Edgar Rice Burroughs — b7 Tarzan Neimblanzitul

Edgar Rice Burroughs 


Seria TARZAN 


TARZAN 
Neimblânzitul 


sau 
Salonul nebuniei 


V.1.0 


Tarzan The Untamed 
1920 


llustratia copertei: 
Boris Vallejo 


Versiune electronică realizată 
după volumul apărut la 
EDITURA EURO PONTIC 

CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I - Jaf şi omor 


Printr-o pădure întunecoasă din Africa de Sud-Est, 
înainta anevoios o trupă de soldaţi negri al căror 
comandant, căpitanul Schneider, abia mergea de 
oboseală; iar din cauza căldurii, broboanele de sudoare 
de pe frunte i se prelingeau pe obraji şi gât. 

Alături de căpitan păşea un locotenent, iar subloco- 
tenentul Von Goss venea din urmă, cu o mână de soldaţi, 
forţele principale, grăbind la drum un grup de cărăuşi, 
care, deşi aproape morţi de osteneală, erau loviți 
necontenit, când cu patul carabinelor, când cu vârful 
ascuţit al baionetelor. Negăsindu-se nici un cărăuş în 
apropierea căpitanului, acesta îşi răcorea furia pe soldaţi, 
dar cu multă atenţie, fiindcă ei erau înarmaţi, iar cei trei 
ofiţeri albi se găseau singuri cu atâţia negri în inima 
Africii. 

Mai bine de jumătate din companie mergea înaintea 
căpitanului şi a locotenentului său; iar restul în urma lor. 

Astfel, găsindu-se la mijloc, cei doi ofiţeri micşoraseră 
primejdiile acelei jungle sălbatice. 

In fruntea coloanei, legaţi împreună de gât cu un lanţ 
gros, se aflau doi negri sălbatici, aproape goi. Erau 
călăuzele indigene, impuse în serviciul zisei “Kultur” 
germane, ale cărei urme se vedeau cu prisosinţă în 
numeroasele răni şi vânătăi de pe corpul lor. 

Astfel, până şi în întunecimea Africii, lumina civilizaţiei 
germane începea să se reflecte asupra sărmanilor 
indigeni, după cum, cam tot pe aceeaşi vreme, în 
toamna anului 1914, se revărsase cu atâta strălucire 
asupra blândei Belgii. 

E adevărat, călăuzele s-au rătăcit împreună cu toată 
compania, dar acest lucru se întâmpla mai tuturor 
călăuzelor africane. Pentru căpitanul Schneider, însă, nu 


avea nici o importanţă faptul că pierderea drumului a 
survenit în urma  relei-voinţe a călăuzelor sau din 
neştiinţa lor. li era destul să ştie că s-a rătăcit în 
sălbăticiile Africii şi că avea la îndemână fiinţe omeneşti, 
mai slabe decât el, pe care le putea supune diferitelor 
torturi. 

Faptul că nu i-a omorât imediat se datora, în parte, 
unei urme de speranţă că vor găsi drumul, scoţându-i 
din jungla în care se găseau acum, iar, pe de altă parte, 
faptului că, atâta timp cât mai trăiau, avea prilejul să-i 
pedepsească. 

Sărmanele fiinţe, sperând că vor da din întâmplare 
peste drumul adevărat, susțineau din toate puterile că 
ştiu drumul şi nu se rătăciseră, aşa că ei continuau să 
meargă pe o cărare veche, scobită de uzul a nenumărate 
animale, probabil în curs de secole. 

Pe aici era drumul lui Tantor, elefantul, când se ducea 
să se adape. Tot pe aici umbla şi Buto, rinocerul, în timp 
ce noaptea, animalele de pradă păşeau uşor, aproape 
fără zgomot, pe dedesubtul ghirlandelor făcute de 
crengile încolăcite ale copacilor dintr-o parte în alta, 
ducându-se spre câmpia întinsă din marginea junglei, 
unde găseau prada mai uşor. 

lar, când călăuzele au ajuns la marginea acestei 
câmpii, care s-a ivit pe neaşteptate înaintea lor, 
căpitanul scoase un suspin adânc de uşurare, pentru că, 
după atâtea zile de rătăcire fără nădejde printr-o junglă 
aproape de nepătruns, priveliştea întinsă de ierburi 
clătinate de vânt, împestriţată în unele locuri de câte un 
copac sau doi, iar la distanţă o linie verde şerpuind 
printre tufişuri, ce indicau o apă curgătoare, îi părea 
europeanului un adevărat paradis. 

Un zâmbet de satisfacţie a apărut pe buzele 
neamţului şi, ducând binoclul la ochi, a cercetat întreaga 
câmpie cu minuţiozitate, până când s-a oprit deasupra 
unor clădiri de pe lângă marginea înverzită a râului. 


— Avem noroc, zise Schneider tovarăşului său. Vezi 
ce-i acolo? 

Locotenentul, care privea şi el cu binocilul, a îndreptat 
lentilele în direcţia arătată, până când a văzut şi el 
priveliştea ce a atras atenţia superiorului. 

— Da, zise el. Văd o fermă engleză. Trebuie să fie a lui 
Greystoke, pentru că alta nu mai este în această parte a 
Africii engleze de răsărit. Ne-a ajutat Dumnezeu, 
domnule căpitan. 

— Eu cred că l-am descoperit cu mult mai repede ca 
el să fi aflat că ţara lui şi a noastră sunt în război. Acum o 
să simtă şi el mâna de fier a Germaniei. 

— Să sperăm că este acasă, a zis locotenentul, ca să-l 
putem lua cu noi, când vom raporta lui Kraut la Nairobi, 
iar căpitanul Fritz Schneider va fi recompensat când îl va 
aduce pe faimosul Tarzan. 

Schneider îşi umflă pieptul de mândrie. 

— Ai dreptate, prietene, zise el. Ba încă la amândoi o 
să ne meargă bine; numai că va trebui să alergăm după 
generalul Kraut până să-l ajungem, atât de repede se 
retrag englezii cu armata lor caraghioasă. 

În sfârşit, mica trupă de soldaţi negri cu cei trei ofiţeri 
albi ai lor, au pornit veseli la drum, spre reşedinţa lui 
John Clayton, lord de Greystoke, dar pe căpitan îl aştepta 
o dezamăgire, pentru că nici Tarzan, nici fiul său nu erau 
acasă. 

Lady Jane, neştiind că Germania şi Anglia sunt în 
război, i-a primit cât se poate de ospitalier pe ofiţeri, 
dând dispoziţii credincioşilor ei Waziri să prepare o cină 
dintre cele mai festive şi bogate pentru soldaţii inamici. 

Din partea de răsărit, de la o distanţă foarte mare, 
Tarzan venea cu mare viteză dinspre Nairobi către ferma 
sa. A aflat acolo despre izbucnirea războiului mondial şi, 
gândindu-se la o posibilă invazie a Africii engleze de Est 
de către germani, se grăbea să ajungă mai curând acasă 
pentru a îşi putea transporta soţia într-un loc unde ar fi 
fost în mai multă siguranţă. 


Avea cu el şi vreo douăzeci de războinici negri ca 
abanosul, dar i se părea că ei merg prea încet prin 
junglă, cu toată obişnuinţa unor astfel de călătorii. 

De multe ori, când era nevoie, se dezbrăca tot atât de 
uşor de pojghiţa subţire de civilizaţie, ca şi de hainele 
sale, simbolul acestei civilizaţii putând să se transforme, 
într-o clipă, din englezul nobil, civilizat şi cu maniere 
distinse, în sălbaticul aproape gol de mai înainte, care 
cutreiera pădurile africane. 

Soţia lui era în primejdie!? lată singurul gând care îl 
stăpânea. Ea nu mai era pentru el acum lady Jane 
Greystoke, ci mai curând femeia pe care o câştigase prin 
forţa muşchilor săi de oţel şi pe care trebuia să o ţină şi 
să o apere cu ajutorul aceluiaşi armament de luptă. 

lar acela care sărea repede din creangă în creangă 
prin pădurea încâlcită, sau alerga cu paşi repezi prin 
poienile ce le întâlnea în cale, nu mai arăta acum ca un 
membru al Camerei lorzilor, ci, mai degrabă ca o 
maimuţă dintre cele mai mari, antropoide. Avea numai 
un scop, care-i înăbuşea orice gând de oboseală sau 
primejdie. 

Manu, maimuța mică din vârful copacilor, l-a văzut 
trecând şi a început să vorbească în limba ei. De mult nu 
l-a mai văzut Manu pe marele Tarmangani trecând gol 
prin junglă. Acum Manu era bătrân, cu părul cărunt şi 
barba lungă, dar în ochii lui aproape stinşi a lucit flacăra 
amintirii vremurilor când Tarzan domnea ca suprem, 
stăpânitor al junglei peste toate vietăţile care călcau 
iarba crescută printre copacii seculari. 

Chiar Numa, leul, ascuns în timpul zilei lângă prada pe 
care a reuşit s-o prindă cu o noapte mai înainte, a clipit 
din ochii săi galbeni şi a zvâcnit din vârful cozii sale, când 
l-a ajuns mirosul vechiului său duşman. 

Dar şi Tarzan a simţit mirosul lui Numa şi a lui Manu, 
ca şi a oricărei alte fiare din junglă, cu toată graba lui în 
drumul său către apus. Timpul scurt pe care l-a petrecut 
în societatea engleză nu i-a alterat nici cea mai mică 


părticică din minunatele facultăţi ale simţurilor sale. 
Nările l-au avertizat despre prezenţa lui Numa, cu mult 
mai înainte ca regele animalelor să-şi fi dat seama că 
Tarzan trece pe acolo. 

L-a auzit nu numai pe zgomotosul Manu, ci chiar şi 
foşnetul tufişului prin care a trecut Sita, leopardul, 
înainte ca aceste animale atât de agere să îi fi simţit 
prezenţa. 

Dar, oricât de acute erau simţurile lui Tarzan, oricât 
de repede înainta prin ţara sălbatică pe care o considera 
ca o patrie, oricât de puternici îi erau muşchii ce îl 
purtau, totuşi, nu era decât un muritor ca toată lumea... 
Timpul şi spaţiul îl apăsau cu puterile lor inexorabile; dar 
nici Tarzan nu era omul care să nu-şi dea seama perfect 
de toate acestea. Singurul necaz ce-l avea era că nu 
poate călători cu viteza gândului şi kilometri lungi şi 
obositori care se întindeau înaintea lui necesitau ore de 
eforturi fără odihnă, până când să sară de pe ultima 
creangă de la marginea junglei în câmpia deschisă de 
unde se vedea ţinta pe care o căuta. 

Zile întregi au fost necesare ca să parcurgă acest 
drum, chiar dacă noaptea nu se odihnea decât numai 
câteva ore, iar căutarea hranei a lăsat-o în sarcina 
norocului. Dacă Wappi, antilopa, sau Horta, mistrețul, se 
întâmpla să îi iasă înainte când era flămând mânca şi el, 
zăbovind numai cât era necesar pentru uciderea pradei 
şi tăierea unei bucăţi de carne din ea. 

În cele din urmă, lunga lui călătorie s-a apropiat de 
sfârşit, ajungând la ultima şuviţă de pădure deasă ce 
mărginea moşia sa spre răsărit. După ce a străbătut-o şi 
pe aceasta şi a ajuns la marginea câmpiei, şi-a îndreptat 
privirile peste ţinuturile sale întinse, spre casă. 

Dar de la prima privire ochii i s-au îngustat şi muşchii i 
s-au încordat. Chiar de la această distanţă enormă el a 
putut să vadă că lucrurile nu sunt în deplină ordine. Un 
fir subţire de fum s-a ridicat din dreapta locuinţei, din 
locul unde au fost hambarele. Acum acestea nu mai 


existau, iar de pe hornul locuinţei, de unde ar fi trebuit 
să iasă fum, nu mai ieşea nimic. 

Tarzan a pornit atunci la drum din nou, de astă dată 
cu o viteză şi mai mare, împins de o teamă neânţeleasă, 
produsă mai mult de intuiţie, decât de judecată. Intocmai 
ca fiarele, Tarzan, părea că posedă al şaselea simţ. Cu 
mult înainte de a fi ajuns la conacul moşiei, şi-a zugrăvit 
exact în minte priveliştea care avea să-i întâmpine ochii. 

Frumoasa sa locuinţă era acum tăcută şi pustie. Mor- 
mane de ruine fumegânde arătau numai locul unde au 
fost hambarele mari ale moşiei. Din colibele de lut 
acoperite cu stuf ale muncitorilor săi nu se vedea nici o 
urmă. Din unele locuri, se înălța câte un vultur, zburâd în 
cercuri mari pe deasupra stârvurilor de animale şi 
oameni. 

In cele din urmă, pătruns de o groază cum nu a mai 
avut prilejul să o simtă până atunci, a făcut un efort şi a 
intrat în casă. Priveliştea care i-a întâmpinat ochii a făcut 
să explodeze negura urii şi răzbunării, deoarece, 
crucificat pe zidul odăii de primire, era Wasimbu, fiul 
uriaş al credinciosului Muviro, care de mai mult de un an 
a fost protectorul lady-ei Jane. 

Mobila odăii răsturnată şi sfărâmată, lacurile de sânge 
uscat de pe pardoseală, precum şi urmele lăsate pe 
ziduri şi uşi de mâini însângerate, arătau destul de 
limpede lupta crâncenă ce trebuie să se fi desfăşurat în 
încăperea îngustă a acelui apartament. Răsturnat peste 
pian, zăcea cadavrul unui alt războinic negru, în timp ce, 
la uşa budoarului lady-ei Jane, mai zăceau ucişi alţi trei 
din grupul credincioşilor lordului de Greystoke. 

Uşa acestei odăi era închisă. Tarzan, cu privirea vagă, 
cu umerii lăsaţi în jos, stătea nemişcat şi mut, privind 
cadrul neanimat al uşii, care-i ascundea un secret oribil, 
pe care nici nu îndrăznea să şi-l închipuie. 

Incet, cu picioarele ca plumbul, a înaintat până la uşă. 
A întins măna căutând o clanţă. Aici a mai stat un timp 
neclinitit. Apoi, cu un gest de răzvrătire, şi-a îndreptat 


uriaşa statură şi cu umerii lăsaţi pe spate, cu capul sus, 
fără frică, a împins uşa şi a păşit peste pragul odăii care 
ascundea amintirile celor mai scumpe momente din viaţa 
sa. lar, după ce a traversat-o, nici o schimbare nu s-a ivit 
în expresia posomorâtă a figurii sale, când, s-a oprit 
lângă pat, în faţa trupului neânsufleţit al femeii ce zăcea 
acolo, cu faţa în jos, nemişcată şi tăcută acum, dar pe 
care el a lăsat-o plină de viaţă, tinereţe şi iubire. 

Nici o lacrimă nu a apărut sub genele lui Tarzan, dar 
numai Dumnezeu ar fi putut să ştie gândurile care 
treceau prin creierul lui încă sălbatic. Multă vreme a 
rămas acolo, cu ochii aţintiţi asupra cadavrului 
carbonizat în aşa mod încât nu mai era de recunoscut. In 
cele din urmă, însă, s-a aplecat şi l-a ridicat în braţe şi 
când l-a întors pe partea cealalată a văzut cât de oribilă 
i-a fost moartea, simțind în clipa aceea cea mai profundă 
durere amestecată cu ură. 

Nu a avut nevoie nici de dovada unei arme germane 
sfărâmate pe care a găsit-o în odaia din afară, nici de 
şapca soldăţească plină de sânge aruncată pe jos, ca să 
ştie cine au fost cei care au comis acea crimă 
îngrozitoare şi inutilă. 

A avut şi un momet de speranţă zadarnică, îndoiala că 
identitatea cadavrului nu ar fi a soţiei sale, dar, după ce 
a descoperit inelele de pe degetele ei, s-a stins şi ultima 
rază de nădejde ce i-a licărit o clipă. 

Dar, fără a-şi manifesta durerea într-un alt mod decât 
prin tăcere şi venerație, a îngropat trupul carbonizat în 
grădina de trandafiri, mândria lady-ei Jane Clayton, iar 
alături pe războinicii negri care şi-au dat viaţa atât de 
zadarnic pentru apărarea stăpânei lor. 

In altă parte a curţii, a descoperit mai multe gropi şi 
s-a decis imediat să caute acolo proba decisivă a 
identităţii adevăraţilor înfăptuitori ai atrocităților comise 
în lipsa lui. 

A dezgropat, deci, cadavrele a vreo doisprezece 
ascaris germani şi a găsit pe uniformele lor 


semnalmentele companiei şi ale regimentului cărora 
aparţineau. Era destul pentru el, sigur că, înarmat cu 
aceste indicii, îi va descoperi cu uşurinţă pe ofiţerii albi 
ce i-au condus pe negri. 

S-a întors în grădina de trandafiri, unde iarba şi florile 
erau călcate în picioare de huni şi vandali şi s-a oprit cu 
capul aplecat lângă mormântul aceleia care i-a fost mai 
dragă decât orice pe lume, luîndu-şi astfel de la ea un 
ultim adio. Când soarele a început să coboare la orizont, 
în spatele pădurilor gigante de la apus, a plecat pe 
urmele încă distincte lăsate de Hauptmann Fritz 
Schneider şi compania sa. 

Suferinţa lui, o suferinţă mută, nu era prin aceasta 
mai puţin sfâşietoare. La început, durerea intensă i-a 
amorţit orice altă facultate a gândirii... Creierul său a fost 
copleşit, în aşa măsură de această calamitate, încât nu 
mai reacţiona decât la o singură idee, care îl obseda: E 
moartă! E moartă! E moartă! Fraza aceea izbea ca un 
ciocan în creierul său, cu o monotonie care îi producea o 
durere surdă... Cu toate acestea, picioarele îl duceau 
mecanic pe urma ucigaşilor, în timp ce, în subconștient, 
fiecare simţ îi era încordat pentru preântâmpinarea 
primejdiilor mereu prezente ale junglei ecuatoriale. 

Dar, puţin câte puţin, chinurile sale s-au manifestat 
printr-o emotie, atât de reală şi de tangibilă, încât părea 
un tovarăş care mergea alături de el. Era “Ura” - ce i-a 
adus, într-o măsură oarecare alinare, pentru că era o ură 
sublimă, care îl înnobila... ura atâtor milioane de oameni 
din lumea întreagă faţă de nemți şi ţara lor. 

Bineânţeles, ura lui se concentra numai asupra 
ucigaşilor soţiei sale, dar cuprindea tot ce era german, 
fie însufleţit, fie neânsufleţit. lar, când gândul acesta a 
ajuns să-l stăpânească cu totul, şi-a întors faţa spre Goro, 
luna, şi cu mâna ridicată i-a blestemat pe autorii crimei 
îngrozitoare care s-a comis în absenţa lui de la fermă; i-a 
mai blestemat, în acelaşi timp, pe toţi ai lor, împreună cu 
toate neamurile, făcând în sufletul său un jurământ 


solemn: se va lupta cu ei fără cruţare, până îl va ajunge 
moartea. 

Imediat după aceea, a simţit o uşurare în suflet, 
pentru că, până acum, viitorul, care i s-a părut gol şi fără 
nici un rost, era plin de posibilităţi la care numai când se 
gândea, se revărsa în el un sentiment de fericire; de 
acum acest viitor consta în încetarea absolută a 
chinurilor şi în îndeplinirea unei opere care îi va preocupa 
tot timpul. 

Dezbrăcat nu numai de toate semnele exterioare ale 
civilizatiei, Tarzan a revenit acum, din toate punctele de 
vedere şi la starea de fiară sălbatică în care a fost 
crescut. Niciodată gradul lui de civilizaţie nu a fost 
altceva decât o pojghiţă subţire: un lustru pe care-l 
accepta de dragul iubitei sale soţii, crezând că ea era 
mai fericită văzându-l astfel. În realitate, el a purtat 
întotdeauna un mare dispreţ manifestărilor exterioare 
ale aşa-zisei culturi. 

Civilizaţia nu însemna pentru Tarzan decât o 
stânjenire a libertăţii sub toate aspectele ei: libertatea de 
acţiune, de cugetare, de iubire şi de ură. Hainele îi erau 
nesuferite, neconfortabile, urâcioase şi stingheritoare, 
obiecte care îi aminteau de încătuşarea pe veci în care 
trăiau sărmanele fiinţe omeneşti din Londra şi Paris. 
Hainele nu erau decât emblema ipocriziei care însemna 
civilizaţie..., pretext că purtătorii lor s-ar ruşina de ceea 
ce acopereau hainele, de făptura omenească făcută 
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 

Tarzan ştia cât de ridicol şi caraghios, în acelaşi timp, 
arătau animalele de ordin inferior când erau îmbrăcate, 
deoarece a văzut, în diferite circuri din Europa, animale 
costumate. Mai ştia, de asemenea, ce înfăţişare ridicolă, 
deşi legată de un sentiment de mizericordie, are chiar 
omul, când îşi acoperă corpul cu haine potrivit cerinţelor 
civilizaţiei, deoarece el până la vârsta de douăzeci de ani 
nu a văzut decât sălbatici goi ca şi el. 


Tarzan admira peste măsură un corp bine 
proporţionat şi musculos, fie al unui om, fie al unei 
antilope sau al unui leu. Totdeauna a fost mai presus de 
înţelegerea lui cauza pentru care hainele sunt 
considerate mai frumoase decât o piele sănătoasă şi 
curată sau pentru ce pantalonii şi hainele ar fi mai 
plăcute decât rotunjimea muşchilor jucând sub o piete 
flexibilă. 

În lumea civilizată, a descoperit cu mult mai multă 
lăcomie, cruzime şi egoism decât a văzut vreodată, în 
jungla sălbatică pe care a cunoscut-o şi cu toate că în 
lumea civilizată şi-a găsit tovarăşa vieţii şi câţiva prieteni 
pe care îi iubea şi admira, niciodată nu a ajuns să 
accepte această lume aşa cum am face oricare dintre noi 
care nu am cunoscut altă viaţă. 

De aceea, a simţit o mare uşurare când a părăsit 
definitiv orice urmă exterioară a civilizaţiei şi a pornit din 
nou prin junglă, numai cu o blană pe şolduri. 

Era înarmat cu cuțitul de vânătoare al tatălui său, 
atârnat la şoldul stâng; arcul cu tolba de săgeți peste 
umeri,iar peste piept, peste unul din umeri şi pe 
dedesubtul celuilalt avea încolăcită o funie lungă din fire 
de iarbă, fără de care s-ar fi simţit tot atât de gol ca 
oricare din noi, dacă ne-am găsi deodată pe stradă 
numai în flanelă. 

Mai avea şi o suliță mare şi grea, pe care uneori, o 
ducea în mână, iar alteori peste umăr, atârnată de o 
curea lungă. li lipsea, însă, medalionul bătut în diamante, 
în care păstra fotografiile tatălui şi mamei sale şi pe care 
l-a purtat totdeauna până când i l-a dat soţiei sale, ca 
semn al celui mai adânc devotament, înainte de a se 
căsători. 

De atunci, ea l-a purtat neâncetat, dar Tarzan nu a 
găsit  medalionul nicăieri, nici asupra corpului ei 
carbonizat, nici în budoar, aşa că răzbunarea spre care 
tindea mai avea un scop: găsirea giuvaerului furat 


Abia spre miezul nopţii a început şi el să simtă 
oboseala lungilor ore de drum şi să-şi dea seama că până 
şi muşchi ca ai lui îşi au limita lor de rezistenţă 

Urmărirea ucigaşilor nu s-a caracterizat printr-o viteză 
excesivă, ci mai curând în armonie cu procesul lui mintal, 
care se rezuma într-o hotărâre neclintită de a pretinde de 
la nemti mai mult decât ochi pentru ochi şi mai mult 
decât dinte pentru dinte, pentru că noţiunea de timp nu 
ocupa decât prea puţin loc în socotelile lui. 

Atăt în exterior cât şi în sinea lui, a devenit din nou o 
fiară; iar în viaţa fiarelor, timpul, sub aspectul unei 
măsuri de durată, nu are nici un înţeles. 

Animalul e interesat numai în “acum” şi pentru că 
totdeauna este “acum”, după cum va fi în veci, are la 
dispoziţie o eternitate de timp pentru îndeplinirea 
scopurilor sale. Fireşte că Tarzan îşi dădea seama ceva 
mai mult despre dimensiunea timpului; totuşi, ca şi 
fiarele, înainta într-o chibzuinţă majestuoasă, deoarece 
nu era nici o nevoie de acţiune rapidă. 

Odată ce şi-a consacrat viaţa răzbunării, ea a devenit 
o stare naturală; prin urmare, nu era o necesitate 
urgentă, aşa că nu se grăbea deloc în urmărirea lui. 

Lipsa de odihnă şi preocuparea de gândurile năpastei 
sale şi de proiectele de răzbunare, începeau să îşi spună 
cuvântul. Acum însă şi-a dat seama că este obosit, aşa 
că a început să caute un copac unde s-a mai adăpostit şi 
alte daţi în timpul nopţii. 

Faţa luminoasă a lui Goro era întunecată din când în 
când şi din ce în ce mai des de norii ce umblau repede pe 
cer, iar Tarzan a înţeles că se apropia o furtună. Umbra 
produsă de nori făcea ca întunericul din adâncul junglei 
să fie şi mai mare: un întuneric pe care aproape puteai 
să-l simţi şi care oricui, în afară de Tarzan, i-ar fi inspirat 
teroare, mai ales că era însoţit de foşnetul frunzelor, de 
trosnetul crengilor şi de intervalele şi mai sugestive de 
tăcerea completă, în timpul cărora şi cea mai simplă 
imaginaţie ar fi văzut numai fiare gata să atace. Tarzan 


însă, trecea prin toate acestea fără să îi pese, cu toate că 
veghea necontenit. 

Uneori se arunca uşor pe crengile de jos ale copacilor, 
urmându-şi drumul pe acolo, îndată ce simţea că pe 
cărare, înaintea lui, se află Numa mâncându-şi prada, 
Alteori, sărea repede la o parte, când Buto, rinocerul, 
venea agale spre el, de-a lungul cărării roase adânc de 
atâta umblet de animale. Ca întotdeauna, Tarzan încerca 
să înlăture certuri sau încăierări inutile, cu toate că era 
pregătit de luptă la cel mai mic pretext, când nevoia o 
cerea. ă 

În sfârşit, a ajuns şi la copacul pe care l-a căutat. În 
timpul acesta luna a fost cu totul acoperită de nori, iar 
vârfurile copacilor se legănau violent, sub bătaie 
necurmată a vântului, al cărui muget acoperea celelalte 
zgomote mai mici din junglă. 

Tarzan a început să urce copacul, spre bifurcația a 
două crengi puternice, unde şi-a făcut el, într-o vreme, o 
mică platformă de crengi. Acum s-a întunecat cu totul. 
Era cu mult mai întuneric decât înainte, deoarece tot 
cerul a fost acoperit de nori groşi şi negri. 

Deodată, Tarzan s-a oprit în urcuşul său, iar nările lui 
sensibile s-au dilatat, mirosind aerul din jurul său. O clipă 
numai a rămas în atitudinea aceasta, pentru ca imediat 
după aceea să sară cu energia şi agilitatea unei pisici 
departe de tot, spre capătul unei crengi; apoi să se salte 
în sus, prin întuneric, spre a se prinde de o altă creangă, 
pe care să se ridice, iar de acolo pe alta şi mai sus. 

Dar ce l-a determinat pe el, ca din urcuşul încet pe 
trunchiul copacului, să treacă deodată la un ocol atât de 
rapid printre crengile copacilor? 

Oricare dintre noi, ceilalţi muritori, nu am fi putut 
vedea nimic: nici chiar platforma care, cu un moment 
mai înainte, a fost chiar deasupra capului său, dar care 
acum a rămas ceva mai jos de el; în timp ce el ocolea, 
am fi putut auzi un mărâit fioros şi apoi am fi văzut, când 
luna a ieşit o clipă din nori, atât platforma cât şi o 


mogâldeaţă în care, după ce ochii s-ar mai fi obişnuit cu 
întunericul, am fi recunoscut-o pe Sita, pantera fioroasă. 

Ca răspuns la mârâitul acestei feline, din pieptul 
puternic al lui Tarzan a ieşit un mărâit surd, tot atât de 
fioros ca şi al fiarei, dar un mârâit prin care pantera era 
înştiinţată că a nimerit în culcuşul altuia. Sita era însă în 
toane rele, aşa că, în loc să părăsească platforma, îl 
privea rânjind pe omul de pe creanga de mai sus de ea. 

Atunci, Tarzan s-a apropiat încet de-a lungul crengii 
înspre trunchiul copacului, până când ajunse exact 
deasupra panterei. A tras din teacă cuțitul de vânătoare 
al tatălui său: arma care i-a dat de la început o 
adevărată ascendență asupra fiarelor junglei, dar de care 
spera că nu va fi nevoit să se folosească acum, ştiind 
bine că cele mai multe dintre disputele de junglă se 
rezolvă mai des prin mărâituri amenințătoare decăt prin 
luptă, legea vicleniei fiind tot atât de mult în vigoare în 
junglă ca orişiunde aiurea; fiarele măricele numai în 
chestiuni de dragoste şi de hrană, se încaieră cu 
ghearele şi cu colții. 

Tarzan s-a sprijinit de trunchiul copacului şi s-a 
aplecat înainte, mai aproape de Sita. 

— Hot de copii! a strigat el. 

Pantera s-a ridicat şi s-a aşezat pe şoldurle din spate 
rânjindu-şi colții la câteva palme distanţă de faţa 
batjocoritoare a lui Tarzan. Acesta a mărâit fioros şi a 
izbit pantera peste bot cu latul cuţitului. 

— Eu sunt Tarzan! a răcnit el. Aici este culcuşul lui 
Tarzan. Pleacă de aici ori te ucid! 

Cu toate că i-a vorbit în limba marilor maimuțe din 
junglă, nu este de crezut că Sita i-ar fi înţeles cuvintele 
deşi pricepea destul de bine că acea maimuţă fără păr 
vroia s-o intimideze, ca să plece din culcuşul ce şi l-a ales 
şi pe lângă unde se aştepta să treacă, în timpul nopţii, 
destule animale potrivite pentru mâncare. 

Infuriată, pantera a sărit în sus ca fulgerul şi a izbit 
spre Tarzan cu ghiarele ei puternice, o lovitură care i-ar fi 


sfâşiat faţa pe loc dacă l-ar fi ajuns; dar nu a fost aşa; 
Tarzan a fost mai rapid decât Sita. 

După ce pantera a recăzut în cele patru labe pe mica 
platformă, Tarzan şi-a luat de pe umăr sulița cea grea şi 
a început să împungă spre faţa cu colții rînjiţi ai fiarei, în 
timp ce aceasta para loviturile, când cu o labă, când cu 
cealaltă; amândoi continuau duetul de urlete şi mărâituri, 
astfel încât ar fi îngheţat şi sângele în vinele oricui le-ar fi 
auzit. 

Indârjită până la paroxism, fiara s-a hotărât să urce 
mai sus, după acela care îi tulbura pacea, dar, cum 
încerca să sară pe creanga unde se afla Tarzan, găsea 
totdeauna vârful ascuţit al suliţei drept în faţa sa şi de 
fiecare dată când cădea înapoi pe platformă, era 
împunsă fără milă în părţile cele mai dureroase ale 
corpului. 

În cele din urmă, însă, orbită de furie şi pierzând orice 
rațiune, s-a repezit în sus pe trunchiul copacului, până a 
ajuns la creanga care-l susţinea pe Tarzan. 

De astă dată, se găseau amândoi faţă în faţă la 
acelaşi nivel, împrejurare ce a făcut-o pe Sita să creadă 
că se va răzbuna şi, totodată va avea o cină dintre cele 
mai suculente, deoarece, fiinţa din faţa ei cu ghearele şi 
colții ei atât de neputincioşi, nu mai putea nutri acum 
nici o speranţă de scăpare. 

Creanga cea groasă se îndoia sub greutatea celor 
două fiare, în timpul cât Sita înainta cu mare atenţie spre 
vârf, iar Tarzan se retrăgea încet mârâind. 

Vântul a luat acum proporţiile unui adevărat uragan, 
aşa că până şi cei mai mari mari dintre copacii uriaşi ai 
junglei se încovoiau, gemând, sub forţa lui, iar creanga 
pe care cei doi adversari erau faţă în faţă se ridica în aer 
şi se cobora că puntea unui vas pe valurile unei mări 
bântuite de furtună. 

Goro nu se mai vedea de nori, dar lumina vie a fulge- 
relor lumina jungla la intervale scurte, arătând sinistrul 


tablou al manifestării unei pasiuni primitive sus pe 
creanga legănată de uragan. 

Tarzan se retrăgea din ce în ce mai mult, atrăgând 
după el pantera, tot mai înspre vârful crengii, acolo unde 
ştia că spijinul piciorului ei nu va mai fi atât de solid; iar 
Sita, aţâţată de durerea rănilor provocate de 
împunsăturile de suliță, a trecut de mult de orice 
margine a prudenţei. 

A ajuns apoi pe vârful crengii, la o depărtare unde nu 
mai putea face altceva decât să se menţină pe picioare 
şi tocmai acest moment a fost ales de Tarzan ca să o 
atace. 

Cu un răcnet amestecat cu bubuitul tunetului de sus. 
a sărit spre panteră, care nu a fost în stare decât să dea 
zadarnic cu o labă prin aer, pe când cu celelalte trei se 
susţinea de creangă să nu cadă..., dar Tarzan nu a ajuns 
până în curba de distrugere a labei panterei. 

Săritura pe care a făcut-o l-a dus mai sus de ghearele 
amenințătoare ale acesteia şi, făcând o întorsătură în 
aer, a căzut drept în spinarea fiarei şi a înfipt cuțitul 
adânc în blana ei ruginie. 

Sita, turbată de furie şi durere, a făcut în agonia ei, un 
efort suprem să-l înhaţe pe Tarzan în gheare. Astfel, şi-a 
pierdut sprijinul de pe creanga bătută de furtună, 
prăbuşindu-se amândoi prin crengile ce se rupeau, 
troznind în drumul lor. Tarzan nu a slăbit nici măcar o 
clipă încleştarea mortală în care îşi ţinea adversarul. 
Intrase într-o luptă pe viaţă şi pe moarte şi fidel 
instinctelor primitive ale vieţii sălbatice, legea nescrisă a 
junglei, unul din ei sau amândoi, trebuia să moară mai 
înainte ca lupta să se fi terminat. 

Pantera, ca toate pisicile, a căzut şi ea exact în 
picoare, însă greutatea omului din spatele ei a lăţit-o la 
pământ, în timp ce cuțitul i s-a înfipt din nou între coaste. 

O singură dată a mai încercat Sita să se ridice, dar 
numai ca să cadă din nou întinsă la pământ. Tarzan a 


simţit cum se înmoaie muşchii puternici ai fiarei de sub 
el: Sita era moartă. 

Ridicându-se de jos, Tarzan a pus un picior pe 
cadavrul duşmanului său învins şi întorcându-şi faţa 
către cerul plin de tunete şi fulgere, în timp ce o ploaie 
torențială s-a dezlănţuit asupra lui, a dat drumul 
strigătului sălbatic de victorie al maimuţelor printre care 
a crescut. 

În sfârşit, satisfăcut că atinsese scopul de a-şi goni 
inamicul din culcuş, a adunat un braţ de frunze late şi s-a 
urcat în platforma din copac. 

Acolo, a aşternut o parte din frunze ca să se culce pe 
ele, iar cu restul s-a acoperit cum a putut mai bine ca să 
se apere de ploaie. După aceea a adormit imediat, cu 
toate tunetele şi cu tot geamătul vântului. 


CAPITOLUL II 


Peştera leului 


Ploaia a ţinut douăzecişipatru de ore în şir, plouând 
torențial mai tot timpul, astfel că, după ce a încetat, 
urmele după care s-a luat Tarzan s-au şters cu totul; iar 
el, supărat peste măsură de această întorsătură a 
planurilor sale, precum şi de frigul pe care îl simţea, a 
pornit vijelios înainte prin pădurea umedă şi încâlcită. 
Sus, în copacii încă uzi, mica maimuţă Manu clănţănind 
din dinţi a fugit să se ascundă când a simţit apropierea 
lui Tarzan. Chiar leii şi panterele l-au lăsat să treacă fără 
să îl supere. 

Dar a doua zi de dimineaţă, soarele a început din nou 
să strălucească şi Tarzan, ajungând într-o câmpie întinsă 
care începea de la marginea junglei, s-a încălzit la razele 


puternice ale lui Kudu, revenindu-i buna dispoziţie. A 
rămas numai cu încruntarea de la început, produsă de 
gândurile asupra scopului propus. 

In această stare a mers în direcţie sudică în speranţa 
că va putea regăsi mai departe urme lăsate de germanii 
pe care îi urmărea. 

Se găsea acum în Africa germană de răsărit şi a luat 
hotărârea să treacă pe lângă munţii din apusul 
Kilimanjarului, apoi spre înspre răsărit, pe marginea de 
sud a dealurilor, până la calea ferată care duce la Tanga, 
pentru că, din experienţele pe care le-a avut printre 
oameni, deducea, cu o oarecare precizie, că trupele 
germane vor căuta să se unească unele cu altele la 
punctul acesta. 

Două zile mai târziu, pe când se găsea pe dealurile de 
la sud de Kilimanjaro, a auzit un bubuit de tunuri departe 
de tot, spre răsărit. Era după-amiază şi o vreme închisă, 
noroasă; când Tarzan a trecut printr-un defileu îngust, a 
simţit câteva picături de ploaie căzând pe umerii lui goi. 

A scuturat din cap şi a mârâit supărat, iar după aceea 
s-a uitat prin împrejururimi după un adăpost, sătul de 
atâta pribegie în umezeală şi frig dorind, în acelaşi timp, 
să-şi continue drumul în direcţia de unde s-a auzit 
bubuitul de tun, în siguranţa că acolo trebuie să fie 
nemţii în luptă cu englezii. 

La gândul că şi el este englez pieptul i s-a umflat de 
mândrie, dar numai pentru o clipă, deoarece imediat 
după aceea a clătinat din cap murmurând: 

— Nu! Tarzan nu-i englez, pentru că englezii sunt 
oameni, iar Tarzan e „Tarmangani”. 

Totuşi, nici durerea cea mare din sufletul lui, nici ura 
împotriva neamului omenesc în general nu-l puteau 
împiedica să simtă o satisfacţie destul de mare că 
adversarii nemților sunt englezii. Atât numai, regreta că 
englezii sunt fiinţe omeneşti şi nu „maimuțe mari albe”, 
după cum se considera el. 


— Mâine, şi-a zis, voi merge acolo şi îi voi găsi pe 
nemti. 

Satisfăcut pentru un moment în această privință, a 
început să caute un loc unde se poate adăposti în timpul 
furtunii. După puţin, a descoperit intrarea joasă şi 
îngustă a ceea ce părea a fi o peşteră la baza stâncilor 
din partea de nord a trecătorii. 

Şi-a tras cuțitul şi s-a apropiat cu atenţie, ştiind că, 
dacă este cumva o peşteră acolo, trebuie să fie, fără 
îndoială, vizuina unei fiare. În faţa intrării erau 
împrăştiate în jur o mulţime de bucăţi de piatră de 
diferite mărimi, ca şi acelea căzute la poalele stâncilor. 

Când le-a văzut, şi-a propus ca, în cazul în care va 
găsi peştera neocupată, să baricadeze intrarea cu ele, 
asigurându-şi, astfel, o noapte liniştită de odihnă în 
interiorul adăpostului. Va fi în siguranţă chiar dacă va 
bate vântul, va tuna sau va fulgera. Tarzan va sta 
înăuntru, în linişte şi fără să fie udat, până când 
elementele naturii se vor linişti. 

Din interiorul peşterii curgea în afară un pârâiaş, mai 
mult un firicel de apă, dar apă rece şi limpede ca 
cristalul. 

Ajungând lângă peşteră, Tarzan s-a lăsat în genunchi 
şi a mirosit în dreapta şi în stânga. Un mârâit surd i-a 
ieşit din piept imediat după această operaţie, în timp ce 
buza de sus i s-a rânjit lăsând să i se vadă colții. 

— Numa! a murmurat el. 

Această descoperire nu l-a oprit. Poate că Numa nu 
era acasă... Trebuia însă să se asigure de aceasta, 
făcând mai întâi o cercetare. 

Intrarea era atât de joasă, încât Tarzan a fost nevoit 
să se întindă pe jos pentru a putea să-şi introducă doar 
capul prin deschizătură; dar mai înainte de a face 
aceasta, a privit, a mirosit în toate direcţiile, mai ales în 
urma sa, nefiindu-i deloc plăcut să fie luat prin 
surprindere din partea aceea. 


La prima privire pe care a aruncat-o în peşteră, a 
descoperit un tunel îngust; la capătul opus se zărea o 
lumină. Interiorul tunelului nu era atât de întunecos încât 
Tarzan să nu poată observa cu uşurinţă că în acel 
moment nu este ocupat. 

Inaintând cu mare atenţie, s-a târât spre extremitatea 
cealaltă, intuind ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi intrat 
pe neaşteptate în tunel, apărând în faţa lui. Numa însă 
nu a apărut astfel că Tarzan a ajuns cu bine în partea 
celaltă, ridicându-se numaidecât în picioare. 

Se afla într-o deschizătură stâncoasă, ai cărei pereţi 
prăpăstioşi se ridicau aproape perpendicular de toate 
părţile. Tunelul din defileu străbătând stânca, forma un 
fel de trecătoare dinspre lumea din afară la un tip de 
înfundătură sau prăpastie închisă din toate părţile de 
maluri înalte de stâncă. In afară de acel tunel îngust, nu 
mai era nici o intrare în fundătură, aceasta având vreo 
patruzeci de metri lungime şi vreo douăzecişicinci lăţime, 
şi lăsând impresia că ar fi fost roasă din malul stâncos de 
căderea şi scurgerea apelor, în timp de secole întregi. 

Un fir de apă din vârful veşnic acoperit de zăpadă a 
muntelui Kijimanjaro, se prelingea în jos pe marginea 
stâncoasă a peretelui opus tunelului, formând la baza 
stâncii un lac mic de câţiva metri pătraţi din care izvora 
pârâiaşul îngust ce trecea mai departe prin tunel. 

Aproape în centrul deschizăturii a crescut un copac cu 
crengi groase, iar în unele locuri, printre stâncile şi 
pietrişul de pe fundul peşterii, au răsărit câteva tufişuri şi 
o iarbă băţoasă. Imprăştiate de jur-imprejurul părţii 
interioare a tunelului, se vedea o mulţime de oase de 
animale mai mari şi mai mici, precum şi câteva cranii de 
om. Tarzan a ridicat din sprâncene. 

— Hm, a murmurat el, un mâncător de oameni şi, 
după cum se vede, domneşte de multă vreme pe aici. 
Astă seară însă, Tarzan va dormi pe locul mâncătorului 
de oameni, iar Numa poate să răcnească şi să urle afară 
oricât de mult. 


În timpul acesta, tot cercetând, a înaintat în interiorul 
înfundăturii până aproape de copac şi fiind mulţumit că 
tunelul îi va fi un adăpost uscat şi liniştit peste noapte, a 
pornit să se reântoarcă spre intrarea din exteriorul 
acestuia, ca să o poată baricada cu bolovani de piatră şi, 
în modul acela, să oprească intrarea lui Numa 

De la prima sa mişcare, însă, a auzit un zgomot uşor, 
care l-a făcut să rămână nemişcat ca o statuie şi cu ochii 
aţintiţi pe intrarea tunelului. 

O clipă după aceea, a apărut în deschizătură capul 
unui leu enorm, încadrat într-o coamă neagră şi stufoasă. 
Ochii galbeni-verzui, rotunzi şi fără să clipească, îl 
priveau fix pe acest Tarmangani ce a îndrăznit să intre în 
ţinuturile sale. Un mârâit surd a răsunat din pieptul 
puternic al fiarei, în timp ce buzele i s-au zbârcit într-un 
rânjet urât dezgolindu-i un rând de colţi fioroşi. 

— Frate cu Dango! a strigat Tarzan înfuriat că întoar- 
cerea lui Numa s-a produs astfel, încât să îl frusteze de 
noaptea confortabilă pe care şi-a imaginat-o. Nu ştii că 
eu sunt Tarzan? a continuat el plin de furie. Pleacă acum, 
pentru că la noapte eu dorm aici, nu tu! Numa însă nu a 
plecat, ci a scos un răcnet ameninţător, făcând câţiva 
paşi în direcţia lui Tarzan. Acesta s-a aplecat, a luat o 
piatra mai mare de jos şi a azvârlit-o drept în nasul fiarei. 

Când trebuie să te confrunţi cu leii nu poţi să ştii 
niciodată ce se poate întâmpla la un moment dat. Acesta 
putea foarte bine să se întoarcă şi să fugă la prima 
ameninţare; Tarzan a mai intimidat mulţi lei în trecut, dar 
de data aceasta nu a reuşit. 

Piatra l-a izbit pe Numa exact în bot, partea cea mai 
sensibilă din anatomia unei feline, dar, în loc să îl 
provoace la fugă, l-a transformat într-o maşină de ură şi 
distrugere. 

Coada i s-a înţepenit în sus şi scoțând o serie de 
răcnete îngrozitoare, s-a repezit asupra lui Tarzan cu 
viteza unui tren expres. 


Tarzan abia a avut timp să ajungă la copac şi să se 
agate de una din crengile lui mai joase, de pe care a 
aruncat tot felul de insulte regelui animalelor, în timp ce 
acesta ocolea de mai multe ori copacul, mârâind şi 
urlând de furie. 

Acum a început să plouă intens, mărindu-se lipsa de 
confort şi supărarea lui Tarzan. Şi într-adevăr era înfuriat: 
dar, deoarece nu a intrat niciodată în luptă cu vreun leu 
numai împins de cea mai aprigă necesitate şi, ştiind că, 
dacă ar face aceasta acum, nu s-ar bizui decât pe 
agerimea lui şi pe noroc. Nu s-a gândit nici măcar pentru 
o secundă să înceapă un duel împotriva unor muşchi atât 
de puternici şi a unor colţi şi ghiare atât de teribile, un 
duel atât de inegal şi de inutil, numai pentru simpla 
recompensă a unui loc confortabil. 

A rămas, deci, acolo sus, în copacul în care s-a urcat 
în timp ce ploaia curgea necontenit, iar leul stătea lângă 
copac aruncându-i priviri îngrozitoare la fiecare doi-trei 
paşi pe care îi făcea. 

Tarzan a privit în jur cercetând amănunţit pereţii 
prăpastiei, în speranţa că va găsi o şansă de scăpare. 
Erau atât de drepţi, încât oricare muritor ar fi renunţat 
imediat la ideea de a-i urca, dar cum Tarzan era obişnuit 
cu urcuşurile, a văzut mai multe locuri unde considera că 
piciorul ar putea găsi un sprijin, nesigur fără îndoială, dar 
destul ca să-l asigure pe el până la un punct oarecare, că 
ar putea scăpa de Numa, numai să poată ajunge o clipă 
de partea cealaltă a fundăturii. 

Numa, însă, cu toată ploaia măruntă, nu dădea nici un 
semn că ar avea intenţia să-şi părăsească postul, aşa că 
Tarzan a început să gândească serios dacă nu ar fi mai 
bine să rişte o luptă cu leul decât să mai stea înfrigurat, 
ud şi umilit, în copac. 

Dar, tocmai în timp ce cântărea în minte aceste 
probabilităţi, Numa a pornit deodată, vertiginos, spre 
tunel, fără să mai arunce nici o privire înapoi. 


În momentul când leul a dispărut, Tarzan a coborât pe 
partea cealaltă a copacului şi a fugit din toate puterile 
spre peretele stâncos al prăpastiei. 

Dar abia a reuşit leul să intre în tunel că imediat a şi 
ieşit înapoi, s-a răsucit ca o sfârlează şi a pornit într-un 
adevărat atac asupra lui Tarzan, care a zburat în fuga lui. 
Tarzan a înaintat foarte mult şi nu dorea decât să poată 
găsi un sprijin unde să pună piciorul sau mâna pentru a fi 
fost în siguranţă; dar dacă se întâmpla să alunece de pe 
stâncile ude, soarta i-ar fi fost pecetluită, deoarece ar fi 
căzut direct în ghearele lui Numa, unde, până şi marele 
Tarmangani ar fi fost fără speranţă de scăpare. 

Cu agilitatea unei pisici, Tarzan a alergat în sus pe 
mal vreo zece înainte de a se opri, şi acolo a găsit un loc 
sigur unde să îşi pună piciorul; s-a oprit şi a privit în jos 
spre Numa care acum, ajuns la baza stâncii, sărea mereu 
în sus într-o încercare, atât de sălbatică, dar atât de 
zadarnică, de a se urca pe malul stâncos al prăpastiei. 

Ajungea el până la cinci-şase şi chiar şapte metri de la 
pământ în sus, dar cădea înapoi învins şi descurajat. 

După ce l-a privit dispreţuitor câteva clipe, Tarzan a 
început să urce încet şi cu multă grijă spre muchia 
dealului. De mai multe ori abia reuşea să găsească câte 
un punct de sprijin, dar în cele din urmă s-a tras uşor pe 
muchie, s-a ridicat în picioare şi, luând de jos un pietroi, 
l-a aruncat în Numa, iar apoi a pornit la drum. 

A găsit, după câteva minute, un loc pe unde putea să 
coboare destul de uşor până în defileul prin care a trecut 
munţii, şi era pregătit să-şi reia drumul în direcţia de 
unde se auzeau bubuiturile de tun când, deodată, s-a 
oprit şi a început să zâmbească la ideea care îi trecuse 
prin cap. 

S-a întors şi a mers repede până la intrarea din afară 
a tunelului. Aici a ascultat un moment, apoi a început să 
adune repede pietre şi bolovani pe care i-a îngrămădit în 
gura tunelului. 


Aproape a închis cu totul deschizătura, când leul a 
apărut de partea cealaltă, foarte supărat şi feroce, 
străduindu-se cu labele şi cu colții să îndepărteze 
bolovanii de piatră şi scoțând răcnete puternice. 

Răcnetele de leu nu-l speriau însă pe Tarzan care, 
încă de când era copil şi adormea la pieptul păros al 
Kalei, maimuța mare, s-a obişnuit cu corul sălbatic al 
răcnetelor de leu; şi, cum aproape toată viaţa şi-a 
petrecut-o în junglă, cu greu se întâmpla să treacă vreo 
zi sau vreo noapte în care să nu audă răcnete de lei 
flămânzi, înfuriaţi sau în căutare de leoaice. 

Sunetele de felul acesta aveau asupra lui Tarzan 
aceeaşi influenţă ca şi goarna unui automobil asupra 
noastră, când ne atenționează să ne ferim din faţa lui; iar 
dacă nu suntem în faţa lui, nu îi acordăm nici o atenţie. 
Astfel, în momentul de faţă, ca să folosim o figură de stil, 
Tarzan nu se afla în faţa automobilului. Ştia că Numa nu-l 
putea ajunge, aşa că a executat în linişte baricadarea 
intrării în tunel, până când nu i-a mai rămas leului nici o 
posibilitate de ieşire. 

După ce a terminat, a schiţat un gest strâmb leului 
închis după pietroaie şi a pornit spre răsărit. 

— lată, un mâncător de oameni, şi-a zis Tarzan, care 
nu va mai mânca alţi oameni!. 

În noaptea aceea, Tarzan s-a odihnit sub o scobitură a 
stâncii, iar a doua zi de dimineaţă şi-a reluat drumul, 
oprindu-se numai când avea nevoie să prindă vreun 
animal pentru a îşi potoli foamea. 

Celelalte animale sălbatice dorm de obicei după ce 
mănâncă, dar Tarzan nu permitea stomacului să se 
amestece în planurile sale. Aceasta era una dintre 
deosebirile esenţiale dintre Tarzan şi restul fiarelor din 
junglă. 

Canonada de care el se apropia se înteţea uneori, iar 
alteori mai slăbea în timpul zilei. A observat că imediat 
după apus, precum şi în zori de zi, era mai puternică, iar 
noaptea înceta aproape cu totul. 


Cam după-amiază, în ziua a doua, a observat câteva 
trupe mergând spre front. Din faptul că trupa conducea 
un grup de indigeni încărcaţi cu grâne şi hrană şi că 
aveau cu ei o mulţime de capre şi vaci, a dedus că erau 
trupe însărcinate cu rechiziţia, şi că au fost în interior. 

A mai observat că indigenii cărăuşi erau legaţi de gât 
cu lanţuri, iar trupele se compuneau mai mult din soldaţi 
indigeni în uniforme germane. Ofițerii erau oameni albi. 

Nimeni, însă, nu l-a văzut pe Tarzan, cu toate că a fost 
când într-o parte, când în alta, pe lângă ei şi printre ei, 
mai mult de două ore. Le-a examinat semnele de pe 
uniforme şi, văzând că nu semănau cu acelea pe care 
le-a luat de la soldaţii îngropaţi la moşia lui, a trecut 
înaintea lor prin tufişurile dese, fără să fie văzut sau 
simţit. 

După cum vedem, i-a găsit pe nemți, dar nu a omorât 
nici unul dintre ei, pentru că Tarzan considera că 
uciderea lor în masă nu era motivul principal al existenţei 
sale. Acum nu dorea decât să îl descopere pe acela care 
i-a omorât soţia. 

După ce se va răzbuna pe acesta se va ocupa şi de 
mica afacere de a-i ucide pe toţi nemţii cu care se va 
întâlni. Intenţiona, de altfel, să întâlnească cât mai mulţi. 

Pe când se apropia de liniile de front, trupele 
deveneau tot mai numeroase. Se vedeau autocamioane, 
care cu boi şi tot ce ar aparţine unei armate mici; iar 
răniții, fie că mergeau singuri, fie transportaţi, erau 
mereu în spatele său. 

A traversat linia ferată, la o oarecare distanţă mai în 
urmă, şi a dedus că răniții erau duşi în direcţia aceea 
pentru a fi transportaţi la spitalul central, sau poate, 
chiar până la Tanga, pe coasta mării. 

Era pe înserat când a ajuns într-o tabără mare, 
ascunsă între dealurile munţilor Para; iar, cum el venea 
din spatele taberei, a văzut că aceasta era foarte slab 
păzită în direcţia aceea, iar puţinele santinele impuse de 
stricta rânduială nu erau atât de vigilente, cum ar fi fost 


în partea opusă. După ce s-a înnoptat, Tarzan a intrat în 
tabără fără nici o dificultate. A început să umble dintr-o 
parte în alta, ascultând în spatele corurilor şi căutând 
neâncetat să găsească vreun indiciu care să-l pună pe 
urmele ucigaşului soţiei sale. 

La un moment dat, s-a oprit lângă un cort în uşa 
căruia şedeau mai mulţi indigeni, şi a auzit câteva 
cuvinte. În limba lor natală, care i-au atras atenţia 
imediat. 

— Wazirii s-au luptat ca nişte demoni, dar noi fiind 
războinici mai buni, i-am ucis pe toţi. După ce am 
executat ordinele, a intrat şi căpitanul ce a ucis femeia. 
Până atunci el a stat afară, strigând din răsputeri să îi 
ucidem pe toţi. Locotenentul Von Goss este mai viteaz. El 
a intrat cu noi şi a stat lângă uşă, dându-ne el ordine 
răstite şi spunându-ne să răstignim pe zid pe unul din 
Waziri care era numai rănit.. După aceea a râs în hohote, 
pentru că cel răstignit se zvârcolea în chinuri. A fost atât 
de hazliu, încât nu ne-am abținut să nu râdem cu toţii. 

Tarzan, tăcut şi teribil, stătea ca o fiară de pradă, pitit 
alături de cort. 

Ce gânduri treceau oare prin creierul lui sălbatic? Cine 
ar fi putut spune? 

Expresia frumoasei sale figuri nu arăta nici un semn 
de violenţă; ochii săi căprui, reci ca oţelul, nu denotau 
decât o atenţie deosebit de încordată. 

În cele din urmă, soldatul, pe care Tarzan l-a auzit mai 
întâi, s-a ridicat şi spunându-le celorlalţi “noapte bună”, 
s-a îndepărtat în întuneric, trecând la o distanţă mică de 
locul unde se afla Tarzan şi îndreptându-se spre spatele 
taberei. 

Tarzan l-a urmărit şi l-a ajuns tocmai când soldatul 
trecea prin umbra unui copac. 

Nu s-a auzit nici un zgomot, nimic, când Tarzan a sărit 
exact în spatele victimei sale, trântind-o la pământ. În 
aceeaşi clipă, degetele lui de oţel s-au strâns de 


beregata soldatului, înăbuşindu-i orice strigăt şi, astfel, 
ţinându-l de gât l-a târât într-un loc ascuns de un tufiş. 

— Să nu strigi! a şoptit el în ureche pe limba negrului, 
desfăcându-şi în acelaşi timp degetele de pe gâtul lui. 

Soldatul a răsuflat adânc, încordându-şi privirile în 
sus, ca să vadă ce fel de fiinţă era aceea în ale cărei 
gheare a căzut. Din cauza întunericului însă, nu a văzut 
decât corpul unui om bronzat de arşiţa soarelui, aplecat 
asupra lui; dar nu a uitat teribila forţă a muşchilor 
puternici care i s-au încleştat de beregată şi l-au târât în 
tufiş ca pe un copilaş. Şi, dacă i-a trecut prin cap gândul 
de a opune rezistenţă, desigur că l-a înlăturat imediat, 
căci nu a mai făcut nici o mişcare. 

— Cum îl cheamă pe ofiţerul care a ucis femeia de la 
ferma unde v-aţi luptat cu Wizirii? a întrebat Tarzan. 

— Hauptmann Schneider, a răspuns negrul îndată ce 
şi-a putut regăsi vocea. 

— Unde se află acum? a mai întrebat Tarzan. 

— Aici. Poate pe la comandament. Mai toţi ofiţerii se 
duc seara acolo să primească ordine. 

— Du-mă şi pe mine acolo, a poruncit Tarzan; iar, 
dacă sunt descoperit, să ştii că te ucid pe loc. Ridică-te! 

Negrul s-a ridicat şi l-a condus prin tabără, ocolind 
multe locuri. De câteva ori au fost nevoiţi să se ascundă 
de soldaţii care treceau. In cele din urmă, ajungând 
lângă o căpiţă mare de fân, negrul s-a oprit şi arătându-i, 
undeva la distanţă, o clădire cu două etaje, i-a zis: 

— Acolo este comandamentul. Mai departe nu putem 
merge fără să nu fim văzuţi. Circulaţia soldaţilor este 
prea mare. 

Tarzan şi-a dat şi el seama că nu ar mai putea să 
înainteze însoţit de soldat. A întors capul şi l-a privit un 
moment, ca şi când ar fi reflectat cum să dispună de el. 

— Ai participat la uciderea lui Wasimbu, Wazirul cel 
mare, aşa-i? l-a acuzat el, vorbindu-i cu voce joasă, dar 
destul de teribilă. 


Negrul a început să tremure din toate încheieturile, 
înmuindu-i-se genunchii. 

— Aşa am primit ordin! s-a apărat el. 

— Cine v-a dat ordinul? 

— Locotenentul Van Goss, a răspuns soldatul. Este şi 
el aici. 

— II voi găsi cu siguranţă. Dar şi tu te distrai când el 
s-a zvârcolit în chinuri şi suferinţe. 

Soldatul a încremenit. Din cuvintele de acuzare pe 
care le-a auzit, a înţeles că i s-a rostit sentinţa la moarte. 

Fără să mai spună ceva, Tarzan l-a prins din nou de 
gât ca şi înainte, fără ca negrul să mai poată scoate un 
sunet. 

Muşchii uriaşi s-au încordat. Braţele i s-au ridicat cu 
energie şi împreună cu ele trupul negrului, descriind un 
cerc prin aer... o dată, de două ori, de trei ori, ca apoi să 
fie aruncat în lături, în timp ce Tarzan a pornit în direcţia 
comandamentului generalului Kraut. 

Numai o singură santinelă, în spatele clădirii, i-a 
împiedicat drumul. Tarzan s-a târât pe pământ, 
pitindu-se cu aceeaşi facilitate şi succes cu care numai 
fiarele din junglă pot să o facă. 

Când privirile santinelei erau îndreptate în direcţia lui, 
Tarzan se lăţea la pământ, rămânând nemişcat ca o 
piatră; iar când santinela privea în altă parte, înainta 
spre ea în mare viteză. 

A ajuns, în sfârşit, la distanţa potrivită de atac, şi a 
aşteptat până când santinela s-a întors încă o dată cu 
spatele, s-a ridicat şi s-a năpustit asupra ei fără să 
producă nici un zgomot. 

Ca şi mai înainte, afacerea s-a încheiat în deplină 
linişte, şi Tarzan şi-a transportat noua victimă până lângă 
zid, unde a lăsat-o moartă în umbra clădirii. 

Etajul de jos era luminat, iar cel de sus era cufundat în 
întuneric Tarzan a privit prin fereastră şi a văzut o 
cameră mare pe care a considerat-o principală, şi a zărit 
una mai mică alături de ea. In încăperea principală erau 


mai mulţi ofiţeri, dintre care unii stăteau pe la mese, 
scriind, iar alţii umblau, vorbind între ei. 

Cum ferestrele erau deschise. Tarzan a reuşit să 
desluşească o mare parte din convorbire, dar nu era 
nimic care să îi trezească interesul. Ofițerii discutau mai 
mult despre succesele nemților în Africa, făcând, în 
acelaşi timp, presupuneri asupra datei când vor intra 
trupele lor din Europa în Paris. Unii spuneau că împăratul 
se şi afla acolo, şi blestemau Belgia care le-a pus atâtea 
piedici. 

In încăperea cea mică de alături, şedea la o masă un 
om mare, spătos, cu faţa roşcată, iar în spatele lui, pe 
scaune, alţi câţiva ofiţeri, iar alţi doi dintre ei stăteau 
drept în faţa generalului care le punea întrebări. 

In timpul când vorbea, generalul se juca cu o lampă 
elegantă de petrol, din mijlocul mesei. După puţin, s-a 
auzit o bătaie la uşă şi a intrat un aghiotant care, după 
ce a salutat, a adus următorul raport scurt: 

— A sosit domnişoara Kircher, să trăiţi, domnule 
general! 

— Să poftească! a comandat generalul. 

Apoi, a făcut semn celor doi ofiţeri din faţa lui că 
discuţia lor s-a încheiat. 

Ofițerii au ieşit, tocmai când domnişara a intrat, iar 
ceilalţi ofiţeri din cameră s-au ridicat şi au salutat-o. D-ra 
Kircher a răspuns cu o înclinare şi un zâmbet uşor. 

Era o fată foarte drăguță, amănunt care reieşea bine, 
cu tot costumul de călărie prăfuit şi cu tot praful de pe 
faţă. Pe lângă aceasta, era şi foarte tânără: nu se putea 
să fi avut nici douăzeci de ani. 

Ea a înaintat până la masa la care şedea generalul, a 
scos dintr-un buzunar din interiorul taiorului o hârtie 
îndoită în patru, şi i-a întins-o comandantului. 

— Şedeţi, vă rog, d-ră! a invitat-o acesta. 

Un alt ofiţer i-a oferit numaidecât un scaun. Nici unul 
nu a vorbit în timpul cât generalul a citit hârtia adusă de 
d-ra Kircher. 


Tarzan a observat cu atenţie diferitele persoane din 
cameră. Se întreba care dintre ei ar fi Hauptmann 
Schneider, deoarece trei ofiţeri erau căpitani. Despre 
fată şi-a făcut impresia că trebuie să fie de la serviciul de 
informaţii o spioană, cu alte cuvinte. 

Frumuseţea ei nu l-a atras deloc: i-ar fi sucit gâtul 
acela frumos, fără nici o ezitare. Nu era decât o 
nemţoaică, nimic mai mult, dar acum avea de făcut 
altceva mai important. Îl vroia pe căpitanul Schneider. 

În sfârşit, generalul a terminat de citit. 

— Bun, a zis el fetei. 

Apoi adresându-se către ofiţer, a ordonat; 

— Trimite după maiorul Schneider. 

La aceste cuvinte Tarzan a simţit că i se zburleşte 
părul pe ceafă. 

Maiorul Schneider! a gândit el. Deci l-au şi avansat la 
gradul de maior pe monstrul care i-a ucis soţia...: şi se 
prea poate să fi fost avansat în mod special pentru 
această crimă! 

Ofiţerul trimis a ieşit din cameră, iar între ceilalţi a 
început o discuţie generală, din care Tarzan a înţeles 
numaidecât că forţele germane din Africa de răsărit erau 
în superioritate numerică faţă de cele engleze, iar 
acestea din urmă au suferit înfrângeri grele. 

Stând acum într-un tufiş, putea să observe tot ce se 
petrecea în odaie, fără să fie văzut de cei din interior. 
Ascunzătoarea lui îl ferea, de asemenea, de oricine ar fi 
trecut, din întâmplare, pe lângă postul santinelei ucise. 

Se mai aştepta ca din moment în moment, să apară o 
patrulă sau schimbul acesteia şi să descopere lipsa 
santinelei. Ştia că, atunci, se va face imediat o cercetare 
minuțioasă. 

A aşteptat, deci, cu răbdare sosirea omului pe care îl 
căuta şi aşteptarea i-a fost răsplătită prin înapoierea 
ofițerului trimis de general, împreună cu un alt ofiţer de 
talie mijlocie, cu mustaţa răsucită în sus. 


Noul sosit a înaintat până la masa generalului şi a 
salutat, făcând raportul obişnuit. Generalul a răspuns 
salutului şi s-a întors spre fată. 

— D-ră Kircher, a zis el, vă recomand pe maiorul 
Schneider. 

Atât i-a trebuit lui Tarzan să audă. Punând o palmă pe 
pragul ferestrei, a sărit în cameră, în mijlocul 
încremeniţilor ofiţeri ai Kaizerului. 

Din doi paşi a ajuns la masă şi cu o izbitură a mâinii a 
răsturnat lampa drept în burta mare a generalului care, 
într-o mişcare nebună să nu ia foc, a căzut pe spate pe 
podea. 

Doi ofiţeri au sărit să-l oprească pe Tarzan, dar acesta 
l-a smucit pe primul şi l-a azvărlit peste al doilea, 
rostogolindu-se amândoi la pământ, în timp ce ofiţerii 
ceilalţi strigau să vină garda, iar fata, sărind de pe scaun, 
s-a lipit de zid. 

Tarzan, însă, nu a avut ochi decât pentru o singură 
persoană. În clipa în care a scăpat de atacul celor doi 
ofiţeri, l-a smucit pe maiorul Schneider, l-a aruncat peste 
umăr şi a sărit afară pe fereastră atât de repede, încât 
restul ofiţerilor abia au putut remarca ceea ce s-a 
întâmplat. 

De la prima privire în jurul său. Tarzan a văzut că 
postul santinelei ucise era încă liber, aşa că, după câteva 
clipe, s-a pierdut în umbra grămezii de fân de lângă co- 
mandament. 

În tot timpul acesta, maiorul Schneider nu a scos nici 
un cuvânt, nici un strigăt, din simplul motiv că beregata 
îi era strânsă ca într-un cleşte. Acum, Tarzan şi-a 
descleştat puţin mâinile doar pentru ca să îi dea voie 
omului să răsufle. 

— Dacă scoţi vreun sunet, să ştii că te strâng din nou 
de gât! l-a ameninţat el. Acum, mişcă! 

Cu multă grijă şi cu răbdare nesfârşită, Tarzan a reuşit 
să treacă şi de ultimul post. Forţîndu-şi prizonierul să 
meargă înainte, a mers spre apus până când, târziu după 


miezul nopţii, a traversat din nou calea ferată şi abia 
atunci s-a simţit oarecum în siguranţă. 

Neamţul înjura, mormăia, ameninţa şi punea tot 
timpul 
întrebări; dar singurul răspuns pe care-l primea era o 
înţepătură cu sulița ascuţită a lui Tarzan care, îl împingea 
ca pe un porc, cu singura deosebire că, pentru acesta din 
urmă, ar fi avut, desigur, mai multă consideraţie. 

Până acum nu s-a gândit aproape deloc la amănuntele 
răzbunării sale. Acum stătea şi întreba ce formă să dea 
pedepsei ce o va aplica neamţului. 

Numai de un singur lucru era sigur: că pedeapsa 
trebuia să ia sfârşit prin moartea prizonierului. 

Ca toţi oamenii demni, era firesc ca Tarzan să fie 
foarte puţin înclinat spre tortură. Dar, de data aceasta, 
era un caz cu un caracter unic în felul său. Un simţ 
inerent justiţiei ar fi cerut ochi pentru ochi, iar jurământul 
său recent cerea şi mai mult decât atăt. 

Da, acest om trebuia să sufere după cum şi el a 
făcut-o pe Jane Clayton să sufere. Totuşi, Tarzan nu 
credea că va putea să îi pricinuiască o suferinţă identică 
cu cea din sufletul lui, pentru că suferinţele fizice nu pot 
să fie niciodată atât de rafinate ca tortura sufletească. 

Toată noaptea aceea, l-a grăbit la drum pe neamt 
care, pe lângă faptul că era aproape sfârşit de oboseală, 
a ajuns să fie dominat şi de o spaimă neţărmurită. Ceea 
ce-l exaspera mai mult era tăcerea aceea cumplită a 
persoanei în mâinile căreia se afla. 

— Doamne, dacă ar vorbi măcar! a gândit cu 
disperare maiorul Schneider. 

A încercat, de nenumărate ori, să îl silească sau să îl 
înduplece să scoată doar un cuvânt. Dar rezultatul era 
întodeauna acelaşi: tăcere neîntreruptă şi o împunsătură 
dureroasă cu vârful suliţei. Schneider sângera şi rănile îl 
dureau. Era atât de obosit, se clătina la fiecare pas şi 
chiar a căzut de câteva ori, dar tot de atâtea ori a trebuit 


să se ridice în urma înţepăturilor îngrozitoare şi fără milă 
ale suliţei. 

Abia după ce s-a făcut ziuă a ajuns şi Tarzan la o 
hotărâre care i-a venit ca o inspiraţie de sus. Un zâmbet 
uşor i-a apărut pe buze, şi imediat a căutat un loc potrivit 
pentru odihnă, dorind ca prizonierul său să fie destul de 
voinic pentru ceea ce i-a pregătit. 

Undeva mai departe curgea un pârâiaş pe care l-a 
trecut Tarzan cu o zi înainte; acolo a văzut un vad ce 
servea şi ca loc de adăpost al animalelor, şi unde, 
desigur, s-ar fi putut vâna ceva. 

Făcând neamţului semn ca să păstreze linişte deplină, 
s-au apropiat amândoi încet de pârâiaş şi au văzut în jos, 
pe cărare, un cerb pregătit să plece după ce s-a adăpat. 

