waziri să 
îngroape aurul. 

— Îl vom lăsa aici, a zis el. lar mâine vom porni în căutarea 
hoţilor, pentru că m-am hotărât să-i pedepsesc. Trebuie să 
le arătăm că nu se poate intra în jungla lui Tarzan fără 
pedeapsă. Numai boala prin care trec m-a determinat să 
nu-i ucid imediat ce le-am descoperit perfidia. 

Wazirii au fost încântați de această atitudine nouă a lui lor. 
Acum începeau să întrevadă o rază de speranţă, Tarzan era 


din nou cel pe care îl cunoşteau ei. Aşa s-a întâmplat că a 
doua zi dimineaţă au pornit cu inimile mai uşoare şi cu mult 
mai veseli în căutarea taberei englezilor. 

După calculele destul de bune ale lui Usula, au scurtat 
drumul, mergând drept prin junglă, astfel încât să poată 
tăia calea europenilor, ieşindu-le înainte. 

Au îndeplinit aceasta cu atâta succes, încât în curând s-au 
întâlnit cu aceştia, chiar în ziua aceea, pe înserat. Mai mult 
încă, au simţit mirosul fumului focurilor din tabără şi au 
auzit cântecele negrilor cărăuşi de pe coastă de la o 
distanţă destul de mare. Înainte de a ajunge până la ei. 

Esteban i-a adunat pe Waziri în jurul lui. 

— Copii, le-a zis el, adresându-se lui Usula în limba 
engleză. Aceşti străini au venit aici ca să-i facă rău lui 
Tarzan. Prin urmare răzbunarea îi aparţine numai lui 
Tarzan. Mă veţi lăsa. Aşadar, să-mi pedepsesc duşmanii 
singur şi după voia mea. Întoarceţi-vă, deci, acasă, iar aurul 
să-l lăsaţi acolo unde se află. Pentru că va trece multă 
vreme până să am nevoie de el. 

Wazirii au rămas dezamăgiţi, planul cel nou nu coincidea 
deloc cu dorinţele lor, mai ales că au visat mult la un 
masacru general al negrilor de pe coastă. 

Cu toate acestea, omul din faţa lor era Tarzan. Marele lor 
Buana, pe care întotdeauna l-au respectat cu o supunere 
neclintită. 

În urma declaraţiilor lui Esteban în privinţa intenţiilor 
sale, au urmat câteva momente de tăcere, în care Wazirii îşi 
mutau greutatea de pe un picior pe altul, manifestând o 
stare de nervozitate. În cele din urmă. Au început să 
vorbească în limba lor. 

Esteban nu înţelegea nimic din ce spuneau, dar era 
evident că insistau în faţa lui Usula asupra unui fapt. Pentru 
că acesta s-a întors după o clipă spre spaniol. 

— Buana! Buana! Cum să ne înapoiem noi la lady Jane şi 
să-i spunem că te-am lăsat bolnav şi singur, să înfrunţi 
armele de foc ale albiilor şi ale ascarilor, a spus; el cu un ton 


blând. Nu ne cere acest lucru, Buana. A continuat cu o voce 
care îi exprima dezamăgirea. Dacă ai fi ca erai înainte, nu 
ne-am teme de siguranţa ta, dar aşa cum eşti. În urma 
loviturii de la cap, ne temem să te lăsăm singur în junglă. 
Dă-ne voie să mergem! Şi noi cu tine. Noi Wazirii tăi cei 
credincioşi şi după ce-i vom ucide pe duşmani te vom însoţi 
înapoi acasă, unde sperăm să te vindeci. 

Spaniolul a început să râdă. 

— Acum sunt cu totul vindecat. Chiar dacă rămân singur, 
nu voi fi în nici o primejdie mare, astfel încât să fie nevoie 
de prezenta şi ajutorul vostru. 

Esteban, ştia bine, mult mai bine decât ei. Că declaraţia 
aceasta era cât se poate de reală. 

— Prin urmare, veţi asculta de mine, a continuat el cu un 
ton aspru, impunător. Înapoiaţi-vă numaidecât pe drumul 
pe care aţi venit. După vreo două ore de drum opriţi-vă şi 
poposiţi. Înfiinţând o tabără în noaptea aceasta. Mâine 
dimineaţă porniţi mai departe spre casă. Nu faceţi zgomot! 
A strigat autoritar, pentru că nu vreau să ştie că sunt pe aici 
pe aproape. De mine nu vă îngrijiţi. Mă simt bine şi probabil 
am să vă ajung din urmă înainte de a ajunge voi acasă. La 
drum! 

Waziri au mers, aşadar, înapoi pe drumul pe care au venit, 
cu inimile amărâte şi îngrijoraţi de soarta lui Tarzan, iar 
după câteva minute a dispărut şi cel din urmă din ochii 
spaniolului. 

Esteban Miranda, cu un suspin adânc de uşurare, a pornit 
atunci spire tabăra camarazilor săi. Temându-se ca subita 
lui apariţie în faţa lor să nu provoace o salvă de 
împuşcăturii din partea ascarilor, a început să fluiere; apoi, 
tot apropiindu-se de ei a strigat să îi avertizeze despre 
sosirea lui. 

— Vine Tarzan! a strigat cel dintâi negru care l-a zărit. 
Acum nu mai scăpăm, ne va ucide pe toţi. 

Esteban. A văzut agitația cărăuşilor şi a ascarilor, care 
pipăiau nervoşi trăgaciul carabinelor. 


— Eu sunt Esteban Miranda, a strigat el. Flora! Flora! 
Spune idioţilor ăştia să lase armele jos! 

Albii stăteau şi ei în picioare, privindu-l fix. La sunetul vocii 
sale, Florii s-a întors spre negrii, spunându-le: 

— Nu-i Tarzan. Jos armele! Nu-i nimic. 

Esteban a intrat zâmbind, în tabără. 

— lată-mă, a zis el. 

— Am crezut că te-a ucis, a zis Kraski. Un negru ne-a spus 
ca te-a ucis Tarzan. 

— M-a prins, răspunse Esteban, dar, după cum vezi, nu m- 
a ucis. Credeam la un moment dat că e gata să o facă. Dar 
nu a făcut-o în cele din urmă mi-a dat drumul în junglă. 

A crezut probabil că este indiferent dacă mă lasă pradă 
fiarelor, ori mă ucide, astfel încât nu mai are mâinile pătate 
cu sângele meu. 

— Trebuie să te fi cunoscut bine, a zis Pible. Ai fi murit, 
desigur, dacă rămâneai mai multă vreme singur în junglă... 
de foame ai fi murit, nu de alta. 

Esteban a avut prudenta să nu răspundă la gluma 
boxerului. 

— Nu-ţi pare bine că mă vezi, Flora? S-a adresat el fetei. 

Ea a dat nepăsător din umeri. 

— Care-i diferenţa? Expediția noastră s-a transformat în 
faliment. O parte din noi considerăm că tu eşti singurul 
vinovat, a sfârşit ea indicându-i pe ceilalţi albi. 

Spaniolul s-a strâmbat de furie. Vedea bine că niciunul nu 
a reacţionat în semn că i-ar fi interesat întoarcerea lui. Nici 
lui nu-i păsa de ceilalţi, dar a sperat că cel puţin Flora va 
arăta oarecare entuziasm văzându-l. 

Oricum, dacă ea ar fi ştiut intenţiile lui, poate că ar fi fost 
mai fericită să-l vadă şi poate prea bucuroasă să-i arate 
puţină afecţiune. 

Ea nu ştia însă că sacii cu aur sunt în posesia lui Esteban. 
Într-un loc unde ar fi putut ajunge în mai puţin de o zi să-i 
poată lua de acolo. 


Intenţia lui a fost să reuşească să o convingă să-i 
părăsească pe alţii şi după aceea, puţin mai târziu, să se 
înapoieze amândoi ca să ridice comoara din locul unde se 
găsea, dar acum era întărâtat: niciunul nu va primi nici 
măcar o centimă... va aştepta până vor pleca din Africa şi se 
va întoarce el singur. 

Tot ce îl îngrijora, era faptul că Wazirii ştiau unde se află 
aurul şi poate că mai repede sau mai târziu se vor întoarce 
acolo cu Tarzan să-l ia. 

Acest gol în calculul său trebuia neapărat să fie reparat..., 
iar pentru aceasta avea nevoie de ajutor, ceea ce însemna 
că trebuie să împărtăşească şi altora secretul său. Dar cui? 

Fără să-i pese de privirile pline de ură ale camarazilor săi 
şi-a reluat locul printre ci. Evident că ei nu erau deloc 
bucuroşi să-l vadă. Dar el nu ştia motivul acestei antipatii, 
deoarece nu a auzit despre planul conceput de Kraski şi de 
Owaza de a fura fildeşul arabilor. 

Astfel, obiecţia lor de căpetenie. În privinţa prezenţei lui 
printre ei nu era decât teama că vor fi nevoiţi să-i dea şi lui 
o parte din produsul fildeşului. 

Kraski, însă, a fost primul care a luat cuvântul, i-a vorbit 
despre tot ceea ce se afla în sufletul celorlalţi. 

— Miranda, a zis el, părerea tuturor este că mai mult ar fi 
vina ta şi a lui Bluber. Dacă misiunea noastră nu a reuşit. 
Nu te învinuim direct, menţionez faptul doar în treacăt. Dar, 
în timp ce tu nu erai aici. Am găsit un mijloc ca să putem lua 
ceva din Africa şi să putem fi despăgubiţi într-o anumită 
parte de pierderea aurului. 

Am făcut socoteala tuturor amănuntelor cu multă atenţie 
şi ne-am întocmit planul cât se poate de bine. Nu avem însă 
nevoie de tine pentru a ne atinge scopul. Nu ne opunem să 
vii şi tu cu noi, dar ceea ce vrem este să înţelegi din capul 
locului că nu vei fi părtaş cu nimic la câştigul nostru. 

Spaniolul a zâmbit şi a făcut un gest de nepăsare. 

— Aveţi toată dreptatea, a zis el. Nu voi încerca să mă 
justific şi nu vă voi cere nimic. Nu vreau să iau nici măcar o 


infimă din partea nici unuia dintre voi. 

În sufletul lui, însă, era nespus de fericit, mai ales când se 
gândea că mai bine decât un sfert de milion de lire sterline 
îl aşteaptă numai şi numai pe el, ca să le ia şi să plece cu ele 
din Africa. 

Faptul că Esteban a acceptat ideea fără să riposteze cu 
nici un cuvânt, i-a determinat pe ceilalţi să se simtă uşuraţi. 
Imediat s-a risipit şi atmosfera încordată ce a domnit până 
atunci. 

— Eşti un băiat de treabă, a zis Pible. Eu le-am spus lor că 
ai să procedezi aşa cum trebuie şi-ţi declar sincer că sunt 
foarte vesel să te văd din nou teafăr şi sănătos în mijlocul 
nostru. Mi-a părut foarte rău când am auzit că Tarzan te-a 
UCIS. 

— Da, a zis Bluber. Aşa de rău i-a fost deja lui John, încât 
plânge toată noaptea în somn. Pentru ce. Nu-i aşa? 

— Bluber! ia strigat Pible, atrăgându-i atenţia, ia vezi. 
Începe acum şi stârneşte ceva. 

— Încep deja. Iacă vezi, a moţăit, zise Adolf văzând că 
pugilistul se supărase. Cum. Nu-i aşa? Nu am avut toţi 
părere de rău că Esteban a murit? Cum, nu avem bucurie 
că a venit deja înapoi? 

— Şi mai ales că nu vreau nimic, accentuă Trock. 

— Nu vă îngrijiţi, zise Esteban. Dacă apuc să ajung în 
Londra, voi fi destul de mulţumit. M-am săturat de Africa; 
până în gât. Pentru tot restul zilelor mele. 

Înainte de a adormi, spaniolul se zvârcoli vreo două ori în 
pat. Căutând să conceapă un plan prin care să poată intra 
numai el în stăpânirea aurului şi fără teamă că Wazirii ar 
putea să ajungă acolo înaintea lui. 

Ştia că ar fi putut găsi cu uşurinţă locul unde ela îngropat 
şi să-l mute într-alt loc din apropiere, dar aceasta numai 
dacă ar fi plecat imediat după Usula şi singur, ne 
comunicând nimănui locul unde se află ascuns aurul. 

Însă mai ştia un lucru, de care era absolut sigur: că nu ar 
fi fost în stare, întorcându-se de la coastă mai târziu, să mai 


găsească locul unde îl ascunsese. 

Aceasta însemna că neapărat trebuie să împărtăşeşte că 
secretul său şi altei persoane, cuiva care cunoştea bine 
locurile şi putea găsi ascunzătoarea oricând şi din oricare 
direcţie ar fi venit. 

Dar în cine s-ar fi putut oare încrede? 

Examină în minte, cu îngrijire fiecare persoană din 
oamenii care se aflau acolo în tabără cu el, de la cel din 
urmă cărăuş şi ascaris până la şeful lor. 

Owaza, singurul individ care părea să fie omul căutat de el 
şi la care gândul său se întorcea într-una şi anume Owaza. 

Nu avea încredere în ticălosul ăsta bătrân, dar nu mai era 
altul care să se potrivească atât de bine cu scopul său, aşa 
că. În cele din urmă se simţi nevoit să ajungă la concluzia că 
trebuie să-şi împartă secretul cu acest negru şi să depindă 
mai mult de avariţie decât de onoare, ca să poată fi apărat 
întru toate. 

Bineînţeles că putea să-l răsplătească regeşte pe Owaza, 
să-l facă mai bogat decât visase el vreodată, cum îi dădea i 
mâna spaniolului să facă, în vederea enormei averi în joc. 
De aceea dormi adânc, visând numai aur şi numai ceea ce 
ar fi putut să facă în capitalele cele mari ale lumii, cu un 
sfert de milioane de lire sterline. 

A doua zi dimineaţă, pe când mâncau, Esteban menţionă 
în treacăt, faptul că trecuse pe lângă o cireadă mare de 
antilope, în ajun, nu tocmai departe de tabăra lor. 

Totodată dădu ideea ca să ia vreo patru sau cinci oameni 
cu el şi să le vâneze, ajungând în urmă caravana, seara 
când vor poposi. 

Nimeni nu ridică vreo obiecţie, probabil din motivul că îşi 
închipuiau că, cu cât vânau mai mult şi mai departe de 
caravana lor, cu atât ar fi putut să fie ucis mai curând de o 
fiară, fapt ce niciunul nu l-ar fi regretat, întrucât în fundul 
inimii lor, nu-l iubeau nici nu aveau încredere în el. 

— Îl voi lua cu mine pe Owaza, zise el. Este cel mai 
îndemânatic vânător dintre toţi şi va şti să aleagă şase 


oameni buni. 

Când, însă, ceva mai târziu, se apropie de Owaza şi-l 
întrebă. Acesta începu să invoce toate motivele din lume 
pentru care nu ar fi voit să se ducă la vânătoare cu 
spaniolul 

— Avem destulă carne pentru două zile, protestă Owaza: 
cum mai bine să mergem spre răsărit, cât mai iute şi să 
ieşim din pământurile Wazirilor şi a lui Tarzan. Vânat se 
iveşte peste tot de aici până la coastă. Vom face drum de 
două zile. Apoi voi vâna cu dumneata. 

— Ascultă, îi zise Esteban în şoaptă. Nu sunt numai 
antilope ceea ce vreau cu să vânez. Nu pot să spun nimic 
aici în tabără, dar, după ce plecăm. Îţi spun totul. Vei fi 
răsplătit mai bine decât te aştepţi pentru fildeşul arabilor. 

Owaza întinse o ureche. În semn de mare atenţie, apoi se 
scărpină în capul lui cu părul creţ. 

— Mi se pare că astăzi este o zi foarte bună de vânat, 
Buana, începu el. Am să vin şi eu cu dumneata şi am să 
aduc cu mine cinci flăcăi, dintre cei mai iscusiţi la 
vânătoare. 

După ce Owaza întocmi planul de marş al restului 
caravanei şi după ce aranjă ce trebuia pentru popasul de 
noapte, aşa ca să poată fi în stare, atât el cât şi spaniolul să- 
i găsească din nou. Porni împreună cu Miranda pe urma 
drumului pe care mersese Usula cu Wazirii când îngropase 
aurul. 

Nu apucaseră să ajungă departe şi Owaza descoperi 
urinele proaspete lăsate de Waziri în retragerea lor. 

— leri după-masă a trecut pe aici lume multă, zise el lui 
Esteban. Uitându-se ciudat la spaniol. 

— Eu nu am văzut pe nimeni, spuse acesta. Poate că au 
trecut pe aici în urma mea. 

— Observ că au venit până aproape de tabăra noastră, iar 
după aceea s-au întors şi au pornit înapoi. Ascultă. Buana, 
eu am o carabină, iar dumneata să faci bine să mergi 
înaintea mea. Dacă aceste urme au fost făcute de oamenii 


dumitale şi pe mine mă duci acum într-o ambuscadă, vei fi 
cel dintâi care va muri. 

— Ascultă, Owaza, zise Esteban. Am ajuns destul de 
departe de tabără ca să-ţi pot spune ce aveam de spus. 
Aceste urme au fost într-adevăr făcute de Wazirii lui Tarzan 
al maimuţelor, care au îngropat aurul pentru minE. La o zi 
de drum de aici. Eu i-am trimis acasă, aşa că vreau să mergi 
tu cu mine până acolo şi să mutăm aurul într-o altă 
ascunzătoare. După ce restul tovarăşilor mei îşi vor căpăta 
fildeşul şi se vor înapoia în Anglia, noi ne vom întoarce 
împreună, vom lua aurul şi desigur că vei căpăta o răsplată 
bună. 

— Dar cine eşti tu? Eu m-am îndoit adeseori, dacă eşti sau 
nu Tarzan al maimuţelor. În ziua când am plecat din tabăra 
din faţa Oparului, un om de al meu mi-a spus că ai fost 
otrăvit de albii din tabără şi că ai fost lăsat singur acolo. 

Mi-au spus că au văzut cu proprii săi ochi - ţi-a văzut 
corpul zăcând ascuns printre nişte tufişuri - şi cu toate 
acestea, tu erai cu noi la drum în ziua aceea. Eu am crezut 
că minţea, dar când am văzut spaima zugrăvită pe figura lui 
la vederea ta. Am început să mă întreb de nu cumva sunt 
doi Tarzani. 

— Eu nu sunt Tarzan al maimuţelor, răspunse Esteban 
Acela care a fost otrăvit în tabără a fost adevăratul Tarzan. 
Dar nu i-au dat decât ceva care să îl adoarmă, probabil în 
speranţa că va fi ucis şi mâncat de animale sălbatice, 
înainte de a se deştepta. Nu ştiu dacă mai trăieşte sau o fi 
murit de atunci. 

Prin urmare, nu trebuie să te temi de nimic din partea 
Wazirilor ori a lui Tarzan. În ce mă priveşte pe mine pentru 
că şi eu vreau să fiu, la fel ca tine, cât mai departe de ei. 

Negrul clătină din cap afirmativ. 

— Poate că spui adevărul, ştiu eu? 

După aceea. Însă tot mai continuă să meargă în urma 
spaniolului, cu carabina gata de tras, la cea mai mică 
mişcare suspectă. 


Înaintau cu foarte mare băgare de seamă, ca nu cumva să- 
i ajungă pe Waziri. După ce trecură de locul unde aceştia 
poposiseră în scara precedentă, observaseră că Wazirii 
luaseră alt drum şi că nu mai era nici o primejdie de a veni 
în contact cu ei. 

Când ajunseră la un loc cam la doi kilometri de punctul 
unde fusese îngropat aurul. Esteban îi spuse lui Owaza să 
ordone flăcăilor să rămână pe loc, iar ei porniră înainte, ca 
să facă transferarea drugilor de aur. 

— Cu cât ştie mai puţină lume despre aceasta, zise el 
negrului, cu atât vom fi mai în siguranţă. 

— Buana vorbeşte cu mare înţelepciune, răspunse 
ticălosul de negru. 

Esteban găsi după-aceea, fără multă greutate, locul din 
apropierea cascadei şi după ce îl întrebă pe Owaza, află că 
acesta cunoştea la perfecţiune localitatea şi că nu ar fi avut 
nici o greutate ca să vină aici mai târziu de-a dreptul de la 
coastă. 

Transportară aurul la o mică distanţă de acolo, 
ascunzându-l în mijlocul unui petic de pământ acoperit cu 
tufişuri dese. Care se aflau chiar lângă apă, ştiind că aici va 
fi cu mult mai greu de descoperit, decât dacă l-ar fi dus la o 
sută de kilometri. 

Bineînţeles că, dacă Wazirii, sau alţii, ar fi aflat despre 
locul unde fusese ascuns aurul la început şi nu l-ar mai fi 
găsit acolo, nu şi-ar fi închipuit niciodată că s-ar putea găsi 
cineva care să-şi dea osteneală să-l mute numai la o sută de 
metri distanţă. 

După ce sfârşiră operaţia, Owaza se uită în sus la soare. 

— Astă scară nu mai ajungem la tabără, zise el. lar mâine 
va trebui să mergem foarte iute, dacă voim să-i mai 
ajungem vreodată. 

— Nici nu mi-a trecut prin gând una ca aceasta răspunse 
Esteban. Însă nu puteam să le spun şi lor Dacă nu-i vom mai 
găsi deloc, voi fi foarte mulţumit. 


Owaza rânji de plăcere. În mintea lui şireată încolţise 
imediat o idee. 

Pentru ce, oare, îşi zicea, să riscăm a fi ucişi într-o luptă cu 
arabii, pentru câţiva coli de fildeş, când tot aurul acesta nu 
aşteaptă decât să fie transportat la coastă, apoi să ne 
aparţină nouă. 

CAPITOLUL. XIII - Turnul misterios. 

În clipa în care Tarzan se răsucise pe călcâie, descoperi în 
spatele lui un om care stătea într-o uşă deschisă a unei odăi 
din etajul cel mai de sus al turnului de răsărit acoperit cu 
iederă din Palatul Diamantelor. 

Cu un gest surprinzător de iute, cuțitul ieşi din teacă ca 
prin minune, dar aproape în acelaşi timp mâna îi căzu în jos 
pe lângă şolduri şi el rămase să se uite ţintă la omul din fata 
lui, cu o expresie de perfectă nedumerire. Această emoție 
apăru şi în trăsăturile străinului, tot atât de puternic 
exprimată. 

Ceea ce văzuse Tarzan nu era nici Bolgani. Nici 
Gomangani, ci un om alb, chel, bătrân şi zbârcit, cu o barbă 
lungă, albă; un om alb, gol, înafara de ornamentele barbare 
de aur şi diamante ale gorilelor. 

— Dumnezeule! exclamă această apariţie ciudată. 

Tarzan se uită la el peste măsură de intrigat. 

Acest singur cuvânt englezesc îi deschidea posibilităţi 
neînchipuit de mari, pentru orice fel de presupuneri şi 
totodată îl înmărmurea. 

— Cine eşti? întreba bătrânul, dar de astă dată în dialectul 
maimuţelor mari? 

— Ai spus un cuvânt englezesc adineaori, zise Tarzan. Nu 
cumva vorbeşti limba aceea? 

Tarzan vorbise şi el tot în englezeşte. 

— Ah, Dumnezeule! strigă bătrânul, am trăit şi am 
fericirea de a mai auzi o dată dulcea limbă a ţării mele! 

Acum vorbea şi el englezeşte, dar într-o englezească cu 
întreruperi, cum ar face cineva care a pierdut de mult 
obiceiul de a se mai exprima în limba lui. 


— Dar tu cine eşti, întrebă Tarzan şi ce faci aici? 

— Aceeaşi întrebare ţi-am pus-o şi eu, răspunse bătrânul. 
Nu-ţi fie teamă şi răspunde-mi fără îndoială că eşti englez, 
aşa că nu ai de ce te teme de mine. 

— Am venit după o femeie pe care au prins-o Bolganii. 

Bătrânul dădu din cap afirmativ. 

— Da, zise el. Ştiu,este aici. 

— Mai trăieşte? întrebă Tarzan. 

— Până acum nu i s-a făcut nimic şi nici până mâine nici 
până poimâine nu-i vor face nimic, răspunse bătrânul Dar 
tu cine eşti? Cum ai putut să găseşti drumul până aici din 
lumea din afară? 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, răspunse acesta. Am intrat 
în valea aceasta să caut un drum pe care să ies din valea 
Oparului, unde viaţa tovarăşei mele ar fi fost în primejdie. 
Dar dumneata? 

— Cum mă vezi, sunt om bătrân. Sunt aici încă de pe când 
eram un băâieţandru. M-am furişat pe vaporul care a adus 
pe Stanley în Africa, după ce s-a înfiinţat staţiunea de la 
lacul Stanley, după care am venit în interior cu el. Într-o zi 
am plecat singur din tabără, la vânătoare. Rătăcindu-mă, 
am fost prins, după o vreme, de nişte indigeni, care nu ne 
erau prieteni. Ei m-au dus şi mai departe în interior, până la 
satul lor, de unde am putut scăpa după o vreme, dar eram 
atât de novice şi atât de rău m-am rătăcit, că nu ştiam 
încotro să apuc ca să ajung până la coastă. În felul acesta 
am rătăcit luni întregi şi în cele din urmă, într-o zi afurisită, 
am găsit intrarea în valea aceasta. Nu ştiu pentru ce nu m- 
au omorât imediat. Atâta ştiu. Că nu au făcut-o, iar mai 
târziu, văzând că ştiinţa mea poate fi folosită, m-au lăsat să 
trăiesc. De atunci nu fac altceva decât să îi ajut în 
exploatarea carierelor, a minelor şi a şlefuirea diamantelor. 
Le-am dat burghie de fier cu vârfurile de oţel şi chiar de 
diamant. Acum am ajuns să fiu la fel cu ei toţi. Dar în inima 
mea a rămas neclintită speranţa că, odată şi odată, aş putea 


să scap din valea aceasta. Totuşi pot să te asigur că 
speranţa mea este cât se poate de zadarnică. 

— Şi nu există nici un drum care să ne scoată de aici? 

— Este un drum, dar păzit întotdeauna. 

— Şi unde? întrebă Tarzan. 

— Este o continuare a unuia dintre tunelele minate, 
trecând cu totul prin munte până în valea de dincolo. Aceste 
mine au fost lucrate de strămoşii acestei rase o vreme 
foarte îndelungată. Muntele este întreţesut cu tuneluri şi 
trecători. La spatele stâncii de cuarţ, de unde se extrage 
aurul, este un depozit enorm de peritonită alterată, care 
conţine diamante, în căutarea cărora, evident că a fost 
necesar să se extindă un tunel până de partea cealaltă a 
muntelui, probabil în scop de ventilaţie. 

Acest tunel împreună cu cărarea ce duce în valea 
Oparului, sunt singurele căi de ieşire din această vale Din 
timpuri imemoriale a rămas obiceiul de a se păzi tunelul, 
dar, după cum îmi închipui eu. Mai mult spre a împiedica 
fuga robilor, decât pentru a preveni intrarea duşmanilor, 
deoarece ei cred că de aceştia din urmă nu maiau dece să 
se teamă. 

Drumul spre Opar nu este păzit, pentru că nu le mai este 
frică de oparieni şi mai ştiu bine că niciunul din robii lor 
Gomanganii nu ar îndrăzni să intre în valea adoratorilor 
soarelui. Din acelaşi motiv, robii nu pot scăpa, cum nu 
putem scăpa nici noi, trebuind, deci, să rămânem pentru 
totdeauna prizonieri aici. 

— Dar cum este păzit tunelul? întrebă Tarzan. 

— Doi Bolgani şi cu vreo zece războinici Gomangani fac 
totdeauna de gardă acolo, răspunse bătrânul. 

— Gomanganii nu ar voi să scape? 

— Mi s-a spus că au încercat de mai multe ori în trecut, 
răspunse bătrânul. De când sunt eu aici, încă nu s-a 
întâmplat aceasta. Ori de câte ori au căutat să fugă au fost 
prinşi, aduşi înapoi şi torturați, nu numai ei. Dar întreaga 


rasă a lor. Şi au fost puşi la munci din cele mai grele, numai 
din cauză că câţiva din ei au căutat să fugă. 

— Sunt ei numeroşi... Gomanganii? 

— Să tot fie cam la cinci mii şi locuiesc cu toţii în valea 
aceasta, răspunse bătrânul. 

— Dar Bolganii, câţi sunt? mai întrebă Tarzan. 

— Între zece şi unsprezece sute. 

— Va să zică câte cinci la unul singur, murmură Tarzan şi 
cu toate acestea, le este teamă să încerce a scăpa. 

— Nu trebuie să uiţi. Explică bătrânul, că Bolganii sunt 
rasa dominantă şi inteligentă. Ceilalţi, ca intelect, sunt 
numai o idee mai presus decât fiarele din junglă. 

— Cu toate acestea, sunt oameni, îi aminti Tarzan. 

— Numai la înfăţişare, răspunse bătrânul. Ei nu pot să se 
unească împreună aşa cum fac oamenii. Nu au ajuns încă 
pe treapta de evoluţie a formării de obştii. E adevărat că 
familiile lor locuiesc într-un singur sat. Dar această idee, 
împreună cu armele lor. Le-a fost dată de Bolgani, ca să nu 
fie exterminați cu desăvârşire de lei şi pantere. 

Mi s-a spus că, mai demult, fiecare Gomangani trăia 
singuratic îndată ce părea îndeajuns de mare ca să poată 
vâna singur, îşi construia o colibă separată de ceilalţi şi 
ducea o viaţă solitară, neavând pe vremea aceea nici cea 
mai mică idee despre ce înseamnă viaţa de familie. 

Atunci Bolganii i-au învăţat cum să-şi construiască sate şi i- 
au silit pe oameni şi pe femei să rămână acolo, crescându-şi 
copiii până la maturitate, iar după aceea li s-a impus şi 
copiilor să rămână mai departe în sat, astfel că unele din 
aceste sate se pot lăuda că au ajuns de la patruzeci până la 
cincizeci de locuitori. 

Dar cazurile de moarte sunt foarte dese printre ei şi nu se 
pot înmulţi atât de repede ca popoarele care trăiesc în 
condiţii normale de pace şi siguranţă. Brutalităţile 
Bolganilor îi ucid pe mulţi dintre ei; apoi carnivorii iau şi ei 
o dijmă considerabilă. 


— Cinci faţă de unul singur şi tot stau în sclavie! Ce laşi 
trebuie să fie! exclamă Tarzan. 

— Dimpotrivă, nu sunt nicidecum laşi, răspunse bătrânul. 
Ar înfrunta un leu cu cel mai mare curaj. Însă s-au supus 
atâtea veacuri în şir voinţei Bolganilor, că aceasta a devenit 
la ei o a doua natură..., tot aşa cum în noi este inerentă 
teama de Dumnezeu, aşa şi în mintea acestor Gomangani 
este inerentă teama de Bolgani. 

— Interesant, zise Tarzan. Dar spune-mi te rog, acum: 
unde este femeia pe care am venit s-o caut aici? 

— E soţia ta? întrebă bătrânul. 

— Nu, răspunse Tarzan. Le-am spus aşa Gomanganilor ca 
să o apere. Este La, regina Oparului. Marea preoteasă a 
zeului strălucitor. 

Bătrânul se uită la el cu cea mai mare neîncredere. 

— Imposibil! Strigă el. Nu se poate ca regina Oparului să- 
şi fi riscat viaţa şi să fi venit în locuinţa inamicilor ci 
ereditari. 

— A făcut-o de mare nevoie. Viaţa ci era ameninţată de o 
parte din poporul ei. Pentru că refuzase să mă sacrifice pe 
mine zeului lor. 

— Dacă Bolganii ar şti aceasta, s-ar bucura foarte mult, 
răspunse bătrânul. 

— Spune-mi, te rog, unde este, insistă Tarzan. Ea m-a 
scăpat pe mine de la moarte din mâinile poporului ei şi 
trebuie să caut să o scap şi eu pe ea de soarta ce ar putea-o 
suferi din partea Bolganilor. 

— Totul e fără speranţă, zise bătrânul Pot să spun unde 
este, dar nu ai să fi în stare să o scapi de acolo. 

— Pot să încerc, nu-i aşa? 

— Dar nu vei reuşi şi-ţi vei găsi moartea. 

— Dacă ceea ce îmi spui dumneata este adevărat, că nu 
este absolut nici o şansă de scăpare din valea aceasta, apoi 
aş putea să şi mor, răspunse Tarzan. Totuşi eu nu sunt de 
aceeaşi părere cu dumneata. 

Bătrânul dădu din umeri. 


— Nu-i cunoşti pe Bolgani, zise el. 

— Spune-mi unde e femeia, stărui Tarzan. 

— Priveşte, răspunse bătrânul, făcându-i semn lui Tarzan 
să intre după el în odaie şi apropiindu-se de o fereastră 
care dădea spre apus, îi arătă un turn scurt şi ciudat 
construit, care nu era mai înalt decât clădirea din partea de 
vest a Palatului Diamantelor. 

— Probabil că este acolo undeva, în interior, dar în ce te 
priveşte pe dumneata, ar putea tot aşa de bine să fie chiar 
la polul nord. 

Tarzan rămase câteva clipe în tăcere, ochii lui ageri 
examinând fiecare amănunt al turnului din faţa lui. Socoti 
că ar putea ajunge acolo de pe acoperişul clădirii 
principale, dar mai văzu că şi crengile unor copaci ajungeau 
până aproape de acoperişul turnului. 

