Burroughs Edgar Rice — V7 Tarzan-Teribilul

Burroughs Edgar Rice 


Burroughs Edgar Rice 


Teribilul TARZAN sau 
PALUDON TARAMUL 
UITARII 


Tarzan The Ierrible 


CUPRINS: 

CAPITOLUL. 1 - Omul cu coadă 2 

CAPITOLUL. II - Spre cetatea luminii 16 
CAPITOLUL III - Pentru o fecioară 31 
CAPITOLUL IV - Lupta cu duşmanii 46 
CAPITOLUL V - În căutarea Panatleii 57 
CAPITOLUL. VI - Monstrul 72 

CAPITOLUL. VII - Prinderea Panatleii 87 
CAPITOLUL VIII - În căutarea Janei 97 
CAPITOLUL. IX - Grădina interzisă 108 
CAPITOLUL X - Curajul lui Tarzan 131 
CAPITOLUL. XI - Necunoscutul 142 

CAPITOLUL. XII - Ce ştie Panatlea 154 
CAPITOLUL. XIII - Monstrul din turnul misterelor 165 
CAPITOLUL XIV - Măcelul din palat 179 
CAPITOLUL XV - Armata secretă 192 
CAPITOLUL XVI - Povestea Janei 200 
CAPITOLUL XVII - În groapa cu lei din Tulur 213 
CAPITOLUL XVIII - O întâlnire neplăcută 225 
CAPITOLUL XIX - Chinul Janei 235 

CAPITOLUL XX - Obeigatz şi Ludon 247 
CAPITOLUL XXI - Pregătiri de război 261 
CAPITOLUL XXII - În ghearele lui Ludon 272 
CAPITOLUL XXIII - Judecata neamţului 281 
CAPITOLUL XXIV - Tadeu, Korak, Omat & Comp. 291 


CAPITOLUL I - Omul cu coadă. 

Era miezul nopţii. Printr-o pădure deasă din Africa 
meridională, se strecura o fiară enormă, cu ochii galben- 
verzui şi cu capul aplecat în pământ, iar fiecare muşchi al ei 
vibra, sub încordarea plăcerii de a vâna. În drumul ei se 
ivea, din când în când, câte o poiană scăldată de razele 
lunii, dar fiara avea grijă să ocolească această lumină 
pentru, a nu-şi trăda prezenţa, căci atât de subtil îi era 
mersul, încât nu făcea nici un zgomot pe care l-ar fi putut 
distinge auzul omenesc, cu toate că trecea, printr-o 
vegetaţie foarte, deasă, călcând peste un covor cu frunze 
căzute şi rămurele uscate. 

Prada urmărită de leu trecea, după toate aparențele, cu 
mai puţină grijă prin junglă. Se afla numai la vreo sută de 
paşi înaintea carnivorului roşcat, mergând tot fără zgomot 
ca şi el, dar, în loc să ocolească luminişurile naturale în care 
lumina lunii pătrundea în toată splendoarea ei, le căuta 
intenţionat tocmai pe acestea, după cum se vedea bine, 
chiar în zig-zag-urile ce le făcea în drum. 

Era şi necesar să caute drumul care îi era mai uşor, pentru 
că nu semăna câtuşi de puţin cu fiara care îl urmărea; cel 
urmărit mergea drept, în două picioare şi nu avea păr deloc 
pe corp, numai pe cap. Braţele lui erau bine formate şi erau 
musculoase; mâinile puternice şi delicate cu degetele lungi, 
iar degetul mare de la ambele mâini ajungea în lungime 
până aproape de vârful celui arătător. Picioarele la fel, cu 
mâinile, erau şi ele bine (acute, dar se deosebeau de acelea 
ale oricărei alte rase omeneşti, excluzând poate rasele 
inferioare, prin faptul că degetele mari de la fiecare picior 
creştea în afară, formând un unghi drept cu restul 
degetelor. 

Oprindu-se o clipă într-una dintre poienile din drumul său, 
această fiinţă ciudată a întors capul şi a ascultat cu atenţie 


în urma ei. Cu acest prilej se puteau distinge bine 
trăsăturile feţei sale, sub razele unei luni pline. Avea o 
figură cu trăsături fine, regulate, care ar fi putut să atragă 
atenţia, ca frumuseţe masculină, în oricare dintre oraşele 
mari din lume. Om să fi fost oare această creatură? 

Ar fi fost greu de precizat, pentru că pe sub tunica de 
blană neagră care îi acoperea şoldurile, atârna în afară, în 
spatele lui, o coadă lungă, fără pic de păr pe ea. Această 
fiinţă ciudată, pe care o avem în subiect, purta într-o mână 
o ghioagă puternică; de o curea trasă peste umăr, atârna 
un cuţit scurt, cu teaca lui; de o altă curea, încrucişată cu 
prima, avea suspendat pe şoldul drept o pungă de piele. 

Ca să-şi poată să ţine tunica, purta o cingătoare lată care 
strălucea în lumina lunii, ca şi cum ar fi fost încrustată cu 
aur. Cingătoarea se închidea cu o cataramă mare, 
împodobită cu un desen care scânteia ca şi pietrele 
preţioase. 

Numa, fiorosul leu african, se apropia din ce în ce mai mult 
de victima pe care o pândea. Dar nici aceasta nu era 
nepăsătoare. Se observa bine din faptul că privea tot mai 
des în urma lui, dându-şi seama de primejdia care se 
apropia. 

Totuşi, nu a început să fugă, nici nu a grăbit pasul. Atâta 
doar că a scos pe jumătate cuțitul din teacă, îşi ţinea 
ghioaga pregătită şi pe unde îi permiteau locurile mai 
deschise, făcea paşi mari, repezi. 

Străbătând, în sfârşit, o ultimă fâşie de junglă, această 
fiinţă care semăna a om, a dat peste un teren de o întindere 
mare, aproape fără copaci. 

În primul moment a stat la îndoială, aruncând o privire 
aspră în spatele lui, apoi o alta în sus, spre adăpostul oferit 
de crengile mari ale copacilor înalţi de la marginea pădurii. 

Probabil, însă, că era împins la drum de o nevoie cu mult 
mai mare decât influenţa pe care teama sau precauţiunea o 
aveau asupra lui, pentru că a pornit înainte, să traverseze 


câmpia, lăsând în urma lui siguranţa oferită de copacii 
ospitalieri. 

Câmpia era, într-adevăr, împestriţată, din distanţă în 
distanţă, cu câte un copac singuratic, aşa că şi el şi-a 
continuat drumul de la unul la altul, ceea ce arăta că nui-a 
pierit orice grijă cu totul. Dar, după ce a trecut şi de cel de- 
al doilea copac, distanţa până la al treilea era considerabilă 
şi Numa, ieşind în momentul acela din tufişul de la 
marginea junglei, văzându-şi vânatul fără nici un mijloc de 
salvare, s-a repezit asupra lui. 

Au trecut două luni de zile: luni lungi şi obositoare, în care 
foamea, setea, greutăţile şi mai ales o durere arzătoare 
sufletească l-au chinuit pe Tarzan, din ziua când a aflat din 
jurnalul căpitanului german pe care l-a omorât, că soţia sa 
trăieşte încă. 

După toată ancheta în care a fost ajutat de biroul de 
informaţii al trupelor engleze din Africa de Sud-Est, a 
descoperit că nemţii încearcă să o ţină pe lady Jane ascunsă 
în interiorul ţării, dar motivele acestei dispoziţii nu le ştia 
decât înaltul comandament al armatei germane de acolo. 

Ea a fost trimisă peste hotare, în statul liber Congo, în 
grija locotenentului Obeigatz, cu un detaşament de trupe 
germane indigene. Plecând singur în căutarea ei, Tarzan a 
reuşit să găsească satul în care a fost încarcerată, dar acolo 
a aflat că a fugit de câteva luni de zile şi că ofiţerul german 
a luat călăuze şi a plecat să o caute împreună cu tot 
detaşamentul. 

De aici încolo, toate informaţiile de la şefi, de la călăuze şi 
de pe la ostaşii pe care îi silea la mărturisiri erau vagi şi 
adeseori se băteau cap în cap. Unele călăuze susțineau că li 
s-a dat drumul şi au fost trimişi înapoi; altele că au dezertat 
şi s-au întors înapoi în sat pentru că au fost siliţi să meargă 
prin locuri prea îndepărtate de ţara lor. 

Astfel, Tarzan. Punând bucată cu bucată, crâmpeie de 
informaţii, nu putea să-şi formeze decât o idee foarte vagă 
şi numai despre direcţia în care soldaţii au putut să meargă. 


Plecând din sat, a mers spre Sud-Vest, să treacă munţii, la 
care însă, a ajuns numai după ce a trecut prin cele mai mari 
greutăţi. A avut mai întâi de străbătut o stepă întinsă, 
aproape fără nici un strop de apă şi acoperită, aproape 
integral, de mărăcini, deşi, de unde a trecut într-un ţinut în 
care, probabil, nu mai trecuse până atunci picior de om alb 
şi care nu era cunoscut decât din legendele triburilor care îl 
mărgineau Aici s-a aflat în faţa unor munţi prăpăstioşi, a 
unor platouri pline cu verdeață, câmpii întinse şi mlaştini 
nemărginite. Dar, ca să ajungă până la munţi, platouri sau 
câmpii, trebuia neapărat să treacă în primul rând peste 
mlaştini. 

După săptămâni de trudă a găsit, în cele din urmă, un 
drum pe unde să poată străbate mlaştinile, care nu erau 
decât o întindere de pământ oribilă, plină de şerpi veninoşi 
şi alte reptile primejdioase. De câteva ori a avut ocazia să 
găsească la distanţe mari, sau noaptea, animale care ar fi 
putut fi considerate monştri titanici din clasa reptilelor. 
Cum însă erau pe acolo şi elefanţi numeroşi, rinoceri şi 
hipopotami, atât prin apă cât şi în afară, Tarzan nu putea să 
fie sigur dacă formele enorme ale acestora nu erau ale 
celor din urmă. 

În sfârşit, după ce a traversat mlaştinile, a ajuns să pună 
din nou piciorul pe teren solid şi abia atunci şi-a dat seama 
pentru ce acest teren sfidase, de nenumărate secole, atât 
curajul, cât şi osteneala raselor eroice din lumea din 
exterior, care, după numeroase înfrângeri şi suferinţe de 
necrezut, au străbătut pământul în toate direcţiile de la pol 
la pol. 

Faţă de abundența şi varietatea vânatului, s-ar fi putut 
deduce că fiecare specie cunoscută de păsări, animale sau 
reptile, a căutat acolo un refugiu, unde să poată opune 
ultima rezistenţă mulţimii cotropitoare a oamenilor, care se 
răspândeşte neîncetat pe suprafaţa pământului, răpind 
terenul ordinelor de animale inferioare, din clipa în care 
prima maimuţă şi-a lepădat părul şi a încetat de a se mai 


sprijini în pumni în mersul ei. Până şi speciile, pe care 
Tarzan le cunoştea foarte bine, vedeau aici, în unele cazuri, 
rezultatele unei linii deosebite de evoluţie sau se prezentau 
sub o formă nealterată, care a fost transmisă, fără nici o 
schimbare, de secole întregi. 

De asemenea, mai erau şi o mulţime de specii provenite 
prin încrucişarea lor, dintre care un leu galben, vărgat cu 
negru, l-a interesat foarte mult pe Tarzan. 

Era ceva mai mic decât leii cu care era obişnuit, dar totuşi 
era una dintre cele mai primejdioase fiare, pentru că, pe 
lângă o pereche de colţi lungi şi ascuţiţi ca sabia, mai era şi 
de o răutate îndrăcită. Tarzan a considerat că aceasta nu 
este decât o dovadă că pe vremuri se găseau şi tigri; aceştia 
puteau fi chiar din specia preistorică, cu colţi uriaşi, 
animale care s-au încrucişat în pădurile africane cu leii, 
dând naştere groaznicului specimen cu care a avut prilejul 
să se întâlnească azi. Adevăraţii lei ai acestei lumi noi, nu se 
deosebeau mult de cei pe care îi ştia el. În mărime şi 
conformaţie, erau aproape identici; atâta doar că petele, pe 
care le aveau de mici ca leoparzii, nu le mai dispăreau 
odată cu vârsta, ci le rămâneau astfel încât îi făceau să 
semene cu leoparzii. 

După două luni de osteneală, nu avea încă nici cea mai 
mică dovadă că aceea pe care o căuta a ajuns şi ea în aceste 
ţinuturi atât de frumoase, dar în care era atât de greu de 
pătruns. Totuşi, s-a convins, în urma cercetărilor pe care le- 
a făcut, atât prin satele canibalilor, cât şi pe la triburile din 
vecinătate, că, dacă lady Jane mai trăia cumva, trebuia să o 
caute numai în direcţia aceea, deoarece, printr-un proces 
de eliminare, a redus toate celelalte posibilităţi. 

Despre felul cum a reuşit să treacă mlaştinile, nu îşi mai 
pierdea vremea să se gândească, dar se convingea tot mai 
mult că soţia lui a găsit posibilitatea să le străbată, astfel că, 
dacă era şi acum în viaţă, numai aici trebuia căutată. 

Dar acest ţinut sălbatic, necunoscut şi nestrăbătut de 
nimeni, era o întindere imensă. În calea lui se ridicau munţi 


înalţi şi greu de trecut; torente care se rostogoleau de pe 
stânci aproape drepte îl opreau din drum, fiind nevoit, 
aproape la fiecare pas, să-şi măsoare muşchii şi agerimea 
minţii cu carnivorele mari pentru a-şi putea procura hrana. 

De nenumărate ori s-a întâmplat ca Numa să urmărească 
acelaşi vânat şi când unul, când altul, să o ia înaintea 
celuilalt. Cu toate acestea, foarte rar s-a întâmplat ca 
Tarzan să rămână flămând, pentru că vânatul exista în mare 
cantitate, pe lângă fructele gustoase şi diversele vegetale, 
pe care, cineva crescut în junglă, ştia unde şi cum să le 
găsească, la nevoie. După câteva zile de căutare, a reuşit în 
cele din urmă să găsească o trecătoare printre munţi. 
Coborând de partea cealaltă, a ajuns într-un ţinut care nu 
se deosebea cu nimic de primul. Era şi aici destul vânat, iar 
la un vad al unui pârâiaş, chiar la poalele munţilor de unde 
începea o câmpie acoperită cu o pădure deasă, a avut şi 
prilejul să ucidă o căprioară. Era tocmai pe înserat. Din 
diferite părţi ale junglei, mai ales dinspre dealuri, au 
început să se audă răcnetele şi urletele fiarelor mari de 
pradă. 

Deoarece copacii de pe dealul unde se afla nu erau destul 
de mari ca să îi ofere un refugiu, Tarzan a aruncat 
căprioara pe umeri şi a pornit spre pădurea care acoperea 
aproape întinderea toată a câmpiei. Din înălţimea unde se 
afla la început, a văzut că la o distanţă oarecare nu tocmai 
mare, pădurea se termina spre stânga printr-o fâşie de 
teren în care nu au crescut decât doi copaci singuratici. 
Tarzan a ales unul dintre aceştia, care se potrivea pentru 
scopurile sale şi s-a îndreptat spre el. Ajuns acolo, s-a hrănit 
cu carnea lui Bara şi după ce s-a săturat, a luat restul şi l-a 
atârnat sus în copac, de partea opusă locului pe care şi l-a 
ales pentru odihnă. 

Pe urmă, a venit şi s-a aşezat într-o poziţie cât mai 
convenabilă pentru a se putea odihni, în furca dintre două 
crengi; iar după câteva clipe dormea atât de adânc, încât 
răcnetele şi urletele leilor ajungeau acum, fără nici un efort, 


până la urechile sale. Zgomotele obişnuite ale junglei nu îi 
tulburau deloc somnul ci, dimpotrivă, îi dădeau siguranţa 
lucrului obişnuit. Un zgomot neobişnuit însă, fie el cât de 
mic, chiar atât de mic, încât abia îl putea auzi un om care 
nu dormea, rareori se întâmpla să nu îl trezească pe 
Tarzan, oricât de profund i-ar fi fost somnul. 

Aşa se explică de ce, după un timp, când luna s-a ridicat pe 
cer, el s-a trezit în zgomotul unor paşi repezi pe covorul de 
verdeață, din apropierea copacului. În aceeaşi clipă a fost 
pregătit pentru orice fel de activitate. 

Tarzan nu s-a trezit din somn aşa cum unul dintre noi ar 
face-o, cu toropeala somnului pe ochi şi creier, pentru că, 
dacă fiinţele din junglă s-ar trezi în felul acesta, puţine 
dimineţi ar mai vedea în viaţă. 

În momentul când ochii lui s-au deschis clari şi strălucitori, 
tot atât de clar şi strălucitor s-au înregistrat în aceeaşi 
clipă, pe centrele nervoase ale creierului său, diversele 
percepţiuni transmise de toate simţurile împreună. 

A observat la numai câţiva metri alergând spre copac ceva 
ce la prima vedere părea a fi un alb aproape gol... şi cu 
toate acestea, în scurta clipă a acestei constatări nu i-a 
scăpat din vedere nici coada cea lungă care atârna la 
spatele acelei fiinţe. În urma acelui care fugea, atât de 
aproape ca să excludă orice posibilitate de scăpare, venea 
Numa, leul, cu toată viteza atacului pe care a fost capabil să 
îl facă. 

Mută era prada, mut era şi ucigaşul, amândoi ca două 
spirite într-o lume moartă, alergând cu iuţeală către 
momentul culminant al tragediei care avea să pună capăt 
acestei întreceri oribile. 

Tarzan, în momentul când a deschis ochii şi a cuprins cu 
privirea scena de sub el..., în acea clipă a constatărilor lui, 
judecata şi hotărârea urmând rapid una după cealaltă, 
păreau că, tot în clipa deşteptării sale, s-au găsit zburând 
prin aer şi numai pentru că a văzut o fiinţă cu pielea albă în 
formă de om, urmărită de inamicul ereditar. 


Atât de aproape era leul de cel care fugea, încât Tarzan nu 
a mai avut timp să îşi aleagă modul atacului. Astfel, după 
cum sare un înotător de sus de pe trambulină cu capul 
înainte în apa de jos..., tot aşa a sărit şi Tarzan spre Numa. 
În mână îi strălucea lungul cuţit de vânătoare al tatălui său, 
care de atâtea ori a făcut să curgă sânge de leu. 

Una dintre ghearele teribile ale leului a atins şoldul drept 
al lui Tarzan, rănindu-l..., o rană lungă şi adâncă, dar şi el s- 
a prins de spatele lui Numa, înfigându-şi de câteva ori 
cuțitul între coastele fiarei. Dar nici fiinţa cu chip de om, 
care s-a oprit în loc nu stătea cu mâinile în sân. Fiind ea 
însăşi o creatură a sălbăticiei, a înţeles imediat adevărul 
asupra minunii prin care a fost salvat. De aceea s-a întors 
repede cu buzduganul ridicat, sărind în ajutorul lui Tarzan 
pentru nimicirea lui Numa. 

A fost suficientă o singură lovitură dată cu o forţă 
năprasnică, exact în fruntea lată a leului, pentru a fi culcat 
în nesimţire, după care cuțitul lui Tarzan a nimerit inima 
fiarei, ale cărei tremurături convulsive l-au încredinţat de 
moartea leului. Sărind după aceea în picioare, a pus un 
picior pe cadavrul leului şi ridicând faţa spre Goro, luna, a 
lăsat să se audă strigătul de victorie al maimuţoiului când 
ucide. În clipa când acest strigăt ciudat a izbucnit de pe 
buzele lui Tarzan, cealaltă fiinţă în formă de om s-a ferit 
într-o parte înmărmurit; dar, când l-a văzut pe Tarzan 
punându-şi cuțitul la loc în teacă şi întorcându-se spre el, a 
considerat că Tarzan mai avea nici un motiv să fie îngrijorat. 

S-au cântărit amândoi din priviri câteva momente, după 
care noul sosit a început să vorbească. Tarzan a înţeles că 
fiinţa din faţa lui doreşte, prin sunetele articulate, să 
exprime cuvinte care, deşi rostite într-o limbă necunoscută, 
concretizau gândurile unui om ce poseda până la un punct 
oarecare aceeaşi putere de judecată ca şi el. 

Cu alte cuvinte, deşi această creatură avea coadă, iar 
degetele cele mari de la mâini şi de la picioare semănau cu 
ale maimuţelor, era din toate celelalte puncte de vedere, om 


ca toţi oamenii. Sângele care curgea acum din plin din 
şoldul lui Tarzan a atras atenţia acelei fiinţe. 

A scos de la brâu o punguliţă şi apropiindu-se de Tarzan, îi 
arătă prin semne că doreşte să se întindă jos pentru a-l 
putea îngriji, tratându-i rana, unde a presărat pe carnea 
crudă puţin din praful pe care îl conţinea punguliţă. 

Durerea rănii a fost nimic pe lângă tortura cumplită a 
leacului, dar, obişnuit cu dureri fizice, Tarzan a rezistat cu 
nepăsare; iar după câteva clipe a încetat şi curgerea 
sângelui şi durerea. Ca răspuns la vocea melodioasă destul 
de plăcută a celuilalt, Tarzan a vorbit şi el în diferite 
dialecte ale tribului din interior, precum şi în limba 
maimuţelor mari, dar era clar că străinul nu cunoştea 
niciunul dintre ele. 

Văzând că nu pot să se înţeleagă reciproc, Pithec-Antropul 
a înaintat spre Tarzan şi punându-şi mâna stângă la piept, 
aplică palma dreaptă pe pieptul lui Tarzan. 

Acesta a considerat semnul său ca o manifestare de 
prietenie şi fiind versat în obiceiurile raselor necivilizate, a 
răspuns la fel îndată ce a înţeles că aceasta a fost şi intenţia 
celuilalt. Acţiunea lui părea că satisface noua lui cunoştinţă, 
care a reînceput imediat să vorbească, mirosind totodată 
prin aer, cu capul întors spre copac; iar după puţin timpa 
arătat spre carnea de cerb de acolo, ducând şi mâna la 
stomac în acelaşi timp, ceea ce însemna foarte lămurit că îi 
este foame şi sete. 

Făcând un semn generos cu mâna Tarzan şi-a invitat 
musafirul să se servească din carnea de cerb; iar acela a 
urcat atât de repede în copac şi atât de uşor, ca o maimuţă, 
ajutându-se în acelaşi timp şi de coada cea lungă pe care o 
avea. Pithec-Antropul a mâncat în tăcere, tăind fâşii înguste 
de carne din şoldul cerbului cu cuțitul pe care l-a avut 
atârnat la şold. 

De pe o creangă mare alăturată. Tarzan îşi privea 
camaradul, examinând preponderența atributelor omeneşti 


care, fără îndoială, erau scoase în relief de paradoxala 
coadă şi degetele mari de la mâini şi de la picioare. 

Se întreba cu uimire dacă această creatură nu ar 
reprezenta cumva vreo rasă ciudată, sau nu era decât 
rezultatul unui atavism oarecare. 

Ambele presupuneri ar fi de necrezut, dacă nu ar fi avut în 
faţa ochilor săi dovada clară a existenţei unei astfel de 
fiinţe. lată, deci, un om cu coadă, mâini şi picioare 
arboreale. Curelele şi cingătoarele bătute în aur şi pietre 
scumpe nu ar fi putut să fie lucrate decât de un meşteşugar 
iscusit, deşi Tarzan nu avea cum să ştie dacă era opera 
acestui individ sau a altora din rasa lui, ori luate de la 
cineva de o rasă cu totul deosebită. 

După ce a terminat de mâncat, noul sosit s-a şters pe gură 
şi pe degete cu frunze pe care le-a rupt de pe o creangă din 
apropiere; apoi l-a privit pe Tarzan cu un zâmbet plăcut, 
arătându-şi o dantură albă puternică, deşi caninii săi nu 
erau mai lungi decât ai lui Tarzan. 

Odată cu privirea lui prietenoasă, a mai vorbit câteva 
cuvinte pe care Tarzan le-a considerat ca o exprimare 
politicoasă de mulţumire, pentru că, imediat după aceea. L.- 
a văzut aşezându-se la furca unei crengi ca să doarmă; l-a 
imitat şi el. Când s-a trezit, pământul era umbrit de 
întunericul care precede zorile. Deşteptarea i-a fost 
pricinuită de o scuturătură puternică a copacului în care şi- 
a găsit odihna în noapte. 

Deschizând ochii a văzut imediat că şi noul său coleg s-a 
trezit ca să cerceteze cauza tulburării somnului lor, 
rămânând uimit de priveliştea care i se înfăţişa. 

Abia distingându-se în întuneric, a văzut chiar lângă copac 
silueta unui animal colosal, iar scuturătura copacului se 
datora acestui corp enorm care se scărpina cu gâtul de o 
creangă mare. Odată cu mirarea de care a fost cuprins, 
Tarzan a mai simţit şi ciuda că un animal uriaş ca acesta a 
putut să se apropie atât de mult fără ca el să simtă. 


La început, din cauza întunericului, a crezut că este un 
elefant, dar ar fi trebuit să fie atunci unul cu mult mai mare 
decât toţi aceia pe care i-a mai văzut până atunci. 

Însă, îndată ce forma animalului a început să se distingă 
mai bine, a văzut la nivelul ochilor săi, la vreo şapte metri 
de la pământ, conturul unui spate crestat care, i-a dat 
impresia că acestei creaturi i-a crescut câte un corn 
puternic din fiecare încheietură a şirei spinării. 

Numai o parte a spinării era în sfera ochilor lui Tarzan, 
restul pierzându-se în jos în umbra copacului, de unde s-a 
auzit acum zgomotul a două fălci puternice sfărâmând 
carnea cu oase cu tot. 

După mirosul care se înălța de jos spre nările sale 
sensibile şi-a dat seama numaidecât că lângă copac se afla o 
reptilă enormă, de natură preistorică, hrănindu-se cu 
carnea leului pe care Tarzan l-a ucis mai devreme. 

În timp ce Tarzan, cu firea lui curioasă, se străduia să 
pătrundă întunericul, a simţit că îl atinge cineva uşor pe 
umăr şi întorcând capul îl văzu pe colegul său că încearcă 
să îi atragă atenţia, punând degetul arătător pe buze în 
semn că trebuie să păstreze tăcerea şi trăgându-l de 
mânecă pentru a-i arăta că trebuie să plece de acolo cât 
mai repede. 

Realizând faptul că se află într-o ţară stranie, unde mişună 
monştri uriaşi, de ale căror obiceiuri şi putere era străin cu 
totul, Tarzan s-a lăsat dus de acolo. 

Pithec-Antropul a coborât din copac cu cea mai mare 
atenţie, ţinându-se de partea opusă vizitatorului nocturn şi 
urmat la centimetru de Tarzan. A pornit fără zgomot prin 
câmpie pierzându-se în beznă. 

Odată cu răsăritul soarelui, care a împrăştiat întunericul 
nopţii, Tarzan s-a aflat din nou la marginea unei păduri 
întinse, în care cel din faţa sa a intrat fără multă ceremonie, 
mergând printre crengile copacilor, pe unde înainta cu 
uşurinţa unei lungi obişnuinţe şi a instinctului său ereditar. 


Dar, cu toate că se ajuta în drumul său atât de coadă, cât şi 
de formaţia specială a degetelor sale, totuşi nu a înaintat 
mai repede şi cu mai multă siguranţă decât Tarzan. 

În timpul acestei călătorii acesta, îşi aminti şi de rana pe 
care i-a făcut-o la şold ghearele ascuţite ale lui Numa cu o 
seară înainte. 

Oprindu-se un moment să o examineze, a rămas extrem de 
surprins să vadă că, pe lângă lipsa totală a oricărei dureri, a 
început chiar să se vindece; iar pe margini nu exista nici un 
fel de inflamaţie..., probabil datorită prafului antiseptic pe 
care noul său coleg de drum i l-a presărat pe rană. 

Au mers în felul acesta trei-patru kilometri, când. Deodată, 
colegul lui Tarzan a coborât la pământ, oprindu-se sub un 
copac mare care a crescut pe malul ierbos al unui pârâu. 

Aici, amândoi şi-au potolit setea iar, Tarzan a descoperit că 
apa era curată, proaspătă şi rece ca gheaţa, ceea ce 
dovedea pe deplin că îşi are izvorul sus de tot, în vârful 
munţilor, de unde curgea cu repeziciunea unui torent. 

Dezbrăcându-se de tunica de pe şolduri, Tarzan a intrat în 
apă, unde s-a răcorit câteva momente, după care a ieşit mai 
dinamic şi cu o poftă nebună de mâncare. 

În timp ce ieşea din apă, a observat că amicul său îl 
priveşte cu o expresie de mare nedumerire. 

Prinzându-l pe Tarzan de umăr, îl răsuci pe loc în aşa fel 
încât să fie cu spatele către el..., apoi, atingându-i cu 
degetul capătul de jos al spinării, şi-a ridicat propria lui 
coadă până peste umăr şi răsucindu-l pe Tarzan din nou cu 
faţa spre el, indică cu degetul spre Tarzan şi apoi spre 
coadă, vorbind precipitat în limba lui ciudată. 

Atunci Tarzan a început să înţeleagă că tovarăşul său abia 
acum a descoperit că el este fără coadă de la natură şi nu 
din cauza vreunui accident; i-a atras atenţia şi asupra 
nepotrivirii degetelor mari de la picioare şi mâini, ca să îl 
facă să înţeleagă şi mai bine că ei aparţin unei rase de 
oameni cu totul diferite. 


Noul prieten al lui Tarzan a dat din cap cu îndoială, ca şi 
cum i-ar fi fost absolut cu neputinţă să desluşească de ce 
Tarzan s-ar deosebi de el, dar în cele din urmă, având aerul 
că renunţă la problema aceasta, cu o simplă ridicare din 
umeri, s-a dezbrăcat şi a intrat şi el în apă. 

După ce şi-a terminat baia şi-a luat simpla îmbrăcăminte, 
s-a aşezat la tulpina copacului, făcându-i semn lui Tarzan să 
stea lângă el,... pe urmă a dezlegat săculeţul ce îl purta la 
şoldul din dreapta din care a scos câteva felii de carne 
uscată şi vreo doi pumni de nuci cu coaja foarte subţire, 
fructe pe care Tarzan nu le-a mai văzut până atunci. 

Văzând că străinul le sparge în dinţi şi mănâncă miezul, 
Tarzan l-a imitat imediat în gest. Descoperind că miezul e 
destul de bogat şi foarte gustos. 

Nici carnea cea uscată nu era lipsită de gust, cu toate căa 
fost conservată fără sare, un articol probabil destul de greu 
de găsit prin părţile acelea. 

În timpul mesei, străinul indică nucile, carnea şi multe alte 
obiecte diverse din jur, articulând odată cu mişcarea şi un 
sunet pe care Tarzan l-a înţeles numaidecât că trebuie să fie 
denumirea obiectului în propria limbă a acestei fiinţe. 

Evident că nu a putut decât să zâmbească la dorinţa 
înflăcărată a noii sale cunoştinţe de a-i oferi datele necesare 
prin care amândoi ar putea ajunge la un anumit schimb de 
idei. 

Şi, fiindcă până acum a fost capabil să înveţe mai multe 
limbi, precum şi un număr de dialecte, a considerat că nu îi 
va fi greu să mai înveţe încă una, deşi părea că nu se 
înrudeşte cu niciuna din limbile pe care le ştia. 

Erau atât de ocupați cu mâncarea şi cu lecţiile de 
conversaţie între ei, încât niciunul nu a observat cei doi ochi 
care îi fixau din vârful copacului de lângă ei. 

Tarzan nu a simţit apropierea primejdiei până în clipa în 
care un corp mare şi păros s-a aruncat de pe crengile 
copacului exact în spinarea camaradului său. 

CAPITOLUL II - Spre cetatea luminii. 


Tot în clipa aceasta, Tarzan a observat că fiinţa care a 
atacat era identică cu cel atacat, atât la formă cât şi la 
mărime, cu deosebirea că trupul primului era cu totul 
acoperit de un păr negru care îi acoperea şi faţa, deşi 
îmbrăcămintea şi armele erau la fel cu ale celui atacat. 

Înainte ca Tarzan să îl fi putut împiedica, agresorul a dat 
albului, cu coada, o lovitură de ciomag în cap, izbitură care 
l-a trântit la pământ, lăsându-l în nesimţire; dar până să mai 
poată face ceva, Tarzan s-a şi încăierat cu el. 

Imediat şi-a dat seama că a intrat într-o luptă cu o fiinţă 
ale cărei puteri erau supraomeneşti. 

Degetele îndemânatice ale unei mâini puternice încercau 
să îl prindă de gât, în timp ce cu mâna cealaltă ţinea 
ciomagul ridicat peste capul lui. 

Dar, dacă puterea părosului său adversar era mare, mare 
era şi puterea lui Tarzan. 

Repezindu-i o lovitură straşnică, cu pumnul încleştat, în 
bărbie, prin care a făcut ca adversarul său să se clatine o 
clipă, i-a şi pus o palmă în gâtul păros, iar cu cealaltă mână 
l-a prins de încheietura braţului cu care ţinea ciomagul. 

În acelaşi timp şi cu aceeaşi energie, punându-şi piciorul 
drept în spatele adversarului, îşi repezi toată greutatea 
corpului său înainte, determinând ca păroasa fiară să cadă 
la pământ, trântindu-se şi el deasupra pieptului ei. 

Din cauza izbiturii puternice de pământ, ciomagul a scăpat 
din mâna brutei, dar s-a desfăcut şi strânsoarea lui Tarzan 
de la gâtul acesteia. 

Instantaneu, s-au înlănţuit amândoi cu braţele într-o luptă 
pe viaţă şi pe moarte. 

Deşi adversarul a început să îl muşte, Tarzan a observat 
numaidecât că nu acesta era mijlocul de atac şi de apărare 
de care să se teamă cel mai mult, colții acestuia nefiind mai 
dezvoltați decât ai lui. 

De alt lucru însă trebuia să se ferească mai mult: coada 
lungă şi elastică a adversarului, pe care acesta încerca tot 
timpul să o înfăşoare în jurul gâtului lui Tarzan. 


Zbătându-se, mârâind şi scrâşnind, amândoi s-au 
rostogolit pe iarba verde din jurul copacului, când unul 
când celălalt deasupra, dar fiecare se străduia să îşi apere 
gâtul, pentru a nu fi strâns şi astfel sufocat, aşa că măsurile 
lor de ofensivă erau slabe. 

După puţin timp, Tarzan a prins un prilej bun de învins, în 
timp ce se rostogoleau, ela început să îşi împingă 
adversarul din ce în ce mai aproape de râul pe malul căruia 
se ducea lupta. 

În cele din urmă, au ajuns chiar pe marginea muchiei 
pământului de lângă apă. Lui Tarzan nu i-a rămas decât să 
se folosească de o ultimă împinsătură, care i-ar fi precipitat 
pe amândoi sub apă, în aşa fel încât el să rămână deasupra 
adversarului. 

Dar, în acelaşi moment, a cuprins în raza privirilor sale un 
punct, dincolo de care zăcea în nesimţire colegul său de mai 
înainte şi a văzut, la câţiva paşi mai departe, una din acele 
fioroase corcituri de leu şi tigru, care îl privea cu toată 
răutatea. 

Dar şi adversarul lui păros a descoperit, tot atunci, 
atitudinea amenințătoare a fiarei şi a încetat imediat orice 
activitate dură împotriva lui Tarzan. Bolborosindu-i în limba 
neînţeleasă, a încercat să se desprindă din strânsoarea lui, 
în aşa fel, încât să îi poată indica rapid că, în ceea ce privea 
pe el, lupta s-a sfârşit. 

Apreciind pericolul care îl ameninţa pe camaradul său 
aflat în nesimţire şi dorind foarte mult să îl apere de atacul 
fiarei, Tarzan a eliberat adversarul şi s-au ridicat amândoi 
în picioare. 

Trăgându-şi cuțitul din teacă, a pornit încet spre prietenul 
său, aşteptându-se în acelaşi timp ca recentul său adversar 
să profite de ocazie şi să fugă. 

Însă, spre marea lui uimire, l-a văzut luându-şi de jos 
ciomagul şi înaintând cot la cot cu el împotriva fiarei. 

Leul, lungit pe pământ, stătea nemişcat..., făcând 
abstracţie doar de zvâcniturile cozii şi de crisparea buzelor 


lui rânjite, cam la cincisprezece metri de locul unde se afla 
Pithec-Antropul. 

Păşind peste corpul acestuia, Tarzan i-a văzut pleoapele 
fluturând uşor şi deschizându-se. Atunci a simţit în sufletul 
său o uşurare că prietenul său nu era mort, realizând în 
acelaşi timp că, fără să ştie, a răsărit în pieptul său un 
adevărat sentiment de prietenie pentru fiinţa aceea atât de 
ciudată de lângă el. 

A continuat să se apropie de corcitura de leu şi tigru, fiara 
cu colții ca sabia, dar nici părosul din dreapta nu a rămas în 
urmă. S-au apropiat din ce în ce mai mult, până când, ajunşi 
la o distanţă de vreo şase-şapte metri, corcitura de leu să 
atace. 

Toată furia şi-a îndreptat-o spre omul cu blana neagră ca o 
maimuţă, care s-a oprit cu buzduganul ridicat pentru a 
preîntâmpina atacul. 

Tarzan, invers acţiunii acestuia, s-a repezit înainte cu o 
viteză pe care nici cea a fiarei nu o întrecea şi s-a azvârlit 
prin aer asupra leului, după cum face un jucător de „rugby” 
când se repede asupra aceluia care fuge cu mingea spre 
„Jol”. 

Cuprinse cu braţul drept gâtul fiarei prin faţa umărului ei 
drept, încolăcindu-şi braţul stâng pe sub piciorul stâng din 
faţă al fiarei. 

Atât de mare a fost forţa ciocnirii lor, încât amândoi s-au 
rostogolit de câteva ori pe iarbă, fiara urlând de furie şi 
bătând aerul cu ghearele, căutând să se elibereze din 
strânsoare, pentru a putea să sfâşie omul care a atacat-o, în 
timp ce acesta se ţinea cu disperare de locul unde s-a 
agăţat. 

După toate aparențele, atacul săvârşit de Tarzan a fost 
manifestarea unei ferocităţi nebune fără rost şi lipsită de 
orice judecată şi îndemânare. 

Cu toate acestea, nimic nu putea fi mai departe de adevăr 
decât o asemenea presupunere, deoarece fiecare 
muşchiuleţ al uriaşei sale făpturi a ascultat de ordinele 


minţii sale ingenioase, deprinsă să satisfacă toate condiţiile 
unei astfel de agresiuni. 

Lungile şi puternicele sale picioare, deşi păreau încurcate 
cu desăvârşire cu picioarele din spate ale fiarei, dădeau 
impresia că numai printr-o minune ar putea să rămână ne 
sfâşiate de ghearele acestuia. Totuşi, la momentul potrivit, a 
fost acolo unde trebuia să fie pentru ca planul de atac allui 
Tarzan să se îndeplinească cu succes. 

Astfel că, în clipa în care fiara s-a crezut stăpână pe 
adversarul ei, a fost smucită pe neaşteptate în sus şi ţinută 
drept pe labele din spate, strânsă cu spatele de pieptul lui 
Tarzan, aşa că nu mai putea să facă nimic altceva decât să 
zgârie zadarnic aerul cu ghearele din faţă. 

Tot în clipa aceea, ca şi cum l-ar fi împins cineva, negrul 
păros a alergat cu cuțitul scos din teacă şi l-a înfipt adânc în 
pieptul fiarei. 

Tarzan a mai ţinut câteva clipe fiara în îmbrăţişarea 
mortală, dar simţindu-i corpul, înmuindu-se, odată cu 
încetarea definitivă a vieţii, a lăsat corpul să cadă la 
pământ...; în acest fel amândoi, aceia care nu cu mult timp 
în urmă s-au încăierat pe viaţă şi pe moarte, se aflau din 
nou faţă în faţă, despărțiți de cadavrul duşmanului lor 
comun. 

Tarzan aştepta pregătit şi de război şi de pace. 

După câteva clipe, mâinile părosului negru s-au ridicat, a 
aşezat mâna stângă pe propria lui inimă, iar dreapta i-a 
întins-o până a ajuns la pieptul lui Tarzan. 

Era aceeaşi formă de salutare prietenească prin care 
Pithec-Antropul a sigilat alianţa sa cu Tarzan; iar acesta 
bucuros de oricare alt aliat pe care îl putea câştiga în 
această lume sălbatică şi necunoscută, a primit imediat 
amiciţia care i se oferea. 

La sfârşitul acestei ceremonii, a privit în direcţia celuilalt 
prieten, Pithec-Antropul şi l-a văzut că începea să îşi revină 
din amorţeală. 


Mai văzu că s-a ridicat în picioare în acelaşi timp în care 
negrul păros se întorcea spre el, adresându-i-se într-o limbă 
care, evident, era limba lor comună. 

Cel fără păr pe ela răspuns şi amândoi s-au apropiat încet 
unul spre altul. 

Tarzan aştepta cu mult interes rezultatul acestei întâlniri a 
lor. 

Amândoi s-au oprit la câţiva paşi distanţă între ei, vorbind 
alternativ, precipitat, dar fără nici o senzaţie de nervozitate 
aparentă, ci numai privindu-l din când în când pe Tarzan şi 
dând din cap afirmativ, ceea ce lăsa impresia că până la un 
punct el era subiectul discuţiei lor. 

După ce au dialogat câteva minute s-au apropiat şi mai 
mult până au ajuns faţă în faţă, când au repetat ceremonia 
de înfrățire care, cu puţin timp înainte, a marcat încetarea 
ostilităţii între Tarzan şi negrul păros. 

După aceea s-au întors spre Tarzan şi apropiindu-se de el, 
i-au vorbit cu multă însufleţire, ca şi când ar fi dorit să îi dea 
o informaţie din cele mai importante. 

Dar, după câtva timp, au renunţat la această încercare 
care părea că nu duce la nici un rezultat concis şi au recurs 
la limba lor prin semne, făcându-l în acest fel pe Tarzan să 
înţeleagă că vor să meargă înainte împreună şi că insistă să 
rămână alături şi el. 

Iar, cum direcţia indicată de ei era un drum pe care 
Tarzan nu l-a mai străbătut niciodată, a fost destul de 
încântat să primească invitaţia, hotărât cum era să 
exploreze cât mai mult această ţară necunoscută, înainte de 
a fi renunţat definitiv la căutarea Janei prin părţile acelea. 

Câteva zile în şir, drumul lor i-a condus printre dealuri, 
paralel cu lanţul munţilor înalţi din apropiere. 

Uneori chiar au fost ameninţaţi de locuitorii sălbatici din 
acest ţinut necunoscut, iar de vreo câteva ori, Tarzan a 
zărit, în umbrele nelămurite ale nopţii, siluete ciudate de 
mărimi uriaşe. 


A treia zi au găsit o peşteră mare, naturală, pe latura unei 
râpe nu tocmai adânci, la baza căreia cădea unul dintre 
numeroasele pârâiaşe care udau câmpia din vale şi a căror 
revărsare alimenta mlaştinile din luncile de la marginea 
acestui ţinut. 

Toţi trei au rămas aici un timp oarecare, iar lecţiile lui 
Tarzan în limba camarazilor lui progresau mai bine decât în 
timpul călătoriei. 

Peştera păstra toate dovezile că ar fi fost locuită cu mult 
timp în urmă şi de alte fiinţe omeneşti. Se vedeau 
rămăşiţele unei vetre primitive de tot, iar pereţii şi tavanul 
erau înnegriţi de fumul multor focuri care s-au aprins acolo 
pe vremuri. 

Zgâriate în funingine şi uneori săpate adânc în piatra din 
subsolul acesteia, se vedeau hieroglifele ciudate, precum şi 
câteva contururi de animale, păsări şi reptile..., acestea din 
urmă, atât de nenaturale, încât semănau cu imaginea unor 
vietăţi stinse din era jurasică. 

Unele hieroglife, dintre cele făcute mai curând, erau citite 
cu mult interes de prietenii lui Tarzan, care le comentau şi 
cu vârfurile cuţitelor lor, adăugau şi ei câte ceva în condica 
vremurilor de pe zidurile acelea înnegrite de fum. 

Curiozitatea lui Tarzan era destul de mare, dar singura 
explicaţie pe care şi-o putea da era că are în faţa ochilor 
unul dintre cele mai primitive registre de hotel din lume. 

Toate acestea, însă, îi mai dădeau şi posibilitatea de a intra 
mai adânc în misterul originii acestor fiinţe stranii cu care 
soarta l-a adus în contact. 

Iată-i aici, în faţa lui, oameni cu coadă ca şi maimuţele..., 
unul din ei acoperit cu păr ca orice animal cu blană şi se 
vedea bine, posedau o limbă scrisă şi vorbită. 

Pe măsură ce avansa în învăţarea limbii, curiozitatea lui 
era încinsă din ce în ce mai mult faţă de dovezile pe care le 
primea despre o civilizaţie pe care nu s-a aşteptat să o 
găsească la fiinţele acestea care posedau atât de multe 
puncte asemănătoare cu animalele. 


De aceea s-a hotărât să îşi dea şi mai mult silinţa să înveţe, 
pentru a putea deveni cu totul stăpân pe limba lor, mai ales 
că, până acum, a ajuns să cunoască numele camarazilor lui, 
precum şi numele animalelor şi plantelor pe care le-a 
întâlnit. 

Tadeu, acela cu pielea albă şi fără păr, asumându-și rolul 
de profesor, îşi îndeplinea sarcina cu multă stăruinţă, 
stăruinţă care era răsplătită de progresul elevului său. 

Omat, negrul cel păros, considera că şi el are o oarecare 
răspundere în privinţa educaţiei lui Tarzan, aşa că ori unul 
ori altul era necontenit alături de el. 

Rezultatul final a fost ceea ce era de aşteptat: o asimilare 
în timp record a lecţiilor predate şi astfel, mai înainte ca 
vreunul din ei să îşi fi dat seama, puterea de înţelegere 
între ei prin grai era un fapt împlinit. 

Tarzan a explicat colegilor săi scopul misiunii pe care o 
avea pe acele meleaguri, dar niciunul dintre cei doi nu a 
fost în stare să îi dea cea mai mică rază de speranţă la care 
să se fi putut încălzi dorul său nemărginit. 

În ţara lor nu a fost niciodată o femeie ca aceea pe carea 
descris-o el, nici nu s-a întâmplat până la el să vadă pe acolo 
vreun om fără coadă. 

— Eu sunt plecat de vreo şase luni din Alur, a zis Tadeu. 
Multe lucruri trebuie să se fi petrecut prin acele locuri, dar 
mă îndoiesc că soţia ta ar fi putut intra în această ţară, 
traversând acele mlaştini teribile, pe care chiar tu le 
consideri ca obstacole aproape de neînvins. Şi chiar dacă ar 
fi reuşit să le traverseze tot, nu ar fi putut să scape de 
celelalte primejdii din care o parte le cunoşti, iar despre 
celelalte vei auzi de acum înainte. 

— Alur, Cetatea luminii! a murmurat Tarzan, traducând 
cuvântul în propria lui limbă. Unde este Alur? Este oraşul 
tău Tadeu, ori al lui Omat? 

— Este al meu, nu este al lui Omat, a răspuns cel întrebat. 
Neamul lui Wazdon nu are oraşe, ei locuiesc prin copacii 


pădurilor şi prin peşteri săpate în dealuri, aşa este, 
negrule? A încheiat el, întorcându-se către uriaşul păros. 

— Da, a răspuns Omat, noi Wazdonii, suntem liberi, numai 
neamul lui Hodon se închide în oraşe. Eu nu aş vrea să fiu 
alb. 

Tarzan a zâmbit prietenos. 

lată, s-a gândit el, că şi până aici există distincţia de rasă 
între negrii şi albi. Hodon şi Wazdon. Nici chiar faptul că 
păreau cu totul egali, în ceea ce priveşte inteligenţa, nu îi 
oprea de la aceasta; le era suficient că unul este negru, iar 
celălalt alb şi se desprindea cu uşurinţă că acesta din urmă 
se considera superiorul celuilalt. 

— Unde este Alur? A întrebat Tarzan din nou. Te întorci 
acum acolo? 

— Este dincolo de munţi, a răspuns Tadeu; dar nu mă 
întorc acolo... Nu mai merg până nu moare Kotan. 

— Kotan? A rostit întrebător şi mirat Tarzan. 

— Kotan este regele, a explicat Pithec-Antropul. El 
domneşte peste aceste ţinuturi. Eu am fost unul dintre 
războinicii lui. 

— Dar de ce ai plecat de acolo? a întrebat Tarzan. 

— E o poveste lungă, a răspuns Tadeu, dar, pentru că 
timpul nu ne presează, am să ţi-o istorisesc şi ţie, să vezi 
câtă dreptate am şi câte suflete nevinovate cad victimele 
ambițiilor deşarte ale altora. 

După o scurtă pauză de meditare, Tadeu a început să 
povestească cu o voce constantă: 

— Eu locuiam în palatul lui Kotan. Aici am cunoscut-o pe 
fiica lui, Ghizi şi ne-am îndrăgostit reciproc. Kotan însă nu 
mă dorea de ginere. De aceea m-a trimis să lupt cu oamenii 
din satul lui Dacat, care refuzau să plătească regelui tribut, 
cu gândul şi speranţa că voi fi ucis în luptă, pentru că Dacat 
este renumit pentru curajul său şi al războinicilor lui. Dar 
nu s-a întâmplat să fiu ucis în luptă, ci m-am întors victorios, 
aducându-l, odată cu tributul şi pe Dacat ca prizonier. Kotan 
nu a fost deloc încântat, mai ales când a văzut că Ghizi mă 


iubeşte şi mai mult decât înainte. Dar tatăl meu. Jadon, 
omul-leu, este un şef puternic. El este şeful celui mai mare 
sat din exteriorul cetăţii Alur. Deci Kotan nu a îndrăznit să îi 
aducă vreo jignire, aşa că a început să îmi laude succesele, 
cu toate că o făcea cu jumătate de zâmbet. Aceasta 
înseamnă la noi zâmbetul care mişcă numai muşchii feţei, 
neschimbându-i privirile cu nimic: ipocrizie şi viclenie. Dacă 
trebuia să fiu lăudat şi răsplătit, ce răsplată mai bună mi-ar 
fi putut oferi decât mâna fiicei sale Ghizi? Dar nu a făcut-o, 
pentru că pe Ghizi o păstrează pentru Bular, fiul lui Mosar, 
un şef al cărui bunic a fost odată rege. Şi care speră să fie şi 
el rege. În acest fel, Kotan dorea să îl împace pe Mosar şi să 
câştige prietenia acelora care considerau că Mosar trebuie 
să fie regele Hodonilor. Dar lui Tadeu trebuia să îi dea o 
răsplată, a continuat albul cu coadă şi atunci vicleanul de 
Kotan s-a gândit să îmi ofere demnitatea de preot, una din 
cele mai mari onoruri pe care Kotan le poate oferi supuşilor 
săi. Dar tocmai aceasta nu doream eu. Pentru că atunci ar fi 
trebuit să devin eunuc şi deci, să nu mă mai căsătoresc. 
Ghizi, aflând de planurile tatălui său, mi-a dat de veste să 
fug, pentru că, dacă aşteptam să fiu chemat înaintea lui. Nu 
aş fi putut să mă opun voinţei sale; refuzul meu ar fi fost 
identic cu o sentinţă de moarte pentru mine, aşa că, 
întâlnindu-ne pentru ultima oară în grădina palatului, am 
hotărât, împreună cu Ghizi, că este mai bine să fug ducând 
cu mine o urmă de speranţă, decât să mă popesc, după 
dorinţa lui Kotan. Numele şi rangul meu mi-au deschis 
drumul până dincolo de porţile cetăţii şi de atunci nu m-am 
mai întors. Dar pot să spun că dorul mă mistuie să mai 
privesc o dată zidurile care închid tot ce am avut eu mai 
drag pe lume. De asemenea, îmi este dor să mai merg şi în 
satul în care m-am născut şi să îmi văd părinţii. 

— Însă primejdia este mare, nu-i aşa? a întrebat Tarzan. 

— Este mare, dar nu cu neputinţă de biruit, aşa că tot voi 
merge, a răspuns Tadeu. 


— Merg şi eu cu tine, dacă se poate, s-a oferit Tarzan, 
pentru că vreau să văd neapărat cetatea luminii, acest Alur 
al tău şi să fac cercetări în privinţa soţiei mele, chiar dacă 
tu consideri că nu poate să fie acolo. Dar tu, Omat, nu ai 
vrea să vii cu noi? 

— Nimic nu mă opreşte să vă însoțesc, a răspuns părosul. 
Locuinţele tribului meu sunt pe dealurile de dincolo de Alur 
şi cu toate că şeful nostru Esat m-a gonit, tot aş vrea să mă 
întorc o dată, deoarece am lăsat acolo o fată pe care aş vrea 
foarte mult să o revăd, după cum şi ea ar fi fericită să mă 
vadă. Da, a reluat Omat, după un moment de gândire, voi 
merge şi eu cu voi. Esat se temea că voi deveni eu rege şi 
poate că avea dreptate. Dar Panatlea! Pe ea o doresc mai 
mult decât onorurile şefiei... 

— Atunci vom călători toţi trei, a decis Tarzan. 

— Şi ne vom lupta împreună, a adăugat Tadeu, toţi trei ca 
unul singur! 

Şi, zicând acestea, a scos cuțitul din teacă şi l-a ţinut 
ridicat peste creştet. 

— Toţi trei ca unul singur, s-a hotărât, a repetat Omat, 
imitând gestul cu cuțitul! 

— "Toţi trei ca unul singur! a întărit Tarzan. Până la 
moarte! a adăugat el în timp ce făcea ca lama cuţitului să 
strălucească la soare! 

— Să mergem atunci! A reluat Omat; cuțitul meu este 
setos de sângele lui Esat. 

Drumul pe care Tadeu şi Omat l-au început, cu greu putea 
să primească denumirea de drum, fiind mai potrivit pentru 
capre şi maimuțe sau pentru păsări, decât pentru oameni, 
însă toţi trei l-a urmat, fiind obişnuiţi cu drumuri pe care 
oamenii de rând nu ar îndrăzni să le parcurgă vreodată. 

Uneori, de exemplu, mergeau peste dealuri joase, unde 
pădurea era foarte deasă, cu nenumărate trunchiuri de 
copaci căzuţi, printre care au crescut şi s-au încâlcit plante 
agăţătoare, dar nu se mai vedea înaintea ochilor. 


Alteori, mergeau pe marginea unor prăpăstii 
amenințătoare, pe unde abia puteau să găsească câte un 
loc de pus piciorul, trebuind să imite căprioarele, sărind 
dintr-un loc în altul, cu riscul vieţii. 

Ameţitor şi grozav de dificil a fost drumul ales de Omat 
până au ajuns pe culmea muntelui şi de aici pe după piscul 
care se înălța spre nori, aproape perpendicular. 

Dar când au pus din nou piciorul pe teren mai nivelat, 
Omat s-a întors şi i-a privit un moment cu multă atenţie, mai 
ales pe Tarzan. 

— Sunt mulţumit de voi, a zis. Într-adevăr că meritaţi să 
fiţi camarazii lui Omat, Wazdonul. 

— Nu înţeleg, a spus Tarzan. 

— V-am adus pe aici, a răspuns negrul, pentru a mă afla 
dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte curajul să îl urmeze pe 
Omat acolo unde îi conduce el. Acesta este drumul pe care 
îl fac tinerii războinici ai lui Esat ca să îşi dovedească 
curajul. Pentru noi nu este nici o ruşine să admitem că 
Pastorul Ved, tatăl tuturor munţilor, ne-a învins, pentru că 
numai o parte dintre aceia care au încercat acest drum au 
reuşit să îl facă; oasele celorlalţi zac la picioarele lui 
Pastorul Ved. 

Tadeu a început să râdă. 

— Mi-ar plăcea să vin pe aici cât mai des, a zis el. 

— Cred, a reluat Omat, mai ales că ne-a scurtat drumul cu 
cel puţin o zi întreagă. Aceasta trebuie să îi convină şi lui 
Tarzan, deoarece va vedea valea Jad-ben-Otho mai curând. 

— Haideţi, a mai zis el, conducându-i pe după piscul 
muntelui până la un punct, de unde au văzut întinzându-se 
înaintea lor o privelişte romantică, de o frumuseţe 
neînchipuită: o vale înverzită, în jurul căreia se ridicau 
stânci înalte, de o albeaţă marmoreană, o vale verde, 
împestriţată de albastrul lacurilor şi prin centrul căreia 
şerpuia un râu argintiu. 

În mijlocul lor se ridica o cetate albă ca şi stâncile din 
marmură: o cetate care, până şi de la distanţa aceea mare, 


se vedea a fi de o arhitectură stranie şi totuşi, artistică. 

În afară de cetate se vedeau, în mai multe părţi ale văii, 
grupuri izolate de clădiri, uneori numai unul, alteori două şi 
chiar trei din aceste grupuri adunate la un loc, dar toate de 
aceeaşi culoare albă şi formă fantastică. 

— Zad Peleul Jad-ben-Otho, a murmurat Tarzan în limba 
Pithec-Antropilor; adică Valea marelui Dumnezeu... Ce 
frumoasă este! 

— lată şi Alur! Acolo stă Kotan care domneşte peste 
Paluldon, a zis Tadeu. 

— Iar dincolo, pe coaste, locuiesc Wazdonii! a exclamat 
Omat, Wazdonii care nu îl recunosc pe Kotan ca domnitor 
peste tot Pământul omului. 

Tadeu a zâmbit şi a ridicat din umeri. 

— Să nu ne mai certăm, noi doi cel puţin, i-a zis lui Omat, 
asupra unui lucru pentru care atâtea secole nu au fost 
suficiente ca să îi poată împăca pe Hodoni cu Wazdoni, dar 
o să îţi şoptesc un mare secret, ţie, Omat. Hodonii o duc 
împreună sub un singur domnitor, aproape în pace deplină 
între ei, aşa că, atunci când îi ameninţă câte o primejdie, 
întâmpină inamicul cu mulţi războinici, pentru că fiecare 
luptător Hodon ia parte la război. Dar voi, Wazdoni lor, cum 
faceţi? Voi aveţi o mulţime de regi care nu numai că se 
războiesc cu Hodonii, dar se bat chiar şi între ei. Când 
vreunul din triburile voastre porneşte la război, fie şi în 
contra Hodonilor, trebuie să lase acasă destui războinici 
care să le apere femeile şi copii de triburile vecine din 
propria lor rasă. 

Când nouă ne trebuie eunuci, a continuat Tadeu, pentru 
templu sau servitori în ogoare şi locuinţe, pornim în număr 
mare asupra vreunui sat de-al vostru. Iar voi nici nu puteţi 
să fugiţi măcar, fiind înconjurați din toate părţile de inamici 
şi cu toate că vă bateţi cu curaj, noi tot ne întoarcem acasă 
cu prizonieri. Aşa că, atâta timp cât Wazdonii vor rămâne în 
starea aceasta, Hodonii vor domina ţinutul şi numai regele 
lor va fi rege al Paluldonului. 


— Poate că ai dreptate, a admis Omat. Dar această stare 
provine din faptul că toţi vecinii noştri sunt nebuni, 
socotindu-se fiecare cel mai mare, insistând să domnească 
el peste Wazdoni. Ei nu vor să admită că războinicii din 
tribul meu sunt cei mai bravi şi că femeile lor sunt cele mai 
frumoase. 

Tadeu a râs din nou. 

— Da, dar fiecare dintre ei aduce aceleaşi argumente ca şi 
tine, ceea ce ne dă nouă, Hodonilor, arma cea mai puternică 
împotriva voastră. 

— Destul! a zis Tarzan deodată, încercând să le întrerupă 
discuţia. Asemenea controverse duc, adeseori, la ceartă, iar 
noi nu trebuie să ne certăm. Eu, desigur, am tot interesul să 
aflu cât mai mult despre condiţiile economice şi politice ale 
ţării voastre; aş vrea să ştiu chiar şi ceva despre religia 
voastră, dar nu aş vrea să se ivească vreo ceartă între 
singurii mei prieteni din Paluldon. Probabil că şi unul şi altul 
credeţi în acelaşi Dumnezeu, nu-i aşa? 

— Tocmai aici ne deosebim şi mai mult! a strigat Omat cu o 
oarecare ciudă, dar punând în vocea lui şi o oarecare 
vehemenţă caldă. 

— Desigur că ne deosebim! a strigat Tadeu. Cum să nu ne 
deosebim? Cine ar putea să admită neînchipuitul...? 

— Opreşte-te! a strigat Tarzan. Este vina mea că am 
început o astfel de discuţie. Să nu mai vorbim nici despre 
politică şi nici despre religie. 

— Cel mai înţelept lucru, a susţinut Omat, dar aş vrea să 
menţionez, pentru a te informa, că unicul Dumnezeu care 
există are o coadă foarte lungă. 

— Asta este un sacrilegiu, a strigat Tadeu, punând mâna 
pe cuţit. Jad-ben-Otho nu are coadă deloc! 

— Taci, a strigat Omat, repezindu-se la el. 

Dar, în aceeaşi clipă Tarzan, a intrat între ei. 

— Destul! a poruncit el. Am jurat să fim prieteni şi trebuie 
să ne ţinem legământul nostru; făcând aceasta vom place 


lui Dumnezeu, indiferent ce formă îşi închipuie fiecare că ar 
avea. 

— Aici ai tu dreptate, omule fără coadă, a zis Tadeu. Haide, 
Omat, să rămânem tot prieteni şi să ne vedem de treburile 
noastre, convinşi că Jad-ben-Otho este destul de puternic să 
îşi vadă de treburile lui. 

— Aşa să fie! A zis Omat, însă... 

— Nici un „însă”, Omat, l-a întrerupt imediat Tarzan. 

Părosul negru a dat din umeri, dar a zâmbit faţă de 
insistența lui Tarzan. 

— Nu ar fi mai indicat să coborâm în vale? a întrebat el. 
Trecătoarea de aici până acolo nu este locuită, dar cea de la 
stânga ei conţine peşterile unde locuiesc consătenii mei. Eu 
merg să o mai văd o dată pe Panatlea. Tadeu are intenţia să 
îşi vadă părinţii, iar Tarzan vrea să intre în Alur să îşi caute 
soţia, care mai bine să fie moartă decât în mâinile preoţilor 
Hodoni ai lui Jad-ben-Otho. Pornim? 

— Mai bine ar fi să rămânem împreună cât mai mult, a 
insistat Tadeu. Tu, Omat, ar trebui să o cauţi pe Panatlea în 
timpul nopţii şi pe furiş, pentru că numai trei oameni nu 
putem spera să reuşim a-l învinge pe Esat şi pe toţi 
războinicii săi. Pe de altă parte, în satul peste care tatăl 
meu este şef, ne putem duce oricând, pentru că Jadon îi va 
primi întotdeauna cu bine pe prietenii fiului său. 

Numai în privinţa intrării lui Tarzan în Alur, a continuat el, 
s-a schimbat întreaga afacere. Dar şi pentru aceasta există 
un mijloc şi cred că Tarzan are curajul să îl pună în aplicare. 

— Ascultaţi! Dar mai întâi apropiaţi-vă, pentru că Jad-ben- 
Otho are urechi bune, însă nu trebuie să audă ceea ce vă 
voi spune eu. 

Apropiindu-şi atunci buzele de urechile camarazilor lui 
Tadeu, fiul lui Jadon, omul-leu, a schiţat uimiţilor săi 
ascultători unul din cele mai îndrăzneţe planuri, plan 
inimaginabil. 

În acelaşi moment, la vreo două sute de kilometri 
depărtare, un om de o mlădiere incomparabilă, gol peste 


tot, în afară de un şal lat peste şolduri şi de armele sale, 
traversa în tăcere un bărăgan întins, pe care au crescut 
numai mărăcini şi nimic altceva. 

Această persoană îţi lăsa impresia că se ţine de o urmă pe 
care o căuta în tot momentul, atât cu ajutorul ochilor săi 
ageri, cât şi cu cel al nărilor ei sensibile. 

CAPITOLUL III - Pentru o fecioară. 

Noaptea şi-a întins mantia ei întunecoasă asupra 
Paluldonului, ţară necunoscută de oamenii civilizaţi. 

Luna. În primul ei pătrar, aproape să apună, scălda faţa 
stâncilor de piatră albă într-o lumină slabă, fantastică în 
aspectul ei. 

Şi totuşi, slaba ei lumină făcea să pară şi mai întunecoasă 
partea opusă a defileului Korulja, trecătoarea leilor, unde 
locuia tribul cu acelaşi nume de sub domnia lui Esat. 

Dintr-o deschizătură aproape de muchia de sus a acelei 
râpe prăpăstioase, a apărut deodată un corp păros care a 
privit cu ochi scânteietori de toate părţile râpei. 

Era Esat. Şeful tribului. 

Privea în dreapta, privea în stânga şi în jos, ca şi cum ar fi 
dorit să se convingă că nu este observat, dar în momentul 
acela nimeni nu umbla pe suprafaţa malului şi nici un alt 
corp păros nu ieşea din numeroasele deschizături de 
peşteri, de la înalta locuinţă a şefului, până la cea mai de jos 
celui mai umil membru al tribului. 

EI a pornit atunci, înaintând pe suprafaţa aproape 
perpendiculară a stâncii albe de calcar. 

În lumina slabă a unei luni aproape noi, se părea că negrul 
acela păros urca şi cobora suprafaţa stâncii într-un chip 
miraculos, dar, în urma unei examinări mai apropiate, s-ar fi 
observat că se serveşte de nişte ţăruşi rezistenți, groşi ca 
mâna unui om de la încheietură, ale căror capete ieşeau în 
afară din găurile scobite în stânca în care au fost înfipţi. 

Esat, cu ajutorul mâinilor, picioarelor şi cozii, putea să 
meargă cu uşurinţă oricând dorea. În sus şi în jos, pe 


stâncă: un şobolan negru uriaş, pe suprafaţa unui zid 
nesfârşit de marc. 

Şi acum, tot înaintând, încerca să ocolească deschizăturile 
peşterilor, trecând ori pe sus. Ori pe sub acestea pe care le 
întâlnea în cale. 

Înfăţişarea exterioară a acestor peşteri era identică. 

O deschizătură de doi până la cinci metri înălţime, iar în 
lăţime de la unul până la doi metri, era tăiată în piatra 
calcaroasă a stâncii; iar la spatele acestei deschizături mari, 
care forma ceea ce ar fi putut să fie descrisă ca verandă a 
locuinţei, se afla o altă deschizătură, largă de un metru şi 
înaltă de doi, care, după toate aparențele, ar fi fost uşa sau 
intrarea în apartamentul ori în apartamentele din interior. 

Pe marginea deschizăturii interioare erau şi alte 
deschizături mai mici care, probabil, serveau ca ferestre, 
pentru ca lumina şi aerul să poată ajunge până la locuitorii 
de acolo. Chiar pe suprafaţa din afară, printre 
deschizăturile mari, se vedeau o mulţime de ferestre de 
acest fel; era o dovadă precisă că întreaga suprafaţă a 
stâncii era întreţesută cu apartamente. 

Din mai multe ferestre se prelingeau în jos, pe stâncă, 
dâre de apă, iar zidurile de deasupra altora erau înnegrite 
de fum. 

Prin unele locuri pe unde curgea apa, malul stâncos al 
râpei a fost ros, cu adâncimi diferite, care variau de la 
câţiva metri până la aproape jumătate de metru, arătând că 
o parte dintre şuviţele de apă se prelingeau spre iarba de 
jos, de secole întregi. 

Pithec-Antropul de pe faţa stâncii părea în perfectă 
armonie cu acest aranjament primitiv, formând o parte a 
întregului, tocmai ca şi copacii care creşteau pe culmea 
stâncii sau aceia care au prins rădăcini în iarba deasă de la 
baza stâncii. 

Ajuns, după o vreme, la o intrare de mai jos, s-a oprit şi şi- 
a concentrat auzul. Apoi, tot fără zgomot, ca şi lumina lunii 
în trecerea ei, se opri în umbra verandei exterioare. 


La uşa care deschidea interiorul s-a oprit şi a ascultat din 
nou; iar după aceea, dând liniştit la o parte perdeaua grea 
de blană de animale care acoperea deschizătura, a trecut 
într-o cameră largă care a fost tăiată direct din stâncă. 

De partea cealaltă a odăii, pe o altă deschizătură se vedea 
licărind o lumină slabă spre care s-a îndreptat şi Esat. 

Până acum a ţinut buzduganul cel noduros, atârnat cu o 
curea de gât. L-a trecut acum în mâna stângă. 

Dincolo de intrarea a doua, începea un coridor care 
mergea paralel cu suprafaţa stâncii. În coridorul acesta mai 
erau trei uşi: una de fiecare parte, iar a treia aproape în 
faţa aceleia unde s-a oprit Esat. 

Lumina cea slabă venea dintr-un apartament din stânga 
coridorului. Flacăra care dădea lumina fâlfâia într-un vas 
micuţ de piatră, aşezat pe o masă sau, mai bine, zispeo 
bancă confecţionată din acelaşi material, construită, 
probabil, în acelaşi timp cu încăperea şi deci, direct din 
stânca ce se înălța masivă de la podeaua cu care forma o 
singură parte. 

Într-un colţ al odăii a fost lăsată o platformă de piatră de 
un metru şi jumătate lăţime, pe doi şi jumătate lungime. 

Deasupra acesteia erau aşezate, formând o grămadă de 
vreo palmă şi mai bine, o mulţime de blănuri moi, bine 
tăbăcite. 

Pe marginea platformei, şedea o femelă tânără din neamul 
Wazdonilor. 

Într-o mână ţinea o placă subţire de metal, probabil de 
aur, lăţită cu ciocanul şi ale cărei margini semănau cu dinţii 
de fierăstrău, un fel de pieptene rudimentar. În cealaltă 
mână avea o perie cu perii scurţi şi tari. 

Era foarte ocupată, să îşi perie cu aceste două obiecte 
blana netedă şi lucioasă, care avea o asemănare 
remarcabilă cu o blană de lutru, fiind ceva mai rară, însă. 

Şorţul ei, să îl numim aşa, pe care îl purta peste şolduri, 
era de blană galbenă, cu dungi negre; dar acum l-a scos şi l- 


a pus alături de ea împreună cu pieptarul ce se compunea 
din două plăci rotunde de aur bătut. 

În felul acesta se puteau observa bine liniile simetrice ale 
corpului ei gol, în toată frumuseţea şi armonia conturului, 
pentru că, deşi această fiinţă era neagră ca tăciunele şi 
acoperită peste tot cu păr, frumuseţea ei nu putea fi 
tăgăduită de nimeni. 

Deci, era frumoasă şi în ochii lui Esat, fapt care se releva 
pe deplin după expresia de plăcere apărută pe figura lui 
teribilă, precum şi după rapiditatea crescândă a răsuflării 
ei. 

A pornit spre odaia ei cu paşi repezi, unde a intrat fără cea 
mai mică ezitare; în momentul acela tânăra negresă a 
ridicat ochii şi l-a văzut. 

O groază nespusă s-a zugrăvit imediat în privirile ei şi în 
aceeaşi clipă, şi-a apucat şorţul cu care, prin două-trei 
mişcări îndemânatice şi-a acoperit şoldurile; după aceea, a 
căutat să îşi pună şi pieptarul, interval în care Esat a trecut 
repede pe după masă, apropiindu-se de ea. 

— Ce vrei? a întrebat ea în şoaptă, cu toate că ştia prea 
bine de ce a venit negrul. 

— Panatleo, a zis el sentenţios, şeful tău vine după tine. 

— Aşa? De aceea a trimis pe tata şi pe fraţii mei să 
spioneze tribul Korulul? Nu te vreau! Pleacă din peştera 
strămoşilor mei! 

Esat a zâmbit. Dar zâmbetul lui a fost al unui om puternic 
şi răutăcios, care ştie bine ce îi stă în putere să facă, un 
zâmbet care nu avea nimic plăcut. 

— Bine, Panatleo, plec, a zis el, dar şi tu vei merge odată 
cu mine. Vei merge în peştera lui Esat, şeful, pentru a 
deveni cea mai invidiată nevastă din Korulja. Haide! 

— Niciodată! a strigat Panatlea. Te urăsc! Mai curând m-aş 
însoţi cu un Hodon, decât cu tine, bătăuş de femei şi ucigaş 
de copii! 

Un rânjet îngrozitor a strâmbat trăsăturile fioroase ale 
şefului. 


— Jato, (tigroaico)! a strigat el. Te dresez eu pe tine! le 
domesticesc eu! Nu ştii tu, oare, că Esat, şeful, ia tot ce 
doreşte el? Nu ştii că acela care îndrăzneşte să îi dispute 
dreptul, sau să îl împiedice de la intenţiile lui, fie ele cât de 
mici, va fi zdrobit în bucăţi? Priveşte, a continuat el, aşa îmi 
zdrobesc eu duşmanii, în bucăţi. 

lar pentru a exemplifica cele spuse, a luat de pe masă o 
farfurie de piatră, pe care, după ce a rupt-o în două în 
puternicele sale mâini, a mai trântit-o şi de podea, unde s-a 
sfărâmat în bucățele. 

— Iar tu, a reluat el, cu furie crescândă, ai fi putut să fii 
cea mai favorizată dintre femeile din peştera strămoşilor lui 
Esat. Acum, însă, vei fi cea din urmă şi după ce mă voi 
plictisi de tine, te voi trece şi celorlalţi războinici ai mei. Aşa 
îi pedepsesc eu pe aceea care dispreţuiesc dragostea lui 
Esat. 

Şi, sfârşind acestea, s-a repezit să o înhaţe, dar când să 
pună mâna grosolană pe ea, fata l-a izbit cu putere în 
tâmplă cu pieptarul ei greu de aur. 

Esat, şeful Wazdonilor, s-a prăbuşit în nesimţire pe 
podeaua apartamentului, fără să scoată nici cel mai mic 
strigăt. 

Panatlea s-a aplecat repede asupra lui, o clipă numai, gata 
să izbească din nou cu arma ei atât de ingenios improvizată, 
dacă Esat ar fi dat vreun semn de viaţă, dar, văzându-l în 
completă nesimţire, i-a luat numaidecât cuțitul cu teacă cu 
tot cu cureaua de care era atârnat de umăr. 

Petrecând cureaua pe după propriul ei umăr, şi-a aranjat 
pieptarul, care nu consta decât din două plăci concave de 
aur masiv, legate între ele prin lănţişoare tot de aur şi 
suspendat de corp şi umeri cu ajutorul altor lănţişoare, apoi 
a ieşit din odaie, privind o dată sau de două ori înapoi, la 
trupul întins pe podea. 

Într-un raft care se afla în apartamentul dintre intrarea 
interioară şi cea exterioară, era un teanc de ţăruşi rotunzi, 
cam de un cot lungime. 


Alegând cinci dintre aceştia, i-a făcut pachet, învăluind în 
jurul lor vârful cozii sale şi ducându-i în felul acesta, a 
pornit către ieşirea care ducea în exterior, pe suprafaţa 
prăpăstioasă a stâncii. 

Asigurându-se că nu ar putea fi nimeni care să o vadă sau 
să o împiedice, a pornit repede în sus, ajutându-se de 
ţăruşii care se aflau mai înainte în găurile din stâncă, până 
a ajuns la ultimul şir de ţăruşi, la câţiva metri mai jos de 
muchia culmii. 

Odată ajunsă aici, şi-a schimbat direcţia, luând-o spre 
dreapta, mergând cam vreo sută de metri paralel cu 
muchia dealului, până a dat peste o altă serie de găuri fără 
ţăruşi, care se continuau în sus. 

Aici, sprijinindu-se numai pe vârful picioarelor, a luat în 
fiecare mână câte un ţăruş din legătura din coadă şi 
înfigându-i în două găuri, se atârnă cu mâinile de ei ca să 
poată apuca cu degetele de la picioare încă doi ţăruşi din 
cei pe care i-a adus, aşa că al cincilea a rămas strâns ţinut 
de vârful cozii sale elastice. 

Înarmată în felul acesta cu mijloacele necesare continuării 
urcuşului, a pornit cu rapiditatea unei maimuțe şi în câteva 
clipe, a ajuns cu capul deasupra muchiei. 

Aici. Chiar în margine de tot, se găsea un copac mare, ale 
cărui rădăcini puternice ieşeau din pământ, formând astfel 
ultima treaptă în urcuşul vechii prăpăstii, înainte ca cineva 
să fi putut pune piciorul pe teren solid. 

Acest drum luat de Panatlea, era ultima cale de scăpare 
pentru membri tribului când se întâmpla să fie încolţiţi de 
duşmanii lor. 

Mai existau încă două ieşiri ca acestea, ieşiri numai la 
mare nevoie de sat şi oricine le-ar fi folosit în alt timp decât 
la nevoie era pedepsit cu moartea. 

Panatlea, însă, deşi ştia exact aceasta, mai ştia că o aştepta 
ceva mai rău decât moartea dacă rămânea acolo, unde Esat 
ar fi putut pune mâna pe ea. 


După ce a ajuns sus pe culme, a pornit repede prin 
întuneric, în direcţia prăpastiei vecine care tăia muntele la 
vreo doi kilometri dincolo de Korulja. 

Aceasta se numea „prăpastia apei” sau „Korulul”, unde 
tatăl şi fraţii ei au fost trimişi de către Esat, cu motivul de a 
spiona tribul vecin. 

Ajutată de puţin noroc, ar fi putut să îi găsească aici pe toţi 
trei, iar, dacă nu, trebuia să se ducă în trecătoarea 
Korulgrif, o prăpastie părăsită de lume. Acolo ar fi putut să 
se ascundă de oameni la infinit, dacă putea să scape 
nevăzută de monstrul acela îngrozitor de la care prăpastia 
îşi trăgea numele şi a cărui prezentă acolo a făcut ca 
peşterile tribului ce locuia odată în aceste stânci să fie 
părăsite de vreo două veacuri şi mai mult. 

Panatlea s-a furişat uşor pe lângă marginea de sus a 
trecătorii Korulul, căutând să găsească vreo urmă de-a 
tatălui şi fraţilor ei, neştiind locul exact unde ar fi fost 
ascunşi. 

Spionii din tribul lor rămâneau uneori ascunşi prin 
tufişurile de pe muchia prăpastiei, iar alteori pândeau de 
jos, de pe vale. Aşa că Panatlea era cu totul nedumerită: ce 
să facă şi în ce direcţie să meargă? Simţindu-se acum foarte 
mică şi neputincioasă, singură în întunericul nopţii. 

Zgomote dintre cele mai ciudate ajungeau până la urechile 
ei. Unele emanau de pe crestele munţilor înalţi din jurul ei, 
altele veneau de jos, din valea îngropată în întuneric, sau de 
pe dealurile din apropiere. 

La un moment dat, a auzit din depărtare ceva care i s-a 
părut că ar fi fost mugetul unui Grif. 

Mugetul a venit din direcţia trecătorii Korulgrif. Fata s-a 
cutremurat adânc. 

După puţin timp a mai auzit un zgomot: de-a lungul 
marginii prăpastiei se apropia, pe furiş, ceva de ea. Venea 
de sus, din faţă. 

S-a oprit şi a ascultat. Poale că era tatăl ei sau vreunul din 
cei doi fraţi, dar nu putea să vadă nimic în întuneric. 


Acum zgomotul a ajuns şi mai aproape. Şi-a încordat 
zadarnic privirile să vadă până acolo, rămânând nemişcată, 
aproape fără să răsufle. 

Şi atunci, foarte aproape de ea, au strălucit în întunericul 
nopţii, două globuri aprinse, galben-verzui. 