Tarzan, l-a împins atunci pe Schneider într-un tufiş din 
marginea cărării, şi ghemuindu-se alături de el, a 
aşteptat cerbul, în timp ce neamţul îl privea tăcut şi 
speriat pe uriaşul de lângă el. 

Abia acum, după ce s-a luminat de ziuă, a putut şi el 
să-l privească mai atent pe acela care l-a prins, dar, dacă 
în timpul nopţii a fost destul de speriat şi nu a ştiut lângă 
cine se află, emoţiile acelea nu erau nimic în comparaţie 
cu ceea ce simţea acum. 

Cine sau ce putea fi acel sălbatic uriaş fără îmbrăcă- 
minte pe el? 

Nu l-a auzit vorbind decât o singură dată; atunci când 
i-a poruncit să nu strige; dar i-a vorbit într-o nemţească 
excelentă şi cu intonaţia corectă a omului inteligent. 

Il privea acum ca o broască hipnotizată privind 
şarpele care o va devora. A văzut formele graţioase şi 
corpul simetric nemişcat ca o statuie, pitit în ascunzişul 
frunzelor dese ale stufişului. A văzut cerbul venind încet 
şi nebănuitor de-a lungul cărării. Un cerb bătrân, urmat 
de unul tânăr şi gras, la câţiva paşi mai în urmă; iar, 
când acesta a ajuns în dreptul uriaşului din tufiş, ochii lui 
Schneider s-au dilatat deodată, şi un strigăt aproape ieşit 
din piept. Omul ager de lângă el a sărit spre gâtul 


cerbului, scoțând, în acelaşi timp, un răcnet fioros ca şi 
fiarele din junglă. 

Dar agilitatea lui Tarzan a procurat carne proaspătă 
atât pentru Schneider, cât pentru el însuşi. El a preferat 
să o mănânce crudă, iar neamţului i-a dat voie să facă 
foc şi să frigă carnea. 

Amândoi au rămas acolo să se odihnească până târziu 
după-amiază, când au pornit din nou la drum; un drum 
dintre cele mai îngrozitoare pentru Schneider. 
necunoscând destinaţia, şi de mai multe ori căzând în 
genunchi în faţa lui Tarzan, rugându-l să se înduplece şi 
să-i lămurească situaţia. 

Acesta însă tăcea, mergând înainte: în locul oricărui 
răspuns îl împungea cu sulița pe bietul neamt. 

In sfârşit, a treia zi, pe la amiază, au ajuns şi la 
destinaţie. După ce au urcat o colină înaltă, stâncoasă, 
au mers aproximativ o sută de metri şi s-au oprit la 
marginea unei prăpăstii adânci, în adâncimea căreia 
Schneider a văzut numai un copac singuratic, un pârâiaş 
îngust şi puţină iarbă care creştea printre bolovanii 
presăraţi în toate părţile. 

Tarzan i-a făcut semn să coboare, dar neamţul a făcut 
un pas înapoi, îngrozit. Tarzan l-a prins de guler şi l-a 
împins cu asprime spre marginea prăpastiei. 

— Coboară! i-a poruncit el. 

Era a doua oară că-i vorbea, în timpul celor trei zile, şi 
probabil că numai această tăcere a vârât în sufletul 
neamţului o spaimă mai cumplită chiar decât aceea pe 
care i-o insufla vârful suliţei gata de acţiune în fiecare 
moment. 

Schneider a privit cu groază peste marginea adâncimii 
şi era pregătit să înceapă să coboare când Tarzan l-a 
oprit cu un gest. 

— Sunt lordul de Greytokc, i-a spus el. Soţia mea a 
fost aceea pe care ai omorât-o în ţinuturile Wazirilor. 
Inţelegi, cred, pentru ce am venit după tine. Coboară 
acum! 


Neamţul a căzut în genunchi. 

— Nu ţi-am ucis soţia! a strigat el. Fie-ţi milă! Nu ţi-am 
ucis soţia şi nu ştiu nimic despre... 

— Coboară! s-a răstit Tarzan, ridicând ameninţător 
vârful suliţei, în credinţa că acest om minţea şi, nefiind 
surprins de aceasta. 

Un om care ucide ar minţi oricând, fără jenă. 

Schneider tot mai ezita şi se ruga. Tarzan l-a izbit cu 
sulița, iar neamţul a început să coboare încet şi cu frică 
însoţit şi ajutat de Tarzan pe unde era mai dificil, până au 
ajuns numai la câţiva metri de fundătura prăpastiei. 

— Fără zgomot acum! l-a avertizat Tarzan. 

Şi, arătându-i deschizătura pe unde se intra în tunel, 
tocmai de partea cealaltă a fundăturii, a adăugat: 

— Acolo, înăuntru, este un leu flămând. Dacă poţi să 
ajungi de aici până la copac înainte să te simtă, mai ai 
câteva zile în care să te bucuri de viată; pe urmă, când 
vei fi prea slab ca să te mai poţi ţine de crengile 
copacului, Numa îşi va astâmpăra şi el foamea pentru 
ultima oară.  Şterge-o acum! a sfârşit Tarzan, 
împingându-l pe neamt, în jos, de unde i s-au sprijinit 
călcâiele. 

Nemţul, tremurând de frică, a pornit spre copacul la 
care aproape a ajuns când, din urma lui, la intrarea 
tunelului, a izbucnit un răcnet îngrozitor şi în aceeaşi 
clipă, a apărut un leu mare, înnebunit de foame. 

Schneider nu mai avea decât vreo doi metri de făcut, 
dar şi leul zbura, nu altceva, ca să îl ajungă înainte de a 
se urca în copac, în timp ce Tarzan urmărea zâmbitor 
această întrecere. 

Cursa a câştigat-o neamţul cu o diferenţă de câţiva 
paşi. 

Tarzan a început atunci să urce muchia prăpăstioasă, 
iar de jos, ajungeau până la urechile sale mărâiturile 
leului înşelat, precum şi vibrarea unei voci omeneşti, mai 
înfiorătoare decât a fiarei. 


Ajungând înapoi pe culme, Tarzan s-a oprit să 
privească jos în prăpastie. Sus, aproape de vârful 
copacului, stătea agăţat neamţul, ţinându-se de o 
creangă cu amândouă braţele. Jos, la tulpina copacului 
aştepta Numa. 

Tarzan şi-a întors faţa spre Kudu, soarele, iar din 
pieptul său puternic s-a ridicat strigătul de victorie al 
maimuţoiului, când îşi ucide duşmanul. 


CAPITOLUL III 


În tabără 


Tarzan nu se simţea pe deplin răzbunat. Au mai 
rămas încă milioane de nemti în viaţă, destui ca să-i dea 
o ocupaţie pe tot restul vieţii; dar nu ar fi fost niciodată 
suficient, chiar dacă i-ar fi ucis pe toţi, ca să compenseze 
pierderea suferită... Chiar moartea atâtor milioane de 
germani nu i-ar fi putut-o reda pe mult iubita lui soţie. 

Pe când era în tabăra germană de pe dealurile 
munţilor Pare, aşezaţi la răsăritul trotuarului dintre Africa 
germană de răsărit şi cea engleză, a auzit destule lucruri 
care să-l convingă că englezii erau aproape înfrânți în 
luptele din Africa împotriva nemților. 

La început, nu a acordat mare importanţă acestor 
ştiri, deoarece, după moartea soţiei sale singura sa 
legătură cu civilizaţia, a renunţat la orice amestec cu 
omenirea, fără să se mai considere om, ci maimuţă. 

După ce i-a pregătit sfârşitul lui Schneider, aşa cum 
s-a priceput mai bine, a pornit să înconjoare Kilimanjaro 
şi să vâneze pe colinele de la nordul acestor munţi 
puternici, deoarece a descoperit că în apropierea 
armatelor nu era nimic de vânat. 

Din când în când, îşi amintea de neamţul pe care l-a 
lăsat în copacul singuratic din prăpastia înfundată unde 


era închis leul flămând şi îşi imagina scena care se 
petrecea, zâmbind cu satisfacţie. Pe de altă parte, 
gândindu-se la durerile sufleteşti prin care trecea victima 
sa, slăbit de foame şi înnebunit de sete, dorea să cadă 
cât mai curând în ghearele lui Numa. 

Se întreba: ce s-ar întâmpla dacă Schneider ar vrea să 
coboare până la râuleţ după apă, tocmai când leul ar 
intra în tunel? Îşi închipuia atunci goana nebună până la 
copac, când leul s-ar repezi să-şi înhaţe prada: fapt care, 
mai târziu, cu siguranţă că va reuşi s-o facă, neamţul 
neîndemânatic neputând să coboare până la râuleţ, fără 
să nu fi făcut nici măcar un zgomot, oricât de mic, care 
să atragă atenţia lui Numa. 

Cu timpul, însă, plăcerea care deriva din aceste 
închipuiri a început să nu mai aibă nici un farmec şi 
Tarzan s-a trezit de mai multe ori gândindu-se la soldaţii 
englezi care luptau cu atâtea greutăţi şi, mai ales, la 
faptul că germanii îi secerau pe toate cărările. 

Gândul acesta l-a făcut să lase capul în jos şi să 
mârâie straşnic, fiindu-i ciudă, într-un fel, că nu poate să 
uite uşor că este englez, tocmai atunci când nu dorea să 
fie decât o maimuţă. 

A sosit, în cele din urmă, timpul când nu a mai putut 
să îndure gândul că nemţii ucid englezi, în timp ce el 
vânează liniştit şi la adăpost, deşi nu tocmai departe de 
ei. 

S-a hotărât să pornească în direcţia taberelor 
germane, neavând nici un plan format dinainte dar cu 
ideea generală că, odată lângă câmpul lor de operaţii va 
găsi şi prilejul să provoace destule greutăți 
comandamentului german. 

Drumul ales de el ducea prin trecătoarea lângă care 
se găsea prăpastia din fundătură unde l-a lăsat pe 
Schneider şi lăsându-se cuprins de o curiozitate destul de 
firească, a mers până la marginea de sus a prăpastiei. 

Copacul era gol şi nu se vedea nici o urmă de leu. 
Apucând un bolovan mare de piatră, l-a azvâriit în 


prăpastie, bolovan care s-a rostogolit până la ieşirea din 
tunel. 

Nu a trecut decât o clipă şi capul enorm al leului s-a 
încadrat în deschizătură. Dar câtă deosebire era între 
leul acesta şi cel pe care Tarzan l-a închis acolo cu două 
săptămâni înainte! Acum era slab şi amărât, iar când 
umbla, se clătina pe picioare. 

— Unde-i neamţul? a strigat Tarzan. A fost o masă 
consistentă sau doar un rând de ciolane goale când a 
căzut din pom? 

Numa a scos o mârâitură puternică. 

— Eşti flămând, Numa, a continuat Tarzan, trebuie 
să-ţi fi fost grozav de foame, dacă ai mâncat până şi 
iarba de pe jos şi scoarţa copacului până unde ai putut 
ajunge. Nu ai vrea să-ţi mai aduc un neamt? a adăugat el 
zâmbind şi plecând de acolo. 

Ceva mai târziu, a găsit pe neaşteptate urmele lui 
Bara, cerbul, adormit sub un copac şi, cum era flămând, 
l-a ucis numaidecât şi, aşezându-se pe genunchi acolo, la 
umbra copacului, a început să mănânce cu poftă. 

In timp ce rodea o ultimă bucăţică de carne de pe os, 
a auzit zgomotul făcut de paşii unui animal care se furişa 
spre el; şi-a întors capul şi l-a văzut pe Dango care se 
apropia pe nesimţite. Apucând o creangă care a căzut, 
Tarzan, mârâind ameninţător, a aruncat-o asupra fiarei. 

— Pleacă de-aici, mâncător de stârvuri! a strigat el. 

Dar Dango era flămând şi, fiind mare şi puternic, a 
început să mârâie şi el dând, în acelaşi timp, târcoale ca 
şi cum ar fi pândit prilejul să poată ataca. 

Tarzan îl cunoştea pe Dango mai bine decât acesta se 
conoştea el însuşi. Ştia că bestia, sălbatică de foame, şi-a 
adunat curajul ca să atace şi că, probabil, era obişnuită 
cu oamenii, aşa că nu prea îi era teamă de el. 

Şi-a desfăcut sulița grea de pe umăr şi a pus-o lângă 
el la îndemână, continuând să mănânce, urmărind orice 
mişcare a hienei. 


Nu îi era frică, pentru că era de mult obişnuit cu 
primejdiile junglei, ba încă le privea ca simple întâmplări 
din viaţa zilnică, aşa după cum am ajuns noi să privim 
primejdiile tot atât de reale ale vieţii de fermă sau ale 
vieţii de oraş de pe străzile cu multă circulaţie. 

A fost născut şi crescut în junglă şi era gata să-şi 
apere prada de oricine ar fi râvnit la ea, bineînţeles în 


iar dacă ar fi fost silit să scape cu fuga, ar fi făcut-o fără 
cea mai mică ruşine. 

În aceste ţinuturi sălbatice, nu exista nici o fiinţă mai 
curajoasă decât el dar, în acelaşi timp, nu exista nici una 
mai înţeleaptă, şi aceşti factori au fost aceia care i-au 
îngăduit să poată rezista şi să supravieţuiască diferitelor 
greutăţi. 

Dango ar fi atacat mult mai curând, dar în faţa 
mârâiturilor lui Tarzan, stătea la îndoială, fiindu-i teamă. 
Această hienă a mai atacat femei şi copii în ţinuturile lor. 
l-a speriat până şi pe bărbaţi în jurul focurilor lor de 
noapte; dar nu a mai văzut până acum o fiinţă umană 
care să scoată asemenea sunete, care semănau mai 
mult cu ale lui Numa când era înfuriat, decât cu ale unui 
om speriat. 

Terminând de mâncat, Tarzan era pregătit să arunce 
hienii osul care îl avea în mână, lăsându-i şi restul 
cerbului; dar, venindu-i o idee nouă, s-a aplecat, a ridicat 
hoitul cerbului pe umăr şi a pornit în direcţia tunelului în 
care a închis leul. 

Dango, după ce l-a urmat câţiva paşi, şi-a dat seama 
că este frustat şi că nu va avea parte nici măcar să guste 
dintr-o carne atât de apetisantă. 

Pierzându-şi răbdarea, s-a repezit să-l atace pe 
Tarzan. Dar, ca şi cum natura i-ar fi pus şi în ceafă o 
pereche de ochi, Tarzan a simţit într-o clipă primejdia şi 
lăsând jos corpul lui Bara. s-a răsucit în călcâie, cu sulița 
ridicată. 


Şi-a lăsat mai întâi mâna dreaptă pe spate, apoi a 
repezit-o cu o viteză fulgerătoare şi cu toată forţa 
muşchilor săi uriaşi. 

Suliţa, fiind aruncată la momentul potrivit, a zburat 
exact spre Dango, nimerindu-l între gât şi şoldul din faţă, 
astfel că i-a trecut prin corp până în partea cealaltă. 

După ce şi-a scos arma din cadavrul hienei, Tarzan a 
luat în spate amândouă hoiturile, pornind din nou la 
drum spre prăpastia unde se afla leul. 

Acolo, l-a văzut pe Numa jos la umbra copacului. La 
strigătul lui Tarzan s-a ridicat clătinându-se pe picioare, 
dar cu toată slăbiciunea lui, a mârâit cu destulă 
sălbăticie, încercând chiar să răcnească în momentul în 
care şi-a văzut duşmanul. 

Tarzan a lăsat cadavrele să se rostogolească în jos 
spre leu, strigându-i: 

— Mănâncă, Numa, şi întăreşte-te! Poate că o să mai 
am nevoie de tine. 

A observat că leul, însufleţit numai când a văzut 
carnea, s-a şi repezit la trupul inert al cerbului şi a 
început să smulgă bucăţi mari. Atunci a zâmbit mulţumit 
şi a pornit din nou pe drumul pe care a venit. 

A doua zi, înainte de amiază a ajuns în apropierea 
trupelor germane. De pe o ruptură de deal din marginea 
unei păduri, putea observa tot flancul stâng al 
inamicului, iar undeva mai departe, trupele engleze. 

Din înălţimea unde se găsea, avea avantajul să vadă 
câmpul de luptă, aproape aşa cum l-ar fi văzut dintr-un 
aeroplan; astfel a putut să observe, cu privirea lui ageră, 
o mulţime de amănunte care ar fi scăpat cu uşurinţă altui 
om ale cărui simţuri nu ar fi avut deprinderea perfectă a 
simţurilor cu care era înzestrat Tarzan. 

A observat, în unele locuri, posturi de maşini-puşcă, 
foarte bine ascunse de ochii englezilor, precum şi posturi 
telefonice departe de tot, spre liniile engleze. 

Mutându-şi privirile dintr-o parte în alta, de la un 
punct interesant la altul, a auzit din partea de jos a 


colinei pe care se afla el, pocnetul rar al unei singure 
arme, zgomot deosebit de bubuiturile tunurilor şi 
împuşcăturile trupelor. 

Toată atenţia i-a fost imediat concentrată asupra 
acestui punct, unde era sigur că se află ascuns un ţintaş. 
A aşteptat cu răbdare să audă o nouă împuşcătură, care 
îi va indica şi mai precis locul unde este ascunzătoarea, 
iar, după ce a auzit-o, a plecat în partea aceea coborând 
repede dealul, dar pe furiş şi fără zgomot ca şi o panteră. 

După toate aparențele nici nu se uita unde calcă; 
totuşi, nici o pietricică nu se rostogolea de pe locul unde 
călca şi nici o crenguţă nu troznea sub paşii lui; era ca şi 
cum ar fi văzut cu picioarele. 

După puţin, trecând printre tufişuri, a ajuns la 
marginea unei râpe joase şi, la câţiva metri mai jos de el, 
sub râpă a văzut un soldat întins în spatele unui mic 
parapet construit din pietre adunate din împrejurimi, în 
care a înfipt mai multe crengi cu verdeață, aşa că era 
ascuns în întregime de vizorul trupelor engleze. 

Trebuie să fi fost un ochitor excelent, pentru că era 
destul de departe în spatele liniilor germane, trăgând pe 
deasupra capetelor camarazilor săi. 

Arma pe care o întrebuința era echipată cu un 
telescop pentru ochit; soldatul mai avea şi un binoclu cu 
care, în mometul când l-a descoperit pe Tarzan, a 
examinat terenul să vadă, probabil, efectul împuşcăturii 
sau poate ca să descopere o nouă ţintă. 

Tarzan a privit spre locul pe care îl cerceta soldatul cu 
binoclul şi, cu ochii lui ageri, a descoperit multe ţinte 
bune pentru un trăgător aşezat atât de sus deasupra 
tranşeelor. 

Evident că neamţul a fost satisfăcut de observaţiile 
sale căci, luând puşca din nou, a aşezat-o cu patul în 
umăr şi-a început să ţintească cu atenţie; tot în clipa 
aceea un corp bronzat de arşiţa soarelui, a sărit asupra 
lui de pe malul de mai sus de el. 


Nu s-a auzit nici un zgomot şi probabil că nici neamţul 
nu a mai avut cum să ştie ce fel de vieţuitoare a fost 
aceea care i-a sărit în spate, pentru că, în clipa ciocnirii, 
degetele ca oţelul ale lui Tarzan s-au încleştat în gâtul 
păros al neamţului care, după un moment de împotrivire 
zadarnică, a trecut în rândul celor care nu mai simt 
nimic... 

Întinzându-se la pământ în dosul parapetului 
improvizat de neamt. Tarzan a examinat cu minuțiozitate 
taberele şi tranşeele germane care se găseau în 
apropiera lui. 

A văzut destui ofiţeri şi soldaţi umblând prin tranșee. 
La câteva sute de metri în faţa lui, a observat o 
maşină-puşcă, foarte bine ascunsă, care bătea în cruciş 
peste terenul neutru din faţa trupelor engleze, secerând 
inamicul dintr-o astfel de direcţie, încât englezilor le era 
deosebit de dificil să o descopere. 

Tarzan privea toate acestea, jucându-se alene cu 
puşca neamţului pe care l-a ucis. După puţin timp a 
început să cerceteze mecanismul armei. A privit după 
aceea din nou spre tranşeele germane şi a schimbat 
poziţia înălţătorului, apoi a dus puşca la umăr şi a ochit 
cu atenţie. 

Era un ţintaş excelent. A vânat de multe ori animale 
mari, împreună cu prietenii lui din lumea civilizată, 
folosindu-se de armele lor şi, cu toate că nu a ucis 
niciodată decât pentru hrană sau pentru a se apăra, s-a 
distrat foarte mult, trăgând în ţinte mobile neânsufleţite, 
perfecţionându-se în folosirea armelor de foc, fără ca el 
să realizeze aceasta. 

De astă dată, într-adevăr, va vâna o pradă dintre cele 
mai mari. Un zâmbet uşor i-a fluturat pe buze, în timp ce 
îşi apăsa degetul pe trăgaci. Impuşcătura a pornit şi un 
neamt, din grupul celor care se aflau în jurul 
maşinii-puşti, s-a prăbuşit sa pământ. 

În trei minute. Tarzan a curăţat întreaga echipă a 
acelei maşini-puşti. După aceea, a văzut un ofiţer ieşind 


dintr-un „dugaut” şi l-a pocnit şi pe el împreună cu cei 
trei soldaţi care l-au urmat în şanţ. Avea grijă să nu 
rămână în viaţă vreunul, care ar putea cerceta şi afla 
cum se poate ca germanii să fie împuşcaţi chiar în 
tranşeele lor când sunt feriţi cu totul de inamic. 

Aşezând înălţătorul pentru o distanţă mai mare, 
Tarzan, a ochit spre echipa unei alte maşini-puşti care 
era aşezată ceva mai departe spre drepata sa şi i-a 
curăţat pe toţi, unul după altul. Cu asta a secerat două 
echipe. A mai văzut şi oameni umblând prin tranşee şi a 
împuşcat câţiva dintre ei. 

Acum, nemţii au început să-şi dea seama că ceva nu 
este în regulă. Aveau impresia că cineva se află într-un 
loc potrivit de unde să vadă bine sectorul acela al 
tranşeelor. 

La început, au căutat să îi descopere locul în spaţiul 
dintre trupe, în faţa frontului, dar când un ofiţer, care 
privea cu periscopul peste parapet, a fost izbit în ceafă 
de un glonte şi s-a prăbuşit în şanţ, au înţeles că trebuie 
să caute dincolo de parados şi nu dincolo de parapet. 

Un soldat a luat de jos glontele care ieşise prin 
fruntea ofițerului ucis şi examinându-l, a descoperit că 
este de provenienţă germană. Agitaţia lor a crescut 
peste măsură şi s-au lipit cu spatele de parados, iar 
câţiva dintre ei s-au furişat să ducă vestea în partea de 
sus şi de jos a tranşeelor. 

Nu a trecut mult timp şi mai multe periscoape şi-au 
făcut apariţia deasupra şanţurilor, căutând să descopere 
locul unde se află trădătorul, pe care probabil că l-au şi 
găsit numaidecât, deoarece, Tarzan i-a văzut pe nemți 
îndreptând o maşină-puşcă spre el. 

Dar, până ce maşina să poată intra în acţiune, soldaţii 
din echipa care trebuia s-o mânuiască, zăceau morţi 
lângă arma care le-a fost încredinţată. 

Mai erau însă destui soldaţi care să ocupe locul 
acesta, involuntar, probabil, dar, siliţi de ofiţerii lor, 
trebuiau să intre în acţiune. În afară de aceasta, încă alte 


două maşini-puşcă erau acum îndreptate spre Tarzan, 
gata să fie puse în funcţiune. 

Dându-şi seama că afacerea s-a încheiat, Tarzan a 
mai tras o împuşcătură de adio şi apoi, lăsând puşca la o 
parte, a dispărut printre stâncile din spatele său. Câteva 
minute după aceea, a auzit pocniturile repezi ale armelor 
al căror foc era concentrat pe locul abia părăsit de el şi a 
început să zâmbească, gândindu-se la risipa de muniţie 
nemţească. 

— Au plătit scump pentru Wasimbu, Wazirul meu, pe 
care l-au răstignit, şi pentru cei pe care mi i-au ucis, a 
murmurat el. Dar pentru Jane nu vor fi în stare să 
plătească niciodată, chiar dacă i-aş ucide pe toţi. 

In aceeaşi zi, pe înserat, a ocolit flancurile ambelor 
armate şi trecând pe lângă posturile de pază ale 
englezilor, a pătruns adânc în interiorul taberei acestora. 
Nimeni nu l-a văzut venind şi nimeni nu ştia că el este 
acolo. 

Comandamentul regimentului al doilea din Rhodesia 
se găsea aşezat într-un loc adăpostit, cu mult în spatele 
frontului, aşa că era ferit de ochiul ianamicului; lămpile 
aprinse nu erau interzise. 

Colonelul Capell şedea în faţa unei mese de 
campanie, pe care era întinsă o hartă militară şi vorbea 
cu mulţi ofiţeri. 

Masa era aşezată sub crengile stufoase şi lungi ale 
unui copac mare, o lampă lumina feţele celor din jurul 
mesei iar mai încolo ardea un foculeţ. 

Inamicul nu avea aeroplane, şi nici un alt observator 
din partea lui nu ar fi putut descoperi lumina lămpii şi a 
focului atât de departe unde se găseau liniile germanilor. 

Ofițerii discutau avantajul numeric al inamicului şi 
neputinţa englezilor de a face mai mult decât să menţină 
poziţia pe care o ocupau acum. Au avut destule pierderi 
grele în timpul din urmă şi la fiecare atac au fost împinşi 
înapoi, copleșiți de forţele mai numeroase ale nemților. 


Se mai găseau, discutau ei, şi maşini-puşti ascunse 
bine: fapt de care colonelul era foarte necăjit, ceea ce 
dovedea că revenea întruna asupra lor, în timpul 
convorbirii. 

— Azi după-amiază s-a întâmplat ceva care i-a liniştit 
o vreme, a luat cuvântul un ofiţer mai tânăr. Făceam 
observaţii în timpul acela şi nu am putut să aflu precis 
cauza. Totuşi, am văzut că s-au ciocnit de un mare necaz 
într-un sector de tranşee, în stânga lor. La un moment 
dat, am avut impresia hotărâtă că erau atacați pe la 
spate, deoarece, au început să tragă în muchia dealului 
din spatele lor. Am văzut zburând praful din locul acela 
dar nu aş putea spune care a fost pricina. 

S-a auzit atunci un foşnet uşor în copac, printre 
crengile de deasupra lor şi în acelaşi timp a apărut, 
căzând de sus în mijlocul lor, un om aproape gol, cu 
corpul bronzat de arşiţa soarelui. 

Ofițerii au dus repede mâna la revolvere. Aceasta a 
fost însă, singura lor mişcare. Mai întâi, l-au privit uimiţi 
pe uriaşul din faţa lor, i-au observat îmbrăcămintea tot 
atât de primitivă ca şi armele pe care le purta; după 
aceea toate privirile lor s-au îndreptat spre colonel. 

— Dar d-ta de unde naiba ai răsărit şi cine eşti? 
Spune! se răsti colonelul. 

— Sunt Tarzan, a răspuns noul sosit. 

— A! Greystoke? a strigat un maior, păşind înainte cu 
mâna întinsă. 

— Preswick! a exclamat Tarzan, strângând mâna care 
i-a fost întinsă. 

— Nu te-am recunoscut la început, s-a scuzat maiorul. 
Ultima dată când ne-am văzut, erai la Londra, îmbrăcat 
în frac. E o mare diferenţă, pe onoarea mea! Este o 
discrepanţă pe care cred că o recunoşti şi d-ta. 

Tarzan a zâmbit şi apoi s-a adresat colonelului. 

— Am auzit aproape toată convorbirea dv. Abia am 
sosit din spatele frontului german. Am posibilitatea să vă 
ajut. 


Colonelul l-a privit întrebător pe maiorul Preswick care 
a înţeles imediat şi a făcut repede prezentările cuvenite. 
recomandându-l pe Tarzan comandantului său şi 
celorlalţi ofiţeri prezenţi. Tarzan le-a povestit pe scurt 
motivul care l-a determinat să pornească împotriva 
nemților. 

— Şi-acum, veniţi să vă înrolați cu noi? a întrebat 
colonelul. 

Tarzan a dat din cap negativ. 

— Nu în mod regulat, a răspuns el. Trebuie să mă 
răzbun după sistemul meu; totuşi, vă pot ajuta şi pe dv. 
Pot să intru în tabăra nemților oricând aş vrea. 

Capell a zâmbit clătinând din cap. 

— Nu e tocmai atât de uşor după cum îţi închipui, a 
zis el. Săptămâna trecută am pierdut doi ofiţeri care au 
încercat acest lucru. Amândoi erau oameni cu experienţă 
în biroul informaţii. 

— Este mai dificil decât a intra în lagărul englez? a 
întrebat Tarzan. 

Colonelul era gata să răspundă, când i-a trecut prin 
minte o idee nouă şi l-a privit curios pe Tarzan. 

— Dar pe d-ta cine te-a adus aici? a întrebat el. Cine 
te-a trecut prin posturile exterioare? 

— Am venit singur, trecând printre liniile germane şi 
engleze şi am intrat în tabăra dv. Dacă nu mă credeţi 
trimiteţi pe cineva să cerceteze şi vă veţi convinge. 

— Dar cine te-a însoţit? a insistat Capell. 

— Nimeni, a răspuns Tarzan. 

Apoi, stând drept cât era de înalt, a spus cu mândrie: 

— Voi, cei din lumea civilizată, când ajungeţi în junglă, 
vă pierdeţi cu totul. Până şi maimuţele cele mai mici sunt 
mai deştepte în această privinţă. Eu mă mir cum de mai 
existaţi; numai numărul mare, numai armele pe care le 
aveţi şi numai puterea de judecată ce o posedaţi vă 
scapă cu viaţă. 

Văzând privirile mirate ale ofiţerilor din jurul său, 
Tarzan a continuat: 


— Dacă aş avea numai câteva sute de maimuțe din 
acelea mari... dotate cu judecata pe care o aveţi dv., aş 
putea să-i resping pe nemți până la ocean, tot atât de 
repede pe cât ar putea să-i ducă picioarele pe aceia care 
ar mai fi în viaţă. Din nefericire, pentru dv, bietele 
maimuțe nu pot să plănuiască împreună. Altminteri, în 
Africa, nu ar mai exista picior de om. Dar să lăsăm 
aceasta. Vreţi să vă ajut? Nu v-ar plăcea să ştiţi locul 
unde sunt acuma câteva maşini-puşcă ale nemților? 

Colonelul l-a asigurat că le-ar fi de mare folos să ştie 
aceasta. Atunci, Tarzan s-a apropiat de harta din faţa 
colonelului şi i-a arătat locul unde se aflau trei 
maşini-puşcă, care provocau multe încurcături englezilor. 

— Uite, aici, a zis el punând degetul pe hartă, este un 
loc mai slab apărat de negri dar maşinile-puşcă din faţa 
frontului sunt coordonate de albi. Dacă... un moment, vă 
rog! Am un plan bun prin care puteţi să umpleţi tranşeul 
acesta cu oamenii dv. şi apoi să trageţi în tranşeele din 
dreapta lui cu propriile lor maşini-puşti. 

Colonelul Capell a zâmbit şi a clătinat uşor din cap: 

— Vi se pare un lucru simplu, d-le! 

— Pentru mine este uşor, a răspuns Tarzan. Pot să 
golesc porţiunea aceasta de tranşee fără să trag o 
singură împuşcătură. Eu am fost crescut în junglă, 
cunosc fiinţele din junglă, pe Gomangani, tot atât de bine 
ca şi pe celelalte. Aşteptaţi aici poimâine seară, a spus 
el, întorcându-se să plece. 

— Aşteaptă! a zis colonelul. Stai, să-ţi dau un ofiţer să 
te conducă printre posturi. 

Tarzan a zâmbit şi a plecat Când s-a îndepărtat de 
grupul ofiţerilor a trecut pe lângă unul de statură 
măruntă, cu gulerul de la manta ridicat şi viziera chipiului 
trasă în jos pe ochi. În momentul acela, flacăra focului 
lumină o clipă faţa ofițerului, care i s-a părut oarecum 
cunoscută lui Tarzan. Acesta, însă, şi-a închipuit că putea 
să fie un tânăr pe care l-a cunoscut la Londra, aşa că nu 


s-a mai gândit la acest amănunt şi a plecat mai departe, 
printre liniile engleze, fără să fie simţit de nimeni. 

Toată noaptea aceea a mers înainte, traversând 
dealurile sudice ale munţilor Kilimanjaro, urmând 
instinctiv o cale nouă, necunoscută, dându-şi seama că 
ceea ce căuta nu putea să se găsească decât undeva, pe 
vreo coastă împădurită şi mai înaltă decât acela peste 
care a trecut în ultimele sale drumuri prin aceste ţinuturi 
încă necunoscute lui. 

Cu trei ceasuri mai înainte de răsăritul zorilor, nările 
lui simţitoare l-au avertizat că undeva, în vecinătate, va 
găsi ceea ce căuta şi, atunci, s-a urcat într-un copac înalt 
unde s-a aşezat, cum a putut mai bine, ca să guste 
câteva ore de somn. 


CAPITOLUL IV 


Golirea tranşeelor 


Kudu, soarele, era de trei sulițe pe cer când s-a trezit 
Tarzan. Mai târziu şi-a întins mâinile şi picioarele uriaşe, 
şi-a trecut degetele prin părul negru şi des, iar după 
aceea a sărit uşor la pământ. 

A pornit apoi, numaidecât, în căutarea celui pentru 
care a venit şi a mers, luându-se după miros, în partea 
de jos a unei râpe adânci. 

După puţin timp nările l-au înştiinţat că vânatul este 
în apropiere, aşa că a mers şi el cu mai multă atenţie. La 
un moment dat, s-a oprit în spatele unui tufiş de măcieş, 
iar la câţiva metri mai încolo l-a văzut pe Horta, 
mistrețul, împreună cu o mulţime din semenii săi. 

Desfăcându-şi arcul de pe umăr, a ales o săgeată din 
tolbă şi a ochit cu grijă în cel mai mare dintre porcii 
mistreți. 


Mai ţinea în gură vreo trei-patru săgeți, astfel că abia 
a pornit cea dintâi cu iuţeala fulgerului, că a doua i-a luat 
locul şi a pornit după ea. 

Imediat s-a ivit o învălmăşeală mare printre mistreți, 
neştiind de unde îi ameninţă primejdia. La început au 
stat o clipă în loc ca şi tâmpiţi; apoi au început să se 
învârtească, pisând pământul, până când şase din ei au 
fost morţi sau răniţi. 

Neştiind ce să facă, au guiţat cu toţii în cor şi au 
pornit speriaţi în goană, aşa că, după câteva clipe, au 
dispărut în tufişurile dese care cresc pe sub copacii mari 
ai junglei. 

Tarzan a ieşit din ascunzătoare, i-a ucis pe aceia care 
nu muriseră încă şi a început să-i jupoaie de piele. 

Pe când lucra repede şi cu multă îndemânare nu 
îngâna vreun cântec, nici nu fluiera, cum fac mulţi 
lucrători din lumea civilizată. 

În lucruri mici ca acestea, dar foarte multe din ele, 
Tarzan se deosebea de ceilalţi oameni, dar probabil că 
totul se datora copilăriei petrecute în junglă. 

Fiarele din junglă, printre care a crescut, aveau 
dispoziţia de a se juca numai până la maturitate şi foarte 
rar după aceea. Maimuţele lui, mai ales cele de partea 
bărbătască, deveneau nişte indivizi fioroşi şi arţăgoşi, cu 
cât înaintau în vârstă. 

Pentru ei viaţa era o chestiune foarte serioasă, mai 
ales în anotimpurile slabe... Trebuia să te baţi cu alţii ca 
să-ţi asiguri partea ta de hrană; obiceiul, odată format, 
devenea o a două natură. 

A vâna pentru hrană era munca de toate zilele, de 
care depindea viaţa celor născuţi în junglă, iar munca 
este un fapt care nu trebuie privit cu uşurinţă şi nici 
îndeplinit fără foarte multă atenţie. 

De aceea, la orice acţiune Tarzan era serios, cu toate 
că a reţinut ceea ce pierd alte fiare din junglă odată cu 
vârsta: umorul, căruia îi dădea curs atunci când îi venea 


la socoteală. Era un umor cam trist şi, uneori, destul de 
fioros, dar pe el îl satisfăcea. 

De asemenea, dacă cineva ar începe să fredoneze sau 
să fluiere în timp ce lucrează, i-ar fi imposibil să se 
concentreze asupra lucrului său; Tarzan era în stare să-şi 
concentreze fiecare din cele cinci simţuri asupra unui 
subiect diferit. 

Acum lucra la jupuitul celor şase mistreți, aşa că 
degetele şi ochii îi erau ocupați cu această activitate, ca 
şi cum nu ar fi existat nimic altceva pe lume; totuşi, 
urechile lui şi nasul erau complet ocupate cu altceva: 
primele să prindă orice zgomot, cât de mic, din orice 
parte a pădurii, iar nasul simţea orice adiere de vânt, 
oricât de uşoară ar fi fost. 

Astfel, cu ajutorul nasului a descoperit apropierea lui 
Sabor, leoaica, în momentul când vântul şi-a schimbat 
pentru o clipă adierea. 

Tot atât de lămurit ca şi cum ar fi văzut-o cu ochii, 
Tarzan a ştiut că leoaica a dat peste mirosul de carne 
proaspătă şi că a pornit imediat spre locul unde se afla 
vânatul. 

Mai ştia, după tăria mirosului şi a vântului, distanţa 
exactă la care se afla fiara, precum şi faptul că venea din 
spatele lui. Tocmai a isprăvit de jupuit ultimul porc, aşa 
că nu se grăbea. Avea la îndemână celelalte cinci piei, a 
avut grijă să le aşeze grămadă lângă el, iar pe deasupra 
capului său se întindeau crengile groase ale unui copac 
mare. 

Nici măcar capul nu şi l-a întors, ştiind că leoaica este 
încă departe; dar şi-a încordat atenţia ca să prindă cel 
mai mic zgomot care ar arăta să s-a apropiat. 

Cum a isprăvit şi cu ultima piele, s-a ridicat. Acum a 
auzit-o pe Sabor, în tufişul vecin, dar nu tocmai aşa de 
aproape. Fără să se grăbească, a luat de jos pieile şi unul 
din ciolanele de mistreți şi s-a aruncat pe crengile de 
sus, tocmai în momentul când leoaica a apărut la câţiva 
metri. 


Urcat acolo, a atârnat pieile întinse pe o creangă şi s-a 
aşezat liniştit cu spatele către trunchiul copacului, 
mâncând cu poftă din pulpa pe care a luat-o cu el. Sabor 
a ieşit mârâind, din tufiş, s-a uitat câteva clipe în sus la 
Tarzan, apoi a început să mănânce din mistrețul de lângă 
copac. 

Tarzan a privit-o şi a zâmbit, amintindu-şi de o 
discuţie pe care a avut-o odată cu un vânător faimos şi 
care a susţinut că leul, regele mândru al animalelor, nu 
mănâncă decât ceea ce îşi ucide singur. Tarzan ştia însă, 
mai bine rosturile, pentru că i-a văzut pe Numa şi pe 
Sabor mâncând chiar stârvuri. 

După ce a mâncat, Tarzan a început să lucreze pieile: 
toate şase erau mari şi solide. Mai întâi a tăiat din ele 
fâşii lungi şi înguste cam de un centimetru, atât cât a 
crezut că este suficient. După aceea, a cusut două piei la 
un loc, iar pe marginea lor, de jur împrejur, a făcut găuri 
la patru-cinci centimetri, prin care a trecut o fâşie lungă 
de piele, formând astfel, o pungă mare cu curele. Tot în 
felul acesta a mai croit încă patru pungi, puţin mai mici 
însă, având grijă să îi mai rămână câteva fâşii înguste. 

După ce a terminat şi această lucrare, a cules un fruct 
mare şi zemos cu care a aruncat în Sabor şi în zgomotul 
mârâiturilor acesteia, a pornit printre copaci din creangă 
în creangă spre sud-est ducând cu el cele cinci pungi pe 
care le-a confecţionat. 

Direcţia în care s-a îndreptat era peştera unde a închis 
leul şi nu a trecut mult până să ajungă la muchia de sus 
a prăpastiei, de care s-a apropiat cu multă atenţie şi a 
privit în jos. Numa nu era nicăieri. 

Tarzan a mirosit aerul şi a ascultat. Nu a putut să 
audă nimic şi totuşi, ştia că Numa trebuie să fie undeva 
în tunel. Avea speranţa că poate dormea, deoarece 
aproape tot planul său depindea de faptul ca Numa să nu 
îl descopere. S-a lăsat uşor şi cu prudenţă peste 
marginea prăpastiei şi a început să coboare, fără să facă 
nici un zgomot. Adeseori se oprea, privind spre intrarea 


tunelului, la vreo patruzeci de metri de partea cealaltă a 
prăpastiei. 

Cu cât înainta şi se apropia de fund, cu atât creştea şi 
primejdia. Dacă ar fi putut să ajungă jos şi să meargă 
măcar până la jumătatea distanţei care separa malul de 
copacul din centru, ar fi fost oarecum în siguranţă pentru 
că atunci, chiar dacă leul ar fi ieşit din tunel, Tarzan ar fi 
mers înainte sau înapoi, spre mal sau spre copac. 

Pentru a urca primii zece metri din mal şi încă destul 
de repede ca să scape de fiara care ar fi sărit după el, 
trebuia să fie un loc de cel puţin şapte-opt metri, 
deoarece aproape de fundul prăpastiei malul era foarte 
neted şi nu avea loc să poată să-şi sprijine nici mâna şi 
nici piciorul. Data trecută când a scăpat de Numa, a 
trebuit să urce în fugă primii opt-zece metri, aşa cum ar 
urca o veveriţă în copac. 

Nu dorea sub nici o formă să mai încerce operaţia 
aceasta din nou, decât dacă şi condiţiile ar fi fost cel 
puţin tot atât de favorabile, pentru că prima dată a 
scăpat de ghearele tăioase ale lui Numa doar la o 
distanţă de câţiva centimetri. 

In sfârşit, a ajuns jos de tot şi a început să se apropie 
de copac, tăcut ca o fantomă. 

A ajuns acum la jumătatea distanţei şi Numa tot nu 
dădea semne de viaţă. 

A ajuns lângă copacul cu scoarţa jupuită de leul 
înebunit de foame şi totuşi, acesta nu se înfăţişa. 

După ce Tarzan s-a căţărat pe una din crengile copa- 
cului a început să se întrebe dacă fiara se mai afla totuşi 
în peşteră. Nu cumva a reuşit să forţeze bariera de 
pietroaie cu care Tarzan a înfundat tunelul şi a scăpat în 
acest fel? 

Dar dacă Numa este mort? 

Totuşi, se îndoia de această posibilitate, deoarece nu 
au trecut decât câteva zile de când i-a adus un cerb 
întreg şi o hienă... deci, nu a putut să moară de foame 
într-un timp atât de scurt, mai ales că firul de apă ce se 


scurgea din prăpastie, prin tunel afară, era suficientă ca 
să-i potolească setea. 

Era gata să coboare din copac pentru a cerceta 
terenul, când i-a trecut prin minte că ar putea să-l 
determine mai bine pe Numa să iasă decât să meargă el 
în cavernă. 

Şi-a transformat imediat gândul în acţiune şi a fost 
răsplătit numaidecât prin zgomotul care s-a auzit din 
interiorul tunelului, iar după o clipă-două leul, cu privirile 
sălbatice, a ieşit fioros, pregătit să îl mănânce şi pe 
dracu, dacă acesta ar fi fost bun de mâncare. 

Când l-a văzut pe Tarzan gras şi rotunjor, sus în 
copac, a devenit imediat întruchiparea celei mai aprige 
furii. 

Atât nasul cât şi ochii l-au încredinţat că aceasta este 
fiinţa care l-a adus în starea în care se afla, dar tot nasul 
şi ochii îi spuneau şi altceva: că făptura din faţa lui era 
comestibilă. 

A încercat frenetic să se caţere pe trunchiul copacului 
dar nu a reuşit. A sărit de două ori, atât de sus, încât s-a 
agăţat de una dintre crengile de mai jos ale copacului. In 
ambele rânduri însă, nu s-a putut menţine şi a căzut cu 
spatele la pământ; iar de fiecare dată devenea din ce în 
ce mai fioros. 

Mărâiturile, scrâşniturile şi răcnetele lui se auzeau 
neâncetat, iar Tarzan îl aţâţa tot mai mult, jignindu-l cu 
vocabularul junglei şi bătându-şi joc de el pentru 
neputinţa de a ajunge sus. Pe de altă parte, se bucura că 
Numa îşi sleia puterile şi ultimele forţe care i-au mai 
rămas. 

În sfârşit, Tarzan s-a ridicat în picioare şi şi-a desprins 
arcul de pe umeri. A aranjat funia, cu grijă, colac în mâna 
stângă şi ochiul în mâna dreaptă; după aceea, s-a aşezat 
cu un picior pe o creangă şi cu celălalt pe altă creangă şi 
cu spatele bine sprijinit de trunchiul copacului. 

Văzând că Numa nu sare imediat în sus, a început să 
mârâie; drept rezultat, fiara s-a ridicat în două picioare 


şi, în aceeaşi clipă, laţul a căzut ca fulgerul de gâtul ei. 
Cu o smucitură, Tarzan a strâns laţul şi Numa a rămas 
spânzurat, abia atingând pământul cu labele din spate. 

Înaintând încet spre vârful celor două crengi pe care 
stătea cu picioarele, Tarzan l-a tras şi pe Numa acolo, 
aşa ca să nu mai ajungă cu ghearele la trunchiul 
copacului. A legat bine funia, după ce l-a ridicat pe leu de 
la pământ şi aruncând jos cele cinci săculeţe de piele de 
mistreţ, a sărit şi el din copac. 

Numa lovea din toate puterile cu labele din faţă în 
funia de iarbă a lui Tarzan, iar acesta s-a gândit că 
trebuie să lucreze repede, dacă nu dorea ca leul să i-o 
rupă din moment în moment. 

Mai întîi, a pus peste capul leului punga cea mare şi a 
legat-o bine de gâtul acestuia cu curelele ei; apoi, a 
reuşit, deşi cu mare dificultate, abia scăpând, de câteva 
ori, să nu fie sfâşiat de ghearele fiarei, să-l împiedice pe 
Numa, legându-i la un loc toate picioarele cu fâşiile de 
piele pe care le mai avea. 

Între timp, smuciturile leului au încetat aproape cu 
totul: evident că strâns de gât cum era, se sufoca cu 
încetul, fapt ce nu i-a convenit însă lui Tarzan, aşa că s-a 
aruncat din nou în copac, a dezlegat funia şi l-a lăsat pe 
Numa jos la pământ, coborând după el şi scoţându-i laţul 
de la gât. 

După aceea, a luat cuțitul de vânătoare şi a tăiat două 
găuri în dreptul ochilor leului cu scopul de a-i lăsa loc pe 
unde să intre aer şi loc pe unde să poată vedea. 

Sfârşindu-şi opera, s-a ocupat cu încălţarea leului, 
adică să îi pună fiecare labă în câte una din celelalte 
pungi. Pe cele de la picioarele din spate nu numai că le-a 
legat strângând curelele pungilor, dar a învârtit curelele 
de câteva ori pe de-asupra genunchilor cât a putut de 
strâns, făcând aceeaşi operaţie şi la picioarele din spate. 

După ce a terminat, a stat o clipă şi şi-a privit opera 
zâmbind, deoarece Numa, leul, era acum tot atât de 
inofensiv ca şi Bara, cerbul cel plăpând. 


În sfârşit, Numa a început să dea semne de viaţă. A 
răsuflat adânc şi s-a zbătut, dar curelele de piele de 
mistreţ cu care i-au fost legate picioarele erau prea 
multe şi prea tari ca să le poată rupe. 

Tarzan era aproape sigur că legăturile vor rezista; 
totuşi, muşchii leului erau puternici şi se putea, din 
întâmplare, ca vreo legătură să alunece şi fiara să 
reuşească astfel, să se dezlege. Totul depindea de tăria 
curelelor pungilor şi de felul cum le-a legat Tarzan 

După ce Numa a fost în stare să răsufle din nou ca şi 
mai înainte, a început să scoată o serie de răcnete 
puternice, iar smuciturile au luat proporţii titanice. 

Cum, însă, rezistenţa unui leu nu este nicidecum în 
proporţie cu mărimea şi puterea lui, s-a mai zbătut puţin, 
a mai mârâit şi a mai răcnit câteodată, dar în definitiv 
era ca şi învins, deoarece a fost silit unei noi înjosiri. 
Tarzan l-a legat de gât cu funia, dar nu cu un ochi de laţ 
ca să se strângă şi să-l sugrume ca înainte, ci cu un nod 
solid, care nu mai aluneca atunci când trăgea de funie. 

Celălalt capăt al funiei l-a legat bine de trunchiul 
copacului iar după aceea a tăiat repede curelele cu care 
l-a legat pe leu de picioare şi s-a ferit repede, în clipa în 
care fiara a sărit în picioare dintr-o singură mişcare. 

Leul a stat un moment locului, cu picioarele 
desfăcute, apoi a ridicat o labă, pe urmă alta şi alta, 
scuturându-le pe rînd cu putere, căutând în felul acesta 
să desfacă încălţămintea ciudată pe care i-a pus-o 
Tarzan. 

În cele din urmă, a început să îndepărteze cu labele 
punga care o avea pe cap, în timp ce Tarzan îl privea cu 
sulița ridicată, pregătit de atac. 

Vor ţine legăturile? Va fi oare toată munca în zadar? 

Văzând că ceea ce avea pe cap şi în picioare a rezistat 
tuturor încercărilor sale de ale scoate, Numa şi-a 
dezlănţuit atunci toată sălbăticia de care era capabil. S-a 
rostogolit pe pământ, izbindu-se în toate părţile, 
zbătându-se, muşcând, zgăriind şi urlând; s-a ridicat în 


picioare şi a sărit în aer; s-a repezit să-l atace pe Tarzan, 
dar a fost oprit pe loc de funia cu care era legat de 
copac. 

Atunci, Tarzan a intervenit şi l-a lovit peste cap cu 
coada suliţei. Leul s-a ridicat pe labele din spate şi a izbit 
în aer spre Tarzan, dar în schimb a primit un pumn în 
ureche azvârlindu-l cât colo. 

Repezindu-se să atace din nou, a mai primit o lovitură 
zdravănă, rostogolindu-l. Abia la a patra încercare, s-a 
făcut lumină în creierul regelui animalelor, dându-şi 
seama că şi-a subapreciat adversarul. 

Atunci şi-a aplecat smerit capul, şi-a luat coada între 
picioare, iar, când Tarzan s-a apropiat de el, s-a retras 
încet şi mârâind, dar fără să se gândească să atace. 

Lăsându-l pe Numa legat de copac, Tarzan a intrat în 
tunel şi a îndepărtat bariera de la ieşire, după care s-a 
întors în prăpastie, mergând direct spre copac. 

Numa i s-a pus în drum, mârâind ameninţător, dar 
Tarzan l-a lovit de două ori, l-a îndepărtat şi a dezlegat 
funia de la copac. Ceea ce a urmata fost o luptă deo 
jumătate de oră cu îndărătnicia leului, care nu a acceptat 
sub nici o formă să fie împins din spate. In cele din urmă, 
după ce a folosit fără milă vârful suliţei, a reuşit să-l 
determine să pornească înaintea lui şi după o altă 
încercare, să intre în tunel. 

Odată aici, problema s-a simplificat, Tarzan, 
înţepându-l mereu de la spate cu vârful suliţei: cel mai 
bun mijloc ca să-l pună în mişcare. 

Dacă Numa ezita să înainteze, era înţepat, iar dacă se 
retrăgea, rezultatul era din cele mai dureroase. 

De aceea, fiind un leu înţelept, care se adapta repede, 
s-a hotărât să meargă tot înainte, până a ajuns la capătul 
tunelui. 

leşind la aer, a simţit că e liber şi ridicând capul, şi-a 
adus coada pe spate şi a început să fugă. 

Tarzan era încă în spatele lui urmând şi el să iasă din 
tunel când, luat pe neaşteptate, a fost târât vreo sută de 


metri peste terenul presărat cu pietre, până când Numa 
s-a oprit de bună voie. 

Când s-a ridicat, avea destule zgârieturi şi era destul 
de supărat, dar, cum el rareori se lăsa condus de necaz 
fără să nu judece mai întâi, a renunţat le ideea încolţită 
în primul moment: de a-l pedepsi pe Numa pentru ceea 
ce i-a făcut. 

Acum, după ce l-a învăţat să accepte să fie condus din 
spate, a pornit să facă una dintre cele mai ciudate 
călătorii pe care ar conţine-o istoria nescrisă a junglei. 

Leul, care la început s-a răzvrătit împotriva lui Tarzan, 
care trecuse prin diferite încercări de rezistență 
înăpăţânată şi de ascultare în silă, a ajuns acum la o 
perfectă supunere. 

Când s-a lăsat noaptea, leul era cât se poate de 
obosit, flămând şi însetat, dar nici în seara aceea, nici a 
doua zi, Tarzan nu i-a dat nimic să mănânce, 
neândrăznind să-i scoată punga de pe cap. 

A mai tăiat o gaură în săculeţul de pe capul leului, ca 
să-şi poată potoli setea. După aceea, l-a legat de un 
copac şi s-a întins sus, între crengile copacului, să poată 
dormi câteva 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, au pornit din nou la drum 
trecând peste dealurile mărunte ale munţilor din spatele 
lui şi înaintând spre răsărit. 

Toate fiarele din junglă fugeau în momentul în care îi 
zăreau. O privire era suficientă ca să le inspire teamă 
îngrozitoare. 

Desigur, numai mirosul lui Numa ar fi fost suficient să 
alunge animalele mai mici, dar şi această apariţie 
stranie, care mirosea a leu, avea un aspect nemaivăzut; 
pe lângă aceasta leul era condus prin junglă de un 
Tarmangani uriaş; era chiar prea mult pentru locuitorii 
cei mai formidabili ai junglei. 

Sabor, leoaica, recunoscând de la distanţă mirosul 
stăpânului său amestecat cu acela al unui Tarmangani şi 


cu mirosul de piele de mistreţ, a pornit la trap printre 
tufişurile junglei ca să cerceteze. 

Tarzan şi Numa au auzit-o venind, pentru că ea scotea 
miorlăituri întrebătoare, deoarece amestecul de mirosuri 
i-a stârnit atât curiozitatea cât şi teama, (leii, oricât de 
teribili ar părea, suferă adeseori de o timiditate 
excesivă), dar la Sobor, fiind de sex slab, era firesc ca să 
predomine curiozitatea. 

Tarzan şi-a luat sulița de pe spinare, ştiind că se putea 
foarte bine să fie nevoit să lupte pentru păstrarea 
animalului. Numa s-a oprit în loc, întorcându-şi capul, aşa 
împodobit cum era cu punga de piele de porc de mistreţ, 
să privească în direcţia de unde se apropia femela, 
scoțând şi un mârâit uşor, care semăna mai mult cu un 
tors de pisică. 

Tarzan era pregătit să îl întâmpine cu vârful suliţei, 
când leoaica a apărut dintr-un tufiş, iar în spatele ei era 
ceva care l-a făcut să se oprească în loc: patru lei în 
floarea vârstei o urmau pe leoaică. 

Acum, dacă l-ar fi silit pe Numa să pornească la drum 
şi acesta ar fi rezistat, rezultatul, mai mult ca sigur, ar fi 
fost că întreaga ceată ar fi năvălit asupra lui. Era deci 
mai bine să aştepte, să vadă mai întîi care era atitudinea 
lor. 

Nu se gândea de altfel, să elibereze leul fără a se 
lupta pentru el; dar, cunoscând bine leii, ştia că nu poate 
preciza nimic din ceea ce urma să facă noii sosiți. 

Leoaica s-a oprit la vreo treizeci de metri de Tarzan, 
iar leii au trecut pe lângă ea, oprindu-se cu un metru-doi 
mai aproape decât ea, ţinându-şi urechile drept în sus şi 
privind cu multă curiozitate. 

Pentru nimic în lume Tarzan nu ar fi putut ghici care 
le-ar fi fost mişcarea următoare. Leul de lângă el era 
întors cu totul spre noii veniţi, privindu-i tăcut şi în 
aşteptare ca şi stăpânul său. 


Deodată, leoaica, a scos un țipăt uşor; când l-a auzit, 
leul lui Tarzan a răcnit odată puternic şi a sărit drept spre 
leul cu coama neagră. 

Imaginea acestei făpturi înspăimântătoare a fost prea 
mult pentru leul asupra căruia s-a avântat, trăgându-l şi 
pe Tarzan după el; leul, mârâind, a întors spatele şi a 
fugit, iar după el s-au luat şi ceilalţi trei, împreună cu 
leoaica. 

Numa a încercat să îi urmeze, dar a fost reţinut de 
funia cu care l-a legat Tarzan. Furios, s-a întors asupra lui 
să se răzbune, dar a primit o lovitură puternică peste 
cap, cu coada suliţei. 

Scuturând din cap şi mârâind, leul a pornit, în cele din 
urmă, din nou în direcţia iniţială. 

Era foarte flămând, pe jumătate mort de foame şi prin 
urmare, îi era teamă de Tarzan, mergând alături de 
stăpânul său ca un câine credincios. 

S-a întunecat bine când a ajuns lângă flancul drept al 
taberei engleze, după ce au trebuit să facă un ocol 
pentru a evita o patrulă germană. 

La o mică distantă de primele posturi de santinelă, 
Tarzan l-a legat pe Numa de un copac, apoi a continuat 
drumul singur. A scăpat de prima santinelă, a scăpat de 
a doua şi, ocolind mereu, ascunzându-se cum putea când 
era nevoie, a ajuns până la comandamentul colonelului 
Capell, unde a apărut înaintea ofiţerilor adunaţi acolo ca 
un spirit materializat din aer curat. 

Au zâmbit cu toţii când l-au văzut pe Tarzan, 
recunoscându-l dar surprinzându-i modul în care acesta a 
sosit. 

— Ar trebui să împuşc vreo doi-trei pentru o 
asemenea neglijentă, a zis el. La ce bun să mai ţin 
posturile mărginaşe, când un om poate să se strecoare 
printre ele când vrea şi când îi place? 

Tarzan a zâmbit şi a răspuns; 

— Nu e vina lor, domnule colonel. Eu nu sunt om, ci 
un Tarmangani. Credeţi-mă că orice Mangani poate, dacă 


vrea, să intre oricând în tabăra dv., dar dacă ar fi ei 
santinele, absolut nimeni nu ar putea să treacă fără ca ei 
să nu ştie. 

— Cine sunt Manganii? a întrebat colonelul. Am putea 
să înrolăm vreo câţiva dintre ei. 

Tarzan a înclinat din cap în semn negativ. 

— Mangani sunt maimuţele mari, a explicat el; este 
poporul peste care domnesc eu, dar nu îi putem 
întrebuința, pentru că nu se pot concentra timp suficient 
asupra unei singure idei. Dacă le-aş spune despre 
acestea, vor fi foarte interesaţi un timp oarecare, poate 
chiar destul de lung până să ajung cu ei aici şi să explic 
atribuţiile fiecăruia. Dar după aceea, vor pierde orice 
interes asupra celor ce le-am spus, iar când vei avea 
nevoie de ei, îi vei găsi prin pădure, căutând gândaci şi 
omizi, în loc să fie la posturile lor. Mintea lor esta ca şi a 
copiilor, de aceea au rămas ceea ce sunt astăzi. 

— Văd că lor le zici “Mangani”. iar ţie îţi spui “Tarman- 
gani”. Care este diferenţa? a intrebat colonelul. 

— "Tar” înseamnă alb, a răspuns Tarzan. iar 
“Mangani” înseamnă maimute mari. Numele meu, nume 
care mi s-a dat în tribul lui Ciuk, înseamnă piele albă. 
Probabil, aşa cred, că pielea mea, când eram copil mic, 
arăta foarte albă faţă de blana neagră a mamei mele 
adoptive Kala, aşa că mi-au zis Tarzan şi Tarmangani. ŞI 
d-tale ti-ar zice tot Tarmangani, a încheiat el zâmbind. 

Colonelul Capell a zâmbit la rândul său. 

— Nu e nimic jignitor în toate acestea, Greystoke, ba 
chiar ar fi demn de apreciat. Dar, te rog, expune-mi 
planul pe care l-ai hotărât Tot mai crezi că poţi goli 
tranşeul din faţa sectorului nostru? 

— De cine este ocupat: tot de Gomangani? 

— Cine sunt Gomanganii? a întrebat colonelul. Este 
ocupat tot de trupele indigene, dacă de aceştia întrebi. 

— Da, Gomanganii sunt maimuţele mari negre: 
oamenii negri, cum s-ar zice. 


— Bine! Ce ai de gând să faci şi ce ajutor doreşti să îţi 
dăm? 

Tarzan s-a apropiat de masă şi a pus un deget pe 
hartă. 

— Aici este un post de ascultare, a zis el. Au şi o 
maşină-puşcă acolo. Postul este legat printr-un tunel cu 
tranşeul de aici. 

— În timp ce vorbea şi explica, degetul său se mişca 
pe hartă dintr-un loc în altul. 

— Daţi-mi o bombă, a continuat el şi când o veţi auzi 
izbucnind în postul de asculatare să daţi drumul 
oamenilor dv. să pornească încet până acolo. După puţin 
timp, vor auzi o comoţie mare în tranşeul inamic, dar nu 
trebuie să se grăbească. Să le mai spuneţi, vă rog, că şi 
eu voi fi în tranşeu şi că nu aş vrea nici să fiu împuşcat, 
nici să fiu găurit cu baioneta. 

Colonelul Capell, după ce a ordonat unui ofiţer să îi 
aducă o grenadă de mână lui Tarzan, a întrebat: 

— Asta este tot? Vei goli tranşeul d-ta singur? 

— Nu tocmai singur, a răspuns Tarzan zâmbind, dar îl 
voi goli. Încă ceva: oamenii vor putea trece chiar prin 
tranşeu dacă vor dori. Într-o jumătate de oră, totul este 
gata, a mai adăugat el. 

Şi a plecat. 

Trecând prin tabără, a apărut deodată pe ecranul 
amintirilor sale reprodusă, fără îndoială, de vreo 
coincidenţă cu vizita sa de mai înainte la comandament, 
imaginea ofițerului pe lângă care a trecut când a plecat 
data trecută şi simultan cu aceasta, a recunoscut şi faţa 
pe care lumina focului i-a arătat-o. 

A scuturat din cap cu îndoială. Nu, nu se putea 
aceasta şi totuşi, trăsăturile tânărului ofiţer erau identice 
cu ale d-rei Kircher, spioana nemţoaică, pe care a 
văzut-o la comandamentul german în noaptea când l-a 
luat cu el pe maiorul Schneider de sub nasul generalului 
neamţ şi al statului său major. 


Trecând de ultima linie de santinele, a pornit repede 
în direcţia în care l-a lăsat pe Numa. Fiara s-a întins jos 
lângă copac; dar la sosirea lui Tarzan, s-a sculat în ridicat 
în picioare şi un răcnet uşor i-a scăpat de pe buze. 

Auzindu-l, Tarzan a zâmbit, recunoscând în vocea 
leului o notă aproape de rugă: semăna mai mult cu 
plânsetul unui câine când îşi cerşeşte hrana, decât cu 
vocea mândrului rege al animalelor. 

— Vei ucide în curând şi vei avea ocazia să mănânci 
foarte mult, a murmurat Tarzan în limba marilor 
maimuțe. 

Cu multă atenţie, amândouă fiarele au pornit spre 
postul de ascultare al nemților. Tarzan ţinea într-o mână 
bomba dată de englezi, iar în celalaltă ţinea colac funia 
de care era legat leul. 

In sfârşit, a ajuns la un loc de unde putea să vadă că 
locul pe care îl căuta era la numai câţiva metri mai 
încolo. Ochii lui ageri au distins capul şi umerii santinelei 
de gardă. 

Atunci, a prins bine bomba în mâna dreaptă, a 
măsurat distanţa din ochi şi a strâns picioarele sub el. 
Apoi, dintr-o singură mişcare, ca şi cum ar fi fost pe 
arcuri, s-a ridicat şi a aruncat bomba. Imediat după 
aceea s-a lipit de pământ. 

După cinci secunde s-a auzit o  detunătură 
îngrozitoare chiar în mijlocul postului de asculatare. 
Numa a tresărit nervos şi a încercat să fugă; dar Tarzan 
l-a ţinut şi, sărind în picioare, a alergat înainte trăgând 
leul după el. 

Ajungând la marginea postului, a privit în jos şi a găsit 
prea puţine dovezi că poziţia ar fi fost ocupată de cineva, 
deoarece nu au mai rămas decât câteva fragmente de 
carne ruptă şi sfâşiată. Singurul lucru care nu a fost 
distrus era maşina-puşcă, deoarece a fost apărată de 
saci cu nisip. A 

Nu avea însă, nici un moment de pierdut. In fiecare 
clipă putea să sosească, prin tunelul de comunicaţie, 


vreo patrulă inamică, deoarece pentru santinelele din 
tranşeele nemţeşti era clar că postul de ascultare a fost 
distrus. 

Numa ezita să-l urmeze pe Tarzan în şanţul postului, 
dar acesta nu mai avea timp de gândit şi l-a smucit de 
funie, asfel încât acesta a sărit în groapă. 

Înaintea lor se vedea gaura neagră a tunelului care 
ducea spre tranşeele germane Tarzan l-a împins pe 
Numa înainte, până ce capul acestuia a fost aproape tot 
în tunel; dar, aducându-şi aminte de ceva, s-a întors 
repede şi a tras maşina-puşcă de pe parapet, să îi fie la 
îndemână. 

După aceea, s-a întors spre leu, tăindu-i repede legă- 
turile de la pungile picioarelor din faţă şi mai înainte ca 
leul să-şi dea seama că această parte a corpului este 
liberă din nou. Tarzan a dezlegat funia de la gâtul leului 
şi a tăiat curelele care ţineau punga pe capul lui Numa. 
Apoi, l-a prins pe acesta de spate şi l-a împins aproape 
jumătate în tunel. 

Numa a încercat să se retragă, dar a nimerit în vârful 
ascuţit al cuţitului lui Tarzan, care l-a înţepat dureros în 
şoldurile din spate. 

Silindu-l mereu, omul junglei a reuşit să-l împingă 
destul de mult ca să nu mai aibă cum să scape, decât ori 
să pornească înainte, ori să se înfingă de bună voie în 
cuțitul ascuţit din spatele său. 

Tarzan a mai tăiat şi legăturile de la picioarele din 
spate şi punând umărul şi vârful cuţitului în dosul leului, 
şi-a înfipt călcâiele în pământul surpat de explozia 
bombei şi a a împins cu putere. 

Centimetru cu centimentru, Numa înainta prin tunel. 
Mărâia acum puternic şi, după puţin timp, a început să 
răcnească. Deodată, după o clipă de ezitare, a sărit 
înapoi şi atunci, Tarzan a ştiut că a simţit miros de carne 
de om. 


Trăgând maşina-puşcă după el, Tarzan a alergat în 
urma leului, ale cărui răcnete le auzea foarte bine, 
amestecat cu ţipete de oameni înspăimântați. 

Încă odată un zâmbet rece şi nemilos a apărut pe 
buzele lui. 

— Mi-au ucis Wazirii, a murmurat el. L-au răstignit pe 
Wasimbu, fiul lui Muviro. Aşa le trebuie! 

Reuşind să treacă prin tunel şi apărând în tranşeu, nu 
a văzut nici o urmă de om în despărţitura aceea, nici în 
cea următoare, nici chiar în a treia despărţitura prin care 
a trecut, în fuga lui spre centrul german. 

Abia în a patra despărţitura a văzut vreo zece-cinci- 
sprezece oameni îngrămădliţi în colţul unei traverse de la 
capăt, în timp ce Numa, întruchiparea feroce a foamei şi 
a furiei, sărea asupra lor, sfâşiindu-i cu ghearele şi cu 
colții. 

În sfâşit, ceea ce îi împiedica pe oameni în fuga lor a 
slăbit şi s-a rupt şi atunci, a început o luptă nebună între 
ei, pentru a scăpa mai întâi de făptura îngrozitoare de 
care au învăţat să le fie teamă aproape de când erau în 
faşă. 

Au reuşit, deci, să fugă din nou, unii dintre ei sărind 
afară din tranşeu peste parados, alţii ieşind peste 
parapet, preferând să înfrunte mai bine inamicul decât 
primejdia din spate. 

Englezii, care înaintau încet către tranşeele germane, 
au întâlnit mai întâi, rând pe rând, o sumedenie de negri 
îngroziţi, care alergau înspre ei, predându-se de bună 
voie. 

Faptul că s-a declanşat o grozăvie în tranşeele 
nemţeşti, era destul de clar soldaţilor englezi nu numai 
după înfăţişarea dezertorilor, dar şi după strigătele şi 
blestemele oamenilor din tranşee, care ajungeau până la 
urechile lor. Dar mai era un sunet pe care nu îl puteau 
recepționa prea bine şi care nu semăna cu nimic altceva 
decât cu mârâiturile unui leu înfuriat. 


lar, când au ajuns, în cele din urmă, la tranşee, cei din 
faţă, dinspre stânga, au văzut un leu enorm, sărind peste 
paradosul tranşeului nemtesc şi ducând, în fălcile lui 
puternice, un soldat german, care ţipa cât îl ţinea gura. 

In acelaşi timp, Tarzan, aşezat pe o traversă, în 
stânga lor, mânuia o maşină-puşcă cu care mătura 
tranşeele germane în toată lungimea lor. 

Dar rhodesienii aflaţi mai în faţă au mai văzut ceva: 
un ofiţer german, de statură enormă, ieşind dintr-un tufiş 
chiar la spatele lui Tarzan. L-au văzut punând mâna pe o 
armă cu baioneta pusă, armă lăsată de vreun soldat în 
fuga lui şi s-a furişat spre Tarzan; acesta părea străin de 
primejdia care îl ameninţa. 

Englezii au fugit în partea aceea, strigând din 
răsputeri, ca să îi poată atrage atenţia lui Tarzan, dar 
strigătele lor nu au ajuns până la el...; strigătele nu au 
reuşit să iasă prin iadul de zgomot care s-a dezlănţuit în 
tranşeul german. 

Neamţul a urcat parapetul la spatele lui Tarzan; cu 
mâinile lui groase şi grase, a ridicat patul armei, gata să 
repeadă baioneta pentru a străpunge duşmanul pe la 
spate, dintr-o parte în alta, dar mişcarea lui Tarzan a fost 
tot atât de rapidă ca şi cea a lui Ara, fulgerul. 

