Edgar Rice Burroughs — b5 Tarzan si Oamenii furnici

Burroughs Edgar Rice 


SERIA TARZAN 


TARZAN 


şi 
Oamenii-Furnici 


Sau 
Tarzan în ţara pigmeilor 


W0 


Tarzan and the Ant Men 
1921 


llustraţia copertei: 
Frank Frazetta 


Text preluat după volumul apărut la 
EDITURA EUROPONTIC 
CLUJ-NAPOCA, 1996 


2 


CAPITOLUL I - Bariera preistorică. 


De pe terasa reşedinţei de vară a moşiei din Africa a 
lordului Greystoke, coborau trei persoane, pornind încet 
spre poarta curţii, pe o cărare cu multe cotituri şi pe 
marginile căreia erau tufişuri de trandafiri înfloriţi. 

Două dintre aceste trei persoane erau bărbaţi, iar cea 
de-a treia, o femeie, îmbrăcaţi în costum kaki. Cel mai în 
vârstă ducea într-o mână o cască de aviator şi o pereche 
de ochelari şi zâmbea liniştit, ascultând ceea ce spunea 
celuilalt. 

- Sunt sigur că nu ai îndrăzni să faci aceasta, dacă 
mama ar fi aici, zise tânărul. Ea nu ţi-ar da voie. 

- Mă tem că ai dreptate, fiule, a răspuns Tarzan. Dar 
numai de data asta vreau să zbor singur şi-ţi promit că 
nu mă mai urc până nu se întoarce şi ea. 

Mi-ai spus-o singur că sunt unul dintre cei mai buni 
elevi, iar, dacă şi tu ai fi un profesor care se respectă, ar 
trebui să ai încredere deplină în mine, după ce mi-ai spus 
că sunt destul de competent ca să conduc aeroplanul şi 
singur. 

- Ce zici tu, Meriem, nu-i aşa? a întrebat-o el pe tânăra 
femeie. Ea clatină din cap cu neîncredere. 

- Ca şi scumpul meu bărbat, sunt întotdeauna 
îngrijorată de tine mon pere, a răspuns ea. Tu eşti în 
stare să încerci lucruri de asemenea natură, încât cineva 
ar considera că te crezi nemuritor. Ar trebui să fii mai 
prudent! 

Bărbatul tânăr a prins-o de mijloc pe soţia sa. 

- Meriem are dreptate, a zis el: ar trebui, tată, să fii 
mai prudent! 

Tarzan a dat din umeri nepăsător. 

- Dacă m-aş lua după mama ta şi după tine, apoi atât 
nervii cât şi muşchii mei s-ar fi atrofiat de mult. 

Mi-au fost daţi de natură ca să-i întrebuinţez şi deci, 

4 


am intenţia să-i întrebuinţez... bineînţeles, în limita 
posibilităţilor. Fără îndoială că am să fiu în curând bătrân 
şi neputincios pentru cine ştie câtă vreme. 

In momentul acela a apărut pe terasă un copilaş, care 
cobora scările în grabă şi urmărit de o guvernantă foarte 
înfierbântată de alergătură, a fugit la Meriem. 

- Mămico, a strigat el, merg şi eu? Merg şi eu? 

- Lasă-l să vină cu noi până la aeroplan, insistase 
Tarzan. 

- Nu, vezi! A exclamat băieţelul, întorcându-se 
triumfător spre guvernantă. Merg şi eu! Na! 

Ajungând în câmpia care se întindea de la reşedinţă 
până la jungla din depărtare, a cărei masă de verdeață 
se distingea vag înspre nord-vest, au dat peste un 
aeroplan, la umbra căruia moţăiau doi războinici Waziri, 
care au fost iniţiaţi de Korak, fiul lui Tarzan, în atribuţiile 
de mecanic, după aceea învăţându-i şi să zboare. 

Faptul acesta contribuise să-l hotărască pe Tarzan să 
se perfecţioneze în arta zborului, deoarece, ca şef 
suprem al Wazirilor, nu se cuvenea ca războinicii de un 
grad mai inferior ca el să-l întreacă în această privinţă. 
Aşezându-şi casca pe cap şi ochelarii, se urcase la volan. 

- Mai bine m-ai lua şi pe mine cu tine, l-a sfătuit Korak. 

Tarzan a dat din cap negativ, zâmbindu-i binevoitor. 

- la pe unul din „băieţi” măcar, a insistat fiul său. Cine 
ştie dacă nu vei avea o pană, trebuind să aterizezi şi 
dacă nu ai cu tine un mecanic care să facă reparaţiile 
necesare, ce ai să faci? 

- Vin pe jos, a răspuns Tarzan. 

- Dă-i drumul, îi spuse negrului. 

După câteva clipe, aeroplanul pornise pe teren, de pe 
care s-a ridicat numaidecât într-un zbor elegant: făcuse 
un ocol pe deasupra celor rămaşi, se ridicase la o 
înălţime şi mai mare. Apoi a pornit înainte în linie 
dreaptă, în timp ce jos, de pe pământ, trei perechi de 
ochi îl urmăreau până nu s-au mai văzut decât un punct 


5 


negru la orizont, după care a dispărut. 

- Unde crezi tu că s-ar putea duce el acum? a întrebat 
Meriem. 

Korak clătină din cap, nesigur. 

- Ştiu şi eu? Nu prea ar avea unde să se ducă, a 
răspuns el. Nu-i decât prima lui încercare de a zbura 
singur cu maşina, dar, fiindcă ştiu cine este, nu m-aş 
mira să aud că i-a trecut în cap să zboare până la Londra, 
ca să vadă pe mama. 

- Bine, dar asta nu poate s-o facă niciodată. 

- Altcineva, cu mai putină experienţă decât el, sigur n- 
ar putea s-o facă; dar, vezi bine, suntem nevoiţi să 
admitem că tata nu e tocmai un om de rând. 

Tarzan a zburat mai mult de o oră şi jumătate, fără să 
schimbe direcţia şi fără să-şi dea scama de trecerea 
timpului, nici de distanţa mare parcursă. 

Atât de încântat era de uşurinţa cu care controla 
maşina şi atât de mişcat era de noua aptitudine ce-i 
acorda libertatea păsărilor, singurele fiinţe din jungla sa 
iubită pe care le invidia. 

După puţin, a descoperit înaintea lui o lumină. Era 
înconjurată de dealuri împădurite. 

Imediat după aceea, a recunoscut în stânga acelei 
lunci, cotiturile râului Ugovo; dar întinderile de pământ 
cu adânciturile ei îi era cu totul necunoscută, amănunt 
de care era cât se poate de nedumerit. 

Îşi mai dădea seama şi de altceva: că se află la mai 
bine de două sute de kilometri depărtare de casă. S-a 
hotărât atunci să se întoarcă numaidecât. 

Totuşi, misterul acelei lunci îl atrăgea atât de mult, 
încât nu-şi putu stăpâni dorinţa s-o vadă mai de aproape, 
înainte de a porni spre casă. 

Cum se făcuse oare că el nu venise niciodată prin 
partea aceea, cu toate că a călătorit atât de mult şi atât 
de departe de moşia lui? Cum se făcuse că nu auzise 
nimic, nici chiar de la indigeni, cum că ar exista un astfel 


6 


de loc prin apropiere? 

A coborât mai jos ca să examineze din apropiere lunca 
şi adânciturile şi l-a văzut acum că nu sunt decât o serie 
de cratere astupate ale unor vulcani stinşi, probabil, de 
vreme îndelungată. 

A mai văzut păduri, lacuri şi râuri a căror existenţă nu 
a visat-o vreodată: apoi, în acelaşi timp, a găsit şi 
dezlegarea misterului cum că ar fi putut exista, într-o 
ţară pe care el o cunoştea atât de bine de la un capăt la 
altul, un ţinut atât de întins care să-i fi fost cu totul 
necunoscut. 

Acum a observat şi cauza: presupusa pădure de copaci 
ghimpaţi. O cunoştea de ani de zile şi era convins că 
pădurea aceea acoperea un teritoriu întins, în care 
nimeni nu putea pătrunde în afară de cele mai mici 
animale. 

Acum, însă, a văzut că nu era decât o fâşie relativ 
îngustă, înconjurând un ţinut plăcut şi populat, dar o 
fâşie atât de deasă şi de încâlcită de copaci ghimpati, 
care protejase din timpuri imemoriale secretul pe care-l 
ascunsese de privirile omeneşti. 

Tarzan s-a hotărât să ocolească acest pământ 
misterios, necunoscut de atâta vreme, mai înainte de a- 
şi îndrepta aeroplanul spre casă. 

Pentru a obţine o vedere mai apropiată, a coborât mai 
jos. Sub el era o pădure mare, iar dincolo de ea o poiană 
deschisă, care se sfârşea la poalele unor munţi 
prăpăstioşi. 

A observat la un moment dat că, absorbit cum era cu 
examinarea acestui pământ străin, lăsase aeroplanul să 
coboare prea jos. 

În momentul când şi-a dat scama de aceasta şi mai 
înainte de a putea mişca aparatele de control, aeroplanul 
s-a atins de coroana înfrunzită a unui copac uriaş din 
junglă. 

S-a răsucit, s-a întors complet în jurul lui: prăbuşindu- 

7 


se prin frunziş şi printre crengile care-i trosneau cu 
zgomot, construcţia uriaşă a avionului, s-a zdrobit în 
fărâme. 

Totul nu a durat decât o secundă, după care a urmat 
tăcere deplină. 


CAPITOLUL II - Femeile mute. 


De-a lungul unei cărări de junglă, cu capul aplecat pe 
piept, mergea încet o făptură puternică, cu înfăţişare 
omenească, după fizicul ei, totuşi, era ceva ieşit din 
comun în impresia pe care o făcea. 

Nu era decât o fiară mare care mergea drept pe două 
picioare, având şi un ciomag gros într-o mână. 

Un păr lung îi atârna neîngrijit pe umeri. Avea păr pe 
piept şi pe picioare şi pe braţe, cu toate că nu avea mai 
mult decât au unii bărbaţi ai raselor civilizate. 

De o fâşie de piele, cu care era încinsă peste mijloc, 
atârnau în număr mare câteva fire înguste de piele, iar la 
capetele de jos ale acestora erau legate pietre mici, 
rotunde. 

Alături de fiecare piatră erau câteva pene mici, de 
culori strălucitoare. Cureluşele de care atârnau pietrele 
erau legate de cingătoare. 

Aceste cureluşe, fiind lungi de vreo jumătate de metru, 
formau, la prima vedere, un fel de fustă cu poalele 
garnisite de pietre rotunde şi de pene şi care ajungea 
până aproape de genunchii acestei fiinţe. 

Picioarele îi erau mari şi nu purta încălţăminte, iar 
pielea fusese arsă de razele soarelui până a devenit 
aproape arămie. Înfăţişarea enormă o evidenţiau mai 
mult umerii şi dezvoltarea extraordinară a muşchilor şi 
nu înălţimea acestei fiinţe, cu toate că avea aproape doi 
metri. 

Faţa îi era masivă. Avea un nas acvilin şi o gură mare 
cu buzele groase. Ochii, de mărime normală, erau 
aşezaţi sub un rând de sprâncene groase, deasupra 
cărora avea o frunte îngustă. 

În timpul mersului, această fiinţă îşi mişca urechile ei 
mari, care în repaus atârnau în jos. Îşi putea mişca 

9 


diferite părţi din pielea capului, a feţei, precum şi a 
corpului, ca să gonească muştele, aşa cum ar face un cal 
cu muşchii din dreapta şi din stânga corpului. 

Mergea fără să producă nici un zgomot. Avea privirile 
încordate, pentru a nu scăpa nici cea mai mică mişcare 
din jur, iar cu urechile, pe care le mişca mereu, asculta 
să desluşească orice zgomot pe care l-ar fi produs 
cineva. 

Deodată, s-a oprit brusc, cu atenţia încordată. Nările îi 
tremurau. Un miros oarecare, ori un sunet pe care 
simţurile noastre slabe nu l-ar fi putut prinde, îi atrăsese 
atenţia. 

A pornit după câteva clipe înainte, pe cărare, cu mai 
multă atenţie decât până acum, iar la o cotitură a ei, a 
văzut un corp omenesc care zăcea întins în praful de pe 
cărare. i 

Era Tarzan. Zăcea acolo, în nesimţire. In timp ce 
deasupra lui aeroplanul, stricat complet, s-a înţepenit 
printre crengile copacului uriaşe care-i provocase 
căderea. 

Femeia a strâns mai puternic ciomagul în mână. 
Apropiindu-se de ceea ce zăcea în faţa ei. Pe figura ei se 
reflecta expresia unei mari surprize, de care fusese 
cuprinsă în momentul în care a descoperit această fiinţă 
ciudată, însă nu a manifestat nici un gest de teamă. 

A merse direct până alături de omul întins pe pământ, 
a ridicat ciomagul să-l izbească în cap, dar un impuls 
misterios i-a oprit gestul. 

A îngenuncheat lângă el şi a început să-i examineze 
îmbrăcămintea. L-a întors cu faţa în sus şi şi-a aplecat o 
ureche deasupra inimii. 

După aceea, l-a pipăi cu degetele pe piept: însă, după 
un moment, apucând cămaşa în ambele ei mâini 
puternice, o rupse. A ascultat din nou, de astădată cu 
urechea lipită de pielea pieptului lui Tarzan. 

S-a ridicat în picioare şi a privit în jur, mirosind şi 

10 


ascultând. Apoi s-a aplecat şi ridicându-l pe Tarzan, l-a 
aruncat cu uşurinţă pe unul din umerii ei puternici. Apoi 
şi-a continuat drumul în direcţia în care mersese până 
atunci. 

Cărarea, după mai multe cotituri prin pădure, a 
devenit, deodată, din umbra frunzişului, o fâşie de 
pământ deschisă, care se întindea departe, până la 
poalele unor dealuri stâncoase. 

De la marginea pădurii, cărarea se îndrepta spre 
intrarea unei trecători înguste, printre munţi, care nu era 
altceva decât eroziunea naturii în stânca calcaroasă a 
dealurilor. Dar atât de fantastică şi de capricioasă a fost 
natura, încât imaginea părea un vis. 

Femeia şi-a dus sarcina în lungul cărării către aceste 
stânci, care acum aveau forma de cupole şi turle. 

La o distanţă de la intrarea în trecătoare, cărarea ieşea 
într-un amfiteatru aproape circular, ale cărui maluri 
prăpăstioase erau numeroase guri de peşteri. In fata 
celor mai multe dintre acestea, stăteau tolânite fiinţe 
identice cu Tarzan. 

În timp ce ea trecea prin amfiteatru, ochii celorlalte 
erau aţintiţi asupra ei, deoarece simţul lor auditiv le-a 
informat despre venirea ei, cu mult mai înainte să o fi 
văzut. 

Când au zărit-o, o parte din ele s-au ridicat şi au pornit 
s-o întâmpine Toate erau femele; aveau acelaşi fizic 
puternic şi aceeaşi îmbrăcăminte. Se deosebeau doar 
trăsăturile feţei şi proporţia trupului. 

Nu au scos nici un cuvânt, nici un sunet; îşi strângeau 
doar mai bine ciomagul în mână. 

A ajuns acum foarte aproape de una din peşteri, unde, 
după toate probabilitățile, îi era şi destinaţia. In 
momentul acela, una din cele care o urmărea s-a repezit 
şi l-a prins de braţ pe Tarzan. 

Însă cea care-l ţinea pe Tarzan, l-a eliberat pe acesta 
din mâinile sale şi s-a repezit ca o tigroaică asupra 

11 


femelei, lovind-o puternic în cap cu ciomagul. 

După aceea, stând călare pe corpul întins la pământ al 
lui Tarzan, a privit în jurul ei ca o leoaică încolţită, 
întrebând din priviri care dintre ele mai încearcă să-i ia 
prada. Toate s-au retras în peşterile lor. Indiferente faţă 
de cea care zăcea în nesimţire pe nisipul fierbinte al 
trecătorii. 

Cealaltă l-a luat din nou pe Tarzan pe umăr şi şi-a 
continuat drumul până la peştera ei, unde şi-a trântit 
povara la pământ, fără multă ceremonie. 

Apoi, aşezându-se lângă el, a început să examineze 
mai amănunţit fiinţa găsită. 

Probabil că hainele lui Tarzan îi stârniseră curiozitatea, 
ori poate că o plictiseau, deoarece imediat a început să-l 
dezbrace. 

Fără să cunoască rolul nasturilor şi al cataramelor, le-a 
smuls cu forţă din locul lor. Cizmele i-au dat puţin de 
lucru, dar, în cele din urmă, le-a descălţat. 

Numai medalionul de aur încrustat cu diamante, care a 
fost al mamei lui, l-a lăsat neatins, atârnând de lanţul de 
aur din jurul gâtului. 

A rămas mai multă vreme în poziţia aceasta, uitându- 
se lung la el, iar după aceea s-a ridicat şi l-a luat din nou 
pe umeri, pornind spre centrul amfiteatrului. 

O mare parte a acestui amfiteatru era acoperită cu un 
fel de edificii nu prea înalte, construite din blocuri 
enorme de piatră, o parte din ele aşezate muchie la 
muchie ca să formeze zidurile, iar altele, aşezate 
transversal, constituiau acoperişurile. 

Cu muchiile lipite una de alta, având şi câte o aripă la 
distanţe neregulate, construcţiile închideau în felul 
acesta şi o suprafaţă ovală de teren ce forma o curte 
mare. 

Diferitele intrări ale acestor clădiri erau închise cu câte 
două blocuri de piatră, unul din ele acoperind vertical 
deschizătura, iar celălalt, rezemat de primul pe exterior, 


12 


îl ţinea în loc, rezistând oricărui efort din interiorul 
clădirii, care ar fi fost făcută ca să-l clintească. 

Femeia şi-a dus prizonierul leşinat către una din aceste 
intrări, l-a lăsat jos, a îndepărtat pietroaiele ce închideau 
deschizătura, apoi îl trase în întunericul din interior. 

Aici, l-a depus uşor pe podea şi a bătut tare din palme, 
de trei ori; imediat au apărui în cameră şase copii de 
ambele sexe, a căror vârstă era între un an şi 
şaisprezece ani. 

Cel mai mic mergea în picioare cu uşurinţă şi părea în 
stare să-şi poarte şi singur de grijă. Fetele, până şi cea 
mai mică dintre ele, erau înarmate cu ciomege. Băieţii nu 
purtau arme nici de atac, nici de apărare. 

Când aceştia au intrat, femeia le-a indicat corpul lui 
Tarzan, s-a lovit cu pumnul în cap şi făcând mai multe 
gesturi înspre dânsa şi-a atins pieptul de mai multe ori cu 
degetul mare al mâinii. 

A continuat cu alte mişcări, atât de elocvente în ceea 
ce priveşte înţelesul lor, încât până şi cineva care nu ar fi 
avut o cât de mică idee despre limbajul semnelor, tot ar 
fi putut să înţeleagă sensul mişcărilor ei. 

După aceea, le-a întors spatele la toţi şi a ieşit din 
clădire, punând pietrele la loc. Apoi, s-a îndreptat din nou 
spre peştera ei, trecând fără să se uite măcar la femeia 
pe care aproape o ucise cu câteva minute mai înainte şi 
care începu să-şi revină. 

Şi pe când ea se întindea din nou la intrarea peşterii 
sale, victima ei s-a ridicat şi-a frecat câteva clipe capul 
acolo unde a fost lovită; uitându-se zăpăcită în jur, a 
încercat să se ridice. La început, se cam clătina pe 
picioare, dar după puţin s-a dezmetecit. Aruncând o 
privire spre cea care i-a provocat durerea, a plecat şi ea 
spre propria peşteră. Inainte de a ajunge acolo, atenţia i- 
a fost atrasă, ca şi a tuturor celorlalte femele, de 
zgomotul unor paşi care se apropiau. 

S-a oprit şi ciulindu-şi largile urechi, a ascultat cu 


13 


atenţie, cu privirile îndreptate spre cărarea ce ducea din 
vale spre pădure. 

Celelalte, de asemenea, stăteau şi ascultau, iar, după 
un timp, vigilenţa le-a fost răsplătită cu faptul că au 
văzut una din rasa lor apărând la intrarea amfiteatrului. 

Aceasta era tot o fiinţă enormă, mai mare chiar decât 
aceea care l-a prins pe Tarzan..., mai bine făcută, mai 
musculoasă şi părea ceva mai înaltă; pe un umăr ducea 
corpul unei antilope, iar pe celălalt o fiinţă care ar fi 
putut fi luată drept un amestec de fiinţă omenească şi de 
animal, totuşi, atributele umane predominau. 

Antilopa era moartă, dar cealaltă fiinţă era destul de 
vie. Pentru că se zvârcolea, încercând zadarnic să scape 
din strânsoarea în care era ţinută. Se vedea bine că cel 
prins era aproape neputincios sau cuprins de o frică ce-i 
paraliza forţele. 

Femeia ce l-a adus pe Tarzan în amfiteatru s-a ridicai 
şi a rămas în picioare, la intrarea peşterii ei. 

Pe ea va trebui să o numim „Prima Femeie”, pentru că 
nu aveau nume; în creierul ei amorţit nu a simţit 
niciodată nevoia de o numire care să o distingă de alţii: 
iar pentru colegele ei era tot atât de anonimă, după cum 
erau şi ele. 

În felul acesta o vom denumi şi pe fiinţa pe care ea o 
trântise la pământ cu o lovitură de ciomag, „A Doua 
Femeie”, iar pe cea care intrase acum. cu câte o sarcină 
pe fiecare umăr. O vom numi „A Treia Femeie”. 

Aşadar, Prima Femeie s-a ridicat, privind-o fix pe noua 
sosită. A Doua Femeie s-a ridicat, ea după cum, făcuseră 
şi celelalte care se aflau pe la intrările peşterilor. Toate o 
priveau pe A Treia Femeie, care-şi continua drumul 
liniştită cu sarcina ei, cu privirile atente la atitudinea 
amenințătoare a celorlalte. 

A Treia Femeie era o făptură enormă iar celelalte 
ezitau s-o atace, mulţumindu-se s-o privească. După un 
timp însă, Prima Femeie a făcut un pas înainte şi 


14 


întorcând capul, a aruncat o privire lungă la A Doua 
Femeie. Mai făcu un pas înainte, se opri şi privi din nou la 
A Doua Femeie, dar de astă dată arătă cu degetul înspre 
ea, înspre A Doua Femeie şi apoi înspre A Treia Femeie. 
Aceasta din urmă îşi mărise paşii, mergând în direcţia 
peşterii sale. Deoarece înţelesese foarte bine ce însemna 
atitudinea şi gesturile Primei Femei. 

A Doua Femeie a înţeles, astfel încât a pornit înainte 
cu Prima Femeie, nici un cuvânt nu s-a schimbat între 
ele, nici un sunet nu a ieşit de pe buzele lor sălbatice... 
buze care nu ştiau ce c zâmbetul, care nu ştiau ce e râsul 
şi nici nu vor şti vreodată. 

Şi cum se apropiau amândouă de A Treia Femeie, 
aceasta îşi aruncă prăzile grămadă la pământ, îşi încleştă 
bine mâna dreaptă de ciomag şi se pregăti să-şi apere 
drepturile. 

Celelalte, învârtind ele armele se repeziră la atac. 

Femeile ce mai rămaseră prin jur erau acum simple 
spectatoare, oprite în loc de un vechi obicei al tribului, 
care mărginea numărul celor care atacau la cantitatea 
prăzii, dând lupta, dând dreptul de contestaţie aceleia 
care iniţiase lupta. 

Când Prima Femeie a fost atacată de A Doua Femeie 
celelalte femei au rămas la o parte, pentru ca A Doua 
Femeie a fost aceea care a înaintat să încerce a pune 
mâna pe Tarzan. lar acum, când A Treia Femeii: a venit 
cu două prăzi, iar contra ei a pornit Prima Femeie şi A 
Doua Femeie, celelalte se ţinură departe de luptă. 

Când cele trei femei au ajuns aproape inevitabil că A 
Treia Femeie va fi zdrobită sub loviturile de ciomag ale 
celorlalte: dar ea bara loviturile de la amândouă şi 
iuţeala unui duelist bun. Apoi, a făcut iute un pas înainte, 
aplică o lovitură teribilă în capul Primei Femei. 

Lovitura a fost atât de puternică, încât Prima Femeie a 
căzut grămadă la pământ, iar din locul unde a fost lovit 
începu să curgă o dâră de sânge, care a arătat precis că 


15 


Prima Femeie a trecu în rândul celor care nu se mai 
întorc, fără a fi plânsă de nimeni. 

A Treia Femeie a putut acorda acum întreaga sa 
atenţie Femeii A Doua, dar A Doua Femeie, relativ de 
soarta tovarăşei sale, nu mai a aşteptat să vadă ce se 
întâmpla cu dânsa, ei se răsuci în călcâie şi fugi, pe câto 
duceau picioarele, spre peştera ei. 

Fiinţa pe care A Treia Femeie a adus-o odată cu 
antilopa a crezut probabil că are un prilej bun de a scăpa 
în timpul cât femeile erau angajate la luptă, aşa că 
începu să se depărteze pe burta în direcţie opusă. 
Încercarea i-ar fi putut reuşi, dacă lupta ar fi durat mai 
mult; dar îndemânarea şi ferocitatea Femeii A Treia a 
terminat întregul conflict în întorcând capul, a observat 
că prada ceea ce o făcu să se repede numaidecât 
ferocitatea Femeii câteva secunde şi încerca să-i scape, 
după ea. 

În momentul acela, A Doua Femeie se răsuci în călcâie 
şi porni ca o săgeată înapoi şi luă antilopa la spinare, 
depărtându-se cu ea, în timp ce captivul, care căutase să 
scape de A Treia Femeie, se ridică drept în picioare şi 
iuţeală pe cărarea care se îndrepta de la intrare spre 
pădure. 

În picioare, se vedea bine că e om, sau cel puţin, un 
bărbat de acelaşi neam cu femeile din această rasă atât 
de bizară. 

Era mai mărunt ca ele, având corpul mai mic. Nu avea 
decât un metru şaptezeci înălţime, cu câteva firişoare de 
păr pe buza de sus şi pe bărbie. Fruntea-i era cu mult 
mai joasă decât a femeilor, iar ochii mai apropiaţi unul 
de altul. 

Avea picioarele mai lungi şi mai subţiri decât ale 
femeilor, ale căror picioare păreau făcute mai mult 
pentru rezistenţă, decât iuţeală. 

De aceea, era vădit, de la început, că A Treia Femeie 
n-ar mai fi putut să ajungă din urmă vânatul care i-a 


16 


scăpat. 

Cu acest prilej, se putea vedea şi rostul fustei ciudate 
de cureluşe, pietricele şi pene. A apucat cu mâna o 
cureluşă, o desfăcu numaidecât de cingătoarea de care 
era atârnată şi luând-o de un capăt între degetul cel 
mare şi cel arătător, o învârti iute pe un plan vertical, 
până când pietricica cu pene de la capătul celălalt prinse 
să se mişte cu mare iuţeală, după care îi dădu drumul. 

Proiectilul a zburat ca o săgeată spre fugarul care 
alerga din toate puterile. Piatra, mare cât o nucă, îl izbi în 
ceafa, trântindu-l la pământ în nesimţire. 

Atunci A Treia Femeie se întoarse împotriva Femeii A 
Doua, ce avuse timp să se depărteze cu antilopa. 

A Doua Femeie avu mai mult curaj decât bun simţ, se 
pregăti să-şi apere carnea pe care o furase şi aştepta pe 
A Treia Femeie cu ciomagul ridicat. 

Pe când A Treia Femeie venea asupra ei ca un 
adevărat munte de musculatură, A Doua Femeie o 
întâmpină cu o lovitură de ciomag, însă lovitura dată de 
adversara ei fu atât de puternică, încât arma i se făcu 
bucăţi şi se găsi la discreţia fiinţei a cărei carne a furat-o. 

Ştia bine acum că nu se poate aştepta la nici un fel de 
milă. Cu toate acestea, nu a căzut în genunchi să ceară 
iertare, ei a smuls de la cingătoare o mână din acele 
proiectile de piatră, într-o ultimă încercare ca să se 
apere. 

Dar ce zadarnică încercare! Ciomagul enorm al 
adversarei sale nici nu se opri în drumul lui, ei făcând un 
ocol pe deasupra capului, căzu cu putere drept în ţeasta 
Femeii de-a Doua. 

A Treia Femeie a stat în loc şi se uită întrebător în jurul 
ei, ca şi cum ar fi voit să spună celorlalte: 

- Mai este cineva care doreşte să-mi ia antilopa sau 
bărbatul? Dacă este, să poftească! 

Cum nimeni nu-i primi provocarea, le întoarse spatele 
şi porni înapoi spre omul întins pe nisip. 

17 


Îl smuci cu brutalitate de jos şi-l scutură bine. În felul 
acesta, el începu să-şi vină în fire. Incercă să stea în 
picioare. 

Sforţările sale erau zadarnice, aşa că ea îl aruncă din 
nou pe umăr şi merse la antilopă, o luă de jos şi în 
sfârşit, ajunse fără altă întrerupere la peştera ei. 

Aici, a aprins un foculeţ la intrare, învârtind un băț de 
lemn tare într-o gaură făcută într-un lemn tare, în care a 
pus fărâmituri de scoarță uscată. După aceea şi-a tăiat 
mai multe felii groase de carne şi a mâncat cu lăcomie. 

Pe când era ocupată cu această îndeletnicire, bărbatul 
îşi veni în fire şi stând drept, se uită ametit în jurul lui 
După puţin, mirosi aroma cărnii gătite şi arătă cu mâna 
spre ea. 

Femeia îi dădu un cuţit rudimentar de piatră, 
arătându-i cu mâna spre carne, ca şi cum i-ar fi spus: 
„poftim!” El luă cuțitul şi după câteva clipe, era ocupat 
să-şi frigă carnea deasupra tăciunilor. Carnea pe care o 
fripse era pe jumătate arsă şi pe jumătate crudă; cu 
toate acestea, o mâncă cu mare poftă şi pe când mânca, 
femeia sta şi-l privea. 

Nu prea avea la ce să se uite, însă probabil îl socotea 
bărbat frumos. În contrast cu femeia, care nu purta 
ornamente, el avea la mână brățări şi la picioare verigi, 
iar la gât un colier de dinţi de animale şi pietricele 
colorate. 

În părul făcut coc deasupra frunţii, avea înfipte câteva 
pene, printre care şi câteva aşchii cam de douăzeci de 
centimetri lungime, ce porneau orizontal în toate 
direcţiile. 

După ce bărbatul a mâncat până se sătură, femeia se 
ridică şi înhăţându-l de păr, l-a târât în interiorul peşterii. 
El o zgâriat-o şi a muşcat-o puţin, căutând să scape, dar 
nu se putea măsura cu ea. Aceasta era viaţa sexuală. In 
ţara „Mutelor”. 

În mijlocul amfiteatrului, în faţa intrărilor în peşteri, 


18 


zăceau trupurile Primei Femei şi Femeii de-a Doua. lar 
deasupra lor mişuna un cârd de vulturi, fiarele de pradă 
ale cerului. Ska, vulturul, vine totdeauna primul la un 
asemenea ospeţe. 


19 


CAPITOLUL III - Bâiatul şi leul. 


În interiorul întunecos al camerei bizare din stâncă, 
unde Tarzan fusese pus cu atâta brutalitate, ce era 
înconjurat de copiii Mutelor, care se uitau cu multă 
curiozitate la el. 

După un timp, au început să-l examineze cu 
minuţiozitate, întorcându-l cât pe o parte, cât pe alta, 
întinzându-l de mâini şi de picioare şi pişcându-l. 

În cele din urmă, un băiat, atras de medalionul de aur, 
îl scoate de la gâtul lui Tarzan, împodobindu-se pe sine 
însuşi cu el. 

Fiind nişte fiinţe de pe treapta cea mai de jos a 
evoluţiei omeneşti, nu exista nimic care să le fi putut 
păstra interesul mai multă vreme, aşa că se obosiră în 
curând de Tarzan şi au trecut toţi într-o curte luminată 
de soare, lăsându-l să-şi vină în fire cum va putea mai 
bine şi când va putea, dacă va putea vreodată, lor fiindu- 
le absolut indiferent ce se va întâmpla. 

Din fericire pentru Tarzan, efectul căderii îngrozitoare 
cu aeroplanul a fost atenuat de faptul că, în cădere 
întâmpinase rezistenta unor ramuri subţiri, iar acum 
suferea numai decât de-o zguduitură uşoară la creier. 

A început să-şi vie în fire şi nu trecu mult de la 
plecarea copiilor, că a deschis ochii, uitându-se aiurit la 
interiorul închisorii sale. După aceea, închise ochii din 
nou. 

Răsuflarea îi era normală, când a deschis ochii a doua 
oară, a fost ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn adânc 
şi firesc, neamintindu-şi nimic altceva, decât că simţea o 
durere destul de puternică în moalele capului. 

Ridicându-se de mijloc, se uită în jurul lui, obişnuindu- 
şi ochii cu începutul, la lumina slabă din cameră. A văzut 
că se află sub un acoperiş rudimentar, construit din plăci 
enorme de piatră. 

20 


În faţa lui era o singură deschizătură, ce părea că duce 
în altă cameră la fel, al cărei interior era cu mult mai 
luminos decât al camerei în care se afla el. 

Se ridică încet în picioare şi traversă încăperea până la 
acea deschizătură. De partea cealaltă a camerei a doua, 
a văzut altă uşă, ce ducea la aer curat şi la lumina 
soarelui. Odaia în care se afla acum, întocmai ca şi 
prima, nu avea nici un fel de mobilă, doar câteva 
maldăre de ierburi uscate pe pardoseală şi nu părea a fi 
fost întrebuințată ca locuinţă omenească. 

Ajungând în uşa a doua, zări o curte îngustă, 
împrejmuită de un zid înalt de blocuri de piatră, înfipte cu 
unul din capete în pământ, astfel că stăteau aproape 
vertical. Mai văzu copii „Mutelor”, întinşi alene, unii la 
umbră, alţi la soare. 

Se uită la ei cu o mirare vădită. 

Cine erau ei? În ce fel de loc se afla el, după toate 
aparențele, închis? Erau aceşti copii păzitorii lui, sau 
tovarăşi de închisoare? Şi cum de a ajuns până aici? 

Trecându-şi degetele prin părul său cel negru, gest 
caracteristic al nedumeririi, a dat din cap de câteva ori. 
Îşi aminti acum de nenorocitul sfârşit al zborului său; îşi 
aminti chiar căderea ce o suferise prin frunzişul marelui 
copac, dar mai departe de atât nu ştia nimic. 

A rămas un moment în picioare, examinând cu atenţie 
copii „Mutelor”, care, de altfel, habar nu aveau de 
prezenţa lui, sau de privirea aţintită asupra lor. După 
aceea, înaintă cu îndrăzneală în curte în faţa lor fără 
teamă, ca un leu căruia nu-i pasă de hienele din jurul lui. 

Cum l-au văzut, copii se ridicară şi se îngrămădiră în 
jurul lui, fetele împingând la o parte pe bieţi şi 
apropiindu-se de el cu îndrăzneală. 

Tarzan le vorbi în mai multe dialecte indigene, unul 
după altul, toate pe care le ştia, dar ei păreau că nu-l 
înţeleg, deoarece nu-i răspunseseră nimic. 

Apoi, ca o ultimă încercare, li se adresă în limbajul 


21 


primitiv al marilor maimute, limbajul lui Manu, maimuța 
cea mică, limbajul pe care Tarzan îl învățase pe când 
sugea la pieptul păros al maimuţei Kala şi asculta la 
guturalele membrilor sălbatici ai tribului lui Ciuk. 

Cu toate acestea, cei care îl ascultau nu-i răspunseră 
nici de astă dată, cel puţin nu i-au dat nici un răspuns 
grăit, deşi mişcările lor cu mâinile, cu umerii şi cu 
corpurile, precum şi clătinările din cap îl făceau să 
înţeleagă că întrebuinţau un fel de limbaj al semnelor. 

Nici între ei nu comunicau cu sunete articulate, ei tot 
prin semne. 

După puţin, copii au pierdut interesul pentru noul sosit 
şi-şi reluară poziţiile lenevoase de mai înainte, pe lângă 
zidul curţii. In timpul acesta, Tarzan păşea încoace şi 
încolo, căutând, cu ochii lui ageri, orice cale de scăpare. 

In cele din urmă, se convinse că nu are pe unde să 
iasă de acolo, decât peste zidurile după care era închis, 
peste care, dacă şi-ar fi făcut avânt, ar fi putut să treacă 
cu un salt zdravăn..., dar nu era încă timpul. Trebuia să 
mai aştepte până când întunericul nopţii îl vor feri de 
ochii acelora dinăuntrul şi dinafara închisorii. 

Odată cu apropierea întunericului, atitudinea copiilor 
din curte a început să se schimbe. 

Se plimbau încoace şi încolo, trecând mereu în sus şi 
în jos prin faţa intrării în adăpost de la capătul curţii, 
intrând uneori în prima odaie şi adeseori ajungând în a 
doua, unde ascultau în faţa plăcii mari de piatră ce 
închidea intrarea. După aceea, se înapoiau în curte, 
reluându-şi mersul neliniştit. 

În cele din urmă, unul a bătut cu piciorul în pământ, iar 
gestul lui a fost imitat şi de ceilalţi, până când loviturile 
lor, în cadenţa unui toc, toc, toc, trebuia să se fi auzit la o 
distanţă dincolo de marginile închisorii. 

Dar, oricare le-ar fi fost intenţia, procedeul lor nu a 
avut rezultat; iar după un timp una din fete, furioasă şi 
încruntată, îşi înhăţă ciomagul cu amândouă mâinile şi 

22 


apropiindu-se de un perete, începu să bată cu putere în 
piatră. 

Celelalte fete o imitară numaidecât, iar băieţii 
continuau tactul cu picioarele. 

Tarzan a rămas foarte nedumerit de purtarea lor 
ciudată, însă a căpătat explicaţia dintr-o sursă cu totul 
neaşteptată: propriul său stomac. 

Inţelese că aceste fiinţe erau flămânde şi încercau să 
atragă atenţia cuiva din afară. 

Mai mult însă, mijlocul întrebuințat în acest scop îl făcu 
să înţeleagă şi altceva, de care îşi dăduse seama în 
scurta experienţă de la început: aceste fiinţe erau lipsite 
cu totul de darul vorbirii şi poate că erau chiar incapabile 
să scoată cel mai mic sunet din gură. 

Fata care a bătut prima cu ciomagul în zid se opri 
deodată şi arătă celorlalţi pe Tarzan. 

Ei s-au uitat la el şi apoi la ea; iar ca arătă spre 
ciomagul ei şi din nou spre Tarzan, după care făcu o 
mică pantomimă, iute, scurtă, dar foarte semnificativă. 

Pantomima arăta modul cum ar cădea ciomagul în 
capul lui Tarzan, după care actriţa pantomimei, împreună 
cu tovarăşii ei, ar fi trebuit să elimine pe Tarzan. 

Şi atunci încetară a lovi cu ciomegele în zid şi nici 
băieţii nu mai izbeau pământul cu călcâiele: întreaga 
adunare era interesată de ideea nouă ce li se dăduse. 

Se uitase la Tarzan cu priviri lacome şi flămânde. 
Mama lor, care trebuia să le fi adus de mâncare: Prima 
Femeie, era moartă. 

Ei nu ştiau aceasta. Ştiau numai că sunt flămânzi şi că 
Prima Femeie nu le-a adus nimic de mâncare de 
douăzeci şi patru de ore. 

Nu erau canibali. Numai în cazul extrem, când foamea 
ar fi ajuns cumplită, s-ar fi devorat unul pe altul, 
bineînţeles după cum se spune că ar fi făcut-o şi unii 
marinari naufragiaţi din rasele de oamenii civilizaţi. 

Străinul nu era din neamul lor. El nu semăna cu dânşii, 


23 


după cum nu se asemănau nici alte fiinţe aduse să 
mănânce de Prima Femeie. 

Prin urmare, nu ar fi făcut nimic rău dacă-l devorau. Ar 
fi fost acelaşi lucru pentru ei ca mâncarea cărnii unei 
antilope. 

Această idee poate nu ar fi încolţit în mintea nici unuia 
dintre ei, de nu se întâmpla ca fata cea mare să se fi 
gândit la aceasta; nici ei nu i-ar fi trecut prin gând, dacă 
ar fi avut de mâncare, ştiind că el nu a fost adus acolo 
pentru acest scop, ei ca să fie soţul Primei Femei, care, 
ca celelalte femei din această rasă primitivă, îşi vâna 
câte un bărbat în fiecare sezon prin junglă, unde bieţii 
bărbaţi timizi îşi trăiau vieţile lor singuratice. 

Excluzând cele câteva săptămâni, când erau în captivi 
în încăperile de piatră ale sexului dominant, bărbaţii 
trăiau în junglă, pe care o preferau, cu toate primejdiile 
de acolo, tratamentului brutal şi dispreţului împărtăşit 
chiar de copiii acestor soţii temporare. 

Câteodată reuşeau să scape, deşi foarte rar. Li se 
dădea drumul, în cele din urmă, fiind mai uşor de prins 
unul nou, în sezonul următor, decât să-l hrănească un an 
întreg. 

Nu există nimic, în relaţiile lor familiare, care să se 
asemene cu iubirea. Copiii, concepuţi fără iubire, 
necunoscându-şi propriii lor taţi, nu aveau nici măcar o 
afecţiune cât de elementară, unul faţă de altul şi deci nici 
pentru altă fiinţă existentă. 

O oarecare legătură îi ţinea ataşaţi de mamele lor 
sălbatice, la al căror piept sugeau câteva luni şi de la 
care se aşteptau să primească hrana zilnică, până când 
erau destul de dezvoltați să poată merge singuri în 
junglă, să-şi caute propriul vânat şi să aducă orice alt fel 
de mâncare, pe care natura abundentă le-o punea la 
dispoziţie. 

Cândva, între vârsta de cincisprezece şi şaptesprezece 
ani, băieţii erau eliberaţi şi alungaţi în junglă, după care 

24 


mamele lor nu-i mai recunoşteau între alţi bărbaţi. 

Tot la o asemenea vârstă, tinerele fete erau luate în 
peşterile materne,  întovărăşindu-şi mamele la 
vânătoarea zilnică, până reuşeau să-şi prindă primul 
bărbat. 

După aceea, îşi alegeau o peşteră separată, iar 
legătura dintre părinte şi copil era pentru totdeauna 
întreruptă, ca şi cum nu ar fi existat niciodată. 

Se putea întâmpla chiar ca, în sezonul următor, mama 
şi fiica să devină rivale sau să se ivească între ele, 
oricând, o ceartă cu rezultat mortal, de seama trofeelor 
aduse de la vânătoare. 

Adăposturile şi curţile construite din piatră, în care 
erau ţinuţi copiii şi bărbaţii, erau singura lor operă 
comună. 

Oricare alte lucrări trebuiau să le facă singure, 
deoarece bărbaţii ar fi scăpat cu cel dintâi prilej, dacă li 
s-ar fi dat voie să iasă de acolo şi să ia parte la lucrările 
de construcţie. Tot aşa, copiii, când ar fi fost destul de 
tari pentru ajutor, ar fi fugit. Totuşi, aceste femei enorme 
erau destul de capabile să-şi facă lucrările singure. 

Echipate de natură cu muşchi puternici şi trupuri 
colosale, ele dislocau plăci enorme de piatră din malul 
amfiteatrului, le dădeau drumul să alunece până în vale, 
apoi le împingeau, le trăgeau şi le aşezau în poziţia 
dorită, numai şi numai cu propria lor forţă. 

Rareori se ivea nevoia de ă se adaogă câte o 
construcţie nouă la cele construite până atunci, 
mortalitatea printre aceste femele fiind atât de mare, că 
rămâneau libere destule clădiri pentru fetele ce ajungeau 
la maturitate. 

Lăcomia, gelozia şi adeseori soarta celor care vânau în 
junglă luau o dijmă destul de mare printre femeile 
adulte. Până şi bărbaţii lor, atât de dispreţuiţi, îşi 
ucideau, uneori, femeia, în străduinţa de a-şi recâştiga 
libertatea. 


25 


Viaţa hidoasă a Mutelor a fost rezultatul natural al 
inversării nenaturale a dominării sexului. 

Atribuţia bărbatului este să iniţieze dragostea: prin 
supremaţia sa, să inspire mai întâi respect, după aceea 
admiraţie în pieptul femeii pe care caută s-o atragă, 
dragostea rămânând să se dezvolte în urma acestor 
două emoţii. 

Creşterea gradată a ascendenţei femeilor din ţara 
Mutelor asupra bărbatului împiedică emoţiilor de respect 
şi de admiraţie faţă de bărbat, iar rezultatul a fost că 
iubirea nu s-a mai ivit niciodată. 

Neavând dragoste pentru soţul ei şi ajungând să fie un 
animal cu mult mai puternic decât el, femela din tara 
Mutelor a ajuns în curând să trateze pe toţi cei de sex 
opus cu dispreţ şi brutalitate. 

Rezultatul a fost că forţa, sau dorinţa de iniţiere a 
dragostei a încetat să existe în inima bărbatului: nu 
putea iubi o fiinţă pe care o ura şi de care se temea. Nu 
putea să respecte, nici să admire pe acele făpturi 
îngrozitoare care era femeile din ţara Mutelor, aşa că 
fugeau prin păduri, iar femeile dominate îl vânau pe 
acolo, ca nu cumva să le piară rasa de pe pământ. 

Tarzan se afla acum în faţa unor vlăstare din această 
rasă sălbatică, dându-şi perfect seama, de intenţiile lor 
canibalice. 

Băieţii nu l-au atacat imediat, fiind foarte ocupați cu 
culegerea de ierburi uscate şi de mici bucăţi de lemn de 
prin odăile vecine. 

In timp ce trei fete, din care una abia de şapte ani, se 
apropiau cu băgare de seamă de Tarzan, gata să-l 
doboare cu ciomegele, băieţii făceau un foc la care se 
aşteptau să frigă în curând felii din carnea acestei fiinţe 
străine, pe care păroasa lor mamă le-o dusese. 

Un băiat cam de şaisprezece ani se ţinea mai la 
spatele fetelor, făcând, agitat semne cu mâinile, capul şi 
corpul. 


26 


Părea că încearcă să convingă pe fete, sau să le 
împiedice a-şi duce la îndeplinire planul. 

A mers până acolo, că apelă şi la ceilalţi băieţi să-l 
ajute, dar ei au aruncat numai o privire înspre fete, după 
care îşi continuară preparativele culinare. 

In cele din urmă, cum fetele se apropiau cu hotărâre 
de Tarzan, băiatul le ieşi înainte, încercând să le 
oprească. Toate trei au sărit ca nişte demoni asupra lui, 
cu ciomăgelele ridicate, să-l radă de pe faţa pământului. 

Băiatul se feri la o parte şi luă câteva pietricele cu 
pene de la ciomagul lui, le aruncă fetelor ce l-au atacat. 
Proiectilele au fost azvârlite atât de iute şi cu atâta 
precizie, că două fete au căzut numaidecât la pământ, 
urlând de durere. 

Al treilea proiectil îşi greşi ţinta, izbind un băiat în 
tâmplă şi omorându-l pe loc. Era tocmai acela care a 
furat medalionul de la Tarzan şi care, ca toţi tovarăşii lui 
de sex, fiind o creatură timidă, a ţinut medalionul ascuns 
necontenit în palmă, din momentul când Tarzan, după ce 
şi-a venit în fire, a ieşit în curte. 

Fata cea mai mare, fără să se fi intimidat câtuşi de 
puţin, a sărit, cu faţa ei hidoasă de furie, asupra 
băiatului, care mai aruncă o piatră în ea, apoi întoarse 
spatele şi fugi la Tarzan. Probabil că nici el nu ştia ce 
primire îi va face aceasta. 

Poate că era o reminiscență apartenenţei la acelaşi 
sex care-l îmboldise să ia loc alături de Tarzan...; se prea 
poate ca însuşi Tarzan, în care simpatia pentru specia sa 
îl domina covârşitor, să-i fi inspirat redeşteptarea unui 
sentiment atrofiat de mult. 

Dar, oricare ar fi fost cauza, băiatul veni şi luă loc 
alături de Tarzan, pe când fata simțind, că înfruntă o 
primejdie mai mare în această îndrăzneală 
nemaipomenită a fratelui său, înainta cu mai multă grijă. 

Se părea că îi spune prin semne ce are de gând să-i 
facă, dacă nu va înceta să-şi întrerupă voinţa lui slabă, 


27 


între ea şi poftele ei gastronomice. El îi răspunse, tot prin 
semne, că o desfide şi rămase unde se găsea. 

Tarzan întinse o mână şi-l bătu uşor pe spate, 
zâmbind. Băiatul şi-a rânjit colții îngrozitor, dar se vedea 
bine că încearcă, cu aceasta, să răspundă la zâmbetul lui 
Tarzan. 

Acum fata era numai la doi paşi de ei. 

Tarzan era foarte nedumerit asupra felului cum ar 
trebui să procedeze cu ea. 

Cavalerismul lui firesc îl împiedică s-o atace, cu atât 
mai puţin să-i pricinuiască vreo rană, fie chiar în legitimă 
apărare. 

Cu toate acestea, perfect conştient că nu va putea 
scăpa de ea, dacă nu o omoară, aşa că, tot căutând o 
soluţie şi-a întări inima pentru fapta ce trebuia s-o 
comită, dar de care-i era groază. Spera, totuşi, să fie în 
stare a scăpa de acolo, fără să recurgă la mijloace 
extreme. 

A Treia Femeie, ducându-şi, la rândul ei, noul soţ din 
peşteră, în clădirile de piatră din amfiteatru, unde avea 
intenţia să-l ţină închis timp de o săptămână-două, a 
auzit cadenţa picioarelor goale, precum şi loviturile de 
ciomag ce veneau din încăperile Primei Femeii şi înţelese 
numaidecât ce înseamnă acest zgomot. 

Totuşi, bunul mers al vlăstarelor Primei Femei nu o 
priveau câtuşi de puţin pe ea. 

Probabil însă că din instinct matern, a fost îmboldită să 
le dea drumul, spre a-şi căuta hrana şi pentru ca 
serviciile lor să nu fie pierdute tribului, în caz că mureau 
de foame. 

Nici prin gând nu-i trecea să le dea de mâncare, 
nefiind copiii ei. Atât voia numai: să le deschidă porţile 
închisorii, dându-le drumul, ca să-şi vadă fiecare de 
treburile, găsindu-şi sau nu mâncare; să piară sau să nu 
piară, potrivit legii inexorabilă a supravieţuirii celui mai 
bine înzestrat. 

28 


A Treia Femeie nu se grăbi deloc în această privinţă. 
Cu degetele puternice în părul soţului înfuriat, îl târa spre 
apartamentele ei de piatră, unde a dat la o parte placa 
cea mare ce închidea intrarea şi l-a împins înăuntru, fără 
multă ceremonie, mărindu-i iuţeala cu o lovitură de 
călcâi în spate. 

După aceea, a pus la loc pietroiul şi a pornit alene 
către apartamentele, din apropiere, ale Primei Femei. 

A deschis poarta acestora, a trecut prin cele două 
camere şi a ajuns în curte, tocmai în momentul când fata 
cea mai mare înainta asupra lui Tarzan. 

S-a oprit la intrarea în curte şi izbi cu ciomagul în 
piatră, cu scopul de a atrage atenţia acelora dinăuntru. 

Imediat se uitară toţi spre ea. 

Copiii Primei Femei nu mai au văzură până atunci altă 
femelă adultă, decât pe propria mamă. S-au dat înapoi la 
spatele acestuia, dar nici Tarzan nu se miră de teama 
arătată de aceşti copii. 

Femeia a Treia a fost primul adult pe care-l văzuse el 
de când se afla în tara Mutelor, deoarece, în timpul cât a 
fost în mânile Primei Femei, zăcuse în nesimţire. 

Fata ce îl ameninţase cu ciomagul părea acum că îl 
uitase cu totul şi stătea cu colții rânjiţi şi cu ochii înguşti 
în faţa noii sosite: singurul copil, care părea că nu are 
frică de A Treia Femeie. 

Tarzan examină din ochi pe această femeie enormă, 
care stătea de partea cealaltă a curţii şi-l privea cu 
căutături sălbatice. 

Nici ea nu l-a mai văzut până acum, deoarece Prima 
Femeie îl adusese acasă pe când A Treia Femeie era la 
vânătoare în pădure. 

De asemenea, nu ştia că Prima Femeie avea un bărbat 
în apartamentul ei. Ştia numai că acolo se aflau copiii ei. 
Dar acum, după ce l-a văzut, îl mânca din ochi. 

Se gândi numaidecât să îl ia de acolo şi să îl ducă în 
propriile apartamente. 


29 


Deci, pentru a îndeplini acest scop se apropia de el 
încet şi cu precauţie, observându-i toate mişcările, ca nu 
cumva să fugă pe lângă ea şi să-i scape din mână. Pe 
ceilalţi din curte nici nu-i băgă în seamă. 

Tarzan nu a putut să-i cunoască gândurile, a socotit că 
vine spre el ca să-l atace, după cum, bine înţeles, ar fi 
atacat pe oricare altă fiinţă străină pe care ar fi găsit-o în 
locuinţa ei. 

Văzându-i mărimea enormă Şi dezvoltarea 
extraordinară a muşchilor, precum şi măciuca grea din 
mână, nu a putut face altceva decât să le compare cu 
neputinţa lui de a se apăra. 

Pentru cei născuţi în junglă, fuga din faţa luptelor 
nepotrivite şi fără rost nu primeşte niciodată stigmatul 
laşităţii. 

Tarzan nu numai că era născut şi crescut în junglă, dar 
lipsa hainelor îl făcea şi acum, ca întotdeauna, să-i 
dispară cu totul pojghiţa subţire şi nenaturală a 
civilizaţiei. 

În momentul acesta, el nu eră decât o fiară care avea 
să se împotrivească uneia din femeile din ţara Mutelor..., 
o fiară isteaţă şi destul de puternică..., o fiară care ştia 
când să se bată şi când să fugă. 

A aruncat o privire în spatele lui. A văzu pitit lângă el 
pe băiatul Mutelor, tremurând de frică. Mai încolo era 
zidul curţii, iar una din pietrele cele mari din care era 
foarte puţin aplecată în afară. 

Mintea omului este înceată iar ochiul lui erau şi mai 
înceţi. În comparaţie cu ochiul şi cu mintea fiarei 
încolţite, care caută scăpare. 

Atât de iute au fost mişcările lui Tarzan, că şi fugise 
până ce A Treia Femeie să-şi fi închipuit că se gândise 
măcar la fugă: odată cu el dus era şi băiatul Mutelor. 

Răsucindu-se în călcâie, Tarzan a aruncat cu aceeaşi 
mişcare, pe umărul său pe băiat; apoi, traversă cu 
iuţeală distanţa ce-l despărţeau de zidul din spate al 


30 


curţii, se urcă ca o pisică pe suprafaţa netedă a 
pietroiului aplecat, până când apucă cu degetele muchia 
de sus a acestuia. 

Se trase iute deasupra-i fără măcar să se uite înapoi şi 
a dat drumul tânărului de partea cealaltă şi-l urmă atât 
de iute. Că a ajuns la pământ aproape împreună. Apoi se 
uită împrejurul său. 

Abia atunci a văzut, pentru prima dată, amfiteatrul 
natural şi peşterile la intrările cărora încă mai stătea, ici- 
colo, câte o femeie. 

In curând, venea noaptea. Soarele începuse să apună 
pe după creasta munţilor. 

Tarzan nu a văzut decât o singură cale de scăpare: 
deschizătura din partea de jos a amfiteatrului, prin care 
trecea cărarea spre pădure. A alergat în acea direcţie, 
urmat de băiat. 

A fost văzut însă de o femeie, care sta la intrarea 
peşterii sale şi care, luându-şi măciuca, a sărit în picioare 
şi a alergat imediat după ei. 

Atras de mişcarea ei, a pornit în urmărire altă femeie 
şi după aceea altele, astfel că, aproape imediat, şase- 
şapte dintre ele alergau din răsputeri pe cărare, după 
fugari. 

Tânărul, arătând drumul, alerga iute înaintea lui 
Tarzan, dar, oricât de iute ar fi fost el, tot nu putea fi mai 
iute şi mai rezistent la mişcare decât muşchii ce au dus 
pe stăpânul lor de atâtea ori la adăpost, faţă de atacurile 
lui Numa, sau îl făcuse să poată întrece iuţeala cerbului, 
când acesta trebuia să devie hrana atât de necesară lui 
Tarzan. 

Femeile, mai grele la alergat, veneau înapoia lor fără 
nici o speranţă că ar fi putut ajunge această pereche atât 
de rapidă, dacă totul ar fi depins numai de iuţeală. 

Aveau la ele proiecţiile de piatră cu care încă de la 
naştere au făcut atâta practică încât au ajuns aproape la 
perfecţie în aruncarea lor, fie în ţinte fixe, fie în ţinte 


31 


mobile. 

Insă se făcea întuneric cărarea se sucea şi se răsucea, 
iar viteza vânatului făcea ca ţinta să fie foarte greu de 
nimerit, dorind să o ameţească doar, nu să o ucidă. 

Bineînţeles că se întâmpla adesea ca un proiectil 
aruncat cu iuţeală să ameţească vânatul. 

Instinctul le ferea pe femei să ucidă bărbaţii, dar nu le 
îndemna să renunţe la tratamentul de brutalitate 
extremă la care-i supuneau. 

Dacă Tarzan ar fi ştiut pentru ce era urmărit de ele, ar 
fi fugit mai repede, cu toate că, îndată ce proiectilele au 
început să zboare pe lângă capul lui şi-a mărit puţin 
viteza. 

De s-ar fi întâmplat ca una din pietre să-l fi lovit, ar fi 
încetat să mai existe, deoarece femeile, dându-şi seama 
că noaptea îşi va arunca în curând mantia ei protectoare 
asupra fugarilor, aruncau pietrele cât mai puternic, 
indiferente că i-ar fi ucis sau nu pe fugari. 

In momentul acela, Tarzan a avut norocul să ajungă în 
junglă; ca şi cum s-ar fi topit în aer, a dispărut din ochii 
urmăritoarelor, deoarece ajunsese în propriul element. 

In timp ce ele îl căutau pe pământ, el fugea printre 
crengile de jos ale copacilor, urmărindu-l cu privirea pe 
băiatul Mutelor, ce alerga pe jos pe cărare. 

Odată cu scăparea bărbatului, femeile s-au oprit şi au 
pornit înapoi spre peşterile lor. 

Cu băiatul nu aveau ce face. El va cutreiera jungla încă 
vreo doi-trei ani, fără a fi împiedicat, iar, dacă până 
atunci scăpa de fiarele sălbatice şi de săgețile piticilor, 
ajungea la maturitate şi devenea, bineînţeles, prada 
primei femei ce ar fi dat de el în timpul sezonului. 

Pentru moment, el va aduce o existenţă singură şi 
destul de fericită în felul ei. 

Bineînţeles că şansele lui de-a supravieţui în junglă au 
fost reduse prin faptul că a scăpat prea de timpuriu. 
Dacă Prima Femeie ar mai fi trăit, l-ar fi păstrat în 


32 


adăpostul ce-l ofereau zidurile apartamentelor sale, cel 
puţin încă un an şi nu i-ar fi dat drumul numai când ar fi 
fost în stare să se măsoare cu primejdiile vieţii sălbatice 
din junglă. 

Băiatul, cu simţurile sale agere, a realizat că femeile 
au renunţat să-l urmărească. 

Atunci s-a oprit privind în urmă spre fiinţa ciudată 
care-l eliberase din închisoare, dar întunericul îi limita 
imaginea la o mică distanţă. 

Străinul nu se vedea nicăieri. Băiatul şi-a încordat 
auzul şi asculta cu atenţie. 

Nu se auzea zgomot de paşi omeneşti. Se auzeau alte 
sunete din tufişuri şi din crengile de deasupra capului 
său, zgomote ciudate, care-l umpleau de groază. 

Era învăluit de întuneric. Tremura, simțind greutatea 
întunericului asupra lui, zdrobindu-l şi lăsându-l dezarmat 
în faţa grozăviilor care puteau să urmeze. 

încerca să străpungă întunericul, dar simţea că ochii 
nu îl mai ajută cu nimic; de asemenea, fiind mut, nu 
putea nici să strige, nici să sperie inamicul, nici să atragă 
atenţia fiinţei ciudate în care a găsit prietenie şi a cărei 
prezenţă a stârnise în pieptul lui, în chip atât de ciudat, o 
emoție inexplicabilă... 

Nu era în stare să şi-o explice... nu avea noţiuni pentru 
ea, deoarece nu avea noţiuni pentru nimic, dar simţea 
cum emoția îi încălzeşte pieptul şi dorea să fi putut 
atrage din nou lângă el fiinţa ciudată de mai înainte. 

Se simţea foarte singur şi-i era urât. 

Trosnitura din tufişurile din apropiere deşteptă în el o 
groază şi mai mare. 

Prin întunericul nopţii, se apropia de el ceva mare. Se 
rezemă cu spatele de un copac, nemai îndrăznind să facă 
vreo mişcare. 