În afară de acestea, toate ferestrele erau întunecate, cu 
excepţia a două-trei din ele. Se întoarse spre bătrân 
spunându-i: 

— Nu te cunosc, dar socotesc că pot avea încredere în 
tine. Deoarece, la urma urmei, legăturile de sânge sunt mai 
tari şi numai noi doi suntem singurii oameni din rasa 
noastră în valea aceasta. Desigur, dacă mă trădezi ai să 
câştigi oarecum în faţa lor. Dar nu pot să cred că vei face 
aceasta. 

— Nu te teme, îl asigură bătrânul. Îi urăsc. Dacă te-aş 
putea ajuta, aş face-o bucuros, dar ştiu că nu există nici o 
speranţă de reuşită, pentru oricare plan ce l-ai avea în 
gând...; femeia nu va fi salvată niciodată, iar dumneata nu 
vei pleca niciodată din valea Palatului Diamantelor... nici 
din palat nu vei mai ieşi vreodată, în afară de cazul că 
Bolganii o vor voi: 

Tarzan al maimuţelor prinse a zâmbi. 

— Dumneata eşti de atâta vreme aici, că ai început să-ţi 
însuşeşti aceeaşi concepţie care îi ţine pe Gomangani într-o 
nesfârşită sclavie. Dacă vrei să scapi de aici, vino cu mine. 
Posibil că nu reuşim, dar în orice caz ai o şansă mai mare 


dacă încerci, decât dacă rămâi aici în turn, pentru 
totdeauna. 

Bătrânul clătină din cap cu tristeţe. 

— Nu se poate, zise el, nu-i nici o speranţă. Dacă ar fi 
posibilă scăparea de aici, aş fi fost de mult plecat. 

— La revedere, dar! îi zise Tarzan. 

Şi cu acestea, ieşi repede pe fereastră, începând să se 
caţere spre pământ, de-a lungul unei viţe bătrâne de 
iederă. 

Bătrânul stătu la fereastră privindu-l cu mirare, până când 
îl văzu că ajunge în dreptul acoperişului clădirii care ducea 
la turnul scund în care se găsea La. După aceea, se depărtă 
de la fereastră, grăbindu-se să coboare pe scara din centrul 
turnului. 

Tarzan trecu peste acoperişul clădirii principale, 
traversând cum putu mai bine distanţa destul de mare de la 
turnul de răsărit până la turnul scund unde era închisă La. 
Înaintase foarte încet, făcând toate mişcările cu prudenţa 
fiarei şi fiind nevoit să se oprească, adeseori, în umbră, ca 
să asculte. 

În sfârşit, ajunse la turn. Observă că are mai multe 
deschizături, care dădeau pe acoperiş şi în dreptul cărora 
erau draperii grele. 

Dând la o parte una, văzu jos, înaintea sa, o cameră mare 
şi goală, din centrul căreia ieşea capătul unei scări, ca şi 
aceea din tumul precedent. Nevăzând pe nimeni acolo, nu 
mai pierdu vremea, ci sări în odaie şi se apropie de 
deschizătura circulară din mijloc. 

Uitându-se cu grijă în jos, văzu scara coborând pe o mare 
distanţă şi trecând printr-o mulţime de etaje. Nu putea 
socoti cât de departe merge scara în jos. Dar desigur că 
ajungea în camere subterane, dedesubtul palatului. 

În sus, prin luminătorul acesta, ajungea până la el 
zgomotul scurt al activităţii de jos, precum şi mirosuri 
destule, reduse însă aproape la nimic, întrucât i-ar fi putut 


da impresii precise lui Tarzan. Din cauza mirosului greu de 
miresme răspândit prin tot palatul. 

Acest parfum era menit să-l aducă la pieire. Pentru că 
altfel mirosul său cel ager ar fi descoperit imediat că în 
apropierea lui se află un Gomangani. 

Individul era ascuns după una din draperiile unei 
deschizături în peretele turnului şi în aşa fel ascuns, că-l 
putuse vedea pe Tarzan când sărise de pe acoperiş în 
cameră şi acum îi pândea toate mişcările. 

La început, ochii negrului aproape că ieşiseră cu totul din 
orbite la vederea acestei apariţii stranii, aşa cum nu mai 
văzuse el până atunci. 

După inteligenta lui şi după bobul de superstiție care 
exista în el, desigur şi-ar fi închipuit că Tarzan este un zeu 
coborât din cer. 

Dar, fiind de un ordin atât de inferior pe scara evoluţiei, că 
nu putea avea nici un fel de imaginaţie, nu avea cum şti 
altceva decât că vede o fiinţă ciudată şi că toate fiinţele 
ciudate sunt duşmanii săi. 

Prin urmare, datoria lui era să-şi înştiinţeze stăpânii 
despre ceea ce văzuse. Nu îndrăznea, însă, să facă vreo 
mişcare, până când apariţia nu s-ar îndepărta îndeajuns ca 
să nu-i observe mişcările, în dorinţa strategică de a nu-i 
atrage atenţia, fiindcă învățase de la Bolgani, că, cu cât 
apare mai puţin în ochii lor, cu atât are de suferit mai puţin. 

Străinul se uită multă vreme în jurul scării şi tot atâta 
vreme rămase şi Gomanganul ascuns după draperii, 
pândindu-l. 

După o vreme umbra începu să coboare scara, dispărând 
din ochii negrului, care nu pierdu nici o clipă şi ieşind pe 
acoperiş, alergă pe nerăsuflate să dea de veste Bolganilor. 

Pe când Tarzan cobora scara, fumurile miresmelor 
deveneau din ce în ce mai plictisitoare. Acolo unde ar fi 
putut să facă cercetări repezi cu ajutorul mirosului său, era 
nevoit să stea să asculte la orice zgomot, iar în cele mai 


multe cazuri trebuia să deschidă uşile camerelor şi să intre 
pentru a-şi termina cercetarea. 

Pe unde uşile erau încuiate, se întindea la pământ şi-şi 
lipea urechea de crăpătura de jos. În câteva rânduri 
îndrăzni să o strige chiar pe La pe nume. Dar în nici un caz 
nu primi răspunsul dorit. 

Ajunsese să cerceteze patru etaje şi tocmai îl cobora pe al 
cincilea, când văzu în una din uşi un negru foarte surescitat 
şi poate chiar speriat. 

Era de proporţii uriaşe, dar fără nici o armă. Se uita cu 
ochii holbaţi la Tarzan. Care sărise jos şi se oprise în 
picioare în faţa lui. 

— Ce vrei? izbucni în sfârşit negrul Cauţi pe femeia albă, 
soţia ta, pe care au prins-o Bolganii? 

— Da, răspunse Tarzan. Ce ştii tu despre ea? 

— Ştiu unde este ascunsă, răspunse negrul, iar, dacă mă 
urmezi, te duc la ea. 

— Şi de te oferi tu să faci asta pentru mine? întrebă Tarzan 
devenind imediat bănuitor. De ce nu te duci mai bine să 
comunici imediat stăpânilor tăi că sunt aici şi să trimită 
oameni să mă prindă? 

— Nu ştiu motivul pentru care am fost trimis să fac 
aceasta, răspunse negrul. Ştiu numai că Bolganii m-au 
trimis. Nu am vrut să vin, pentru că îmi era frică. 

— Unde ţi-au spus să mă duci? 

— Trebuia să te duc într-o cameră, a cărei uşă va fi imediat 
zăvorâtă în urma noastră. Atunci urma să fii prizonierul lor. 

— Dar cu tine ce s-ar fi întâmplat? 

— Şi eu urma să fiu prizonier. Bolganilor nu le pasă ce s-ar 
fi întâmplat cu mine. Poate că mă ucideai. Dar nu se 
îngrijeau de asta. 

— Dacă mă duci undeva ca să fiu prins, te voi ucide, 
răspunse Tarzan. Dar, dacă mă duci acolo unde este femeia, 
poate că vom scăpa cu toţii. lu ai vrea să scapi, spune-mi? 

— Aş vrea să scap, dar nu pot. 

— Ai încercat vreodată? 


— Nu, nu am încercat. Pentru ce să încerc să fac ceva ce 
nu se poate face? 

— Dacă mă duci unde voi fi prins, cu siguranţă că le ucid, 
repetă Tarzan, dar, de mă duci acolo unde este femeia, vei 
avea cel puţin şansa să mai trăieşti. Care din două? 

Negrul se scărpină în cap, gânditor, în timp ce ideea 
aceasta se strecura încet în creierul lui stupid. În cele din 
urmă vorbi: 

— Eşti om înţelept, zise el. 'Te voi duce acolo unde se află 
femeia. 

— Atunci mergi înainte, zise Tarzan şi te voi urma. 

Negrul cobori în etajul următor şi deschizând o uşă, 
intrară într-un coridor drept şi destul de lung. În timp ce 
Tarzan îşi urma călăuza, avu timp să reflecteze asupra 
mijloacelor prin care Bolganii au aflat despre prezenţa lui 
în turn. 

Singura concluzie la care a putut ajunge a fost aceea că 
bătrânul îl trădase, deoarece, după câte putea şti, nimeni 
nu bănuia că el se afla în Palatul Diamantelor. 

Condorul prin care îl conducea negrul era destul de 
întunecat, primind numai o lumină slabă din sala în care se 
întâlniseră şi a cărei uşă rămăsese deschisă în urma lor. 
După puţin negrul se opri în dreptul unei uşi închise. 

— Femeia este aici înăuntru, zise negrul arătând cu mâna 
spre uşă. 

— Este singură? întrebă Tarzan. 

— NU. Răspunse negrul Priveşte! Mai zise el. 

Şi deschise uşa în spatele căruia se văzu un rând de 
draperii grele, pe care le despărţi una de alta binişor, iar 
Tarzan putu să vadă în felul acesta, întreaga cameră. 

Apucându-l pe negru de încheietura mâinii, ca să nu fugă, 
Tarzan făcu un pas înainte şi puse ochiul între spaţiul 
deschis între draperii. În faţa lui era o cameră mare, în 
capătul căreia se vedea o platformă înaltă, construită dintr- 
un fel de lemn negru sculptat cu multă îndemânare. 


Locul principal de pe platformă îl ocupa un leu enorm, cu 
coama neagră: acelaşi pe care Tarzan îl văzuse plimbat prin 
grădina palatului, sub escortă. 

Lanţurile de aur erau acum prinse bine în nişte cârlige 
înfipte în pardoseală, iar cei patru negri stăteau doi de 
fiecare parte a fiarei, nemişcaţi ca nişte statui de abanos. 

În spatele leului, pe tronuri de aur, mai şedeau trei 
Bolgani cu ornamente magnifice pe trupurile lor. Jos, la 
marginea scărilor ce duceau pe platformă, stătea în 
picioare La, între doi paznici Gomangani. 

De fiecare parte a aleii principale erau bănci scobite în 
piatră. Întoarse cu faţa spre platformă, mai toate ocupate 
de vreo cincizeci de Bolgani printre care Tarzan văzu 
imediat că se află şi bătrânul cu care se întâlnise în turn. 

Când l-a văzut pe acesta acolo, printre Bolgani, nu a făcut 
decât să întărească şi mai mult convingerea lui Tarzan, în 
privinţa sursei din care pornise trădarea. 

Camera era luminată de sute de opaițe, în care ardea o 
substanţă ce emitea atât lumină cât şi mirosul cel greu care 
îi înăbuşise nările de când intrase în domeniile Bolganilor. 

În dreapta acestui apartament se aflau mai multe ferestre 
mari, de formă gotică, deschise şi lăsând să intre aerul 
călduţ şi plăcut al unei nopţi de vară în junglă. 

Pe aceste ferestre, Tarzan putea să vadă în curtea 
palatului şi să noteze că această cameră era la acelaşi nivel 
cu veranda pe care era situat palatul. 

Dincolo de ele ştia că este o poartă deschisă care dădea în 
junglă, ducând la libertate; dar între ele şi ferestrele 
acestea era cincizeci de gorile oameni. 

De bună seamă, că cea mai bună armă pentru a-şi găsi 
drumul spre libertate, împreună cu La, ar fi fost strategia. 

Cu toate acestea, în mintea lui creştea dorinţa în 
probabilitatea că, în cele din urmă va recurge tot la forţă şi 
nu la strategie ca să scape de acolo. 

După câtva timp de examinare a tabloului, îl întrebă pe 
negru: 


— Gomanganii care îl păzesc pe leu nu ar vrea să scape şi 
ei de Bolgani? 

— Ar vrea, dacă s-ar putea, răspunse negrul. 

— Atunci, văd că este nevoie să intru în această cameră, 
zise Tarzan către negru. Ai să vii şi tu cu mine şi vei spune 
celorlalţi Gomangani, că dacă se vor lupta de partea mea, 
am să-i iau şi pe ei cu mine afară de aici. Din vale. 

— Am să le spun, dar nu au să mă creadă, răspunse 
negrul. 

— Spune-le atunci că au să moară, dacă nu mă ajută. 

— Am să fac şi aceasta. 

Tarzan îşi întoarse, apoi, din nou atenţia la cele ce se 
petreceau în odaia din faţa lui şi văzu că vorbea unul din 
Bolganii care se aflau pe tronuri la spatele leului. 

— Nobile Numa, regele fiarelor şi împărat al tuturor 
creaturilor, zise el, într-o voce de bas şi mârâitoare. Numa a 
auzit cuvintele pe care această femelă le-a spus, iar dorinţa 
lui este ca ea să moară. Marele împărat e flămând. El însuşi 
o va devora în faţa nobililor săi şi a înaltului Consiliu 
Imperial de Trei. Aceasta e voinţa lui Numa. 

Un murmur de aprobare se ridică din piepturile 
ascultătoriloR. Pe când leul îşi rânjea colții hidoşi şi răcnea 
de se cutremura palatul, ţinându-şi ochii-i galben-verzui 
fixaţi îngrozitor asupra femeii din faţa lui. 

Aceasta dovedea că ceremoniile se repetau destul de des 
ca el să fie obişnuit cu ele şi deci ştia ce recompensă trebuia 
să se aştepte la sfârşitul fiecăreia. 

— Poimâine, continuă oratorul, soţul acestei fiinţe care în 
momentul acesta este prins şi închis în turnul împăraţilor, 
va fi adus înaintea lui Numa spre a fi judecat. Robilor, 
porunci el. Deodată. Întorcându-se spre negrii, împingeţi 
femeia înainte până la împăratul vostru. 

În aceeaşi clipă, leul deveni frenetic, bătându-şi coastele 
puternic cu coada căutând să se smucească din lanţuri, 
răcnind, mârâind şi ridicându-se pe picioarele din spate, ca 
s-o poată ajunge pe La care acum era dusă cu forţa, în sus 


pe treptele platformei unde mâncătorul de oameni, 
împodobit cu nestemate, o aştepta atât de nerăbdător. 

Cu toată groaza ei, La nu scoase nici un strigăt, ci căuta 
numai în tăcere să scape din mâinile puternicilor 
Gomangani, de care era ţinută, toate acestea, bineînţeles, 
zadarnic. 

Ajunseseră acum sus pe ultima treaptă şi erau pe cale s-o 
împingă pe La în braţele leului, când se opriră la auzul unui 
strigăt puternic venit din partea cealaltă a camerei... 

Strigătul i-a determinat pe Gomangani să se oprească, iar 
pe Bolgani să sară în picioare surprinşi şi totodată înfuriaţi, 
pentru că ce văzură nu putea să nu le stârnească aceste 
sentimente în pieptul lor. 

Sărind în odaie cu sulița ridicată şi gata de acţiune, apăru 
deodată un om alb gol, de statură uriaşă: omul despre care 
auziseră cu toţii, dar pe care niciunul nu îl văzuse până 
atunci. 

Atât de rapidă a fost mişcarea lui, încât în momentul 
intrării. Înainte chiar de a se fi ridicat ei în picioare, albul îşi 
repezise sulița cu un efect din cele mai surprinzătoare. 

CAPITOLUL XIV - Grozăviile din camera tronului. 

Era noapte. Prin întunericul junglei trecea un leu mare cu 
coama neagră. Îşi tăcea drum cu o nepăsare majestuoasă 
faţă de orice alte fiinţe care ar fi putut locui în acea pădure 
primitivă. 

Nu ieşise la vânătoare pentru că nu căuta nicidecum să-şi 
ascundă prezenţa. Pe de altă parte, nu scotea nici un sunet. 

Mergea repede, deşi uneori se oprea să adulmece aerul şi 
aplecând capul într-o parte, ascultând cu atenţie. Ajunse 
astfel lângă un zid înalt, începând să miroasă de jur 
împrejurul zidului, până ce dădu de o poartă întredeschisă 
prin care trecu în interior. 

Înaintea lui se ridica o clădire mare şi cum sta şi se uita la 
ea ascultând, izbucni deodată din interiorul clădirii, 
răcnetul bubuitor al unui alt leu înfuriat. 


Imediat ciuli o ureche, apoi porni înainte, furişându-se, în 
direcţia de unde auzise răcnetul. 

Chiar în clipa când La era să fie înhăţată de ghearele lui 
Numa, Tarzan sărise în odaie, scoțând strigătul puternic 
care-i oprise în loc pe Gomangani care târau femeia la 
pieire. 

Şi tot în clipa cât dură această pauză, pe care Tarzan ştia 
că va urma întreruperii produsă de el, îşi aruncă sulița. 

Spre furia nemărginită şi consternarea Bolganilor, o 
văzură înfigându-se adânc în inima împăratului lor, marele 
leu cu coama neagră. 

Alături de Tarzan stătea Gomanganul pe care îl convinsese 
să-l servească, iar când Tarzan alergă spre La, negrul îl 
urmă. Strigând tovarăşilor lui că de îl vor ajuta pe acest 
străin, vor putea fi liberi şi să scape pentru totdeauna de 
Bolgani. 

— Aţi lăsat să fie ucis marele împărat, strigă el către 
sărmanii Gomangani care îl păziseră pe Numa. Pentru 
faptul acesta Bolganii vă vor ucide. Mai bine ajutaţi-l pe 
acest larmangani şi pe soţia sa şi poate scăpaţi cu viaţă şi 
vă căpătaţi libertatea. Iar voi, adăugă negrul adresându-se 
acelora care o păziseră pe La. Şi pe voi vă vor face 
răspunzători Bolganii. Aşa că speranţa voastră este să-l 
ajutaţi pe străin. 

Tarzan ajunse lângă La şi luând-o în braţe, o duse repede 
sus pe platformă, unde spera ca să poată face faţă în primul 
moment, asalturilor celor cincizeci de Bolganii, care acum 
se repeziseră cu toţii din locurile lor, asupra lui. 

— Ucideţi-i pe cei trei de la spatele tronului, strigă Tarzan 
Gomanganilor. Care ezitau încă de ce parte să treacă. 
Ucideţi-i. Dacă vreţi libertatea! Ucideţi-i, dacă vreţi să 
trăiţi! 

Vocea sa autoritară şi fascinarea ce împrăştia 
personalitatea lui calităţi inerente conducătorilor de 
oameni, îi câştigă de partea lui, imediat pe Gomangani, care 


se aruncară asupra Bolganilor de pe platformă, 
străpungându-i cu suliţele. 

Astfel, Gomanganil. Ucigând fiinţe care reprezentau 
autoritatea în ţara lor, erau compromişi cu desăvârşire şi nu 
mai era acolo nici o speranţă pentru ei, decât să urmeze şi 
mai departe soarta pe care le-o va croi Tarzan. 

Ţinând-o pe La de mijloc cu unul din braţele lui puternice, 
o duse sus de tot pe platformă, unde se aplecă şi cu mâna 
cealaltă, smuci sulița din cadavrul leului, apoi întorcându-se 
în faţa Bolganilor care înaintau la atac, puse un picior pe 
leul ucis şi ridicând vocea izbucni în strigătul victorios al 
antropoizilor victorios din tribul lui Ciuk. 

Bolganii în faţa lui se opriră, în timp ce la spatele său, 
Gomanganii rămaseră încremeniţi de groază. 

— Opriţi-vă! strigă Tarzan ridicând o mână în faţa 
Bolganilor. Ascultaţi! Eu sunt Tarzan al maimuţelor şi nu am 
venit să caut ceartă cu poporul vostru. Nu caut decât o 
trecătoare să ies din ţara voastră şi să ajung în ţara mea. 
Lăsaţi-mă să-mi văd de drum în linişte, împreună cu această 
femeie şi luându-i cu mine Gomangani. 

Drept orice răspuns, Bolganii scoaseră nişte mârâituri 
surde şi se repeziră din nou pe platformă. Din rândurile lor 
apăru deodată bătrânul din turn, care alergă cât putu mai 
repede spre Tarzan. 

— Ah, trădătorule! strigă Tarzan. Tu vei fi cel dintâi care ai 
să guşti din furia lui Tarzan. 

Vorbise englezeşte şi bătrânul îi răspunse la fel. 

— Trădător?! exclamă el surprins. 

— Da, trădător, tună Tarzan. Nu ai fost tu acela care ai dat 
fuga să-i înştiinţezi pe Bolgani că eu sunt în palat şi să 
trimită Gomanganii ca să mă prindă în cursă. 

— Nici nu m-am gândit, răspunse celălalt. Am venit aici ca 
să văd de pot fi de vreun folos oarecare acestei albe, în 
urma hotărârii mele de a te servi şi pe tine! Haide, 
englezule, nu te supăra. Uite-mă trec de partea ta, ca să 
mor alături de tine, pentru că de murit tot vei muri, tot atât 


de sigur după cum este un Dumnezeu în cer. Nimic nu te 
mai poate scăpa de furia şi mânia Bolganilor, al căror 
împărat l-ai ucis. 

— Vino, atunci şi dovedeşte-ţi sinceritatea. Mai bine să 
mori acum, decât să mai trăieşti în sclavie. 

Cei şase Gomangani se aşezaseră câte trei de fiecare 
parte a lui Tarzan, iar cel de-al şaptelea, care fusese 
neînarmat, îşi luase acum arme de la unul din cei trei 
Bolgani ucişi pe platformă. 

În faţa acestor scene de desfăşurare a forţelor, atât de 
nouă pentru ei, Bolganii se opriră jos lângă scara care 
ducea la platformă. 

Dar oprirea lor nu dură decât o secundă, pentru că ei erau 
cincizeci contra nouă. De aceea şi năvăliră în sus pe trepte, 
iar Tarzan cu Gomanganii săi îi întâmpinaseră cu securi, 
sulițe şi buzdugane. 

În primul moment reuşiră să-i împingă înapoi, dar numărul 
duşmanilor era prea mare. Aşa că la a doua năvală părea că 
vor fi copleşiţi de ei. 

Atunci auzul combatanţilor fu izbit de un răcnet din cele 
mai îngrozitoare, care venind dintr-o mare apropiere, făcu 
să înceteze temporar lupta. 

Întorcându-şi ochii în direcţia de unde auzise răcnetul, 
văzură un leu enorm cu coama neagră stând într-una din 
ferestrele camerei. 

Numai o clipă a stat leul acolo, ca o adevărată statuie de 
bronz, apoi clădirea se cutremură din nou de ecoul 
puternicului său răcnet. 

Tarzan se uită şi el de sus, de pe platformă, spre leul din 
firida ferestrei şi recunoscându-l, simţi o mare uşurare. 
Ridicând vocea mai presus decât mârâiturile Bolganilor, 
strigă: 

— Jad-bal-ja, ucide, ucide, Jal-bal-ja! 

Iar cu mâna arătă spre Bolgani. 

Nici nu ieşiseră bine cuvintele de pe buzele sale, când 
monstrul acela enorm sări de pe fereastră şi ca un adevărat 


diavol încarnat, se repezi asupra gorilelor. 

Tot în clipa aceea trecu prin mintea lui Tarzan un plan din 
cele mai îndrăzneţe, spre a se salva împreună cu toţi aceia 
care depindeau acum de el. 

— Repede, strigă el Gomanganilor, săriţi asupra 
Bolganilor! lată. A sosit adevăratul Numa, regele fiarelor. El 
îşi ucide duşmanii, după cum vedeţi, dar nu va face nimic 
nici lui Tarzan, nici prietenilor săi, Gomanganii. 

Văzând pe urâcioşii lor stăpâni că se dau înapoi din faţa 
atacurilor teribile ale leului, Gomanganii năvăliră cu 
topoarele şi cu ciomegele, pe când Tarzan aruncând sulița, 
sări la luptă, cu cuțitul lui cel mare de vânătoare. 

Ţinându-l pe Jad-bal-ja pe lângă el, ca nu cumva să sfâşie 
din greşeală pe vreun Gomangani sau pe bătrân, ori chiar 
pe La, ajunse să vadă căzuţi mai bine de douăzeci de 
Bolgani, înainte ca restul acestora să poată scăpa din 
cameră. 

Apoi îl chemă pe Jad-bal-ja la el şi se adresă din nou 
Gomanganilor: 

— Luaţi cadavrul falsului Numa de pe platformă. Scoateţi-l 
de aici din încăpere pentru că adevăratul împărat a venit 
să-şi reclame tronul. 

Atât bătrânul, cât şi La priveau, cu cea mai mare mirare, 
când la Leul de aur când la Tarzan. 

— Cine eşti tu, întrebă bătrânul, care poţi îndeplini 
asemenea minuni cu o fiară sălbatică din junglă? Cine eşti 
tu şi ce ai de gând să faci? 

— Aşteaptă şi vei vedea, zise Tarzan cu un zâmbet silit. 
Cred că acum vom fi în siguranţă, iar Gomanganii vor putea 
trăi, de acum încolo multă vreme în linişte. 

După ce negrii curăţiră platforma de cadavrul leului, 
aruncându-l afară pe una din ferestre, Tarzan îl trimise pe 
Jad-bal-ja să stea sus pe tronul pe care îl ocupase celălalt 
leu. 

— Uitaţi-vă, zise el către Gomagani. lată pe adevăratul 
vostru împărat, care nu trebuie să fie legat în lanţuri de 


tronul său. Alergaţi acum trei dintre voi, la colibele 
poporului din spatele palatului şi adunaţi-i pe toţi în odaia 
tronului, ca să vadă şi ei ce s-a petrecut aici. Grăbiţi-vă şi să 
vă înapoiaţi cu cât mai mulţi războinici, înainte să se 
întoarcă Bolganii cu ajutoarele lor. 

Cuprinşi de o agitaţie care a zguduit creierul lor, trei 
Gomangani se grăbiră să facă ceea ce le poruncise Tarzan, 
pe când ceilalţi se uitau la fel cu o expresie de adorare şi 
respect, pe care nu o poate insufla decât vederea unei 
zeități. La se apropie şi ea şi stătu lângă Tarzan, uitându-se 
în faţa lui cu o admiraţie tot atât de profundă, ca şi aceea a 
negrilor. 

— Nu am avut încă timp să-ţi mulţumesc, Tarzan al 
maimuţelor, zise ea. Pentru tot ce ai făcut pentru mine. Ştiu 
că ai venit aici ca să mă scapi din ghearele acestor creaturi 
oribile şi mai ştiu că nu a fost dragoste ceea ce te-a împins 
la acest act de eroism fără nici o nădejde. Este aproape o 
minune că ai reuşit până acum, dar eu, care cunosc din 
legendele poporului meu marile fapte ale Bolganilor, ştiu că 
nu poate fi nici o scăpare pentru noi, aşa că te implor să 
pleci singur de aici, pentru că numai singur şi fără noi ai 
mai avea speranţă să scapi de aici. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere cu tine, La. Că nu vom mai 
putea scăpa de aici, răspunse Tarzan. Mai ales acum mi se 
pare că avem toate motivele să ne credem speranţa 
întemeiată, ba chiar că putem asigura şi libertatea acestor 
Gomangani, scăpându-i din sclavia şi tirania Bolganilor. Şi 
nu e asta totul. Eu nu sunt satisfăcut numai cu atâta. Nu 
numai că trebuie să pedepsesc aceste fiinţe care manifestă 
atâta lipsă de ospitalitate faţă de străini, dar trebuie să-i 
pedepsesc şi pe preoţii din oraşul tău, care au fost atât de 
puţin devotați marii lor preotese. 

În acest scop. Am intenţia să pornesc din valea Palatului 
Diamantelor şi să intru în cetatea Oparului, cu un număr 
destul de mare de Gomangani, ca să-l pot sili pe Hagi să 
părăsească puterea pe care a uzurpat-o, iar tu să revii pe 


tronul Oparului. Până nu fac aceasta, nu voi fi satisfăcut. Şi 
nici nu voi pleca de aici până nu le voi îndeplini pe toate. 

— Ştiu că eşti un om curajos, zise bătrânul şi văd că ai 
reuşit mai presus de aşteptările mele, dar La are dreptate, 
deoarece nu cunoşti nici ferocitatea Bolganilor, nici 
resursele lor, cum nu cunoşti nici puterea pe care o exercită 
asupra Gomanganilor. Dacă ai putea să stârneşti în minţile 
stupide ale acestor negri cel mai mic pic de voinţă, care să 
înlăture întrucâtva teama lor de Bolgani, poate că ai aduna 
un număr suficient din ei, ca să scapi din valea aceasta. Mă 
tem, a continuat bătrânul, că aceasta este mai presus decât 
puterile tale. Prin urmare, singura noastră speranţă este să 
scăpăm de aici din palat în momentele acestea în care 
Bolganii sunt încă dezorganizaţi şi să ne încredem în iuţeala 
şi norocul nostru spre a putea ajunge afară din vale, înainte 
de a fi prinşi. 

— Priveşte, strigă La. Chiar acum este prea târziu. 
Bolganii se întorc în număr mare. 

Tarzan se uită în direcţia arătată şi văzu, pe uşa deschisă 
de la capătul celălalt al camerei, un număr mare de gorile 
care se apropiau. Îşi întoarse apoi privirile cu iuţeală spre 
ferestrele de la spatele său. 

— Liniştiţi-vă, le zise el. Uitaţi-vă acolo şi vedeţi că 
intervine, în ecuaţia problemei noastre, un factor nou. 

Se uitară şi ei spre ferestrele care dădeau pe terasă şi 
văzură o ceată mare de câteva sute de negrii alergând cu 
iuţeală spre ferestre. Negrii de pe platformă începură să 
strige în cea mai mare surescitare: 

— Vin! Vin ai noştri! De acum vom fi liberi şi nu vor mai 
putea Bolganii să ne pună la munci ucigătoare, nici să ne 
bată. Nici să ne tortureze, nici să ne dea hrană lui Numa. 

În acelaşi timp cu cei dintâi Bolgani care ajunseră la uşa 
camerei. Începură să curgă pe ferestrele peretelui opus şi 
Gomanganii. 

Erau conduşi de ceilalţi trei, care fuseseră trimişi să-i 
aducă şi care transmiseseră vestea cea bună cu atâta efect, 


încât negrii păreau că sunt alt popor, atât de mult îi 
transfigurase gândul unei libertăţi imediate. 

La vederea lor. Conducătorii Bolganilor le strigă un ordin 
ca să înhaţe pe străinii de pe platformă, dar răspunsul ce îl 
primi fu o suliță aruncată de cel mai aproape negru, care-i 
pătrunse în piept, ucigându-l pe loc şi astfel bătălia începu. 

Bolganii care se aflau în palat erau în număr cu mult mai 
mare decât negrii, dar aceştia aveau avantajul că se aflau în 
interiorul camerei tronului, în număr suficient ca să 
împiedice intrarea dintr-o dată a unui număr mai mare de 
Bolgani. 

Tarzan. Dându-şi imediat seama de temperamentul 
negrilor, îl chemă pe Jad-bal-ja după el şi coborându-se de 
pe platformă, luă comanda Gomanganilor. 

La fiecare deschizătură aşeză un număr suficient de negri 
ca să o păzească, iar în centrul odăii păstră restul negrilor 
ca trupe de rezervă. 

După aceea îl chemă la el pe bătrân, spre a se consulta cu 
el. 

— Poarta din zidul de la răsărit este deschisă, i-a zis el. Eu 
am lăsat-o aşa când am intrat în cetate. Cum socoteşti 
dumneata? Eu mă gândesc să trimit vreo douăzeci de negri, 
care să treacă afară în pădure şi să comunice tuturor 
sătenilor cele ce se petrec în palat, sfătuindu-i să trimită 
războinicii lor încoace şi să completăm opera pe care am 
început-o. E bun planul? 

— Planul este excelent, răspunse bătrânul. Acum Bolganii 
nu sunt de partea palatului dintre poartă şi noi, aşa că. 
Dacă ne grăbim, putem să reuşim. Aleg eu singur oamenii. 
Trebuie să fie numai şefi ale căror cuvinte au greutate 
asupra sătenilor din exterior. 

— Foarte bine, a aprobat Tarzan. Alege-i imediat şi dă-le 
lămuririle necesare. Expediază-i cât mai repede. 

Bătrânul a ales. Unul câte unul, treizeci de războinici, 
explicându-le cu precizie tot ce aveau de făcut. Negrii erau 


încântați de acest plan şi l-au asigurat pe Tarzan că, în mai 
puţin de o oră, va sosi primul detaşament de ajutoare. 

— Aveţi grijă, le-a zis Tarzan, să distrugeţi lacătul de la 
poartă în urma voastră.ca să nu mai poată fi încuiată de 
Bolgani. Mai spuneţi-le că cei ce vor sosi mai repede să 
aştepte dincolo de poartă, până vă veţi aduna în număr 
destul de mare ca să puteţi intra cu bine în interiorul curţii. 
Ar fi bine să fiţi cel puţin atâţia câţi sunteţi acum în această 
încăpere. 

Negrii au confirmat că au înţeles totul şi după câteva clipe, 
au ieşit din odaie, alergând pe drum în întunericul nopţii să 
ducă ştirea cea bună. 

Nu a trecut mult şi Bolganii i-au atacat pe Gomanganii ce 
păzeau intrarea principală din camera tronului; efectul 
acestei acţiuni a fost că vreo douăzeci şi mai bine de gorile 
reuşiră să-şi facă drum prin odaie. 