Nu a fost om acela care a sărit în spatele ofițerului 
german, izbind la o parte baioneta ascuţită ca pe un 
beţişor în mâna unui copil, ci a fost o fiară sălbatică, de 
pe ale cărui buze a izbucnit un răcnet ca al unei fiare. 

Aceasta pentru că Tarzan, înştiinţat de simţul ce îl 
posedă la fel cu celelalte făpturi din junglă, din întinsele 
sale domenii sălbatice..., înştiinţat de primejdia din 
spate, s-a răsucit să întâmpine atacul, şi a văzut în 
acelaşi timp, insigna companiei şi a regimentului de pe 
bluza inamicului. Erau aceleaşi pe care le-au avut 
ucigaşii soţiei lui şi ai oamenilor pe care i-a lăsat s-o 
apere, era insigna acelora care i-au jefuit casa şi i-au 
distrus fericirea. 


Da, s-a repezit ca o fiară, înfingându-şi dinţii în umărul 
neamţului... şi, ca o fiară, a cuprins cu ghearele gâtul 
gros al victimei. 

Atunci soldaţii regimentului al doilea din Rhodesia au 
văzut ceea ce le va rămâne pentru totdeauna întipărit în 
memorie. 

L-au văzut pe uriaşul lor prieten ridicându-l de jos pe 
neamt şi scuturându-l după cum scutură buldogul un 
şoarece..., sau cum Sabor, leoaica, îşi scutură, uneori, 
prada. 

Au văzut ochii neamţului ieşind de groază, din orbite, 
izbind zadarnic cu mâinile peste capul şi umerii masivi ai 
aceluia pe care, cu un moment mai înainte, a vrut să-l 
ucidă mişeleşte, pe la spate. L-au mai văzut pe Tarzan, 
răsucind deodată, în loc pe neamţ, punându-i un 
genunchi în spate, un braţ pe după gât şi apoi, începând 
să-l îndoaie încet pe spate. Picioarele neamţului s-au 
înmuiat şi el s-a lăsat pe genunchi; dar acea forţă 
irezistibilă îl îndoia mai departe. În agonia durerii, 
neamţul a răcnit o dată... dar atunci s-a rupt ceva, iar 
Tarzan a aruncat la o parte corpul moleşit şi fără viaţă al 
neamţului. 

Soldaţii regimentului de Rhodesia au pornit înainte cu 
un “ura” pe buzele lor... un “ura” care nu a fost 
pronunţat niciodată, un “ura” ce le-a îngheţat pe buze 
deoarece, în momentul acela Tarzan a pus un picior 
peste corpul celui pe care l-a ucis şi ridicând faţa spre 
cer, a dat drumul strigătului îngrozitor de victorie 
obişnuit de maimuţoii printre care a crescut. 

Sublocotenentul Von Goss era şi el mort. 

Şi fără a mai arunca o privire înapoi către soldaţii 
englezi uluiţi de ce au văzut. Tarzan a sărit din tranşee, 
dispărând în negura nopţii. 


CAPITOLUL V 


Medalionul de aur 


Mica armată engleză din Africa de răsărit, după ce a 
suferit destule înfrângeri de la forţele inamice cu mult 
superioare lor din punct de vedere numeric, şi-au revenit 
într-un fel în timpul din urmă. 

Ofensiva germană a fost zdrobită, iar nemţii se 
retrăgeau acum încet, rezistând cu încăpățânare, în 
lungul căii ferate Tanga. 

Ruperea liniilor germane a urmat imediat după captu- 
rarea sectorului stâng de tranşee, când soldaţii indigeni 
au fost izgoniți de Tarzan cu Numa, în noaptea neuitată 
de englezi când omul junglei a asmuţit un leu flămând 
asupra superstiţioşilor negri încremeniţi de groază. 

Al doilea regiment de arhodesia a intrat imediat în 
posesia tranşeului şi din această poziţie, măturând 
secţiunile vecine ale liniilor germane şi făcând posibil un 
atac de noapte al restului trupelor engleze. 

De atunci au trecut câteva săptămâni. Nemţii 
disputau englezilor fiecare kilometru din terenul acela 
fără apă şi acoperit de mărăcini, căutând cu disperare să 
îşi menţină poziţiile în lungul căii ferate. 

Ofițerii englezi nu au mai auzit nimic despre Tarzan, 
încă de pe când l-a ucis pe sublocotenentul Van Goss şi a 
dispărut, luând o direcţie spre centrul taberei germane. 
Unii dintre ofiţeri considerau că putea să fie omorât în 
timp ce încerca să treacă printre liniile lor. 

— Posibil să-l fi omorât, a zis colonelul Capell, dar nu 
mi-aş putea închipui că l-ar fi putut prinde viu. 

Într-adevăr, nemţii nu l-au prins pe Tarzan şi nici nu 
l-au omorât. El a petrecut aceste două săptămâni în mod 
plăcut şi cu destul profit, adunând un bagaj de 
cunoştinţe destul de mare asupra situaţiei şi rezistenţei 
trupelor germane, a metodelor lor de război şi diferitelor 


căi prin care un singur Tarmangani poate să hărţuiască o 
armată şi să-i slăbească moralul. 

In momentul de faţă, dorea să-şi ducă la îndeplinire o 
dorinţă deosebită. 

Era vorba de o oarecare spioană nemţoaică, pe care 
dorea să o prindă şi să o predea vie, englezilor. 

Când s-a dus prima dată la comandamentul german a 
văzut-o pe tânăra aceea predând generalului o hârtie, iar 
ceva mai târziu a văzut-o în tabăra englezilor, deghizată 
în uniforma unui ofiţer englez. Concluzia era destul de 
limpede: acea femeie era spioană. 

Astfel, Tarzan a umblat tot pe lângă comandamentul 
nemților, noapte de noapte, cu speranţa că o va vedea 
din nou sau va putea da peste vreun indiciu cu ajutorul 
căruia să-i găsească urma. În acelaşi timp, se 
îndeletnicea cu o mulţime de activităţi bizare care ar fi 
putut incita groaza în inimile germanilor. 

Dovada că reuşea o avea din crâmpeiele de convorbiri 
pe care putea să le audă când se furişa prin tabăra 
nemților. 

Intr-o seară, când era ascuns într-un tufiş apropiat de 
comandament, a ascultat convorbirea mai multor ofiţeri. 

Unul a adus vorba despre cele ce povesteau soldaţii 
indigeni în legătură cu gonirea lor prin tranşeu de către 
un leu - cu câteva săptămâni în urmă - şi apariţia 
simultană a unui om alb, de statură uriaşă, fără haine pe 
el, despre care erau convinşi că trebuie să fie un demon 
din junglă. 

— Trebuie să fie acelaşi individ care a sărit pe 
fereastră în biroul generalului şi a luat cu el pe maiorul 
Schneider. a spus hotărât altul dintre ei. 

— Eu mă mir, a început al treilea, cum de l-a ales 
dintre toţi pe maior. Se zice că l-ar fi interesat numai 
Schneider. A pus mai întâi mâna pe von Kelter şi ar fi 
putut să-l ia chiar pe general, dar nu căuta pe nimeni 
altcineva decât pe Schneider. Pe el l-a urmărit prin 


cameră şi pe el l-a smucit şi l-a dus. Dumnezeu singur 
ştie care i-a fost soarta. 

— Căpitanul Fritz Schneider are şi el o teorie proprie, 
a intervenit altul. Mi-a spus acum vreo zece zile că el ar 
şti pentru ce a fost luat fratele lui şi că a fost un caz de 
greşeală a identităţii. 

— Da, a început altul, mi-a spus şi mie că nu a fost 
sigur depre aceasta până nu a fost ucis şi Von Goss, 
după toate aparanţele, de aceeaşi făptură, în noaptea 
când leul a intrat în tranşee. Von Goss făcea parte din 
comapania lui Schneider. De asemenea, în noaptea când 
a fost luat maiorul, s-a găsit un soldat de-al lui Schneider 
cu gâtul rupt şi căpitanul crede că dracul se ţine de el şi 
de compania lui... că în noaptea aceea a venit după el şi 
l-a luat pe fratele lui din greşeală. Kraut i-a spus că nu a 
pronunţat bine numele maiorului când l-a recomandat 
domnişoarei Kircher şi sălbaticul a sărit pe fereastră, 
repezindu-se la maior. 

Deodată micul grup de ofiţeri a înţepenit în loc, ascul- 
tând. 

— Ce a fost asta? a izbucnit unul, privind spre tufişul 
din care s-au auzit sunete de groază. 

Nu erau alte sunete decât mârâiturile scoase de 
Tarzan, aflând că, din greşeala lui, a rămas în viaţă acela 
care a comis crima oribilă de la moşia sa, că ucigaşul 
soţiei sale se plimba nepedepsit. 

Un minut întreg, care li s-a părut o veşnicie, ofiţerii au 
stat atenţi, cu nervii încordaţi şi cu ochii aţintiţi asupra 
tufişului de unde a ieşit acel sunet înfricoşător. 

Fiecare şi-a amintit de recentele dispariţii misterioase 
atât din inima taberei, cât şi de pe la margine. Fiecare 
s-a gândit la cei pe care i-a văzut ucişi, aproape în văzul 
şi în auzul camarazilor lor, de către o făptură nevăzută. 

S-au mai gândit şi la semnele pe care le-au găsit pe 
gâtul victimelor, semne care păreau a fi făcute de gheare 
sau de degete enorme, dar nu puteau spune exact care, 


precum şi la semnele de pe umăr sau de la beregată, 
muşcături adânci făcute de dinţi puternici. 
Aşteptau, deci, atenţi cu revolverele pregătite. 


La un momemt dat, tufişul s-a mişcat aproape imper- 
ceptibil; iar în clipa următoare, un ofiţer a tras, deodată, 
în tufiş; Tarzan, însă, nu mai era acolo. 

În intervalul care a trecut de la mişcarea tufişului 
până la descărcarea revolverului, Tarzan s-a topit în 
întunericul nopţii. După vreo zece minute, a ajuns în 
partea aceea a taberei unde era cortul soldaţilor negri 
din compania indigenă comandată de Hauptmann Fritz 
Schneider. 

Oamenii erau întinşi pe pământul gol, fără corturi; 
s-au ridicat doar câteva pentru ofiţeri şi el a început să 
se furişeze în partea aceea. 

Era, într-adevăr, o lucrare migăloasă şi primejdioasă, 
pentru că acum nemţii erau foarte atenţi, în scopul de a 
descoperi duşmanul înverşunat care s-a furişat până în 
taberele lor, noaptea, pentru a se răzbuna. Totuşi, 
Tarzan a trecut neobservat pe lângă santinelele lor, 
precum şi pe lângă paznicii din interior, ajungând în cele 
din urmă, la spatele liniei ofiţerilor. 

Aici s-a lipit de pământ, alături de cel mai apropiat 
cort şi a ascultat. Din interior se auzea răsuflarea 
regulată a unui om care dormea. Tarzan a fost mulţumit. 

A scos cuțitul, a tăiat sforile pânzei din spate şi a 
intrat. 

Nu a făcut nici un zgomot. Nici umbra unei frunze, 
căzând uşor la pământ într-o zi liniştită, nu ar fi făcut mai 
puţin zgomot. S-a târât încet până lângă cel care dormea 
şi s-a aplecat deasupra lui. 

Nu avea cum să ştie, dacă era Schneider sau altul, 
pentru că pe acesta nu-l văzuse niciodată; avea, însă, 
intenţia să afle atât acest lucru, cât şi altele. 

L-a scuturat binişor de umeri pe neamt iar acesta s-a 
mişcat cu greu mormăind sunete neânţelese. 


—  Tăcere! i-a poruncit Tarzan în  şoaptă. 
Tăcere...altfel, ucid. ` 

Neamţul a deschis ochii. In semiobscuritatea din cort 
a văzut un om uriaş aplecat asupra lui. În acelaşi 
moment, o mână puternică i s-a înfipt în umăr, în timp ce 
alta i-a înconjurat uşor gâtul. 

— Să nu strigi! Răspunde în şoaptă la întrebările mele. 
Cum te cheamă? 

— Luberg, a răspuns ofiţerul. Ce doreşti? 

Bietul om tremura. Prezenţa fantastică a acestui uriaş, 
fără haine pe el, i-a dat o senzaţie de răcoare. Ca şi alţii, 
şi-a amintit şi el de oamenii asasinați atât de misterios în 
tăcerea nopţii din tabără. 

— Unde este căpitanul Schneider? În care cort? a 
întrebat Tarzan. 

— Nu este aici, a răspuns Luberg; a fost trimis de ieri 
la Wilhelmstal. 

— Pe tine nu te voi ucide...acum, a zis Tarzan. Mai 
întâi merg să aflu dacă m-ai minţit sau nu; iar dacă m-ai 
minţit, moartea îţi va fi cumplită. Ştii cum a murit 
maiorul Schneider? 

Neamţul a dat din cap. 

— Eu însă ştiu, a continuat Tarzan, şi crede-mă că nu 
a fost o moarte tocmai uşoară...nici chiar pentru un 
blestemat de neamţ ca el. Acum, întoarce-te cu faţa în 
jos şi închide ochii. Să nu strigi şi să nu faci zgomot. 

Neamţul a făcut după cum i s-a poruncit; iar în clipa 
când a pus mâna la ochi, Tarzan s-a furişat din cort. 

Nu i-a trebuit mult ca să iasă din tabăra germană. La 
o oră după ce l-a lăsat pe german încremenit în cort, era 
pe drum spre orăşelul de munte Wilhelmstal, reşedinţa 
de vară a guvernatorului Africii germane de est. 


D-ra Bertha Kircher s-a rătăcit, cauză pentru care s-a 
simţit tot atât de umilită pe cât era de supărată, mai ales 
că nu i-ar fi plăcut să admită, că tocmai ea, care s-a 
lăudat că ştie bine rosturile pădurilor, a pierdut acum 


drumul cu desăvârşire, într-un petic de pământ destul de 
cunoscut: fâşia care se întindea între râul Pangani şi linia 
ferată Tanga. 

Ştia ea bine că  Wilhelmstal era la vreo 
optzeci-nouăzeci de kilometri înspre sud-est, dar, printr-o 
îmbinare de împrejurări contrarii, nu mai era acum în 
stare să spună în ce direcţie ar fi sud-estul. 

Când a pornit de la comandamentul german, a mers 
pe un drum bine cunoscut, întrebuințat şi de trupe şi a 
avut tot dreptul să îşi închipuie că nu se va abate din 
drum până nu va ajunge la Wilhelmstal. 

Mai târziu, însă, fiind avertizată că o patrulă puternică 
engleză, care a venit pe malul stâng al râului Pangani, a 
trecut pe la sud de ea şi înainta acum pe linia ferată spre 
Tonda, a fost şi ea nevoită să se abată din drum. 
Intenţiona ca, după ce va merge o bucată bună de drum 
spre vest, să se îndrepte spre sud şi să treacă, fără nici o 
piedică prin spatele patrulei engleze. 

Totuşi, după ce a părăsit drumul principal, s-a 
pomenit într-o pădure deasă şi, cum cerul era foarte 
înnorat, a trebuit să recurgă la ajutorul busolei ca să se 
poată orienta. A avut însă o nouă dezamăgire, 
descoperind că nu luase busola cu ea. 

Simţindu-se, însă, foarte sigură pe cunoştinţele ei 
despre pădure, şi-a continuat drumul fără grijă, în 
direcţia pe care a considerat-o că ducea spre vest și nu a 
avut nici cea mai mică bănuială că ar fi pierdut drumul, 
numai dacă într-un târziu, când potrivit calculelor ei, a 
tăiat pădurea spre est, departe de tot, la sud de patrula 
engleză. 

A trecut multă vreme de la amiază, fiind acum 
aproape de înserat, iar ea ar fi trebuit să dea de mult 
peste drumul principal ceva mai la sud de Tonda... dar 
drumul parcă a intrat în pământ şi fata a început să se 
cam îngrijoreze. 

A călărit calul toată ziua, fără să-i fi dat să mănânce 
sau să-l adape. Acum, noaptea s-a apropiat, iar ea şi-a 


dat bine seama că s-a rătăcit cu siguranţă într-un ţinut 
sălbatic de neumblat, dar destul de reputat pentru 
musca Tsetse (o muscă mult mai veninoasă decât musca 
columbacă din România) şi mulţimea fiarelor. 

Era o situaţie la care numai gândindu-te, îţi venea să 
înnebuneşti: să te ştii rătăcit şi fără cea mai mică noţiune 
despre direcţia în care călătoreşti, fiind cu plutinţă să 
înaintezi chiar în direcţie contrară, depărtându-te 
necontenit de ţinta călătoriei şi afundându-te tot mai 
adânc în junglă. Cu toate acestea, era imposibil să se 
oprească: trebuia să meargă tot înainte. 

Bertha Kircher nu era o laşă. Oricâte altei defecte i-ar 
fi putut găsi lumea, pe acesta nu îl avea. Totuşi, odată cu 
apropierea nopţii nu şi-a putut scoate din minte 
grozăviile orelor atât de lungi pe care va trebui să le 
petreacă până când soarele va împrăştia întunericul de 
nepătruns al junglei: noaptea îngrozitoare fără lună, care 
invita toate fiarele pădurii să iasă în căutarea hranei. 

Cu câteva momente mai înainte de a se întuneca cu 
totul, a găsit o poieniţă, în mijlocul căreia creşteau vreo 
trei arbuşti şi s-a hotărât să rămână acolo peste noapte. 

larba era înaltă şi deasă, astfel că se putea hrăni calul 
iar ea putea să-şi facă un aşternut destul de moale. Pe 
lângă aceasta mai erau atâtea crengi şi crenguţe uscate 
şi căzute, că ar fi suficiente pentru a putea să facă un foc 
destul de mare, pe care să îl întreţină toată noaptea. 

Luând de pe cal şaua şi scoţându-i frâul, le-a aşezat 
jos, lăngă un arbust de care a legat calul, dându-i destulă 
funie pentru ca animalul să poată mânca în voie. După 
aceea a început să adune uscături, iar când s-a întunecat 
de tot avea un foc mare şi suficiente lemne ca să-i 
ajungă toată noaptea. 

Şi-a luat mâncarea rece pe care o avea iar din 
bidonaşul de apă a luat o înghiţitură. Atât îndrăznea să 
bea: numai o înghiţitură, neştiind cât timp va trece până 
va mai găsi apă. 


Îi părea rău că pe cal trebuia să îl lase fără apă. Chiar 
şi spionii germani au inimă, iar acest spion era foarte 
tânăr şi, mai mult decât atât, era femeie. 

Acum în toată jungla domnea un întuneric profund. 
Era o noapte fără lună şi fără stele, iar focul făcut de d-ra 
Kircher nu făcea altceva decât să accentueze întunericul 
din jur. 

Atât reuşea ea să vadă: iarba din jurul ei şi trunchiul 
copacilor, al căror relief se vedea puternic pe fondul de 
nepătruns al junglei..., iar mai departe de flăcările focului 
nu mai exista nimic. 

Pădurea părea că a amuţit. Era o tăcere înfiorătoare. 
Atât mai auzea ea, de la o depărtare mare: ecoul slab al 
unor bubuituri de tun, dar nu ar fi putut spune din care 
direcţie veneau. Şi-a încordat auzul şi toţi nervii astfel 
încât tensiunea lor i-a devenit insuportabilă; totuşi, 
direcţia de unde se auzeau bubuiturile de tun, a rămas 
pentru ea un mister: un mister care o dezola, neştiind în 
acest fel în ce direcţie să meargă în dimineaţa 
următoare. 

Dimineaţa următoare! Va mai fi oare ea în viaţă când 
va răsări soarele? 

Şi-a îndreptat umerii şi s-a scuturat pentru a înlătura 
gândurile care o deprimau. Ca să-şi facă puţin curaj, a 
început să fredoneze o melodie militară, aducându-şi 
şaua lângă foc şi smulgând mai multă iarbă pentru a 
avea un aşternut mai moale. Peste cal a întins pătura de 
sub şa şi, pentru că s-a făcut destul de frig, ea s-a 
îmbrăcat cu o manta soldăţească. 

Aşezându-se în aşa fel încât să poată sta rezemată de 
şa, se pregătea să petreacă o noapte de veghe: o noapte 
fără nici un pic de somn. 

Mai mult de o oră, tăcerea nu a fost întreruptă decât 
de bubuiturile din ce în ce mai rare, care se auzeau din 
depărtare şi de zgomotul făcut de cal, rupând şi ronţăind 
iarba din poiană, când, deodată, a izbucnit la doi-trei 


kilometri distantă, sunetul detunător al răcnetului unui 
leu. 

Fata a tresărit puternic şi a pus mâna imediat pe 
carabina de lângă ea. Un fior uşor a străbătut întreaga ei 
făptură delicată, pe când corpul i se făcea ca pielea de 
gâscă. 

Răcnetul s-a repetat îngrozitor, de mai multe ori; de 
fiecare dată i se părea că se aude din ce în ce mai 
aproape. Dacă de direcţia bubuiturii tunurilor nu era 
sigură, de sensul din care se apropia leul era ferm 
convinsă: era mult mai aproape decât trupele. Leul se 
afla în partea de sus a adierii vântului, deci nu i-a simţit 
mirosul, deşi, după toate probabilitățile, se apropia să 
cerceteze lumina focului, care desigur se putea vedea de 
la o distanţă mare. 

A mai trecut o oră: oră plină de groază, în timpul 
căreia fata a stat cu ochii şi urechile încordate spre golul 
întunecos de dincolo de sălaşul ei luminos. 

În timpul acestei ore, leul nu a mai răcnit, dar ea avea 
senzaţia, de care nu se mai putea scutura, că fiara se 
furişează asupra ei. Din când în când, tresărea puternic, 
întorcând capul şi căutând să străbată cu privirea 
întunericul din spate, din dreapta sau din stânga, partea 
de unde i se părea că aude zgomotul labelor moi ale 
carnivorului. 

Agitată peste măsură, cu nervii la ultima limită de 
încordare, îşi ţinea carabina cu cocoşul ridicat pe 
genunchi. 

Calul a ridicat deodată capul şi a nechezat. Fata a 
scos un mic strigăt de groază şi a sărit în picioare. 
Animalul a venit repede spre ea, până ce a fost oprit de 
funia cu care era priponit, apoi s-a întors la loc şi, cu 
toate simţuirle încordate la maxim, studia întunericul 
nopţii. Fata nu vedea şi nu auzea nimic. 

În felul acesta a mai trecut o oră de groază, în timpul 
căreia calul ridica, adeseori, capul să privească lung şi 
cercetător în întuneric. Fata reâmprospăta focul din când 


în când. După un timp, a simţit cum somnul îi apăsa 
pleoapele făcându-le să cadă ca plumbul peste ochi, dar 
nu îndrăznea să doarmă. 

Temându-se ca nu cumva să o cuprindă somnul de 
care se simţea din ce în ce mai copleșită, s-a ridicat şi a 
început să se plimbe, dintr-o parte în alta, prin faţa 
focului, unde mai arunca din când în când câteva 
vreascuri. La un momet dat s-a oprit în faţa calului şi l-a 
mângâiat pe ochi şi pe frunte. După aceea s-a întors din 
nou la aşternutul ei. 

Rezemându-se de şa, a început să se preocupe de 
planuri şi calcule pentru a doua zi, dar probabil că, după 
un timp, a aţipit. 


S-a trezit tresărind puternic şi sărind în picioare. Era 
ziuă; iar noaptea hidoasă, cu grozăviile ei de nedescris, 
era acum un amănunt al trecutului ce nu se mai întoarce. 

Abia a putut să îşi revină. Trebuie să fi dormit ceasuri 
întregi; s-a stins în intervalul acesta, dar ea, împreună cu 
calul, erau vii şi nevătămaţi şi nu era nici un semn de 
fiare sălbatice în jur. 

Ceea ce o bucura însă cel mai mult, era soarele care 
strălucea cu putere spre răsărit, arătându-i direcţia ca şi 
cum s-ar fi deschis o şosea dreaptă înaintea ei. 

Fără să mai întârzie mănâncând din proviziile pe care 
le-a păstrat cu atâta grijă, a pus şaua pe cal, a încălecat 
şi a pornit la drum, satisfăcută ca şi cum ar fi ajuns la 
Wilhemstal. 

Fără îndoială că şi-ar fi schimbat părerile, dacă ar fi 
putut vedea cele două perechi de ochi ce îi pândeau cu 
atenţie toate mişcările, din două puncte deosebite, dintre 
copacii care mărgineau poiana. 

Satisfăcută, deci, şi fără nici o bănuială, ea a traversat 
poiana ca să se afunde în pădure, în timp ce, în drumul 
ei, doi ochi galbeni-verzui o priveau fix, o coadă lungă se 
zbătea nervos şi două labe mari se strângeau sub 
pântece, pregătit pentru o săritură puternică. 


Calul a ajuns la doi paşi de linia copacilor când Numa, 
leul, s-a azvârlit prin aer din marginea tufişului. S-a izbit 
de umărul drept al animalului care, îngrozit, s-a ridicat cu 
picioarele înainte pentru a se răsuci, în loc să fugă. 

Forţa izbiturii l-a trântit la pământ cu atât energie, 
încât fata nu a mai putut să sară într-o parte, ci a căzut 
jos odată cu calul iar un picior i-a rămas sub cal. 

Aproape paralizată de spaimă, l-a văzut pe regele 
animalelor deschizându-şi fălcile puternice şi smucind de 
ceafă calul, care necheza jalnic. 

Fălcile mari ale leului s-au închis: a urmat un momet 
de luptă zadarnică, în timp ce Numa îşi scutura prada. 
Fata a auzit troznind vertebrele credinciosului ei animal 
sub strânsoarea colţilor puternici ai fiarei şi, în acelaşi 
timp, a simţit muşchii animalului muribund relaxându-se, 
odată cu ultima lui suflare. 

Numa stătea întins pe prada lui. Ohii lui îngrozitori 
s-au întors acum asupra fetei... îi simţea pe obraz 
suflarea caldă, al cărei miros puturos a ameţit-o. 

Au rămas astfel, privindu-se reciproc, un timp care 
fetei i s-a părut o veşnicie, după care leul a scos un 
mârâit ameninţător. 

Bertha Kircher nu a mai fost atât de îngrozită 
niciodată. Niciodată, până atunci, nu a mai avut un 
asemenea motiv de groază. Purta la şold un revolver: o 
armă formidabilă cu care să întâmpine un om, dar un 
obiect neînsemnat pentru a o apăra de o fiară ca cea din 
faţa ei. Ştia că rezultatul cel mai bun pe care îl poate 
obţine, trăgând în fiară cu revolverul era acela de a reuşi 
să o înfurie; şi, cu toate acestea, era hotărâtă să-şi vândă 
scump viaţa, dacă tot trebuia să moară. 

Nici un ajutor omenesc nu putea să îi fie de folos 
acum, chiar dacă s-ar fi ivit vreunul în clipa aceea. Şi-a 
smuls privirea, în sfârşit, de la priveliştea amenințătoare 
a acelei feţe îngrozitoare, ca să poată rosti, în gând, o 
scurtă şi ultimă rugăciune către Atotputernicul. Nu a 


cerut însă ajutor... ci numai ca sfârşitul să vină mai 
repede şi cu cât mai puţină durere. 

Nimeni nu poate să prezică ce anume va face un leu 
în anumite împrejurări. Acesta a privit furios mârâind 
câteva clipe în faţa fetei, iar după aceea a început să 
mănânce din calul ucis. 

Domnişoara Kircher a rămas uimită o clipă-două, după 
care a încercat să-şi tragă uşor piciorul de sub cal; a 
văzut numaidecât că nu-l poate mişca deloc. A mărit, 
atunci, puţin forţa, ceea ce l-a determinat pe Numa să 
ridice capul de pe pradă şi să mârâie prevenitor. A fost 
nevoită, deci, să renunţe la orice încercare în acest sens. 

Spera acum că, după ce leul se va sătura, se va da la 
o parte să se odihnească; totuşi, nu îi venea să creadă că 
o va lăsa în viaţă. Fără îndoială că va târâ rămăşiţele 
prăzii într-un tufiş din apropiere, ca să le păstreze pentru 
mai târziu; desigur, o considera şi pe ea ca o parte din 
acea pradă, urmând să o ucidă şi să aibă şi ea aceeaşi 
soartă. 

Numa se hrănea liniştit. Nervii fetei erau atât de 
încordaţi, încât ar fi pleznit dintr-o clipă în alta. Se mira 
cum de nu a leşinat de atâta spaimă. 

Şi-a amintit că de mai multe ori a dorit să poată vedea 
cât mai aproape un leu ce ucide şi îşi mănâncă prada. 
Oh, Doamne! Câtă realitate în împlinirea dorinţei sale.! 

A început să se gândească din nou la revolverul de la 
şold. În cădere, tocul a alunecat în jurul cingătoarei, aşa 
că arma se afla acum sub ea. Incet de tot, pe câta putut 
mai încet, a întins mâna să îl prindă, dar a fost nevoită să 
îşi ridice puţin corpul de la pământ. 

Această mişcare a stârnit şi mişcarea fulgerătoare a 
leului, care a întins o labă peste corpul inert al calului, cu 
care a ţintuit-o la pământ, scrâşnind şi mârâind. Furia 
încarnată nu ar fi fost mai îngrozitoare la vedere decât 
figura acelei fiare. 

O clipă s-au privit reciproc, fără să facă vreo mişcare. 
Şi, tocmai când fata a crezut că este pierdută, a auzit la 


spate o voce omenească scoțând sunete bestiale, de 
neânţeles. 

Numa a ridicat imediat privirea de pe figura fetei, 
uitându-se spre cel care îl tulbura. Mărâiturile lui s-au 
transformat în răcnete, dar s-a retras şi cu această 
mişcare a sfâşiat de sus până jos bluza fetei, lăsând să 
se vadă pieptul ei alb ca laptele scăpat neatins de 
ghearele ascuţite ale fiarei, ca printr-o minune. 

Tarzan, a fost martor ocular la tot ceea ce s-a 
întâmplat din momentul în care Numa a sărit asupra 
prăzii sale. A pândit-o şi el pe fată, câtva timp, mai 
înainte de aceasta, iar după ce o atacase leul, a avut 
intenţia să-l lase pe Numa să facă cu ea ce dorea. 

Pentru că, în definitiv, ce era ea mai mult decât o 
nemţoaică urâcioasă şi o spioană? A văzut-o la 
comandamentul generalului Kraut,  sfătuindu-se cu 
ofiterii germani de stat major, iar după aceea a mai 
văzut-o în tabăra englezilor, travestită în ofiţer englez. 

Numai gândul acesta din urmă l-a făcut să intervină. 
Fără îndoială că generalul Jan Smuts va fi foarte bucuros 
să o aibă în mână şi să o poată cerceta. Exista chiar 
probabilitatea ca sub presiune, înainte de a fi împuşcată, 
să divulge secrete de mare importanţă comandantului 
englez. 

Tarzan nu a recunoscut-o numai pe fată, ci şi pe leu. 
Pentru noi, muritorii de rând, toţi leii au aceeaşi 
înfăţişare, dar nu este acelaşi lucru şi cu conlocuitorii lui 
din junglă. 

Fiecare leu are caracteristicile lui personale, atât ca 
figură, cât şi ca formă şi ca mers, tot atât de deosebite 
ca cele ale indivizilor din marea familie umană. 

Pe lângă toate acestea, oricare dintre fiinţele din 
junglă mai are un mijloc de recunoaşere: mirosul. Orice 
fiinţă din lume, fie om, fie fiară, emană un miros 
particular, după care fiarele din junglă, înzestrate cu 
puteri miraculoase în domeniul simțului olfactiv, se 
recunosc unele pe altele. 


Aceasta este dovada finală. Aţi văzut-o, cred, demon- 
strată de mai multe ori: un câine vă recunoaşte vocea şi 
vă priveşte. Vă ştie figura şi înfăţişarea şi nu are nici o 
îndoială în minte că sunteţi dv. cu adevărat. Totuşi, nu 
este satisfăcut... nu, domnule, până când nu vine şi 
miroase, pentru că toate celelalte simţuri ale lui se pot 
înşela, dar simţul mirosului nu se înşală niciodată, ci face 
dovada pozitivă că, într-adevăr, sunteţi persoana care îi 
este stăpână. 

Tot astfel Tarzan l-a recunoscut pe Numa pe leul 
căruia i-a pus botniţă din pielea lui Horta, mistreţul..., 
leul pe care l-a târât cu funia de gât două zile în şir, până 
când l-a împins printre soldaţii negri care păzeau 
tranşeele nemților. 

Mai ştia că Numa l-a recunoscut... şi că îşi amintea de 
sulița ascuţită cu care l-a silit să se spună şi să îl asculte. 
Tarzan spera că leul nu a uitat încă lecţia primită, aşa că 
a înaintat încet spre Numa, vorbindu-i în limba marilor 
maimute, dându-i ordin să se îndepărteze de fată. E cert 
că se naşte întrebarea dacă Numa, leul, îl înţelegea sau 
nu. Însă cu siguranţă înţelegea ameninţarea suliţei grele 
pe care acest Tarmangani o ţinea pregătită în mâna 
dreaptă. 

Numai astfel se explică de ce leul a început să se 
retragă, cu toate că mârâia puternic şi scutura din cap, 
ca şi cum ar fi căutat să-şi limpezească în creier 
hotărârea de a fugi sau de a ataca. 

Şi, în timp ce Numa se tot retrăgea, ca împins de o 
forţă nevăzută, Tarzan înainta fără a se opri, exact spre 
leu. 


— Pleacă de acolo, Numa, i-a strigat el, dacă nu vrei 
ca Tarzan să te lege din nou şi să te ducă flămând prin 
junglă. O vezi pe Arad, sulița mea? Adu-ţi aminte cum te 
împungeam cu vârful ei şi cum te plezneam peste bot cu 
coada ei. Pleacă odată, Numa! Nu vezi că eu sunt Tarzan, 
omul junglei? 


Numa a mârâit, a răcnit, a scrâşnit şi a mârâit din nou, 
zbârcindu-şi faţa în atâtea cute încât nu i se mai vedeau 
ochii; iar când vârful suliţei a ajuns în cele din urmă, 
până aproape de el, a izbit în ea furios, cu laba lui 
enormă...dar a făcut un pas-doi înapoi..., paşi cărora 
le-au urmat alţii. În acest timp Tarzan înainta după el, 
păşind pe deasupra calului mort, iar fata, care a rămas 
întinsă în urmă, privea cu ochii dilataţi de uimire această 
figură măreaţă care îşi impunea voinţa, gonind un leu 
furios de lângă prada din care se hrănea. 

După ce s-a retras câţiva metri, Tarzan i-a strigat fetei 
într-o nemţească perfectă: 

— Eşti rănită rău? 

— Nu, a răspuns fata, dar nu îmi pot scoate piciorul de 
sub cal. 

— Încearcă din nou! i-a poruncit el. Nu ştiu câtă 
vreme îl voi putea ţine pe Numa astfel. 

Fata a încercat din toate puterile să-şi tragă piciorul; 
dar, în cele din urmă, s-a lăsat ostenită într-un cot. 

— Îmi este imposibil să-l mişc, i-a spus ea. 

Atunci Tarzan a păşit încet înapoi, până a ajuns din 
nou lângă cal. S-a aplecat puţin, a întins mâna în jos şi a 
prins puternic de chinga care a rămas intactă şi a ridicat 
de jos rămăşiţa calului. Fata şi-a tras piciorul 
numaidecât. 

— Poţi să umbli? a întrebat Tarzan. 

— Da, a zis ea. Piciorul mi-a amorţit, dar nu văd să fi 
suferit şi altceva. 

— Bun! a hotărât Tarzan. Rămâi în spatele meu... Să 
nu faci nici o mişcare bruscă. Cred că nu ne va ataca. 

Cu cea mai mare chibzuinţă, amândoi au păşit înapoi 
spre marginea poienii. Numa a stat locului un moment, a 
mârâit, apoi a înaintat după ei, încet, pas cu pas. 

Tarzan şi-a pus întrebarea dacă leul, ajuns odată 
lângă prada lui, se va opri acolo sau va trece înainte. 
Dacă l-ar urma dincolo de cal, s-ar fi putut aştepta la un 


atac, în acest caz se putea întâmpla ca unul din ei, el sau 
fata, să cadă victimă fiarei întărâtate. 

Cum a ajuns leul lângă oasele calului, Tarzan s-a oprit 
şi Numa a făcut la fel, ceea ce şi Tarzan a bănuit că va 
face, aşa că acum aştepta să vadă ce va urma. 

Leul i-a privit pe amândoi câteva clipe, mărâind 
îngrozitor; după aceea a privit în jos spre vânatul care îl 
atrăgea. După puţin, s-a aşezat pe şolduri şi a început să 
ronţăie cu multă poftă carnea de cal. 

Fata a scos un suspin adânc de uşurare continuând să 
se retragă încet împreună cu Tarzan; leul, le-a aruncat 
doar câte o privire din când în când, până când aceştia 
au ajuns la copacii din marginea poienii, în al căror desiş 
s-au pierdut. 

Atunci fata a simţit, pe neaşteptate, o ameţeală 
puternică şi ar fi căzut, dacă Tarzan nu ar fi sprijinit-o la 
timp. Numai o clipă a durat ameteala, revenindu-şi 
numaidecât în fire. 

— Nu m-am putut stăpâni, a zis ea, ca şi cum s-ar fi 
scuzat. Am fost atât de aproape de moarte - şi ce moarte 
îngrozitoare! - încât mi-am pierdut toţi nervii o clipă, dar 
acum mă simt bine din nou. Şi, a continuat ea, văzându-l 
pe Tarzan că o priveşte tăcut, nu sunt în stare să îţi 
mulţumesc. Ai fost atât de minunat: ţie nu ţi-a fost frică 
absolut deloc de fiara aceea îngrozitoare; dimpotrivă, ei 
i-a fost frică de tine. Cine eşti tu? 

— Mă cunoaşte, a răspuns Tarzan apăsat şi întunecat 
la faţă; de aceea îi era frică de mine. 

Stătea acum drept în faţa fetei, privind-o de sus până 
jos şi era pentru prima dată când avea prilejul să o vadă 
atât de aproape. Era frumoasă cu adevărat... nu încăpea 
îndoială asupra acestui punct; dar Tarzan îi aprecia 
frumuseţea doar aşa, obiectiv. 

Această însuşire a ei era superficială... nu îi putea 
înălța sufletul, care trebuia să fi fost negru ca păcatul. Nu 
era decât o nemţoaică..., o spioană a nemților. O ura şi 
nu dorea decât să o distrugă; dar pentru aceasta se 


gândea să aleagă modalitatea prin care să poată să 
aducă inamicului cât mai mult rău. 

Privind-o atent, i-a văzut sânii goi de pe care Numa a 
sfâşiat bluza ce-i acoperea şi-a mai văzut pe pielea ei 
albă şi moale un obiect care l-a făcut să scoată o 
exclamaţie de surpriză şi furie totodată: medalionul de 
aur, încrustat cu diamante, pe care el le-a avut în 
tinereţe, simbolul iubirii dăruit soţiei sale, de la al cărei 
piept a fost furat de Schneider, neamţul. 

Fata a văzut grimasa de furie de pe faţa lui Tarzan, 
dar nu a avut cum să ştie adevărata cauză şi s-a speriat 
destul de tare, căci Tarzan a prins-o de braţ cu 
brutalitate. 

— De unde ai asta? a întrebat el, smucindu-i giuvaerul 
de la gât. 

Fata s-a înălţat atunci în faţa lui, indignată. 

— la-ţi mâna de pe mine, i-a spus cu ton aproape 
poruncitor. 

Dar Tarzan, fără să ia seama la vorbele ei, a strâns-o 
şi mai tare de braţ. 

— Răspunde-mi la întrebare! a izbucnit el cu o voce 
care suna ca pleznitura unui bici. De unde ai asta? 

— De ce te interesează? a temporizat ea. 

— Este al meu, a răspuns el. Spune-mi cine ţi l-a dat, 
dacă nu vrei să te arunc înapoi pradă leului. 

— Ai face asta? 

— De ce nu? Nu eşti decât o spioană, iar spionii 
trebuie să moară când sunt prinşi. 

— Aveai deci intenţia să mă ucizi? 

— Aveam intenţia să te duc la comandament. Acolo 
aveau ei grijă de tine, dar şi Numa poate să o facă tot 
atât de bine. Pe care din cele două variante o preferi? 

— Hauptmann Fritz Schneider mi l-a dat, a zis ea. 

— Atunci mergem la comandament, răspunse Tarzan. 
Haide! 

Şi fata a pornit prin junglă, alături de el, în timp ce 
creierul ei lucra cu iuţeală. Mergeau spre răsărit, ceea ce 


îi convenea şi, atâta timp cât continuau să meargă în 
direcţia aceea, era mulţumită să fie sub scutul acestui 
sălbatic atât de mare şi de puternic. 

Se mai gândea mult şi la faptul că încă mai avea 
atârnat la şold revolverul ei. Omul acesta trebuia să fie 
nebun să fi lăsat o asemenea armă în posesia ei. 

— Ce te face să crezi că aş fi spioană? a rupt ea 
tăcerea după un timp. 

— Te-am văzut la comandamentul german, iar după 
aceea în tabăra englezilor. 

Nu, se gândea ea, nu putea să-l lase să o ducă acolo, 
pentru că trebuia să ajungă fără întârziere la 
Wilhelmstal. fapt ce era hotărâtă să îl facă, chiar dacă ar 
trebui să recurgă la revolver. 

A aruncat o privire la dreapta, spre uriaşul de lângă 
ea. Ce fiinţă magnifică! Totuşi, nu era decât o brută care 
ar fi ucis-o sau ar fi pus să o ucidă, dacă nu se grăbea să 
o facă ea înainte. 

Dar medalionul? Trebuia neapărat să aibă medalionul! 
Fără el nu avea ce căuta la Wilhemstal. 

Tarzan era acum la un pas-doi înaintea ei, cărarea 
fiind foarte îngustă. Fata a scos încet revolverul din toc. 
Ar fi fost suficient un singur glonţ, mai ales că el era atât 
de aproape, încât nu se putea să nu îl nimerească în timp 
ce îşi făcea aceste planuri, privirile ei erau îndreptate pe 
pielea lui arsă de razele soarelui, la muşchii lui puternici, 
la picioarele şi mîinile lui perfect proporţionate şi la 
ţinuta lui măreaţă, pe care şi un rege din vechime ar fi 
invidiat-o. 

| s-a făcut rău numai la gândul că trebuia să-l ucidă. 
Nu, asta nu o putea face! Totuşi, trebuia să intre în 
posesia medalionului. Atunci, aproape orbeşte, a ridicat 
mâna şi cu patul revolverulului l-a izbit pe Tarzan chiar în 
moalele capului; iar el, fără nici cel mai mic sunet, s-a 
prăbuşit greu, la pământ. 


CAPITOLUL VI 


Milă şi razbunare 


O oră mai târziu după ce spioana nemților l-a lăsat pe 
Tarzan întins ca mort în praful de pe cărarea singuratică 
din junglă, Sita, pantera, fiind plecată la vânătoare, a 
privit din întâmplare în sus, spre albastrul cerului. 

Ceea ce a văzut acolo a făcut-o să se oprească în loc, 
privind foarte atentă, cu ochii ei galbeni-verzui, mai bine 
de un minut, până ce s-a convins că realitatea concorda 
cu prima ei impresie. 

Atenţia i-a fost atrasă de Ska, vulturul, care zbura în 
cercuri deasupra unui tufiş cu copaci mărunți, cam la doi 
kilometri depărtare, în partea de jos a vântului; iar Sita a 
dedus din acest fapt ceea ce nici un muritor de rând nu 
şi-ar fi putut închipui. 

A considerat, deci, că jos pe pământ, în dreptul evolu- 
ţiilor făcute de Ska, trebuie să fi fost o fiinţă în carne şi 
oase..., ori vreo fiară care se hrănea din prada ce a 
făcut-o, sau vreun animal în agonie, pe care Ska nu 
îndrăznea să îl atace încă. 

In orice caz, se putea prea bine ca Sita să găsească 
acolo de mâncare, aşa că a pornit pe furiş să facă un 
ocol mare, călcând uşor cu labele ei moi care nu făceau 
nici un zgomot, până când, atât vulturul, cât şi prada lui 
în perspectivă se găseau în partea de sus a adierii 
vântului. 

După aceea Sita, pantera, a înaintat cu multă atenţie, 
adulmecând fiecare adiere de vânt, iar după puţin, fără a 
fi parcurs cine ştie ce distanţă mare, toată osteneala ei 
de până atunci a fost răsplătită de mirosul care a ajuns la 
nările sale; miros de om, mirosul unui Tarmangani. 

S-a oprit în loc. Nu era încă obişnuită cu carnea de om 
pentru că nu a avut ocazia până atunci să vâneze vreun 


om. Era tânără, în floarea vârstei... dar până în prezent a 
evitat orice împrejurare care i-ar fi adus omul în cale. 

Intr-adevăr că, în timpul din urmă, s-a obişnuit mult cu 
prezenţa omului, din cauza nenumăraţilor soldaţi care 
străbăteau necontenit terenurile pe unde s-a învăţat ea 
să vâneze. Şi cum aceştia au speriat o mare parte din 
vânatul care îi plăcea ei, a trecut prin zile negre de 
lipsuri şi acum era flămânadă. 

Zborul ciudat al vulturului îi indica precis că acest 
Tarmangani este neputincios şi în pragul morţii, altfel 
Ska. nu s-ar fi interesat de el şi era, deci, o pradă uşoară 
pentru Sita. 

Sub impulsul acestui gând, fiara şi-a reluat mersul ei 
furişat şi după puţin, a pătruns printr-un tufiş des şi 
privirile ei pofticioase s-au oprit asupra unui Tarmangani. 
aproape gol, care zăcea cu faţa în jos, în praful de pe 
cărarea îngustă a junglei. 


După ce Numa s-a săturat mâncând din carnea calului 
Berthei Kircher, s-a ridicat de pe bucata de ciolan care a 
mai rămas din el şi apucând-o între fălcile sale puternice, 
a târât-o într-un tufiş din apropiere, după care a pornit 
spre răsărit, către locul unde şi-a lăsat partenera de 
viaţă. 

Deoarece a mâncat prea mult, mai mult decât i-ar fi 
fost deajuns, se simţea somnoros şi nicidecum înclinat 
spre această luptă. Călca încet, alene şi majestuos, fără 
să caute să se ascundă: regele animalelor nu se temea 
să treacă prin junglă. 

Aruncând din când în când câte o privire regală în 
dreapta sau în stânga, înainta de-a lungul unei cărări 
bătătorită de animale, până când la o cotitură a ei s-a 
oprit brusc, având înainteo privelişte neaşteptată: Sita, 
pantera, apropiindu-se pe furiş de corpul aproape gol al 
unui Tarmangani care zăcea cu faţa în jos în praful de pe 
cărare. 


Numa a privit un moment cu atenţie trupul nemişcat 
al omului din praf şi l-a recunoscut. Era Tarmangani “al 
lui”! Atunci un mârâit surd de prevenire a ieşit din 
pieptul său puternic, iar Sita, care şi-a pus o labă pe 
spatele lui Tarzan, s-a oprit, întorcându-se impetuos să 
privească cine oare o tulbura. 

Ce se petrecea oare în creierul ei sălbatic? Nimeni nu 
ar putea să spună. Avea, însă, aerul că dezbate în mintea 
ei dacă este înţelept sau să îşi apere sau nu hrana pe 
care a găsit-o, deoarece mârâia îngrozitor, ca şi cum l-ar 
fi prevenit pe Numa să plece de acolo. 

Dar Numa? Erau oare gândurile sale dominate de 
ideea dreptului de proprietate sau nu? Era acest 
Tarmangani al lui sau el era al acestui Tarmangani de 
care a fost înfrânt şi stăpânit şi care, pe deasupra l-a 
hrănit? 

Şi-a amitit de teama pe care a simţit-o faţă de acest 
om şi de sulița lui nemiloasă, dar în creierul fiarelor frica 
sădeşte mai curând respect decât ură, aşa că Numa a 
descoperit că respectă această fiinţă care l-a subjugat şi 
l-a stăpânit...Şi iată că acum Sita, animalul pe care l-a 
disprețuit întotdeauna, îndrăznea să îl supere pe 
stăpânul unui leu! 

Numai singure gelozia şi lăcomia ar fi fost suficiente 
ca să o determine pe Numa să o gonească pe Sita de 
acolo, chiar acum când leul nu mai era flămând ca să 
devoreze carnea pe care o smulse de la vărul ei mai 
mic... dar, pe lângă aceasta, mai exista în creierul mic 
din acel cap masiv un simţ de loialitate şi probabil că 
aceasta a fost şi cauza care l-a făcut să se repeadă ca 
fulgerul mârâind spre panteră. 

Aceasta s-a gândit un moment să reziste şi a rămas 
locului, cu spatele încovoiat, scrâşnind şi scuipând, 
arătând astfel ca un motan enorm încolţit de vreun 
câine. 

Numa nu a fost deloc dispus să se lupte, dar când a 
văzut atitudinea îndrăzneață şi provocatoare a Sitei, care 


încerca să îi conteste drepturile de rege al animalelor, o 
furie cumplită s-a dezlănţuit în creierul lui feroce. Din 
ochii rotunzi şi galbeni-verzui au izbucnit fulgere; a 
pleznit din coadă, întinzând-o drept ca un băț, scoțând 
un răcnet puternic şi s-a aruncat asupra presupusului său 
vasal. Atacul a fost atât de violent şi de la o distanţă atât 
de mică, încât Sita nu a mai avut timp să întoarcă 
spatele şi să fugă, aşa că a întâmpinat atacul cu armele 
cu care o dotase natura: gheare puternice şi colţi mari, 
ascuţiţi; dar împrejurările erau împotriva ei. 

Pe lângă colții mai mari şi fălcile mult mai puternice 
ale adversarului ei, mai erau şi ghearele lui grozav de 
lungi, precum şi greutatea covârşitoare. 

De la prima ciocnire, Sita a fost zdrobită şi cu toate că 
s-a lăsat pe spate intenţionat, trăgându-şi în sus labele 
din spate, sub Numa, ca să îi poată sfâşia pântecele 
dintr-o singură împinsătură, leul a fost mai energic. 
Înfingându-i teribilii colţi în beregată. 

Totul s-a sfârşit în câteva clipe. Leul s-a ridicat în 
picioare, s-a scuturat şi a pus o labă deasupra corpului 
sfâşiat şi mutilat al duşmanului. Avea şi el destule 
zgârieturi din care curgea sânge şi care, deşi uşoare, 
erau destul de dureroase ca să îl provoace. A privit o 
clipă în jos spre pantera moartă şi într-un ceas de furie, a 
prins-o în fălci, a scuturat-o puternic, apoi i-a dat drumul, 
ridicând sfidător capul, a scos un răcnet puternic şi s-a 
întors spre Tarzan. 

Apropiindu-se de corpul nemişcat al acestuia, l-a 
mirosit întâi de la cap la picioare, apoi a pus o labă 
dedesubt şi l-a întors cu faţa în sus. 

A început, apoi, să-l miroasă din nou peste tot, până 
ce a ajuns la faţa lui, pe care a început să o lingă cu 
limba lui aspră. Tarzan a deschis ochii. 

Deasupra lui se afla un leu enorm, a cărui respiraţie 
caldă o simţea pe faţă şi a cărui limbă aspră, o simţea pe 
obraz. A văzut de multe ori moartea cu ochii, dar 
niciodată nu a fost atât de aproape ca acum, când era 


convins că moartea nu este decât o chestiune de câteva 
secunde cel mult. 

Creierul îi mai era încă amorţit de efectul loviturii 
primite şi în urma căreia a căzut ameţit, aşa că nu a 
putut să realizeze în primul moment că leul care stătea 
peste el era acelaşi cu care s-a întâlnit acum câteva ore. 

După puţin timp însă, şi-a dat seama de aceasta, şi, 
fapt uimitor, Numa nu părea înclinat să îl devoreze... cel 
puţin nu în clipa aceea. 

Situaţia lui Tarzan era dintre cele mai delicate. Leul 
stătea călare pe el, cu labele din faţă una în dreapta şi 
alta în stânga. Prin urmare, nu se putea ridica până când 
nu îl împingea pe leu la o parte... dar nu putea să ştie 
dacă Numa va permite să fie împins la o parte sau nu. 

De asemenea, se putea prea bine ca fiara să-l fi consi- 
derat mort, altfel cea mai mică mişcare care i-ar fi 
indicat contrariul nu ar fi avut nici un rezultat decât, 
după toate probabilitățile, să îi stârnească instinctul de 
ucidere. 

Tarzan s-a plictisit curând de această situaţie. Nu era 
deloc dispus să stea acolo cât lumea, mai ales când se 
gândea că spioană care a încercat să îi spargă capul era 
acum pe drum, căutând să scape cât mai repede din 
locurile acelea. 

În clipa aceea, Numa l-a privit în ochi. Era clar că leul 
ştia acum că omul trăieşte. După câtva timp, leul şi-a 
aplecat puţin capul şi a scos un răcnet uşor. 

Tarzan cunoştea fondul acestui scâncet, pe care nici 
furia, nici foamea nu l-a produs, aşa că s-a hotărât să 
rişte totul, încurajat de acel scâncet. 

— Dă-te la o parte, Numa! i-a ordonat el, punând o 
palmă pe umărul fiarei şi împingându-l în lături. 

Apoi, s-a ridicat de jos şi ţinând în mână cuțitul de 
vânătoare a aşteptat să vadă ce va urma. 

Abia atunci a avut prilejul să o vadă pe Sita moartă, 
sfâşiată. Privind de la pisica moartă la cea vie, a zărit 
urmele încăierării care s-a desfăşurat şi a înţeles 


numaidecât ce s-a întâmplat acolo: Numa îi salvase viaţa 
din ghearele crude ale panterei. 

Părea un fapt de necrezut şi totuşi, dovezile confirmau 
realitatea. Atunci s-a apropiat fără nici o teamă de leu şi 
îngenunchind lângă el, i-a examinat rănile, în timp ce 
Numa îşi freca o ureche de umărul stăpânului său. 

Constatând că rănile sunt uşoare, superficiale, Tarzan 
a mângâiat capul enorm al fiarei, s-a ridicat, şi-a luat 
sulița de unde a căzut şi a început să caute urmele fetei. 
Le-a găsit curând şi a pornit după ele spre răsărit, dar în 
aceeaşi clipă s-a pipăit instinctiv, să vadă dacă mai are 
medalionul. Nu îl mai avea! 

Pe figura lui nu a apărut nici un semn de furie; atâta 
doar că a încleştat puţin din fălci. A dus gânditor mâna la 
ceafă, simțind o durere în locul unde l-a izbit fata cu 
revolverul. 

Un început de zâmbet îi flutura pe buze. El nu putea 
să nu admită că fata l-a înşelat cum nu se poate mai bine 
şi că, pe lângă aceasta, a avut nevoie de foarte mult 
curaj ca să facă ceea ce a făcut, mai ales că a plecat să 
traverseze atâta spaţiu al junglei, neumblat de nimeni 
până atunci, înarmată doar cu un revolver, pentru a 
ajunge la Wilhemstal. 

Tarzan i-a admirat curajul. Era destul de mare astfel 
încât să-l recunoască şi să-l admire chiar descoperit la o 
spioană germană. 

Mai constata şi altceva: curajul fetei, mărind resursele 
ei, o făcea şi mai primejdioasă şi prin urmare, 
necesitatea de a o înlătura devenea acum supremă. 

Sperând că va putea să o ajungă înainte ca ea să fi 
ajuns la Wilhelmstal, a pornit în urmărirea ei, mergând cu 
paşi mărunți, ritm pe care îl putea menţine câteva ore în 
şir, fără întrerupere şi fără aparenţa oboselii. 

După toate probabilitățile, fata ştia bine că nu va 
putea ajunge pe jos în oraş în mai puţin de două zile, 
distanţa până acolo fiind de peste şaizeci de kilometri şi 
o bună parte parcurgând dealuri şi văi. 


Dar, pe când Tarzan dezbătea în gând această 
posibilitate, a auzit dinspre răsărit fluieratul unei 
locomotive. 

Dacă trenul acesta mergea spre sud, sigur fata ar da 
un semnal de oprire, în cazul în care ar fi ajuns la timp 
până la linia ferată. Tarzan a auzit scârţâitul frânelor pe 
roate şi după câteva clipe, a auzit şi semnalul de slăbire 
al frânelor. Prin urmare trenul s-a oprit şi a pornit din 
nou, iar acum, după ce şi-a mărit viteza şi s-a mai 
îndepărtat, Tarzan a reuşit să distingă, după sunet şi 
direcţia în care mergea trenul, adică spre sud. 

Şi-a grăbit şi el pasul după urma lăsată de spioană, iar 
când a ajuns în partea de apus a liniei ferate, urma se 
termina brusc, arătând că fata s-a urcat în tren, după 
cum a presupus. 

Acum nu îi mai rămânea de făcut decât să îşi continue 
drumul până la Wilhelmstal, unde spera să-l găsească 
atât pe căpitanul Fritz Schneider, cât şi pe fată ca să îşi 
recupereze medalionul bătut în diamante. 

Când a ajuns în apropierea micului oraş de munte, a 
început să se întunece. A pierdut puţină vreme încercând 
să se orienteze şi gândindu-se cum ar putea un alb, 
aproape gol, să exploreze orăşelul fără să trezească 
bănuielile cuiva. 

Soldaţii mişunau în toate părţile, iar orăşelul era 
transformat în garnizoană, fapt dovedit de santinela care 
se plimba dintr-o parte în alta prin faţa postului ei, abia 
la vreo sută de metri de Tarzan. 

Nu i-ar fi fost foarte greu să treacă pe lângă santinelă; 
dar ca să intre în orăşel şi să îl întoarcă pe dos era, 
desigur, o noţiune identică cu imposibilul, mai ales 
“îmbrăcat”,ori mai bine zis “dezbrăcat”, cum era el. 

Dar nici să renunţe fără să încerce, nu concepea. A 
pomit,deci, încet, târându-se mai mult pe burtă şi 
folosindu-se până şi de cel mai mic adăpost care l-ar fi 
putut feri, rămânând de atâtea ori întins şi nemişcat de 
câte ori santinela era cu faţa întoarsă spre el. In sfârşit, a 


ajuns la umbra unei case... cea mai în margine, dar, 
totuşi, în interiorul liniilor de pază. 

De aici a pornit înainte, furişându-se de la o clădire la 
alta, până când a fost descoperit de un câine mare, în 
spatele unei vile pe lângă care a trecut. 

Animalul venea încet spre el, mârâind. Tarzan s-a 
oprit şi stătea nemişcat lângă un copac, privea spre vilă, 
prin ale cărei ferestre se vedeau oameni în uniformă 
trecând dintr-o parte în alta. Ar fi fost de dorit, gândea 
Tarzan, să nu latre câinele. 

Într-adevăr, câinele nu a lătrat, dar mârâia din ce în 
ce mai sălbatic; iar după un moment-două un om, 
deschizând uşa din spatele vilei şi ieşind un om, câinele 
a atacat. 

Era un câine mare, tot atât de mare ca şi Dango, 
hiena; iar atacul l-a executat cu furia şi viteza lui Numa, 
leul. 

La apropierea lui, Tarzan s-a lăsat pe genunchi şi 
câinele a sărit prin aer chiar la gâtul omului, dar acum nu 
mai avea în faţă un muritor de rând, deoarece viteza sa a 
fost întrecută de a lui Tarzan. 

Dinţii câinelui nu au atins carnea moale a omului, 
pentru că degetele puternice, tari ca oţelul, l-au prins de 
gât în zbor, iar bietul câine nu a mai reuşit decât să 
scoată un schelălăit înăbuşit şi să bată aerul, zadarnic, 
cu labele. 

Odată cu încleştarea degetelor în jurul gâtului 
câinelui, Tarzan s-a ridicat de jos, a smucit o dată în sus 
şi a aruncat la o parte corpul inert al animalului, tocmai 
când, din uşa deschisă a vilei, s-a auzit o voce de bărbat 
strigând: 

— Simba! (aceasta în dialectul negrilor de acolo 
înseamnă “leu”, deci omul din uşă a strigat numele 
câinelui: “Leu!”) 

Nu a primit nici un răspuns. 

Strigând din nou, omul din uşă a coborât scările şi a 
înaintat spre copac. 


În lumina din uşă, Tarzan a văzut că omul era înalt, cu 
umerii largi şi purta uniformă de ofiţer german. S-a retras 
din umbra proiectată de trunchiului copacului. 

Ofiţerul german s-a apropiat din ce în ce mai mult de 
copac, strigând mereu numele câinelui... fără să observe 
fiara care îl aştepta pitită în umbră. 

Când a ajuns la vreo trei metri de Tarmangani, acesta 
a sărit aupra lui cu aceaşi furie cu care sare Sabor asupra 
prăzii sale. 

Viteza şi greutatea corpului său l-a trântit pe neamt la 
pământ; iar ca să nu strige, gâtul i-a fost încleştat de 
zece degete puternice. Neamţul s-a zbătut încercând să 
se lupte, dar zadarnic, căci, după câteva clipe, zăcea 
mort, alături de cadavrul câinelui său. 

Tarzan a stat o clipă să privească spre amândouă 
victimele sale... cu un singur regret: că nu putea risca să 
emită strigătul lui de victorie. 

Uniforma cu care era îmbrăcat ofiţerul german i-a 
arătat şi mijlocul prin care ar fi putut să meargă prin 
târg, fără să fie observat şi descoperit decât cu multă 
dificultate. 

După zece minute, un ofiţer înalt, cu umeri largi şi 
puternici, a ieşit din curtea vilei, lăsând în urma lui două 
cadavre: al unui câine şi al unui om fără haine pe el. 

A mers pe stradă cu mult curaj, iar cei pe care Îi 
întâlnea în drum nu ar fi putut să îşi închipuie că sub 
uniforma imperială germană se afla o inimă care bătea 
sălbatic, o inimă plină de ură neâmpăcată împotriva a tot 
ceea ce era german. 

Prima grijă a lui Tarzan a fost să afle unde este hotelul 
orăşelului, închipuindu-şi că numai acolo ar putea să o 
găsească pe fată; iar unde se afla fata trebuia să fie şi 
Schneider... fie în calitate de confederent sau ca iubit al 
ei, fie chiar amândouă şi bineânţeles că la ea se afla şi 
medalionul. 

În sfârşit, a găsit hotelul: o clădire joasă, cu două 
etaje şi o terasă aproape de jur-împrejur. O mare parte 


din carnere, atât la etajul de sus, cât şi la cel de jos, erau 
luminate şi puteai să vezi în interior. 

În primul moment Tarzan s-a gândit să intre în hotel şi 
să întrebe despre cei pe care îi căuta; dar, judecând mai 
bine, s-a hotărât că ar fi mai bine ca să facă mai întâi o 
recunoaştere. 

In scopul acesta, a trecut de la fereastră la fereastră, 
în jurul etajului întâi, uitându-se în toate carnerele care 
erau luminate; dar, nevăzând pe nici unul dintre ei, s-a 
aruncat uşor pe acoperişul terasei şi a continuat 
cercetările, privind şi pe ferestrele etajului al doilea. 

La un colţ al hotelului, într-o odaie a găsit jaluzelele 
trase, dar din interior se auzeau voci, iar la un moment 
dat i s-a părut că vede silueta unei femei proiectându-se 
pe jaluzea, cu toate că a dispărut atât de repede încât nu 
ar fi putut preciza. 

S-a lipit de fereastră încercând să desluşească ce se 
vorbea. Da, în cameră se aflau un bărbat şi o femeie... le 
auzea foarte bine vocile, deşi nu putea să distingă şi 
cuvintele pe care aceştia le rosteau. Probabil că vorbesc 
în şoaptă, s-a gândit el. 

Camera de alături era cufundată în întuneric. A 
încercat fereastra acesteia şi a descoperit că era închisă, 
dar fără a fi prinsă în cârlige. Din interior nu se auzea nici 
un zgomot şi nici o mişcare. A împins-o uşor şi a 
deschis-o... tot tăcere! 

Punând un picior peste pervazul ferestrei, a sărit 
uşurel înăuntru şi a aruncat o privire repede în jurul 
camerei. Era goală. A străbătut-o până la uşă. A deshis-o 
şi s-a uitat în sală. Nici aici nu era nimeni. A ieşit atunci, 
din odaie şi s-a apropiat de uşa celeilalte de alături, unde 
se aflau bărbatul şi femeia. 

Lipindu-se de uşă, a ascultat cu atenţie. Acum putea, 
într-adevăr, să distingă cuvintele pe care aceştia le 
rosteau, deoarece amândoi au ridicat puţin tonul vocii ca 
şi cum ar fi vorbit ceva cu înflăcărare. 

Mai întâi a auzit vocea femeii: 


— Am adus medalionul, zicea ea, după cum a fost 
înţelegerea între tine şi generalul Kraut, ca să îmi dove- 
dească identificarea. Alte dovezi nu mai am. Atâta 
trebuie să fie suficient. Acum nu mai ai altceva de făcut, 
decât să îmi dai hârtiile ca să pot pleca. 

Bărbatul a răspuns cu o voce atât de joasă încât 
Tarzan nu a putut să recepţioneze cuvintele, dar a auzit 
vocea femeii cu puţin dispreţ şi chiar cu puţină teamă. 

— Nu cred că vei îndrăzni, Hauptmann Schneider, a 
zis ea. 

Apoi a adăugat supărată: _ 

— Nu mă atinge! la-ţi manile de pe mine! In clipa 
aceea, Tarzan a deschis uşa. 

Un ofiţer german, gras, înalt, puternic, a apucat cu un 
braţ, de după mijloc, pe d-ra Bertha Kircher, pe când cu 
cealaltă îi împingea capul pe spate, căutând să o sărute 
pe gură. 

Fata se zbătea, luptându-se cu bruta de ofiţer, dar 
eforturile ei erau zadarnice. Buzele individului se 
apropiau încet-încet de ale ei şi tot aşa, pas cu pas, tot 
veneau înapoi, spre patul din cameră. 

Schneider a auzit zgomotul uşii, deschizându-se şi a 
întors capul. Văzându-l pe ofiţerul străin, a eliberat fata, 
şi-a îndreptat statura, a privit o clipă epoleţii celuilalt şi a 
întrebat răstindu-se: 

— Ce înseamnă aceasta, locotenente, să intri 
neanunţat? leşi imediat afară! 

Tarzan nu i-a dat dat nici un răspuns inteligibil; tot ce 
au auzit ceilalţi doi din cameră a fost un mârâit surd, un 
mârâit care a făcut să treacă un fior prin corpul fetei, iar 
figura roşie a neamţului să devină palidă. 

În aceeaşi clipă, neamţul a dus mâna la şold să scoată 
revolverul, dar abia a apucat să-l scoată din toc că i-a şi 
fost smucit din mână şi aruncat departe, pe fereastră. 

Apoi Tarzan a făcut doi paşi înapoi spre uşă şi a 
dezbrăcat tunica uniformei pe care o purta. 


— D-ta eşti căpitanul Fritz Schneider? a întrebat el în 
nemţeşte. 

— Şi ce este cu asta? s-a răstit celălalt. 

— Eu sunt Tarzan, omul junglei, a răspuns lordul. 
Acum cred că ştii de ce am venit neanunţat. 

Atât fata cât şi Schneider au văzut că e gol după ce 
şi-a scos tunica pe care a aruncat-o jos. Acum îl vedeau 
că îşi scoate şi pantalonii, rămânând în faţa lor numai cu 
tunicuţa lui de peste şolduri. 

In sfârşit, fata l-a recunoscut şi ea. 

— la-ţi mâna de acolo! i-a strigat Tarzan, văzând-o că 
vrea să scoată revolverul. 

Fata a lăsat mâna în jos, pe lângă corp. 

— Acum vino aici! a adăugat Tarzan. 

Fata s-a apropiat, el i-a luat pistolul şi l-a aruncat în 
curte lângă celălalt. 

Tarzan a observat paloarea care s-a răspândit pe faţa 
neamţului când a auzit numele lui. În sfârşit, l-a găsit pe 
adevăratul vinovat. Soţia sa va fi răzbunată în sfârşit... 
parţial numai, deoarece nu va fi răzbunată niciodată pe 
deplin. Firul vieţii era prea scurt, faţă de mulţimea 
nemților din lume. 

— Şi ce vrei de la mine? a întrebat Schneider. 

— Să plăteşti pentru crima pe care ai comis-o la ferma 
mea din ţara Wazirilor, a răspuns prompt Tarzan. 

Când a auzit această acuzare, aroganţa neamţului a 
dispărut şi el a început să se roage: 

— Am soţie şi copii acasă... Nu am făcut nimic. Eu... 

— Văd că vrei să mori cum obişnuieşte neamul tău: cu 
mâinile pline de sânge şi cu minciuna pe buze, a zis 
Tarzan. 

În acel moment a pornit să străbată încăperea spre 
Schneider; acesta la rândul lui era şi el robust, puternic, 
de aceeaşi înălţime cu a lui Tarzan şi cu mult mai greu 
decât acesta. 

Văzând că nici amenințările şi nici rugăminţile nu îi 
folosesc, s-a pregătit de luptă, cum un şobolan încolţit se 


luptă să-şi salveze viaţa, cu o furie de maniac, cu 
şiretenia şi ferociatea pe care cea dintâi lege a naturii o 
dăruieşte animalelor, fiarelor mici şi mari. 

Aplecându-şi în jos capul mare ca de bivol, s-a repezit 
la Tarzan şi, amândoi s-au încăierat în mijlocul camerei. 
Au stat un moment înlănţuiţi, până când Tarzan şi-a 
forţat adversarul pe spate, peste o masă care s-a 
prăbuşit la pământ, în bucăţi, sub greutatea celor două 
trupuri. 

Fata a rămas cu privirile aţintite, privind cu ochi 
dilataţi lupta care se desfăşura între viaţă şi moarte. 

l-a văzut pe cei doi rostogolindu-se dintr-o parte în 
alta a podelei. A auzit cu groază mârâiturile surde care 
ieşeau de pe buzele uriaşului alb. 

Schneider a încercat acum să ajungă cu degetele la 
gâtul duşmanului său, în timp ce Bertha Kircher vedea 
grozăvia grozăviilor: celălalt încerca să-şi înfingă dinţii în 
beregata neamţului. 

Probabil că şi Schneider îşi dădea seama de aceasta, 
pentru că şi-a îndoit forţele ca să scape şi în cele din 
urmă, a reuşit să ajungă deasupra lui Tarzan şi să se 
desprindă de el. 

Sărind în picioare, a alergat spre fereastră, dar Tarzan 
a fost prea energic pentru el, deoarece l-a prins înainte 
ca acesta să ajungă unde şi-a propus. 

