Burroughs Edgar Rice — V6 Tarzan Neimblanzitul

Edgar Rice Burroughs 


Edgar Rice Burroughs 


TARZAN Neimblânzitul sau 
Salonul nebuniei 


CUPRINS: 

CAPITOLUL 1 - Jaf şi omor 3 

CAPITOLUL II - Peştera leului 18 

CAPITOLUL III - În tabără 36 

CAPITOLUL IV - Golirea tranşeelor 48 
CAPITOLUL V - Medalionul de aur 66 
CAPITOLUL. VI - Milă şi răzbunare 84 
CAPITOLUL. VII - Aventurile din pustiu 97 
CAPITOLUL VIII - Tarzan şi antropoizii 111 
CAPITOLUL IX - Căzut din ceruri 133 
CAPITOLUL X - Prins de sălbatici 151 
CAPITOLUL XI - Fuga şi aeroplanul 170 
CAPITOLUL XII - Aviatorul negru 184 
CAPITOLUL XIII - Răsplata lui Usanga 193 
CAPITOLUL XIV - Leul cu coama neagră 204 
CAPITOLUL XV - Urme misterioase de picioare 218 
CAPITOLUL XVI - Atacul nocturn 235 
CAPITOLUL XVII - Oraşul cu ziduri înalte 246 
CAPITOLUL. XVIII - Printre nebuni 259 
CAPITOLUL XIX - Povestea reginei 27/76 
CAPITOLUL XX - Reapariţia lui Tarzan 295 
CAPITOLUL XXI - Salonul nebunei 305 
CAPITOLUL XXII - Vocea din zid 319 
CAPITOLUL XXIII - Fuga din ţara nebunilor 330 
CAPITOLUL XXIV - Vin soldaţii. 347 


CAPITOLUL I - Jaf şi omor. 


Printr-o pădure întunecoasă din Africa de Sud-Est, înainta 
anevoios o trupă de soldaţi negri al căror comandant, 
căpitanul Schneider, abia mergea de oboseală; iar din 
cauza căldurii, broboanele de sudoare de pe frunte i se 
prelingeau pe obraji şi gât. 

Alături de căpitan păşea un locotenent, iar 
sublocotenentul Von Goss venea din urmă, cu o mână de 
soldaţi, forţele principale, grăbind la drum un grup de 
cărăuşi, care, deşi aproape morţi de osteneală, erau loviți 
necontenit, când cu patul carabinelor, când cu vârful ascuţit 
al baionetelor. Negăsindu-se nici un cărăuş în apropierea 
căpitanului, acesta îşi răcorea furia pe soldaţi, dar cu multă 
atenţie, fiindcă ei erau înarmaţi, iar cei trei ofiţeri albi se 
găseau singuri cu atâţia negri în inima Africii. 

Mai bine de jumătate din companie mergea înaintea 
căpitanului şi a locotenentului său; iar restul în urma lor. 

Astfel, găsindu-se la mijloc, cei doi ofiţeri micşoraseră 
primejdiile acelei jungle sălbatice. 

În fruntea coloanei, legaţi împreună de gât cu un lanţ 
gros, se aflau doi negri sălbatici, aproape goi. Erau 
călăuzele indigene, impuse în serviciul zisei „Kultur” 
germane, ale cărei urme se vedeau cu prisosinţă în 
numeroasele răni şi vânătăi de pe corpul lor. 

Astfel, până şi în întunecimea Africii, lumina civilizaţiei 
germane începea să se reflecte asupra sărmanilor indigeni, 
după cum, cam tot pe aceeaşi vreme, în toamna anului 
1914, se revărsase cu atâta strălucire asupra blândei Belgii. 

E adevărat, călăuzele s-au rătăcit împreună cu toată 
compania, dar acest lucru se întâmpla mai tuturor 
călăuzelor africane. Pentru căpitanul Schneider, însă, nu 
avea nici o importanţă faptul că pierderea drumului a 
survenit în urma relei-voinţe a călăuzelor sau din neştiinţa 
lor. Îi era destul să ştie că s-a rătăcit în sălbăticiile Africii şi 
că avea la îndemână fiinţe omeneşti, mai slabe decât el, pe 
care le putea supune diferitelor torturi. 


Faptul că nu i-a omorât imediat se datora, în parte, unei 
urme de speranţă că vor găsi drumul, scoţându-i din jungla 
în care se găseau acum, iar, pe de altă parte, faptului că, 
atâta timp cât mai trăiau, avea prilejul să-i pedepsească. 

Sărmanele fiinţe, sperând că vor da din întâmplare peste 
drumul adevărat, susțineau din toate puterile că ştiu 
drumul şi nu se rătăciseră, aşa că ei continuau să meargă 
pe o cărare veche, scobită de uzul a nenumărate animale, 
probabil în curs de secole. 

Pe aici era drumul lui Tantor, elefantul, când se ducea să 
se adape. Tot pe aici umbla şi Buto, rinocerul, în timp ce 
noaptea, animalele de pradă păşeau uşor, aproape fără 
zgomot, pe dedesubtul ghirlandelor făcute de crengile 
încolăcite ale copacilor dintr-o parte în alta, ducându-se 
spre câmpia întinsă din marginea junglei, unde găseau 
prada mai uşor. 

Iar, când călăuzele au ajuns la marginea acestei câmpii, 
care s-a ivit pe neaşteptate înaintea lor, căpitanul scoase un 
suspin adânc de uşurare, pentru că, după atâtea zile de 
rătăcire fără nădejde printr-o junglă aproape de nepătruns, 
priveliştea întinsă de ierburi clătinate de vânt, împestriţată 
în unele locuri de câte un copac sau doi, iar la distanţă o 
linie verde şerpuind printre tufişuri, ce indicau o apă 
curgătoare, îi părea europeanului un adevărat paradis. 

Un zâmbet de satisfacţie a apărut pe buzele neamţului şi, 
ducând binoclul la ochi, a cercetat întreaga câmpie cu 
minuţiozitate, până când s-a oprit deasupra unor clădiri de 
pe lângă marginea înverzită a râului. 

— Avem noroc, zise Schneider tovarăşului său. Vezi ce-i 
acolo? 

Locotenentul, care privea şi el cu binoclul, a îndreptat 
lentilele în direcţia arătată, până când a văzut şi el 
priveliştea ce a atras atenţia superiorului. 

— Da, zise el. Văd o fermă engleză. Trebuie să fie a lui 
Greystoke, pentru că alta nu mai este în această parte a 


Africii engleze de răsărit. Ne-a ajutat Dumnezeu, domnule 
căpitan. 

— Eu cred că l-am descoperit cu mult mai repede ca elsă 
fi aflat că ţara lui şi a noastră sunt în război. Acum o să 
simtă şi el mâna de fier a Germaniei. 

— Să sperăm că este acasă, a zis locotenentul, ca să-l 
putem lua cu noi, când vom raporta lui Kraut la Nairobi, iar 
căpitanul Fritz Schneider va fi recompensat când îl va 
aduce pe faimosul Tarzan. 

Schneider îşi umflă pieptul de mândrie. 

— Ai dreptate, prietene, zise el. Ba încă la amândoi o să ne 
meargă bine; numai că va trebui să alergăm după generalul 
Kraut până să-l ajungem, atât de repede se retrag englezii 
cu armata lor caraghioasă. 

În sfârşit, mica trupă de soldaţi negri cu cei trei ofiţeri albi 
ai lor, au pornit veseli la drum, spre reşedinţa lui John 
Clayton, lord de Greystoke, dar pe căpitan îl aştepta o 
dezamăgire, pentru că nici Tarzan, nici fiul său nu erau 
acasă. 

Lady Jane, neştiind că Germania şi Anglia sunt în război, i- 
a primit cât se poate de ospitalier pe ofiţeri, dând dispoziţii 
credincioşilor ei Waziri să prepare o cină dintre cele mai 
festive şi bogate pentru soldaţii inamici. 

Din partea de răsărit, de la o distanţă foarte mare, Iarzan 
venea cu mare viteză dinspre Nairobi către ferma sa. A 
aflat acolo despre izbucnirea războiului mondial şi, 
gândindu-se la o posibilă invazie a Africii engleze de Est de 
către germani, se grăbea să ajungă mai curând acasă 
pentru a îşi putea transporta soţia într-un loc unde ar fi fost 
în mai multă siguranţă. 

Avea cu el şi vreo douăzeci de războinici negri ca 
abanosul, dar i se părea că ei merg prea încet prin junglă, 
cu toată obişnuinţa unor astfel de călătorii. 

De multe ori, când era nevoie, se dezbrăca tot atât de uşor 
de pojghiţa subţire de civilizaţie, ca şi de hainele sale, 
simbolul acestei civilizaţii putând să se transforme, într-o 


clipă, din englezul nobil, civilizat şi cu maniere distinse, în 
sălbaticul aproape gol de mai înainte, care cutreiera 
pădurile africane. 

Soţia lui era în primejdie?! Iată singurul gând care îl 
stăpânea. Ea nu mai era pentru el acum lady Jane 
Greystoke, ci mai curând femeia pe care o câştigase prin 
forţa muşchilor săi de oţel şi pe care trebuia să o ţină şisă o 
apere cu ajutorul aceluiaşi armament de luptă. 

Iar acela care sărea repede din creangă în creangă prin 
pădurea încâlcită, sau alerga cu paşi repezi prin poienile ce 
le întâlnea în cale, nu mai arăta acum ca un membru al 
Camerei lorzilor, ci, mai degrabă ca o maimuţă dintre cele 
mai mari, antropoide. Avea numai un scop, care-i înăbuşea 
orice gând de oboseală sau primejdie. 

Manu, maimuța mică din vârful copacilor, l-a văzut trecând 
şi a început să vorbească în limba ei. De mult nu l-a mai 
văzut Manu pe marele Tarmangani trecând gol prin junglă. 
Acum Manu era bătrân, cu părul cărunt şi barba lungă, dar 
în ochii lui aproape stinşi a lucit flacăra amintirii vremurilor 
când Tarzan domnea ca suprem, stăpânitor al junglei peste 
toate vietăţile care călcau iarba crescută printre copacii 
seculari. 

Chiar Numa, leul, ascuns în timpul zilei lângă prada pe 
care a reuşit s-o prindă cu o noapte mai înainte, a clipit din 
ochii săi galbeni şi a zvâcnit din vârful cozii sale, când l-a 
ajuns mirosul vechiului său duşman. 

Dar şi Tarzan a simţit mirosul lui Numa şi a lui Manu, ca şi 
a oricărei alte fiare din junglă, cu toată graba lui în drumul 
său către apus. Timpul scurt pe care l-a petrecut în 
societatea engleză nu i-a alterat nici cea mai mică părticică 
din minunatele facultăţi ale simţurilor sale. Nările l-au 
avertizat despre prezenţa lui Numa, cu mult mai înainte ca 
regele animalelor să-şi fi dat seama că Tarzan trece pe 
acolo. 

L-a auzit nu numai pe zgomotosul Manu, ci chiar şi 
foşnetul tufişului prin care a trecut Sita, leopardul, înainte 


ca aceste animale atât de agere să îi fi simţit prezenţa. 

Dar, oricât de acute erau simţurile lui Tarzan, oricât de 
repede înainta prin ţara sălbatică pe care o considera ca o 
patrie, oricât de puternici îi erau muşchii ce îl purtau, 
totuşi, nu era decât un muritor ca toată lumea... Timpul şi 
spaţiul îl apăsau cu puterile lor inexorabile; dar nici Tarzan 
nu era omul care să nu-şi dea seama perfect de toate 
acestea. Singurul necaz ce-l avea era că nu poate călători 
cu viteza gândului şi kilometri lungi şi obositori care se 
întindeau înaintea lui necesitau ore de eforturi fără odihnă, 
până când să sară de pe ultima creangă de la marginea 
junglei în câmpia deschisă de unde se vedea ţinta pe care o 
căuta. 

Zile întregi au fost necesare ca să parcurgă acest drum, 
chiar dacă noaptea nu se odihnea decât numai câteva ore, 
iar căutarea hranei a lăsat-o în sarcina norocului. Dacă 
Wappi, antilopa, sau Horta, mistrețul, se întâmpla să îi iasă 
înainte când era flămând mânca şi el, zăbovind numai cât 
era necesar pentru uciderea pradei şi tăierea unei bucăţi 
de carne din ea. 

În cele din urmă, lunga lui călătorie s-a apropiat de sfârşit, 
ajungând la ultima şuviţă de pădure deasă ce mărginea 
moşia sa spre răsărit. După ce a străbătut-o şi pe aceasta şi 
a ajuns la marginea câmpiei, şi-a îndreptat privirile peste 
ţinuturile sale întinse, spre casă. 

Dar de la prima privire ochii i s-au îngustat şi muşchii i s- 
au încordat. Chiar de la această distanţă enormă el a putut 
să vadă că lucrurile nu sunt în deplină ordine. Un fir subţire 
de fum s-a ridicat din dreapta locuinţei, din locul unde au 
fost hambarele. Acum acestea nu mai existau, iar de pe 
hornul locuinţei, de unde ar fi trebuit să iasă fum, nu mai 
ieşea nimic. 

Tarzan a pornit atunci la drum din nou, de astă dată cu o 
viteză şi mai mare, împins de o teamă neânţeleasă, produsă 
mai mult de intuiţie, decât de judecată. Întocmai ca fiarele, 
Tarzan, părea că posedă al şaselea simţ. Cu mult înainte de 


a fi ajuns la conacul moşiei, şi-a zugrăvit exact în minte 
priveliştea care avea să-i întâmpine ochii. 

Frumoasa sa locuinţă era acum tăcută şi pustie. Mormane 
de ruine fumegânde arătau numai locul unde au fost 
hambarele mari ale moşiei. Din colibele de lut acoperite cu 
stuf ale muncitorilor săi nu se vedea nici o urmă. Din unele 
locuri, se înălța câte un vultur, zburâd în cercuri mari pe 
deasupra stârvurilor de animale şi oameni. 

În cele din urmă, pătruns de o groază cum nu a mai avut 
prilejul să o simtă până atunci, a făcut un efort şi a intrat în 
casă. Priveliştea care i-a întâmpinat ochii a făcut să 
explodeze negura urii şi răzbunării, deoarece, crucificat pe 
zidul odăii de primire, era Wasimbu, fiul uriaş al 
credinciosului Muviro, care de mai mult de un an a fost 
protectorul lady-ei Jane. 

Mobila odăii răsturnată şi sfărâmată, lacurile de sânge 
uscat de pe pardoseală, precum şi urmele lăsate pe ziduri şi 
uşi de mâini însângerate, arătau destul de limpede lupta 
crâncenă ce trebuie să se fi desfăşurat în încăperea îngustă 
a acelui apartament. Răsturnat peste pian, zăcea cadavrul 
unui alt războinic negru, în timp ce, la uşa budoarului lady- 
ei Jane, mai zăceau ucişi alţi trei din grupul credincioşilor 
lordului de Greystoke. 

Uşa acestei odăi era închisă. Tarzan, cu privirea vagă, cu 
umerii lăsaţi în jos, stătea nemişcat şi mut, privind cadrul 
neanimat al uşii, care-i ascundea un secret oribil, pe care 
nici nu îndrăznea să şi-l închipuie. 

Încet, cu picioarele ca plumbul, a înaintat până la uşă. A 
întins măna căutând o clanţă. Aici a mai stat un timp 
neclinitit. Apoi, cu un gest de răzvrătire, şi-a îndreptat 
uriaşa statură şi cu umerii lăsaţi pe spate, cu capul sus, fără 
frică, a împins uşa şi a păşit peste pragul odăii care 
ascundea amintirile celor mai scumpe momente din viaţa 
sa. lar, după ce a traversat-o, nici o schimbare nu s-a ivit în 
expresia posomorâtă a figurii sale, când, s-a oprit lângă pat, 
în faţa trupului neânsufleţit al femeii ce zăcea acolo, cu faţa 


în jos, nemişcată şi tăcută acum, dar pe care ela lăsat-o 
plină de viaţă, tinereţe şi iubire. 

Nici o lacrimă nu a apărut sub genele lui Tarzan, dar 
numai Dumnezeu ar fi putut să ştie gândurile care treceau 
prin creierul lui încă sălbatic. Multă vreme a rămas acolo, 
cu ochii aţintiţi asupra cadavrului carbonizat în aşa mod 
încât nu mai era de recunoscut. În cele din urmă, însă, s-a 
aplecat şi l-a ridicat în braţe şi când l-a întors pe partea 
cealalată a văzut cât de oribilă i-a fost moartea, simțind în 
clipa aceea cea mai profundă durere amestecată cu ură. 

Nu a avut nevoie nici de dovada unei arme germane 
sfărâmate pe care a găsit-o în odaia din afară, nici de şapca 
soldăţească plină de sânge aruncată pe jos, ca să ştie cine 
au fost cei care au comis acea crimă îngrozitoare şi inutilă. 

A avut şi un momet de speranţă zadarnică, îndoiala că 
identitatea cadavrului nu ar fi a soţiei sale, dar, după cea 
descoperit inelele de pe degetele ei, s-a stins şi ultima rază 
de nădejde ce i-a licărit o clipă. 

Dar, fără a-şi manifesta durerea într-un alt mod decât prin 
tăcere şi venerație, a îngropat trupul carbonizat în grădina 
de trandafiri, mândria lady-ei Jane Clayton, iar alături pe 
războinicii negri care şi-au dat viaţa atât de zadarnic 
pentru apărarea stăpânei lor. 

În altă parte a curţii, a descoperit mai multe gropi şi s-a 
decis imediat să caute acolo proba decisivă a identităţii 
adevăraţilor înfăptuitori ai atrocităților comise în lipsa lui. 

A dezgropat, deci, cadavrele a vreo doisprezece ascaris 
germani şi a găsit pe uniformele lor semnalmentele 
companiei şi ale regimentului cărora aparţineau. Era destul 
pentru el, sigur că, înarmat cu aceste indicii, îi va descoperi 
cu uşurinţă pe ofiţerii albi ce i-au condus pe negri. 

S-a întors în grădina de trandafiri, unde iarba şi florile 
erau călcate în picioare de huni şi vandali şi s-a oprit cu 
capul aplecat lângă mormântul aceleia care i-a fost mai 
dragă decât orice pe lume, luându-şi astfel de la ea un ultim 
adio. Când soarele a început să coboare la orizont, în 


spatele pădurilor gigante de la apus, a plecat pe urmele 
încă distincte lăsate de Hauptmann Fritz Schneider şi 
compania sa. 

Suferinţa lui, o suferinţă mută, nu era prin aceasta mai 
puţin sfâşietoare. La început, durerea intensă i-a amorţit 
orice altă facultate a gândirii... Creierul său a fost copleşit, 
în aşa măsură de această calamitate, încât nu mai reacţiona 
decât la o singură idee, care îl obseda: E moartă! E moartă! 
E moartă! Fraza aceea izbea ca un ciocan în creierul său, 
cu o monotonie care îi producea o durere surdă... Cu toate 
acestea, picioarele îl duceau mecanic pe urma ucigaşilor, în 
timp ce, în subconştient, fiecare simţ îi era încordat pentru 
preântâmpinarea primejdiilor mereu prezente ale junglei 
ecuatoriale. 

Dar, puţin câte puţin, chinurile sale s-au manifestat printr- 
o emoție, atât de reală şi de tangibilă, încât părea un 
tovarăş care mergea alături de el. Era „Ura” - ce i-a adus, 
într-o măsură oarecare alinare, pentru că era o ură 
sublimă, care îl înnobila... ura atâtor milioane de oameni 
din lumea întreagă faţă de nemți şi ţara lor. 

Bineânţeles, ura lui se concentra numai asupra ucigaşilor 
soţiei sale, dar cuprindea tot ce era german, fie însufleţit, 
fie neânsufleţit. Iar, când gândul acesta a ajuns să-l 
stăpânească cu totul, şi-a întors faţa spre Goro, luna, şi cu 
mâna ridicată i-a blestemat pe autorii crimei îngrozitoare 
care s-a comis în absenţa lui de la fermă; i-a mai blestemat, 
în acelaşi timp, pe toţi ai lor, împreună cu toate neamurile, 
făcând în sufletul său un jurământ solemn: se va lupta cu ei 
fără cruţare, până îl va ajunge moartea. 

Imediat după aceea, a simţit o uşurare în suflet, pentru că, 
până acum, viitorul, care i s-a părut gol şi fără nici un rost, 
era plin de posibilităţi la care numai când se gândea, se 
revărsa în el un sentiment de fericire; de acum acest viitor 
consta în încetarea absolută a chinurilor şi în îndeplinirea 
unei opere care îi va preocupa tot timpul. 


Dezbrăcat nu numai de toate semnele exterioare ale 
civilizaţiei, Tarzan a revenit acum, din toate punctele de 
vedere şi la starea de fiară sălbatică în care a fost crescut. 
Niciodată gradul lui de civilizaţie nu a fost altceva decât o 
pojghiţă subţire: un lustru pe care-l accepta de dragul 
iubitei sale soţii, crezând că ea era mai fericită văzându-l 
astfel. În realitate, ela purtat întotdeauna un mare dispreţ 
manifestărilor exterioare ale aşa-zisei culturi. 

Civilizaţia nu însemna pentru Tarzan decât o stânjenire a 
libertăţii sub toate aspectele ei: libertatea de acţiune, de 
cugetare, de iubire şi de ură. Hainele îi erau nesuferite, 
neconfortabile, urâcioase şi stingheritoare, obiecte care îi 
aminteau de încătuşarea pe veci în care trăiau sărmanele 
fiinţe omeneşti din Londra şi Paris. Hainele nu erau decât 
emblema ipocriziei care însemna civilizaţie..., pretext că 
purtătorii lor s-ar ruşina de ceea ce acopereau hainele, de 
făptura omenească făcută după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu. 

Tarzan ştia cât de ridicol şi caraghios, în acelaşi timp, 
arătau animalele de ordin inferior când erau îmbrăcate, 
deoarece a văzut, în diferite circuri din Europa, animale 
costumate. Mai ştia, de asemenea, ce înfăţişare ridicolă, 
deşi legată de un sentiment de mizericordie, are chiar 
omul, când îşi acoperă corpul cu haine potrivit cerinţelor 
civilizaţiei, deoarece el până la vârsta de douăzeci de ani nu 
a văzut decât sălbatici goi ca şi el. 

Tarzan admira peste măsură un corp bine proporţionat şi 
musculos, fie al unui om, fie al unei antilope sau al unui leu. 
Totdeauna a fost mai presus de înţelegerea lui cauza pentru 
care hainele sunt considerate mai frumoase decât o piele 
sănătoasă şi curată sau pentru ce pantalonii şi hainele ar fi 
mai plăcute decât rotunjimea muşchilor jucând sub o piete 
flexibilă. 

În lumea civilizată, a descoperit cu mult mai multă 
lăcomie, cruzime şi egoism decât a văzut vreodată, în jungla 
sălbatică pe care a cunoscut-o şi cu toate că în lumea 


civilizată şi-a găsit tovarăşa vieţii şi câţiva prieteni pe care îi 
iubea şi admira, niciodată nu a ajuns să accepte această 
lume aşa cum am face oricare dintre noi care nu am 
cunoscut altă viaţă. 

De aceea, a simţit o mare uşurare când a părăsit definitiv 
orice urmă exterioară a civilizaţiei şi a pornit din nou prin 
junglă, numai cu o blană pe şolduri. 

Era înarmat cu cuțitul de vânătoare al tatălui său, atârnat 
la şoldul stâng; arcul cu tolba de săgeți peste umeri,iar 
peste piept, peste unul din umeri şi pe dedesubtul celuilalt 
avea încolăcită o funie lungă din fire de iarbă, fără de care 
s-ar fi simţit tot atât de gol ca oricare din noi, dacă ne-am 
găsi deodată pe stradă numai în flanelă. 

Mai avea şi o suliță mare şi grea, pe care uneori, o ducea 
în mână, iar alteori peste umăr, atârnată de o curea lungă. 
Îi lipsea, însă, medalionul bătut în diamante, în care păstra 
fotografiile tatălui şi mamei sale şi pe care l-a purtat 
totdeauna până când i l-a dat soţiei sale, ca semn al celui 
mai adânc devotament, înainte de a se căsători. 

De atunci, ea l-a purtat neâncetat, dar Tarzan nu a găsit 
medalionul nicăieri, nici asupra corpului ei carbonizat, nici 
în budoar, aşa că răzbunarea spre care tindea mai avea un 
scop: găsirea giuvaerului furat. 

Abia spre miezul nopţii a început şi el să simtă oboseala 
lungilor ore de drum şi să-şi dea seama că până şi muşchi 
ca ai lui îşi au limita lor de rezistenţă. 

Urmărirea ucigaşilor nu s-a caracterizat printr-o viteză 
excesivă, ci mai curând în armonie cu procesul lui mintal, 
care se rezuma într-o hotărâre neclintită de a pretinde de 
la nemți mai mult decât ochi pentru ochi şi mai mult decât 
dinte pentru dinte, pentru că noţiunea de timp nu ocupa 
decât prea puţin loc în socotelile lui. 

Atăt în exterior cât şi în sinea lui, a devenit din nou o fiară; 
iar în viaţa fiarelor, timpul, sub aspectul unei măsuri de 
durată, nu are nici un înţeles. 


Animalul e interesat numai în „acum” şi pentru că 
totdeauna este „acum”, după cum va fi în veci, are la 
dispoziţie o eternitate de timp pentru îndeplinirea 
scopurilor sale. Fireşte că Tarzan îşi dădea seama ceva mai 
mult despre dimensiunea timpului; totuşi, ca şi fiarele, 
înainta într-o chibzuinţă majestuoasă, deoarece nu era nici 
o nevoie de acţiune rapidă. 

Odată ce şi-a consacrat viaţa răzbunării, ea a devenit o 
stare naturală; prin urmare, nu era o necesitate urgentă, 
aşa că nu se grăbea deloc în urmărirea lui. 

Lipsa de odihnă şi preocuparea de gândurile năpastei sale 
şi de proiectele de răzbunare, începeau să îşi spună 
cuvântul. Acum însă şi-a dat seama că este obosit, aşa că a 
început să caute un copac unde s-a mai adăpostit şi alte daţi 
în timpul nopţii. 

Faţa luminoasă a lui Goro era întunecată din când în când 
şi din ce în ce mai des de norii ce umblau repede pe cer, iar 
Tarzan a înţeles că se apropia o furtună. Umbra produsă de 
nori făcea ca întunericul din adâncul junglei să fie şi mai 
mare: un întuneric pe care aproape puteai să-l simţi şi care 
oricui, în afară de Tarzan, i-ar fi inspirat teroare, mai ales că 
era însoţit de foşnetul frunzelor, de trosnetul crengilor şi de 
intervalele şi mai sugestive de tăcerea completă, în timpul 
cărora şi cea mai simplă imaginaţie ar fi văzut numai fiare 
gata să atace. Tarzan însă, trecea prin toate acestea fără să 
îi pese, cu toate că veghea necontenit. 

Uneori se arunca uşor pe crengile de jos ale copacilor, 
urmându-şi drumul pe acolo, îndată ce simţea că pe cărare, 
înaintea lui, se află Numa mâncându-şi prada, Alteori, sărea 
repede la o parte, când Buto, rinocerul, venea agale spre el, 
de-a lungul cărării roase adânc de atâta umblet de animale. 
Ca întotdeauna, Tarzan încerca să înlăture certuri sau 
încăierări inutile, cu toate că era pregătit de luptă la cel mai 
mic pretext, când nevoia o cerea. 

În sfârşit, a ajuns şi la copacul pe care l-a căutat. În timpul 
acesta luna a fost cu totul acoperită de nori, iar vârfurile 


copacilor se legănau violent, sub bătaie necurmată a 
vântului, al cărui muget acoperea celelalte zgomote mai 
mici din junglă. 

Tarzan a început să urce copacul, spre bifurcația a două 
crengi puternice, unde şi-a făcut el, într-o vreme, o mică 
platformă de crengi. Acum s-a întunecat cu totul. Era cu 
mult mai întuneric decât înainte, deoarece tot cerul a fost 
acoperit de nori groşi şi negri. 

Deodată, Tarzan s-a oprit în urcuşul său, iar nările lui 
sensibile s-au dilatat, mirosind aerul din jurul său. O clipă 
numai a rămas în atitudinea aceasta, pentru ca imediat 
după aceea să sară cu energia şi agilitatea unei pisici 
departe de tot, spre capătul unei crengi; apoi să se salte în 
sus, prin întuneric, spre a se prinde de o altă creangă, pe 
care să se ridice, iar de acolo pe alta şi mai sus. 

Dar ce l-a determinat pe el, ca din urcuşul încet pe 
trunchiul copacului, să treacă deodată la un ocol atât de 
rapid printre crengile copacilor? 

Oricare dintre noi, ceilalţi muritori, nu am fi putut vedea 
nimic: nici chiar platforma care, cu un moment mai înainte, 
a fost chiar deasupra capului său, dar care acum a rămas 
ceva mai jos de el; în timp ce el ocolea, am fi putut auzi un 
mârâit fioros şi apoi am fi văzut, când luna a ieşit o clipă din 
nori, atât platforma cât şi o mogâldeaţă în care, după ce 
ochii s-ar mai fi obişnuit cu întunericul, am fi recunoscut-o 
pe Sita, pantera fioroasă. 

Ca răspuns la mârâitul acestei feline, din pieptul puternic 
al lui Tarzan a ieşit un mârâit surd, tot atât de fioros ca şi al 
fiarei, dar un mârâit prin care pantera era înştiinţată că a 
nimerit în culcuşul altuia. Sita era însă în toane rele, aşa că, 
în loc să părăsească platforma, îl privea rânjind pe omul de 
pe creanga de mai sus de ea. 

Atunci, Tarzan s-a apropiat încet de-a lungul crengii înspre 
trunchiul copacului, până când ajunse exact deasupra 
panterei. A tras din teacă cuțitul de vânătoare al tatălui său: 
arma care i-a dat de la început o adevărată ascendență 


asupra fiarelor junglei, dar de care spera că nu va fi nevoit 
să se folosească acum, ştiind bine că cele mai multe dintre 
disputele de junglă se rezolvă mai des prin mârâituri 
amenințătoare decât prin luptă, legea vicleniei fiind tot atât 
de mult în vigoare în junglă ca orişiunde aiurea; fiarele 
măricele numai în chestiuni de dragoste şi de hrană, se 
încaieră cu ghearele şi cu colții. 

Tarzan s-a sprijinit de trunchiul copacului şi s-a aplecat 
înainte, mai aproape de Sita. 

— Hoţ de copii! a strigat el. 

Pantera s-a ridicat şi s-a aşezat pe şoldurle din spate 
rânjindu-şi colții la câteva palme distanţă de faţa 
batjocoritoare a lui Tarzan. Acesta a mârâit fioros şi a izbit 
pantera peste bot cu latul cuţitului. 

— Eu sunt Tarzan! a răcnit el. Aici este culcuşul lui Tarzan. 
Pleacă de aici ori te ucid! 

Cu toate că i-a vorbit în limba marilor maimuțe din junglă, 
nu este de crezut că Sita i-ar fi înţeles cuvintele deşi 
pricepea destul de bine că acea maimuţă fără păr vroia s-o 
intimideze, ca să plece din culcuşul ce şi l-a ales şi pe lângă 
unde se aştepta să treacă, în timpul nopţii, destule animale 
potrivite pentru mâncare. 

Înfuriată, pantera a sărit în sus ca fulgerul şi a izbit spre 
Tarzan cu ghiarele ei puternice, o lovitură care i-ar fi sfâşiat 
faţa pe loc dacă l-ar fi ajuns; dar nu a fost aşa; Tarzan a fost 
mai rapid decât Sita. 

După ce pantera a recăzut în cele patru labe pe mica 
platformă, Tarzan şi-a luat de pe umăr sulița cea grea şi a 
început să împungă spre faţa cu colții rânjiţi ai fiarei, în 
timp ce aceasta para loviturile, când cu o labă, când cu 
cealaltă; amândoi continuau duetul de urlete şi mârâituri, 
astfel încât ar fi îngheţat şi sângele în vinele oricui le-ar fi 
auzit. 

Îndârjită până la paroxism, fiara s-a hotărât să urce mai 
sus, după acela care îi tulbura pacea, dar, cum încerca să 
sară pe creanga unde se afla Tarzan, găsea totdeauna 


vârful ascuţit al suliţei drept în faţa sa şi de fiecare dată 
când cădea înapoi pe platformă, era împunsă fără milă în 
părţile cele mai dureroase ale corpului. 

În cele din urmă, însă, orbită de furie şi pierzând orice 
rațiune, s-a repezit în sus pe trunchiul copacului, până a 
ajuns la creanga care-l susţinea pe Tarzan. 

De astă dată, se găseau amândoi faţă în faţă la acelaşi 
nivel, împrejurare ce a făcut-o pe Sita să creadă că se va 
răzbuna şi, totodată va avea o cină dintre cele mai 
suculente, deoarece, fiinţa din faţa ei cu ghearele şi colții ei 
atât de neputincioşi, nu mai putea nutri acum nici o 
speranţă de scăpare. 

Creanga cea groasă se îndoia sub greutatea celor două 
fiare, în timpul cât Sita înainta cu mare atenţie spre vârf, iar 
Tarzan se retrăgea încet mârâind. 

Vântul a luat acum proporţiile unui adevărat uragan, aşa 
că până şi cei mai mari mari dintre copacii uriaşi ai junglei 
se încovoiau, gemând, sub forţa lui, iar creanga pe care cei 
doi adversari erau faţă în faţă se ridica în aer şi se cobora 
că puntea unui vas pe valurile unei mări bântuite de 
furtună. 

Goro nu se mai vedea de nori, dar lumina vie a fulgerelor 
lumina jungla la intervale scurte, arătând sinistrul tablou al 
manifestării unei pasiuni primitive sus pe creanga legănată 
de uragan. 

Tarzan se retrăgea din ce în ce mai mult, atrăgând după el 
pantera, tot mai înspre vârful crengii, acolo unde ştia că 
spijinul piciorului ei nu va mai fi atât de solid; iar Sita, 
aţâţată de durerea rănilor provocate de împunsăturile de 
suliță, a trecut de mult de orice margine a prudenţei. 

A ajuns apoi pe vârful crengii, la o depărtare unde nu mai 
putea face altceva decât să se menţină pe picioare şi tocmai 
acest moment a fost ales de Tarzan ca să o atace. 

Cu un răcnet amestecat cu bubuitul tunetului de suS. A 
sărit spre panteră, care nu a fost în stare decât să dea 
zadarnic cu o labă prin aer, pe când cu celelalte trei se 


susţinea de creangă să nu cadă..., dar Tarzan nu a ajuns 
până în curba de distrugere a labei panterei. 

Săritura pe care a făcut-o l-a dus mai sus de ghearele 
amenințătoare ale acesteia şi, făcând o întorsătură în aer, a 
căzut drept în spinarea fiarei şi a înfipt cuțitul adânc în 
blana ei ruginie. 

Sita, turbată de furie şi durere, a făcut în agonia ei, un 
efort suprem să-l înhaţe pe Tarzan în gheare. Astfel, şi-a 
pierdut sprijinul de pe creanga bătută de furtună, 
prăbuşindu-se amândoi prin crengile ce se rupeau, troznind 
în drumul lor. Tarzan nu a slăbit nici măcar o clipă 
încleştarea mortală în care îşi ţinea adversarul. Intrase într- 
o luptă pe viaţă şi pe moarte şi fidel instinctelor primitive 
ale vieţii sălbatice, legea nescrisă a junglei, unul din ei sau 
amândoi, trebuia să moară mai înainte ca lupta să se fi 
terminat. 

Pantera, ca toate pisicile, a căzut şi ea exact în picoare, 
însă greutatea omului din spatele ei a lăţit-o la pământ, în 
timp ce cuțitul i s-a înfipt din nou între coaste. 

O singură dată a mai încercat Sita să se ridice, dar numai 
ca să cadă din nou întinsă la pământ. Tarzan a simţit cum se 
înmoaie muşchii puternici ai fiarei de sub el: Sita era 
moartă. 

Ridicându-se de jos, Tarzan a pus un picior pe cadavrul 
duşmanului său învins şi întorcându-şi faţa către cerul plin 
de tunete şi fulgere, în timp ce o ploaie torențială s-a 
dezlănţuit asupra lui, a dat drumul strigătului sălbatic de 
victorie al maimuţelor printre care a crescut. 

În sfârşit, satisfăcut că atinsese scopul de a-şi goni 
inamicul din culcuş, a adunat un braţ de frunze late şi s-a 
urcat în platforma din copac. 

Acolo, a aşternut o parte din frunze ca să se culce pe ele, 
iar cu restul s-a acoperit cum a putut mai bine ca să se 
apere de ploaie. După aceea a adormit imediat, cu toate 
tunetele şi cu tot geamătul vântului. 

CAPITOLUL II. 


Peştera leului. 

Ploaia a ţinut douăzecişipatru de ore în şir, plouând 
torențial mai tot timpul, astfel că, după ce a încetat, urmele 
după care s-a luat Tarzan s-au şters cu totul; iar el, supărat 
peste măsură de această întorsătură a planurilor sale, 
precum şi de frigul pe care îl simţea, a pornit vijelios înainte 
prin pădurea umedă şi încâlcită. Sus, în copacii încă uzi, 
mica maimuţă Manu clănţănind din dinţi a fugit să se 
ascundă când a simţit apropierea lui Tarzan. Chiar leii şi 
panterele l-au lăsat să treacă fără să îl supere. 

Dar a doua zi de dimineaţă, soarele a început din nou să 
strălucească şi Tarzan, ajungând într-o câmpie întinsă care 
începea de la marginea junglei, s-a încălzit la razele 
puternice ale lui Kudu, revenindu-i buna dispoziţie. A rămas 
numai cu încruntarea de la început, produsă de gândurile 
asupra scopului propus. 

În această stare a mers în direcţie sudică în speranţa că va 
putea regăsi mai departe urme lăsate de germanii pe care îi 
urmărea. 

Se găsea acum în Africa germană de răsărit şi a luat 
hotărârea să treacă pe lângă munţii din apusul 
Kilimanjarului, apoi spre înspre răsărit, pe marginea de sud 
a dealurilor, până la calea ferată care duce la Tanga, pentru 
că, din experienţele pe care le-a avut printre oameni, 
deducea, cu o oarecare precizie, că trupele germane vor 
căuta să se unească unele cu altele la punctul acesta. 

Două zile mai târziu, pe când se găsea pe dealurile de la 
sud de Kilimanjaro, a auzit un bubuit de tunuri departe de 
tot, spre răsărit. Era după-amiază şi o vreme închisă, 
noroasă; când Tarzan a trecut printr-un defileu îngust, a 
simţit câteva picături de ploaie căzând pe umerii lui goi. 

A scuturat din cap şi a mârâit supărat, iar după aceea s-a 
uitat prin împrejururimi după un adăpost, sătul de atâta 
pribegie în umezeală şi frig dorind, în acelaşi timp, să-şi 
continue drumul în direcţia de unde s-a auzit bubuitul de 


tun, în siguranţa că acolo trebuie să fie nemţii în luptă cu 
englezii. 

La gândul că şi el este englez pieptul i s-a umflat de 
mândrie, dar numai pentru o clipă, deoarece imediat după 
aceea a clătinat din cap murmurând: 

— Nu! Tarzan nu-i englez, pentru că englezii sunt oameni, 
iar Tarzan e „larmangani”. 

Totuşi, nici durerea cea mare din sufletul lui, nici ura 
împotriva neamului omenesc în general nu-l puteau 
împiedica să simtă o satisfacţie destul de mare că adversarii 
nemților sunt englezii. Atât numai, regreta că englezii sunt 
fiinţe omeneşti şi nu „maimuțe mari albe”, după cum se 
considera el. 

— Mâine, şi-a zis, voi merge acolo şi îi voi găsi pe nemți. 

Satisfăcut pentru un moment în această privinţă, a început 
să caute un loc unde se poate adăposti în timpul furtunii. 
După puţin, a descoperit intrarea joasă şi îngustă a ceea ce 
părea a fi o peşteră la baza stâncilor din partea de nord a 
trecătorii. 

Şi-a tras cuțitul şi s-a apropiat cu atenţie, ştiind că, dacă 
este cumva o peşteră acolo, trebuie să fie, fără îndoială, 
vizuina unei fiare. În faţa intrării erau împrăştiate în jur o 
mulţime de bucăţi de piatră de diferite mărimi, ca şi acelea 
căzute la poalele stâncilor. 

Când le-a văzut, şi-a propus ca, în cazul în care va găsi 
peştera neocupată, să baricadeze intrarea cu ele, 
asigurându-şi, astfel, o noapte liniştită de odihnă în 
interiorul adăpostului. Va fi în siguranţă chiar dacă va bate 
vântul, va tuna sau va fulgera. Tarzan va sta înăuntru, în 
linişte şi fără să fie udat, până când elementele naturii se 
vor linişti. 

Din interiorul peşterii curgea în afară un pârâiaş, mai mult 
un firicel de apă, dar apă rece şi limpede ca cristalul. 

Ajungând lângă peşteră, Tarzan s-a lăsat în genunchi şi a 
mirosit în dreapta şi în stânga. Un mârâit surd i-a ieşit din 


piept imediat după această operaţie, în timp ce buza de sus 
i s-a rânjit lăsând să i se vadă colții. 

— Numa! a murmurat el. 

Această descoperire nu l-a oprit. Poate că Numa nu era 
acasă... Trebuia însă să se asigure de aceasta, făcând mai 
întâi o cercetare. 

Intrarea era atât de joasă, încât Tarzan a fost nevoit să se 
întindă pe jos pentru a putea să-şi introducă doar capul prin 
deschizătură; dar mai înainte de a face aceasta, a privit, a 
mirosit în toate direcţiile, mai ales în urma sa, nefiindu-i 
deloc plăcut să fie luat prin surprindere din partea aceea. 

La prima privire pe care a aruncat-o în peşteră, a 
descoperit un tunel îngust; la capătul opus se zărea o 
lumină. Interiorul tunelului nu era atât de întunecos încât 
Tarzan să nu poată observa cu uşurinţă că în acel moment 
nu este ocupat. 

Înaintând cu mare atenţie, s-a târât spre extremitatea 
cealaltă, intuind ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi intrat pe 
neaşteptate în tunel, apărând în faţa lui. Numa însă nu a 
apărut astfel că Tarzan a ajuns cu bine în partea celaltă, 
ridicându-se numaidecât în picioare. 

Se afla într-o deschizătură stâncoasă, ai cărei pereţi 
prăpăstioşi se ridicau aproape perpendicular de toate 
părţile. Tunelul din defileu străbătând stânca, forma un fel 
de trecătoare dinspre lumea din afară la un tip de 
înfundătură sau prăpastie închisă din toate părţile de 
maluri înalte de stâncăân afară de acel tunel îngust, nu mai 
era nici o intrare în fundătură, aceasta având vreo 
patruzeci de metri lungime şi vreo douăzecişicinci lăţime, şi 
lăsând impresia că ar fi fost roasă din malul stâncos de 
căderea şi scurgerea apelor, în timp de secole întregi. 

Un fir de apă din vârful veşnic acoperit de zăpadă a 
muntelui Kijimanjaro, se prelingea în jos pe marginea 
stâncoasă a peretelui opus tunelului, formând la baza 
stâncii un lac mic de câţiva metri pătraţi din care izvora 
pârâiaşul îngust ce trecea mai departe prin tunel. 


Aproape în centrul deschizăturii a crescut un copac cu 
crengi groase, iar în unele locuri, printre stâncile şi 
pietrişul de pe fundul peşterii, au răsărit câteva tufişuri şi o 
iarbă băţoasă. Împrăştiate de jur-împrejurul părţii 
interioare a tunelului, se vedea o mulţime de oase de 
animale mai mari şi mai mici, precum şi câteva cranii de 
om. Tarzan a ridicat din sprâncene. 

— Hm, a murmurat el, un mâncător de oameni şi, după 
cum se vede, domneşte de multă vreme pe aici. Astă seară 
însă, Tarzan va dormi pe locul mâncătorului de oameni, iar 
Numa poate să răcnească şi să urle afară oricât de mult. 

În timpul acesta, tot cercetând, a înaintat în interiorul 
înfundăturii până aproape de copac şi fiind mulţumit că 
tunelul îi va fi un adăpost uscat şi liniştit peste noapte, a 
pornit să se reântoarcă spre intrarea din exteriorul 
acestuia, ca să o poată baricada cu bolovani de piatră şi, în 
modul acela, să oprească intrarea lui Numa. 

De la prima sa mişcare, însă, a auzit un zgomot uşor, care 
l-a făcut să rămână nemişcat ca o statuie şi cu ochii aţintiţi 
pe intrarea tunelului. 

O clipă după aceea, a apărut în deschizătură capul unui 
leu enorm, încadrat într-o coamă neagră şi stufoasă. Ochii 
galbeni-verzui, rotunzi şi fără să clipească, îl priveau fix pe 
acest Tarmangani ce a îndrăznit să intre în ţinuturile sale. 
Un mârâit surd a răsunat din pieptul puternic al fiarei, în 
timp ce buzele i s-au zbârcit într-un rânjet urât dezgolindu-i 
un rând de colţi fioroşi. 

— Frate cu Dango! a strigat Tarzan înfuriat că întoarcerea 
lui Numa s-a produs astfel, încât să îl frusteze de noaptea 
confortabilă pe care şi-a imaginat-o. Nu ştii că eu sunt 
Tarzan? a continuat el plin de furie. Pleacă acum, pentru că 
la noapte eu dorm aici, nu tu! Numa însă nu a plecat, cia 
scos un răcnet ameninţător, făcând câţiva paşi în direcţia lui 
Tarzan. Acesta s-a aplecat, a luat o piatra mai mare de jos şi 
a azvârlit-o drept în nasul fiarei. 


Când trebuie să te confrunţi cu leii nu poţi să ştii niciodată 
ce se poate întâmpla la un moment dat. Acesta putea foarte 
bine să se întoarcă şi să fugă la prima ameninţare; Tarzan a 
mai intimidat mulţi lei în trecut, dar de data aceasta nu a 
reuşit. 

Piatra l-a izbit pe Numa exact în bot, partea cea mai 
sensibilă din anatomia unei feline, dar, în loc să îl provoace 
la fugă, l-a transformat într-o maşină de ură şi distrugere. 

Coada i s-a înţepenit în sus şi scoțând o serie de răcnete 
îngrozitoare, s-a repezit asupra lui Tarzan cu viteza unui 
tren expres. 

Tarzan abia a avut timp să ajungă la copac şi să se agate 
de una din crengile lui mai joase, de pe care a aruncat tot 
felul de insulte regelui animalelor, în timp ce acesta ocolea 
de mai multe ori copacul, mârâind şi urlând de furie. 

Acum a început să plouă intens, mărindu-se lipsa de 
confort şi supărarea lui Tarzan. Şi într-adevăr era înfuriat: 
dar, deoarece nu a intrat niciodată în luptă cu vreun leu 
numai împins de cea mai aprigă necesitate şi, ştiind că, 
dacă ar face aceasta acum, nu s-ar bizui decât pe agerimea 
lui şi pe noroc. Nu s-a gândit nici măcar pentru o secundă 
să înceapă un duel împotriva unor muşchi atât de puternici 
şi a unor colţi şi ghiare atât de teribile, un duel atât de 
inegal şi de inutil, numai pentru simpla recompensă a unui 
loc confortabil. 

A rămas, deci, acolo sus, în copacul în care s-a urcat în 
timp ce ploaia curgea necontenit, iar leul stătea lângă 
copac aruncându-i priviri îngrozitoare la fiecare doi-trei 
paşi pe care îi făcea. 

Tarzan a privit în jur cercetând amănunţit pereţii 
prăpastiei, în speranţa că va găsi o şansă de scăpare. Erau 
atât de drepţi, încât oricare muritor ar fi renunţat imediat 
la ideea de a-i urca, dar cum Tarzan era obişnuit cu 
urcuşurile, a văzut mai multe locuri unde considera că 
piciorul ar putea găsi un sprijin, nesigur fără îndoială, dar 
destul ca să-l asigure pe el până la un punct oarecare, că ar 


putea scăpa de Numa, numai să poată ajunge o clipă de 
partea cealaltă a fundăturii. 

Numa, însă, cu toată ploaia măruntă, nu dădea nici un 
semn că ar avea intenţia să-şi părăsească postul, aşa că 
Tarzan a început să gândească serios dacă nu ar fi mai bine 
să rişte o luptă cu leul decât să mai stea înfrigurat, ud şi 
umilit, în copac. 

Dar, tocmai în timp ce cântărea în minte aceste 
probabilităţi, Numa a pornit deodată, vertiginos, spre tunel, 
fără să mai arunce nici o privire înapoi. 

În momentul când leul a dispărut, Tarzan a coborât pe 
partea cealaltă a copacului şi a fugit din toate puterile spre 
peretele stâncos al prăpastiei. 

Dar abia a reuşit leul să intre în tunel că imediat a şi ieşit 
înapoi, s-a răsucit ca o sfârlează şi a pornit într-un adevărat 
atac asupra lui Tarzan, care a zburat în fuga lui. Tarzan a 
înaintat foarte mult şi nu dorea decât să poată găsi un 
sprijin unde să pună piciorul sau mâna pentru a fi fost în 
siguranţă; dar dacă se întâmpla să alunece de pe stâncile 
ude, soarta i-ar fi fost pecetluită, deoarece ar fi căzut direct 
în ghearele lui Numa, unde, până şi marele Tarmangani ar 
fi fost fără speranţă de scăpare. 

Cu agilitatea unei pisici, Tarzan a alergat în sus pe mal 
vreo zece înainte de a se opri, şi acolo a găsit un loc sigur 
unde să îşi pună piciorul; s-a oprit şi a privit în jos spre 
Numa care acum, ajuns la baza stâncii, sărea mereu în sus 
într-o încercare, atât de sălbatică, dar atât de zadarnică, de 
a se urca pe malul stâncos al prăpastiei. 

Ajungea el până la cinci-şase şi chiar şapte metri de la 
pământ în sus, dar cădea înapoi învins şi descurajat. 

După ce l-a privit dispreţuitor câteva clipe, Tarzan a 
început să urce încet şi cu multă grijă spre muchia dealului. 
De mai multe ori abia reuşea să găsească câte un punct de 
sprijin, dar în cele din urmă s-a tras uşor pe muchie, s-a 
ridicat în picioare şi, luând de jos un pietroi, l-a aruncat în 
Numa, iar apoi a pornit la drum. 


A găsit, după câteva minute, un loc pe unde putea să 
coboare destul de uşor până în defileul prin care a trecut 
munţii, şi era pregătit să-şi reia drumul în direcţia de unde 
se auzeau bubuiturile de tun când, deodată, s-a oprit şi a 
început să zâmbească la ideea care îi trecuse prin cap. 

S-a întors şi a mers repede până la intrarea din afară a 
tunelului. Aici a ascultat un moment, apoi a început să 
adune repede pietre şi bolovani pe care i-a îngrămădit în 
gura tunelului. 

Aproape a închis cu totul deschizătura, când leul a apărut 
de partea cealaltă, foarte supărat şi feroce, străduindu-se 
cu labele şi cu colții să îndepărteze bolovanii de piatră şi 
scoțând răcnete puternice. 

Răcnetele de leu nu-l speriau însă pe Tarzan care, încă de 
când era copil şi adormea la pieptul păros al Kalei, maimuța 
mare, s-a obişnuit cu corul sălbatic al răcnetelor de leu; şi, 
cum aproape toată viaţa şi-a petrecut-o în junglă, cu greu 
se întâmpla să treacă vreo zi sau vreo noapte în care să nu 
audă răcnete de lei flămânzi, înfuriaţi sau în căutare de 
leoaice. 

Sunetele de felul acesta aveau asupra lui Iarzan aceeaşi 
influenţă ca şi goarna unui automobil asupra noastră, când 
ne atenționează să ne ferim din faţa lui; iar dacă nu suntem 
în faţa lui, nu îi acordăm nici o atenţie. Astfel, în momentul 
de faţă, ca să folosim o figură de stil, Tarzan nu se afla în 
faţa automobilului. Ştia că Numa nu-l putea ajunge, aşa căa 
executat în linişte baricadarea intrării în tunel, până când 
nu i-a mai rămas leului nici o posibilitate de ieşire. 

După ce a terminat, a schiţat un gest strâmb leului închis 
după pietroaie şi a pornit spre răsărit. 

— Iată, un mâncător de oameni, şi-a zis Tarzan, care nu va 
mai mânca alţi oameni! 

În noaptea aceea, Tarzan s-a odihnit sub o scobitură a 
stâncii, iar a doua zi de dimineaţă şi-a reluat drumul, 
oprindu-se numai când avea nevoie să prindă vreun animal 
pentru a îşi potoli foamea. 


Celelalte animale sălbatice dorm de obicei după ce 
mănâncă, dar Tarzan nu permitea stomacului să se 
amestece în planurile sale. Aceasta era una dintre 
deosebirile esenţiale dintre Tarzan şi restul fiarelor din 
junglă. 

Canonada de care el se apropia se înteţea uneori, iar 
alteori mai slăbea în timpul zilei. A observat că imediat 
după apus, precum şi în zori de zi, era mai puternică, iar 
noaptea înceta aproape cu totul. 

Cam după-amiază, în ziua a doua, a observat câteva trupe 
mergând spre front. Din faptul că trupa conducea un grup 
de indigeni încărcaţi cu grâne şi hrană şi că aveau cu eio 
mulţime de capre şi vaci, a dedus că erau trupe însărcinate 
cu rechiziţia, şi că au fost în interior. 

A mai observat că indigenii cărăuşi erau legaţi de gât cu 
lanţuri, iar trupele se compuneau mai mult din soldaţi 
indigeni în uniforme germane. Ofițerii erau oameni albi. 

Nimeni, însă, nu l-a văzut pe Tarzan, cu toate că a fost 
când într-o parte, când în alta, pe lângă ei şi printre ei, mai 
mult de două ore. Le-a examinat semnele de pe uniforme şi, 
văzând că nu semănau cu acelea pe care le-a luat de la 
soldaţii îngropaţi la moşia lui, a trecut înaintea lor prin 
tufişurile dese, fără să fie văzut sau simţit. 

După cum vedem, i-a găsit pe nemți, dar nu a omorât 
niciunul dintre ei, pentru că Tarzan considera că uciderea 
lor în masă nu era motivul principal al existenţei sale. Acum 
nu dorea decât să îl descopere pe acela care i-a omorât 
soţia. 

După ce se va răzbuna pe acesta se va ocupa şi de mica 
afacere de a-i ucide pe toţi nemţii cu care se va întâlni. 
Intenţiona, de altfel, să întâlnească cât mai mulţi. 

Pe când se apropia de liniile de front, trupele deveneau tot 
mai numeroase. Se vedeau autocamioane, care cu boi şi tot 
ce ar aparţine unei armate mici; iar răniții, fie că mergeau 
singuri, fie transportaţi, erau mereu în spatele său. 


A traversat linia ferată, la o oarecare distanţă mai în urmă, 
şi a dedus că răniții erau duşi în direcţia aceea pentru a fi 
transportaţi la spitalul central, sau poate, chiar până la 
Tanga, pe coasta mării. 

Era pe înserat când a ajuns într-o tabără mare, ascunsă 
între dealurile munţilor Para; iar, cum el venea din spatele 
taberei, a văzut că aceasta era foarte slab păzită în direcţia 
aceea, iar puţinele santinele impuse de stricta rânduială nu 
erau atât de vigilente, cum ar fi fost în partea opusă. După 
ce s-a înnoptat, Tarzan a intrat în tabără fără nici o 
dificultate. A început să umble dintr-o parte în alta, 
ascultând în spatele corurilor şi căutând neâncetat să 
găsească vreun indiciu care să-l pună pe urmele ucigaşului 
soţiei sale. 

La un moment dat, s-a oprit lângă un cort în uşa căruia 
şedeau mai mulţi indigeni, şi a auzit câteva cuvinte. În limba 
lor natală, care i-au atras atenţia imediat. 

— Wazirii s-au luptat ca nişte demoni, dar noi fiind 
războinici mai buni, i-am ucis pe toţi. După ce am executat 
ordinele, a intrat şi căpitanul ce a ucis femeia. Până atunci 
el a stat afară, strigând din răsputeri să îi ucidem pe toţi. 
Locotenentul Von Goss este mai viteaz. Ela intrat cu noi şia 
stat lângă uşă, dându-ne el ordine răstite şi spunându-ne să 
răstignim pe zid pe unul din Waziri care era numai rănit... 
După aceea a râs în hohote, pentru că cel răstignit se 
zvârcolea în chinuri. A fost atât de hazliu, încât nu ne-am 
abținut să nu râdem cu toţii. 

Tarzan, tăcut şi teribil, stătea ca o fiară de pradă, pitit 
alături de cort. 

Ce gânduri treceau oare prin creierul lui sălbatic? Cine ar 
fi putut spune? 

Expresia frumoasei sale figuri nu arăta nici un semn de 
violenţă; ochii săi căprui, reci ca oţelul, nu denotau decât o 
atenţie deosebit de încordată. 

În cele din urmă, soldatul, pe care Tarzan l-a auzit mai 
întâi, s-a ridicat şi spunându-le celorlalţi „noapte bună”, s-a 


îndepărtat în întuneric, trecând la o distanţă mică de locul 
unde se afla Tarzan şi îndreptându-se spre spatele taberei. 

Tarzan l-a urmărit şi l-a ajuns tocmai când soldatul trecea 
prin umbra unui copac. 

Nu s-a auzit nici un zgomot, nimic, când Tarzan a sărit 
exact în spatele victimei sale, trântind-o la pământ. În 
aceeaşi clipă, degetele lui de oţel s-au strâns de beregata 
soldatului, înăbuşindu-i orice strigăt şi, astfel, ţinându-l de 
gât l-a târât într-un loc ascuns de un tufiş. 

— Să nu strigi! a şoptit el în ureche pe limba negrului, 
desfăcându-şi în acelaşi timp degetele de pe gâtul lui. 

Soldatul a răsuflat adânc, încordându-şi privirile în sus, ca 
să vadă ce fel de fiinţă era aceea în ale cărei gheare a 
căzut. Din cauza întunericului însă, nu a văzut decât corpul 
unui om bronzat de arşiţa soarelui, aplecat asupra lui; dar 
nu a uitat teribila forţă a muşchilor puternici care i s-au 
încleştat de beregată şi l-au târât în tufiş ca pe un copilaş. 
Şi, dacă i-a trecut prin cap gândul de a opune rezistenţă, 
desigur că l-a înlăturat imediat, căci nu a mai făcut nici o 
mişcare. 

— Cum îl cheamă pe ofiţerul care a ucis femeia de la ferma 
unde v-aţi luptat cu Wizirii? a întrebat Tarzan. 

— Hauptmann Schneider, a răspuns negrul îndată ce şi-a 
putut regăsi vocea. 

— Unde se află acum? a mai întrebat Tarzan. 

— Aici. Poate pe la comandament. Mai toţi ofiţerii se duc 
seara acolo să primească ordine. 

— Du-mă şi pe mine acolo, a poruncit Tarzan; iar, dacă 
sunt descoperit, să ştii că te ucid pe loc. Ridică-te! 

Negrul s-a ridicat şi l-a condus prin tabără, ocolind multe 
locuri. De câteva ori au fost nevoiţi să se ascundă de soldaţii 
care treceau. În cele din urmă, ajungând lângă o căpiţă 
mare de fân, negrul s-a oprit şi arătându-i, undeva la 
distanţă, o clădire cu două etaje, i-a zis: 

— Acolo este comandamentul. Mai departe nu putem 
merge fără să nu fim văzuţi. Circulaţia soldaţilor este prea 


mare. 

Tarzan şi-a dat şi el seama că nu ar mai putea să înainteze 
însoţit de soldat. A întors capul şi l-a privit un moment, ca şi 
când ar fi reflectat cum să dispună de el. 

— Ai participat la uciderea lui Wasimbu, Wazirul cel mare, 
aşa-i? l-a acuzat el, vorbindu-i cu voce joasă, dar destul de 
teribilă. 

Negrul a început să tremure din toate încheieturile, 
înmuindu-i-se genunchii. 

— Aşa am primit ordin! s-a apărat el. 

— Cine v-a dat ordinul? 

— Locotenentul Van Goss, a răspuns soldatul. Este şi el 
aici. 

— Îl voi găsi cu siguranţă. Dar şi tu te distrai când el s-a 
zvârcolit în chinuri şi suferinţe. 

Soldatul a încremenit. Din cuvintele de acuzare pe care le- 
a auzit, a înţeles că i s-a rostit sentinţa la moarte. 

Fără să mai spună ceva, Tarzan l-a prins din nou de gât ca 
şi înainte, fără ca negrul să mai poată scoate un sunet. 

Mugşchii uriaşi s-au încordat. Braţele i s-au ridicat cu 
energie şi împreună cu ele trupul negrului, descriind un 
cerc prin aer... o dată, de două ori, de trei ori, ca apoi să fie 
aruncat în lături, în timp ce Tarzan a pornit în direcţia 
comandamentului generalului Kraut. 

Numai o singură santinelă, în spatele clădirii, i-a 
împiedicat drumul. Tarzan s-a târât pe pământ, pitindu-se 
cu aceeaşi facilitate şi succes cu care numai fiarele din 
junglă pot să o facă. 

Când privirile santinelei erau îndreptate în direcţia lui, 
Tarzan se lăţea la pământ, rămânând nemişcat ca o piatră; 
iar când santinela privea în altă parte, înainta spre ea în 
mare viteză. 

A ajuns, în sfârşit, la distanţa potrivită de atac, şi a 
aşteptat până când santinela s-a întors încă o dată cu 
spatele, s-a ridicat şi s-a năpustit asupra ei fără să producă 
nici un zgomot. 


Ca şi mai înainte, afacerea s-a încheiat în deplină linişte, şi 
Tarzan şi-a transportat noua victimă până lângă zid, unde a 
lăsat-o moartă în umbra clădirii. 

Etajul de jos era luminat, iar cel de sus era cufundat în 
întuneric Tarzan a privit prin fereastră şi a văzut o cameră 
mare pe care a considerat-o principală, şi a zărit una mai 
mică alături de ea. În încăperea principală erau mai mulţi 
ofiţeri, dintre care unii stăteau pe la mese, scriind, iar alţii 
umblau, vorbind între ei. 

Cum ferestrele erau deschise. Tarzan a reuşit să 
desluşească o mare parte din convorbire, dar nu era nimic 
care să îi trezească interesul. Ofițerii discutau mai mult 
despre succesele nemților în Africa, făcând, în acelaşi timp, 
presupuneri asupra datei când vor intra trupele lor din 
Europa în Paris. Unii spuneau că împăratul se şi afla acolo, 
şi blestemau Belgia care le-a pus atâtea piedici. 

În încăperea cea mică de alături, şedea la o masă un om 
mare, spătos, cu faţa roşcată, iar în spatele lui, pe scaune, 
alţi câţiva ofiţeri, iar alţi doi dintre ei stăteau drept în faţa 
generalului care le punea întrebări. 

În timpul când vorbea, generalul se juca cu o lampă 
elegantă de petrol, din mijlocul mesei. După puţin, s-a auzit 
o bătaie la uşă şi a intrat un aghiotant care, după cea 
salutat, a adus următorul raport scurt: 

— A sosit domnişoara Kircher, să trăiţi, domnule general! 

— Să poftească! a comandat generalul. 

Apoi, a făcut semn celor doi ofiţeri din faţa lui că discuţia 
lor s-a încheiat. 

Ofițerii au ieşit, tocmai când domnişara a intrat, iar ceilalţi 
ofiţeri din cameră s-au ridicat şi au salutat-o. D-ra Kircher a 
răspuns cu o înclinare şi un zâmbet uşor. 

Era o fată foarte drăguță, amănunt care reieşea bine, cu 
tot costumul de călărie prăfuit şi cu tot praful de pe faţă. Pe 
lângă aceasta, era şi foarte tânără: nu se putea să fi avut 
nici douăzeci de ani. 


Ea a înaintat până la masa la care şedea generalul, a scos 
dintr-un buzunar din interiorul taiorului o hârtie îndoită în 
patru, şi i-a întins-o comandantului. 

— Şedeţi, vă rog, d-ră! a invitat-o acesta. 

Un alt ofiţer i-a oferit numaidecât un scaun. Niciunul nu a 
vorbit în timpul cât generalul a citit hârtia adusă de d-ra 
Kircher. 

Tarzan a observat cu atenţie diferitele persoane din 
cameră. Se întreba care dintre ei ar fi Hauptmann 
Schneider, deoarece trei ofiţeri erau căpitani. Despre fată 
şi-a făcut impresia că trebuie să fie de la serviciul de 
informaţii o spioană, cu alte cuvinte. 

Frumuseţea ei nu l-a atras deloc: i-ar fi sucit gâtul acela 
frumos, fără nici o ezitare. Nu era decât o nemţoaică, nimic 
mai mult, dar acum avea de făcut altceva mai important. Îl 
vroia pe căpitanul Schneider. 

În sfârşit, generalul a terminat de citit. 

— Bun, a zis el fetei. 

Apoi adresându-se către ofiţer, a ordonat; 

— Trimite după maiorul Schneider. 

La aceste cuvinte Tarzan a simţit că i se zburleşte părul pe 
ceafă. 

Maiorul Schneider! a gândit el. Deci l-au şi avansat la 
gradul de maior pe monstrul care i-a ucis soţia...: şi se prea 
poate să fi fost avansat în mod special pentru această 
crimă! 

Ofiţerul trimis a ieşit din cameră, iar între ceilalţi a început 
o discuţie generală, din care Tarzan a înţeles numaidecât că 
forţele germane din Africa de răsărit erau în superioritate 
numerică faţă de cele engleze, iar acestea din urmă au 
suferit înfrângeri grele. 

Stând acum într-un tufiş, putea să observe tot ce se 
petrecea în odaie, fără să fie văzut de cei din interior. 
Ascunzătoarea lui îl ferea, de asemenea, de oricine ar fi 
trecut, din întâmplare, pe lângă postul santinelei ucise. 


Se mai aştepta ca din moment în moment, să apară o 
patrulă sau schimbul acesteia şi să descopere lipsa 
santinelei. Ştia că, atunci, se va face imediat o cercetare 
minuțioasă. 

A aşteptat, deci, cu răbdare sosirea omului pe care îl căuta 
şi aşteptarea i-a fost răsplătită prin înapoierea ofițerului 
trimis de general, împreună cu un alt ofiţer de talie mijlocie, 
cu mustaţa răsucită în sus. 

Noul sosit a înaintat până la masa generalului şi a salutat, 
făcând raportul obişnuit. Generalul a răspuns salutului şi s- 
a întors spre fată. 

— D-ră Kircher, a zis el, vă recomand pe maiorul 
Schneider. 

Atât i-a trebuit lui Tarzan să audă. Punând o palmă pe 
pragul ferestrei, a sărit în cameră, în mijlocul încremeniţilor 
ofiţeri ai Kaizerului. 

Din doi paşi a ajuns la masă şi cu o izbitură a mâinii a 
răsturnat lampa drept în burta mare a generalului care, 
într-o mişcare nebună să nu ia foc, a căzut pe spate pe 
podea. 

Doi ofiţeri au sărit să-l oprească pe Tarzan, dar acesta l-a 
smucit pe primul şi l-a azvâărlit peste al doilea, rostogolindu- 
se amândoi la pământ, în timp ce ofiţerii ceilalţi strigau să 
vină garda, iar fata, sărind de pe scaun, s-a lipit de zid. 

Tarzan, însă, nu a avut ochi decât pentru o singură 
persoană. În clipa în care a scăpat de atacul celor doi 
ofiţeri, l-a smucit pe maiorul Schneider, l-a aruncat peste 
umăr şi a sărit afară pe fereastră atât de repede, încât 
restul ofiţerilor abia au putut remarca ceea ce s-a 
întâmplat. 

De la prima privire în jurul său. Tarzan a văzut că postul 
santinelei ucise era încă liber, aşa că, după câteva clipe, s-a 
pierdut în umbra grămezii de fân de lângă comandament. 

În tot timpul acesta, maiorul Schneider nu a scos nici un 
cuvânt, nici un strigăt, din simplul motiv că beregata îi era 


strânsă ca într-un cleşte. Acum, Tarzan şi-a descleştat puţin 
mâinile doar pentru ca să îi dea voie omului să răsufle. 

— Dacă scoţi vreun sunet, să ştii că te strâng din nou de 
gât! l-a ameninţat el. Acum, mişcă! 

Cu multă grijă şi cu răbdare nesfârşită, Tarzan a reuşit să 
treacă şi de ultimul post. Forţându-şi prizonierul să meargă 
înainte, a mers spre apus până când, târziu după miezul 
nopţii, a traversat din nou calea ferată şi abia atunci s-a 
simţit oarecum în siguranţă. 

Neamţul înjura, mormăia, ameninţa şi punea tot timpul 
întrebări; dar singurul răspuns pe care-l primea era o 
înţepătură cu sulița ascuţită a lui Tarzan care, îl împingea 
ca pe un porc, cu singura deosebire că, pentru acesta din 
urmă, ar fi avut, desigur, mai multă consideraţie. 

Până acum nu s-a gândit aproape deloc la amănuntele 
răzbunării sale. Acum stătea şi întreba ce formă să dea 
pedepsei ce o va aplica neamţului. 

Numai de un singur lucru era sigur: că pedeapsa trebuia 
să ia sfârşit prin moartea prizonierului. 

Ca toţi oamenii demni, era firesc ca Tarzan să fie foarte 
puţin înclinat spre tortură. Dar, de data aceasta, era un caz 
cu un caracter unic în felul său. Un simţ inerent justiţiei ar 
fi cerut ochi pentru ochi, iar jurământul său recent cerea şi 
mai mult decât atăt. 

Da, acest om trebuia să sufere după cum şi ela făcut-o pe 
Jane Clayton să sufere. Totuşi, Tarzan nu credea că va putea 
să îi pricinuiască o suferinţă identică cu cea din sufletul lui, 
pentru că suferinţele fizice nu pot să fie niciodată atât de 
rafinate ca tortura sufletească. 

Toată noaptea aceea, l-a grăbit la drum pe neamţ care, pe 
lângă faptul că era aproape sfârşit de oboseală, a ajuns să 
fie dominat şi de o spaimă neţărmurită. Ceea ce-l exaspera 
mai mult era tăcerea aceea cumplită a persoanei în mâinile 
căreia se afla. 

— Doamne, dacă ar vorbi măcar! a gândit cu disperare 
maiorul Schneider. 


A încercat, de nenumărate ori, să îl silească sau să îl 
înduplece să scoată doar un cuvânt. Dar rezultatul era 
întodeauna acelaşi: tăcere neîntreruptă şi o împunsătură 
dureroasă cu vârful suliţei. Schneider sângera şi rănile îl 
dureau. Era atât de obosit, se clătina la fiecare pas şi chiar 
a căzut de câteva ori, dar tot de atâtea oria trebuit să se 
ridice în urma înţepăturilor îngrozitoare şi fără milă ale 
suliţei. 

Abia după ce s-a făcut ziuă a ajuns şi Tarzan la o hotărâre 
care i-a venit ca o inspiraţie de sus. Un zâmbet uşor i-a 
apărut pe buze, şi imediat a căutat un loc potrivit pentru 
odihnă, dorind ca prizonierul său să fie destul de voinic 
pentru ceea ce i-a pregătit. 

Undeva mai departe curgea un pârâiaş pe care l-a trecut 
Tarzan cu o zi înainte; acolo a văzut un vad ce servea şi ca 
loc de adăpost al animalelor, şi unde, desigur, s-ar fi putut 
vâna ceva. 

Făcând neamţului semn ca să păstreze linişte deplină, s-au 
apropiat amândoi încet de pârâiaş şi au văzut în jos, pe 
cărare, un cerb pregătit să plece după ce s-a adăpat. 

Tarzan, l-a împins atunci pe Schneider într-un tufiş din 
marginea cărării, şi ghemuindu-se alături de el, a aşteptat 
cerbul, în timp ce neamţul îl privea tăcut şi speriat pe 
uriaşul de lângă el. 

Abia acum, după ce s-a luminat de ziuă, a putut şi el să-l 
privească mai atent pe acela care l-a prins, dar, dacă în 
timpul nopţii a fost destul de speriat şi nu a ştiut lângă cine 
se află, emoţiile acelea nu erau nimic în comparaţie cu ceea 
ce simţea acum. 

Cine sau ce putea fi acel sălbatic uriaş fără îmbrăcăminte 
pe el? 

Nu l-a auzit vorbind decât o singură dată; atunci când i-a 
poruncit să nu strige; dar i-a vorbit într-o nemţească 
excelentă şi cu intonaţia corectă a omului inteligent. 

Îl privea acum ca o broască hipnotizată privind şarpele 
care o va devora. A văzut formele graţioase şi corpul 


simetric nemişcat ca o statuie, pitit în ascunzişul frunzelor 
dese ale stufişului. A văzut cerbul venind încet şi nebănuitor 
de-a lungul cărării. Un cerb bătrân, urmat de unul tânăr şi 
gras, la câţiva paşi mai în urmă; iar, când acesta a ajuns în 
dreptul uriaşului din tufiş, ochii lui Schneider s-au dilatat 
deodată, şi un strigăt aproape ieşit din piept. Omul ager de 
lângă ela sărit spre gâtul cerbului, scoțând, în acelaşi timp, 
un răcnet fioros ca şi fiarele din junglă. 

Dar agilitatea lui Tarzan a procurat carne proaspătă atât 
pentru Schneider, cât pentru el însuşi. Ela preferat să o 
mănânce crudă, iar neamţului i-a dat voie să facă foc şi să 
frigă carnea. 

Amândoi au rămas acolo să se odihnească până târziu 
după-amiază, când au pornit din nou la drum; un drum 
dintre cele mai îngrozitoare pentru SchneideR. 
Necunoscând destinaţia, şi de mai multe ori căzând în 
genunchi în faţa lui Tarzan, rugându-l să se înduplece şi să-i 
lămurească situaţia. 

Acesta însă tăcea, mergând înainte: în locul oricărui 
răspuns îl împungea cu sulița pe bietul neamţ. 

În sfârşit, a treia zi, pe la amiază, au ajuns şi la destinaţie. 
După ce au urcat o colină înaltă, stâncoasă, au mers 
aproximativ o sută de metri şi s-au oprit la marginea unei 
prăpăstii adânci, în adâncimea căreia Schneider a văzut 
numai un copac singuratic, un pârâiaş îngust şi puţină iarbă 
care creştea printre bolovanii presăraţi în toate părţile. 

Tarzan i-a făcut semn să coboare, dar neamţul a făcut un 
pas înapoi, îngrozit. Tarzan l-a prins de guler şi l-a împins 
cu asprime spre marginea prăpastiei. 

— Coboară! i-a poruncit el. 

Era a doua oară că-i vorbea, în timpul celor trei zile, şi 
probabil că numai această tăcere a vârât în sufletul 
neamţului o spaimă mai cumplită chiar decât aceea pe care 
i-o insufla vârful suliţei gata de acţiune în fiecare moment. 

Schneider a privit cu groază peste marginea adâncimii şi 
era pregătit să înceapă să coboare când Tarzan l-a oprit cu 


un gest. 

— Sunt lordul de Greytokc, i-a spus el. Soţia mea a fost 
aceea pe care ai omorât-o în ţinuturile Wazirilor. Înţelegi, 
cred, pentru ce am venit după tine. Coboară acum! 

Neamţul a căzut în genunchi. 

— Nu ţi-am ucis soţia! a strigat el. Fie-ţi milă! Nu ţi-am 
ucis soţia şi nu ştiu nimic despre... 

— Coboară! s-a răstit Tarzan, ridicând ameninţător vârful 
suliţei, în credinţa că acest om minţea şi, nefiind surprins de 
aceasta. 

Un om care ucide ar minţi oricând, fără jenă. 

Schneider tot mai ezita şi se ruga. Tarzan l-a izbit cu 
sulița, iar neamţul a început să coboare încet şi cu frică 
însoţit şi ajutat de Tarzan pe unde era mai dificil, până au 
ajuns numai la câţiva metri de fundătura prăpastiei. 

— Fără zgomot acum! l-a avertizat Tarzan. 

Şi, arătându-i deschizătura pe unde se intra în tunel, 
tocmai de partea cealaltă a fundăturii, a adăugat: 

— Acolo, înăuntru, este un leu flămând. Dacă poţi să ajungi 
de aici până la copac înainte să te simtă, mai ai câteva zile 
în care să te bucuri de viaţă; pe urmă, când vei fi prea slab 
ca să te mai poţi ţine de crengile copacului, Numa îşi va 
astâmpăra şi el foamea pentru ultima oară. Şterge-o acum! 
a sfârşit Tarzan, împingându-l pe neamţ, în jos, de unde i s- 
au sprijinit călcâiele. 

Nemţul, tremurând de frică, a pornit spre copacul la care 
aproape a ajuns când, din urma lui, la intrarea tunelului, a 
izbucnit un răcnet îngrozitor şi în aceeaşi clipă, a apărut un 
leu mare, înnebunit de foame. 

Schneider nu mai avea decât vreo doi metri de făcut, dar 
şi leul zbura, nu altceva, ca să îl ajungă înainte de a se urca 
în copac, în timp ce Tarzan urmărea zâmbitor această 
întrecere. 

Cursa a câştigat-o neamţul cu o diferenţă de câţiva paşi. 

Tarzan a început atunci să urce muchia prăpăstioasă, iar 
de jos, ajungeau până la urechile sale mârâiturile leului 


înşelat, precum şi vibrarea unei voci omeneşti, mai 
înfiorătoare decât a fiarei. 

Ajungând înapoi pe culme, Tarzan s-a oprit să privească 
jos în prăpastie. Sus, aproape de vârful copacului, stătea 
agăţat neamţul, ţinându-se de o creangă cu amândouă 
braţele. Jos, la tulpina copacului aştepta Numa. 

Tarzan şi-a întors faţa spre Kudu, soarele, iar din pieptul 
său puternic s-a ridicat strigătul de victorie al maimuţoiului, 
când îşi ucide duşmanul. 

CAPITOLUL III. 

În tabără. 

Tarzan nu se simţea pe deplin răzbunat. Au mai rămas 
încă milioane de nemți în viaţă, destui ca să-i dea o ocupaţie 
pe tot restul vieţii; dar nu ar fi fost niciodată suficient, chiar 
dacă i-ar fi ucis pe toţi, ca să compenseze pierderea 
suferită... Chiar moartea atâtor milioane de germani nu i-ar 
fi putut-o reda pe mult iubita lui soţie. 

Pe când era în tabăra germană de pe dealurile munţilor 
Pare, aşezaţi la răsăritul trotuarului dintre Africa germană 
de răsărit şi cea engleză, a auzit destule lucruri care să-l 
convingă că englezii erau aproape înfrânți în luptele din 
Africa împotriva nemților. 

La început, nu a acordat mare importanţă acestor ştiri, 
deoarece, după moartea soţiei sale singura sa legătură cu 
civilizaţia, a renunţat la orice amestec cu omenirea, fără să 
se mai considere om, ci maimuţă. 

După ce i-a pregătit sfârşitul lui Schneider, aşa cum s-a 
priceput mai bine, a pornit să înconjoare Kilimanjaro şi să 
vâneze pe colinele de la nordul acestor munţi puternici, 
deoarece a descoperit că în apropierea armatelor nu era 
nimic de vânat. 

Din când în când, îşi amintea de neamţul pe care l-a lăsat 
în copacul singuratic din prăpastia înfundată unde era 
închis leul flămând şi îşi imagina scena care se petrecea, 
zâmbind cu satisfacţie. Pe de altă parte, gândindu-se la 
durerile sufleteşti prin care trecea victima sa, slăbit de 


foame şi înnebunit de sete, dorea să cadă cât mai curând în 
ghearele lui Numa. 

Se întreba: ce s-ar întâmpla dacă Schneider ar vrea să 
coboare până la râuleţ după apă, tocmai când leul ar intra 
în tunel? Îşi închipuia atunci goana nebună până la copac, 
când leul s-ar repezi să-şi înhaţe prada: fapt care, mai 
târziu, cu siguranţă că va reuşi s-o facă, neamţul 
neîndemânatic neputând să coboare până la râuleţ, fără să 
nu fi făcut nici măcar un zgomot, oricât de mic, care să 
atragă atenţia lui Numa. 

Cu timpul, însă, plăcerea care deriva din aceste închipuiri 
a început să nu mai aibă nici un farmec şi Tarzan s-a trezit 
de mai multe ori gândindu-se la soldaţii englezi care luptau 
cu atâtea greutăţi şi, mai ales, la faptul că germanii îi 
secerau pe toate cărările. 

Gândul acesta l-a făcut să lase capul în jos şi să mârâie 
straşnic, fiindu-i ciudă, într-un fel, că nu poate să uite uşor 
că este englez, tocmai atunci când nu dorea să fie decât o 
maimuţă. 

A sosit, în cele din urmă, timpul când nu a mai putut să 
îndure gândul că nemţii ucid englezi, în timp ce el vânează 
liniştit şi la adăpost, deşi nu tocmai departe de ei. 

S-a hotărât să pornească în direcţia taberelor germane, 
neavând nici un plan format dinainte dar cu ideea generală 
că, odată lângă câmpul lor de operaţii va găsi şi prilejul să 
provoace destule greutăţi comandamentului german. 

Drumul ales de el ducea prin trecătoarea lângă care se 
găsea prăpastia din fundătură unde l-a lăsat pe Schneider 
şi lăsându-se cuprins de o curiozitate destul de firească, a 
mers până la marginea de sus a prăpastiei. 

Copacul era gol şi nu se vedea nici o urmă de leu. Apucând 
un bolovan mare de piatră, l-a azvârlit în prăpastie, bolovan 
care s-a rostogolit până la ieşirea din tunel. 

Nu a trecut decât o clipă şi capul enorm al leului s-a 
încadrat în deschizătură. Dar câtă deosebire era între leul 
acesta şi cel pe care Tarzan l-a închis acolo cu două 


săptămâni înainte! Acum era slab şi amărât, iar când umbla, 
se clătina pe picioare. 

— Unde-i neamţul? a strigat Iarzan. A fost o masă 
consistentă sau doar un rând de ciolane goale când a căzut 
din pom? 

Numa a scos o mârâitură puternică. 

— Eşti flămând, Numa, a continuat Tarzan, trebuie să-ţi fi 
fost grozav de foame, dacă ai mâncat până şi iarba de pe jos 
şi scoarţa copacului până unde ai putut ajunge. Nu ai vrea 
să-ţi mai aduc un neamţ? a adăugat el zâmbind şi plecând 
de acolo. 

Ceva mai târziu, a găsit pe neaşteptate urmele lui Bara, 
cerbul, adormit sub un copac şi, cum era flămând, l-a ucis 
numaidecât şi, aşezându-se pe genunchi acolo, la umbra 
copacului, a început să mănânce cu poftă. 

În timp ce rodea o ultimă bucăţică de carne de pe os,a 
auzit zgomotul făcut de paşii unui animal care se furişa spre 
el; şi-a întors capul şi l-a văzut pe Dango care se apropia pe 
nesimţite. Apucând o creangă care a căzut, Tarzan, mârâind 
ameninţător, a aruncat-o asupra fiarei. 

— Pleacă de-aici, mâncător de stârvuri! a strigat el. 

Dar Dango era flămând şi, fiind mare şi puternic, a început 
să mârâie şi el dând, în acelaşi timp, târcoale ca şi cum ar fi 
pândit prilejul să poată ataca. 

Tarzan îl cunoştea pe Dango mai bine decât acesta se 
conoştea el însuşi. Ştia că bestia, sălbatică de foame, şi-a 
adunat curajul ca să atace şi că, probabil, era obişnuită cu 
oamenii, aşa că nu prea îi era teamă de el. 

Şi-a desfăcut sulița grea de pe umăr şi a pus-o lângă el la 
îndemână, continuând să mănânce, urmărind orice mişcare 
a hienei. 

Nu îi era frică, pentru că era de mult obişnuit cu 
primejdiile junglei, ba încă le privea ca simple întâmplări 
din viaţa zilnică, aşa după cum am ajuns noi să privim 
primejdiile tot atât de reale ale vieţii de fermă sau ale vieţii 
de oraş de pe străzile cu multă circulaţie. 


A fost născut şi crescut în junglă şi era gata să-şi apere 
prada de oricine ar fi râvnit la ea, bineînţeles în marginile 

În condiţii favorabile l-ar fi înfruntat chiar şi pe Numa, iar 
dacă ar fi fost silit să scape cu fuga, ar fi făcut-o fără cea 
mai mică ruşine. 

În aceste ţinuturi sălbatice, nu exista nici o fiinţă mai 
curajoasă decât el dar, în acelaşi timp, nu exista niciuna mai 
înţeleaptă, şi aceşti factori au fost aceia care i-au îngăduit 
să poată rezista şi să supravieţuiască diferitelor greutăţi. 

Dango ar fi atacat mult mai curând, dar în faţa 
mârâiturilor lui Tarzan, stătea la îndoială, fiindu-i teamă. 
Această hienă a mai atacat femei şi copii în ţinuturile lor. I-a 
speriat până şi pe bărbaţi în jurul focurilor lor de noapte; 
dar nu a mai văzut până acum o fiinţă umană care să scoată 
asemenea sunete, care semănau mai mult cu ale lui Numa 
când era înfuriat, decât cu ale unui om speriat. 

Terminând de mâncat, Tarzan era pregătit să arunce hienii 
osul care îl avea în mână, lăsându-i şi restul cerbului; dar, 
venindu-i o idee nouă, s-a aplecat, a ridicat hoitul cerbului 
pe umăr şi a pornit în direcţia tunelului în care a închis leul. 

Dango, după ce l-a urmat câţiva paşi, şi-a dat seama că 
este frustat şi că nu va avea parte nici măcar să guste dintr- 
o carne atât de apetisantă. 

Pierzându-şi răbdarea, s-a repezit să-l atace pe Tarzan. 
Dar, ca şi cum natura i-ar fi pus şi în ceafă o pereche de 
ochi, Tarzan a simţit într-o clipă primejdia şi lăsând jos 
corpul lui BarA. S-a răsucit în călcâie, cu sulița ridicată. 

Şi-a lăsat mai întâi mâna dreaptă pe spate, apoi a repezit-o 
cu o viteză fulgerătoare şi cu toată forţa muşchilor săi 
uriaşi. 

Suliţa, fiind aruncată la momentul potrivit, a zburat exact 
spre Dango, nimerindu-l între gât şi şoldul din faţă, astfel că 
i-a trecut prin corp până în partea cealaltă. 

După ce şi-a scos arma din cadavrul hienei, Tarzan a luat 
în spate amândouă hoiturile, pornind din nou la drum spre 


prăpastia unde se afla leul. 

Acolo, l-a văzut pe Numa jos la umbra copacului. La 
strigătul lui Tarzan s-a ridicat clătinându-se pe picioare, dar 
cu toată slăbiciunea lui, a mârâit cu destulă sălbăticie, 
încercând chiar să răcnească în momentul în care şi-a văzut 
duşmanul. 

Tarzan a lăsat cadavrele să se rostogolească în jos spre 
leu, strigându-i: 

— Mănâncă, Numa, şi întăreşte-te! Poate că o să mai am 
nevoie de tine. 

A observat că leul, însufleţit numai când a văzut carnea, s- 
a şi repezit la trupul inert al cerbului şi a început să smulgă 
bucăţi mari. Atunci a zâmbit mulţumit şi a pornit din nou pe 
drumul pe care a venit. 

A doua zi, înainte de amiază a ajuns în apropierea trupelor 
germane. De pe o ruptură de deal din marginea unei 
păduri, putea observa tot flancul stâng al inamicului, iar 
undeva mai departe, trupele engleze. 

Din înălţimea unde se găsea, avea avantajul să vadă 
câmpul de luptă, aproape aşa cum l-ar fi văzut dintr-un 
aeroplan; astfel a putut să observe, cu privirea lui ageră, o 
mulţime de amănunte care ar fi scăpat cu uşurinţă altui om 
ale cărui simţuri nu ar fi avut deprinderea perfectă a 
simţurilor cu care era înzestrat Tarzan. 

A observat, în unele locuri, posturi de maşini-puşcă, foarte 
bine ascunse de ochii englezilor, precum şi posturi 
telefonice departe de tot, spre liniile engleze. 

Mutându-şi privirile dintr-o parte în alta, de la un punct 
interesant la altul, a auzit din partea de jos a colinei pe care 
se afla el, pocnetul rar al unei singure arme, zgomot 
deosebit de bubuiturile tunurilor şi împuşcăturile trupelor. 

Toată atenţia i-a fost imediat concentrată asupra acestui 
punct, unde era sigur că se află ascuns un ţintaş. A aşteptat 
cu răbdare să audă o nouă împuşcătură, care îi va indica şi 
mai precis locul unde este ascunzătoarea, iar, după cea 


auzit-o, a plecat în partea aceea coborând repede dealul, 
dar pe furiş şi fără zgomot ca şi o panteră. 

După toate aparențele nici nu se uita unde calcă; totuşi, 
nici o pietricică nu se rostogolea de pe locul unde călca şi 
nici o crenguţă nu troznea sub paşii lui; era ca şi cum ar fi 
văzut cu picioarele. 

După puţin, trecând printre tufişuri, a ajuns la marginea 
unei râpe joase şi, la câţiva metri mai jos de el, sub râpă a 
văzut un soldat întins în spatele unui mic parapet construit 
din pietre adunate din împrejurimi, în care a înfipt mai 
multe crengi cu verdeață, aşa că era ascuns în întregime de 
vizorul trupelor engleze. 

Trebuie să fi fost un ochitor excelent, pentru că era destul 
de departe în spatele liniilor germane, trăgând pe deasupra 
capetelor camarazilor săi. 

Arma pe care o întrebuința era echipată cu un telescop 
pentru ochit; soldatul mai avea şi un binoclu cu care, în 
mometul când l-a descoperit pe Tarzan, a examinat terenul 
să vadă, probabil, efectul împuşcăturii sau poate ca să 
descopere o nouă ţintă. 

Tarzan a privit spre locul pe care îl cerceta soldatul cu 
binoclul şi, cu ochii lui ageri, a descoperit multe ţinte bune 
pentru un trăgător aşezat atât de sus deasupra tranşeelor. 

Evident că neamţul a fost satisfăcut de observaţiile sale 
căci, luând puşca din nou, a aşezat-o cu patul în umăr şi-a 
început să ţintească cu atenţie; tot în clipa aceea un corp 
bronzat de arşiţa soarelui, a sărit asupra lui de pe malul de 
mai sus de el. 

Nu s-a auzit nici un zgomot şi probabil că nici neamţul nu 
a mai avut cum să ştie ce fel de vieţuitoare a fost aceea care 
i-a sărit în spate, pentru că, în clipa ciocnirii, degetele ca 
oţelul ale lui Tarzan s-au încleştat în gâtul păros al 
neamţului care, după un moment de împotrivire zadarnică, 
a trecut în rândul celor care nu mai simt nimic... 

Întinzându-se la pământ în dosul parapetului improvizat 
de neamţ. Tarzan a examinat cu minuţiozitate taberele şi 


tranşeele germane care se găseau în apropiera lui. 

A văzut destui ofiţeri şi soldaţi umblând prin tranşee. La 
câteva sute de metri în faţa lui, a observat o maşină-puşcă, 
foarte bine ascunsă, care bătea în cruciş peste terenul 
neutru din faţa trupelor engleze, secerând inamicul dintr-o 
astfel de direcţie, încât englezilor le era deosebit de dificil 
să o descopere. 

Tarzan privea toate acestea, jucându-se alene cu puşca 
neamţului pe care l-a ucis. După puţin timp a început să 
cerceteze mecanismul armei. A privit după aceea din nou 
spre tranşeele germane şi a schimbat poziţia înălţătorului, 
apoi a dus puşca la umăr şi a ochit cu atenţie. 

Era un ţintaş excelent. A vânat de multe ori animale mari, 
împreună cu prietenii lui din lumea civilizată, folosindu-se 
de armele lor şi, cu toate că nu a ucis niciodată decât 
pentru hrană sau pentru a se apăra, s-a distrat foarte mult, 
trăgând în ţinte mobile neânsufleţite, perfecţionându-se în 
folosirea armelor de foc, fără ca el să realizeze aceasta. 

De astă dată, într-adevăr, va vâna o pradă dintre cele mai 
mari. Un zâmbet uşor i-a fluturat pe buze, în timp ce îşi 
apăsa degetul pe trăgaci. Împuşcătura a pornit şi un neamţ, 
din grupul celor care se aflau în jurul maşinii-puşti, s-a 
prăbuşit sa pământ. 

În trei minute. Tarzan a curăţat întreaga echipă a acelei 
maşini-puşti. După aceea, a văzut un ofiţer ieşind dintr-un 
„dugaut” şi l-a pocnit şi pe el împreună cu cei trei soldaţi 
care l-au urmat în şanţ. Avea grijă să nu rămână în viaţă 
vreunul, care ar putea cerceta şi afla cum se poate ca 
germanii să fie împuşcaţi chiar în tranşeele lor când sunt 
feriţi cu totul de inamic. 

Aşezând înălţătorul pentru o distanţă mai mare, Tarzan, a 
ochit spre echipa unei alte maşini-puşti care era aşezată 
ceva mai departe spre drepata sa şi i-a curăţat pe toţi, unul 
după altul. Cu asta a secerat două echipe. A mai văzut şi 
oameni umblând prin tranşee şi a împuşcat câţiva dintre ei. 


Acum, nemţii au început să-şi dea seama că ceva nu este în 
regulă. Aveau impresia că cineva se află într-un loc potrivit 
de unde să vadă bine sectorul acela al tranşeelor. 

La început, au căutat să îi descopere locul în spaţiul dintre 
trupe, în faţa frontului, dar când un ofiţer, care privea cu 
periscopul peste parapet, a fost izbit în ceafă de un glonte şi 
s-a prăbuşit în şanţ, au înţeles că trebuie să caute dincolo 
de parados şi nu dincolo de parapet. 

Un soldat a luat de jos glontele care ieşise prin fruntea 
ofițerului ucis şi examinându-l, a descoperit că este de 
provenienţă germană. Agitaţia lor a crescut peste măsură şi 
s-au lipit cu spatele de parados, iar câţiva dintre ei s-au 
furişat să ducă vestea în partea de sus şi de jos a tranşeelor. 

Nu a trecut mult timp şi mai multe periscoape şi-au făcut 
apariţia deasupra şanţurilor, căutând să descopere locul 
unde se află trădătorul, pe care probabil că l-au şi găsit 
numaidecât, deoarece, Tarzan i-a văzut pe nemți 
îndreptând o maşină-puşcă spre el. 

Dar, până ce maşina să poată intra în acţiune, soldaţii din 
echipa care trebuia s-o mânuiască, zăceau morţi lângă 
arma care le-a fost încredinţată. 

Mai erau însă destui soldaţi care să ocupe locul acesta, 
involuntar, probabil, dar, siliţi de ofiţerii lor, trebuiau să 
intre în acţiune. În afară de aceasta, încă alte două maşini- 
puşcă erau acum îndreptate spre Tarzan, gata să fie puse în 
funcţiune. 

Dându-şi seama că afacerea s-a încheiat, Tarzan a mai tras 
o împuşcătură de adio şi apoi, lăsând puşca la o parte, a 
dispărut printre stâncile din spatele său. Câteva minute 
după aceea, a auzit pocniturile repezi ale armelor al căror 
foc era concentrat pe locul abia părăsit de el şi a început să 
zâmbească, gândindu-se la risipa de muniţie nemţească. 

— Au plătit scump pentru Wasimbu, Wazirul meu, pe care 
l-au răstignit, şi pentru cei pe care mi i-au ucis, a murmurat 
el. Dar pentru Jane nu vor fi în stare să plătească niciodată, 
chiar dacă i-aş ucide pe toţi. 


În aceeaşi zi, pe înserat, a ocolit flancurile ambelor armate 
şi trecând pe lângă posturile de pază ale englezilor, a 
pătruns adânc în interiorul taberei acestora. Nimeni nu l-a 
văzut venind şi nimeni nu ştia că el este acolo. 

Comandamentul regimentului al doilea din Rhodesia se 
găsea aşezat într-un loc adăpostit, cu mult în spatele 
frontului, aşa că era ferit de ochiul ianamicului; lămpile 
aprinse nu erau interzise. 

Colonelul Capell şedea în faţa unei mese de campanie, pe 
care era întinsă o hartă militară şi vorbea cu mulţi ofiţeri. 

Masa era aşezată sub crengile stufoase şi lungi ale unui 
copac mare, o lampă lumina feţele celor din jurul mesei iar 
mai încolo ardea un foculeţ. 

Inamicul nu avea aeroplane, şi nici un alt observator din 
partea lui nu ar fi putut descoperi lumina lămpii şi a focului 
atât de departe unde se găseau liniile germanilor. 

Ofițerii discutau avantajul numeric al inamicului şi 
neputinţa englezilor de a face mai mult decât să menţină 
poziţia pe care o ocupau acum. Au avut destule pierderi 
grele în timpul din urmă şi la fiecare atac au fost împinşi 
înapoi, copleşiţi de forţele mai numeroase ale nemților. 

Se mai găseau, discutau ei, şi maşini-puşti ascunse bine: 
fapt de care colonelul era foarte necâjit, ceea ce dovedea că 
revenea întruna asupra lor, în timpul convorbirii. 