Prevăzând faptul că lupta ar putea lua o nouă întorsătură, 
negrii au dat semne de şovăire; le era teamă şi acum 
stăteau la îndoială dacă trebuie sau nu să dea un 
contraatac. Atunci Tarzan a sărit în ajutorul lor, ca să 
oprească năvălirea Bolganilor în camera tronului, 
chemându-l pe Jad-bal-ja lângă el şi indicându-i pe cei mai 
apropiaţi Bolgani, îi zise: 

— Ucide! Ucide! 

Leul, dintr-o singură mişcare, a ajuns în beregata gorilei. 
Fălcile lui puternice s-au închis, trosnind numai o singură 
dată, iar faţa îngrozitoarei gorile... nu mai era. Apoi, la un 
cuvânt al stăpânului său, Leul de aur a părăsit prima gorilă, 
sărind asupra alteia. 

Trei gorile au fost ucise consecutiv, ceea ce i-a determinat 
pe Bolgani să întoarcă spatele şi să încerce să fugă din 
această cameră, dar Gomanganii, învăluiţi din nou de curaj 
în fata aliatului lor care împrăştia atât de uşor moartea şi 
groaza printre tirani, s-au aşezat între uşă şi Bolgani, 
tăindu-le trecerea. 

— Opriţi-i! Opriţi-i! striga Tarzan. Dar nu-i ucideţi! 


Apoi adresându-se Bolganilor, le porunci: 

— Predaţi-vă şi nu vi se va face nici un rău. 

Jad-bal-ja stătea lângă stăpânul său, uitându-se furios şi 
mârâind spre Bolgani, iar din când în când arunca câte o 
privire rugătoare lui Tarzan, priviri care lămureau, mai 
mult chiar, decât cuvintele: 

— Dă-mi drumul printre ei! 

Au mai rămas cincisprezece dintre toţi Bolganii care 
apucaseră să intre în odaie. În primul moment, au ezitat, 
apoi unul şi-a aruncat armele la pământ. Exemplul lui a fost 
urmat şi de ceilalţi. 

Tarzan s-a întors spre Jad-bal-ja. 

— Înapoi! I-a strigat el, indicând cu mâna spre platformă. 

După ce leul s-a îndepărtat, Tarzan s-a adresat din nou 
Bolganilor: 

— Să meargă unul din voi să-i anunţe pe tovarăşii voştri că 
cer să se predea imediat. 

Bolganii s-au înţeles între ei câteva momente şi în cele din 
urmă unula anunţat că va merge să-i vadă şi pe ceilalţi. 
După ce a ieşit din cameră, bătrânul s-a apropiat de Tarzan. 

— Nu se vor preda niciodată, a zis el. Fereşte-te de 
trădare. 

— Nu-i nimic, a zis Tarzan. Mă aştept la aceasta, dar 
încerc să câştig timp, de aceasta avem mai multă nevoie 
decât orice. Dacă s-ar găsi pe aici pe aproape un loc unde 
să-i pot închide pe aceştia, m-aş simţi mai bine, pentru că aş 
micşora cât de cât numărul celorlalţi. 

— Este o cameră acolo, a zis bătrânul, arătând spre una 
din uşile camerei tronului, unde îi putem închide foarte 
bine... 

— Bine, a zis Tarzan. 

Iar după câteva clipe, urmând lămuririle bătrânului, i-a 
încuiat pe Bolgani în camera aceea. 

Acum putea să audă din coridoarele exterioare discuţiile 
grupului principal de Bolgani. Evident că discutau mesajul 
trimis de Tarzan. 


Au trecut cincisprezece minute, după aceea alte 
cincisprezece, fără să aibă nici un răspuns de la Bolgani; 
dar nici aceştia nu au reluat ostilitățile. Apoi, individul pe 
care Tarzan îl trimisese să ceară predarea celorlalţi a venit 
până la intrarea principală din camera tronului. 

— Care este răspunsul? a întrebat Tarzan. 

— Nu se supun, a răspuns Bolgani, dar îţi vor da voie să 
pleci de aici din vale, dacă vei da drumul acelora dintre noi, 
pe care îi ai prizonieri şi nu vei mai face nici un rău 
celorlalţi. 

Tarzan a clătinat din cap negativ. 

— Nu se poate, a răspuns el. Am în mână puterea cu care 
pot să-i zdrobesc pe Bolganii din valea Diamantelor. Uitaţi- 
vă, zise el. Arătând spre Jad-bal-ja! Iată adevăratul Numa! 
Fiara care aţi avut-o voi pe tron nu a fost decât un carnivor 
sălbatic, însă acesta este Numa, regele fiarelor, împăratul 
tuturor vietăţilor. Priviţi-l! E nevoie să mai fie legat în 
lanţuri de aur ca orice prizonier sau rob? Desigur că nu! El 
este cu adevărat împărat. Dar mai mare decât el este 
altcineva, cel de la care el primeşte ordine. Şi acela sunt eu, 
Tarzan! Veţi simţi nu numai furia lui Numa, dar şi cea a lui 
Tarzan. Gomanganii sunt poporul meu, iar Bolganii vor fi 
robii mei. Du-te şi spune aceasta camarazilor tăi şi mai 
spune-le că dacă vor să trăiască, nu au altceva de făcut 
decât să vină implore iertare. Du-te! 

După ce trimisul Bolganilor s-a îndepărtat din nou, Tarzan 
şi-a întors privirile spre bătrân. Acesta îl privea cu o 
expresie în care se putea citi doar spaimă şi respect, însă 
avea în colţul buzelor şi al ochilor o nuanţă de zâmbet 
aproape imperceptibil. Tarzan scoase un suspin adânc de 
uşurare. 

— Împrejurarea aceasta ne va mai da timp cel puţin încă o 
jumătate de oră, a zis el. 

— Avem nevoie de ea, ba chiar şi de mai mult, a răspuns 
bătrânul; dar cu aceasta ai reuşit mai mult decât am crezut 
eu, pentru că cel puţin ai insuflat Bolganilor o îndoială; 


aceştia nu au avut niciodată motive care să le pună la 
îndoială puterile. 

După puţin timp, discuţia din coridoarele exterioare a 
încetat, făcând loc unor zgomote, care arătau clar că 
Bolganii mergeau dintr-o parte în alta. 

Mai multe gorile-oameni, s-au aşezat chiar dincolo de 
intrarea principală a camerei tronului, unde au rămas în 
tăcere, cu armele gata ca şi când ar fi avut intenţia să se 
opună oricărei încercări din partea celor din odaie de a ieşi 
pe acolo. 

În spatele lor se putea vedea restul gorilelor împărțindu-se 
în grupuri şi dispărând pe diferite uşi ale coridoarelor ce 
duceau în alte încăperi ale palatului. 

Gomanganii, împreună cu La şi cu bătrânul, aşteptau 
nerăbdători sosirea ajutoarelor după care trimiseră pe 
hatmanii negrilor. 

Numai Iarzan stătea liniştit pe marginea platformei, 
rezemat cu umărul de Jal-bal-ja, căruia-i petrecuse un braţ 
pe după gât. 

— Mi se pare că au plănuit ceva, a zis bătrânul. Trebuie să 
fim atenţi să nu ne ia prin surprindere. Dacă negrii ar sosi 
acum, când uşa este apărată numai de cincizeci de inşi, am 
putea să-i înfrângem cu uşurinţă şi probabil, după cum cred 
eu, să avem putinţa de a scăpa din curtea palatului. 

— Faptul că ai stat mai mult timp aici ţi-a insuflat tot atâta 
teamă fără rost de Bolgani, ca şi Gomanganilor. După 
concepţia ta, cineva ar crede că ei sunt supraoameni. Cu 
toate acestea fii sigur, prietene, că nu sunt decât numai 
nişte simple fiare, iar, dacă rămânem devotați cauzei 
noastre, nu încape nici o îndoială, vom reuşi să-i nimicim. 

— Posibil să fie şi fiare, a răspuns bătrânul, dar în cazul 
acesta sunt fiare cu minte de om; şiretenia şi cruzimea lor 
sunt mai mult decât diabolice. 

A urmat o tăcere lungă, întreruptă numai de şoaptele 
nervoase ale Gomanganilor, al căror moral evident se 
micşora sub încordarea nervoasă a aşteptării şi din cauza 


întârzierii tovarăşilor lor din junglă pe care îi aşteptau să le 
dea ajutor. 

La aceasta, se mai adăuga şi efectul demoralizator al 
bănuielilor ce le treceau prin minte în privinţa planurilor 
Bolganilor. Însăşi tăcerea acestor gorile avea un efect cu 
mult mai teribil asupra lor decât un asalt imediat. 

La a fost prima care a întrerupt tăcerea: 

— Dacă treizeci de Gomangani pot pleca din palat şi să 
iasă în pădure cu atâta uşurinţă, pentru ce nu am putea să 
plecăm şi noi? 

— Din două motive, a răspuns Tarzan. Unul este acela că, 
dacă am părăsi turnul cu toţii deodată, Bolganii s-ar lua 
după noi şi ne-ar hărţui într-atâta, încât să aibă timp să 
trimită pe cineva în satele Gomanganilor; astfel, în scurt 
timp, vom fi înconjurați numai de războinici ostili. În loc de 
prieteni. Al doilea motiv şi-a justificat Tarzan ideea, este că 
vreau să pedepsesc aceste creaturi în aşa fel, încât în viitor 
orice străin ar veni pe aici să fie bine primit în Valea 
Diamantelor. 

După o mică pauză a continuat: 

— Acum să-ţi dau şi un altreilea motiv, datorită căruia nu 
am putea căuta scăparea în momentul acesta. Uite, zise el 
arătând spre ferestrele care dădeau pe terasă, atât terasa, 
cât şi grădina sunt pline de Bolgani. Orice ar plănui ei, eu 
socot că reuşita planului lor atârnă de faptul să încercăm 
sau nu să scăpăm din această cameră (dacă nu mă înşel), 
iar Bolganii de pe terasă şi din grădină ar căuta să se 
ascundă. 

Bătrânul a mers până în partea odăii de unde putea să 
vadă cea mai mare parte a grădinii şi a terasei, unde 
dădeau şi ferestrele din camera tronului. 

— Ai dreptate, zise el, întorcându-se spre Tarzan Bolganii 
s-au îngrămădit toţi în afara acestor ferestre şi pe lângă cei 
de la uşă: cred că restul păzesc şi celelalte ieşiri din turnul 
acesta. 


A trecut repede de partea cealaltă a camerei, dând la o 
parte draperiile din faţa unei deschizături. De partea 
cealaltă se aflau numeroşi Bolgani, care stăteau acolo 
nemişcaţi, neavând nici o intenţie să-l prindă sau să-l atace. 

Se duse apoi la altă ieşire, apoi la alta, dar peste tota 
descoperit numai grupuri de gorile păzind ieşirile. Făcu în 
sfârşit ocolul odăii, trecând şi prin spatele celor trei tronuri, 
apoi s-a întors unde era Tarzan şi La. 

— Tocmai cum am bănuit, zise el, suntem înconjurați în 
întregime. Dacă nu ne vin ajutoarele în curând, suntem 
pierduţi. 

— Dar forţele lor sunt divizate, îi aminti Tarzan. 

— Chiar şi aşa, tot ar putea să ne termine. 

— Poate că ai dreptate. Totuşi, ne vom lupta cum trebuie. 

— Dar asta ce mai este? a întrebat La. 

În aceeaşi clipă atenţia tuturor a fost atrasă de un zgomot 
în tavan, unde au văzut ridicându-se un capac de vreo zece 
deschizături, prin care se vedeau feţele îngrozitoare ale 
gorilelor. 

— Ne pregătesc ceva teribil, îşi dădu părerea Tarzan. 

În momentul acela, Bolganii de sus au început să arunce în 
camera tronului cârpe muiate în ulei şi aprinse, iar camera 
a început să se umple cu un fum gros. Înăbuşitor, amestecat 
cu mirosul înţepător de piele şi păr ars. 

CAPITOLUL XV - Sânge în loc de cerneală. 

După ce Esteban şi Owaza au îngropat aurul, s-au întors 
acolo unde-i lăsaseră pe cei cinci flăcăi negri, l-au luat pe 
aceştia şi au pornit la drum cu ei spre râu. Întocmindu-şi o 
tabără pentru noapte. 

Aici au continuat să discute despre planurile lor, 
hotărându-se a părăsi restul caravanei, ca să ajungă la 
coastă cât vor putea de repede, bineînţeles într-o localitate 
deosebită de a celorlalţi şi de unde să poată recruta cărăuşi 
să le ducă aurul. 

— Dar nu am putea noi, a întrebat Esteban, să-i recrutăm 
din satul cel mai apropiat de aici? 


— Oamenii de prin sate nu merg cu noi până la coastă, 
răspunse Owaza. Ei nu sunt cărăuşi. Cel mult ne-ar putea 
duce aurul până în satul următor. 

— De ce nu am face-o atunci? întrebă spaniolul. Iar în satul 
următor căutăm alţi cărăuşi ca să ne ducă aurul mai 
departe, până când vom găsi şi de aceia care să ne ducă 
aurul tot drumul până la coastă. 

Owaza clătină din cap negativ. 

— Planul ar fi bun. Dar nu-l putem executa, pentru că nu 
avem cu ce să le plătim acestor cărăuşi. 

Esteban a rămas pe gânduri. 

— Ai dreptate, a zis el. Dar mă gândeam că în felul acesta 
o să scăpăm de un drum până la coastă şi înapoi. 

După aceea au rămas tăcuţi mai multă vreme. 

— Am găsit! a exclamat în cele din urmă, spaniolul. Chiar 
dacă am avea cărăuşi acum. lot nu am putea să mergem 
direct spre coastă, de teamă să nu ne întâlnim cu caravana 
Florei. Trebuie să-i lăsăm pe ei să plece din Africa primii, 
apoi să luăm aurul de unde se află acum. Va trebui însă să 
aşteptăm vreo două luni. Pentru că şi ei înaintează foarte 
încet spre coastă. Pe când aşteptăm, însă putem foarte bine 
să luăm cu noi un sac de aur şi ajungând acolo unde-l 
putem negocia, să căpătăm destui bani ca să tocmim 
cărăuşii, care să ne ducă aurul din sat în sat mai departe. 

— Buana vorbeşte foarte înţelept, a apreciat Owaza. Nu 
este departe până acolo unde am vinde sacul de aur şi în 
felul acesta, vom scuti pe lângă vreme şi multă osteneală. 
Prin urmare, mâine dimineaţă ne vom întoarce şi vom 
dezgropa un sac, dar trebuie să fim foarte atenţi ca nici un 
flăcău să nu ne vadă, căci nu este necesar să mai ştie şi alţii 
unde se află aurul. 

Astfel, a doua zi de dimineaţă, spaniolul şi Owaza s-au 
întors şi au dezgropat un sac de aur, pe care-lluară cu ei. 

Înainte de pleca, spaniolul a tras pe partea de dinăuntru a 
pielii de leopard, pe care o purta peste umăr, o hartă în pe 


care era precizat locul unde se afla comoara, desenând-o cu 
vârful unui beţişor ascuţit şi înmuiat în sângele său propriu. 

Owaza i-a specificat numele indigen al râului şi al câtorva 
puncte vizibile din locul unde era îngropată comoara, 
dându-i şi câteva lămuriri amănunțite, de felul cum se poate 
ajunge până acolo, de la coastă. 

Spaniolul a notat şi aceste informaţii şi apoi s-a simţit 
eliberat de teama care îl stăpânise până atunci; că în cazul 
în care i s-ar fi întâmplat ceva lui Owaza, el nu ar mai fi fost 
în stare să nimerească ascunzătoarea aurului. 

Când Jane Clayton a ajuns la coastă pentru a se îmbarca 
pentru Londra, acolo o aştepta o telegramă în care se 
spunea că tatăl ei scăpase de orice primejdie şi că nu mai 
era nevoie să vină şi ea până la el. Prin urmare, după o zi de 
odihnă, a reluat drumul greu şi obositor abia îl isprăvit, 
întorcându-se spre casă. 

Când a ajuns în cele din urmă la reşedinţă, a aflat, spre 
marea ei consternare, că Tarzan nu se întorsese încă din 
expediţia în care pornise spre Opar. 

L-a găsit pe Korak foarte tulburat, dar fără să 
îndrăznească a-şi exprima vreo îndoială asupra abilității 
tatălui său. 

De asemenea, lady Jane a mai aflat şi despre evadarea 
Leului de aur. Regreta sincer acest fapt. Ştiind că Tarzan se 
ataşase foarte mult de fiară. 

A doua zi după sosirea ei acasă, Wazirii, care îl însoţiseră 
pe Tarzan, s-au întors fără el. În acel moment a fost 
cuprinsă de teamă şi îngrijorare pentru soarta soţului ei. 

I-a întrebat pe oameni despre toate amănuntele călătoriei, 
iar când a aflat că alt accident i-a atins memoria, a anunţat 
că a doua zi de dimineaţă va porni în căutarea lui, 
poruncind şi Wazirilor, care abia se întorseseră, să fie gata 
s-o întovărăşească. 

Korak a depus tot efortul pentru o convinge să renunţe la 
acest proiect, dar, văzând că nu reuşeşte, s-a oferit s-o 
însoţească. 


— Nu trebuie să plecăm deodată. Tu, fiule, rămâi aici. 
Dacă nu reuşesc să-l găsesc, mă întorc şi poţi să mergi tu pe 
urmă în căutarea lui. 

— Nu te pot lăsa să mergi singură, mamă! 

— Dar nu poţi să spui că sunt singură, atâta timp cât am 
atâţia Waziri cu mine, a obiectat Jane râzând. Tu ştii foarte 
bine, băiete dragă, că sunt tot atât de sigură cu ei, în inima 
Africii, ca şi aici la moşie. 

— Da, da, aşa cred şi eu. Răspunse el, dar aş vrea să merg 
şi cu. Sau să fie aici şi Meriem. 

— Şi eu aş vrea să fie Meriem aici, a răspuns lady 
Greystoke. Însă nu fi îngrijorat. Cu toate că eu nu cunosc 
jungla atât de bine ca tatăl tău sau ca tine, Korak, totuşi, 
când am în preajma mea cincizeci de Waziri, nu mă tem de 
NIMIC. 

— În privinţa aceasta, ai dreptate, răspunse Korak, numai 
că nu pot să stau liniştit. 

Toate protestele lui nu i-au ajutat la nimic, pentru că Jane 
Clayton a plecat a doua zi dimineaţa, împreună cu 
războinicii negri, în căutarea lui Tarzan. 

Văzând că Esteban şi Owaza nu se mai întorc în tabără, 
după cum făgăduiseră, ceilalţi albi s-au supărat. 

Dar mai târziu impresia lor s-a transformat în îngrijorare 
şi asta nu atât pentru siguranţa spaniolului, cât de teama ca 
Owaza, singurul om competent dintre toţi negrii, să nu fi 
suferit vreun accident şi astfel, să nu mai aibă cine să-i 
conducă până la coastă. 

Negrii nu acceptau ideea că Owaza se pierduse, ci mai 
curând credeau că el şi Esteban dezertaseră din caravană. 
Luvini, care fusese lăsat de Owaza în locul lui, avea şi el o 
părere personală. 

— Owaza şi Buana trebuie să se fi dus singuri după fildeş. 
Eu cred că ei ar fi în stare să ajungă la un rezultat cu mult 
mai bun prin viclenie, decât prin forţă şi în afară de aceasta, 
vor fi numai doi inşi care să împartă fildeşul între ei. 


— Dar cum vor putea doi oameni să înfrunte o bandă de 
arabi? a întrebat Flora, neîncrezătoare. 

— Nu-l cunoşti tu pe Owaza, a răspuns Luvini. Dacă poate 
reuşi să sufle ceva în urechile robilor arabilor, desigur că-i 
va câştiga de partea lui. Pe lângă aceasta, când arabii vor 
vedea cine este acela care se luptă împotriva lor în fruntea 
robilor răsculați, vor fugi cu toţii de groază, atât de temut 
este Tarzan. 

— Mi se pare că are dreptate, zise Kraski. Mă aştept la 
aceasta din partea spaniolului. 

Întorcându-se deodată spre Luvini. L-a întrebat: 

— Eşti tu în stare să ne conduci până în tabăra arabilor? 

— Da, răspuns hotărât negrul. 

— Bine. Dar tu, Flora, ce zici de planul acesta: să trimitem 
imediat o ştafetă în tabăra arabilor, prevenindu-i împotriva 
lui Owaza şi a spaniolului şi spunându-le că el nu este 
Tarzan, ci numai un impostor. Îi mai putem ruga chiar să-i 
prindă pe amândoi şi să-i ţină până sosim noi acolo, iar, 
după ce sosim, putem face şi alte planuri, după cum ne vor 
pe mii te împrejurările. Se prea poate să ducem la 
îndeplinire şi planul nostru original, bineînţeles după ce 
intrăm în tabără ca prieteni. 

— Parcă nu ar fi rău planul, a decis Flora. În tot cazul e un 
plan destul de... onorabil, ca şi tine. 

Faţa rusului s-a înroşit. 

— Cine se adună..., începu el proverbul cunoscut. 

Fata a ridicat indiferentă din umeri, dar Bluber, care până 
atunci ascultase în tăcere împreună cu Trock şi Pible. A fost 
cuprins de indignare. 

— Ce vrei să zici deja: „Cine se adună...”? A întrebat el. 
Cine nu-i onorabil? lacă deja, domnul Karl Kraski, că eu 
sunt om cinstit şi pentru ce dacă nimeni nu a spus că Adolf 
Bluber este neonorabil? 

— Mai taci din gură! izbucni Kraski. Vă cunosc eu pe voi, 
de un neam cu tine, ce poame sunteţi după câştig. Dar în 
chestia noastră, gândeşte-te cu cine avem de-a face. Arabii 


sigur au ucis destulă lume până au adunat tot fildeşul acela. 
Pe lângă aceasta, au şi o mulţime de robi cu care noi ne vom 
face pomană să-i eliberăm din mâinile lor. 

— Atunci nu mai pot pentru ca să zic nimic. Oricum nu uita 
că la mine este un om cinstit, de multă vreme. 

— Uff! a exclamat Trock. Toţi suntem cinstiţi. Nici nu am 
mai văzut în viaţa mea o adunătură de oameni mai cinstiţi 
ca noi. 

— Desigur că suntem cinstiţi! a răcnit boxerul Pible. Cine 
spune că nu e aşa? Să vină aici, că-i sparg capul! 

Flora zâmbi obosită de toate acestea. 

— Desigur, a început ea. Oricând poţi cunoaşte oamenii 
cinstiţi. Ei merg şi se laudă pretutindeni cât sunt de cinstiţi. 
Dar să lăsăm acestea! Ceea ce avem de hotărât este dacă 
urmăm sau nu propunerea lui Kraski. Asupra acestui punct 
trebuie să ne înţelegem foarte bine, înainte de a încerca să 
facem ceva. Suntem cinci şi nu ar fi rău dacă am supune la 
vot pentru acest plan. Facem, ori nu facem? 

— Dar oamenii tăi ne vor însoţi? l-a întrebat Kraski pe 
Luvini. 

— Dacă li se promite şi lor o parte din fildeş, bineînţeles că 
vor merge, a răspuns negrul. 

— Cine-i pentru şi cine-i contra? a întrebat Flora. 

Planul lui Kraski a fost acceptat în unanimitate, hotărându- 
se să intre în această aventură, iar după o jumătate de oră 
au trimis o ştafetă cu o veste în tabăra arabilor, după care 
porniră şi ei la drum. Dar mai încet. 

O săptămână mai târziu, când au ajuns în tabăra arabilor, 
au aflat că ştafeta a sosit cu bine înaintea lor şi că erau 
aşteptaţi. Esteban şi Owaza nu fuseseră văzuţi prin 
vecinătate şi nici nu se auzise ceva despre ei. 

Rezultatul a fost că arabii au devenit bănuitori, aşa că nu i- 
au primit bine, temându-se că vestea ce li s-a adus nu era 
decât o şiretenie prin care un număr mare de albi şi de 
negri înarmaţi ca să poată pătrunde în interiorul taberei lor 
permanent întărite. 


Jane Clayton şi Wazirii înaintau repede şi de la un timp au 
dat de urma caravanei Florei Hawkes şi de tabăra în care 
Wazirii l-au văzut pentru ultima oară pe Esteban. Când îl 
credeau Tarzan al maimuţelor. 

Au mers după această urmă, destul de vizibilă şi mergând 
cu mult mai repede decât caravana din faţa lor, Jane şi 
Wazirii ajunseră într-o seară poposirea la numai doi 
kilometri de tabăra arabilor şi aceasta abia la cinci-şase zile 
după ce Flora şi amicii ei intraseră în tabără, unde aşteptau 
ori să vină Owaza şi Esteban. Ori un moment prielnic în 
care să-i atace pe arabi. 

Între timp, Luvini şi ceilalţi negri ai lui au reuşit lanseze un 
zvon printre robii arabilor. Dar, cu toate că raporta Florei în 
mod regulat progresul acestei urzeli, nu raporta însă şi 
despre mersul unei alte afaceri proprii. 

Luvini plănuia să-i omoare şi pe albi, în afară de Flora, pe 
care voia s-o păstreze, fie pentru el, fie pentru a o vinde 
vreunui sultan de la nord. 

Viclean cum era, plănuise mai întâi să-i ucidă pe arabi cu 
ajutorul albilor, apoi să se năpustească asupra acestora, 
după ce negrii care îi însoțeau le vor fura armele de foc. 

Nu încape nici o îndoială că Luvini ar fi ajuns să-şi 
îndeplinească planul cu destulă uşurinţă, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ca un negru tânăr, care o servea pe Flora, să 
simtă pentru ea un devotament nemărginit. 

Această femeie albă, cu toată lăcomia ei şi cu toate că ar fi 
fost capabilă să meargă cât de departe pentru potolirea 
aceste lăcomii, era o stăpână dintre cele mai indulgente. 
Bunătatea Florei faţă de acest negru ignorant l-a câştigat 
pentru totdeauna de partea ei şi acum el îi răsplătea binele 
primit. 

Într-o după-amiază oarecare, Luvini a venit la ea pentru a 
o anunţa că totul e pregătit şi că revolta robilor şi uciderea 
arabilor vor urma în aceeaşi seară, imediat ce se va 
întuneca. 


Lăcomia albilor s-a dezlănţuit îndată ce au văzut depozitul 
de fildeş ce-l posedau arabii, senzaţie care îi împingea şi 
mai mult să grăbească pasul final ce-i va pune în posesia 
averii. 

Cu câteva minute mai înainte de cină, tânărul negru a 
intrat subit în cortul Florei. Avea ochii holbaţi şi era teribil 
de speriat. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea îngrozită. 

— Şşş! a început negrul. Să nu ne audă când vorbeşti. 

Am venit să-ţi spun tot ce plănuieşte Luvini. 

Fata s-a aplecat spre negru pentru a asculta informaţiile 
pe care acesta le spunea în şoaptă. 

— Dumneata ai fost bună cu mine, şopti el. lar acum, când 
Luvini vrea să-ţi facă rău, am venit să te avertizez. 

— Dar ce este? a exclamat Flora încercând să-şi păstreze 
calmul şi să nu ridice prea tare tonul. 

— Luvini intenţionează şi chiar a dat ordine oamenilor, să-i 
ucidă şi pe albi. După ce vor sfârşi planul cu arabii, iar pe 
tine să te ia prizonieră. Vrea să te păstreze pentru el sau să 
te vândă cuiva la nord, pentru o sumă mare de bani. 

— De unde ştii tu toate acestea? a întrebat fata 
impresionată. 

— Ştiu toţi negrii din tabără. Eu trebuia să-ţi fur carabina 
şi revolverul, iar ceilalţi servitori trebuiau să fure armele 
robilor. 

Fata a sărit brusc în picioare. 

— Ha! Îl învăţ eu minte pe negrul acela! a strigat ea, 
luându-şi revolverul şi pornind spre uşa cortului. 

Băiatul a prins-o imediat de picioare şi o opri. 

— Nu te duce! Nu face asta! Nu le spuse nimic! Asta va 
face ca albii să fie ucişi şi mai curând, iar tu vei fi prizonieră 
numaidecât. Toţi negrii din tabără sunt împotriva ta. Luvini 
le-a făgăduit că va împărţi fildeşul între ei în mod egal. 
Acum sunt pregătiţi: dacă îl ameninţi pe Luvini, ori dacă 
află cumva că ştii totul, vor năvăli asupra ta şi nu vei avea 
decât de pierdut. 


— Atunci? a întrebat, dezarmată, Flora. Ce crezi tu că ar 
trebui să facem? 

— Nu ai decât o singură speranţă: fuga. Va trebui să fugiţi 
cu toţii în junglă. Nici chiar eu nu pot să vă însoțesc. 

Fata, câteva clipe îl privi în tăcere, apoi spuse: 

— Foarte bine. Voi face cum zici tu. Mi-ai salvat viaţa Se 
poate să nu mai fiu niciodată în stare să-ţi mulţumesc 
pentru această faptă bună, dar tot aşa se poate întâmpla să 
găsesc mijlocul pentru a te răsplăti. Acum du-te, ca nu 
cumva să cadă bănuiala asupra ta. 

Negrul s-a retras din cort. leşind pe sub pânza din spate. 
Astfel, nu a fost văzut de niciunul din amicii săi, care se 
aflau în centrul taberei. 

Imediat negrul s-a îndepărtat, Flora a pornit cu un aer 
nepăsător şi a intrat în cortul rusului, unde se afla şi Bluber. 
Acolo, le-a spus ceea ce a aflat de la băiatul negru. Kraski i- 
a chemat pe Pible şi pe Trock. 

Aceştia s-au înţeles să procedeze în aşa fel, încât să nu lase 
impresia că ar şti ceva. 

Amândoi englezii, la început, au simţit nevoia să sară 
asupra negrilor şi să-i desființeze, dar Flora a reuşit să-i 
convingă cât de nesăbuit ar fi un asemenea act, explicându- 
le că numărul indigenilor era cu mult mai mare decât al lor 
şi că ar fi fost zadarnică orice încercare de a-i învinge. 

Bluber, înclinat de obicei spre viclenie şi-a impus ideea că 
nu ar fi rău dacă i-ar anunţa şi pe arabi de ceea ce aflaseră 
şi astfel, cu ajutorul lor, să-i împuşte pe negri, fără să mai 
aştepte atacul acestora. 

Şi aici a fost necesar ca Flora să intervină pentru a 
înlătura această propunere. 

— Nu se poate, a zis ea, deoarece arabii au, în adâncul 
sufletului lor, tot atâta duşmănie, cât au şi negrii pentru noi. 
Dacă reuşim să-i înfrângem pe negrii, nu ar trece nici cinci 
minute şi arabii ar şti despre planul care ne-a adus pe noi 
aici, iar vieţile noastre nu ar mai preţui nici o centimă. 


— Consider că Flora are dreptate, ca de obicei, a început 
Pible cu vocea lui groasă. Dar cum să facem după ce ieşim 
de aici? Cine are să ne conducă prin codru şi cine o să 
vâneze pentru noi? Cine o să ne ducă lucrurile şi cine o să 
ne gătească? Eu ştiu un singur lucru: iată-ne aici şi gata! 

— Şi eu cred că nu putem face altceva decât să fugim şi să 
ne lăsăm în grija soartei. Cu toate acestea, nu-mi convine să 
fug deloc din faţa acestor negri ticăloşi. 

— O, vai! A început să se vaite Bluber. Nu pot pentru ca să 
fug singur în junglă. Mai bine stau deja aici şi lasă că mă 
omoară ei, ca pe oricare alt alb. 

— Nu au să te omoare ca pe ceilalţi albi, zise Kraski. Mai 
întâi de toate, au să te tortureze, de rămâi cumva pe aici. 

Bluber îşi frângea mâinile cu disperare şi-şi ştergea 
sudoarea care îi curgea şiroaie de pe frunte pe obraz. 

— O, Gewalt! Ce sunt eu vinovat? Cum, ce-am făcut deja? 
Nu-i păcat pentru că nu mai stat înapoi la Londra? 

— Taci din gură! îi porunci Flora. Nu ştii că, dacă le 
stârneşti bănuielile, ne vor ucide numaidecât? Nu ne-a 
rămas decât un singur lucru de făcut: să aşteptăm până se 
năpustesc asupra arabilor şi atunci. În confuzia care se va 
naşte, s-o ştergem de aici. Numai în junglă ne este 
scăparea... Dar după aceea rămânem în mila Domnului. 

— Zic şi zău, a început Bluber. Numai că nu poate pentru 
ca să ne dea deja ajutor. Pentru ce ajunge mila Domnului? 

Nu a trecut mult timp şi a venit Luvini să le dea raportul 
obişnuit. 

— Totul e gata, a zis el, imediat după cină vă rog să fiţi 
pregătiţi. Veţi auzi o împuşcătură care va fi semnalul. După 
aceea începeţi să trageţi în arabi. 

— Foarte bine, Luvini, a zis Kraski. Tocmai vorbeam şi noi 
despre acelaşi lucru. Ne-am hotărât să ocupăm o poziţie 
bună în apropierea porţii - aşa ca niciunul să nu poată 
scăpa. 

— Nu este rău nici aşa, a răspuns Luvini. Tu, însă, se 
adresă el Florei, trebuie să rămâi aici. Nu ar fi bine să te 


apropii prea mult de locul bătăliei în cort. Vei fi în siguranţă. 

— Bine, a acceptat Flora. Voi rămâne în cortul meu. 

Satisfăcut că lucrurile mergeau întocmai după intuiţia lui, 
negrul s-a îndepărtat de ei, iar, după un timp, întreaga 
tabără era ocupată cu cina. 