Punând-i o mână grea pe umăr, l-a smucit înapoi şi l-a 
azvârlit până în perete, de cealaltă parte a camerei. A 
sărit după el şi s-au încăierat din nou, dându-şi unul 
altuia lovituri groaznice, până când neamţul a ţipat din 
adâncul sufletului: 

— Kamerad! Kamerad! 

Atunci Tarzan l-a prins de gât cu o mână, iar cu 
cealaltă a scos din teacă cuțitul de vânătoare 

Schneider stătea rezemat cu spatele de zid, dar 
genunchii îi tremurau atât de tare, încât Tarzan a trebuit 
să îl sprijine cu mâna cu care îl ţinea de gât. Apoi, a 
aplicat vârful cuţitului jos, în abdomenul neamţului. 


— Aşa mi-ai ucis soţia, a scrâşnit el cu o voce teribilă; 
aşa vei muri şi tu! 

Clătinându-se, fata a făcut doi paşi spre spre el, stri- 
gând: 

— Oh, Dumnezeule, nu! Numai asta nu! Eşti un om 
prea brav ca să fii şi o astfel de fiară! 

Tarzan a întors capul spre ea şi a privit-o. 

— Ai dreptate, a zis. Nu pot să fac una ca asta. Eu nu 
sunt neamt. 

Ridicând cuțitul, l-a înfipt adânc în pieptul neamţului, 
punând capăt vieţii acestuia ca şi frazelor lui incoerente: 

— Nu eu am făcut aceasta! Ea nu este... au fost 
ultimele cuvinte ale lui Schneider. 

După aceea, Tarzan s-a întors către fată şi a întins 
mâna. 

— Dă-mi medalionul! a cerut el. 

— Este la el, a răspuns ea, arătând spre mort. Tarzan 
l-a scotocit pe neamţ şi a luat giuvaerul. 

— Acum dă-mi şi hârtiile, a mai spus el fetei care, fără 
să spună un cuvânt, i-a întins un document îndoit în 
patru. 

El a privit-o un timp, apoi a vorbit: 

— Te căutam şi pe tine. Cum mi-ar fi fost dificil să te 
aduc aici, aveam intenţia să te omor, după cum am jurat 
să îi ucid pe toţi din acelaşi neam cu tine. Dar ai avut 
dreptate când ai spus că nu pot să fiu fiară ca şi acest 
ucigaş de femei. Nu l-am putut ucide în felul în care mi-a 
ucis el soţia, şi nici pe tine nu te pot ucide, fiind femeie. 

După câteva clipe a dispărut pe fereastră, iar d-ra 
Bertha Kircher s-a apropiat repede de cadavru, i-a 
scotocit hainele şi a luat un pachet de hârtii. 

Apoi s-a dus la fereastră şi a strigat după ajutor. 


CAPITOLUL VII 


Aventurile din pustiu 


Tarzan era dezgustat. A avut-o în mână pe spioana 
germană Bertha Kircher şi totuşi, a lăsat-o neatinsă. 

E adevărat că l-a ucis pe căpitanul Schneider, că 
sublocotenentul Van Goss şi-a găsit moartea în mâinile 
sale şi că aproape a distrus compania de negri, soldaţi 
germani din Africa, soldaţi care erau cu ofiţeri albi, când 
aceştia au ordonat jaful şi măcelul de la reşedinţa lui 
Tarzan din ţara Wazirilor. 

A mai rămas un ofiţer căruia nu i-a rostit încă 
sentinţa, dar pe acela nu îl putea găsi. Era 
sublocotenetul Obergatz, 
pe care l-a mai căutat în zadar, pentru că, în cele din 
urmă, a aflat că acesta a fost trimis într-o misiune 
specială, dar informatorul lui Tarzan nu a fost în stare să 
îi spună dacă misiunea era tot în Africa sau era în 
Europa. 

Il rodea faptul că a dat voie sentimentelor să-i 
oprească mâna când i-a fost uşor, în noaptea aceea, la 
hotelul din Wilhelmstal, să pună capăt zilelor Berthei 
Kircher. 

li era ruşine de slăbiciune sa şi cu toate că înmânase 
colonelului Capell documentul luat de la spioană, ceea ce 
i-a ajutat pe englezi să îi poată frustra pe nemți de 
efectele unui atac de flanc, totuşi, era mulţumit de el 
însuşi. 

Probabil că, sub nemulţumirea aceasta, se afla şi 
faptul că îşi dădea perfect seama de un adevăr; chiar 
dacă i s-ar oferi din nou prilejul, tot nu ar putea ucide o 
femeie, după cum nu a putut să facă acest lucru nici 
atunci, la Wilhelmstal. 


Această slăbiciune o atribuia, după o oarecare 
reflexie, numai izvorului de îmblânzire a firii, pe care 
lumea civilizată a exercitat-o asupra lui. 

Era şi firesc să creadă aceasta, pentru că, în adâncul 
inimii sale sălbatice, a avut întotdeauna un mare dispreţ 
atât pentru ceea ce numim noi civilizaţie, cât şi pentru 
reprezentanţii ei, adică bărbaţii şi femeile din ţările 
civilizate. 

Obişnuia adeseori să compare slăbiciunile acestora; 
modulaţiile glasului lor, ipocriziile, precum şi micile lor 
vanităţi, cu felul deschis şi primitiv de a fi al fiarelor din 
junglă, totdeauna în defavoarea celor dintâi. În pieptul 
său se dădea o luptă mare între aceste forţe şi altele mai 
puternice, adică dragostea şi loialitatea sa faţă de 
prietenii pe care îi are în lumea civilizată. 

Deoarece a fost crescut de către şi printre fiare 
sălbatice, îşi făcea prieteni cu mare dificultate. Avea 
multe cunoştinţe, dar prieteni foarte puţini. 

Pentru prietenii săi, oricât de puţini ar fi fost, şi-ar fi 
jertfit bucuros viaţa, după cum, fără îndoială şi ei şi-ar fi 
jertfit-o pe a lor pentru el, dar nici unul dintre ei nu era 
cu 
armata engleză din Africa-de-Est. 

Aşa că şi el, plictisit şi dezgustat de acest război crunt 
şi inuman, s-a hotărât să asculte de neîncetata chemare 
a junglei sale din copilărie, atât de departe de el acum, 
mai ales că germanii au fost alungaţi şi războiul din Afri- 
ca-de-Est era pe sfârşite, nemaifiind nevoie de serviciile 
sale. 

Pentru că nu a fost înrolat după toate regulile în 
serviciul regelui şi patriei, nu avea nici o obligaţie să mai 
rămână, acum când obligaţia morală nu mai exista. Deci 
a dispărut din tabăra englezilor tot atât de misterios cum 
a apărut cu câteva luni înainte. 

A revenit la viaţa primitivă de mai multe ori, dar 
întotdeauna s-a întors la civilizaţie numai datorită marii 
iubiri pe care o nutrea pentru soţia sa. De data aceasta, 


însă, pentru că ea nu mai exista, simţea că este timpul 
să părăsească pentru totdeauna locurile umblate de 
oameni şi să-şi reia viaţa din copilărie, trăind peste 
fiarele junglei şi murind acolo unde s-a născut. 

Între locul în care se afla acum şi destinaţia pe care 
şi-a pus-o în gând, intervenea un ţinut de o întindere 
nemărginită, fără drumuri şi de o sălbăticie primitivă. 
Probabil în unele părţi nu a mai călcat niciodată piciorul 
unui alt om decât al lui. 

Amănuntul acesta nu îl descuraja pe Tarzan, era 
pentru el mai degrabă un impuls şi o atracţie, deoarece 
în vinele sale curgea din sângele acela nobil care a făcut 
cea mai mare parte a lumii să poată fi locuită de fiinţa 
omenească. 

De asemenea, nici chestiunea apei şi a hranei, care în 
mintea oricărui alt om, ar fi ocupat locul de frunte, nu îl 
îngrijora deloc. 

Ținuturile sălbatice erau locurile lui obişnuite, iar traiul 
de pădure şi cunoştinţele pe care le avea despre acest 
sistem de viaţă îi erau tot atât de inerente ca şi 
răsuflarea. 

Ca şi oricare dintre animalele din junglă, el putea să 
miroasă apa de la o distanţă mare şi acolo unde alt om 
ar fi pierit de sete, Tarzan ar fi ales exact, fără cea mai 
mică greşeală, locul unde trebuia să sape pentru a găsi 
apă. 

A pornit la drum, străbătând mai întâi, câteva zile în 
şir un ţinut foarte bogat în vânaturi şi în apă. Inainta 
încet, când vânând, când pescuind... uneori fraternizând 
cu unii dintre locuitorii junglei, sau certându-se cu alţii 
mai sălbatici. 

Uite, de exemplu, Manu, mica maimuţă, îndată ce îl 
vedea se urca în vârful copacului şi începea să îl 
dojenească de acolo de sus, iar în mijlocul dojenelor se 
întrerupea, pentru a-l înştiinţa că ceva mai în faţă, pe 
cărare, se află colac Histah, şarpele cel mare. 


Tot pe Manu îl întreba dacă ştie ceva despre 
maimuţele mari,  Manganii, iar mica maimuţă îi 
răspundea că foarte puţine locuiau prin părţile acelea ale 
codrului, iar acum acestea vânau departe de tot, spre 
nord. 

— Poţi să îl găseşti însă, pe Bolgani, a adăugat Manu. 
Nu vrei să îl vezi pe Bolgani? 

În vocea lui Manu se simţea puţină batjocură datorită, 
Tarzan ştia aceasta, faptului că toate fiinţele se temeau 
de Bolgani, gorila. 

Tarzan şi-a umflat puternicul său piept şi izbindu-se cu 
pumnul, a început: 

— Eu sunt Tarzan care, de când era copil încă, a ucis 
un Bolgani. Tarzan îi caută pe Mangani, fraţii lui şi nu pe 
Bolgani, care ar fi bine să nu îi stea în drum. 

Manu, maimuţica din vârful copacilor, a rămas foarte 
impresionată de cuvintele lui Tarzan, deoarece în junglă 
aşa este regula: ca unele din laudele de sine ale unuia 
din ei să fie crezute, aşa că s-a decis să îl creadă pe 
Tarzan şi să îi dea şi alte lămuriri despre Mangani. 

— Ei merg pe aici, pe acolo şi pe dincolo, a zis el, 
făcând cu mâna un cerc mare spre nord, apoi spre vest şi 
la urmă spre sud. Pentru că acolo, a continuat el arătând 
spre vest, se găseşte mult vânat. Dar până acolo se află 
un ţinut uscat, unde nu există nici apă şi nici vânat, aşa 
că trebuie să meargă întâi pe acolo, a sfârşit Manu, 
indicând cu mâna ocolul mare pe care trebuia să îl facă 
maimuţoii pe la nord ca să ajungă în ţinuturile de apus. 

Acest ocol se potrivea de minune cu firea leneşă a 
Manganilor, cărora nu le păsa dacă merg repede sau 
încet; dar lui Tarzan nu i-ar fi surâs decât un drum drept, 
fără ocol. 

Va străbate deci ţinutul cel uscat şi va ajunge în cel 
abundent în a treia parte de timp cât i-ar fi luat să facă 
ocolul cel mare, pe la nord. Şi-a continuat, deci, drumul 
spre vest şi după ce a trecut un şir de munţi nu tocmai 


înalţi, a ajuns în marginea unui platou întins, format 
numai de stânci şi fără urme de vegetaţie. 

Departe, se vedea alt şir de munţi, în spatele cărora 
era sigur că trebuie să fie şi locurile bogate de vânat pe 
care le cutreierau Manganiii. 

Ajungând acolo, ar fi putut să se unească cu ei şi să 
stea acolo un timp oarecare, mai înainte de a-şi continua 
drumul spre coastă, până la cabana clădită de tatăl său 
lângă golful de la marginea junglei. 

Tarzan şi-a făcut o mulţime de planuri. 

Mai întâi, se gândea el, va reface şi va mări cabana în 
care s-a născut. După aceea, va construi magazii şi le va 
învăţa pe maimuțe să îşi pună prada acolo la păstrare, ca 
să aibă ce să mănânce în perioadele de lipsă; lucru pe 
care maimuţoii nu au visat niciodată să-l facă. 

In felul acesta, tribul va rămâne aproape totdeauna în 
aceeaşi localitate, iar el va domni din nou peste ei ca şi 
în trecut. 

De asemenea el va încerca să îi înveţe lucruri folosi- 
toare, pe care şi el le-a învăţat de la oameni; totuşi, se 
temea ca ostenelile sale să nu fie zadarnice, întrucât 
cunoştea bine mintea nestatornică a antropoizilor. 

S-a gândit că platoul pe care vroia să îl traverseze era 
unul dintre cele mai părăginite ţinuturi peste care a dat 
el vreodată. Era întretăiat de numeroase văi adânci şi 
abrupte a căror trecere necesita ore întregi de efort. 

Vegetaţia aproape că nu exista şi puţinele plante care 
au răsărit acolo, dintre stânci, erau gălbejite de arşiţa 
soarelui, dând priveliştii un aspect şi mai trist. 

In toate părţile, atât cât se putea vedea cu ochii, era 
presărat cu bolovani enormi, înfipţi parcă intenţionat 
într-un praf fin, care se ridica în nori în jurul lui, la fiecare 
pas. 

Şi tot timpul acesta, razele nemiloase ale soarelui 
cădeau perpendicular, dintr-un cer fără nori. 

O zi întreagă a mers Tarzan în felul acesta, iar când 
soarele a asfinţit, a constatat că munţii îndepărtați 


dinspre apus, păreau a fi tot atât de departe ca şi 
dimineaţa. 

În tot acest timp nu a văzut nici o urmă de vietate, 
decât acele ale lui Ska, această pasăre prevestitoare de 
rău, care l-a urmat fără să obosească, de când a păşit în 
pustiul acesta uscat. 

Pe înserat s-a oprit, întinzându-se pe piatra arsă de 
soare ca să se odihnească, era şi flămând şi însetat, 
pentru că în tot drumul nu a găsit nici măcar o râmă sau 
vreun gândac ca să îşi astâmpere foamea. 

Şi cum noaptea era răcoare, s-a hotărât să îşi 
continue drumul, dându-şi seama că şi rezistenţa lui 
avea unele limite; unde nu se găseşte nimic de mâncat, 
nimeni nu poate să mănânce şi unde nu este apă deloc, 
nu putea să o găsească. 

Era o experinţă cu totul nouă pentru Tarzan, să 
găsească un ţinut atât de gol şi atât de uscat, în iubita lui 
Africă. Până şi pustiul Saharei îşi avea oazele sale, dar 
această parte îngrozitoare a lumii nu dădea nici cel mai 
mic indiciu că ar conţine un metru pătrat ospitalier. 

Cu toate acestea, nu se îngrijora mult, fiind sigur că 
va putea să străbată până şi ţinuturile minunate despre 
care i-a povestit Manu, deşi, pentru a ajunge acolo, va 
trebui să rămână numai cu oasele şi pielea pe el. 

A mers tot timpul înainte, până dimineaţa, când a 
simţit din nou nevoia să se odihnească. 

A ajuns acum la marginea unei văi abrupte, a opta, pe 
care trebuia să o treacă acum şi ale cărei maluri 
prăpăstioase ar fi necesitat până la ultima picătură toată 
rezistenţa unui om odihnit, a unui om întărit de hrană şi 
băutură. 

Atunci, pentru prima dată, când s-a uitat la abisul care 
se deschidea la picioarele sale şi a privit spre malul opus 
pe care trebuia să-l urce, s-a simţit cuprins de o oarecare 
îngrijorare. 

De moarte nu îi era frică... mai ales de când a murit 
soţia sa, adeseori aproape că a căutat moartea; cu toate 


acestea, instinctul de conservare era încă puternic în el... 
acea forţă a vieţii care îl ţinea în luptă constantă cu 
secera morţii, până când, nemaiputând să lupte, ar fi fost 
copleşit de o forţă superioară. 

Umbra a trecut încet pe pământ alături de el. Privind 
în sus, l-a văzut pe Ska, vulturul, sus de tot, zburând 
într-un cerc larg pe deasupra capului său. 

Persistenţa acestei păsări îngrozitoare a trezit în el o 
nouă hotărâre. S-a ridicat şi întorcându-se cu faţa spre 
pasărea de pradă, care îi dădea ocol, a răcnit în pustiu 
strigătul de provocare al maimuţoiului antropoid: 

— Eu sunt Tarzan, omul junglei. Tarzan nu este pentru 
Ska, mâncător de stârvuri. Du-te la locul lui Dango şi te 
satură din ce rămâne de la hiene, pentru că Tarzan nu-şi 
va lăsa oasele în acest pustiu ca să le ciugulească Ska. 

A început apoi să coboare; dar mai înainte de a 
ajunge în fundătură, a fost nevoit să conceapă că 
puterea lui cea mare era deja pe sfârşite, iar când a 
ajuns jos, sfârşit de oboseală şi privind malul opus pe 
care trebuia să îl urce, a rânjit arătându-şi colții şi 
mârâind ca o fiară, de furie. 

A rămas astfel întins la umbra răcoroasă a stâncilor 
din fundul văii mai bine de o oră. Peste tot în jurul lui, 
domnea o tăcere adâncă... tăcere ca într-un mormânt. 

Nici fâlfâit de aripi de păsări, nici bâzâit de insecte, 
nici hârşâit de şopârle, nimic nu întrerupea tăcerea 
completă de acolo. 

Într-adevăr că aici era valea morţii! Simţindu-se 
copleşit de influenţa deprimată a acestui loc oribil, s-a 
ridicat clătinându-se, în picioare, scuturându-se cum se 
scutură un leu puternic... căci oare nu era el Tarzan, 
puternicul om al junglei? 

— Da, şi tot Tarzan cel puternic va rămâne până la 
ultima bătaie a inimii sale sălbatice. 

În timp ce traversa fundul prăpastiei a văzut, aproape 
de malul opus de care s-a apropiat, ceva care era peste 


aşteptările sale care, totuşi, părea să fie în armonie cu 
decorul sobru din jurul său. 

Dar pentru ca impresia să fie şi mai puternică, razele 
nemiloase ale strălucitorului Kudu, soarele, au trecut 
peste muchia de răsărit a văii şi au luminat, ca un 
reflector puternic, tocmai locul acela, scoțând şi mai în 
relief ceea ce a văzut Tarzan. 

Ajungând mai aproape, a văzut ţeasta şi oasele 
înălbite ale unei fiinţe omeneşti, în jurul cărora mai 
existau încă rămăşiţele de îmbrăcăminte şi de 
echipament ale acesteia; când le-a examinat, a fost 
cuprins de o curiozitate atât de mare încât a uitat de 
situaţia lui precară, gândindu-se la remarcabila istorie 
sugerată de aceste dovezi mute ale unei tragedii 
petrecute în timpuri îndepărtate. 

Oasele erau într-o stare bună de conservare şi din 
împrejurarea că nici unul din ele nu era sfărâmat şi nici 
deplasat, se dovedea că vulturii au ciugulit carnea de pe 
ele... însă, rămăşiţele de echipament, arătau aproape 
limpede, cât de mult timp trebuie să fi trecut de când 
zăcea acolo. 

In acest loc, protejat de intemperii, unde nu erau 
înghețuri şi probabil că plouă foarte rar, oasele ar fi putut 
să rămână veacuri întregi, fără să se descompună, 
pentru că alte forţe nu existau care să le poată împrăştia 
de la locul lor. 

Alături de schelet se afla o cască de bronz bătut cu 
ciocanul şi o zale ruginită de oţel; iar mai la o parte era o 
sabie lungă şi dreaptă în teaca ei, lângă o muschetă. 

Oasele erau ale unui om mare... un om de o putere 
minunată şi vitalitate aproape nesfârşită, s-a gândit 
Tarzan, ca să poată să pătrundă atât de departe prin 
primejdiile Africii, încărcat cu un armament atât de greu 
şi atât de nefolositor. 

O admiraţie adâncă s-a ivit în sufletul lui pentru acest 
aventurier fără nume ale unor zile pierdute în veacuri. Ce 
om trebuie să fi fost şi acesta la timpul său! Ce povestiri 


glorioase de bătălii şi de peripeții diverse trebuie să fi 
zăcut în creierul care a fost în ţeasta aceea! 

Tarzan s-a aplecat să examineze obiectele care mai 
erau pe lângă oase. Fiecare bucăţică de piele sau curea a 
dispărut, mâncată, fără îndoială, de Ska. Nici cizmele nu 
mai erau, dacă cumva a purtat cizme. Insă se vedea... în 
unele locuri câte o cataramă care arăta că o mare parte 
din echipament a fost susţinut de curele. 

Tarzan a mai descoperit ceva. Lângă oasele unei 
mâini, a văzut un cilindru de vreo douăzeci de centimetri 
lungime şi vreo cinci centimetri în diametru. 

Pe acest obiect a fost aplicat un lac gros care a 
rezistat ravagiilor vremii atât de bine încât era acum 
într-o stare aproape tot atât de bună ca şi atunci când 
posesorul lui l-a scăpat jos cu câteva secole în urmă, în 
momentul adormirii sale pe veci. 

Examinându-l mai de aproape, Tarzan a descoperit că 
era închis la un capăt cu un capac pe care, după puţin 
efort, l-a desfăcut şi a găsit înăuntru un rulou de 
pergament. 

A scos ruloul din cilindru şi desfăcându-l, a descoperit 
câteva foi îngălbenite de vreme şi scrise mărunt şi des 
într-o limbă care, bănuia el, era spaniola. 

Pe ultima pagină era schiţată o mapă rudimentară, cu 
explicaţii numeroase asupra unor puncte însemnate pe 
ea... totul de neânţeles pentru Tarzan care, după o 
scurtă examinare a foilor de pergament, le-a pus la loc în 
cutia lor cilindrică de metal. 

În momentul în care era gata să arunce cutia jos de 
unde a ridicat-o, o urmă de curiozitate nesatisfăcută l-a 
oprit, determinându-l să pună cilindrul în tolba lui de 
săgeți, iar pe figura lui s-a zugrăvit un zâmbet trist, la 
gândul că se putea prea bine ca, după alte câteva 
secole, să găsească cineva cilindrul lângă oasele sale 
albite de vremuri. 


După aceea, aruncând o privire de adio vechiului 
schelet, a început să urce malul de apus al văii 
prăpăstioase. 

Incet de tot şi cu multe opriri să poată să se 
odihnească, îşi trăgea în sus corpul slăbit. De multe ori a 
alunecat înapoi pentru că nu era în stare să se sprijine şi 
doar norocul l-a ajutat să nu cadă în fundul prăpastiei. 

Cât timp i-a trebuit să urce versantul îngrozitor nu ar 
fi putut să spună; iar când, în cele din urmă a ajuns, sus 
pe culme, a rămas nemişcat şi suflând greu, nemaifiind 
în stare să se ridice de jos sau să se mişte măcar o 
palmă de la marginea prăpastiei. 

In sfârşit, s-a ridicat foarte încet şi cu multă greutate, 
mai întâi în genunchi şi apoi, clătinându-se, pe picioare; 
totuşi, voinţa lui s-a arătat neînfrântă, reuşind astfel să-şi 
îndrepte umerii şi să scuture din cap cu energie. 

A pornit înainte ca un om beat, cu picioarele nesigure, 
reluându-şi lupta curajoasă pentru a supravieţui 
împrejurărilor. 

S-a oprit o clipă să cerceteze terenul cu privirea ca nu 
cumva să mai fie o altă vale în drum; ar fi însemnat 
pentru el un sfârşit inevitabil. 

Munţii de la răsărit se ridicau acum cu mult mai 
aproape, deşi nu păreau să fie reali, aceştia dansând în 
lumina soarelui ca şi cum şi-ar fi bătut joc de el cu apro- 
pierea lor tocmai în momentul când, sfârşit de oboseală, 
nu ar mai fi putut să ajungă acolo. 

Ştia că dincolo de munţi trebuie să fie terenurile 
fertile despre care i-a vorbit Manu. 

Chiar dacă până acolo nu ar mai fi dat de nici o vale, 
tot nu credea că ar fi fost în stare să treacă peste 
dealurile de lângă pustiu, dacă ar putea să ajungă până 
acolo. Insă dacă mai întâlnea o vale, era pierdut. 

Pe deasupra capului său, Ska, dădea întruna târcoale 
şi i se părea acum că această pasăre prevestitoare 
venea din ce în ce mai aproape, ca şi cum ar fi dedus, 
după mersul lui nesigur, că se apropie de sfârşit... Tarzan 


a scos printre buzele sale pleznite de sete, un mârâit 
surd de sfidare. 

A parcurs, astfel, încet kilometru după kilometru, 
împins numai de forţa voinţei sale de fier, în timp ce un 
alt om s-ar fi întins pe jos să moara spre a-şi odihni, în 
felul acesta, pentru totdeauna, muşchii obosiţi, a căror 
mişcare, oricât de mică, era o adevărată agonie. Dar mai 
la urmă, înaintarea sa a devenit cu totul mecanică... 
mergea  clătinându-se, cu mintea zăpăcită, care 
reacţiona în amorţire, numai la o singură idee: înainte, 
înainte, înainte! 

Dealurile i se păreau obiecte nelămurite, vagi, 
departe... Uneori uita că sunt dealuri, iar după aceea se 
mira, neştiind pentru ce trebuie să meargă mereu înainte 
ca să ajungă la ele, la acele dealuri iluzorii care zburau 
din faţa lui. 

După un timp, a început să le urască şi atunci, în 
creierul său, pe jumătate în delir, a avut halucinaţia că 
sunt dealuri nemţeşti şi că a ucis pe cineva care i-a fost 
atât de drag, de care nu îşi mai putea aminti, dar că 
aleargă după ele ca să le ucidă. 

Această idee, luând proporţii, părea că îi dă putere, 
era un scop nou care îl întărea, aşa că, un timp oarecare 
nu se mai clătina în mers, ci înainta întruna, cu capul 
drept. 

La un moment dat s-a împiedicat şi a căzut, iar când a 
încercat să se ridice, a văzut că nu mai poate să o facă. A 
simţit că forţele îi sunt atât de sfârşite încât nu mai putea 
decât să se târască pe brânci câţiva metri, pentru ca 
apoi să se întindă jos, pentru a se odihni. 

In timpul uneia dintre aceste perioade dese de 
sfârşeală extremă, a auzit bătaia lugubră a unor aripi 
foarte aproape, chiar deasupra lui. 

Cu ultima rămăşiţă de putere care i-a mai rămas, s-a 
întors pe spate, numai ca să îl vadă pe Ska zburând 
repede în sus. Odată cu această mişcare şi datorită 


priveliştii pe care a văzut-o, mintea i s-a luminat pentru 
puţin timp. 

— Să fie oare sfârşitul atât de aproape? s-a gândit el. 
Ştie Ska, oare, că sunt atât de istovit încât îndrăzneşte să 
coboare chiar peste mine? 

Şi atunci, a apărut pe buzele lui un zâmbet întunecat, 
iar în creierul lui sălbatic a răsărit o idee neaşteptată... 
isteţimea fiarei sălbatice încolţite. 

Inchizând ochii, a aruncat un braţ deasupra lor, 
acoperindu-i ca să poată să se apere de ciocul puternic al 
lui Ska; iar după acea, a rămas nemişcat cu totul, 
aşteptând. 

Era dulce şi înviorător să stea astfel, mai ales că 
soarele era acum acoperit de nori, iar Tarzan era foarte 
obosit. 

Se temea ca nu cumva să adoarmă. Era ceva care îi 
şoptea, încredinţându-l că dacă va adonni, nu se va mai 
trezi niciodată, aşa că toată voinţa care i-a mai rămas a 
concentrat-o asupra unui singur gând: să rămână treaz. 

Nu i se mişca nici un muşchi... iar vulturul, care dădea 
ocol deasupra lui, s-a convins că i-a sosit sfârşitul... că va 
fi, în cele din urmă, răsplătit şi el pentru lunga sa stare 
de veghe. 

Zbura acum în cercuri din ce în ce mai mici şi tot mai 
aproape de omul muribund culcat la pământ. 

De ce nu se mişca oare Tarzan? 

L-a copleşit oare somnul istovirii sau Ska avea 
dreptate: moartea a pus stăpânire şi pe acest corp 
puternic? 

Să fi fost adevărat că inima aceea sălbatică nu mai 
bătea deloc? 

Era de necrezut. 

Ska, plin de bănuială, dădea ocol cu multă atenţie. De 
două ori, aproape că a aterizat cu ghiarele sale, pe 
pieptul acela mare şi gol; dar a zburat ca fulgerul, din 
nou, în sus. A treia oară însă, ghiarele sale au atins 
pielea arsă de soare a omului de jos. 


A fost întocmai ca şi cum contactul acesta ar fi făcut 
legătura unui circuit electric, care a dat instantaneu viaţă 
acelei grămezi de carne care a stat nemişcată atâta 
timp. 

O mână brună a zburat ca fulgerul de pe frunte şi mai 
înainte ca Ska să poată mişca o aripă, să zboare, s-a 
trezit el singur în ghiarele aceluia pe care şi-a propus să 
îl transforme într-o victimă. 

Ska s-a zbătut, s-a luptat puternic, dar nu îşi putea 
măsura puterile cu cele ale unui Tarzan muribund, aşa 
că, după câteva clipe, dinţii acestuia s-au înfipt în carnea 
mâncătorului de stâvuri. 

Era tare carnea lui Ska, aţoasă, fără gust şi cu un 
miros neplăcut; dar totuşi, era hrană, iar sângele lui a 
fost pentru Tarzan băutura cu care şi-a alinat setea... 
Tarzan, în clipele acelea, nu mai era decât un maimuţoi 
mort de foame şi de sete. 

Oricât de slăbit ar fi fost Tarzan, era destul de stăpân 
pe poftele sale, aşa că nu a mâncat din carnea lui Ska 
decât cu economie, păstrând restul pentru mai târziu. 

După aceea, ştiind că poate să doarmă fără grijă, s-a 
întors pe o parte şi a adormit adânc. S-a trezit la un 
moment dat, simțind pe faţă şi pe corp picăturile mari şi 
reci ale unei ploi torențiale. 

S-a ridicat pe şolduri, şi-a unit palmele şi a sorbit cu 
sete lichidul preţios pe care îl putea strânge în acest fel. 
numai câte puţin putea să strângă, dar era oricum, mai 
mult decât nimic. 

Cele câteva bucăţi pe care le-a mâncat din Ska şi 
sângele pe care l-a băut, împreună cu apa de ploaie şi 
somnul, l-au refăcut îndeajuns, punând forţe noi în 
muşchii lui obosiţi. 

Acum, putea să distingă mai bine dealurile, ce erau 
destul de aproape, mai aproape decât şi-a închipuit, aşa 
că, deşi soarele era acoperit de nori, lumea i s-a părut 
veselă şi luminoasă. Tarzan ştia acum că este salvat. 


Pasărea care a încercat, aproape reuşind, să îl 
devoreze, precum şi ploaia povidenţială, l-au salvat în 
ultimul moment, atunci când moartea începea să i se 
pară inevitabilă. 

Liniştit aşadar, a stat să mai mănânce puţin din 
carnea fără gust a lui Ska, apoi s-a ridicat şi a pornit, 
îmbărbătat, la drum, spre dealurile făgăduinţei, care se 
ridicau atrăgătoare în faţa lui. 

Întunericul s-a lăsat înainte ca el să ajungă până 
acolo, dar nu s-a oprit, ci a mers mai departe, până când 
a simţit panta în urcare a terenului de sub picioarele 
sale, ceea ce însemna că a ajuns la poalele munţilor. 

Aici s-a culcat aşteptând sosirea dimineţii, odată cu 
care credea că va găsi un loc mai uşor de trecut. 

În acest fel a reuşit să treacă munţii, ieşind din valea 
morţii şi intrând într-un ţinut frumos ca o grădină şi cu 
vânat din belşug. 

Înaintea ochilor lui se întindea o luncă mare, prin 
mijlocul căreia trecea un râu, al cărui curs întortocheat 
se vedea bine după vegetaţia bogată care a crescut pe 
malurile sale. 

Dincolo de acest râu şi pe o întindere de kilometri 
întregi, era o pădure primitivă, care se vedea în zare, 
până sus pe piepturile unor alţi munţi înalţi ale căror 
piscuri erau albe de zăpadă. 

Prin aceste locuri Tarzan nu a mai fost niciodată şi 
deci, nu le cunoştea, nici nu a auzit vorbindu-se despre 
ele. Probabil că nici piciorul vreunui alt om alb nu a mai 
călcat pe acolo, decât numai dacă, acum câteva secole, 
nu ar fi trecut pe acolo aventurierul ale cărui oase 
înălbeau nisipul de pe fundul prăpastiei din pustiu. 


CAPITOLUL VIII 


Tarzan şi antropoizii 


Tarzan a stat acolo trei zile în şir, timp în care s-a 
odihnit şi şi-a revenit fizic, hrănindu-se cu fructe, nuci şi 
mici animale, pe care le vâna cu multă uşurinţă. 

În a patra zi a pornit la drum, să exploreze lunca şi 
pădurea, dominat în acelaşi timp de dorinţa de a găsi 
maimuţele mari. 

Pentru el, timpul era un factor neglijabil în ecuţia 
vieţii: 
îi era indiferent dacă ajungea la coasta de apus a Africii 
într-o lună, într-un an sau în trei ani. Avea la dispozitie 
tot timpul şi Africa întreagă. 

Mai avea acum şi libertate absolută. Ultima legătură 
care l-a mai ţinut legat de civilizaţie şi obiceiurile ei era 
ruptă acum. Era singur şi cu toate acestea, nu se simţea 
izolat: nu se plictisea sub nici o formă. 

Cea mai mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în acest 
mod şi cu toate că nu mai era nimeni pe acolo din 
semenii săi, era totuşi înconjurat de numeroasele 
animale din junglă, faţă de care, deşi nu le cunoştea 
bine, nu avea în sufletul lui nici o urmă de dispreţ. 

Îl interesa până şi cel mai mic dintre ele; cu unele 
împrietenindu-se uşor, iar altele, rămânând duşmanii lui 
ereditari. Prezenţa acestora mai dădea un oarecare gust 
vieţii lui care, de altfel, ar fi devenit prea monotonă cu 
timpul. 

Aşadar, Tarzan a plecat în a patra zi, să exploreze 
lunca şi să-şi caute antropoizii cu care a crescut din 
copilărie. 

A pornit mai întâi spre sud... după cum a crezut el că 
este mai bine; după ce a mers o bucată bună de drum, a 
simţit deodată, un miros puternic de om... de 
Gomangani, omul negru. Erau mulţi, chiar foarte mulţi... 


şi amestecat cu mirosul lor, era şi acela al unei 
Tarmangane. 

Luând-o prin copaci, s-a apropiat de cei de la care 
proveneau aceste mirosuri tulburătoare. 

Se îndrepta încet, cu multă atenţie; nu dădea nici o 
importanţă vântului, ştiind că simţurile tocite ale omului 
nu ar fi putut să perceapă sosirea lui decât numai cu 
ajutorul ochilor şi al urechilor, şi aceasta numai când s-ar 
fi apropiat foarte mult. 

Dacă l-ar fi urmărit pe Numa sau pe Sita, ar fi ocolit 
mult până când să ajungă în partea de sus a adierii 
vântului şi luându-şi toate măsurile să nu fie simţit, până 
când nu ar fi ajuns la o distanţă de la care să poată fi 
văzut sau auzit. 

În urmărirea omului însă nu ţinea cont de toate 
acestea, aşa că toată jungla ştia că el trece pe acolo 
numai oamenii pe care îi urmărea nu ştiau şi nu bănuiau 
nimic. 

Le-a ieşit înainte şi îi observa cum trec: o grămadă de 
negri zdrenţuroşi, unii îmbrăcaţi în uniforma trupelor 
indigene din Africa de răsărit, alţii purtând numai câte o 
singură bucată de uniformă, pe când cea mai mare parte 
dintre ei au revenit la costumul naţional, adică erau 
aproape goi. 

Erau cu toţii înarmaţi cu puşti germane şi echipați cu 
cartuşiere şi muniții tot germane. 

Mai erau însoţiţi de mai multe femei de rasa lor, care 
râdeau şi glumeau între ele, tot mergând la pas cu 
bărbaţii. 

Între două dintre femeile negre mergea o fată albă. 
Era fără pălărie, cu îmbrăcămintea sfâşiată în dezordine, 
haine care păreau că mai înaite ar fi fost un costum de 
călărie. Nu mai avea nici jachetă; iar bluza îi era aproape 
ruptă în întregime de pe corp. 

Din când în când şi fără nici o provocare aparentă, 
când una, când cealaltă negresă, o lovea şi o împingea 
înainte cu asprime. 


Tarzan privea această scenă cu ochii pe jumătate 
închişi. Primul său impuls a fost să se repeadă printre ei 
şi să scape fata din ghearele lor. Dar a recunoscut-o 
imediat şi stătea acum să se gândească asupra deciziei 
pe care urma să o ia. 

De ce să îi pese lui de soarta spioanei germane? 

El nu a putut să o ucidă din cauza acelei slăbiciuni 
inerente care nu îi permitea să se atingă de nici o 
femeie... acestea toate nu aveau însă, nici o legătură cu 
ceea ce puteau să îi facă alţii. 

Era un lucru sigur că soarta ei va fi mult mai cumplită 
decât moartea uşoară şi rapidă pe care i-ar fi oferit-o 
Tarzan, dar pe el nu îl interesa decât faptul că nemţoaica 
îşi va primi pedeapsa meritată. 

l-a lăsat deci, pe negri să treacă înainte, ducând-o în 
mijlocul lor pe d-ra Bertha Kircher... dar numai până când 
a trecut şi cel din urmă războinic răsleţit. 

Când l-a văzut pe acesta, i-a trecut prin minte să îşi 
bată puţin joc de negri: distracţie în care a prins multă 
îndemânare, încă de mult timp, din vremea când Long, 
fiul lui Mong, a avut nenorocirea să arunce sulița în Kala, 
mama adoptivă a lui Tarzan. 

Ultimul negru, care trebuia să se fi oprit, pentru un 
scop oarecare, a rămas cam la trei sute de metri în 
spatele celorlalţi. 

Alerga să-i ajungă, când a fost zărit de Tarzan; iar, 
când a trecut pe sub copacul din marginea cărării, în 
care acesta s-a urcat, un laţ a căzut fără zgomot pe gâtul 
lui. 

La strigătele lui de groază, camarazii lui şi-au întors 
capul şi i-a văzut corpul ridicându-se în aer ca şi cum ar fi 
fost vrăjit şi dispărând în frunzişul de deasupra. 

Au rămas un moment împietriţi de uimire şi de 
spaimă, dar, după puţin timp, Usanga, un negru uriaş, 
care le era sergent şi îi conducea, a pornit înapoi în fugă 
pe cărare, strigând celorlalţi să îl urmeze. 


Încercându-şi armele, negrii au alergat în ajutorul 
colegului lor, iar la comanda lui Usanga, s-au împrăştiat 
în _tiraliori, înconjurând copacul în care le-a dispărut 
camaradul. 

Usanga l-a strigat pe nume, dar neprimind nici un 
răspuns, s-a apropiat încet, pregătit să tragă cu arma şi a 
privit în copac. 

Nu se vedea nimeni, nu se vedea nimic. 

Cercul tiraliorilor s-a strâns până când vreo cincizeci 
de negri s-au adunat sub copac, privind în sus, printre 
crengile lui. 

Ce s-a întâmplat oare cu colegul lor? 

Au văzut bine când acesta s-a ridicat în copac şi de 
atunci, toate privirile lor au fost îndreptate către acel 
punct. El nu era acolo. 

Unul, mai curajos decât ceilalţi, a avut ideea să se 
urce în copac, să cerceteze, dar nu a stat acolo nici două 
minute, deoarece a coborât imediat, jurându-se pe toate 
neamurile că nu era nimeni în copac. 

Foarte încurcaţi şi uluiţi, au părăsit locul acela, 
îndepărtându-se şi aruncând mereu priviri speriate în 
urma lor. 

Şi-au continuat călătoria, dar fără veselia pe care au 
avut-o înainte de întâmplarea aceea ciudată. 

După ce au mers vreo doi kilometri, cei din capul 
coloanei l-au văzut pe camaradul lor dispărut, privindu-i 
de după un copac, puţin mai înaite, pe cărare. 

In strigăte de bucurie că l-au găsit, i-au înştiinţat şi pe 
cei din urmă, care au alergat spre locul indicat. 

Insă, aceia care au ajuns mai întâi la copac s-au oprit, 
dându-se speriaţi înapoi şi privind cu ochii holbaţi, când 
în dreapta, când în stânga, ca şi cum ar fi aşteptat să 
sară asupra lor cine ştie ce dihanie fără nume. 

Groaza lor era destul de mare şi de justificată, pentru 
că, înfipt într-o cracă ruptă, capul colegului lor era proptit 
de copac în aşa fel încât acesta părea că se uită la ei de 
partea cealaltă a trunchiului. 


Cea mai mare parte dintre ei nu au mai vrut atunci să 
meargă mai departe, în credinţa că au supărat vreun zeu 
al pădurii, trecând pe acolo fără voia lui. 

Usanga, nu dorea să îi asculte, explicându-le în 
termeni înfricoşători, chinurile şi moartea care le erau 
pregătite de foştii lor stăpâni, nemţii. 

In cele din urmă, sfaturile sale au reuşit să-i calmeze 
şi au pornit din nou îngrămădiţi ca o turmă de oi, fără să 
mai rămână vreunul prea mult în spate. 

Rasa neagră are o caracteristică fericită: la fel ca şi 
copii mici, aceştia nu rămân multă vreme deprimaţi dacă 
dispare cauza imediată a deprimării; aşa că, abia a trecut 
o jumătate de oră şi negri au început să se relaxeze şi să 
râdă între ei ca şi mai înainte. 

Spaima lor a dispărut; deodată, la o cotitură a cărării, 
s-au ciocnit brusc de corpul decapitat al camaradului lor 
întins drept în mijlocul cărării; şi de data aceasta, spaima 
lor nu a mai cunoscut margini. 

Atât de inexplicabilă şi atât de ciudată a fost toată 
întâmplarea, încât le-a pierit tot curajul de a mai înainta 
în jungla aceea întunecoasă şi fioroasă. Ceea ce s-a 
întâmplat unuia dintre ei se putea prea bine să i se 
întâmple oricui. Şi dacă, în timpul zilei, se puteau 
întâmpla lucruri de acest gen, cine ştie la ce se puteau 
aştepta în timpul nopţii! Numai gândindu-se la aceasta 
era suficient să tremure din toate încheieturile. 

Nici fata albă, care era cu ei, nu era mai puţin 
buimăcită decât ei de ceea ce a văzut; totuşi, era cu mult 
mai nepăsătoare de tot ce ar mai fi putut să se întâmple. 
O moarte bruscă era tot ce mai aştepta de la mila 
soartei. 

Adevărat este că până în acel moment nu a fost 
expusă la nimic mai rău decât la cruzimile trecătoare ale 
femeilor, dar pe de altă parte, numai prezenţa acestor 
femei au scăpat-o de un tratament mai josnic din partea 
bărbaţilor... mai ales din partea brutalului sergent 
Usanga. 


Printre negrese se afla şi propria lui soţie, o adevărată 
uriaşă, o furie de clasa întâi; ea era, probabil, singurul 
lucru pe lume de care ştia de frică chiar şi Usanga. 

Deşi această femeie a fost cu deosebire crudă cu 
tânăra albă, fata era sigură că negresa era singurul scut 
pe care îl avea faţă de degeneratul tiran negru. 

Cu puţin înainte de a se însera, grupul negrilor a ajuns 
la marginea unui sat întărit cu garduri înalte şi rezistente, 
ale cărui colibe acoperite cu stuf, se aflau într-o poiană 
mai mărişoară din junglă, lângă apa liniştită a unui râu. 

La apropierea lor, sătenii au ieşit înarmaţi la porţile 
satului. Dar Usanga s-a apropiat însoţit numai de doi 
războinici dintre ai lui, pentru a negocia cu şeful. 

Întâmplările din cursul zilei au zguduit atât de mult 
nervii sergentului negru, încât era gata, acum, să intre în 
tratative cu aceşti străini, în loc să ia satul cu forţa 
armelor, cum ar fi preferat să o facă în alte împrejurări. 

Acum era influenţat de o convingere vagă că părţile 
acestea ale junglei erau păzite de un demon înzestrat cu 
puterea miraculoasă de a îi pedepsi pe aceia care îl 
jigneau. 

Usanga dorea să afle mai întâi situaţia acestor săteni 
faţă de zeul sălbatic din junglă şi dacă descoperea că ei 
se bucură de bunăvoința lui, avea intenţia să îi trateze cu 
respect. 

În cursul discuţiilor cu şeful, se relevă faptul că acesta 
avea hrană, capre şi păsări pe care le-ar fi dat bucuros în 
schimbul unei plăţi oarecare. Dar cum această plată ar fi 
însemnat ca oamenii să se priveze de armele şi muniţiile 
lor preţioase sau chiar de o parte din îmbrăcăminte, 
Usanga a început să se gândească dacă nu ar fi fost mai 
bine, la urma urmei, să înceapă război pentru a obţine 
hrană. 

Unul din oamenii săi a avut însă o idee fericită, care a 
rezolvat întreaga afacere; a doua zi soldaţii să meargă să 
vâneze pentru săteni şi să le dea carne proaspătă în 
schimbul ospitalităţii. 


La aceasta s-a învoit şi şeful, hotărând ce fel de vânat 
şi în ce cantitate să primească în schimbul făinii, 
caprelor, păsărilor şi al celor câteva colibe care trebuiau 
predate oaspeţilor. 

Deoarece aranjarea amănuntelor acestui târg a mai 
răpit mai mult de o oră de tocmeală, s-a înserat bine 
când noii sosiți au intrat în sat şi au fost consemnați în 
colibele lor. 

Bertha Kircher era singură într-o colibă mică, aproape 
lipită de gardul satului, tocmai la capătul din spate al 
străzii principale. 

Cu toate că nu era nici legată, nici păzită, Usanga a 
avut grijă să o avertizeze că nu putea să fugă din sat fără 
să dea de o moarte sigură în jungla unde, aşa cum l-au 
asigurat sătenii, mişunau lei de o mărime şi de o 
ferocitate rară. 

— Dacă vei fi drăguță cu Usanga, a încheiat el, nu ţi 
se va întâmpla nici un rău. E mai bine să fim prieteni! 

Când această brută s-a îndepărtat de ea, un fior 
convulsiv a cutremurat întreaga ei făptură, căzând 
îngrozită pe podeaua de lut a colibei şi îngropându-şi faţa 
în mâini. 

Abia acum îşi dădea seama de ce femeile nu au mai 
fost lăsate să o păzească. Nu era decât manopera 
vicleniei lui Usanga. 

Dar soţia lui nu va bănui, oare, nimic despre intenţiile 
pe care el le avea? 

Proastă nu era; iar pe de altă parte suferea şi de o 
gelozie nebună, care o făcea să caute întotdeauna nod în 
papură soţului ei, pe această temă. 

Bertha Kircher era sigură că numai ea ar fi putut să o 
salveze, dacă ar fi reuşit să o anunţe. 

Dar cum să facă? 

Lăsată singură şi departe de privirile celor care au 
prins-o cu câteva zile în urmă, a profitat imediat de acest 
prilej ca să se asigure dacă hârtiile pe care le-a luat din 


haina lui Hauptmann Fritz Schneider mai erau în 
siguranţă, cusute bine în interiorul combinezonului. 

Oh, Doamne! Ce valoare mai aveau aceste hârtii 
acum pentru iubita ei ţară? 

Dar obiceiul şi loialitatea erau atât de tari în sufletul 
ei, încât tot mai păstra o rază de speranţă că poate va 
avea vreodată prilejul să predea pacheţelul şefului ei. 

Indigenii păreau că au uitat de existenţa ei... nici unul 
nu a venit pe lângă colibă, nici măcar să îi aducă ceva de 
mâncare. li auzea râzând şi strigând, tocmai de partea 
cealaltă a satului: probabil că petreceau, mâncând şi 
bând, căci aveau bere indigenă la dispoziţie. 

Insă ideea că negrii fac chef îi mărea teama. Nu este 
puţin lucru să fii prizonieră într-un sat de sălbatici din 
inima unui ţinut neexplorat încă, din Africa centrală şi 
totodată, să fii singura femeie albă într-un grup de negri 
îmbătaţi. Numai la gândul acesta o apuca groaza. 

Şi totuşi, faptul că nu au supărat-o până acum, îi 
influenţa speranţa că poate au uitat-o cu adevărat şi că 
nu va mai trece mult până când negri vor fi atât de beti, 
încât să nu se mai gândească la ea. 

A trecut mult până când s-a întunecat şi tot nu venea 
nimeni. Fata se întreba dacă ar fi bine să plece acum în 
căutarea lui Naratu, soţia lui Usanga, deoarece se putea 
întâmpla ca acesta să nu uite că i-a comunicat că se va 
întoarce. 

leşind din colibă şi nevăzând pe nimeni prin apropiere, 
a pornit spre partea acea a satului, unde se aflau negri 
care petreceau în jurul unui foc mare. 

Ajungând mai aproape de ei, i-a văzut, atât pe săteni 
cât şi pe oaspeţii lor, stând turceşte în jurul flăcărilor, iar 
în faţa lor, vreo şase războinici dansau un dans grotesc, 
sărind în sus, îndoindu-se de mijloc şi bătând pământul 
cu picioarele goale. 

Publicul ce privea acest spectacol era tratat 
necontenit cu mâncare servită în oale şi cu vase de bere 
care treceau din mână în mână în jurul focului. 


Mâini murdare se înfingeau energic în oalele cu mân- 
care, iar bucăţile de carne extrase astfel erau devorate 
cu o lăcomie excesivă, încât părea că până atunci 
mesenii au fost pe cale să moară de foame. 

Vasele de bere le ţineau la gură până când berea 
începea să curgă pe alături, pe obraji şi pe gât sau până 
când vasul le era smucit de la gură de altul mai lacom. 

Băutura a început acum să aibă un efect clar asupra 
multora, cu rezultatul că o parte dintre ei au început să 
recurgă la un desfrâu fără margini. 

Când fata a ajuns ceva mai aproape, ţinându-se tot de 
umbra colibelor şi căutând-o din priviri pe Naratu, a fost 
zărită pe neaşteptate de una din femeile care se găseau 
mai în marginea mulţimii: o negresă uriaşă, care s-a 
ridicat şi a venit spre ea. 

După atitudinea pe care o avea negresa, fata se 
aştepta ca femeia aceea să o sfâşie în bucăţi. Cu atâta 
laşitate a fost făcut atacul şi atât de lipsit de orice 
provocare, încât fata a fost surprinsă fără să se mai 
poată apăra, nici măcar să fugă. Nu se ştie ce s-ar mai fi 
întâmplat, dacă nu intervenea la timp un războinic din 
apropiere... 

Usanga, văzând incidentul care a întrerupt 
petrecerea, a venit, clătinându-se, la faţa locului, ca să 
iscodească fata. 

— Ce vrei, mâncare şi băutură? Haide cu mine să îţi 
dau, i-a zis el, strângând-o cu braţul de mijloc şi 
trăgând-o spre cercul de oameni de lângă foc. 

— Lasă-mă! a strigat ea, o caut pe Naratu! Unde este 
Naratu? 

Aceste vorbe l-au dezmeticit puţin pe negru, care se 
părea că a uitat vremelnic de jumătatea lui oficială. 

Speriat s-a uitat repede în jurul său şi convins probabil 
că Naratu nu a observat nimic, a poruncit războinicului, 
care abia o mai ţinea în frâu pe negresa înfuriată, ca să o 
conducă pe fată la coliba ei şi să rămână acolo de pază 


Luând apoi un vas plin cu bere ca să îl aibă în timpul 
postului de santinelă, negrul i-a făcut semn fetei să 
meargă înainte şi păzită în felul acesta, s-a întors la 
colibă, unde negrul s-a aşezat ocupat acum, pentru 
puţină vreme, cu berea. 

Bertha Kircher s-a dus să se aşeze jos în capătul 
colibei, aşteptându-şi soarta. 

li era imposibil să adoarmă, atât de preocupată de 
planuri de evadare, pe care le înlătura, unul după altul, 
ca inutile. 

După aproape o jumătate de oră de la întoarcere în 
colibă, războinicul care o păzea s-a ridicat şi a intrat, 
încercând să închege o convorbire cu ea. 

Dibuindu-şi drumul în interior, şi-a rezemat sulița cu 
mânerul scurt şi s-a aşezat jos lângă ea şi în timp ce 
vorbea se apropia din ce în ce mai mult de ea, până când 
a putut să o ajungă cu mâna. 

Fata s-a ferit repede şi s-a tras la o parte. 

— Să nu te atingi de mine! a strigat ea. Te spun lui 
Usanga şi ştii foarte bine ce îţi va face dacă nu mă laşi în 
pace. 

Negrul, însă, a început să râdă prosteşte ca omul beat 
şi întinzând mâna repede, a prins-o de braţ, începând să 
o tragă spre el. Fata s-a zbătut din toate puterile, 
strigându-l pe Usanga, iar în clipa aceea a apărut în 
deschizătura colibei silueta unui bărbat. 

— Ce este asta? a strigat noul sosit cu o voce groasă, 
pe care fata a recunoscut-o imediat că este a sergentului 
negru. 

Aşadar a venit, dar soarta ei va fi oare, acum mai 
bună? Ştia foarte bine că nu, dacă nu putea să Îl 
oprească cu spaima acestuia faţă de soţia lui. 

Când a văzut ce s-a petrecut, Usanga a dat vreo doi 
pumni războinicului şi împingându-l din colibă, l-a gonit 
de acolo; după ce acela a dispărut, sergentul a început 
să se apropie de fată. 


Era atât de beat, încât fata a fost de câteva ori în 
stare să-l ocolească, iar de două ori a reuşit să-l 
îmbrâncească atât de tare, încât negrul şi-a pierdut 
echilibrul şi a căzut. 

În cele din urmă, el s-a înfuriat, a dat năvală asupra 
fetei, pe care a prins-o în braţele lui lungi ca ale unui 
urangutan. 

Fata a încercat să se apere şi să se desprindă, 
izbindu-l în obraz, cu pumnii încleştaţi. 

Apoi l-a ameninţat că îl va spune lui Naratu, a cărei 
furie Usanga o cunoştea destul de bine. 

Când a auzit această ameninţare, negrul a schimbat 
tactica şi a început să pledeze cauza; iar în timp ce el se 
ruga, promiţându-i ocrotire şi o probabilă libertate, 
războinicul gonit din colibă a pornit pe două cărări să o 
găsească pe Naratu. 

Usanga, văzând că rugăminţile şi făgăduielile au tot 
atât de puţin efect asupra fetei ca şi amenințările, şi-a 
pierdut şi răbdarea şi capul, a smucit-o pe fată cu 
grosolănie, dar în aceeaşi clipă a pătruns în colibă 
demonul înfuriat al geloziei. 

Sosise Naratu. 

Strigând, izbind, zgâriind şi muşcând, l-a pus numai- 
decât pe fugă pe îngrozitorul Usanga..., dar atât de 
obsedată a fost ideea pedepsirii necredinciosului soţ, 
încât a uitat cu totul de fată. 

Bertha Kircher a auzit-o îndepărtându-se ţipând după 
Usanga şi s-a cutremurat la gândul celor care o aşteptau 
şi pe ea, de la aceşti doi sălbatici ştiind bine că, cel mai 
târziu a doua zi, Naratu îşi va răcori asupra ei tot năduful 
geloziei, după trecerea primei furii, ale cărei efecte le-a 
înfruntat Usanga. 

Dar nu au trecut nici câteva minute de la plecarea 
grăbită a fericitei perechi, când războinicul de santinelă 
s-a întors. S-a uitat în colibă şi a intrat. 

— Nimeni nu va putea să mă oprească acum, albo! a 
mormăit el, apropiindu-se repede de ea. 


Tarzan al maimuţelor, după ce a mâncat dintr-o pulpă 
suculentă de cerb, a simţit în mod vag o oarecare 
nelinişte. 

Ar fi trebuit să fie împăcat atât cu el însuşi, cât şi cu 
restul lumii, fiind acum, în propriul element, cu vânat din 
belşug şi sătul. 

Era, însă, obsedat de un tablou reprezentând o fată 
albă, delicată, pe care câteva negrese o împingeau 
înainte, brutalizând-o, iar în imaginaţia lui şi-o închipuia 
trăind în lagărul improvizat într-un ţinut atât de sălbatic 
ca prizonieră a unor negri degeneraţi. 

Pentru ce îi era atât de greu să-şi amintească de 
faptul că ea nu era decât o spioană nemţoaică? De ce 
faptul că era femeie albă prepondera asupra gândurilor 
sale? 

Ştia bine că o urăşte, după cum îi ura pe cei din 
acelaşi neam cu ea, că soarta pe care o va avea nu era 
mai teribilă decât o merita oricare altul din neamul ei, şi 
totuşi... 

A făcut un efort şi a înlăturat gândurile acestea, 
pentru a medita la alte lucruri. Tabloul cu fata, însă, 
persista..., nu dorea să piară, ci revenea cu toate 
amănuntele lui, mărindu-i amărăciunea. 

A început să întrebe ce aveau de gând negri să îi facă 
fetei şi unde o duceau: întrebări la care, desigur, nu 
putea să răspundă. 

L-a apucat, în acelaşi timp, o mare ruşine de el însuşi, 
tot aşa cum s-a ruşinat în urma slăbiciunii pe care a 
avut-o la Wilhelmstal, când a lăsat-o în viaţă. Cum? Are 
intenţia să fie încă o dată tot atât de slab? Nu se poate! 

Când s-a înnoptat, s-a aşezat comod în furca unui 
copac mare, ca să se odihnească până dimineaţa; dar nu 
a fost în stare să adoarmă. 

Înaintea ochilor săi, în întuneric, apărea tabloul viu şi 
nemişcat cu fata maltratată de negrese, apoi decorul se 


schimba, ducându-l în altă parte, în capătul acelei jungle 
întunecoase, cu fata la discreţia războinicilor negri. 

Mârâind de supărare şi aproape dispreţuindu-se, s-a 
ridicat, s-a scuturat fioros ca un leu şi a pornit, din 
creangă în creangă, pe urmele lăsate de trupa lui 
Usanga, cu câteva ore în urmă. 

Urmărirea negrilor a fost uşoară, fiindcă au mers pe 
un drum bătătorit. Astfel, pe la miezul nopţii a simţit 
mirosul puturos emanat de un sat indigen şi numaidecât 
a înţeles că s-a apropiat de ţintă şi că, după puţin timp, 
va găsi ceea ce căuta. 

Strecurându-se tiptil, aşa cum se strecoară Numa, 
leul, când urmăreşte o pradă greu de acaparat, a mers 
fără zgomot în jurul întăriturii satului, ascultând şi 
mirosind. 

In partea de răsărit a satului a dat peste un copac 
mare, ale cărui crengi se întindeau în interior, peste 
gard. Nu i-au trebuit decât două minute ca să urce în 
copac şi să coboare uşor de partea cealaltă, în sat. 

După aceea a pornit din colibă în colibă, căutând să 
descopere, atât cu ajutorul urechilor, cât şi al nărilor, 
vreo dovadă care să îl încredinţeze despre prezenţa 
fetei. Slab şi copleşit aproape de mirosul de Gomangani 
a găsit, în sfârşit, dovada în jurul unei colibe mici: 
mirosul subtil al fetei, ca o dâră uşoară de aburi. 

Satul s-a liniştit acum, căci negrii, după ce au terminat 
mâncarea şi băutura, s-au dus aproape morţi de beţi în 
colibele lor, unde au adormit. Cu toate acestea, Tarzan 
nu făcea nici atâta zgomot cât ar fi putut să audă un om 
treaz care ar fi vegheat. 

Ocolind pe după colibă, s-a oprit la intrarea acesteia, 
ascultând. 

Din interior nu se auzea nici un zgomot, nici măcar 
respiraţia uşoară a cuiva care nu ar dormi; dar era sigur 
că fata a fost acolo şi posibil să mai fie. A intrat deci şi el 
în colibă, uşurel ca o fantomă. 


Nu a făcut decât doi paşi înăuntru, când s-a oprit 
nemişcat ca o statuie, ascultând cu atenţie. Acum era 
absolut sigur că acolo nu era nimeni. Totuşi, a simţit 
ceva care l-a făcut să mai cerceteze. 

Cu cât ochii lui se obişnuiau mai mult cu întunericul 
din interiorul colibei, cu atât putea să distingă mai bine 
obiectele din jurul lui, aşa că, după puţin timp, a văzut un 
corp omenesc întins jos pe podea. 

S-a apropiat, aplecându-se deasupra, ca să îl 
cerceteze: era corpul unui războinic mort, cu pieptul 
străpuns de o suliță scurtă. 

După aceea a cercetat cu atenţie fiecare palmă de loc 
din restul podelei, întorcându-se, în cele din urmă, tot la 
mortul peste care s-a aplecat, mirosind mânerul armei cu 
care a fost ucis. 

Un zâmbet uşor i-a fluturat pe buze... precum şi o 
mişcare uşoară din cap, care arăta că a înţeles totul. 

După ce a căutat repede prin tot restul satului, s-a 
încredinţat că fata a scăpat şi s-a simţit cuprins de o 
mare uşurare că nu i s-a întâmplat nici un rău. 

Faptul că viaţa ei ar fi fost tot atât de mult în 
primejdie şi în jungla sălbatică în care a găsit un refugiu 
nu făcea asupra lui aceeaşi impresie cum o făcea asupra 
altcuiva, deoarece pentru el jungla nu era un loc 
primejdios... el se considera în mai multă siguranţă acolo 
decât noaptea în Paris sau în Londra. 

A sărit din nou din copacul de lângă gardul satului, 
continuându-şi acum drumul prin copaci, în căutarea 
unui loc potrivit de odihnă, când a auzit din depărtare un 
sunet foarte slab dar foarte cunoscut. 

Legănându-se cu uşurinţă pe o crenagă mare care se 
clătina sub greutatea lui, nemişcat ca statuia unui zeu al 
pădurii, a ascultat cu încordare, să se mai repete o dată 
sunetul auzit înainte. 

Probabil că a mai auzit ceva, căci, după un 
minut-două, i-a izbucnit de pe buze strigătul lung şi 
înfiorător prin care antropoidul îşi cheamă semenii. 


Ecoul acestui strigăt nu s-a stins încă în depărtare, 
când Tarzan a pornit în direcţia de unde a auzit bătaia 
tobelor de pământ ale marilor maimuțe. Dar în urma sa a 
rămas un sat întreg de negri îngroziţi, pe care strigătul 
lui i-a trezit din beţie şi care, a doua zi s-au gândit că 
neapărat trebuie să fi fost o legătură între acel strigăt 
îngrozitor, dispariţia fetei albe şi uciderea camaradului 
lor negru. 


Bertha Kircher mergea grăbită prin junglă, de-a lungul 
unei cărări de animale, cu singurul gând de a pune cât 
mai multă distanţă între ea şi sat înainte de a se lumina 
de ziuă, când negri ar fi putut să o urmărească. Nu ştia 
nici măcar unde mergea, nici nu îi mai păsa acum de 
aceasta, sigură fiind că tot va ajunge moartea mai 
curând sau mai târziu. 

Norocul a favorizat-o foarte mult până atunci, 
deoarece a trecut neatinsă printr-un ţinut în care leii 
mişunau mai mult decât în oricare altă parte a Africii. 

Era un adevărat parc natural de vânătoare, pe care 
omul alb nu-l descoperise încă, unde existau în număr 
mare antilope, zebre, girafe, elefanţi, rinoceri şi alte 
animale ierbivore din Africa centrală, trăind nesupărate 
de nimeni, decât de inamicii lor fireşti din rasa felină 
care, atraşi aici de pradă uşoară şi de lipsa gloanţelor de 
carabină ale vânătorilor, s-au înmulţit în toată voia 

Fata a alergat înainte pe cărare, când a simţit, 
deodată, zgomotul produs de animalele mari când trec 
prin codru: mormăieli şi mârâituri surde. 

Fiind convinsă că a străbătut o distanţă destul de 
mare pentru ca a doua zi dimineaţa negrii nu o vor 
ajunge numaidecât şi temându-se, în acelaşi timp, de 
animalele al căror zgomot l-a auzit în apropiere, s-a urcat 
într-un copac mare, cu intenţia să petreacă restul nopţii 
acolo. 


Dar abia a ajuns sus pe o creangă mai mare, când a 
descoperit că acest copac se găsea la marginea a ceea 
ce putea observa de tufişurile dese de jos. 

In acelaşi timp, a descoperit şi identitatea zgomotelor 
auzite cu puţin înainte. 

În centrul luminişului, aproape sub ea şi foarte vizibil 
în lumina strălucitoare a lunii, a văzut vreo douăzeci de 
maimuțe antropoide enorme: indivizi mari şi păroşi, care 
mergeau pe picioarele din spate, ajutându-se doar puţin 
de pumnii labelor din faţă. 

Lumina lunii bătea în blănile lor linse, făcând ca 
numeroasele fire de păr din vârf să răsfrângă o astfel de 
strălucire încât, aceste creaturi urâte păreau să aibă o 
înfăţişare aproape frumoasă. 

Abia a reuşit fata să le privească vreo două minute, 
când, lângă ceata din poiană s-au mai adăugat şi alţii, 
venind câte unul sau câte doi odată, până când s-au 
strâns mai mult de cincizeci de inşi în acea poiană 
luminată de o lună tropicală. 

Printre ei se aflau şi unii mai tineri, precum şi alţi 
câţiva mici de tot, care se ţineau strâns agăţaţi de umerii 
păroşi ai mamelor lor. 

După puţin, întreaga ceată s-a strâns într-un cerc în 
jurul unui muşuroi de pământ cu vârful lăţit din mijlocul 
luminişului. 

Jos, alături de acest muşuroi, stăteau două femele 
înarmate cu câte un baston scurt, dar greu, cu care 
izbeau în suprafaţa lăţită a muşuroiului, din care ieşea o 
bubuitură surdă. 

Imediat după ce femelele au început să bată în 
această tobă de pământ, au început şi maimuţoii să se 
mişte dintr-o parte în alta, fără rost, unindu-se unii cu 
alţii, când în exteriorul, când în interiorul cercului. 

La început, bătaia tobei urma într-o cadență înceată şi 
greoaie, dar după puţin s-a transformat într-un ritm 
hotărât, căruia maimuţele îi ţineau tactul cu paşi 
măsuraţi şi prin legănarea corpurilor. 


După un timp, ceata s-a desfăcut, formând două 
cercuri, cel din afară compus din femele şi din pui, care 
s-a aşezat pe brânci, fiecare rămânând la locul său; 
cercul din interior, compus din maimuţoii mai în vârstă, 
tot mai continua dansul, în bătaia tobei de pământ. 

Atunci a ajuns la urechile fetei un sunet slab din 
depărtare, dinspre satul din care ea a fugit nu cu mult 
timp în urmă: era un strigăt ciudat şi strident. 

Efectul pe care acesta l-a avut asupra maimutelor a 
fost ca un curent electric: s-au oprit din dans, rămânând 
un moment într-o atitudine dintre cele mai atente, în 
aşteptare. 

Apoi, un maimuţoi mai înalt şi mai mare decât colegii 
săi, şi-a întors faţa către cer şi cu o voce care a făcut să 
treacă prin corpul fetei un fior de spaimă, a răspuns 
strigătului auzit din depărtare. 

După aceea, au început din nou bătăile în tobă, 
maimuţoii continuându-și încet dansul. 

Această ceremonie sălbatică avea ceva fascinant 
pentru fată şi, după toate aparențele, nefiind în primejdie 
de a fi descoperită, a hotărât că ar putea să rămână 
până dimineaţa în acel copac, ca apoi să-şi reia fuga, în 
siguranţa oferită de lumina zilei. 

Incredinţându-se că pachetul cu documente este la 
adăpost, a încercat să se aşeze cât mai comod printre 
crengi, după care a continuat să privească spre 
ciudăţeniile care se petreceau sub ea, în luminiş. 

A mai trecut astfel o jumătate de oră; cadenţa bătăilor 
în toba de pământ era din ce în ce mai repezită. 

Maimuţoiul cel mare, care a răspuns strigătului auzit 
din depărtare, a început să danseze singur în mijlocul 
dansatorilor, sărind, pitindu-se şi sărind din nou, 
acompaniindu-şi ritmul dansului cu mârâituri şi cu 
strigăte; iar din când în când se oprea, ca să ridice faţa 
spre Goro, luna, şi să se bată cu pumnii încleştaţi în 
pieptul său păros, scoțând apoi un răcnet dintre cele mai 


înfiorătoare:  răcnetul de sfidare şi provocare al 
maimuţoilor din tribul său. 

După ce a răcnit acel sunet neânchipuit, a rămas 
câtva timp nemişcat, în plina lumină a lunii, formând, 
împreună cu celelalte maimuțe care se învârteau în jurul 
lui, un tablou al sălbăticiei şi forţei primitive...; un 
Hercule atotputernic din primele zile ale lumii. 

În urma unui răcnet de acest gen, pe când fata se uita 
ca fermecată la priveliştea dinaintea ochilor ei, s-a auzit 
nu departe, un alt răcnet ca răspuns; iar după câteva 
clipe a văzut un om alb, aproape gol, sărind în poiană, de 
sus de pe creanga unui copac mare. 

Subit, ca şi cum ar fi fost atinse de un curent electric, 
maimuţele s-au transformat într-o ceată de fiare 
înfuriate, mârâind şi scrâşnind din dinţi. 

Bertha Kircher a încremenit cu totul. 

Ce fel de maniac trebuie să fi fost şi acesta care 
îndrăznea să se apropie de atâtea creaturi înfiorătoare în 
propriul lor domeniu... el singur contra a cincizeci? 

L-a văzut acum, cu pielea lui brună de arşiţa soarelui 
scăldată de lumina lunii, mergând drept către maimuţele 
care mârâiau neâncetat. 

A mai observat simetria şi frumuseţea acelui corp 
perfect, forţa, mlădierea şi minunata lui proporţie. L-a 
recunoscut. 

Era aceeaşi fiinţă pe care a văzut-o când a fost răpit 
Schneider, chiar de la comandamentul generalului 
Kraut...; era acelaşi om care a salvat-o de Numa, leul, 
acelaşi pe care ea l-a doborât cu o lovitură a revolverului, 
scăpând atunci când el intenţiona să o ducă înapoi la 
duşmanii ei, acelaşi care l-a ucis pe căpitanul Fritz 
Schneider în noaptea memorabilă de la Wilhelmstal, dar 
care pe ea a lăsat-o în viaţă. 

Cuprinsă de spaimă şi fascinată în acelaşi timp de 
ceea ce vedea, îl privea cum se apropia de maimuțe. 