— Azi după-amiază s-a întâmplat ceva care i-a liniştit o 
vreme, a luat cuvântul un ofiţer mai tânăr. Făceam 
observaţii în timpul acela şi nu am putut să aflu precis 
cauza. Totuşi, am văzut că s-au ciocnit de un mare necaz 
într-un sector de tranşee, în stânga lor. La un moment dat, 
am avut impresia hotărâtă că erau atacați pe la spate, 
deoarece, au început să tragă în muchia dealului din 
spatele lor. Am văzut zburând praful din locul acela dar nu 
aş putea spune care a fost pricina. 

S-a auzit atunci un foşnet uşor în copac, printre crengile 
de deasupra lor şi în acelaşi timp a apărut, căzând de sus în 


mijlocul lor, un om aproape gol, cu corpul bronzat de arşiţa 
soarelui. 

Ofițerii au dus repede mâna la revolvere. Aceasta a fost 
însă, singura lor mişcare. Mai întâi, l-au privit uimiţi pe 
uriaşul din faţa lor, i-au observat îmbrăcămintea tot atât de 
primitivă ca şi armele pe care le purta; după aceea toate 
privirile lor s-au îndreptat spre colonel. 

— Dar d-ta de unde naiba ai răsărit şi cine eşti? Spune! se 
răsti colonelul. 

— Sunt Tarzan, a răspuns noul sosit. 

— A! Greystoke? a strigat un maior, păşind înainte cu 
mâna întinsă. 

— Preswick! a exclamat Tarzan, strângând mâna care i-a 
fost întinsă. 

— Nu te-am recunoscut la început, s-a scuzat maiorul. 
Ultima dată când ne-am văzut, erai la Londra, îmbrăcat în 
frac. E o mare diferenţă, pe onoarea mea! Este o 
discrepanţă pe care cred că o recunoşti şi d-ta. 

Tarzan a zâmbit şi apoi s-a adresat colonelului. 

— Am auzit aproape toată convorbirea dv. Abia am sosit 
din spatele frontului german. Am posibilitatea să vă ajut. 

Colonelul l-a privit întrebător pe maiorul Preswick care a 
înţeles imediat şi a făcut repede prezentările cuvenitE. 
Recomandându-l pe Tarzan comandantului său şi celorlalţi 
ofiţeri prezenţi. Tarzan le-a povestit pe scurt motivul care l- 
a determinat să pornească împotriva nemților. 

— Şi-acum, veniţi să vă înrolați cu noi? a întrebat 
colonelul. 

Tarzan a dat din cap negativ. 

— Nu în mod regulat, a răspuns el. Trebuie să mă răzbun 
după sistemul meu; totuşi, vă pot ajuta şi pe dv. Pot să intru 
în tabăra nemților oricând aş vrea. 

Capell a zâmbit clătinând din cap. 

— Nu e tocmai atât de uşor după cum îţi închipui, a zisel. 
Săptămâna trecută am pierdut doi ofiţeri care au încercat 


acest lucru. Amândoi erau oameni cu experienţă în biroul 
informaţii. 

— Este mai dificil decât a intra în lagărul englez? a 
întrebat Tarzan. 

Colonelul era gata să răspundă, când i-a trecut prin minte 
o idee nouă şi l-a privit curios pe Tarzan. 

— Dar pe d-ta cine te-a adus aici? a întrebat el. Cine te-a 
trecut prin posturile exterioare? 

— Am venit singur, trecând printre liniile germane şi 
engleze şi am intrat în tabăra dv. Dacă nu mă credeţi 
trimiteţi pe cineva să cerceteze şi vă veţi convinge. 

— Dar cine te-a însoţit? a insistat Capell. 

— Nimeni, a răspuns Tarzan. 

Apoi, stând drept cât era de înalt, a spus cu mândrie: 

— Voi, cei din lumea civilizată, când ajungeţi în junglă, vă 
pierdeţi cu totul. Până şi maimuţele cele mai mici sunt mai 
deştepte în această privinţă. Eu mă mir cum de mai existaţi; 
numai numărul mare, numai armele pe care le aveţi şi 
numai puterea de judecată ce o posedaţi vă scapă cu viaţă. 

Văzând privirile mirate ale ofiţerilor din jurul său, Tarzan a 
continuat: 

— Dacă aş avea numai câteva sute de maimuțe din acelea 
mari... dotate cu judecata pe care o aveţi dv., aş putea să-i 
resping pe nemți până la ocean, tot atât de repede pe cât ar 
putea să-i ducă picioarele pe aceia care ar mai fi în viaţă. 
Din nefericire, pentru dv, bietele maimuțe nu pot să 
plănuiască împreună. Altminteri, în Africa, nu ar mai exista 
picior de om. Dar să lăsăm aceasta. Vreţi să vă ajut? Nu v-ar 
plăcea să ştiţi locul unde sunt acuma câteva maşini-puşcă 
ale nemților? 

Colonelul l-a asigurat că le-ar fi de mare folos să ştie 
aceasta. Atunci, Tarzan s-a apropiat de harta din faţa 
colonelului şi i-a arătat locul unde se aflau trei maşini- 
puşcă, care provocau multe încurcături englezilor. 

— Uite, aici, a zis el punând degetul pe hartă, este un loc 
mai slab apărat de negri dar maşinile-puşcă din faţa 


frontului sunt coordonate de albi. Dacă... un moment, vă 
rog! Am un plan bun prin care puteţi să umpleţi tranşeul 
acesta cu oamenii dV. Şi apoi să trageţi în tranşeele din 
dreapta lui cu propriile lor maşini-puşti. 

Colonelul Capell a zâmbit şi a clătinat uşor din cap: 

— Vi se pare un lucru simplu, d-le! 

— Pentru mine este uşor, a răspuns Tarzan. Pot să golesc 
porţiunea aceasta de tranşee fără să trag o singură 
împuşcătură. Eu am fost crescut în junglă, cunosc fiinţele 
din junglă, pe Gomangani, tot atât de bine ca şi pe celelalte. 
Aşteptaţi aici poimâine seară, a spus el, întorcându-se să 
plece. 

— Aşteaptă! a zis colonelul. Stai, să-ţi dau un ofiţer să te 
conducă printre posturi. 

Tarzan a zâmbit şi a plecat Când s-a îndepărtat de grupul 
ofiţerilor a trecut pe lângă unul de statură măruntă, cu 
gulerul de la manta ridicat şi viziera chipiului trasă în jos pe 
ochi. În momentul acela, flacăra focului lumină o clipă faţa 
ofițerului, care i s-a părut oarecum cunoscută lui Tarzan. 
Acesta, însă, şi-a închipuit că putea să fie un tânăr pe care l- 
a cunoscut la Londra, aşa că nu s-a mai gândit la acest 
amănunt şi a plecat mai departe, printre liniile engleze, fără 
să fie simţit de nimeni. 

Toată noaptea aceea a mers înainte, traversând dealurile 
sudice ale munţilor Kilimanjaro, urmând instinctiv o cale 
nouă, necunoscută, dându-şi seama că ceea ce căuta nu 
putea să se găsească decât undeva, pe vreo coastă 
împădurită şi mai înaltă decât acela peste care a trecut în 
ultimele sale drumuri prin aceste ţinuturi încă necunoscute 
lui. 

Cu trei ceasuri mai înainte de răsăritul zorilor, nările lui 
simţitoare l-au avertizat că undeva, în vecinătate, va găsi 
ceea ce căuta şi, atunci, s-a urcat într-un copac înalt unde s- 
a aşezat, cum a putut mai bine, ca să guste câteva ore de 
somn. 

CAPITOLUL IV. 


Golirea tranşeelor. 

Kudu, soarele, era de trei sulițe pe cer când s-a trezit 
Tarzan. Mai târziu şi-a întins mâinile şi picioarele uriaşe, şi- 
a trecut degetele prin părul negru şi des, iar după aceea a 
sărit uşor la pământ. 

A pornit apoi, numaidecât, în căutarea celui pentru care a 
venit şi a mers, luându-se după miros, în partea de jos a 
unei râpe adânci. 

După puţin timp nările l-au înştiinţat că vânatul este în 
apropiere, aşa că a mers şi el cu mai multă atenţie. La un 
moment dat, s-a oprit în spatele unui tufiş de măcieş, iar la 
câţiva metri mai încolo l-a văzut pe Horta, mistrețul, 
împreună cu o mulţime din semenii săi. 

Desfăcându-şi arcul de pe umăr, a ales o săgeată din tolbă 
şi a ochit cu grijă în cel mai mare dintre porcii mistreți. 

Mai ţinea în gură vreo trei-patru săgeți, astfel că abia a 
pornit cea dintâi cu iuţeala fulgerului, că a doua i-a luat 
locul şi a pornit după ea. 

Imediat s-a ivit o învălmăşeală mare printre mistreți, 
neştiind de unde îi ameninţă primejdia. La început au stat o 
clipă în loc ca şi tâmpiţi; apoi au început să se învârtească, 
pisând pământul, până când şase din ei au fost morţi sau 
răniţi. 

Neştiind ce să facă, au guiţat cu toţii în cor şi au pornit 
speriaţi în goană, aşa că, după câteva clipe, au dispărut în 
tufişurile dese care cresc pe sub copacii mari ai junglei. 

Tarzan a ieşit din ascunzătoare, i-a ucis pe aceia care nu 
muriseră încă şi a început să-i jupoaie de piele. 

Pe când lucra repede şi cu multă îndemânare nu îngâna 
vreun cântec, nici nu fluiera, cum fac mulţi lucrători din 
lumea civilizată. 

În lucruri mici ca acestea, dar foarte multe din ele, Tarzan 
se deosebea de ceilalţi oameni, dar probabil că totul se 
datora copilăriei petrecute în junglă. 

Fiarele din junglă, printre care a crescut, aveau dispoziţia 
de a se juca numai până la maturitate şi foarte rar după 


aceea. Maimuţele lui, mai ales cele de partea bărbătască, 
deveneau nişte indivizi fioroşi şi arţăgoşi, cu cât înaintau în 
vârstă. 

Pentru ei viaţa era o chestiune foarte serioasă, mai ales în 
anotimpurile slabe... Trebuia să te baţi cu alţii ca să-ţi 
asiguri partea ta de hrană; obiceiul, odată format, devenea 
o a două natură. 

A vâna pentru hrană era munca de toate zilele, de care 
depindea viaţa celor născuţi în junglă, iar munca este un 
fapt care nu trebuie privit cu uşurinţă şi nici îndeplinit fără 
foarte multă atenţie. 

De aceea, la orice acţiune Tarzan era serios, cu toate că a 
reţinut ceea ce pierd alte fiare din junglă odată cu vârsta: 
umorul, căruia îi dădea curs atunci când îi venea la 
socoteală. Era un umor cam trist şi, uneori, destul de fioros, 
dar pe el îl satisfăcea. 

De asemenea, dacă cineva ar începe să fredoneze sau să 
fluiere în timp ce lucrează, i-ar fi imposibil să se 
concentreze asupra lucrului său; Tarzan era în stare să-şi 
concentreze fiecare din cele cinci simţuri asupra unui 
subiect diferit. 

Acum lucra la jupuitul celor şase mistreți, aşa că degetele 
şi ochii îi erau ocupați cu această activitate, ca şi cum nu ar 
fi existat nimic altceva pe lume; totuşi, urechile lui şi nasul 
erau complet ocupate cu altceva: primele să prindă orice 
zgomot, cât de mic, din orice parte a pădurii, iar nasul 
simţea orice adiere de vânt, oricât de uşoară ar fi fost. 

Astfel, cu ajutorul nasului a descoperit apropierea lui 
Sabor, leoaica, în momentul când vântul şi-a schimbat 
pentru o clipă adierea. 

Tot atât de lămurit ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii, Tarzan 
a ştiut că leoaica a dat peste mirosul de carne proaspătă şi 
că a pornit imediat spre locul unde se afla vânatul. 

Mai ştia, după tăria mirosului şi a vântului, distanţa exactă 
la care se afla fiara, precum şi faptul că venea din spatele 
lui. Tocmai a isprăvit de jupuit ultimul porc, aşa că nu se 


grăbea. Avea la îndemână celelalte cinci piei, a avut grijă să 
le aşeze grămadă lângă el, iar pe deasupra capului său se 
întindeau crengile groase ale unui copac mare. 

Nici măcar capul nu şi l-a întors, ştiind că leoaica este încă 
departe; dar şi-a încordat atenţia ca să prindă cel mai mic 
zgomot care ar arăta să s-a apropiat. 

Cum a isprăvit şi cu ultima piele, s-a ridicat. Acum a auzit- 
o pe Sabor, în tufişul vecin, dar nu tocmai aşa de aproape. 
Fără să se grăbească, a luat de jos pieile şi unul din 
ciolanele de mistreți şi s-a aruncat pe crengile de sus, 
tocmai în momentul când leoaica a apărut la câţiva metri. 

Urcat acolo, a atârnat pieile întinse pe o creangă şi s-a 
aşezat liniştit cu spatele către trunchiul copacului, mâncând 
cu poftă din pulpa pe care a luat-o cu el. Sabor a ieşit 
mârâind, din tufiş, s-a uitat câteva clipe în sus la Tarzan, 
apoi a început să mănânce din mistrețul de lângă copac. 

Tarzan a privit-o şi a zâmbit, amintindu-şi de o discuţie pe 
care a avut-o odată cu un vânător faimos şi care a susţinut 
că leul, regele mândru al animalelor, nu mănâncă decât 
ceea ce îşi ucide singur. Tarzan ştia însă, mai bine rosturile, 
pentru că i-a văzut pe Numa şi pe Sabor mâncând chiar 
stârvuri. 

După ce a mâncat, Tarzan a început să lucreze pieile: toate 
şase erau mari şi solide. Mai întâi a tăiat din ele fâşii lungi şi 
înguste cam de un centimetru, atât cât a crezut că este 
suficient. După aceea, a cusut două piei la un loc, iar pe 
marginea lor, de jur împrejur, a făcut găuri la patru-cinci 
centimetri, prin care a trecut o fâşie lungă de piele, 
formând astfel, o pungă mare cu curele. Tot în felul acesta a 
mai croit încă patru pungi, puţin mai mici însă, având grijă 
să îi mai rămână câteva fâşii înguste. 

După ce a terminat şi această lucrare, a cules un fruct 
mare şi zemos cu care a aruncat în Sabor şi în zgomotul 
mârâiturilor acesteia, a pornit printre copaci din creangă în 
creangă spre sud-est ducând cu el cele cinci pungi pe care 
le-a confecţionat. 


Direcţia în care s-a îndreptat era peştera unde a închis 
leul şi nu a trecut mult până să ajungă la muchia de sus a 
prăpastiei, de care s-a apropiat cu multă atenţie şi a privit 
în jos. Numa nu era nicăieri. 

Tarzan a mirosit aerul şi a ascultat. Nu a putut să audă 
nimic şi totuşi, ştia că Numa trebuie să fie undeva în tunel. 
Avea speranţa că poate dormea, deoarece aproape tot 
planul său depindea de faptul ca Numa să nu îl descopere. 
S-a lăsat uşor şi cu prudenţă peste marginea prăpastiei şi a 
început să coboare, fără să facă nici un zgomot. Adeseori se 
oprea, privind spre intrarea tunelului, la vreo patruzeci de 
metri de partea cealaltă a prăpastiei. 

Cu cât înainta şi se apropia de fund, cu atât creştea şi 
primejdia. Dacă ar fi putut să ajungă jos şi să meargă măcar 
până la jumătatea distanţei care separa malul de copacul 
din centru, ar fi fost oarecum în siguranţă pentru că atunci, 
chiar dacă leul ar fi ieşit din tunel, Tarzan ar fi mers înainte 
sau înapoi, spre mal sau spre copac. 

Pentru a urca primii zece metri din mal şi încă destul de 
repede ca să scape de fiara care ar fi sărit după el, trebuia 
să fie un loc de cel puţin şapte-opt metri, deoarece aproape 
de fundul prăpastiei malul era foarte neted şi nu avea loc să 
poată să-şi sprijine nici mâna şi nici piciorul. Data trecută 
când a scăpat de Numa, a trebuit să urce în fugă primii opt- 
zece metri, aşa cum ar urca o veveriţă în copac. 

Nu dorea sub nici o formă să mai încerce operaţia aceasta 
din nou, decât dacă şi condiţiile ar fi fost cel puţin tot atât 
de favorabile, pentru că prima dată a scăpat de ghearele 
tăioase ale lui Numa doar la o distanţă de câţiva centimetri. 

În sfârşit, a ajuns jos de tot şi a început să se apropie de 
copac, tăcut ca o fantomă. 

A ajuns acum la jumătatea distanţei şi Numa tot nu dădea 
semne de viaţă. 

A ajuns lângă copacul cu scoarţa jupuită de leul înebunit 
de foame şi totuşi, acesta nu se înfăţişa. 


După ce Tarzan s-a căţărat pe una din crengile copacului a 
început să se întrebe dacă fiara se mai afla totuşi în peşteră. 
Nu cumva a reuşit să forţeze bariera de pietroaie cu care 
Tarzan a înfundat tunelul şi a scăpat în acest fel? 

Dar dacă Numa este mort? 

Totuşi, se îndoia de această posibilitate, deoarece nu au 
trecut decât câteva zile de când i-a adus un cerb întreg şi o 
hienă... deci, nu a putut să moară de foame într-un timp 
atât de scurt, mai ales că firul de apă ce se scurgea din 
prăpastie, prin tunel afară, era suficientă ca să-i potolească 
setea. 

Era gata să coboare din copac pentru a cerceta terenul, 
când i-a trecut prin minte că ar putea să-l determine mai 
bine pe Numa să iasă decât să meargă el în cavernă. 

Şi-a transformat imediat gândul în acţiune şi a fost 
răsplătit numaidecât prin zgomotul care s-a auzit din 
interiorul tunelului, iar după o clipă-două leul, cu privirile 
sălbatice, a ieşit fioros, pregătit să îl mănânce şi pe dracu, 
dacă acesta ar fi fost bun de mâncare. 

Când l-a văzut pe Tarzan gras şi rotunjor, sus în copac, a 
devenit imediat întruchiparea celei mai aprige furii. 

Atât nasul cât şi ochii l-au încredinţat că aceasta este fiinţa 
care l-a adus în starea în care se afla, dar tot nasul şi ochii îi 
spuneau şi altceva: că făptura din faţa lui era comestibilă. 

A încercat frenetic să se caţere pe trunchiul copacului dar 
nu a reuşit. A sărit de două ori, atât de sus, încât s-a agăţat 
de una dintre crengile de mai jos ale copacului. În ambele 
rânduri însă, nu s-a putut menţine şi a căzut cu spatele la 
pământ; iar de fiecare dată devenea din ce în ce mai fioros. 

Mârâiturile, scrâşniturile şi răcnetele lui se auzeau 
neâncetat, iar Tarzan îl aţâţa tot mai mult, jignindu-l cu 
vocabularul junglei şi bătându-şi joc de el pentru neputinţa 
de a ajunge sus. Pe de altă parte, se bucura că Numa îşi 
sleia puterile şi ultimele forţe care i-au mai rămas. 

În sfârşit, Tarzan s-a ridicat în picioare şi şi-a desprins 
arcul de pe umeri. A aranjat funia, cu grijă, colac în mâna 


stângă şi ochiul în mâna dreaptă; după aceea, s-a aşezat cu 
un picior pe o creangă şi cu celălalt pe altă creangă şi cu 
spatele bine sprijinit de trunchiul copacului. 

Văzând că Numa nu sare imediat în sus, a început să 
mârâie; drept rezultat, fiara s-a ridicat în două picioare şi, 
în aceeaşi clipă, laţul a căzut ca fulgerul de gâtul ei. Cu o 
smucitură, Tarzan a strâns laţul şi Numa a rămas 
spânzurat, abia atingând pământul cu labele din spate. 

Înaintând încet spre vârful celor două crengi pe care 
stătea cu picioarele, Tarzan l-a tras şi pe Numa acolo, aşa 
ca să nu mai ajungă cu ghearele la trunchiul copacului. A 
legat bine funia, după ce l-a ridicat pe leu de la pământ şi 
aruncând jos cele cinci săculeţe de piele de mistreţ, a sărit 
şi el din copac. 

Numa lovea din toate puterile cu labele din faţă în funia de 
iarbă a lui Tarzan, iar acesta s-a gândit că trebuie să 
lucreze repede, dacă nu dorea ca leul să i-o rupă din 
moment în moment. 

Mai întâi, a pus peste capul leului punga cea mare şi a 
legat-o bine de gâtul acestuia cu curelele ei; apoi, a reuşit, 
deşi cu mare dificultate, abia scăpând, de câteva ori, să nu 
fie sfâşiat de ghearele fiarei, să-l împiedice pe Numa, 
legându-i la un loc toate picioarele cu fâşiile de piele pe 
care le mai avea. 

Între timp, smuciturile leului au încetat aproape cu totul: 
evident că strâns de gât cum era, se sufoca cu încetul, fapt 
ce nu i-a convenit însă lui Tarzan, aşa că s-a aruncat din nou 
în copac, a dezlegat funia şi l-a lăsat pe Numa jos la 
pământ, coborând după el şi scoţându-i laţul de la gât. 

După aceea, a luat cuțitul de vânătoare şi a tăiat două 
găuri în dreptul ochilor leului cu scopul de a-i lăsa loc pe 
unde să intre aer şi loc pe unde să poată vedea. 

Sfârşindu-şi opera, s-a ocupat cu încălţarea leului, adică să 
îi pună fiecare labă în câte una din celelalte pungi. Pe cele 
de la picioarele din spate nu numai că le-a legat strângând 
curelele pungilor, dar a învârtit curelele de câteva ori pe 


de-asupra genunchilor cât a putut de strâns, făcând aceeaşi 
operaţie şi la picioarele din spate. 

După ce a terminat, a stat o clipă şi şi-a privit opera 
zâmbind, deoarece Numa, leul, era acum tot atât de 
inofensiv ca şi Bara, cerbul cel plăpând. 

În sfârşit, Numa a început să dea semne de viaţă. A 
răsuflat adânc şi s-a zbătut, dar curelele de piele de mistreţ 
cu care i-au fost legate picioarele erau prea multe şi prea 
tari ca să le poată rupe. 

Tarzan era aproape sigur că legăturile vor rezista; totuşi, 
muşchii leului erau puternici şi se putea, din întâmplare, ca 
vreo legătură să alunece şi fiara să reuşească astfel, să se 
dezlege. Totul depindea de tăria curelelor pungilor şi de 
felul cum le-a legat Tarzan. 

După ce Numa a fost în stare să răsufle din nou ca şi mai 
înainte, a început să scoată o serie de răcnete puternice, iar 
smuciturile au luat proporţii titanice. 

Cum, însă, rezistenţa unui leu nu este nicidecum în 
proporţie cu mărimea şi puterea lui, s-a mai zbătut puţin, a 
mai mârâit şi a mai răcnit câteodată, dar în definitiv era ca 
şi învins, deoarece a fost silit unei noi înjosiri. Tarzan l-a 
legat de gât cu funia, dar nu cu un ochi de laţ ca să se 
strângă şi să-l sugrume ca înainte, ci cu un nod solid, care 
nu mai aluneca atunci când trăgea de funie. 

Celălalt capăt al funiei l-a legat bine de trunchiul copacului 
iar după aceea a tăiat repede curelele cu care l-a legat pe 
leu de picioare şi s-a ferit repede, în clipa în care fiara a 
sărit în picioare dintr-o singură mişcare. 

Leul a stat un moment locului, cu picioarele desfăcute, 
apoi a ridicat o labă, pe urmă alta şi alta, scuturându-le pe 
rând cu putere, căutând în felul acesta să desfacă 
încălţămintea ciudată pe care i-a pus-o Tarzan. 

În cele din urmă, a început să îndepărteze cu labele punga 
care o avea pe cap, în timp ce Tarzan îl privea cu sulița 
ridicată, pregătit de atac. 

Vor ţine legăturile? Va fi oare toată munca în zadar? 


Văzând că ceea ce avea pe cap şi în picioare a rezistat 
tuturor încercărilor sale de ale scoate, Numa şi-a dezlănţuit 
atunci toată sălbăticia de care era capabil. S-a rostogolit pe 
pământ, izbindu-se în toate părţile, zbătându-se, muşcând, 
zgâriind şi urlând; s-a ridicat în picioare şi a sărit în aer; s-a 
repezit să-l atace pe Tarzan, dar a fost oprit pe loc de funia 
cu care era legat de copac. 

Atunci, Tarzan a intervenit şi l-a lovit peste cap cu coada 
suliţei. Leul s-a ridicat pe labele din spate şi a izbit în aer 
spre Tarzan, dar în schimb a primit un pumn în ureche 
azvârlindu-l cât colo. 

Repezindu-se să atace din nou, a mai primit o lovitură 
zdravănă, rostogolindu-l. Abia la a patra încercare, s-a făcut 
lumină în creierul regelui animalelor, dându-şi seama că şi-a 
subapreciat adversarul. 

Atunci şi-a aplecat smerit capul, şi-a luat coada între 
picioare, iar, când Tarzan s-a apropiat de el, s-a retras încet 
şi mârâind, dar fără să se gândească să atace. 

Lăsându-l pe Numa legat de copac, Tarzan a intrat în tunel 
şi a îndepărtat bariera de la ieşire, după care s-a întors în 
prăpastie, mergând direct spre copac. 

Numa i s-a pus în drum, mârâind ameninţător, dar Tarzan 
l-a lovit de două ori, l-a îndepărtat şi a dezlegat funia de la 
copac. Ceea ce a urmat a fost o luptă de o jumătate de oră 
cu îndărătnicia leului, care nu a acceptat sub nici o formă să 
fie împins din spate. În cele din urmă, după ce a folosit fără 
milă vârful suliţei, a reuşit să-l determine să pornească 
înaintea lui şi după o altă încercare, să intre în tunel. 

Odată aici, problema s-a simplificat, Tarzan, înţepându-l 
mereu de la spate cu vârful suliţei: cel mai bun mijloc ca să-l 
pună în mişcare. 

Dacă Numa ezita să înainteze, era înţepat, iar dacă se 
retrăgea, rezultatul era din cele mai dureroase. 

De aceea, fiind un leu înţelept, care se adapta repede, s-a 
hotărât să meargă tot înainte, până a ajuns la capătul 
tunelui. 


leşind la aer, a simţit că e liber şi ridicând capul, şi-a adus 
coada pe spate şi a început să fugă. 

Tarzan era încă în spatele lui urmând şi el să iasă din tunel 
când, luat pe neaşteptate, a fost târât vreo sută de metri 
peste terenul presărat cu pietre, până când Numa s-a oprit 
de bună voie. 

Când s-a ridicat, avea destule zgârieturi şi era destul de 
supărat, dar, cum el rareori se lăsa condus de necaz fără să 
nu judece mai întâi, a renunţat le ideea încolţită în primul 
moment: de a-l pedepsi pe Numa pentru ceea ce i-a făcut. 

Acum, după ce l-a învăţat să accepte să fie condus din 
spate, a pornit să facă una dintre cele mai ciudate călătorii 
pe care ar conţine-o istoria nescrisă a junglei. 

Leul, care la început s-a răzvrătit împotriva lui Tarzan, 
care trecuse prin diferite încercări de rezistenţă 
înăpăţânată şi de ascultare în silă, a ajuns acum la o 
perfectă supunere. 

Când s-a lăsat noaptea, leul era cât se poate de obosit, 
flămând şi însetat, dar nici în seara aceea, nici a doua zi, 
Tarzan nu i-a dat nimic să mănânce, neândrăznind să-i 
scoată punga de pe cap. 

A mai tăiat o gaură în săculeţul de pe capul leului, ca să-şi 
poată potoli setea. După aceea, l-a legat de un copac şi s-a 
întins sus, între crengile copacului, să poată dormi câteva. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, au pornit din nou la drum 
trecând peste dealurile mărunte ale munţilor din spatele lui 
şi înaintând spre răsărit. 

Toate fiarele din junglă fugeau în momentul în care îi 
zăreau. O privire era suficientă ca să le inspire teamă 
îngrozitoare. 

Desigur, numai mirosul lui Numa ar fi fost suficient să 
alunge animalele mai mici, dar şi această apariţie stranie, 
care mirosea a leu, avea un aspect nemaivăzut; pe lângă 
aceasta leul era condus prin junglă de un Tarmangani uriaş; 
era chiar prea mult pentru locuitorii cei mai formidabili ai 
junglei. 


Sabor, leoaica, recunoscând de la distanţă mirosul 
stăpânului său amestecat cu acela al unui Tarmangani şi cu 
mirosul de piele de mistreţ, a pornit la trap printre 
tufişurile junglei ca să cerceteze. 

Tarzan şi Numa au auzit-o venind, pentru că ea scotea 
miorlăituri întrebătoare, deoarece amestecul de mirosuri i- 
a stârnit atât curiozitatea cât şi teama, (leii, oricât de 
teribili ar părea, suferă adeseori de o timiditate excesivă), 
dar la Sobor, fiind de sex slab, era firesc ca să predomine 
curiozitatea. 

Tarzan şi-a luat sulița de pe spinare, ştiind că se putea 
foarte bine să fie nevoit să lupte pentru păstrarea 
animalului. Numa s-a oprit în loc, întorcându-şi capul, aşa 
împodobit cum era cu punga de piele de porc de mistreţ, să 
privească în direcţia de unde se apropia femela, scoțând şi 
un mârâit uşor, care semăna mai mult cu un tors de pisică. 

Tarzan era pregătit să îl întâmpine cu vârful suliţei, când 
leoaica a apărut dintr-un tufiş, iar în spatele ei era ceva 
care l-a făcut să se oprească în loc: patru lei în floarea 
vârstei o urmau pe leoaică. 

Acum, dacă l-ar fi silit pe Numa să pornească la drum şi 
acesta ar fi rezistat, rezultatul, mai mult ca sigur, ar fi fost 
că întreaga ceată ar fi năvălit asupra lui. Era deci mai bine 
să aştepte, să vadă mai întâi care era atitudinea lor. 

Nu se gândea de altfel, să elibereze leul fără a se lupta 
pentru el; dar, cunoscând bine leii, ştia că nu poate preciza 
nimic din ceea ce urma să facă noii sosiți. 

Leoaica s-a oprit la vreo treizeci de metri de Tarzan, iar 
leii au trecut pe lângă ea, oprindu-se cu un metru-doi mai 
aproape decât ea, ţinându-şi urechile drept în sus şi privind 
cu multă curiozitate. 

Pentru nimic în lume Tarzan nu ar fi putut ghici care le-ar 
fi fost mişcarea următoare. Leul de lângă el era întors cu 
totul spre noii veniţi, privindu-i tăcut şi în aşteptare ca şi 
stăpânul său. 


Deodată, leoaica, a scos un țipăt uşor; când l-a auzit, leul 
lui Tarzan a răcnit odată puternic şi a sărit drept spre leul 
cu coama neagră. 

Imaginea acestei făpturi înspăimântătoare a fost prea mult 
pentru leul asupra căruia s-a avântat, trăgându-l şi pe 
Tarzan după el; leul, mârâind, a întors spatele şi a fugit, iar 
după el s-au luat şi ceilalţi trei, împreună cu leoaica. 

Numa a încercat să îi urmeze, dar a fost reţinut de funia 
cu care l-a legat Tarzan. Furios, s-a întors asupra lui să se 
răzbune, dar a primit o lovitură puternică peste cap, cu 
coada suliţei. 

Scuturând din cap şi mârâind, leul a pornit, în cele din 
urmă, din nou în direcţia iniţială. 

Era foarte flămând, pe jumătate mort de foame şi prin 
urmare, îi era teamă de Tarzan, mergând alături de 
stăpânul său ca un câine credincios. 

S-a întunecat bine când a ajuns lângă flancul drept al 
taberei engleze, după ce au trebuit să facă un ocol pentru a 
evita o patrulă germană. 

La o mică distantă de primele posturi de santinelă, Tarzan 
l-a legat pe Numa de un copac, apoi a continuat drumul 
singur. A scăpat de prima santinelă, a scăpat de a doua şi, 
ocolind mereu, ascunzându-se cum putea când era nevoie, 
a ajuns până la comandamentul colonelului Capell, unde a 
apărut înaintea ofiţerilor adunaţi acolo ca un spirit 
materializat din aer curat. 

Au zâmbit cu toţii când l-au văzut pe Tarzan, 
recunoscându-l dar surprinzându-i modul în care acesta a 
sosit. 

— Ar trebui să împugşc vreo doi-trei pentru o asemenea 
neglijentă, a zis el. La ce bun să mai ţin posturile 
mărginaşe, când un om poate să se strecoare printre ele 
când vrea şi când îi place? 

Tarzan a zâmbit şi a răspuns; 

— Nu e vina lor, domnule colonel. Eu nu sunt om, ciun 
Tarmangani. Credeţi-mă că orice Mangani poate, dacă vrea, 


să intre oricând în tabăra dv., dar dacă ar fi ei santinele, 
absolut nimeni nu ar putea să treacă fără ca ei să nu ştie. 

— Cine sunt Manganii? a întrebat colonelul. Am putea să 
înrolăm vreo câţiva dintre ei. 

Tarzan a înclinat din cap în semn negativ. 

— Mangani sunt maimuţele mari, a explicat el; este 
poporul peste care domnesc eu, dar nu îi putem 
întrebuința, pentru că nu se pot concentra timp suficient 
asupra unei singure idei. Dacă le-aş spune despre acestea, 
vor fi foarte interesaţi un timp oarecare, poate chiar destul 
de lung până să ajung cu ei aici şi să explic atribuţiile 
fiecăruia. Dar după aceea, vor pierde orice interes asupra 
celor ce le-am spus, iar când vei avea nevoie de ei, îi vei găsi 
prin pădure, căutând gândaci şi omizi, în loc să fie la 
posturile lor. Mintea lor esta ca şi a copiilor, de aceea au 
rămas ceea ce sunt astăzi. 

— Văd că lor le zici „Mangani”. Iar ţie îţi spui 
„Tarmangani”. Care este diferenţa? a întrebat colonelul. 

— Tar” înseamnă alb, a răspuns TarzaN. Iar „Mangani” 
înseamnă maimuțe mari. Numele meu, nume care mi s-a 
dat în tribul lui Ciuk, înseamnă piele albă. Probabil, aşa 
cred, că pielea mea, când eram copil mic, arăta foarte albă 
faţă de blana neagră a mamei mele adoptive Kala, aşa că 
mi-au zis Iarzan şi larmangani. Şi d-tale ţi-ar zice tot 
Tarmangani, a încheiat el zâmbind. 

Colonelul Capell a zâmbit la rândul său. 

— Nu e nimic jignitor în toate acestea, Greystoke, ba chiar 
ar fi demn de apreciat. Dar, te rog, expune-mi planul pe 
care l-ai hotărât Tot mai crezi că poţi goli tranşeul din faţa 
sectorului nostru? 

— De cine este ocupat: tot de Gomangani? 

— Cine sunt Gomanganii? a întrebat colonelul. Este ocupat 
tot de trupele indigene, dacă de aceştia întrebi. 

— Da, Gomanganii sunt maimuţele mari negre: oamenii 
negri, cum s-ar zice. 


— Bine! Ce ai de gând să faci şi ce ajutor doreşti să îţi 
dăm? 

Tarzan s-a apropiat de masă şi a pus un deget pe hartă. 

— Aici este un post de ascultare, a zis el. Au şi o maşină- 
puşcă acolo. Postul este legat printr-un tunel cu tranşeul de 
aici. 

— În timp ce vorbea şi explica, degetul său se mişca pe 
hartă dintr-un loc în altul. 

— Daţi-mi o bombă, a continuat el şi când o veţi auzi 
izbucnind în postul de asculatare să daţi drumul oamenilor 
dV. Să pornească încet până acolo. După puţin timp, vor 
auzi o comoţie mare în tranşeul inamic, dar nu trebuie să se 
grăbească. Să le mai spuneţi, vă rog, că şi eu voi fi în 
tranşeu şi că nu aş vrea nici să fiu împuşcat, nici să fiu 
găurit cu baioneta. 

Colonelul Capell, după ce a ordonat unui ofiţer să îi aducă 
o grenadă de mână lui Tarzan, a întrebat: 

— Asta este tot? Vei goli tranşeul d-ta singur? 

— Nu tocmai singur, a răspuns Tarzan zâmbind, dar îl voi 
goli. Încă ceva: oamenii vor putea trece chiar prin tranşeu 
dacă vor dori. Într-o jumătate de oră, totul este gata, a mai 
adăugat el. 

Şi a plecat. 

Trecând prin tabără, a apărut deodată pe ecranul 
amintirilor sale reprodusă, fără îndoială, de vreo 
coincidenţă cu vizita sa de mai înainte la comandament, 
imaginea ofițerului pe lângă care a trecut când a plecat 
data trecută şi simultan cu aceasta, a recunoscut şi faţa pe 
care lumina focului i-a arătat-o. 

A scuturat din cap cu îndoială. Nu, nu se putea aceasta şi 
totuşi, trăsăturile tânărului ofiţer erau identice cu ale d-rei 
Kircher, spioana nemţoaică, pe care a văzut-o la 
comandamentul german în noaptea când l-a luat cu el pe 
maiorul Schneider de sub nasul generalului neamţ şi al 
statului său major. 


Trecând de ultima linie de santinele, a pornit repede în 
direcţia în care l-a lăsat pe Numa. Fiara s-a întins jos lângă 
copac; dar la sosirea lui Tarzan, s-a sculat în ridicat în 
picioare şi un răcnet uşor i-a scăpat de pe buze. 

Auzindu-l, Tarzan a zâmbit, recunoscând în vocea leului o 
notă aproape de rugă: semăna mai mult cu plânsetul unui 
câine când îşi cerşeşte hrana, decât cu vocea mândrului 
rege al animalelor. 

— Vei ucide în curând şi vei avea ocazia să mănânci foarte 
mult, a murmurat Tarzan în limba marilor maimuțe. 

Cu multă atenţie, amândouă fiarele au pornit spre postul 
de ascultare al nemților. Tarzan ţinea într-o mână bomba 
dată de englezi, iar în celalaltă ţinea colac funia de care era 
legat leul. 

În sfârşit, a ajuns la un loc de unde putea să vadă că locul 
pe care îl căuta era la numai câţiva metri mai încolo. Ochii 
lui ageri au distins capul şi umerii santinelei de gardă. 

Atunci, a prins bine bomba în mâna dreaptă, a măsurat 
distanţa din ochi şi a strâns picioarele sub el. Apoi, dintr-o 
singură mişcare, ca şi cum ar fi fost pe arcuri, s-a ridicat şi 
a aruncat bomba. Imediat după aceea s-a lipit de pământ. 

După cinci secunde s-a auzit o detunătură îngrozitoare 
chiar în mijlocul postului de asculatare. Numa a tresărit 
nervos şi a încercat să fugă; dar Tarzan l-a ţinut şi, sărind în 
picioare, a alergat înainte trăgând leul după el. 

Ajungând la marginea postului, a privit în jos şi a găsit 
prea puţine dovezi că poziţia ar fi fost ocupată de cineva, 
deoarece nu au mai rămas decât câteva fragmente de carne 
ruptă şi sfâşiată. Singurul lucru care nu a fost distrus era 
maşina-puşcă, deoarece a fost apărată de saci cu nisip. 

Nu avea însă, nici un moment de pierdut. În fiecare clipă 
putea să sosească, prin tunelul de comunicaţie, vreo patrulă 
inamică, deoarece pentru santinelele din tranşeele nemţeşti 
era clar că postul de ascultare a fost distrus. 

Numa ezita să-l urmeze pe Tarzan în şanţul postului, dar 
acesta nu mai avea timp de gândit şi l-a smucit de funie, 


asfel încât acesta a sărit în groapă. 

Înaintea lor se vedea gaura neagră a tunelului care ducea 
spre tranşeele germane Tarzan l-a împins pe Numa înainte, 
până ce capul acestuia a fost aproape tot în tunel; dar, 
aducându-şi aminte de ceva, s-a întors repede şi a tras 
maşina-puşcă de pe parapet, să îi fie la îndemână. 

După aceea, s-a întors spre leu, tăindu-i repede legăturile 
de la pungile picioarelor din faţă şi mai înainte ca leul să-şi 
dea seama că această parte a corpului este liberă din nou. 
Tarzan a dezlegat funia de la gâtul leului şi a tăiat curelele 
care ţineau punga pe capul lui Numa. Apoi, l-a prins pe 
acesta de spate şi l-a împins aproape jumătate în tunel. 

Numa a încercat să se retragă, dar a nimerit în vârful 
ascuţit al cuţitului lui Tarzan, care l-a înţepat dureros în 
şoldurile din spate. 

Silindu-l mereu, omul junglei a reuşit să-l împingă destul 
de mult ca să nu mai aibă cum să scape, decât ori să 
pornească înainte, ori să se înfingă de bună voie în cuțitul 
ascuţit din spatele său. 

Tarzan a mai tăiat şi legăturile de la picioarele din spate şi 
punând umărul şi vârful cuţitului în dosul leului, şi-a înfipt 
călcâiele în pământul surpat de explozia bombei şi a a 
împins cu putere. 

Centimetru cu centimentru, Numa înainta prin tunel. 
Mârâia acum puternic şi, după puţin timp, a început să 
răcnească. Deodată, după o clipă de ezitare, a sărit înapoi şi 
atunci, Tarzan a ştiut că a simţit miros de carne de om. 

Trăgând maşina-puşcă după el, Tarzan a alergat în urma 
leului, ale cărui răcnete le auzea foarte bine, amestecat cu 
ţipete de oameni înspăimântați. 

Încă odată un zâmbet rece şi nemilos a apărut pe buzele 
lui. 

— Mi-au ucis Wazirii, a murmurat el. L-au răstignit pe 
Wasimbu, fiul lui Muviro. Aşa le trebuie! 

Reuşind să treacă prin tunel şi apărând în tranşeu, nu a 
văzut nici o urmă de om în despărţitura aceea, nici în cea 


următoare, nici chiar în a treia despărţitura prin care a 
trecut, în fuga lui spre centrul german. 

Abia în a patra despărţitura a văzut vreo zece-cinci- 
sprezece oameni îngrămădiţi în colţul unei traverse de la 
capăt, în timp ce Numa, întruchiparea feroce a foamei şi a 
furiei, sărea asupra lor, sfâşiindu-i cu ghearele şi cu colții. 

În sfâşit, ceea ce îi împiedica pe oameni în fuga lor a slăbit 
şi s-a rupt şi atunci, a început o luptă nebună între ei, 
pentru a scăpa mai întâi de făptura îngrozitoare de care au 
învăţat să le fie teamă aproape de când erau în faşă. 

Au reuşit, deci, să fugă din nou, unii dintre ei sărind afară 
din tranşeu peste parados, alţii ieşind peste parapet, 
preferând să înfrunte mai bine inamicul decât primejdia din 
spate. 

Englezii, care înaintau încet către tranşeele germane, au 
întâlnit mai întâi, rând pe rând, o sumedenie de negri 
îngroziţi, care alergau înspre ei, predându-se de bună voie. 

Faptul că s-a declanşat o grozăvie în tranşeele nemţeşti, 
era destul de clar soldaţilor englezi nu numai după 
înfăţişarea dezertorilor, dar şi după strigătele şi blestemele 
oamenilor din tranşee, care ajungeau până la urechile lor. 
Dar mai era un sunet pe care nu îl puteau recepționa prea 
bine şi care nu semăna cu nimic altceva decât cu 
mârâiturile unui leu înfuriat. 

Iar, când au ajuns, în cele din urmă, la tranşee, cei din 
faţă, dinspre stânga, au văzut un leu enorm, sărind peste 
paradosul tranşeului nemţesc şi ducând, în fălcile lui 
puternice, un soldat german, care ţipa cât îl ţinea gura. 

În acelaşi timp, Tarzan, aşezat pe o traversă, în stânga lor, 
mânuia o maşină-puşcă cu care mătura tranşeele germane 
în toată lungimea lor. 

Dar rhodesienii aflaţi mai în faţă au mai văzut ceva: un 
ofiţer german, de statură enormă, ieşind dintr-un tufiş chiar 
la spatele lui Tarzan. L-au văzut punând mâna pe o armă cu 
baioneta pusă, armă lăsată de vreun soldat în fuga lui şi s-a 


furişat spre Tarzan; acesta părea străin de primejdia care îl 
ameninţa. 

Englezii au fugit în partea aceea, strigând din răsputeri, 
ca să îi poată atrage atenţia lui Tarzan, dar strigătele lor nu 
au ajuns până la el...; strigătele nu au reuşit să iasă prin 
iadul de zgomot care s-a dezlănţuit în tranşeul german. 

Neamţul a urcat parapetul la spatele lui Tarzan; cu mâinile 
lui groase şi grase, a ridicat patul armei, gata să repeadă 
baioneta pentru a străpunge duşmanul pe la spate, dintr-o 
parte în alta, dar mişcarea lui Tarzan a fost tot atât de 
rapidă ca şi cea a lui Ara, fulgerul. 

Nu a fost om acela care a sărit în spatele ofițerului 
german, izbind la o parte baioneta ascuţită ca pe un beţişor 
în mâna unui copil, ci a fost o fiară sălbatică, de pe ale cărui 
buze a izbucnit un răcnet ca al unei fiare. 

Aceasta pentru că Tarzan, înştiinţat de simţul ce îl posedă 
la fel cu celelalte făpturi din junglă, din întinsele sale 
domenii sălbatice..., înştiinţat de primejdia din spate, s-a 
răsucit să întâmpine atacul, şi a văzut în acelaşi timp, 
insigna companiei şi a regimentului de pe bluza inamicului. 
Erau aceleaşi pe care le-au avut ucigaşii soţiei lui şi ai 
oamenilor pe care i-a lăsat s-o apere, era insigna acelora 
care i-au jefuit casa şi i-au distrus fericirea. 

Da, s-a repezit ca o fiară, înfingându-şi dinţii în umărul 
neamţului... şi, ca o fiară, a cuprins cu ghearele gâtul gros 
al victimei. 

Atunci soldaţii regimentului al doilea din Rhodesia au 
văzut ceea ce le va rămâne pentru totdeauna întipărit în 
memorie. 

L-au văzut pe uriaşul lor prieten ridicându-l de jos pe 
neamţ şi scuturându-l după cum scutură buldogul un 
şoarece..., sau cum Sabor, leoaica, îşi scutură, uneori, 
prada. 

Au văzut ochii neamţului ieşind de groază, din orbite, 
izbind zadarnic cu mâinile peste capul şi umerii masivi ai 
aceluia pe care, cu un moment mai înainte, a vrut să-l ucidă 


mişeleşte, pe la spate. L-au mai văzut pe Iarzan, răsucind 
deodată, în loc pe neamţ, punându-i un genunchi în spate, 
un braţ pe după gât şi apoi, începând să-l îndoaie încet pe 
spate. Picioarele neamţului s-au înmuiat şi el s-a lăsat pe 
genunchi; dar acea forţă irezistibilă îl îndoia mai departe. În 
agonia durerii, neamţul a răcnit o dată... dar atunci s-a rupt 
ceva, iar Tarzan a aruncat la o parte corpul moleşit şi fără 
viaţă al neamţului. 

Soldaţii regimentului de Rhodesia au pornit înainte cu un 
„ura” pe buzele lor... un „ura” care nu a fost pronunţat 
niciodată, un „ura” ce le-a îngheţat pe buze deoarece, în 
momentul acela Tarzan a pus un picior peste corpul celui pe 
care l-a ucis şi ridicând faţa spre cer, a dat drumul 
strigătului îngrozitor de victorie obişnuit de maimuţoii 
printre care a crescut. 

Sublocotenentul Von Goss era şi el mort. 

Şi fără a mai arunca o privire înapoi către soldaţii englezi 
uluiţi de ce au văzut. Tarzan a sărit din tranşee, dispărând 
în negura nopţii. 

CAPITOLUL V. 

Medalionul de aur. 

Mica armată engleză din Africa de răsărit, după ce a 
suferit destule înfrângeri de la forţele inamice cu mult 
superioare lor din punct de vedere numeric, şi-au revenit 
într-un fel în timpul din urmă. 

Ofensiva germană a fost zdrobită, iar nemţii se retrăgeau 
acum încet, rezistând cu încăpățânare, în lungul căii ferate 
Tanga. 

Ruperea liniilor germane a urmat imediat după 
capturarea sectorului stâng de tranşee, când soldaţii 
indigeni au fost izgoniți de Tarzan cu Numa, în noaptea 
neuitată de englezi când omul junglei a asmuţit un leu 
flămând asupra superstiţioşilor negri încremeniţi de 
groază. 

Al doilea regiment de arhodesia a intrat imediat în posesia 
tranşeului şi din această poziţie, măturând secţiunile vecine 


ale liniilor germane şi făcând posibil un atac de noapte al 
restului trupelor engleze. 

De atunci au trecut câteva săptămâni. Nemţii disputau 
englezilor fiecare kilometru din terenul acela fără apă şi 
acoperit de mărăcini, căutând cu disperare să îşi menţină 
poziţiile în lungul căii ferate. 

Ofițerii englezi nu au mai auzit nimic despre Tarzan, încă 
de pe când l-a ucis pe sublocotenentul Van Goss şi a 
dispărut, luând o direcţie spre centrul taberei germane. 
Unii dintre ofiţeri considerau că putea să fie omorât în timp 
ce încerca să treacă printre liniile lor. 

— Posibil să-l fi omorât, a zis colonelul Capell, dar nu mi-aş 
putea închipui că l-ar fi putut prinde viu. 

Într-adevăr, nemţii nu l-au prins pe Tarzan şi nici nu l-au 
omorât. El a petrecut aceste două săptămâni în mod plăcut 
şi cu destul profit, adunând un bagaj de cunoştinţe destul 
de mare asupra situaţiei şi rezistenţei trupelor germane, a 
metodelor lor de război şi diferitelor căi prin care un singur 
Tarmangani poate să hărţuiască o armată şi să-i slăbească 
moralul. 

În momentul de faţă, dorea să-şi ducă la îndeplinire o 
dorinţă deosebită. 

Era vorba de o oarecare spioană nemţoaică, pe care dorea 
să o prindă şi să o predea vie, englezilor. 

Când s-a dus prima dată la comandamentul german a 
văzut-o pe tânăra aceea predând generalului o hârtie, iar 
ceva mai târziu a văzut-o în tabăra englezilor, deghizată în 
uniforma unui ofiţer englez. Concluzia era destul de 
limpede: acea femeie era spioană. 

Astfel, Tarzan a umblat tot pe lângă comandamentul 
nemților, noapte de noapte, cu speranţa că o va vedea din 
nou sau va putea da peste vreun indiciu cu ajutorul căruia 
să-i găsească urma. În acelaşi timp, se îndeletnicea cu o 
mulţime de activităţi bizare care ar fi putut incita groaza în 
inimile germanilor. 


Dovada că reuşea o avea din crâmpeiele de convorbiri pe 
care putea să le audă când se furişa prin tabăra nemților. 

Într-o seară, când era ascuns într-un tufiş apropiat de 
comandament, a ascultat convorbirea mai multor ofiţeri. 

Unul a adus vorba despre cele ce povesteau soldaţii 
indigeni în legătură cu gonirea lor prin tranşeu de către un 
leu - cu câteva săptămâni în urmă - şi apariţia simultană a 
unui om alb, de statură uriaşă, fără haine pe el, despre care 
erau convinşi că trebuie să fie un demon din junglă. 

— Trebuie să fie acelaşi individ care a sărit pe fereastră în 
biroul generalului şi a luat cu el pe maiorul SchneideR. A 
spus hotărât altul dintre ei. 

— Eu mă mir, a început al treilea, cum de l-a ales dintre 
toţi pe maior. Se zice că l-ar fi interesat numai Schneider. A 
pus mai întâi mâna pe von Kelter şi ar fi putut să-lia chiar 
pe general, dar nu căuta pe nimeni altcineva decât pe 
Schneider. Pe el l-a urmărit prin cameră şi pe el l-a smucit şi 
l-a dus. Dumnezeu singur ştie care i-a fost soarta. 

— Căpitanul Fritz Schneider are şi el o teorie proprie, a 
intervenit altul. Mi-a spus acum vreo zece zile că el ar şti 
pentru ce a fost luat fratele lui şi că a fost un caz de 
greşeală a identităţii. 

— Da, a început altul, mi-a spus şi mie că nu a fost sigur 
depre aceasta până nu a fost ucis şi Von Goss, după toate 
aparanţele, de aceeaşi făptură, în noaptea când leul a intrat 
în tranşee. Von Goss făcea parte din comapania lui 
Schneider. De asemenea, în noaptea când a fost luat 
maiorul, s-a găsit un soldat de-al lui Schneider cu gâtul rupt 
şi căpitanul crede că dracul se ţine de el şi de compania 
lui... că în noaptea aceea a venit după el şi l-a luat pe fratele 
lui din greşeală. Kraut i-a spus că nu a pronunţat bine 
numele maiorului când l-a recomandat domnişoarei Kircher 
şi sălbaticul a sărit pe fereastră, repezindu-se la maior. 

Deodată micul grup de ofiţeri a înţepenit în loc, ascultând. 

— Ce a fost asta? a izbucnit unul, privind spre tufişul din 
care s-au auzit sunete de groază. 


Nu erau alte sunete decât mărâiturile scoase de Tarzan, 
aflând că, din greşeala lui, a rămas în viaţă acela care a 
comis crima oribilă de la moşia sa, că ucigaşul soţiei sale se 
plimba nepedepsit. 

Un minut întreg, care li s-a părut o veşnicie, ofiţerii au stat 
atenţi, cu nervii încordaţi şi cu ochii aţintiţi asupra tufişului 
de unde a ieşit acel sunet înfricoşător. 

Fiecare şi-a amintit de recentele dispariţii misterioase atât 
din inima taberei, cât şi de pe la margine. Fiecare s-a gândit 
la cei pe care i-a văzut ucişi, aproape în văzul şi în auzul 
camarazilor lor, de către o făptură nevăzută. 

S-au mai gândit şi la semnele pe care le-au găsit pe gâtul 
victimelor, semne care păreau a fi făcute de gheare sau de 
degete enorme, dar nu puteau spune exact care, precum şi 
la semnele de pe umăr sau de la beregată, muşcături 
adânci făcute de dinţi puternici. 

Aşteptau, deci, atenţi cu revolverele pregătite. 

La un momemt dat, tufişul s-a mişcat aproape 
imperceptibil; iar în clipa următoare, un ofiţer a tras, 
deodată, în tufiş; Tarzan, însă, nu mai era acolo. 

În intervalul care a trecut de la mişcarea tufişului până la 
descărcarea revolverului, Tarzan s-a topit în întunericul 
nopţii. După vreo zece minute, a ajuns în partea aceea a 
taberei unde era cortul soldaţilor negri din compania 
indigenă comandată de Hauptmann Fritz Schneider. 

Oamenii erau întinşi pe pământul gol, fără corturi; s-au 
ridicat doar câteva pentru ofiţeri şi el a început să se 
furişeze în partea aceea. 

Era, într-adevăr, o lucrare migăloasă şi primejdioasă, 
pentru că acum nemţii erau foarte atenţi, în scopul de a 
descoperi duşmanul înverşunat care s-a furişat până în 
taberele lor, noaptea, pentru a se răzbuna. Totuşi, Tarzan a 
trecut neobservat pe lângă santinelele lor, precum şi pe 
lângă paznicii din interior, ajungând în cele din urmă, la 
spatele liniei ofiţerilor. 


Aici s-a lipit de pământ, alături de cel mai apropiat cort şi a 
ascultat. Din interior se auzea răsuflarea regulată a unui 
om care dormea. Tarzan a fost mulţumit. 

A scos cuțitul, a tăiat sforile pânzei din spate şi a intrat. 

Nu a făcut nici un zgomot. Nici umbra unei frunze, căzând 
uşor la pământ într-o zi liniştită, nu ar fi făcut mai puţin 
zgomot. S-a târât încet până lângă cel care dormea şi s-a 
aplecat deasupra lui. 

Nu avea cum să ştie, dacă era Schneider sau altul, pentru 
că pe acesta nu-l văzuse niciodată; avea, însă, intenţia să 
afle atât acest lucru, cât şi altele. 

L-a scuturat binişor de umeri pe neamţ iar acesta s-a 
mişcat cu greu mormăind sunete neânţelese. 

— Tăcere! i-a poruncit Tarzan în şoaptă. Tăcere...altfel, 
ucid. 

Neamţul a deschis ochii. În semiobscuritatea din cort a 
văzut un om uriaş aplecat asupra lui. În acelaşi moment, o 
mână puternică i s-a înfipt în umăr, în timp ce alta i-a 
înconjurat uşor gâtul. 

— Să nu strigi! Răspunde în şoaptă la întrebările mele. 
Cum te cheamă? 

— Luberg, a răspuns ofiţerul. Ce doreşti? 

Bietul om tremura. Prezenţa fantastică a acestui uriaş, 
fără haine pe el, i-a dat o senzaţie de răcoare. Ca şi alţii, şi-a 
amintit şi el de oamenii asasinați atât de misterios în 
tăcerea nopţii din tabără. 

— Unde este căpitanul Schneider? În care cort? a întrebat 
Tarzan. 

— Nu este aici, a răspuns Luberg; a fost trimis de ieri la 
Wilhelmstal. 

— Pe tine nu te voi ucide...acum, a zis Tarzan. Mai întâi 
merg să aflu dacă m-ai minţit sau nu; iar dacă m-ai minţit, 
moartea îţi va fi cumplită. Ştii cum a murit maiorul 
Schneider? 

Neamţul a dat din cap. 


— Eu însă ştiu, a continuat Tarzan, şi crede-mă că nu a fost 
o moarte tocmai uşoară...nici chiar pentru un blestemat de 
neamţ ca el. Acum, întoarce-te cu faţa în jos şi închide ochii. 
Să nu strigi şi să nu faci zgomot. 

Neamţul a făcut după cum i s-a poruncit; iar în clipa când 
a pus mâna la ochi, Tarzan s-a furişat din cort. 

Nu i-a trebuit mult ca să iasă din tabăra germană. La ooră 
după ce l-a lăsat pe german încremenit în cort, era pe drum 
spre orăşelul de munte Wilhelmstal, reşedinţa de vară a 
guvernatorului Africii germane de est. 

D-ra Bertha Kircher s-a rătăcit, cauză pentru care s-a 
simţit tot atât de umilită pe cât era de supărată, mai ales că 
nu i-ar fi plăcut să admită, că tocmai ea, care s-a lăudat că 
ştie bine rosturile pădurilor, a pierdut acum drumul cu 
desăvârşire, într-un petic de pământ destul de cunoscut: 
fâşia care se întindea între râul Pangani şi linia ferată 
Tanga. 

Ştia ea bine că Wilhelmstal era la vreo optzeci-nouăzeci de 
kilometri înspre sud-est, dar, printr-o îmbinare de 
împrejurări contrarii, nu mai era acum în stare să spună în 
ce direcţie ar fi sud-estul. 

Când a pornit de la comandamentul german, a mers pe un 
drum bine cunoscut, întrebuințat şi de trupe şi a avut tot 
dreptul să îşi închipuie că nu se va abate din drum până nu 
va ajunge la Wilhelmstal. 

Mai târziu, însă, fiind avertizată că o patrulă puternică 
engleză, care a venit pe malul stâng al râului Pangani, a 
trecut pe la sud de ea şi înainta acum pe linia ferată spre 
Tonda, a fost şi ea nevoită să se abată din drum. Intenţiona 
ca, după ce va merge o bucată bună de drum spre vest, să 
se îndrepte spre sud şi să treacă, fără nici o piedică prin 
spatele patrulei engleze. 

Totuşi, după ce a părăsit drumul principal, s-a pomenit 
într-o pădure deasă şi, cum cerul era foarte înnorat, a 
trebuit să recurgă la ajutorul busolei ca să se poată orienta. 


A avut însă o nouă dezamăgire, descoperind că nu luase 
busola cu ea. 

Simţindu-se, însă, foarte sigură pe cunoştinţele ei despre 
pădure, şi-a continuat drumul fără grijă, în direcţia pe care 
a considerat-o că ducea spre vest şi nu a avut nici cea mai 
mică bănuială că ar fi pierdut drumul, numai dacă într-un 
târziu, când potrivit calculelor ei, a tăiat pădurea spre est, 
departe de tot, la sud de patrula engleză. 

A trecut multă vreme de la amiază, fiind acum aproape de 
înserat, iar ea ar fi trebuit să dea de mult peste drumul 
principal ceva mai la sud de Tonda... dar drumul parcă a 
intrat în pământ şi fata a început să se cam îngrijoreze. 

A călărit calul toată ziua, fără să-i fi dat să mănânce sau 
să-l adape. Acum, noaptea s-a apropiat, iar ea şi-a dat bine 
seama că s-a rătăcit cu siguranţă într-un ţinut sălbatic de 
neumblat, dar destul de reputat pentru musca Isetse (o 
muscă mult mai veninoasă decât musca columbacă din 
România) şi mulţimea fiarelor. 

Era o situaţie la care numai gândindu-te, îţi venea să 
înnebuneşti: să te ştii rătăcit şi fără cea mai mică noţiune 
despre direcţia în care călătoreşti, fiind cu plutinţă să 
înaintezi chiar în direcţie contrară, depărtându-te 
necontenit de ţinta călătoriei şi afundându-te tot mai adânc 
în junglă. Cu toate acestea, era imposibil să se oprească: 
trebuia să meargă tot înainte. 

Bertha Kircher nu era o laşă. Oricâte altei defecte i-ar fi 
putut găsi lumea, pe acesta nu îl avea. Totuşi, odată cu 
apropierea nopţii nu şi-a putut scoate din minte grozăviile 
orelor atât de lungi pe care va trebui să le petreacă până 
când soarele va împrăştia întunericul de nepătruns al 
junglei: noaptea îngrozitoare fără lună, care invita toate 
fiarele pădurii să iasă în căutarea hranei. 

Cu câteva momente mai înainte de a se întuneca cu totul, a 
găsit o poieniţă, în mijlocul căreia creşteau vreo trei arbuşti 
şi s-a hotărât să rămână acolo peste noapte. 


Iarba era înaltă şi deasă, astfel că se putea hrăni calul iar 
ea putea să-şi facă un aşternut destul de moale. Pe lângă 
aceasta mai erau atâtea crengi şi crenguţe uscate şi căzute, 
că ar fi suficiente pentru a putea să facă un foc destul de 
mare, pe care să îl întreţină toată noaptea. 

Luând de pe cal şaua şi scoţându-i frâul, le-a aşezat jos, 
lângă un arbust de care a legat calul, dându-i destulă funie 
pentru ca animalul să poată mânca în voie. După aceea a 
început să adune uscături, iar când s-a întunecat de tot 
avea un foc mare şi suficiente lemne ca să-i ajungă toată 
noaptea. 

Şi-a luat mâncarea rece pe care o avea iar din bidonaşul 
de apă a luato înghiţitură. Atât îndrăznea să bea: numai o 
înghiţitură, neştiind cât timp va trece până va mai găsi apă. 

Îi părea rău că pe cal trebuia să îl lase fără apă. Chiar şi 
spionii germani au inimă, iar acest spion era foarte tânăr şi, 
mai mult decât atât, era femeie. 

Acum în toată jungla domnea un întuneric profund. Era o 
noapte fără lună şi fără stele, iar focul făcut de d-ra Kircher 
nu făcea altceva decât să accentueze întunericul din jur. 

Atât reuşea ea să vadă: iarba din jurul ei şi trunchiul 
copacilor, al căror relief se vedea puternic pe fondul de 
nepătruns al junglei..., iar mai departe de flăcările focului 
nu mai exista nimic. 

Pădurea părea că a amuţit. Era o tăcere înfiorătoare. Atât 
mai auzea ea, de la o depărtare mare: ecoul slab al unor 
bubuituri de tun, dar nu ar fi putut spune din care direcţie 
veneau. Şi-a încordat auzul şi toţi nervii astfel încât 
tensiunea lor i-a devenit insuportabilă; totuşi, direcţia de 
unde se auzeau bubuiturile de tun, a rămas pentru ea un 
mister: un mister care o dezola, neştiind în acest fel în ce 
direcţie să meargă în dimineaţa următoare. 

Dimineaţa următoare! Va mai fi oare ea în viaţă când va 
răsări soarele? 

Şi-a îndreptat umerii şi s-a scuturat pentru a înlătura 
gândurile care o deprimau. Ca să-şi facă puţin curaj, a 


început să fredoneze o melodie militară, aducându-şi şaua 
lângă foc şi smulgând mai multă iarbă pentru a avea un 
aşternut mai moale. Peste cal a întins pătura de sub şa şi, 
pentru că s-a făcut destul de frig, ea s-a îmbrăcat cu o 
manta soldăţească. 

Aşezându-se în aşa fel încât să poată sta rezemată de şa, 
se pregătea să petreacă o noapte de veghe: o noapte fără 
nici un pic de somn. 

Mai mult de o oră, tăcerea nu a fost întreruptă decât de 
bubuiturile din ce în ce mai rare, care se auzeau din 
depărtare şi de zgomotul făcut de cal, rupând şi ronţăind 
iarba din poiană, când, deodată, a izbucnit la doi-trei 
kilometri distantă, sunetul detunător al răcnetului unui leu. 

Fata a tresărit puternic şi a pus mâna imediat pe carabina 
de lângă ea. Un fior uşor a străbătut întreaga ei făptură 
delicată, pe când corpul i se făcea ca pielea de gâscă. 

Răcnetul s-a repetat îngrozitor, de mai multe ori; de 
fiecare dată i se părea că se aude din ce în ce mai aproape. 
Dacă de direcţia bubuiturii tunurilor nu era sigură, de 
sensul din care se apropia leul era ferm convinsă: era mult 
mai aproape decât trupele. Leul se afla în partea de sus a 
adierii vântului, deci nu i-a simţit mirosul, deşi, după toate 
probabilitățile, se apropia să cerceteze lumina focului, care 
desigur se putea vedea de la o distanţă mare. 

A mai trecut o oră: oră plină de groază, în timpul căreia 
fata a stat cu ochii şi urechile încordate spre golul întunecos 
de dincolo de sălaşul ei luminos. 

În timpul acestei ore, leul nu a mai răcnit, dar ea avea 
senzaţia, de care nu se mai putea scutura, că fiara se 
furişează asupra ei. Din când în când, tresărea puternic, 
întorcând capul şi căutând să străbată cu privirea 
întunericul din spate, din dreapta sau din stânga, partea de 
unde i se părea că aude zgomotul labelor moi ale 
carnivorului. 

Agitată peste măsură, cu nervii la ultima limită de 
încordare, îşi ţinea carabina cu cocoşul ridicat pe genunchi. 


Calul a ridicat deodată capul şi a nechezat. Fata a scos un 
mic strigăt de groază şi a sărit în picioare. Animalul a venit 
repede spre ea, până ce a fost oprit de funia cu care era 
priponit, apoi s-a întors la loc şi, cu toate simţuirle încordate 
la maxim, studia întunericul nopţii. Fata nu vedea şi nu 
auzea nimic. 

În felul acesta a mai trecut o oră de groază, în timpul 
căreia calul ridica, adeseori, capul să privească lung şi 
cercetător în întuneric. Fata reâmprospăta focul din când în 
când. După un timp, a simţit cum somnul îi apăsa pleoapele 
făcându-le să cadă ca plumbul peste ochi, dar nu îndrăznea 
să doarmă. 

Temându-se ca nu cumva să o cuprindă somnul de care se 
simţea din ce în ce mai copleşită, s-a ridicat şi a început să 
se plimbe, dintr-o parte în alta, prin faţa focului, unde mai 
arunca din când în când câteva vreascuri. La un momet dat 
s-a oprit în faţa calului şi l-a mângâiat pe ochi şi pe frunte. 
După aceea s-a întors din nou la aşternutul ei. 

Rezemându-se de şa, a început să se preocupe de planuri 
şi calcule pentru a doua zi, dar probabil că, după un timp, a 
aţipit. 

S-a trezit tresărind puternic şi sărind în picioare. Era ziuă; 
iar noaptea hidoasă, cu grozăviile ei de nedescris, era acum 
un amănunt al trecutului ce nu se mai întoarce. 

Abia a putut să îşi revină. Trebuie să fi dormit ceasuri 
întregi; s-a stins în intervalul acesta, dar ea, împreună cu 
calul, erau vii şi nevătămaţi şi nu era nici un semn de fiare 
sălbatice în jur. 

Ceea ce o bucura însă cel mai mult, era soarele care 
strălucea cu putere spre răsărit, arătându-i direcţia ca şi 
cum s-ar fi deschis o şosea dreaptă înaintea ei. 

Fără să mai întârzie mănâncând din proviziile pe care le-a 
păstrat cu atâta grijă, a pus şaua pe cal, a încălecat şi a 
pornit la drum, satisfăcută ca şi cum ar fi ajuns la 
Wilhemstal. 


Fără îndoială că şi-ar fi schimbat părerile, dacă ar fi putut 
vedea cele două perechi de ochi ce îi pândeau cu atenţie 
toate mişcările, din două puncte deosebite, dintre copacii 
care mărgineau poiana. 

Satisfăcută, deci, şi fără nici o bănuială, ea a traversat 
poiana ca să se afunde în pădure, în timp ce, în drumul ei, 
doi ochi galbeni-verzui o priveau fix, o coadă lungă se 
zbătea nervos şi două labe mari se strângeau sub pântece, 
pregătit pentru o săritură puternică. 

Calul a ajuns la doi paşi de linia copacilor când Numa, leul, 
s-a azvârlit prin aer din marginea tufişului. S-a izbit de 
umărul drept al animalului care, îngrozit, s-a ridicat cu 
picioarele înainte pentru a se răsuci, în loc să fugă. 

Forţa izbiturii l-a trântit la pământ cu atât energie, încât 
fata nu a mai putut să sară într-o parte, ci a căzut jos odată 
cu calul iar un picior i-a rămas sub cal. 

Aproape paralizată de spaimă, l-a văzut pe regele 
animalelor deschizându-şi fălcile puternice şi smucind de 
ceafă calul, care necheza jalnic. 

Fălcile mari ale leului s-au închis: a urmat un momet de 
luptă zadarnică, în timp ce Numa îşi scutura prada. Fata a 
auzit troznind vertebrele credinciosului ei animal sub 
strânsoarea colţilor puternici ai fiarei şi, în acelaşi timp, a 
simţit muşchii animalului muribund relaxându-se, odată cu 
ultima lui suflare. 

Numa stătea întins pe prada lui. Ohii lui îngrozitori s-au 
întors acum asupra fetei... îi simţea pe obraz suflarea caldă, 
al cărei miros puturos a ameţit-o. 

Au rămas astfel, privindu-se reciproc, un timp care fetei i 
s-a părut o veşnicie, după care leul a scos un mârâit 
ameninţător. 

Bertha Kircher nu a mai fost atât de îngrozită niciodată. 
Niciodată, până atunci, nu a mai avut un asemenea motiv 
de groază. Purta la şold un revolver: o armă formidabilă cu 
care să întâmpine un om, dar un obiect neînsemnat pentru 
a o apăra de o fiară ca cea din faţa ei. Ştia că rezultatul cel 


mai bun pe care îl poate obţine, trăgând în fiară cu 
revolverul era acela de a reuşi să o înfurie; şi, cu toate 
acestea, era hotărâtă să-şi vândă scump viaţa, dacă tot 
trebuia să moară. 

Nici un ajutor omenesc nu putea să îi fie de folos acum, 
chiar dacă s-ar fi ivit vreunul în clipa aceea. Şi-a smuls 
privirea, în sfârşit, de la priveliştea amenințătoare a acelei 
feţe îngrozitoare, ca să poată rosti, în gând, o scurtă şi 
ultimă rugăciune către Atotputernicul. Nu a cerut însă 
ajutor... ci numai ca sfârşitul să vină mai repede şi cu cât 
mai puţină durere. 

Nimeni nu poate să prezică ce anume va face un leu în 
anumite împrejurări. Acesta a privit furios mârâind câteva 
clipe în faţa fetei, iar după aceea a început să mănânce din 
calul ucis. 

Domnişoara Kircher a rămas uimită o clipă-două, după 
care a încercat să-şi tragă uşor piciorul de sub cal; a văzut 
numaidecât că nu-l poate mişca deloc. A mărit, atunci, puţin 
forţa, ceea ce l-a determinat pe Numa să ridice capul de pe 
pradă şi să mârâie prevenitor. A fost nevoită, deci, să 
renunţe la orice încercare în acest sens. 

Spera acum că, după ce leul se va sătura, se va da lao 
parte să se odihnească; totuşi, nu îi venea să creadă că o va 
lăsa în viaţă. Fără îndoială că va târâ rămăşiţele prăzii într- 
un tufiş din apropiere, ca să le păstreze pentru mai târziu; 
desigur, o considera şi pe ea ca o parte din acea pradă, 
urmând să o ucidă şi să aibă şi ea aceeaşi soartă. 

Numa se hrănea liniştit. Nervii fetei erau atât de încordaţi, 
încât ar fi pleznit dintr-o clipă în alta. Se mira cum de nu a 
leşinat de atâta spaimă. 

Şi-a amintit că de mai multe ori a dorit să poată vedea cât 
mai aproape un leu ce ucide şi îşi mănâncă prada. Oh, 
Doamne! Câtă realitate în împlinirea dorinţei sale.! 

A început să se gândească din nou la revolverul de la şold. 
În cădere, tocul a alunecat în jurul cingătoarei, aşa că arma 
se afla acum sub ea. Încet de tot, pe cât a putut mai încet, a 


întins mâna să îl prindă, dar a fost nevoită să îşi ridice puţin 
corpul de la pământ. 

Această mişcare a stârnit şi mişcarea fulgerătoare a leului, 
care a întins o labă peste corpul inert al calului, cu care a 
ţintuit-o la pământ, scrâşnind şi mârâind. Furia încarnată 
nu ar fi fost mai îngrozitoare la vedere decât figura acelei 
fiare. 

O clipă s-au privit reciproc, fără să facă vreo mişcare. Şi, 
tocmai când fata a crezut că este pierdută, a auzit la spate o 
voce omenească scoțând sunete bestiale, de neânţeles. 

Numa a ridicat imediat privirea de pe figura fetei, uitându- 
se spre cel care îl tulbura. Mârâiturile lui s-au transformat 
în răcnete, dar s-a retras şi cu această mişcare a sfâşiat de 
sus până jos bluza fetei, lăsând să se vadă pieptul ei alb ca 
laptele scăpat neatins de ghearele ascuţite ale fiarei, ca 
printr-o minune. 

Tarzan, a fost martor ocular la tot ceea ce s-a întâmplat 
din momentul în care Numa a sărit asupra prăzii sale. A 
pândit-o şi el pe fată, câtva timp, mai înainte de aceasta, iar 
după ce o atacase leul, a avut intenţia să-l lase pe Numa să 
facă cu ea ce dorea. 

Pentru că, în definitiv, ce era ea mai mult decât o 
nemţoaică urâcioasă şi o spioană? A văzut-o la 
comandamentul generalului Kraut, sfătuindu-se cu ofiţerii 
germani de stat major, iar după aceea a mai văzut-o în 
tabăra englezilor, travestită în ofiţer englez. 

Numai gândul acesta din urmă l-a făcut să intervină. Fără 
îndoială că generalul Jan Smuts va fi foarte bucuros să o 
aibă în mână şi să o poată cerceta. Exista chiar 
probabilitatea ca sub presiune, înainte de a fi împuşcată, să 
divulge secrete de mare importanţă comandantului englez. 

Tarzan nu a recunoscut-o numai pe fată, ci şi pe leu. 
Pentru noi, muritorii de rând, toţi leii au aceeaşi înfăţişare, 
dar nu este acelaşi lucru şi cu conlocuitorii lui din junglă. 

Fiecare leu are caracteristicile lui personale, atât ca 
figură, cât şi ca formă şi ca mers, tot atât de deosebite ca 


cele ale indivizilor din marea familie umană. 

Pe lângă toate acestea, oricare dintre fiinţele din junglă 
mai are un mijloc de recunoaşere: mirosul. Orice fiinţă din 
lume, fie om, fie fiară, emană un miros particular, după care 
fiarele din junglă, înzestrate cu puteri miraculoase în 
domeniul simțului olfactiv, se recunosc unele pe altele. 

Aceasta este dovada finală. Aţi văzut-o, cred, demonstrată 
de mai multe ori: un câine vă recunoaşte vocea şi vă 
priveşte. Vă ştie figura şi înfăţişarea şi nu are nici o îndoială 
în minte că sunteţi dV. Cu adevărat. Totuşi, nu este 
satisfăcut... nu, domnule, până când nu vine şi miroase, 
pentru că toate celelalte simţuri ale lui se pot înşela, dar 
simţul mirosului nu se înşală niciodată, ci face dovada 
pozitivă că, într-adevăr, sunteţi persoana care îi este 
stăpână. 

Tot astfel Tarzan l-a recunoscut pe Numa pe leul căruia i-a 
pus botniţă din pielea lui Horta, mistreţul..., leul pe care l-a 
târât cu funia de gât două zile în şir, până când l-a împins 
printre soldaţii negri care păzeau tranşeele nemților. 

Mai ştia că Numa l-a recunoscut... şi că îşi amintea de 
sulița ascuţită cu care l-a silit să se spună şi să îl asculte. 
Tarzan spera că leul nu a uitat încă lecţia primită, aşa că a 
înaintat încet spre Numa, vorbindu-i în limba marilor 
maimuțe, dându-i ordin să se îndepărteze de fată. E cert că 
se naşte întrebarea dacă Numa, leul, îl înţelegea sau nu. 
Însă cu siguranţă înţelegea ameninţarea suliţei grele pe 
care acest Tarmangani o ţinea pregătită în mâna dreaptă. 

Numai astfel se explică de ce leul a început să se retragă, 
cu toate că mârâia puternic şi scutura din cap, ca şi cum ar 
fi căutat să-şi limpezească în creier hotărârea de a fugi sau 
de a ataca. 

Şi, în timp ce Numa se tot retrăgea, ca împins de o forţă 
nevăzută, Tarzan înainta fără a se opri, exact spre leu. 

— Pleacă de acolo, Numa, i-a strigat el, dacă nu vrei ca 
Tarzan să te lege din nou şi să te ducă flămând prin junglă. 
O vezi pe Arad, sulița mea? Adu-ţi aminte cum te 


împungeam cu vârful ei şi cum te plezneam peste bot cu 
coada ei. Pleacă odată, Numa! Nu vezi că eu sunt Tarzan, 
omul junglei? 

Numa a mârâit, a răcnit, a scrâşnit şi a mârâit din nou, 
zbârcindu-şi faţa în atâtea cute încât nu i se mai vedeau 
ochii; iar când vârful suliţei a ajuns în cele din urmă, până 
aproape de el, a izbit în ea furios, cu laba lui enormă...dar a 
făcut un pas-doi înapoi..., paşi cărora le-au urmat alţii. În 
acest timp Tarzan înainta după el, păşind pe deasupra 
calului mort, iar fata, care a rămas întinsă în urmă, privea 
cu ochii dilataţi de uimire această figură măreaţă care îşi 
impunea voinţa, gonind un leu furios de lângă prada din 
care se hrănea. 

După ce s-a retras câţiva metri, Tarzan i-a strigat fetei 
într-o nemţească perfectă: 

— Eşti rănită rău? 

— Nu, a răspuns fata, dar nu îmi pot scoate piciorul de sub 
cal. 

— Încearcă din nou! i-a poruncit el. Nu ştiu câtă vreme îl 
voi putea ţine pe Numa astfel. 

Fata a încercat din toate puterile să-şi tragă piciorul; dar, 
în cele din urmă, s-a lăsat ostenită într-un cot. 

— Îmi este imposibil să-l mişc, i-a spus ea. 

Atunci Tarzan a păşit încet înapoi, până a ajuns din nou 
lângă cal. S-a aplecat puţin, a întins mâna în jos şi a prins 
puternic de chinga care a rămas intactă şi a ridicat de jos 
rămăşiţa calului. Fata şi-a tras piciorul numaidecât. 

— Poţi să umbli? a întrebat Tarzan. 

— Da, a zis ea. Piciorul mi-a amorţit, dar nu văd să fi 
suferit şi altceva. 

— Bun! a hotărât Tarzan. Rămâi în spatele meu... Să nu 
faci nici o mişcare bruscă. Cred că nu ne va ataca. 

Cu cea mai mare chibzuinţă, amândoi au păşit înapoi spre 
marginea poienii. Numa a stat locului un moment, a mârâit, 
apoi a înaintat după ei, încet, pas cu pas. 


Tarzan şi-a pus întrebarea dacă leul, ajuns odată lângă 
prada lui, se va opri acolo sau va trece înainte. Dacă l-ar 
urma dincolo de cal, s-ar fi putut aştepta la un atac, în acest 
caz se putea întâmpla ca unul din ei, el sau fata, să cadă 
victimă fiarei întărâtate. 

Cum a ajuns leul lângă oasele calului, Tarzan s-a oprit şi 
Numa a făcut la fel, ceea ce şi Tarzan a bănuit că va face, 
aşa că acum aştepta să vadă ce va urma. 

Leul i-a privit pe amândoi câteva clipe, mârâind îngrozitor; 
după aceea a privit în jos spre vânatul care îl atrăgea. După 
puţin, s-a aşezat pe şolduri şi a început să ronţăie cu multă 
poftă carnea de cal. 

Fata a scos un suspin adânc de uşurare continuând să se 
retragă încet împreună cu Tarzan; leul, le-a aruncat doar 
câte o privire din când în când, până când aceştia au ajuns 
la copacii din marginea poienii, în al căror desiş s-au 
pierdut. 

Atunci fata a simţit, pe neaşteptate, o ameţeală puternică 
şi ar fi căzut, dacă Tarzan nu ar fi sprijinit-o la timp. Numai 
o clipă a durat ameţeala, revenindu-şi numaidecât în fire. 

— Nu m-am putut stăpâni, a zis ea, ca şi cum s-ar fi scuzat. 
Am fost atât de aproape de moarte - şi ce moarte 
îngrozitoare! - încât mi-am pierdut toţi nervii o clipă, dar 
acum mă simt bine din nou. Şi, a continuat ea, văzându-l pe 
Tarzan că o priveşte tăcut, nu sunt în stare să îţi mulţumesc. 
Ai fost atât de minunat: ţie nu ţi-a fost frică absolut deloc de 
fiara aceea îngrozitoare; dimpotrivă, ei i-a fost frică de tine. 
Cine eşti tu? 

— Mă cunoaşte, a răspuns Tarzan apăsat şi întunecat la 
faţă; de aceea îi era frică de mine. 

Stătea acum drept în faţa fetei, privind-o de sus până jos şi 
era pentru prima dată când avea prilejul să o vadă atât de 
aproape. Era frumoasă cu adevărat... nu încăpea îndoială 
asupra acestui punct; dar Tarzan îi aprecia frumuseţea doar 
aşa, obiectiv. 


Această însuşire a ei era superficială... nu îi putea înălța 
sufletul, care trebuia să fi fost negru ca păcatul. Nu era 
decât o nemţoaică..., o spioană a nemților. O ura şi nu dorea 
decât să o distrugă; dar pentru aceasta se gândea să aleagă 
modalitatea prin care să poată să aducă inamicului cât mai 
mult rău. 

Privind-o atent, i-a văzut sânii goi de pe care Numa a 
sfâşiat bluza ce-i acoperea şi-a mai văzut pe pielea ei albă şi 
moale un obiect care l-a făcut să scoată o exclamaţie de 
surpriză şi furie totodată: medalionul de aur, încrustat cu 
diamante, pe care el le-a avut în tinereţe, simbolul iubirii 
dăruit soţiei sale, de la al cărei piept a fost furat de 
Schneider, neamţul. 

Fata a văzut grimasa de furie de pe faţa lui Tarzan, dar nu 
a avut cum să ştie adevărata cauză şi s-a speriat destul de 
tare, căci Tarzan a prins-o de braţ cu brutalitate. 

— De unde ai asta? a întrebat el, smucindu-i giuvaerul de 
la gât. 

Fata s-a înălţat atunci în faţa lui, indignată. 

— Ia-ţi mâna de pe mine, i-a spus cu ton aproape 
poruncitor. 

Dar Tarzan, fără să ia seama la vorbele ei, a strâns-o şi mai 
tare de braţ. 

— Răspunde-mi la întrebare! a izbucnit el cu o voce care 
suna ca pleznitura unui bici. De unde ai asta? 

— De ce te interesează? a temporizat ea. 

— Este al meu, a răspuns el. Spune-mi cine ţi l-a dat, dacă 
nu vrei să te arunc înapoi pradă leului. 

— Ai face asta? 

— De ce nu? Nu eşti decât o spioană, iar spionii trebuie să 
moară când sunt prinşi. 

— Aveai deci intenţia să mă ucizi? 

— Aveam intenţia să te duc la comandament. Acolo aveau 
ei grijă de tine, dar şi Numa poate să o facă tot atât de bine. 
Pe care din cele două variante o preferi? 

— Hauptmann Fritz Schneider mi l-a dat, a zis ea. 


— Atunci mergem la comandament, răspunse Tarzan. 
Haide! 

Şi fata a pornit prin junglă, alături de el, în timp ce 
creierul ei lucra cu iuţeală. Mergeau spre răsărit, ceea ce îi 
convenea şi, atâta timp cât continuau să meargă în direcţia 
aceea, era mulţumită să fie sub scutul acestui sălbatic atât 
de mare şi de puternic. 

Se mai gândea mult şi la faptul că încă mai avea atârnat la 
şold revolverul ei. Omul acesta trebuia să fie nebun să fi 
lăsat o asemenea armă în posesia ei. 

— Ce te face să crezi că aş fi spioană? a rupt ea tăcerea 
după un timp. 

— Te-am văzut la comandamentul german, iar după aceea 
în tabăra englezilor. 

Nu, se gândea ea, nu putea să-l lase să o ducă acolo, 
pentru că trebuia să ajungă fără întârziere la WilhelmstaL. 
Fapt ce era hotărâtă să îl facă, chiar dacă ar trebui să 
recurgă la revolver. 

A aruncat o privire la dreapta, spre uriaşul de lângă ea. Ce 
fiinţă magnifică! Totuşi, nu era decât o brută care ar fi ucis- 
o sau ar fi pus să o ucidă, dacă nu se grăbea să o facă ea 
înainte. 

Dar medalionul? Trebuia neapărat să aibă medalionul! 
Fără el nu avea ce căuta la Wilhemstal. 

Tarzan era acum la un pas-doi înaintea ei, cărarea fiind 
foarte îngustă. Fata a scos încet revolverul din toc. Ar fi fost 
suficient un singur glonţ, mai ales că el era atât de aproape, 
încât nu se putea să nu îl nimerească în timp ce îşi făcea 
aceste planuri, privirile ei erau îndreptate pe pielea lui arsă 
de razele soarelui, la muşchii lui puternici, la picioarele şi 
mâinile lui perfect proporţionate şi la ţinuta lui măreaţă, pe 
care şi un rege din vechime ar fi invidiat-o. 

I s-a făcut rău numai la gândul că trebuia să-l ucidă. Nu, 
asta nu o putea face! Totuşi, trebuia să intre în posesia 
medalionului. Atunci, aproape orbeşte, a ridicat mâna şi cu 
patul revolverulului l-a izbit pe Tarzan chiar în moalele 


capului; iar el, fără nici cel mai mic sunet, s-a prăbuşit greu, 
la pământ. 

CAPITOLUL VI. 

Milă şi răzbunare 

O oră mai târziu după ce spioana nemților l-a lăsat pe 
Tarzan întins ca mort în praful de pe cărarea singuratică 
din junglă, Sita, pantera, fiind plecată la vânătoare, a privit 
din întâmplare în sus, spre albastrul cerului. 

Ceea ce a văzut acolo a făcut-o să se oprească în loc, 
privind foarte atentă, cu ochii ei galbeni-verzui, mai bine de 
un minut, până ce s-a convins că realitatea concorda cu 
prima ei impresie. 

Atenţia i-a fost atrasă de Ska, vulturul, care zbura în 
cercuri deasupra unui tufiş cu copaci mărunți, cam la doi 
kilometri depărtare, în partea de jos a vântului; iar Sita a 
dedus din acest fapt ceea ce nici un muritor de rând nu şi- 
ar fi putut închipui. 

A considerat, deci, că jos pe pământ, în dreptul evoluţiilor 
făcute de Ska, trebuie să fi fost o fiinţă în carne şi oase..., 
ori vreo fiară care se hrănea din prada ce a făcut-o, sau 
vreun animal în agonie, pe care Ska nu îndrăznea să îl 
atace încă. 

În orice caz, se putea prea bine ca Sita să găsească acolo 
de mâncare, aşa că a pornit pe furiş să facă un ocol mare, 
călcând uşor cu labele ei moi care nu făceau nici un zgomot, 
până când, atât vulturul, cât şi prada lui în perspectivă se 
găseau în partea de sus a adierii vântului. 

După aceea Sita, pantera, a înaintat cu multă atenţie, 
adulmecând fiecare adiere de vânt, iar după puţin, fără a fi 
parcurs cine ştie ce distanţă mare, toată osteneala ei de 
până atunci a fost răsplătită de mirosul care a ajuns la 
nările sale; miros de om, mirosul unui Tarmangani. 

S-a oprit în loc. Nu era încă obişnuită cu carnea de om 
pentru că nu a avut ocazia până atunci să vâneze vreun om. 
Era tânără, în floarea vârstei... dar până în prezent a evitat 
orice împrejurare care i-ar fi adus omul în cale. 


Într-adevăr că, în timpul din urmă, s-a obişnuit mult cu 
prezenţa omului, din cauza nenumăraţilor soldaţi care 
străbăteau necontenit terenurile pe unde s-a învăţat ea să 
vâneze. Şi cum aceştia au speriat o mare parte din vânatul 
care îi plăcea ei, a trecut prin zile negre de lipsuri şi acum 
era flămândă. 

Zborul ciudat al vulturului îi indica precis că acest 
Tarmangani este neputincios şi în pragul morţii, altfel SkA. 
Nu s-ar fi interesat de el şi era, deci, o pradă uşoară pentru 
Sita. 

Sub impulsul acestui gând, fiara şi-a reluat mersul ei 
furişat şi după puţin, a pătruns printr-un tufiş des şi 
privirile ei pofticioase s-au oprit asupra unui larmanganl. 
Aproape gol, care zăcea cu faţa în jos, în praful de pe 
cărarea îngustă a junglei. 

După ce Numa s-a săturat mâncând din carnea calului 
Berthei Kircher, s-a ridicat de pe bucata de ciolan care a 
mai rămas din el şi apucând-o între fălcile sale puternice, a 
târât-o într-un tufiş din apropiere, după care a pornit spre 
răsărit, câtre locul unde şi-a lăsat partenera de viaţă. 

Deoarece a mâncat prea mult, mai mult decât i-ar fi fost 
deajuns, se simţea somnoros şi nicidecum înclinat spre 
această luptă. Călca încet, alene şi majestuos, fără să caute 
să se ascundă: regele animalelor nu se temea să treacă prin 
junglă. 

Aruncând din când în când câte o privire regală în dreapta 
sau în stânga, înainta de-a lungul unei cărări bătătorită de 
animale, până când la o cotitură a ei s-a oprit brusc, având 
înainteo privelişte neaşteptată: Sita, pantera, apropiindu-se 
pe furiş de corpul aproape gol al unui larmangani care 
zăcea cu faţa în jos în praful de pe cărare. 

Numa a privit un moment cu atenţie trupul nemişcat al 
omului din praf şi l-a recunoscut. Era Ilarmangani „al lui”! 
Atunci un mârâit surd de prevenire a ieşit din pieptul său 
puternic, iar Sita, care şi-a pus o labă pe spatele lui Tarzan, 


s-a oprit, întorcându-se impetuos să privească cine oare o 
tulbura. 

Ce se petrecea oare în creierul ei sălbatic? Nimeni nu ar 
putea să spună. Avea, însă, aerul că dezbate în mintea ei 
dacă este înţelept sau să îşi apere sau nu hrana pe care a 
găsit-o, deoarece mârâia îngrozitor, ca şi cum l-ar fi 
prevenit pe Numa să plece de acolo. 

Dar Numa? Erau oare gândurile sale dominate de ideea 
dreptului de proprietate sau nu? Era acest Tarmangani al 
lui sau el era al acestui Tarmangani de care a fost înfrânt şi 
stăpânit şi care, pe deasupra l-a hrănit? 

Şi-a amitit de teama pe care a simţit-o faţă de acest om şi 
de sulița lui nemiloasă, dar în creierul fiarelor frica sădeşte 
mai curând respect decât ură, aşa că Numa a descoperit că 
respectă această fiinţă care l-a subjugat şi l-a stăpânit... Şi 
iată că acum Sita, animalul pe care l-a disprețuit 
întotdeauna, îndrăznea să îl supere pe stăpânul unui leu! 

Numai singure gelozia şi lăcomia ar fi fost suficiente ca să 
o determine pe Numa să o gonească pe Sita de acolo, chiar 
acum când leul nu mai era flămând ca să devoreze carnea 
pe care o smulse de la vărul ei mai mic... dar, pe lângă 
aceasta, mai exista în creierul mic din acel cap masiv un 
simţ de loialitate şi probabil că aceasta a fost şi cauza care 
l-a făcut să se repeadă ca fulgerul mârâind spre panteră. 

Aceasta s-a gândit un moment să reziste şi a rămas locului, 
cu spatele încovoiat, scrâşnind şi scuipând, arătând astfel 
ca un motan enorm încolţit de vreun câine. 

Numa nu a fost deloc dispus să se lupte, dar când a văzut 
atitudinea îndrăzneață şi provocatoare a Sitei, care încerca 
să îi conteste drepturile de rege al animalelor, o furie 
cumplită s-a dezlănţuit în creierul lui feroce. Din ochii 
rotunzi şi galbeni-verzui au izbucnit fulgere; a pleznit din 
coadă, întinzând-o drept ca un băț, scoțând un răcnet 
puternic şi s-a aruncat asupra presupusului său vasal. 
Atacul a fost atât de violent şi de la o distanţă atât de mică, 
încât Sita nu a mai avut timp să întoarcă spatele şi să fugă, 


aşa că a întâmpinat atacul cu armele cu care o dotase 
natura: gheare puternice şi colţi mari, ascuţiţi; dar 
împrejurările erau împotriva ei. 

Pe lângă colții mai mari şi fălcile mult mai puternice ale 
adversarului ei, mai erau şi ghearele lui grozav de lungi, 
precum şi greutatea covârşitoare. 

De la prima ciocnire, Sita a fost zdrobită şi cu toate că s-a 
lăsat pe spate intenţionat, trăgându-şi în sus labele din 
spate, sub Numa, ca să îi poată sfâşia pântecele dintr-o 
singură împinsătură, leul a fost mai energic. Înfingându-i 
teribilii colţi în beregată. 

Totul s-a sfârşit în câteva clipe. Leul s-a ridicat în picioare, 
s-a scuturat şi a pus o labă deasupra corpului sfâşiat şi 
mutilat al duşmanului. Avea şi el destule zgârieturi din care 
curgea sânge şi care, deşi uşoare, erau destul de dureroase 
ca să îl provoace. A privit o clipă în jos spre pantera moartă 
şi într-un ceas de furie, a prins-o în fălci, a scuturat-o 
puternic, apoi i-a dat drumul, ridicând sfidător capul, a scos 
un răcnet puternic şi s-a întors spre Tarzan. 

Apropiindu-se de corpul nemişcat al acestuia, l-a mirosit 
întâi de la cap la picioare, apoi a pus o labă dedesubt şi l-a 
întors cu faţa în sus. 

A început, apoi, să-l miroasă din nou peste tot, până cea 
ajuns la faţa lui, pe care a început să o lingă cu limba lui 
aspră. Tarzan a deschis ochii. 

Deasupra lui se afla un leu enorm, a cărui respiraţie caldă 
o simţea pe faţă şi a cărui limbă aspră, o simţea pe obraz. A 
văzut de multe ori moartea cu ochii, dar niciodată nu a fost 
atât de aproape ca acum, când era convins că moartea nu 
este decât o chestiune de câteva secunde cel mult. 

Creierul îi mai era încă amorţit de efectul loviturii primite 
şi în urma căreia a căzut ameţit, aşa că nu a putut să 
realizeze în primul moment că leul care stătea peste el era 
acelaşi cu care s-a întâlnit acum câteva ore. 

După puţin timp însă, şi-a dat seama de aceasta, şi, fapt 
uimitor, Numa nu părea înclinat să îl devoreze... cel puţin 


nu în clipa aceea. 

Situaţia lui Tarzan era dintre cele mai delicate. Leul stătea 
călare pe el, cu labele din faţă una în dreapta şi alta în 
stânga. Prin urmare, nu se putea ridica până când nu îl 
împingea pe leu la o parte... dar nu putea să ştie dacă 
Numa va permite să fie împins la o parte sau nu. 

De asemenea, se putea prea bine ca fiara să-l fi considerat 
mort, altfel cea mai mică mişcare care i-ar fi indicat 
contrariul nu ar fi avut nici un rezultat decât, după toate 
probabilitățile, să îi stârnească instinctul de ucidere. 

Tarzan s-a plictisit curând de această situaţie. Nu era 
deloc dispus să stea acolo cât lumea, mai ales când se 
gândea că spioană care a încercat să îi spargă capul era 
acum pe drum, căutând să scape cât mai repede din 
locurile acelea. 