În întreaga tabără domina o atmosferă apăsătoare, de 
încordare nervoasă. Acest fapt trebuie să fi fost observat 
chiar de arabi, cu toate că numai ei nu ştiau nimic din tot 
ceea ce se va petrece. 

Bluber era atât de îngrozit, încât nu reuşea să mănânce. 
Stătea tremurând, rotindu-şi zăpăcit ochii, când spre negrii, 
când spre arabi, când spre poartă. 

Măsura din priviri, pentru a suta oară, distanţa până acolo, 
în aşteptarea împuşcăturii fatale. Acesta era semnalul de 
începere a măcelului ce avea să-i trimită pe toţi în junglă, la 
o moarte tot atât de sigură din partea carnivorelor, ca şi 
aceea pe care le-a pregătit-o negrii. 

Faptul că Pible şi Trock mâncau cu poftă, îl degusta peste 
măsură. Kraski, având un temperament irascibil, a mâncat 
şi el foarte puţin, însă ştia cum să se stăpânească, fără să 
dea nici un semn de frică. 

Tot aşa şi Flora Hawkes, era fără frică, deşi în inima ei ştia 
cât de zadarnică le este încercarea. 

S-a întunecat, unii dintre arabi şi negri nu se ridicaseră de 
la masă când tăcerea nopţii a fost întreruptă, deodată, de o 
împuşcătură. Un arab s-a prăbuşit în acelaşi timp la 
pământ. 

Atunci Kraski s-a ridicat şi apucând-o pe Flora de braţ, îi 
zise: 

— Haide, a sosit momentul. 

Urmaţi de Pible şi Trock şi precedaţi de Bluber, căruia 
frica i-a dat aripi, au alergat spre porţile satului. 

Până să ajungă acolo, tot văzduhul răsuna de strigăte 
răguşite şi furioase pe care luptătorii le scoteau, 
amestecate cu detunături de puşcă. 


Arabii, care nu erau decât doisprezece la număr, s-au opus 
cu mult curaj, fiind mai buni ochitori decât negrii. Din 
această cauză, rezultatul luptei era încă pus la îndoială 
când Kraski a deschis porţile satului şi cei cinci albi au 
pătruns în întunericul junglei. 

Rezultatul luptei nu putea fi altul decât cel prevăzut, 
deoarece negrii erau în număr atât de mare faţă de arabi, 
încât au reuşit în cele din urmă să-i împuşte pe toţi nomazii 
de la nord. 

Imediat după aceea. Luvini şi-a îndreptat atenţia spre albi. 
Însă planul lui a rămas cumpănă, deoarece a aflat că aceştia 
fugiseră din sat. 

A ajuns la două concluzii: că a fost trădat de cineva şi că 
albii nu au putut ajunge prea departe, deoarece a aflat că 
trecuse puţin timp de când aceştia părăsiseră tabăra. 

Chemându-şi războinicii în jurul, le-a explicat ceea ce s-a 
întâmplat. Încercând să-i facă să înţeleagă că. Dacă albii vor 
ajunge să scape, se vor întoarce cu ajutoare şi vor îi pedepsi 
pe toţi, luându-le fildeşul. 

Graţie cuvintelor lui, un grup mare de negri a pornit în 
urmărirea fugarilor, pentru prinde mai înainte ca ei să fi 
ajuns la cel mai apropiat sat din împrejurimi. 

CAPITOLUL XVI - Comoara de diamante. 

În timp ce bombele primitive umpleau cu fum înecăcios 
camera tronului din tumul împăraţilor, Gomanganii s-au 
strâns în junii lui Tarzan. Implorându-l să-i salveze, 
deoarece i-au văzut şi ei pe Bolganii adunaţi în faţa fiecărei 
ieşiri, precum şi numărul mare ce aştepta în exteriorul 
grădinii şi pe terasă. 

— Aşteptaţi puţin, le-a zis Tarzan. Până când fumul va fi 
destul de gros, astfel încât Bolganii să nu ne poată vedea 
mişcările. Atunci vom năvăli pe ferestrele dinspre terasă, 
pentru că ele sunt mai aproape de poarta de răsărit şi astfel 
unii vor avea, probabil, o şansă de scăpare. 

— Eu am alt plan mai bun, a zis bătrânul. Să mă urmaţi 
îndată ce fumul ne va învălui. Există o ieşire de aici. Este 


nepăzită, deoarece nici nu ar visa că ne-am putea folosi de 
ea. Când am trecut de pe platforma de pe tron, am avut 
ocazia să observ că nu-i nici un Bolgani acolo. 

— Şi unde duce? a întrebat Tarzan. 

— În subsolul Turnului Diamantelor... acela unde ne-am 
văzut noi prima dată. Această parte a palatului este cea mai 
aproape de poartă şi vom ajunge afară înainte ca ei să-şi 
dea seama de ceea ce avem intenţia să facem. În tot cazul, 
nu încape îndoială că vom ajunge cel puţin până în pădure. 

— Splendid! a exclamat Tarzan. Mai ales că în curând 
fumul ne va acoperi, ascunzându-ne de privirile Bolganilor. 

De fapt, fumul era chiar acum atât de des, încât cei din 
camera tronului abia mai puteau răsufla. Unii tuşeau, alţii 
se înecau şi ochii tuturor lăcrimau de efectele fumului. Cu 
toate acestea, nu erau atât de bine acoperiţi. Încât să nu 
poată fi observați de cei care îi păzeau. 

— Nu ştiu cât timp vom mai putea suporta aceasta, zise 
Tarzan. Mie unul, mi-ajunge! 

— Se cam înteţeşte, a zis bătrânul. Încă un moment-două 
şi vom putea ieşi de aici. 

— Eu nu mai pot! a strigat La. Mă sufoc şi nu mai văd 
NIMIC. 

— Bine, a reluat bătrânul. M-aş mira să ne poată vedea 
acum. Fumul este destul de gros. Haide, urmaţi-mă. 

Şi zicând acestea, a pornit în sus pe scările platformei, de 
unde a trecut printr-o gaură din zid, în spatele tronului..., o 
mică deschizătură ascunsă de draperii imense. 

Primul care a intrat a fost bătrânul, după aceea La, urmată 
de Tarzan şi Jad-bal-ja. Leul aproape că ajunsese la limita 
îndurării şi răbdării, astfel că Tarzan abia îl putea stăpâni..., 
leul scotea acum mârâituri puternice, care ar fi putut 
atrage atenţia Bolganilor. 

În urma lui Tarzan şi a Leului de aur se îngrămădeau 
Gomanganii, tuşind şi lăcrimând, dar pentru că în faţa lor 
era Jad-bal-ja, nu se înghesuiau atât de mult în spatele celor 


din faţa lor, după cum, desigur ar fi făcut-o în altă 
împrejurare. 

Gaura din zid ducea într-un coridor întunecos ce trecea pe 
o scară rudimentară la un nivel mai jos, apoi drept înainte, 
într-un întuneric de nepătruns pe toată distanţa care 
despărţea tumul diamantelor de tumul împăraţilor. 

După ce au ieşit din fumul care invadase camera tronului, 
niciunul nu a mai fost afectat atât de mult de întunericul din 
coridor; îl urmau cu răbdare pe bătrân, care le-a explicat că 
scările pe care au coborât au fost singurul obstacol din 
tunel. 

La capătul coridorului, el s-a oprit în faţa unei uşi groase 
pe care, după puţine eforturi, a reuşit s-o deschidă. 

— Aşteptaţi un moment, le-a zis, până găsesc să aprind o 
lumină. 

Îl auzeau umblând prin întuneric dincolo de uşă; după 
câteva clipe au văzut că îi întâmpina o lumină, venind de la 
flacăra fitilului unui sfeşnic. 

La razele slabe ale acestuia, Tarzan a văzut că se află într- 
o cameră de formă dreptunghiulară, a cărei mărime era 
doar puţin vizibilă. 

— Adu-i pe toţi înăuntru, l-a sfătuit bătrânul şi închide uşa. 

Apoi l-a chemat pe Tarzan lângă el. 

— Ascultă, i-a zis moşul. Înainte de a pleca din camera 
aceasta, vreau să-ţi arăt ceva ce nu a mai văzut vreodată o 
fiinţă umană. 

L-a condus de partea cealaltă a camerei, unde i-a arătat 
rânduri după rânduri, rafturi pe care erau îngrămădite 
săculeţe mici de piele. 

A aşezat sfeşnicul pe poliţa unui raft şi luând un săculeţ, l- 
a deschis, vărsând o parte din conţinut în palmă. 

— Diamante, zise el. Fiecare pungă cântăreşte două 
kilograme şi toate conţin diamante. S-au acumulat aici de 
veacuri, pentru că Bolganii scot din minele lor mai mult 
decât pot ei întrebuința. În legendele lor a rămas credinţa 
că, odată şi odată, atlantidieni se vor înapoia şi le vor 


cumpăra diamantele. De aceea ei continuă să le extragă din 
mine şi să le depoziteze aici, ca şi cum ar avea la dispoziţie 
târgul unde să le poată desface. 

Poftim, a reluat el, ia şi dumneata un săculeţ! 

Şi zicând acestea, a dat câte un sac cu diamante, atât lui 
Tarzan, cât şi marii preotese. 

— Cu toate că nu cred că vom ieşi cu viaţă din valea 
aceasta, a încheiat bătrânul, dar... haide, să iau şi eu un 
săculeţ. 

Din camera diamantelor, i-a condus un etaj mai sus, pe 
scara primitivă a turnului şi de aici spre ieşire. Numai o uşă 
cu două canaturi mari şi grele îi mai despărţea de terasa, 
de unde, la mică distanţă, se zărea deschisă poarta de 
răsărit a zidului. 

Bătrânul era gata să deschidă uşile acestea, când Tarzan îl 
opri: 

— Aşteaptă un moment, îi zise, până când urcă scara şi 
restul Gomanganilor. Le trebuie câtva timp până să ajungă 
sus. Când vor fi ajuns toţi în spatele nostru, deschide uşile, 
iar tu şi La. Împreună cu vreo zece Gomangani, luaţi-o 
repede spre poartă. Eu voi veni cu restul din urmă, să mă 
opun Bolganilor, în caz că ne atacă. Fii gata, mai spuse 
după câteva clipe, văd că s-au urcat cu toţii. 

Începu să explice cu grijă Gomanganilor planul ce îl 
alcătuise şi după ce isprăvi, se întoarse spre bătrân: 

— Gata acum! 

Zăvoarele alunecară la o parte, uşile se deschiseră şi în 
aceeaşi clipă, întreaga ceată porni în goană spre poarta de 
răsărit. 

Bolganii care erau îngrămădiţi împrejurul camerei 
tronului, nici nu se gândeau că victimele lor ar fi putut să le 
scape, până când Tarzan, conducând ariergarda împreună 
cu Jad-bal-ja, era aproape să iasă pe poartă. 

Bolganii îi zăriră: imediat, făcând un vuiet îngrozitor, 
porniră în urmărire, vreo trei-patru sute, într-o goană 
nebună. 


— lată-i că vin! strigă Tarzan celorlalţi. Dă fuga, La, spre 
valea Oparului. 

— Dar dumneata? întrebă tânăra femeie. 

— Mai rămân un moment cu Gomanganii şi voi încerca să-i 
pedepsesc. 

La se opri în loc. 

— Nu fac nici un pas fără tine, Tarzan, zise ea. Te-ai băgat 
în primejdii prea mari, până acum, pentru mine. Nu, nu voi 
pleca tară tine. 

Tarzan ridică din umeri. 

— Cum vrei, zise el. Uite-i că vin acum. 

Cu mare greutate reuşi să îmbărbăteze o parte din 
Gomangani, care, odată ieşiţi pe poartă, păreau că nu mai 
au alt gând decât să pună cât mai multă distanţă între ei şi 
Palatul Diamantelor. 

Totuşi, fu ascultat de vreo cincizeci de războinici, cu care 
rămase în poarta către care alergau să-i atace câteva sute 
de Bolgani. 

Bătrânul se apropie de Tarzan şi-l atinse pe braţ. 

— Mai bine fugi şi dumneata, îl sfătui. 

— Nu câştigăm nimic cu fuga, replică Tarzan, ci vom 
pierde tot ce am câştigat faţă de Gomangani şi atunci toată 
valea va fi împotriva noastră ca viespile. 

Abia isprăvi de vorbit, când un Gomangani începu să 
strige: 

— Uitaţi-vă..., uitaţi-vă! Vin ai noştri! 

Şi arătă cu mâna spre drumul care ducea în pădure. 

— Vin la timp, remarcă Tarzan, la vederea primei cete de 
Gomangani, care apăru din pădure, alergând spre poarta 
de răsărit Haide, le strigă el, Bolganii ne-au atacat. Grăbiţi- 
vă acum şi răzbunaţi răul care vi se face de atâta amar de 
vreme. 

Apoi porni el singur în fruntea negrilor, ca să întâmpine 
atacul gorilelor. 

În urma lui veneau, val după val. Gomanganii, trecând prin 
porţile zidului, ducând cu ei tot ce întâlneau în druM. Ca să 


izbească în cele din urmă. Ca într-un țărm de mare, în zidul 
puternic al Bolganilor care era împins fără încetare, înapoi 
spre clădire. 

Strigătele de bătălie şi mirosul sângelui vărsat îl aţâţaseră 
pe Jad-bal-ja la nebunie; Tarzan îl reţinea cu mare greutate 
să nu-i atace la fel pe duşmani şi pe prieteni: acesta îi ocupă 
timpul şi abia de mai putea lua parte la luptă. 

Cu toate acestea, văzu lupta desfăşurându-se după placul 
său şi fu sigur de înfrângerea completă a Bolganilor, 
exceptând posibilitatea de a interveni vreo împrejurare 
neprevăzută. 

Deducţiile sale nu fură nicidecum greşite. Gomanganii 
erau foarte aprinşi de dorul răzbunării şi înflăcăraţi de cele 
dintâi rezultate ale victoriei lor: ajunseseră la fel de feroci 
ca şi Jad-bal-ja. 

Nu cereau cruţare, dar nici nu o acordau, aşa că lupta se 
sfârşi numai când nu se mai găsi nici un Bolgani spre a fi 
UCIS. 

Sfârşindu-se lupta, Tarzan cu La şi cu bătrânul se 
înapoiară în camera tronului, de unde gazele aruncate de 
Bolgani se şi împrăştiaseră în timpul acesta. 

Acolo îi chemară pe şefii fiecărui sat, iar când aceştia se 
adunară în jurul platformei, deasupra căreia stăteau cei trei 
albi împreună cu Jad-bal-ja, Leul de aur, Tarzan, luă 
cuvântul şi le spuse: 

— Gomangani din valea Palatului Diamantelor, zise el. V-aţi 
câştigat libertatea, scăpând de stăpânii voştri atât de tirani, 
care v-au oprimat din timpuri aşa de îndepărtate că nici cei 
mai bătrâni dintre voi nu şi le mai aduc aminte. De atâtea 
veacuri trăiţi în robie, că printre voi nu s-a ivit nici un 
conducător în stare să vă guverneze cu dreptate şi 
înţelepciune. Prin urmare trebuie să alegeţi un domnitor 
din altă rasă decât a voastră. 

— Pe tine! Pe tine! strigară unul după altul hatmanii 
satelor. 


— Nu se poate, strigă Tarzan, ridicând o mână ca să facă 
tăcere...: dar este aici altcineva care a trăit multă vreme 
printre voi şi vă cunoaşte obiceiurile, nevoile şi speranţele 
mai bine ca oricine. Dacă va voi să rămână cu voi şi să vă 
guverneze, sunt sigur că ar fi cel mai bun domnitor. 

Şi cu aceste cuvinte îl arătă pe bătrân. Acesta, la rândul 
său se uită uimit la Tarzan. 

— Dar eu vreau să plec de aici, zise el. Vreau să mă întorc 
în lumea civilizată, de unde lipsesc de atâţia ani. 

— Nu ştii ce vorbeşti, zise Tarzan Lipseşti de acolo de 
vreme îndelungată. Nu vei mai regăsi nici un prieten din cei 
pe care i-ai lăsat când ai plecat. Tot ce vei găsi acolo va fi 
înşelăciune, ipocrizie, lăcomie, avariţie şi cruzime. Vei 
constata că nimeni nu se interesează de dumneata şi că nici 
pe dumneata nu te va interesa nimeni. Uită-te la mine. Care 
mi-am părăsit jungla natală şi am cutreierat oraşele 
construite de oameni.; m-am dezgustat până în adâncul 
sufletului şi am fost bucuros să mă înapoiez în jungla mea, 
la florile de acolo, mult mai oneste în iubirile şi urile lor 
decât oamenii, la libertate şi adevărată natură. 

Dacă te întorci în lumea civilizată, a încercat Tarzan să-l 
avertizeze, vei fi dezamăgit şi-ţi vei da seama că ai dat cu 
piciorul unui prilej mare, de a îndeplini opera merituoasă. 
Aceste sărmane fiinţe au nevoie de dumneata. Eu nu pot 
rămâne să le scot din întuneric, dar d-ta o poţi face. D-ta le 
poţi transforma într-un popor bun, virtuos şi muncitor, fără 
a le lăsa să-şi piardă calităţile războinice, spre a se putea 
apăra de duşmanii care vor căuta să le jefuiască şi să le 
subjuge. 

Prin urmare, trebuie neapărat să rămâi aicl. Ca să-i înveţi 
cum să-şi apere patria şi drepturile...; pentru a le apăra, 
trebuie să aibă cunoştinţele necesare de luptă, precum şi 
arme cu care să poată lupta. 

— Sunt sfinte vorbele tale, Tarzan al maimuţelor, răspunse 
bătrânul. Într-adevăr, nu mai am nici un rost în lumea din 


care am plecat de atâta vreme şi prin urmare, dacă şi 
Gomanganii mă voiesc ca domnitor al lor, voi rămâne cu ci. 

Întrebaţi în privinţa aceasta, hatmanii satelor îl asigurară 
pe Tarzan, că, dacă nu-l pot avea pe el ca domnitor, îl vor 
primi bucuroşi pe bătrân, de care ştiau cu toţii, din vedere 
sau din auzite, că niciodată nu se atinsese de vreun negru. 

După aceea căutară prin diferite părţi ale palatului, pe 
unde se refugiaseră putinii Bolgani. Rămaşi în viaţă şi-i 
aduseră în sala tronului. 

Aici li se dădu voie să aleagă între a părăsi valea pentru 
totdeauna sau a rămâne ca robi ai Gomanganilor. Aceştia 
erau gata a tăbări toţi asupra gorilelor şi a le ucide, dar 
noul lor rege nu le permise s-o facă. 

— Dar unde putem noi merge, dacă părăsim valea 
Palatului Diamantelor? întrebă un Bolgani. Noi nu ştim ce 
se află dincolo de valea Oparului, iar în Opar nu putem găsi 
decât inamici de moarte. 

Tarzan se uită la ei batjocoritor, dar fără a scoate un 
singur cuvânt. Trecu multă vreme până să vorbească, 
interval în care mai mulţi hatmani de-ai Gomanganilor. 
Precum şi câţiva Bolgani îşi exprimară părerile în privinţa 
viitorului gorilelor. 

În cele din urmă, Tarzan se ridică în picioare şi se adresă 
Bolganilor: 

— Văd că din tot neamul vostru nu au mai rămas decât 
vreo sută. Am constatat, în acelaşi timp, că sunteţi fiinţe 
înzestrate cu puteri mari, aşa că trebuie să fiţi şi luptători 
aprigi. Ascultaţi acum, reluă el după o pauză de o clipă, în 
timpul căreia îşi plimbase privirile prin sală: lângă mine stă 
La. Regina şi marea preoteasă a Oparului. Un preot 
neruşinat, uzurpându-i tronul, a alungat-o din ţară. 

Mâine vom merge asupra Oparului cu cei mai viteji 
Gomangani din valea Palatului Diamantelor şi-l vom pedepsi 
pe Hagi, marele preot, trădător al reginei sale; iar La va 
urca din nou pe tronul Oparului. Dar acolo unde a fost 
odată semănată sămânţa trădării, oricând se poate 


întâmpla să mai încolţească şi să răsară. Tocmai când te 
aştepţi mai puţin. Prin urmare, va trece multă vreme până 
când La a Oparului se va bucura de încrederea şi 
devotamentul supuşilor ei, împrejurare care vă oferă cel 
mai bun prilej de a avea şi voio ţară. 

Veniţi cu noi. Aşadar, la Opar şi luptaţi alături cu noi, ca s-o 
punem din nou pe tron pe La; iar apoi, după terminarea 
luptei, să rămâneţi acolo garda de onoare a reginei, spre a 
o apăra nu numai de duşmanii din afară, ci şi de cei 
dinăuntru. 

Bolganii discutară această propunere câteva minute, după 
care unul înaintă până în dreptul lui Tarzan. 

— Vom face după cum ne propui, zise el. 

— Şi-i veţi fi credincioşi lui La? 

— Bolganii nu sunt trădători, răspunse mândru gorila. 

— Bun! exclamă Tarzan. Dar dumneata, La. Eşti mulţumită 
cu acest aranjament? 

— Le accept serviciile, răspunse cu un aer regesc, potrivit 
momentului. 

Tarzan şi La, porniră a doua zi dis-de-dimineaţă, împreună 
cu trei mii de Gomangani şi o sută de Bolgani, ca să-l 
pedepsească pe trădătorul Hagi. 

Nu întrebuinţau nici o strategie şi nici nu căutau să-şi 
ascundă mişcările. Trecură pur şi simplu din valea Palatului 
Diamantelor în trecătoarea râpoasă ce duce spre Opar şi 
merseră pe acest drum spre spatele palatului marii 
preotese. 

O maimuţă mică, din acelea cu părul gri. Stătea printre 
viţele de iederă de pe creasta zidurilor templului şi-i văzu 
apropiindu-se de cetate. 

Aplecă puţin capul, mai întâi într-o parte, apoi în cealaltă 
şi-şi încordă într-atâta atenţia la cele ce vedea, că pentru un 
moment uită să se mai scarpine pe pântece, ocupaţie care-i 
răpise tot interesul o jumătate de oră în urmă. 

Cu cât se apropia mai mult coloana inamică, cu atât Manu. 
Maimuţa cea mică, devenea tot mai neliniştită, iar. Când îşi 


dădu seama de marele număr al Gomanganilor, avea aerul 
că a şi înnebunit. 

Ceea ce o trimise înapoi în goană spre palatul Oparului fu 
că dăduse cu ochii şi de Bolganii: lupii neamului său. 

Hagi se afla în momentul acela în curtea templului interior, 
unde oficiase, odată cu răsăritul soarelui, un sacrificiu către 
Zeul Strălucitor. 

Odată cu Hagi, au mai venit acolo şi un număr mare de 
preoţi inferiori. Împreună cu Oah şi preotesele ei. 

O mare discordie domnea între ei, fapt ce se observa 
distinct. Atât după mutrele lor schimonosite de supărare, 
cât şi din cuvintele pe care Oah le adresa lui Hagi: 

— Iarăşi ai mers prea departe, Hagi, a strigat ea înfuriată. 
Numai marea preoteasă este cea care trebuie să celebreze 
actul sacrificiului. Aceasta, însă, nu te-a împiedicat ca în mai 
multe rânduri, să pângăreşti cuțitul sacru cu mâinile tale 
nedemne. 

— Tăcere, femeie! a răcnit marele preot. Eu sunt Hagi al 
Oparului şi mare preot al Zeului Strălucitor. Tu ai ajuns 
ceea ce eşti azi numai prin mine. Nu mă face să-mi pierd 
răbdarea, ori vrei să simţi şi tu tâişul cuţitului sacru. 

Nu încăpea nici o îndoială privind sinistra ameninţare. O 
bună parte dintre cei prezenţi îşi ascundeau cu multă 
greutate uimirea faţă de atitudinea lui jignitoare la adresa 
marii preotese. 

Oricât de puţină stimă i-ar fi purtat unii din ei rămânea 
faptul că Oah fusese ridicată la rangul de mare preoteasă. 

Aceia care credeau că La este moartă, după cum Hagi şi-a 
dat mare osteneală să-i încredinţeze, acordau acum lui Oah 
tot respectul şi deferenţa la care ea avea dreptul prin înalta 
slujbă ce o ocupa. 

— Ia seama. Hagi, îi spuse cu un ton prevenitor un preot. 
Ştii că este o limită, peste care nici tu nu poţi trece. 

— Îndrăzneşti să mă ameninţi? izbucni Hagi. Scânteindu-i 
ochii de o furie fanatică. Îndrăzneşti să mă ameninţi pe 
mine, marele preot al Zeului Strălucitor? 


Şi, zicând acestea, s-a repezit la preotul care-l înfruntase. 
Ţinând cuțitul ameninţător deasupra capului său. 

Dar tocmai în momentul acela a apărut deasupra zidului 
ce înconjura curtea templului o maimuţă mică, gri, care a 
început să clănţănească cât o lua gura. 

— Bolganii! Strigă ea. Vin Bolganii!... Vin, vin, vin Bolganii! 

Hagi s-a oprit şi întorcându-se spre Manu, a lăsat în jos 
mâna în care ţinea cuțitul. 

— I-ai văzut, Manu? a întrebat el. Nu minţi cumva? Te 
strâng de gât cu mâinile mele. Dacă vrei să-mi joci faci una 
dintre farsele tale. 

— Spun adevărul, Hagi, bolborosi biata maimuţă speriată. 
I-am văzut cu propriii mei ochi. 

— Câţi sunt cu toţii? Mai întrebă Hagi. Cât de aproape au 
ajuns de Opar? 

— Sunt mai mulţi decât frunzele copacilor, răspunse 
Manu. Au şi ajuns lângă zidurile templului - Bolgani şi 
Gomangani - au venit ca iarba din vale, unde-i umed şi 
răcoare. 

Hagi se mai uită o clipă la maimuţă, ca şi cum ar fi vrut să-i 
citească în suflet. După aceea îşi întoarse faţa către soare şi 
dete drumul unui răcnet prelung, care se termină cu un 
țipăt pătrunzător. 

De trei ori repetă marele preot strigătul acesta atât de 
hidos, după care. Dând acelora care se aflau cu el în curtea 
templului ordin să-l urmeze, porni aproape în fugă spre 
ieşirea palatului. 

Pe când Hagi îşi îndrepta paşii către strada din faţa 
palatului Oparului, din fiecare condor şi din fiecare uşă 
ieşeau, cete-cete, oamenii pociţi şi păroşi din Opar, înarmaţi 
cu ghioage şi cuțite. 

Când ajunseră pe stradă, au fost întâmpinați de vreo 
douăzeci de maimuțe mici gri, ţipând şi clănţănind din gură 
diverse informaţii. 

— Nu pe aici! Pe dincolo! Pe dincolo! Nu pe aici! 

Şi arătau cu labele lor spre partea de sud a oraşului. 


Atunci hoarda nedisciplinată de preoţi şi războinici reintră 
în palat şi urmându-l pe Hagi, se îndreptă spre partea 
opusă a clădirii. 

Aici urcară numaidecât pe creasta zidului care apăra 
palatul, tocmai când forţele lui Tarzan ajunseseră şi se 
opriră în afara zidului. 

— Pietre! Aduceţi pietroaie repede! răcni Hagi. 

lar, ca răspuns la ordinul său. Femeile de jos, din curte, 
începură să adune toate fragmentele de piatră căzute de pe 
zidurile dărâmate, cărându-le imediat la războinicii de sus, 
de pe zid. 

— Depărtaţi-vă! strigă Hagi armatei de la porţile Oparului. 
Depărtaţi-vă! Eu sunt Hagi, Marele preot al Zeului 
Strălucitor, iar acesta-i templul meu. Nu pângăriţi templul 
Zeului Strălucitor, ca să nu vă nimicească mânia lui. 

Tarzan făcu doi paşi înainte, în faţa celorlalţi şi ridică o 
mână ca să se facă tăcere. 

— Ascultaţi, oparieni! Am sosit împreună cu La, regina 
voastră. Hagi este un şarlatan. Deschideţi porţile şi 
primeniţi-vă regina. Daţi judecății pe trădători şi vouă nu vi 
se va face nici un rău. Dar, dacă nu o lăsaţi pe La să intre în 
oraşul ei. Voi lua cu forţa şi cu vărsare de sânge ceea ce 
aparţine pe drept reginei voastre. 

Cum termină de vorbit. La veni lângă el, aşa ca întreg 
poporul ei să o poată vedea. Imediat se auziră o mulţime de 
strigăte, aclamând-o pe La şi pe ici pe colea câte o voce 
care se ridica contra lui Hagi. 

Acesta, dându-şi seama că lucrurile se pot întoarce uşor 
împotrivă-i, dădu ordin credincioşilor săi să atace şi în 
acelaşi moment aruncă cu un pietroi în Tarzan. 

Numai agilitatea minunată al acestuia îl salvă, iar 
proiectilul trecu pe lângă el. Lovind în dreptul inimii un 
Gomangan, care căzu întins pe pământ. 

O adevărată ploaie de proiectile se dezlănţui asupra lor; 
Tarzan dădu ordin armatei sale să atace. Răcnind şi 


mârâind, Bolganii şi Gomanganii se repeziră asupra 
inamicului. 

Escaladară zidurile cetăţii în câteva clipe şi se găsiră faţă 
în faţă, suliţele din valea Palatului Diamantelor cu ghioagele 
amenințătoare din Opar, cetatea aurului. 

Tarzan, care şi-l alese pe Hagi ca adversar, fu printre 
primii care urcară pe zid. Un războinic vru să-l lovească cu 
ghioaga, dar Tarzan, ţinându-se cu o mână de creasta 
zidului, prinse arma duşmanului cu cealaltă, luându-i-o din 
mână. 

În acelaşi timp îl văzu pe Hagi întorcând spatele şi 
dispărând în fugă dincolo de zid. Tarzan se trase atunci sus 
pe zid. Unde îl atacară imediat doi războinici oparieni. 

Izbind cu arma pe care o luase lot de la unul din ei, îi 
prăbuşi în dreapta şi în stânga, cât ai clipi din ochi. Atât de 
mare era avantajul pe care înălţimea i-o da asupra lor. 

După aceea, gândindu-se că tocmai Hagi, şeful revoltei 
contra lui La, nu trebuia lăsat să scape, sări în curte, pe 
când marele preot trecea pe sub arcada unei uşi din partea 
cealaltă a curţii. 

Câteva preotese ajutate de mai mulţi preoţi, căutară să-i 
taie drumul. Înhăţând de glezne pe unul dintre aceştia, îl 
învârti împrejurul său. Netezindu-şi drumul şi alergând 
spre poarta pe unde dispăruse marele preot. 

Aici se opri un moment şi încordându-şi toată puterea 
muşchilor învârti corpul preotului pe deasupra capului şi-l 
aruncă ca dintr-o praştie uriaşă, drept în faţa urmăritorilor 
săi... 

Apoi, fără să mai aştepte rezultatul, porni din nou în 
urmărirea lui Hagi. Acesta era la o distanţă apreciabilă în 
faţa lui Tarzan. Cunoscând bine drumul prin labirintul de 
coridoare ale templului şi palatului. 

Tarzan era convins că drumul pe care îl apucase Hagi duce 
spre curţile interioare ale templului. Sigur marele preot va 
găsi acolo o intrare în subteranele palatului, precum şi un 
loc unde să se ascundă şi unde nu ar fi putut fi găsit, atât de 


numeroase şi de sucite erau întunecatele coridoare 
subterane din Opar. 

De aceea şi Tarzan îşi reînnoi forţele pentru a ajunge în 
curtea de sacrificiu, mai înainte ca Hagi să fi avut timp sa 
dispară în subterane. 

În clipa în care trecea ca fulgerul prin intrarea care dădea 
în curte, piciorul îi fu prins pe neaşteptate într-un laţ aşezat 
cu isteţime. Căzu, rostogolindu-se la pământ. 

Aproape instantaneu, o ceată de pociţi ai Oparului se 
repezi acolo unde zăcea el. Pe jumătate ameţit de căzătură 
şi mai înainte de a-şi veni în fire. Îl şi legară fedeleş cu zeci 
de noduri. 

Aproape în nesimţire, observă că îl ridică de jos şi-l duc. 
lar după puţin fu depus pe suprafaţa netedă a unei pietre 
reci. 

Tocmai atunci îşi veni în fire şi-şi dădu seama că se află 
întins pentru a treia oară pe altarul de sacrificiu din curtea 
interioară a templului Zeului Strălucitor. 

Mai mult încă, aplecat deasupra lui, se afla Hagi, marele 
preot, a cărui figură hidoasă era mai schimonosită de ură. 
Anticipând gustarea răzbunării, atât de mult întârziată. 

— În sfârşit! răcni el. De astă dată, Tarzan al maimuţeloR. 
Nu mai ai de-a face cu Zeul Strălucitor, ci vei simţi efectele 
furiei lui Hagi... pe care nimeni nu-l va mai împiedica. 

Cu acestea, ridică deasupra capului cuțitul sacru de 
sacrificiu, al cărui vârf Tarzan îl urmărea cu ochii. În 
aceeaşi clipă văzu sus, pe creasta zidului capul şi umerii 
unui leu puternic cu coama neagră. 

— Jad-bal-ja. Strigă Tarzan, ucide, ucide! 

Hagi ezită o clipă cu pumnalul. Văzuse direcţia privirilor 
lui Tarzan şi se uită într-acolo. În clipa aceea, Leul de aur 
sări jos şi din alte două salturi, îl înhăţă pe marele preot din 
Opar. 

Cuţitul acestuia căzu cu zgomot pe pardoseala de piatră, 
în timp ce fălcile puternice ale fiarei se închiseră, 
distrugând dintr-o singură muşcătură faţa urâtă a lui Hagi. 