A mai auzit ieşind din gura lui un fel de sunete, sunete 
identice cu acelea pe care le-au scos maimuţele, dar cu 


toate că abia putea să creadă dovezile care se înfăţişau 
în proprii ei ochi, ştia totuşi, că acea făptură 
dumnezeiască vorbea cu fiarele în limba lor. 

Tarzan s-a oprit lângă cercul format de femele şi de 
pui. 

— Sunt Tarzan! a strigat el. Nu mă cunoaşteţi, pentru 
că sunt din alt trib, dar eu vin ori în pace, ori să lupt...; 
care din două doriţi? Tarzan va vorbi cu regele vostru, a 
continuat el după o clipă. 

Şi zicând acestea, s-a înfipt drept printre femele şi 
pui, care s-au dat la o parte, lăsând o cărare îngustă ca 
el să poată să treacă până la cercul din interior. 

Aici a fost întâmpinat de colţi puternici rânjind la el şi 
de figurile hidos contractate în mâărâituri puternice ale 
maimuţelor. 

— Eu sunt Tarzan, a repetat el. Tarzan vine să 
danseze dum-dumul cu fraţii săi. Unde este regele 
vostru? 

Din nou şi-a făcut loc printre maimuţoi, iar fata din 
copac s-a izbit cu palmele peste faţă, privindu-l cu ochii 
dilataţi pe nebunul care se ducea la o moarte cumplită. 

Acum, desigur, vor sări toţi asupra lui, sfâşiindu-l în 
bucăţi; totuşi, cercul s-a desfăcut din nou şi, cu toate că 
maimuţoii mârâiau ameninţător, nu l-au atacat; în cele 
din urmă, el s-a pomenit în mijlocul tuturor, lângă toba 
de pământ, în faţa regelui tribului. 

Atunci a vorbit din nou: 

— Eu sunt Tarzan al maimuţelor... Am venit să trăiesc 
împreună cu fraţii mei. Am venit în pace, dar la nevoie 
voi ucide, pentru că, dacă am venit, am de gând să 
rămân, oricare din două ar fi... Poate Tarzan să danseze 
în pace cu fraţii săi, ori trebuie să ucidă mai întâi? 

— Şi eu sunt Go-lat, regele maimutelor! a răcnit 
deodată maimuţoiul cel mare. Eu ucid! Ucid! Ucid! a mai 
adăugat el. 

Şi scoțând un răcnet puternic, l-a atacat cu furie pe 
Tarmangani. 


Fetei i s-a părut că Tarzan a fost luat pe neaşteptate, 
nefiind nicidecum pregătit pentru un asemenea atac 
furios, aşa că s-a aşteptat să îl vadă trântit la pământ şi 
ucis de prima năvală a maimuţoiului. 

Într-adevăr, maimuţoiul aproape a ajuns cu labele lui 
enorme întinse ca să-l înhaţe, mai înainte ca Tarzan să fi 
făcut vreo mişcare de apărare, dar şi când acesta a făcut 
mişcarea, a executat-o cu o viteză de care, până şi Ara, 
fulgerul, ar fi fost mândru. 

Mai mult decât fulgerătoare a fost mişcarea mânii 
stângi a lui Tarzan când a repezit-o înainte, înhăţând-o 
pe cea stângă a adversarului, de la încheietură. 

A urmat o răsucire vertiginoasă şi braţul drept al 
maimuţoiului a fost încleştat sub braţul drept al 
duşmanului, într-o stânsoare de Jiu-Jitsu, pe care Tarzan 
a învăţat-o printre oamenii civilizaţi... o strânsoare cu 
care ar fi rupt oasele mari ale fiarei, o strânsoare care îl 
făcea pe maimuţoi neputincios. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a strigat el. Va dansa 
Tarzan în pace sau va trebui să ucidă? 

— Eu ucid! Ucid! Ucid! a strigat Go-lat, în loc de 
răspuns. 

Cu iuţeala unei pisici, Tarzan l-a azvânlit pe 
maimuţoiul rege peste un şold şi l-a răsturnat pe iarba 
din poiană, rostogolindu-l. 

— Sunt Tarzan, rege al tuturor maimuţelor. Vrei să 
trăim în pace? 

Go-lat, înfuriat, a sărit în picioare şi a atacat din nou, 
strigând întruna: 

— Eu ucid! Ucid! Ucid! 

Tarzan l-a întâmpinat din nou cu aceeaşi mişcare 
energică şi neaşteptată pe care maimuţoiul stupid, 
necunoscând-o, nu a avut cum să o ocolească... o 
strânsoare şi o aruncătură care le-a făcut pe 
maimuţele-spectatori să scoată un strigăt de plăcere, 
făcând-o pe fată să se îndoiască de nebunia albului, care 
era în destulă siguranţă printre maimuțe, văzându-l că 


l-a aruncat pe Go-lat în spatele său şi de acolo l-a azvârlit 
prin aer, peste umăr. Maimuţoiul-rege a căzut în cap, 
rămânând nemişcat. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a strigat noul sosit, şi 
am venit să dansez dum-dumul cu fraţii mei. 

Făcând după aceea un semn toboşăriţelor, acestea au 
luat cadenţa bătăilor în tobă de acolo de unde s-au 
întrerupt ca să-l privească pe regele lor ucigându-l pe 
nebunul de Tarmangani. 

Atunci, Go-lat a ridicat puţin capul, încercând să se 
ridice în picioare. Tarzan s-a apropiat repede de el. 

— Sunt Tarzan al maimuţelor, a repetat el. Vrei ca 
Tarzan să danseze cu fraţii săi sau să ucidă mai întâi? 

Go-lat şi-a întors faţa şi a privit în ochii lui Tarzan. 

— Kagoda, a strigat el, Tarzan al maimuţelor va dansa 
dum-dumul cu fraţii săi şi Go-lat va dansa cu el. 

Atunci fata din copac l-a văzut pe albul sălbatic 
sărind, pitindu-se şi bătând pământul ca maimuţele, 
celebrând ritualurile stranii ale acestor fiare. 

Răcnetele şi mârâiturile sale erau cu mult mai bestiale 
decât ale celorlalte animale. Frumoasa lui faţă era 
schimonosită de o ferocitate sălbatică. Se lovea cu 
pumnul în pieptul lui mare şi scotea strigătul de sfidare, 
frecându-şi, totodată, corpul cel brun şi neted de 
blănurile păroase ale camarazilor săi.. 

Era ceva fantastic, ceva ieşit din comun de minunat şi 
în sălbăticia ei primitivă, s-ar putea zice chiar frumos... 
această scenă pe care probabil nici o altă fiinţă 
omenească nu a mai văzut-o şi care, era atât de oribilă. 

În timp ce privea, concentrată la maximum, o mişcare 
uşoară în spatele ei, a determinat-o să privească în acel 
loc; a zărit doi ochi mari, galbeni-verzui, în care se 
reflecta lumina lunii. Era Sita, pantera. 

Fiara era atât de aproape încât ar fi putut să o înhaţe, 
întinzând numai laba cea mare cu ghearele ascuţite şi 
puternice. 


Fata nu a avut timp să se gândească, nu a mai avut 
timp să-şi cântărească şansele şi să aleagă alternativele. 
Nu mai era călăuzită decât de impulsul groazei care a 
pus-o în faţa unui fapt împlinit, scoțând un țipăt ascuţit, a 
sărit din copac exact în poiană. 

Maimuţele înnebunite acum de efectul dansului şi de 
lumina lunii, au privit ţintă spre locul unde aşteptau să 
vadă cauza întreruperii, dar nu au văzut decât o 
Tarmangană singură şi neputincioasă şi s-au repezit la 
ea. 

Sita, pantera, ştiind că nici chiar Numa, leul, poate 
doar dacă ar fi fost înnebunit de foame, nu ar fi îndrăznit 
să le atace pe aceste maimuțe mari în timpul dansului, a 
dispărut fără zgomot în întunericul nopţii, căutându-şi o 
pradă în altă parte. 

Tarzan, privind şi el odată cu ceilalţi ca să vadă cauza 
întreruperii ceremoniei, a recunoscut-o pe fată şi şi-a dat 
seama de primejdia în care aceasta se afla. 

lat-o din nou, în situaţia de a fi ucisă. Tarzan ştia prea 
bine că o va ajuta şi de data aceasta, cu toate că gândul 
acesta l-a determinat să îi fie ruşine de el şi de 
slăbiciunile lui. 

Femelele din fruntea cetei erau aproape pregătite să 
o prindă pe fată, când Tarzan s-a repezit printre ele, 
împrăştiindu-le cu lovituri puternice în dreapta şi în 
stânga. 

Atunci maimuţoii s-au apropiat să participe şi ei la 
uciderea pe care credeau că o va săvârşi noul sosit şi cu 
gândul ca nu cumva acesta să fure toată carnea pentru 
el; dar l-au găsit întâmpinându-i cu un braţ trecut pe 
după mijlocul albei ca şi cum ar fi apărat-o. 

— Este femela lui Tarzan, a zis el. Să nu vă atingeţi de 
ea. 

Era singurul motiv prin care ar fi reuşit să îi determine 
pe maimuţoi să înţeleagă că nu trebuia să o omoare şi îi 
părea bine că ea nu îi putea înţelege cuvintele. A fost 


destul de umilitor pentru el ca să facă maimuţelor o 
asemenea declaraţie despre duşmanca ţării sale. 

Astfel, încă o dată, Tarzan al maimuţelor a fost nevoit 
să apere un neamţ. Mârâind de supărare, a mormăit o 
scuză: 

— E femeie, iar eu nu sunt neamt, deci nu putea fi 
altfel 


CAPITOLUL IX 


Cazut din ceruri 


Locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick, din serviciul 
aviaţiei, a plecat în recunoaştere. La comandamentul 
englez din Africa germană de răsărit a sosit un vapor 
sau, mai bine zis, s-a zvonit că inamicul a debarcat cu 
forţe mari pe coasta de apus şi că acum traversa 
continentul negru pentru a reântări trupele coloniale. 

De fapt, se presupunea că noua armată a ajuns atât 
de aproape, încât nu se afla acum decât la o distanţă de 
câteva zile de marş forţat, venind dinspre apus. 

Desigur, era ridicol... de necrezut..., dar în război se 
întâmpla adeseori astfel de lucruri de necrezut. De 
asemenea, nu se putea ca un general bun să lase 
necercetat cel mai mic zvon despre activitatea 
inamicului. 

Prin urmare, locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick 
zbura înspre apus, păstrând o înălţime mică şi cercetând, 
cu ochii pătrunzători, să găsească un semn al armatei 
nemţeşti. 

Dedesubtul său, pe pământ, se desfăşurau păduri 
nesfârşite, în care s-ar fi putut ascunde corpuri întregi de 
armată germană, atât de des era frunzişul marilor copaci 
ai codrului. 


Munţi, lunci şi lacuri se perindau, formând o privelişte 
variată şi drăguță; dar tânărul locotenent nu a văzut nici 
o urmă de soldat inamic. 

Gândindu-se şi sperând că poate va descoperi vreun 
semn lăsat în trecerea lor, vreo căruţă stricată şi părăsită 
sau o rămăşiţă de-a ei sau chiar locul unei tabere 
temporare, locotenentul continua să zboare tot mai 
departe în sus, până când se afla deasupra unei câmpii 
cu copaci şi prin mijlocul căreia curgea un râu 
întortocheat, s-a hotărât să se înapoieze în tabăra 
englezilor. 

Dar ca să ajungă până acolo înainte de a se întuneca, 
ar fi trebuit să zboare în linie dreaptă şi cu toată viteza, 
dar pentru că avea destulă benzină şi o maşină bună, nu 
se îndoia nicidecum că nu şi-ar putea atinge ţinta. 

Tocmai atunci a avut o pană la motor. 

Deoarece zbura prea jos, nu ar fi putut face altceva 
decât să aterizeze şi asta cât mai repede posibil, cât 
timp se mai găseau locuri deschise, pentru că, în drumul 
său spre răsărit, se întindea, pe cât putea să vadă, o 
pădure. 

Dacă ar fi ajuns deasupra acestei păduri înainte de a 
ateriza cu motorul în pană s-ar prăbuşi, aşa că a aterizat 
într-o poiană, la marginea râului, începând imediat să 
cerceteze motorul. 

In timp ce lucra fredona o melodie lăsând impesia că 
lucrează în siguranţă, la un aerodrom englez, înconjurat 
de camarazii săi şi nu în inima unui ţinut sălbatic şi 
neexplorat din Africa. 

Era un semn caracteristic acestui tânăr, ca să fie 
absolut indiferent faţă de tot ce îl înconjura, deşi, după 
înfăţişare, nu ai fi crezut că este prea curajos. 

Locotenetul Harold Percy Smith-Oldwick era blond, cu 
ochii albaştri şi delicat la făptură. Avea o faţă rumenă, 
mai mult de copil... faţă care s-a modelat probabil în 
urma unui trai uşor şi îmbelşugat şi nu din cauza 
solicitărilor unei vieţi grele. 


Dar tânărul locotenent nu era, numai în aparenţă fără 
grijă de ceea ce îl înconjura sau de ceea ce i s-ar fi putut 
întâmpla din moment în moment, ci era aşa în realitate. 
Nu se sinchisea deloc de faptul că tot ţinutul acela poate 
mişuna tot felul de duşmani. 

Era cât se poate de ocupat şi lucra să ajusteze un mic 
aparat, care a făcut ca motorul să se oprească, fără să fi 
aruncat nici măcar o privire din curiozitate în jurul său. 

Pădurea dinspre răsărit, precum şi jungla mai 
îndepărtată pe lângă care curgea râul, ar fi putut conţine 
o armată întreagă de sălbatici setoşi de sânge, dar nici 
unul nu ar fi putut să atragă din partea locotenentului 
nici măcar o urmă de interes trecător. 

Dar chiar dacă el s-ar fi uitat în partea aceea, tot nu ar 
fi putut să vadă grupul de vreo douăzeci de inşi pitiţi 
după adăpostul oferit de tufişurile din marginea pădurii. 

Există fiinţe înzestrate cu ceea ce numim, uneori, al 
şaselea simţ, un fel de intuiţie care ne avertizează 
despre prezenţa unei primejdii oarecare. 

La asemenea persoane, privirea concentrată a unei 
alte fiinţe, pe care nu o văd, provoacă o senzaţie 
prevenitoare de nelinişte nervoasă; cu toate că acum, 
douăzeci de perechi de ochi sălbatici îl priveau ţintă pe 
locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick, faptul acesta 
nu a stârnit în pieptul său liniştit nici o senzaţie care să îl 
atenţioneze de primejdia care îl ameninţa. 

Locotenentul fredona liniştit şi îndată ce a terminat 
ajustarea necesară, a încercat motorul un minut-două, 
l-a oprit şi a coborât la pământ, cu intenţia de a îşi 
dezmorţi picioarele, fumând o ţigară, înainte de a-şi fi 
reluat zborul înapoi spre tabără. 

Pentru prima dată a privit în jurul său şi a rămas 
foarte impresionat de sălbăticia şi frumuseţea priveliştii 
din faţa lui. 

Din anumite puncte de vedere, lunca aceea colorată 
de copaci îi amintea de un parc frumos de vânătoare din 


Anglia, aşa că numai la fiare şi la animale sălbatice nu se 
gândea el acum. 

A văzut astfel, de la o distanţă oarecare de maşină, un 
arbust înflorit, ale cărui flori i-au atras atenţia şi a pornit 
spre acel loc fumându-şi ţigara, cu gândul de a examina 
aceste flori mai de aproape. 

Probabil că se afla acum la vreo sută de metri 
depărtare de aeroplan; iar în clipa când s-a aplecat 
asupra florilor, a fost şi momentul ales de Numabo, şeful 
satului Wamabo, ca să iasă din ascunzişul său şi să îşi 
conducă războinicii la o năvală neaşteptată asupra 
albului din poiană. 

Primul semn de primejdie a englezului a fost un cor de 
strigăte sălbatice ieşind în junglă, din spatele său. 
Intorcându-şi capul spre acel loc, a văzut un grup de vreo 
douăzeci de războinici negri şi goi înaintând cu viteză 
spre el. 

Veneau în masă compactă şi pe măsură ce se 
apropiau de el, viteza lor se micşora văzând cu ochii. 

Locotenentul Smith-Oldwick şi-a dat seama dintr-o 
singură privire, că direcţia din care veneau, precum şi 
apropierea la care se găseau acum i-au tăiat toate 
posibilităţile de a se retrage la timp până la aeroplan, 
observându-le atitudinea războinică şi amenințătoare. 

A observat că sunt înarmaţi cu sulițe, arcuri şi săgeți 
şi s-a convins că, deşi el era înarmat cu un revolver, ei îl 
pot dobori la primul asalt. 

Ceea ce nu ştia, însă, era tactica lor de război; nu ştia 
că faţă de cea mai mică mişcare de împotrivire, ar fi fugit 
înapoi şi că numai după numeroase înaintări şi retrageri, 
în timpul cărora îşi vor aduna destul curaj şi se vor incita 
destul cu strigăte şi sărituri, vor ajunge la acel grad de 
voinicie ca să dea un atac în regulă 

Numabo păşea în fruntea negrilor şi fiind cu mult mai 
înalt şi mai gras decât ceilalţi şi mai ameninţător în 
aparenţă era, deci, indicat ca ţinta cea mai sigură în care 
englezul să descarce primul foc de revolver. 


Odată cu uciderea şefului, ceilalţi desigur, se vor 
împrăştia fără să se mai întoarcă gândea tânărul englez. 

Glonţul a trecut pe lângă Numabo, înfingându-se în 
pieptul unui războinic din spatele lui, iar cum a căzut 
negrul scoțând un țipăt în agonie, ceilalţi s-au răsucit pe 
călcâie şi s-au retras. 

Insă în ciuda locotenentului, negrii au alergat în 
direcţia aeroplanului, în loc să pornească înapoi spre 
pădure, aşa că nici acum nu avea posibilitate de a ajunge 
la maşină. 

După câteva clipe, negrii s-au oprit din fugă, 
întorcându-se din nou cu faţa spre el. 

Vorbeau între ei cu voce tare, gesticulând puternic; 
după un moment-două, unul a sărit în aer, scuturând şi 
învârtind sulița deasupra capului şi scoțând strigăte 
sălbatice de război. 

Aceste strigăte şi-au făcut numaidecât efectul dorit 
asupra camarazilor care, după puţin timp, au participat 
cu toţii la acest act de sălbăticie, care le va da curajul 
necesar să poată porni un atac nou. 

Al doilea asalt, i-a adus şi mai aproape de englez şi cu 
toate că el a mai trântit unul la pământ cu un glonţ de 
revolver, nu le-a luat mult după aceea până să dea o 
nouă năvală; iar aceasta a fost şi mai ordonată decât 
celelalte două, pentru că s-au împărţit în trei grupe, 
aproape înconjurându-l şi venind asupra lui simultan din 
trei părţi, astfel că el, deşi şi-a descărcat revolverul cu 
succes la fiecare împuşcătură, tot a fost ajuns în cele din 
urmă. 

Sălbaticii se comportau ca şi când ar fi ştiut că el şi-a 
epuizat muniţiile; astfel îl înconjurau la câţiva paşi numai, 
cu intenţia clară de a-l prinde. Puteau foarte uşor şi fără 
nici o teamă să îl străpungă cu suliţele lor ascuţite. 

După ce s-au mai învârtit de câteva ori în jurul lui, 
negrii, la un semn al lui Numabo, s-au repezit deodată 
asupra lui. Deşi tânărul locotenent a izbit în dreapta şi în 


stânga, a fost copleşit repede şi lovit puternic cu cozile 
suliţelor. 

Negri l-au smucit cu brutalitate de picioare, i-au legat 
mâinile la spate şi l-au împins să meargă spre junglă. 

În timp ce paznicul din urma lui îl înţepa cu coada 
suliţei să meargă mai repede, locotenentul Smith- 
Oldwick încerca să descopere misterul motivului care i-a 
determinat pe negri să îl prindă viu. 

Ştia bine că este prea departe în interiorul pădurilor 
ca uniforma lui să fi trezit interesul acestui trib până la 
care, probabil, vestea războiului mondial încă nu a ajuns. 
Astfel nu putea decât să îşi închipuie că întâmplarea l-a 
făcut să cadă în mâinile războinicilor unui mare domnitor 
al negrilor şi că soarta lui va atârna de capriciul aceluia. 

Au mers astfel poate vreo jumătate de oră, când 
englezul a văzut înaintea lor un luminiş pe malul râului, 
un sat cu colibe acoperite cu stuf şi după puţin timp a 
fost condus pe poarta satului în strada principală, de 
fapt, unica lui stradă. 

Imediat a fost înconjurat de un grup de copii, femei şi 
războinici, devenind centrul atenţiei într-o mulţime 
aprinsă, a cărei intenţie părea că nu e alta decât să îl 
termine cât mai repede. 

Femeile erau mai veninoase decât bărbaţii, izbindu-l şi 
zgâriindu-l ori de câte ori puteau să îl ajungă, până când, 
în cele din urmă, Numabo, şeful, a fost nevoit să 
intervină ca să îl scoată din ghearele lor, păstrându-l, 
bineânţeles, pentru un alt scop. 

În timp ce războinicii încercau să împrăştie mulţimea, 
pentru a croi un drum până la o colibă, Smith-Oldwick a 
văzut venind spre el, din partea opusă a satului, un 
număr de negri care purtau părţi de uniformă germană. 

A rămas destul de surprins şi primul gând care l-a 
avut a fost acela că tocmai a intrat în contact cu o parte 
din armata despre care auzea că ar înainta dinspre 
coasta de apus şi în căutarea căreia a pornit el cu 
aeroplanul. 


Un zâmbet trist i-a fluturat pe buze, gândindu-se la 
împrejurările nefericite în care a făcut această 
descoperire, pentru că, deşi nu şi-a pierdut cu totul 
speranţa, îşi dădea seama că numai printr-o minune ar fi 
putut scăpa de aceşti oameni. 

Printre negri îmbrăcaţi numai cu o parte a uniformei 
germane era şi un individ înalt, într-o tunică cu galoane 
de sergent; dar cum l-a zărit pe ofiţerul englez un strigăt 
de triumfi a izbucnit de pe buze şi imediat după aceea, 
semenii lui au repetat strigătul, apropiindu-se de 
prizonier. 

— Unde l-aţi prins pe englez? a întrebat Usanga, 
sergentul cel negru, pe şeful Numabo. Mai erau şi alţii cu 
el? 

— A coborât din cer, a răspuns şeful, într-un obiect 
ciudat care zboară ca o pasăre şi care la început ne-a 
provocat teamă; dar am stat şi l-am studiat mai mult 
timp şi am văzut că nu era viu. După ce albul acesta a 
coborât din el, a continuat să explice şeful, noi l-am 
atacat şi l-am prins cu toate că mai întâi mi-a ucis câţiva 
războinici; dar şi noi suntem oameni curajoşi şi mari 
războinici. 

— A zburat prin cer până aici? a întrebat Usanga, cu 
ochii holbaţi de mirare. 

— Da, după cum ţi-am spus, într-un obiect mai mare 
care semăna cu o pasăre. Obiectul acela a rămas acolo 
unde a coborât, ştii, după cotitura a doua a râului. Noi 
l-am lăsat acolo, neştiind ce este şi fiindu-ne frică să ne 
atingem de el. Poate că este tot acolo, dacă nu o fi 
zburat până acum. 

— Nu poate să zboare acum, a zis Usanga, dacă nu 
este şi omul acesta înăuntru. 

— Dar ce este aceea? 

— Este un lucru teribil, care ne-a îngrozit soldaţii, 
pentru că zbura noaptea spre taberele noastre şi arunca 
cu bombe în noi. Bine că l-aţi prins, deoarece v-ar fi făcut 


şi vouă la fel, ucigându-vă pe toţi. Englezii aceştia sunt 
nişte oameni foarte răi. 

— De acum nu o să mai zboare, a zis Numabo. Nu 
este dat oamenilor să zboare prin aer. Numai dracii fac 
lucruri de acest fel. 

Cu acestea, şeful satului l-a împins cu brutalitate pe 
tânărul ofiţer spre o colibă din mijlocul celorlalte, unde 
l-a lăsat în paza a doi războinici puternici. 

A trecut mai mult de o oră, timp în care prizonierul a 
rămas singur cu propriile lui proiecte, care nu erau decât 
încercări neobosite dar şi zadarnice, ca să desfacă 
legăturile cu care a fost legat de încheieturile mâinilor. 

Mai târziu, încercările i-au fost întrerupte de sosirea 
sergentului negru Usanga, care a intrat în colibă şi s-a 
apropiat de el. 

— Ce au intenţia să facă cu mine? a întrebat englezul. 
Apoi a continuat cu puţină speranţă în glas: 

— Ţara mea nu este în război cu acest trib. Văd că 
d-ta ştii limba lor. Spune-le că nu le sunt duşman, că 
poporul meu este prietenul negrilor şi să mă lase să plec 
în pace. 

Usanga a râs batjocoritor: 

— Ei nu pot să facă vreo deosebire între un englez şi 
un german, a răspuns el. Lor le este indiferent din ce 
neam eşti. Ei atâta ştiu: că eşti alb şi prin urmare le eşti 
duşman. 

— Atunci de ce m-au prins viu şi nu m-au omorât? a 
întrebat locotenentul. 

— Vino aici! l-a poftit Usanga, conducându-l până la 
uşa colibei. Priveşte acolo, a adăugat el, arătându-i cu 
degetul marginea satului unde a fost lăsat un spaţiu mai 
mare între colibe, ca un fel de piaţă. 

Locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick a văzut 
acolo un număr mare de negrese, unele ocupate să 
adune uscături şi lemne în jurul unui stâlp, iar altele 
pregătind focuri dedesubtul unor oale de gătit aşezate pe 
câteva pietroaie. 


Ceea ce indica această privelişte sinistră era destul de 
lămurit pentru englez. 

Usanga îl privea, în timpul acesta, cu multă atenţie, 
dar dacă se aştepta să fie răsplătit cu gesturi care să îi 
trădeze teama, se înşela amarnic, căci tânărul locotenent 
nu a făcut decât să ridice din umeri şi să îi spună calm: 

— Aşadar, doriţi cu orice preţ să mă mâncaţi? 

— Eu nu, şi nici oamenii mei, a răspuns Usanga. Noi 
nu mâncăm carne de om. Sătenii sunt aceia care te vor 
mânca, dar şi noi îi vom ajuta, când te vor ucide, 
englezule. 

Locotenentul s-a oprit în uşa colibei, ca spectator 
interesat al organizărilor pentru teroarea ce avea să 
urmeze şi care să pună capăt existenţei sale pământeşti 
într-un mod îngrozitor. 

Cu greu şi-ar fi putut imagina cineva că un sentiment 
de teamă l-a scuturat din temelie, teamă care, chiar dacă 
ar fi avut-o, o ascundea foarte bine sub o mască de 
indiferenţă imperturbabilă. 

Până şi brutalul Usanga a fost impresionat de curajul 
victimei sale; deşi a venit cu intenţia să-şi bată joc şi să-l 
tortureze pe prizonier, nu a făcut nici una nici alta. S-a 
mulţumit doar să vorbească despre rasa albă cu cea mai 
mare răutate, în special despre englezi, pentru groaza pe 
care aviatorii acestora au insuflat-o în trupele indigene 
germane din Africa de răsărit. 

— De acum, a încheiat el, nu vei mai zbura cu pasărea 
aceea mare, aruncând cu bombe asupra noastră din 
cer... voi avea eu grijă de aceasta. 

Apoi s-a apropiat de un grup format din soldaţii lui 
care s-au adunat lângă un stâlp, unde glumeau şi râdeau 
cu femeile. 

După câteva minute, englezul i-a văzut ieşind pe 
poarta satului şi gândurile sale s-au îndreptat din nou 
către planurile de evadare care îl obsedau. 

La o distanţă de câţiva kilometri mai la nord de sat, pe 
o mică ridicătură de pământ şi foarte aproape de malul 


râului, acolo unde jungla, oprindu-se la poalele unei 
movile, a lăsat liber câteva părţi de teren, un bărbat şi o 
fată erau foarte ocupați cu construcţia unei mici căsuțe 
în centrul căreia au clădit, cu un timp înainte, o colibă de 
stuf, lipită cu lut. 

Lucrau amândoi aproape fără să schimbe vreun 
cuvânt, cerându-şi doar câte o explicaţie, sau punându-şi 
câte o întrebare ocazională. 

Bărbatul, era aproape gol; avea doar o tunică 
aruncată ca un şal peste şolduri. Avea pielea netedă, 
bronzată de arşiţa soarelui. Mişcările sale aveau o graţie 
deosebită, iar când ridica un obiect greu, părea că nu 
face mai mult efort decât dacă ar fi ridicat mâinile goale. 

El o privea destul de rar; fata însă îl privea mai 
insistent pe bărbatul de lângă ea, zugrăvindu-i-se pe chip 
o expresie de nedumerire, ca şi cum el ar fi fost o 
enigmă pe care ea nu o putea rezolva. 

Adevărul este că, în ceea ce simţea ea faţă de el, era 
şi o nuanţă de respect, deoarece, în timpul scurt cât au 
fost împreună, a descoperit la acest om de statură uriaşă 
şi cu o înfăţişare aproape dumnezeiască, multe calităţi 
de supraom, amestecate cu apucături de fiară. La 
început, nu a simţit decât groaza inconştientă a femeii 
pe care i-o inspira situaţia în care se afla. 

Era groaznic numai faptul că se afla singură în 
mijlocul unei jungle necunoscute şi neexplorate din 
Africa centrală, cu un om sălbatic; dar să mai ştie şi că 
acest om este un duşman care o ura pe ea şi pe toţi cei 
care făceau parte din neamul ei, însemna să nu îi mai 
rămână nici o urmă de speranţă că i-ar fi acordat cea mai 
mică atenţie de consideraţie. 

L-a văzut pentru prima oară acum câteva luni, când el 
a intrat în localul înaltului comandament german din 
Africa-de-Est şi l-a răpit pe nefericitul maior Schneider, 
despre a cărui soartă nu s-a mai putut afla nimic. 


L-a mai văzut încă o dată când a salvat-o din ghearele 
leului şi după ce i-a mărturisit că a recunoscut-o în 
tabăra englezilor, a luat-o ca prizonieră. 

Ea însă, profitând de un moment de neatenţie din 
partea lui, l-a doborât cu o lovitură de revolver în 
moalele capului, reuşind astfel să se elibereze. Vedea 
însă bine că el nici acum nu căuta să se răzbune 
personal pentru gestul ei necugetat, după cum acesta a 
dovedit-o şi în noaptea aceea la Wilhelmstal, când l-a 
ucis pe căpitanul Fritz Schneider iar pe ea a lăsat-o în 
viaţă. 

Nu, nu era în stare să îl pătrundă. O ura, dar în acelaşi 
timp o proteja. lar acest lucru era cert. O dovadă mult 
mai recentă a fost momentul când a oprit maimuţele 
înainte să o sfâşie în bucăţi, după ce ea a reuşit să fugă 
din satul Wamabo în care Usanga, sergentul negru, a 
adus-o ca prizonieră. 

Dar care era motivul pentru care el o salva tot timpul 
când era în primejdie? 

Cu ce scop sinistru o proteja acest inamic sălbatic din 
primejdia celorlalţi locuitori din această junglă furioasă? 

Căuta să înlăture gândul la probabila soartă care o 
aştepta, dar tocmai acest gând persista deasupra 
celorlalte gânduri ale ei, cu toate că trebuia să admită că 
în comportamentul acestui om faţă de ea, nu exista 
nimic care să îi arate că teama ei era justificată. 

Probabil că şi ea făcea greşeala să-l judece după 
criteriul celorlalţi oameni şi fiindcă îl considera ca pe o 
fiinţă sălbatică. 

Credea, de asemenea, că nu se putea aştepta la mai 
mult cavalerism de la el decât ar fi găsit la ceilalţi 
oameni civilizaţi pe care i-a cunoscut. 

Domnişoara Bertha Kircher era din principiu o bună şi 
veselă camaradă. Nu se lăsa niciodată copleşită cu 
uşurinţă de gânduri negre şi mai mult ca toate, îi plăcea 
să meargă în lume, unde avea prilejul să schimbe idei, să 


converseze, ceea ce însemna adevărata deosebire dintre 
om şi alte animale. 

Pe de altă parte, Tarzan se mulțumea cu el singur. 

Anii mulţi pe care i-a petrecut în semisingurătate, 
printre fiinţe a căror putere de expresie orală era extrem 
de limitată, l-au obişnuit să nu fie sclavul convorbirii 
altora. 

Mintea lui activă nu era niciodată în repaus, dar 
pentru că ceilalţi camarazi din junglă nu puteau să 
urmeze ideile lui şi nici să priceapă imaginile vii pe care 
mintea lui de om le expunea, a învăţat de mult timp să le 
păstreze doar pentru el, aşa că nici acum nu a simţit 
nevoia să se împărtăşească altora. 

Acest fapt, pe lângă antipatia pe care o nutrea pentru 
fată, era suficient să-i pecetluiască buzele dincolo de 
dialogul strict necesar. Din acest motiv lucrau amândoi, 
aproape fără să îşi vorbească. 

Bertha Kircher nu putea să-şi dezmintă firea ei de 
femeie, aşa că a descoperit destul de repede cât este de 
plictisitor să ai lângă tine pe cineva căruia să îi poţi vorbi, 
dar care să nu aibă nici un chef să ţină pasul unui dialog. 

Teama de acest om a dispărut încet-încet şi acum era 
cuprinsă de nenumărate curiozităţi nesatisfăcute, fie la 
planurile lui de viitor în ceea ce o privea pe ea, fie relativ 
la chestiuni mai personale în ceea ce îl privea pe el 
însuşi. 

Era chiar firesc ca ea să se întrebe cu uimire,şi 
interes, care au fost antecedentele vieţii lui singuratice şi 
atât de ciudate în junglă şi cum a ajuns să lege o 
prietenie cu antropoizii care nu îi inspirau nici o infimă de 
teamă. 

Odată cu dispariţia fricii care a stăpânit-o un timp 
destul de îndelungat, fata a devenit atât de îndrăzneață 
încât a reuşit să îi mai adreseze câte o întrebare. 

— Ce ai de gând să faci după ce coliba şi gardul vor fi 
terminate? 


— Mă voi duce pe coasta de apus unde m-am născut, 
a răspuns Tarzan. 

Dar văzând nedumerirea din ochii fetei, a adăugat: 

— Nu ştiu când voi porni. Am timp toată viaţa să o fac 
şi nu văd nici un motiv să mă grăbesc. Noi nu alergăm 
tot timpul dintr-un loc în altul cât mai repede posibil cum 
faceţi voi, în lumea civilizată. După ce voi sta destul aici, 
voi pleca spre apus, dar voi avea mai întâi grijă să îţi las 
un loc unde să poţi dormi în siguranţă şi să înveţi cum să 
te aprovizionezi cu cele necesare pentru a putea să 
trăieşti. Oare va fi necesar mult timp pentru aceasta? 

— Cum? Vrei să pleci şi să mă laşi singură aici? a 
exclamat fata, cu o voce care îi trăda groaza insuflată de 
o asemenea perspectivă. 

Şi văzând că el nu răspunde, a continuat: 

— Vrei să mă laşi singură în jungla asta înfiorătoare, 
pradă fiarelor şi oamenilor sălbatici, la sute de kilometri 
distanţă de orice aşezare a albilor, într-un ţinut în care 
ştii bine că nu a călcat încă nici un picior de om civilizat? 

— De ce nu? a obiectat Tarzan flegmatic. În primul 
rând că nu eu te-am adus aici şi în al doilea rând, crezi 
că ar proceda oare altfel bărbaţii din rasa ta cu o femeie 
care aparţine inamicului? 

— Da! a exclamat fata. Bineânţeles. Nici un bărbat din 
tara mea nu ar părăsi o femeie albă ştiind că rămâne 
singură în aceste locuri oribile, pline de groază. 

Tarzan a ridicat, plictisit, din umeri. Toată discuţia i se 
părea fără nici un rost şi, în altă ordine de idei, îi era dez- 
agreabilă pentru că vorbea nemţeşte; era o limbă pe 
care o detesta la fel de mult ca şi poporul care o folosea. 

Ar fi dorit ca şi fata să ştie engleza, dar chiar o dată 
cu acest gând şi-a amintit că a văzut-o o dată travestită 
în ofiţer în tabăra englezilor, unde continua să spioneze 
în favoarea nemților... deci, probabil, ştia şi această 
limbă. 

— Ştii limba engleză? a întrebat-o el. 


— Desigur că ştiu, a răspuns, dar nu aş fi crezut că o 
ştii şi tu. 

Tarzan a privit-o aproape uimit când fata a remarcat 
aceasta, dar nu a scos nici un cuvânt. S-a întrebat numai 
care era motivul pentru care fata se îndoia de facultatea 
unui englez de a îşi vorbi limba. 

Şi-a dat imediat seama că ea l-a considerat o fiară din 
junglă care a învăţat întâmplător limba germană, 
umblând des prin ţinuturile colonizate de nemti. 

Şi, într-adevăr, că numai prin acele locuri a avut 
ocazia să îl vadă, aşa că nu avea de unde să ştie că el 
era englez şi că şi locuinţa sa era într-un ţinut de sub 
dominaţia engleză. 

— E bine şi aşa, a realizat el, ca fata să ştie cât mai 
puţin despre mine, deoarece cu atât pot eu mai mult să 
aflu despre activitatea ei în folosul germanilor, precum şi 
despre sistemul de spionaj german, al cărui reprezentant 
este ea. 

S-a gândit, deci, să îi lase părerea care şi-a făcut-o 
despre el, adică să creadă tot ce îi arătau aparențele: un 
locuitor sălbatic al junglei, care nu avea nici rasă şi nici 
ţară şi care îi ura pe toţi albii. 

In această privinţă nu se înşela pentru că, într-adevăr, 
tocmai aceste lucruri şi le închipuia fata despre el, ceea 
ce de fapt nu era decât o explicaţie plauzibilă a atacurilor 
asupra maiorului Schneider şi a fratelui acestuia, 
căpitanul Fritz. 

Au lucrat, deci, aşa în tăcere la căsuţă şi la 
împrejmuirea care acum era aproape sfârşită, fata 
ajutându-l cum putea mai bine. 

El nu putea să observe acest fapt decât cu oarecare 
ciudă, deşi în sufletul său aproba impulsul pe care ea îl 
manifesta atât de des oferindu-i o mână de ajutor în 
munca destul de anevoioasă a culesului şi aranjatului 
tufişelor ghimpoase care ar fi constituit apărarea lor 
provizorie împotriva nenumăratelor carnivore de acolo. 


Mâinile şi braţele ei însângerate erau dovezi clare ale 
numeroaselor vârfuri ascuţite ale ghimpilor în care s-a 
înţepat şi s-a zgâriat, aşa că, deşi o considera o 
duşmancă, totuşi, se simţea jenat să o lase să facă o 
astfel de muncă, aşa că i-a spus răspicat să înceteze. 

— De ce? a întrebat ea. Nu mă doare mai mult decât 
te doare pe tine şi pe de altă parte, împrejmuirea o faci 
mai mult pentru mine, pentru apărarea mea, aşa că nu 
văd motivul pentru care nu aş lucra şi eu. 

— Tu eşti femeie, a răspuns Tarzan, şi acest gen de 
muncă nu este pentru femei. Dacă ţii neapărat să faci 
ceva atunci ia vasele acelea şi mergi să le umpli cu apă 
din râu. S-ar putea să ai nevoie de apă când eu nu voi fi 
aci. 

— Când nu vei fi aici? a repetat ea. Chiar ai de gând 
să pleci atât de curând? 

— Imediat ce am terminat căsuţa, merg să vânez 
ceva ca să putem mânca, a răspuns el; iar mâine, merg 
din nou şi o să te iau cu mine ca să îţi arăt cum poţi vâna 
singură, după ce voi pleca definitiv. 

Fata, fără să mai spună un cuvânt, a luat vasele pe 
care Tarzan a avut grijă să le aducă şi a pornit cu ele 
spre râu. 

În timp ce le umplea cu apă, nu putea să nu se gân- 
dească cu multă îngrijorare la viitor, ştiind acum că 
Tarzan, după cele ce i-a spus, nu a făcut altceva decât să 
îi pronunţe sentinţa de moarte. 

Da, pentru că din momentul când avea el de gând să 
plece, moartea ei era mai mult ca sigură, nemaiputând fi 
atunci, decât o chestiune de timp foarte scurt, până când 
jungla o va privi ca pe o pradă. 

Şi ca să dea o şi mai mare convingere cugetului său 
şi-a pus întrebarea: cum ar putea o femeie singură să 
spere că ar fi capabilă să combată forţele sălbatice de 
distrugere, forţe care constituiau cea mai mare parte a 
existenţei din junglă. 


Era atât de preocupată de problemele acestea încât 
nu mai vedea şi nici nu mai auzea nimic din ceea ce se 
petrecea în jurul ei. 

A umplut vasele cu apă cu un gest mecanic şi 
luându-le de jos s-a întors încet spre căsuţă, dar a scos 
imediat un țipăt înăbuşit şi a făcut un pas în spate, 
deoarece în faţa ei se înălța ca un munte, tăindu-i calea 
spre colibă, o figură amenințătoare. 

Go-lat, regele tribului de maimuțe, fiind la vânătoare, 
s-a îndepărtat puţin de tribul său şi a văzut-o când 
mergea spre râu, iar acum stătea, oprind-o din drum. 

Go-lat nu era o fiinţă frumoasă, dacă l-am fi judecat 
după criteriile omenirii civilizate. Toate femelele din 
tribul său însă şi chiar Go-lat însuşi, susțineau că blana 
lui neagră ca lutrul şi cu fire argintii, braţele lui enorme 
atârnând până la genunchi, capul lui ca o ghiulea înfiptă 
între umeri, erau semne de o rară frumuseţe. 

Dar nici nu putea să creadă altfel, când ochii lui fioroşi 
şi injectaţi de sânge, gura lui enormă şi colții puternici, 
nu făceau decât să mărească adorarea din partea tuturor 
femelelor pentru acest Adonis al junglei. 

Fără îndoială că în minusculul său creier sălbatic s-a 
născut convingerea că şi această femelă străină, care 
aparţinea lui Tarmangani, trebuia să privească cu 
aceeaşi admiraţie această creatură atât de frumoasă ca 
el; căci cine s-ar fi putut îndoi de faptul că frumuseţea lui 
o întrecea pe cea a maimuţei albe care nici măcar nu 
avea păr pe corp. 

Bertha Kircher nu a văzut în el decât o fiară urâtă, o 
caricatură de om, îngrozitoare şi teribilă. 

Dacă ar fi ştiut Go-lat ce îi trecea ei prin minte, s-ar fi 
întristat şi cu siguranţă ar fi atribuit această calificare 
unei lipse complete de discernământ estetic din partea 
ei. 

Tarzan a auzit însă strigătul fetei şi uitându-se spre 
acel loc a văzut imediat cauza care a îngrozit-o. 


Sărind dintr-o mişcare, a alergat spre ea, în timp ce 
Go-lat s-a apropiat de fată, arătându-i sentimentele prin 
sunete surde care, deşi nu erau în realitate decât vorbe 
amicale, fetei i se părea că sunt mârâiturile unei bestii 
furioase. 

Când Tarzan a ajuns mai aproape de ei, a strigat ceva 
maimuţoiului şi fata a auzit atunci, de pe buzele lui ome- 
neşti, sunete identice cu cele care ieşeau de pe buzele 
antropoidului. 

— Nu îi fac nici un rău, a răspuns Go-lat. 

— Ştiu asta, dar ea nu ştie. Ea este ca şi Numa sau 
Sita, care nu pricep limbajul nostru. Crede că ai venit să 
îi faci vreun rău. 

În timpul acesta, Tarzan a ajuns lângă fată. 

— Nu îţi face nimic, a zis el. Să nu îţi fie frică. Maimu- 
toiul acesta s-a săturat de lecţia pe care i-am dat-o. Ştie 
acum cine este Tarzan. Nu se va atinge de ceea ce este 
a lui Tarzan. 

Fata a aruncat repede o privire spre faţa lui şi a 
observat că fraza pe care a rostit-o nu însemna nimic 
pentru el şi că dreptul de proprietate pe care şi l-a 
asumat asupra ei era ca şi asupra căsuţei, de exemplu: 
un nou mijloc de a o ocroti. 

— Dar îmi este tare frică de el, a articulat fata. 

— Să nu îţi trădezi frica. Vei fi de multe ori înconjurată 
de maimuțe. Să ştii că în mometele acelea eşti mai în 
siguranţă decât oricând. 

Şi văzând uimirea din ochii ei, a continuat să îi explice 
ceea ce credea el că ar fi necesar în această privinţă. 

— Înainte să plec, îţi voi da mijloacele cu care să te 
poţi apăra dacă vreunul din ei ar vrea să încerce să fie 
împotriva ta. Dacă aş fi în locul tău, aş încerca să fiu cât 
mai mult în preajma lor. În junglă există puţine animale 
care ar îndrăzni să atace aceste maimuțe, mai ales când 
sunt mai multe împreună. Dacă le dai ocazia să vadă că 
îţi este frică de ele, nu va trece mult şi vor căuta să 
profite de această slăbiciune a ta, iar viaţa îţi va fi atunci 


ameninţată necontenit. În primul rând femelele te vor 
ataca. Eu le voi spune că poţi să te aperi şi că eşti 
capabilă să le ucizi. Îţi voi arăta cum să faci asta la 
momentul potrivit şi atunci te vor respecta şi se vor teme 
de tine. 

— Voi încerca, a zis fata cu resemnare, dar mă tem că 
va fi ceva foarte dificil; iar acest animal este cea mai 
îngrozitoare creatură pe care am întâlnit-o vreodată. 

Tarzan a zâmbit şi îi spuse un mare adevăr: 

— Fără îndoială că şi el crede acelaşi lucru despre 
tine. În acest timp au venit şi celelalte animale în luminiş, 
aşa că Tarzan şi fata erau acum în centrul unui grup 
destul de mare de maimuţoi cu femelele lor bătrâne şi 
tinere şi cu puii, unii de gâtul mamelor, alţii jucându-se 
pe lângă picioarele lor. 

Cu toate că au văzut-o pe fată în noaptea dansului, 
când Sita a provocat-o să sară din ascunzişul ei în arena 
în care maimuţele dansau, totuşi, mai arătau o mare 
curiozitate, acum după ce au revăzut-o. 

Unele dintre femele s-au apropiat foarte mult şi prin- 
zând hainele ei între degete, făceau o mişcare ca şi cum 
ar smulge fire de păr comentând în această privinţă una 
cu alta, în limba lor ciudată. Fata, făcând un efort a 
întregii sale voințe de care era capabilă, a reuşit să 
treacă prin această încercare fără să arate nici o urmă de 
frică şi nici dezgustul de care era cuprinsă. 

Tarzan o privea cu un zâmbet oarecum batjocoritor. 

El nu s-a îndepărtat atât de mult de contactul pe care 
l-a avut cu lumea civilizată încât să nu realizeze tortura 
pe care fata o suferea, dar nu îi era deloc milă de 
această femeie din neamul duşmanilor cruzi şi care, fără 
îndoială, merita suferinţe cât mai năprasnice. 

Dar cu toate aceste sentimente pe care le avea 
pentru ea, era nevoit să admire minunata ei desfăşurare 
de curaj. 

La un momet dat, s-a întors spre maimuțe 
spunându-le: 


— Tarzan merge să vâneze pentru el şi pentru femela 
lui. Ea va rămâne singură aici, în colibă. Aveţi grijă ca nici 
unul din trib să nu îi facă vreun rău. Aţi înţeles? 

Maimuţele au dat afirmativ din cap. 

— Nimeni nu se va atinge de ea, a zis Go-lat. 

— Desigur că nu, a zis Tarzan. Pentru că altfel Tarzan 
vă va ucide. 

După aceea s-a adresat fetei: 

— Eu mă duc la vânătoare. Tu să stai în colibă. 
Maimuţele mi-au promis că nu se vor atinge de tine. |ţi 
las, totuşi, sulița mea. Este cea mai bună armă pe care o 
poţi folosi când e nevoie să te aperi, dar nu cred că vei fi 
în primejdie, în scurtul timp cât voi lipsi. 

A condus-o până la căsuţa pe care au construit-o şi 
după ce fata a intrat, a închis dechizătura cu crengi 
ghimpate şi a pornit spre pădure. 

Fata l-a privit cum traversează poiana, observând 
mişcările lui elegante, care se armonizau atât de bine cu 
perfecțiunea corpului său. 

La marginea pădurii, el s-a aruncat uşor într-un copac 
şi a dispărut din ochii ei iar ea, nefiind decât femeie, a 
intrat în colibă şi trântindu-se jos, a izbucnit în plânsete. 


CAPITOLUL X 


Prins de sălbatici 


Tarzan îl căuta pe Bara, cerbul sau pe Horta, 
mistrețul, pentru că din toate animalele din junglă 
carnea acestor două i s-ar fi părut mai gustoasă femeii 
pentru care a plecat să vâneze. 

Dar cu toate că nările lui sensibile erau concentrate în 
căutarea acestui vânat şi cu toate că a mers o distanţă 
destul de mare, nu a fost răsplătit nici cu cea mai mică 
urmă de miros a unuia dintre aceste animale. 


Mergând tot pe lângă râu, unde spera să îl găsească 
mai uşor pe Bara sau pe Horta, a simţit la un moment 
dat un miros puternic care emana din satul Wamabo. 

Cum Tarzan era întotdeauna pregătit să facă o vizită 
nepoftită inamicilor lui ereditari, Gomanganii, a făcut un 
ocol şi a ajuns în partea din spatele satului. 

Aici, dintr-un copac ale cărui crengi atârnau peste 
gard, a început să observe ceea ce se petrecea în sat şi a 
văzut pregătirile care se făceau. După experienţa sa, a 
recunoscut imediat că acestea erau destinate uneia 
dintre'acele petreceri îngrozitoare, în care predomina 
consumul de carne de om. 

Una dintre distracţiile lui principale era aceea de a 
juca negrilor farse diverse, simțind astfel o plăcere 
nebună şi o distracţie deosebită de cea pe care i-ar fi 
oferit-o jungla. Se amuza necăjindu-i şi îngrozindu-i pe 
săteni. 

Şi acum chiar, dacă ar fi putut să îi frusteze de 
obiectul petrecerii lor, ar fi gustat o bucurie excesivă. 
Astfel, a cercetat satul din priviri ca să găsească vreun 
indiciu despre locul unde se afla prizonierul. Imaginea sa 
era însă împiedicată de frunzişul des al copacului în care 
stătea, aşa că, pentru a obţine o vedere mai bună, s-a 
strecurat uşor spre vârful crengii. 

Cunoştiinţele lui despre pădure atingeau perfecțiunea, 
dar cu toată minunăţia simţurilor sale nu ar fi putut să fie 
infailibil. 

Creanga pe care înainta acum, îndepărtându-se de 
trunchiul copacului, nu era mai subţire decât altele care 
i-au susţinut greutatea de nenumărate ori. 

In ansamblu părea destul de sănătoasă; era înfrunzită 
de la un capăt la celălalt, iar Tarzan nici măcar nu a 
bănuit că la cotorul acestei crengi un gândac a reuşit să 
găurească lemnul, mâncând aproape jumătate din 
partea solidă a acestuia pe dedesubtul cojii. 


Astfel, ajungând mai aproape de vârf, creanga a 
pleznit dintr-o dată de lângă trunchi, fără ca el să fi fost 
cât de cât prevenit. 

Mai jos de această creangă nu mai era nici una de 
care ar fi putut să se agate, iar când a pornit să cadă, 
piciorul i s-a împiedicat de o plantă parazită care l-a 
făcut să se rostogolească peste cap şi să cadă lat pe 
spate în mijlocul străzii satului. 

Negrii speriaţi de troznetul crengii când aceasta s-a 
rupt şi de zgomotul produs de trecerea corpului său 
printre crengi, au ieşit în fugă din colibe pentru a se 
înarma; iar când cei mai curajoşi dintre ei au ieşit, au 
văzut un corp omenesc, alb şi aproape gol, zăcând întins 
şi nemişcat acolo unde a căzut. 

Împinşi de faptul că nu se mişca, s-au apropiat şi 
nemaivăzând pe altcineva care să îl fi însoţit, vreo 
doisprezece dintre ei au venit în fugă şi l-au înconjurat cu 
suliţele pregătite să îl străpungă, la orice semn de 
împotrivire. 

La început, au crezut că a murit din cauza căzăturii, 
dar după ce l-au examinat mai de aproape, au descoperit 
că nu este decât ameţit. 

Un războinic a propus să îi pună capăt zilelor printr-o 
împunsătură de suliță, dar Numabo a intervenit, 
oprindu-i. 

— Legaţi-l! a poruncit el. În seara aceasta ne vom 
hrăni cu toţii din belşug. 

L-au legat deci de mâini şi de picioare cu curele tari, 
transportându-l în coliba în care locotenetul Smith- 
Oldwick îşi aştepta sfârşitul. 

Englezul a fost şi el legat, cu puţin timp înainte, de 
mâini şi de picioare, de teamă ca nu cumva să scape în 
ultimul moment şi astfel să fie frustaţi de petrecerea lor. 

Între timp, o mulţime de negri s-a strâns în jurul 
colibei ca să poată să îl vadă şi ei pe noul prizonier, dar 
Numabo a dublat numărul paznicilor de la intrarea în 
colibă, temându-se ca nu cumva vreun sătean, ameţit de 


bucurie să o ia înaintea celorlalţi şi astfel, să fie lipsiţi de 
plăcerile dansului morţii, care preceda uciderea 
victimelor. 

Tânărul englez a auzit şi el zgomotul când Tarzan a 
căzut printre crengile copacului, precum şi învălmăşeala 
din sat care a urmat imediat după aceea. Aşa cum stătea 
cu spatele rezemat de peretele colibei, îl privea pe 
colegul lui de închisoare, adus de negri. Pe faţa lui se 
observa clar un sentiment de surprindere şi milă. 

A observat imediat că nu a mai întâlnit niciodată un 
specimen mai perfect din rasa umană decât acela care 
zăcea fără cunoştinţă în faţa lui şi se întreba căror 
împrejurări nefericite se datora căderea lui în mâinile 
negrilor. 

Evident, după toate aparențele, noul prizonier era şi el 
tot atât de sălbatic ca şi cei care l-au prins, dacă 
îmbrăcămintea şi armele ar fi fost un criteriu just după 
care să poţi judeca. 

Dar tot atât de clar era şi faptul că, după forma bine 
făcută a capului şi a trăsăturilor sale regulate, nu părea 
să fie nicidecum unul dintre acei tâmpiţi care revin la 
sălbăticie chiar în mijlocul satelor sau orăşelelor 
civilizate. 

A mai observat după un timp, că pleoapele noului 
venit se mişcau. Încet-încet, fluturând din când în când 
din pleoape, străinul a deschis ochii, privind nedumerit în 
jurul său. 

Dar odată cu revenirea sa, privirile lui şi-au reluat 
expresia unei inteligenţe vii şi după câteva clipe, făcând 
un efort, s-a întors pe o parte, ridicându-se de la şolduri. 

Acum stătea în faţa englezului şi văzându-i mâinile şi 
picioarele strâns legate, a zâmbit cu amărăciune. 

— Îşi vor umple bine burţile în seara aceasta, a zis el. 
Englezul a zâmbit şi el la rândul lui. 

— După gălăgia pe care o fac, trebuie să fie grozav de 
flămânzi. Vroiau să mă mănânce viu de când m-au adus 
aici. Dar pe tine cum te-au prins? 


Tarzan a dat descurajat din umeri: 

— Din greşeala mea, a răspuns el. Merit să fiu 
mâncat. M-am întins prea mult la vârful unei crengi care 
nu mă putea susţine, iar când s-a rupt, în loc să cad în 
picioare, m-am împiedicat şi am căzut în cap. Altfel nu 
m-ar fi prins de viu. 

— Nu este nici o şansă de evadare? a întrebat 
englezul. 

— Am mai scăpat o dată, a zis Tarzan şi i-am văzut şi 
pe alţii care au reuşit să fugă. Am văzut un om luat chiar 
de lângă par, după ce i-a fost străpuns corpul de vreo 
zece sulițe şi s-a aprins chiar focul de la picioarele sale. 

Locotenentul Smith-Oldwick s-a cutremurat din cap 
până în picioare. 

— Dumnezeule! a exclamat el. Sper să nu fiu supus 
acestei torturi. Pot rezista la orice, numai de foc îmi este 
frică. Şi m-aş dispreţui pe mine însumi dacă ar fi să 
cedez măcar o clipă, în ultimul moment, în faţa acestor 
demoni. 

— Nu te îngrijora, a zis Tarzan. Nu durează mult. Nu 
este nici pe jumătate atât de rău pe cât se pare. Ai 
numai un moment-două, de durere înainte să îţi pierzi 
cunoştinţa. La urma urmei, a continuat el după o clipă de 
gândire, este o moarte ca oricare alta. Tot o să murim o 
dată. Ce deosebire este dacă va fi deseară sau peste un 
an, atâta timp cât am trăit deja o bună parte din viaţă! Și 
crede-mă că am trăit! 

— Cred că filosofia ta este foarte bună, prietene, dar 
nu pot să spun că este şi satisfăcătoare. 

Tarzan a râs cu poftă. 

— Mai bine rostogoleşte-te până aici ca să pot să 
ajung cu dinţii până la legăturile tale. 

Englezul a făcut după cum i-a spus Tarzan şi acesta a 
început să îi roadă curelele. _ 

Le simţea cum se desfăceau sub efortul său. Incă 
puţine clipe şi se vor desface şi atunci, va fi mai simplu 
pentru englez ca să îl dezlege şi pe el. 


Dar tocmai în momentul acela a intrat în colibă o 
santinelă care, văzând ceea ce făcea noul prizonier, l-a 
lovit puternic în cap cu coada suliţei. 

După aceea a chemat şi celelalte santinele şi au 
năvălit pe nenorociţii de prizonieri, bătându-i fără milă şi 
legându-i mai zdravăn decât au fost, câte unul de fiecare 
perete al colibei, faţă în faţă. 

La plecarea lor, Tarzan l-a privit, dând din cap, pe 
colegul său de suferinţă. 

— Cât mai avem viaţă trebuie să avem şi speranţă, a 
zis el, dar fără curajul cu care pronunţa altădată vechea 
lui deviză. 

Locotentul Harold Percy Smith-Oldwick a zâmbit cu 
tristeţe. 

— Văd însă că ni s-a scuturat de tot şi una şi alta, a zis 
el. Îmi pare rău că nu mai este mult până la cină. 


Zu-tag vâna singur undeva mai departe de restul 
maimuţelor lui Go-lat. Zu-tag era un maimuţoi tânăr, 
ajuns de foarte scurt timp la maturitate. 

Era mare, puternic şi feroce, iar în acelaşi timp era cu 
mult mai inteligent decât restul semenilor, fapt pe care şi 
fruntea lui mai plină şi mai puţin lăsată pe spate îi 
marcau. 

Go-lat vedea de pe acum în acest maimuţoi tânăr un 
pretendent posibil la laurii domniei sale, aşa că îl privea 
cu gelozie şi răutate. 

Probabil că, pentru acelaşi motiv ca şi pentru oricare 
altul, Zu-tag prefera să vâneze adeseori singur. lar faptul 
că se îndepărta mai mult decât ar fi trebuit de ocrotirea 
maimutelor, demonstra lipsa lui totală de teamă în faţa 
unor primejdii care puteau să îl întâmpine. 

Unul din rezultatele acestui obicei a fost şi acela că 
putea să depindă de el însuşi mai mult decât camarazii 
săi şi că inteligenţa îi creştea necontenit, împletindu-se 
cu spiritul de observaţie. 


Azi a fost la vânătoare spre sud şi se întorcea de-a 
lungul râului, pe o cărare pe care mergea de multe ori; 
folosea acest drum deoarece, îndeletnicirile ciudate, 
maimuţăreşti chiar şi obiceiurile de trai ale 
Gomanganilor, i-au stârnit atât curiozitatea cât şi 
interesul. 

Astfel, după cum a făcut de nenumărate ori, s-a 
aşezat într-un copac de la marginea satului, de unde 
putea să vadă mai bine în interior şi a început să îi 
observe pe negri, care erau ocupați cu diverse treburi 
de-ale lor. 

Dar nu a reuşit bine să se aşeze în copac, când odată 
cu negri, a fost şi el speriat de căderea corpului lui 
Tarzan printre crengile altui copac uriaş al junglei. 

l-a văzut atunci pe negri adunându-se în jurul corpului 
nemişcat din stradă şi după puţin timp, ducându-l într-o 
colibă. 

In aceeaşi clipă, Zu-tag s-a ridicat în toată înălţimea 
lui pe creanga copacului pe care a stat. Şi-a îndreptat 
apoi faţa spre cer ca să răcnească protestul său sălbatic, 
deoarece a recunoscut în omul legat pe străinul 
Tarmangani, care a venit ca prieten în mijlocul lor cu o 
noapte-două în urmă; era acelaşi om care a demonstrat 
cu câtă uşurinţă poate el să îl învingă pe cel mai puternic 
dintre ei câştigând, în acest fel, respectul şi admiraţia 
maimuţoilor tineri. 

Dar ferocitate lui Zu-tag a fost imediat temperată de 
un vicleşug înnăscut. 

Înainte de a da drumul vocii s-a şi născut în mintea lui 
gândul că ar fi bine să o poată elibera pe această 
maimuţă albă atât de minunată, din mâinile inamicului 
lor comun: Gomangani. 

Nu a scos deci nici un răcnet, convingându-se de 
înţelepciunea ideii că mult mai mult se poate îndeplini în 
secret şi pe furiş decât cu forţa muşchilor şi a colţilor. 

Bineânţeles că la început s-a gândit să intre singur în 
sat şi să îl răpească pe Tarmangani, dar când a văzut cât 


de numeroşi erau războinicii din sat şi mai ales că foarte 
mulţi păzeau chiar intrarea în colibă, a realizat că aici nu 
putea să facă faţă singur. Atunci, tot atât de tăcut 
precum a venit, s-a îndepărtat prin frunzele copacilor, 
mergând spre nord. 


Tribul îşi pierdea vremea prin poiana în care se afla 
coliba construită de Tarzan şi de Bertha Kircher. Unele 
maimuțe căutau alene hrană printre copacii de la 
marginea pădurii, iar alţii s-au întins pe jos la umbra 
copacilor răzleţi din poiană. 

Fata, după ce a depăşit starea de nervi şi şi-a şters 
lacrimile, a ieşit din colibă şi a privit îngrijorată spre 
junglă, în partea de sud, pe unde a dispărut Tarzan. 

Din când în când, arunca priviri bănuitoare în direcţia 
enormilor şi păroşilor antropoizi din jurul ei. 

Cât de uşor, se gândea ea, i-ar fi oricăreia dintre 
aceste fiare să intre în colibă şi să o ucidă. 

Îşi dădea foarte bine seama cât de neputincioasă era 
ea, chiar înarmată cu sulița care i-a lăsat-o Tarzan, 
observând poate, pentru a mia oară, umerii lor masivi, 
gâturile lor ca de taur şi muşchii lor puternici alunecând 
atât de uşor sub blana care lucea pe ei. 

Era sigură că niciodată nu a mai văzut până atunci o 
personificare atât de perfectă a forţei brute ca la aceşti 
maimuţoi îngrozitori. 

Cu labele lor puternice i-ar smuci şi i-ar rupe sulița din 
mână cu aceeaşi uşurinţă cu care ar rupe ea un băț de 
chibrit, iar una din loviturile lor cele mai uşoare ar fi fost 
suficientă să o doboare şi să o zdrobească şi poate chiar 
să o ucidă. 

Şi tocmai pe când era copleşită de aceste gânduri 
care o deprimau, s-a întâmplat să sară în poiană, pe 
neaşteptate, din copacii de la sud, un maimuţoi tânăr, 
dar enorm de mare. 

Până atunci toate maimuţele aveau acelaşi aspect şi 
înfăţişare pentru Bertha Kircher şi abia cu mult mai târziu 


a fost în stare să îşi dea seama că fiecare se deosebea 
de ceilalţi prin câteva caracteristici, aşa cum se 
deosebesc şi persoanele din rasa umană. 

Şi totuşi, chiar în timp ce fiara se apropia, fata nu a 
putut să nu observe forţa şi agilitatea ei şi să îi admire 
blana de lutru. 

Era clar că noul sosit era deosebit de agitat astfel 
încât cu greu se putea stăpâni. Purtarea şi atitudinea lui 
trădau din depărtare acest lucru. 

Dar nu era numai fata care să observe aceasta ci şi 
întregul trib, deoarece mai multe maimute s-au ridicat să 
iasă înainte cu coama zbârlită şi mârâind de îndată ce 
l-au văzut venind spre ei. 

Go-lat a fost printre primii, apropiindu-se de el, ţeapăn 
pe picioare, scoțând mârâituri surde şi rânjindu-i colții cei 
puternici, în timp ce părul de pe ceafă şi de pe gât stătea 
ridicat, nici unul dintre ei nu aveau cum să ştie dacă 
Zu-tag vine liniştit sau speriat. 

Bătrânul rege a mai văzut el în zilele sale şi alţi mai- 
muţoi tineri venind în felul acesta, cuprinşi de o hotărâre 
neaşteptată ca să îi smulgă domnia. 

A mai văzut chiar şi alţi maimuţoi pe punctul de a 
înnebuni, venind în acest fel din junglă şi năvălind printre 
membrii tribului. Aşadar, el nu dorea să fie luat prin 
surprindere. 

Dacă Zu-tag s-ar fi apropiat paşnic, căutând în drumul 
său câte ceva de mâncare, ar fi putut ajunge în mijlocul 
tribului fără să stârnească nici o bănuială şi poate chiar 
fără ca cineva să îl simtă. 

Când cineva vine însă aşa, deodată, manifestând 
toate dovezile unei emoţii neobişnuite, maimuţele 
trebuie să fie foarte atente! 

S-a întâmplat însă şi acum ca şi în alte nenumărate 
rânduri să se manifeste în mod ciudat, ocolindu-se 
reciproc, ţepeni pe picioare, cu coama zbârlită, timp în 
care mârâiturile lor cumplite să nu lipsească, până să se 


afle că nici unii şi nici alţii nu au intenţia să înceapă un 
atac. 

Zu-tag i-a povestit lui Go-lat ceea ce a văzut acolo 
unde se afla satul Gomanganilor. 

Go-lat şi-a arătat dezgustul său printr-o mârâitură şi 
s-a îndepărtat, trădându-şi indiferența prin cuvintele: 

— Maimuta albă să îşi poarte singură de grijă. 

— Este o maimuţă mare, a zis Zu-tag, care a venit să 
trăiască în pace cu tribul Go-lat. Haide mai bine să îl 
eliberăm din mâinile Gomanganilor! 

Go-lat a mârâit din nou şi a continuat să se 
îndepărteze. 

— Atunci Zu-tag se va duce singur să îl ia de acolo, a 
stigat maimuţoiul tânăr, dacă lui Go-lat îi este frică de 
Gomangani. 

Regele tribului s-a răsucit în călcâie, mărâind de furie 
şi bătându-se cu pumnul în piept: 

— Lui Go-lat nu îi este frică, dar nu vrea să meargă, 
pentru că maimuța albă nu face parte din tribul său. 
Du-te tu şi ia pe femela lui Tarmangani cu tine, dacă vrei 
atât de mult să îl scapi de acolo. 

— Da, a strigat celălalt. Zu-tag va merge, luând cu el 
pe Tarmangană şi pe toţi maimuţoii lui Go-lat care nu 
sunt laşi. 

Şi zicând acestea şi-a aruncat întrebător privirile de 
jur-împrejur spre ceilalţi maimuţoi. 

— Cine vrea să meargă cu Zu-tag ca să îi bată pe 
Gomangani şi să îl salveze pe fratele nostru? a întrebat 
el. 

La propunerea lui au păşit în faţă şi i s-au alăturat opt 
maimuţoi mai tineri, toţi în floarea vârstei şi a puterilor, 
pe când maimuţoii mai bătrâni, pe care anii i-au făcut 
mai conservatori şi mai circumspecţi, au clătinat din cap 
şi l-au urmat pe Go-lat. 

— Bun, a mai strigat Zu-tag. Nu ne trebuie femele 
bătrâne să meargă la luptă cu Gonmangani, pentru că 


aceasta este o afacere ce îi priveşte doar pe adevărații 
lupătători ai tribului. 

Maimuţoii bătrâni nu au acordat nici o atenţie acestor 
cuvinte de laudă, dar cei opt care s-au oferit de bună 
voie ca să îl însoţească erau atât de plini de mândrie 
încât, stând în jurul lui Zu-tag, se loveau cu pumnii în 
piept, mâărâind şi scoțând de mai multe ori răcnete de 
provocare, făcând întreaga junglă să răsune de ecoul 
acestor sunete cumplite. 

In tot acest timp, Berta Kircher a fost o spectatoare 
încremenită a ceea ce ea credea că nu poate lua sfârşit 
decât printr-o luptă teribilă între aceste fiare 
îngrozitoare. 

Dar, când Zu-tag şi cei care s-au oferit să îl urmeze au 
început să răcnească provocările lor, biata fată a început 
să tremure de groază, pentru că dintre toate sunetele din 
junglă, nu exista nici unul care să înfricoşeze mai mult 
decât răcnetele maimuţelor celor mari, mai ales acelea 
de provocare la luptă. 

Dar, dacă până atunci a fost numai îngrozită, acum a 
rămas paralizată de spaimă, văzându-l pe Zu-tag şi pe 
cei opt maimuţoi pornind spre căsuţă şi apropiindu-se de 
ea. 

Zu-tag a sărit deasupra gardului protector cu 
agilitatea unei pisici şi s-a oprit în faţa ei. 

Fata, cu un curaj nemaimpomenit ţinea sulița întinsă 
înaintea ei, cu vârful spre pieptul fiarei. 

Maimuţoiul a început să  bolborosească şi să 
gesticuleze, iar fata, deşi nu ştia nimic despre 
apucăturile maimuţelor, a înţeles că nu era ameninţată, 
pentru că nici nu mârâia, nici nu scrâşnea din dinţi; 
întreaga lui atitudine şi expresie arătau numai că doreşte 
să explice o problemă grea. 

In cele din urmă şi-a pierdut, probabil, răbdarea, căci, 
cu o singură lovitură a labei sale enorme, i-a azvârilit 
sulița din mână şi venind mai aproape, a prins-o de un 
braţ, fără brutalitate. 


Ea s-a ferit de el, dându-se îngrozită la o parte şi 
totuşi, parcă îi spunea cu o voce internă că nu era nici o 
primejdie din partea acelei fiare. 