Avea curaj, însă, ca toate fiinţele primitive, întunericul îi 
insufla şi ei o groază nesfârşită. 

Dar nu numai primejdiile cunoscute o îngrozeau, ci şi 
altele mai îngrozitoare; frica de necunoscut a cuprins-o 
acum cu totul. 

A trecut biata fată până acum prin destule emoţii, iar 
nervii îi erau încordaţi până la extrem, nervi gata să 
reacționeze exagerat la cea mai mică provocare. 

Şi mică era provocarea de acum? 

Acolo unde sperai să îţi vezi tatăl sau pe unul dintre fraţi, 
să te pomeneşti, deodată, cu moartea rânjindu-ţi în faţă! 

Da, Panatlea era curajoasă, dar nu era de fier. 

Cu un țipăt, al cărui ecou s-a răsfrâns peste dealuri, din 
stâncă în stâncă, s-a întors şi a fugit pe lângă malul 
prăpastiei, iar după ea a pornit, cu o viteză şi mai mare, leul 
de munte al Paluldonului. 

Panatlea se simţea pierdută. Moartea era inevitabilă, nu 
mai încăpea nici o îndoială. Şi este îngrozitor să mori în 
acest fel, sub ghearele şi colții ascuţiţi ai unui carnivor. 

Mai era însă o alternativă. Leul aproape că o ajunse; o 
clipă şi o va înhăţa. Panatlea s-a ferit spre stânga, dar nu a 
făcut decât câţiva paşi în această direcţie nouă, când 
dispăru peste muchia trecătorii Korulul. 

Leul amăgit în aşteptările sale s-a înţepenit pe cele patru 
labe abia putându-se opri la marginea abisului. Privind în 
jos în întunericul de nepătruns, a scos un răcnet de furie. 

Prin întunericul din fundul trecătorii Korulja, Omat îi 
conducea, mergând înaintea lor, pe Tadeu şi Tarzan. După 
un timp s-au oprit lângă un copac mare care creştea 
aproape de stâncă. 


— Mai întăi, le şopti Omat. Mă duc eu singur în peştera 
Panatleii. Pe urmă voi trece în peştera strămoşilor mei, 
unde va trebui să vorbesc cu neamurile mele. Nu voi pierde 
multă vreme. Aşteptaţi-mă aici, mă întorc cât mai curând. 
După aceea voi merge împreună cu voi acasă la Tadeu. 

A pornit şi a ajuns fără zgomot la baza stâncii în susul 
cărei Tarzan l-a văzut urcându-se cu mare uşurinţă, 
lăsându-i impresia unei muşte enorme umblând pe un 
perete nemărginit de marc; aceasta. Pentru că Iarzan nu 
putea să observe, din cauza întunericului, ţăruşii înfipţi în 
stâncă. 

Omat înainta cu mare atenţie. În vreuna dintre peşterile 
de jos trebuia să existe o santinelă. 

Dar, după cum ştia el, obiceiurile poporului său, era 
aproape sigur că santinela trebuia să doarmă liniştită în 
peşteră. Cu toate acestea, deşi nu a greşit în presupunerea 
sa. A urcat mai departe cu mare grijă şi prudenţă pe 
suprafaţa stâncii, apropiindu-se destul de repede de 
peştera Panatleii, în timp ce Tarzan şi Tadeu îl priveau de 
jos. 

— Cum poată să facă asta? s-a mirat larzan. Nu văd pe 
suprafaţa stâncii nici un loc unde ar putea să îşi pună 
piciorul şi totuşi, văd că urcă cu mare uşurinţă. 

Tadeu i-a explicat scara improvizată de ţăruşi. 

— Şi tu poţi să urci uşor, cu toate că. Dacă ai avea coadă ar 
fi şi mai uşor. 

L-au privit pe Omat până ce acesta a fost aproape să intre 
în peştera Panatleii, fără să observe ceva care să indice că 
ar fi fost zărit de cineva când, în acelaşi timp, amândoi au 
observat apariţia unui cap păros în deschizătura uneia din 
peşterile de mai jos. 

Era clar că acela care a scos capul l-a descoperit pe Omat, 
pentru că imediat a pornit în sus, în urmărirea lui. 

Fără o singură vorbă, ca şi cum ar fi fost înţeleşi dinainte, 
Tadeu şi Tarzan s-au repezit către poalele stâncii. 


Pithec-Antropul a fost primul care a ajuns acolo şi Tarzan |- 
a văzut sărind în sus şi prinzându-se de un ţăruş dintre cei 
care erau mai aproape de capul lui. Acum a mai văzut şi alţi 
ţăruşi urmându-se paralel în zigzag, pe suprafaţa stâncii. 

A sărit şi el în sus şi s-a agăţat de unul dintre ei. Apoi s-a 
târât în sus până a ajuns cu o mână la cel de-al doilea ţăruş. 
După aceea s-a ridicat destul de sus ca să se folosească şi 
de picioare, descoperind că putea să înainteze cu uşurinţă. 

Tadeu însă i-a luat-o înainte, deoarece acest fel de scări nu 
erau ceva nou pentru el şi avea şi avantajul de a poseda o 
coadă. 

Oricum, Tarzan şi-a îndeplinit bine datoria, mai ales că era 
împins şi de Wazdonul din faţa lui Tadeu, care a reuşit să 
privească în jos şi să îi descopere pe urmăritorii săi tocmai 
în momentul când Hodonul era să îl ajungă. 

Imediat, tăcerea nopţii a fost întreruptă de un strigăt 
puternic, care a răsunat în valea prăpăstioasă a Wazdonilor; 
un strigăt la care au răspuns imediat sute de alte strigăte 
sălbatice, în timp ce războinic după războinic ieşea din 
deschizătura de la intrarea în peşterile lor. 

Acela care a dat strigătul de alarmă a ajuns acum pe 
platforma intrării în peştera Panatleii, unde s-a oprit, cu 
intenţia de a se lupta cu Tadeu. 

Desfăcându-şi buzduganul care îi atârna de o curca după 
umăr, a aşteptat ca Tadeu să ajungă destul de aproape 
pentru a-i da o lovitură care l-ar fi rostogolit în prăpastie. 
Războinicii din Korulja veneau acum ca furnicile, 
apropiindu-se de cei doi străini. 

Tarzan, care a ajuns la aceeaşi înălţime ca şi Tadeu. Dar 
ceva mai în partea stângă, şi-a dat imediat seama că nimic 
nu i-ar fi putut salva, decât o minune. 

La stânga lui se afla intrarea într-o peşteră care ori era 
părăsită, ori aceia care locuiau în ea nu au fost încă treziţi 
de strigătele celorlalţi, deoarece intrarea din faţă nu era 
ocupată de nimeni. 


Mintea ageră a lui Tarzan era dotată cu multe surse şi tot 
aşa de sprinteni erau şi muşchii lui antrenați. În intervalul 
pe care oricare dintre noi l-ar fi întrebuințat în calcularea 
unei acţiuni, el o şi îndeplinea, aşa că, cu tot timpul infinit 
de scurt pe care îl avea la dispoziţie, a păşit în intrarea 
peşterii, şi-a desfăcut funia şi aplecându-se mult în afară, a 
şerpuit laţul prin aer, cu îndemânarea unei mari obişnuinţe, 
repezindu-l spre acela care îşi învârtea ameninţător 
buzduganul în mână deasupra capului lui Tadeu. 

Nu a fost decât o pauză mică, momentană, a mâinii care 
ţinea funia, în timp ce laţul se îndrepta spre ţinta vizată, 
apoi o mişcare energică din încheietura mâinii drepte cu 
care laţul a fost strâns de gâtul victimei, chiar în clipa când 
s-a lăsat asupra lui. După aceea, prinzând funia în ambele 
mâini, Tarzan a tras brusc înapoi cu toată forţa şi greutatea 
corpului său cel mare. 

Wazdonul, dând un strigăt de groază, a pornit cu capul în 
jos, prin aer. Tarzan s-a înţepenit pe picioare, pentru a 
rezista zguduiturii care avea să se producă în momentul 
când corpul negrului păros ar fi căzut atât cât era funia de 
lungă, iar când căderea a fost întreruptă de lungimea 
funiei, s-a auzit, în tăcerea care a urmat, strigătului 
disperat al Wazdonului, trosnitura vertebrelor lui. 

Neclintit din locul său nici de smucitura greutăţii oprită 
deodată din cădere, Tarzan a început să tragă corpul spre 
el, pentru a scoate laţul de la gâtul mortului, nedorind să 
piardă o armă atât de prețioasă. 

În timpul celor câteva secunde care au trecut din 
momentul când a aruncat funia, războinicii Wazdoni au 
rămas inerţi ca paralizaţi de groază şi uimire. 

Acum însă, unul dintre ei şi-a regăsit vocea şi începând să 
arunce cuvinte rele asupra străinului, a pornit înainte spre 
el, strigând şi celorlalţi să îi urmeze exemplul. 

Acest Wazdon a fost unul dintre cei mai apropiaţi de 
Tarzan. Dacă nu ar fi fost el acolo, Tarzan ar fi ajuns cu 


mare uşurinţă lângă Tadeu, care îl chema într-una să 
meargă acolo. 

Tarzan a ridicat atunci deasupra capului său corpul 
Wazdonului pe care l-a ucis, l-a ţinut astfel un moment, 
scoțând răcnetul de sfidare şi provocare al maimuţelor din 
tribul lui Ciuk, apoi a repezit cadavrul, cu toată forţa 
mușchilor săi teribili, asupra războinicului care urca spre 
el. 

Atât de mare a fost izbitura, încât Wazdonul nu numai că s- 
a desprins de ţăruşii de care se sprijinea, dar chiar şi doi 
ţaruşi s-au rupt din rădăcină. 

În timp ce ambele corpuri se rostogoleau în aer, jos, către 
baza stâncii, un strigăt puternic a izbucnit din pieptul 
tuturor Wazdonilor: 

— Jad-guru-don! Jad-guru-don! Strigau ei, pentru a 
termina cu cuvintele: să-l ucidem! Să-l ucidem! 

În acest timp, Tarzan a ajuns pe cealaltă terasă, alături de 
Tadeu. 

— Auzi? A zis acesta, zâmbind; îţi zic Jad-guru-don, omul 
teribil... Teribilul Tarzan! Poate că te vor omori, dar nu te 
vor uita niciodată. 

— Nu mă vor... Asta ce mai e? 

Tarzan şi-a întrerupt declaraţia sa despre ceea ce nu 
puteau să îi facă Wazdonii, pentru a scoate o exclamaţie de 
uimire când a văzut două fiinţe care au apărut pe terasa din 
intrarea interioară a peşterii; două fiinţe înlănţuite într-o 
luptă de viaţă şi moarte. 

Una dintre ele era Omat, iar cealaltă fiinţă era din acelaşi 
neam cu el, atât numai că părul de pe corp era mai aspru şi 
stătea aproape drept, nesemnând deloc cu al lui Omat, care 
era lucios şi moale. 

După toate aparențele, se vedea că amândoi erau aproape 
egali în putere şi că fiecare era hotărât să îl ucidă pe 
celălalt. Se băteau aproape în tăcere, scoțând câte un 
mârâit sau scrâşnet doar cel care primea câte o lovitură. 


Tarzan, ascultând impulsul natural de a-şi ajuta colegul, s- 
a repezit să se amestece şi el în luptă, dar a fost oprit 
imediat de mormăiturile pe nerăsuflate ale lui Omat. 

— Înapoi! Lupta e a mea! 

Tarzan a înţeles şi s-a dat la o parte. 

— Este un Gundbor, a explicat Tadeu. O luptă pentru şefie. 
Individul acesta trebuie să fie Esat. Dacă Omat îl ucide fără 
ajutorul altcuiva, poate deveni el şeful tribului. 

Tarzan a zâmbit. Aceasta era legea şi în jungla lui, legea 
tribului Ciuk, antropoidul, vechea lege a omului primitiv, 
căreia nu îi trebuie decât influenţa rafinată a civilizaţiei ca 
să introducă pumnalul şi otrava. 

Deodată, atenţia i-a fost atrasă de partea cealaltă a 
vestibulului, deasupra căruia a apărut capul păros al unui 
războinic al lui Esat. 

Tarzan a făcut o săritură pentru a ieşi în faţă. Dar Tadeu a 
ajuns înaintea lui. 

— Înapoi! A strigat el, este un Gundbor. 

Individul i-a privii o clipă pe cei doi combatanți, apoi s-a 
întors către restul colegilor săi, zicându-le: 

— Înapoi! Este un Gundbor între Esat şi Omat. După aceea 
i-a privit din nou pe Tarzan şi pe Tadeu. 

— Dar voi cine sunteţi? a întrebat el. 

— Suntem prietenii lui Omat, a răspuns Tadeu. 

Individul a clătinat din cap. 

— Vă purtăm noi de grijă, după luptă, a zis el, dispărând în 
josul muchiei terasei. 

Bătălia între cei doi luptători se continua cu ferocitate 
neîntrecută. Tarzan şi Tadeu abia se mai ţineau pe alături, 
să nu dea luptătorii peste ei, atât de tare se izbeau şi se 
sfâşiau unul pe altul cu mâinile, cu picioarele şi cu cozile lor 
teribile. 

Esat nu avea arme. Dar la şoldul lui Omat atârna un cuţit 
în teacă, pe care Omat nici nu se gândea să îl folosească. Ar 
fi fost contrar codului lor primitiv şi sălbatic, pentru că 


lupta pentru şefie trebuia dată numai cu armele cu care i-a 
înzestrat natura. 

Uneori se despărţeau câte o clipă, dar numai pentru a se 
repezi unul asupra celuilalt cu şi mai multă ferocitate decât 
înainte. 

După puţin, unul dintre ei a pus o piedică celuilalt, dar 
cum erau încleştaţi ca într-o menghină, nu se putea să cadă 
unul fără celălalt, astfel că Esat l-a tras după el pe Omat, 
abia la o palmă distanţă de marginea abisului. 

Până şi Tarzan, cu tot sângele lui rece, a simţit cum i se 
taie respiraţia. Aici combatanții s-au zvârcolit primejdios un 
moment, apoi s-a întâmplat inevitabilul: în îmbrăţişarea 
ucigaşă în care se ţineau amândoi, s-au rostogolit peste 
marginea terasei, dispărând din ochii celor doi spectatori. 

Tarzan a scos un oftat amar. Pentru că a ţinut foarte mult 
la Omat. După aceea s-a apropiat împreună cu Tadeu de 
marginea terasei şi au privit în jos. 

Departe de tot. În lumina slabă a revărsatului zorilor, 
trebuia să se vadă două trupuri îmbrăţişate în moartea 
îngrozitoare pe care au găsit-o acolo. Dar, spre marea lor 
surprindere, nu aceasta a fost priveliştea care i-a 
întâmpinat privirile. A zărit, numai la vreo doi metri mai jos 
de el. Pe amândoi combatanții, plini de viaţă şi luptându-se 
cu aceeaşi furie. 

Fiecare s-a agăţat cu câte o mână şi un picior de câte un 
ţăruş, lăsând impresia că şi pe peretele perpendicular al 
trecătorii se simt tot atât de siguri ca şi pe suprafaţa 
orizontală a terasei peşterii. 

Atât numai că tactica luptei s-a schimbat într-un fel. 
Deoarece fiecare încerca să îl desprindă pe celălalt de 
ţăruşi şi să îl precipite, astfel, la o moarte sigură, jos, la 
poalele stâncilor. Se observa mai târziu că Omat, fiind mai 
tânăr şi cu mai multă putere de rezistenţă decât Esat, 
câştiga asupra adversarului său. Acum şeful tribului se afla 
mai mult în defensivă. 


Ţinându-l de cingătoare cu o mână puternică, Omat şi-a 
forţat duşmanul să se îndepărteze de stâncă, iar cu cealaltă 
mână şi cu un picior îl desprindea pe Esat de ţăruşi când 
sus, când jos, alternându-şi încercările sau, mai bine zis, 
punctându-le cu lovituri groaznice în stomacul adversarului. 

Puterea lui Esat slăbea din ce în ce mai mult şi când a 
realizat moartea inevitabilă care îl aştepta, s-a întâmplat şi 
cu el cum s-a întâmplat cu toţi laşii în asemenea 
circumstanţe: se sfărâma cu totul pojghiţa de îndrăzneală 
sub a cărei mască s-a arătat a fi curajos şi în acelaşi timp, a 
dispărut din capul lui şi orice urmă a codului său moral. 

Nu mai era şeful Koruljanilor, ci un nemernic înfrânt, 
aproape mort. Agăţându-se de Omat, agăţându-se de ţăruşii 
cei mai apropiaţi, căuta cu înfrigurare orice sprijin ce ar fi 
putut să îl salveze de iminenta cădere în abis, iar, în acelaşi 
timp, vârful cozii lui elastice s-a încolăcit de mânerul 
cuţitului de la şoldul lui Omat. Tarzan a văzut mişcarea şi în 
momentul când Esat a tras cuțitul din teacă; a coborât 
repede ca o pisică lângă cei doi luptători. 

Coada lui Esat era acum dată înapoi peste umăr, pentru a 
repezi mişeleşte cuțitul în pieptul lui Omat. Mişcarea lui 
perfidă a fost văzută şi de alţii dintre proprii săi războinici şi 
atunci s-a înălţat din piepturile lor un strigăt de dezgust, 
însă, pe când lama ascuţită străbătea aerul către ţinta sa. 
Tarzan a apucat coada care o mânuia şi în aceeaşi clipă, 
Omat, printr-o smucitură puternică, l-a aruncat departe de 
el pe Esat, care s-a prăbuşit ca un meteor prin aer, la o 
moarte sigură. 

CAPITOLUL IV - Lupta cu duşmanii. 

În timp ce Tarzan şi Omat urcau din nou în sala peşterii 
Panatleii pentru a se aşeza lângă Tadeu, pregătit pentru 
orice ar urma morţii lui Esat, razele soarelui care începea 
să răsară, atingând creasta munţilor de la răsărit, a 
mângâiat şi faţa unui om care dormea într-un bărăgan 
îndepărtat, pe care nu creşteau decât mărăcini. l-a 
mângâiat faţa şi l-au trezit din somn, pentru o altă zi de 


urmărire neobosită a unei urme slabe pe care cu mare 
greutate o mai putea distinge. 

Multă vreme o tăcere adâncă a domnit în întreg Korulja. 
Răzbunicii tribului aşteptau, privind în jos la regele ucis, 
când la unul. Când la altul, când la Omat şi la cei doi care 
stăteau în dreapta şi în stânga lui. 

După un timp, Omat le-a vorbit: 

— Eu sunt Omat! A strigat el. Cine spune că Omat nu este 
Gund în Korulja? 

După aceste cuvinte, aştepta să vadă dacă răspunde 
cineva la provocarea lui. Unul-doi dintre semenii mai tineri 
şi mai puternici s-au mişcat cu neastâmpăr în locurile lor, 
privind ţintă la Omat, dar niciunul nu a răspuns nimic. 

— Atunci Omat e Gund, a zis el cu ton hotărâtor. Acum 
spuneţi-mi: unde este Panatlea cu tatăl şi cu fraţii ei? 

Un războinic bătrân a luat cuvântul: 

— Panatlea trebuie să fie în peştera ei. Nimeni altul nu 
poate şti mai bine ca tine care eşti acolo. Tatăl ei cu cei doi 
fii ai lui au fost trimişi să spioneze tribul Korulul. Dar sunt 
alte întrebări care ne ard mai mult decât acelea pe care le 
pui tu. lată una: cum se poate ca Omat să fie şeful tribului 
Korulja şi totuşi, să stea împotriva poporului său, alături de 
un Hodon şi de acel om teribil fără coadă? Predă străinii în 
mâinile poporului tău, pentru a fi ucişi după obiceiul 
Wazdonilor şi atunci Omat poate să fie gundul nostru. 

Nici Tadeu şi nici Tarzan nu au scos nici un sunet. Îl 
priveau pe Omat în aşteptarea deciziei. Un zâmbet uşor 
flutura pe buzele lui Tarzan. ladeu, cel puţin, ştia că 
bătrânul războinic a rostit numai adevărul, deoarece 
Wazdonii nu primesc străini, nici nu iau prizonieri din altă 
rasă. 

Atunci Omat a vorbit ca un prinţ: 

— Totdeauna se fac schimbări în lume, a început el. Până şi 
bătrânii munţi ai Paluldonului nu se arată de două ori pe 
rând la fel: soarele cel strălucitor, un nor trecător, luna, 
ceața, schimbarea anotimpurilor, trecerea bruscă de la 


furtună la vremea bună, toate aduc asupra munţilor noştri 
câte o nouă schimbare. Da le naştere până la moarte, zi cu 
zi, se petrec schimbări în fiecare dintre noi. Schimbarea 
este deci, una dintre legile lui Jad-ben-Otho. lar acum, eu 
sunt Omat, şeful, gundul vostru, a continuat el şi voi aduce o 
schimbare. Străinii care sunt oameni bravi şi prieteni buni 
să nu fie omorâţi de acum încolo de Wazdonii din Korulja! 

Mârâituri, murmure şi o mişcare de nelinişte s-a ivit 
deodată între războinici, privindu-se unul pe altul, să vadă 
care dintre ei ar îndrăzni să ia iniţiativa contra lui Omat, 
păgânul. 

— Ajunge cu murmurele! a strigat Omat. Eu sunt şeful 
vostru. Cuvântul meu este lege. Nu sunteţi voi aceia care m- 
aţi onorat cu denumirea de şef. Unii l-aţi ajutat pe Esat să 
mă izgonească din peştera strămoşilor mei, iar restul dintre 
voi aţi permis această nedreptate. Nu datorez nimic 
nimănui. Numai aceştia doi, pe care voi îmi cereţi să îi ucid, 
mi-au fost credincioşi. Eu sunt Gund, iar, dacă este vreunul 
printre voi care se mai îndoieşte despre aceasta, să 
vorbească: are ocazia să moară fără să mai îmbătrânească. 

Tarzan era încântat. lată un om după placul inimii sale. 
Admira lipsa totală de teamă în provocarea lui Omat şi era 
destul de bun cunoscător de oameni, ca să ştie cânua 
ascultat simple cuvinte aruncate în vânt; Omat şi-ar fi 
apărat ideile până la moarte, dacă era necesar, deşi era 
absolut sigur că nu ar fi fost el acela care să moară. Era clar 
că şi majoritatea Koruljanilor erau pătrunşi de aceeaşi 
convingere. 

— Voi fi un Gund bun pentru voi, a mai zis Omat, văzând că 
nici un Wazdon nu părea înclinat să îi conteste drepturile. 
Nevestele voastre, a continuat el, precum şi fiicele voastre, 
vor trăi în siguranţă, ceea ce nu exista în timpul şefiei lui 
Esat. Mergeţi acum la casele voastre sau la vânătoare. Eu 
plec în căutarea Panatleii. În lipsa mea îl las Gund pe Alon, 
de care veţi asculta iar la întoarcerea mea vă voi explica 
ceea ce am făcut. Să vă ajute Jan-ben-Otho! 


După aceasta s-a adresat lui Tarzan şi Hodonului: 

— Iar voi, prietenilor, aveţi libertatea să mergeţi împreună 
cu poporul meu. Peştera strămoşilor mei vă stă la dispoziţie, 
faceţi după placul vostru. 

— Eu, a zis Tarzan, voi merge cu Omat în căutarea 
Panatleii. 

— Şi eu, s-a oferit şi Tadeu. 

Omat a zâmbit. 

— Bun! a zis el. lar după ce o vom găsi vom merge pentru 
afacerile lui Tadeu şi ale lui Tarzan. Unde căutăm mai întâi? 

Apoi, adresându-se războinicilor lui: 

— Cine din voi ştie unde poate să fie ea? 

Niciunul nu ştia altceva decât că Panatlea s-a retras în 
peştera ei, odată cu celelalte femei în ajun; nu exista nici un 
indiciu, nimic care să sugereze pe unde ar fi ea. 

— Arătaţi-mi unde doarme ea, a propus Iarzan şi vreun 
obiect, două care îi aparţin; fără nici o îndoială că pot să vă 
ajut. 

În momentul acela doi războinici tineri au urcat pe ţăruşi, 
până au stat drept în faţa lui Omat. Erau Insad şi Odan. Cel 
de-al doilea a deschis subiectul. 

— Gund de Korulja, a zis el, am vrea să mergem şi noi cu 
tine în căutarea Panatleii. 

— Odan şi Insad vor merge cu noi, a vestit Omat. Mai mulţi 
nu ne trebuie, Tarzan. Vino acum cu mine să îţi arăt unde 
dornica Panatlea, cu toate că nu pot să pricep de ce doreşti 
asta, atâta timp cât ea nu mai este acolo. M-am uitat şi eu 
peste tot. 

Au intrat deci amândoi în peşteră, Omat conducându-l pe 
Tarzan în camera în care cu o noapte înainte Panatlea a fost 
surprinsă de Esat. 

— Tot ce este aici îi aparţine ei, a zis Omat, în afară de 
ghioaga de război care a fost a lui Esat. 

Tarzan a pornit tăcut să facă ocolul camerei, pe care a 
traversat-o de mai multe ori, în timp ce nările lui sensibile 
tremurau aproape imperceptibil, iar prietenul său se mira 


care ar fi fost scopul acestui umblat fără rost. Omat a 
început să se enerveze faţă de întârzierea care o pricinuia 
Tarzan. 

— Haide! a zis, după câteva clipe, Tarzan al maimuţelor, 
pornind înaintea celuilalt, să iasă pe terasa exterioară. 

Aici îi aşteptau ceilalţi trei camarazi. 

Tarzan a trecut de partea stângă, unde a început să 
examineze ţăruşii care îi ieşeau în cale. Într-adevăr, îi privi, 
dar nu îi examina cu ochii, ci cu un alt simţ cu mult mai 
ager, minunat de dezvoltat printr-un exerciţiu necontenit, 
încă din cruda copilărie, sub tutela mamei adoptive, Kala. 
Examina ţăruşii cu ajutorul mirosului, pe care şi l-a 
dezvoltat şi mai mult după moartea Kalei, cu ajutorul 
acestui profesor neîntrecut: instinctul de conservare. 

De la rafturile din stânga s-a întors spre rafturile din 
dreapta, în timp ce nerăbdarea lui Omat creştea, văzând cu 
ochii. 

— Să plecăm mai repede! îl grăbi acesta. Orice moment 
este preţios, dacă dorim să o mai găsim vreodată. 

— Unde vrei să căutăm? a întrebat Tarzan. 

Omat s-a scărpinat în ceafă. 

— Unde? în tot Paluldonul, dacă va fi nevoie. 

— Cam mare întreprindere, obiectă Tarzan. În sfârşit, să 
mergem pe aici, pe unde a apucat şi ea, a adăugat el, luând- 
o înainte şi urcându-se din ţăruş în ţăruş către culmea 
prăpastiei. 

Pentru că nimeni nu a trecut pe acolo de la fuga fetei, cu 
câteva ore mai înainte şi până acum, Tarzan a reuşit să se 
ţină cu uşurinţă după dâra de miros lăsată de ea. Cuma 
ajuns acolo unde Panatlea a terminat cu ţăruşii ficşi şi a 
recurs la aceia pe care i-a adus ea, s-a oprit brusc. 

— Pe aici s-a urcat pe muchie, i-a zis lui Omat, care era 
tocmai în spatele său, dar nu mai văd nici un ţăruş de aici. 

— Eu nu înţeleg de unde ştii tu că a trecut pe aici, s-a 
mirat Omat. Îţi voi aduce câţiva ţăruşi. Insad, du-te înapoi şi 
adună ţăruşi de urcat pentru cinci persoane. 


În mai puţin de cinci minute, tânărul războinic s-a întors şi 
a distribuit ţăruşi la fiecare. Tarzan care a primit şi el cinci 
ţăruşi, îl asculta pe Omat cum explica modul în care se 
foloseau. 

— Nu am nevoie decât de patru, a zis Tarzan. Înapoindu-i 
unul. 

Omat a începui să zâmbească. 

— Ce fiinţă minunată ai fi, dacă nu ai fi diform. 

— Admit şi eu, a zis Tarzan râzând, că sunt mărginit în 
unele privinţe faţă de voi. Dar mai bine porniţi înainte şi 
lăsaţi ţăruşii în găurile lor, pentru că altfel va trebui să 
pierd o vreme, neputând ţine ţăruşii cu degetele de la 
picioare, cum faceţi voi. 

— Foarte bine, a zis Omat. Voi porni eu cu Tadeu şi Insad 
înainte, pe urmă vii tu, iar după aceea Odan va veni în urmă 
adunând ţăruşii... Nu îi putem lăsa aici pentru că se vor 
folosi de ei duşmanii noştri. 

— Dar duşmanii nu pot aduce cu ei proprii lor ţăruşi? A 
întrebat Tarzan. 

— Ba da, dar greutatea la drum face să le fie mersul mai 
încet şi pe lângă aceasta, ei nu ştiu care găuri sunt destul 
de adânci pentru ţăruşi; multe dintre ele sunt făcute numai 
ca să îi încurce, fiind prea puţin scobite ca să stea ţăruşul în 
ele. 

Sus pe muchea malului înalt al trecătorii, lângă copacul cu 
rădăcinile ieşite prin mal. Tarzan a reluat urma Panatleii. 
Aici mirosul era tot atât de pronunţat ca şi pe obiectele din 
odaia fetei aşa că a înaintat cu iuţeală peste deal, în direcţia 
trecătorii Korulul, după un timp s-a oprit, întorcându-se 
spre Omat: 

— De aici încolo a fugit pentru că era urmărită de un leu. 

— Şi toate acestea le poţi citi în iarbă? a întrebat Omat, 
când toţi ceilalţi s-au adunat în jurul lor. 

Acesta a clătinat capul în sens afirmativ. 

— Nu cred că a ajuns-o leul, a adăugatel. 

— Atunci ea unde poate fi? 


— Să ne ţinem după urma ei, atâta timp cât este încă 
proaspătă, a răspuns Tarzan. 

Au pornit înainte reluându-şi urmărirea. Aceasta îi duse în 
josul dealului, iar la o cotitură a cărării şi-a schimbat 
direcţia, ducându-i drept la marginea prăpăstioasă a 
trecătorii Korulul. 

Tarzan a examinat câteva momente terenul din dreapta şi 
din stânga; apoi, stând drept în picioare, l-a privit pe Omat. 
Arătându-i cu degetul în josul trecătorii. 

Wazdonul a privit şi el în adâncul înverzit al prăpastiei, 
prin albia stâncoasă a căreia curgea un râu. După aceea, a 
închis ochii ca şi cum ar fi fost cuprins de un spasm dureros 
şi a întors capul în altă parte. 

— Cum adică? A sărit? a întrebat el. 

— Pentru a scăpa de leu, a răspuns Tarzan. Era chiar la 
spatele ei, priveşte: se văd încă foarte bine urmele celor 
patru labe ale lui în pământul moale, când s-a oprit brusc 
pe marginea abisului. 

— Şi nu crezi că ar exista... a început Omat. 

Dar a fost redus la tăcere de un gest brusc al lui Tarzan. 

— La pământ! a şoptit el. Un grup mare de oameni se 
îndreaptă spre noi. Aleargă chiar... din josul dealului. 

Zicând acestea s-a întins pe iarbă, iar ceilalţi l-au imitat 
imediat. 

Au aşteptat în felul acesta câteva minute, după care au 
auzit şi ceilalţi zgomotul tăcut de oamenii care alergau şi 
totodată, un strigăt răguşit, urmat de multe altele. 

— Este strigătul de război din Korulul, a şoptit Omat... 
strigătul de vânătoare al oamenilor care vânează oameni. i 
vom vedea imediat. Dacă Jad-ben-Otho mai ţine cu noi, să 
sperăm că numărul lor nu va fi prea mare. 

— Sunt mulţi, a zis Tarzan, vreo patruzeci-cincizeci, aş 
putea spune, dar câţi anume sunt cei urmăriţi şi câţi sunt 
urmăritori asta nu se poate şti; atâta doar că trebuie să ne 
închipuim că cei din urmă sunt un număr cu mult mai mare 
decât ceilalţi, deoarece nu ar fugi atât de repede. 


— Uite-i că vin! a exclamat Iadeu. 

— Este Anun, tatăl Panatleii şi cei doi fii ai lui! a strigat 
surprins Odan. Vor trece pe aici fără să ne vadă, dacă nu ne 
grăbim, a adăugat el privindu-l pe Omat pentru a primi 
vreun semnal oarecare. 

— După mine! a strigat acesta, sărind, deodată. În picioare 
şi alergând să iasă înaintea celor care fugeau. 

Ceilalţi l-au urmat. 

— Cinci prieteni! a strigat Omat, îndată ce Anun şi fii săi i- 
au văzut. 

— Adenen Jo, au repetat Odan şi Insad. 

Fugarii nu s-au oprit, ci numai au încetinit pasul când noile 
forţe atât de neaşteptate s-au unit cu ei; în acelaşi timp îi 
priveau nedumeriţi pe Tadeu şi Tarzan. 

— Korululienii sunt mulţi, au strigat ei. Totuşi am putea să 
ne oprim şi să îi înfruntăm, dar mai întâi trebuie să vestim 
asta lui Esat şi tribului nostru. 

— Da, a zis Omat, trebuie să anunţăm tribul. 

— Esat e mort, a zis Insad. 

— Cine este şef? a întrebat un fiu al lui Anun. 

— Omat, a răspuns Odan. 

— Îmi pare bine, a strigat Anun. Panatlea mi-a spus că 
aveai intenţia să te înapoiezi ca să îl ucizi pe Esat. 

Acum se putea vedea şi inamicul ceva mai încolo în urma 
lor. 

— Haide, a zis Tarzan. Să ne întoarcem şi să îi atacăm, 
scoțând strigăte puternice şi repetate. Ei au urmărit numai 
trei şi când se vor vedea atacați de opt inşi, vor socoti că au 
sosit mulţi alţii în ajutor pentru a se lupta cu ei. Vor crede 
că suntem cu mult mai mulţi decât aceia pe care îi văd cu 
ochii, dar mai trebuie ca unul dintre noi care aleargă 
repede să dea o fugă până acasă şi să înştiinţeze poporul 
vostru. 

— Bun plan, a aprobai Omat. Mergi tu, Idan căci alergi 
repede şi anunţă războinicii din Korulja că noi ne înfruntăm 


cu Korulul pe muchia dealului şi Abon să trimită o sută de 
oameni. 

Idan, fiul lui Anun, a pornit în goana mare către peşterile 
din stâncile trecătorii Korulja, în timp ce aceia care au 
rămas să atace Korulul... Strigătele de război ale ambelor 
triburi s-au înălţat şi au coborât într-o armonie tristă. 

Conducătorii trupei din Korulul s-au oprit când au văzut 
forţele noi, părând că aşteaptă să îi ajungă şi pe tovarăşii 
lor din urmă şi în acelaşi timp, părând să aştepte să afle cât 
de mare era numărul duşmanilor pe care trebuia să îi 
înfrunte acum. Şi cum aceşti conducători trebuie să fi fost 
mai buni decât ceilalţi, erau cu mult mai înainte decât cei 
din grupul lor, care încă nu au ieşit din desişul tufişurilor de 
pe mal. 

De aceea, când Omat şi camarazii lui s-au năpustit asupra 
lor cu acea ferocitate născută din marele impas în care se 
aflau, conducătorii s-au retras, astfel că, în momentul în 
care s-au apropiat şi cei din oastea adversă, i-a văzut într-o 
stare care demonstra pe deplin că au fost alungaţi. 
Rezultatul firesc a fost că aceştia au întors spatele şi au 
fugit. Înconjurat de primul său succes, Omat i-a urmărit 
până în tufişurile înalte de pe coastă, însoţit de curajoşii şi 
bravii săi soldaţi, ale căror strigăte sălbatice de război erau 
din ce în ce mai cumplite, pe măsură ce se apropiau de 
inamicul care fugea. 

Tufişul, deşi nu a crescut prea des ca să le împiedice 
înaintarea, era însă atât de înalt, încât membrii micii trupe 
de voinici se pierdeau unul pe altul din vedere de îndată ce 
se despărţeau chiar numai prin câţiva metri. 

Rezultatul a fost că Tarzan, în totdeauna mai energic şi 
mai dornic de luptă, a ajuns în urmărirea inamicului cu mult 
mai înaintea celorlalţi; o lipsă de prudenţă din partea sa, 
care avea să îi aducă acolo o mare năpastă. 

Războinicii din Korulul, tot atât de bravi, fără îndoială, ca 
şi duşmanii lor, s-au retras numai ca să ocupe o poziţie mai 
strategică în tufiş, iar, pe de altă parte, nu le-a trebuit mult 


ca să se asigure că numărul acelora de care erau urmăriţi 
era cu mult mai mic decât al lor. 

S-a oprit deci, formând un front de rezistenţă într-un loc 
unde tufişul era foarte des; un fel de ambuscadă. În care 
Tarzan a dat buzna orbeşte. Într-adevăr, i-a reuşit 
inducerea în eroare. Dar, oricât de trist ar fi de povestit 
faptul, Korululienii au fost mai isteţi decât Tarzan. 

Însă, trebuie considerat faptul că ei se luptau pe propriul 
teren, unde cunoşteau fiecare metru pătrat al lui, aşa cum 
şi noi ne-am cunoaşte camera de dormit. Pe lângă aceasta, 
trebuie avut în vedere că aveau propria lor tactică de 
război, despre care Tarzan nu ştia absolut nimic. 

Înaintea lui a apărut un singur războinic negru, întocmai 
ca şi cum ar fi rămas în urma inamicului care se retrăgea. 
În felul acesta, retrăgându-se şi el, l-a atras pe Tarzan pe 
urma sa. În cele din urmă, s-a oprit şi l-a înfruntat pe 
Tarzan cu buzduganul ridicat şi cuțitul scos din teacă. 

Tarzan s-a repezit la atac, dar, în clipa aceea, a fost 
înconjurat de douăzeci de Wazdoni care au sărit asupra lui 
din tufişul alăturat. Marele Tarmangani a realizat imediat 
pericolul în care se afla, dar a fost o clipă mai târziu decât 
trebuia. În momentul acela i-a trecut prin faţa ochilor 
imaginea soţiei sale pierdute şi a simţit trecându-i prin tot 
corpul o slăbiciune, pricinuită de ameţeala produsă de 
regretul imens de care a fost cuprins la gândul că, dacă ea 
mai trăia încă, nu mai putea să aibă nici o speranţă că, deşi 
nu ar fi avut de unde să afle vreodată de moartea soţului ei, 
totuşi, prin aceasta, devenea inevitabilă şi pieirea ei. 

Odată cu acest gând, a fost cuprins de o furie crâncenă şi 
de o ură nesfârşită împotriva acestor fiinţe care îndrăzneau 
să îi contrarieze scopurile, amenințând fericirea soţiei sale. 

Cu un răcnet puternic şi sălbatic, s-a năpustit asupra 
războinicului din faţa lui, i-a răsucit mâna, smucindu-i 
ghioaga, iar cu pumnul stâng, ajutat de toată puterea şi 
greutatea corpului său enorm, i-a repezit o lovitură atât de 
puternică în obraz încât i-a zdrobit oasele craniului şi 


individul a căzut mort la pământ. După aceea s-a repezit cu 
ghioaga asupra celorlalţi, izbind năprasnic în stânga şi în 
dreapta, lovituri fără milă; a azvârlit din mâini propriile lor 
arme, până când şi aceea pe care o mânuia Tarzan s-a 
crăpat, pleznind în toate direcţiile. 

Duşmanii cădeau şi în dreapta şi în stânga în faţa ghioagei 
sale; atât de repede împărțea loviturile, atât de ager para 
cele îndreptate spre el, încât, în primele momente, părea 
invulnerabil. 

Aceasta însă nu putea dura multă vreme. Ei erau douăzeci, 
el numai unul singur, iar căderea lui a provenit dintr-o 
aruncătură de buzdugan, care l-a izbit exact în moalele 
capului. A rămas un moment în picioare, clătinându-se, 
apoi, ca un brad mare sub loviturile toporului, s-a prăbuşit 
la pământ. Ceilalţi, restul trupei Korululieni, au alergat să 
lupte cu mica oaste a lui Omat. Puteau fi auziţi chiar cum se 
băteau, de la o distanţă mică şi era clar că Korululienii 
pierdeau teren, latent, dar se auzea vocea lui Omat 
chemându-l pe acela care le lipsea: 

— Tarzan teribilul! Tarzan teribilul! 

— Jad-guru, chiar aşa, a repetat unul din Korulul care s-a 
ridicat de unde a căzut sub lovitura lui Tarzan. Hm! A 
mormăit el, Tarzan Jad-guru! Este mai rău decât atât! 

CAPITOLUL V - În căutarea Panatleii. 

În timp ce Tarzan se prăbuşea la pământ în mijlocul 
duşmanilor săi, departe, la zeci de kilometri de marginea 
exterioară a mlaştinilor care încercuiau Paluldonul, s-a oprit 
pe loc un bărbat fără îmbrăcăminte pe el; avea doar o vestă 
care îi acoperea şoldurile până aproape de genunchi. 

Pe lângă aceasta era încins cu trei cartuşiere, una peste 
mijloc iar din celelalte două câte una peste fiecare umăr, 
încrucişându-se pe piept şi la spate cu cartuşe de jur- 
împrejur. Atârnată la spate de cureaua de piele, avea o 
armă Enfield, la şold un cuţit, iar pe umăr un arc şi o tolbă 
cu săgeți. 


Călătorea de mult şi venea de departe, trecând prin 
ţinuturi sălbatice şi necunoscute, pe unde a fost ameninţat 
de fiare îngrozitoare şi de oameni şi mai îngrozitori; cu 
toate acestea, muniţiile care le ducea cu el erau intacte 
până la cel din urmă cartuş cu care a umplut fiecare loc 
liber din cartuşierele sale din ziua când a pornit la drum. 

A ajuns până aici cu ajutorul cuţitului, arcului şi săgeţilor, 
viu şi nevătămat. Cu toate acestea, a fost de nenumărate ori 
faţă în faţă cu mari primejdii, pe care le putea micşora cu 
câteva împuşcături ale armei ce o avea şi o întreținea cu 
atâta grijă. 

Ce scop urmărea acest om ca să îşi păstreze chiar atât de 
bine preţioasa lui muniţie? Ca să îşi rişte chiar viaţa numai 
să ducă cu elpână la ţinta lui necunoscută toate cartuşele 
unul câte unul? 

Pentru ce, pentru cine erau destinate aceste bucăţi de 
metal aducător de moarte? În lumea întreagă, însă, nu mai 
era nimeni altul care să fi ştiut decât numai el. 

Când Panatlea a păşit peste muchia malului prăpăstios al 
trecătorii Korulul s-a aşteptat să găsească o moarte pe care 
şi-a ales-o singură, preferând-o în locul morţii din ghearele 
ascuţite ale lui Ja. 

În loc de aceasta însă, soarta a hotărât ca săritura ei să fie 
făcută într-un loc unde râul torențial din vale să treacă pe 
alături de malul stâncos, care parcă atârnă să cadă şi să 
curgă lin câteva zecimi de metri, într-un loc adânc pe care l- 
a săpat singur de veacuri întregi, ca apoi să pornească din 
nou. Fierbând în spume, rostogolindu-se în vale, peste 
stânci şi pietroaie. 

Şi tocmai în acest lac a căzut fata. Scufundându-se în jos. 
Tot mai adânc, aproape sufocată, dar totuşi luptându-se cu 
curaj şi reuşind, în cele din urmă, să iasă la suprafaţă. 

Înotând cu putere, a ajuns până la ţărmul opus şi ieşind pe 
uscat, a rămas întinsă acolo, istovită şi suflând din greu. 
Până când a văzut că se apropie dimineaţa. Şi-a amintit că 


se află într-o ţară străină şi duşmană poporului său şi s-a 
gândit să caute un loc unde s-ar putea ascunde. 

Sculându-se, a pornit mai întâi în ascunzătoarea 
temporară oferită de tufişurile care creşteau pe văile 
trecătorilor din munţii Paluldonului. 

Ascunsă, deci, nu mai putea să o vadă nimeni dintre aceia 
care ar fi trecut pe drumul bătătorit care mergea pe lângă 
râu. S-a odihnit, apoi şi-a căutat mâncare. A găsit-o sub 
formă de fructe şi rădăcini suculente, pe care le dezgropa 
cu cuțitul mortului Esat. 

Ah! Măcar dacă ar fi ştiut că este mort! De câte necazuri şi 
de câte primejdii şi grozăvii ar fi fost ea cruţată; dar ea îl 
credea viu încă, aşa că nu îndrăznea să se întoarcă la 
Korulja. Cel puţin atâta timp, cât furia lui era în grad 
excesiv întărită şi nu se va întoarce cu nici un preţ. 

Mai târziu, însă, poate o va face, atunci când tatăl şi fraţii 
ei se vor întoarce la peştera strămoşească. 

În prezent, nici unde se afla acum nu era în prea mare 
siguranţă şi nu putea să stea multă vreme, fiind foarte 
aproape de duşmanii ei Korululienii. Trebuia negreşit să îşi 
găsească, înainte de a se înnopta, un loc unde fiarele să nu 
dea peste ea. 

Şi acum, şedea pe trunchiul unui copac căzut, încercând 
să găsească o soluţie pentru existenţa ci. Deodată, a auzit 
din depărtare, din partea de sus a trecătorii, voci de oameni 
care strigau. Strigăte pe care le-a recunoscut imediat. 

Era strigătul de război din Korulul. 

Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult de locul unde se 
afla ea. 

Atunci, prin frunzişul des al plantelor din împrejurimi, a 
zărit trei oameni, care parcă zburau şi nu fugeau, în lungul 
drumului, urmăriţi de o oaste mare de negri păroşi, ale 
căror strigăte se auzeau tot mai tare şi mai tare, cu cât se 
apropiau de ea. 

L-a mai zărit încă o dată pe fugari, în momentul când 
traversau râul ceva mai sus de cataractă, dar i-a pierdut din 


nou din ochi. 

I-a văzut acum şi pe urmăritori: erau vreo patruzeci, poale 
şi mai mult, de războinici din Korulul, strigând neîncetat, 
cât îi ţineau plămânii, strigătul lor de război. 

Aştepta acum să fie văzută şi a rămas un moment cu 
respiraţia suspendată, dar ei nu au cotit drumul spre ea, ci 
şi-au urmat cursul lor, fără să ştie că o duşmancă era 
ascunsă în apropierea lor. 

Acum putea să îi vadă mai bine pe cei care fugeau: trei 
războinici Wazdoni, căţărându-se de faţa stâncii în sus, într- 
un loc pe unde au căzut bucăţi desprinse din muchea de sus 
a malului, făcând posibilă o urcare mai precipitată a 
acestora. 

Pantlea i-a recunoscut pe fugari. Ei să fi fost? 

— O, Jad-ben-Otho! Dumnezeule! a exclamat ea. 

Dacă ar fi putut să observe asta înainte ca ei să treacă pe 
lângă ea, ar fi putut să fugă şi ea cu ei, aceşti războinici 
nefiind alţii decât tatăl şi fraţii ei. 

Acum însă, era prea târziu. A stat încremenită, privind 
aproape fără să răsufle, întrecerea între Korulja şi Korulul. 

Vor ajunge ei sus pe culme? 

Nu îi vor prinde oare cei din Korulul? 

Urcau bine, dar atât de încet. Uite! Unuia i-a scăpat 
piciorul şi a alunecat înapoi! 

Acum urcau şi cei din Korulul şi unul arunca cu ghioaga 
după cel mai aproape fugar. 

Bunul Dumnezeu ţinea însă ca fratele Panatleii să trăiască, 
deoarece buzduganul a căzut dincolo de ţintă, învârtindu-se 
prin aer şi sărind din colţ în colţ în stâncă, exact în pieptul 
posesorului său, pe care l-a împins de sus, în fundul stâncos 
al abisului. 

Panatlea şi-a prins fata în mâini, privind cu ochi mari 
această întrecere de care atârna viaţa familiei sale. Fratele 
ei mai mare a ajuns acum sus pe muchea dealului şi 
agăţându-se de ceva ce ca nu putea să vadă, şi-a lăsat 
corpul în jos, întinzându-i coada tatălui său. Acesta s-a 


agăţat de ea şi a aruncat jos coada spre celălalt fiu al lui şi 
astfel, pe această scară vie improvizată, au urcat toţi trei 
sus pe culmea dealului, unde au dispărut din ochii Panatleii, 
înainte ca cei din Korulul să îi fi ajuns din urmă. 

Aceştia însă nu au renunţat la fugă. Au urcat şi ei malul şi 
au dispărut din imagine, nemaiauzindu-li-se decât 
strigătele, din ce în ce mai slabe, cu cât se îndepărtau de 
urmărirea fugarilor. 

Fata ştia foarte bine că acum trebuia să pornească la drum 
şi ea. În fiecare moment se putea ivi vreun grup de vânători 
care să cutreiere desişurile văii după un vânat mai mic, 
dintre acelea cu care se hrăneau şi îşi aveau locurile prin 
acele zone. 

În urma ei era Esat, aşa credea ea, precum şi oastea care 
îi urmărea pe fraţii şi pe tatăl ci şi probabil, că în curând se 
vor întoarce în Korulul. Înaintea ei, dincolo de creasta 
opusă, era trecătoare Korulgrif, sălaşul acelor monştri 
îngrozitori, care tăceau să îngheţe de frică pe orice locuitor 
al Paluldonului. Mai jos de ea, în vale, era ţara Hodonilor, 
unde nu se putea aştepta la altceva decât la sclavie sau la 
moarte: iar aici unde se afla, în Korulul, locuia tribul 
duşman de moarte al neamului ei; şi peste tot, în toate 
părţile, erau fiare care mâncau carne de om. 

Dar ea nu a stat la îndoială decât un singur moment; apoi, 
întorcându-se cu faţa spre Sud-Est, a pornit să traverseze 
trecătoarea apei spre Korulgrif. Acolo, cel puţin, nu erau 
oameni. 

Mergând cu multă atenţie, a ajuns până la baza malului 
stâncos, de partea cealaltă a Korulului, iar pe la prânz, 
după o oarecare căutare, a găsit un loc unde a putut să 
urce mai uşor. După aceea a traversat dealul şi a ajuns la 
marginea prăpăstioasă a trecătorii Korulgrif: locul de 
groază a întregii populaţii de aceeaşi rasă cu ea. 

Umedă şi misterioasă era creşterea vegetației de jos; 
copaci uriaşi îşi clătinau vârfurile lor aproape până sus, la 
nivelul muchiei malului; peste tot domnea o tăcere sinistră. 


Panatlea, întinsă la pământ şi-a aplecat capul în afară şi a 
privit pe marginea stâncii, în jos, pe suprafaţa ei netedă. 

A văzut intrările în mai multe peşteri, precum şi o mulţime 
de ţăruşi de piatră pe care locuitorii din trecut ai acestei 
trecători ajungeau să le dea forma cuvenită după o muncă 
grea cu mâna. A auzit şi ea despre astfel de lucruri în 
poveştile de la gura sobei, din copilărie. De asemenea, a 
auzit cum s-a ajuns la pătrunderea Grifilor până acolo din 
mlaştinile de dincolo de munţi şi cum a ajuns poporul să 
fugă de acolo, după ce mulţi au fost prinşi şi devoraţi de 
aceste creaturi îngrozitoare, lăsându-şi peşterile goale, de 
atâta timp, încât niciunul dintre cei mari care mai trăiau nu 
îşi mai aminteau cât a trecut de atunci. Unii spuneau că pe 
atunci Jad-ben-Otho, care trăieşte de când e lumea, era încă 
tânăr. 

Pantlea s-a cutremurat din cap până în picioare în faţa 
acestor amintiri, dar ce era să facă? Numai în peşterile de 
acolo ar putea fi în siguranţă, ferită chiar de vreun Grif. 

A găsit un loc pe unde ţăruşii de piatră ajungeau până sus 
de tot, lângă muchea malului, lăsaţi acolo, desigur, în timpul 
ultimei emigrări a tribului, când nu mai era necesară paza 
de vreo invazie inamică a peşterilor dezertate. 

Pantlea a coborât încet, din ţăruş în ţăruş, până la intrarea 
în prima peşteră. Aici a găsit terasa exterioară aproape 
identică cu acelea ale propriului trib. Podeaua, însă. Era 
acoperită peste tot cu un strat gros de crenguliţe, de 
cuiburi vechi de păsări şi mizeriile lor. 

Fata a trecut atunci la o altă peşteră şi după aceea la alta, 
dar toate erau la fel, în ceea ce priveşte cantitatea de gunoi 
acumulată acolo de vremuri. 

Evident că nu a fost nevoie să caute mai departe. Peştera 
din urmă părea destul de încăpătoare. 

A început apoi, cu ajutorul cuţitului smuls de la Esat, să 
curețe locul de mizerie, aruncând pur şi simplu afară, peste 
margine, timp în care îşi întorcea privirile spre trecătoarea 
unde pândeau înfiorătoarele fiinţe din Paluldon. 


În afară de ochii ei, mai erau acolo altă pereche de ochi pe 
care nu i-a văzut, dar care au zărit-o şi care îi urmărea 
fiecare mişcare: ochi teribili, lacomi, isteţi şi cruzi. Da, o 
pândeau, în timp ce o limbă groasă îşi lingea cu anticipație 
buzele enorme şi cărnoase. O pândeau în timp ce un creier 
semiomenesc începea să formeze un plan dintre cele mai 
bestiale. 

Şi aici ca şi în peşterile din Korulja, izvoarele naturale din 
stâncă au fost căutate şi pornite de către primii 
pitecantropi. Care au construit peşterile astfel că se afla şi 
acolo apă rece şi proaspătă, prelingându-se în jos de 
veacuri întregi, aproape de tot de intrarea celor mai multe 
peşteri. 

În felul acesta Panatlea ar fi putut locui aici la infinit. 

Acum se simţea, într-un fel, în siguranţă; o siguranţă pe 
care i-a dat-o probabil poziţia înaltă a adăpostului pe care şi 
l-a găsit şi pe care nu îl ştia niciuna dintre fiarele 
primejdioase, nici oamenii care nu mai veneau de multă 
vreme în Korulgrif. 

S-a hotărât să examineze şi interiorul noii sale locuinţe. 
Soarele, spre apus, îşi trimitea razele sale luminând 
interiorul primului apartament. Acesta semăna cu cele pe 
care le cunoştea ea: în perete erau săpate aceleaşi desene 
primitive de animale şi oameni... Clar era că rasa 
Wazdonilor a progresat foarte încet şi foarte puţin în timpul 
generaţiilor care au venit şi au plecat de când Korulgrif a 
fost abandonat de oameni. 

Desigur că Panatlea nu medita la aceste lucruri, deoarece 
pentru ca şi rasa ei nu exista nici evoluţie, nici progres. 
Toate erau aşa cum a fost întotdeauna, după cum erau 
acum. 

Nu mai era nici o îndoială că aceste fiinţe ciudate au 
existat în felul acesta. În timpul unor veacuri care nu se 
puteau număra, atât de vizibile erau dovezile despre 
antichitatea lor ce se puteau observa peste tot unde 
locuiau. 


Stânca vie a muntelui în care şi-au săpat peşterile era 
tocită în brazde adânci de mersul picioarelor lor goale, pe 
podeaua terasei şi a camerelor interioare. Canatul de piatră 
al uşii era tocit adânc, acolo unde milioane de braţe s-au 
sprijinit în decursul vremurilor; nesfârşitele desene tăiate în 
piatră, care uneori acopereau de sus până jos pereţii şi 
chiar tavanul; fiecare era făcut de altă mână şi reprezenta 
emblema aceluia care a făcut-o. Toate arătau cât de departe 
se pierdea în negura vremurilor începutul acestor locuinţe. 

În sfârşit. Panatlea s-a instalat în această peşteră ca la ea 
acasă. În apartamentul din interior era mai puţin gunoi 
decât pe terasa exterioară (şi ceea ce era se compunea din 
praful care s-a acumulat acolo). 

Lângă uşă era raftul pe care se păstrau lemnele, dar toate 
s-au transformat acum în praf. Totuşi, ea a păstrat o 
grămadă de crenguţe uscate pe care le-a ales din gunoiul 
pe care l-a măturat afară. După un timp, a aprins focul şi 
pentru a putea explora în lumină şi celelalte încăperi, a 
înmănuncheat câteva crengi pe care le-a aprins la un capăt 
ca pe o lumânare. 

Nici încăperile celelalte nu i se păreau străine, dar în 
niciuna nu a găsit ceea ce căuta... în afară de câteva cioburi 
de vase de piatră, nu se afla nimic. 

A crezut că va găsi ceva mai moale pe care să poată dormi, 
dar toate aşteptările i-au fost înşelate; probabil că foştii 
ocupanţi ai peşterii au avut timp să strângă tot ce le 
aparţinea când au plecat. 

Jos, în trecătoare, erau frunze în iarbă şi plante care 
miroseau plăcut, dar numai la aceasta nu se gândea acum 
Panatlea. Nu o ispitea deloc să coboare în acel abis 
îngrozitor, numai pentru a îşi satisface dorinţa de a dormi 
comod, împinsă de cea mai mare nevoie, de hrană, ar fi 
îndrăznit să intre acolo. 

Aşa că, încet, soarele a dispărut la orizont şi se apropia 
noaptea. Panatlea şi-a aşternut un loc ceva mai moale decât 


piatra podelei din peşteră: un aşternut care să îi dea 
trupului ei un simulacru de confort. 

A strâns din toate părţile praful depus de vremuri şi a 
format o grămadă pe care a întins-o uniform, lăsând 
impresia unei saltele care să o ferească, pe cât posibil, de 
duritatea pietrei de pe podea: tot era mai bine decât nimic. 

Era foarte obosită. Noaptea trecută nu a reuşit să doarmă 
deloc, timp în care a trecut prin multe primejdii şi greutăţi. 
Astfel nu trebuie să ne mirăm când, în aceste condiţii, a 
adormit odată cu apusul soarelui. 

Luna a răsărit, aruncându-şi razele argintii pe suprafaţa 
albă a stâncii şi micşorând cu mult întunericul adânc al 
pădurii din acel abis fioros. 

Un leu a răcnit puternic în depărtare. Apoi a urmat o 
tăcere lungă. Pe urmă s-a auzit din nou un muget adânc, 
care venea din partea de sus a trecătorii. Jos, printre 
copacii de la baza stâncii, s-a simţit o mişcare. Din nou s-a 
auzit mugetul acela surd. Dar atât de sinistru. La acest 
muget a răspuns un altul din partea de jos. Din satul 
părăsit. 

Din frunzişul unui copac, care se afla în dreptul peşterii în 
care se afla Panatlea, a coborât ceva sau cineva la pământ, 
în întunericul mormântal de acolo. Acest ceva înainta ca o 
închipuire a unui vis urât..., încet şi stângaci. Ar fi putut fi 
unul dintre acei „leneşi”..., unul enorm de mare sau putea fi 
chiar un om...; cine ar putea spune, când penelul lunii, 
maestrul cubist al omenirii, este atât de grotesc! 

Fiinţa înainta încet în sus, pe suprafaţa netedă şi aproape 
perpendiculară a stâncii, dar acum l-a atins din nou penelul 
lunii şi iată-l cu mâini şi cu picioare, ridicându-se încet, cu 
multă greutate, spre peştera în care dormea Panatlea. 

De jos, de după cotitura văii, s-a auzit din nou mugetul 
prelung care a primit răspuns de dincolo de sat. 

Tarzan a deschis ochii. Simţea o durere acută în moalele 
capului: aceasta a fost prima sa impresie. Mai târziu i s-a 


părut că îi trec prin faţa ochilor umbre ciudate, ridicându- 
se şi coborând în aer. 

Şi-a dat seama atunci că se află într-o peşteră, iar în jurul 
lui erau vreo zece războinici Wazdoni. Dintr-o cupă mică de 
piatră, tăiată direct în stâncă şi care conţinea ulei, se ridica 
o flacără care făcea ca umbrele războinicilor să joace 
fantastic pe pereţii peşterii, în spatele lor. 

— 'Ţi l-am adus viu, Gund, s-a auzit vocea unuia dintre ei, 
pentru că nu am mai văzut până acum un Hodon ca el. 
Coadă nu are din naştere, deoarece nu se vede nici o urmă 
cum că i-ar fi fost tăiată cumva. Degetele mari de la mâini şi 
de la picioare nu seamănă deloc cu ale oamenilor din rasele 
Paluldonului. Este mai puternic decât zece inşi şi atacă cu 
acelaşi curaj şi furie ca şi Ja. L-am adus aici, viu, pentru ca 
să îl vezi şi tu înainte să îl ucidem. 

Şeful s-a ridicat şi s-a apropiat de Tarzan care a închis 
ochii, prefăcându-se că este tot în nesimţire. 

A simţit că este pipăit pe toată lungimea corpului de mâini 
păroase şi întors, destul de aspru, cu spatele în sus. 

Gundul l-a examinat din cap până în picioare, după care a 
început să comenteze aspectul degetelor mari de la mâinile 
şi picioarele lui Tarzan. 

— Cu aşa mâini şi fără coadă nu s-ar putea urca pe ţăruşi. 

— Nicidecum, a aprobat un războinic. Desigur că ar cădea 
de la prima încercare. 

— Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, a reluat şeful. Nu 
este nici Wazdon şi nici Hodon. Mă mir de unde poate veni 
şi cum se numeşte rasa lui de oameni. 

— Am auzit oamenii din Korulja strigând „Iarzan Jad- 
guru” şi am crezut că poate îl chemau pe acesta, a explicat 
un alt războinic. Să îl ucidem acum? 

— Nu, a răspuns şeful. Vreau să aştept până îşi revine ca 
să pot să îi pun câteva întrebări. Când vei observa că poate 
să vorbească şi să audă să mă chemi. 

Zicând acestea, a ieşit din peşteră, urmat de toţi ceilalţi, în 
afară de Intan. 


În timp ce războinicii treceau pe lângă el, Tarzan a prins 
crâmpeie din discuţiile lor din care a înţeles că ajutoarele 
din Korulja au sosit la timp, gonindu-i cu succes pe 
războinicii din Korulul. Evident că iuţeala lui Idan a salvat 
tribul lui Omat. 

Tarzan a început să zâmbească şi a întredeschis un ochi, 
privindu-l pe Intan. Acesta stătea în picioare la intrarea în 
peşteră, privind afară; era întors cu spatele către prizonier. 

Tarzan a încercat rezistenţa legăturilor sale de la mâini. 
Nu păreau prea tari şi pe lângă aceasta, nu i-au legat 
mâinile din faţă. O nouă dovadă că Wazdonii luau foarte 
puţini prizonieri, dacă luau vreodată. 

Şi-a ridicat mâinile cu mare atenţie până aproape de faţă 
ca să examineze legăturile mai bine. 

Un zâmbet ciudat i s-a împrăştiat pe figură şi imediat a 
început să roadă legăturile cu dinţii lui puternici, fiind totuşi 
atent la războinicul care trebuia să îl păzească. 

Ultimul nod a fost dezlegat şi mâinile îi erau libere, când 
Intan a întors capul privindu-l cercetător pe prizonierul său. 

A observat imediat poziţia schimbată a acestuia: nu mai 
era întins pe spate, cum l-a lăsat el, era acum pe o parte, iar 
mâinile şi le-a ridicat până lângă faţă. 

S-a apropiat şi s-a aplecat asupra lui. Legăturile de la 
mâinile prizonierului păreau că sunt prea lejere. A întins o 
mână ca să le pipăie, dar în aceeaşi clipă mâinile 
prizonierului s-au eliberat de legăturile în care au fost 
strânse: una ca să îl prindă pe Wazdon de mână, iar cealaltă 
ca să îl prindă de gât. 

Atât de repede şi de neaşteptat a fost atacul, încât Intan 
nu a mai avut timp nici măcar să strige, deoarece a fost 
imediat redus la tăcere de un mănunchi de degete ca oţelul. 

Prizonierul l-a smucit deodată înainte, aşa încât Wazdonul 
şi-a pierdut echilibrul, rostogolindu-se peste Tarzan până de 
partea cealaltă a acestuia pomenindu-se cu prizonierul 
peste el. 


S-a zbătut ca să scape, a făcut eforturi ca să îşi scoată 
cuțitul din teacă, dar Tarzan l-a strâns înainte să facă acest 
gest. 

Atunci Wazdonul s-a folosit de coadă, pornind-o spre gâtul 
lui Tarzan pentru a încerca să îl sugrume: dar propriul său 
cuţit a fost arma cu care adversarul i-a tăiat din rădăcină 
„arma” ucigaşă a trupului său. 

Eforturile Wazdonului slăbeau din ce în ce mai mult, iar 
peste imaginea ochilor i se depunea un păienjeniş. Ştia că 
moare şi părerea lui era întemeiată. După câteva clipe. 
Însă, era chiar un corp inert. 

Tarzan s-a ridicat în picioare şi punând un picior pe 
cadavrul duşmanului său, şi-a ridicat faţa lui nobilă către 
cer. 

Ah, cum ar mai fi dorit să dea drumul răcnetului de 
victorie al tribului său! 

Dar nu a îndrăznit. Judecata lui sănătoasă l-a oprit de la o 
asemenea imprudenţă fatală. 

A observat acum că Wazdonii nu i-au luat de pe umăr funia 
lui prețioasă şi că, de asemenea, i-au pus din nou cuțitul în 
teacă. A mai văzut în faţa lui, rezemate de perete, arcul cu 
tolba de săgeți. 

A păşit până la intrarea în peşteră şi privi în exteriorul ei. 
Se făcuse noapte. Din peşterile mai apropiate se auzeau 
voci omeneşti, iar nările i-au fost asaltate de miros de 
mâncare gătită. 

A privit în jos spre baza stăncii şi a avut o senzaţie de mare 
uşurare. Peştera în care a fost ţinut prizonier era din 
rândurile cele mai de jos, abia le vreo zece metri înălţime 
de la bază. 

Era pregătit să pornească să coboare, când i-a trecut prin 
minte un gând la care buzele sale s-au strâmbat într-un 
rânjet: un gând care a luat naştere din numele pe care l-a 
primit de la Wazdoni: Tarzan Jad-guru - Tarzan teribilul - 
care i-a adus amintiri din zilele când petrecea înfricoşându-i 
pe negri din jungla lui îndepărtată. 


S-a înapoiat în peştera unde zăcea corpul lui Intan. A scos 
cuțitul din teacă, a tăiat capul mortului şi mergând până la 
marginea terasei, l-a aruncat la pământ. Apoi a coborât şi el 
repede şi fără zgomot din ţăruş în ţăruş până jos, în aşa fel 
încât Wazdonii din Korulul ar fi fost foarte surprinşi, ei care 
au crezut că nu este în stare să urce sau să coboare ţăruşii. 

După ce a coborât, a luat capul lui Intan, dispărând în 
umbra copacilor, ducând cu el trofeul sângeros pe care îl 
ţinea de părul capului. 

Îngrozitor, nu-i aşa? 

Desigur, dacă judecaţi un sălbatic ca el după criteriile 
civilizaţiei. 

Un dresor poate să înveţe un leu o mulţime de trucuri, 
însă leul tot leu rămâne. 

De aceea şi Tarzan arăta splendid într-un smoching sau în 
frac, dar tot un Tarmangani era şi sub cămaşa scrobită de 
olandă, bătea o inimă sălbatică şi feroce. 

Undeva, mai în partea de jos a satului, s-a apropiat din nou 
de stâncă, pentru a-şi găsi un loc pe unde să poată urca pe 
deal, pentru a se înapoia în satul lui Omat, la Korulja. 

După un timp, a ajuns într-un loc unde râul curge atât de 
aproape de baza stâncii, încât s-a gândit că trebuie să 
înoate un timp până va găsi o cărare pe care să poată urca 
malul. 

Aici nările sale au descoperit însă urmele unui miros foarte 
cunoscut: urmele Panatleii care au emanat puternic în 
momentul când ea a ieşit din apă şi a stat o clipă întinsă pe 
malul râului, înainte de a se ascunde în tufişuri. 

Odată cu această descoperire, i s-au schimbat imediat şi 
planurile. 

Panatlea trăia încă, sau cel puţin a rămas în viaţă după 
săritura năprasnică pe care a făcut-o de sus de pe muchia 
stâncii. 

El a pornit în căutarea ci, împreună cu Omat, prietenul său 
şi deci, tot pentru Omat va continua acum să meargă după 
urma pe care a găsit-o atât de providenţial. 


Urma lăsată de ea l-a dus întâi în desişul tufişurilor, după 
care a trebuit să traverseze în lat trecătoarea şi a ajuns 
acolo unde Panatlea a început să urce stânca, într-o direcţie 
opusă trecătorii Korulja. 

Aici s-a despărţit de capul lui Intan, ştiind că îl va 
împiedica în urcarea stâncii aproape perpendiculare, dar 
mai întâi l-a legat în plină vedere, de creanga de jos a unui 
copac uriaş. 

A pornit să urce ca şi maimuţele, urmând în acelaşi timp 
cu destulă uşurinţă mirosul Panatleii, până sus pe culme şi a 
traversat dealul, până la marginea unei alte prăpăstii, 
citind, ca într-o carte deschisă toate urmele. 

EI nu ştia nimic despre Korulgrif. 

A văzut vag, în umbrele nopţii, forme ciudate şi 
monstruoase, iar Tadeu şi Omat i-au spus că există creaturi 
de care le este frică tuturor oamenilor; dar nu existau oare 
destule primejdii totdeauna şi peste tot locul, atât ziua cât şi 
noaptea? 

Moartea cruntă şi teribilă l-a pândit aproape tot timpul, 
încă din copilărie. El nici nu cunoştea, decât foarte puţin, 
existenţa fără primejdii. A se măsura cu primejdiile, iată 
viaţa lui, pe care o trăia tot atât de simplu şi de natural, 
după cum o trăim şi noi pe a noastră, în primejdiile străzilor 
aglomerate din oraşe. 

Negrul care porneşte noaptea prin codru, bine-înţeles că 
este cuprins de frică, deoarece şi-a petrecut viaţa, din 
copilărie, înconjurat de un număr destul de mare de semeni 
de-ai lui, fiind în acelaşi timp, păzit, mai ales noaptea, prin 
orice mijloc, oricât de primitiv ar fi el, mijloc pe care îl au la 
dispoziţie. 

Tarzan a trăit însă şi a crescut la fel cu leul, cu pantera, 
elefantul şi maimuța, era o adevărată fiinţă de junglă, care 
depindea numai de îndemânarea şi isteţimea ei proprie, 
singur ca şi fiarele, împotriva legii întregii creaţiuni. 

Prin urmare, nimic nu îl putea surprinde şi nimic nu putea 
să îl înspăimânte, aşa că a mers în întunericul nopţii tot atât 


de indiferent şi neîmpiedicat ca orice gospodar de la ţară. 
Când iese din casă cu o oră înainte de zorii zilei şi trece, 
prin întuneric, până la grajdul vitelor sale. 

Urma lăsată de Panatlea se termina la marginea unei alte 
prăpăstii, dar de data aceasta nu se vedea nici un indiciu 
cum că ea ar fi sărit jos de pe mal, aşa că, după câteva 
momente de cercetare, Tarzan a descoperit şi ţăruşii de 
piatră cu ajutorul cărora fata a coborât. 

Cum stătea el întins la pământ, aplecat deasupra muchiei 
dealului, atenţia i-a fost atrasă, deodată, de ceva ciudat de 
la baza stâncii. 

De acolo nu putea să distingă identitatea aceluia, dar l-a 
văzut mişcându-se şi după puţin timp, a început să urce 
încet, după toate aparențele, tot cu ajutorul ţăruşilor. 

A observat cu multă atenţie cum acesta urca tot mai sus, 
până când a reuşit să distingă mai bine formele, 
convingându-se că seamănă mai mult la exterior cu o 
maimuţă mare, decât cu vreun alt animal de ordin inferior. 
Avea şi coadă, dar. În multe alte amănunte, nu părea a fi 
chiar o maimuţă adevărată. 

Animalul acesta ciudat a ajuns, după un timp, în faţa unei 
peşteri, în interiorul căreia a dispărut. Tarzan a pornit 
atunci din nou pe urma Panatleii, în jos, pe ţăruşii de piatră, 
până la peştera cea mai apropiată, iar de aici mai departe, 
spre alte peşteri. 

S-a oprit deodată, ridicând mirat din sprâncene, când a 
văzut direcţia în care era condus, apoi şi-a grăbit pasul şi 
aproape că a ajuns lângă a treia peşteră, când trecătoarea 
Korulgrif a răsunat, de la un cap la altul, de un țipăt 
sfâşietor. 

CAPITOLUL. VI - Monstrul. 

Panatlea dormea. Era cufundată în somnul turburat al 
epuizării nervoase şi fizice, somn dominat de vise diverse. 

A visat că a adormit sub un copac uriaş, dintre cei care 
creşteau în fundul Korulgrifului şi că o bestie îngrozitoare 


se furişa asupra ei, dar că ea nu putea nici să deschidă ochii 
şi nici să se mişte. 

A încercat să ţipe, dar nici un sunet nu îi ieşea de pe buze. 
Simţea bestia atingând-o pe gât, pe piept şi pe braţ şi 
încercând să o tragă spre ea. 

A făcut atunci un efort supraomenesc şi a deschis ochii, 
dăduşi imediat seama că nu este doar un vis care va dispare 
curând, cum i s-a mai întâmplat de atâtea ori. 

Vedenia persista. 

În lumina slabă pe care razele lunii le răsfrângea în 
camera ei, a văzut lângă ea o matahală enormă şi a simţit 
braţele păroase care o ţineau pe pieptul păros lângă care a 
fost atrasă. 

Jad-ben-Otho! Acesta nu mai era un vis! 

A scos un țipăt pătrunzător şi a început să se zbată pentru 
a se elibera, dar la ţipătul ei a răspuns un mârâit surd, în 
timp ce o altă mână păroasă îi prinse părul de pe cap. 

Fiara s-a ridicat acum în picioarele din spate şi a tras-o 
afară din peşteră pe terasa luminată de lună, clipă în care 
Panatlea a mai văzut o altă figură, pe care o considera a 
unui Hodon, ridicându-se deasupra marginii din afară a 
terasei. 

Fiara care o ţinea strâns l-a văzut şi ea pe noul sosit şi a 
început să mârâie sinistru, fără însă, să îi dea drumul. 

Acum s-a aplecat, punându-se într-o poziţie de apărare şi 
în aşteptarea atacului, a mărit volumul şi frecvenţa 
mârâiturilor atât de mult, încât aceste sunete îngrozitoare 
îşi împrăştiau ecoul prin toată prăpastia, înecând chiar 
mugetele fiarelor de jos, care au început din nou, odată cu 
comoţia neaşteptată din peştera de sus. 

Fiara care o ţinea sta aplecată de atac, iar fiinţa care o 
înfrunta s-a aplecat într-o poziţie identică şi mârâia tot atât 
de straniu ca şi cealaltă. 

Panatlea a început să tremure de frică. 

Nu, nu era un Hodon! Şi cu toată spaima care o avea de 
Hodoni. Era acum stăpânită de o şi mai mare teamă de 


această fiinţă necunoscută şi de mârâiturile ei. 

Era pierdută. Ştia asta destul de bine. 

Desigur, cele două fiare se vor lupta pentru ea. Dar 
oricare dintre ele va învinge, ea tot pierdută era. Se putea 
întâmpla, totuşi, în timpul luptei, să găsească ocazia să se 
arunce în prăpastie, dacă nu îi va fi cu putinţă să scape 
fugind de acolo. 

A recunoscut în cele din urmă că cel care o ţinea de păr şi 
de braţ era un Iorodon, dar despre celălalt nu putea şti 
nimic, cu toate că, în lumina lunii, îl vedea foarte distinct. 

Uite, nu avea coadă, iar formaţia mâinilor şi a picioarelor 
nu semănau deloc cu a raselor de oameni din Paluldon. 

Îl vedea apropiindu-se încet de Torodon, ţinând în mână un 
cuţit cu lama lungă, strălucitoare. Fiara i s-a adresat ei, 
făcând ca la groaza mare care o simţea să i se adauge o 
cantitate egală de consternare. 

— Când îţi va da drumul, a zis el, după cum va proceda în 
curând ca să se apere, treci repede la spatele meu, 
Panatleo! Pe urmă mergi în peştera de alături. Priveşte de 
acolo. Dacă sunt învins, ai tot timpul să scapi, deoarece urci 
mai repede decât el. Dacă înving eu, te voi ajunge din urmă. 
Eu sunt prietenul lui Omat, deci sunt şi prietenul tău. 

Ultimele cuvinte au avut efectul de a potoli groaza imensă 
a Panatleii; totuşi, ea nu înţelegea aproape nimic. 

De unde ştia fiinţa aceasta ciudată numele ei? De unde a 
ştiut că a coborât pe ţăruşi, oprindu-se întâi la o altă 
peşteră? Desigur că ar fi fost acolo când ea a sosit. Era 
foarte nedumerită. 

— Cine eşti tu. A întrebat ea şi de unde vii? 

— Eu sunt Tarzan, a răspuns el. Vin de la Omat, gund de 
Korulja, ca să te caut. 

— Omat, gund de Korulja? Ce vorbe fără sens mai sunt şi 
acestea? 

L-ar fi întrebat mai departe, dar el s-a apropiat foarte mult 
de Torodon. Care scotea răcnete şi mârâituri atât de 
puternice încât vocea nu i s-ar mai fi auzit. 


Apoi, Torodonul a făcut întocmai cum a prevăzut străinul 
că va face: îi eliberă părul şi braţul şi s-a pregătii de atac. 

A atacat în cele din urmă şi cum în strâmtoarea terasei nu 
era loc de figuri de luptă, amândouă fiarele s-au înlănţuit 
într-o îmbrăţişare mortală, fiecare căutând să ajungă la 
gâtul celuilalt. 

Panatlea privea şi aştepta, pentru că în micul ei creier s-a 
format decizia de a avea încredere în acest străin care i-a 
deschis inima doar cu patru cuvinte: „Sunt prietenul lui 
Omat”. 

A aşteptat, deci şi ea cu cuțitul în mână, să prindă ocazia 
de a participa cu succes la înfrângerea Torodonului. Ştia 
prea bine că ar fi fost mai presus de orice posibilitate ca 
străinul să poată ucide singur şi nesprijinit de nimeni o 
astfel de fiară, ale cărei puteri erau nesfârşite. 

Din fericire, în Paluldon nu erau mulţi Torodoni, dar şi 
puţinii care existau erau groaza nemărginită a femeilor 
Wazdone şi Hodone. Pentru că Torodonii cutreierau munţii 
şi văile mai ales în sezonul încrucişărilor şi era îngrozitor 
pentru femeile care se întâmplau să le iasă în cale. 
Torodonul a încercat să îl prindă pe Tarzan de picior cu 
coada şi reuşind, l-a trântit la pământ. Amândoi au căzut 
bufnind, dar atât de agil era Tarzan şi atât de energici erau 
muşchii lui. Încât chiar în timpul căderii, a sucit fiara sub el, 
căzând astfel deasupra ei, iar coada care l-a împiedicat se 
ridică acum, căutându-i gâtul, aşa cum a făcut şi coada lui 
Intan în peştera Korulul. 

În efortul care l-a făcut în timpul căderii, sucind corpul 
adversarului său, Tarzan s-a văzut nevoit să renunţe la 
cuţit, că să poată prinde cu amândouă mâinile corpul păros 
al aceluia; iar acum singura armă zăcea departe de el, 
aproape de marginea din exterior a terasei. 

Pentru un moment, însă, ambele mâini îi erau ocupate 
pentru a se apăra de ghearele puternice ale fiarei, care 
căutau cu înfrigurare să îl prindă de gât, când, iată! că şi 
coada încerca să se înfăşoare mortal de gâtul lui. 