Mirosi aerul; dar, oricât de uşor se mişca aerul din 
codru, mişcarea era dinspre el în direcţia fiarei ce se 
furişa asupra lui prin întuneric, ceea ce-l împiedica să 


33 


identifice duşmanul. 

Instinctul îi spunea că inamicul îl identificase pe el şi 
că, fără îndoială, se furişa acum tot mai aproape, pentru 
ca, la un moment dat, să sară asupra lui şi să-l sfâşie. 

Băiatul nu ştia ce înseamnă „Leu”, exceptând 
posibilitatea ca instinctul să aducă cu el imaginea 
diferitelor fiinţe din junglă de care omul se teme. 

In toată viaţa lui, băiatul nu a ieşit niciodată din 
apartamentul Primei Femei; iar cum întregul său neam 
era lipsit de voce, nici mama sa nu i-a putut spune nimic 
despre lumea din exterior. 

Totuşi, când leul a răcnit şi s-a repezit pe neaşteptate 
asupra lui, băiatul a fost convins că fusese atacat de un 
leu. 


34 


CAPITOLUL IV - Viaţa primitiva. 


Soarele îşi trimitea razele în curtea apartamentelor 
Primei Femei, curte lipsită de orice viaţă. 

Numai cadavrul băiatului ei zăcea întins, unde căzuse 
cu o seară mai înainte. 

În zarea albastră apăru un punct negru. Şi cu cât se 
apropia, cu atât se mărea, până când a apărut în forma 
unei păsări, alunecând uşor pe aripi întinse şi imobile. 

Venea tot mai aproape, din când în când dând câte un 
ocol mare, până când, în cele din urmă. A trecut şi pe 
deasupra curţii apartamentelor Primei Femei. 

Încă o dată mai zbură în cerc pe deasupra, apoi se lăsă 
la pământ în interiorul curţii..., Ska, vulturul sosise. 

După o oră, corpul tânărului era acoperit ca de o 
mantie de către aripile mai multor păsări de pradă de 
acestea. Când au zburat de acolo, nu mai a rămas în 
curte decât oasele curățate de ultima bucăţică de carne. 

Pe după gâtul uneia din păsări era agăţat acum un lanţ 
de aur, de care atârna un medalion încrustat în 
diamante. 

Ska se zbătu şi căută să se desfacă de juvaierul care 
se legăna sub el, împiedicându-i mersul pe pământ şi 
zborul Dar rezultatul încercărilor sale a fost că lanţul se 
petrecu de două ori împrejurul gâtului şi nu-l mai putu 
scoate de acolo, îşi luă zborul spre marea pădure de 
copaci ghimpaţi, iar diamantele îi atârnau pe piept, 
scăpărând scântei. 

Tarzan al maimuţelor, după ce scăpă de femeile care îl 
urmăriseră, atât pe el, cât şi pe băiat până în pădure, se 
opri în copacul de care fiul înfricoşat al Primei Femei se 
rezemase să se odihnească. 

Prin urmare, era acolo, aproape de el, în momentul 
când Numa sări asupra băiatului întinse, dar. cu iuţeală o 

35 


mână în jos, apucă pe tânăr de păr şi-l trase repede în 
sus. În momentul când ghearele puternice ale fiarei 
zgâriau zadarnic aerul, dedesubtul picioarelor vlăstarului 
din ţara Mutelor. 

A doua zi, prima grijă a lui Tarzan a fost ca să caute de 
mâncare şi material de îmbrăcăminte. 

Gol de tot cum era şi fără nici un fel de arme, bine- 
înţeles că n-ar fi rezistat multă vreme în codru, dacă n-ar 
fi fost Tarzan al junglei, tot aşa s-ar fi întâmplat şi cu 
băiatul, dacă nu l-ar fi avut pe Tarzan lângă el. Tarzan a 
fost în stare să-şi găsească destule fructe, nuci şi ouă de 
păsări; dar ceea ce dorea el mai mult ca toate era carne. 

De aceea, dorea din toată inima, împins nu numai de 
pofta de carne, dar şi de nevoia de a avea o blană, 
precum şi pentru vinele pe care le putea utiliza la 
fabricarea obiectelor necesare siguranţei şi confortului 
existenţei sale atât de primitive în timpul de faţă. 

Pe când se ţinea de urma unui vânat, căuta lemnul 
potrivit pentru o suliță, pentru un arc şi săgeți. Nu i-a fost 
greu să le găsească în pădure. 

Însă trecu aproape toată ziua până când avu norocul 
ca un vânt uşor să aducă până la nările lui sensibile 
mirosul lui Bara, cerbul, pe care-l căutase până atunci. 

S-a urcat într-un copac, a făcut semn băiatului Mutelor 
să-l urmeze, dar această creatură era atât de stângace şi 
de inaptă, încât Tarzan s-a simţit nevoit să-l tragă în sus 
printre crengi, unde, cu ajutorul semnelor, încercă să-l 
determine să înţeleagă că trebuie să rămână unde se 
află, în paza materialelor pe care i le alesese pentru 
arme, în timp ce el îşi va continua singur vânătoarea. 

Nu era nicidecum sigur că tânărul l-a înţeles; cu toate 
acestea, văzut că nu mai are intenţia să se ţină după el. 

Porni, deci, fără zgomot printre crengile copacilor, pe 
urma şiretei rumegătoare, al cărei miros exercitase 
întotdeauna o deosebită atracţie asupra fiului adoptiv al 
Kalei: mirosul lui Bara, cerbul, cu toate că, mai 


36 


întotdeauna, animalul vânat de el sub acest nume era o 
antilopă. 

Impresiile din copilărie sunt foarte puternice. De pe 
atunci de pe când răsfoi se abecedarul cu figuri colorate 
găsit în cabina tatălui său a aflat că figura de la litera C 
înseamnă „cerb”, a dat acest nume animalului ce se 
asemăna mai mult cu chipul din carte şi pe care-l 
întâlnea aproape zilnic, antilopa; iar, de atunci, nu-i mai 
zice altfel decât Bara. 

Ca să te poţi apropia îndeajuns de Bara şi să-l dobori 
cu sulița sau cu săgeata, e nevoie de o isteţime şi de o 
îndemânare cu mult mai mare decât de abilitatea 
limitată a omului civilizat. 

Până şi vânătorii indigeni pierd vânatul, mai des decât 
se întâmpla să-l ucidă cu armele lor primitive. 

Tarzan trebuia să-i întreacă pe amândoi, cum trebuia 
să întreacă antilopa, atât prin agerimea facultăţilor lui de 
percepere, cât şi prin coordonarea minţii, folosindu-şi în 
aceeaşi măsură şi muşchii, dacă dorea să-l doboare pe 
Bara numai cu armele cu care l-a înzestrat natura. 

Pe când străbătea repede jungla, călăuzit de nările 
sale, în direcţia lui Bara, mirosul devenea atât de intens, 
avertizându-l că nu tocmai departe se adunaseră mai 
mulţi cerbi la un loc. 

La gândul ospăţului ce-l aştepta, sălbaticul viteaz al 
junglei simţea o puternică senzaţie de foame. 

Urmărind mirosul, vânătorul se apropia de vânat cu 
mai multă atenţie decât până atunci, trecând ca o umbră 
prin pădure şi în cele din urmă, a ajuns la marginea unei 
poieni în care văzu un grup de antilope. 

Aşezându-se pe una din crengile de jos ale copacului, 
a rămas nemişcat ca o statuie, pândind mişcările cirezii 
şi aşteptând momentul când vreun cerb s-ar apropia 
îndeajuns de copacii din jurul poienii pentru ca atacul să 
fie încununat de succes. 

A aşteptat cu răbdare, de multe ori ceasuri întregi, 


37 


până când vânatul să se expună unei morţi sigure. 

O singură mişcare înainte de vreme sau din 
imprudenţă ar fi putut face ca aceste animale fricoase să 
fugă o distanţă mare şi să nu se mai întoarcă acolo zile 
întregi. 

Spre a înlătura acest inconvenient, Tarzan şi-a 
menţinut poziţia nemişcată, aşteptând ca întâmplarea 
să-i pună la îndemână o antilopă. După un timp, a ajuns 
la nările lui sensibile, slab de tot şi mirosul lui Numa, leul. 

Acest fapt i-a încreţit fruntea. 

Locul unde se afla el era în partea de jos a vântului 
dinspre Bara. Leul, însă, nu se afla între el şi antilopă. 
Prin urmare, trebuia să fie în partea de sus a vântului, 
dincolo de vânat. 

Şi, atunci, pentru ce nările atât de sensibile ale 
erbivorelor nu prinseseră mirosul inamicului lor ereditar 
mai înainte de Tarzan? Se vedea bine, după cum păşteau 
în linişte, că nu simțeau nimic care să le îngrozească, 
deci nu ştiau că Numa se află prin apropierea lor. 

Tarzan îşi făcu socoteala că vântul care-i adusese 
mirosul trebuia să fi fost unul din acele curente, atât de 
ciudate, care lasă în nemişcare o parte din aer în drumul 
lor, trecând pe deasupra. 

Deci, antilopele trebuie să fi fost înconjurate temporar 
de acea parte de aer care le izola de ce se petrecea în 
jurul lor. 

Pe când se gândea la toate aceste lucruri, dorind din 
tot sufletul ca Numa să se îndepărteze, a rămas 
încremenit auzind un trosnet puternic în tufişurile, de 
partea cealaltă a poienii, dincolo de antilope. 

Simultan cu zgomotul din tufişuri, apăru şi un leu 
tânăr, care, în momentul când a zări antilopele, a scos un 
răcnet teribil şi s-a repezit asupra lor. 

Tarzan era atât de dezamăgit, încât îi venea să-şi 
smulgă părul din cap. 

Prin stupiditatea de neînchipuit a acestui leu tânăr, a 


38 


rămas fără hrană..., rumegătoarele s-au împrăştiat în 
toate direcţiile. Leul, în atacul lui zadarnic, pierdu atât 
hrana lui, cât şi pe cea a lui Tarzan. 

Dar staţi puţin! Ce era aceasta? 

Un pui îngrozit de antilopă, porni exact spre copacul în 
care se afla Tarzan. 

Dar. Cum a trecut pe sub copac, a simţit aruncându-i- 
se în spate un corp omenesc ce şi-a înfipt degetele, 
strângându-l de gât. 

Greutatea vânătorului care se aruncase asupra 
animalului i-a răsturnat pe amândoi la pământ, dar, mai 
înainte ca cerbul să se fi putut ridica din nou în picioare, 
vânătorul îi suci gâtul, frângându-l dintr-o singură 
mişcare. 

Fără să arunce vreo o privire înapoi. Tarzan şi-a aşezat 
cerbul pe umăr şi a sărit în cel mai apropiat copac. 

Nu mai trebuia să-şi piardă timpul, uitându-se să vadă 
ce făcea Numa. Pentru că ştia prea bine că uciderea lui 
Bara avusese loc chiar în faţa leului. 

Abia a apucat să se ridice pe o creangă, când auzi o 
bufnitură surdă, leul, căzu în gol, pe locul unde fusese 
Tarzan cu o clipă mai înainte. 

Ruşinat de nereuşita lui, furios de pierderea prăzii, leul 
începu să scoală răcnet după răcnet, uitându-se furios la 
omul de pe creangă. Tarzan începu să zâmbească. 

- Fiu al lui Dango, hiena, îl aţâţa el pe leu, umblă 
flămând acum. Până ai să înveli să vânezi. 

După ce a aruncat cu dispreţ în faţa lui o crenguţă 
ruptă, a dispăru în frunzişul copacilor, ducându-şi prada 
cu uşurinţă pe umăr. Era încă lumină când a ajuns unde 
l-a lăsat pe băiatul din ţara Mutelor. 

Tânărul avea la el un cuţit mic de piatră, cu care 
Tarzan tăie imediat o bucată bună din antilopă, 
întinzându-i-o băiatului. 

După aceea, a tăiat şi pentru o bucată. Flămând cum 
era şi-a înfipt adânc dinţii în carnea crudă şi plină de 

39 


sânge a antilopei. În timp ce băiatul, căutându-şi 
materiale pentru foc, privea surprins acţiunea lordului 
englez. 

Amuzat, Tarzan l-a privit la rândul lui pe băiat, până 
când acesta reuşi să-şi prepare carnea după cum socotea 
el că ar trebui preparată: partea din afară arsă de tot, 
mijlocul aproape crud. 

Totuşi, era mâncare gătită şi fără îndoială că acela ce 
o mânca se simţea superior fiarelor sălbatice care 
mâncau carnea crudă. 

Ceea ce simţea băiatul se aseamănă probabil cu ceea 
ce simt epicurienii din lumea civilizată când mănâncă 
vânat alterat şi brânză descompusă. 

Tarzan începu să zâmbească la gândul cât de vagă e, 
la urma urmei, marginea care separă omul civilizat de cel 
primitiv, în ce priveşte instinctul şi poftele. 

Unii dintre prietenii săi din Franţa, cu care avu prilejul 
să prânzească uneori, s-au arătat foarte îngroziţi când au 
aflat că Tarzan a mâncat omizi, aşa cum mâncau şi 
maimuţele..., aceasta în timp ce ei îmbucau cu poftă 
dintr-o mâncare de melci. 

Americanul provincial râdea de gustul francezului ce 
mănâncă picioare de broască, fără să se gândească că 
lui însuşi îi plac picioarele de mosc. 

Eschimoşii mănâncă peşte crud. Locuitorii de pe 
Amazon, atât albii cât şi indigeni mâncau cu poftă 
stomac de papagal şi de maimuțe, socotindu-le cele mai 
delicioase mâncăruri. 

A doua zi de dimineaţă, având destulă carne pentru 
câteva zile, Tarzan a început să-şi facă arme şi să-şi 
croiască o haină din piele de antilopă. 

Arătând băiatului Mutelor cum se curăţă pielea de 
antilopă cu cuțitul de piatră, începu să lucreze, fără să 
aibă alte unelte decât câteva bucățele de piatră adunat 
de pe albia unui râuleţ, cu care voia să-şi lucreze arme 
bune şi puternice, spre a se putea măsura cu femeile din 


40 


ţara Mutelor, cu marile carnivore şi cu oricare alt soi de 
inamic ce s-ar ivi. 

În timp ce lucra, îl privea pe băiat şi se întreba la ce îi 
putea folosi această sărmană fiinţă. 

Poate că-l va ajuta să-şi croiască drum prin pădurea de 
copaci ghimpaţi trebuia s-o străbată mai înainte de a 
ajunge în ţinuturile cunoscute, de unde să se îndrepte 
spre casă. 

Vedea bine că bietul băiat e foarte timid, fapt dovedit 
când a fugit de la Mute şi de spaima manifestă când l-a 
atacat Numa. Lipsit de grai, devenea un camarad de 
drum inutil, iar faptul că nu se pricepea câtuşi de puţin la 
tainele pădurii îl făcea o adevărată povară. 

Pentru că trecuse de partea lui în timpul altercaţiei din 
curtea apartamentelor Primei Femei, îşi câştigase, prin 
actul său, dreptul la protecţie, cu toate că lui Tarzan nu-i 
era de nici un folos. 

Evident prea evident chiar era că băiatul s-a ataşat de 
Tarzan şi dorea cu orice preţ să rămână alături de el. 

Şi-atunci,  lucrându-şi armele şi gândindu-se la 
locuitorii din ţara Mutelor, i-a venit o idee: va face pentru 
băiat arme la fel cu ale sale, învăţându-l să le 
întrebuinţeze. Ştia foarte bine că eficacitatea armelor 
primitive ale Mutelor nu se putea compara cu aceea a 
unui arc şi săgeți şi nici cu a unei sulițe bune. 

Mutele nu ar fi putut să repeadă proiectilele lor atât de 
departe, cât ar fi putut ajunge săgeata unui arcaş bun şi 
nici ciomăgele lor nu fi putut face mult faţă de o suliță. 

Da, va face arme şi pentru băiat şi-l va învăţa să le 
întrebuinţeze. În felul acesta, se va putea folosi de el la 
vânătoare, precum şi luptă. 

Pe când Tarzan era adâncit în aceste gânduri, băiatul 
se opri brusc din lucru, lipindu-şi o ureche de pământ, 
apoi, ridicându-şi uşor capul şi-a întors privirile spre 
Tarzan. A îndreptat degetul de la el spre pământ. 

Tarzan a înţeles că trebuia să asculte, după cum făcu 


41 


băiatul: după ce şi-a lipit urechea de pământ, auzi 
zgomotul unor paşi răsunând pe cărarea bătătorită. 

Adunând de jos tot ce-i aparţinea, a urcat numaidecât 
în vârful copacului, unde şi-a aşezat lucrurile, s-a întors şi 
l-a ajutat pe băiat să urce lângă el. Nu au avut mult de 
aşteptat şi au văzut apărând pe cărare una dintre acele 
femei teribile din amfiteatru. 

La vreo cinci-şase metri în urma ei, venea altă femeie, 
iar în urma acesteia mai venea una. 

Femeile din ţara Mutelor nu umblau prea des în felul 
acesta, existenţa lor fiind mai mult singuratică. 

Totuşi, se adunau la un loc câteodată, ca să facă 
vânătoare împreună, în cazul când vânau vreo fiară 
primejdioasă care le devasta ţinuturile, sau când nu 
reuşeau să adune din pădure destui bărbaţi în timpul 
sezonului. 

In cazul acesta, femeile rămase fără bărbaţi se uneau 
şi porneau prin ţinuturile unui trib din vecinătate. 

Toate trei femeile au trecut pe sub copacul lui Tarzan. 
Urechile mari le atârnau, iar privirile ochilor lor negri 
rătăceau dintr-o parte în alta a cărării, tot mişcând 
repede, din când în când, pielea din câte un loc al 
corpului, cu scopul de a alunga de acolo insecte 
plictisitoare. 

Cei doi oameni din copac au rămas nemişcaţi până 
când femeile s-au îndepărtat. 

După ce au ieşit din privirile lor la o cotitură a 
drumului, au mai stat un timp să asculte, apoi au coborât 
din copac, reluându-şi lucrarea întreruptă. 

Tarzan a zâmbit ironic, când se gândi la evenimentele 
petrecute în ultimele câteva minute; el, Tarzan al 
maimutelor, Voievod al Codrilor, să se ascundă în copac, 
să nu fie văzut de trei femei! Închipuiţi-vă! 

Dar ce fel de femei erau! 

Până acum el nu ştia mai nimic despre ele sau despre 
obiceiurile lor, însă ceea ce ştia era de ajuns să-l 


42 


convingă că erau cei mai formidabili duşmani cu care 
avusese el de a face până acum. Aşa că, atâta timp cât 
era fără arme. Nici nu era de gândit să încerce a se 
măsura cu ciomegele lor cele mari şi cu proiectilele 
aruncate cu atâta îndemânare. 

Zilele treceau: Tarzan şi tovarăşul său lipsit de grai îşi 
perfecţionară armele cu care urmau să-şi procure hrana 
mai cu uşurinţă, băiatul lucrând mai mult mecanic, 
potrivit instrucţiilor primite de la stăpânul său. 

În sfârşit, sosi momentul în care Tarzan cu băiatul din 
ţara Muţilor erau echipați cu tot ce le trebuia. 

Au pornit la vânătoare împreună, iar omul îl învăţa pe 
băiat să tragă cu arcul, să arunce cu sulița şi să se 
folosească de funia de iarbă, care în timpul copilăria i-a 
fost unica armă. 

În timpul acestor zile de vânătoare, se petrecu în 
tânărul din ţara Mutelor. În mod aproape brusc, o mare 
schimbare. 

Obiceiul său a fost până acum ca să meargă pe furiş 
prin codru, oprindu-se, adesea, să privească, când 
încoace. 

Când încolo, temându-se, după toate aparentele, de 
fiecare fiinţă ce umbla prin junglă; iar frica cea mai mare 
i-o inspirau femeile de acelaşi neam cu el. 

Toate aceste însă se schimbară ca prin farmec. 

Începu să devină stăpân atât pe arc, cât şi pe sulița de 
la Tarzan, mai ales că privise, de multe ori, cu un interes 
adânc şi într-un fel oarecare, cu smerenie şi respect pe 
Tarzan, pe când dobora diferite animale, mari sau mici, 
pentru hrana zilnică. 

Într-o zi, îl văzuse ucigând pe Sabor, leoaica, dintr-o 
singură aruncătură de suliță, când se întâmplase ca ea 
să-l surprindă într-un luminiş, destul de departe de 
adăpostul oferit de copacii junglei. 

Sosi, după o vreme şi ziua băiatului. Vâna împreună cu 
Tarzan: iar acesta aţâţă o mică turmă de porci sălbatici, 


43 


printr-o săgeată bine îndreptată, care ucise pe unul din 
ei. Ceilalţi se împrăştiară în toate direcţiile, afară de unul 
un mistreţ puternic, care, zărind pe băiat, se repezi cu 
furie asupra lui. 

Primul gând al tânărului fu să fugă, pentru că secole 
întregi de spaimă infiltrată în el îl îmboldeau la asta. 
Întotdeauna bărbaţii din ţara Mutelor fugiseră din faţa 
primejdiei şi fugind într-una de animalele carnivore, 
precum şi de propriile femei, ajunseră foarte iuți de 
picior... 

Atât de iuți, că nici un duşman primejdios nu-i mai 
putea prinde; un om din ţara Muţilor nu putea fi prins 
decât prin şiretenie. 

Băiatul putea să scape foarte uşor de mistreţ şi în clipa 
aceea era cât pe aci s-o ia la fugă. Stăpânit de o idee 
nouă şi neaşteptată, se opri în loc..., dete pe spate mâna 
cu sulița, după cum îl învățase Tarzan, apoi o repezi 
înainte cu toată forţa de care era capabil. 

Mistreţul venea direct spre el. Suliţa îl izbi în umărul 
stâng şi străbătu corpul, perforându-i inima. Horta, 
mistrețul, muri instantaneu. 

O nouă expresie apăru în privirile tânărului, care se 
reflectă şi în trăsăturile sale. 

Nu se mai vedea acum obişnuita teamă; nu se mai 
furişa prin codru, ca mai înainte, aruncând priviri speriate 
în dreapta şi în stânga. 

Acum mergea drept, cu îndrăzneală, fără frică şi 
probabil că, în loc să se mai teamă de apariţia vreunei 
femei, o şi căuta chiar. Devenise personificarea 
bărbatului răzbunător. 

În pieptul lui clocotea furia înăbuşită a nenumărate 
generaţii faţă de tratamentul dispreţuitor şi de abuzurile 
îndurate din partea sexului feminin. 

Fără îndoială că el nu-şi concretiza gândul în felul în 
care îl expunem aci, dar rămâne fapt că Tarzan, 
văzându-l şi-a dat seama că cea dintâi femeie ce va avea 


44 


nenorocul să se întâlnească cu acest tânăr, va avea, 
totodată şi cea mai mare surpriză din viaţa ei. 


45 


CAPITOLUL V - Alte bordeie, alte 
obiceie. 


Tânărul din ţara Muţilor se ataşase de Tarzan cu 
devotamentul şi supunerea unui câne. 

La rândul său, Tarzan a învăţat cea mai mare parte a 
limbii prin semne a protejatului său, având, astfel, 
mijlocul să comunice între ei pentru toate nevoile. 

Băiatul a câştigat încredere în el însuşi, pe măsură ce 
se obişnuia mai mult cu noile arme, devenea din ce în ce 
mai independent, cu rezultatul că, adesea, porneau la 
vânătoare despărțiți unul de altul, astfel că proviziile nu 
le lipseau niciodată. 

S-a întâmplat ca Tarzan, în timpul unei expediţii 
singuratice, să dea peste o privelişte din cele mai 
ciudate. 

Urmărea de câteva ceasuri dâra de miros lăsată de 
Bara, când simţi, deodată, mirosul unei Mute, ceea ce nu 
însemna pentru el decât că mai era cineva ce căuta să 
pună mâna pe prada urmărită de el. 

Era călăuzit numai de instinctul sălbatic al fiarei de 
codru care predomina în el. 

Nu mai era elegantul lord Greystoke din Londra care îşi 
rânjise colții zbârcindu-şi buzele, ci vânătorul sălbatic în 
clipa când îi răpea prada. 

A apucat prin copaci, porni repede în direcţia femeii 
din ţara Muţilor, dar înainte de a o ajunge, alt miros 
pătrunse în nările sale: un miros nou, ciudat, care-l 
nedumerea. 

Era miros de om, totuşi până la un grad oarecare 
miros străin şi necunoscut. Niciodată nu i se întâmplase 
să dea peste aşa ceva. 

Mirosul era foarte slab, dar ghicea, instinctiv, că 
trebuie să emane de undeva de foarte aproape. Şi într- 


46 


adevăr, după câteva clipe, auzi câteva voci..., voci joase 
şi melodioase, ce ajungeau foarte slab la urechile lui. 

Dar, cu toate că erau joase şi melodioase, se simţea în 
tonul lor ceva ce denota surescitare. Acum Tarzan uită 
de Bara, uită de tot ce-l înconjura. 

Se apropie cu multă băgare de seamă şi după puţin, 
observă că se găsea în apropierea unui număr mare de 
persoane. 

Ajunsese în marginea pădurii, de unde se deschide o 
câmpie întinsă până la poalele dealurilor din depărtare. 

Priveliştea care-l izbi vederile îl făcu, în primul 
moment, să se îndoiască de propriii săi ochii. 

| se părea că nimic nu-i natural din tot ce vedea, afară 
de una din femeile uriaşe din tara Muţilor. 

Ea se găsea la vreo două sute de metri de marginea 
pădurii şi era înconjurată de o întreagă hoardă de 
oameni în miniatură - nişte războinici micuţi şi albi - 
încălecaţi pe un soi de animale ce păreau antilope regale 
de pe coasta de apus. 

Inarmaţi cu sulițe şi cu săbii, atacau necontenit 
picioarele enorme ale femeii, care se dădea înapoi încet 
spre pădure, izbind, din când în când. cu piciorul în 
adversarii ei. Sau doborându-i cu marele ei ciomag. 

Tarzan văzu numaidecât că ei vroiau să-i taie venele 
de la picioare şi dacă ar fi reuşit, ar fi putut, după aceea, 
s-o omoare cu uşurinţă. 

Dar, cu toate că erau o sută şi mai bine la număr, 
şansele lor de reuşită păreau foarte mici, deoarece 
femeia ucidea sau rănea câte zece din ei deodată, numai 
cu o singură izbitură de picior. 

Până acum, aproape jumătate din ei erau întinşi jos 
morţi sau răniţi pe drumul urmat în lupta lor cu femeia, 
mai înainte de a fi sosit Tarzan la faţa locului. 

Cu toate acestea, faţă de curajul acelor care mai 
rămăseseră, Tarzan fu cuprins de admiraţie. Ei se 
repezeau neîncetat la o moarte aproape sigură. În 


47 


sforţările lor încăpăţânate de a dobori femeia uriaşă. 
Atunci văzu şi el motivul pentru care ei îşi sacrificau atât 
de zadarnic viaţa..., în mâna stângă a femeii, strâns la 
pieptul ei, se găsea unul dintre aceşti războinici mititei. 

Evident că, spre a-l salva pe acesta, ceilalţi continuau 
lupta. 

Dar, dacă Tarzan a fost cuprins de admiraţie la 
vederea acestor războinici, rămase tot atât de uimit de 
animalele curajoase şi agile pe care le călăreau. 

Crezuse până atunci că antilopa regală, cea mai mică 
specie a acestor animale, este şi cea mai timidă dintre 
fiinţele de pe pământ. 

Această particularitatea însă nu aparţinea şi categoriei 
de antilope la care privea acum. Puțin mai mari de 
statură, înalte cam la jumătate de metru, erau, în toate 
celelalte privinţe, identice cu antilopa regală. 

Totuşi, sub conducerea călăreţilor, săreau fără teamă 
până aproape de picioarele enorme ale femeii şi de 
ciomagul ei. 

Erau şi bine conduse - s-ar fi putut zice la perfecţie - 
aşa că muşchii lor răspundeau poruncii date de călăreţi. 

Săreau când spre femeie, când înapoi şi abia atingând 
pământul cu picioarele, se şi găseau scăpaţi de 
primejdie. 

Săriturile lor ajungeau uneori până la doi metri, aşa că 
Tarzan se mira nu numai de agilitatea lor. Dar şi de 
abilitatea aproape minunată de călărie a războinicilor, ce 
se puteau menţine în şa atât de bine pe aceste animale, 
cu toate săriturile, învârtelile, suciturile şi săltăturile lor. 

Era o privelişte frumoasă, o privelişte inspiratoare, 
care, oricât de nereală i s-ar fi părut la început, nu trecu 
mult ca să-l facă să-şi dea seama că privea la o rasă de 
pigmei veritabili..., nu din aceia de rasă neagră pe care 
exploratorii Africii îi cunoscuse mai mult sau mai puţin, ei 
din rasa albă. Rasa pierdută de oameni în miniatură, la 
care se referă de multe ori vechile manuscrise de 


48 


călătorii şi explorări, miturile şi legendele. 

Lupta aceasta, de şi-l interesa foarte mult, la început o 
privise ca un spectator neutru. După un timp, simţi că 
simpatiile lui înclină spre micii războinici; iar, când a 
văzut că Muta era să scape în pădure împreună cu 
captivul ei, se hotări să se amestece în această afacere. 

Cei dintâi care l-au văzut în momentul ieşirii sale din 
frunzişul codrului au fost micii războinici. 

Evident că l-au luat la început drept încă unul din 
duşmanii lor uriaşi, deoarece din piepturile lor a izbucnit 
un strigăt de descurajare şi s-au dat înapoi, pentru prima 
oară de când Tarzan privea la această luptă ne egală. 

Dorind să-şi arate clar intenţiile, mai înainte ca micii 
oameni să se fi repezit la el spre a-i tăia venele 
picioarelor, porni iute în direcţia femeii. 

Aceasta, din partea ei, îndată ce dădu cu ochii de el, 
începu a-i face semne poruncitoare spre a veni în 
ajutorul ei, să sfârşească şi cu restul pigmeilor. 

Ea era obişnuită să fie temută şi ascultată de bărbaţii 
din neamul ei, mai ales când îi subjuga. Poate că, de astă 
dată, să se fi mirat puţin de îndrăzneala acestuia, 
deoarece bărbaţii fugeau de obicei de ea. 

Cu toate acestea, avea mare nevoie de el, nevoie ceo 
domina. Apropiindu-se de ea, Tarzan îi porunci, prin 
limba semnelor învățată de la băiat, să dea drumul 
captivului şi să plece de acolo, nemai supărând 
războinicii. Drept răspuns, ea făcu o strâmbătură urâtă şi 
porni spre el. 

Atunci Tarzan aşeză o săgeată în arc. _ 

- Inapoi! îi făcu el semn. Inapoi sau te ucid! Inapoi, 
femeie şi lasă jos mititelul din mână! 

Ea mârâi feroce şi mări paşii. Tarzan ridică arcul la 
nivelul ochilor şi întinse de coardă, până când arcul se 
îndoi. Pigmeii, dându-şi seama că, cel puţin pentru un 
moment, noul străin uriaş părea a fi de partea lor, se 
strânseseră la un loc, aşteptând rezultatul duelului. 


49 


Tarzan spera că femeia îi va asculta ordinul şi că nu va 
fi silit să-i curme zilele. 

Îi era de ajuns o singură privire să vadă că ea nu avea 
nicidecum intenţia să-l asculte şi că era hotărâtă să-l 
nimicească cu desăvârşire pe individul ce se amestecase 
cu atâta îndrăzneală în afacerile ei. 

Venea mereu spre el. Au ajuns atât de aproape, că 
orice întârziere din partea lui i-ar fi fost primejdioasă; 
slobozi săgeata. Aşchia de lemn ascuţită se înfipse 
adânc, drept în inima ei sălbatică, unde el ochise, iar 
femeia se prăbuşi la pământ. 

În aceeaşi clipă, Tarzan se repezi la ea, apucând în 
mâini pe războinic, ca nu cumva să fie zdrobit în căderea 
Mutei. 

La această nouă acţiune a lui, războinicii, 
neînţelegându-i intenţiile, scoaseră o serie de strigăte şi 
învârtind săbiile pe deasupra capetelor, au dat pinteni 
cailor, către el. 

Dar, mai înainte ca ei să fi ajuns până la el, Tarzan 
aşeză uşor pe pământ omuleţul salvat de la moarte şi-i 
dădu drumul. 

instantaneu, atitudinea pigmeilor ce voiau să-l atace 
se schimbă din nou, iar strigătele lor războinice se 
transformară în aclamații de bucurie. 

Călărind până la el, se opri în faţa războinicului pe 
care-l salvase şi descălecând, îngenunchea în faţa lui 
Tarzan. lar cei de aproape îi sărutară mâna. 

Acum văzu Tarzan că nici unul din aceşti pitici nu era 
mai înalt de un jumătate de metru. 

De asemenea, înţelese numaidecât că cel pe care-l 
salvase avea grad mare printre ceilalţi, probabil era chiar 
şeful lor. 

Se întreba acum care va fi atitudinea lor faţă de el. Se 
uită la ei cu o privire plină de îngăduinţă, cum s-ar uita 
cineva la un muşuroi de furnici. 

Pe când ei îşi felicitau tovarăşul pentru miraculoasa 


50 


scăpare, Tarzan avu cel mai bun prilej să-i examineze de 
aproape. 

Erau oameni cu pielea albă, bineînţeles destul de 
bronzată de vânt şi de arşiţa soarelui; totuşi, nu încăpea 
nici o îndoială, erau oameni albi. 

De asemenea, aveau trăsături regulate şi bine 
proporţionate, aşa că, după orice criteriu al rasei noastre, 
ar fi putut fi consideraţi bărbaţi frumoşi. 

Erau, evident, excepţii şi variaţii; dar, în ansamblul lor, 
păreau toţi oameni frumoşi. Aveau faţa netedă şi nici 
unul nu părea prea în vârstă; acela scăpat din mâinile 
Mutei părea mai tânăr decât ceilalţi, cu mult mai tânăr 
decât aceia care descălecaseră ca să-i facă onorurile 
cuvinte. 

Şi, cum Tarzan sta şi se uita la ei, tânărul făcu semn 
celorlalţi să se scoale, după care le ţinu un mic discurs. 
La urmă, se întoarse către Tarzan şi-i vorbi, dar acesta 
nu înţelese nici un cuvânt. 

Totuşi, din atitudinea lui reieşea lămurit că omuleţul îi 
mulțumea şi probabil că-l întreba care îi sunt intenţiile 
faţă de ei. 

Atunci, Tarzan căută să-i asigure că nu doreşte decât 
prietenia lor şi spre a evidenția intenţiile sale, îşi aruncă 
armele, făcând un pas spre ei cu braţele întinse şi cu 
palmele deschise în direcţia lor. 

Tânărul pigmeu părea că înţelege aceste semne de 
prietenie, deoarece înaintă şi el cu mâna întinsă spre 
Tarzan. Acesta, crezând că ar trebui să-i sărute mâna, nu 
voi s-o facă, ei preferă să-şi asume un rol egal cu al celui 
mai mare pigmeu. 

Deci, lăsându-se într-un genunchi ca să poată ajunge 
mai cu uşurinţă la mâna pe care l-o întinsese pigmeul, îi 
strânse degetele delicat, aplecându-şi uşor capul, într-o 
înclinare destul de politicoasă, dar care nu arăta nici o 
urmă de slugărnicie. _ 

Celălalt a avut aerul că este satisfăcut. Intoarse salutul 


51 


cu aceeaşi demnitate, după care încercă a-l face pe 
Tarzan să înţeleagă că era pe cale să plece cu oamenii 
lui prin câmpie şi-l invită să-i însoţească. 

Destul de curios să vadă şi alte caracteristici ale 
acestui popor ciudat. Tarzan nu a stat la îndoială să 
primească invitaţia. 

Inainte ca ceata lor să pornească la drum, se 
împrăştiară puţin prin câmpie, pentru a-şi aduna morţii şi 
răniții, precum şi pentru a pune capăt chinurilor 
antilopelor prea grav rănite pentru a merge. Săvârşiră 
aceasta cu săbiile lor relativ mici şi drepte, ce făceau 
parte din armamentul lor, lăsând lăncile în tocurile 
cilindrice aninate de partea dreaptă a şeilor. 

Alte arme, Tarzan nu mai putu descoperi doar un 
cuţitaş pe care ei îl purtau într-o teacă la şoldul drept şi a 
cărui lamă era cu două tăişuri, ca un pumnal, numai de 
câţiva centimetri lungime şi foarte ascuţită la vârf. 

După ce şi-au adunară morţii şi răniții, aceştia din 
urmă a fost examinaţi de către tânărul conducător al 
trupei, în tovărăşia a cinci-şase persoane dintre cei 
adunaşi în jurul lui când Tarzan i-a dat drumul din mână. 

Pe aceştia Tarzan i-a luat drept locotenenţi sau 
subofiţeri. l-a văzut punând întrebări răniților şi 
examinându-i; iar în trei rânduri, de fiecare dată un caz 
fără speranţă, conducătorul îşi trecu iute sabia prin 
pieptul nefericiţilor. 

Pe când se îndeplinea această măsură militară în 
aparenţă destul de crudă. Dar, altminteri, foarte salutară, 
restul războinicilor săpau, sub comanda subofiţerilor, un 
şanţ lung, lângă cei morţi: erau în număr de vreo 
douăzeci. Săpătura o făceau cu un fel de hârleţ destul de 
solid, pe care-l ţineau agăţat de şa şi care se putea fixa 
la capătul lăncilor. 

Oamenii lucrau cu repeziciune extremă şi după un plan 
ce părea că elimină orice mişcare de prisos, aşa că, în 
foarte scurt timp, au săpat un şanţ de doi metri lungime, 


52 


jumătate metru lăţime şi un sfert de metru adâncime, 
sânt care pentru oamenii de mărime normală ar fi trebuit 
să fie de şase metri lungime, doi metri lăţime şi un metru 
adâncime. 

In acest şanţ îşi grămădiră morţii ca sardelele, în două 
straturi. După aceea, au aruncat destul pământ ca să 
umple spaţiile dintre corpuri, precum şi groapa până sus. 
Au adunat un număr mare de pietre, cu care au acoperit 
groapa, lăsând, în urma lor, un mic monument, ce arăta 
unde şi-au pierdut vieţile vitejii. 

Până să termine această lucrare, alţi războinici au 
prins antilopele rămase libere şi au aşezat răniții pe 
spatele lor. La un cuvânt al comandantului, războinicii 
executară mişcări de precizie militară, apoi o parte au 
pornit înainte cu răniții, iar după câteva clipe porni restul 
trupei. 

Sistemul lor de încălecare şi de marş era unic în felul 
lui, deci de mare interese pentru Tarzan. 

Războinicii, descălecaţi, stăteau în rând în faţa 
tânărului conducător, care era încălecat, după cum erau 
şi alţi câţiva ofiţeri care îl însoțeau. Fiecare războinic îşi 
ţinea calul de căpăstru. 

Comandantul făcu un semnal rapid, ridicând vârful 
săbiei, fără ca din gură să-i iasă un cuvânt de comandă. 
Imediat ce lăsă vârful săbiei în jos, îşi răsuci calul în loc, 
porni încotro se uita trupa, aceeaşi mişcare fiind făcută 
simultan şi de ofiţerii săi. ca şi cum ar fi fost împinşi de 
un singur gând. In clipa aceea „calul” fiecărui războinic 
porni înainte, iar călăreţul sări în şa din fuga „calului”, tot 
atât de uşor, ca şi o pană. 

Imediat după ce a pornit primul şir de antilope, porni şi 
cel de-al doilea şi aşa încălecă întreaga trupă; cei din 
urmă au mărit ritmul, ca să-i poată ajunge pe cei porniţi 
iniţial. 

Era una din cele mai meşteşugite şi practice manevre 
militare, ce făcea cu putinţă punerea în marş a trupelor 


53 


de cavalerie tot atât de iute ca şi trupele de infanterie. 

În timp ce trupa galopa, ieşiră din flancul stâng zece 
călăreţi, urmând pe unul din ofiţerii care se detaşase de 
grupul din jurul comandantului trupei şi se înapoiară la 
Tarzan. 

Ofiţerul începu a-i face semne spre a înţelege că 
trebuie să urmeze trupa şi că ei aveau însărcinarea de a-l 
călăuzi până la destinaţie. In timpul acesta, corpul 
principal al trupei ajunsese departe pe câmpie, antilopele 
făcând sărituri de câte doi metri. Nici Tarzan, cât de iute 
era el, nu ar fi putut să se ţină după ele. 

A pornit, deci, sub conducerea detaşamentului, să 
poată vedea lucruri noi, însă gândurile sale erau la 
băiatul din ţara Mutelor, ce vâna singur în pădurea 
rămasă din urmă. Nu trecu mult şi nu se mai gândi la el, 
dându-şi seama că băiatul era acum cu mult mai bine 
echipat pentru apărare decât oricare altul din neamul 
său. 

De asemenea, se gândea că, după ce va vizita ţara 
pigmeilor, se putea întoarce, să-l găsească, dacă i-ar mai 
fi surâs ideea aceasta. Câmpia nu era tocmai atât de 
întinsă, ei avea văi şi dealuri uşoare, iar ici-colo era câte 
o dumbrăvioară. larbă era de ajuns, păscută în unele 
locuri de nişte antilope de o specie ceva mai mare. 

La vederea călăreţilor ce se apropiau şi la vederea 
făptuiri uriaşe a lui Tarzan, antilopele o luară la fugă. 
Micul lor grup întâlni un rinocer, dar nu făcu decât un 
ocol mic spre a-l evita, iar mai încolo, aproape de-un mic 
grup de copaci, şeful călăuzelor îşi opri detaşamentul, luă 
lancea în mână şi înaintă uşor spre un tufiş, transmițând, 
un ordin oamenilor săi, în urma căruia aceştia se 
împrăştiară, înconjurând tufişul. 

Tarzan se opri şi privi cu mult interes acţiunea 
războinicilor. Vântul bătea înspre el din direcţia tufişului, 
aşa că nu putea afirma cu precizie ce fel de animal era 
acela care atrase atenţia ofițerului. 


54 


Nu trecu mult timp după ce războinicii înconjuraseră 
tufişurile şi cei de partea opusă au dat să intre în tufiş, 
ţinând, suliţele gata de atac. Tarzan auzi un mârâit fioros 
din tufiş, iar după o clipă văzu sărind o pisică sălbatică 
africană. Săritura era îndreptată către ofiţerul trupei, ce 
aştepta fiara cu lancea, gata să străpungă. 

Greutatea şi forţa săriturii fiarei aproape trântiră din şa 
pe călăreț, dar vârful suliţei acestuia izbi pisica drept în 
piept. 

După câteva zvâcnituri convulsive, pisica muri, dar, 
dacă sulița s-ar fi rupt în timpul acesta, omul ar fi fost 
trântit bine şi poate chiar ucis, această pisică fiind pentru 
ei o fiară tot atât de primejdioasă, ca leu pentru noi. In 
clipa când fiara muri, patru războinici săriră asupra ei, 
tăindu-i capul şi jupuind-o de piele în câteva clipe. 

Tarzan nu putu să nu observe că tot ce făceau aceşti 
oameni atingea perfecțiunea. Păreau că nu piardă nici o 
clipă din timpul lor. Să nu facă nici o mişcare fără rost şi 
că nici unul nu ezita asupra a ceea ce are de făcut. Mai 
mult încă: nici un lucrător nu se punea în drumul 
celuilalt. 

Abia trecuseră zece minute din momentul când au 
zărit pisica şi detaşamentul fu din nou la drum, cu capul 
fiarei atârnând de şaua unui războinic, iar pielea de şaua 
altuia. 

Ofiţerul comandantul detaşamentului avea aproape 
aceeaşi vârstă ca şi comandantul trupei. Se vedea bine 
că e un om curajos. 

Tarzan ar fi putut să jure aceasta, după felul în care 
înfruntase ceea ce pentru un popor atât de mic ar fi fost 
o fiară dintre cele mai feroce şi ucigătoare. Atacul 
deznădăjduit asupra femeii din ţara Mutelor îi dovedise 
că şi ceilalţi erau curajoşi, iar Tarzan admira şi respecta 
curajul oricui. 

A început chiar să iubească aceşti omuleţi, cu toate că, 
uneori, îi era greu să creadă că sunt reali, aşa de înclinați 


55 


suntem să nu credem în posibilitatea existentei vrunei 
forme de viaţă cu care nu suntem obişnuiţi nici prin 
asociaţie, nici din auzite. 

Călătoreau de şase ore prin câmpia întinsă: de la o 
vreme, schimbându-se vântul, Tarzan mirosi de departe 
un cerb. Deoarece nu mâncase nimic toată ziua. Era 
foarte flămând, aşa că mirosul de carne proaspătă îi 
stârni peste măsură pofta de vânătoare. 

Alergă repede la şeful detaşamentului sub a cărui 
escortă se afla, îi făcu semn să oprească. Apoi, pe cât 
putu mai lămurit, căută să-i explice, prin mijlocul greu şi 
nicidecum satisfăcător al semnelor, că era flămând şi că, 
ceva mai încolo înaintea lor, se afla carne destulă pentru 
el. Le mai spuse, tot prin semne, să rămână în urmă, cât 
timp el îşi va urmări prada, ca s-o poată ucide. 

Ofiţerul, înțelegând spusele, lui îi dădu consimţimântul 
şi Tarzan a pornit pe furiş înainte, spre un crâng, de unde 
simţise mirosul de cerb; se aflau acolo câteva antilope. 
Detaşamentul venea în urma lui atât de liniştit şi fără 
zgomot, că nici urechile agere ale lui Tarzan nu au reuşit 
să-i simtă. 

Adăpostit de un rând de copaci, văzu câţiva cerbi şi 
antilope ce păşteau la mică distanţă; cea mai aproape 
dintre ele era la treizeci de metri de copaci. A luat arcul 
de pe umăr, a ales o mână de săgeți din tolbă şi se 
alătură fără zgomot copacului din apropierea antilopelor. 
Detaşamentul nu era departe în urma lui, deşi se opri de 
îndată ce văzu vânatul urmărit de Tarzan. Spre a nu-l 
speria. 

Pigmeii priveau cu cel mai mare interes fiecare 
mişcare pe care Tarzan o făcea cu arcul şi săgețile. ÎI 
văzură, aşa cum făcu când ucisese pe Mută, că pune o 
săgeată în arc, întinde coarda cu putere şi-i dă drumul 
dintr-o singură mişcare. 

Au văzut antilopa sărind în clipa când o izbi proiectilul, 
urmat, la intervale foarte mici. de o a doua şi o a treia 


56 


săgeată: cât îşi arunca săgețile, Tarzan se apropia de 
pradă. Nu era nici o primejdie că o va pierde. Chiar de la 
a doua săgeată, cerbul căzu în genunchi, iar, când 
Tarzan ajunse lângă el, îl găsi mort. 

Războinicii, care îl urmaseră atât de aproape au 
înconjurat imediat antilopa, din momentul ce au văzut că 
nu mai e nevoie de nici o precauţiune. Şi vorbeau între ei 
cu mult mai multă animaţie decât îi văzuse până acuma 
Tarzan. 

Interesul lor părea concentrat asupra proiectilelor 
dătătoare de moarte, cu ajutorul cărora el a doborât un 
animal aşa de mare: pentru ei antilopa era, tot atât de 
mare, că pentru noi un elefant. lar când privirile lor se 
îndreptară spre Tarzan. Zâmbiră cu toţii, frecându-şi 
repede palmele cu o mişcare circulară, acţiune pe care 
Tarzan presupuse că ar avea acelaşi sens ca şi aplauzele. 

După ce scoase săgețile din antilopă şi le puse din nou 
în tolbă, făcu semn şefului  detaşamentului să-i 
împrumute sabia. Mititelul păru că ezită un moment, în 
care timp tovarăşii îl priveau cu atenţie, dar, în cele din 
urmă, trase sabia din teacă şi o oferi lui Tarzan cu 
mânerul înainte. 

Când cineva are de gând să mănânce carne crudă, 
atâta timp cât mai este caldă, nu aşteaptă se scurgă 
sângele din ea. Nici Tarzan nu a aşteptat, ei îşi tăie 
frumos vreo două felii bune din pulpa cerbului, pe care 
începu să le devoreze cu mare poftă. 

Actul lui Tarzan surprinse peste măsură piticii, ce se 
uitau la el cu destulă groază: iar, când le oferi şi lor o 
parte din carne. Refuzară cu scârbă, ferindu-se de el. Nu 
ştia ce credeau ei despre el. Dar îşi închipui numaidecât 
că nu le plăcea carnea crudă. 

Avea el să afle mai târziu că enervarea lor era datora 
faptului că, în experienţa lor de până atunci, singurele 
fiinţe ce mâncau carne crudă mâncau şi pigmei. Prin 
urmare, când au văzut uriaşul puternic mâncând carne în 


57 


felul acesta, nu au putut să tragă altă concluzie decât că 
dacă ar fi flămânzit rău, i-ar fi mâncat pe ei, la nevoie. 

A înfăşurat o parte din carnea de antilopă în propria ei 
piele, Tarzan o aruncă în spate şi apoi îşi reluară toţi 
călătoria întreruptă. Războinici aveau acum aerul foarte 
tulburat şi vorbeau în şoaptă, aruncând, adeseori, priviri 
înapoi spre Tarzan. 

Nu le era frică căci aceşti războinici abia ştiau ce 
înseamnă frica. Întrebarea ce-i preocupa şi îngrijora era 
dacă făceau bine sau nu ducându-se în mijlocul poporului 
lor un uriaş mâncător de carne crudă, care, la o singură 
mâncare, devora o porţiune de carne echivalentă unui 
om, cărui bineînţeles un om de proporţia lor. 

Nu mai era mult până să se însereze. Ajunşi pe o 
colină, Tarzan văzu în depărtare ceea ce i se părea la 
prima vedere, o grupare de moviliţe simetrice în formă 
de cupole, iar mai târziu, după ce se apropie de ele, văzu 
o trupă de războinici galopând să-i întâmpine. 

Fiind mai înalt decât ceilalţi, îi văzu, cu mult înaintea 
lor şi căută să atragă, prin semne, atenţia ofițerului 
comandant. Acesta îl înţelese, însă războinicii ce se 
apropiau erau ascunşi vederii lor, din cauza denivelărilor 
terenului. 

Dându-şi seama de aceasta, Tarzan se aplecă şi mai 
înainte ca ofiţerul să-i poată ghici intenţia, îl luă cu 
antilopă cu tot în mânile sale puternice, ridicându-l sus 
de tot de la pământ. 

În primul moment, o consternare de neînchipuit 
cuprinse restul războinicilor. Săbiile scânteiară şi se 
auziră strigăte de furie. 

Până şi curajosul pigmeu, pe care Tarzan îl ţinea în aer 
trase din teacă micuțul său cuţit; dar un zâmbet din 
partea lui Tarzan îi asigură pe toţi că nu e nici o 
primejdie şi se liniştiră, mai ales că, după o clipă, realiză 
şi ofiţerul motivul pentru care-l ridicase Tarzan deasupra 
capului. 


58 


Ofiţerul comunică celorlalţi ceea ce a văzut, iar după 
atitudinea lor se putea deduce că armata care se apropie 
era compusă din prieteni. 

Dovada acestei ipoteze se făcu după câteva minute, 
când au fost înconjurați de câteva sute de pigmei, toţi 
prieteni, curioşi să-l vadă pe Tarzan mai de aproape. 

Printre ei era şi şeful lor, cel pe care Tarzan îl scăpase 
din mâinile Mutei, care l-a întâmpinat cu o strângere de 
mână prietenească. 

După aceea, a avut loc o consfătuire între şeful 
detaşamentului ce îl escortase pe Tarzan şi comandantul 
suprem, asistat de câţiva războinici mai în vârstă. 

După expresia figurilor şi tonul vocilor, Tarzan şi-a dat 
seama că e o chestiune foarte serioasă şi că-l privea pe 
el. 

Altfel nu şi-ar fi putut explica numeroasele priviri ce i 
se aruncau în timpul discuţiei. Nu avu de unde să ştie că 
subiectul discuţiei lor pornea de la raportul 
comandantului escortei. 

Marele lor musafir era mâncător de carne crudă şi 
deci, o primejdie mare a-l aduce în mijlocul poporului. 

Tânărul care l-a salvat dezlegă problema, amintindu-le 
că uriaşul trebuie să fi fost foarte flămând să mănânce 
atât de multă carne, dar nu era mai puţin adevărat şi 
faptul că, deşi călătorise câteva ceasuri cu câţiva 
războinici, pe care i-a avut mereu la îndemână, nu se 
atinse de ei. 

Această explicaţie părea să încheie discuţia asupra 
bunelor intenţii ale lui Tarzan şi prin urmare, porniră din 
nou la drum, fără să mai întârzie, în direcţia movilelor ce 
se vedeau bine acum, la vreo doi kilometri. 

Apropiindu-se de ele, Tarzan crezu, la început, că vede 
un număr colosal de pigmei, umblând încoace şi încolo 
printre aceste moviliţe, iar, când se apropia şi mai mult, 
observă că moviliţele erau clădiri în miniatură, de piatră, 
construite probabil, chiar de pigmei. 


59 


Pigmeii, umblau încoace şi încolo printre moviliţe, 
trebuie să fi fost lucrători, deoarece un şir lung mergea 
într-o direcţie, ieşind dintr-o gaură din pământ şi urmând 
un drum anumit către o moviliţă pe jumătate completată 
şi care evident că era în curs de construcţie. 

Un alt şir lung cu mâinile goale, mergea în direcţia 
opusă, coborându-se într-o a doua gaură, iar pe flancul 
drept şi stâng al fiecărui şir, la distanţe destul de dese, 
se aflau războinici înarmaţi. Mersul acestor şiruri de 
oameni, care intrau şi ieşeau din aceste construcţii în 
formă de cupolă îi făcură lui Tarzan impresia că se află în 
faţa unui furnicar, iar furnicile se străduiau împrejurul 
muşuroaielor lor. 


60 


CAPITOLUL VI - La sfat cu piticii. 


Ska, vulturul, zbura alene în cercuri mari. Sus de tot, 
pe deasupra malurilor râului Ugogo. Medalionul de aur 
încrustat cu diamante strălucea la razele soarelui, dar 
nu-l mai supăra în zbor, ei numai la coborât şi umblatul 
pe pământ, îl mai necăjea, deoarece călca peste el şi se 
împiedica. Cu toate încercările, nu reușea să scape de el, 
acceptându-l. 

După ce zbura un timp, văzu jos, lângă malul râului, 
trupul întins a lui Goro bivolul, al cărui aspect arăta 
limpede că e gata să servească de hrana lui Ska. Marea 
pasăre cobori într-un copac din apropiere. Torul era 
liniştit nu se vedea nici un duşman prin apropiere. 

Ska a dat de câteva ori din aripi, până a ajuns la 
cadavrul bivolului şi s-a oprit pe unul din coamele 
acestuia. 

Tarzan, în oraşul pigmeilor fu întâmpinat foarte 
călduros, iar, pentru că s-a hotărât să rămână cu ei mai 
multă vreme, spre a le studia obiceiurile, s-a pus pe lucru 
cu ardoare, aşa cum avea obiceiul când se afla printre 
popoare străine, adică să le înveţe limba, cât se putea 
mai iute. 

Deoarece, până acuma, era stăpân pe mai multe limbi 
şi dialecte, nu îi fu greu să o înveţe şi pe aceasta, aşa că, 
în scurt timp, era în stare să înţeleagă ce îi spuneau 
amfitrionii şi să se facă înţeles de ei. 

Atunci află faptul că-l consideraseră, la început, ca 
făcând parte din neamul „Maimuţelor” şi ca atare, au 
crezut că îi el va fi imposibil să comunice cu ei prin alte 
mijloace decât prin semne. 

Au rămas, deci, foarte încântați când au văzut că este 
în stare să se exprime prin sunetele identice cu ale lor, 
iar când a înţeles că el dorea să le înveţe limba 

61 


(Adrendohaki), regele lor, Inimă-Tare, i-a pus la dispoziţie 
mai mulţi profesori, dând ordin întregului său popor, cu 
care străinul uriaş ar fi putut veni în contact, ca să-l ajute 
a se familiariza cât mai repede cu limba lor. 

Inimă-Tare a început să ţină foarte mult la Tarzan, din 
cauză că cel scăpat din mâinile Mutei fusese tocmai 
Crăişor, fiul regelui. 

De aceea, atât regele, cât şi prinţul căutau să facă în 
aşa fel încât uriaşul să se simtă printre ei cât mai plăcut. 
Mâncarea i-o aduceau o sută de robi, acolo unde găsea 
el de cuviinţă să stea, la umbra unui copac mare ce 
creştea majestos, chiar la marginea oraşului. 

Când se plimba printre grupurile de case în formă de 
cupolă, o trupă de cavalerie galopa înaintea lui, să curețe 
drumul, ca nu cumva să calce pe cineva din oraş. Totuşi, 
Tarzan era foarte atent faţă de amfitrionii săi, aşa că nici 
unul nu avu de suferit din cauza lui. 

Cu vremea, devenind din ce în ce mai stăpân pe limba 
lor, află, o mulţime de amănunte privind acest popor 
remarcabil. Prinţul Crăişor şi-a luat angajamentul să 
asiste aproape zilnic la învăţătura uriaşului său oaspete, 
aşa că Tarzan învăţă foarte mult de la prinţ. 

Se plimba prin oraş cu foarte mare atenţie. Cel mai 
interesant lucru văzut era metoda de construcţie 
întrebuințată în clădirea caselor cu cupolă, care erau mai 
înalte chiar decât Tarzan. 

Primul pas în construcţia lor era trasarea periferiei 
bazei cu bolovani de mărime uniformă, fiecare cântărind 
până la douăzeci de kilograme. Doi robi puteau duce cu 
uşurinţă un asemenea bolovan, dacă era pus pe o targă, 
iar, cum la fiecare construcţie se întrebuinţau cel puţin o 
mie de robi, lucrarea progresa în felul acesta, cu iuţeală. 

După ce au trasat baza circulară de un diametru de 
treizeci-patruzeci metri, făceau un cerc mai mic la vreo 
trei metri în interiorul celui dintâi. Fiecare cerc, din 
aceste două, aveau însemnate patru deschizături: locul 


62 


celor patru intrări în clădirea completă, corespunzătoare 
cu cele patru puncte cardinale. 

Locul pereţilor acestor intrări era însemnat, pe 
pământ, cu bolovani, aceştia fiind aleşi cu mai multă 
îngrijire în ceea ce priveşte uniformitatea lor. lar spaţiul 
de la o deschizătură la alta era umplut cu bolovani. 

După aceea, se trasa planul camerelor şi al 
coridoarelor din etajul de jos, tot cu bolovani, fiecare 
fiind cu cea mai mare îngrijire în raport cu cel alăturat, 
precum şi cu cel care urma fi aşezat deasupra, când 
trebuia să se zidească al doilea rând, având de suportat 
o greutate enormă, după ce se termina clădirea. 

Coridoarele erau de regulă cam de un metru lăţime, 
ceea ce ar echivala cu patru metri după măsura noastră, 
iar camerele aveau o mărime, adecvată fie întrebuinţării 
destinate ei. 

Exact în centrul clădirii, se lăsa o deschidere circulară, 
largă de vreo trei metri în diametru. Aceasta mergea în 
sus, odată cu construcţia clădirii, astfel se forma un 
luminiş de la pământ până la acoperiş. 

După ce partea de jos era clădită în felul acesta până 
la o înălţime de un sfert de metru, se proceda la boltirea 
coridoarelor, aşezându-se din distanţe în distanţe, pe 
toată lungimea lor, arcuri de lemn, deasupra cărora se 
construia tavanul din scânduri aplecate în lungime, de la 
arc la arc. Marginile scândurilor erau suprapuse şi prinse 
cu ţinte de lemn bătute la capete de arcuri. 

In timpul cât înainta această lucrare, se ridicau pereţii 
camerelor şi zidul exterior al clădirii, până la aproape trei 
sferturi de metru înălţime, aducându-le la nivel cu 
tavanul coridoarelor boltite; iar spaţiile dintre coridoare 
şi camere erau umplute cu bolovani, printre care se 
turna, spre a avea un corp mai compact, pietriş de râu şi 
sfărâmături de piatră. 

Venea rândul grinzilor pentru tavan, ce se aşezau 
transversal peste celelalte camere..., lemn tare, din 


63 


specia stejarului, în formă pătrată, de circa cincisprezece 
centimetri. La camerele mai mari, aceste grinzi aveau la 
distanţe, ca proptele, stâlpi din acelaşi material, de 
aceeaşi grosime. 

După ce erau aşezate grinzile, se construia tavanul din 
scânduri puse strâns una lângă alta şi bătute în cuie de 
lemn. 

În felul acesta, tavanele camerelor se ridicau deasupra 
restului construcţiei cu aproape douăzeci de centimetri. 

Când lucrarea ajungea aici, intrau în joc sute de căldări 
în care se încălzea astfel crud, până devenea lichid, cu 
care se umpleau spaţiile, până când toată clădirea 
ajungea nivelul tavanului, dându-i astfel, o înălţime de un 
metru. 

Peste acesta se aşeza un alt strat de cincisprezece- 
douăzeci de centimetri de piatră şi punându-se temelia 
etajului al doilea, a cărui construcţie presupunea 
reluarea etapelor. 