Zu-tag bolborosea şi mai tare acum, arătând întruna 
cu mâna spre junglă, pornind spre acel loc, trăgând-o şi 
pe ea după el, părea aproape disperat în efortul pe care 
îl făcea să îi exlice ceva. 

Arăta mai întâi spre căsuţă, apoi către ea, pe urmă 
spre pădure; în cele din urmă, ca sub o inspiraţie subită, 
s-a aplecat, a luat sulița de jos şi arătând-o mereu cu 
degetul arătător, a arătat din nou spre sud. 

Deodată, ca şi cum i s-a luminat în faţa ochilor, fata a 
înţeles că maimuţoiul încearcă să îi spună ceva desprea 
albul a cărui proprietate credeau ei că este ea. 

Probabil că protectorul ei atât de ciudat a dat peste 
un necaz mare. La acest gând, care a prins imediat 
rădăcini în mintea ei, nu s-a mai ferit de maimuţoi, ci a 
pornit imediat, exprimându-şi cu aceasta intenţia că vrea 
să îl însoţească. 

Ajungând lângă căsuţă, acolo unde Tarzan a blocat 
intrarea, a început să tragă la o parte mărăcinii pentru a 
face loc de ieşire. 

Văzând ce face fata, Zu-tag a început să o ajute, aşa 
că după un minut-două, a avut o deschizătură suficientă 
pe unde să poată să iasă şi el şi ea 

Imediat după aceea, Zu-tag şi cei opt maimuţoi au 
pornit repede spre junglă..., atât de repede, încât Bertha 
a trebuit să alerge cât o ţineau picioarele să ţină pasul cu 
ei. 

Dar, după câteva clipe, s-a convins că nu este în stare 
să o facă şi a fost silită să rămână în urmă, în ciuda lui 
Zu-tag care se înapoia mereu insistând ca ea să vină mai 
repede. 

La un moment dat, a prins-o de braţ, provocând-o să 
alerge alături de el. Toate protestele ei nu au dat nici un 
rezultat, deoarece nici fiara nu avea cum să ştie că ea 
protestează. Aşa că nu i-a dat drumul, până când ea nu 


s-a împiedicat de un smoc de iarbă mai tare, căzând la 
pământ. 

Atunci Zu-tag s-a înfuriat şi a început să mârâie. 

Între timp, maimuţoii săi, ajunşi la marginea junglei îl 
aşteptau acolo ca să îi conducă mai departe. 

Cu toată supărarea lui, Zu-tag a reuşit să înţeleagă în 
cele din urmă, că femela aceasta era prea slabă ca să 
ţină pasul cu ei; iar, dacă ei şi-ar fi încetinit puţin pasul şi 
ar fi continuat să meargă tot atât de încet ca şi ea ar 
ajunge poate prea târziu ca ajutorul lor să mai fie util 
pentru Tarmangani. 

Astfel, uriaşul antropoid, a smucit-o pe Bertha Kircher 
şi a urcat-o ca pe o pană în spatele său. Cum braţele ei 
erau pe după gâtul lui, a prins-o de mâini într-una din 
labele sale şi a pornit repede să-i ajungă pe camarazii 
săi. 

Îmbrăcată cum era în costum de călărie, fetei nu i-a 
fost dificil să se prindă de gâtul puternicului maimuţoi, 
iar când, după un timp, acesta a pornit printre copaci, 
printre crengile de mai jos ale acestora, ea a închis ochii, 
încolăcindu-şi brațele şi mai strâns de gâtul 
maimuţoiului, de teama ca nu cumva să cadă la pământ. 

Călătoria aceasta prin copacii unei păduri primitive, 
împreună cu cele două maimuțe, va dăinui în amintirea 
Berthei Kircher pentru tot restul vieții sale..., tot atât de 
limpede şi de vie ca şi momentul când s-a petrecut. 

După ce a trecut primul val de teamă copleşitoare, a 
deschis şi ea ochii, privind cu un mare interes ceea ce 
era în jurul ei. 

Nu a trecut mult şi senzaţia de groază a fost înlocuită 
cu altele: mai întâi, o siguranţă aproape completă când a 
văzut cu câtă uşurinţă şi siguranţă înaintau aceste fiare 
printre copaci; iar, mai târziu, nu s-a putut abţine să nu îl 
admire pe acest maimuţoi, care, deşi încărcat cu o 
greutate în plus, mergea tot atât de repede ca şi 
camarazii săi, fără a arăta vreun semn de oboseală. 


Nici măcar o singură dată nu s-a oprit Zu-tag, până a 
ajuns între crengile unui copac uriaş la o mică distanţă 
de sat. 

De acolo se putea auzi mai bine zgomotul vieţii din 
interiorul curţii, râsul şi strigătele negrilor, precum şi 
lătratul câinilor... şi cu tot frunzişul des al copacului fata 
a reuşit să privească şi să recunoască satul din care atât 
de recent a fugit şi ea. 

S-a cutremurat la gândul eventualităţii de a fi nevoită 
să se înapoieze acolo. Se întreba cu ce scop a adus-o Zu- 
tag până aici. 

Maimuţele înaintau acum foarte încet şi cu mare 
atenţie, nefăcând nici măcar atâta zgomot, cât ar fi făcut 
o veveriţă, până au ajuns la un punct de unde puteau să 
vadă mai bine în sat toată lungimea străzii. 

Zu-tag s-a aşezat pe o creangă mare, lângă trunchiul 
copacului şi eliberând braţele fetei, i-a arătat că trebuie 
să găsească un loc unde să-şi pună piciorul; iar, după ce 
ea a făcut cum i s-a indicat, maimuţoiul s-a întors spre 
ea, arătându-i cu mâna uşa deschisă a unei colibe, de 
partea cealaltă a străzii. 

Prin gesturile lui repetate, părea că încearcă să-i 
explice ceva, şi nu a trecut mult fiindcă fata a prins firul 
ideii care îl stăpânea: albul, bărbatul ei, era prizonier în 
acea colibă. 

Ea a mai văzut că sub crengile copacului în care se 
aflau, era o colibă pe al cărei acoperiş ar fi putut să sară 
cu uşurinţă..., dar ce urma să facă după ce va intra în 
sat, era mai presus de puterea şi de închipuirea sa. 

A început să se întunece. Negresele au aprins focul de 
sub oalele lor de gătit. 

Fata a văzut stâlpul ridicat în mijlocul străzii satului şi 
a ghicit, cuprinsă de groază, ce însemnau aceste 
pregătiri odioase ale negrilor. 

— Vai! a suspinat ea fără voie. 


Dacă ar avea măcar o armă oarecare cu ea, armă 
care să îi dea o speranţă cât de slabă că ar putea cumva 
să îi intimideze pe negrii!... 

Nu ar fi stat nici un momet la îndoială să intre în sat, 
încercând să îl salveze pe omul care, la rândul lui, a 
salvat-o de trei ori. 

Ştia bine că o ura şi cu toate acestea, în pieptul ei 
ardea cu tărie simţul datoriei pe care îl avea faţă de el. 

Nu se simţea în stare să îl pătrundă. In toată viaţa ei 
nu a văzut încă un bărbat atât de paradoxal în 
comportament şi de care să depindă atât de mult. 

In multe apucături ale lui era mai sălbatic chiar decât 
fiarele cu care s-a asociat şi pe de altă parte era tot atât 
de cavaler, ca şi cavalerii din vechime. 

A locuit cu el câteva zile în şir, pierdută în junglă şi 
absolut la discreţia lui şi în ciuda acestora a ajuns să 
creadă cu desăvârşire în onoarea lui; şi orice teamă pe 
care o simţea faţă de el dispărea repede. 

Pe de altă parte, el putea să fie şi de o cruzime fără 
margini, iar dovada era faptul că intenţiona să o lase 
singură în mijlocul atâtor primejdii îngrozitoare de care 
era ameninţată şi ziua şi noaptea. 

Acum Zu-tag, probabil că aştepta să se întunece 
înainte de a pune în aplicare planurile care existau în 
mintea lui sălbatică, deoarece şedea liniştit în copac, 
împreună cu ceilalţi, privind pregătirile negrilor. 

După puţin timp, între negri a început o ceartă 
oarecare, pentru că mai mult de douăzeci de inşi s-au 
adunat în jurul unuia care, se părea, era şeful lor şi 
vorbeau cu toţii, gesticulând înflăcăraţi. 

Discuţia dintre ei a durat cam cinci-zece minute, când 
deodată, grupul de negri s-a desfăcut şi doi războinici au 
alergat de partea cealaltă a satului, de unde s-au întors 
numaidecât cu un par lung şi gros, îngropându-l cu un 
capăt în pământ, alături de celălalt. 


Fata s-a întrebat mirată care ar fi fost scopul celui de 
al doilea par, dar nu a trecut mult pentru a primi şi 
explicaţia cuvenită. 

Între timp s-a întunecat bine, iar satul era luminat de 
flăcările a numeroase focuri mai mici. Fata a văzut un 
număr de războinici intrând în coliba pe care o avea 
Zu-tag sub observaţie. 

O clipă mai târziu, a ieşit de acolo, târând în mijlocul 
lor doi prizonieri, dintre care unul a fost imediat 
recunoscut de fată ca fiind protectorul ei; iar despre 
celălalt fata şi-a spus că ar fi un englez în uniformă de 
aviaţie. 

Acesta era aşadar secretul celui de-al doilea stâlp... 

Ridicându-se repede în picioare, a pus o mână pe 
umărul lui Zu-tag şi arătându-i cu cealaltă spre sat, i-a 
zis: 

— Haide! 

Aceasta, ca şi cum s-ar fi adresat unuia din propria ei 
rasă...; îndată ce i-a ieşit cuvântul din gură, a sărit uşor 
pe acoperişul colibei de jos. 

De aici până la pământ nu era decât o distanţă foarte 
mică, pe care a parcurs-o cu uşurinţă. A mers, ocolind 
după colibă, în partea pe unde era mai departe de 
focurile negreselor şi orientându-se pe unde era umbra 
mai mare, ca să nu poată fi descoperită cu uşurinţă. 

O dată numai, a întors capul să vadă dacă Zu-tag 
venea după ea şi l-a văzut chiar în urma ei; în spatele 
acestuia se mai vedea unul din cei opt antropoizi. 

Fără îndoială că au urmat-o cu toţii şi gândul acesta o 
făcea să se simtă mai în siguranţă şi să spere mult mai 
mult decât a făcut-o până acum. 

Trecând prin spatele unei colibe de la marginea 
străzii, a scos puţin capul, privind cu mare atenţie după 
colţul construcţiei. 

La câteva palme de ea, se afla uşa deschisă a colibei; 
negrii erau mai departe, spre partea de jos a străzii 


satului şi s-au strâns cu toţii în jurul prizonierilor legaţi de 
stâlpi. 

Privirile tuturor, erau aţintite asupra victimelor, aşa că 
numai printr-un mare noroc ar fi putut să fie descoperiţi, 
atât ea cât şi însoțitorii ei, înainte să ajungă aproape de 
negri. 

Dorea din tot sufletul să fi avut asupra ei vreo armă 
oarecare, cu care să poată conduce atacul, neavând de 
unde să ştie sigur dacă maimuţele o vor urma sau nu 
mai departe. 

Sperând că va găsi ceva în interiorul colibei, s-a 
strecurat repede pe uşa din interior, iar după ea a intrat, 
unul după altul şi cei nouă maimuţoi. 

Căutând la repezeală prin interior, a dat în cele din 
urmă, peste o suliță mare şi înarmată cu aceasta, a 
intenţionat să iasă, dar s-a oprit la un moment dat la uşa 
construcţiei. 


Tarzan şi locotenentul Harold Percy Smith-Oldwick 
erau strâns legaţi, fiecare de parul lui. Nici unul din ei nu 
a rostit un cuvânt de mult timp. 

Englezul a întors capul, astfel încât să-l poată vedea 
pe colegul său de suferinţă. 

Tarzan stătea drept ca şi parul de care era legat. 
Figura lui era lipsită de orice expresie de teamă sau de 
furie. 

Atitudinea lui arăta indiferența plictiselii, cu toate că 
amândoi bărbaţii ştiau că după câteva clipe, va începe 
tortura. 

— Adio, prietene! a şoptit tânărul locotenent. Tarzan a 
întors capul în direcţia celuilalt şi a zâmbit. 

— Adio! a răspuns el. Dacă vrei să scapi rapid, 
inhalează fumul şi flăcările cât poţi mai repede. 

— Mulţumesc, a zis aviatorul. 

A făcut apoi o strâmbătură, s-a ridicat pe lângă par, 
îndreptându-şi umerii. 


Femeile şi copiii s-au aşezat în cerc larg în jurul victi- 
melor, în timp ce războinicii, cu feţele oribil zugrăvite, se 
adunau încet ca să înceapă dansul morţii. 

Tarzan s-a întors din nou către englez. 

— Dacă vrei să le strici cheful, l-a sfătuit el, să nu te 
manifeşti în nici un fel, oricât de mult ai suferi. Dacă poţi 
să o duci până la sfârşit, fără să îţi schimbi expresia feţei 
şi să scoţi doar un singur geamăt, să ştii că îi privezi de 
toată plăcerea acestei părţi a petrecerii lor. Adio şi 
noroc! 

Tânărul englez nu a răspuns, dar era clar, după felul 
cum şi-a încleştat fălcile, că negrii vor găsi prea puţină 
plăcere de la el, prin tortura la care îl vor supune. 

Războinicii ocoleau victimele de la stâlp. 

După puţin, Numabo avea să facă să curgă primele 
picături de sânge cu vârful ascuţit al suliţei sale, care va 
fi semnalul începerii torturii şi aprinderea vreascurilor de 
la picioarele victimelor. 

Mai aproape şi tot mai aproape de ei, dansa 
îngrozitorul şef al satului, ai cărui dinţi galbeni şi ascuţiţi 
cu pila se vedeau rânjiţi la lumina focurilor, între cele 
două buze cărnoase ale lui. 

Când se îndoia de mijloc, când bătea furios cu tălpile 
în pământ, când sărea în aer: acesta era dansul lui, 
într-un cerc care se tot restrângea, până când ar fi ajuns 
atât de aproape ca să poată atinge cu sulița pe unul din 
cei doi legaţi de stâlp. 

lar când, în cele din urmă, sulița a fost repezită, l-a 
atins în piept pe Tarzan, după care a început să curgă pe 
pielea lui netedă şi bronzată de arşiţa soarelui, un fir 
îngust de sânge. 

Aproape simultan a izbucnit, la oarecare distanţă, 
aproape de periferia satului, strigătul unei femei, care 
părea a fi semnalul unei serii de ţipete îngrozitoare, de 
mârâituri puternice, de lătrături şi a unei mari mişcări şi 
dezordini din exteriorul cercului războinicilor. 


Victimele de la stâlp nu puteau să descopere cauza 
acestei tulburări, dar Tarzan, fără să vadă, a recunoscut 
vocile maimuţelor provocatoare de dezordine. 

Se mira numai ce anume i-a adus aici şi care era 
scopul atacului lor, mintea lui refuzând să creadă că au 
venit să-l salveze pe el. 

Numabo şi războinicii săi au întrerupt imediat dansul 
şi au văzut-o pătrunzând, printre rândurile sătenilor 
înspăimântați, chiar pe fata care a scăpat din sat cu 
câteva seri înainte; iar în urma ei era un grup de fiinţe 
enorme, păroase, din junglă, pe care întotdeauna le-au 
privit cu spaimă. 

Izbind în dreapta şi în stânga cu pumnii lui puternici şi 
sfâşiind cu colții mari, venea Zu-tag, iar, pas la pas după 
el, stimulati de exemplul acestuia, restul trupei de 
maimuțe. 

Acum, trecuţi dincolo de bătrâni, femei şi copii, erau 
conduşi de fată, exact spre Numabo şi războinicii săi. 

Abia atunci au putut să fie văzuţi de Tarzan, care cu 
greu şi-a putut stăpâni marea surprindere, văzând-o pe 
aceea care a adus maimuţele să-l salveze. 

Acesta i-a strigat numaidecât lui Zu-tag: 

— Săriţi pe Gomangani până când ea mă dezleagă pe 
mine! 

lar Berthei Kircher i-a spus: 

— Repede! Taie-mi legăturile!. Maimuţele vor avea 
grijă de negri. 

Fata a alergat numaidecât spre el. Nu avea cuţit şi 
legăturile erau strânse foarte tare, dar ea a început să le 
dezlege cu degetele, lucrând foarte repede şi cu sânge 
rece, aşa că, până să se încaiere Zu-tag cu războinicii, a 
reuşit să desfacă legăturile lui Tarzan suficient ca el să-şi 
elibereze mâinile şi după o jumătate de minut, să fie 
dezlegat cu totul. 

— Acum dezleagă-l şi pe englez! a strigat el. 

S-a repezit înainte să îi dea ajutor lui Zu-tag şi seme- 
nilor acestuia în crunta bătălie împotriva negrilor. 


Între timp, Numabo cu războinicii lui, dându-şi seama 
de numărul relativ mic al maimuţelor de care au fost 
atacați, s-au oprit, hotărâți să îi distrugă cu suliţele şi cu 
celelalte arme pe năvălitori. 

Trei maimuțe au căzut ucise, când Tarazan şi-a dat 
seama că rezultatul nu putea fi altfel decât în defavoarea 
maimuţelor, dacă nu găsea repede un mijloc de a 
distruge moralul negrilor. Atunci a privit înjur, căutând 
ceva cu care să îşi poată îndeplini scopul. 

Privirile sale s-au oprit asupra unui număr de arme, cu 
care ştia bine că va putea ajunge la rezultatul scontat. 

Pe buzele sale a fluturat un zâmbet sinistru, când a 
smucit o căldare de apă clocotită de deasupra unuia din 
focuri şi a azvârlit-o exact în faţa negrilor, opărindu-i. 

Urlând de groază şi de durere, aceştia s-au retras, cu 
toate insistenţele lui Numabo de a-i împinge la atac. 

Dar abia a vărsat asupra negrilor căldarea cu apă 
fiartă, când Tarzan a aruncat-o şi pe a doua; nu a mai 
fost nevoie să o folosească şi pe a treia, căci negrii s-au 
îndepărtat în toate direcţiile ţipând şi urlând. 

În timpul acesta, fata l-a dezlegat şi pe englez, iar 
Tarzan regăsindu-şi armele, le-a făcut semn să plece toţi 
trei, urmaţi de cele şase maimuțe care au mai rămas, 
spre porţile satului. Aviatorul s-a înarmat şi el cu o suliță 
aruncată de unul dintre războinici în fugă şi astfel, au 
dispărut în întuneric. 

Numabo nu a mai reuşit să îşi readune la timp răz- 
boinicii şi să le alunge spaima care a intrat în sufletele 
lor. Nu a putut nici să le aline durerile pricinuite de apa 
care i-a opărit, astfel că cei eliberaţi au reuşit să se 
îndepărteze, fără să mai fie împiedicaţi de cineva. 

Tarzan păşea în tăcere prin junglă. 

În urma lui mergea Zu-tag, maimuţoiul şi după ei 
antropoizii care au supravieţuit luptei, urmaţi de Bertha 
şi de locotenentul Smith-Oldwick; acesta din urmă era 
complet uimit şi mistificat. 


În toată viaţa lui, Tarzan a fost nevoit să se simtă 
obligat altora de prea puţine ori. 

El şi-a croit drumul vieţii într-o lume sălbatică, prin 
forţa muşchilor săi, prin agerimea celor cinci simţuri ale 
sale şi prin puterea de judecată, darul de la Dumnezeu. 

Dar acum cea mai mare obligaţie din lume i-a fost 
pusă pe umeri: viaţa i-a fost salvată de altcineva! 

A scuturat furios din cap şi a mârâit ca fiarele, pentru 
că a fost scos din ghearele morţii chiar de aceea pe care 
o ura mai mult ca pe oricare altul. 


CAPITOLUL XI 


Fuga şi aeroplanul 


Tarzan al maimuţelor, întorcându-se de la o vânătoare 
cu succes, de unde aducea pe umerii săi puternici un 
cerb întreg, s-a oprit printre crengile unui copac mare de 
la marginea poienii şi a privit cu tristeţe spre cele două 
persoane care mergeau spre râu, către coliba 
împrejmuită din interiorul colibei de mărăcini, aflată la o 
mică distanţă mai încolo. 

Tarzan şi-a scuturat pletele şi a oftat, îndreptându-şi 
privirile spre apus şi lăsând gândurile să îi rătăcească la 
cabana îndepărtată de lângă golfuleţul oceanului, ale 
cărui valuri mângâiau nisipul plajei unde se afla locuinţa 
copilăriei sale. Se gândea la cabana tatălui său mort de 
atâta vreme, cabană spre care îl atrăgeau amintirile şi 
comorile unei copilării fericite. 

De când şi-a pierdut soţia, era stăpânit de dorul 
nemărginit de a se întoarce la locurile acelea, în jungla 
sălbatică şi neumblată unde a trăit viaţa pe care o iubea, 
cu mult timp înainte ca omul să îi fi invadat terenul 
străbătut de el. 


Spera ca, reluându-şi viaţa de mai înainte, în aceleaşi 
condiţii, să poată simţi o uşurare sufletească a unei inimi 
nemângâiate şi dacă ar fi fost cu putinţă, să găsească 
într-o oarecare măsură şi uitarea. 

Dar cabana şi golfuleţul erau departe, trebuind să 
facă marşuri multe şi obositoare până acolo şi pe 
deasupra mai era şi împiedicat de datoria pe care simţea 
că o are faţă de cele două persoane care mergeau prin 
poiană în faţa ochilor săi. 

Una dintre ele era într-o uniformă zdrenţuită a forţelor 
aeriene engleze..., cealaltă, o tânără îmbrăcată şi mai 
zdrenţuros, în ceea ce a mai rămas din costumul ei 
elegant de călărie. 

Un capriciu ciudat al destinului omenesc a aruncat 
împreună aceste trei fiinţe atât de deosebite una de alta: 
una sălbatică, aproape o fiară, a doua, un ofiţer din 
armata engleză, iar cea de-a treia o femeie, o nemţoaică 
spioană, pe care el o ura atât de mult. 

Tarzan nu putea să îşi facă nici un plan ca lumea 
pentru a scăpa de ei... numai dacă nu i-ar fi însoţit tot 
drumul nemărginit de lung până înapoi la coasta de 
răsărit a Africii: un drum care l-ar fi silit din nou la acea 
cale lungă şi obositoare pe care a parcurs-o până acum 
spre ţinta lui. 

Dar ce mai putea să facă în afară de aceasta? 

Nici una dintre cele două persoane nu putea şi nu 
avea nici forţele necesare, nici puterea de rezistenţă şi 
nici nu cunoşteau suficient pădurea ca să îl poată însoţi 
prin ţinuturi cu totul necunoscute până la coasta de 
apus; dar nici nu dorea să-i aibă cu el. 

Poate că pe bărbat l-ar fi tolerat într-o oarecare 
măsură, dar în ceea ce priveşte posibila prezenţă a 
acelei femei în cabana lui care, prin amintiri, îi devenise 
un lucru sacru, nu putea să se gândească la aceasta fără 
ca o mârâitură de furie să nu îi iasă de pe buze. 

Dar, pentru că nu putea nici să îi lase acolo în voie, nu 
îi rămânea decât o singură soluţie. 


Se credea nevoit să se înapoieze în marşuri scurte şi 
obositoare, pe drumul pe care l-a mai făcut o dată, spre 
coasta de răsărit sau până va da de primele aşezăminte 
de albi în direcţia aceea. 

E adevărat că la început a avut intenţia să o lase pe 
fată în grija soartei, dar aceasta a fost mai înainte ca ea 
să fi fost actorul principal în eliberarea lui din mâinile 
sătenilor negri. 

Obligaţia spre care l-a îndreptat episodul îl supăra, dar 
nu putea nici să nu recunoască acest fapt; aşa că, în 
timp ce îi privea, s-a zugrăvit pe faţa lui acea expresie de 
tristeţe, luminată puţin de unul dintre zâmbetele sale, la 
ideea neputinței în care se aflau cei doi. 

Cât de mic era, într-adevăr, omul! 

Cât de prost echipat era să poată combate forţele 
naturii! 

Chiar şi puii mici din tribul Go-lat aveau mai multe 
perspective de suportat greutăţile vieţii decât aceştia, 
pentru că puiul acela putea cel puţin să scape din 
primejdia numeroaselor fiare care îi amenințau viaţa. 

Da! Nici una dintre vietăţi nu umbla atât de încet ca 
sărmanul om, slab şi neputincios; poate doar Kata, 
broasca ţestoasă, să îl fi putut întrece în încetineala 
mişcărilor. 

Fără Tarzan, cei doi ar fi putut foarte bine să moară 
de foame şi de sete în mijlocul unui ţinut dintre cele mai 
stranii dacă, prin cine ştie ce minune, ar scăpa de 
celelalte forţe de distrugere de care erau ameninţaţi 
necontenit. 

In dimineaţa aceea Tarzan le-a adus fructe, nuci şi 
banane, iar acum le aducea carnea vânatului ucis, în 
timp ce ei nu puteau face altceva mai bun decât să 
aducă apă de la râu. 

Nici acum, când traversau poiana spre colibă, nu 
simțeau prezenţa lui Tarzan prin apropiere. 

Nu ştiau că sunt urmăriţi de ochii lui ageri, dar priete- 
Noşi, după cum nu ştiau că altă pereche de ochi, mai 


puţin prietenoşi, îi priveau insistent dintr-un tufiş de 
răchită, din apropierea intrării în colibă. 

Nu ştiau nimic din toate acestea; dar Tarzan ştia. 

Deşi, la fel ca şi ei, nu putea să vadă fiinţa care era 
ascunsă de frunzele dese ale tufişului, ştia, totuşi, că 
este acolo, ba chiar şi ce anume era, după cum îi ştia cu 
precizie şi intenţiile, ca şi cum nu ar fi fost acoperită cu 
absolut nimic, aflându-se în imaginea tuturor. 

O mişcare uşoară a frunzelor din vârful unei singure 
tulpine a fost suficientă să îl înşţiinţeze de prezenţa fiarei 
acolo. Era convins de aceasta, deorece mişcarea 
provenea din presiunea făcută la rădăcina tulpinei, iar 
frunzele scoteau alt sunet când mişcarea lor era 
provocată de vânt. Oricine ar fi trăit o viaţă întreagă în 
junglă ar fi făcut această diferenţă subtilă. 

A trecut totuşi şi o boare de vânt, care a adus până la 
nările sale delicate şi dovada indiscutabilă a faptului că 
Sita, pantera aştepta, ascunsă acolo, cele două fiinţe 
care se întorceau acum de la râu. 

Ei au reuşit să meargă cam jumate din distanţa de la 
râu până la intrarea în căsuţă, când Tarzan le-a strigat să 
se oprească. 

Privind miraţi în direcţia de unde s-a auzit strigătul lui, 
l-au văzut sărind cu uşurinţă din copac la pământ şi 
înaintând spre ei. 

— Veniţi încet spre mine! a strigat el. Să nu alergaţi 
pentru că dacă o veţi face, Sita o să vă atace îndată. 

Au făcut aşa cum li s-a spus, mergând spre el, cu 
uimirea zugrăvită pe feţele lor... 

— Ce vrei să zici? Şi cine este Sita? a întrebat 
englezul. Dar în locul oricărui răspuns, Tarzan a aruncat 
la pământ trupul lui Bara, cerbul, şi a pornit în fugă spre 
ei, cu privirile aţintite spre ceva ce se afla în spatele lor. 

Atunci au întors şi ei capul, convingându-se de identi- 
tatea Sitei, pentru că din spatele lor venea în viteză 
pantera, cu faţa încruntată şi întruchipând parcă furia, 
repezindu-se să atace. 


Bănuiala şi furia panterei s-au stârnit în momentul în 
care l-a văzut pe Tarzan sărind din copac şi 
apropiindu-se de aceia pe care ea îi pândise. 

Experienţa, desprinsă din viaţă, sprijinită de instinctul 
ei, i-a spus că Tarmangani este pregătit să o frusteze de 
prada ei şi fiind flămândă, nu era deloc dispusă să 
renunţe la carnea pe care o considera a ei. 

Fata şi-a stăpânit un strigăt involuntar văzând cât de 
aproape se află fiara cu colţi şi gheare, care a năvălit 
asupra lor. 

S-a lipit de bărbatul de lângă ea, agăţându-se de el; 
iar englezul neânarmat şi fără nici un fel de apărare, nu a 
ezitat nici un moment să o împingă la spate şi 
acoperind-o cu corpul său, s-a oprit să întâmpine atacul 
panterei. 

Tarzan, oricât de obişnuit era cu acte de curaj, nu a 
putut să nu simtă trecându-i un fior prin vine, când a 
văzut scena de curaj zadarnic şi fără nici o aparenţă a 
englezului. 

Pantera, în atacul ei, înainta cu viteză şi nici distanţa, 
dintre tufişul în care a fost ascunsă şi victimele către 
care aspira, nu era prea mare. 

În intervalul necesar unei persoane oarecare să 
citească inteligent o duzină de cuvinte, pisica aceasta 
enormă şi agilă ar fi putut parcurge toată distanţa şi să 
ucidă prada atacată. 

Dar, dacă Sita era energică, Tarzan era şi mai 
dinamic. 

Locotenentul englez l-a văzut pe Tarzan trecând ca o 
săgeată pe lângă el. A văzut pantera oprindu-se din 
atacul ei ca şi cum ar fi intenţioant să facă loc 
sălbaticului ce năvălise asupra ei... 

Locotenentul Smith-Oldwick a văzut cu uimire, pe 
lângă toate acestea, că şi Tarzan face o mişcare într-o 
parte şi în acelaşi timp, o săritură asupra fiarei, ca un 
jucător asupra celui în mâinile căruia se află mingea. 


Tot atunci două braţe puternice au înlănţuit corpul 
carnivorului: braţul stâng pe dinaintea umărului stâng al 
fiarei şi braţul drept pe sub piciorul drept din faţă; iar 
odată cu ciocnirea, amândoi s-au rostogolit de câteva ori 
pe iarba poienii. 

Englezul a mai auzit şi scrâşniturile, amestecate cu 
mârâituri, ale timpul luptei cumplite, dar groaza pe care 
o simţea nu i s-a atenuat când şi-a dat seama că 
sunetele care ieşeau din gâtul acestui om abia se 
deosebeau de cele ale fiarei. 

Trecându-le spaima din primul moment, fata s-a 
desprins de braţul englezului spunându-i: 

— Nu putem să facem şi noi ceva? Să îl ajutăm până 
nu îl ucide fiara! 

Englezul s-a uitat prin jur după un pietroi sau o 
creangă groasă cu care să atace pantera. Fata, însă, a 
scos o exclamaţie şi a început să alerge spre colibă. 

— Aşteaptă-mă aici! i-a strigat ea din fugă, peste 
umăr. Voi aduce sulița pe care mi-a lăsat-o. 

Smith-Oldwik a văzut pantera încercând să ajungă cu 
ghearele ei ascuţite la carnea lui Tarzan şi pe acesta l-a 
văzut încordându-şi fiecare muşchi, întrebuinţând toate 
mijloacele pe care le avea la îndemână ca să îşi ţină 
corpul departe de ghearele ei. 

Muşchii braţelor sale păreau nişte otgoane groase, 
înnodate sub pielea brună. Vinele i s-au umflat pe gât şi 
pe frunte, odată cu forţa care creştea neâncetat şi cu 
care se străduia să zdrobească pantera. 

Dinţii lui erau înfipţi în ceafa fiarei şi acum a reuşit să 
înlănţuie trupul cu picioarele pe care le-a încrucişat pe 
sub burta ei. 

Sita, sărind în sus, a încercat să se desprindă din 
strânsoarea lui Tarzan, trântindu-se la pământ şi 
rostogolindu-se dintr-o parte în alta. 

S-a ridicat în picioarele din spate, dar fiinţa sălbatică 
din spatele ei a rămas neclintită la locul ei, ţinându-se 
agăţată de ea cu tenacitate, în timp ce braţele ei 


puternice se strângeau din ce în ce mai tare de pieptul 
fiarei. 

Atunci a sosit fata, răsuflând greu şi aducând sulița pe 
care Tarzan i-a lăsat-o ca armă de apărare. 

Dar nu a pierdut vremea să o mai dea englezului care 
a ieşit înaintea ei să o ia, ci, trecând repede pe lângă el 
s-a repezit la grămada de blană galbenă şi la pielea 
netedă şi înnegrită de soare. 

De mai multe ori a încercat să înfigă sulița în inima 
fiarei, dar tot de atâtea ori a trebuit să renunţe de teamă 
să nu rănească Tarzan. 

În cele din urmă, însă, când amândoi combatanții au 
rămas un moment nemişcaţi, timp în care carnivorul a 
încercat să răsufle o clipă de oboseala teribilă a luptei, 
Bertha Kircher a străpuns pantera dintr-o parte în alta, 
ucigând-o pe loc. 

Tarzan s-a ridicat de pe trupul mort al Sitei şi s-a 
scuturat, aşa cum se scutură fiarele care sunt acoperite 
peste tot corpul cu pâr. 

Ca şi alte apucături ale sale, aceasta nu era altceva 
decât rezultatul influenţei traiului din junglă, nicidecum 
ceva ereditar sau o reântoarcere la starea primitivă a 
omului. Astfel, deşi era om, atât fata cât şi englezul au 
rămas impresionați de originalitatea actului său. 

A fost întocmai ca şi cum Numa, ieşind victorios 
dintr-o luptă, s-ar fi scuturat să îşi îndrepte coama 
ciufulită şi totuşi, impresia era foarte nefirească, după 
cum erau şi mârâiturile hidoase care ieşeau de pe buzele 
sale. 

Tarzan a privit-o pe fată cu o expresie ciudată. 

Bertha i-a făcut din nou o favoare şi Tarzan nu dorea 
să aibă nici o obligaţie faţă de o spioană nemţoaică. 

Cu toate acestea nu se putea ca în inima sa cinstită să 
nu încolţească o oarecare admiraţie pentru curajul ei: 
fapt care întotdeauna îl impresiona adânc, el însuşi fiind 
personificarea curajului. 


— Uite şi vânatul, a zis el, luând de jos cerbul pe care 
l-a adus. Probabil că doriţi să frigeţi partea voastră de 
carne, dar Tarzan nu îşi va strica la foc partea lui de 
carne. 

L-au urmat amândoi în interiorul căsuţei unde a tăiat 
mai multe bucăţi de carne pentru ei, reţinându-şi o 
bucată de pulpă. 

Tânărul locotenent a aprins un foc, iar fata a 
participat la operaţiile culinare ale simplului lor prânz. 

Pe când era ocupată cu această îndeletnicire, cei doi 
bărbaţi o priveau de la o oarecare distanţă, în aşteptarea 
rezultatului. 

— Minunată fată, nu este aşa? a întrebat locotenentul 
englez. 

— Nu este decât o nemţoaică şi, mai mult decât atât, 
este o spioană, a răspuns Tarzan. 

Englezul s-a întors repede spre aceasta. 

— Ce vrei să spui? a exclamat el. 

— Exact ceea ce am spus; nu este decât o nemţoiacă 
şi o spioană. 

— Nu cred, a obiectat ofiţerul. 

— Cum vrei; îmi este indiferent dacă crezi sau nu. Am 
văzut-o pentru prima dată în tabăra germanilor conferind 
cu generalul lor şi cu ofiţerii statului major. Pe urmă, am 
văzut-o travestită, dar în tabăra englezilor; iar după 
aceea am văzut-o din nou, aducând ştiri unui ofiţer 
german la Wilhelmstal. Deşi, după cum ţi-am spus, este 
nemţoiacă, fiindcă este femeie mi-a fost cu neputinţă să 
o distrug. 

— Şi eşti convins că ceea ce spui este adevărat? a 
întrebat locotenentul. Dumnezeule! Numai una ca asta 
nu pot să cred, când este atât de dulce, bună şi 
curajoasă. 

Tarzan a ridicat indiferent din umeri. 

— Dar până şi Pamba, şobolanul, trebuie să aibă vreo 
calitate. Totuşi, ea este ceea ce ţi-am spus că este, prin 
urmare o urăsc şi ar trebui să o urăşti şi tu. 


Locotenetul Harold Percy şi-a îngropat faţa în mâini. 

— Dumnezeu să mă ierte, a zis în cele din urmă, dar 
nu pot să o urăsc. 

Tarzan a aruncat o privire dispreţuitoare camaradului 
său şi s-a ridicat. 

— Plec din nou la vânătoare, a spus el. Acum aveţi 
mâncare suficientă pentru două zile. Până atunci mă 
întorc. 

Amândoi au privit în urma lui, până când acesta a 
dispărut în frunzişul copacilor, de partea cealaltă a 
poienii. 

Şi cum nu l-au mai văzut, fata a început să simtă o 
nelinişte vagă pe care, în prezenţa lui Tarzan nu o 
simţea. 

Primejdiile invizibile care o pândeau din codrul întu- 
necos păreau şi mai rele şi cu mult mai eminente acum, 
când Tarzan nu mai era de faţă. 

Când el era acolo, vorbind cu ei, căsuţa lor din 
mărăcini i se părea unul dintre cele mai sigure locuri din 
lume. 

Acum dorea ca el să fi rămas cu ei...; două zile întregi 
i se păreau o eternitate: două zile de frică neâncetată, 
două zile cu fiecare moment plin de primejdie. 

S-a întors spre locotenent, zicându-i: 

— Aş fi dorit să mai rămână. Mă simt întotdeauna mai 
în siguranţă când el este aici. Într-adevăr, este întunecat 
şi teribil, totuşi, simt că sunt mai în siguranţă cu el, decât 
cu oricare alt om pe care l-am cunoscut vreodată. Are 
aerul că i-aş fi antipatică, dar, cu toate acestea, nu ar 
permite nimănui să îmi facă vreun rău. Nu pot să îl 
înţeleg deloc. 

— Nici eu nu prea pot să îl înţeleg, a răspuns englezul; 
dar ştiu bine un lucru: că prezenţa noastră aici îi 
stinghereşte planurile. Ar vrea să scape de noi şi chiar 
mă cuprinde gândul că speră să nu ne mai găsească aici 
când vine, fie că am sucombat sau nu vreuneia din 


primejdiile de care suntem necontenit înconjurați în 
aceste ţinuturi sălbatice. 

Mai cred, a continuat englezul, după oarecare reflexe, 
că ar trebui să încercăm să ne întoarcem la locuinţele 
albilor din această regiune. Acest om nu ne vrea aici şi 
nici nu ne-am putea închipui că ar fi posibil de trăit multă 
vreme în sălbăticia care ne înconjoară. Am călătorit şi am 
vânat în multe părţi ale Africii, dar nu am văzut şi nici nu 
am auzit vreodată de o singură localitate măcar, în care 
să mişune atâtea fiare sălbatice ca în regiunea aceasta. 

Dacă pornim imediat spre coasta de răsărit, vom face 
drumul înconjurați de aceleaşi primejdii pe care le avem 
şi aici şi dacă putem supravieţui unui marş de o zi, cred 
că vom găsi mijloacele să ajungem la coastă numai în 
câteva ore, pentru că aeroplanul meu trebuie să fie tot 
acolo unde am aterizat în ziua când m-au prins negri. 

Sunt sigur că nu se găseşte nici unul printre ei capabil 
să îl piloteze şi nici nu văd vreun motiv ca ei să îl fi 
distrus până acum. De fapt, indigenii nu pot să fie 
stăpâniţi decât de frică în faţa unui obiect atât de ciudat, 
pe care nu îl pot pricepe, aşa că nu ar îndrăzni să se 
apropie de el. 

Da, a încheiat el, trebuie să fie tot acolo unde l-am 
lăsat, pregătit să ne ducă în siguranţă la destinaţia 
noastră. 

— Dar nu putem pleca, zise fata, până nu se întoarce 
şi el. Cum o să plecăm aşa, fără să îi mulţumim sau să ne 
luăm rămas bun de la el? Suntem prea obligaţi faţă de el 
ca să procedăm astfel. 

Locotenentul a privit-o câteva clipe în tăcere. Se 
întreba dacă ea cunoştea sentimentele lui Tarzan faţă de 
ea şi a început el singur să se îndoiască de adevărul 
acuzațiilor care acesta i le aducea fetei. 

Cu cât o privea mai mult pe fată, cu atât îi venea mai 
greu să accepte ideea că ar fi putut fi o spioană inamică. 

Era tentat să o întrebe fără menajamente despre 
acest subiect, dar nu a avut inima să o facă, aşa că, în 


cele din urmă, s-a hotărât să aştepte ca timpul şi un 
studiu mai îndelungat, să-i dezvăluie adevărul sau 
netemeinicia acuzațiilor. 

— Cred, a continuat el ca, şi cum nu ar fi fost nici o 
pauză în convorbirea lor, că omul acesta va fi mai mult 
decât fericit să ne găsească plecaţi când se va înapoia. 
Nu este nevoie de a ne pune încă două zile viaţa în 
pericol pentru a-i mulţumi, oricât de mult am aprecia 
serviciile care ni le-a făcut. Tu te-ai achitat suficient de 
obigaţia pe care o aveai; iar după cele ce mi-a spus el 
mie despre tine, cred că tu ai cele mai puţine motive să 
rămâi aici. 

Fata l-a privit mirată, spunându-i: 

— Nu înţeleg ce vrei să zici! 

— Îmi este greu să îţi explic, a răspuns englezul, 
scormonind nervos prin iarbă cu vârful băţului pe care îl 
ţinea în mână, dar îţi dau cuvântul meu de onoare că ar 
dori să nu ne mai vadă aici. 

— Te rog, spune-mi ce a spus despre mine, a insistat 
fata. Am şi eu dreptul să ştiu. 

Locotenentul Smith-Oldwick şi-a îndreptat umerii, a 
prins curaj din această mişcare şi a privit fix în ochii fetei. 

— A spus că te urăşte şi că nu te-a ajutat decât pentru 
faptul că eşti femeie, simțind în asta o datorie. 

Fata s-a îngălbenit când a auzit aceste cuvinte, apoi 
faţa i s-a înroşit. 

— Atunci plecăm, a zis ea. Într-un minut sunt gata. 
Numai să iau ceva din carnea pe care ne-a lăsat-o. Nu se 
ştie dacă mai putem găsi alta pe drum şi foarte curând. 

Şi iată cum cei doi au pornit la drum spre sud, 
mergând în jos pe malul râului. 

Au luat cu ei şi sulița pe care Tarzan i-a lăsat-o ca 
armă de apărare. 

Înainte de a pleca, fata a insistat ca englezul să îi lase 
lui Tarzan un semn prin care să îşi ia adio de la el şi să îi 
mulţumească de grija pe care le-a purtat-o. Apoi a înfipt 
răvaşul în peretele colibei cu o aşchie. 


Din acest moment ei trebuiau să îşi concentreze 
atenţia pentru că nu puteau să ştie ce îi aştepta după 
fiecare cotitură. 


Trebuia să fie atenţi ca nu cumva să se trezească cu 
un războinic negru de-a lui Numabo, pentru că satul era 
exact în drumul lor şi din acest motiv au fost nevoiţi să 
ocolească terenul la o distanţă destul de mare, pentru a 
nu fi descoperiţi. 

Fata a spus englezului: 

— Nu-mi este atât de frică de negri din sat cât, îmi 
este de Usanga şi de oamenii lui. Ei au făcut parte 
dintr-un regiment german de trupe indigene şi m-au luat 
cu ei când au dezertat, fie cu intenţia de a mă 
răscumpăra, fie ca să mă vândă vreunui sultan negru din 
nord. După cum vezi, Usanga inspiră mai multă teamă 
decât Numabo, pentru că are avantajele dobândite în 
serviciul militar şi este înarmat cu muniții şi arme cu mult 
mai moderne decât ale lui Numabo. 

— Norocul meu, a spus englezul, că s-a nimerit să fiu 
descoperit de Numabo şi nu de deşteptul de Usanga; 
acestuia nu i-ar fi fost teamă de aeroplanul meu şi ar fi 
ştiut prea bine cum să îl disturgă. 

— Să dea Dumnezeu să nu îl fi descoperit până acum, 
a remarcat fata. 

Astfel au mers pe cărare până la un punct situat la un 
kilometru şi ceva distanţă de sat, prin interiorul junglei, 
după care şi-au continuat drumul prin pădurea 
neumblată. 

Cu mari dificultăţi au reuşit să se strecoare prin 
verdeaţa deasă şi încâlcită şi printre copacii căzuţi. 

Dar nu s-au lăsat învinşi. Cu tenacitatea pe care ţi-o 
insuflă deznădejdea au străbătut această parte a pădurii 
alcătuită din tulpinile plantelor parazite încolăcite de 
crengile vii sau moarte ale copacilor din junglă. 


La sud de ei, într-o poiană, un număr de războinici 
s-au strâns în jurul unui obiect care le-au stârnit 
interesul. 

Erau îmbrăcaţi în fragmente din ceea ce a fost 
uniforma frumoasă a unui regiment german. 

Acum aceştia arătau mai îngrozitor decât cerşetorii, 
atât erau de zdrenţuroşi, iar cu mult mai respingător în 
înfăţişare era sergentul Usanga. 

Obiectul interesului şi curiozităţii lor era un aeroplan 
englez. 

Imediat după ce locotenentul a fost dus în satul lui 
Numabo, Usanga a plecat în căutarea maşinii atât din 
curioziotate cât şi cu intenţia de a o distruge. 

După ce, însă, a descoperit-o şi-a dat seama că ar fi 
mai bine să îşi amâne planul legat de acest obiect. Ştiind 
destul de bine că aeroplanul avea o valoare destul de 
mare, s-a gândit că nu ar fi rău să câştige ceva bani din 
această afacere. 

De atunci şi-a făcut un obicei mergând să îl vadă în 
fiecare zi şi cu toate că la început i se părea destul de 
ciudat, cu timpul s-a obişnuit cu el considerându-se 
singurul proprietar al acestui obiect. 

S-a obişnuit să urce în el, la volanul acestuia, 
ajungând să constate cât de mult ar dori să ştie şi să îl 
conducă, pentru a reuşi să zboare cu el. 

Se gândea că nu era prea dificil să poţi zbura ca o 
pasăre, sus de tot, pe deasupra celor mai înalţi copaci ai 
junglei. 

Cât de încremeniţi ar rămâne camarazii lui şi cu câtă 
admiraţie l-ar privi apoi! 

Dacă ar fi reuşit să zboare s-ar fi bucurat de respectul 
tuturor sătenilor din acele locuri, din satele împrăştiate 
prin interiorul Africii. 

Nici nu se putea altfel decât să îl considere un 
semizeu, poate chiar şi mai mult. 


Usanga şi-a frecat satisfăcut palmele şi a pleznit din 
buzele sale negre şi groase, ca şi cum ar fi gustat din 
plăcerea presupusă. 

Desigur că se va îmbogăţi atunci, pentru că toate 
satele îi vor plăti tribut şi îmbogăţindu-se, ar fi putut să 
aibă chiar o duzină de neveste. 

Însă, odată cu acest gând, i s-a prezentat în faţa 
ochilor chipul lui Naratu, furia vieţii sale, care îl guverna 
cu o mână de fier. 

S-a strâmbat şi a uitat îndată de cele douăsprezece 
neveste deosebite, dar ideea era atât de atrăgătoare 
încât persista atât de mult determinându-l ca după puţin 
timp să judece logic, că un zeu nu poate să fie zeu fără 
să nu aibă cel puţin două duzini de neveste. 

A început să atingă cu degetele aparatele cu speranţa 
de a nimeri mecanismul cu care să pună în mişcare 
aeroplanul. Simultan era stăpânit de o senzaţie puternică 
de teamă. 

De multe ori a privit el de jos aviatorii englezi zburând 
pe deasupra trenşeelor germane şi i s-a părut atât de 
simplu, încât era cât se poate de sigur că ar putea să 
zboare şi el dacă ar avea pe cineva care să îl iniţieze 
măcar o singură dată. 

l-a rămas desigur şi speranţa că se putea prea bine să 
îi cadă cumva în mâini albul care a venit cu aeroplanul şi 
care a scăpat din satul lui Numabo şi atunci desigur că ar 
avea posibilitatea să îl înveţe cum să zboare. 

În speranţa acestei eventualităţi, Usanga îşi pierdea 
mai tot timpul în preajma aeroplanului gândindu-se că 
albul s-ar putea întoarce cândva în căutarea maşinii. 

Aşteptarea i-a fost în cele din urmă răsplătită, pentru 
că într-o zi, când tocmai a plecat de lângă maşină şi a 
intrat în pădure cu oamenii lui, a auzit o voce din nord, 
ceea ce i-a determinat pe toţi să se ascundă de o parte şi 
de alta a cărării. 

După câteva clipe, nu îşi mai putea stăpâni bucuria, 
pentru că înaintea lui, la o mică distanţă de cărare, a 


apărut ofiţerul englez cu fata la care sergentul negru a 
aspirat atât de mult şi care i-a scăpat din mână. 

Când i-a văzut, a reuşit cu greu să îşi înghită un 
strigăt de bucurie, căci nu a sperat ca vreodată soarta să 
îi fie atât de favorabilă, aducându-i pe cei de care avea 
mare nevoie, fără ca el să facă vreun efort. 

Venind încet pe cărare, fără să presimtă primejdia 
care îl ameninţa, englezul explica fetei cât sunt de 
aproape de locul unde acesta aterizase cu câteva zile în 
urmă cu aeroplanul. 

Acum toată atenţia lor era îndreptată spre cărare, 
înaintea lor, aşteptând, din moment în moment, să 
ajungă în poiana de lângă râu, unde cu siguranţă vor 
vedea aeroplanul care însemna pentru ei viaţă şi 
libertate. 

Cărarea devenind mai lată, puteau să meargă acum 
alături; la vreo doi metri de la o cotitură bruscă, le-a 
apărut înaintea ochilor acea poiană pe care ofiţerul a 
asemănat-o cu un parc din ţara sa, iar puţin mai încolo 
au deosebit şi conturul aeroplanului pe care îl căutau. 

In clipa aceea, au izbucnit în exclamaţii de bucurie şi 
mulţumire, iar Usanga şi războinicii săi s-au ridicat în 
jurul lor din tufişurile în care fuseseră ascunşi. 


CAPITOLUL XII 


Aviatorul negru 


Fata a fost aproape zdrobită de groază şi deznădejde. 

Să te vezi atât de aproape de salvare şi apoi să ţi se 
smulgă şi ultima speranţă, printr-o cruntă lovitură a 
sorții, era o nenorocire care, cu mare greu, ai fi putut să 
o suporţi. 

Insoţitorul ei se simţea şi el deznădâăjduit, dar, mai 
presus de toate, era foarte furios. 


Observând rămăşiţele de uniformă care îi mai 
acopereau pe negri, i-a întrebat imediat unde se află 
ofiţerii lor. 

— Nu pot să te înţeleagă, a zis fata; dar le voi explica 
eu. 

Şi în limba aceea bastardă care este mijlocul de 
comunicare între germanii şi negrii din colonia lor, le-a 
repetat întrebările englezului. 

Usanga a rânijit: 

— Tu ştii bine unde sunt ei, albo, a răspuns el. Sunt 
morţi cu toţii; iar, dacă albul acesta nu va face ce voi 
vrea eu, va fi şi el un om mort, în curând. 

— Ce vreţi de la el? a întrebat fata. 

— Vreau să mă înveţe cum se zboară cu o pasăre, a 
răspuns hotărât Usanga. 

Bertha Kircher îl privea pe negru cu nedumerire; 
totuşi, a repetat locotenentului ceea ce el solicita. 

Englezul a meditat profund, un timp îndelungat. 

— Vrea să zboare? a repetat el. Intreabă-l dacă ne va 
pune în libertate după ce îl învăţ să zboare. 

Fata a pus întrebarea lui Usanga care, degenerat, 
şiret şi cu totul lipsit de scrupule, era întotdeauna 
pregătit să promită orice, fie că avea sau nu intenţia să 
îşi ţină făgăduiala, aşa că a admis propunerea 
locotenteului. 

— Să mă înveţe albul să zbor şi după aceea vă voi 
duce până la cel mai apropiat loc unde trăiesc oamenii 
albi; însă, în schimbul acestei favori, voi păstra eu 
pasărea aceea mare, a zis negrul, indicând aeroplanul. 

Bertha Kircher, a repetat aviatorului propunerea 
negrului. Acesta a dat din umeri, luând o înfăţişare 
posomorâtă şi în cele din urmă, a acceptat. 

— Văd bine că nu se poate altfel, a zis el. In orice caz 
aeroplanul este pierdut pentru guvernul englez. Dacă 
refuz cererea acestei canalii negre, sigur îmi va lua viaţa, 
iar rezultatul va fi că maşina tot va rămâne aici, până va 
putrezi. Dacă îi primesc oferta, va fi cel puţin un mijloc 


de a-ţi asigura reîntoarcerea în lumea civilizată, ceea ce, 
a adăugat el, are mai multă valoare pentru mine decât 
toate aeroplanurile din lume. 

Fata l-a privit uimită. 

Acestea erau primele cuvinte cu care i-a indicat că 
sentimentele care le nutrea pentru ea erau mai mult 
decât ale unui coleg de nenorociri. 

Regreta, însă, că el i-a vorbit în acest fel, aproape în 
aceaşi clipă, văzând umbra de tristeţe care a trecut 
peste figura ei. Şi-a dat seama că fără să vrea, a 
participat şi el la greutăţile situaţiei ei aproape 
insuportabile. 

— lartă-mă, a zis el numaidecăt. Te rog să uiţi ce am 
spus. lţi promit că nu voi mai greşi, dacă aceasta te 
jigneşte, până când nu vom ieşi amândoi din încurcătura 
în care ne aflăm. 

Ea a zâmbit în semn de mulţumire, dar cuvintele 
pronunţate şi nu mai puteau fi retrase; Bertha ştia că 
tânărul englez o iubea. Simţea asta cu mai multă 
siguranţă decât dacă el ar fi căzut în genunchi în faţa ei 
şi i-ar fi jurat dragoste eternă. 

Părerea lui Usanga era ca prima sa lecţie în domeniul 
aviaţiei să înceapă imediat. 

Englezul a încercat să îl convingă de contrariul ideii, 
dar negrul a luat imediat o atitudine amenințătoare, 
deoarece, ca toţi cei ignorati, îi bănuia întotdeauna pe 
toţi ceilalți oameni de intenții ascunse, dacă 
manifestările lor nu coincideau cu dorințele sale. 

— Bine, moşule, a murmurat englezul, îți voi da o 
lecție să o ţii minte toată viaţa. 

Apoi, întorcându-se spre fată, a zis: 

— Convinge-l, dacă poţi, să te lase să ne însoţeşti. Mă 
tem să te las aici cu aceste canalii blestemate. 

Dar, când ea a făcut această propunere lui Usanga, 
negrul a bănuit imediat că la mijloc este ceva care nu se 
potrivea, un plan care să îl înşele: poate să îl ducă de 


exemplu, înapoi la germani, de unde dezertase ca un 
trădător. 

Privind-o sălbatic pe fată, a refuzat cu încăpățânare să 
reflecte măcar un minut asupra acestei propuneri. 

— Alba va rămâne aici cu oamenii mei, a zis el 
energic. Nici unul nu se va atinge de ea, decât numai 
dacă nu mă vei aduce înapoi viu şi nevătămat. 

— Spune-i, a zis englezul, că, dacă nu vei fi în poiană, 
în aşa fel încât să te văd, nu voi ateriza şi am să îl duc în 
lagărul englez ca să-l spânzure acolo. 

Usanga a promis că fata va fi în câmpul lui vizual la 
înapoierea lor, după care a luat numaidecât măsurile 
necesare pentru a-i face pe războinici să înţeleagă că îi 
aşteaptă pedeapsa cu moartea, dacă se vor atinge de 
ea. 

Apoi, urmat de ceilalţi membri ai rasei sale şi 
împreună cu englezul, a străbătut poiana, spre aeroplan. 

Imediat ce s-a aşezat în obiectul pe care îl considera 
ca o parte a posesiilor sale, curajul începu să îi dispară, 
iar, după ce a fost pornit motorul şi elicea a început să se 
învârtă, a tipat englezului să oprească maşina şi să îl lase 
să coboare; dar aviatorul, din cauza zgomotului elicei nu 
a auzit rugămintea negrului. 

În timpul acesta, aeroplanul a început să înainteze pe 
pământ, iar Usanga era pregătit să sară jos, dar a fost 
împiedicat de curelele cu care era legat de mijloc. 

După o clipă-două, aeroplanul s-a ridicat de la 
pământ, zburând cu eleganţă într-un cerc larg, până cea 
ajuns mai sus de vârful celor mai înalţi copaci. 

Sergentul negru era într-o stare de groază care l-a 
încremenit. A văzut pământul îndepărtându-se sub el. A 
văzut copacii, râul şi la o distanţă mai mică, luminişul în 
care se afla satul de colibe al lui Numabo. 

A încercat cu toată puterea voinţei sale să nu se gân- 
dească la o cădere neaşteptată pe pământul care se 
îndepărta atât de repede. 


Se străduia să-şi concentreze gândul numai la cele 
douăzeci şi patru de neveste pe care această pasăre 
enormă i le va pune, cu siguranţă, la dispoziţie. 

Dar maşina s-a ridicat în acest timp de la pământ tot 
mai sus, desenând un cerc mare deasupra pădurii, râului 
şi a poienii, iar, după un timp, spre marea sa surpriză, 
Usanga a descoperit că spaima care l-a stăpânit dispărea 
treptat. Astfel, nu a durat mult timp şi s-a simţit în cea 
mai mare siguranţă, după care a început să observe 
modul de pilotare al aeroplanului. 

După o jumătate de oră de manevrare îndemânatică, 
englezul s-a ridicat rapid la o mare înălţime, unde 
deodată, fără cel mai mic avertisment, s-a învârtit peste 
cap şi a zburat câteva secunde cu aeroplanul pe spate. 

— Am spus eu că o să îi dau o lecţie să nu mă uite, a 
murmurat el satisfăcut, auzind, cu tot zgomotul produs 
de elice, urletele negrului înspăimântat. 

Un moment mai târziu, şi-a îndreptat maşina, 
începând să coboare cu viteză spre pământ. Ocolind de 
vreo două ori pe deasupra poienii, până când s-a 
asigurat că Bertha Kircher era acolo vie şi nevătămată, a 
coborât uşor la pământ, aşa că maşina s-a oprit la o mică 
distantă de locul unde se găsea fata aşteptându-i 
împreună cu războinicii lui Usanga. 

Când acesta a coborât din aeroplan, era livid la fată Și 
tremura din toate încheieturile, pentru că nervii îi erau 
încă neliniştiţi de încercarea îngrozitoare prin care au 
trecut când aeroplanul s-a dat peste cap. 

Cu toate acestea, simțindu-se încă o dată pe pământ 
solid, şi-a revenit repede în fire, reluându-şi vechiul 
tupeu. 

Umflându-se în pene şi radiind de o mândrie 
prostească, a încercat să-i impresioneze pe colegii lui 
pozând neânsemnătatea faptului de a zbura ca o pasăre 
la mii de metri pe deasupra junglei. 

Astfel, şi-a luat timp pentru a se convinge pe sine 
însuşi, autosugestionându-se, că fiecare clipă din zborul 


făcut a fost o plăcere pentru el şi că a avansat în arta 
aviaţiei. 

Era atât de mândru de jucăria lui de curând găsită, 
încât nu a mai dorit să se întoarcă în satul lui Numabo, 
insistând să se stabilească tabăra în apropierea 
aeroplanului, ca nu cumva, cine ştie în ce mod, să îi fie 
furat de cineva. 

Astfel, două zile în şir, a rămas cu lagărul în punctul 
acela, cât era ziua de mare, nu făcea altceva decât să-l 
silească pe locotenent să îl înveţe să piloteze. 

Lui Smith-Oldwick, gândindu-se la lunile lungi şi 
obositoare prin care a trecut el până să fie considerat 
îndemânatic şi să i se încredinţeze un aeroplan, îi venea 
să râdă acum, auzindu-l pe acest negru încrezut că cere, 
după două zile, să fie lăsat să zboare singur. 

— Dacă nu m-aş teme că îmi pierd maşina, a explicat 
el fetei, l-aş lăsa pe măgarul asta să-şi rupă gâtul, pentru 
că i-ar trebui doar două minute. 

Totuşi, l-a sfătuit pe Usanga să mai aştepte câteva 
zile, ca în timp să înveţe şi mai bine. 

Dar mentalitatea bănuitoare a negrului era tot mai 
mult stăpânită de convingerea că sfatul albului porneşte 
dintr-un motiv ascuns. 

Usanga credea că motivul invocat nu ar fi fost 
echivalent speranţei albilor de a fugi cu maşina, în timpul 
nopţii şi de aceea refuzase solicitarea lui, încercând să-l 
convingă că nu este încă destul de îndemânatic pentru a 
conduce singur aeroplanul şi că, pentru aceasta, mai are 
nevoie de timp ca să mai înveţe... în creierul negrului s-a 
născut ideea de a fi mai deştept decât albul. 

Ispita celor douăzeci şi patru de neveste era un 
impuls extrem de puternic..., dar la aceasta se adăuga 
acum şi aspiraţia spre fata pe care hotărâse de mult să 
pună stăpânire. 

Incărcat de aceste gânduri, a încercat să adoarmă, 
visând la fericirile care îl aşteptau în viitor. 


Avea necontenit neplăcerea de a nu reuşi să alunge 
din gând imagmea soţiei şi a furiilor ei, imagini care 
vătămau mult plăcutele lui închipuiri. 

Ah, dacă ar putea numai să scape de ea! 

Gândul acesta a prins rădăcini în mintea lui, dar fără 
să aibă încă tărie de manifestare, fiind potolit de frica pe 
care sergentul negru o simţea faţă de soţia lui...; de fapt, 
îi era atât de frică de ea, încât nu ar fi îndrăznit să îi facă 
vreun rău, decât doar în secret, în timp ce ea dormea. 

Totuşi, odată cu marile dorinţi care îl mistuiau şi îl 
împingeau să alcătuiască planuri după planuri, i-a venit 
în cele din urmă o idee, pe care a simţit-o ca forţa unei 
lovituri puternice şi care l-a determinat să se ridice 
brusc. 

Dimineaţa, aştepta de nerăbdare momentul când să-şi 
pună planul în aplicare, aşa că după ce a mâncat, i-a 
chemat la o parte pe câţiva dintre camarazii săi şi le-a 
vorbit un timp. 

Englezul, care s-a obişnuit să urmărească fiecare 
mişcare a negrului, l-a văzut explicând ceva războinicilor 
săi, iar după gesturile şi atitudinea sa, era clar că le 
explica un plan nou, dându-le în acelaşi timp instrucţiuni 
asupra a ceea ce aveau de făcut. 

De asemenea, a observat, de mai multe ori, că 
privirile negrilor erau îndreptate spre el, iar o dată s-au 
întors şi spre fată. 

Deşi această coincidenţă ar fi putut să nu reprezinte 
nimic, totuşi în mintea englezului s-au trezit unele 
bănuieli asupra unor eventuale fapte care numai 
favorabile lui şi fetei nu erau. 

Această idee a ajuns să îl stăpânească cu totul, aşa că 
a continuat să îl studieze pe negru, deşi se vedea silit să 
admită că nu avea nici o putere să înlăture soarta carei 
se pregătea. 

Într-adevăr, i s-a luat până şi sulița pe care o avea 
când a fost prins şi acum era neânarmat şi la absoluta 
discreţie a sergentului negru şi a camarazilor lui. 


Locotenetul Harold Percy nu a avut mult de aşteptat 
până a reuşit să afle o parte din planul lui Usanga, pentru 
că imediat, după ce sergentul a sfârşit cu instrucţiunile 
sale, câţiva războinici s-au apropiat de englez, iar alţi trei 
au pornit spre fată. 

Fără să îi adreseze nici un cuvânt explicativ, 
războinicii l-au smucit pe tânărul englez şi l-au trântit la 
pământ, cu faţa în jos. El s-a împotrivit atât cât i-a fost cu 
putinţă, reuşind să aplice lovituri destul de zdravene, dar 
numărul negrilor era prea mare ca să poată spera 
altceva decât doar întârzierea acţiunii negrilor de a-l lega 
de mâini şi de picioare. 

După ce au îndeplinit această acţiune l-au întors pe o 
parte. Din această poziţie a observat că şi Bertha a fost 
legată ca şi el. Smith-Oldwick a fost pus într-o astfel de 
poziţie încât putea să vadă aproape întreaga suprafaţă a 
luncii, precum şi aeroplanul. 

Usanga vorbea acum cu fata. Ea făcea mereu mişcări 
energice din cap în sens negativ. 

— Ce mai vrea acum? a întrebat englezul. 

— Vrea să mă ia cu el în aeroplan, a răspuns fata. 
Vrea să mă ducă mai departe în interior, în altă ţară, 
unde spune că va fi rege, iar eu una dintre soțiile sale. 

Apoi, spre marea surpriză a englezului, s-a întors spre 
el cu faţa zâmbitoare continuând: 

— Dar nu te îngrijora, pentru că nu este nici o 
primejdie să îşi realizeze această dorinţă. Peste câteva 
minute vom fi amândoi morţi. Lasă-l numai să pornească 
maşina şi dacă poate să se ridice de la pământ cincezeci 
de metri, apoi nu va mai trebui să îmi fie frică de el. 

— Dumnezeule! a strigat englezul. Nu este nici un 
mijloc prin care să-îl influenţezi să renunţe? Promite.-i 
orice! Tot ce va vrea el. Am bani destui, mai mult decât 
îşi poate închipui că ar exista în lumea întreagă. Işi va 
putea cumpăra tot ce se poate cumpăra cu bani: 
îmbrăcăminte, hrană şi femei, oricâte va vrea. Spune-i 
toate acestea şi mai spune-i că, dacă te va lăsa în pace, 


îi dau cuvântul meu de onoare că îi voi aduce aici toţi 
banii pe care îi va vrea. 

Fata a clătinat din cap şi a rostit descurajată: 

— Este zadarnic. În primul rând că nu va înţelege şi 
chiar dacă pricepe, nu va avea încredere în tine. Negrii 
sunt atât de lipsiţi de scrupule, încât nu îşi pot închipui 
că ar exista la alţii aşa ceva ca principiile de onoare, de 
exemplu, şi mai ales la englezi, în care aceşti negri nu au 
nici cea mai mică încredere, deoarece nemţii i-au învăţat 
că englezii sunt oamenii cei mai mişei şi mai ticăloşi 
dintre toate popoarele. 

Lasă, a continuat fata, văzând descurajarea care s-a 
zugrăvit pe faţa englezului, lasă că este mai bine aşa. Imi 
pare rău că nu poţi să fi şi tu cu noi, pentru că dacă se 
urcă destul de sus moartea mea va fi sigură dar cu mult 
mai uşoară decât cea care probabil te aşteaptă aici pe 
tine. 

În acest timp, Usanga a întrerupt mica lor convorbire 
încercând să determine fata să îi comunice şi lui ceeea 
ce vorbeau, temându-se ca nu cumva să plănuiască ceva 
care să fie împotiva planurilor lui. Fata a fost nevoită să îi 
explice, liniştindu-l că englezul îşi lua doar rămas bun de 
la ea şi îi dorea succes. Dar în urma unei idei care i-a 
venit pe neaşteptate, s-a întors repede către negru şi i-a 
spus: 

— Vrei să faci ceva pentru mine, a întrebat ea, dacă 
merg de bună voie cu tine? 

— Ce mai vrei? a întrebat el. 

— Spune oamenilor tăi să îl elibereze pe alb, imediat 
ce plecăm noi. El tot nu ne mai poate ajunge. Asta este 
tot ce îţi cer. Dacă îi dăruieşti viaţa şi libertatea, merg de 
bună voie cu tine, oriunde vei vrea. 

— În tot cazul vei merge cu mine, nu mă interesează 
dacă o vei face de bună voie sau nu. Eu voi ajunge un 
rege puternic, iar tu vei face tot ce îţi voi impune eu. 

Negrul se gândea că trebuie să fie dur de la început 
cu această femeie, pentru a nu i se mai repeta 


experienţa teribilă care i-a provocat-o Naratu. Nevasta 
aceasta nouă împreună cu celelalte douăzeci şi trei pe 
care le va alege cu grijă, vor fi educate după propriul lui 
plac. De acum înainte, Usanga va fi el însuşi stăpân în 
casa lui! 

Bertha Kircher a văzut zădărnicia solicitărilor prin 
rugăminţi umilitoare pentru cruţare din partea acestei 
brute. Era clar că pe tânărul englez îl aştepta un sfârşit 
îngrozitor. În sufletul ei se năştea un sentiment sincer de 
regret pentru tânărul care, cu puţin timp în urmă, i-a 
mărturisit iubirea. 

A întors privirile spre englez. Chipul ei era livid dar pe 
buze i-a apărut un zâmbet plin de curaj. 

— Adio! a strigat ea. 

— Adio! Dumnezeu să te binecuvânteze, a răspuns el 
cu o voce moale. 

Apoi a continuat: 

— Ceea ce doream să îţi spun, vrei să îţi spun acum 
când suntem atât de aproape de moarte? 

Buzele ei s-au mişcat, dar dacă a consimţit sau nu 
dorinţa lui, locotenentul nu a avut cum să ştie, deoarece 
vorbele ei au fost acoperite de zgomotul elicei 
aeroplanului. 

Negrul şi-a învăţat destul de bine lecţiile astfel, încât a 
pornit motorul fără nici o dificultate, iar aeroplanul a 
înaintat spre poiană. 

Un geamăt surd a izbucnit de pe buzele descurajatului 
ofiţer când a văzut că fata pe care o iubea este 
îndreptată spre moarte sigură. 

A văzut aeroplanul pornind cu botul în sus... Era o 
pornire bună... tot atât de bună ca şi cum ar fi făcut-o el 
însuşi, dar a ştiut că numai întâmplarea l-a ajutat pe 
negru. 

În orice clipă, aeroplanul ar fi putut să cadă la pământ 
şi chiar dacă negrul ar reuşi prin cine ştie ce mijloc să se 
ridice deasupra copacilor şi să execute un zbor corect, nu 
rămânea decât o singură şansă dintr-o sută de mii pentru 


o aterizare fără distrugerea aeroplanului, căzând în 
braţele morţii împreună cu frumoasa fată de lângă el. 

Dar ce a fost asta? Ofiţerul a încremenit. Până şi 
bătăile inimii i s-au oprit pentru o clipă. 


CAPITOLUL XIII 


Răsplata lui Usanga 


Două zile Tarzan a vânat în libertate spre nord şi 
acum, făcând un ocol mare pe la răsărit, a ajuns din nou 
la o mică distanţă de poiana în care i-a lăsat pe Bertha şi 
pe tânărul ofiţer. 