Panatlea se învârtea în jurul lor, cu pumnalul ei pregătit să 
fie împlântat adânc, dar nu găsea prilejul de a da vreo 
lovitură, fără să nu primejduiască şi viaţa lui Tarzan, atât de 
repede îşi schimbau combatanții poziţiile în fiecare clipă. 

Tarzan simţea coada petrecându-i-se încet, dar sigur, în 
jurul gâtului, cu toate că şi-a tras capul în jos, între muşchii 
umerilor. Într-un ultim efort de a-şi apăra partea 
vulnerabilă. 

Sortii luptei păreau că se întorc acum împotriva lui, pentru 
că fiara uriaşă cu care lupta putea prea bine să fie egală în 
putere şi greutate chiar cu Bolgani, gorila. 

Ştiind aceasta, a întrebuințat deodată un truc: printr-un 
efort supraomenesc, a dat într-o parte şi în alta braţele 
uriaşe ale fiarei şi simultan, cu iuţeala cu care muşcă o 
năpârcă, şi-a înfipt colții adânc în beregata Torodonului. 

Tot în acelaşi moment însă, coada elastică şi lungă a bestiei 
s-a încolăcit pe după gâtul lui Tarzan şi atunci a început o 
luptă regală, a două corpuri care se răsuceau şi se 
rostogoleau, fiecare căutând să se desprindă din 
strânsoarea fatală a celuilalt. Însă mişcările lui Tarzan erau 
conduse de un creier de om, aşa că trupurile, în 
rostogolirea lor, au luat direcţia dorită de Tarzan: către 
marginea din exterior a terasei. 

Coada care îl sufoca i-a oprit aerul în plămâni; ştia că 
buzele îi sunt deschise şi că limba i-a ieşit din gură. Acum 
simţea cum ameţeşte şi că o pânză i se aşterne în fata 
ochilor, dar nu mai înainte de a-şi ajunge ţinta, căci, 
întinzând o mână, a smuls cuțitul în momentul când ambele 
corpuri erau numai la o palmă de marginea prăpastiei şi cu 
toată forţa care i-a mai rămas, a înfipt lama în pieptul 
fiarei... o dată, de două ori, după care a simţit că i se 
întunecă privirea şi s-a simţit, încă în ghearele adversarului, 
prăbuşit în abis. 

Fericit a fost faptul că Panatlea nu i-a ascultat sfatul să 
fugă în timp ce el era încăierat cu Tordonul, căci numai 
acestui fapt îşi datora salvarea vieţii sale. 


Aproape de trupurile celor doi antagonişti, în scurtele 
clipe ale momentului culminant, ea a realizat fiecare 
amănunt al primejdiei în care se găsea Tarzan şi ceea ce 
avea să se întâmple. Astfel, cum i-a văzut pe amândoi 
prăbuşindu-se pe marginea terasei, l-a prins pe salvatorul 
ei de gleznă, cu ambele mâini, azvârlindu-se jos şi 
proptindu-se cum a putut mai bine, de podeaua de piatră a 
terasei. 

Muşchii Torodonului fiind relaxaţi în clipa morţii, odată cu 
ultima împlântare a cuţitului, Tarzan s-a eliberat din 
strânsoarea mortală în care l-a ţinut şi cadavrul fiarei a 
pornit ca dintr-un tun, în jos, să se sfarme în bucăţi de 
stâncile de pe fundul prăpastiei. 

Biata Panatlea! Cu o greutate excesivă, abia a reuşit să îşi 
menţină mâinile de glezna lui Tarzan, pentru a nu se 
prăbuşi odată cu el în abis. Dar a reuşit să o facă, încercând 
după aceea, uzând de toate forţele sale, să îl tragă înapoi, 
sus pe terasă. 

Totuşi, era peste puterile ei, neputând să facă altceva 
decât să ţină de gleznele lui Tarzan cât putea mai strâns, 
sperând că îi va trece prin minte un plan oarecare de 
salvare, mai înainte ca puterea ei de rezistenţă să se fi sleit. 
Se întreba dacă nu cumva, după toate cele întâmplate, 
protectorul ei era mort, dar nu îi venea să creadă. Dacă, 
însă, nu era mort, cât va mai sta oare în nesimţire? 

De nu îşi revenea în curând, atunci nu îşi va mai reveni 
niciodată: ea ştia bine aceasta, după amorţirea degetelor de 
încordarea la care erau supuse şi care alunecau încet-încet 
de acolo de unde erau încleştate. 

În momentul acela Tarzan începea să îşi revină. 

Nu avea cum să ştie ce putere l-a ţinut suspendat 
deasupra abisului care se deschidea înspăimântător în faţa 
lui, dar orice ar fi fost, şi-a dat imediat seama că scapă şi 
strânsoarea de la glezne slăbeşte. 

A văzut atunci, la o distanţă uşor de ajuns cu mâinile doi 
ţaruşi de piatră de care s-a prins imediat cu putere tocmai 


în momentul când şi degetele Panatleii alunecau din locul 
de unde l-a susţinut până atunci. 

Dar şi aşa, cu toate că s-a agăţat cu fiecare mână de câte 
un ţăruş, nu a lipsit mult să nu fie precipitat în prăpastie... 
Numai forţa lui supraomenească l-a salvat să nu îşi dea 
drumul cu totul. 

Acum era în picioare, găsind şi pentru aceasta sprijinul a 
doi ţăruşi de mai jos, iar primul său gând a fost soarta 
adversarului său. 

Unde era? 

Îl aştepta oare acolo sus, pentru a termina opera de 
distrugere? 

A privit în sus, tocmai în clipa în care faţa speriată a 
Panatleii a apărut peste pragul terasei peşterii. 

— Trăieşti? a strigat ea. 

— Se vede, i-a răspuns Tarzan zâmbind. Dar părosul acela 
unde este acum? 

Panatlea i-a indicat fundul prăpastiei. 

— Acolo, a zis ea, mort. 

— Bun! a exclamat Tarzan. 

Şi se urcă numaidecât la ea. 

— Văd că eşti neatinsă, a remarcat el. 

— Ai sosit la timp, a răspuns Panatlea. Dar spune-mi, a 
continuat ea repede, cine eşti tu? De unde ai ştiut că sunt 
aici? Cum de îl cunoşti pe Omat? Şi de ce îi zici lui Omat 
gund? 

— Hoo, stai puţin, a strigat Tarzan, ridicând mâna. M-ai 
ameţit! Dar toate sunteţi la fel? Şi în tribul lui Ciuk şi 
cucoanele din Londra şi surorile lor din Paluldon? Ai putină 
răbdare şi îţi voi răspunde la toate întrebările, rând pe 
rând. Despre tot ce vrei să ştii. Acum întreabă-mă. A 
încheiat Tarzan. Zâmbind satisfăcut, zâmbet care a molipsit- 
o şi pe Panatlea. 

— Ascultă, a început Tarzan povestea, am plecat împreună 
cu Omat şi alţi trei din Korulja ca să te căutăm. Pe drum am 
fost atacați de oameni din Korulul, care ne-au despărţit. Eu 


am fost luat prizonier, dar am scăpat. După aceea am găsit, 
din întâmplare, urma ta şi m-am ţinut după ea. Ajungând la 
marginea muchiei acesteia, tocmai când fiara urca şi ea 
spre peştera ta. Eu am pornit să te caut prin peşteri, când 
te-am auzit ţipând. Restul îl ştii. 

— Dar i-ai zis lui Omat, gund de Korulja. A insistat ea. Eu 
ştiu că Esat este gund acolo. 

— Esat este mort. O lămuri Tarzan. Omat l-a ucis şi acum 
el este gund. Omat a venit să te vadă şi găsindu-l pe Esat în 
peştera ta, l-a ucis. 

— Da, a zis fata. Esat a intrat în peştera mea, iar eu l-am 
lovit cu pieptarul, trântindu-l la pământ şi am fugit. 

— Da, a reînceput Tarzan. Te-a urmărit un leu şi apoi ai 
sărit de pe culme jos în Korulul, dar nu pot să înţeleg cum ai 
scăpat cu viaţă dintr-o astfel de săritură. 

— Bine că este şi ceva care nu poţi pricepe! a exclamat 
Panatlea. De unde şti că m-a urmărit un leu şi că am sărit 
de sus de pe muchie şi nu ştii că am căzut în lac şi am 
scăpat cu viaţă? 

— Aş fi ştiut-o şi pe aceasta, dacă nu se întâmpla ca tocmai 
atunci să vină şi oamenii din Korulul, încurcându-mi astfel 
cercetările. Dar acum vreau să îţi pun şi cu o întrebare. Ce 
nume i-aţi dat voi fiarei cu care m-am luptat adineauri? 

— A fost un Iorodon, a răspuns ca. Am mai văzut unul o 
dată. Sunt nişte fiinţe îngrozitoare, cu isteţimea unui om şi 
de o ferocitate bestială. Într-adevăr, mare şi puternic 
trebuie să fie războinicul care poate să ucidă singur unul 
dintre aceştia! 

Fata l-a privit cu un sentiment de admiraţie. 

— Acum, a mai zis el. Trebuie să dormim puţin, pentru că 
mâine dimineaţă pornim înapoi la Korulja, la Omat şi mă 
tem că nu prea te-ai odihnit în zilele acestea din urmă. 

Panatlea, simțindu-se acum în siguranţă, a adormit liniştită 
până dimineaţa, iar Tarzan s-a întins şi el să adoarmă pe 
podeaua vârtoasă a peşterii, afară, lângă uşa care ducea în 
camera interioară a Panatleii. 


Soarele s-a ridicat sus de tot pe cer când Tarzan s-a trezit, 
dar nu numai pe el îl privea soarele, ci şi altă figură eroică, 
la mulţi kilometri de Paluldon: figura unui om cu înfăţişare 
de zeu, care se lupta cu mari greutăţi pentru a străbate 
mlaştinile ce se înşirau ca nişte şanţuri adânci, murdare şi 
noroioase, apărând Paluldonul de fiinţele din lumea din 
afară. 

Din când în când era ori cufundat până la mijloc în noroiul 
care îl absorbea de jos, sau ameninţat de vreo reptilă 
dezgustătoare..., totuşi acest om înainta numai datorită 
unor eforturi herculane. Câştigând teren palmă cu palmă. 
În lungul drumului întortocheat pe care era nevoit să îl 
facă, alegând locurile pe unde piciorul nu i se scufunda atât 
de uşor ca prin alte părţi ale mlaştinilor. 

Aproape de centrul acestora, era o întindere mai mare de 
apă, unsuroasă parcă, verzuie la culoare, la care a ajuns el, 
după două ore de trudă, care pe alt om l-ar fi lăsat întins 
mort, poate în mijlocul nămolului; totuşi, nu a ajuns decât 
pe la jumătatea mlaştinii. 

Pielea lui brună şi netedă s-a murdărit de noroi şi de 
pojghiţa verde a apei îmbâcsite şi puturoase şi acelaşi lucru 
s-a petrecut şi cu preţioasa lui armă Enfield, care a strălucit 
atât de frumos în dimineaţa aceea la primele raze ale 
soarelui. 

S-a oprit un moment pe marginea întinderii de apă din 
faţa lui, dar după o clipă a sărit în apă, înotând cu putere 
spre malul opus. A înotat cu mişcări largi, uşoare, 
despicând apa puternic, nu atât pentru viteză, cât pentru 
rezistenţă, dincolo de apă aşteptându-l alte două ore de 
eforturi mari până să poată ajunge din nou pe teren solid. 

A ajuns acum, poate pe la jumătatea traseului şi se felicita 
de facilitatea cu care a îndeplinit această parte a sarcinii 
sale, când s-a ridicat, deodată, exact în drumul său, o 
reptilă urâtă ce, cu fălcile deschise să înghită un vițel, s-a 
năpustit asupra lui, scoțând o şuierătură puternică, lungă şi 
ascuţită. 


Tarzan s-a ridicat şi s-a întins, umflându-şi marele şi 
puternicul său piept de aerul proaspăt şi înviorător al 
dimineţii. După aceea, a privit încântat minunăţia priveliştii 
care se desfăşura în faţa sa. 

Înainte, în jos de trecătoarea Korulgrif era o verdeață 
sobră, deasă, de vârfuri de copaci clătinându-se uşor. Dar 
pentru 'larzan nu era de nepătruns, ci era o junglă: o junglă 
plină de viaţă şi atâta tot. 

Privea din nou în jos, în Korulgrif. 

— Lată jungla, şi-a zis în gând. 

Exista oare vreo pădure în care el să nu găsească hrană? 
A zâmbit şi a pornit să coboare în prăpastie. 

Ajuns la baza stâncilor, a mai făcut câţiva paşi în junglă şi 
s-a oprit atent, cu privirile încordate, cu urechile ciulite şi 
cu nările lui sensibile cercetând până şi cea mai mică 
adiere, ca să poată să găsească urma vânatului. 

A pornit apoi, din nou, înainte cu arcul şi săgețile pregătite 
şi păşind atât de uşor, încât nu se auzea nici un zgomot în 
urma picioarelor lui. O adiere călduţă a vântului de 
dimineaţă, bătând din partea de sus a trecătorii, îi atinse 
uşor obrajii, ceea ce l-a determinat să îşi îndrepte paşii în 
direcţia aceea. 

Nu a trecut mult şi nările lui s-au umplut subit de mirosul 
dulce de Bara, cerbul. Dacă stomacul ar fi fost înzestrat cu 
voce, atunci acela a lui Tarzan ar fi scos un strigăt de 
bucurie, căci, dintre toate, carnea lui Bara îi plăcea cel mai 
mult. 

A pornit repede, dar şi cu multă atenţie pe urma vânatului 
şi cum acesta nu era prea departe, s-a hotărât să îl 
urmărească de sus, din copaci. 

Înaintând astfel, fără cel mai mic zgomot, a dat cu ochii de 
Bara, care tocmai se adăpa într-un loc format de pârâul ce 
uda valea Korulgrif într-un loc pe unde trecea printr-o 
poieniţă din junglă. 

Cerbul era prea departe de copacii din marginea poieniţei, 
pentru ca Tarzan să îl fi putut prinde şi ucide ca de obicei. 


S-a văzut, nevoit să se încredinţeze doar exactităţii şi forţei 
primei sale săgeți. În urma căreia cerbul trebuia să cadă 
imediat, altfel şi vânatul şi preţioasa lui săgeată ar fi fost 
pierdute. 

Mâna dreaptă a tras departe în spatele corpului său, iar 
arcul, pe care oricare din noi abia l-ar fi putut mişca, s-a 
îndoit cu uşurinţă sub muşchii puternici ai lui Tarzan. 

S-a auzit un zbârnâit sonor şi Bara, după ce a făcut mai 
întâi o săritură în aer, s-a prăbuşit la pământ, cu o săgeată 
exact în spate. 

Tarzan a coborât imediat din copac, alergând la vânatul 
său, ca nu cumva să se întâmple ca animalul să se ridice şi 
să scape: Bara era însă mort. 

În timp ce Tarzan se apleca să îl ridice pe umerii săi, a 
auzit, deodată, un muget răsunător, care părea că porneşte 
chiar de lângă cotul lui cel drept şi privind spre locul de 
unde s-a auzit sunetul, a văzut o creatură dintre acelea pe 
care numai paleontologii au visat că ar fi putut exista 
vreodată în erele pierdute în vremurile copilăriei 
pământului: o creatură uriaşă, vibrând de o furie nebună, 
care venea mugind asupra lui. 

Trezindu-se din somn. Primul lucru pe care l-a făcut 
Panatlea a fost să scoată capul pe uşa camerei sale şi să îl 
caute din priviri pe Tarzan. 

El nu mai era acolo. 

A sărit în picioare şi a alergat afară pe terasă, până la 
pragul ei, unde a privit în jos în Korulgrif, ghicind că în 
direcţia aceea s-a dus. Desigur, după vânat. Într-adevăr, 
după câteva clipe, l-a văzut intrând în desişul pădurii. 

A rămas ca paralizată de spaimă. 

Era străin de Paluldon, aşa că nu avea de unde să ştie şi să 
poată bănui măcar primejdiile peste care ar fi putut să dea 
în acea trecătoare îngrozitoare. 

Dar, atunci, de ce nu îl striga să se întoarcă? 

Aceasta ar fi putut să o facă vreunul dintre noi, nu un 
locuitor al Paluldonului, care cunoştea obiceiurile Grifului..., 


locuitor ce ştia vederea slabă a fiarei şi auzul ei 
extraordinar. Ar fi venit imediat la răsunetul vocii omeneşti. 

Dacă ar fi strigat după Tarzan, nu ar fi avut alt rezultat 
decât să aducă un dezastru pe capul lui: aşa că a renunţat. 
În schimb a coborât repede în prăpastie, cu scopul de a-l 
ajunge pe Tarzan şi pentru a-l preveni despre primejdia în 
care plutea. Era cu adevărat un act de curaj, deoarece l-a 
făcut cu toată frica moştenită, de fiinţele îngrozitoare, cu 
care s-ar fi putut întâlni şi ea, din clipă în clipă. Mulţi 
bărbaţi au fost decoraţi pentru gesturi mai mici decât 
acesta. 

Panatlea, care provenea dintr-o lungă linie de strămoşi 
războinici şi vânători, şi-a închipuit imediat că Tarzan 
trebuie să fi pornit în partea de sus a vânatului, aşa că l-a 
urmărit în direcţia aceea, observând uşor urmele lăsate de 
el, pe care nici el nu le-a ascuns. 

A ajuns, după un timp, în locul unde ela pornit înainte, pe 
sus, prin copaci. Desigur că şi fata a ştiut ce s-a întâmplat, 
pentru că strămoşii ei erau semiarboreali, dar nu putea să îl 
urmărească prin copaci, neavând simţul mirosului atât de 
dezvoltat ca el. 

Tot ce putea să spere acum era să îl găsească mai încolo, 
tot în direcţia aceea, aşa că a pornit înainte, cu inima 
zvâcnind să îi spargă pieptul, aruncând priviri speriate când 
într-o parte, când în alta. 

Tocmai a ajuns la marginea luminişului, când două lucruri 
s-au întâmplat simultan: mai întâi l-a văzut pe Tarzan 
aplecat asupra unui cerb mort şi în aceeaşi clipă, a auzit şi 
un muget asurzitor aproape, chiar lângă ea... 

Animalul a îngrozit-o mai presus de orice descriere, dar nu 
a adus cu ca şi paralizia obişnuită a fricii. Dimpotrivă, a 
întărit-o, făcând-o să ia o decizie instantanee: a pornit să 
urce copacul cel mai apropiat de ea, până ce a ajuns atât de 
sus, încât crengile abia îi mai suportau greutatea. După 
aceea a privit în jos. 


Ceea ce Tarzan a văzut că se năpusteşte asupra lui. Când 
mugetul prevenitor i-a atras privirile, s-a ridicat în proporţii 
grozave şi monstruoase, în fata lui, dar pe el nu l-a îngrozit 
deloc, ci, dimpotrivă, pentru că a văzut că era peste puterile 
sale să se lupte cu un asemenea animal. Poate că ar fi 
însemnat chiar pierderea vânatului, fapt care nu îi surâdea 
deloc, fiind foarte flămând. 

Nu era decât o singură soluţie: alta decât aceea de a 
rămâne ca să fie nimicit, iar această soluţie era fuga, o fugă 
rapidă şi imediată. 

Tarzan a fugit, dar a luat cu el şi corpul cerbului ucis. Nu îl 
despărţeau decât vreo zece metri de fiară, dar avea şi mai 
puţin de tăcut până la copacul cel mai apropiat. 

Primejdia cea mai mare a constat în marea înălţime a 
fiarei de care era urmărit, deoarece, chiar în cazul când ar 
fi ajuns la timp la copac, trebuia să urce în cel mai scurt 
timp, pentru că, numai dacă aparențele nu îl înşelau, 
această creatură putea să întindă gâtul şi să îl smulgă de 
acolo de sus, de pe oricare creangă până la zece metri 
înălţime, de cumva acesta s-ar fi ridicat pe picioarele din 
spate. 

Tarzan nu a rămas inactiv. Astfel, cu toate că şi Griful era 
rapid faţă de enorma lui mărime, totuşi nu putea să se 
măsoare cu Tarzan; iar când este vorba de urcat în copaci, 
până şi maimuţele cele mici priveau, adeseori, cu invidie 
îndemânarea lui Tarzan. De aceea, a ajuns sus de tot, unde 
nu mai putea să fie ajuns, deşi monstru, aşa cum a prevăzut 
Tarzan, s-a ridicai pe picioarele din spate. 

În sfârşii, când a ajuns la adăpost şi s-a oprit, îl aştepta o 
altă surpriză, pentru că, pe o creangă la vreo jumătate de 
metri mai sus de el, a văzut-o pe Panatlea, privindu-l şi 
tremurând de frică. 

— Cum ai ajuns aici? a întrebat el. 

Panatlea i-a povestit toată întâmplarea. 

— Şi ai venit special să mă anunţi? Un gest demn de toată 
lauda şi absolut dezinteresat din partea ta, Panatlea! De un 


singur lucru îmi pare rău: că am fost prins în felul acesta. 
Animalul a fost mai sus de vânatul meu şi totuşi nu i-am 
simţit prezenta până când nu m-a atacat. Nu pot să înţeleg 
de ce. 

— Nu este nimic ciudat în acest fapt, a explicat Panatlea. 
Nu este decât una dintre curiozităţile Grifului. Se spune că 
omul nu ştie niciodată de apropierea lui, decât după ce este 
atacat..., atât de tăcut umblă, cu toată imensitatea corpului 
său. 

— Dar trebuia să îl fi mirosit, a strigat Tarzan dezgustat. 

— Să îl fi mirosit! a exclamat Panatlea. Să îl fi mirosit, zici? 

— Desigur. Prin ce mijloc crezi tu că am găsit cu aşa 
repede urma cerbului? 

Tarzan s-a întrerupt, deodată şi privindu-l pe monstrul 
care mugea, a început să adulmece în dreapta şi în stânga, 
ca şi cum ar fi căutat un miros. 

— Ah! a exclamat el. Am găsit! 

— Ce? a întrebat Panatlea. 

— Am fost înşelat de faptul că această creatură nu emană 
nici un miros, i-a explicat Tarzan. 

— Panatlea, a reluat el după o clipă de gândire, ai auzit tu 
vreodată de triceratops? Nu? Află atunci că un triceratops 
este ceea ce tu numeşti Grif şi speța lui este stinsă de 
câteva sute de mii de ani. l-am văzut scheletul în muzeul din 
Londra, iar unul era restaurat. Totdeauna am considerat că 
oamenii de ştiinţă, care se îndeletnicesc cu asemenea 
lucrări, depind mai mult de imaginaţia lor exagerată, dar 
văd că m-am înşelat. 

Specimenul viu din faţa noastră nu este o imagine exactă a 
ceea ce am văzut eu, dar seamănă atât de mult, încât poate 
fi recunoscut numaidecât şi pe lângă aceasta, trebuie să 
avem în vedere că, în cursul vremurilor care au trecut pe 
când trăia specimenul paleontologului, s-au petrecut 
destule schimbări în descendenţii speciei care văd că mai 
persistă încă în Paluldon. 


— Triceratops... Londra... Paleo... nu ştiu despre ce tot 
vorbeşti! a strigat Panatlea. 

Tarzan a zâmbit şi a aruncat o bucată de creangă uscată în 
faţa rânjită de jos. Instantaneu, şiragul osos de pe creasta 
gâtului monstrului s-a ridicat odată cu un muget furios, 
care i-a cutremurat întregul corp uriaş. 

Monstrul era înalt de aproape şapte metri până la umăr de 
o culoare vânătă murdară, în afară de faţa lui galbenă, cu 
cearcăne albastre în jurul ochilor şi de coama osoasă, roşie, 
cu galben dedesubt. Cele trei rânduri de ieşituri osoase, 
pornind de la gât în jos pe spinare, dădeau monstrului un 
colorit şi mai pronunţat, şirul din mijloc de pe spinare fiind 
roşu, iar cele de pe alături, galbene. Copitele spintecate în 
cinci sau trei, ale vechilor dinozauri cu coarne, au devenit la 
acest Grif gheare adevărate, dar cele trei coarne, două mai 
deasupra ochilor, iar cel din mijloc pe nas, au persistat în 
decursul vremurilor. 

Oricât de fioros ar fi fost aspectul acestui monstru, Tarzan 
nu putea să nu îl admire, lungimea lui de aproape douăzeci 
şi cinci de metri fiind dovada clară a două însuşiri pe care 
Tarzan le admira în junglă mai mult ca orice: curaj şi 
putere. Numai în coada lui masivă, monstrul poseda, 
desigur, întreaga putere a unui elefant. 

Şi cum monstrul privea în sus, spre el, cu ochii mici, 
răutăcioşi, a rânjit o dată, arătându-şi colții puternici. 

— lerbivor! a murmurat larzan. Poate că strămoşii tăi să fi 
fost aşa ceva, tu însă nu mai eşti. 

Apoi, s-a adresat Panatleii. 

— Vino, să mergem acum! Avem carne proaspătă de cerb 
şi vom mânca în peşteră. După aceea... înapoi la Korulja! 

— Înapoi? a întrebat ea, cutremurându-se. Niciodată nu 
vom mai scăpa de aici! 

— De ce? 

În locul oricărui răspuns, fata îl indică pe Grif. 

— Absurditate! a exclamat Tarzan. Ei nu se pot urca în 
copaci. Plecăm repede şi până să observe el acest lucru, noi 


am şi ajuns deja la peşteră. 

— Nu cunoşti Griful, a oftat Panatlea. Ne va urmări peste 
tot şi oricând vom încerca să coborâm el se va afla la 
rădăcina copacului. Nu ne va părăsi niciodată. 

— Ei şi? Vom sta şi noi mai multă vreme în copaci şi odată 
şi-odată tot va pleca, fie pentru câteva momente măcar. 

Fata a dat cu tristeţe din cap. 

— Niciodată nu va face asta, a zis ca. Trebuie să ne mai 
gândim şi la Torodoni. Nu va trece mult până când vor veni 
şi ei, atunci ne vor ucide; iar după ce vor mânca puţin din 
carnea noastră va da restul Grifilor. Iorodonul şi Griful sunt 
prieteni, pentru că Torodonul îşi împarte hrana cu el. 

— Se poate să ai dreptate, întări Tarzan. Dar, chiar de ar fi 
aşa, nu am intenţia să aştept aici să vină cineva să mănânce 
o parte din mine, iar restul să îl dea monstrului de acolo. 
Dacă nu voi ieşi întreg din locurile acestea, nu va fi vina 
mea. Haide, cel puţin să facem o încercare. 

Şi zicând acestea, a pornit înainte prin vârful copacilor, cu 
Panatlea alături. 

Jos, la rădăcina copacilor, pe pământ, mergea dinozaurul, 
iar cum au ajuns la marginea pădurii, unde era de traversat 
vreo cincizeci de metri de câmp deschis până la baza 
stâncii, se afla şi el acolo, aşteptând la rădăcina copacului în 
care se aflau. 

CAPITOLUL VII - Prinderea Panatleii. 

Tarzan a privit descurajat în jos. 

După câteva clipe s-a întors către Panatlea şi îi spuse: 

— Ai putea să străbaţi trecătoarea, mergând repede prin 
copaci? 

— Singură? 

— Nu. 

— Pot să te urmez oriunde mă vei conduce, a zis ea. 

— În cruciş şi înapoi din nou? 

— Da. 

— Atunci, vino şi la întocmai cum îţi spun. 


Cu acestea. Tarzan a pornit înapoi cu viteză, prin copaci, 
ascunzându-se ca o maimuţă din creangă în creangă, 
urmând încă un drum în zigzag, drum pe care l-a ales 
având în vedere greutăţile pe care le-ar fi avut de 
întâmpinat pe jos urmăritorii, cum ar fi fost locuri pe unde 
tufişurile erau foarte dese, unde trunchiuri enorme căzute 
împiedicau mersul, etc. 

Totul, însă, a fost în zadar. Cum au ajuns de partea cealaltă 
a pădurii Griful era deja cu ei. 

— Înapoi! a hotărât Tarzan. 

Au pornit din nou, pe drumul pe care l-au făcut, prin vârful 
copacilor pădurii antice din Korulgrif. Rezultatul a fost 
acelaşi, sau poate chiar mai rău, pentru că încă un Grif a 
venit în ajutorul primului şi acum erau doi care aşteptau la 
rădăcina copacului în vârful căruia s-au oprit fugarii. 

Deasupra ochilor lor se ridica năprasnica stâncă, malul de 
răsărit al Korulgrifului, a cărui suprafaţă era presărată cu 
nenumărate intrări de peşteră, care parcă le făceau cu 
ochiul invitându-i acolo. 

Erau atât de aproape şi totuşi, îi despărţea de ele o 
eternitate! 

Cadavrul Torodonului zăcea jos la poalele dealului, acolo 
unde a căzut. Era o imagine clară a celor doi din copac. Un 
Grit s-a dus acolo, l-a mirosit, dar nu a făcut nici o mişcare 
în sensul că ar fi dorit să îl mănânce. 

Tarzan l-a examinat şi el în treacăt când a coborât în 
dimineaţa aceea. Şi-a închipuit că reprezenta ori un ordin 
mai înalt de antropoizi, ori vreun ordin inferior de rasă 
omenească, poate ceva înrudit cu „omul de Java”: un 
exemplu şi mai autentic de Pithec-Antrop, decât Hodonii şi 
Wazdonii; poate chiar premergătorul amândurora. 

În timp ce privirile lui rătăceau alene asupra scenei de jos, 
creierul lui activ alcătuia amănuntele unui plan cu ajutorul 
căruia cel puţin Panatlea să fie salvată. Gândurile i-au fost 
întrerupte de un strigăt ciudat care venea din partea de sus 
a trecătorii... 


— Uiii-hoo! Uiii-hoo! Se auzea tot mai aproape. 

Grifii şi-au ridicat privirile spre direcţia de unde a venit 
țipătul. 

Unul a scos un sunet, mormăitor care nu era muget şi nici 
nu indica mânie. 

Alt țipăt de acel gen a răspuns imediat. 

Grifii au repetat şi ei mormăitura, iar la intervale se 
repetau şi ţipetele, apropiindu-se din ce în ce mai mult. 

Tarzan a privit-o pe Panatlea. 

— Ce să fie asta? A întrebat el. 

— Nu ştiu, a răspuns ea. Poate vreo pasăre străină, sau 
vreo altă fiară îngrozitoare dintre cele care trăiesc prin 
aceste locuri teribile. 

— Iată-l, a exclamat Tarzan. Priveşte! 

Panatlea a scos un strigăt uşor de disperare. 

— Un 'Torodon! 

Noul sosit, mergând drept şi purtând în mână un băţ lung 
şi gros, înainta, într-un mers legănat. Venea spre Griifi; 
aceştia s-au apropiat unul de altul, pentru a-i lăsa drumul 
liber, ca şi cum s-ar fi temut de el. 

Tarzan urmărea scena cu multă atenţie. 

Torodonul a ajuns acum foarte aproape de un triceratops. 

Acesta a izbit cu capul şi a muşcat furios aerul spre 
Tarzan. Imediat Torodonul s-a apropiat de monstru şi a 
început să îl lovească peste faţă cu băţul pe care îl avea în 
mână. 

Spre uimirea lui Tarzan, Griful, care ar fi putut să îl 
nimicească pe acesta într-o clipă, a scâncit şi s-a ferit 
ghemuindu-se ca un câine bătut. 

— Uiii-hoo! Uiii-hoo! a strigat Torodonul. 

Griful s-a apropiat încet de el. Un ciomag bun peste cornul 
din mijloc l-a determinat să se oprească. 

Apoi 'Torodonul a păşit pe după coada monstrului şi a 
început să urce pe ea până s-a aşezat călare pe spinarea 
enormă a Grifului. 


— Uiii-hoo! a strigat din nou Torodonul, înţepând fiara cu 
vârful ascuţit al băţului. 

Griful a pornit la drum, încălecat de Torodon. 

Atât de uimit era Tarzan de ceea ce se petrecea la 
rădăcina copacilor, încât orice gând de salvare a dispărut 
din mintea lui. Realizând că în clipele acelea, pentru el şi 
Panatlea, timpul a fugit înapoi veacuri nenumărate, pentru 
a se desfăşură în faţa ochilor lor o pagină din trecutul vag şi 
îndepărtat. 

Amândoi au avut un prilej de necrezut ca să privească în 
realitate primul om şi animalele lui primitive de muncă. 

Acum, însă, Griful care era călărit s-a oprit şi a privit în sus 
spre ei, mugind. Atât a fost suficient. Monstrul şi-a înştiinţat 
stăpânul despre prezenţa lor acolo. 

Imediat, Torodonul a îndrumat monstrul spre copacul în 
care ei se aflau, sărind în acelaşi timp în picioare pe spatele 
noduros al acestuia. 

Tarzan a văzut figura bestială a Torodonului, colții lui cei 
mari şi muşchii puternici. Din coapsele unuia ca acesta ar fi 
putut foarte bine să izvorască rasa omenească şi numai 
dintr-unul ca acesta, pentru că doar o astfel de specie a 
putut să supravieţuiască primejdiilor grozave din vremea 
aceea. 

Torodonul a început să se lovească în piept şi să mârâie 
oribil, grosolan, bestial. 

Tarzan s-a ridicat în toată înălţimea lui pe creanga care se 
legăna în aer, lăsând impresia unui semizeu neatins de pata 
civilizaţiei: un specimen perfect de ceea ce ar fi fost rasa 
omenească, dacă legile omului nu s-ar fi amestecat cu legile 
naturii. 

„Prezentul” a aşezat o săgeată în arcul său întinzându-i 
coarda cu putere. 

„Trecutul”, având încredere numai în forţa sa brută, a 
încercat să îl târască pe celălalt la pământ, dar săgeata 
trimisă a pătruns adânc în pieptul barbar al „Irecutului”, 


iar acesta s-a cufundat înapoi în uitarea în care se găseau 
semenii săi. 

— Tarzan, Jad-guru! a murmurat Panatlea, dându-i, fără să 
ştie, acelaşi titlu al unei admiraţii complete, titlu pe care şi 
războinicii din propriul ei trib i l-au oferit. 

Tarzan s-a întors spre ea. 

— Panatlea, a spus el, aceşti monştri sunt capabili să ne 
ţină în această poziţie, în acest loc, la infinit. Nu cred că ne 
putem salva împreună, dar m-am gândit la ceva. Rămâi tu 
aici şi te ascunzi în frunziş, iar cu pornesc să trec de partea 
cealaltă prin copaci în aşa fel încât să atrag atenţia 
monştrilor. Evident că mă vor urmări, numai dacă au mai 
multă minte decât bănuiesc eu. Îndată ce se vor îndepărta 
de aici, fugi la stâncă şi ascunde-te într-o peşteră unde să 
mă aştepţi pe mine, dar nu mai mult decât până deseară. 
Dacă vezi că nu vin până în zorii zilei, mergi singură înapoi 
la Korulja. Uite, îţi dau şi o bucată de carne. 

Zicând acestea, Tarzan a tăiat imediat unul din picioarele 
din spate ale cerbului şi îl dădu fetei. 

— Nu pot să te părăsesc, a spus ea simplu. Poporul nostru 
nu obişnuieşte să îşi părăsească prietenii şi aliaţii. Omat nu 
mi-ar ierta-o niciodată. 

— Spune-i lui Omat că eu am hotărât să pleci, a răspuns 
Tarzan. 

— Trebuie neapărat? 

— Da! La revedere, Panatlea! Grăbeşte-te să ajungi la 
Omat. Eşti cu adevărat o soţie potrivită pentru şeful din 
Korulja. A sfârşit el. Pornind printre copaci. 

— La revedere, Tarzan Jad-guru! a strigat ea. Fericit este 
Omat cu Panatlea să aibă un astfel de prieten. 

Tarzan, strigând tare. Şi-a continuat drumul, iar monştrii, 
atraşi de vocea sa, l-au urmărit pe jos, pe sub copaci. 

Gândul lui s-a îndeplinit şi se bucura de aceasta; îndrepta 
astfel fiarele care mugeau cât mai departe de Panatlea. 

Totuşi, în timp ce traversau trecătoarea, a încercat de 
câteva ori să le înşele vigilenţa, dar totul a fost în zadar, 


Grifii nu îl pierdeau din priviri. 

A mai căutat să găsească pe marginea cealaltă a pădurii 
un loc pe unde, din întâmplare, să existe un copac cât mai 
aproape de stâncă; dar, cu toate cercetările sale, nu a găsit 
nici un mod de ieşire din acest impas. 

A început, în cele din urmă, să fie pătruns de ideea 
situaţiei sale disperate şi să înţeleagă de ce trecătoarea 
Korulgrif a fost pentru totdeauna părăsită de rasele din 
Paluldon. 

A început să se înnopteze; cu toate că a trecut atât de mult 
timp de când el încerca din răsputeri să iasă din această 
încurcătură, acum nu era cu nimic mai aproape de libertate 
decât a fost în primul moment când s-a ciocnit de ea. 

Odată cu lăsarea nopţii, larzan a început să spere din nou. 
Deoarece ca şi pisicile mari era şi el, mai mult sau mai 
puţin, tot o fiară nocturnă. 

Dar şi aici s-a simţii înşelat de o mare slăbiciune a sa: nu 
cunoştea suficient Griful, aşa că, înainte de a se sfârşi 
noaptea, a început să se întrebe dacă aceşti monştri dorm 
vreodată. Ori în care direcţie ar fi mers el, mergeau şi ei; 
întotdeauna îi găsea în faţa sa, oprindu-l din drum. 

În sfârşit, cu puţin timp înainte de naşterea zilei, a 
renunţat la orice încercare, cel puţin pentru un moment, 
încercând să se odihnească, aşezându-se comod pe furca 
înaltă a unui copac. 

Soarele se înălța din nou pe cer şi Tarzan s-a trezit tot în 
Korulgrif, dar odihnit şi vioi. Mai mult decât conştient de 
nevoile momentului, nu a mai cercetat să vadă unde sunt 
paznicii săi, ca nu cumva prin aceasta să le atragă atenţia 
asupra mişcărilor sale. 

A încercat să se strecoare încet şi fără zgomot prin 
frunzişul copacilor. Totuşi, prima mişcare care a făcut-o a 
fost anunţată omenirii printr-un muget profund de la 
rădăcina copacului. 

Printre numeroasele rafinamente ale civilizaţiei pe care 
Tarzan nu şi le-a însuşit era obiceiul de a înjura, fapt pe 


care şi unii oameni delicaţi îl regretă, deoarece sunt 
împrejurări în viaţă în care acest obicei te eliberează din 
aglomerarea de emoţii, este un fel de supapă de siguranţă. 

Poate că şi Tarzan ar fi recurs ia această metodă, dacă 
cumva ar fi existat şi expresii fizice ca şi cele vocale; imediat 
însă ce mugetul de jos l-a înştiinţat de spulberarea 
speranţelor sale, a luat un fruct mare de pe o creangă din 
apropiere şi l-a aruncat cu putere în botul cornut al 
monstrului. L-a izbit exact în ochi iar mişcarea a avut un 
efect surprinzător pentru Tarzan. În loc să fie întărită furia 
monstrului în faţa unei demonstraţii de ură şi răzbunare, 
acesta muşcă în aer după fruct când a sărit de pe capul lui 
pe pământ, iar după aceea s-a întors tăcut la o parte, 
îndepărtându-se câţiva paşi de copac. 

Era ceva în mişcarea şi atitudinea fiarei care i-a amintit 
imediat lui Tarzan o acţiune identică văzută de el în ajun. 
Când 'Torodonul a izbit una dintre aceste creaturi peste faţă 
cu ciomagul. Imediat s-a luminat în creierul său isteţ şi i-a 
venit o idee de evadare din această situaţie nenorocită: o 
idee care l-ar fi făcut să îngălbenească şi pe cel mai curajos 
dintre oameni. 

Totuşi, în timp ce se pregătea pentru cel mai mare joc pe 
care îl poate face un om în partida vieţii, zâmbea,... 
zâmbea, fără să dea nici cel mai mic indiciu de grabă, 
nelinişte şi nervozitate, în toată atitudinea sa. 

Mai întâi şi-a ales o creangă lungă şi dreaptă, cam de 
patru-cinci centimetri în diametru la bază. A tăiat-o din 
copac cu cuțitul şi curăţind-o de crengi mai mici şi 
rămurele, o transformă într-o prăjină cam de trei metri 
lungime. După aceea a ascuţit-o la un capăt. 

După ce a realizat acest baston, s-a oprit un moment şi i-a 
privit pe triceratopşi. 

— Uiii-hoo! A strigat el de sus. 

Monştrii au ridicat imediat privirile spre el. Din gâtul 
unuia dintre ei a ieşit un sunet huruitor, abia perceptibil. 


— Uiii-hoo! a repetat Tarzan, aruncându-le restul cerbului 
pe care l-a vânat în ajun. 

Ca şi cum ar fi fost scuturaţi de un curent electric, 
amândoi monştrii s-au repezit la bucata de carne. Apucând 
fiecare o parte din ea aproape simultan, au tras de ea până 
când au rupt-o în două şi au început să o savureze cu 
lăcomie. 

O singură dată l-au mai privit pe Iarzan şi atunci au 
observat că acesta coboară din copac. Unul din ei a pornit 
spre el. Tarzan a repetat din nou strigătul ciudat al 
Torodonului. 

Griful s-a oprit pe loc, în aparenţă nedumerit, în timp ce 
Tarzan a sărit uşor la pământ, înaintând spre cel mai 
aproape monstru, ţinându-şi ciomagul ridicat ameninţător, 
iar pe buzele sale era să izbucnească strigătul primului om. 

Dar monstrul va răspunde, oare, la acest strigăt cu 
mormăitura paşnică a unui animal de muncă sau cu 
mugetul oribil al unui carnivor? De răspunsul la această 
întrebare atârna acum soarta lui Tarzan. 

Panatlea asculta atentă zgomotul Grifilor care se 
îndepărtau de ea ca efect al ideii supreme a lui Tarzan. Cum 
s-a convins că aceştia sunt suficient de departe pentru ca ea 
să poată să fugă în siguranţă, a coborât repede din copac şi 
a pornit ca o căprioară speriată, străbătând spaţiul deschis 
până la baza stâncii, păşind peste cadavrul Torodonului 
care a atacat-o cu o seară înainte şi a început să urce 
repede pe ţăruşii de piatră. 

Când a ajuns la intrarea unei peşteri aproape de aceea pe 
care a ocupat-o mai înainte, a aprins un foc şi a început să 
gătească bucata de carne pe care i-a dat-o Tarzan, iar de la 
una dintre firişoarele de apă care se prelingeau de pe 
stâncă a obţinut sursă suficientă pentru a-şi astâmpăra 
setea. 

A aşteptat acolo toată ziua, auzind din depărtare, de multe 
ori şi de foarte aproape, mugetele monştrilor care 


urmăreau fiinţa aceea ciudată ce a intrat atât de misterios 
în viaţa ei. 

Astfel, ea a aşteptat toată ziua şi a mai aşteptat o noapte 
întreagă ca să se întoarcă şi să meargă împreună cu el 
înapoi la Omat. Experienţa a învăţat-o că, în faţa primejdiei, 
doi oameni au mai multe şanse de supravieţuire decât unul 
singur. Dar Tarzan Jad-guru nu s-a mai întors, astfel, 
imediat cu primii zori ai zilei, Panatlea a pornit tristă la 
drum, spre Korulja. 

A ajuns la Korulja fără nici un incident. A coborât şi malul 
prăpăstios dinspre apus fără să zărească măcar pe unul 
dintre duşmanii neamului ei. Astfel, în aceste condiţii, a 
crezut că va reuşi să sfârşească cu succes drumul pe care a 
pornit, ajungând întreagă şi în siguranţă printre membrii 
familiei sale, unde iubitul o aştepta, după care nu l-a mai 
văzut de atâtea luni amare. 

Totuşi, cu toată încrederea pe care o avea în rezultatul 
final al călătoriei sale, nu a micşorat cu nimic prudenţa şi 
starea de vigilenţă extremă cu care străbătea drumul. La 
popoarele primitive atenţia la drum este ceva instinctiv, 
ceva care nu poate fi uitat nici măcar o clipă de cel care 
vrea să ajungă anii bătrâneţii. 

A trecut şi de partea cealaltă a văii, ajungând la drumul ce 
mergea pe lângă râul şerpuitor care udă Korulul şi trece pe 
lângă malul de răsărit al trecătorii care iese din câmpia 
fertilă din valea lui Jad-ben-Otho. 

În clipa când ea a păşit pe drum, s-a ridicat din ambele 
părţi, ca şi cum ar fi răsărit din senin, un grup de vreo 
douăzeci de războinici albi, înalţi şi puternici. Erau Hodonii. 

Panatlea a aruncat o singură privire asupra celor care îi 
amenințau libertatea în ultimele momente; apoi a sărit 
repede spre tufişuri cu speranţa că se va putea ascunde 
undeva şi să scape de acolo. 

Zadarnică speranţă, deoarece războinicii au fost prea 
aproape de ea şi au înconjurat-o din toate părţile. 


Atunci, încolţită, s-a transformat, la flăcările fricii şi a urii. 
Dintr-o căprioară speriată într-o tigroaică furioasă. A tras 
cuțitul din teacă şi a început să se apere singură împotriva 
unui duşman atât de numeros. 

Ei însă nu doreau să o ucidă, ci numai să o prindă vie, 
astfel mulţi au simţit lama ascuţită a armei sale cu care tăia 
în carnea lor; în cele din urmă a fost învinsă de forţa 
numărului lor. 

Ea continua să se lupte, zgâriind şi muşcând, chiar după 
ce i s-a luat cuțitul, aşa că Hodonii au fost nevoiţi să îi lege 
mâinile şi să îi pună un căluş în gură. 

La început nu a vrut să meargă de bună voie, dar. După ce 
doi Hodoni au prins-o de păr şi au târât-o aşa câţiva paşi, a 
văzut că ideea ei era greşită, pornind docilă, deşi, atât cât îi 
permiteau căluşul şi mâinile legate la spate, era destul de 
îndrăzneață faţă de ei. 

După un timp, Hodonii s-au unit cu o trupă mai mare şi 
Panatlea a aflat din convorbirea lor că ultima destinaţie a 
călătoriei era Alur, cetatea luminii. 

În timpul acesta, în peştera strămoşilor săi, Omat, Gund de 
Korulja, jelea atât pierderea prietenului său, cât şi a fiinţei 
care ar fi trebuit să îi fie soţie. 

CAPITOLUL VIII - În căutarea Janei. 

În timp ce reptila şuierătoare venea în viteză asupra 
străinului care încerca să treacă lacul din centrul mlaştinii 
de la hotarele Paluldonului înot, acesta a avut impresia 
sfârşitului călătoriei sale atât de obositoare şi pline de 
primejdii. 

Şansa lui de a supravieţui părea atât de mică şi speranţa 
atât de slabă; nu se gândea deloc să se lase nimicit fără nici 
o împotrivire. 

A scos deci, cuțitul din teacă, aşteptând plin de curaj 
apropierea reptilei. Monstrul era de o conformaţie pe care 
el nu a mai văzut-o până atunci la nici o vietate, semănând 
din unele puncte de vedere mai mult cu un crocodil enorm, 


decât cu orice alt animal sau reptilă pe care ar fi putut să le 
cunoască el. 

Astfel, în momentul când acest supravieţuitor înfiorător al 
vreunei clase reptiliene stinse demult l-a ajuns cu fălcile 
gata deschise să îl înghită, străinul a devenit conştient, într- 
o clipă, de zădărnicia unei încercări de a opri atacul nebun 
al reptilei, sau de a îi putea străpunge pielea cu solzii ca 
oţelul numai cu cuțitul pe care îl avea în mână. 

Părea că nu i-a mai rămas decât o singură soluţie, dincolo 
de o moarte subită: a folosit-o chiar în clipa în care 
monstrul l-a ajuns. 

Cu viteza unei foci maritime s-a scufundat în apă, cu capul 
înainte, pe sub corpul uriaş ce venea spre el şi răsucindu-se 
în acelaşi timp cu faţa în sus, a înfipt adânc cuțitul în pielea 
moale, rece şi alunecoasă de pe pieptul reptilei. 

În virtutea inerţiei, viteza enormă a acestei reptile a făcut- 
o să treacă peste omul scufundat în apă care a simţit lama 
tăioasă a cuţitului spintecând reptila de la un capăt la altul. 

Atunci a mai înotat sub apă; a înotat puternic şi repede 
vreo zece metri, după care a ieşit la suprafaţă. O privire în 
spatele lui a fost suficientă să îi arate că monstrul rănit 
bătea apa zadarnic, încercând să se menţină la suprafaţă. 

Cum că se zbătea în agoniile morţii era demonstrat de 
faptul că acum nu mai încerca să îl urmărească, aşa că, 
însoţit de şuierăturile stridente ale monstrului muribund, 
albul a ajuns la celălalt capăt al lacului, pentru a-şi relua 
foiţele sale supraomeneşti de a străbate şi ultima fâşie de 
mlaştină care îl mai separa de terenul solid al Paluldonului. 

S-au scurs două ore lungi şi obositoare până a reuşit să 
treacă prin noroiul alunecos, lipicios şi urât mirositor; dar, 
în cele din urmă, istovit şi plin de noroi, s-a târât încet pe 
iarba verde şi moale. 

La vreo sută de metri mai încolo se vedea un râuleţ care, 
izvorând în munţii din depărtare, şerpuia la vale, pentru a 
se vărsa în întinsul mlaştinilor. 


După o scurtă odihnă, el s-a dus şi a căutat un loc potrivit 
pentru a-şi spăla atât corpul cât şi armele şi curelele de 
murdăria acumulată. 

A trecut mai mult de un ceas de când, sub razele de soare, 
a început să se curețe de toată mizeria şi să îşi ungă 
Enfield-uL. Cu toate că nu avea alte mijloace de uscare 
decât nişte ierburi. 

A sosit astfel miezul zilei, înainte ca el să se fi declarat 
mulţumit că preţioasa lui armă este ferită de stricăciunile 
murdăriei sau ale umezelii. După aceea s-a ridicat şi a 
pornit la drum în căutarea urmei care l-a călăuzit cu atâta 
precizie până acolo, dincolo de marginea cealaltă a 
mlaştinii. 

Va mai regăsi el, oare, urma care l-a adus până la 
marginea mlaştinilor, acolo unde a pierdut-o şi el în ciuda 
simţurilor lui atât de acute? 

Dacă nu o mai găsea şi dincolo de partea opusă a barierei 
aproape imposibil de trecut, putea foarte bine să îşi 
închipuie că a făcut în zadar această călătorie. 

A căutat deci, în sus şi în jos, pe marginea acestor ape 
stătătoare, semnele unor urme vechi, care altor ochi le-ar fi 
fost invizibile cu totul, chiar dacă ar fi mers imediat şi exact 
după paşii aceluia care a brăzdat urmele. 

În timp ce Tarzan înainta cu băţul asupra Grifilor, imita pe 
cât îşi putea aminti mai bine, apucăturile Torodonului, dar, 
chiar până în clipa când a ajuns să se oprească alături de 
unul dintre aceşti monştri enormi, şi-a dat foarte bine 
seama că soarta lui atârna de un fir de păr, deoarece 
niciunul dintre ei nu a arătat un semn de supunere ori 
ameninţare. 

Monstrul nu făcea decât să stea nemişcat, privindu-l cu 
ochii reci de reptilă... şi atunci, a ridicat băţul şi cu un sunet 
ameninţător i-a dat o lovitură puternică peste faţă. 

Creatura a muşcat aerul gol în direcţia lui..., o muşcătură 
ce nu a ajuns până la Tarzan, după care fiara s-a întors în 


tăcere, făcând doi paşi înainte, întocmai după cum a făcut 
când l-a asuprit Torodonul. 

Mergând prin spatele ei, după cum l-a văzut că a procedat 
părosul dinaintea sa, Tarzan s-a urcat pe coada reptilei 
până a ajuns lângă ceafa acesteia unde s-a aşezat călare. 

După aceea, imitându-l pe 'Iorodon, l-a înţepat cu capătul 
ascuţit al băţului şi îndrumându-l în felul acesta cu lovituri 
când în dreapta, când în stânga, a pornit în lungul 
trecătorii, în direcţia văii. 

La început nu s-a întrebat decât dacă îşi va putea impune 
cu succes autoritatea asupra acestor monştri enormi, ştiind 
bine că în această direcţie se află singura lui şansă de a 
scăpa de urmaăritori. 

Aşezat pe spinarea monstrului a avut senzaţia din 
copilărie, când s-a urcat pentru prima dată pe ceafa lată a 
lui Tantor, elefantul. Aceasta, împreună cu simţul că este 
stăpân pe situaţie, fapt întotdeauna de mare importanţă 
pentru Tarzan, l-a hotărât să îşi aplice şi noua forţă ce a 
primit-o în scopuri cu mult mai folositoare. 

Despre Panatlea îşi făcea impresia că a scăpat şi a ajuns la 
tribul ei. Unde se afla acum la adăpost sau, probabil, şi-a 
găsit moartea înainte de a fi ajuns acasă. 

În orice caz. El nu mai putea să îi fie acum de nici un folos, 
cât în acea vale verde şi fertilă se afla Alur, cetatea luminii 
care, de când a privit-o prima dată de sus de pe creasta 
munţilor Pastorul Ved, a fost tot timpul atracţia țintei sale. 

Era adevărat că nu avea de unde să ştie dacă între zidurile 
ei strălucitoare era închisă sau nu taina partenerei lui de 
viaţă. Totuşi, dacă mai trăia cumva în ţinutul Paluldonului, 
nu putea fi decât printre Hodoni, deoarece negrii păroşi ai 
acestei lumi uitate nu luau şi nu păstrau prizonieri. 

Va merge, deci, la Alur! Şi cum putea oare să o facă cu mai 
mult succes decât călare pe acest monstru îngrozitor, pe 
care toate rasele din Paluldon îl înfricoşau şi îl dominau? 

Ţinutul prin care trecea acum era scăldat într-o 
splendoare de verdeață tropicală. larbă deasă, moale şi 


răcoroasă creştea înaltă până la brâu şi de o parte şi de alta 
a drumului care. Din când în când. Era întrerupt de mici 
întinderi unde copacii erau rari ca într-o grădină, iar alteori 
de pădure deasă, cu crengile atât de încolăcite una în alta 
deasupra capului, încât ti se părea că treci printr-un tunel. 

Uneori întâmpina mari greutăţi ca să fie ascultat de 
monstrul acela nedomesticit, dar totdeauna rezultatul era 
acelaşi: teama care o avea de stăpânul său, infinit de mic pe 
lângă el, îl făcea să asculte. 

Târziu, după-amiază, ajungând la confluenţa râului pe 
lângă care mergeau cu un altul care părea că vine dinspre 
Korulja şi tocmai pe când ieşea dintr-un petic de pădure, 
Tarzan a fost faţă în faţă cu o oaste mare de Hodoni, de 
partea cealaltă a râului. 

Simultan, privirile lor s-au încrucişat, precum şi cu cele ale 
fioroasei creaturi pe care el era călare. Când l-au văzut. 
Hodonii au rămas o clipă împietriţi de uimire: apoi urmând 
comanda aspră a şefului lor, s-au răsucit pe călcâie şi s-au 
refugiat într-o pădurice din apropiere. 

Tarzan nu a avut timp să îi privească prea intens, dar i-a 
fost suficient să vadă că erau printre ei şi Wazdoni. 
Prizonieri fără îndoială, luaţi din vizitele făcute asupra 
satelor Wazdonilor, după cum i-a poveşti odată Tadeu şi 
Omat. 

La sunetul vocilor Hodonilor, Griful a început să mugească 
îngrozitor şi a pornit în urmărirea lor, cu tot râul care îi 
despărţea. Abia după multe lovituri pe care le-a primit de la 
Tarzan şi după nenumărate împunsături, s-a mai liniştit şi a 
pornit din nou pe cărare, dar mult timp după aceea era 
mohorât şi mult mai anevoios de dominat. 

Când soarele era aproape de asfinţit şi a atins culmea 
munţilor înalţi de la apus. Tarzan a ajuns la concluzia că 
ideea de a intra în cetatea Alur, călare pe Grif, nu se putea 
realiza. Încăpăţânarea monstrului crescând necontenit, 
datorită faptului, probabil, că enormul lui stomac striga 
după mâncare. 


Tarzan se întreba nedumerit dacă 'Torodonii aveau vreun 
mijloc de a îşi priponi animalele peste noapte; dar cum nu 
ştia acest lucra şi nu îi trecea prin minte nici o idee 
acceptabilă. S-a hotărât să lase în voia întâmplării dacă îl va 
mai găsi sau nu a doua zi dimineaţa. 

Acum,însă, se ridica o altă întrebare: care vor fi relaţiile 
dintre ei, după ce Tarzan va descăleca? 

Nu se vor întoarce oare lucrurile în starea lor anterioară: 
vânatul şi fiara vânătoare? 

Ori poate frica de împunsăturile băţului va continua să ţină 
din frâu monstrul mâncător de carne? 

Tarzan nu putea să fie sigur nici de una, nici de alta, dar 
cum nu putea să rămână călare pe Grif toată viaţa, a 
preferat să descalece şi să pună întreaga situaţie la o ultimă 
încercare, cât timp mai era încă lumină. 

S-a hotărât să o facă imediat. 

Nu ştia însă nici prin ce mijloc va opri monstrul, singura lui 
dorinţă fund până atunci să îl îndrume tot înainte. 

Încercând, însă, în mai multe moduri cu băţul a descoperit 
că putea să îl oprească numai când se apleca înainte şi îl 
lovea puternic peste bot. 

În apropiere de locul unde se aflau acum se înălţau mai 
mulţi copaci, printre crengile cărora putea foarte bine să îşi 
găsească un adăpost convenabil..., dar i-a trecut prin minte 
că, dacă s-ar fi refugiat printre crengile lor, Griful ar fi 
înţeles imediat că fiinţa de care a ascultat până atunci avea 
sentimente de teamă faţă de el, cu rezultatul că Tarzan ar fi 
ajuns din nou prizonierul triceratopsului. 

Astfel, când s-a oprit Griful, Tarzan a coborât la pământ şi 
i-a aplicat o lovitură blândă pe coaste, ca şi cum i-ar fi dat 
drumul, apoi a pornit indiferent înainte. Din gâtul 
monstrului a ieşit un sunet puternic, răguşit şi prelung, 
după care, fără să îl privească măcar o dată pe Tarzan, a 
pornit şi a intrat în râu, unde s-a oprit să bea apă mult timp. 

Convins că Griful nu mai constituia o primejdie pentru el şi 
cum era flămând, Tarzan a luat arcul de pe spate, a ales 


câteva săgeți şi a pornit după hrană; a simţit mirosul 
acesteia după prima adiere de vânt dinspre râu. 

Zece minute mai târziu, avea vânatul pregătit. Era unul 
din specia de antilope din Paluldon, pe care a identificat-o în 
copilărie cu Bara, cerbul; aceasta pentru că, în cartea de 
citire pentru începători, care a fost baza educaţiei sale, 
poza unui cerb a fost aceea care semăna cel mai mult cu 
antilopele, de la elanul cel mare, până la cel mai mic tip de 
căprioare care se găseau în ţinuturile pe care le-au 
cutreierat în copilărie. 

Tăind o bucată din pulpa din faţă, a ascuns-o într-un copac 
din apropiere, apoi a aruncat pe umeri restul aproape 
întreg al cărnii şi s-a întors din nou acolo unde l-a lăsat pe 
Grif. 

Monstrul tocmai ieşea din apă, când Tarzan. Văzându-l, a 
scos strigătul ciudat al Iorodonului. 

Fiara a privit în direcţia sunetului, scoțând în acelaşi timp 
un muget uşor, cu care a răspuns la chemarea stăpânului. 
Tarzan a trebuit să repete strigătul de două ori până ce 
fiara a pornit încet spre el, iar când a ajuns la câţiva paşi 
distanţă i-a aruncat carnea de cerb. Asupra căruia monstrul 
s-a repezit cu lăcomie. 

— Dacă o să te ţină ceva în apropiere, îşi şopti Tarzan, 
înapoindu-se la copacul unde a ascuns porţia de carne, nu 
va fi altceva decât siguranţa că te voi hrăni. 

După ce a terminat de mâncat, s-a aşezat comod printre 
crengile copacilor înalte ca să se poată odihni, fiind aproape 
sigur că a doua zi, nu va intra în Alur călare pe preistoricul 
său armăsar, ci va trebui să străbată pe jos distanţa până 
acolo. 

Când s-a trezit a doua zi de dimineaţă, a sărit uşor din 
copac şi a pornit spre râu. Unde s-a dezbrăcat de tunica lui 
de peste şolduri, a scos ambele de pe umeri şi punându-le 
pe iarba verde de pe mal, a intrat în apă, să înoate puţin. 

A ieşit de acolo după o baie înviorătoare, s-a îmbrăcat şi 
apoi a mâncat ceea ce a mai rămas din carnea antilopei, 


completându-şi masa cu fructele care creşteau prin toate 
părţile. 

După ce a mâncat, a coborât din copac şi ridicând vocea, a 
scos strigătul fantastic al Iorodonului, chemând Griful. Cu 
toate acestea, deşi a strigat de mai multe ori şi a aşteptat 
câtva timp. Nu a primit nici un răspuns, în cele din urmă 
ajungând la concluzia că de acum înainte nu îşi va mai 
vedea calul său atât de neobişnuit. 

S-a îndreptat, deci, spre Alur. Punându-şi toată nădejdea 
în cunoştinţele de limbă hodonă, în puterea lui cea mare şi 
în isteţimea cu care era înzestrat. 

În felul acesta, a intrat în oraşul hodonez Alur cu aceeaşi 
siguranţă cu care tu cititorule, te-ai aventura pe strada 
principală a vreunui oraş vecin cu al tău. 

Prima persoană care i-a descoperit defectul a fost un copil 
care se juca în poarta unei clădiri. 

— Fără coadă! Fără coadă! a începui el să strige, aruncând 
cu o piatră în Tarzan. 

Apoi, a amuţit pentru câteva momente şi a rămas cu ochii 
ieşiţi din orbite, la constatarea că această fiinţă era cu totul 
altceva decât un simplu războinic Hodon care şi-a pierdut 
coada. Speriat a fugit, ţipând în curtea locuinţei sale. 

Tarzan şi-a continuat drumul, dându-şi seama însă că era 
iminent momentul când va lua o decizie. 

Nici nu a avut mult de aşteptat, deoarece la prima cotitură 
a străzii, se afla faţă în faţă cu un războinic Hodon. În ochii 
căruia a văzut surpriza subită care i-a provocat-o. Urmată 
imediat de o bănuială, dar Tarzan i s-a adresat mai înainte 
ca acela să îi fi putut vorbi. 

— Sunt străin din altă ţară, a zis el şi aş vrea să vorbesc cu 
Kotan, regele vostru. 

Individul a făcut un pas înapoi şi a pus mâna semnificativ 
pe mânerul cuţitului său. 

— La porţile Alurului nu ajung străinii, a zis el, decât ca 
duşmani sau sclavi. 


— Nu vin nici ca sclav, nici ca duşman, a răspuns larzan. 
Vin direct de la Jad-ben-Otho. Priveşte! 

Şi spunând acestea. Îi arătă Hodonului mâinile sale ca să 
poată vedea cât de mult se deosebesc de ale lui. Apoi s-a 
întors cu spatele ca să îl convingă că nu avea nici coadă. 

De fapt. În această idee şi-a pus tot destinul, datorită 
amintirilor care l-au legat de Tadeu şi Omat; şi-a amintit că 
aceştia doi s-au certat odată iar Wazdonul a pretins că Jad- 
ben-Otho are o coadă lungă, iar Hodonul era în controverse 
cu celălalt pentru credinţa care o avea că Dumnezeul lor 
este fără coadă. 

Ochii războinicului s-au dilatat, zugrăvindu-se în ci o 
expresie de mare respect, nuanţată lotuşi şi de puţină 
bănuială. 

— Jad-ben-Otho! a murmurat el. 

Apoi. lare: 

— Văd bine că nu eşti nici Hodon, nici Wazdon. Precum 
este tot atât de adevărat că Jad-ben-Otho nu are coadă. 
Vino, să te conduc la Kotan, fiind un fapt în care nu trebuie 
să se amestece un războinic. Urmează-mă! 

Zicând acestea, a pornit înainte, conducându-l pe Tarzan 
prin Alur. Dar tot nu îşi luase mâna de pe mânerul cuţitului 
şi tot îl privea pe noul venit cu un sentiment de bănuială. 

Oraşul cuprindea o mare întindere de teren. Uneori se 
găsea câte un spaţiu considerabil între diverse grupuri de 
clădiri, alteori clădirile erau dese. 

În drumul lor, Tarzan şi Hodonul s-au întâlnit cu mai mulţi 
războinici şi chiar cu femei, care au manifestat o mare 
curiozitate la imaginea străinului, dar îndată ce aflau că 
este condus la palatul regelui, niciunul dintre ei nu avea 
vreun gând rău pentru el. 

Au ajuns, în sfârşit, la o grămadă înaltă de clădiri care se 
întindea peste o suprafaţă mare, mărginită în partea de 
apus de un lac albastru şi se vedea destul de bine că a fost 
cioplită direct din ceea ce a fost odată o stâncă naturală. 


Acest grup de clădiri era înconjurat de un zid cu mult mai 
înalt decât toate pe care le-a văzut Tarzan până acum. 
Conducătorul lui l-a dus până la o poartă unde stăteau vreo 
doisprezece războinici, care s-au ridicat în picioare, 
formând o barieră vie în faţa intrării, de îndată ce Tarzan şi 
însoţitorul său au apărui după colţul zidului palatului. 
Aceasta, din cauză că mulţimea curioasă care era în urma 
lor a ajuns atât de numeroasă, încât paznicii de la poartă nu 
ştiau ce să creadă. 

După ce conducătorul şi-a terminat expunerea, Tarzan a 
fost condus în interiorul curţii, unde a fost reţinut, în timp 
ce un războinic a intrat în palat, cu intenţia clară de a îl 
anunţa pe Kotan. 

După vreo cincisprezece minute, a apărut un războinic 
mare şi puternic, urmat de mai mulţi alţii care au început să 
îl examineze pe Tarzan, cu cei mai mare interes. 

Conducătorul acestei oşti de războinici s-a oprit deodată, 
în fata lui Tarzan, întrebându-l brusc: 

— Cine eşti tu? Ce treabă ai cu Kotan? 

— Sunt un prieten, a răspuns Iarzan. Vin din ţara lui Jad- 
ben-Otho ca să îl vizitez pe Kotan, regele Paluldonului. 

— Dar cum ai ajuns până aici? Şi pentru ce să te duc la 
Kotan? A întrebat celălalt. 

Atunci Tarzan s-a ridicat în toată înălţimea lui. 

— Destul! a strigat el. Oare trimisul lui Jad-ben-Otho 
trebuie tratat la fel ca oricare Wazdon? Du-mă la rege, 
numaidecât, ori furia lui Jad-ben-Otho va cădea asupra 
capului tău! 

În atitudinea aceasta provocatoare, era şi o întrebare care 
şi-o punea şi anume: cât de departe putea el să meargă cu 
trufia cu care dorea să îşi impună autoritatea? Dar nu a 
avut mult de aşteptat, pentru că aproape imediat s-a 
schimbat şi comportamentul interlocutorului său. 

S-a îngălbenit, a aruncat o privire speriată spre răsărit, 
apoi a întins palma dreaptă spre Tarzan, aplicând mâna 


stângă pe pieptul său: acesta era semnul de amiciţie, după 
cum era obiceiul între popoarele din Paluldon. 

Tarzan a sărit repede la o parte, ferindu-se ca de ceva 
profanator; de asemenea, o expresie de groază şi de 
dezgust i s-a răspândit pe figură. 

— Stai! a strigat el Cine eşti tu că îndrăzneşti să te atingi 
de persoana sacră a trimisului lui Jad-ben-Otho? Numai 
Kotan poate să primească o asemenea onoare de la mine şi 
aceasta ca o favoare specială de la Jad-ben-Otho. Grăbeşte- 
te! Am pierdut şi aşa destul timp! Uite ce fel de primire se 
acordă de către Hodonii din Alur fiului tatălui meu! 

La început, s-a gândit că ar fi bine să adopte rolul însuşi al 
lui Jad-ben-Otho, dar a considerat că, pe de o parte, ar 
putea să întâmpine vreo încurcătură, pe de altă parte, era 
plictisitor să îl întrupezi necontenit pe un Dumnezeu. 

Când a realizat că sistemul lui funcţiona perfect, i-a trecut 
prin minte că, trecând în rolul fiului lui Jad-ben-Otho, ar 
avea o autoritate cu mult mai mare decât aceea a unui 
simplu sol: pe lângă aceasta, ca fiu al lui Jad-ben-Otho ar fi 
avut o libertate mai mare în ceea ce priveşte purtarea sa şi 
faptele sale. După calculul său, unui Dumnezeu mai tânăr 
nu i s-ar fi cerut lămuriri stricte în materie de demnitate şi 
alte amănunte, după cum i s-ar fi pretins în mod firesc unui 
Dumnezeu mai bătrân şi mai mare. 

De data aceasta, efectul cuvintelor sale s-a manifestat 
imediat şi cu putere la toţi cei din jurul lor. Dintr-o singură 
mişcare, s-au înlăturat cu toţii, şeful lor aproape leşinând de 
groază. 

Scuzele sale, când a putut să le ceară după ce i-a trecut 
paralizia produsă de spaima prin care a trecut, erau într-un 
fel înjositoare pentru un războinic. 

— Ai milă, Dorul-Otho! a strigat el. Ai milă de sărmanul 
Dak-lot! Treci înaintea mea şi îţi voi arăta unde te aşteaptă, 
tremurând, Kotan, regele nostru. 

— Feriţi-vă, viperelor, a strigat apoi războinicilor săi şi 
împingându-i în dreapta şi în stânga, cu scopul de organiza 


un drum larg pentru Tarzan. 

— Haide! a strigat acesta autoritar. Treci tu înainte şi 
arată drumul, iar oamenii tăi ne vor urma. 

Şi bietul Dak-lot, speriat până în măduva oaselor, a făcut 
cum i s-a indicat, conducându-l pe Tarzan în palatul lui 
Kotan. Regele Paluldonului. 

CAPITOLUL. IX - Grădina interzisă. 

Intrarea prin care Tarzan a putut să vadă în treacăt 
interiorul palatului, era sculptată foarte frumos, cu desene 
geometrice; iar zidurile interioare erau decorate identic, 
deşi, cu cât înainta dintr-un apartament în altul, a întâlnit şi 
figuri de animale, păsări şi chiar oameni, ocupând loc 
printre desenele artistului care a decorat zidurile. 

Se vedeau pretutindeni vase de piatră de toate mărimile; 
de asemenea, erau în evidenţă ornamente de aur, precum şi 
piei de tot felul de animale, dar nicăieri nu a văzut nici cel 
mai mic indiciu despre materie ţesută, ceea ce arăta că 
Hodonii erau încă foarte jos pe scara evoluţiei. Totuşi 
proporţia şi simetria coridoarelor şi apartamentelor 
denotau un grad oarecare de civilizaţie. 

A trecut astfel, prin mai multe coridoare lungi, a urcat trei 
rânduri de scări de piatră şi în cele din urmă a ajuns la o 
verandă în partea de apus a clădirii în faţa lacului albastru. 

Călăuza l-a condus în lungul acestei terase sau mai bine 
zis arcadă, vreo sută de metri şi apoi s-a oprit în faţa unei 
intrări largi la un lat apartament ala paliului. 

Aici l-a văzut adunaţi. Într-un apartament imens, un mare 
număr de războinici. Tavanul era în formă de boltă şi avea 
peste cincisprezece metri înălţime. 

În mijlocul camerei, fără să rămână mult loc pe lângă 
perete, se înălța o piramidă în trepte, multe şi late. Care 
ajungea până aproape de tavan, unde erau practicate mai 
multe deschizături ovale, pentru a lăsa lumina să intre. 

Treptele piramidei erau ocupate de războinici până sus de 
lot. Iar în vârf şedea un om înalt, impunător, ale cărui curele 


şi cingători de aur străluceau în razele soarelui ce 
pătrundeau pe unea din acele mici deschizături. 

— Kotan! a strigat Dak-lot adresându-i-se persoanei 
strălucitoare din vârful piramidei. Kotan şi voi războinici din 
Paluldon! Priviţi onoarea pe care o aveţi de la Jad-ben-Otho, 
trimiţându-vă ca sol pe propriul său fiu. 

Şi, sfârşind, a păşit într-o parte, indicându-l pe Tarzan cu 
un gest dramatic. 

Kotan s-a ridicat în picioare, iar toţi războinicii care erau 
prezenţi şi-au întins gâtul, să vadă mai bine fiinţa care 
stătea semeaţă în fata lor. Aceia, care erau de partea 
cealaltă a piramidei, s-au îngrămădit în faţă imediat ce au 
auzit cuvintele bătrânului războinic. 

Pe feţele unora dintre ei s-a zugrăvit o expresie de 
circumspecţie. Nu le păsa de care parte cade norocul, însă 
doreau să fie în orice moment de partea cea mai 
avantajoasă. 

În primul moment, toate privirile s-au aţintit asupra lui 
Tarzan, pentru ca apoi să treacă. Încet-încet spre Kotan. 
Pentru că după atitudinea lui aveau să îşi hotărască şi ei 
convingerile. 

Kotan, însă, se vedea bine că era în aceeaşi încurcătură ca 
şi ei...; chiar atitudinea corpului său indica acest fapt. Fiind 
o atitudine de şovăire şi îndoială. 

Tarzan stătea într-o poziţie dreaptă, cu braţele încrucişate 
pe piept şi cu o expresie de dispreţ măreț pe frumoasa lui 
faţă, dar lui Dak-lot i se părea că vede şi un început de furie. 

Situaţia devenea încordată. 

Dak-lot, neliniştit, arunca priviri îngrijorate spre Tarzan şi 
priviri rugătoare spre Kotan. În camera mare a tronului din 
Paluldon, domnea o tăcere mormântală. 

În cele din urmă, Kotan a vorbit: 

— Cine spune că el este Dorul-Otho? 

Şi aruncă priviri înfricoşătoare spre Dak-lot. 

— El spune! a strigat îngrozitul nobil. 

— Şi trebuie să fie adevărat? a întrebat Kotan. 


Nu cumva era o urmă de ironie în tonul regelui? Ferească 
Otho! 

Dak-lot a aruncai o privire piezişă lui Tarzan: o privire care 
urmărea intenţia de a-i dovedi propria lui credinţă; dar care 
nu a reuşit decât să îl încredinţeze pe Tarzan de spaima 
jalnică a acestuia. 

— O, Kotan! se rugă Dak-lot. Proprii tăi ochi ar trebui să le 
convingă că este fiul lui Otho. Priveşte făptura lui 
dumnezeiască, la mâinile şi la picioarele lui care nu sunt ca 
ale noastre. Nu vezi că şi el este fără coadă, după cum este 
şi puternicul său tată? 

După toate aparențele, Kotan abia acum vedea toate 
aceste lucruri pentru prima dată: neîncrederea lui se 
clătina. 

În acel moment, un războinic tânăr, care îşi făcuse în tot 
acest timp drum din partea cealaltă a piramidei, a ajuns în 
faţă, unde putea să îl vadă mai bine pe Tarzan şi a început 
imediat să spună: 

— Kotan, aşa trebuie să fie. După cum spune Dak-lot. Eu 
sunt sigur că l-am mai văzut o dată pe Dorul-Otho. Ieri. 

Când ne întorceam cu prizonierii din Korulul, l-am văzut 
călare pe spatele unui Grif mare. Noi ne-am ascuns în 
pădure înainte de a se apropia el; dar am văzut destul ca să 
pot spune că cel care călărea acel monstru nu era altul 
decât cel din faţa ta. 

Această dovadă părea să fi fost suficientă ca să convingă 
majoritatea războinicilor că, într-adevăr, se aflau în faţa 
unei divinităţi şi atunci o modestie neaşteptată i-a 
determinat să facă un pas înapoi din faţa lui, pe după vecini. 

Cum şi vecinii lor au încercat să facă acelaşi lucru, 
rezultatul a fost că aceia care au fost mai aproape de 
Tarzan s-au topit cu totul, până când treptele piramidei din 
faţa lui s-a eliberat până sus, lângă Kotan. 

Acesta, probabil influenţat tot atât de mult de atitudinea 
înspăimântată a oamenilor săi, ca şi dovezile aduse, şi-a 
schimbat şi tonul şi purtarea, în aşa fel încât să se 


potrivească cerinţelor, dacă străinul era într-adevăr Dorul- 
Otho, lăsând însă o supapă de scăpare pentru demnitatea 
sa, în cazul în care se va dovedi că a avut de-a face cu un 
impostor. 

— Dacă eşti într-adevăr Dorul-Otho. A zise el, adresându-i- 
se lui Tarzan, vei şti că îndoielile noastre nu au fost decât 
foarte explicabile, deoarece noi nu am primit nici un semn 
de la Jad-ben-Otho că are intenţia să ne onoreze chiar atât 
de mult şi pe lângă aceasta, de unde era să ştim noi că 
Dumnezeu are un fiu? Dacă tu eşti acela, întreg Paluldonul 
va fi bucuros să te onoreze. Dar, dacă nu eşti... îngrozitoare 
va fi pedeapsa îndrăznelii tale. Eu, Kotan, regele 
Paluldonului. Am vorbit! 

— Ai vorbit bine. Aşa cum se cuvine să vorbească un rege 
care se teme şi îl onorează pe Dumnezeul poporului său! a 
început Tarzan, rupând tăcerea îndelungată care s-a 
păstrat până atunci. Foarte bine faci, a continuat el, că vrei 
să te convingi dacă sunt cu adevărat Dorul-Otho, înainte să 
îmi acorzi omagiile care mi se cuvin. Jad-ben-Otho mi-a dat 
însărcinarea specială să mă asigur dacă meriţi să domneşti 
peste poporul acesta. Prima experienţă pe care am avut-o 
aici mi-a arătat că Jad-ben-Otho a ales bine când a insuflat 
spiritul regesc în copilul de la sânul mamei tale. Bine faci, a 
reluat Tarzan, dacă vrei dovezi că nu sunt un impostor. Vino 
mai aproape, să te convingi că nu sunt ca toţi oamenii. Mai 
mult încă, nu se cuvine să stai mai sus decât fiul Domnului. 

Imediat au început să coboare repede treptele piramidei 
toţi războinicii. În frunte cu Kotan, care totuşi, a reuşit să îşi 
menţină o oarecare demnitate în ţinuta sa. În timp ce 
cobora scările largi pe care nenumărate picioare goale le-a 
dat în cursul anilor o netezime strălucitoare. 

— Şi acum, a zis Tarzan când regele stătea în faţa sa. Cred 
că nu mai ai nici o îndoială că nu sunt de aceeaşi rasă cu 
tine. Preoţii voştri v-au spus că Jad-ben-Otho este fără 
coadă. Prin urmare. lot fără coadă trebuie să fie şi fiul lui şi 
rasa de zei izvorâtă din el. Dar ajunge cu astfel de dovezi! 


Ştiţi cu toţii, a continuat Tarzan plin de convingere, care 
este puterea lui Jad-ben-Otho: fulgerul din cer şi trăsnetul 
care dă moarte, ploile care cad după voia lui; iarba, fructele 
şi florile care cresc sub divina lui îndrumare, aţi asistat la 
naşteri şi la morţi şi aceia care îl onorează o fac pentru că 
toate aceste forţe sunt sub controlul lui Jad-ben-Otho. 