Preoţii inferiori, care-l legaseră pe Tarzan şi care au rămas 
să asiste la moartea acestuia de mâna lui Hagi, fugiră 
ţipând, care încotro din clipa în care Leul de aur sărise 
asupra marelui lor. 

Tarzan a rămas împreună cu Jad-bal-ja. Singuri în curtea 
de sacrificii. 

— Haide, Jad-bal-ja. Porunci Tarzan..., ia seama ca nimeni 
să nu-ţi supere stăpânul! 

O oră mai târziu, forţele victorioase ale marii preotese La, 
intraseră în palatul antic şi în templul Oparului. Atât preoţii, 
cât şi războinicii care nu fuseseră ucişi se supuseră repede 
şi o recunoscură pe La, regină. 

Acum, potrivit ordinelor emise de La, întregul oraş era în 
căutarea lui Tarzan şi a lui Hagi. Se întâmplă ca însăşi La, în 
fruntea unor cercetaşi, să intre în curtea de sacrificii. 

Priveliştea ce-i întâmpinară vederile, o făcu să se oprească 
brusc în loc: Tarzan zăcea întins pe altar, iar deasupra lui, 
cu colții rânjiţi, uitându-se fioros la ea, era Jad-bal-ja, Leul 
de aur. 

— Tarzan, strigă La, făcând un pas spre altar. Hagi şi-a 
atins scopul! Doamne Dumnezeule, ai milă de mine... 
Tarzan e mort! 

— Nu încă! strigă Tarzan. Mai am până ce voi muri. Vino 
repede şi mă dezleagă. De nu era Jad-bal-ja, într-adevăr că 
m-ai fi găsit străpuns cu cuțitul de sacrificiu. 

— Slavă domnului, îngână La, emoţionată. 

Şi porni spre altar, oprindu-se imediat în faţa atitudinii 
amenințătoare a leului. 

— Jos! strigă Tarzan. Las-o să vină! 

Iar Jad-bal-ja se culcă alături de stăpânul său, întinzându- 
şi botul mustăcios deasupra pieptului lui Tarzan. 

Atunci La se apropie şi luând de jos cuțitul de sacrificiu, 
tăie imediat legăturile care-l imobilizaseră pe Tarzan. În 
acelaşi timp, văzu de partea cealaltă a altarului cadavrul lui 
Hagi. 


— Cel mai primejdios şi cel mai mare duşman al tău este 
mort acum, zise el; iar pentru uciderea lui trebuie să-i 
mulţumeşti lui Jad-bal-ja, care şi mie mi-a salvat viaţa. De- 
acum încolo vei putea domni liniştită şi fericită, în prietenia 
poporului din valea Palatului Diamantelor. 

— Da, răspunse La, cu un oftat adânc şi uitându-se lung la 
Tarzan. Da, reluă ea, voi domni liniştită, în prietenia 
poporului vecin. Cât despre fericirea adevărată, să nu mai 
vorbim de ea, Iarzan, pentru că nu mi-a fost dat s-o am, 
sfârşi ea dând cu tristeţe din cap. 

În aceeaşi seară, Tarzan, Bolganii, hatmanii Gomanganilor, 
împreună cu preoţii şi preotesele din Opar se aşezară la 
masă în marea sală de banchete din palatul Oparului, ca 
oaspeţi ai reginei La şi mâncară din farfuriile de aur ale 
vechilor atlantidieni, farfurii care fuseseră lucrate pe un 
continent ce există azi numai în legendele clasice. 

lar a doua zi de dimineaţă, Tarzan şi Jad-bal-ja porniră la 
drum, înapoi spre ţinuturile Wazirilor. Unde era locuinţa lui. 

CAPITOLUL XVII - Arsă de vie. 

Urmăriţi de Luvini şi de două sute de negri, Flora Hawkes, 
împreună cu cei patru tovarăşi, înaintau pe dibuite prin 
bezna unei nopţi de junglă. 

Nu aveau nici o ţintă anume deoarece, călăuziţi numai de 
negri, nu mai ştiau unde se aflau şi se rătăciseră cu 
desăvârşire. 

Singurul gând de care erau dominați ca să lase în urma lor 
o distanţă cât mai mare între ei şi lagărul hoţilor de fildeş. 

Ştiau prea bine că, indiferent de rezultatul luptei, soarta 
lor ar fi fost aceeaşi, dacă partida victorioasă i-ar fi ajuns şi 
i-ar fi prins. 

Înaintaseră în felul acesta, împiedicându-se la tot pasul, 
probabil o jumătate de oră, când, în timpul unui popas 
scurt, auziră distinct în spatele lor zgomotul urmăritorilor. 
Porniră din nou, fără nici o ţintă, în groaznica lor fugă. 

Spre marea lor surpriză, descoperiră, nu după mult timp, 
o lumină strălucind ceva mai încolo, în faţa lor. 


Ce putea fi, oare? Nu cumva merseseră în cerc şi 
ajunseseră din nou în apropierea taberei din care abia 
fugiseră? 

Trebuia să iacă o mică recunoaştere, astfel că. După ce 
mai înaintară puţin, văzură înaintea lor conturul unor tufe 
de mărăcini, în centrul căreia ardea un foculeţ, unde se 
adunaseră vreo cincizeci de războinici negri. 

Iar când fugarii ajunseră mai aproape, văzură printre 
negrii, destul de claR. La lumina focului, o femeie albă... iar 
în spatele lor se auzea tot mai tare şi mai tare zgomotul 
celor care-i urmăreau. 

Din gesturile şi mişcările negrilor din jurul focului, 
deduseră că discutau asupra zgomotului luptei recente 
auzite dinspre tabăra hoţilor de fildeş, deoarece arătau cu 
mâna. Destul de des, într-acolo. 

După puţin, femeia albă ridică mâna ca să se facă tăcere şi 
acum ascultau toţi..., zgomotul tăcut de războinicii ce 
porniseră în urmărirea Florei Hawkes şi a tovarăşilor ei. 

— Văd că este şi o femeie alba cu ei, se adresă Flora 
celorlalţi. Nu ştim cine poate fi, dar este singura noastră 
speriaţi de a scăpa de cei care ne urmăresc şi care ne vor 
prinde în câteva minute. Poate că ea ne va acorda protecţia 
ei, în tot cazul, voi afla aceasta imediat. 

Şi fără să mai aştepte răspunsul celorlalţi, porni cu 
îndrăzneală spre mărăcini. 

Dar nu apucaseră să se apropie prea mult. Când ochii 
ageri ai unui Waziri îi şi descoperi; iar după câteva clipe 
peretele colibei era numai vârfuri de sulițe. 

— Stai! strigă un războinic. Suntem Wazirii lui Tarzan. Voi 
cine sunteţi? 

— Sunt o englezoaică, răspunse Flora, strigând la rândul 
ei ca să o audă. M-am rătăcit în junglă împreună cu patru 
persoane...; am fost trădaţi de şafarii şi ascari din caravana 
noastră şi chiar în momentul acesta ne urmăresc toţi. Vă 
rugăm să ne acordaţi protecţia dumneavoastră. 

— Lăsaţi-i să vină! strigă Jane Wazirilor. 


În timp ce Flora Hawkes şi cei patru bărbaţi păşeau în 
interiorul bornei, sub privirile scrutătoare ale Janei Clayton 
şi ale Wazirilor, altă pereche de ochi pândeau din frunzişul 
unui copac mare, ale cărui crengi atârnau în interiorul 
taberei de partea opusă: o pereche de ochi cenuşii, în care 
străluci o lumină ciudată, la vederea fetei şi a tovarăşilor ei. 

Când noii sosiți ajunseră lângă lady Greystoke, de pe 
buzele acesteia ieşi o exclamaţie de surpriză. 

— Flora! Flora Hawkes, pentru Dumnezeu, ce cauţi pe 
aici? 

Fata, tresărind puternic, rămase locului, ca înlemnită. 

— Lady Greystoke! reuşi ea să bâlbâie. 

— Nu înţeleg nimic, reluă lady Greystoke. Nu am ştiut că 
te afli în Africa. 

În primul moment, iuţeala de limbă a Florei fusese 
covârşită de consternarea ei, iar după câteva clipe îi veni 
din nou în ajutor isteţimea înnăscută. 

— Sunt cu domnul Bluber şi amicii săi, explică ea. Domnia- 
sa face cercetări ştiinţifice şi m-a luat şi pe mine, pentru că 
am mai fost în Africa cu dumneavoastră, lady Greystoke şi 
aveam o oarecare idee despre obiceiurile ţării. Acum negrii 
angajaţi de noi s-au răzvrătit şi dacă nu ne ajutaţi 
dumneavoastră, suntem pierduţi. 

— Sunt „băieţi” de pe coastă? întrebă Jane. 

— Da, răspunse Flora. 

— Atunci cred că Wazirii mei îi pot mântui. Ştii câţi sunt? 

— Aproape două sute. 

Lady Greystoke clătină din cap gânditoare. 

— Cam greu, comentă ea. 

Apoi îl chemă pe Usula, care avea comanda. 

— Două sute de „băieţi” de pe coastă vin după albi, îi zise 
ea. Va trebui, cred, să ne batem pentru a-i apăra. 

— Suntem Waziri, răspunse Usula simplu. 

După puţin apăru şi avangarda lui Luvini, la o mică 
distanţă de bombă. 


La vederea acestor războinici puternici, gata să-i 
primească... în sulițe, „băieţii” de pe coastă se opriră în loc. 

Luvini, care observase dintr-o singură privire, numărul 
inferior al inamicului, făcu câţiva paşi înainte, ieşind din 
rânduri şi începu să arunce Wazirilor provocări şi insulte, 
cerând predarea albilor. 

Cuvintele negrului erau însoţite de mişcări extravagante 
de mâini şi de picioare. Întreaga ceată de două sute de 
negri începu să ţipe, să gesticuleze şi să învârtească armele 
de foc pe deasupra capului, căutând să se aţâţe îndeajuns 
ca să aibă curajul de a începe un atac. 

În schimb Wazirii, de după gardul bornei, instruiți şi 
disciplinaţi de către Tarzan al maimuţelor, părăsiseră de 
multă vreme acele obiceiuri fantastice (de a prinde curaj şi 
de a intimida inamicul), atât de scumpe altor triburi 
războinice. Stătea doar neclintiţi şi nervoşi în aşteptarea 
inamicului. 

— Au şi mai multe carabine cu ei, zise lady Greystoke. 
Aceasta cam măreşte primejdia. 

— Totuşi, nu sunt doi printre ei care ar putea lovi la sigur 
cu carabinele lor, răspunse Kraski. 

— Văd, însă, că sunteţi toţi înarmaţi, reluă Jane Luaţi loc, 
vă rog, printre Wazirii mei. Veţi da ordin oamenilor 
dumneavoastră să plece şi să ne lase în pace. De nu vor 
asculta, să nu trageţi până ce nu atacă. Începeţi focul la cel 
dintâi pas şi susţineţi-l, deoarece nimic nu-i descurajează pe 
negrii de pe coastă ca focul de carabină a albilor. Eu şi 
Flora vom rămâne sub copacul mare de acolo. 

Lady Greystoke vorbise cu autoritate, aşa cum ar vorbi 
cineva deprins cu comanda şi care ştie ce vorbeşte. 

Oamenii o ascultară; până şi Bluber, cu toate că tremura 
de te cuprindea mila, luă loc, fără o vorbă, printre Waziri. 

Toate mişcările lor, la lumina focului din tabără, puteau fi 
foarte bine văzute de Luvini, ca şi de cel care pândea din 
frunzişul copacului sub care se refugiaseră Jane Clayton şi 
Flora Hawkes. 


Luvini nu venise până aici ca să se bată cu cineva. Venise 
numai s-o prindă pe Flora. De aceea, adresându-se 
oamenilor săi, le dădu următoarele explicaţii şi instrucţii: 

— Sunt numai cincizeci de inşi. Am putea să-i ucidem cu 
uşurinţă, dar nu am venit să ne luptăm. Am venit s-o luăm 
înapoi pe fata cea albă. Voi staţi aici şi faceţi paradă mare 
faţă de aceşti fii de hiene, înaintați câte puţin, apoi 
retrageţi-vă din nou, iar, în timp ce voi le atrageţi atenţia în 
direcţia aceasta, eu voi trece pe după tabăra lor cu vreo 
patruzeci de inşi şi răpesc fata. 

După aceea vă trimit imediat vorbă să vă înapoiaţi în sat, 
unde, la spatele palisadei, putem fi siguri împotriva oricărui 
atac. 

Planul acesta le convenea de minune negrilor de pe coastă 
faţă de bătălia ce păruse iminentă, pentru că numai pofta 
de a se bate n-o aveau. 

Dansau, dar zbierau şi amenințau mai impetuos ca înainte, 
ştiind că pot face aceasta fără grijă acum, deoarece în 
curând se vor retrage, după o victorie fără vărsare de 
sânge, în siguranţa palisadei lor. 

Pe când Luvini, făcând un ocol, se furişa ascuns de desişul 
junglei, prin spatele taberei Wazirilor şi în timp ce zgomotul 
negrilor de pe coastă atinse proporţii asurzitoare..., în faţa 
celor două femei din copac apăru ca din senin o arăâtare: un 
uriaş alb, aproape gol, având doar o piele de leopard peste 
şolduri şi ale cărui trăsături frumoase şi impunătoare erau 
luminate de flacăra focului contra fiarelor. 

— John! exclamă lady Greystoke. Slavă Domnului că eşti 
tu! 

— Şşş! O făcu albul uriaş să tacă, punându-şi degetul 
arătător la buze. 

Apoi se întoarse deodată spre Flora Hawkes. 

— Pe tine te vreau! strigă el. 

Şi, cu aceasta, înhăţă fata de mijloc, aruncând-o cu 
uşurinţă pe un umăr. Apoi, mai înainte ca lady Greystoke să 
intervină - mai înainte ca ea să-şi fi dat seama de ceea ce se 


petrecea - albul sări peste borna din spatele taberei şi 
dispăru în junglă. 

Un moment. Jane Clayton se clătină ca ameţită de o 
lovitură puternică şi neaşteptată. 

După aceea, scoțând un geamăt înăbuşit, se prăbuşi 
suspinând la pământ, ascunzându-şi fata în braţe. 

În starea aceasta o găsiră Luvini şi tovarăşii lui. După ce 
pătrunseră în tabăra Wazirilor prin spate, prin partea 
neapărată. 

Veniseră pentru o femeie albă şi găsind una, o ridicară 
brutal în picioare, înăbuşindu-i strigătele cu mâinile lor 
aspre şi murdare şi ducând-o cu ci spre satul întărit al 
hoţilor de fildeş. 

Zece minute după aceea, Wazirii şi albii de lângă ei îi 
văzură pe negrii de pe coastă retrăgându-se încet prin 
junglă, însă continuând să strige şi să amenințe, ca şi cum 
ar fi fost porniţi să-şi distrugă duşmanii cu desăvârşire. 

Bătălia se terminase fără să se fi tras măcar o împuşcătură 
dintr-o parte sau din alta. 

— Zău dacă ştiu pentru ce a fost toată zarva asta, zise 
Trock. 

— Eu credeam într-un timp că ne vor încolţi cumsecade, 
dar dihăniile nu au făcut altceva, decât să zbiere. 

Evreul îşi umflă pieptul cu mândrie. 

— Poate ca să trebuie mai mulţi negri şi Adolf Bluber tot 
nu s-a speriat deja, zise el dându-şi acre. 

Kraski se uita după negrii care se depărtau, apoi. 
Scărpinându-se mirat în ceafă, se întoarse spre focul din 
tabără. 

— Nu pot să înţeleg ce a fost, începu el. 

lar după aceea exclamă: 

— Unde-i Flora şi lady Greystoke? 

Wazirii erau disperaţi. Strigară tare numele stăpânei lor. 
Dar nu primiră nici un răspuns. 

— Haide, zise deodată Usula, văd că noi, Wazirii. Tot va 
trebui să ne batem, la urma urmei. 


Sări gardul urmat de cincizeci de războinici şi porni în 
goană în urmărirea „băieţilor” de pe coastă. 

În câteva minute îi şi ajunseră şi ceea ce urmă semănă mai 
mult a goană, decât a bătălie. Fugind îngroziţi spre palisada 
lor, cu Wazirii la câţiva paşi în urmă, negrii de pe coastă îşi 
aruncară carabinele, ca să poată fugi mai repede. 

Luvini şi ceata lui aveau un avans ajunseseră în interiorul 
taberei mai înainte ca urmăriţii şi urmăritorii să ajungă la 
porţile palisadei. 

Odată înăuntru, făcură front şi rezistară năvalei Wazirilor. 
Dându-şi seama că, de vor intra aceştia, vor fi toţi 
masacrați. Se opuseră deci, cu disperarea animalului 
încolţit şi reuşiră să închidă porţile taberei, fără ca Wazirii 
să poată intra întăritura din jurul taberei întocmită de arabi 
fusese în aşa fel construită, ca să se poală apăra contra unui 
număr mare de forţe..., acum: însă, erau pe afară mai puţin 
de cincizeci de Wazirii, iar înăuntru, ca să apere tabăra 
împotriva lor, aproape două sute de negrii. 

Usula, dându-şi scama de zădărnicia unui atac orbesc, îşi 
retrase forţele la o distanţă mică de palisadă şi se aşezară 
jos la sfat. Foarte furioşi de cele ce se petreceau..., croind 
împreună cu Usula, tot felul de planuri cum să-şi înşele 
inamicul pe care vedeau bine că nu-l puteau distruge prin 
forţă. 

— Noi nu o vrem decât pe lady Greystoke, zise Usula. 
Răzbunarea noastră poate aştepta câtva timp. 

— Bine. Dar de unde ştim noi că ea este în sat? întrebă un 
războinic. 

— În care alt loc ar putea fi, atunci? Se pica poate să ai şi 
tu dreptate - adică să nu fie în sat. 

— Dar trebuie ca mai întâi să mă asigur de aceasta. Eu am 
un plan. Reluă el după câteva clipe. Uite! Vântul bate 
dinspre sat. Am să iau zece inşi şi mă duc de partea 
cealaltă, dincotro bate vântul. Voi veţi sta înaintea spre 
porţile satului, făcând zgomot mare şi prefăcându-vă că 
sunteţi gata de atac. După un timp. Porţile se vor deschide 


şi ei vor ieşi, vă asigur eu, Usula. Voi căuta să fiu şi eu aici 
înainte de a se întâmpla aceasta, dar. Dacă nu voi fi aici, 
împărţiţi-vă în două tabere, una de o parte şi alta de altă 
parte a ieşirii, lăsându-i pe negrii de pe coastă să scape...; 
nu avem nevoie de ei. Fiţi însă cu ochii deschişi după lady 
Greystoke şi cum o vedeţi, luaţi-o din mâinile acelora care o 
păzesc. Aţi înţeles? 

Camarazii lui dădură din cap afirmativ. 

— Haideţi, atunci! zise el. 

Alegându-şi zece oameni, dispăru cu ei prin junglă. 

Luvini o dusese pe Jane Clayton într-o colibă nu departe de 
porţile satului. Cu mâinile şi picioarele legate, o ancoră de 
un ţăruş, crezând că este Flora Hawkes. 

O lăsă singură în colibă şi se înapoie la porţile satului, să 
preia comanda forţelor de apărare. 

Atât de repede se derulaseră evenimentele din ultimul 
ceas, că Jane Clayton era zăpăcită de seria de lovituri de 
care a avut parte. 

Primejdia în care se afla ea în momentul de faţă era un 
nimic faţă de amintirea dureroasă a faptului că Tarzan o 
părăsise în momente grele, ducând cu el în junglă altă 
femeie. 

Nici când se gândea la ceea ce îi comunicase Usula în 
privinţa accidentului suferit de Tarzan. Care-i afectase 
memoria..., nici atunci nu se împăcase cu ideea unei 
părăsiri atât de brutale. 

Rămase, de aceea, multă vreme cu faţa în jos, în murdăria 
din coliba arabă, plângând cum nu mai plânsese de mulţi 
ani încoace. 

Pe când zăcea în felul acesta, sfâşiată de chinuri, Usula şi 
cei zece oameni ai lui dădură ocol satului pe furiş, până de 
partea opusă porţilor. Aici găsiră cantităţi mari de crengi 
uscate rămase construcţia satului, arabii lărgind poiana ca 
să aibă mai mult loc. 

Adunară uscăturile şi le îngrămădiră de-a lungul palisadei 
până când aproape trei sferturi din gardul de partea 


aceasta a satului erau blocate cu uscături. 

Socotind că este foarte greu să-şi continue lucrul fără a 
face zgomot, trimise numaidecât pe unul din oamenii săi ca 
să-i instruiască pe ceilalţi să facă fără încetare cât mai mare 
vuiet, astfel ca zgomotul produs de el cu adunatul 
uscăturilor să nu fie auzit. 

Planul acesta avu un efect minunat; însă, cu toate că Usula 
şi oamenii lui au fost în stare să lucreze netulburaţi, trecu 
mai bine de o oră până când grămada de uscături ajunse să 
fie după pofta inimii sale. 

Pe de altă parte, Luvini se uita la Waziri printr-o 
deschizătură a gardului şi după câtva timp ajunse la 
concluzia că aceştia nu au intenţia să atace în noaptea 
aceea, aşa că putea să mai slăbească vigilenţa şi să-şi ocupe 
timpul cu alte lucruri mai plăcute. 

Dând ordin ca majoritatea războinicilor să rămână pe 
lângă poartă şi gata să intre în acţiune în tot momentul 
când Wazirii ar arăta vreo schimbare de atitudine, Luvini se 
duse din nou spre coliba unde o lăsase pe lady Greystoke. 

Negrul acesta era un individ mare şi puternic, cu o frunte 
joasă şi cu fălcile ieşite, din cel mai de jos tip de negri din 
Africa. 

El intră în colibă cu o torţă aprinsă, pe care o înfipse în 
pământ, în timp ce ochii lui injectaţi de sânge priveau cu 
lăcomie la forma nemişcată a femeii trântită pe jos în faţa 
lui îşi linse buzele de poftă şi apropiindu-se, întinse mâna şi 
o atinse. Jane Clayton se uită în sus şi scârbită de ceea ce 
văzu, se feri la o parte. Negrul rămase însă, împietrit, de 
mirare cum văzu faţa femeii. 

— Cine eşti tu? întrebă el în jargonul englez de pe coastă. 

— Sunt lady Greystoke, soţia lui Tarzan al maimuţelor, 
răspunse Jane Clayton. Dacă eşti destul de cuminte, mi-ai 
da drumul numaidecât. 

În privirile lui Luvini se vedea atâta groază, cât şi o mare 
surpriză., dar mai simţea şi o altă emoție şi era greu de 


spus. În momentul acela care din ele va domina în creierul 
lui dobitoc. 

Rămase astfel multă vreme, privind-o. lar expresia de 
lăcomie şi satisfacţie de pe figura lui prinse să domine cu 
încetul. Înlăturând cu totul teama pe care o simţise la 
început...; iar în această schimbare Jane Clayton îşi citi 
sentinţa: era pierdută. 

Luvini se aplecă şi-i deznodă legăturile de la încheieturile 
şi gleznele Janei Clayton. 

Ea îi simţi răsuflarea fierbinte pe obraji..., îi văzu ochii 
injectaţi de sânge şi limba roşie când îşi lingea buzele 
anticipând mizerabila sale intenţie. 

Dar, în clipa când simţi că şi ultima curea ce o mai ţinuse 
legată căzuse. Sări în picioare, voind să fugă din colibă. 

O mână lungă se întinse după ea şi o înhăţă. Apoi Luvini o 
trase înapoi spre el, pe când ea, ca o tigroaică furioasă, 
izbea într-una cu pumnii în faţa lui urâtă şi rânjită. 

Numai cu forţa brută, necurmată şi de neînfrânt, putu el 
să-i învingă rezistenţa şi s-o atragă, încet, dar sigur, tot mai 
aproape de el, uitând de orice altceva de pe lume. Surd la 
strigătele Wazirilor din faţa porţii, precum şi la o nouă 
zarvă mare ce se ridicase în sat. 

Amândoi continuau să se lupte..., Jane Clayton osândită de 
la început să fie învinsă. 

În timpul, acesta în dosul palisadei de la spatele satului. 
Usula începuse să aplice torţele la grămada de uscături, 
deodată. În zece locuri diferite. 

Flăcările, aţâţate uşor de un vânt ce bătea dinspre pădure, 
se transformase imediat într-un incendiu zgomotos în faţa 
căruia lemnul uscat al palisadei se prăbuşi trosnind în 
flăcări şi împrăştiind milioane de scântei pe care vântul le 
purtă pe acoperişul de stuf al colibelor, astfel că, într-un 
timp neînchipuit de scurt, întreg satul era un infern de 
flăcări mugitoare. 

Atunci, întocmai cum a prezis Usula, porţile satului se 
deschiseră, iar „băieţii” de pe coastă ieşiră îngroziţi, în 


cârduri, apucând spre junglă. 

De-o parte şi de alta a ieşirii. Wazirii stăteau neclintiţi la 
pândă, să-şi vadă stăpâna trecând. 

Dar, cu toaie că aşteptară până când nu mai ieşise nimeni 
din sat şi până când interiorul palisadei era numai o flacără, 
nu 0 văzură trecând prin faţa lor. 

Au mai stat acolo multă vreme după ce s-au convins că nici 
o fiinţă omenească nu ar mai fi putut să vie în sat... şi tot 
mai sperau până când Usula le spuse Wazirilor că este 
zadarnic să mai aştepte. 

— Nu a fost deloc acolo, zise el. Acum trebuie să-i urmărim 
pe negrii şi să prindem câţiva, de la care vom afla pe unde 
ar putea fi lady Greystoke. 

Cam în zori, ajunseră din urmă o mică ceată de „băieţi”, 
care îşi construiseră o tabără provizorie, la vreo zece 
kilometri mai la apus. 

Înconjurându-i, numaidecât îi siliră să se predea, 
promiţându-le imunitate, dacă vor spune adevărul la 
întrebările ce le va pune Usula. 

— Unde-i Luvini? întrebase Usula care aflase numele 
conducătorului „băieţilor” de coastă, în seara precedentă, 
de la europeni. 

— Nu ştim. Nu l-am văzut de când am fugit din tabără, 
răspunse un negru. Noi suntem o parte din robii arabilor: 
când am scăpai din sat aseară, ne-am despărţit de ceilalţi, 
socotind că am fi mai în siguranţă singuri, decât cu Luvini. 
Care-i mai crud ca arabii. 

— Le-aţi văzut voi pe femeile albe pe care el le-a adus 
aseară în sar? 

— Nu a fost decât o singură femeie albă. 

— Ce a făcut cu ea? Unde este acum? 

— Nu ştiu. Când a adus-o în sat. A legat-o de mâini şi de 
picioare şi a lăsat-o în coliba iui. Aproape de porţile satului. 

N-am mai văzut-o de atunci. 

Usula îşi întoarse privirile spre tovarăşii săi. În ochii lui se 
putea citi o spaimă mortali ce se reflecta şi pe figurile 


celorlalţi. 

— Haideţi înapoi în sat! Veniţi şi voi cu noi! Adăugă el 
adresându-se negrilor de pe coastă. Şi să ştiţi că, dacă m-aţi 
minţit... 

Se opri, făcând o mişcare semnificativă cu degetul peste 
gât, mai elocventă decât cuvintele. 

— Nu te-am minţit, răspunseră negrii în cor. 

Se întoarseră cât au putut de repede spre ruinele satului 
arab, din care nu mai rămăsese nimic decât mormane de 
cenuşă şi tăciuni aprinşi. 

— În ce loc era coliba în care a fost închisă femeia albă? 
întrebă Usula, îndată ce intrară printre ruinele fumegânde. 
— Uite aici, zise un negru, făcând repede câţiva paşi mai 

încolo de unde a fost poarta satului. 

Apoi se opri brusc şi arătă cu mâna spre ceva întins la 
pământ. 

— Uite şi pe alba pe care o căutai, adăugă el. 

Usula şi ceilalţi păşiră înainte, în sufletul lor duceau o 
luptă aprigă: furia şi durerea, când zăriră resturile 
carbonizate ale unui corp omenesc întins în faţa lor. 

— Ea este, zise Usula, întorcând capul într-o parte, ca să-şi 
ascundă durerea şi lacrimile ce curgeau pe obrajii săi de 
abanos. 

Restul Wazirilor erau tot atât de mişcaţi ca şi conducătorul 
lor, pentru ei o iubiseră foarte mult pe soţia marelui lor 
Buana. 

— Poate că nu-i ea, începu unul. Poate că este alta. 

— O putem dovedi numaidecăât, strigă un al treilea. Dacă 
inelele ei se găsesc prin cenuşă, este ea. 

Şi zicând acestea îngenunche, începând să caute inelele 
pe care le purta de obicei lady Greystoke. 

Usula clătină din cap, deznădăjduit. 

— Ea este, zise el. Uite şi ţăruşul de care a fost legată. 

Şi arătă cu mâna spre cortul de lemn înnegrit de 
apropierea corpului. 


— În ce priveşte inelele, nu înseamnă nimic, chiar de nu le 
veţi găsi, pentru că desigur Luvini i le-a luat. Îndată ce a 
prins-o. Toţi au avut vreme să plece din sat, numai ea nu, 
pentru că era legată şi nu putea fugi...; nu poate, deci, să 
fie altcineva. 

Wazirii, săpară apoi o groapă adâncă, de vreun metru, în 
care depuseră cu multă pietate resturile de cenuşă 
omenească, însemnând locul cu o mică grămadă de pietre 
adunate din jur. 

CAPITOLUL XVIII - Setea de răzbunare. 

În timp ce Tarzan, potrivindu-şi iuţeala mersului cu cea a 
lui Jad-bal-ja, înainta comparativ destul de încet spre casă, 
trecea în revistă, pradă el însuşi unor emoţii, destul de 
variate, toate evenimentele petrecute în ultima săptămână. 

Se gândea că, deşi nu reuşise să ia o nouă cantitate de aur 
din bolțile Oparului. Săculeţul cu diamante pe care-l aducea 
cu el compensa de câteva ori zădărnicia planurilor sale. 

Singura grijă ce o mai avea era în privinţa siguranţei 
Wazirilor săi. Era obsedat şi de dorinţa de a-i căuta pe albii 
care îl narcotizaseră, ca să le aplice pedeapsa meritată. 
Totuşi, în graba de a se întoarce acasă, nu făcu nici o 
încercare de a da peste ci... cel puţin în momentele acelea. 

Astfel, împreună cu Leul de aur, străbătea cărările junglei 
sălbatice spre casă, vânând, mâncând şi dormind împreună 
unul lângă altul. 

Cu o zi înainte avusese prilejul să împartă între ei carnea 
lui Bara, cerbul. Acum se ospătau amândoi din carnea lui 
Horta, mistrețul, iar, între ei doi, era greu ca cineva să fi 
rămas flămând. 

Le-a mai rămas de parcurs o distanţă de o zi până să 
ajungă la reşedinţa fermei, când Tarzan descoperi urmele 
unei cete de războinici. 

Atunci, după cum unii oameni de afaceri devoră ultimele 
cotări ale bursei, ca şi când existenţa lor nu ar depinde 
decât de bursă, tot aşa şi Tarzan al maimuţelor devora 
fiecare fir de informaţie oferit de junglă... pentru că într- 


adevăr ea oferea o cunoaştere exactă, un Sine quo non al 
existenţei sale. 

Astfel, examină cu grijă urmele din faţa lui. Vechi de câteva 
zile şterse în parte prin trecerea fiarelor, destul de citeţe 
ochilor ageri şi nărilor sensibile ale lui Tarzan. 

Deodată, interesul său parţial se transformă într-unul din 
cele mai acute, deoarece printre urmele de picioare ale 
războinicilor se vedea urma mai mică a unei femei albe. O 
urmă pe care o iubea şi o cunoştea atât de bine, după cum o 
mamă ar cunoaşte faţa iubitului ci copil. 

— Wazirii s-au întors acasă şi i-au spus că lipsesc, îşi 
vorbea el: iar ea a pornit în fruntea lor să mă caute întoarse 
capul spre leu. 

— Vezi tu, Jad-bal-ja, iar ne depărtăm de casă..., adică nu, 
pentru că unde-i ea, acolo ne este şi casa. 

Direcţia unde-l duceau urmele lăsate de Wazirii îl mistifică 
întrucâtva, pentru că nu apuca direct spre Opar, ci mai 
multe spre sud. 

După vreo şase zile de urmărit, auzi de departe zgomotul 
unor oameni ce se apropiau: iar după puţin ajunse la nările 
lui sensibile mirosul de negri. 

Poruncindu-i iui Jad-bal-ja să stea ascuns într-un tufiş, o 
luă prin copaci, mergând cu repeziciune în direcţia din care 
se apropiau negrii. 

Pe măsură ce distanţa dintre ei se micşora, mirosul deveni 
tot mai tare. Până când, înainte chiar de a-i vedea, ştiu că 
sunt Wazirii lui...; dar emanaţia de miros care i-ar fi umplut 
sufletul de fericire, lipsea cu desăvârşire. 

După câteva minute, Usula, plecând în capul unei cete de 
Wazirii trişti şi descurajaşi, scoase o exclamaţie de uimire, 
pomenindu-se pe neaşteptate la o cotitură a cărării, faţă în 
faţă cu stăpânul sau. 

— Tarzan al maimuţelor! strigă el. Dumneata eşti cu 
adevărat? 

— Nimeni altul, fu răspunsul Dar unde este lady 
Greystoke. 


— Ah, stăpâne, ce putem noi să spunem! strigă Usula. 