Palatul lui Inimă-Tare, construit după acest sistem, era 
de şaptezeci de metri în diametru şi de treizeci şi şase 
metri înălţime, (treizeci şi şase de etaje), putând să 
adăpostească opt mii de persoane: un adevărat furnicar 
omenesc. 

Oraşul întreg consta în zece cupole la fel cu palatul, 
puţin mai mici, în care se adăposteau un total de cinci 
sute de mii de locuitori, dintre care două treimi erau robi, 
majoritatea meseriaşi şi servitori ai clasei domnitoare. 

Altă jumătate de milion de robi, muncitori de rând, 
locuiau în camerele subterane ale carierelor de unde se 
extrăgea materialul de construcţie. 

Galeriile şi camerele minelor erau întărite şi portite cu 
îngrijire, pe măsură ce înainta exploatarea lor, aşa că 
erau destul de comode şi încăpătoare pentru sclavi, mai 
ales aproape de suprafaţă. 

Oraşul fiind clădit pe un teren stâncos de origine 
vulcanică, din cauza uşurinţei cu care se procura 


64 


materialul, avea drenajul aproape perfect, iar robii nu 
sufereau nici un neajuns din cauză că locuiau sub 
pământ. 

Chiar cupole erau bine ventilate prin luminatorul 
central şi numeroaselor ferestre din pereţii exteriori, 
amplasate destul de apropiat una de cealaltă. 

Ferestrele erau cam de un sfert de metru pe jumătate 
sau mai precis, de douăzeci şi şase centimetri înălţime, 
destul de mari să permită intrarea aerului şi a luminii. 
Totuşi, interiorul cupolei, mai ales camerele întunecoase, 
dintre cele exterioare şi cele care dădeau în luminătorul 
central, erau luminate cu un soi de lumânări ce ardeau 
fără fum, foarte încet. 

Tarzan observa construcţia noii cupole cu cel mai 
adânc interes, dându-şi seama că, pentru el, era singurul 
prilej de a vedea interiorul unuia din aceşti stupi de fiinţe 
omeneşti Şi pe când era ocupat în felul acesta, Crăişor şi 
prietenii săi îşi dădeau toată osteneala să-l iniţieze în 
misterele limbii pe care el o învăţa. 

A descoperit, astfel, că robii sunt prizonieri de război, 
sau descendenţi ai acestora. Unii au fost în robie de-a 
lungul mai multor generaţii, pierzându-se orice urmă a 
originii lor şi se considerau tot atât de cetăţeni în 
Trohanadalmakus Mărunţica, oraşul regelui Inimă-Tare, 
ca oricare nobil. 

În general, trataţi cu bunătate, după o generaţie-două. 
Nu mai erau puşi la munci grele. 

Majoritatea prizonierilor recenți şi copii acestora 
făceau parte din casta muncitorilor de rând, de la care se 
pretindea o muncă până la marginile extreme ale 
îndurării omeneşti. Ei lucrau în mine, în cariere şi cărau 
materialele grele, iar mai bine de cincizeci la sută dintre 
dânşii munceau aproape până la sleire completă. 

Cu a doua generaţie, începea educaţia copiilor, mai 
ales a acelor ce manifestau aptitudini pentru meseni. 
Aceştia erau transferați din cariere în cupole, după care 


65 


începeau o viaţă relativ uşoară mai omenească şi mai 
prosperă, viaţa clasei mijlocii. 

Mai exista un mijloc prin care cineva putea să scape 
de munca din cariere: prin căsătorie sau, mai bine zis, 
prin selecţie, după cum le plăcea să numească acest 
episod, cu vreun membru al clasei dominante. 

Într-o comunitate unde distincţia de clasă era o 
caracteristică a poporului, atât de înrădăcinat, că 
devenise aproape o religie, era destul de vrednic de 
atenţie că asemenea legături nu aduceau nici o înjosire; 
dimpotrivă, îl ridica automatic pe cel de clasă mai joasă 
la rangul tovarăşului de viaţă, de clasă superioară. 

- Este foarte adevărat aceasta, explică Crăişor lui 
Tarzan, la întrebarea acestuia în privinţa excepţiei de la 
regula generală atât de riguroasă a distincţiei de clasă. 

A fost o dată, demult, în timpul domnie lui (Klamata- 
morcsal) Barbă-n cot din oraşul nostru Mărunţica, în 
războiul în care ostaşii lui (Veltoptis-hogo) Potrivitul, 
regele oraşului (Veltoptis makus) s-au pornit în mare 
număr contra frumoasei noastre capitale. 

Într-o bătălie decisivă, trupele strămoşilor noştri au 
fost nimicite aproape cu totul. Mii de oameni şi de femei 
au fost luaţi în captivitate, iar ceea ce ne-a scăpat, 
atunci, ca să nu fim distruşi cu desăvârşire a fost 
devotamentul eroic al robilor pentru stăpâni. 

Barbă-n cot, din ai cărui descendenţi fac şi eu parte, a 
observat în toiul luptei, puterea de rezistenţă a robilor; 
erau mai puternici decât ostaşii din ambele oraşe 
combatante şi păreau neobosiţi, pe când clasa înaltă a 
nobilimii, din care erau recrutaţi ostaşii, deşi plini de 
curaj, erau sleiţi de oboseală în mai puţin de un sfert de 
oră de luptă. 

Atunci, după ce bătălia a luat sfârşit, prin completa 
noastră înfrângere, Barbă-n cot a chemat pe toţi ofiţerii 
trupelor sau. Mai bine zis, pe cei care rămăseseră vii sau 
neprinşi şi printr-un discurs călduros, le-a explicat că nu 


66 


din cauza numărului cel mare al ostaşilor din Potrivita am 
fost învinşi, ci din cauză că ostaşii noştri erau nişte 
slăbănogi. l-a întrebat dacă ştiu cauza acestei stări de 
lucru şi prin ce mijloace s-ar putea pune capăt. 

Cel mai tânăr căpitan, rănit şi slăbit de pierderea 
sângelui, a fost singurul care putu da o explicaţie 
plauzibilă şi să propună un mijloc radical pentru 
îndreptarea slăbiciunii oştenilor noştri. 

Le-a atras atenţia asupra faptului că, din întreaga rasă 
a minunienilor, cel mai vechi popor era acela cu capitala 
Mărunţica şi că, de veacuri întregi, nu mai suferise nici 
un amestec de sânge nou. Nefiindu-le permis să se 
însoare cu persoane ce nu fac parte din clasa lor. 

În timpul acesta sclavii, le mai explică el. Recrutaţi din 
toate oraşele Minuniei, se încrucişau între ei, au devenit 
robuşti şi rezistenți, pe când stăpânii lor, fără încrucişare, 
au degenerat. 

În baza celor explicate, îl delegă pe Barbă-n cot să 
decreteze că orice sclav va fi ridicat la clasa ostăşească, 
dacă este ales şi luat în căsătorie, de un bărbat, sau, 
respectiv, de o femeie din clasa aceea. De asemenea, să 
fie obligatoriu ca fiecare războinic să-şi aleagă cel puţin o 
soţie dintre sclavele lor. 

La început, desigur, s-au ridicat obiecţii puternice 
împotriva unei sugestii atât de păgâne, dar Barbă-n cot, 
înţelept, a pătruns ideea şi nu numai că a emis decretul 
în chestiune, dar a fost cel dintâi care l-a urmat, luând 
imediat de soţie una din sclavele sale; ce a făcut regele, 
în persoană, a fost imitat şi de ceilalţi. 

Chiar de la a doua generaţie, s-a văzut cât de 
înţeleaptă a fost această schimbare, iar fiecare generaţie 
care a îndeplinit tot mai mult aşteptările lui Barbă-n cot. 
În ziua de azi, poporul din Mărunţica este cel mai 
puternic şi mai războinic dintre minunieni. 

Vechia noastră inamică, Potrivita, a adoptat şi ea noua 
ordine, despre care a aflat de la robii făcuţi în cursul 


67 


raidurilor asupra noastră. Au început, însă, cu câteva 
generaţii după noi. 

Acum, toate oraşele din Minunia îşi însoară războinicii 
cu roabele lor. 

Şi, de ce nu? Robii noştri descind toţi din clasa 
ostăşească a altor cetăţi, din care au fost prinşi strămoşii 
lor. Mai mult însă. Suntem toţi de aceeaşi rasă, avem 
aceeaşi limbă, iar obiceiurile noastre, din punctele cele 
mai importante de vedere, sunt aceleaşi. 

Timpul a adus oarecare schimbare în modul se face 
selecţia noilor soţii Acum este obiceiul de a porni cu 
război contra altui oraş numai în scopul de-a prinde pe 
femeile lor cele mai nobile şi mai frumoase. 

Pentru familia noastră regală, această orânduială a 
fost, nici mai mult nici mai puţin, salvarea de la completa 
distrugere  Strămoşii noştri ne transmiteau nouă, 
urmaşilor lor, boala şi nebunia. 

Sângele nou, curat şi puternic al robilor, a şters din 
sângele nostru dâra bolnăvicioasă, modificând punctul 
nostru de vedere până într-acolo, că fiul unei roabe şi al 
unui ostaş, considerat până atunci fără castă - cel mai de 
jos dintre cei de jos - acum are rangul lui printre cei mai 
de sus, fiind considerat ca imoral pentru o persoană din 
familia regală să se căsătorească cu altcineva decât cu o 
sclavă. 

- Dar, dumneata, întreabă Tarzan, tot aşa te-ai 
căsătorit? Ţi-ai răpit soţia în bătălie cu alt oraş? 

- Eu nu sunt căsătorit, răspunse Crăişorul în timpul de 
faţă ne pregătim de război cu Potrivita. Mi se spune, de 
către robii din acel oraş, că fiica regelui de acolo este cea 
mai frumoasă din lume. O cheamă Janzara (Steluţa) şi 
pentru că nu suntem de loc înrudiţi, decât poate foarte 
de departe, ar fi o soţie dintre cele mai potrivite pentru 
fiul lui Inimă-Tare. 

- De unde ştii că nu te înrudeşti cu ca aproape deloc? 

Pentru că ţinem o socoteală, tot atât de exactă despre 


68 


familiile regale din Potrivita şi din mai multe alte oraşe 
vecine din Minunia, cum ţinem şi despre familia noastră, 
lămuri Crăişor. Aceste informaţii le căpătăm de la 
prizonierii de război, de regulă de la ce aleşi în căsătorie 
de poporul nostru. 

Regii din Potrivita, timp de câteva generaţii în şir, n-au 
fost atât de puternici sau norocoşi să reuşească a lua 
domniţe de la noi. Nici prin forţa armelor, nici strategic, 
cu toate că au încercat de nenumărate ori. 

Rezultatul a fost că s-au văzut nevoiţi să-şi găsească 
soţii în alte oraşe, de multe ori destul de îndepărtate. 

Mama domniţei Steluţa se trage dintr-un oraş depărtat 
şi de acolo a fost adusă de actualul rege din Potrivita 
(Elkomohago), spre a se însura cu ea. 

În istoria acestui oraş nu se pomeneşte că ar fi luat 
vreodată robi din Mărunţica, nici că războinici de-ai noştri 
au călcat pe acolo, de generaţii întregi. Prin urmare. 
Steluţa ar fi o soluţie excelentă pentru mine. 

- Bine, zise Tarzan. Dar cum rămâne cu iubirea. Dacă 
am presupune că nu v-aţi iubi unul pe altul? 

Crăişor dădu indiferent din umeri. 

- Îmi va naşte un fiu care, într-o zi, va deveni regele 
Mărunţichii, răspunse el. Asta-i tot ce pot pretinde. 

În timp ce pigmeii, amfitrionii lui Tarzan, se pregăteau 
de război cu vecinii din Potrivita, oaspetele lor a fost 
lăsat să-şi vadă de treburile sale. 

Tarzan găsi un izvor nesecat de curiozităţi în 
îndeletnicirile acestui popor în miniatură. 

Observă şirurile nesfârşite de robi, străduindu-se cu 
sarcinile grele înspre noua cupolă, ce se înălța cu o 
iuţeală aproape miraculoasă. Sau făcea câte-o plimbare 
până în ţarinile din afara oraşului, unde alţi robi munceau 
pământul, pe care mai mult îl zgâriau. Decât îl arau cu 
nişte pluguleţe trase de bidivii de-ai lor..., aceste antilope 
liliputane fund singurele animale de muncă. 

Robii erau întovărăşiţi de războinici înarmaţi, dacă 


69 


erau robi din prima sau a doua generaţie, ca nu cumva 
să încerce a scăpa sau a stârni o revoluţie, precum şi ca 
apărare împotriva fiarelor sau a inamicilor din alte cetăţi, 
robilor nefiindu-le permis să poarte arme şi prin urmare, 
neputându-se apăra singuri. 

Robii din prima şi a doua generaţie se cunoşteau uşor 
după tunica lor de un verde aprins, ce le ajungea până la 
genunchi singura îmbrăcăminte a castei lor, având atât 
în spate, cât şi în faţă o emblemă imprimată cu negru, ce 
indica oraşul natal al robului şi persoana căreia îi 
aparţinea. 

Toţi robii care munceau la lucrările publice erau ai 
regelui Inimă-Tare. Dar multe din familiile nobile erau, 
reprezentate în câmpii de robii lor. 

Prin oraş circulau, după diversele lor afaceri, mii de 
robi în tunică albă. 

Ei îngrijeau caii stăpânilor, supravegheau mare parte 
din munca anuală a robilor de clase inferioare, făceau 
comerţ, vânzându-şi mărfurile îl libertate deplină; dar, ca 
şi ceilalţi robi, nu purtau decât un singur fel de 
îmbrăcăminte, pe lângă sandalele grosolane, comune 
ambelor clase. 

Pe piept şi pe spate aveau imprimată cu roşu numai 
emblema stăpânilor, ca şi la robii din a doua generaţie, 
deoarece, fiind născuţi în oraş, erau consideraţi 
băştinaşi. 

Mai erau şi alte semne de distincţie, deşi mai puţin 
importante, pe tunicile robilor de clasă mai înaltă..., nişte 
semne nuci puse pe un umăr sau pe amândoi, ori pe câte 
o mânecă, care indică ocupaţia fiecăruia. 

Robii aparţineau cu trup şi suflet stăpânului lor, care 
trebuia să-l hrănească şi să-l îmbrace pe toţi robii săi însă 
şi rodul muncii lor îi revenea exclusiv lui. 

Bogăția familiei unui războinic ar fi putut consta, 
bunăoară, din frumuseţea şi perfecţionarea podoabelor 
de aur şi de argint pe care această familie le vindea altor 


70 


războinici, în cazul acesta, robii familiei, afară de cei 
întrebuinţaţi la treburile casei, erau utilizaţi la 
desemnarea şi fabricarea acestor articole. 

Altă familie se devota agriculturii, alta creşterii 
bidiviilor (diadeţi): dar toată munca era făcută de robi cu 
excepţia  dresării  bidiviilor crescuţi pentru călărie, 
ocupaţie care nu era considerată mai prejos de 
demnitatea clasei războinicilor, ci, din contra, era privită 
ca fiind singura ocupaţie potrivită pentru nobili. Până şi 
fiul regelui îşi dresa propriii bidivii. 

Ca spectator interesa, pentru Tarzan orele treceau 
repede. La neîncetatele lui întrebări asupra posibilităţii 
de a găsi o cale în această lume bizară, înconjurată de o 
pădure de copaci ghimpaţi, amfitrionii săi îi răspundeau 
că nu era mare lucru a străbate pădurea aceea, dar, 
deoarece se continua la infinit, până la extremitatea 
lumii, era zadarnic să mai încerce să pătrundă într-unsa. 

Concepţia lor referitoare lumea era mărginită la ceea 
ce ei au fost în stare să vadă: un pământ deluros, cu văi 
şi păduri, totul înconjurat de copaci ghimpati. 

Pentru fiinţele de mărimea lor, pădurea ghimpată nu 
era greu de pătruns, dar Tarzan nu era de mărimea lor. 

Totuşi, el nu înceta niciodată să zămislească planuri 
asupra mijloacelor salvare, cu toate că nu era grăbit să le 
execute, deoarece îi găsea pe minunieni cât se poate de 
interesanti şi-i convenea să-şi petreacă vremea alene în 
oraşul Mărunţica. 

Pe neaşteptate, însă, se ivi o schimbare..., într-o 
dimineaţă, tocmai în clipa când zorile se arătau la răsărit. 


71 


CAPITOLUL VII - Razboiul. 


Tânărul din ţara Mutelor, fiul Primei Femei, cutreiera 
într-una pădurea, în căutarea lui Tarzan, singura fiinţă 
care putuse stârni vreodată în inima lui sălbatică o 
emoție care să semene puţin cu afecțiunea. 

Bineînţeles că nu-l găsi. Îl întâlni însă cu alţi doi 
bărbaţi, mai în vârstă, din aceeaşi specie cu el. Incepând 
să vâneze împreună după cum, de altfel, obişnuiau să 
facă adeseori aceste creaturi inofensive. 

Noile sale cunoştinţe manifestau prea puţin interes 
pentru armamentul ciudat al tovarăşului lor..., le era de 
ajuns să aibă un ciomag bun şi câte un cuţit de piatră. Se 
simțeau destul de mulţumiţi dacă puteau vâna din când 
în când un iepuraş sau o veveriţă, restul hranei lor 
constând din fructe, nuci şi rădăcini de plante. 

Fiul Primei Femei nu se mulțumea cu atât. El vâna 
adeseori păsări şi uneori câte o antilopă, devenind, din zi 
în zi, mai îndemânatic la mânuirea suliţei cât şi a arcului. 
În felul acesta, îşi procura mai multă carne decât putea 
mânca, dând şi celorlalţi doi tovarăşi, care acum se 
ataşaseră de el. Bineînţeles că traiul lor în comun ar fi 
durat numai până când ar fi apărut pe scena vieţii lor 
vreuna din femeile teribile, ce le-ar fi zdruncinat pentru 
totdeauna tovărăşia, luând pe unul din ei cu ea. 

Noii săi tovarăşi se mirau, într-un fel, de el. Dar în 
mintea lor lentă şi stupidă nu putea pătrunde cauza 
pentru care el li se părea diferit de ceilalţi bărbaţi. 

El îşi ţinea capul sus, avea privirea mai sigură şi 
mişcările sale nu erau atât de furişe ca ale celorlalţi. Prin 
junglă mergea cu pas mai hotărât şi cu mai puţină grijă 
decât socoteau ei că ar fi trebuit. 

Mai mult încă: le venea să râdă în sinea lor, gândindu- 
se la momentul când acest tovarăş, lipsit de prudenţă, va 

72 


întâlni vreuna din femeile tribului lor, care-l va dobori cu 
ciomagul şi după aceea, îl va târî de păr până în peştera 
ei. 

A sosit, în sfârşit şi ziua când se întâmplă faptul, 
anticipat. Se întâlniră deodată cu o femelă enormă, într- 
un loc deschis din pădure. Cei doi bărbaţi, care îl 
însoțeau pe fiul Primei Femei, au luat-o la fugă, iar, când 
au ajuns într-un loc mai sigur, unde copacii erau deşi, s- 
au oprit în loc, să vadă dacă femela îi urmărea şi ce s-a 
întâmplat cu tovarăşul lor. 

Spre uşurarea lor, au văzut că femela nu-i urmărea; 
spre consternarea lor văzură că tovarăşul lor nu fugea, ei 
rămăsese curajos în faţa ei, făcându-i semne să plece de 
acolo, căci, altfel, o va ucide. 

Ce reacţie a creat! Negreşit că a fost născut fără un 
pic de creier! 

Lor nu le trece prin minte să atribuie actul lui curajului. 
Această virtute era  apanajul  Mutelor, bărbaţii 
petrecându-şi viaţa în fuga de primejdie şi de femele. 

Totuşi, simțeau, în inima lor, că trebuie să-i fie 
recunoscători, deoarece actul lui îndrăzneţ îl salvase pe 
ei. Muta va lua numai pe unul din ei fireşte pe acela care 
a rămas din prostie înapoi, ca să o sfideze. 

Muta, neobişnuită să-şi vadă drepturile contestate de 
un simplu bărbat, a fost cuprinsă atât de mirare, cât şi de 
o mânie îndreptăţită. Mirarea o făcu să se oprească brusc 
la vreo cincisprezece metri de tânăr, iar mânia o împinse 
să ia unul din proiectilele de piatră ce-i atârnau de 
cingătoare. 

Mişcarea aceasta din urmă o duse la pierzanie. 

Fiul Primei Femei, care sta cu săgeata pusă în arc şi 
gata de tras. Nu mai aşteptă să afle ce va face Muta, ci, 
chiar în momentul când ca învârtea proiectilul, slobozi el 
săgeata. 

Cei doi tovarăşi ai lui, ce au observat totul de după 
tufişurile unde se ascunseseră au văzut-o crispându-se 


73 


de durere, încercând frenetic să-şi smulgă din piept 
săgeata care îi împuiase genunchii şi se prăbuşi la 
pământ, unde rămase întinsă, dând din picioare de 
câteva ori, mai înainte de a trece cu totul în eternitate. 

Atunci au ieşit şi ei din ascunzătorile lor, pe când fiul 
Primei Femei, apropiindu-se de victima sa, îi smulse 
săgeata din inimă. 

Tovarăşii lui, aproape încremeniţi de uimire, s-au uitat 
mai întâi la cadavrul Mutei, apoi la băiat, zugrăvindu-se 
pe figurile lor o expresie de neîncredere, la început, ca 
pe urmă să se transforme în mare smerenie şi respect. 

Au examinat arcul, săgețile şi sulița, iar mai în urmă şi 
rana din pieptul femelei. Toate erau pentru ei ceva de 
neînțeles. 

Dar Fiul Primei Femei ce făcea? 

El îşi ţinea capul sus. Pieptul în afară şi umbla mândru 
de colo până colo. Rolul de erou nu-l mai avusese 
niciodată până atunci vreunul din bărbaţii neamului său, 
aşa că avea motiv să fie mândru. 

Acum vroia să le mai arate ceva, prin care să-i 
impresioneze şi mai mult. Luând cadavrul Mutei, îl târî 
până lângă un copac din apropiere, unde îl propti de la 
mijloc în sus de trunchiul copacului. 

Se dădu înapoi vreo opt-zece metri şi făcând semn 
tovarăşilor să-l observe de aproape, a ridicat sulița şi o 
repezi în ţinta improvizată, prin care au trecut de se 
înfipse în lemnul copacului. 

Amândoi erau foarte surescitaţi de ceea ce au văzut. 
Unul dorea să încerce şi el această ispravă minunată; iar, 
după ce a aruncat şi nu a nimerit, celălalt tovarăş insistă 
să arunce şi el. După aceea, au primit poftă să facă 
exerciţiu cu arcul şi săgețile. 

Au stat toţi trei ore întregi înaintea acestei ţinte 
dezgustătoare, fără să înceteze cu exerciţiul, până când 
îi îmboldi foamea plecară de acolo De asemenea, fiul 
Primei Femei trebui să le promită că le va arăta cum să-şi 


74 


facă arme la fel cu ale lui. 

Această întâmplare a fost de mare importanţă în 
istoria ţării Mutelor, deşi aceste trei persoane nu şi-au 
dat seamă de nimic, după cum nici sutele de femele din 
specia lor nu se gândeau la lovitura dată supremaţiei lor 
de către primul bărbat sufragist din neamul lor. 

Tot atât de neaşteptat a fost şi evenimentul care a 
schimbat cu totul traiul liniştit al lui Tarzan în oraşul 
Mărunţica şi care avea să ducă lucrurile la un rezultat din 
cele mai fantastice şi mai de necrezut. 

Tarzan stătea întins pe un aşternut de iarbă, sub 
umbra marelui stejar ce creştea la marginea oraşului lui 
Inimă-Tare. 

Lumina trandafirie a zorilor abia începu a roşi orizontal 
la răsărit, când Tarzan, a cărui ureche era aproape de 
pământ, fu deşteptat pe neaşteptate de ecoul unui 
zgomot ciudat, ce părea că vine chiar din fundul 
pământului. 

Era un sunet atât de vag şi de depărtat, că un muritor 
de rând l-ar fi simţit cu multă greutate, chiar stând cu 
urechea lipită de pământ şi supunându-i-se mai dinainte 
că acest zgomot există. Pentru Tarzan, însă, sunetul a 
fost întreruperea zgomotului obişnuit al nopţii şi prin 
urmare, oricât de slab era, pentru Tarzan era ceva 
neplăcut. 

După ce se deşteptă, puse urechea la pământ şi 
ascultă cu multă atenţie. A ştiut că sunetul nu poate veni 
din fundul pământului, ei de undeva de la suprafaţă. 

De asemenea, îşi dăduse seama că nu pornea de la 
mare distantă că se apropia cu repeziciune. Câteva clipe 
a rămas foarte nedumerit, pe urmă înţelese totul; sări 
numaidecât în picioare. 

Cupola regelui Inimă-Tare nu era decât la vreo sută de 
metri mai încolo, iar Tarzan îşi îndreptă paşi spre locuinţa 
regală. La intrarea ei din sud a fost oprit, însă de una 
dintre santinelele în miniatură de acolo. 


75 


- Vesteşte pe regele tău, îi porunci Tarzan. Că am 
auzit zgomotul a o mulţime de (diadeţi) bidivii galopând 
spre Mărunţica şi că, de nu mă înşel, pe fiecare bidiviu 
călăreşte un ostaş duşman. 

Santinela se întoarse şi strigă pe cineva din interiorul 
coridorului. După un moment, apăru un ofiţer însoţit de 
câţiva ostaşi. Cum l-a văzut pe Tarzan, se opri. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă ofiţerul. 

- Musafirul regelui spune că aude apropiindu-se o 
mulţime de bidivii, răspunse santinela. 

- Din ce direcţie? întrebă ofiţerul, adresându-se lui 
Tarzan. 

- Din direcţia aceea, răspunse Tarzan arătând spre 
apus. 

- Vin potriviţii! exclamă ofiţerul. 

Apoi, întorcându-se însoțitorii săi le spuse: 

- Repede,  sunaţi alarma,  deşteptaţi  Mărunţica 
întreagă! Eu alerg să dau de veste regelui. 

Într-un timp neînchipuit de scurt, Tarzan a văzut 
curgând din cele zece cupole ale oraşului plin de 
războinici. Dinspre nord şi dinspre sud ieşeau oameni 
călări, iar dinspre vest şi est veneau soldaţii pedeştri. Nu 
era nici o confuzie: totul se mişca cu precizie militară şi 
evident, conform planului de apărare cunoscut de fiecare 
unitate. 

Mici detaşamente de cavalerie galopau cu iuţeală spre 
cele patru puncte cardinale: erau  cercetaşii; 
împrăştiindu-se în formă de evantai până dincolo de 
limitele cetăţii. Înfăşurând-o, astfel, cu o linie de călăreţi, 
care trebuia să se oprească numai când ajungea la o 
distanţă hotărâtă mai dinainte, ca apoi să aducă 
informaţii despre inamicul care înainta. 

În urma acestora, veneau detaşamente puternice de 
călăreţi, pornind înspre nord, sud, est şi vest, luând 
poziţii chiar înapoia liniei de  cercetaşi. Aceste 
detaşamente erau destul de puternice ca să înceapă 


76 


lupta cu inamicul şi să-i oprească înaintarea, retrăgându- 
se încet spre corpul principal de cavalerie, care, la rândul 
lui, putea fi chemat la timp, în orice loc unde inamicul ar 
fi dat un atac mai puternic pentru a pătrunde în cetate. 

După aceştia, urma corpul principal al cavaleriei, luând 
direcţia vest, deoarece fuseseră înştiinţaţi că inamicul se 
apropia din partea aceea. 

Infanteria, care nu se oprise la ieşirea din cupolă, 
mergea spre cele patru puncte cardinale, în patru corpuri 
compacte, dintre care cel mai puternic se îndreptase tot 
către apus. 

Trupele pedestre înaintau numai pe o mică distanţă în 
afară oraşului, iar înapoia lor se mai aflau trupele de 
rezervă: atât infanterie, cât şt cavalerie. Inimă-Tare a 
rămas în mijlocul acestor trupe, să poată conduce 
apărarea oraşului cu mai mult efect. 

Crăişor, fiul său, porni în comanda corpului principal de 
cavalerie, ce era avangarda încăierării cu inamicul. Acest 
corp de armată consta din şapte mii cinci sute de călăreţi 
şi se afla la cinci kilometri de oraş, la un kilometru 
înapoia patrulei de cavaleri de cinci sute de oameni. 
Patrulele acestea erau în număr de patru, fiecare într-un 
punct cardinal, în total două mii de oameni. 

Restul de zece mii de călăreţi, ordonat în grupe de 
câte cinci sute de cercetaşi, care se aflau, la rândul lor, 
la un kilometru, înaintea patrulelor, la câte cincizeci de 
metri interval, înconjurând cetatea de jur-împrejur, la o 
distanţă de şase kilometri. În interiorul cetății 
rămăseseră vreo 5.000 de oameni, ca trupe de rezervă. 

In lumina crescândă a zilei. Tarzan observă aceste 
pregătiri metodice pentru apărare, cu admiraţie pentru 
micuţii minunieni. 

Nu se auzeau nici strigăte, nici cântece; putea numai 
să vadă pe figura fiecărui războinic care trecea prin 
apropierea lui, o expresie de extremă fericire. Nu mai era 
nevoie de strigăte de război, nici de muzică militară, ca 


77 


să se poată înălța moralul celui mai slab, nu exista nici 
unul slab printre ei. 

Răsunetul copitelor hoardei de potriviţi încetă. Evident 
că cercetaşii lor descoperiseră că atacul nu putuse fi 
făcut prin surprindere. Acum probabil că-şi schimbau 
planul de atac sau se opriseră temporar, ca să vadă 
rezultatul unei recunoaşteri mai amănunțite a situaţiei 
inamicului. 

Tarzan întreabă un ofiţer din apropiere dacă nu cumva 
inamicul renunţase la ideea de a ataca cetatea. Cel 
întrebat zâmbi şi dădu din cap negativ. 

- Minunieni nu părăsesc niciodată un atac conceput. 
Pe când Tarzan îşi plimba privirile peste cele zece cupole 
ale oraşului, luminat acum de razele soarelui ce se 
ridicase de două sulițe pe cer, văzu la fiecare din 
numeroasele ferestre ale cupolelor instalat câte un 
războinic, iar alături de el o grămadă de pietroaie şi de 
bucăţi scurte de fier. Acest spectacol, îl determină pe 
Tarzan să zâmbească. 

- Nu scapă din vedere nici o împrejurare, îşi zise el în 
gând. Dar robii din cariere? Cum rămâne cu ei? N-au să 
se răscoale contra stăpânilor la cel dintâi prilej care li se 
oferă prin bătălia ce se dă? 

Se întoarse din nou către ofiţerul de lângă el, 
punându-i şi această întrebare. 

Acesta îi arată cu mâna către intrarea carierei din 
apropiere şi Tarzan văzu acolo sute de sclavi grămădind 
pietre la intrare, spre a nu putea ieşi nimeni de acolo. In 
timp ce erau păziţi de un detaşament de infanterie, sub 
comanda câtorva ofiţeri. 

- Mai este un detaşament de războinici în interiorul 
carierelor, închis cu robii, explică ofiţerul lui Tarzan. Dacă 
inamicul reuşeşte să intre în cetate şi garda din afară 
este gonită în cupole, ucisă sau prinsă, garda dinăuntru 
poate ţine în frâu o întreagă armată. Deoarece numai un 
singur om îi poate ataca la un moment dat. 


78 


Prin urmare, robii noştri sunt la loc sigur, cu excepţia 
situaţiei cetatea noastră cade cu desăvârşire, ceea ce 
încă nu s-a întâmplat până acum nici unei cetăţi din 
Minunia. 

Dar, în cazul de faţă tot ce mai pot spera potriviţii este 
să facă câţiva prizonieri. Lăsând, bineînţeles, înapoia lor 
tot aţâţi prizonieri, dacă nu şi mai mulţi. Dacă atacul lor 
prin surprindere ar fi reuşit cumva, ar fi intrat într-o 
cupolă şi s-ar fi înapoiat în Potrivita cu un număr mare de 
femei şi de alte trofee. 

Acum forţele noastre sunt astfel aranjate, ca să facă 
aceasta imposibil: doar o forţă superioară alei noastre ar 
reuşi să ne învingă. Eu cred că nici infanteria nu va 
apuca să ia parte la luptă. 

- Cum este aranjată infanteria, întreabă Tarzan. 

- Cinci mii de oameni sunt postați la ferestrele 
cupolelor, răspunse ofiţerul; alte cinci mii fac rezerva pe 
care o vezi împrejurul tău şi din care s-au trimis 
detaşamente să păzească carierele. La doi kilometri de 
oraş mai sunt patru corpuri de infanterie, cele de la sud. 
In nord-vest şi est, erau detaşamente de câte o mie de 
oameni fiecare. Celui de la vest i s-a mai trimis un ajutor 
de şapte mii de soldaţi, deoarece acolo poate fi punctul 
de atac. 

- Atunci, după socoteala dumitale, lupta nu va ajunge 
până la oraş. Nu-i aşa? întrebă Tarzan. 

- Desigur că nu. 

Oamenii cei mai norocoşi se găsesc azi printre călăreţii 
din frunte. Ei sunt singurii care vor avea parte de lupta 
ce se va da. Nici nu-mi vine să cred că va mai fi nevoie 
ca infanteria să tragă sabia sau să arunce cu sulița. De 
regulă asta se întâmplă. Mai întotdeauna cavaleria este 
ceea care are norocul să se bată. 

- După cele ce-mi spui tu, îmi pare că te simţi foarte 
nefericit că nu faci parte din cavalerie. N-ai putea fi 
transferat? 


79 


- Ce să facem? Trebuie să ne supunem împrejurărilor, 
după cum ne este norocul, explică ofiţerul Toţi ostaşii 
suntem călăreţi, afară de aceia destinaţi apărării oraşului 
De aceea facem cu schimbul, câte patru luni pe an la 
infanterie, iar restul la (diadetax) cavalerie. La fiecare 
patru luni, o treime din noi sunt trecuţi în infanterie, 
făcând, astfel, să fie cavaleria totdeauna de două ori mai 
numeroasă decât infanteria. 

După aceste explicaţii, ofiţerul se îndepărtă la treburile 
sale, iar Tarzan îşi aruncă privirile spre câmpia din apus. 
Putea să vadă acolo trupele din apropiere stând în 
repaus şi aşteptând inamicul. Putea să vadă chiar şi 
corpul principal de cavalerie de la patru kilometri 
depărtare, dar cercetaşii şi patrulele din depărtare nu le 
mai putea vedea. 

Şi, cum sta rezemat de sulița lui. Privind o scenă pe 
care nici un alt om din rasa lui nu avuse prilejul să o vadă 
- îşi dădu seama de seriozitatea cu care aceşti oameni 
mici îşi concep afacerile de război. 

In acelaşi timp, nu a putut să nu se gândească şi la 
popoarele din lumea lui, care îşi alinau soldaţii pentru 
bătaie în scopuri cu mai puţin importante lor decât 
strigătul la arme ce a făcut pe micii războinici ai lui 
Inimă-Tare să alerge în apărarea oraşului familiilor lor. 

Aici nu se vedea nici un fel de ambiţie a vreunui tiran, 
nici concepţia nesăbuită a vreunui visător pentru mărirea 
şi îmbogățirea statului său. Nu există nimic altceva decât 
un patriotism din cel mai curat, pus în mişcare de 
puternica nevoie a apărării patriei. 

Luptători perfecţi, soldaţi perfecţi şi eroi perfecţi, 
ostaşii acestui popor nu aveau nevoie de trompete 
răsunătoare, nici de ajutoare artificiale spre a le stimula 
curajul, după cum se făcea în lumea civilizată. 

In timpul liniştei ce urmă plecării din oraş a ultimului 
detaşament de trupe, Tarzan se apropia de Inimă Tare, 
acolo unde acesta stătea călare pe bidiviul său, 


80 


înconjurat de un număr de ofiţeri superiori. Regele era 
îmbrăcat într-o blană de piele şi încins cu o curea 
încrustată în aur, iar de-a lungul blănii erau mici discuri 
de aur, cusute unul lângă altul, în şiruri paralele. 

Cingătoarea cu care era încins peste mijloc era 
aproape de o palmă de lată, încheiată în faţă cu trei 
catarame de aur. De această curea atârnau atât sabia, 
cât şi cuțitul său, fiecare în câte o teacă încrustată în 
dungi groase de aur şi de argint. 

Genunchii şi partea dinainte a picioarelor erau apărate 
de câte un disc semicircular, de piele groasă, iar 
antebraţele erau închise în cilindri de metal, de la 
încheietura mâinii până la cot. În picioare purta sandale 
de lemn tare, iar curelele aveau câte o placă de aur, 
aşezate pe osul gleznei, ca să-l poată apăra de rosături. 
În cap avea o cască de piele uşoară. 

Când Tarzan ajunse în faţa regelui, se opri şi făcu o 
adâncă plecăciune. Inimă Tare, recunoscându-l, răspunse 
salutului cu zâmbet plăcut. 

- Căpitanul gărzii mi-a raportat că dumitale ţi se 
datoreşte  înştiinţarea despre atacul neaşteptat al 
potriviţilor. După cum văd. nu ai altă menire decât să ne 
scapi de necazuri. Vom putea noi oare să te răsplătim de 
binele ce ni-l faci? 

Tarzan făcu un gest rugător de refuz. 

- Nu-mi datoreşti nimic, rege al Mărunţichii, răspunse 
el. Acordă-mi prietenia dumitale şi spune-mi că am voie 
să stau alături de nobilul tău fiu, prinţul Crăişor şi eu voi 
fi cel obligat. 

- Până la moarte îţi voi fi prieten, Tarzan. Răspunse 
grațios regele. Du-te unde vrei; nu voi fi surprins dacă 
vei merge tocmai unde lupta e mai mare. 

Pentru întâia oară că se găsise un minunian care săi 
se adreseze direct pe nume. Până acum nu i se zise 
decât „Salvatorul prinţului”, sau „Oaspetele regelui”, ori 
„Uriaşul din pădure” şi multe alte numiri impersonale. 


81 


La minunieni numele unei persoane e considerai ceva 
sacru şi nu e permis să te foloseşti de el decât în cazul 
unei mari prietenii sau între membrii familiei. Inimă-Tare, 
zicându-i „Tarzan”, făcea dovada prieteniei regelui din 
oraşul Mărunţica pentru eroul junglei. 

La această curtoazie regală, răspunse cu o înclinare. 

- Prietenia lui Inimă-Tare este o onoare sfântă, ce 
mobilizează pe acela care o posedă. O voi păstra deci 
totdeauna, chiar cu sacrificiul vieţii mele, ca pe cel mai 
scump bun al meu. 

Aceste cuvinte Tarzan le pronunţase cu o voce 
domoală. Vibrând de cele mai curate sentimente. Acest 
popor mic a ajuns să fie pentru el izvor de plăcere şi de 
admiraţie, iar pentru firea demnă şi corectă a lui Inimă- 
Tare avea cel mai mare respect. 

De când reuşise să-i înveţe limba, nu încetase de a 
pune întrebări asupra obiceiurilor şi apucăturilor acestui 
popor şi a găsit că personalitatea lui Inimă-Tare era atât 
de mult întreţesută cu vieţile supuşilor săi, că, la primirea 
răspunsurilor. Nu putuse să nu capete dovezi palpabile 
despre gloriosul caracter al acestui rege. 

Inimă-Tare se arătă foarte satisfăcut de cuvintele lui 
Tarzan, căruia-i mulţumi grațios pentru respectul arătat. 

După aceea, Tarzan se retrase de la audienta regală şi 
porni spre front în drumul său. Rupse o creangă mare 
dintr-un copac pe lângă care trecuse, cu gândul că o 
astfel de armă i-ar putea fi de folos, neştiind soarta ce ar 
decide-o războinicii. 

Abia trecut de trupele de infanterie, a văzut un curier 
galopând nebuneşte spre oraş. Se uită înainte, dar nu 
văzu nici un semn de bătălie şi nici când a ajuns lângă 
corpul principal al cavaleriei, nu a avut nici un indiciu 
despre inamic, atât cât putea să vadă cu ochii. 

Crăişor îi ieşi înainte, primindu-l călduros şi mirându-se 
de creanga cea mare pe care Tarzan o purta pe umăr. 

- Ce mai nou pe la voi? întreabă Tarzan. 


82 


- Tocmai am trimis o ştafetă regelui răspunse prinţul, 
raportând că cercetaşi noştri au venit în contact cu 
inamicii care, după cum am crezut la început, nu sunt 
alţii decât potriviţii. 

O patrulă tare din avangarda noastră a trecut peste 
linia cercetaşilor inamici, iar un ostaş mai curajos a putut 
să ajungă chiar până pe culmea dealului Gartola, de 
unde a văzut întregul corp al armatei inamice în formaţie 
de atac. Mi-a spus că sunt vreo douăzeci-treizeci de mii 
de potriviţi. 

Nu a terminat bine că se şi auzi un vuiet enorm venind 
dinspre câmpia din apus. 

- lată-i că vin! anunţă prinţul. 


83 


CAPITOLUL VIII - Înfrângerea celor 
drepţi. 


Ska., cocoţat pe cornul cadavrului lui Gorgo, bivolul, 
simţi o mişcare suspectă într-un tufiş din apropiere. 
Intoarse capul în direcţia de unde auzise zgomotul şi 
văzu pe Sabor, leoaica, ieşind din frunziş şi pornind încet 
spre el. 

Ska nu era nicidecum speriat. Va pleca de acolo, dar 
va pleca cu toată demnitatea situaţiei sale de rege al 
aerului. 

Se aplecă, deci, să facă săritura în sus şi întinse marile 
sale aripi ca să pornească în zbor. 

Dar Ska, vulturul, nu se ridică niciodată în văzduh. În 
clipa când încercă să se înalțe, ceva tare îl trase în jos de 
gât, ţinându-l în loc. Se înţepeni pe picioare şi încercă 
încă o dată, cu mai multă putere, să se înalțe în zbor, 
însă şi de astă dată fu reţinut în loc. 

A fost cuprins de o groază nebună. Urâciosul lucru ce îi 
atârna de atâta timp de gât îl ţintuise acum de pământ... 
lanţul cu medalionul de aur se făcuse ochi în jurul 
cornului lui Gorgo, se înţepenise şi Ska era prins în cursă. 

Atunci se zbătu să scape, dând cu putere din aripi. 

Sabor se opri la mică distanţă, privind mişcările stranii 
ale pasării, care bătea din aripi şi se sălta mereu în mod 
ciudat. 

Sabor nu mai văzuse niciodată o asemenea purtare la 
Ska, iar, cum leii sunt animale simţitoare şi cu 
temperament, nu numai că a fost surprinsă de aceasta, 
dar şi oarecum speriată. 

Se mai uită câteva clipe la gimnastica neînchipuit de 
ciudată a lui Ska. Apoi întoarse spatele şi porni cu coada 
între picioare, dispărând în desişul tufişurilor din 


84 


apropiere. 

Dar, înainte de a dispare cu totul din ochii vulturului, 
mai întoarse odată capul şi mârâi puternic, ca şi cum i-ar 
fi spus: 

- la-te după mine, dacă vrei, dar o faci pe spinarea ta. 

Ska nici nu se gândea să o urmeze. Mai mult încă: nu 
avea să se mai înalțe în zbor niciodată... 


- lată-i că vin! lată-i că vin! anunţă Crăişor, prinţul de 
Mărunţica. 

lar Tarzan, uitându-se în josul câmpiei, în direcţia 
inamicului, observă o întreagă armată de potriviţi 
înaintând spre el. 

- Văd că cercetaşii noştri se dau înapoi, anunţă el pe 
prinţ. 

- Poţi să vezi inamicul? întrebă Crăişor. 

- Da. 

- Înştiinţează-mă atunci de toate mişcările lor. 

- Inaintează în mai multe şiruri lungi, desfăşurate pe 
un front foarte întins, raportează Tarzan. Cercetaşii se 
dau înapoi spre avangardă, care pare a sta locului să 
înfrunte inamicul. Cred, însă, că vor fi covârşiţi, dacă nu 
de cel dintâi rând, cu siguranţă de celelalte. 

Crăişorul a dat trupelor o comandă scurtă. O mie de 
călăreţi au sărit înainte, mânându-şi bidivii în sărituri 
mari, de doi-trei metri îndreptându-se direct spre 
avangardă şi desfăşurându-se în timpul mersului. 

Incă o mie din ei au pornit spre dreapta şi altă mie în 
stânga, întărind, astfel, poziţia avangardei, conform 
ştirilor preluate de la Tarzan. Cum că forţa inamicului se 
împărţise în două, probabil în intenţia de a ataca 
concomitent în flancul stâng şi în cel drept al cavaleriei 
din Mărunţica. 

- Lovitura aceasta, zise prinţul, are ca sursă intenţia 
de a face prizonieri, cât mai repede şi cât mai mulţi. 

- Al doilea şi al treilea şir se îndreptă direct spre 


85 


centru, în direcţia noastră, continuă Tarzan. Acum au 
ajuns avangarda şi aleargă încoace odată cu ei, bătându- 
se fioros cu săbiile. 

Crăişorul trimise mai multe ştafete tatălui său, pe 
măsură ce lupta înainta. 

- Aşa dăm noi bătăliile, zise el, căutând să explice 
acţiunea avangardelor. Cred că e timpul să treci mai în 
urmă, pentru că, după câteva clipe, vei fi şi dumneata 
înconjurat de inamic, dacă rămâi aici. Când inamicul ne 
va ajunge, vom face şi noi ca avangarda, pornind spre 
cetate şi luptând în acelaşi timp. 

Dacă tot mai au intenţia să intre în cetate, apoi bătălia 
va părea că este mai mult o întrecere decât altceva, 
deoarece iuţeala călăreţilor va fi prea mare spre a se 
lupta regulat. Dar, dacă au renunţat la idee şi se 
mulţumesc cu prizonierii pe care i-au făcut, va fi destulă 
luptă înainte de a ajunge la infanterie, peste care nu cred 
că vor îndrăzni să înainteze. 

Fiind în număr superior, bineînţeles că vor lua destui 
prizonieri. Dar nici noi nu ne vom lăsa mai prejos. 
Dumneata grăbeşte-te, întoarce-te în oraş, ca nu cumva 
să rămâi aici pe jos în toiul luptei. 

- Eu am să rămân aici, răspunse Tarzan. 

- Bine. Dar atunci au să te prindă, poate chiar au să te 
omoare. 

Tarzan al maimuţelor zâmbi şi învârti pe deasupra 
capului creanga mare ruptă din copac. 

- Nu mă tem de ei, zise el simplu. 

- Pentru că nu-i cunoşti, de aceea nu te temi de ei, 
răspunse Crăişor. Mărimea ta enormă te face să ai prea 
mare încredere în tine. Dar aminteşte-ţi că nu eşti decât 
de patru ori mai mare decât un minunia, pe câtă vreme 
ei sunt treizeci de mii contra ta. 

În timpul acesta, potriviţii înaintau cu iuţeală. Prinţul 
nu-şi mai pierdu vremea spre a îndupleca pe Tarzan să 
se retragă. Îi admira curajul, dar îi plângea ignoranţa. 


86 


Crăişor ajunsese să iubească foarte mult această fiinţă 
uriaşă şi ciudată i-ar fi salvat de la o pierzanie sigură, 
dacă ar fi avut posibilitatea. Acum, însă, trebuia să dea 
toată atenţia trupelor sale, deoarece inamicul îi şi 
ajunsese din urmă. 

Tarzan privea cum soseau pigmeii pe bidivii lor atât de 
agili şi atât de rezistenți, şir după şir, străbăteau câmpia 
înspre dânsul, producând în mintea lui o comparaţie 
foarte potrivită cu valurile nesfârşite de pe malul 
oceanului, la care fiecare picătură era neînsemnată şi 
fără nici o putere, dar numărul lor nemărginit de mare 
devenea forţă teribilă de distrugere. Se uită la creangă 
din mână şi zâmbi, cam trist, însă. 

Întreaga lui atenţie era concentrată acum asupra celor 
două rânduri din faţă ale cetei de călăreţi. Călăreţii lui 
Inimă-Tare alergau alături de războinicii din Potrivita, 
fiecare alegându-şi câte un călăreț duşman, pe care 
căuta să-l răstoarne din şa. lar duelul acesta cu săbiile 
ascuţite se desfăşura în galop, cu mici excepţii, când 
vreun călăreț se oprea o clipă şi arunca cu sulița. 

Câţiva bidivii rămaşi fără călăreţi alergau înaintea 
avangarda, la alţii, căutând să fugă înapoi, împiedicau 
călăreţii, ceea ce făcea ca mulţi să fie rostogoliţi la 
pământ, împreună cu antilopele pe care le călăreau. 
Totuşi, în majoritatea cazurilor, călăreţii săreau pe 
deasupra animalelor înspăimântate. 

Cavaleria minuniană era superbă. lar stăpânirea lor, 
după toate aparențele fără nici o sforţare, asupra 
bidiviilor, era aproape miraculoasă. 

Uite, un ostaş îşi ridică bidiviul în aer şi sare peste 
adversarul său. lar, în clipa când trece pe deasupra, 
izbeşte teribil cu sabia în capul acestuia, trântindu-l din 
şa. Dar Tarzan nu primeşte decât o impresie trecătoare a 
acestui spectacol care se desfăşura înaintea ochilor săi. 

A crezut că va putea mătura, cu creanga lui, din 
drumul său pe toţi pigmeii ce ar îndrăzni să i se opună. 

87 


Dar a văzut acum că atât erau de amestecați unii cu alţii, 
că nu mai putea încerca nimic, de teamă ca să nu-i ucidă 
pe ostaşii lui Inimă-Tare. 

A ridicat creanga pe deasupra capetelor lor, aşteptând 
să treacă de el linia întâi a luptătorilor, pentru ca, după 
aceea, fiind înconjurat numai de inamicii lui Inimă-Tare, 
să-i poată mătura în dreapta şi în stânga, pe măsură ce 
vor veni spre el. 

A văzut atunci, pe figurile oamenilor din Potrivita, pe 
când treceau pe lângă el, o mare mirare - mirare, dar 
nicidecum frică şi strigându-şi unul altuia; iar unul a 
reuşit să se apropie de el şi să-i tragă una cu sabia peste 
pulpe. 

Desigur că, în cazul acesta, nu mai era vorba decât de 
apărarea vieţi sale, aşa că a pus în joc creanga, mai ales 
că şirurile din faţă au trecut de el şi acum era înconjurat 
de întreaga cavalerie din Potrivita. 

Nimeni nu se dădea la o parte să-l evite. Veneau 
asupra acestui inamic titanic toţi, şir după şir. Văzând că 
arma nu-l ajută să le împiedice înaintarea, o aruncă şi-i 
atacă cu mânile goale, smulgând pe călăreţi de pe bidivii 
şi aruncându-i cu putere în faţa celorlalţi. Dar ei veneau 
fără încetare. 

Făceau bidivii să sară peste orice piedică. Un călăreț 
sări drept înspre Tarzan, îl izbi cu capul în mijlocul 
stomacului şi ameninţându.-l, îl făcu să se retragă un pas. 
După aceasta, mai veni unul, şi încă unul. Izbind cu sabia 
în picioarele şi în coapsele lui. 

Săbiile lor ascuţite ca vârful acului îl înţepară în 
nenumărate locuri, până când ajunse să fie de la mijloc 
până la glezne numai sânge şi cu toate că a ucis vreo 
două mii dintre ei, marea de pigmei ce se rostogoleau 
asupra lui părea nesfârşită. 

Armele primitive, arcul, săgețile şi sulița nu puteau fi 
întrebuințate împotriva lor, aşa că se lupta cu mâinile 
goale, dar se lupta zadarnic, pentru că, în locul fiecăruia 


88 


din cei pe care îi distrugea, era înconjurat de o sută 
întreagă. 

Zâmbi cu tristeţe, când îşi dădu seama că în aceşti 
liliputani, un sfert abia din mărimea lui, îşi găsise şi el, 
Tarzan, un stăpân. Îşi mai dădu seama că era înconjurat 
cu totul de călăreţii din Potrivita. 

Războinicii din Mărunţica, fiind angajaţi în luptă cu 
inamicul care înainta călare, împreună cu aceştia înspre 
cei şapte mii de soldaţi de infanterie ce aveau să 
primească greutatea întregului atac. 

Ar fi dorit să vadă şi el această fază a bătăliei, dar 
unde se afla avea destul de furcă în lupta cu călăreţii de 
care era înconjurat. Încă o dată fu izbit în stomac de un 
călăreț şi încă o dată se clătină de forţa izbiturii. Apoi, 
înainte de a-şi putea veni în fire, a fost izbit şi de altul, 
tot în acel loc şi uriaşul căzu la pământ, fiind imediat 
acoperit, îngropat chiar, de războinicii şi de bidivii ce 
mişunau pe deasupra lui ca furnicile. 

Făcu o sforţare să se ridice, ultimul amănunt de care-şi 
mai dădu seama înainte de a-şi pierde cunoştinţa. 


89 


CAPITOLUL IX - Domnița Steluţa. 


Când Tarzan al maimuţelor îşi reveni se găsi întins pe 
pardoseala de pământ a unei camere enorme. În primele 
clipe după ce deschise ochii, când încă nu-şi venise bine 
în fire, observă că în încăpere e destulă lumină şi că, mai 
sunt şi alte persoane acolo. 

Mai pe urmă, după ce începu să-şi adune gândurile 
constata că odaia e luminată de două lumânări imense, 
care păreau de un metru în diametru şi aproape de doi 
metri înălţime, cu toate că o bună parte din lungimea lor 
fusese topită. 

Fiecare lumânare avea un fitil gros ca o mână şi cu 
toate că felul lor de ardere se asemăna cu al lumânărilor 
pe care le cunoştea dânsul, observă că acestea nu 
făceau fum deloc şi nici grinzile tavanului de deasupra 
lor nu erau înnegrite de fum. 

Aceste lumini, fiind lucrul cel mai bătător la ochi în 
odaie, îi atrăseseră chiar de la început atenţia. Acum 
însă, după ce privirile sale colindară şi restul camerei, 
văzu că împreună cu el se află acolo aproape o sută de 
oameni de aceeaşi mărime cu el, dar îmbrăcaţi şi 
înarmaţi cum văzuse că sunt îmbrăcaţi oamenii din 
Potrivita şi din Mărunţica. 

Încruntă gânditor din sprâncene şi se uită la ei lung. 

Cine erau aceştia? Unde se el află, oare, el? 

Căutând să facă o mişcare, simţi prin tot corpul dureri 
îngrozitoare, iar mânile îi erau grele ca de plumb şi 
amorţite, neputându-le mişca din loc; văzu imediat că 
era zdravăn legat la spate. Picioarele nu îi erau legate, 
putea să le mişte. 

În sfârşit, după sforţări destul de mari, deoarece se 
simţea foarte slab, se ridică de mijloc şi se uită 
împrejurul lui. 

90 


Odaia era plină de războinici ce semănau perfect cu 
pigmeii din Potrivita, doar că erau tot atât de mari, ca un 
om normal, iar încăperea era imensă. 

Mobilierul consta în câteva mese şi bănci de lemn. O 
parte din oameni erau întinşi pe aceste bănci, iar restul 
pe pământ. Printre aceşti oameni circulau câteva 
persoane ce aveau aerul că se ocupă de cei întinşi pe 
pământ. 

Atunci a observat şi el că aproape toţi oamenii din 
odaie sunt răniţi unii mai grav decât alţii. Persoanele 
care umblau printre răniţi nu puteau fi decât oameni 
însărcinaţi cu îngrijirea lor, iar unii probabil infirmieri, 
erau îmbrăcaţi cu tunici albe, ca şi robii de clasa unu din 
Mărunţica. 

În afară de răniţi şi de infirmieri, mai erau şi şapte-opt 
războinici înarmaţi, sănătoşi. Unul dintre aceştia a 
observat că Tarzan se ridică puţin. 

- Uite, strigă el şi-a venit uriaşul în fire. 

După aceea, a traversat odaia şi se apropie de Tarzan, 
rămânând înaintea lui cu picioarele desfăcute şi rânjind. 

- Toată mărimea ta nu ţi-a ajuns la nimic, îl provocă el. 
lată-ne acum şi pe noi tot atât de mari ca şi tine. Nu 
suntem noi uriaşi? 

Şi, cu aceste cuvinte, se întoarse spre tovarăşii săi, 
râzând cu ei. 

Văzându-se, prizonier, înconjurat de inamici, Tarzan 
reveni la caracteristica lui de o viaţă întreagă de fiară 
sălbatică: tăcere desăvârşită. Nu răspunse, ci se uită la ei 
cu privirea sălbatică, neclintită, a fiarei încolţite. 

- E mut şi el ca şi femeile urecheate din peşteri, zise 
primul războinic către tovarăşii săi. 

- Poate că este chiar de-al lor, spuse altul. 

- Tot ce se poate, îi sprijini părerea un al treilea. Să nu 
te miri de este cumva un (zertalakolol) Mut-Urecheat. 
Bărbaţii din neamul lor sunt nişte laşi, spuse un altul, iar 
acesta s-a luptat ca şi cum ar fi fost războinic din faşă. 


91 


- S-a luptat cu mâinile goale până când a căzut. 

- Să-i fi văzut cum arunca pe războinici, cu bidivii cu 
tot, ca pietrele prin aer. 

- Şi nici un pas nu se retrăgea şi nici nu voia să fugă, ci 
zâmbea într-una. 

- Mie mi se pare că nu seamănă deloc cu Mut- 
Urecheaţii: ia întreabă-l: este sau nu de-a lor? 

Ostaşul care se adresă primul lui Tarzan îi puse 
numaidecât această întrebare, dar Tarzan nu făcu decât 
să se uite ţintă la el. 

- Nu mă înţelege, spuse ostaşul. Totuşi, nu cred să fie 
un Mut-Urecheat. În sfârşit, nu pot şti ce este. 

După aceea, se apropie şi examină rănile lui Tarzan. 

- Are să se vindece în curând. Intr-o săptămână, poate 
chiar mai curând, va fi numai bun pentru carierele de 
piatră. 

Ceilalţi presărară un praf bun pe rănile sale, îi aduseră 
apă, mâncare şi o cană de lapte de antilopă; cum văzură 
că încep să i se umfle braţele, îl dezlegară de mâini, însă 
numai după ce l-au aşezat într-un scaun de fier, de care-l 
legară cu un lanţ prins în zid. 

Socotind că el nu le înţelege limba, vorbeau fără nici o 
jenă în faţa lui; dar, pentru că limba lor era identică cu 
cea din Mărunţica, Tarzan înţelese tot. 

În felul acesta, află că bătălia care se dăduse în faţa 
cetăţii lui Inimă-Tare nu reuşise atât de bine pentru 
potriviţi după cum plănuise (Elcomohago) Fălosul, regele 
lor. 

Potriviţii aveau mari pierderi, atât răniţi, cât şi ucişi, nu 
luaseră decât foarte puţini prizonieri, cu toate că Fălosul 
considera prinderea lui Tarzan de mai mare valoare 
decât dacă ar fi cucerit toată Mărunţica. 

Ceea ce nu putea înţelege Tarzan era că ei se 
schimbară în oameni de propria lui statură; dar nici în 
discuţiile la care asistă, nu putu găsi un indiciu prin care 
să ajungă la dezlegarea acestui mister al misterelor. 


92 


Însă, culmea improbabilităţii a fost atinsă câteva zile 
mai târziu. Tarzan văzu trecând, prin coridorul camerei 
unde se afla el închis, un şir de războinici, de aceeaşi 
statură cu el, fiecare călărind pe câte o antilopă enormă, 
de mărimea unui „elan”, deşi, după contur şi formă ei, 
semăna cu „antilopa regală”, cea mai mică specie de 
antilope. 

Tarzan îşi trecu degetele, nedumerit, prin păru-i negru 
şi renunţă la orice încercare de a dezlega enigmele din 
jurul lui. 

Rănile i se vindecaseră repede, asemeni şi rănilor 
potriviţilor din jurul lui. Aşa că, în a şaptea zi, veniseră 
după dânsul vreo şase războinici şi pentru ca el să-i 
poată întovărăşi, îl dezlegară din lanţuri. 

Paznicii săi încetaseră de multă vreme să-i adreseze 
vreun cuvânt, convinşi că nu ştie nici o vorbă din limba 
lor, ceea ce înseamnă pentru ei că era tot atât de mut ca 
şi Muţii din acele ţinuturi, deoarece minunieni nu puteau 
concepe că ar mai exista altă limbă, afară de a lor. 

Din convorbirile lor pe când îl scoteau din camera şi 
trecu prin coridor, află că era dus la regele lor, Fălosul, 
care şi-a exprimat dorinţa să vadă acest interesant 
personaj, îndată ce se vor vindeca rănile căpătate în 
luptă. 

Lungul coridor pe care-l străbăteau era luminat atât de 
lumânări mici aşezate în forode, cât şi de lumina ce 
venea din camerele cu ferestre. În partea de sus şi de jos 
a coridorului treceau necontenit de robi şi ostaşi. 

Unii robi erau de clasa l, îmbrăcaţi cu tunici albe 
marcate cu emblemele roşii ale posesorilor lor, precum şi 
cu semnul distinct al ocupaţiei fiecăruia. Alţi robi aveau 
tunici verzi, ca pentru a doua generaţie, cu semnul 
stăpânului pe piept şi în spate, în negru. Mai erau şi robi 
din prima generaţie, tot în tunici verzi, având emblema 
stăpânului lor pe spate, iar în faţă semnul care arăta 
oraşul de origine. 