Tarzan a făcut o pauză, privind din ansamblu expresia de 
pe chipul lui Kotan şi a celorlalţi prezenţi, apoi a continuat: 

— Şi atunci, vă întreb eu: care ar fi situaţia unui impostor 
care afirmă că este fiul unui Dumnezeu atât de puternic? 
Nu mai ai deci, nevoie de alte dovezi, Kotan. Pentru că. 
După cum el te-ar trăsni, dacă mă renegi, tot aşa s-ar 
întâmpla şi cu mine, dacă aş minţi când pretind că el este 
tatăl meu. 

În faţa unei explicaţii cu o bază atât de logică Hodonii au 
fost nevoiţi să considere că sunt convinşi de adevărul care îl 
expunea Tarzan. Cine se mai putea îndoi de declaraţiile 
sale? Numai acela care nu dorea să admită că îi lipseşte 
credinţa în atotputernicia lui Jad-ben-Otho. 

Kotan era mulţumit, acum că a primit vizita unei divinităţi, 
dar tot era nedumerit de felul în care trebuia să îl trateze. 

Concepţia lui despre Dumnezeu a fost până acum vagă şi 
nehotărâtă, deşi la fel cu toate popoarele primitive, 
Dumnezeul lui era ceva personal, după cum erau şi demonii 
şi spiritele sale. 

Prin urmare, şi-a închipuit că lui Jad-ben-Otho i-ar face 
plăcere aceleaşi excese la care se deda el singur, fără ca el 
să aibă vreo reacţie neplăcută. 

A considerat că şi Dorul-Otho v a fi încântat dacă i seva 
da mâncare: cantităţi mari din mâncărurile favorite ale lui 
Kotan. Însă pe care le considera întotdeauna vătămătoare. 

Mai era, de asemenea, o băutură pe care femeile din 
Hodon o preparau lăsând porumbul să se înmoaie în zeamă 
de fructe zemoase, la care mai adăugau şi alte ingrediente 
cunoscute numai de ele. 


Un Dumnezeu, raţiona Kotan poate să guste din toate 
plăcerile acestea, fără a avea vreo durere de cap, dar în 
momentul de faţă trebuia să se gândească la demnitatea şi 
onorurile care i se impunea să le acorde oaspetelui său 
nemuritor. 

Sus, pe vârful piramidei din odaia tronului din Alur. Nu 
mai călcase piciorul nimănui, decât ce-l al regelui: fapt care 
se respecta de veacuri întregi, de când domnea cel dintâi 
rege al Paluldonului. 

Deci, ce onoare mai mare i-ar li putut oferi Kotan lui Dorul- 
Otho decât să îi acorde un loc sus lângă el? L-a invitat pe 
Tarzan să urce pe piramidă şi să se aşeze pe banca de 
piatră din vârf. 

Cu o treaptă mai jos de platforma sacră din vârf, Kotan şi-a 
continuat drumul, ca şi cum ar fi dorit să urce pe tronul 
său: dar Tarzan l-a oprit apucându-l de braţ şi rostind: 

— Nimeni nu poate să stea la acelaşi nivel cu Dumnezeu. 
Păşind singur cu încredere şi aşezându-se pe tron. 

Umilii în acest fel, Kotan şi-a arătat numaidecât 
încruntarea, dar nu a îndrăznit să obiecteze nimic, ca nu 
cumva să atragă mânia celui de sus. 

— Totuşi, a adăugat numaidecât Tarzan. Dumnezeu îl 
poate onora pe credinciosul său supus, invitându-l lângă el. 
Vino, Kotan, iată cum te onorez eu, în numele lui Jad-ben- 
Otho! 

Diplomaţia lui Tarzan avea la bază un plan: acela de a mări 
respectul şi teama lui Kotan. Dar fără să stârnească vreo 
duşmănie în pieptul lui: pentru aceasta a fost îndrumat de 
nesiguranța în care plutea, relativ la măsura în care 
Hodonii erau stăpâniţi de sentimentul religios. 

De atunci, de când i-a oprit pe Tadeu şi Omat să mai 
discute despre subiecte religioase, nu a mai avut prilejul să 
afle nimic în acest sens. 

A observat deci, supărarea clară, dar nerostită a lui Kotan, 
la propunerea de a acorda tronul oaspetelui său. 


Pe de altă parte, efectul a fost în general satisfăcător, fapt 
care putea să îl vadă din reînnoitul respect care s-a zugrăvii 
pe chipurile tuturor vânătorilor. 

În urma sfatului lui Tarzan afacerile curţii au fost reluate 
de acolo de unde au fost întrerupte la sosirea sa. Ele 
constau mai ales în rezolvarea discuţiilor dintre războinici. 

Printre aceştia se afla unul care stătea numai cu o treaptă 
mai jos de tron: treapta despre care Tarzan a aflat mai 
târziu că este rezervată şefilor celor mai înalţi din triburile 
aliate care formau regatul Paluldonului. 

Acest războinic care a atras atenţia lui Iarzan, era un om 
înalt, puternic, cu înfăţişarea unui leu. El pleda faţă de 
Kotan o idee veche, de când lumea şi care va dura cât va 
dura omenirea. Era vorba despre o neînțelegere cu unul 
dintre triburile vecine. 

Afacerea în sine nu îl interesa pe Tarzan. Dar a fost 
impresionat de înfăţişarea vorbitorului, iar când l-a auzit pe 
Kotan că îl numeşte Jadon. Interesul lui Tarzan a luat altă 
formă, pentru că acesta era tatăl lui ladeu. 

Acest amănunt l-a aflat din întâmplare; ştia că nu îi va 
putea fi de vreun folos în momentul de fată. Deoarece, dacă 
ar fi îndrăznit să îi dezvăluie cumva relaţiile de prietenie cu 
fiul acestuia, ar fi trebuit să admită şi faptul că pretenţiile 
sale la dumnezeire sunt false. 

La închiderea şedinţei cu afacerile de stat din ziua aceea, 
Kotan a emis ideea că fiul lui Jad-ben-Otho, dacă 
binevoieşte, poate să viziteze templul unde se celebrau 
ceremoniile religioase pentru adorarea marelui Dumnezeu 
al Hodonilor. 

Astfel, Tarzan a fost condus de rege, urmat de războinicii 
curţii sale regale, prin coridoarele palatului spre partea de 
Nord a acelui grup de clădiri. 

Templul în sine nu era decât o parte a palatului şi de o 
arhitectură identică. Erau acolo mai multe locuri, de 
diferite mărimi, destinate ceremoniilor, dar despre al cărui 


scop Tarzan nu îşi putea face decât o idee dintre cele mai 
neclare. 

Fiecare avea un altar în partea de apus şi un altul în 
partea de răsărit, de o formă ovală, diametral cel mai lung 
al lor mergând dinspre apus spre răsărit. 

Toate erau săpate în vârful unei stânci joase şi fără 
acoperiş. Altarele dinspre apus erau invariabil făcute dintr- 
un singur bloc de piatră, a cărui suprafaţă era scobită într- 
un bazin lunguieţ. 

Cele de la răsărit erau fără scobitura menţionată, dar 
toate, fără excepţie, erau pătate sau vopsite cu o materie 
roşie-brună, pe care Tarzan nu avea nevoie să o privească 
de aproape pentru a şti, cu ajutorul nărilor sale sensibile, că 
petele brune erau de sânge uscat sau sânge omenesc care 
s-a uscat acolo. 

Sub aceste curţi temple erau alte coridoare şi 
apartamente care ajungeau până departe, în adâncul 
stâncii, locuri întunecoase şi triste, care lăsau impresia unor 
închisori, dacă impresia trecătoare a lui Tarzan era 
adevărată. 

Kotan a trimis înainte un om ca să anunţe vizita fiului lui 
Jad-ben-Otho. Au fost întovărăşiţi prin templu de un grup 
mare de preoți. 

Marca distinctivă a profesiunii acestora consta într-o 
mască ce le acoperă capul, reprezentând figuri care de 
care mai urâte. 

Marele preot nu purta aşa ceva. Era un bătrân cu ochi 
şireţi, în fundul capului, cu buze subţiri şi crude. 

În momentul în care l-a văzut, Tarzan a înţeles că aici era 
cea mai mare primejdie a şarlataniei sale, văzând, dintr-o 
singură privire, că omul acesta era contrariat de prezenţa 
şi de pretenţiile sale. 

A observat de asemenea că, dintre toţi locuitorii 
Paluldonului, numai marele preot era singurul în stare să 
aibă o apreciere exactă asupra lui Jad-ben-Otho, aşa că va fi 


dominat de bănuieli faţă de acela care se pretindea a fi fiul 
unui Dumnezeu fabulos. 

Totuşi, indiferent de bănuielile care ar fi fost ascunse în 
creierul său isteţ, Ludon, marele preot din Alur nu a 
contestat dreptul lui Tarzan la titlul de Dorul-Otho şi 
probabil că a fost reţinut de la asta de aceleaşi îndoieli care 
l-au reţinut la început pe Kotan şi pe războinicii acestuia: 
îndoieli ce existau în adâncul sufletelor tuturor 
blestemaţilor şi care au la temelie teama ca nu cumva, la 
urma urmei, să existe Dumnezeu. 

Astfel, pentru un moment, Ludon s-a menţinut într-o 
atitudine rezervată; totuşi, Tarzan ştia, tot atât de bine ca şi 
cum acest om şi-ar fi exprimat cu voce tare gândurile sale 
intime, că marele preot nu aştepta decât momentul potrivit 
să smulgă voalul care acoperea taina vicleşugului lui 
Tarzan. 

La intrarea în templu, Kotan a predat conducerea 
oaspetelui în mâinile lui Ludon, ce îl conducea pe Tarzan 
prin acele părţi ale templului pe care numai el dorea să fie 
văzute. 

I-a arătat camera mare unde păstrau darurile 
credincioşilor, de la şefii barbari ai Paluldonului şi oamenii 
acestora. Aceste lucruri aveau valori deosebite, de la fructe 
uscate până la vase de aur masiv, aşa că în această cameră, 
cât şi în cele alăturate şi prin coridoare, era o aglomeraţie 
de bogății, care a uimit până şi ochiul aceluia care poseda 
secretul avuţiilor magaziilor din Opar. 

Umblând dintr-o parte în alta prin templu, se vedeau o 
mulţime de robi Wazdoni. Fructul invaziilor Hodonilor 
asupra satelor vecinilor mai puţin civilizaţi decât ei. 

Trecând prin faţa unui coridor a cănii intrare era barată 
cu gratii de fier. Tarzan a văzut înăuntru un număr mare de 
Pithec-Antropi de toate vârstele, de ambele sexe. Atât 
Hodoni cât şi Wazdoni. 

Dintre aceştia, majoritatea stăteau pe podeaua de piatră, 
într-o atitudine dintre cele mai abătute, în timp ce alţii 


păşeau dintr-o parte în alta şi pe a căror figură era 
zugrăvită o expresie de disperare şi de cea mai neagră 
deznădejde. 

— Cine sunt aceştia? l-a întrebat Tarzan pe Ludon. 

Era prima întrebare pe care de când a intrat în templu, o 
punea marelui preot: dar imediat a regretat această 
imprudenţă, pentru că Lodon s-a întors spre el cu o 
bănuială în ochi pe care nu a încercat cu nici cel mai mic 
efort să o ascundă. 

— Cine poate să ştie mai bine decât fiul lui Jad-ben-Otho? a 
răspuns Ludon. 


— La întrebările lui Dorul-Otho nu se răspunde, fără 
pedeapsă, cu alte întrebări, a replicat liniştit Tarzan. Şi 
dacă Ludon. Marele preot, vrea să ştie, pot să îi spun că 
sângele unui preot fals, pe altarul stăpânului său, nu ar 
displace ochilor lui Jad-ben-Otho. 

Ludon s-a îngălbenit şi a răspuns la întrebarea lui Tarzan: 

— Acestea sunt jertfele al căror sânge va împrospăta 
altarele de răsărit, când soarele se întoarce la Tatăl tău la 
sfârşitul zilei. 

— Şi cine ţi-a spus că lui Jad-ben-Otho îi face plăcere ca 
poporul său să fie ucis pe altarele sale? a întrebat Tarzan. 
Ce ai zice dacă această credinţă a ta este greşită? 

— Atunci, mii au murit în zadar, a răspuns Ludon. 

Kotan şi războinicii săi ascultau cu mare atenţie acest 
dialog. 

De asemenea. Mulţi dintre sărmanii care erau dincolo de 
poarta aceea cu gratii, au auzit această discuţie şi 
ridicându-se de unde erau, s-au apropiat de uşa prin care în 
fiecare scară, cu puţin înainte de apusul soarelui, unul din 
ci era scos de acolo fără să se mai întoarcă vreodată. 

— Eliberează.-i! a strigat Tarzan. Făcând un gest larg cu 
mâna spre victimele superstiţiei. Pot să vă spun, în numele 
lui Jad-ben-Otho. Că toate aceste sacrificii sunt o mare 
greşeală. 

Ludon s-a făcut alb ca varul. 

— Acesta este un sacrilegiu! a strigat el. De veacuri 
nenumărate preoţii au oferit în fiecare seară o viaţă pentru 
spiritul lui Jad-ben-Otho. În momentul când se întoarce la 
stăpânul său. Dar până acum marele nostru Dumnezeu nu a 
dat nici un semn de supărare. 

— Opreşte-te! a strigat autoritar Tarzan. Oarbă într- 
adevăr a fost preoțimea care nu a putut să citească în 
semnele trimise de Dumnezeul lor. 

Războinicii voştri mor sub cuţitele şi buzduganele 
Wazdonilor: vânătorii voştri cad sub ghearele lui Ja sau ale 
lui Jata: nu trece o singură zi să nu moară câţiva în satele 


Hodonilor. Şi o moarte pe zi a acelora care mor este taxa 
impusă de Jad-ben-Otho pentru vieţile pe care le iei pe 
altarele răsăritene. Ce semn mai mare de neplăcere vrei să 
ai tu, oh, preot stupid! 

Ludon nu a răspuns nimic. 

În pieptul său s-a dezlănţuit o luptă grozavă între teama că 
acest om ar putea să fie fiul lui Dumnezeu cu adevărat. Şi 
speranţa lui că nu era aşa, dar, în cele din urmă. leama a 
învins şi şi-a înclinat capul. 

— Fiul lui Jad-ben-Otho a vorbit, a zis el. 

Apoi, adresându-i-se unui preot din categoria celor mici. 

Zise: 

— Ridică zăvoarele, deschide uşa. Eliberează-i pe aceştia 
şi trimite-i la casele lor! 

Ordinul a fost ascultat şi executat, iar prizonierii, 
conştienţi de miracolul care i-a salvat, s-au îngrămădit în 
jurul lui Tarzan, căzându-i în genunchi şi slăvindu-l. 

Kotan era tot atât de zguduit ca şi marele preot de această 
răsturnare fără milă a unui obicei religios atât de vechi. 

— Dar ce trebuie să facem ca să fim plăcuţi în ochii lui Jad- 
ben-Otho? a strigat el, privindu-l pe Tarzan cu o expresie de 
nedumerire. 

— Dacă doriţi să împăcaţi voia lui Dumnezeu, a răspuns 
Tarzan, depuneţi pe altaruri daruri de hrană, unelte şi 
îmbrăcăminte, care sunt destul de frecvente în oraşul 
acesta. 

Obiectele vor fi binecuvântate de Jad-ben-Otho şi după 
aceea să le împărţiţi acelora care au mai multă nevoie de 
ele. Am văzut magaziile pline de aceste lucruri, cu propriii 
mei ochi am văzut-o şi pot să vă mai spun că, dacă preoţii 
învaţă poporul să intre astfel în graţia lui Dumnezeu, apoi 
poporul va aduce şi mai multe daruri pentru a fi 
întrebuințate pentru uşurarea nevoilor altora. 

Zicând acestea, a făcut un semn că doreşte să iasă din 
templu. 


În timp ce ieşeau din locurile consacrate cultului religios 
din Alur, Tarzan a observat o clădire mică, dar destul de 
ornamentată, care se înălța izolată, cu totul detaşată de 
celelalte, ca şi cum ar fi fost tăiată dintr-o stâncă care nu a 
avut nici o legătură cu cele din jur. 

Tot examinând această clădire cu priviri de viu interes, a 
observat că, atât uşile, cât şi ferestrele sunt întărite cu 
gratii. 

— Cărui scop este destinată această clădire? l-a întrebat 
pe Ludon. Cine este închis acolo? 

— Nu este nimic, a răspuns repede şi nervos marele preot. 
Nu este nimeni acolo, clădirea este goală. A fost odată 
întrebuințată, dar de câţiva ani nu mai este. 

Şi cu aceste cuvinte să grăbi să ajungă la poarta prin care 
se intra înapoi în palatul regal. 

Acolo s-a oprit împreună cu preoţii săi, în timp ce Tarzan, 
Kotan şi războinicii Hodoni au ieşit din locurile consacrate 
templului. 

Era o întrebare pe care Tarzan ar fi dorit să o pună de 
mult, dar se temea ca nu cumva cu aceasta să întărească şi 
mai mult bănuielile din sufletul multora în privinţa 
adevărului spuselor sale. 

S-a hotărât ca, înainte de a se culca, să pună această 
întrebare lui Kotan, fie direct, fie indirect: dacă a fost 
vreodată cumva, de curând, în interiorul oraşului Alur o 
femeie de aceeaşi rasă cu Iarzan. 

În timp ce le era servită cina în sala de banchete din 
palatul lui Kotan, de către o parte din armata de robi negri 
pe al căror umăr a căzut sarcina tuturor treburilor mai 
grele şi a serviciului domestic din oraşul Alur, Tarzan a 
observat că în privirile unui rob a apărut o expresie de 
surpriză de recunoaştere, imediat ce privirile lor s-au 
încrucişat prima dată aici, în sala de banchete. 

Mai târziu, l-a văzut şoptind cu un alt rob şi a indicat cu 
capul în direcţia lui Tarzan. 


Acesta nu îşi amintea însă să îl mai fi văzut vreodată pe 
acest Wazdon şi nu îşi putea explica deloc interesul care îl 
manifesta individul acela. Din cauza aceasta, nici nu s-a mai 
gândit la acest incident. 

Kotan era foarte surprins şi în sinea sa cu totul dezgustat 
că musafirul său dumnezeiesc nu are poftă să savureze din 
plin mâncărurile bogate servite la masă şi că nici nu vrea 
măcar să guste băutura înşelătoare a Hodonilor. 

Pentru Tarzan, banchetul era o formă obositoare şi fără 
rost, lăcomia mesenilor în a se îndopa cu hrană şi băutură 
fiind atât de mare, încât nu mai aveau timp de vorbă. 

Singurele sunete vocale la care se mărgineau era o 
plescăitură continuă care, împreună cu apucăturile lor, îi 
aminteau de o vizită pe care a făcut-o odată la moşiile 
ducelui de Westminster la Woodhouse, unde a văzut 
renumiţii porci de Berkshire. 

Unul câte unul, oaspeţii au sucombat sub efectele 
ameţitoare ale rachiului: rezultatul era zgomotul 
sforăiturilor lor, aşa că. După puţin timp. Nu au rămas 
decât Tarzan şi sclavii, singurele persoane conştiente din 
sala de banchete. 

Ridicându-se în picioare, el s-a adresat unui negru înalt 
care stătea la spatele lui. 

— Vreau să dorm, a zis el. Condu-mă la apartamentul care 
mi-a fost rezervat. 

În timp ce acesta îl conducea afară din sala de oaspeţi, 
sclavul ce mai devreme a afişat o expresie de surpriză când 
l-a văzut pe Tarzan. S-a apropiat din nou de camaradul său, 
căruia i-a vorbit mai mult timp. Celălalt arunca priviri 
speriate în direcţia pe unde s-a îndepărtat Tarzan. 

— Dacă ai dreptate, a zis el, trebuie să ne răsplătească cu 
libertatea noastră. Dar, dacă ai greşit cumva. Oh. 
Dumnezeule, care va fi soarta noastră? 

— Dar nu greşesc deloc! a strigat celălalt. 

— Numai unei singure persoane poţi să îi comunici 
aceasta, despre care am auzit că s-a purtat foarte acru 


când acest Dorul-Otho a fost adus la templu şi că tot timpul 
i-a dat suficiente motive ca să îl urască. Este vorba de 
Ludon, marele preot. 

— Îl cunoşti? a întrebat al doilea rob. 

— Am lucrat în templu, a răspuns colegul său. 

— Atunci du-te imediat şi spune-i totul şi nu uita să 
primeşti făgăduiala libertăţii noastre în schimbul dovezilor 
care i le aducem. 

lată cum un Wazdon negru a mers până la poarta 
templului, unde a solicitat să îl vadă pe Ludon, marele 
preot, într-o problemă de mare importanţă; cu toate că era 
o oră târzie, Ludon l-a primit, iar, după ce a ascultat 
relatarea, i-a promis nu numai libertatea prietenului său, ci 
şi o mulţime de daruri, dacă vor putea dovedi exactitatea 
celor susţinute. 

Iar în timp ce sclavul acesta vorbea cu marele preot din 
Alur. Un om aproape gol, neavând doar decât o centură 
care îi atârna peste şolduri. Tocmai trecea pe după umărul 
înalt al muntelui Pastorul Ved. 

Lumina lunii se reflecta atât pe ţeava lucioasă a unei 
Enfield atârnată de o curea de spate, cât şi de pe cartuşele 
de alamă din cele două cartuşiere în bandulieră de peste 
umerii lui largi şi bruni şi o a treia cu care era încins 
mijlocul lui subţire. 

Călăuza lui Tarzan l-a condus într-o cameră ale cărei 
ferestre erau spre lacul Albastru şi unde a găsit un pat la fel 
cu acelea pe care le-a văzut în satul Wazdonilor: o simplă 
platformă de piatră, puţin mai ridicată decât podeaua şi 
peste care erau aşternute un număr de blănuri tăbăcite. 

A adormit fără să aibă ocazia să îi pună întrebarea care îl 
ardea la suflet şi fără să aibă vreun răspuns la ea. 

S-a trezit o dată cu revărsatul zorilor, când a început să se 
plimbe prin interiorul şi exteriorul palatului. Înainte de a se 
vedea vreunul dintre ceilalţi locuitori din palat. 

Nemaiintâlnind pe nimeni care să îl oprească sau să îi 
ceară lămuriri de ceea ce făcea, a ajuns după un timp la un 


loc închis, împrejmuit cu un zid înalt, care se afla în centrul 
terenului palatului şi care îi stârnea în mare măsură 
curiozitatea, fiind ferm hotărât să cerceteze cât va putea 
mai bine fiecare părticică a palatului şi a împrejurimilor 
sale. 

Acest loc părea că nu are nici uşi, nici ferestre, dar 
probabil că era. Cel puţin în parte, tară acoperiş, fapt pe 
care îl dovedeau nişte crengi care s-au întins pe deasupra 
zidului din apropierea copacului. 

Nu a găsit nici un mijloc de a intra. Atunci şi-a desfăcut 
funia şi aruncând-o peste creanga care ieşea în afara 
zidului a ajuns după câteva clipe, sus pe creasta zidului. 

Fără să mai aştepte să se asigure dacă în grădină se află 
vreun Wazdon sau Hodon sau vreo fiară sălbatică, a sărit 
uşor pe pământul moale din interior şi fără să mai piardă 
vremea, a început o cercetare sistematică a acestui loc 
închis. 

Curiozitatea lui a mai fost stârnită şi de faptul că locul nu 
era pentru folosinţa generală, nici chiar a acelora care 
aveau intrarea liberă în alte părţi ale palatului. 

Astfel, la frumuseţea naturală a grădinii, s-a adăugat şi 
absenţa oricărui muritor, ceea ce îi uşura lui Tarzan 
explorarea grădinii, arătându-i-o tot mai atrăgătoare, 
insuflându-i speranţa că într-un loc ca acesta o va găsi pe 
cea care l-a împins la căutări grele şi lungi. 

În grădină erau mici pârâiaşe artificiale şi lacuri în 
miniatură, mărginite de tufişuri, parcă alcătuite de mâna 
îndemânatică a vreunui grădinar perfect, atât de bine 
scoteau în relief frumuseţea şi contururile naturii. 

Suprafaţa interioară a zidurilor era modelată astfel ca să 
reprezinte stâncile albe ale Paluldonului, întrerupte în 
unele locuri de imitații în miniatură ale trecătorilor pline de 
verdeață ale originalului. 

Cuprins de admiraţie şi gustând în întregul ei fiecare 
surpriză nouă pe care i-o oferea priveliştea, Tarzan înainta 


încet în jurul grădinii şi ca întotdeauna, înainta fără cel mai 
mic zgomot. 

Trecând printr-o pădure în miniatură, a dat peste o mică 
suprafaţă cu brazde pline de flori şi în acelaşi timp, a 
observat prima femeie Hodonă pe care avea prilejul să o 
vadă de când a intrat în palat. 

În centrul micului spaţiu deschis stătea o femeie tânără şi 
frumoasă, mângâind capul unei păsări pe care o ţinea cu 
cealaltă mână lângă pieptul ei. 

Tarzan nu putea să îi vadă faţa decât din profil, dar, 
Judecând după criteriul de frumuseţe din oricare ţară 
civilizată, nu putea fi considerată mai puţin drăguță. 

Jos, pe iarbă, la picioarele ei şi aşezată cu spatele spre el 
stătea o sclavă Wazdonă. 

Văzând că aceea pe care o căuta nu este acolo şi fiindu-i 
teamă să nu se dea vreo alarmă, dacă va fi descoperit de 
cele două femei, Tarzan a încercat să evite acest incident 
posibil căutând un loc unde să se ascundă în tufişuri. 

Mai înainte însă să poată să o facă, fata Hodonă s-a întors 
spre el, ca şi cum vreun simţ necunoscut ar fi avertizat-o de 
prezenţa lui; de altfel, o simplă manifestare, care ne este 
mai mult sau mai puţin cunoscută tuturor. 

Când l-a văzut, privirile fetei nu au arătat decât 
surprindere; nu s-a reflectat în ochii ei mici nici cea mai 
mică urmă de frică, nici nu a ţipat, nici nu a ridicat tonul 
vocii sale armonios modelate când i s-a adresat. 

— Cine eşti tu, a întrebat ea, care intri cu o astfel de 
îndrăzneală în „Grădina interzisă”? 

La sunetul vocii stăpânei sale, sclava a sărit imediat în 
picioare, întorcându-se cu faţa spre el. 

— Tarzan Jad-guru! A exclamat fata cu un amestec de 
mirare şi uşurare. 

— Îl cunoşti? a strigat stăpâna sa, întorcându-se spre ea şi 
dându-i astfel ocazia lui Tarzan să ridice repede un deget la 
buzele sale, ca nu cumva fata să îl trădeze şi mai mult; cea 


care îl privea uimită era Panatlea: un izvor tot atât de mare 
de surprindere pentru el ca şi prezenţa lui pentru ea. 

Repezită de stăpâna sa şi cu semnul tăcerii făcut simultan 
de Tarzan, Panatlea a rămas un timp fără grai, apoi a 
îngânat ceva în căutarea unui mijloc de ieşire din impasul în 
care se afla: 

— Am crezut... Dar nu... am greşit... Am crezut că era unul 
pe care l-am mai văzut o dată lângă Korulgrif. 

Hodona i-a privit alternativ pe cei doi cu o expresie 
întrebătoare şi de îndoială. După câteva clipe i s-a adresat 
lui Tarzan: 

— Dar tu nu mi-ai răspuns încă, străine, cine eşti? 

— Nu ai auzit, deci, despre musafirul care a sosit ieri la 
curtea regelui tău? 

— Vrei să spui că tu eşti Dorul-Otho?! a exclamat ea. 

Şi neîncrederea din ochii ei făcu loc onoarei şi respectului. 

— Eu sunt, a răspuns Tarzan. Dar tu? 

— Eu sunt Ghizi, fiica lui Kotan, Regele Paluldonului. A 
răspuns ea. 

Aşadar, ca era Ghizi, pentru dragostea căruia ladeu a 
preferat exilul în loc de slujba de preot în Alur. 

Tarzan s-a apropiat de această prinţesă atât de drăguță şi 
de o rasă atât de barbară. 

— Fiica lui Kotan. A început el, Jad-ben-Otho este 
satisfăcut de tine şi ca un semn al favoarei tale. L-a ferit pe 
acela pe care îl iubeşti de la multe primejdii mari. 

— Nu înţeleg, a răspuns fata. 

Dar roşcata care îi acoperă fata îi dezminţea vorbele. 

— Bulet, a continuat ca. Este oaspete în palatul tatălui 
meu. Nu am auzit să fie în vreo primejdie. Eu sunt logodită 
cu Bulet. 

— Dar nu pe Bulet îl iubeşti, a zis Tarzan. 

Ghizi a roşit din nou până la albul ochilor şi şi-a întors faţa 
într-o parte. 

— Am displăcut oare marelui Dumnezeu? 


— Nu. Pentru că după cum ţi-am spus. El este foarte 
mulţumit de tine şi ti l-a păstrat pe Tadeu. 

— Jad-ben-Otho ştie totul şi fiul său îi împărtăşeşte ştiinţa. 

— Nu, se grăbi să o îndrepte Tarzan, ca nu cumva 
reputaţia lui de atotştiutor să nu îl pună într-o încurcătură. 
Eu nu ştiu decât ceea ce Jad-ben-Otho doreşte să ştiu. 

— Spune-mi, te rog. Voi fi vreodată împreună cu Tadeu? 
Desigur, fiul lui Jad-ben-Otho poate citi viitorul. 

Tarzan era foarte încântat să îşi lase o portiţă de scăpare. 

— Nu ştiu nimic despre viitor, a zis el. Decât numai ceea ce 
vrea Jad-ben-Otho. Dar cred că nu trebuie să îţi fie teamă 
de viitor, dacă îi rămâi credincioasă lui Tadeu şi prietenilor 
lui. 

— L-ai văzut? Spune-mi unde este? 

— Da. L-am văzul. Ultima dată era cu Omat, gundul de 
Korulja. 

— Prizonier al Wazdonilor? l-a întrerupt fata. 

— Nicidecum. Nu era prizonier, ci oaspete onorat, a 
răspuns Tarzan. Aşteaptă! Nu vorbi! Acum primesc o veste 
de la tatăl meu, Jad-ben-Otho. 

Amândouă femeile au căzut în genunchi acoperindu-şi faţa 
cu mâinile. Erau cuprinse de un respect total la gândul 
apropierii grozave a marelui lor Dumnezeu. 

După puţin timp. Tarzan a atins-o pe Ghizi pe umăr. 

— Ridică-te! i-a spus Tarzan, Jad-ben-Otho a vorbit. Mi-a 
spus că această fată sclavă este din tribul Korulja. Unde se 
află acum Tadeu şi ea este logodnica lui Omat, Gundul. 
Numele ei este Panatlea. 

Ghizi s-a întors întrebător spre Panatlea. 

Aceasta a făcut afirmativ din cap, mintea ei simplă nefiind 
în stare să hotărască dacă ea şi stăpâna sa sunt sau nu 
victimele unei mistificări cumplite. 

— Aşa este cum spune, a şoptit ea. 

Ghizi a căzut în genunchi, atingându-şi fruntea de 
picioarele lui Tarzan. 


— Mare este onoarea pe care Jad-ben-Otho a făcut-o 
umilei sale servitoare! a strigat ea. Transmite-i bietele mele 
mulţumiri pentru fericirea care a adus-o Ghizei. 

— Tatălui meu i-ar plăcea, a zis Tarzan, dacă ai face ca 
Panatlea să fie înapoiată în satul părinţilor ei. 

— Dar ce îi pasă lui Jad-ben-Otho de o fiinţă ca ea? a 
întrebat Ghizi cu o voce mândră. 

— Nu este decât un singur Dumnezeu, a răspuns Tarzan. 
Şi este tot atât de mult al Wazdonilor, cât şi al Hodonilor. 
Precum şi al păsărilor, al fiarelor, al florilor şi a tot ce creşte 
pe suprafaţa pământului şi sub apă. Dacă Panatlea face 
ceea ce trebuie faţă de el, ea este mai mare în ochii lui 
decât fiica lui Kotan, dacă face greşeli. 

— Voința lui Jad-ben-Otho se va îndeplini, a zis Ghizi cu 
supunere, dacă îmi va sta în putinţă. Cel mai bun lucru este, 
oh, Dorul-Otho, să comunic regelui dorinţa tatălui tău. 

— Atunci, ţine-o lângă tine, a adăugat Tarzan şi ai grijă să 
nu i se întâmple ceva rău. 

Mi-a fost adusă abia ieri şi niciodată nu am mai avut o 
sclavă care să îmi placă atât de mult. Mi-ar părea rău să mă 
despart de ea. 

— Dar mai sunt şi altele, a zis Tarzan. 

— Da, a răspuns Ghizi, mai sunt şi altele, dar nu este decât 
o singură Panatlea. 

— Se aduc mulţi sclavi în oraş? 

— Da! 

— Şi vin mulţi străini din alte ţări? a continuat să întrebe 
Tarzan. 

Fata a dat din cap negativ. 

— Numai Hodonii din cealaltă parte a văii lui Jad-ben- 
Otho; dar ei nu sunt străine. 

— Atunci eu sunt primul străin care a intrat pe porţile 
oraşului Alur? 

— Dar are oare nevoie fiul lui Jad-ben-Otho să pună atâtea 
întrebări unei sărmane muritoare ca Ghizi? 


— După cum ţi-am mai spus, Jad-ben-Otho este singurul 
atotştiutor. 

— Atunci, dacă dorea să ştii acest lucru, a răspuns imediat 
Ghizi, desigur că te-ar fi înştiinţat. 

Tarzan a zâmbit în sinea sa faţă de îndemânarea acestei 
drăcoaice ce îl combătea cu propriile arme. 

Totuşi, într-o măsură evitarea întrebării lui ar fi putut fi 
considerat şi un răspuns. 

— Atunci au mai fost străini pe aici în timpul din urmă, aşa 
este? a insistat el. 

— Nu pot să îţi spun ceea ce nu ştiu, a răspuns fata. În 
palatul tatălui meu circulă multe zvonuri, dar cum poate să 
ştie o femeie din palat cât adevăr şi câtă închipuire este 
într-un zvon? 

— A existat, deci, un astfel de zvon? 

— A fost numai un zvon care a ajuns la „Grădina interzisă”, 
a răspuns ea. 

— Acest zvon se referea cumva la o femeie de altă rasă? 

Din clipa în care a pus întrebarea şi până acum, în 
aşteptarea răspunsului, a crezut că inima încetează să îi 
mai bată. Atât de covârşitoare era pentru el situaţia. 

Fata a ezitai un moment înainte să răspundă. 

— Nu, a zis ea. Nu pot să vorbesc despre acest subiect, 
pentru că oricât de mare importantă ar avea ca Dumnezeii 
să se intereseze de el, cu singură aş deveni obiectul urii 
tatălui meu, dacă l-aş discuta. 

— În numele lui Jad-ben-Otho, îţi poruncesc să vorbeşti! a 
zis Tarzan. În numele lui Jad-ben-Otho, în mâinile căruia stă 
soarta lui Tadeu. 

Fata s-a tăcut palidă ca ceara. 

— Ai milă! a strigat ea. Voi vorbi pentru binele lui Tadeu şi 
voi spune tot ce şiiu! 

— Ce să spui? A întrebat o voce aspră dintr-un tufiş de la 
spatele lor. 

Toţi trei au întors capul şi au văzut apărând din tufiş 
statura impunătoare a lui Kotan. 


Trăsăturile lui erau schimonosite de furie, dar, când l-a 
observat pe Tarzan, a făcut un loc unei expresii de surpriză, 
nuanţată de o oarecare teamă. 

— Dorul-Otho! a exclamat el. Nu am ştiut că eşti aici... 

După aceea, şi-a îndreptat umerii şi ridicând capul cu 
mândrie, a continuat: 

— Sunt unele locuri în care nici fiul marelui Dumnezeu nu 
poate intra şi acesta este unul dintre ele: „Grădina 
interzisă”. 

Era o provocare, dar, cu toată atitudinea lui îndrăzneață, 
se putea observa, în tonul vocii sale, o oarecare scuză, 
indicând că, din sufletul lui superstiţios, nu a pierit teama 
inerentă a omului pentru creatorul său. 

— Vino, Dorul-Otho! a continuat el. Nu ştiu nimic din cea 
apucat să îţi spună fetiţa aceasta fără minte, dar orice 
doreşti să afli, îţi va spune Kotan, regele ţării. 

Apoi, adresându-i-se fiicei sale: 

— Ghizi, treci imediat în camera ta, indicându-i cu 
severitate partea cealaltă a grădinii. 

Prinţesa, urmată de Panatlea, a pornit imediat în direcţia 
aceea. 

— Noi vom merge pe aicl. A zis Kotan. 

Şi pornind înainte, l-a condus pe Tarzan în altă direcţie. 

Alături, de partea aceea a zidului de care se apropiau, 
Tarzan a zărit o grotă în stânca zidului şi coborând o scară 
şi trecând printr-un coridor, au intrat în clădirea principală 
a palatului. 

La această intrare în Grădina interzisă stăteau doi 
războinici înarmaţi: era o dovadă clară că aceste locuri 
sacre erau bine păzite. 

Kotan l-a condus în tăcere înapoi în propriile apartamente 
din palat. O încăpere mare, anticamera aceleia spre care 
mergeau, era plină cu soldaţi şi nobili, în aşteptarea plăcerii 
de a-şi vedea domnitorul. 

Imediat după ce au intrat, toată lumea s-a ferit într-o parte 
şi în alta. Deschizând, astfel, un drum de onoare pentru 


rege şi oaspetele său divin. 

În apropierea unei uşi din partea cealaltă a sălii şi 
jumătate ascuns printre războinici, se afla Ludon. Marele 
preot. 

Tarzan l-a zărit numai în treacăt, dar i-a fost suficientă 
această clipă ca să observe expresia de răutate şi de 
viclenie de pe faţa crudă a acelui om, presimţind nimic 
bun..., dar nu a avut timp să îl privească mai scrutător, 
pentru că a trecut cu Kotan în odaia alăturată. 

Tot în momentul acela a apărut şi masca urâtă a unui preot 
la intrarea opusă. Posesorul ei s-a oprit acolo un moment, 
aruncând o privire rapidă de jur-împrejur şi apoi, găsindu-l 
pe acela pe care îl căuta a pornit către el şi după câteva 
momente, s-a oprit în fata lui Ludon. 

S-a încins atunci între amândoi o convorbire în şoaptă, pe 
care marele preot o sfârşi astfel: 

— Întoarce-te imediat în apartamentele prinţesei şi ai grijă 
ca sclava să fie trimisă numaidecât în templu la mine! 

Preotul inferior a pornit imediat să îndeplinească ordinele 
primite. Ludon s-a îndepărtat şi el de acolo, dar şi-a 
îndreptat paşii spre locaşul unde domnea suveran suprem. 

Cam la o jumătate de oră după aceea, un războinic Hodon 
a fost introdus la Kotan. 

— Ludon, marele preot, doreşte prezenţa lui Kotan, 
regele, în templu, a relatat trimisul. Dorinţa marelui preot 
este ca regele să vină singur. 

Kotan a dat din cap, indicând că acceptă ordinul la care şi 
regele trebuie să se supună. 

— Mă întorc repede. Dorul-Otho, s-a adresat el lui Tarzan 
şi în timpul acesta, atât războinicii cât şi sclavii sunt la 
ordinele tale. 

CAPITOLUL X - Curajul lui Tarzan. 

A trecut mai mult de o oră până să se întoarcă regele în 
apartament, iar în timpul acesta Tarzan s-a ocupat cu 
examinarea sculpturilor de pe ziduri şi a numeroaselor 


specimene de scrieri de mână, prin care caligrafie 
paludodenii au dat camerelor o atmosferă de lux şi bogăţie. 

Kotan s-a înapoiat tocmai când el se îndeletnicea cu 
această ocupaţie destul de plăcută. 

Când, atras de mişcarea draperiilor pe unde a intrat 
regele, s-a întors şi l-a privit, a rămas aproape încremenit 
de schimbarea care s-a ivit în fizionomia lui. 

Faţa lui era lividă, mâinile îi tremurau ca de boala copiilor, 
iar ochii îi erau holbaţi de frică. Înfăţişarea lui trăda clar, un 
amestec de furie aprigă şi o frică excesivă. 

Tarzan l-a privit întrebător. 

— Ai primit veşti rele. Kotan? a rostit el până la urmă. 

Regele a mormăit ceva imperceptibil în spatele lui s-au 
îngrămădit în apartament un număr mare de soldaţi, 
blocând, astfel, intrarea. 

Regele a privit mai întâi foarte speriat în stânga şi în 
dreapta. A aruncat o privire de groază spre Tarzan, apoi, 
întorcându-şi faţa şi privirile în sus către cer, a exclamat: 

— Jad-ben-Otho, martor să îmi eşti că nu fac acest lucru de 
bună voie! 

A urmat după aceea o tăcere scurtă, care a fost întreruptă 
tot de Kotan. 

— Arestaţi-l! a strigat el către războinicii din jur, pentru că 
Ludon, marele preot, jură că acest om este un impostor. 

A le împotrivi cu arme acestui număr mare de soldaţi şi 
chiar în mijlocul palatalului regelui lor, ar fi fost mai mult 
decât un gest fatal. 

Tarzan a ajuns, până acum, destul de departe cu agerimea 
minţii sale: iar acum, când speranţele şi bănuielile i-au fost 
adeverite în parte, în ultimele câteva ore, de confirmarea 
clară a Ghizelei, şi-a dat seama că are cea mai mare nevoie 
de a nu căuta moartea cu orice preţ, când putea să o evite. 

— Staţi! a strigat el ridicând mâna cu palma deschisă în 
faţa lor. Ce înseamnă asta? 

— Ludon pretinde că are dovezi că nu eşti fiul lui Jad-ben- 
Otho, a răspuns Kotan. El cere să te ducem în camera 


tronului, spre a fi judecat. Dacă eşti ceea ce pretinzi fi, 
nimeni nu ştie mai bine decât tine că nu trebuie să îţi fie 
teamă a te supune cererii lui; nu uita, însă, că, în asemenea 
afaceri, marele preot comandă regelui şi că eu nu sunt 
decât executorul acestor ordine şi nu autorul lor. 

Tarzan vedea bine că Kotan nu era pe deplin convins de 
înşelăciunea sa, fapt care ieşea şi din încercarea lui clară de 
a-şi scuza acţiunea. 

— Să nu pună mâna războinicii tăi pe mine, i-a zis Tarzan 
lui Kotan, ca nu cumva Jad-ben-Otho, înşelându-se asupra 
intenţiilor lui, să nu îi trăsnească pe toţi. 

Efectul acestor vorbe a fost instantaneu asupra acelora 
din rândurile din faţă, fiecare soldat luând un aer pocăit şi 
modest şi tot ascunzându-se după cei din spate: era o 
pocăință care devenea contagioasă. 

Tarzan a început să zâmbească, spunând cu o voce calmă: 

— Nu vă fie teamă! Vom merge de bună voie în camera de 
audienţă, să îi înfrunt pe nelegiuiţii care mă acuză. 

Cum au intrat în sala tronului, s-a ivit o complicaţie dintre 
cele mai grave. 

Kotan nu dorea să recunoască dreptul lui Ludon de a 
ocupa o poziţie inferioară; similar şi Tarzan, în virtutea 
pretențiilor sale înalte, susţinea că nimeni nu poate să stea 
mai presus decât el. 

Dar, dintre toţi cei de faţă, hazul acestei situaţii nu era 
priceput decât de Tarzan. 

Ca să uşureze situaţia, Jadon a emis ideea ca toţi trei să 
ocupe tronul. Această idee a fost respinsă de Kotan, cu 
argumentul că nici un muritor altul decât regele 
Paluldonului nu a stat vreodată acolo sus şi ceva mai mult. 
Nu era loc destul pentru toţi trei. 

— Dar cine este acuzatorul meu şi cine este judecătorul? a 
întrebat Tarzan deodată. 

— Ludon este acuzatorul, s-a grăbit să adauge marele 
preot. 


— Aşa? Voi fi judecat deci de acela care mă acuză? Lăsaţi 
la o parte orice formalităţi şi spuneţi-i lui Ludon să mă 
condamne! 

Accentul lui Tarzan era ironic şi în privirea cu care îl căuta 
pe marele preot era atâta sarcasm, precum şi în rânjetul de 
pe faţa lui, încât a stârnit în proporţii extraordinare ura 
aceluia. 

Evident, însă, că regele Kotan şi războinicii lui şi-au dat 
seama de dreptatea obiecţiilor ridicate de Tarzan împotriva 
acestui sistem îngust de a împărţi dreptatea. 

— Numai Kotan poate să judece în camera tronului din 
palatul său, a zis Ludon. El trebuie să asculte şi acuzaţiile 
martorilor, iar sentinţa dată de Kotan să fie definitivă. 

Cu toate acestea, regele nu a fost deloc încântat să 
prezideze o judecată împotriva unuia care se putea prea 
bine să fie fiul lui Dumnezeu, aşa că a căutat o portiţă de 
scăpare. 

— Nu este decât o problemă pur religioasă, a zise el şi 
conform tradiţiilor, regele Paluldonului nu trebuie să se 
amestece în afaceri bisericeşti. 

— În cazul acesta, să se ţină judecata în templu! a strigat 
un şef, pentru că şi războinicii doreau ca regele lor să nu 
aibă nici un motiv de răspundere în această afacere. 

Propunerea i-a fost mai mult decât binevenită marelui 
preot, care în sinea sa se învinovăţea că nu s-a gândit mai 
demult la aceasta. 

— Este adevărat, a zis el. Acest om a păcătuit contra 
templului. Prin urmare, acolo trebuie să fie judecat! 

— Fiul lui Jad-ben-Otho nu va fi târât nicăieri! a strigat 
Tarzan. Dar este posibil ca la sfârşitul acestei judecăţi să fie 
târât cadavrul lui Ludon, marele preot, afară din templul 
Dumnezeului pe care el îl nesocoteşte. Gândeşte-te bine, 
Ludon, până nu comiţi o asemenea nebunie. 

Vorbele lui rostite cu intenţia de a-l intimida pe marele 
preot nu au avut nici un efect, căci Ludon nu s-a speriat 
câtuşi de puţin de fondul ideii lui Tarzan. 


— Iată un om ce, s-a gândit Tarzan, cunoscându-şi religia 
mai bine ca oricare altul, îşi dă foarte bine seama de 
falsitatea celor pretinse de mine, după cum îşi dă seama şi 
de falsitatea credinţei pe care o predică. 

Totuşi, ştia bine că singura sa speranţă consta în a se arăta 
cât se poate de indiferent faţă de toate acuzele. 

Kotan şi războinicii tot se mai aflau sub influenţa credinţei 
în el, şi de acest fapt Tarzan trebuia să profite în actul final 
al dramei înscenate de Ludon, pentru a fi salvat din mâinile 
invidiosului preot care, în inima lui, probabil l-a condamnat 
deja la moarte. 

Ridicând, deci, din umeri, ca şi când ar fi fost vorba despre 
o afacere foarte importantă, Tarzan a coborât scările 
piramidei. 

— Pe Dorul-Otho nu îl interesează, a zis el, în ce loc 
găseşte de cuviinţă Ludon să îl înfurie pe Dumnezeul său, 
pentru că mânia lui Jad-ben-Otho se poate abate tot atât de 
uşor în templu, ca şi în camera tronului. 

Nemărginit de uşurat de soluţia atât de simplă a 
problemei lor, Kotan şi războinicii au pornit din camera 
tronului spre templu, timp în care le-a crescut credinţa în 
Tarzan, faţă de indiferența care o afişa acesta acuzațiilor 
care i s-au adus. 

Ludon i-a condus pe toţi în cea mai largă dintre curţile 
templu cu altare. 

Instalându-se în spatele altarului din apus, i-a făcut semn 
lui Kotan să şadă pe platforma de la stânga, spunându-i şi 
lui Tarzan să ocupe un loc identic însă, la dreapta altarului. 

Când Tarzan s-a urcat pe platformă, privirile lui s-au 
încruntat de supărare fată de tabloul care i s-a reprezentat. 

Bazinul scobit în suprafaţa de sus a altarului era plin de 
apa în care plutea cadavrul gol al unui copil abia născut. 

— Ce înseamnă asta? a strigat el, întorcându-se spre 
Ludon. 

Acesta a zâmbit răutăcios. 


— Faptul că nu ştii este o nouă dovadă de vanitate a 
pretențiilor tale. Da, pozezi ca fiu al lui Dumnezeu şi nu ştii 
că la apusul soarelui aducem jertfa unui bărbat, iar la 
răsăritul lui jertfa unui copil abia născut. Astfel îl onorăm 
noi pe Jad-ben-Otho şi aceste amănunte le ştiu până şi copii 
mici ai Hodonilor, numai acela care pretinde că este fiul lui 
Dumnezeu nu le ştie. Dacă aceste dovezi, a continuat 
Ludon, nu sunt suficiente, am şi altele. Treci în faţă 
Wazdon! A poruncit marele preot, indicând cu degetul pe 
un sclav care stătea printre alţi negri şi câţiva preoţi, 
undeva mai încolo de altar. Spune-ne: ce ştii despre această 
fiinţă, strigă Ludon, arătându-l pe Tarzan, de îndată ce 
negrul a făcut, tremurând, vreo doi paşi spre altar. 

— L-am văzut mai înainte, a început Wazdonul. Eu sunt din 
tribul Korulul şi într-o zi, nu demult, un grup din care 
făceam parte s-a întâlnit cu câţiva războinici din Korulja pe 
muchia dealului care desparte văile noastre. Printre inamici 
era şi această fiinţă ciudată pe care ei o numeau Tarzan 
Jad-guru şi într-adevăr era teribil, deoarece au trebuit 
douăzeci de inşi să îl doboare. Nu se lupta însă cum s-ar fi 
luptat un Dumnezeu, iar când l-a izbit o ghioagă în cap, a 
căzut în nesimţire ca oricare muritor. 

L-am adus după aceea, a reluat negrul după ce l-a privit 
intens pe Tarzan. În satul nostru prizonier, dar a scăpat 
după ce a tăiat capul războinicului pe care l-am lăsat să-l 
păzească, ducând cu el acest cap tocmai de partea cealaltă 
a văii şi atârnându-l de creanga unui copac. 

— Cuvântul unui rob contra cuvântului lui Dumnezeu! 
Foarte frumos! a strigat Kotan, care şi mai înainte arătase o 
oarecare prietenie subtilă faţă de pretinsul urmaş de zeu. 

— Nu este decât un pas în progresul nostru către adevăr, 
se grăbi să explice Ludon. Se poate ca mărturiile aduse de 
singura prinţesă a casei de Kotan să cântărească mai mult 
pentru marele şef de la Nord, cu toate că tatăl unui fiu care 
a fugit de oferta sfântă a carierei de preot nu ar asculta 
bucuros la mărturiile aduse împotriva unui alt păgân. 


Jadon a pus repede mâna pe mânerul cuţitului său de la 
cingătoare, dar războinicii din jurul lui l-au reţinut, 
prinzându-l de braţ. 

— Ai grijă, Jadon, că eşti în templul lui Jad-ben-Otho. 

Şi astfel, marele şef a fost nevoit să înghită apostrofarea 
lui Ludon, deşi jignirea a săpat în inima războinicului o ură 
cruntă împotriva marelui preot. 

Kotan s-a adresat cu mirarea lui Ludon. 

— Ce poate să ştie fiica mea despre aceasta? Sper că nu 
vei aduce o prinţesă a casei mele ca martoră publică? 

— Nu, a răspuns Ludon, nu o voi aduce pe ea în persoană, 
dar am aici pe altcineva care poată să facă declaraţii pentru 
prinţesă. 

Şi, zicând aceasta, Ludon a făcut un semn unui preot 
inferior, la apropiere căruia îi zise: 

— Adu-o pe sclava prinţesei! 

Preotul cu masca urâtă a apărut după o clipă, trăgând 
după ea cu silă, o fată wazdonă, care, se vedea clar, nu 
venea de bună voie. 

Era Panatlea. 

— Prinţesa Ghizi, a început preotul, era singură în 
„Grădina probhibită”, numai cu această sclavă, când 
deodată, apare înaintea ei, ieşind pur şi simplu din tufişul 
de alături, această fiinţă care pretinde că este Dorul-Otho. 
Prinţesa, declară că sclava, când l-a văzut a strigat 
surprinsă că l-a recunoscut, zicându-i „larzan Jad-guru”, 
acelaşi nume despre care a vorbit sclavul din Korulul. 
Această femeie nu este din Korulul, ci din Korulja, adică din 
tribul cu care ni se spune că a fost mai întâi văzută. 

Mai departe, aşa ne spune prinţesa, această femeie, al 
cărei nume este Panatlea şi care i-a fost adusă abia ieri. l-a 
istorisit o poveste foarte ciudată şi anume că ar fi fost 
salvată din mâinile unui Torodon din Korulgrif de către o 
creatură ca aceasta, pe care îl numea Tarzan Jad-guru. A 
mai spus că amândoi au fost urmăriţi de doi grifi şi cum eli- 
a înşelat să plece de lângă Panatlea, care a putut să scape, 


dar mai târziu a fost prinsă de noi şi adusă în Alur. Tot nu 
sunteţi lămuriţi, a strigat apoi Ludon. Adresându-se 
mulţimii, că această fiinţă nu este fiul lui Dumnezeu? 

Apoi, s-a răstit întorcându-se spre Panatlea: 

— "Ţi-a spus el vreodată că este fiul lui Dumnezeu? 

Panatlea a făcut un pas înapoi, îngrozită. 

— Răspunde, sclavo! A răcnit marea preot. 

— Părea într-adevăr că este mai mult decât un simplu 
muritor, ocoli răspunsul Panatlea. 

— "Ţi-a spus vreodată că este fiul lui Dumnezeu? Răspunde 
direct la întrebare! a insistat Ludon. 

— Nu, a răspuns Panatlea în şoaptă, aruncând o privire 
rugătoare lui Tarzan, pentru a-i cere iertare. 

EI îi răspunse cu un zâmbet prietenesc de încurajare: 

— Aceasta nu este o dovadă că el nu este fiul lui Jad-ben- 
Otho. Încercaţi să vi-l închipuiţi pe Jad-ben-Otho umblând 
dintr-o parte în alta. Strigând: Eu sunt Dumnezeu! Eu sunt 
Dumnezeu! L-ai auzit tu vreodată, Ludon? Desigur că nu, 
pentru ce ar face fiul ce nu face tatăl? 

— Destul! a strigat Ludon. Dovezile sunt zdrobitoare. 
Această fiinţă este un şarlatan; iar eu, preotul cel mai înalt 
al lui Jad-ben-Otho în oraşul Alur, îl condamn la moarte! 

Acestor vorbe a urmat un moment de tăcere: Ludon s-a 
oprit intenţionat, pentru culminarea efectului dramatic. 

— Şi, dacă am greşit, a încheiat el, să mă trăsnească 
Dumnezeu, aşa cum stau aici în faţa voastră a tuturor! 

Tăcerea a fost atât de mare, atât de profundă, încât se 
auzea până şi plescăitul apei lacului, care se izbea de zidul 
palatului. 

Ludon a rămas în picioare, cu faţa întoarsă către ceR. Cu 
braţele întinse, în atitudinea unui om care şi-ar dezgoli 
pieptul, pentru a se împlânta pumnalul executorului. 

Războinicii, preoţii şi sclav îi s-au îngrămădit cu toţii în 
curtea sacră, aşteptând împlinirea răzbunării lui 
Dumnezeu. 

Tarzan, însă, a rupt tăcerea: 


— Dumnezeul tău te ignoră, Ludon, i-a zis el cu o voce 
batjocoritoare, cu intenţia precisă ca să întărească şi mai 
mult mânia marelui preot. Da, te ignoră cu totul şi pot să 
dovedesc aceasta înaintea ochilor tuturor preoţilor tăi şi ai 
nobilimii războinice care este de faţă. 

— Dovedeşte-o. Profanatorule, dacă poţi să o faci! 

— Bine, a zis Tarzan. Tu, care mă numeşti profanator, care 
te-ai convins că sunt un impostor şi că eu, simplu muritor, 
am pozat ca fiu al lui Dumnezeu, de ce nu invoci mânia lui 
Dumnezeu, să mă trăsnească pe mine şi nu pe tine? Astfel 
va rămâne neştirbită atotputernicia lui, precum şi 
demnitatea preoţimii tale. 

A urmat din nou o tăcere scurtă, în care interval cei 
prezenţi aşteptau ca Ludon să înfăptuiască în felul acesta 
distrugerea pretenţiosului impostor. 

— Vezi că nu îndrăzneşti?! l-a înfruntat Tarzan. Ştii bine că 
mai repede te-a trăsni pe tine decât pe mine. 

— Minţi! a strigat Ludon. Aş fi făcut asta, dar am primit 
chiar acum o înştiinţare de la Jad-ben-Otho că ţi se rezervă 
o moarte deosebită. 

La auzul acestor cuvinte ale marelui preot, toată 
preoțimea a izbucnit într-un cor de „Ah!” de admiraţie şi 
respect. 

Kotan şi războinicii lui erau însă într-o stare de mare 
nedumerire. În sufletul lor urau şi se temeau în acelaşi timp 
de Ludon, dar atât de adânc era respectul pentru slujba de 
mare preot, încât niciunul nu a îndrăznit să ridice vocea 
împotriva lui. 

Niciunul? 

Ei bine, tot s-a găsit unul şi a acela a fost Jadon, şeful fără 
frică de la Nord. 

— Propunerea străinului este dreaptă, a intervenit el. 
Invocă trăsnetul lui Jad-ben-Otho asupra lui, dacă vrei să ne 
convingi cu adevărat de vinovăția lui. 

— Destul! a strigat Ludon. De când a ajuns Jadon mare 
preot? Arestaţi acuzatul! S-a adresat el preoţilor şi 


războinicilor; iar mâine îşi va primi pedeapsa, aşa după cum 
mi-a ordonat Jad-ben-Otho. 

Din partea războinicilor nu se putea vedea nici o mişcare 
care să dovedească ascultarea ordinelor lui Ludon, dar 
preoţii inferiori, îmbibaţi de curajul fanatic al breslei lor, s- 
au repezit ca o ceată nebună de şacali să îşi înhaţe prada. 

S-a isprăvit şi aceasta şi nimeni nu era mai pătruns de 
realitatea faptului decât Tarzan. De acum înainte isteţimea 
şi diplomaţia nu vor mai uzurpa funcţia armelor de atac şi 
apărare pe care el le iubea atât de mult. 

Astfel, când prima mască urâtă apăru pe platformă, nu a 
mai găsit în faţa ei pe suavul plenipotenţiar din cer, ci o 
fiară dintre cele mai feroce, de o furie mai curând diabolică, 
decât cerească. 

Altarul se afla alături de zidul de apus al acestei clădiri 
Iară acoperiş. Nu era loc acolo decât pentru o singură 
persoană, pentru marele preot când oficia ceremoniile 
sacrificiului. Aşa era şi acum: numai Ludon singur se afla la 
spatele lui Tarzan, iar în faţa lui se găseau peste două sute 
de războinici şi preoţi. 

Pretenţiosul care dorea să aibă gloria de a fi cel dintâi 
care să pună mâna pe impostorul blestemat, alergă cu 
mâna întinsă să-l înhaţe pe Tarzan. 

În loc de aceasta, el însuşi a fost înhăţat: smuls de o mână 
cu degetele ca oţelul, care l-au smucit ca pe o paiaţă, 
înşfăcându-l de un picior şi de curelele din spate şi 
ridicându-l deasupra altarului. 

Dar, pe lângă aceasta, mai erau şi alţii care se apropiau să 
îl prindă, fără să îl mai bage în seamă pe Ludon, care se 
apropia pe furiş, pe după altar, cu cuțitul în mână. 

Nu era nici un moment de pierdut, dar nici Tarzan nu avea 
obiceiul să piardă clipe preţioase, prin nesiguranța unei 
hotărâri întârziate. 

Astfel, mai înainte ca Ludon sau orice altul să poată ghici 
intenţia comandantului, acesta a repezit, cu toată puterea 


muşchilor săi enormi, corpul preotului care ţipa ca din gură 
de şarpe, exact în faţa marelui preot. 

Atunci, ca şi cum ambele acţiuni nu erau decât una 
singură, atât de repede a urmat una după cealaltă, Tarzan a 
sărit pe altar şi de aici sus pe creasta zidului templului. 

Ajuns acolo, s-a întors şi i-a privit jos pe cei rămaşi în sală. 

— Cine îndrăzneşte să creadă, a strigat el, că Jad-ben-Otho 
îşi renegă fiul? 

Apoi a sărit de partea cealaltă a zidului, dispărând din 
ochii lor. 

Din toată lumea care se afla acolo în sala templului, s-au 
aflat totuşi, cel puţin două persoane ale căror inimi au 
tresărit, involuntar, de bucurie, la succesul mişcării lui 
Tarzan. Una şi-a arătat satisfacția pe faţă printr-un zâmbet 
larg. Cealaltă persoană era Panatlea. 

Creierii preotului pe care Tarzan i-a aruncat în capul lui 
Ludon s-au împrăştiat pe pereţii templului, cu toate că 
marele preot a scăpat numai cu câteva zgârieturi mici, 
primite în căderea pe podeaua de piatră. 

S-a ridicat în picioare cât a putut mai repede şi în cele din 
urmă, neştiind de evadarea lui Tarzan, a strigat zăpăcit de 
câteva ori: „Prindeţi-l! Legaţi-l!”, continuând să privească în 
jur după victima sa, cu o astfel de expresie ridicolă de 
zăpăceală, că mulţi războinici s-au simţit nevoiţi să îşi 
ascundă râsul, acoperindu-şi gura cu palmele. 

De asemenea şi preoţii alergau în dezordine dintr-o parte 
în alta, îndemnând războinicii să îl urmărească pe Tarzan, 
dar ei aşteptau ordinele regelui lor şi nu ale marelui preot. 

Kotan, încântat în sufletul său, mai mult sau mai puţin de 
încurcătura şi ruşinea lui Ludon, aştepta ca acesta să îi 
spună precis ce trebuie făcut, ceea ce s-a şi întâmplat după 
ce unul dintre acoliţii marelui preot i-a povestit acestuia 
modul în care Tarzan a reuşit să scape din mâinile lor. 

Imediat s-au emis ordinele necesare urmăririi; preoţii şi 
războinicii au început să iasă pe uşile templului în căutarea 
lui Tarzan. 


Ultimele lui cuvinte pe care le-a pronunţat de sus, de pe 
creasta zidului, au avut foarte puţin efect asupra 
majorităţii, în ceea ce priveşte temeinicia pretențiilor sale 
atât de mult dezaprobate de Ludon. 

Cu toate acestea, în inima războinicilor domnea, după cum 
era şi firesc, o mare admiraţie pentru un om atât de 
curajos, astfel că mulţi simțeau aceeaşi bucurie care s-a 
născut în pieptul domnitorului lor faţă de situaţia 
caraghioasă în care a fost pus Ludon. 

CAPITOLUL, XI - Necunoscutul. 

În timp ce războinicii şi preoţii din Alur cercetau toate 
colţurile templului, ale palatului şi ale oraşului pentru a găsi 
urma celui dispărut, un alt străin gol, purtând un Enfield pe 
spate, cobora în Korulja pe la Nord, pe cărarea 
prăpăstioasă a muntelui. 

Înainta fără zgomot spre fundul trecătorii, iar, când a 
ajuns acolo unde drumul a devenii mai nivelat, a pornit cu 
paşi repezi, cu toate că nu renunţa nici o clipă la vigilenţa 
faţă de primejdiile posibile de acolo. 

Din spatele său, din partea de sus a muntelui, adia un vânt 
uşor, astfel că depindea acum numai de ochi şi de urechi ca 
să poată descoperi prezenţa vreunei primejdii ce l-ar pândi 
în drumul său. 

Cărarea pe care o urma era pe marginea unui râuleţ de pe 
fundul trecătorii. În afară de unele locuri unde apele se 
rostogoleau peste stânci şi pietroaie, iar cărarea făcea un 
ocol oarecare pentru a reveni pe lângă malul râuleţului. 

La un moment dat, când râuleţul şi cărarea coteau abrupt 
pe lângă o stâncă mare, străinul s-a pomenit în faţa unuia 
care mergea încet în partea de sus a trecătorii. 

Separaţi fiind numai de o distanţă de treizeci de metri s-au 
oprit amândoi simultan. 

Străinul a văzut în faţa sa un războinic alb, gol, numai cu o 
blană în jurul taliei, curelele şi cingătoarea. Era înarmat cu 
un buzdugan greu şi un cuţit scurt ce îi atârna cu teaca de 
şoldul stâng, iar pe şoldul drept atârna o pungă de piele. 


Era 'Tadeu, care a ieşit singur la vânătoare în trecătoarea 
prietenului său Omat, Gund de Korulja. 

Tadeu l-a privit pe străin cu surpriză, dar nu cu uimire, 
deoarece a recunoscut în el un membru al rasei pe care o 
cunoştea în urma experienţei avute cu Tarzan cel teribil, 
aşa că, datorită prieteniei pe care o avea faţă de Tarzan, l-a 
privit pe noul sosit fără nici o urmă de duşmănie. 

Acesta a fost cel dintâi care a făcut semnul care îi 
exprimau intenţiile, ridicând palma spre Tadeu cu acel gest 
elocvent care a fost simbolul păcii de la polul Nord la polul 
Sud, de când omul a încetat să mai meargă sprijinindu-se în 
pumni. În acelaşi timp a înaintat câţiva paşi şi s-a oprit. 

Tadeu, încurajat de faptul că unul care seamănă cu Tarzan 
Jad-guru nu poate fi decât tot din tribul pierdutului său 
prieten, era mai mult decât bucuros să îi accepte prietenia. 

A întors deci, semnul făcut de străin şi a înaintat până a 
ajuns în faţa lui. 

— Cine eşti tu? a întrebat el. 

Dar, în loc de orice răspuns, străinul a dat din cap indicând 
că nu a înţeles nimic. 

A încercat să îi comunice Hodonului prin semne faptul că a 
urmat un drum lung, nenumărate zile, venind dintr-un loc 
foarte îndepărtat de dincolo de munţi. 

Semnele explicative ale străinului erau atât de clare, încât 
Tadeu s-a convins că noul sosit îl căuta pe Tarzan Jad-guru. 
Tot ce mai trebuia să afle era dacă acesta venea ca prieten 
sau ca duşman. 

Străinul a observat formaţia ciudată a degetelor mari de la 
mâinile şi de la picioarele lui Tadeu, precum şi coada 
acestuia: le-a observat cu o mirare pe care cu mare 
greutate a reuşit să o ascundă. 

Ceea ce l-a impresionat mai mult şi ce i-a adus o mare 
uşurare a fost faptul că primul locuitor al acestor ţinuturi 
străine pe care l-a întâlnit s-a dovedit a fi foarte prietenos, 
deoarece necesitatea de a continua un drum printr-o ţară 
ostilă era legată de piedici de neînvins. 


Tadeu, care a plecat la vânătoare după vreunul din 
animalele mai mici de câmpie a căror carne era pe placul 
Hodonilor, a uitat, cu desăvârşire motivul pentru care a 
venit, în momentul când la descoperit pe străinul din faţa 
sa. 

Avea intenţia să îl ducă la Omat unde, împreună cu acesta, 
să fie în stare să găsească un mijloc prin care să afle 
adevăratele proiecte ale străinului. 

Astfel, după mai multe încercări, l-a determinat să 
înţeleagă, tot prin limbajul semnelor, că este nevoie să îl 
însoţească; apoi au pornit amândoi în josul văii către 
stâncile cu peşterile poporului lui Omat. 

În apropierea acestora, s-au întâlnit cu un grup de femei şi 
copii lucrând, sub paza bărbaţilor bătrâni, adunând fructe 
sălbatice şi ierburi ce constituiau o parte din dietă lor 
zilnică şi îngrijind, de asemenea, de mici suprafeţe de teren 
pe care creşteau cereale cultivate de ei. 

Ogoarele constau în petice de teren bine nivelate, care au 
fost complet curățate de arbori şi arbuşti. Uneltele de 
muncă erau formate din prăjini lungi, îmbrăcate cu metal 
de la un capăt la altul, dar care semănau mai mult cu sulițe, 
decât cu unelte paşnice de agricultură. 

Pe lângă aceasta, aveau unelte cu lame late, care nu 
păreau a fi nici greble şi nici sape, ci aveau forma unei 
încercări nereuşite de combinare a acestor două unelte 
într-una singură. 

Străinul s-a oprit şi şi-a desfăcut arcul de pe spate, pentru 
că fiinţele acestea erau negre ca noaptea iar corpul lor era 
acoperit cu păr, lăsându-i impresia unor duşmani de care 
trebuia să se apere. 

Tadeu a văzut gestul şi l-a interpretat corect. A pus deci o 
mână pe braţul străinului şi i-a zâmbit în semn că nu are de 
ce să îi fie teamă. 

Totuşi, Wazdonii s-au adunat în jurul lui vorbind repede şi 
cu înflăcărare, într-o limbă înţeleasă de călăuza sa. 


Văzând că nimeni nu încearcă să îi facă vreun rău s-a 
convins că întâmplarea i-a servit ajutându-l să găsească un 
popor prietenos. 

Până la peşteri le-a mai rămas o distanţă mică, iar când au 
ajuns acolo, Tadeu a început să urce pe ţăruşii de lemn, 
încredinţat că fiinţa pe care a descoperit-o nu va întâmpina 
greutăţi mai mari, ca să îl urmeze, decât a avut Tarzan. 

Într-adevăr, nu s-a înşelat în această privinţă, deoarece 
străinul a urcat după el cu uşurinţă, până când au ajuns 
amândoi pe platforma exterioară a peşterii lui Omat. 

Acesta nu se afla acolo şi abia târziu, după-amiază sosi şi el 
acasă. Între timp s-au găsit mulţi războinici care au venit 
să-l privească pe noul sosit. 

De fiecare dată acesta era din ce în ce mai impresionat de 
atitudinea prietenoasă şi paşnică a amfitrionilor săi. Fără 
să-i fi trecut prin cap nici măcar pentru o fracțiune, că se 
află în mijlocul unui trib dintre cele mai feroce şi mai 
războinice care, până la sosirea lui Tarzan şi Tadeu în 
mijlocul lor, nu concepeau să existe vreun străin în tribul 
lor. 

În sfârşit, a sosit şi Omat; iar oaspetele a simţit instinctiv 
că se află în prezenţa unui om mare în această lume, 
probabil un şef sau chiar un rege, pentru că nu numai în 
atitudinea celorlalţi războinici negri faţă de el se observa 
aceasta, dar şi în ţinuta şi în felul de a fi al acestei creaturi 
splendide, care stătea în picioare, privindu-l. În timpul cât 
Tadeu povestea împrejurările în care l-a întâlnit. 

— Şi eu cred, Omat, a zis Hodonul, că el îl caută pe Tarzan 
Jad-guru. 

La sunetul acestui nume, primul cuvânt pe care l-a înţeles 
din câte a auzit până acum de la aceşti oameni, faţa 
străinului s-a luminat de bucurie. 

— Tarzan! a strigat el. Tarzan! 

Şi a încercat prin semne să îi facă pe cei de faţă să 
înţeleagă că aceasta era persoana pe care el o căuta. 


Ei au înţeles repede, iar în expresia de pe chipul lui au citit 
că acesta îl căuta pe Tarzan din motive de iubire nu din ură 
şi duşmănie. Omat, însă, dorea să se convingă cu adevărat. 

În acest scop a arătat spre cuțitul străinului şi prinzându-l 
pe Tadeu de mână, a repetat numele lui Tarzan, 
prefăcându-se că vrea să îl înjunghie, iar după aceea l-a 
privit întrebător pe străin. 

Acesta a dai din cap negativ cu multă energie şi ridicând o 
mână cu palma deschisă în sus, o aplică pe cealaltă pe 
piept: simbolul păcii, arătând astfel că nu are nici un 
sentiment de duşmănie fată de Tarzan. 

— Este prieten cu Tarzan Jad-guru! A exclamat Tadeu. 

— Ori este prieten, ori este un mare mincinos, a zis Omat. 

— Tarzan, a continuat străinul, îl cunoaşteţi? Trăieşte? Oh, 
Doamne, cât aşa da să pot să vorbesc limba voastră! 

A început din nou în graiul semnelor să afle unde este 
Tarzan, pronunţându-i numele şi arătând cu mâna în 
diferite direcţii: în peşteră, în partea de jos a trecătorii, 
spre munţi, spre valea verde din depărtare, iar de fiecare 
dată ridicând sprâncenele întrebător şi scoțând universala 
exclamaţie interogativă „Ei?”, care era imposibil ca ei să nu 
o înţeleagă. 

Dar la toate aceste întrebări mute, Omat a dat din cap, 
întinzându-şi palmele înainte, într-un gest care arăta 
limpede că, deşi înţelege întrebările, nu ştie nimic despre 
locul unde ar putea să se afle Tarzan. 

După aceea, gundul de Korulja a încercat şi el cum a putut 
mai bine să spună ce ştia despre Tarzan. 

Pe noul sosit l-au numit Jordon, care în limba lor însemna 
„străin” şi a început să indice cu mâna spre soare, zicând 
cuvântul „As”. 

Acest lucru l-a repetat de câteva ori, după care a ridicai o 
mână cu degetele desfăcute şi atingându-le pe fiecare pe 
rând, a repetat cuvântul Adenen până când străinul a 
înţeles că dorea să zică „cinci”. 


După aceea a arătat din nou spre soare şi descriind cu 
degetul arătător prin aer un arc, începând de la răsărit şi 
până la apus, a repetat din nou cuvintele „As” şi „Adenen”. 

Străinul a înţeles destul de bine că soarele a traversai de 
cinci ori cerul, cu alte cuvinte au trecut cinci zile. 

După aceea Omat a arătat spre peştera în care se aflau şi 
pronunţând numele lui Tarzan, a imitat mersul omului, aşa 
cu două degete, purtându-le pe podeaua peşterii, când unul 
înainte când celălalt, încercând să îi arate prin asta lui 
Jordon că Tarzan a plecat din peşteră şi s-a urcat pe ţăruşi, 
încă de acum cinci zile. 

Dar mai departe nu a putut să meargă explicaţiile cu 
ajutorul semnelor. 

Atât a înţeles străinul şi indicându-le că a înţeles, a arătat 
cu degetul spre el, apoi spre ţăruşii care mergeau în sus, 
anunţându-i în felul acesta că vrea să-l caute pe Tarzan. 

— Să mergem şi noi cu el, a spus Omat, pentru că încă nu 
m-a părăsit credinţa că Korulul a ucis prietenul şi aliatul 
nostru. 

— Sfătuieşte-l să aştepte până mâine dimineaţă a zis 
Tadeu, ca să poţi să iei cu tine mai mulţi războinici. Dar de 
data asta Omat, să nu îţi ucizi prizonierii. Prinde cât poţi 
mai mulţi în viaţă şi se prea poate ca la unii din ei să aflăm 
soarta lui Tarzan. 

— Mare este înţelepciunea Hodonilor! a zis Omat. Va fi aşa 
cum zici. Voi lua tot Korulul prizonier şi îi voi sili să spună 
tot ce doresc eu să ştiu. După aceea îi vom duce la 
marginea trecătorii Korulgrif, prăbuşindu-i de sus de pe 
muchia stâncii. 

Tadeu a zâmbit. El ştia bine că nu vor putea să îi ia pe toţi 
prizonieri, fiind norocoşi, dacă ar fi reuşit să prindă măcar 
unul dintre ei. 

Se putea chiar să fie respinşi cu pierderi, însă lucrul de 
care era sigur era acela că Omat nu ar fi stat o clipă la 
îndoială să îndeplinească ameninţarea, dacă ar fi avut 


posibilitatea, atât de neîmpăcată era ura dintre aceşti 
vecini. 

Nu a fost greu să îi explice străinului planul lor şi nici să-i 
primească consimţământul, mai ales după ce negrul a 
indicat clar că drumul lor va duce prin ţinuturi ostile, aşa că 
vor fi însoţiţi de un număr mare de războinici Jordon era 
bucuros de orice măsură ce îl apăra de primejdii, deoarece 
succesul misiunii sale era de o importanţă capitală. 

În noaptea aceea a dormit pe un aşternut de blănuri în 
unul dintre apartamentele peşterii strămoşeşti a lui Omat: 
iar a doua zi de dimineaţă, după o mâncare în grabă, au 
pornit la drum. 

Sus, pe fata perpendiculară a stâncii, mişunau o sută de 
războinici sălbatici, care au ajuns pe culme împreună cu 
Omat, ladeu şi Jordon. 

Grosul trupei era precedat de trei războinici, având rolul 
de a cerceta primii terenul, pentru ca nu cumva coloana 
întreagă să fie luată prin surprindere de inamic. 

Au traversat dealul ce îi despărţea de Korulul şi au coborât 
în această trecătoare, dând imediat peste un singur 
războinic Wazdon. Neînarmat, care mergea speriat şi pe 
furiş spre satul tribului său. 

L-au luat imediat prizonier: fapt care, în mod foarte ciudat, 
nu a făcut decât să îi mărească groaza, pentru că în clipa 
aceea în care i-a văzut a realizat că evadarea lui este 
imposibilă şi s-a aşteptat să fie ucis imediat. 

— Duceţi-l la Korulja! a hotărât Omat, adresându-se celor 
doi războinici care îl susțineau de braţe. Să îl ţineţi acolo 
fără să vă atingeţi de el până mă întorc eu. 

Astfel, Korululianul, uimit, a fost dus de acolo, în timp ce 
grupul de barbari pornea din nou înainte, subtil, din copac 
în copac şi apropiindu-se din ce în ce mai mult de satul de 
peşteri din Korulul. 

Norocul l-a favorizat pe Omat, oferindu-i numaidecât ceea 
ce dorea: o bătălie regală, deoarece înainte de a ajunge în 
peşterile din Korulul s-au ciocnit de o oaste destul de mare 


de războinici, care a pornit în josul trecătorii, probabil, într- 
o expediţie oarecare. 

Ca şi umbrele, Koruljanii s-au topit în desişurile tufişurilor 
din dreapta şi din stânga drumului. 

Neştiutori de primejdia care îi aştepta, convinşi că 
mergeau în propriul lor domeniu, în care fiecare pom sau 
stâncă le era cunoscută ca şi feţele camarazilor lor, 
Korululienii au intrat cu toată inocenţa în cursa care li s-a 
pregătit. 

Deodată, tăcerea pădurii a fost întreruptă de un strigăt 
sălbatic: o ghioagă aruncată cu energie a trântit la pământ 
un Korululian. 

Strigătul nu a fost decât semnalul unei salve de o sută de 
alte strigăte din pieptul Koruljanilor care, în curând, s-au 
amestecat cu strigătele de război ale inamicului. 

Ghioagele zburau prin aer, dese ca o ploaie de ciomege, 
iar, după puţin timp, când cele două forţe s-au amestecat, 
bătălia s-a transformat într-un număr de lupte corp la corp, 
fiecare războinic alegându-şi un adversar şi încrucişându-se 
cu el. 

Atunci au ieşit la iveală cuţitele strălucind în razele 
soarelui, raze care pătrundeau prin frunzişul crengilor de 
deasupra lor. 

În curând, blănurile negre, netede şi moi ale Wazdonilor 
erau udate şi pătate de sângele adversarilor sau al lor 
propriu. 