În clipa aceea, Numa l-a privit în ochi. Era clar că leul ştia 
acum că omul trăieşte. După câtva timp, leul şi-a aplecat 
puţin capul şi a scos un răcnet uşor. 

Tarzan cunoştea fondul acestui scâncet, pe care nici furia, 
nici foamea nu l-a produs, aşa că s-a hotărât să rişte totul, 
încurajat de acel scâncet. 

— Dă-te la o parte, Numa! i-a ordonat el, punând o palmă 
pe umărul fiarei şi împingându-l în lături. 

Apoi, s-a ridicat de jos şi ţinând în mână cuțitul de 
vânătoare a aşteptat să vadă ce va urma. 

Abia atunci a avut prilejul să o vadă pe Sita moartă, 
sfâşiată. Privind de la pisica moartă la cea vie, a zărit 
urmele încăierării care s-a desfăşurat şi a înţeles 
numaidecât ce s-a întâmplat acolo: Numa îi salvase viaţa din 
ghearele crude ale panterei. 

Părea un fapt de necrezut şi totuşi, dovezile confirmau 
realitatea. Atunci s-a apropiat fără nici o teamă de leu şi 
îngenunchind lângă el, i-a examinat rănile, în timp ce Numa 
îşi freca o ureche de umărul stăpânului său. 

Constatând că rănile sunt uşoare, superficiale, Tarzan a 
mângâiat capul enorm al fiarei, s-a ridicat, şi-a luat sulița de 


unde a căzut şi a început să caute urmele fetei. Le-a găsit 
curând şi a pornit după ele spre răsărit, dar în aceeaşi clipă 
s-a pipăit instinctiv, să vadă dacă mai are medalionul. Nu îl 
mai avea! 

Pe figura lui nu a apărut nici un semn de furie; atâta doar 
că a încleştat puţin din fălci. A dus gânditor mâna la ceafă, 
simțind o durere în locul unde l-a izbit fata cu revolverul. 

Un început de zâmbet îi flutura pe buze. El nu putea să nu 
admită că fata l-a înşelat cum nu se poate mai bine şi că, pe 
lângă aceasta, a avut nevoie de foarte mult curaj ca să facă 
ceea ce a făcut, mai ales că a plecat să traverseze atâta 
spaţiu al junglei, neumblat de nimeni până atunci, înarmată 
doar cu un revolver, pentru a ajunge la Wilhemstal. 

Tarzan i-a admirat curajul. Era destul de mare astfel încât 
să-l recunoască şi să-l admire chiar descoperit la o spioană 
germană. 

Mai constata şi altceva: curajul fetei, mărind resursele ei, 
o făcea şi mai primejdioasă şi prin urmare, necesitatea de a 
o înlătura devenea acum supremă. 

Sperând că va putea să o ajungă înainte ca ea să fi ajuns la 
Wilhelmstal, a pornit în urmărirea ei, mergând cu paşi 
mărunți, ritm pe care îl putea menţine câteva ore în şir, fără 
întrerupere şi fără aparenţa oboselii. 

După toate probabilitățile, fata ştia bine că nu va putea 
ajunge pe jos în oraş în mai puţin de două zile, distanţa 
până acolo fiind de peste şaizeci de kilometri şi o bună 
parte parcurgând dealuri şi văi. 

Dar, pe când Tarzan dezbătea în gând această posibilitate, 
a auzit dinspre răsărit fluieratul unei locomotive. 

Dacă trenul acesta mergea spre sud, sigur fata ar da un 
semnal de oprire, în cazul în care ar fi ajuns la timp până la 
linia ferată. Tarzan a auzit scârţâitul frânelor pe roate şi 
după câteva clipe, a auzit şi semnalul de slăbire al frânelor. 
Prin urmare trenul s-a oprit şi a pornit din nou, iar acum, 
după ce şi-a mărit viteza şi s-a mai îndepărtat, Tarzan a 


reuşit să distingă, după sunet şi direcţia în care mergea 
trenul, adică spre sud. 

Şi-a grăbit şi el pasul după urma lăsată de spioană, iar 
când a ajuns în partea de apus a liniei ferate, urma se 
termina brusc, arătând că fata s-a urcat în tren, după cum a 
presupus. 

Acum nu îi mai rămânea de făcut decât să îşi continue 
drumul până la Wilhelmstal, unde spera să-l găsească atât 
pe căpitanul Fritz Schneider, cât şi pe fată ca să îşi 
recupereze medalionul bătut în diamante. 

Când a ajuns în apropierea micului oraş de munte, a 
început să se întunece. A pierdut puţină vreme încercând să 
se orienteze şi gândindu-se cum ar putea un alb, aproape 
gol, să exploreze orăşelul fără să trezească bănuielile cuiva. 

Soldaţii mişunau în toate părţile, iar orăşelul era 
transformat în garnizoană, fapt dovedit de santinela care se 
plimba dintr-o parte în alta prin faţa postului ei, abia la vreo 
sută de metri de Tarzan. 

Nu i-ar fi fost foarte greu să treacă pe lângă santinelă; dar 
ca să intre în orăşel şi să îl întoarcă pe dos era, desigur, o 
noţiune identică cu imposibilul, mai ales „îmbrăcat”,ori mai 
bine zis „dezbrăcat”, cum era el. 

Dar nici să renunţe fără să încerce, nu concepea. A 
pomit,deci, încet, târându-se mai mult pe burtă şi folosindu- 
se până şi de cel mai mic adăpost care l-ar fi putut feri, 
rămânând de atâtea ori întins şi nemişcat de câte ori 
santinela era cu faţa întoarsă spre el. În sfârşit, a ajuns la 
umbra unei case... cea mai în margine, dar, totuşi, în 
interiorul liniilor de pază. 

De aici a pornit înainte, furişându-se de la o clădire la alta, 
până când a fost descoperit de un câine mare, în spatele 
unei vile pe lângă care a trecut. 

Animalul venea încet spre el, mârâind. Tarzan s-a oprit şi 
stătea nemişcat lângă un copac, privea spre vilă, prin ale 
cărei ferestre se vedeau oameni în uniformă trecând dintr-o 


parte în alta. Ar fi fost de dorit, gândea Tarzan, să nu latre 
câinele. 

Într-adevăr, câinele nu a lătrat, dar mârâia din ce în ce mai 
sălbatic; iar după un moment-două un om, deschizând uşa 
din spatele vilei şi ieşind un om, câinele a atacat. 

Era un câine mare, tot atât de mare ca şi Dango, hiena; iar 
atacul l-a executat cu furia şi viteza lui Numa, leul. 

La apropierea lui, Tarzan s-a lăsat pe genunchi şi câinele a 
sărit prin aer chiar la gâtul omului, dar acum nu mai avea în 
faţă un muritor de rând, deoarece viteza sa a fost întrecută 
de a lui Tarzan. 

Dinţii câinelui nu au atins carnea moale a omului, pentru 
că degetele puternice, tari ca oţelul, l-au prins de gât în 
zbor, iar bietul câine nu a mai reuşit decât să scoată un 
schelălăit înăbuşit şi să bată aerul, zadarnic, cu labele. 

Odată cu încleştarea degetelor în jurul gâtului câinelui, 
Tarzan s-a ridicat de jos, a smucit o dată în sus şi a aruncat 
la o parte corpul inert al animalului, tocmai când, din uşa 
deschisă a vilei, s-a auzit o voce de bărbat strigând: 

— Simba! (aceasta în dialectul negrilor de acolo înseamnă 
„leu”, deci omul din uşă a strigat numele câinelui: „Leu!”) 

Nu a primit nici un răspuns. 

Strigând din nou, omul din uşă a coborât scările şi a 
înaintat spre copac. 

În lumina din uşă, Tarzan a văzut că omul era înalt, cu 
umerii largi şi purta uniformă de ofiţer german. S-a retras 
din umbra proiectată de trunchiului copacului. 

Ofiţerul german s-a apropiat din ce în ce mai mult de 
copac, strigând mereu numele câinelui... fără să observe 
fiara care îl aştepta pitită în umbră. 

Când a ajuns la vreo trei metri de Tarmangani, acesta a 
sărit aupra lui cu aceaşi furie cu care sare Sabor asupra 
prăzii sale. 

Viteza şi greutatea corpului său l-a trântit pe neamţ la 
pământ; iar ca să nu strige, gâtul i-a fost încleştat de zece 
degete puternice. Neamţul s-a zbătut încercând să se lupte, 


dar zadarnic, căci, după câteva clipe, zăcea mort, alături de 
cadavrul câinelui său. 

Tarzan a stat o clipă să privească spre amândouă victimele 
sale... cu un singur regret: că nu putea risca să emită 
strigătul lui de victorie. 

Uniforma cu care era îmbrăcat ofiţerul german i-a arătat 
şi mijlocul prin care ar fi putut să meargă prin târg, fără să 
fie observat şi descoperit decât cu multă dificultate. 

După zece minute, un ofiţer înalt, cu umeri largi şi 
puternici, a ieşit din curtea vilei, lăsând în urma lui două 
cadavre: al unui câine şi al unui om fără haine peel. 

A mers pe stradă cu mult curaj, iar cei pe care îi întâlnea 
în drum nu ar fi putut să îşi închipuie că sub uniforma 
imperială germană se afla o inimă care bătea sălbatic, o 
inimă plină de ură neâmpăcată împotriva a tot ceea ce era 
german. 

Prima grijă a lui Tarzan a fost să afle unde este hotelul 
orăşelului, închipuindu-şi că numai acolo ar putea să o 
găsească pe fată; iar unde se afla fata trebuia să fie şi 
Schneider... fie în calitate de confederent sau ca iubit al ei, 
fie chiar amândouă şi bineânţeles că la ea se afla şi 
medalionul. 

În sfârşit, a găsit hotelul: o clădire joasă, cu două etaje şi o 
terasă aproape de jur-împrejur. O mare parte din carnere, 
atăt la etajul de sus, cât şi la cel de jos, erau luminate şi 
puteai să vezi în interior. 

În primul moment Tarzan s-a gândit să intre în hotel şi să 
întrebe despre cei pe care îi căuta; dar, judecând mai bine, 
s-a hotărât că ar fi mai bine ca să facă mai întâi o 
recunoaştere. 

În scopul acesta, a trecut de la fereastră la fereastră, în 
jurul etajului întâi, uitându-se în toate carnerele care erau 
luminate; dar, nevăzând pe niciunul dintre ei, s-a aruncat 
uşor pe acoperişul terasei şi a continuat cercetările, privind 
şi pe ferestrele etajului al doilea. 


La un colţ al hotelului, într-o odaie a găsit jaluzelele trase, 
dar din interior se auzeau voci, iar la un moment dat i s-a 
părut că vede silueta unei femei proiectându-se pe jaluzea, 
cu toate că a dispărut atât de repede încât nu ar fi putut 
preciza. 

S-a lipit de fereastră încercând să desluşească ce se 
vorbea. Da, în cameră se aflau un bărbat şi o femeie... le 
auzea foarte bine vocile, deşi nu putea să distingă şi 
cuvintele pe care aceştia le rosteau. Probabil că vorbesc în 
şoaptă, s-a gândit el. 

Camera de alături era cufundată în întuneric. A încercat 
fereastra acesteia şi a descoperit că era închisă, dar fără a 
fi prinsă în cârlige. Din interior nu se auzea nici un zgomot 
şi nici o mişcare. A împins-o uşor şi a deschis-o... tot tăcere! 

Punând un picior peste pervazul ferestrei, a sărit uşurel 
înăuntru şi a aruncat o privire repede în jurul camerei. Era 
goală. A străbătut-o până la uşă. A deshis-o şi s-a uitat în 
sală. Nici aici nu era nimeni. A ieşit atunci, din odaie şi s-a 
apropiat de uşa celeilalte de alături, unde se aflau bărbatul 
şi femeia. 

Lipindu-se de uşă, a ascultat cu atenţie. Acum putea, într- 
adevăr, să distingă cuvintele pe care aceştia le rosteau, 
deoarece amândoi au ridicat puţin tonul vocii ca şi cum ar fi 
vorbit ceva cu înflăcărare. 

Mai întâi a auzit vocea femeii: 

— Am adus medalionul, zicea ea, după cum a fost 
înţelegerea între tine şi generalul Kraut, ca să îmi 
dovedească identificarea. Alte dovezi nu mai am. Atâta 
trebuie să fie suficient. Acum nu mai ai altceva de făcut, 
decât să îmi dai hârtiile ca să pot pleca. 

Bărbatul a răspuns cu o voce atât de joasă încât Tarzan nu 
a putut să recepţioneze cuvintele, dar a auzit vocea femeii 
cu puţin dispreţ şi chiar cu puţină teamă. 

— Nu cred că vei îndrăzni, Hauptmann Schneider, a zis ea. 

Apoi a adăugat supărată: 


— Nu mă atinge! Ia-ţi manile de pe mine! În clipa aceea, 
Tarzan a deschis uşa. 

Un ofiţer german, gras, înalt, puternic, a apucat cu un 
braţ, de după mijloc, pe d-ra Bertha Kircher, pe când cu 
cealaltă îi împingea capul pe spate, căutând să o sărute pe 
gură. 

Fata se zbătea, luptându-se cu bruta de ofiţer, dar 
eforturile ei erau zadarnice. Buzele individului se apropiau 
încet-încet de ale ei şi tot aşa, pas cu pas, tot veneau înapoi, 
spre patul din cameră. 

Schneider a auzit zgomotul uşii, deschizându-se şi a întors 
capul. Văzându-l pe ofiţerul străin, a eliberat fata, şi-a 
îndreptat statura, a privit o clipă epoleţii celuilalt şi a 
întrebat răstindu-se: 

— Ce înseamnă aceasta, locotenente, să intri neanunţat? 
leşi imediat afară! 

Tarzan nu i-a dat dat nici un răspuns inteligibil; tot ce au 
auzit ceilalţi doi din cameră a fost un mârâit surd, un mârâit 
care a făcut să treacă un fior prin corpul fetei, iar figura 
roşie a neamţului să devină palidă. 

În aceeaşi clipă, neamţul a dus mâna la şold să scoată 
revolverul, dar abia a apucat să-l scoată din toc că i-a şi fost 
smucit din mână şi aruncat departe, pe fereastră. 

Apoi Tarzan a făcut doi paşi înapoi spre uşă şi a dezbrăcat 
tunica uniformei pe care o purta. 

— D-ta eşti căpitanul Fritz Schneider? a întrebat el în 
nemţeşte. 

— Şi ce este cu asta? s-a răstit celălalt. 

— Eu sunt Tarzan, omul junglei, a răspuns lordul. Acum 
cred că ştii de ce am venit neanunţat. 

Atât fata cât şi Schneider au văzut că e gol după ce şi-a 
scos tunica pe care a aruncat-o jos. Acum îl vedeau că îşi 
scoate şi pantalonii, rămânând în faţa lor numai cu tunicuţa 
lui de peste şolduri. 

În sfârşit, fata l-a recunoscut şi ea. 


— Ia-ţi mâna de acolo! i-a strigat Tarzan, văzând-o că vrea 
să scoată revolverul. 

Fata a lăsat mâna în jos, pe lângă corp. 

— Acum vino aici! a adăugat Iarzan. 

Fata s-a apropiat, el i-a luat pistolul şi l-a aruncat în curte 
lângă celălalt. 

Tarzan a observat paloarea care s-a răspândit pe faţa 
neamţului când a auzit numele lui. În sfârşit, l-a găsit pe 
adevăratul vinovat. Soţia sa va fi răzbunată în sfârşit... 
parţial numai, deoarece nu va fi răzbunată niciodată pe 
deplin. Firul vieţii era prea scurt, faţă de mulţimea nemților 
din lume. 

— Şi ce vrei de la mine? a întrebat Schneider. 

— Să plăteşti pentru crima pe care ai comis-o la ferma 
mea din ţara Wazirilor, a răspuns prompt Tarzan. 

Când a auzit această acuzare, aroganţa neamţului a 
dispărut şi ela început să se roage: 

— Am soţie şi copii acasă... Nu am făcut nimic. Eu... 

— Văd că vrei să mori cum obişnuieşte neamul tău: cu 
mâinile pline de sânge şi cu minciuna pe buze, a zis Tarzan. 

În acel moment a pornit să străbată încăperea spre 
Schneider; acesta la rândul lui era şi el robust, puternic, de 
aceeaşi înălţime cu a lui Tarzan şi cu mult mai greu decât 
acesta. 

Văzând că nici amenințările şi nici rugăminţile nu îi 
folosesc, s-a pregătit de luptă, cum un şobolan încolţit se 
luptă să-şi salveze viaţa, cu o furie de maniac, cu şiretenia şi 
ferociatea pe care cea dintâi lege a naturii o dăruieşte 
animalelor, fiarelor mici şi mari. 

Aplecându-şi în jos capul mare ca de bivol, s-a repezit la 
Tarzan şi, amândoi s-au încăierat în mijlocul camerei. Au 
stat un moment înlănţuiţi, până când Tarzan şi-a forţat 
adversarul pe spate, peste o masă care s-a prăbuşit la 
pământ, în bucăţi, sub greutatea celor două trupuri. 

Fata a rămas cu privirile aţintite, privind cu ochi dilataţi 
lupta care se desfăşura între viaţă şi moarte. 


I-a văzut pe cei doi rostogolindu-se dintr-o parte în alta a 
podelei. A auzit cu groază mârâiturile surde care ieşeau de 
pe buzele uriaşului alb. 

Schneider a încercat acum să ajungă cu degetele la gâtul 
duşmanului său, în timp ce Bertha Kircher vedea grozăvia 
grozăviilor: celălalt încerca să-şi înfingă dinţii în beregata 
neamţului. 

Probabil că şi Schneider îşi dădea seama de aceasta, 
pentru că şi-a îndoit forţele ca să scape şi în cele din urmă, 
a reuşit să ajungă deasupra lui Tarzan şi să se desprindă de 
el. 

Sărind în picioare, a alergat spre fereastră, dar Tarzan a 
fost prea energic pentru el, deoarece l-a prins înainte ca 
acesta să ajungă unde şi-a propus. 

Punând-i o mână grea pe umăr, l-a smucit înapoi şi l-a 
azvârlit până în perete, de cealaltă parte a camerei. A sărit 
după el şi s-au încăierat din nou, dându-şi unul altuia 
lovituri groaznice, până când neamţul a ţipat din adâncul 
sufletului: 

— Kamerad! Kamerad! 

Atunci Tarzan l-a prins de gât cu o mână, iar cu cealaltă a 
scos din teacă cuțitul de vânătoare. 

Schneider stătea rezemat cu spatele de zid, dar genunchii 
îi tremurau atât de tare, încât Tarzan a trebuit să îl sprijine 
cu mâna cu care îl ţinea de gât. Apoi, a aplicat vârful 
cuţitului jos, în abdomenul neamţului. 

— Aşa mi-ai ucis soţia, a scrâşnit el cu o voce teribilă; aşa 
vei muri şi tu! 

Clătinându-se, fata a făcut doi paşi spre spre el, strigând: 

— Oh, Dumnezeule, nu! Numai asta nu! Eşti un om prea 
brav ca să fii şi o astfel de fiară! 

Tarzan a întors capul spre ea şi a privit-o. 

— Ai dreptate, a zis. Nu pot să fac una ca asta. Eu nu sunt 
neamţ. 

Ridicând cuțitul, l-a înfipt adânc în pieptul neamţului, 
punând capăt vieţii acestuia ca şi frazelor lui incoerente: 


— Nu eu am făcut aceasta! Ea nu este... au fost ultimele 
cuvinte ale lui Schneider. 

După aceea, Tarzan s-a întors către fată şi a întins mâna. 

— Dă-mi medalionul! a cerut el. 

— Este la el, a răspuns ea, arătând spre mort. Tarzan l-a 
scotocit pe neamţ şi a luat giuvaerul. 

— Acum dă-mi şi hârtiile, a mai spus el fetei care, fără să 
spună un cuvânt, i-a întins un document îndoit în patru. 

EI a privit-o un timp, apoi a vorbit: 

— Te căutam şi pe tine. Cum mi-ar fi fost dificil să te aduc 
aici, aveam intenţia să te omor, după cum am jurat să îi ucid 
pe toţi din acelaşi neam cu tine. Dar ai avut dreptate când 
ai spus că nu pot să fiu fiară ca şi acest ucigaş de femei. Nu 
l-am putut ucide în felul în care mi-a ucis el soţia, şi nici pe 
tine nu te pot ucide, fiind femeie. 

După câteva clipe a dispărut pe fereastră, iar d-ra Bertha 
Kircher s-a apropiat repede de cadavru, i-a scotocit hainele 
şi a luat un pachet de hârtii. 

Apoi s-a dus la fereastră şi a strigat după ajutor. 

CAPITOLUL VII. 

Aventurile din pustiu. 

Tarzan era dezgustat. A avut-o în mână pe spioana 
germană Bertha Kircher şi totuşi, a lăsat-o neatinsă. 

E adevărat că l-a ucis pe căpitanul Schneider, că 
sublocotenentul Van Goss şi-a găsit moartea în mâinile sale 
şi că aproape a distrus compania de negri, soldaţi germani 
din Africa, soldaţi care erau cu ofiţeri albi, când aceştia au 
ordonat jaful şi măcelul de la reşedinţa lui Tarzan din ţara 
Wazirilor. 

A mai rămas un ofiţer căruia nu i-a rostit încă sentinţa, dar 
pe acela nu îl putea găsi. Era sublocotenetul Obergatz, pe 
care l-a mai căutat în zadar, pentru că, în cele din urmă, a 
aflat că acesta a fost trimis într-o misiune specială, dar 
informatorul lui Tarzan nu a fost în stare să îi spună dacă 
misiunea era tot în Africa sau era în Europa. 


Îl rodea faptul că a dat voie sentimentelor să-i oprească 
mâna când i-a fost uşor, în noaptea aceea, la hotelul din 
Wilhelmstal, să pună capăt zilelor Berthei Kircher. 

Îi era ruşine de slăbiciune sa şi cu toate că înmânase 
colonelului Capell documentul luat de la spioană, ceea ce i-a 
ajutat pe englezi să îi poată frustra pe nemți de efectele 
unui atac de flanc, totuşi, era mulţumit de el însuşi. 

Probabil că, sub nemulţumirea aceasta, se afla şi faptul că 
îşi dădea perfect seama de un adevăr; chiar dacă i s-ar oferi 
din nou prilejul, tot nu ar putea ucide o femeie, după cum 
nu a putut să facă acest lucru nici atunci, la Wilhelmstal. 

Această slăbiciune o atribuia, după o oarecare reflexie, 
numai izvorului de îmblânzire a firii, pe care lumea 
civilizată a exercitat-o asupra lui. 

Era şi firesc să creadă aceasta, pentru că, în adâncul inimii 
sale sălbatice, a avut întotdeauna un mare dispreţ atât 
pentru ceea ce numim noi civilizaţie, cât şi pentru 
reprezentanţii ei, adică bărbaţii şi femeile din ţările 
civilizate. 

Obişnuia adeseori să compare slăbiciunile acestora; 
modulaţiile glasului lor, ipocriziile, precum şi micile lor 
vanităţi, cu felul deschis şi primitiv de a fi al fiarelor din 
junglă, totdeauna în defavoarea celor dintâi. În pieptul său 
se dădea o luptă mare între aceste forţe şi altele mai 
puternice, adică dragostea şi loialitatea sa faţă de prietenii 
pe care îi are în lumea civilizată. 

Deoarece a fost crescut de către şi printre fiare sălbatice, 
îşi făcea prieteni cu mare dificultate. Avea multe cunoştinţe, 
dar prieteni foarte puţini. 

Pentru prietenii săi, oricât de puţini ar fi fost, şi-ar fi jertfit 
bucuros viaţa, după cum, fără îndoială şi ei şi-ar fi jertfit-o 
pe a lor pentru el, dar niciunul dintre ei nu era cu armata 
engleză din Africa-de-Est. 

Aşa că şi el, plictisit şi dezgustat de acest război crunt şi 
inuman, s-a hotărât să asculte de neîncetata chemare a 
junglei sale din copilărie, atât de departe de el acum, mai 


ales că germanii au fost alungaţi şi războiul din Africa-de- 
Est era pe sfârşite, nemaifiind nevoie de serviciile sale. 

Pentru că nu a fost înrolat după toate regulile în serviciul 
regelui şi patriei, nu avea nici o obligaţie să mai rămână, 
acum când obligaţia morală nu mai exista. Deci a dispărut 
din tabăra englezilor tot atât de misterios cum a apărut cu 
câteva luni înainte. 

A revenit la viaţa primitivă de mai multe ori, dar 
întotdeauna s-a întors la civilizaţie numai datorită marii 
iubiri pe care o nutrea pentru soţia sa. De data aceasta, 
însă, pentru că ea nu mai exista, simţea că este timpul să 
părăsească pentru totdeauna locurile umblate de oameni şi 
să-şi reia viaţa din copilărie, trăind peste fiarele junglei şi 
murind acolo unde s-a născut. 

Între locul în care se afla acum şi destinaţia pe care şi-a 
pus-o în gând, intervenea un ţinut de o întindere 
nemărginită, fără drumuri şi de o sălbăticie primitivă. 
Probabil în unele părţi nu a mai călcat niciodată piciorul 
unui alt om decât al lui. 

Amănuntul acesta nu îl descuraja pe Tarzan, era pentru el 
mai degrabă un impuls şi o atracţie, deoarece în vinele sale 
curgea din sângele acela nobil care a făcut cea mai mare 
parte a lumii să poată fi locuită de fiinţa omenească. 

De asemenea, nici chestiunea apei şi a hranei, care în 
mintea oricărui alt om, ar fi ocupat locul de frunte, nu îl 
îngrijora deloc. 

Ținuturile sălbatice erau locurile lui obişnuite, iar traiul de 
pădure şi cunoştinţele pe care le avea despre acest sistem 
de viaţă îi erau tot atât de inerente ca şi răsuflarea. 

Ca şi oricare dintre animalele din junglă, el putea să 
miroasă apa de la o distanţă mare şi acolo unde alt om ar fi 
pierit de sete, Tarzan ar fi ales exact, fără cea mai mică 
greşeală, locul unde trebuia să sape pentru a găsi apă. 

A pornit la drum, străbătând mai întâi, câteva zile în şir un 
ţinut foarte bogat în vânaturi şi în apă. Înainta încet, când 


vânând, când pescuind... uneori fraternizând cu unii dintre 
locuitorii junglei, sau certându-se cu alţii mai sălbatici. 

Uite, de exemplu, Manu, mica maimuţă, îndată ce îl vedea 
se urca în vârful copacului şi începea să îl dojenească de 
acolo de sus, iar în mijlocul dojenelor se întrerupea, pentru 
a-l înştiinţa că ceva mai în faţă, pe cărare, se află colac 
Histah, şarpele cel mare. 

Tot pe Manu îl întreba dacă ştie ceva despre maimuţele 
mari, Manganii, iar mica maimuţă îi răspundea că foarte 
puţine locuiau prin părţile acelea ale codrului, iar acum 
acestea vânau departe de tot, spre nord. 

— Poţi să îl găseşti însă, pe Bolgani, a adăugat Manu. Nu 
vrei să îl vezi pe Bolgani? 

În vocea lui Manu se simţea puţină batjocură datorită, 
Tarzan ştia aceasta, faptului că toate fiinţele se temeau de 
Bolgani, gorila. 

Tarzan şi-a umflat puternicul său piept şi izbindu-se cu 
pumnul, a început: 

— Eu sunt Tarzan care, de când era copil încă, a ucis un 
Bolgani. Tarzan îi caută pe Mangani, fraţii lui şi nu pe 
Bolgani, care ar fi bine să nu îi stea în drum. 

Manu, maimuţica din vârful copacilor, a rămas foarte 
impresionată de cuvintele lui Tarzan, deoarece în junglă aşa 
este regula: ca unele din laudele de sine ale unuia din ei să 
fie crezute, aşa că s-a decis să îl creadă pe Tarzan şi să îi 
dea şi alte lămuriri despre Mangani. 

— Ei merg pe aici, pe acolo şi pe dincolo, a zis el, făcând cu 
mâna un cerc mare spre nord, apoi spre vest şi la urmă 
spre sud. Pentru că acolo, a continuat el arătând spre vest, 
se găseşte mult vânat. Dar până acolo se află un ţinut uscat, 
unde nu există nici apă şi nici vânat, aşa că trebuie să 
meargă întâi pe acolo, a sfârşit Manu, indicând cu mâna 
ocolul mare pe care trebuia să îl facă maimuţoii pe la nord 
ca să ajungă în ţinuturile de apus. 

Acest ocol se potrivea de minune cu firea leneşă a 
Manganilor, cărora nu le păsa dacă merg repede sau încet; 


dar lui Tarzan nu i-ar fi surâs decât un drum drept, fără 
ocol. 

Va străbate deci ţinutul cel uscat şi va ajunge în cel 
abundent în a treia parte de timp cât i-ar fi luat să facă 
ocolul cel mare, pe la nord. Şi-a continuat, deci, drumul 
spre vest şi după ce a trecut un şir de munţi nu tocmai 
înalţi, a ajuns în marginea unui platou întins, format numai 
de stânci şi fără urme de vegetaţie. 

Departe, se vedea alt şir de munţi, în spatele cărora era 
sigur că trebuie să fie şi locurile bogate de vânat pe care le 
cutreierau Manganii. 

Ajungând acolo, ar fi putut să se unească cu ei şi să stea 
acolo un timp oarecare, mai înainte de a-şi continua drumul 
spre coastă, până la cabana clădită de tatăl său lângă golful 
de la marginea junglei. 

Tarzan şi-a făcut o mulţime de planuri. 

Mai întâi, se gândea el, va reface şi va mări cabana în care 
s-a născut. După aceea, va construi magazii şi le va învăţa 
pe maimuțe să îşi pună prada acolo la păstrare, ca să aibă 
ce să mănânce în perioadele de lipsă; lucru pe care 
maimuţoii nu au visat niciodată să-l facă. 

În felul acesta, tribul va rămâne aproape totdeauna în 
aceeaşi localitate, iar el va domni din nou peste ei ca şi în 
trecut. 

De asemenea el va încerca să îi înveţe lucruri folositoare, 
pe care şi el le-a învăţat de la oameni; totuşi, se temea ca 
ostenelile sale să nu fie zadarnice, întrucât cunoştea bine 
mintea nestatornică a antropoizilor. 

S-a gândit că platoul pe care vroia să îl traverseze era 
unul dintre cele mai părăginite ţinuturi peste care a dat el 
vreodată. Era întretăiat de numeroase văi adânci şi abrupte 
a căror trecere necesita ore întregi de efort. 

Vegetaţia aproape că nu exista şi puţinele plante care au 
răsărit acolo, dintre stânci, erau gălbejite de arşiţa soarelui, 
dând priveliştii un aspect şi mai trist. 


În toate părţile, atât cât se putea vedea cu ochii, era 
presărat cu bolovani enormi, înfipţi parcă intenţionat într- 
un praf fin, care se ridica în nori în jurul lui, la fiecare pas. 

Şi tot timpul acesta, razele nemiloase ale soarelui cădeau 
perpendicular, dintr-un cer fără nori. 

O zi întreagă a mers Tarzan în felul acesta, iar când 
soarele a asfinţit, a constatat că munţii îndepărtați dinspre 
apus, păreau a fi tot atât de departe ca şi dimineaţa. 

În tot acest timp nu a văzut nici o urmă de vietate, decât 
acele ale lui Ska, această pasăre prevestitoare de rău, care 
l-a urmat fără să obosească, de când a păşit în pustiul 
acesta uscat. 

Pe înserat s-a oprit, întinzându-se pe piatra arsă de soare 
ca să se odihnească, era şi flămând şi însetat, pentru că în 
tot drumul nu a găsit nici măcar o râmă sau vreun gândac 
ca să îşi astâmpere foamea. 

Şi cum noaptea era răcoare, s-a hotărât să îşi continue 
drumul, dându-şi seama că şi rezistenţa lui avea unele 
limite; unde nu se găseşte nimic de mâncat, nimeni nu 
poate să mănânce şi unde nu este apă deloc, nu putea să o 
găsească. 

Era o experinţă cu totul nouă pentru Tarzan, să găsească 
un ţinut atât de gol şi atât de uscat, în iubita lui Africă. Până 
şi pustiul Saharei îşi avea oazele sale, dar această parte 
îngrozitoare a lumii nu dădea nici cel mai mic indiciu că ar 
conţine un metru pătrat ospitalier. 

Cu toate acestea, nu se îngrijora mult, fiind sigur că va 
putea să străbată până şi ţinuturile minunate despre care i- 
a povestit Manu, deşi, pentru a ajunge acolo, va trebui să 
rămână numai cu oasele şi pielea pe el. 

A mers tot timpul înainte, până dimineaţa, când a simţit 
din nou nevoia să se odihnească. 

A ajuns acum la marginea unei văi abrupte, a opta, pe care 
trebuia să o treacă acum şi ale cărei maluri prăpăstioase ar 
fi necesitat până la ultima picătură toată rezistenţa unui om 
odihnit, a unui om întărit de hrană şi băutură. 


Atunci, pentru prima dată, când s-a uitat la abisul care se 
deschidea la picioarele sale şi a privit spre malul opus pe 
care trebuia să-l urce, s-a simţit cuprins de o oarecare 
îngrijorare. 

De moarte nu îi era frică... mai ales de când a murit soţia 
sa, adeseori aproape că a căutat moartea; cu toate acestea, 
instinctul de conservare era încă puternic în el... acea forţă 
a vieţii care îl ţinea în luptă constantă cu secera morţii, 
până când, nemaiputând să lupte, ar fi fost copleşit de o 
forţă superioară. 

Umbra a trecut încet pe pământ alături de el. Privind în 
sus, l-a văzut pe Ska, vulturul, sus de tot, zburând într-un 
cerc larg pe deasupra capului său. 

Persistenţa acestei păsări îngrozitoare a trezit în el o nouă 
hotărâre. S-a ridicat şi întorcându-se cu faţa spre pasărea 
de pradă, care îi dădea ocol, a răcnit în pustiu strigătul de 
provocare al maimuţoiului antropoid: 

— Eu sunt Tarzan, omul junglei. Tarzan nu este pentru 
Ska, mâncător de stârvuri. Du-te la locul lui Dango şi te 
satură din ce rămâne de la hiene, pentru că Tarzan nu-şi va 
lăsa oasele în acest pustiu ca să le ciugulească Ska. 

A început apoi să coboare; dar mai înainte de a ajunge în 
fundătură, a fost nevoit să conceapă că puterea lui cea 
mare era deja pe sfârşite, iar când a ajuns jos, sfârşit de 
oboseală şi privind malul opus pe care trebuia să îl urce, a 
rânjit arătându-şi colții şi mârâind ca o fiară, de furie. 

A rămas astfel întins la umbra răcoroasă a stâncilor din 
fundul văii mai bine de o oră. Peste tot în jurul lui, domnea o 
tăcere adâncă... tăcere ca într-un mormânt. 

Nici fâlfâit de aripi de păsări, nici bâzâit de insecte, nici 
hârşâit de şopârle, nimic nu întrerupea tăcerea completă de 
acolo. 

Într-adevăr că aici era valea morţii! Simţindu-se copleşit 
de influenţa deprimată a acestui loc oribil, s-a ridicat 
clătinându-se, în picioare, scuturându-se cum se scutură un 


leu puternic... căci oare nu era el Tarzan, puternicul om al 
junglei? 

— Da, şi tot Tarzan cel puternic va rămâne până la ultima 
bătaie a inimii sale sălbatice. 

În timp ce traversa fundul prăpastiei a văzut, aproape de 
malul opus de care s-a apropiat, ceva care era peste 
aşteptările sale care, totuşi, părea să fie în armonie cu 
decorul sobru din jurul său. 

Dar pentru ca impresia să fie şi mai puternică, razele 
nemiloase ale strălucitorului Kudu, soarele, au trecut peste 
muchia de răsărit a văii şi au luminat, ca un reflector 
puternic, tocmai locul acela, scoțând şi mai în relief ceea ce 
a văzut Tarzan. 

Ajungând mai aproape, a văzut ţeasta şi oasele înălbite ale 
unei fiinţe omeneşti, în jurul cărora mai existau încă 
rămăşiţele de îmbrăcăminte şi de echipament ale acesteia; 
când le-a examinat, a fost cuprins de o curiozitate atât de 
mare încât a uitat de situaţia lui precară, gândindu-se la 
remarcabila istorie sugerată de aceste dovezi mute ale unei 
tragedii petrecute în timpuri îndepărtate. 

Oasele erau într-o stare bună de conservare şi din 
împrejurarea că niciunul din ele nu era sfărâmat şi nici 
deplasat, se dovedea că vulturii au ciugulit carnea de pe 
ele... însă, rămăşiţele de echipament, arătau aproape 
limpede, cât de mult timp trebuie să fi trecut de când zăcea 
acolo. 

În acest loc, protejat de intemperii, unde nu erau înghețuri 
şi probabil că plouă foarte rar, oasele ar fi putut să rămână 
veacuri întregi, fără să se descompună, pentru că alte forţe 
nu existau care să le poată împrăştia de la locul lor. 

Alături de schelet se afla o cască de bronz bătut cu 
ciocanul şi o zale ruginită de oţel; iar mai la o parte era o 
sabie lungă şi dreaptă în teaca ei, lângă o muschetă. 

Oasele erau ale unui om mare... un om de o putere 
minunată şi vitalitate aproape nesfârşită, s-a gândit Tarzan, 
ca să poată să pătrundă atât de departe prin primejdiile 


Africii, încărcat cu un armament atât de greu şi atât de 
nefolositor. 

O admiraţie adâncă s-a ivit în sufletul lui pentru acest 
aventurier fără nume ale unor zile pierdute în veacuri. Ce 
om trebuie să fi fost şi acesta la timpul său! Ce povestiri 
glorioase de bătălii şi de peripeții diverse trebuie să fi zăcut 
în creierul care a fost în ţeasta aceea! 

Tarzan s-a aplecat să examineze obiectele care mai erau 
pe lângă oase. Fiecare bucăţică de piele sau curea a 
dispărut, mâncată, fără îndoială, de Ska. Nici cizmele nu 
mai erau, dacă cumva a purtat cizme. Însă se vedea... în 
unele locuri câte o cataramă care arăta că o mare parte din 
echipament a fost susţinut de curele. 

Tarzan a mai descoperit ceva. Lângă oasele unei mâini, a 
văzut un cilindru de vreo douăzeci de centimetri lungime şi 
vreo cinci centimetri în diametru. 

Pe acest obiect a fost aplicat un lac gros care a rezistat 
ravagiilor vremii atât de bine încât era acum într-o stare 
aproape tot atât de bună ca şi atunci când posesorul lui l-a 
scăpat jos cu câteva secole în urmă, în momentul adormirii 
sale pe veci. 

Examinându-l mai de aproape, Tarzan a descoperit că era 
închis la un capăt cu un capac pe care, după puţin efort, l-a 
desfăcut şi a găsit înăuntru un rulou de pergament. 

A scos ruloul din cilindru şi desfăcându-l, a descoperit 
câteva foi îngălbenite de vreme şi scrise mărunt şi des într- 
o limbă care, bănuia el, era spaniola. 

Pe ultima pagină era schiţată o mapă rudimentară, cu 
explicaţii numeroase asupra unor puncte însemnate pe ea... 
totul de neânţeles pentru Tarzan care, după o scurtă 
examinare a foilor de pergament, le-a pus la loc în cutia lor 
cilindrică de metal. 

În momentul în care era gata să arunce cutia jos de unde a 
ridicat-o, o urmă de curiozitate nesatisfăcută l-a oprit, 
determinându-l să pună cilindrul în tolba lui de săgeți, iar 
pe figura lui s-a zugrăvit un zâmbet trist, la gândul că se 


putea prea bine ca, după alte câteva secole, să găsească 
cineva cilindrul lângă oasele sale albite de vremuri. 

După aceea, aruncând o privire de adio vechiului schelet, 
a început să urce malul de apus al văii prăpăstioase. 

Încet de tot şi cu multe opriri să poată să se odihnească, îşi 
trăgea în sus corpul slăbit. De multe ori a alunecat înapoi 
pentru că nu era în stare să se sprijine şi doar norocul l-a 
ajutat să nu cadă în fundul prăpastiei. 

Cât timp i-a trebuit să urce versantul îngrozitor nu ar fi 
putut să spună; iar când, în cele din urmă a ajuns, sus pe 
culme, a rămas nemişcat şi suflând greu, nemaifiind în stare 
să se ridice de jos sau să se mişte măcar o palmă de la 
marginea prăpastiei. 

În sfârşit, s-a ridicat foarte încet şi cu multă greutate, mai 
întâi în genunchi şi apoi, clătinându-se, pe picioare; totuşi, 
voinţa lui s-a arătat neînfrântă, reuşind astfel să-şi îndrepte 
umerii şi să scuture din cap cu energie. 

A pornit înainte ca un om beat, cu picioarele nesigure, 
reluându-şi lupta curajoasă pentru a supravieţui 
împrejurărilor. 

S-a oprit o clipă să cerceteze terenul cu privirea ca nu 
cumva să mai fie o altă vale în drum; ar fi însemnat pentru 
el un sfârşit inevitabil. 

Munţii de la răsărit se ridicau acum cu mult mai aproape, 
deşi nu păreau să fie reali, aceştia dansând în lumina 
soarelui ca şi cum şi-ar fi bătut joc de el cu apropierea lor 
tocmai în momentul când, sfârşit de oboseală, nu ar mai fi 
putut să ajungă acolo. 

Ştia că dincolo de munţi trebuie să fie terenurile fertile 
despre care i-a vorbit Manu. 

Chiar dacă până acolo nu ar mai fi dat de nici o vale, tot nu 
credea că ar fi fost în stare să treacă peste dealurile de 
lângă pustiu, dacă ar putea să ajungă până acolo. Însă dacă 
mai întâlnea o vale, era pierdut. 

Pe deasupra capului său, Ska, dădea întruna târcoale şii 
se părea acum că această pasăre prevestitoare venea din ce 


în ce mai aproape, ca şi cum ar fi dedus, după mersul lui 
nesigur, că se apropie de sfârşit... Tarzan a scos printre 
buzele sale pleznite de sete, un mârâit surd de sfidare. 

A parcurs, astfel, încet kilometru după kilometru, împins 
numai de forţa voinţei sale de fier, în timp ce un alt om s-ar 
fi întins pe jos să moara spre a-şi odihni, în felul acesta, 
pentru totdeauna, muşchii obosiţi, a căror mişcare, oricât 
de mică, era o adevărată agonie. Dar mai la urmă, 
înaintarea sa a devenit cu totul mecanică... mergea 
clătinându-se, cu mintea zăpăcită, care reacţiona în 
amorţire, numai la o singură idee: înainte, înainte, înainte! 

Dealurile i se păreau obiecte nelămurite, vagi, departe... 
Uneori uita că sunt dealuri, iar după aceea se mira, neştiind 
pentru ce trebuie să meargă mereu înainte ca să ajungă la 
ele, la acele dealuri iluzorii care zburau din faţa lui. 

După un timp, a început să le urască şi atunci, în creierul 
său, pe jumătate în delir, a avut halucinaţia că sunt dealuri 
nemţeşti şi că a ucis pe cineva care i-a fost atât de drag, de 
care nu îşi mai putea aminti, dar că aleargă după ele ca să 
le ucidă. 

Această idee, luând proporţii, părea că îi dă putere, era un 
scop nou care îl întărea, aşa că, un timp oarecare nu se mai 
clătina în mers, ci înainta întruna, cu capul drept. 

La un moment dat s-a împiedicat şi a căzut, iar când a 
încercat să se ridice, a văzut că nu mai poate să o facă. A 
simţit că forţele îi sunt atât de sfârşite încât nu mai putea 
decât să se târască pe brânci câţiva metri, pentru ca apoi să 
se întindă jos, pentru a se odihni. 

În timpul uneia dintre aceste perioade dese de sfârşeală 
extremă, a auzit bătaia lugubră a unor aripi foarte aproape, 
chiar deasupra lui. 

Cu ultima rămăşiţă de putere care i-a mai rămas, s-a întors 
pe spate, numai ca să îl vadă pe Ska zburând repede în sus. 
Odată cu această mişcare şi datorită priveliştii pe care a 
văzut-o, mintea i s-a luminat pentru puţin timp. 


— Să fie oare sfârşitul atât de aproape? s-a gândit el. Ştie 
Ska, oare, că sunt atât de istovit încât îndrăzneşte să 
coboare chiar peste mine? 

Şi atunci, a apărut pe buzele lui un zâmbet întunecat, iar 
în creierul lui sălbatic a răsărit o idee neaşteptată... 
isteţimea fiarei sălbatice încolţite. 

Închizând ochii, a aruncat un braţ deasupra lor, 
acoperindu-i ca să poată să se apere de ciocul puternic al 
lui Ska; iar după acea, a rămas nemişcat cu totul, 
aşteptând. 

Era dulce şi înviorător să stea astfel, mai ales că soarele 
era acum acoperit de nori, iar Iarzan era foarte obosit. 

Se temea ca nu cumva să adoarmă. Era ceva care îi 
şoptea, încredinţându-l că dacă va adonni, nu se va mai 
trezi niciodată, aşa că toată voinţa care i-a mai rămas a 
concentrat-o asupra unui singur gând: să rămână treaz. 

Nu i se mişca nici un muşchi... iar vulturul, care dădea 
ocol deasupra lui, s-a convins că i-a sosit sfârşitul... că va fi, 
în cele din urmă, răsplătit şi el pentru lunga sa stare de 
veghe. 

Zbura acum în cercuri din ce în ce mai mici şi tot mai 
aproape de omul muribund culcat la pământ. 

De ce nu se mişca oare larzan? 

L-a copleşit oare somnul istovirii sau Ska avea dreptate: 
moartea a pus stăpânire şi pe acest corp puternic? 

Să fi fost adevărat că inima aceea sălbatică nu mai bătea 
deloc? 

Era de necrezut. 

Ska, plin de bănuială, dădea ocol cu multă atenţie. De 
două ori, aproape că a aterizat cu ghiarele sale, pe pieptul 
acela mare şi gol; dar a zburat ca fulgerul, din nou, în sus. A 
treia oară însă, ghiarele sale au atins pielea arsă de soare a 
omului de jos. 

A fost întocmai ca şi cum contactul acesta ar fi făcut 
legătura unui circuit electric, care a dat instantaneu viaţă 
acelei grămezi de carne care a stat nemişcată atâta timp. 


O mână brună a zburat ca fulgerul de pe frunte şi mai 
înainte ca Ska să poată mişca o aripă, să zboare, s-a trezit 
el singur în ghiarele aceluia pe care şi-a propus să îl 
transforme într-o victimă. 

Ska s-a zbătut, s-a luptat puternic, dar nu îşi putea măsura 
puterile cu cele ale unui Tarzan muribund, aşa că, după 
câteva clipe, dinţii acestuia s-au înfipt în carnea 
mâncătorului de stâvuri. 

Era tare carnea lui Ska, aţoasă, fără gust şi cu un miros 
neplăcut; dar totuşi, era hrană, iar sângele lui a fost pentru 
Tarzan băutura cu care şi-a alinat setea... Tarzan, în clipele 
acelea, nu mai era decât un maimuţoi mort de foame şi de 
sete. 

Oricât de slăbit ar fi fost Tarzan, era destul de stăpân pe 
poftele sale, aşa că nu a mâncat din carnea lui Ska decât cu 
economie, păstrând restul pentru mai târziu. 

După aceea, ştiind că poate să doarmă fără grijă, s-a întors 
pe o parte şi a adormit adânc. S-a trezit la un moment dat, 
simțind pe faţă şi pe corp picăturile mari şi reci ale unei ploi 
torențiale. 

S-a ridicat pe şolduri, şi-a unit palmele şi a sorbit cu sete 
lichidul preţios pe care îl putea strânge în acest feL.. Numai 
câte puţin putea să strângă, dar era oricum, mai mult decât 
NIMIC. 

Cele câteva bucăţi pe care le-a mâncat din Ska şi sângele 
pe care l-a băut, împreună cu apa de ploaie şi somnul, l-au 
refăcut îndeajuns, punând forţe noi în muşchii lui obosiţi. 

Acum, putea să distingă mai bine dealurile, ce erau destul 
de aproape, mai aproape decât şi-a închipuit, aşa că, deşi 
soarele era acoperit de nori, lumea i s-a părut veselă şi 
luminoasă. larzan ştia acum că este salvat. 

Pasărea care a încercat, aproape reuşind, să îl devoreze, 
precum şi ploaia povidenţială, l-au salvat în ultimul moment, 
atunci când moartea începea să i se pară inevitabilă. 

Liniştit aşadar, a stat să mai mănânce puţin din carnea 
fără gust a lui Ska, apoi s-a ridicat şi a pornit, îmbărbătat, la 


drum, spre dealurile făgăduinţei, care se ridicau 
atrăgătoare în faţa lui. 

Întunericul s-a lăsat înainte ca el să ajungă până acolo, dar 
nu s-a oprit, ci a mers mai departe, până când a simţit 
panta în urcare a terenului de sub picioarele sale, ceea ce 
însemna că a ajuns la poalele munţilor. 

Aici s-a culcat aşteptând sosirea dimineţii, odată cu care 
credea că va găsi un loc mai uşor de trecut. 

În acest fel a reuşit să treacă munţii, ieşind din valea 
morţii şi intrând într-un ţinut frumos ca o grădină şi cu 
vânat din belşug. 

Înaintea ochilor lui se întindea o luncă mare, prin mijlocul 
căreia trecea un râu, al cărui curs întortocheat se vedea 
bine după vegetaţia bogată care a crescut pe malurile sale. 

Dincolo de acest râu şi pe o întindere de kilometri întregi, 
era o pădure primitivă, care se vedea în zare, până sus pe 
piepturile unor alţi munţi înalţi ale căror piscuri erau albe 
de zăpadă. 

Prin aceste locuri Tarzan nu a mai fost niciodată şi deci, nu 
le cunoştea, nici nu a auzit vorbindu-se despre ele. Probabil 
că nici piciorul vreunui alt om alb nu a mai călcat pe acolo, 
decât numai dacă, acum câteva secole, nu ar fi trecut pe 
acolo aventurierul ale cărui oase înălbeau nisipul de pe 
fundul prăpastiei din pustiu. 

CAPITOLUL, VIII. 

Tarzan şi antropoizii. 

Tarzan a stat acolo trei zile în şir, timp în care s-a odihnit şi 
şi-a revenit fizic, hrănindu-se cu fructe, nuci şi mici animale, 
pe care le vâna cu multă uşurinţă. 

În a patra zi a pornit la drum, să exploreze lunca şi 
pădurea, dominat în acelaşi timp de dorinţa de a găsi 
maimuţele mari. 

Pentru el, timpul era un factor neglijabil în ecuţia vieţii: îi 
era indiferent dacă ajungea la coasta de apus a Africii într-o 
lună, într-un an sau în trei ani. Avea la dispoziţie tot timpul 
şi Africa întreagă. 


Mai avea acum şi libertate absolută. Ultima legătură care 
l-a mai ţinut legat de civilizaţie şi obiceiurile ei era ruptă 
acum. Era singur şi cu toate acestea, nu se simţea izolat: nu 
se plictisea sub nici o formă. 

Cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în acest mod 
şi cu toate că nu mai era nimeni pe acolo din semenii săi, 
era totuşi înconjurat de numeroasele animale din junglă, 
faţă de care, deşi nu le cunoştea bine, nu avea în sufletul lui 
nici o urmă de dispreţ. 

Îl interesa până şi cel mai mic dintre ele; cu unele 
împrietenindu-se uşor, iar altele, rămânând duşmanii lui 
ereditari. Prezenţa acestora mai dădea un oarecare gust 
vieţii lui care, de altfel, ar fi devenit prea monotonă cu 
timpul. 

Aşadar, Tarzan a plecat în a patra zi, să exploreze lunca şi 
să-şi caute antropoizii cu care a crescut din copilărie. 

A pornit mai întâi spre sud... după cum a crezut el că este 
mai bine; după ce a mers o bucată bună de drum, a simţit 
deodată, un miros puternic de om... de Gomangani, omul 
negru. Erau mulţi, chiar foarte mulţi... şi amestecat cu 
mirosul lor, era şi acela al unei Tlarmangane. 

Luând-o prin copaci, s-a apropiat de cei de la care 
proveneau aceste mirosuri tulburătoare. 

Se îndrepta încet, cu multă atenţie; nu dădea nici o 
importanţă vântului, ştiind că simţurile tocite ale omului nu 
ar fi putut să perceapă sosirea lui decât numai cu ajutorul 
ochilor şi al urechilor, şi aceasta numai când s-ar fi apropiat 
foarte mult. 

Dacă l-ar fi urmărit pe Numa sau pe Sita, ar fi ocolit mult 
până când să ajungă în partea de sus a adierii vântului şi 
luându-şi toate măsurile să nu fie simţit, până când nu ar fi 
ajuns la o distanţă de la care să poată fi văzut sau auzit. 

În urmărirea omului însă nu ţinea cont de toate acestea, 
aşa că toată jungla ştia că el trece pe acolo numai oamenii 
pe care îi urmărea nu ştiau şi nu bănuiau nimic. 


Le-a ieşit înainte şi îi observa cum trec: o grămadă de 
negri zdrenţuroşi, unii îmbrăcaţi în uniforma trupelor 
indigene din Africa de răsărit, alţii purtând numai câte o 
singură bucată de uniformă, pe când cea mai mare parte 
dintre ei au revenit la costumul naţional, adică erau 
aproape goi. 

Erau cu toţii înarmaţi cu puşti germane şi echipați cu 
cartuşiere şi muniții tot germane. 

Mai erau însoţiţi de mai multe femei de rasa lor, care 
râdeau şi glumeau între ele, tot mergând la pas cu bărbaţii. 


Între două dintre femeile negre mergea o fată albă. Era 
fără pălărie, cu îmbrăcămintea sfâşiată în dezordine, haine 
care păreau că mai înaite ar fi fost un costum de călărie. Nu 
mai avea nici jachetă; iar bluza îi era aproape ruptă în 
întregime de pe corp. 

Din când în când şi fără nici o provocare aparentă, când 
una, când cealaltă negresă, o lovea şi o împingea înainte cu 
asprime. 

Tarzan privea această scenă cu ochii pe jumătate închişi. 
Primul său impuls a fost să se repeadă printre ei şi să scape 
fata din ghearele lor. Dar a recunoscut-o imediat şi stătea 
acum să se gândească asupra deciziei pe care urma să o ia. 

De ce să îi pese lui de soarta spioanei germane? 

El nu a putut să o ucidă din cauza acelei slăbiciuni 
inerente care nu îi permitea să se atingă de nici o femeie... 
acestea toate nu aveau însă, nici o legătură cu ceea ce 
puteau să îi facă alţii. 

Era un lucru sigur că soarta ei va fi mult mai cumplită 
decât moartea uşoară şi rapidă pe care i-ar fi oferit-o 
Tarzan, dar pe el nu îl interesa decât faptul că nemţoaica îşi 
va primi pedeapsa meritată. 

I-a lăsat deci, pe negri să treacă înainte, ducând-o în 
mijlocul lor pe d-ra Bertha Kircher... dar numai până când a 
trecut şi cel din urmă războinic răsleţit. 

Când l-a văzut pe acesta, i-a trecut prin minte să îşi bată 
puţin joc de negri: distracţie în care a prins multă 
îndemânare, încă de mult timp, din vremea când Long, fiul 
lui Mong, a avut nenorocirea să arunce sulița în Kala, mama 
adoptivă a lui Tarzan. 

Ultimul negru, care trebuia să se fi oprit, pentru un scop 
oarecare, a rămas cam la trei sute de metri în spatele 
celorlalţi. 

Alerga să-i ajungă, când a fost zărit de Tarzan; iar, când a 
trecut pe sub copacul din marginea cărării, în care acesta s- 
a urcat, un laţ a căzut fără zgomot pe gâtul lui. 


La strigătele lui de groază, camarazii lui şi-au întors capul 
şi i-a văzut corpul ridicându-se în aer ca şi cum ar fi fost 
vrăjit şi dispărând în frunzişul de deasupra. 

Au rămas un moment împietriţi de uimire şi de spaimă, 
dar, după puţin timp, Usanga, un negru uriaş, care le era 
sergent şi îi conducea, a pornit înapoi în fugă pe cărare, 
strigând celorlalţi să îl urmeze. 

Încercându-şi armele, negrii au alergat în ajutorul 
colegului lor, iar la comanda lui Usanga, s-au împrăştiat în 
tiraliori, înconjurând copacul în care le-a dispărut 
camaradul. 

Usanga l-a strigat pe nume, dar neprimind nici un 
răspuns, s-a apropiat încet, pregătit să tragă cu arma şi a 
privit în copac. 

Nu se vedea nimeni, nu se vedea nimic. 

Cercul tiraliorilor s-a strâns până când vreo cincizeci de 
negri s-au adunat sub copac, privind în sus, printre crengile 
lui. 

Ce s-a întâmplat oare cu colegul lor? 

Au văzut bine când acesta s-a ridicat în copac şi de atunci, 
toate privirile lor au fost îndreptate către acel punct. El nu 
era acolo. 

Unul, mai curajos decât ceilalţi, a avut ideea să se urce în 
copac, să cerceteze, dar nu a stat acolo nici două minute, 
deoarece a coborât imediat, jurându-se pe toate neamurile 
că nu era nimeni în copac. 

Foarte încurcaţi şi uluiţi, au părăsit locul acela, 
îndepărtându-se şi aruncând mereu priviri speriate în urma 
lor. 

Şi-au continuat călătoria, dar fără veselia pe care au avut- 
o înainte de întâmplarea aceea ciudată. 

După ce au mers vreo doi kilometri, cei din capul coloanei 
l-au văzut pe camaradul lor dispărut, privindu-i de după un 
copac, puţin mai înaite, pe cărare. 

În strigăte de bucurie că l-au găsit, i-au înştiinţat şi pe cei 
din urmă, care au alergat spre locul indicat. 


Însă, aceia care au ajuns mai întâi la copac s-au oprit, 
dându-se speriaţi înapoi şi privind cu ochii holbaţi, când în 
dreapta, când în stânga, ca şi cum ar fi aşteptat să sară 
asupra lor cine ştie ce dihanie fără nume. 

Groaza lor era destul de mare şi de justificată, pentru că, 
înfipt într-o cracă ruptă, capul colegului lor era proptit de 
copac în aşa fel încât acesta părea că se uită la ei de partea 
cealaltă a trunchiului. 

Cea mai mare parte dintre ei nu au mai vrut atunci să 
meargă mai departe, în credinţa că au supărat vreun zeu al 
pădurii, trecând pe acolo fără voia lui. 

Usanga, nu dorea să îi asculte, explicându-le în termeni 
înfricoşători, chinurile şi moartea care le erau pregătite de 
foştii lor stăpâni, nemţii. 

În cele din urmă, sfaturile sale au reuşit să-i calmeze şi au 
pornit din nou îngrămădiţi ca o turmă de oi, fără să mai 
rămână vreunul prea mult în spate. 

Rasa neagră are o caracteristică fericită: la fel ca şi copii 
mici, aceştia nu rămân multă vreme deprimaţi dacă dispare 
cauza imediată a deprimării; aşa că, abia a trecut o 
jumătate de oră şi negri au început să se relaxeze şi să râdă 
între ei ca şi mai înainte. 

Spaima lor a dispărut; deodată, la o cotitură a cărării, s-au 
ciocnit brusc de corpul decapitat al camaradului lor întins 
drept în mijlocul cărării; şi de data aceasta, spaima lor nu a 
mai cunoscut margini. 

Atât de inexplicabilă şi atât de ciudată a fost toată 
întâmplarea, încât le-a pierit tot curajul de a mai înainta în 
jungla aceea întunecoasă şi fioroasă. Ceea ce s-a întâmplat 
unuia dintre ei se putea prea bine să i se întâmple oricui. Şi 
dacă, în timpul zilei, se puteau întâmpla lucruri de acest 
gen, cine ştie la ce se puteau aştepta în timpul nopţii! 
Numai gândindu-se la aceasta era suficient să tremure din 
toate încheieturile. 

Nici fata albă, care era cu ei, nu era mai puţin buimăcită 
decât ei de ceea ce a văzut; totuşi, era cu mult mai 


nepăsătoare de tot ce ar mai fi putut să se întâmple. O 
moarte bruscă era tot ce mai aştepta de la mila soartei. 

Adevărat este că până în acel moment nu a fost expusă la 
nimic mai rău decât la cruzimile trecătoare ale femeilor, dar 
pe de altă parte, numai prezenţa acestor femei au scăpat-o 
de un tratament mai josnic din partea bărbaţilor... mai ales 
din partea brutalului sergent Usanga. 

Printre negrese se afla şi propria lui soţie, o adevărată 
uriaşă, o furie de clasa întâi; ea era, probabil, singurul lucru 
pe lume de care ştia de frică chiar şi Usanga. 

Deşi această femeie a fost cu deosebire crudă cu tânăra 
albă, fata era sigură că negresa era singurul scut pe care îl 
avea faţă de degeneratul tiran negru. 

Cu puţin înainte de a se însera, grupul negrilor a ajuns la 
marginea unui sat întărit cu garduri înalte şi rezistente, ale 
cărui colibe acoperite cu stuf, se aflau într-o poiană mai 
mărişoară din junglă, lângă apa liniştită a unui râu. 

La apropierea lor, sătenii au ieşit înarmaţi la porţile 
satului. Dar Usanga s-a apropiat însoţit numai de doi 
războinici dintre ai lui, pentru a negocia cu şeful. 

Întâmplările din cursul zilei au zguduit atât de mult nervii 
sergentului negru, încât era gata, acum, să intre în tratative 
cu aceşti străini, în loc să ia satul cu forţa armelor, cum ar fi 
preferat să o facă în alte împrejurări. 

Acum era influenţat de o convingere vagă că părţile 
acestea ale junglei erau păzite de un demon înzestrat cu 
puterea miraculoasă de a îi pedepsi pe aceia care îl jigneau. 

Usanga dorea să afle mai întâi situaţia acestor săteni faţă 
de zeul sălbatic din junglă şi dacă descoperea că ei se 
bucură de bunăvoința lui, avea intenţia să îi trateze cu 
respect. 

În cursul discuţiilor cu şeful, se relevă faptul că acesta 
avea hrană, capre şi păsări pe care le-ar fi dat bucuros în 
schimbul unei plăţi oarecare. Dar cum această plată ar fi 
însemnat ca oamenii să se priveze de armele şi muniţiile lor 
preţioase sau chiar de o parte din îmbrăcăminte, Usanga a 


început să se gândească dacă nu ar fi fost mai bine, la urma 
urmei, să înceapă război pentru a obţine hrană. 

Unul din oamenii săi a avut însă o idee fericită, care a 
rezolvat întreaga afacere; a doua zi soldaţii să meargă să 
vâneze pentru săteni şi să le dea carne proaspătă în 
schimbul ospitalităţii. 

La aceasta s-a învoit şi şeful, hotărând ce fel de vânat şi în 
ce cantitate să primească în schimbul făinii, caprelor, 
păsărilor şi al celor câteva colibe care trebuiau predate 
oaspeţilor. 

Deoarece aranjarea amănuntelor acestui târg a mai răpit 
mai mult de o oră de tocmeală, s-a înserat bine când noii 
sosiți au intrat în sat şi au fost consemnați în colibele lor. 

Bertha Kircher era singură într-o colibă mică, aproape 
lipită de gardul satului, tocmai la capătul din spate al străzii 
principale. 

Cu toate că nu era nici legată, nici păzită, Usanga a avut 
grijă să o avertizeze că nu putea să fugă din sat fără să dea 
de o moarte sigură în jungla unde, aşa cum l-au asigurat 
sătenii, mişunau lei de o mărime şi de o ferocitate rară. 

— Dacă vei fi drăguță cu Usanga, a încheiat el, nu ţi se va 
întâmpla nici un rău. E mai bine să fim prieteni! 

Când această brută s-a îndepărtat de ea, un fior convulsiv 
a cutremurat întreaga ei făptură, căzând îngrozită pe 
podeaua de lut a colibei şi îngropându-şi faţa în mâini. 

Abia acum îşi dădea seama de ce femeile nu au mai fost 
lăsate să o păzească. Nu era decât manopera vicleniei lui 
Usanga. 

Dar soţia lui nu va bănui, oare, nimic despre intenţiile pe 
care el le avea? 

Proastă nu era; iar pe de altă parte suferea şi de o gelozie 
nebună, care o făcea să caute întotdeauna nod în papură 
soţului ei, pe această temă. 

Bertha Kircher era sigură că numai ea ar fi putut să o 
salveze, dacă ar fi reuşit să o anunţe. 

Dar cum să facă? 


Lăsată singură şi departe de privirile celor care au prins-o 
cu câteva zile în urmă, a profitat imediat de acest prilej ca 
să se asigure dacă hârtiile pe care le-a luat din haina lui 
Hauptmann Fritz Schneider mai erau în siguranţă, cusute 
bine în interiorul combinezonului. 

Oh, Doamne! Ce valoare mai aveau aceste hârtii acum 
pentru iubita ei ţară? 

Dar obiceiul şi loialitatea erau atât de tari în sufletul ei, 
încât tot mai păstra o rază de speranţă că poate va avea 
vreodată prilejul să predea pacheţelul şefului ei. 

Indigenii păreau că au uitat de existenţa ei... niciunul nu a 
venit pe lângă colibă, nici măcar să îi aducă ceva de 
mâncare. Îi auzea râzând şi strigând, tocmai de partea 
cealaltă a satului: probabil că petreceau, mâncând şi bând, 
căci aveau bere indigenă la dispoziţie. 

Însă ideea că negrii fac chef îi mărea teama. Nu este puţin 
lucru să fii prizonieră într-un sat de sălbatici din inima unui 
ţinut neexplorat încă, din Africa centrală şi totodată, să fii 
singura femeie albă într-un grup de negri îmbătaţi. Numai 
la gândul acesta o apuca groaza. 

Şi totuşi, faptul că nu au supărat-o până acum, îi influenţa 
speranţa că poate au uitat-o cu adevărat şi că nu va mai 
trece mult până când negri vor fi atât de beţi, încât să nu se 
mai gândească la ea. 

A trecut mult până când s-a întunecat şi tot nu venea 
nimeni. Fata se întreba dacă ar fi bine să plece acum în 
căutarea lui Naratu, soţia lui Usanga, deoarece se putea 
întâmpla ca acesta să nu uite că i-a comunicat că se va 
întoarce. 

leşind din colibă şi nevăzând pe nimeni prin apropiere, a 
pornit spre partea acea a satului, unde se aflau negri care 
petreceau în jurul unui foc mare. 

Ajungând mai aproape de ei, i-a văzut, atât pe săteni cât şi 
pe oaspeţii lor, stând turceşte în jurul flăcărilor, iar în faţa 
lor, vreo şase războinici dansau un dans grotesc, sărind în 


sus, îndoindu-se de mijloc şi bătând pământul cu picioarele 
goale. 

Publicul ce privea acest spectacol era tratat necontenit cu 
mâncare servită în oale şi cu vase de bere care treceau din 
mână în mână în jurul focului. 

Mâini murdare se înfingeau energic în oalele cu mâncare, 
iar bucăţile de carne extrase astfel erau devorate cu o 
lăcomie excesivă, încât părea că până atunci mesenii au fost 
pe cale să moară de foame. 

Vasele de bere le ţineau la gură până când berea începea 
să curgă pe alături, pe obraji şi pe gât sau până când vasul 
le era smucit de la gură de altul mai lacom. 

Băutura a început acum să aibă un efect clar asupra 
multora, cu rezultatul că o parte dintre ei au început să 
recurgă la un desfrâu fără margini. 

Când fata a ajuns ceva mai aproape, ţinându-se tot de 
umbra colibelor şi căutând-o din priviri pe Naratu, a fost 
zărită pe neaşteptate de una din femeile care se găseau mai 
în marginea mulţimii: o negresă uriaşă, care s-a ridicat şi a 
venit spre ea. 

După atitudinea pe care o avea negresa, fata se aştepta ca 
femeia aceea să o sfâşie în bucăţi. Cu atâta laşitate a fost 
făcut atacul şi atât de lipsit de orice provocare, încât fata a 
fost surprinsă fără să se mai poată apăra, nici măcar să 
fugă. Nu se ştie ce s-ar mai fi întâmplat, dacă nu intervenea 
la timp un războinic din apropiere... 

Usanga, văzând incidentul care a întrerupt petrecerea, a 
venit, clătinându-se, la faţa locului, ca să iscodească fata. 

— Ce vrei, mâncare şi băutură? Haide cu mine să îţi dau, i- 
a zis el, strângând-o cu braţul de mijloc şi trăgând-o spre 
cercul de oameni de lângă foc. 

— Lasă-mă! a strigat ea, o caut pe Naratu! Unde este 
Naratu? 

Aceste vorbe l-au dezmeticit puţin pe negru, care se părea 
că a uitat vremelnic de jumătatea lui oficială. 


Speriat s-a uitat repede în jurul său şi convins probabil că 
Naratu nu a observat nimic, a poruncit războinicului, care 
abia o mai ţinea în frâu pe negresa înfuriată, ca să o 
conducă pe fată la coliba ei şi să rămână acolo de pază. 

Luând apoi un vas plin cu bere ca să îl aibă în timpul 
postului de santinelă, negrul i-a făcut semn fetei să meargă 
înainte şi păzită în felul acesta, s-a întors la colibă, unde 
negrul s-a aşezat ocupat acum, pentru puţină vreme, cu 
berea. 

Bertha Kircher s-a dus să se aşeze jos în capătul colibei, 
aşteptându-şi soarta. 

Îi era imposibil să adoarmă, atât de preocupată de planuri 
de evadare, pe care le înlătura, unul după altul, ca inutile. 

După aproape o jumătate de oră de la întoarcere în colibă, 
războinicul care o păzea s-a ridicat şi a intrat, încercând să 
închege o convorbire cu ea. 

Dibuindu-şi drumul în interior, şi-a rezemat sulița cu 
mânerul scurt şi s-a aşezat jos lângă ea şi în timp ce vorbea 
se apropia din ce în ce mai mult de ea, până când a putut să 
o ajungă cu mâna. 

Fata s-a ferit repede şi s-a tras la o parte. 

— Să nu te atingi de mine! a strigat ea. Le spun lui Usanga 
şi ştii foarte bine ce îţi va face dacă nu mă laşi în pace. 

Negrul, însă, a început să râdă prosteşte ca omul beat şi 
întinzând mâna repede, a prins-o de braţ, începând să o 
tragă spre el. Fata s-a zbătut din toate puterile, strigându-l 
pe Usanga, iar în clipa aceea a apărut în deschizătura 
colibei silueta unui bărbat. 

— Ce este asta? a strigat noul sosit cu o voce groasă, pe 
care fata a recunoscut-o imediat că este a sergentului 
negru. 

Aşadar a venit, dar soarta ei va fi oare, acum mai bună? 
Ştia foarte bine că nu, dacă nu putea să îl oprească cu 
spaima acestuia faţă de soţia lui. 

Când a văzut ce s-a petrecut, Usanga a dat vreo doi pumni 
războinicului şi împingându-l din colibă, l-a gonit de acolo; 


după ce acela a dispărut, sergentul a început să se apropie 
de fată. 

Era atât de beat, încât fata a fost de câteva ori în stare să-l 
ocolească, iar de două ori a reuşit să-l îmbrâncească atât de 
tare, încât negrul şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. 

În cele din urmă, el s-a înfuriat, a dat năvală asupra fetei, 
pe care a prins-o în braţele lui lungi ca ale unui urangutan. 

Fata a încercat să se apere şi să se desprindă, izbindu-l în 
obraz, cu pumnii încleştaţi. 

Apoi l-a ameninţat că îl va spune lui Naratu, a cărei furie 
Usanga o cunoştea destul de bine. 

Când a auzit această ameninţare, negrul a schimbat 
tactica şi a început să pledeze cauza; iar în timp ce el se 
ruga, promiţându-i ocrotire şi o probabilă libertate, 
războinicul gonit din colibă a pornit pe două cărări să o 
găsească pe Naratu. 

Usanga, văzând că rugăminţile şi făgăduielile au tot atât 
de puţin efect asupra fetei ca şi amenințările, şi-a pierdut şi 
răbdarea şi capul, a smucit-o pe fată cu grosolănie, dar în 
aceeaşi clipă a pătruns în colibă demonul înfuriat al 
geloziei. 

Sosise Naratu. 

Strigând, izbind, zgâriind şi muşcând, l-a pus numaidecât 
pe fugă pe îngrozitorul Usanga..., dar atât de obsedată a 
fost ideea pedepsirii necredinciosului soţ, încât a uitat cu 
totul de fată. 

Bertha Kircher a auzit-o îndepărtându-se ţipând după 
Usanga şi s-a cutremurat la gândul celor care o aşteptau şi 
pe ea, de la aceşti doi sălbatici ştiind bine că, cel mai târziu 
a doua zi, Naratu îşi va răcori asupra ei tot năduful geloziei, 
după trecerea primei furii, ale cărei efecte le-a înfruntat 
Usanga. 

Dar nu au trecut nici câteva minute de la plecarea grăbită 
a fericitei perechi, când războinicul de santinelă s-a întors. 
S-a uitat în colibă şi a intrat. 


— Nimeni nu va putea să mă oprească acum, albo! a 
mormăit el, apropiindu-se repede de ea. 

Tarzan al maimuţelor, după ce a mâncat dintr-o pulpă 
suculentă de cerb, a simţit în mod vag o oarecare nelinişte. 

Ar fi trebuit să fie împăcat atât cu el însuşi, cât şi cu restul 
lumii, fiind acum, în propriul element, cu vânat din belşug şi 
sătul. 

Era, însă, obsedat de un tablou reprezentând o fată albă, 
delicată, pe care câteva negrese o împingeau înainte, 
brutalizând-o, iar în imaginaţia lui şi-o închipuia trăind în 
lagărul improvizat într-un ţinut atât de sălbatic ca 
prizonieră a unor negri degeneraţi. 

Pentru ce îi era atât de greu să-şi amintească de faptul că 
ea nu era decât o spioană nemţoaică? De ce faptul că era 
femeie albă prepondera asupra gândurilor sale? 

Ştia bine că o urăşte, după cum îi ura pe cei din acelaşi 
neam cu ea, că soarta pe care o va avea nu era mai teribilă 
decât o merita oricare altul din neamul ei, şi totuşi... 

A făcut un efort şi a înlăturat gândurile acestea, pentru a 
medita la alte lucruri. Tabloul cu fata, însă, persista..., nu 
dorea să piară, ci revenea cu toate amănuntele lui, 
mărindu-i amărăciunea. 

A început să întrebe ce aveau de gând negri să îi facă fetei 
şi unde o duceau: întrebări la care, desigur, nu putea să 
răspundă. 

L-a apucat, în acelaşi timp, o mare ruşine de el însuşi, tot 
aşa cum s-a ruşinat în urma slăbiciunii pe care a avut-o la 
Wilhelmstal, când a lăsat-o în viaţă. Cum? Are intenţia să fie 
încă o dată tot atât de slab? Nu se poate! 

Când s-a înnoptat, s-a aşezat comod în furca unui copac 
mare, ca să se odihnească până dimineaţa; dar nu a fost în 
stare să adoarmă. 

Înaintea ochilor săi, în întuneric, apărea tabloul viu şi 
nemişcat cu fata maltratată de negrese, apoi decorul se 
schimba, ducându-l în altă parte, în capătul acelei jungle 
întunecoase, cu fata la discreţia războinicilor negri. 


Mârâind de supărare şi aproape dispreţuindu-se, s-a 
ridicat, s-a scuturat fioros ca un leu şi a pornit, din creangă 
în creangă, pe urmele lăsate de trupa lui Usanga, cu câteva 
ore în urmă. 

Urmărirea negrilor a fost uşoară, fiindcă au mers pe un 
drum bătătorit. Astfel, pe la miezul nopţii a simţit mirosul 
puturos emanat de un sat indigen şi numaidecăât a înţeles că 
s-a apropiat de ţintă şi că, după puţin timp, va găsi ceea ce 
căuta. 

Strecurându-se tiptil, aşa cum se strecoară Numa, leul, 
când urmăreşte o pradă greu de acaparat, a mers fără 
zgomot în jurul întăriturii satului, ascultând şi mirosind. 

În partea de răsărit a satului a dat peste un copac mare, 
ale cărui crengi se întindeau în interior, peste gard. Nu i-au 
trebuit decât două minute ca să urce în copac şi să coboare 
uşor de partea cealaltă, în sat. 

După aceea a pornit din colibă în colibă, căutând să 
descopere, atât cu ajutorul urechilor, cât şi al nărilor, vreo 
dovadă care să îl încredinţeze despre prezenţa fetei. Slab şi 
copleşit aproape de mirosul de Gomangani a găsit, în 
sfârşit, dovada în jurul unei colibe mici: mirosul subtil al 
fetei, ca o dâră uşoară de aburi. 

Satul s-a liniştit acum, căci negrii, după ce au terminat 
mâncarea şi băutura, s-au dus aproape morţi de beţi în 
colibele lor, unde au adormit. Cu toate acestea, Tarzan nu 
făcea nici atâta zgomot cât ar fi putut să audă un om treaz 
care ar fi vegheat. 

Ocolind pe după colibă, s-a oprit la intrarea acesteia, 
ascultând. 

Din interior nu se auzea nici un zgomot, nici măcar 
respiraţia uşoară a cuiva care nu ar dormi; dar era sigur că 
fata a fost acolo şi posibil să mai fie. A intrat deci şi el în 
colibă, uşurel ca o fantomă. 

Nu a făcut decât doi paşi înăuntru, când s-a oprit nemişcat 
ca o statuie, ascultând cu atenţie. Acum era absolut sigur că 


acolo nu era nimeni. Totuşi, a simţit ceva care l-a făcut să 
mai cerceteze. 

Cu cât ochii lui se obişnuiau mai mult cu întunericul din 
interiorul colibei, cu atât putea să distingă mai bine 
obiectele din jurul lui, aşa că, după puţin timp, a văzut un 
corp omenesc întins jos pe podea. 

S-a apropiat, aplecându-se deasupra, ca să îl cerceteze: 
era corpul unui războinic mort, cu pieptul străpuns de o 
suliță scurtă. 

După aceea a cercetat cu atenţie fiecare palmă de loc din 
restul podelei, întorcându-se, în cele din urmă, tot la mortul 
peste care s-a aplecat, mirosind mânerul armei cu care a 
fost ucis. 

Un zâmbet uşor i-a fluturat pe buze... precum şi o mişcare 
uşoară din cap, care arăta că a înţeles totul. 

După ce a căutat repede prin tot restul satului, s-a 
încredinţat că fata a scăpat şi s-a simţit cuprins de o mare 
uşurare că nu i s-a întâmplat nici un rău. 

Faptul că viaţa ei ar fi fost tot atât de mult în primejdie şi 
în jungla sălbatică în care a găsit un refugiu nu făcea 
asupra lui aceeaşi impresie cum o făcea asupra altcuiva, 
deoarece pentru el jungla nu era un loc primejdios... el se 
considera în mai multă siguranţă acolo decât noaptea în 
Paris sau în Londra. 

A sărit din nou din copacul de lângă gardul satului, 
continuându-şi acum drumul prin copaci, în căutarea unui 
loc potrivit de odihnă, când a auzit din depărtare un sunet 
foarte slab dar foarte cunoscut. 

Legănându-se cu uşurinţă pe o crenagă mare care se 
clătina sub greutatea lui, nemişcat ca statuia unui zeu al 
pădurii, a ascultat cu încordare, să se mai repete o dată 
sunetul auzit înainte. 

Probabil că a mai auzit ceva, căci, după un minut-două, i-a 
izbucnit de pe buze strigătul lung şi înfiorător prin care 
antropoidul îşi cheamă semenii. 


Ecoul acestui strigăt nu s-a stins încă în depărtare, când 
Tarzan a pornit în direcţia de unde a auzit bătaia tobelor de 
pământ ale marilor maimuțe. Dar în urma sa a rămas un sat 
întreg de negri îngroziţi, pe care strigătul lui i-a trezit din 
beţie şi care, a doua zi s-au gândit că neapărat trebuie să fi 
fost o legătură între acel strigăt îngrozitor, dispariţia fetei 
albe şi uciderea camaradului lor negru. 

Bertha Kircher mergea grăbită prin junglă, de-a lungul 
unei cărări de animale, cu singurul gând de a pune cât mai 
multă distanţă între ea şi sat înainte de a se lumina de ziuă, 
când negri ar fi putut să o urmărească. Nu ştia nici măcar 
unde mergea, nici nu îi mai păsa acum de aceasta, sigură 
fiind că tot va ajunge moartea mai curând sau mai târziu. 

Norocul a favorizat-o foarte mult până atunci, deoarece a 
trecut neatinsă printr-un ţinut în care leii mişunau mai mult 
decât în oricare altă parte a Africii. 

Era un adevărat parc natural de vânătoare, pe care omul 
alb nu-l descoperise încă, unde existau în număr mare 
antilope, zebre, girafe, elefanţi, rinoceri şi alte animale 
ierbivore din Africa centrală, trăind nesupărate de nimeni, 
decât de inamicii lor fireşti din rasa felină care, atraşi aici 
de pradă uşoară şi de lipsa gloanţelor de carabină ale 
vânătorilor, s-au înmulţit în toată voia. 

Fata a alergat înainte pe cărare, când a simţit, deodată, 
zgomotul produs de animalele mari când trec prin codru: 
mormăieli şi mârâituri surde. 

Fiind convinsă că a străbătut o distanţă destul de mare 
pentru ca a doua zi dimineaţa negrii nu o vor ajunge 
numaidecât şi temându-se, în acelaşi timp, de animalele al 
căror zgomot l-a auzit în apropiere, s-a urcat într-un copac 
mare, cu intenţia să petreacă restul nopţii acolo. 

Dar abia a ajuns sus pe o creangă mai mare, când a 
descoperit că acest copac se găsea la marginea a ceea ce 
putea observa de tufişurile dese de jos. 

În acelaşi timp, a descoperit şi identitatea zgomotelor 
auzite cu puţin înainte. 


În centrul luminişului, aproape sub ea şi foarte vizibil în 
lumina strălucitoare a lunii, a văzut vreo douăzeci de 
maimuțe antropoide enorme: indivizi mari şi păroşi, care 
mergeau pe picioarele din spate, ajutându-se doar puţin de 
pumnii labelor din faţă. 

Lumina lunii bătea în blănile lor linse, făcând ca 
numeroasele fire de păr din vârf să răsfrângă o astfel de 
strălucire încât, aceste creaturi urâte păreau să aibă o 
înfăţişare aproape frumoasă. 

Abia a reuşit fata să le privească vreo două minute, când, 
lângă ceata din poiană s-au mai adăugat şi alţii, venind câte 
unul sau câte doi odată, până când s-au strâns mai mult de 
cincizeci de inşi în acea poiană luminată de o lună tropicală. 

Printre ei se aflau şi unii mai tineri, precum şi alţi câţiva 
mici de tot, care se ţineau strâns agăţaţi de umerii păroşi ai 
mamelor lor. 

După puţin, întreaga ceată s-a strâns într-un cerc în jurul 
unui muşuroi de pământ cu vârful lăţit din mijlocul 
luminişului. 

Jos, alături de acest muşuroi, stăteau două femele 
înarmate cu câte un baston scurt, dar greu, cu care izbeau 
în suprafaţa lăţită a muşuroiului, din care ieşea o bubuitură 
surdă. 

Imediat după ce femelele au început să bată în această 
tobă de pământ, au început şi maimuţoii să se mişte dintr-o 
parte în alta, fără rost, unindu-se unii cu alţii, când în 
exteriorul, când în interiorul cercului. 

La început, bătaia tobei urma într-o cadență înceată şi 
greoaie, dar după puţin s-a transformat într-un ritm 
hotărât, căruia maimuţele îi ţineau tactul cu paşi măsuraţi 
şi prin legănarea corpurilor. 

După un timp, ceata s-a desfăcut, formând două cercuri, 
cel din afară compus din femele şi din pui, care s-a aşezat 
pe brânci, fiecare rămânând la locul său; cercul din interior, 
compus din maimuţoii mai în vârstă, tot mai continua 
dansul, în bătaia tobei de pământ. 


Atunci a ajuns la urechile fetei un sunet slab din 
depărtare, dinspre satul din care ea a fugit nu cu mult timp 
în urmă: era un strigăt ciudat şi strident. 

Efectul pe care acesta l-a avut asupra maimuţelor a fost ca 
un curent electric: s-au oprit din dans, rămânând un 
moment într-o atitudine dintre cele mai atente, în 
aşteptare. 

Apoi, un maimuţoi mai înalt şi mai mare decât colegii săi, 
şi-a întors faţa către cer şi cu o voce care a făcut să treacă 
prin corpul fetei un fior de spaimă, a răspuns strigătului 
auzit din depărtare. 

După aceea, au început din nou bătăile în tobă, maimuţoii 
continuându-şi încet dansul. 

Această ceremonie sălbatică avea ceva fascinant pentru 
fată şi, după toate aparențele, nefiind în primejdie de a fi 
descoperită, a hotărât că ar putea să rămână până 
dimineaţa în acel copac, ca apoi să-şi reia fuga, în siguranţa 
oferită de lumina zilei. 

Încredinţându-se că pachetul cu documente este la 
adăpost, a încercat să se aşeze cât mai comod printre 
crengi, după care a continuat să privească spre ciudăţeniile 
care se petreceau sub ea, în luminiş. 

A mai trecut astfel o jumătate de oră; cadenţa bătăilor în 
toba de pământ era din ce în ce mai repezită. 

Maimuţoiul cel mare, care a răspuns strigătului auzit din 
depărtare, a început să danseze singur în mijlocul 
dansatorilor, sărind, pitindu-se şi sărind din nou, 
acompaniindu-şi ritmul dansului cu mârâituri şi cu strigăte; 
iar din când în când se oprea, ca să ridice faţa spre Goro, 
luna, şi să se bată cu pumnii încleştaţi în pieptul său păros, 
scoțând apoi un răcnet dintre cele mai înfiorătoare: 
răcnetul de sfidare şi provocare al maimuţoilor din tribul 
său. 

După ce a răcnit acel sunet neânchipuit, a rămas câtva 
timp nemişcat, în plina lumină a lunii, formând, împreună 
cu celelalte maimuțe care se învârteau în jurul lui, un tablou 


al sălbăticiei şi forţei primitive...; un Hercule atotputernic 
din primele zile ale lumii. 

În urma unui răcnet de acest gen, pe când fata se uita ca 
fermecată la priveliştea dinaintea ochilor ei, s-a auzit nu 
departe, un alt răcnet ca răspuns; iar după câteva clipe a 
văzut un om alb, aproape gol, sărind în poiană, de sus de pe 
creanga unui copac mare. 

Subit, ca şi cum ar fi fost atinse de un curent electric, 
maimuţele s-au transformat într-o ceată de fiare înfuriate, 
mârâind şi scrâşnind din dinţi. 

Bertha Kircher a încremenit cu totul. 

Ce fel de maniac trebuie să fi fost şi acesta care îndrăznea 
să se apropie de atâtea creaturi înfiorătoare în propriul lor 
domeniu... el singur contra a cincizeci? 

L-a văzut acum, cu pielea lui brună de arşiţa soarelui 
scăldată de lumina lunii, mergând drept către maimuţele 
care mârâiau neâncetat. 

A mai observat simetria şi frumuseţea acelui corp perfect, 
forţa, mlădierea şi minunata lui proporţie. L-a recunoscut. 

Era aceeaşi fiinţă pe care a văzut-o când a fost răpit 
Schneider, chiar de la comandamentul generalului Kraut...; 
era acelaşi om care a salvat-o de Numa, leul, acelaşi pe care 
ea l-a doborât cu o lovitură a revolverului, scăpând atunci 
când el intenţiona să o ducă înapoi la duşmanii ei, acelaşi 
care l-a ucis pe căpitanul Fritz Schneider în noaptea 
memorabilă de la Wilhelmstal, dar care pe ea a lăsat-o în 
viaţă. 

Cuprinsă de spaimă şi fascinată în acelaşi timp de ceea ce 
vedea, îl privea cum se apropia de maimuțe. 

A mai auzit ieşind din gura lui un fel de sunete, sunete 
identice cu acelea pe care le-au scos maimuţele, dar cu 
toate că abia putea să creadă dovezile care se înfăţişau în 
proprii ei ochi, ştia totuşi, că acea făptură dumnezeiască 
vorbea cu fiarele în limba lor. 

Tarzan s-a oprit lângă cercul format de femele şi de pui. 


— Sunt Tarzan! a strigat el. Nu mă cunoaşteţi, pentru că 
sunt din alt trib, dar eu vin ori în pace, ori să lupt...; care 
din două doriţi? Tarzan va vorbi cu regele vostru, a 
continuat el după o clipă. 

Şi zicând acestea, s-a înfipt drept printre femele şi pui, 
care s-au dat la o parte, lăsând o cărare îngustă ca el să 
poată să treacă până la cercul din interior. 

Aici a fost întâmpinat de colţi puternici rânjind la el şi de 
figurile hidos contractate în mârâituri puternice ale 
maimuţelor. 

— Eu sunt Tarzan, a repetat el. Tarzan vine să danseze 
dum-dumul cu fraţii săi. Unde este regele vostru? 

Din nou şi-a făcut loc printre maimuţoi, iar fata din copac 
s-a izbit cu palmele peste faţă, privindu-l cu ochii dilataţi pe 
nebunul care se ducea la o moarte cumplită. 

Acum, desigur, vor sări toţi asupra lui, sfâşiindu-l în bucăţi; 
totuşi, cercul s-a desfăcut din nou şi, cu toate că maimuţoii 
mârâiau ameninţător, nu l-au atacat; în cele din urmă, el s-a 
pomenit în mijlocul tuturor, lângă toba de pământ, în faţa 
regelui tribului. 

Atunci a vorbit din nou: 

— Eu sunt Iarzan al maimuţelor... Am venit să trăiesc 
împreună cu fraţii mei. Am venit în pace, dar la nevoie voi 
ucide, pentru că, dacă am venit, am de gând să rămân, 
oricare din două ar fi... Poate Tarzan să danseze în pace cu 
fraţii săi, ori trebuie să ucidă mai întâi? 

— Şi eu sunt Go-lat, regele maimuţelor! a răcnit deodată 
maimuţoiul cel mare. Eu ucid! Ucid! Ucid! a mai adăugat el. 

Şi scoțând un răcnet puternic, l-a atacat cu furie pe 
Tarmangani. 

Fetei i s-a părut că Tarzan a fost luat pe neaşteptate, 
nefiind nicidecum pregătit pentru un asemenea atac furios, 
aşa că s-a aşteptat să îl vadă trântit la pământ şi ucis de 
prima năvală a maimuţoiului. 

Într-adevăr, maimuţoiul aproape a ajuns cu labele lui 
enorme întinse ca să-l înhaţe, mai înainte ca Tarzan să fi 


făcut vreo mişcare de apărare, dar şi când acesta a făcut 
mişcarea, a executat-o cu o viteză de care, până şi Ara, 
fulgerul, ar fi fost mândru. 

Mai mult decât fulgerătoare a fost mişcarea mânii stângi a 
lui Tarzan când a repezit-o înainte, înhăţând-o pe cea 
stângă a adversarului, de la încheietură. 

A urmat o răsucire vertiginoasă şi braţul drept al 
maimuţoiului a fost încleştat sub braţul drept al 
duşmanului, într-o stânsoare de Jiu-Jitsu, pe care Tarzan a 
învăţat-o printre oamenii civilizaţi... o strânsoare cu care ar 
fi rupt oasele mari ale fiarei, o strânsoare care îl făcea pe 
maimuţoi neputincios. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a strigat el. Va dansa Tarzan 
în pace sau va trebui să ucidă? 

— Eu ucid! Ucid! Ucid! a strigat Go-lat, în loc de răspuns. 

Cu iuţeala unei pisici, Tarzan l-a azvârlit pe maimuţoiul 
rege peste un şold şi l-a răsturnat pe iarba din poiană, 
rostogolindu-l. 

— Sunt Tarzan, rege al tuturor maimuţelor. Vrei să trăim 
în pace? 

Go-lat, înfuriat, a sărit în picioare şi a atacat din nou, 
strigând întruna: 

— Eu ucid! Ucid! Ucid! 

Tarzan l-a întâmpinat din nou cu aceeaşi mişcare energică 
şi neaşteptată pe care maimuţoiul stupid, necunoscând-o, 
nu a avut cum să o ocolească... o strânsoare şi o aruncătură 
care le-a făcut pe maimuţele-spectatori să scoată un strigăt 
de plăcere, făcând-o pe fată să se îndoiască de nebunia 
albului, care era în destulă siguranţă printre maimuțe, 
văzându-l că l-a aruncat pe Go-lat în spatele său şi de acolo 
l-a azvârlit prin aer, peste umăr. Maimuţoiul-rege a căzut în 
cap, rămânând nemişcat. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a strigat noul sosit, şi am 
venit să dansez dum-dumul cu fraţii mei. 

Făcând după aceea un semn toboşăriţelor, acestea au luat 
cadenţa bătăilor în tobă de acolo de unde s-au întrerupt ca 


să-l privească pe regele lor ucigându-l pe nebunul de 
Tarmangani. 

Atunci, Go-lat a ridicat puţin capul, încercând să se ridice 
în picioare. Tarzan s-a apropiat repede de el. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a repetat el. Vrei ca Tarzan 
să danseze cu fraţii săi sau să ucidă mai întâi? 

Go-lat şi-a întors faţa şi a privit în ochii lui Tarzan. 

— Kagoda, a strigat el, Tarzan al maimuţelor va dansa 
dum-dumul cu fraţii săi şi Go-lat va dansa cu el. 

Atunci fata din copac l-a văzut pe albul sălbatic sărind, 
pitindu-se şi bătând pământul ca maimuţele, celebrând 
ritualurile stranii ale acestor fiare. 

Răcnetele şi mârâiturile sale erau cu mult mai bestiale 
decât ale celorlalte animale. Frumoasa lui faţă era 
schimonosită de o ferocitate sălbatică. Se lovea cu pumnul 
în pieptul lui mare şi scotea strigătul de sfidare, frecându-şi, 
totodată, corpul cel brun şi neted de blănurile păroase ale 
camarazilor săi... 

Era ceva fantastic, ceva ieşit din comun de minunat şi în 
sălbăticia ei primitivă, s-ar putea zice chiar frumos... 
această scenă pe care probabil nici o altă fiinţă omenească 
nu a mai văzut-o şi care, era atât de oribilă. 

În timp ce privea, concentrată la maximum, o mişcare 
uşoară în spatele ei, a determinat-o să privească în acel loc; 
a zărit doi ochi mari, galbeni-verzui, în care se reflecta 
lumina lunii. Era Sita, pantera. 

Fiara era atât de aproape încât ar fi putut să o înhaţe, 
întinzând numai laba cea mare cu ghearele ascuţite şi 
puternice. 

Fata nu a avut timp să se gândească, nu a mai avut timp 
să-şi cântărească şansele şi să aleagă alternativele. Nu mai 
era călăuzită decât de impulsul groazei care a pus-o în faţa 
unui fapt împlinit, scoțând un țipăt ascuţit, a sărit din copac 
exact în poiană. 

Maimuţele înnebunite acum de efectul dansului şi de 
lumina lunii, au privit ţintă spre locul unde aşteptau să vadă 


cauza întreruperii, dar nu au văzut decât o Tarmangană 
singură şi neputincioasă şi s-au repezit la ea. 

Sita, pantera, ştiind că nici chiar Numa, leul, poate doar 
dacă ar fi fost înnebunit de foame, nu ar fi îndrăznit să le 
atace pe aceste maimuțe mari în timpul dansului, a dispărut 
fără zgomot în întunericul nopţii, căutându-şi o pradă în 
altă parte. 

Tarzan, privind şi el odată cu ceilalţi ca să vadă cauza 
întreruperii ceremoniei, a recunoscut-o pe fată şi şi-a dat 
seama de primejdia în care aceasta se afla. 

Iat-o din nou, în situaţia de a fi ucisă. Tarzan ştia prea bine 
că o va ajuta şi de data aceasta, cu toate că gândul acesta l- 
a determinat să îi fie ruşine de el şi de slăbiciunile lui. 

Femelele din fruntea cetei erau aproape pregătite să o 
prindă pe fată, când Tarzan s-a repezit printre ele, 
împrăştiindu-le cu lovituri puternice în dreapta şi în stânga. 

Atunci maimuţoii s-au apropiat să participe şi ei la 
uciderea pe care credeau că o va săvârşi noul sosit şi cu 
gândul ca nu cumva acesta să fure toată carnea pentru el; 
dar l-au găsit întâmpinându-i cu un braţ trecut pe după 
mijlocul albei ca şi cum ar fi apărat-o. 

— Este femela lui Tarzan, a zis el. Să nu vă atingeţi de ea. 

Era singurul motiv prin care ar fi reuşit să îi determine pe 
maimuţoi să înţeleagă că nu trebuia să o omoare şi îi părea 
bine că ea nu îi putea înţelege cuvintele. A fost destul de 
umilitor pentru el ca să facă maimuţelor o asemenea 
declaraţie despre duşmanca ţării sale. 