93 


Mai erau şi războinicii de toate categoriile şi rangurile. 
Unii, îmbrăcaţi mai prost, se vedea bine că erau săraci, 
iar alţii, mai bogaţi, purtau giuvaeruri. 

Printre ei, treceau în ambele direcţii şi de multe ori, cu 
mare iuţeală, călăreţi pe antilopele lor enorme, care încă 
îl făceau pe Tarzan să se minuneze, ca în clipa când 
aflase că este închis în cetatea Potriviţilor. 

Din loc în loc, în lungul coridorului se aflau scări ce 
duceau la etajul de sus; dar, cum nu văzu pe nimeni care 
să coboare socoti că se aflau toţi la cel din urmă etaj al 
clădirii. 

După felul construcţiei, se convinse că această clădire 
era la fel cu cupola pe care o văzuse în curs de 
construcţie în oraşul lui Inimă-Tare, dar, când se gândi şi 
începu să socotească proporţia enormă a unei asemenea 
clădiri, în stare să cuprindă oameni de mărimea lui, 
rămase încremenit de rezultat. 

Dacă cupola lui Inimă-Tare ar fi fost făcută în duplicat, 
însă mărită, în proporţiile acestea, ar fi avut trei sute de 
metri în diametru şi aproape o sută cinzeci de metri 
înălţime. Părea de necrezut că ar putea exista o rasă de 
oameni capabilă să îndeplinească o asemenea operă de 
arhitectură, numai cu mijloacele primitive de care 
dispuneau. Totuşi, Tarzan vedea înaintea lui coridoarele 
boltite, ziduri de bolovani de piatră, camere enorme cu 
grinzile şi coloanele puternice în care se sprijineau, toate 
identice celor din Mărunţica, însă era o scară, enorm de 
mare. 

Pe când era ocupat cu aceste enigme, călăuzele sale îl 
conduse din coridorul circular în altul cu care acesta se 
intersecta perpendicular; după puţin, se opri la intrarea 
unei camere, plină de rafturi încărcate cu tot felul de 
articole. 

Se găseau acolo lumânări mari şi mici, lumânări de 
orice măsură închipuită sau neînchipuită; căşti, cingători, 
sandale şi tunici; de asemenea, borcane, vase de gătit şi 

94 


o mie şi unul de alte obiecte din viaţa zilnică a minunilor, 
cu care Tarzan începuse să se obişnuiască în timpul 
şederii sale în oraşul Mărunţica. 

Când se opriră la intrarea acestei încăperii apărut 
înaintea lor un rob îmbrăcat în tunică albă, care a fost 
chemat afară de un războinic din escorta lui Tarzan. 

- Dă o tunică verde acestui individ din Mărunţica 
porunci ostaşul. 

- A cui insignă o pun pe spate? întrebă sclavul. 

- Aparține lui (Zoantrohago) Valorosul. 

Sclavul alergă numaidecât la un raft, de unde a ales o 
tunică verde. Din alt raft a luat două blocuri mari de 
lemn, pe faţa cărora erau sculptate diferite semne. Le 
unse cum a putut mai bine cu un fel de vopsea sau 
cerneală-băgă o scândură netedă în tunică şi aplică 
ştampila cu faţa în jos pe deasupra, apăsând bine. După 
aceea, repetă operaţia cu cealaltă stampilă pe spatele 
tunicii. 

Când dădu hainele lui Tarzan, spunându-i să se 
îmbrace, acesta a văzut că tunica avea o ştampilă în 
spate şi una în faţă, încă nu le putea citi..., educaţia lui 
nu a ajuns până acolo. 

Sclavul îi mai dădu şi o pereche de sandale, arătându-i 
cum să le lege. După aceea, războinicii îi făcură semn să- 
i urmeze în josul coridorului, la care Tarzan a observat o 
mare schimbare, pe măsură ce înainta. 

Bolovanii de piatră, până acum netencuiţi, erau de 
astădată acoperiţi cu o tencuială netedă, iar pereţii 
ornaţi cu picturi arătând scene de bătălie. Întâmplări de 
vânătoare şi alte evenimente din viaţa potriviţilor. 
Predominau culorile viii. De asemenea lumânările ardeau 
la distanţe mult mai mici. 

Războinicii pe care îi întâlneau în drum erau dintre cei 
mai bine îmbrăcaţi din câţi văzuse până atunci. Până şi 
robii cu tunici verzi aproape că dispăruseră, iar cei în 
tunici albe erau îmbrăcaţi cu stofe bogate şi mulţi din ei 


95 


purtau chiar bijuterii. 

Splendoarea acestei scene şi strălucirea luminatului 
creşteau pe măsură ce înaintau, până când coridorul se 
sfârşi în fata a două uşi masive de aur bătut, înaintea 
căreia se aflau doi războinici fastuos îmbrăcaţi ce opriră 
escorta lui Tarzan, cerând comandantului să declare ce 
caută pe acolo. 

- Aducem, din ordinul regelui, pe robul lui Valorosul, 
răspunse comandantul escortei. Ştii, uriaşul care a fost 
făcut prizonier la Mărunţica. 

Războinicul care-i au oprit se întoarse, la rându-i, către 
unul din oamenii săi, poruncindu-i: 

- Du-te cu această veste la rege! 

După ce plecă ştafeta, cei doi războinici începură să 
examineze pe Tarzan. Punându-i o mulţime de întrebări, 
la care răspunse câte ceva condamnatul escortei, în locul 
lui Tarzan, bineînţeles că nu de ajuns ca să poată 
mulţumi pe cei care întrebau. 

După puţin, se înapoie şi ştafeta cu răspunsul ca robul 
să fie dus imediat la rege. Cele două uşi se deschiseră 
larg. lar Tarzan se pomeni în pragul unei camere enorme, 
ale cărei ziduri convergeau către capătul opus. Unde era 
aşezat un tron înalt pe o platformă de piatră. 

Tavanul camerei era proptit de coloane puternice de 
lemn, tencuit printre grinzi. Atât grinzile tavanului, cât şi 
coloanele erau sculptate, iar partea de tavan tencuită 
era pictată cu arabescuri în culori strălucitoare. Pereţii 
erau tapetaţi până la jumătate, iar deasupra acestui 
tapet de lemn erau picturi, în culori vii, reprezentând 
evenimente din istoria Potrivitei şi a regilor ei. 

In această cameră nu se afla nimeni, afară de doi 
războinici ce stăteau fiecare în faţa unei uşi, de o parte şi 
de alta a platformei tronului. Când Tarzan, împreună cu 
escorta lui, se apropie de tron, un războinic făcu semn 
conducătorului, arătându-i o uşă deschisă în faţa lor. 
Dincolo de această uşă, era o anticameră mică, unde 


96 


şedeau pe scaune vreo şase ostaşi îmbrăcaţi în haine 
scumpe. 

Un al şaptelea se legăna într-un fotoliu cu spatele 
înalt, bătând cu degetele în spătarul scaunului şi 
ascultând la convorbirea celorlalţi, la care lua parte din 
când în când, cu câte un cuvânt ascultat de ei cu cea mai 
mare atenţie. 

Dacă el se strâmba când vorbea, se strâmbau şi 
ceilalţi mai mult chiar decât el; dacă el zâmbea ei 
izbucneau în râs şi nu era clipă în care privirile lor să fi 
părăsit faţa celuilalt, ca nu cumva să scape vreuna din 
toanele lui schimbăcioase. 

Trecând de pragul uşii, escorta lui Tarzan s-a oprit, 
rămânând drepţi şi tăcuţi până când omul din fotoliu se 
gândi să-i bage în seamă. După aceea, comandantul 
escortei se lăsă într-un genunchi, ridică braţele cu 
palmele înainte până sus deasupra capului, se aplecă pe 
spate, cât putu mai mult şi intonă, pe o voce monotonă, 
salutul lor oficial. 

- Oh! tu, Fălosul, rege al potriviţilor, domnitor al 
tuturor oamenilor, stăpânul tuturor creaturilor, prea 
înțeleptul, prea curajosul şi prea gloriosul! Îţi aducem, 
după cum ne-ai ordonat, pe robul lui Valorosul. 

- Ridică-te şi adu robul mai aproape, porunci bărbatul 
din fotoliul cu spatele înalt. 

După aceea, se adresă tovarăşilor săi: 

- Acesta este uriaşul pe care Valorosul l-a adus din 
Mărunţica. 

- Am auzit de el, prea gloriosule, răspunseră ei. 

- Dar de rămăşagul lui Valorosul ştiţi ceva? întrebă 
regele. 

- Am auzit şi de rămăşag, prea înţeleptule, răspunseră 
ei. 

- Ce credeţi despre el? întrebă Fălosul. 

- După cum crezi şi dumneata, Domnitorule peste toţi 
oamenii, răspunse repede unul. 


97 


- Şi cum anume? întrebă regele. 

Se uitase repede şi neliniştiţi unul la altul. 

- Cum crede el? şopti unul care era ceva mai departe 
de Fălosul, către vecinul său, care, la rândul lui dădu din 
umeri şi se uită disperat la altul. 

- Ce ai spus, (Gofoloso) Mare Samsar regal? întrebă 
regele. Parcă ziceai ceva? 

- Vroiam să spun că, dacă Valorosul n-a consultat, mai 
înainte de a face rămăşagul, pe augustul nostru suveran, 
el s-a bizuit numai pe propria judecată, desigur va pierde 
rămăşagul. 

- Desigur, zise regele şi în ce spui tu ar fi ceva, 
Samsarule. Insă Valorosul m-a consultat. Eu am fost 
acela care am descoperit principiul vibrator prin care s-a 
putut face asemenea operaţie. Tot eu am fost acela care 
am hotărât cum trebuiau să se facă primele experienţe. 
Până acum rezultatele n-au fost durabile, dar socotim că 
noua formulă va dura cel puţin treizeci şi nouă de luni: 
tocmai asupra acestui punct a făcut Valorosul rămăşag. 
Dacă a greşii în socoteală lui, va ceda o mie de robi lui 
(Dalfasto) Deşteptul. 

- Minunat! exclamă Samsarul. Fericiţi suntem noi ca 
popor când avem un rege atât de învăţat şi de înţelept 
ca Fălosul. 

- Mai sunt şi alte lucruri pentru care ar trebui să fie 
recunoscător, Samsarule, îi spuse regele; totuşi nimic nu 
poate fi cumpărat cu ceea ce va urma sforţărilor mele de 
a aplica principiul de care vorbeam; însă aş dori să am 
rezultate diametral opuse celor avute până acuma. Să 
ştiţi că lucrăm la această operă. Da, da, lucrăm mereu. 
Intr-o zi o vom avea gata şi atunci, vom preda 
Valorosului formula care va revoluţiona întreaga Minune; 
cu o singură sută de oameni putem porni în cucerirea 
lumii întregi! 

După aceea, Fălosul îşi îndreptă, deodată, toată 
atenţia asupra robului îmbrăcat în tunică verde, care 


98 


stătea la o mică distanţă de el. Îl examină cu privirea, 
fără să spună un cuvânt, câteva minute în şir. 

- Din ce oraş eşti? îl întrebă în cele din urmă. 

- Oh! prea Gloriosule Fălos, luă cuvântul comandantul 
escortei, această fiinţă ignorantă n-are darul vorbirii. 

- Nu scoate nici un sunet din gură? 

- N-a scos nici unul de când a fost prins, stăpâne al 
omenirii. 

- Atunci este un Mut-Urecheat, declară Fălosul. Pentru 
ce atâta fierbere fără rost faţă de o fiinţă fără grai? 

- Vedeţi? exclamă Samsarul deodată. Vedeţi ce repede 
şi cu câtă siguranţă a înţeles Părintele înţelepciunii toate 
lucrurile? Vedeţi cum a ajuns să pătrundă un mister? E 
mai mult decât minunat. 

- Acum când soarele ştiinţei a strălucit până şi asupra 
celui mai prost dintre noi, cine nu poate vedea că 
această fiinţă este un Mut-Urecheat? luă cuvântul altul. 

- Da, da, strigară toţi în cor. Ce lucru simplu şi când de 
proşti suntem cu toţii! Ce ne-am fi făcut noi, dacă nu 
aveam ca rege o persoană de inteligenţa Fălosului? 

In timpul acesta, Fălosul se apropie de Tarzan şi-l 
examină mai de aproape. Părea că nici nu auzise elogiile 
ce i le adresară curtenii. După puţin, vorbi din nou. 

- Văd că nu are trăsăturile unui Mut-Urecheat, zise el 
gânditor. Uitaţi-vă la urechile lui nu sunt urechile celor 
fără grai şi nici părul lui nu seamănă cu al lor. Până şi 
corpul lui e altfel, iar capul are o formă ce denotă 
inteligentă. Nu, nu cred că este un Mut-Urecheat. 

- Minunat! strigă Samsarul. Nu v-am spus eu? Fălosul 
nostru rege are întotdeauna dreptate. 

- Până şi cel mai prost dintre noi, exclamă alt curtean, 
poate vedea cu uşurinţă că această fiinţă nu este Mut- 
Urecheat, mai ales acum. După ce regele nostru cu 
inteligenţa lui divină, ne-a arătat-o atât de limpede. 

In momentul acela, se deschise uşa opusă celei pe 
care intrase Tarzan în odaie şi apăru un războinic. 


99 


- Oh, Fălosule rege al Potrivitei, intonă el, a sosit fiica 
dumneavoastră, Domnița Steluţa. Vrea să vadă pe 
străinul pe care Valorosul l-a adus ca rob din Mărunţica. 
Prin urmare, cere învoirea voastră regală să intre aici. 

Fălosul clătină din cap, în semn de aprobare. 

- Conduceţi pe Domniţă la noi! porunci el. 

Probabil că Domniţa a aşteptat chiar lângă uşă şi a 
auzit porunca regelui, deoarece abia a sfârşit acesta de 
vorbit, când ca a apărut în pragul uşii, urmată de încă 
două femei tinere, în spatele cărora veneau cinci-şase 
războinici. 

La apariţia ei, curtenii se ridicară în picioare, însă 
regele rămase pe tron. 

- Intră, Steluţo, zise el şi priveşte la uriaşul ciudat 
despre care se vorbeşte în Potrivita mai mult decât 
despre rege. 

Domnița traversă odaia şi se opri drept în faţa lui 
Tarzan, care, de când intrase în cameră, a rămas în 
picioare, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu o expresie 
de absolută indiferenţă. 

Uitându-se la Domniţă, pe când ea se apropia de el, 
observă că avea în faţa lui una din cele mai frumoase 
tinere pe care le-a văzut vreodată. Era prima femeie pe 
care el a văzut de aproape în Minunia. Deşi a avut prilejul 
să zărească femei, din când în când, în Mărunţica. 

Trăsăturile ei erau cizelate fără nici un cusur artistic. 
Părul ei negru şi mătăsos era frumos prins într-o coafură 
împodobită cu giuvaeruri. Pielea moale şi albă ca laptele 
era nuanţă de un trandafir uşor, care ar fi făcut de ruşine 
o piersică. 

Era îmbrăcată cu totul în alb, aşa cum se cuvenea să 
fie o Domniţă virgină în palatul regal: rochia, de un 
material subţire, atârnând în valuri până la glezne, era 
de o simplitate şi de o eleganţă extraordinară. 

Tarzan o privi drept în ochi. 

Erau albaştri ca cerul; cum aveau genele lungi şi 


100 


negre, păreau cu mult mai închişi la culoare. 

El căuta în ochii femei un indiciu asupra firii deoarece 
ea era să devină soţia lui Crăişor. Care voia s-o facă 
regina Mărunţichii. 

Din acest motiv, Tarzan se interesa mult de ceea ce ar 
fi putut citi în privirile ei. O văzu însă încruntând, 
deodată, din frumoasele ei sprâncene. 

- Dar ce este cu animalul acesta? strigă ea. Este de 
lemn? 

- Nu vorbeşte nici o limbă, nici nu înţelege vreuna, îi 
explică tatăl ei. Până acum, de când a fost prins, nu a 
scos nici un cuvânt din gură. 

- Un animal urât şi prost, zise ea. Pun pariu că am să-l 
fac să ţipe imediat. 

Cu aceste cuvinte, smulse de la brâu un pumnal mititel 
şi împunse pe Tarzan în braţ. 

Mişcarea ei a fost atât de iute, că a luat prin 
surprindere pe toţi cei de faţă, dar Tarzan îi dăduse o 
înştiinţare în clipa când vorbise înainte de a lovi şi 
această clipă a fost de ajuns pentru el. 

Neputând să evite lovitura de pumnal, nu-i dădu nici 
satisfacția ca experienţa ei atât de răutăcioasă să 
reuşească. Nu scoase nici un sunet; iar ea, foarte 
supărată, poate că ar mai fi lovit odată cu pumnalul, 
dacă regele nu i-ar fi făcut o observaţie aspră. 

- Destul, Steluţo! strigă el. Nu vreau să i se întâmple 
nici un rău acestui rob, asupra căruia facem o experienţă 
ce înseamnă atât de mult pentru viitorul Potrivitei. 

- Dar a îndrăznit să se uite drept în ochii mei, strigă 
ea. Şi a refuzat să-mi vorbească, când ştie că aceasta îmi 
face plăcere. Ar trebui ucis. 

- Nu-i robul tău ca să-l ucizi, răspunse regele. El 
aparţine lui Valorosul. 

- Atunci am să-l cumpăr! 

Zicând acestea, ea se întoarse către unul din 
războinicii de gardă: 

101 


- Aduceţi încoace pe Valorosul! porunci ea. 


102 


CAPITOLUL X - Povestea Cerbicosului. 


Steluţa din Potrivita nu a putut să cumpere robul 
Valorosului. Tatăl ei nu permisese aceasta, aşa că, foarte 
supărată, a plecat din camera unde venise să examineze 
prizonierul; şi pe când trecea în camera de alături şi nu 
mai putea fi auzită nici văzută de rege, întoarse capul 
înspre el şi făcu o strâmbătură, de care războinicii care o 
însoțeau şi cele două doamne de onoare au început să 
râdă. 

- Dobitoc bătrân! şopti ea în direcţia tatălui ei. Tu crezi 
că n-o să pun stăpânire pe robul acesta şi că n-am să-l 
ucid. Ha, ha! 

Atât războinicii, cât şi cele două doamne de onoare 
aprobară din cap cuvintele ei. 

În urma ei, regele Fălos s-a ridicat încet din scaun. 

- Luaţi-l în cariere, zise el, arătând cu degetul pe 
Tarzan. Spuneţi ofițerului de gardă că dorinţa regelui 
este ca acest rob să nu fie pus la muncă grea, nici rănit 
cumva. 

Şi, pe când Tarzan era condus afară pe una din uşi, 
regele ieşi din cameră pe altă uşă, lăsând în urma lui pe 
cei şase curteni, aplecaţi până la pământ. 

După aceea, unul a mers repede pe vârful picioarelor 
către punctul de unde ieşise Fălosul, s-a lipit de uşă şi a 
ascultat cu atenţie câteva clipe. 

Probabil că a fost satisfăcut de cele auzite, sau mai 
bine, de nu a auzit, deoarece îşi vâri capul pe după uşă 
până în partea cealaltă a camerei vecine, în care privi o 
clipă, apoi s-a întors la tovarăşii săi. 

- S-a dus idiotul bătrân, anunţă el în şoaptă, pentru că 
avea experienţa oraşului său, unde circulă un proverb că 
şi zidurile au urechi, deşi ei îi ziceau altfel: „nu te încrede 
nici în sinceritatea pietrelor odăii tale”. 

103 


- Aţi mai văzut vreodată o fiinţă atât de vanitoasă? 
exclamă un curtean. 

- Se crede mai deştept, nu numai decât orice om, dar 
decât toţi oamenii la un loc, începu altul. Uneori simt că 
nu mai pot să rabd aroganta lui. 

- Şi totuşi, o s-o mai rabzi multă vreme, Cerbicosule, 
zise Samsarul. A fi şeful suprem al ostaşilor din Potrivita 
nu este un post de aruncat cu uşurinţă. 

- Mai ales, exclamă Tornadi, şeful carierelor, când 
cineva îşi aruncă şi viaţa odată cu slujba pe care a avut- 
O. 

- Bine, zise (Makahago) Pietrosul, şef al clădirilor. Dar 
nu vedeţi voi neruşinarea acestui om? Nu are nici un 
amestec în reuşita lui Valorosul; totuşi, pretinde că 
succesele sunt ale lui; iar orice nereuşită o dă pe seama 
Valorosului. 

- Gloria Potrivitei este ameninţată de egoismul lui, 
strigă şeful agriculturii, supranumit Plugarul. Uite, ne-a 
ales pe noi ca sfetnici ai săi, şase prinți ale căror 
cunoştinţe în departament ar trebui socotite mai 
competente decât cunoştinţele oricărui alt individ din 
ţară. De asemenea, cunoştinţele noastre combinate 
asupra nevoilor Potrivitei şi a afacerilor de stat, ar trebui 
să formeze o barieră puternică împotriva greşelilor 
necontenite pe care le comite Fălosul. Cu toate acestea, 
nu vrea să ne asculte sfaturile. A-i oferi un sfat înseamnă 
pentru el uzurparea prerogativelor regale; a insista 
asupra acestui sfat înseamnă trădare; iar a-i dezminţi 
părerea falsă înseamnă pierirea aceluia care o face. 

- În ce privinţă suntem, atunci, buni pentru Potrivita? 
Ce gândeşte, oare, poporul despre noi? întreabă unu. 

- Se ştie bine ce gândeşte poporul despre noi, izbucni 
Samsarul. Poporul spune că am fost aleşi, nu pentru ceea 
ce ştim, ei pentru ceea ce nu ştim. Şi nu-i poţi găsi nici o 
vină pentru aceasta. lată, eu, crescător de bidivii, stăpân 
pe zece mii de robi ce lucrează pământul şi produc 


104 


jumătate din hrana consumată de oraş, sunt ales şef al 
şefilor, ocupând o slujbă care nici nu-mi place şi pe care 
nici nu o cunosc, pe când Plugarul, care abia distinge o 
plantă de alta, este şeful agriculturii. 

Pietrosul, care a condus lucrările robilor în cariere mai 
bine de o sută de luni de zile, e numit şef al clădirilor, pe 
când Tomadi, cel mai mare arhitect al timpului nostru, 
este numit şef al carierelor. Numai Cerbicosul şi (Vestko) 
Nesătulul se potrivesc în slujbele lor. 

Regele a ales foarte înţelept pe Nesătulul, când l-a 
făcut majordom al palatului ca să poată avea atât 
siguranţă cât şi linişte. Credeţi însă că, în alegere 
Cerbicosului ca şef al armatei Potrivitei n-a greşit deloc? 
Vă înşelaţi, a luat un tânăr ce se ţinea numai de 
petreceri, l-a ridicat la rangul acesta şi pe urmă abia, a 
descoperit în el cel mai mare geniu militar produs 
vreodată în Potrivita. 

La aceste cuvinte, Cerbicosul făcu o reverență adâncă. 

- Şi continuă Samsarul, dacă nu ar fi fost Cerbicosul, 
cu tactica lui militară, am fi fost învinşi numaidecât, mai 
zilele trecute, de către Mărunţica. 

- Eu l-am sfătuit pe rege să renunţe la asaltul cetăţii, 
interveni Cerbicosul, de cum am văzut că nu reuşim să-i 
surprindem. Desigur, trebuia atunci să ne retragem. Dar 
nu am putut s-o fac decât după ce am înaintat o bucată 
bună şi nu l-am mai avut lângă mine să mă împiedice în 
conducerea luptei. Mi-am scos, atunci, trupele din 
învălmăşeala în care erau să fie pierdute şi le-am retras, 
pe cât a fost posibil, cu mai mult prestigiu şi cu mai 
puţine pierderi. 

- Operația ta militară, Cerbicosule, a fost foarte 
reuşită. Trupele te adoră. Ar dori să aibă un rege care să- 
i conducă la luptă aşa cum tu îi conduci, zise Tornadi. 

- Bineînţeles, interveni Pietrosul, un rege care să le 
dea înapoi vinul, după cum era rânduiala mai înainte. 

- Şi noi, adaugă Samsarul, ne-am unit la gând şi la 


105 


fapte cu regele care ne-ar permite plăcerea inocentă a 
băuturii de vin. Ce zici tu de asta. Nesătulule? 

- Aţi vorbit cam mult ca să vă prindă bine, răspunse 
Nesătulul. 

Vorbise cu o voce mult mai ridicată decât a celorlalți, 
ca şi cum, în loc să-i fie frică că ar fi auzit, spera să se 
întâmple aceasta. 

- Fălosul, continuă el, este un rege bun pentru noi. Ne- 
a încărcat cu onoruri şi cu bogății. Suntem atotputernici 
în regat. Prin urmare, este un Domnitor înţelept. Dar noi 
cine suntem să-i contestăm înţelepciunea actelor sale? 

Ceilalţi se priviră neliniştiţi, aruncând, în acelaşi timp, 
priviri speriate în jurul lor. Samsarul începu să râdă 
nervos. 

- Tu totdeauna ai înţeles foarte greu o glumă, zise el. 
Nu înţelegi că noi glumeam cu tine? 

- Nu înţeleg, răspunse Nesătulul. Dar regele cred că 
are să înţeleagă mai repede decât mine. Mă voi duce să-i 
repet gluma aceasta şi dacă va râde, am să râd şi eu, 
fiind sigur atunci că a fost în adevăr o glumă. Nu ştiu, 
însă, pe socoteala cui a fost gluma! 

- Vai, Nesătulule, să nu cumva să repeţi ce-am spus 
noi aici.. în nici un caz regelui! Te pomeneşti că nu 
înţelege. Noi suntem prieteni şi am vorbit ca între 
prieteni. 

Se vede bine că Samsarul e foarte tulburat. Vorbea 
repede şi insinuant. 

- Ascultă, dragă  Nesătulule, tocmai mi-am adus 
aminte că mai înainte ai admirat unul din robii mei. Mă 
gândeam să ţi-l dăruiesc. Dacă vrei să-l primeşti. Al tău 
să fie. 

- Am admirat, dragă Samsare, o sută din robii tăi, 
răspunse Nesătulul cu voce dulce. 

- Ai tăi să fie atunci, Nesătulule, consimţi Samsarul. 
Haide cu mine să-i alegi pe fiecare. N-ai idee ce plăcere 
îmi produci, dându-mi prilejul să-ţi fac un dar ca acesta. 


106 


Nesătulul se uită ţintă câteva clipe la ceilalţi patru, 
care îşi schimbau neliniştiţi greutatea corpului, când pe 
un picior, când pe altul. Tăcerea însă fu întreruptă de 
Plugarul. 

- Dacă Nesătulul doreşte să accepte o sută din 
sărmanii mei robi, m-aş simţi şi eu copleşit de plăcere. 

- Cred că vor fi robi în tunică albă, zise Nesătulul. 

- Vor fi tocmai cum doreşti, răspunse şeful agriculturii. 

- Dar eu, exclamă Tornadi, să mă las oare întrecut în 
generozitate? Trebuie să accepţi şi de la mine o sută de 
robi. 

- Şi de la mine de asemenea, strigă Pietrosul, în 
calitate de şef al clădirilor. 

- Dacă-i veţi trimite şefului robilor mei, la reşedinţa 
mea, mai înainte de a apune soarele, vă voi fi 
recunoscător, zise Nesătulul, frecându-şi palmele şi 
zâmbindu-le plăcut. 

După aceea, aruncă o privire rapidă şi plină de înţeles 
înspre Cerbicosul, şeful suprem al ostaşilor din Potrivita. 

- Eu nu-mi pot arăta prietenia mai bine, pentru nobilul 
meu prieten Nesătulul, zise Cerbicosul, decât să-l asigur 
că, dacă voi avea posibilitate, voi împiedica pe războinicii 
mei să nu-i înfigă întâmplător un pumnal între coaste. 
Dacă mi s-ar întâmpla mie ceva, sigur nu voi avea 
putinţa să stăpânesc faptele ostaşilor mei, care mă 
iubesc atât de mult. 

Şi, zicând acestea, se uită un minut întreg în ochii 
Nesătulului, apoi îi întoarse spatele şi ieşi. 

Dintre cei şase oameni care formau consiliul regal, 
numai Cerbicosul şi Samsarul nu se temeau de regele 
lor, deşi chiar dânşii îl linguşeau mai totdeauna, 
împingându-l, în felul acesta, la acte şi mai despotice 
faţă de  supuşii săi. Afară de aceasta, datina şi 
devotamentul faţă de familia regală, pe lângă interesul 
lor personal, erau una din cauzele principale ce-i făceau 
să rabde ca suveran al lor un om atât de nepotrivit 


107 


pentru domnie. 

Totuşi, în oraş nemulţumirea era atât de mare, că 
fiecare curtean simţea că poate vorbi cu mai multă 
libertate ca până atunci. 

Pietrosul, Plugarul şi Tomadi au fost aleşi de rege mai 
mult pentru coloana lor, atât de elastică şi regele nu s-a 
înşelat cu ei. Ei deveniseră aproape nefolositori 
consiliului regal, iar corupţia printre majoritatea nobililor 
din Potrivita de sub domnia Fălosului a luat o extensiune 
aşa de mare, că fiecare act şi gând al lor nu erau 
călăuzite decât de descoperirea a noi mijloace de 
îmbogăţire. 

Cerbicosul nu se încredea în ei, ştiind că puteau fi 
cumpăraţi, chiar în clipele când le ieşeau din gură 
cuvinte de virtute şi de cinste. 

Acesta începuse să-şi studieze tovarăşii odată cu 
succesul pe care-l avusese printre războinicii săi din oraş 
- succes care era pentru el tot atât de surprinzător cât 
era şi pentru alţii, iar amănuntele pe care le căpătase 
asupra neliniştii ce creştea în Potrivita îl făceau să creadă 
că sosise momentul întronării unei noi dinastii. 

Despre Nesătulul ştia că ia mită fără ruşine. 

Nici nu-şi putea închipuia că ar putea exista în capul 
acestui om un singur fir de păr cinstit. Totuşi, rămăsese 
surprins de ameninţarea ascunsă că va da de gol pe 
tovarăşii săi, de care se folosise să-i mulgă puţin. 

- Prost am ajuns noi cei din Potrivita, spunea el 
Samsarului, străbătând amândoi coridorul, după plecarea 
din camera regală de consiliu. 

- Dă-mi un exemplu, zise şeful şefilor, Samsarul regal. 

- Gândeşte-te la infamia Nesătulului. Nu iubeşte nici 
pe rege, nici poporul. l-ar trăda şi pe unul şi pe altul 
pentru avere şi mărire. Este tipul majorităţii dintre noi. 
Nu mai există astăzi nici sfinţenia prieteniei. N-ai văzut? 
Până şi de la Plugarul, cel mai bun prieten al său, a luat 
mită. 

108 


- Dar ce să ne fi adus pe noi la aşa impas, 
Cerbicosule? întreabă Samsarul gânditor. Starea aceasta 
de lucruri este atribuită când unei cauze, când alteia şi 
cu toate că întreaga Potrivită nu ar fi alt om mai în stare 
ca mine să răspundă acestei chestiuni. Îţi mărturisesc că 
nu mă pot dumiri deloc. Sunt multe păreri, dar mă 
îndoiesc că până în prezent părerea bună a ieşit la 
iveală. 

- Dacă m-ar întreba cineva pe nune, Samsarule - şi 
văd că m-ai întrebat - i-aş răspunde, după cum sunt gata 
să-ţi răspund ţie, că starea de lucruri din Potrivita 
provine din prea multă pace. După pace, ştii prea bine, 
urmează prosperitate..., prosperitate şi multă vreme de 
pierdut. Timpul fiecăruia trebuie să fie ocupat. Dar cine 
şi-ar ocupa timpul cu munca, fie această muncă 
pregătirea pentru apărarea păcii şi prosperității? Cine ar 
face aceasta când este atât de uşor şi de plăcut să alergi 
după petreceri. Prosperitatea materială care a urmat 
păcii ne-a dat mijloace de a ne satisface orice dorinţă. 
Acum suntem sătui de lucrurile pe care le priveam ieri ca 
un lux şi pe care le împărtăşeam foarte rar. Prin urmare, 
am fost siliţi să inventăm dorinţe noi. Care să ne 
mulţumească şi poţi fi sigur că au devenit din ce în ce 
mai exagerate, atât în formă, cât şi în gândire, până 
când minunata noastră prosperitate a obosit a mai 
satisface poftele noastre. Extravaganţa domneşte 
suprem. Atât regele, cât şi guvernul său sunt bolnavi de 
această extravagantă. Ca să poată înlătura golul pe care 
ea îl face în tezaurul statului, se apasă tot mai mult 
poporul cu taxe onoroase, pe care nimeni nu le poate 
plăti ca să-i mai rămâie îndeajuns şi pentru trai. Numai 
când uită de cinste şi caută să câştige pe toate căile 
nepermise. 

- Dar bine, aminti Samsarul, eu văd că toate taxele 
cele mai grele sunt pe cei bogaţi. 

- În teorie, dragă prietene, dar nu ştiu în fapt, 


109 


răspunse Cerbicosul. E adevărat că bogatul plăteşte 
grosul taxelor în tezaurul regal, dar mai întâi le adună de 
la săraci cu preţuri enorme şi alte mijloace de stoarcere, 
luând, de asemenea câte doi „Geta” (franci), de fiecare 
franc pe care ei îi plătesc la percepţie. Costul pentru 
strângerea acestor taxe, adăugat la pierderea venitului 
prin prohibirea vinului şi la costul campaniei contra 
acelora care fabrică şi vând vinul pe ascuns, dacă ar 
intra din nou în casa de bani a statului, ne-am reduce 
taxele atât de mult, că n-ar mai fi o greutate pentru 
nimeni. 

- Şi crezi tu că, în felul acesta, se pot rezolva 
problemele noastre şi fericirea Potrivitei să fie redată? 
întreabă Samsarul. 

- Nicidecum, răspunse tovarăşul său. Trebuie neapărat 
să avem război. Deoarece am descoperit că nu există o 
fericire statornică în pace sau în virtute, mai bine să 
avem un mic război şi să păcătuim şi noi câte puţin. Uite, 
o budincă ce nu are decât un singur ingredient este 
dezgustătoare. Trebuie să fie aromată şi să i se dea gust; 
iar înainte de a avea plăcerea s-o mâncăm, trebuie să 
aşteptăm puţin după ea. Război şi muncă: lucrurile cele 
mai dezgustătoare din lume. Cu toate acestea, sunt 
foarte esenţiale fericirii şi existenţei unui popor. Pacea 
reduce nevoia de a munci şi a duce lenevia. Războiul te 
sileşte la muncă ca să te poţi reface de ravagiile lui. 
Pacea ne transformă în animale grase şi greoaie. 
Războiul face din noi oameni destoinici. 

- Vasăzică, după cum zici tu, vinul şi războiul vor reda 
Potrivitei mândria şi fericirea de mai înainte, nu-i aşa? 

Samsarul începu să râdă de gluma pe care o făcuse, 
apoi continuă: 

- Ce mai drăcuşor ai devenit şi tu de când ai ajuns la 
comanda supremă a ostaşilor din oraşul nostru! 

- Nu m-ai înţeles deloc, Samsarule, zise Cerbicosul cu 
răbdare. Numai prin vin şi război nu vom ajunge la nimic 


110 


altceva decât la ruina noastră. Eu nu sunt certat cu 
pacea, cu virtutea sau cu temperanţa. Cearta mea este 
cu teoreticienii greşiţi, care cred că numai prin pace sau 
virtute, ori numai prin temperanţă putem ajunge o 
naţiune puternică, virilă şi mulţumită. 

Acestea toate trebuiesc amestecate cu război, cu vin 
cu greşeli, însă, într-o mare măsură trebuie să ni se 
adauge o muncă grea... mai ales muncă grea: deoarece 
trăind numai în pace şi prosperitate, nu este nevoie de 
muncă grea, iar la muncă nu se obişnuieşte decât omul 
excepţional şi numai atunci când e nevoie să o facă. 

Dar haide, trebuie să te grăbeşti să-i dai lui Nesătulul 
suta de robi făgăduită, mai înainte de apusul soarelui; 
altfel, se va duce să relateze Fălosului gluma noastră. 

Samsarul prinse a zâmbi cu tristeţe. 

- Are să-mi plătească el odată şi odată pentru suta 
aceasta de robi şi poţi fi sigur că preţul va fi foarte mare. 

- Cred, dacă va cădea şi stăpânul său, zise Cerbicosul. 

- Nu „dacă”, ei „când” va cădea stăpânul său, corectă 
Samsarul. 

Şeful războinicilor dădu din umeri, dar zâmbi mulţumit; 
un zâmbet care nu se şterse de pe figura lui nici după ce 
prietenul său se despărţi de el, luând-o la dreapta pe alt 
coridor. 


111 


CAPITOLUL XI - Îngeraş în robie. 


Tarzan al maimuţelor fusese condus din cupola regală 
direct în carierele Potrivitei, care se aflau la un kilometru 
de cea mai apropiată cupola a oraşului. Erau opt cupole 
o a noua era în curs de construcţie, iar robii care ieşeau 
din cariere se îndreptau într-acolo încărcaţi cu sarcinile 
lor, în timp ce robii ce descărcaseră se înapoiau cu 
mâinile goale, sub paza ostaşilor. 

Când Tarzan ajunse la intrarea carierei, i se arătă 
drumul spre etaj de jos; acolo, intră într-o cameră foarte 
mare, sub pământ, unde fu predat ofițerului de gardă din 
carieră, căruia i se comunicară poruncile date de rege în 
privinţa tratamentului noului prizonier. 

- Numele cui? întreabă scurt ofiţerul, deschizând un 
registru, de pe masa la care şedea. 

- E fără grai, ca şi Mut-Urecheaţii, explică comandantul 
ce îl adusese pe Tarzan în carieră. Prin urmare, nu are 
nume. 

- O să-l numim aşadar „Uriaşul”, pentru că aşa i s-a zis 
de când a fost prins. 

Cu toate aceste cuvinte, ofiţerul scrise în registru lui 
numele de „Zuantrol”, trecând în coloana stăpânilor 
numele lui Valorosul, iar originea străinului o înscrise ca 
fiind Mărunţica. După aceea făcu semn unui războinic din 
jurul lui. 

- Duceţi-l printre lemnarii de la capătul tunelului al 13- 
lea, la al 36-lea etaj de sus şi spuneţi Ventalului (mai 
mare peste zece inşi) să-i dea lucru uşor şi să aibă grijă 
să nu i se întâmple nici un rău. Toate acestea din 
porunca Majestăţii-Sale. Aşteptaţi un moment. lată şi 
numărul său. Aplică-l pe umărul stâng. 

Ostaşul luă din mâna ofițerului o bucată rotundă de 
postav pe care erau însemnate cu negru câteva 

112 


hieroglife, o prinse de umărul stâng al tunicii verzi cu 
care era îmbrăcat Tarzan. Făcând prizonierului semn să 
apuce înainte, ieşi din cameră. 

Tarzan a fost condus mai întâi printr-un coridor scurt şi 
întunecos, dar din care, după câţiva metri, intră în alt 
coridor, mai larg şi mult mai bine luminat, prin care 
merseră în aceeaşi direcţie cu el o mulţime de robi fără 
nici o sarcină în spinare. 

Observă că pardoseala coridorului avea o înclinare 
constantă şi că se usuce puţin înspre dreapta, formând, 
astfel, o spirală întinsă, ce ducea către fundul 
pământului. 

Atât pereţii coridorului cât şi tavanul erau întăriţi cu 
grinzi groase, iar pardoseala era pavată cu pietre late, 
tocite de milioane de picioare încălţate cu sandale, care 
au trecut pe deasupra. 

La distanţe suficient de mici, erau aşezate în firide 
scobite în zidul din stânga lumânări aprinse. La distanţe 
regulate, porneau din acest coridor şi altele. 

Deasupra fiecărei deschizături subterane era câte o 
inscripţie în hieroglifele ciudate din Minunia. După cum 
avea să afle mai târziu Tarzan, aceste inscripţii arătau 
etajele la care se aflau tunelurile ce dădeau în 
coridoarele circulare din jurul spiralei principale. 

Din aceste coridoare circulare porneau un număr 
destul de mare de tuneluri orizontale, ducând în 
interiorul spaţiilor subterane, unde se tăceau lucrările. 
Tunelurile erau străbătute din loc în loc de luminătoare 
ce serveau la ventilaţie şi ca ieşiri de rigoare, ce 
ajungeau de la suprafaţă până la etajele cele mai de jos 
ale carierei. 

Aproape la fiecare etaj, câţiva din ceata robilor se 
detaşau şi mergeau pe câte unul din tunelurile laterale, 
care la rândul lor, erau destul de bine luminate, deşi nu 
atât de mult ca spirala principală. 

Din primele clipe de când începuse coborârea, Tarzan, 


113 


obişnuit din copilărie să observe tot ce-i cădea sub ochi, 
fusese atent la numărul întăririlor pe lângă care trecea, 
dar nu avea decât o idee slabă despre deosebirile de 
adâncime ale etajelor în care dădeau aceste tuneluri. 

Ghici la întâmplare, socoti că înălţimea unui etaj să tot 
fi fost de trei metri; mai înainte de a ajunge la al treizeci 
şi şaselea, ştiu că trebuie să fi fost o greşeală în calculul 
său, deoarece nu putea să fi ajuns la 180 de metri 
adâncime iar luminile să ardă fără de nici o ventilaţie 
forţată din exterior în adâncime. 

Coridorul orizontal în care intră acuma, după ce 
părăsise spirala principală, se suci deodată înspre 
dreapta şi apoi înspre stânga, iar după puţin traversă alt 
coridor, mult mai larg. In care se aflau robi cu poveri şi 
robi cu mâinile goale. 

Două şiruri dintre aceştia, încărcaţi cu bolnavi, 
mergeau în direcţie din care venise Tarzan, iar un şir 
întreg de robi încărcaţi cu material lemnos mergea în 
direcţie cu el. Alături de aceşti robi erau alţii, fără sarcini. 

După ce merseseră o distanţă considerabilă au ajuns 
lângă un grup de oameni care lucrau. Aici a fost predat 
unui Vental, care, în limba şi organizarea minuniană, era 
mai mare peste zece oameni. 

- Aşa. Deci acesta e Uriaşul! exclamă Ventalul. Și 
tocmai pe acesta să nu-l putem lua la munci grele? 

Tonul lui era aspru şi neplăcut. 

- Ce mai uriaş! Continuă el. 

Nu-i mai mare decât mine şi decât ceilalţi. Nu înţeleg 
de ce le-o fi frică domnilor să-l pună la muncă. Lasă că te 
pun eu, băiete, la lucru şi de nu vei vrea..., cureaua! Mie 
nu-mi trebuie leneşi, sfârşi el, bătându-se cu pumnul în 
piept. 

Ostaşul l-a adus pe Tarzan îşi arătă numaidecât 
dezgustul la auzul vorbelor Ventalului. 

- Ai face mai bine, (Kalfastoban) Calfă Rea, zise el în 
momentul plecării, să asculţi de ordinele regelui. Nu aş 


114 


vrea să fiu în locul tău, dacă i s-ar întâmpla ceva acestui 
rob fără grai, dar care a pus în mişcare toate limbile din 
Potrivita şi care a făcut pe Fălosul să fie atât de gelos pe 
Valorosul, că i-ar înfige un pumnal între coaste, dacă nu 
i-ar fi teamă că nu mai poate să-şi însuşească meritele 
Valorosului. 

- Calfă Rea nu se teme de regi, mormăi Ventalul, mai 
ales de specimenul ce profanează tronul din Potrivita. El 
nu poate prosti pe nimeni. Ştim cu toţii că Valorosul îi 
serveşte de creier şi Cerbicosul de sabie. 

- Totuşi, îl sfătui ostaşul, ai grijă bună de Zuantrol. 

Ventalul Calfă Rea puse noul său sclav să întărească 
cu lemnărie pereţii tunelului, pe măsură ce acesta era 
excavat din piatra carierei. 

Rândul de sclavi ce veneau de la suprafaţa cu mâinile 
goale treceau pe o parte a tunelului până la capăt, luau 
câte un pietroi fiecare, sau, dacă pietroiul era prea mare, 
îl luau doi inşi, apoi porneau înapoi pe partea cealaltă a 
tunelului, ducându-şi greutăţile până în coridorul spiral şi 
de aici, înaintau în sus până la suprafaţă mai departe, 
până la cupola în construcţie. 

Din spaţiile dintre straturile stâncii se scotea un fel de 
argilă uşoară, care era îndesată şi bătătorită la spatele 
peretelui de lemn, tunelul fiind anume lăsat destul de 
larg ca să permită acesta operaţie. In afară de robii 
întrebuinţaţi la argilă alţi robi tăiau lemnele după măsura 
necesară ducând-o acolo unde se simţea nevoia. 

Munca lor consta şi în săparea unui şanţ îngust şi nu 
tocmai adânc, în care înfigeau capătul fiecărei scânduri 
sau grinzi ce formau peretele; iar, pe deasupra, aşezau 
scândurile ce serveau de tavan. 

Tarzan lucra împreună cu oamenii care aşezau 
lemnăria. La fiecare capăt al grinzilor pentru tavan era o 
crăpătura, în formă de coadă de rândunică, în care se 
prindeau scândurile peretelui, iar argila bătătorită de la 
spate se întărea atât de bine, că în întregul lor, părea o 


115 


construcţie din cele mai solide, după cum şi era. 

Această lucrare era foarte uşoară pentru Tarzan, cu 
toate că se mai simţea slăbit de rănile sale. Avea acum 
prilejul să observe tot ce se petrece în jurul său şi să 
adune noi informaţii în privinţa poporului în mânile căruia 
căzuse. 

Despre Calfă Rea constată numaidecât că e un 
lăudăros mare, de la care nu avea să se teamă de nimic 
în timpul muncii zilnice, dar de care toţi robii trebuiau să 
se păzească să nu îi dea ocazia să-şi arate autoritatea 
brutală în faţa superiorilor săi. 

Deşi robii din jurul lui Tarzan lucrau continuu, munca 
lor nu era din cele mai grele, iar gardienii de care erau 
supravegheați fără încetare un ostaş de fiecare patruzeci 
de robi, nu erau brutali. 

Ceea ce însă îl uimea pe el tot atât de mult ca şi mai 
înainte, chiar din momentul când îşi venise în fire, era 
statura acestor oameni. Nu era pigmei, ei oameni de 
aceeaşi statură ca şi europenii. 

Bineînţeles că nu era nici unul atât de înalt ca el, dar 
mulţi erau înalţi şi bine făcuţi. 

Ştia bine că erau locuitori din Potrivita, acelaşi soi de 
oameni pe care îi văzuse în bătălie cu Mărunţica. Mai 
mult însă: vorbeau despre el că l-au prins în bătălia la 
care participase. 

De asemenea, îl mai numeau Zuantrol, Uriaşul. Cu 
toate acestea, erau tot atât de mari ca şi el; când a ieşit 
din cupola regală, văzuse în drum, până la carieră, alte 
cupole uriaşe de aproape o sută cinzeci de metri fiecare. 

Era un amănunt de necrezut - ceva imposibil - dar aşa 
trebuie să fi fost, deoarece nu-l puteau înşela ochii chiar 
atât. 

Cu cât medita mai mult la acest fapt, cu atât se 
încurca mai rău. Aşa că renunţă la orice încercare pentru 
dezvăluirea misterului, începând să adune informaţii în 
privinţa celor de care au fost prinşi şi în privinţa închisorii 

116 


unde se afla, cu gândul că va sosi vremea când se va 
putea servi de aceste informaţii spre a scăpa de acolo. 

Avu prilejul să afle ceva despre mişcarea politică din 
Potrivita. Oriunde a mers şi pe oricine a auzit vorbind 
asupra acestui subiect, observa o mare nemulţumire 
împotriva regelui şi a guvernului. Ştiind că un popor 
nemulţumit, hărnicia este întotdeauna la cel mai jos 
nivel, iar disciplina este într-un grad extrem de 
demoralizare, socotea că nu-i va fi greu, aşteptând cu 
răbdare şi fiind atent la toate mişcările, să găsească în 
curând prilejul pe care-l căuta. 

Era hotărât să profite de neglijenţa celor care aveau 
răspunderea lui şi credea că, dacă nu i se va ivi prilejul 
nici azi, nici mâine, nu va trece mult până să găsească o 
cale de scăpare din robia în care-l ţineau potriviţii. 

În sfârşit, când se termină şi lunga zi de lucru a robilor, 
au fost conduşi la locuinţele lor, care, după cum şi-a 
închipuit Tarzan, erau sub pământ, situate în apropierea 
locului de muncă al fiecăruia. 

Cu mulţi alţi robi, a fost condus sus, până la al 35-lea 
etaj şi introdus într-un tunel al cărei capăt din spate era 
lărgit în aşa fel, încât să formeze o cameră mare. 
Intrarea în acest tunel a fost micşorată, aşa că numai un 
singur om putea să intre la un moment dat şi acela 
trebuia să coboare pe brânci. 

Intrarea era închisă cu o uşă grea de stejar, iar în afară 
erau postați doi războinici, gardieni de noapte. 

După ce a intrat acolo pe brânci. Tarzan s-a ridicat în 
picioare şi a privit în jurul lui; descoperi că se află într-o 
cameră destul de mare. În care ar putea să încapă până 
la cinci mii de robi. 

Femeile pregăteau de mâncare la nişte foculeţe al 
căror fum se strecura în exterior prin deschizături 
practicate în tavan. 

Fată de marele număr de foculeţe, cantitatea de fum 
era neînsemnat. Fapt ce se explica uşor prin natura 


117 


combustibilului: un fel de cărbune de lemn curat şi bine 
uscat. Dar faptul că gazele eliberate de acest cărbune 
nu-i asfixia pe toţi era de neînțeles pentru Tarzan. După 
cum era şi enigma lumânărilor care ardeau la aşa mari 
adâncimi, precum şi aerul curat de acolo. 

Robii erau de toate vârstele: de la copii mici, până la 
oameni de vârstă mijlocie, dar mai bătrâni decât aceştia 
nu se vedeau intre ei. Pielea femeilor şi a copiilor era de 
o albeaţă pe care Tarzan nu o mai văzuse până atunci şi 
se minună, de fapt, până a aflat că unii nu au văzut 
niciodată lumina zilei de când s-au născut. 

Copiii care se năşteau în carieră aveau să iasă cândva 
la lumina zilei, dar numai atunci când atingeau vârsta la 
care începea educaţia lor ca meseriaşi. 

Femeile prinse în alte oraşe trebuiau să rămână aici 
până la moarte, sau până când se întâmpla unul din 
acele miracole rare, să fie alese de un războinic din 
Potrivita ca soţie. 

Această eventualitate era destul de rară şi de 
îndepărtată, deoarece ostaşii îşi alegeau soţii dintre 
roabele cu tunica albă, cu care veneau zilnic în contact 
prin cupolele unde locuiau ei. 

Feţele femeilor avea întipărite pe ele o întristare atât 
de clară. Încât în sufletul lui Tarzan se născuse imediat o 
mare simpatie pentru ele Niciodată nu mai avuse prilejul 
să vadă atâta disperare zugrăvită pe faţa cuiva. 

Pe când străbătea încăperea o mulţime de priviri s-au 
îndreptat spre el; toţi ştiau că era străin, mai ales că 
avea în ţinuta lui ceva care-l deosebea de ei La câteva 
clipe după sosirea lui. aproape toţi robii şopteau între ei. 
Pentru că robii intraţi cu el au transmis şi celorlalţi datele 
legate de identitatea lui. 

După puţin, o tânără care îngenunchea deasupra unui 
grătar pe care frigea câteva felii de carne, i-a surprins 
privirile şi i-a făcut semn să se apropie de ea. Tarzan a 
observat că era o fată foarte frumoasă, cu o piele palidă, 


118 


translucidă, a cărei albeaţă era şi mai accentuată de 
bogăţia părului negru. 

- Dumneata eşti Uriaşul? a întrebat ea. 

- Eu sunt Zuantrol. 

- Mi-a spus „El” despre tine. a zis fata. Am să gătesc 
mâncare şi pentru tine. Cum gătesc şi pentru „El”. Numai 
dacă. Zise ea cu oarecare jenă. Nu ai pe altcineva care ai 
dori să-ţi gătească. 

- Nu există nimeni care să facă asta pentru mine, a 
răspuns Tarzan. Dar cine eşti tu şi cine este „El”? 

- Eu sunt Talaskar, Îngeraş, răspunse ea dar pe „EI” îl 
cunosc numai după numărul său. Mi-a spus că atâta timp 
cât va rămâne rob. Nu are nume şi că se va folosi de 
numărul său. Care este 800 la cub, plus 19. Văd că şi d- 
ta eşti cu numărul 800 la cub plus 21. Nume nu ai? a 
întrebat ea, uitându-se pe numărul său. 

- Îmi zic Zuantrol, Uriaşul. 

- Ah! exclamă ea văd că eşti un om mare, dar cu greu 
te-aş putea numi uriaş. Şi „El” este tot din Mărunţica şi 
este aproape de înălţimea ta. Eu nu am auzit niciodată 
că ar exista uriaşi în Mărunţica, afară de poporul pe care- 
| numim Mut-Urecheaţi. 

- Am crezut că era un Mut-Urecheat, se auzi deodată o 
voce de om la urechea lui Tarzan. 

Tarzan a întors capul repede şi a văzut un rob care-l 
privea batjocoritor. l-a zâmbit şi apoi zise: 

- Pentru stăpânii mei nu sunt decât un Mut-Urecheat. 

Celălalt a ridicat din sprâncene mirat. 

- Înţeleg, zise el. Poate ai dreptate. Însă să ştii că nu 
voi fi eu acela care să te trădeze. 

- Ce voia să zică? a întrebat fata, după plecarea 
robului. 

- Nu am vorbit de loc până acum de când m-au prins, 
explică el. Aşa că ei consideră că sunt fără grai, deşi sunt 
sigur că nu mă iau drept Mut-Urecheat. Sunt însă şi 
câţiva printre ei care susţin că nu pot fi altceva. 


119 


- Nu am văzut niciodată un Mut-Urecheat, a zis fata. 

- Spre fericirea ta, zise Tarzan. Nu sunt nici plăcuţi la 
vedere, nici nu e bine să te întâlneşti cu ei. 

- Totuşi, aş vrea să văd unul, a insistat ea. Intotdeauna 
am vrut să văd ceva care să se deosebească de aceşti 
robi, pe care îi văd zilnic. 

- Nu-ţi pierde speranţa, o încuraja el. Cine ştie dacă nu 
va sosi foarte curând ziua când te vei reîntoarce din nou 
la suprafaţă. 

- Să mă reîntorc? a întrebat ea mirată. Bine, dar nu am 
fost niciodată acolo. 

- Nu ai fost niciodată afară din cariere? Poate vrei să 
zici că nu ai mai ieşit de aici de când ai fost prinsă? 

- Am fost născută în această cameră, i-a explicat fata. 
Nu am ieşit niciodată la suprafaţă. 

- Cum, eşti o sclavă din a doua generaţie şi te mai ţin 
în cariere? Nu înţeleg. În toate oraşele din Minunia, aşa 
mi s-a spus, se dă robilor din a doua generaţie tunica 
albă şi o libertate relativă la suprafaţă, în exteriorul 
carierelor. 

- Nu pentru mine. Mama mea nu a dorit-o. A spus că 
mai bine să mor decât să mă mărit cu un potrivit sau cu 
un alt rob, ceea ce bineînţeles că ar trebui să fac, dacă 
sunt scoasă în oraş. 

- Dar cum poţi să împiedici aceasta? Stăpânii voştri 
sigur nu lasă asemenea lucruri la discreţia sclavilor. 

- Unde sunt atâţia sclavi, se mai pierde socoteala la 
unul sau doi, iar femeile, dacă nu sunt frumoase, nu se 
bucură de atenţia din partea stăpânilor. Naşterea mea nu 
a fost declarată, aşa că nu mă-au înscrisă în registrele 
lor. Mama a luat un număr de pe tunica uneia care a 
murit şi l-a aplicat pe tunica mea. In felul acesta, nu am 
atras niciodată atenţia stăpânilor şi războinicilor care vin 
câteodată prin camera aceasta. 

- Bine, dar tu eşti frumoasă..., figura ta poate să 
atragă atenţia oricui, oriunde te-ai afla. 


120 


Atunci fata s-a întors câteva clipe cu spatele spre el, 
acoperindu-şi faţa şi părul cu mânile, după care s-a întors 
din nou spre el. Tarzan a văzut acum înaintea lui o babă 
urâtă şi zbârcită, la a cărei figură nu s-ar mai fi uitat nici 
un bărbat a doua oară. 

- Doamne! a exclamat el surprins. 

Figura fetei s-a destins încet, luându-şi aspectul 
normal de frumuseţe; apoi, cu mişcări iuți şi 
îndemânatice, fata şi-a aranjat din nou părul dezordonat. 

- Mama m-a învăţat aceasta, a zis ea, aşa că, de câte 
ori vin pe aici şi se uită la mine, nu mai vor să mă vadă a 
doua oară. 

- Dar nu crezi că ar fi mai bine să te măriţi cu unul 
dintre ei şi să trăieşti o viaţă fericită la suprafaţă, decât 
să duci existenţa teribilă de sub pământ? a întrebat el. 
Războinicii din Potrivita, după cum cred eu, nu se 
deosebesc mult de cei din ţara ta. 

Fata a clătinat din cap cu încăpățânare. 

- Nu pentru mine, a zis ea. Tatăl meu este din 
Răsărita, Mandamacu, un oraş foarte îndepărtat. Mama 
mea a fost furată din oraş. Numai cu două luni înainte de 
a mă naşte în această cameră îngrozitoare, departe de 
aer şi de lumina soarelui. 

- Dar mama ta, a întrebat Tarzan, este şi ea aici! 

Fata clătină din cap cu tristeţe. 

- Au venit şi au luat-o de aici, acum vreo douăzeci de 
luni. Şi de atunci nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 

- Dar ceilalţi nu te trădează niciodată. 

- Niciodată! Oricare sclav ce trădează ar fi sfâşiat în 
bucăţi de camarazii lui. Dar iată, stăm de vorbă şi eu 
trebuie să fii foarte flămând. 

Şi zicând aceasta, fata i-a oferit lui Tarzan o parte din 
carnea pregătită pe grătar. Tarzan ar fi preferat sa i se 
dea o bucată de carne crudă: dar, cum nu dorea să 
jignească fata. l-a mulţumit şi a mâncat bucata de carne 
ce i se ofense, aşezându-se pe genunchi, la foc, lângă ea. 


121 


- Curios lucru, a început fata, că „El” nu mai vine. 
Niciodată nu a întârziat atât de mult în momentul acela, 
s-a apropiat din spatele ei un rob puternic, ce s-a oprit la 
câţiva paşi de ea. Privindu-l furios pe Tarzan. 

- Poate că el este, a zis Tarzan fetei, arătând cu mâna 
spre robul care a sosit. 

Îngeraş întoarse capul repede, în ochii ei strălucind o 
rază de fericire, dar când l-a văzut cel oprit în spatele ei 
s-a ridicat repede în picioare şi s-a retras câţiva paşi 
plină de dezgust. 

- Nu, zise ea. Nu este „El”. 

- Găteşti şi pentru acesta? A întrebat individul care 
sosise, arătând spre Tarzan. 

Fără ca fata să răspundă, noul sosit a continuat. 

- Vezi. Pentru mine nu ai vrut să găteşti Dar cine este 
el ca să-i găteşti? Este mai bun decât mine? Atunci să 
ştiu că ai să găteşti şi pentru mine. 

- Sunt destule femei care să-ţi gătească Karaftap, 
Ceafă-Groasă, a răspuns lIngeraş. Eu nu vreau să-ți 
gătesc. Du-te şi roagă pe altele. Nu sunteţi aici atât de 
mulţi bărbaţi, încât să nu ni se mai dea voie să alegem 
pe acela pentru care dorim să gătim. Eu nu te pot alege 
pe tine. 

- Dacă ţi-ai cunoaşte binele, ai găti şi pentru mine, 
spuse Ceafă-Groasă. Ba chiar am să te iau şi de soţie. Ştii 
că am dreptul, mai ales că te-am cerut de câteva ori 
înainte de a veni ceilalţi şi să mai ştii că, dacă te-aş lăsa 
altora, mai bine îi spui Ventalului tot adevărul despre tine 
şi are să te ia de aici. Ai văzut vreodată pe Calfă-Rea? 

Fata s-a cutremurat. 

- Voi avea grijă chiar de mâine să vorbesc cu Calfă- 
Rea şi să te ia de aici, a continuat Karaftap. Ştii bine că 
nu au să te lase să mai stai cu noi. Îndată ce vor afla că 
refuzi să înmulţeşti numărul robilor. 

- Mai bine Calfă-Rea, decât tine, i-a răspuns fata 
repede. Te pot asigura că nici unul nu mă va avea. 


122 


- Eşti prea sigură, a strigat Karaftap. 

Şi, făcând un pas spre ea, o smuci de braţ, mai înainte 
ca fata să poată evita. Trăgând-o cu sila spre el, a 
încercat să o sărute..., dar încercarea lui a eşuat. 