— Cum?... strigă Iarzan. Dar este imposibil! Nimic nu s-ar 
putea întâmpla soţiei mele, când este sub paza şi protecţia 
Wazirilor. 

Războinicii aplecară capul în piept, ruşinaţi şi îndureraţi. 

— Îţi dăm în schimb vieţile noastre, zise Usula simplu. 

Apoi aruncă jos sulița şi scutul şi întinzând braţele într-o 
parte, se apropie cu pieptul gol de Tarzan. 

— Izbeşte, Buana! zise el. 

Tarzan se întoarse într-o parte, cu capul în piept. Apoi se 
uită la Usula din nou. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat zise el. Şi uită de prostiile 
pe care le-ai spus. Adineaori, după cum am uitat şi eu 
gândul care te-a împins la aceasta. 

Şi atunci Usula îi povesti pe scurt toate evenimentele ce se 
desfăşuraseră, culminând cu moartea Janei, iar după ce 
termină Tarzan nu spuse decât trei cuvinte, punând o 
întrebare tipică: 

— Unde este Luvini? 

— Nu ştim, Buana. 

— Voi afla eu, zise Tarzan. Acum duceţi-vă, copii, înapoi la 
colibele voastre, la soțiile şi la copiii voştri: iar când mă veţi 
revedea, să fiţi siguri că Luvini este mort. 

Ei se rugară să le dea voie să-l însoţească, el însă nici nu 
voi să audă despre aşa ceva. 

— E nevoie de voi acasă în acest timp al anului, le zise. Aţi 
lipsit prea multă vreme. Întoarceţi-vă acasă şi spuneţi-i lui 
Korak ce s-a întâmplat; dur comunicaţi-i că dorinţa mea 
este să rămână acasă până mă întorc eu. De nu mai vin, 
poate să termine el ceea ce am început eu. 

Terminând de vorbit, întoarse capul spre partea din care 
venise şi fluieră o dată, o singură şuierătură lungă; iar după 
câteva clipe Jad-bal-ja, Leul de aur, apăru, apropiindu-se cu 
sărituri repezi. 

— Leul de aur! strigă Usula. De aceea a căutat să scape de 
Keewazi, ca să-şi caute stăpânul! 


Tarzan aprobă din cap. 

— A venit după mine mult timp până m-a găsit într-o ţară 
necunoscută, zise el. 

În urmă, luându-şi adio de la Waziri, îşi îndreptă încă o 
dată paşii într-altă direcţie decât aceea care ducea spre 
casă, de astă dată plin de răzbunare, în căutarea lui Luvini. 

John Pible, ghemuit la furca unui copac mare, întâmpină 
zorile zile cu priviri obosite. În apropierea lui era Dick 
Trock, care înţepenise în altă furcă de copac. 

Kraski, mai deştept decât ei şi posedând un spirit inventiv 
mai dezvoltat, îşi construise o platformă în curmezişul a 
două crengi groase, unde dormise destul de confortabil. 
Bluber se găsea la vreo trei metri mai sus de el, călare pe 
două crengi, care abia îi suportau greutatea. 

— Doamne! gemu Pible. O să las să mă mănânce leii, decât 
să mai trec o noapte ca aceasta. În sfârşit, iată-ne aici şi 
gata! 

— Pe toţi sfinţii din cer, Trock, mai bine dorm pe jos pe 
pământ, cu toţi leii din lume. 

— De, începu Kraski, dacă inteligenţa voastră la un loc ar 
fi măcar cât a unui gânsac, am fi putut dormi destul de 
sigur şi de comod jos pe iarba verde, aseară. 

— Hei, Bluber, nu auzi? Domnul Kraski îţi vorbeşte, strigă 
Pible sarcastic, apăsând pe vorba „domnul”. 

— O! O! Se văietă Bluber. Pentru ce să-i pese? Nu pot deja 
pentru ca să ascult. 

— Vrei să-i construim câte-o casă în fiecare seară, 
continuă Pible; iar dumnealui să stea cu mâinile în sân şi să 
ne spună cum s-o facem: desigur un domnişor aşa subţire 
ca el nu munceşte. 

— Şi pentru ce să lucrez cu mâinile, când două animale ca 
voi nu au altceva decât mâinile cu care să lucreze? Dacă nu 
vă procuram eu de mâncare, eraţi morţi de foame până 
acum şi nu va trece mult până veţi îngrăşa leii cu leşurile 
voastre, de nu veţi asculta de mine...; nu-i vorbă că mare 
pagubă tot n-o să fie. 


La ultima lui obrăznicie, ceilalţi nu mai dădură nici o 
atenţie. De fapt, se certaseră de atâtea ori, că acum nu mai 
ascultau de vorbele celuilalt, dacă începea cearta vreunul. 

În afară de prietenia dintre Pible şi Trock, se urau cu toţii 
din toată inima; dacă mai rămâneau împreună, o făceau din 
teama. 

Pible se cobori încet şi greoi din copac. Trock îi urmă 
exemplul. După aceea se dădu jos Kraski, urmat în cele din 
urmă de Bluber, care rămase câteva momente în tăcere, 
privind amărăât la starea hainelor sale. 

— Mein Gott! Exclamă el. Uitaţi-vă deja la mine! Douăzeci 
de guinee a costat haina aceasta. Nu pot pentru ca să spun, 
dar nu se vede? Este minată deja! Ruinată! Nu mai face 
parale..., nici doi franci la sută. 

— Dă-te naibii, cu hainele tale cu tot! exclamă Kraski. Ne- 
am rătăcit prin junglă. Ne ameninţă fiarele şi poate chiar 
canibalii. Flora lipseşte, iar tu te plângi şi trăncăneşti 
despre haine de douăzeci de guinee. Mai taci din gură, 
Bluber şi haide la drum! E vremea să pornim, până nu se 
încălzeşte de tot. 

— Încotro să pornim? întrebă Trock. 

— Cum încotro? înspre apus, bineînţeles, răspunse Kraski, 
pentru că tot acolo este şi coasta şi altceva nu mai avem 
nimic de făcut decât să mergem acolo. 

— La coastă nu o să ajungem dacă mergem spre răsărit, 
răcni Pible. lată-ne aici şi gata! 

— Dar cine a spus asta? întrebă Kraski. 

— Nu am mers noi ieri spre răsărit toată ziua? Mai zise 
Pible. 'Toi timpul am avut impresia că este ceva greşit în 
drumul nostru, dar acum ştiu ce a fost. 

Trock se uită cu mirare la tovarăşul său. 

— Adică, ce vrei să spui? mormăi el. Ce te face să crezi că 
am mers spre răsărit? 

— E destul de uşor să ţi-o pot dovedi. Pentru că dumnealui 
de colea, care se ţine mai deştept decât noi toţi. Ne-a făcut 
să mergem tot spre interior de când au dezertat negrii. 


Pible arătase cu mâna spre rus, care stătea cu mâinile în 
şolduri, uitându-se batjocoritor la ei. 

— Dacă tu crezi că v-am condus într-o direcţie greşită, 
răspunse Kraski, nu ai decât să apuci încotro crezi că este 
mai bine. Eu unul am să merg în direcţia în care am mers şi 
până acum. Care de altfel, este cea mai bună. 

— Nu-i bună, strigă supărat Pible. Şi am să ţi-o arăt. 
Ascultă aici, când mergi spre apus soarele cade la stânga, 
nu-i aşa?... Mai ales pe la mijlocul zilei se observă bine 
aceasta. Aflaţi de la mine, băieţi, că, de când călătorim fără 
negri, soarele a fost într-una la dreapta noastră. Eu vedeam 
că este ceva nelalocul lui. Dar nu am putut să-i dau de rost 
până acum. Este lucru simplu: am mers într-una spre 
răsărit. 

— Pe toţi sfinţii, strigă Trock. Aşa am şi făcut şi coconaşul 
acesta crede că ştie tot. 

— O! Gewalt! gemu Bluber. Şi pentru ce acuma să facem 
înapoi deja încă odată? 

Drept orice răspuns, Kraski râse cu hohote şi făcu câţiva 
paşi în direcţia aleasă de el. Apoi se opri. 

— N-aveţi decât să mergeţi încotro vreţi, le zise el. Dar pe 
drum gândiţi-vă asupra faptului că ne aflăm la sud de 
ecuator şi prin urmare soarele trebuie să cadă ceva mai la 
nord... ceea ce însă nu-i schimbă vechiul obicei ca să apună 
tot la apus. 

Bluber fu primul care a înţeles adevărul spuselor lui 
Kraski. 

— Cari, are dreptate, zise el. Haideţi, băieţi, după mine. 

Şi, cu aceste cuvinte, porni în urma rusului Pible râmase 
locului, scărpinându-se în ceafa şi mai nedumerit faţă de 
această problemă încurcată, la care şi Trock se gândea tot 
atât de adânc în sfârşit, acesta din urmă porni după Kraski 
şi Bluber. 

— Haide, John, zise el tovarăşului său. Nu înţeleg nimic, 
dar mi se pare că are dreptate. Nu vezi? Au apucat tot într- 


acolo unde a apus soarele aseară, unde desigur că trebuii 
să fie apusul. 

Pible, văzându-şi părerea zguduită din temelii, se luă după 
Trock cu toate că nu a fost convins. 

Merseră în felul acesta câteva ceasuri în şir, flămânzi, cu 
picioarele aprinse, străduindu-se în lungul cărării din 
junglă, luând-o spre apus. 

De vânat ceva nici nu era vorbă, nimic nu le apăruse 
înainte. Iar în ceea ce priveşte primejdiile pe care le-ar fi 
putut întâmpina la tot pasul, cum era să şi le închipuie ei, 
atât de ignoranţi în pădure? 

Într-adevăr, cu facultăţile lor lipsite de orice percepţie, ar 
fi putut da orbeşte în cursa vreunor războinici sălbatici, sau 
să cadă pradă uşoară leilor şi panterelor. 

De aceea, la vreun ceas după amiază, pe când treceau 
printr-o poiană mică. Auziră vâjâitul unei săgeți ce trecu pe 
lângă urechea lui Bluber, făcându-i să se oprească îngroziţi. 

Evreul, dând un țipăt ascuţit de spaimă, se făcu ghem la 
pământ. Kraski duse arma la mână şi trase. 

— Acolo, strigă el, după tufişurile acelea! 

În clipa aceea, altă săgeată, dintr-o nouă direcţie, veni şi 
se înfipse în braţul său. 

Pible şi Trock, mai graşi şi mai greoi, intrară în acţiune cu 
mai puţină iuţeală ca şi rusul. Dar, ca el, nu arătară nici cea 
mai mică urmă de frică. 

— Jos, strigă Kraski, urmându-şi vorba cu fapta. Jos la 
pământ şi trageţi! 

Abia se ascunseseră cei trei oameni în iarba înaltă de 
lângă cărare, când apărură din tufişuri vreo douăzeci de 
pigmei, plecaţi la vânătoare, dând drumul la o salvă de 
săgeți ce vâjâită pe deasupra capetelor celor lungiţi acum la 
pământ. 

Dintr-un copac din apropiere, doi ochi ageri priveau la 
ambuscada din poiană. 

Bluber se întinse pe pântece, cu faţa îngropată în palme, 
carabina zăcând fără rost alături de el. Kraski, Pible şi 


Trock, ştiind că se bat pentru viaţa lor. Trăgeau într-una în 
banda de pigmei. 

După ce căzuseră doi din ei, pigmeii se retraseră în 
tufişurile din marginea poienii, ce îi ascundeau de albii. 

Pentru moment, ostilitățile încetară. Domnea o tăcere 
completă. Apoi, liniştea fu întreruptă de o voce care se auzi 
din frunzişul unui copac de la marginea poienii. 

— Nu mai trageţi până nu vă spun eu, se auzi vocea în 
englezeşte. Vă scap eu de pigmei, numaidecât. 

Bluber se ridică într-un cot. 

— Repede, vino, vino! strigă el. Nu împuşcăm deja. O! 
Scapă-mă..., scapă-mă şi-ţi dau cinci lire, dacă nu vrei mai 
puţin! 

Din copacul din care răsunase vocea se auzi un fluierat 
prelung şi pătrunzător..., apoi urmă tăcere. Pigmeii, 
surprinşi un moment de vocea misterioasă care izbucnise 
din frunzişul unui copac, încetară orice activitate, dar, după 
puţin, nemai auzind nimic care să-i poată speria, ieşiră din 
tufişuri şi repeziră altă salvă de săgeți spre cei patru inşi 
ascunşi în iarba din poiană. 

Un alb uriaş sări de pe crengile de jos ale unui patriarh al 
junglei, iar din tufişul de sub copac, apăru un leu mare cu 
coama neagră. 

— O! Gewalt! strigă Bluber, îngropându-şi din nou faţa în 
braţele sale. 

Pigmeii rămaseră o clipă îngroziţi, apoi conducătorul or 
strigă: 

— Tarzan este, Tarzan! 

Şi fugiră cu toţii în junglă. 

— Da, Tarzan este..., Tarzan al maimuţelor! strigă el după 
pigmei. Este Tarzan cu Leul de aur. 

El vorbise în dialectul pigmeilor, aşa că albii nu înţeleseră 
nici un cuvânt. Apoi se adresă lor: 

— Gomanganii au plecat, le zise el. Ridicaţi-vă de jos. 

Toţi patru se ridicară în picioare. 


— Cine sunteţi voi şi ce căutaţi aici? întrebă Tarzan. Dar 
nu ar mai trebui să vă întreb, pentru că voi sunteţi aceia 
care m-aţi adormit, lăsându-mă pradă uşoară celui dintâi 
leu în trecere pe acolo. 

Bluber făcu câţiva paşi înainte, împiedicându-se, frecându- 
şi palmele, zâmbind şi gudurându-se. 

— O! O! Domnul Tarzan. Pentru ce dacă nu v-am cunoscut? 
Nici când deja nu făceam nimic pentru dacă ştiam că este 
dumneata. Scapă-mă! Zece lire..., douăzeci, oricât, numai 
nu ceri prea mult! Dau cât vrei deja, al dumitale este. Dar 
scapă-mă. 

Tarzan nici nu-l ascultase, făcându-se că nu-l vede; se 
adresă celorlalţi: 

— Caut pe unul de-al vostru, zise el. Un negru anume, 
Luvini. Mi-a ucis soţia, unde este? 

— Nu ştim nimic, a răspuns Kraski. Luvini ne-a trădat şi a 
dezertat. Soţia dumitale şi altă femeie albă erau, atunci în 
tabără cu noi. Nimeni din noi nu ştie ce Li s-a întâmplat. Se 
găseau la spatele nostru pe când noi apăram tabăra de 
atacul negrilor. Erau şi Wazirii dumitale acolo După ce 
inamicul s-a retras, am descoperit că cele două femei 
dispăruseră. Nu ştim ce li s-a întâmplat, dar şi noi le 
căutăm. 

— Atâta mi-au spus şi Wazirii mei, zise Tarzan. Dar de 
atunci nu l-aţi mai văzut pe Luvini? 

— Nu, nu l-am mai văzut, răspunse Kraski. 

— Dar voi ce faceţi pe aici? 

— Am venit cu domnul Bluber într-o expediţie ştiinţifică. 
Răspunse unul. Am dat peste destule necazuri. Ascarii şi 
ceilalţi negri s-au revoltat şi ne-au părăsit. Suntem singuri 
şi fără nici un ajutor. 

— O! O! strigă Bluber. Uite leul! Domnul, te rog deja, ţine 
leul la o parte! Sunt aşa de nervos! 

— Nu-i face nimic..., până nu-i spun cu. Zise Tarzan. 

— Spune-i alunei, deja te rog. Să nu facă nimic. 

— Unde vreţi să mergeţi? întrebă Tarzan. 


— Căutăm să ajungem la coasta de vest. Zise Kraski. lar de 
aici, înapoi la Londra. 

— Veniţi cu mine, le zise Tarzan; probabil că voi putea să 
vă ajut. N-o meritaţi, dar nu pot să văd oameni albi murind 
prin jungla aceasta. 

Îl urmară spre apus. lar seara poposiră la un râuleţ ce 
curgea prin junglă. Era foarte greu pentru cei patru 
londonezi ca să se obişnuiască cu leul pe lângă ei, mai ales 
Bluber era într-o stare de groază vădită. 

Şi pe când şedeau în jurul focului, mâncând ceea ce 
Tarzan avusese grijă să le aducă. Kraski emise ideea de a 
construi un adăpost oarecare împotriva fiarelor sălbatice. 

— Nu-i nevoie, zise Tarzan. Are să vă păzească Jad-bal-ja. 
El va dormi lângă mine şi ce nu aude unul din noi va auzi 
desigur, celălalt. 

Bluber a scos un oftat adânc: 

— Tarzan, a început el. Pentru ce să nu dormi noapte ca 
toţi oamenii? Zece lire sterline dau deja. Dacă nu se poale 
mai puţin. 

— Ba se poate, răspunse Tarzan zâmbind, ai să dormi fără 
să te coste nimic, pentru că nici n-o să ţi se întâmple nimic, 
atâta timp cât te păzeşte Jad-bal-ja. 

— Atunci pot pentru ca să zic deja „mersi” şi „noapte 
bună”! zise evreul, mulţumit. 

Şi întinzându-se pe iarbă, la câţiva paşi de foc. Adormi 
adânc. În câteva clipe, Trock şi Pible îi urmară exemplul. 

Rusul stătea întins aproape adormit, cu ochii întredeschişi 
şi îl văzu pe Tarzan ridicându-se de lângă foc de unde şedea 
şi îndreptându-se către un copac din apropiere. 

Pe când se ridica în picioare, îi căzu ceva de sub pielea de 
peste şolduri: un săculeţ de piele, bine umflat de ceea ce 
conţinea. 

Kraski nu mai era adormit acum, el pândea fiecare 
mişcare a lui Tarzan; îl văzu că se opreşte la mică distanţă 
întovărăşit de Jad-bal-ja. Şi că se culcă. 


Leul cel mare se făcu colac lângă stăpânul său şi după 
puţin răsuflarea lui regulată îl asigură pe rus că dormeau 
amândoi. 

Atunci începu să se târască pe pământ cât mai furiş, spre 
punguliţa de lângă foc. 

După fiecare mişcare pe care o făcea, se oprea şi se uita la 
cele două fiare feroce din faţa lui... Amândouă dormeau 
liniştite. 

În cele din urmă, întinse mâna şi apucă săculeţul de piele, 
trăgându-l uşor spre el. Îl ascunse repede la sân. 

După aceea luă drumul înapoi către locul unde se culcase 
la început, tot târâş şi tot cu aceeaşi circumspecţie ca şi mai 
înainte. 

Acolo se întinse cu capul pe unul din braţele sale, ca şi 
cum ar fi fost profund adormit, dar cu degetele de la 
cealaltă mână pipăia cu multă atenţie săculeţul de piele. 

— La pipăit par a fi pietricele, îşi murmură el şi sigur că nu 
sunt, altceva, probabil gătelile barbare ale acestui sălbatic. 
Mi se pare ceva peste putinţă ca fiara aceasta fioroasă să fi 
făcut parte vreodată din Camera lorzilor. 

Deznodă încet băierile săculeţului şi-şi vărsă în palmă 
câteva din presupusele pietricele din sac. 

— Dumnezeule, exclamă el. Briliante! 

Le vărsă apoi pe toate din săculeţ şi nu se mai sătura 
privindu-le - pietre mari, scânteietoare, de prima calitate - 
mai bine de două kilograme de briliante albe şi pure, 
reprezentând o avere fabuloasă, la care numai gândindu-se 
îl apuca ameţeala. 

— Dumnezeule! repeta el. Averea lui Cresus în propriile 
mele mâini. 

Adună repede pietrele şi le puse la loc în săculeţ, uitându- 
se tot timpul spre Tarzan şi Jad-bal-ja; dar niciunul nu 
mişca. 

După câteva momente, avu toate pietrele la loc şi ascunse 
săculeţul din nou în sân. 


— Mâine, murmură el. Mâine... Ah, Doamne, cum aş mai 
avea curajul de a o şterge încă de pe acum! 

A doua zi, cu puţin înainte de amiază, Tarzan şi cei patru 
londonezi se apropiară de un sat mare, bine întărit şi cu 
multe colibe. 

Tarzan nu numai că a fost primit cu multă plăcere, dar 
toată lumea arăta acelaşi respect ca şi unui împărat. 

Albii rămaseră uimiţi de atitudinea şefului negru şi a 
războinicilor lui când Tarzan fu condus în prezenţa lor. 

După ce isprăviră ceremonia obişnuită de sosire şi primire, 
Tarzan arătă pe cei patru europeni şi se adresă şefului: 

— Sunt prietenii mei şi vor să ajungă la coastă fără 
necazuri. Trimite-i până acolo cu destui războinici ca să-i 
hrănească şi să-i apere în timpul călătoriei. Eu personal, 
Tarzan al maimuţelor, îţi cer favoarea aceasta. 

— Tarzan, marele şef, nu are decât să comande, răspunse 
negrul. 

— Bine, exclamă Tarzan, hrăneşte-i bine şi tratează-i bine. 
Eu am alte afaceri, aşa că nu mai stau. 

— Stomacurile lor vor fi pline şi vor ajunge la coastă 
neatinşi, promise şeful. 

După aceea, fără măcar o vorbă de adio, fără cel mai mic 
semn că ar fi ştiut de existenţa lor, Tarzan se depărta de cei 
patru europeni, împreună cu Jad-bal-ja, Leul de aur. 

CAPITOLUL XIX - Răsplata lui Kraski. 

Kraski avu o noapte de insomnie. Nu putea să nu se 
gândească, că mai curând sau mai târziu, Tarzan va 
descoperi pierderea pungii cu briliante, ceea ce-l va 
determina să se înapoieze şi să ceară socoteală celor patru 
europeni cărora le acordase prietenia sa. 

Astfel, odată cu zorile, pe când abia se îngâna ziua cu 
noaptea, se ridică de pe aşternutul de iarbă uscată din 
coliba ce şeful i-o destinase lui şi lui Bluber şi ieşi binişor în 
strada satului. 

— Doamne! îşi murmura el. Una dintr-o mie, dacă ajung la 
coastă cu viaţă, plecând singur de aici, dar ăsta... şi apăsă 


cu mâna pe săculeţul cu briliante din sân..., ăsta merită 
orice sacrificiu, chiar al vieţii, averea a o mie de regi. 
Doamne! Ce nu aş putea face cu atâta bănet în Londra, 
Paris sau New York! 

leşi din sat, neobservat de nimeni, iar după câteva clipe 
verdeaţa junglei de lângă sat îl cuprinse din toate părţile pe 
Kraski, care dispăru pentru totdeauna din ochii tovarăşilor 
săi. 

În sat, primul care descoperi lipsa lui Kraski fu Bluber. 
Între aceştia doi nu era nici un fel de simpatie, dar fuseseră 
împinşi unul către altul de nevoie, de prietenia dintre Pible 
şi Trock. 

— N-aţi văzut pe Cari deja de dimineaţă? îi întrebă el pe 
cei doi pugilişti, când se adunară toţi în jurul unei străchini 
conţinând un fel de fiertură groasă fără gust, care li se 
servise de dimineaţă în loc de cafea cu lapte. 

— Nu l-am văzut, poate că doarme încă, răspunse Pible. 

— Pentru ce? El nu este în colibă, nu mai era deja când m- 
am trezit. 

— Ştie el să se îngrijească, mormăi Trock, continuând să 
mănânce. Poate că îl vei găsi cu vreuna din cucoanele de pe 
aici, adăuga el zâmbind la gluma ce o făcu pe socoteala 
slăbiciunii lui Kraski. 

După ce terminară de mâncat, căutară să intre în legătură 
cu unii războinici, spre a afla când are şeful intenţia să 
pornească spre coastă. 

Se făcea târziu şi Kraski tot nu apărea. Bluber începu să 
se neliniştească, nu atât pentru soarta rusului, cât de a sa 
proprie. 

Socotea că, dacă e cu putinţă să i se întâmple ceva lui 
Kraski în timpul nopţii l-ar putea ajunge şi pe el o soartă 
identică. 

Când le vorbi şi celorlalţi doi despre această eventualitate. 
Rămaseră pe gânduri, aşa că, destul de îngrijoraţi, se 
hotărâră să ceară imediat o audienţă şefului satului, spre a-i 
comunica dispariţia tovarăşului lor. 


Se înţeleseră cu el cât putură mai bine, ba cu o vorbă-două 
din jargonul de pe coasta, ba cu puţine cuvinte din dialectul 
negrilor, până când, în sfârşit, folosindu-se de limbajul 
semnelor îi transmiseră că rusul dispăruse şi că ar vrea să 
ştie ce i s-a petrecut. 

Şeful era tot atât de nedumerit ca şi ei. Însă institui 
imediat o percheziţie severă în întreg satul: Kraski nu fu 
găsit în interiorul palisadei. 

Pe la sfârşitul percheziţiei, negrii din sat găsiră urme de 
picioare. Încălţate, care treceau dincolo de porţile satului şi 
se continuau până mai încolo în junglă. 

— O! O! exclamă Bluber Nu pot, pentru ca să înţeleg. S-a 
dus la junglă, s-a dus deja singur în miez de noapte. Pentru 
ce? Era nebun? 

— Doamne! strigă Trock, la ce-o mai fi făcut şi asta? 

— Nu vă lipseşte nimic? îi întrebă Pible pe ceilalţi. Poate va 
furat ceva. 

— O! se văicări Bluber. Avem noi ceva bun de furat? Pentru 
ce? Uite puşti şi muniţie..., toate este aici. Nu a luat nimic. 
Cum avem noi altceva a mai bun deja decât costum al meu 
de douăzeci de guinee? 

— Dar pentru ce să fi făcut el una ca asta? se miră Pible. 

— Să ştii că-i lunatic şi a pornit la drum în somn, opinie 
Trock. 

Aceasta fu pentru ei singura explicaţie mai plauzibilă în 
privinţa dispariţiei misterioase a lui Kraski. 

O oră după aceea, porniră toţi trei spre coastă, sub 
protecţia unei companii de războinici ai şefului. 

Kraski, cu carabina atârnată de umăr şi cu un revolver 
mare în mâna dreaptă. Înainta cu încăpățânare de-a lungul 
cărării din junglă. 

Avea auzul încordat atât pentru primejdiile ce le-ar putea 
surprinde din dreapta, stânga şi în faţă. Cât şi pentru orice 
semn că ar fi urmărit. 

Singur în acea junglă misterioasă, suferea erectele unui 
coşmar de grozăvii, atât de mult încât, după fiecare 


kilometri parcurs, valoarea diamantelor părea din ce în ce 
mai mică. În comparaţie cu greutăţile prin care îşi dădea 
seama că va trece înainte de a putea spera să ajungă la 
coastă. 

La un moment dai, în mijlocul drumului său. L-a văzut, 
legănându-se de-o creangă joasă, pe Mistah, şarpele, dar 
nu a îndrăznii să-l împuşte, de teamă să nu atragă atenţia 
vreunuia dintre aceia care probabil îl urmăreau. 

Fu silit, din cauza aceasta, să ocolească prin tufişul des ce 
creştea şi de-o parte şi de alta a cărării. 

Rezultatul a fost, când a ajuns din nou pe cărare, dincolo 
de şarpe, că hainele i se sfârşiseră şi mai mult, iar tot trupul 
îi era numai înţepături şi zgârieturi care sângerau. 

Pe deasupra, era atât ud, încât îi storceai cămaşa de 
sudoare, iar îmbrăcămintea, de sus până jos. Era plină de 
furnici, ale căror pişcături furioase îl înnebuneau de durere. 

Ajuns din nou pe cărare, smulse de pe el îmbrăcămintea şi 
se puse frenetic pe lucru, să scape de insectele care-l 
torturau. 

Dar mulţimea de furnici era atât de mare şi atât de deasă, 
că după o vreme nu mai îndrăzni să se îmbrace. Numai 
armele. Muniţiile şi săculeţul cu diamante le-a mai putut 
smuci liotei flămânde, ai cărei număr creştea cu 
repeziciune; milioane după milioane, căutând să-l 
copleşească şi să-l devoreze de viu. 

Scuturând cum a putut mai bine hainele, pe care le luase 
cu el, de furnici, a pornit într-o goană nebună pe cărare, gol 
ca în ziua în care a fost născut. 

După o jumătate de oră, sfârşit de oboseală, se împiedică 
şi căzu, gâfâind din greu, pe iarba umedă a junglei. 

Înţelese atunci şi se convinse de zădărnicia încercării sale 
nebuneşti de a ajunge singur până la coastă. 

Îşi dădea seama de aceasta acum cu mult mai bine decât 
ar fi făcut-o în alte împrejurări, deoarece nu există nimic pe 
lume care să poată paraliza curajul şi încrederea în sine a 


omului civilizat mai mult decât faptul că rămâne fără 
îmbrăcăminte. 

Oricât de neînsemnată ar fi fost protecţia oferită de 
hainele sfâşiate în bucăţi, pe care le aruncase, simţea lipsa 
lor mai mult decât dacă şi-ar fi pierdut armele şi muniţiile, 
noi suntem robiţi obiceiului şi celor ce ne înconjoară. 

Prin urmare, omul care se furişa în frică de-a lungul 
cărării din junglă era un alt Kraski, un Kraski îngrozit, 
condamnat la insucces. 


Apucându-l noaptea, se urcă într-un copac mare. 
Ghemuindu-se flămând şi înfrigurat, să doarmă la furca 
unei crengi, pe când carnivorii sălbatici urlau, răcneau, 
tuşeau, mârâiau prin întunericul junglei din jurul lui. 

Se trezea la intervale scurte, tremurând de spaimă; după 
ce adormea din nou sleit de oboseală, nu se putea odihni 
din cauza viselor oribile generate de vreun răcnet 
neaşteptat. 

Astfel lungile ore ale unei nopţi îngrozitoare, se scurgeau 
încet, de i se părea că zorile zilei nu vor mai veni niciodată. 

Dimineaţa Kraski porni din nou la drum anevoios, spre 
vest. 

Zdrobit de spaimă, de oboseală şi de durere, într-o stare 
vecină cu inconştienţa, se târa înainte, slăbind văzând cu 
ochii, din ceas în ceas. Pentru că nu mâncase nici nu băuse 
nimic de când dezertase de lângă camarazii săi, de mai bine 
de treizeci de ceasuri. 

Era aproape de amiază, Kraski mergea încet, cu popasuri 
dese ca să se odihnească. 

În timpul unuia dintre aceste popasuri, simţurile-i amorţite 
îi transmiseră cu insistenţă faptul că de undeva din 
apropiere se auzeau voci omeneşti. 

Se scutură din toată făptura. Căutând să-şi concentreze 
puterile sfârşite. 

A ascultat cu toată atenţia şi după puţin, s-a ridicat cu o 
vigoare reînnoită. 

Nu încăpea nici o îndoială; auzise voci omeneşti la o mică 
distanţă mai încolo..., nu voci de indigeni, ci voci ale unor 
europeni. 

Cu toate acestea, simţul prudenţei nu-l părăsise, aşa că se 
furişă cu băgare de seamă pe cărare, până când la o 
cotitură a ei văzu înaintea lui un luminiş împestriţat de 
copacii care crescuseră pe malurile unui râuleţ noroios. 

Aproape de malul râuleţului se afla o colibă mică, 
acoperită cu stuf şi iarbă, împrejmuită de un gard 


rudimentar, apărată pe dinafară de nişte tufişuri 
mărăcinoase. 

Vocile pe care le auzise veneau dinspre colibă, iar acum, 
după ce se apropiase, distinse destul de limpede vocea unei 
femei, protestând mânioasă, căreia-i răspundea o voce 
groasă de bărbat încet, încet, ochii lui Cari Kraski se 
holbară de uimire, dar şi de teamă, pentru că vocile pe care 
le auzise erau: una a mortului Esteban Miranda şi cealaltă a 
dispărutei Flora Hawkes, pe care o crezuse moartă de mult. 

Karl Kraski nu se împăcase niciodată cu credinţa în 
fenomene supranaturale. Fenomenele nu au nevoie de 
colibe şi de întărituri. Posesorii acestor voci erau vii - 
materiali - ca şi el. 

A pornit spre colibă, iar ura contra lui Esteban şi gelozia 
erau aproape uitate, faţă de bucuria de a fi din nou în 
compania fiinţelor de un neam cu el. 

De abia apucase să înainteze câţiva paşi, când auzi din nou 
vocea de femeie şi îşi dădu seama de goliciunea lui. 

S-a oprit gânditor, uitându-se în jur, iar după câteva clipe 
era foarte ocupat cu fabricarea unui fel de fustă din iarba 
lungă şi lată din poiană, pe care şi-o atârnă de mijloc cu o 
frânghiuţă, tot din fire de iarbă răsucite. 

După aceea. Simţind că-i revine într-o oarecare măsură 
încrederea în sine. A pornit înainte spre colibă. 

Temându-se că s-ar putea să nu-l recunoască de la început 
şi luându-l drept inamic, să-l atace, îl strigă pe Esteban pe 
nume. Înainte de a ajunge la intrarea colibei. 

Spaniolul ieşi imediat urmat de fată. Dacă Kraski nu i-ar fi 
auzit vocea mai înainte şi nu l-ar fi recunoscut în felul 
acesta, l-ar fi luat drept Tarzan. Atât de mare era 
asemănarea între ei. 

Atât Esteban cât şi Flora rămaseră în loc, privind lung la 
bizara apariţie. 

— Nu mă cunoaşteţi? întrebă Kraski. Sunt Cari... Cari 
Kraski. Dumneata mă cunoşti Flora. 

— Cari! exclamă fata. 


Şi porni spre ins. Dar spaniolul o apucă de mână şi o 
reţinu în loc. 