Acolo unde era toiul luptei se vedea şi un trup cu pielea 
netedă şi brună, în mijlocul altor trupuri negre ale 
duşmanilor şi ale aliaţilor săi. 

Era străinul care, cu ochiul lui ager şi cu isteţimea minţii 
sale, a putut să distingă imediat între războinicii din Korulul 
şi cei din Korulja, deoarece, cele două triburi aveau aceeaşi 
îmbrăcăminte şi aceleaşi arme. Totuşi, de la primul atac, 
Jordon a observat că haina lor de pe şolduri nu era de piele 
de leopard ca aceea a tribului din care acum făcea şi el 
parte. 


Omat. După ce şi-a ucis adversarul l-a privit pe Jordon. 

— Se luptă cu furia şi ferocitatea lui Jato! A murmurat 
şeful. Puternic trebuie să fie şi tribul din care face parte 
acest străin şi Tarzan. 

După aceea, toată atenţia i-a fost atrasă de un nou 
adversar. 

Luptătorii se împingeau dintr-o parte în alta prin pădure, 
când forţele acelora care au mai rămas în viaţă s-au epuizat 
aproape de tot. 

Numai străinul părea cu totul neobosit. Se lupta cu 
aceeaşi furie ca şi la începui, acum când loji adversarii ar fi 
fost bucuroşi să înceteze lupta: iar, când au văzul că nu mai 
este nici un Korululian fără adversar, s-a repezit asupra 
acelora care stăteau, gâfâind, în faţa epuizanţilor Koruljanii. 

În tot timpul, fără excepţie, ţinea la spate, pe după umăr, 
acel lucru ciudat despre care Omat îşi închipuia că trebuie 
să fie vreun fel de armă străină, dar despre al cărei scop nu 
putea să îşi dea seama în nici un fel, deoarece Jordon n-a 
întrebuinţat-o încă. Lui Omat i se părea că este mai mult o 
sarcină fără rost, deoarece se sălta şi se izbea mereu de 
spatele posesorului ei, mai sprinten decât o pisică, dintr-o 
parte în alta, în timpul luptei sale victorioase. 

Jordon a aruncat de o parte atât arcul, cât şi săgețile de la 
începutul luptei, dar arma Enfield nu a vrut sub nici o formă 
să o ia de pe umeri, simțind nevoia să o aibă cu el oriunde 
ar fi mers, până când misiunea lui va lua sfârşit. 

După puţin timp, războinicii din Korulja, ruşinaţi, după 
toate aparențele, de exemplul străinului, s-au încăierat încă 
o dată cu inamicii. Aceştia, însă, îngroziţi poale şi de 
prezenta străinului care părea un demon neobosit şi 
invulnerabil oricărui atac al lor, s-au descurajai şi au 
început să fugă. 

Atunci Omat a dat ordin războinicilor să îi ia prizonieri pe 
cei mai obosiţi. 

Reîntors la peştera lui, Omat a cerut ca prizonierii din 
Korulul să fie aduşi unul câte unul în faţa sa ca să îi întrebe 


pe fiecare despre cele ce s-au întâmplat cu Tarzan. 

Fără nici o singură excepţie, i-au istorisit cu toţii acelaşi 
lucru: acum cinci zile a fost luat prizonier, dar că a reuşit să 
se elibereze după ce l-a ucis pe războinicul care a fost lăsat 
să îl păzească, ducând capul nenorocitei santinele tocmai 
de partea cealaltă a trecătorii Korulul, unde l-a spânzurat, 
legat de păr, de o creangă. 

Ceea ce s-a întâmplat apoi niciunul dintre ei nu avea de 
unde să ştie, până când a fost iscodit şi cel din urmă 
prizonier, care s-a întâmplat să fie de fapt primul prizonier, 
prins neînarmat, care se întorcea în sat dinspre valea lui 
Jad-ben-Otho. 

Acesta, când a aflat de scopul întrebărilor care i-au fost 
puse. A început să se ducă tratative pentru viaţa şi 
libertatea lui şi a camarazilor lui în schimbul răspunsului: 

— Eu aş putea să-ţi spun multe despre acest om teribil de 
care mă întrebi, a zis el. L-am văzut ieri şi ştiu unde se 
găseşte acum, dar, dacă îmi promiţi că ne eliberezi pe mine 
şi camarazii mei să ne întoarcem în linişte la peşterile 
strămoşilor noştri, îţi voi spune totul şi numai adevărul. 

— Îmi vei spune oricum, a răspuns Omat, altfel voi pune să 
te ucidă. 

— Eu ştiu că mă vei ucide oricum, zise prizonierul. Dar, 
dacă o vei face, secretul va merge cu mine în groapă. 

— Are dreptate, Omat, a intervenit Tadeu. Promite-le 
libertatea. Ce altceva poţi să faci? 

— Foarte bine, a zis Omat. Acum vorbeşte, omule, iar după 
ce vei povesti, veţi putea să vă întoarceţi cu toţii în pace la 
tribul vostru. 

Prizonierul l-a privit o clipă şi apoi a început să spună ceea 
ce ştia: 

— Acum trei zile vânam cu vreo câţiva semeni pe lângă 
gura trecătorii Korulul, nu foarte departe de locul unde m- 
aţi prins azi. Am fost surprinşi de o oaste mare de Hodoni, 
care ne-au luat prizonieri, ducându-ne la Alur. Ajunşi aici, a 
continuat prizonierul, o parte dintre noi am fost aleşi ca 


robi, iar restul am fost aruncaţi într-o cameră la baza 
templului, unde sunt ţinute victimele care sunt oferite de 
Hodoni lui Jad-ben-Otho pe altarul de sacrificiu din templul 
oraşului Alur. În acest fel mi s-a hotărât soarta şi fericiţi au 
fost cei aleşi să robească Hodonilor, pentru că ei tot mai 
aveau speranţă de scăpare, dar aceia care erau cu mine în 
camera de sub templu nu mai aveau nici o speranţă. 

Ieri s-a întâmplat un lucru dintre cele mai ciudate. A venit 
în templu, însoţit de toţi preoţii, de rege şi de o mulţime de 
războinici, o fiinţă pe care o divinizau cu toţii; când au ajuns 
în dreptul porţii cu gratii a camerei noastre, am văzut, spre 
marea mea surpriză, că nu era altul decât omul care a fost 
luat prizonier cu puţin mai înainte în satul Korulul: acela pe 
care voi îl numiţi Tarzan Jad-guru, iar ei i se adresau cu 
numele de Dorul-Otho. 

Ne-a privit şi l-a întrebat pe marele preot cine suntem noi, 
iar când i s-a spus scopul pentru care eram închişi acolo s-a 
înfuriat enorm de tare, strigând că nu este nici o plăcere 
pentru Jad-ben-Otho ca să sacrifice lumea în felul acesta. 
Apoi a ordonat marelui preot să ne elibereze, fapt care s-a 
îndeplinit imediat. 

Prizonierilor Hodoni li s-a dat voie să se întoarcă acasă, iar 
noi am fost conduşi la ieşirea din Alur şi îndrumați spre 
Korulul. La început am fost trei, dar multe sunt primejdiile 
care domnesc între Alur şi Korulul, iar noi nu eram decât 
trei inşi şi fără nici un fel de arme. 

Astfel niciunul dintre noi nu a ajuns până în satul neamului 
nostru; numai eu am mai rămas în viaţă. Am spus ce aveam 
de spus. 

— Aceasta este tot ce şti în privinţa lui Tarzan? L-a mai 
întrebat Omat 

— Asta este tot ce ştiu, a răspuns prizonierul. Mai pot să 
spun doar că acela pe care ei îl numesc marele preot, 
Ludon, era foarte furios şi unul dintre cei doi preoţi care ne- 
au condus afară din cetate a comunicat celuilalt că străinul 
nu era nicidecum Dorul-Otho. 


Mai spunea că Ludon se lăuda cu intenţia că îl va pedepsi 
cu moartea pentru îndrăzneala lui. Aceasta este tot ce s-a 
vorbit lângă mine în aşa fel încât eu să fi putut să aud. 

Şi acum, a încheiat prizonierul, gund de Korulja, lasă-ne să 
plecăm cum ne-ai promis. 

— Sunteţi liberi! a zis el. Dar ca să puteţi ajunge cu bine 
acasă, vă dau o escortă de războinici sub comanda lui Abon, 
care să vă însoţească până veţi intra în trecătoarea Korulul. 

Prizonierii i-au mulţumit. Erau surprinşi peste măsură de 
un fapt care nu s-a mai pomenit la ei în Korulul şi despre 
care ştiau că nu s-a mai întâmplat nici în Korulja. 

Omat s-a adresat străinului: 

— Vino cu mine, Jordon! 

Ridicându-se a, ieşit din peşteră şi a urcat stânca până sus 
pe coasta dealului. 

Acolo, i-a indicat cu mâna cetatea Alur, care se vedea în 
depărtare strălucind în lumina soarelui care se apropia de 
apus. 

— Acolo este Tarzan Jad-guru, i-a zis el lui Jordon. 

Iar acesta a înţeles, ca şi cum ar fi ştiut limba lor din 
Paluldon. 

CAPITOLUL XII - Ce ştie Panatlea. 

Când Tarzan a sărit jos, dincolo de zidul templului, nu avea 
deloc intenţia să fugă din Alur, decât după ce va fi pe deplin 
convins că soţia sa nu se află prizonieră acolo. 

Era însă departe de a avea o idee lămurită asupra locului 
unde va locui în acest oraş, în care fiecare om îi era duşman 
şi mai ales, asupra mijloacelor prin care urma să îşi 
continue cercetările. 

Nu exista decât un singur loc unde ştia că ar putea să se 
adăpostească provizoriu; acest loc era „Grădina interzisă” a 
regelui. 

Grădina era presărată de tufişuri, în care un om s-ar fi 
putut ascunde cu uşurinţă. Pe lângă acest fapt, acolo se 
aflau fructe şi apă. 


O fiinţă isteaţă, obişnuită cu traiul din junglă, putea să 
rămână acolo ascunsă un timp destul de îndelungat; dar 
ceea ce îl frământa în momentul de faţă era problema, cât 
se poate de serioasă, de a străbate distanţa dintre templu şi 
grădină fără să fie văzut. 

Mare şi puternic este Tarzan în mediul său natal, se 
gândea el însuşi, dar în oraşele oamenilor abia dacă poate fi 
bun la ceva. 

Axându-se pe spiritul de observaţie foarte dezvoltat ce îl 
poseda şi pe cel al orientării şi-a închipuit că putea ajunge 
până la terenul rezervat palatului folosindu-se de 
coridoarele subterane şi de camerele templului prin care a 
fost condus cu o zi înainte şi unde nu i-a scăpat din vedere 
nici un amănunt. 

Da, va fi bine aşa, judeca el, decât să străbat terenul 
deschis la suprafaţă, unde fireşte va fi căutat de la început 
şi desigur că îl vor descoperi imediat. 

Nu a făcut nici zece paşi şi a dispărut din ochii oricărui om 
care s-ar fi întâmplat să privească peste zid... a dispărut pe 
o scară de piatră care ducea în apartamentele de jos de la 
subsol. 

Drumul pe care a fost condus în ziua precedentă a trecut 
prin multe coridoare şi apartamente, ducând uneori la 
dreapta şi alteori la stânga, dar, stăpân fiind pe el în 
asemenea situaţii, Tarzan a mers înapoi pe urmele sale din 
ajun, fără nici cea mai mică greşeală. 

Pentru un moment nu i-a fost teamă că va fi descoperit, 
având în calcul că toţi preoţii templului s-au adunat în sala 
de şedinţă pentru a asista la judecata, umilirea şi moartea 
sa. 

Stăpânit cu totul de această idee, a mers după colţul 
coridorului şi s-a trezii fată în fată cu un preot, a cărui 
mască grotescă ascundea orice emoție i-ar fi pricinuit-o 
apariţia neaşteptată a lui Tarzan. 

Totuşi, acesta avea un avans faţă de preotul mascat al lui 
Jad-ben-Otho, pentru că, din clipa de când l-a zărit, îşi ştia 


deja intenţiile în privinţa lui, aşa că nu a stat mult pe 
gânduri şi a dus la îndeplinire acţiunea. 

Astfel, preotul, mai înainte să se poată decide asupra 
atitudinii pe care trebuia să o ia în acea împrejurare, a 
simţit cuțitul cu lama lui lungă şi ascuţită cum îi pătrundea 
în piept. 

În clipa în care cadavrul lui se prăbuşea la pământ. Tarzan 
l-a prins şi i-a smucit de pe cap masca, deoarece, chiar în 
momentul în care l-a văzut l-a străfulgerat o idee 
îndrăzneață cu care să îi poată înşela pe duşmani. 

Reuşind să salveze masca de orice stricăciune, în cazul în 
care s-ar fi izbit la pământ. În momentul căderii cadavrului, 
Tarzan a aşezat-o uşor pe podea şi aplecându-se. A tăiat 
coada Hodonului din rădăcină. 

La doi paşi spre dreapta a văzut o cameră mică, din care 
evident preotul a ieşit mai înainte. Era un loc bun pentru un 
adăpost temporar, aşa că a târât acolo cadavrul împreună 
cu masca şi coada. 

Şi-a confecţionat apoi cu mare atenţie două curele din 
haina de piele de pe şoldurile preotului, cu care a legat bine 
coada şi trecând-o după aceea pe sub tunica lui de peste 
şolduri, a fixat-o cum a putut mai bine în locul unde ar fi 
trebuit să fie. Dacă ar fi avut şi el o coadă. 

La sfârşit şi-a pus masca pe faţă; apoi a părăsit camera, 
având perfecta înfăţişare a unui preot din templul lui Jad- 
ben-Otho; numai în cazul în care cineva s-ar fi oprit să îi 
examineze degetele de la picioare şi de la mâini ar fi putut 
să îl descopere. 

A mai observat şi faptul, destul de obişnuit atât la Hodoni 
cât şi la Wazdoni, să îşi ducă mâna la vârful cozii, şi-a luat 
deci propria coadă în mână, evitând în felul acesta să se 
observe înfăţişarea fără viaţă pe care o trăda dacă o lăsa să 
se târască după el. 

Trecând din coridor în coridor şi prin diferite camere, a 
ieşit, în cele din urmă, în curtea palatului, dincolo de 
templu. 


Goana după el nu a ajuns încă până acolo; totuşi, simţea 
foarte bine că domneşte o mare mişcare nu tocmai departe 
în spatele lui. 

Acum s-a întâlnit pe drum atât cu războinici, cât şi cu 
sclavi, dar nimeni nu i-a aruncat mai mult decât o privire în 
treacăt: trecerea unui preot prin curtea palatului era un 
lucru prea comun ca să stârnească bănuielile cuiva. 

A trecut deci pe lângă santinele, fără să fie oprit şi a ajuns 
până la intrarea din „Grădina interzisă”. 

Aici s-a oprit şi a cercetat repede cu privirea lui ageră 
întreaga porţiune a acestui loc frumos care se întindea în 
faţa lui. 

Spre marea lui uşurare, nu a văzut pe nimeni acolo şi 
felicitându-se pentru facilitatea cu care a reuşit să îi înşele 
cele două forţe care domneau în mod suprem în oraşul Alur, 
a pornit repede spre interiorul grădinii. 

După câteva clipe s-a oprit într-un boschet de tufişuri 
înflorite, în care s-ar fi putut ascunde fără grijă chiar zece 
oameni. 

Strecurându-se până la mijloc şi-a scos de pe cap masca 
atât de incomodă şi s-a întins pe jos, aşteptând să vadă ce îi 
mai pregăteşte soarta de acum înainte; în acelaşi timp, însă, 
mintea îi era într-o activitate continuă în descoperirea unor 
planuri de viitor. 

De dincolo de zidul grădinii se auzeau vocile acelora care 
îi urmăreau şi simţea haosul ce era în oraş şi atunci s-a 
convins cu câtă înverşunare era urmărit de Hodoni. 

Aşa cum stătea în frunzişul în care s-a ascuns, meditând 
asupra măştii preoţeşti din mâna sa, a simţit deodată că nu 
mai este singur în grădină. 

Prezenţa cuiva se simţea perfect, iar după un timp se 
auzea apropierea unor paşi. 

La început a bănuit că ar putea fi cineva care îl căuta 
subtil prin grădină, dar după câteva clipe a apărut în sfera 
vederii sale mărginite de crengi, frunze şi flori, corpul 


mlădios al unei femei, pe care a recunoscut-o imediat a fi 
prinţesa Ghizi. 

A văzut că este singură şi că se plimbă pe cărările grădinii 
cu capul aplecat, ca şi cum ar fi meditat adânc; era o 
meditare tristă, pentru că pe genele ei se vedeau urme de 
lacrimi. 

Nu a trecut mult şi urechile lui l-au înştiinţat că au mai 
intrat şi alţii în grădină: doi bărbaţi, ai căror paşi declarau 
că nu umblă încet. Au mers direct spre prinţesă iar când a 
ajuns în imaginea lui Tarzan, acesta a descoperit că era 
vorba despre doi preoţi. 

— Ghizi, prinţesă de Paluldon, a zis unul. Adresându-i-se 
fetei. Străinul care ne-a spus că este Dorul-Otho a fugit de 
pedeapsa lui Ludon, marele preot, care l-a demascat. Este 
căutat acum prin tot templul, prin palat şi prin oraş, iar noi 
am fost trimişi să îl căutăm şi în „Grădina interzisă” 
deoarece Kotan, regele, a declarat că l-a găsit chiar azi- 
dimineaţă aici, cu toate că nu poate să ştie cum a trecut pe 
lângă paznici. 

— Aici nu este, a zis prinţesa. Eu sunt în grădină de mai 
multă vreme şi nu am văzut şi nici nu am auzit pe nimeni. 
Totuşi, căutaţi dacă doriţi. 

— Nu, a zis preotul care a vorbit primul, nu este nevoie, 
pentru că nu ar fi putut să intre fără ca tu să şti şi fără 
acordul santinelelor şi chiar aşa, încă l-ar fi văzut preotul 
care ne-a precedat. 

— Care preot? a întrebat Ghizi. 

— Acela care a trecut pe lângă paznici în grădină cu puţin 
timp înaintea noastră, a explicat el. 

— Nu l-am văzut, a zis Ghizi. 

— A plecat probabil pe altă ieşire, a remarcat şi al doilea 
preot. 

— Poate că aşa a fost, a aprobat Ghizi, dar mi se pare 
ciudat că nu l-am văzut. 

Lăsând impresia că sunt mulţumiţi de cercetările lor, cei 
doi preoţi au salutat-o cuviincios pe prinţesă şi au pornit să 


iasă din grădină. 

— Proşti ca Buto, rinocerul, s-a gândit Tarzan, care îl 
considera pe Buto ca pe una dintre cele mai stupide 
creaturi. Nu va fi greu să îi duc în eroare pe tipii ăştia. 

Abia s-au îndepărtat preoţii şi s-a auzit din nou zgomot de 
paşi repezi, traversând grădina spre prinţesă: paşi ritmaţi 
de răsuflarea grea şi rapidă a unei persoane aproape 
sfârşită de oboseală sau în culmea disperării. 

— Panatlea, a strigat Ghizi, ce s-a întâmplat? Pari foarte 
îngrozită. 

— Oh, prinţesă de Paluldon, a strigat Panatlea, aproape că 
putea să fie ucis în templu. Au vrut să îl ucidă pe acel străin 
minunat care zicea că este Dorul-Otho. 

— Dar a scăpat, a zis Ghizi. Ai fost acolo; spune-mi şi mie 
cum a fost. 

— Preotul Ludon a dat ordin să fie prins şi ucis. Dar când 
s-au repezit asupra lui, el l-a smucit pe un preot şi l-a ridicat 
ca pe o pană, l-a trântit exact în capul lui Ludon. După 
aceea, a sărit sus pe altar şi de acolo pe creasta. Zidului de 
unde a dispărut. Numai să nu îl găsească, prinţesă! 

— De ce te rogi să se întâmple asta? a întrebat Ghizi. Oare 
un om care a murdărit atât de mult credinţa nu merită să 
fie pedepsit cu moartea? 

— Prinţesa nu îl cunoaşte! a exclamat Panatlea. 

— Aşadar îl cunoşti? a replicat repede Ghizi. Azi-dimineaţă 
te-ai trădat, iar după aceea ai încercat să mă înşeli. Sclavele 
lui Ghizi nu fac acest lucru fără să fie pedepsite. Deci, el 
este acelaşi Tarzan Jad-guru despre care mi-ai povestit? 
Vorbeşte, femeie şi spune numai adevărul! 

Panatlea a ridicat din umeri, dreaptă ca un brad şi cu 
bărbia în aer. Oare nu era şi ea din neamul ei ca şi prinţesă? 

— Panatlea nu minte ca să se apere pe ea însăşi, a răspuns 
ea cu mândrie. 

— Atunci, spune-mi ce ştii despre acest Tarzan Jad-guru, a 
insistat Ghizi. 


— Ştiu că este un om minunat şi foarte curajos, a zis 
Panatlea; pe mine m-a salvat de un Torodon şi de un Grif, 
după cum ţi-am povestit. Este într-adevăr acelaşi om care a 
fost azi-dimineaţă aici, în grădină. Eu tot mă îndoiesc că nu 
ar fi Dorul-Otho, deoarece puterea şi curajul lui sunt cu 
mult mai presus decât ale oricărui muritor, după cum sunt 
şi onoarea şi bunătatea lui. Da, atunci când putea să îmi 
facă cel mai mare rău. El m-a apărat, iar atunci când putea 
să se salveze, el s-a gândit în primul rând la mine. Şi toate 
acestea datorită prieteniei care o poartă pentru Omat, care 
este gund de Korulja şi cu care trebuia să mă căsătoresc, 
dacă nu aş fi fost răpită de Hodoni. 

— Într-adevăr că este un om cu o înfăţişare minunată, a 
murmurat Ghizi. De altfel nu se aseamănă deloc cu ceilalţi 
oameni. Nu vorbesc despre conformaţia mâinilor şi a 
picioarelor, sau de faptul că nu are coadă, dar are ceva, în 
înfăţişarea lui, care îl face să apară cu totul altfel. În fapte 
chiar foarte importante spre deosebire de ceilalţi oameni. 

Când a auzit acestea, Panatlea a tresărit de bucurie. În 
mica ei inimă barbară, devotată omului care i-a acordat 
prietenia şi în speranţa de a câştiga consideraţia prinţesei, 
chiar dacă nu i-ar mai fi folosit la nimic, a adăugat: 

— Nu ai văzut că ştia totul despre Tadeu şi unde se află? 
Spune şi tu, prinţeso, e posibil ca un simplu muritor să ştie? 

— Poate că l-a văzut pe Tadeu, a obiectat Ghizi. 

— Dar de unde putea să ştie că îl iubeşti pe Tadeu? a 
replicat Panatlea. Eu îţi spun că, dacă nu este Dumnezeu, 
atunci în orice caz este cu mult superior unui Hodon sau 
Wazdon. A putut să îmi găsească urma din peştera mea de 
la Korulja, peste deal, peste Korulul, până în peştera din 
Korulgrif, unde am reuşit să mă ascund şi aceasta, cu toate 
că s-a scurs o noapte întreagă de când am trecut pe acolo: 
iar picioarele mele goale nu lăsau nici o urmă pe unde 
treceam. Care muritor ar fi putut izbuti în asemenea 
atitudini? a reînceput cu insistenţă Panatlea. Unde s-a mai 


văzut, în tot Paluldonul, ca o virgină să găsească prietenie şi 
ajutor la un bărbat străin, în afară de el? 

— Poate că Ludon se înşelă... poate că străinul este într- 
adevăr Dorul-Otho, a zis Ghizi, influenţată de părerea 
entuziastă a sclavei. 

— Fie om, fie Dumnezeu, este o fiinţă prea minunată ca să 
moară! a exclamat Panatlea. Numai dacă aş putea să îl ajut 
cu ceva! Dacă ar trăi, eu cred că ar găsi mijlocul prin care 
să îl aducă înapoi pe Tadeu la tine, prinţeso! 

— Ah! Numai dacă ar fi aşa! a suspinat Ghizi. Vai de mine, 
însă, căci este prea târziu, deoarece mâine voi fi a lui Bulet. 
— Acela care a venit ieri în apartamentele tale împreună 

cu tatăl tău? a întrebat Panatlea. 

— Da, acela cu faţa rotundă şi cu burta mare, a întărit 
prinţesa cu cel mai mare dezgust. Este atât de leneş, a 
continuat ea; nu merge nici la vânătoare şi nici la luptă. Nu 
este făcut decât numai pentru mâncare şi băutură şi nici nu 
se gândeşte la altceva decât la aceste lucruri şi la sclavele 
sale. Dar să lăsăm gândurile acestea, Panatleo, a reluat 
prinţesa. Haide să culegem un braţ de flori! Le voi 
împrăştia peste tot în camera mea. Pentru ca mâine 
dimineaţă să pot duce cu mine amintirea mirosului lor, la 
care ţin atât de mult şi pe care ştiu că nu îl voi găsi în satul 
lui Mosar, tatăl lui Bulet. Vino, Panatleo, să culegem 
amândouă cât mai multe flori, deoarece acestea sunt florile 
mele preferate, precum şi ale lui Tadeu! 

S-au apropiat amândouă de frunzişul înflorit în care se afla 
ascuns Tarzan, dar cum erau destule flori şi pe margine, el 
şi-a închipuit că ele nu vor intra prea departe în tufiş, astfel 
că nu era ameninţat să fie descoperit. 

Amândouă fetele au început să culeagă flori scoțând, din 
când în când, mici exclamaţii de plăcere, ori de câte ori 
găseau câte una mai mare sau mai înflorită. Astfel, mergeau 
din loc în loc, pe marginile ascunzişului lui Tarzan. 

— Oh! Ia priveşte, Panatleo, ce frumoasă este cea de 
acolo! Este cea mai frumoasă dintre toate! a exclamat 


fericită Ghizi. Lasă! Merg eu singură să o iau..., îmi este 
teamă să nu o strici, atât este de frumoasă şi minunată. 

Zicând acestea, prinţesa a pătruns în tufiş, spre locul unde 
a crescut floarea aceea frumoasă în vârful unei tulpine, 
chiar deasupra capului lui Tarzan. 

Atât de subită şi de neaşteptată a fost sosirea ei, încât nu 
mai era nici un mijloc de scăpare, aşa că Tarzan a rămas pe 
loc, liniştit, cu speranţa că soarta se va îndura să o ducă de 
acolo pe fiica lui Kotan, mai înainte ca ochiul ei să alunece 
de la floarea înaltă în jos, spre el. 

Însă cum a tăiat fata crenguţa florii, privirile ei s-au 
intersectat cu ale lui Tarzan. 

Înăbuşindu-şi un țipăt, a făcut repede un pas în spate, timp 
în care Tarzan s-a ridicat în faţa ei. 

— Nu îţi fie teamă, prinţeso! a asigurat-o el. Te salută 
prietenul lui Tadeu, a adăugat el ducându-i un deget la 
buze. 

Panatlea s-a oprit emoţionată. 

— El este, sfinte Jad-ben-Otho! a strigat ea. 

— Şi acum, fiindcă m-aţi descoperit, a întrebat Tarzan, mă 
vei preda lui Ludon, marele preot, nu-i aşa? 

Panatlea s-a aruncat la picioarele Ghizelei. 

— Prinţesă! Prinţesă! o implora ea, nu îl trăda inamicilor 
săi. 

— Dar, dacă tatăl meu, Kotan, a şoptit cu groază Ghizi, va 
afla de perfidia mea, se va înfuria foarte rău. Chiar în 
calitate de prinţesă, Ludon poate să ceară să fiu sacrificată, 
ca să liniştească mânia lui Jad-ben-Otho, aşa că între aceşti 
doi oameni îngrozitori, eu voi fi pierdută. 

— Nu vor şti niciodată că l-ai văzut, decât dacă le vei 
spune tu, a strigat Panatlea. Martor îmi este Dumnezeu că 
nu te voi trăda niciodată. 

— Spune-mi, străine, l-a implorat Ghizi, eşti Dumnezeu cu 
adevărat? 

— Nici Jad-ben-Otho nu este mai mult decât mine, a spus 
Tarzan, fără să mintă în această privinţă. 


— Atunci de ce încerci să scapi din mâinile muritorilor, 
dacă eşti Dumnezeu? a întrebat nedumerită prinţesa. 

— Când zeii s-au amestecat cu muritorii, a răspuns Tarzan, 
aceştia devin tot atât de vulnerabili ca şi ei. Chiar Jad-ben- 
Otho. Dacă ar apărea în carne şi oase, tot ar putea să fie 
UCIS. 

— L-ai văzut pe Tadeu şi ai vorbit cu el? a întrebat fata cu 
un aer cu totul indiferent. 

— Da. L-am văzut şi am vorbit cu el, a răspuns Iarzan. Am 
fost împreună cu el tot timpul o lună de zile. 

— Şi... a ezitat ea, el... fata a lăsat ochii în pământ şi a roşit 
ca bujorul), tot mă mai iubeşte? A reuşit ea să articuleze în 
final. 

Tarzan a ştiut atunci că a câştigat-o de partea lui. 

— Da, a răspuns Tarzan. Tadeu nu vorbeşte decât de Ghizi 
şi aşteaptă cu speranţă ziua în care va putea să se 
căsătorească cu ea. 

— Dar mâine mă vor căsători cu Bulet, a zis ea cu tristeţe. 

— Să dea Domnul ca totdeauna să fie „mâine”, pentru că 
mâine nu va fi niciodată. 

— Ah! Nefericirea aceasta va veni, totuşi şi atunci atâţia 
„mMâine” cât voi mai avea viaţă voi plânge cu inima zdrobită 
după Tadeu. 

— Dacă nu ar fi fost Ludon, aş fi putut să te ajut, a zis 
Tarzan şi cine ştie dacă nu voi putea totuşi să te ajut şi de 
acum înainte. 

— Numai dacă ţi-ar fi cu putinţă, Dorul-Otho, a strigat fata. 
Pentru că ai face asta numai dacă vei putea. Mi-a spus 
Panatlea cât eşti de curajos şi ce suflet bun ai. 

— Numai singur Jad-ben-Otho poate să ştie ce va fi în 
viitor, a răspuns Tarzan. Acum ar fi bine să vă îndepărtați 
amândouă, ca nu cumva să vă vadă cineva şi să trezească 
bănuieli. 

— Vom pleca, a zis Ghizi, dar Panatlea se va înapoia cu 
mâncare. Sper că vei scăpa şi că Jad-ben-Otho este 
mulţumit de ceea ce am făcut. 


A plecat urmată de Panatlea, iar Tarzan s-a ascuns din 
nou. 

Seara. Panatlea a venit cu mâncare, iar Tarzan, văzându- 
se singur cu ca, îi puse întrebarea care îl ardea de atâta 
timp. 

— Spune-mi, a zis el, tot ce ştii despre zvonurile în privinţa 
străinului care se presupune a fi ţinut ascuns undeva în 
Alur. Ai auzit şi tu despre aceasta în timpul scurtei tale 
prezente aici? 

— Da, a răspuns Panatlea. Le-am auzit vorbind pe celelalte 
sclave. Este ceva despre care ele îşi şoptesc numai, 
neîndrăznind niciuna să vorbească tare. Se zice că ar fi o 
femeie străină ascunsă în templu şi că Ludon o vrea ca 
preoteasă, iar Kotan vrea să se căsătorească cu ea. Şică nu 
au îndrăznit niciunul nici altul să facă ceva din cauză că 
fiecare se teme de celălalt. 

— Ştii în ce parte a templului este închisă. 

— De unde să ştiu? Toate acestea pot să fie foarte bine 
doar poveşti, dar eu ţi-am spus tot ce am auzit. 

— Numai despre o persoană vorbesc ei? 

— Mai spun că a mai venit cu cineva, dar nimeni nu poate 
să ştie ce s-a întâmplat cu acela. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, Panatleo, a zis Tarzan. Se 
poate să îmi fi făcut un bine atât de mare, cum tu nici nu 
poţi să îţi închipui! 

— Mă bucur că am putut să te ajut cu ceva. 

CAPITOLUL. XIII - Monstrul din turnul misterelor. 

După ce s-a întunecat, Tarzan şi-a acoperit din nou faţa cu 
masca aceea urâtă a preotului pe care l-a ucis. 

Considerând că nu ar fi făcut bine dacă mai trecea o dată 
pe lângă gardian, mai ales noaptea, când ar fi putut stârni 
bănuieli, a sărit în copacul în ale cărui crengi atârnau peste 
zidul grădinii şi de aici a coborât de partea cealaltă a 
zidului. 

Pentru a înlătura cât putea posibilităţile unei descoperiri, a 
străbătut curtea palatului şi a pornit spre templu, dintr-o 


direcţie opusă cu cea pe care a luat-o când a fugit de acolo. 

Este adevărat că, în felul acesta, a fost nevoit să ocolească 
şi chiar să treacă prin părţi ale terenului palatului pe care 
nu le cunoştea deloc, totuşi, o mică oprire era de preferat în 
locul primejdiei la care s-ar fi expus, dacă ar urma drumul 
de mai înainte, pe unde circulaţia era mult mai intensă. 

Având, însă, o ţintă bine definită şi fiind înzestrat cu un 
simţ al orientării aproape miraculos, a trecut prin curtea 
templului cu destulă îndrăzneală, deşi, cât îi era posibil, se 
ţinea în umbră, pe lângă ziduri. 

A ajuns, în sfârşit, fără nici un incident neplăcut, lângă 
clădirea ornamentată la care îi stătea gândul şi de care l-a 
întrebat pe Ludon când a trecut pe lângă ea. Ludon atunci 
i-a răspuns că nu mai era întrebuințată de mult. 

Răspunsul marelui preot a fost firesc în el însuşi, dar 
impresia cu care a rămas Iarzan din faptul că acesta a 
evitat să discute despre clădirea aceea, a fost că Ludon a 
minţit şi deci, clădirea avea o importanţă deosebită. Era în 
forma unui turn înalt, cu trei etaje, detaşat complet de toate 
celelalte clădiri ale templului. 

Nu avea decât o singură intrare zăbrelită, sculptată 
artistic, direct în stâncă, cu înfăţişarea unui cap enorm de 
Grif, a cărui gură deschisă constituia uşa propriu-zisă. 

Botul, fruntea şi labele din faţă ale monstrului erau astfel 
făcute, încât îl înfăţişau întins pe pântece, cu fălcile în 
pământ între cele două labe. De o parte şi de alta a intrării 
mai era câte o fereastră ovală, cu gratii groase ca şi uşa. 

Văzând că nu este nimeni în jur, Tarzan a trecut prin firida 
întunecoasă a intrării, unde a încercat gratiile. Spre marea 
lui dezamăgire, a găsit poarta închisă ingenios cu un aparat 
pe care nu îl cunoştea; gratiile erau foarte groase, încât nu 
le putea rupe fără să nu facă vreun zgomot care ar fi avut 
rezultate dezastruoase în această mişcare. 

În interiorul întunecos de dincolo de uşă nu se putea 
distinge nimic, astfel, văzând că pe moment nu are nimic de 
făcut în acest sens, a început să se ocupe de ferestre. 


Gratiile acestora au rezistat şi ele încercărilor, ceea ce nu l- 
a descurajat pe Tarzan, deoarece a prevăzut aceasta. 

Dacă gratiile nu cedau isteţimii sale, vor ceda desigur 
forţei sale uriaşe, în cazul în care nu va reuşi să găsească 
alt mijloc de intrare. Mai întâi, însă, trebuia să se asigure 
dacă era nevoie să recurgă la mijloace extreme. 

În acest scop, a făcut ocolul clădirii, examinând-o cu 
atenţie din toate părţile. A mai găsit câteva ferestre, dar şi 
acestea erau zăbrelite. În cursul cercetărilor se oprea să 
asculte şi să miroase, dar nu a văzut pe nimeni, iar 
zgomotele pe care le auzea din când în când veneau de 
prea departe ca să îl poată îngrijora. 

A privit în sus pe zidul clădirii. A observat că şi acesta, ca 
multe alte ziduri ale clădirilor din oraş, avea ornamente 
scuipate, dintre care unele în formă de cornişe erau ieşite 
în exterior orizontal sau diagonal, ceea ce făcea ca zidul să 
nu fie greu de urcat, cel puţin pentru Tarzan. 

Ca să nu fie împiedicat de masca grea şi voluminoasă a 
preotului, a luat-o de pe cap şi a aşezat-o jos, lângă peretele 
turnului. După aceea a urcat cu îndemânare până la primul 
etaj, unde a descoperit că ferestrele, pe lângă faptul că 
aveau gratii, mai erau şi acoperite cu perdele groase. 

Dar nu a stat prea mult la acest etaj, deoarece s-a gândit 
că ar putea să intre cu mai multă uşurinţă pe acoperişul pe 
care l-a văzut aproape la fel cu acela al sălii tronului, adică 
în formă de cupolă. 

A observat că avea mai multe deschizături. Prin urmare, 
era posibil, dacă construcţia ultimului etaj semăna cu cea a 
sălii tronului, ca şi ferestrele acestea să nu fie zăbrelite, 
deoarece nimeni nu ar fi putut ajunge de jos până acolo. 

În privinţa aceasta, însă, mai era o întrebare la care nu 
putea să răspundă numai după ce ar fi ajuns sub cupolă. 
Deschizăturile acelea erau oare destul de largi ca să poată 
să încapă umerii laţi şi puternici ai lui Tarzan? 

S-a oprit din nou, de data aceasta la etajul al doilea, unde, 
cu toate perdelele de la ferestre, se putea vedea interiorul 


luminat. Dar, în momentul când s-a apropiat de prima 
fereastră, a ajuns până la nările lui o urmă de miros, care i- 
a smuls din suflet şi din cuget tot ce mai semăna a 
civilizaţie: a redevenit într-o singură clipă fiara teribilă din 
pădurea lui Ciuk. 

Atât de repede şi de completă a fost metamorfoza, încât pe 
buzele sale sălbatice aproape că a izbucnit sfidarea 
puternică a antropoizilor. 

Numai precauţi unea inerentă a fiarei din el l-a salvat de la 
această greşeală fatală. 

Acum mai auzea voci din interior; ar fi putut jura că una 
din ele era vocea lui Ludon, autoritară. Răspunsul a sosit 
măreț şi sfidător, dar vocea poseda o nuanţă de deznădejde 
cumplită, voce la auzul căreia Tarzan a ajuns în paroxismul 
furiei. 

Uitată era acum cupola cu intrările pe care urma să le 
găsească. Orice gânduri ar mai fi nutrit să intre acolo pe 
furiş şi fără zgomot erau acum aruncate într-o parte. 
Aducând pumnul pe spate, a repezit o lovitură îngrozitoare 
în zăbrelele ferestrei din faţa lui: o singură lovitură, care a 
azvârlit gratiile cu tencuială cu tot, zguduindu-se pe 
podeaua camerei. 

În aceeaşi clipă, s-a aruncat cu capul înainte pe fereastră, 
ducând cu el şi perdeaua de piele de antilopă. Ridicându-se 
imediat de jos, a smuls perdeaua de pe cap care îi împiedica 
vederea şi... grozavă a fost dezamăgirea, aflându-se într-un 
întuneric cumplit şi o tăcere de mormânt. 

Instinctiv a ridicat vocea şi a strigat numele atât de drag. 
Care nu i-a mai ieşit de pe buze de şase luni de zile. 

— Jane! Jane! a strigat el. Jane, unde eşti! 

Dar singurul răspuns pe care l-a avut a fost aceeaşi tăcere 
de acolo. A mai repetat o dată chemarea şi apoi încă de 
câteva ori, pipăind cu mâinile întinse prin întunericul de 
nepătruns al odăii. În timpul acesta, simţea puternic în 
nările sale emanaţia delicată, care l-a încurajat încă din 


primul moment, că soţia sa a fost cu o clipă înainte în 
cameră. 

Mai mult încă: i-a auzit chiar vocea când refuza să se 
supună pretențiilor josnice. Ale ticălosului de preot. 

Ah, de ce nu a umblat cu mai multă atenţie? Dacă şi-ar fi 
continuat cercetările liniştit şi subtil, probabil că în 
momentul acesta ar fi avat fericirea să îşi strângă soţia în 
braţe: iar cadavrul lui Ludon, sub piciorul lui, ar fi arătat 
cât de aprigă a fost răzbunarea lui. Dar acum nu mai avea 
timp să îşi facă reproşuri. 

Păşea încet prin întuneric, dibuind orbeşte şi căutând, nici 
el nu ştia ce, când, deodată, podeaua de sub el s-a aplecat 
violent şi a fost repezit în jos. Într-un întuneric şi mai mare 
decât acela în care a fost până acum. 

A simţit că alunecă în viteză pe o suprafaţă netedă, fără 
nici un sprijin ca să se poată opri. În aceeaşi clipă s-a auzit 
un râs batjocoritor şi vocea marelui preot, Ludon, 
strigându-i din urmă: 

— Întoarce-te acum la tatăl tău, Dorul-Otho! 

Tarzan s-a oprit brusc şi destul de dureros pe o podea de 
piatră. În faţa lui se afla o fereastră ovală, cu o mulţime de 
gratii, iar mai încolo a văzut lumina lunii jucând pe apa 
albastră a unui lac. 

La început nu a auzit nici un zgomot, decât murmurul 
îndepărtat al oraşului, ajungând până la el, pe fereastra 
care dădea spre lac. 

După puţin însă, foarte slab, ca şi cum ar fi venit de la o 
distanţă mare, s-a auzit foşnetul unor paşi moi, care călcau 
pe un pavaj de piatră: aşa cum asculta atent, şi-a dat seama 
că zgomotul se apropie din ce în ce mai mult, iar după un 
timp a auzit chiar răsuflarea fiarei. 

Mai mult ca sigur că aceasta a fost atrasă de zgomotul 
provocat de el în cădere şi s-a apropiat să facă cercetări. 

El nu putea să o vadă, dar ştia bine că nu este departe, 
când, deodată, a auzit mugetul asurzitor al unui Grif 
răsunând prin coridoarele întunecate. 


Ştiind că această fiară are simţul ocular foarte slab 
dezvoltat, iar cum el s-a obişnuit într-o oarecare măsură cu 
întunericul acelei peşteri subterane, s-a gândit numaidecât 
la un mod prin care să evite atacul fiarei, căreia nici o fiinţă 
de pe lume nu i-ar fi putut rezista. 

Nici nu îndrăznea să se gândească la faptul că l-ar putea 
învinge pe acest Grif, cu aceeaşi tactică pe care a învăţat-o 
de la Torodon şi care s-a dovedit a fi eficace data trecută, 
când atât viaţa cât şi libertatea i-au fost puse în joc. Din mai 
multe puncte de vedere aceste împrejurări de acum nu se 
potriveau cu cele de atunci. 

Atunci a fost în stare să se apropie de Grif în plina lumină a 
zilei şi în condiţii normale de viaţă ale acestuia, Griful fiind 
dintre aceia care au mai suferit şi în alte timpuri autoritatea 
omului, sau cel puţin, a unei fiinţe cu chip de om. 

Acum, însă, avea în faţa lui o fiară ţinută în închisoare şi 
tocmai în momentul când era furioasă. De asemenea, avea 
motive să creadă că acest Grif nu a fost niciodată sub 
influenţa vreunei voințe superioare, deoarece, închis în 
beciul întunecos, nu servea la alte scopuri, decât la acela pe 
care Tarzan şi l-a închipuit imediat în această împrejurare. 

Deci cea mai înţeleaptă cale de urmat pentru el era aceea 
de a ocoli atacul fiarei, cu speranţa că va putea să 
descopere vreo portiţă de ieşire din această situaţie 
îngrozitoare în care se afla. 

Faţă de ceea ce era în joc, pentru el nu merita să rişte un 
atac al fiarei, atâta timp cât putea să îl evite, mai ales că un 
atac, în împrejurările de faţă, ar fi pecetluit şi soarta soţiei 
sale, pe care abia a găsit-o, pentru ca să o piardă atât de 
repede. 

Cu toate acestea, oricât de mare îi era dezamăgirea şi 
întristarea, oricât de deznădăjduită părea să îi fie situaţia 
actuală, prin vinele lui Tarzan trecea ca un fior fierbinte, o 
mare satisfacţie. 

Soţia lui trăia! a găsit-o în cele din urmă, după atâtea luni 
de deznădejde şi de teamă. Era încă în viaţă! 


Cu o mişcare uşoară şi fără zgomot, întocmai ca o fantomă, 
a ocolit atacul uriaşului Grif, care nu se conducea decât 
numai după auzul său fin; iar în clipa în care era să îl calce 
în picioare, Tarzan a trecut pe lângă ea de partea cealaltă a 
încăperii. 

Înaintea lui se deschidea acum un coridor lung, acelaşi din 
care a ieşit fiara cu o clipă mai înainte. Fără să mai stea cât 
de cât pe gânduri, s-a repezit înainte, iar, cum ochii lui 
începeau să se obişnuiască din ce în ce mai mult cu bezna 
de acolo, a reuşit să desluşească zidurile şi podeaua, 
suficient ca să nu cadă într-un abis necunoscut sau să se 
izbească de vreo stâncă solidă, la o cotitură neaşteptată a 
coridorului. 

Condorul era destul de larg şi foarte înalt făcut, probabil, 
intenţionat ca să poată să vadă fiara. De aceea Tarzan nu a 
întâmpinat nici o greutate şi a putut să fugă. 

Totuşi, din fugă nu a putut să observe că trecătoarea 
merge în pantă, deşi nu era prea tare înclinată. 1 s-a părut 
numai că nu se mai termină şi se întreba în ce loc subteran 
îl va conduce. 

Oare nu ar fi fost bine să rămână sus, în camera destul de 
spațioasă de acolo şi ar fi încercat să îl înfrângă pe Grif? 
Acolo avea cel puţin lumină suficientă ca încercarea să aibă 
o oarecare perspectivă de reuşită. 

Dacă s-ar fi oprit să încerce învingerea Grifului, aici în 
coridorul îngust şi întunecat unde se afla, ar fi fost o 
adevărată sinucidere. 

Auzea fiara urmărindu-l. Mugetele ei tunătoare aproape 
că zguduiau din temelie stânca în care au fost săpate aceste 
camere subterane. 

Dacă s-ar fi oprit acum să înfrunte acum această furie 
întruchipată, numai cu un simplu „Uiii-hoo!”, nu ar fi fost, 
după părerea lui Tarzan. Decât o nebunie curată. Şi-a 
continuat drumul în lungul coridorului, mărind paşii, îndată 
ce a obsedat că Griful îl ajunge din urmă. 


După puţin timp, întunericul s-a mai micşorat, iar la o 
cotitură a trecătorii a văzut înaintea lui un petic de loc 
luminat de lună. 

Însufleţit de speranţe noi s-a repezit şi a ieşit din coridor, 
trecând într-o împrejmuire circulară, ale cărei ziduri se 
înălţau puternic din toate părţile: ziduri negre 
perpendiculare, pe a căror suprafaţă nu se vedea nici cel 
mai mic loc unde să îşi pună piciorul pentru un sprijin. 

La stânga lui se afla un bazin cu apă, de formă 
dreptunghiulară, având una dintre laturi mărginită de baza 
zidului din faţă. Fără îndoială că îi folosea Grifului atât la 
baie cât şi pentru adăpat. 

În momentul acesta a apărut şi fiara în deschizătura 
coridorului, iar Tarzan s-a retras până la marginea 
bazinului pentru a face acolo o ultimă încercare de 
rezistenţă. 

Nu avea la el ciomagul necesar cu care să îşi poată impune 
autoritatea vocii; dar, cu toate acestea, nu s-a mişcat din 
loc, hotărât să reziste Grifului realizând că altceva mai bun 
nu i-a mai rămas de făcut. 

Griful s-a oprit la intrarea coridorului, întorcându-şi 
privirile în toate direcţiile ca şi cum şi-ar fi căutat prada. 

Acesta era, după părerea lui Tarzan, momentul psihologic, 
în care s-a agăţat ca de un fir de păr. Ridicându-şi vocea pe 
un ton de comandă, a scos ciudatul sunet „Uiii-hoo!”. 

Efectul acestui strigăt asupra Grifului a fost instantaneu şi 
desăvârşit; scoțând un muget asurzitor, acesta şi-a aplecat 
cele trei coame, repezindu-se nebunegşte în direcţia de unde 
s-a auzit vocea. 

Nici la dreapta şi nici la stânga nu existau căi de scăpare: 
în spatele lui Tarzan era apa liniştită a bazinului, în timp ce 
din faţă se apropia ca fulgerul nimicirea lui completă. 

Dar, tocmai când enormul trup al fiarei părea că l-a ajuns 
din urmă. Pregătit să îl zdrobească, Tarzan s-a răsucit şi s-a 
aruncat în bazin, scufundându-se în apele lui adânci. 


Din sufletul Janei Clayton s-a spulberat orice speranţă. 
Luptându-se necontenit pentru a-şi salva viaţa în timpul 
atâtor luni încărcate de primejdii, de neajunsuri şi mai ales, 
de când era la închisoare, speranţa i-a încolţit adeseori în 
suflet, dar tot de atâtea ori s-a stins, iar acum nu i-a mai 
rămas nici ultima scânteie de la care să aştepte o însufleţire 
a unor noi speranţe. 

Lipsită cu desăvârşire de cea mai mică urmă de nădejde, 
stătea acum în faţa marelui preot Ludon, în camera unde 
acesta a închis-o, în turnul Grifului din cetatea Alur. 

Cu toate acestea, nici timpul şi nici durerile sufleteşti şi 
fizice nu au reuşit să îi micşoreze frumuseţea: conturul 
adorabil al formelor ei perfecte, precum şi drăgălăşenia 
înfăţişării sale au rămas distincte, sfidând condiţiile de 
existenţă. 

Ea, însă, atribuia primejdia în care se afla acum tocmai 
acestor însuşiri divine, deoarece Ludon dorea să o 
stăpânească. 

Nu a avut nici un motiv să se teamă de preoţii inferiori din 
Alur, însă din partea lui Ludon era în mare primejdie, 
pentru că acesta nu era ca ei, iar slujba de mare preot 
trebuia să se transmită din tată în fiu. 

Kotan, regele, a dorit să fie soţia lui şi numai acest 
amănunt a scăpat-o până acum de amândoi. Fiecare se 
temea de celălalt. Acum Ludon şi-a pierdut însă orice 
răbdare şi a venit în puterea nopţii ca să ia singur ceea ce 
considera că este dreptul lui. 

Jane l-a respins cu mândrie, încercând să câştige timp, cu 
toate că ea nu ştia dacă timpul pe care îl câştiga i-ar fi putut 
aduce vreo uşurare sau vreo speranţă. 

Pe figura crudă a preotului a apărut un rânjet, iar în 
privirile sale se putea citi foarte bine pofta care îl stăpânea 
în timp ce traversa camera spre ea. Era nebun la ideea de a 
o prinde în braţe. 

Ea nu s-a ferit de el şi nu i-a arătat nici cea mai mică 
senzaţie de teamă. Stătea semeaţă în faţa lui cu capul 


ridicat şi privindu-l fix în ochi, cu tot dezgustul şi cu 
disprețul ce le simţea pentru el. 

Ludon a ştiut să citească sentimentele tipărite pe faţa ei, 
dar, cu toate că aceasta îi provoca o stare de nervozitate, îi 
creştea şi dorinţa de posesiune. 

Simţea că priveşte cu adevărat o regină; deci, cea mai 
potrivită soţie, considera el, pentru marele preot din Alur. 

— Înapoi! l-a înfruntat ea. Înainte să îţi atingi scopul, unul 
dintre noi doi va fi mort. 

Preotul se apropia însă şi mai mult, râzând, iar râsul lui o 
întărea şi mai rău. 

— Dragostea nu omoară, i-a răspuns batjocoritor Ludon. 

Zicând acestea, s-a repezit la ea, dar tot în clipa aceea 
gratiile ferestrei au căzut, sunând strident în odaie şi 
simultan a apărut în om care a intrat cu capul înainte, 
ducând cu el şi perdelele de piele de la fereastră, perdele 
care s-au înfăşurat peste capul aceluia. 

Jane Clayton a văzut în privirile preotului, pe lângă o mare 
surpriză şi o groază nespusă, dar tot în clipa aceea s-a 
repezit şi a tras de cureaua care atârna de tavanul 
încăperii. 

Nici nu a apucat bine preotul să tragă de curea, când a 
căzut între ei şi noul sosit, de sus din tavan, un paravan 
foarte ingenios construit, despărţindu-l pe Tarzan de ei, 
lăsându-l în întuneric complet, deoarece singura lampă a 
rămas dincolo de despărţitură. 

Jane a avut impresia că a auzit o voce care striga din 
partea cealaltă a peretelui improvizat, o voce pe care nu 
putea sub nici o formă să o distingă. 

După aceea l-a văzut pe Ludon trăgând de altă curea şi 
rămânând câteva clipe în aşteptarea vreunui al eveniment 
care trebuia să se petreacă. 

Nu a avut mult de aşteptat. Cureaua de care a smucit a 
pornit în sus ca şi cum ar fi fost trasă de altcineva. Ludon a 
început să zâmbească şi cu o altă mişcare, a pus în 
funcţiune maşinăria care a ridicat din nou paravanul. 


Mergând apoi la marginea părţii de odaie care a fost 
despărțită de ei, marele preot a îngenunchiat pe podea şi a 
privit în adâncul unei deschizături întunecoase care ducea 
în jos. 

A început după aceea să râdă şi aplecându-şi capul, a 
strigai în deschizătură. 

— Întoarce-te la tatăl tău, Dorul-Otho! 

Pe urmă a ridicat platforma aplecată care închidea abisul 
de la picioarele lui, a prins-o într-un cârlig puternic şi 
ridicându-se. S-a apropiat din nou de tânăra femeie. 

— Între noi doi acum. Frumoasa mea. A strigai el şi..., 
Jadon! Ce cauţi aici? 

Jane Clayton şi-a îndreptat privirile în direcţia în care 
privea şi Ludon şi a văzut acolo, încadrat în uşa 
apartamentului. Un războinic de statură uriaşă, a cărui 
înfăţişare denota atât autoritate cât şi un caracter integru. 

— Vin din partea lui Kotan. Regele, a replicat Jadon, ca să 
o iau cu mine pe această tânără străină şi să o duc în 
„Grădina interzisă”. 

— Cum? Regele mă sfidează pe mine, marele preot? 

— Este porunca regelui... Am spus! 

Cuvintele au izbucnii ca biciul din gura lui Jadon, în a cărui 
atitudine nu se putea vedea nici cea mai mică urmă de 
teamă pentru Ludon. Şi nici cel mai mic respect. 

Marele preot ştia foarte bine motivul pentru care a fost 
ales acest om ca trimis al regelui: era un războinic reputat, 
atât pentru temperamentul său, cât şi pentru influenţa de 
care se bucura şi care îl ferise până acum de intrigile 
preoţimii. Ludon a aruncat o privire energică spre curelele 
care atârnau în tavan. De ce nu? Numai dacă ar putea să îl 
determine pe Jadon să treacă de partea cealaltă a camerei 
ca apoi. 

— Stai puţin, a zis el cu un ton împăciuitor, să discutăm 
problema asta mai întâi. 

Cu aceasta a pornit înainte, spre locul unde dorea să îl 
atragă pe Jadon, căruia i-a făcut un semn să îl urmeze. 


— Nu am nimic de discutat, a răspuns Jadon, urmându-l, 
totuşi pe preot, deşi se temea de vreo trădare. 

Jane îi privea cu atenţie pe amândoi în figura războinicului 
vedea reflectate acele trăsături admirabile pe care cu 
curajul şi demnitatea carierei sale le-a dezvoltat trăsăturile 
ipocrite ale preotului nu se putea citi nici o însuşire 
sufletească. 

Deci, dacă avea de ales între amândoi, l-ar fi ales fără 
îndoială pe războinic. Din partea acestuia putea să mai 
spere o şansă oarecare, dar din partea lui Ludon nu avea 
niciuna. 

Chiar şi în împrejurarea că era trecută dintr-o închisoare 
în alta, putea să se ivească un prilej de scăpare. A cântărit 
toate acestea repede în gând şi s-a decis, mai ales că 
privirea în treacăt a preotului nu i-a scăpat din vedere şi a 
înţeles repede ce însemna. 

— Omule, dacă ţii la viaţi nu trece de partea cealaltă a 
încăperii. 

Ludon a privit-o săgetător. 

— Taci, sclavo! a strigat el. 

— Unde este pericolul? a întrebat-o Jadon, fără să ia în 
considerare întreruperea lui Ludon. 

Tânăra femeie a prins una dintre curele. 

— Priveşte! a zis ea. 

Înainte ca marele preot să o poată împiedica, a smucit de 
curea şi despărţitura de zid a căzut, separând-o împreună 
cu războinicul de Ludon. 

Jadon a privit-o mirat şi întrebător. 

— Deci dorea să scape de mine prin trădare? a zis el. M-ar 
fi ţinut închis aici până te ducea să te ascundă cine ştie 
unde, în labirintul templului său. 

— Ar fi fost şi mai rău decât atât. A răspuns Jane, trăgând 
de altă curea. Asta a deschis un capac în podeaua de 
dincolo, iar când păşeai peste el ai fi fost aruncat într-un 
beci de la subsolul templului. De multe ori m-a ameninţat 
Ludon cu această perspectivă. Nu ştiu dacă spunea 


adevărul, dar îmi spunea că acolo jos este ascuns un demon 
al templului, un Grif enorm de mare. 

— Da, ştiu că există un Grif în interiorul templului. 
Preoţimea din Alur ştie că noi, războinicii, suntem destul de 
ocupați ca să aducem prizonieri pentru hrana acestei fiare 
şi pentru sacrificiile omeneşti pe care le fac zilnic. De mult 
timp mă urăşte Ludon. Acum avea ocazia să mă nimicească. 
Dar tu, femeie, de ce m-ai avertizat? Nu suntem noi pentru 
tine la fel: duşmanii şi temnicerii tăi? 

— Nimeni nu poate să fie mai îngrozitor decât Ludon, a 
răspuns ea. Tu ai înfăţişarea unui războinic demn şi cinstit. 
Nu trezeşti în mine nici o speranţă, deoarece ea mi-a fost 
de mult nimicită. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca 
printre războinici, chiar dacă sunt dintr-o rasă diferită de a 
mea, să se afle vreunul care să acorde o atenţie onorabilă 
unui străin care a intrat în cetatea lor..., chiar dacă acesta 
ar fi o femeie. 

Jadon a privit-o mai mult de un minut, fără să articuleze 
nici un cuvânt. În cele din urmă a spus: 

— Kotan te va face regina lui. Acest lucru ni l-a spus mie 
personal; consider că este o tratare destul de onorabilă din 
partea aceluia, care ar fi putut la fel de bine să te facă 
sclava lui. 

— Şi de ce, a întrebat ea, doreşte să mă facă regina lui, 
Jadon s-a apropiat şi mai mult de ea, vorbindu-i cu o voce 
calmă ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de cineva: 

— El crede, deşi nu mi-a spus-o, că eşti dintr-o rasă de zei. 
Şi de ce nu ai fi? Jad-ben-Otho este şi el fără coadă, prin 
urmare nu i se pare nicidecum ciudat lui Kotan să 
bănuiască faptul că numai zeii se prezintă în felul acesta. 
Regina lui a murit de mai mult timp, lăsându-l cu o singură 
fiică. Este stăpânit de dorinţa de a avea şi un fiu. Şi ce este 
oare mai de dorit, decât să găsească o femeie care descinde 
din zei pentru a da un urmaş care să domnească în 
Paluldon? 


— Dar eu sunt căsătorită! a strigat Jane. Nu pot să mă 
căsătoresc cu altul. Nu vreau nici tronul lui. Şi nici pe el nu 
îl vreau. 

— Kotan este rege, a spus Jadon simplu ca şi cum aceste 
cuvinte ar fi explicat totul. 

— Aşadar tu nu vrei să mă ajuţi să mă eliberez? a întrebat 
femeia. 

— Dacă am fi în Jalur. Poate că te-aş apăra chiar şi 
împotriva regelui. 

— Dar Jalur ce este şi unde este? a întrebat ea, agăţându- 
se ca un înecat de orice pai. 

— Este oraşul unde domnesc eu, a răspuns el. Acolo eu 
sunt şeful suprem precum şi al văii din jurul oraşului. 

— Unde este? a insistat ea. Este departe? 

— Nu este departe, a zis el, zâmbind. Dar nu te mai gândi 
la aceasta, nu vei putea ajunge acolo niciodată. Este prea 
multă lume în Alur care să te urmărească şi să te prindă. 
Dar, dacă vrei să şti. Pot să îţi spun că este aşezat pe 
malurile râului care se varsă în Jadbenlul, ale cărui ape trec 
pe lângă zidurile cetăţii din Alur..., este aşezat la confluenţa 
acestor râuri şi înconjurat de apă din trei părţi. Este o 
cetate de nepătruns în care nu a intrat nici un duşman de 
când a fost clădită. 

— Dar acolo voi putea să fiu în siguranţă? a întrebat ea. 

— Poate că da, a răspuns Jadon cu indiferenţă. 

O, voi speranţe moarte! Ce forţă vă mişcă să puteţi izbucni 
din nou la cea mai mică provocare? Femeia a oftat şi a 
clătinat din cap, dezamăgită, realizând foarte bine cât de 
zadarnică era orice speranţă, dar, cu toate acestea, în 
mintea ei s-a zugrăvit un vis: Jalur! 

— Văd că eşti cuminte, a început Jadon care a înţeles 
suspinul ei. Vino acum, să mergem acolo unde se află 
prinţesa, în „Grădina interzisă”. Vei rămâne cu Ghizi, fata 
regelui şi te vei simţi cu mult mai bine acolo, decât în 
închisoarea în care ai fost până acum. 


— Dar cum rămâne cu Kotan? a întrebat ea, 
cutremurându-se cu tot corpul. 

— Sunt şi ceremonii care vor dura câteva zile până vei 
putea să devii regină; iar una dintre aceste ceremonii, 
poate să fie şi cea mai grea de îndeplinit. 

Jadon a râs cu hohote, gândindu-se la ceea ce implicau 
cuvintele lui. 

— Cum? 

— Numai marele preot are dreptul de a oficia ceremonia 
căsătoriei unui rege, a explicat el. 

— Dumnezeule, binecuvântează puţină întârziere! 

Atât de tenace este viaţa unei speranţe, încât chiar dacă ar 
fi redusă prin ardere la cenuşă, ea tot ar mai persista la 
suprafaţă; o adevărată pasăre Phoenix. 

CAPITOLUL XIV - Măcelul din palat. 

Vorbind în felul acesta despre diferite lucruri. Jadon a 
condus-o pe scara de piatră care ducea de sus din 
apartamentele de la etajul de sus al templului în camerele şi 
coridoarelor care se interferau ca stâncile în care au fost 
scobite palatul şi templul. 

După aceea au trecut printr-o uşă mare de o parte a 
căruia stăteau doi preoţi de gardă, iar de cealaltă parte doi 
războinici. 

Preoţii au încercat să îl oprească în momentul în care l-au 
văzut de cine este însoţit, mai ales că se ştia în tot templul 
despre cearta dintre rege şi marele preot pentru frumoasa 
străină. Fiecare o dorea pentru el. 

— Ea nu are voie să treacă, decât cu ordinul lui Ludon, a 
zis un preot, aşezându-se exact în faţa Janei Clayton şi 
oprindu-i drumul. 

Tânăra a privit prin găurile măştii şi a văzut în ochii 
preotului privirea unui fanatic. Jadon şi-a trecut însă un 
braţ de după umerii ei, iar mâna cealaltă a dus-o la cuțitul 
său. 

— Va trece! Este ordinul regelui, a zis el, mai ales că Jadon 
este acela care o conduce. La o parte! 


Cei doi războinici au trecu alături de Jadon. 

— Suntem aici, gund de Jalur, a zis unul, ca să primim şi să 
ne supunem ordinelor tale. 

Un preot a intervenit. 

— Las-o să treacă, a zis el camaradului său. Nu avem 
ordine speciale de la Ludon; iar după obiceiul templului şi al 
palatului, atât şefii cât şi preoţii pot să intre şi să iasă 
neîmpiedicaţi. 

În sfârşit, au ajuns şi în apartamentele ocupate de prinţesa 
Ghizi, în anticamera cărora se afla o mică gardă de 
războinici şi mulţi eunuci negri, care aparţineau atât 
prinţesei, cât şi domnişoarelor ei de onoare. Jadon a predat 
prizoniera în mâinile unui eunuc, zicându-i: 

— Condu-o la prinţesă! Ai grijă să nu îţi scape. 

După ce a trecut de un alt coridor şi încă o cameră mai 
mică, lady Jane s-a oprit împreună cu eunucul în faţa unei 
uşi care era acoperită cu o perdea de piele de jaguar, iar 
însoţitorul ei a bătut în uşă cu mânerul suliţei sale. 

— Ghizi, prinţesă de Paluldon, a strigat el, a sosit străina, 
prizoniera din templu. 

— Să intre! a auzit Jane o voce din interior. 

Eunucul a îndepărtat draperiile de la uşă şi lady Jane a 
intrat. Camera în care se afla acum avea tavanul jos şi nu 
era tocmai mare. În fiecare colţ, din cele patru ale ei, se afla 
câte o statuie îngenunchiată, de piatră, care păreau că 
susţin tavanul pe umerii lor. Probabil că aceste statui au fost 
făcute cu intenţia de a îi reprezenta pe Wazdoni şi erau 
destul de artistic lucrate. 

Tavanul era puţin boltit în forma unei cupole centrale, 
având câteva deschizături pentru a lăsa să intre atât aerul, 
cât şi lumina zilei. Într-o parte a camerei se aflau mai multe 
ferestre, iar ceilalţi pereţi nu aveau decât o singură uşă 
fiecare. 

Prinţesa era întinsă pe o grămadă de blănuri aranjate pe o 
platformă de piatră într-un colt al odăii. Era singură, doar o 


sclavă din neamul Wazdonilor şedea la picioarele ei, pe 
marginea platformei. 

Când Jane a intrat în cameră a făcut un semn să se 
apropie; iar când a ajuns lângă divanul prinţesei, aceasta s- 
a ridicat pe jumătate şi stând rezemată într-un cot. A 
examinat-o cu atenţie. 

— Ce frumoasă eşti! a zis prinţesa simplu. 

Jane a zâmbit cu tristeţe, pentru că frumuseţea ei a fost 
cauza multor necazuri prin care a trecut. 

— Este un compliment drăguţ, a răspuns ea repede, mai 
ales că vine de la o fiinţă atât de drăgălaşă ca prinţesa 
Ghizi. 

— Ah! a exclamat prinţesa încântată, vorbeşti limba mea! 
Mi s-a spus că eşti de altă rasă şi de pe nişte tărâmuri 
îndepărtate, despre care noi. Cei din Paluldon, nu am auzit 
niciodată. 

— Ludon a avut grijă ca preoţii lui să mă înveţe limba de 
aici, a explicat Jane. Totuşi, este adevărat că sunt dintr-o 
ţară străină şi îndepărtată, unde doresc să mă reîntorc, 
pentru că mă simt foarte nenorocită, prinţesă. 

— Bine, dar Kotan, tatăl meu. Vrea să te facă regină. Acest 
fapt ar trebui să te facă fericită, nu-i aşa? 

— Ar trebui, dar nu mă face, a răspuns prizoniera. lubesc 
un altul cu care sunt căsătorită. Ah, Prinţesă, dacă ai şti ce 
înseamnă să iubeşti şi să fii silită să te măriţi cu altul, fără 
îndoială că ai fi de aceeaşi părere cu mine. 

Prinţesa Ghizi a rămas tăcută câteva clipe, apoi a spus: 

— Ştiu şi îmi pare foarte rău de tine; dar, dacă însăşi fiica 
regelui este condamnată la aceeaşi soartă, cine ar putea să 
salveze o biată sclavă, pentru că în realitate nu eşti mai 
mult decât atât? 

Cheful din sala mare de banchete a palatului regelui Kotan 
a început mai devreme în seara aceea decât de obicei, 
regele dorind să celebreze a doua logodnă a unicei sale 
fiice cu Bulet, fiul lui Mosar, un şef al cărui bunic a fost rege 
în Paluldon şi care considera că ar trebui să fie el rege. Atât 


tatăl, cât şi fiul erau beţi. De fapt, toţi războinicii erau cu 
totul sau aproape beţi, până şi regele, chiar nu era mai 
treaz decât ei. 

În sufletul său, Kotan nu avea nici un fel de sentiment de 
dragoste pentru Mosar, nici pentru Bulet. Aceştia, la rândul 
lor, nu îşi iubeau regele. 

Kotan a fost de acord cu această căsătorie, sperând că 
această alianţă îl va împiedica pe Mosar de a insista asupra 
drepturilor sale la tron, mai ales că el era, după Jadon, cel 
mai puternic şef. Lui Kotan îi era frică de Jadon, dar nu ştia 
de partea cui îşi va influenţa războinicii, în cazul în care 
Mosar i-ar fi declarat război lui Kotan. 

Popoarele primitive, care sunt şi războinice, nu prea 
cunosc tactul şi diplomaţia, chiar când nu sunt sub influenţa 
vinului. La beţie, însă, uită cu desăvârşire însemnătatea 
acestor noţiuni, mai ales dacă sunt şi nervoşi. 

De fapt, Bulet a fost cel care a stârnit începuturi tragediei: 

— Beau, a zis el, în sănătatea lui Ghizi. 

Zicând aceasta şi-a golit cupa dintr-o singură înghiţitură. 
Apoi, luând paharul unui vecin, l-a ridicat la buze şi a zis: 

— Pe acesta îl beau în sănătatea fiului meu şi al ei, care vor 
aduce tronul Paluldonului la adevărații lui posesori. 

— Regele nu a murit încă! a strigat Kotan, ridicându-se în 
picioare. Nici Bulet nu este deocamdată căsătorit cu fiica 
mea şi mai este suficient timp ca să scăpăm Paluldonul de 
sămânţa celor cu inimă de iepure. 

Tonul supărat el regelui, precum şi aluzia insultătoare la 
cunoscuta laşitate a lui Bulet. I-au determinat pe cei din 
sală să se dezmeticească într-o clipă. 

Ochii tuturor s-au întors către Bulet şi Mosar, care stăteau 
împreună de cealaltă parte a mesei, în faţa regelui. 

Bulet era foarte beat; cu toate acestea, lăsa impresia că i-a 
trecut beţia cu totul. Era însă atât de beat. Încât în clipa 
aceea a uitat să fie laş, judecata lui fiind cu totul înecată în 
alcool şi paralizată complet şi deci, nu a mai putut să 
cântărească inteligent repercusiunile actelor sale. 


Ne este greu de închipuit că un om beat sau un iepure 
supărat să comită la un moment dat un act îndrăzneţ. Şi 
nici nu se poate explica altfel, oricare ar fi ipoteza, ceea ce 
a făcut Bulet. 

S-a ridicat, deodată, de pe scaunul în care s-a înghesuit 
după ridicarea toastului şi smucind cuțitul din teaca 
războinicului din dreapta sa, l-a aruncat cu o forţă 
năprasnică în Kotan. 

Războinicii din Paluldon posedă cu toţii arta de a arunca 
atât buzduganele, cât şi cuţitele, iar la o distanţă atât de 
mică şi fără nici un avertisment ca să îi fie acordată şansa 
de a para lovitura, nu putea să fie decât un singur rezultat: 
Kotan s-a prăbuşit, întins pe masă, cu cuțitul în pieptul. 

Actul de laşitate al asasinului a fost urmat de o tăcere 
scurtă. Bulet, îngrozit de ceea ce a făcut, s-a retras subtil 
spre uşa din spatele său; dar, în aceeaşi clipă, un număr de 
războinici înfuriaţi au sărit de la locurile lor, şi-au scos 
cuţitele din teacă şi s-au repezit să împiedice fuga 
asasinului cu dorinţa nebună de a răzbuna moartea regelui. 

Mosar s-a apropiat numaidecât de fiul său. Luându-i 
apărarea. 

— Kotan e mort! a strigat el. Acum, Mosar este regele! 
Războinicii devotați ai Paluldonului să vină să îşi apere 
regele! 

Mosar avea mulţi admiratori care au trecut imediat de 
partea lui şi a lui Bulet. Totuşi, erau ameninţaţi de prea 
multe cuțite şi pe lângă aceasta, l-au mai văzut şi pe Jadon 
că se strecoară printre războinici, ieşind în fruntea lor. 

— Arestaţi-i pe amândoi! a strigat Jadon. Războinicii din 
Paluldon îşi vor alege singuri regele, după ce asasinii lui 
Kotan vor primi pedeapsa cuvenită pentru fapta lor! 

Conduşi acum de un nou comandant pe care îl respectau şi 
îl admirau toţi aceia care i-au fost devotați lui Kotan s-au 
repezit spre grupul din jurul lui Mosar. 

S-a încins o luptă aprigă, în care nu se observa nimic decât 
o poftă nebună de a ucide, iar în toiul acestei lupte Mosar şi 


Bulet s-au strecurat fără să fie văzuţi, fugind din sala de 
banchete. 

leşind de acolo, s-au îndreptat spre partea palatului care 
le-a fost acordată pentru tot timpul vizitei lor în Alur. Aici li 
se aflau toţi servitorii lor, cât şi alţi războinici de grad mai 
mic. Care nu au fost invitaţi de Kotan la banchet. 

Aceştia au primit ordinul să-şi strângă imediat bagajele şi 
să fie gata de plecare. Nu a trecut mult timp până să se 
îndeplinească ordinul, războinicii din Paluldon având nevoie 
de prea puţine lucruri la drum. După aceea, la un semn al 
lui Mosar, au pornit cu toţii spre porţile palatului. 

Deodată, Mosar s-a apropiat de urechea fiului său. 

— Prinţesa, a şoptit el. Nu trebuie să plecăm din oraş fără 
ea. Odată ce o avem în mâinile noastre, lupta pentru tron 
este câştigată pe jumătate. 

Bulet, care şi-a revenit cu totul din starea de euforie, a stat 
puţin la îndoială. S-a săturat de luptă şi de orice primejdie. 

— Mai bine ar fi să ieşim imediat din Alur, a insistat el. Nu 
va trece mult şi tot oraşul va fi împotriva noastră. Sunt 
sigur că ea nu va veni cu noi fără să opună rezistenţă, ceea 
ce ne va face să pierdem prea mult timp pe aici. 

— Avem destul timp, a insistat Mosar. Ei se luptă acum în 
Paluldon. Până să realizeze că lipsim, va mai trece un timp, 
iar Kotan fiind mort, vor avea altceva de făcut decât să se 
gândească la prinţesă. Acum este momentul prielnic pentru 
noi! Jad-ben-Otho ne-a ajutat. 

Văzând că nu are altă alternativă, Bulet l-a urmat pe tatăl 
său, care a dat ordin războinicilor să îl aştepte dincolo de 
porţile palatului. După aceea a pornit spre apartamentele 
prinţesei, unde au găsit numai câţiva războinici care 
stăteau de pază. Eunucii s-au retras pentru odihnă. 

— Este mare bătălie în Paluldon, i-a anunţat Mosar, 
prefăcându-se foarte nervos şi agitat, imediat ce au intrat în 
odaia de gardă. Regele vrea să mergeţi imediat acolo şi ne- 
a trimis pe noi să păzim apartamentele prinţesei. Grăbiţi- 
vă! a zis el, văzând că oamenii ezitau. 


Războinicii îl cunoşteau şi mai ştiau că a doua zi prinţesa 
va fi logodită cu Bulet, fiul său. Prin urmare, dacă ei 
trebuiau să se ducă de acolo, ce putea fi mai firesc ca Bulet 
şi Mosar să fie însărcinaţi cu paza şi siguranţa prinţesei? 

Pe lângă aceasta, nu era Mosar un şef puternic ale cărui 
ordine, dacă nu erau ascultate, puteau aduce după ele 
pedepse grave? 

Deci. Nefiind decât simpli soldaţi disciplinaţi ca să asculte 
de ordinele superiorilor, au plecat spre sala de banchete... 

Mosar nici nu a aşteptat ca războinicii să se îndepărteze 
prea mult. Pornind spre budoarul prinţesei, unde au intrat 
după câteva clipe, fără să bată măcar la uşă. 

Acolo au găsit trei femei, care dormeau. Zgomotul intrării 
lor a trezit-o mai întâi pe Ghizi, care a sărit în picioare. 

— Ce înseamnă asta? a întrebai ea supărată. 

Mosar a înaintat şi s-a oprit în faţa ei. În mintea lui 
vicleană s-a format un plan cu care să o înşele. Dacă reuşea, 
ar fi fost cu mult mai uşor decât să o fi luat cu forţa. În 
momentul acela a zărit-o pe Jane Clayton şi a rămas 
încremenit, privind-o cu mirare şi admiraţie..., o clipă 
numai, pentru că imediat şi-a revenit, reluându-şi firul 
problemei pentru care au intrat în apartamentele prinţesei. 

— Ghizi, a spus el, dacă ai şti cât de urgentă este misiunea 
noastră, ne-ai ierta îndrăzneala. În palat este răscoală şi 
regele Kotan a fost ucis. Rebelii sunt beţi şi au pornit în 
direcţia aceasta. Trebuie să te scoatem neapărat din Alur, 
nu avem nici un moment de pierdut. Haide, vino repede cu 
noi! 

— Tatăl meu este mort? a întrebat Ghizi îngrozită. Atunci 
locul meu este aici cu poporul meu. A adăugat ea. Dacă 
Kotan a murit, eu sunt regină, până când războinicii aleg un 
alt domnitor. Aşa este legea Paluldonului. Iar, dacă am ajuns 
regină, nimeni nu mă mai poate sili acum să mă căsătoresc 
cu cine nu vreau... Jad-ben-Otho ştie că niciodată nu am 
dorit să fiu soţia fiului tău laş. Plecaţi imediat de aici! a 
încheiat ea arătându-le uşa cu un gest imperios. 


Mosar a simţit că acum nu mai avea nici o şansă de 
înşelăciune şi nici un alt mijloc de a o convinge să meargă 
cu ei. A privit-o din nou pe frumoasa femeie care stătea 
lângă Ghizi. 

Nu a mai văzut-o până acum. Dar a ghicit, după zvonurile 
pe care le-a auzit în palat, că nu putea să fie alta decât 
străina cu înfăţişarea dumnezeiască, pe care Kotan dorea 
să o ridice la rangul de regină. 

— Bulet, a strigat el fiului său. Ia-ţi nevasta şi eu o voi lua 
pe a mea! 

Cu aceste cuvinte, s-a repezit şi a prins-o pe Jane de 
mijloc, atât de repede şi atât de puternic. Încât până când 
Ghizi sau Panatlea să îi fi înţeles scopul, a dispărut pe după 
portieră împreună cu străina, care se zbătea în braţele lui. 

Apoi Bulet s-a repezit şi el să o smulgă pe Ghizi în acelaşi 
fel. Dar prinţesa o avea lângă ea pe Panatlea, mica tigroaică 
din Korulja, iar Bulet s-a trezit în faţa a două puteri 
fioroase. 

Când a pus mâna pe Ghizi. Panatlea l-a prins de picioare, 
încercând să-l trântească la pământ. Atunci el a izbit-o cu 
pumnul şi văzând că aceasta nu renunţă la puterea asupra 
lui, a simţit că întârzierea pricinuită de fată îi va fi fatală. 
Disperat, a aruncat-o pe prinţesă într-o parte şi prinzând-o 
pe Panatlea de păr, a scos cuțitul din teacă şi... 