Astfel, încă o dată, Tarzan al maimuţelor a fost nevoit să 
apere un neamţ. Mârâind de supărare, a mormăit o scuză: 

— E femeie, iar eu nu sunt neamţ, deci nu putea fi altfel. 

CAPITOLUL IX. 

Căzut din ceruri. 

Locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick, din serviciul 
aviaţiei, a plecat în recunoaştere. La comandamentul englez 
din Africa germană de răsărit a sosit un vapor sau, mai bine 
zis, s-a zvonit că inamicul a debarcat cu forţe mari pe 


coasta de apus şi că acum traversa continentul negru 
pentru a reântări trupele coloniale. 

De fapt, se presupunea că noua armată a ajuns atât de 
aproape, încât nu se afla acum decât la o distanţă de câteva 
zile de marş forţat, venind dinspre apus. 

Desigur, era ridicol... de necrezut..., dar în război se 
întâmpla adeseori astfel de lucruri de necrezut. De 
asemenea, nu se putea ca un general bun să lase 
necercetat cel mai mic zvon despre activitatea inamicului. 

Prin urmare, locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick 
zbura înspre apus, păstrând o înălţime mică şi cercetând, 
cu ochii pătrunzători, să găsească un semn al armatei 
nemţeşti. 

Dedesubtul său, pe pământ, se desfăşurau păduri 
nesfârşite, în care s-ar fi putut ascunde corpuri întregi de 
armată germană, atât de des era frunzişul marilor copaci ai 
codrului. 

Munţi, lunci şi lacuri se perindau, formând o privelişte 
variată şi drăguță; dar tânărul locotenent nu a văzut nici o 
urmă de soldat inamic. 

Gândindu-se şi sperând că poate va descoperi vreun semn 
lăsat în trecerea lor, vreo căruţă stricată şi părăsită sau o 
rămăşiţă de-a ei sau chiar locul unei tabere temporare, 
locotenentul continua să zboare tot mai departe în sus, 
până când se afla deasupra unei câmpii cu copaci şi prin 
mijlocul căreia curgea un râu întortocheat, s-a hotărât să se 
înapoieze în tabăra englezilor. 

Dar ca să ajungă până acolo înainte de a se întuneca, ar fi 
trebuit să zboare în linie dreaptă şi cu toată viteza, dar 
pentru că avea destulă benzină şi o maşină bună, nu se 
îndoia nicidecum că nu şi-ar putea atinge ţinta. 

Tocmai atunci a avut o pană la motor. 

Deoarece zbura prea jos, nu ar fi putut face altceva decât 
să aterizeze şi asta cât mai repede posibil, cât timp se mai 
găseau locuri deschise, pentru că, în drumul său spre 
răsărit, se întindea, pe cât putea să vadă, o pădure. 


Dacă ar fi ajuns deasupra acestei păduri înainte de a 
ateriza cu motorul în pană s-ar prăbuşi, aşa că a aterizat 
într-o poiană, la marginea râului, începând imediat să 
cerceteze motorul. 

În timp ce lucra fredona o melodie lăsând impesia că 
lucrează în siguranţă, la un aerodrom englez, înconjurat de 
camarazii săi şi nu în inima unui ţinut sălbatic şi neexplorat 
din Africa. 

Era un semn caracteristic acestui tânăr, ca să fie absolut 
indiferent faţă de tot ce îl înconjura, deşi, după înfăţişare, 
nu ai fi crezut că este prea curajos. 

Locotenetul Harold Percy Smith-Oldwick era blond, cu 
ochii albaştri şi delicat la făptură. Avea o faţă rumenă, mai 
mult de copil... faţă care s-a modelat probabil în urma unui 
trai uşor şi îmbelşugat şi nu din cauza solicitărilor unei vieţi 
grele. 

Dar tânărul locotenent nu era, numai în aparenţă fără 
grijă de ceea ce îl înconjura sau de ceea ce i s-ar fi putut 
întâmpla din moment în moment, ci era aşa în realitate. Nu 
se sinchisea deloc de faptul că tot ţinutul acela poate 
mişuna tot felul de duşmani. 

Era cât se poate de ocupat şi lucra să ajusteze un mic 
aparat, care a făcut ca motorul să se oprească, fără să fi 
aruncat nici măcar o privire din curiozitate în jurul său. 

Pădurea dinspre răsărit, precum şi jungla mai îndepărtată 
pe lângă care curgea râul, ar fi putut conţine o armată 
întreagă de sălbatici setoşi de sânge, dar niciunul nu ar fi 
putut să atragă din partea locotenentului nici măcar o urmă 
de interes trecător. 

Dar chiar dacă el s-ar fi uitat în partea aceea, tot nu ar fi 
putut să vadă grupul de vreo douăzeci de inşi pitiţi după 
adăpostul oferit de tufişurile din marginea pădurii. 

Există fiinţe înzestrate cu ceea ce numim, uneori, al 
şaselea simţ, un fel de intuiţie care ne avertizează despre 
prezenţa unei primejdii oarecare. 


La asemenea persoane, privirea concentrată a unei alte 
fiinţe, pe care nu o văd, provoacă o senzaţie prevenitoare 
de nelinişte nervoasă; cu toate că acum, douăzeci de 
perechi de ochi sălbatici îl priveau ţintă pe locotenentul 
Harold Percy Smith-Oldwick, faptul acesta nu a stârnit în 
pieptul său liniştit nici o senzaţie care să îl atenţioneze de 
primejdia care îl ameninţa. 

Locotenentul fredona liniştit şi îndată ce a terminat 
ajustarea necesară, a încercat motorul un minut-două, l-a 
oprit şi a coborât la pământ, cu intenţia de a îşi dezmorţi 
picioarele, fumând o ţigară, înainte de a-şi fi reluat zborul 
înapoi spre tabără. 

Pentru prima dată a privit în jurul său şi a rămas foarte 
impresionat de sălbăticia şi frumuseţea priveliştii din faţa 
lui. 

Din anumite puncte de vedere, lunca aceea colorată de 
copaci îi amintea de un parc frumos de vânătoare din 
Anglia, aşa că numai la fiare şi la animale sălbatice nu se 
gândea el acum. 

A văzut astfel, de la o distanţă oarecare de maşină, un 
arbust înflorit, ale cărui flori i-au atras atenţia şi a pornit 
spre acel loc fumându-şi ţigara, cu gândul de a examina 
aceste flori mai de aproape. 

Probabil că se afla acum la vreo sută de metri depărtare 
de aeroplan; iar în clipa când s-a aplecat asupra florilor, a 
fost şi momentul ales de Numabo, şeful satului Wamabo, ca 
să iasă din ascunzişul său şi să îşi conducă războinicii la o 
năvală neaşteptată asupra albului din poiană. 

Primul semn de primejdie a englezului a fost un cor de 
strigăte sălbatice ieşind în junglă, din spatele său. 
Întorcându-şi capul spre acel loc, a văzut un grup de vreo 
douăzeci de războinici negri şi goi înaintând cu viteză spre 
el. 

Veneau în masă compactă şi pe măsură ce se apropiau de 
el, viteza lor se micşora văzând cu ochii. 


Locotenentul Smith-Oldwick şi-a dat seama dintr-o singură 
privire, că direcţia din care veneau, precum şi apropierea la 
care se găseau acum i-au tăiat toate posibilităţile de a se 
retrage la timp până la aeroplan, observându-le atitudinea 
războinică şi amenințătoare. 

A observat că sunt înarmaţi cu sulițe, arcuri şi săgeți şi s-a 
convins că, deşi el era înarmat cu un revolver, ei îl pot 
dobori la primul asalt. 

Ceea ce nu ştia, însă, era tactica lor de război; nu ştia că 
faţă de cea mai mică mişcare de împotrivire, ar fi fugit 
înapoi şi că numai după numeroase înaintări şi retrageri, în 
timpul cărora îşi vor aduna destul curaj şi se vor incita 
destul cu strigăte şi sărituri, vor ajunge la acel grad de 
voinicie ca să dea un atac în regulă. 

Numabo păşea în fruntea negrilor şi fiind cu mult mai înalt 
şi mai gras decât ceilalţi şi mai ameninţător în aparenţă era, 
deci, indicat ca ţinta cea mai sigură în care englezul să 
descarce primul foc de revolver. 

Odată cu uciderea şefului, ceilalţi desigur, se vor împrăştia 
fără să se mai întoarcă gândea tânărul englez. 

Glonţul a trecut pe lângă Numabo, înfingându-se în pieptul 
unui războinic din spatele lui, iar cum a căzut negrul 
scoțând un țipăt în agonie, ceilalţi s-au răsucit pe călcâie şi 
s-au retras. 

Însă în ciuda locotenentului, negrii au alergat în direcţia 
aeroplanului, în loc să pornească înapoi spre pădure, aşa că 
nici acum nu avea posibilitate de a ajunge la maşină. 

După câteva clipe, negrii s-au oprit din fugă, întorcându-se 
din nou cu faţa spre el. 

Vorbeau între ei cu voce tare, gesticulând puternic; după 
un moment-două, unul a sărit în aer, scuturând şi învârtind 
sulița deasupra capului şi scoțând strigăte sălbatice de 
război. 

Aceste strigăte şi-au făcut numaidecât efectul dorit asupra 
camarazilor care, după puţin timp, au participat cu toţii la 


acest act de sălbăticie, care le va da curajul necesar să 
poată porni un atac nou. 

Al doilea asalt, i-a adus şi mai aproape de englez şi cu 
toate că ela mai trântit unul la pământ cu un glonţ de 
revolver, nu le-a luat mult după aceea până să dea o nouă 
năvală; iar aceasta a fost şi mai ordonată decât celelalte 
două, pentru că s-au împărţit în trei grupe, aproape 
înconjurându-l şi venind asupra lui simultan din trei părţi, 
astfel că el, deşi şi-a descărcat revolverul cu succes la 
fiecare împuşcătură, tot a fost ajuns în cele din urmă. 

Sălbaticii se comportau ca şi când ar fi ştiut că el şi-a 
epuizat muniţiile; astfel îl înconjurau la câţiva paşi numai, 
cu intenţia clară de a-l prinde. Puteau foarte uşor şi fără 
nici o teamă să îl străpungă cu suliţele lor ascuţite. 

După ce s-au mai învârtit de câteva ori în jurul lui, negrii, 
la un semn al lui Numabo, s-au repezit deodată asupra lui. 
Deşi tânărul locotenent a izbit în dreapta şi în stânga, a fost 
copleşit repede şi lovit puternic cu cozile suliţelor. 

Negri l-au smucit cu brutalitate de picioare, i-au legat 
mâinile la spate şi l-au împins să meargă spre junglă. 

În timp ce paznicul din urma lui îl înţepa cu coada suliţei 
să meargă mai repede, locotenentul Smith-Oldwick încerca 
să descopere misterul motivului care i-a determinat pe 
negri să îl prindă viu. 

Ştia bine că este prea departe în interiorul pădurilor ca 
uniforma lui să fi trezit interesul acestui trib până la care, 
probabil, vestea războiului mondial încă nu a ajuns. Astfel 
nu putea decât să îşi închipuie că întâmplarea l-a făcut să 
cadă în mâinile războinicilor unui mare domnitor al negrilor 
şi că soarta lui va atârna de capriciul aceluia. 

Au mers astfel poate vreo jumătate de oră, când englezul a 
văzut înaintea lor un luminiş pe malul râului, un sat cu 
colibe acoperite cu stuf şi după puţin timp a fost condus pe 
poarta satului în strada principală, de fapt, unica lui stradă. 

Imediat a fost înconjurat de un grup de copii, femei şi 
războinici, devenind centrul atenţiei într-o mulţime aprinsă, 


a cărei intenţie părea că nu e alta decât să îl termine cât 
mai repede. 

Femeile erau mai veninoase decât bărbaţii, izbindu-l şi 
zgâriindu-l ori de câte ori puteau să îl ajungă, până când, în 
cele din urmă, Numabo, şeful, a fost nevoit să intervină ca 
să îl scoată din ghearele lor, păstrându-l, bineânţeles, 
pentru un alt scop. 

În timp ce războinicii încercau să împrăştie mulţimea, 
pentru a croi un drum până la o colibă, Smith-Oldwick a 
văzut venind spre el, din partea opusă a satului, un număr 
de negri care purtau părţi de uniformă germană. 

A rămas destul de surprins şi primul gând care l-a avut a 
fost acela că tocmai a intrat în contact cu o parte din 
armata despre care auzea că ar înainta dinspre coasta de 
apus şi în căutarea căreia a pornit el cu aeroplanul. 

Un zâmbet trist i-a fluturat pe buze, gândindu-se la 
împrejurările nefericite în care a făcut această descoperire, 
pentru că, deşi nu şi-a pierdut cu totul speranţa, îşi dădea 
seama că numai printr-o minune ar fi putut scăpa de aceşti 
oameni. 

Printre negri îmbrăcaţi numai cu o parte a uniformei 
germane era şi un individ înalt, într-o tunică cu galoane de 
sergent; dar cum l-a zărit pe ofiţerul englez un strigăt de 
triumfi a izbucnit de pe buze şi imediat după aceea, semenii 
lui au repetat strigătul, apropiindu-se de prizonier. 

— Unde l-aţi prins pe englez? a întrebat Usanga, sergentul 
cel negru, pe şeful Numabo. Mai erau şi alţii cu el? 

— A coborât din cer, a răspuns şeful, într-un obiect ciudat 
care zboară ca o pasăre şi care la început ne-a provocat 
teamă; dar am stat şi l-am studiat mai mult timp şi am văzut 
că nu era viu. După ce albul acesta a coborât din el, a 
continuat să explice şeful, noi l-am atacat şi l-am prins cu 
toate că mai întâi mi-a ucis câţiva războinici; dar şi noi 
suntem oameni curajoşi şi mari războinici. 

— A zburat prin cer până aici? a întrebat Usanga, cu ochii 
holbaţi de mirare. 


— Da, după cum ţi-am spus, într-un obiect mai mare care 
semăna cu o pasăre. Obiectul acela a rămas acolo unde a 
coborât, ştii, după cotitura a doua a râului. Noi l-am lăsat 
acolo, neştiind ce este şi fiindu-ne frică să ne atingem de el. 
Poate că este tot acolo, dacă nu o fi zburat până acum. 

— Nu poate să zboare acum, a zis Usanga, dacă nu este şi 
omul acesta înăuntru. 

— Dar ce este aceea? 

— Este un lucru teribil, care ne-a îngrozit soldaţii, pentru 
că zbura noaptea spre taberele noastre şi arunca cu bombe 
în noi. Bine că l-aţi prins, deoarece v-ar fi făcut şi vouă la 
fel, ucigându-vă pe toţi. Englezii aceştia sunt nişte oameni 
foarte răi. 

— De acum nu o să mai zboare, a zis Numabo. Nu este dat 
oamenilor să zboare prin aer. Numai dracii fac lucruri de 
acest fel. 

Cu acestea, şeful satului l-a împins cu brutalitate pe 
tânărul ofiţer spre o colibă din mijlocul celorlalte, unde l-a 
lăsat în paza a doi războinici puternici. 

A trecut mai mult de o oră, timp în care prizonierul a 
rămas singur cu propriile lui proiecte, care nu erau decât 
încercări neobosite dar şi zadarnice, ca să desfacă 
legăturile cu care a fost legat de încheieturile mâinilor. 

Mai târziu, încercările i-au fost întrerupte de sosirea 
sergentului negru Usanga, care a intrat în colibă şi s-a 
apropiat de el. 

— Ce au intenţia să facă cu mine? a întrebat englezul. Apoi 
a continuat cu puţină speranţă în glas: 

— "Ţara mea nu este în război cu acest trib. Văd că d-ta ştii 
limba lor. Spune-le că nu le sunt duşman, că poporul meu 
este prietenul negrilor şi să mă lase să plec în pace. 

Usanga a râs batjocoritor: 

— Ei nu pot să facă vreo deosebire între un englez şi un 
german, a răspuns el. Lor le este indiferent din ce neam 
eşti. Ei atâta ştiu: că eşti alb şi prin urmare le eşti duşman. 


— Atunci de ce m-au prins viu şi nu m-au omorât? a 
întrebat locotenentul. 

— Vino aici! l-a poftit Usanga, conducându-l până la uşa 
colibei. Priveşte acolo, a adăugat el, arătându-i cu degetul 
marginea satului unde a fost lăsat un spaţiu mai mare între 
colibe, ca un fel de piaţă. 

Locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick a văzut acolo un 
număr mare de negrese, unele ocupate să adune uscături şi 
lemne în jurul unui stâlp, iar altele pregătind focuri 
dedesubtul unor oale de gătit aşezate pe câteva pietroaie. 

Ceea ce indica această privelişte sinistră era destul de 
lămurit pentru englez. 

Usanga îl privea, în timpul acesta, cu multă atenţie, dar 
dacă se aştepta să fie răsplătit cu gesturi care să îi trădeze 
teama, se înşela amarnic, căci tânărul locotenent nu a făcut 
decât să ridice din umeri şi să îi spună calm: 

— Aşadar, doriţi cu orice preţ să mă mâncaţi? 

— Eu nu, şi nici oamenii mei, a răspuns Usanga. Noi nu 
mâncăm carne de om. Sătenii sunt aceia care te vor mânca, 
dar şi noi îi vom ajuta, când te vor ucide, englezule. 

Locotenentul s-a oprit în uşa colibei, ca spectator interesat 
al organizărilor pentru teroarea ce avea să urmeze şi care 
să pună capăt existenţei sale pământeşti într-un mod 
îngrozitor. 

Cu greu şi-ar fi putut imagina cineva că un sentiment de 
teamă l-a scuturat din temelie, teamă care, chiar dacă ar fi 
avut-o, o ascundea foarte bine sub o mască de indiferenţă 
imperturbabilă. 

Până şi brutalul Usanga a fost impresionat de curajul 
victimei sale; deşi a venit cu intenţia să-şi bată joc şi să-l 
tortureze pe prizonier, nu a făcut niciuna nici alta. S-a 
mulţumit doar să vorbească despre rasa albă cu cea mai 
mare răutate, în special despre englezi, pentru groaza pe 
care aviatorii acestora au insuflat-o în trupele indigene 
germane din Africa de răsărit. 


— De acum, a încheiat el, nu vei mai zbura cu pasărea 
aceea mare, aruncând cu bombe asupra noastră din cer... 
voi avea eu grijă de aceasta. 

Apoi s-a apropiat de un grup format din soldaţii lui care s- 
au adunat lângă un stâlp, unde glumeau şi râdeau cu 
femeile. 

După câteva minute, englezul i-a văzut ieşind pe poarta 
satului şi gândurile sale s-au îndreptat din nou către 
planurile de evadare care îl obsedau. 

La o distanţă de câţiva kilometri mai la nord de sat, pe o 
mică ridicătură de pământ şi foarte aproape de malul 
râului, acolo unde jungla, oprindu-se la poalele unei movile, 
a lăsat liber câteva părţi de teren, un bărbat şi o fată erau 
foarte ocupați cu construcţia unei mici căsuțe în centrul 
căreia au clădit, cu un timp înainte, o colibă de stuf, lipită cu 
lut. 

Lucrau amândoi aproape fără să schimbe vreun cuvânt, 
cerându-şi doar câte o explicaţie, sau punându-şi câte o 
întrebare ocazională. 

Bărbatul, era aproape gol; avea doar o tunică aruncată ca 
un şal peste şolduri. Avea pielea netedă, bronzată de arşiţa 
soarelui. Mişcările sale aveau o graţie deosebită, iar când 
ridica un obiect greu, părea că nu face mai mult efort decât 
dacă ar fi ridicat mâinile goale. 

El o privea destul de rar; fata însă îl privea mai insistent 
pe bărbatul de lângă ea, zugrăvindu-i-se pe chip o expresie 
de nedumerire, ca şi cum el ar fi fost o enigmă pe care ea 
nu o putea rezolva. 

Adevărul este că, în ceea ce simţea ea faţă de el, era şi o 
nuanţă de respect, deoarece, în timpul scurt cât au fost 
împreună, a descoperit la acest om de statură uriaşă şi cu o 
înfăţişare aproape dumnezeiască, multe calităţi de 
supraom, amestecate cu apucături de fiară. La început, nu a 
simţit decât groaza inconştientă a femeii pe care i-o inspira 
situaţia în care se afla. 


Era groaznic numai faptul că se afla singură în mijlocul 
unei jungle necunoscute şi neexplorate din Africa centrală, 
cu un om sălbatic; dar să mai ştie şi că acest om este un 
duşman care o ura pe ea şi pe toţi cei care făceau parte din 
neamul ei, însemna să nu îi mai rămână nici o urmă de 
speranţă că i-ar fi acordat cea mai mică atenţie de 
consideraţie. 

L-a văzut pentru prima oară acum câteva luni, când ela 
intrat în localul înaltului comandament german din Africa- 
de-Est şi l-a răpit pe nefericitul maior Schneider, despre a 
cărui soartă nu s-a mai putut afla nimic. 

L-a mai văzut încă o dată când a salvat-o din ghearele 
leului şi după ce i-a mărturisit că a recunoscut-o în tabăra 
englezilor, a luat-o ca prizonieră. 

Ea însă, profitând de un moment de neatenţie din partea 
lui, l-a doborât cu o lovitură de revolver în moalele capului, 
reuşind astfel să se elibereze. Vedea însă bine că el nici 
acum nu căuta să se răzbune personal pentru gestul ei 
necugetat, după cum acesta a dovedit-o şi în noaptea aceea 
la Wilhelmstal, când l-a ucis pe căpitanul Fritz Schneider iar 
pe ea a lăsat-o în viaţă. 

Nu, nu era în stare să îl pătrundă. O ura, dar în acelaşi 
timp o proteja. lar acest lucru era cert. O dovadă mult mai 
recentă a fost momentul când a oprit maimuţele înainte să o 
sfâşie în bucăţi, după ce ea a reuşit să fugă din satul 
Wamabo în care Usanga, sergentul negru, a adus-o ca 
prizonieră. 

Dar care era motivul pentru care el o salva tot timpul când 
era în primejdie? 

Cu ce scop sinistru o proteja acest inamic sălbatic din 
primejdia celorlalţi locuitori din această junglă furioasă? 

Căuta să înlăture gândul la probabila soartă care o 
aştepta, dar tocmai acest gând persista deasupra celorlalte 
gânduri ale ei, cu toate că trebuia să admită că în 
comportamentul acestui om faţă de ea, nu exista nimic care 
să îi arate că teama ei era justificată. 


Probabil că şi ea făcea greşeala să-l judece după criteriul 
celorlalţi oameni şi fiindcă îl considera ca pe o fiinţă 
sălbatică. 

Credea, de asemenea, că nu se putea aştepta la mai mult 
cavalerism de la el decât ar fi găsit la ceilalţi oameni 
civilizaţi pe care i-a cunoscut. 

Domnişoara Bertha Kircher era din principiu o bună şi 
veselă camaradă. Nu se lăsa niciodată copleşită cu uşurinţă 
de gânduri negre şi mai mult ca toate, îi plăcea să meargă 
în lume, unde avea prilejul să schimbe idei, să converseze, 
ceea ce însemna adevărata deosebire dintre om şi alte 
animale. 

Pe de altă parte, Tarzan se mulțumea cu el singur. 

Anii mulţi pe care i-a petrecut în semisingurătate, printre 
fiinţe a căror putere de expresie orală era extrem de 
limitată, l-au obişnuit să nu fie sclavul convorbirii altora. 

Mintea lui activă nu era niciodată în repaus, dar pentru că 
ceilalţi camarazi din junglă nu puteau să urmeze ideile lui şi 
nici să priceapă imaginile vii pe care mintea lui de om le 
expunea, a învăţat de mult timp să le păstreze doar pentru 
el, aşa că nici acum nu a simţit nevoia să se împărtăşească 
altora. 

Acest fapt, pe lângă antipatia pe care o nutrea pentru fată, 
era suficient să-i pecetluiască buzele dincolo de dialogul 
strict necesar. Din acest motiv lucrau amândoi, aproape 
fără să îşi vorbească. 

Bertha Kircher nu putea să-şi dezmintă firea ei de femeie, 
aşa că a descoperit destul de repede cât este de plictisitor 
să ai lângă tine pe cineva căruia să îi poţi vorbi, dar care să 
nu aibă nici un chef să ţină pasul unui dialog. 

Teama de acest om a dispărut încet-încet şi acum era 
cuprinsă de nenumărate curiozităţi nesatisfăcute, fie la 
planurile lui de viitor în ceea ce o privea pe ea, fie relativ la 
chestiuni mai personale în ceea ce îl privea pe el însuşi. 

Era chiar firesc ca ea să se întrebe cu uimire,şi interes, 
care au fost antecedentele vieţii lui singuratice şi atât de 


ciudate în junglă şi cum a ajuns să lege o prietenie cu 
antropoizii care nu îi inspirau nici o infimă de teamă. 

Odată cu dispariţia fricii care a stăpânit-o un timp destul 
de îndelungat, fata a devenit atât de îndrăzneață încât a 
reuşit să îi mai adreseze câte o întrebare. 

— Ce ai de gând să faci după ce coliba şi gardul vor fi 
terminate? 

— Mă voi duce pe coasta de apus unde m-am născut, a 
răspuns larzan. 

Dar văzând nedumerirea din ochii fetei, a adăugat: 

— Nu ştiu când voi porni. Am timp toată viaţa să o fac şi nu 
văd nici un motiv să mă grăbesc. Noi nu alergăm tot timpul 
dintr-un loc în altul cât mai repede posibil cum faceţi voi, în 
lumea civilizată. După ce voi sta destul aici, voi pleca spre 
apus, dar voi avea mai întâi grijă să îţi las un loc unde să 
poţi dormi în siguranţă şi să înveţi cum să te aprovizionezi 
cu cele necesare pentru a putea să trăieşti. Oare va fi 
necesar mult timp pentru aceasta? 

— Cum? Vrei să pleci şi să mă laşi singură aici? a exclamat 
fata, cu o voce care îi trăda groaza insuflată de o asemenea 
perspectivă. 

Şi văzând că el nu răspunde, a continuat: 

— Vrei să mă laşi singură în jungla asta înfiorătoare, pradă 
fiarelor şi oamenilor sălbatici, la sute de kilometri distanţă 
de orice aşezare a albilor, într-un ţinut în care ştii bine că 
nu a călcat încă nici un picior de om civilizat? 

— De ce nu? a obiectat Tarzan flegmatic. În primul rând că 
nu eu te-am adus aici şi în al doilea rând, crezi că ar 
proceda oare altfel bărbaţii din rasa ta cu o femeie care 
aparţine inamicului? 

— Da! a exclamat fata. Bineânţeles. Nici un bărbat din ţara 
mea nu ar părăsi o femeie albă ştiind că rămâne singură în 
aceste locuri oribile, pline de groază. 

Tarzan a ridicat, plictisit, din umeri. Toată discuţia i se 
părea fără nici un rost şi, în altă ordine de idei, îi era 


dezagreabilă pentru că vorbea nemţeşte; era o limbă pe 
care o detesta la fel de mult ca şi poporul care o folosea. 

Ar fi dorit ca şi fata să ştie engleza, dar chiar o dată cu 
acest gând şi-a amintit că a văzut-o o dată travestită în 
ofiţer în tabăra englezilor, unde continua să spioneze în 
favoarea nemților... deci, probabil, ştia şi această limbă. 

— Ştii limba engleză? a întrebat-o el. 

— Desigur că ştiu, a răspuns, dar nu aş fi crezut că o ştii şi 
tu. 

Tarzan a privit-o aproape uimit când fata a remarcat 
aceasta, dar nu a scos nici un cuvânt. S-a întrebat numai 
care era motivul pentru care fata se îndoia de facultatea 
unui englez de a îşi vorbi limba. 

Şi-a dat imediat seama că ea l-a considerat o fiară din 
junglă care a învăţat întâmplător limba germană, umblând 
des prin ţinuturile colonizate de nemți. 

Şi, într-adevăr, că numai prin acele locuri a avut ocazia să 
îl vadă, aşa că nu avea de unde să ştie că el era englez şi că 
şi locuinţa sa era într-un ţinut de sub dominaţia engleză. 

— E bine şi aşa, a realizat el, ca fata să ştie cât mai puţin 
despre mine, deoarece cu atât pot eu mai mult să aflu 
despre activitatea ei în folosul germanilor, precum şi despre 
sistemul de spionaj german, al cărui reprezentant este ea. 

S-a gândit, deci, să îi lase părerea care şi-a făcut-o despre 
el, adică să creadă tot ce îi arătau aparențele: un locuitor 
sălbatic al junglei, care nu avea nici rasă şi nici ţară şi care 
îi ura pe toţi albii. 

În această privinţă nu se înşela pentru că, într-adevăr, 
tocmai aceste lucruri şi le închipuia fata despre el, ceea ce 
de fapt nu era decât o explicaţie plauzibilă a atacurilor 
asupra maiorului Schneider şi a fratelui acestuia, căpitanul 
Fritz. 

Au lucrat, deci, aşa în tăcere la căsuţă şi la împrejmuirea 
care acum era aproape sfârşită, fata ajutându-l cum putea 
mai bine. 


El nu putea să observe acest fapt decât cu oarecare ciudă, 
deşi în sufletul său aproba impulsul pe care ea îl manifesta 
atât de des oferindu-i o mână de ajutor în munca destul de 
anevoioasă a culesului şi aranjatului tufişelor ghimpoase 
care ar fi constituit apărarea lor provizorie împotriva 
nenumăratelor carnivore de acolo. 

Mâinile şi braţele ei însângerate erau dovezi clare ale 
numeroaselor vârfuri ascuţite ale ghimpilor în care s-a 
înţepat şi s-a zgâriat, aşa că, deşi o considera o duşmancă, 
totuşi, se simţea jenat să o lase să facă o astfel de muncă, 
aşa că i-a spus răspicat să înceteze. 

— De ce? a întrebat ea. Nu mă doare mai mult decât te 
doare pe tine şi pe de altă parte, împrejmuirea o faci mai 
mult pentru mine, pentru apărarea mea, aşa că nu văd 
motivul pentru care nu aş lucra şi eu. 

— Tu eşti femeie, a răspuns Tarzan, şi acest gen de muncă 
nu este pentru femei. Dacă ţii neapărat să faci ceva atunci 
ia vasele acelea şi mergi să le umpli cu apă din râu. S-ar 
putea să ai nevoie de apă când eu nu voi fi aci. 

— Când nu vei fi aici? a repetat ea. Chiar ai de gând să 
pleci atât de curând? 

— Imediat ce am terminat căsuţa, merg să vânez ceva ca 
să putem mânca, a răspuns el; iar mâine, merg din nou şi o 
să te iau cu mine ca să îţi arăt cum poţi vâna singură, după 
ce voi pleca definitiv. 

Fata, fără să mai spună un cuvânt, a luat vasele pe care 
Tarzan a avut grijă să le aducă şi a pornit cu ele spre râu. 

În timp ce le umplea cu apă, nu putea să nu se gândească 
cu multă îngrijorare la viitor, ştiind acum că Tarzan, după 
cele ce i-a spus, nu a făcut altceva decât să îi pronunţe 
sentinţa de moarte. 

Da, pentru că din momentul când avea el de gând să plece, 
moartea ei era mai mult ca sigură, nemaiputând fi atunci, 
decât o chestiune de timp foarte scurt, până când jungla o 
va privi ca pe o pradă. 


Şi ca să dea o şi mai mare convingere cugetului său şi-a 
pus întrebarea: cum ar putea o femeie singură să spere că 
ar fi capabilă să combată forţele sălbatice de distrugere, 
forţe care constituiau cea mai mare parte a existenţei din 
junglă. 

Era atât de preocupată de problemele acestea încât nu 
mai vedea şi nici nu mai auzea nimic din ceea ce se 
petrecea în jurul ei. 

A umplut vasele cu apă cu un gest mecanic şi luându-le de 
jos s-a întors încet spre căsuţă, dar a scos imediat un țipăt 
înăbuşit şi a făcut un pas în spate, deoarece în faţa ei se 
înălța ca un munte, tăindu-i calea spre colibă, o figură 
amenințătoare. 

Go-lat, regele tribului de maimuțe, fiind la vânătoare, s-a 
îndepărtat puţin de tribul său şi a văzut-o când mergea spre 
râu, iar acum stătea, oprind-o din drum. 

Go-lat nu era o fiinţă frumoasă, dacă l-am fi judecat după 
criteriile omenirii civilizate. Toate femelele din tribul său 
însă şi chiar Go-lat însuşi, susțineau că blana lui neagră ca 
lutrul şi cu fire argintii, braţele lui enorme atârnând până la 
genunchi, capul lui ca o ghiulea înfiptă între umeri, erau 
semne de o rară frumuseţe. 

Dar nici nu putea să creadă altfel, când ochii lui fioroşi şi 
injectaţi de sânge, gura lui enormă şi colții puternici, nu 
făceau decât să mărească adorarea din partea tuturor 
femelelor pentru acest Adonis al junglei. 

Fără îndoială că în minusculul său creier sălbatic s-a 
născut convingerea că şi această femelă străină, care 
aparţinea lui larmangani, trebuia să privească cu aceeaşi 
admiraţie această creatură atât de frumoasă ca el; căci cine 
s-ar fi putut îndoi de faptul că frumuseţea lui o întrecea pe 
cea a maimuţei albe care nici măcar nu avea păr pe corp. 

Bertha Kircher nu a văzut în el decât o fiară urâtă, o 
caricatură de om, îngrozitoare şi teribilă. 

Dacă ar fi ştiut Go-lat ce îi trecea ei prin minte, s-ar fi 
întristat şi cu siguranţă ar fi atribuit această calificare unei 


lipse complete de discernământ estetic din partea ei. 

Tarzan a auzit însă strigătul fetei şi uitându-se spre acel 
loc a văzut imediat cauza care a îngrozit-o. 

Sărind dintr-o mişcare, a alergat spre ea, în timp ce Go-lat 
s-a apropiat de fată, arătându-i sentimentele prin sunete 
surde care, deşi nu erau în realitate decât vorbe amicale, 
fetei i se părea că sunt mârâiturile unei bestii furioase. 

Când Tarzan a ajuns mai aproape de ei, a strigat ceva 
maimuţoiului şi fata a auzit atunci, de pe buzele lui 
omeneşti, sunete identice cu cele care ieşeau de pe buzele 
antropoidului. 

— Nu îi fac nici un rău, a răspuns Go-lat. 

— Ştiu asta, dar ea nu ştie. Ea este ca şi Numa sau Sita, 
care nu pricep limbajul nostru. Crede că ai venit să îi faci 
vreun rău. 

În timpul acesta, Tarzan a ajuns lângă fată. 

— Nu îţi face nimic, a zis el. Să nu îţi fie frică. Maimuţoiul 
acesta s-a săturat de lecţia pe care i-am dat-o. Ştie acum 
cine este Tarzan. Nu se va atinge de ceea ce este a lui 
Tarzan. 

Fata a aruncat repede o privire spre faţa lui şi a observat 
că fraza pe care a rostit-o nu însemna nimic pentru el şi că 
dreptul de proprietate pe care şi l-a asumat asupra ei era 
ca şi asupra căsuţei, de exemplu: un nou mijloc de ao 
ocroti. 

— Dar îmi este tare frică de el, a articulat fata. 

— Să nu îţi trădezi frica. Vei fi de multe ori înconjurată de 
maimuțe. Să ştii că în mometele acelea eşti mai în siguranţă 
decât oricând. 

Şi văzând uimirea din ochii ei, a continuat să îi explice 
ceea ce credea el că ar fi necesar în această privinţă. 

— Înainte să plec, îţi voi da mijloacele cu care să te poţi 
apăra dacă vreunul din ei ar vrea să încerce să fie împotriva 
ta. Dacă aş fi în locul tău, aş încerca să fiu cât mai mult în 
preajma lor. În junglă există puţine animale care ar îndrăzni 
să atace aceste maimuțe, mai ales când sunt mai multe 


împreună. Dacă le dai ocazia să vadă că îţi este frică de ele, 
nu va trece mult şi vor căuta să profite de această 
slăbiciune a ta, iar viaţa îţi va fi atunci ameninţată 
necontenit. În primul rând femelele te vor ataca. Eu le voi 
spune că poţi să te aperi şi că eşti capabilă să le ucizi. Îţi voi 
arăta cum să faci asta la momentul potrivit şi atunci te vor 
respecta şi se vor teme de tine. 

— Voi încerca, a zis fata cu resemnare, dar mă tem că va fi 
ceva foarte dificil; iar acest animal este cea mai 
îngrozitoare creatură pe care am întâlnit-o vreodată. 

Tarzan a zâmbit şi îi spuse un mare adevăr: 

— Fără îndoială că şi el crede acelaşi lucru despre tine. În 
acest timp au venit şi celelalte animale în luminiş, aşa că 
Tarzan şi fata erau acum în centrul unui grup destul de 
mare de maimuţoi cu femelele lor bătrâne şi tinere şi cu 
puii, unii de gâtul mamelor, alţii jucându-se pe lângă 
picioarele lor. 

Cu toate că au văzut-o pe fată în noaptea dansului, când 
Sita a provocat-o să sară din ascunzişul ei în arena în care 
maimuţele dansau, totuşi, mai arătau o mare curiozitate, 
acum după ce au revăzut-o. 

Unele dintre femele s-au apropiat foarte mult şi prinzând 
hainele ei între degete, făceau o mişcare ca şi cum ar 
smulge fire de păr comentând în această privinţă una cu 
alta, în limba lor ciudată. Fata, făcând un efort a întregii 
sale voințe de care era capabilă, a reuşit să treacă prin 
această încercare fără să arate nici o urmă de frică şi nici 
dezgustul de care era cuprinsă. 

Tarzan o privea cu un zâmbet oarecum batjocoritor. 

El nu s-a îndepărtat atât de mult de contactul pe care l-a 
avut cu lumea civilizată încât să nu realizeze tortura pe 
care fata o suferea, dar nu îi era deloc milă de această 
femeie din neamul duşmanilor cruzi şi care, fără îndoială, 
merita suferinţe cât mai năprasnice. 

Dar cu toate aceste sentimente pe care le avea pentru ea, 
era nevoit să admire minunata ei desfăşurare de curaj. 


La un momet dat, s-a întors spre maimuțe spunându-le: 

— Tarzan merge să vâneze pentru el şi pentru femela lui. 
Ea va rămâne singură aici, în colibă. Aveţi grijă ca niciunul 
din trib să nu îi facă vreun rău. Aţi înţeles? 

Maimuţele au dat afirmativ din cap. 

— Nimeni nu se va atinge de ea, a zis Go-lat. 

— Desigur că nu, a zis Tarzan. Pentru că altfel Tarzan vă 
va ucide. 

După aceea s-a adresat fetei: 

— Eu mă duc la vânătoare. Tu să stai în colibă. Maimuţele 
mi-au promis că nu se vor atinge de tine. Îţi las, totuşi, 
sulița mea. Este cea mai bună armă pe care o poţi folosi 
când e nevoie să te aperi, dar nu cred că vei fi în primejdie, 
în scurtul timp cât voi lipsi. 

A condus-o până la căsuţa pe care au construit-o şi după 
ce fata a intrat, a închis dechizătura cu crengi ghimpate şi a 
pornit spre pădure. 

Fata l-a privit cum traversează poiana, observând 
mişcările lui elegante, care se armonizau atât de bine cu 
perfecțiunea corpului său. 

La marginea pădurii, el s-a aruncat uşor într-un copac şi a 
dispărut din ochii ei iar ea, nefiind decât femeie, a intrat în 
colibă şi trântindu-se jos, a izbucnit în plânsete. 

CAPITOLUL X. 

Prins de sălbatici. 

Tarzan îl căuta pe Bara, cerbul sau pe Horta, mistrețul, 
pentru că din toate animalele din junglă carnea acestor 
două i s-ar fi părut mai gustoasă femeii pentru care a plecat 
să vâneze. 

Dar cu toate că nările lui sensibile erau concentrate în 
căutarea acestui vânat şi cu toate că a mers o distanţă 
destul de mare, nu a fost răsplătit nici cu cea mai mică 
urmă de miros a unuia dintre aceste animale. 

Mergând tot pe lângă râu, unde spera să îl găsească mai 
uşor pe Bara sau pe Horta, a simţit la un moment dat un 
miros puternic care emana din satul Wamabo. 


Cum Tarzan era întotdeauna pregătit să facă o vizită 
nepoftită inamicilor lui ereditari, Gomanganii, a făcut un 
ocol şi a ajuns în partea din spatele satului. 

Aici, dintr-un copac ale cărui crengi atârnau peste gard, a 
început să observe ceea ce se petrecea în sat şi a văzut 
pregătirile care se făceau. După experienţa sa, a 
recunoscut imediat că acestea erau destinate uneia 
dintre acele petreceri îngrozitoare, în care predomina 
consumul de carne de om. 

Una dintre distracţiile lui principale era aceea de a juca 
negrilor farse diverse, simțind astfel o plăcere nebună şi o 
distracţie deosebită de cea pe care i-ar fi oferit-o jungla. Se 
amuza necăjindu-i şi îngrozindu-i pe săteni. 

Şi acum chiar, dacă ar fi putut să îi frusteze de obiectul 
petrecerii lor, ar fi gustat o bucurie excesivă. Astfel, a 
cercetat satul din priviri ca să găsească vreun indiciu 
despre locul unde se afla prizonierul. Imaginea sa era însă 
împiedicată de frunzişul des al copacului în care stătea, aşa 
că, pentru a obţine o vedere mai bună, s-a strecurat uşor 
spre vârful crengii. 

Cunoştiinţele lui despre pădure atingeau perfecțiunea, dar 
cu toată minunăţia simţurilor sale nu ar fi putut să fie 
infailibil. 

Creanga pe care înainta acum, îndepărtându-se de 
trunchiul copacului, nu era mai subţire decât altele care i- 
au susţinut greutatea de nenumărate ori. 

În ansamblu părea destul de sănătoasă; era înfrunzită de 
la un capăt la celălalt, iar Tarzan nici măcar nu a bănuit că 
la cotorul acestei crengi un gândac a reuşit să găurească 
lemnul, mâncând aproape jumătate din partea solidă a 
acestuia pe dedesubtul cojii. 

Astfel, ajungând mai aproape de vârf, creanga a pleznit 
dintr-o dată de lângă trunchi, fără ca el să fi fost cât de cât 
prevenit. 

Mai jos de această creangă nu mai era niciuna de care ar 
fi putut să se agaţe, iar când a pornit să cadă, piciorul i s-a 


împiedicat de o plantă parazită care l-a făcut să se 
rostogolească peste cap şi să cadă lat pe spate în mijlocul 
străzii satului. 

Negrii speriaţi de troznetul crengii când aceasta s-a rupt 
şi de zgomotul produs de trecerea corpului său printre 
crengi, au ieşit în fugă din colibe pentru a se înarma; iar 
când cei mai curajoşi dintre ei au ieşit, au văzut un corp 
omenesc, alb şi aproape gol, zăcând întins şi nemişcat acolo 
unde a căzut. 

Împinşi de faptul că nu se mişca, s-au apropiat şi 
nemaivăzând pe altcineva care să îl fi însoţit, vreo 
doisprezece dintre ei au venit în fugă şi l-au înconjurat cu 
suliţele pregătite să îl străpungă, la orice semn de 
împotrivire. 

La început, au crezut că a murit din cauza căzăturii, dar 
după ce l-au examinat mai de aproape, au descoperit că nu 
este decât ameţit. 

Un războinic a propus să îi pună capăt zilelor printr-o 
împunsătură de suliță, dar Numabo a intervenit, oprindu-i. 

— Legaţi-l! a poruncit el. În seara aceasta ne vom hrăni cu 
toţii din belşug. 

L-au legat deci de mâini şi de picioare cu curele tari, 
transportându-l în coliba în care locotenetul Smith-Oldwick 
îşi aştepta sfârşitul. 

Englezul a fost şi el legat, cu puţin timp înainte, de mâini şi 
de picioare, de teamă ca nu cumva să scape în ultimul 
moment şi astfel să fie frustaţi de petrecerea lor. 

Între timp, o mulţime de negri s-a strâns în jurul colibei ca 
să poată să îl vadă şi ei pe noul prizonier, dar Numabo a 
dublat numărul paznicilor de la intrarea în colibă, temându- 
se ca nu cumva vreun sătean, ameţit de bucurie să o ia 
înaintea celorlalţi şi astfel, să fie lipsiţi de plăcerile dansului 
morţii, care preceda uciderea victimelor. 

Tânărul englez a auzit şi el zgomotul când Tarzan a căzut 
printre crengile copacului, precum şi învălmăşeala din sat 
care a urmat imediat după aceea. Aşa cum stătea cu spatele 


rezemat de peretele colibei, îl privea pe colegul lui de 
închisoare, adus de negri. Pe faţa lui se observa clar un 
sentiment de surprindere şi milă. 

A observat imediat că nu a mai întâlnit niciodată un 
specimen mai perfect din rasa umană decât acela care 
zăcea fără cunoştinţă în faţa lui şi se întreba căror 
împrejurări nefericite se datora căderea lui în mâinile 
negrilor. 

Evident, după toate aparențele, noul prizonier era şi el tot 
atât de sălbatic ca şi cei care l-au prins, dacă 
îmbrăcămintea şi armele ar fi fost un criteriu just după care 
să poţi judeca. 

Dar tot atât de clar era şi faptul că, după forma bine făcută 
a capului şi a trăsăturilor sale regulate, nu părea să fie 
nicidecum unul dintre acei tâmpiţi care revin la sălbăticie 
chiar în mijlocul satelor sau orăşelelor civilizate. 

A mai observat după un timp, că pleoapele noului venit se 
mişcau. Încet-încet, fluturând din când în când din pleoape, 
străinul a deschis ochii, privind nedumerit în jurul său. 

Dar odată cu revenirea sa, privirile lui şi-au reluat 
expresia unei inteligenţe vii şi după câteva clipe, făcând un 
efort, s-a întors pe o parte, ridicându-se de la şolduri. 

Acum stătea în faţa englezului şi văzându-i mâinile şi 
picioarele strâns legate, a zâmbit cu amărăciune. 

— Îşi vor umple bine burţile în seara aceasta, a zis el. 
Englezul a zâmbit şi el la rândul lui. 

— După gălăgia pe care o fac, trebuie să fie grozav de 
flămânzi. Vroiau să mă mănânce viu de când m-au adus aici. 
Dar pe tine cum te-au prins? 

Tarzan a dat descurajat din umeri: 

— Din greşeala mea, a răspuns el. Merit să fiu mâncat. M- 
am întins prea mult la vârful unei crengi care nu mă putea 
susţine, iar când s-a rupt, în loc să cad în picioare, m-am 
împiedicat şi am căzut în cap. Altfel nu m-ar fi prins de viu. 

— Nu este nici o şansă de evadare? a întrebat englezul. 


— Am mai scăpat o dată, a zis Tarzan şi i-am văzut şi pe 
alţii care au reuşit să fugă. Am văzut un om luat chiar de 
lângă par, după ce i-a fost străpuns corpul de vreo zece 
sulițe şi s-a aprins chiar focul de la picioarele sale. 

Locotenentul Smith-Oldwick s-a cutremurat din cap până 
în picioare. 

— Dumnezeule! a exclamat el. Sper să nu fiu supus acestei 
torturi. Pot rezista la orice, numai de foc îmi este frică. Şi m- 
aş dispreţui pe mine însumi dacă ar fi să cedez măcar o 
clipă, în ultimul moment, în faţa acestor demoni. 

— Nu te îngrijora, a zis Tarzan. Nu durează mult. Nu este 
nici pe jumătate atât de rău pe cât se pare. Ai numai un 
moment-două, de durere înainte să îţi pierzi cunoştinţa. La 
urma urmei, a continuat el după o clipă de gândire, este o 
moarte ca oricare alta. Tot o să murim o dată. Ce deosebire 
este dacă va fi deseară sau peste un an, atâta timp cât am 
trăit deja o bună parte din viaţă! Şi crede-mă că am trăit! 

— Cred că filosofia ta este foarte bună, prietene, dar nu 
pot să spun că este şi satisfăcătoare. 

Tarzan a râs cu poftă. 

— Mai bine rostogoleşte-te până aici ca să pot să ajung cu 
dinţii până la legăturile tale. 

Englezul a făcut după cum i-a spus Tarzan şi acesta a 
început să îi roadă curelele. 

Le simţea cum se desfăceau sub efortul său. Încă puţine 
clipe şi se vor desface şi atunci, va fi mai simplu pentru 
englez ca să îl dezlege şi pe el. 

Dar tocmai în momentul acela a intrat în colibă o santinelă 
care, văzând ceea ce făcea noul prizonier, l-a lovit puternic 
în cap cu coada suliţei. 

După aceea a chemat şi celelalte santinele şi au năvălit pe 
nenorociţii de prizonieri, bătându-i fără milă şi legându-i 
mai zdravăn decât au fost, câte unul de fiecare perete al 
colibei, faţă în faţă. 

La plecarea lor, Tarzan l-a privit, dând din cap, pe colegul 
său de suferinţă. 


— Cât mai avem viaţă trebuie să avem şi speranţă, a zis el, 
dar fără curajul cu care pronunţa altădată vechea lui 
deviză. 

Locotentul Harold Percy Smith-Oldwick a zâmbit cu 
tristeţe. 

— Văd însă că ni s-a scuturat de tot şi una şi alta, a zis el. 
Îmi pare rău că nu mai este mult până la cină. 

Zu-tag vâna singur undeva mai departe de restul 
maimuţelor lui Go-lat. Zu-tag era un maimuţoi tânăr, ajuns 
de foarte scurt timp la maturitate. 

Era mare, puternic şi feroce, iar în acelaşi timp era cu 
mult mai inteligent decât restul semenilor, fapt pe care şi 
fruntea lui mai plină şi mai puţin lăsată pe spate îl marcau. 

Go-lat vedea de pe acum în acest maimuţoi tânăr un 
pretendent posibil la laurii domniei sale, aşa că îl privea cu 
gelozie şi răutate. 

Probabil că, pentru acelaşi motiv ca şi pentru oricare altul, 
Zu-tag prefera să vâneze adeseori singur. lar faptul că se 
îndepărta mai mult decât ar fi trebuit de ocrotirea 
maimuţelor, demonstra lipsa lui totală de teamă în faţa unor 
primejdii care puteau să îl întâmpine. 

Unul din rezultatele acestui obicei a fost şi acela că putea 
să depindă de el însuşi mai mult decât camarazii săi şi că 
inteligenţa îi creştea necontenit, împletindu-se cu spiritul 
de observaţie. 

Azi a fost la vânătoare spre sud şi se întorcea de-a lungul 
râului, pe o cărare pe care mergea de multe ori; folosea 
acest drum deoarece, îndeletnicirile ciudate, maimuţăreşti 
chiar şi obiceiurile de trai ale Gomanganilor, i-au stârnit 
atât curiozitatea cât şi interesul. 

Astfel, după cum a făcut de nenumărate ori, s-a aşezat 
într-un copac de la marginea satului, de unde putea să vadă 
mai bine în interior şi a început să îi observe pe negri, care 
erau ocupați cu diverse treburi de-ale lor. 

Dar nu a reuşit bine să se aşeze în copac, când odată cu 
negri, a fost şi el speriat de căderea corpului lui Tarzan 


printre crengile altui copac uriaş al junglei. 

I-a văzut atunci pe negri adunându-se în jurul corpului 
nemişcat din stradă şi după puţin timp, ducându-l într-o 
colibă. 

În aceeaşi clipă, Zu-tag s-a ridicat în toată înălţimea lui pe 
creanga copacului pe care a stat. Şi-a îndreptat apoi faţa 
spre cer ca să răcnească protestul său sălbatic, deoarece a 
recunoscut în omul legat pe străinul Tarmangani, care a 
venit ca prieten în mijlocul lor cu o noapte-două în urmă; 
era acelaşi om care a demonstrat cu câtă uşurinţă poate el 
să îl învingă pe cel mai puternic dintre ei câştigând, în acest 
fel, respectul şi admiraţia maimuţoilor tineri. 

Dar ferocitate lui Zu-tag a fost imediat temperată de un 
vicleşug înnăscut. 

Înainte de a da drumul vocii s-a şi născut în mintea lui 
gândul că ar fi bine să o poată elibera pe această maimuţă 
albă atât de minunată, din mâinile inamicului lor comun: 
Gomangani. 

Nu a scos deci nici un răcnet, convingându-se de 
înţelepciunea ideii că mult mai mult se poate îndeplini în 
secret şi pe furiş decât cu forţa muşchilor şi a colţilor. 

Bineânţeles că la început s-a gândit să intre singur în sat şi 
să îl răpească pe Tarmangani, dar când a văzut cât de 
numeroşi erau războinicii din sat şi mai ales că foarte mulţi 
păzeau chiar intrarea în colibă, a realizat că aici nu putea 
să facă faţă singur. Atunci, tot atât de tăcut precum a venit, 
s-a îndepărtat prin frunzele copacilor, mergând spre nord. 

Tribul îşi pierdea vremea prin poiana în care se afla coliba 
construită de Tarzan şi de Bertha Kircher. Unele maimuțe 
căutau alene hrană printre copacii de la marginea pădurii, 
iar alţii s-au întins pe jos la umbra copacilor răzleţi din 
poiană. 

Fata, după ce a depăşit starea de nervi şi şi-a şters 
lacrimile, a ieşit din colibă şi a privit îngrijorată spre junglă, 
în partea de sud, pe unde a dispărut Tarzan. 


Din când în când, arunca priviri bănuitoare în direcţia 
enormilor şi păroşilor antropoizi din jurul ei. 

Cât de uşor, se gândea ea, i-ar fi oricăreia dintre aceste 
fiare să intre în colibă şi să o ucidă. 

Îşi dădea foarte bine seama cât de neputincioasă era ea, 
chiar înarmată cu sulița care i-a lăsat-o Tarzan, observând 
poate, pentru a mia oară, umerii lor masivi, gâturile lor ca 
de taur şi muşchii lor puternici alunecând atât de uşor sub 
blana care lucea pe ei. 

Era sigură că niciodată nu a mai văzut până atunci o 
personificare atât de perfectă a forţei brute ca la aceşti 
maimuţoi îngrozitori. 

Cu labele lor puternice i-ar smuci şi i-ar rupe sulița din 
mână cu aceeaşi uşurinţă cu care ar rupe ea un băţ de 
chibrit, iar una din loviturile lor cele mai uşoare ar fi fost 
suficientă să o doboare şi să o zdrobească şi poate chiar să 
o ucidă. 

Şi tocmai pe când era copleşită de aceste gânduri care o 
deprimau, s-a întâmplat să sară în poiană, pe neaşteptate, 
din copacii de la sud, un maimuţoi tânăr, dar enorm de 
mare. 

Până atunci toate maimuţele aveau acelaşi aspect şi 
înfăţişare pentru Bertha Kircher şi abia cu mult mai târziu a 
fost în stare să îşi dea seama că fiecare se deosebea de 
ceilalţi prin câteva caracteristici, aşa cum se deosebesc şi 
persoanele din rasa umană. 

Şi totuşi, chiar în timp ce fiara se apropia, fata nu a putut 
să nu observe forţa şi agilitatea ei şi să îi admire blana de 
lutru. 

Era clar că noul sosit era deosebit de agitat astfel încât cu 
greu se putea stăpâni. Purtarea şi atitudinea lui trădau din 
depărtare acest lucru. 

Dar nu era numai fata care să observe aceasta ci şi 
întregul trib, deoarece mai multe maimuțe s-au ridicat să 
iasă înainte cu coama zbârlită şi mârâind de îndată ce l-au 
văzut venind spre ei. 


Go-lat a fost printre primii, apropiindu-se de el, ţeapăn pe 
picioare, scoțând mârâituri surde şi rânjindu-i colții cei 
puternici, în timp ce părul de pe ceafă şi de pe gât stătea 
ridicat, niciunul dintre ei nu aveau cum să ştie dacă Zu-tag 
vine liniştit sau speriat. 

Bătrânul rege a mai văzut el în zilele sale şi alţi maimuţoi 
tineri venind în felul acesta, cuprinşi de o hotărâre 
neaşteptată ca să îi smulgă domnia. 

A mai văzut chiar şi alţi maimuţoi pe punctul de a 
înnebuni, venind în acest fel din junglă şi năvălind printre 
membrii tribului. Aşadar, el nu dorea să fie luat prin 
surprindere. 

Dacă Zu-tag s-ar fi apropiat paşnic, căutând în drumul său 
câte ceva de mâncare, ar fi putut ajunge în mijlocul tribului 
fără să stârnească nici o bănuială şi poate chiar fără ca 
cineva să îl simtă. 

Când cineva vine însă aşa, deodată, manifestând toate 
dovezile unei emoţii neobişnuite, maimuţele trebuie să fie 
foarte atente! 

S-a întâmplat însă şi acum ca şi în alte nenumărate 
rânduri să se manifeste în mod ciudat, ocolindu-se reciproc, 
ţepeni pe picioare, cu coama zbârlită, timp în care 
mârâiturile lor cumplite să nu lipsească, până să se afle că 
nici unii şi nici alţii nu au intenţia să înceapă un atac. 

Zu-tag i-a povestit lui Go-lat ceea ce a văzut acolo unde se 
afla satul Gomanganilor. 

Go-lat şi-a arătat dezgustul său printr-o mârâitură şi s-a 
îndepărtat, trădându-şi indiferența prin cuvintele: 

— Maimuţa albă să îşi poarte singură de grijă. 

— Este o maimuţă mare, a zis Zu-tag, care a venit să 
trăiască în pace cu tribul Go-lat. Haide mai bine să îl 
eliberăm din mâinile Gomanganilor! 

Go-lat a mârâit din nou şi a continuat să se îndepărteze. 

— Atunci Zu-tag se va duce singur să îl ia de acolo, a stigat 
maimuţoiul tânăr, dacă lui Go-lat îi este frică de Gomangani. 


Regele tribului s-a răsucit în călcâie, mârâind de furie şi 
bătându-se cu pumnul în piept: 

— Lui Go-lat nu îi este frică, dar nu vrea să meargă, pentru 
că maimuța albă nu face parte din tribul său. Du-te tu şi ia 
pe femela lui Tarmangani cu tine, dacă vrei atât de mult să 
îl scapi de acolo. 

— Da, a strigat celălalt. Zu-tag va merge, luând cu el pe 
Tarmangană şi pe toţi maimuţoii lui Go-lat care nu sunt laşi. 
Şi zicând acestea şi-a aruncat întrebător privirile de jur- 

împrejur spre ceilalţi maimuţoi. 

— Cine vrea să meargă cu Zu-tag ca să îi bată pe 
Gomangani şi să îl salveze pe fratele nostru? a întrebat el. 

La propunerea lui au păşit în faţă şi i s-au alăturat opt 
maimuţoi mai tineri, toţi în floarea vârstei şi a puterilor, pe 
când maimuţoii mai bătrâni, pe care anii i-au făcut mai 
conservatori şi mai circumspecţi, au clătinat din cap şi l-au 
urmat pe Go-lat. 

— Bun, a mai strigat Zu-tag. Nu ne trebuie femele bătrâne 
să meargă la luptă cu Gonmangani, pentru că aceasta este 
o afacere ce îi priveşte doar pe adevărații lupătători ai 
tribului. 

Maimuţoii bătrâni nu au acordat nici o atenţie acestor 
cuvinte de laudă, dar cei opt care s-au oferit de bună voie 
ca să îl însoţească erau atât de plini de mândrie încât, stând 
în jurul lui Zu-tag, se loveau cu pumnii în piept, mârâind şi 
scoțând de mai multe ori răcnete de provocare, făcând 
întreaga junglă să răsune de ecoul acestor sunete cumplite. 

În tot acest timp, Berta Kircher a fost o spectatoare 
încremenită a ceea ce ea credea că nu poate lua sfârşit 
decât printr-o luptă teribilă între aceste fiare îngrozitoare. 

Dar, când Zu-tag şi cei care s-au oferit să îl urmeze au 
început să răcnească provocările lor, biata fată a început să 
tremure de groază, pentru că dintre toate sunetele din 
junglă, nu exista niciunul care să înfricoşeze mai mult decât 
răcnetele maimuţelor celor mari, mai ales acelea de 
provocare la luptă. 


Dar, dacă până atunci a fost numai îngrozită, acum a 
rămas paralizată de spaimă, văzându-l pe Zu-tag şi pe cei 
opt maimuţoi pornind spre căsuţă şi apropiindu-se de ea. 

Zu-tag a sărit deasupra gardului protector cu agilitatea 
unei pisici şi s-a oprit în faţa ei. 

Fata, cu un curaj nemaimpomenit ţinea sulița întinsă 
înaintea ei, cu vârful spre pieptul fiarei. 

Maimuţoiul a început să bolborosească şi să gesticuleze, 
iar fata, deşi nu ştia nimic despre apucăturile maimuţelor, a 
înţeles că nu era ameninţată, pentru că nici nu mârâia, nici 
nu scrâşnea din dinţi; întreaga lui atitudine şi expresie 
arătau numai că doreşte să explice o problemă grea. 

În cele din urmă şi-a pierdut, probabil, răbdarea, căci, cu o 
singură lovitură a labei sale enorme, i-a azvârlit sulița din 
mână şi venind mai aproape, a prins-o de un braţ, fără 
brutalitate. 

Ea s-a ferit de el, dându-se îngrozită la o parte şi totuşi, 
parcă îi spunea cu o voce internă că nu era nici o primejdie 
din partea acelei fiare. 

Zu-tag bolborosea şi mai tare acum, arătând întruna cu 
mâna spre junglă, pornind spre acel loc, trăgând-o şi pe ea 
după el, părea aproape disperat în efortul pe care îl făcea 
să îi exlice ceva. 

Arăta mai întâi spre căsuţă, apoi către ea, pe urmă spre 
pădure; în cele din urmă, ca sub o inspiraţie subită, s-a 
aplecat, a luat sulița de jos şi arătând-o mereu cu degetul 
arătător, a arătat din nou spre sud. 

Deodată, ca şi cum i s-a luminat în faţa ochilor, fata a 
înţeles că maimuţoiul încearcă să îi spună ceva desprea 
albul a cărui proprietate credeau ei că este ea. 

Probabil că protectorul ei atât de ciudat a dat peste un 
necaz mare. La acest gând, care a prins imediat rădăcini în 
mintea ei, nu s-a mai ferit de maimuţoi, ci a pornit imediat, 
exprimându-şi cu aceasta intenţia că vrea să îl însoţească. 

Ajungând lângă căsuţă, acolo unde Tarzan a blocat 
intrarea, a început să tragă la o parte mărăcinii pentru a 


face loc de ieşire. 

Văzând ce face fata, Zu-tag a început să o ajute, aşa că 
după un minut-două, a avut o deschizătură suficientă pe 
unde să poată să iasă şi el şi ea. 

Imediat după aceea, Zu-tag şi cei opt maimuţoi au pornit 
repede spre junglă..., atât de repede, încât Bertha a trebuit 
să alerge cât o ţineau picioarele să ţină pasul cu ei. 

Dar, după câteva clipe, s-a convins că nu este în stare să o 
facă şi a fost silită să rămână în urmă, în ciuda lui Zu-tag 
care se înapoia mereu insistând ca ea să vină mai repede. 

La un moment dat, a prins-o de braţ, provocând-o să 
alerge alături de el. Toate protestele ei nu au dat nici un 
rezultat, deoarece nici fiara nu avea cum să ştie că ea 
protestează. Aşa că nu i-a dat drumul, până când ea nu s-a 
împiedicat de un smoc de iarbă mai tare, căzând la pământ. 

Atunci Zu-tag s-a înfuriat şi a început să mârâie. 

Între timp, maimuţoii săi, ajunşi la marginea junglei îl 
aşteptau acolo ca să îi conducă mai departe. 

Cu toată supărarea lui, Zu-tag a reuşit să înţeleagă în cele 
din urmă, că femela aceasta era prea slabă ca să ţină pasul 
cu ei; iar, dacă ei şi-ar fi încetinit puţin pasul şi ar fi 
continuat să meargă tot atât de încet ca şi ea ar ajunge 
poate prea târziu ca ajutorul lor să mai fie util pentru 
Tarmangani. 

Astfel, uriaşul antropoid, a smucit-o pe Bertha Kircher şi a 
urcat-o ca pe o pană în spatele său. Cum braţele ei erau pe 
după gâtul lui, a prins-o de mâini într-una din labele sale şi 
a pornit repede să-i ajungă pe camarazii săi. 

Îmbrăcată cum era în costum de călărie, fetei nu i-a fost 
dificil să se prindă de gâtul puternicului maimuţoi, iar când, 
după un timp, acesta a pornit printre copaci, printre 
crengile de mai jos ale acestora, ea a închis ochii, 
încolăcindu-şi braţele şi mai strâns de gâtul maimuţoiului, 
de teama ca nu cumva să cadă la pământ. 

Călătoria aceasta prin copacii unei păduri primitive, 
împreună cu cele două maimuțe, va dăinui în amintirea 


Berthei Kircher pentru tot restul vieţii sale..., tot atât de 
limpede şi de vie ca şi momentul când s-a petrecut. 

După ce a trecut primul val de teamă copleşitoare, a 
deschis şi ea ochii, privind cu un mare interes ceea ce era în 
jurul ei. 

Nu a trecut mult şi senzaţia de groază a fost înlocuită cu 
altele: mai întâi, o siguranţă aproape completă când a văzut 
cu câtă uşurinţă şi siguranţă înaintau aceste fiare printre 
copaci; iar, mai târziu, nu s-a putut abţine să nu îl admire pe 
acest maimuţoi, care, deşi încărcat cu o greutate în plus, 
mergea tot atât de repede ca şi camarazii săi, fără a arăta 
vreun semn de oboseală. 

Nici măcar o singură dată nu s-a oprit Zu-tag, până a ajuns 
între crengile unui copac uriaş la o mică distanţă de sat. 

De acolo se putea auzi mai bine zgomotul vieţii din 
interiorul curţii, râsul şi strigătele negrilor, precum şi 
lătratul câinilor... şi cu tot frunzişul des al copacului fata a 
reuşit să privească şi să recunoască satul din care atât de 
recent a fugit şi ea. 

S-a cutremurat la gândul eventualităţii de a fi nevoită să 
se înapoieze acolo. Se întreba cu ce scop a adus-o Zu-tag 
până aici. 

Maimuţele înaintau acum foarte încet şi cu mare atenţie, 
nefăcând nici măcar atâta zgomot, cât ar fi făcut o veveriţă, 
până au ajuns la un punct de unde puteau să vadă mai bine 
în sat toată lungimea străzii. 

Zu-tag s-a aşezat pe o creangă mare, lângă trunchiul 
copacului şi eliberând braţele fetei, i-a arătat că trebuie să 
găsească un loc unde să-şi pună piciorul; iar, după ce eaa 
făcut cum i s-a indicat, maimuţoiul s-a întors spre ea, 
arătându-i cu mâna uşa deschisă a unei colibe, de partea 
cealaltă a străzii. 

Prin gesturile lui repetate, părea că încearcă să-i explice 
ceva, şi nu a trecut mult fiindcă fata a prins firul ideii care îl 
stăpânea: albul, bărbatul ei, era prizonier în acea colibă. 


Ea a mai văzut că sub crengile copacului în care se aflau, 
era o colibă pe al cărei acoperiş ar fi putut să sară cu 
uşurinţă..., dar ce urma să facă după ce va intra în sat, era 
mai presus de puterea şi de închipuirea sa. 

A început să se întunece. Negresele au aprins focul de sub 
oalele lor de gătit. 

Fata a văzut stâlpul ridicat în mijlocul străzii satului şi a 
ghicit, cuprinsă de groază, ce însemnau aceste pregătiri 
odioase ale negrilor. 

— Vai! a suspinat ea fără voie. 

Dacă ar avea măcar o armă oarecare cu ea, armă care să îi 
dea o speranţă cât de slabă că ar putea cumva să îi 
intimideze pe negrii...! 

Nu ar fi stat nici un momet la îndoială să intre în sat, 
încercând să îl salveze pe omul care, la rândul lui, a salvat-o 
de trei ori. 

Ştia bine că o ura şi cu toate acestea, în pieptul ei ardea cu 
tărie simţul datoriei pe care îl avea faţă de el. 

Nu se simţea în stare să îl pătrundă. În toată viaţa einua 
văzut încă un bărbat atât de paradoxal în comportament şi 
de care să depindă atât de mult. 

În multe apucături ale lui era mai sălbatic chiar decât 
fiarele cu care s-a asociat şi pe de altă parte era tot atât de 
cavaler, ca şi cavalerii din vechime. 

A locuit cu el câteva zile în şir, pierdută în junglă şi absolut 
la discreţia lui şi în ciuda acestora a ajuns să creadă cu 
desăvârşire în onoarea lui; şi orice teamă pe care o simţea 
faţă de el dispărea repede. 

Pe de altă parte, el putea să fie şi de o cruzime fără 
margini, iar dovada era faptul că intenţiona să o lase 
singură în mijlocul atâtor primejdii îngrozitoare de care era 
ameninţată şi ziua şi noaptea. 

Acum Zu-tag, probabil că aştepta să se întunece înainte de 
a pune în aplicare planurile care existau în mintea lui 
sălbatică, deoarece şedea liniştit în copac, împreună cu 
ceilalţi, privind pregătirile negrilor. 


După puţin timp, între negri a început o ceartă oarecare, 
pentru că mai mult de douăzeci de inşi s-au adunat în jurul 
unuia care, se părea, era şeful lor şi vorbeau cu toţii, 
gesticulând înflăcăraţi. 

Discuţia dintre ei a durat cam cinci-zece minute, când 
deodată, grupul de negri s-a desfăcut şi doi războinici au 
alergat de partea cealaltă a satului, de unde s-au întors 
numaidecât cu un par lung şi gros, îngropându-l cu un 
capăt în pământ, alături de celălalt. 

Fata s-a întrebat mirată care ar fi fost scopul celui de al 
doilea par, dar nu a trecut mult pentru a primi şi explicaţia 
cuvenită. 

Între timp s-a întunecat bine, iar satul era luminat de 
flăcările a numeroase focuri mai mici. Fata a văzut un 
număr de războinici intrând în coliba pe care o avea Zu-tag 
sub observaţie. 

O clipă mai târziu, a ieşit de acolo, târând în mijlocul lor 
doi prizonieri, dintre care unul a fost imediat recunoscut de 
fată ca fiind protectorul ei; iar despre celălalt fata şi-a spus 
că ar fi un englez în uniformă de aviaţie. 

Acesta era aşadar secretul celui de-al doilea stâlp... 

Ridicându-se repede în picioare, a pus o mână pe umărul 
lui Zu-tag şi arătându-i cu cealaltă spre sat, i-a zis: 

— Haide! 

Aceasta, ca şi cum s-ar fi adresat unuia din propria ei 
rasă...; îndată ce i-a ieşit cuvântul din gură, a sărit uşor pe 
acoperişul colibei de jos. 

De aici până la pământ nu era decât o distanţă foarte 
mică, pe care a parcurs-o cu uşurinţă. A mers, ocolind după 
colibă, în partea pe unde era mai departe de focurile 
negreselor şi orientându-se pe unde era umbra mai mare, 
ca să nu poată fi descoperită cu uşurinţă. 

O dată numai, a întors capul să vadă dacă Zu-tag venea 
după ea şi l-a văzut chiar în urma ei; în spatele acestuia se 
mai vedea unul din cei opt antropoizi. 


Fără îndoială că au urmat-o cu toţii şi gândul acesta o 
făcea să se simtă mai în siguranţă şi să spere mult mai mult 
decât a făcut-o până acum. 

Trecând prin spatele unei colibe de la marginea străzii, a 
scos puţin capul, privind cu mare atenţie după colţul 
construcţiei. 

La câteva palme de ea, se afla uşa deschisă a colibei; 
negrii erau mai departe, spre partea de jos a străzii satului 
şi s-au strâns cu toţii în jurul prizonierilor legaţi de stâlpi. 

Privirile tuturor, erau aţintite asupra victimelor, aşa că 
numai printr-un mare noroc ar fi putut să fie descoperiţi, 
atât ea cât şi însoțitorii ei, înainte să ajungă aproape de 
negri. 

Dorea din tot sufletul să fi avut asupra ei vreo armă 
oarecare, cu care să poată conduce atacul, neavând de 
unde să ştie sigur dacă maimuţele o vor urma sau nu mai 
departe. 

Sperând că va găsi ceva în interiorul colibei, s-a strecurat 
repede pe uşa din interior, iar după ea a intrat, unul după 
altul şi cei nouă maimuţoi. 

Căutând la repezeală prin interior, a dat în cele din urmă, 
peste o suliță mare şi înarmată cu aceasta, a intenţionat să 
iasă, dar s-a oprit la un moment dat la uşa construcţiei. 

Tarzan şi locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick erau 
strâns legaţi, fiecare de parul lui. Niciunul din ei nu a rostit 
un cuvânt de mult timp. 

Englezul a întors capul, astfel încât să-l poată vedea pe 
colegul său de suferinţă. 

Tarzan stătea drept ca şi parul de care era legat. Figura 
lui era lipsită de orice expresie de teamă sau de furie. 

Atitudinea lui arăta indiferența plictiselii, cu toate că 
amândoi bărbaţii ştiau că după câteva clipe, va începe 
tortura. 

— Adio, prietene! a şoptit tânărul locotenent. Tarzan a 
întors capul în direcţia celuilalt şi a zâmbit. 


— Adio! a răspuns el. Dacă vrei să scapi rapid, inhalează 
fumul şi flăcările cât poţi mai repede. 

— Mulţumesc, a zis aviatorul. 

A făcut apoi o strâmbătură, s-a ridicat pe lângă par, 
îndreptându-şi umerii. 

Femeile şi copiii s-au aşezat în cerc larg în jurul victimelor, 
în timp ce războinicii, cu feţele oribil zugrăvite, se adunau 
încet ca să înceapă dansul morţii. 

Tarzan s-a întors din nou către englez. 

— Dacă vrei să le strici cheful, l-a sfătuit el, să nu te 
manifeşti în nici un fel, oricât de mult ai suferi. Dacă poţi să 
o duci până la sfârşit, fără să îţi schimbi expresia feţei şi să 
scoţi doar un singur geamăt, să ştii că îi privezi de toată 
plăcerea acestei părţi a petrecerii lor. Adio şi noroc! 

Tânărul englez nu a răspuns, dar era clar, după felul cum 
şi-a încleştat fălcile, că negrii vor găsi prea puţină plăcere 
de la el, prin tortura la care îl vor supune. 

Războinicii ocoleau victimele de la stâlp. 

După puţin, Numabo avea să facă să curgă primele 
picături de sânge cu vârful ascuţit al suliţei sale, care va fi 
semnalul începerii torturii şi aprinderea vreascurilor de la 
picioarele victimelor. 

Mai aproape şi tot mai aproape de ei, dansa îngrozitorul 
şef al satului, ai cărui dinţi galbeni şi ascuţiţi cu pila se 
vedeau rânjiţi la lumina focurilor, între cele două buze 
cărnoase ale lui. 

Când se îndoia de mijloc, când bătea furios cu tălpile în 
pământ, când sărea în aer: acesta era dansul lui, într-un 
cerc care se tot restrângea, până când ar fi ajuns atât de 
aproape ca să poată atinge cu sulița pe unul din cei doi 
legaţi de stâlp. 

Iar când, în cele din urmă, sulița a fost repezită, l-a atins în 
piept pe Tarzan, după care a început să curgă pe pielea lui 
netedă şi bronzată de arşiţa soarelui, un fir îngust de sânge. 

Aproape simultan a izbucnit, la oarecare distanţă, aproape 
de periferia satului, strigătul unei femei, care părea a fi 


semnalul unei serii de ţipete îngrozitoare, de mârâituri 
puternice, de lătrături şi a unei mari mişcări şi dezordini 
din exteriorul cercului războinicilor. 

Victimele de la stâlp nu puteau să descopere cauza acestei 
tulburări, dar Tarzan, fără să vadă, a recunoscut vocile 
maimuţelor provocatoare de dezordine. 

Se mira numai ce anume i-a adus aici şi care era scopul 
atacului lor, mintea lui refuzând să creadă că au venit să-l 
salveze pe el. 

Numabo şi războinicii săi au întrerupt imediat dansul şi au 
văzut-o pătrunzând, printre rândurile sătenilor 
înspăimântați, chiar pe fata care a scăpat din sat cu câteva 
seri înainte; iar în urma ei era un grup de fiinţe enorme, 
păroase, din junglă, pe care întotdeauna le-au privit cu 
spaimă. 

Izbind în dreapta şi în stânga cu pumnii lui puternici şi 
sfâşiind cu colții mari, venea Zu-tag, iar, pas la pas după el, 
stimulaţi de exemplul acestuia, restul trupei de maimuțe. 

Acum, trecuţi dincolo de bătrâni, femei şi copii, erau 
conduşi de fată, exact spre Numabo şi războinicii săi. 

Abia atunci au putut să fie văzuţi de Tarzan, care cu greu 
şi-a putut stăpâni marea surprindere, văzând-o pe aceea 
care a adus maimuţele să-l salveze. 

Acesta i-a strigat numaidecât lui Zu-tag: 

— Săriţi pe Gomangani până când ea mă dezleagă pe 
mine! 

lar Berthei Kircher i-a spus: 

— Repede! Taie-mi legăturile! Maimuţele vor avea grijă de 
negri. 

Fata a alergat numaidecât spre el. Nu avea cuţit şi 
legăturile erau strânse foarte tare, dar ea a început să le 
dezlege cu degetele, lucrând foarte repede şi cu sânge 
rece, aşa că, până să se încaiere Zu-tag cu războinicii, a 
reuşit să desfacă legăturile lui Tarzan suficient ca el să-şi 
elibereze mâinile şi după o jumătate de minut, să fie 
dezlegat cu totul. 


— Acum dezleagă-l şi pe englez! a strigat el. 

S-a repezit înainte să îi dea ajutor lui Zu-tag şi semenilor 
acestuia în crunta bătălie împotriva negrilor. 

Între timp, Numabo cu războinicii lui, dându-şi seama de 
numărul relativ mic al maimuţelor de care au fost atacați, s- 
au oprit, hotărâți să îi distrugă cu suliţele şi cu celelalte 
arme pe năvălitori. 

Trei maimuțe au căzut ucise, când Tarazan şi-a dat seama 
că rezultatul nu putea fi altfel decât în defavoarea 
maimuţelor, dacă nu găsea repede un mijloc de a distruge 
moralul negrilor. Atunci a privit înjur, căutând ceva cu care 
să îşi poată îndeplini scopul. 

Privirile sale s-au oprit asupra unui număr de arme, cu 
care ştia bine că va putea ajunge la rezultatul scontat. 

Pe buzele sale a fluturat un zâmbet sinistru, când a smucit 
o căldare de apă clocotită de deasupra unuia din focuri şi a 
azvârlit-o exact în faţa negrilor, opărindu-i. 

Urlând de groază şi de durere, aceştia s-au retras, cu 
toate insistenţele lui Numabo de a-i împinge la atac. 

Dar abia a vărsat asupra negrilor căldarea cu apă fiartă, 
când Tarzan a aruncat-o şi pe a doua; nu a mai fost nevoie 
să o folosească şi pe a treia, căci negrii s-au îndepărtat în 
toate direcţiile ţipând şi urlând. 

În timpul acesta, fata l-a dezlegat şi pe englez, iar Tarzan 
regăsindu-şi armele, le-a făcut semn să plece toţi trei, 
urmaţi de cele şase maimuțe care au mai rămas, spre 
porţile satului. Aviatorul s-a înarmat şi el cu o suliță 
aruncată de unul dintre războinici în fugă şi astfel, au 
dispărut în întuneric. 

Numabo nu a mai reuşit să îşi readune la timp războinicii 
şi să le alunge spaima care a intrat în sufletele lor. Nu a 
putut nici să le aline durerile pricinuite de apa care i-a 
opărit, astfel că cei eliberaţi au reuşit să se îndepărteze, 
fără să mai fie împiedicaţi de cineva. 

Tarzan păşea în tăcere prin junglă. 


În urma lui mergea Zu-tag, maimuţoiul şi după ei 
antropoizii care au supravieţuit luptei, urmaţi de Bertha şi 
de locotenentul Smith-Oldwick; acesta din urmă era 
complet uimit şi mistificat. 

În toată viaţa lui, Tarzan a fost nevoit să se simtă obligat 
altora de prea puţine ori. 

EI şi-a croit drumul vieţii într-o lume sălbatică, prin forţa 
muşchilor săi, prin agerimea celor cinci simţuri ale sale şi 
prin puterea de judecată, darul de la Dumnezeu. 

Dar acum cea mai mare obligaţie din lume i-a fost pusă pe 
umeri: viaţa i-a fost salvată de altcineva! 

A scuturat furios din cap şi a mârâit ca fiarele, pentru că a 
fost scos din ghearele morţii chiar de aceea pe care o ura 
mai mult ca pe oricare altul. 

CAPITOLUL. XI. 

Fuga şi aeroplanul. 

Tarzan al maimuţelor, întorcându-se de la o vânătoare cu 
succes, de unde aducea pe umerii săi puternici un cerb 
întreg, s-a oprit printre crengile unui copac mare de la 
marginea poienii şi a privit cu tristeţe spre cele două 
persoane care mergeau spre râu, către coliba împrejmuită 
din interiorul colibei de mărăcini, aflată la o mică distanţă 
mai încolo. 

Tarzan şi-a scuturat pletele şi a oftat, îndreptându-şi 
privirile spre apus şi lăsând gândurile să îi rătăcească la 
cabana îndepărtată de lângă golfuleţul oceanului, ale cărui 
valuri mângâiau nisipul plajei unde se afla locuinţa 
copilăriei sale. Se gândea la cabana tatălui său mort de 
atâta vreme, cabană spre care îl atrăgeau amintirile şi 
comorile unei copilării fericite. 

De când şi-a pierdut soţia, era stăpânit de dorul 
nemărginit de a se întoarce la locurile acelea, în jungla 
sălbatică şi neumblată unde a trăit viaţa pe care o iubea, cu 
mult timp înainte ca omul să îi fi invadat terenul străbătut 
de el. 


Spera ca, reluându-şi viaţa de mai înainte, în aceleaşi 
condiţii, să poată simţi o uşurare sufletească a unei inimi 
nemângâiate şi dacă ar fi fost cu putinţă, să găsească într-o 
oarecare măsură şi uitarea. 

Dar cabana şi golfuleţul erau departe, trebuind să facă 
marşuri multe şi obositoare până acolo şi pe deasupra mai 
era şi împiedicat de datoria pe care simţea că o are faţă de 
cele două persoane care mergeau prin poiană în faţa 
ochilor săi. 

Una dintre ele era într-o uniformă zdrenţuită a forţelor 
aeriene engleze..., cealaltă, o tânără îmbrăcată şi mai 
zdrenţuros, în ceea ce a mai rămas din costumul ei elegant 
de călărie. 

Un capriciu ciudat al destinului omenesc a aruncat 
împreună aceste trei fiinţe atât de deosebite una de alta: 
una sălbatică, aproape o fiară, a doua, un ofiţer din armata 
engleză, iar cea de-a treia o femeie, o nemţoaică spioană, 
pe care el o ura atât de mult. 

Tarzan nu putea să îşi facă nici un plan ca lumea pentru a 
scăpa de ei... numai dacă nu i-ar fi însoţit tot drumul 
nemărginit de lung până înapoi la coasta de răsărit a Africii: 
un drum care l-ar fi silit din nou la acea cale lungă şi 
obositoare pe care a parcurs-o până acum spre ţinta lui. 

Dar ce mai putea să facă în afară de aceasta? 

Niciuna dintre cele două persoane nu putea şi nu avea nici 
forţele necesare, nici puterea de rezistenţă şi nici nu 
cunoşteau suficient pădurea ca să îl poată însoţi prin 
ţinuturi cu totul necunoscute până la coasta de apus; dar 
nici nu dorea să-i aibă cu el. 

Poate că pe bărbat l-ar fi tolerat într-o oarecare măsură, 
dar în ceea ce priveşte posibila prezenţă a acelei femei în 
cabana lui care, prin amintiri, îi devenise un lucru sacru, nu 
putea să se gândească la aceasta fără ca o mârâitură de 
furie să nu îi iasă de pe buze. 

Dar, pentru că nu putea nici să îi lase acolo în voie, nu îi 
rămânea decât o singură soluţie. 


Se credea nevoit să se înapoieze în marşuri scurte şi 
obositoare, pe drumul pe care l-a mai făcut o dată, spre 
coasta de răsărit sau până va da de primele aşezăminte de 
albi în direcţia aceea. 

E adevărat că la început a avut intenţia să o lase pe fată în 
grija soartei, dar aceasta a fost mai înainte ca ea să fi fost 
actorul principal în eliberarea lui din mâinile sătenilor 
negri. 

Obligaţia spre care l-a îndreptat episodul îl supăra, dar nu 
putea nici să nu recunoască acest fapt; aşa că, în timp ce îi 
privea, s-a zugrăvit pe faţa lui acea expresie de tristeţe, 
luminată puţin de unul dintre zâmbetele sale, la ideea 
neputinței în care se aflau cei doi. 

Cât de mic era, într-adevăr, omul! 

Cât de prost echipat era să poată combate forţele naturii! 

Chiar şi puii mici din tribul Go-lat aveau mai multe 
perspective de suportat greutăţile vieţii decât aceştia, 
pentru că puiul acela putea cel puţin să scape din primejdia 
numeroaselor fiare care îi amenințau viaţa. 

Da! Niciuna dintre vietăţi nu umbla atât de încet ca 
sărmanul om, slab şi neputincios; poate doar Kata, broasca 
ţestoasă, să îl fi putut întrece în încetineala mişcărilor. 

Fără Tarzan, cei doi ar fi putut foarte bine să moară de 
foame şi de sete în mijlocul unui ţinut dintre cele mai stranii 
dacă, prin cine ştie ce minune, ar scăpa de celelalte forţe de 
distrugere de care erau ameninţaţi necontenit. 

În dimineaţa aceea Tarzan le-a adus fructe, nuci şi banane, 
iar acum le aducea carnea vânatului ucis, în timp ce einu 
puteau face altceva mai bun decât să aducă apă de la râu. 

Nici acum, când traversau poiana spre colibă, nu simțeau 
prezenţa lui Iarzan prin apropiere. 

Nu ştiau că sunt urmăriţi de ochii lui ageri, dar prietenoşi, 
după cum nu ştiau că altă pereche de ochi, mai puţin 
prietenoşi, îi priveau insistent dintr-un tufiş de răchită, din 
apropierea intrării în colibă. 

Nu ştiau nimic din toate acestea; dar Tarzan ştia. 


Deşi, la fel ca şi ei, nu putea să vadă fiinţa care era 
ascunsă de frunzele dese ale tufişului, ştia, totuşi, că este 
acolo, ba chiar şi ce anume era, după cum îi ştia cu precizie 
şi intenţiile, ca şi cum nu ar fi fost acoperită cu absolut 
nimic, aflându-se în imaginea tuturor. 

O mişcare uşoară a frunzelor din vârful unei singure 
tulpine a fost suficientă să îl înştiinţeze de prezenţa fiarei 
acolo. Era convins de aceasta, deorece mişcarea provenea 
din presiunea făcută la rădăcina tulpinei, iar frunzele 
scoteau alt sunet când mişcarea lor era provocată de vânt. 
Oricine ar fi trăit o viaţă întreagă în junglă ar fi făcut 
această diferenţă subtilă. 

A trecut totuşi şi o boare de vânt, care a adus până la 
nările sale delicate şi dovada indiscutabilă a faptului că Sita, 
pantera aştepta, ascunsă acolo, cele două fiinţe care se 
întorceau acum de la râu. 

Ei au reuşit să meargă cam jumate din distanţa de la râu 
până la intrarea în căsuţă, când Tarzan le-a strigat să se 
oprească. 

Privind miraţi în direcţia de unde s-a auzit strigătul lui, l- 
au văzut sărind cu uşurinţă din copac la pământ şi 
înaintând spre ei. 

— Veniţi încet spre mine! a strigat el. Să nu alergaţi 
pentru că dacă o veţi face, Sita o să vă atace îndată. 

Au făcut aşa cum li s-a spus, mergând spre el, cu uimirea 
zugrăvită pe feţele lor... 

— Ce vrei să zici? Şi cine este Sita? a întrebat englezul. 
Dar în locul oricărui răspuns, Tarzan a aruncat la pământ 
trupul lui Bara, cerbul, şi a pornit în fugă spre ei, cu 
privirile aţintite spre ceva ce se afla în spatele lor. 

Atunci au întors şi ei capul, convingându-se de identitatea 
Sitei, pentru că din spatele lor venea în viteză pantera, cu 
faţa încruntată şi întruchipând parcă furia, repezindu-se să 
atace. 

Bănuiala şi furia panterei s-au stârnit în momentul în care 
l-a văzut pe Tarzan sărind din copac şi apropiindu-se de 


aceia pe care ea îi pândise. 

Experienţa, desprinsă din viaţă, sprijinită de instinctul ei, i- 
a spus că Tarmangani este pregătit să o frusteze de prada 
ei şi fiind flămândă, nu era deloc dispusă să renunţe la 
carnea pe care o considera a ei. 

Fata şi-a stăpânit un strigăt involuntar văzând cât de 
aproape se află fiara cu coli şi gheare, care a năvălit 
asupra lor. 

S-a lipit de bărbatul de lângă ea, agăţându-se de el; iar 
englezul neânarmat şi fără nici un fel de apărare, nu a 
ezitat nici un moment să o împingă la spate şi acoperind-o 
cu corpul său, s-a oprit să întâmpine atacul panterei. 

Tarzan, oricât de obişnuit era cu acte de curaj, nu a putut 
să nu simtă trecându-i un fior prin vine, când a văzut scena 
de curaj zadarnic şi fără nici o aparenţă a englezului. 

Pantera, în atacul ei, înainta cu viteză şi nici distanţa, 
dintre tufişul în care a fost ascunsă şi victimele către care 
aspira, nu era prea mare. 

În intervalul necesar unei persoane oarecare să citească 
inteligent o duzină de cuvinte, pisica aceasta enormă şi 
agilă ar fi putut parcurge toată distanţa şi să ucidă prada 
atacată. 

Dar, dacă Sita era energică, Tarzan era şi mai dinamic. 

Locotenentul englez l-a văzut pe Tarzan trecând ca o 
săgeată pe lângă el. A văzut pantera oprindu-se din atacul 
ei ca şi cum ar fi intenţioant să facă loc sălbaticului ce 
năvălise asupra ei... 

Locotenentul Smith-Oldwick a văzut cu uimire, pe lângă 
toate acestea, că şi Tarzan face o mişcare într-o parte şi în 
acelaşi timp, o săritură asupra fiarei, ca un jucător asupra 
celui în mâinile căruia se află mingea. 

Tot atunci două braţe puternice au înlănţuit corpul 
carnivorului: braţul stâng pe dinaintea umărului stâng al 
fiarei şi braţul drept pe sub piciorul drept din faţă; iar odată 
cu ciocnirea, amândoi s-au rostogolit de câteva ori pe iarba 
poienii. 


Englezul a mai auzit şi scrâşniturile, amestecate cu 
mârâituri, ale timpul luptei cumplite, dar groaza pe care o 
simţea nu i s-a atenuat când şi-a dat seama că sunetele care 
ieşeau din gâtul acestui om abia se deosebeau de cele ale 
fiarei. 

Trecându-le spaima din primul moment, fata s-a desprins 
de braţul englezului spunându-i: 

— Nu putem să facem şi noi ceva? Să îl ajutăm până nu îl 
ucide fiara! 

Englezul s-a uitat prin jur după un pietroi sau o creangă 
groasă cu care să atace pantera. Fata, însă, a scos o 
exclamaţie şi a început să alerge spre colibă. 

— Aşteaptă-mă aici! i-a strigat ea din fugă, peste umăr. Voi 
aduce sulița pe care mi-a lăsat-o. 

Smith-Oldwik a văzut pantera încercând să ajungă cu 
ghearele ei ascuţite la carnea lui Tarzan şi pe acesta l-a 
văzut încordându-şi fiecare muşchi, întrebuinţând toate 
mijloacele pe care le avea la îndemână ca să îşi ţină corpul 
departe de ghearele ei. 

Muşchii braţelor sale păreau nişte otgoane groase, 
înnodate sub pielea brună. Vinele i s-au umflat pe gât şi pe 
frunte, odată cu forţa care creştea neâncetat şi cu care se 
străduia să zdrobească pantera. 

Dinţii lui erau înfipţi în ceafa fiarei şi acum a reuşit să 
înlănţuie trupul cu picioarele pe care le-a încrucişat pe sub 
burta ei. 

Sita, sărind în sus, a încercat să se desprindă din 
strânsoarea lui Tarzan, trântindu-se la pământ şi 
rostogolindu-se dintr-o parte în alta. 

S-a ridicat în picioarele din spate, dar fiinţa sălbatică din 
spatele ei a rămas neclintită la locul ei, ţinându-se agăţată 
de ea cu tenacitate, în timp ce braţele ei puternice se 
strângeau din ce în ce mai tare de pieptul fiarei. 

Atunci a sosit fata, răsuflând greu şi aducând sulița pe 
care Tarzan i-a lăsat-o ca armă de apărare. 


Dar nu a pierdut vremea să o mai dea englezului care a 
ieşit înaintea ei să o ia, ci, trecând repede pe lângă el s-a 
repezit la grămada de blană galbenă şi la pielea netedă şi 
înnegrită de soare. 

De mai multe ori a încercat să înfigă sulița în inima fiarei, 
dar tot de atâtea ori a trebuit să renunţe de teamă să nu 
rănească Tarzan. 

În cele din urmă, însă, când amândoi combatanții au 
rămas un moment nemişcaţi, timp în care carnivorul a 
încercat să răsufle o clipă de oboseala teribilă a luptei, 
Bertha Kircher a străpuns pantera dintr-o parte în alta, 
ucigând-o pe loc. 

Tarzan s-a ridicat de pe trupul mort al Sitei şi s-a scuturat, 
aşa cum se scutură fiarele care sunt acoperite peste tot 
corpul cu pâr. 

Ca şi alte apucături ale sale, aceasta nu era altceva decât 
rezultatul influenţei traiului din junglă, nicidecum ceva 
ereditar sau o reântoarcere la starea primitivă a omului. 
Astfel, deşi era om, atât fata cât şi englezul au rămas 
impresionați de originalitatea actului său. 

A fost întocmai ca şi cum Numa, ieşind victorios dintr-o 
luptă, s-ar fi scuturat să îşi îndrepte coama ciufulită şi 
totuşi, impresia era foarte nefirească, după cum erau şi 
mârâiturile hidoase care ieşeau de pe buzele sale. 

Tarzan a privit-o pe fată cu o expresie ciudată. 

Bertha i-a făcut din nou o favoare şi Tarzan nu dorea să 
aibă nici o obligaţie faţă de o spioană nemţoaică. 

Cu toate acestea nu se putea ca în inima sa cinstită să nu 
încolţească o oarecare admiraţie pentru curajul ei: fapt 
care întotdeauna îl impresiona adânc, el însuşi fiind 
personificarea curajului. 

— Uite şi vânatul, a zis el, luând de jos cerbul pe care l-a 
adus. Probabil că doriţi să frigeţi partea voastră de carne, 
dar Tarzan nu îşi va strica la foc partea lui de carne. 

L-au urmat amândoi în interiorul căsuţei unde a tăiat mai 
multe bucăţi de carne pentru ei, reţinându-şi o bucată de 


pulpă. 

Tânărul locotenent a aprins un foc, iar fata a participat la 
operaţiile culinare ale simplului lor prânz. 

Pe când era ocupată cu această îndeletnicire, cei doi 
bărbaţi o priveau de la o oarecare distanţă, în aşteptarea 
rezultatului. 

— Minunată fată, nu este aşa? a întrebat locotenentul 
englez. 

— Nu este decât o nemţoaică şi, mai mult decât atât, este 
o spioană, a răspuns Tarzan. 

Englezul s-a întors repede spre aceasta. 

— Ce vrei să spui? a exclamat el. 

— Exact ceea ce am spus; nu este decât o nemţoiacă şi o 
spioană. 

— Nu cred, a obiectat ofiţerul. 

— Cum vrei; îmi este indiferent dacă crezi sau nu. Am 
văzut-o pentru prima dată în tabăra germanilor conferind 
cu generalul lor şi cu ofiţerii statului major. Pe urmă, am 
văzut-o travestită, dar în tabăra englezilor; iar după aceea 
am văzut-o din nou, aducând ştiri unui ofiţer german la 
Wilhelmstal. Deşi, după cum ţi-am spus, este nemţoiacă, 
fiindcă este femeie mi-a fost cu neputinţă să o distrug. 

— Şi eşti convins că ceea ce spui este adevărat? a întrebat 
locotenentul. Dumnezeule! Numai una ca asta nu pot să 
cred, când este atât de dulce, bună şi curajoasă. 

Tarzan a ridicat indiferent din umeri. 

— Dar până şi Pamba, şobolanul, trebuie să aibă vreo 
calitate. Totuşi, ea este ceea ce ţi-am spus că este, prin 
urmare o urăsc şi ar trebui să o urâşti şi tu. 

Locotenetul Harold Percy şi-a îngropat faţa în mâini. 

— Dumnezeu să mă ierte, a zis în cele din urmă, dar nu 
pot să o urăsc. 