O mână puternică s-a încleştat pe umăr şi a fost smuls 
de lângă prada lui şi aruncat la vreo trei metri distanţă, 
unde, împiedicându-se, s-a mai rostogolit câţiva paşi pe 
podea. 

Între Karaftap şi fată a intrat brusc străinul, căruia în 
Potrivita i se zicea Uriaşul. Acesta îl privea pe Karaftap cu 
ochi scânteietori. În acel moment Karaftap s-a ridicat 
repede în picioare, a scos un urlet de furie şi s-a repezit 
asupra lui Tarzan, ca un taur înnebunit, cu capul în jos şi 
cu ochii injectaţi de sânge. 

- Am să te ucid! zbiera el. 


123 


CAPITOLUL XII - Mitocanul Karaftap. 


Fiul Primei Femei trecea mândru prin pădure. În mâna 
dreaptă purta o suliță, iar de umăr îi atârnau un arc şi o 
tolbă cu săgeți. După el veneau încă zece bărbaţi din 
specia lui, înarmaţi la fel, iar fiecare păşea cu mândrie, 
ca şi cum întreg pământul ar fi fost proprietatea lor. 

Înspre ei, deşi încă destul de departe de vederea, 
auzul şi mirosul lor, venea alene o femeie din acelaşi 
neam cu ei, mergând fără teamă. După puţin însă şi-a 
încruntat sprâncenele şi s-a oprit, ascuţindu-şi auzul şi 
mirosind aerul. 

- Bărbaţi! şi-a zis ea. 

Mărindu-şi paşii. Muta porni spre ei. Erau mai mulţi la 
un loc; dacă i-ar fi putut surprinde, speriaţi şi puşi în 
încurcătură, bărbaţii nu ar fi fost în stare să fugă prea 
repede, iar Muta ar fi putut prinde vreunul. 

Însă, de nu se întâmpla aşa după cum gândea ea, 
atunci... s-ar fi putut servi de proiectilele de piatră ce-i 
atârnau de cingătoare. 

De mai multă vreme încoace bărbaţii se răriseră. 

Câteva femei din tribul ei pornind prin pădure să-şi 
prindă bărbatul, nu se mai întoarse. Au văzut cadavre 
câtorva dintre ele prin pădure şi se întrebau mirate cum 
de au fost ucise. 

În sfârşit au găsit bărbaţi: primii pe care a reuşit să-i 
întâlnească de două luni încoace. Acum sigur nu se va 
mai întoarce cu mâna goală la peştera ei. 

A dat cu ochii de ei la o cotitură a cărării din pădure, 
dar, spre necazul ei, văzu că erau destul de departe. 
Dacă ar apuca s-o vadă, cu siguranţă că scapă cu fuga. 

Muta era pe cale se ascundă, când a observat că e 
prea târziu chiar şi pentru aceasta. Un bărbat o arăta 
celorlalţi cu mâna. 

124 


A desfăcut un proiectil de la cingătoare şi strângând 
buzduganul mai bine în mână, Muta ar porni în fuga 
mare spre ei. Văzând că ei nu încearcă să scape, fu 
cuprinsă de mirare şi de plăcere. Cât de îngroziţi trebuie 
să fi fost bărbaţii aceştia, ca să stea atât de liniștiți, la 
apropierea ei! 

Dar ce mai era aceasta? 

Uite-i, se îndreaptă toţi spre ea! 

Acum putea să vadă şi expresia de pe figurile lor. Nici 
urmă de frică..., numai furie şi priviri amenințătoare. 

Dar ce erau acele lucruri ciudate pe care le duceau în 
mână? Unul din ei, cel mai de aproape, care alergase 
spre ea, se opri o clipă şi aruncă în ea un băț lung şi 
ascuţit. Era foarte ascuţit băţul: cum o atinse în umăr, a 
început să curgă sânge. 

Un alt bărbat se opri şi aruncă şi el un băț transversal, 
al cărui vârf se înfipse în carnea ei, sub un braţ. 

lar în spatele acestor doi veneau ceilalţi, năvălind 
asupra ei cu arme la fel cu ale celor dintâi. 

Muta îşi aminti de cadavrele femeilor găsite în junglă, 
de lipsa de bărbaţi în ultimele câteva luni şi cum nu era 
lipsită de judecată, cu toate că era grea la minte, făcu o 
legătură între ceea ce a văzut în ultimele secunde şi 
întâmplările petrecute, iar rezultatul chibzuinţei ei fu 
acela de a întoarce spatele şi de a porni în goana mare în 
direcţia din care a venit. Şi nici nu se opri din fuga ei 
nebună decât atunci când puterile au lăsat-o, căzând la 
intrarea în peştera sa. 

Bărbaţii nu se luaseră după ea, deoarece nu au ajuns 
în starea aceea de emancipare care să le insufle destul 
curaj şi încredere pentru a-şi stăpâni teama ereditară de 
femei. Erau mulţumiţi că au reuşit să o gonească. A o 
urmări înseamnă a risca prea mult. 

Când celelalte femei din tribul ei au văzut-o 
clătinându-se pe picioare la intrarea în peşteră şi că se 
întinde pe pământ, răsuflând din greu, au simţit 

125 


numaidecât că această situaţie se datorează unei spaime 
cumplite şi unei goane îndelungate. 

Luându-şi buzduganele, alergă spre pădure, în intenţia 
de a ieşi înaintea aceluia care a urmărit-o pe tovarăşa 
lor, închipuindu-şi că trebuia să fi fost un leu sau altceva 
tot atât de îngrozitor. 

Nevăzând însă nici un leu, se întoarseră la femeia încă 
întinsă în pragul peşterii sale. 

- Pentru ce ai fugit atât? au întrebat-o ele în simpla lor 
limbă a semnelor. 

- De bărbaţi, răspunse ea. 

Pe feţele tuturor Mutelor din jurul ei apăru o expresie 
de dezgust, iar una o izbi cu piciorul şi o scuipă în faţă. 

- Erau mai mulţi, le spuse ea şi m-ar fi ucis cu bețe 
zburătoare. Uitaţi-vă şi voi! 

Cu aceste cuvinte, exprimate prin semne, le arătă 
săgeata înfiptă în braţul ei. 

- In loc să fugă de mine, continuă ea. S-au repezit şi 
m-au atacat. Tot aşa trebuie să fi păţit şi celelalte care 
nu s-au mai întors şi ale căror cadavre le tot găsim prin 
pădure de luni întregi. _ 

Această veste tulbură foarte mult pe mute. Incetară să 
necăjească pe tovarăşa lor obosită de fugă în schimb, 
şefa tuturor, cea mai îngrozitoare dintre ele. Păşea 
încoace şi încolo, foarte înfuriată. După un timp, se opri 
deodată, făcându-le semn. 

- Haideţi cu toate! Să mergem împreună, să-i căutăm 
pe acei bărbaţi. Să-i prindem, să-i aducem aici şi să-i 
pedepsim cum merită. 

Zicând aceasta, învârti buzduganul pe deasupra 
capului, făcând o strâmbătură teribilă de ciudată şi de 
furie. 

Tovarăşele ei începură să danseze împrejurul ei, 
imitându-i expresia şi mişcările; iar, când ea a pornit spre 
pădure, au urmat-o şi ele...; o ceată de femei barbare, 
setoase de sânge..., afară de femeia care tot mai zăcea 


126 


întinsă, răsuflând din greu, unde căzuse. S-a săturat de 
bărbaţii..., se săturase de ei pentru toată viaţa. 


- Am să te ucid, am să te ucid! Zbieră Ceafă-Groasă, 
repezindu-se asupra lui Tarzan, în odaia locuită de robii 
din cariera lui Fălosul, regele Potrivitei. 

Tarzan se dete repede un pas la o parte, punându-i lui 
Ceafă-Groasă o piedică cu piciorul, iar acesta căzu cu 
faţa în jos la pământ. Mai înainte de a se ridica în 
picioare, se uită în jur, ca şi când ar fi căutat o armă şi 
privirile sale se oprise asupra grătarului înroşit de pe foc. 

In clipa aceea, un murmur de dezaprobare ieşi din 
piepturile robilor din jur, care au urmărit cearta de la 
început. 

- Fără arme! strigă unul. Ştii că nu se permite acestea 
printre noi. Luptă-te cu mânile goale, sau nu te lupta 
deloc! 

Ceafă-Groasă era prea ameţit de mânie şi de gelozie 
ca să-i mai audă, sau să asculte de ei, dacă-i auzise. 
Apucând grătarul greu, se ridică şi se repezi la Tarzan, ca 
să-l izbească în faţă. 

Acum alt rob îi puse piedică, iar doi au sărit la el, 
smulgându-i grătarul din mână. 

- Luptă-te cum trebuie! îl mustră, ajutându-l să se 
ridice în picioare. 

Tarzan rămase în timpul acesta zâmbitor şi indiferent 
la acţiunea lui Ceafă-Groasă iar intervenţia celorlalţi îl 
amuzase cu mult mai mult decât l-ar fi putut supăra furia 
mitocanului. Acum aştepta pe Ceafă-Groasă, iar când 
adversarul său văzu zâmbetul pe figura lui, se înfurie şi 
mai rău. Sărind îndârjit asupra lui, cu gândul nebun să-l 
distrugă. 

Tarzan îl întâmpină cu un sistem de apărare din cele 
mai surprinzătoare şi pe care nu mai avusese prilej 
Ceafă-Groasă să-l vadă niciodată, de când era socotit 
mitocanul bătăuş de robi. Nu a fost decât un singur 


127 


pumn, care a izbit pe Ceafă-Groasă drept în bărbie, 
făcându-l să cadă întins şi nemişcat pe spate. 

Ceilalţi robi, care, în timpul acesta, se adunaseră în 
număr mare să privească lupta, au aprobat lovitura 
îndemânatică a lui Tarzan cu strigăte de: „E-i, e-i”, ce 
constituia sistemul lor de aplauze. 

Ceafă-Groasă ameţit şi zăpăcit, se ridică greoi în 
picioare şi cu capul aplecat în jos, se uită în jurul lui, 
căutându-şi inamicul. 

Îngeraş a venit lângă Tarzan şi se uita drept în faţa lui. 

- Eşti un bărbat voinic, îi zise ea. 

Dar expresia din ochii ei mai spunea şi altceva, sau cel 
puţin, aşa i s-a părut lui Ceafă-Groasă. 

Şi anume, i se păru că vede în privirile ei dragoste, pe 
câtă vreme nu era decât admiraţia pe care o simte o 
femeie normală faţă de manifestarea puterii pentru o 
cauză dreaptă. 

Ceafă-Groasă a scos din gâtul său un sunet ce semăna 
mai mult a guiţat de porc, decât altceva şi se repezi din 
nou la Tarzan. 

În timpul acela erau conduşi în coridor alţi câţiva robi, 
iar, cum uşa era deschisă, unul dintre războinicii de afară 
se uită înăuntru. Nu a reuşit să vadă mare lucru, dar 
ceea ce a văzut a fost de ajuns pentru el: un rob mare cu 
o chică de păr negru pe cap, ridicând pe alt rob deasupra 
capului şi apoi, aruncându-l cu putere la pământ. 

Războinicul trecu cum putu mai repede în coridor şi 
făcându-şi drum printre robi, alergă spre cei doi 
combatanți, înainte ca cineva să observe prezenţa lui, s- 
a oprit în faţa lui Tarzan şi a Îngeraş ului. Nu era 
altcineva decât Calfă-Rea. 

- Ce înseamnă aceasta? strigă el cu voce răsunătoare. 

Apoi adăugă: 

- Aha, văd acum. Domnul Uriaş! Vrea să arate 
celorlalţi robi cât de tare este, nu-i aşa? 

Se uită apoi la Ceafă-Groasă care se chinuia să se 


128 


ridice. Calfă-Rea se înverzi de furie, deoarece Ceafă- 
Groasă era unul din favoriţii lui. 

- Asemenea fapte nu sunt permise aici, mă! strigă el, 
arătând pumnul lui Tarzan. 

A uitat în furia lui că robul cel nou nu vorbea, nici nu 
putea înţelege. După puţin, îşi aminti despre toate şi făcu 
semn lui Tarzan să-l urmeze. 

- O sută de curele la spate au să-i arate că nu trebuie 
să se mai certe cu cineva, zise Calfă-Rea tare, uitându-se 
ţintă la Îngeraş. 

- Nu-l pedepsi, te rog, strigă fata, uitând de ea. Toată 
greşeala a fost a lui Ceafă-Groasă. Zuantrol s-a apărat 
numai. 

Calfă-Rea nu-şi mai putu lua ochii de pe fată, iar după 
câteva clipe simţi şi ea primejdia şi se făcu roşie ca 
bujorul. Totuşi, nu fugi, ei a rămas rugându-se pentru 
Tarzan. 

Figura lui Calfă-Rea se strâmbă într-un zâmbet ciudat 
şi-şi puse o mână pe umărul fetei, cu multă familiaritate. 

- Ce vârstă ai tu? o întrebă. 

Ea îi răspunse, tremurând din tot corpul. 

- Am să văd pe stăpânul tău şi am să te cumpăr de la 
el, îi spuse Calfă-Rea. Ai grijă însă de nu-ți lua pe nimeni 
de soţ, până atunci. 

Tarzan se uită la Îngeraş şi i se părea că o vede pălind, 
aşa cum păleşte o floare în aer poluat. In momentul 
acela însă Calfă-Rea a găsit de cuviinţă să-i adreseze 
cuvântul. 

- Ştiu că nu mă poţi înţelege, animal stupid, dar totuşi 
trebuie să spun, ca să audă cei din jurul tău şi să te 
poată feri de primejdii. De astă dată te iert, dar, de se 
mai întâmplă încă odată acelaşi lucru, îţi trag o sută de 
curele şi poate chiar mai multe. lar, dacă aud că ai vreo 
legătură cu această fată, pe care am de gând să o 
cumpăr şi să o scot de aici, să ştii că-ţi merge şi mai rău. 

După ce a terminat, porni spre intrarea tunelului, 

129 


ieşind în coridorul de afară. 

Cum plecă Calfă-Rea şi uşa camerei se închise, Tarzan 
simţi mâna unui bărbat pe umărul său şi auzi pe cineva 
strigându-l pe nume: 

- Tarzan! 

Foarte ciudat răsună acest nume în urechile sale, în 
această cameră îngropată atât de adânc sub pământ, 
într-un oraş străin şi în mijlocul unui popor tot atât de 
străin, unde nimeni nu ştia cum îl cheamă. Cum se 
întoarse spre omul care-l chemase, un zâmbet de 
nespusă plăcere i se răspândi pe faţă. 

- Cră... începu el. 

Dar celălalt duse numaidecât un deget la gură şi-l opri. 

- Taci, nu-mi pronunţa numele! Aici nu sunt decât 
„Aponato” sau 800 la club plus 19. 

- Bine, dar statura ta? Eşti tot atât de înalt ca mine 
Cum să înţeleg asta? Ce s-a întâmplat de s-a mărit rasa 
minunienilor până la aşa proporţii gigantice? 

Crăişor zâmbi. 

- Egoismul omenesc nu-ţi permite să atribui această 
schimbare unei cauze opuse cu totul aceleia căreia-i 
atribuie acest fenomen. 

Tarzan îşi încreţi fruntea şi se uită lung şi gânditor la 
prietenul său Crăişor. Încet, încet se răspândi pe faţa lui 
o expresie de neîncredere, care se transformă într-una 
de nespus haz. 

- Adică, vrei să zici, începu Tarzan încet, cum că cu aş 
fi fost redus la aceeaşi mărime ca oricare minunian? 

Crăişorul dădu din cap afirmativ: 

- E mai greu de crezut aceasta decât că o întreagă 
rasă de oameni, împreună cu tot ce le aparţine, până şi 
clădirile, împreună cu pietrele din care au fost clădite, 
împreună cu armele lor şi cu bidivii lor, au fost măriţi 
până la statura ta? 

- Bine, dragă, dar e imposibil! strigă Tarzan. 

- Tot aşa aş fi zis şi eu acum câteva luni de zile, 


130 


răspunse prinţul. Chiar acum, când am auzit zvonul că te 
redusese, tot nu mi-a venit să cred până nu te-am văzut 
cu ochii mei când am intrat în camera aceasta. 

- Şi cum s-a întâmplat asta! 

- Cel mai învăţat om din Potrivita şi poate chiar din 
întreaga Minunie este Valorosul, explică Crăişor Acest 
lucru l-am recunoscut noi în intervalele ocazionale cât 
suntem în pace cu Potrivita, deoarece atunci se fac 
schimburi de idei şi mărfuri între cele două oraşe în felul 
acesta, am auzit despre multe minunâţii ce se atribuie 
celui mai mare (Valmac) învăţat. 

- Nu am auzit niciodată vorbindu-se în Minunia despre 
un geniu, până acum, zise Tarzan, în credinţa că acesta 
este sensul cuvântului „valmac”. 

- Un om de ştiinţă, care face miracole, ar fi o definiţie 
mai apropiată, Valorosul a fost acela care te-a prins, 
continuă Aponato. Făcându-se celebru în acelaşi timp 
printr-un mijloc tot atât de ştiinţific, pe cât de miraculos. 
După ce ai căzut în nesimţire şi erai încă în această 
stare, te-au adus în oraş aşezat pe o targă de nuiele, 
improvizată la faţa locului şi legată de spatele a douăzeci 
de bidivii. După ce te-au adus în felul acesta în Potrivita, 
Valorosul s-a pus la lucru ca să-ţi reducă statura. 
Întrebuinţând un aparat construit de el însuşi. Am auzit 
mai multă lume vorbind despre aceasta şi spunea că nu 
i-a luat multă vreme ca să te reducă 

- Sper că Valorosul are şi puterea să refacă ceea cea 
redus. 

- Se spune că sunt îndoieli în privinţa aceasta. Nu a 
fost în stare să facă pe nimeni mai mare decât este, cu 
toate că în numeroasele sale experienţe a redus în 
mărime multe din animalele de ordine inferioară. 
Întreaga afacere, continuă Aponato, consta în aceea că 
Valorosul este în căutarea unui mijloc de a mări statura 
potriviţilor, ca să poată învinge în bătălie toate celelalte 
popoare din Minunia. 


131 


Până acum însă nu a fost în stare decât să găsească o 
metodă care să-i dea un rezultat cu totul contrariu celui 
pe care-l căuta. Prin urmare, nefiind în stare să facă pe 
nimeni mai mare decât este. Mă îndoiesc că te-ar mai 
putea reface la statura de mai înainte. 

- În cazul acesta, zise Tarzan cu tristeţe, aş fi cea mai 
neputincioasă fiinţă, faţă de inamicii din propria mea 
lume. 

- N-ai nici o grijă în această privinţă, prietene dragă. 

Spuse Crăişor cu multă tristeţe. Eu însumi nu am nici o 
speranţă de a vedea Mărunţica vreodată. Numai prin 
înfrângerea completă a Potrivitei de către armatele 
tatălui meu, pot spera să mai fiu salvat, pentru că nimic 
altceva nu ar putea învinge garda de la intrarea în 
cariere. 

Noi prindem, adeseori, robi în tunici albe de prin 
oraşele inamice, însă se întâmplă foarte rar să prindem şi 
robi în tunici verzi. 

Numai în cazurile cele mai rare, ale unor atacuri repezi 
şi surprinzătoare în timpul zilei, s-ar putea întâmpla ca să 
dăm peste vreo ceată de robi în tunici verzi, scoşi la 
muncă. Aceasta însă nu s-a întâmplat încă, de când îmi 
pot aduce aminte. 

- Cu alte cuvinte, tu crezi că ne vom petrece restul 
vieţii în această subterană? întrebă Tarzan. 

- Mai pot fi şi zile când să fim scoşi la lucru afară din 
cariere, dar foarte rar. 

Tarzan a dat din umeri cu neîncredere. 

- Vom vedea, zise el, încheind discuţia. 

După plecarea lui Calfă-Rea, Ceafă-Groasă se duse, 
şchiopătând, până de partea cealaltă a camerei, 
murmurându-şi în barbă tot felul de expresii răutăcioase 
la adresa aceluia de la care mâncase bătaie. 

- Mă tem că îţi va face destule necazuri în viitor, zise 
Îngeraş lui Tarzan, arătând pe robul care pornise de 
acolo, îmi pare foarte rău, pentru că a fost numai vina 


132 


mea. 

- Vina ta? întrebă Crăişor. 

- Da, răspunse fata. Ceafă-Groasă m-a ameninţat, iar 
Zuantrol a intervenit şi l-a pedepsit. 

- Zuantrol! exclamă Crăişor. 

- Dar, răspunse Tarzan, acesta este numele meu. 

- Aşadar pentru Îngeraş, te-ai bătut? Îţi mulţumesc, 
prietene. Îmi pare rău că nu am fost aici ca să o apăr 
chiar eu. Îngeraş găteşte pentru mine. Este o fată bună. 

Crăişor se uită la fată cum gătea, iar Tarzan o văzu 
aplecându-şi ochii sub privirea lui şi roşindu-se ca 
bujorul. 

Îşi dădu, atunci, seama că a descoperit, fără să vrea, o 
taină. 

- Vasăzică, începu el, el este Aponato despre care tot 
îmi vorbeai, nu-i aşa, Îngeraş? 

- Da, el este. 

- Îmi pare rău că a fost prins şi el; totuşi, nu strică să 
ai un prieten aici, zise Tarzan. Noi trei ar trebui să fim în 
stare să găsim un plan de scăpare. 

La auzul acestor cuvinte, ceilalţi doi clătinat din cap şi 
au zâmbit cu tristeţe fără a-i răspunde nimic. După ce au 
terminat masa, au stat un timp de vorbă iar la 
convorbirea lor luau parte, din când în când şi alţi robi, 
deoarece Tarzan, prin pedeapsa aplicată lui Ceafă- 
Groasă, îşi făcuse o mulţime de prieteni. 

Ar fi stat de vorbă toată noaptea, dacă Tarzan nu ar fi 
întrebat pe Crăişor asupra dispoziţiilor referitoare la 
somnul robilor. 

Crăişorul începe să râdă şi arătă cu mâna ici-colo şi 
dincolo prin odaie, pe diferiţi robi, care dormeau întinşi 
pe pardoseala de pământ. Femeile, bărbaţii şi copiii 
adormiseră, cea mai mare parte acolo unde cinaseră. 

- Robii în tunici verzi nu prea sunt legănaţi în braţe, 
spuse Crăişor. 

- Eu pot să dorm oriunde, dar dorm mai cu uşurinţă 


133 


când este întuneric. Am să aştept până se vor stinge 
luminile. 

- Atunci ai să aştepţi cât lumea, îi explică Crăişor. 

- Cum, luminile nu se sting niciodată? întrebă Tarzan. 

- Dacă le-ar stinge, am muri numaidecât cu toţii, 
răspunse prinţul. Flăcările lor servesc la două scopuri: 
mai întâi împrăştie întunericul, adică ne luminează. Apoi, 
consumă toate gazele rele, care, altfel, ne-ar asfixia 
foarte repede. Aceste lumânări se deosebesc de cele 
obişnuite prin aceea că, în loc să consume oxigenul, au 
fost perfecţionate prin descoperirile şi invențiile unui 
bătrân om de ştiinţă din Minunia, ca să consume gazele 
moarte şi să producă oxigen. Din cauza aceasta, sunt 
întrebuințate aproape exclusiv în întreaga Minunie. Chiar 
cupolele noastre ar părea întunecoase, ar mirosi urât şi 
ar fi nişte locuri imposibile de locuit, dacă nu ar fi aceste 
lumânări. În cariere însă, fără lumânări nici nu s-ar putea 
lucra. 

- Atunci nu mai aştept să se stingă şi cu acestea. 
Tarzan se întinse pe pământ şi zicând lui Tarzan şi 
Îngeraş ului un „Tuano”, noapte bună, adormi adânc. 


134 


CAPITOLUL XIII - Misterele cupolei 
regale. 


Pe când Îngeraş le prepara prânzul a doua zi de 
dimineaţă, Crăişor îi spuse lui Tarzan că ar dori ca să fie 
puşi amândoi ia aceeaşi muncă, spre a putea fi 
totdeauna împreună. 

- Şi dacă se întâmplă vreodată să se ivească prilejul la 
care te gândeşti într-una, pentru scăparea noastră, zise 
el, atunci va fi şi mai bine să fim împreună. 

- Când vom pleca de aici, răspunse Tarzan. Trebuie 
negreşit ca să luăm cu noi şi pe Ingeraş. 

Crăişor îi aruncă o privire repede, dar nu răspunse 
nimic. F 

- Mă veţi lua şi pe mine cu voi? exclamă Ingeraş. Ah, 
dacă s-ar putea realiza acest vis, ce fericită aş fi! Da, 
desigur, aş merge şi eu în Mărunţica şi aş fi roaba 
voastră, căci ştiu că nu-mi veţi face nici un rău. Dar ce 
folos de un astfel de vis! Pentru mine s-a sfârşit totul de 
acum Calfă-Rea m-a şi cumpărat de la stăpânul meu, 
care-şi vinde în tot anul robii, ca să-şi poată plăti taxele. 

- Vom face tot ce ne va sta în putinţă, Ingeraş, făgădui 
Tarzan. Dacă Aponato şi cu mine vom găsi mijloace de 
scăpare, fără îndoială că te vom lua cu noi. Mai înainte, 
însă, trebuie să găsim mijloace de a fi împreună cât mai 
multă vreme. 

- Eu, zise Crăişor. Am un plan, care ar putea să 
reuşească. Ei cred că nu poţi să le vorbeşti nici să le 
înţelegi limba. Fiind ceva plictisitor să lucrezi alături de 
un rob ce nu te înţelege. Imi va fi uşor să-i conving ca să 
mă lase să fiu împreună cu tine. Dacă le voi spune că 
sunt în stare să comunic cu tine. 

- Bine, întreabă Tarzan. Dar cum ai să comunici cu 


135 


mine fără să întrebuinţezi limba minuniană? 

- Lasă pe mine! răspunse Crăişor Până când au să afle 
ei, pe alte căi. Că ne ştii limbai am să-i înşel foarte uşor. 

Nu a trecut mult şi planul lui Crăişor a avut rezultatul 
dorit. 

Gardienii au venit să ia robii pentru a-i aduce în 
diferite părţi ale carierei pentru munca zilnică. Au ieşit 
din camera de dormit. Tarzan se alătură de ceata de robi 
care construiau tunelul al 30-lea, de la al 36-lea etaj şi 
începu din nou lucrarea monotonă de întărire a tavanului 
şi a pereţilor tunelului. 

Muncea cu atâta râvnă şi cu atâta folos, că până şi 
Calfă-Rea se văzu nevoit să-l laude şi să-l dea de 
exemplu celorlalți. Numai Ceafă-Groasă, care mâna 
pietroaiele la câţiva paşi de Tarzan, se uita la el cu 
duşmănie. 

Trecuseră vreo două ore de când începuse lucrul în 
dimineaţa aceea, când se pomeni că sosesc doi 
războinici şi se opresc lângă Calfă-Rea. Escortau un rob 
cu tunică verde, căruia Tarzan nu îi dăduse nici un fel de 
importanţă, nici celor doi războinici care îl însoțeau. 

Aceasta însă, numai până ce prinse cu urechea câteva 
cuvinte din convorbirea lor, când aruncă o privire repede 
în partea aceea şi a văzut că robul adus de războinici nu 
era altul decât Aponato, sau 800 la cub plus 19. 

Pe când Tarzan se uita la Crăişor, acesta îi prinse 
privirea şi îi făcu cu ochiul. Tot atunci făcu şi Calfă-Rea 
un semn lui Tarzan, să se apropie. Tarzan a traversat 
coridorul şi s-a oprit în faţa Ventalului. 

- Haide, să te aud cum îi vorbeşti! strigă Calfă-Rea lui 
Crăişor. Eu nu cred că te va înţelege. Cum te-ar putea 
înţelege pe tine, când nu ne poate înţelege pe noi? 

Sărmanul Calfă-Rea! El nu putea concepe că ar mai 
exista pe lume şi altă limbă decât a lor. 

- Am să-l întreb în propria lui limbă, zise Crăişor. Dacă 
mă înţelege, vei vedea că dă din cap afirmativ. 


136 


- Foarte bine, strigă Calfă-Rea, întreabă-l! 

Crăişorul se întoarse către Tarzan şi dădu drumul la 
vreo douăzeci de silabe amestecate şi neînţelese, dar 
după ce termină de vorbit, Tarzan dădu din cap 
afirmativ. 

- Vezi? Întrebă Crăişor pe Calfă-Rea. 

Acesta se scărpină gânditor în ceafa. 

- Văd că e aşa, cum spui, admise el. Mutul a prins 
limbă. 

Tarzan nu zâmbi de loc, cu toate că abia se mai putea 
tine de râs, faţă de meşteşugul cu care Crăişorul înşelase 
pe potriviţi şi îi făcuse să creadă că poate comunica cu el 
într-o limbă străină. 

Atât timp cât ar fi avut putinţa să mărginească la 
expresiile de „da” sau „nu”, înşelăciunea ar fi putut fi 
continuată cu uşurinţă, însă ştia foarte bine că, în astfel 
de împrejurări, s-ar fi ivit numaidecât greutăţi mari şi nu 
şi-ar putea închipui ce ar fi făcut mărunţelul, în cazul 
acela. 

- Spune-i, zise un războinic către Crăişor, că stăpânul 
său Valorosul ne-a trimis după el şi întreabă-l dacă 
înţelege că nu este altceva de cât un rob şi că de 
purtarea lui depinde ce va avea între noi, precum şi viaţa 
sa. Explică-i că Valorosul are asupra lui dreptul de viaţă 
şi de moarte, după cum şi familia regală are aceleaşi 
dreptate asupra lui. Dacă vine liniştit la stăpânul său şi 
este ascultător, îi va merge bine, dar, dacă este leneş, 
obraznic şi ameninţător, să se aştepte să guste din vârful 
ascuţit al săbiei unui om liber. 

De astă dată, Crăişor îşi lungi bolboroseala silabelor 
fără înţeles mai multă vreme. Se opri însă după un timp, 
nemaiputându-şi ţine râsul. 

- Spune-le, răspunse Tarzan pe englezeşte, limba pe 
care desigur nici unul din cei de faţă nu o înţelegea şi le 
era tot atât de străină ca şi bolboroseala lui Crăişor; 
spune-le că, la primul prilej, o să-i sucesc gâtul 


137 


stăpânului meu; că nu-mi trebuie decât o umbră de 
supărare din partea lui Calfă-Rea, ca să pun mâna pe o 
grindă din astea şi să-l pocnesc în cap şi pe el şi pe 
războinicii dimprejurul lui. Mai spune-i că am intenţia să 
fug cu prima ocazie, luându-te pe tine şi pe Îngeraş cu 
mine. 

Crăişor ascultă cu atenţie până ce Tarzan a terminat. 
După aceea, se întoarse către cei doi ostaşi cu care a 
venit şi le comunică, astfel: 

- Zuantrol declară că înţelege foarte bine situaţia în 
care se afla şi că va servi bucuros pe nobilul şi ilustrul 
Valoros, de la care nu cere decât un singur lucru. 

Traducerea liberă a lui Crăişor îl făcu pe Tarzan să 
zâmbească. 

- Ce anume? întreabă un ostaş. 

- Să mi se dea voie să-l însoțesc, pentru ca, în felul 
acesta, să poată îndeplini şi mai bine dorinţele stăpânului 
său, pentru că fără mine nu va şti nici ce este întrebat, 
nici ce se aşteaptă de la el. 

Tarzan înţelese acum mijloacele prin care Crăişor ar fi 
trecut de toate greutăţile ce s-ar fi ivit în privinţa 
comunicării între ei şi se simţi foarte sigur în mâinile 
acestui prieten isteţ, atât timp cât i-ar fi convenit să 
pretindă că nu ştie minuniana. 

- Şi noi ne-am gândit la acest lucru, sclavule, când am 
auzit că tu poţi să te înţelegi cu această creatură, zise 
războinicul către care se adresase Crăişor. Prin urmare, 
vă vom lua pe amândoi la Valorosul, care bineînţeles că 
va hotărî după cum doreşte, fără ca să te consulte pe 
tine sau pe alt rob. Haideţi acum! 

- Vental Calfă-Rea, zise celălalt ostaş, ne luăm 
răspunderea pentru acest rob. 

Şi, zicând aceasta, puse în mână Ventalului o bucăţică 
de hârtie, pe care erau însemnate mai multe hieroglife 
curioase. 

Apoi, scoțând săbiile, făcu semn lui Crăişor şi lui 


138 


Tarzan să meargă înainte pe coridor, fiindcă povestea 
lecţiei pe care o administrase Tarzan lui Ceafă-Groasă a 
ajuns până în odaia de gardă a carierei, iar ostaşii se 
cam fereau acum. 

Drumul lor îi duse printr-un coridor drept până la scara 
în spirală şi de aici, în sus, până la suprafaţă, unde 
Tarzan întâmpină aerul proaspăt şi lumina soarelui 
aproape cu un suspin de mulţumire, deoarece a fi lipsit 
de acestea, măcar pentru un timp cât de scurt, era 
pentru el cea mai mare pedeapsă. 

Aici văzu din nou acea mulţime mare de robi ducându- 
şi fără încetare sarcinile grele încoace şi încolo. Mai văzu 
şi pe războinicii ce îi păzeau păşind măreț, de-o parte şi 
de alta a lungilor şiruri de muncitori. 

De asemenea, a văzut nobilii din clasele de sus 
îmbrăcaţi bogat, precum şi nenumărați robi în tunici 
albe, umblând în toate părţile, fie după serviciile 
stăpânilor lor, fie după propria lor plăcere. 

Robii în tunică albă se bucurau de oarecare 
independenţă, pe care le-o da, bineînţeles, situaţia lor în 
oraş. Totdeauna erau robii cuiva, dar în unele cazuri şi 
mai ales când erau meşteşugari iscusiţi, singurul lor act 
de supunere faţă de stăpânii lor consta în a le plăti un bir 
oarecare asupra venitului lor. 

Ei constituiau burghezimea din Minunia, precum şi 
casta cea mai înaltă a clasei servitorilor. Spre deosebire 
de robii cu tunici verzi, nu erau păziţi de soldaţi, care să 
le împiedice fuga, deoarece nu era nici o primejdie că vor 
încerca să scape, neexistând nici un oraş în întreaga 
Minunie în care starea lor ar fi putut fi mai bună. 

În oricare alt oraş, afară de acela în care se născuseră, 
ar fi fost trataţi ca prizonieri şi reduşi imediat la tunica 
verde şi puşi la muncă grea. 

Cupolele din Potrivita erau tot atât de impunătoare ca 
şi cele din Mărunţica. De altfel, lui Tarzan i se părură cu 
mult mai mari, el fiind de patru ori mai mic în momentul 


139 


plecări sale din Mărunţica. Erau opt cupole de acestea, 
complet ocupate şi încă una în construcţie, pentru că de 
la suprafaţă din Potrivita au ajuns să fie de 480.000; iar, 
cum în cupola regală nu se permitea prea multă 
înghesuială, celelalte erau extrem de încărcate. 

Tarzan şi Crăişor au fost conduşi în cupola regală, dar 
nu au intrat prin coridorul regelui, care se afla în faţa 
porţilor unde fâlfăiau steagurile albe ţesute cu aur, ci pe 
coridorul războinicilor, care dă spre apus. 

Cu deosebire de oraşul Mărunţica, în Potrivita se aflau 
spaţii frumoase printre cupole, plantate cu flori, tufişuri şi 
porni fructiferi, având alei presărate cu nisip şi pietriş. 

Cupola regală era aşezată în faţa unei şosele mari, 
care ieşea într-un câmp, unde un corp de războinici 
făceau instrucţie. Erau numai a mie dintre ei..., un 
regiment, amak, cum s-ar zice în limba minuniană, 
amakul consistând din patru Ovande, de câte două sute 
cincizeci de oameni fiecare. Regimentul era comandat de 
un Kamak, iar escadroanele de câte un Novând. Fiecare 
Ovand sau escadron era compus din cinci entexe de câte 
cincizeci de oameni, având la rândul lor câte cinci Entale 
la fiecare Entex, aceste unităţi din urmă comandate, 
respectiv, de către un Ventex şi un Vental. 

Evoluţiile Amak-ului se făceau cu o repeziciune 
caleidoscopică, atât pe jos, cât şi pe bidivii bine dresati. 
În special, una din aceste evoluţii îl interesă peste 
măsură pe Tarzan. 

Două Ovande formau linia de la capătul câmpiei de 
exerciţii, iar alte două se formaseră în linie, la celălalt 
capăt. La comanda Kamaj-ului, întreaga mie de oameni a 
pornit în marş: două rânduri solide, care se apropiau unul 
de altul cu o iuţeală de tren expres. 

Tocmai în momentul când părea imposibil să se mai 
evite un accident serios, când părea că nu mai trebuie 
decât o singură clipă ca atât călăreţii, cât şi bidivii să se 
zdrobească unii de alţii, într-o ciocnire îngrozitoare, 

140 


călăreţii care veneau dinspre apus îşi săltară bidivii şi au 
sărit, sau, mai bine zis, au zburat, pe deasupra capetelor 
părţii opuse, aterizând de partea cealaltă, fără să rupă 
rândurile şi continuând goana spre marginea câmpiei. 

Tarzan comenta asupra acestei instrucţii şi asupra 
frumuseţilor grădinăritului din oraşul Potrivita, iar Crăişor 
îl ascultă. Discuţia lor continuă şi pe când erau în 
coridorul războinicilor, însă destul de departe de escorta 
lor, ca Tarzan să poată vorbi cu Crăişor cu o voce joasă, 
fără să poată fi auzit de gardă că vorbeşte în limba 
minuniană. 

- E în adevăr o manevră foarte frumoasă, răspunse 
Crăişor, mai ales că a fost făcută cu o precizie la care se 
ajunge foarte rar. Am auzit şi eu că trupele lui Fălosul 
sunt renumite pentru perfecțiunea instrucției lor, tot aşa 
cum am auzit că Potrivita este renumită, cu drept 
cuvânt, pentru frumuseţea grădinilor sale. Insă să spun şi 
eu ceva, prietene dragă. Tocmai aceste lucruri constituie 
acestui oraş. In timp ce războinicii lui Fălosul fac practică 
şi ajung la perfecţie pe câmpul de instrucţie, războinicii 
tatălui meu, Inimă-Tare, sunt afară în câmpii, departe de 
contemplarea femeilor ce îi admiră şi a sclavilor care îi 
spionează, practicând arta războiului în condiţii mai 
aspre. Regimentul lui Fălosul ar putea învinge cu 
uşurinţă pe acela ale lui Inimă-Tare la o întrecere de felul 
aceleia pe care ai văzut-o adineauri; dar acum câtva 
timp ai văzut altceva - ai văzut numai 15.000 de 
mărunţei respingând 30.000 de războinici din Potrivita, 
care, în ziua aceea, n-au putut ajunge nici până la linia 
infanteriei. 

Da, pot face ei instrucţie oricât de bine pe câmpul de 
paradă. Pot fi oricât de curajoşi - toţi minunieni sunt de 
altfel curajoşi dar nu au fost antrenați în arta serioasă a 
războiului, aşa cum sunt mărunţeii. Fălosului nu-i place 
aceasta. Este slab şi afemeiat. Nu iubeşte războiul. 


A 


Ascultă de sfaturile acelora pe care îi iubeşte el, ale 
141 


lepădăturilor şi ale femeilor care insistă să renunţe cu 
totul la război, fapt care nu ar fi tocmai rău. Dacă ar 
putea convinge şi celelalte cetăţi din Minunia să renunţe 
la război. 

Copacii frumoşi cu tufişurile atât de minunate din 
Potrivita, pe care ei le admiră atât de mult şi pe care le 
admir şi eu, mai ales într-un oraş inamic, ar face ca o 
întreagă armată de mărunţei să poată pătrunde noaptea, 
cu uşurinţă, până la porţile Potrivitei, fără să fie văzută, 
tocmai din cauza acestor copaci şi tufişuri. 

înţelegi tu acum, dragă prietene, pentru ce la noi nu ai 
văzut manevre atât de perfecte ca aici şi pentru ce noi 
nu am plantat atâţia copaci şi atâtea tufişuri în 
Mărunţica? 

În momentul acela, un paznic se apropia repede de 
Crăişor şi-l atinse pe braţ. 

- Ai spus că Zuantrol nu înţelege limba noastră. De ce 
îi vorbeşti într-o limbă pe care nu o poate înţelege? 
întreabă ostaşul. 

Crăişorul nu ştia cât de mult auzise ostaşul din 
convorbirea lor. De auzise cumva pe Tarzan vorbind în 
limba minuniană, i-ar fi fost foarte greu să-l mai convingă 
că „Uriaşul” nu înţelegea limba. Prin urmare, trebuia să- 
şi închipuie că numai el a fost auzit şi să-i răspundă în 
sensul acesta. 

- Vrea să ne vorbească limba şi eu mă străduiesc să-l 
învăţ, răspunse Crăişor numaidecât. 

- A învăţat ceva? întreabă ostaşul. 

- Nimic, răspunse Crăişor; este de o prostie fără 
seamăn. 

După aceea, înaintară în tăcere, trecând prin mai 
multe coridoare şi urcând mai multe scări primitive din 
cele întrebuințate de minunieni ca să ajungă în etajele de 
sus ale cupolelor lor. Cupola regală a lui Fălosul era 
foarte mare şi ar fi ajuns cu vârful la o înălţime de peste 
o sută treizeci de metri, dacă ar fi fost făcută pe o scală 


142 


în proporţie cu mărimea naturală a lui Tarzan. 

Tarzan s-a urcat prin cupolă până când ajunse la o 
înălţime egală cu adâncimea la care s-a coborât în 
cariere. Pe când coridoarele din etajele de jos erau pline 
de oameni, cele din etajele de sus erau aproape goale. 
Din când în când, treceau printr-o cameră ocupată, dar în 
general odăile de aici era întrebuințate ca magazii, mai 
ales pentru hrană, din care cantităţi mari erau uscate, 
conservate, bine împachetate şi aşezate în nenumărate 
rafturi. 

Pereţii erau mai puţin ornamentaţi, coridoarele mai 
înguste şi în general, aspectul era mai sărăcăcios ca în 
coridoarele de jos. Totuşi, camerele prin care treceau 
uneori erau mai bogaţi ornamentate, iar lumea pe care o 
întâlneau - femei, bărbaţi. 

- Erau cu mult mai bine îmbrăcaţi, fie că aparţineau 
claselor de nobili, fie robilor în tunică albă. 

Robii în tunică albă erau ocupați cu diferite 
meşteşuguri, într-o cameră lucra un bărbat la obiecte în 
argint. In altă cameră se aflau bărbaţi care sculptau 
arabescuri pe cingătorile de piele; mai erau şi olari, 
ţesători, mecanici, zugravi, fabricanți de lumânări şi mai 
ales, aceştia din urmă predominau în număr pe ceilalţi, 
deoarece, de fapt, lumânările erau, la acest popor, mai 
importante decât hrana zilnică. 

In sfârşit au ajuns la etajul superior al cupolei, acolo 
unde odăile erau mult mai aproape de lumina zilei, la 
ultimul etaj grosimea zidurilor fiind mai mică. Totuşi şi 
aici aveau lumânări, ca şi în toate părţile. 

Deodată, pereţii coridorului se prezentară ochilor săi 
extrem de bogat decoraţi, iar numărul lumânărilor se 
mări, astfel că bănui că se apropiau de reşedinţa unui 
nobil bogat şi puternic. S-a oprit după puţin, înaintea 
unei uşi unde stătea o gardă, cu care a intrat în vorbă 
unul din conducătorii lui Tarzan şi ai lui Crăişor. 

- Spune-i Valorosului (Zertol) că am adus pe Zuantrol 


143 


şi încă pe un rob, care se poate înţelege cu el într-o 
limbă străină. 

Santinela izbi cu un ciomag într-un clopot şi după 
puţin, apăru un rob în tunica albă, căruia santinela îi 
repetă cele spuse de paznicul lui Tarzan. 

- Să intre, zise robul în tunică albă. Gloriosul meu 
stăpân, prinţul Valorosul, aşteptă să vadă pe robul său 
Zuantrol. Urmaţi-mă! 

ÎI urmară prin multe camere, până au ajuns în faţa 
unui războinic îmbrăcat cu o pulență care şedea la o 
masă pe care se afla un număr mare de instrumente 
ciudate, precum şi o sumedenie de volume mari şi 
greoaie, din hârtia groasă întrebuințată în Minunia. Pe 
masă mai erau şi toate cele necesare pentru scris. 

Bărbatul de la masă ridică privirile şi se uită un 
moment la aceia care au intrat în odaie. 

- Ţi-am adus pe Zuantrol, robul tău, prinţe. 

- Dar celălalt, cine este? Întreabă Valorosul, arătând 
pe Crăişor. 

- Acesta vorbeşte limba străină a lui Zuantrol şi l-am 
adus aici ca să servească de translator, dacă binevoiţi 
să-l primiţi. 

Valorosul dădu din cap afirmativ şi adresându-se lui 
Crăişor, îi porunci: 

- Intreabă-l dacă simte vreo deosebire de când i-am 
redus statura. 

După ce această întrebare a fost pusă lui Tarzan, în 
limba imaginată de Crăişor, limbă presupusă că puteau 
să se înţeleagă între ei, Tarzan dădu din cap, spunând, în 
acelaşi timp, câteva cuvinte în englezeşte. 

- Zuantrol spune, ilustre prinţ, traduse Crăişor din 
imaginaţia lui, că nu simte nici o schimbare. Întreabă, 
însă, când veţi binevoi să-l readuceţi la mărimea lui 
normală şi când îi veţi da voie să se înapoieze în propria 
ţară, care este foarte departe de Minunia. 

- Ca un minunian ce este, răspunse prinţul, ar trebui 


144 


să ştie că nu i se va da voie niciodată să se mai întoarcă 
în ţara lui. Mărunţica nu o s-o mai vadă de acum încolo. 

- Dar el nu e din Mărunţica, nici nu este minunian, 
explică Crăişor. El a venit în oraşul nostru şi nu l-am 
făcut rob. Dimpotrivă, l-am tratat cu prietenie, pentru că 
este dintr-o ţară îndepărtată, cu care nu ne-am războit 
niciodată. i 

- Ce ţară este aceea? Intreabă Valorosul. 

- Ni ştiu, dar după cum spune el, este o țară foarte 
întinsă, dincolo de pădurea de copaci ghimpaţi, unde se 
găsesc milioane de oameni tot aşa de mari ca şi dânsul. 
El spune că poporul lui s-ar purta prieteneşte cu poporul 
nostru, aşa că nu trebuie să facem din el un rob, ci să-l 
tratăm ca pe un musafir. 

- Dacă tu crezi aceasta, apoi trebuie să fii un om 
foarte simplu, mărunţelule, zise el. Noi ştim cu toţii că 
dincolo de Minunia nu mai există nimic altceva decât 
pădurea de nepătruns de copaci ghimpaţi, care se 
întinde până la marginea bolţii albastre sub care trăim cu 
toţii. Aş putea să cred cu uşurinţă că acest om nu este un 
mărunţel, dar trebuie să fie negreşit un minunian, 
deoarece toate fiinţele de orice natură ar fi ele nu pot 
exista în altă parte numai în Minunia. Fără îndoială că 
este o altă formă de Mut-Urecheat, vreun membru al 
unui trib care locuieşte departe de tot în munţi şi despre 
care nu am ştiut nimic acum. Dar, orice ar fi el, poate şti 
dinainte că niciodată nu... 

În acest moment prinţul fu întrerupt de răsunetul unui 
clopot mare la intrarea din faţă a apartamentelor sale. Se 
opri să numere loviturile, iar când ajunseră la cinci şi nu 
continuară se întoarse către războinicii care au condus 
pe Tarzan şi pe Crăişor până acolo şi le zise: 

- Duceţi pe robi în camera de alături. Vine regele; 
după ce va pleca, vă voi chema din nou. 

Pe când treceau în camera pe care le-o arătase 
Valorosul, uşa principală a încăperii se deschise şi robul 


145 


în tunică albă apăru din nou. 

- Vine  Fălosul, anunţă el, Regele  Potriviţilor, 
Domnitorul tuturor oamenilor, stăpânul tuturor fiinţelor; 
prea curajosul şi prea înțeleptul. Ingenuncheaţi înaintea 
lui, (Tagosto) Regele! 

În clipa când Tarzan ieşi pe uşă, aruncă o privire înapoi 
şi văzu atât pe Valorosul, cât şi pe ceilalţi îngenunchind 
şi aplecându-se pe spate cât mai mult, cu mâinile 
ridicate deasupra capetelor lor, în momentul acela 
Fălosul intra, înconjurat de o gardă de vreo zece 
războinici. 

Tarzan nu se putu opri să nu facă o comparaţie între 
acest domnitor Fălos şi cu soldatul atât de simplu şi atât 
de demn, Inimă-Tare, care domnea în Mărunţica şi care 
trecea prin cetate fără măreție şi deseori, fără nici o altă 
escortă, decât un singur rob. 

Acela era un domnitor în faţa căruia nimeni nu se 
îndoia până la pământ, dar pe care îl iubeau şi-l 
respectau toţi supuşii săi. 

Fălosul văzu la rândul lui atât pe rob, cât şi pe 
războinici ieşind din cameră în momentul când el intra. 
Răspunse salutărilor lui Valorosul şi ale celorlalţi, apoi le 
făcu semn cu mâna că se pot ridica. 

- Cine a ieşit din această odaie în momentul intrării 
mele? întreabă el, uitându-se bănuitor la Valorosul. 

- Robul Zuantrol şi încă un rob care serveşte de 
traducător în limba lui, răspunse prinţul. 

- Cheamă-l înapoi, porunci regele. Vreau să-ţi vorbesc 
ceva în ceea ce priveşte pe Zuantrol. 

Valorosul a dat ordin unui ostaş să aducă pe rob 
înapoi, iar în cele câteva momente cât a trebuit pentru a 
se executa porunca, Fălosul ocupă un scaun înapoia 
mesei la care stătuse Valorosul. 

Când Tarzan şi Crăişor au intrat din nou în cameră, 
gardienii îi împinseră înainte, până la câţiva paşi de masa 
la care şedea regele, poruncindu-le să îngenuncheze şi 


146 


să arate supunere unei persoane atât de înalte. 

Crăişor era obişnuit încă din copilărie, cu obiceiurile 
robiei, astfel că, din fatalism, acceptă condiţia de 
servitudine pe care soarta o aruncase asupra lui. Fără 
nici o ezitare se lăsă într-un genunchi, salutând cu 
umilinţă pe acest rege străin. 

Nu a fost imitat de Tarzan, care se gândea la Inimă- 
Tare şi cum nu îngenunchease nici chiar înaintea acelui 
rege demn, nu se gândea să acorde Fălosului o onoare 
mai mare decât prietenului său din Mărunţica. Dispreţuia 
curtenii şi robii care se umiliseră înaintea Fălosului. 

Regele se uită furios la el. 

- Individul acela nu  îngenunchează, şopti el 
Valorosului, care era atât de mult aplecat pe spate, că nu 
observă lipsa de respect a robului. 

Prinţul aruncă o privire repede spre Tarzan. 

- Jos, omule! strigă el. 

Dar îşi aminti imediat că Tarzan nu înţelegea 
minuniana şi porunci lui Crăişor ca să-i spună lui Tarzan 
să îngenuncheze. Când, însă, Crăişor pretinse să 
comunice lui Tarzan porunca prinţului, Tarzan a dat din 
cap negativ. 

Fălosul a făcut semn celorlalţi să se ridice. 

- ÎI vom ierta de astădată, zise el, deoarece văzu în 
atitudinea robului ceva care-i spuse că Zuantrol nu va 
îngenunchea niciodată în faţa lui; iar pentru că robul era 
de valoare, pentru experienţa la fusese supus, regele 
preferă să-şi înghită mândria, decât să-l ucidă căutând 
să-l silească a îngenunchea. 

-Nu e decât un Mut-Urecheat ignorant şi nimic 
altceva. Aveţi grijă să-i daţi instrucţiile necesare, ca 
rândul viitor să nu se mai întâmple aceasta. 


147 


CAPITOLUL XIV - Formula secretă a 
Valorosului. 


Femeile din ţara Mutelor, în număr de cincizeci, au 
pornit prin pădure, în căutarea bărbaţilor, pentru a-i 
pedepsi cum se cuvine. Aveau în mână ghioagele lor 
grele, iar de cingătoare le atârnau pietricelele cu pene, 
armele lor cele mai grozave. Toate erau furioase peste 
măsură. 

Niciodată nu se mai întâmplase, de când se ştiau ele, 
ca un bărbat să îndrăznească să le conteste autoritatea. 
Niciodată nu şi-au închipuit ele că un bărbat ar putea 
manifesta altceva decât spaimă grozavă la vederea lor. 

Acum însă, în loc să fugă ca iepurii la apropierea lor, 
bărbaţii îndrăzniseră să le sfideze, să le atace şi chiar să 
le omoare. 

Această stare de lucru era inadmisibilă şi prea 
nenaturală ca să poată exista, aşa că erau hotărâte să o 
schimbe cât mai curând. 

Dacă ar fi avut darul vorbirii, ar fi spus şi ele acelaşi 
lucru ca mai sus, precum şi un mare număr de alte 
lucruri, ce nu se pot spune. Ceea ce-i aştepta pe bărbaţi 
era destul de grozav, femeile fiind foarte furioase; dar ce 
puteau ei aştepta de la acelea cărora li se refuzase de 
către natură darul vorbirii? 

În această stare sufletească, au dat peste bărbaţi într- 
un luminiş mare, unde ei făcuseră un foc şi găteau 
carnea câtorva antilope. 

Niciodată până atunci nu i-au mai văzut femeile aşa de 
graşi şi de bine făcuţi. Totdeauna, de câte ori îi prindeau, 
erau slabi şi aproape morţi de foame. Bineînţeles că 
puteau fi altfel, dar, de când Tarzan al maimuţelor a dat 
arme fiului Primei Femei, trăiau şi ei mai bine. 


148 


Mai înainte, îşi petreceau viaţa fugind de groază de 
teribilele lor femei, neavând nici timpul necesar să se 
hrănească mai bine şi nici liniştea sufletească atât de 
necesară. Acum însă, având arme, puteau să-şi procure 
carnea pe care nu o gustau decât o dată într-un an, pe 
când erau în captivitate la femei. Au trecut acum de la 
mâncarea de omizi, insecte, fructe şi rădăcini de plante, 
la o dietă constantă din carne bună şi proaspătă. 

Mutele nu prea au dat atenţie înfăţişării fizice a 
bărbaţilor. li găsiseră şi aceasta le era destul. 

S-au furişat tot mai aproape de ei, până când unul, 
ridicând capul, le-a descoperi. Dar atât de insistentă este 
puterea obiceiului asupra cuiva, că el a uitat, în 
momentul acela, de noua sa independenţă şi a sărit în 
picioare, fugind să se ascundă după un copac. Ceilalţi, 
fără să mai aştepte să afle cauza spaimei tovarăşului lor, 
alergară imediat după el. 

Femeile s-au repezit şi au străbătut luminişul în 
aceeaşi clipă în care bărbaţii au dispărut printre copacii 
de partea cealaltă. Ele ştiau bine ce vor face bărbaţii. 

Odată în pădure, fiecare se va opri după cel dintâi 
copac din drum. Acest obicei prostesc al bărbaţilor îi 
făcea să devină pradă uşoară femeilor mult mai greoaie 
la fugă. 

Dar, în cazul de faţă, nu toţi bărbaţii au fugit. Unul s-a 
oprit după primii lui paşi şi răsucindu-se în călcâie, 
înfruntă hoarda de femei înfuriate. 

Era fiul Primei Femei, căruia Tarzan îi împărtăşise ceva 
mai mult decât ştiinţa întrebuinţării armelor. A învăţat de 
la Tarzan, pe care-l adora şi pentru care nutrea un 
devotament de câine, primele elemente ale curajului şi 
rezultatul acestei calităţi sufleteşti. 

Astfel, se întâmplă că tovarăşii săi mai fricoşi, după ce 
s-au oprit în spatele copacilor şi se uitau înapoi să vadă 
ce fac femeile, observară pe fiul Primei Femei înfruntând 
singur atacul a cincizeci de Mute furioase. 


149 


L-au văzut punând o săgeată în arc - ceea ce au văzut 
şi femeile. Dar nu au înţeles ce făcea el. Decât ceva mai 
târziu. Îl mai văzuseră întinzând şi apoi slobozind coarda 
arcului, iar, după o clipă, femeia cea mai apropiată căzu 
la pământ, cu inima străpunsă de o săgeată. Celelalte 
femei nu s-au oprit din atac, deoarece întregul incident s- 
a desfăşurat atât de iute, că el nu a pătrunsese încă în 
creierul lor stupid. 

Fiul Primei Femei a pus o a doua săgeată în arc, 
slobozind-o şi pe aceasta. Altă femeie căzu la pământ, 
rostogolindu-se cât colo şi atunci, celelalte au ezitat..., 
au ezitat şi au fost pierdute, pentru că pauza a dat curaj 
celorlalţi bărbaţi, care priveau de după copaci. 

Dacă unul singur era în stare să înfrunte cincizeci de 
femei şi să le oprească în loc, ce nu puteau face atunci 
unsprezece oameni uniţi? 

S-au repezit, deci, cu sulițe şi cu săgeți împotriva 
femeilor, tocmai în momentul când ele îşi reînnoiau 
atacul. 

Acum ploua cu pietre de la cingătorile femeilor, dar 
ploaia de săgeți era mai deasă şi mai bine îndreptată. 

Femeia care le conducea pe Mute alergă cu curaj să se 
încaiere cu bărbaţii, folosindu-se de ghioaga ei şi în 
acelaşi timp, ţinând să înhaţe în mâinile ei puternice pe 
vreunul. În curând se încredinţară că suliţele bărbaţilor 
erau arme cu mult mai puternice decât ghioagele. 
Rezultatul fu că acelea care nu fuseseră rănite, nici 
ucise, întoarseră spatele şi fugiră. 

Fiul Primei Femei dăduse dovada că posedă scânteia 
necesară unui comandant când hotărăşte soarta luptei 
pentru ziua aceea şi poate chiar pentru totdeauna. 
Acţiunea lui făcu epocă în existentă Mut-Urecheaţilor. În 
loc de a se mulţumi cu respingerea femeilor, în loc de a 
se bucura cu laurii câştigaţi atât de uşor, el răsturnă 
întreaga stare de lucru, printr-un singur semn ce-l făcu 
tovarăşilor săi. Din atacați cum erau, bărbaţii porniră 


150 


după el la atac contra femeilor. lar, când văzură că 
acestea fug de ei, fură atât de entuziasmați de această 
nimicire a unui obicei cu mult mai vechi decât dânşii, că 
se repeziră imediat în urmărirea Mutelor. 

La început, socotiră că fiul Primei Femei avea intenţia 
să le ucidă pe toate, aşa că rămaseră foarte surprinşi 
când îl văzură că, prinzând mai tânără şi mai „drăguţă” 
dintre ele, nu face altceva decât s-o înhaţe de păr şi s-o 
dezarmeze. 

Atât de ciudat li se păru că unul dintre ei ar fi în stare 
să nu ucidă imediat femeia pe care o prinsese, că 
încetară urmărirea şi înconjurându-l, îi puseră tot felul de 
întrebări în limba semnelor. 

- De ce o mai ţii? De ce nu o ucizi? Nu ţi-e teamă că te 
va ucide ea pe tine? 

- Am intenţia s-o păstrez, răspunse aceasta. Nu-mi 
place să gătesc. Am s-o pun pe ea să-mi gătească. Dacă 
refuză, înfing sulița în ea. 

Şi, cu aceste cuvinte, făcu o mişcare ca şi cum ar fi 
vrut să străpungă fata cu sulița. Această ameninţare o 
făcu să se sperie şi să cadă în genunchi. 

Bărbaţii începură să sară în sus şi în jos, peste măsură 
de surescitaţi, văzând câtă valoare are planul tovarăşului 
lor şi pătrunzându-se încet-încet de ideea că femeilor le 
poate fi frică de dânşii. 

- Unde sunt femeile? îşi făcuseră semn unul altuia. 

Femeile avuseseră timp să dispară. 

Unul dintre ei porniră în direcţia în care apucară ele. 

- Mă duc, făcu el semn. Am să mă întorc şi eu cu o 
femeie, care să-mi gătească! 

Ceilalţi porniră în goană după dânsul, lăsând pe fiul 
Primei Femei cu soţia pe care o prinsese. 

- Ai să-mi găteşti? 

La semnele sale, ea nu răspunse decât cu un rânjet şi 
se strâmbă furioasă. Atunci fiul Primei Femei ridică sulița 
şi cu mânerul ei greu, o izbi de câteva ori pe spate şi pe 


151 


cap, trântind-o la pământ şi stând ameninţător, gata să o 
mai lovească. 

Speriată ea s-a târât din faţa lui, dar nu atât de repede 
ca să nu primească şi o lovitură bună de picior.. 

- Scoală-te! îi porunci el prin semne. 

Femeia se ridică încet în genunchi şi îmbrăţişându-i 
picioarele, se uită la el cu o expresie de umilinţă şi de 
adorare. 

- Ai să-mi găteşti? îi făcu el semn. 

- Veşnic! răspunse ea în limba cu semne a acestui 
popor primitiv. 