Portiera de piele de la uşa din spatele său s-a dat la o 
parte pe neaşteptate. Din două mişcări repezi, un om înalt 
şi puternic a străbătut odaia; cuțitul lui Bulet nu şi-a mai 
atins ţinta, deoarece mâna i-a fost smucită la spate, iar în 
cap a primit o lovitură atât de puternică, încât i-a sfărâmat 
craniul şi a căzut jos fără viaţă. 

Bulet laşul, asasinul şi trădătorul, a murit fără să ştie 
măcar cine a fost acela care l-a ucis. 

Când Tarzan a sărit în apa bazinului din beciul templului 
din Alur. Oricine şi-ar fi închipuit că atacul lui a fost o 
încercare supremă a instinctului de conservare, pentru a 
întârzia măcar o clipă, inevitabila tragedie în care fiecare 


din noi va trebui să îşi joace rolul principal pe mica lui 
scenă. 

Dar nu a fost aşa. Ochii lui ageri au văzut unde se afla 
singura posibilitate de salvare, oferită de aceste 
împrejurări: un petec mic de apă, luminat de luna care 
strălucea pe o mică deschizătură în zid, chiar la suprafaţa 
bazinului în partea opusă a acestuia. A înotat în direcţia 
aceea, cu mişcări puternice şi repezi, ştiind că apa nu ar fi 
fost nici o piedică pentru cel care îl urmărea. 

Nici nu a fost. Tarzan a auzit o plescăitură mare pe care a 
făcut-o Griful sărind în apă după el: a mai auzit şi vâjâitul 
curentului apei în urma fiarei. Acum era aproape de 
deschizătură: va fi oare aceasta destul de largă ca să poată 
să se strecoare prin ea? Atât cât se vedea deasupra apei, nu 
era suficientă pentru acest gest. Prin urmare, viaţa lui 
depinde acum de adâncimea deschizăturii. 

Situaţia era aceasta: în faţă era deschizătura, în spate 
venea în viteză Griful. 

Altă alternativă nu avea şi nici o altă speranţă. A depus 
toate eforturile puterii sale enorme în ultimele mişcări de 
înot pe care le mai avea de făcut, apoi a întins mâinile 
înainte ca să taie apa şi s-a scufundat sub nivelul apei. 
Străbătând-o în viteză spre gaura din zid. 

Ludon a făcut spume la gură de furie, când s-a convins cât 
de bine l-a învins străina cu propriile lui arme. Evident că 
avea şansa de a scăpa din templul Grifului în care isteţimea 
fetei l-a închis, dar în timpul cât a întârziat, oricât de scurt 
ar fi fost, Jadon ar fi avut destul timp să o ia pe străină din 
templu şi să o predea lui Kotan. 

Totuşi, el era hotărât să nu renunţe la ea; marele preot a 
jurat asta; a jurat în numele Dumnezeului său şi al tuturor 
sfinţilor şi dracilor din religia lui. 

Ludon îl ura pe Kotan. Se alăturase, în taină, de partea lui 
Mosar, în care ştia că va avea o unealtă favorabilă. Era cu 
putinţa ca scena din turn să îi dea prilejul pe care îl aştepta 
de atâta timp: un pretext pentru a provoca o răscoală, în 


urma căreia Kotan să fie detronat, iar puterea să o ia 
Mosar, aşa că adevăratul domnitor al Paluldonului să fie tot 
Ludon. 

Şi-a lins buzele cu anticipație, la ideea plăcută pe care o 
avea de a stârni acest eveniment şi a pornit spre fereastra 
pe care a intrat Tarzan şi pe unde era acum singura lui 
scăpare. 

În timp ce străbătea odaia păşea cu atenţie; iar când a 
descoperit că i s-a întins şi cursa prăbuşirii în abis, a scos 
un sunet, care semăna mai mult cu un mârâit, decât cu o 
voce omenească. 

— Drăcoaica! a murmurat el. Îmi va plăti asta! Jur că mi-o 
va plăti scump! 

S-a strecurat pe fereastră şi ajutat fiind de coadă, a 
coborât cu uşurinţă la pământ. A stat un moment pe 
gânduri dacă să îl urmărească pe Jadon şi pe femeie, ceea 
ce l-ar fi determinat să rişte o luptă cu un şef puternic; ori 
dacă ar fi fost mai bine să aştepte, până când îşi va putea 
atinge scopul prin intrigă şi trădare. A ales ultima soluţie, 
după cum era de aşteptat de la el. 

Trecând în apartamentele, a chemat mai mulţi preoţi 
inferiori, bineînţeles pe aceia în care avea cea mai mare 
încredere şi care erau la curent cu aspiraţiile lui la 
supremaţia absolută a templului asupra palatului; aceştia 
erau oameni care îi urau pe Kotan. 

— A sosit timpul, le-a spus el, când autoritatea templului 
trebuie ridicată definitiv deasupra celei a palatului. Kotan 
trebuie să îi facă loc lui Mosar, deoarece l-a sfidat pe marele 
preot. Tu, Pansat, s-a adresat Ludon unuia dintre preoţi, du- 
te şi cheamă.-l în taină pe Mosar aici în templu; iar ceilalţi, 
mergeţi prin cetate şi avertizaţi-i pe războinicii credincioşi 
nouă să fie pregătiţi când va sosi momentul. 

Au mai vorbit o oră despre amănuntele acestui eveniment, 
a acestei lovituri de stat, prin care guvernul Paluldonului 
avea să fie răsturnat. 


Unul din preoţi cunoştea un sclav, care la un semnal din 
templu, l-ar fi înjunghiat în piept pe Kotan. Dacă i se acorda 
libertatea. Alt preot ştia un ofiţer al palatului, căruia putea 
să îi impună ca, la un moment dat, să admită în interiorul 
palatului un număr mare de războinici ostili. 

Astfel, avându-l şi pe Mosar alături, asupra căruia va 
cădea toată răspunderea, planul lor părea să aibă toate 
şansele de reuşită. După aceea, s-au despărţit, plecând 
fiecare în misiunea lui urgentă, atât în palat, cât şi în oraş. 

Când Pansat s-a apropiat de palat, a observat, deodată, 
multă mişcare şi mult zgomot în sala de banchet. Iar după 
câteva momente Ludon a rămas foarte surprins să îl vadă 
reapărând în apartamentele sale foarte agitat şi fără să 
respire. 

— Ce s-a întâmplat, Pansat? A strigat Ludon. Fugi de parcă 
ar fi fost urmărit de diavoli: ce este cu tine. 

— Stăpâne, a răspuns acesta, momentul oportun a sosit şi 
s-a şi dus. În timp ce noi stăteam aici să chibzuim Kotan 
este mort, iar Mosar a fugit. Prietenii lui se luptă în palat cu 
războinicii lui Kotan. Dar pe ei nu au cine să îi conducă. În 
timp ce pe cei ai platului îi conduce Jadon. Nu am reuşit să 
aflu mai mult decât atât de la sclavii speriaţi care au fugit 
de la prima încăierare din sala de banchete. Unul mi-a spus 
că Bulet a fost acela care l-a ucis pe Kotan şi mi-a mai spus 
că l-a văzut pe asasin şi pe tatăl său fugind amândoi în 
palat. 

— Din nou Jadon! a murmurat marele preot. Nebunii aceia 
sunt capabili să îl facă rege, dacă nu mă amestec şi nu 
lucrez cu atenţie şi mai ales. Cât mai repede. 

Du-te repede în oraş. Aleargă cât poţi şi dă alarma că 
Jadon l-a ucis pe Kotan şi că încearcă să ia tronul de la Ghizi 
Răspândeşte această veste cum şti mai bine şi adaugă că 
Jadon a ameninţat că va distruge preoțimea cu templul ei 
Anunţă toii războinicii din oraş, stai în fruntea lor şi 
îndeamnă-i la atac. Dar mai întâi adu-i aici în templu prin 
trecătoarea secretă pe care numai preoţii o cunosc; iar de 


aici îi vom îndrepta asupra acelora din palat, mai înainte ca 
ceilalţi să ştie despre ce este vorba. Fugi, Pansat, nu mai 
pierde nici o clipă. 

Dar, după un moment l-a chemat înapoi pe Pansat, 
zicându-i: 

— Stai puţin! Nu cumva ai văzut sau ai auzit ceva despre 
străina pe care Jadon a luat-o din templul Grifului? Poate 
ştii chiar şi unde a dus-o! 

— Am aflat că Jadon a dus-o la palat, la intrarea căruia a 
ameninţat preoţii cu moartea, dacă nu îl lasă să treacă. Atât 
mi-au spus de ea, dar nu ştiu în care parte a palatului a 
ascuns-o. 

— Kotan a dat ordin să fie dusă în „Grădina interzisă”, a 
zis Ludon şi fără îndoială că trebuie să fie acolo. Acum du- 
te! 

Într-un coridor, alături de camera lui Ludon, un om cu o 
mască urâtă de preot şi-a aplecat urechea la draperiile uşii 
care ducea în interior. Probabil că atât cât a stat să asculte, 
a auzit tot ce a vorbit Pansat cu marele preot; iar dovada că 
acesta a ascultat a fost viteza cu care s-a retras undeva mai 
la o parte, în umbră, când preotul inferior a pornit să iasă. 

Pansat a plecat în misiunea sa, fără să aibă habar de 
prezenţa aceluia pe care aproape l-a atins cu haina în 
treacăt. Mergea cu viteză spre trecătoarea secretă care 
duce în templu, pe sub palat, până în oraş, dar nu a simţit 
fiinţa de care era urmărit subtil. 

CAPITOLUL XV - Armata secretă. 

Dezamăgit, Griful a scos un muget puternic de supărare în 
urma lui Tarzan, în intervalul cât acesta, tăind apa cu 
cuțitul, a pătruns pe deschizătura din zid, ieşind de partea 
cealaltă, în apele limpezi ale lacului. 

Tarzan a început să zâmbească, gândindu-se cât de uşor a 
reuşit să evadeze din planurile nelegiuite ale lui Ludon, dar 
s-a întunecat imediat la faţă, amintindu-şi de marea 
primejdie în care plutea soţia sa. 


Singurul gând care îl mai avea acum era să se întoarcă în 
grabă în camera de la etajul al doilea al templului Grifului, 
unde a simţit că se afla ea. Pentru aceasta ar fi trebuit să 
ajungă din nou în curtea templului, ceea ce nu era tocmai 
uşor. 

Putea să vadă, la lumina lunii, stâncile care se ridicau din 
apă pe o distanţă destul de mare în lungul malului, stânci 
înalte şi drepte, formând astfel o barieră de netrecut. 

A înotat pe lângă zid, încercând să găsească un loc unde 
să îşi pună piciorul şi astfel să se poată ridica până sus pe 
muchia zidului. Deschizături erau destule în zid, dar erau 
prea sus ca să le poată ajunge din apă şi nici nu avea cum 
să se urce până la ele. 

După puţin timp, însă, a mai prins puţin curaj, văzând o 
deschizătură la câţiva metri înaintea lui. 

A înotat cu mare atenţie până acolo şi s-a oprit să asculte 
atent. Neauzind nici un zgomot care i-ar fi putut da de 
bănuit şi nevăzând pe nimeni în jur, s-a prins cu mâinile de 
marginea deschizăturii, ridicându-se deasupra apei în 
lumina palidă a lunii, ale cărei raze luceau pe corpul lui ud 
de apa lacului, în faţa lui apărea o trecătoare întunecată, 
luminată de reflexul mic al razelor lunii, care pătrundeau 
înăuntru numai pe o mică distanţă. 

Pornind de acolo într-o viteză de nedescris (pe care numai 
momentele de precauţie o mai puteau modera), a ajuns, 
după multe cotituri, într-un alt coridor, care mergea paralel 
cu malul lacului. Această trecătoare era luminată de mai 
multe opaițe aşezate în scobituri făcute în stâncă. Urechile 
agere ale lui Tarzan l-au înştiinţat că nu departe de acolo 
mai sunt şi alte fiinţe, preoţi probabil, prin apartamentele 
care aveau ieşirea în acest coridor. 

Ca să treacă fără să fie observat printre cuiburile acestea 
de inamici, i se părea că este peste putinţă. Trebuia, prin 
urmare, să se folosească de o altă înfăţişare, ştiind aceasta 
din experienţa trecută. S-a furişat uşor în lungul coridorului 


pentru a se îndrepta spre uşa cea mai apropiată în drumul 
său. 

Întocmai ca şi Numa, leul, când îşi pândeşte prada, tot aşa 
mergea şi Tarzan, până a ajuns la draperiile ce ascundeau 
interiorul apartamentului. Un moment mai târziu, a intrat 
cu capul pe după draperii, după aceea umerii, până a intrat 
cu tot corpul: draperiile au căzut la loc, cum au fost înainte. 

Nu a trecut mai mult decât o singură clipă, iar, dacă ar mai 
fi fost cineva pe coridor, ar fi auzit un suspin scurt apoi o 
tacere deplină. După un minut, draperiile au fost date la o 
parte şi un preot al templului din Alur a pornit repede în 
susul coridorului. 

Mergea cu îndrăzneală şi destul de repede, dar când a 
ajuns la cotitura coridorului unde acesta se bifurca, preotul 
a ieşit din apartamentul în care a intrat Tarzan, s-a oprit 
brusc, auzind voci într-o cameră alăturată. 

Fără să mai stea un moment la îndoială, a trecut de partea 
cealaltă a coridorului, apropiindu-şi urechea de pieile de 
antilopă care atârnau în faţa intrării, draperii opace prin 
care nu se puteau vedea persoanele din interior. După 
câteva clipe, a făcut o săritură în spate, în umbra în care a 
stat ascuns până atunci; iar, imediat după aceea, draperiile 
lângă care a ascultat s-au dat la o parte şi alt preot a ieşit 
din odaie, pornind repede în partea de jos a coridorului. 
Acela care a ascultat a aşteptat până ce preotul din faţa lui 
a ajuns la vreo zece metri distanţă, a ieşit din ascunzătoare, 
urmărindu-l fără zgomot. 

Drumul lor i-a dus un timp printr-un coridor paralel cu 
malul lacului, după care Pansat a luat în mână un opaiţ şi a 
intrat într-un apartament din stânga. Acela care l-a urmărit 
a ajuns la timp în spatele său ca să poată să vadă sclipind, în 
întunericul unei gropi mari care se deschidea în mijlocul 
podelei, luminiţa ce Panatlea o ţinea în mână. 

După o scurtă cercetare, a găsit un rând de ţăruşi, identici 
cu aceia întrebuinţaţi de Wazdoni pentru escaladarea 
suprafeţei stâncilor ca să ajungă la peşterile lor. Scara 


ducea la un alt etaj. Satisfăcut că Pansat şi-a continuat 
drumul fără să bănuiască nimic, cel care îl urmărea a 
coborât după el. Continuându-şi şi el drumul în spatele lui. 

Trecătoarea aceasta era îngustă şi joasă, aşa că un om 
înalt abia avea loc să treacă pe acolo; iar podeaua era 
adeseori întreruptă de câte o treaptă sau două, care 
duceau şi mai sus pe sub pământ. 

Uneori treptele erau mai multe la număr, iar urmăritorul 
făcea calculul că în total a coborât de la şaizeci până la 
şaptezeci de trepte sub nivelul coridorului Trecătoare se 
termina deodată într-o odaie mică, iar lângă un perete al 
acesteia se afla o grămadă de pietroaie. 

Punându-şi opaițul la pământ, Pansat a început să 
îndepărteze, grăbit, bucăţile de piatră sfărâmată care se 
găseau acolo, ca după un timp, să apară în faţa ochilor săi o 
deschizătură mică la baza zidului. 

De partea cealaltă a deschizăturii se vedea altă grămadă 
de pietroaie. Pansat a mutat-o din loc şi pe aceasta, dând la 
iveală o gaură destul de largă ca să încapă corpul lui pe 
acolo. 

Lăsând opaițul să ardă pe podea, preotul s-a strecurat pe 
deschizătura care a făcut-o, dispărând în ochii aceluia care 
îl pândea în bezna trecătorii înguste din spatele său. 

Cu toate acestea, abia a dispărut Pansat, când celălalt l-a 
urmat. Ajungând la o platformă, la jumătatea distanţei 
deasupra lacului, până sus la culmea stâncilor. Această 
platformă era îngustă ca o cărare şi se întindea într-un 
urcuş care se termina chiar la spatele unei clădiri lângă 
stâncă şi pe lângă care se putea intra în oraş. 

Urmăritorul a ajuns la o cotitură de stradă, unde s-a oprit 
satisfăcut că a fost condus cu atâta facilitate, aproape acolo 
unde dorea şi el să ajungă. 

Într-adevăr, în faţa lui, cam la o sută de metri distantă, se 
înălţau zidurile palatului. Acum, deşi îi părea rău de 
întârzierea pe care a avut-o să ajungă acolo, considera că 
timpul întrebuințat în felul acesta nu era pierdut degeaba, 


deoarece a descoperit o trecătoare secretă între templu şi 
oraş, pe lângă intrarea în templu dinspre lac. 

Această trecătoare o considera de o importanţă foarte 
mare pentru succesul unui plan îndrăzneţ, pe care şi l-a 
întocmit îndată ce a auzit convorbirea dintre Pansat şi 
Ludon. 

Singur împotriva unei naţiuni întregi de inamici bănuitori 
şi pe jumătate sălbatici, nu putea să spere prea mult în 
succesul cauzei de care atârna atât de mult fericirea şi viaţa 
acelea pe care el o iubea mai mult ca orice pe lume. Pentru 
salvarea ei trebuia să facă chiar şi imposibilul ca să îi 
câştige ca aliaţi; de aceea a pierdut atâtea momente 
preţioase, mai înainte să înceapă să caute închisoarea nouă 
în care a fost dusă Jane. Nu a întâmpinat dificultăţi în 
trecerea pe lângă gardienii de la intrarea palatului, pentru 
că, după cum s-a aşteptat, înfăţişarea sa de preot înlătura 
orice bănuieli. În timp se apropia de aceşti războinici, îşi 
ţinea mâinile la spate, lăsând norocul şi semiîntunericul de 
acolo să îl ajute, pentru a nu-i fi observate picioarele ce nu 
semănau deloc cu ale locuitorilor din Paluldon. 

De fapt, războinicii erau atât de obişnuiţi cu preoțimea 
care trecea pe acolo, încât abia l-au privit, astfel că ela 
intrat în palat fără întârziere şi fără nici o piedică. 

Trecând în grădină, nu a văzut pe nimeni şi nici nu a găsit 
nici o urmă despre aceea pe care o căuta. Ştia bine, din 
convorbirea pe care a auzit-o între Ludon şi Pansat, că ea a 
fost dusă acolo; dar tot atât de sigur că marele preot nu a 
avut nici timpul şi nici ocazia să o ia de acolo. 

Mai ştia că „Grădina prohibită” era consacrată numai şi 
numai pentru prinţesă şi sclavele sale. Prin urmare, avea 
tot dreptul să îşi închipuie că Jane a fost dusă acolo din 
ordinul lui Kotan. Deci, dacă nu era acolo, fireşte că trebui 
să fie în altă parte a palatului şi anume în apartamentele 
prinţesei. Nu ştia, însă, unde se aflau aceste apartamente, 
cu toate că omul putea să-şi dea seama că trebuiau să fie 
undeva în apropierea grădinii. De aceea, a făcut un ocol, pe 


lângă zidul grădinii şi a ajuns la o intrare care probabil 
ducea în apartamentele prinţesei. 

Mare i-a fost surpriza când a văzut că aceste apartamente 
nu erau păzite şi în acelaşi timp, a auzit din interior mai 
multe voci agitate şi furioase! Condus de zgomotul vocilor, a 
străbătut mai multe coridoare şi camere, până când, ajutat 
de întâmplare, s-a oprit în faţa draperiilor de la intrarea în 
apartamentele prinţesei, chiar de unde se auzea zgomotul 
vocilor. Dând la o parte pieile de antilopă, a privit în interior 
şi a văzut două femei luptându-se cu un războinici Hodon. 
Una era fiica lui Kotan, regele ucis, iar cealaltă Panatlea. 

În momentul când Tarzan a îndepărtat draperiile, 
războinicul tocmai a azvârlit-o pe Ghizi într-o parte şi 
prinzând-o de păr pe Panatlea, a scos cuțitul din teacă, 
ridicându-l deasupra capului său. Atunci Tarzan şi-a aruncat 
repede masca de pe cap, a traversat într-o singură săritură 
spaţiul dintre el şi Hodon şi smucind bruta de ceafă, i-a 
aplicat o lovitură atât de puternică, încât a culcat-o la 
pământ. În momentul în care Bulet a căzut mort la pământ, 
cele două femei l-au recunoscut pe Tarzan. Panatlea a căzut 
în genunchi şi s-ar fi ploconit până la pământ, dacă el nu ar 
fi oprit-o cu un gest nerăbdător, strigându-i să rămână în 
picioare. 

Acum nu mai avea timp să asculte cuvinte de mulţumire, 
nici să primească plecăciuni sau să răspundă 
nenumăratelor întrebări pe care le aştepta să curgă din 
două guri feminine. 

— Spuneţi-mi, a strigat el, unde este femeia din rasa mea, 
pe care Jadon a adus-o aici din templu? 

— Mai înainte a fost aici, a răspuns Ghizi. Mosar, tatăl celui 
pe care tocmai l-ai ucis, a luat-o în braţe şi a fugit. 

— Încotro? a strigat el. Spuneţi-mi repede în ce direcţie a 
mers? 

Panatlea i-a indicat lui Tarzan uşa prin care aceştia au 
ieşit. Apoi Panatlea a mai adăugat: 


— Vroiau să o ia şi pe prinţesă, împreună cu străina şi să le 
ducă la Tulur, oraşul lui Mosar, lângă lacul negru. 

— Merg să o găsesc, a zis el. Este soţia mea, iar, dacă scap 
cu viaţă, voi găsi mijlocul să te eliberez şi pe tine să te poţi 
întoarce la Omat. 

Şi înainte ca fata să îi fi putut răspunde ceva, a dispărut 
după draperiile de la uşa de lângă patul prinţesei. Coridorul 
în care intrase era prost luminat, ca şi celelalte coridoare 
din oraşul Hodonilor, având o mulţime de cotituri, la 
dreapta şi la stânga, în sus şi în jos. În cele din urmă, s-au 
terminat brusc, într-o curte plină cu războinici: o parte din 
garda palatului, care a fost chemată de către un şef mai mic 
să vină în ajutorul războinicilor lui Kotan, pentru a lua parte 
la bătălia care se desfăşura în toată furia ei în sala de 
banchete. 

Când l-au văzut pe Tarzan, care a uitat să îşi pună din nou 
masca de preot pe faţă, în curte a răsunat un strigăt 
asurzitor. 

— Blestematul! Profanatorul templului! A izbucnit sălbatic 
di piepturile războinicilor. 

Dar unii dintre ei au pronunţat aproape cu sfinţenie 
cuvântul „Dorul-Otho”, arătând, cu aceasta, că tot mai sunt 
câţiva printre ei care credeau în divinitatea lui. 

Ca să treacă prin această curte, înarmat numai cu un cuţit 
şi să înfrunte mulţimea de luptători sălbatici, părea a fi fost, 
chiar pentru Tarzan, un fapt imposibil de îndeplinit. 

Trebuia să se folosească, deci, de toată isteţimea lui cât 
mai repede, deoarece, aceştia se apropiau destul de 
repede. Ar fi putut să le întoarcă spatele şi să fugă înapoi 
prin coridor, dar fuga, nu ar fi făcut altceva decât să 
întârzie urmărirea lui Mosar, care se îndepărta, ducându-l 
cu el pe Jane. 

— Opriţi-vă! a strigat el, ridicând mâna cu palma deschisă 
în sus. Eu sunt Dorul-Otho şi vin la voi cu o veste din partea 
lui Jadon, care după voinţa tatălui meu, trebuie să fie ales 
ca rege al vostru în locul lui Kotan. Marele preot Ludon 


plănuieşte să pună mâna pe palat şi să îi ucidă pe toţi 
războinicii credincioşi, pentru ca Mosar să fie ales rege: 
Mosar care va fi unealta şi sclavul lui Ludon. Urmaţi-mă! Nu 
este nici o clipă de pierdut, dacă doriţi să îi împiedicaţi pe 
trădătorii pe care Ludon i-a adunat acum în oraş, să nu 
intre în palat pe trecătoarea secretă. Dacă ei reuşesc să 
intre acolo, cu siguranţă Jadon va fi învins şi mica oaste de 
credincioşi din jurul lui va fi distrusă. Hodonii au ezitat 
câteva clipe. În cele din urmă, unul mai bătrân a luat 
cuvântul: 

— Ce garanţie avem noi că nu tu eşti acela care ne trădezi, 
îndepărtându-ne de la lupta din sala banchetelor şi astfel să 
faci ca Jadon să fie învins? 

— Singura garanţie pe care pot să v-o dau este viaţa mea. 
Dacă aflaţi că nu v-am spus adevărul, sunteţi destul de mulţi 
pentru a putea să-mi aplicaţi pedeapsa pe care o doriţi. Dar 
haideţi odată, nu mai avem timp de pierdut! Preoţii inferiori 
au început să-şi adune războinicii din oraş. 

Şi, fără a mai aştepta, a pornit în direcţia porţii de partea 
cealaltă a curţii, care ducea la intrarea principală a 
terenului palatului. Mai puţin isteţi decât el, Hodonii au fost 
luaţi pe nepregătite de iniţiativa şi de forţa de impunere a 
conducătorilor. L-au urmat, deci, privind cum îi atârnă 
coada în spate: era un amănunt care pe un altul l-ar fi pus 
într-o situaţie ridicolă; el însă părea un semizeu. 

Trecând în oraş, îi conducea spre o clădire nu tocmai 
impunătoare, la spatele căreia se afla trecătoarea secretă a 
lui Ludon, ducând din oraş în interiorul templului. Acolo, au 
văzut în faţa lor un grup de războinici al cărui număr 
creştea simţitor din toate direcţiile, pe măsură ce trădătorii 
din Alur răspundeau chemării preoţimii. 

— Văd că ai spus adevărul, străine, a zis un şef care 
mergea alături de Tarzan. Într-adevăr sunt aici o mulţime 
de războinici, iar printre ei se află şi preoţi, întocmai după 
cum ne-ai spus. 


— Bine, a răspuns Tarzan. Încă un lucru mai vreau acum, 
după ce mi-am îndeplinit făgăduiala faţă de voi. Eu merg 
după Mosar, care mi-a făcut răul cel mai mare din lume. Să 
îi spuneţi lui Jadon că Jad-ben-Otho este de partea lui şi nu 
uitaţi să adăugaţi că acela care a împiedicat planul lui 
Ludon de a pune mâna pe palat a fost Dorul-Otho. 

— Nu vom uita, a răspuns şeful. Mergi unde trebuie să 
mergi. Noi suntem destui ca să îi copleşim pe trădători. 

— Mai spune-mi, te rog, a întrebat Tarzan cum pot să 
ajung la Tulur? 

— Este situat pe malul de Sud al celui de al doilea lac, mai 
în jos de Alur, a răspuns şeful; lacul acela se numeşte 
Jadinlul. 

Războinicii s-au apropiat de banda de trădători, care 
evident că îi credeau a fi alt contingent de-al lor, deoarece 
nu au făcut nici o mişcare să se apere sau să se retragă. 
Deodată, şeful a ridicat vocea şi a strigat sălbatic; acesta a 
fost urmat instantaneu de alte strigăte a tuturor 
războinicilor de sub comanda lui şi în aceeaşi clipă s-au 
repezit cu toţii la un atac îngrozitor asupra rebelilor luaţi 
prin surprindere. 

Satisfăcut de rezultatul planului său şi fiind sigur că a 
acţionat în detrimentul lui Ludon, Tarzan a mers pe o stradă 
lăturalnică, îndreptându-şi paşii către marginea oraşului, în 
căutarea unei ieşiri care să îl ducă spre Sud, la Tulur. 

CAPITOLUL XVI - Povestea Janei. 

În timp ce Mosar o ducea pe Jane Clayton din palatul lui 
Kotan, ea se zbătea din toate puterile să scape din mâinile 
lui. Ela încercat să o silească să meargă pe jos, dar cu toate 
amenințările şi cu toate insultele, Jane nu vroia să facă nici 
nun pas de bună voie în direcţia în care intenţiona el să o 
ducă. 

Se trântea chiar la pământ de câte ori el încerca să o 
ridice şi să o silească la drum, astfel că a fost nevoit să o 
ducă pe sus şi în cele din urmă, i-a legat mâinile şi i-a pus 
un căluş în gură, ca să nu îl mai muşte şi să nu îl mai zgârie, 


curajul şi puterea ei fiind cu mult mai mari decât s-ar fi 
putut crede. 

Când a ajuns, în sfârşit, acolo unde îl aşteptau oamenii săi, 
a fost foarte bucuros să o pună în mâna a doi războinici 
puternici, dar şi ei au fost nevoiţi să o ducă pe sus; teama 
lui Mosar de răzbunarea aderenţilor lui Kotan nu îi îngăduia 
nici o întârziere. 

lată cum au ajuns dincolo de stâncile din care au fost 
scobită cetatea Alur, până în lunca Jadbenlul; iar tot timpul 
acesta Jane Clayton a trebuit să fie dusă. Pe sus de către 
oamenii lui Mosar. 

La marginea lacului se afla o flotă întreagă de bărci mari, 
scobite direct în trunchiuri de copaci, cu prora şi pupa 
sculptate în chipuri groteşti de fiare şi păsări, viu colorate 
de vreun maestru în această arta primitivă, care, din 
fericire, nu este lipsită nici azi de fervenţii săi. 

Războinicii lui Mosar şi-a aşezat captiva în partea din 
spate a unei bărci ca aceasta, iar, la un semn al lui Mosar, 
care s-a aşezat lângă ea, războinicii şi-au luat locurile în 
luntre, punând mâna pe lopeţi. 

— Vino, frumoasa mea, a zis Mosar. Mai bine să fim 
prieteni, deoarece în felul acesta nu ţi sa va întâmpla nimic 
rău. Îţi vei da seama că Mosar nu este un om rău, ci este un 
stăpân indulgent, bineînţeles dacă asculţi de el. 

După aceste cuvinte cu care el considera că a făcut o 
impresie bună asupra ei, i-a scos căluşul din gură, i-a 
dezlegat mâinile, închipuindu-şi că de acum înainte ea nu va 
mai putea să scape, deoarece era înconjurat de războinicii 
lui; în câteva minute erau plecaţi pe apă, iar aceasta 
însemna o închisoare cu gratii groase. 

Flotila de bărci a pornit în zgomotul produs de o sută de 
lopeţi, urmând cotiturile râurilor şi ale lacurilor prin care 
apele văii lui Jad-ben-Otho se varsă în marile mlaştini de la 
Sud. 

Războinicii erau întorşi cu faţa spre prora vaselor; iar în 
ultima barcă se afla Mosar care, obosit de încercările 


zadarnice de a primi un răspuns de la prizoniera sa, s-a 
aşezat în fundul luntrii cu spatele la ea şi rezemându-şi 
capul de luntrea bărcii, a încercat să doarmă. 

Înaintau în felul acesta, aproape fără zgomot, printre 
malurile înverzite ale râuleţului prin care se scurgea 
Jadbenlul, când, în lumina lunii, când pe sub umbra deasă a 
copacilor, ale cărui crengi atârnau deasupra apei. În cele 
din urmă au ajuns într-un lac, ale cărui ţărmuri negre 
păreau foarte departe, sub înfrângerea fantastică a unei 
nopţi luminate de lună. 

Jane Clayton stătea foarte atentă, la pupa ultimei bărci. 
Luni întregi de zile a fost sub o supraveghere permanentă, 
mai întâi ca prizonieră a unei rase fără milă; iar după aceea 
a unei alte rase tot atât de nemiloase. 

Încă din ziua atât de îndepărtată, în care Hauptmann Fritz 
Schneider şi banda lui de trupe indigene germane au 
aplicat, făcând uz de trădare, sistemul nemţesc de jaf şi 
distrugere asupra fermei Greystoke şi au luat-o în 
captivitate, ea nu a mai respirat în libertate. Faptul că a 
putut trăi neatinsă, cu toate primejdiile nenumărate prin 
care a trecut, îl atribuia numai şi numai ocrotirii unei 
providenţe miloase, care veghea asupra ei. 

La început, a fost ţinută la îndemâna comandamentului 
german, având-o în vedere ca ostatic şi în tot timpul acela, 
nu a fost supusă nici la trude, nici la lipsuri. Când, însă, 
nemţii au fost încolţiţi, spre sfârşitul campaniei lor 
nereuşite din Africa de răsărit, comandamentul a hotărât să 
fie transportată mai departe în interior. Acum, însă, 
motivele lor porneau dintr-un sentiment de răzbunare, 
deoarece ştiau foarte bine că ea nu le mai putea fi de nici o 
valoare militară. 

Într-adevăr, nemţii trebuie să fi fost foarte îndâriiţi pe 
soţul ei, omul pe jumătate sălbatic, care le-a produs atâtea 
amărăciuni şi care îi hărţuise cu o persistenţă atât de 
diabolică, cu rezultatul că moralul sectorului german 
pentru operaţiile sale a pierit aproape cu desăvârşire. 


Tot la activul lui mai atribuiau şi vieţile unor anumiţi ofiţeri 
pe care eli-a luat din lagărul nemţesc cu propriile mâini. De 
asemenea, îi mai atribuiau şi deruta completă a unei întregi 
secţiuni de tranşee ocupate de englezi. 

Tarzan i-a întrerupt în tactică din toate punctele de 
vedere. El i-a întâmpinat împletind în faţa lor şiretenia cu 
viclenia şi cruzimea cu ferocitatea, până când nemţii au 
ajuns să le fie teamă chiar să îi pronunţe şi numele, atât 
erau de descurajaţi. 

Mişelia pe care ei au demonstrat-o distrugându-i locuinţa, 
ucigându-i oamenii, simulând răpirea soţiei sale şi lăsându-i 
impresia că ea este moartă, o regretau acum de o mie de 
ori, pentru că de o mie de ori mai mult au plătit preţul 
cruzimii şi nesăbuinţei lor fără rost. 

De aceea, acum nefiind în stare să se răzbune pe el, au 
conceput ideea că este mai bine să o facă să sufere pe ea în 
locul soţului ei. 

Când au trimis-o în interior, să nu fie în drumul armatei 
victorioase a englezilor, l-au ales ca escortă pe Erik 
Obeigatz, care a fost al doilea în comanda companiei lui 
Schneider şi care, dintre toţi ofiţerii, era singurul care a 
pus capăt răzbunării lui Tarzan. 

Obeigatz a ţinut-o mult timp într-un sat indigen, al cărui 
şef era încă sub dominaţia şi spaima ce i-au inspirat-o 
agresorii germani atât de nemiloşi. În timpul cât ea a stat în 
acel sat, a îndurat destule greutăţi şi lipsă de confort, dar 
numai atât, Obeigatz fiind ţinut strâns de ordinele 
superiorilor săi îndepărtați. Cu timpul, însă, viaţa din sat a 
devenit un iad, din cauza cruzimilor şi oprimărilor pe care 
acest prusac arogant le-a dezlănţuit asupra sătenilor şi 
soldaţilor indigeni de sub comanda lui. 

Era şi firesc, dală fiind mentalitatea acestor ofiţeri, 
deoarece timpul trecea foarte greu şi lipsa de ocupaţie, 
accentuată de lipsa de confort pe care el a suferit-o, îl 
făceau nervos şi răutăcios. 


Îşi răcorea astfel supărarea şi starea de nevroză 
amestecându-se mai întâi în afacerile şefilor şi apoi 
dezlănţuindu-şi cruzimea asupra bieţilor negri din sat. 

Ceea ce neamţul nu era în stare să vadă, pentru Jane 
Clayton era destul de limpede: simpatiile soldaţilor indigeni 
ai lui Obeigatz erau de partea sătenilor şi ei erau cu toţii 
scârbiţi de abuzurile acestuia, nefiind nevoie decât de o 
mică scânteie ca răzbunarea şi ura să izbucnească în toată 
furia lor, sentimente pe care locotenentul german a ştiut să 
le cultive atât de bine în sufletele negrilor. 

În sfârşit, a sosit şi momentul acesta, precipitat prin 
neaşteptata sosire în sat a unui negru de pe câmpul de 
luptă. Sleit de oboseală şi cu picioarele umflate de drum. A 
reuşit să se târască până în sat în după-amiaza unei zile 
înăbuşitoare; iar înainte ca Obeigatz să fi ştiut despre 
prezenţa lui, toată lumea a aflat că s-a sfârşit cu supremaţia 
nemților în Africa. 

Prin urmare, nu le-a trebuit multă vreme nici soldaţilor 
indigeni ai locotenentului să înţeleagă că nu mai exista 
autoritatea care îi ţineau legaţi de serviciul lor şi deci, odată 
cu această autoritate, nu mai exista nici izvorul din care 
venea mizerabila lor soldă. Aceasta, evident, după logica lor 
strâmtă. 

Pentru ei Obeigatz nu mai însemna acum nimic altceva 
decât un străin pe care îl urau şi care nu mai avea acum 
nici o autoritate asupra lor; iar nemţii şi-ar fi găsit sfârşitul 
destul de bine, dacă nu s-ar fi amestecat o femeie indigenă, 
ce îi era foarte devotată Janei Clayton. 

Ea a alergat la Jane, comunicându-i numaidecât tot ce a 
putut să afle despre planul sângeros care s-a stabilit, 
pentru că şi soarta acelei albe inocente era tot pe talerul în 
care s-a cântărit vinovăția lui Obeigatz. 

— Au şi ajuns să se certe între ei, care dintre ei să te 
posede, i-a spus ea Janei. 

— Şi când au de gând să ne atace? a întrebat Jane. Nu ştii 
NIMIC? 


— La noapte, a răspuns femeia şi aceasta pentru că tot le 
mai este frică de albă, chiar dacă nu mai este nimeni de 
partea lui. De aceea, abia la noapte se vor furişa în coliba 
lui şi îl vor ucide. 

Jane a mulţumit femeii, sfătuind-o să îşi vadă mai departe 
de viaţa ei, ca nu cumva semenii săi să o bânuiască de 
trădare când vor simţi că albii au aflat de soarta care îi 
aşteaptă. După aceea s-a dus imediat în coliba ocupată de 
Obeigatz, unde nu a mai fost până atunci, aşa că neamţul a 
rămas foarte surprins când a văzut-o intrând în colibă. 

Ea i-a povestit pe scurt tot ce a auzit. La început Obeigatz 
a dorit să facă pe grozavul, dar Jane l-a determinat să se 
astâmpere. 

— Orice cuvânt este de prisos, i-a zis ea scurt. Singur ţi-ai 
adus asupra capului ura acestor oameni: indiferent dacă 
vestea pe care au primit-o este adevărată sau nu, ei o cred 
şi prin urmare, ca să scapi de ceea ce te aşteaptă, nu ţi-a 
mai rămas nimic de făcut, decât să fugi de aici. Amândoi 
vom fi ucişi, a continuat fata, înainte de a se lumina de ziuă, 
dacă se întâmplă să nu putem scăpa din sat nevăzuţi. Dacă 
mergi acum la ei, încercând să le dovedeşti cine eşti şi să îţi 
impui autoritatea, nu vei avea alt rezultat decât că vei fi 
mort mai repede decât au considerat ei. Atâta tot. 

— Aşa de prost stau lucrurile? a întrebat el cu o mare 
schimbare, atât în voce, cât şi în atitudine. 

— Întocmai după cum ţi-am spus. Vor veni să te ucidă la 
noapte când vei dormi. Mai bine ia-ţi revolverele şi o puşcă 
cu destule muniții şi încearcă să laşi impresia că mergi în 
pădure la vânătoare. Ai făcut adeseori acest lucru Este cu 
putinţă ca ei să nu bănuiască nimic, chiar dacă te voi însoţi 
şi eu. Un lucru însă: ai grijă să te porţi cât mai brutal cu ei, 
ca să nu observe vreo schimbare în atitudinea ta şi să 
presimtă că le-ai descoperit planurile. Dacă toate vor ieşi 
bine, apoi, după ce vom ajunge în pădure, nu avem decât să 
nu ne mai întoarcem. 


După o clipă de ezitare, Jane a continuat cu voce mult mai 
hotărâtă: 

— Dar, mai întâi de toate, trebuie să îmi juri că nu te vei 
atinge niciodată de mine, altfel nu îmi rămâne de făcut 
decât să îl chem aici pe şeful satului şi să te predau lui, iar 
eu să îţi trag un glonte în cap. Ştiu bine că, fără jurământul 
de onoare pe care ţi-l cer, ar fi indiferent: ori în pădure 
singură cu tine, ori rămân aici la discreţia negrilor atât de 
josnici. 

— Jur, lady Greystoke, a răspuns el solemn, în numele lui 
Dumnezeu şi al Kaizerului, că nu mă voi atinge de tine. 

— Foarte bine, a zis ea. Încheiem aşadar, între noi, un pact 
ca să ne ajutăm unul pe celălalt, pentru a ne reîntoarce în 
lumea civilizată, dar rămâne de stabilit că din partea mea 
nu te poţi aştepta vreodată la nici cel mai mic respect. Eu 
sunt acum ca înecatul, iar tu eşti paiul de care mă agăţ. Nu 
uita, deci, neamţule, nimic din toate acestea. 

Dacă Obeigatz ar fi avut vreo îndoială asupra sincerităţii 
acelei femei, i-ar fi fost spulberată imediat de disprețul atât 
de clar din vocea ei. De aceea şi el, fără să mai comenteze, 
şi-a luat revolverele precum şi o puşcă specială pentru Jane, 
împreună cu mai multe banduliere de cartuşe. 

După aceea, folosind maniera arogantă şi antipatică pe 
care o întrebuința de obicei, şi-a chemat servitorii, 
spunându-le că el împreună cu doamna cea albă merg în 
pădure să vâneze. Hăitaşii vor merge spre Nord până la 
movila care se vede la orizont, după aceea vor ocoli la 
răsărit, luând direcţia satului. Apoi a instruit oamenii care 
duc armele să mai ia cu ei un rând de muniții şi să 
pornească înaintea lui şi a lui Jane, mergând încet către 
răsărit şi să îi aştepte pe malul râului care curgea la un 
kilometru distanţă. 

Negri s-au supus ordinelor mai repede şi cu mai multă 
bunăvoință decât în alte dăţi; dar Jane şi Obeigatz au 
observat că la plecare negrii din sat şopteau între ei şi 
râdeau. 


— Măgarii cred că se joacă cu noi, a mormăit Obeigatz. Ne 
lasă să mergem la vânătoare pentru a le aduce carne, chiar 
în după-masa zilei în care au de gând să ne ucidă. 

Îndată ce purtătorii de arme au dispărut prin pădure 
dincolo de sat, cei doi europeni i-au urmat pe acelaşi drum, 
fără nici o piedică, atât din partea soldaţilor, cât şi a 
războinicilor din sat. Fără îndoială că aceştia erau destul de 
bucuroşi că albii au mers să îi aprovizioneze cu carne 
înainte de a-i ucide. 

La vreo jumătate de kilometru de sat, Obeigatz a părăsit 
drumul care ducea spre râu şi s-a îndreptat spre Sud, 
pornind repede pe cărarea din pădure, ca să poată să 
întindă cât mai multă distantă între ei şi sat, înainte de a se 
înnopta. 

Cunoşteau foarte bine obiceiurile amfitrionilor pe care 
abia i-a părăsit şi anume că nu era nici o primejdie de a fi 
urmăriţi de ei în timpul nopţii, sătenii având prea multă 
teamă şi respect faţă de Numa, leul, ca să pornească în 
afara satului lor, fără vreun motiv bine întemeiat, în timpul 
orelor când regele animalelor iese şi el la vânătoare. 

În felul acesta a început un şir de zile îngrozitoare şi de 
nopţi teribile, timp în care amândoi se străduiau să 
parcurgă drumul spre Sud, înfruntând primejdii şi greutăţi 
aproape de neînchipuit. Coasta de răsărit era mult mai 
aproape, dar Obeigatz refuza cu încăpățânare să meargă în 
direcţia aceea, ca nu cumva să cadă în mâinile englezilor 
care au ocupat teritoriile germane din Africa. 

De aceea insista să meargă tot spre Sud, deşi ştia bine că 
va trebui să traverseze locuri necunoscute. Era stăpânit de 
speranţa că va ajunge în ţinuturile Burilor, unde el 
considera că se va întâlni cu destui conaţionali care să îl 
ajute să se întoarcă în Germania. Jane Clayton trebuia să îl 
însoţească, cu sau fără voia ei. 

După o vreme s-au rătăcit. Au mers pe un drum care 
ducea peste nişte munţi, până au ajuns în vale lui Jad-ben- 
Otho, la izvorul unuia dintre râurile mai mari care aduc 


apele din munţi, vărsându-se în râul principal, mai jos de 
Lacul cel Mare, pe ale cărui maluri nordice se afla cetatea 
Alur. 

În timp ce coborau din munţi, au fost surprinşi de un grup 
de vânători Hodoni. Obeigatz a scăpat cu fuga, dar Jane a 
fost luată prizonieră şi dusă în cetatea Alur. 

De atunci i-a nu l-a mai văzut pe neamţ şi nici nu mai 
aflase nimic despre el, neştiind dacă a pierit în junglă sau a 
reuşit să scape de locuitorii sălbatici de acolo şi să ajungă, 
în cele din urmă, în Africa de Sud. 

Ea a fost închisă alternativ, când în palat, când în templu, 
după cum ori Kotan, ori Ludon reuşeau să o smulgă 
temporar unul de la altul, prin diferite acţiuni. Acum se 
găsea în mâinile unuia cu totul nou, ale unuia pe care îl ştia, 
după câte a auzit prin palat şi templu, că ar fi om crud şi 
josnic. 

Iat-o, deci, la pupa luntrii care era cât mai în urmă, fiecare 
inamic întors cu spatele spre ea. De asemenea, sforăiturile 
puternice ale lui Mosar, jos, la picioarele ei, îi dovedeau 
destul de mult că el nu mai simte nimic din ceea ce se 
petrece în jurul lui. 

Înspre Sud se vedeau din ce în ce mai aproape malurile 
parcului şi Jane Clayton, lady de Greystoke, s-a lăsat să 
alunece uşor şi fără zgomot din luntre în apa rece a lacului. 
Acolo, nu a făcut nici o mişcare, decât atât cât era necesar 
să îşi ţină nasul şi gura deasupra apei, până când luntrea 
abia se mai zărea în depărtare. După aceea a înotat cu 
putere spre malul de Sud al lacului. 

Singură, neînarmat şi aproape goală cum era, într-o ţară 
în care mişunau fiare sălbatice, cât şi de oameni care îi erau 
duşmani, a simţit, totuşi, pentru prima dată după atâta 
timp, o mare senzaţie de uşurare în suflet. 

Era liberă! Nu îi mai păsa acum dacă, după câteva clipe, 
ar fi întâmpinat-o moartea, atâta timp cât a mai gustat o 
dată din libertatea absolută. 


Sângele o furnica prin vine: era o senzaţie pe care a uitat- 
o de mult. Abia şi-a putut stăpâni chiar un strigăt de triumf, 
când a reuşit să iasă din apă şi să stea drept în picioare, 
liberă, pe malul lacului. 

Ah! Dacă ar fi fost lângă ea şi soţul ei! Cât de mare i-ar fi 
fost bucuria şi fericirea! Nu mai avea acum altă dorinţă pe 
lume. Oraşele mari, confortul, luxul civilizaţiei nu aveau 
pentru ea nici pe jumătate din valoarea atracției libertăţii 
glorioase a junglei. 

Din întunericul din dreapta ei, s-a auzit oftatul unui leu, 
care i-a făcut să îi treacă prin şira spinării un fior delicios. A 
simţit că i se ridică părul de pe ceafă, dar nu simţea teamă. 
Numai muşchii lăsaţi de vreun strămoş primordial au 
reacţionat instinctiv la prezenţa vechiului inamic: atâta tot. 

Femeia a pornit încet şi hotărâtă prin pădure. Leul a 
gemut din nou, de data aceasta mai aproape. Ea a căutat 
din priviri o creangă mai joasă şi după ce a găsit-o, s-a 
aruncat cu uşurinţă în adăpostul oferit cu bunăvoință de 
copac. 

Călătoria lungă şi primejdioasă pe care a făcut-o cu 
Obeigatz i-a încărcat muşchii şi nervii cu obiceiuri pe care 
nu le-a cunoscut până atunci. A găsit chiar un loc de odihnă, 
aşa cum a învăţat-o Tarzan şi s-a ghemuit acolo, să doarmă 
peste noapte: la zece metri deasupra pământului. 

Îi era frig şi locul în care se afla era destul de incomod; 
dar, în ciuda acestora, a dormit destul de bine, inima fiindu-i 
încălzită de speranţe noi, iar creierul ei obosit găsind o 
uşurare temporară de orice griji. 

A dormit până când căldura soarelui a trezit-o. Se simţea 
odihnită şi bine dispusă. Întreaga ei făptură era stăpânită 
de o senzaţie de uşurare, de relaxare, de confort şi mai ales 
de fericire. 

S-a ridicat în picioare, pe creanga care se clătinase sub 
greutatea ei, s-a întins alene, iar corpul ei mlădios, 
picioarele şi mâinile goale, împestriţate de lumina razelor 


solare care străbăteau prin frunzişul copacului, îi dădeau 
forma unei femele de leopard. 

A cercetat terenul în jurul copacului cu minuţiozitate şi a 
ascultat cu atenţie să audă un zgomot care ar fi putut să o 
avertizeze despre prezenţa inamicilor ei din apropiere, fie 
oameni, fie fiare. Satisfăcută, în cele din urmă, că nu există 
nimic prin apropiere de care ar fi putut să se teamă, a 
coborât din copac. 

Ar fi dorit să facă o baie, dar lacul era cam departe de 
adăpostul sigur oferit de copaci şi prea expus ca ea să fi 
putut risca aceasta până când nu se va mai obişnui cu 
împrejurimile. A rătăcit fără rost prin pădure, căutând 
mâncare; a găsit din belşug. A mâncat şi s-a odihnit, pentru 
că, deocamdată, nu avea nici un scop bine definit în minte. 

Libertatea ei era prea recentă pentru a o strica cu planuri 
de viitor. Lumea civilizată i se părea acum tot atât de vagă 
şi greu de ajuns, ca şi subiectul pe jumătate uitat al unui vis. 

Nu dorea decât să trăiască aici în pace, aşteptând, 
aşteptându-l pe el. Era o veche speranţă a ei. Reînviată 
acum. Ştia bine că, dacă el mai trăia, va veni până la urmă. 
Totdeauna a ştiut asta, deşi în suflet său trăia îndoiala că el 
va sosi prea târziu. 

Dar dacă mai trăia încă! Da! Va veni, dacă trăia, iar, dacă 
nu mai trăia, îi era tot atât de bine aici ca şi oriunde în altă 
parte, deoarece nimic nu o mai interesa, decât să aştepte 
sfârşitul cu răbdare, aşa după cum ţi l-a hărăzit soarta. 

Umblând prin junglă, a ajuns la un izvor limpede ca şi 
cristalul, din apa căruia a băut, iar după aceea s-a scăldat 
sub umbra unui copac care o ajuta să scape în cazul vreunei 
primejdii. 

Era un loc liniştit şi frumos, de care s-a îndrăgostit de 
prima dată. Albia râuleţului era presărată cu pietricele 
frumoase şi bucăţi de sticlă vulcanică. După ce a luato 
grămăjoară de pietricele şi le-a privit, a observat un deget 
sângerându-i din cauza unei tăieturi adânci şi drepte. 


A început să cerceteze ce i-a pricinuit această rană şi a 
descoperit, în curând, că un fragment de sticlă vulcanică 
avea o margine tăioasă aproape ca briciul. 

A rămas încântată de această descoperire. Dumnezeu i-a 
pus în mână mijlocul cu care ar fi putut ajunge să îşi 
confecţioneze arme şi unelte cu tăiş ascuţit. De acum 
înainte totul îi era cu putinţă având aceasta... 

A început să adune un număr mare de bucăţi de acest 
geN. Până când şi-a umplut bine punguliţe de la şold. După 
aceea, s-a urcat într-un copac, unde le-a examinat pe rând 
în toată voia. 

Unele semănau foarte mult cu lamele de cuţit, iar altele 
puteau să fie lucrate cu uşurinţă în formă de vârfuri de 
suliță. Altele şi mai mici păreau că natura le făcuse anume 
ca să servească drept vârfuri de săgeți, atât de ascuţite 
erau. 

Mai întâi, însă, trebuia să îşi facă o suliță, ceea ce era şi 
mai uşor. În trunchiul copacului în care se găsea ea, lângă 
furca unei crengi mari, sus de tol. Se afla o scorbură 
înfundată. Şi-a ascuns aici toată comoara ei, păstrând doar 
prima piatră cu tăişul ascuţit. 

După aceea a coborât din copac şi a mers să caute o 
tulpină dreaptă şi înaltă pe care, după puţină osteneală, a 
reuşit să o taie de la rădăcină, fără ca ea să fi crăpat 
lemnul. A avut, în felul acesta, un arac de o grosime bună 
pentru mânerul unei sulițe: o suliță de vânătoare, aşa cum 
le plăcea Wazirilor ei. Ea i-a privit de multe ori în timp ce îşi 
lucrau suliţele; iar ei au învăţat-o. Cum să le folosească, atât 
pe acestea cât şi suliţele mai grele de război, bucurându-se 
şi bătând din palme când vedeau că îndemânarea ei creşte 
Zi Cu zi. 

Mai cunoştea şi unele din ierburile agăţătoare, diverse 
varietăţi de cânepă sălbatică; acestea aveau cele mai tari şi 
mai lungi fibre. După ce a adunat câteva fire din acestea, le- 
a luat împreună cu coada de lance, sus în copacul pe care l- 
a ales. 


Acolo a început imediat lucrul, tot fredonând în neştire un 
cântec. Când a realizat acest fapt a zâmbit. Era pentru 
prima dată, după atâtea luni de zile amare, când a îngânat 
şi ea o melodie şi a putut să zâmbească. 

— Simt, a oftat ea, simt că parcă ar fi şi John aici..., John al 
meu..., Tarzan al meu! 

A potrivit ca arcul să aibă lungimea necesară unei cozi de 
suliță, după care l-a curăţat de toate crengile, rămurelele şi 
de coaja de pe el, cioplind şi nodurile până când suprafaţa a 
devenit netedă şi dreaptă. 

După aceea l-a spintecat la un capăt şi a înfipt înăuntru 
vârful de suliță, tăind din lemn până când vârful s-a potrivit 
perfect în locul unde trebuia să fie. După ce a terminat şi 
aceasta, a pus sulița la o parte, începând să desfacă firele 
groase de iarbă în altele mai subţiri, ciocănindu-le uşor şi 
îndoindu-le până când le-a separat cât a putut mai bine de 
partea lor lemnoasă. 

Apoi le-a luat cu ea la pârâu, le-a spălat bine şi aşa moi, 
cum s-au făcut, le aduse înapoi începând să le lege 
împrejurul spintecăturii de la vârful cozii de suliță. A avut 
grijă ca mai înainte să facă mici crestături în lemn, ca firele 
de iarbă să nu alunece, deoarece le-a legat până sus, pe 
vârful ascuţit de piatră. Şi-a confecţionat, în felul acesta, o 
suliță foarte rudimentară, dar care era de fapt cea mai 
bună pe care ar fi fost în stare să o facă într-un timp atât de 
scurt. Mai târziu, şi-a propus să mai facă şi altele, reuşind 
să le facă chiar mai bine decât le făceau Wazdonii pe moşia 
sa. 

CAPITOLUL XVII - În groapa cu lei din Tulur. 

Deşi Tarzan a cercetat împrejurimile oraşului până în zori 
de zi, nu a fost capabil să descopere nicăieri urma soţiei 
sale. Vântul care bătea uşor dinspre munţi aducea până la 
nările sale o mulţime de mirosuri, dar niciunul nu îi dădea 
nici cea mai mică indicație despre aceea pe care o căuta. 

Prin urmare, deducţia naturală a fost că ea a trecut în 
direcţia opusă. În cercetările sale, a traversat de câteva ori 


urmele proaspete ale unui grup de oameni care s-au 
îndreptat spre lac şi de aici a tras concluzia că urmele 
acestea a putut să fie chiar ale aceluia care a răpit-o pe 
Jane. 

A mai cercetat şi alte eventualităţi de scăpare, ca, printr- 
un proces de eliminare, să reducă la minimum posibilităţile 
unei greşeli. 

Acum era aproape sigur de ceea ce urma să facă, aşa căa 
pornit spre Sud-Est, în direcţia unde se afla Tulur, oraşul lui 
Mosar, mergând după urmele războinicilor acestuia, până a 
ajuns la malurile Jadbenlului, unde a descoperit că s-au 
îmbarcat aceştia. 

A observat că mai sunt şi alte vase în jur, toate de aceeaşi 
mărime şi formă. Imediat şi-a însuşit unul dintre ele, pentru 
a putea să îşi continue urmărirea... 

S-a luminat bine de ziuă, când străbătea lacul din partea 
de jos a Jadbenlului şi în timpul cât vâslea cu putere, a 
trecut numai la o distanţă de o sută de metri, de copacul în 
care dormea soţia sa. 

Dacă vântul uşor care mângâia suprafaţa apei lacului ar fi 
bătut dinspre Sud, evident că uriaşul Tarzan s-a fi întâlnit 
cu soţia sa după câteva clipe. 

Dar o soartă nemiloasă a dorit ca lucrurile să se întâmple 
cu totul altfel; aşa a pierdut una dintre cele mai bune ocazii, 
odată cu îndepărtarea vasului pe care vâslirea lui puternică 
îl ducea cu repeziciune spre râul din partea opusă a lacului. 

Urmând cotiturile râului care făceau un ocol destul de 
mare spre Nord mai înainte de a se ramifica şi a se vărsa în 
Jadbenlul, Tarzan a avut nenorocul să nu observe un loc 
pentru transbordare, care l-ar fi scutit de multe necazuri 
mari şi de multe ore de vâslit. 

Mosar şi războinicii săi au debarcat tocmai în partea de 
sus a acestui loc de transbordare; abia atunci a descoperit 
el absenţa prizonierei sale. 

Deoarece a dormit tot timpul după plecarea lor din Alur şi 
nici un războinic nu a putut să îşi amintească momentul 


când a văzut-o ultima oară pe Jane, era cu neputinţă să-şi 
închipuie exact locul unde ar fi putut ea să evadeze. 

Opinia generală era aceea că ca a sărit în apă în râul cel 
îngust, care se numea Jadbalul, însemnând, într-o traducere 
liberă, „lacul de aur”. 

Mosar era foarte furios că a fost înşelat, dar, deoarece el 
era singurul vinovat, a încercat, după cum fac toţi oamenii 
mici la suflet, să arunce vina în spatele altora. 

Ar fi pornit înapoi să o caute, dacă nu s-ar fi temut să nu se 
întâlnească cu vreun detaşament de războinici trimişi în 
urmărirea lui de Jadon sau de marele preot, ştiind că 
amândoi erau supăraţi pe el. 

Nu dorea, însă, nici să se despartă de câţiva războinici pe 
care ar fi putut să îi trimită în urmărirea ei. În loc de toate 
acestea, s-a grăbit să facă transbordarea cât mai repede în 
apele râului Janunlul. 

Era o dimineaţă răcoroasă, iar razele soarelui abia au 
ajuns să lumineze cupolele din Tulur, când Mosar, împreună 
cu toate celelalte bărci în care se aflau războinicii lui, s-a 
oprit la malul lacului, lângă porţile cetăţii. 

Ajuns după zidurile propriului său oraş, i-a revenit curajul 
într-o măsură suficientă ca să îndrăznească să trimită trei 
luntri încărcate cu ostaşi în urmărirea Janei. 

Aveau chiar ordinul să meargă şi până în Alur, dacă se 
putea, ca să afle cauza întârzierii lui Bulet, întârziere care 
nu l-a împiedicat pe Mosar, chiar faţă de lipsa fiului său, de 
a-şi continua drumul, până când propria lui persoană va fi 
în siguranţă. 

Când cele trei luntri au ajuns în dreptul locului de 
transbordare, războinicii care le trăgeau din apă au rămas 
surprinşi să vadă doi preoţi ducând o luntre uşoară în 
direcţia Jadinlului. 

La început au crezut că sunt reprezentanţii lui Ludon, cu 
toate că asemenea ipoteză era dezminţită de faptul că 
preoţii nu luau niciodată asupra lor primejdiile meseriei de 


războinic, nici nu se luptau, decât atunci când erau încolţiţi 
şi nevoiţi să o facă. 

Războinicii din Paluldon păstrau în adâncul inimii lor un 
mare dispreţ pentru preoțimea mascată, aşa că în loc să ia 
ofensiva imediat, după cum ar fi făcut, dacă cei doi oameni 
ar fi fost războinici din Alur, oamenii lui Mosar au aşteptat 
liniştiţi până când preoţii s-ar fi apropiat să le poată pune 
întrebări. 

Preoţii, din partea lor, când i-au văzut pe războinici, au 
făcut semnul păcii, răspunzând afirmativ la întrebarea 
războinicilor dacă sunt numai ei singuri. 

Conducătorul războinicilor lui Mosar le-a dat voie să se 
apropie mai mult. 

— Ce căutaţi aici, a întrebat el, în ţara lui Mosar, atât de 
departe de propriul vostru oraş? 

— Aducem o veste de la marele preot, Ludon, lui Mosar, 
şeful vostru, au explicat aceştia. 

— De război sau de pace? 

— O propunere de pace, a răspuns un preot. 

— Dar după voi nu mai vin şi alţi războinici? 

— Suntem singuri, i-a asigurat preotul. Nimeni nu mai ştie 
în Alur, decât Ludon, că avem această misiune. 

— Atunci continuaţi-vă drumul, a zis scurt războinicul. 

— Cine este acela? a întrebat deodată, un preot, arătând 
cu mâna spre partea de Nord a lacului, unde râul din 
Jadbalul se revărsa în lac. 

Toate privirile s-au întors în direcţia indicată şi au văzut un 
războinici singuratic, vâslind repede şi trecând în Jadinlul. 
Vârful luntrii sale era îndreptat spre Tulur. Războinicii şi 
preoţii s-au ascuns în tufişurile de pe marginea drumului pe 
care se făcea transbordare. 

— Îl cunosc, a şoptit un preot. Este omul acela teribil care 
îşi spune Dorul-Otho. L-aş cunoaşte de la cea mai mare 
distantă. 

— Ai dreptate, părinte, a strigat un războinic, care a avut 
prilejul să îl vadă pe Tarzan în ziua când a intrat pentru 


prima dată în palatul lui Kotan. Da, el era acela care pe 
drept a fost numit Tarzan Jad-guru. 

— La drum, popilor! a strigat conducătorul războinicilor. 
Voi aveţi o luntre uşoară şi sunteţi doi inşi la lopeţi. Veţi 
putea ajunge mult mai repede decât el în Tulur. Daţi de 
veste lui Mosar despre sosirea acestui om şi nu vă va părea 
rău. 

În primul moment preoţii au stat la îndoială, pentru că nu 
le surâdea deloc ideea de a se întâlni cu omul acela teribil; 
dar războinicii au insistat, ba încă au ajuns şi la ameninţări. 

Le-a luat luntrea din mână, au împins-o în lac şi aproape 
că i-a ridicat pe sus, punându-i cu forţa în luntre. 

Deşi aceştia au protestat, au fost împinşi în larg, unde 
imediat au intrat în raza imaginii vâslaşului singuratic din 
urma lor. Acum nu mai aveau altă alternativă. 

Numai cetatea Tulur le mai oferea o şansă de scăpare, aşa 
că preoţii s-au apucat să vâslească repede, conducându-şi 
vasul spre oraş. 

Războinicii s-au ascuns din nou în verdeaţa tufişurilor. 

Dacă Tarzan i-ar fi văzut şi ar fi venit să cerceteze, erau 
treizeci contra unuia singur şi fireşte că nu aveau 
sentimente de teamă pentru rezultat. 

Cu toate acestea, au considerat că nu este necesar să iasă 
pe lac şi să îl întâmpine, deoarece ei au fost trimişi să o 
caute pe prizoniera care a fugit şi nu să îl prindă pe 
războinicul străin, despre ferocitatea căruia au auzit atât de 
multe, încât s-au convins că nu este treaba lor să se 
amestece şi să provoace o ceartă cu el, atâta timp cât 
puteau să evite aceasta. 

Dar, dacă Tarzan i-a văzut sau nu, nimeni nu putea să ştie, 
el continuând să vâslească spre oraş, fără a mări, însă, 
viteza, nici chiar atunci când a văzut că cei doi preoţi au 
luat-o înaintea lui. 

De îndată ce luntrea acestora a atins malul lacului lângă 
oraş, amândoi au sărit din luntre şi au pornit repede spre 
porţile palatului, aruncând priviri speriate în urma lor. Au 


cerut imediat să îl vadă pe Mosar, având grijă să dea vestea 
războinicilor de gardă că Tarzan se apropie. 

Au fost conduşi imediat la şeful oraşului, a cărui Curte era 
aproape identică a aceleia din Alur, dar pe o scară mai 
mică. 

— Venim din parte lui Ludon, marele preot, a explicat el. 
Acesta doreşte prietenia lui Mosar, care, de altfel i-a fost 
totdeauna prieten. Jadon şi-a adunat războinicii ca să se 
declare rege. În toate satele Hodonilor sunt mii de oameni 
care vor asculta de ordinele lui Ludon. Mosar însă nu poate 
să ajungă rege decât cu ajutorul marelui nostru preot; iar 
ştirea pe care o aducem din partea lui este, că dacă Mosar 
doreşte să rămână prieten cu Ludon, trebuie să o înapoieze 
pe femeia pe care a luat-o din apartamentul prinţesei Ghizi. 

În momentul acela a intrat în sală un războinic, pe a cărui 
figură se citea clar agitația mare care îl stăpânea. 

— A sosit la Tulur Dorul-Otho şi cere să îl vadă pe Mosar 
imediat, a zis el. 

— Dorul-Otho! a exclamat Mosar. 

— Acesta este cuvântul cu care ne-a trimis la tine, a 
răspuns războinicul. Într-adevăr nu seamănă deloc cu 
oamenii din Paluldon. Noi credem că este acelaşi despre 
care câţiva războinici dintre cei întorşi azi din Alur spun că 
unii îl numesc Tarzan Jad-guru, iar alţii Dorul-Otho. După 
părerea noastră numai fiul lui Dumnezeu poată să vină în 
felul acesta singur, într-un oraş străin, aşa că probabil că 
spune adevărul. 

Mosar, cu inima plină de groază şi de nehotărăre, i-a privit 
pe cei doi preoţi cu o expresie întrebătoare. 

— Primeşte-l cât mai repede şi cât se poate mai drăguţ, l-a 
sfătui preotul care a vorbit mai înainte. 

Acesta l-a sfătuit pe Mosar dominat doar de influenţa 
continuă a exemplelor primite de la Ludon şi deci, 
întotdeauna înclinat spre trădare. 

— Primeşte-l cu bucurie şi cât mai politicos, a continuat 
preotul, iar, când acesta se va convinge de prietenia ta, fără 


îndoială că va cădea în cursă, făcând vreo faptă indiscretă. 
Apoi vei putea să faci cu el ce vrei. Dar, dacă îţi este cu 
putinţă şi vrei să câştigi nesfârşita recunoştinţă a marelui 
preot Ludon, păstrează-l şi predă-l viu stăpânului meu. 

Mosar a clătinat din cap, în semn că a înţeles; apoi, 
întorcându-se spre războinic i-a ordonat, să îl poftească pe 
musafir. 

— Pe noi nu trebuie să ne vadă fiinţa asta, a zis un preot. 
Dă-ne răspunsul tău, Mosar şi vom pleca de aici înainte ca 
străinul să ajungă la tine. 

— Să îi spuneţi lui Ludon, a zis Mosar, că femeia ar fi fost 
pierdută pentru el cu desăvârşire, dacă nu aş fi fost eu. Am 
intenţionat să o aduc în Tulur ca să o păstrez mai bine şi să 
o feresc de ghearele lui Jadon, dar în timpul nopţii a fugit. 
Să îi mai spuneţi că am trimis treizeci de războinici ca să o 
caute. Mi se pare foarte ciudat că nu i-aţi întâlnit când 
veneaţi aici. 

— l-am văzut, au răspuns preoţii, dar nu ne-au spus nimic 
despre scopul expediției lor. 

— Aşa este cum v-am spus eu, a zis Mosar şi puteţi să vă 
asiguraţi stăpânul că, în momentul când o vor găsi, o voi 
păstra neatinsă pentru el. Îi voi trimite războinici în ajutor 
în lupta împotriva lui Jadon, oricând îmi va trimite un mesaj 
că are nevoie de ei. Acum plecaţi, pentru că Tarzan Jad- 
guru va fi în curând aici. 

A făcut un semn unui sclav să se apropie. 

— Condu-i pe preoţi în templu, a ordonat el şi roagă-l pe 
marele preot din Tulur să aibă grijă ca oaspeţii să fie bine 
hrăniţi. Se pot înapoia în Alur oricând vor dori. 

Cei doi preoţi au fost conduşi din apartamentul şefului de 
către sclav, pe o altă uşă decât aceea pe care au intrat, iar 
după câteva clipe a apărut Iarzan, urmat de războinicul a 
cărui datorie era să îl conducă şi să îl anunţe. 

El nu a făcut nici un semn, fie de pace, fie de salut, ci a 
mers direct spre şef, care, numai datorită unor mari 


eforturi a putut să îşi ascundă groaza ce o simţea în 
prezenţa acestei făpturi uriaşe şi a feţei lui încruntate. 

— Eu sunt Dorul-Otho, a zis Tarzan cu ton liniştit şi rece, 
care l-a impresionat pe Mosar tot aşa acum l-ar fi 
impresionat atingerea unei lame reci de oţel. Eu sunt Dorul- 
Otho şi am venit la Tulur în căutarea femeii pe care ai furat- 
o din apartamentul prinţesei Ghizi din Alur. 

Numai îndrăzneala fără seamăn a intrării lui Tarzan în 
acest oraş inamic a avut efectul unui mare ascendent moral 
asupra lui Mosar şi asupra războinicilor sălbatici care 
stăteau de o parte şi de alta a tronului acestuia. 

Li se părea tuturor că nimeni altul decât numai fiul lui Jad- 
ben-Otho ar fi avut îndrăzneala să săvârşească un act atât 
de eroic. 

Ar fi intrat oare vreun războinic oarecare cu atâta 
îndrăzneală şi singur în faţa unui şef puternic şi în mijlocul 
unei oşti de războinici, cerând cu aroganță explicaţii? Nu, 
desigur. Ar fi fost cu neputinţă. 

Mosar şovăia în hotărârea lui de a îl trăda pe acest străin, 
prefăcându-se că îi este prieten. Apoi a fost străfulgerat de 
o idee care l-a făcut alb ca varul; Jad-ben-Otho ştia toate, 
până şi cel mai ascunse gânduri ale noastre. 

Prin urmare, nu era oare cu putinţă ca şi această făptură 
care, la urma urmei, putea să fie chiar Dorul-Otho, să ştie şi 
să poată ghici gândurile şi planurile ticăloase pe care 
preoţii le-au insuflat lui Mosar şi cărora acesta le era atât 
de favorabil? 

O nelinişte vie l-a cuprins pe şef care a început să se 
frământe pe tronul său tăiat în malul de stâncă. 

— Repede, a zis Tarzan, spune-mi unde este femeia. 

— Nu este aici! a strigat Mosar. 

— Minţi! a replicat Tarzan. 

— Martor îmi este Jad-ben-Otho că ea nu este în Tulur. Poţi 
să o cauţi în tot palatul şi în tot templul, chiar în tot oraşul, 
dar nu o vei găsi pentru că nu este aici. 


— Atunci unde este? a întrebat Tarzan poruncitor. Tu ai 
luat-o din palatul lui Kotan. Dacă nu este aici, unde este 
acum? Să nu îmi spui căi s-a întâmplat ceva rău... 

Zicând acestea a făcut un pas atât de ameninţător spre 
Mosar încât acesta s-a retras cu un pas în spate, îngrozit. 

— Aşteaptă! a strigat el. Dacă într-adevăr eşti Dorul Otho, 
atunci nu se poate să nu ştii că spun adevărul. Am luat-o din 
palatul lui Kotan ca să o scap şi să o păstrez pentru Ludon, 
marele preot, ca nu cumva să o răpească Jadon, văzând că 
regele Kotan este mort. Însă în timpul nopţii a scăpat 
undeva între oraşul acesta şi Alur, iar eu am trimis treizeci 
de războinici să o caute. 

În accentul vocii şefului şi în întreaga lui atitudine era ceva 
care l-a încredinţat pe Tarzan că acela vorbea, cel puţin în 
parte, adevărul şi că el, Tarzan a suferit o mare pierdere de 
timp şi a înfruntat zadarnic primejdii de neînchipuit. 

— Ce căutau preoţii lui Ludon care au sosit aici cu puţin 
înaintea mea? a întrebat Tarzan, ghicind din întâmplare că 
cele două persoane, pe care le-a văzut vâslind cu atâta 
energie pentru a nu-l întâlni, nu puteau veni acolo decât din 
partea marelui preot. 

— Au venit pentru acelaşi lucru ca şi tine, a răspuns 
Mosar, ca să solicite înapoierea femeii pe care Ludon a 
crezut că am răpit-o eu. Întrebările lor m-au jignit adânc, 
pentru că nu am dorit să îi fac nici un rău lui Ludon, nici ţie, 
Dorul-Otho. 

— Îi voi întreba pe preoţi, a zis Tarzan. Aduceţi-i aici! 

Atitudinea lui îndrăzneață şi autoritară l-a pus pe Mosar în 
cumpănă: dacă să se supere sau să îi fie teamă; dar, după 
cum se întâmplă întotdeauna cu un laş ca el, a considerat că 
primul lucru pe care trebuia să îl ţină în considerare era 
siguranţa lui. A întrevăzut acum o şansă de scăpare, 
temporar bineînţeles şi s-a agăţat de ea: 

— Îi voi aduce eu, personal, a zis Mosar. 

Cu aceste cuvinte a ieşit. 


După aceea, a ajuns în grabă la templu, deoarece palatul 
din Tulur era construit împreună cu templul. I-a găsit pe 
trimişii lui Ludon împreună cu marele preot din Tulur şi le-a 
transmis imediat indicaţiile lui Tarzan. 

— Şi ce intenţionezi să faci cu el? A întrebat unul. 

— Eu nu sunt certat cu el, a răspuns Mosar. A venit în pace 
şi va pleca tot aşa, pentru că cine ştie dacă nu cumva este 
într-adevăr Dorul-Otho, după cum spune el. 

— Noi ştim bine că nu este, a răspuns al doilea preot al lui 
Ludon. Avem toate dovezile necesare că nu este decât un 
simplu muritor, o fiinţă străină din altă ţară. Ludon şi-a 
oferit propria lui viaţă lui Jad-ben-Otho, dacă greşeşte 
considerând că această fiinţă nu este Dorul-Otho. Dacă 
marele preot din Alur, a continuat trimisul, care este cel mai 
mare preot din Paluldon, este atât de sigur că această fiinţă 
nu este fiul lui Dumnezeu, că este un şarlatan, încât să îşi 
pună în joc viaţa pe temeiul judecății sale, cine suntem noi 
ca să îl credem pe acest străin? Nu, Mosar, nu trebuie să îţi 
fie teamă de el. El nu este decât un războinic care poate să 
fie învins cu aceleaşi arme cu care pot fi învinşi toţi 
luptătorii. Dacă nu ne-ar împiedica ordinul lui Ludon de a-l 
prinde de viu, te-aş sfătui să încerci să te convingi 
ucigându-l. 

Cu toate acestea, o rămăşiţă de îndoială din pieptul lui 
Mosar îl făcea să îi lase pe alţii să ia orice iniţiativă şi 
măsură împotriva străinului. 

— Îl las atunci pe seama voastră, a răspuns el, să faceţi cu 
el ce doriţi. Eu nu am nimic de împărţit cu el. Ceea ce veţi 
comanda voi este şi comanda lui Ludon, marele preot şi mai 
mult decât atât eu nu pot să mai fac. 

Preoţii şi-au întors privirile spre acela care conducea 
destinele templului din Tulur. 

— Tu nu ai nici un plan? l-au întrebat. Să ştii că mare va fi 
răsplata lui Ludon pentru acela care găseşte mijlocul să îl 
prindă pe acest şarlatan viu. 


— Ar fi groapa leilor, a şoptit marele preot. Acum nu este 
ocupată, iar ceea ce poată să îl ţină acolo pe Ja sau pe Jata 
poată să îl ţină şi pe acest străin, dacă nu este Dorul-Otho. 

— Îl va ţine, a zis Mosar, ba chiar ar putea să ţină un grif, 
deşi, mai întâi de toate, trebuie să îl prindeţi pe grif ca să îl 
puteţi închide acolo. 

Preoţii au meditat adânc asupra acestor vorbe cu tâlc ale 
lui Mosar, iar în cele din urmă unul dintre cei doi războinici 
din Alur a vorbit: 

— Nu va fi dificil, dacă ne vom folosi de inteligenţa cu care 
suntem înzestrați în locul muşchilor moşteniţi de la părinţii 
noştri, muşchi care nu sunt nici atât de tari ca aceia ai 
fiarelor din jurul nostru. 

— Ludon şi-a măsurat şi el isteţimea cu acest străin şi a 
pierdut, a amintit Mosar. De data asta, însă, este treaba 
voastră. Faceţi cum credeţi că este de cuviinţă. 

— Când a venit în Alur, a început un preot, i s-au făcut 
mari onoruri, iar preoţii l-au condus prin templu. Dacă şi tu 
ai face la fel, nu va avea cum să bănuiască nimic. Ar fi bine 
ca marele preot de aici să îl invite în templul din Tulur. 

Este şi firesc ca marele preot, şi-a continuat sfatul! Preotul 
lui Ludon, adunându-şi preoțimea în jurul lui, să îl invite la o 
vizită şi atunci, din întâmplare, să fie condus în groapa 
leilor. Dacă va ajunge acolo, va fi destul de uşor să fie 
împins, iar ceilalţi să se retragă repede, închizând porţile 
de piatră în urma lor. 

— Dar în groapa leilor sunt şi ferestre pe care intră 
lumina, a intervenit marele preot, aşa că ar putea observa 
totul la timp şi să scape înainte ca uşile de piatră să fi fost 
închise. 

— Trimite, atunci, repede pe cineva acolo ca să acopere cu 
câteva piei ferestrele, a propus un preot din Alur. 

— Planul acesta este foarte bun, a zis Mosar, simțind 
ocazia cea mai bună să se sustragă de la orice bănuială de 
complicitate. Planul este bun, a reluat el, deoarece nu este 


nevoie să fie pe acolo nici un războinic şi deci, străinul 
văzându-se numai printre preoţi, nu va bănui nimic. 

Astfel, în timp ce Mosar se retrăgea într-o cameră a 
ascunsă a palatului, trei preoţi au fost trimişi la Tarzan, pe 
care l-au întâmpinat cu câteva cuvinte dulci şi supuse, 
manifestând marele lor respect pentru Dorul-Otho. 

Atitudinea lor nu l-a înşelat aproape deloc, însă a trebuit 
să primească invitaţia cu care îl onora marele preot din 
Tulur de a vizita templul, având şi făgăduiala acestuia că cei 
doi preoţi din Alur vor fi aduşi în faţa sa şi vor răspunde la 
orice întrebare care li se va pune. 

Convins că o continuare a aroganţei sale i-ar servi scopul 
şi mai bine, precum şi de faptul că dacă bănuiala pe care 
Mosar o avea împotriva lui s-ar transforma în convingere i- 
ar fi fost totuna de s-ar afla în templu sau în palat, a primit 
cu un aer măreț invitaţia umilă a marelui preot. 