— Ce cauţi aici, Kraski? îl întrebă Esteban cu un ton 
mânios. 

— Caut să ajung la coastă, răspunse rusul Sunt aproape 
mort de foame şi de oboseală. 

— Drumul spre coastă este pe-acolo. Zise spaniolul, 
indicând cărarea spre apus. Ia-o la picioare, Kraski. Că pe 
aici nu-i bine de tine. 

— Cum, mă goneşti fără să-mi dai ceva de mâncare şi 
puţină apă? întrebă Kraski. 

— Uite acolo apă destulă, zise Esteban. Arătându-i râul. 
Iar jungla este plină de-ale mâncării, numai că trebuie să fii 
destul de inteligent şi de capabil să-ţi găseşti hrana. 

— Dar bine, cum îl goneşti aşa? strigă fata Nu-mi 
închipuiam că poţi fi atât de crud. 

Apoi adăugă adresându-se rusului: 

— Cari. Nu pleca! Scapă-mă! Scapă-mă de fiara aceasta. 

— Dă-te la o parte atunci! strigă Kraski. 

Smucindu-se fata din mâinile lui Miranda. Rusul ochi cu 
revolverul şi trase în pieptul spaniolului. 

Glonţul nu-şi nimeri ţinta: cartuşul gol se înţepeni în 
ejector. 

După ce Kraski trase din nou fără rezultat, se uită la armă 
şi văzându-i inutilitatea, o azvârli cât colo. 

Apoi, în timp ce el dădea zor să-şi ia puşca de pe umăr şi s- 
o îndrepte spre Esteban. Acesta îşi ridică sulița, pe care 
învățase s-o mânuiască şi mai înainte ca rusul să poată 
apăsa pe trăgaciul armei, spaniolul repezi arma primitivă în 
pieptul adversarului său. 

Cari Kraski se prăbuşi mort la pământ, fără nici un geamăt 
măcar, drept lângă picioarele duşmanului şi rivalului său. 

Femeia pe care fiecare în felul lui egoist şi brutal o iubea, 
căzu jos, suspinând în durerea unei disperări adânci. 

Văzând duşmanul mort. Esteban se apropie de cadavrul lui 
Kraski. Din care-şi scoase sulița, apoi luă armele mortului, 


împreună cu muniţiile. 

Cu acest prilej, a dat cu ochii de săculeţul din piele pe care 
Kraski şi-l atârnase de mijloc cu ajutorul sforii de iarbă 
împletit cu câteva minute mai înainte ca să-i susţină fusta 
de iarbă. 

Pipăi sacul şi încercă să ghicească natura conţinutului; în 
cele din urmă, ajunse la concluzia că înăuntru este tot 
muniţie. 

Nu o examină însă mai de aproape decât după ce duse 
armele mortului în colibă, unde o luase şi pe fată. Care 
acum plângea ghemuită într-un colţ. 

— Bietul Cari! Sărmanul Cari! gemea ea într-una. 

Apoi întorcându-se deodată spre spaniol: 

— Fiară! strigă ea. 

— Da, răspunse el râzând. Sunt o fiară. Sunt Tarzan al 
maimuţelor şi scârbosul de rus a îndrăznit să-mi spună 
Esteban. Sunt Tarzan al maimuţelor! Repeta el mereu, 
strigând din ce în ce mai tare. Cine îndrăzneşte să-mi spună 
altfel, îl voi ucide. Le arăt eu! Le voi arăta eu lor! Erau 
cuvintele pe care Tarzan le repeta ca un refren. 

Fata se uită la el cu ochi mari. Pătrunzători şi se 
cutremură. 

— E nebun, murmura ea, curat nebun! Doamne, singură în 
junglă cu un maniac! 

Într-adevăr, într-un fel! Esteban Miranda era nebun, lovit 
de nebunia artistului care trăieşte rolul pe care-l joacă. lar 
Esteban Miranda jucase de multă vreme rolul şi atâta de 
bine ajunsese să-l interpreteze, că se credea acum cu 
adevărat Tarzan. 

În aparentă, ca exterior, ar fi putut înşela chiar pe cel mai 
bun prieten al lui Tarzan. 

Totuşi, era departe de a avea firea nobilă a acestuia: sub 
formele dumnezeieşti a spaniolului se ascundea o inimă de 
câine şi sufletul unui mişel. 

— Aş fi furat-o pe nevasta lui Tarzan, mormăia el. A lui 
Tarzan! Ai văzut, reîncepu el adresându-se fetei, cum l-am 


ucis dintr-o singură aruncătură de lance? Puteai tu oare să 
iubeşti un slăbănog ca el. Fată de iubirea care ţi-o acorda 
Tarzan? 

— Mi-e scârbă de tine, zise fata. Eşti o adevărată fiară. Eşti 
mai rău decât o fiară. 

— Cu toate acestea, eşti a mea, zise spaniolul şi niciodată 
nu vei fi a altuia, mai curând te-aş ucide... la să vedem ce 
are rusul în săculeţul de piele; parcă ar fi destulă pulbere şi 
gloanţe să ucidă un regiment întreg. 

Cu aceste cuvinte, dezlegă curelele pungii şi vărsă o mică 
parte din conţinut pe podeaua de lut a colibei. 

Când pietrele strălucitoare se rostogoliră, scânteind prin 
faţa privirilor lor uimite, fata a scos o exclamaţie surdă de 
nedumerire. 

— Maica Domnului! îngână spaniolul. Numai diamante şi 
briliante! 

— Cu sutele, murmură fata. De unde le-o fi luat oare? 

— Nu ştiu şi puţin îmi pasă, strigă Esteban. Acum sunt ale 
mele. Ale mele!... Sunt bogat acum! lar tu, Flora, dacă vrei 
să fii fată bună, voi împărţi averea cu tine. 

Ochii Florei Hawkes scânteiară. În pieptul ei se 
redeşteptase nelipsita lăcomie de care era dominată. 

Pe lângă aceasta, tot atât de puternic o domina ura 
împotriva spaniolului. 

El nu avea de unde şi cum să ştie că, pentru posesia 
acestor nestemate, se cristalizase pe loc în capul ei o 
hotărâre pe care o nutrea de mai demult şi anume să-l 
ucidă pe spaniol în timpul somnului. 

Până acum îi fusese frică să rămână singură în junglă, dar 
de astă dată dorinţa de a poseda această avere colosală, îi 
învinse orice groază. 

Tarzan, cutreierând jungla cu agilitatea-i specifică, dădu 
de armele mai multor cete de „băieţi” de pe coastă şi de ale 
sclavilor arabilor ucişi. 

Ajungându-i pe fiecare - în căutarea lui Luvini - îi 
determina să-i spună adevărul, lăsându-i apoi îngroziţi până 


în măduva oaselor. 

Cu toate acestea, fiecare negru, până la unul, îi povestise 
acelaşi lucru. 

Nimeni nu-l mai văzuse pe Luvini din noaptea luptei şi a 
focului care arsese satul. Majoritatea opina că Luvini 
trebuie să fi scăpat din sat cu altă ceată decât a lor. 

Tarzan fusese atât de preocupat în ultimele zile cu 
necazurile sale şi cu căutarea negrilor, neglijase alte lucruri 
mai mici, că scăpase din vedere şi lipsa săculeţului cu 
diamante. 

De fapt, uitase cu totul de ele, când într-o zi, dintr-un 
simplu capriciu îşi aduse aminte de ele şi tot în clipa aceea 
îşi dădu seama că nu le mai are. 

Însă când şi unde le pierduse şi în ce anume împrejurări, 
nu-şi putea aminti nicidecum. 

— Ticăloşii aceia de europeni, murmura el adresându-se 
lui Jad-bal-ja. Ei trebuie să le fi luat. 

Şi atunci, odată cu acest gând. Cicatricea de pe frunte i s-a 
făcut roşie ca para focului, iar în piept îl înecă o mânie 
îndreptăţită împotriva perfidiei şi ingratitudinii oamenilor 
pe care îi ajutase. 

— Haide, zise el Leului de aur. Să căutăm şi pe aceia. În 
timpul cât îl căutăm pe Luvini. 

Astfel se făcu că în timpul unui popas de amiază. Pible 
Trock şi Bluber? Care abia apucaseră să parcurgă o mică 
parte din distanţa până la coastă, rămaseră încremeniţi să-l 
vadă pe Tarzan venind majestuos spre ei. lar alături de el 
păşind lot atât de majestuos un leu mare cu coama neagră. 

Tarzan nici nu luă în scamă urările cu care ei îl 
întâmpinară, ci se apropie în tăcere şi se opri în faţa lor cu 
braţele încrucişate pe piept. 

Pe figura lui se putea citi clar o expresie de vinovăţie, care 
făcu să-i treacă lui Bluber un fior rece prin şira spinării, iar 
cei doi pugilişti să se facă albi ca varul. 

— Ce este? Ce s-a mai întâmplat? Am greşit cu ceva? 
întrebară cu toţii în cor. 


— Am venit după săculeţul cu pietre pe care mi l-aţi luar. 
Răspunse Tarzan simplu. 

Fiecare din cei trei privea bănuitor spre ceilalţi doi. 

— Nu pot pentru ca să înţeleg nimic, domnul Tarzan, 
începu Bluber. Frecându-şi palmele. Pentru ce, dacă este 
cumva greşeală. Se poate, a început el din nou. Dar aici s-a 
oprit şi a aruncat o privire furişă şi bănuitoare spre Pible şi 
Trock. 

— Nu ştiu nimic despre nici un sac cu pietre, zise Pible. În 
tot cazul aş putea să afirm că nu aş avea încredere în nici 
un evreu. 

— Eu nu am încredere în niciunul din voi, replică Tarzan. 
Vă acord un sfert de minut ca să scoateţi săculeţul cu 
pietre, altfel, vă caut până la piele. 

— Zic şi zău! strigă Bluber. Numaidecât sunt gata şi poţi 
pune ca să mă cauţi. Pentru ce, Domnul Tarzan. Eu nu iau 
nimic deja de la dumneata. 

— Nu-i afacere curată, mormăi Trock. Nu am nimic de-al 
dumitale şi sunt sigur că nici ceilalţi doi nu ţi-au luat nimic. 

— Unde vă este celălalt tovarăş? Întrebă Tarzan. 

— Cine, Kraski? A dispărut în aceeaşi noapte când ne-ai 
adus în sat. De-atunci nu l-am mai văzut. Acum înţeleg eu 
totul. El trebuie să fi luat săculeţul cu pietre! Da, desigur! 
Noi ne căznim de atunci să ştim pentru ce a plecat, dar 
acum s-a lămurit totul. 

— Da, desigur, exclamă Pible, nici nu se poate altfel. 

— O! Cum? Şi noi nu am ştiut nimic deja! 

— În sfârşit, tot am să vă caut, zise Tarzan. 

Îl chemă după aceea pe vătaful călăuzelor şi explicându-i 
ce dorea, toţi trei albii au fost dezbrăcaţi şi căutaţi cu 
minuţiozitate. 

Până şi micile lor bagaje au fost răscolite de sus până jos. 
Dar săculeţul tot nu se găsi. 

Atunci Tarzan. Fără o singură vorbă, porni înapoi în junglă 
şi după câteva clipe, atât negrii, cât şi cei trei europeni 


văzură oceanul de frunze al junglei înghiţindu-l împreună 
cu Leul de aur. 

— Vai de capul lui Kraski! exclamă Pible. 

— Dar ce vă închipuiţi voi că ar face el cu un săculeţ de 
pietre? întrebă Trock. Trebuie să fi fost ţicnit, de l-a luat. 

— Ţicnit? Pentru ce? În toată Africa nu este alte pietre 
deja pentru Kraski. Cum? Să fugă singur în junglă, dacă nu 
a furat diamante? Zic şi zău. 

Pible şi 'Trock se uitară la el cu mirare. 

— Canalia de rus! exclamă cel dintâi. Aţi văzut cum ne-a 
tras chiulul?... 

— Ba poate că ne-a scăpat viaţa fugind de noi, zise Trock. 
Ce ne făceam noi, dacă ăsta găsea diamantele la el? O 
păţeam cu toţii, pentru că nu ne-ar fi crezut că nu am fost şi 
noi amestecați, iar Kraski l-ar fi lăsat să ne facă ce vrea, 
fără să ne ajute cu vreo vorbă. 

— Tare aş vrea să-l găsească! exclamă Pible. 

Rămaseră din nou tăcuţi şi îngrijoraţi, când văzură pe 
Tarzan reapărând din junglă. 

EI însă. Nici nu-i luă în scamă pe albi, ci merse direct la 
vătaf, cu care a stat de vorbă câteva minute. Apoi plecă din 
nou. 

Îndrumându-se după informaţia primită de la vătaf, porni 
prin pădure spre satul din care fugise Kraski. 

Mergea repede, lăsându-l pe Jad-bal-ja în urmă; străbătu 
distanţa până la sat într-un timp destul de scurt, pentru că 
mergea aproape în linie dreaptă printre copaci, drum 
neîmpiedicat de tufişurile de jos din junglă. 

La poarta satului, prinse urma lui Kraski: urmă aproape 
ştearsă, totuşi, destul de vizibilă pentru ochii lui ageri. 

Cu paşi sprinteni îşi coordonă drumul după ea, deoarece 
Kraski se ţinuse cu încăpățânare pe drumul deschis care 
mergea în direcţie vestică. 

Soarele aproape că se ascunsese pe după vârfurile 
copacilor dinspre apus. 


Tarzan a ajuns pe neaşteptate în poiana de lângă pârâiaşul 
cel tulbure pe al cărui mal era o colibă rudimentară, 
înconjurată de un gărduleţ şi o căsuţă de mărăcini. 

S-a oprit, a ascultat şi a mirosit aerul cu nările lui 
sensibile, apoi. Fără să facă cel mai mic zgomot, a traversat 
luminişul spre colibă. 

În iarbă, aproape de uşa colibei, zăcea întins cadavrul unui 
alb, pe care Tarzan îl recunoscu dintr-o privire: era al 
aceluia pe care-l căuta. 

Tot în clipa aceea, îşi dădu seama şi cât de zadarnic ar fi 
fost să mai caute săculeţul cu diamante asupra mortului. 

De aici se putea trage foarte uşor concluzia că săculeţul 
trebuia să fie acum în posesia aceluia care-l ucisese pe rus. 
O examinare rapidă, îl încredinţă că avusese dreptate în 
privinţa lipsei diamantelor. 

Atât în colibă, cât şi afară erau destule indicii că de foarte 
scurt timp au fost acolo un bărbat şi o femeie. 

Urma mirosului cel dintâi se potrivea de minune cu a 
fiinţei care-l ucisese pe Gob, maimuța cea mare şi-l vânase 
pe Bara, cerbul, în ţinuturile rezervate lui Tarzan. 

Dar femeia..., cine putea fi ca? Evident, după toate 
indicaţiile urmelor ei, trebuia să fi avut picioarele foarte 
obosite, rănite chiar, pentru că. În loc de ghete, mergea cu 
ele înfăşurate în cârpe. 

Tarzan se ţinu după urma bărbatului şi a femeii, care-l 
duse la colibă, înainte în adâncul junglei. Cu cât înainta, cu 
atât se vedea mai lămurit că femeia rămânea în urmă şi că 
începuse să şchioapete din ce în ce mai rău. 

Înaintarea ei prin junglă era foarte înceată, iar Tarzan 
putea să vadă, ca şi cum ar fi fost de faţă, că bărbatul nu o 
aştepta. 

Dimpotrivă, în unele locuri, o distanţă destul de mare îi 
despărţise. 

Şi chiar aşa a şi fost, pentru că Esteban mergea cu mult 
înaintea Florei Hawkes. Care nu se mai putea ţine de 
oboseală, pe picioarele ei plină de răni şi însângerate. 


— Aşteaptă-mă şi pe mine, Esteban! se ruga ea. Nu mă 
părăsi. Nu mă lăsa singură în jungla aceasta îngrozitoare. 

— 'Ţine-te atunci după mine, mormăi spaniolul. Ce crezi tu, 
că cu această avere asupra mea. Am de gând să aştept 
toată viaţa aici în junglă ca să vină cineva să mi-o ia? Nu fac 
prostia asta ci merg spre coastă cât mai repede. Dacă poţi 
să mergi şi tu odată cu mine. Bine, de nu, nu am ce-ţi face. 

— Dar cum o să mă părăseşti aşa? Poţi tu, Esteban, să fii 
atât de crud. Mai crud decât o fiară, mai ales după tot ce m- 
ai silit să fac pentru tine? 

Spaniolul începu să râdă cu hohote. Şi râse cu poftă de 
gluma dezgustătoare. 

— Nu mai eşti acum nimic pentru mine, zise el, doar o 
mănuşă veche. Cu acestea, adăugă el arătându-i săculeţul 
cu diamante, pot să cumpăr cele mai faine mânuşi din 
capitalele lumii întregi, mânuşi noi. 

— Esteban, Esteban, strigă ea din urmă, stai puţin, stai să 
vin şi eu! Nu mai pot merge deloc. Vino înapoi şi nu mă lăsa 
să mor pe aici! 

Dar drept orice răspuns, spaniolul începu să râdă din nou, 
iar la o cotitură a cărării, pierzându-l din vedere. Flora 
Hawkes căzu la pământ, istovită şi fără nici o speranţă. 

CAPITOLUL XX - Înviată din morţi. 

În noaptea aceea, Esteban îşi întocmi tabăra sa singuratic. 
Alături de cărarea din junglă, care de la o vreme urma 
cotiturile unei albii de râu ce dispăruse demult, iar pe al 
cărui fond lot mai curgea o dâră îngustă de apă. Care-i 
dădea spaniolului ceea ce-şi dorea mai mult pe lume în 
momentele acelea. 

Obsesia care pusese stăpânire pe el, că ar fi cu adevărat 
Tarzan al maimuţelor, îl îmbărbăta cu un curaj fals. Aşa că 
ajunsese să poposească singur, fără să mai recurgă la nici 
un fel de protecţie artificială. 

Chiar întâmplarea îl favorizase în privinţa asta, pentru că 
nici o fiară nu cerceta locurile acelea, ca să fi dat peste el în 
împrejurări şi momente de îndrăzneală. 


În timpul cât Flora Hawkes a fost cu el. Construise 
totdeauna adăposturi pentru ea. Dar acum, după ceo 
părăsise şi era din nou singur, nu ar fi putut să se 
gândească în rolul ce şi-l însuşise, la un act atât de laş ca 
acela de a-şi construi măcar o căsuţă de mărăcini, ca 
apărare în întunericul nopţii. 

Aprinsese un foc, pentru că a avut norocul să vâneze un 
animal mic şi nu ajunse încă să-şi închipuie măcar că i-ar fi 
plăcut carnea crudă. 

După ce a devorat atâta carne ca să se sature şi după ce-şi 
potoli setea în dâra de apă din apropiere, s-a întors la foc şi 
scoțând dinăuntrul pieii de leopard de pe şolduri punga cu 
diamante, o deschise şi vărsă în palmă un pumn întreg din 
acele nestemate. 

Lumina pâlpâitoare a focului jucând asupra lor le făcu să 
strălucească în mii de raze scânteietoare în întunericul din 
jur. 

Tot făcându-le să curgă dintr-o palmă în alta. Spaniolul 
văzu, în acel joc frumos de lumini, imagini ale unui viitor 
închipuit - putere, lux, femei frumoase, confort - tot ce 
putea cumpăra un bărbat cu o avere mare. 

Cu ochii închişi numai pe jumătate, visa la idealul care va 
răscoli lumea întreagă spre a-l obţine: femeia viselor sale, 
pe care o căutase întotdeauna..., femeia viselor sale pe care 
nu O găsise până acum. Iovarăşă demnă de acel Esteban 
Miranda, care îşi închipuia el că este. 

După puţin, cum privea printre genele lui negre ce 
umbreau pleoapele întredeschise, a avut impresia că vede 
înaintea lui, la lumina fâlfâitoare a focului din umbră. O 
materializare vagă a fiinţei viselor sale: făptura unei femei 
într-un vestmânt alb, diafan, părând că planează, spre el, la 
nivelul luminii focului ce bătea spre malul râului. 

Era ciudat de tot cum persista acea vedenie. Esteban 
închise strâns ochii, apoi îi deschise din nou... o dungă 
numai, dar vedenia era tot acolo, după cum fusese şi mai 
înainte de a închide ochii. 


Atunci îi deschise de tot... dar silueta feminină tot plutea 
încă prin aer spre el. Se făcu deodată alb ca varul. 

— Maica Domnului! strigă el. Este Flora, a murit şi acum 
mă urmăreşte fantoma ei! 

Cu privirea ţintă într-acolo, se ridică încet în picioare, ca 
să întâmpine apariţia care-i vorbea blând, duios: 

— Tu eşti suflet din sufletul meu! 

Îşi dădu seama imediat că nu e fantomă, nici Flora..., dar 
cine-ar fi putut să fie? 

Cine era apariţia aceasta atât de încântătoare, singură în 
ţinuturile sălbatice de acolo? 

Umbra cobora acum foarte încet malul, venind spre el. 
Esteban puse repede diamantele înapoi în punga, ce o 
ascunse sub pielea de leopard de pe el lar fata se apropia 
într-una cu braţele întinse. 

— Scumpul meu, iubitul meu! spunea ea. Nu te mai 
preface că nu mă cunoşti! 

Era acum destul de aproape de el, ca să-i poată vedea 
sânii ridicându-se şi coborându-se precipitat, precum şi 
buzele tremurând de iubire şi pasiune. 

Copleşit atunci de valul puternic al unei dorinţi fierbinte, 
Esteban păşi cu braţele deschise, s-o primească şi s-o 
zdrobească la pieptul lui. 

Ţinându-se după urma femeii şi a bărbatului care o 
întovărăşea, Tarzan mergea agale pe cărarea din pădure, 
ştiind că nu era nevoie să se grăbească pentru a-i ajunge pe 
cei doi albi. 

Pe de altă parte, mai voia ca Jad-bal-ja să aibă timpul 
necesar să-şi ajungă stăpânul. 

Nu a fost deci, nicidecum surprins să găsească în mijlocul 
drumului său o femeie căzută aproape în nesimţire, 
îngenunchind lângă ea, îi puse uşor o mână pe umăr. Ceea 
ce o făcu să scoată un țipăt de spaimă. 

— Doamne! strigă ea. S-a sfârşit, de-acum! 

— Nu ai nici o teamă, îi zise Tarzan, nu eşti în primejdie. 
Eu nu îţi fac rău. 


Femeia întoarse capul şi se uită la el. La început îl luă 
drept Esteban. 

— Te-ai întors să mă scapi de aici, Esteban? întrebă ea. 

— Esteban! exclamă el. Eu nu sunt Esteban. Nu mă 
cheamă aşa. 

Atunci Flora îl recunoscu. 

— Lord Greystoke! strigă ea. Dumneata eşti cu adevărat? 

— Da, zise el. Dar dumneata cine eşti? 

— Eu sunt Flora Hawkes. Am fost camerista lady-ei 
Greystoke. 

— Mi-aduc aminte, dar ce faci pe aici? 

— Mi-e frică să-ţi spun. Mi-e frică de mâna dumitale. 

— Spune-mi! porunci el. Ar trebui să ştii, Flora, că eu nu 
mă ating de femei. 

— Am venit să luăm aur din comoara Oparului, zise ca. Dar 
cred că ştii aceasta. 

— Nu ştiu nimic, răspunse el. Vrei să spui că ai fost şi tu cu 
europenii aceia care m-au narcotizat şi pe urmă m-au 
părăsit lăsându-mă în tabăra lor? 

— Da. lar după aceea am luat aurul, însă dumneata ai 
venit cu Wazirii şi ni l-ai luat. 

— N-am venit cu nici un Waziri şi nu am luat nimic de la 
voi. Nu te înţeleg deloc. 

Acum era rândul Florei să rămână surprinsă, deoarece 
ştia că Tarzan nu minte niciodată. 

— Ne-am pierdut unii de alţii, adăuga ea repede, după ce 
oamenii noştri s-au răzvrătit. Esteban m-a furat de lângă 
ceilalţi, iar, după o vreme ne-a regăsit Kraski. Adică rusul. A 
venit cu un săculeţ plin cu diamante şi atunci Esteban l-a 
ucis şi i-a luat săculeţul. 

Venise acum şi rândul lui Tarzan să se mire. 

— Atunci Esteban este bărbatul care e cu dumneata? 

— Da, răspunse ea. Dar m-a părăsit. Nu mai pot să merg 
cu picioarele pline de răni. A plecat şi m-a lăsat aici să mor, 
luând diamantele cu el. 

— O să-l găsim, zise Tarzan. Haide! 


— Dar nu pot să umblu deloc. 

— N-are a face, zise el. 

Şi, aplecându-se, o luă de mijloc, aruncând-o pe umărul 
săU. Apoi plecă după Esteban, ducând fata cu uşurinţă. 

— Apa nu-i departe, zise el; iar tot ce ai nevoie este apă. le 
va răcori şi te va face să-ţi vii în fire. Dându-ţi putere. Cred, 
de asemenea că voi fi în stare să-ţi procur şi ceva de 
mâncare. 

— Pentru ce sunteţi atât de bun cu mine? întreba Flora. 

— Pentru că eşti femeie. Nu aş avea inima să te las la o 
moarte sigură în junglă. 

În loc de orice răspuns. Flora Hawkes nu putu decât să se 
roage, printre sughiţuri şi suspine, de iertare pentru tot 
răul pe care i-l tăcuse. 

După o vreme, se făcu întuneric bine. Dar ei tot mergeau 
înainte, pe cărarea tăcută, până când Tarzan zări în 
depărtare reflexul unui foculeţ. 

— Cred că vom da în curând peste prietenul tău. I-a şoptit 
el Florei. Ai grijă şi nu să nu faci zgomot. 

După două-trei minute, urechile lui agere prinseseră 
sunetul unor voci. Se opri şi o ajută pe fată să se menţină în 
picioare. 

— Dacă nu poţi să mergi după mine, zise el, aşteaptă aici. 
Nu vreau să-mi scape. Mă voi înapoia şi eu după aceea. Dar, 
de poţi veni cât de încet după mine, atunci vino! 

Cu aceste cuvinte, o lăsă acolo şi porni cu băgare de 
seamă înainte, spre lumina pe care o văzuse şi vocile pe 
care le auzise. 

O auzea pe Flora Hawkes târându-se în urma lui. Evident 
că ea nu se împăca cu gândul de a fi lăsată singură noaptea 
în junglă. 

Simultan Tarzan mai auzi şi un scâncet prelung, uşoR. La 
câţiva paşi spre dreapta. 

— Jad-bal-ja, şopti el foarte încet. 

Apoi: 

— La picior, la picior! 


Un leu mare se apropie de el: iar Flora Hawkes. 
Înăbuşindu-şi un țipăt, se repezi la Tarzan, apucându-l cu 
braţele amândouă. 

— Tăcere, şopti el; leul nu o să-ţi facă nimic. 

După câteva clipe, ajunseră toţi trei la marginea malului 
râului cu albia seacă şi ascunşi în iarba înaltă, priviră în 
tabăra de jos. 

Care nu fu consternarea lui Tarzan, văzând acolo un 
duplicat al persoanei sale, stând lângă mal, iar o femeie, 
învăluită într-un văl alb, apropiindu-se cu braţele deschise 
de acela. 

Îi auzi chiar şi cuvintele: cuvinte dulci de iubire..., iar la 
sunetul acelei voci şi la mirosul pe care un vânt rătăcit îl 
aduse pe neaşteptate la nările sale, fu copleşit de un 
amestec bizar de emoţii: fericire, disperare, furie, iubire şi 
ură. 

Îl văzu şi pe bărbatul de lângă foc păşind înainte, cu 
braţele deschise, ca să strângă femeia la pieptul său. Şi 
atunci dând la o parte iarba. Tarzan păşi spre marginea 
malului şi lacului, să răsune toată jungla de un singur 
cuvânt: 

— Jane... tu eşti? Ce minune cerească! 

Femeia rămase locului, uimită, uitându-se mai întâi la 
bărbatul pe care era, să-l îmbrăţişeze şi care acum se 
retrăgea cu iuţeală din faţa ei. lar după aceea îşi întoarse 
privirile spre Tarzan... îşi trecu degetele peste frunte şi se 
uită din nou la Esteban. Dar acesta nu mai era acolo. 

Clătinându-se pe picioare de emoție, tăcu un pas şovăitor 
spre Tarzan, strigându-i: 

— Dumnezeule, ce înseamnă asta? Cine eşti tu şi dacă tu 
eşti Tarzan. Cine e celălalt? 

— Eu sunt Tarzan, Jane, zise el simplu. 

Ea se uită la el şi-o văzu şi pe Flora Hawkes, apropiindu- 
se. 

— Da, zise ea, văd că eşti Tarzan. le-am văzut şi când ai 
fugit în junglă cu Flora Hawkes. Nu pot să înţeleg, John, 


asemenea purtare. Nu pot să cred că tu, chiar dacă ai 
suferit un accident la cap, ai fi putut face aşa ceva. 

— Cum? Am fugit eu în junglă cu Flora Hawkes? Întrebă el 
cu o mirare care se vedea bine că nu este prefăcută. 

— Te-am văzut, zise Jane. 

Atunci Tarzan se uită întrebător la Flora. 

— Iată un lucru pe care nu îl înţeleg, zise el. 

— Esteban a fugit cu mine în junglă, lady Greystoke, 
explică fata. Şi tot el a fost acela care era să-ţi înşele ochii 
încă o dată. Dar dumnealui este cu adevărat lordul 
Greystoke. Celălalt era un impostor, un şarlatan, care m-a 
părăsit şi m-a lăsat să mor în junglă. Dacă nu mă găsea 
lordul Greystoke, acum câteva ceasuri, poate că aş fi fost 
moartă. 

Lady Greystoke tăcu vreo doi paşi, clătinându-se spre soţul 
ei. 

— Ah, John! zise ea. Am ştiut că nu puteai să fii tu acela. 
Aşa-mi spunea inima mea, dar ochii mă înşelaseră. Iute! 
adăugă ea. Şarlatanul acela trebuie prins. Grăbeşte-te, 
John, până nu scapă! 

— Lasă-l, zise el. Oricât de mult aş vrea să pun mâna pe 
spaniol, precum şi pe ceea ce mi-a furat, tot nu te-aş mai 
lăsa singură în junglă. 

— Dar nu îl ai pe Jad-bal-ja? Ai uitat de el? 

— Adevărat, exclamă Tarzan, uitasem de el cu totul! 

Şi întorcându-se spre leu, îi arătă cu mâna în direcţia în 
care fugise Esteban. 

— Aport, Jad-bal-ja! zise el. 

Leul porni dintr-o săritură pe urma vânatului său. 

— Are să-l omoare? întrebă Flora cutremurându-se, cu 
toate că în adâncul inimii, se bucura de soarta bine meritată 
ce-l ameninţa pe spaniol. 

— Nu-l va omori, răspunse Tarzan al maimuţelor. Poate că 
îl va chinui puţin, dar îl va aduce aici de viu, dacă va fi cu 
putinţă. 


După aceea, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de soarta 
celui fugit, se întoarse spre soţia sa. 

— Jane, zise el. Usula mi-a spus că ai murit. Zicea că ţi-a 
găsit corpul carbonizat în satul arabilor şi că l-au îngropat 
acolo. Cum se face că eşti vie şi sănătoasă? De atunci am 
cutreierat jungla în căutarea lui Luvini, spre a răzbuna 
moartea ta. Poate că-i mai bine că nu l-am găsit. 

— Nu l-ai mai fi putut găsi niciodată, răspunse Jane 
Clayton, dar nu înţeleg de unde vine Usula să-ţi spună că 
mi-a găsit corpul şi l-a îngropat. 

— Unii prizonieri făcuţi de ei, i-au relatat lui Luvini. După 
ce te-a adus în sat, te-a legat de mâini şi de picioare, iar 
după aceea de un ţăruş în coliba unui arab, lângă porţile 
satului. După ce satul a fost distrus de flăcări. Usula s-a 
întors cu ceilalţi Waziri să te caute, iar un prizonier i-a 
arătat coliba în care ai fost legată, lângă minele căreia s-au 
găsit rămăşiţele carbonizate ale unui corp omenesc. 

— Ah! exclamă lady Greystoke. Acum înţeleg totul. Luvini 
m-a legat la început de mâini şi de picioare şi m-a priponit 
de un ţăruş, dar mai târziu a venit în colibă şi m-a dezlegat. 
Tot atunci s-a legat de mine...; nu ştiu cât timp ne-am 
luptat, dar eram atât de preocupaţi de lupta noastră, că 
niciunul nu am observat că satul s-a aprins şi arde cu totul. 
Pe când mă luptam cu înverşunare, povestea Jane, am zărit 
un cuţit la cingătoarea lui şi atunci m-am lăsat prinsă şi 
când m-a apucat în braţe, i-am smucit cuțitul din teacă şiil- 
am înfipt în spate, sub umărul stâng..., acesta i-a fost 
sfârşitul. A căzut pe pardoseala colibei fără viaţă. Aproape 
în acelaşi timp, spatele şi acoperişul colibei izbucniră în 
flăcări. Pe de altă parte eram aproape goală, pentru că 
toată îmbrăcămintea îmi fusese ruptă în toiul luptei. Am 
văzut într-un cui din peretele colibei halatul şi voalul alb ale 
unui arab. L-am luat repede şi înfăşurându-mă în el. Am 
ieşit pe stradă. 

Toate colibele erau în flăcări, iar pe poarta satului am 
văzut dispărând ultimii negri. În dreapta mea era o 


porţiune din palisadă ce nu luase încă foc. De căutam să 
scap în junglă pe poartă, ar fi fost să cad direct în mâinile 
duşmanilor, aşa că am sărit cum am putut peste palisadă, 
intrând în junglă nevăzută de nimeni. 