Tarzan nu stătuse decât câteva minute în camera 
alăturată, unde Valorosul primise pe regele său Fălosul, 
când fu chemat să apară singur înaintea lor; cum intră în 
odaie, stăpânul său îi făcu semn să se aproprie de masa 
la care şedeau bărbaţii. 

In încăpere nu mai rămăsese nimeni; până şi ceilalţi 
războinici fuseseră trimişi afară. 

- Eşti cu totul sigur că nu înţelege nimic din limba 
noastră? întreabă regele. 

- Nu a vorbit nici un cuvânt de când a fost prins, 
răspunse Valorosul. Noi ne-am închipuit, la început, că e 
o altă formă de Mut-Urecheat, însă am descoperit mai 
târziu că posedă o limbă prin care se poate înţelege cu 
unul din robii din Mărunţica. Prin urmare, putem vorbi 
fără nici o grijă înaintea lui. 

Fălosul aruncă spre tovarăşul său o privire rapidă şi 
scrutătoare. Ar fi vrut ca Valorosul să i se adreseze cu 
titlul de „Prea Gloriosule”, ceea ce însemna mai mult 
decât titlul „Prea înţeleptule”, de care Valorosul se 
servea mai totdeauna. 

Negreşit, regele ştia prea bine că poate înşela pe alţii, 
chiar pe el însuşi, în privinţa deşteptăciunii sale, dar 
bineînţeles că nu putea să prostească pe Valorosul. 

- Nu am avut ocazia să discutăm niciodată în întregul 


152 


lor, zise regele, toate amănuntele experienţei acesteia. 
De aceea, am şi venit azi în laborator. Acum, când avem 
înaintea noastră obiectul discuţiei, nu strică să lămurim 
lucrurile şi să hotărâm ce măsuri vom lua mai departe. 

- Da, prea înţeleptule, răspunse Valorosul. 

- Spune-mi (Tagosto) Majestate, îl apostrofă Fălosul. 

- Da, Majestate, zise prinţul, întrebuinţând cuvântul 
minunian de Tagosto, care însemna rege, ori şef regal, 
aceasta ca să satisfacă dorinţa Fălosului. 

Să discutăm dar, continuă Valorosul, toată chestiunea 
de la început, deoarece prezintă posibilităţi de mare 
importanţă pentru tronul vostru. 

El ştia ce însemna pentru Fălosul a „discuta 
chestiunea”. Toată discuţia nu ar fi costat decât într-o 
explicare foarte amănunţită a mijlocului prin care dânsul 
redusese statura robului Zuantrol până la o pătrime din 
mărimea originală. Totuşi, îşi pusese în gând, în măsura 
posibilităţii, să obţină şi el ceva în schimbul lămuririlor ce 
le da regelui, ştiind bine că acesta va întrebuința aceste 
lămuriri numai pentru a se putea făli şi mări în ochii 
supuşilor săi, nelăsând Valorosului nici o frunză din laurii 
binemeritaţi pentru descoperirile sale, pentru timpul 
consacrat în scopul ajungerii la această minune 
ştiinţifică. 

- Înainte de a intra în această discuţie, o Tagosto, zise 
el, vă rog să-mi acordaţi o favoare la care râvnesc de 
foarte multă vreme şi pe care nu am îndrăznit să o cer 
până acuma, ştiind că nu merit să mi se recunoască 
talentele atât de mici şi prea puţinele servicii pe care le 
pot aduce ilustrului şi prea renumitului meu domnitor. 

- Şi ce bunătate doreşti din partea mea? întreabă 
Fălosul cam oţelit. 

El se temea, în inima lui, de acest om, cel mai deştept 
din tot regatul său şi prin urmare, fiind laş, teama lui se 
manifesta ca şi la alţi laşi: prin ură. 

Dacă ar fi putut distruge pe Valorosul, ar fi făcut-o cât 

153 


mai bucuros, dar nu-i dădea mâna să o facă, deoarece 
numai de la dânsul mai putea să capete câte o 
cunoştinţă, două, în domeniul ştiinţei şi să aibă cu ce se 
făli în faţa celorlalţi supuşi ai săi. 

- Aş vrea să fac parte şi eu din consiliul regal, zise 
Valorosul cât putu mai simplu. 

Regele prinse a se nelinişti. Dintre toţi nobilii din 
Potrivita, numai pe acesta nu l-ar fi dorit printre 
consilierii regali..., consilieri pe care îl alesese anume 
pentru moleşeala recunoscută a minţilor lor. 

- Bine, zise regele în cele din urmă, dar deocamdată 
nu este nici un loc vacant. 

- Domnitorul întregii omeniri poate face un loc vacant 
cu multă uşurinţă, insinuă Valorosul, sau poate să creeze 
un post nou. De exemplu, vice şef al şefilor. Astfel, când 
Samsarul ar absenta, să fie cineva care să-i poată ţine 
locul. De altfel, eu am să vin foarte rar la întrunirile 
consiliului, deoarece îmi voi devota timpul perfecţionării 
descoperirilor şi invențiilor noastre. 

Ideea Valorosului deschisese o cale Fălosului, care se 
şi folosi şi de ea. Neavând altă obiecţie ca Valorosul să 
facă parte din consiliul regal doar că, în felul acesta, 
scăpa de taxele pe venit - taxe de care consilierii regali 
găsiseră mijlocul să se scape - socoti că acesta este şi 
motivul pentru care Valorosul voia să fie numit consilier 
regal. 

Deci, regele nu avea nici o obiecţie faţă de această 
numire, dacă se putea aranja ca noul ministru să nu 
apară la întrunirile consiliului, deoarece i-ar fi fost ruşine, 
chiar Fălosului, să se laude cu descoperirile Valorosului în 
faţa acestuia. 

- Foarte bine, zise regele. Vei fi numit chiar azi. Când 
am să te vreau în consiliu, voi trimite să te cheme. 

Valorosul se înclină adânc. 

- Şi acum, zise el, să începem discuţia experienţelor 
noastre, prin care sperăm să găsim mijlocul de a mări 


154 


statura războinicilor noştri când se duc la război cu 
duşmanul şi de a le reduce la mărimea normală după ce 
se înapoiază. 

- Nu-mi place să vorbesc de războaie, strigă regele, 
cutremurându-se din cap până-n picioare. 

- Aveţi dreptate, zise Valorosul, dar trebuie să fim 
pregătiţi de  biruinţă, când suntem atacați de alte 
popoare. _ 

- Aşa da, aprobă regele. Insă sunt sigur că, odată ce 
am perfecţionat această metodă a noastră, nu ne vor 
mai trebui decât foarte puţini războinici, iar restul 
populaţiei va fi întrebuințată la ocupaţii mai paşnice. În 
sfârşit, te rog continuă. 

Valorosul abia putu să-şi oprească un zâmbet şi 
ridicându-se de pe scaun, făcu înconjurul mesei şi se opri 
lângă Tarzan. 

- Aici este, după cum ştiţi, zise el punând un deget la 
baza craniului lui Tarzan, un corp mic, oval, de o materie 
brună-roşiatică, conţinând un lichid care influenţează 
creşterea ţesuturilor şi a organelor. E multă vreme de 
când am constatat că orice amestec în funcţionarea 
normală a acestei glande poate schimba creşterea fiinţei 
căreia îi aparţine. 

Experiențele făcute de şoareci au dat cele mai 
remarcabile rezultate, însă ceea ce am intenţionat, să 
aduc la îndeplinire - a mări statura unui om - n-am fost în 
stare să o fac. Am încercat mai multe metode, iar într-o 
zi am să descopăr şi pe cea adevărată. M-am convins că 
sunt pe urma ei şi nu mi-a mai rămas decât, pur şi 
simplu, o serie de experimentări. 

Ştiţi că, dacă cineva se loveşte peste obraz, uşor de 
tot, cu o bucată de piatră foarte netedă, are o senzaţie 
plăcută. Aplicând aceeaşi piatră pe aceeaşi faţă şi în 
acelaşi fel, însă cu o forţă mai mare, vom vedea că 
senzaţia este cu totul opusă. Frecând această piatră 
încet peste faţă de mai multe ori în sus şi în jos, apoi 


155 


repetând aceeaşi mişcare de un număr mai mare de ori, 
vom descoperi că rezultatele sunt cu totul altele. lată dar 
cât de aproape am ajuns de o soluţie: am metoda 
corectă, dar aplicarea nu e tocmai corectă. 

Sunt în stare să reduc mărimea oricărei fiinţe, dar nu o 
pot mări şi cu toate că pot reduce cu multă uşurinţă, nu 
pot hotărî de mai înainte durata reducerii. In unele 
cazuri, subiectele nu şi-au revenit în starea normală 
decât după treizeci şi nouă de săptămâni, iar în altele 
durata nu a fost de trei săptămâni. 

Au fost şi cazuri când starea normală a fost recâştigată 
gradat în timp de şapte zile; iar alte cazuri, când 
subiectele au trecut deodată de la starea redusă la cea 
normală, în mai puţin de un minut. Acest fenomen din 
urmă a fost întotdeauna însoţit de ameteli şi chiar leşin, 
în clipele care precedau deşteptarea. 

- Bineînţeles, comentă Fălosul. Acum să vedem şi noi. 
Eu cred că lucrul e cu mult mai simplu decât ţi-l închipui 
d-ta. Mi-ai spus că, pentru a reduce mărimea acestui om, 
l-ai izbit cu o piatră la baza craniului. Prin urmare, spre a- 
i mări statura, lucrul cel mai natural şi mai ştiinţific ar fi 
să-i dai o lovitură la fel drept în frunte. Adu o piatră şi am 
să-ţi dovedesc exactitatea teoriei mele. 

În primul moment, Valorosul nu ştiu cum să facă să 
împiedice intenţia stupidă a regelui, fără ca să-l 
umilească şi fără ca să-i stârnească; dar, ca oricare 
curtean al Fălosului, era obişnuit să gândească repede în 
asemenea împrejurări. De aceea, găsi numaidecât o 
scăpare din dilema sa. 

- Înalta voastră pricepere, Majestate, este mândria 
poporului nostru, iar glumele adânci ale înălţimii voastre 
fac disperarea curtenilor. Printr-o figură de stil din cele 
mai îndemânatice, aţi şi dat ideea atingerii succesului. 
Inversând felul cum am redus statura lui Zuantrol, vom fi 
în stare să o şi mărim. Dar ce folos? Am încercat aceasta 
şi nu am reuşit. Totuşi, nu strică să repetăm experienţa 


156 


după cum a fost făcută la început, apoi inversând 
lucrarea vom fi în stare, poate, să dăm de cauza 
nereuşitelor din trecut. 

Şi, ducându-se repede în partea cealaltă a odăii, 
deschise unul din multele dulapuri de acolo şi luă dintr-o 
cuşcă o veveriţă, cu care sa înapoiat la masa regelui. 
Acolo legă animalul de o scândură foarte netedă, cu 
ajutorul unor ţăruşi mici şi cu sfoară: cu picioarele întinse 
în afară, cu corpul lăţit de scândură şi cu falca de jos 
aşezată pe o mică placă de metal înfiptă în scândură la 
acelaşi nivel cu suprafaţa acestea. 

După aceea, aduse din dulap o cutie mică de lemn şi 
un disc mare de metal montat vertical între două 
suporturi ce îi permiteau să se învârtă cu ajutorul unei 
manivele. 

Pe aceeaşi cu discul mobil era un disc staționar. 
Acesta părea construit din şapte segmente, fiecare din 
material diferit. 

Din toate aceste segmente, ieşea câte o periuţă 
presată uşor pe discul ce se învârtea. 

De partea cealaltă a fiecărui segment din cele şapte 
ale discului staționar, era aninat câte un fir de sârmă 
subţire. Valorosul uni aceste sârme cu şapte posturi ce 
se proiectau de pe suprafaţa cutiei de lemn. Unul singur 
dintre firele de sârmă animat la un post de pe una din 
părţile cutiei avea la cealaltă extremitate o mică placă de 
metal, curbată şi aninată, la rândul ei, de interiorul unei 
zgarde de piele. Valorosul aşeză această zgardă pe gâtul 
veveriţei, aşa ca placa de metal să vină în contact cu 
pielea de la baza craniului şi cât mai aproape de glanda 
hipofiză. 

Işi îndreptă apoi toată atenţia asupra cutiei de lemn, 
peste care, pe lângă cele şapte posturi de legătură, mai 
era un instrument rotund, un cadran marcat pe margine 
de o serie de hieroglife. 

Din centrul acestui cadran se proiectau şapte tuburi 


157 


concentrice, de fiecare din ele atârnând câte un ac, ale 
căror forme sau culori se deosebeau între ele. Sub 
cadran, în capacul cutiei, erau fixate şapte discuri mici 
de metal ca să stea în arcul unui cerc, din centrul căruia 
se învârtea un tub de metal aranjat în aşa fel, încât 
capătul său liber putea fi mişcat până la oricare din cele 
şapte discuri de metal, după voinţa operatorului. 

După ce făcu toate legăturile, Valorosul mişcă uşor 
capătul liber al tubului de la un disc de metal la altul, 
ţinându-şi tot timpul privirile aţintite asupra cadranului, 
ale cărui şapte ace se mişcau în diferite feluri, după cum 
schimba tubul de la un punct la altul. 

Fălosul se uită şi el cu cea mai mare atenţie, însă cu o 
expresie de mare nebunie, în timp ce robul Zuantrol, 
neobservat de ceilalţi, se apropiase de masă, să poată 
urmări mai bine această experienţă, ce înseamnă atât de 
mult pentru el. 

Valorosul continuă să manipuleze tubul mişcător, iar 
acele continuau să se mişte încoace şi încolo, de la o 
serie de hieroglife la alta, până când, în cele din urmă, 
„Valmakul”, omul de ştiinţă, rămase satisfăcut de 
începutul operaţiilor sale. 

- Nu este totdeauna uşor, zise el, să poţi acorda 
instrumentul la frecvenţa organului asupra căruia 
lucrăm. Din orice materie, până şi dintr-un lucru 
neîntruchipat ca gândirea, emană particule identice 
micrometrice care abia se pot observa cu cele mai 
delicate instrumente ale mele. 

Aceste particule constituie structura bazică a tuturor 
lucrărilor, fie însufleţite, fie neînsufleţite, cu trup sau fără 
trup. Frecvența, cantitatea şi ritmul  emanaţiilor 
determina natura substanţei. 

Odată găsit pe cadran coeficientul glandei în operaţie, 
va fi necesar, spre a putea interveni în funcţionarea ei 
proprie - şi nu numai să oprim creşterea acestei fiinţe, ei 
chiar să o inversăm - va trebui, zic, să micşorăm 


158 


frecvenţa şi să mărim cantitatea şi compoziţia ritmului 
acestor emanări. 

Aceasta este ceea ce am de gând să fac acum. 

Şi zicând aceasta. Valorosul manipulă câţiva butoni de 
pe una din laturi cutiei, apoi, apucând mânerul discului 
liber, începu să învârtească cu iuţeală. 

Rezultatul fu instantaneu şi din cele mai mişcătoare. 

Sub privirile Fălosului şi ale lui Zuantrol, veverița 
începu să se micşoreze, deşi îşi menținea proporţiile 
neschimbate. 

Tarzan, care urmărise fiecare mişcare şi fiecare cuvânt 
al Valmakului, se aplecase mult asupra mesei, ca să-şi 
poată însemna în memorie, cât mai exact, poziţia celor 
şapte ace. Regele uitându-se în sus, observă numaidecât 
cât de mult interes acorda Tarzan acestei operaţii. 

- Nu ne mai trebuie ăsta aici, zise el, adresându-se 
Valorosului Trimite-l înapoi! 

- Da, Majestate răspunse Valorosul, chemând un 
războinic, căruia îi dădu ordin să-l ia pe Tarzan şi pe 
Crăişor şi să-i ducă în altă cameră, până când prezenţa 
lor ar fi fost din nou necesară. 


159 


CAPITOLUL XV - Închisoarea. 


Au fost conduşi prin mai multe camere şi coridoare 
înspre centrul clădirii, la acelaşi etaj cu camera în care 
rămăseseră regele şi Valorosul, până când au fost 
împinşi, în cele din urmă, într-o cameră mică; iar în urma 
lor ostaşii închiseră şi zăvorâră o uşă grea de stejar. 

În această cameră nu era nici o lumânare. Totuşi, 
întunericul era micşorat de o lumină slabă de afară, aşa 
că se putea vedea puţin în interior. Camera conţinea 
două bănci şi o masă..., atâta tot. Lumina întră în cameră 
printr-o deschizătură îngustă, bine închisă, pe unde se 
putea vedea că era încă ziuă. 

- lată-ne singuri, şopti Crăişor. Acum putem vorbi cel 
puţin. Dar trebuie să fii cu băgare de seamă, adăugă el, 
„nu te încrede nici măcar în pietrele camerei tale”. 

- Unde suntem? Întreabă Tarzan. Tu cunoşti mai bine 
decât mine sistemul minunian de construcţie. 

- Suntem la cel mai de sus etaj al cupolei regale a 
Fălosului, răspunse prinţul. Regele nu vizitează celelalte 
cupole din oraş cu atâta lipsă de pompă. Fii sigur, deci, 
că este cupola lui Fălosul. Acuma ne aflăm în una din 
camerele cele mai de mijloc, alături de luminatorul 
central, care străbate cupola de jos în sus până la 
acoperiş. 

Din acest motiv nu avem nevoie de lumânare pentru a 
ne susţine viaţa; putem obţine aer îndeajuns prin 
deschizătura alăturată şi acum, spune-mi şi mie ce s-a 
întâmplat în camera aceea, în timpul cât ai stat împreună 
cu Fălosul şi Valorosul. 

-Am descoperit felul cum mi-a redus statura, 
răspunse Tarzan şi ceva mai mult, am mai descoperit că 
în orice moment pot reveni la mărimea mea normală..., o 
întâmplare care poate avea loc în termen de trei până la 

160 


treizeci şi nouă de săptămâni de la data reducerii. Nici 
chiar Valorosul nu poate spune cu siguranţă când va 
avea loc aceasta. 

- Să sperăm că n-o să se întâmple atâta vreme cât eşti 
în această cămăruţă, exclamă Crăişor. 

- Aş avea mult de furcă până să ies afară, zise Tarzan. 

- N-ai putea să ieşi niciodată, îl încredinţă prietenul 
său Crăişor. lţi pot spune cu siguranţă că, dacă înainte de 
a fi redus, te-ai fi putut strecura pe brânci prin 
coridoarele mai largi de la etajele de jos, n-ai fi putut 
trece însă prin nici unul din coridoarele mai mici de la 
etajele de mai sus, care bineînţeles că sunt reduse în 
mărime proporţională cu înălţimea. 

- In cazul acesta, trebuie să caut să ies de aici pe cât 
se va putea mai repede, zise Tarzan. 

Crăişor se uită la el, clătinând din cap. 

- Speranţa e unul din cele mai frumoase lucruri, 
prietene dragă, îi zise. De-ai fi minunian, ai şti că, în 
circumstanţe ca acelea în care ne găsim noi acum, orice 
speranţă este o pierdere zadarnică de energie mintală. 
Uită-te la aceste zăbrele; crezi că le poţi scoate din loc? 

Şi, zicând acestea, Crăişor se duse la fereastră şi căută 
să zguduie gratiile cele groase de acolo. 

- Nu le-am examinat încă, răspunse Tarzan; totuşi nu- 
mi voi pierde niciodată speranţa. Dacă poporul tău nu 
este pesimist, să ştii că acesta e motivul principal pentru 
care rămâne totdeauna în robie. Sunteţi prea fatalişti, 
Crăişor. 

Şi tot vorbind, străbătu camera oprindu-se lângă prinţ 
şi apucând una din gratiile ferestrei. 

- Mie nu mi se par prea tari, zise el. 

Şi în acelaşi timp apăsă cu putere pe una din ele. 

- lată-le că se îndoaie! 

Tarzan era foarte interesat acum, dar şi Crăişor nu mai 
puţin. Tarzan trase cu putere de două bare şi a reuşit ca 
să le smulgă din loc. 


161 


Crăişor se uită la el cuprins de cea mai mare mirare. 

- Valorosul şi-a redus mărimea, dar ţi-a lăsat toată 
puterea pe care o aveai înainte, constată el. 

- Altfel nu-mi pot nici eu explica succesul încercării 
mele, răspunse Tarzan, care, în timpul acesta, scoase şi 
celelalte gratii de la fereastră. 

A îndreptat pe una din cele mai scurte şi le dete lui 
Crăişor, zicându-i: 

- Acesta are să-ţi servească ca armă şi încă o armă 
destul de bună, de vom fi cumva nevoiţi să ne batem 
pentru libertatea noastră. 

După aceea, se apucă să îndrepte încă o gratie, pentru 
el, sub privirile de mirare ale mărunţelului. 

- Şi ai intenţia, întreabă el, să înfrunţi o cetate întreagă 
de 480.000 de oameni aşa, înarmat numai cu o bucată 
de fier? 

- Fireşte, răspunse Tarzan, dar şi cu inteligenţa mea. 

- Vei avea nevoie de toată deşteptăciunea ta. 

- Şi am s-o întrebuinţez, n-ai grijă, îl asigură Tarzan. 

- Şi când ai de gând să începi? îl întrebă Crăişor. 

- La noapte, mâine, săptămâna viitoare..., cine poate 
şti! răspunse Tarzan, să se ivească prilejul necesar. Ea 
am să stau la pândă şi am să plănuiesc într-una. În felul 
acest, vezi bine, am început evadarea din clipa când mi- 
am venit în fire şi am aflat că sunt prizonier. 

Crăişor, clătină din cap cu dezamăgire. 

- Văd că nu ai nici o încredere în mine, se plânse 
Tarzan. 

- Tocmai asta am, încredere..., încredere, replică 
Crăişor. Judecata îmi spune că nu vei putea reuşi şi 
totuşi, mi-am legat soarta de a ta, sperând că vei reuşi..., 
da, încrezându-mă în succesul tău. Dacă nici acesta nu 
este încredere, atunci nu ştiu cum i se mai poate zice. 

Tarzan zâmbi. El râdea foarte rar, dar zâmbetul lui era 
unul dintre cele mai fermecătoare. 

- Să începem atunci, zise el. Mai întâi, vom aşeza la loc 


162 


aceste gratii, astfel ca de la intrare să pară că nu au fost 
atinse, deoarece bănuiesc că vom avea, din când în 
când, câte un vizitator: de exemplu, cineva care ne 
aduce de mâncare...; acela care va veni până aici nu 
trebui să aibă nici un motiv de bănuială. 

Potriviră împreună gratiile, astfel ca să poată fi scoase 
din loc cât se poate mai iute. In timpul acesta, începuse 
să înnopteze şi în cameră se făcu întuneric. 

Nu trecu mult de când isprăviseră cu aranjarea 
gratiilor şi uşa camerei lor se deschise, dând acces la doi 
ostaşi, care îşi luminau drumul cu lumânări şi escortau 
un rob, încărcat cu vase în care se aflau mâncare şi apă 
de băut. 

Când să plece împreună cu robul, lăsându-le mâncarea 
şi băutura înăuntru, lângă prag, războinicii luară şi 
lumânările cu dânşii. Crăişor îi strigă spunându-le: 

- Nici noi nu avem lumânări. Lasă-ne te rog, una de-ale 
voastre. 

- Nu aveţi nevoie de lumânări în camera aceasta, 
răspunse ostaşul. O noapte în întuneric o să vă prindă 
bine, iar mâine vă înapoiaţi în cariere. Valorosul a 
isprăvit cu voi. În cariere veţi avea destule lumânări. 

Şi, zicând aceasta, ieşi din încăpere, zăvorând uşa 
după el. Cei doi robi auziseră zgomotul făcut de zăvor, 
însă nu mai răspunseră nimic. În cameră era acum atât 
de întuneric, de numai cu multă greutate şi pe dibuite, 
găsiră vasele în care era hrana şi apa ce li se adusese. 

-Ce zici de asta? întreabă Crăişor, începând să 
mănânce. Mai crezi oare că are să-ţi fie uşor să scapi, 
când mâine ai să te găseşti din nou în cariere sub 
pământ. 

- Nu o să se întâmple aceasta, răspunse Tarzan. Nici 
eu, nici d-ta nu vom fi mâine în cariere. 

- Cum aşa? întreabă prinţul. 

- Pentru că, ei având intenţia să ne ducă mâine în 
cariere, urmează să scăpăm de aici la noapte, răspunse. 


163 


Drept orice răspuns, Crăişor râse cu poftă. 

După ce Tarzan termină de mâncat, se sculă şi se duse 
la fereastră, de unde luă gratiile. Apoi, luând pe aceea pe 
care o alese pentru el, se strecură printre pereţii ferestrei 
până la marginea din afară a pervazului, deoarece, cu 
toate că odaia lor se afla la cel din urmă etaj, zidurile 
erau destul de groase, mai bine de zece huali (unitatea 
de bază în Minunia, măsurând, după sistemul nostru, opt 
centimetri). 

La această înălţime deschizătura ferestrei era cu mult 
mai îngustă decât aceea de la etajul interior La cele de 
jos, un războinic putea să stea în picioare şi să treacă cu 
pieptul înainte prin aceste deschizături. 

La acest nivel Tarzan se văzu nevoit să meargă pe 
burtă până la marginea din afară. 

Ajunse acolo, privirile sale nu întâmpinară decât un gol 
întunecos, deasupra căruia străluceau stelele, iar în 
dreapta şi în stânga se vedea reflexul luminilor 
interioare, arătând unde se aflau camerele luminate din 
interiorul cupolei. Deasupra lui nu era decât mică 
distanţă până la vârful cupolei. Până jos era un spaţiu 
enorm, de peste patru sute de huali, aproximativ treizeci 
de metri. 

Tarzan, după ce văzu tot ce era de văzut de la 
marginea deschizăturii ferestrei, se înapoie în odaie. 

- Ce distanţă este, Crăişor, întreabă el, de la fereastra 
asta până la acoperişul cupolei? 

- Cel puţin doisprezece huali (aproximativ un metru), 
Răspunse mărunţelul. 

Tarzan luă cea mai lungă gratie şi măsură în sus cum 
putu mai bine. 

- Prea departe, zise el. 

- Ce este prea departe? întreabă Crăişor. 

- Ei şi! Care deosebirea dacă acoperişul e mai aproape 
sau..., nu cumva aveai intenţia să apuci pe acoperiş, ca 
să scapi de cupolă? 

164 


- Fireşte, dacă era posibil, adică dacă puteam ajunge 
până pe acoperiş. Acum însă trebuie să o apucăm în 
direcţia luminatorului, ceea ce va însemna că trebuie să 
traversăm întreaga cupolă din interiorul luminătorului 
până în afară. Drumul celălalt ar fi fost mai potrivit, 
prezentând mai puţină primejdie de a fi descoperiţi. 

La auzul acestora din gura lui Tarzan, Crăişor începu 
să râdă cu mare poftă şi-i răspunse: 

- Îmi face impresia că eşti încredinţat că, spre a scăpa 
dintr-un oraş minunian, nu ai de făcut nimic altceva 
decât să porneşti la drum şi să te depărtezi de el. Ei asta 
nu se poate. 

La privirea mirată a lui Tarzan, Crăişor continuă: 

- Ai uita de santinele? Nu te gândeşti că mai sunt şi 
patrule pe afară? Ai să fii descoperit înainte de a ajunge 
la jumătatea drumului, coborând cupola, bineînţeles dacă 
poţi ajunge până acolo fără să cazi şi să-ţi zdrobeşti 
oasele. 

- Atunci poate că luminatorul ar fi cea mai sigură cale 
de scăpare, zise Tarzan. Pe aici vom fi descoperiţi cu 
multă greutate şi poate ajunge la fund, pentru că în 
interiorul luminătorului este întuneric, ca într-un beci. 

- Ce spui? Vrei să te cobori în luminator? Ai înnebunit! 
Nici până la etajul următor nu poţi cobori fără să cazi, iar 
până la fundul luminatorului sunt peste patru sute de 
huali. 

- Aşteptă şi ai să vezi, îi spuse Tarzan misterios. 

După aceea, Crăişor îl auzi pe tovarăşul său umblând 
de colo până colo prin odaie. Mai auzi şi alte zgomote: 
acela făcut de metal prin frecarea lui de o piatră. După 
puţin, auzi nişte ciocănituri, silenţioase dar ferme. 

- Ce faci acolo? întreabă el pe Tarzan. 

- Aşteaptă şi ai să vezi, răspunse acesta. 

Crăişor trebui să aştepte, stăpânindu-şi curiozitatea. 

După un timp Tarzan întrerupse tăcerea. 

- Ai fi tu în stare să găseşti camera în care se află 


165 


închisă Îngeraş în carieră? întreabă el. 

- Pentru ce? întreabă prinţul. 

- Pentru că ne ducem după dânsa, explică Tarzan. l- 
am promis că nu vom pleca de aici fără să nu o luăm şi 
pe ea. 

- Sunt în stare să o găsesc, răspunse Crăişor cam cu 
supărare, după cum se păru lui Tarzan. 

Tarzan lucră câteva timp în tăcere, neauzindu-se nimic 
altceva decât roaderea fierului de piatră sau a fierului de 
fier şi o ciocneală înăbuşită. 

- Ascultă, Crăişor, întreabă Tarzan deodată, cunoşti tu 
pe oricare locuitor din Mărunţica? 

- De, nu aş putea afirma aceasta, răspunse Crăişor. În 
Mărunţica sunt un milion de suflete, dacă socoteşti şi 
robii. De unde să-i pot cunoaşte pe toţi? 

- Dar cunoşti tu din vedere pe toţi care locuiesc în 
cupola regală? 

- Fireşte că nu; nu pot să-i cunosc pe toţi care locuiesc 
în cupola regală, răspunse mărunţelul. Totuşi, cunosc cea 
mai mare parte dintre nobili şi dintre războinici, cel puţin 
din vedere, dacă nu şi după nume. 

- Dar altcineva îi cunoaşte pe toţi? întreabă Tarzan. 

- N-aş crede, răspunse Crăişor. 

- Foarte bine! Exclamă Tarzan. 

După aceea, urmă iarăşi un timp de tăcere, întreruptă, 
tot de către englez. 

- Încă ceva: un războinic poate merge oriunde în 
oraşul tău fără să fie întrebat? 

- Oriunde, în împrejurări obişnuite, afară de cupola 
regală, în timpul zilei. 

- Atunci nu poate să treacă pe acolo nici în timpul 
nopţii? 

- Fireşte că nu. 

- Dar în timpul zilei, poate să meargă un războinic 
unde ar vrea, prin cariere? 

- Dacă ar avea un serviciu de făcut, sau e trimis de 


166 


cineva, nu-l întreabă nimeni despre afacerile sale. 

Tarzan mai lucră o bucată de vreme în tăcere. 

- Haide, zise el deodată. Suntem gata de plecare. La 
drum! 

- Merg şi eu cu tine, zise Crăişor, pentru că ţin la tine 
şi socotesc că este mai bine să mor, decât să trăiesc rob. 
În felul acesta, vom avea, cel puţin, satisfacția timpului 
ce ne mai rămâne de trăit, deşi atât plăcerea cât şi 
timpul vor fi de scurtă durată. 

-Eu cred că vom gusta destulă plăcere, dragă 
prietene, răspunse Zuantrol. De va fi să nu putem scăpa, 
fii sigur că şi eu gândesc ca tine: mai bine mort, decât 
rob toată viaţa. Am ales noaptea asta pentru primii noştri 
paşi către libertate, deoarece îmi dau seama că, odată ce 
ne vom întoarce în carieră, şansele noastre de scăpare 
vor fi reduse aproape la zero, iar acum e singura noapte 
când mai suntem deasupra pământului. 

- Şi cum crezi că o poţi ieşi din camera asta? 

- Prin luminator. Însă spune-mi: vreunul din robii cu 
tunică albă intră vreodată ziua în cariere? 

Crăişor se miră de rostul acestor întrebări privind 
evadarea lor; cu toate acestea, răspunse cu răbdare: 

- Nu, dragă, tunicile albe nu se văd niciodată în 
cariere. 

- Ai la tine gratia pe care am îndreptat-o? 

- Da. 

- Urmează-mă, pe deschizătura ferestrei. la cu tine şi 
celelalte fiare pe care le voi lăsa în deschizătură. Eu duc 
cu mine pe cele mai multe. Gata? Haide, dar! 

Crăişor îl auzi pe Tarzan strecurându-se pe 
deschizătura ferestrei, fiarele pe care el le ducea în braţe 
întrerupând puţin tăcerea din cameră. Il urma iar la 
intrarea între pereţii ferestrei, găsi câteva fiere pe care 
Tarzan le lăsase acolo pentru el. 

Nu era decât patru, cu capetele îndoite în formă de 
cârlig. Era lucrarea pe care o făcuse Tarzan în întuneric... 


167 


iar Crăişor se mira de rostul lor. După câteva clipe. 
Înaintarea lui printre pereţii ferestrei a fost întreruptă de 
corpul lui Tarzan. 

- Aşteptă un moment, zise acesta, până fac o gaură în 
marginea ferestrei; când o isprăvesc, vom fi gata. 

După câteva momente, întoarse capul către tovarăşul 
său, zicându-i: 

- Dă-mi barele de fier. După ce Crăişor i-a dat fierul cu 
cârlige la capete, îl auzi pe Tarzan lucrând ceva cu ele, 
fără mult zgomot. 

Apoi îl auzi pornind înainte de deschizătura îngustă şi 
după puţin, Tarzan vorbindu-i din nou, mărunţelul îşi 
dădu seama că prietenul său s-a întors cu faţa spre el. 

- Am să cobor eu mai întâi, Crăişor, zise el. Tu vino 
numai până la margine, iar, când mă vei auzi fluierând o 
dată, urmează-mă. 

- Unde? întreabă prinţul. 

- Jos în luminator, până la cea dintâi deschizătură la 
care vom ajunge şi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu fie 
nimeni în jos, măcar pe o distanţă de optsprezece huali. 
Am răsucit firele unul cu altul, iar cârligul de sus l-am 
băgat în gaura pe care am făcut-o în marginea ferestrei. 
În felul acesta, am construit un lanţ de optsprezece huali. 

- Adio, prietene, zise Crăişor. 

Tarzan zâmbi şi cobori afară din marginea ferestrei. 
Într-o mână avea fierul pe care-l oprise ca armă, iar cu 
cealaltă se atârnase de marginea ferestrei. 

Sub el, pe o lungime de optsprezece huali (aproximativ 
un metru şi jumătate) atârna scara atât de şubredă 
făcută, din cârligele de fier ale gratiilor de la ferestre, iar 
mai jos de acesta un gol de peste treizeci de metri şi un 
întuneric de nedescris. 

Tarzan nu ştia ce poate fi la fundul luminatorului. Se 
putea prea bine să fie chiar deasupra acoperişului 
camerei tronului regal, după cum era cazul în oraşul lui 
Inimă-Tare. Se mai putea, de asemenea, să nu fie decât 


168 


o curte interioară a clădirii. 

Adevărul era imaterial, deoarece, dacă scara lui, atât 
de şubred improvizată, ar fi alunecat din gura pe care o 
făcuse în marginea de afară a ferestrei, sau, dacă 
vreunul din cârlige s-ar fi dezdoit sub greutatea lui, nu l- 
ar fi aşteptat decât o moarte îngrozitoare. 

Se agăţă cu o mână de partea de sus a scării, după 
care, cu mâna în care ţinea fierul, se agăţă mai de jos de 
alt cârlig al scării. In felul acesta, cobora, rând pe rând, 
cu câţiva centimetri, foarte încet şi cu multă băgare de 
seamă, din două motive: cel mai important era acela că 
se temea ca nu cumva vreun cârlig să se dezdoaie 
deodată şi să fie precipitat în abis. Celălalt motiv era 
nevoia de a păstra liniştea. 

Domnea un întuneric din cele mai mari, chiar acolo 
unde se afla el, atât de aproape de acoperiş. Amănuntul 
acesta era mai mult un avantaj pentru el, ascunzându-l 
de ochii vreunui ostaş ce s-ar fi uitat întâmplător pe vreo 
deschizătură a ferestrelor în partea opusă a 
luminatorului. 

În timpul cât cobora, mişca picioarele şi într-o parte şi 
într-alta, pe lângă zid, ca să dea peste vreo deschizătură. 
Au ajuns cu mâinile aproape de sfârşitul scării şi tot nu 
simţise încă nici o deschizătură. În sfârşit, piciorul lui izbi 
la un moment dat în gol şi lăsându-se să atârne în spaţiu, 
simţi că talpa i se opreşte în marginea unei ferestre. 

Cobori mai mult, până când putea privi în interior. 
Văzând că în odaie este întuneric, ceea ce însemna că nu 
dă în nici o cameră de locuit, ei poate numai într-un 
coridor, se cobori cu totul în intrarea ferestrei, sperând 
că partea dinăuntru nu va fi zăbrelită ca fereastră de sus 
şi că nici uşa nu va fi zăvorită pe dinafară. După aceea, 
fluieră o dată foarte uşor după Crăişor. N-a trecut decât o 
singură clipă şi simţi că scara de fier se mişcă: indiciu că 
tovarăşul său începuse să coboare. 

Deschizătura ferestrei în care se afla el acum era mai 


169 


înaltă decât aceea a camerei din care ieşise, astfel că 
putea să sta drept în picioare. Aştepta acolo până sosi şi 
mărunţelul, pe care îl ajută să coboare lângă el. 

- Uf! exclamă prinţul în şoaptă. N-aş putea să fac 
lucrul ăsta în timpul zilei, când aş vedea toată distanţa 
până la jos. Acum ce mai urmează? Am ajuns mai 
departe decât am visat vreodată că am putea ajunge. 
Incep să cred că scăparea noastră este în limitele 
posibilului. 

- Nici n-am început încă, îl asigură Tarzan. Începem de 
acum încolo. Haide la drum! 

Luând fiecare în mână fierul din care improvizaseră o 
armă atât de primitivă, se furişară încet printre pereţii 
ferestrei până de partea cealaltă a grosimii zidului. 

Din fericire pentru ei, nu era nici o gratie la această 
fereastră să le împiedice înaintarea, aşa că au sărit jos în 
interiorul camerei. Apoi, pe dibuite, pipăind cu piciorul de 
câteva ori îl punea pe pardoseală şi cu arma întinsă 
înaintea lui, Tarzan făcu ocolul camerei, pe care o găsi 
destul de încărcată cu damigene şi sticle aşezate în lăzi 
de lemn. 

La spatele lui venea tot atât de subtil, Crăişor. Prinţul 
de Mărunţica. 

- Au ajuns într-o cameră în care nobilii însărcinaţi cu 
aplicarea legilor de producere a vinului au ascuns marfa 
pe care au confiscat-o, şopti mărunţelul la urechea lui 
Tarzan. 

Am auzit destul de multe despre această afacere de 
când am fost făcut prizonier...; războinicii robii par a nu 
vorbi decât despre aceasta şi despre taxele mari la care 
sunt supuşi. Se prea poate ca uşile acestei camere să fie 
zăvorâte cât se poate de bine pe dinafară...; ei păzesc 
aceste băuturi interzise mai mult decât şi-ar păzi aurul şi 
giuvaerurile. 

- Am găsit un loc deschis care duce până la uşă, şopti 
Tarzan. Uite, se şi vede lumină pe sub uşă. 


170 


S-a strecurat pe furiş până la capătul drumului ce 
ducea la uşă. Amândoi îşi ţineau strâns în mâna armele, 
iar Tarzan încearcă uşor să apese pe clanţă. Nu era 
închisă. Încet, încet, Tarzan o deschise de câteva degete. 

Prin această crăpătură putea să vadă o parte din 
camera alăturată. Pardoseala era acoperită cu covoare 
din cele mai bogate, moi şi groase. Porțiunea de zid pe 
care o vedea între deschizătura uşii era acoperită cu 
ţesături bogate, în culori vii şi desene din cele mai 
ciudate..., desene splendide, dar barbare. Inaintea lor 
zăcea întins pe pardoseală, cu faţa în jos, un om, iar 
lângă capul lui se formase un loc de un lichid roşu, care 
pătase covorul cel alb de sub el. 

Tarzan mai deschise uşa de vreo palmă şi văzu încă 
trei oameni, dintre care doi erau întinşi pe pardoseală, 
iar al treilea pe un divan. 

Această scenă, atât de măreaţă în coloritul ei şi atât 
de tragică prin sugestia misterului unor morţi violente, a 
provocat din partea Tarzan o privire mai lungă decât ar fi 
acordat în alte împrejurări. 

După aceea, deschise uşa larg de tot, sări până în 
centrul camerei, ridicând arma gata să lovească, nedând 
posibilitate de atac niciunui duşman care s-ar fi ascuns 
după uşă. Bineînţeles că dacă intra încet în cameră, ar fi 
fost în primejdia ca cineva să-l atace, dacă acel cineva s- 
ar fi ascuns după uşă în acest scop. 

Însă, prin săritura făcută până în mijlocul camerei, a 
putut să vadă de împrejurul său şi să pareze. 

În felul acesta, orice atac s-ar fi proiectat împotriva lui. 
Totuşi, o privire rapidă prin cameră îi arătă că nu era 
nimeni acolo care ar putea fi în stare să-l atace, deşi pe 
pardoseală, de partea cealaltă a camerei unde nu văzuse 
încă, erau şase oameni întinşi pe jos şi îngrămădiţi într- 
un colţ. 


171 


CAPITOLUL XVI - Plimbarea celor doi 
travestiţi. 


Crăişor stătea alături de Tarzan, cu arma ridicată gata 
să riposteze contra oricui ar fi îndrăznit să-i întrebe ce 
caută în acea cameră. După câteva clipe însă, lăsă jos 
mâna în care ţinea gratia, dând drumul fierului pe 
pardoseală, în timp ce figura lui se însenină de un 
zâmbet. 

Tarzan se uita la el cu mirare. 

- Cine sunt oamenii aceştia? întreabă el. Ai putea să- 
mi spui pentru ce au fost omorâţi? 

- Nu sunt morţi, amice, răspunse Crăişor. Sunt nobilii 
în grija cărora s-a dat oprirea vinului. Nu sunt morți... 
sunt morţi de beţi. 

- Bine, dar sângele de la capul acestuia de lângă 
mine? întreabă Tarzan. 

- Nu e sânge, ei vin roşu. 

Tarzan zâmbea. 

- Nici nu puteau alege mai bine noaptea în care să 
facă chef, a zis el. Dacă nu se îmbătau, am fi găsit 
închisă uşa pe care am intrat. Da, desigur, dacă nu se 
îmbătau, am fi avut de a face cu zece războinici care să 
ne oprească drumul. Am avut noroc. 

Abia au terminat de vorbit, când o uşă de partea 
cealaltă a camerei s-a deschis larg de tot şi pe ea intrară 
doi războinici. Mai întâi s-au uitat la cei doi străini din 
faţa lor, apoi prin cameră, la trupurile celorlalţi. 

- Ce căutaţi aici, robilor? A întrebat unul. 

- Şşş! spunea Tarzan, punând un deget la buze. 

Intraţi repede, ca să nu vă audă şi ceilalţi. 

- N-are cine să ne audă! îi răspundea un ostaş. 

Cu toate acestea, au intrat amândoi în cameră 
închizând uşa după ei. 

- Ce înseamnă aceasta? îl întreabă pe celălalt ostaş. 


172 


- Înseamnă că sunteţi prizonierii noştri, a strigat 
Tarzan, trecând repede pe lângă ei şi punându-se cu 
spatele în faţa uşii, cu drugul de fier, gata să lovească. 

Cei doi potriviţi se strâmbau într-un rânjet hidos şi 
trăgându-şi săbiile, au sărit asupra lui Tarzan, uitând, în 
momentul acela, de mărunţelul care, la rândul lui, a 
profitat de prilej, luând sabia din teaca unuia dintre 
nobilii amorţiţi de beţie. 

Această substituire de arme, îl făcea un adversar 
primejdios oriunde în Minunia, pentru că între toţi nobilii 
din Mărunţica, nu exista altul care să mânuiască sabia cu 
atâta îndemânare ca prinţul de coroană. 

Tarzan numai cu un drug de fier, trebuia să înfrunte 
doi spadasini deodată şi poate că ar fi fost învins dacă, în 
momentul acela, nu-i venea în ajutor Crăişor, atacând un 
războinic. 

Celălalt războinic s-a luptat cu Tarzan. 

- Cum ai spus? Prizonierii tăi? Na! 

Cu astfel de cuvinte, potrivitul l-a ataca mereu pe 
Tarzan. El, deşi nu putea duela cu aceeaşi îndemânare 
ca adversarul său, nu se împotrivise zadarnic pe timpul 
lui Bolgani şi a lui Numa. 

Mişcările sale erau ca fulgerul, iar puterea sa era tot 
atât de mare ca şi înainte de a fi micşorat în statură de 
către Valorosul. 

La primul asalt al celor doi războinici, sări deoparte ca 
să evite împunsăturile de sabie, dar, spre marea mirare 
care avusese intenţia să nu fie decât un pas mai departe, 
se văzu ocolind întreaga încăpere. 

Adversarul l-a ajuns imediat, atacându-l cu furie, în 
timp ce tovarăşul lui era ocupat cu prinţul moştenitor al 
Mărunţichii, Crăişor. 

De două ori a apărat Tarzan loviturile de sabie cu fierul 
lui. O împunsătură din partea adversarului fu aproape să- 
| străpungă; Tarzan sări de o parte tocmai la timp. 

A fost momentul cel mai primejdios, deoarece ostaşul 


173 


împungea înspre abdomen..., primejdios pentru Tarzan, 
dar pentru adversarul său fu chiar momentul morţii, căci, 
în clipa când vârful săbiei sale trecea pe lângă Tarzan 
fără să-l atingă, acesta învârti drugul de fier şi lovi pe 
potrivit, sfărâmându-i capul în bucăţi. 

După aceea, vru să-l ajute pe Crăişor, dar fiul lui Inimă- 
Tare nu avea nevoie de ajutor. Chiar în momentul acela a 
băga sabia în pieptul adversarului, care căzu la pământ. 

Crăişor s-a răsucit pe călcâie, căutând să alerge în 
ajutorul lui Tarzan, dar ceea ce a văzut îl făcu să 
zâmbească de plăcere. 

- Ai întrecut, numai cu un drug de fier, pe un spadasin 
din Minunia! strigă el. N-aş fi crezut cu putinţă, aşa că m- 
am grăbit să-mi dau gata adversarul, ca să-ţi pot veni în 
ajutor, până nu era prea târziu. 

Tarzan începu să râdă. 

- Inchipuie-ţi, adăugă el şi eu m-am gândit la acelaşi 
lucru în privinţa ta. 

- Şi ai fi avut toată dreptatea, dacă nu aveam norocul 
să pun mâna pe sabia aceasta, îl asigură Crăişor. Acum, 
ce mai facem? a întrebat el. Am ajuns mult mai departe 
de cât mi se părea posibil. 

De acum încolo, nimic nu mă va mai surprinde. 

-O să schimbăm hainele cu nenorociţii aceştia de 
cavaleri, îi spunea Tarzan, începând să se dezbrace pe 
când vorbea. 

- Fă şi tu la fel ca mine şi vei vedea imediat. 

- Văd că mai este şi altă lume tot atât de mare ca şi 
minunieni, a declarat el, cu toate că, până nu te-am 
cunoscut pe tine, n-aş fi crezut una ca asta. 

Câteva clipe mai târziu, amândoi erau îmbrăcaţi cu 
hainele războinicilor din Potrivita, iar Tarzan încercă să 
îmbrace pe unul din cei doi ucişi de ei cu tunica lui verde. 

- Dar asta de ce o mai faci? Se mira prinţul. 

- Fă şi tu la fel ca mine şi vei vedea imediat. Crăişor 
făcu după cum i s-a spus şi după ce schimbarea era 


174 


completă, Tarzan arunca un cadavru pe umăr, ducându-l 
în magazia de vinuri, urmat de Crăişor, care aducea pe 
cadavrul celălalt. 

Trecând printre pereţii deschizăturii ferestrei până la 
marginea ei din afară, unde dădea în luminător, Tarzan a 
aruncat sarcina din spate, apoi a aruncat-o şi pe a lui 
Crăişor. 

- Dacă nu vor examina prea de aproape, şiretenia mea 
va servi să-i convingă că am murit, încercând să fugim. 

Şi, tot vorbind, desfăcu două din cârligele scării 
improvizate, pe care s-au coborât de la fereastra 
închisorii şi le-a aruncat după cadavre. 

- Aceasta o să-i convingă şi mai mult, adăuga el ca 
explicaţie. 

S-au întors amândoi în camera în care se aflau nobilii 
îmbătaţi şi unde Crăişor începu să le caute prin buzunare 
şi să le ia toţi banii ce i-a găsit. 

- O să avem mare nevoie de bani, a zis el, dacă avem 
intenţia să pozăm în războinici potriviţi, fie chiar pentru 
un timp scurt. Eu cunosc acest popor din renumele lui şi 
prin urmare, ştiu că aurul poate cumpăra multe lucruri 
de care vom avea nevoie...; poate să facă chiar pe 
gardieni să închidă ochii la multe, iar funcţionarii să fie 
mult mai amabili faţă de noi, bineînţeles, dacă nu 
ghicesc adevărul. 

- Partea aceasta a afacerii o las pe seama ta Crăişor, i- 
a răspuns Tarzan, pentru că eu nu cunosc obiceiurile 
poporului vostru. Să nu mai rămânem aici. Aceşti domni 
ne-au servit destul de bine, dar s-au servit şi pe ei prin 
urgia la care s-au dedat, căci şi-au salvat vieţile în felul 
acesta, ceea ce n-au putut face ceilalţi doi, care au fost 
oameni de treabă. 

- Aşa e lumea, reflectă Crăişor. 

- Văd şi eu că aşa e lumea, atât în Minunia, cât şi în 
oricare altă parte. 

Tarzan porni înainte, spre uşă şi văzu că este un 


175 


coridor în loc să fie o altă cameră, după cum se aştepta, 
socotind după apropierea camerei de luminator. A pornit 
înainte pe coridor în cea mai mare tăcere. 

La ora aceea târzie din noapte, coridorul era cu totul 
gol. 

În drumul lor, treceau pe lângă camere luminate, unde 
dormeau  liniştiţi bărbaţi cât şi femei, la lumina 
lumânărilor. Văzut o  santinelă dormind la uşa 
apartamentelor unui nobil. 

Nimeni nu i-a descoperit. În felul acesta, au trecut 
printr-o serie de drumuri înclinate şi coridoare ce nu se 
mai terminau. 

Curând au ajuns departe de tot de camera în care au 
fost închişi şi de unde, bineînţeles, că ar fi început 
cercetările şi urmărirea lor, în cazul când corpurile 
aruncate în luminător n-ar fi fost descoperite imediat, 
sau poate ar fi fost recunoscute drept ceea ce erau în 
realitate. 

La un moment dat, observă că se apropie de ei, în 
lungul unui coridor, un rob în tunică albă. El trecu mai 
departe, fără să le dea nici o atenţie, iar, după puţin 
apăru un alt rob, tot în tunică albă. 

Tarzan şi Crăişor şi-au dat seama că se apropie 
dimineaţa şi că în curând coridoarele vor fi pline de 
locuitorii cupolei. 

- Ar fi mai bine, zicea Crăişor, să găsim un loc unde să 
ne ascundem până când circulaţia pe coridoare se mai 
înteţeşte. Dacă e lume multă, nu vom fi băgaţi în seamă, 
cum am fi dacă e lume puţină pe coridoare. 

Camerele pe lângă care treceau erau ocupate de 
familii. Cele libere erau fără lumânări, aşa că nu erau 
locuri bune de ascuns pentru mai multă vreme. 

După puţin timp Crăişor atinge pe Tarzan pe braţ, 
arătându-i o serie de hieroglife deasupra unei uşi de care 
ei se apropiau. 

- lată cel mai potrivit loc, a zis el. 

176 


- Ce loc este acesta? a întrebat Tarzan. 

Şi, apropiindu-se mai mult, a continuat cu surprindere: 

- Vai, Crăişor, nu vezi că e plin de lume? Când se vor 
trezi aceştia, vom fi descoperiţi. 

- Descoperiţi, da, însă nu recunoscuţi, a răspuns 
mărunţelul. Această cameră este un hotel de noapte, 
unde ne putem cumpăra pentru un scurt timp un loc de 
dormit. Fără îndoială că sunt destui vizitatori din alte 
cupole, aşa că străinilor nu li se va da multă atenţie. 

Au intrat în cameră şi s-au adresat unui rob cu tunică 
albă. 

- Lumânări pentru doi, ceru Crăişor, dând robului o 
monedă de aur din cele luate de la nobilii beţi. 

Robul le-a dus în colţul celălalt al camerei, unde era 
destul loc pe podea iar după ce a aprins două lumânări, i- 
a lăsat în voia lor. 

După aceea, amândoi fugari s-au întins pe jos, cu 
feţele spre perete, ca să poată fi şi mai mult apăraţi în 
timpul somnului. 

Când Tarzan s-a trezit, văzu că n-a mai rămas nimeni 
în cameră, afară de el, Crăişor şi robul care le-a acordat 
sălaş. Robul le-a adus o găleată cu apă şi s-au spălat pe 
marginea unui canal ce înconjura camera de jur-împrejur, 
pe la baza zidului, după cum e obiceiul în Minunia. 

Apa se scurgea prin nişte ţevi până dincolo de 
marginea cetăţii, unde era întrebuințată pentru udatul 
semănăturilor. 

Deoarece toată apa trebuia adusă în cupole până la 
diferitele etaje numai în găleți, cantitatea întrebuințată la 
spălat era redusă la minimum posibil, nobilii şi războinicii 
primind cea mai mare parte din apă, pe când robii în 
tunici albe trebuiau să se mulţumească cu ce a mai 
rămas, să se spele prin râurile pe lângă care se ridicau, 
de obicei, cupolele. 

Robii în tunici verzi o duceau şi mai prost şi sufereau 
îngrozitor din cauza lipsei de apă toţi minunieni fiind 

177 


oameni cărora le plăcea curăţenia. 

Aceşti robi trebuiau să se mulţumească cu apa ce se 
aduna din când în când prin locurile mai adânci ale 
carierelor, dar şi atunci numai dacă Ventalii le dădeau 
voie să întrebuinţeze această apă. În tot cazul, apa fiind 
stagnantă, nu era bună de băut, ei doar pentru spălat. 

După ce Crăişor şi Tarzan s-au spălat cum au putut 
mai bine, au ieşit în coridor: unul din drumurile cele largi 
ale cupolei prin care acum treceau în sus şi în jos şiruri 
de oameni. 

Fugarii au găsit în această mulţime cel mai bun mijloc 
de a se ascunde, nimeni nebăgându-i în seamă. Coridorul 
era bine luminat, la intervale dese, de lumânări groase, 
care aveau şi rolul de a purifica aerul. 

Uşile deschise arătau prăvălii de diferite feluri, în care 
atât oamenii, cât şi femeile se tocmeau pentru mărfuri. 
Acum avu şi Tarzan prilejul, pentru prima oară, să vadă o 
parte din viaţa potriviţilor. 

Toate prăvăliile erau conduse de robi în tunici albe, 
însă muşterii erau amestecați, atât războinici, cât şi robi, 
reprezentaţi ai ambelor sexe. 

Era prima ocazie pentru el să vadă mai de aproape 
femeile din clasa războinicilor, în afara locuinţelor. A 
văzut el pe prinţesa Steluţa în palat şi a mai zărit din 
când în când, câte o femeie printre uşile deschise ale 
camerelor, dar acum le vedea de aproape, în oraş, 
pentru prima oară. 

Feţele le erau vopsite cu un roşu închis, iar urechile 
albastru-deschis; îmbrăcămintea le era astfel întocmită, 
că piciorul stâng şi braţul stâng erau goale, cu toate că, 
de se întâmpla să se dezvelească cât de puţin glezna sau 
încheietura mâinii în partea dreaptă a corpului, îşi 
potriveau imediat îmbrăcămintea, dând dovadă de 
pudoare. 

Pe când Tarzan le privea, i-a trecut prin cap o 
comparaţie între ele şi cucoanele în vârstă văzute în 


178 


toalete de ceremonie în Europa. 

Acelea aveau gâtul şi spatele gol până sub umeri, fără 
să se sinchisească de aceasta, dar ar fi murit decât să 
lase să li se zărească cât de puţin un genunchi. 

Acoperişul  prăvăliilor erau acoperite cu desene 
strălucitoare, prezentând, de regulă, mărfurile ce se 
vindeau înăuntru, mărfuri descrise prin hieroglife. Tot în 
hieroglife era şi numele proprietarului prăvăliei. 

După un timp, atenţia mărunţelului fu atrasă de una 
din aceste prăvăli şi atingându-şi prietenul de braţ, îi 
arătă cu mâna în direcţia aceea. 

- lată un loc unde se serveşte mâncare, a zis el. Hai să 
mâncăm! 

- Nimic nu mi-ar plăcea mai mult în momentul de faţă, 
îi răspunde Tarzan. Crede-mă că sunt mort de foame! 

Au intrat într-o prăvălioară unde mai mulţi muşterii 
stăteau pe jos, având lângă ei scăunaşe de lemn pe care 
li se servea mâncarea în vase de lemn. 

Crăişor găsi un loc gol în fundul prăvăliei, însă departe 
de o uşa care dădea într-o altă cameră şi care, la rândul 
ei, era tot o prăvălie, însă de alt soi, deoarece nu toate 
prăvăliile aveau fericirea să fie la faţă în coridor, ei multe 
aveau intrări una din alta, ca şi aceste două. 

După ce s-au aşezat, au tras lângă ei un scaun, apoi s- 
au uitat prin împrejur, aşteptând să fie serviţi. 

Crăişor a comunicat lui Tarzan că acest local este de 
mâna a treia, probabil servind pe robi şi războinici mai 
săraci, dintre care se aflau mai mulţi în diferite părţi ale 
prăvăliei. 

După îmbrăcămintea lor veche şi roasă, se putea prea 
bine deduce gradul lor de sărăcie. In prăvălia de alături, 
se vedeau alţi câţiva din aceşti nefericiţi războinici, ce îşi 
cârpeau îmbrăcămintea cu materiale cumpărate din acea 
prăvălie. 

Mâncarea a fost servită de un rob în tunică albă, 
făcută din cel mai prost material şi care a rămas foarte 


179 


surprins văzând că plata mâncării şi a serviciului i se 
făcea în aur. 

- Foarte rar se întâmplă să vină prin prăvălia noastră 
războinici destul de bogaţi spre a avea aur. Tot ce intră 
în tejgheaua noastră sunt bucăţi de fier, de plumb şi 
destui bani de lemn, foarte rar aur. A fost o vreme când 
vedeam aurul mai des şi când cei mai mulţi muşterii de- 
ai mei făceau parte din bogătaşii oraşului. 

- Vedeţi acolo pe omul acela înalt, cu faţa încreţită? A 
fost şi el odată bogat..., cel mai bogat războinic din 
cupola lui. Priviţi-l acum! Uitaţi-vă şi la ceilalţi din camera 
alăturată, cum muncesc cu mâinile lor proprii, pe când 
altădată posedau robi tot aşa de bogaţi ca şi ei, 
închiriind, la rândul lor, alţi robi ca să le execute 
îndatoririle. Toţi aceştia sunt victimele taxelor pe care 
Fălosul le-a pus pe industrie. 

A fi sărac, în ziua de azi, înseamnă ca să ai o viaţă mai 
uşoară decât cel bogat, pentru că săracul nu are taxe de 
plătit, iar aceia care lucrează din greu ca să adune avere 
nu au alt rezultat pentru truda lor decât oboseala, 
deoarece guvernul le ia totul în taxe. 

Dincolo este un om care a fost odată foarte bogat. A 
muncit greu ca să-şi adune o avere mare. Dar după 
câţiva ani de la impunerea noilor taxe ale Fălosului, a 
ajuns să muncească din greu ca să poată câştiga un 
venit ce nu trecea peste taxele pe care le plătea. După 
un timp, văzu că şi aceasta este imposibil. 

Avea un duşman, un om care i-a făcut mult rău. 

Acestuia, fiind sărac, i-a dat tot ce i-a mai rămas din 
marea lui avere. Credeţi-mă că a fost una din cele mai 
grozave răzbunări! 

De unde până mai ieri cel sărac a fost un om mulţumit, 
azi este victima necazului celuilalt, deoarece a ajuns să 
fie numai umbră de el, din cauza celor optsprezece ore 
de muncă zadarnică din fiecare zi, ca să-şi poată asigura 
un venit cu care să-şi plătească taxele. 


180 


După ce au terminat de mâncat, cei doi fugari s-au 
întors în coridor, continuându-şi drumul în jos, spre etajul 
unu, căutând totdeauna să treacă prin coridoarele cele 
mai frecventate, unde socoteau că li se va da mai puţină 
atenţie. 

Acum întâlneau în drum foarte mulţi călăreţi, care 
alergau în goana mare prin coridoare, fără să le pese 
câtuşi de puţin dacă călcau vreun pieton. E o minune, 
socotea Tarzan, dacă vreunul din aceştia ajunge 
vreodată teafăr la destinaţie. 

În sfârşit, au ajuns şi la etajul cel mai de jos şi erau în 
căutarea unuia din cele patru coridoare care i-ar fi dus 
afară din cupolă, când drumul le-a fost întrerupt cu 
desăvârşire de o mare mulţime, adunată intersecţia a 
două coridoare. 