A ajuns, deci, la templu, unde a fost primit aşa cum se 
cuvine unuia de rangul şi însemnătatea sa. A pus şi diferite 
întrebări preoţilor din Alur, de la care însă nu obțineau 
decât o repetare a celor spuse de Mosar. După aceea 
marele preot l-a invitat să continue cu vizita templului. 

L-au condus mai întâi în curtea cu altarele şi a văzut că în 
Tulur nu era decât una singură; dar aproape identică din 
toate punctele de vedere cu cea din Alur. 

În partea de răsărit a curţii se afla altarul sângeros 
împreună cu bazinul de la apus, unde se înecau copii. 

După aceea, a străbătut mai multe camere şi coridoare pe 
sub templu, iar în cele din urmă, luându-i cu ei pe purtătorii 
de torţe care le luminau paşii, au trecut printr-un coridor 
umed şi întunecos, la un nivel mai jos decât terenul. 

De aici au intrat într-o cameră mare, unde aerul era 
încărcat cu miros puternic de lei. 

Tot aici au hotărât şi preoţii vicleni să îşi aplice intenţiile 
mârşave. Iorţele au fost stinse brusc. S-au auzit mişcări 
grabnice de picioare goale, care alergau pe podeaua de 
piatră. Apoi a urmat o bufnitură mare ca şi cum o piatră 


foarte grea ar fi căzut pe altă piatră, iar Tarzan nu a mai 
văzut nimic în jurul lui decât un întuneric complet şi nu s-a 
mai auzit nimic: era o tăcere de mormânt. 

CAPITOLUL XVIII - O întâlnire neplăcută. 

Când Jane a reuşit să ucidă primul ei vânat, s-a simţit 
mândră de isprava săvârşită. Nu era cine ştie ce animal 
formidabil: era doar un iepure, dar faptul acesta era 
începutul unei epoci însemnate din existenţa sa. 

Întocmai după cum, în trecutul îndepărtat, primul vânător 
a dat un curs hotărât destinelor omenirii, tot aşa şi acest 
eveniment părea că determină destinul ei într-o lume cu 
totul nouă. 

Din acel moment nu mai depindea de fructe sălbatice şi de 
vegetale pentru hrana zilnică. Acum putea să aibă acces şi 
la camera care îi oferea multă forţă şi rezistenţă, ambele 
atât de necesare pentru a putea preîntâmpina cu succes 
exigenţele primitivei sale existenţe. 

Al doilea pas pe care l-a făcut în mersul ei progresiv în 
această direcţie a fost focul. Ar fi putut, desigur, să se 
obişnuiască cu carne crudă, aşa cum făcea soţul ei, dar 
evita aceasta. Numai când se gândea la o astfel de 
eventualitate, simţea un dezgust total. 

Totuşi, avea un plan definit pentru a face un foc. S-a gândit 
mult la acest amănunt, dar a fost prea ocupată să îl pună în 
aplicare, atâta timp cât nu avea imediată nevoie de el. 

Acum însă, situaţia era cu totul schimbată: avea ceva de 
gătit şi saliva când se gândea cum să facă să mănânce cât 
mai repede. Ah, cum ar putea să frigă pe un jăratic, într-o 
frigare improvizată! Ar fi fost un adevărat picnic! 

S-a grăbit să se întoarcă la copacul ei. 

Printre tezaurele pe care le-a adunat de pe albia râului 
erau mai multe bucăţi de sticlă vulcanică, limpezi ca şi 
cristalul. 

A căutat printre ele până a găsit una care se potrivea cu 
intenţia ei: una convexă. 


După aceea a coborât repede din copac, a adunat o 
grămăjoară de scoarță fin sfărâmată, foarte uscată, precum 
şi mai multe frunze uscate de razele soarelui puternic din 
partea Africii. 

Şi-a mai pus la îndemână un braţ de vreascuri, de toate 
grosimile, de la cele mai subţiri până la cele mai groase, 
întocmai ca o bună gospodină. 

Tremurând de agitația pe care încerca să o stăpânească în 
zadar, a ţinut bucăţica de sticlă deasupra rumeguşului de 
scoarță de copac, mişcând-o încet dintr-o parte în alta, până 
când a concentrat focarul razelor solare într-un punctuleţ. 

A aşteptat acum fără să răsufle. 

Cât de încet mergea totul! Oare toate speranţele ei se vor 
spulbera, cu tot planul pe care l-a format cu atâta 
inteligenţă? 

Nu! Uite că începe să iasă un fir subţire de fum, înălţându- 
se delicat în aerul liniştit. După puţin timp, rumeguşul s-a 
aprins şi apoi a izbucnit, deodată, în flăcări. 

Scoţând o mică exclamaţie de deliciu, Jane şi-a încrucişat 
amândouă mâinile, cu dosul degetelor, sub bărbie. A făcut şi 
foc! 

Arunca deasupra crenguţe, apoi crengi mai groase, iar, 
când focul a început să ia o adevărată formă, a împins 
capătul unui butuc uscat în focul care acum trosnea 
provocându-i o adevărată plăcere. 

Era cel mai plăcut sunet pe care l-a auzit ea în ultimul 
timp. Dar, oricum nu putea să stea să privească până când 
se va face jar suficient pentru a putea frige iepurele. 

A început, deci, să îl curețe cum a putut mai repede şi mai 
bine, apoi l-a spălat în apa râului, iar pielea şi intestinele le- 
a îngropat. 

Acest fapt, învăţat de la Tarzan, avea două explicaţii; întâi 
ţinea tabăra în curăţenie relativă, iar, pe de altă parte, 
înlătura mirosul care ar fi atras repede diferiţi carnivori. 

Sfârşind această operaţie, a înfipt un băț în carnea de 
iepure, ţinându-l deasupra tăciunilor aprinşi. Întorcându-l 


încet, îl împiedica să se ardă şi după câtva timp, carnea s-a 
fript bine, răspândind un miros dintre cele mai apetisante. 

Când a fost gata friptura s-a urcat repede în copac ca să se 
poată bucura în linişte de mâncarea ei. Niciodată, se 
gândea Jane, nu a avut ocazia să mănânce ceva mai 
delicios. 

Îşi mângâia cu satisfacţie sulița: arma care a ajutat-o să îşi 
procure hrana, simțindu-se acum într-o mai mare siguranţă 
decât a fost în ziua când, împreună cu Obeigatz a tras 
ultimul cartuş din muniţiile pe care le aveau. 

De acum înainte avea destul de lucru pentru toate zilele; 
iar orele de lumină păreau a fi prea scurte ca să poată 
îndeplini alte sarcini care şi le-a planificat a ajuns la 
concluzia că nu poate să găsească un loc mai ideal decât 
acesta unde să trăiască până când va fi în stare să-şi 
confecţioneze armele ce le considera necesare pentru 
obţinerea cărnii şi pentru apărare. 

Se gândea că ar trebui să aibă, pe lângă o suliță bună şi un 
cuţit, un arc şi săgeți. 

Probabil, atunci când le avea pe toate, va putea reflecta 
mai uşor şi mai serios la o încercare de a străbate până în 
cel mai apropiat loc unde se găsea lumea civilizată. 

Între timp, însă, era necesar să îşi construiască un 
oarecare adăpost în care să se simtă în siguranţă în timpul 
nopţii, ştiind foarte bine că era posibil, în orice noapte, să 
primească vizita unei pantere, cu toate că nu văzuse încă 
niciuna în partea aceea a văii. Fără această primejdie, se 
simţea în destulă siguranţă în locaşul ei aerian. 

Tăiatul unui număr mare de prăjini lungi pentru locuinţa 
ei i-a ocupat, toată ziua, excluzând timpul în care îşi căuta 
hrană. 

A dus aceste prăjini sus în copac, construind cu ele un 
poduleţ peste spaţiul dintre două crengi puternice, legând 
prăjinile atăt între ele, cât şi de crengi, cu nuiele tari şi 
mlădioase din tufişurile care creşteau pe lângă râu. 


Tot aşa şi-a construit pereţii şi un acoperiş, pe acesta din 
urmă acoperindu-l cu multe straturi de frunze mari. 

Construcţia unei ferestre cu gratii, precum şi a unei uşi la 
intrare erau de mare importanţă şi de un mare interes. 

Ferestrele, două numai, le-a făcut destul de largi şi gratiile 
erau fixe permanent. Uşa, însă, a făcut-o destul de mică, 
abia putea să intre pe ea ghemuită, fapt care îi dădea 
ocazia să o poată baricada cu mai multă uşurinţă. 

Ocupată cu munca, a pierdut calculul zilelor care le-a 
întrebuințat în construcţia locuinţei sale; timpul era doar un 
articol ieftin, ea avea mai mult timp decât oricine. 

Acum înainta şi mai departe, în căutare hranei, deoarece 
nu a ucis decât mici rozătoare, iepuri, veveriţe, etc. 

Ambiţia ei era o antilopă, pentru că, pe lângă carne 
destulă şi gustoasă, va avea pielea pentru haine şi vinele 
pentru coarda arcului ce intenţiona să îl facă. 

A văzut de câteva ori, de la distanţă, câte una dintre 
aceste animale atât de fricoase şi de atente la primejdie şi a 
observat că întotdeauna treceau de partea cealaltă a 
pârâului, la un anumit loc, undeva mai sus de tabăra ei 
improvizată. 

Acolo, a fost locul unde ea a mers să vâneze. Furişându-se 
prin pădure încet şi fără zgomot ca o panteră, se oprea să 
vadă dacă nu era şi ea într-o primejdie; ea însăşi părea a fi 
o căprioară urmărită de un vânător. 

Acum a pornit spre locul pe care l-a ales. Ce noroc! 

Un cerb tânăr, un ied aproape, se adăpa din apa limpede a 
pârâului... 

Jane s-a târât până a ajuns într-un loc de unde putea să 
arunce sulița ca să atingă vânatul. Pentru aceasta a trebuit 
să se ridice în picioare şi simultan, să arunce sulița cu cea 
mai mare forţă şi cu o perfectă precizie. 

O treceau fiori de încurajare în clipa aceea supremă şi 
totuşi, mişcările ei au fost sigure, reci şi calculate, când s-a 
ridicat de jos şi a aruncat arma. Atât de exact au răspuns 


muşchii ei la porunca voinţei, că sulița s-a înfipt exact în 
locul ochit. 

ledul sălbatic a sărit în aer, a căzut în picioare pe malul 
râuleţului şi s-a rostogolit mort la pământ. 

Jane Clayton a alergat repede spre vânatul ei. 

— Bravo! 

Când a auzit o voce de bărbat, într-o exclamaţie rostită în 
engleză şi a ieşit dintr-un tufiş de pe malul opus al râului, 
Jane s-a oprit pe loc, aproape înlemnită de surpriză. 

Şi atunci a apărut în faţa ei un bărbat cu o figură stranie şi 
foarte neîngrijit în întreaga lui înfăţişare. 

La început ea nu l-a recunoscut, dar când şi-a amintit cine 
era, a făcut instinctiv un pas înapoi. 

— Locotenent Obeigatz! a strigat ea. Tu eşti oare? Este cu 
putinţă? 

— Este cu putinţă, după cum vezi, a răspuns neamţul. Ştiu 
că am un aspect foarte ciudat, dar, totuşi, eu sunt Erich 
Obeigatz. Dar tu? Văd că şi tu te-ai schimbat! 

O privea de sus până jos, studiindu-i mâinile şi picioarele 
goale, pielea de tigru de pe şolduri, curelele şi ornamentele 
care constituiau îmbrăcămintea femeii Hodone, cu care a 
îmbrăcat-o Ludon în pasiunea lui. Nici fiica lui Kotan nu 
avea pe ea lucruri mai preţioase şi mai fine. 

— Dar cum este posibil să fii încă aici? a insistat ea. Eu te- 
am crezut de mult în lumea civilizată, dacă cumva mai 
trăiai. 

— Gott! a exclamat el. Nu ştiu de ce mai continuu să 
trăiesc. De atâtea ori m-am rugat să îmi vină moartea şi 
totuşi, viaţa se ţine de mine. Nu aveam nici o speranţă. 
Suntem condamnaţi să rămânem până la moarte în aceste 
ţinuturi groaznice. Ştii, a continuat el, mlaştinile reprezintă 
piedica! Aceste mlaştini îngrozitoare! Am căutat luni întregi 
pe marginile lor o trecătoare prin care să îmi fie posibil să 
ies de aici, până am făcut ocolul întreg al ţării. Am intrat noi 
destul de uşor, dar de atunci au fost ploile mari şi nici un om 
nu poate să treacă cu viaţă acea întindere de noroi şi apă 


mizerabilă, plină de reptile flămânde. Eh, cât am mai 
încercat să ies de aici! Să scap de fiarele care mişună prin 
aceste ţinuturi şi care mă vânează şi ziua şi noaptea. 

— Dar cum ai reuşit să scapi cu viaţă? 

— Nu ştiu, a răspuns neamţul, înfiorându-se. Am fugit, am 
fugit şi iar am fugit. Am stat flămând, uneori, zile întregi 
prin câte un vârf de copac. Mi-am confecţionat arme, 
ghioage şi sulițe şi am învăţat să mă folosesc de ele. O dată 
am şi ucis un leu cu buzduganul. Şi un şoarece, când este 
încolţit, se zbate disperat; iar noi nu suntem într-o situaţie 
mai bună decât şoarecii, atâta timp cât vom fi în această 
ţară plină de primejdii. Dar, te rog, spune-mi şi mie despre 
tine! 

Ea i-a povestit pe scurt evenimentele prin care a trecut 
până atunci, gândindu-se, însă, în tot timpul acela, cum să 
facă să scape de el. 

Îi era imposibil să îşi închipuie o existenţă alături de el. 
Mai bine, de o mie de ori mai bine singură! 

Niciodată nu s-a micşorat ura şi disprețul care o stăpânea 
faţă de el, tot timpul acelor săptămâni şi luni de zile cât au 
fost necontenit împreună. lar acum, când el nu putea să îi 
fie de nici un folos pentru a se putea înapoia în lumea 
civilizată, o supăra până şi gândul că ar fi nevoită să îl vadă 
zilnic. 

Pe de altă parte, îi era şi frică de el. Nu a avut niciodată 
încredere în el. Dar era în ochii lui o strălucire ciudată, 
despre care ştia bine că nu a existat când l-a văzut ultima 
oară. 

Nu putea să înţeleagă prea bine ce înseamnă asta; tot ce 
ştia era că îi producea o îngrijorare mare, o teamă de 
neînțeles. 

— Ai stat, deci, multă vreme în Alur? a întrebai el, vorbind 
de data asta în limba celor din Paluldon. 

— Cum ai reuşit să înveţi această limbă? 

— Am nimerit peste un grup de corcituri, a răspuns el, 
membri ai unei rase proscrise, care trăiesc printre stâncile 


de pe malurile râului principal al văii şi care se varsă în 
mlaştină. Se numesc Wazdoni, iar satul lor este format din 
peşteri şi din locuinţe scobite în stânca moale de la baza 
stâncilor. 

Sunt ignoranţi şi foarte superstiţioşi. Când m-au văzut 
prima dată şi au observat că nu am coadă, că picioarele şi 
mâinile nu sunt la fel cu ale lor, s-au speriat şi le-a fost frică 
de mine. 

Au crezut că sunt ori Dumnezeu, ori drac. Eu, nefiind în 
stare să mă apăr de ei şi să pot să fug, mi-am luat curajul, 
iar aceasta i-a impresionat atât de mult, încât m-au condus 
în oraşul care se numeşte Bular, unde m-au hrănit şi m-au 
tratat cu multă bunăvoință. 

Am învăţat limba lor şi am încercat să le insuflu din ce în 
ce mai mult ideea că aş fi Dumnezeu şi aproape am reuşit, 
dacă nu se amesteca un bătrân popă şi vraciul lor ce era 
gelos de trecerea mea. 

Acesta a fost începutul sfârşitului şi aproape să fie şi 
sfârşitul meu. A plănuit să fiu înjunghiat în mijlocul oraşului 
în faţa tuturor războinicilor, pentru a vedea dacă sunt zeu, 
zicând că atunci nu va curge sânge din mine; iar, dacă va 
curge sânge, nu sunt zeu şi prin urmare, nu a greşit 
învingându-mi cuțitul în piept. 

Am realizat, însă, la timp, surprinzând o femeie 
nerăbdătoare să vadă mai curând fenomenul, încercând să 
îmi înfigă un cuţit lung între coaste. Am repezit-o şi mi-a 
povestit totul. 

Atunci mi-am ascuns spaima, prefăcându-mă foarte jignit 
şi amenințând că îi voi părăsi, am exclamat: „Mă voi 
întoarce în ceruri imediat!”. 

Atunci ea a dorit neapărat să vadă cum fac asta şi am 
speriat-o că va orbi din cauza focului care mă va înconjura 
la plecare, un foc care va arde tot satul dacă vin şi alţii să 
mă privească. 

Ea mi-a răspuns, a continuat neamţul să povestească, că, 
dacă mă înalţ la cer într-o oră şi nu voi mai fi acolo, atât ea 


cât şi sătenii vor crede că am fost Jad-ben-Otho cu adevărat. 
Fii sigură, doamnă, că nu am avut nevoie de oorăca să 
dispar de acolo şi nici nu m-am mai întors la Bular, şi-a 
încheiat neamţul povestea, accentuând-o cu un râs isteric 
care a făcut să treacă un fior prin tot corpul femeii ce îl 
asculta. 

În timpul cât Obeigatz vorbea, Jane şi-a scos sulița din 
corpul iedului şi a început să ia pielea de pe el. 

Neamţul stătea şi o privea fără să se ofere să o ajute. 
Vorbea şi îşi trecea tot timpul degetele murdare prin părul 
des şi lung care îi crescuse în acest timp. 

Atât pe corp, cât şi pe faţă era plin de stropi de noroi uscat 
şi era aproape cu totul dezbrăcat, neavând decât o blană 
murdară şi ruptă peste şolduri în jos. Armele lui constau 
dintr-o ghioagă şi un cuţit după modelul Wazdonilor, arme 
pe care le-a furat din oraşul Bular. 

Ceea ce o îngrijora pe Jane cel mai mult decât murdăria şi 
armele lui, ea râsul acela isteric şi expresia ochilor săi. 

Ea îşi continua îndeletnicirea, alegând din cerb părţile 
dorite, luând cu ea numai atât cât putea să consume până 
nu se altera, neacceptând carne veche. 

Când a terminat, s-a ridicat în picioare în faţa lui Obeigatz, 
zicându-i: 

— Locotenente Obeigatz! întâmplarea a făcut să ne 
întâlnim din nou. Cred că nu doreai aceasta, după cum nici 
eu nu o doream. Noi nu avem nimic comun, decât 
sentimentele care izvorăsc din ura şi antipatia, în mod 
foarte firesc, împotriva ta, unul din autorii tuturor mizeriilor 
şi suferințelor îndurate de mine de atâta timp. Ascultă-mă 
foarte bine, a continuat ea cu o voce fermă. Acest colţişor 
pe lume este al meu, prin faptul că eu l-am descoperit şi l- 
am ocupat prima. Pleacă de aici şi lasă-mă să rămân 
liniştită. Asta este tot ce mai poţi să faci ca să repari răul 
făcut mie şi celor din neamul meu. 

Obeigatz a privit-o o clipă, în tăcere, cu ochii lui vicleni, 
apoi î izbucnit din pieptul lui un râs straniu, fără nici un pic 


de veselie în el. 

— Să plec, nu-i aşa? Să te las singură? De-abia te-am găsit. 
De acum vom fi prieteni. Nu mai suntem decât noi doi pe 
lume. Nimeni nu va şti vreodată ce facem şi ce-am devenit! 
Şi acum îmi ceri să plec şi să te las singură în iadul acesta! 

Neamţul a început să râdă din nou, deşi nici muşchii feţei, 
nici ochii, nici gura nu reflectau nici cea mai mică nuanţă de 
veselie; nu era decât un sunet sec care imita râsul. 

— Aminteşte-ţi ce ai făgăduit, a zis ea. 

— Făgăduială! Făgăduială! Ce sunt acestea? Nu sunt 
făcute pentru a fi ţinute; am dovedit lumii întregi acest 
lucru - la Louvain şi la Liege. Nu, nu voi pleca. Voi rămâne 
să te apăr. 

— Nu am nevoie de apărare, a insistat ea. Ai văzut bine că 
ştiu să folosesc sulița. 

— Da, a zis el, dar nu ar fi frumos să te las singură aici: nu 
eşti decât o femeie. Nu, nu pot să fac asta. Sunt ofiţer al 
Kaizerului şi nu pot să te părăsesc. 

A început din nou să râdă zgomotos. 

— Putem să fim foarte fericiţi aici, împreună, a adăugat el, 
după ce şi-a sfârşit râsul. 

Lady Jane şi-a stăpânit cu multă greutate un tremur, dar 
nu a încercat să îşi ascundă dezgustul. 

— De ce nu îţi plac? a întrebat el. Trist lucru, dar nu face 
nimic. După o perioadă te vei obişnui cu asta şi o sămă 
iubeşti... 

Din nou a izbucnit râsul lui îngrozitor. 

Jane şi-a învelit bucăţile de carne în pielea jupuită şi 
ridicând legătura, a aruncat-o pe umăr, ţinând-o cu o mână. 
În cealaltă mână ţinea sulița. A făcut doi paşi şi s-a oprit în 
faţa fostului ofiţer din armata germană. 

— Pleacă! i-a spus autoritar. Am pierdut destul timp cu 
vorba. Aici este ţara mea şi o voi apăra. Dacă te mai văd pe 
aici, te ucid. M-ai înţeles? 

Când a auzit aceste cuvinte, figura lut Obeigatz s-a 
strâmbat într-o furie cumplită. Şi-a ridicat ciomagul şi a 


pornit spre Jane Clayton. 

— Stai! a strigat Jane. M-ai văzut cum am ucis iedul şi ai 
spus-o singur că nimeni nu va şti ce facem aici. Leagă 
aceste idei şi trage concluzia înainte să mai faci un pas spre 
mine. 

Obeigatz s-a oprit, iar mâna cu ghioaga a lăsat-o jos, pe 
picior: 

— Nu te supăra, a zis el, cu un ton care părea că îl sileşte 
la împăcare. Este mai indicat să fim prieteni, lady 
Greystoke. Putem să ne fim de mare ajutor unul altuia şi îţi 
promit că nu mă voi atinge de tine niciodată. 

— Nu uita de Liege şi de Louvain, i-a amintit ea, 
batjocoritor. Acum eu plec; dar să fii atent să nu încerci să 
mă urmăreşti. Şi să mai ştii un lucru: în orice direcţie din 
acest punct timp de o zi este domeniul meu. Dacă te prind 
vreodată între hotarele mele, să ştii că te ucid! 

Nu era nici o îndoială că ea vorbea serios şi intenţiona să 
îndeplinească tot ce spunea. 


Obeigatz a lăsat impresia că a înţeles şi s-a convins că 
trebuie să rămână pe loc, trist şi supărat, privind-o pe Jane 
cum dispare la o cotitură a cărării de animale, care venea 
până la vadul râuleţului lângă care s-au întâlnit. 

CAPITOLUL XIX - Chinul Janei. 

Soarta oraşului Alur trecea când într-o mână când în alta. 
Numărul de războinici condus de Tarzan la locul de 
întâlnire de la intrarea în pasajul secret din subsolul 
porţilor palatului a suferit un dezastru. Prima năvală a fost 
primită de preoţi cu vorbe dulci. 

Deoarece războinicii erau înflăcăraţi să apere credinţa 
strămoşilor lor de pângăritori, preoţii l-au înfierat pe Jadon, 
precizând că furia lui Jad-ben-Otho îi va ajunge pe toţi cei 
care vor îmbrăţişa cauza aceluia. 

Preoţii l-au mai asigurat că Ludon nu aspiră la altceva, 
decât să salveze tronul de Jadon, până când se va alege un 
rege conform cu legile şi tradiţiile lor hodone. 

Efectul propagandei a făcut ca mulţi războinici din palat 
să-şi unească forţele cu ale acelora din oraş, iar, când 
preoţii s-au convins că aceştia din urmă întrec numărul 
celor rămaşi devotați palatului, i-a împins împotriva lor. 
Rezultatul: mulţi au fost ucişi, rămânând numai un grup mic 
de oameni ce a reuşit să pătrundă până dincolo de porţile 
palatului, porţi baricadate imediat. 

Preoţii au condus propriile armate, prin trecătoarea 
secretă din interiorul templului, interval în care mulţi 
credincioşi ai lui Jadon l-au căutat şi i-au povestit tot ce s-a 
întâmplat. 

Lupta din sala de banchete s-a întins aproape pe tot 
terenul palatului, dar în cele din urmă a luat sfârşit prin 
înfrângerea temporară a celor care se opuneau lui Jadon. 

Această forţă, sfătuită de preoţii trimişi special de Ludon, 
s-a retras în locaşul templului. Acum taberele erau 
împărţite. 

Jadon a fost informat despre tot ce s-a petrecut în 
apartamentul Ghizelei, despre a cărei siguranţă au avut 


grijă din primul moment. Cu acest prilej a aflat despre rolul 
lui Tarzan, în a-i conduce oamenii până unde s-au adunat 
războinicii lui Ludon. 

Fireşte că aceste amănunte au mărit şi mai mult înclinația 
spre prietenie a bătrânului războinic pentru Tarzan, 
regretând acum că acesta a plecat din oraş. 

Povestirile prinţesei şi ale Panatleii erau în măsură să 
întărească în inima lui şi a războinicilor săi credinţa, pe 
care au avut-o, că străinul făcea parte dintre zei. 

Aşa că nu a trecut mult şi a luat naştere o tendinţă dea 
face din povestea lui Dorul-Otho tema principală a 
conflictului cu Ludon. 

După câteva zile ar fi fost greu de afirmat dacă aceasta 
era o urmare firească a multelor povestiri despre faptele lui 
Tarzan în legătură cu ura lui Ludon împotriva lui, sau a fost 
numai un complot isteţ al vreunui războinic cu experienţă, 
cum ar fi de pildă, Jadon, care şi-a dat seama de valoarea 
intercalării unei cauze religioase la cea temporară. 

Faptul rămânea, insă, printre adepţii lui Jadon, din cauza 
antagonismului dintre marele preot şi Tarzan. 

Din nefericire, Tarzan nu era acolo atunci când ar fi putut 
insufla războinicilor lui Jadon avântul religios necesar să 
termine discuţia în favoarea bătrânului lor căpitan. 

Dar el se afla la zeci de kilometri depărtare, iar, cum 
desele lor rugăciuni legate de reapariţia lui rămâneau fără 
răspuns, spiritele mai slabe au început să bănuiască din ce 
cauză nu se bucură de harul lor divin. 

Mai era încă un element destul de puternic de 
dezmembrare printre rândurile lui Jadon şi care emana din 
oraş: prietenii şi rudele ostaşilor din palat erau, de 
asemenea, mari prieteni cu cei din forţele lui Ludon şi 
răspândeau, după stăruinţele preoţilor, o propagandă 
destul de mare şi de primejdioasă intereselor lui Jadon. 

Rezultatul a fost că puterea lui Ludon creştea, iar a lui 
Jadon slăbea. 


A urmat o ieşire din templu, sfârşită cu înfrângerea 
forţelor palatului şi deşi acestea au putut să se retragă în 
ordine, a fost o retragere ce a lăsat palatul în mâinile lui 
Ludon, el fiind acum, în toată puterea cuvântului, 
domnitorul Paluldonului. 

Jadon a luat cu el pe prinţesă, toate femeile şi sclavele, 
inclusiv Panatlea, precum şi femeile cu copii credincioşilor 
săi oşteni. S-a retras nu numai din palat, ci chiar din oraşul 
Alur. S-au oprit doar la lui cetatea lui, Jalur. 

Aici şi-a refăcut forţele, prin recrutări din satele vecine de 
la nord, care, fiind departe de influenţa preoţimii din Alur, 
erau războinici entuziaşti ai oricărei cauze îmbrăţişate de 
bătrânul lor căpitan, care, de ani de zile, a fost venerat de 
ei ca prieten şi protector. 

În timp ce se desfăşurau aceste fapte la Nord, Tarzan Jad- 
guru zăcea în groapa leilor din Tulur. Mosar şi Ludon 
circulau ca ştafetele dintr-o parte în alta, tocmindu-se 
pentru tronul Paluldonului. 

Mosar era destul de şiret ca să ştie că, dacă ar interveni o 
ruptură făţişă între el şi marele preot, ar putea face uz de 
prizonier în folosul lui. Mai ales că a auzit vorbindu-se în 
taină, printre supuşi lucruri ce arătau că ei înclină spre 
credinţa că străinul ar putea fi cu adevărat Dorul Otho. 

Pe de altă parte, Ludon dorea ca el însuşi să-l aibă pe 
Tarzan. Intenţiona să îl sacrifice pe altarul de la răsărit cu 
propria mână, în faţa mulţimii, având suficiente dovezi că, 
atât trecerea, cât şi autoritatea lui au suferit foarte mult în 
urma pretențiilor îndrăzneţului şi viteazului străin. 

Marele preot din Tulur, ca să-l prindă în cursă pe Tarzan, l- 
a lăsat pe acesta în posesia armelor sale, cu toate că el 
însuşi nu vedea cum s-ar mai fi putut folosi de ele. 

I-a rămas, deci şi punga de la şold, în care erau tot felul de 
obiecte care se acumulează în mod natural în orice, fie într- 
un sertar sau cufăr, fie pod sau chiar geanta din mână a 
unei doamne. Se găseau în punga lui Tarzan bucățele de 
pene alese pentru săgeți, câteva bucăţi de cremene, două 


frânturi de oţel, un cuţit vechi, un ac mare de os şi fire 
dintr-un maţ uscat: nimicuri care, probabil, nouă nu ne-ar 
putea folosi, dar toate erau folositoare pentru viaţa 
sălbatică a lui Tarzan. 

Imediat ce acesta a înţeles farsa care i s-a întins cu atâta 
îndemânare, s-a aşezat să aştepte sosirea leului, pentru că, 
deşi mirosul lui Ja era vechi, era sigur că, mai repede sau 
mai târziu, una dintre aceste fiare se va năpusti asupra lui. 

După puţin timp, însă, a început o explorare amănunţită a 
închisorii sale. A observ at că ferestrele erau acoperite cu o 
piele pe care ela îndepărtat-o, lăsând lumina zilei să 
pătrundă înăuntru, ceea ce l-a ajutat să vadă că încăperea. 
Deşi destul de joasă, sub nivelul curţii templului, era cu 
vreo doi metri mai sus de baza stâncii din care a fost tăiat 
templul. 

Ferestrele aveau bare de fier foarte apropiate, aşa că nu 
putea să vadă peste marginea zidului gros în care erau 
tăiate, pentru a se asigura de ceea ce este alături, sub 
ferestre. 

La o mică distanţă se vedeau apele albastre ale lacului 
Jadinlul şi dincolo, malul îmbrăcat în verdeață, iar la 
orizont, munţii. 

Pe fereastră intra destulă lumină ca să i se poată vedea 
interiorul. Încăperea era destul de largă, având câte o uşă 
la fiecare capăt al ei: una mai mare pentru oameni, alta mai 
mică pentru lei. Amândouă uşile erau închise cu câte o 
bucată masivă de piatră dreptunghiulară, coborâtă şi 
ridicată pe un scripete. Cele două ferestre erau mici şi cu 
gratii dese de fier: primul fier pe care l-a văzut Tarzan în 
Paluldon. Barele erau înfipte în găuri făcute odată cu 
construcţia, lucrarea în întregul ei fiind în aşa fel întocmită, 
încât evadarea să fie imposibilă. 

Cu toate acestea, nu a trecut nici o jumătate de oră de 
când a fost închis şi Tarzan a început să lucreze pentru 
evadarea de acolo. 


Pentru aceasta s-a gândit la rămăşiţa de cuţit din punga 
lui. L-a scos şi a început să cioplească piatra de la rădăcina 
unei gratii de la fereastră. 

Era o lucrare grea şi migăloasă, dar Tarzan avea răbdare 
în întâmpinarea greutăților. 

În fiecare zi i se aducea mâncare, strecurându-i-se repede 
pe uşa cea mică, ridicată numai cât era necesar să înceapă 
castronul de piatră cu mâncare. 

Prizonierul a început să creadă că era închis nu numai 
pentru lei, ci şi pentru alte scopuri. Îi era, însă, indiferent. 
Dacă l-ar mai ţine măcar câteva minute acolo, puteau să-i 
aleagă orice soartă: el nu va mai fi acolo când ar fi sosit ei 
să-l anunţe despre soarta care i s-a pregătit. 

Astfel, într-o bună zi, în timp ce el era în groapa cu lei, a 
sosit în oraşul Tulur Pansat, unealta principală a lui Ludon 
El aducea, după toate aparențele o veste bună pentru 
Mosar din partea marelui preot din Alur. 

Ludon s-a hotărât ca Mosar să fie ales rege în Paluldon, 
aşa că Mosar era invitat să poftească cât mai repede la Alur. 

După ce Pansat i-a comunicat lui Mosar decizia lui Ludon. 
A cerut voie să intre în templul din Tulur ca să se roage. Aici 
l-a căutat pe marele preot din Tulur, căruia i-a comunicat 
adevărata hotărâre a lui Ludon. Amândoi s-au închis într-o 
cameră mică, iar Pansat i-a şoptit marelui preot: 

— Mosar vrea să devină rege, dar şi Ludon vrea acelaşi 
lucru. Mosar vrea să îl reţină aici pe străinul care se 
pretinde a fi Dorul-Otho, însă Ludon vrea să îl omoare. 
Acum, a adăugat Pansat, dacă doreşti să ajungi marele 
preot din Alur, depinde numai de tine. 

Pansat s-a oprit, aşteptând răspunsul celuilalt. Marele 
preot era foarte mişcat. 

Să ajungă marele preot în Alur! 

Era acelaşi lucru cu a fi proclamat rege peste întreg 
Paluldonul, atât de mari erau puterile aceluia care 
conducea sacrificiile făcute pe altarele templului din Alur. 


— Cum? a şoptit el. Cum aş putea ajunge marele preot din 
Alur? 

Pansat s-a apropiat şi mai mult de el. 

— Ucigându-l pe unul şi aducându-l pe celălalt la Alur, a 
răspuns acesta. 

După aceea s-a ridicat şi a plecat, ştiind bine că celălalt a 
căzut în cursă şi că se putea bizui pe el la îndeplinirea 
cererii făcute pentru a câştigarea premiul oferit. 

Nici nu şi-a greşit calculele, decât într-un amănunt foarte 
neînsemnat. 

Într-adevăr, marele preot va comite un omor şi o trădare 
pentru a ajunge la un post atât de înalt; dar nu a înţeles 
care din cele două victime trebuia să fie ucisă şi care 
predată lui Ludon. 

Pansat, cunoscând toate amănuntele intrigilor lui Ludon, a 
făcut greşeala, destul de firească, de a-şi închipui că şi 
celălalt ştia că numai prin sacrificare în public a falsului 
Dorul-Otho, ar putea să fie marele preot din Alur şi să îşi 
recâştige influenta care apunea; precum şi cu faptul că, 
prin asasinarea lui MosaR. Se înlătura singurul obstacol din 
calea lui Ludon. Pentru ca acesta să acumuleze funcţia de 
mare preot cu cea de rege. 

Marele preot din Tulur a crezut că a fost însărcinat cu 
misiunea de a-l ucide pe Tarzan şi de a îl duce pe Mosar la 
Alur. Mai credea că, îndată ce va executa aceste condiţii, va 
fi instalat mare preot în Alur. 

Ce nu ştia era că s-a ales deja un preot care trebuia să-l 
ucidă înainte de a trece o oră după sosirea din Alur; de 
asemenea, nu ştia nimic despre groapa săpată în taină 
pentru el în podeaua unei camere subterane chiar în 
templul pe care visa să îl stăpânească. 

Astfel, când trebuia să planifice asasinarea şefului său, el 
conducea vreo doisprezece războinici bine plătiţi prin 
coridoarele întunecate de sub templu. 

S-a înnoptat. Paşii ucigaşilor erau luminaţi doar de o 
singură torţă. Mergeau pe furiş, ştiind că fac ceea ce şeful 


lor nu dorea să fie făcut, prin urmare conştiinţa lor vinovată 
le impunea să umble încet. 

În întunericul celulei sale, Tarzan muncea la nesfârşitul 
său cioplit în piatră. Auzul fin l-a avertizat de apropierea 
paşilor prin coridorul din exterior: paşi care veneau spre 
uşa mare. 

Până acum nu a auzit decât paşi dinspre uşa mică: paşii 
unui singur sclav care îi aducea mâncare. 

De data aceasta se auzeau paşii mai multor oameni, a 
căror vizită la ora aceea din noapte făcea loc la închipuiri 
dintre cele mai sinistre. 

Tarzan şi-a continuat opera de cioplire a pietrei de la 
fereastră. A auzit paşii oprindu-se în dreptul uşii. Peste tot 
domnea o tăcere deplină; o tăcere care a fost întreruptă 
doar de zgomotul cuţitului său cu care lucra. 

Cei din exteriorul încăperii au auzit zgomotul şi după ce au 
ascultat cu atenţie, au căutat să şi-l explice. Au şoptit între 
ei, întocmindu-şi planurile. 

Doi inşi au ridicat repede uşa, iar ceilalţi vor năvăli 
înăuntru, aruncând cu buzduganele în prizonier. 

Nu doreau să facă cumva vreo greşeală sau să scape ceva 
din vedere, pentru că zvonurile care au circulat în Alur au 
ajuns chiar până în Tulur: povestiri despre puterea cea 
mare şi vitejia minunată a lui Tarzan Jad-guru, la gândul 
cărora pe frunţile războinicilor au apărut picături de 
sudoare, cu toată răcoarea din coridor. Erau doisprezece 
contra unuia singur. 

Atunci marele preot a dat semnalul hotărât: uşa a zburat 
în sus şi zece războinici s-au năpustit în cameră cu 
buzduganele ridicate. 

Trei dintre aceste arme grele au spintecat ca fulgerul 
aerul din cameră, izbind cu putere o umbră mai închisă 
care se afla în penumbra zidului opus al uşii. Apoi flacăra 
torţei din mâna preotului a luminat interiorul şi a văzut că 
umbra mai închisă în care şi-au aruncat buzduganele nu 


era decât o grămadă de piei smulse de la fereastră şi că, în 
afară de ei, nu mai era nimeni în încăpere. Era goală. 

Unul a alergat la fereastră. Nu a mai rămas decât o 
singură gratie, de care atârna o funie împletită din fâşii de 
piele tăiate din perdelele cu care fereastra a fost înfundată. 

Primejdiile de toate zilele ale existenţei Janei s-au mărit 
acum, prin faptul că Obeigatz ştia unde se afla ea. Un leu 
sau o panteră i-ar fi pricinuit mai puţină teamă decât acest 
neamţ lipsit de scrupule, de care totdeauna s-a temut şi în 
care nu a avut niciodată încredere. 

Dezgustul care el îl inspira fetei, era accentuat de 
înfăţişarea murdară, de râsul ciudat şi de atitudinea lui 
nefirească. Acum simţea o frică nouă, necunoscută: neamţul 
a devenit pentru ea personificarea unei spaime fără nume. 

Viaţa curată, în plin aer, pe care o ducea i-a refăcut şi i-a 
întărit sistemul nervos. Totuşi, simţea că, dacă omul acesta 
ar atinge-o vreodată, măcar cu mâna, ea ar fi fost în stare 
să ţipe şi chiar să leşine. 

Toată ziua de după întâlnirea lor, atât de neaşteptată şi de 
nedorită, Jane îşi tăcu reproşuri că nu l-a ucis, după cum ar 
fi ucis pe Ja sau pe Jato, sau oricare altă fiară care i-ar fi 
ameninţat existenta şi siguranţa. 

Nici nu încerca să îşi justifice aceste cugetări sinistre..., nu 
era nevoie de nici o justificare. Criteriul după care s-ar fi 
judecat actele oricăruia dintre noi nu îşi avea locul în 
această cauză. 

Noi putem să recurgem la protecţia prietenilor şi a 
rudelor. Putem să invocăm şi ajutorul autorităţilor care 
susţin legea pentru ca cel slab şi dreptatea, apărat 
împotriva celui tare şi fără dreptate. Jane nu mai era însă în 
locul celui slab şi fără dreptate, dar reprezenta, în acelaşi 
timp. Toate autorităţile pentru protejarea celui slab. 

Erich Obeigatz i se prezenta în situaţia lui Ja, leul..., atât 
numai că pe neamţ îl considera mai primejdios decât pe 
carnivor. De aceea s-a hotărât ca, în cazul în care el nu va 
ţine cont de prevenirile ei, să nu mai stea pe gânduri şi să 


folosească sulița ca şi cum ar proceda în cazul apropierii lui 
Ja. În noaptea aceea, cuibul ei din copacul acela mare i s-a 
părut un refugiu mai puţin inviolabil decât a crezut până 
atunci. 

Ceea ce ar fi putut rezista intenţiilor ucigaşe ale vreunei 
pantere nu ar fi fost o adevărată stavilă unui om. Sub 
influenţa acestor gânduri, nu a mai dormit ca înainte de 
venirea acestui neamţ. 

Cel mai mic zgomot, care întrerupea murmurul monoton 
al nopţii din junglă, o făcea să tresară din somn şi să 
rămână cu ochii larg deschişi şi cu urechile atente pentru a 
distinge originea acelui zgomot. O dată a fost trezită în felul 
acesta de un zgomot care părea că vine de la ceva care se 
mişca în jurul copacului ei. 

Şi-a încordat atenţia..., abia respira. Dar, iată că se aude 
din nou: ceva moale frecându-se de scoarţa copacului. 

A întins mâna prin întuneric şi a prins mânerul suliţei sale. 
Acum a simţit chiar că una dintre crengile care îi suportau 
adăpostul s-au aplecat uşor, ca şi cum flinta, oricare i-ar fi 
fost natura, se trăgea cu greu pe creangă. 

S-a apropiat şi mai mult. I s-a părut că aude până şi 
respiraţia Iată-l ajuns în faţa uşii. Îl auzea cum pipăia pe 
acolo. 

Cine sau ce putea să fie oare? 

Nu avea cum să ştie nereuşind să identifice, deoarece nu 
mai făcea nici un alt zgomot. 

S-a ridicat atunci şi s-a furişat încet până la uşă, ţinând 
strâns în mână sulița. Vedea bine acum că fiinţa aceea 
încerca să intre şi să o trezească. Îi simţea prezenţa în 
partea cealaltă a clapei de crengi subţiri legate între ele cu 
fire de iarbă, pe care ea le-a numit uşă... Şi numai câţiva 
centimetri o despărţeau de duşmanul de afară. 

Ridicându-se în genunchi, a întins mâna stângă şi a pipăit 
uşa, până a găsit un loc unde îi încăpeau degetele... Apoi, şi- 
a vârât sulița în deschizătură. 


Probabil că fiinţa a auzit-o mişcându-se, deoarece a 
renunţat, deodată, la orice încercare de a introduce pe 
furiş, începând să smucească cu putere obstacolul din faţa 
lui. Tot în acelaşi timp Jane şi-a repezit lancea înainte, din 
toate puterile. 

A simţit că aceasta a intrat în carne. A auzit un țipăt şi apoi 
o înjurătură, urmată de căderea unui corp printre crengi şi 
frunze. Suliţa i-a fost aproape smulsă din mână, dar a ţinut- 
o cu putere, până ce a simţit-o liberă, ieşită singură din 
corpul în care a intrat. 

Obeigatz a fost, desigur; l-a recunoscut după înjurătură. 
Dar acum nu mai auzea nici un zgomot care să vină de la 
pământ. 

Nu cumva l-a omorât? se ruga lui Dumnezeu ca aşa să fie. 
Era, într-adevăr, o mare uşurare să simţi că ai scăpat de 
primejdia unei fiinţe atât de dezgustătoare. 

Tot restul nopţii somnul nu s-a mai lipit de ochii ei. Asculta 
tot timpul, ea singură nemaiştiind precis la ce anume 
asculta. Îşi închipuia, însă, că îl vede pe jos, lângă trunchiul 
copacului, cu faţa lui urâtă scăldată în lumina rece a lunii, 
zăcând întins pe spate şi cu ochii lui sticloşi aţintiţi spre ea. 

Dorea din tot sufletul să vină Ja şi să îl târască de acolo; 
dar cu toate că toată noaptea a ascultat, nu a mai auzit nici 
un alt zgomot decât murmurul surd al pădurii. 

Îi părea bine că neamţul era mort, dar i se făcea rău la 
gândul că mâine trebuia să facă un lucru scârbos. Trebuia 
să îngroape cadavrul lui Obeigatz şi după aceea să 
locuiască acolo, deasupra mormântului omului pe care l-a 
UCIS. 

Îşi făcea mustrări pentru o asemenea slăbiciune şi se 
încuraja repetându-şi că a ucis în legitimă apărare, că actul 
ei era perfect îndreptăţit. Nefiind însă decât o femeie din 
zilele noastre, era stăpânită puternic de cerinţele ordinului 
social din care a făcut parte: interdicțiile şi superstiţiile 
acestuia. 


În sfârşit, au sosit şi zorii zilei atât de mult aşteptate. 
Soarele a apărut încet după vârful munţilor de dincolo de 
Jadinlul. Cu toate acestea, ea tot mai ezita să deschidă uşa 
şi să privească jos la rădăcina copacului. 

Totuşi, până la urmă trebuia să o facă. 

Şi-a luat tot curajul şi a dezlegat cureaua cu care erau 
legate porţile adăpostului ei. A privit în jos şi numai iarba şi 
florile de acolo i-au izbit privirea. 

A ieşit din adăpost şi a examinat terenul din jurul ei; nu 
era nici un mort pe acolo şi nici în altă parte, cât vedea cu 
ochii. A coborât atunci încet, fiind foarte atentă în toate 
părţile la cel mai mic semn al primejdiei. 

Lângă copac era o baltă mare de sânge şi multe picături 
de sânge pe iarbă, îndepărtându-se paralel cu malul lacului 
Jadbalul. 

Deci nu l-a omorât! 

Şi-a dat seama, că de fapt, avea o senzaţie de îndoială: de 
uşurare şi de părere de rău. De acum va simţi totdeauna 
această senzaţie de îndoială. Neamţul s-ar putea întoarce, 
dar nu mai era nevoită să locuiască deasupra mormântului 
lui. 

Ziua întreagă nu a fost decât o continuare de tresăriri 
nervoase, la fiecare zgomot subit. Cu o zi înainte ar fi putut 
să spună că nervii ei erau tari ca fierul; dar azi nu mai 
putea să afirme acest lucru. 

Acum ştia ce zguduitură nervoasă a suferii şi că ceea ce 
simţea era, de fapt, o reacţie naturală. Mâine poate va fi 
altfel; dar o voce internă îi spunea că micul ei adăpost, 
precum şi peticul de pădure, nu va mai fi niciodată aceeaşi 
ca înainte. De acum nu va mai dormi adânc nopţi întregi. 
Liniştea micuţei lumi pe care şi-a făurit-o era pierdută 
pentru totdeauna. 

În noaptea aceea şi-a întărit uşa, legând-o cu fâşii de piele 
tăiate din pielea cerbului ucis în ziua întâlnirii cu Obeigatz. 
Se simţea foarte obosită, pentru că în noaptea precedentă a 


dormit puţin şi agitat. A rămas cu ochii deschişi, privind în 
întuneric. 

Şi ce vedea oare acolo? 

Vedenii care au adus lacrimi în ochii ei frumoşi..., vedenii 
despre o căsuţă, locuinţa ei care acum nu mai exista, 
distrusă de aceeaşi forţă nemiloasă care o urmărea până şi 
în acest colt al pământului îndepărtat şi necunoscut; vedenii 
despre un om puternic al cărui braţ protector nu o va mai 
strânge niciodată; vedenii despre un fiu înalt, voinic şi 
frumos, care o privea cu adoraţie, cu ochi zâmbitori ca ai 
tatălui său. 

Întotdeauna revenea la vedenia locuinţei sale mici de pe 
moşia din Africa şi nu la sălile măreţe ale palatului din 
Londra, pentru că şi el iubea acea locuinţă împreună cu 
terenul, care însemnau mai mult decât orice pe lume şi pe 
care le iubeau amândoi în egală măsură. 

În sfârşit, a adormit; somnul unei epuizări extreme. 

Cât timp i-a durat somnul nu se poate spune; dar s-a 
trezit, deodată. A auzit din nou frecarea aceea a unui corp 
moale de coaja tare a copacului ei, iar creanga s-a îndoit din 
nou sub o mare greutate. 

S-a întors! 

A simţit fiori reci prin tot corpul şi a început să tremure, el 
să fie. Oare? Sau, Dumnezeule era mort şi acum se arăta...! 

A încercat să alunge acest gând oribil, fiind convinsă că, 
dacă se lăsa furată de el, ar fi intrat într-o stare de nebunie. 

Deci, s-a strecurat încă o dată până la uşă. Pentru că fiinţa 
era acolo, afară, după cum a fost şi în noaptea trecută. 

Mâinile îi tremurau când a aşezat vârful suliţei în mica 
deschizătură din uşă. Se întreba acum dacă şi de data 
aceasta va ţipa când va cădea din copac. 

CAPITOLUL XX - Obeigatz şi Ludon. 

Când Tarzan i-a auzit pe războinici şoptind între ei dincolo 
de uşa închisorii sale, tocmai a desfăcut şi ultima gratie de 
la fereastră, formându-se astfel o deschizătură destul de 
largă ca să poată să treacă corpul lui pe acolo. 


Funia de nuiele era împletită de mult. Nu i-a trebuit decât 
o singură clipă să lege un capăt de unica gratie lăsată acolo 
tocmai în acest scop. Când războinicii şopteau afară, corpul 
lui Tarzan a alunecat afară, dispărând pe fereastră. 

Dar, cu toate că a ieşit din celulă, se afla tot în cuprinsul 
terenului înconjurat de ziduri unde se găsea palatul, curtea 
templului şi clădirile. 

A făcut o cercetare, atât cât a putut. Ştia, deci, tot ce se 
afla imediat în apropiere: o alee cotită, prea puţin 
întrebuințată de obicei, care ducea în direcţia porţii din 
afară, pe unde se putea ieşi în oraş. 

Întunericul îi va facilita evadarea. Se putea chiar să iasă 
din palat fără să fie descoperit de cineva. Dacă putea să 
înşele vigilenţa santinelei de la poarta palatului, restul i-ar fi 
fost uşor. 

A păşit deci înainte cu încredere, fără fi stăpânit de teama 
că va fi surprins, considerând. În felul acesta, că va înlătura 
orice bănuială. În întuneric putea şi el să pară un Hodon şi 
chiar aşa s-a întâmplat, deoarece, după ce a ieşit, din prima 
alee, s-a ciocnit de mai mulţi Hodoni, dar niciunul nu l-a 
acostat şi nici nu l-a oprit. În modul acesta a ajuns până la 
garda de şase războinici, află în faţa porţii palatului. 

A încercat să treacă pe lângă aceştia cu aceeaşi 
indiferenţă ca şi până acum şi poate că ar fi reuşit, dacă nu 
se întâmpla ca, în momentul acela, să se apropie în fugă un 
războinic venind dinspre templu strigând: 

— Nu lăsaţi pe nimeni să treacă! a scăpat prizonierul din 
Palulja. 

Imediat, un războinic s-a aşezat în drumul lui Tarzan, 
recunoscându-l în acelaşi timp. 

— Xottor! a exclamat el. lată-l! Săriţi pe el! Prindeţi-l!... 
înapoi, omule! Înapoi, că altfel te ucidem! 

Veneau şi alţii în ajutorul lui. Dar nu se putea spune că 
„alergau”. Dacă aveau cumva dorinţă să sară asupra lui, şi- 
au arătat-o mai mult împingându-i pe ceilalţi, decât prin 
propria lor acţiune. 


Renumele pe care şi l-a făcut Tarzan ca luptător a fost 
prea mult timp un subiect principal de conversaţie pentru 
ca războinicii lui Mosar să-şi mai poată păstra moralul. Era 
mai sigură la distanţa şi aruncatul cu ghioagele; ceea ce au 
şi făcut. 

Acum au fost puse la încercare lecţiile luate de Tarzan de 
la Omat şi Tadeu. Ochii şi muşchii lui, exersaţi de nevoia 
unei vieţi întregi, se mişcau cu repeziciunea fulgerului; iar 
creierul lui funcţiona energic, lăsând impresia că ştie totul 
dinainte... Toate acestea compensau suficient lipsa lui de 
experienţă cu măciuca de război pe care o mânuia atât de 
îndemânatic. 

A parat armă după armă, toate mişcările sale coordonate 
unui singur gând: de a putea să îl prindă pe unul dintre 
adversari. Ei se fereau, fiindu-le teamă de această fiinţă 
ciudată, căreia mulţi îi atribuiau, din cauza superstiţiei lor, 
miraculoase puteri ale unei zeități. 

Războinicii încercau să se menţină între poartă şi Tarzan. 
Strigând tot timpul după ajutoare. Dacă acestea soseau mai 
înainte ca Tarzan să fi putut scăpa, el ştia bine că obstacolul 
era imposibil de trecut. Deci, şi-a reînnoit forţele să-şi poate 
atinge scopul. 

După tactica de război, doi sau trei războinici mergeau 
după Tarzan ca să adune ghioagele aruncate, în timp ce 
atenţia lui era ocupată în altă parte. Chiar ela ridicat de jos 
vreo câteva, repezindu-le cu efect ucigător sfârşind cu doi 
adversari. 

Acum a auzit, însă, venind în grabă şi alţi războinici; 
zgomotul picioarelor lor goale pe pavajul de piatră, apoi 
strigătele lor barbare menite să îmbărbăteze camarazii şi 
să insufle groază în duşman. 

Nu mai era timp de pierdut. Tarzan avea câte o ghioagă în 
fiecare mână. Învârtind una dintre ele. A azvârlit-o în 
războinicul din faţa lui; iar. Când acesta s-a ferit, Tarzan s-a 
repezit să îl prindă, aruncând în acelaşi timp al doilea 
buzdugan în alt adversar. 


Hodonul cu care s-a încăierat a întins mâna să-şi tragă 
cuțitul din teacă, dar Tarzan l-a prins de încheietura mâinii. 
O smucitură rapidă, pleznitura unui os, un țipăt de 
agonie..., apoi războinicul a fost ridicat cu totul şi ţinut ca 
scut între el şi ceilalţi adversari, în timp ce se retrăgea spre 
poartă. 

Lângă el se afla o singură torţă, care lumina intrarea în 
curtea palatului. În timp ce războinicii s-au repezit în 
ajutorul colegului său, Tarzan a aruncat prizonierul exact în 
capul celui din fruntea coloanei care îl urmărea. Individul s- 
a prăbuşit la pământ, iar alţii doi din spate au căzut, cât 
erau de lungi, peste colegul său. Atunci Tarzan a luat torţa 
şi a azvârlit-o înapoi în curtea palatului, unde s-a stins, 
izbindu-se de corpurile din fruntea ajutoarelor. 

În întunericul care a urmat el a dispărut pe străzile 
Tulurului, dincolo de porţile palatului. Un timp a mai auzit 
zgomotul urmăririi, dar se micşora, ca să dispară cu totul, 
după un timp. În direcţia greşită. El a mers intenţionat spre 
sud de Tulur, ca să îi încurce. Însă, îndată ce a ieşit din oraş. 
Şi-a întors paşii spre Nord-Vest, în direcţia cetăţii Alur. 

Ştia că în drumul lui se află Jadbalul şi că trebuia să îl 
înconjoare până când va da peste un râu de trecut pe 
marginea de jos a lacului mare pe ale cărui maluri se afta 
Alur. Dacă mai erau şi alte obstacole în drumul său. Nu ştia, 
dar considera că va ajunge mergând pe jos. Ar fi încercat 
să-şi însuşească vreo barcă şi să îşi facă drum în partea de 
sus a apei, numai cu o singură vâslă. 

Intenţia lui era să păstreze cât mai multă distanţă faţă de 
Tulur înainte de a se odihni. Ştia bine că Mosar nu se va 
lăsa înfrânt foarte uşor. De aceea s-a aşteptat să trimită 
războinici în urmărirea lui în zori de zi sau chiar mai 
repede. 

La vreo trei sau patru kilometri se afla într-o pădure, unde 
a simţit că este cu mult mai mult în siguranţă, decât dacă ar 
fi putut să fie în locuri deschise sau în oraşe. 


Pădurea era dreptul lui din naşterE. Nici o fiinţă de acolo, 
fie că mergea pe patru picioare, fie că se urca prin copaci 
sau se târa la pământ, nu se putea compara cu Tarzan în 
locurile sale natale. 

Mirosurile umede, mucegăite, ale vegetației în putrefacție 
erau pentru nările lui Tarzan miros de mentă. Şi-a scos 
pieptul în afară, şi-a îndreptat umerii şi ridicând capul, şi-a 
umplut plămânii de aerul pe care îl iubea atât de mult. 

Parfumul puternic al florilor tropicale, amestecat cu 
mirosul a tot ce mişca şi creştea în junglă i se urca la cap, 
producându-i o beţie plăcută şi mult mai puternică decât 
aceea pe care i-ar fi dat-o cele mai vechi şi fine vinuri din 
lumea civilizată. 

Acum a pornit printre copaci din dragoste pentru 
libertatea sălbatică, libertate care i-a fost răpită atât de 
mult timp. Deşi era întuneric şi pădurea necunoscută, 
mergea cu siguranţa unui simţ de orientare neînchipuit de 
ciudat şi a îndemânării minunate. 

A auzit-o pe Ja gemând în surdină, pe undeva, prin 
apropiere. A mai auzit şi o bufniţă care scotea sunete 
groaznice în dreapta: sunete cu care el era atât de obişnuit 
şi care nu îl făceau să se simtă rău. Dimpotrivă, pentru el 
denotau prezenţa camarazilor săi din junglă. lar lui Tarzan 
îi era indiferent dacă aceştia sunt duşmani sau prieteni. 

A găsit, în sfârşit, un râuleţ, într-un loc unde crengile 
diferiților copaci nu se mai uneau între ele, aşa că a fost 
nevoit să coboare la pământ şi să treacă apa cu piciorul. 

Când a ajuns în partea opusă, s-a oprit ca şi cum 
dumnezeiasca lui făptură s-a transformat brusc din carne în 
marmură. Numai nările lui dilatate şi tremurânde mai 
semnalau o urmă de viaţă. 

A rămas un timp în această poziţie de perfectă atenţie; 
apoi a pornit repede cu vigilenţă şi fără zgomot. Însă 
întreaga lui atitudine demonstra că se află sub comanda 
unei necesităţi noi. 


Acum, în fiecare mişcare a muşchilor săi de oţel. Care 
jucau uşor sub pielea lui bronzată de soare, era un scop 
bine definit. Mergea spre o ţintă sigură, care îl umplea de 
un entuziasm cu mult mai mare decât probabila lui 
întoarcere în Alur. 

În felul acesta a ajuns, în cele din urmă în faţa unui copac 
mare, unde s-a oprit şi a privit în sus prin frunziş, văzând 
conturul vag al unei construcţii rudimentare, 
dreptunghiulare, prin întuneric. A avut senzaţia că îl îneacă 
ceva în gât, în timpul cât se ridica uşor printre crengi... Era 
ca şi cum inima i se lărgea să o cuprindă o mare fericire..., 
ori o deznădejde mare. 

S-a oprit cu urechea încordată, în faţa adăpostului 
construit de Jane printre crengile de sus. Nările lui 
sensibile primeau din interior aceeaşi aromă delicată care l- 
a oprit din drum, lângă micul pârâu la doi kilometri 
distanţă, stârnindu-i atenţia. S-a ghemuit pe creangă, 
apropiindu-şi faţa de căsuţă. 

— Jane! A chemat-o el. Eu sunt, sufletul inimii mele. 

Singurul răspuns din interior a fost o inhalare puternică 
de aer, un amestec de suspine, după care s-a auzit şi 
zgomotul căderii unui corp pe podeaua adăpostului. 

Tarzan a încercat să desfacă repede curelele de la uşă, dar 
cum ele erau legate în interior şi-a pierdut răbdarea şi 
prinzând uşiţa în mâinile sale puternice, a smuls-o din loc 
cu o singură mişcare. 

Apoi a intrat în adăpost ca să găsească acolo, ceea ce i s-a 
părut la început, corpul fără viaţă al soţiei sale, întins pe jos. 

A luat-o în braţe: inima îi bătea, iar respiraţiile erau 
regulate, iar el a înţeles că a leşinat doar. 

Când şi-a revenit, Jane s-a simţit strânsă în două braţe 
puternice, cu capul rezemat pe aceiaşi umeri largi pe care, 
de atâtea ori, a căutat liniştea în temerile şi grijile ei. La 
început se îndoia ca nu cumva să fie un vis. A întins mâna 
timidă şi a atins faţa lui. 

— John! a murmurat ea. Spune-mi: eşti tu cu adevărat? 


În loc de răspuns, ela strâns-o în braţe. 

— Eu sunt, a răspuns emoţionat. 

Apoi a adăugat: 

— Dar simt ceva în gât care mă împiedică să vorbesc. 

Jane a zâmbit şi s-a lipit şi mai mult de el. 

— Dumnezeu a fost bun cu noi. Dragul meu Tarzan, a zis 
ea. 

Un timp au rămas amândoi tăcuţi. Era suficient că s-au 
regăsit şi fiecare ştia despre celălalt că trăieşte. În cele din 
urmă, şi-a regăsit graiul şi au început să vorbească. Au 
vorbit până când soarele a răsărit, atâtea aveau să-şi 
povestească, atât de multe întrebări de pus şi de răspuns. 

— Dar Jack unde este? a întrebat ea. 

— Nu ştiu, a răspuns Tarzan. Ultima dată când am auzit de 
el era pe front la Aigonne. 

— Ah! Atunci fericirea noastră nu este chiar completă, a 
zis ea cu o urmă de tristeţe în glas. 

— Aşa este, a răspuns Tarzan. Însă acelaşi lucru se petrece 
azi în nenumăratele familii engleze..., unde mândria învaţă 
să ia locul fericirii. 

Ea a clătinat uşor din cap. 

— Eu îmi vreau băiatul, a zis. 

— Şi eu de asemenea, a spus Tarzan şi poate că îl vom găsi 
şi îl vom avea lângă noi. Era viu şi sănătos, când am auzit 
ultima dată de el. Acum ce ai dori să faci? Ai vrea să 
reconstruim căsuţa de la moşie, adunându-i pe Waziri, câţi 
vor mai fi rămas, sau vrei să ne întoarcem la Londra? 

— Numai să îl găsim pe Jack, a zis ea, pentru că la căsuţa 
de la ţară visez mereu şi nu mă atrage cu nimic oraşul. Însă, 
John, dragul meu, plecarea noastră de aici este tot un vis. 
Pentru că Obeigatz mi-a spus că a făcut ocolul regiunii şi nu 
a găsit nici un loc pe unde s-ar putea trece mlaştinile. 

— Eu nu sunt Obeigatz, i-a reamintit Tarzan, zâmbind. Azi 
ne vom odihni. Însă mâine vom pomi spre Nord. Este un 
ţinut sălbatic, într-adevăr, dar l-am străbătut o dată şi deci, 
îl mai pot străbate încă o dată. 


Astfel, a doua zi de dimineaţă, Ilarmangani cu iubita lui 
soţie au pornit spre Nord în călătoria lor pe valea lui Jad- 
ben-Otho... iar pe drum între ei şi ruinele arse ale locuinţei 
lor, se aflau barbari, fiare sălbatice şi munţii înalţi ai 
Paluldonului. Dincolo de munţi, reptilele şi mlaştina, iar 
după aceea stepa aridă, acoperită numai cu tufişuri 
mărăcinoase. Precum şi alte fiare şi oameni pe lângă 
nenumăratele drumuri obositoare prin ţinuturi ne 
cutreierate de nimeni. 

Locotenentul Erich Obeigatz se târa în patru labe prin 
iarbă, lăsând în urma lui o dâră de sânge, după 
împunsătura de suliță a Janei Clayton, care l-a făcut să 
cadă, bufnind din copac, la pământ. 

Alt zgomot nu a mai făcut decât acel țipăt pătrunzător, 
care a fost dovada gravităţii rănii sale. Acum tăcea de frica 
mare ce i-a pătruns în suflet că demonul acela de femeie îl 
va urmări şi îl va ucide. Fugea târându-se ca o fiară 
murdară, căutând un tufiş unde să se poată ascunde şi să 
zacă. 

La început a crezut că o să moară, iar când s-a făcut ziuă a 
descoperit că rana era mai mult superficială. Suliţa de 
cremene a intrat prin muşchii din dreapta, pe sub braţ, 
producându-i o rană destul de dureroasă, dar nu fatală. 

Atunci a început să-şi dorească foarte mult o distanţă cât 
mai mare între el şi Jane Clayton. A pornit, deci, înainte, 
halucinând că în acest fel nu va fi observat. 

Cu toate că fugea, gândurile lui tulburi se învârteau în 
jurul unei singure dorinţi: îşi mai făcea planuri să nu o lase 
în pace; iar dorinţa lui era accentuată de răzbunare. 

Se gândea să i-o plătească pentru durerea pricinuită. Îi va 
plăti pentru faptul că l-a respins, dar până atunci trebuia să 
se târască, să se ascundă... El singur nu mai ştia cum şi 
pentru ce, însă se va întoarce el, cândva şi o va strânge de 
gât. 

Îşi repeta aceasta până când a început să râdă: râsul acela 
isteric, răsunător, care a îngrozit-o pe Jane. 


După un timp, a observat că îi sângerau genunchii şi îl 
dureau. A privit cu atenţie înapoi. Nu vedea pe nimeni. A 
ascultat. Nu auzea nimic care să îi indice că este urmărit. 

S-a ridicat atunci în picioare şi şi-a continuat drumul, 
tristă arătare: plin de noroi şi de sânge, cu barba şi cu părul 
încâlcite şi pline de ciulini, de noroi uscat şi alte mizerii. 

Timpul nu mai era luat în considerare. Mânca fructe, 
coacăze, zmeură şi rădăcini pe care le săpa în pământ cu 
degetele. Mergea tot pe malul lacului şi al râului ca să fie 
lângă apă; iar când urla Ja, se urca repede în copac, 
ascunzându-se tremurând. 

Astfel, după un timp oarecare, a ajuns pe malul de Sud al 
parcului Jadbenlul, până când un râu lat l-a oprit să 
înainteze. Dincolo de apa albastră strălucea în lumina 
soarelui un oraş alb cu totul. 

A privit lung în direcţia aceea, clipind din ochi ca o bufniţă. 
Prin creierul lui zdruncinat s-a strecurat încet şi greu o 
amintire. 

Ceea ce vedea era Alur, oraşul luminii. Prin asociaţie de 
idei şi-a amintit de Bular şi de Wazdoni. Aceştia l-au numit 
Jad-ben-Otho. Neamţul a început să râdă puternic, şi-a 
umflat pieptul şi a început să păşească în sus şi în jos pe 
malul apei. 

— Eu sunt Jad-ben-Otho! a început el să strige. Sunt 
Dumnezeul cel mare! Templul meu şi marele preot sunt în 
Alur. Ce face Jad-ben-Otho singur aici în junglă? 

A făcut câţiva paşi în apă şi ridicându-şi vocea, a strigat cu 
putere spre Alur: 

— Eu sunt Jad-ben-Otho! Veniţi aici, robilor şi conduceţi-l 
pe Dumnezeu în templul său! 

Dar distanţa era prea mare şi ei nu l-au auzit, aşa cănua 
venit nimeni; iar mintea lui zdruncinată a fost distrată de 
alte fapte: o pasăre care zbura prin aer, o grămadă de 
peştişori înotând la picioarele lui, etc. 

S-a repezit după ei, încercând să îi prindă; dar, căzând pe 
burtă în apă, a început să meargă în felul acesta, încercând 


zadarnic să prindă peştişorii. 

După un timp i-a trecut prin minte că era un leu de mare 
şi uitând de peştişori, s-a întins în apă, încercând să înoate 
cu picioarele, ca peştele cu coada. 

Greutățile, lipsurile, grozăviile, iar în ultimele câteva 
săptămâni, lipsa de hrană, l-au adus pe Erich Obeigatz în 
stare de idioţenie. 

A văzut înotând deasupra apei un şarpe acvatic. L-a 
urmărit târându-se după el. Şarpele a înotat până la mal. 
Lângă gura râului, unde creştea un păpuriş des, iar 
Obeigatz îl urmărea grohăind ca un porc. 

A pierdut şarpele în păpuriş, dar a găsit altceva: o barcă 
ascunsă lângă mal. A examinat-o râzând cu hohote. 

Mai erau şi două vâsle în barcă, pe care le-a luat şi le-a 
aruncat în curentul râului. După ce le-a privit un timp, s-a 
aşezat în apă, lângă barcă, începând să se bălăcească cu 
mâna. Îi plăcea să audă plescăiala şi să vadă stropii de apă. 

Îşi freca braţul stâng cu palma dreaptă; murdăria dispărea 
lăsând o pată albă care i-a atras atenţia. S-a frecat mai 
departe, curăţindu-se uşor de noroiul şi de sângele care îi 
acoperea corpul. Nu a încercat să se spele, ci se distra 
numai de rezultatul ciudat al acţiunii sale. 

— Devin alb acum! a strigat el. 

Îşi privea corpul aproape curat iar apoi şi-a îndreptat ochii 
din nou spre oraşul Alur, a cărui albeaţă lucea în lumina 
soarelui din amiază. 

— Alur, oraş al luminii! a strigat el. 

Aceasta i-a amintit din nou de Tulur şi prin acelaşi proces 
de asociere şi-a amintit că Wazdonii l-au numit Jad-ben- 
Otho. 

— Eu sunt Jad-ben-Otho! a ţipat el privind din nou spre 
barcă. 

În momentul acela i-a venit o idee care a prins imediat 
rădăcini. S-a privit şi când a văzut cât de murdară îi era 
blana de pe şolduri, udă şi cu mult mai scurtă decât a fost, a 
smuls-o de pe el. Aruncând-o în lac. 


— Zeii nu poartă cârpe murdare, a zis el cu voce tare. Ei 
nu poartă decât coroane şi ghirlande de flori..., iar eu sunt 
Dumnezeu..., sunt Jad-ben-Otho şi merg să stăpânesc sfânta 
cetate Alur! 

Şi-a trecut degetele prin părul şi barba încâlcite. Apa a 
înmuiat scaieţii dar nu i-a scos de acolo. Neamţul a clătinat 
din cap, nemulţumit. A înţeles că barba şi părul nu mai erau 
în armonie cu celelalte calităţi dumnezeieşti ale lui. 

Acum a început să judece mult mai lămurit, pentru că o 
mare idee a pus stăpânire pe el, concentrând asupra unui 
singur scop. Cu toate acestea era tot un nebun, singura 
deosebire că avea o idee fixă. 

A ieşit din apă şi a adunat flori de pe malul râului, flori şi 
ierburi pe care le-a împletit în păr şi în barbă; flori 
frumoase de culori variate, fire de iarbă verde, atârnându-i 
pe după urechi sau stând drept în sus, ca penele de la 
pălăria vreunei mari doamne. 

Când a ajuns să fie satisfăcut de înfăţişarea lui, încredinţat 
că ar putea să impresioneze pe cineva, chiar şi pe cea mai 
indiferentă persoană, asupra veracităţii dumnezeirii sale, s- 
a întors la barcă, a împins-o în apă şi a sărit repede în ea. 

Mişcarea aceasta a făcut ca barca să plutească până în 
curentul malului, iar curentul a dus-o repede departe de 
țărm, spre mijlocul lacului. 

Gol cum era, Obeigatz a stat drept în picioare, în mijlocul 
micului său vas, cu braţele încrucişate pe piept, strigând 
din toate puterile, spre oraş: 

— Sunt Jad-ben-Otho! Să vină marele preot şi inferiorii săi 
să mă servească! 

Simultan cu îndepărtarea bărcii, curentul râului slăbea, 
până când apele lacului au anihilat efectul cu totul. Atunci 
vântul l-a împins împreună cu barca mai departe, spre oraş. 

Uneori plutea cu spatele spre Alur, alteori cu faţa, aşa că, 
din când în când. El striga din răsputeri ordinele sale către 
preoţii oraşului. 


A trecut puţin de mijlocul lacului, când cineva de pe 
zidurile cetăţii l-a descoperit. Astfel, puţin mai târziu, 
apropiindu-se şi mai mult. Un grup mare de războinici, de 
femei şi de copii s-au adunat să-l privească... între ei erau 
preoţi, în frunte cu Ludon, marele preot. 

Când barca împinsă de vânt şi de valuri a fost destul de 
aproape de ei ca să poată să distingă făptura bizară şi să-i 
înţeleagă cuvintele, privirile hoţeşti ale lui Ludon s-a 
îngustat ca două muchii de cuţit. 

Marele preot a aflat despre scăparea lui Tarzan şi îi era 
teamă ca nu cumva să-şi unească forţele cu Jadon, (ceea ce 
ar fi fost destul de firesc) şi să atragă de partea lor destui 
recruți care să creadă ca el. Ştia bine că Dorul-Otho. Chiar 
unul fals, fiind de partea inamicului, ar putea cu uşurinţă 
încurca toate planurile. 

Barca se apropia. În curând va fi prinsă de curentul de aer 
de pe lângă malul acesta şi dusă repede spre râul care 
vărsa apele lacului Jadbenlul în lacul Jadbalul. 

Preoţii inferiori îl priveau întrebător pe Ludon. 

— Aduceţi-l aici! a zis hotărât acesta. Dacă este Jad-ben- 
Otho trebuie să îl cunosc imediat. 

Preoţii au alergat în curtea palatului şi au chemat 
războinicii. 

— Mergeţi să îl aduceţi pe străinul acela la Ludon, au zis ei 
mai departe. Dacă este Jad-ben-Otho, îl vom cunoaşte 
imediat. 

Iată cum a ajuns Obeigatz în fata marelui preot din Alur. 
Ludon l-a privit pătrunzător câteva clipe, pe acest om gol şi 
atât de ornamentat pe cap. 

— De unde ai venit? a întrebat el. 

— Sunt Jad-ben-Otho, a zis neamţul mândru. Vin din cer, 
unde este marele preot? 

— Eu sunt marele preot, a răspuns Ludon. 

Obeigatz abătut din palme pentru a cere atenţie. 

— Pune să mi se spele picioarele şi să mi se aducă 
mâncare! a zis cu o voce impunătoare şi măreaţă. 


Ochii lui Ludon s-au îngustat de viclenie. S-a aplecat 
adânc, până când a ajuns cu fruntea de pământ, la 
picioarele străinului, sub ochii unei mulţimi de preoţi şi de 
războinici din palat. 

— Hei, sclavilor, a strigat el ridicându-se, aduceţi apă şi 
hrană pentru marele nostru Dumnezeu! 

Aşa a recunoscut marele preot şi a acceptat în faţa 
poporului său pe locotenentul Obeigatz drept Dumnezeul 
Paluldonului. 

De asemenea nu a trebuit mult ca zvonul să se 
răspândească de la un capăt la altul al oraşului, ba chiar şi 
dincolo de limitele acestuia, prin sate şi până la Tulur. 

A sosit acum adevăratul Dumnezeu: însuşi Jad-ben-Otho, 
care a trecut de partea lui Ludon, marele preot. Mosar nu a 
mai pierdut timpul şi s-a aşezat numaidecât la dispoziţia lui 
Ludon, fără să mai menţioneze nimic despre pretenţiile sale 
la tron. 

Părerea intimă a lui Mosar era că trebuie să se considere 
un om fericit, dacă îi va perniţe să rămână liniştit la Tulur. 
lar această părere nu era deloc greşită. 

Dar, fiindcă Ludon considera că l-ar mai putea folosi, l-a 
lăsat liber, trimiţându-i un mesaj să vină la Alur cu toţi 
războinicii săi. Deoarece s-a zvonit că Jadon ridică o armată 
mare la nord şi are intenţia să pornească împotriva cetăţii 
Alur. 

Obeigatz trăia minunat în rolul lui Dumnezeu. Avea 
destulă hrană, linişte sufletească şi odihnă; această viaţă a 
determinat mintea lui să revină la raţiunea care începuse 
să-l părăsească. 

Într-un anume sens, era mai nebun decât înainte, 
deoarece, acum, nici o putere din lume nu l-ar mai fi putut 
convinge că nu este Dumnezeu cu adevărat şi că este o 
biată fiinţă muritoare. 

I s-au pus robi la dispoziţie, cărora Obeigatz le dădea 
ordine măreţe, ca de la Dumnezeu. 


Dintr-un anumit punct de vedere se potrivea de minune cu 
Ludon: în privinţa cruzimii fireşti păreau a fi tot timpul de 
acord. Marele preot a văzut în acest străin o forţă 
puternică, cu ajutorul căreia să îşi menţină pentru 
totdeauna supremaţia absolută în Paluldon. 

În felul acesta, viitorul lui Obeigatz părea asigurat, atâta 
timp cât ar fi vrut să joace rolul lui Dumnezeu pentru 
marele preot Ludon. 

În curtea principală a templului, s-a ridicat un tron în faţa 
altarului de la răsărit, în care să poată sta Jad-ben-Otho 
asistând la sacrificiile ce îi erau oferite la răsăritul şi apusul 
soarelui. 

Aceste spectacole îi plăceau atât de mult neamţului, încât 
în sufletul său crud şi pe jumătate nebun găsea satisfacția 
de a înjunghia singur victimele cu cuțitul de sacrificiu. În 
asemenea momente, atât poporul, cât şi preoţii se înclinau 
la pământ cu mare smerenie înaintea temutului lor zeu. 

Dacă Obeigatz nu i-a învăţat să îl iubească pe Dumnezeul 
lor mai mult. I-a învăţat, totuşi, să se teamă de el, aşa cum 
niciodată nu s-au mai temut. Astfel, Jad-ben-Otho a ajuns 
nume şoptit ca ameninţare copiilor din oraş mai puţin 
cuminţi. 

Ludon a pus în circulaţie, prin preoţii şi sclavii săi, ştirea 
că Jad-ben-Otho a ordonat tuturor credincioşilor să se 
adune în jurul steagului marelui preot din Alur. 

Ceilalţi, care nu doreau să adere la aceasta, au fost 
blestemaţi: în special Jadon şi şarlatanul care a pretins că 
este Dorul-Otho. 

Din blestem trebuia să rezulte o moarte grabnică în urma 
unor suferinţe teribile. Ludon a emis apoi mesajul, cerând 
să i se aducă numele oricărui războinic care s-ar plânge de 
vreo durere, aceia fiind suspectaţi, întrucât efectul 
blestemului se manifesta la început prin dureri uşoare 
resimţite de cei necuraţi în gândurile pentru sfânta cauză a 
lui Ludon. 


Acesta îi sfătuia pe toţi care simt dureri să îşi consulte 
conştiinţa şi să se străduiască să îi fie devotați lui. 

Rezultatul a fost demn de notat: jumătate de naţiune fără 
dureri, în timp ce „necuraţii” mergeau în Alur pentru a-şi 
oferi serviciile lui Ludon, sperând în taină că le vor trece 
micile dureri de la braţ, de la picior sau stomac şi că, în 
orice caz, nu se vor înrăutăţi. 

CAPITOLUL XXI - Pregătiri de război. 