După câteva clipe. Jane a continuat: 

— Am avut destule greutăţi ca să pot da ocol diferitelor 
bande de negri care scăpaseră din sat. O parte din timp am 
pierdut-o căutându-i pe Waziri, iar restul timpului a trebuit 
să stau ascunsă. Adineaori mă odihneam într-un copac, cam 
la un kilometru de aici, când am văzut lumina focului 
acestui om şi m-am apropiat să cercetez. Am rămas 
înlemnită de bucurie, descoperind, după cum îmi 
închipuiam, că am dat peste Tarzan. 

— A fost, deci, corpul lui Luvini. Şi nu al tău, acela pe care 
l-au îngropat, nu-i aşa? zise Tarzan. 

— DA. Răspunse Jane, iar acela care a fugit cu Flora a fost 
omul care ne-a scăpat nouă adineaori, nu tu, cum crezusem 
eu. 

Flora Hawkes. Care auzise toată convorbirea, interveni cu 
o nouă lămurire: 

— Esteban a fost atunci, cel care a venit cu Wazirii şi ne-a 
furat aurul din tabără, l-a prostii pe oamenii noştri şi tot aşa 
trebuie să fi locul şi cu Wazirii dv. 

— Putea să prostească pe oricine, dacă a fost în stare să 
mă înşele pe mine chiar, zise Jane Clayton. Nu mă îndoiesc 
că aş fi descoperit înşelăciunea după câteva clipe, dar la 
lumina slabă a focului şi influenţată de bucuria cea mare de 
a revedea pe lordul Greystoke. A fost firesc să cred 
numaidecât ceea ce nu ar fi trebuii să cred. 

Tarzan îşi trecu degetele prin păru-i des şi negru, cu 
gestul caracteristic al meditării profunde. 

— Nu pot să înţeleg cum a fost în stare să-l înşele pe 
Usula, ziua în amiaza mare, zise el clătinând nedumerit din 
cap. 

— Eu ştiu cum, explică Jane. L-a relatat că a suferit un 
accident şi s-a rănii la caP Ceea ce i-a cauzat pierderea în 


parte a memoriei, o lămurire care acoperea diferitele 
lipsuri din interpretarea exactă a personalităţii tale. 

— Era mare meşter, diavolul! comentă Tarzan. 

— Ba era chiar diavolul în persoană, zise Flora. 

Trecu mai bine de o oră până să apară Jad-bal-ja din iarba 
din marginea râului. În fălcile sale puternice ţinea o piele 
de leopard sfâşiată şi plină de sânge, pe care o depuse la 
picioarele stăpânului său. 

Tarzan, luă lucrul adus, îl examina, apoi încruntă din 
sprâncene. 

— Mi se pare că tot l-a omorât Jad-bal-ja, zise el. 

— Probabil că s-a opus, adăugă Jane. Şi în cazul acesta leul 
nu putea face altceva decât să se apere, deci să-l ucidă spre 
a nu fi ucis. 

— Crezi că l-a şi mâncat? strigă Flora Hawkes. 
Depărtându-se cu spaimă de Jad-bal-ja. 

— Nu cred, răspunse Tarzan, n-a avut timp. Vom merge 
mâine dimineaţă să-i găsim cadavrul. Mai mult pentru 
diamante, nu pentru altceva. 

Apoi îi povesti Janei episodul întreg atât de bizar în 
legătură cu averea aşa de mare care o reprezenta săculeţul 
cu diamante. 

A doua zi de dimineaţă, porniră în căutarea corpului lui 
Esteban. Urma de care se ţineau îi duse prin nişte tufişuri 
dese şi mărăcini până la marginea râului, la câţiva kilometri 
mai jos, iar acolo dispăru cu totul. 

Tarzan căută cu minuţiozitate şi pe un mal şi pe celălalt al 
râului, vreun kilometru în sus şi tot atâta distanţă în josul 
râului, de la punctul unde pierduse urma spaniolului. 

Nu a descoperit nici cel mai mic indiciu despre EstebanN. 
Cu toate că urmele acestuia erau marcate distinct, peste tot 
locul, până la marginea apei. 

Tarzan se înapoie, la cele două femei. 

— S-a isprăvit cu acela care voia să fie Tarzan. 

— Crezi că este mort? Întrebă Jane. 


— Sunt sigur. După sângele ce i-a curs, îmi închipui că Jad- 
bal-ja trebuie să-l fi chinuit bine înainte de a fi putut scăpa 
în râu. Faptul că nu găsesc nici un indiciu că a trecut pe 
malul opus mă face să cred că a fost devorat de crocodili. 

La auzul acestora, Flora Hawkes se cutremură din nou. 

— A fost un ticălos, zise ca. Dar nu aş dori o asemenea 
soartă nici celui mai ticălos dintre oameni. 

Tarzan dădu nepăsător din umeri. 

— Singur şi-a făcut-o. lar lumea o să răsufle mai uşurată, 
fără el. 

— A fost greşeala mea, zise Flora. Ticăloşia mea i-a adus 
aici împreună cu ceilalţi. Eu le-am spus ceea ce auzisem 
despre comoara din Opar şi ideea mea a fost ca să venim 
aici să o furăm şi să găsim un om care să-l întrupeze pe 
lordul Greystoke. Din cauza ticăloşiei mele au murit mai 
mulţi oameni şi chiar dumneata, lord Greystoke, împreună 
cu milady aproape că era să vă găsiţi moartea..., nici nu 
îndrăznesc să vă cer iertare. 

Jane Clayton puse o mână pe umărul fetei. 

— Lăcomia a fost cauza multor crime, de la începutul lumii 
până azi. lar pentru atingerea scopului se recurge la crimă, 
apoi nu numai că devine respingătoare, dar se răsfrânge 
asupra iniţiatorilor care îşi iau pedeapsa, după cum ai văzut 
bine şi dumneata. Eu te iert. Cred că te vei folosi de lecţia 
pe care ai primit-o. Ai plătit un preţ destul de mare pentru 
nebunia tA. Adăugă Tarzan. Da, ai fost destul de pedepsită. 
Te voi conduce până la prietenii dumitale. Care acum sunt 
pe drum spre coastă, escortaţi de războinicii unui trib 
paşnic. Nu pot fi prea departe, deoarece nu sunt în stare să 
călătorească repede, aşa că eu cred că-i voi ajunge în 
curând. 

Fata îi căzu în genunchi. 

— Nu am cum să vă mulţumesc pentru bunătatea dv., zise 
ea. Mai bine însă aş rămâne în Africa cu dV. Şi lady 
Greystoke şi să muncesc, prin devotamentul meu. Să 
răscumpăr râul ce vi l-am făcut. 


Tarzan se uită întrebător la soţia sa. Iar lady Greystoke îi 
făcu semn că se învoieşte cu rugămintea fetei. 

— Foarte bine, îi răspunse Tarzan. Vei rămâne cu noi. 
Flora. 

— Nu veţi regreta niciodată. Îi asigură ea. Am să-mi tocesc 
degetele pentru voi amândoi. 

În sfârşit, porniră spre casă împreună cu Jad-bal-ja. Iar 
după vreo trei zile Tarzan, care era mai înaintea lor, se opri 
deodată şi ridicând capul adulmecă aerul. După aceea se 
întoarse spre ei zâmbind. 

— Wazirii mei nu mă ascultă, zise el. l-am trimis acasă şi 
uite-i acum. Vin încoace, depărtându-se de casă. 

Câteva minute mai târziu se întâlniră cu ceata Wazirilor. 
Care se bucurară foarte mult să-şi vadă stăpânii vii şi 
sănătoşi. 

— Şi acum, zise Tarzan după ce se mai potoli fierberea şi 
se mai răriră întrebările nenumărate. 

— Fiindcă v-am găsit. 

Spuneţi-mi: ce aţi făcut cu aurul pe care l-aţi luat din 
tabăra europenilor? 

— L-am ascuns, Buana, acolo unde ne-ai spus dumneata 
să-l ascundem, răspunse Usula. 

— Nu. Nu am fost eu cu voi. Usula, zise Tarzan. A fost altul 
care a înşelat-o şi pe lady Greystoke, ca şi pe voi - un ticălos 
- care a întrupat pe Tarzan al maimuţelor atât de bine, că 
nu-i de mirare că nu aţi păţit nimic. 

— Deci, nu ai fost dumneata acela care ne-ai spus că te-ai 
lovit la cap şi nu-şi mai poate aminti de limba Wazirilor? 
întrebă Usula. 

— Nu. Nu am fost eu deoarece capul mi-este sănătos şi-mi 
amintesc bine de tot limba copiilor mei. 

— Ah, va să zică, nu a fost marele nostru Buana acela care 
a fugit de Buto? strigă Usula. 

Tarzan începu să râdă. 

— Dar celălalt a fugit de Buto, rinocerul? 

— Şi încă cum..., îngrozit cu totul! 


— De, avea şi oarecare dreptate... Nu prea este lucru 
plăcut să te joci cu Buto. 

— Dar Buana al nostru nu ar fi fugit de el, afirmă Usula cu 
mândrie. 

— În sfârşit, zise Tarzan. Dacă nu am fost eu cu voi, voi toţi 
aţi săpat şanţul în care aţi pus aurul. Arată-mi şi mie locul, 
Usula. 

Wazirii construiră atunci câte o targă pentru cele două 
femei, cu toate că Jane Clayton începu să râdă la ideea că ar 
fi necesar să o ducă pe sus. Cu toate insistenţele, merse mai 
mult pe jos, decât pe sus. 

Flora Hawkes, însă slăbită, cu puterile sleite, nu ar mai fi 
putut merge departe fără a nu fi dusă pe sus. De aceea fu 
foarte bucuroasă că doi Wazirii puternici o purtară mai tot 
timpul drumului pe targă. 

Veseli de întorsătura fericită a lucrurilor, ajunseră, în cele 
din urmă şi acolo unde îngropaseră aurul; iar Wazirii 
începură să sape după comoară, cântând şi râzând. După 
puţin însă. Cântecul lor încetă, iar râsul fu înlocuit cu o 
expresie de îngrijorare şi nedumerire. 

Tarzan îi privi în tăcere câtăva vreme, apoi un zâmbet uşor 
se zugrăvi pe figura lui. 

— Pesemne l-ai îngropat adânc, Usula, zise el. 

Negrul se scărpină nedumerit în cap. 

— Nu atât de adânc pe cât am săpat acum, Buana. Nu mai 
înţeleg nimic. Trebuia să-l fi găsit până acum. 

— Eşti sigur că acesta e locul adevărat. 

— Locul este exact, dar nu-i aurul. Trebuie să-l fi luat 
cineva de aici după ce l-am îngropat noi. 

— Tot spaniolul, comentă Tarzan, al naibii individ. 

— Dar nu a putut să-l ia singur, erau mulţi drugi. 

— Cred şi eu, zise Tarzan. Totuşi, aurul nu-i aici. 

Wazirii şi Tarzan căutară prin împrejurul locului, dar atât 
de isteţ a fost Owaza. Că înlăturase chiar pentru simţurile 
acute ale lui Tarzan până şi cea mai mică urmă făcută cu 


Esteban când mutase aurul din ascunzătoarea cea veche în 
cea nouă. 

— S-a dus! exclamă Tarzan O să am eu grijă, însă, să nu fie 
scos din Africa. 

În acest scop. Trimise imediat ştafete în diferite direcţii, 
să-i înştiinţeze pe toţi şefii triburilor cu care trăia în 
prietenie. Din jurul vastelor sale moşii, să păzească cu 
băgare de seamă orice safari ar traversa teritoriul lor şi să 
nu lase să treacă nimeni care ar duce aur cu ei. 

— Asta are să-i oprească, zise el după plecarea ştafetelor 
în noaptea aceea, după ce poposiseră lângă drumul ce 
ducea spre casă. Toţi trei albii se aşezară în jurul unui 
foculeţ, cu Jad-bal-ja, culcat la spatele lui Tarzan. Care 
examina pielea de leopard cu care se întorsese leul de aur 
din urmărirea spaniolului. 

După o vreme se adresă soţiei sale: 

— Ai avut dreptate, Jane, zise el Comoara din beciurile 
Oparului nu este pentru mine. De data aceasta nu am 
pierdut numai aurul, ci şi o valoare fabuloasă în diamante, 
pe lângă că am riscat să pierd până şi cel mai mare din 
toate tezaurele: pe tine. 

— Lasă acum şi aurul şi diamantele, John, zise ea. E destul 
că ne avem unul pe altul şi pe Korak. 

— Şi-o piele de leopard plină de sânge, adăugă el cu o 
mapă misterioasă scrisă pe ea tot în sânge. 

Jad-bal-ja mirosi pielea şi-şi linse fălcile... dar cum, în 
anticiparea unei plăceri, sau retrospectiv? 

CAPITOLUL XXI - Din lac în puț. 

La vederea adevăratului Tarzan, Esteban Miranda porni 
orbeşte prin junglă. Inima îi era îngheţată de spaimă, tot 
gonind de zor cu moartea în suflet. 

Nu mai avea acum nici o ţintă precisă. Nu ştia nici măcar 
în ce direcţie merge. Singurul gând - gândul suprem care-l 
domina - era de a pune cât mai multă distanţă între el şi 
Tarzan. 


Rătăcea dar înainte, căznindu-se să treacă prin arbuşti 
ghimpoşi şi tufişuri dese care îl înţepau şi-l zgâriau în aşa 
hal, că lăsa la fiecare pas o dâră de sânge în urma lui. 

Ajuns din nou la marginea râului, ghimpii se prinseră 
iarăşi ca şi mai înainte, de atâtea ori, de preţioasa lui piele 
de leopard, de care nu voia să se despartă, cu aceeaşi 
tenacitate cu care nu voia să se lase de viaţă. 

De astă dată, ghimpii erau prea mulţi şi prea tari ca să dea 
drumul la ce apucaseră odată: şi într-un timp pe când se 
căznea să smulgă blana de leopard din ghearele lor, se 
întâmplă ca să-şi întoarcă privirile în direcţia din care 
venise. 

Auzi zgomotul făcut de un corp mare, trecând repede prin 
tufişuri spre el şi aproape în acelaşi timp văzu şi flăcările 
luminoase galbene verzui. 

Înăbuşindu-şi un strigăt de groază, dădu drumul pielii de 
leopard şi răsucindu-se în călcâie, ajunse la apa râului din 
două sărituri, scufundându-se până peste cap. 

Iar când apele murdare se închiseră deasupra capului său, 
sosi şi Jad-bal-ja la marginea apei şi privi la cercurile 
concentrice ce se lărgeau într-una, arătând locul unde 
dispăruse vânatul. 

Esteban care era un înotător excelent, înota pe sub apă 
spre malul opus al râului. 

Leul de aur cercetă un moment suprafaţa apei şi se 
întoarse de mirosi pielea pe care spaniolul a fost nevoit să o 
părăsească. 

Luând-o în dinţii lui puternici, o smulse din mărăcini şi 
porni cu ea să o depună la picioarele stăpânului său. 

Silit în cele din urmă să iasă la suprafaţă spre a răsufla, 
spaniolul nimeri cu capul într-o încâlcitură de crengi şi 
frunze. În primul moment se crezu pierdut, simțindu-se 
captiv în desimea crenguţelor. 

În cele din urmă reuşi să se opintească în sus şi să-şi 
scoată capul deasupra apei dar tocmai atunci descoperi că 


s-a ridicat chiar dedesubtul unui copac căzut care plutea 
prin centrul curentului de apă. 

După multe eforturi, a izbutit să pătrundă în sus printre 
crengi şi să încalce pe trunchiul copacului, plutind în felul 
acesta în josul apei în destulă siguranţă. 

Abia acum răsuflă şi el uşurat, din adâncul plămânilor, 
dându-şi seama cu câtă uşurinţă, scăpase de răzbunarea 
dreaptă a lui larzan. 

E adevărat că îi părea rău de pierderea pieii de leopard pe 
care era desenat locul unde era îngropat aurul, totuşi era 
acum în posesia unei averi şi mai mari. 

Gândul acesta îl făcu să mângâie cu mâna săculeţul cu 
diamante atârnat de brâu. Deşi recompensat împărăteşte, 
de pierderea aurului printr-o avere atât de mare în 
diamante, avariţia lui înnăscută îl făcea să se gândească 
întruna la sacii de aur de lângă cascada cu apă. 

— Owaza o să aibă parte de aur, murmură el necâjit. 

Niciodată nu am avut încredere în câinele acela de negru; 
când a dezertat, am ştiut bine care îi sunt planurile. 

Toată noapte pluti pe copacul căzut, în josul râului, ne 
văzând pe ţărmuri nici un fel de activitate omenească. Doar 
după răsăritul soarelui trecu pe lângă un sat de negri, 
aşezat pe malul drept al albiei râului. 

Era un sat de canibali, al căror şef era Obebe. 

O femeie care se dusese după apă văzuse copacul care 
plutea spre ea, aducându-l pe Esteban. 

Ţipetele ei făcură ca, după câteva minute, întreaga 
populaţie a satului să se înşire pe malul râului, privind 
trecerea uriaşului alb, călare pe trunchiul copacului. 

— E vreun zeu străin. 

— Ba e dracul din baltă, zise vraciul satului. Un bun 
prieten al meu. De acum încolo vom prinde peşte mult, dacă 
din fiecare bucăţi îmi daţi şi mie una. 

— Nu-i dracul din baltă, se auzi vocea adâncă a lui Obebe, 
canibalul. Ai îmbătrânit, vraciule. De câtva timp doctoriile 
tale nu mai sunt bune şi acum vrei să îmi spui că cel mai 


mare duşman a lui Obebe ar fi un drac oarecare din gârlă. 
Nu vezi că-i Tarzan al maimuţelor? Obebe îl cunoaşte doar 
prea bine. 

Într-adevăr toţi şefii canibali de prin vecinătate îl 
cunoşteau bine pe TarzaN. Pe care îl urau din cauza spaimei 
ce le-a băgat-o în suflet prin hărţuielile neîncetate şi fără 
milă îndreptate împotriva lor, în speranţa că-i va putea 
dezbăra de canibalism. 

— Este Tarzan al maimuţelor, repetă Obebe şi după cum 
văd, este la mare ananghie. Cred că acum avem cel mai bun 
prilej să-l prindem de viu. 

Chemându-şi războinicii, le dădu o serie de instrucţiuni 
amănunțite. Vreo cincizeci de negri, înarmaţi cu sulițe, 
alergau la trap în josul râului, pe o cărare paralelă cu 
aceasta. 

Cum ajunseră copacul dus de curentul râului, îl mai 
urmăriră câţiva kilometri, până când la o cotitură a râului 
copacul fu prins de un vârtej şi repezit pe sub crengile joase 
ale copacilor aplecaţi pe marginea râului înţepenit cum era, 
îngheţat şi flămând. Esteban se bucură de prilejul de a 
renunţa la mijlocul primitiv de transport şi de a ieşi la mal. 

Se prinse de o creangă şi se trase cum putu mai sus, în 
refugiul oferit de crengile copacilor. 

Apoi înaintă până la trunchiul copacului, alunecând în jos 
la pământ, fără cea mai mică bănuială că în iarba înaltă din 
juru-i sunt ascunşi vreo cincizeci de războinici canibali. 

Rezemat cu spatele de trunchiul copacului, se odihni un 
moment. Se pipăi să vadă de mai are săculeţul de diamante 
şi găsindu-l intact, răsuflă uşurat. 

— Norocul tot nu mă lasă, exclamă el satisfăcut, cu voce 
tare. 

Dar în aceeaşi clipă apărură în jurul lui cincizeci de negri 
care săriră asupra lui. 

Atacul fu rapid şi neaşteptat, de o forţă atât de 
covârşitoare, că spaniolul nu mai avu putinţa să se apere. 


Rezultatul a fost că s-a pomenit trântit la pământ şi legat 
fedeleş, mai înainte de a-şi da seama ce i s-a întâmplat. 

— De acum am pus mâna pe tine, Tarzan al maimuţelor, 
rânji cu bucurie Obebe, canibalul. 

Esteban însă nu înţelese nici un cuvânt din cele spuse de 
negru. Nu avea cum să îi răspundă. Totuşi i se adresase în 
englezeşte, dar negrul nu ştia această limbă. 

Esteban era sigur de un lucru: că era prizonier şi era dus 
înapoi, spre interior. 

Ajunşi în satul lui Obebe, femeile copii şi războinicii rămaşi 
în urmă, sărbătoriră evenimentul cu mare bucurie, făcând 
un zgomot asurzitor. Vraciul clătină din caP Strâmbându-se 
şi cobind. 

— L-aţi prins pe dracul din baltă, zicea el. De acum nu o să 
mai prindem peşte şi în curând o boală grozavă se va abate 
asupra satului lui Obebe şi lumea va muri ca muştele. 

Obebe, pe de altă parte, îşi bătea joc de prezicerile 
vraciului. 

Fiind bătrân şi rege de multă vreme, ajunsese la un grad 
de înţelepciune mai mare decât a celorlalţi, iar odată cu 
înţelepciunea, tot omul este mai înclinat a fi mai 
neîncrezător în religie. 

— Răzi tu acum, Obebe, zise vraciul, dar mai târziu nu ai 
să mai râzi Aşteaptă numai şi vei vedea! 

— Ba atunci am să râd eu bine, răspunse Obebe. Când îl 
voi ucide pe Tarzan al maimuţelor cu mâinile mele. Iar, 
după ce războinicii nici îi vor fi mâncat inima şi carnea, că 
nu ne vom mai teme de niciunul din vracii tăi. 

— Aşteaptă numai, repetă vraciul supărat şi vei vedea! 
Negrii, după ce îl legară bine pe spaniol. Îl duseră într-o 
colibă murdară şi puturoasă, prin uşa căreia vedea femeile 
din sat făcând preparative pentru gătitul celor necesare la 

ospăţul de seară. 

O sudoare rece îi apăru pe frunte tot uitându-se la aceste 
preparative dezgustătoare, al căror rost nu se putea să nu-l 
înţeleagă, mai ales la vederea gesturilor şi privirilor atât de 


semnificative, pe care locuitorii din sat le îndreptau spre 
coliba în care se afla el. 

Ziua era aproape pe sfârşite, iar Esteban Miranda ştia că 
îşi poate număra orele ce le mai are de trăit pe două degete 
de la o mână. Când deodată se auzi mai dinspre râu o serie 
de ţipete pătrunzătoare, care tulburară liniştea junglei şi 
atraseră atenţia întregului sat. 

După câteva clipe, toţi locuitorii porniră într-o goană 
nebună în direcţia de unde se auzeau strigătele de spaimă. 
Dar ajunseră prea târziu pentru că atât au mai putut vedea: 
un crocodil enorm dispărând dedesubtul apei şi trăgând 
după sine o femeie din sat. 

— Obebe! Obebe! Ce ţi-am spus eu, întrebă vraciul cu un 
aer triumfător. lată că zeul cel rău a şi început să-şi verse 
mânia asupra poporului tău. 

Sătenii, ignoranţi şi superstiţioşi, se uitau când la şeful lor, 
când la vraci. 

Dar Obebe, cu toate că şovăia în părerea lui, insistă: 

— Este Tarzan al maimuţelor, doctore. 

— Nu-i aşa, răspunse vraciul. Este dracul din păpuriş, care 
a luat forma lui Tarzan al maimuţelor. 

— Vom vedea, răspunse Obebe. Dacă este dracul din 
păpurişul din baltă, cum zici tu, doctore, atunci poate să 
scape de aici. Dar, dacă-i Iarzan, cum zic eu, nu poate. De 
asemenea, dacă este dracul din baltă, nu are să moară de 
moarte naturală, după cum mor oamenii, ci va trăi într-una. 
Dacă-i tot Tarzan al maimuţelor, va veni o zi în care va muri. 
O să-l păstrăm aici cu noi şi vom vedea, doctore care din noi 
doi are dreptate. 

— Cum? întrebă vraciul. 

— Foarte simplu, explică Obebe. Dacă într-o bună 
dimineaţă ne vom pomeni că a scăpat, vom şti că a fost 
dracul din baltă; iar pentru că nu i-am făcut nici un rău, ci l- 
am hrănit bine tot timpul cât a fost cu noi, nu are să ne facă 
nici un rău. Însă. De nu scapă de aici, vom şti că este Tarzan 
al maimuţelor, care sigur va muri de moarte naturală. 


Astfel, dacă nu scapă, îl vom ţine aici până moare şi iată-ne 
siguri că este într-adevăr Tarzan. 

— Bine, mai zise vraciul scărpinându-se în ceafă. Dar dacă 
nu mai moare niciodată? 

— Atunci, doctore, exclamă Obebe triumfător, vom fi 
încredinţaţi că ai dreptate şi că într-adevăr a fost dracul din 
baltă. 

Se duse apoi de ordonă femeilor să-i ducă de mâncare 
spaniolului, în timp ce vraciul rămăsese acolo unde îl lăsase 
şeful, în mijlocul străzii satului, scărpinându-se în ceafă, 
într-o adâncă meditare. 

lată cum ajunse Esteban Miranda, posesorul celei mai 
fabuloase averi în diamante de care a auzit lumea vreodată, 
să fie condamnat la închisoare pe viaţă în satul canibalilor al 
cărui şef era Obebe. 

Şi pe când el zăcea întins în coliba cea murdară, 
trădătorul lui tovarăş, Owaza, ascuns de partea cealaltă a 
râului. În dreptul locului unde el şi Esteban îngropaseră 
drugii de aur, îl văzu pe Tarzan venind cu Wazirii, căutând 
aurul şi plecând, după aceea, cu mâinile goale. 

A doua zi de dimineaţă, Owaza veni cu cincizeci de oameni 
recrutaţi dintr-un sat din vecinătate, luă aurul şi porni cu el 
repede spre coastă. 

Noaptea îl apucă la marginea unui sătuc al cărui şef nu 
avea războinici destui. Acesta îl invită în sat, ospătându-l cu 
mâncare şi băutură din belşug. 

În timpul acesta, oamenii şefului se amestecară printre 
„băieţii” lui Owaza şi în urma multor întrebări meşteşugite, 
aflară adevărul şi-i raportară şefului lor că fiecare cărăuş a 
lui Owaza duce cu el doi drugi grei de aur. 

Cum află şeful despre aceasta, îl cuprinse o mare nelinişte. 

După un timp apăru un zâmbet pe figura lui, tot 
continuând să vorbească cu Owaza, care era acum pe 
jumătate beat de băutura indigenă oferită de şef. 

— Ai mult aur cu dumneata, zise acesta şi este foarte greu. 
Nu cred că „băieţii” sunt bucuroşi să meargă până la 


coastă. 

— O să le fie greu să-l care până acolo, dar am să-i plătesc 
bine, răspunse Owaza. 

— Dacă nu ar trebui să-l ducă atât de departe, nu te-ar 
costa mai puţin? 

— Ba da, dar nu pot să-l desfac până nu ajung acolo. 

— Eu ştiu unde l-ai putea desface uşor, numai la două zile 
de mers de aici, mai zise şeful. 

— Unde? întrebă Owaza. Nu-mi vine să cred că ar fi cineva 
în interior, care să cumpere atâta aur. 

— Ba da este un alb care ţi-ar da în schimb o scrisoare cu 
care poli lua, de la banca din oraşul de pe coastă, toţi banii 
cât face aurul. 

— Cine-i albul acesta şi unde stă? 

— Este un prieten al meu, moşier şi dacă vrei, te pot 
conduce până la el, cu tot aurul şi vei căpăta scrisoarea cu 
care să ridici banii în oraş. 

— Bun, acceptă Owaza. În felul acesta nu voi avea de plătit 
aşa de mult cărăuşilor. Şefule, dacă facem afacerea, ai un 
bacşiş bun de la mine. 

A doua zi de dimineaţă, cărâuşii se bucurară foarte mult să 
afle că nu vor mai fi nevoiţi să care aurul până la coastă, 
pentru că, cu toată atracţia unei plăţi bune, nu le-ar fi 
plăcut să facă un drum atât de lung, mai ales că se temeau 
să se îndepărteze de satul lor. 

Erau foarte fericiţi când porniră la drumul lor de două zile 
spre nord-est. Owaza se simţea şi el fericit, după cum era şi 
bătrânul care-i însoțea; numai că Owaza nu putea şti cauza 
veseliei bătrânului şef. 

În după-amiaza zilei a doua. Şeful îl trimise pe un om de al 
său să alerge înainte să ducă o veste. 

— E pentru prietenul meu, zise el, pentru a-l anunţa să ne 
întâmpine şi să ne conducă în satul lui într-adevăr, la vreo 
două ore după aceea, când caravana lor încărcată cu aur. 
leşea din junglă într-o câmpie verde şi întinsă, văzură, nu 
tocmai departe, apropiindu-se o ceată mare de războinici. 


Owaza se opri în loc întrebându-l pe şef: 

— Cine sunt aceştia? 

— Sunt războinicii prietenului meu, răspunse şeful. Este şi 
el cu ei. Uite-l! 

Şi arătă cu mâna spre un om înalt, venind în fruntea 
negrilor care se apropiau în goană. 

— Parcă ar merge la război şi nu la treabă paşnică, 
observă Owaza. Cuprins de un sentiment de teamă. 

— Depinde de tine, Owaza. 

— Nu te înţeleg. Cum depinde de mine? 

— Ai să vezi numaidecât, îndată ce soseşte prietenul meu 
aici. 

Când războinicii care se apropiau ajunseră la o mică 
distanţă de ei, Owaza văzu în fruntea lor un alb uriaş - un 
alb pe care îl luă drept Esteban - camaradul pe care îl 
părăsise cu atâta laşitate Atunci se adresă şefului, 
strigându-i supărat: 

— M-ai trădat! 

Ai răbdare, răspunse acesta. Nu ţi se va lua nimic din ce îţi 
aparţine. 

— Aurul nu este a lui, strigă Owaza. Arătând spre Tarzan. 
L-a avut de furat. 

Tarzan care se şi oprise în faţa lui Owaza. Nici nu voi să-l 
bage în scamă, ci se adresă bătrânului şef: 

— Mi-a sosit ştafeta la şi iată că Tarzan a şi venit împreună 
cu Wazirii lui să vadă ce poate face pentru prietenul lor. 

Bătrânul şef, zâmbi încântat şi răspunse: 

— Şi la mine a fost ştafeta ta, o Tarzan. Încă de acum patru 
zile: dar, după două zile. A sosit omul acesta cu cărăuşii lui. 
Ducând drugi de aur spre coastă, l-am spus căam un 
prieten care îi va cumpăra aurul, dându-i o scrisoare în 
schimb, ca să ia banii din oraş... bineînţeles dacă aurul 
aparţine lui Owaza. 

Tarzan zâmbi şi el la rândul lui. 

— Ai procedat foarte cuminte, prietene dragă. Aurul nu-i 
aparţine lui Owaza. 


— Dar nici ţie nu-ţi aparţine, strigă Owaza. Tu nu eşti 
Tarzan al maimuţelor. Te cunosc eu. Iu ai venit cu patru albi 
şi cu o femeie albă să furi aur din ţara lui larzan, iar după 
aceea l-ai furat de la proprii tăi prieteni. 

La auzul acestor cuvinte, atât şeful, cât şi Wazirii începură 
să râdă. Pe buzele lui Tarzan apăru unul din rarele sale 
zâmbete. 

— Celălalt a fost într-adevăr un şarlatan, Owaza, zise el, 
dar eu, eu sunt Tarzan al maimuţelor şi-ţi mulţumesc că mi- 
ai adus aurul până aici. Haide, adăugă Tarzan, să mergem 
la fermă, căci nu mai sunt decât câţiva kilometri până acolo. 

Owaza se văzu nevoit să dea ordine cărăuşilor să meargă 
cu aurul până la reşedinţa lordului de Greystoke. 

Acolo Tarzan le plăti bine cărăuşilor, le dădu de mâncare şi 
adăpost până a doua zi de dimineaţă, apoi îi trimise spre 
satul lor. 

Pe Owaza îl trimise cu ei, făcându-i un dar de mare 
valoare, pe lângă sfatul să nu-i mai calce piciorul niciodată 
în ţinuturile lui Tarzan. 

Bătrânul şef, prietenul lui Tarzan, era atât de încântat de 
felul cum se terminase întreaga afacere, că părea să aibă 
aerul de a-i mulţumi lui Tarzan, ca şi cum acesta îl scăpase 
din vreo încurcătură, atât de mare era devotamentul şi 
respectul pe care-l purta lui Tarzan. 

După ce plecară toţi, iar Tarzan, Jane şi Korak stăteau pe 
veranda locuinţei lor, Jane simţi că soţul ei o prinde uşor de 
mijloc. 

— Va trebui să retractez cuvintele pe care le-am spus cum 
că aurul din Opar nu ar fi pentru mine. lată, avem înaintea 
noastră o întreagă avere, sosită din comoara din Opar, fără 
nici o oboseală din partea mea. 

— Acum, dacă s-ar mai găsi cineva să aducă diamantele, 
nu ar fi rău, adăugă Jane, râzând. 

— Greu lucru, răspunse Tarzan. Fără nici o îndoială că zac 
undeva în fundul râului Ugogo. 


Aşa credea Iarzan, fără să ştie că, departe de tot, pe 
malurile Ugogului, în satul canibalului Obebe, Esteban 
Miranda zăcea în murdăria unei colibe, uitându-se cu 
lăcomie spre averea de care niciodată nu se va mai folosi 
pentru că începuse o viaţă de captiv, la care îl 
condamnaseră încăpăţânarea şi superstiţia lui Obebe. 


SFÂRŞIT