Cei mai din urmă îşi întindeau gâturile ca să vadă ce 
se petrecea în mijlocul mulţimii. Fiecare punea întrebări 
peste întrebări vecinilor săi, dar nimeni dintre nu ştia ce 
s-a întâmplat, până când, în cele din urmă, au ajuns şi 
până la ei fragmente din cele cunoscute de alţii. 

Tarzan şi Crăişor nu îndrăzneau să întrebe, însă erau 
foarte atenţi. Au aflat cauza pentru care s-a adunat atâta 
lume acolo. 

Ca răspuns la întrebarea pusă de cineva din mulţime, 
un individ, care-şi tăia drum dinspre centru în afară, a 
răspuns că lumea s-a strâns acolo să vadă rămăşiţele a 
doi robi ucişi pe când căutau să scape. 

- Erau închişi în una din celulele de robi din 
apartamentele Valorosului, situate la etajul superior. Au 
încercat să scape de acolo, coborându-se pe o scară 
improvizată prin luminatorul central. Scara li s-a rupt şi 
au căzut de la acea înălţime pe acoperişul camerei 
tronului, unde li s-au găsit corpurile acum câteva minute. 
îngrozitor de mutilate. Acum sunt duşi afară pentru 
hrana fiarelor. Unul a fost o mare pierdere pentru 
Valorosul, deoarece era robul său Zuantrol, asupra căruia 


181 


făcea experienţe. 

- Ah! exclamă cel care asculta. l-am văzut pe amândoi 
ieri! 

- Azi nu i-ai mai cunoaşte, adăugă informatorul său, 
atât de mult s-au desfigurat prin cădere. 

În sfârşit, după o vreme, după ce mulţimea s-a mai 
împrăştiat, Tarzan şi Crăişor şi-au continuat drumul, 
observând coridorul robilor care era tocmai în faţa lor, 
coridor pe care au fost scoase cadavrele victimelor din 
seara anterioară. 

- Ce vroia să zică, a întrebat Tarzan, cu aceea că duc 
cadavrele pentru hrana fiarelor? 

- Aşa scăpăm noi de corpurile robilor, replica 
mărunţelul. Le trimitem la marginea junglei, unde sunt 
devorate de fiare sălbatice. Lângă Mărunţica sunt o 
mulţime de lei bătrâni şi fără dinţi, care nu trăiesc decât 
din carnea robilor. Ei sunt curăţitorii acestor cadavre şi 
atât sunt de obişnuiţi ca să fie hrăniţi în felul acesta, că 
se întâmplă, adeseori, să iasă înaintea acelora care duc 
leşurile, mergând alături de ei, urlând şi mârâind până la 
locul unde sunt depuse cadavrele. 

- În felul acesta vă scăpaţi de toţi morţii? 

- Numai de robi. Cadavrele războinicilor şi ale nobililor 
sunt arse. 

- Atunci, nu va trece mult, replica Tarzan şi orice 
primejdie prin identificarea celor doi va dispare cu totul. 

Şi, cu aceste cuvinte, a arătat cu mâna înainte, spre 
coridorul pe care au apucat războinicii ce conduceau caii 
de spinarea cărora fuseseră legate cadavrele. 


182 


CAPITOLUL XVII - Trădarea. 


- Acum unde mai mergem? întreba Crăişor, după ce a 
ieşit din cupolă prin coridorul robilor şi stătea să răsufle, 
în lumina strălucitoare a soarelui de afară. 

- Arată-mi drumul spre cariera unde se află camera 
noastră. 

- Pesemne că te-ai săturat de scurta libertate pe care 
ai replică mărunţelul. 

- Ne întoarcem după Ingeraş, după cum am promis, îi 
aminti Tarzan. 

- Ştiu, i-a răspuns prinţul şi nu pot decât să-ţi laud 
credinţa şi curajul, însă trebuie să mă plâng de raţiunea 
ta. Va fi imposibil să o salvăm pe Îngeraş. Dacă nu ar fi 
aşa, atunci primul care ar alerga în ajutorul ei aş fi eu 
Sunt convins, după cum este şi ea convinsă, că nu există 
nici o posibilitate de scăpare pentru ea. Vom reuşi să ne 
aruncăm din nou, de bună voie, în mâinile acelora care 
ne-au prins. 

- Să sperăm că nu, a zis Tarzan, dar, dacă tu crezi că 
încercările noastre sunt condamnate nereuşitei şi că vom 
fi prinşi din nou, nu ai decât să nu mă însoţeşti. Aveam 
nevoie de tine să mă conduci până în apartamentul unde 
se află închisă Îngeraş. Dacă poţi să-mi arăţi drumul 
până acolo, nu îţi mai cer nimic. 

- Tu aşa crezi, că eu caut să evit primejdia? A întrebat 
Crăişor. Nu, amice. Unde mergi tu, merg şi eu; dacă tu 
eşti prins, voi fi şi eu prins. Ştiu că nu vom reuşi, însă nu 
vreau să ne despărţim, aşa că sunt gata să merg unde 
vei merge şi tu. 

- Bine, spune Tarzan. Condu-mă acum până la cameră 
şi foloseşte-te de ceea ce ştii despre obiceiurile 
minunienilor şi de toată isteţimea ta ca să putem intra în 
clădire. 

Au mers, fără a fi opriţi pe aleile populate dintre 

183 


cupolele din Potrivita. Au trecut de câmpul de instrucţie 
în care războinicii făceau manevre militare cu o 
preciziune rară. Au ajuns până dincolo de cupole pe 
drumurile bătătorite de robi şi de mânarii lor paznici. 

Aici s-au alăturat unei coloană lungi ce mergea în 
direcţia carierei în care fuseseră închişi, luând loc în 
coloana gardienilor de pe margini şi ajungând, în felul 
acesta, la intrarea carierei. 

După ce au trecut de camera de gardă au încetinit 
amândoi pasul, rămânând din ce în ce mai mult la 
capătul coloanei ca, în aşa fel, când aceasta va ajunge la 
un nivel cu un etaj mai sus decât acela pe care ei voiau 
să-l ajungă, să se poată dezlipi de coloană fără fi 
observați. 

A părăsi o coloană nu însemna decât să te lipeşti de 
alta, deoarece nu era o despărţire propriu zisă, ei o parte 
din robi o luau fie la dreapta, fie la stânga, după nevoie, 
mergând fiecare după treburile sale. 

Când ajunseră la al treizeci şi cincilea etaj şi au intrat 
în tunelul ce ducea spre camera în care era închisă 
Ingeraş, s-au pomenit, fără să ştie cum, singuri în aceste 
coridoare, nefiind în acel moment nici un fel de activitate 
care să ceară prezenţa altor robi şi deci prezenţa vreunui 
paznic. 

In faţa uşii acelei camere, au găsit un singur paznic, ce 
şedea întins pe podea cu spatele rezemat de zid. La 
vederea lor, s-a ridicat în picioare şi le făcu somaţiile 
obişnuite. 

Crăişor, care era înaintea lui Tarzan, s-a apropiat de 
paznic şi s-a oprit în faţa lui, zicând: 

- Am venit să luăm pe Îngeraş. 

Tarzan, care era chiar la spatele lui Crăişor, zărea de o 
dată o lumină vie scăpărând în ochii războinicului. Ne-a 
recunoscut oare? 

- Cine v-a trimis? întreabă paznicul. 

- Stăpânul ei,  Valorosul, minți  Crăişor, prinţul 


184 


moştenitor al tronului din Mărunţica. 

Expresia de pe figura războinicului s-a schimbat. 

- Du-te şi ia! a spus el. 

A tras zăvorul, deschizând uşa. Crăişor şi Tarzan au 
intrat înăuntru pe deschizătura din faţa lor. 

- Nu ştiu, a răspuns Crăişor. În Mărunţica războinicii 
sunt trimişi în cariere numai pentru perioade scurte, aşa 
că nu se mută acolo cu locuinţa, nici nu-şi aduc robii cu 
ei. Nu ştiu cum este obiceiul în Potrivita. Se prea poate 
ca Ventalul acesta să-şi fi sfârşit termenul de serviciu în 
carieră. Pe de altă parte, se poate că a fost detaşat 
pentru un timp mai lung la acest serviciu şi camerele lui 
să fie în etajul de sus al carierei. În tot cazul, va trebui să 
întrebăm. 

Nu trecu mult şi Tarzan a oprit din drum un războinic 
care mergea în aceeaşi direcţie ca şi ei şi l-a întrebat: 

- Unde pot să găsesc pe Ventalul Calfă-Rea? 

- Intreabă la camera de gardă şi-ţi vor spune, dacă te 
priveşte cumva aceasta, a răspuns el, aruncând o privire 
suspectă către amândoi. Eu, unul, nu ştiu. 

După ce au trecut de acest soldat şi au ajuns la prima 
cotitură, unde războinicul nu-i mai putea vedea, au mers 
cât au putut mai iute, temându-se ca să nu li se taie 
cumva retragerea din cariere prin cine ştie ce incident 
banal. 

Apropiindu-se de ieşire, s-au ataşat de o coloană de 
robi, care mergeau afară încărcaţi cu pietre destinate 
cupolei în construcţie. 

In felul acesta, au ajuns cu ei la camera de gardă, 
unde robii au fost notaţi în registru. 

Ofiţerul de gardă şi soldaţii lucrau în mod mecanic şi 
se părea că le va fi tot atât de uşor să iasă din carieră, 
după cum au şi intrat, când deodată ofiţerul a încruntat 
din sprâncene şi începu să numere. 

- Câţi robi aveţi în grămada asta? 

-O sută, a răspuns unul din războinicii care îi 

185 


conduceau. 

- Pentru ce vă trebuie patru ostaşi? 

- Nu suntem decât doi, răspundea războinicul. 

- Noi nu suntem cu ei, zise Crăişor repede. 

- Ce căutaţi atunci, aici? a întrebat ofiţerul. 

- Vă putem spune numai între patru ochi, a zis prinţul 
din Mărunţica. 

Ofiţerul făcu semn robilor să plece, apoi i-a chemat pe 
Crăişor şi pe Tarzan în camera alăturată, unde 
comandantul gărzii îşi avea biroul. 

- Arătaţi-mi acum biletele voastre. 

- N-avem bilete, răspundea Crăişor. 

- N-aveţi bilete? O să vă fie, în cazul acesta, greu să vă 
explicaţi, nu-i aşa? obiectă ofiţerul. 

- Nu ne va fi deloc greu să ne explicăm unei persoane 
de inteligenţa d-tale, răspundea prinţul, sunând în 
buzunar punga cu piesele de aur. Suntem în căutarea lui 
Calfă-Rea. Suntem informaţi că posedă o sclavă pe care 
dorim s-o cumpărăm şi nefiind în stare să obţinem bilete 
de intrare în cariere din cauza timpului scurt, am pornit 
în căutarea omului nostru fără bilete. Eşti bun să ne 
îndrepţi înspre camerele lui Calfă-Rea? 

Şi, odată cu aceste cuvinte, sună banii din nou. 

- Cu cea mai mare plăcere, răspunde ofiţerul. Calfă- 
Rea stătea la al cincilea etaj al cupolei regale, pe 
coridorul central, cam la jumătatea drumului între 
coridorul regelui şi acela al războinicilor. Deoarece şi-a 
isprăvit serviciul în cariere azi-dimineaţă, cred că nu veţi 
avea nici o greutate să-l găsiţi acasă. 

- Vă mulţumesc, răspunde Crăişor, aplecându-se pe 
spate, după sistemul de salutare al minunienilor. 

Şi acum, (adăuga el, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de 
ceva), te-aş ruga să fii aşa de bun şi să-mi dai voie să-ţi 
las un mic semn al recunoştinţei noastre. 

Şi zicând acestea, a scos din pungă o monedă din cele 
mari, de aur, pe care le avea şi a întins-o ofițerului. 


186 


- Nu vreau să vă supăr, zise ofiţerul, aşa că primesc 
frumosul vostru dar, cu care sper să mai pot îndulci 
suferinţele săracilor. Fie ca nenorocul să nu vă ajungă 
niciodată! 

Toţi trei s-au înclinat, în semn de salut, iar Tarzan şi 
Crăişor au părăsit camera de gardă şi după câteva clipe, 
erau din nou în aer liber la suprafaţă. 

- Până şi în Minunia! exclamă Tarzan. 

- Ce ai spus? 

- Mă gândeam la codrul meu atât de simplu şi atât de 
cinstit şi la fiinţele de acolo, pe care oamenii le numesc 
animale şi fiare. 

- Dar cum vrei să le numească? a întrebat Crăişor. 

- judecând după criteriul pe care l-au stabilit oamenii 
pentru ei şi pe care nu le observă, fiinţele din junglă ar 
trebui să fie numite semi-zei, răspunde Tarzan. 

- Mi se pare că te înţeleg, zice Crăişor, râzând. Dar 
gândeşte-te, ce am fi făcut noi, dacă intrarea din această 
carieră ar fi fost păzită de vreun leu oarecare? Piesa 
noastră de aur nu ne-ar mai fi servit la nimic. 

Deci, slăbiciunile omeneşti îşi au şi ele calităţile lor, 
pentru că prin aceste slăbiciuni, în cazul de faţă, a 
triumfat dreptatea faţă de nedreptate, iar mita a luat 
rolul virtuţii. 

Întorcându-se la cupola regală, au ocolit pe lângă 
partea de răsărit a construcţiei până la faţa de nord, 
unde se afla coridorul robilor. 

Când au ieşit din cupolă, au mers înspre apus, către 
coridorul războinicilor. 

Dacă ar trece de prea multe ori pe acelaşi drum, s-ar 
putea întâmpla să fie recunoscuţi de cineva, faptul 
surprinzând şi îndemnând pe cei din calea lor să-i 
observe mai bine. 

În câteva minute, după ce au intrat în cupolă, au ajuns 
la al cincilea etaj. Merg cu îndrăzneală până la punctul 
din coridorul central, unde se află ofiţerul de gardă şi 


187 


care, la întrebarea lor, le arată unde se găsesc camerele 
lui Calfă-Rea. 

Umblau foarte atenţi, dându-şi seamă amândoi că cea 
mai mare primejdie consta în probabila recunoaştere de 
către Calfă-Rea, a trăsăturilor lor. 

Ştiau că, dintre toţi potriviţii, el era singurul care i-ar fi 
putut recunoaşte mai curând decât oricare altul, 
deoarece i-a văzut aproape necontenit cu timpul 
petrecut în carieră. 

Au ajuns aproape la jumătatea drumului dintre 
coridorul robilor şi cel al războinicilor, când Crăişor opri o 
tânără sclavă şi întrebă unde se află camerele lui Calfă- 
Rea. 

- Ca să ajungi până acolo, trebuie să treci prin 
camerele lui (Hamadaban) Poamă-Rea, răspundea fata. 
Uite, acolo, la a treia intrare din coridor. 

După ce plecă fata, Tarzan îl întrebă pe Crăişor dacă 
va întâmpina vreo greutate să intre în camerele lui Calfă- 
Rea, iar Crăişor i-a răspuns: 

- Nu. Greutatea va fi să ştim ce avem de făcut după ce 
intrăm acolo. 

- Ştim pentru ce am venit, răspundea Tarzan. Prin 
urmare, nu e nevoie decât să ne ducem planul la 
îndeplinire, înlăturând din drum toate obstacolele. 

- Foarte simplu, zise prinţul, începând să râdă. 

Tarzan fu nevoit să zâmbească şi el la gluma prinţului. 

- Ca să fiu sincer, pot să spun că n-am nici cea mai 
mică idee despre ceea ce vom face după ce intrăm sau 
ieşim de acolo, dacă vom găsi pe Ingeraş şi o vom lua cu 
noi: dar aceasta nu mi se pare deloc ciudat, deoarece nu 
ştiu nimic sau aproape nimic despre situaţia în care mă 
voi afla, din moment în moment, în acest oraş bizar, 
dintr-o lume şi mai bizară decât el. 

Tot ce putem face, este să ne dăm silinţa a îndeplini 
cât mai bine planul. 

Până acum am ajuns mai departe decât m-am aşteptat 


188 


şi mult mai uşor decât credeam... Poate să ne terminăm 
expediţia fără nici o primejdie..., însă se prea poate să nu 
înaintăm nici zece metri şi să dăm de vreun obstacol de 
neînvins. 

Oprindu-se în faţa intrării a treia, au privit în interiorul 
camerei, unde văzură câteva femei şezând pe podea. 
Două erau din clasa războinicilor, pe când celelalte erau 
sclave în tunică albă. Crăişor intră cu îndrăzneală. 

- Aici sunt camerele lui Poamă-Rea? a întrebat el. 

- Aici sunt, i-a răspuns o femeie. 

- Şi cele de dincolo sunt ale lui Calfă-Rea, nu-i aşa? 

- Da. 

- Dar dincolo de camerele lui Calfă-Rea. Ce mai este? 

- O galerie lungă ce duce până la coridorul din afară. 
Pe această galerie sunt o mulţime de camere în care 
locuiesc sute de persoane. Nu-i cunosc pe toţi. Pe cine 
căutaţi? 

- Pe Palastar, răspundea Crăişor repede, alegând 
primul nume de care şi-a adus aminte. 

- Nu-mi aduc aminte de numele acesta, zicea femeia, 
încreţind, gânditor, din sprâncene. _ 

- Nu face nimic, răspunde Crăişor. lţi mulţumesc de 
lămuriri. Găsesc eu acum pe cine caut, deoarece drumul 
meu era să trec prin camerele lui Poamă-Rea şi ale lui 
Calfă-Rea, până voi ajunge într-o galerie în care se află 
camera lui Palastar. Se poate însă ca să mă îndrepte mai 
bine Calfă-Rea. 

- Calfă-Rea s-a dus undeva împreună cu Poamă-Rea 
răspundea femeia, însă îi aştept să se întoarcă din 
moment în moment. Nu vrei să aştepţi aici, până se 
întorc? 

- Mulţumesc, răspundea Crăişor repede. Dar sunt sigur 
că nu voi avea nici o greutate să găsesc camera 
prietenului meu. Dea Domnul ca lumânările voastre să 
ardă multă vreme şi luminos! 

Apoi, fără să mai aştepte răspuns, străbătu camera şi 


189 


intră în apartamentul lui Calfă-Rea, urmat de Tarzan. 

-Mi se pare, amice, că trebuie să lucrăm foarte 
repede, spunea prinţul. 

Tarzan se uită jur-împrejur în cameră. Era goală. Mai 
multe uşi arătau camerele ce dădeau în această cameră. 
Unele erau închise, iar altele despărțite numai cu perdele 
de postav gros. 

Tarzan s-a dus repede la cea mai apropiată şi a 
încercat clanţa. Uşa nu era încuiată şi Tarzan intră 
înăuntru. În interiorul camerei însă, era foarte întuneric. 

- Adu o lumânare, Crăişor, ceru Tarzan. 

Prinţul duse două lumânări dintr-o firidă din apropiere. 

-O magazie, spuse el, când lumânarea a luminat 
camera. Văd destule lucruri de mâncare, lumânări din 
belşug şi multă îmbrăcăminte. Vezi, dragă? Calfă-Rea nu- 
i sărac. Taxele nu l-au ruinat încă. 

Tarzan, care stătea în uşa magaziei, la spatele lui 
Crăişor, s-a întors deodată şi s-a uitat spre cealaltă 
cameră. Auzi voci dinspre camerele lui Poamă-Rea: voci 
de bărbat. Pe una din ele a şi recunoscut, o clipă mai 
târziu..., era a lui Calfă-Rea. 

- Hai cu mine, se aude vocea groasă a Ventalului. Vino 
în camerele mele, Poamă-Rea, să-ţi arăt sclava cea nouă 
pe care am cumpărat-o ieri. Tarzan a împins pe Crăişor în 
magazie, apoi a intrat şi el acolo închizând uşa. 

- Ai auzit? şoptea el. 

- Da, am auzit. Era vocea lui Calfă-Rea. 

Uşa magaziei avea o mică deschizătură la înălţimea 
omului acoperită cu o perdea de postav gros pe 
dinăuntru. Dând puţin la o parte perdeaua, putea să 
obţină o vedere a celei mai mari părţi din cameră şi în 
acelaşi timp, să audă tot ce vorbeau cei doi bărbaţi, care 
au venit acolo din camerele lui Poamă-Rea. 

- Am făcut cel mai bun târg, a relatat Calfă-Rea, când 
am cumpărat sclava aceasta. Aşteaptă un moment şi ţi-o 
aduc aici. Şi se apropie de o altă uşă pe care a deschis-o. 


190 


- leşi de acolo! Porunci el cu voce tunătoare. 

Din camera cea mică a trecut în camera cea mare, o 
fată de o drăgălăşenie nespusă şi cu mersul unei 
adevărate regine, fără cea mai mică urmă de slugărnicie 
în atitudinea ei. 

Ţinea capul sus, iar la Vental se uita cu atâta dispreţ, 
că el făcu un pas înapoi, fără voie. 

Era Îngeraş. 

Crăişor şi-a dat seama că, niciodată până atunci, nu a 
apreciat îndeajuns frumuseţea fetiţei care gătea pentru 
el în camera robilor de sub pământ. 

Calfă-Rea i-a dat să îmbrace o tunică albă din material 
fină care scotea cu mult mai bine în relief faţa ei palidă şi 
bogăţia părului ei negru, decât tunica cea verde în care a 
văzut-o întotdeauna îmbrăcată. 

- Aparţinea Valorosului, îşi lămurea Calfă-Rea prietenul 
dar mă îndoiesc să fi văzut vreodată, căci, altfel, nu mi-ar 
fi vândut-o pe suma cea mică ce i-am plătit-o. 

- Ai intenţia s-o iei de soţie şi s-o ridici până la clasa 
noastră? întrebă Poamă-Rea. 

- Asta n-am s-o fac, răspundea Calfă-Rea, pentru că 
atunci, nemaifiind sclavă, n-o voi mai putea vinde. 
Femeile cer prea multă cheltuială. Am s-o ţin câteva timp 
şi am s-o vând înainte de a-şi pierde din valoare. Mai 
mult încă: o să am de pe urma ei şi un câştig frumos. 

Degetele lui Tarzan s-au încleştat, ca şi cum ar fi 
strâns pe cineva de gât, iar mâna dreaptă a lui Crăişor se 
strecură iute către mânerul săbiei. 

In momentul acela, a intrat din camerele lui Poamă- 
Rea una din femeile de acolo şi se opri în prag. 

- Au sosit doi gardieni din cariere, împreună cu un rob 
în tunică verde şi întreabă de Calfă-Rea, raportă ea. 

- Să intre, porunci Ventalul. 

După câteva clipe, cei anunţaţi au intrat, iar robul era 
Ceafă-Groasă. 

- Ah! exclamă Calfă-Rea. Bunul meu rob Ceafă-Groasă, 


191 


cel mai bun din toate carierele! Ce aduce la mine? 

- Spune că are o informaţie de mare valoare pentru d- 
ta, răspunde un gardian, dar nu vrea să spună nimănui, 
decât d-tale personal. A spus că-şi dă viaţa, dacă 
informaţia lui este fără valoare, aşa că şeful de gardă ne- 
a poruncit să-l aducem până aici. 

- Ce informaţie ai tu, Ceafă-Groasă? întrebă Calfă-Rea. 

- O informaţie de mare importanţă, strigă Ceafă- 
Groasă. O informaţie de care nobilul Valoros şi chiar 
regele, vor fi foarte încântați; dacă spun la cineva şi mă 
mai întorc în cariere, ceilalţi robi mă vor ucide. D-ta ai 
fost bun cu mine întotdeauna, aşa că am cerut să fiu 
adus în faţa d-tale, Vental Calfă-Rea, ştiind că, de pot 
căpăta făgăduiala d-tale că voi fi răsplătit cu tunica albă, 
nu voi mai avea a mă teme de ceilalţi robi. 

- Ştii bine că eu nu pot să fac aceasta. 

- Ştiu, e adevărat, că numai regele poate da 
asemenea ordine; dar, dacă intervii pentru mine, sigur 
nu te va refuza. 

- Atât pot să fac: să-ţi făgăduiesc că voi interveni în 
favoarea ta la rege, dacă informaţia pe care o aduci este 
de o aşa valoare ca să justifice intervenţia mea. Mai mult 
nu pot să fac. 

- Eu mă mulţumesc şi cu atât, dacă-mi promiţi. 

- Foarte bine, îţi promit. Acum, spune-mi: ce lucru ştii 
tu, pe care şi regele ar vrea să cunoască? 

- Zvonurile se împrăştie repede prin Potrivita, zicea 
Ceafă-Groasă. De aceea, am auzit şi noi despre moartea 
celor doi robi, Aponato şi Zuantrol, la mai puţin de un 
ceas după ce li s-au descoperit cadavrele. 

Deoarece amândoi robi aparţineau Valorosului şi au 
fost închişi împreună cu mine în aceeaşi cameră din 
carieră, bineînţeles că-i cunosc foarte bine. 

Inchipuiţi-vă, deci, surpriza mea, azi când am trecut 
prin spirala centrală, am văzut atât de Zuantrol cât şi pe 
Aponato, îmbrăcaţi în războinici şi mergând spre ieşire. 

192 


- Cum arătau la faţă? Întreabă de o dată un ostaş din 
cei care a adus pe Ceafă-Groasă. Robul i-a descris pe 
amândoi, cât a putut mai bine. 

- Aceiaşi oameni, exclamă ostaşul, care m-au oprit pe 
mine în spirală, întrebându-mă despre locuinţa lui Calfă- 
Rea. 

În timpul acesta, s-a adunat la uşa camerei lui Calfă- 
Rea o ceată întreagă de femei şi de bărbaţi, atraşi de 
prezenţa unui rob cu tunica verde, însoţit de gardieni. 

Una din aceste femei era o sclavă tânără, ce a luat 
cuvântul imediat: 

- Şi eu am fost întrebată, de aceiaşi oameni, acum 
câteva minute. 

Una din femeile lui Poamă-Rea a scos un țipăt uşor, ca 
şi cum şi-ar fi amintit de ceva. 

- Nu-s nici cinci minute de când cei doi inşi au trecut 
prin camerele noastre şi au intrat în ale lui Calfă-Rea. M- 
au şi întrebat chiar ce mai este dincolo de camerele lui 
Calfă-Rea. Părea că sunt în căutarea cuiva, al cărui nume 
îmi era necunoscut, un nume străin. 

- Palastar, n-a zis aşa? îi aminti o tovarăşă. 

- Da, da, aşa a zis, adăogând că locuinţa aceluia se 
află în galeria de dincolo de camerele lui Calfă-Rea. 

- Nu există nimeni cu numele acesta, în toată cupola 
regală, zicea Calfă-Rea. N-a fost decât o şiretenie, ca să 
poată pătrunde în apartamentul meu. 

- Sau să treacă dincolo de el, zicea un ostaş. 

- Trebuie să ne grăbim să-i prindem, propuse celălalt. 

- Vom lăsa pe Ceafă-Groasă aici, în grija ta, Vental 
Calfă-Rea, spune primul gardian. Fii bun şi caută în 
apartamentul d-tale, iar noi vom căuta prin galeria de 
dincolo. 

Haide! S-a adresat el gardianului celălalt. 

Şi, traversând amândoi camera, au pornit pe galeria ce 
ducea în coridorul din afară. 

Gardienii erau însoţiţi şi de Poamă-Rea, împreună cu 


193 


mai mulţi bărbaţi din cei adunaţi în cameră, lăsând pe 
Calfă-Rea şi pe Ceafă-Groasă, împreună cu femeile, în 
apartamentul Ventalului. 


194 


CAPITOLUL XVIII - Vocea misterioasă 
din zid. 


Calfă-Rea începu imediat cercetarea diferitelor camere 
din apartamentul său, dar, mai înainte de a face aceasta, 
Ceafă-Groasă a atins de braţ şi l-a oprit în loc. 

- Un moment numai, bunule Vental! se ruga el. Dacă 
ei sunt aici, n-ar fi mai bine ca să te asiguri de prinderea 
lor, închizând uşile din apartamentul d-tale? 

- O idee superbă, Ceafă-Groasă! îl lăudă Calfă-Rea în 
felul acesta, putem să căutăm fără grijă, peste tot. Afară 
cu voi, femeilor! strigă el, făcând semn doamnelor din 
Potrivita să treacă în apartamentul lui Poamă-Rea. 

După aceea, au închis uşile, atât acele care duceau 
spre Poamă-Rea, cât cele care dădeau în galerie. 

- Acum, stăpâne, zise Ceafă-Groasă, ar fi bine să-mi 
dai şi mie o armă, mai ales că cei pe care îi căutăm sunt 
doi la număr. 

Calfă-Rea a scos pieptul în afară, cu mândrie. 

- Nu te teme! a strigat el. Calfă-Rea poate învinge o 
duzină ca aceştia. Dar, ca să fii şi tu în apărare, ia o sabie 
din camera aceea: iar în timpul acesta, am să închid pe 
pisica asta sălbatică, din nou, în celula ei. 

A ajuns fata chiar la uşa camerei şi întinzând mâna, a 
prins-o de braţ. 

- N-o lua aşa de repede, frumuşico, îi spunea el. Dă-mi 
o sărutare înainte de plecare, dar nu te feri de mine. 
Îndată ce mă conving că ticăloşii aceea de robi nu sunt în 
camerele mele, vin la tine. Nu-mi duce dorul, nu voi lipsi 
multă vreme. 

Îngeraş s-a răsucit pe călcâie şi: pleosc! se auzi palma 
fetei pe obrazul lui Calfă-Rea. 

- la-ţi mâinile murdare de pe mine! strigă ea. 


195 


- Afurisito! ripostă el. 

Dar nu i-a dat drumul şi s-au luptat în felul acesta până 
au dispărut în cameră. Intre timp, robul Ceafă-Groasă a 
pus mâna pe clanţa uşii magaziei şi a intrat. 

In momentul acela, un rând de degete ca oţelul s-au 
încleştat prin întuneric de gâtul lui. 

Ar fi ţipat de spaimă, dar n-a putut scoate nici un 
sunet, atât de strâns îi era gâtul. S-a zbătut, încercând să 
lovească cu pumnii, însă cel care îl ţinea strâns de gât 
era atât de puternic, că părea inuman. 

Atunci Calfă-Rea a auzit o voce, rece şi îngrozitoare, 
şoptindu-i în ureche: 

- Mori, Ceafă-Groasă! lată-ţi soarta pe care o meriţi şi 
care ştiai că te va ajunge, dacă ai îndrăznit să te întorci 
în camera robilor Valorosului, după ce ai trădat pe doi 
dintre ei. Mori, Ceafă-Groasă şi află înainte de a muri că 
ucigaşul tău este chiar acela pe care l-ai trădat. Pe 
Zuantrol l-ai căutat, pe Zuantrol l-ai găsit! 

Odată cu aceste cuvinte, degetele teribile s-au 
încleştat şi mai puternic de gâtul lui Ceafă-Groasă. Robul 
s-a zbătut convulsiv după aer. 

Apoi, cele două mâini care îl ţineau de gât l-a sucit 
uşor în direcţii opuse, iar capul trădătorului a fost răsucit 
de jur-împrejur, din gât. 

Aruncând la o parte cadavrul, Tarzan a sărit în camera 
principală din apartamentul Ventalului şi alergă spre uşa 
celulei Ingeraşului, cu Crăişor numai la doi paşi după el. 

Tarzan când a intrat în cameră, văzu biata fată în 
braţele Ventalului, care, furios de rezistenţa ei, pierduse 
orice rațiune şi încerca să o doboare prin lovituri de 
pumni, de care ea se apăra cum putea, apucându-l de 
braţe. 

O mână grea ca plumbul s-a lăsat pe umărul 
Ventalului. 

- Ne căutai pe noi, i-a şoptit o voce la urechea. lată-ne! 

Calfă-Rea a dat drumul fetei şi s-a întors repede, 


196 


trăgând şi sabia din teacă. În faţa lui, se aflau cei doi 
robi, ambii înarmaţi, deşi numai Aponato şi-a scos sabia. 
Zuantrol, care l-a prins de umăr, nu scosese încă sabia. 

- O duzină ca ăştia poate învinge Calfă-Rea, nu-i aşa? 
l-a întrebat Tarzan, repetând cuvintele de laudă ale lui 
Calfă-Rea către Ceafă-Groasă. 

- lată-ne! Nu suntem decât doi, lăudărosule, dar nu 
putem să aşteptăm până ai să-mi arăţi toată vrednicia 
ta. Ne pare rău, dar n-avem ce-ţi face. Dacă nu te legai 
de fată, aveam intenţia să te închid în camera asta, de 
unde să-ţi dea drumul cineva, mai curând sau mai târziu. 
Brutalitatea ta, însă, nu merită decât o singură 
pedeapsă... moartea. 

- Ceafă-Groasă! strigă înspăimântat Calfă-Rea. 

Nu mai avea acum siguranţa şi aroganţa de mai 
înainte. Era stăpânit de groază şi tremura din cap până-n 
picioare, în mâinile lui Tarzan. 

- Ceafă-Groasă! Ajutor! Striga el mereu. 

- Ceafă-Groasă e mort, îl înştiinţa Tarzan. A murit 
fiindcă şi-a trădat tovarăşii. Ai să mori şi tu, fiindcă ai fost 
brutal cu o sclavă fără apărare. Împunge-l cu sabia, 
Crăişor! N-avem timp de pierdut pe aici. 

După ce prinţul din Mărunţica a scos sabia din inima 
Ventalului Calfă-Rea, iar cadavrul acestuia a căzut pe 
podeaua camerei, Ingeraş s-a aruncat la picioarele lui 
Tarzan. 

- Zuantrol şi Aponato! a strigat ea. N-am crezut 
niciodată că vă mai pot vedea. Ce s-a întâmplat? Ce 
căutaţi aici? M-aţi scăpat pe mine, dar voi sunteţi 
pierduţi. Fugiţi!... Nu ştiu unde aţi putea fugi, dar, în tot 
cazul, fugiţi de aici! Ar fi teribil să vă găsească cineva în 
momentele acestea. Nu pot să înţeleg de ce aţi venit 
aici. 

- Încercam să scăpăm, i-a explicat Crăişor, iar Zuantrol 
n-a vrut să plece fără tine. Te-a căutat prin carieră şi 
abia te-a găsit aici, în cupola regală. Până acum a făcut 


197 


lucruri pe care le credeam imposibile; dar totuşi te-a 
găsit. 

__-De ce ai făcut aceasta pentru mine? a întrebat 
Ingeraş, uitându-se cu mirare la Tarzan. 

- Pentru că ai fost foarte bună cu mine când am fost 
adus în camera robilor Valorosului, a răspuns Tarzan şi 
pentru că ţi-am promis că, atunci când va sosi timpul să 
scăpăm de aici, vom pleca toţi trei. 

A ajutat-o să se scoale în picioare şi a condus-o în 
camera principală. Crăişor stătea puţin la o parte, 
posomorât şi cu privirile aţintite în jos. 

Tarzan s-a uitat la el cu o expresie de mirare, dar 
înlătură numaidecât gândul ce a făcut să se ivească 
această expresie, deoarece îl aşteptau alte lucruri, mai 
importante, cărora trebuia să le dea imediată atenţie. 

- Crăişor, tu cunoşti căile pe unde primejdia de a fi 
descoperit este mai mică? Sunt două întrebări la care nu 
pot să răspund în mod satisfăcător: dacă trebuie să ieşim 
de aici prin camerele lui Poamă-Rea, sau să mergem prin 
galeria opusă lor. Uite, încă ceva, (a continuat Tarzan, 
rotindu-şi ochii prin cameră)... o deschizătură în tavan. 
Unde o fi ducând? 

- Poate duce oriunde sau nicăieri, i-a răspuns 
mărunţelul. Multe camere au asemenea deschizături. 
Uneori duc în poduri mici, care n-au nici o legătură cu 
alte camere. Alteori duc în camere secrete şi chiar în 
coridoare, la un nivel mult mai înalt ca al lor. 

S-a auzit atunci, o ciocănitură în uşa ce dădea în 
camerele lui Poamă-Rea şi o voce de femeie strigând: 

- Deschide, Calfă-Rea! A venit din carieră un ofiţer în 
căutarea lui Ceafă-Groasă. Vrea să-l întrebe despre 
santinela de la intrarea camerei robilor Valorosului. 
Această santinelă a fost găsită moartă şi se bănuieşte că 
ar fi o conspirație printre robii de acolo. 

- Trebuie să mergem pe galerie, a şoptit Crăişor, 
pornind iute spre uşa care dădea acolo. 

198 


Dar când au ajuns la uşă, au văzut clanţa pusă în 
mişcare de cineva de afară, care încerca să deschidă. 
Uşa Însă era încuiată pe dinăuntru. 

- Calfă-Rea! strigă o voce din galeria de dincolo. Dă-ne 
drumul înăuntru! Robii n-au plecat pe aici. Dă-ne drumul 
iute! 

Tarzan s-a uitat repede jur-împrejur. Buzele i se 
rânjiseră de i se vedeau colții, deoarece în momentul 
acela a devenit din nou o fiară sălbatică, încolţită. 

A măsurat din ochi distanţa de jos până la 
deschizătura din tavan; apoi, făcându-şi vânt printr-o 
fugă de câţiva paşi, sări în sus, spre deschizătură. 

A uitat însă până la ce măsură reducerea greutăţii sale 
îi afecta agilitatea. A sperat că poate să ajunge cu mâna 
de marginea deschizăturii; dar, în loc de aceasta a intrat 
cu totul pe ea şi a aterizat pe picioare într-o cameră 
întunecoasă. 

Răsucindu-se pe călcâie, s-a uitat în jos la prietenii săi 
din camera de dedesubt, pe a căror figură se zugrăvise 
consternarea. El nu s-a mirat de aceasta, deoarece a fost 
tot atât de surprins ca şi ei de ceea ce i s-a întâmplat. 

- E prea departe pentru voi ca să săriţi, nu-i aşa? a 
întrebat el. 

- Prea departe! 

Atunci el a coborât pe deschizătură, cu capul în jos, 
prinzându-se de marginile gurii de pod cu îndoitura 
genunchiului. 

Bătăile de la uşa galeriei s-au accentuat şi acum se 
auzea şi din camerele lui Poamă-Rea o voce de bărbat, 
care înlocuise vocea de femeie de adineauri. El cerea 
supărat să i se deschidă imediat uşa apartamentului. 

- Deschide! porunci el. În numele regelui, deschide! 

- Deschide tu! Strigă acela care bătea în uşa opusă, 
crezând că cererea de deschidere venea din interiorul 
camerei, în care căuta să intre şi el. 

- Cum pot să deschid? zbieră celălalt. Uşa este 


199 


încuiată de partea ta! 

- Nu-i încuiată de partea mea. E încuiată de partea ta! 
Strigă celălalt supărat. 

- Minţi! îi strigă acela care căuta să intre din camerele 
lui Poamă-Rea. Şi ai să fii pedepsit pentru aceasta. 

- Ba tu minţi, i-a răspuns celălalt şi am să raportez 
Majestăţii-sale. 

Tarzan atârna cu capul în jos în cameră şi cu mâinile 
întinse spre tovarăşii săi. 

- Ridică pe Îngeraş până la mine, îl instrui pe Crăişor. 

Tarzan a prins-o pe fată de încheietura mâinilor şi a 
tras-o cât a putut mai sus, până ce ea a fost în stare să 
se apuce de cingătoarea lui şi să se poată sprijini să nu 
cadă. 

După aceea, a apucat-o mai de jos şi ridicând, a ajutat- 
o să urce şi ea în pod. 

Războinicii înfuriaţi de la cele două uşi au încetat 
convorbirea şi au început să izbească în uşă, cu scopul 
de a sparge. Cu toată grosimea uşilor, loviturile lor erau 
atât de puternice, că uşile amenințau să sară în bucăţi 
din moment în moment. 

- Umple-ţi buzunarele cu lumânări, Crăişor, îi sfătui 
Tarzan, apoi fă o săritură până la mâinile mele. 

- Am avut grija asta. Am luat mai multe lumânări de 
cât avem nevoie. Acum ţine-te bine. Sar! 

Unul din canaturile uşii tocmai au sărit în bucăţi până 
în centrul camerei, în momentul chiar când Tarzan a 
prins din zbor pe Crăişor de amândouă mâini. 

lar după un moment amândoi bărbaţi şedeau în 
genunchi în întunericul din pod, uitându-se în jos pe 
deschizătură, În camera de sub ei. Au văzut uşa dându- 
se în spate şi apărând zece războinici comandaţi de 
ofiţerul lor. 

În primul moment, s-au uitat cu totul surprinşi în jurul 
camerei, apoi întreaga lor atenţie a fost atrasă de 
bubuiturile de la uşa cealaltă. Figura ofițerului s-a 


200 


luminat de un zâmbet ciudat; a mers repede la uşa 
galeriei, pe care a deschis-o. 

Asupra lor era o altă ceată de războinici înfuriaţi, dar 
după ce le explică neînţelegerea au început să râdă toţi, 
deşi pe de altă parte erau cam ruşinaţi. 

- Dar cine a fost aici? întrebă ofiţerul care a venit cu 
ostaşii. 

- Calfă-Rea cu robul lui, Ceafă-Groasă, explică o 
femeie care aparţinea lui Poamă-Rea. 

- Atunci trebuie să fie ascunşi pe undeva, zice un 
ostaş. 

- Controlaţi apartamentul! A poruncit ofiţerul. 

- S-a şi găsit unul, zice un războinic, arătând cu 
degetul pe podea, lângă uşa magaziei. 

Ceilalţi s-au uitat în direcţia aceea şi văzură un trup 
întins pe podea. Nu era nevoie să se uite de două ori să 
constate că era mort. 

Un războinic s-a dus până la magazie, de unde a tras 
afară cadavrul lui Ceafă-Groasă, al cărui cap de abia se 
mai ţinea de trup, printr-o fâşie îngustă de piele. Până şi 
războinicii aceştia oţeliţi s-au dat înapoi îngroziţi, 
uitându-se în jurul lor, prin cameră. 

- Ambele uşi erau încuiate pe dinăuntru, spune 
ofiţerul. Cel care a comis fapta, trebuie să fie încă aici. 

- Oricine ar fi, n-a fost fiinţă omenească, şoptea o 
femeie din camera vecină, care era la spatele soldaţilor. 

- Căutaţi cu îngrijire, spunea ofiţerul. 

Şi, fiind om curajos, a pornit primul, a intrat într-o 
cameră, apoi în cealaltă, unde îl găsi pe Calfă-Rea cu 
pieptul străpuns de sabie. 

- E timpul s-o ştergem de aici, dacă avem pe unde, 
şopti Tarzan la urechea lui Crăişor. Nu va trece mult şi 
unul va descoperi deschizătura aceasta. 

Amândoi au pornit pe dibuite, cu cea mai mare grijă, 
fiecare într-o direcţie opusă, pe lângă pereţii podului. 

Mişcarea lor, oricât de uşoară, stârnea un praf gros, 

201 


praf depus acolo de veacuri întregi, care-i îneca, dar care 
le dovedea şi faptul că această cameră nu a fost 
întrebuințată, cine ştie de câtă vreme. 

După puţin, Crăişor a auzit un „Psst!” uşor din partea 
lui Tarzan, cu care acesta îi atrăgea atenţia, iar după 
aceea: 

- Veniţi amândoi încoace; am găsit ceva. 

- Ce ai găsit? a întrebat Ingeraş, apropiindu-se. 

- O deschizătură jos, la marginea zidului. E destul de 
mare ca să se poată strecura un om pe acolo. Crezi tu 
Crăişor, că am putea să aprindem o lumânare? 

- Nu încă, a răspuns prinţul. 

- Atunci intru aici fără lumânare, anunţă Tarzan; 
trebuie să vedem unde duce tunelul acesta. 

Lăsându-se pe brânci, începu să se strecoare în tunel, 
Îngeraş, care era la spatele lui, simţea cum se 
depărtează. Nu putea să-l vadă, fiind prea întuneric. 

Au aşteptat amândoi puţin timp, dar Zuantrol nu se 
mai întorcea. De jos, din cameră, se auzeau vocile 
ostaşilor. Fugarii se întrebau dacă cei care au făcut 
percheziţie nu vor căuta şi în pod. Adevărul este că nu 
aveau de ce să se teamă în momentul acela. 

Soldaţii s-au hotărât să stea la pândă în camera mare, 
socotind că, în felul acesta, ar fi cu mult mai mult în 
siguranţă, decât dacă ar intra câte unul pe acea gaură 
întunecoasă din tavan, în căutarea celui capabil să rupă 
cu totul gâtul unui om. 

Când se va da jos şi trebuia să se dea jos odată, erau 
gata să-l distrugă, sau să-l prindă de viu, dacă se putea; 
însă până atunci, se mulţumeau să aştepte sosirea lui. 

- Ce i s-a întâmplat lui Zuantrol? şopti Îngeraş. 

- Ţii mult la el, nu-i aşa? Întreabă Crăişor. 

- De ce nu? îl întreabă fata, drept orice răspuns. Tu nu 
ţii deloc la el? 

- Ba da, i-a răspuns Crăişor. 

- Nu-i aşa că este un om minunat? 


202 


- Este n-am ce zice, răspunde Crăişor. 

- Aş vrea să se întoarcă mai curând. 

- Şi eu aş vrea. 

In momentul acela, ca şi cum ar fi primit un răspuns la 
dorinţa lor, au auzit un şuierat uşor din adâncul tunelului 
în care a intrat Tarzan. 

- Veniţi după mine! le şopti el. 

Prima dată a intrat Îngeraş şi după ea Crăişor, într-un 
tunel cu multe zigzaguri, dibuind drumul prin întuneric, 
până când, după un timp au zărit o flacără înaintea lor. 
Era lumânarea pe care a aprins-o Zuantrol într-o 
cămăruţă destul de înaltă ca să le permită a sta în 
picioare. 

- In sfârşit, am ajuns şi până aici, le spune el. lar 
pentru că mi s-a părut că este un loc bun de ascuns, am 
aprins lumina şi v-am chemat şi pe voi. Putem sta aici 
mai bine ca în pod, până când voi explora tunelul mai 
departe. După cum îmi fac eu socoteala, acest tunel n-a 
mai fost întrebuințat de foarte multă vreme, poate de 
mai multe generaţii, aşa că socot că nu va veni nimeni să 
ne caute pe aici. 

- Crezi că o să ne urmărească? a întrebat Îngeraş pe 
Crăişor. 

- Cred că da, răspundea acesta. De aceea, pentru că 
nu putem să mergem înapoi, trebuie să mergem înainte, 
cât mai repede. După socoteala mea, capătul acestui 
tunel trebuie să dea în vreo cameră. Poate chiar într-un 
coridor pe unde o să găsim o cale mai uşoară de 
scăpare. 

- Crăişor are dreptate, admise Tarzan. Nu putem 
câştiga nimic dacă rămânem aici. Eu mă duc înainte, 
Ingeraş să vină după mine, iar tu formezi ariergardă. 
Dacă găsim locul închis cu desăvârşire, tot nu pierdem 
nimic, fiindcă l-am cercetat cu minuţiozitatea. 

Luminându-şi drumul toţi trei, de data asta cu câte o 
lumânare în mână, au pornit încet pe tunelul îngust, 


203 


trecând prin mai multe camere, până când, spre marea 
lor uşurare, au văzut că se lărgeşte şi se înalţă deodată, 
aşa că puteau merge drept în picioare. 

De aici încolo, tunelul începea să coboare repede la un 
nivel mai jos, iar, după câteva minute au ajuns într-o 
cameră mică, unde Îngeraş, cu răsuflarea oprită, ca şi 
cum ar fi văzut ceva înspăimântător, a apucat deodată 
pe Tarzan de braţ. 

- Ce este acolo? a şoptit ea, arătându-i în întuneric. 

Jos pe podea, într-o parte a camerei, se vedea o formă 
ghemuită, care abia se distingea în beznă. 

- Dar acolo? a întrebat fata, arătând în partea opusă a 
camerei. 

Tarzan i-a dat la o parte mâna de pe braţ şi a pornit 
imediat în direcţia aceea, cu candela în mâna dreaptă. S- 
a apropiat bine de forma ghemuită şi s-a aplecat să o 
examineze. Punând o mână pe ea şi apăsând puţin, a 
simţit cum s-a transformat într-o grămadă de praf. 

- Ce a fost? a întrebat fata. 

- „A fost” un om, i-a răspuns Tarzan. Era însă mort de 
ani de zile. A fost legat în lanţuri de zidul acesta. Până şi 
lanţurile au ruginit cu desăvârşire. 

- Dar celălalt? 

- Sunt mai mulţi, zicea Crăişor. Nu-i vezi? Uită-te acolo 
şi dincolo şi de partea cealaltă. 

- În tot cazul, nu ne pot face nici un rău, a adăugat 
Tarzan, străbătând camera spre o uşă din cealaltă parte. 

- Totuşi, ne spun ceva, îşi dădu părerea Crăişor. 

- Şi ce ne-ar putea spune oare? 

- Că acest coridor avea legătură cu camerele unui om 
foarte puternic din Potrivita. Atât de puternic trebuia să 
fie, încât se scăpa de duşmanii lui în felul acesta, fără să 
fie întrebat de nimeni. Ne mai spune, de asemenea, că 
toate acestea s-au întâmplat cu mulţi ani mai înainte. 

- Felul în care am găsit corpurile ne spunea acelaşi 
lucru, zicea Tarzan. 


204 


- Nu tocmai, răspundea Crăişor. Furnicile i-ar fi redus 
în această stare în scurtă vreme. În secolul trecut morţii 
erau lăsaţi în cupole, iar furnicile ne scăpau de ei, 
mâncându-i în câteva ceasuri. Erau foarte curioase 
aceste furnici. De o mărime neobişnuită, atacau chiar 
oamenii vii. A ajuns să fie o astfel de primejdie, că a 
trebuit să luăm toate măsurile spre a nu le mai atrage în 
cupole. A trebuit chiar să ne luptăm cu ele. 

S-au dat bătălii mari în Mărunţica între minunieni şi 
furnici şi mii de războinici de ai noştri au fost devoraţi de 
vii. 

Dar, cu toate că am ucis miliarde de furnici, mătcile lor 
le reproduceau mai iute decât puteam noi să ucidem pe 
acelea care ne atacau soldaţii. 

In cele din urmă, ne-am gândit să le atacăm cuiburile. 
A fost un masacru îngrozitor, dar am reuşit să le ucidem 
mătcile şi de aici încoace, furnicile nu mai vin în cupolele 
noastre. Trăiesc, prin vecinătate, însă se tem de noi. 
Totuşi, noi nu riscăm a le atrage în număr mare în 
cupole, lăsându-ne morţii pe acolo. 

- Crezi că acest coridor duce în camera unui nobil 
mare? a întrebat Tarzan. 

- Cred că aşa era odată. Totuşi, timpurile aduc 
schimbări. 

Acum poate că tunelul este zidit. Se poate ca înainte 
să fi dat în camera unui fiu de rege; astăzi poate că acele 
camere au fost transformate într-o baracă de soldaţi, sau 
într-un grajd pentru cai. 

Tot ce putem şti în mod hotărât, spunea Crăişor, este 
faptul că n-a fost întrebuințat de nimeni, de foarte multă 
vreme, aşa că n-ar fi de mirare ca acest tunel să fie 
necunoscut potriviţilor din ziua de azi. 

După ce au ieşit din camera morţilor, tunelul cobora 
abrupt la etajele de mai jos, intrând, în cele din urmă, 
într-o a treia cameră, mai mare decât celelalte de până 
acum. Pe podeaua acestei camere zăceau corpurile mai 


205 


multor oameni. 

- Aceştia n-au fost înlănţuiţi de zid, remarcă Tarzan. 

- Se vede bine că nu. Au murit luptându-se, după cum 
se poate observa din poziţia oaselor şi a săbiilor. 

Şi, cum s-au oprit să se uite un moment prin cameră 
au auzit, deodată zgomotul unei voci omeneşti. 


206 


CAPITOLUL XIX - Salonul Domniței 
Steluţa. 


Zilele treceau şi Tarzan nu se mai întorcea acasă. Fiul 
său devenea din ce în ce mai îngrijorat. A trimis cercetaşi 
prin toate satele învecinate, dar fiecare se întorcea cu 
acelaşi raport: 

„Nimeni n-a văzut pe marele Buana”. 

Atunci Korak trimise o telegramă prin cel mai apropiat 
oficiu, întrebând în toate punctele principale din Africa, 
unde credea el că ar fi putut ateriza Tarzan. Cerând să i 
se comunice dacă l-a văzut cineva sau a auzit de el. 
Totdeauna însă răspunsul era negativ. 

In cele din urmă, aruncându-şi de pe el hainele care 
indicau civilizaţia şi-a luat armele primitive şi porni la 
drum, împreună cu vreo douăzeci dintre cei mai iuți şi 
mai curajoşi Waziri, în căutarea tatălui său. 

A căutat şi prin junglă şi prin pădure, multă vreme şi 
foarte amănunţit, aşa cum ştia el să caute. 

In acelaşi timp, a angajat şi serviciile satelor din 
apropierea locului pe unde căuta, astfel că terenul 
cercetat de el era pieptănat ca şi cu un pieptene des. 
Dar, cu toată truda lor, nu a putut să dea nici peste cel 
mai mic indiciu asupra soartei lui Tarzan. 

De aceea, descurajat cu totul, neobosit, a căutat fără 
încetare, prin jungle şi prin câmpii, până la marginea 
pădurii de copaci ghimpaţi. 


lar în cupola regală a Fălosului, regele potriviţilor, trei 
persoane s-au oprit între cei patru pereţi de piatră ai unei 
camere ascunse, ascultând o voce omenească părea că 
le vine la urechi, chiar din zidurile de care erau 
înconjurați. 


207 


Pe podea, în jurul lor, zăceau oasele unor oameni morţi 
demult. imprejurul lor s-a ridicat praful depus acolo de 
veacuri. 

Fata s-a apropiat, lipindu-se de Tarzan. 

- Cine să fie? a întrebat ea în şoaptă. 

- Este vocea unei femei, i-a zis Crăişor. 

Tarzan a ridicat lumânarea sus de tot, deasupra 
capului său şi a făcut un pas spre zidul din stânga, apoi 
s-a oprit şi a arătat cu mâna în partea aceea. Ceilalţi s-au 
uitat şi ei şi au văzut o deschizătură în zid, la vreo doi 
huali (16 cm) mai sus de capul lor. 

Tarzan a predat lumânarea lui Crăişor, a renunţat la 
sabie, a pus-o jos pe podea, apoi a sărit uşor înspre 
deschizătură, unde a rămas agăţat de marginea ei 
câteva clipe trăgând cu urechea, după care s-a lăsat 
înapoi, jos în cameră. 

-E un întuneric de nepătruns acolo, şoptea el. 
Persoana a cărei voce se aude trebuie să fie într-o 
cameră alăturată de aceleia în care m-am uitat. In 
această cameră nu este nici o fiinţă omenească. 

- Dacă este un întuneric de nepătruns, cum poţi şti 
aceasta? a întrebat Crăişor. 

- Dacă ar fi fost cineva acolo, l-aş fi mirosit. 

Ceilalţi s-au uitat la el cuprinşi de mirare. 

- Sunt sigur de aceasta, a zis Tarzan. Deoarece pot 
simţi cum vine curentul de aer din camera aceea, pe 
deschizătură, în această cameră. Dacă ar fi fost acolo 
vreo fiinţă omenească, emanaţia lui ar fi fost adusă drept 
la nările mele. 

- Şi ai fi putut simţi acest lucru? a întrebat Crăişor. 
Prietene dragă, multe pot să cred de tine, dar asta nu. 

Tarzan începu să zâmbească auzindu-l. 

- Eu cel puţin am curajul convingerilor mele, a zis el şi 
de aceea mă duc să cercetez. După sunetul clar al vocii, 
sunt sigur că nu trece prin vreun zid solid. Trebuie să fie 
o deschizătură care dă în camera unde se află femeia, iar 


208 


noi trebuie să cercetăm toate căile posibile de scăpare 
de aici. 

Şi zicând acestea, a pornit din nou spre deschizătură. 

- Să nu ne despărţim! a strigat fata. Unde merge unul, 
să meargă şi ceilalţi. 

- Două săbii sunt mai bune decât una, afirmă Crăişor, 
cu inima pe jumătate. 

- Foarte bine, răspunse Tarzan. Eu plec primul, pe 
urmă tu o ajuţi lui Îngeraş, să mă urmeze. 

Crăişor dădu din cap afirmativ, iar după vreo două 
minute stăteau toţi trei sus în întuneric, lângă peretele 
camerei. 

La lumina lumânărilor, au văzut o trecătoare îngustă, 
care nu dădea nici o indicație că ar fi fost întrebuințată 
de curând. Zidul prin care au trecut era de piatră, dar de 
partea cealaltă, în faţa lor, era un perete din scânduri. 

- Această trecătoare a fost construită ca să despartă o 
cameră, iar de partea cealaltă sigur scândurile sunt 
foarte bine lustruite şi probabil, împodobite cu tablourile 
cele mai frumoase, a explicat Crăişor. 

- Trebuie să fie, atunci şi o uşă, a zis Tarzan, o uşă 
care dă din această trecătoare în camera de alături, nu-i 
aşa? 

- O uşă secretă, probabil, a răspuns Crăişor. 

Au pornit în lungul trecătorii, ascultând cu atenţie. La 
început n-au fost în stare să ghicească decât că vocea 
era de femeie, dar după un timp au auzit şi cuvintele: 

-... dacă mi-l dădeau mie. 

- Mult prea glorioasa mea stăpână, a răspuns o altă 
voce de femeie, desigur că atunci nu s-ar fi întâmplat 
nenorocirea. 

- Valorosul este un dobitoc şi merită să moară, dar 
tată meu este un dobitoc şi mai mare, s-a auzit prima 
voce. Are să ucidă pe Valorosul, dar, odată cu acela, au 
pierit şi şansele pentru descoperirea secretului prin care 
războinicii pot fi transformați în uriaşi. Dacă mă lăsau să-l 


209 


cumpăr pe Zuantrol, el n-ar mai fi putut scăpa. Au crezut 
că plănuiam să-l ucid. Crede-mă, însă, că acest gând era 
foarte departe de adevăratele mele intenţii. 

- Dar ce ai fi făcut cu el, minunată domniţă? 

- Nu-i treaba unei sclave ca să întrebe, sau să ştie, 
replică prinţesa supărată. 

Puțin timp, niciuna din cele două femei nu vorbit nimic. 

- Ai auzit? Era vocea domniţei Steluţa, îi şopti Tarzan 
lui Crăişor la ureche. Este fiica Fălosului, fata pe care 
vroiai s-o prinzi şi s-o faci prinţesă. Crede-mă că ai fi avut 
destul de furcă cu ea. 

- E atât de frumoasă pe cât se spune? 

- Este foarte frumoasă, dar al dracului de rea. 

- O luam din datorie; ce era să fac? a zis Crăişor. 

Tarzan nu răspunse. În mintea lui, se desfăşura un 
plan de acţiune. Vocea de dincolo de despărţitură s-a 
auzit din nou: 

- Era un bărbat minunat, cu mult mai minunat decât 
oricare din războinicii noştri. 

Apoi, după o tăcere scurtă, vocea a continuat: 

- Acum poţi să pleci, sclavo şi ai grijă să nu fiu 
deranjată până când soarele nu va ajunge aproape de 
amiază. 

- Dea Domnul să-ţi ardă lumânările tot aceeaşi 
nemurire ca şi frumuseţea ta, prinţesă, a zis sclava, 
ieşind cu spatele din apartament. 

Un moment mai târziu, cele trei persoane de după 
despărţitura de lemn a camerei au auzit o uşă 
închizându-se. 

Tarzan s-a strecurat pe trecătoare, căutând uşa 
secretă pe unde se putea trece în apartamentul ocupat 
de domniţa Steluţa, care se pregătea să se culce. Uşa 
secretă fu găsită de Îngeraş. 

- Uite! a şoptit fata. 

După aceea, au examinat toţi trei clanţa secretă. Era 
foarte simplă, însă se deschidea de partea cealaltă, prin 


210 


apăsarea unui punct oarecare de lângă uşă. 

- Aşteptaţi aici, a zis Tarzan tovarăşilor săi. Mă duc să 
aduc pe domniţa Steluţa. Dacă nu putem scăpa cu 
ajutorul ei, sper că vom fi în stare să ne răscumpărăm 
libertatea, cu un asemenea ostatic. 

Fără să mai stea să discute proiectul a tras de clanţă şi 
a împins uşa uşor. Inaintea lui era apartamentul 
Steluţei.., de o frumuseţe feerică, în mijlocul căruia, pe o 
bucată de marmură, stătea întinsă prinţesa, cu o candelă 
enormă arzând la cap, iar alta la picioare. 

Indiferent de luxul de care sunt înconjurați, indiferent 
de averea sau poziţia lor socială, minunienii nu dorm 
niciodată pe un obiect mai moale decât o pânză subţire 
ce o întind pe pământ sau pe platforme de lemn, de 
piatră ori de marmură, după cum le dă mâna. 

Lăsând uşa deschisă, Tarzan intră repede în 
apartament şi porni drept spre domniţa, care stătea 
întinsă cu ochii închişi, fie că era adormită, fie că invoca 
pe Morfeu. 

Abia ajunse la jumătatea drumului, când un curent 
trânti uşa, cu un zgomot care ar fi trezit pe cineva şi din 
morţi. 