Tarzan a aruncat o privire dispreţuitoare camaradului său 
şi s-a ridicat. 

— Plec din nou la vânătoare, a spus el. Acum aveţi 
mâncare suficientă pentru două zile. Până atunci mă întorc. 


Amândoi au privit în urma lui, până când acesta a dispărut 
în frunzişul copacilor, de partea cealaltă a poienii. 

Şi cum nu l-au mai văzut, fata a început să simtă o 
nelinişte vagă pe care, în prezenţa lui Tarzan nu o simţea. 

Primejdiile invizibile care o pândeau din codrul întunecos 
păreau şi mai rele şi cu mult mai eminente acum, când 
Tarzan nu mai era de faţă. 

Când el era acolo, vorbind cu ei, căsuţa lor din mărăcinii 
se părea unul dintre cele mai sigure locuri din lume. 

Acum dorea ca el să fi rămas cu ei...; două zile întregi i se 
păreau o eternitate: două zile de frică neâncetată, două zile 
cu fiecare moment plin de primejdie. 

S-a întors spre locotenent, zicându-i: 

— Aş fi dorit să mai rămână. Mă simt întotdeauna mai în 
siguranţă când el este aici. Într-adevăr, este întunecat şi 
teribil, totuşi, simt că sunt mai în siguranţă cu el, decât cu 
oricare alt om pe care l-am cunoscut vreodată. Are aerul că 
i-aş fi antipatică, dar, cu toate acestea, nu ar permite 
nimănui să îmi facă vreun rău. Nu pot să îl înţeleg deloc. 

— Nici eu nu prea pot să îl înţeleg, a răspuns englezul; dar 
ştiu bine un lucru: că prezenţa noastră aici îi stinghereşte 
planurile. Ar vrea să scape de noi şi chiar mă cuprinde 
gândul că speră să nu ne mai găsească aici când vine, fie că 
am sucombat sau nu vreuneia din primejdiile de care 
suntem necontenit înconjurați în aceste ţinuturi sălbatice. 

Mai cred, a continuat englezul, după oarecare reflexe, că 
ar trebui să încercăm să ne întoarcem la locuinţele albilor 
din această regiune. Acest om nu ne vrea aici şi nici nu ne- 
am putea închipui că ar fi posibil de trăit multă vreme în 
sălbăticia care ne înconjoară. Am călătorit şi am vânat în 
multe părţi ale Africii, dar nu am văzut şi nici nu am auzit 
vreodată de o singură localitate măcar, în care să mişune 
atâtea fiare sălbatice ca în regiunea aceasta. 

Dacă pornim imediat spre coasta de răsărit, vom face 
drumul înconjurați de aceleaşi primejdii pe care le avem şi 
aici şi dacă putem supravieţui unui marş de o zi, cred că 


vom găsi mijloacele să ajungem la coastă numai în câteva 
ore, pentru că aeroplanul meu trebuie să fie tot acolo unde 
am aterizat în ziua când m-au prins negri. 

Sunt sigur că nu se găseşte niciunul printre ei capabil să îl 
piloteze şi nici nu văd vreun motiv ca ei să îl fi distrus până 
acum. De fapt, indigenii nu pot să fie stăpâniţi decât de frică 
în faţa unui obiect atât de ciudat, pe care nu îl pot pricepe, 
aşa că nu ar îndrăzni să se apropie de el. 

Da, a încheiat el, trebuie să fie tot acolo unde l-am lăsat, 
pregătit să ne ducă în siguranţă la destinaţia noastră. 

— Dar nu putem pleca, zise fata, până nu se întoarce şi el. 
Cum o să plecăm aşa, fără să îi mulţumim sau să ne luăm 
rămas bun de la el? Suntem prea obligaţi faţă de el ca să 
procedăm astfel. 

Locotenentul a privit-o câteva clipe în tăcere. Se întreba 
dacă ea cunoştea sentimentele lui Tarzan faţă de ea şi a 
început el singur să se îndoiască de adevărul acuzațiilor 
care acesta i le aducea fetei. 

Cu cât o privea mai mult pe fată, cu atât îi venea mai greu 
să accepte ideea că ar fi putut fi o spioană inamică. 

Era tentat să o întrebe fără menajamente despre acest 
subiect, dar nu a avut inima să o facă, aşa că, în cele din 
urmă, s-a hotărât să aştepte ca timpul şi un studiu mai 
îndelungat, să-i dezvăluie adevărul sau netemeinicia 
acuzațiilor. 

— Cred, a continuat el ca, şi cum nu ar fi fost nici o pauză 
în convorbirea lor, că omul acesta va fi mai mult decât 
fericit să ne găsească plecaţi când se va înapoia. Nu este 
nevoie de a ne pune încă două zile viaţa în pericol pentru a-i 
mulţumi, oricât de mult am aprecia serviciile care ni le-a 
făcut. Tu te-ai achitat suficient de obigaţia pe care o aveai; 
iar după cele ce mi-a spus el mie despre tine, cred că tu ai 
cele mai puţine motive să rămâi aici. 

Fata l-a privit mirată, spunându-i: 

— Nu înţeleg ce vrei să zici! 


— Îmi este greu să îţi explic, a răspuns englezul, 
scormonind nervos prin iarbă cu vârful băţului pe care îl 
ţinea în mână, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că ar dori 
să nu ne mai vadă aici. 

— Te rog, spune-mi ce a spus despre mine, a insistat fata. 
Am şi eu dreptul să ştiu. 

Locotenentul Smith-Oldwick şi-a îndreptat umerii, a prins 
curaj din această mişcare şi a privit fix în ochii fetei. 

— A spus că te urăşte şi că nu te-a ajutat decât pentru 
faptul că eşti femeie, simțind în asta o datorie. 

Fata s-a îngălbenit când a auzit aceste cuvinte, apoi faţa i 
s-a înroşit. 

— Atunci plecăm, a zis ea. Într-un minut sunt gata. Numai 
să iau ceva din carnea pe care ne-a lăsat-o. Nu se ştie dacă 
mai putem găsi alta pe drum şi foarte curând. 

Şi iată cum cei doi au pornit la drum spre sud, mergând în 
jos pe malul râului. 

Au luat cu ei şi sulița pe care Tarzan i-a lăsat-o ca armă de 
apărare. 

Înainte de a pleca, fata a insistat ca englezul să îi lase lui 
Tarzan un semn prin care să îşi ia adio de la el şi să îi 
mulţumească de grija pe care le-a purtat-o. Apoi a înfipt 
răvaşul în peretele colibei cu o aşchie. 

Din acest moment ei trebuiau să îşi concentreze atenţia 
pentru că nu puteau să ştie ce îi aştepta după fiecare 
cotitură. 

Trebuia să fie atenţi ca nu cumva să se trezească cu un 
războinic negru de-a lui Numabo, pentru că satul era exact 
în drumul lor şi din acest motiv au fost nevoiţi să ocolească 
terenul la o distanţă destul de mare, pentru a nu fi 
descoperiţi. 

Fata a spus englezului: 

— Nu-mi este atât de frică de negri din sat cât, îmi este de 
Usanga şi de oamenii lui. Ei au făcut parte dintr-un 
regiment german de trupe indigene şi m-au luat cu ei când 
au dezertat, fie cu intenţia de a mă răscumpăra, fie ca să 


mă vândă vreunui sultan negru din nord. După cum vezi, 
Usanga inspiră mai multă teamă decât Numabo, pentru că 
are avantajele dobândite în serviciul militar şi este înarmat 
cu muniții şi arme cu mult mai moderne decât ale lui 
Numabo. 

— Norocul meu, a spus englezul, că s-a nimerit să fiu 
descoperit de Numabo şi nu de deşteptul de Usanga; 
acestuia nu i-ar fi fost teamă de aeroplanul meu şi ar fi ştiut 
prea bine cum să îl disturgă. 

— Să dea Dumnezeu să nu îl fi descoperit până acum, a 
remarcat fata. 

Astfel au mers pe cărare până la un punct situat la un 
kilometru şi ceva distanţă de sat, prin interiorul junglei, 
după care şi-au continuat drumul prin pădurea neumblată. 

Cu mari dificultăţi au reuşit să se strecoare prin verdeaţa 
deasă şi încâlcită şi printre copacii căzuţi. 

Dar nu s-au lăsat învinşi. Cu tenacitatea pe care ţi-o insuflă 
deznădejdea au străbătut această parte a pădurii alcătuită 
din tulpinile plantelor parazite încolăcite de crengile vii sau 
moarte ale copacilor din junglă. 

La sud de ei, într-o poiană, un număr de războinici s-au 
strâns în jurul unui obiect care le-au stârnit interesul. 

Erau îmbrăcaţi în fragmente din ceea ce a fost uniforma 
frumoasă a unui regiment german. 

Acum aceştia arătau mai îngrozitor decât cerşetorii, atât 
erau de zdrenţuroşi, iar cu mult mai respingător în 
înfăţişare era sergentul Usanga. 

Obiectul interesului şi curiozităţii lor era un aeroplan 
englez. 

Imediat după ce locotenentul a fost dus în satul lui 
Numabo, Usanga a plecat în căutarea maşinii atât din 
curioziotate cât şi cu intenţia de a o distruge. 

După ce, însă, a descoperit-o şi-a dat seama că ar fi mai 
bine să îşi amâne planul legat de acest obiect. Ştiind destul 
de bine că aeroplanul avea o valoare destul de mare, s-a 


gândit că nu ar fi rău să câştige ceva bani din această 
afacere. 

De atunci şi-a făcut un obicei mergând să îl vadă în fiecare 
zi şi cu toate că la început i se părea destul de ciudat, cu 
timpul s-a obişnuit cu el considerându-se singurul 
proprietar al acestui obiect. 

S-a obişnuit să urce în el, la volanul acestuia, ajungând să 
constate cât de mult ar dori să ştie şi să îl conducă, pentru a 
reuşi să zboare cu el. 

Se gândea că nu era prea dificil să poţi zbura ca o pasăre, 
sus de tot, pe deasupra celor mai înalţi copaci ai junglei. 

Cât de încremeniţi ar rămâne camarazii lui şi cu câtă 
admiraţie l-ar privi apoi! 

Dacă ar fi reuşit să zboare s-ar fi bucurat de respectul 
tuturor sătenilor din acele locuri, din satele împrăştiate prin 
interiorul Africii. 

Nici nu se putea altfel decât să îl considere un semizeu, 
poate chiar şi mai mult. 

Usanga şi-a frecat satisfăcut palmele şi a pleznit din 
buzele sale negre şi groase, ca şi cum ar fi gustat din 
plăcerea presupusă. 

Desigur că se va îmbogăţi atunci, pentru că toate satele îi 
vor plăti tribut şi îmbogăţindu-se, ar fi putut să aibă chiar o 
duzină de neveste. 

Însă, odată cu acest gând, i s-a prezentat în faţa ochilor 
chipul lui Naratu, furia vieţii sale, care îl guverna cu o mână 
de fier. 

S-a strâmbat şi a uitat îndată de cele douăsprezece 
neveste deosebite, dar ideea era atât de atrăgătoare încât 
persista atât de mult determinându-l ca după puţin timp să 
judece logic, că un zeu nu poate să fie zeu fără să nu aibă 
cel puţin două duzini de neveste. 

A început să atingă cu degetele aparatele cu speranţa de a 
nimeri mecanismul cu care să pună în mişcare aeroplanul. 
Simultan era stăpânit de o senzaţie puternică de teamă. 


De multe ori a privit el de jos aviatorii englezi zburând pe 
deasupra trenşeelor germane şi i s-a părut atât de simplu, 
încât era cât se poate de sigur că ar putea să zboare şi el 
dacă ar avea pe cineva care să îl iniţieze măcar o singură 
dată. 

I-a rămas desigur şi speranţa că se putea prea bine să îi 
cadă cumva în mâini albul care a venit cu aeroplanul şi care 
a scăpat din satul lui Numabo şi atunci desigur că ar avea 
posibilitatea să îl înveţe cum să zboare. 

În speranţa acestei eventualităţi, Usanga îşi pierdea mai 
tot timpul în preajma aeroplanului gândindu-se că albul s-ar 
putea întoarce cândva în căutarea maşinii. 

Aşteptarea i-a fost în cele din urmă răsplătită, pentru că 
într-o zi, când tocmai a plecat de lângă maşină şi a intrat în 
pădure cu oamenii lui, a auzit o voce din nord, ceea cei-a 
determinat pe toţi să se ascundă de o parte şi de alta a 
cărării. 

După câteva clipe, nu îşi mai putea stăpâni bucuria, pentru 
că înaintea lui, la o mică distanţă de cărare, a apărut 
ofiţerul englez cu fata la care sergentul negru a aspirat atât 
de mult şi care i-a scăpat din mână. 

Când i-a văzut, a reuşit cu greu să îşi înghită un strigăt de 
bucurie, căci nu a sperat ca vreodată soarta să îi fie atât de 
favorabilă, aducându-i pe cei de care avea mare nevoie, 
fără ca el să facă vreun efort. 

Venind încet pe cărare, fără să presimtă primejdia care îl 
ameninţa, englezul explica fetei cât sunt de aproape de 
locul unde acesta aterizase cu câteva zile în urmă cu 
aeroplanul. 

Acum toată atenţia lor era îndreptată spre cărare, înaintea 
lor, aşteptând, din moment în moment, să ajungă în poiana 
de lângă râu, unde cu siguranţă vor vedea aeroplanul care 
însemna pentru ei viaţă şi libertate. 

Cărarea devenind mai lată, puteau să meargă acum 
alături; la vreo doi metri de la o cotitură bruscă, le-a apărut 
înaintea ochilor acea poiană pe care ofiţerul a asemănat-o 


cu un parc din ţara sa, iar puţin mai încolo au deosebit şi 
conturul aeroplanului pe care îl căutau. 

În clipa aceea, au izbucnit în exclamaţii de bucurie şi 
mulţumire, iar Usanga şi războinicii săi s-au ridicat în jurul 
lor din tufişurile în care fuseseră ascunşi. 

CAPITOLUL XII. 

Aviatorul negru. 

Fata a fost aproape zdrobită de groază şi deznădejde. 

Să te vezi atât de aproape de salvare şi apoi să ţi se 
smulgă şi ultima speranţă, printr-o cruntă lovitură a sorții, 
era o nenorocire care, cu mare greu, ai fi putut să o suporţi. 

Însoţitorul ei se simţea şi el deznădăjduit, dar, mai presus 
de toate, era foarte furios. 

Observând rămăşiţele de uniformă care îi mai acopereau 
pe negri, i-a întrebat imediat unde se află ofiţerii lor. 

— Nu pot să te înţeleagă, a zis fata; dar le voi explica eu. 

Şi în limba aceea bastardă care este mijlocul de 
comunicare între germanii şi negrii din colonia lor, le-a 
repetat întrebările englezului. 

Usanga a rânjit: 

— Tu ştii bine unde sunt ei, albo, a răspuns el. Sunt morţi 
cu toţii; iar, dacă albul acesta nu va face ce voi vrea eu, va fi 
şi el un om mort, în curând. 

— Ce vreţi de la el? a întrebat fata. 

— Vreau să mă înveţe cum se zboară cu o pasăre, a 
răspuns hotărât Usanga. 

Bertha Kircher îl privea pe negru cu nedumerire; totuşi, a 
repetat locotenentului ceea ce el solicita. 

Englezul a meditat profund, un timp îndelungat. 

— Vrea să zboare? a repetat el. Întreabă-l dacă ne va pune 
în libertate după ce îl învăţ să zboare. 

Fata a pus întrebarea lui Usanga care, degenerat, şiret şi 
cu totul lipsit de scrupule, era întotdeauna pregătit să 
promită orice, fie că avea sau nu intenţia să îşi ţină 
făgăduiala, aşa că a admis propunerea locotenteului. 


— Să mă înveţe albul să zbor şi după aceea vă voi duce 
până la cel mai apropiat loc unde trăiesc oamenii albi; însă, 
în schimbul acestei favori, voi păstra eu pasărea aceea 
mare, a zis negrul, indicând aeroplanul. 

Bertha Kircher, a repetat aviatorului propunerea negrului. 
Acesta a dat din umeri, luând o înfăţişare posomorâtă şi în 
cele din urmă, a acceptat. 

— Văd bine că nu se poate altfel, a zis el. În orice caz 
aeroplanul este pierdut pentru guvernul englez. Dacă refuz 
cererea acestei canalii negre, sigur îmi va lua viaţa, iar 
rezultatul va fi că maşina tot va rămâne aici, până va 
putrezi. Dacă îi primesc oferta, va fi cel puţin un mijloc de a- 
ţi asigura reîntoarcerea în lumea civilizată, ceea ce, a 
adăugat el, are mai multă valoare pentru mine decât toate 
aeroplanurile din lume. 

Fata l-a privit uimită. 

Acestea erau primele cuvinte cu care i-a indicat că 
sentimentele care le nutrea pentru ea erau mai mult decât 
ale unui coleg de nenorociri. 

Regreta, însă, că el i-a vorbit în acest fel, aproape în aceaşi 
clipă, văzând umbra de tristeţe care a trecut peste figura 
ei. Şi-a dat seama că fără să vrea, a participat şi el la 
greutăţile situaţiei ei aproape insuportabile. 

— Iartă-mă, a zis el numaidecât. Te rog să uiţi ce am spus. 
Îţi promit că nu voi mai greşi, dacă aceasta te jigneşte, până 
când nu vom ieşi amândoi din încurcătura în care ne aflăm. 

Ea a zâmbit în semn de mulţumire, dar cuvintele 
pronunţate şi nu mai puteau fi retrase; Bertha ştia că 
tânărul englez o iubea. Simţea asta cu mai multă siguranţă 
decât dacă el ar fi căzut în genunchi în faţa ei şi i-ar fi jurat 
dragoste eternă. 

Părerea lui Usanga era ca prima sa lecţie în domeniul 
aviaţiei să înceapă imediat. 

Englezul a încercat să îl convingă de contrariul ideii, dar 
negrul a luat imediat o atitudine amenințătoare, deoarece, 
ca toţi cei ignoraţi, îi bănuia întotdeauna pe toţi ceilalţi 


oameni de intenţii ascunse, dacă manifestările lor nu 
coincideau cu dorinţele sale. 

— Bine, moşule, a murmurat englezul, îţi voi da o lecţie să 
o ţii minte toată viaţa. 

Apoi, întorcându-se spre fată, a zis: 

— Convinge-l, dacă poţi, să te lase să ne însoţeşti. Mă tem 
să te las aici cu aceste canalii blestemate. 

Dar, când ea a făcut această propunere lui Usanga, negrul 
a bănuit imediat că la mijloc este ceva care nu se potrivea, 
un plan care să îl înşele: poate să îl ducă de exemplu, înapoi 
la germani, de unde dezertase ca un trădător. 

Privind-o sălbatic pe fată, a refuzat cu încăpățânare să 
reflecte măcar un minut asupra acestei propuneri. 

— Alba va rămâne aici cu oamenii mei, a zis el energic. 
Niciunul nu se va atinge de ea, decât numai dacă nu mă vei 
aduce înapoi viu şi nevătămat. 

— Spune-i, a zis englezul, că, dacă nu vei fi în poiană, în 
aşa fel încât să te văd, nu voi ateriza şi am să îl duc în 
lagărul englez ca să-l spânzure acolo. 

Usanga a promis că fata va fi în câmpul lui vizual la 
înapoierea lor, după care a luat numaidecât măsurile 
necesare pentru a-i face pe războinici să înţeleagă că îi 
aşteaptă pedeapsa cu moartea, dacă se vor atinge de ea. 

Apoi, urmat de ceilalţi membri ai rasei sale şi împreună cu 
englezul, a străbătut poiana, spre aeroplan. 

Imediat ce s-a aşezat în obiectul pe care îl considera ca o 
parte a posesiilor sale, curajul începu să îi dispară, iar, după 
ce a fost pornit motorul şi elicea a început să se învârtă, a 
ţipat englezului să oprească maşina şi să îl lase să coboare; 
dar aviatorul, din cauza zgomotului elicei nu a auzit 
rugămintea negrului. 

În timpul acesta, aeroplanul a început să înainteze pe 
pământ, iar Usanga era pregătit să sară jos, dar a fost 
împiedicat de curelele cu care era legat de mijloc. 

După o clipă-două, aeroplanul s-a ridicat de la pământ, 
zburând cu eleganţă într-un cerc larg, până ce a ajuns mai 


sus de vârful celor mai înalţi copaci. 

Sergentul negru era într-o stare de groază care l-a 
încremenit. A văzut pământul îndepărtându-se sub el. A 
văzut copacii, râul şi la o distanţă mai mică, luminişul în 
care se afla satul de colibe al lui Numabo. 

A încercat cu toată puterea voinţei sale să nu se 
gândească la o cădere neaşteptată pe pământul care se 
îndepărta atât de repede. 

Se străduia să-şi concentreze gândul numai la cele 
douăzeci şi patru de neveste pe care această pasăre 
enormă i le va pune, cu siguranţă, la dispoziţie. 

Dar maşina s-a ridicat în acest timp de la pământ tot mai 
sus, desenând un cerc mare deasupra pădurii, râului şi a 
poienii, iar, după un timp, spre marea sa surpriză, Usanga a 
descoperit că spaima care l-a stăpânit dispărea treptat. 
Astfel, nu a durat mult timp şi s-a simţit în cea mai mare 
siguranţă, după care a început să observe modul de pilotare 
al aeroplanului. 

După o jumătate de oră de manevrare îndemânatică, 
englezul s-a ridicat rapid la o mare înălţime, unde deodată, 
fără cel mai mic avertisment, s-a învârtit peste cap şi a 
zburat câteva secunde cu aeroplanul pe spate. 

— Am spus eu că o să îi dau o lecţie să nu mă uite, a 
murmurat el satisfăcut, auzind, cu tot zgomotul produs de 
elice, urletele negrului înspăimântat. 

Un moment mai târziu, şi-a îndreptat maşina, începând să 
coboare cu viteză spre pământ. Ocolind de vreo două ori pe 
deasupra poienii, până când s-a asigurat că Bertha Kircher 
era acolo vie şi nevătămată, a coborât uşor la pământ, aşa 
că maşina s-a oprit la o mică distantă de locul unde se găsea 
fata aşteptându-i împreună cu războinicii lui Usanga. 

Când acesta a coborât din aeroplan, era livid la fată Şi 
tremura din toate încheieturile, pentru că nervii îi erau încă 
neliniştiţi de încercarea îngrozitoare prin care au trecut 
când aeroplanul s-a dat peste cap. 


Cu toate acestea, simțindu-se încă o dată pe pământ solid, 
şi-a revenit repede în fire, reluându-şi vechiul tupeu. 

Umflându-se în pene şi radiind de o mândrie prostească, a 
încercat să-i impresioneze pe colegii lui pozând 
neânsemnătatea faptului de a zbura ca o pasăre la mii de 
metri pe deasupra junglei. 

Astfel, şi-a luat timp pentru a se convinge pe sine însuşi, 
autosugestionându-se, că fiecare clipă din zborul făcut a 
fost o plăcere pentru el şi că a avansat în arta aviaţiei. 

Era atât de mândru de jucăria lui de curând găsită, încât 
nu a mai dorit să se întoarcă în satul lui Numabo, insistând 
să se stabilească tabăra în apropierea aeroplanului, ca nu 
cumva, cine ştie în ce mod, să îi fie furat de cineva. 

Astfel, două zile în şir, a rămas cu lagărul în punctul acela, 
cât era ziua de mare, nu făcea altceva decât să-l silească pe 
locotenent să îl înveţe să piloteze. 

Lui Smith-Oldwick, gândindu-se la lunile lungi şi 
obositoare prin care a trecut el până să fie considerat 
îndemânatic şi să i se încredinţeze un aeroplan, îi venea să 
râdă acum, auzindu-l pe acest negru încrezut că cere, după 
două zile, să fie lăsat să zboare singur. 

— Dacă nu m-aş teme că îmi pierd maşina, a explicat el 
fetei, l-aş lăsa pe măgarul asta să-şi rupă gâtul, pentru că i- 
ar trebui doar două minute. 

Totuşi, l-a sfătuit pe Usanga să mai aştepte câteva zile, ca 
în timp să înveţe şi mai bine. 

Dar mentalitatea bănuitoare a negrului era tot mai mult 
stăpânită de convingerea că sfatul albului porneşte dintr-un 
motiv ascuns. 

Usanga credea că motivul invocat nu ar fi fost echivalent 
speranţei albilor de a fugi cu maşina, în timpul nopţii şi de 
aceea refuzase solicitarea lui, încercând să-l convingă că nu 
este încă destul de îndemânatic pentru a conduce singur 
aeroplanul şi că, pentru aceasta, mai are nevoie de timp ca 
să mai înveţe... în creierul negrului s-a născut ideea de a fi 
mai deştept decât albul. 


Ispita celor douăzeci şi patru de neveste era un impuls 
extrem de puternic..., dar la aceasta se adăuga acum şi 
aspiraţia spre fata pe care hotărâse de mult să pună 
stăpânire. 

Încărcat de aceste gânduri, a încercat să adoarmă, visând 
la fericirile care îl aşteptau în viitor. 

Avea necontenit neplăcerea de a nu reuşi să alunge din 
gând imagmea soţiei şi a furiilor ei, imagini care vătămau 
mult plăcutele lui închipuiri. 

Ah, dacă ar putea numai să scape de ea! 

Gândul acesta a prins rădăcini în mintea lui, dar fără să 
aibă încă tărie de manifestare, fiind potolit de frica pe care 
sergentul negru o simţea faţă de soţia lui...; de fapt, îi era 
atât de frică de ea, încât nu ar fi îndrăznit să îi facă vreun 
rău, decât doar în secret, în timp ce ea dormea. 

Totuşi, odată cu marile dorinţi care îl mistuiau şi îl 
împingeau să alcătuiască planuri după planuri, i-a venit în 
cele din urmă o idee, pe care a simţit-o ca forţa unei lovituri 
puternice şi care l-a determinat să se ridice brusc. 

Dimineaţa, aştepta de nerăbdare momentul când să-şi 
pună planul în aplicare, aşa că după ce a mâncat, i-a 
chemat la o parte pe câţiva dintre camarazii săi şi le-a 
vorbit un timp. 

Englezul, care s-a obişnuit să urmărească fiecare mişcare 
a negrului, l-a văzut explicând ceva războinicilor săi, iar 
după gesturile şi atitudinea sa, era clar că le explica un plan 
nou, dându-le în acelaşi timp instrucţiuni asupra a ceea ce 
aveau de făcut. 

De asemenea, a observat, de mai multe ori, că privirile 
negrilor erau îndreptate spre el, iar o dată s-au întors şi 
spre fată. 

Deşi această coincidenţă ar fi putut să nu reprezinte nimic, 
totuşi în mintea englezului s-au trezit unele bănuieli asupra 
unor eventuale fapte care numai favorabile lui şi fetei nu 
erau. 


Această idee a ajuns să îl stăpânească cu totul, aşa că a 
continuat să îl studieze pe negru, deşi se vedea silit să 
admită că nu avea nici o putere să înlăture soarta care i se 
pregătea. 

Într-adevăr, i s-a luat până şi sulița pe care o avea când a 
fost prins şi acum era neânarmat şi la absoluta discreţie a 
sergentului negru şi a camarazilor lui. 

Locotenetul Harold Percy nu a avut mult de aşteptat până 
a reuşit să afle o parte din planul lui Usanga, pentru că 
imediat, după ce sergentul a sfârşit cu instrucţiunile sale, 
câţiva războinici s-au apropiat de englez, iar alţi trei au 
pornit spre fată. 

Fără să îi adreseze nici un cuvânt explicativ, războinicii |- 
au smucit pe tânărul englez şi l-au trântit la pământ, cu faţa 
în jos. El s-a împotrivit atât cât i-a fost cu putinţă, reuşind să 
aplice lovituri destul de zdravene, dar numărul negrilor era 
prea mare ca să poată spera altceva decât doar întârzierea 
acţiunii negrilor de a-l lega de mâini şi de picioare. 

După ce au îndeplinit această acţiune l-au întors pe o 
parte. Din această poziţie a observat că şi Bertha a fost 
legată ca şi el. Smith-Oldwick a fost pus într-o astfel de 
poziţie încât putea să vadă aproape întreaga suprafaţă a 
luncii, precum şi aeroplanul. 

Usanga vorbea acum cu fata. Ea făcea mereu mişcări 
energice din cap în sens negativ. 

— Ce mai vrea acum? a întrebat englezul. 

— Vrea să mă ia cu el în aeroplan, a răspuns fata. Vrea să 
mă ducă mai departe în interior, în altă ţară, unde spune că 
va fi rege, iar eu una dintre soțiile sale. 

Apoi, spre marea surpriză a englezului, s-a întors spre el 
cu faţa zâmbitoare continuând: 

— Dar nu te îngrijora, pentru că nu este nici o primejdie să 
îşi realizeze această dorinţă. Peste câteva minute vom fi 
amândoi morţi. Lasă-l numai să pornească maşina şi dacă 
poate să se ridice de la pământ cincezeci de metri, apoi nu 
va mai trebui să îmi fie frică de el. 


— Dumnezeule! a strigat englezul. Nu este nici un mijloc 
prin care să-il influenţezi să renunţe? Promite-i orice! 'Tot ce 
va vrea el. Am bani destui, mai mult decât îşi poate închipui 
că ar exista în lumea întreagă. Îşi va putea cumpăra tot ce 
se poate cumpăra cu bani: îmbrăcăminte, hrană şi femei, 
oricâte va vrea. Spune-i toate acestea şi mai spune-i că, 
dacă te va lăsa în pace, îi dau cuvântul meu de onoare că îi 
voi aduce aici toţi banii pe care îi va vrea. 

Fata a clătinat din cap şi a rostit descurajată: 

— Este zadarnic. În primul rând că nu va înţelege şi chiar 
dacă pricepe, nu va avea încredere în tine. Negrii sunt atât 
de lipsiţi de scrupule, încât nu îşi pot închipui că ar exista la 
alţii aşa ceva ca principiile de onoare, de exemplu, şi mai 
ales la englezi, în care aceşti negri nu au nici cea mai mică 
încredere, deoarece nemţii i-au învăţat că englezii sunt 
oamenii cei mai mişei şi mai ticăloşi dintre toate popoarele. 

Lasă, a continuat fata, văzând descurajarea care s-a 
zugrăvit pe faţa englezului, lasă că este mai bine aşa. Îmi 
pare rău că nu poţi să fi şi tu cu noi, pentru că dacă se urcă 
destul de sus moartea mea va fi sigură dar cu mult mai 
uşoară decât cea care probabil te aşteaptă aici pe tine. 

În acest timp, Usanga a întrerupt mica lor convorbire 
încercând să determine fata să îi comunice şi lui ceeea ce 
vorbeau, temându-se ca nu cumva să plănuiască ceva care 
să fie împotiva planurilor lui. Fata a fost nevoită să îi explice, 
liniştindu-l că englezul îşi lua doar rămas bun de la ea şi îi 
dorea succes. Dar în urma unei idei care i-a venit pe 
neaşteptate, s-a întors repede către negru şi i-a spus: 

— Vrei să faci ceva pentru mine, a întrebat ea, dacă merg 
de bună voie cu tine? 

— Ce mai vrei? a întrebat el. 

— Spune oamenilor tăi să îl elibereze pe alb, imediat ce 
plecăm noi. El tot nu ne mai poate ajunge. Asta este tot ce 
îţi cer. Dacă îi dăruieşti viaţa şi libertatea, merg de bună 
voie cu tine, oriunde vei vrea. 


— În tot cazul vei merge cu mine, nu mă interesează dacă 
o vei face de bună voie sau nu. Eu voi ajunge un rege 
puternic, iar tu vei face tot ce îţi voi impune eu. 

Negrul se gândea că trebuie să fie dur de la început cu 
această femeie, pentru a nu i se mai repeta experienţa 
teribilă care i-a provocat-o Naratu. Nevasta aceasta nouă 
împreună cu celelalte douăzeci şi trei pe care le va alege cu 
grijă, vor fi educate după propriul lui plac. De acum înainte, 
Usanga va fi el însuşi stăpân în casa lui! 

Bertha Kircher a văzut zădărnicia solicitărilor prin 
rugăminţi umilitoare pentru cruţare din partea acestei 
brute. Era clar că pe tânărul englez îl aştepta un sfârşit 
îngrozitor. În sufletul ei se năştea un sentiment sincer de 
regret pentru tânărul care, cu puţin timp în urmă, i-a 
mărturisit iubirea. 

A întors privirile spre englez. Chipul ei era livid dar pe 
buze i-a apărut un zâmbet plin de curaj. 

— Adio! a strigat ea. 

— Adio! Dumnezeu să te binecuvânteze, a răspuns el cu o 
voce moale. 

Apoi a continuat: 

— Ceea ce doream să îţi spun, vrei să îţi spun acum când 
suntem atât de aproape de moarte? 

Buzele ei s-au mişcat, dar dacă a consimţit sau nu dorinţa 
lui, locotenentul nu a avut cum să ştie, deoarece vorbele ei 
au fost acoperite de zgomotul elicei aeroplanului. 

Negrul şi-a învăţat destul de bine lecţiile astfel, încât a 
pornit motorul fără nici o dificultate, iar aeroplanul a 
înaintat spre poiană. 

Un geamăt surd a izbucnit de pe buzele descurajatului 
ofiţer când a văzut că fata pe care o iubea este îndreptată 
spre moarte sigură. 

A văzut aeroplanul pornind cu botul în sus... Era o pornire 
bună... tot atât de bună ca şi cum ar fi făcut-o el însuşi, dar 
a ştiut că numai întâmplarea l-a ajutat pe negru. 


În orice clipă, aeroplanul ar fi putut să cadă la pământ şi 
chiar dacă negrul ar reuşi prin cine ştie ce mijloc să se 
ridice deasupra copacilor şi să execute un zbor corect, nu 
rămânea decât o singură şansă dintr-o sută de mii pentru o 
aterizare fără distrugerea aeroplanului, căzând în braţele 
morţii împreună cu frumoasa fată de lângă el. 

Dar ce a fost asta? Ofiţerul a încremenit. Până şi bătăile 
inimii i s-au oprit pentru o clipă. 

CAPITOLUL. XIII. 

Răsplata lui Usanga. 

Două zile Tarzan a vânat în libertate spre nord şi acum, 
făcând un ocol mare pe la răsărit, a ajuns din nou la o mică 
distanţă de poiana în care i-a lăsat pe Bertha şi pe tânărul 
ofiţer. 

Peste noapte a adormit într-un copac mare, ale cărui 
crengi atârnau pe deasupra râului, numai la o distanţă mică 
de luminiş. 

Iar acum, când s-a luminat de ziuă stătea întins la 
marginea apei, aşteptând momentul pentru a-l prinde pe 
Pisah, peştele, cu gândul să îl ducă la colibă unde fata l-ar fi 
putut găti pentru ea şi amicul ei de acolo. 

Nemişcat ca o statuie de bronz stătea vicleanul Tarzan, 
ştiind cât de atent era peştele Pisah. 

Cel mai mic foşnet l-ar speria imediat şi numai printr-o 
răbdare nemărginită ar putea fi prins. 

Tarzan, pe de altă parte, se baza pe energia lui şi pe un 
atac realizat pe neaşteptate. 

Ceea ce ştia el despre obiceiurile vieţuitoarelor din apă îl 
făcea să cunoască cu toată previziunea locul unde trebuia 
să-l aştepte pe Pisah. 

Aşteptarea lui ar fi putut să dureze numai un minut, dar 
era posibil să treacă şi o oră până când peştele să înoate în 
ochiul de apă deasupra căruia pândea Tarzan, dar, mai 
repede sau mai târziu, tot trebuia să vină o dată. Acest 
lucru 'Tarzan îl ştia foarte bine, aşa că şi-a aşteptat vânatul 
cu răbdarea unei fiare. 


În cele din urmă, a văzut o sclipire uşoară de solzi lucitori. 
Pisah se apropia! După o clipă-două va fi destul de 
aproape... şi atunci două mâni puternice se vor scufunda în 
apă cu o mişcare fulgerătoare şi îl vor prinde cu cea mai 
mare precizie. 

Dar tocmai în mometul când peştele a ieşit la suprafaţă, s- 
a auzit o troznitură puternică în tufişul din spatele lui 
Tarzan. 

Pisah a dispărut mai repede decât ai clipi din ochi, iar 
Tarzan, mârâind furios s-a întors repede ca să întâmpine 
fiinţa care l-a tulburat, oricare ar fi fost ea. 

A rămas uimit când a văzut că cel care a provocat 
zgomotul nu era altul decât Zu-tag. 

— Ce vrea Zu-tag? a întrebat Tarzan. 

— Nimic. Zu-tag vine să adape, a răspuns antropoidul 
enorm. 

— Unde este tribul? a mai întrebat Tarzan. 

— Culege nuci şi banane undeva în urma mea, în pădure. 

— Dar Tarmangana şi colegul ei? Nu li s-a întâmplat nimic? 

— Au plecat, a răspuns Zu-tag. Kudu a ieşit de două ori din 
culcuşul său de când au plecat amândoi. 

— Nu cumva i-au gonit cineva din trib? 

— Nu, nici nu i-am văzut când au plecat. Nimeni dintre noi 
nu ştie de ce au plecat. 

Tarzan s-a aruncat repede în copaci şi a pornit spre 
luminiş. 

A găsit căsuţa aşa cum a lăsat-o; dar nu se vedea nici o 
urmă de bărbat sau de femeie pe acolo. 

Traversând luminişul, a intrat în curtea împrejmuită şi 
după aceea în colibă. Amândouă erau goale, iar după 
mirosul înţepător s-a convins că, într-adevăr, au plecat cel 
puţin de două zile. 

Când să iasă din colibă a văzut o hârtie, prinsă de perete 
cu aşchioară din lemn şi luând-o de acolo, a citit 
următoarele: 


În urma celor ce mi-ai spus despre d-ra Kircher şi ştiind 
câtă antipatie îi nutreşti, m-am gândit că nu este drept, nici 
pentru tine şi nici pentru ea, să te mai supărăm cu prezenţa 
noastră, care ştim că te împiedică să îţi continui călătoria 
spre coasta de apus; am considerat că este mai bine pentru 
noi să pornim la drum fără să te mai deranjăm, îţi 
mulţumim pentru bunătatea şi ocrotirea care ne-ai 
împărtăşit-o şi ne-am simţi foarte fericiţi, dacă ar fi un 
mijloc prin care se te putem răsplăti. 

Scrisoarea era semnată de locotenentul Harold Percy 
Smith-Oldwick. 

Tarzan a ridicat pasiv din umeri, mototolind hârtia şi-apoi 
aruncând-o la întâmplare. Simţea că sufletul i s-a uşurat de 
răspunderea pe care a avut-o şi îi părea bine că l-au ajutat 
să evite această situaţie. 

Acum erau plecaţi şi îi va uita; dar simţea foarte bine în 
adâncul sufletului său că nu va putea să îi uite. A ieşit 
nehotărât din căsuţă, oprindu-se în mijlocul poienii; îl 
stăpânea groaza, se simţea îngrijorat şi neliniştit. 

La un moment dat a pornit spre nord împins de o hotărâre 
neaşteptată ca să îşi continue drumul spre apus. 

Pentru aceasta nu trebuia decât să urmeze cursul şerpuit 
al râului pe o distanţă de câţiva kilometri spre nord, unde el 
cotea spre apus şi de acolo înainte să îşi continue drumul 
către izvorul râului prin pădure, peste dealuri şi urcând 
coasta munţilor. 

Ajuns de partea cealaltă a munţilor, va căuta să găsească 
un alt pârâu curgând spre coasta de apus şi în felul acesta, 
urmând cursul râurilor, va fi sigur nu îi va lipsi vânatul şi 
apa. 

A plecat, dar nu a mers mult timp. Abia a făcut poate vreo 
douăzeci de paşi, când s-a oprit pe loc. 

— El este englez, iar ea nu este decât femeie. Nu vor 
putea ajunge niciodată, fără ajutorul meu, în locurile unde 
se găsesc oamenii albi. Ce să fac? s-a întrebat el, 
continuându-şi monologul. Când am vrut să o ucid cu mâna 


mea, nu am fost în stare să o fac, iar dacă îi las să meargă 
singuri, este acelaşi lucru ca şi cum aş fi omorât-o eu 
vârându-i un cuţit în piept! 

Şi scuturând din cap, s-a apostrofat singur: 

— Tarzan este un prost, o muiere bătrână şi slabă! Şi cu 
acestea s-a întors, pornind spre sud. 

Manu, maimuța cea mică din vârful copacilor, i-a văzut pe 
cei doi Tarmangani trecând pe acolo cu două zile mai 
înainte. 

Clănţănind din gură şi gesticulând puternic, i-a povestit lui 
Tarzan tot ce ştia în această privinţă..., cu toate că nu avea 
cine ştie ce informaţii grozave de împărtăşit. 

I-a văzut cu proprii săi ochi mergând în direcţia satului 
Gomanganilor, atât ştia Manu, aşa că Tarzan l-a lăsat să 
povestească singur şi s-a avântat prin junglă după cei doi 
fugari. 

Deşi nu făcea cine ştie ce eforturi pentru a se ţine de urma 
lor, a dat peste câteva dovezi numeroase că ei au trecut pe 
acolo; de exemplu, o urmă uşoară de miros tot mai atârna 
de o frunză sau de o creangă pe care unul sau altul s-a 
întâmplat să o atingă în treacăt..., sau în pământul cărării 
pe care au călcat ei şi pe unde, în drumul lor, pădurea a fost 
umedă, tot se mai vedea, din când în când, câte o urmă de 
picior imprimată în vegetaţia putredă şi udă de jos. 

Tarzan era împins să meargă din ce în ce mai repede de 
un fel de stăruinţă a cărei origine nu şi-o putea explica. 

Era aceeaşi voce internă care l-a învinuit că şi-a neglijat 
companionii şi care acum îi şoptea întruna că ei au cea mai 
mare nevoie de ajutorul său. 

Tarzan a început să-şi facă mustrări de conştiinţă, ceea ce 
explică şi motivul pentru care s-a comparat singur cu o 
muiere bătrână şi slabă, pentru că lui, care era crescut în 
sălbăticie şi împietrit faţă de orice alte greutăţi şi cruzimi, 
nu îi plăcea să admită că ar poseda una din trăsăturile unei 
firi delicate. 


Urma după care mergea a făcut un ocol mare pe la răsărit 
de satul negrilor, apoi revenea la cărarea largă de elefant 
care se continua pe lângă râu, kilometri întregi spre sud. 

Nu a trecut mult după ce a ajuns aici, când a auzit, 
deodată, un zbârnâit puternic ce semăna la început cu 
vâjâitul unui zmeu. 

Oprindu-se, şi-a concentrat auzul şi a ascultat un moment 
cu mare atenţie: 

— Un aeroplan! a exclamat el, începând să alerge în 
direcţia de unde se auzea zgomotul elicei. 

Când, în sfârşit, a ajuns la marginea poienii în care a 
coborât Smith-Oldwick acum câteva zile cu aeroplanul 
Tarzan a cuprins întreaga scenă şi dintr-o singură privire a 
înţeles situaţia, deşi nu îi venea să creadă ceea ce vedea. 

Jos, pe iarbă, într-o parte a poienii, se afla englezul legat 
bine, iar în jurul lui, păzindu-l, mai mulţi negri dezertori din 
armata germană. 

Spre el, prin poiană, venea un aeroplan condus de negrul 
Usanga, iar pe scaunul din spatele pilotului se afla Bertha 
Kircher. 

Cum a ajuns sălbaticul acela să conducă aeroplanul, era 
un mister pentru Tarzan, dar nu avea timp să se gândească 
acum la acest fapt. 

Ceea ce ştia el despre Usanga şi situaţia în care se găsea 
albul, îi spuneau destul de limpede că sergentul negru 
încerca să o ducă pe fată cuel. 

Era un mister şi faptul pentru care negrul făcea aceasta; 
fata era în stăpânirea lui iar singura fiinţă din junglă care o 
mai putea apăra, era prizonieră. Tarzan nu putea să ştie 
nimic despre cele douăzeci şi patru de neveste care îl 
tentau pe Usanga, precum nici despre spaima negrului de 
furia lui Naratu, actuala lui soţie. 

Nu avea cum să ştie că Usanga era hotărât să zboare cu 
fata ca să nu se mai întoarcă, singura grijă fiindu-i să pună 
cât mai multă distanţă între el şi Naratu, ca aceasta să nu îl 


mai poată găsi..., dar proprii săi războinici nu bănuiau 
nimic din ceea ce era în mintea negrului. 

Lor li s-a spus că o va duce pe albă la un sultan din nord, 
unde va obţine un preţ mare pe ea şi când se va înapoia, 
fiecare îşi va lua partea lui de câştig. 

Niciunul dintre aceste amănunte nu le ştia Tarzan. 

Ceea ce ştia era ceea ce vedea: un negru încercând să 
zboare cu o fată albă. 

Maşina a început acum să se ridice de la pământ. Peste 
câteva clipe avea să se ridice rapid şi nu va mai putea fi 
ajunsă. 

La început, Tarzan s-a gândit să pună săgeata în arc şi să îl 
ucidă pe Usanga, dar a renunţat imediat la această idee, 
ştiind că, fără pilot, maşina s-ar izbi de copaci, ucigând-o şi 
pe fată. 

Nu îi rămânea decât un singur mijloc prin care spera să o 
mai poată ajuta şi care, dacă nu îi reuşea, l-ar fi trimis pe el 
la o moarte sigură. Dar nu a stat la îndoială nici măcar o 
clipă. Trebuia să acţioneze cât mai repede. 

Usanga nu l-a văzut, ocupat fiind cu îndatoririle de pilot pe 
care nu era încă destul de stăpân. Războinicii lui, însă, l-au 
văzut şi imediat au alergat să îl oprească din drum, scoțând 
în acelaşi timp, strigăte sălbatice şi învârtind armele pe 
deasupra capetelor. 

Dar nu au avut timp să întreprindă vreo mişcare, căci 
scena la care au fost martori s-a desfăşurat senzaţional de 
rapid. 

Negrii au văzut sărind în poiană, din crengile unui copac 
mare, un alb de statură uriaşă, care a alergat în 
întâmpinarea aeroplanului. 

L-au mai văzut luând, în timp ce fugea, de pe umerii săi, o 
funie lungă împletită din iarbă. În aceeaşi clipă, au văzut 
funia ondulând într-un cerc mare pe deasupra capului..., iar 
privirile fetei, îndreptate spre pământ, s-au ciocnit de 
statura lui Tarzan. 


La şase-şapte metri deasupra lui Tarzan zbura aeroplanul. 
Ochiul deschis al funiei a fost repezit ca fulgerul spre el; iar 
fata, ghicind parcă intenţiile lui Tarzan, a întins mâna, a 
prins funia de ochi şi încordându-şi muşchii o ţinea strâns 
cu amândouă mâinile. 

Tot atunci Tarzan a fost smuls de la pământ, iar aeroplanul 
s-a aplecat într-o parte, sub noua greutate care atârna de 
el. 

Usanga s-a încleştat, disperat cu mâinile de volan; maşina 
s-a îndreptat şi a pornit în sus, aproape perpendicular..., în 
timp ce de capătul funiei atârna Tarzan, legănându-se ca 
pendula unui ceasornic enorm. 

Englezul, din locul de unde zăcea pe pământ, a urmărit cu 
respiraţia tăiată ceea ce se întâmpla în aer. 

Inima a încetat să îi mai bată în clipa când a văzut corpul 
lui Tarzan repezit prin aer, spre vârfurile copacilor de care, 
inevitabil, trebuia să se zdrobească... dar aeroplanul s-a 
înălţat repede, Tarzan trecând deasupra copacilor. Atunci a 
început să urce funia spre motor. 

Fata, ţinându-se cu disperare de ochiul funiei, şi-a încordat 
până şi ultimele ei forţe pentru a susţine greutatea mare 
care atârna de capătul de jos al funiei. 

Usanga, fără să aibă nici cea mai mică bănuială despre 
ceea ce se petrecea în spatele său, conducea aeroplanul din 
ce în ce mai sus în spaţiu. 

Tarzan a aruncat o privire în jos. Pădurea şi râul rămâneau 
în spate; iar între el şi moartea sigură care îl aştepta la sute 
de metri mai jos nu a rămas decât o funie subţire şi muşchii 
delicaţi ai fetei tinere. 

Bertha Kircher nu îşi mai simţea degetele de la mâini. 
Amorţeala începea să se urce acum în sus spre coate. Nu îşi 
mai putea controla forţa. Nu ar fi putut să spună câte clipe 
ar mai avea putere să susţină funia. 

I se părea că degetele ei, lipsite de orice viaţă, au scăpat 
deja de mult timp ochiul funiei; dar, tocmai atunci, când şi-a 


pierdut orice speranţă, a văzut că se întinde în sus o mână 
puternică, agăţându-se de marginea aeroplanului. 

Imediat a dispărut şi greutatea care atârna de funie şi un 
moment mai târziu, Tarzan s-a ridicat peste margini şi a 
sărit lângă fată. 

A aruncat mai întâi o privire scurtă spre Usanga, apoi 
aplecându-se la urechea fetei a strigat: 

— Ai pilotat vreodată un aeroplan? Fata a dat din cap 
afirmativ. 

— Ai curajul să te urci lângă negru şi să prinzi volanul, în 
timp ce eu mă voi ocupa de el? 

Fata l-a privit pe Usanga şi s-a cutremurat. 

— Da, a răspuns ea, dar îmi sunt picioarele legate. Tarzan 
a scos atunci din teacă cuțitul său de vânătoare şi a tăiat 
curelele cu care fata era legată de glezne. După aceea eaa 
desfăcut şi cureaua care o ţinea de scaunul ei. 

Apucând-o de braţ, Tarzan a sprijinit-o, târându-se 
amândoi încet şi cu atenţie, peste puţinul loc care 
despărţea scaunul ei de al negrului. În momentul acela, cea 
mai mică înclinare a aeroplanului i-ar fi prăbuşit pe 
amândoi în viaţa eternă. 

Tarzan şi-a dat însă foarte bine seama că numai printr-o 
minune a destinului ar fi putut ajunge la Usanga şi să 
realizeze schimbul de piloţi. Mai ştia, însă, că acesta era 
singurul lucru care l-ar fi putut face, deoarece, din mometul 
când a văzut aeroplanul zburând, înţelegea că negrul era 
lipsit cu desăvârşire de experienţa unui pilot. Astfel, era 
convins că moartea îi aştepta, inevitabilă, dacă sergentul 
negru ar fi rămas la volan. 

Primul semn pe care l-a simţit Usanga că ceva nu este în 
regulă, a fost abia atunci când fata a alunecat pe 
neaşteptate lângă el şi i-a pus cu fermitate amândouă 
mâinile pe aparatul de control... în acelaşi timp însă, un 
rând de degete tari ca oţelul l-au smucit pe negru de gât, în 
timp ce o mână cu un cuţit ascuţit, a pornit în jos, tăind 
cureaua care îl ţinea legat, de mijloc, în scaun. 


Restul s-a petrecut fulgerător. Usanga s-a simţit ridicat din 
scaun ca o pană: a început să strige şi să dea disperat din 
mâini; mişcări şi gesturi inutile, deoarece era neputincios 
ca un copil. 

Cei din poiană au văzut aeroplanul clătinându-se puternic, 
pentru că, odată cu schimbarea de control, acesta a pornit 
repede cu botul în jos, apoi l-au văzut îndreptându-se şi 
făcând un ocol mare, s-a întors spre ei, dar era atât de 
departe şi lumina soarelui atât de puternică încât nu se 
putea desluşi nimic din ceea ce se petrecea acolo sus, în 
aer. 

După câteva clipe, locotenentul Smith-Oldwick a scos o 
exclamaţie de groază văzând un corp care se rostogolea 
prin aer, apropiindu-se de pământ cu o viteză din ce în ce 
mai mare. 

Cu o bufnitură surdă, oribilă, corpul s-a izbit de pământ, 
lăţindu-se pe iarbă, aproape de mijlocul poienii; iar când 
englezul a avut, în cele din urmă, curajul să privească din 
nou spre acel loc, a răsuflat uşurat, deoarece masa informă 
care zăcea pe iarba plină de sânge era acoperită cu o piele 
neagră. Usanga şi-a primit răsplata. 

Aeroplanul a făcut câteva viraje deasupra poienii. Negrii, 
care la început, au încremenit la moartea conducătorului 
lor, au fost cuprinşi după aceea de o furie nebună şi de o 
hotărâre nestrămutată să se răzbune. 

Tarzan şi fata i-au văzut din aeroplan strângându-se 
grămadă la un loc, în jurul corpului celui căzut. 

I-au mai văzut pe negri, făcându-le semne disperate cu 
pumnul şi învârtind armele ameninţător pe deasupra 
capetelor, în timp ce treceau peste poiană. 

Tarzan s-a aşezat în scaunul din spatele pilotului. 

Apucându-se bine de structura aeroplanului, s-a întins 
până a ajuns cu capul lângă cel al Berthei Kircher. Apoi a 
încercat să îi dea câteva instrucţiuni despre ceea ce dorea 
să facă ea. Dar, pentru aceasta, trebuia să strige acoperind 
zgomotul elicei şi al motorului. 


Când fata a perceput cuvintele lui, s-a făcut albă ca varul, 
dar a strâns buzele puternic, iar ochii îi străluceau de focul 
unei hotărâri puternice. 

A coborât aeroplanul până la aproximativ un metru de 
pământ, tocmai în partea opusă a poienii unde stăteau 
semenii lui Usanga; apoi a pornit cu toată viteza asupra lor. 

Atât de repede i-a ajuns aeroplanul. Încât nu au mai avut 
timp să scape când şi-au dat seama de primejdie. 

Atingând pământul, maşina a izbit printre crengi, 
secerându-i ca o adevărată morişcă de distrugere. 

După ce s-a oprit la marginea pădurii, Tarzan a sărit 
imediat din aeroplan, alergând spre tânărul locotenent. 

Dar între timp a privit spre locul unde au fost războinicii 
mai înainte pregătiţi să se apere la nevoie. Aici nu a mai 
văzut pe nimeni care să îi opună forţă, negri zăcând morţi 
sau răniţi, împrăştiaţi în toate părţile, pe iarba verde a 
poienii. 

Până când să îl dezlege Tarzan pe ofiţer, fata a venit lângă 
ei şi prima ei preocupare a fost să îi mulţumească lui 
Tarzan. Acesta a oprit-o cu un gest. 

— Te-ai salvat singură, a insistat el. Dacă nu ştiai să 
pilotezi aeroplanul, nu aş fi putut nici eu să te ajut. Acum, a 
adăugat el după câteva clipe, aveţi cu ce să vă întoarceţi 
acasă. Este încă devreme. Puteţi să parcurgeţi cu uşurinţă 
întreaga distanţă în câteva ore, dacă aveţi combustibil 
suficient. 

Şi zicând acestea, l-a privit întrebător pe aviator. Smith- 
Oldwick a dat afirmativ din cap. 

— Am suficient, a zis el. 

— Atunci plecaţi numaidecât, a replicat Tarzan. Niciunul 
din voi doi nu-şi are locul în junglă, a sfârşit el, fluturându-i 
pe buze un zâmbet uşor. 

Fata şi englezul au zâmbit şi ei. 

— Într-adevăr, a recunoscut englezul, jungla nu este 
pentru noi; dar nici pentru oricare alt alb. De ce nu vrei să 
vii cu noi în lumea civilizată? 


— Mai bine rămân aici în junglă, a răspuns Tarzan. 
Aviatorul şi-a înfipt călcâiul în pământ, răsucindu-l în 
groapa care a făcut-o, apoi a bolborisit ceva, care era 
evident că îi era jenă să spună. 

— Dacă este vorba de existenţă dragă prietene, începu el, 
eu... ă... bani..., ştii tu. 

Tarzan a început să râdă. 

— Nu, nu este vorba despre asta. Ştiu ce vrei să spui. Eu, 
însă, am fost născut în junglă şi aici mi-am trăit viaţa toată, 
aşa că vreau să mor tot în mijlocul ei. Nu vreau să locuiesc 
şi nici să mor în altă parte. 

Fata şi tânărul au clătinat din cap descurajaţi. Le era 
imposibil să-l înţeleagă. 

— Mai bine plecaţi, a reluat Tarzan; cu cât o veţi face mai 
repede, cu atât veţi ajunge mai curând acasă. 

Au pornit atunci spre aeroplan. Smith-Oldvick a strâns 
mâna lui Tarzan şi s-a aşezat pe scaunul pilotului. 

— Adio! a zis fata. Întinzându-i mâna lui Tarzan. Dar, 
înainte să plec, nu vrei să îmi spui că nu mă mai urăşti? 

Faţa lui Tarzan s-a întunecat; a evitat răspunsul, ajunând-o 
să se ridice în scaunul din spatele aviatorului. 

O expresie de tristeţe nerostită s-a răspândit pe figura 
Berthei Kircher. 

Dar motorul a pornit şi după o jumătate de minut cei doi 
tineri erau în drum spre răsărit. 

În centrul poienii a rămas Tarzan, privindu-i cum se 
îndepărtau. 

— Îmi pare rău că este nemţoaică şi mai ales spioană, 
deoarece este foarte greu să o poţi uri. 

CAPITOLUL XIV. 

Leul cu coama neagră. 

Numa, leul era flămând. A venit din pustiu şi a nimerit în 
ţinutul acela abundent, dar, deşi era tânăr şi puternic, 
ierbivorele au reuşit până acum să scape de ghearele lui 
cumplite ori de câte ori a crezut el că o va ucide pe una 
dintre ele. 


Numa era foarte flămând şi foarte furios. Nu a mâncat 
nimic de două zile şi acum vâna în cele mai rele toane. 

Azi nu mai făcea ca altădată, nu mai răcnea să ştie toată 
lumea despre prezenţa lui în apropiere. Acum mergea 
tăcut, călcând uşor, aşa încât nici crengile uscate nu mai 
trozneau sub labele sale şi se furişa urmărindu-şi subtil 
prada. 

Prin junglă adia un vânt uşor care a adus până la nările 
carnivorului mirosul lăsat în urma lui de un cerb, sporindu-i 
senzaţia de foame, astfel încât simţea dureri crâncene în 
stomac. 

Cu toate acestea, nu s-a lăsat pradă dorinţei de a încerca 
un atac prematur, după cum a mai făcut când i-a scăpat de 
sub nas carnea delicioasă a lui Pacco, zebra. 

Mărindu-şi în mică măsură paşii, a mers înainte pe cărarea 
întortocheată pe care o urma, până când la o cotitură a ei, 
pe după trunchiul unui copac mare, a zărit un cerb tânăr 
mergând încet înaintea lui. 

A măsurat din ochi distanţa. Ochii lui străluceau acum ca 
două globuri de foc galben aşezate în faţa lui zbârcită de 
rânjetul colţilor săi fioroşi. 

Da, de data asta era sigur: prada nu îi va mai scăpa. 

Va scoate mai întâi un răcnet îngrozitor, care va paraliza 
biata fiinţă din faţa lui şi pe urmă o va ataca fulgerător. 

Coada lui elastică, ondulând încet moţul de la vârf, a 
pleznit deodată, dreaptă ca o lumânare. 

Acesta era semnalul de atac, iar corzile sale vocale erau 
încordate pentru răcnetul strident când, ca şi cum ar fi 
fulgerat din senin, Sita, pantera, a sărit pe neaşteptate în 
cărare, exact între cerb şi Numa. 

Atacul Sitei a fost cât se poate de stângaci, pentru că de la 
prima troznitură a crengilor de la marginea cărării printre 
care a trecut corpul în săritura sa, cerbul a aruncat o 
singură privire speriată înapoi şi a dispărut într-o clipă. 

Răcnetul, a cărui scop a fost paralizia cerbului, a izbucnit 
îngrozitor din gâtul adânc al marii pisici: un răcnet de furie 


împotriva Sitei, care a intervenit şi l-a frustrat de prada lui 
sigură; iar atacul împotriva lui Bara a fost pornit în direcţia 
panterei. 

Dar şi aici Numa a fost condamant să sufere o dezamăgire, 
căci de la primele note ale răcnetului său Sita, ştiind foarte 
bine în care parte se afla puterea, a sărit numaidecât într- 
un copac din apropiere. 

La vreo jumătate de oră după această întâmplare atât de 
nefastă pentru Numa, el, tot atât de furios ca şi în primele 
momente ale dezamăgirii sale, a simţit pe neaşteptate un 
miros de om. 

Până aici regele junglei a detestat şi a disprețuit carnea 
fiinţei omeneşti. Acest fel de carne era bun numai pentru 
bătrânii fără dinţi şi neputincioşi, care nu mai puteau vâna 
ierbivorele repezi de picior. 

Cei tineri, însă, îndemânatici şi puternici, nu se puteau 
mulţumi decât cu carne de Bara, cerbul, de Horta, 
mistrețul, sau de Pacco, zebra, cea mai plăcută dintre toate, 
dar şi cel mai greu de vânat. 

Dar Numa era flămând..., mai flămând decât a fost 
vreodată în tot timpul celor cinci ani pe care îi avea. 

Ei, şi? Chiar dacă era fiară tânără, puternică, iscusită şi 
feroce, în faţa foamei, marele nivelator, rămânea tot bătrân, 
fără dinţi şi neputincios. Stomacul lui striga îndurerat. 

Zebră, cerb sau om, nu mai avea acum nici o importanţă, 
atâta timp cât era carne din care ar ţâşni sângele cald. Până 
şi Dango, hiena, mâncătoarea de stârvuri şi excremente, 
carnea s-ar fi părut în acele momente gustoasă şi 
delicioasă. 

Marele leu cunoştea foarte bine obiceiurile omului cât şi 
slăbiciunea lui, cu toate că, până acum, nu a mai fost nevoie 
să îl vâneze pentru hrană. 

Ştia că Gomanganii, pe care îi dispreţuia atât de mult, 
erau cei mai încetinei, cei mai nesimţitori şi cei mai 
neputincioşi dintre toate fiinţele din junglă. 


Pentru a îl vâna pe om nu era necesar nici de isteţime şi 
nici de mişcări subtile, nici de alte eforturi din partea lui 
Numa. 

Furia de care era cuprins acum s-a transformat într-o 
pasiune care îl consuma tot atât de mult ca şi foamea de 
care suferea. Astfel, îndată ce nările l-au avertizat de 
trecerea recentă a omului, şi-a aplecat în jos capul, a scos 
un răcnet puternic şi a pornit în viteză pe urmele prăzii, 
fără a se mai gândi la zgomotul care îl făcea. 

Majestuos şi teribil, cu o indiferenţă totală faţă de tot ce îl 
înconjura, regele animalelor păşea repede în jurul unei 
cărări bătătorite..., deoarece l-a părăsit până şi acea 
precauţie naturală inerentă tuturor creaturilor din 
pustietate. 

Şi de ce anume să se teamă el, stăpânul pădurilor? Şi la ce 
i-ar fi servit prudenţa, când nu vâna nimic altceva decât 
om? Astfel, un alt Numa mai circumspect decât acesta, ar fi 
descoperit imediat primejdia care îl aştepta. Dar, fiind prea 
sigur, nu a simţit-o numai după ce, în zgomotul trozniturilor 
de crengi şi a pământului care cădea, s-a trezit precipitat 
într-o groapă, isteţ plănuită, pe care sătenii lui Numabo au 
săpat-o, special în acest scop, exact în mijlocul cărării. 

Tarzan s-a oprit în mijlocul poienii, urmărind aeroplanul 
care se micşora treptat, până când s-a redus la proporţiile 
unei jucării. 

Din pieptul său puternic a ieşit un suspin de uşurare când 
l-a văzut ridicându-se şi pornind spre răsărit cu aviatorul 
englez la volan şi cu Bertha Kircher în scaunul din spatele 
pilotului. 

Se simţea eliberat, pentru că de săptămâni întregi a simţit 
povara răspunderii care îi stătea pe umeri pentru existenţa 
lor în acele ţinuturi sălbatice, ţinuturi în care ei erau 
neputincioşi, ameninţaţi să cadă ca pradă uşoară, 
carnivorelor sălbatice ori cruzimilor negrilor din 
împrejurimi. 


Tarzan iubea libertatea..., o libertate nestânjenită. De 
aceea, acum, când niciunul din cei doi nu mai erau în grija 
lui, a pornit din nou în călătoria pe care a întrerupt-o, spre 
coasta de apus şi cabana răposatului său tată, rămasă de 
atâta vreme goală. 

Aşadar, cum stătea el acolo şi privea punctuleţul care se 
pierdea în zare, la răsărit, un alt oftat i-a umplut pieptul, 
dar de data aceasta nu mai era un oftat de uşurare ci era 
mai curând rezulatul unei senzaţii pe care nu s-a aşteptat 
să o mai simtă vreodată şi existenţa căreia nu i-ar fi plăcut 
să o admită nici măcar el însuşi. 

Nu, nu era cu putinţă ca el, născut şi crescut în junglă şi 
care a renunţat pentru totdeauna la orice asociaţie cu 
oamenii, numai ca să se înapoieze la animalele sale iubite 
din sălbăticiile africane, să mai simtă ceva asemănător unui 
regret în urma plecării celor doi cu aeroplanul, sau să se fi 
simţit câtuşi de puţin singur, acum, după ce ei au plecat. 

A ţinut, într-adevăr, foarte mult la locotenetul englez 
Smith-Oldwick, dar pe fată a urât-o. A cunoscut-o ca 
spioană germană, cu toate că nu a avut inima să o ucidă, 
după cum a jurat să facă cu toţi nemţii. 

Această slăbiciune o atribuia faptului că ea era femeie, 
deşi a fost destul de tulburat de inconsecvenţa atitudinilor 
sale faţă de ea: ura care i-a purtat-o şi ajutorul care i l-a 
acordat ea de atâtea ori la nevoie. 

Iritat, a scuturat puternic din cap şi s-a răsucit deodată, în 
călcâie, pornind spre apus ca şi cum întorcând spatele 
aeroplanului care dispărea ar fi putut alunga din memorie 
şi gândul la pasagerii acestuia. 

La marginea cărării s-a oprit; un copac uriaş s-a ridicat 
năprasnic în faţa sa. Atunci, ca şi cum ar fi fost pus în 
mişcare de impulsul unei forţe subite şi irezistibile, a sărit 
în crengile copacului şi s-a căţărat din creangă în creangă, 
cu o agilitate de maimuţă, până în vârful copacului, care ar 
fi putut să îi susţină greutatea. 


Aici, legănându-se uşor pe una dintre ramurile care se 
clătinau, a privit spre orizontul de la răsărit, încercând să 
desluşească punctuleţul care ar fi fost aeroplanul englez şi 
care îi ducea cu el pe ultimii din rasa lui. Se aştepta totuşi 
să îi revadă vreodată. 

În sfârşit, ochii lui ageri au descoperit departe, spre 
răsărit, maşina care zbura la o înălţime considerabilă. 

Dar, nu au trecut decât câteva clipe de când o privea cum 
se îndepărtează în zborul ei aproape orizontal când, spre 
marea lui groază, a văzut-o îndreptându-se brusc în jos, 
spre pământ. 

Căderea i s-a părut că va fi nesfârşită; dar numai în felul 
acesta şi-a putut da seama cât de mare trebuie să fi fost 
altitudinea atinsă de aeroplan, înainte de a începe să cadă. 

Cu o clipă înainte să dispară acesta din ochii lui, viteza 
atinsă în cădere părea că s-a micşorat, deodată; dar tot 
cădea, repede şi destul de înclinat, când a dispărut, în cele 
din urmă, în spatele unor dealuri îndepărtate. 

Tarzan a mai rămas în copac aproape un minut, timp în 
care a localizat mintal râpele din depărtare pe care el 
credea că ar fi în vecinătatea aeroplanului căzut. 

S-a gândit un moment la atitudinea pe care ar fi trebuit să 
o ia. A ajuns, în cele din urmă la concluzia că trebuie să 
plece numaidecât în direcţia aceea. Simţul datoriei şi-a spus 
din nou cuvântul, în momentul când acesta a realizat că cei 
doi amici ai săi sunt, cu siguranţă, în pericol. Astfel, şi-a 
neglijat din nou propriile proiecte. 

După calculele pe care şi le făcea în privinţa locului unde 
s-ar afla acum aeroplanul, se temea ca maşina să nu fi căzut 
printre văile prăpăstioase şi aproape de ne trecut ale 
ținutului arid, dincolo de localitatea fertilă de care era 
despărţit prin munţii de la răsărit de el. 

Această localitate a mai străbătut-o o dată şi ştia din 
propria lui experienţă că alt om, mai puţin rezistent, nu ar 
putea scăpa cu viaţă de acolo, dacă se găsea cumva la vreo 
distanţă mai mare de marginea pustiului. 


Şi-a reamintit repede, ca şi cum ar fi fost acolo, de oasele 
albe ale războinicului mort de mult timp, în fundătura acelei 
râpe adânci. 

A revăzut, în imaginaţie, casca de aramă şi armura de oţel 
ruginită, precum şi sabia lungă şi dreaptă din teaca ei, 
muscheta: mărturii mute ale trupului puternic şi spiritul 
războinicului care cu toate că a fost înarmat în mare 
măsură a pătruns totuşi, până în centrul sălbăticiei şi 
bătrânei Africi. 

Dar, în acelaşi timp, l-a mai văzut acolo şi pe tânărul 
englez atât de delicat, alături de o fată şi mai delicată, 
amândoi aruncaţi în capcana nemiloasă din care uriaşul din 
vechime nu a fost în stare să scape; aruncaţi acolo probabil 
răniţi, dacă nu chiar morţi. 

Ultima variantă era mai posibilă dintre toate, dar mai 
exista o şansă, într-un procent de unu la mie, ca ei să fi 
aterizat fără să se fi rănit fatal. 

A pornit, deci, cu această speranţă atât de mică în suflet, 
să facă un drum pe care îl ştia că va fi unul dintre cele mai 
grele, plin de primejdii. 

A reuşit să meargă numai vreo doi kilometri, când urechile 
lui agere au înregistrat zgomotul unor paşi rapizi în faţa lui, 
pe cărare. 

Zgomotul, înteţindu-se din ce în ce mai mult, i-a indicat cu 
precizie că, oricine ar fi fost acela se apropia în viteză spre 
el. 

Dar nu a trecut mult până când simţurile sale să îl 
convingă că paşii pe care îi auzea erau ai lui Bara, cerbul, 
paşi făcuţi în fugă. 

În firea lui Tarzan, erau amestecate apucăturile omeneşti 
cu acelea ale fiarelor. 

O experienţă îndelungată l-a învăţat că acela care loveşte 
bine şi călăreşte repede, poate să-şi amâne temporar cele 
mai urgente treburi, pentru a profita de ocazia de a ucide 
un animal din carnea căruia să mănânce. Aceasta era o 
trăsătură specifică fiarelor. 


Transformarea sa dintr-un nobil englez, pătruns de 
motivele cele mai umane, într-o fiară din junglă, pregătită 
să sară asupra prăzii, a fost instantanee. 

Graba cu care Bara venea pe cărare şi groaza care l-a 
stăpânit, când a scăpat din ghearele lui Numa şi ale lui Sita, 
excludeau orice posibilitate de a-l simţi şi pe cel de altreilea 
inamic, care era tot atât de formidabil ca şi pe ceilalţi doi. 

Cerbul a ajuns acum în dreptul lui Tarzan; un corp brun şi 
mlădios a sărit fulgerător din verdeaţa tufişului care l-a 
ascuns, două braţe puternice s-au încleştat de gâtul neted 
şi alunecos al animalului, iar în carnea moale a pulpei din 
faţă s-au înfipt adânc dinţi puternici. 

Amândouă fiarele s-au rostogolit până aproape de cărare, 
iar după aceea Tarzan s-a ridicat şi punând un picior pe 
corpul cerbului ucis, a lansat strigătul de victorie al 
antropoidului. 

Dar, ca un răspuns la provocarea lui, a ajuns la urechile 
lui, răcnetul bubuitor al unui leu exagerat de furios, dar în 
care el a crezut că distinge o notă de mirare şi de spaimă. 

În pieptul animalelor sălbatice din junglă, ca în pieptul 
semenilor din rasa omenească, simţul curiozităţii este bine 
dezvoltat. 

Natural, nici lui Tarzan nu îi putea lipsi acest cusur. Nota 
aceea ciudată din răcnetul inamicului său ereditar a stârnit 
în el dorinţa de a cerceta lucrurile mai de aproape. 

Aruncând, deci, pe umăr cadavrul lui Bara, a pornit 
printre crengile de jos ale copacilor în direcţia din care a 
auzit strigătul, tocmai cărarea ce o urmase iniţial. 

Cu cât se micşora distanţa, răcnetele leului se înteţeau tot 
mai puternic, ceea ce arăta că se apropie de un leu înfuriat. 

După puţin timp, în locul unde un copac gigantic îşi 
întindea crengile peste cărarea pe care mii de cornute şi de 
feline au săpat-o ca pe o brazdă adâncă de plug, probabil în 
veacuri, Tarzan a văzut groapa pentru lei a negrilor. 

Sărind zadarnic în sus pentru obţinerea libertăţii pierdute, 
se afla un leu, aşa cum el însuşi nu a mai avut prilej să vadă 


până atunci. 

De jos, din groapă, îl privea cu ochi sticloşi, o fiară dintre 
cele mai măreţe, puternică şi tânără, având o coamă 
neagră, enormă şi cu o blană cu mult mai închisă decât a 
altor lei şi care, în adâcul gropii, părea aproape neagră: era 
un leu negru! 

Tarzan, iniţial tentat să-şi bată joc de duşmanul său aflat în 
captivitate, a rămas uimit, admirând sincer frumuseţea 
acestei fiare. 

Ce făptură splendidă! Ce mici şi neânsemnaţi păreau leii 
obişnuiţi din pădure faţă de acesta! 

lată aici, într-adevăr, unul care merita să fie supranumit 
regele animalelor! 

De la prima vedere a acestei pisici enorme, s-a convins că 
nu a auzit nici o notă de spaimă în primul răcnet al leului. 
Trebuie să fi fost, fără îndoială, o notă de surpriză; corzile 
vocale ale acestui gât puternic nefiind influențate niciodată 
de senzaţia spaimei. 

Odată cu admiraţia a simţit milă sinceră faţă de acest 
animal care se afla într-o situaţie tristă, o fiară enormă care 
acum era atât de neputincioasă din cauza mârşavelor 
intenţii ale Gomaganilor. 

Oricât de duşman i-ar fi fost Numa, tot îl preţuia mai mult 
decât pe negrii care i-au întins cursa; Tarzan avea destui 
amici buni şi credincioşi printre triburile africane, erau însă 
şi altele cu un temperament atât de josnic, cu obiceiuri atât 
de bestiale încât le ura din toate puterile... iar unele 
foloseau ca hrană şi carnea de om, de pildă, negrii din satul 
lui Numabo. 

Pentru un moment, leul a aruncat priviri feroce spre omul 
de pe creanga copacului de deasupra lui. 

Ochii galbeni-verzui au privit fără să clipească în ochii 
limpezi şi luminoşi ai lui Tarzan, dar, când nările lui 
sensibile au prins mirosul de carne proaspătă de cerb şi a 
văzut bucata mare de carne de pe umărul brun al omului, 


din adâncul cavernos al gâtului său sălbatic, a ieşit din nou 
un scâncet uşor. 

Un zâmbet a fluturat pe buzele lui Tarzan. Tot atât de 
limpede, ca şi cum i-ar fi vorbit o voce omenească, leul i-a 
spus: 

— Mi-e foame; mai mult chiar: sunt mort de foame! Şi, de 
aceea Tarzan, privind leul din groapă, a zâmbit ciudat, 
luând în acelaşi timp cerbul de pe umeri şi punându-l pe o 
creangă lângă el. 

După aceea, luând din teacă lungul cuţit de vânătoare, 
care odinioară a fost al tatălui său, a tăiat de la încheietura 
şoldului întregul picior din spate al cerbului, a şters apoi 
cuțitul de sânge pe pielea lui Bara şi l-a vârât din nou în 
teacă. 

Numa a început să saliveze privind carnea care îl ispitea şi 
a scâncit din nou. Atunci Tarzan, cu zâmbetul pe buze, a 
dus carnea la gură, înfingându-şi dinţii adânc în ea. 

Leul a scâncit pentru a treia oară: un scâncet prelung şi 
rugător, la auzul căruia Tarzan a dat dezgustat din cap şi 
luând în mâini restul cărnii de cerb, a aruncat-o fiarei 
flămânzite. 

— Babă! a murmurat el. Tarzan a ajuns slab ca o babă. În 
curând va vărsa lacrimi pentru că l-a ucis pe Bara ca să se 
hrănească. Uite, nu îl poate vedea pe Numa, duşmanul lui, 
rămânând flămând. Şi de ce? Pentru că inima lui Tarzan s-a 
înmuiat ca ceara de când a fost în contact cu fiinţele slabe 
din lumea civilizată. 

Dar, cu toată dojana pe care şi-a adresat-o, Tarzan nu a 
încetat să zâmbească. Şi nici nu îi părea rău că a cedat unui 
impuls al sentimentului uman. 

Sfâşiind în dinţi porţia de carne, nu pierdea nici un 
amănunt din scena care se desfăşura în groapa leului. 

A observat mai întâi aviditatea cu care Numa devora 
bucata de carne, apoi a notat cu mare admiraţie calităţile 
fine ale fiarei precum şi isteţimea cu care a fost construită 
groapa. 


Gropile obişnuite de prins lei, acelea pe care le cunoştea 
Tarzan, aveau ţăruşi ţintuiţi în aşa mod încât vârfurile lor 
ascuţite să fie îndreptate în sus şi în care leul, căzând, să se 
înfigă ca în nişte sulițe. Această groapă, însă, era cu totul 
altfel construită. 

Aici ţăruşii erau înfipţi la intervale de cincisprezece- 
douăzeci de centimentri unul de celălalt, însă în jurul gropii, 
astfel încât vârfurile lor ascuţite erau înclinate în jos. 

În acest fel, leul cădea în cursă fără să se rănească, dar 
fără să mai aibă posibilitatea de a ieşi, pentru că, ori de câte 
ori ar fi încercat să facă asta se lovea cu capul de vârfurile 
ascuţite ale ţăruşilor. 

Era evident că, în cazul acesta, scopul negrilor a fost să îl 
prindă pe Numa viu. 

Dar, pentru că tribul acesta nu avea nici un contact cu 
oamenii albi, motivul lor pentru aceasta se datora, fără nici 
o îndoială, dorinţei de a tortura fiara până la moarte, ca să 
poată petrece în faţa ultimelor ei momente de agonie. 

După ce a hrănit leul, Tarzan s-a gândit că fapta sa rămâne 
zadarnică, dacă va lăsa animalul acolo, la discreţia negrilor. 

De asemenea, i-a mai trecut prin minte că mai multă 
plăcere ar simţi el dacă le-ar juca negrilor o farsă, decât 
dacă l-ar lăsa pe Numa în voia soartei. 

Dar cum să îl elibereze? 

Scoţând doi ţăruşi de pe marginea gropii, s-ar fi făcut 
destul loc pentru ca leul să poată sări cu uşurinţă afară. 

Totuşi, Tarzan nu putea să fie sigur că Numa nu va sări 
afară, îndată ce el îi va deschide drumul spre libertate, 
înainte ca el, Tarzan, să reuşească să se urce într-un copac 
din apropiere? 

Indiferent de faptul că nu îi era frică de lei, aşa cum ne-ar 
fi nouă, de exemplu, totuşi era pătruns de acea 
circumspecţie naturală care este atât de necesară 
făpturilor din junglă, dacă vor să trăiască mai mult. 

Bineînţeles, că la nevoie, putea să lupte cu Numa, dar nu 
era atât de naiv, încât să creadă că putea învinge un leu în 


floarea vârstei într-o luptă mortală, altfel decât din 
întâmplare sau folosindu-se de isteţimea minţii sale. 

Dar să se expună fără rost la o moarte probabilă era un 
lucru pe care îl considera tot atât de ruşinos, ca şi cum ar fi 
fugit de o primejdie, când trebuia să o înfrunte; totuşi, dacă 
îşi punea în gând să facă ceva, găsea întotdeauna şi mijlocul 
de a îl realiza. 

Acum era absolut hotărât să îl elibereze pe Numa şi o dată 
ce s-a hotărât, trebuia să o facă chiar dacă risca să se 
expună unei primejdii. 

Ştia, de asemenea că leul va fi preocupat un timp cu hrana 
care a primit-o, dar tocmai pentru aceasta va resimţi şi mai 
mult orice amestec din afară. 

Prin urmare, Tarzan trebuia să lucreze repede şi cu foarte 
multă atenţie. 

Coborând din copac lângă marginea gropii, a început să 
examineze ţăruşii şi a rămas surprins că în tot acest timp, 
Numa nu a manifestat nici un semn de furie la apropierea 
sa. 

Numai o singură dată a aruncat o privire cercetătoare 
spre el, dar după un moment şi-a întors din nou atenţia spre 
carnea lui Bara. 

Tarzan a încercat rezistenţa ţăruşilor cu greutatea 
corpului său. După aceea a încercat să-i smulgă din pământ, 
cu toată forţa muşchilor săi. Ţăruşii erau bine înţepeniţi. 

Dar şi Tarzan a observat că, dacă i-ar mişca de mai multe 
ori când la dreapta, când la stânga, ar reuşi după un timp 
să îi scoată din ioc. 

Odată cu acest gând l-a străfulgerat şi o altă idee: un plan 
prin care să îl poată elibera pe Numa şi fără riscul de a se 
expune primejdiei. 

A început imediat să sape cu cuțitul deasupra unui ţăruş, 
în dreptul locului unde acesta a fost înfipt. 

Pământul nu era tare şi se scobea aproape cu uşurinţă, 
aşa că nu a trecut mult până ce toată partea îngropată a 
unui ţăruş să fie expusă vederii. 


Lăsând nescobit numai atât cât era necesar ca ţăruşul să 
se menţină drept şi să nu cadă în groapă, a început să 
lucreze la al doilea şi după ce a treminat cu aceasta, a 
trecut la al treilea. 

Terminând această parte a lucrării, a luat funia de pe 
umerii săi şi a prins bine cei trei ţăruşi în ochiul funiei. 

Apoi s-a urcat repede în copac, a prins de capătul liber al 
funiei, s-a proptit bine în trunchiul copacului şi a început să 
tragă încet, în sus. 

Ţăruşii au început şi ei să se ridice încet de unde erau 
înfipţi, dar, odată cu această mişcare, s-au stârnit şi 
bănuielile lui Numa, care a început să mârâie. 

Ce mai era şi asta? Vreo nouă încălcare a drepturilor şi 
libertăţii sale? 

Era foarte nedumerit şi având, ca toţi leii, un temperament 
violent, s-a aprins. 

Atâta timp cât Tarmangani a stat pe marginea gropii şi l-a 
privit, puţin îi păsa de aceasta, neaşteptându-se la nici un 
rău de la cel care l-a hrănit cu câteva momente înainte. 

Dar acum se petrecea cu totul altceva, aşa că şi bănuielile 
fiarei erau trezite şi mârâia ameninţător. 

Privind, însă, în continuare mişcarea ţăruşilor, a văzut că 
ele se ridică până ajung într-o poziţie verticală, apoi se 
răstoarnă cu vârfurile peste cap pe pământul de deasupra 
şi dispar cu totul. 

Leul era învăluit de eventualităţile oferite de această 
situaţie şi probabil că a înţeles chiar faptul că, acelaşi omul 
care l-a hrănit, îi deschidea acum, cu voinţă, un drum de 
ieşire. 

Prinzând, deci, între fălci resturile de carne, a sărit cu 
uşurinţă din groapa făcută de negri, iar Tarzan l-a văzut 
dispărând în tufişurile junglei. 

Acum Tarzan s-a gândit să-şi urmeze călătoria în care 
pornise cu scopul de a îi ajuta pe englez şi pe fata care îl 
însoțea. 


Pe suprafaţa pământului şi printre crengile care se 
legănau, urma lăsată în trecere fie de om, fie de vreo altă 
fiară, era pentru Tarzan o carte deschisă; dar, oricât de 
acute i-ar fi fost simţurile, erau cu totul insuficiente, faţă de 
drumul fără nici o urmă a aeroplanului. 

În ce măsură se putea el servi de ochi, urechi şi miros, în 
urmărirea unui obiect a cărui cale era pe deasupra, prin 
aerul veşnic mişcător şi la mii de urme înălţime? 

Numai de simţul direcţiei mai putea să depindă acum 
Tarzan, în căutarea aeroplanului căzut. 

Nu putea nici chiar să judece exact la ce distanţă se găsea 
el şi ştia că, din momentul când acesta a dispărut după 
dealuri, ar fi putut să zboare cine ştie ce distanţă, virând 
chiar din drum, înainte de a se prăbuşi la pământ. 

Dacă cei din aeroplan au fost ucişi sau răniţi grav, larzan 
ar fi putut să caute zadarnic multă vreme prin apropierea 
lor până să reuşească să îi găsească. 

Nu avea decât un singur lucru de făcut, acela de a merge 
până la un punct cât mai apropiat de locul unde credea el 
că a aterizat aeroplanul, iar după aceea să caute, ocolind 
terenuri mari, din ce în ce mai largi, până va descoperi 
urmele mirosului lor. 

A procedat întocmai după cum a calculat. Înainte de a ieşi 
din valea aceea, a ucis câteva animale, a ales bucăţile bune 
şi le-a luat cu el, lăsând în urmă oasele nefolositoare. 

Vegetaţia puternică a junglei se sfârşea jos, la poalele 
urcuşului de apus al munţilor, rărindu-se tot mai mult şi 
devenind din ce în ce mai sărăcăcioasă, cu cât se apropia de 
culme, dincolo de care începea pustiul, cu câteva tufe 
pipernicite şi puţină iarbă arsă de soare, care a mai rezistat 
pe la margini, capriciilor unei existenţe aproape fără apă. 

Ajuns la muchia dealurilor, a cercetat cu privirea sa ageră 
întregul întins al terenului arid care se desfăşura înaintea 
sa. 

Chiar de la distanta aceea, se putea distinge linia 
şerpuitoare a cursului acelor văi râpoase care întretăiau 


pustiul la intervale destul de dese: acele prăpăstii 
îngrozitoare unde a fost atât de aproape şi-a pierdut viaţa, 
ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a fi încercat să invadeze 
sanctitatea vechii lor singurătăţi. 

Două zile în şir a căutat zadarnic vreo urmă oarecare a 
maşini sau a celor care au fost în ea, având grijă, în acest 
timp, să ascundă câte puţin din proviziile sale în mai multe 
locuri, însemnând ascunzătorile cu mormane de pietre. 

De asemenea, a mai străbătut şi prima vale adâncă, 
făcând, totodată, un ocol mare după ea. 

Din când în când se oprea, strigând numele acelora pe 
care îi căuta, ascultând după aceea vreun răspuns, dar nu 
se alegea decât cu tăcerea: o tăcere sinistră pe care 
strigătele sale o accentuau şi mai mult în cea de-a doua zl. 
Aproape de înserat, a ajuns la neuitata prăpastie în care 
zăceau oasele vechiului aventurier, şi unde, pentru prima 
dată, Ska, vulturul, l-a descoperit şi l-a urmărit. Apariţia 
acestei păsări prevestitoare de rău, l-a ambiţionat şi mai 
mult şi întorcând faţa în sus spre Ska, i-a strigat cu voce 
batjocoritoare: 

— Zadarnic vii de data asta, Ska, pentru că Tarzan este 
acum cu adevărat Tarzan. L-ai mai urmărit tu şi altădată, 
când era numai umbra de el şi tot ai pierdut partida. Nu îţi 
mai pierde timpul acum, pentru că Tarzan este plin de viaţă 
şi putere. 

Dar Ska, vulturul, nu a încetat să îi dea târcoale, în zbor, 
aşa că Tarzan, cu toate aprecierile sale, a simţit trecându-i 
prin corp un fior de îngnjorare. 

Şi tot atunci, parcă i-ar fi şoptit cineva în ureche, îi venea 
să repete întruna, în gând, două cuvinte: „Ştie Ska! Ştie 
Ska! Ştie Ska!”, până când, furios, a luat o piatră de jos şi a 
azvârlit-o cu putere în pasărea aceea, a cărei prezenţă îl 
provoca peste măsură. 

A început după aceea să coboare în fundătura văii lângă 
care se găsea. Întâmplarea l-a dus tocmai pe acolo pe unde 
a urcat malul acela cu câteva săptămâni înainte şi a văzut 


jos, aşa cum l-a lăsat şi cum probabil a stat timp de secole 
întregi, scheletul aventurierului din vechime. 

Aşa cum stătea şi privea rămăşiţele acelea triste ale unui 
alt om puternic care a sucombat în faţa forţelor crude ale 
pustietăţii, a tresărit, deodată, la detunătura unei arme, al 
cărui sunet venea din adâncul prăpastiei, la sud de el, 
desfăşurându-se în lungul malurilor înalte ale râpei. 

CAPITOLUL XV. 

Urme misterioase de picioare. 

În timp ce aeroplanul condus de Smith-Oldwick s-a ridicat 
deasupra codrului sălbatic, unde Bertha Kircher a fost de 
atâtea ori aproape să îşi piardă viaţa, înaintând acum cu 
viteză spre răsărit, fata a simţit, deodată, o contracție 
neaşteptată a muşchilor gâtului. Înghiţea în sec. 

I se părea cât se poate de ciudat să mai simtă vreun regret 
după acele primejdii urâte pe care le-a lăsat în urmă şi 
totuşi, vedea bine că aşa era, pentru că pe lângă primejdiile 
care au ameninţat-o, mai lăsa ceva în urma ei: o figură 
unică, figură care a intrat în viaţa ei şi pentru care simţea o 
atracţie pe care nu o înţelegea... 

În faţa ei, pe scaunul pilotului, şedea un ofiţer englez, un 
cavaler în adevăratul sens al cuvântului, despre care ştia că 
o iubeşte şi totuşi, îndrăznea, în compania lui să mai simtă 
regretul că a părăsit locurile umblate de o „fiară sălbatică”! 

În ceea ce îl privea pe locotenent se poate spune că acesta 
era stăpânit de fericire. 

Acum, intrat din nou în posesia iubitei sale aeronave, 
zbura în viteză, la datorie, acolo unde se aflau camarazii lui; 
pe lângă acest fapt o mai avea alături de el şi pe femeia pe 
care o iubea. 

Însă ceea ce făcea să i se micşoreze cu mult plăcerea, era 
acuzaţia pe care Tarzan a adus-o fetei. 

Acela a afirmat că este nemţoiacă şi pe lângă acest fapt şi 
spioană. Astfel, deşi se afla în culmea fericirii, ofiţerul 
englez cobora uneori în adâncul disperării, când se gândea 


la ceea ce inevitabil ar urma, dacă învinuirile lui Tarzan s-ar 
dovedi întemeiate. 

Sufletul lui era acum sfâşiat între sentimentul dragostei şi 
cel al onoarei. 

El nu ar fi putut sub nici o formă să o predea pe femeia pe 
care o iubea unei soarte care, cu siguranţă o aştepta, dacă, 
într-adevăr, era inamică şi spioană. 

În altă ordine de idei însă, îi era tot atât de imposibil, ca 
englez şi ofiţer în acelaşi timp, să îi ofere ajutor sau 
protecţie. 

Deci, bietul tânăr a trebuit să se mulţumească cu 
dezminţiri mintale repetate în privinţa vinovăţiei fetei. 

A încercat să se convingă singur că Tarzan s-a înşelat, iar, 
când îşi imagina pe ecranul amintirilor figura fetei din 
scaunul din spatele lui, devenea şi mai convins că 
trăsăturile ei atât de dulci şi fine, ochii aceia clari şi oneşti 
nu puteau aparţine uneia din poporul acela pe care 
aproape întrega omenire îl ura în timpul războiului mondial. 

În acest fel înaintau amândoi spre răsărit, fiecare învăluit 
de propriile gânduri. 

Vedeau acum sub ei, pe pământ, vegetaţia bogată a junglei 
făcând loc unei vegetaţii mai sărace de pe coasta dealurilor, 
iar înaintea lor întinzându-se o mare suprafaţă de teren 
pustiu, sfâşiat la intervale de văi râpoase, înguste şi adânci, 
pe unde, în vremuri îndepărtate şi uitate, trebuie să fi curs 
râuri care au pierit de mult. 

Nu mult după ce au trecut şi peste culmea lanţului de 
munţi care formau hotarul între ţinutul pustiu şi cel fertil, 
Ska, vulturul, zburând la o înălţime feerică, a zărit altă 
pasăre, necunoscută, ciudată şi de proporţii uriaşe, 
încălcând domeniul său aerian. 

Fie că împins chiar de intenţia de a începe o luptă cu 
îndrăzneţul străin, fie că numai sub impulsul curiozităţii, 
Ska s-a ridicat deodată, ca să întâmpine aeroplanul. 

Fără îndoială, însă, a greşit când a calculat viteza păsării 
de oţel... dar, oricum, l-a atins vârful aripii elicei şi simultan 


cu aceasta, s-au întâmplat mai multe evenimente. 

Corpul fără viaţă al lui Ska, sfâşiat şi sângerând, a căzut ca 
plumbul la pământ; o aşchie ruptă din elice, a zburat înapoi, 
izbind pilotul în frunte; aeroplanul s-a cutremurat şi s-a 
clătinat; în timp ce locotenentul Smith-Oldwick rămânea 
într-o stare de nesimţire momentană, aeronava a pornit cu 
vârful în jos, spre pământ. 

Numai o clipă a rămas pilotul în nesimţire, acea clipă 
suficientă pentru pierirea lor. 

Când şi-a revenit şi a realizat primejdia, a mai observat că 
motorul s-a oprit. 

Aeroplanul a atins în căderea lui o viteză vertiginoasă, iar 
pământul era atât de aproape, încât locotenetul nu mai 
putea să spere că va putea să mai controleze zborul 
aeroplanului, astfel încât să aterizeze în condiţii normale. 

Jos, se afla o spintecătură adâncă, în platou; era o 
trecătoare îngustă cu o fundătură nivelată şi totodată, 
acoperită cu nisip. 

În acel moment atât de scurt, în care el trebuia să ia o 
decizie; planul cel mai sigur părea a fi încercarea de 
aterizare în fundătura văii, ceea ce a şi făcut, dar nu fără să 
aducă destule avarii aeroplanului, iar lui şi domnişoarei 
Bertha Kircher o zdruncinare dintre cele mai zguduitoare. 

Din fericire, niciunul dintre ei nu a fost rănit, dar situaţia 
lor părea cu adevărat lipsită de speranţe. 

Se mai năştea întrebarea dacă el ar fi putut repara 
aeroplanul şi să îşi continue călătoria; dar tot atât de dificilă 
părea şi abilitatea lor de a porni de jos până la coastă sau 
de a se înapoia în ţinutul de unde abia plecaseră. 

Englezul era convins de imposibilitatea traversării cu 
piciorul pustiul spre răsărit, din cauza foamei şi a setei de 
care vor suferi. În acelaşi timp şi reântoarcerea la locul de 
unde au plecat le oferea destule primejdii din partea 
animalelor carnivore şi a negrilor sălbatici. 

După oprirea atât de neaşteptată şi cu un rezultat atât de 
dezastruos al aeroplanului. Smith-Oldwick s-a întors să 


observe efectele accidentului asupra fetei. 

Era palidă ca ceara, dar cu un zâmbet pe buze. Au rămas, 
aşadar, privindu-se în tăcere, câteva secunde în şir. 

— lată şi sfârşitul, nu? a întrebat fata. 

Englezul a dat din cap, ca şi cum ar fi dorit să îi contrazică 
părerea, dar a răspuns: 

— Este sfârşitul... primei etape, în orice caz. 

— Nu cred că îţi va fi cu putinţă să execuţi aici toate 
reparaţiile necesare, a zis fata cu îndoială. 

— Nu le-aş putea face, a răspuns el, dacă ar fi prea 
complicate. Totuşi aş putea să îl repar în unele locuri. Mai 
întâi, însă, trebuie să îi fac o examinare amănunţită. Să 
sperăm că nu este nimic grav, pentru că mai avem un drum 
lung până acasă. 

— Fără aeroplan, nu vom ajunge departe, a zis fata cu o 
voce care trăda disperarea. Lipsiţi de orice fel de armă, ar fi 
o minune, dacă am putea parcurge măcar o parte din 
distanţă. 

— Dar nu suntem chiar atât de neajutoraţi. Uite, mai am 
un revolver pe care canaliile de negri nu l-au găsit. 

Zicând acestea a ridicat capacul unei cutii din care a scos 
la iveală un automatic. 

Bertha Kircher s-a lăsat pe spate şi a început să râdă 
zgomotos; era un râs silit, aproape isteric. 

— Puşca aia de şoc! a exclamat ea. Dar ce poţi să faci cu ea 
decât, doar să înfurii şi mai rău fiara pe care, doar din 
întâmplare, s-ar putea să o răneşti? 

Smith-Oldwick o privea aproape încremenit. 

— Totuşi, este o armă, a obiectat el. Aceasta nu o poţi 
nega, precum nici faptul că pot cu siguranţă să ucid un om 
cu ea. 

— Dacă se întâmplă să îl nimereşti, da, a zis fata, sau dacă 
jucăria nu se înfundă. Crede-mă că nu prea am încredere în 
automatice. Le-am întrebuințat şi eu. 