Tarzan şi Jane au făcut ocolul marginii de răsărit a lacului 
Jadbalul şi au trecut peste râul de la capul de nord al 
locului. Mergeau liniştiţi şi încet ca să poată fi în siguranţă 
şi să nu obosească prea mult. 

Tarzan, găsindu-şi în sfârşit soţia, s-a decis să evite orice 
incident ce i-ar fi putut despărţi din nou, sau care le-ar fi 
întârziat sau împiedicat ieşirea din Paluldon. 

Metoda de a străbate mlaştinile din nou. Nu îl prea 
interesa pe moment; va avea timp suficient să se gândească 
şi la acest amănunt, la timpul potrivit. 

Orele vieţii lor erau pline de fericire şi de mulţumirea 
reunirii după o despărţire atât de îndelungată. Aveau multe 
de povestit, pentru că şi unul şi celălalt au trecut prin multe 
locuri şi prin multe evenimente, încercări şi aventuri 
ciudate, aşa că fiecare clipă îşi avea valoarea ei din 
momentul în care s-au reîntâlnit. 

Intenţia lui era să aleagă un drum care ar trece pe dincolo 
de Alur şi de satele Hodonilor împrăştiate la sud de oraş: un 
drum cam pe la mijloc, între oraş şi munţi, evitându-i în felul 
acesta, cât era posibil, pe Wazdoni şi pe Hodoni, în partea 
locului aflându-se teritoriul neutru, nelocuit nici de unii, nici 
de alţii. 

În felul acesta, ar fi mers spre nord-vest până în dreptul 
trecătorii Korulja, unde au plănuit să se oprească pentru a-i 
face o vizită de adio lui Omat şi pentru a comunica gundului 
cuvintele Panatleii. De asemenea mai avea un plan prin care 
să asigure fetei o întoarcere rapidă şi în siguranţă la tribul 
ei. 


În a patra zi a călătoriei lor, tocmai când au ajuns în 
preajma râului care trece prin Alur, Jane l-a prins, deodată, 
pe Tarzan de mână, arătându-i ceva, în faţa lor, la marginea 
unei păduri. Acolo, la umbra unui copac uriaş, se vedea o 
namilă mare; un animal enorm pe care Tarzan l-a 
recunoscut imediat. 

— Ce este aceea? a şoptit ea. 

— Un Grif, a răspuns Tarzan. L-am întâlnit, însă, în locul 
cel mai nepotrivit. Nu este nici un copac pe o rază de 
cincizeci de metri, decât acela lângă care se află fiara. 
Trebuie să ne întoarcem. Nu vreau să risc nimic, acum când 
sunt cu tine. Să sperăm, draga mea, că nu o să ne simtă. 

— Şi dacă ne simte? 

— Va trebui să risc. 

— Ce anume să rişti? a întrebat Jane nedumerită. 

— Să risc să îl determin să se supună voinţei mele, după 
cum l-am mai supus pe unul, a răspuns Tarzan. Ţi-am spus... 
Nu îţi aminteşti? 

— Ba da, dar nu mi-am închipuit că poate să fie atât de 
mare. Parcă ar fi un vapor de război. 

Tarzan a început să râdă. 

— Nu tocmai, a zis el, dar trebuie să recunosc că totuşi se 
aseamănă când se avântă să atace. 

În timpul acesta au pornit încet înapoi astfel încât să nu 
atragă atenţia fiarei. 

— Cred că o să scăpăm, a zis Jane cu o voce încordată de 
emoția care o stăpânea. 

Un muget surd şi prelung, care părea un tunet îndepărtat, 
se auzea din urma lor, dinspre pădure. 

Tarzan a clătinat din cap, contrariat. 

— Poftiţi, domnilor, a început el zâmbind, reprezentaţia 
începe. Nemaivăzut, nemaiauzit, nemaipomenit! 

Cu aceste cuvinte şi-a luat soţia în braţe, a strâns-o la 
piept şi a sărutat-o. 

— Nu putem şti, Jane, ce se va întâmpla, a zis el. Voi face 
tot ce îmi va sta în puteri... Dă-mi sulița ta şi să nu fugi. 


Singura noastră speranţă stă în creierul redus al fiarei nu 
în forţele noastre. Dacă o pot stăpâni... în sfârşit, să vedem. 

Fiara a ieşit din pădure şi privea în toate părţile căutându- 
i pe ei cu ochii ei slabi. 

Tarzan a ridicat vocea şi a scos strigătul acela fantastic al 
Torodonului: 

— Uiii-hoo! Uiii-hoo! 

Fiara enormă s-a oprit pe loc, nemişcată, cu atenţia 
încordată spre chemarea auzită. Tarzan a înaintat spre Grif, 
cu Jane alături de el. 

— Uiii-hoo! a strigat el din nou, impunător. 

Fiara a mugit din nou, surd şi prelung, înaintând spre ei. 

— Perfect! a exclamat Tarzan. Totul pare să fie în favoarea 
noastră acum. Poţi să te abţii? Dar de ce te întreb oare? 

— Nu ştiu ce este frica, dacă sunt lângă tine; a zis ea încet, 
strângându-l de braţ. 

În felul acesta, s-au apropiat amândoi de monstrul uriaş al 
unei epoci uitate demult, până când au ajuns lângă umărul 
lui enorm. 

— Uiii-hoo! a strigat Tarzan, izbindu-l peste bot cu coada 
suliţei. 

A urmat muşcătura fiarei în aer, muşcătură care nu l-a 
ajuns şi care, era evident, nu intenţiona să-l ajungă, dar 
care era răspunsul dorit. 

— Haide! a zis Tarzan. 

Luând-o de mână pe Jane, a condus-o prin spatele 
monstrului şi în sus pe spinarea lui lată, până la gât, lângă 
coame. 

— Acum vom călări aşa cum ştiau să călărească strămoşii 
noştri, faţă de care faima regilor moderni rămâne în umbră, 
o afacere neînsemnată... Cum ţi-ar plăcea să treci prin 
Hyde Park, în Londra, călare pe unul dintre aceştia? 

— Mă tem că „charlestonii” se vor speria de costumele 
noastre de călărie, a spus ca râzând. 

Tarzan l-a condus pe Grif în direcţia în care vroia să 
meargă. Vaduri, râuri şi maluri nu îngreunau cu nimic 


drumul acestei fiare enorme. 

— Un tanc preistorie, nu-i aşa? 

— Sunt convinsă de aceasta, a răspuns Jane râzând. 

La un moment dat, s-au întâlnit pe neaşteptate cu un grup 
de vreo zece ostaşi Hodoni, când Griful a ajuns într-un 
luminiş din pădure. 

Indivizii erau întinşi la umbra unui copac răzleţ. Când au 
văzut fiara, au strigat şi consternaţi, au sărit în picioare, iar 
la strigătele lor, Griful a scos mugetul lui puternic şi a 
pornit să atace. 

Războinicii au fugit în toate direcţiile, în timp ce Tarzan se 
străduia, izbind bestia peste bot cu coada suliţei, să o 
determine să-l asculte. A reuşit tocmai în momentul când 
Griful era aproape să înhaţe un ostaş pe care, după toate 
aparențele, l-a ales ca pradă. 

Fiara s-a oprit, mormăind; iar bietul ostaş a mai aruncat o 
privire unică înapoi - se vedea faţa contractată de groază - 
şi a dispărut în adâncul pădurii. 

Tarzan era încântat. A avut unele îndoieli că nu va putea să 
stăpânească fiara, dacă acesteia îi va intra în cap că trebuie 
să atace pe cineva. De aceea, a avut intenţia să îl elibereze 
înainte de a ajunge în Korulja. 

Acum, însă, şi-a schimbat proiectul... Vor merge până în 
satul lui Omat călare pe Grif şi Koruljanii vor avea subiect 
de discuţie generaţii întregi de acum înainte. 

Tarzan nu se gândea la aceasta numai pentru a face 
impresie. Se gândea la siguranţa Janei, ştiind că ea nu va 
avea nimic de suferit din partea oamenilor şi nici din partea 
fiarelor, atâta timp cât va călări pe cea mai grozavă fiinţă 
din întreg Paluldonul. 

În timp ce ei înaintau încet spre Korulul, mersul natural al 
unui Grif nefiind energic, un grup de ostaşi îngroziţi, a sosit 
gâfâind greu în Alur, răspândind o veste fantastică despre 
Dorul-Otho. Nu numai că nu îndrăzneau să rostească cu 
voce tare acest nume, ci vorbeau despre el ca despre Jad- 
guru, relatând că l-au văzut călare pe un Grif enorm, iar 


lângă el călărea frumoasa străină pe care Kotan dorise să o 
facă regină a Paluldonului. 

Această poveste a ajuns şi la urechile lui Ludon, care i-a 
chemat pe ostaşi punându-le diferite întrebări. În cele din 
urmă, s-a convins că aceştia spuneau adevărul, iar, când a 
aflat şi direcţia în care mergea Tarzan, şi-a închipuit 
numaidecât că erau în drum spre Jalur ca să-l găsească pe 
Jadon, fapt pe care, ştia foarte bine, trebuia să-l împiedice 
cu orice preţ. 

După cum proceda întotdeauna în cazuri extreme, l-a 
chemat la el pe Pansat, să se sfătuiască cu el, rămânând 
amândoi mult timp închişi în camera marelui preot. 

Când întrevederea lor a luat sfârşit, planul era pregătit. 

Pansat a mers repede în camera lui, unde şi-a aruncat 
masca şi insignele de preot, îmbrăcându-se şi înarmându-se 
ca un războinic, după care s-a întors la Ludon. 

— Bravo! A exclamat acesta când l-a văzut. Nici prietenii 
tăi, nici robii care te slujesc nu te vor recunoaşte acum. Nu 
pierde timpul, Pansat, deoarece totul depinde de energia cu 
care vei lovi. Şi... nu uita: ucide-l pe om, dacă poţi; dar în 
orice caz să aduci femeia în viaţă. Înţelegi? 

— Da, stăpâne, a răspuns preotul. 

Astfel, un om singuratic a plecat din Alur, îndreptându-se 
spre nord-vest, spre Jalur. 

Trecătoarea vecină cu Korulja, mai la Nord de aceasta, era 
nelocuită, motiv pentru care Jadon, general bătrân şi 
cunoscător în arta războiului, a ales acest loc pentru 
mobilizarea armatei sale ca punct de plecare asupra 
Alurului. 

Două lucruri i-au influenţat această alegere. 

Mai întâi, faptul că, putând să îşi ţină planurile ascunse de 
inamic, ar fi avut avantajul să surprindă forţele lui Ludon, 
atacându-le dintr-o direcţie de unde nu bănuiau. 

În al doilea rând, îşi putea feri oamenii de multele poveşti 
din oraşe, unde circulau cele mai fantastice zvonuri despre 
sosirea în Alur a lui Jad-ben-Otho şi despre trecerea 


Dumnezeului de partea lui Ludon, marele preot, în scopul 
de a-l susţine în războiul cu Jadon. 

Trebuiau inimi tari, inimi dintre cele mai credincioase, 
care să nu acorde atenţie amenințărilor insinuate asupra 
unei răzbunări divine care i-ar asupri pe cei trecuţi de 
partea lui Jadon. 

Au început să fie tot mai dese dezertările din rândurile 
şefului cetăţii Jalur, iar cauza dreaptă a acestuia părea că se 
clatină şi în curând se va prăbuşi. 

Aşa stăteau lucrurile când santinela postată pe moviliţa 
din intrare trecătorii a trimis mesajul că a observat ceva jos, 
pe vale, ceva care părea să fie, de la distanţă, nici mai mult 
nici mai puţin decât două fiinţe călărind pe spatele unui 
Grif. Mai spunea că i-a văzut numai când au trecut prin 
locuri deschise şi că drumul lor părea a fi în partea de susa 
râului, spre Korulja. 

Jadon era înclinat la început să se îndoiască de realitatea 
celor spuse de informatorul său; dar, ca oricare general 
bun, nu putea să lase necercetată nici o informaţie posibil 
falsă. S-a hotărât să meargă singur pe movilită şi să afle cât 
mai repede cât adevăr era în ceea ce spunea santinela că a 
observat prin vizorul eronat al fricii. 

Dar abia a luat loc lângă santinelă, când acesta i-a atins 
braţul indicându-i un loc spre Sud. 

— Priveşte-i! Sunt mai aproape acum, a şoptit el. Se văd 
destul de bine. 

Şi chiar aşa era: la mai puţind e cinci sute de metri 
depărtare, Jadon a avut ocazia să vadă ceea ce nu a mai 
văzut niciodată în toată viaţa sa în Paluldon: două fiinţe 
omeneşti călărind pe spatele lat al unui Grif. 

La început nu îi venea să creadă ceea ce vedea cu propriii 
ochi, dar, după un timp, a trebuit să accepte că fiinţele 
acelea nu puteau să fie o închipuire... Apoi l-a recunoscut 
pe omul de pe Grif şi scoțând un sunet de mare surpriză, s- 
a ridicat în picioare. 


— El este! a strigat Jadon către oamenii din jurul său. Este 
chiar Dorul-Otho! 

Strigătul lui Jadon a fost auzit atât de călăreţii care nu îi 
înțelegeau cuvintele, cât şi de Griful care răcnea sălbatic, 
pornind spre moviliţă. Urmat de câţiva dintre cei mai 
curajoşi soldaţi, Jadon a alergat înaintea noilor sosiți. 

Tarzan a evitat întotdeauna certurile inutile, aşa că a 
încercat să oprească animalul, dar fiara nu a vrut să 
accepte comanda imediat; au trecut, astfel, câteva 
momente până când Griful a recunoscut voinţa stăpânului 
său. Ambele părţi au ajuns foarte aproape una de alta mai 
înainte ca Tarzan să fi reuşit să oprească atacul nebun al 
fiarei. 

Cu toate acestea, Jadon şi războinicii săi au realizat că 
această fiară, care mugea de se cutremura pământul, venea 
spre ei cu intenţii rele. 

De aceea, judecata se impuse curajului şi s-au urcat toţi 
într-un copac, tocmai unde Tarzan a reuşit să-l stăpânească 
pe Grif. Atunci Jadon i-a strigat din copac: 

— Suntem prieteni! Eu sunt Jadon, şeful din Jalur. Atât eu, 
cât şi ostaşii mei ne aplecăm capetele la pământ în faţa lui 
Dorul-Otho şi îl rugăm să ne ajute în lupta pe care o avem 
cu Ludon pentru cauza dreptăţii. 

— Încă nu l-ai învins? a întrebat Tarzan. Am considerat că 
eşti de mult rege în Paluldon. 

— Nu încă, a răspuns Jadon. Poporul se teme de marele 
preot; iar acum, când are în templu unul care pretinde că 
este Jad-ben-Otho, au început să se teamă şi ostaşii mei. 
Însă, dacă ar şti că Dorul-Otho s-a întors şi că le-a 
binecuvântat cauza, sunt ferm convins că victoria va fi de 
partea noastră. 

Tarzan s-a gândit un timp, după care a răspuns: 

— Jadon, a început el, tu ai fost unul dintre puţinii care au 
crezut în mine şi care doreau să mi se acorde primirea 
cuvenită. Am o datorie de plătit lui Jadon şi o răfuială cu 
Ludon, nu numai în privinţa mea, ci mai ales în privinţa 


soţiei mele. Voi merge cu tine, Jadon, să îi plătesc 
nelegiuirea lui Ludon. Spune-mi, şefule, cum poate Dorul 
Otho să fie folositor poporului tău? 

— Însoţeşte-mă până la Jalur şi prin satele de acolo, a 
răspuns Jadon repede. În acest fel poporul va vedea că eşti 
într-adevăr Dorul-Otho şi că aprobi cauza lui Jadon. 

— Ai impresia că vor crede mai mult în mine decât înainte? 
a întrebat Tarzan. 

— Cine va îndrăzni să se înfrunte ideea că acela care 
călătoreşte pe spatele unui Grif este Dumnezeu? A replicat 
bătrânul şef. 

— Şi dacă particip la bătălia de la Alur, a întrebat Tarzan, 
cum ar putea să fie soţia mea în siguranţă în timpul lipsei 
mele? 

— Va rămâne în Jalur, împreună cu prinţesa Ghizi şi cu 
femeile de la palatul meu, a răspuns Jadon. Acolo va fi în 
siguranţă, deoarece voi lăsa câţiva războinici să le 
ocrotească. 

Dar spune-ne, Dorul-Otho, că vei veni şi fericirea mea va fi 
completă, deoarece chiar fiul meu, Tadeu, înaintează 
asupra Alurului cu o armată din partea de Nord-Vest. 
Armatele noastre vor fi atunci victorioase! 

— Bine, Jadon, ţi se va împlini dorinţa; dar mai întâi 
trebuie să aducem cât mai multă carne pentru Griful meu. 
— Sunt mai multe cadavre sus în lagăr, a răspuns Jadon, 

deoarece oamenii mei le-au vânat. 

— Bine! a exclamat Tarzan. Să le aducă aici! 

După ce carnea a fost adusă şi lăsată la o oarecare 
distanţă, Tarzan a coborât de pe spinarea Grifului şi a 
hrănit-o cu propria lui mână. 

— Ai grijă să aibă întotdeauna suficientă carne, i-a zis el lui 
Jadon, cu convingerea că stăpânirea lui asupra animalului 
ar putea să fie de scurtă durată, dacă acesta s-ar întâmpla 
să flămânzească prea mult. 

Abia a doua zi de dimineaţă au fost pregătiţi să plece spre 
Jalur. Tarzan şi-a găsit Griful acolo unde l-a lăsat cu o seară 


înainte, lângă cadavrele a două antilope şi a unui leu, însă 
nu mai era nimic acolo decât Griful. 

— Paleontologii susţin că era ierbivor, a explicat Tarzan 
Janei când s-au apropiat amândoi de fiară. 

În călătoria lor până la Jalur, au încercat să treacă prin 
toate satele împrăştiate în drum şi unde Jadon spera să 
stârnească un mare entuziasm pentru cauza lui. 

Tarzan avea în faţa lui un grup de războinici ce avea rolul 
de a avertiza poporul să nu se sperie de Grif şi de 
asemenea, cum să îl primească pe Dorul-Otho, potrivit 
rangului său. 

Rezultatul a fost mai mult decât a sperat Jadon şi nu i s-a 
întâmplat să rămână cineva, în niciunul dintre satele prin 
care au trecut, care să nu creadă în dumnezeirea lui 
Tarzan. 

În timp ce se apropiau de Jalur, s-a alăturat de ei şi un 
războinic străin pe care nici un ostaş din partea lui Jadon 
nu îl cunoştea. 

Spunea că vine dintr-un sat de la Sud şi că a fost 
neîndreptăţit de un şef asociat al cauzei lui Ludon, motiv 
pentru care a dezertat din rândurile ostaşilor marelui preot 
şi mergea spre Nord în speranţa că va găsi un rost în Jalur. 

Deoarece orice ajutor, oricât de mic, era binevenit, 
bătrânul şef a dat voie şi străinului să îi însoţească, astfel că 
războinicul a mers cu ei până la Jalur. 

Acum apărea întrebarea ce să facă cu Griful în timpul cât 
ei stăteau în oraş. 

Cu multă dificultate a reuşit Tarzan să-l împiedice a-i ataca 
pe cei care se apropiau de el, atunci când au intrat în 
tabăra lui Jadon de la gura trecătorii nelocuite de lângă 
Korulja. În timpul marşului, însă, creatura părea că s-a mai 
obişnuit cu prezenţa Hodonilor. 

Aceştia nu îi mai dădeau nici un motiv de supărare, 
rămânând cât mai la distanţă; iar când fiara a trecut pe 
străzile oraşului, Hodonii o priveau de sus, de la ferestrele 
şi acoperişurile caselor, unde se ştiau în siguranţă. 


Cu toate acestea, oricât de domesticit era, nimeni nu s-ar 
fi gândit să îi lase trecere liberă în oraş. 

Cineva a găsit, în cele din urmă, soluţia potrivită de a-l 
închide într-o curte cu ziduri înalte, care se afla chiar lângă 
palat; astfel, Tarzan l-a condus în interiorul curţii, după ce 
mai întâi au descălecat şi el şi Jane. 

Acolo i se arunca destul de regulat carne, ca să se sature 
şi a fost lăsat în voia sa. Iar locuitorii smeriţi ai oraşului nici 
nu s-au gândit măcar să urce pe zidurile curţii pentru a-l 
privi. 

Jadon i-a condus pe Tarzan şi Jane în apartamentele 
prinţesei Ghizi, care, când l-a văzut pe Tarzan, s-a aruncat 
la pământ, atingându-i picioarele cu fruntea. 

Era acolo şi Panatlea, care nu şi-a putut stăpâni bucuria şi 
fericirea când l-a văzut pe Tarzan. 

Când le-a comunicat că Jane este soţia lui, acestea i-au 
arătat şi ei aceeaşi smerenie, deoarece până şi cei mai 
sceptici dintre ostaşii lui Jadon erau convinşi acum că 
adăpostesc în oraşul Jalur un zeu şi o zeiţă. 

De asemenea, mai credeau că, cu ajutorul puterii celor 
doi, Jadon va fi în curând victorios, iar pe tronul din 
Paluldon va fi aşezat bătrânul „viteaz ca leul”. 

Tarzan a aflat de la Ghizi că Tadeu s-a întors şi că se vor 
căsători după rit religios, potrivit obiceiurilor poporului său, 
îndată ce Tadeu se va reîntoarce din bătălia ce se va 
desfăşura la Alur. 

Recruţii se adunau acum în oraş din toate părţile. Din 
acest motiv, s-a luat decizia ca, a doua zi, Tarzan şi Jadon să 
se înapoieze la corpul principal de trupe din tabăra 
ascunsă, după care, profitând de întunericul nopţii, să 
pornească un atac puternic împotriva forţelor lui Ludon. 

L-au avertizat şi pe Tadeu, trimiţându-i un mesaj acolo 
unde era cu ostaşii lui, în partea de nord a Jadbenlului, 
numai la câţiva kilometri de Alur. 

Pentru îndeplinirea acestor planuri a fost necesar ca Jane 
să fie lăsată în palatul lui Jadon din Jalur, împreună cu Ghizi 


şi femeile de serviciu, iar paza lor a fost încredinţată mai 
multor războinici dintre cei mai credincioşi. 

Tarzan, liniştit într-o oarecare măsură, şi-a luat rămas bun 
de la soţia sa, fără a se îngrijora de siguranţa ei. 
Încălecând, deci, din nou pe Grif, a pornit din oraş, 
împreună cu Jadon şi ostaşii acestuia, spre defileul 
Korulgrif. 

La intrarea în trecătoare, Tarzan a renunţat la Grif, 
deoarece l-a slujit destul, iar de acum nu putea să îl mai 
utilizeze în atacul asupra oraşului Alur de a doua zi. 

Evident că, nefiind văzut călare de inamic, efectul intrării 
sale în Alur nu ar fi fost acelaşi. 

Aplecându-i-se vreo două lovituri bune cu coada suliţei, 
enormul animal a pornit, mugind surd, spre interiorul 
Korulgrifului. Dar nici Tarzan nu regreta plecarea lui, 
deoarece niciodată nu putea şti care ar fi fost clipa când 
animalul şi-ar fi pierdut cumpătul, iar pofta lui nemăsurată 
pentru carne ar fi determinat atacul asupra gropului de 
războinici. Imediat după sosirea lor la intrarea în defileu a 
început marşul către frumoasa cetate Alur. 

CAPITOLUL XXII - În ghearele lui Ludon. 

Seara, un războinic din palatul din Jalur s-a strecurat pe 
nesimţite în cuprinsul templului. A mers tocmai în direcţia 
unde erau ascunşi preoţii inferiori. Prezenţa lui nu a stârnit 
nici o bănuială, fiind ceva comun ca ostaşii să aibă afaceri în 
interiorul templului. 

Războinicul a ajuns, în sfârşit, la intrarea unei camere în 
care s-au adunat mai mulţi preoţi pentru cină. Au terminat 
cu riturile ceremoniei sacrificiului de seară şi nu mai era 
nimic de natură religioasă care să le ia timpul până la 
riturile ce le aveau de îndeplinit odată cu răsăritul soarelui. 

Războinicul acesta ştia, ca întreg Paluldonul, că nu mai 
exista nici o legătură între templu şi palatul din Jalur. De 
asemenea, se mai ştia că Jadon tolera prezenţa preoţilor, 
permițându-le actele crude şi dezgustătoare, numai 
datorită faptului că aşa a fost tradiţia la Hodonii din 


Paluldon de veacuri nenumărate..., iar omul care ar fi 
încercat să se amestece în ceremoniile preoţilor ar fi trebuit 
să fie de o îndrăzneală fără seamăn. 

Se mai ştia că nici Jadon nu a intrat vreodată în palat. 
Totuşi, lumea venea la templu, iar credincioşii îşi adunau 
ofrandele regulat, după cum şi sacrificiile de seară şi de 
dimineaţă se făceau tot atât de regulat ca în toate templele 
din Paluldon. 

Toate acestea le ştia foarte bine ostaşul, poate mai bine 
decât s-ar fi cuvenit să ştie un simplu războinic. De aceea a 
ales el templul, pentru a primi ajutorul pe care îl căuta 
pentru a îndeplini misiunea sa. 

Intrând în apartamentul unde stăteau preoţii, i-a salutat 
după cum era obiceiul în Paluldon, dar, făcând în acelaşi 
timp un semn cu degetul: semn care nu ar fi atras atenţia 
nimănui, sau poate că abia ar fi fost realizat de cineva care 
nu i-ar fi înţeles rostul. 

S-a observat imediat că în cameră se aflau şi dintre aceia 
ce i-au remarcat gestul, deoarece doi preoţi s-au ridicat de 
la locurile lor, apropiindu-se de ostaşul rămas lângă uşă, 
răspunzând, în acelaşi timp şi unul şi altul semnalului făcut. 

Nu au vorbit decât un moment după care războinicul a 
salutat şi a plecat. După puţin timp s-a îndepărtat şi unul 
dintre preoţii care a vorbit cu ostaşul, urmat imediat de 
celălalt preot. 

Afară, pe coridor, îi aştepta războinicul, pe care l-au 
condus într-o cameră dintr-un alt coridor mai mic. Aici au 
vorbit toţi trei în şoaptă, mai mult timp. Apoi războinicul s-a 
întors în palat, iar preoţii în propriile camere. 

Apartamentele femeilor din palatul din Jalur se aflau toate 
pe aceeaşi parte a unui coridor. Fiecare apartament avea 
ferestre mari de partea cealaltă, dând în grădină, într-una 
dintre aceste camere dormea Jane Clayton singură. 

Paledonso al marelui căpitan de la nord nu cunoştea 
orgiile de care răsunau palatul regelui din Alur, Jalur fiind 
un oraş tăcut, în comparaţie cu capitala. Cu toate acestea, 


nu lipsea niciodată o gardă la fiecare intrare spre camerele 
lui Jadon şi ale familiei sale, cum nu lipsea nici de la poarta 
care ducea spre templu, nici de la cea dinspre oraş. 

Aceste gărzi erau însă mici, constând, de obicei, numai din 
cinci-şase războinici. Unul era santinelă, în timp ce ceilalţi 
dormeau. Aceasta era situaţia când s-au prezentat doi 
ostaşi, câte unul la fiecare capăt al coridorului, în faţa 
santinelelor făcând pază pentru siguranţa Janei Clayton şi a 
prinţesei Ghizi, repetând, după clişeul obişnuit, cuvinte ce 
anunțau că sunt trimişi să-i schimbe din post. 

Nu s-a întâmplat niciodată ca vreunui războinic să îi pară 
rău că este schimbat din postul de santinelă. Atâta timp cât, 
în împrejurări diferite, ar fi putut pune întrebări 
numeroase, acum este mulţumit să scape de monotonia 
unei datorii atât de detestate în mod universal. De aceea 
aceste două santinele au acceptat să fie înlocuite, fără să 
mai întrebe nimic, pornind repede spre locurile lor de 
dormit. 

După aceea a intrat în coridor un al treilea războinic, iar 
toţi trei au mers împreună până la uşa camerei unde 
dormea soţia lui Tarzan. 

Unul dintre ei era străinul ce l-a întâmpinat pe Tarzan şi 
pe Jadon când s-au apropiat de Jalur cu o zi-două înainte... 
şi era cel care a intrat în templu cu puţin timp înainte; dar 
figurile colegilor săi erau necunoscute, chiar unul altuia, 
deoarece un preot îşi eliberează faţa de mască destul de 
rar, chiar în prezenţa camarazilor săi. 

Au ridicat uşor draperiile de la uşă, care ascundeau 
interiorul camerei trecând şi furişându-se pe coridor 
înăuntru. Într-un colţ, pe un strat gros de blănuri, dormea 
lady Jane. 

Fiind desculți, intruşii nu au făcut nici un zgomot în timp 
ce traversau încăperea de piatră. O rază de lună, trecând 
prin fereastra de lângă pat, a scos în relief frumuseţea 
conturului unui braţ şi a unui umăr alb ca laptele pe negrul 
blănii de sub ea, precum şi profilul perfect al Janei. 


Dar nici frumuseţea femeii care dormea, nici situaţia ei nu 
au trezit în bărbaţi sentimentele de pasiune sau de milă pe 
care imaginea ei le-ar fi stârnit în pieptul oamenilor 
normali. 

Ea nu era, pentru acei preoţi, decât o bucată de lut şi nici 
nu puteau să conceapă acea pasiune ce a împins oamenii la 
intrigă şi omucidere pentru posesiunea acestei frumoase 
fete americane care acum influenţa destinele 
necunoscutului Paluldon. 

Pe podeaua camerei se aflau nenumărate piei tăbăcite, iar 
când cei trei inşi au ajuns lângă femeia care dormea, şeful 
lor s-a aplecat şi a ridicat una dintre pieile mai mici pe care 
a întins-o ţinând-o pe deasupra feţei Janei. 

— Acum! a şoptit el. 

Simultan a aruncat pielea pe faţa fetei, înăbuşindu-i 
ţipetele, în timp ce ceilalţi doi au prins-o de braţe şi de 
picioare, împiedicându-i orice mişcare. 

I-au legat apoi, repede, mâinile la spate şi i-au pus un 
căluş în gură. Lucrând fără un zgomot cât de mic care să îi 
fi trezit pe ocupanţii camerei vecine. 

Smucind-o brutal de picioare, au încercat s-o forţeze să 
meargă spre fereastră. Ea, însă, a refuzat să înainteze, 
trântindu-se din nou pe podea. Preoţii erau foarte nervoşi şi 
ar fi recurs şi la alte mijloace, mai drastice, ca să o 
determine să îi asculte, dar nu îndrăzneau să meargă până 
acolo, deoarece furia lui Ludon s-ar fi dezlănţuit îngrozitor 
asupra aceluia ce ar fi atins-o cumva pe Jane, pe care o 
dorea vie şi neatinsă. 

Au fost, deci, nevoiţi să o ridice şi să o ducă pe sus. Dar şi 
în acest fel, fata le-a provocat greutăţi, zbătându-se din 
toate puterile. În cele din urmă, au reuşit să o treacă pe 
fereastră, în grădina palatului, de unde unul dintre cei doi 
preoţi i-a condus spre o portiţă din partea de sud a 
împrejurimii. 

Dincolo de această portiţă începea un rând de trepte 
ducând în jos spre râu, iar la capătul scării erau legate 


câteva bărci. Pansat a fost foarte norocos că şi-a găsit 
ajutoare printre cei care cunoşteau atât de bine templul şi 
palatul, deoarece, altfel, nu ar mai fi scăpat niciodată din 
Jalur cu prizoniera. 

Aşezând femeia în fundul bărcii, a trecut imediat şi a luat o 
vâslă. Colegii săi au desfăcut micul pripon şi au împins 
micul vas în curentul râului. 

Iar, după ce opera lor de trădare a fost completă, şi-au 
îndreptat paşii spre templu, în timp ce Pansat, vâslind cu 
putere în partea de jos a curentului, se apropia repede de 
lacul Jadbenlul, pe ale cărui maluri se ridica Alur. 

Luna a apus. La răsărit nu se vedea încă nici un semn de 
apropiere a zilei. În întunericul ce domnea înaintea ivirii 
zorilor, un lung şir de ostaşi se strecura în interiorul cetăţii 
Alur. 

Planurile lor au fost bine întocmite şi părea că nu există 
nici o putere care să împiedice îndeplinirea lor. O ştafetă a 
fost trimisă de Tadeu, ale cărui trupe staţionau la nord-est 
de cetate. Tarzan, împreună cu un detaşament de trupe, 
urma să intre în templu prin trecătoarea secretă pe care 
numai el o ştia, iar Jadon cu mai multe trupe urmau să 
treacă să atace porţile palatului. 

Conducându-şi mica lui oaste, Tarzan se furişa pe străzile 
sucite ale Alurului, reuşind să ajungă neobservat până în 
faţa clădirii ce ascundea intrarea în trecătoare secretă. 
Această intrare nu era păzită de nici o santinelă, fiindcă 
existenţa ei nu era cunoscută decât unor preoți. 

Ca să faciliteze trecerea războinicilor prin tunelul acela 
strâmt şi cotit, Tarzan a aprins o torţă adusă în acest scop. 
A pornit înaintea lor cu torţa în mână, indicându-le drumul. 

Era convins că putea să facă foarte mult, odată ce va 
ajunge cu trupa sa în camerele interioare ale templului, 
deoarece un atac reuşit în acest loc ar aduce după sine o 
confuzie şi consternare printre preoţii uşor de înfrânt, ceea 
ce i-ar fi permis să atace forţele palatului prin spate, în 


timpul cât Jadon îi reţinea ocupați la porţi, iar forţele lui 
Tadeu se revărsau peste zidurile din nord. 

Jadon a considerat de mare valoare, ca efect moral, 
apariţia subită şi misterioasă a lui Dorul-Otho în inima 
templului, aşa că a insistat pe lângă Tarzan să profite de 
faptul că mulţi dintre ostaşii lui Ludon au reacţionat 
supunându-se acestuia sau lui Dorul-Otho, deoarece au 
trecut, deocamdată, de partea lui Ludon mai mult de frica 
ce le-o insufla marele preot, decât credinţa care i-ar fi 
purtat-o. 

Exista un proverb în Paluldon, al cărui sens se potriveşte 
de minune cu vechea zicală: „Omul propune şi Dumnezeu 
dispune”. Acest proverb, în traducere liberă, ar suna astfel: 
„Cărarea dreaptă duce, adeseori, la destinaţie greşită”. Tot 
aşa părea a fi soarta hărăzită planurilor marelui căpitan de 
la nord şi a dumnezeiescului său aliat. 

Tarzan, mai obişnuit decât camarazii săi cu întortocherile 
coridoarelor şi având avantajul întregii lumini a torţei, care, 
de altfel, abia împrăştia umbrele, ce se afla înaintea 
celorlalţi. 

În nerăbdarea lui de a se încăiera cu inamicul, aproape că 
nici nu se mai gândea la cei care veneau în urma lui. Şi nu 
ar trebui să ni se pară deloc ciudat, deoarece el, încă din 
copilărie, s-a obişnuit să lupte singur în toate bătăliile vieţii 
era o a doua natură la el să depindă numai de isteţimea şi 
vitejia sa. 

În felul acesta, ajunse cu mult mai înaintea războinicilor 
săi în coridorul de sus, unde se aflau camerele lui Ludon şi 
ale preoţilor inferiori; iar în momentul când a sosit pe acest 
coridor, a văzut dintr-un alt coridor lateral apărând un 
războinic, mai mult târând decât ducând, corpul unei femei. 

Dintr-o singură privire a ştiut că prizoniera legată fedeleş 
era soţia sa, pe care o ştia în siguranţă în palatul lui Jadon 
din Jalur. 

Războinicul şi femeia l-au văzut şi ei pe Tarzan în clipa 
când şi acesta i-a descoperit. A auzit mârâitul surd şi fioros 


al lui Tarzan, în momentul în care s-a repezit să îşi smulgă 
soţia din ghearele străinului şi să îşi verse asupra acestuia 
furia şi răzbunarea care îi clocoteau în vine. 

De partea cealaltă a condorului, se afla intrarea unei 
cămăruţe în care Pansat a fugit ducând şi femeia cu el. În 
urma lui, la câţiva paşi, se afla Tarzan, care a aruncat torţa 
din mână, în locul ei a strălucind acum lungul său cuţit de 
vânătoare. În furia şi viteza lui semăna cu un taur când 
vede roşu înaintea ochilor şi atacă. A intrat şi el în camera 
în care a dispărut Pansat; dar, când draperiile au căzut la 
loc, a rămas în beznă. 

Aproape simultan s-a auzit şi bufnitura unei pietre pe altă 
piatră, aproape în faţa lui... urmată de altă bufnitură exact 
în spatele său. Nu a mai avut nevoie de alte dovezi că se 
află din nou prizonier în templul lui Ludon. 

Din primul moment, când a auzit căderea uşii de piatră, a 
rămas pe loc, nemişcat, nemai dorind să fie precipitat în 
vreo groapă cu Grif, sau expus la cine ştie ce altă primejdie, 
aşa cum i s-a întâmplat când a căzut în cursa lui Ludon în 
templul Grifului. 

După un timp, ochii lui s-au mai obişnuit cu întunericul şi a 
putut să observe strecurându-se în odaie o lumină slabă, 
dar i-au trebuit câteva momente până să poată realiza pe 
unde intra lumina. A observat, în cele din urmă. În tavanul 
camerei o mică deschizătură, probabil de vreun metru în 
diametru, pe care ajungea până le el, nu lumina propriu- 
zisă, ci mai curând un întuneric mai puţin dens decât acela 
din închisoarea sa. 

Din momentul în care au căzut uşile sechestrând acolo, nu 
a mai auzit nici un fel de zgomot, deşi auzul lui era foarte 
încordat în clipa aceea, sperând să găsească vreun indiciu 
asupra direcţiei în care a mers răpitorul soţiei sale. 

După un timp, a reuşit să vadă şi conturul închisorii sale. 
Era o cameră de vreo doi metri lungime pe doi metri lăţime. 
S-a lăsat în genunchi, procedând cu cea mai mare atenţie la 
examinarea podelei. În centrul încăperii, exact sub 


deschizătura din tavan, descoperi o trapă, restul podelei 
fiind solid. Ştiind aceasta, putea să circule oriunde prin 
interiorul odăii neavând decât să ocolească locul primejdios 
din centru. 

Pe urmă a examinat pereţii. Nu existau decât două 
deschizături, din care una era uşa pe unde a intrat el, iar în 
faţă era uşa prin care a ieşit războinicul ducând-o cu el pe 
Jane. Amândouă erau închise cu plăci de piatră, al căror 
mecanism de închidere a fost pus în mişcare de ostaş în 
clipa trecerii sale pe acolo. 

Ludon, marele preot, îşi lingea buzele subţiri şi şi-a frecat 
mâinile osoase de mulţumire şi bucurie când a apărut în 
faţa lui Pansat cu Jane Clayton. A aşezat-o pe aceasta la 
picioarele lui. 

— Bravo, Pansat! a exclamat el. Vei fi foarte bine răsplătit 
pentru serviciile tale. Dacă l-am avea acum şi pe falsul 
Dorul-Otho în mâinile noastre, întreg Paluldonul s-ar afla la 
picioarele noastre. 

— Stăpâne, a strigat Pansat, l-am prins şi pe el! 

— Cum! a exclamat surprins Ludon. L-ai prins pe Tarzan 
Jad-guru? Poate că l-ai ucis, vrei să zici! Dar spune repede, 
Pansat! Spune-mi! Nu vezi că mor de curiozitate? 

— L-am prins viu, stăpâne, a răspuns Pansat. Duşmanul 
tău de moarte se află acum în camera construită de 
strămoşii noştri pentru prinderea celor prea puternici în 
lupta piept la piept. 

— Bine, bravo, Pansat! Să ştii că... 

În momentul acela a intrat în cameră un preot speriat. 

— Stăpâne, a strigat el. Fugi repede, repede! Coridoarele 
templului sunt pline de războinicii lui Jadon. 

— Eşti nebun! a strigai marele preot. lemplul şi palatul 
sunt păzite de ostaşii mei. 

— Spun adevărul, stăpâne, a răspuns preotul. Chiar în 
coridorul acesta înaintează, spre camera luminăţiei tale, un 
grup de războinici, ce par să vină dinspre trecătoarea 
secretă care duce de aici în oraş. 


— Poate să fie aşa, a spus Pansat. Tot din direcţia aceea 
venea şi Tarzan Jad-guru când l-am descoperit şi l-am prins 
în cursă. Probabil că îşi conducea războinicii chiar la sfântul 
sfinţilor. 

Ludon s-a îndreptat repede spre intrarea camerei şi a 
privit în coridor. S-a convins, dintr-o singură privire, că 
temerile preotului sunt perfect întemeiate. Din partea de 
jos a coridorului veneau spre el vreo doisprezece războinici, 
dar, lipsiţi cum erau de un conducător, păreau încurcaţi, 
neştiind în ce direcţie să meargă. 

Marele preot a ghicit imediat că ei se simt pierduţi în 
labirintul subteran al templului. Trecând, deci, înapoi în 
camera sa, a prins de o curea care atârna în tavan şi a tras 
cu putere de ea. Imediat a răsunat în întregul templu 
sunetul adânc şi prelung al unui clopot de metal. Ludon a 
tras de cinci ori de curea şi s-a întors apoi spre cei doi 
preoţi poruncindu-le: 

— Luaţi femeia cu voi! Urmaţi-mă! 

Traversând camera, a trecut printr-o uşă mică urmat de 
ceilalţi doi preoţi care au ridicat-o pe Jane de pe podea. Au 
mers printr-un coridor îngust, urcând un număr mare de 
trepte, apoi au cotit la dreapta, la stânga şi înapoi, printr-o 
încâlcitură de trecători, care se terminau, în cele din urmă, 
cu o scară în formă de spirală, de unde au ieşit la suprafaţă, 
în aer liber. Ajunseseră în curtea centrală decorată cu câte 
un altar la apus şi la răsărit. 

Se auzea acum, din toate părţile, zgomote de paşi grăbiţi. 
Cele cinci lovituri de clopot a fost date ca să îi cheme pe 
credincioşi în apărarea lui Ludon în camerele lui 
particulare. Preoţii, care cunoşteau drumul, i-au condus la 
locul cuvenit pe războinicii mai puţin obişnuiţi cu labirintul 
din templu. Astfel, ostaşii care l-au însoţit pe Tarzan s-au 
trezit fără conducător, dar şi în faţa unei forţe superioare. 

Erau, într-adevăr, oameni curajoşi, dar în împrejurările de 
faţă erau cu totul neputincioşi; s-au retras în coridorul 
îngust pe unde au venit şi găsindu-se mai în siguranţă, cu 


perspectiva să fie atacați numai de un singur inamic. 
Planurile lor iniţiale au fost nimicite şi era posibil ca 
întreaga lor cauză să fi fost pierdută, atât de mult se bazase 
Jadon pe reuşita încercării lor. 

CAPITOLUL XXIII - Judecata neamţului. 

Odată cu răsunetul clopotului din templu, Jadon a fost 
încredinţat că Tarzan şi grupul pe care îl conducea au dat 
lovitura iniţială. A pornit şi el atacul hotărât asupra porţilor 
palatului. 

Strigătele sălbatice de război, care arătau începutul 
luptei, au ajuns şi la urechile lui Ludon, în curtea Centrală a 
templului. 

Lăsându-i acolo pe Pansat şi pe celălalt preot să păzească 
prizoniera, şi-a îndreptat paşii cu viteză spre palat în scopul 
de a conduce lupta personal. Înainte de a ieşi din templu, a 
trimis o ştafetă să afle rezultatul luptei din coridoarele de 
jos şi o altă ştafetă prin care îndemna preoţii să 
răspândească vestea că falsul Dorul-Otho se află prizonier 
în templu. 

În timp ce zgomotul asurzitor al bătăliei se auzea în întreg 
oraşul Alur, locotenentul Obeigatz se răsucea pe pieile moi 
ale culcuşului său. După un timp, stătea drept şi se freca la 
ochi, privind în jurul lui. Afară era întuneric. 

— Sunt Jad-ben-Otho! a strigat el. Cine îndrăzneşte să îmi 
tulbure somnul? 

La piciorul patului, pe podea, se afla o sclavă care s-a 
aplecat tremurând, cu fruntea la pământ. 

— Trebuie să fi fost inamicul, o, Jad-ben-Otho! 

Sclava a vorbit cu o voce suavă, cunoscând grozăviile 
furiilor de nebunie care îl apuca pe Dumnezeul lor faţă de 
cel mai neînsemnat amănunt. 

În momentul acela, dând la o parte draperiile, un preot a 
intrat repede, iar, după ce a făcut doi paşi în cameră, s-a 
lăsat în genunchi, atingându-şi fruntea de podeaua de 
piatră. 


— Jad-ben-Otho! a strigat el. Războinicii lui Jadon au 
atacat palatul şi templul. Chiar în momentul acesta este o 
luptă mare pe coridoarele de lângă camerele lui Ludon. 
Marele preot te roagă să vii până la palat ca să-i încurajezi, 
prin prezenţa ta, pe războinicii credincioşi. 

Când a auzit aceasta, Obeigatz, a sărit în picioare. 

— Sunt Jad-ben-Otho!a ţipat el. Cu fulgerele mele îi voi 
distruge pe blestemaţii care îndrăznesc să atace sfânta 
cetate Alur. 

Câteva clipe însă, a alergat fără rost şi ca un nebun prin 
cameră. În timp ce preotul şi sclava au rămas aplecaţi cu 
frunţile pe podea. 

— Haide! a strigat Obeigatz, izbind cu piciorul în coastele 
sclavei. Haide! a repetat el. Ce vreţi? Să staţi aici toată ziua, 
în timp ce forţele întunericului copleşesc cetatea luminii? 

Ca toţi aceia obligaţi să-şi servească Dumnezeul, speriaţi 
până în măduva oaselor, preotul şi sclava s-au ridicat, 
urmându-l pe neamţ în oraş. 

În timpul acesta, mai presus de strigătele războinicilor, s- 
au ridicat ţipetele necontenite ale preoţilor. 

— Lată! Jad-ben-Otho este cu noi... Falsul Dorul-Otho este 
prizonier în templu. 

Aceste strigăte persistente au ajuns şi la urechile 
inamicului, după cum a fost şi intenţia. 

Când soarele se înălța pe cer, forţele lui Jadon erau tot la 
porţile palatului. Bătrânul războinic a ocupat o clădire 
înaltă în afara palatului, pe acoperişul căreia se afla un 
ostaş cu misiunea să observe zidul de nord al cetăţii, loc pe 
unde trebuia să intre Tadeu. 

Dar minutele treceau şi se transformau în ore, iar atacul 
presupus al lui Tadeu se lăsa aşteptat. Acum, în plina lumină 
a soarelui, a apărut pe acoperişul uneia dintre clădirile 
palatului, marele preot Ludon, pretendentul la tron, Mosar 
şi făptura aceea ciudată goală, a cărei păr şi barbă lungă 
erau împletite cu flori şi ierburi. 


În spatele lor erau aliniaţi vreo douăzeci de preoţi 
inferiori, care cântau într-un glas: 

— Acesta este Jad-ben-Otho! Aruncaţi armele şi predaţi- 
vă! 

Preoţii repetau întruna aceste cuvinte, alternând uneori 
strigătele: 

— Falsul Dorul-Otho este prizonier în templu! 

În timpul uneia dintre acele întreruperi atât de comune 
bătăliilor între forţe dotate cu arme pentru întrebuinţarea 
cărora este nevoie de mari eforturi s-a auzit, deodată, o 
voce puternică în rândurile ostaşilor lui Jadon: 

— Arată-ni-l pe Dorul-Otho! Altfel nu te credem! 

— Aşteptaţi! a strigat Ludon. Dacă nu îl aduc înaintea 
voastră înainte ca soarele să fi apus de partea cealaltă a 
cerului, vă voi deschide porţile palatului, iar războinicii mei 
vor depune armele. 

Cu aceste cuvinte, s-a întors şi a dat unui preot inferior 
câteva ordine scurte. 

Tarzan păşea în sus şi în jos în mica încăpere a închisorii, 
imputându-şi cu amărăciune stupiditatea de care a dat 
dovadă când a fost prins în cursă... Dar altceva ce ar fi 
putut să facă decât ce a făcut să alerge în ajutorul iubitei 
sale soţii? 

Se întreba: cum de au furat-o ei din Jalur? Apoi i-a fulgerat 
prin minte trăsăturile războinicului pe care l-a văzut 
ducând-o legată. Îi erau ciudat de cunoscute. 

S-a străduit să-şi amintească unde l-a mai văzut până 
atunci şi după un timp, a reuşit. 

Era acel ostaş străin care s-a înrolat în armata lui Jadon, 
lângă Jalur, în ziua în care Tarzan îl călărea pe Grif. Dar 
cine anume putea fi omul acesta? Tarzan putea fi sigur că 
nu l-a mai văzut niciodată, decât în acele momente? 

După un timp a auzit sunetul clopotului din coridorul din 
exterior, iar după aceea, foarte slab, zgomot de paşi şi 
strigăte. A înţeles imediat că ostaşii veniţi cu el au fost 


descoperiţi şi s-a încins o luptă. Îi făcea rău să se ştie acolo, 
împiedicat să participe şi el. 

A încercat de câteva ori să deschidă uşa închisorii şi trapa 
din mijlocul camerei, dar niciuna, nici alta nu au cedat 
încercărilor lui. Şi-a încordat privirile spre deschizătura de 
sus, dar nici acolo nu a văzut nimic. Apoi şi-a continuat 
mersul lui zadarnic, întocmai ca un leu după gratiile groase 
ale unei celule. 

Minutele se scurgeau încet; au trecut ore. De afară se 
auzeau până la el strigătele oamenilor de la mare distanţă. 
Lupta trebuie să fi fost la apogeu. Se întreba dacă Jadon va 
fi sau nu victorios şi dacă învingându-şi duşmanul, va putea, 
el şi prietenii lui, să îl descopere vreodată în această 
cameră ascunsă în adâncul stâncilor. Se îndoia, pe bună 
dreptate, că s-ar putea întâmpla aşa ceva. 

Şi acum, în timp ce privea spre deschizătura din tavan, a 
văzut atârnând ceva de mijlocul ei. S-a apropiat şi privit 
atent. Da, atârna ceva de acolo: ceva care părea să fie o 
funie. 

S-a mirat de acest lucru. Cum de nu a văzut-o până 
atunci? Funia a fost oare tot timpul acolo? Probabil că da, 
deoarece nu a auzit nici un zgomot de sus, iar în cameră 
era prea întuneric ca să nu o fi putut scăpa din vedere. 

A ridicat mâna spre ea. Capătul de jos era tocmai la 
îndemâna lui. S-a lăsat greu de ea, ca să vadă dacă rezistă 
greutăţii lui. Apoi, a eliberat-o şi s-a tras un pas în spate ca 
să o vadă, aşa cum face un animal după ce a cercetat un 
obiect cu care nu este familiarizat: una dintre 
caracteristicile care îl deosebeau pe Tarzan de ceilalţi 
oameni, accentuându-i asemănarea cu fiarele sălbatice din 
junglă. A repetat mişcarea de câteva ori, încercând funia de 
piele împletită şi ascultând tot timpul să audă vreun sunet 
care să îl lămurească de prezenţa funiei acolo. 

Era foarte atent să nu calce din greşeală pe trapă; 
atârnându-se cu totul de funie, şi-a ridicat picioarele, 
întinzându-le unul la dreapta şi unul la stânga, sub forma 


unui unghi mare, aşa că, dacă ar fi căzut, să cadă călare pe 
trapă. Funia era solidă; îl susţinea. Dar de sus nu se auzea 
nici un zgomot, precum nici din direcţia trapei de jos. 

A început să urce pe funie cu mare atenţie, apropiindu-se 
din ce în ce mai mult de tavan. După o clipă, urma să ajungă 
cu ochii deasupra nivelului podelei încăperii de deasupra. 

Braţele lui întinse au intrat bine în deschizătura care 
ducea în camera de sus. Încă un efort şi... deodată 
amândouă mâinile i-au fost strânse ca într-un cleşte, 
paralizându-i orice mişcare, lăsându-l atârnat în aer, fără să 
mai poată nici să urce nici să coboare. 

O lumină vie a apărut imediat în camera de deasupra 
capului său şi după un timp, a văzut un preot privindu-l prin 
masca lui îngrozitoare. 

Ţinea în mâini nişte curele de piele, cu care a legat mâinile 
lui Tarzan de la încheietură până dincolo de coate. La 
spatele acestui preot au apărut alţi doi preoţi ce l-au prins 
de sub braţe, trăgându-l în sus prin deschizătură. 

Când a ajuns cu capul mai sus de nivelul podelei, a înţeles 
şi modul cum a fost prins în cursă. 

Deasupra, în jurul deschizăturii care ducea în închisoarea 
lui, au fost aşezate două laţuri de funie, la capătul cărora, 
de o parte şi de alta a camerei, aştepta câte un preot. 

Astfel, când a ajuns la o înălţime suficientă de funia care a 
atârnat în celula sa de jos şi braţele au intrat bine în laţurile 
funiei, cei doi preoţi au tras repede de funie, făcându-l 
prizonier cu destulă uşurinţă, fără ca el să fi avut 
posibilitatea de a se apăra sau a se atinge de unul dintre cei 
doi care l-au prins. 

După ce l-au târât în cameră, l-au legat de picioare, de la 
glezne la genunchi; apoi l-au ridicat de jos. Transportându-l 
în alte părţi necunoscute. În tot timpul acesta preoţii nu au 
scos nici un cuvânt. Totul s-a petrecut în cea mai mare 
linişte. 

Zgomotul bătăliei din oraş a început din nou, Jadon 
îmbărbătându-şi ostaşii pentru un nou atac. Tadeu, însă. Nu 


a sosit încă, iar forţele bătrânului şef, cu toate eforturile 
sale, păreau că-şi pierd moralul din minut în minut. 

În momentele acestea de grea încercare pentru Jadon, au 
apărut pe acoperişul (palatului unde se afla Ludon). Câţiva 
preoţi, aducându-l legat pe Tarzan Jad-guru şi arătându-l 
războinicilor din ambele tabere. 

— lată, ţi l-am adus pe Dorul-Otho! A strigat Ludon. 

Obeigatz a cărui minte zdruncinată nu a realizat încă ce se 
petrecea în jurul său, a aruncat şi el o privire întâmplătoare 
spre prizonierul legat din faţa lui. Dar când a zărit 
trăsăturile nobile ale lui Tarzan, aproape i-a ieşit ochii din 
orbite de spaimă şi de uimire, iar faţa lui umflată s-a 
învineţit. 

O singură dată l-a mai văzut el pe Tarzan, dar l-a visat de 
nenumărate ori şi de fiecare dată, uriaşul englez se 
răzbunase fără milă pentru răul făcut de trei ofiţeri 
germani, care au condus trupele indigene spre a realiza 
jaful şi distrugerea locuinţei paşnice a lui Tarzan. 

Hauptmann Fritz Schneider a fost pedepsit pentru 
cruzimile lui inutile; sublocotenentul Von Goss, de 
asemenea, a primit pedeapsa; a mai rămas Obeigatz şi 
acum stătea faţă în faţă cu zeiţa răzbunării, care l-a urmărit 
în visele sale, atâtea luni de zile. 

Faptul că Tarzan era legat şi neputincios, nu a micşorat 
groaza neamţului, care părea să nu-şi dea seama că 
prizonierul nu ar fi putut să-i facă nici un rău. A rămas într- 
o atitudine speriată, aproape tremurând şi îngânând vorbe 
în şir. 

Ludon a văzut faptul, a înţeles şi a fost cuprins de o 
îngrijorarea că îl vor observa şi ceilalţi; aceştia puteau să 
demaşte adevărata lui înfăţişare, susţinând că smintitul 
bărbos din faţa lor nu este sub nici o formă Dumnezeu şi că, 
dintre amândoi, Tarzan era acela care avea înfăţişare 
dumnezeiască. 

În timpul acesta, marele preot a observat câţiva războinici 
de la palat începând să şoptească între ei indicându-i în 


permanenţă pe neamţ şi pe prizonier. 

Atunci Ludon s-a apropiat repede de Obeigatz şi a spus 
impunător: 

— Eşti Jad-ben-Otho. Ce mai aştepţi? Demască-l pe acest 
şarlatan şi spune că nu este fiul tău. 

Mintea lui Obeigatz era predominantă de imaginea celui 
din faţa sa, care ar fi putut oricând ajunge în situaţia de a 
se răzbuna Cu acest gând, Obeigatz a strigat din răsputeri, 
alegând singurul colac de salvare: 

— Sunt Jad-ben-Otho! 

Tarzan l-a privit fix în ochi atât de puternic, încât a 
încercat să îl dezechilibreze. 

— Eşti locotenentul Erich Obeigatz din armata germană, a 
rostit Tarzan folosind o germană excelentă. Eşti ultimul 
dintre canaliile neamului tău pe care eu îl caut de atâta 
timp. Pe lângă aceasta ştii foarte bine că Dumnezeu nu ne-a 
adus pe lume pentru o cauză comună. 

În acest timp creierul lui Obeigatz a început să funcţioneze 
normal. A observat şi el privirile întrebătoare ale câtorva 
dintre ostaşii din jurul său, care îl priveau acum uimiţi pe 
Tarzan. 

A început să realizeze că orice şovăială era un semn sigur 
al morţii care ar fi urmat. 

— Eu sunt Jad-ben-Otho! a ţipat el din nou, cu o voce 
sacadată şi aspră, care nu semăna deloc cu vocea folosită 
înainte, dar care a avut un mare efect printre cei prezenţi. 
Chiar şi Ludon avea o expresie de mare surprindere. 

— Ucideţi-l pe prizonier! Au tunat cuvintele lui Obeigatz ca 
loviturile unui bici. Asta, pentru ca toţi cei de aici să înveţe 
să se teamă de mâna lui Dumnezeu şi să se închine în 
curtea templului în faţa divinității. 

Războinicii s-au apropiat de Tarzan. 

— Ucideţi-l! a strigat autoritar neamţul. 

Apoi şi-a îndreptat privirea spre ostaşii lui Jadon şi a ţipat 
cât a putut de tare: 


— Trăsnetul vă va distruge acolo unde veţi fi, iar cei care 
vor asculta vor fi iertaţi. Haideţi, aruncaţi armele! 

Războinicii lui Jadon au fost cuprinşi de o mare nelinişte şi 
îi adresau priviri rugătoare şefului lor. 

— Aruncaţi armele şi puteţi să plecaţi din palat. Jadon şi 
războinicii din Jalur vor muri, dacă nu se vor închina în faţa 
lui Ludon şi a lui Dumnezeu. Hotărâţi-vă imediat! 

O parte din armată şi-a aruncat armele şi cu priviri 
ruşinoase, s-a îndreptat spre poarta palatului. 

În acest fel s-a dat exemplu pentru cei care doreau să 
dezerteze din armata bătrânului şef de la nord; cu toate 
acestea, au mai rămas câţiva credincioşi în jurul lui Jadon. 
În cele din urmă, fricoşii au părăsit rândurile, iar cei care 
au rămas au scos un strigăt sălbatic de război, repezindu-se 
din nou la atac. Bătălia s-a întins până la porţile oraşului. 

Uneori forţele lui Jadon reuşeau să îi domine pe apărătorii 
palatului. Totuşi, erau puţini, iar ajutoarele lui Jadon nu mai 
soseau. 

Ludon îşi aduna toţi soldaţii, iar cei inutili în luptă erau 
îndreptaţi spre oraş prin trecătoarea secretă. Forţele lui 
Jadon care nu puteau să fie eliminate la palat erau asaltate 
la porţile oraşului. 

Atacat fiind din două părţi de armate superioare din punct 
de vedere numeric, rezultatul a fost inevitabil, astfel că, în 
cele din urmă, resturile micii armate a lui Jadon au 
capitulat, iar bătrânul căpitan a fost luat prizonier şi adus 
înaintea lui Ludon. 

— Duceţi-l în curtea templului! a zis marele preot. Va 
asista la moartea complicelui său şi probabil că Jad-ben- 
Otho va pronunţa asupra lui aceeaşi sentinţă. 

Curtea centrală a templului era plină de lume. La fiecare 
capăt al altarului de apus stăteau Tarzan şi soţia sa, legaţi şi 
neputincioşi în mâinile dușmanului. 

Zgomotul bătăliei a încetat, iar, după un timp, Tarzan a 
văzut că Jadon este condus în curtea templului cu mâinile 


legate. Întorcându-se spre Jane, a indicat cu capul în 
direcţia lui Jadon. 

— Mi se pare că totul s-a sfârşit, a zis el liniştit. Jadon a 
rămas unica noastră speranţă. 

— Cel puţin ne-am regăsit, John, a spus Jane, iar ultimele 
noastre zile le-am petrecut împreună. Tot ce îl mai rog pe 
Dumnezeu este ca, dacă te ia pe tine, să nu mă mai lase nici 
pe mine. 

Tarzan nu a răspuns, pentru că în mintea sa era acelaşi 
gând amar ce o chinuia şi pe ea: nu teama că îl vor ucide, ci 
teama că ea nu va avea acelaşi sfârşit ca el. A întins de 
curele, dar erau prea tari şi prea multe. 

Un preot de lângă el a văzut gestul şi râzând batjocoritor, 
a izbit cu palma faţa prizonierului lipsit de apărare. 

— Brută! a strigat Jane. 

Tarzan a privit-o zâmbind. 

— Am mai fost lovit în felul acesta şi în alte momente, a zis 
el; dar acela care m-a lovit a murit întotdeauna. 

— Încă mai speri? a întrebat ea. 

— Vezi bine că încă nu sunt mort, a zis el, ca şi cum acest 
răspuns ar fi fost suficient. 

Ea, însă, era femeie şi nu poseda curajul acestui om ce nu 
cunoştea frica. Era convinsă în adâncul inimii sale, că el va 
muri pe altar la miezul zilei, pentru că i s-a comunicat şi ei, 
când l-au adus în curtea centrală, sentinţa pronunţată de 
Obeigatz împotriva lui. 

Mai ştia, de asemenea, că şi el era convins că va muri, dar 
era prea curajos ca să accepte această idee atât de uşor. 

Acum îl privea stând acolo, atât de mândru, atât de brav şi 
de minunat, printre barbarii de care a fost prins şi sufletul 
ei s-a revoltat împotriva soartei nemiloase. 

lată, însă, a apărut Ludon cu Obeigatz: marele preot, 
conducându-l pe neamţ la spatele altarului, s-a aşezat, în 
picioare, la stânga improvizatului Dumnezeu. 

Ludon i-a şoptit ceva lui Obeigatz, indicându-l în acelaşi 
timp pe Jadon. Neamţul a aruncat o privire subtilă spre 


bătrânul războinic, apoi s-a crispat. 

— După Dumnezeul lor cel fals, vine rândul falsului lor 
profet. 

Cu aceste cuvinte a întins un deget acuzator spre Jadon. 
Apoi privirile sale s-au oprit la Jane Clayton. 

— Şi femeia, nu-i aşa? a întrebat Ludon. 

— Cazul femeii îl voi judeca mai târziu, a răspuns 
Obeigatz. Voi vorbi cu ea deseară, după ce va avea timp să 
mediteze asupra consecinţelor care le au de suferit aceia 
care provoacă furia lui Jad-ben-Otho. 

CAPITOLUL XXIV - Tadeu, Korak, Omat & Comp. 

Ludon a făcut semn preoţilor adunaţi în jurul lui Tarzan. Ei 
l-au luat pe prizonier şi l-au ridicat pe altar, unde l-au întins 
pe spate, cu capul spre partea de Sud a blocului de piatră, 
numai la câţiva paşi de locul unde stătea Jane. 

Impulsiv şi mai înainte ca ei să o poată reţine, ea s-a 
repezit înainte şi aplecându-se repede, a sărutat fruntea 
soţului ei, şoptind cu ochii umezi: 

— Adio, John! 

— Adio! a răspuns el zâmbind. 

Preoţii au prins-o de braţ şi au îndepărtat-o. 

Ludon a întins atunci spre Obeigatz un cuţit de sacrificiu. 

— Eu sunt marele vostru Dumnezeu! a strigat neamţul. 
lată cum îi ajunge mânia divină pe duşmanii mei. 

A privit în sus, spre soare, a ridicat cuțitul sus de tot 
deasupra capului şi a strigat: 

— Aşa mor păgânii! 

Dar, simultan, pocnetul scurt şi pătrunzător al unei 
detunături au întrerupt tăcerea mulţimii fermecate din 
curtea templului. S-a auzit în aer un şuierat ascuţit, iar Jad- 
ben-Otho s-a prăbuşit peste corpul aceluia pe care dorea 
să-l ucidă. 

Zgomotul s-a repetat încă o dată; de data aceasta Ludon a 
fost cel care a căzut mort; iar, la o a treia detunătură, s-a 
prăbuşit şi Mosar la pământ. 


Acum. Atât războinicii, cât şi poporul au privit spre apus, 
de unde s-au auzit pocniturile atât de inexplicabile şi cu un 
efect atât de neaşteptat. 

Sus pe muchia zidului, au văzut două fiinţe: un războinic 
Hodon, iar lângă el era un bărbat, aproape gol, din rasa lui 
Tarzan, pe a cărui umeri şi şolduri, erau curele late, pline 
de cilindre frumoase care luceau în razele soarelui de la 
amiază; în mâini ţinea un obiect de lemn şi de metal, din 
vârful căruia ieşea o dâră de fum, subţire şi albăstruie. 

Mulțimea înmărmurită a auzit puternic şi lămurit cuvintele 
Hodonului de pe creasta zidului. 

— Astfel vă vorbeşte adevăratul Jad-ben-Otho prin trimisul 
său purtător de moarte. Dezlegaţi repede prizonierii! 
Dezlegaţi-l pe Jadon, regele Paluldonului! Dezlegaţi-l pe 
Dorul-Otho şi pe soţia sa. 

Pansat, cuprins de nebunia fanatismului, a văzut 
prăbuşindu-se gloria şi puterea unui regim pe care l-a slujit 
cu credinţă. Dar numai unei singure fiinţe îi atribuia el, în 
turbarea sa. Dezastrul de care a fost cuprins, numai fiinţa 
legată pe altarul de sacrificiu era vinovată de nenorocirea 
lui Ludon şi a distrus într-o clipă visele de mărire ale lui 
Pansat. 

Cuţitul de sacrificiu era încă pe altar, unde a căzut din 
mâna lui Obeigatz. Pansat s-a furişat până acolo, s-a aplecat 
repede să prindă mânerul cuţitului. Dar, tocmai în 
momentul când degetele sale încleştau arma ucigaşă, s-a 
auzit din nou zgomotul de pieire şi Pansat, cu un țipăt, a 
căzut mort alături de cadavrul stăpânului său. 

— Prindeţi-i şi legaţi-i pe toţi preoţii! a strigat Tadeu. Nu 
ezitaţi, ostaşi, pentru că astfel trimisul lui Jad-ben-Otho va 
repezi din nou trăsnetul asupra voastră! 

Războinicii şi poporul a fost acum martor la o manifestare 
a puterii divine, care ar fi putut să convingă chiar un popor 
mai puţin superstiţios şi mai înaintat pe scara civilizaţiei, 
iar, cum o parte din ei au oscilat între Jad-ben-Otho al lui 
Ludon şi Dorul-Otho al lui Jadon, nu le-a fost greu să treacă 


de partea acestuia, mai ales când vedeau argumentul 
inexorabil din mâna aceluia pe care Tadeu l-a descris ca un 
trimis al lui Dumnezeu. 

I-au înconjurat, aşadar, pe preoţi, fără nici o clipă de 
şovăială; cum priveau din nou spre zidul de apus al curţii 
centrale a templului, au văzut curgând pe acolo o mare de 
războinici. Ceea ce, însă, i-a umplut de mirare şi poate chiar 
i-au speriat, a fost amănuntul că foarte mulţi dintre ostaşi 
erau Wazdoni negri şi păroşi. 

Iar în fruntea lor venea străinul cu arma lucitoare, avându- 
l în dreapta pe Tadeu, Hodonul şi la stânga pe Omat, 
Gundul din Korulja. 

În timpul acesta un războinic de lângă altar a luat de jos 
cuțitul de sacrificiu şi a tăiat repede curelele lui Tarzan, ale 
lui Jadon şi ale Janei. Acum stăteau toţi trei lângă altar, în 
timp ce noii sosiți se apropiau de ei din partea opusă a 
curţii templului. 

Când i-a văzut, Jane a rămas încremenită, cu ochii dilataţi, 
mintea ei refuzând să creadă că ceea ce vede poate fi real. 
Străinul, atârnându-şi arma de o curea pe umăr, a înaintat 
repede spre ea şi a luat-o în braţe. 

— Jack! A strigat ea plină de emoţii şi suspinând de 
fericire. Jack, fiul meu! 

Atunci s-a apropiat şi Tarzan de ei, petrecându-şi braţele 
pe după umerii lor. 

În faţa acestui tablou de iubire dumnezeiască, regele 
Paluldonului cu ostaşii lui şi cu întreg poporul au 
îngenunchiat în curtea templului şi au rămas cu frunţile 
aplecate la pământ. 

După o oră de la căderea lui Ludon şi a lui Mosar, şefii şi 
războinicii de încredere din Paluldon s-au adunat în marea 
sală a tronului din oraşul Alur, urcați pe treptele piramidei 
înalte de acolo. În vârf s-a aşezat Jadon, proclamat rege. 

În partea dreaptă a bătrânului căpitan stătea Tarzan, iar 
în stânga lui, Korak, fiul neînvinsului Tarzan. 


Când această ceremonie a luat sfârşit şi războinicii, cu 
ghioagele ridicate, au jurat credinţă noului lor rege, Jadon a 
trimis o mică trupă de oameni credincioşi să aducă la Alur 
pe Ghizi şi Panatlea, împreună cu femeile care aparţineau 
oraşului Jalur. 

După aceea războinicii au vorbit despre viitorul 
Paluldonului şi evident că una dintre primele probleme a 
fost aceea a administraţiei templului, mai ales problema 
preoţilor, care, absolut fără nici o excepţie, au trădat 
credinţa datorită guvernului regal, căutând mărirea şi 
îmbogățirea personală. 

Jadon a cerut părerea lui Tarzan: 

— Să transmită Dorul-Otho poporului dorinţa tatălui său în 
această privinţă! 

— Problema voastră este simplă, a spus Tarzan, dacă doriţi 
să faceţi ceea ce place Dumnezeului vostru... Preoţii pe 
care i-aţi avut, pentru a-şi mări puterea, vă învățau că Jad- 
ben-Otho este un Dumnezeu crud şi că se bucură la 
vederea sângelui şi a suferinţei. Iată, însă, că azi vi s-a 
demonstrat falsitatea cunoştinţelor, prin completa 
înfrângere a preoţimii. Luaţi, deci, templele din mâna 
bărbaţilor şi daţi-le în mâna femeilor, ca să poată fi 
administrate prin bunătate, caritate şi dragoste. Spălaţi 
sângele, a continuat Tarzan, de pe altarele de răsărit şi 
scurgeţi pentru totdeauna apa de pe altarele de la apus. I- 
am dat ocazia, la un moment dat, lui Ludon să facă toate 
acestea, dar a nesocotit ordinele mele şi acum coridoarele 
sunt din nou pline de victime. Eliberaţi prizonierii din toate 
templele din Paluldon! Aduceţi ca ofrande orice altă plăcere 
a poporului. Aşezaţi-le pe altarele Domnului vostru, ca să fie 
binecuvântate, iar după aceea preotesele lui Jad-ben-Otho 
le vor distribui acelor nevoiaşi. 

Un murmur de aprobare a ieşit din piepturile mulţimii, 
după ce Tarzan a sfârşit expunerea părerii lui. De mult timp 
cunoşteau ei avariţia şi cruzimea preoţilor; iar acum, când 
le venea un izvor de înaltă autoritate, îndemnul de a se 


elibera de vechea stăpânire religioasă, fără însă a se 
schimba credinţa poporului, nu puteau să îl primească 
decât cu bucurie. 

— Dar cu preoţii, ce facem? a întrebat un războinic. l-am 
ucide bucuroşi pe propriile lor altare, dacă aşa ne va 
porunci Dorul-Otho. 

— Asta nu, nu se poate, s-a opus imediat Tarzan. Nu 
trebuie să se mai verse sânge. Daţi-le libertatea şi dreptul 
de a-şi alege orice ocupaţie convine fiecăruia. 

Un mare banchet a urmat în seara aceea în Paluldon şi 
pentru prima dată în istoria vechiului, Paluldon, au stat la 
masă, în pace şi prietenie, războinici negri cu războinici 
albi. Mai mult încă: s-a încheiat un pact între Jadon şi Omat, 
prin care tribul acestuia să fie întotdeauna în relaţii de 
prietenie şi alianţă cu Hodonii. 

Cu acest prilej, a aflat şi Tarzan cauza pentru care ni a 
atacat la timpul fixat. I-a sosit un trimis, din partea lui 
Jadon, cu instrucţiuni de a întârzia orice mişcare de trupe 
până la amiază. 

Apoi au descoperit, evident, trădarea, trimisul fiind, din 
partea lui Ludon, un preot cu înfăţişare de ostaş. 

A fost judecat, condamnat şi executat pe loc, dar nu au 
lipsit decât câteva clipe pentru ca întârzierea să fi fost cu 
desăvârşire fatală cauzei lor. 

A doua zi au sosit în palatul cetăţii Alur atât prinţesa Ghizi, 
cât şi Panatlea, împreună cu femeile din familia lui Jadon; 
iar în marea sală a tronului s-au oficiat două căsătorii: a lui 
Tadeu cu Ghizi şi cea a lui Omat cu Panatlea. 

Tarzan, cu Jane şi Korak au mai rămas o săptămână ca 
oaspeţi ai lui Jadon, ceea ce a făcut şi Omat împreună cu 
războinicii săi. După aceea Tarzan i-a anunţat că va pleca 
din Paluldon. 

În minţile amfitrionilor săi era foarte nelămurită atât ideea 
despre cer, cât şi locul unde s-ar afla acesta, precum şi 
despre mijloacele întrebuințate de zei pentru a parcurge 
distanţa de pe tărâmurile pământeşti spre cele cereşti. 


Din acest motiv nu s-a născut nici o întrebare sau 
neîncredere, când au aflat că Dorul-Otho, împreună cu soţia 
şi cu fiul său, vor porni pe jos, printre munţii, pe care îi vor 
străbate ieşind din Paluldon pe la nord. 

Au plecat, deci, spre Korulja, însoţiţi de războinicii din acel 
trib şi de o mare parte de războinicii hodoni de sub 
comanda lui Tadeu. 

Un număr mare dintre noii lor prieteni i-au condus până 
dincolo de limitele Alurului, iar, după ce şi-au luat adio de la 
ei şi Tarzan, au invocat binecuvântarea Dumnezeului lor. 

Cei trei europeni i-au văzut pe simplii, dar adevărații lor 
prieteni aplecându-se cu smerenie în praful drumului, 
rămânând astfel până au dispărut cu toţii între copacii unei 
păduri din cale. 

În Korulja au rămas o zi întreagă pentru a se odihni; iar 
Jane a avut ocazia să vadă şi să examineze peşterile folosite 
ca locuinţe de aceste fiinţe ciudate şi atât de primitive. 

Apoi au pornit din nou, evitând, de data aceasta, cărarea 
primejdioasă pe după Pastorul Ved şi coborând de partea 
cealaltă, pe coastă, direct spre marea mlaştină ce despărţea 
aceste ţinuturi. 

Călătoreau în libertate, destul de comod şi în deplină 
siguranţă, înconjurați de grupul de Hodoni şi Wazdoni. 

Probabil că, mulţi dintre ei se întrebau cum vor trece 
aceste trei fiinţe până dincolo de întinsa mlaştină de care se 
apropiau. Fără îndoială, însă, că, dintre toţi, Tarzan era 
acela care se îngrijora cel mai puţin. 

În cursul vieţii sale a întâmpinat multe obstacole, din care 
a tras concluzia că cel care „vrea” poate întotdeauna să 
treacă peste ele. 

Avea însă în minte şi o soluţie mai uşoară a acestei 
traversări, soluţie care depindea foarte mult şi de 
întâmplarea destinului, aşa că nu dorea să o comunice 
nimănui, din teamă ca nu cumva întâmplarea să-i fie 
defavorabilă. 


Însă în dimineaţa ultimei zile, când îşi strângeau lucrurile 
din tabără pentru a pleca la drum, s-a auzit, deodată, un 
muget tunător dintr-un crâng din apropiere. 

Tarzan a zâmbit satisfăcut. Întâmplarea pe care se baza a 
venit ca o minune. Prin urmare, Dorul-Otho, cu soţia şi cu 
fiul său vor părăsi ţinuturile Paluldonului aşa cum se 
cuvenea unor zeități. 

El mai avea cu el sulița pe care a confecţionat-o Jane şi pe 
care ea punea atâta preţ, tocmai fiindcă a fost lucrată de 
propriile ei mâini. I-a explicat Janei că are intenţia să-i ofere 
suliţei locul de onoare deasupra vetrei din locuinţa lor, loc 
pe care l-a avut puşca cu cremene a strămoşului ei puritan, 
profesorul Porter. 

Când au auzit acest muget puternic, Hodonii ce îl însoțeau 
pe Tarzan l-au privit întrebător. 

Wazdonii lui Omat căutau din priviri copaci, deoarece un 
Grif este singura creatură din Paluldon cu care nici o trupă 
de războinici, oricât de mare, nu s-ar întâlni bucuros. 

Pielea lui tare cu armura de solzi şi oase, nu putea fi 
pătrunsă de buzduganele şi cuţitele lor, inutile ca şi cum ar 
fi fost aruncate în stânca înaltă a muntelui din faţă. 

— Aşteptaţi! a zis Tarzan. 

Şi în acel moment a pornit cu sulița spre Grif, scoțând din 
piept acelaşi sunet al Iorodonului. 

Mugetul a încetat imediat, transformându-se într-un 
mârâit scurt, iar după un timp a apărut în faţa lui şi enorma 
fiară. Ceea ce a urmat nu a fost decât o repetare a 
experienţei pe care Tarzan a avut-o cu aceste creaturi 
colosale şi feroce. 

Aşadar, Tarzan, Jane şi Korak au străbătut mlaştinile care 
încercuiesc Paluldonul călare pe spinarea Grifului 
preistoric, în timp ce reptilele mai mici fugeau, şuierând de 
groază. 

Ajungând pe malul opus, s-au întors şi au făcut semne de 
adio lui Tadeu, lui Omat şi bravilor lor ostaşi, pe care îi 
admirau şi îi respectau. 


Tarzan şi-a condus animalul titanic încă o parte din drum, 
spre Nord, ne oprindu-se decât după ce s-a asigurat că 
Hodonii şi Wazdonii au avut timp să ajungă la adăpostul 
stâncilor de la poalele munţilor. 

Atunci, întorcându-şi fiara cu capul spre Paluldon, au 
descălecat toţi trei şi dând o lovitură puternică cu coada 
suliţei în pielea groasă a fiarei, a trimis-o înapoi, în 
ţinuturile ei sălbatice. 

Apoi au stat mai mult de un sfert de oră, privind pământul 
pe care abia l-au părăsit: pământul Torodonului şi al 
Grifului; al lui Ja şi Jato; al Wazdonilor şi al Hodonilor; un 
pământ primitiv, plin de evenimente grozave şi moarte 
subită, liniştit şi frumos în acelaşi timp de care acum 
începea să le fie dor. 

Cu sufletele uşurate şi cu mult curaj au pornit din nou spre 
nord, în lunga lor călătorie spre cel mai scump ţinut dintre 
toate: acasă. 


SFÂRŞIT