Peste noapte a adormit într-un copac mare, ale cărui 
crengi atârnau pe deasupra râului, numai la o distanţă 
mică de luminiş. 

lar acum, când s-a luminat de ziuă stătea întins la 
marginea apei, aşteptând momentul pentru a-l prinde pe 
Pisah, peştele, cu gândul să îl ducă la colibă unde fata 
l-ar fi putut găti pentru ea şi amicul ei de acolo. 

Nemişcat ca o statuie de bronz stătea vicleanul 
Tarzan, ştiind cât de atent era peştele Pisah. 

Cel mai mic foşnet l-ar speria imediat şi numai printr-o 
răbdare nemărginită ar putea fi prins. 

Tarzan, pe de altă parte, se baza pe energia lui şi pe 
un atac realizat pe neaşteptate. 

Ceea ce ştia el despre obiceiurile vieţuitoarelor din 
apă îl făcea să cunoască cu toată previziunea locul unde 
trebuia să-l aştepte pe Pisah. 

Aşteptarea lui ar fi putut să dureze numai un minut, 
dar era posibil să treacă şi o oră până când peştele să 
înoate în ochiul de apă deasupra căruia pândea Tarzan, 
dar, mai repede sau mai târziu, tot trebuia să vină o 
dată. Acest lucru Tarzan îl ştia foarte bine, aşa că şi-a 
aşteptat vânatul cu răbdarea unei fiare. 


În cele din urmă, a văzut o sclipire uşoară de solzi 
lucitori. Pisah se apropia! După o clipă-două va fi destul 
de aproape... şi atunci două mâni puternice se vor 
scufunda în apă cu o mişcare fulgerătoare şi îl vor prinde 
cu cea mai mare precizie. 

Dar tocmai în mometul când peştele a ieşit la 
suprafaţă, s-a auzit o troznitură puternică în tufişul din 
spatele lui Tarzan. 

Pisah a dispărut mai repede decât ai clipi din ochi, iar 
Tarzan, mârâind furios s-a întors repede ca să întâmpine 
fiinţa care l-a tulburat, oricare ar fi fost ea. 

A rămas uimit când a văzut că cel care a provocat 
zgomotul nu era altul decât Zu-tag. 

— Ce vrea Zu-tag? a întrebat Tarzan. 

— Nimic. Zu-tag vine să adape, a răspuns antropoidul 
enorm. 

— Unde este tribul? a mai întrebat Tarzan. 

— Culege nuci şi banane undeva în urma mea, în 
pădure. 

— Dar Tarmangana şi colegul ei? Nu li s-a întâmplat 
nimic? 

— Au plecat, a răspuns Zu-tag. Kudu a ieşit de două 
ori din culcuşul său de când au plecat amândoi. 

— Nu cumva i-au gonit cineva din trib? 

— Nu, nici nu i-am văzut când au plecat. Nimeni dintre 
noi nu ştie de ce au plecat. 

Tarzan s-a aruncat repede în copaci şi a pornit spre 
luminiş. 

A găsit căsuţa aşa cum a lăsat-o; dar nu se vedea nici 
o urmă de bărbat sau de femeie pe acolo. 

Traversând luminişul, a intrat în curtea împrejmuită şi 
după aceea în colibă. Amândouă erau goale, iar după 
mirosul înţepător s-a convins că, într-adevăr, au plecat 
cel puţin de două zile. 

Cînd să iasă din colibă a văzut o hârtie, prinsă de 
perete cu aşchioară din lemn şi luând-o de acolo, a citit 
următoarele: 


În urma celor ce mi-ai spus despre d-ra Kircher şi 
ştiind câtă antipatie îi nutreşti, m-am gândit că nu este 
drept, nici pentru tine şi nici pentru ea, să te mai 
supărăm cu prezenţa noastră, care ştim că te împiedică 
să îţi continui călătoria spre coasta de apus; am 
considerat că este mai bine pentru noi să pornim la drum 
fără să te mai deranjăm, îţi mulţumim pentru bunătatea 
şi ocrotirea care ne-ai împărtăşit-o şi ne-am simţi foarte 
fericiţi, dacă ar fi un mijloc prin care se te putem răsplăti. 

Scrisoarea era semnată de locotenentul Harold Percy 
Smith-Oldwick. 

Tarzan a ridicat pasiv din umeri, mototolind hârtia 
şi-apoi aruncând-o la întâmplare. Simţea că sufletul i s-a 
uşurat de răspunderea pe care a avut-o şi îi părea bine 
că l-au ajutat să evite această situaţie. 

Acum erau plecaţi şi îi va uita; dar simţea foarte bine 
în adâncul sufletului său că nu va putea să îi uite. A ieşit 
nehotărât din căsuţă, oprindu-se în mijlocul poienii; îl 
stăpânea groaza, se simţea îngrijorat şi neliniştit. 

La un moment dat a pornit spre nord împins de o 
hotărâre neaşteptată ca să îşi continue drumul spre 
apus. 

Pentru aceasta nu trebuia decât să urmeze cursul 
şerpuit al râului pe o distanţă de câţiva kilometri spre 
nord, unde el cotea spre apus şi de acolo înainte să îşi 
continue drumul către izvorul râului prin pădure, peste 
dealuri şi urcând coasta munţilor. 

Ajuns de partea cealaltă a munţilor, va căuta să 
găsească un alt pârâu curgând spre coasta de apus şi în 
felul acesta, urmând cursul râurilor, va fi sigur nu îi va 
lipsi vânatul şi apa. 

A plecat, dar nu a mers mult timp. Abia a făcut poate 
vreo douăzeci de paşi, când s-a oprit pe loc. 

— El este englez, iar ea nu este decât femeie. Nu vor 
putea ajunge niciodată, fără ajutorul meu, în locurile 
unde se găsesc oamenii albi. Ce să fac? s-a întrebat el, 
continuându-şi monologul. Când am vrut să o ucid cu 


mâna mea, nu am fost în stare să o fac, iar dacă îi las să 
meargă singuri, este acelaşi lucru ca şi cum aş fi 
omorât-o eu vârându-i un cuţit în piept! 

Şi scuturând din cap, s-a apostrofat singur: 

— Tarzan este un prost, o muiere bătrână şi slabă! Şi 
cu acestea s-a întors, pornind spre sud. 

Manu, maimuța cea mică din vârful copacilor, i-a 
văzut pe cei doi Tarmangani trecând pe acolo cu două 
zile mai înainte. 

Clănţănind din gură şi gesticulând puternic, i-a 
povestit lui Tarzan tot ce ştia în această privinţă..., cu 
toate că nu avea cine ştie ce informaţii grozave de 
împărtăşit. 

l-a văzut cu proprii săi ochi mergând în direcţia satului 
Gomanganilor, atât ştia Manu, aşa că Tarzan l-a lăsat să 
povestească singur şi s-a avântat prin junglă după cei doi 
fugari. 

Deşi nu făcea cine ştie ce eforturi pentru a se ţine de 
urma lor, a dat peste câteva dovezi numeroase că ei au 
trecut pe acolo; de exemplu, o urmă uşoară de miros tot 
mai atârna de o frunză sau de o creangă pe care unul 
sau altul s-a întâmplat să o atingă în treacăt..., sau în 
pământul cărării pe care au călcat ei şi pe unde, în 
drumul lor, pădurea a fost umedă, tot se mai vedea, din 
când în când, câte o urmă de picior imprimată în 
vegetaţia putredă şi udă de jos. 

Tarzan era împins să meargă din ce în ce mai repede 
de un fel de stăruinţă a cărei origine nu şi-o putea 
explica. 

Era aceeaşi voce internă care l-a învinuit că şi-a 
neglijat companionii şi care acum îi şoptea întruna că ei 
au cea mai mare nevoie de ajutorul său. 

Tarzan a început să-şi facă mustrări de conştiinţă, 
ceea ce explică şi motivul pentru care s-a comparat 
singur cu o muiere bătrână şi slabă, pentru că lui, care 
era crescut în sălbăticie şi împietrit faţă de orice alte 


greutăţi şi cruzimi, nu îi plăcea să admită că ar poseda 
una din trăsăturile unei firi delicate. 

Urma după care mergea a făcut un ocol mare pe la 
răsărit de satul negrilor, apoi revenea la cărarea largă de 
elefant care se continua pe lângă râu, kilometri întregi 
spre sud. 

Nu a trecut mult după ce a ajuns aici, când a auzit, 
deodată, un zbârnâit puternic ce semăna la început cu 
vâjâitul unui zmeu. 

Oprindu-se, şi-a concentrat auzul şi a ascultat un 
moment cu mare atenţie: 

— Un aeroplan! a exclamat el, începând să alerge în 
direcţia de unde se auzea zgomotul elicei. 

Când, în sfârşit, a ajuns la marginea poienii în care a 
coborât Smith-Oldwick acum câteva zile cu aeroplanul 
Tarzan a cuprins întreaga scenă şi dintr-o singură privire 
a înţeles situaţia, deşi nu îi venea să creadă ceea ce 
vedea. 

Jos, pe iarbă, într-o parte a poienii, se afla englezul 
legat bine, iar în jurul lui, păzindu-l, mai mulţi negri 
dezertori din armata germană. 

Spre el, prin poiană, venea un aeroplan condus de 
negrul Usanga, iar pe scaunul din spatele pilotului se afla 
Bertha Kircher. 

Cum a ajuns sălbaticul acela să conducă aeroplanul, 
era un mister pentru Tarzan, dar nu avea timp să se 
gândească acum la acest fapt. 

Ceea ce ştia el despre Usanga şi situaţia în care se 
găsea albul, îi spuneau destul de limpede că sergentul 
negru încerca să o ducă pe fată cu el. 

Era un mister şi faptul pentru care negrul făcea 
aceasta; fata era în stăpânirea lui iar singura fiinţă din 
junglă care o mai putea apăra, era prizonieră. Tarzan nu 
putea să ştie nimic despre cele douăzeci şi patru de 
neveste care îl tentau pe Usanga, precum nici despre 
spaima negrului de furia lui Naratu, actuala lui soţie. 


Nu avea cum să ştie că Usanga era hotărât să zboare 
cu fata ca să nu se mai întoarcă, singura grijă fiindu-i să 
pună cât mai multă distanţă între el şi Naratu, ca aceasta 
să nu îl mai poată găsi..., dar proprii săi războinici nu 
bănuiau nimic din ceea ce era în mintea negrului. 

Lor li s-a spus că o va duce pe albă la un sultan din 
nord, unde va obţine un preţ mare pe ea şi când se va 
înapoia, fiecare îşi va lua partea lui de câştig. 

Niciunul dintre aceste amănunte nu le ştia Tarzan. 

Ceea ce ştia era ceea ce vedea: un negru încercând 
să zboare cu o fată albă. 

Maşina a început acum să se ridice de la pământ. 
Peste câteva clipe avea să se ridice rapid şi nu va mai 
putea fi ajunsă. 

La început, Tarzan s-a gândit să pună săgeata în arc şi 
să îl ucidă pe Usanga, dar a renunţat imediat la această 
idee, ştiind că, fără pilot, maşina s-ar izbi de copaci, 
ucigând-o şi pe fată. 

Nu îi rămânea decât un singur mijloc prin care spera 
să o mai poată ajuta şi care, dacă nu îi reușea, l-ar fi 
trimis pe el la o moarte sigură. Dar nu a stat la îndoială 
nici măcar o clipă. Trebuia să acţioneze cât mai repede. 

Usanga nu l-a văzut, ocupat fiind cu îndatoririle de 
pilot pe care nu era încă destul de stăpân. Războinicii lui, 
însă, l-au văzut şi imediat au alergat să îl oprească din 
drum, scoțând în acelaşi timp, strigăte sălbatice şi 
învârtind armele pe deasupra capetelor. 

Dar nu au avut timp să întreprindă vreo mişcare, căci 
scena la care au fost martori s-a desfăşurat senzaţional 
de rapid. 

Negrii au văzut sărind în poiană, din crengile unui 
copac mare, un alb de statură uriaşă, care a alergat în 
întâmpinarea aeroplanului. 

L-au mai văzut luând, în timp ce fugea, de pe umerii 
săi, o funie lungă împletită din iarbă. În aceeaşi clipă, au 
văzut funia ondulând într-un cerc mare pe deasupra 


capului..., iar privirile fetei, îndreptate spre pământ, s-au 
ciocnit de statura lui Tarzan. 

La şase-şapte metri deasupra lui Tarzan zbura aero- 
planul. Ochiul deschis al funiei a fost repezit ca fulgerul 
spre el; iar fata, ghicind parcă intenţiile lui Tarzan, a 
întins mâna, a prins funia de ochi şi încordându-şi 
muşchii o ţinea strâns cu amândouă mâinile. 

Tot atunci Tarzan a fost smuls de la pământ, iar 
aeroplanul s-a aplecat într-o parte, sub noua greutate 
care atârna de el. 

Usanga s-a încleştat, disperat cu mâinile de volan; 
maşina s-a îndreptat şi a pornit în sus, aproape perpen- 
dicular..., în timp ce de capătul funiei atârna Tarzan, 
legănându-se ca pendula unui ceasornic enorm. 

Englezul, din locul de unde zăcea pe pământ, a 
urmărit cu respiraţia tăiată ceea ce se întâmpla în aer. 

Inima a încetat să îi mai bată în clipa când a văzut 
corpul lui Tarzan repezit prin aer, spre vârfurile copacilor 
de care, inevitabil, trebuia să se zdrobească... dar 
aeroplanul s-a înălţat repede, Tarzan trecând deasupra 
copacilor. Atunci a început să urce funia spre motor. 

Fata, ţinându-se cu disperare de ochiul funiei, şi-a 
încordat până şi ultimele ei forţe pentru a susţine 
greutatea mare care atârna de capătul de jos al funiei. 

Usanga, fără să aibă nici cea mai mică bănuială 
despre ceea ce se petrecea în spatele său, conducea 
aeroplanul din ce în ce mai sus în spaţiu. 

Tarzan a aruncat o privire în jos. Pădurea şi râul rămă- 
neau în spate; iar între el şi moartea sigură care îl 
aştepta la sute de metri mai jos nu a rămas decât o funie 
subţire şi muşchii delicaţi ai fetei tinere. 

Bertha Kircher nu îşi mai simţea degetele de la mâini. 
Amorţeala începea să se urce acum în sus spre coate. Nu 
îşi mai putea controla forţa. Nu ar fi putut să spună câte 
clipe ar mai avea putere să susţină funia. 

| se părea că degetele ei, lipsite de orice viaţă, au 
scăpat deja de mult timp ochiul funiei; dar, tocmai 


atunci, când şi-a pierdut orice speranţă, a văzut că se 
întinde în sus o mână puternică, agăţându-se de 
marginea aeroplanului. 

Imediat a dispărut şi greutatea care atârna de funie şi 
un moment mai târziu, Tarzan s-a ridicat peste margini şi 
a sărit lângă fată. 

A aruncat mai întâi o privire scurtă spre Usanga, apoi 
aplecându-se la urechea fetei a strigat: 

— Ai pilotat vreodată un aeroplan? Fata a dat din cap 
afirmativ. 

— Ai curajul să te urci lângă negru şi să prinzi volanul, 
în timp ce eu mă voi ocupa de el? 

Fata l-a privit pe Usanga şi s-a cutremurat. 

— Da, a răspuns ea, dar îmi sunt picioarele legate. 
Tarzan a scos atunci din teacă cuțitul său de vânătoare şi 
a tăiat curelele cu care fata era legată de glezne. După 
aceea ea a desfăcut şi cureaua care o ţinea de scaunul 
ei. 

Apucând-o de braţ, Tarzan a sprijinit-o, târându-se 
amândoi încet şi cu atenţie, peste puţinul loc care 
despărţea scaunul ei de al negrului. In momentul acela, 
cea mai mică înclinare a aeroplanului i-ar fi prăbuşit pe 
amândoi în viaţa eternă. 

Tarzan şi-a dat însă foarte bine seama că numai 
printr-o minune a destinului ar fi putut ajunge la Usanga 
şi să realizeze schimbul de piloţi. Mai ştia, însă, că acesta 
era singurul lucru care l-ar fi putut face, deoarece, din 
mometul când a văzut aeroplanul zburând, înţelegea că 
negrul era lipsit cu desăvârşire de experienţa unui pilot. 
Astfel, era convins că moartea îi aştepta, inevitabilă, 
dacă sergentul negru ar fi rămas la volan. 

Primul semn pe care l-a simţit Usanga că ceva nu este 
în regulă, a fost abia atunci când fata a alunecat pe 
neaşteptate lângă el şi i-a pus cu fermitate amândouă 
mâinile pe aparatul de control.. în acelaşi timp însă, un 
rând de degete tari ca oţelul l-au smucit pe negru de gât, 


în timp ce o mână cu un cuţit ascuţit, a pornit în jos, 
tăind cureaua care îl ţinea legat, de mijloc, în scaun. 

Restul s-a petrecut fulgerător. Usanga s-a simţit 
ridicat din scaun ca o pană: a început să strige şi să dea 
disperat din mâini; mişcări şi gesturi inutile, deoarece era 
neputincios ca un copil. 

Cei din poiană au văzut aeroplanul clătinându-se 
puternic, pentru că, odată cu schimbarea de control, 
acesta a pornit repede cu botul în jos, apoi l-au văzut 
îndreptându-se şi făcând un ocol mare, s-a întors spre ei, 
dar era atât de departe şi lumina soarelui atât de 
puternică încât nu se putea desluşi nimic din ceea ce se 
petrecea acolo sus, în aer. 

După câteva clipe, locotenentul Smith-Oldwick a scos 
o exclamaţie de groază văzând un corp care se 
rostogolea prin aer, apropiindu-se de pământ cu o viteză 
din ce în ce mai mare. 

Cu o bufnitură surdă, oribilă, corpul s-a izbit de 
pământ, lăţindu-se pe iarbă, aproape de mijlocul poienii; 
iar când englezul a avut, în cele din urmă, curajul să 
privească din nou spre acel loc, a răsuflat uşurat, 
deoarece masa informă care zăcea pe iarba plină de 
sânge era acoperită cu o piele neagră. Usanga şi-a primit 
răsplata. 

Aeroplanul a făcut câteva viraje deasupra poienii. 
Negrii, care la început, au încremenit la moartea condu- 
cătorului lor, au fost cuprinşi după aceea de o furie 
nebună şi de o hotărâre nestrămutată să se răzbune. 

Tarzan şi fata i-au văzut din aeroplan strângându-se 
grămadă la un loc, în jurul corpului celui căzut. 

l-au mai văzut pe negri, făcându-le semne disperate 
cu pumnul şi învârtind armele ameninţător pe deasupra 
capetelor, în timp ce treceau peste poiană. 

Tarzan s-a aşezat în scaunul din spatele pilotului. 

Apucându-se bine de structura aeroplanului, s-a întins 
până a ajuns cu capul lângă cel al Berthei Kircher. Apoi a 
încercat să îi dea câteva instrucţiuni despre ceea ce 


dorea să facă ea. Dar, pentru aceasta, trebuia să strige 
acoperind zgomotul elicei şi al motorului. 

Când fata a perceput cuvintele lui, s-a făcut albă ca 
varul, dar a strâns buzele puternic, iar ochii îi străluceau 
de focul unei hotărâri puternice. 

A coborât aeroplanul până la aproximativ un metru de 
pământ, tocmai în partea opusă a poienii unde stăteau 
semenii lui Usanga; apoi a pornit cu toată viteza asupra 
lor. j 

Atât de repede i-a ajuns aeroplanul. Incât nu au mai 
avut timp să scape când şi-au dat seama de primejdie. 

Atingând pământul, maşina a izbit printre crengi, 
secerându-i ca o adevărată morişcă de distrugere. 

După ce s-a oprit la marginea pădurii, Tarzan a sărit 
imediat din aeroplan, alergând spre tânărul locotenent. 

Dar între timp a privit spre locul unde au fost răz- 
boinicii mai înainte pregătiţi să se apere la nevoie. Aici 
nu a mai văzut pe nimeni care să îi opună forţă, negri 
zăcând morţi sau răniţi, împrăştiaţi în toate părţile, pe 
iarba verde a poienii. 

Până când să îl dezlege Tarzan pe ofiţer, fata a venit 
lângă ei şi prima ei preocupare a fost să îi mulţumească 
lui Tarzan. Acesta a oprit-o cu un gest. 

— Te-ai salvat singură, a insistat el. Dacă nu ştiai să 
pilotezi aeroplanul, nu aş fi putut nici eu să te ajut. 
Acum, a adăugat el după câteva clipe, aveţi cu ce să vă 
întoarceţi acasă. Este încă devreme. Puteţi să parcurgeţi 
cu uşurinţă întreaga distanţă în câteva ore, dacă aveţi 
combustibil suficient. 

Şi zicând acestea, l-a privit întrebător pe aviator. 
Smith-Oldwick a dat afirmativ din cap. 

— Am suficient, a zis el. 

— Atunci plecaţi numaidecât, a replicat Tarzan. Nici 
unul din voi doi nu-şi are locul în junglă, a sfârşit el, 
fluturându-i pe buze un zâmbet uşor. 

Fata şi englezul au zâmbit şi ei. 


— Într-adevăr, a recunoscut englezul, jungla nu este 
pentru noi; dar nici pentru oricare alt alb. De ce nu vrei 
să vii cu noi în lumea civilizată? 

— Mai bine rămân aici în junglă, a răspuns Tarzan. 
Aviatorul şi-a înfipt călcâiul în pământ, răsucindu-l în 
groapa care a făcut-o, apoi a bolborisit ceva, care era 
evident că îi era jenă să spună. 

— Dacă este vorba de existenţă dragă prietene, 
începu el, eu... ă... bani..., ştii tu. 

Tarzan a început să râdă. 

— Nu, nu este vorba despre asta. Ştiu ce vrei să spui. 
Eu, însă, am fost născut în junglă şi aici mi-am trăit viaţa 
toată, aşa că vreau să mor tot în mijlocul ei. Nu vreau să 
locuiesc şi nici să mor în altă parte. 

Fata şi tânărul au clătinat din cap descurajaţi. Le era 
imposibil să-l înţeleagă. 

— Mai bine plecaţi, a reluat Tarzan; cu cât o veţi face 
mai repede, cu atât veţi ajunge mai curând acasă. 

Au pornit atunci spre aeroplan. Smith-Oldvick a strâns 
mâna lui Tarzan şi s-a aşezat pe scaunul pilotului. 

— Adio! a zis fata. Întinzându-i mâna lui Tarzan. Dar, 
înainte să plec, nu vrei să îmi spui că nu mă mai urăşti? 

Faţa lui Tarzan s-a întunecat; a evitat răspunsul, aju- 
nând-o să se ridice în scaunul din spatele aviatorului. 

O expresie de tristeţe nerostită s-a răspândit pe figura 
Berthei Kircher. 

Dar motorul a pornit şi după o jumătate de minut cei 
doi tineri erau în drum spre răsărit. 

În centrul poienii a rămas Tarzan, privindu-i cum se 
îndepărtau. 

— Îmi pare rău că este nemţoaică şi mai ales spioană, 
deoarece este foarte greu să o poţi uri. 


CAPITOLUL XIV 


Leul cu coama neagră 


Numa, leul era flămând. A venit din pustiu şi a nimerit 
în ţinutul acela abundent, dar, deşi era tânăr şi puternic, 
ierbivorele au reuşit până acum să scape de ghearele lui 
cumplite ori de câte ori a crezut el că o va ucide pe una 
dintre ele. 

Numa era foarte flămând şi foarte furios. Nu a mâncat 
nimic de două zile şi acum vâna în cele mai rele toane. 

Azi nu mai făcea ca altădată, nu mai răcnea să ştie 
toată lumea despre prezenţa lui în apropiere. Acum 
mergea tăcut, călcând uşor, aşa încât nici crengile 
uscate nu mai trozneau sub labele sale şi se furişa 
urmărindu-şi subtil prada. 

Prin junglă adia un vânt uşor care a adus până la 
nările carnivorului mirosul lăsat în urma lui de un cerb, 
sporindu-i senzaţia de foame, astfel încât simţea dureri 
crâncene în stomac. 

Cu toate acestea, nu s-a lăsat pradă dorinţei de a 
încerca un atac prematur, după cum a mai făcut când i-a 
scăpat de sub nas carnea delicioasă a lui Pacco, zebra. 

Mărindu-şi în mică măsură paşii, a mers înainte pe 
cărarea întortocheată pe care o urma, până când la o 
cotitură a ei, pe după trunchiul unui copac mare, a zărit 
un cerb tânăr mergând încet înaintea lui. 

A măsurat din ochi distanţa. Ochii lui străluceau acum 
ca două globuri de foc galben aşezate în faţa lui zbârcită 
de rânjetul colţilor săi fioroşi. 

Da, de data asta era sigur: prada nu îi va mai scăpa. 

Va scoate mai întâi un răcnet îngrozitor, care va 
paraliza biata fiinţă din faţa lui şi pe urmă o va ataca 
fulgerător. 

Coada lui elastică, ondulând încet motul de la vârf, a 
pleznit deodată, dreaptă ca o lumânare. 


Acesta era semnalul de atac, iar corzile sale vocale 
erau încordate pentru răcnetul strident când, ca şi cum 
ar fi fulgerat din senin, Sita, pantera, a sărit pe 
neaşteptate în cărare, exact între cerb şi Numa. 

Atacul Sitei a fost cât se poate de stângaci, pentru că 
de la prima troznitură a crengilor de la marginea cărării 
printre care a trecut corpul în săritura sa, cerbul a 
aruncat o singură privire speriată înapoi şi a dispărut 
într-o clipă. 

Răcnetul, a cărui scop a fost paralizia cerbului, a 
izbucnit îngrozitor din gâtul adânc al marii pisici: un 
răcnet de furie împotriva Sitei, care a intervenit şi l-a 
frustrat de prada lui sigură; iar atacul împotriva lui Bara 
a fost pornit în direcţia panterei. 

Dar şi aici Numa a fost condamant să sufere o 
dezamăgire, căci de la primele note ale răcnetului său 
Sita, ştiind foarte bine în care parte se afla puterea, a 
sărit numaidecât într-un copac din apropiere. 

La vreo jumătate de oră după această întâmplare atât 
de nefastă pentru Numa, el, tot atât de furios ca şi în 
primele momente ale dezamăgirii sale, a simţit pe 
neaşteptate un miros de om. 

Până aici regele junglei a detestat şi a disprețuit 
carnea fiinţei omeneşti. Acest fel de carne era bun numai 
pentru bătrânii fără dinţi şi neputincioşi, care nu mai 
puteau vâna ierbivorele repezi de picior. 

Cei tineri, însă, îndemânatici şi puternici, nu se puteau 
mulţumi decât cu carne de Bara, cerbul, de Horta, 
mistrețul, sau de Pacco, zebra, cea mai plăcută dintre 
toate, dar şi cel mai greu de vânat. 

Dar Numa era flămând..., mai flămând decât a fost 
vreodată în tot timpul celor cinci ani pe care îi avea. 

Ei, şi? Chiar dacă era fiară tânără, puternică, iscusită 
şi feroce, în faţa foamei, marele nivelator, rămânea tot 
bătrân, fără dinţi şi neputincios. Stomacul lui striga 
îndurerat. 


Zebră, cerb sau om, nu mai avea acum nici o impor- 
tanţă, atâta timp cât era carne din care ar ţâşni sângele 
cald. Până şi Dango, hiena, mâncătoarea de stârvuri şi 
excremente, carnea s-ar fi părut în acele momente 
gustoasă şi delicioasă. 

Marele leu cunoştea foarte bine obiceiurile omului cât 
şi slăbiciunea lui, cu toate că, până acum, nu a mai fost 
nevoie să îl vâneze pentru hrană. 

Ştia că Gomanganii, pe care îi dispreţuia atât de mult, 
erau cei mai încetinei, cei mai nesimţitori şi cei mai 
neputincioşi dintre toate fiinţele din junglă 

Pentru a îl vâna pe om nu era necesar nici de isteţime 
şi nici de mişcări subtile, nici de alte eforturi din partea 
lui Numa. 

Furia de care era cuprins acum s-a transformat într-o 
pasiune care îl consuma tot atât de mult ca şi foamea de 
care suferea. Astfel, îndată ce nările l-au avertizat de 
trecerea recentă a omului, şi-a aplecat în jos capul, a 
scos un răcnet puternic şi a pornit în viteză pe urmele 
prăzii, fără a se mai gândi la zgomotul care îl făcea. 

Majestuos şi teribil, cu o indiferenţă totală faţă de tot 
ce îl înconjura, regele animalelor păşea repede în jurul 
unei cărări bătătorite..., deoarece l-a părăsit până şi acea 
precauţie naturală inerentă tuturor creaturilor din 
pustietate. 

Şi de ce anume să se teamă el, stăpânul pădurilor? Şi 
la ce i-ar fi servit prudenţa, când nu vâna nimic altceva 
decât om? Astfel, un alt Numa mai circumspect decât 
acesta, ar fi descoperit imediat primejdia care îl aştepta. 
Dar, fiind prea sigur, nu a simţit-o numai după ce, în 
zgomotul trozniturilor de crengi şi a pământului care 
cădea, s-a trezit precipitat într-o groapă, isteţ plănuită, 
pe care sătenii lui Numabo au săpat-o, special în acest 
scop, exact în mijlocul cărării. 


Tarzan s-a oprit în mijlocul poienii, urmărind 
aeroplanul care se micşora treptat, până când s-a redus 
la proporţiile unei jucării. 

Din pieptul său puternic a ieşit un suspin de uşurare 
când l-a văzut ridicându-se şi pornind spre răsărit cu 
aviatorul englez la volan şi cu Bertha Kircher în scaunul 
din spatele pilotului. 

Se simţea eliberat, pentru că de săptămâni întregi a 
simţit povara răspunderii care îi stătea pe umeri pentru 
existenţa lor în acele ţinuturi sălbatice, ţinuturi în care ei 
erau neputincioşi, ameninţaţi să cadă ca pradă uşoară, 
carnivorelor sălbatice ori  cruzimilor negrilor din 
împrejurimi. 

Tarzan iubea libertatea..., o libertate nestânjenită. De 
aceea, acum, când nici unul din cei doi nu mai erau în 
grija lui, a pornit din nou în călătoria pe care a 
întrerupt-o, spre coasta de apus şi cabana răposatului 
său tată, rămasă de atâta vreme goală. 

Aşadar, cum stătea el acolo şi privea punctuleţul care 
se pierdea în zare, la răsărit, un alt oftat i-a umplut 
pieptul, dar de data aceasta nu mai era un oftat de 
uşurare ci era mai curând rezulatul unei senzaţii pe care 
nu s-a aşteptat să o mai simtă vreodată şi existenţa 
căreia nu i-ar fi plăcut să o admită nici măcar el însuşi. 

Nu, nu era cu putinţă ca el, născut şi crescut în junglă 
şi care a renunţat pentru totdeauna la orice asociaţie cu 
oamenii, numai ca să se înapoieze la animalele sale 
iubite din sălbăticiile africane, să mai simtă ceva 
asemănător unui regret în urma plecării celor doi cu 
aeroplanul, sau să se fi simţit câtuşi de puţin singur, 
acum, după ce ei au plecat. 

A ţinut, într-adevăr, foarte mult la locotenetul englez 
Smith-Oldwick, dar pe fată a urât-o. A cunoscut-o ca 
spioană germană, cu toate că nu a avut inima să o ucidă, 
după cum a jurat să facă cu toţi nemţii. 

Această slăbiciune o atribuia faptului că ea era 
femeie, deşi a fost destul de tulburat de inconsecvenţa 


atitudinilor sale faţă de ea: ura care i-a purtat-o şi 
ajutorul care i l-a acordat ea de atâtea ori la nevoie. 
lritat, a scuturat puternic din cap şi s-a răsucit 
deodată, în călcâie, pornind spre apus ca şi cum 
întorcând spatele aeroplanului care dispărea ar fi putut 
alunga din memorie şi gândul la pasagerii acestuia. 

La marginea cărării s-a oprit; un copac uriaş s-a ridicat 
năprasnic în faţa sa. Atunci, ca şi cum ar fi fost pus în 
mişcare de impulsul unei forţe subite şi irezistibile, a 
sărit în crengile copacului şi s-a căţărat din creangă în 
creangă, cu o agilitate de maimuţă, până în vârful 
copacului, care ar fi putut să îi susţină greutatea. 

Aici, legănându-se uşor pe una dintre ramurile care se 
clătinau, a privit spre orizontul de la răsărit, încercând să 
desluşească punctuleţul care ar fi fost aeroplanul englez 
şi care îi ducea cu el pe ultimii din rasa lui. Se aştepta 
totuşi să îi revadă vreodată. 

În sfârşit, ochii lui ageri au descoperit departe, spre 
răsărit, maşina care zbura la o înălţime considerabilă. 

Dar, nu au trecut decât câteva clipe de când o privea 
cum se îndepărtează în zborul ei aproape orizontal când, 
spre marea lui groază, a văzut-o îndreptându-se brusc în 
jos, spre pământ. 

Căderea i s-a părut că va fi nesfârşită; dar numai în 
felul acesta şi-a putut da seama cât de mare trebuie să fi 
fost altitudinea atinsă de aeroplan, înainte de a începe să 
cadă. 

Cu o clipă înainte să dispară acesta din ochii lui, 
viteza atinsă în cădere părea că s-a micşorat, deodată; 
dar tot cădea, repede şi destul de înclinat, când a 
dispărut, în cele din urmă, în spatele unor dealuri 
îndepărtate. 

Tarzan a mai rămas în copac aproape un minut, timp 
în care a localizat mintal râpele din depărtare pe care el 
credea că ar fi în vecinătatea aeroplanului căzut. 

S-a gândit un moment la atitudinea pe care ar fi 
trebuit să o ia. A ajuns, în cele din urmă la concluzia că 


trebuie să plece numaidecât în direcţia aceea. Simţul 
datoriei şi-a spus din nou cuvântul, în momentul când 
acesta a realizat că cei doi amici ai săi sunt, cu 
siguranţă, în pericol. Astfel, şi-a neglijat din nou propriile 
proiecte. 

După calculele pe care şi le făcea în privinţa locului 
unde s-ar afla acum aeroplanul, se temea ca maşina să 
nu fi căzut printre văile prăpăstioase şi aproape de ne 
trecut ale ținutului arid, dincolo de localitatea fertilă de 
care era despărţit prin munţii de la răsărit de el. 

Această localitate a mai străbătut-o o dată şi ştia din 
propria lui experienţă că alt om, mai puţin rezistent, nu 
ar putea scăpa cu viaţă de acolo, dacă se găsea cumva 
la vreo distanţă mai mare de marginea pustiului. 

Şi-a reamintit repede, ca şi cum ar fi fost acolo, de 
oasele albe ale războinicului mort de mult timp, în 
fundătura acelei râpe adânci. 

A revăzut, în imaginaţie, casca de aramă şi armura de 
oţel ruginită, precum şi sabia lungă şi dreaptă din teaca 
ei, muscheta: mărturii mute ale trupului puternic şi 
spiritul războinicului care cu toate că a fost înarmat în 
mare măsură a pătruns totuşi, până în centrul sălbăticiei 
şi bătrânei Africi. 

Dar, în acelaşi timp, l-a mai văzut acolo şi pe tânărul 
englez atât de delicat, alături de o fată şi mai delicată, 
amândoi aruncaţi în capcana nemiloasă din care uriaşul 
din vechime nu a fost în stare să scape; aruncaţi acolo 
probabil răniţi, dacă nu chiar morţi. 

Ultima variantă era mai posibilă dintre toate, dar mai 
exista o şansă, într-un procent de unu la mie, ca ei să fi 
aterizat fără să se fi rănit fatal. 

A pornit, deci, cu această speranţă atât de mică în 
suflet, să facă un drum pe care îl ştia că va fi unul dintre 
cele mai grele, plin de primejdii. 

A reuşit să meargă numai vreo doi kilometri, când 
urechile lui agere au înregistrat zgomotul unor paşi rapizi 
în faţa lui, pe cărare. 


Zgomotul, înteţindu-se din ce în ce mai mult, i-a 
indicat cu precizie că, oricine ar fi fost acela se apropia în 
viteză spre el. 

Dar nu a trecut mult până când simţurile sale să îl 
convingă că paşii pe care îi auzea erau ai lui Bara, cerbul, 
paşi făcuţi în fugă. 

În firea lui Tarzan, erau amestecate apucăturile 
omeneşti cu acelea ale fiarelor. 

O experienţă îndelungată l-a învăţat că acela care 
loveşte bine şi călăreşte repede, poate să-şi amâne 
temporar cele mai urgente treburi, pentru a profita de 
ocazia de a ucide un animal din carnea căruia să 
mănânce. Aceasta era o trăsătură specifică fiarelor. 

Transformarea sa dintr-un nobil englez, pătruns de 
motivele cele mai umane, într-o fiară din junglă, 
pregătită să sară asupra prăzii, a fost instantanee. 

Graba cu care Bara venea pe cărare şi groaza care l-a 
stăpânit, când a scăpat din ghearele lui Numa şi ale lui 
Sita, excludeau orice posibilitate de a-l simţi şi pe cel de 
al treilea inamic, care era tot atât de formidabil ca şi pe 
ceilalţi doi. 

Cerbul a ajuns acum în dreptul lui Tarzan; un corp 
brun şi mlădios a sărit fulgerător din verdeaţa tufişului 
care l-a ascuns, două braţe puternice s-au încleştat de 
gâtul neted şi alunecos al animalului, iar în carnea moale 
a pulpei din faţă s-au înfipt adânc dinţi puternici. 

Amândouă fiarele s-au rostogolit până aproape de 
cărare, iar după aceea Tarzan s-a ridicat şi punând un 
picior pe corpul cerbului ucis, a lansat strigătul de 
victorie al antropoidului. 

Dar, ca un răspuns la provocarea lui, a ajuns la 
urechile lui, răcnetul bubuitor al unui leu exagerat de 
furios, dar în care el a crezut că distinge o notă de mirare 
şi de spaimă. 

În pieptul animalelor sălbatice din junglă, ca în pieptul 
semenilor din rasa omenească, simţul curiozităţii este 
bine dezvoltat. 


Natural, nici lui Tarzan nu îi putea lipsi acest cusur. 
Nota aceea ciudată din răcnetul inamicului său ereditar a 
stârnit în el dorinţa de a cerceta lucrurile mai de 
aproape. 

Aruncând, deci, pe umăr cadavrul lui Bara, a pornit 
printre crengile de jos ale copacilor în direcţia din care a 
auzit strigătul, tocmai cărarea ce o urmase iniţial. 

Cu cât se micşora distanţa, răcnetele leului se 
înteţeau tot mai puternic, ceea ce arăta că se apropie de 
un leu înfuriat. 

După puţin timp, în locul unde un copac gigantic îşi 
întindea crengile peste cărarea pe care mii de cornute şi 
de feline au săpat-o ca pe o brazdă adâncă de plug, 
probabil în veacuri, Tarzan a văzut groapa pentru lei a 
negrilor. 

Sărind zadarnic în sus pentru obţinerea libertăţii 
pierdute, se afla un leu, aşa cum el însuşi nu a mai avut 
prilej să vadă până atunci. 

De jos, din groapă, îl privea cu ochi sticloşi, o fiară 
dintre cele mai măreţe, puternică şi tânără, având o 
coamă neagră, enormă şi cu o blană cu mult mai închisă 
decât a altor lei şi care, în adâcul gropii, părea aproape 
neagră: era un leu negru! 

Tarzan, iniţial tentat să-şi bată joc de duşmanul său 
aflat în captivitate, a rămas uimit, admirând sincer 
frumuseţea acestei fiare. 

Ce făptură splendidă! Ce mici şi neânsemnaţi păreau 
leii obişnuiţi din pădure faţă de acesta! 

lată aici, într-adevăr, unul care merita să fie 
supranumit regele animalelor! 

De la prima vedere a acestei pisici enorme, s-a 
convins că nu a auzit nici o notă de spaimă în primul 
răcnet al leului. Trebuie să fi fost, fără îndoială, o notă de 
surpriză; corzile vocale ale acestui gât puternic nefiind 
influențate niciodată de senzaţia spaimei. 

Odată cu admiraţia a simţit milă sinceră faţă de acest 
animal care se afla într-o situaţie tristă, o fiară enormă 


care acum era atât de neputincioasă din cauza 
mârşavelor intenţii ale Gomaganilor. 

Oricât de duşman i-ar fi fost Numa, tot îl preţuia mai 
mult decât pe negrii care i-au întins cursa; Tarzan avea 
destui amici buni şi credincioşi printre triburile africane, 
erau însă şi altele cu un temperament atât de josnic, cu 
obiceiuri atât de bestiale încât le ura din toate puterile... 
iar unele foloseau ca hrană şi carnea de om, de pildă, 
negrii din satul lui Numabo. 

Pentru un moment, leul a aruncat priviri feroce spre 
omul de pe creanga copacului de deasupra lui. 

Ochii galbeni-verzui au privit fără să clipească în ochii 
limpezi şi luminoşi ai lui Tarzan, dar, când nările lui 
sensibile au prins mirosul de carne proaspătă de cerb şi 
a văzut bucata mare de carne de pe umărul brun al 
omului, din adâncul cavernos al gâtului său sălbatic, a 
ieşit din nou un scâncet uşor. 

Un zâmbet a fluturat pe buzele lui Tarzan. Tot atât de 
limpede, ca şi cum i-ar fi vorbit o voce omenească, leul 
i-a spus: 

— Mi-e foame; mai mult chiar: sunt mort de foame! Şi, 
de aceea Tarzan, privind leul din groapă, a zâmbit ciudat, 
luând în acelaşi timp cerbul de pe umeri şi punându-l pe 
o creangă lângă el. 

După aceea, luând din teacă lungul cuţit de 
vânătoare, care odinioară a fost al tatălui său, a tăiat de 
la încheietura şoldului întregul picior din spate al 
cerbului, a şters apoi cuțitul de sânge pe pielea lui Bara 
şi l-a vârât din nou în teacă. 

Numa a început să saliveze privind carnea care îl 
ispitea şi a scâncit din nou. Atunci Tarzan, cu zâmbetul 
pe buze, a dus carnea la gură, înfingându-şi dinţii adânc 
în ea. 

Leul a scâncit pentru a treia oară: un scâncet prelung 
şi rugător, la auzul căruia Tarzan a dat dezgustat din cap 
şi luând în mâini restul cărnii de cerb, a aruncat-o fiarei 
flămânzite. 


— Babă! a murmurat el. Tarzan a ajuns slab ca o 
babă. În curând va vărsa lacrimi pentru că l-a ucis pe 
Bara ca să se hrănească. Uite, nu îl poate vedea pe 
Numa, duşmanul lui, rămânând flămând. Şi de ce? Pentru 
că inima lui Tarzan s-a înmuiat ca ceara de când a fost în 
contact cu fiinţele slabe din lumea civilizată. 

Dar, cu toată dojana pe care şi-a adresat-o, Tarzan nu 
a încetat să zâmbească. Şi nici nu îi părea rău că a cedat 
unui impuls al sentimentului uman. 

Sfâşiind în dinţi porţia de carne, nu pierdea nici un 
amănunt din scena care se desfăşura în groapa leului. 

A observat mai întâi aviditatea cu care Numa devora 
bucata de carne, apoi a notat cu mare admiraţie 
calităţile fine ale fiarei precum şi isteţimea cu care a fost 
construită groapa. 

Gropile obişnuite de prins lei, acelea pe care le 
cunoştea Tarzan, aveau ţăruşi ţintuiţi în aşa mod încât 
vârfurile lor ascuţite să fie îndreptate în sus şi în care 
leul, căzând, să se înfigă ca în nişte sulițe. Această 
groapă, însă, era cu totul altfel construită. 

Aici ţăruşii erau  înfipţi la intervale de 
cincisprezece-douăzeci de centimentri unul de celălalt, 
însă în jurul gropii, astfel încât vârfurile lor ascuţite erau 
înclinate în jos. 

În acest fel, leul cădea în cursă fără să se rănească, 
dar fără să mai aibă posibilitatea de a ieşi, pentru că, ori 
de câte ori ar fi încercat să facă asta se lovea cu capul de 
vârfurile ascuţite ale ţăruşilor. 

Era evident că, în cazul acesta, scopul negrilor a fost 
să îl prindă pe Numa viu. 

Dar, pentru că tribul acesta nu avea nici un contact cu 
oamenii albi, motivul lor pentru aceasta se datora, fără 
nici o îndoială, dorinţei de a tortura fiara până la moarte, 
ca să poată petrece în faţa ultimelor ei momente de 
agonie. 


După ce a hrănit leul, Tarzan s-a gândit că fapta sa 
rămâne zadarnică, dacă va lăsa animalul acolo, la 
discreţia negrilor. 

De asemenea, i-a mai trecut prin minte că mai multă 
plăcere ar simţi el dacă le-ar juca negrilor o farsă, decât 
dacă l-ar lăsa pe Numa în voia soartei. 

Dar cum să îl elibereze? 

Scoţind doi ţăruşi de pe marginea gropii, s-ar fi făcut 
destul loc pentru ca leul să poată sări cu uşurinţă afară. 

Totuşi, Tarzan nu putea să fie sigur că Numa nu va 
sări afară, îndată ce el îi va deschide drumul spre 
libertate, înainte ca el, Tarzan, să reuşească să se urce 
într-un copac din apropiere? 

Indiferent de faptul că nu îi era frică de lei, aşa cum 
ne-ar fi nouă, de exemplu, totuşi era pătruns de acea 
circumspecţie naturală care este atât de necesară 
făpturilor din junglă, dacă vor să trăiască mai mult. 

Bineînţeles, că la nevoie, putea să lupte cu Numa, dar 
nu era atât de naiv, încât să creadă că putea învinge un 
leu în floarea vârstei într-o luptă mortală, altfel decât din 
întâmplare sau folosindu-se de isteţimea minţii sale. 

Dar să se expună fără rost la o moarte probabilă era 
un lucru pe care îl considera tot atât de ruşinos, ca şi 
cum ar fi fugit de o primejdie, când trebuia să o înfrunte; 
totuşi, dacă îşi punea în gând să facă ceva, găsea 
întotdeauna şi mijlocul de a îl realiza. 

Acum era absolut hotărât să îl elibereze pe Numa şi o 
dată ce s-a hotărât, trebuia să o facă chiar dacă risca să 
se expună unei primejdii. 

Ştia, de asemenea că leul va fi preocupat un timp cu 
hrana care a primit-o, dar tocmai pentru aceasta va 
resimti şi mai mult orice amestec din afară. 

Prin urmare, Tarzan trebuia să lucreze repede şi cu 
foarte multă atenţie. 

Coborând din copac lângă marginea gropii, a început 
să examineze ţăruşii şi a rămas surprins că în tot acest 


timp, Numa nu a manifestat nici un semn de furie la 
apropierea sa. 

Numai o singură dată a aruncat o privire cercetătoare 
spre el, dar după un moment şi-a întors din nou atenţia 
spre carnea lui Bara. 

Tarzan a încercat rezistenţa ţăruşilor cu greutatea 
corpului său. După aceea a încercat să-i smulgă din 
pământ, cu toată forţa muşchilor săi. Ţăruşii erau bine 
înţepeniţi. 

Dar şi Tarzan a observat că, dacă i-ar mişca de mai 
multe ori când la dreapta, când la stânga, ar reuşi după 
un timp să îi scoată din ioc. 

Odată cu acest gând l-a străfulgerat şi o altă idee: un 
plan prin care să îl poată elibera pe Numa şi fără riscul 
de a se expune primejdiei. 

A început imediat să sape cu cuțitul deasupra unui 
ţăruş, în dreptul locului unde acesta a fost înfipt. 

Pământul nu era tare şi se scobea aproape cu 
uşurinţă, aşa că nu a trecut mult până ce toată partea 
îngropată a unui ţăruş să fie expusă vederii. 

Lăsând nescobit numai atât cât era necesar ca ţăruşul 
să se menţină drept şi să nu cadă în groapă, a început să 
lucreze la al doilea şi după ce a treminat cu aceasta, a 
trecut la al treilea. 

Terminând această parte a lucrării, a luat funia de pe 
umerii săi şi a prins bine cei trei ţăruşi în ochiul funiei. 

Apoi s-a urcat repede în copac, a prins de capătul 
liber al funiei, s-a proptit bine în trunchiul copacului şi a 
început să tragă încet, în sus. 

Ţăruşii au început şi ei să se ridice încet de unde erau 
înfipţi, dar, odată cu această mişcare, s-au stârnit şi 
bănuielile lui Numa, care a început să mârâie. 

Ce mai era şi asta? Vreo nouă încălcare a drepturilor 
şi libertăţii sale? 

Era foarte nedumerit şi având, ca toţi leii, un tempera- 
ment violent, s-a aprins. 


Atâta timp cât Tarmangani a stat pe marginea gropii 
şi l-a privit, puţin îi păsa de aceasta, neaşteptându-se la 
nici un rău de la cel care l-a hrănit cu câteva momente 
înainte. 

Dar acum se petrecea cu totul altceva, aşa că şi bănu- 
ielile fiarei erau trezite şi mâărâia ameninţător. 

Privind, însă, în continuare mişcarea ţăruşilor, a văzut 
că ele se ridică până ajung într-o poziţie verticală, apoi 
se răstoarnă cu vârfurile peste cap pe pământul de 
deasupra şi dispar cu totul. 

Leul era învăluit de eventualităţile oferite de această 
situaţie şi probabil că a înţeles chiar faptul că, acelaşi 
omul care l-a hrănit, îi deschidea acum, cu voinţă, un 
drum de ieşire. 

Prinzând, deci, între fălci resturile de carne, a sărit cu 
uşurinţă din groapa făcută de negri, iar Tarzan l-a văzut 
dispărând în tufişurile junglei. 

Acum Tarzan s-a gândit să-şi urmeze călătoria în care 
pornise cu scopul de a îi ajuta pe englez şi pe fata care îl 
însoțea. 

Pe suprafaţa pământului şi printre crengile care se 
legănau, urma lăsată în trecere fie de om, fie de vreo 
altă fiară, era pentru Tarzan o carte deschisă; dar, oricât 
de acute i-ar fi fost simţurile, erau cu totul insuficiente, 
faţă de drumul fără nici o urmă a aeroplanului. 

În ce măsură se putea el servi de ochi, urechi şi miros, 
în urmărirea unui obiect a cărui cale era pe deasupra, 
prin aerul veşnic mişcător şi la mii de urme înălţime? 

Numai de simţul direcţiei mai putea să depindă acum 
Tarzan, în căutarea aeroplanului căzut. 

Nu putea nici chiar să judece exact la ce distanţă se 
găsea el şi ştia că, din momentul când acesta a dispărut 
după dealuri, ar fi putut să zboare cine ştie ce distanţă, 
virând chiar din drum, înainte de a se prăbuşi la pământ. 

Dacă cei din aeroplan au fost ucişi sau răniţi grav, 
Tarzan ar fi putut să caute zadarnic multă vreme prin 
apropierea lor până să reuşească să îi găsească. 


Nu avea decât un singur lucru de făcut, acela de a 
merge până la un punct cât mai apropiat de locul unde 
credea el că a aterizat aeroplanul, iar după aceea să 
caute, ocolind terenuri mari, din ce în ce mai largi, până 
va descoperi urmele mirosului lor. _ 

A procedat întocmai după cum a calculat. Inainte de a 
ieşi din valea aceea, a ucis câteva animale, a ales 
bucăţile bune şi le-a luat cu el, lăsând în urmă oasele 
nefolositoare. 

Vegetaţia puternică a junglei se sfârşea jos, la poalele 
urcuşului de apus al munţilor, rărindu-se tot mai mult şi 
devenind din ce în ce mai sărăcăcioasă, cu cât se 
apropia de culme, dincolo de care începea pustiul, cu 
câteva tufe pipernicite şi puţină iarbă arsă de soare, care 
a mai rezistat pe la margini, capriciilor unei existenţe 
aproape fără apă. 

Ajuns la muchia dealurilor, a cercetat cu privirea sa 
ageră întregul întins al terenului arid care se desfăşura 
înaintea sa. 

Chiar de la distanta aceea, se putea distinge linia 
şerpuitoare a cursului acelor văi râpoase care întretăiau 
pustiul la intervale destul de dese: acele prăpăstii 
îngrozitoare unde a fost atât de aproape şi-a pierdut 
viaţa, ca pedeapsă pentru îndrăzneala de a fi încercat să 
invadeze sanctitatea vechii lor singurătăţi 

Două zile în şir a căutat zadarnic vreo urmă oarecare 
a maşini sau a celor care au fost în ea, având grijă, în 
acest timp, să ascundă câte puţin din proviziile sale în 
mai multe locuri, însemnând ascunzătorile cu mormane 
de pietre. 

De asemenea, a mai străbătut şi prima vale adâncă, 
făcând, totodată, un ocol mare după ea. 

Din când în când se oprea, strigând numele acelora 
pe care îi căuta, ascultând după aceea vreun răspuns, 
dar nu se alegea decât cu tăcerea: o tăcere sinistră pe 
care strigătele sale o accentuau şi mai mult în cea de-a 
doua zi. aproape de înserat, a ajuns la neuitata prăpastie 


în care zăceau oasele vechiului aventurier, şi unde, 
pentru prima dată, Ska, vulturul, l-a descoperit şi l-a 
urmărit. Apariţia acestei păsări prevestitoare de rău, l-a 
ambiţionat şi mai mult şi întorcând faţa în sus spre Ska, 
i-a strigat cu voce batjocoritoare: 

— Zadarnic vii de data asta, Ska, pentru că Tarzan 
este acum cu adevărat Tarzan. L-ai mai urmărit tu şi 
altădată, când era numai umbra de el şi tot ai pierdut 
partida. Nu îţi mai pierde timpul acum, pentru că Tarzan 
este plin de viaţă şi putere. 

Dar Ska, vulturul, nu a încetat să îi dea târcoale, în 
zbor, aşa că Tarzan, cu toate aprecierile sale, a simţit 
trecându-i prin corp un fior de îngnjorare. 

Şi tot atunci, parcă i-ar fi şoptit cineva în ureche, îi 
venea să repete întruna, în gând, două cuvinte: “Ştie 
Ska! Ştie Ska! Ştie Ska!”, până când, furios, a luat o 
piatră de jos şi a azvârlit-o cu putere în pasărea aceea, a 
cărei prezenţă îl provoca peste măsură. 

A început după aceea să coboare în fundătura văii 
lângă care se găsea. Întâmplarea l-a dus tocmai pe acolo 
pe unde a urcat malul acela cu câteva săptămâni înainte 
şi a văzut jos, aşa cum l-a lăsat şi cum probabil a stat 
timp de secole întregi, scheletul aventurierului din 
vechime. 

Aşa cum stătea şi privea rămăşiţele acelea triste ale 
unui alt om puternic care a sucombat în faţa forţelor 
crude ale pustietăţii, a tresărit, deodată, la detunătura 
unei arme, al cărui sunet venea din adâncul prăpastiei, la 
sud de el, desfăşurându-se în lungul malurilor înalte ale 
răpei. 


CAPITOLUL XV 


Urme misterioase de picioare 


În timp ce aeroplanul condus de Smith-Oldwick s-a 
ridicat deasupra codrului sălbatic, unde Bertha Kircher a 
fost de atâtea ori aproape să îşi piardă viaţa, înaintând 
acum cu viteză spre răsărit, fata a simţit, deodată, o 
contracție neaşteptată a muşchilor gâtului. Înghiţea în 
sec. 

| se părea cât se poate de ciudat să mai simtă vreun 
regret după acele primejdii urâte pe care le-a lăsat în 
urmă şi totuşi, vedea bine că aşa era, pentru că pe lângă 
primejdiile care au ameninţat-o, mai lăsa ceva în urma 
ei: o figură unică, figură care a intrat în viaţa ei şi pentru 
care simţea o atracţie pe care nu o înţelegea... 

In faţa ei, pe scaunul pilotului, şedea un ofiţer englez, 
un cavaler în adevăratul sens al cuvântului, despre care 
ştia că o iubeşte şi totuşi, îndrăznea, în compania lui să 
mai simtă regretul că a părăsit locurile umblate de o 
“fiară sălbatică”! 

In ceea ce îl privea pe locotenent se poate spune că 
acesta era stăpânit de fericire. 

Acum, intrat din nou în posesia iubitei sale aeronave, 
zbura în viteză, la datorie, acolo unde se aflau camarazii 
lui; pe lângă acest fapt o mai avea alături de el şi pe 
femeia pe care o iubea. 

Insă ceea ce făcea să i se micşoreze cu mult plăcerea, 
era acuzaţia pe care Tarzan a adus-o fetei. 

Acela a afirmat că este nemţoiacă şi pe lângă acest 
fapt şi spioană. Astfel, deşi se afla în culmea fericirii, 
ofiţerul englez cobora uneori în adâncul disperării, când 
se gândea la ceea ce inevitabil ar urma, dacă învinuirile 
lui Tarzan s-ar dovedi întemeiate. 

Sufletul lui era acum sfâşiat între sentimentul 
dragostei şi cel al onoarei. 


El nu ar fi putut sub nici o formă să o predea pe 
femeia pe care o iubea unei soarte care, cu siguranţă o 
aştepta, dacă, într-adevăr, era inamică şi spioană. 

În altă ordine de idei însă, îi era tot atât de imposibil, 
ca englez şi ofiţer în acelaşi timp, să îi ofere ajutor sau 
protecţie. 

Deci, bietul tânăr a trebuit să se mulţumească cu 
dezminţiri mintale repetate în privinţa vinovăţiei fetei. 

A încercat să se convingă singur că Tarzan s-a înşelat, 
iar, când îşi imagina pe ecranul amintirilor figura fetei din 
scaunul din spatele lui, devenea şi mai convins că 
trăsăturile ei atât de dulci şi fine, ochii aceia clari şi 
oneşti nu puteau aparţine uneia din poporul acela pe 
care aproape întrega omenire îl ura în timpul războiului 
mondial. 

În acest fel înaintau amândoi spre răsărit, fiecare 
învăluit de propriile gânduri. 

Vedeau acum sub ei, pe pământ, vegetaţia bogată a 
junglei făcând loc unei vegetaţii mai sărace de pe coasta 
dealurilor, iar înaintea lor întinzându-se o mare suprafaţă 
de teren pustiu, sfâşiat la intervale de văi râpoase, 
înguste şi adânci, pe unde, în vremuri îndepărtate şi 
uitate, trebuie să fi curs râuri care au pierit de mult. 

Nu mult după ce au trecut şi peste culmea lanţului de 
munţi care formau hotarul între ţinutul pustiu şi cel fertil, 
Ska, vulturul, zburând la o înălţime feerică, a zărit altă 
pasăre, necunoscută, ciudată şi de proporţii uriaşe, 
încălcând domeniul său aerian. 

Fie că împins chiar de intenţia de a începe o luptă cu 
îndrăzneţul străin, fie că numai sub impulsul curiozităţii, 
Ska s-a ridicat deodată, ca să întâmpine aeroplanul. 

Fără îndoială, însă, a greşit când a calculat viteza 
păsării de oţel... dar, oricum, l-a atins vârful aripii elicei şi 
simultan cu aceasta, s-au întâmplat mai multe 
evenimente. 

Corpul fără viaţă al lui Ska, sfâşiat şi sângerând, a 
căzut ca plumbul la pământ; o aşchie ruptă din elice, a 


zburat înapoi, izbind pilotul în frunte; aeroplanul s-a 
cutremurat şi s-a clătinat; în timp ce locotenentul Smith- 
Oldwick rămânea într-o stare de nesimţire momentană, 
aeronava a pornit cu vârful în jos, spre pământ. 

Numai o clipă a rămas pilotul în nesimţire, acea clipă 
suficientă pentru pierirea lor. 

Când şi-a revenit şi a realizat primejdia, a mai 
observat că motorul s-a oprit. 

Aeroplanul a atins în căderea lui o viteză vertiginoasă, 
iar pământul era atât de aproape, încât locotenetul nu 
mai putea să spere că va putea să mai controleze zborul 
aeroplanului, astfel încât să aterizeze în condiţii normale. 

Jos, se afla o spintecătură adâncă, în platou; era o 
trecătoare îngustă cu o fundătură nivelată şi totodată, 
acoperită cu nisip. 

In acel moment atât de scurt, în care el trebuia să ia o 
decizie; planul cel mai sigur părea a fi încercarea de 
aterizare în fundătura văii, ceea ce a şi făcut, dar nu fără 
să aducă destule avarii aeroplanului, iar lui şi 
domnişoarei Bertha Kircher o zdruncinare dintre cele mai 
zguduitoare. 

Din fericire, nici unul dintre ei nu a fost rănit, dar 
situaţia lor părea cu adevărat lipsită de speranţe. 

Se mai năştea întrebarea dacă el ar fi putut repara 
aeroplanul şi să îşi continue călătoria; dar tot atât de 
dificilă părea şi abilitatea lor de a porni de jos până la 
coastă sau de a se înapoia în ţinutul de unde abia 
plecaseră. 

Englezul era convins de imposibilitatea traversării cu 
piciorul pustiul spre răsărit, din cauza foamei şi a setei 
de care vor suferi. In acelaşi timp şi reântoarcerea la 
locul de unde au plecat le oferea destule primejdii din 
partea animalelor carnivore şi a negrilor sălbatici. 

După oprirea atât de neaşteptată şi cu un rezultat 
atât de dezastruos al aeroplanului. Smith-Oldwick s-a 
întors să observe efectele accidentului asupra fetei. 


Era palidă ca ceara, dar cu un zâmbet pe buze. Au 
rămas, aşadar, privindu-se în tăcere, câteva secunde în 
şir. 

— lată şi sfârşitul, nu? a întrebat fata. 

Englezul a dat din cap, ca şi cum ar fi dorit să îi 
contrazică părerea, dar a răspuns: 

— Este sfârşitul... primei etape, în orice caz. 

— Nu cred că îţi va fi cu putinţă să execuţi aici toate 
reparaţiile necesare, a zis fata cu îndoială. 

— Nu le-aş putea face, a răspuns el, dacă ar fi prea 
complicate. Totuşi aş putea să îl repar în unele locuri. Mai 
întâi, însă, trebuie să îi fac o examinare amănunţită. Să 
sperăm că nu este nimic grav, pentru că mai avem un 
drum lung până acasă. 

— Fără aeroplan, nu vom ajunge departe, a zis fata cu 
o voce care trăda disperarea. Lipsiţi de orice fel de armă, 
ar fi o minune, dacă am putea parcurge măcar o parte 
din distanţă. 

— Dar nu suntem chiar atât de neajutoraţi. Uite, mai 
am un revolver pe care canaliile de negri nu l-au găsit. 

Zicând acestea a ridicat capacul unei cutii din care a 
scos la iveală un automatic. 

Bertha Kircher s-a lăsat pe spate şi a început să râdă 
zgomotos; era un râs silit, aproape isteric. 

— Puşca aia de şoc! a exclamat ea. Dar ce poţi să faci 
cu ea decât, doar să înfurii şi mai rău fiara pe care, doar 
din întâmplare, s-ar putea să o răneşti? 

Smith-Oldwick o privea aproape încremenit. 

— Totuşi, este o armă, a obiectat el. Aceasta nu o poţi 
nega, precum nici faptul că pot cu siguranţă să ucid un 
om cu ea. 

— Dacă se întâmplă să îl nimereşti, da, a zis fata, sau 
dacă jucăria nu se înfundă. Crede-mă că nu prea am 
încredere în automatice. Le-am întrebuințat şi eu. 

— Da, desigur, a început cu ironie locotenentul, ne-ar 
trebui poate un tun, căci cine ştie dacă nu va năvăli 
peste noi vreo cireada de elefanţi. 


Fata a înţeles că l-a supărat şi i-a părut rău, pentru că 
îşi dădea seama că el şi-ar risca viaţa pentru a o apăra şi 
totodată, realiza că nu era vina lui că era înarmat atât de 
prost. 

De asemenea, nu încăpea nici o îndoială că şi el era 
convins de inutilitatea armei şi că, dacă i-a arătat-o, a 
făcut-o numai în speranţa că îi va alunga senzaţia de 
teamă. 

— lartă-mă, a articulat ea cu o voce blândă Nu am 
vrut să fiu răutăcioasă, dar accidentul acesta a pus capăt 
la toate. Am impresia că am îndurat atât cât mi-a fost 
posibil. Cu toate că nu am ezitat să îmi sacrific viaţa 
servindu-mi patria, nu mi-am închipuit vreodată ca 
agonia morţii mele să tărăgănească atât de mult, 
deoarece îmi dau seama că mor latent de câteva 
săptămâni. 

— Nu te înţelg, a exclamat el. Ce vrei să zici cu asta? 
Vrei să insinuezi că eşti muribundă? Eu văd că nu ai 
nimic. 

— Nu aşa, a răspuns ea. Nu asta am vrut să spun. 
Ceea ce am intenţionat să scot în evidenţă este faptul 
că, din momentul în care sergentul negru împreună cu 
renegaţii lui soldaţi m-au prins şi m-au adus cu ei în 
interior, mi s-a semnat condamnarea la moarte. 

Uneori mi s-a părut, continuă ea, că mi s-a acordat o 
amânare. Alteori speram să fiu pe calea de a primi 
iertarea completă, dar nu totdeauna, am simţit, în 
adâncul inimii mele, că nu voi trăi atât cât să mai văd 
lumea civilizată. 

Mi-am făcut datoria faţă de ţară şi cu toate că nu a 
fost prea mult, pot pleca mulţumită că am făcut tot 
posibilul pentru ceea ce am crezut eu că e mai bine. Tot 
ce mai pot spera acum, tot ce mai cer, este o îndeplinire 
cât mai rapidă a sentinţei mele la moarte. 

Nu vreau, a mărturisit ea în continuare cu dezgust, să 
mai rămân în viaţă şi să am de întâmpinat şi de suferit 
orori şi îngrijorări. Până şi tortura corporală ar fi mai 


preferabilă decât suferinţele sufleteşti prin care am 
trecut. 

Apoi Bertha Kircher, a făcut o pauză şi a continuat 
privindu-l fix în ochi: 

— Nu mă îndoiesc că mă consideri ca pe o femeie 
energică, dar pot să îţi spun că teroarea mea a fost 
nemărginită. La strigătele şi urletele carnivorelor în 
timpul nopţii, mă cuprinde o spaimă atât de concretă, 
încât simt că mă doare. Simt ghearele lor ascuţite înfipte 
adânc în carnea mea şi cruzii lor colţi sfărmându-mi 
oasele..., simt atât de real aceasta, de parcă aş îndura cu 
adevărat grozăviile unei asemenea morţi. Nu ştiu, însă, 
dacă mă înţelegi: bărbaţii au o mentalitate atât de 
diferită de a noastră. 

— Da, zise el, cred că te înţeleg şi tocmai pentru că te 
înţeleg, pot să apreciez, mai mult decât îţi poţi închipui, 
eroismul de care ai dat dovadă, îndurând toate prin care 
ai trecut. Acolo unde nu este frică, nu poate exista şi 
curaj. Un copil inconştient ar intra fix în cuşca unui leu, 
dar este nevoie de unul dintre cei mai curajoşi dintre 
oamnei ca să îl salveze. 

— Mulţumesc,a zis ea, dar te asigur că nu sunt deloc 
curajoasă şi-acum îmi este grozav de ruşine că nu m-am 
gândit şi la sentimentele tale. Voi încerca să mă 
înbărbătez din nou şi să sperăm împreună că totul se va 
termina cu bine. Aş putea chiar să te ajut, dacă vrei să 
îmi spui ceea ce trebuie să fac. 

— Prima dată, zise el, trebuie să descoperim cât de 
mari sunt avariile şi abia pe urmă să vedem ce ar trebui 
făcut ca să le reparăm. 

După două zile în şir, Smith-Oldwick s-a ocupat 
neâncetat de aeroplan, ciocănind câte puţin în unele 
locuri... două zile în şir, cu toate că şi-a dat seama de la 
început, că avariile sunt imposibil de reparat. 

În cele din urmă i-a comunicat fetei concluzia sa. 

— Am ştiut, a răspuns ea, dar am crezut că simt la fel 
ca tine; că oricât de zadarnice ar putea fi eforturile 


noastre aici, ar fi cu mult mai periculos să tindem la 
întoarcerea în jungla pe care abia am părăsit-o, sau să 
pornim spre coasta de răsărit. 

Ştiu, după cum ştii şi tu, a continuat ea cu convingere, 
că nu putem ajunge pe jos până la calea ferată Tanga. 
Vom muri de foame şi de sete, înainte să parcurgem o 
jumătate din distanţă, iar, dacă ne întoarcem în junglă, 
presupunând că vom ajunge acolo printr-o minune, am 
avea de întâmpinat o soartă identică, deşi sub altă 
formă. 

— Atunci să stăm aici şi să aşteptăm moartea, fără a 
mai uza inutil energia pentru atingerea unui scop pe care 
îl ştim zadarnic, nu e adevărat? a întrebat el. 

— Nu, răspunse fata. Niciodată nu mi-aş pierde 
speranţa în felul acesta. Am vrut să specific că ar fi cu 
totul nefolositoare orice încercare de a ajunge la vreunul 
dintre locurile despre care vorbim, aşa că ar trebui să 
mergem în cu totul altă direcţie. 

Undeva, în această sălbăticie, trebuie să existe apă şi 
dacă cumva este, singura noastră perspectivă de a o 
găsi ar fi să pornim în josul acestei prăpăstii, urmându-i 
cursul. Deocamdată avem destulă apă şi mâncare ca să 
ne ajungă vreo două zile cu economie; iar în intervalul 
acesta se poate întâmpla să dăm peste un izvor, ba chiar 
să ajungem în locurile fertile din partea de sud. 

Cînd m-a dus Usanga până la satul lui Numabo, 
povestea fata, a luat-o pe un drum pe la sud, pe unde se 
găsea destulă apă şi vânat din belşug. Numai după ce 
ne-am apropiat bine de tot, au început să se vadă lei şi 
alte carnivore în număr mai mare. De aceea putem spera 
că, dacă ajungem cu bine în ţinuturile fertile de la sud, 
vom fi în stare să ajungem de acolo şi la coastă. 

Englezul a dat din cap cu îndoială. 

— În orice caz, putem încerca, a zis cu optimism. Nici 
mie nu îmi convine să rămân aici şi să aştept moartea 
stăpânit de indiferenţă. 


În timp ce vorbea, Smith-Oldwick stătea rezemat de 
aeroplan, privind cu tristeţe în jos, la picioarele sale; iar 
fata privea lung spre sud, în josul văii, în direcţia singurei 
lor speranţe. 

— Uite! a şoptit ea deodată, atingându-i braţul cu 
degetele. 