— Da, desigur, a început cu ironie locotenentul, ne-ar 
trebui poate un tun, căci cine ştie dacă nu va năvăli peste 


noi vreo cireada de elefanţi. 

Fata a înţeles că l-a supărat şi i-a părut rău, pentru că îşi 
dădea seama că el şi-ar risca viaţa pentru a o apăra şi 
totodată, realiza că nu era vina lui că era înarmat atât de 
prost. 

De asemenea, nu încăpea nici o îndoială că şi el era 
convins de inutilitatea armei şi că, dacă i-a arătat-o, a făcut- 
o numai în speranţa că îi va alunga senzaţia de teamă. 

— Iartă-mă, a articulat ea cu o voce blândă Nu am vrut să 
fiu răutăcioasă, dar accidentul acesta a pus capăt la toate. 
Am impresia că am îndurat atât cât mi-a fost posibil. Cu 
toate că nu am ezitat să îmi sacrific viaţa servindu-mi 
patria, nu mi-am închipuit vreodată ca agonia morţii mele 
să tărăgănească atât de mult, deoarece îmi dau seama că 
mor latent de câteva săptămâni. 

— Nu te înţelg, a exclamat el. Ce vrei să zici cu asta? Vrei 
să insinuezi că eşti muribundă? Eu văd că nu ai nimic. 

— Nu aşa, a răspuns ea. Nu asta am vrut să spun. Ceea ce 
am intenţionat să scot în evidenţă este faptul că, din 
momentul în care sergentul negru împreună cu renegaţii 
lui soldaţi m-au prins şi m-au adus cu ei în interior, mi s-a 
semnat condamnarea la moarte. 

Uneori mi s-a părut, continuă ea, că mi s-a acordat o 
amânare. Alteori speram să fiu pe calea de a primi iertarea 
completă, dar nu totdeauna, am simţit, în adâncul inimii 
mele, că nu voi trăi atât cât să mai văd lumea civilizată. 

Mi-am făcut datoria faţă de ţară şi cu toate că nu a fost 
prea mult, pot pleca mulţumită că am făcut tot posibilul 
pentru ceea ce am crezut eu că e mai bine. Tot ce mai pot 
spera acum, tot ce mai cer, este o îndeplinire cât mai rapidă 
a sentinţei mele la moarte. 

Nu vreau, a mărturisit ea în continuare cu dezgust, să mai 
rămân în viaţă şi să am de întâmpinat şi de suferit orori şi 
îngrijorări. Până şi tortura corporală ar fi mai preferabilă 
decât suferinţele sufleteşti prin care am trecut. 


Apoi Bertha Kircher, a făcut o pauză şi a continuat 
privindu-l fix în ochi: 

— Nu mă îndoiesc că mă consideri ca pe o femeie 
energică, dar pot să îţi spun că teroarea mea a fost 
nemărginită. La strigătele şi urletele carnivorelor în timpul 
nopţii, mă cuprinde o spaimă atât de concretă, încât simt că 
mă doare. Simt ghearele lor ascuţite înfipte adânc în carnea 
mea şi cruzii lor colţi sfărmându-mi oasele..., simt atât de 
real aceasta, de parcă aş îndura cu adevărat grozăviile unei 
asemenea morţi. Nu ştiu, însă, dacă mă înţelegi: bărbaţii au 
o mentalitate atât de diferită de a noastră. 

— Da, zise el, cred că te înţeleg şi tocmai pentru că te 
înţeleg, pot să apreciez, mai mult decât îţi poţi închipui, 
eroismul de care ai dat dovadă, îndurând toate prin care ai 
trecut. Acolo unde nu este frică, nu poate exista şi curaj. Un 
copil inconştient ar intra fix în cuşca unui leu, dar este 
nevoie de unul dintre cei mai curajoşi dintre oamnei ca să îl 
salveze. 

— Mulţumesc,a zis ea, dar te asigur că nu sunt deloc 
curajoasă şi-acum îmi este grozav de ruşine că nu m-am 
gândit şi la sentimentele tale. Voi încerca să mă înbărbătez 
din nou şi să sperăm împreună că totul se va termina cu 
bine. Aş putea chiar să te ajut, dacă vrei să îmi spui ceea ce 
trebuie să fac. 

— Prima dată, zise el, trebuie să descoperim cât de mari 
sunt avariile şi abia pe urmă să vedem ce ar trebui făcut ca 
să le reparăm. 

După două zile în şir, Smith-Oldwick s-a ocupat neâncetat 
de aeroplan, ciocănind câte puţin în unele locuri... două zile 
în şir, cu toate că şi-a dat seama de la început, că avariile 
sunt imposibil de reparat. 

În cele din urmă i-a comunicat fetei concluzia sa. 

— Am ştiut, a răspuns ea, dar am crezut că simt la fel ca 
tine; că oricât de zadarnice ar putea fi eforturile noastre 
aici, ar fi cu mult mai periculos să tindem la întoarcerea în 


jungla pe care abia am părăsit-o, sau să pornim spre coasta 
de răsărit. 

Ştiu, după cum ştii şi tu, a continuat ea cu convingere, că 
nu putem ajunge pe jos până la calea ferată Tanga. Vom 
muri de foame şi de sete, înainte să parcurgem o jumătate 
din distanţă, iar, dacă ne întoarcem în junglă, presupunând 
că vom ajunge acolo printr-o minune, am avea de 
întâmpinat o soartă identică, deşi sub altă formă. 

— Atunci să stăm aici şi să aşteptăm moartea, fără a mai 
uza inutil energia pentru atingerea unui scop pe care îl ştim 
zadarnic, nu e adevărat? a întrebat el. 

— Nu, răspunse fata. Niciodată nu mi-aş pierde speranţa 
în felul acesta. Am vrut să specific că ar fi cu totul 
nefolositoare orice încercare de a ajunge la vreunul dintre 
locurile despre care vorbim, aşa că ar trebui să mergem în 
cu totul altă direcţie. 

Undeva, în această sălbăticie, trebuie să existe apă şi dacă 
cumva este, singura noastră perspectivă de a o găsi ar fi să 
pornim în josul acestei prăpăstii, urmându-i cursul. 
Deocamdată avem destulă apă şi mâncare ca să ne ajungă 
vreo două zile cu economie; iar în intervalul acesta se poate 
întâmpla să dăm peste un izvor, ba chiar să ajungem în 
locurile fertile din partea de sud. 

Când m-a dus Usanga până la satul lui Numabo, povestea 
fata, a luat-o pe un drum pe la sud, pe unde se găsea 
destulă apă şi vânat din belşug. Numai după ce ne-am 
apropiat bine de tot, au început să se vadă lei şi alte 
carnivore în număr mai mare. De aceea putem spera că, 
dacă ajungem cu bine în ţinuturile fertile de la sud, vom fi în 
stare să ajungem de acolo şi la coastă. 

Englezul a dat din cap cu îndoială. 

— În orice caz, putem încerca, a zis cu optimism. Nici mie 
nu îmi convine să rămân aici şi să aştept moartea stăpânit 
de indiferenţă. 

În timp ce vorbea, Smith-Oldwick stătea rezemat de 
aeroplan, privind cu tristeţe în jos, la picioarele sale; iar 


fata privea lung spre sud, în josul văii, în direcţia singurei 
lor speranţe. 

— Uite! a şoptit ea deodată, atingându-i braţul cu 
degetele. 

Aviatorul a ridicat repede ochii şi a privit în direcţia în care 
erau îndreptate privirile ei şi a văzut... capul enorm al unui 
leu mare, care îi privea de după o scobitură a stâncii, lângă 
prima cotitură a văii. 

— Pfui! a exclamat el, aceşti ticăloşi se găsesc 
pretutindeni. 

— Ei nu prea se îndepărtează de apă, nu-i aşa? a întrebat 
fata cu o oarecare speranţă. 

— Cred că nu, a răspuns ofiţerul. Leul nu are o forţă de 
îndurare prea mare, după câte ştiu eu. 

— Atunci este un prevestitor al speranţei, a exclamat fata 
aproape cu bucurie. 

Smith-Oldwick a început să râdă cu cinism: 

— Drăguţ prevestitor al speranţei! 

Surprinsă fata şi-a îndreptat privirea spre el, rostind: 


— Nu spune prostii. Puţin îmi pasă dacă râzi chiar. Pe mine 
mă umple de speranţă. 

— Sentimentul acesta probabil că este mutual, a răspuns 
locotenentul, căci fără îndoială că imaginea noastră îl umple 
şi pe el cu speranţe. 

Leul satisfăcut, după câte se observa, în privinţa naturii 
fiinţelor pe care le privea, a pornit încet în direcţia lor. 

— Vino să ne urcăm în avion, a zis locotenentul, ajutând-o 
pe fată să urce în aeroplan. 

— Aici nu ne poate ajunge. 

— Ba da. Cred că va reuşi să ajungă. 

— Ai un mare talent în încurajări! a remarcat ofiţeul. 

— Se poate, dar nu pe mine însămi. 

Zicând acestea, Smith-Oldwick a scos revolverul din 
buzunar. 

— În numele cerului, a strigat fata, nu trage în el cu aşa 
ceva. 

— Nici nu mă gândesc să trag în el, dar aş putea reuşi să îl 
determin să se sperie şi să fugă, dacă va încerca să vină 
până aici sus la noi. Nu ai văzut niciodată cum lucrează un 
dresor cu leii? Are cu elo jucărie de armă cu cartuşe oarbe. 
Cu ajutorul ei şi cu un simplu scaun de bucătărie, supune 
voinţei sale pe cele mai feroce dintre fiare. 

— Bine, dar tu nu ai aici, după cum ai precizat, un simplu 
scaun de bucătărie. 

— Este adevărat că nu am, a răspuns el: dar aceasta este 
vina guvernului care întotdeauna încurcă lucrurile. Eu am 
susţinut mult timp ideea că aeroplanele trebuie să fie 
echipate şi cu câte un scaun de bucătărie, a rostit el 
încercând să pară cât mai serios. 

Bertha Kircher a început să râdă. Era un râs firesc, sonor 
şi fără cea mai mică urmă de isterie, ca şi cum s-ar fi aflat la 
un „five o'cloak tea” şi asculta o poveste cu mult haz. 

Numa înainta mereu spre ei. 

Atitudinea lui exprima mai mult curiozitatea decât 
duşmănia: iar, când a ajuns lângă aeronavă, s-a oprit liniştit 


şi îi privea de jos. 

— Ce fiinţă măreaţă! a exclamat englezul. 

— N-am văzut niciodată un animal mai frumos decât 
acesta, a răspuns fata. Şi nici lei cu o blană atât de închisă 
la culoare, a adăugat ea. Priveşte! Este aproape neagră! 

Sunetul vocilor lor părea că nu l-a impresionat pe leu, 
pentru că imediat faţa lui plină de cute adânci s-a brăzdat 
de rânjetul colţilor şi buzele îi tremurau într-un mârâit 
prelung de furie. 

Aproape simultan cu această schimbare a feţei sale, s-a şi 
pregătit să sară, dar Smith-Olwick a descărcat imediat 
revolverul în pământ, în faţa leului. 

Acest zgomot neaşteptat a avut asupra leului un efect de 
nervozitate care l-a determinat să scoată un răcnet 
îngrozitor, sărind simultan cu gândul de a-l distruge pe cel 
care a provocat sunetul care i-a zgâriat sistemul auditiv. 

În clipa aceea, însă, locotenentul Smith-Oldwick a sărit cu 
îndemânare din scaunul de la volan tocmai de partea 
cealaltă a aeroplanului, strigând fetei să imite mişcarea lui. 

Fata, realizând imprudenţa care ar fi făcut-o dacă sărea 
jos la pământ, a ales singura soluţie care i-a mai rămas, 
adică să urce sus de tot, deasupra aeroplanului. 

Numa, neobişnuit cu construcţia aeroplanului, construcţia 
ciudată a unei maşini de zburat, punând stăpânire pe 
scaunul de la volan, a rămas pe loc, privind-o ţintă pe fată 
cum urca acolo unde nu mai putea să o ajungă, temporar 
cel puţin, fără să încerce să o oprească. 

Odată cu stăpânirea aeroplanului chiar şi furia parcă l-a 
mai părăsit, aşa încât a rămas pe loc, fără să îl urmărească 
pe locotenent. 

Fata, simțindu-se într-o siguranţă relativă în punctul unde 
se afla, s-a târât până la marginea din exterior a aripii, 
strigând bărbatului de jos să se urce şi el, cât mai repede 
posibil, la capătul celălalt al părţii de sus a aeroplanului. 

Tocmai asupra acestei scene au căzut şi privirile lui Tarzan 
când a observat, după o cotitură, aeroplanul, după atenţia 


care i-a atras-o detunătura revolverului. 

Fata era atât de atentă la eforturile ofițerului de a ajunge 
sus, iar acesta era atât de preocupat cu urcarea, încât 
niciunul nu a observat apropierea fără zgomot a lui Tarzan. 

Tot Numa a fost primul care a simţit apropierea unei alte 
persoane. 

Indignarea care i-a pricinuit-o această nouă întrerupere şi- 
a manifestat-o numaidecât, întorcând spre el faţa lui plină 
de cute de furie şi scoțând o serie de mârâituri fioroase de 
prevenire. 

Incidentul a atras atenţia celor doi de pe aeroplan. Abia în 
acel moment l-au observat şi ei pe noul sosit; fata a scăpat 
un „Slavă Domnului!” călduros, deşi nu îi venea să creadă 
că într-adevăr a sosit sălbaticul a cărui prezentă însemna 
totdeauna siguranţă şi a cărui sosire era atât de 
providenţială şi la timpul potrivit. 

Dar, aproape imediat, amândoi au fost cuprinşi de groază, 
văzându-l pe Numa sărind de pe volan şi pornind spre 
Tarzan. 

Acesta, ţinând în mână sulița, pregătit pentru orice 
împrejurare, venea cu hotărâre în întâmpinarea 
carnivorului, pe care l-a recunoscut, fiind leul din groapa 
negrilor lui Numabo. 

A ştiut, de asemenea, din felul cum se apropia, un fapt pe 
care nici Bertha Kircher şi nici Smith-Oldwick nu puteau să 
îl ştie: atitudinea leului era era mai mult un gest de 
curiozitate, decât efectul unor sentimente războinice. 

Se întreba deci, dacă în capul acela mare, ar mai fi putut 
exista vreo urmă de recunoştinţă pentru bunătatea pe care 
i-a arătat-o cu puţin timp în urmă. 

EI nu se îndoia câtuşi de puţin că Numa l-a recunoscut, 
cunoscându-şi prea bine semenii din junglă. Deşi acesta 
uita, adeseori, unele impresii mai repede decât omul, 
existau alte senzaţii care rămân întipărite în memoria lor 
ani întregi. 


De exemplu, se putea întâmpla ca mirosul cuiva, bine 
simţit o dată de vreo fiară, să nu fie uitat toată viaţa ei 
scurtă, dacă a fost simţit în împrejurări neobişnuite. 

De aceea Tarzan era pe deplin convins că simţul olfactiv al 
lui Numa i-a reamintit acestuia de toate împrejurările în 
care l-a cunoscut prima dată. 

Intuiţia şi aventurile sunt trăsături inerente rasei anglo- 
saxone. Astfel, în clipa aceasta, nu mai era Tarzan al 
maimuţelor, ci mai curând John Clayton, lord de Greystoke. 
A zâmbit, intuind până unde merge recunoştinţa lui Numa. 

Smith-Oldwick şi fata au văzut amândouă fiarele 
apropiindu-se din ce în ce mai mult una spre cealaltă. 
Primul a înjurat printre dinţi, pipăind nervos arma inutilă 
din buzunarul său. 

Fata şi-a apăsat palmele deschise pe obraji, aplecându-se 
înainte şi privind cu ochii sticloşi şi încremenită de groază. 

Deşi avea cea mai mare încredere în curajul acestei fiinţe 
dumnezeieşti care îndrăznea cu atâta putere să îl întâmpine 
pe regele animalelor, nu avea nici o concepţie falsă despre 
ceea ce trebuia cu siguranţă să se întâmple când acestea se 
vor încaieră. 

A avut prilejul să îl vadă pe Tarzan în luptă cu Sita, 
pantera. De atunci şi-a dat seama că, oricât de puternic ar fi 
fost acest om, numai datorită agilităţii şi inteligenţei sale, 
precum şi norocului, s-ar fi putut egala într-o oarecare 
măsură cu adversarii săi sălbatici. De asemenea, ştia foarte 
bine că dintre cei trei factori în favoarea sa, norocul era 
totuşi acela care juca rolul cel mai important. 

L-a văzut acum atât pe om cât şi pe leu oprindu-se în 
aceeaşi clipă, la un metru distanţă unul de altul. A mai văzut 
coada fiarei zbătându-se nervos dintr-o parte în alta... 
auzind, în acelaşi timp, mârâiturile adânci huruind din 
pieptul lui puternic, dar nu putea să tălmăcească exact nici 
mişcările cozii, nici notele mârâiturilor. 

Pentru ea toate acestea nu arătau decât o furie bestială, în 
timp ce pentru Iarzan, gesturile leului erau conciliatorii şi 


de asigurare până la extrem. 

Dar fata l-a văzut pe Numa pornind deodată înainte, până 
când nasul lui s-a apropiat de piciorul gol al omului; atunci, 
a închis ochii, acoperindu-i cu palmele. 

A aşteptat un timp, care i s-a părut o eternitate, să audă 
zgomotul îngrozitor al ciocnirii, care considera că trebuie 
să urmeze, dar tot ce a auzit a fost explozia unui oftat de 
uşurare scos de Smith-Oldwick şi vocea acestuia, pe 
jumătate isterică exclamând: 

— Extraordinar! De necrezut! 

A îndrăznit şi ea să îşi ridice privirea, dar ce a văzut? 

Leul îşi freca părosul lui cap de şoldul lui Tarzan, pe când 
acesta, cu mâna liberă înfiptă adânc în coama cea neagră, îl 
mângâia pe Numa. 

Se întâmplă adeseori ca între animalele de specii 
deosebite să se nască prietenii inexplicabile, dar cu mult 
mai rar se întâmplă aceasta între om şi carnivorele 
sălbatice, datorită unui sentiment de teamă cumplită al 
celui dintâi de pisicile mari ale junglei. 

Dar, după cum au văzut, în cazul de faţă, prietenia 
începută... atât de neaşteptat între Tarzan şi leul negru, nu 
este, la urma urmei, atât de inexplicabilă. 

În timp ce Tarzan se apropia de aeroplan, Numa mergea 
alături de el, iar, când acesta s-a oprit şi a privit în sus spre 
fată, s-a oprit şi Numa odată cu el. 

— Am pierdut orice speranţă că o să pot să vă mai găsesc, 
dar cred că am făcut-o exact la timp. 

— Dar de unde ai ştiu că ni s-a întâmplat ceva? a întrebat 
tânărul ofiţer. 

— Am văzut aeroplanul căzând. M-am urcat într-un copac 
mare de la marginea poienii şi priveam cum vă îndepărtați. 
V-aş fi găsit mai repede, dar nu aveam nici un indiciu decât 
direcţia generală. Observ că aţi planat pe o distanţă destul 
de mare spre sud, după ce aţi dispărut din ochii mei pe 
după dealuri. Eu v-am căutat cu mult spre nord şi eram 


pregătit să mă întorc, dacă nu auzeam detunătura de 
revolver. Dar... maşina nu se mai poate repara? 

— Nu. Nu mai este nici o speranţă. 

— Atunci care sunt planurile voastre? Ce intenţionaţi să 
faceţi? 

Tarzan a adresat aceste întrebări fetei. 

— Dorim să ajungem până la coastă, a răspuns ea, dar 
acum pare că este cu neputinţă. 

— 'Tot aşa aş fi crezut şi eu acum un sfert de oră, a zis 
Tarzan. Însă faptul că Numa este aici mă încredinţează că 
trebuie să fie apă pe undeva, nu tocmai departe de aici. Pe 
leul acesta îl cunosc. L-am găsit acum două zile într-o 
groapă-capcană făcută de negri şi l-am eliberat de acolo. 
Aşadar, ca să poată ajunge până aici, trebuie să fi venit pe 
vreun drum necunoscut mie... eu, cel puţin, din clipa în care 
am trecut dealurile şi am ieşit din ţinutul fertil, nu am dat 
peste nici o cărare de animale, precum nici de urma 
vreuneia din ele. Din ce direcţie a venit asupra voastră? 

— Dinspre sud, a răspuns fata. Şi noi am crezut că trebuie 
să fie apă în acea direcţie. 

— Să mergem să vedem, a propus Tarzan. 

— Dar cum rămâne cu leul? a întrebat Smith-Oldwick. 

— Rămâne şi aceasta de văzut, a răspuns Tarzan, dar până 
nu coborâţi de acolo, nu avem cum să ştim. 

Ofiţerul englez a ridicat din umeri. Fata şi-a întors privirea 
spre el, să observe efectul cuvintelor lui Tarzan. 

Englezul a devenit deodată alb ca varul, însă, fără să 
spună o singură vorbă şi cu un zâmbet pe buze, a alunecat 
jos pe marginea aripii aeroplanului, la vreo doi metri în 
spatele lui Tarzan. 

Bertha Kircher ştia bine că englezului îi este frică, dar nu 
putea fi dojenit pentru asta. În acelaşi timp însă, îi admira 
curajul remarcabil pe care l-a arătat, expunându-se unei 
primejdii destul de reale pentru el. 

Numa, stând lângă Tarzan, a ridicat uşor capul şi l-a fixat 
cu privirile sale pe englez; apoi a scos un mârâit surd şi l-a 


privit pe Tarzan. Acesta, a început să vorbească leului în 
limba maimuţelor antropoide. 

Atât fetei, cât şi lui Smith-Oldwick, li se părea extraordinar 
de straniu să audă ieşind de pe buze omeneşti acele 
mârâituri guturale; dar, indiferent dacă Numa le înţelegea 
sau nu, păreau că au efectul dorit asupra lui, deoarece a 
încetat să mai mârâie, iar când Tarzan s-a îndreptat spre 
Smith-Oldwick, Numa l-a însoţit fără însă să încerce să îi 
facă vreun rău ofițerului. 

— Ce ai spus? a întrebat fata. 

Tarzan a răspuns zâmbind: 

— l-am spus cine sunt; Iarzan al maimuţelor, mare 
vânător, ucigător de fiare şi că voi sunteţi prietenii mei. 

— Extraordinar! a murmurat locotenetul. 

— De ce? l-am vorbit în limba Manganilor, cu toate că nu 
am fost niciodată sigur că o mai înţeleg şi alte animale. 
Manu însă, maimuța aceea mică, vorbeşte o limbă aproape 
identică cu aceasta, iar despre 'Tantor, elefantul, sunt sigur 
că pricepe tot ce îi spun. 

Noi, cei din junglă, a continuat Tarzan relatarea, suntem 
nişte fiinţe tare lăudăroase. În vorbire, în atitudine şi în 
fiecare amănunt cât de mic în comportarea noastră trebuie 
să îi impresionăm pe alţii asupra puterii şi ferocităţii 
noastre. De aceea mârâim noi în faţa duşmanilor, spunându- 
le atunci, să aibă grijă că ne vom repezi la ei şi îi vom sfâşia 
în bucăţi. Probabil că Numa nu înţelege cuvintele pe care le 
întrebuinţez, dar cred că tonul şi purtarea mea lasă asupra 
lui impresia pe care vreau să o aibă şi cuvintele. 

Şi acum, a zis el adresându-i-se fetei, coboară de acolo să 
te recomand. 

Fetei i-a trebuit mult curaj să coboare la îndemâna 
ghearelor şi colţilor ascuţiţi ai fiarei nedomesticite încă. 

Totuşi, a făcut-o şi pe asta, dar leul nu a făcut mai mult 
decât să rânjească puţin colții, fără a mârâi măcar, când a 
venit să se aşeze lângă Tarzan. 


— Cred, a început Tarzan, că sunteţi în deplină siguranţă 
atâta timp cât sunt şi eu de faţă. Cel mai bun lucru este să îl 
ignoraţi cu desăvârşie. Nu îi faceţi avansuri; dar feriţi-vă de 
a îi arăta cel mai mic semn de frică şi pe cât vă este posibil, 
încercaţi să mă ţineţi întotdeauna între el şi voi. Sunt sigur 
că nu va trece mult până va pleca şi se prea poate să nu-l 
mai vedem vreodată. 

La ideea emisă de Tarzan, Smith-Oldwick a luat din 
aeroplan proviziile de apă şi carne pe care le mai aveau 
acolo şi după ce au împărţit sarcina între ei trei, au pornit 
spre sud. 

Numa nu i-a mai urmat, ci a stat pe loc privind cum aceştia 
se îndepărtează, până când au dispărut din ochii lui pe 
după o cotitură a văii. 

Tarzan a continuat drumul după urmele lasate de Numa, 
cu intenţia de a îl călăuzi spre sud, convins că urmele îi vor 
conduce spre apă. 

Pe nisipul de pe fundul văii, urmele se distingeau foarte 
bine şi erau, deci, uşor de urmărit. 

La început nu se vedeau decât cele proaspete lăsate de 
Numa, dar mai târziu în timpul zilei, Tarzan a descoperit 
altele şi mai vechi, ale altor lei; iar la un moment dat, când 
nu mai era mult până să se însereze, s-a oprit brusc şi 
evident surprins. 

Amicii lui îl priveau întrebător şi ca un răspuns la 
întrebarea lor mută, le-a indicat un petec de pământ, exact 
în faţa lui 

— Uitaţi-vă aici! a exclamat el. 

La început, nici Smith Oldvick, nici fata nu au văzut altceva 
decât o adevărată încâlceală de imprimări de labe moi pe 
nisip, dar după puţin timp fata a descoperit şi ea ceea cea 
văzut Tarzan, scoțând o exclamaţie uşoară de surpriză. 

— Urme de picior de om, a strigat ea. Tarzan a confirmat 
printr-o înclinare a capului. 

— Dar nu au degete deloc, a remarcat ea. 


— Au fost încălţate cu un tip de sandale moi de tot, a 
explicat Tarzan. 

— Atunci trebuie să fie un sat indigen undeva prin 
apropiere, şi-a spus părerea locotenentul. 

— Da, dar nu este locuit de acest fel de indigeni pe care 
ne-am aşteptat să îi întâlnim prin părţile acestea ale Africii; 
aceştia umblă neâncălţaţi, excluzându-i pe câţiva dezertori, 
din trupele locale germane, cum ar fi de exemplu oamenii 
lui Usanga, dar care poartă ghete cu talpa groasă. 

Nu ştiu, a continuat el, ce puteţi să observați şi voi, dar 
pentru mine este cert că piciorul din sandala care a lăsat 
urme nu a fost picior de om negru. Dacă examinaţi cu 
atenţie aceste urme, veţi vedea că imprimarea atât a 
călcâiului, cât şi a podului tălpii sunt bine marcate chiar 
prin sandală... însă în urma lăsată de piciorul negrului, 
greutatea corpului cade mult mai aproape de centru decât 
acestea. 

— Atunci, crezi tu că urmele sunt făcute de un alb? 

— Aşa se vedE. A răspuns Tarzan. 

Şi deodată, spre marea surpriză a fetei şi a locotenentului, 
s-a lăsat pe burtă şi a mirosit urmele, folosindu-se din nou 
de simţurile infailibile ale fiarelor. 

A cercetat toate amănuntele cu ajutorul nărilor sale, atât 
de simţitoare, o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, ca să 
descopere identitatea acelora care au făcut urmele pe nisip. 

În cel din urmă, s-a ridicat din nou în picioare. 

— Aceste urme, a declarat el, nu sunt făcute de 
Gomangani, dar nici nu seamănă cu acelea pe care le-ar 
face un alb. Trei oameni au umblat pe aici: toţi trei erau 
bărbaţi, dar nu ştiu cărei rase pot să aparţină. 

Au pornit, aşadar, înainte, fără ca în natura văii să se 
observe vreo schimbare aparentă, decât o adâncire din ce 
în ce mai mare, pe măsură ce ei înaintau spre sud; de la un 
timp abia se mai zăreau muchiile de sus ale malurilor 
prăpăstioase. 


În diferite locuri, probabil roase de căderea apelor în 
timpul unor veacuri uitate de mult, se vedea câte o peşteră 
scobită în stânca malului, uneori mai jos, alteori destul de 
sus de fundătura văii. 

Ajungând în apropierea unei asemenea cavităţi, care 
apărea ca o tavernă mare, cu tavanul boltit şi cu pardoseala 
acoperită cu nisip fin, moale şi fiind aproape de nivelul 
pământului. Tarzan le-a făcut un semn cu mâna. 

— Aici ne vom instala tabăra pentru noaptea asta, a zis el. 

S-au aşezat la gura peşterii şi au cinat din puţinul pe care 
îl aveau ei. După ce au terminat, Tarzan a condus-o pe 
Bertha în peşteră. 

— Tu vei dormi înăuntru, a zis el. Locotenentul şi cu mine 
vom dormi la intrare. 

CAPITOLUL XVI. 

Atacul nocturn. 

Când fata a dorit, după vreo două minute, să le spună 
„bună seara”, i s-a părul că zăreşte o umbră mişcându-se în 
întunericul de dincolo de ei şi, în aceaşi clipă, s-a convins că 
a auzit zgomotul unei mişcări subtile în direcţia aceea. 

— Ce este asta? a şoptit ea. Acolo, în întuneric este ceva 
care se mişcă. 

— Da, a răspuns Iarzan. Este un leu. Este de mai mult 
timp acolo. Nu l-aţi simţit până acum? 

— Ah, a exclamat fala cu un suspin de uşurare, trebuie să 
fie leul nostru, desigur! 

— Nu, nu este leul nostru, a zis Tarzan. Este altul care a 
ieşit la vânătoare. 

— Ne pândeşte pe noi? a întrebat ca. 

— Negreşit, răspunse Tarzan. Smith-Oldwick şi-a pipăit 
revolverul de la şold. Tarzan a văzut mişcarea involuntară a 
acestuia şi a dat iritat din cap. 

— Lasă jucăria aceea, locotenente, acolo unde este. 
Ofiţerul a râs nervos. 

— Fără să vreau, te pun în siguranţă, a zis el. Nu ştii? 
Instinctul de conservare inerent, etC. Etc. 


— Care ar deveni instinctul distrugerii noastre, a replicat 
Tarzan. Aveţi vreo idee, a continuat el, că ne urmăresc 
acum trei lei ieşiţi cu toţii la vânătoare? Dacă am avea aici 
un foc bun sau dacă ar fi lună, i-am putea vedea foarte bine. 
Se poate întâmpla să nu treacă mult şi să ne atace, dar tot 
atât de bine s-ar putea să plece şi să ne lase în pace. 

Dacă ţii mult să ne atace, s-a adresat Tarzan 
locotenentului, trage cu revolverul şi nimereşte-l pe unul 
dintre ei. 

— Dar dacă ne atacă, a întrebat fata, nu mai avem nici un 
mjloc de scăpare? 

— Dacă ne atacă, a zis Tarzan, desigur că va trebui să ne 
luptăm cu ei. 

— Ce şanse am avea noi trei contra lor? a întrebat fata cu 
un ton descurajat. 

Tarzan a ridicat din umeri şi a răspuns: 

— De murit, tot trebuie să murim cândva. Probabil că ţie ti 
se pare ceva teribil o astfel de moarte; dar Tarzan s-a 
aşteptat întotdeauna să moară cam în felul acesta. Puţini 
dintre noi mor de bătrâneţe în junglă, aşa că nu îmi pasă 
dacă voi muri într-o luptă cu fiarele în mijlocul cărora am 
trăit. Odată şi odată mă va răpune ori Numa, ori Sita, ori 
vreun războinic negru, ori aceştia, ori alţii probabil. Ce 
deosebire este cum mori: iar dacă ne ajunge moartea astă 
seară sau la anul, ori în zece ani de acum înainte, nu este 
acelaşi lucru odată ce s-a sfârşit cu noi? 

Fata s-a cutremurat. 

— Da, a răspuns ea cu o voce în care nu mai exista nici un 
strop de speranţă, este acelaşi lucru odată ce s-a terminat 
cu noi. 

După aceea a intrat în peşteră şi s-a întins pe nisip, iar 
Smith-Oldwick a rămas jos la intrare, rezemat cu spatele de 
stâncă. Tarzan şedea şi el în partea opusă a intrării. 

— Pot să fumez? a întrebat ofiţerul. Am păstrat câteva 
țigări şi dacă nu i-ar atrage pe ticăloşii aceia, aş vrea să mai 


trag un fum înainte să mă duc. Fumezi? l-a întrebat pe 
Tarzan, oferindu-i o ţigară. 

— Nu, mulţumesc, a răspuns acesta; dar tu poţi să fumezi. 
Nici unui animal sălbatic nu îi place fumul de tutun, aşa că 
nici pe leii care ne pândesc nu îi va determina să se apropie 
mai mult. 

Englezul şi-a aprins ţigara şi a început să tragă încet din 
ea. l-a oferit şi fetei una, dar a fost refuzat, aşa că acum 
şedeau toţi trei în tăcere. 

După o vreme oarecare, interval în care liniştea nopţii nu 
era întreruptă decât rar de foşnetul labelor pe nisipul 
moale al văii, Smith-Oldwick a rupt tăcerea. 

— Am impresia că sunt nişte lei neobişnuit de tăcuţi, a 
constatat el. 

— Nicidecum, a răspuns Iarzan. Leul care umblă răcnind 
prin junglă nu face asta ca să atragă prada. De obicei, sunt 
foarte liniştiţi când urmăresc vânatul. 

— Aş vrea să urle, a zis ofiţerul. Să facă orice, chiar să ne 
atace. Mă enervează cumplit să ştiu că sunt acolo şi că îi 
văd, din când în când, mişcându-se în umbră. 'Tot ce sper 
este să nu ne atace toţi trei deodată. 

— "Toţi trei? Sunt şapte lei acolo acum, a specificat Tarzan. 

— Dumnezeule! a exclamat Smith-Oldwick. 

— Nu putem să facem un foc mare şi să îi speriem în felul 
acesta? a întrebat fata. 

— Nu ştiu dacă ne-ar folosi la ceva, a zis Tarzan. Am 
impresia că leii aceştia se deosebesc, totuşi, de leii pe care 
îi cunoaştem noi. Mă refer la docilitatea aparentă, în 
prezenţa omului, a leului care a fost astăzi cu noi. Acum 
este şi un om cu ei. 

— Imposibil! a exclamat englezul. L-ar sfâşia numaidecât 
în bucăţi. 

— Ce te face să crezi că este şi un om cu ei? a întrebat 
fata. 

Tarzan a zâmbit şi a clătinat din cap. 


— Mi-e teamă că nu mă veţi înţelege, a replicat el. Este 
foarte greu de înţeles ceva care este mai presus de 
propriile noastre puteri. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Uite, a zis Tarzan: dacă te-ai fi născut, de exemplu, fără 
ochi nu ai putea să înţelegi impresiile pe care ochii altora le 
transmit creierului lor..., deci, fiindcă amândoi v-aţi născut 
aproape cu totul lipsiţi de simţul mirosului, mă tem că nu 
veţi pricepe cum pot eu să ştiu că se află acolo şi un om. 

— Vrei să spui că simţi şi deosebeşti mirosul de om? a 
articulat fata nedumerită. 

Tarzan a răspuns cu înclinarea capului în semn afirmativ. 

— Şi tot aşa ştii şi numărul leilor de acolo? a întrebat 
englezul la fel de uimit ca şi fata. 

— Desigur, pentru că nu există doi lei care să semene sau 
care să aibă acelaşi miros. 

Tânărul englez a dat şi el din cap cu aceeaşi nedumerire. 

— Ai dreptate, a zis el, nu pot să înţeleg. 

— Altceva, a reluat Tarzan. Mă îndoiesc mult că leii şi omul 
au venit cu scopul special de a ne ataca, deoarece nimic nu 
i-a împiedicat să o facă deja demult, dacă ar fi dorit. Am o 
teorie, dar este cu totul incredibilă. 

— Şi anume? s-a grăbit fata să întrebe. 

— Cred că au venit să ne împiedice să mergem într-un loc 
unde ei nu vor să mergem. Cu alte cuvinte, suntem acum 
numai sub supravegherea lor şi este cu putinţă că, atâta 
timp cât nu mergem acolo unde ei nu ne vor să nu ne facă 
nimic. 

— Dar cum putem noi să ştim unde nu doresc ei să 
mergem? a întrebat surprins Smith-Oldwick. 

— Nu avem cum să ştim, dar se poate prea bine ca tocmai 
locul pe care îl căutăm noi să fie acela pe care ei ne 
împiedică să îl traversăm. 

— Adică apa, nu-i aşa? 

— Da, a răspuns Tarzan. 


După aceea, nu au mai vorbit un timp şi nu se mai auzea, 
decât rareori câte o mişcare din partea fiarelor ascunse în 
întuneric. 

Trebuie să fi trecut mai mult de o oră, când Tarzan s-a 
trezit liniştit şi a tras din teacă lungul cuţit de vânătoare. 

Smith-Oldwick a adormit, rezemat cu spatele de zidul 
stâncos de la intrarea peşterii; iar fata, epuizată de agitația 
şi de oboseala din timpul zilei, a căzut într-un somn adânc. 

Nu a trecut nici o clipă după ce Tarzan s-a ridicat şi atât 
englezul cât şi fata au fost treziţi de un cor de răcnete 
tunătoare şi de zgomotul unei mulţimi de paşi grăbiţi. 

Tarzan stătea în faţa intrării în cavernă, ţinând cuțitul în 
mână şi aşteptând atacul. Nu se aştepta la o acţiune ca 
aceea la care au apelat acum aceia care îi pândiseră din 
timpul serii precedente. 

A ştiut, cu toate acestea, că numărul oamenilor de acolo a 
crescut; iar, dacă s-a ridicat în picioare a fost numai pentru 
că ştia că atât oamenii cât şi leii înaintau cu prudenţă spre 
el şi amicii lui. 

Ar fi fost cu mult mai inteligent dacă ar fi încercat să fugă, 
pentru că ştia că în faţa numărului duşmanului, el însuşi ar 
fi fost neputincios... totuşi, a rămas pe loc, cu toate că se 
îndoia că ar fi putut preciza de ce o făcea. 

Fetei care dormea în cavernă nu îi datora nimic, nici din 
punct de vedere al obligaţiei, nici în ce priveşte amiciţia... 

Totuşi, exista o forţă pe care, în momentul acela, nu putea 
să o explice prea bine. Era o forţă care îl ţinea pe loc şi îl 
împingea la un sacrificiu pe care acesta îl considera 
zadarnic. 

Marele 'Tarmangani nu a avut nici măcar satisfacția de a 
da o singură lovitură în apărarea sa. O adevărată avalanşă 
de fiare sălbatice s-au rostogolit peste el, trântindu-l la 
pământ. În cădere, s-a atins cu capul de marginea stâncii şi 
lovitura l-a ameţit. 

Când şi-a revenit, era deja ziuă. Mintea lui abia începea să 
se trezească şi prima impresie vagă care l-a stăpânit a fost 


o amestecătură de zgomote sălbatice. Latent, aceste 
zgomote au început să ia forma unor mârâituri puternice de 
lei...; puţin câte puţin. Tarzan şi-a amintit ce s-a întâmplat 
până în momentul când lovitura l-a făcut să cadă în 
nesimţire. 

Nările sale erau pline de mirosul puternic al lui Numa, iar 
una din pulpele sale cărnoase simţea că atinge blana unui 
animal. 

Tarzan a deschis ochii încet. Cum era lungit pe o parte, a 
privit în jos în lungul corpului său şi a văzut deasupra lui, 
aproape călare, un leu mare, care mârâia furios la ceva ce 
Tarzan nu putea să vadă. 

Odată ce a fost stăpân pe toate simţurile sale, nasul l-a 
avertizat că fiara care stătea deasupra lui era Numa pe 
care l-a eliberat din groapa negrilor. 

Încurajat de aceasta, a vorbit leului, făcând în acelaşi timp 
o mişcare care marca încercarea de a se ridica. Imediat, 
Numa a păşit la o parte, eliberându-i mişcările. 

În timp ce Tarzan se ridica de jos, a observat că se afla tot 
în locul unde căzuse, în faţa peşterii unde a dormit fata. A 
mai înţeles că Numa, în spatele căruia se ridica malul înalt 
de piatră al prăpastiei, l-a apărat până atunci de alţi doi lei, 
care păşeau într-o parte şi în alta, la o mică distanţă de 
presupusa lor victimă. 

Atunci Tarzan a privit în interiorul peşterii. Nici fata şi nici 
englezul nu mai erau acolo A realizat cu regret că toate 
sacrificiile şi eforturile sale au fost zadarnice, fără nici un 
efect. 

Scuturând supărat din cap, i-a privit din nou pe cei doi lei, 
care continuau să păşească dintr-o parte în alta, la câţiva 
metri de el. 

Numa îl privea întrebător, frecându-şi nasul de şoldul lui: 
apoi a început să mârâie, rânjindu-şi colții spre ceilalţi doi 
lei. 

— Eu cred, i-a zis Tarzan lui Numa, că, dacă ne vom uni 
forţele, vom putea înfrunta aceste fiare. 


A vorbit într-o limbă pe care desigur că Numa nu o 
înţelegea; totuşi, accentul lui Tarzan trebuie să fi 
reprezentat un semn de asigurare, deoarece leul a scos un 
sunet ciudat, în urma căruia a început să păşească 
nerăbdător, învârtindu-se în paralel cu adversarii săi. 

— Haide! i-a zis Iarzan deodată. 

Prinzând cu o mână coama leului, au înaintat alături spre 
ceilalţi doi lei, care s-au retras până când s-au despărţit, 
unul trecând la stânga, celălalt la dreapta. 

Tarzan a trecut printre ei împreună cu NumA. Dar atât el 
cât şi marele leu, cu coama neagră nu a încetat o clipă să 
privească atent fiara care se afla pe partea fiecăruia. Au 
aşteptat câteva clipe în această poziţie, până când, exact ca 
la un semnal convenit din timp, adversarii au sărit asupra 
lor şi dintr-o parte şi din alta. 

Tarzan a întâmpinat atacul adversarului său după sistemul 
de luptă folosit în toate ciocnirile cu Site şi Numa. 

Încercarea de a întâmpina întreaga forţă a izbiturii unui 
leu când atacă, nu ar fi fost pentru el altceva decât o 
încercare de sinucidere. Astfel, el a recurs la mijlocul de 
agilitate şi isteţime pentru că, oricât de energice erau 
aceste pisici mari, tot mai repezi erau mişcările lui Tarzan. 

Numa, cu ghearele scoase şi cu colții rânjiţi, a sărit exact 
spre pieptul gol al lui Tarzan. Acesta, ridicând braţul stâng, 
aşa cum ar proceda un boxeur ca să evite o lovitură, a izbit 
în sus pe sub braţul stâng din faţă al leului, repezindu-se tot 
atunci cu umărul sub corpul fiarei, înfingând adânc cuțitul 
între coastele ei. 

Leul a scos un urlet înfiorător de durere şi s-a răsucit din 
nou, devenind o personificare a furiei bestiale. Acum, într- 
adevăr că îl va ucide pe acest îndrăzneţ care credea că se 
poate opune regelui animalelor. 

Dar, când s-a răsucit din nou, presupusa lui victimă s-a 
răsucit şi ea odată cu el, cu degetele puternic încleştate în 
coama leului, în timp ce lama tăioasă s-a înfipt din nou 
adânc sub umărul stâng al fiarei. 


Atunci Numa a înnebunit de durere, ură şi furie, dar în 
aceeaşi clipă Tarzan i-a sărit în spate. 

De mai multe ori, Tarzan şi-a încleştat cu uşurinţă 
picioarele pe sub stomacul unui leu, agăţându-se de lunga 
lui coamă şi împungându-l cu cuțitul până ce vârful acestuia 
îi ajungea la inimă. 

În acele momente, totul i se părea atât de simplu, iar acum 
simţea o mare dezamăgire că nu a reuşit să execute 
mişcările la fel de corect şi cu aceeaşi precizie. În situaţia 
actuală era împiedicat de mişcările repezi ale leului, care, 
în ciuda lui Tarzan, îl zvârlea şi într-o parte şi în alta. Astfel 
era inevitabil să ajungă sub ghearele ascuţite ale fiarei. 

Făcând un ultim efort, s-a aruncat într-o parte din 
spinarea leului, încercând ca prin agilitatea lui, să poată 
evita fiara turbată măcar o fracțiune de secundă, timp care 
i-ar permite să se ridice în picioare şi să întâmpine din nou 
animalul, cu mai multe şanse. 

Dar, de data aceasta Numa a fost mult mai dinamic decât 
el. Tarzan reuşind să se ridice doar pe jumătate, când una 
dintre enormele labe ale leului l-a izbit peste ureche, 
trântindu-l la pământ. 

În clipa căderii sale, a văzut o dungă neagră sfâşiind aerul 
deasupra sa şi alt leu încăierându-se cu adversarul lui. 

Rostogolindu-se la o parte de sub cei doi combatanți, s-a 
ridicat în picioare, deşi era încă pe jumătate ameţit, 
clătinându-se în urma loviturii puternice pe care a primit-o. 

În spatele lui a văzut, întins fără viaţă, un leu sfâşiat şi 
sângerând pe nisip, iar în faţa lui, Numa, leul pe care 
Tarzan l-a salvat din groapa leilor, îl stâşia plin de energie 
pe cel de-al doilea leu. 

Numa, leul pe care Tarzan îl considera un adevărat 
prieten acum, era cu mult mai puternic şi mai feroce decât 
bestia cu care se lupta. Fiarele au făcut mai întâi câteva 
figuri de atac şi de apărare una spre alta, iar, după o clipă, 
cel mai mare a reuşit să îşi înfigă colţii în gâtul celuilalt şi să 
îl scuture cum o pisică ar scutura un şoarece... Când 


adversarul său muribund a încercat, cu un ultim efort, să 
alunece pe sub el şi să îi strângă labele din faţă pentru a 
putea să sfâşie de sus până jos burta adversarului 
învingător, leul cu coama neagră a fost mai dinamic şi după 
o clipă, lupta a luat sfârşit. 

Când Numa s-a ridicat şi de pe a doua victimă şi s-a 
scuturat. Iarzan nu s-a putut abţine să nu admire 
proporţiile minunate şi simetria acestei fiare. Şi leii care i- 
au atacat erau specimene splendide. În blana lor, Tarzan a 
observat o nuanţă uşoară de negru, care era, de altfel, o 
trăsătură distinctivă a leului eliberat din capacană. Coamele 
lor erau doar cu o idee mai negre, dar restul corpului era 
cărămiziu deschis, aproape galben. 

Tarzan era convins că aparţineau unei specii diferite de 
cele întâlnite de el până atunci. Probabil că erau rezulatul 
unei încrucişări a leilor obişnuiţi de pădure pe care îi ştia şi 
el, cu o rasă al cărei tip ar fi putut foarte bine să fie 
reprezentat de Numa, amicul său. 

Acum, când prima primejdie a trecut, singurul gând care L- 
a străfulgerat a fost să îi găsească pe camarazii lui, fata şi 
locotenentul pentru a afla ce li s-a întâmplat. 

S-a simţit deodată deosebit de flămând şi în timp ce căuta 
de jur-împrejur, pe terenul nisipos al văii, să găsească 
printre miile de urme de acolo şi pe cele ale camarazilor 
săi, i-a ieşit de pe buze, involuntar, scâncetul de foame al 
unei fiare sălbatice. 

Numa, care stătea şi îl privea de la câţiva paşi distanţă, a 
reacţionat instantaneu când a auzit sunetul, a aruncat o 
privire lungă lui Tarzan, apoi a răspuns cu acelaşi scâncet 
de foame şi a pornit în viteză spre sud oprindu-se, din când 
în când, să se convingă că Tarzan îl urmează. 

Acesta a înţeles că fiara îl conducea acolo unde se găsea 
hrană, fapt pentru care a urmat-o cu încredere. În acelaşi 
timp, ochii lui ageri şi nările lui sensibile căutau neâncetat 
semne care să îi indice direcţia în care au mers fata şi 
ofiţerul englez. 


Nu a trecut mult timp şi a putut să distingă, printre 
numeroasele urme de leu, pe acelea făcute de picioare de 
om încălţate cu sandale, precum şi mirosul membrelor 
acelei rase ciudate care, în seara precedentă, a fost 
împreună cu leii. 

Iar, dintre toate acesea, la început uşor de tot, a distins şi 
mirosul fetei şi puţin după aceea, pe ale locotenentului 
Smith-Oldwick. La câteva minute după această descoperire, 
urmele de lei şi de oameni s-au împuţinat, pe când ale fetei 
şi ale englezului deveneau tot mai pronunţate. 

Amândoi au mers alături unul de celălalt, fiind înconjurați 
de lei şi oameni din toate părţile. Tarzan era nedumerit 
asupra posibilităţilor sugerate de urmele oamenilor şi ale 
fiarelor..., dar, în limitele oricăreia dintre experienţele sale 
anterioare, nu reuşea sub nici o formă să-şi explice 
satisfăcător ceea ce i se indica prin urmele pe care le-a 
descoperit. 

A observat în forma acestei văi prăpăstioase ceva deosebit. 
Ea îşi urma drumul ei sucit printre malurile înalte, 
stâncoase. 

În unele locuri se lărgea, iar în altele se strâmta foarte 
mult, dar se adâncea mereu, cu cât înaintau mai mult spre 
sud. La un moment dat fundătura văii a început să coboare 
abrupt. Prin unele locuri se vedeau urmele din trecut ale 
unor torente de munte şi ale unor căderi de apă. Drumul se 
îngreuna, dar se distingea bine în ciuda vechimii evidente, 
în unele locuri se observau semne ale îmbunătăţirilor aduse 
de mâini omenşti. 

Tarzan şi Numa au mers în ritmul acesta nu prea mult 
când, la o cotitură a trecătorii, Tarzan a văzut o vale tăiată 
adânc în stânca vie a cojii pământului, cu munţi înalţi care 
se ridicau în partea de sud. Cât de departe se întindea spre 
apus şi spre răsărit nu putea să vadă; însă după toate 
aparentele, nu putea să fie mai lată de cinci şase-kilometri 
de la nord la sud. 


Faptul că era o vale suficient de umedă era indicat de 
bogăţia de vegetaţie care acoperea ca un covor verde, 
fundătura acestei văi de la marginea stâncilor nordice până 
la munţii din sud. 

De la marginea stâncii de unde Tarzan privea în vale, 
pornea o scară săpată în stâncă, scară care ducea până jos 
la poalele acesteia. A coborât împreună cu leul în valea care 
începea chiar de acolo să fie împădurită cu copaci mari. 

În faţa lui, drumul început în stâncă mergea şerpuind prin 
pădure, înaintând spre centrul văii. Printre crengile 
copacilor se auzeau ţipetele seci ale unor păsări cu pene 
strălucitoare, în timp ce nenumăratele maimuțe din cele 
mici vociferau deasupra lui. 

Pădurea părea plină de viaţă şi totuşi, Tarzan a fost 
cuprins deodată de un sentiment insuportabil, o senzaţie pe 
care niciodată nu a simţit-o până atunci în jungla pe care o 
cunoştea şi o iubea. 

Simţea că în tot ce se găseşte în jurul lui, există o lipsă de 
realităţi... chiar în valea aceea, ascunsă şi uitată în mijlocul 
unei întinderi vaste de teren arid şi pustiu. 

Până şi păsările şi maimuţele, care semănau din multe 
puncte de vedere cu cele cunoscute de el, nu erau identice 
cu niciuna dintre speciile acelea. Chiar şi plantele aveau 
curiozităţile lor. 

Era ca şi cum ar fi fost transportat pe neaşteptate într-o 
altă lume şi simţea o nelinişte ciudată, care putea fi 
considerată, fară prea multă şovăială ca presimţirea unei 
mari primejdii. 

A văzut mulţi copaci în jurul său, încărcaţi cu fructe, iar 
Manu, maimuța cea mică, mâncând unele din ele. Fiindu-i 
foame, a sărit pe crengile de jos ale unui copac şi în 
zgomotul şi mârâitul maimuţelor, a început să mănânce din 
fructele acelea din care le-a văzut pe ele mâncând cu mare 
grijă. 

După ce şi-a astâmpărat foamea într-o oarecare măsură, a 
privit în jurul său după Numa cel pe care l-a ajutat la 


nevoie, dar nu l-a mai văzut. După un timp s-a convins că 
acesta a dispărut. 

CAPITOLUL XVII. 

Oraşul cu ziduri înalte. 

Coborând din nou la pământ. Tarzan a regăsit cu mare 
uşurinţă urma fetei şi a celor care au prins-o. A urmărit 
aceste semne pe un drum destul de bine bătătorit. 

Nu a trecut mult timp şi a ajuns la un pârâiaş, cu apa 
căruia şi-a potolit setea, iar după aceea a observat că 
drumul continua în direcţia pârâului care curgea spre sud- 
vest. 

În unele locuri erau şi alte drumuri mai înguste care se 
încrucişau cu primul, dar pe toate erau nenumărate urme şi 
mirosul puternic al pisicilor mari, ale lui Numa leul, şi ale 
Sitei, leopardul. 

Tarzan a observat, după un timp că, în afară de câteva 
aimale mici din familia rozătoarelor, nu exista în toată valea 
aceea fertilă nici un alt fel de animal sălbatic Nu se vedea 
nici o urmă de Bara, cerbul, Horta, mistrețul sau de Gorgo, 
bivolul sălbatic sau de Buto, Tantor şi Duro Era însă Histac, 
şarpele. Tarzan a văzut prin copacii aceia mai mulţi şerpi 
decât a văzut el vreodată, iar, la un moment dat, lângă un 
lac cu papură, a simţit şi mirosul lui Gimla, crocodilul 
Tarzan nu avea nici un chef să mănânce astfel de vietăţi. 

El dorea carne şi cum nu putea să găsească, şi-a întors 
atenţia spre păsările care zburau deasupra lui, prin copaci. 

Cei care i-au atacat în noaptea precedentă nu l-au 
dezarmat. Fie din cauza întunericului, fie al atacului grăbit 
al leilor, oamenii care au însoţit fiarele l-au scăpat din 
vedere, sau probabil l-au considerat mort. Dar oricare ar fi 
fost cauza, cert rămâne faptul că el îşi avea armele intacte, 
atât sulița cât şi cuțitul de vânătoare, precum şi arcul cu 
săgeți şi funia de iarbă. 

Punând o săgeată în arc, a aşteptat ocazia să tragă într- 
una dintre păsările mari, iar când aceasta s-a ivit, a tras şi a 
nimerit ţinta cu repeziciunea lui obişnuită. 


Când pasărea cu pene strălucitoare a căzut fâlfâind la 
pământ, toate celelalte păsări, precum şi micile maimuțe de 
acolo au izbucnit într-un cor teribil de văicăreli şi de ţipete 
de protest. Întreaga pădure a devenit, deodată, ecoul 
nesfârşit al ţipetelor, vaietelor şi plânsetelor lor. 

Tarzan nu ar fi fost deloc surprins, dacă vreuna dintre ele 
ar fi ţipat în momentul când zburau, îngrozite de moartea 
subită a uneia dintre ele: dar ca toată vietatea din acea 
pădure să se pornească, deodată, pe un protest atât de 
înfricoşător, era un fapt care îl umplea de dezgust. 

S-a întors supărat şi a privit un moment păsările şi 
maimuţele, cuprins de o poftă nebună să îşi manifeste 
neplăcerea, dându-le totodată şi un răspuns gestului lor pe 
care îl considera ca o directă provocare. Astfel, pădurea 
aceea a răsunat de la un capăt la altul de răcnetul asurzitor 
de victorie şi provocare al marilor antropoizi din Africa. 

Efectul acestui sunet asupra creaturilor din copaci a fost 
instantaneu. Dacă puţin timp mai înainte, tot aerul vibra de 
zgomotul asurzitor al vocilor lor, acum domnea o tăcere 
profundă şi după câteva clipe Tarzan a rămas singur cu 
pasărea pe care a vânat-o. 

Tăcerea care a urmat atât de repede tumultului de mai 
înainte, i-a insuflat o senzaţie sinistră, care a avut efectul să 
îl supere şi mai mult. A ridicat pasărea de unde a căzut; a 
scos săgeata şi a înfipt-o din nou în tolbă. După aceea a tras 
cuțitul din teacă şi a început să o jupoaie, aşa cum se afla, 
cu pene cu tot. 

A început să mănânce supărat şi mârâind, ca şi cum ar fi 
fost ameninţat cu adevărat de vreun duşman din apropiere. 
Dar o mare parte dintre mârâiturile proveneau de la faptul 
că Tarzan nu prea avea apetit la carnea de pasăre. 

Totuşi era mai bine decât nimic, deoarece, după cum îl 
avertizau simţurile sale, nu prea se afla în împrejurimi 
carnea care îi plăcea lui cel mai mult. 

Ah! Cum ar fi muşcat el dintr-o bucată de carne suculentă 
de Pacco, zebra sau dintr-un muşchi de Gorgo, bivolul 


sălbatic. Numai gândindu-se la ele, îi creştea sentimentul 
de indignare împotriva acestei păduri seci în care nu se 
găseau vânaturi delicioase. 

Nu a reuşit însă să mănânce decât o bucată din vânatul 
său când, deodată, a simţit o mişcare într-un tufiş nu tocmai 
departe de el, în direcţia în care bătea vântul. Iar după 
câteva clipe l-a învăluit un miros de Numa din partea 
diametral opusă aceleia de unde a simţit mişcarea. 

Tot atunci a auzit şi din partea dreaptă şi din stânga un 
zgomot de paşi moi pe verdeață şi foşnetul unor corpuri 
mari în trecerea prin tufişuri. 

A început să zâmbeasă. 

— Atât de prost mă consideră ei, s-a întrebat el, încât să 
cad victima unor vânători atât de neândemânatici? 

Zgomotul şi mirosul îi arătau că leii veneau încet, din toate 
părţile, asupra lui... Avea senzaţia că se afla în centrul unui 
cerc de fiare care se restrângea necontenit. 

Simţea clar că ei erau atât de siguri de prada lor, încât nu 
făceau nici o încercare să îşi mascheze apropierea, 
deoarece el a auzit destul de bine troznetul crengilor 
uscate sub labele lor şi sunetul produs de frecarea 
corpurilor lor de vegetaţia deasă prin care treceau spre el. 

Se mira care ar fi fost cauza sosirii lor... Se întreba ce îi 
aducea acolo pe toţi, aşa, deodată. 

I se părea că nu ar fi deloc logic să creadă că au venit în 
urma strigătelor maimuţelor şi ţipetelor păsărilor şi totuşi, 
dacă nu era aşa, coincidenţa era însă destul de ciudată. 

Judecata lui sănătoasă îi spunea că moartea unei singure 
păsări din această pădure, unde păsările sunt într-un 
număr atât de mare, nu ar fi putut avea atâta importanţă, 
încât să producă acest efect. Cu toate acestea, chiar ajutat 
de judecata şi experienţa sa din trecut, era deosebit de 
nedumerit. 

Stătea acum în dreptul cărării, aşteptând sosirea leilor şi 
întrebându-se care va fi tactica lor ofensivă, dacă, într- 
adevăr, aveau de gând să atace. 


După puţin timp, un leu cu coamă neagră a apărut pe 
cărarea din faţa lui... Când l-a zărit, leul s-a oprit. Era 
identic cu aceia care l-au atacat cu o seară înainte, ceva mai 
mari şi mai închişi la culoare decât leii obişnuiţi, dar nici 
atât de mari şi nici atât de negri ca leul său pe care l-a 
eliberat din groapa-capcană. 

Nu a trecut mult şi a distins conturul altor lei în tufişurile 
de pe dealuri: mai mulţi erau printre copacii din apropiere. 
Fiecare, în momentul în care i se încrucişau privirile cu ale 
lui Tarzan, rămânea pe loc, privindu-l în tăcere. 

Tarzan îi privea şi el, întrebându-se cât timp va mai trece 
până când îl vor ataca şi în timp ce calcula acest fapt, 
continua să mănânce, deşi era cu fiecare simţ încordat. 

Unul câte unul, leii s-au aşezat pe jos, cu faţa întoarsă spre 
el şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Nici nu au mârâit, nici nu au 
răcnit... au format liniştiţi şi în mod paşnic un cerc în jurul 
lui Tarzan şi aşteptau. 

Toate aceste gesturi erau atât de stranii! Nu se potriveau 
deloc cu ceea ce era obişnuit Tarzan să vadă încât aproape 
îl aduceau într-o stare de nervi; aşa că, îndată ce şi-a 
terminat masa, a început să le adreseze cuvinte de 
batjocură şi de insultă, când unuia, când altuia, după 
obiceiul pe care l-a adoptat de la maimuţele din copilăria sa. 

— Dango, le zicea el, mâncători de stârvuri! 

După aceea îi compara cât mai defavorabil cu Histah, cea 
mai urâcioasă şi mai respingătoare creatură din junglă. 

În cele din urmă, a luat praf în pumni, bulgăraşi de 
pământ şi crengi de jos şi a aruncat în ei. Dar atunci şi leii 
au început să mârâie, rânjindu-şi colţii, dar niciunul nu s-a 
mişcat din loc. 

— Laşilor! încerca Tarzan să îi provoace. Numa cu inimă 
de Bara! 

Apoi a început să le spună cine este el şi după obiceiul 
poporului din junglă, să îşi laude proiectele, dar leii stăteau 
nepăsători, privindu-l fix, lăsând impresia că ar fi nişte 
statui reci. 


Trebuie să fi trecut o jumătate de oră după sosirea lor, 
când a auzit de la distanţă, pe cărare, un zgomot de paşi 
apropiindu-se. Erau paşii unei fiinţe care mergea pe două 
picioare şi chiar dacă nu simţea nici un miros era sigur că 
se apropia un om. 

Şi nici nu a avut mult de aşteptat până când presupunerea 
lui să prindă viaţă deoarece, pe cărare a apărut un om 
exact prin locul pe unde a venit primul leu. 

Era de o statură puternică, cu tenul ca pielea tăbăcită... 
aşa ca un pergament îngălbenit de vremuri. Părul, negru ca 
şi cărbunele, nu prea lung, care creştea aproape oblic pe 
pielea capului. Ochii parcă îi avea undeva în fundul capului, 
iar irisul negru era atât de contractat, încât se vedea mai 
mult albul ochilor. 

Faţa îi era netedă, excluzând câteva fire rare, rătăcite 
parcă, pe barba şi pe buza de sus. Avea însă un nas acvilin 
şi fin, dar părul de pe frunte creştea atât de jos, încât îţi 
lăsa impresia unui tip brutal şi josnic. Buza de sus era bine 
făcută, însă cea de jos era cărnoasă, cu tendinţa de a atârna 
peste barbie. 

În general, figura lui îţi făcea impresia unei fete care 
înainte ar fi avut trăsături regulate şi frumoase, acum 
schimbată cu totul de violenţe fizice sau gânduri şi 
apucături josnice. Braţele lui erau lungi, deşi nu anormale, 
iar picioarele îi erau scurte şi drepte. 

Era îmbrăcat cu pantaloni strâmţi şi cu o tunică largă, 
croită dintr-un material ţesut, fără mâneci, care îi ajungeau 
până mai jos de şolduri, iar picioarele îi erau încălţate cu 
sandale cu talpa moale, ale căror şireturi erau petrecute 
peste pulpă şi gleznă, până aproape de genunchi. 

În mâna stângă ducea o suliță scurtă cu un format ciudat, 
iar la şold îi atârna o armă. Când privirile lui Tarzan s-au 
oprit pe acea armă, a rămas atât de uimit încât abia putea 
să creadă în ceea ce vedea: era o sabie grea, într-o teacă de 
piele. 


El a observat imediat indiferența totală cu care acest om s- 
a apropiat de lei, precum şi aceeaşi indiferenţă a acestora 
faţă de el. Individul s-a oprit la un moment dat, măsurându-l 
pe Tarzan din cap până în picioare, apoi a trecut înainte 
printre lei, atingându-se de ei în trecere. 

S-a oprit la cinci-şase metri de Tarzan, adresându-i-se într- 
un jargon atât de străin încât marele Tarmangani nu a 
înţeles nici o silabă. 

Gesturile individului indicau că s-a referit de mai multe ori 
la leii din jurul lor; o dată a atins sulița cu degetul arătător 
şi de două ori s-a bătut cu palma peste sabia de la şold. 

În timp ce vorbea, Tarzan îl studia cu mare atenţie, 
ajungând la rezultatul că o idee a pus stăpânire pe el, idee 
de a cărei temeinicie s-a şi convins după câteva clipe: că 
omul care îi vorbea era ceea ce ar fi putut fi descris cu 
epitetul de „maniac raţional”. 

Odată cu acest gând, Tarzan a început să zâmbească, atât 
de paradoxală i se părea această presupunere. 

Şi totuşi, după un studiu mai apropiat al trăsăturilor 
aceluia, al ţinutei sale şi al conturului capului, era imposibil 
să nu te convingi că este nebun... în timp ce accentul vocii 
sale, precum şi gesturile păreau a fi acelea ale unui muritor 
în toate minţile şi inteligent. 

În sfârşit, după puţin timp, individul şi-a terminat discursul 
şi se părea că aşteaptă răspunsul lui Tarzan. Acesta îi vorbi 
la rândul lui, mai întâi în limba antropoizilor, dar văzând că 
vorbele lui nu au nici un efect asupra aceluia care îl asculta, 
încercând pe rând diferitele dialecte locale, dar cu acelaşi 
rezulatat zadarnic. După aceea, au urmat limbile europene 
cunoscute de Tarzan, dar nici pe acestea fiinţa ciudată nu le 
înţelegea. 

Dar în timpul acesta, Tarzan a început să-şi piardă 
răbdarea. A stat suficient timp în locul acela şi deoarece nu 
a depins niciodată de discursuri pentru îndeplinirea 
planurilor sale, a ridicat sulița şi a început ameninţarea 
spre celălalt. 


Era clar că limbajul războiului era cunoscut de amândoi 
căci şi străinul acela şi-a ridicat imediat sulița, dar în acelaşi 
timp au izbucnit de pe buzele sale un sunet uşor, care a 
declanşat mişcările leilor, care până acum au stat liniştiţi. 

O salvă de răcnete puternice a răsunat în tăcerea mortală 
a pădurii şi tot în clipa aceea, leii au sărit în picioare, 
apropiindu-se în viteză de vânatul lor. Individul care le-a dat 
semnalul, a păşit înapoi, cu dinţii dezveliţi de un rânjet care 
nu avea nici un pic de veselie în el. 

Abia atunci a avut şi Iarzan ocazia să vadă că dinţii canini 
ai individului erau neobişnuit de lungi şi foarte ascuţiţi. Nu 
a fost însă decât o remarcă în treacăt, în clipa când a sărit 
de la pământ şi atât spre consternarea leilor, cât şi a 
stăpânului lor, a dispărut în frunzişul de sus al crengilor 
copacilor uriaşi. În timp ce se îndepărta, a răcnit spre ei: 

— Eu sunt Tarzan, luptător şi mare vânător! Nu este 
nimeni în junglă mai puternic şi mai isteţ decât Tarzan! 

La o mică distanţă de locul unde a fost înconjurat de lei, a 
ajuns din nou pe cărare, unde încerca să găsească din nou 
urma lui Smith-Oldwick şi a fetei. A găsit-o, într-adevăr, 
după câteva clipe şi a mers după ea de-a lungul cărării, 
până când, deodată, cărarea a ieşit din pădure, cotind pe 
un loc deschis. 

Ajuns aici, Tarzan a rămas încremenit la imaginea turlelor, 
cupolelor şi minaretelor unei cetăţi cu ziduri foarte înalte. 

În faţa lui, în zidul cel mai apropiat, a văzut o poartă 
boltită, la care ducea un drum îngust dar bine bătătorit şi 
care se desprindea din acela pe care l-a urmat el până 
atunci. 

În spaţiul deschis dintre pădure şi zidurile oraşului, se 
întindeau straturile unei grădini, iar în faţa lui, chiar la 
picioarele sale, printr-un şanţ făcut de mâni de om, curgea 
un pârâu. 

Plantele din grădină erau aşezate în rânduri simetrice şi 
spaţioase şi după toate aparențele, li s-a dat cea mai mare 
atenţie în ce priveşte cultivarea lor. 


De la canalul principal de lângă el, porneau o mulţime de 
jgheaburi, prin care se strecurau dâre subţiri de apă, 
irigând terenul. La o oarecare distanţă, spre dreapta, se 
putea vedea un număr de oameni lucrând printre brazde. 

Zidul oraşului, măsurat din priviri, indica, de la distanţa 
aceea, că ar fi de vreo zece metri înălţime, iar tencuiala din 
exterior era bine întreţinută, neobservându-se decât mici 
crăpături. 

Dincolo de zid, se ridicau cupolele câtorva construcţii, pe 
când o mulţime de turnulețe colorau fondul priveliştii. Cea 
mai mare cupolă din centru, părea a fi fost aurită, iar altele 
erau roşii, albastre sau galbene. 

Ahitectura zidului era de o simplicitate fără seamăn. Era 
de o culoare deschisă, aproape ca varul, ca şi când ar fi fost 
tencuit şi vopsit. La baza lui era un rând de tufişuri bine 
întreţinute, iar la o oarecare distantă, spre marginea de 
răsărit, era acoperit până sus de plante agăţătoare 
puternice. 

În timp ce stătea în umbra copacului de la marginea 
cărării, ochii lui ageri înregistrau fiecare amănunt al 
tabloului care se desfăşura în fata lui. Tot atunci a auzit 
apropiindu-se cineva din urmă şi mirosul l-a avertizat că 
este acelaşi om şi aceiaşi lei de care a reuşit să scape cu 
puţin timp înainte. 

Urcându-se în copaci a mers o distantă mică spre apus, 
apoi găsind un loc comod, de unde putea să privească 
drumul care ducea în oraş, a aşteptat sosirea acelora în 
mâna cărora ar fi putut să cadă victimă. 

Nu a trecut mult şi a apărut: acel om atât de ciudat, urmat 
de o turmă mare de lei ca nişte câini după stăpânul lor. 

Ajuns în fata porţii, omul a bătut în ea cu coada suliţei, iar 
când poarta s-a deschis ca un răspuns al semnalului din 
exterior, acesta a intrat împreună cu fiarele. 

Tarzan nu a putut să vadă decât numai în treacăt ceea ce 
se petrecea dincolo de porţile deschise ale oraşului mai 


înainte ca acestea să se fi închis din nou, dar suficient ca să 
se convingă că şi alte fiinţe omeneşti trăiesc acolo. 

Ştia acum că, tot pe poarta aceea, au fost duşi în cetate 
fata şi englezul, camarazii lui, în căutarea cărora a pornit. 

Ce soartă îi aştepta acolo sau dacă au întâmpinat-o deja, 
nu putea să bănuiască, precum nici locul precis în care au 
fost închişi în acel oraş de nepătruns. 

De un lucru era, însă, sigur: nu le-ar fi fost de nici un 
ajutor, atâta timp cât el era în spatele zidului. Trebuia 
negreşit să intre mai întâi în cetate, fiind convins că, odată 
aflat în interiorul oraşului, simţurile lui ascuţite îl vor ajuta 
să depisteze locul unde se găsesc aceia pe care îi căuta. 

Soarele, aproape de asfinţit, făcea ca umbrele zidului 
oraşului să se întindă peste grădini, iar cei care lucrau 
acolo au început să îşi strângă uneltele, pentru a reintra în 
cetate. 

În acelaşi timp au sosit şi alţi lucrători de pe alte din 
partea de răsărit a cetăţii. 

Primul care a sosit s-a oprit la capătul de sus al şanţului 
unde, prin ajutorul unui mecanism simplu, a coborât porţile 
canalului, întrerupând în acest fel, apa care curgea pe 
jgheaburile dintre brazdele grădinii. 

În urma lui veneau alţi oameni, purtând pe umeri vegetale 
proaspete, în coşuri împletite. Tarzan nu a observat la 
început că ar fi putut să fie atât de mulţi oameni care să 
lucreze pământul, aşa că, această activitate domestică la 
care nu s-a aşteptat, l-a lăsat perplex. 

Şi atunci, pentru a avea o imagine mai bună, s-a urcat în 
vârful unui copac dintre cei mai înalţi de acolo, de unde a 
putut să vadă peste zidul cel mai apropiat. 

Din acest punct de observaţie, a văzut că oraşul este lung 
şi îngust şi că, deşi zidurile exterioare formează un 
dreptunghi perfect, străzile din interior sunt întortocheate. 
În centrul oraşului, se zărea o clădire albă, joasă. În jurul 
căreia s-au construit alte clădiri mai înalte şi aici, în 
întunericul care se lăsa destul de repede, Tarzan a avut 


impresia că a văzut, între două clădiri, luciul unei ape; dar 
nu putea să fie sigur de la distanţa aceea. 

În conformitate cu experienţa sa legată de civilizaţie, era 
înclinat să creadă că acest arc central nu era decât piaţa în 
jurul căreia erau grupate clădirile cele mai mari. A ajuns la 
concluzia că acolo era cel mai indicat să îşi caute camarazii. 

Soarele a apus. Întunericul a cuprins tot oraşul. Luminile 
artificiale care au început să apară la mai multe dintre 
ferestrele clădirilor nu avantajau deloc imaginea vizuală a 
lui Tarzan. 

A observat că acoperişurile celor mai multe dintre clădiri 
sunt orizontale, cu puţine exepţii, pe care el le-a considerat 
a fi clădirile publice, mai pretenţioase, într-un fel, decât 
celelalte. 

Se întreba cum s-a făcut că există un asemenea oraş în 
această parte uitată şi neexplorată a Africii; dar era mai 
presus de concepţia lui. 

Mai bine decât oricine altul, îşi dădea seama într-o 
oarecare măsură despre misterele marelui continent negru: 
întinderi enorme de terenuri, încă neatinse de piciorul 
omului civilizat. 

Şi cu toate acestea, abia îi venea să creadă că un oraş de o 
asemenea mărime şi după toate aparențele atât de bine 
construit, ar fi putut dăinui un timp îndelungat, după cum 
bine se vedea, fără să comunice deloc cu lumea civilizată. 

Tarzan nu îşi putea imagina cum a fost cu putinţă ca 
generaţie după generaţie să se fi născut acolo şi să fi murit 
acolo, fără să încerce să lămurească misterele lumii din 
exteriorul lumii care mărginea mica lor vale. 

Şi totuşi, iat-o înaintea ochilor săi, în mijlocul unui pustiu 
de nepătruns: o cetate înconjurată de terenuri muncite de 
poporul care locuia între zidurile sale. 

Odată cu sosirea nopţii, au început să se audă din junglă 
urletele pisiscilor mari, ale lui Sobor, amestecate cu acelea 
ale Sitei, precum şi răcnetele tunătoare ale lui Numa, care 
făceau să răsune pădurea de la un capăt la altul şi să se 


cutremure pământul, în timp ce din interiorul oraşului 
răspundeau alte urlete şi răcnete de lei. 

Tarzan a născocit un plan foarte simplu pentru a intra în 
oraş şi acum, după ce s-a înnoptat, s-a străduit să îl pună în 
aplicare. 

Succesul lui atârna foarte mult de consistenţa tare a 
viţelor plantelor agăţătoare care acopereau cu totul 
suprafaţa zidului dinspre răsărit. 

A pornit în direcţia aceea, pe când în urma lui, în pădure, 
răcnetele fiarelor creşteau în volum şi în intensitate. 

Între zidul oraşului şi marginea pădurii, se intercala o 
distanţă de vreo cinci sute de metri; jumătate de kilometru 
de teren cultivat, fără măcar un singur copac. 

Tarzan realiza foarte bine limita până unde i se putea 
întinde îndrăzneala, ştiind că ar fi însemnat o moarte sigură 
dacă ar fi fost ajuns cumva, în acest spaţiu deschis, de unul 
dintre leii negri şi mari din această pădure. Acum era ferm 
convins că Numa, leul pe care ell-a eliberat din 
„prizonierat”, făcea parte din aceeaşi rasă cu cei care se 
aflau în acel oraş. 

Totul depindea, prin urmare, numai şi numai de isteţimea 
şi de energia lui, precum şi de norocul ca viţele acelor 
plante să fie destul de tari pentru a îl suporta. 

Mergea acum prin partea de mijloc a copacilor pe unde 
drumul era întotdeauna mai uşor, până când a ajuns la un 
loc drept, în faţa porțiunii de zid acoperită cu plantele 
agăţătoare. Acolo, a aşteptat concentrându-şi auzul şi 
mirosul până când s-ar fi putut asigura că nu există prin 
apropiere nici un leu sau cel puţin niciunul care să îl fi 
urmărit. 

Îndată ce s-a convins pe deplin că Numa nu este prin 
apropiere, nici în junglă şi nici în spaţiul deschis până la zid, 
a sărit uşor la pământ, pornind cât a putut mai repede şi 
fără nici un zgomot să traverseze distanţa până la zid. 

Luna, care a răsărit între timp, a apărut acum pe deasupra 
stâncilor de la răsărit, luminând cu razele ei argintii spaţiul 


deschis de grădină, de la zid, în jos, spre pădure. Scotea în 
relief, pentru privirile curioase îndreptate întâmplător în 
acea direcţie, silueta înaltă a lui Tarzan în timpul cât 
traversa grădina. 

Astfel, bineânţeles că tot din întâmplare, a fost zărit de un 
leu mare, care vâna la marginea pădurii, tocmai când a 
ajuns la jumătatea drumului. În urechile sale a izbucnit pe 
neaşteptate un sunet ameninţător. 

Nu era însă răcnetul unui leu flămând ci al unui leu 
înfuriat şi privind în direcţia de unde venea sunetul a văzut 
o fiară enormă apărând din umbra pădurii şi venind spre el. 

Cu toată lumina slabă a lunii şi distanţa la care se afla, a 
văzut că leul este de dimensiuni enorme; într-adevăr, era 
încă unul dintre acei monştri cu coamă neagră, identică cu 
cea a leului pe care l-a salvat. 

În primul moment a fost tentat să rămână pe loc şi să se 
înfrunte cu leul, dar şi-a amintit de fiinţele fără ajutor, 
închise între zidurile cetăţii şi fără o clipă de ezitare s-a 
întors şi a fugit. Tot atunci a pornit şi Numa la atac. 

Numa, leul, poate să alerge foarte repede distante scurte, 
dar îi lipseşte rezistenta. Distanţa unui atac obişnuit o poate 
parcurge cu o viteză care o întrece pe a oricărei vietăţi din 
lume. În schimb, Tarzan era apt să alerge pe distante lungi, 
nu însă cu viteza lui Numa, când acesta ataca. 

Întrebarea era deci, dacă îl putea evita pe Numa câteva 
secunde şi în caz afirmativ, dacă Numa mai avea destulă 
putere de a îl urmări, chiar mai încet, restul distanţei până 
la zid. 

Probabil că niciodată nu s-a mai întâmplat, până atunci, să 
însceneze o întrecere mai emoţionantă decât aceasta, care 
se făcea numai sub privirile lunii şi ale stelelor. 

Singuri şi în cea mai mare tăcere, ambele fiare alergau pe 
terenul luminat de lună. 

Numa câştiga din distanţă cu o viteză de necrezut, dar la 
fiecare pas, Tarzan se apropia şi mai mult de zidul salvator. 


La un moment dat, a privit în spate. Numa era atât de 
aproape de el încât părea inevitabil să îl trântească la 
pământ odată cu săritura următoare: era atât de aproape 
încât Tarzan şi-a scos cuțitul din fugă pentru ca, în ultimele 
momente ale sale, să se achite cu curaj de datoria pe care o 
avea. 

Numa, însă, ajuns la limita vitezei şi a forţei de rezistenţă, 
a început să rămână în urmă câte puţin, fără însă să 
renunţe la urmărire. Abia acum îşi dădea seama Tarzan cât 
de mult depindea de rezistenţa viţelor pe care nu le-a 
încercat încă. 

Dacă la început această întrecere a fost supravegheată 
doar de Goro şi de alţi aştri, nu a mai fost acelaşi lucru şi la 
sfârşitul cursei, deoarece dintr-un zimţ al zidului mai 
priveau şi alţi doi ochi, vârâţi în fundul capului. 

Tarzan era la numai zece metri de Numa când a ajuns la 
zid. Acum nu mai avea timp să stea să aleagă viţele cele mai 
solide pe care s-ar putea urca fără grijă. 

Soarta lui atârna de o întâmplare şi dându-şi seama de 
aceasta, a pornit ca o pisică, escaladând zidul printre viţe, 
căutând cu mâinile ceva care l-ar putea susţine. Jos, sub el, 
Numa sărea şi el în sus după prada pe care a urmărit-o 
atâta timp şi cu atâta înflăcărare. 

CAPITOLUL XVIII. 

Printre nebuni. 

Când leii s-au năpustit asupra apărătorilor ei, Bertha 
Kircher s-a ghemuit într-un colţ al peşterii, paralizată de 
spaima prin care a trecut pe neaşteptate, după încordarea 
teribilă a nervilor săi din ultimele zile. 

A auzit printre strigătele leilor şi voci omeneşti, iar după 
puţină vreme, cu toată confuzia şi învălmăşeala, a simţit 
lângă ea o fiinţă omenească, iar după aceea două mâini 
care au smucit-o. 

În întunericul care domnea în peşteră, nu putea să 
distingă nimic, nici măcar un fapt care să îi arate că 


englezul şi Tarzan sunt cumva pe acolo sau dacă sunt în 
viaţă. 

Omul care a prins-o o apăra de lei, gonindu-i de lângă ea 
cu ajutorul suliţei sale, cu a cărei coadă îi bătea întruna. 

După un timp, individul a târât-o afară din peşteră şi a 
început să strige, i s-a părut ei că sunt ordine şi instrucţiuni 
pentru lei. 

Afară, în lumina slabă de pe nisipul din fundătura văii, 
obiectele au început să se distingă mai bine şi atunci a 
văzut acolo mai mulţi oameni. lar doi dintre ei duceau un al 
treilea, pe care l-a recunoscut imediat. Era ofiţerul englez, 
Smith-Oldwick. 

Un timp oarecare, leii făceau eforturi teribile să ajungă 
până la cei doi captivi, dar oamenii au reuşit să îi gonească 
înainte de a face vreun rău. 

Păreau neânfricaţi faţă de aceste fiare enorme care 
mârâiau, scrâşneau şi săreau în jurul lor, fiind în stare să le 
coordoneze bestiilor toate mişcările. 

Au pornit la drum, pe albia râului care a curs odată pe 
acolo, iar, când în zare, a început să apară lumina slabă 
care precede răsăritul soarelui, s-au oprit un moment pe 
muchia unui mal înclinat. În lumina slabă a dimineţii fata a 
avut impresia că se află pe marginea unui abis fără fund. 
După ce s-a mai luminat, iar cei care au prins-o au pornit 
din nou, a observat că se coboară spre o pădure întinsă şi 
deasă. 

Când au ajuns sub copacii ale căror crengi se împreunau 
deasupra, întunericul a devenit tot atât de mare ca şi în 
timpul unei nopţi dintre cele mai stranii, un întuneric care, 
abia după ce a răsărit soarele, a început să dispară latent 
făcându-se destulă lumină ca să poată vedea că toţi 
mergeau pe un drum bătătorit prin inima pădurii. 

Terenul era neobişnuit de uscat pentru o pădure africană, 
iar tufişurile care creşteau pe dedesubt, deşi erau destul de 
înfrunzite, erau cu mult mai rare decât acelea pe care le-a 
văzut ea prin alte păduri din Africa. 


Era ca şi cum pădurea şi tufişurile au crescut într-un ţinut 
fără apă şi nici nu exista acolo mirosul de mucegai al 
vegetației intrată în putrefacție, sau miliardele de insecte 
mari care se reproduc şi trăiesc în părţile umede. 

În timp ce ei înaintau, soarele s-a ridicat pe cer în toată 
splendoarea lui. Acum se auzea zgomotul vieţii arboreale de 
junglă: ciripitul păsărilor, precum şi notele discordante ale 
unui număr infinit de maimuțe care săreau necontenit din 
creangă în creangă, printre păsări cu pene strălucitoare. 

Bertha Kircher i-a observat pe cei care o conduceau, 
aruncând priviri îngrijorate spre păsări. A mai văzut, de 
asemenea, că de câteva ori le-au vorbit chiar. 

Apoi s-a întâmplat ceva; a fost un incident ce a lăsat 
asupra ei o impresie adâncă. În faţa ei mergea un individ de 
statură herculeană, care, totuşi, a căzut în genunchi şi şi-a 
acoperit faţa cu mâinile, aplecându-se până a atins 
pământul cu fruntea, numai pentru că un papagal de culori 
strălucitoare s-a abătut din zbor spre el. 

O parte dintre camarazii lui l-au privit şi au început să 
râdă nervos. După un timp, individul din genunchi s-a uitat 
în sus şi realizând că pasărea nu mai este, s-a ridicat şi a 
pornit din nou alături de ceilalţi. 

Cu prilejul acestei opriri scurte, Smith-Oldwick a fost adus 
lângă fată. A fost atacat în mare parte de un leu, dar acum 
considera că este capabil să meargă singur, cu toate că 
simţea o slăbiciune în corp, în urma unei mari pierderi de 
sânge precum şi a emoţiilor suferite. 

— Vezi în ce hal m-au adus? a zis el cu un zâmbet silit, 
arătându-şi starea sângerândă în care se afla. 

— 'Teribil, a zis fata. Sper că nu suferi prea mult. 

— Nu atât cât mă aşteptam; dar mă simt foarte slăbit. Dar 
ce fel de oameni mai sunt şi aceştia? 

— Nu ştiu, a răspuns fata. Este ceva neânchipuit de oribil 
în toată înfăţişarea lor. 

Englezul l-a privit scrutător pe unul dintre paznicii lui: 
apoi, s-a întors spre fată şi a întrebat-o: 


— Ai vizitat vreodată un balamuc? 

Bertha l-a privit ca şi cum ar fi înţeles fără dificultate: în 
privirile ei se remarca o expresie de groază. 

— Asta este! a strigat ea. 

— Au toate semnele caracteristice, a zis el. Albul ochilor 
atât de pronunţat; părul care le creşte drept pe cap şi în jos 
pe frunte; până şi gesturile şi ţinuta lor aparţin unor 
maniaci. 

Fata s-a cutremurat din cap până în picioare. 

— Încă ceva ciudat, a continuat locotenentul: frica lor de 
papagali şi lipsa de orice teamă faţă de lei. 

— Da, a continuat fata. Cred că ai observat că nici 
păsărilor nu le este frică de ei... lasă chiar impresia că i-ar 
dispreţui. Ai vreo idee despre limba pe care o vorbesc? 

— Nu. Am încercat să o ghicesc, dar nu seamănă cu 
niciunul dintre puţinele dialecte locale pe care le cunosc eu. 
— Nu sună deloc ca o limbă locală, a zis fata. Dar pare a fi 

ceva cunoscut din limba lor. Ştii, din când în când am 
impresia că sunt pe aproape de a înţelege ce spun sau că le- 
am mai auzit undeva limba înainte, dar nu pot să precizez 
sub nici o formă. 

— Mă îndoiesc că ai auzit vorbindu-se limba lor vreodată, a 
răspuns englezul. Cred că oamenii aceştia trăiesc de 
veacuri întregi în această vale uitată şi chiar dacă s-ar fi 
reţinut intactă limba strămoşească, ceea ce mă îndoiesc, 
trebuie să fie vreo limbă care nu mai există azi nicăieri pe 
faţa pământului. 

Ajungând într-un loc unde drumul lor trecea peste un 
râuleţ, oamenii s-au oprit să bea apă, adăpându-se şi leii în 
acelaşi timp. 

Au făcut un semn şi prizonierilor să bea apă; dar în timp 
ce Bertha Kircher şi Smith-Oldwick, lungiţi pe pământ, 
beau din apa cristalină şi rece a pârâiaşului s-a auzit, 
deodată, o serie de răcnete tunătoare ale unui leu, undeva 
în apropierea lor. 


Imediat leii, care erau cu ei, au răspuns printr-un cor de 
alte răcnete fioroase păşind neliniştiţi, cu ochii aţintiţi ori 
spre locul de unde s-a auzit primul răcnet, ori spre stăpânii 
lor, pe lângă care s-au retras. 

Oamenii şi-au tras pe jumătate săbiile din teacă, arme care 
au stârnit curiozitatea lui Smith-Oldwick tot atât de mult ca 
şi a lui Tarzan. Necunoscuţii şi-au pregătit în acelaşi timp şi 
suliţele de atac. 

Vocea puternică a noului sosit a avut un efect cu totul 
invers asupra acestor oameni care nu se temeau de leii de 
care erau însoţiţi, deşi păreau cu mult mai îngroziţi decât 
fiarele de lângă ei. 

Cu toate acestea niciunul nu arăta nici cel mai mic impuls 
spre fugă; dimpotrivă, au înaintat cu toţii în direcţia 
răcnetelor amenințătoare unde, în scurt timp, a apărut un 
leu negru de proporţii uriaşe. 

Lui Smith-Oldwick şi fetei i s-a părut că era leul pe care l-a 
întâlnit lângă aeroplan şi de care au fost salvaţi. Nu era, 
însă, Numa din groapă, deşi semăna foarte mult cu acela. 

Fiara cu coama neagră s-a oprit exact în mijlocul 
drumului, lovind din coadă şi mârâind ameninţător spre 
grupul de oameni care se apropiau de el. 

Ei au început să îşi împingă propriile lor fiare, care 
mârâiau fără curaj şi ezitau să atace. Noul sosit însă, 
pierzându-şi răbdarea şi ferm convins de atotputernicia lui, 
a ridicat ţeapăn lunga lui coadă şi s-a repezit la ei. 

Câţiva, în poziţia unor apărători, au făcut o încercare 
timidă ca să împiedice trecerea lui, dar puteau tot atât de 
bine să se expună în faţa unui tren expres, deoarece fiara 
aceea enormă i-a izbit într-o parte, sărind cu precizie 
asupra unuia dintre oameni. 

Zece sulițe au fost aruncate în el şi zece săbii ascuţite ca 
briciul au strălucit, trase din teacă, în razele soarelui... dar 
toate au fost încercări zadarnice în faţa gestului năprasnic 
al fiarei care i-a atacat. 


Este adevărat că două sulițe s-au înfipt în corpul lui, dar 
aceasta nu a făcut decât să îl înfurie şi mai tare. Scoţând 
sunete demonice, a sărit asupra nenorocitului pe care l-a 
fixat ca pradă. 

Abia s-a oprit o clipă din atacul lui, smulgând victima de 
umăr, apoi s-a întors la dreapta, a sărit în desişul care 
mărginea drumul şi a dispărut, ducându-şi prada cu el. 

Atât de repede s-a petrecut totul, încât linia de formaţie a 
întregului grup aproape că nu s-a schimbat deloc. Nu au 
avut nici măcar prilejul să fugă, chiar dacă s-ar fi gândit 
cumva la o astfel de încercare; iar acum, după ce leula 
plecat cu prada lui, nici un om nu a pornit în urmărirea lui. 
Nu s-au oprit decât să cheme vreo doi-trei lei dintre cei 
care s-au împrăştiat, după care şi-au reluat drumul. 

— Parcă ar fi o întâmplare obişnuită, dacă judecăm după 
efectul care l-a avut asupra lor, a remarcat Smith-Oldwick. 

— Da, a răspuns fata. Nu par a fi nici surprinşi, nici 
deconcertaţi şi după toate aparențele, sunt siguri că leul, 
odată ce şi-a recăpătat ce dorea, nu le-ar mai pricinui 
necazuri din acel moment. 

— Am crezut, a zis englezul, că leii din ţinuturile 
Wamabilor sunt cele mai feroce fiare, dar văd că nu sunt 
decât nişte motani, în comparaţie cu leii negri din această 
zonă. Ai văzut vreodată ceva mai interesant decât atacul la 
care am asistat acum câteva clipe? 

Un timp oarecare, mergând alături unul de altul, 
gândurile lor s-au concentrat asupra acestei întâmplări 
când, la o cotitură, tocmai când ieşeau din pădure, s-au 
trezit în faţa unui oraş cu ziduri înalte şi a unui teren 
deschis şi cultivat. 

Niciunul nu şi-a putut stăpâni o exclamaţie de surpiză: 

— Oh, dar zidul acesta este o adevărată operă de artă! a 
început englezul. 

— Priveşte cupolele şi turlele de dincolo de zid, în oraş! a 
strigat şi fata. Cu siguranţă că sunt oameni civilizaţi acolo. 
Poate că a fost norocul nostru să cădem în mâinile lor. 


Smith-Oldwick a ridicat neâncrezător din umeri. 

— Să sperăm că aşa este, cu toate că nu putem să avem 
prea multă încredere în oamenii care se înţeleg atât de bine 
cu leii şi se tem de papagali. Trebuie să fie ceva inexplicabil 
în existenţa lor. 

Grupul de oameni şi de lei şi-a continuat drumul, 
traversând terenurile, până au ajuns la o poartă boltită, 
care s-a deschis la semnalul; o bătaie în poartă cu mânerul 
suliţei. 

Dincolo de aceasta, apărea o altă poartă îngustă, care 
părea o continuare a drumului care se continua dincolo de 
zid. 

Atât de o parte cât şi de alta a străzii erau clădiri, marea 
majoritate cu două etaje, etajul de sus aliniat cu strada, pe 
când cel de jos era îngropat cu vreo doi metri; iar o serie de 
coloane simple şi bolte sprijineau partea din faţă a etajului 
de sus, formând o arcadă şi de-o parte şi de alta a acestei 
străzi înguste şi sucite. 

Drumul din mijlocul străzii era nepavat, dar podeaua 
arcadei era din pietre de diferite mărimi şi forme, aşezate 
una lângă alta, fiind fixate cu mare atenţie. 

Această podea părea că aparţine unui trecut îndepărtat 
deoarece, prin mijlocul ei se vedea o mare depresiune, ca şi 
cum piatra ar fi fost tocită de paşii a milioane de picioare 
care au trecut pe acolo de-a lungul vremii, din momentul în 
care a fost construită. 

La această oră matinală, era foarte puţină lume pe stradă, 
dar toţi aparţineau aceleiaşi rase ca şi cei care i-au prins pe 
cei doi captivi. La început, nu au văzut decât bărbaţi, dar, 
înaintând mai mult în oraş, au întâlnit şi câţiva copii goi, 
care se jucau în drum. 

Mulţi dintre cei pe lângă care au trecut au manifestat o 
mare surpriză faţă de prizonieri şi împinşi de curiozitate, au 
solicitat lămuriri celor care îi însoțeau. De asemenea, erau 
şi mulţi trecători lipsiţi de urme de interes în privinţa 
prezenţei celor doi străini. 


— Aş vrea să pot înţelege afurisita lor limbă, a exclamat 
Smith-Oldwick. 

— Şi eu, a zis fata; pentru că aş dori să întreb ce intenţii 
au cu noi. 

— Ar fi interesant. M-am întrebat şi cu acest lucru. 

— Nu îmi place deloc cum le sunt piliţi dinţii canini, a 
remarcat fata. Asta îmi aminteşte de unii canibali, pe care 
am avut prilejul să îi văd. 

— Nu cumva crezi că sunt canibali? Crezi că ar fi posibil ca 
oamenii albi să fie canibali? 

— Dar oamenii aceştia sunt albi? 

— Dar nici negri nu sunt. Pielea lor, deşi pare galbenă, nu 
seamănă cu cea de chinez. Şi pe lângă acest fapt, nu au nici 
trăsăturile caracteristice celor din rasa chinezilor. 

Dialogul lor a fost întrerupt, în momentul acesta, de 
apariţia unei femei; prima pe care au avut până atunci 
ocazia să o vadă în oraş. 

Semăna cu bărbaţii din toate punctele de vedere, numai 
că era mai mică de statură şi corpul îl avea cu mult mai 
proporţionat decât al lor. Figura ei era şi mai respingătoare 
decât a bărbaţilor. Forma ciudată a ochilor, a buzei care 
atârna în jos, a colţilor ascuţiţi, erau mai accentuate. Părul 
lor era mai lung şi mai tare decât al bărbaţilor şi astfel, 
atârnând pe spate, lăsa impresia unei încâlcituri de sârmă. 
Şuviţele de pe frunte şi de la tâmple era împletite. 

Îmbrăcămintea ei consta dintr-o singură bucată de 
material. Părea un batic lung, dintr-o țesătură subţire, 
înfăşurat strâns în jurul corpului, începând de sub braţe, 
lăsându-i pieptul gol şi terminându-se puţin mai sus de 
glezne, unde era prins cu un obiect pentru a nu se desface. 

Nu purta nici un fel de bijuterii. Numai îmbrăcămintea şi 
boneta de pe cap erau împodobite cu bucățele mici de 
metal strălucitor care semăna într-un fel cu aurul. 

Braţele ei goale erau delicate. Atât mâinile cât şi picioarele 
erau bine proporţionate şi simetrice. 


Când i-a văzut pe cei care îi conduceau pe captivi, femeia, 
s-a apropiat şi a făcut câţiva paşi alături de ei, punându-le 
probabil mai multe întrebări. Ei însă nu i-au dat nici o 
atenţie, aşa că după puţin timp, femeia s-a îndepărtat; 
totuşi, prizonierii au avut ocazia cea mai bună să o observe 
de la o distanţă foarte mică. 