Imediat domniţa fu în picioare în faţa lui. În primul 
moment, a rămas tăcută privind la el, apoi porni încet 
spre el. Mlădierile elegante ale corpului ei şi atitudinea 
graţioasă îi dădea impresia că Steluţa seamănă cu o 
leoaică. 

- Zuantrol! a şoptit ea. Ai venit pentru mine? 

- Da, am venit după tine, domnişoară, a răspuns 
Tarzan. Nu striga deloc şi nu ţi se va întâmpla nici un rău. 

- Nu voi striga deloc, şopti Steluţa. 

Şi închizând ochii pe jumătate, îi alunecă la piept, 
atârnându-se, cu braţele ei moi, de gâtul lui. 

Tarzan s-a dat înapoi şi i-a desfăcut delicat mâinile. 

- Nu mă înţelegi, domnişoară, i-a zis. Eşti prizoniera 
mea şi trebuie să vii cu mine. 

211 


- Da, a şoptit domnişoara, sunt prizoniera ta, însă tu 
eşti acela care nu înţelegi. Eu te iubesc. Am dreptul să-mi 
aleg pe oricare rob ca să fie prinţul meu consort. Te-am 
ales pe tine. 

Tarzan clătina din cap, cu nerăbdare. 

- Nu mă iubeşti, a zis el. Îmi pare rău că tu crezi 
aceasta, deoarece eu nu te iubesc. Insă n-am vreme de 
pierdut. Haide! 

Cu aceste cuvinte, păşi mai aproape, ca s-o apuce de 
mână. 

- Eşti nebun? a întrebat ea. Ori poate nu ştii cine sunt 
eu? 

- Eşti Steluţa, fiica Fălosului, a răspuns Tarzan. Ştiu 
foarte bine. 

- Şi îndrăzneşti să-mi refuzi dragostea! 

Ea a răsuflat greu, pieptul ridicându-se şi coborându-se 
sub emoția puternică ce o copleşea. 

- Nu-i vorba de dragoste între noi, a răspuns Tarzan 
Pentru mine nu este decât o problemă de libertate şi de 
viaţă. Tot aşa şi pentru tovarăşii mei. 

- lubeşti pe alta? a întrebat Steluţa. 

- Da, i-a răspuns Tarzan. 

- Şi cine e fata? a întrebat Steluţa. 

- Vrei să vii cu binele, ori vrei să mă faci să te iau de 
aici cu forţa? 

Fata rămase un moment tăcută cu fiecare muşchi 
încordat, iar din ochii ei negrii i-au scăpărat scântei După 
puţin, însă, expresia feţei sale s-a schimbat, îndulcindu- 
se; a întins mâna lui Tarzan şi a zis: 

- Bine, Zuantrol, o să te ajut să scapi de aici. Şi o fac 
aceasta pentru că te iubesc. Vino după mine. 

Zicând acestea, s-a întors şi a pornit să străbată 
apartamentul. 

- Dar tovarăşii mei? Nu pot să plec fără ei. 

- Unde sunt ei? 

El nu i-a răspuns la întrebare, nefiind încă sigur de 


212 


intenţiile ei. 

- Arată-mi drumul, a zis el şi mă întorc să îi iau. 

- Da, a răspuns ea, o să-ţi arăt drumul şi poate că mă 
vei iubi atunci mai mult decât o iubeşti pe cealaltă. 

În trecătoarea de la spatele despărţiturii de lemn, 
Îngeraş şi Crăişor aşteptau rezultatul încercării lui 
Tarzan. Fiecare cuvânt al convorbirii lui cu domnişoara 
Steluţa l-au auzit şi ei. 

- Te iubeşte, a zis Crăişor. Vezi, te iubeşte. 

- Nu văd nimic, i-a răspuns Ingeraş. Faptul că nu 
iubeşte pe domnişoara Steluţa nu înseamnă că mă 
iubeşte pe mine. 

- Ba te iubeşte... şi îl iubeşti şi tu..., am simţit aceasta 
de când a sosit în carieră. Dacă nu mi-ar fi prieten, l-aş 
străpunge cu sabia. 

- Şi de ce l-ai străpunge cu sabia, dacă mă iubeşte..., 
adică dacă m-ar iubi? a întrebat fata. Sunt eu atât de jos, 
încât preferi să-ţi vezi prietenul mort, decât să mă ia pe 
mine? 

- Eu... nu pot să spun ce voiam să zic. 

Fata a început să râdă, apoi s-a stăpânit deodată. 

- Uite, îl duce din camera ei, a zis ea. Ar fi mai bine să- 
| urmărim şi noi. 

Şi, pe când Îngeraş punea degetele pe clanţa cu care 
se încuia uşa, Steluţa conducea pe Tarzan, traversând 
camera, spre o altă uşă de partea cealaltă a camerei..., 
dar nu pe uşa pe care ieşise sclava cu puţin mai înainte. 

- Urmează-mă, a şoptit domnişoara şi vei vedea ce 
înseamnă iubirea Steluţei. 

Tarzan, nefiind tocmai sigur de intenţiile ei, i-a urmărit 
cu multă băgare de seamă. 

- Ţi-e frică, a spus ea. N-ai încredere în mine. Foarte 
bine, apropie-te atunci şi uită-te singur prin această 
cameră, înainte să intri acolo. 

Crăişor şi Îngeraş au intrat în apartament chiar în clipa 
când Tarzan s-a apropiat de uşa lângă care stătea şi 


213 


Steluţa. 

Au văzut atunci podeaua de sub picioarele lui Tarzan 
prăbuşindu-se deodată, iar Zuantrol dispărând din ochii 
lor. 

Pe când el era precipitat în adâncime, au auzit râsul 
sălbatic al Steluţei: râs care a urmat pe Tarzan în 
întunericul în care a fost prăvălit. 

Crăişor şi Îngeraş au sărit repede să străbată camera, 
dar era prea târziu. Bucata de podea, care s-a lăsat în jos 
sub greutatea lui Tarzan, a revenit la locul ei. 

Steluţa stătea în picioare alături, tremurând de mânie 
şi uitându-se în jos, spre locul pe unde a dispărut omul 
căruia i-a mărturisit că-l iubeşte. Tremura ca o floare la 
bătaia vântului..., tremura de furia nebună a propriei sale 
pasiuni. 

- N-ai venit pentru mine? Atunci nu vei merge nici la 
alta! a strigat ea. _ 

Şi întorcându-şi faţa, îl văzu pe Crăişor şi pe Ingeraş 
alergând spre ea. 

Ceea ce a urmat să se desfăşoare atât de repede, că 
ar fi imposibil să se descrie faptele. 

Toată afacerea s-a terminat chiar mai repede ca 
Tarzan să ajungă la fund şi să aibă timp să se ridice în 
picioare de unde căzuse. 

Camera în care s-a aflat era luminată de mai multe 
lumânări, ce ardeau în nişte firi de zăbrelite. 

Dincolo, în faţa lui, era o poartă grea, cu gratii de fier, 
prin care putea să vadă o altă cameră luminată, iar pe o 
bancă şedea un om, cu capul aplecat pe piept, într-o 
atitudine de deznădejde. 

La zgomotul făcut de căderea precipitată a lui Tarzan, 
omul din camera vecină a ridicat privirea şi văzând pe 
Zuantrol, a sărit drept în picioare. 

- Priveşte! În stânga ta! a strigat el. 

lar Tarzan, întorcându-se în direcţia aceea, a văzut 
două fiare enorme, cu ochii verzui, gata să sară asupra 


214 


sa. 

Primul său impuls a fost ca să se frece la ochi, 
întocmai cum face cineva care vrea să alunge o vedenie 
sau un vis supărăcios, pentru că ceea ce a văzut el erau 
două pisici africane..., pisici sălbatice, după conturul 
formelor lor, dar uriaşe. 

Tarzan uită, în primul moment, că avea decât o 
pătrime din statura lui normală, iar că pisicile, care i se 
părea lui mari cât un leu, nu erau decât pisici de 
mărimea normală speciei. 

În timp ce fiarele veneau spre el, Tarzan şi-a tras 
sabia, pregătindu-se să se bată pe viaţă şi pe moarte cu 
aceste pisici enorme, aşa cum a făcut de atâtea ori mai 
înainte, cu puternicii lui veri, leii din junglă. 

- Dacă le poţi evita, până te apropii de poarta aceasta, 
a strigat omul din camera vecină, îţi dau drumul 
înăuntru. Zăvorul este de partea mea. 

Dar, chiar când a vorbit omul, amândouă pisicile l-au 
atacat pe Tarzan. 

Crăişor, trecu pe lângă Steluţa, călcă drept în locul de 
pe podeaua pe unde a dispărut Tarzan. 

lar, când podeaua s-a scufundat cu el, auzi în urma lui 
un strigăt sălbatic, izbucnit de pe buzele frumoasei 
domniţe de Potrivita. 

- Aha! Pe tine te iubeşte! a ţipat ea. Dar n-are să aibă 
parte de tine, nici mort! 

Atât a auzit Crăişor, deoarece, în clipa aceea, a 
dispărut şi el în adâncime, iar clapa din podeaua s-a 
închis la loc. 

Îngeraş a făcut câteva paşi înapoi în faţa înfuriatei 
Steluţa, care s-a repezit la ea cu pumnalul în mână. 

- Mori, sclavo! a strigat ea, repezind pumnalul în 
pieptul Îngeraşului. 

Dar fata a prins-o de încheietură iar după un moment 
se rostogoleau amândoi pe podea îmbrăţişate, într-o 
luptă disperată. 

215 


Fiica regelui Fălosul a căutat din toate puterile, să 
înfigă pumnalul în pieptul sclavei, iar Ingeraş se lupta să 
evite lovitura şi în acelaşi timp, să apuce de gât pe 
adversara ei. 

Odată cu atacul primei pisici, a urmat şi atacul celei 
de-a doua, care nu voia să fie lipsită de nici o bucăţică 
din partea ei de pradă, amândouă fiind straşnic de 
flămânde. Tarzan, însă, a întâmpinat atacul primei, 
sărând un pas la o parte şi apoi sărind la loc, ca să 
înfingă sabia în fiară. 

Crăişor, care şi-a tras sabia în momentul când a intrat 
în camera Steluţei, fu precipitat aproape în ghearele 
celei de a doua fiare. 

Pisica sălbatică s-a speriat de apariţia neaşteptată a 
unei a doua fiinţe omeneşti, a sărit înapoi, tocmai de 
partea cealaltă a camerei, mai înainte da a-şi fi putut 
aduna iar curajul, să atace din nou. 

În camera de deasupra, Îngeraş şi Steluţa s-au luptat 
cu sălbăticie, ca două tigroaice cu chip de om. Se 
rostogoleau încoace şi încolo, prin cameră, încordându-se 
şi dându-şi lovituri una alteia. Steluţa striga: 

- Mori, roabo! N-ai să-l poţi avea! 

Îngeraş tăcea menajându-şi forţele, astfel încât, încetul 
cu încetul, deveni stăpână pe situaţie într-un moment, 
însă, au ajuns să se rostogolească tocmai pe locul pe 
unde Tarzan şi Crăişor s-au prăbuşit în abis. 

Cum şi-a dat seama de ce se întâmplă cu ea, Steluţa 
scoase un țipăt disperat de groază: 

- Pisicile! Pisicile! 

Apoi, amândouă au dispărut prin podeaua camerei. 

Crăişor nu a urmărit fiara care s-a retras de partea 
cealaltă a subteranei, ei a sărit repede în ajutorul lui 
Tarzan, aşa că amândoi au fost în stare să gonească şi să 
se retragă încet, spre poarta de fier, unde bărbatul din 
camera vecină stătea gata ca să-i admită în refugiul său. 

Cele două pisici au mai atacat odată şi încă odată, dar 


216 


s-au retras repede, sărind iute la atac şi iute înapoi, 
deoarece au gustat din ascuţişul săbiilor cu care se 
apărau cei doi oameni. 

Bărbaţii au ajuns aproape de poartă. Încă o clipă şi vor 
putea sări înăuntru. Pisicile atacă din nou, dar şi acum au 
fost respinşi, până de partea cealaltă a închisorii. 

Atunci bărbatul din camera vecină a deschis poarta. 

- Repede! strigă omul. 

Dar, în aceeaşi clipă, alte două corpuri omeneşti s-au 
prăbuşit pe deschizătura din tavan..., două corpuri strâns 
îmbrăţişate, care s-au rostogolit pe pământ, drept în 
drumul pisicilor. 


217 


CAPITOLUL XX - Fuga din Potrivita. 


Când Tarzan şi Crăişor au văzut pe Îngeraş şi Steluţa 
expuse atacurilor sălbatice ale fiarelor flămânde, s-au 
repezit amândoi în ajutorul celor două fete. 

Pisicile însă, în clipa aceea, ca şi în momentul când 
Crăişor a căzut, s-au speriat de apariţia neaşteptată a 
acestor două fiinţe omeneşti, iar în prima clipă au sărit în 
partea cealaltă a camerei. 

Steluţa scăpă pumnalul din mână în momentul când s- 
au prăbuşit prin deschizătură. Îngeraş văzu pumnalul pe 
pământ, lângă ea. Dând drumul domnişoarei, apucă 
repede arma şi sări în picioare. 

Dar Tarzan şi Crăişor au fost lângă ea în clipa aceea 
deoarece pisicile reveneau la atac. 

Steluţa s-a ridicat pe jumătate, zăpăcită. S-a uitat 
împrejur, cu figura desfigurată de groază. În clipa aceea 
le-a observat şi bărbatul din camera vecină. 

- Steluţo! a strigat el. Domnişoara mea, vin! 

Şi luând scaunul pe care şedea, singurul obiect ce i-ar 
fi putut servi de armă, a deschis porţile şi a sărit în 
camera unde cei patru inşi înfruntau pisicile furioase. 

Animalele, cu răni din care curgea sânge, erau acum 
înnebunite de durere, de furie şi de foame. 

Ţipând şi mărâind, s-au aruncat asupra săbiilor celor 
doi bărbaţi, ce aveau grijă să împingă fetele la spatele lor 
şi să se dea înapoi încet, spre poartă. In momentul acela, 
bărbatul cu scaunul din camera vecină sosi în ajutorul lui 
Tarzan şi al lui Crăişor şi toţi trei s-au străduit să 
respingă atacul pisicilor. 

Scaunul deveni, în mâna acelui om, o armă de apărare 
aproape tot atât de bună ca şi săbiile, astfel toţi cinci s- 
au retras încet spre poartă. 


218 


Pe neaşteptate, fără cel mai mic indiciu prevenitor, 
pisicile au atacat fiecare din câte o parte, în spatele 
bărbaţilor, ca şi cum ar fi simţit că femeile sunt o pradă 
mai uşoară. Una a ajuns atât de aproape de Steluţa, 
încât ar fi prins-o, dacă bărbatul cu scaunul nu sărea cu o 
furie de nedescris asupra fiarei, lovind puternic cu 
scaunul şi silind-o să fugă de lângă Steluţa. 

Dar furia lui părea atât de mare, încât a început să 
urmărească fiara, alergând după ea cu scaunul ridicat, 
răcnind şi izbind în pisică cu atâta eficacitate, că ambele 
animale căutară să scape de atacul lui. Astfel au reuşit 
cu toţi să se refugieze în camera pe care el a ocupat-o 
mai înainte. 

Nu le mai dădu timp să atace din nou, trânti uşa şi a 
încuiat repede. După aceea, s-a întors şi a privit la ceilalţi 
patru din cameră. 

- Valorosul! a strigat ea. 

- Robul tău! l-a răspuns nobilul, lăsându-se într-un 
genunchi şi s-a aplecat pe spate, cu mâinile întinse 
deasupra capului. 

- Mi-ai salvat viaţa, Valorosule, a zis Steluţa. Mai mult 
încă: ai făcut aceasta în urma tuturor răutăţilor pe care 
le-am debitat pe seama ta! Cum aş putea oare să te 
răsplătesc? 

- Te iubesc, prinţesa mea, după cum ştii şi tu de multă 
vreme, a răspuns Valorosul. Acum este prea târziu, 
deoarece mâine voi muri din porunca regelui meu. 
Fălosul a vorbit. Eu însă nu pot să spun decât atâta, chiar 
în faţa fiicei sale: că numai propria lui ignoranță îl 
împiedică a schimba hotărârea la care a ajuns. 

- Ştiu, a răspuns Steluţa. Este tatăl meu, dar nu-l 
iubesc deloc. A ucis-o pe mama într-un moment de 
gelozie nedreaptă. Este un  dobitoc...,  dobitocul 
dobitocilor. 

Şi sfârşind de vorbit, s-a întors spre ceilalţi. 

- Valorosule, a zis ea, aceşti robi voiau să scape. Acum 


219 


am putea fugi şi noi de aici, odată cu ei şi să găsim azil în 
ţara lor. 

- S-ar putea, dacă are cineva destulă trecere în 
propriul său oraş, a răspuns Valorosul. 

- Acesta, a zis Tarzan, văzând prilejul cel mai minunat 
de a-şi redobândi libertatea, este fiul lui Inimă-Tare, 
regele Mărunţichii, fiul său cel mai mare şi prin urmare, 
prinţ moştenitor. Steluţa s-a uitat la Tarzan câteva clipe. 

- Am fost o ticăloasă, Zuantrol, a zis ea. Am crezut că 
pe tine te vreau şi fiind fiică de rege. Eram învățată să nu 
mi se refuze nimic din ce voiam să am. 

După aceea, s-a întors spre Îngeraş, zicându-i: 

- la-ţi bărbatul, fetiţo şi să fii fericită cu el. 

Şi cu aceasta, a împins uşor pe Îngeraş spre Tarzan; 
dar fata s-a tras înapoi. 

- Ai greşit Steluţo, a zis ea. Eu nu iubesc pe Zuantrol şi 
nici el nu mă iubeşte pe mine. 

Crăişor s-a uitat la Tarzan, ca şi cum ar fi aşteptat ca 
aceasta să dezmintă imediat cele spuse de Îngeraş, însă 
Tarzan nu a făcut decât să aprobe din cap cuvintele 
fetei. 

- Adică nu iubeşti pe Îngeraş ? a întrebat Crăişor. 

- Din contră, o iubesc foarte mult, a răspuns Tarzan, 
dar nu aşa cum ai crezut tu. Sau cum ţi-a fost teamă că 
aş iubi-o. O iubesc pentru că este o fată bună, miloasă şi 
prietenă sinceră şi o mai iubesc pentru că era necăjită şi 
avea nevoie de iubire şi de protecţia pe care numai noi 
doi puteam să i-o dăm. N-o iubesc aşa cum un bărbat şi- 
ar iubi aleasa deoarece am şi eu o soţie în ţara mea, 
dincolo de pădurea copacilor ghimpaţi. 

Crăişor nu a mai zis nimic şi a rămas pe gânduri. 

Se gândea la ceea ce va face, când se va întoarce în 
oraşul lui şi unde, după datină. Îi era impus să se însoare 
cu o prinţesă din alt oraş. 

El nu voia însă nici o prinţesă. Numai pe Îngeraşo 
voia, pe mica sclavă din Potrivita, al cărei nume abia îl 


220 


cunoştea şi despre ai cărei părinţi nu a auzit niciodată. 

Voia pe Ingeraş, dar ştia bine că Mărunţica nu va 
putea s-o aibă decât ca sclavă. Dar, cum iubirea lui 
pentru ea era adevărată, nu voia s-o insulte nici măcar 
gândindu-se la o asemenea eventualitate. 

Dacă nu putea s-o aibă ca prinţesă, nu mai voia s-o 
aibă deloc... şi de aceea era trist Crăişor, fiul lui Inimă- 
Tare. 

N-a avut însă multă vreme de reflectat la necazul său, 
deoarece prietenii lui plănuiau acum asupra mijloacelor 
de scăpare. 

- Gardienii, a început Valorosul, când vin să hrănească 
pisicile, vin din partea asta. 

Zicând acestea, le-a arătat o uşă mică, în zidul opus a 
camerei în care a fost închis. 

- Şi fără îndoială că uşa nu este închisă, a zis Steluţa, 
deoarece nici un prizonier nu poate ajunge până la 
această uşă fără să nu treacă prin camera în care erau 
cele două pisici. 

- Să vedem, a zis Tarzan. 

Şi s-a îndreptat repede spre uşă. 

Nu-i trebuia decât un moment s-o deschidă De la uşă 
înainte se forma un coridor, în care au intrat toţi cinci, 
unul după altul, luminându-şi drumul cu lumânările luate 
din camera carnivorelor. 

Coridorul era puţin înclinat în sus. lar după un spaţiu 
dădea într-un alt coridor mai mare, în care, la o mică 
distanţă, stătea un războinic, probabil de gardă, în fata 
unei uşi. 

Steluţa s-a uitat pe după primul colţ şi văzu santinela 
de acolo. 

- Bravo! a exclamat ea. Am nimerit în propriul meu 
coridor, iar războinicul de acolo face de gardă în faţa uşii 
mele. Il cunosc bine. A scăpat de plata taxelor timp de 
treizeci de săptămâni numai prin intermediul meu. Ar fi 
în stare să-şi dea viaţa pentru mine, aşa că n-avem de ce 


221 


ne teme. Şi isprăvind, a păşit cu îndrăzneală în coridor, 
apropiindu-se de santinelă, urmată de ceilalţi patru. 


Tarzan a auzit vorbele urmăritorului şi s-a întrebat ce 
vor face acum potriviţii. Şi-a dat seama că oferta regelui 
era o mare momeală pentru ei. 

Dacă n-ar fi fost şi Îngeraş cu ei, i-ar fi sfătuit pe 
camarazii săi să se oprească şi să rămână cu prietenii 
lor, dar nu a vrut ca fata să fie sacrificată. 

De aceea şi-a tras sabia şi a rămas puţin mai în urmă, 
cu toate că Valorosul nu i-a înţeles scopul mişcării. 

- Predaţi-vă şi veţi fi iertaţi cu toţii! A strigat 
urmăritorul. 

- Niciodată, a răspuns Valorosul. 

- Niciodată, a răspuns ca un ecou Steluţa. 

- Atunci veţi suferi consecinţele, strigă trimisul regelui. 

Şi a făcut semn cu sabia celor din urma lui. După 
aceea, a început o goană cumplită înspre pădure, atât 
din partea urmăriţilor, cât şi din a urmăritorilor. 

În acelaşi timp, de pe marginea pădurii mai multe 
rânduri de ochi sălbatici priveau această întrecere 
nebună, iar limbile lor roşii lingeau buzele cu anticipație. 

Tarzan s-a bucurat mult când a auzit răspunsul dat 
urmăritorilor atât de Steluţa, cât şi de Valorosul, găsind 
în ei amici simpatici. Întreaga atitudine a Steluţei s-a 
schimbat cu desăvârşire din clipa când a pornit cu ei să 
scape din Potrivita. 

Acum nu mai era fiica răsfăţată a unui despot, ei o 
femeie care şi-a căutat fericirea prin noua dragoste 
descoperită în sufletul ei, sau mai bine zis, în vechea 
dragoste, de care abia şi-a dat seama. A spus adeseori 
Valorosului că a ştiut întotdeauna că-l iubeşte. 

Acest sentiment nou îi insufla acum mai multă 
consideraţie şi dragoste pentru alţii. 

A încercat să se împace cu Îngeraş pentru cruzimea cu 
care a atacat-o când a văzut-o prima dată. lar capriciul ei 


222 


nebun pentru Tarzan îl vedea acum în adevărata lui 
lumină...; l-a vrut cu tot preţul, numai pentru că ela 
refuzat-o şi dacă l-ar fi făcut prinţ consort, era numai în 
ciuda tatălui său, pe care-l ura. 

Crăişor şi Îngeraş călăreau mereu împreună, dar 
mărunţelul nu a şoptit niciodată în urechea fetei vreo 
vorbă de dragoste. În mintea lui s-a cristalizat un plan, 
dar care nu luase încă forma finală. 

Îngeraş, fericită de a fi lângă el, călărea fără grijă, în 
primele zile de libertate pe care le cunoştea. Acum totul 
era uitat, în afară de primejdia de a fi prinşi, cu 
alternativele inerente prinderii lor: ori moarte, ori robie 
grea. 

Cei şase fugari au biciuit caii, silindu-i la fugă. Pădurea 
era acum foarte aproape. 

Numai dacă ar fi putut să ajungă la timp! Odată acolo, 
un războinic putea să fie tot atât de bun cât trei inşi, iar 
primejdia se micşora, din cauză că le era cu neputinţă 
celor doisprezece inşi să-i atace deodată. 

Fugarii ştiau bine că, dacă interveneau cu dibăcie, ar fi 
putut să-i despartă pe inamicii lor. 

Da, vor ajunge la timp în pădure! 

De pe buzele Devotatului a ieşit un strigăt puternic 
când calul lui a sărit în umbra primilor copaci, dar în 
aceeaşi clipă bucuria lor a dispărut cu desăvârşire, 
văzând o mână uriaşi care s-a întins în jos şi l-a smuls pe 
Devotat din şa. Au încercat să-l oprească şi să întoarcă 
caii înapoi, însă era prea târziu. 

Acum au intrat bine în pădure, iar de jur-împrejurul lor 
era o hoardă întreagă din acei Mut-Urecheaţi scârboşi. 
Unul câte unul. Fugarii au fost smulşi din şaua cailor, pe 
când urmăritorii, care probabil au văzut ceea ce s-a 
întâmplat la marginea pădurii şi-au oprit caii şi s-au 
întors, galopând înapoi de unde au venit. 

Îngeraş, zbătându-se în mâna enormă a unei Mute, s-a 
întors spre Crăişor. 


223 


- Adio! a strigat ea. Acum văd bine că e sfârşitul, dar 
pot să mor lângă tine şi sunt mai fericită acum că mor, 
decât să trăiesc în robie la potriviţi. 

- Adio, Îngeraş ! a răspuns el. Dacă aş fi trăit, nu aş fi 
îndrăznit să ţi-o spun, dar fiindcă voi muri. Pot să declar 
dragostea pe care ţi-o port. Mai spune-mi o dată că mă 
iubeşti. 

- Din toată inima, Crăişor! 

Amândoi aveau impresia că au uitat de existenţa 
altora, în momentul morţii erau singuri cu dragostea lor. 

Tarzan era şi el în mâna unui bărbat. În acelaşi timp, a 
întrebat cu mirare, deşi ştia că-l aşteaptă o moarte 
sigură, cum s-a întâmplat ca o ceată atât de mare de 
Mut-Urecheaţi să fie formată atât din bărbaţi, cât şi din 
femei. 

După câteva clipe, observă armele bărbaţilor. Nu erau 
buzduganele acelea primitive a văzute de el mai înainte, 
nici praştiile de pietre. Acum aveau sulițe, arcuri cu 
săgeți. 

În clipa aceea, făptura enormă care-l ţinea strâns în 
mână, l-a ridicat până la faţa lui, privindu-l de aproape, 
iar Tarzan a văzut pe faţa bestială o expresie uşoară de 
recunoaştere şi de uimire. Privindu-l bine, l-a recunoscut 
şi Tarzan. 

Era fiul Primei Femei! 

Şi atunci, nu a aşteptat să vadă în ce toane s-a aflat 
vechea sa cunoştinţă. Era posibil ca sentimentele lor să 
se fi schimbat până acum. 

Totuşi, mai era cu putinţă ca nimic să nu se fi schimbat 
între ei. Şi-a amintit şi de devotamentul câinesc al 
acestei făpturi, când l-a văzut pentru ultima oară. S-a 
gândit, să-l pună la încercare imediat. 

- Lasă-mă jos! l-a făcut el semn, poruncitor Spune şi 
oamenilor tăi să-i lase pe toţi prietenii mei. Să nu le 
faceţi nici un rău, ai înţeles? 

Creatura enormă l-a pus imediat, binişor la pământ, 


224 


după care a făcut semn camarazilor săi să facă acelaşi 
lucru cu prinşii lor. Muţii l-au ascultat; doar o femeie lăsa 
impresia că ar ezita să se supună ordinului primit. 

Atunci fiul Primei Femei a sărit asupra ei, cu sulița 
ridicată, iar femeia s-a înfricoşat şi l-a lăsat pe Ingeraş 
jos pe iarbă. Foarte mândru, fiul Primei Femei i-a explicat 
lui Tarzan, cum a putut mai bine, schimbarea ce s-a 
produs în ţara Mutelor. 

Fiecare bărbat avea acum femeia lui care-i gătea..., 
cel puţin câte una, iar cei mai puternici aveau chiar câte 
două. şi ca să-i arate lui Tarzan cât de departe a ajuns 
civilizaţia în ţinuturile Mut-Urechiaţilor, fiul Primei Femei 
a prins pe una din ele de păr, a împins-o până la el şia 
început să lovească cu pumnii în cap şi în spate. 

Femeia căzu în genunchi, a îmbrăţişat picioarele, 
uitându-se drăgăstos la el, având pe faţa ei întipărită 
lămurit o expresie de iubire şi admiraţie. 

În noaptea aceea au dormit toţi şase în aer liber, 
înconjurați şi păziţi de uriaşii „Zertalacoli”, iar a doua zi 
de dimineaţă au pornit prin câmpie spre Mărunţica, unde 
Tarzan s-a hotărât să rămână până când îşi va reveni la 
statura lui normală, după care avea intenţia să facă o 
încercare pentru a-şi croi drum prin pădurea de copaci 
ghimpaţi până în propriile sale domenii. 

Muţii i-au însoţit o distanţă prin câmpie, iar bărbaţii, ca 
şi femeile, au încercat să le arate lui Tarzan, în felul lor 
primitiv şi sălbatic, recunoştinţa datorată pentru 
schimbarea adusă în starea lor socială, în urma căreia 
erau fericiţi cu toţii. 

După două zile de mers, fugarii s-au apropiat de 
cupolele Mărunţichii. Au fost văzuţi de o santinelă încă de 
departe, aşa că o trupă de războinici au pornit din oraş, 
pe caii lor, pentru a-i întâmpina, deoarece în Minunia 
domnea ideea că e bine ca întotdeauna să descoperi 
natura musafirilor mai repede ca ei să se fi apropiat prea 
mult de oraş. 


225 


Când au descoperit că noii sosiți nu sunt alţii decât 
Crăişor şi Tarzan, războinicii au scos strigăte de bucurie, 
iar câţiva din ei au galopat înapoi în oraş, pentru a 
răspândi vestea cea bună. 

Fugarii au fost conduşi imediat în sala tronului lui 
Inimă-Tare, unde marele domnitor şi-a îmbrăţişat fiul şi a 
plâns de bucurie, atât de mare era fericirea de a-şi vedea 
fiul întors acasă. 

Nici pe Tarzan nu l-a uitat, deşi atât lui, cât şi oricărui 
altul dintre mărunţei le trebuia oarecare timp până să se 
obişnuiască cu faptul că acest om, de aceeaşi statură cu 
ei, nu era altul decât uriaşul care trăise printre ei cu 
câteva săptămâni mai înainte. 

Inimă-Tare l-a chemat pe Tarzan la picioarele tronului 
şi acolo, în faţa nobililor şi războinicilor din Mărunţica, i-a 
ridicat rangul de Zertol, sau prinţ, dându-i cai, bogății şi 
acordându-i un apartament potrivit rangului său, 
rămânând astfel printre ei. 

A mai declarat că domniţa Steluţa, împreună cu 
Valorosul şi Devotatul, sunt persoane libere şi au învoirea 
să se stabilească în Mărunţica. După aceea, Crăişor l-a 
condus pe Ingeraş la picioarele tronului. 

- Acum cer şi pentru mine o favoare, Ilnimă-Tare, a 
început el. În calitatea de Zertolosto, prinţ moştenitor, 
sunt legat de datină să mă însor cu o domniţă prizonieră 
luată din alt oraş: dar întâmplarea a făcut ca să-mi 
găsesc aleasa inimii mele în această tânără sclavă. Dă- 
mi voie să renunţ la drepturile mele asupra tronului 
pentru a mă putea însura cu ea. Ingeraş a ridicat mâna, 
ca şi cum ar fi vrut să-l oprească, dar Crăişor nu l-a lăsat 
să vorbească. Inimă-Tare s-a ridicat de pe tron. A coborât 
scările până unde s-a aflat Ingeraş şi l-a condus până la 
tron. 

- Eşti legat numai de obicei, Crăişor, a zis el, de ate 
căsători cu o prinţesă dar obiceiul nu este lege. Un 
mărunţel se poate însura cu cine-i place. 


226 


- Şi chiar dacă am fi legaţi la aceasta prin legile cele 
mai severe, a luat cuvântul Ingeraş, Crăişor tot se poate 
cununa cu mine, pentru că eu sunt fata lui Mărinimosul, 
regele Răsăritei. Mama mea a fost prinsă de potriviţi 
numai cu câteva săptămâni înainte de naşterea mea, 
care a avut loc în carierele subterane în care l-am văzut 
şi l-am cunoscut pe Crăişor. 

Ea m-a pus să jur mai curând să mă ucid decât să mă 
ia de nevastă altcineva de un rang mai mic decât un 
prinţ, dar mi-aş fi călcat jurământul, dacă Crăişor ar fi 
fost rob. Nici n-am visat măcar că ar fi fiu de rege, până 
în momentul fugii noastre din Potrivita, dar eu, cu mult 
mai înainte de aceasta, i-am dat inima mea şi el ştie bine 
aceasta... 

Au trecut câteva săptămâni de la evenimentele 
petrecute, dar cu Tarzan tot nu s-a petrecut nici o 
schimbare. El se simţea fericit cu viaţa pe care o ducea 
printre minunieni, dar îi era dor de familia lui, mai ales de 
soţia lui, care desigur îl plângea acum. 

A luat, deci, hotărârea să pornească la drum, aşa cum 
era, să treacă prin pădure ghimpată şi să-şi facă drum 
spre casă, lăsând pe seama norocului scăparea de 
nenumăratele primejdii ce mişunau în calea sa. Poate că 
va reveni la statura normală undeva în timpul călătoriei 
sale! 

Prietenii săi au căutat să-l convingă de contrariu, dar el 
era atât de hotărât, încât nu a mai pierdut vremea şi a 
pornit spre sud-est, în direcţia în care socotea el că se 
află locul prin care a intrat în Minunia. 

Un Komac, sau un regiment întreg de cavalerie, l-au 
însoţit până la marginea junglei, iar aici, după vreo 
câteva zile de odihnă, fu găsit de fiul Primei Femei. 

Atunci minunienii şi-au luat rămas bun de la el: şi pe 
când el îl privea despărţindu-se călare pe elegantele 
creaturi care le serveau de cai, a simţit că i se ridică un 
nod în gât: fapt pe care Tarzan al maimuţelor a simţit 


227 


foarte rar, în acele puţine prilejuri când a fost cuprins de 
dor şi nostalgie. 

Fiul Primei Femei cu ceata lui sălbatică îl escortă până 
la marginea pădurii ghimpate. Mai încolo însă nu puteau 
să meargă. La câteva clipe după ce şi-au luat rămas bun 
prin semne, muţii au văzut dispărând printre ghimpi, cu o 
ultimă salutare din mână. 

Două zile întregi, Tarzan, numai de statura unui 
minunian şi-a continuat drumul prin pădure de copaci 
ghimpati. 

S-a întâlnit cu animale mici, dar care nu erau destul de 
mari spre a fi primejdioase: astfel, nu i-a ieşit în cale 
nimic cu care s-ar fi putut măsura. Noaptea dormea 
ascuns prin câte o vizuină săpată de animale mai 
măricele: iar hrana a găsit prin cuiburile păsărilor. 

În a doua noapte a călătoriei sale, s-a trezit că-l 
înăbuşe ceva şi-i vin amețeli. A avut în acelaşi timp, o 
presimţire că-l aşteaptă o mare primejdie. În groapa în 
care s-a ascuns el, era întuneric ca într-un mormânt. 

Deodată i-a trecut prin minte că ar putea să treacă 
prin momentele revenirii la statura normală. De s-a 
întâmpla cumva aceasta pe când era înfundat în vizuina 
aceasta strâmtă, ar fi fost desigur zdrobit sau sufocat 
mai înainte de a-şi fi putut veni în fire. 

Simţea că ameţeala îi creşte, aşa cum simte cineva 
când este pe cale să leşine. S-a ridicat în genunchi şi a 
început să urce pe brânci, spre suprafaţă. Va fi el în stare 
să ajungă acolo la timp? 

Mergea mereu înainte, cu ochii închişi, aproape în 
nesimţire, când simţi deodată în nări aerul rece al nopţii. 
A sărit drept în picioare. 

Era afară! Era scăpat! 

În spatele lui a auzit o mârâitură înfundată. A luat 
sabia în mână, s-a repezit înainte, printre copacii 
ghimpati. 

Cât a mers şi în ce direcţie, n-a avut cum să ştie: atâta 

228 


numai că pe când fugea şi-a rupt din instinct de pe el 
îmbrăcămintea pe care o avea din Minunia. Era încă 
întuneric, când s-a împiedicat şi a căzut în nesimţire la 
pământ. 


229 


CAPITOLUL XXI - Dracul din baltă. 


Kamis, vraciul satului, a căutat fără încetare pe fiica sa 
Uha. Prin trib a început să circule zvonul că un drac din 
baltă a furat-o de acasă din satul lui Obebe, canibalul. 

Tatăl fetei bănuia că trebuia să fie vreun leu flămând 
sau vreun leopard, care i-a luat copilul: totuşi făcea cu 
încăpățânare drumuri prin satele vecine şi chiar prin 
unele mai în depărtate. 

Până acum nu găsise nici cel mai mic indiciu asupra 
fetei sau a aceluia care i-a răpit. 

Se întorcea acum dintr-o altă cercetare zadarnică 
făcută departe de tot, spre răsărit de satul lui Obebe, 
mergând pe lângă pădurea de copaci ghimpaţi, la câteva 
kilometri mai la nord de răul Ugogo. 

Era dimineaţa de tot... Abia a părăsit lagărul singuratic 
de peste noapte şi a pornit să facă ultima etapă în 
drumul spre casă, când ochii lui ageri au descoperit ceva 
neobişnuit zăcând la marginea unei mici poieni, cam la o 
sută de metri mai încolo. 

Nu ştia ce era dar instinctul i-a poruncit să cerceteze.. 
Apropiindu-se cu precauţia nu i-a trebuit mult să 
identifice că ceea ce vedea cu genunchiul unui om ieşind 
deasupra ierbii mărunte din acea poieniţă. 

S-a apropiat şi mai mult, apoi deodată ochii lui s-au 
îngustat, iar respiraţia i s-a scurtat într-un sunet uşor şi 
ciudat, ca şi cum s-ar fi supt repede printre buzele lui, în 
reacţiunea mecanică a surprizei. 

Pentru că ceea ce a văzut era trupul nu putea fi nimic 
altceva decât un drac din baltă: un om perfect 
proporţionat, gol şi cu pielea arsă de soare; care, 
bineînţeles, este una din multele deghizări ale diavolului 
din apă. 

Era întins pe spate, cu un genunchi îndoit în sus: 

230 


genunchiul care s-a văzut deasupra ierbii. Vraciul a 
înaintat cu sulița gata, până a ajuns să stea aplecat 
deasupra formei nemişcate de jos. 

Era oare mort dracul din baltă sau numai adormit? 
Aplicând vârful suliţei pe pieptul brun al omului, Kamis 
apăsă puţin. 

Dracul nu s-a deşteptat! 

Aceasta înseamnă că nu doarme, dar nici mort nu 
părea. Kamis s-a lăsat în genunchi şi lipi o ureche 
deasupra inimii acelei fiinţe. 

Nu, nu era mort, diavolul! 

Vraciul începu să mediteze repede şi adânc. În inima 
lui, nu credea în existenţa dracilor din baltă: totuşi se 
putea prea bine să fie, lucrul nefiind încă definitiv 
constatat într-un fel sau altul. 

Probabil că acesta se prefăcea că zace în nesimţire 
sau era absent temporar din carnea pe care şi-o însuşise 
ca deghizare, spre a putea merge printre oameni, fără să 
dea ceva de bănuit. 

Se mai putea ca tot el să fie şi acela care răpise fiica 
vraciului. Gândul acesta l-a înfuriat pe negru, dându-i 
totodată curaj. Trebuia să-l facă să vorbească, să-i spună 
adevărul, cu toate că nu era decât un ticălos. 

Desfăcând o bucată de funie cu care era încins peste 
mijloc, a întors corpul găsit, cu faţa în jos şi i-a legat 
mâinile la spate. Apoi s-a aşezat jos, alături să aştepte. A 
trecut însă mai mult de o oră până ce leşinatul să dea 
semne de viaţă, apoi dracul din baltă a deschis ochii şi s- 
a uitat drept la Kamis. 

- Unde-i Uha, fiică-mea? a întrebat vraciul. 

Dracul din baltă a încercat să-şi libereze mâinile, dar 
erau prea strâns legate. Nu i-a răspuns nimic la 
întrebarea lui Kamis, ca şi cum n-ar fi auzit-o. A încetat 
să se mai zbată şi s-a întins din nou pe spate, ca de 
odihnă. 

După un timp şi-a deschis ochii din nou şi a rămas cu 

231 


ochii ţintă la Kamis, dar nu a scos nici un cuvânt. 

- Scoală-te! a poruncit vraciul. Şi l-a împuns cu sulița. 

Dracul din baltă s-a întors pe o parte, a îndoit 
genunchiul drept, s-a ridicat într-un cot şi în cele din 
urmă, a încercat să stea în picioare. Kamis îl îmboldi cu 
coada lancei, în direcţia cărării. Către seară, au ajuns la 
satul lui Obebe, canibalul. 

Când războinicii, femeile şi copiii au văzut ce aducea 
Kamis în sat, s-au aprins şi dacă nu ar fi fost la mijloc 
vraciul, de care le era teamă, ar fi tăiat sau ucis cu pietre 
pe prizonier, înainte ca acesta să fi trecut bine de porţile 
satului. Kamis nu a vrut ca dracul din baltă să fie ucis..., 
nu încă. 

A vrut mai întâi să-l silească să-i spună adevărul 
asupra dispariţiei Uhăi. Până acum nu a fost în stare să 
scoată nici un cuvânt din gura prizonierului. 

Oricâte întrebări i-a pus şi cu toate împunsăturile de 
suliță n-a avut încă nici un rezultat. Şi-a dus prizonierul 
într-o colibă, l-a legat şi mai strâns şi a pus doi războinici 
de pază. 

A venit şi Obebe să-l vadă. Dar şi la întrebările şefului, 
dracul din baltă nu a făcut altceva decât să-l privească 
drept în ochi. 

- Lasă că-l fac eu să vorbească, a zis Obebe. După- 
masă, îl vom scoate de aici şi vei vedea numai cum îl 
facem noi să vorbească. Am eu destule mijloace. 

- Nu vreau să-l omori, a zis vraciul. El ştie ce s-a 
întâmplat cu Uha şi până nu-mi spune, nimeni nu-l 
omoară! 

- Lasă că vorbeşte el, a zis Obebe, înainte de moarte. 

- Este un drac din baltă şi nu moare niciodată, obiectă 
Kamis, revenind la vechea controversă din trib. 

După ce canibalii şi-au terminat cina, roşiră, la un foc 
de lângă coliba vraciului, câteva fiare Kamis şedea pe 
vine, la intrarea în colibă, preparând repede mai multe 
farmece: bucăţi de lemn învelite în frunze, bucăţi de 


232 


piatră, câteva pietricele şi o coadă de zebră. Aproape toţi 
sătenii s-au adunat în jurul vraciului, până ce prizonierul 
nu-l mai putea vedea. După puţin însă, a fost scos afară 
şi împins cu brutalitate către coliba vraciului. 

Prizonierul a mai văzut acolo pe Obebe, după ce 
paznicii au deschis drum prin mulţime şi l-au dus lângă 
un foc, în mijlocul cercului de negrii. 

Nu era decât un foculeţ, atât cât să se poată înroşi la 
el câteva vergele de fier. 

- Unde-i Uha, fiică-mea? a întrebat Kamis. Dracul din 
baltă nu vorbi nici acum, după cum nu vorbise deloc de 
când a fost prins de Kamis. 

- Arde-i un ochi, a zis Obebe. Asta îl va face să 
vorbească. 

- Taie-i limba! a ţipat o femeie. 

- Atunci nu poate să mai vorbească deloc, proasto! a 
strigat Kamis. 

Vraciul s-a sculat şi a pus din nou întrebarea de mai 
înainte, dar nici acum nu a primit răspuns. Atunci a izbit 
dracului din baltă o lovitură puternică în obraz. 

Kamis şi-a pierdut răbdarea, aşa că nu se mai temea 
acum nici de sinistra tăcere a „diavolului” din faţa lui. 

- Ai să-mi spui tu, acuma! a strigat el Şi aplecându-se 
a luat una din fiarele înroşite în foc. 

- Ochiul drept mai întâi! a ţipat Obebe. 

Deodată muşchii din spatele şi de la umerii 
prizonierului au intrat în acţiune, încordându-se puternic 
sub pielea bronzată de arşiţa soarelui. 

Numai o clipă, a părut tuturor că lucrează sub o forţă 
fizică excesivă..., apoi s-a auzit o pleznitură la spatele lui, 
când legăturile de la mâini s-au rupt şi un rând de degete 
ca oţelul a luat mâna dreaptă a vraciului de la 
încheietură. 

Priviri fulgerătoare îi dogoriră ochii. Kamis scăpă fierul 
roşu, degetele fiind paralizate de strânsoare de la 
încheietură şi a strigat văzând moartea cu ochii în figura 


233 


posomorâtă a dracului din baltă. Obebe a sărit speriat în 
picioare. 

Războinicii au mers înainte, dar nu atât de aproape ca 
să poată ajunge dracul din baltă. Ei nu prea se încredeau 
în puterile lor ca să înfrunte soarta, cum a făcut Obebe şi 
Kamis. lată acum rezultatul! 

Mânia dracului se va revărsa asupra tuturor. Unii s-au 
dat înapoi: un semnal pentru ceilalţi ca să facă la fel ca 
primii. În mintea tuturor, era acelaşi gând: 

- Dacă eu nu mă amestec, dracul din baltă nu va fi 
mânios pe mine. 

Şi, întorcând spatele, au fugit spre colibele lor, 
împiedicându-se din goană de femeile şi de copiii, care 
încercau să-i întreacă la fugă. 

Obebe a făcut şi el stânga-mprejur şi fugi: iar dracul 
din baltă a prins pe Kamis, l-a ridicat, cu amândouă 
mâini deasupra capului şi a alergat cu el după şef. El s-a 
refugiat în propria colibă. Însă nu a ajuns bine în centrul 
ei, când s-a auzit o trosnitură puternică deasupra 
acoperişului uşor de stuf, care s-a rupt sub o greutate 
mare. 

Un corp omenesc a pătruns prin deschizătură, 
prăvălindu-se peste şef, care a rămas încremenit de 
groază până în măduva oaselor. 

Desigur că dracul din baltă a sărit prin acoperişul 
colibei cu scopul special să-l distrugă pe el. Instinctul de 
conservare se ridică un moment mai presus de spaima 
de necunoscut, şeful fiind convins, acum, că vraciul a 
avut dreptate, iar făptura adusă ca prizonier în sat era, 
într-adevăr, dracul din baltă. 

A tras deci, cuțitul din teacă şi l-a înfipt de câteva ori 
în fiinţa a sărit asupra lui; iar când a fost convins că viaţa 
acestuia s-a stins, s-a ridicat mândru de jos şi târând 
cadavrul după el, a ieşit din colibă, la lumina lunii şi a 
focurilor din sat. 

- Veniţi încoace, băieţi! a strigat el negrilor. N-aveţi de 


234 


ce vă teme pentru că eu, Obebe, şeful vostru, am ucis cu 
propria mea mână pe dracul din baltă. 

Apoi s-a uitat în jos, la forma neînsufleţită pe care o 
trăgea după el şi a rămas cu ochii holbaţi şi cu gura 
căscată. Apoi, s-a lăsat jos, dezolat, în praful de pe 
şosea; cadavrul de la picioarele sale era acela al lui 
Kamis, vraciul satului. 

Poporul s-au adunat în jurul lui, dar, cum a văzut ce s-a 
întâmplat, nimeni nu a scos nici un cuvânt, au rămas cu 
toţii ca împietriţi de spaimă. Obebe îşi examină coliba, 
precum şi terenul din jurul ei. A luat cu el mai mulţi 
războinici şi au căutat prin sat. Zadarnic. Străinul 
dispăruse. Au mers la porţile satului. Erau închise, dar în 
praful din faţa lor erau imprimate urme de picioare..., 
picioarele goale ale unui om alb. 

După aceea, Obebe s-a întors la coliba lui, unde 
poporul său l-a aşteptat îngrijorat. 

- Kamis a greşit, a zis el. Fiinţa aceea n-a fost dracul 
din baltă. 

Trebuie să fie omul acela despre care am auzit cu toţii 
că-i zice Tarzan al maimuţelor. Da el trebuie să fie, 
pentru că numai el ar fi putut arunca pe Kamis atât de 
sus, ca să cadă prin acoperişul unei colibe şi numai el ar 
fost în stare să treacă, neajutat de nimeni, peste porţile 
satului nostru. 


235 


CAPITOLUL XXII - Cea mai fină dintre 
vibrații. 


Un Wazir, întorcându-se din satul lui Obebe, canibalul, 
a întâlnit pe cărare un piton flămând. A făcut un ocol 
mare şi cât mai discret prin junglă şi descoperi un 
schelet omenesc. 

Acest lucru în sine nu a avut nici o însemnătate. Multe 
oase zac de a lungul cărărilor sălbatice din Africa. Dar 
acest schelet l-a făcut să se oprească: era al unui copil. 

Nici aceasta însă nu era de ajuns ca să întârzie un 
războinic care se grăbea să treacă mai iute printr-un 
ţinut neospitalier. Înapoi la neamurile sale. 

Totuşi, Ursula, lăncierul, a auzit poveşti ciudate în 
satul lui Obebe canibalul, unde o părere vagă l-a trimis în 
căutarea mult iubitului său stăpân, marele Buana. 

Obebe tăgăduise imediat că a văzut sau a auzit ceva 
despre uriaşul alb, Tarzan al maimutelor. A vorbit, însă, 
destul şi cu insistenţă despre un oarecare drac din baltă. 

Totuşi, Wazirul a aflat de la alţi membri ai tribului că 
teribila creatură pe care şeful lor a vrut să tortureze a 
lăsat în praful de la poartă urme de picior ale unui om 
alb, adică fără degete răşchirate, ca ale indigenilor. 

Prin urmare, Ursula, era în căutarea unui indiciu care 
s-ar potrivi cu cele povestite de canibal sau care ar 
dezminţi povestirile lui Obebe. 

Cum a văzut scheletul micuţ de lângă cărare şi-a 
amintit despre cele ce a auzit în privinţa pierderii micii 
Uha: deci, scormonind printre rămăşiţe cu vârful suliţei, a 
dat peste un colan de aramă, pe care una din femeile 
canibalului îl descrisese ca aparţinând fiicei nenorocitului 
de vraci. 

Ursula a ştiut atunci că Obebe a minţit. Dracul din 


236 


baltă nu a lăsat în urmă nici un semn despre victimele 
sale omeneşti. 

Deci, războinicul şi-a reînnoit foiţele şi porni în 
căutarea albului care şi-a imprimat tălpile în praful de 
lângă poarta satului de canibali. 

Identificarea aceasta, împreună cu povestea despre 
imensa lui putere, înclinau neapărat spre persoana lui 
Tarzan al maimuţelor. 

Ursula a căutat pe stăpânul lui pierdut cu toată 
îndemânarea lui de vânător dintr-un trib de negri 
obişnuiţi cu pânda şi urmărirea încă din copilărie. A urcat 
în copaci să facă recunoaştere până departe în câmpiile 
înverzite unde păşteau cirezi de antilope. 

Dacă la depărtări de kilometri chiar, vedea o mişcare 
grăbită printre animalele care păşteau, se ducea acolo. 
Dar întotdeauna alarma fusese din cauza vreunei fiare de 
pradă, a vreunui leopard, bunăoară, sau poate se datora 
mirosului vreunui leu, adus de vânt până la ierbivore. 

Războinicul s-a uitat lung şi cercetător în sus, în 
văzduh, pe unde vulturii zburau în cercuri mari, ca nişte 
gardieni de rău augur. 

Făcea aceasta întotdeauna cu spaima în suflet, ca nu 
cumva să vadă vreuna din aceste păsări coborându-se în 
spirală până la pământ, unde poate zăcea Tarzan 
neputincios sau dincolo de putinţa vreunui ajutor 
omenesc. 

Trei zile după găsirea scheletului copiliţei vraciului, pe 
când mergea încet pe o cărare, alături şi în lungul pădurii 
de copaci ghimpati, s-a oprit deodată, ţinând sulița 
strâns în mână, încordat şi gata. 

Intr-un mic spaţiu liber, a văzut un om..., un om 
aproape gol. Întins la pământ. 

Era viu, Ursula îl vedea cum se mişcă..., dar ce făcea 
el oare? Negrul s-a apropiat încet, fără să facă mici un 
zgomot. A făcut şi un mic ocol, ca să poată observa pe 
om din altă direcţie... şi atunci, a avut o privelişte 


237 


îngrozitoare. 

Acela era alb şi stătea întins lângă leşul unui bivol 
sălbatic, mort de vreme îndelungată, devorând cu 
lăcomie rămăşiţele uscate de piele care mai atârnau de 
oasele albite ale animalului. 

În momentul acela, omul ridică puţin capul, iar Ursula, 
văzându-i mai bine figura, a strigat de groază. Omul se 
uită drept la negru şi râdea prosteşte. 

Era marele Buana! Ursula a alergat la el şi l-a ridicat în 
genunchi; totuşi, omul nu făcea nimic decât să 
zâmbească ca un copil, nemaiavând nici putinţa de a 
vorbi. 

lar lângă el, prins de unul din coamele bivolului 
sălbatic, era medalionul de aur încrustat cu diamante a 
marelui Buana. Ursula îl descurcă de acolo şi-l anină din 
nou de gâtul stăpânului său. 

După aceea, a construit în apropiere un adăpost bun 
pentru Tarzan şi porni după hrană, rămânând acolo 
câteva zile în şir, până când Tarzan se mai întări; dar 
minţile nu i-au revenit, nici graiul. 

Astfel, credinciosul Ursula a fost nevoit să-şi ducă 
stăpânul acasă în starea aceasta. 

Pe corpul şi pe capul lui era o mulţime de răni şi de 
lovituri: unele mai vechi, altele mai noi. Unele mai 
uşoare, altele destul de grave. 

Au trimis în Anglia după un mare chirurg, ca să vină în 
Africa şi să caute, de va putea, să îndrepte pe sărmanul 
care a fost odată Tarzan al maimuţelor, Voievodul 
Codrilor din Africa. 

Până şi câinii, care îl iubeau pe lordul Greystoke, se 
dădeau acum neliniştiţi la o parte din faţa acestei fiinţe 
fără creier. 

Până şi Jad-bal-ja, leul de aur, a mârâit furios când 
Tarzan a fost adus lângă cuşca sa. Korak, se plimba 
disperat prin cameră, deoarece mama sa era pe drum, 
venind din Anglia. 


238 


Care va fi oare, asupra ei, efectul acestei lovituri 
îngrozitoare? Korak nici nu îndrăznea să se gândească la 
aceasta. 

Chirurgul fu acela care a sosit mai întâi la locuinţa lui 
Tarzan din Africa. Îşi examină pacientul multă vreme, 
acordând deosebită atenţie craniului. 

lar clătinările din cap nedumerite ale omului de ştiinţă 
au adăugat o nouă spaimă în inima lui Korak şi a lui 
Meriem, soţia sa. 

Chirurgul, fiind un adevărat om de ştiinţă, nu l-a 
operat imediat. In schimb, vorbea cu multă pricepere 
despre  „imbecilitate fictivă”, „amnezie”, „afasie” şi 
multe de acestea, apoi traducea politicos aceşti termeni 
în fraze comune, pentru înţelesul celor care îl ascultau. 

- Tarzan a suferit vreo zguduitură subtilă, declară el şi 
probabil că nu lipseşte decât o vibraţie uşoară spre a-l 
restaura la simţurile lui normale. Cred că observați bine 
că nu are nici unul din semnele adevărate ale 
imbecilităţii..., capul lui nu se leagănă pe gât: nici gura 
nu şi-o ţine strâmbă, ca-n paralizie. Amnezia lui - 
pierderea memoriei - este completă în cazul de faţă, 
după cum îi este şi afasia. Pierdere graiului, împotriva 
acestor incapacităţi, este nerecomandabilă la o atingere 
bruscă sau o vorbă aspră. 

Fără îndoială că a fugit ceasuri întregi prin junglă, 
urmărit de fiare şi poate, chiar de primejdii imaginare, 
până când a căzut sleit de oboseală. 

Totuşi, aceste greutăţi prin care presupun că ar fi 
trecut nu sunt de ajuns şi nu ar corespunde întocmai 
stării în care se află. Aş opera, dar socotesc că este mai 
bine să aştept până soseşte şi soţia lui. 

Lady Greystoke, plină de praf şi obosită, a coborât din 
trăsură, la intrarea înconjurată de trandafiri a locuinţei 
sale africane. 

Korak, fiul ei, ar fi reţinut-o cu speranţa că cuvintele lui 
de avertizare ar fi putut-o pregăti pentru trista realitate. 


239 


El nu a îndrăznit să spună tot adevărul la întrebările ei. 

- Du-mă la soţul meu, imediat! zise ea uşor, dar destul 
de imperios. 

Fiul ei, cu sufletul întristat, făcu semn lui Meriem şi 
chirurgului să-i însoţească şi astfel, au intrat toţi patru în 
camera în care s-a aflat Tarzan, uitându-se nepăsător pe 
fereastră la viaţa de afară. 

Privea un moment, cu un aer care nu spunea nimic, pe 
cele patru persoane care au intrat în cameră, apoi s-a 
întors din nou, să-şi continue contemplarea sa fără rost 
pe fereastră. 

- Nu ne cunoaşte pe nici unul, şopti Korak mamei sale. 
Aşteaptă până după operaţie, ca să-l vezi din nou. Nu-i 
poţi folosi la nimic; iar ca să-l vezi în halul acesta, ar fi ca 
să-ţi pricinuieşti un mare rău. 

Lady Greystoke însă nici nu băga în seamă rugămintea 
fiului său. Era ca şi cum ar fi ştiut, instinctiv, cu mult mai 
mult despre ceea ce suferea fiinţa omenească din faţa ei, 
decât chiar chirurgul. 

Făcând un semn de linişte cu degetul pe mândrele ei 
buze, ca şi cum ar fi voit să impună tăcere celor prezenţi, 
mergea încet şi tăcut spre Tarzan. 

Cum a ajuns acolo, a pus uşor, dar repede, mâinile 
sale delicate peste pleoapele lui Tarzan şi zicea tare: 

- Ghici! 

La atingerea acestor mâini tremurătoare şi atât de 
iubite, părea că prin întregul corp al lui Tarzan trece un 
curent electric. 

Buzele sale se desfăcură într-un zâmbet... dar un 
zâmbet omenesc; apoi râse..., râsul lui normal. 

- Parcă n-aş cunoaşte şi-n lumea asta şi-n cealaltă, 
dragă nevastă, atingerea degetelor tale! zise el, 
triumfător că ghicise cine-l tachinase. 


(va urma). 


240 


CUPRINS 


CAPITOLUL | - Bariera Pre SUDr IC E. ce sora aa a Ca at 2 
CAPITOLUL II - Femeile muie. ae ea aaa tă aie oa dd eta 7 
CAPITOLUL III - Băiatul și jeune cena tea ana a pt a 17 
CAPITOLUL IV - Viața priit n eva aaa aaa aia ata 31 
CAPITOLUL V - Alte bordeie, alte obiceie.............mmcm nene 41 
CAPITOLUL Vi- Lä- sfat cü pitii s sispan 56 
CAPITOLUL VII RAZDOIUl «ses aa ea sr aie aa ăla e a a 67 
CAPITOLUL VIII - Înfrângerea celor drepţi... „cecene 78 
CAPITOLUL IX - Domnița Steluta. e sira aaa oa aa cca a 84 
CAPITOLUL X - Povestea Cerbicosului.........cmmnnee eee 96 
CAPITOLUL XI - Îngeraş în robie... ceea nene ana 105 
CAPITOLUL. XII - Mitocanul Karaftă pi. ceeace a ea aa em 116 
CAPITOLUL XIII - Misterele cupolei regale... 127 
CAPITOLUL XIV - Formula secretă a Valorosului..........nccri... 140 
CAPITOLUL XV - Închisoarea... „emana nenea 152 
CAPITOLUL XVI - Plimbarea celor doi travestiţi.................... 164 
CAPITOLUL XVII Tal EEG ei aceata ai ile ea aa ot dna sală oaia 175 
CAPITOLUL XVIII - Vocea misterioasă din zid... 186 
CAPITOLUL XIX - Salonul Domniței Steluţa... 197 
CAPITOLUL XX = Fuga lili: POLCDVILE, seceta cote ua ec mara eră 208 
CAPITOLUL XXI - Dracul din Baie sees ne aaa etate ea 219 
CAPITOLUL XXII - Cea mai fină dintre vibrații... 225 


241 


ED Batarere Novel 28997 $195 


i Spa Seti ei S