— Corpul unei zâne, cu figura unei imbecile, a remarcat 
Smith-Oldwick. 

Strada urmată de ei era întretăiată la intervale neregulate 
de alte străzi tot atât de sucite ca şi cea pe care erau 
conduşi. 

Casele aproape că nu se deosebeau între ele în privinţa 
arhitecturii, dar existau semnele unor tentative de realizare 
a distincţiei cu ajutorul ornamentelor. 

Prin ferestrele şi uşile deschise se putea observa că 
zidurile caselor erau foarte groase şi că toate deschizăturile 
erau foarte mici: era limpede că prima grijă a acelora care 
le-au construit a fost aceea să se apere de o căldură 
extremă, dându-şi foarte bine seama cât de necesar era 
valea îngropată adânc în pustiul african. 

Din când în când, puteau să zărească undeva mai departe 
în drumul lor, clădiri mai mari, iar când au ajuns aproape de 
ele au văzut că se aflau, după toate aparențele, într-o 
secţiune din cartierul comercial al oraşului. 

Erau o mulţime de ateliere şi magazine amestecate printre 
casele de locuit, iar deasupra uşilor atârnau firme pictate 
cu slove care aminteau foarte mult originea greacă. Dar, 
atăt fata, cât şi englezul erau ferm convinşi că acestea nu 
erau greceşti. 

Pe Smith-Oldwick au început să îl doară rănile şi se simţea 
foarte slăbit. Din când în când se clătina aproape să cadă, 
aşa că fata, văzându-i starea deplorabilă, i-a oferit braţul ca 
sprijin. 

— Nu, nu! a exclamat el; ai trecut şi tu prin destule griji şi 
emoţii ca să mai duci acum şi o altă greutate. 


Dar cu toate eforturile lui eroice de a ţine pasul cu paznicii 
lui, rămânea, uneori, în urmă. La un moment dat, au 
manifestat şi aceştia, pentru prima dată, o oarecare 
dispoziţie de a îl brutaliza. 

În stânga lui mergea un individ înalt şi puternic. De câteva 
ori acesta l-a prins de braţ şi l-a sprijinit, împingându-l 
înainte destul de delicat. Însă, când rănitul a rămas încă o 
dată şi încă o dată în urmă, individul din stânga a izbucnit 
deodată şi fără nici o provocare aparentă, într-o adevărată 
furie de turbat. 

Sărind asupra englezului, a început să îl trateze cu pumni 
şi trântindu-l la pământ, l-a prins de gât cu mâna stângă în 
timp ce cu drepta a tras repede din teacă lunga şi ascuţita 
sa sabie. 

Scoţând ţipete îngrozitoare, învârtea sabia deasupra 
capului, pregătit să străpungă victima. Ceilalţi semeni s-au 
oprit, privind nepăsători scena îngrozitoare din faţa lor. 
Păreau că îl aşteaptă pe unul dintre ei care s-a oprit să îşi 
lege cureaua de la sandale şi pe urmă să pornească din 
nou. 

Dar dacă paznicii erau indiferenți de soarta rănitului nu 
tot aşa era şi cazul Berthei Kircher. 

Deşi ochii holbaţi ai nebunului, figura lui strâmbă, rânjită 
şi ţipatele lui înspăimântătoare au umplut-o de groază, 
atacul brutal şi laş asupra unui om rănit a deşteptat în 
sufletul ei spiritul de ocrotire al celor slabi, care este 
inerent tuturor femeilor. 

Astfel, uitând de toată lumea, concentrându-se asupra 
faptului că în faţa ei era ucis, cu brutalitate, un om slab care 
nu se poate apăra, a pierdut orice prudenţă şi repezindu-se 
în ajutorul locotenentului, a prins cu amândouă mâinile 
sabia ridicată a dementului care urla deasupra englezului 
întins la pământ. 

S-a agăţat de paznic cu disperare, folosindu-şi toată forţa 
şi greutatea ei, iar rezultatul a fost că nebunul şi-a pierdut 
echilibrul şi s-a rostogolit pe spate, în praful de pe stradă. 


În eforturile făcute să scape şi să nu cadă, a trebuit să lase 
sabia din mână, dar fata a ridicat-o. 

Stând dreaptă lângă bietul englez întins în mijlocul 
drumului şi ţinând sabia cu putere în mână, Berta Kircher îi 
privea cu ochi scânteietori pe indivizii care i-au adus aici. 

Era o imagine impresionantă. Nici hainele ei zdrenţuite şi 
murdare, nici părul ei ciufulit, nu micşorau cu nimic 
înfăţişarea ei eroică. 

Dementul pe care ea l-a trântit la pământ s-a ridicat 
imediat în picioare, dar, odată cu această mişcare, s-a 
schimbat şi întreaga sa atitudine. Din furia diabolică de la 
început, a trecut acum la un râs isteric, convulsiv. Totuşi, 
fata nu putea să realizeze care dintre cele două stări era 
mai primejdioasă. 

Semenii lui priveau cu figurile rânjite, pe când acela pe 
care fata l-a dezarmat sărea în sus şi în jos, în hohote de 
râs. 

Dacă Bertha Kircher ar mai fi avut nevoie şi de alte dovezi 
ca să se asigure că se aflau în mâinile unor oameni cu 
mintea dezordonată, faptele actuale ale acestuia ar fi fost 
suficiente ca să o convingă definitiv. 

Acea furie neaşteptată lipsită de motiv, urmată imediat de 
un râs sec şi deplasat, nu făcea decât să scoată şi mai mult 
în relief caracteristicile idioţeniei de pe figura acelui individ. 

Dându-şi seama cât de neputincioasă ar fi fost ea în cazul 
în care aceşti oameni ar fi dorit să o răpună, a simţit un 
dezgust puternic faţă de întreaga situaţie şi într-un moment 
de disperare, a azvârlit sabia din mână, la picioarele 
nebunului, care râdea, iar ea a îngenunchiat lângă englez. 

— Cât de admirabilă ai fost! a zis el. Dar nu trebuia să faci 
asta. Nu încerca să îi contrariezi. Eu cred că sunt nebuni şi 
ştii ce se spune: nebunului să îi faci întotdeauna pe plac. 

— Nu aş fi putut să văd că te omoară, a zis fata. Ochii 
englezului au strălucit de o lumină vie şi întinzând mâna 
fetei, îi strânse degetele în ale sale. 


— Deci tot îţi pasă de mine? Nu s-ar putea, oare, să mă 
iubeşti? a întrebat el. 

Fata a dat din cap cu tristeţe, dar fără să îşi retragă mâna 
dintr-a lui. 

— Te rog! a zis ea încet. Îmi pare rău..., îmi eşti foarte 
simpatic, dar până la iubire... 

Strălucirea vie din ochii rănitului s-a stins, iar degetele 
sale au slăbit strânsoarea în care ţinuse mâna fetei. 

— Te rog să mă ierţi, a murmurat el. Aveam intenţia să 
aştept până ieşim din acesta încurcătură şi să te ştiu în 
siguranţă printre semenii tăi. Probabil că emoția sau 
slăbiciunea mea, ori faptul că te-am văzut luându-mi 
apărarea cu atâta curaj m-au determinat să nu rezist 
impulsului. În orice caz, acum nu mai are nici o importanţă, 
e adevărat? 

— Cum? Ce vrei să zici? a întrebat ea precipitat. Tânărul a 
ridicat uşor din umeri şi a zâmbit cu tristeţe. 

— Nu cred să mai scap în viaţă din oraşul acesta. Nu ţi-aş 
spune-o, dacă nu aş bănui că îţi dai seama de acest fapt tot 
atât de bine ca şi mine. Leul m-a sfâşiat destul de rău, iar 
individului acesta nu i-a lipsit mult să îmi grăbească 
sfârşitul. Dacă ne aflam printre oameni civilizaţi poate că 
mai aveam speranţe; dar ce ajutor putem avea de la aceste 
fiinţe groaznice, chiar dacă s-ar comporta cu noi 
prieteneşie? 

Bertha Kircher ştia că el spune adevărul deşi nu putea să 
se convingă pe ea însăşi că Smith-Oldwick va muri. Îi plăcea 
foarte mult de el. Cel mai mare regret al ei era că nu îl 
iubea...; ştia bine aceasta pentru că şi-a cercetat foarte 
atent inima cu un timp în urmă. 

Pe de altă parte, i se părea normal ca orice fată să se 
îndrăgostească de locotenentul Harold Percy Smith- 
Oldwick. Ofiţer englez, cavaler, vlăstar a unei familii vechi şi 
nobile, el însuşi cu destulă avere, tânăr, frumos şi simpatic. 
Ce ar mai fi putut să ceară o fată mai mult pe lume, decât să 
fie iubită de un astfel de om? 


Dar oare ea, Bertha Kircher, nu era sigură că poseda 
întreaga dragoste a lui Smith-Oldwick? 

Suspina la acest gând; apoi, punându-și impulsiv mâna pe 
fruntea lui, i-a şoptit: 

— Nu îţi pierde speranţa, dragul meu. Străduieşte-te să 
trăieşti, cel puţin pentru mine şi îţi promit că voi încerca să 
te iubesc şi eu. 

Efectul vorbelor ei a fost instantaneu; a fost ca şi cum i-ar 
fi injectat în vine, o nouă doză de viaţă. Figura lui s-a 
luminat ca prin farmec şi folosindu-şi forţele de care bănuia 
că mai dispune, s-a ridicat încet în picioare, clătinându-se. 
Fata l-a ajutat, sprijinându-l de braţ. 

Uitaseră ce era în jurul lor. Privindu-i însă pe aceia în 
mâinile cărora căzuseră, au constatat că erau stăpâniţi de 
indiferența lor obişnuită şi stupidă; iar la un gest al unuia 
au pornit din nou, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

În Bertha Kircher s-a petrecut, deodată o reacţie subită 
din exaltarea momentană pricinuită de făgăduiala făcută 
englezului. 

Ştia că a vorbit mai mult pentru el decât pentru ea, dar 
acum, după ce faptul a fost împlinit, îşi dădea seama, ca şi 
cu o clipă-două înainte de a fi vorbit, că nu îlva iubi 
niciodată aşa cum îşi dorea el. 

Dar, în definitiv, ce i-a promis? Nimic altceva decât că va 
încerca să îl iubească şi ea. 

— Şi acum? s-a întrebat ea. 

Vedea bine că nu puteau să îşi facă prea mari speranţe în 
legătură cu înapoierea lor în lumea civilizată. 

Chiar dacă se întâmpla ca oamenii aceştia să îi trateze cu 
bunăvoință şi ar fi de acord cu plecarea lor de acolo, cum 
puteau să mai găsească drumul înapoi până la coastă? 

Cine putea să îi mai conducă acum, când Tarzan era mort? 
Ea era convinsă de lucrul acesta, pentru că l-a văzut inert, 
la intrarea în peşteră, atunci când a fost scoasă cu forţa de 
nebunii care umblau cu leii după ei. 


Atât de mult însemna pierderea lui pentru ei încât, de 
când au fost prinşi, aproape nu au vorbit deloc despre 
Tarzan. 

Şi-au spus unul altuia, ce ştiau despre el din clipele 
atacului final până la capturarea lor şi s-au convins că se 
potriveau perfect. 

Mai mult: Smith-Oldwick a văzut doi lei sărind deodată 
asupra lui Tarzan şi trântindu-l la pământ. După aceea, cu 
tot întunericul care domnea, a fost capabil să vadă că nu s-a 
mai mişcat din locul de unde a căzut sub atacul fiarelor. 

De aceea, cu toate că şi altă dată, în timpul ultimelor 
săptămâni, Bertha Kircher a crezut că situaţia ei este 
aproape deznădăjduită, de data asta însă era gata să 
admită că şi pentru ea s-a stins orice spreranţă. 

Străzile începeau să fie din ce în ce mai populate de 
locuitorii acestui oraş straniu. 

Uneori, câte un trecător le acorda atenţie. Alteori, şi 
aceasta în marea majoritate a cazurilor, treceau cu toţii 
înainte, cu privirile în gol, inconştienţi de ceea ce era în 
jurul lor, lipsindu-i pe prizonieri de orice atenţie. 

La un moment dat, au auzit câteva ţipete disperate într-o 
stradă de alături. Privind în direcţia aceea au văzut un om 
cuprins de aceeaşi furie nebună ca şi individul care îl 
atacase pe englez cu puţin timp înainte. 

Această creatură îşi manifesta starea dementă asupra unui 
copil pe care îl lovea şi îl muşca întruna, oprindu-se 
adeseori numai atâta timp cât îi trebuia ca să emită 
răcnetele lui scârboase. 

În cele din urmă, nebunul a ridicat deasupra capului 
corpul în nesimţire al copilului şi l-a izbit cu toată puterea 
de piatra trotuarului; apoi, urlând în disperare, s-a răsucit 
şi a fugit pe strada întortocheată, pierzându-se în spaţiu. 

Acest atac nemilos nu a rămas fără martori. Două femei şi 
mai mulţi bărbaţi, au privit în permanenţă scena de groază 
care li se înfăţişa. Europenii se aflau la o distanţă prea mare 
de prizonieri, pentru ca ei să poată să desluşească dacă 


expresiile de pe feţele lor arătau milă sau furie. În orice caz, 
niciunul dintre cei de faţă nu a sărit în ajutorul copilului. 

Câţiva paşi mai încolo, o femeie urâtă de tot s-a atârnat, 
aproape să cadă, peste pervazul unei ferestre de la etajul al 
doilea al unei case. Râdea, vocifera şi se strâmba la toţi 
trecătorii de pe stradă. 

Alţi trecători îşi continuau drumul, mergând, după toate 
aparențele, la treburile lor, tot atât de serioşi şi liniştiţi ca 
locuitorii oricărui oraş civilizat. 

— Dumnezeule, a murmurat Smith-Oldwick, ce loc 
îngrozitor! 

Fata s-a întors deodată spre el, spunând cu voce grăbită: 

— Mai ai revolverul? 

— Da, a răspuns el. L-am ascuns în cămaşă. Nu m-au 
căutat şi era prea întuneric ca să vadă dacă aveam sau nu 
vreo armă. De aceea l-am şi ascuns, cu speranţa că va trece 
neobservat. 

Bertha s-a apropiat de el prinzându-l de mână. 

— Păstrează ultimul glonţ pentru mine, te rog! Smith- 
Oldwick a privit-o fix şi a început să clipească des. O 
umezeală neobişnuită, i-a apărut pe sub pleoape. 

EI, era convins că situaţia lor este disperată, dar până 
acum avusese impresia că îl privea numai pe el, că nu ar fi 
fost posibil ca cineva să facă vreun rău acestei fete 
atrăgătoare. 

Ea trebuia să fie nimicită: răpusă chiar de el însuşi. Era 
prea îngrozitor! De necrezut, de neânchipuit! Dacă până 
acum nu a fost cuprins de o îngrijorare prea marE. De data 
aceasta a rămas tulburat până în adâncul sufletului. 

— Nu cred că voi putea să o fac, BerthA. A zis el. 

— Nici chiar să mă scapi de o soartă mai cumplită? a 
întrebat fata. 

Tânărul englez a dat din cap descurajat. 

— Niciodată nu aş fi în stare. 

Strada pe care mergeau s-a terminat într-o piaţă largă, iar 
în faţa lor se întindea un lac mare şi frumos, pe a cărui 


suprafaţă liniştită se oglindea albastrul limpede al cerului. 

Aici s-a schimbat aspectul general a ceea ce îi înconjura. 
Clădirile erau mult mai înalte şi cu mult mai pretenţioase ca 
desen şi ornament. Chiar trotuarul străzilor era făcut din 
mozaic, cu un desen barbar, dar ameţitor de frumos. 

În ornamentarea clădirilor, predomina un ansamblu de 
culori şi în unele părţi, o poleială de aur. În toate decorurile 
s-au întrebuințat, sub diferite combinaţii, forma 
convenţională a papagalului, a leului şi a maimuţei, dar 
acestea din urmă cu mult mai puţin. 

Gardienii i-au condus o oarecare distanţă pe marginea 
lacului, apoi au trecut pe sub o poartă boltită intrând într- 
una din clădirile din piaţă. 

Aici, chiar la intrare, se deschidea o cameră largă, 
mobilată cu bănci şi cu mese masive, majoritatea sculptate 
cu formele inevitabilului papagal, cu chipuri de lei şi de 
maimuțe. Imaginea perfectă a papagalului predomina şi 
aici, ca şi în exteriorul clădirii. 

La o masă şedea un bărbat. Prizonierii au observat că 
acesta nu se deosebeşte prin nimic de bărbaţii care i-au 
condus până acolo. 

Aceştia s-au oprit, însă, în faţa lui, iar unul a început să îi 
vorbească, ca şi cum i-ar fi făcut un raport oral referitor la 
ceea ce s-a petrecut. 

Prizonierii nu aveau cum să ştie dacă se aflau în faţa unui 
judecător sau a unui demnitar civil ori militar...; evident 
însă, că era o persoană cu autoritate, deoarece, după cea 
ascultat ceea ce i s-a comunicat, interval în care îi privea 
încruntat pe prizonieri, a făcut o încercare zadarnică, 
pentru a dialoga cu ei. Apoi a dat câteva ordine scurte celui 
care a făcut raportul. 

Imediat doi oameni s-au apropiat de Bertha Kircher 
făcându-i semn să-i însoţească. Englezul porni după ea, dar 
a fost oprit de gardian. 

Fata s-a oprit atunci pe loc şi privindu-l pe omul de la 
masă, a început să gesticuleze, încercând să-i explice 


acestuia că doreşte ca partenerul ei să rămână împreună cu 
ea. Individul a dat însă negativ din cap, făcând paznicilor un 
semn poruncitor să o ducă. 

Englezul a încercat din nou s-o urmeze, dar şi de data 
aceasta a fost oprit. Era prea slab ca să opună rezistenţă. 

S-a gândit atunci la revolverul ascuns în sân, dar tot în 
clipa aceea şi-a dat seama şi de ineficienta încercării de a 
căuta să învingă un oraş întreg numai cu cele două-trei 
rânduri de cartuşe pe care le avea. 

Până acum, înlăturând atacul asupra lui, nu a avut niciun 
motiv să creadă că vor fi trataţi cuviincios de aceşti străini. 
De acea s-a gândit că ar fi mult mai indicat să nu fie în 
controverse cu ei, până când nu se convingea că intenţiile 
lor sunt cu adevărat pline de venin. 

Privea îndurerat în urma fetei. În clipa când urma să 
dispară din ochii lui, ea s-a întors spre el, făcându-i un semn 
de adio cu mâna. 

— Mult noroc, prietene! a strigat ea. 

Leii, intraţi în clădire odată cu oamenii, au fost alungaţi 
din acea încăpere, în timp ce prizonierii erau examinaţi de 
omul de la masă. 

Tot spre uşa ce se deschidea în spatele mesei, pe unde 
ieşiseră leii, a fost condus şi Smith-Oldwick de doi indivizi; 
trecând într-un coridor lung din care, dintr-o parte şi din 
alta, se deschideau mai multe uşi ducând, probabil, în alte 
apartamente ale clădirii. 

În capătul coridorului se zărea un grilaj puternic, dincolo 
de care părea a fi o curte deschisă. Prizonierul fu condus în 
această curte; iar, după ce a intrat acolo, cu cei doi paznici, 
se afla într-un spaţiu liber, dar mărginit de zidurile 
interioare ale clădirii. 

Era un fel de grădină, în care au crescut mulţi copaci şi 
câteva tufişuri înflorite. Sub câţiva copaci erau bănci de 
piatră, iar lângă zidul dinspre sud era altă bancă. 

Ceea ce i-a atras, cu deosebire şi imediat, atenţia a fost 
faptul că leii care au contribuit la prinderea lor şi care i-au 


însoţit tot drumul până în oraş stăteau întinşi pe pământ 
sau se plimbau dintr-o parte în alta. 

Gardienii s-au oprit chiar lângă poartă. După aceea au 
schimbat câteva cuvinte între ei şi s-au retras repede în 
coridor, închizând poarta în urma lor. 

Englezul a rămas îngrozit, realizând situaţia îngrozitoare 
în care se afla. S-a repezit şi a zguduit porţile coridorului. 
Acestea fiind bine închise, au rezistat eforturilor sale. Apoi a 
strigat după paznicii care se îndepărtau. 

Singurul răspuns pe care l-a avut a fost râsul ascuţit şi 
idiot al celor doi nebuni, care se îndepărtau fără să 
privească măcar o singură dată spre victima lor. 

CAPITOLUL XIX. 

Povestea reginei. 

În acest timp Bertha Kircher era condusă de cealaltă parte 
a pieţei şi unde se găsea cea mai mare clădire. Acest 
edificiu acoperea aproape întreaga întindere a uneia dintre 
laturile pieţei. Era înaltă de vreo patru etaje şi până la 
intrarea ei principală se deschidea o scară largă, cu trepte 
de piatră. La piciorul acestei scări, de o parte şi de altA. 
Păzeau doi lei enormi din piatră, iar sus, în dreapta şi în 
stânga intrării, două piedestale înalte cât uşa susțineau 
reproduceri din piatră ale papagalilor. 

Când fata s-a apropiat de acestea, a observat că partea de 
sus a coloanelor este cioplită în forma unei calote omeneşti 
pe care erau cocoţaţi papagalii. 

Deasupra uşii boltite, precum şi pe zidurile clădirii erau 
chipurile altor papagali, lei şi maimuțe. Unele erau 
sculptate în basorelief, altele desenate în mozaic, în timp ce 
o altă parte părea numai pictată pe suprafaţa zidului. 

Coloritul acestora din urmă părea şters de trecerea anilor. 
Ca impresie generală, era o privelişte frumoasă şi plăcută. 
Lucrările în mozaic şi sculpturile erau executate cu fineţe, 
dând dovadă de o înaltă îndemânare artistică. Această 
clădire, spre deosebire de cea în care a fost condusă prima 


dată Berta Kircher, avea intrarea închisă de două uşi 
groase. 

În scobiturile formate de coloanele care susțineau 
capetele bolţii uşii, precum şi în diferite alte locuri de pe 
scara cea largă de piatră, stăteau alene mai bine de 
douăzeci de oameni înarmaţi, ale căror tunici erau de un 
galben aprins, iar pe piept şi pe spate, aveau brodat câte un 
papagal. 

În timp ce fata şi paznicii urcau scara, unul dintre aceşti 
soldaţi cu tunică galbenă a ieşit înainte, oprindu-i sus pe 
ultima treaptă. 

Au schimbat câteva cuvinte şi fata a observat că acela care 
i-a oprit, precum şi ceilalţi colegi ai lui pe care putea să îi 
vadă, păreau inferiori acelora care i-au prins. 

Părul lor aspru şi ţepos creştea atât de jos pe frunţile lor, 
încât, în unele cazuri, aproape ajungea până la sprâncene. 
De asemenea şi irisul ochilor le era mai mic, lăsând să se 
vadă şi mai bine albul ochilor. 

După o scurtă discuţie, soldatul care avea paza porţii, s-a 
întors şi a izbit cu mânerul suliţei în poartă, chemând câţiva 
colegi să execute ordinul. 

La câteva clipe după bătaia în poartă, cele două părţi ale 
uşii au început să se mişte încet din balamale, deschizându- 
se spre interior; când s-au despărţit de tot, fata a văzut 
forţa ce manipula această poartă masivă: de fiecare parte a 
uşii se aflau şase negri. 

În momentul când au intrat, locul celor doi paznici a fost 
ocupat de şase soldaţi cu tunici galbene, care au condus-o 
înăuntru pe poarta pe care negrii, trăgând de nişte lanţuri 
mari şi grele, au închis-o încet. În acest interval de timp, 
fata a observat cu groază că sărmanii robi erau legaţi în 
lanţuri de gât şi de uşă. 

În faţa ei se deschidea un coridor spaţios, în centrul căruia 
era un mic bazin cu apă limpede. 

Aici se repetau din nou, atât pe podea cât şi pe pereţi, în 
desene şi combinaţii noi, imaginile papagalilor, leilor şi 


maimuţelor, iar multe dintre ele păreau din aur pur. 

Zidurile coridorului constau într-o serie de bolți deschise, 
prin care se putea vedea, şi de o parte şi de alta, alte 
apartamente imense. Coridorul nu era mobilat cu absolut 
nici un obiect, însă camerele conţineau mese şi bănci. 

Fata a văzut că o parte dintre pereţii acestor încăperi erau 
acoperiţi cu draperii dintr-o țesătură colorată, iar pe podea 
erau aşternute covoare groase cu desene barbare, precum 
şi piei de lei şi de leoparzi bine întreţinute. 

Prima cameră din dreapta intrării era plină de soldaţi 
îmbrăcaţi în tunici galbene ca şi noii ei paznici, iar pe pereţi 
atârnau numeroase săbii şi sulițe. 

La celălalt capăt al coridorului era o scară joasă cu câteva 
trepte de piatră care duceau în altă încăpere închisă. Garda 
ei a fost oprită din nou. Un paznic de la uşă, după cea 
primit raportul unuia dintre cei care o însoțeau, a intrat pe 
uşă, lăsându-i pe toţi să aştepte afară. 

A trecut însă mai bine de cincisprezece minute până la 
întoarcerea lui, după ce garda a fost schimbată din nou şi 
fata a fost condusă în camera de dincolo de uşă. 

După aceea, a trecut prin alte trei camere şi alte trei uşi 
masive, iar, la fiecare uşă, garda care o conducea era 
schimbată. 

În cele din urmă, a fost introdusă într-o cameră, relativ 
mică faţă de celelalte, în care de la un capăt la altul se 
plimba, cu mâinile la spate, un bărbat într-o tunică stacojie, 
cu câte un papagal mare brodat cu fir şi în fată şi în spate. 
Acest om mai avea un fel de pălărie ornamentală, deasupra 
căreia era înfipt un papagal împăiat. 

Pereţii acetei odăi erau cu totul acoperiţi de draperii 
brodate cu sute şi mii de papagali de aur, iar pe tavan, atât 
de des pe cât era posibil, erau pictaţi papagalii în culorile 
cele mai vii, cu aripile întinse în zbor. 

Bărbatul din odaie era mai înalt decât toţi cei pe care i-a 
văzut ea în oraş. Pielea lui era zbârcită ca şi pergamentul, 


zbârcită de bătrâneţe şi era cu mult mai gras decât toţi 
ceilalţi. 

Braţele, pe care le purta goale, erau dovada unei forţe 
aproape supraomeneşti. Expresia figurii sale denota o 
imbecilitate completă şi era cea mai scârboasă creatură pe 
care a întâlnit-o Bertha până atunci, în toată viaţa ei. 

Câteva minute în şir, după ce fata a fost adusă înaintea lui, 
individul lăsa impresia că nu ştie nimic despre prezenţa ei 
acolo şi continua să păşească dintr-o parte în alta a 
camerei. 

Deodată, fără cel mai mic avertisment şi când tocmai era 
în partea cealaltă a camerei, s-a răsucit pe călcâie şi s-a 
repezit la ea ca un nebun în apogeul crizei. 

Fata a reacţionat involuntar, făcând un pas înapoi şi 
întinzând palma deschisă, ca şi cum ar fi intenţionat să 
păstreze distantă... însă de fiecare parte a ei era câte un 
soldat, care au prins-o de mâini şi au ţinut-o pe loc. 

Individul cu tunica stacojie, cu toate că s-a repezit cu 
violenţă spre ea, s-a oprit la câţiva paşi, fără să o atingă. 

A privit fix, cu ochii holbaţi, faţa ei, după care a izbucnit 
într-un râs isteric. 

Râsul acesta fără motiv a răsunat în încăpere mai mult 
decât ar fi fost firesc, apoi a încetat subit, iar individul a 
început din nou să îşi examineze atent prizoniera. 

I-a pipăit părul, pielea, țesătura hainelor şi după aceea, cu 
ajutorul semnelor, a făcut-o să înţeleagă că trebuie să îşi 
deschidă gura. De acest fapt s-a interesat mai mult decât de 
toate celelalte amănunte şi a atras atenţia unui paznic 
asupra conformaţiei caninilor fetei, arătând în acelaşi timp 
colții lui ascuţiţi, pentru a îi oferi prizonierei posibilitatea de 
a-i vedea. 

Şi-a reluat mişcarea dintr-o parte în alta a camerei, 
cufundat în gânduri. A trecut o eternitate parcă, până când 
individul a început să dea primele semne că şi-a amintit de 
prezenţa fetei, dar şi atunci a făcut-o doar pentru a da un 


ordin scurt gardienilor, care au condus-o pe fată afară din 
încăpere. 

După aceea, i-au îndrumat paşii printr-o serie de coridoare 
şi apartamente, până la o scară îngustă de piatră, care 
ducea la un etaj mai sus oprindu-se, în cele din urmă, în faţa 
unei uşi mici, unde stătea un negru gol, înarmat cu o suliță. 

La un cuvânt al unui gardian, negrul a deschis uşa şi au 
intrat cu toţii într-un apartament cu tavanul scund şi ale 
cărui ferestre au atras atenţia fetei cu gratiile lor groase de 
fier. 

Era mobilată identic cu celelealte văzute în alte părţi ale 
clădirii: aceleaşi mese şi bănci sculptate, aceleaşi covoare 
pe podea, aceleaşi decoruri pe pereţi, dar erau, din toate 
punctele de vedere, mai simple decât toate câte le-a văzut 
la etajul de jos. 

Într-un colţ al camerei era un fotoliu înalt peste care era 
întins un covor la fel cu acela de pe podea cu diferenţa că 
era dintr-o țesătură mai uşoară. În acel fotoliu şedea o 
femeie. 

Când privirile Berthei Kircher s-au oprit asupra femeii din 
încăpere aproape că a ţipat de uimire, realizând că se află 
în faţa unei fiinţe cu mult mai aproape de rasa ei decât 
oricare alta din acest oraş blestemat. 

Cea care o privea părea că asupra ei vârsta îşi spunea 
cuvântul. Ochii ei erau de un albastru spălăcit de vremuri şi 
adânciţi într-o faţă zbârcită, fără dinţi. Aceşti ochi erau, 
însă, ai unei fiinţe inteligente şi cu mintea întreagă, iar faţa, 
chiar plină de riduri, evidenția rasa căreia îi aparţinea. Era 
o femeie albă. 

Când privirile li s-au intersectat, femeia a încercat să o 
întâmpine...; mersul îi era atât de slăbit şi de nesigur, încât 
a avut nevoie să se sprijine într-un baston pe care îl ţinea cu 
ambele mâini. 

Un paznic a adresat câteva cuvinte bătrânei, după care 
soldaţii au ieşit din apartament. Fata s-a oprit aproape de 
uşă, aşteptând în tăcere ce urma să se mai întâmple cu ea. 


Bătrâna a traversat încet camera şi s-a oprit în faţa ei, 
ridicându-şi ochii ei slabi şi şterşi, pentru a putea să 
privească mai bine figura tânără şi plină de viaţă a străinei. 

După aceea, a cercetat-o cu privirea, din cap până în 
picoare. Apoi privirile i s-au oprit din nou pe figura fetei. La 
rândul ei, Bertha Kircher o studia tot atât de subtil pe 
micuța bătrână din faţa ei. 

Aceasta din urmă a rupt tăcerea şi a început să vorbească 
cu o voce subţire, şovăitoare, nesigură, ca şi cum ar fi 
întrebuințat cuvinte pe care nu le cunoştea bine şi s-ar fi 
exprimat într-o limbă străină. 

— Eşti din lumea din exterior? a întrebat ea în engleză, 
îndură-se Domnul să cunoşti această limbă! 

— Engleza? a întrebat fata surprinsă. Da, desigur, cunosc 
această limbă. 

— Slavă Domnului! a strigat neputincioasa bătrână. Eu nu 
credeam că voi mai reuşi să o vorbesc, astfel încât să mă 
poată înţelege cineva. De şaizeci de ani nu vorbesc decât 
limbajul lor afurisit. De şaizeci de ani nu am mai auzit nici 
un cuvânt în limba maternă. Sărmană fiinţă! Sărmană 
fiinţă! mormăia bătrâna. Ce soartă blestemată te-a aruncat 
în mâinile lor? 

— Eşti englezoaică! a întrebat Berta Kircher. Am înţeles eu 
bine oare că eşti englezoaică şi că te afli aici de şaizeci de 
ani? 

Bătrâna a înclinat capul în semn afirmativ. 

— De şaizeci de ani nu am mai ieşit din acest palat. Dar 
vino, să stăm în fotoliu. Sunt foarte bătrână şi slabă şi nu 
pot să stau mult în picioare. 

Şi luând-o pe bătrână de mână, fata a sprijinit-o până în 
partea opusă a camerei, unde a aşezat-o binişor în fotoliu, 
aşezându-se lângă ea. 

— Sărmană copilă! Sărmană copilă! a început să o 
compătimească bătrâna. Era cu mult mai bine să fi murit, 
decât să te laşi adusă aici. Dar ce vorbesc? Eu însămi am 
vrut, de multe ori să îmi pun capăt zilelor, dar am sperat 


întotdeauna că va veni cineva să mă salveze. Nu a venit 
nimeni. Spune-mi te rog şi mie, cum s-a întâmplat că ai 
căzut în mâinile lor? 

Fata a povestit cât mai sumar punctele principale ale 
prinderii ei de către fiinţele oribile care locuiau în acel oraş. 

— Deci este şi un bărbat aici în oraş cu tine? a întrebat 
bătrâna. 

— Da, a zis fata, dar nu mai ştiu unde este şi nu cunosc nici 
care sunt intenţiile lor faţă de mine. 

— Nu este cu putinţă nici să ni le închipuim măcar, a 
răspuns bătrâna. Nici ei nu-şi cunosc gândurile de la un 
moment la altul, dar poţi să fii sigură că nu-ţi vei mai vedea 
prietenul niciodată. 

— Văd că pe d-ta nu te-au ucis şi după cum spui, te-au 
ţinut captivă aici timp de şaizeci de ani. 

— Aşa este, a răspuns colaboratoarea sa, nu m-au omorât, 
şi nici pe tine nu te vor omori, cu toate că numai Dumnezeu 
ştie cât te vei ruga de ei să te omoare şi o vei face până nu 
trece multă vreme de existenţă în acest loc. 

— Dar cine sunt ei? a întrebat Bertha Kircher, ce fel de 
popor sunt? Văd că nu seamănă deloc cu niciunul dintre 
popoarele pe care le-am cunoscut eu. Şi te rog spune-mi şi 
mie cum ai ajuns aici? 

— E mult de atunci, a început bătrâna, legănându-se în 
scaun. A trecut atâta vreme! Oh, Doamne, câtă vreme a mai 
trecut de atunci! 

Apoi, după o tăcere profundă care îi marca durerea, 
bătrâna a început să îşi depene povestea. 

— Nu eram mai mare de douăzeci de ani. Gândeşte-te şi 
tu, copilă, la acest lucru şi apoi priveşte-mă. Nu am oglindă 
doar apa din baia mea şi nu pot să văd cum arăt, dar am 
degetele cu care pot să îmi pipăi faţa bătrână şi zbârcită, 
ochii din fundul capului şi buzele care îmi stau întinse peste 
gingii fără dinţi. Sunt bătrână şi încovoiată, urâtă, dar am 
fost şi eu tânără, iar ei spuneau că sunt frumoasă. Fără să 
mint şi fără să fiu ipocrită, renunţ puţin la modestie şi îţi 


mărturisesc că am fost, într-adevăr, frumoasă; oglinda pe 
care o aveam, înainte de a sosi aici, îmi spunea asta destul 
de limpede. 

Tata, a fost misionar în interior, pentru convertirea 
negrilor. Într-o zi, a sosit un grup de arabi, vânzători de 
sclavi. Au luat cu ei oameni şi femei din micul sat indigen de 
acolo, m-au luat şi pe mine. 

Arabii, a continuat bătrâna, nu prea cunoşteau această 
parte a ţării aşa că au fost nevoiţi să recurgă la călăuzirea 
care le-o puteau oferi prizonierii luaţi din satul nostru. Mie 
mi-au spus că nu au fost niciodată atât de departe de sud şi 
că au auzit că există un ţinut bogat în sclavi şi în fildeş, 
undeva mai la apus de noi. Intenţionau să ne ducă mai întâi 
acolo şi apoi să se îndrepte spre nord, unde eu trebuia să 
fiu vândută unui sultan negru, pentru harem. 

De multe ori discutau despre preţul pe care doreau să îl 
primească la vânzarea mea. Dar, pentru ca acest preţ să nu 
se micşoreze, mă păzeau bine unul de altul, aşa că această 
călătorie a fost pentru mine foarte puţin obositoare. Mi se 
dădea hrana cea mai bună pe care o aveau şi nimeni nu se 
atingea de mine. 

Bătrâna a scos un oftat, retrăind momentele cu mare 
intensitate, apoi a continuat: 

— Dar, după un timp, după ce am ajuns la hotarele 
ținuturilor cunoscute de oamenii din satul nostru, am intrat 
într-un pustiu întins, arid şi părăsit. Atunci arabii şi-au dat 
seama că suntem pierduţi. Cu toate acestea şi-au continuat 
drumul spre apus, traversând trecători oribile şi mergând 
peste un teren care ardea sub razele nemiloase ale 
soarelui. 

Sărmanii robi au fost siliţi să ducă tot echipamentul şi 
materialul furat al arabilor şi aşa, încărcaţi cum erau cu 
sarcini grele, aproape nemâncaţi şi fără nici un strop de 
apă, au început în curând să moară ca muştele. 

Nu eram de multă vreme în pustiu, când arabii s-au văzut 
nevoiţi să înceapă să ucidă caii pentru hrana zilnică, iar 


când au ajuns la prima vale râpoasă peste care ar fi fost cu 
neputinţă de transportat animale, au fost ucişi şi restul 
cailor, iar carnea acestora a mărit povara sărmanilor negri. 
Au mai mers în felul acesta încă două zile. Numărul negrilor 
s-a înpuţinat considerabil, iar arabii au început şi ei să 
cedeze în faţa foamei, a setei şi a căldurii insuportabile din 
pustiu. 

Atât cât se putea vedea cu ochiul liber în urma noastră, în 
direcţia ținuturilor de unde veneam, drumul pe care l-am 
parcurs ieşea în evidenţă, fiind marcat de vulturii care se 
învârteau în zbor, pe deasupra corpurilor celor care zăceau 
lipsiţi de viaţă. 

Fildeşul a fost abandonat, bucată cu bucată, pe măsură ce 
negrii se sfârşeau; iar lungul drum al morţii era presărat cu 
echipamentele de tabără ale unui grup, care la început a 
avut un efectiv de peste o sută de oameni, precum şi de 
hamaşamentele cailor. 

O expresie de dezgust şi de tristeţe profundă se putea citi 
clar pe faţa femeii care povestea fetei tragedia vieţii sale; 
apoi a continuat, privind în gol: 

— Din unele motive, şeful arab mi-a acordat favorurile sale 
până în ultimul moment, probabil în ideea că, dintre toate 
tezaurele sale, eu eram singura care puteam fi transportată 
mai uşor, fiind tânără şi voinică. După ce caii au fost ucişi eu 
am fost nevoită să merg pe jos, pas la pas cu cei mai buni 
oameni. Ştii că noi, englezii, suntem obişnuiţi de mici cu 
drumurile pe jos, în timp ce arabii nu mai merg pe jos de la 
vârsta când devin apți ca să încalece un cal. 

Nu pot să specific exact cât timp am mai mers aşa, dar, în 
cele din urmă, cu puterile aproape sleite, am ajuns, câţi am 
mai supravieţuit, până în fundătura unei văi. Era exclus să 
putem urca malul opus, aşa că am pornit pe nisipul care 
trebuie să fi format odată albia unui râu antic, până când 
am ajuns la un punct de unde puteam să vedem o vale 
verde, frumoasă, în care eram siguri că trebuie să găsim 
atât apă, cât şi vânat din belşug. 


Dar în acele momente am mai rămas doar doi: eu şi şeful 
arabilor. Cred că nu e nevoie să-ţi mai spun ce fel de vale 
era aceea, deoarece cred că şi tu ai găsit-o tot ca şi mine. 
Am fost atât de repede prinşi încât, la început, mi s-a părut 
că ne aşteptau. Mai târziu am aflat că, de fapt, exact aşa a 
fost: ne-au aşteptat cum v-au aşteptat şi pe voi. 

Cred că ai văzut în timp ce treceai prin pădure, maimuţele 
şi papagalii de acolo; iar, după ce ai intrat în palat, poate că 
ai observat cât de mult sunt întrebuințate chipurile acestor 
animale în decorurile lor. Acasă eram destul de obişnuiţi cu 
papagalii vorbitori, care repetau cuvintele învăţate, dar 
papagalii de aici vorbesc aceeaşi limbă cu locuitorii acestui 
oraş. 

Se spune că maimuţele vorbesc papagalilor, care zboară în 
oraş, comunicând locuitorilor cele transmise de maimuțe. 
Cu toate că pare ceva de necrezut, am aflat că este 
adevărat, deoarece am trăit aici cu ei, timp de şaizeci de 
ani, în palatul regelui. 

M-au adus şi pe mine aşa cum te-au adus pe tine, direct la 
palat. Şeful arab a fost dus în alte părţi. Nicodată nu am 
putut să aflu ce s-a întâmplat cu el. Pe atunci, domnea Ago 
al XXV-lea. De la el încoace am văzut destui regi. El era un 
om teribil; dar, de altfel, toţi sunt teribili. 

— Dar ce au? a întrebat fata. 

— Sunt o rasă de smintiţi, a răspuns bătrâna. Nu ai 
observat acest fapt? Există, printre ei meseriaşi excelenți, 
precum şi buni agricultori. De asemenea, aşa cum îi vezi, 
există ordine şi o oarecare legalitate. Adoră toate păsările, 
dar papagalul este zeitatea lor principală. Aici, în palat, este 
unul pe care îl ţin într-un apartament dintre cele mai 
frumoase. El este Dumnezeul tuturor Dumnezeilor 
celorlalţi. Este o pasăre foarte bătrână. Dacă ceea ce Ago 
mi-a spus este adevărat, atunci papagalul acesta trebuie să 
aibă vreo trei sute de ani. Ritualurile lor religioase sunt 
extrem de revoltătoare şi cred că practicarea acestora, 


secol după secol, a adus această rasă de oameni în starea 
de imbecilitate în care se află acum. 

Şi cu toate acestea, după cum am mai spus, nu le lipsesc 
unele calităţi care să compenseze defectele lor. Legendele 
spun că strămoşii lor au găsit aici numai vale goală şi 
pustie. 

Eu însămi ştiu că pe aici plouă foarte rar; totuşi, ai văzut la 
marginea cetăţii o pădure mare şi o vegetaţie bogată, care 
se continuă şi în interiorul zidurilor. Acest miracol a fost 
realizat de strămoşii lor, care au utilizat izvoarele naturale 
pe care le-au dezvoltat şi le-au îmbunătăţit în aşa fel, încât 
întreaga vale primeşte un grad potrivit de umezeală, tot 
timpul. 

Ago mi-a spus că, în trecutul îndepărtat, pădurea a fost 
irigată prin schimbarea cursului râurilor care aduceau apa 
de izvor în oraş, dar după ce rădăcinile copacilor au 
pătruns destul de mult în pământ ca să numai aibă nevoie 
de umezeală artificială, s-a schimbat din nou cursul râului şi 
s-au plantat alţi copaci. În acest fel, a crescut până în ziua 
de azi, pădurea care acoperă întreaga vale, în afară de 
spaţiul deschis în care se află oraşul. Nu pot să ştiu dacă 
este adevărat sau nu. Poate că pădurea a fost acolo de când 
e lumea, dar ceea ce ţi-am spus este una dintre legendele 
lor, sprijinită de faptul că pe aici plouă rar şi insuficient ca 
să se poată menţine vegetaţia existentă acum. 

Ei sunt nişte oameni foarte ciudaţi din multe puncte de 
vedere, a continuat bătrâna să îşi expună impresiile. 
Aceasta, nu numai din cauza divinităţilor în care cred sau a 
riturilor religioase, ci şi prin faptul că se ocupă de creşterea 
leilor aşa cum alţi oameni cresc vite. Ai văzut, probabil, în 
ce scopuri îi folosesc, dar în majoritatea cazurilor ei îi cresc 
pentru a-şi asigura hrana. 

Îmi închipui că la început mâncau carne de leu, ca o parte 
a ceremoniei lor religioase, dar, după mai multe generaţii, 
aceasta a devenit alimentul lor favorit, aşa că acum nu mai 
mănâncă aproape nimic altceva decât carne de leu. 


Desigur, ar prefera să moară, decât să mănâce carne de 
pasăre. Dar nici carne de maimuţă nu folosesc. Animalele 
ierbivore le cresc numai pentru laptele lor, iar pieile şi 
carnea o dau leilor să o mănânce. 

În partea de sud a oraşului sunt grajdurile şi păşunile 
unde se cresc ierbivorele. Porcii, cerbii şi căprioarele sunt 
păstrate special pentru lei, iar caprele le ţin pentru laptele 
pe care îl beau locuitorii din oraş. 

— Şi ai trăit d-ta atât de mult timp, a întrebat fata cu 
uimire, fără să mai vezi vreodată pe cineva din lumea 
civilizată? 

Bătrâna a dat afirmativ din cap. 

— Ai trăit aici şaizeci de ani, a continuat Berta Kircher, şi 
nu ţi-au făcut nici cel mai mic rău? 

— Nu am spus că nu mi-au făcut nici un rău, a răspuns 
bătrâna. Am spus că nu m-au omorât, asta este tot. 

— Lartă-mă că te întreb, dar atunci care a fost situaţia ta 
printre ei? Poate nu îţi face plăcere să îmi spui, dar aş vrea 
să ştiu pentru că, oricare ar fi fost situaţia ta, cu siguranţă 
că a mea va fi la fel. 

— Da, a răspuns bătrâna, nu se va deosebi de a mea, dacă 
te vor putea feri de femei. 

— Şi pentru ce adică? 

— Mi nu mi s-a dat voie în aceşti şaizeci de ani să mă 
apropii de vreo femeie de-a lor. Ele m-ar omori şi acum, 
dacă ar putea să ajungă până la mine; într-adevăr, bărbaţii 
inspiră foarte multă spaimă; numai bunul Dumnezeu ştie 
cât sunt de îngrozitori. Dar să te ferească cerul de femei! 

— 'Te înţeleg eu oare bine? a întrebat fata. Vrei să zici că 
bărbaţii nu îmi vor face nimic? 

— Ago al XXV-lea m-a făcut regina lui, a răspuns bătrâna, 
cu toate că a mai avut alte regine şi nu toate erau fiinţe 
omeneşti. El a fost ucis abia zece ani mai târziu, după ce am 
fost adusă aici. Urmaşul lui m-a luat şi el de regină şi de 
atunci totul a continuat la fel. Eu sunt acum cea mai 
bătrână regină. 


Crede-mă, a continuat bătrâna, că foarte puţine dintre 
femeile de aici trăiesc până la bătrâneţe. Nu numai că sunt 
expuse asasinării, dar, datorită mentalităţii lor anormale, 
sunt prada unor perioade de deprimare în timpul cărora 
cele mai multe se sinucid. 

Bătrâna a întors capul şi a arătat spre ferestrele zăbrelite 
ale încăperii. 

— Vezi camera aceasta, cu eunucul din afară? Oriunde vei 
vedea unul, să ştii că sunt femei acolo, pentru că, excluzând 
cazurile excepţionale, sunt toată viaţa captive. Ele sunt 
considerate elemente primejdioase şi de aceea, sunt cu 
mult mai violente decât bărbaţii. 

După aceste explicaţii ale bătrânei, amândouă au rămas 
tăcute câteva clipe. După aceea, Bertha s-a adresat din nou 
bătrânei: 

— Şi nu există nici un mijloc de scăpare? 

Bătrâna a arătat din nou spre zăbrele, apoi spre uşă şi a 
spus: 

— Acolo este un eunuc înarmat. Chiar dacă ai trece de el 
cum ai ajunge în stradă? Şi chiar dacă printr-o minune, ai 
ajunge şi în stradă cum vei putea să străbaţi oraşul până la 
zidul din exterior? Dacă şi acest lucru îl vei putea realiza 
ajungând până la porţile oraşului şi apoi, printr-o altă 
minune, să poţi ieşi din oraş, poţi oare să speri că vei putea 
străbate pădurea, unde mişună leii cei negri care se 
hrănesc cu oameni? 

Nu, a rostit femeia, răspunzând la propriile ei întrebări. 
Nu există nici un mijloc de scăpare, pentru că, dacă cineva 
ar reuşi să scape din palat, din oraş şi din pădure, nu ar 
face decât să se ciocnească de un alt fel de moarte în 
pustiul îngrozitor de dincolo de pădure. 

De şaizeci de ani, de când sunt aici, a continuat bătrâna cu 
durere, tu eşti prima care ai nimerit în această cetate 
îngropată în pustiu. De o mie de ani nici un un locuitor de 
aici nu a părăsit oraşul. Nici în legendele lor nu se 
pomeneşte de nimeni că ar fi venit pe aici înaintea mea. Cu 


excepţia unui singur războinic de statură uriaşă, a cărui 
poveste a fost transmisă până în zilele de azi din tată în fiu. 
Eu cred că, după descrierea care i se face, trebuie să fi fost 
un spaniol, un om uriaş, îmbrăcat cu zale de oţel, care a 
reuşit să treacă prin pădure până la porţile oraşului, 
apărându-se cu sabia de cei ieşiţi pentru a-l prinde şi a-l 
aduce aici. 

Apoi, după ce s-a hrănit cu vegetale din grădină, fructe din 
copacii pădurii şi a băut apă din izvoarele de pe vale, a 
pornit înapoi, a trecut prin pădure şi a ajuns la intrarea 
trecătorii din margine. Cu toate că a scăpat de cei din oraş 
şi de primejdiile pădurii, nu a scăpat de deşert. Legenda ne 
spune că regele, temându-se să nu aducă ajutoare şi să 
atace cetatea, a trimis în căutarea lui un grup mare de 
războinici. 

L-au căutat fără să-l găsească trei săptămâni întregi, 
deoarece au mers într-o direcţie greşită. În cele din urmă, 
au găsit trupul său curăţat până la oase de vulturi, la o zi 
depărtare de aici, în trecătoare prăpăstioasă prin care şi eu 
şi tu am trecut. Nu ştiu, însă, a încheiat bătrâna, dacă este 
adevărat, dar aşa sună legenda lor. 

— Da, este adevărat, a zis fata. Sunt sigură că este 
adevărat, pentru că am văzut cu ochii mei scheletul şi 
armura ruginită a acelui uriaş. 

La acest punct al convorbirii lor, uşa s-a deschis fără multă 
ceremonie şi a intrat un negru care aducea două vase mari 
în care erau alte câteva mici. După ce le-a aşezat pe una 
dintre mese, în apropierea celor două femei, a întors 
spatele şi a ieşit fără să spună nici un cuvânt. 

Un miros delicios de mâncare gătită i-a amintit fetei cât de 
puternică era senzaţia de foame, iar când bătrâna a invitat- 
O, s-a apropitat de masă şi a examinat mâncarea. 

Vasele mari, care le conţineau pe cele mai mici, erau din 
pământ, iar cele mici din aur pur. Spre marea ei surpriză, 
fata a găsit, aşezate lângă vasele mai mici, câte o furculiţă şi 
o lingură care, deşi aveau o formă originală, le putea folosi 


tot atât de bine ca şi pe oricare altele văzute în lumea 
civilizată. Dinţii furculiţelor păreau de fier sau de oţel, dar 
mânerul şi lingurile erau din acelaşi material cu vasele mici. 

Într-un vas se afla un fel de tocană de carne şi vegetale, 
într-unul fructe proaspete şi altul era plin cu lapte dulce. 
Cel de-al patrulea conţinea un amestec care părea a fi 
marmeladă. 

Atât de flămândă era fata, încât nici nu a mai aşteptat să 
vină şi bătrâna la masă; a început să mănânce, putând să 
jure că în viaţa ei nu a mai savurat o mâncare atât de 
gustoasă. 

Bătrâna s-a apropiat încet de masă şi s-a aşezat pe o 
bancă din faţa fetei. În timp ce îşi aranja vasul în faţă, s-a 
oprit un moment, timp în care o privea pe fată cu ce poftă 
mânca, apoi a zâmbit, spunându-i: 

— Foamea este un mare bucătar! 

— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat fata. 

— Nu aş putea să spun că acum câteva săptămâni ţi-ar fi 
fost greață să mănânci aşa ceva: carne de pisică. 

— Pisică! a exclamat fata. 

— Da, a zis bătrâna, în definitiv care este diferenţa? Şi leul 
tot pisică este. 

— Adică acum eu mănânc carne de leu? 

— Desigur. Dar, după cum o prepară ei, este foarte 
gustoasă. Cu timpul, vei ajunge să-ţi placă foarte mult. 

Bertha Kircher a zâmbit, într-un fel, cu îndoială. 

— Nu aş putea să mă pronunţ, pentru că este tot atât de 
gustos. Leii aceştia sunt bine îngrijiţi şi hrăniţi cu multă 
atenţie; iar carnea lor este preparată cu multă pricepere, 
aşa că, în ceea ce priveşte gustul, ar putea fi orice, numai 
leu nu. 

Iată, deci, cum s-a întâmplat ca Bertha Kircher, care nu 
mâncase de aproape douăzeci şi patru de ore, a avut 
prilejul să se sature cu fructe străine, carne de leu şi lapte 
de capră. 


Abia au terminat de mâncat, când uşa s-a deschis din nou 
şi a intrat un soldat cu tunica galbenă, i-a adresat bătrânei 
câteva cuvinte, după care a ieşit. 

— Regele, îi explică fetei, a dat ordin să fii aranjată şi dusă 
înaintea lui. Vei locui în aceleaşi apartamente cu mine. Ştie 
că nu eşti la fel cu celelalte femei ale lui. El nu ar fi 
îndrăznit să te plaseze la niciuna dintre ele. 

Herog al XVI-lea are uneori şi momente lucide. Probabil, i- 
ai fost prezentată într-unul din aceste momente. Ca şi toţi 
ceilalaţi crede că, din tot oraşul, numai el este cu mintea 
întreagă. Cu toate acestea, am avut impresia de 
nenumărate ori că atât regele, cât şi diverşii bărbaţi cu care 
am venit în contact, mă consideră pe mine mai puţin 
nebună decât ceilalţi. Însă, crede-mă, nici eu nu-mi dau 
seama cum s-a întâmplat să rămân în depline facultăţi 
mintale. 

— Dar ce înseamnă „aranjată”? a întrebat Bertha. Parcă 
aşa ai menţionat: că regele a ordonat să fiu aranjată şi dusă 
înaintea lui. 

— Vei face o baie şi ţi se va da o rochie identică cu cea pe 
care o port eu. 

— Nu există nici un mod de scăpare? Nici un mijloc prin 
care să mă sinucid? a întrebat fata precipitat. 

Bătrâna a luat furculiţa de pe masă şi i-a arătat-o. 

— lată singurul mijloc, a zis ea, dar după cum vezi, dinţii 
sunt prea scurţi şi aproape fără vârf. 

La aceste cuvinte fata s-a cutremurat, dar bărâna i-a pus 
uşor mâna pe umăr, zicându-i: 

— Se poate întâmpla să te privească numai şi să te trimită 
după aceea înapoi. Aşa a făcut Ago al XXV-lea când i-am fost 
eu prezentată. Văzând că nu ne putem înţelege, a dat ordin 
să învăţ limba lor şi pe urmă m-a dat uitării şi m-a neglijat 
cu desăvârşire, mai mult de un an de zile. Câteodată nu îl 
văd pe rege luni întregi. Odată, a domnit unul cinci ani fără 
ca eu să îl fi văzut măcar o singură dată. Totdeauna există o 
speranţă. Chiar eu, care sunt de atâta amar de vreme aici, 


între zidurile acestea, tot mai sper, cu toate că nimeni nu 
cunoaşte mai bine decât mine zădărnicia speranţelor mele. 

A condus-o apoi pe Bertha într-o cameră alăturată, în 
mijlocul căreia se afla un bazin de apă. Fata s-a îmbăiat, iar 
apoi i s-a adus una dintre rochiile pe care le purtau 
localnicele, rochie ajustată pe corpul ei. Materialul din care 
era confecţionată era atât de moale, încât accentua şi mai 
mult rotunjimile plăcute ale formelor ei de fecioară. 

— Gata, a zis bătrâna, bătând-o uşor pe spate; acum eşti 
cu adevărat regină. 

Fata şi-a privit pieptul ei gol şi restul corpului ei numai pe 
jumătate acoperit şi a trecut-o un fior de groază. 

— Au de gând să mă ducă în halul acestea în faţa 
bărbaţilor? 

Bătrâna i-a adresat din nou un zâmbet încurajator. 

— Nu este nimic, a rostit ea. Te vei obişnui cum m-am 
obişnuit şi eu, deşi eu am fost crescută într-o casă de preot 
unde era considerată o crimă când o femeie îşi expunea 
vederii chiar şi glezna. În sfârşit, lucrul care te înspăimântă 
acum că nu are nici o importanţă, faţă de ceea ce ai să vezi 
şi faţă de ceea ce ţi se va impune să faci. 

Fata a început să se plimbe în sus şi în jos prin camere, în 
aşteptarea notificării finale, pentru a se prezenta regelui. 

Timpul trecea cu o încetineală de neânchipuit, având 
impresia că trec ore întregi, când, de fapt, nu erau decât 
minute. 

Totuşi, a trebuit să aştepte până s-a întunecat, iar în palat 
s-au aprins lămpi cu ulei, un fel de sfeşnice mari. 

Atunci au apărut doi trimişi regali cu ordinul că Herog 
cere să i se prezinte fata, împreună cu bătrâna, căreia 
aceştia îi spuneau Xanila. 

Fata a simţit o uşurare sufletească la ideea că o va avea 
lângă ea pe noua ei prietenă, oricât de neputincioasă era ca 
să îi dea vreun ajutor la nevoie. 

Trimişii regelui le-au condus pe amândouă într-un mic 
apartament, la un etaj mai jos. Xanila a explicat fetei că este 


una dintre anticamerele sălii principale a tronului, unde 
regele obişnuia să ţină consilii cu întregul personal oficial al 
palatului. 

Câţiva soldaţi îmbrăcaţi în tunici galbene şedeau pe bănci, 
în diverse părţi ale încăperii. Cei mai mulţi dintre ei stăteau 
cu privirile aţintite în pământ, iar atitudinea lor era cea a 
unor oameni abătuţi. La intrarea celor două femei, câţiva le- 
au privit cu indiferenţă; majoritatea nici nu le-au dat 
atenţie. 

În timp ce ele aşteptau în anticameră a intrat acolo, dintr- 
un alt apartament, un tânăr îmbrăcat într-o uniformă 
identică cu a celorlalţi, cu diferenţa că avea pe cap o bandă 
lată de aur, în faţa căreia se ridica drept, de pe fruntea lui, 
o singură pană de papagal. În clipa când a apărut în 
cameră, toţi ceilalţi soldaţi s-au ridicat în picioare. 

— Acesta este Metac, unul din fiii regelui, a şoptit Xanila 
fetei. 

În timp ce prinţul traveresa camera spre sala de audienţă, 
s-a întâmplat ca privirile lui să cadă asupra Berthei. S-a 
oprit înmărmurit pe loc, rămânând aşa mai mult de un 
minut, privind-o fără a vorbi. 

Fata, jenată de privirea lui îndrăzneață, precum şi de 
îmbrăcămintea ei atât de sumară, s-a înroşit, şi-a aplecat 
ochii şi a întors capul. 

Metac a început dintr-o dată să tremure din cap până în 
picioare; apoi, pe neaşteptate, scoțând doar un țipăt răguşit 
de emoție, s-a repezit şi a smucit-o pe fată în braţele sale. 

Îmediat după acest moment, s-a stârnit o învălmăşeală 
cumplită. 

Cei doi trimişi regali, aceia în grija cărora ea era 
încredinţată pentru a fi dusă regelui, au început să strige şi 
să sară în jurul prinţului, dând din mâini şi gesticulând 
violent, ca şi cum ar fi dorit să îl determine să elibereze 
fata, dar nu au îndrăznit să se atingă de o fiinţă regală. 

Ceilalţi gardieni, ca şi cum ar fi suferit de aceeaşi nebunie 
ca şi prinţul lor, s-au repezit cu săbiile trase, pregătiţi, 


probabil, să-i dea ajutor la nevoie. 

Fata s-a zbătut să scape din îmbrăţişarea dezgustătoare a 
smintitului; el, însă, o ţinea cu braţul stâng de mijloc, cu 
uşurinţa cu care ar fi ţinut o păpuşă. În acelaşi timp, şi-a 
tras sabia din teacă, izbind cu furie în cei care se aflau mai 
aproape. 

Unul dintre trimişii regali a fost primul care a simţit vârful 
ascuţit al săbiei lui Metac. Dintr-o singură lovitură, sabia a 
trecut prin gâtul victimei, până jos spre mijlocul pieptului, 
aproape despicându-l în două. 

Rănitul, lansând un țipăt mai puternic decât toate 
răcnetele gardienilor din sala tronului, s-a prăbuşit la 
pământ; făcând un efort să se ridice, a căzut din nou, 
murind într-o baltă de sânge. 

Metac a început să se retragă spre uşa opusă aceleia pe 
care intrase. Când au văzut sângele, doi gardieni au dat 
drumul săbiilor şi într-un acces de nebunie au sărit unul la 
altul, cu unghiile şi cu colții. Câţiva s-au repezit să împiedice 
fuga prinţului, timp în care alţii au sărit în apărarea lui. 

Într-un colţ al încăperii, un alt râdea cu hohote privind 
scena din faţa lui, iar, tocmai când Metac a reuşit să iasă pe 
uşă cu fata în braţe, Bertha a avut impresia că vede un 
soldat îngenunchiat, întinzându-şi colții în cadavrul 
trimisului regelui. 

În aceste orgii de nebunie, Xanila a stat mereu în preajma 
fetei, dar când să iasă şi ea pe uşă împreună cu cel care o 
ducea pe Bertha, Metac s-a repezit să o taie cu sabia. 

Din fericire a izbit în pragul de sus al uşii şi Xanila, 
condusă de experienţa ei tristă în asemenea împrejurări, a 
fugit în jos, pe coridor, atât de repede pe cât o puteau duce 
bietele ei picioare bătrâne. 

Metac, ajuns afară din anticamera tronului şi închizând 
uşa, şi-a pus sabia în teacă, a ridicat în braţe fata şi a pornit 
cu ea într-o direcţie opusă aceleia pe care a pornit Xanila. 

CAPITOLUL XX. 

Reapariţia lui Tarzan. 


În seara când se petreceau toate acestea în cetatea 
nebunilor, cu puţin timp înainte de înnoptat, un aviator, 
aproape sfârşit de oboseală, a intrat, salutând, la 
comandamentul colonelului Capell, regimentul al doilea de 
Rhodesia. 

— Thompson, a început superiorul său, spune te rog ce 
rezultat ai avut? Toţi ceilalţi s-au înapoiat şi nu au văzut nici 
o urmă a aeroplanului lui Smith-Oldwick. Am intenţia să 
încetez toate cerecetările, în cazul în care tu nu ai fost 
cumva mai plin de noroc. 

— Am fost, a răspuns ofiţerul. Am găsit aeroplanul. 

— Nu mai spune! a exclamat colonelul Capell. Unde era? 
Ce semne ai descoperit despre Oldwick? 

— L-am găsit în cel mai afurisit loc care ar putea exista: 
undeva mai departe de interior. O vale îngustă, adâncă şi 
prăpăstioasă. Am văzut aeroplanul, dar nu am putut să 
ajung la el. Un leu mare şi agitat se tot învârtea pe acolo. A 
aterizat pe muchia prăpastiei. Intenţionam să cobor în 
prăpastie să examinez maşina, dar leul nu se îndepărta sub 
nici o formă, aşa că, după o oră de aşteptare, am venit 
înapoi să raportez. 

— Nu a fost posibil oare ca Oldwick să fi fost mâncat de 
leu? 

— Nu cred,a răspuns locotenetul Thompson, pentru că nu 
era nici un indiciu că leul s-ar fi hrănit prin apropierea 
aeroplanului. Eu, după ce am văzut că nu este nimic acolo, 
am pornit în recunoaştere în jurul văii. 

La câţiva kilometri mai la sud, a continuat locotenentul, am 
ajuns la o vale întinsă şi împădurită, în centrul căreia este o 
adevărată cetate cu străzi, cu clădiri, o piaţă centrală cu un 
lac în mijloc. Clădirile cetăţii sunt destul de mari, au cupole 
şi turle impunătoare. Vă rog foarte mult, domnule, să nu 
credeţi cumva că sunt nebun! 

Ofiţerul l-a privit cu milă pe inferiorul său. 

— Eşti enervat şi obosit, Thompson, a spus el. Încearcă să 
dormi puţin. Da, desigur, de atâtea ore de când eşti în 


cercetare, nervii trebuie să îţi fie foarte agitaţi. 

Tânărul ofiţer a clătinat din cap contrariat şi puţin iritat. 

— Pardon, domnule colonel, a ripostat el. Eu nu spun decât 
adevărul. Nu mă înşel deloc. Am ocolit de câteva ori oraşul. 
Este posibil ca Oldwick să fie acolo..., sau poate a fost prins 
de locuitorii acelui oraş. 

— Erau şi oameni în oraşul acela? 

— Da, i-am văzut pe străzi. 

— Cavaleria ar putea ajunge până acolo, ce crezi? 

— Imposibil pentru cavalerie, a răspuns Thompson, 
întregul ţinut este întretăiat de văi adânci. Chiar pentru 
infanterie ar fi foarte greu de ajuns până acolo, deoarece 
este vorba de un drum de două zile de mers pe jos şi nu 
există apă deloc. 

În momentul acela, s-a oprit în faţa clădirii 
comandamentului regimentului al doilea de Rhodesia, un 
mare automobil Wauxhall, iar din el a coborât generalul 
Smuth, care a intrat în cabinetul colonelului Capell. Acesta 
s-a ridicat în picioare salutându-şi superiorul. 

— Tocmai treceam pe aici, a zis generalul şi m-am gândit 
să mă opresc puţin. Dar, apropo: cum merg cercetările în 
privinţa lui Smith-Oldwick? Ştiam că şi locotenentul 
Thompson a fost detaşat cu căutarea lui, nu? 

— Da, a răspuns colonelul şi este cel din urmă care s-a 
întors după ce a găsit aeroplanul locotenentului. 

După aceea a repetat generalului tot ceea ce i-a raportat 
Thompson. 

Generalul s-a aşezat la masa colonelului Capell făcându-i 
un semn să se aşeze şi el; apoi, amândoi ofiţerii, lămuriţi de 
aviator, au însemnat pe hartă, cât mai exact, locul unde s-ar 
fi aflat cetatea despre care Thompson a raportat că a 
descoperit-o. 

— Este un ţinut foarte greu de străbătut, a remarcat 
Smuth, dar nu putem să lăsăm nici o piatră nerăsturnată în 
căutarea sărmanului băiat, până nu vom epuiza orice 
resursă din cele pe care le avem. Vom trimite, aşadar, o 


forţă nu tocmai mare, ci una mai mică, având posibilitatea 
de a reuşi acolo unde una mare nu ar avea loc să acţioneze. 
O companie sau cel mult două, ar fi tocmai ce ne trebuie, d- 
le colonel, însoţite de autocamioane pentru transportul 
hranei şi apei. 

Pune-i pe toţi, continuă hotărât generalul, sub comanda 
unui ofiţer bun, care să înfiinţeze o bază spre apus, acolo 
unde pot să ajungă autocamioanele. Poţi să laşi acolo o 
companie, iar pe cealaltă o trimiţi în faţă. 

Eu cred că îţi poţi instala baza de operaţii cam la o zi 
distanţă de oraşul acela şi atunci oamenii pe care îi trimiţi 
în faţă nu au cum să sufere de lipsă de apă deoarece, odată 
ajunşi în valea unde se află oraşul, trebuie să fie apă acolo. 

Trimite şi vreo două aeroplane în recunoaştere, îşi încheie 
generalul planul, care să facă şi serviciul de informaţie. 
Astfel, baza va fi tot timpul în legătură cu oamenii ceilalţi. 
Când pot să fie toate pregătite? 

— Putem să încărcăm în această seară autocamioanele şi 
să pornească după miezul nopţii, a răspuns Capell. 

— Bun, a aprobat generalul. '[ine-mă şi pe mine la curent 
cu tot ce se întâmplă. 

Şi, zicând acestea, a răspuns salutului celorlalţi şi a plecat 
de la comandament. 

Când Tarzan a sărit să se agate de viţele plantelor care au 
crescut pe zidul cetăţii, şi-a dat seama că leul era atât de 
aproape de el, încât viaţa lui nu atârna decât de rezistenţa 
viţelor de care s-a agăţat. 

Spre imensa lui uşurare, tulpina pe care a pus mâna era 
tot atât de groasă, cât putea el să prindă cu degetele, iar, 
fibrele ei s-au înţepenit atât de bine în zid, încât cu toată 
greutatea lui aproape că nu s-au mişcat din loc... 

Numa, alunecând în jos după săritura care a făcut-o să îl 
smulgă, a scos un răcnet de dezamăgire. Tarzan s-a urcat 
repede şi cu îndemânare sus, pe creasta zidului. 

La un metru şi ceva mai jos de el se afla acoperişul 
orizontal al clădirii de lângă zid, iar când a sărit pe 


acoperişul acela, a trebuit să fie cu spatele la zid aşa că nu 
a avut cum să îl vadă pe omul ascuns în meterezul zidului 
din spatele său. 

Dar, dacă nu a putut să-l vadă, nu a trecut mult timp până 
când a fost ferm convins că nu era singur acolo. A realizat, 
abia când a atins acoperişul cu picioarele şi când un corp 
greu a sărit asupra lui din spate. A simţit braţe puternice 
prinzându-l de mijloc. 

Luat prin surprindere, într-o poziţie atât de puţin 
avantajoasă pentru el, s-a simţit în acel moment cu totul 
neputincios. 

Se părea că fiinţa care l-a stăpânit avea un plan bine 
schiţat în capul ei, deoarece înainta spre marginea 
acoperişului, aşa că Tarzan a presimţit imediat că urma să 
fie aruncat jos pe trotuarul străzii... ceea ce nu era, de 
altfel, decât un mijloc din cele mai eficace pentru a te 
elibera de un intrus. 

Era sigur că din căzătura aceea va rămâne ori mort pe loc, 
ori destul de anchilozat, încât să nu mai poată să opună nici 
o imfimă de rezistenţă atunci când urma să fie ucis. 

Dar, chiar în aceste împrejurări, Tarzan nu avea intenţia să 
îl lase pe adversarul lui să îşi ducă planul la îndeplinire... 

Mâinile şi picioarele lui erau libere, dar nu putea să se 
folosească de ele cu un rezulat satisfăcător. Singura lui 
speranţă era ca advesarul lui să-şi piardă echilibrul. În 
acest scop s-a lăsat cu toată greutatea asupra aceluia care 
l-a prins, apoi s-a legănat cu putere. 

Rezultatul a fost satisfăcător. Corpul mare al lui Tarzan a 
pornit violent în afară, determinându-l şi pe celălalt să vină 
după el. Tarzan a fost eliberat în momentul în care 
adversarul său a încercat să evite căderea. 

Acesta, ager ca o pisică, abia a atins acoperişul şi în 
aceeaşi clipă s-a ridicat în picioare în faţa inamicului său: un 
om aproape tot atât de robust ca el, înarmat cu o sabie pe 
care a tras-o din teacă. 


Lui Tarzan nici prin gând nu i-a trecut să-l lase pe 
adversar să se folosească de o armă atât de periculoasă. 
Din acest motiv s-a aplecat rapid spre picioarele celuilalt. 

Această mişcare, îndemânatic realizată, a avut un efect 
deosebit. Adversarul lui Tarzan a fost trântit cu forţă de 
acoperişul casei. 

Înainte să cadă, Tarzan i-a înfipt o mână în gât, iar cu 
cealaltă l-a prins de încheietura mâinii în care ţinea sabia. 
Până acum individul s-a luptat în tăcere, însă, din clipa în 
care degetele lui Tarzan i-au atins beregata, a scos un țipăt 
pătrunzător: unul singur, deoarece degetele de oţel ale lui 
Tarzan i-au stins orice altă încercare de a striga. Individul s- 
a zbătut să scape din braţele în care a fost încătuşat..., dar 
mişcarea a avut efectul pe care l-ar fi avut, dacă ar fi 
încercat să scape din ghearele şi fălcile lui Numa, leul. 

Treptat, energia i-a slăbit, ochii i-au ieşit din orbite, dându- 
se îngrozitor peste cap; iar, din gura plină de spume, a ieşit 
o limbă umflată. 

După ce a văzut că adversarul său nu mai mişcă, larzan s- 
a ridicat şi punând un picior peste trupul celui ucis, a 
intenţionat să scoată obişnuitul răcnet de victorie al 
antropoizilor; dar s-a oprit, ştiind că această acţiune cerea 
cea mai mare prudenţă. Astfel, gândul acesta i-a închis 
buzele. 

Mergând până la marginea acoperişului acelei case, a 
privit în lungul străzii atât de întortocheate din faţa lui. La 
oarecare intervale, în intersecţia străzilor, erau aprinse 
lumini, flăcări slabe, care fâlfâiau dintr-un fel de opaițe 
speciale cu ulei, aşezate într-o scobitură a zidului, la o 
înălţime puţin mai mare decât a unui om. 

Mai în toată lungimea lor, străzile sucite ale oraşului 
zăceau într-un întuneric deplin chiar în vecinătatea 
opaiţelor, flăcările acestora erau departe de a da o lumină 
strălucitoare, în spaţiul restrâns cât putea să-l vadă de 
acolo, a observat că pe străzile oraşului încă mai umblau 
oameni. 


Pentru a putea continua căutarea tânărului ofiţer şi a 
fetei,ar fi trebuit să meargă prin oraş liber şi neâmpiedicat 
de nimeni şi cât mai mult timp. Ştia,însă,că nu ar fi reuşit să 
treacă pe lângă una dintre luminile străzilor, aşa cum era, 
gol şi cu o înfăţişare cu totul alta decât a locuitorilor din 
oraş, fără a fi observat timp. În timp ce aceste gânduri îi 
treceau prin minte şi alcătuia un plan de acţiune cu 
probabilităţi de îndeplinire, privirile i-au căzut pe cadavrul 
din apropierea lui, realizând avantajele utilizării hainelor 
adversarului său. 

Nu i-au trebuit decât câteva clipe să îmbrace 
echipamentul cadavrului: pantaloni, tunică galbenă cu 
blazoane în formă de papagali şi sandalele. 

În jurul talei şi-a înfăşurat centura cu care era legată 
sabia; pe sub tunică, însă, şi-a păstrat cuțitul de vânătoare 
al tatălui său. Nici la celelalte arme nu putea să renunţe cu 
uşurinţă, dar, în speranţa că le va regăsi, le-a dus la 
marginea zidului şi le-a aruncat în frunzişul de la baza 
exterioară a acestuia. 

Cu toate acestea, în ultimul moment, a fost aproape cu 
neputinţă să se despartă de funia pe care întotdeauna a 
folosit-o cu succes. 

A găsit, în cele din urmă, un mijloc prin care putea să 
păstreze funia, încolăcind-o peste mijloc, ca un brâu, dar pe 
sub tunică, în aşa fel încât să nu fie observată decât la o 
lumină destul de puternică. 

În sfârşit, transformat satisfăcător, a început să caute un 
loc pe unde să coboare în stradă. 

Nu i-ar fi fost dificil să sară de pe acoperiş, dar se temea 
ca nu cumva să atragă, în felul acesta, atenţia vreunui 
trecător şi să fie descoperit. 

Acoperişurile clădirilor difereau în înălţime, dar, cum 
majoritatea lor erau mai mult drepte, a reuşit să înainteze 
cu uşurinţă peste case, până când a zărit câteva figuri 
omeneşti, la o mică distanţă în faţa lui, aplecate peste 
marginea acoperişului în contemplarea străzii. 


A observat că aproape în toate acoperişurile existau intrări 
deschise, care precis duceau în apartamentele de jos. 

Văzând că acum drumul îi este întretăiat de cei din faţa lui, 
s-a hotărât să descopere o ieşire în stradă trecând prin 
interiorul clădirii. 

Apropiindu-se de una dintre aceste uşi, s-a aplecat cu 
capul în interiorul uneia dintre ele şi a ascultat cu atenţie, 
să audă dacă există cumva vreo mişcare acolo. Nici urechile 
şi nici nasul nu au simţit cea mai mică dovadă că în 
apropiere s-ar afla fiinţe omeneşti. 

Fără să mai stea la îndoială s-a strecurat prin deschizătură 
şi împiedicându-se de treapta unei scări, a profitat de ea 
imediat pentru a cobori până la podeaua încăperii. 

Aici, totul era cufundat în întuneric şi a fost nevoie de 
câteva clipe până când ochii lui s-au obişnuit cu interiorul. 

Totuşi, întunericul era oarecum micşorat de lumina unui 
sfeşnic îndepărtat, a cărui flacără intermitentă fâlfâia 
printre ferestre înguste. 

În sfârşit, convins că acolo nu era nimeni, a căutat scara 
care ducea la etajul de jos. A găsit-o, după puţin timp, într- 
un coridor îngust şi întunecos; era un rând de scări de 
piatră care duceau direct în stradă. 

A avut norocul să ajungă în felul acesta până sub arcadele 
din exterior fără să se ciocnească de unul dintre cei care 
locuiau în casă. 

Când a ajuns în stradă, a ştiut exact direcţia în care 
trebuia să meargă, pentru că i-a urmărit pe cei doi 
europeni până la intrarea de la porţile oraşului, singurul 
loc, evident, pe unde a fost posibil să fie duşi în cetate. 

Posedând simţul orientării în spaţiu destul de dezvoltat, a 
localizat cu multă precizie unde ar putea să găsească 
urmele acelora pe care îi căuta. 

Primul pas pe care trebuia să îl facă era să depisteze o 
stradă pe care ar fi putut merge în direcţia porţilor 
oraşului. 


Realizând că singura speranţă de izbândă atârna de 
îndrăzneala acţiunii sale, a pornit hotărât, fără nici o 
încercare de a se ascunde, decât aceea de a rămâne în 
umbra arcadei clădirilor. 

Astfel, era convins că nu va atrage atenţia nimănui, într- 
adevăr, puţinii care au trecut pe lângă el nu l-au remarcat. 

Când a ajuns la prima intersecţie de străzi, a văzut mai 
mulţi bărbaţi îmbrăcaţi cu tunici galbene, identice cu aceea 
pe care el o purta. 

Veneau spre el; Tarzan a calculat atunci că, dacă şi-ar 
continua drumul, ar risca să se întânească cu ei exact la 
intersecţia celor două străzi, în plina lumină a sfeşnicului 
mare din apropiere. 

Primul său gând a fost să înainteze cu curaj. Amintindu-şi 
de prizoniera fără speranţă din mâinile lor, s-a gândit că ar 
fi mult mai indicat să întrebuinţeze un plan de acţiune mai 
puţin primejdios decât cel iniţial. 

Astfel, când bărbaţii s-au apropiat de el, a pus un genunchi 
la pământ, prefăcându-se că îşi leagă curelele de la sandale. 
Aceştia au trecut pe lângă el fără să-i acorde vreo atenţie. 

Tarzan şi-a continuat liniştit drumul. 

Strada pe care mergea Tarzan acum era atât de cotită, 
încât lumina de la colţuri nu mai ajuta la nimic, iar el a fost 
nevoit, de multe ori, să pipăie drumul pe sub arcadă. 

La un moment dat, strada a început să devină mai puţin 
dreaptă, iar sub lumina unui sfeşnic de la intersecţia străzii, 
a văzut venind încet, prin mijlocul drumului, în direcţia sa 
unul din leii din oraş. 

O femeie şi un copil au trecut prin faţa leului, fără să îl 
evite, dar nici leul nu le-a dat importanţă. 

Tarzan a zâmbit şi a trecut numaidecât de partea cealaltă 
a străzii. Dacă ar fi rămas de partea străzii pe unde mergea 
carnivorul, acesta i-ar fi simţit negreşit mirosul. 

Tarzan cunoştea destul de bine jungla, ca să fie sigur că 
înfăţişarea schimbată pe care i-o ofereau hainele soldatului 
pe care l-a ucis putea să înşele ochiul omului, dar nu şi 


nările sensibile ale unei fiare, care ar fi ştiut imediat că are 
în faţă o fiinţă neobişnuită pentru oraşul respectiv. Numa a 
trecut pe lângă el aruncându-i doar o privire trecătoare. 

A parcurs în acest timp o distanţă destul de mare şi după 
părerea lui, a ajuns aproape de locul unde se afla strada 
care ducea la porţile oraşului. 

Atunci, la o intersecţie de drumuri a simţit, pe neaşteptate, 
mirosul vag şi delicat al fetei. L-a deosebit dintr-un adevărat 
labirint de mirosuri de oameni şi animale, iar, după câteva 
clipe, a simţit şi urma lui Smith-Oldwick. 

Pentru a ajunge la acest rezultat, a trebuit ca o mare parte 
din drum să meargă cu capul aplecat, la fiecare intersecţie. 

Înaintând în lungul străzii pe care, în cursul zilei, au fost 
conduşi cei doi prizonieri, Tarzan a observat schimbarea 
aspectului oraşului cu cât se apropia mai mult de cartierul 
comercial, ocupat de ateliere şi de magazine... 

Aici numărul sfeşnicelor erau amplasate nu numai la 
intersecțiile străzilor, ci şi între aceste spaţii. De asemenea, 
era şi mai multă lume. 

Magazinele erau deschise şi bine luminate. Leii, în număr 
mult mai mare, mişunau liberi pe toate străzile. Tarzan a 
constatat pentru prima dată semnele de demenţă ale 
acestui popor. 

La un moment dat, a fost aproape răsturnat de un om care 
alerga dezbrăcat pe stradă, strigând din răsputeri. După 
aceea era să cadă împiedicându-se de o femeie care 
mergea prin umbra arcadei, târându-se pe pământ. La 
început, aceasta i-a lăsat impresia că ea căuta ceva pe jos şi 
s-a oprit un moment să o privească. 

Atunci a observat că nu căuta nimic, ci era pur şi simplu un 
mod de plimbare. Mai departe, a văzut doi inşi bătându-se 
pe marginea unui acoperiş. 

La un moment dat, unul a reuşit să-l îmbrâncească pe 
celălalt, prăbuşindu-l în drum, unde a rămas în nesimţire, 
învingătorul a privit în jos, apoi a scos un strigăt 
pătrunzător şi a sărit după celălalt cu capul în jos. 


Un leu a ieşit din umbra unei arcade apropiindu-se de 
corpurile fără viaţă şi pline de sânge din mijlocul drumului. 

Tarzan era curios să vadă ce efect va avea mirosul 
sângelui asupra fiarei, dar a fost surprins când a observat 
că animalul s-a mulţumit să adulmece mirosul cadavrelor 
însângerate, apoi să se aşeze lângă ele. 

Abia s-a îndepărtat puţin de leu, când a observat un om 
care cobora cu mare greutate de pe acoperişul unei clădiri. 
Curiozitatea lui Tarzan a fost imediat declanşată. 

CAPITOLUL XXI. 

Salonul nebunei. 

Când Smith-Oldwick şi-a dat seama că a rămas singur şi 
lipsit de orice apărare, într-o curte în care mişunau leii, 
slăbit de oboseală şi de pierderea mare de sânge, a fost 
cuprins de o groază aproape isterică. 

Agăţându-se pentru sprijin de una dintre gratiile porţii, 
nici nu îndrăznea să-şi întoarcă privirea spre fiarele din 
spatele lui. 

După puţin timp a simţit că i se înmoaie genunchii. 1 se 
părea că în capul lui există ceva care se învârte repede, 
provocându-i o ameţeală atât de cumplită; o pânză neagră i 
s-a şternut în faţa ochilor şi a căzut grămadă lângă gratiile 
porţilor. 

După ce a trecut printr-o stare de semiconştienţă, a avut 
impresia că este întins pe un pat, într-o încăpere luminoasă 
şi veselă. 

A văzut în apropierea lui o fereastră deschisă, prin care se 
simţea adierea unui vânt de vară, bătând dintr-o livadă 
plină de soare. 

— Doamne, a zis bietul ofiţer, prin ce vis îngrozitor am mai 
trecut! 

Atunci a simţit o mână care îl mâgâia; era o mână moale şi 
delicată, care îndulcea amintirile sale tulburate. A rămas 
astfel în linişte şi mulţumire câteva minute care ar fi dorit 
să nu aibă sfârşit. 


A deschis ochii, privind exact în ochii unui leu enorm care 
îi lingea obrajii ofiliţi de necazuri. În cele din urmă 
locotenentul a realizat că tabloul contemplat nu fusese 
decât un vis. 

Atunci a izbucnit din ochii lui un torent de lacrimi. A stat 
un timp nemişcat, prefăcându-se că e mort. Sunt unele 
momente şi unele locuri în care este mai preferabilă 
moartea. 

Astfel şi englezul, că ar fi mult mai bine să moară, decât să 
rămână în această situaţie îngrozitoare, pericolul de a 
înnebuni, sub încordarea nervoasă în care se afla. S-a 
ridicat de jos, încet, sprijinindu-se de gratiile porţii. 

La prima lui mişcare, leul a mârâit, iar, când ofiţerul s-a 
ridicat în picioare, leul s-a îndepărtat cu indiferenţă. 

Atunci a îndrăznit şi englezul să întoarcă ochii şi să 
privească în jurul lui. A observat că la umbra copacilor se 
odihneau câţiva lei, iar doi se plimbau în interiorul curţii. 

Faţă de aceştia din urmă locotenentul a simţit o senzaţie 
puternică de teamă, dar când şi ei au trecut cu indiferenţă 
pe lângă el, inima a început să îi bată din nou. 

Cu toate acestea, nu îndrăznea să facă nici o mişcare de 
lângă gratii. A început să examineze închisoarea în care se 
afla. 

A observat după o vreme, că crengile unui copac de lângă 
zidul din faţa lui se întindeau până aproape de o fereastră 
deschisă. 

Dacă i-ar fi rămas suficiente foţe să ajungă lângă copac, nu 
ar fi fost prea dificil să urce în el şi să evadeze de acolo. Dar, 
pentru a ajunge la copac, trebuia să traverseze integral 
lungimea curţii; iar lângă trunchiul copacului pe care 
trebuia să urce dormeau doi lei. 

Aviatorul englez a privit cu durere singura cale de 
evadare. În cele din a pornit hotărât spre centru, sfidând 
împrejurările periculoase în care se afla. 

Unul dintre leii care nu dormeau a pornit şi el în aceaşi 
clipă, oprindu-se în faţa ofițerului. Acesta mergea ferm, 


împins de singura lui şansă, ignorând prezenţa fiarei. 

Leul a păşit atunci alături de el, mirosindu-l şi începând să 
mârâie şi să-şi rânjească colții. 

Smith-Oldwick a scos revolverul. 

— Dacă se decide să sară asupra mea, şi-a zis el, nu văd ce 
deosebire va fi dacă îl voi înfuria sau nu cu gloanţele mele. 
Mai mult decât să mă ucidă nu va putea face în orice caz, 
aşa că... 

A văzut însă că leul, odată cu mişcarea pe care a făcut-o 
pentru a scoate revolverul, şi-a schimbat atitudinea pe 
neaşteptate şi cu toate că mai mârâia încă, a sărit la o 
parte, s-a îndepărtat şi s-a ghemuit lângă zidul din stânga. 

Englezul a ajuns în cele din urmă lângă copac, dar între el 
şi succesul gestului său era întins un leu mare, care 
dormea. 

Deasupra era o creangă la care ar fi putut ajunge cu 
uşurinţă în alte condiţii, dar slăbit din cauza rănilor nu mai 
era sigur că va putea să facă aceasta. 

Exista o singură şansă: creanga cea mai joasă creştea din 
copac tocmai la înălţimea unui om. Pentru a ajunge însă 
până acolo, trebuia neapărat să treacă pe lângă corpul 
leului. 

Răsuflând adânc, a pus un picior între cele două labe ale 
leului din faţa lui; apoi l-a ridicat uşor şi pe celălalt ca să îl 
pună în cealaltă parte a fiarei. 

— Ce ar fi, se gândea Smith-Oldwick, dacă s-ar trezi 
ticălosul acesta tocmai acum? 

Gândindu-se la acest moment care ar putea să îi fie fatal, i- 
a trecut un fior prin tot corpul, însă nu a ezitat, 
continuându-şi mişcările. S-a văzut, în sfârşit, dincolo de 
leul care continua să doarmă. 

Smith-Oldwick era atât de marcat de greutăţile prin care a 
trecut, totuşi a simţit că situaţia i-a insuflat o energie şi o 
agilitate supremă. 

Viaţa lui depindea acum de reuşita eforturilor sale...; 
astfel, s-a aruncat repede pe crengile copacilor şi s-a 


căţărat până unde a considerat că leii nu îl vor putea 
ajunge. 

Mişcările şi zgomotul printre crengile copacului a trezit 
leii. Ei au ridicat capetele privindu-l pentru o clipă. Apoi s- 
au întins, adormind din nou. 

Englezul a reuşit să facă totul cu atâta uşurinţă, încât a 
început să se întrebe dacă fusese în primejdie reală. Dar el 
se simţea cu adevărat eliberat de o povară, abia acum când 
leii nu îl mai puteau opri. 

La câţiva paşi în faţa lui era o fereastră deschisă. Fiind 
chiar la acelaşi nivel, putea să privească în interior. 
Fereastra deschidea imaginea unei camere care, după toate 
aparențele, era neocupată. 

Smith-Oldwick a înaintat pe creangă, până a ajuns în 
dreptul ferestrei, de unde nu îi era greu să se prindă de 
pervaz şi să sară în interiorul camerei. 

Ajunsese într-un apartament destul de spaţios, a cărui 
podea era acoperită cu covoare, iar puţina mobilă de acolo 
era identică cu cea văzută în camera de la etajul de jos, în 
care el şi Bertha Kircher fuseseră conduşi pentru prima 
dată de la intrarea lor în cetate. 

La un capăt al încăperii era o despărţitura care părea un 
dormitor despărţit prin draperii atât de grele şi groase 
încât ascundea cu desăvârşire ceea ce se afla în interior. 

Peretele din partea opusă ferestrei avea o uşă închisă, 
care, după toate aparențele, constituia singura posibilitate 
de ieşire de acolo. 

A obervat că lumina care venea din exterior începea să se 
micşoreze, semn că noaptea se apropia. A stat câteva clipe 
la îndoială pentru a se decide dacă era mai bine să aştepte 
până se va înopta sau să pornească imediat în căutarea unei 
ieşiri. 

În sfârşit, s-a hotărât că nu ar fi rău dacă ar încerca să 
vadă ce este dincolo de camera aceea pentru a fi mai în 
siguranţă după ce se va înnopta. 


Urmărind acest scop, a pornit să traverseze încăperea 
spre uşa din faţă, dar abia a reuşit să facă vreo trei paşi, 
când draperiile dormitorului s-au desfăcut şi a apărut în 
faţa sa o femeie. 

Era tânără şi avea forme admirabile; fâşia lungă de stofă 
înfăşurată în jurul corpului, de la piept în jos, scotea în 
relief până şi cel mai mic amănunt al liniilor ei simetrice; 
dar avea figura unei imbecile. 

Când a văzut-o, locotenentul s-a oprit pe loc aşteptându-se 
ca prezenţa lui acolo să o determine să strige după ajutor. 

Lucrurile s-au petrecut însă altfel. Femeia a venit spre el 
zâmbind şi când a ajuns lângă el, i-a întins mâna fină şi 
delicată, pipăind mâneca bluzei sale. 

Apoi, continuând să zâmbească, l-a examinat integral, 
observând cu mirare fiecare amănunt al îmbrăcăminţii sale. 

După puţin, i s-a adresat cu o voce dulce, constantă, o voce 
în contrast cu cele mai izbitoare trăsături ale ei. Vocea şi 
trupul de copilă armonizau perfect, lăsând impresia că 
aparţin una alteia, în timp ce capul şi faţa păreau ale unei 
alte fiinţe. 

Smith-Oldwick nu putea să înţeleagă nici un cuvânt din 
ceea ce zicea ea. Totuşi, i-a răspuns în limba lui bine 
pronunţată, ceea ce, evident, a avut asupra ei un efect 
satisfăcător. 

El i-a ghicit intenţiile; ea l-a înlănţuit cu amândouă braţele 
de gât şi l-a sărutat în completă uitare de sine. 

Englezul a încercat să se elibereze de dezmierdările ei 
atât de surprinzătoare. Ea, însă, s-a agăţat şi mai tare de el. 

Atunci, amintindu-şi că întotdeauna trebuie să intri în voia 
nebunului şi gândindu-se că ea ar putea să îl ajute să 
evadeze, ofiţerul a închis ochii răspunzând îmbrăţişărilor. 

Tocmai în momentul acela s-a deschis brusc uşa şi a intrat 
un bărbat. Smith Oldwick a deschis ochii şi cu toate câ a 
încercat să se desprindă de fată, a ştiut că noul sosit a 
remarcat situaţia lor compromiţătoare. 


Fata, întoarsă fiind cu spatele spre uşă, nu avea cum să 
vadă imediat prezenţa unei alte persoane; dar, când şi-a 
întors capul, o singură privire aruncată de faţa 
schimonosită de furie a omului a fost suficientă ca ea să 
scoată un țipăt de spaimă şi să fugă, ascunzându-se într-un 
salon. 

Englezul, încurcat, a rămas pe loc. A înţeles cât de 
zadarnică ar fi fost orice încercare de a da explicaţii, 
remarcând atitudinea amenințătoare a acelui om, în care l-a 
recunoscut pe funcţionarul înalt de care fusese primit la 
intrarea în oraş. 

Mugşchii feţei individului, livid de furie nebună şi probabil, 
de gelozie, tresăreau violent pe sub piele accentuând şi mai 
mult expresia de maniac pe care o avea de obicei. 

În primele clipe părea paralizat de furie; apoi a scos un 
țipăt ascuţit, care a sfârşit într-un sunet prelung şi de 
neânchipuit. În acelaşi timp, a tras sabia încovoiată şi a sărit 
asupra englezului. 

Pentru Smith-Oldwick părea că nu mai există nici cea mai 
mică speranţă de scăpare de arma ascuţită din mâinile 
nebunului. 

Fiind capabil să prevadă moartea rapidă şi teribilă care îl 
aştepta, a apelat la singurul mijloc pe care îl mai avea; a 
scos revolverul şi a tras exact în pieptul omului aflat la 
numai la trei paşi de el. 

Acesta, fără să scoată măcar un geamăt, a căzut pe podea, 
fiind ucis instantaneu de cartuşul care l-a străpuns. 

Au trecut câteva secunde, în timpul cărora a domnit o 
tăcere totală în apartament. 

Englezul, stând drept lângă corpul inert întins pe jos, 
păzea uşa cu arma, pregătit în orice moment să audă 
zgomotul paşilor care sigur vor alerga imediat pentru a 
cerceta cauza detunăturii. 

De jos, însă, nu s-a auzit nici un zgomot care să indice că 
cineva de acolo ar fi auzit. După puţin timp, atenţia i-a fost 


atrasă de uşa de la salon, printre draperiile cărora a apărut 
din nou figura femeii. 

Ochii ei erau dilataţi, iar falca inferioară lăsată în jos, într- 
o expresie de uimire şi de respect, în acelaşi timp. 

Privirile ei erau aţintite spre corpul întins la podea, iar 
după câteva clipe a intrat pe furiş în cameră şi s-a apropiat 
de cadavru în vârful picioarelor. 

Atitudinea ei lăsa impresia că în fiecare moment urma să 
fugă, iar când a ajuns aproape de cadavru, s-a oprit şi l-a 
privit pe Smith-Oldwick, punându-i întrebări pe care 
evident că acesta nu le înţelegea. 

După aceea a venit lângă corpul celui ucis, a îngenunchiat 
lângă el şi a început să-l pipăie peste tot. 

După un timp, a început să scuture puternic de umeri 
corpul şi folosind o forţă nebănuită în formele ei delicate şi 
copilăreşti, a întors capul cadavrului pe partea cealaltă, cu 
faţa în sus. 

Dacă până atunci a mai avut vreo îndoială că se afla în faţa 
unui mort, acum i-a fost suficientă o singură privire spre 
trăsăturile urâte ale cadavrului de lângă ea ca să se 
convingă de acest lucru. 

În momentul în care a priceput totul, a izbucnit de pe 
buzele ei un hohot de râs isteric, în timp ce cu mâinile ei 
delicate pălmuia neâncetat corpul inert. 

Era o privelişte dezgustătoare, o privelişte atât de oribilă 
încât englezul şi-a spus că asemenea tablouri nu se pot 
vedea decât într-o casă de nebuni sau în oraşul acela 
îngrozitor. 

În mijlocul acestei bucurii nebune pricinuite de moartea 
acelui bărbat, femeia s-a oprit brusc din atacurile ei 
zadarnice asupra corpului neânsufleţit şi sărind în picioare, 
a alergat spre uşă; a încuiat-o cu un zăvor mare de lemn, 
înlăturând în felul acesta orice amestec din exterior. 

După aceea a revenit la mijlocul odăii, unde s-a oprit, 
începând să vorbească englezului cu repeziciune, făcând 
din când în când gesturi spre corpul celui ucis. 


Văzând, probabil, că el nu o înţelege, s-a înfuriat şi s-a 
repezit ca o isterică spre pilotul englez, ca şi cum ar fi avut 
intenţia să îl bată. 

Acesta a făcut repede trei paşi înapoi, întinzând revolverul 
spre pieptul ei. Însă, aşa nebună cum era, nu a ajuns totuşi 
cu nebunia până acolo, încât să nu facă legătura între arma 
aceea, detunătura şi moartea bărbatului în a cărui casă 
locuia; toanele de ucigaşă care au apucat-o atât de subit, au 
părăsit-o tot atât de repede când a văzut arma îndreptată 
spre ea. 

Pe figura ei a apărut acelaşi zâmbet imbecil care nu 
spunea, de fapt, nimic; iar tonul aspru din vocea eia 
dispărut, făcând loc accentelor moi cu care i s-a adresat la 
început. 

Acum a încercat prin semne să îl facă să înţeleagă ce 
dorea de la el. Făcându-i semn să o urmeze, a mers până la 
draperii şi îndepărtându-le, a lăsat să se vadă dormitorul. 
Dar acesta era mai mult decât un dormitor; era o cameră 
destul de spațioasă, încărcată cu covoare, cu draperii şi 
fotolii moi cu perne multe... un adevărat salon regal. 

Femeia a arătat după aceea spre cadavrul de pe podeaua 
camerei alăturate; apoi, ridicând pătura de pe fotoliu, s-a 
lăsat în genunchi, lângă deschizătura de sub aceasta. 
Indicându-i-se cu degetul spaţiul acela, englezul a înţeles 
destul de bine că femeia dorea să ascundă acolo cadavrul 
celui ucis. 

Dar, dacă el tot mai avea o urmă de îndoială, fata a 
încercat să i-o împrăştie, prinzându-l de mânecă şi 
trăgându-l spre corpul care zăcea pe podea. 

Ridicându-l apoi amândoi, l-au transportat repede în 
salonul acela, unde cu greutate au reuşit să îl împingă sub 
fotoliu. Englezul a fost din nou impresionat de brutalitatea 
femeii. 

În centrul camerei rămăsese covorul plin de sânge. 
Nebuna s-a dus repede şi l-a luat de acolo, aşezându-l peste 
o mobilă oarecare, astfel încât pata nu se mai vedea deloc. 


Apoi a aranjat celelalte covoare şi a mai adus unul din 
salon; a refăcut ordinea, astfel încât nu se mai cunoştea 
nimic din tragedia desfăşurată în încăperea aceea. 

După ce a aranjat toate acestea şi a tras înapoi pătura de 
pe fotoliu ca să ascundă cu totul grozăvia de acolo, şi-a 
aruncat din nou braţele în jurul gâtului englezului, 
trăgându-l uşor pe pernele moi ale divanului de deasupra 
mortului. 

Conştient de grozăvia situaţiei, dezgustat şi plin de oroare, 
cu simţul decenţei ultragiat până la extrem, locotenentul 
Smith-Oldwick era stăpânit, însă, de instinctul conservării 
de sine. 

Se credea îndreptăţit pe deplin să îşi răscumpere viaţa cu 
aproape orice preţ, dar era şi o limită peste care firea lui 
atât de fină nu îi îngăduia să treacă. 

S-a întâmplat ca tocmai în acele momente să se audă mai 
multe ciocănituri puternice în uşa celeilalte încăperi. 

Sărind din fotoliu, fata l-a prins pe englez de braţ 
trăgându-l după ea până la zidul din capătul salonului. 
Acolo a îndepărtat draperia, scoțând la iveală o mică 
încăpere, în care l-a împins pe englez, lăsând apoi draperia 
la loc. 

Locotenentul englez a auzit-o trăgând zăvorul şi apoi 
vocea unui om amestecată cu cea a fetei. 

Tonurile celor doi păreau fireşti, era ca şi cum ar fi asculat 
un dialog într-o limbă străină. 

Dar, după experienţa urâtă pe care din ziua aceea, ştia că 
nu se putea aştepta la altceva decât, din clipă în clipă, la o 
nouă izbucnire de nebunie a celor doi de dincolo de 
draperiile care îi mascau prezenţa. 

După zgomotul pe care îl auzea, a considerat că fata şi 
noul sosit au intrat în salon. 

Atunci, împins de dorinţa de a afla ce fel de om era acela 
cu care, probabil, se va înfrunta, a desfăcut puţin draperia 
după care era ascuns şi privind dincolo de ea, i-a văzut pe 


amândoi şezând îmbrăţişaţi pe divan, fata având acelaşi 
zâmbet lipsit de expresie cu care îl întâmpinase şi pe el. 

După câteva clipe, englezul a constatat că putea să 
aranjeze cutele draperiilor în aşa fel, încât să poată să vadă 
tot ce se petrece în salon fără a fi observat şi fără a 
declanşa primejdia unei descoperiri. 

A văzut-o pe fată într-un moment de mare dăruire a 
sărutărilor pe care le acorda noului sosit, care era un 
bărbat cu mult mai tânăr decât cel ucis de englez. 

După puţin timp însă, fata s-a desfăcut din îmbrăţişările 
iubitului ei, ca şi cum şi-ar fi adus aminte brusc de ceva. 

Fruntea i s-a încreţit în semn de adâncă întristare; apoi, 
tresărind puternic, a aruncat o privire spre cămăruţa în 
care stătea ascuns englezul. 

În aceeaşi clipă a început să şoptească ceva partenerului 
ei ca şi cum i-ar fi comunicat un secret în grabă, arătând 
uneori spre direcţia cămăruţei înclinând capul şi de câteva 
ori făcând un gest straniu cu mâna şi cu degetul arărător, 
gest pe care Smith-Oldwick nu l-a putut interpreta decât 
drept o încercare de a descrie revolverul şi întrebuinţarea 
lui. 

Era clar că ea îltrăda şi fără să mai piardă vremea, 
englezul a început să facă o examinare rapidă a locului 
unde era ascuns. 

În salon, bărbatul şi femeia au continuat să şoptească; 
apoi, el s-a ridicat încet, trăgându-şi cu mare atenţie sabia 
din teacă. 

După aceea, s-a apropiat în vârful picioarelor de draperii, 
iar fata a venit alături de el până acolo. 

Acum nu mai vorbeau; fata nu mai făcea nici cel mai mic 
zgomot când a păşit în faţa draperiilor şi indicând cu mâna 
un loc cam la înălţimea pieptului unui om. 

După aceea s-a dat la o parte, lăsând loc liber bărbatului. 

Acesta ridicându-şi sabia într-o poziţie orizontală, a 
repezit-o deodată înainte cu toată puterea de care era 


capabil, înfingând-o în draperii şi în firida pe care o 
ascundeau ele. 

Bertha Kircher, văzând că se zbate zadarnic şi înțelegând 
că ar face mai bine să-şi păstreze forţele pentru alt prilej 
mai important în eliberarea sa, a încetat orice efort pentru 
a se desface din braţele prinţului Metac care fugea cu ea 
prin coridoarele slab luminate ale palatului. 

Prinţul a trecut cu fata printr-o mulţime de camere şi de 
coridoare. Fata ştia foarte bine că, deşi răpitorul ei era fiul 
regelui era şi el expus pedepsei pentru fapta sa: ghicea 
aceasta din dorinţa lui de a se îndepărta cât mai mult de 
locul de unde a comis fapta. 

Fata a mai înţeles, în acelaşi timp, că pedeapsa care îl 
aştepta pe prinţ, când va fi prins, era îngrozitoare şi rapid 
aplicată; altfel nu se puteau explica privirile speriate pe 
care le arunca în spatele lui şi faptul că privea cu bănuială 
spre fiecare colţ pe lângă care trecea. 

După drumul parcurs, fata avea impresia că a mai trecut 
de câteva ori prin acele locuri, deşi şi-a pierdut cu totul 
noţiunea direcţiei. 

Nu ştia că şi prinţul era tot atât de dezorientat ca şi ea şi 
că nu făcea altceva decât să alerge zăpăcit şi fără rost, din 
cameră în cameră, sperând să găsească din întâmplare un 
refugiu oarecare. 

Cu toate acestea nu era de mirare că acest vlăstar al unor 
nebuni să întâmpine greutăţi în orientarea sa prin labirintul 
acela de încăperi desenat de nebuni pentru un rege, poate, 
mai nebun decât ei. 

Un coridor era gradat şi ducea aproape imperceptibil într- 
o altă direcţie, altul se ramifica în două şi pe urmă se 
încrucişa cu el însuşi. 

Prin unele locuri podeaua se înălța treptat până la nivelul 
unui alt etaj, ca să se ajungă apoi într-o scară în formă de 
spirală care cobora la acelaşi etaj iniţial. 

Metac nu ar fi putut să spună la ce etaj se afla sau în care 
parte a palatului. 


Deodată însă, s-a oprit în faţa unei uşi închise, iar, după o 
clipă de ezitare a deschis-o, păşind într-o cameră mare, 
bine luminată şi plină de războinici înarmaţi. 

La un capăt al acest încăperi, şedea regele pe un tron 
mare; lângă acesta, spre marea ei surpriză, fata a văzut că 
pe un alt tron era aşezată o leoaică enormă. 

Acest amănunt i-a amintit de cuvintele Xanilei care, în timp 
ce le-a ascultat nu au impresionat-o prea mult: „Dar, a mai 
avut şi alte regine şi nu toate au fost fiinţe omeneşti”. 

În momentul când l-a văzut pe prinţ şi pe fată, regele s-a 
ridicat de pe tron şi a pornit să traverseze camera cuprins 
de o violenţă neânfrântă care a făcut să dispară şi cea mai 
mică urmă de demnitate regească din înfăţişarea lui. 

Metac, abia apucase să deschidă cu atâta imprudenţă uşa 
acestui stup de albine că, dându-şi imediat seama de 
primejdie, a întors spatele şi a fugit într-o nouă direcţie. 

De data aceasta erau mai mulţi de o sută de oameni 
înarmaţi care alergau după el, râzând, ţipând şi poate chiar 
blestemând, cine poate şti. 

Prinţul s-a sucit într-o parte, s-a sucit în alta, reuşind să 
rămână tot înaintea lor câteva minute. 

La un moment dat, după ce a alergat de-a lungul unui 
coridor care înclina de la etajul de sus până la cele de jos, a 
pătruns, subit, într-o încăpere subterană, luminată de un 
număr mare de făclii. În centrul acestei încăperi se afla un 
bazin cu apă, aparent, destul de adânc. 

Urmăritorii prinţului au intrat în acea cameră exact la 
timp pentru a reuşi să îl vadă pe prinţul Metac sărind şi 
dispărând în adâncimea apei ducând fata cu el. 

Dar, cu toate că ei au aşteptat agitaţi câteva minute la 
marginea bazinului, nici Metac şi nici fata nu au mai apărut 
la suprafaţă. 

Când Smith-Oldwick s-a întors să cerceteze terenul unde 
era ascuns, a avut norocul ca, pipăind peretele din spate, să 
vină în contact cu o uşă de lemn şi să depisteze un zăvor, 
identic celui cu care nebuna încuiase uşa din faţă. 


L-a tras cu mare grijă, fără zgomot, şi apoi a împins uşor 
uşa care, din fericire, se deschidea în exterior. A păşit după 
aceea înainte, străduindu-se să se obişnuiască cu 
întunericul, închizând uşa în urma lui. 

Pipăind în jurul lui, a descoperit că se află într-un coridor 
îngust, pe care a înaintat cu cea mai mare atenţie o distanţă 
de câţiva metri, când s-a împiedicat pe neaşteptate de un 
obiect care părea o scară aşezată în drumul lui. 

Ca să se asigure, a pipăit peste tot şi a constatat că, într- 
adevăr, avea înaintea lui o scară, dincolo de care era un zid 
cu care se sfârşea coridorul. 

Nu putea să înainteze fiindcă baza scării era pe podeaua 
pe care stătea el. Nu îi convenea nici ideea de a se înapoia; 
astfel a urcat scara, ţinându-şi revolverul pregătit în 
buzunarul drept al bluzei. 

Nu a reuşit, însă, să urce decât trei-patru trepte, când s-a 
izbit cu capul, destul de puternic, de o suprafaţă tare. 

Pipăind cu o mână peste capul lui, a descoperit că acest 
obstacol era capacul unei deschizături în tavan. Cu puţin 
efort, a reuşit să-l ridice puţin şi a văzut, prin crăpătură, 
cerul limpede şi înstelat al nopţii africane. 

Bietul englez a scos un suspin lung de uşurare, fără să fie 
mai puţin prudent, a împins încet capacul într-o parte, 
pentru a-şi putea ridica ochii puţin mai sus de nivelul 
acoperişului. 

O privire aruncată la repezeală l-a convins că nu este 
nimeni în acea zonă şi nici mai încolo. Nu exista nici o 
piedică. 

S-a ridicat repede prin dechizătură şi a aşezat capacul la 
loc, după care s-a oprit, încercând să se orienteze în spaţiu. 

Acoperişul pe care stătea era mărginit spre sud de o 
clădire cu mult mai înaltă, care se ridica cu încă două etaje. 

Spre apus, putea să vadă luminile fâlfâitoare ale 
sfeşnicelor unei străzi îndreptându-se spre acel loc. 

Ajungând la marginea acoperişului, a privit pentru prima 
dată activităţile de noapte ale acestui oraş de nebuni. A 


văzut o mulţime de oameni, femei şi copii precum şi o 
mulţime de lei, ajungând la concluzia că numai leii erau cu 
mintea întreagă. 

Cu ajutorul stelelor, şi-a stabilit cu uşurinţă punctele 
cardinale şi, reânprospătându-şi în memorie drumul pe 
care l-a parcurs prin oraş, trecerea prin prima clădire şi 
ieşirea de acum, a realizat că strada spre care privea era 
cea pe care Bertha şi el au fost conduşi ca prizonieri cu 
câteva ore în urmă. 

Dacă ar putea să coboare în stradă, se gândea el, ar putea 
să ajungă, prin umbra arcadelor, până la poarta cetăţii. 

La ideea de a căuta fata pentru a o salva, a renunţat de 
mult timp ca la un lucru zadarnic, fiind ferm convins că 
singur şi numai cu puţinele cartuşe care i-au mai rămas nu 
ar fi putut face nimic în faţa acestui oraş plin de soldaţi 
înarmaţi. 

Se îndoia chiar dacă va putea trece valea, unde mişunau 
leii. Era covins că, dacă va ajunge printr-o minune oarecare 
în pustiul de dincolo de pădure, nu va mai fi posibil să iasă 
vreodată de acolo. 

Cu toate aceste gânduri, era mistuit de o singură dorinţă: 
să lase cât mai în urma lui această cetate îngrozitoare de 
smintiţi. 

A observat că spre nord acoperişurile zidurilor vecine sunt 
la acelaşi nivel, până la o nouă intersecţie a străzii. Jos 
lumina un sfeşnic, iar el ştia că, pentru a cobori neobservat 
în stradă, trebuia să găsească un loc cât mai întunecos. 

A pornit, deci, pe marginea acoperişului pentru a găsi 
locul potrivit unei coborâri subtile. 

De câte ori încerca să alunece de pe acoperiş pe coloana 
arcadei, auzea paşi apropiindu-se în direcţia aceea, până 
când a ajuns la convingerea că trebuie să aştepte până va 
dormi întregul oraş. 

În cele din urmă, a sosit un moment pe care l-a considerat 
oportun şi a început să coboare, foarte calm în aparenţă, în 
timp ce inima îi bătea zvâcnind în piept cu putere. 


Când, în sfârşit, a ajuns jos sub arcadă, s-a felicitat de 
reuşita încercărilor; dar, în acelaşi timp, a auzit un zgomot 
uşor în spatele lui; întorcându-şi capul, a văzut un soldat 
înalt cu tunică galbenă privindu-l cu mare atenţie. 

CAPITOLUL XXII. 

Vocea din zid. 

Numa, leul, a mârâit zadarnic, mânios şi dezamăgit când a 
alunecat înapoi la pământ în săritura zadarnică pe care a 
făcut-o să-l prindă pe Tarzan. 

S-a încordat pentru a doua săritură după prada pe care o 
simţea scăpându-i din gheare. Dar, în momentul acela, 
nările sale au simţit ceva deosebit în mirosul urmei lăsată 
de prada spre care a aspirat. 

Mirosind terenul pe care Tarzan abia l-a atins, mârâitul lui 
Numa s-a schimbat într-un scâncet uşor: a recunoscut 
mirosul omului care l-a salvat din groapa negrilor. 

Ce gânduri treceau oare prin capul lui masiv? Nimeni nu 
ar fi putut să o spună. 

Acum leul nu mai era stăpânit de nici o urmă de furie; a 
pornit maiestuos spre răsărit, pe lângă zidul oraşului. 

La marginea de răsărit a oraşului, a luat-o spre sud, 
continuându-şi drumul pe lângă zidul acesta, de partea 
căruia se aflau grajdurile şi coteţele în care erau îngrăşate 
animalele ierbivore pentru hrana leilor domesticiţi din oraş. 

Leii din pădurea învecinată se hrăneau cu aceeaşi 
imparţialitate şi cu carnea ierbivorelor şi cu cea de om. Ca 
şi Numa din groapă, făceau ieşiri ocazionale până dincolo 
de deşert, în valea fertilă a Wamabilor. 

Dar de obicei se hrăneau din cirezile oraşului nebunilor. 
Uneori, chiar supuşii mai lipsiţi de noroc din acest oraş 
cădeau pradă leilor înfometați. 

Numa, pe care Tarzan l-a eliberat din groapă, făcea, din 
anumite puncte de vedere, excepţii de la regula generală 
după care se orientau semenii săi din junglă. 

Aceasta se datora faptului că el a fost prins, încă de când 
era doar un pui şi dus în oraş, unde a fost păstrat pentru 


perpetuarea speciei, evadând când aproape avea doi ani. 

Nebunii din oraş au încercat să-l înveţe că nu trebuie să 
mănânce carne de om şi au reuşit până la un punct; Numa 
nu ar fi atacat oameni, decât în furiile cele mai mari, sau 
numai când ar fi fost împins de o foame cumplită, cum s-a 
întâmplat atunci când a căzut în groapa-capcană. 

Grajdurile animalelor maniacilor din oraş erau apărate de 
un zid exterior format din stâlpi înfipţi în pământ, unul 
lângă altul, legaţi între ei, cu bucăţi groase de lemn. 

Din loc în loc, în acest gard atât de solid erau porţi şi 
portiţe prin care ieşeau vitele în timpul zilei la păşunat. De 
acest moment profitau şi leii pentru a se hrăni, deoarece 
foarte rar se întâmpla să intre vreunul noaptea prin 
grajduri. 

Numa, însă, când a simţit mirosul binefăcătorului său, a 
fost din nou cuprins de dorinţa de a intra în cetate. Împins 
de această idee, s-a furişat încet pe lângă partea din 
exteriorul gardului încercând cu laba fiecare poartă şi 
portiţă, până când a găsit una care nu părea a fi bine 
închisă. 

Aplecându-şi capul lui mare şi puternic, a început să 
împingă poarta cu toată greutatea corpului său enorm şi 
forţa de care erau capabili muşchii săi neântrecuţi; de fapt, 
nu a făcut decât o singură forţare a porţii, una extrem de 
puternică. lar după aceea a intrat în grajd. 

Aici era o turmă de capre care, simțind prezenţa 
carnivorului, au început să se agite fugind dintr-o parte în 
alta, lipindu-se de zid. Atunci Numa s-a îndreptat spre uşa 
din zidul cetăţii, pe unde obişnuia să intre păstorul în ţarc. 

Pentru a ajunge la portiţa aceea, trebuia să treacă exact 
prin turma care s-a îngrămădit speriată la zid. De aceea, 
ropotul de copite al caprelor s-a auzit încă o dată, ele fugind 
în partea cealaltă, iar Numa a venit numaidecât la portiţă. 

Evenimentul care a urmat lăsa impresia că a fost planificat 
cu iscusinţă; uşa s-a deschis ivindu-se capul păstorului. 


Imediat după aceea, dintr-o parte s-a ridicat o labă cu care 
a dat o lovitură atât de puternică, încât aproape a despărţit 
capul de trup; păstorul a murit aproape în clipa în care a 
intrat cu capul pe poartă. După aceea Numa a trecut 
dincolo de zidul cetăţii, pe străzile slab luminate. 

Primul gând al lui Smith-Oldwick a fost să împuşte omul în 
tunică galbenă care l-a oprit din drum, iar după aceea să 
fugă din vale pe strada ce ducea spre porţile oraşului. 

Dacă dorea să facă aceasta, era pentru că a fi oprit din 
drum de un locuitor al acelui oraş era acelaşi lucru cu 
reintrarea în prizonierat. Mai ales că nici un locuitor al 
acestui oraş bizar nu putea să recunoască în el decât un 
străin. 

Ar fi fost simplu să-l împuşte, trăgând direct din buzunarul 
în care avea revolverul pregătit, fără a mai pierde vremea 
să îl scoată de acolo. 

Pentru realizarea acestui gând fulgerător, a dus mâna la 
buzunarul bluzei. Dar a simţit puterea unei mâini de fier la 
încheietura mâinii sale, şoptindu-i-se în limbajul cunoscut: 

— Stai, locotenente! Sunt eu, Iarzan! 

Senzaţia de fericire simțită în secunda aceea, după atâta 
încordare nervoasă, l-a slăbit atât de mult, încât a fost 
nevoit să se prindă de braţul lui Tarzan pentru a evita 
căderea, iar când şi-a regăsit vocea, nu a putut să rostească 
mai mult decât: 

— Tu? Tu? Am crezut că eşti mort! 

— Nu încă, a răspuns Tarzan. Văd că nici tu nu ai intrat pe 
drumul acesta. Dar cu fata ce s-a întâmplat? 

— Nu am mai văzut-o de când ne-au adus aici, a zis 
englezul. Am fost duşi amândoi într-o clădire din faţa pieţei 
unde ne-au separat. Pe ea nu am mai văzut-o de atunci. 

— Tu cum ai scăpat? a întrebat Tarzan, plin de curiozitate. 

— Deşi am fost înconjurat de lei, am reuşit să fug, 
deoarece aceştia nu prea mi-au acordat mare atenţie. Apoi, 
după ce am ieşit de acolo, a trebuit să înfrunt un individ şi 
apoi am fost ascuns de o femeie într-o crăpătură a zidului. 


Mai târziu, a continuat englezul să povesteacă aventura 
prin care a trecut, nebuna m-a trădat unui alt ticălos care 
venise la ea, dar am înţeles repede mişcarea şi am fugit la 
timp, ieşind sus pe acoperiş, unde am stat destul de mult 
timp până am găsit momentul să cobor în linişte fără să risc 
să fiu observat. Asta este tot ce ştiu şi nu am nici cea mai 
mică idee unde ar putea fi Bertha. 

— Unde te duceai acum? a întrebat Tarzan. Smith-Oldwick 
a ezitat o clipă până să îi răspundă. 

— Nereuşind să fac nimic singur aici, intenţionam să ajung 
la armata engleză de unde să aduc ajutoare. 

— Nu ai fi putut s-o faci, a replicat Tarzan, deoarece, chiar 
dacă ai fi izbutit să treci teafâr pădurea, nu se putea să 
străbaţi pustiul fără hrană şi fără apă. 

— Atunci ce se poate face? a întrebat descurajat englezul. 

— Să vedem dacă putem să o găsim pe fată, a răspuns 
Tarzan. 

După aceea, ca şi cum ar fi uitat complet că şi englezul se 
află acolo, a început să argumenteze ca să se convingă pe el 
însuşi: 

— Chiar dacă este nemţoiacă şi mai presus şi spioană, mai 
întâi de toate este femeie şi nu pot să o las aici. 

— Dar cum vei proceda să o găseşti? a întrebat aviatorul. 

— Am fost în stare să nu-i pierd urma până aici şi nu mă 
înşel dacă susţin că o voi putea urmări în continuare. 

— Eu nu te voi putea însoţi în hainele acestea. Ar fi ca şi 
cum amândoi ne-am expune direct primejdiei, a murmurat 
cu regret, Smith-Oldwick. 

— Atunci să îţi găsim şi ţie haine ca ale mele, a propus 
Tarzan, ca şi cum acesta ar fi fost unul dintre cele mai 
simple lucruri. 

— Cum? a întrebat englezul. 

— Vrei să ştii? Mergi pe acoperişul casei de lângă zid, pe 
unde am intrat eu şi întreabă-l pe mortul de acolo de unde 
am eu aceste haine. 

Smith-Oldwick l-a privit fix pe cel din faţa lui. 


— Am găsit, a zis el. Eu ştiu unde se găseşte un individ 
care nu mai are nevoie de haine. Dacă putem să urcăm 
înapoi pe acoperiş, cred că îl voi găsi cu uşurinţă şi să îi iau 
hainele fără ca acesta să opună rezistenţă. Nu mai este 
nimeni acolo, doar o fată şi un tânăr pe care îl putem 
surprinde şi învinge cu uşurinţă. 

— De unde ştii? 

— Cum să nu ştiu? Ţi-am spus că am fost nevoit să înfrunt 
un bărbat pe care l-am ucis destul de simplu, a răspuns 
încântat ofiţerul. 

— Aha! Am înţeles, a exclamat Tarzan. Eu cred că este un 
mijloc mult mai indicat decât să ne încurcăm cu unul dintre 
aceştia de pe stradă, unde am putea fi întrerupţi în orice 
moment. 

— Bine, dar cum ajungem acolo pe acoperiş? 

— "Tot aşa cum ai reuşit şi să cobori. Acoperişul acesta nu 
este înalt, iar la capătul fiecărei coloane există o margine 
îngustă care poate servi ca sprijin. Am observat aceasta în 
timp ce coborai de acolo. Alte clădiri nu ar fi fost atât de 
uşor de urcat. 

Smith-Oldwick a privit în sus spre streaşină acoperişului 
remarcând: 

— Nu este prea înalt, dar mă tem că nu voi putea să urc 
până acolo. Am să încerc, însă mă simt foarte slăbit 
deoarece am fost destul de rău sfâşiat de un leu. Pe lângă 
acest fapt nu am mâncat nimic de ieri dimineaţă. 

Tarzan a rămas un timp pe gânduri, apoi a hotărât: 

— Trebuie să mergi cu mine. Nu pot să te las aici. Singura 
soluţie de scăpare o ai prin mine, iar eu nu pot să plec până 
nu 0 găsesc pe fată. 

— Şi eu vreau să merg cu tine, a răspuns ofiţerul. Nu prea 
prezint o mare garanţie, dar oricum, doi oameni înseamnă 
mai mult decât unul singur. 

— Foarte bine. Atunci să mergem. Haide, atunci! a spus 
Tarzan. 


Ofiţerul, fără să băânuiască intenţiile camaradului său, s-a 
simţit brusc prins de mijloc şi aruncat pe umărul lui. 

— 'Ţine-te bine! a şoptit el. 

Imediat a început, cu o energie uimitoare, să urce ca o 
maimuţă până sus pe acoperiş. 

Atât de repede şi de uşor a fost efectuată mişcarea, încât 
englezul nici nu a avut timp să-şi dea seama bine de ceea ce 
s-a întâmplat, când Tarzan l-a depus în deplină siguranţă pe 
acoprişul de pe care s-a străduit nu cu mult timp în urmă să 
coboare. 

— Gata! a zis Tarzan. Acum condu-mă la locul unde mi-ai 
promis. 

Smith-Oldwick nu a întâmpinat greutăţi în descoperirea 
deschizăturii exacte din acoperişul, prin care a ieşit el. A 
ridicat capacul, Tarzan s-a aplecat cu capul în jos, mirosind 
şi ascultând. 

— Haide, a zis el după un moment de cercetare. 

A coborât jos în coridor, urmat de englez şi amândoi au 
înaintat prin întuneric spre uşa din zidul din spatele 
crăpăturii în zid în care englezul a fost ascuns de fată. 

Au găsit uşa deschisă, iar când au îndepărtat-o, Tarzan a 
văzut o rază de lumină pătrunzând prin draperiile care 
separau salonul nebunei de crăpătura aceea. 

Privind cu un ochi prin deschizătură, a văzut-o pe nebună 
şezând împreună cu un bărbat mai tânăr, faţă în faţă, la o 
masă pe care erau aşezate mai multe feluri de mâncare. 

Amândoi erau serviţi de un negru uriaş pe care Tarzan îl 
privea cu mare atenţie. 

Familiarizat cum era cu particularităţile unui mare număr 
de triburi africane ce locuiau pe o întindere considerabilă 
din continentul negru, lammangani considera că putea să 
spună cu precizie din ce parte a Africii era acest rob şi de 
asemenea, ce dialect foloseau ei în ţinuturile lor. 

Evident că s-ar fi putut întâmpla ca acest negru să fi fost 
prins din copilărie şi din cauza lipsei întrebuinţării limbii 


sale natale în timpul unui lung şir de ani, să o fi uitat cu 
desăvârşire. 

Nu este mai puţin adevărat nici faptul că, în toată viaţa sa, 
Tarzan a constatat că întâmplarea a avut rolul ei important. 

De aceea, Tărzan a aşteptat cu răbdare până când negrul 
s-a aplecat deasupra măsuţei care se afla lângă nişa unde 
stăteau ascunşi cei doi. 

Din poziţia aceea, negrul a auzit o voce din zid, şoptindu-i 
în limba propriului popor: 

— Dacă vrei să te întorci cât mai curând în ţara Wamabilor 
nu spune nimic şi fă aşa cum îţi voi spune eu! 

Negrul a privit speriat spre draperiile de lângă el. 

Tarzan a remarcat cum acesta a fost scuturat ca de un 
curent electric şi în primul moment s-a temut ca nu cumva, 
stăpânit de groază, negrul să trădeze prezenţa lui acolo. 

— Nu te speria, a continuat el. Suntem prietenii tăi. 

În sfârşit, negrul a vorbit tot în şoaptă, dar atât de încet, 
încât Tarzan abia a putut să perceapă mesajul: 

— Ce poate să facă bietul Otobu pentru zeul care vorbeşte 
cu el prin ziduri de piatră? 

— Uite cum este, a răspuns Tarzan încurajat. Suntem doi 
oameni şi vom apărea în această odaie. Ajută-ne să-i 
împiedicăm pe femeia aceea şi bărbatul de lângă ea să ne 
scape, pentru a nu putea să alerge să-i alarmeze pe alţii 
pentru ajutor. 

— Voi făcea asta, a răspuns negrul mai puţin emoţionat. De 
strigătele lor să nu vă fie teamă, pentru că prin aceste 
ziduri sunetul nu poată să pătrundă şi chiar dacă s-ar auzi 
până afară, tot nu s-ar întâmpla nimic, deoarece satul lor 
este plin de strigăte. Nimeni nu le va da atenţie. Eu voi face 
tot ce îmi spuneţi. 

Tarzan l-a văzut apropiindu-se şi punând mâncarea pe 
masa celor pe care îi servea. 

După aceea s-a aşezat în spatele bărbatului, ridicându-şi 
privirile spre locul din perete de unde a venit vocea ca şi 
cum ar fi dorit să spună: 


— Stăpâne, eu sunt pregătit! 

Fără să mai întârzie, Tarzan a dat la o parte draperiile şi a 
păşit în odaie. 

În clipa aceea, tânărul s-a ridicat de la masă, dar a fost 
imediat smucit de la spate de negrul care i-a servit. 

Nebuna, a cărei spate era întors spre Tarzan şi colegul 
său, nu a avut cum să observe de la început sosirea lor; dar 
a văzut atacul robului asupra iubitului ei şi scoțând un 
strigăt puternic a sărit în ajutorul lui. Tarzan însă, s-a 
repezit la ea apucând-o de braţ şi oprind-o mai înainte ca ea 
să se poată amesteca în acţiunea lui Otobu. 

La început, când şi-a întors privirea pentru prima dată 
spre Tarzan, figura ei a reflectat o ură aprigă, dar, aproape 
instantaneu, expresia feţei i s-a schimbat într-un zâmbet 
languros. 

A început să îl pipăie uşor pe noul sosit, dar în acelaşi 
moment l-a remarcat şi pe Smith-Oldwick. Pe figura ei nu a 
apărut nici cea mai mică urmă de uimire sau furie. 

Cu siguranţă că sărmana nebună nu cunoştea decât două 
stări, trecând de la una la alta exagerat de repede. 

— Fii atent la ea până îl dezarmez eu pe ăsta, a zis Tarzan 
englezului. 

Apoi, trecând lângă nebunul pe care Otobu îl ţinea de frâu, 
Tarzan îl lipsi de sabie. 

— Spune-le, dacă cumva ştii limba lor, că nu le vom face 
nici un rău, dacă ei ne lasă să plecăm nestânjeniţi. 

Negrul îl privea pe Tarzan cu ochii dilataţi şi nu putea să 
priceapă cum este posibil să apară un zeu într-o formă atât 
de materială, cu vocea unui Buana alb şi îmbrăcat în 
uniforma unui războinic din acest oraş din care era absolut 
sigur că nu făcea parte. 

Totuşi, având încredere în vocea care i-a oferit libertatea, 
a urmat indicaţiile lui Tarzan. 

— Vor să ştie ce doreşti, a zis Otobu, după ce a vorbit puţin 
cu fata şi cu iubitul ei. 


— Spune-le că mai întâi vrem mâncare, iar după aceea, 
vom lua ceva care ştim că se găseşte în această încăpere. 
Otobu, ia de acolo, de lângă zid, sulița acestui om; iar tu, 
locotenente, ia sabia. 

Apoi, s-a adresat din nou lui Otobu: 

— Eu îl voi păzi până vei merge să iei ceea ce se află sub 
fotoliul de acolo de lângă perete. 

Otobu, disciplinat să asculte, a făcut întocmai cum i s-a 
impus, urmat atât de privirile fetei, cât şi de ale amicului ei. 

Când acesta a ridicat pătura de pe fotoliu şi a scos 
cadavrul omului ucis de Smith-Oldwick, tânărul nebun a 
scos un strigăt puternic şi a încercat să alerge spre corpul 
acela inert. 

Tarzan a reuşit să îl împiedice, apucându-l puternic de 
braţ. Atunci, nebunul a sărit asupra lui cu dinţii şi cu 
unghiile. 

A fost destul de dificil până a reuşit să îi înmoaie forţele... 
iar în timpul acesta, Otobu încerca să dezbrace cadavrul. 

Tarzan a încercat să afle de ce s-a emoţionat nebunul. 

— Pot să spun eu, Buana, a răspuns Otobu. Mortul este 
tatăl lui. 

— Dar fetei ce îi tot spune? 

— O întreabă dacă ştia ceva despre cadavrul tatălui. Ea îl 
asigură că nu a ştiut nimic până acum. 

Tarzan a repetat englezului dialogul şi acesta a spus 
zâmbind: 

— Dacă ar fi văzut-o el cum înlătura orice urmă a crimei şi 
cum aranja păturile de pe fotoliu să nu se mai vadă corpul 
după ce am ajutat-o să îl ducă până acolo, nu ar mai avea 
nici o îndoială dacă ea ştie ceva sau nu. 

Vezi covorul de acolo de pe banca din colţ? Este aranjat de 
mâinile ei astfel încât să nu se vadă urme de sânge pe el... 
într-un fel, nu sunt tocmai atât de nebuni după cum par a fi. 

Negrul a dezbrăcat corpul inert, iar Smith-Oldwick a 
început să îmbrace hainele mortului cât putea mai repede. 


— Acum, a zis Tarzan, să mâncăm şi noi ceva. Nu se pot 
face lucruri mari cu stomacul gol. 

În timp ce mâncau, Tarzan a încercat să lege o convorbire 
cu cei doi maniaci, prin intermediul lui Otobu. 

A aflat în felul acesta că se află în palatul mortului de lângă 
ei. Acesta avea o slujbă înaltă de stat, aparţinând unei clase 
dominante, dar nu erau membri ai curţii regale. 

Când Tarzan l-a întrebat despre Bertha Kircher, tânărul a 
răspuns că a fost dusă la palatul regelui; când a fost 
întrebat care a fost motivul, a răspuns: 

— Pentru rege, desigur. 

În tot timpul convorbirii, atât bărbatul, cât şi fata păreau 
destul de raţionali, punând chiar câteva întrebări despre 
originea ţării de unde proveneau musafirii lor nepoftiţi. 

De asemenea erau foarte surprinşi când aflau că dincolo 
de oraşul lor este un pustiu fără apă, pustiul fiind limitat pe 
o întindere relativ mică faţă de restul globului pământesc. 

Când Otobu l-a întrebat pe nebun, în urma propunerii lui 
Tarzan, dacă cunoştea interiorul palatului regal, aceala a 
răspuns afirmativ, adăugând că este bun prieten cu prinţul 
Metac, unul din fii regelui, că vizitează adeseori palatul, 
după cum şi Metac vine de multe ori în palatul tatălui său. 

În timpul mesei, Tarzan se străduia să alcătuiască un plan 
prin care să se poată folosi de ceea ce ştia acest tânăr 
pentru a intra în palatul regal; dar nu a putut să ajungă la 
nimic consistent care s-a fi putut îndeplini mai uşor. 

În acelaşi timp, gândurile sale au fost întrerupte de 
ciocănituri puternice în uşa încăperii. 

Timp de câteva secunde, niciunul nu a vorbit, dar după 
aceea nebunul a ridicat vocea, începând să strige ceva celor 
din exteriorul încăperii. 

Imediat, Otobu a sărit în spatele lui încercând să îi înăbuşe 
cuvintele, punându-i mâna pe gură. 

— Ce spune? a întrebat Tarzan. 

— Le spune celorlalţi să spargă uşa şi să-l elibereze, căci 
doi străini care au intrat aici şi i-au făcut pe amândoi 


prizonieri. 

— Spune-i repede, a zis Tarzan, că, dacă nu încetează, îl 
ucid. 

Otobu a făcut după cum i s-a spus, iar nebunul a încetat să 
mai strige, dar se strâmba întruna, fără să scoată nici un 
sunet. 

Tarzan a străbătut salonul şi a intrat în odaia din faţă 
pentru a vedea efectul asaltului. 

Smith-Oldwick l-a urmat câţiva paşi, lăsându-l pe Otobu să 
păzească prizonierii. 

Tarzan a văzut numaidecât că uşa nu va rezista multă 
vreme loviturilor puternice ce le dădeau cei de afară. 

— Aş fi dorit să mă folosesc de individul acesta, i-a zis el lui 
Smith-Oldwick, dar mă tem că va trebui să ieşim de aici tot 
pe unde am venit. Nu putem face nimic, dacă aşteptăm să 
ne luptăm cu aceştia, după ce vor intra în cameră. 

După zgomotul pe care îl fac, trebuie să fie cel puţin vreo 
zece-doisprezece. Haide, a zis el, treci înainte şi te vom 
urma. 

Dar când s-au înapoiat în salon, priveliştea care le-a 
întâmpinat privirile a fost cu totul alta decât cea căreia i-au 
întors spatele cu câteva momente înainte. 

Negrul zăcea întins pe podea, după toate aparențele lipsit 
de viaţă, iar cei doi prizonieri ai lor dispăruseră cu 
desăvârşire. 

CAPITOLUL XXIII. 

Fuga din ţara nebunilor. 

În timp ce Metak o ducea pe Bertha spre marginea 
bazinului, ea nu avea cum să îşi închipuie nimic despre 
intenţiile lui. 

A ghicit adevărul, cu toată grozăvia lui, îndată ce l-a văzut 
că se apropie de bazin fără a încetini din alergarea sa. 

În momentul când nebunul a sărit în apă cu capul în jos, 
fata a închis ochii repetând în gând o rugăciune scurtă, în 
convingerea că el nu a sărit în apă cu alt scop decât cu 
acela de a se îneca amândoi. 


În ciuda acetui fapt, atât de puternică este prima lege a 
naturii, instinctul conservării speciei, încât chiar în faţa 
morţii sigure, fapt de care era mai mult decât convinsă, 
totuşi s-a menţinut cu tenacitate în viaţă. 

Astfel, tot zbătându-se să se elibereze de braţele puternice 
ale nebunului, şi-a reţinut răsuflarea, încercând să întârzie 
în felul acesta momentul când apa i-a năvălit în plămâni. A 
rămas stăpână pe situaţie, cu toate emoţiile prin care a 
trecut în ultimul timp. 

Prinţul a înotat spre capătul bazinului după care s-a ridicat 
la suprafaţă. Fata, simțind că este din nou cu capul la 
suprafaţa apei, a deshis ochii şi a văzut că se află într-un 
coridor slab luminat prin deschizături zăbrelite în tavan: un 
coridor cu multe cotituri, plin cu apă de la un perete la 
altul. 

Acum el înota cu mişcări uşoare şi puternice în lungul 
acestui canal, ţinând în acelaşi timp şi obrazul ei la 
suprafaţa apei. A înotat în felul acest vreo zece minute fără 
să se oprească, când fata l-a auzit vorbind. 

Bertha însă, nu înţelegea nimic din cuvintele care îi erau 
adresate; el a realizat aceasta şi a schimbat într-un fel 
modul în care o ţinea, astfel încât mâna să ajungă la nasul şi 
gura ei. 

Fata a avut o idee vagă despre ceea ce dorea el să îi 
transmită, aşa că a făcut cum a crezut că este mai bine 
inhalând în plămâni o cantitate cât mai mare de aer. În 
aceeaşi clipă, nebunul s-a scufundat din nou, trăgând-o şi 
pe ea după el, apoi a înotat din nou vreo opt-zece metri pe 
sub apă. 

Cum au ieşit din nou la suprafaţă, Bertha a observat că se 
afla într-un lac mare, artificial, şi că deasupra lor străluceau 
stelele. 

De asemenea, de o parte şi de alta a lacului, se înălţau 
clădirile înalte cu cupole şi turle al căror contur se vedea pe 
fondul albastru al cerului luminat de stele. 


Metac a înotat spre partea de nord a lacului, unde, cu 
ajutorul unei scări aflate acolo, au ieşit la mal. Era destulă 
lume în jur, prin piaţă, dar nimeni nu a dat vreo atenţie 
acestor două fiinţe ude până la piele. 

În timp ce prinţul nebun traversa drumul cu paşi repezi, 
Bertha Kircher mergea alături de el, închipuindu-şi 
intenţiile lui faţă de ea. 

Vedea că nu este nici un mijloc de scăpare, aşa că mergea 
înainte, docilă, sperând, împotriva tuturor aşteptărilor, că 
se va ivi vreo ocazie prielnică de a îşi recăpăta libertatea şi 
viaţa. 

Metac a condus-o spre o clădire în care, după ce au intrat, 
ea a recunoscut imediat că este aceeaşi clădire în care a 
fost condusă împreună cu locotenentul Smith-Oldwick, 
prima dată când au fost aduşi în cetate. 

Acum nu se mai afla nimeni în spatele mesei mari, dar în 
cameră erau vreo doisprezece războinici în uniforma acelui 
palat: tunica albă cu un leu roşu în spate şi în faţă. 

Când Metac a intrat acolo, oamenii l-au recunoscut şi s-au 
ridicat în picioare. Apoi, răspunzând la o întrebare a lui au 
indicat cu mâna o uşă mare, boltită, din capătul camerei. 

Metac a condus fata în direcţia aceea dar, după un 
moment, ca şi cum ar fi fost cuprins de o bănuială 
neaşteptată, i s-a ivit în ochi o privire vicleană şi întorcându- 
se spre soldaţi, a dat un ordin în urma căruia toţi au ieşit 
din încăpere pe uşa aceea împreună cu el şi fata, apoi 
urcând pe o scară care începea undeva mai încolo de uşă. 

Scara, împreună cu coridorul de sus erau luminate de 
câteva sfeşnice care ajutau să se vadă o serie de uşi în 
peretele din faţă. Soldaţii l-au condus pe prinţ în faţa uneia 
dintre aceste uşi. 

Bertha Kircher i-a văzut bătând în uşă şi o voce, care abia 
se auzea, a răspuns la semnalul lor. 

Efectul pe care l-a avut vocea asupra oamenilor din jurul 
ei a fost ca al unui curent electric. 


Au fost cuprinşi instantaneu de o mare agitaţie şi ca 
răspuns la ordinele prinţului au început să izbească cu 
putere în uşă şi să se arunce cu umerii în ea încercând, 
alternativ, să cioplească cu săbiile unde se afla zăvorul uşii. 

Fata privea încremenită, întrebându-se care ar fi putut să 
fie motivul acestei porniri agitate a paznicilor ei. 

A observat uşa care se deschidea câte puţin la fiecare 
asalt, dar ceea ce nu a văzut, a fost tocmai imaginea celor 
doi, singurii din lume care ar fi putut să o salveze şi care, cu 
o clipă înainte ca uşa să cadă sfărâmată, s-au strecurat 
după draperiile salonului în crăpătura din zid, dispărând în 
coridorul întunecos din spatele acesteia. 

După ce au spart uşa, soldaţii au intrat în apartament, 
urmaţi fiind de prinţul Metac. O furie nebună l-a cuprins 
imediat ce a constatat că încăperile sunt goale. 

Nu existau decât cadavrul proprietarului palatului şi 
corpul nemişcat al robului negru, Otobu; aceştia zăceau 
întinşi pe podeaua salonului. 

Prinţul a alergat la toate ferestrele privind afară, dar 
pentru că imaginea din apartament ducea în grădina 
împrejmuită a leilor, de unde prinţul era sigur că nu aveau 
cale de ieşire, nedumerirea lui a crescut şi mai mult. 

A cercetat după aceea încăperea din faţa salonului, dar, 
pentru că nu a descoperit crăpătura din zid care se afla 
după draperii, nu a putut să găsească nici un indiciu despre 
persoanele care, după cum credea el, au ocupat interiorul 
camerei cu câteva momente înainte. 

Prinţul, cu nestatornicia nebuniei, a obosit în curând să 
cerceteze şi întorcându-se către soldaţii care i-au 
întovărăşit până acum, le-a făcut semn să plece. 

Aceştia au părăsit apartamentul, iar Metac şi-a întors 
atenţia spre fată; s-a apropiat de ea cu faţa deformată de 
un rânjet scârbos, toate elementele figurii contractându-se 
de trăsături spasmodice. 

Fata, care stătea în picioare la intrarea în salon a păşit în 
spate, îngrozită. Apoi, pas cu pas, a continuat să se retragă, 


în timp ce nebunul, aplecat de mijloc, păşea într-un mod 
straniu spre ea, cu ghearele pregătite, anticipând 
momentul când va sări asupra ei. 

Fata a trecut peste corpul negrului şi a simţit că atinge cu 
piciorul din dreapta un obstacol. Privind în jos a văzut sulița 
cu care Otobu a încercat să îi păzească pe cei doi nebuni. 

Cu o mişcare fulgerătoare, fata s-a aplecat şi a smucit de 
jos arma, îndreptând-o cu vârful spre pieptul nebunului. 

Efectul pe care l-a avut această mişcare asupra prinţului a 
fost electric. 

A renunţat la poziţia stupidă de până atunci şi izbucnind 
într-un hohot de râs prelug şi zguduitor, a tras sabia şi a 
început să danseze dintr-o parte în alta, în faţa fetei. 

Cu toate acestea, în orice direcţie se îndrepta, găsea vârful 
suliţei îndreptat spre pieptul lui. 

Fata a observat că în accentul strigătelor acestui disperat 
se producea treptat o schimbare reflectată în schimbarea 
expresiei de pe figura lui dezgustătoare. 

Râsul lui isteric se transforma treptat în răcnete de furie, 
în timp ce zâmbetul lui prostesc era înlocuit de un rânjet 
fioros care descoperea un rând de colţi lungi şi ascuţiţi. 

Făcea mişcări fantastice: când alerga spre vârful suliţei, de 
unde făcea o săritură înapoi, când făcea paşi repezi la 
dreapta şi la stânga, încercând să treacă pe după vârful 
armei din faţa lui. 

În tot acest timp izbea în suliță cu sabia atât de violent, 
încât fetei îi era deosebit de dificil să se menţină în gardă. 

A fost nevoită să-şi facă loc, retrăgându-se cu un pas, până 
a ajuns să stea exact lângă fotoliul din salon. 

Atunci, Metac, cu o mişcare neânchipuit de rapidă, s-a 
aplecat şi luând de jos un scăunel, l-a aruncat din toată 
puterea în capul fetei. 

Fata a ridicat sulița să se apere, dar mişcarea ei fu lipsită 
de succes, deoarece forţa izbiturii monstrului din faţa ei a 
trântit-o pe spate, peste fotoliu; instantaneu, Matec a 
năvălit asupra ei. 


Tarzan şi Smith-Oldwick nu au rămas să vadă în ce direcţie 
au mers celelalte două persoane care au fost cu ei în 
cameră. 

Atâta timp cât nu mai erau acolo, amicilor noştri le era 
indiferent dacă nu se mai întorceau acolo. 

Singura dorinţă care îl stăpânea cum pe Tarzan era să 
ajungă din nou şi cât mai repede în stradă unde, aşa cum 
erau ei îmbrăcaţi, spera că vor avea destulă putere să-şi 
continue în deplină siguranţă cercetările în privinţa fetei, 
chiar în palatul regal. 

Englezul mergea pe coridor înaintea lui Tarzan, iar, când 
au ajuns la scara de la capătul lui, s-a urcat până la tavan ca 
să ridice capacul deschizăturii. 

S-a străduit un moment-două. Apoi s-a întors spre Tarzan 
zicând: 

— Am pus noi capacul la loc când am intrat aici? Eu nu îmi 
amintesc să o fi făcut. 

— L-am lăsat deschis, a răspuns Tarzan. 

— Aşa am crezut şi eu, dar acum este închis. Nu pot să îl 
mişc din loc. Poate vei reuşi tu. 

Forţa uriaşă nu i-a folosit lui Tarzan decât să rupă treapta 
pe care şi-a pus piciorul să se sprijine, fiind aproape să 
cadă. S-a odihnit un moment înainte de a face o nouă 
încercare. 

Cum stătea însă cu capul aproape de capacul 
deschizăturii, a auzit vocile mai multor persoane de pe 
acoperiş. 

A coborât de pe scară şi i-a comunicat englezului ce a 
auzit. 

— Mai bine să căutăm altă ieşire. 

Au pornit amândoi spre salonul de unde au venit. 

Tarzan era acum în fată şi deschizând uşa din crăpătura 
zidului a tresărit puternic. În momentul când a auzit vocea 
femeii care spunea cu un ton îngrozit: 

— Oh, Doamne, ai milă! 


Vocea venea de lângă draperii. Acum nu mai avea timp de 
cercetări prudente. Tarzan nu a avut nici măcar atâta 
răbdare să înlăture normal draperiile. 

Dintr-o singură mişcare a mâinii sale puternice, le-a 
smucit cu totul din loc şi a sărit din zid, exact în mijlocul 
salonului. 

La zgomotul provocat de intrarea subită, nebunul a ridicat 
privirile şi văzând la început numai un om în uniforma 
soldaţilor tatălui său, i-a strigat imediat un ordin. 

La a doua privire a observat, însă, figura noului sosit. 

A sărit în picioare de pe corpul victimei sale şi uitând de 
sabia lăsată jos, lângă fotoliu, în momentul când s-a năpustit 
asupra fetei, s-a repezit şi a încercat să-şi încolăcească 
adeversarul cu mâinile, în intenţia de a-i înfige în beregată 
dinţii ascuţiţi. 

Metac, fiul regelui Herog, nu era deloc o stârpitură. 
Dimpotrivă. Puternic de la natură, forţele i s-au mărit odată 
cu atacul de nebunie acută, în ghearele căruia a căzut. 

Era un adversar de care chiar şi Iarzan s-ar fi temut, mai 
ales că la avantajul pe care i-l dădea nebunia s-a adăugat 
faptul că Tarzan, făcând un pas înapoi, s-a împiedicat de 
cadavrul celui ucis de Oldwick şi a căzut pe spate, cu Metac 
pe pieptul său. 

Cu viteza unei pisici, nebunul a încercat să îşi înfigă colții 
în gâtul lui Tarzan, dar şi acesta, cu o mişcare fulgerătoare, 
s-a răsucit într-o parte. Astfel, dinţii lui Metac nu s-au înfipt 
decât în umăr. 

Se ţinea cu putere, încercând să-şi prindă adversarul de 
gât cu amândouă mâinile; Tarzan a presimţit că va fi învins, 
deoarece a strigat englezului să ia fata cu el şi să găsească 
repede o ieşire de acolo. 

Englezul a privit-o întrebător pe Bertha Kircher care s-a 
ridicat de pe fotoliu, tremurând din toate încheieturile. 

Fata a citit întrebarea din ochii englezului. 

O flacără vie a apărut însă în privirile ei şi stăpânindu-şi 
tremurul corpului, s-a ridicat dreaptă ca o tulpină de brad. 


— Nu se poate! a strigat ea. Dacă el moare aici, voi muri şi 
eu alături de el. Mergi singur, dacă vrei. Tu nu poţi să faci 
nimic aici. Eu... nu pot să plec. 

Tarzan a reuşit în acest timp să se ridice în picioare, dar 
nebunul se ţinea strâns agăţat de el. Fata s-a adresat 
englezului: 

— Revolverul! a strigat el. De ce nu îl împuşti? Ofiţerul a 
scos arma din buzunar şi s-a apropiat de cei doi antagonişti. 
Dar ei au început să se învârtă rapid dintr-o parte în alta. În 
felul acesta englezul nu găsea ocazia să tragă, fără riscul de 
a îl nimeri pe Tarzan. 

În acelaşi timp, se învârtea şi Bertha pe lângă ei, înarmată 
cu sabia ascuţită, dar nici ea nu putea să găsească un 
moment prielnic pentru a lovi cu efectul dorit. 

Lupta era îngozitoare. Amândoi adversarii erau când jos 
pe podea, când în picioare. 

În cele din urmă, Tarzan a reuşit să-l prindă pe nebun de 
gât, fapt pe care acesta a încercat tot timpul să îl împiedice. 

Pe măsură ce degetele de oţel ale lui Tarmangani se 
strângeau ca o menghină puternică, ochii nebunului ieşeau 
din orbite, faţa lui devenea lividă şi fălcile i s-au deschis, 
dând drumul umărului lui Tarzan. 

Acesta, într-un acces subit de dezgust şi de furie, a ridicat 
corpul prinţului peste capul lui şi apoi, din toată puterea 
braţelor sale, l-a târât pe toată lungimea camerei şi l-a 
aruncat pe fereastră, tocmai în curtea leilor, unde a căzut 
producând un zgomot ciudat. 

Când şi-a întors din nou privirile spre camarazii săi, a 
văzut-o pe fată cu sabia în mână. Faţa ei avea o expresie pe 
pe care Tarzan nu i-a mai văzut-o niciodată până atunci. 

Ochii ei erau larg deschişi şi plini de lacrimi, care nu 
curgeau, pe când buzele ei sensibile tremurau, ca şi cum ea 
ar fi fost pe cale de a ceda unei emoţii stăpânite. 

— Dacă vreţi să ieşim de aici, a zis el, nu avem nici o clipă 
de pierdut. În sfârşit suntem împreună şi nu avem nimic de 


câştigat, dacă mai rămânem aici pe gânduri. Întrebarea 
este cum putem să o facem în deplină siguranţă. 

Perechea pe care am scăpat-o din mână a plecat fără 
îndoială, pe ieşirea de pe acoperiş închizând capacul, astfel 
încât noi nu mai putem ieşi. 

Deci fuga ne este imposibilă pe acolo. Dar, a adăugat el 
adresându-i-se fetei, cum se prezintă lucrurile jos? Tu ai 
venit pe acolo şi trebuie să ştii. 

— Jos, la scară, explica ea, este o cameră plină de oameni 
înarmaţi. Nu cred că putem să trecem pe acolo. 

În momentul acela, Otobu s-a ridicat pe şolduri. 

— Deci tot nu ai murit! a exclamat Tarzan. Spune repede: 
eşti rănit rău? 

Negrul s-a ridicat în picioare, şi-a mişcat braţele şi apoi, s- 
a pipăit la cap. 

— Otobu simte că nu e rănit rău, Buana, a răspuns negrul. 
Numai că are o mare durere la cap. 

— Bun. Vrei să te întorci în ţara Wamabilor? 

— Da, Buana! 

— Condu-ne atunci afară din oraş, pe drumul cel mai sigur. 

— Nu există un drum sigur, a răspuns negrul. Chiar dacă 
vom ajunge la porţi, va trebui să avem acolo o luptă. Din 
clădirea asta pot să vă scot într-o clădire lăturalnică fără 
riscul de a ne observa cineva. 

După aceea va fi cum ne va ajuta întâmplarea! A continuat 
Otobu. Fiind îmbrăcaţi ca nebunii din oraş poate că o să 
trecem pe străzi fără să atragem atenţia. La poartă va fi cu 
totul altfel, deoarece nimeni nu are voie să părăsească 
oraşul noaptea. 

— Foarte bine, a răspuns Tarzan. La drum! 

Otobu i-a scos de acolo pe uşa sfărâmată de soldaţi şi după 
câţiva paşi prin coridor, au intrat cu toţii într-un apartament 
la dreapta. 

L-au traversat şi pe acesta şi au trecut într-o sală lungă şi 
îngustă. Apoi din cameră în cameră şi din coridor în coridor 


coborând un rând de scări, au ajuns, în sfârşit, în faţa unei 
uşi care ieşea exact în stradă, în spatele palatului. 

Doi bărbaţi, o femeie şi un rob negru nu era chiar o 
apariţie stranie pe străzile oraşului pentru a stârni 
curiozitatea cuiva. 

Când au trecut pe lângă luminile unei străzi europenii au 
avut grijă să aleagă momentul când nu erau trecători prin 
apropiere. 

Pe sub arcade, însă, era aproape întuneric şi primejdia de 
a fi descoperiţi era destul de mică. 

Cam trei sferturi din distanţă au străbătut-o fără să 
întâmpine nici o împotrivire, iar la un moment dat au auzit 
în urma lor, din partea centrală, un vuiet mare. 

— Ce înseamnă asta? l-a întrebat Tarzan pe Otobu, 
văzându-l că începe să tremure din toate încheieturile. 

— Stăpâne, a răspuns el, au descoperit ceea ce s-a 
întâmplat în palatul lui Veza, primarul oraşului. Desigur că 
fiul lui şi fata cu care a fugit au chemat soldaţi în ajutor şi 
cred că au descoperit cadavrul primarului. 

— Nu mă miră, a zis larzan. Poate l-au descoperit şi pe 
acela pe care l-am aruncat pe fereastră. 

Bertha Kircher, care înţelegea destul de bine dialectul 
negrului ca să le poată urmări convorbirea, l-a întrebat pe 
Tarzan dacă ştie că omul pe care l-a aruncat pe fereastră 
era fiul regelui. 

Tarzan a început să râdă. 


— Desigur că nu aveam de unde să ştiu, a zis el. Acest fapt 
fireşte, va complica situaţia... bineânţeles, dacă îl vor găsi. 

Deodată, mai presus de zgomotul din urma lor, s-a auzit 
sunetul strident al unei trompete. Otobu a început să 
grăbească pasul. 

— Grăbiţi-vă, stăpâne! a strigat el; este cu mult mai rău 
decât am crezut la început. 

— Şi ce anume? 

— Nu ştiu pentru care motiv fac aceasta, dar au sunat 
alarma pentru armata regală şi pentru leii regelui. Mă tem, 
Buana, că nu vom reuşi să fugim. Nu înţeleg de ce ar suna 
această alarmă pentru noi. 

Era adevărat că Otobu nu avea de unde să ştie, dar Tarzan 
îşi închipuia că ei trebuie să fi găsit cadavrul fiului regelui. 

După un timp, sunetul trompetei s-a auzit din nou, clar şi 
răsunător, în aerul nopţii. 

— Mai cheamă şi alţi lei? a întrebat Tarzan. 

— Acum cheamă papagalii, a răspuns Otobu. 

Au mers după aceea repede şi fără zgomot, câteva minute, 
când atenţia le-a fost atrasă pe neaşteptate de fâlfâitul unor 
aripi de pasăre. 

Privind în sus, au văzut un papagal mare învârtindu-se 
peste capetele lor. 

— Lată şi papagalii, Otobu, a zis Tarzan batjocoritor. Nu 
cumva vor să ne omoare cu papagalii? 

Negrul a gemut prelung de groază, văzând pasărea 
pornind ca o săgeată înaintea lor, în direcţia porţii. 

— Stăpâne! a stigat el. Acum suntem cu adevărat pierduţi. 
Pasărea care ne-a văzut, a zburat spre poartă pentru a 
anunţa corpul de gardă. 

— Haide, Otobu, ce tot vorbeşti? a exclamat Tarzan iritat. 
Ai stat oare atât de mult printre aceşti lunatici încât ai 
înnebunit şi tu? 

— Nu sunt nebun, stăpâne, a răspuns Otobu. Aceste păsări 
teribile sunt ca şi nişte fiinţe omeneşti lipsite de inimă şi 
suflet. Vorbesc limba poporului din acest oraş şi dacă sunt 


în număr suficient, ne-ar putea ataca, chiar ucide. Sunt 
adevăraţi demoni! 

— Mai este mult până la poartă? a întrebat Tarzan. 

— Aproape că am ajuns, a răspuns negrul. leşirea se află 
la cotitura care se vede la dreapta, numai la câţiva paşi. Dar 
pasărea a ajuns înaintea noastră şi i-a anunţat pe gardieni. 

Aprecierile lui Otobu au fost justificate aproape imediat, 
deoarece s-au auzit voci dinspre poartă. 

În acelaşi timp, auzeau în urma lor ţipete şi răcnete de lei: 
dovezi că urmăritorii se apropiau. 

Înainte de a ajunge la cotitură, în stânga lor se ivea o 
străduţă; când au trecut prin dreptul ei, din umbră, a 
apărut un leu mare şi puternic. 

Otobu s-a oprit pe loc lipindu-se de Tarzan. 

— Priveşte, stăpâne, aproape a scâncit negrul, un leu mare 
ca şi cei negri care se află în junglă! 

Tarzan a scos sabia pe care o avea şi a rostit: 

— Înapoi nu mai putem să mergem. Acum, fie lei, fie 
papagali sau oameni, este acelaşi lucru. Înainte! 

Şi zicând aceasta, a pornit fără şovăire spre poartă. 
Adierea de vânt care se simţea pe străzile oraşului venea de 
la Tarzan spre leu. 

Când a ajuns la numai câţiva metri de carnivor, Tarzan, în 
loc să audă răcnetul obişnuit premergător atacului, a auzit 
din gâtul fiarei un scâncet uşor, prelung. 

EI a simţit prin toţi porii săi o uşurare cum de mult nu a 
mai avut prilejul să simtă. 

— Nu vă fie teamă, a zis el. Leul acesta nu ne va face nici 
un rău. Este un vechi prieten de-al meu. 

Numa a înaintat până la Tarzan, apoi a pornit alături de el, 
însoţindu-l. 

Ajungând la cotitura din dreapta, au văzut şi porţile 
oraşului, unde, sub lumina câtorva sfeşnice, se afla un grup 
de cel puţin douăzeci de indivizi, pregătiţi să îi atace în timp 
ce, în partea cealaltă, din spate, se auzeau foarte aproape 


răcnetele leilor, strigătele nebunilor şi ţipetele papagalilor 
care au ajuns să se învârtă peste capetele lor. 

Tarzan i-a oprit pe toţi, apoi s-a adresat aviatorului: 

— Ce muniții mai ai? 

— Şapte cartuşe în revolver şi vreo douăsprezece în 
buzunar, a răspuns englezul. 

— Mă voi arunca asupra lor, a zis Tarzan... Tu, Oldwick, 
stai la stânga mea, căci noi doi vom fi în faţă. Tu, Otobu, stai 
lângă femeie, înţelegi? Lui Numa cred că nu este nevoie să 
îi mai spun ce să facă. 

Într-adevăr, leul şi-a rânjit colții puternici, mârâind cu 
ferocitate spre paznicii porţilor, care păreau acum foarte 
nervoşi în faţa fiarei, de care le era frică mai mult decât de 
orice. 

— După ce pornim, trage un foc. Poate că se vor speria: 
dar după aceea să nu mai tragi, decât atunci când va fi 
nevoie. Gata? Înainte! a preluat Tarzan comanda, pornind 
în viteză spre poartă. 

Aproape în acelaşi moment, Smith-Oldwick a descărcat un 
foc şi unul dintre soldaţii în tunică galbenă a scos un țipăt şi 
s-a prăbuşit la pământ. 

Mai mult de un minut, colegii celui împuşcat au manifestat 
semne de panică, dar unul, care părea să fie comandantul 
lor, a reuşit să îi îmbărbăteze. 

— Acum, a zis Tarzan, cu toţii împreună! 

Cu aceste cuvinte a pornit în fugă spre poartă. În acelaşi 
moment, leul a simţit, probabil, scopul lui Tarmangani şi a 
sărit şi el să atace garda de la poartă. 

Paznicii, încremeniţi din cauza detunăturii armei 
necunoscute, au rupt acum rândurile în faţa asaltului furios 
al fiarei. 

Zadarnic a încercat ofiţerul să îi stăpânească cu o serie de 
comenzi repezi, deoarece, chiar faţă de furia lor nebună, 
soldaţii s-au supus primei legi a naturii, care, accentuată de 
spaima obişnuită în faţa monştrilor cu coama neagră, îi 


făcea să se împrăştie în drepata şi în stânga, încercând să 
se elibereze. 

Numa a cotit la dreapta, izbind cu ghearele lui 
îngozitoare, intrând în grupul mic de oameni îngroziţi, care 
încercau să scape... şi tot atunci Tarzan şi Smith-Oldwick s- 
au încăierat cu ceilalaţi. 

În primul moment, adversarul cel mai puternic a fost 
ofiţerul paznicilor. 

L-a înfruntat pe Tarzan, mânuindu-şi sabia încovoiată cum 
numai un maestru de arme ar fi putut să o facă. În timp ce 
adversarul lui, deşi înarmat la fel, era cât se poate de 
neîndemânatic cu arma străină pe care o avea în mână. 

Smith-Oldwick ar fi vrut să tragă, dar se temea să nu îl 
nimerească pe Tarzan. 

Deodată, aproape că a înlemnit de spaimă, văzând sabia 
zburând din mâna lui Tarzan, care a rămas astfel dezarmat. 

Acesta, cu un țipăt strident de satisfacţie, a ridicat sabia 
pentru lovitura de gratie, care ar fi încheiat cariera de 
pământ a lui Tarzan. 

Spre uimirea amândurora, atât a lui Tarzan cât şi a 
englezului, nebunul s-a înţepenit deodată, arma i-a căzut 
din degetele fără nervi, şi-a dat ochii peste cap şi a făcut 
spume la gură. 

Apoi, străduind-se să respire greu, ca şi cum cineva îl 
strângea de gât, s-a prăbuşit la picioarele lui Tarzan. Acesta 
s-a aplecat, a luat sabia mortului, apoi şi-a întors faţa spre 
Smith-Oldwick, zâmbind. 

— Este un epileptic, a zis englezul. Cred că cei mai mulţi 
dintre ei sunt la fel. În orice caz, văd că boala lor are şi 
punctele ei bune; un om normal te-ar fi ucis. 

Ceilalaţi paznici ai porţii păreau cu totul demoralizaţi de 
pierderea şefului lor. 

S-au îngrămădit de cealalată parte a străzii, în stânga 
porţii, ţipând şi strigând de li se rupeau plămânii şi privind 
în direcţia din care se auzeau zgomotele sosirii ajutoarelor. 


Mai erau şase paznici, care au rămas cu spatele lipit de 
poartă lăsând impresia că sunt răstigniţi acolo, învârtind 
frenetic săbiile care luceau în lumina sfeşnicelor, iar pe 
feţele lor ca pergamentul se putea citi bine atât groaza cât 
şi furia, cu toate strâmbăturile lor de maniaci. 

Numa a urmărit doi războinici pe o srăduţă care mergea 
în paralel cu zidul. Tarzan s-a adresat lui Smith-Oldwick: 

— Acum este momentul să foloseşti revolverul. Îi vom 
ataca pe cei de la poartă. Trebuie să ieşim imediat. 

Îndată ce englezul a început să tragă. Tarzan s-a repezit 
asupra paznicilor, ca şi cum nu ar fi ştiut că nu îşi poate 
măsura puterile cu niciunul dintre ei, în mânuirea săbiei. 

Doi nebuni au căzut la primele focuri ale englezului, apoi 
al treilea glonţ a mers în gol. 

Atunci, cei patru supraviețuitori s-au împărţit în două 
grupe, doi sărind asupra lui larzan, doi asupra englezului. 

Cu intenţia de a ajunge piept la piept cu unul din 
adversari, Tarzan s-a repezit în aşa fel, încât acesta să nu se 
mai poată folosi de sabie. 

Aviatorul l-a ucis pe adversar, cu un glonţ trimis exact în 
piept, dar când a tras şi în celălalt, cocoşul revolverului a 
izbit zadarnic în gol. 

Cartuşele din armă s-au epuizat, iar nebunul a ridicat 
sabia ascuţită ca briciul peste capul englezului. 

Tarzan a ridicat sabia numai odată şi atunci pentru a opri 
lovitura teribilă care îl ameninţa. Apoi şi-a smucit 
adversarul, mai înainte ca acesta să poată sări în spate, 
după ce a dat lovitura. 

Apucându-l de gât şi de picioare, l-a ridicat şi s-a întors 
repede, tocmai când celălalt adversar cu sabia ridicată, s-a 
apropiat să îi dea o lovitură subtilă pe la spate. 

Mişcarea lui Tarzan a fost atât de energică şi atât de 
potrivită, încât aproape că a tăiat în două pieptul 
războinicului din braţele sale, care nu reuşi decât să scoată 
un singur țipăt. 


După aceea Tarzan a azvârlit cadavrul în faţa ultimului său 
adversar, trântindu-l cu putere la pământ. 

Smith-Oldwick, încolţit de aproape şi fără nici un alt mijloc 
de apărare, a fost lipsit de orice speranţă din clipa în care a 
văzut că revolverul lui este gol. 

Dar în ultimul moment, ca un trăsnet viu, a trecut 
fulgerător pe lângă el o coamă neagră, izbind cu ferocitate 
în pieptul adversarului. 

Nebunul s-a prăbuşit la pământ, cu faţa smulsă dintr-o 
singură muşcătură a puternicelor fălci ale leului eliberat de 
Tarzan din groapa negrilor. 

În cele câteva secunde care au trecut în desfăşurarea 
acestor evenimente fulgerătoare, Otobu, ducând-o pe 
Bertha Kircher de mână, a ajuns la poartă şi a deschis-o. 

Atunci, odată cu căderea ultimului gardian dintre cei care 
s-au mai opus, au ieşit cu toţii din curtea nebunilor, trecând 
în întunericul de nepătruns al văii împădurite. 

În acelaşi moment, au apărut vreo opt lei la colţul străzii 
de lângă poartă. Văzându-i, Numa, s-a întors şi a atacat. 

Un singur moment leii din oraş au încercat să se 
împotrivească, dar, mai înainte ca Numa să îi fi ajuns, s-au 
întors şi au fugit în direcţie opusă. 

În acest timp, Tarzan şi camarazii lui înaintau repede prin 
întuneric, spre pădurea de dincolo de grădină. 

— Oare ne vor urmări şi în afară de cetate? a întrebat 
Tarzan. 

— Nu în timpul nopţii, a răspuns negrul. Cinci ani de zile 
am fost rob aici, dar nu am auzit niciodată să se fi întâmplat 
ca oamenii din acest oraş să iasă noaptea. 

Dacă trebuie să meargă undeva în timpul zilei şi nu au 
timp să se înapoieze decât seara, aşteaptă întotdeauna 
până se face ziuă, deoarece se tem să treacă noaptea prin 
pădurea cu lei negri. 

În noaptea asta nu ne vor urmări, a continuat negrul, dar 
mâine o vor face şi ne vor prinde cu siguranţă pe toţi sau pe 
aceia pe care vor mai rămâne, pentru că cel puţin unul 


dintre noi va fi tributul pe care îl vom plăti leilor negri 
pentru că am trecut prin pădurea lor. 

În timp ce traversau grădina, Smith-Oldwick şi-a încărcat 
revolverul. Fata mergea tăcută între Tarzan şi aviator. 

Tarzan, fără să îi atenţioneze, s-a oprit deodată şi s-a 
întors cu faţa spre zidurile cetăţii din care au ieşit. 

Făptura lui puternică, în tunica lui Herog era strident 
conturată în lumina uşoară a stelelor de pe cer. 

L-au văzut ridicând capul, iar de pe buzele sale a auzit 
scâncetul leului când îşi cheamă semenii. Smith-Oldwick a 
simţit că se cutremură, iar Otobu, rostogolindu-şi albul 
ochilor, ca pătruns de groază nespusă, a căzut, tremurând, 
în genunchi. 

Numai fata avea un fior plăcut, dar ciudat în acelaşi timp. 
S-a apropiat de Tarzan şi involuntar i-a atins braţul cu 
umărul ei reuşind cu greu să nu îşi trădeze impulsul firesc. 

Totuşi ştia că, dacă Tarzan ar fi observat mişcarea ei, nu ar 
fi fost absolut deloc încântat. 

De dincolo de poarta rămasă încă deschisă a oraşului 
nebunilor s-a auzit până la ei strigătul unui leu care a 
răspuns chemării. 

Micul grup al fugarilor a rămas acolo unde se afla şi, după 
puţin timp, au văzut ivindu-se statura maiestoasă a unui leu 
negru care a pornit pe cărare spre ei. 

Când i-a ajuns, Tarzan şi-a încleştat o mână în coama lui 
neagră şi au pornit din nou spre pădure. 

În spatele lor se ridica un iad de strigăte oribile, urlete de 
lei amestecate cu ţipetele sparte ale papagalilor şi 
strigătele nebune ale maniacilor. Iar când au intrat în 
întunericul junglei, fata s-a lipit din nou de Tarzan. 

Deşi el nu ştia ce este frica, totuşi remarca groaza care a 
cuprins-o pe fată. 

Mişcat de un impuls subit de bunătate, a prins-o de mână, 
încurajând-o să meargă alături de el. 

Şi-au continuat în acest fel drumul prin întunericul junglei, 
urmându-l cu destulă dificultate spre valea prăpăstioasă pe 


care au venit în cetatea nebunilor. 

Leii din pădure puteau foarte uşor să îi atace dacă nu ar fi 
fost Numa care cu mârâiturile lui puternice să ţină fiarele la 
distanţă. 

De asemenea, de câteva ori au fost nevoiţi să se oprească, 
pentru a se odihni, Smith-Oldwick fiind mereu pe punctul 
de a se prăbuşi. 

Spre dimineaţă, Tarzan s-a simţit nevoit să îl ducă aproape 
pe sus, când au ajuns să urce albia înclinată a văii. 

La un moment dat, Tarzan l-a întrebat pe Otobu: 

— Şi cum se numesc ei între ei, aceşti oameni? 

— Se numesc Haihui, iar cetăţii i se spune Haihuia. 

CAPITOLUL XXIV. 

Vin soldaţii... 

Au reuşit să intre în trecătoare râpoasă, când soarele a 
răsărit, luminând adâncul văii. 

Erau extrem de obosiţi, în afară de Tarzan, dar au realizat 
că trebuie să-şi continue drumul cu orice preţ, până vor 
găsi un loc unde să poată urca dealul prăpăstios al văii până 
la nivelul platoului de sus. 

Tarzan şi Otobu erau convinşi că Haihuii nu-i vor mai 
urmări dincolo de trecătoare. 

Deşi au cercetat cu minuţiozitate fiecare metru pătrat al 
suprafeţei malurilor şi de o parte şi de alta, a sosit amiaza, 
iar ei tot nu au găsit vreun drum de ieşire, nici în dreapta şi 
nici în stânga. 

Erau, într-adevăr, locuri pe unde Tarzan, dacă ar fi fost 
singur, ar fi reuşit să urce până sus, dar nu era nici un loc 
pe unde ceilalţi ar fi putut spera să ajungă până la platoul 
de sus. 

Nu exista nici măcar un loc pe unde Tarzan, puternic şi 
agil cum era, să se fi putut încumeta să îi ducă pe fiecare 
sus, unul câte unul. 

În tot timpul acestei jumătăţi de zi, a trebuit să îl ajute pe 
Smith-Oldwick, sprijinindu-l şi uneori chiar ducându-l pe 


sus; iar acum, spre marea lui întristare, a văzut că fata 
începea şi ea să se clatine. 

A fost sincer marcat de suferinţa prin care a trecut. Ştia 
cât de mult trebuie să-i fi ruinat vitalitatea primejdiile şi 
oboseala ultimelor săptămâni. 

Îi observa curajul cu care ea încerca să se menţină pe 
picioare dar şi cât de des se împiedica şi se clătina, 
înaintând din greu peste pietrişul şi nisipul albiei trecătorii. 
Nu s-a putut, însă, stăpâni să nu îi admire tăria, eforturile 
pe care le făcea ca să poată continua drumul. 

Englezul a trebuit şi el să observe starea în care se afla 
fata, doarece, la un moment dat, s-a oprit brusc şi s-a aşezat 
pe nisip, articulând cu greu: 

— E zadarnic. Nu pot să merg mai departe. Bertha 
slăbeşte din ce în ce mai mult. Va trebui să mergeţi fără 
mine. 

— Nici într-un caz, s-a grăbit fata să îl întrerupă. Ştii bine 
că nu putem s-o facem. Am trecut prin atâtea împreună; iar 
şansele noastre de salvare sunt tot atât de îndepărtate. 

Vom rămâne alături, orice s-ar întâmpla. Asta numai în 
cazul în care, a început ea privindu-l pe Tarzan, tu, care ai 
făcut atâtea pentru noi fără să ai vreo obligaţie, nu vrei să 
îţi continui drumul fără noi. Din partea mea, poţi să o faci 
liniştit. Nu te vom condamna. 

Cred că te-ai convins, a continuat ea, aşa cum şi noi ne-am 
convins, că nu poţi să ne salvezi, deoarece, deşi ai izbutit 
până acum să ne smulgi din ghearele răpitorilor noştri, ştiu 
că nici puterea şi nici rezistenţa pe care o posezi nu vor fi 
suficiente să îl poţi duce în spate nici măcar pe unul dintre 
noi, până dincolo de pustiul acesta. 

Simţind privirile serioase ale fetei, Tarzan a răspuns cu un 
zâmbet care îl caracteriza. 

— Nu eşti moartă, nu? i-a zis el. După cum nu e nici 
locotenentul, nici Otobu şi nici eu. Cineva nu poate fi decât 
ori mort, ori în viaţă; iar, până când nu suntem morţi, 
trebuie să ne gândim cum facem pentru a trăi mai departe. 


Dacă ne oprim aici să ne odihnim, nu înseamnă că trebuie 
să şi murim. Într-adevăr, a continuat Tarzan cu regret, nu 
pot să vă duc pe amândoi în ţinutul Wamabilor, care este cel 
mai apropiat loc unde putem spera să găsim apă şi vânat, 
dar acesta nu este un motiv să ne pierdem speranţa. 

Mai bine sau mai rău, am reuşit, totuşi, să ajungem până 
aici. Să luăm lucrurile aşa cum sunt ele şi să nu devenim 
brusc atât de sceptici. Acum să ne odihnim, pentru că, atât 
tu cât şi locotenentul Smith-Oldwick, aveţi nevoie de 
odihnă. După ce vă veţi recupera forţele vom continua 
drumul. 

— Dar Haihuii?... a întrebat ea. Nu ne vor urmări până 
aici? 

— Ba da, a zis el, probabil că ne vor urmări. Dar ce motiv 
avem să ne gândim la acest fapt, până nu îi vedem venind? 

— Aş vrea, a mai zis fata, să pot avea şi eu filosofia ta, dar 
mă tem că mă depăşeşte. 

— Tu nu ai fost crescută de fiare şi nici nu ai trăit printre 
ele în junglă, pentru că atunci ai poseda ca şi mine simţul 
real al junglei. 

În urma acestei discuţii, au mai mers câţiva paşi până au 
ajuns lângă un colţ de stâncă ieşit în afară, care făcea 
puţină umbră şi s-au aşezat acolo pe nisipul fierbinte pentru 
a se odihni. 

Numa, după ce a stat întins un timp lângă Tarzan, s-a 
ridicat şi a pornit în partea de sus a văii, pierzându-se din 
vedere la prima cotitură. 

A trecut mai mult timp de când se odihneau, când Tarzan 
s-a ridicat deodată şi făcând semn celorlalţi să păstreze 
tăcerea, şi-a ascuţit auzul. 

A rămas aşa nemişcat cu atenţia încordată la zgomotul 
atât de slab şi de îndepărtat, încât niciunul dintre ceilalţi nu 
ar fi putut să simtă cea mai mică perturbare a tăcerii 
profunde care domnea acolo în vale. În cele din urmă, s-a 
întors spre ei. 

— Ce este? a întrebat fata. 


— Sosesc, a răspuns el. Sunt încă la o anumită distantă, 
dar nu prea departe; sandalele oamenilor şi labele moi ale 
leilor fac foarte puţin zgomot pe nisipul moale. 

— Ce să facem acum? Să mergem înainte? a întrebat 
Smith-Oldwick. Cred că aş putea să rezist o distantă 
oarecare. Dar tu ce simţi, Bertha? 

— Eu? Mă simt mult mai întărită decât înainte. Da, 
desigur, pot să merg şi eu. 

Tarzan ştia că niciunul dintre ei nu spune adevărul şi că 
nimeni nu poate să se refacă într-un timp atât de scurt 
dintr-o sfârşeală ca a lor. 

Cu toate acestea, nu era o altă ieşire. Pe lângă aceasta 
aveau şi speranţa că poate dincolo de prima cotitură vor 
găsi un loc pe unde să iasă din vale. 

— Otobu, a zis Tarzan, adresându-i-se negrului, tu să îl 
ajuţi pe locotenent, iar eu o voi duce pe d-ra Bertha. 

Cu toate protestele acesteia, ca el să nu îşi consume puţina 
energie pe care o mai avea, el nu a ascultat-o şi a ridicat-o 
cu uşurinţă în braţe, apoi a pornit în sus pe albia prăpastiei, 
urmat de Otobu şi de englez. 

Nu au reuşit însă să parcurgă cine ştie ce distantă când şi 
ceilalaţi au auzit zgomotul făcut de urmăritorii lor, deoarece 
leii au început să scâncească, ca şi cum ar fi adulmecat 
mirosul proaspăt al vânatului lor. 

— Aş vrea ca Numa al tău să se întoarcă, a zis fata. 

— Şi eu aş vrea, a răspuns Tarzan, dar acum va trebui să 
facem cum vom putea şi fără el. Aş vrea, dacă este cu 
putinţă, să găsim un loc unde să ne putem baricada 
împotriva unui atac din toate părţile. Poate atunci vom fi în 
stare să îi respingem. 

Smith-Oldwick îşi foloseşte revolverul cu multă 
îndemânare, iar, dacă nu sunt prea mulţi oameni, ar putea 
să ne salveze pe toţi, bineânţeles dacă îl atacă unul câte 
unul. 

De lei nu prea mă tem, a continuat ferm larzan. Uneori 
sunt animale stupide, iar pe aceştia care depind de stăpânii 


lor, sunt sigur că îi vom putea înfrunta cu uşurinţă, odată ce 
ne eliberăm de războinici. 

— Atunci crezi că mai este vreo speranţă? a întrebat 
încurajată fata. 

— Suntem încă în viaţă, a fost singurul răspuns. După cea 
cercetat din priviri, terenul din jurul lor, Tarzan a continuat: 

— Uite-l! Tocmai la locul acesta mă gândeam. 

În timpul acela, le-a indicat cu mâna un fragment căzut din 
vârful stâncii care, în căderea lui, s-a îngropat în nisip, la 
câţiva paşi de baza malului stâncos. 

Bolovanul acesta era înalt de vreo trei metri şi mai mult, 
lăsând între el şi stâncă o deschizătură foarte îngustă. 

Şi-au îndreptat paşii spre acel loc şi cum au ajuns, au 
văzut că spaţiul nu era larg decât de vreo jumătate de 
metru şi lung de mai bine de trei metri. Era deschis, într- 
adevăr, la ambele capete. Totuşi, nu mai puteau fi atacați 
acum, din toate părţile deodată. 

Abia s-au ascuns acolo, când Tarzan, a auzit un zgomot 
uşor, în sus pe suprafaţa stâncii, unde a zărit o maimuţă 
mică pe o ieşitură a stâncii; un maimuţoi urât care i-a privit 
un minut şi apoi şi a fugit în direcţia de unde se apropiau 
urmăritorii lor. 

Otobu a văzut şi el maimuța. 

— Uite-l! a zis el. Acum se duce să comunice papagalilor 
unde ne-a văzut, iar papagali vor transmite mai departe 
mesajul, Haihuilor. 

— Îmi este indiferent, a răspuns Tarzan, pentru că oricum 
ne-ar fi găsit leii. Nu am fi avut cum să ne ascundem de ei. 

L-a aşezat pe aviator cu revolverul în partea de nord a 
retragerii lor şi l-a instruit pe Otobu să stea pregătit cu 
sulița, umăr la umăr cu englezul. El se pregătea să 
păzească intrarea din sud. Fetei i-a spus să se aşeze pe 
nisip între ei. 

— Vei fi mai în siguranţă aşa, în cazul în care se vor folosi 
de sulițe, i-a spus el. 


Minutele, care au trecut după aceea, au fost adevărate 
eternităţi pentru Bertha Kircher. În cele din urmă, ştiu că 
au fost găsiţi şi a răsuflat, parcă şi mai uşurată, auzind 
răcnetele leilor şi strigătele nebunilor. 

Aceştia s-au oprit, cercetând din toate părţile locul unde 
vânatul lor s-a ascuns. Fata le auzea paşii şi spre nord şi 
spre sud; apoi, de acolo de unde şedea, a văzut un leu 
năvălind asupra lui Tarzan. 

A mai văzut şi braţul uriaş al acestuia ridicându-se cu 
sabia încovoiată pe care a luat-o din Haihuia. Acesta a 
repezit ascuţita armă cu o forţă şi o precizie uimitoare, 
despicând până la umeri capul leului, în clipa în care fiara s- 
a ridicat pe labele din spate pentru a se încăiera cu el. 

Apoi, a auzit un ropot de paşi spre englez şi după o clipă, 
detunătura de revolver urmată de un țipăt şi de zgomotul 
căderii unui corp. 

Era clar că, descurajaţi de efectul negativ al primei 
încercări, nebunii care au atacat, s-au retras, dar numai 
pentru scurt timp. Au venit din nou, dar de data asta 
împotriva lui Tarzan s-a repezit un om, iar un leu s-a 
năpustit asupra lui Smith-Oldwick. 

Otobu a întâmpinat leul cu sulița din Haihuia. Leul a fost 
ucis dar nu înainte de a provoca răni îngrozitoare 
englezului şi negrului. Iar cadavrul celui care l-a înfruntat 
pe larzan zăcea peste cel al leului ucis. Inamicul s-a retras 
din nou. Pe urmă leii s-au reunit cu oamenii, aşteptând 
semnalul să atace. 

— Acesta este sfârşitul, nu? a întrebat fata. 

— Nu este adevărat! a strigat Iarzan. Nu vezi că suntem 
încă în viaţă? 

Abia i-au ieşit aceste cuvinte de pe buze, când războinicii 
care au mai rămas au început să arunce cu sulițe, simultan 
din ambele părţi. Încercând să o apere pe fată, Tarzan a 
fost lovit de o sabie, trântindu-l la pământ. Acum Otobu a 
rămas singur în faţa duşmanului. 


Englezul a căzut în nesimţire pe nisip, pierzându-şi 
cunoştinţa. În momentul prăbuşirii i-a căzut revolverul din 
mână, dar fata l-a luat repede de jos. 

Tarzan se străduia să se ridice şi aproape a reuşit, când un 
războinic i-a sărit în spate, răsturnându-l din nou. În 
strigăte demonice, a ridicat sulița ca să o poată înfige cu 
putere în pieptul omului întins din faţa lui. Însă, până să dea 
lovitura fatală, Bertha Kircher a întins pistolul englezului şi 
a tras exact în faţa nebunului, zburându-i creierii. 

Tot în clipa aceea, spre uimirea completă, atât a celor 
atacați, cât şi a Haihuilor, s-a auzit o salvă de împuşcături 
din partea de sus a văii. 

Europenii au auzit comenzile aspre ale unui subofițer 
englez, a cărui voce li s-a părut mai dulce decât a unui 
înger coborât din cer să îi salveze. 

Chiar şi Tarzan şi-a pierdut orice speranţă de 
supravieţuire. Ce dulce era sunetul vocii care răsuna în 
jurul lor, acoperind parcă toate răcnetele leilor şi ţipetele 
nebunilor! 

Respingând cadavrul care se afla pe el, s-a ridicat în 
picioare, cu sulița înfiptă adânc în umăr. S-a ridicat şi fata 
apropiindu-se de el. 

Îngrozitorul conflict s-a sfârşit. O bună parte din lei au 
scăpat, dar Haihuii au fost ucişi până la cel din urmă. 

Când Tarzan şi fata au ajuns în faţa trupei, un soldat şi-a 
îndreptat arma spre Tarzan. Văzând mişcarea soldatului, 
fata a realizat că de fapt tunica cu care era îmbrăcat 
constituia justificarea gestului soldatului şi atunci s-a aşezat 
repede între ei strigând: 

— Nu trageţi, suntem de-ai voştri... nu trage! 

— Sus mâinile! a comandat soldatul, adresându-i-se lui 
Tarzan. Nu risc în faţa unor ticăloşi! 

Între timp s-a apropiat şi sergentul englez. Când Tarzan şi 
fata au explicat în engleză rolul îmbrăcăminţii lor, acesta i-a 
crezut, remarcând şi el că nu sunt din aceeaşi rasă cu 
fiinţele care zăceau moarte în jurul lor. 


Zece minute mai târziu, a apărut şi corpul principal al 
expediției trimise de colonelul Capell; atunci au spălat şi au 
legat rănile aviatorului şi ale lui Tarzan, iar după o jumătate 
de oră erau pe drum spre tabăra rezervelor trupelor 
expediţionare. 

Au stabilit în seara aceea ca a doua zi de dimineaţă, atât 
Bertha Kircher cât şi locotenentul să fie transportaţi cu 
aeroplanul, la comadamentul englez lângă coastă pentru 
care scop au fost rechiziţionate amândouă avioanele 
detaşate să acompanieze infanteriştii. 

Tarzan şi Otobu au refuzat să primească oferta căpitanului 
comandant de a se întoarce cu trupele spre răsărit. Tarzan 
şi-a justificat refuzul motivând că locuinţa lui se află spre 
apus, ca şi a lui Otobu. 

— Voi merge împreună cu Otobu până în ţara Wamabilor, 
iar de acolo îmi voi continua drumul singur. 

— Cum, nu mergeţi cu noi? a întrebat fata. 

— Desigur că nu, a răspuns Tarzan. Am intenţia să îmi 
continui drumul spre coasta de apus unde locuiesc eu. 

Fata i-a aruncat o privire plină de rugăminţi. 

— Mergi, aşadar, înapoi în jungla aceea teribilă? a întrebat 
ea. Şi nu te vom mai vedea niciodată? 

Tarzan a privit-o un moment lung. 

— Niciodată, a zis el. 

Şi fără să mai adauge nici măcar un cuvânt, a întors 
spatele şi s-a îndepărtat. 

A doua zi a sosit colonelul Capell în unul dintre 
aeroplanele care trebuiau să transporte fata şi ofiţerul 
englez. 

Tarzan se afla lângă maşină când a aterizat şi a avut ocazia 
să îl vadă pe colonel răspunzând la salutul ofițerului care 
comanda detaşamentul. 

După aceea, s-a întors spre Bertha Kircher, care stătea la 
câţiva paşi în spatele căpitanului. 

EI se întreba cum se simte o spioană nemţoaică în situaţia 
de faţă, mai ales când trebuia să ştie că nu se află nimeni 


acolo care să îi cunoască adevăratul ei rost. 

Dar a rămas încremenit când l-a văzut pe colonel că merge 
spre ea cu mâna întinsă şi faţa zâmbitoare; apoi cu toate că 
nu auzea cuvintele, a înţeles prea bine că întâlnirea a fost 
cât se poate de cordială şi de prietenoasă. 

Tarzan s-a îndepărtat încruntat şi mârâind surd. El ştia 
bine că ţara lui este în război cu Germania. Nu numai 
datoria pentru patria strămoşilor, ci şi ura personală pentru 
duşman îi cerea să trădeze perfidia fetei. 

Cu toate acestea a ezitat o clipă şi din cauza acestei 
şovăiri, a început să mârâie nervos. Nu erau sunete care să 
exprime ura şi sfidarea lui pentru Bertha Kircher, ci prin ele 
încerca să-şi alunge slăbiciunea care îl stăpânea. 

Pe fată nu a mai văzut-o din momentul în care ea s-a 
aşezat în aeroplanul care pleca. De la Smith-Oldwick şi-a 
luat însă rămas bun, primind din nou atât de des repetatele 
lui mulţumiri. 

După aceea a rămas să-l vadă şi pe el străbătând aerul în 
pasărea cu aripi de oţel, până când a dispărut, devenind un 
punct la orizontul de răsărit. 

Soldaţii erau pregătiţi să pornească înapoi spre coastă. 
Colonelul Capell, împins de curiozitatea de a studia 
personal terenul care se întindea de acolo până la marginea 
pădurii, a hotărât să meargă pe jos împreună cu trupele. 

Acum, când totul era pregătit, s-a întors spre Tarzan, 
zicându-i: 

— Aş vrea să vii înapoi cu noi, Greystoke; iar, dacă apelul 
meu nu are nici un ecou în sufletul tău, poate că va avea 
acela a lui Smith-Oldwick sau al Berthei. M-au rugat să 
insist să te întorci în lumea civiliaztă. 

— Nu pot, a răspuns Tarzan. Trebuie să îmi continui 
drumul pe care l-am început. Sunt sigur, de altfel, că atât 
locotenentul Smith-Oldwick, cât şi Frăulein Bertha Kircher 
au fost împinşi numai de un sentiment de recunoştinţă când 
s-au gândit la situaţia mea. 


— Prâulein Kircher? a exclamat nedumerit, colonelul 
Capell. 

Apoi, imediat, a început să râdă strident. Tarzan l-a privit 
pe colonel în tăcere. Mintea lui refuza să creadă că un ofiţer 
englez poate să vorbească cu atâta indiferenţă despre o 
spioană nemţoaică, oferindu-i acesteia, în acelaşi timp, 
libertatea. 

— Da, a răspuns el, am ştiut de mult că Bertha Kircher, 
este spioană germană. 

— Doar atât ştii? a întrebat Capell. 

— Nu este suficient? a replicat Tarzan. 

— Ascultă atunci, a zis Capell. Ea este onorabila Patricia 
de Canby, unul dintre cei mai importanţi membri ai 
serviciului de recunoaştere ataşat forţelor din Africa de 
răsărit. Am luptat în India împreună cu tatăl ei şi o cunosc 
de când s-a născut. 

Priveşte, mi-a dat chiar un pachet cu acte pe care l-a luat 
de la un ofiţer german şi pe care l-a păstrat la ea tot 
timpul... cu un singur gând: de a-şi îndeplini datoria. 

Nici nu l-am examinat încă, dar, după cum vezi, conţine o 
hartă, câteva ziare şi raportul lui Hauptmann Fritz 
Schneider. 

— Raportul lui Fritz Schneider? a exlamat Tarzan cu o 
voce emoţionată. Dă-mi voie să îl văd şi eu, Capell. El este 
omul care a ucis-o pe lady Greystoke. 

Englezul i l-a dat. Tarzan l-a luat şi l-a cercetat răsfoindui 
foile cu nerăbdare, căutând locul unde neamţul a descris 
atrocitățile comise la o anumită dată... După ce l-a găsit, a 
scos o exclamaţie de neâncredere. 

— Dumnezeule, e cu putinţă oare? Ascultă! 

Şi a citit un pasaj cu o voce care îi trăda emoția: 

I-am făcut o surpriză măgarului de englez. Când se va 
înapoia acasă, va găsi în salonul soţiei sale, un corp ars, pe 
care îl va crede al acesteia. De fapt, eu însămi, am substituit 
corpul unei negrese ars de tot, căreia i-am pus în mână 


inelele doamnei de Greystoke...; în viaţă ea are mult mai 
multă valoare pentru înaltul comandament decât moartă. 

— Trăieşte! a strigat Tarzan. 

— Salvă Domnului! a exclamat Capell. Acum ce faci? 

— Nu mai este nici o îndoială că mă voi întoarce cu voi. Ce 
nedreptate i-am făcut d-rei Canby, dar de unde era să ştiu? 
I-am spus chiar şi lui Smith-Oldwick, care o iubeşte, că este 
spioană germană. Nu numai că trebuie să mă întorc să-mi 
caut soţia, dar trebuie să îndrept şi imprudenţa pe care am 
comis-o. 

— Nu îţi face probleme de asta, l-a liniştit Capell. Fără 
îndoială, ea a reuşit să-l convingă că nu este spioană, 
deoarece, un moment mai înainte de a pleca, azi-dimineaţă, 
a acceptat cererea în căsătorie a lui Smith-Oldwick. 


SFÂRŞIT