Aviatorul a ridicat repede ochii şi a privit în direcţia în 
care erau îndreptate privirile ei şi a văzut... capul enorm 
al unui leu mare, care îi privea de după o scobitură a 
stâncii, lângă prima cotitură a văii. 

— Pfui! a exclamat el, aceşti ticăloşi se găsesc pretu- 
tindeni. 

— Ei nu prea se îndepărtează de apă, nu-i aşa? a 
întrebat fata cu o oarecare speranţă. 

— Cred că nu, a răspuns ofiţerul. Leul nu are o forţă 
de îndurare prea mare, după câte ştiu eu. 

— Atunci este un prevestitor al speranţei, a exclamat 
fata aproape cu bucurie. 

Smith-Oldwick a început să râdă cu cinism: 

— Drăguţ prevestitor al speranţei! 

Surprinsă fata şi-a îndreptat privirea spre el, rostind: 

— Nu spune prostii. Puțin îmi pasă dacă râzi chiar. Pe 
mine mă umple de speranţă. 

— Sentimentul acesta probabil că este mutual, a 
răspuns locotenentul, căci fără îndoială că imaginea 
noastră îl umple şi pe el cu speranţe. 

Leul satisfăcut, după câte se observa, în privinţa 
naturii fiinţelor pe care le privea, a pornit încet în direcţia 
lor. 

— Vino să ne urcăm în avion, a zis locotenentul, 
ajutând-o pe fată să urce în aeroplan. 

— Aici nu ne poate ajunge. 

— Ba da. Cred că va reuşi să ajungă. 

— Ai un mare talent în încurajări! a remarcat ofiţeul. 

— Se poate, dar nu pe mine însămi. 

Zicând acestea, Smith-Oldwick a scos revolverul din 
buzunar. 


— În numele cerului, a strigat fata, nu trage în el cu 
aşa ceva. 

— Nici nu mă gândesc să trag în el, dar aş putea reuşi 
să îl determin să se sperie şi să fugă, dacă va încerca să 
vină până aici sus la noi. Nu ai văzut niciodată cum 
lucrează un dresor cu leii? Are cu el o jucărie de armă cu 
cartuşe oarbe. Cu ajutorul ei şi cu un simplu scaun de 
bucătărie, supune voinţei sale pe cele mai feroce dintre 
fiare. 

— Bine, dar tu nu ai aici, după cum ai precizat, un 
simplu scaun de bucătărie. 

— Este adevărat că nu am, a răspuns el: dar aceasta 
este vina guvernului care întotdeauna încurcă lucrurile. 
Eu am susţinut mult timp ideea că aeroplanele trebuie să 
fie echipate şi cu câte un scaun de bucătărie, a rostit el 
încercând să pară cât mai serios. 

Bertha Kircher a început să râdă. Era un râs firesc, 
sonor şi fără cea mai mică urmă de isterie, ca şi cum s-ar 
fi aflat la un “five o'cloak tea” şi asculta o poveste cu 
mult haz. 

Numa înainta mereu spre ei. 

Atitudinea lui exprima mai mult curiozitatea decât 
duşmănia: iar, când a ajuns lângă aeronavă, s-a oprit 
liniştit şi îi privea de jos. 

— Ce fiinţă măreaţă! a exclamat englezul. 

— N-am văzut niciodată un animal mai frumos decât 
acesta, a răspuns fata. Şi nici lei cu o blană atât de 
închisă la culoare, a adăugat ea. Priveşte! Este aproape 
neagră! 

Sunetul vocilor lor părea că nu l-a impresionat pe leu, 
pentru că imediat faţa lui plină de cute adânci s-a 
brăzdat de rânjetul colţilor şi buzele îi tremurau într-un 
mârâit prelung de furie. 

Aproape simultan cu această schimbare a feţei sale, 
s-a şi pregătit să sară, dar Smith-Olwick a descărcat 
imediat revolverul în pământ, în faţa leului. 


Acest zgomot neaşteptat a avut asupra leului un efect 
de nervozitate care l-a determinat să scoată un răcnet 
îngrozitor, sărind simultan cu gândul de a-l distruge pe 
cel care a provocat sunetul care i-a zgâriat sistemul 
auditiv. 

In clipa aceea, însă, locotenentul Smith-Oldwick a 
sărit cu îndemânare din scaunul de la volan tocmai de 
partea cealaltă a aeroplanului, strigând fetei să imite 
mişcarea lui. 

Fata, realizând imprudenţa care ar fi făcut-o dacă 
sărea jos la pământ, a ales singura soluţie care i-a mai 
rămas, adică să urce sus de tot, deasupra aeroplanului. 

Numa, neobişnuit cu construcția  aeroplanului, 
construcţia ciudată a unei maşini de zburat, punând 
stăpânire pe scaunul de la volan, a rămas pe loc, 
privind-o ţintă pe fată cum urca acolo unde nu mai putea 
să o ajungă, temporar cel puţin, fără să încerce să o 
oprească. 

Odată cu stăpânirea aeroplanului chiar şi furia parcă 
l-a mai părăsit, aşa încât a rămas pe loc, fără să îl 
urmărească pe locotenent. 

Fata, simțindu-se într-o siguranţă relativă în punctul 
unde se afla, s-a târât până la marginea din exterior a 
aripii, strigând bărbatului de jos să se urce şi el, cât mai 
repede posibil, la capătul celălalt al părţii de sus a 
aeroplanului. 

Tocmai asupra acestei scene au căzut şi privirile lui 
Tarzan când a observat, după o cotitură, aeroplanul, 
după atenţia care i-a atras-o detunătura revolverului. 

Fata era atât de atentă la eforturile ofițerului de a 
ajunge sus, iar acesta era atât de preocupat cu urcarea, 
încât nici unul nu a observat apropierea fără zgomot a lui 
Tarzan. 

Tot Numa a fost primul care a simţit apropierea unei 
alte persoane. 

indignarea care i-a  pricinuit-o această nouă 
întrerupere şi-a manifestat-o numaidecât, întorcând spre 


el faţa lui plină de cute de furie şi scoțând o serie de 
mârâituri fioroase de prevenire. 

Incidentul a atras atenţia celor doi de pe aeroplan. 
Abia în acel moment l-au observat şi ei pe noul sosit; fata 
a scăpat un “Slavă Domnului!” călduros, deşi nu îi venea 
să creadă că într-adevăr a sosit sălbaticul a cărui 
prezentă însemna totdeauna siguranţă şi a cărui sosire 
era atât de providenţială şi la timpul potrivit. 

Dar, aproape imediat, amândoi au fost cuprinşi de 
groază, văzându-l pe Numa sărind de pe volan şi pornind 
spre Tarzan. 

Acesta, ţinând în mână sulița, pregătit pentru orice 
împrejurare, venea cu hotărâre în întâmpinarea 
carnivorului, pe care l-a recunoscut, fiind leul din groapa 
negrilor lui Numabo. 

A ştiut, de asemenea, din felul cum se apropia, un 
fapt pe care nici Bertha Kircher şi nici Smith-Oldwick nu 
puteau să îl ştie: atitudinea leului era era mai mult un 
gest de curiozitate, decât efectul unor sentimente 
războinice. 

Se întreba deci, dacă în capul acela mare, ar mai fi 
putut exista vreo urmă de recunoştinţă pentru bunătatea 
pe care i-a arătat-o cu puţin timp în urmă. 

El nu se îndoia câtuşi de puţin că Numa l-a 
recunoscut, cunoscându-şi prea bine semenii din junglă. 
Deşi acesta uita, adeseori, unele impresii mai repede 
decât omul, existau alte senzaţii care rămân întipărite în 
memoria lor ani întregi. 

De exemplu, se putea întâmpla ca mirosul cuiva, bine 
simţit o dată de vreo fiară, să nu fie uitat toată viaţa ei 
scurtă, dacă a fost simţit în împrejurări neobişnuite. 

De aceea Tarzan era pe deplin convins că simţul 
olfactiv al lui Numa i-a reamintit acestuia de toate împre- 
jurările în care l-a cunoscut prima dată. 

Intuiţia şi aventurile sunt trăsături inerente rasei 
anglo-saxone. Astfel, în clipa aceasta, nu mai era Tarzan 
al maimuţelor, ci mai curând John Clayton, lord de 


Greystoke. A zâmbit, intuind până unde merge 
recunoştinţa lui Numa. 

Smith-Oldwick şi fata au văzut amândouă fiarele 
apropiindu-se din ce în ce mai mult una spre cealaltă. 
Primul a înjurat printre dinţi, pipăind nervos arma inutilă 
din buzunarul său. 

Fata şi-a apăsat palmele deschise pe obraji, 
aplecându-se înainte şi privind cu ochii sticloşi şi 
încremenită de groază. 

Deşi avea cea mai mare încredere în curajul acestei 
fiinţe dumnezeieşti care îndrăznea cu atâta putere să îl 
întâmpine pe regele animalelor, nu avea nici o concepţie 
falsă despre ceea ce trebuia cu siguranţă să se întâmple 
când acestea se vor încaieră. 

A avut prilejul să îl vadă pe Tarzan în luptă cu Sita, 
pantera. De atunci şi-a dat seama că, oricât de puternic 
ar fi fost acest om, numai datorită agilităţii şi inteligenţei 
sale, precum şi norocului, s-ar fi putut egala într-o 
oarecare măsură cu adversarii săi sălbatici. De 
asemenea, ştia foarte bine că dintre cei trei factori în 
favoarea sa, norocul era totuşi acela care juca rolul cel 
mai important. 

L-a văzut acum atât pe om cât şi pe leu oprindu-se în 
aceeaşi clipă, la un metru distanţă unul de altul. A mai 
văzut coada fiarei zbătându-se nervos dintr-o parte în 
alta... auzind, în acelaşi timp, mârâiturile adânci huruind 
din pieptul lui puternic, dar nu putea să tălmăcească 
exact nici mişcările cozii, nici notele mârâiturilor. 

Pentru ea toate acestea nu arătau decât o furie 
bestială, în timp ce pentru Tarzan, gesturile leului erau 
conciliatorii şi de asigurare până la extrem. 

Dar fata l-a văzut pe Numa pornind deodată înainte, 
până când nasul lui s-a apropiat de piciorul gol al omului; 
atunci, a închis ochii, acoperindu-i cu palmele. 

A aşteptat un timp, care i s-a părut o eternitate, să 
audă zgomotul îngrozitor al ciocnirii, care considera că 
trebuie să urmeze, dar tot ce a auzit a fost explozia unui 


oftat de uşurare scos de Smith-Oldwick şi vocea acestuia, 
pe jumătate isterică exclamând: 

— Extraordinar! De necrezut! 

A îndrăznit şi ea să îşi ridice privirea, dar ce a văzut? 

Leul îşi freca părosul lui cap de şoldul lui Tarzan, pe 
când acesta, cu mâna liberă înfiptă adânc în coama cea 
neagră, îl mângâia pe Numa. 

Se întâmplă adeseori ca între animalele de specii 
deosebite să se nască prietenii inexplicabile, dar cu mult 
mai rar se întâmplă aceasta între om şi carnivorele 
sălbatice, datorită unui sentiment de teamă cumplită al 
celui dintâi de pisicile mari ale junglei. 

Dar, după cum au văzut, în cazul de faţă, prietenia 
începută... atât de neaşteptat între Tarzan şi leul negru, 
nu este, la urma urmei, atât de inexplicabilă. 

In timp ce Tarzan se apropia de aeroplan, Numa 
mergea alături de el, iar, când acesta s-a oprit şi a privit 
în sus spre fată, s-a oprit şi Numa odată cu el. 

— Am pierdut orice speranţă că o să pot să vă mai 
găsesc, dar cred că am făcut-o exact la timp. 

— Dar de unde ai ştiu că ni s-a întâmplat ceva? a 
întrebat tânărul ofiţer. 

— Am văzut aeroplanul căzând. M-am urcat într-un 
copac mare de la marginea poienii şi priveam cum vă 
îndepărtați. V-aş fi găsit mai repede, dar nu aveam nici 
un indiciu decât direcţia generală. Observ că aţi planat 
pe o distanţă destul de mare spre sud, după ce aţi 
dispărut din ochii mei pe după dealuri. Eu v-am căutat cu 
mult spre nord şi eram pregătit să mă întorc, dacă nu 
auzeam detunătura de revolver. Dar... maşina nu se mai 
poate repara? 

— Nu. Nu mai este nici o speranţă. 

— Atunci care sunt planurile voastre? Ce intenţionaţi 
să faceţi? 

Tarzan a adresat aceste întrebări fetei. 

— Dorim să ajungem până la coastă, a răspuns ea, 
dar acum pare că este cu neputinţă. 


— Tot aşa aş fi crezut şi eu acum un sfert de oră, a zis 
Tarzan. Insă faptul că Numa este aici mă încredinţează 
că trebuie să fie apă pe undeva, nu tocmai departe de 
aici. Pe leul acesta îl cunosc. L-am găsit acum două zile 
într-o groapă-capcană făcută de negri şi l-am eliberat de 
acolo. Aşadar, ca să poată ajunge până aici, trebuie să fi 
venit pe vreun drum necunoscut mie... eu, cel puţin, din 
clipa în care am trecut dealurile şi am ieşit din ţinutul 
fertil, nu am dat peste nici o cărare de animale, precum 
nici de urma vreuneia din ele. Din ce direcţie a venit 
asupra voastră? 

— Dinspre sud, a răspuns fata. Şi noi am crezut că 
trebuie să fie apă în acea direcţie. 

— Să mergem să vedem, a propus Tarzan. 

— Dar cum rămâne cu leul? a întrebat Smith-Oldwick. 

— Rămâne şi aceasta de văzut, a răspuns Tarzan, dar 
până nu coborâţi de acolo, nu avem cum să ştim. 

Ofiţerul englez a ridicat din umeri. Fata şi-a întors 
privirea spre el, să observe efectul cuvintelor lui Tarzan. 

Englezul a devenit deodată alb ca varul, însă, fără să 
spună o singură vorbă şi cu un zâmbet pe buze, a 
alunecat jos pe marginea aripii aeroplanului, la vreo doi 
metri în spatele lui Tarzan. 

Bertha Kircher ştia bine că englezului îi este frică, dar 
nu putea fi dojenit pentru asta. În acelaşi timp însă, îi 
admira curajul remarcabil pe care l-a arătat, 
expunându-se unei primejdii destul de reale pentru el. 

Numa, stând lângă Tarzan, a ridicat uşor capul şi l-a 
fixat cu privirile sale pe englez; apoi a scos un mârâit 
surd şi l-a privit pe Tarzan. Acesta, a început să 
vorbească leului în limba maimutelor antropoide. 

Atât fetei, cât şi lui Smith-Oldwick, li se părea extra- 
ordinar de straniu să audă ieşind de pe buze omeneşti 
acele mârâituri guturale; dar, indiferent dacă Numa le 
înţelegea sau nu, păreau că au efectul dorit asupra lui, 
deoarece a încetat să mai mârâie, iar când Tarzan s-a 


îndreptat spre Smith-Oldwick, Numa l-a însoţit fără însă 
să încerce să îi facă vreun rău ofițerului. 

— Ce ai spus? a întrebat fata. 

Tarzan a răspuns zâmbind: 

— l-am spus cine sunt; Tarzan al maimuţelor, mare 
vânător, ucigător de fiare şi că voi sunteţi prietenii mei. 

— Extraordinar! a murmurat locotenetul. 

— De ce? l-am vorbit în limba Manganilor, cu toate că 
nu am fost niciodată sigur că o mai înţeleg şi alte 
animale. Manu însă, maimuța aceea mică, vorbeşte o 
limbă aproape identică cu aceasta, iar despre Tantor, 
elefantul, sunt sigur că pricepe tot ce îi spun. 

Noi, cei din junglă, a continuat Tarzan relatarea, 
suntem nişte fiinţe tare lăudăroase. În vorbire, în 
atitudine şi în fiecare amănunt cât de mic în comportarea 
noastră trebuie să îi impresionăm pe alţii asupra puterii 
şi ferocităţii noastre. De aceea mârâim noi în faţa 
duşmanilor, spunându-le atunci, să aibă grijă că ne vom 
repezi la ei şi îi vom sfâşia în bucăţi. Probabil că Numa nu 
înţelege cuvintele pe care le întrebuinţez, dar cred că 
tonul şi purtarea mea lasă asupra lui impresia pe care 
vreau să o aibă şi cuvintele. 

Şi acum, a zis el adresându-i-se fetei, coboară de 
acolo să te recomand. 

Fetei i-a trebuit mult curaj să coboare la îndemâna 
ghearelor şi colţilor ascuţiţi ai fiarei nedomesticite încă. 

Totuşi, a făcut-o şi pe asta, dar leul nu a făcut mai 
mult decât să rânjească puţin colții, fără a mârâi măcar, 
când a venit să se aşeze lângă Tarzan. 

— Cred, a început Tarzan, că sunteţi în deplină 
siguranţă atâta timp cât sunt şi eu de faţă. Cel mai bun 
lucru este să îl ignoraţi cu desăvârşie. Nu îi faceţi 
avansuri; dar feriţi-vă de a îi arăta cel mai mic semn de 
frică şi pe cât vă este posibil, încercaţi să mă ţineţi 
întotdeauna între el şi voi. Sunt sigur că nu va trece mult 
până va pleca şi se prea poate să nu-l mai vedem 
vreodată. 


La ideea emisă de Tarzan, Smith-Oldwick a luat din 
aeroplan proviziile de apă şi carne pe care le mai aveau 
acolo şi după ce au împărţit sarcina între ei trei, au pornit 
spre sud. 

Numa nu i-a mai urmat, ci a stat pe loc privind cum 
aceştia se îndepărtează, până când au dispărut din ochii 
lui pe după o cotitură a văii. 

Tarzan a continuat drumul după urmele lăsate de 
Numa, cu intenţia de a îl călăuzi spre sud, convins că 
urmele îi vor conduce spre apă. 

Pe nisipul de pe fundul văii, urmele se distingeau 
foarte bine şi erau, deci, uşor de urmărit. 

La început nu se vedeau decât cele proaspete lăsate 
de Numa, dar mai târziu în timpul zilei, Tarzan a 
descoperit altele şi mai vechi, ale altor lei; iar la un 
moment dat, când nu mai era mult până să se însereze, 
s-a oprit brusc şi evident surprins. 

Amicii lui îl priveau întrebător şi ca un răspuns la 
întrebarea lor mută, le-a indicat un petec de pământ, 
exact în faţa lui 

— Uitaţi-vă aici! a exclamat el. 

La început, nici Smith Oldvick, nici fata nu au văzut 
altceva decât o adevărată încâlceală de imprimări de 
labe moi pe nisip, dar după puţin timp fata a descoperit 
şi ea ceea ce a văzut Tarzan, scoțând o exclamaţie 
uşoară de surpriză. 

— Urme de picior de om, a strigat ea. Tarzan a 
confirmat printr-o înclinare a capului. 

— Dar nu au degete deloc, a remarcat ea. 

— Au fost încălţate cu un tip de sandale moi de tot, a 
explicat Tarzan. 

— Atunci trebuie să fie un sat indigen undeva prin 
apropiere, şi-a spus părerea locotenentul. 

— Da, dar nu este locuit de acest fel de indigeni pe 
care ne-am aşteptat să îi întâlnim prin părţile acestea ale 
Africii; aceştia umblă neâncălţaţi, excluzându-i pe câţiva 
dezertori, din trupele locale germane, cum ar fi de 


exemplu oamenii lui Usanga, dar care poartă ghete cu 
talpa groasă. 

Nu ştiu, a continuat el, ce puteţi să observați şi voi, 
dar pentru mine este cert că piciorul din sandala care a 
lăsat urme nu a fost picior de om negru. Dacă examinaţi 
cu atenţie aceste urme, veţi vedea că imprimarea atât a 
călcâiului, cât şi a podului tălpii sunt bine marcate chiar 
prin sandală... însă în urma lăsată de piciorul negrului, 
greutatea corpului cade mult mai aproape de centru 
decât acestea. 

— Atunci, crezi tu că urmele sunt făcute de un alb? 

— Aşa se vede. a răspuns Tarzan. 

Şi deodată, spre marea surpriză a fetei şi a locote- 
nentului, s-a lăsat pe burtă şi a mirosit urmele, 
folosindu-se din nou de simţurile infailibile ale fiarelor. 

A cercetat toate amănuntele cu ajutorul nărilor sale, 
atât de simţitoare, o suprafaţă de câţiva metri pătraţi, ca 
să descopere identitatea acelora care au făcut urmele pe 
nisip. 

În cel din urmă, s-a ridicat din nou în picioare. 

— Aceste urme, a declarat el, nu sunt făcute de 
Gomangani, dar nici nu seamănă cu acelea pe care le-ar 
face un alb. Trei oameni au umblat pe aici: toţi trei erau 
bărbaţi, dar nu ştiu cărei rase pot să aparţină. 

Au pornit, aşadar, înainte, fără ca în natura văii să se 
observe vreo schimbare aparentă, decât o adâncire din 
ce în ce mai mare, pe măsură ce ei înaintau spre sud; de 
la un timp abia se mai zăreau muchiile de sus ale 
malurilor prăpăstioase. 

În diferite locuri, probabil roase de căderea apelor în 
timpul unor veacuri uitate de mult, se vedea câte o 
peşteră scobită în stânca malului, uneori mai jos, alteori 
destul de sus de fundătura văii. 

Ajungând în apropierea unei asemenea cavităţi, care 
apărea ca o tavernă mare, cu tavanul boltit şi cu 
pardoseala acoperită cu nisip fin, moale şi fiind aproape 


de nivelul pământului. Tarzan le-a făcut un semn cu 
mâna. 

— Aici ne vom instala tabăra pentru noaptea asta, a 
zis el. 

S-au aşezat la gura peşterii şi au cinat din puţinul pe 
care îl aveau ei. După ce au terminat, Tarzan a condus-o 
pe Bertha în peşteră. 

— Tu vei dormi înăuntru, a zis el. Locotenentul şi cu 
mine vom dormi la intrare. 


CAPITOLUL XVI 


Atacul nocturn 


Când fata a dorit, după vreo două minute, să le spună 
“bună seara”, i s-a părul că zăreşte o umbră mişcându-se 
în întunericul de dincolo de ei şi, în aceaşi clipă, s-a 
convins că a auzit zgomotul unei mişcări subtile în 
direcţia aceea. 

— Ce este asta? a şoptit ea. Acolo, 
ceva care se mişcă. 

— Da, a răspuns Tarzan. Este un leu. Este de mai mult 
timp acolo. Nu l-aţi simţit până acum? 

— Ah, a exclamat fala cu un suspin de uşurare, 
trebuie să fie leul nostru, desigur! 

— Nu, nu este leul nostru, a zis Tarzan. Este altul care 
a ieşit la vânătoare. 

— Ne pândeşte pe noi? a întrebat ca. 

—  Negreşit, răspunse Tarzan. Smith-Oldwick şi-a 
pipăit revolverul de la şold. Tarzan a văzut mişcarea 
involuntară a acestuia şi a dat iritat din cap. 

— Lasă jucăria aceea, locotenente, acolo unde este. 
Ofiţerul a râs nervos. 

— Fără să vreau, te pun în siguranţă, a zis el. Nu ştii? 
Instinctul de conservare inerent, etc. etc. 


A 


n întuneric este 


— Care ar deveni instinctul distrugerii noastre, a 
replicat Tarzan. Aveţi vreo idee, a continuat el, că ne 
urmăresc acum trei lei ieşiţi cu toţii la vânătoare? Dacă 
am avea aici un foc bun sau dacă ar fi lună, i-am putea 
vedea foarte bine. Se poate întâmpla să nu treacă mult şi 
să ne atace, dar tot atât de bine s-ar putea să plece şi să 
ne lase în pace. 

Dacă ţii mult să ne atace, s-a adresat Tarzan 
locotenentului, trage cu revolverul şi nimereşte-l pe unul 
dintre ei. 

— Dar dacă ne atacă, a întrebat fata, nu mai avem 
nici un mijloc de scăpare? 

— Dacă ne atacă, a zis Tarzan, desigur că va trebui să 
ne luptăm cu ei. 

— Ce şanse am avea noi trei contra lor? a întrebat 
fata cu un ton descurajat. 

Tarzan a ridicat din umeri şi a răspuns: 

— De murit, tot trebuie să murim cândva. Probabil că 
ţie ti se pare ceva teribil o astfel de moarte; dar Tarzan 
s-a aşteptat întotdeauna să moară cam în felul acesta. 
Puţini dintre noi mor de bătrâneţe în junglă, aşa că nu 
îmi pasă dacă voi muri într-o luptă cu fiarele în mijlocul 
cărora am trăit. Odată şi odată mă va răpune ori Numa, 
ori Sita, ori vreun războinic negru, ori aceştia, ori alţii 
probabil. Ce deosebire este cum mori: iar dacă ne ajunge 
moartea astă seară sau la anul, ori în zece ani de acum 
înainte, nu este acelaşi lucru odată ce s-a sfârşit cu noi? 

Fata s-a cutremurat. 

— Da, a răspuns ea cu o voce în care nu mai exista 
nici un strop de speranţă, este acelaşi lucru odată ce s-a 
terminat cu noi. 

După aceea a intrat în peşteră şi s-a întins pe nisip, iar 
Smith-Oldwick a rămas jos la intrare, rezemat cu spatele 
de stâncă. Tarzan şedea şi el în partea opusă a intrării. 

— Pot să fumez? a întrebat ofiţerul. Am păstrat câteva 
ţigări şi dacă nu i-ar atrage pe ticăloşii aceia, aş vrea să 


mai trag un fum înainte să mă duc. Fumezi? l-a întrebat 
pe Tarzan, oferindu-i o ţigară. 

— Nu, mulţumesc, a răspuns acesta; dar tu poţi să 
fumezi. Nici unui animal sălbatic nu îi place fumul de 
tutun, aşa că nici pe leii care ne pândesc nu îi va 
determina să se apropie mai mult 

Englezul şi-a aprins ţigara şi a început să tragă încet 
din ea. l-a oferit şi fetei una, dar a fost refuzat, aşa că 
acum şedeau toţi trei în tăcere. 

După o vreme oarecare, interval în care liniştea nopţii 
nu era întreruptă decât rar de foşnetul labelor pe nisipul 
moale al văii, Smith-Oldwick a rupt tăcerea. 

— Am impresia că sunt nişte lei neobişnuit de tăcuţi, a 
constatat el. 

— Nicidecum, a răspuns Tarzan. Leul care umblă 
răcnind prin junglă nu face asta ca să atragă prada. De 
obicei, sunt foarte liniştiţi când urmăresc vânatul. 

— Aş vrea să urle, a zis ofiţerul. Să facă orice, chiar să 
ne atace. Mă enervează cumplit să ştiu că sunt acolo şi 
că îi văd, din când în când, mişcându-se în umbră. Tot ce 
sper este să nu ne atace toţi trei deodată. 

— Toţi trei? Sunt şapte lei acolo acum, a specificat 
Tarzan. 

— Dumnezeule! a exclamat Smith-Oldwick. 

— Nu putem să facem un foc mare şi să îi speriem în 
felul acesta? a întrebat fata. 

— Nu ştiu dacă ne-ar folosi la ceva, a zis Tarzan. Am 
impresia că leii aceştia se deosebesc, totuşi, de leii pe 
care îi cunoaştem noi. Mă refer la docilitatea aparentă, în 
prezenţa omului, a leului care a fost astăzi cu noi. Acum 
este şi un om cu ei. 

— Imposibil! a exclamat englezul. L-ar sfâşia 
numaidecât în bucăţi. 

— Ce te face să crezi că este şi un om cu ei? a 
întrebat fata. 

Tarzan a zâmbit şi a clătinat din cap. 


— Mi-e teamă că nu mă veţi înţelege, a replicat el. 
Este foarte greu de înţeles ceva care este mai presus de 
propriile noastre puteri. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Uite, a zis Tarzan: dacă te-ai fi născut, de exemplu, 
fără ochi nu ai putea să înţelegi impresiile pe care ochii 
altora le transmit creierului lor..., deci, fiindcă amândoi 
v-aţi născut aproape cu totul lipsiţi de simţul mirosului, 
mă tem că nu veţi pricepe cum pot eu să ştiu că se află 
acolo şi un om. 

— Vrei să spui că simţi şi deosebeşti mirosul de om? a 
articulat fata nedumerită. 

Tarzan a răspuns cu înclinarea capului în semn 
afirmativ. 

— Şi tot aşa ştii şi numărul leilor de acolo? a întrebat 
englezul la fel de uimit ca şi fata. 

— Desigur, pentru că nu există doi lei care să semene 
sau care să aibă acelaşi miros. 

Tânărul englez a dat şi el din cap cu aceeaşi nedume- 
rire. 

— Ai dreptate, a zis el, nu pot să înţeleg. 

— Altceva, a reluat Tarzan. Mă îndoiesc mult că leii şi 
omul au venit cu scopul special de a ne ataca, deoarece 
nimic nu i-a împiedicat să o facă deja demult, dacă ar fi 
dorit. Am o teorie, dar este cu totul incredibilă. 

— Şi anume? s-a grăbit fata să întrebe. 

— Cred că au venit să ne împiedice să mergem într-un 
loc unde ei nu vor să mergem. Cu alte cuvinte, suntem 
acum numai sub supravegherea lor şi este cu putinţă că, 
atâta timp cât nu mergem acolo unde ei nu ne vor să nu 
ne facă nimic. 

— Dar cum putem noi să ştim unde nu doresc ei să 
mergem? a întrebat surprins Smith-Oldwick. 

— Nu avem cum să ştim, dar se poate prea bine ca 
tocmai locul pe care îl căutăm noi să fie acela pe care ei 
ne împiedică să îl traversăm. 

— Adică apa, nu-i aşa? 


— Da, a răspuns Tarzan. 

După aceea, nu au mai vorbit un timp şi nu se mai 
auzea, decât rareori câte o mişcare din partea fiarelor 
ascunse în întuneric. 

Trebuie să fi trecut mai mult de o oră, când Tarzan s-a 
trezit liniştit şi a tras din teacă lungul cuţit de vânătoare. 

Smith-Oldwick a adormit, rezemat cu spatele de zidul 
stâncos de la intrarea peşterii; iar fata, epuizată de 
agitația şi de oboseala din timpul zilei, a căzut într-un 
somn adânc. 

Nu a trecut nici o clipă după ce Tarzan s-a ridicat şi 
atât englezul cât şi fata au fost treziţi de un cor de 
răcnete tunătoare şi de zgomotul unei mulţimi de paşi 
grăbiţi. 

Tarzan stătea în faţa intrării în cavernă, ţinând cuțitul 
în mână şi aşteptând atacul. Nu se aştepta la o acţiune 
ca aceea la care au apelat acum aceia care îi pândiseră 
din timpul serii precedente. 

A ştiut, cu toate acestea, că numărul oamenilor de 
acolo a crescut; iar, dacă s-a ridicat în picioare a fost 
numai pentru că ştia că atât oamenii cât şi leii înaintau 
cu prudenţă spre el şi amicii lui. 

Ar fi fost cu mult mai inteligent dacă ar fi încercat să 
fugă, pentru că ştia că în faţa numărului duşmanului, el 
însuşi ar fi fost neputincios... totuşi, a rămas pe loc, cu 
toate că se îndoia că ar fi putut preciza de ce o făcea. 

Fetei care dormea în cavernă nu îi datora nimic, nici 
din punct de vedere al obligaţiei, nici în ce priveşte 
amiciţia... 

Totuşi, exista o forţă pe care, în momentul acela, nu 
putea să o explice prea bine. Era o forţă care îl ţinea pe 
loc şi îl împingea la un sacrificiu pe care acesta Îl 
considera zadarnic. 

Marele Tarmangani nu a avut nici măcar satisfacția de 
a da o singură lovitură în apărarea sa. O adevărată 
avalanşă de fiare sălbatice s-au rostogolit peste el, 


trântindu-l la pământ. În cădere, s-a atins cu capul de 
marginea stâncii şi lovitura l-a ametit. 

Când şi-a revenit, era deja ziuă. Mintea lui abia 
începea să se trezească şi prima impresie vagă care l-a 
stăpânit a fost o amestecătură de zgomote sălbatice. 
Latent, aceste zgomote au început să ia forma unor 
mârâituri puternice de lei...; puţin câte puţin. Tarzan şi-a 
amintit ce s-a întâmplat până în momentul când lovitura 
l-a făcut să cadă în nesimţire. 

Nările sale erau pline de mirosul puternic al lui Numa, 
iar una din pulpele sale cărnoase simţea că atinge blana 
unui animal. 

Tarzan a deschis ochii încet. Cum era lungit pe o 
parte, a privit în jos în lungul corpului său şi a văzut 
deasupra lui, aproape călare, un leu mare, care mârâia 
furios la ceva ce Tarzan nu putea să vadă. 

Odată ce a fost stăpân pe toate simţurile sale, nasul 
l-a avertizat că fiara care stătea deasupra lui era Numa 
pe care l-a eliberat din groapa negrilor. 

Încurajat de aceasta, a vorbit leului, făcând în acelaşi 
timp o mişcare care marca încercarea de a se ridica. 
Imediat, Numa a păşit la o parte, eliberându-i mişcările. 

În timp ce Tarzan se ridica de jos, a observat că se 
afla tot în locul unde căzuse, în faţa peşterii unde a 
dormit fata. A mai înţeles că Numa, în spatele căruia se 
ridica malul înalt de piatră al prăpastiei, l-a apărat până 
atunci de alţi doi lei, care păşeau într-o parte şi în alta, la 
o mică distanţă de presupusa lor victimă. 

Atunci Tarzan a privit în interiorul peşterii. Nici fata şi 
nici englezul nu mai erau acolo A realizat cu regret că 
toate sacrificiile şi eforturile sale au fost zadarnice, fără 
nici un efect. 

Scuturând supărat din cap, i-a privit din nou pe cei doi 
lei, care continuau să păşească dintr-o parte în alta, la 
câţiva metri de el. 


Numa îl privea întrebător, frecându-şi nasul de şoldul 
lui: apoi a început să mârâie, rânjindu-şi colții spre ceilalţi 
doi lei. 

— Eu cred, i-a zis Tarzan lui Numa, că, dacă ne vom 
uni forţele, vom putea înfrunta aceste fiare. 

A vorbit într-o limbă pe care desigur că Numa nu o 
înţelegea; totuşi, accentul lui Tarzan trebuie să fi 
reprezentat un semn de asigurare, deoarece leul a scos 
un sunet ciudat, în urma căruia a început să păşească 
nerăbdător, învârtindu-se în paralel cu adversarii săi. 

— Haide! i-a zis Tarzan deodată. 

Prinzând cu o mână coama leului, au înaintat alături 
spre ceilalţi doi lei, care s-au retras până când s-au 
despărţit, unul trecând la stânga, celălalt la dreapta. 

Tarzan a trecut printre ei împreună cu Numa. dar atât 
el cât şi marele leu, cu coama neagră nu a încetat o clipă 
să privească atent fiara care se afla pe partea fiecăruia. 
Au aşteptat câteva clipe în această poziţie, până când, 
exact ca la un semnal convenit din timp, adversarii au 
sărit asupra lor şi dintr-o parte şi din alta. 

Tarzan a întâmpinat atacul adversarului său după 
sistemul de luptă folosit în toate ciocnirile cu Site şi 
Numa. 

Încercarea de a întâmpina întreaga forţă a izbiturii 
unui leu când atacă, nu ar fi fost pentru el altceva decât 
o încercare de sinucidere. Astfel, el a recurs la mijlocul 
de agilitate şi isteţime pentru că, oricât de energice erau 
aceste pisici mari, tot mai repezi erau mişcările lui 
Tarzan. 

Numa, cu ghearele scoase şi cu colții rânjiţi, a sărit 
exact spre pieptul gol al lui Tarzan. Acesta, ridicând 
braţul stâng, aşa cum ar proceda un boxeur ca să evite o 
lovitură, a izbit în sus pe sub braţul stâng din faţă al 
leului, repezindu-se tot atunci cu umărul sub corpul 
fiarei, înfingând adânc cuțitul între coastele ei. 

Leul a scos un urlet înfiorător de durere şi s-a răsucit 
din nou, devenind o personificare a furiei bestiale. Acum, 


într-adevăr că îl va ucide pe acest îndrăzneţ care credea 
că se poate opune regelui animalelor. 

Dar, când s-a răsucit din nou, presupusa lui victimă 
s-a răsucit şi ea odată cu el, cu degetele puternic 
încleştate în coama leului, în timp ce lama tăioasă s-a 
înfipt din nou adânc sub umărul stâng al fiarei. 

Atunci Numa a înnebunit de durere, ură şi furie, dar în 
aceeaşi clipă Tarzan i-a sărit în spate. 

De mai multe ori, Tarzan şi-a încleştat cu uşurinţă 
picioarele pe sub stomacul unui leu, agăţându-se de 
lunga lui coamă şi împungându-l cu cuțitul până ce vârful 
acestuia îi ajungea la inimă. 

In acele momente, totul i se părea atât de simplu, iar 
acum simţea o mare dezamăgire că nu a reuşit să 
execute mişcările la fel de corect şi cu aceeaşi precizie. 
In situaţia actuală era împiedicat de mişcările repezi ale 
leului, care, în ciuda lui Tarzan, îl zvârlea şi într-o parte şi 
în alta. Astfel era inevitabil să ajungă sub ghearele 
ascuţite ale fiarei. 

Făcând un ultim efort, s-a aruncat într-o parte din 
spinarea leului, încercând ca prin agilitatea lui, să poată 
evita fiara turbată măcar o fracțiune de secundă, timp 
care i-ar permite să se ridice în picioare şi să întâmpine 
din nou animalul, cu mai multe şanse. 

Dar, de data aceasta Numa a fost mult mai dinamic 
decât el. Tarzan reuşind să se ridice doar pe jumătate, 
când una dintre enormele labe ale leului l-a izbit peste 
ureche, trântindu-l la pământ. 

În clipa căderii sale, a văzut o dungă neagră sfâşiind 
aerul deasupra sa şi alt leu încăierându-se cu adversarul 
lui. 

Rostogolindu-se la o parte de sub cei doi combatanți, 
s-a ridicat în picioare, deşi era încă pe jumătate ameţit, 
clătinându-se în urma loviturii puternice pe care a 
primit-o. 

În spatele lui a văzut, întins fără viaţă, un leu sfâşiat şi 
sângerând pe nisip, iar în faţa lui, Numa, leul pe care 


Tarzan l-a salvat din groapa leilor, îl stâşia plin de 
energie pe cel de-al doilea leu. 

Numa, leul pe care Tarzan îl considera un adevărat 
prieten acum, era cu mult mai puternic şi mai feroce 
decât bestia cu care se lupta. Fiarele au făcut mai întâi 
câteva figuri de atac şi de apărare una spre alta, iar, 
după o clipă, cel mai mare a reuşit să îşi înfigă colții în 
gâtul celuilalt şi să îl scuture cum o pisică ar scutura un 
şoarece... Când adversarul său muribund a încercat, cu 
un ultim efort, să alunece pe sub el şi să îi strângă labele 
din faţă pentru a putea să sfâşie de sus până jos burta 
adversarului învingător, leul cu coama neagră a fost mai 
dinamic şi după o clipă, lupta a luat sfârşit. 

Când Numa s-a ridicat şi de pe a doua victimă şi s-a 
scuturat. Tarzan nu s-a putut abţine să nu admire 
proporţiile minunate şi simetria acestei fiare. Şi leii care 
i-au atacat erau specimene splendide. În blana lor, 
Tarzan a observat o nuanţă uşoară de negru, care era, 
de altfel, o trăsătură distinctivă a leului eliberat din 
capacană. Coamele lor erau doar cu o idee mai negre, 
dar restul corpului era cărămiziu deschis, aproape 
galben. 

Tarzan era convins că aparţineau unei specii diferite 
de cele întâlnite de el până atunci. Probabil că erau 
rezulatul unei încrucişări a leilor obişnuiţi de pădure pe 
care îi ştia şi el, cu o rasă al cărei tip ar fi putut foarte 
bine să fie reprezentat de Numa, amicul său. 

Acum, când prima primejdie a trecut, singurul gând 
care l-a străfulgerat a fost să îi găsească pe camarazii lui, 
fata şi locotenentul pentru a afla ce li s-a întâmplat. 

S-a simţit deodată deosebit de flămând şi în timp ce 
căuta de jur-împrejur, pe terenul nisipos al văii, să 
găsească printre miile de urme de acolo şi pe cele ale 
camarazilor săi, i-a ieşit de pe buze, involuntar, scâncetul 
de foame al unei fiare sălbatice. 

Numa, care stătea şi îl privea de la câţiva paşi 
distanţă, a reacţionat instantaneu când a auzit sunetul, a 


aruncat o privire lungă lui Tarzan, apoi a răspuns cu 
acelaşi scâncet de foame şi a pornit în viteză spre sud 
oprindu-se, din când în când, să se convingă că Tarzan îl 
urmează. 

Acesta a înţeles că fiara îl conducea acolo unde se 
găsea hrană, fapt pentru care a urmat-o cu încredere. În 
acelaşi timp, ochii lui ageri şi nările lui sensibile căutau 
neâncetat semne care să îi indice direcţia în care au 
mers fata şi ofiţerul englez. 

Nu a trecut mult timp şi a putut să distingă, printre 
numeroasele urme de leu, pe acelea făcute de picioare 
de om încălţate cu sandale, precum şi mirosul 
membrelor acelei rase ciudate care, în seara precedentă, 
a fost împreună cu leii. 

lar, dintre toate acesea, la început uşor de tot, a 
distins şi mirosul fetei şi puţin după aceea, pe ale 
locotenentului Smith-Oldwick. La câteva minute după 
această descoperire, urmele de lei şi de oameni s-au 
împuţinat, pe când ale fetei şi ale englezului deveneau 
tot mai pronunţate. 

Amândoi au mers alături unul de celălalt, fiind încon- 
juraţi de lei şi oameni din toate părţile. Tarzan era 
nedumerit asupra posibilităţilor sugerate de urmele 
oamenilor şi ale fiarelor..., dar, în limitele oricăreia dintre 
experienţele sale anterioare, nu reuşea sub nici o formă 
să-şi explice satisfăcător ceea ce i se indica prin urmele 
pe care le-a descoperit. 

A observat în forma acestei văi prăpăstioase ceva 
deosebit. Ea îşi urma drumul ei sucit printre malurile 
înalte, stâncoase. 

In unele locuri se lărgea, iar în altele se strâmta foarte 
mult, dar se adâncea mereu, cu cât înaintau mai mult 
spre sud. La un moment dat fundătura văii a început să 
coboare abrupt. Prin unele locuri se vedeau urmele din 
trecut ale unor torente de munte şi ale unor căderi de 
apă. Drumul se îngreuna, dar se distingea bine în ciuda 


vechimii evidente, în unele locuri se observau semne ale 
îmbunătăţirilor aduse de mâini omenşti. 

Tarzan şi Numa au mers în ritmul acesta nu prea mult 
când, la o cotitură a trecătorii, Tarzan a văzut o vale 
tăiată adânc în stânca vie a cojii pământului, cu munţi 
înalţi care se ridicau în partea de sud. Cât de departe se 
întindea spre apus şi spre răsărit nu putea să vadă; însă 
după toate aparentele, nu putea să fie mai lată de cinci 
şase-kilometri de la nord la sud. 

Faptul că era o vale suficient de umedă era indicat de 
bogăţia de vegetaţie care acoperea ca un covor verde, 
fundătura acestei văi de la marginea stâncilor nordice 
până la munţii din sud. 

De la marginea stâncii de unde Tarzan privea în vale, 
pornea o scară săpată în stâncă, scară care ducea până 
jos la poalele acesteia. A coborât împreună cu leul în 
valea care începea chiar de acolo să fie împădurită cu 
copaci mari. 

În faţa lui, drumul început în stâncă mergea şerpuind 
prin pădure, înaintând spre centrul văii. Printre crengile 
copacilor se auzeau ţipetele seci ale unor păsări cu pene 
strălucitoare, în timp ce nenumăratele maimuțe din cele 
mici vociferau deasupra lui. 

Pădurea părea plină de viaţă şi totuşi, Tarzan a fost 
cuprins deodată de un sentiment insuportabil, o senzaţie 
pe care niciodată nu a simtit-o până atunci în jungla pe 
care o cunoştea şi o iubea. 

Simţea că în tot ce se găseşte în jurul lui, există o 
lipsă de realităţi... chiar în valea aceea, ascunsă şi uitată 
în mijlocul unei întinderi vaste de teren arid şi pustiu. 

Până şi păsările şi maimuţele, care semănau din 
multe puncte de vedere cu cele cunoscute de el, nu erau 
identice cu nici una dintre speciile acelea. Chiar şi 
plantele aveau curiozităţile lor. 

Era ca şi cum ar fi fost transportat pe neaşteptate 
într-o altă lume şi simţea o nelinişte ciudată, care putea 


fi considerată, fară prea multă şovăială ca presimţirea 
unei mari primejdii. 

A văzut mulţi copaci în jurul său, încărcaţi cu fructe, 
iar Manu, maimuța cea mică, mâncând unele din ele. 
Fiindu-i foame, a sărit pe crengile de jos ale unui copac şi 
în zgomotul şi mârâitul maimutelor, a început să 
mănânce din fructele acelea din care le-a văzut pe ele 
mâncând cu mare grijă. 

După ce şi-a astâmpărat foamea într-o oarecare 
măsură, a privit în jurul său după Numa cel pe care l-a 
ajutat la nevoie, dar nu l-a mai văzut. După un timp s-a 
convins că acesta a dispărut. 


CAPITOLUL XVII 


Oraşul cu ziduri înalte 


Coborând din nou la pământ. Tarzan a regăsit cu 
mare uşurinţă urma fetei şi a celor care au prins-o. A 
urmărit aceste semne pe un drum destul de bine 
bătătorit. 

Nu a trecut mult timp şi a ajuns la un pârâiaş, cu apa 
căruia şi-a potolit setea, iar după aceea a observat că 
drumul continua în direcţia pârâului care curgea spre 
sud-vest. 

În unele locuri erau şi alte drumuri mai înguste care 
se încrucişau cu primul, dar pe toate erau nenumărate 
urme şi mirosul puternic al pisicilor mari, ale lui Numa 
leul, şi ale Sitei, leopardul. 

Tarzan a observat, după un timp că, în afară de 
câteva aimale mici din familia rozătoarelor, nu exista în 
toată valea aceea fertilă nici un alt fel de animal sălbatic 
Nu se vedea nici o urmă de Bara, cerbul, Horta, mistrețul 
sau de Gorgo, bivolul sălbatic sau de Buto, Tantor şi Duro 
Era însă Histac, şarpele. Tarzan a văzut prin copacii aceia 


mai mulţi şerpi decât a văzut el vreodată, iar, la un 
moment dat, lângă un lac cu papură, a simţit şi mirosul 
lui Gimla, crocodilul Tarzan nu avea nici un chef să 
mănânce astfel de vietăţi. 

El dorea carne şi cum nu putea să găsească, şi-a 
întors atenţia spre păsările care zburau deasupra lui, prin 
copaci. 

Cei care i-au atacat în noaptea precedentă nu l-au 
dezarmat. Fie din cauza întunericului, fie al atacului 
grăbit al leilor, oamenii care au însoţit fiarele l-au scăpat 
din vedere, sau probabil l-au considerat mort. Dar oricare 
ar fi fost cauza, cert rămâne faptul că el îşi avea armele 
intacte, atât sulița cât şi cuțitul de vânătoare, precum şi 
arcul cu săgeți şi funia de iarbă. 

Punând o săgeată în arc, a aşteptat ocazia să tragă 
într-una dintre păsările mari, iar când aceasta s-a ivit, a 
tras şi a nimerit ţinta cu repeziciunea lui obişnuită. 

Când pasărea cu pene strălucitoare a căzut fâlfâind la 
pământ, toate celelalte păsări, precum şi micile maimute 
de acolo au izbucnit într-un cor teribil de văicăreli şi de 
ţipete de protest. Întreaga pădure a devenit, deodată, 
ecoul nesfârşit al ţipetelor, vaietelor şi plânsetelor lor. 

Tarzan nu ar fi fost deloc surprins, dacă vreuna dintre 
ele ar fi ţipat în momentul când zburau, îngrozite de 
moartea subită a uneia dintre ele: dar ca toată vietatea 
din acea pădure să se pornească, deodată, pe un protest 
atât de înfricoşător, era un fapt care îl umplea de 
dezgust. 

S-a întors supărat şi a privit un moment păsările şi 
maimuţele, cuprins de o poftă nebună să îşi manifeste 
neplăcerea, dându-le totodată şi un răspuns gestului lor 
pe care îl considera ca o directă provocare. Astfel, 
pădurea aceea a răsunat de la un capăt la altul de 
răcnetul asurzitor de victorie şi provocare al marilor 
antropoizi din Africa. 

Efectul acestui sunet asupra creaturilor din copaci a 
fost instantaneu. Dacă puţin timp mai înainte, tot aerul 


vibra de zgomotul asurzitor al vocilor lor, acum domnea 
o tăcere profundă şi după câteva clipe Tarzan a rămas 
singur cu pasărea pe care a vânat-o. 

Tăcerea care a urmat atât de repede tumultului de 
mai înainte, i-a insuflat o senzaţie sinistră, care a avut 
efectul să îl supere şi mai mult. A ridicat pasărea de unde 
a căzut; a scos săgeata şi a înfipt-o din nou în tolbă. 
După aceea a tras cuțitul din teacă şi a început să o 
jupoaie, aşa cum se afla, cu pene cu tot. 

A început să mânănce supărat şi mârâind, ca şi cum 
ar fi fost ameninţat cu adevărat de vreun duşman din 
apropiere. Dar o mare parte dintre mârâiturile proveneau 
de la faptul că Tarzan nu prea avea apetit la carnea de 
pasăre. 

Totuşi era mai bine decât nimic, deoarece, după cum 
îl avertizau simţurile sale, nu prea se afla în împrejurimi 
carnea care îi plăcea lui cel mai mult. 

Ah! Cum ar fi muşcat el dintr-o bucată de carne 
suculentă de Pacco, zebra sau dintr-un muşchi de Gorgo, 
bivolul sălbatic. Numai gândindu-se la ele, îi creştea 
sentimentul de indignare împotriva acestei păduri seci în 
care nu se găseau vânaturi delicioase. 

Nu a reuşit însă să mănânce decât o bucată din 
vânatul său când, deodată, a simţit o mişcare într-un 
tufiş nu tocmai departe de el, în direcţia în care bătea 
vântul. lar după câteva clipe l-a învăluit un miros de 
Numa din partea diametral opusă aceleia de unde a 
simţit mişcarea. 

Tot atunci a auzit şi din partea dreaptă şi din stânga 
un zgomot de paşi moi pe verdeață şi foşnetul unor 
corpuri mari în trecerea prin tufişuri. 

A început să zâmbeasă. 

— Atât de prost mă consideră ei, s-a întrebat el, încât 
să cad victima unor vânători atât de neândemânatici? 

Zgomotul şi mirosul îi arătau că leii veneau încet, din 
toate părţile, asupra lui... Avea senzaţia că se afla în 
centrul unui cerc de fiare care se restrângea necontenit. 


Simţea clar că ei erau atât de siguri de prada lor, încât 
nu făceau nici o încercare să îşi mascheze apropierea, 
deoarece el a auzit destul de bine troznetul crengilor 
uscate sub labele lor şi sunetul produs de frecarea 
corpurilor lor de vegetaţia deasă prin care treceau spre 
el. 

Se mira care ar fi fost cauza sosirii lor... Se întreba ce 
îi aducea acolo pe toţi, aşa, deodată. 

| se părea că nu ar fi deloc logic să creadă că au venit 
în urma strigătelor maimuţelor şi ţipetelor păsărilor şi 
totuşi, dacă nu era aşa, coincidenţa era însă destul de 
ciudată. 

Judecata lui sănătoasă îi spunea că moartea unei 
singure păsări din această pădure, unde păsările sunt 
într-un număr atât de mare, nu ar fi putut avea atâta 
importanţă, încât să producă acest efect. Cu toate 
acestea, chiar ajutat de judecata şi experienţa sa din 
trecut, era deosebit de nedumerit. 

Stătea acum în dreptul cărării, aşteptând sosirea leilor 
şi întrebându-se care va fi tactica lor ofensivă, dacă, 
într-adevăr, aveau de gând să atace. 

După puţin timp, un leu cu coamă neagră a apărut pe 
cărarea din faţa lui... Când l-a zărit, leul s-a oprit. Era 
identic cu aceia care l-au atacat cu o seară înainte, ceva 
mai mari şi mai închişi la culoare decât leii obişnuiţi, dar 
nici atât de mari şi nici atât de negri ca leul său pe care 
l-a eliberat din groapa-capcană. 

Nu a trecut mult şi a distins conturul altor lei în 
tufişurile de pe dealuri: mai mulţi erau printre copacii din 
apropiere. Fiecare, în momentul în care i se încrucişau 
privirile cu ale lui Tarzan, rămânea pe loc, privindu-l în 
tăcere. 

Tarzan îi privea şi el, întrebându-se cât timp va mai 
trece până când îl vor ataca şi în timp ce calcula acest 
fapt, continua să mănânce, deşi era cu fiecare simţ 
încordat. 


Unul câte unul, leii s-au aşezat pe jos, cu faţa întoarsă 
spre el şi cu ochii aţintiţi asupra lui. Nici nu au mârâit, 
nici nu au răcnit... au format liniştiţi şi în mod paşnic un 
cerc în jurul lui Tarzan şi aşteptau. 

Toate aceste gesturi erau atât de stranii! Nu se 
potriveau deloc cu ceea ce era obişnuit Tarzan să vadă 
încât aproape îl aduceau într-o stare de nervi; aşa că, 
îndată ce şi-a terminat masa, a început să le adreseze 
cuvinte de batjocură şi de insultă, când unuia, când 
altuia, după obiceiul pe care l-a adoptat de la maimuţele 
din copilăria sa. 

— Dango, le zicea el, mâncători de stârvuri! 

După aceea îi compara cât mai defavorabil cu Histah, 
cea mai urâcioasă şi mai respingătoare creatură din 
junglă. 

În cele din urmă, a luat praf în pumni, bulgăraşi de 
pământ şi crengi de jos şi a aruncat în ei. Dar atunci şi 
leii au început să mârâie, rânjindu-şi colții, dar nici unul 
nu s-a mişcat din loc. 

— Laşilor! încerca Tarzan să îi provoace. Numa cu 
inimă de Bara! 

Apoi a început să le spună cine este el şi după obiceiul 
poporului din junglă, să îşi laude proiectele, dar leii 
stăteau nepăsători, privindu-l fix, lăsând impresia că ar fi 
nişte statui reci. 

Trebuie să fi trecut o jumătate de oră după sosirea lor, 
când a auzit de la distanţă, pe cărare, un zgomot de paşi 
apropiindu-se. Erau paşii unei fiinţe care mergea pe două 
picioare şi chiar dacă nu simţea nici un miros era sigur că 
se apropia un om. 

Şi nici nu a avut mult de aşteptat până când presupu- 
nerea lui să prindă viaţă deoarece, pe cărare a apărut un 
om exact prin locul pe unde a venit primul leu. 

Era de o statură puternică, cu tenul ca pielea 
tăbăcită... aşa ca un pergament îngălbenit de vremuri. 
Părul, negru ca şi cărbunele, nu prea lung, care creştea 
aproape oblic pe pielea capului. Ochii parcă îi avea 


undeva în fundul capului, iar irisul negru era atât de 
contractat, încât se vedea mai mult albul ochilor. 

Faţa îi era netedă, excluzând câteva fire rare, rătăcite 
parcă, pe barba şi pe buza de sus. Avea însă un nas 
acvilin şi fin, dar părul de pe frunte creştea atât de jos, 
încât îţi lăsa impresia unui tip brutal şi josnic. Buza de 
sus era bine făcută, însă cea de jos era cărnoasă, cu 
tendinţa de a atârna peste bărbie. 

În general, figura lui îţi făcea impresia unei fete care 
înainte ar fi avut trăsături regulate şi frumoase, acum 
schimbată cu totul de violenţe fizice sau gânduri şi 
apucături josnice. Braţele lui erau lungi, deşi nu 
anormale, iar picioarele îi erau scurte şi drepte. 

Era îmbrăcat cu pantaloni strâmţi şi cu o tunică largă, 
croită dintr-un material ţesut, fără mâneci, care îi 
ajungeau până mai jos de şolduri, iar picioarele îi erau 
încălţate cu sandale cu talpa moale, ale căror şireturi 
erau petrecute peste pulpă şi gleznă, până aproape de 
genunchi. 

În mâna stângă ducea o suliță scurtă cu un format 
ciudat, iar la şold îi atârna o armă. Când privirile lui 
Tarzan s-au oprit pe acea armă, a rămas atât de uimit 
încât abia putea să creadă în ceea ce vedea: era o sabie 
grea, într-o teacă de piele. 

El a observat imediat indiferența totală cu care acest 
om s-a apropiat de lei, precum şi aceeaşi indiferenţă a 
acestora faţă de el. Individul s-a oprit la un moment dat, 
măsurându-l pe Tarzan din cap până în picioare, apoi a 
trecut înainte printre lei, atingându-se de ei în trecere. 

S-a oprit la cinci-şase metri de Tarzan, adresându-i-se 
într-un jargon atât de străin încât marele Tarmangani nu 
a înţeles nici o silabă. 

Gesturile individului indicau că s-a referit de mai 
multe ori la leii din jurul lor; o dată a atins sulița cu 
degetul arătător şi de două ori s-a bătut cu palma peste 
sabia de la şold. 


În timp ce vorbea, Tarzan îl studia cu mare atenţie, 
ajungând la rezultatul că o idee a pus stăpânire pe el, 
idee de a cărei temeinicie s-a şi convins după câteva 
clipe: că omul care îi vorbea era ceea ce ar fi putut fi 
descris cu epitetul de “maniac raţional”. 

Odată cu acest gând, Tarzan a început să zâmbească, 
atât de paradoxală i se părea această presupunere. 

Şi totuşi, după un studiu mai apropiat al trăsăturilor 
aceluia, al ţinutei sale şi al conturului capului, era 
imposibil să nu te convingi că este nebun... în timp ce 
accentul vocii sale, precum şi gesturile păreau a fi acelea 
ale unui muritor în toate minţile şi inteligent. 

In sfârşit, după puţin timp, individul şi-a terminat 
discursul şi se părea că aşteaptă răspunsul lui Tarzan. 
Acesta îi vorbi la rândul lui, mai întâi în limba 
antropoizilor, dar văzând că vorbele lui nu au nici un 
efect asupra aceluia care îl asculta, încercând pe rând 
diferitele dialecte locale, dar cu acelaşi rezulatat 
zadarnic. După aceea, au urmat limbile europene 
cunoscute de Tarzan, dar nici pe acestea fiinţa ciudată 
nu le înţelegea. 

Dar în timpul acesta, Tarzan a început să-şi piardă 
răbdarea. A stat suficient timp în locul acela şi deoarece 
nu a depins niciodată de discursuri pentru îndeplinirea 
planurilor sale, a ridicat sulița şi a început ameninţarea 
spre celălalt. 

Era clar că limbajul războiului era cunoscut de 
amândoi căci şi străinul acela şi-a ridicat imediat sulița, 
dar în acelaşi timp au izbucnit de pe buzele sale un sunet 
uşor, care a declanşat mişcările leilor, care până acum 
au stat liniştiţi. 

O salvă de răcnete puternice a răsunat în tăcerea 
mortală a pădurii şi tot în clipa aceea, leii au sărit în 
picioare, apropiindu-se în viteză de vânatul lor. Individul 
care le-a dat semnalul, a păşit înapoi, cu dinţii dezveliţi 
de un rânjet care nu avea nici un pic de veselie în el. 


Abia atunci a avut şi Tarzan ocazia să vadă că dinţii 
canini ai individului erau neobişnuit de lungi şi foarte 
ascuţiţi. Nu a fost însă decât o remarcă în treacăt, în 
clipa când a sărit de la pământ şi atât spre consternarea 
leilor, cât şi a stăpânului lor, a dispărut în frunzişul de sus 
al crengilor copacilor uriaşi. În timp ce se îndepărta, a 
răcnit spre ei: 

— Eu sunt Tarzan, luptător şi mare vânător! Nu este 
nimeni în junglă mai puternic şi mai isteţ decât Tarzan! 

La o mică distanţă de locul unde a fost înconjurat de 
lei, a ajuns din nou pe cărare, unde încerca să găsească 
din nou urma lui Smith-Oldwick şi a fetei. A găsit-o, 
într-adevăr, după câteva clipe şi a mers după ea de-a 
lungul cărării, până când, deodată, cărarea a ieşit din 
pădure, cotind pe un loc deschis. 

Ajuns aici, Tarzan a rămas încremenit la imaginea 
turlelor, cupolelor şi minaretelor unei cetăţi cu ziduri 
foarte înalte. 

În faţa lui, în zidul cel mai apropiat, a văzut o poartă 
boltită, la care ducea un drum îngust dar bine bătătorit şi 
care se desprindea din acela pe care l-a urmat el până 
atunci. 

În spaţiul deschis dintre pădure şi zidurile oraşului, se 
întindeau straturile unei grădini, iar în faţa lui, chiar la 
picioarele sale, printr-un şanţ făcut de mâni de om, 
curgea un pârâu. 

Plantele din grădină erau aşezate în rânduri simetrice 
şi spaţioase şi după toate aparențele, li s-a dat cea mai 
mare atenţie în ce priveşte cultivarea lor. 

De la canalul principal de lângă el, porneau o mulţime 
de jgheaburi, prin care se strecurau dâre subţiri de apă, 
irigând terenul. La o oarecare distanţă, spre dreapta, se 
putea vedea un număr de oameni lucrând printre brazde. 

Zidul oraşului, măsurat din priviri, indica, de la 
distanţa aceea, că ar fi de vreo zece metri înălţime, iar 
tencuiala din exterior era bine întreţinută, 
neobservându-se decât mici crăpături. 


Dincolo de zid, se ridicau cupolele câtorva construcţii, 
pe când o mulţime de turnulețe colorau fondul priveliştii. 
Cea mai mare cupolă din centru, părea a fi fost aurită, iar 
altele erau roşii, albastre sau galbene. 

Ahitectura zidului era de o simplicitate fără seamăn. 
Era de o culoare deschisă, aproape ca varul, ca şi când 
ar fi fost tencuit şi vopsit. La baza lui era un rând de 
tufişuri bine întreţinute, iar la o oarecare distantă, spre 
marginea de răsărit, era acoperit până sus de plante 
agăţătoare puternice. 

În timp ce stătea în umbra copacului de la marginea 
cărării, ochii lui ageri înregistrau fiecare amănunt al ta- 
bloului care se desfăşura în fata lui. Tot atunci a auzit 
apropiindu-se cineva din urmă şi mirosul l-a avertizat că 
este acelaşi om şi aceiaşi lei de care a reuşit să scape cu 
puţin timp înainte. 

Urcându-se în copaci a mers o distantă mică spre 
apus, apoi găsind un loc comod, de unde putea să 
privească drumul care ducea în oraş, a aşteptat sosirea 
acelora în mâna cărora ar fi putut să cadă victimă. 

Nu a trecut mult şi a apărut: acel om atât de ciudat, 
urmat de o turmă mare de lei ca nişte câini după 
stăpânul lor. 

Ajuns în fata porţii, omul a bătut în ea cu coada 
suliţei, iar când poarta s-a deschis ca un răspuns al 
semnalului din exterior, acesta a intrat împreună cu 
fiarele. 

Tarzan nu a putut să vadă decât numai în treacăt 
ceea ce se petrecea dincolo de porţile deschise ale 
oraşului mai înainte ca acestea să se fi închis din nou, 
dar suficient ca să se convingă că şi alte fiinţe omeneşti 
trăiesc acolo. 

Ştia acum că, tot pe poarta aceea, au fost duşi în 
cetate fata şi englezul, camarazii lui, în căutarea cărora a 
pornit. 


Ce soartă îi aştepta acolo sau dacă au întâmpinat-o 
deja, nu putea să bănuiască, precum nici locul precis în 
care au fost închişi în acel oraş de nepătruns. 

De un lucru era, însă, sigur: nu le-ar fi fost de nici un 
ajutor, atâta timp cât el era în spatele zidului. Trebuia 
negreşit să intre mai întâi în cetate, fiind convins că, 
odată aflat în interiorul oraşului, simţurile lui ascuţite îl 
vor ajuta să depisteze locul unde se găsesc aceia pe care 
îi căuta. 

Soarele, aproape de asfinţit, făcea ca umbrele zidului 
oraşului să se întindă peste grădini, iar cei care lucrau 
acolo au început să îşi strângă uneltele, pentru a reintra 
în cetate. 

În acelaşi timp au sosit şi alţi lucrători de pe alte din 
partea de răsărit a cetăţii. 

Primul care a sosit s-a oprit la capătul de sus al 
şanţului unde, prin ajutorul unui mecanism simplu, a 
coborât porţile canalului, întrerupând în acest fel, apa 
care curgea pe jgheaburile dintre brazdele grădinii. 

In urma lui veneau alţi oameni, purtând pe umeri 
vegetale proaspete, în coşuri împletite. Tarzan nu a 
observat la început că ar fi putut să fie atât de mulţi 
oameni care să lucreze pământul, aşa că, această 
activitate domestică la care nu s-a aşteptat, l-a lăsat 
perplex. 

Şi atunci, pentru a avea o imagine mai bună, s-a urcat 
în vârful unui copac dintre cei mai înalţi de acolo, de 
unde a putut să vadă peste zidul cel mai apropiat. 

Din acest punct de observaţie, a văzut că oraşul este 
lung şi îngust şi că, deşi zidurile exterioare formează un 
dreptunghi perfect, străzile din interior sunt 
întortocheate. În centrul oraşului, se zărea o clădire albă, 
joasă. In jurul căreia s-au construit alte clădiri mai înalte 
şi aici, în întunericul care se lăsa destul de repede, 
Tarzan a avut impresia că a văzut, între două clădiri, 
luciul unei ape; dar nu putea să fie sigur de la distanţa 
aceea. 


În conformitate cu experienţa sa legată de civilizaţie, 
era înclinat să creadă că acest arc central nu era decât 
piaţa în jurul căreia erau grupate clădirile cele mai mari. 
A ajuns la concluzia că acolo era cel mai indicat să îşi 
caute camarazii. 

Soarele a apus. Întunericul a cuprins tot oraşul. Lu- 
minile artificiale care au început să apară la mai multe 
dintre ferestrele clădirilor nu avantajau deloc imaginea 
vizuală a lui Tarzan. 

A observat că acoperişurile celor mai multe dintre 
clădiri sunt orizontale, cu puţine exepţii, pe care el le-a 
considerat a fi clădirile publice, mai pretenţioase, într-un 
fel, decât celelalte. 

Se întreba cum s-a făcut că există un asemenea oraş 
în această parte uitată şi neexplorată a Africii; dar era 
mai presus de concepţia lui. 

Mai bine decât oricine altul, îşi dădea seama într-o 
oarecare măsură despre misterele marelui continent 
negru: întinderi enorme de terenuri, încă neatinse de 
piciorul omului civilizat. 

Şi cu toate acestea, abia îi venea să creadă că un oraş 
de o asemenea mărime şi după toate aparențele atât de 
bine construit, ar fi putut dăinui un timp îndelungat, după 
cum bine se vedea, fără să comunice deloc cu lumea 
civilizată. 

Tarzan nu îşi putea imagina cum a fost cu putinţă ca 
generaţie după generaţie să se fi născut acolo şi să fi 
murit acolo, fără să încerce să lămurească misterele 
lumii din exteriorul lumii care mărginea mica lor vale. 

Şi totuşi, iat-o înaintea ochilor săi, în mijlocul unui 
pustiu de nepătruns: o cetate înconjurată de terenuri 
muncite de poporul care locuia între zidurile sale. 

Odată cu sosirea nopţii, au început să se audă din 
junglă urletele pisiscilor mari, ale lui Sobor, amestecate 
cu acelea ale Sitei, precum şi răcnetele tunătoare ale lui 
Numa, care făceau să răsune pădurea de la un capăt la 
altul şi să se cutremure pământul, în timp ce din 


interiorul oraşului răspundeau alte urlete şi răcnete de 
lei. 

Tarzan a născocit un plan foarte simplu pentru a intra 
în oraş şi acum, după ce s-a înnoptat, s-a străduit să îl 
pună în aplicare. 

Succesul lui atârna foarte mult de consistenţa tare a 
vitelor plantelor agăţătoare care acopereau cu totul 
suprafaţa zidului dinspre răsărit. 

A pornit în direcţia aceea, pe când în urma lui, în 
pădure, răcnetele fiarelor creşteau în volum şi în 
intensitate. 

Între zidul oraşului şi marginea pădurii, se intercala o 
distanţă de vreo cinci sute de metri; jumătate de 
kilometru de teren cultivat, fără măcar un singur copac. 

Tarzan realiza foarte bine limita până unde i se putea 
întinde îndrăzneala, ştiind că ar fi însemnat o moarte 
sigură dacă ar fi fost ajuns cumva, în acest spaţiu 
deschis, de unul dintre leii negri şi mari din această 
pădure. Acum era ferm convins că Numa, leul pe care el 
l-a eliberat din “prizonierat”, făcea parte din aceeaşi rasă 
cu cei care se aflau în acel oraş. 

Totul depindea, prin urmare, numai şi numai de iste- 
ţimea şi de energia lui, precum şi de norocul ca viţele 
acelor plante să fie destul de tari pentru a îl suporta. 

Mergea acum prin partea de mijloc a copacilor pe 
unde drumul era întotdeauna mai uşor, până când a 
ajuns la un loc drept, în faţa porțiunii de zid acoperită cu 
plantele agăţătoare. Acolo, a aşteptat concentrându-şi 
auzul şi mirosul până când s-ar fi putut asigura că nu 
există prin apropiere nici un leu sau cel puţin nici unul 
care să îl fi urmărit. 

Îndată ce s-a convins pe deplin că Numa nu este prin 
apropiere, nici în junglă şi nici în spaţiul deschis până la 
zid, a sărit uşor la pământ, pornind cât a putut mai 
repede şi fără nici un zgomot să traverseze distanţa până 
la zid. 


Luna, care a răsărit între timp, a apărut acum pe 
deasupra stâncilor de la răsărit, luminând cu razele ei 
argintii spaţiul deschis de grădină, de la zid, în jos, spre 
pădure. Scotea în relief, pentru privirile curioase 
îndreptate întâmplător în acea direcţie, silueta înaltă a lui 
Tarzan în timpul cât traversa grădina. 

Astfel, bineânţeles că tot din întâmplare, a fost zărit 
de un leu mare, care vâna la marginea pădurii, tocmai 
când a ajuns la jumătatea drumului. In urechile sale a 
izbucnit pe neaşteptate un sunet ameninţător. 

Nu era însă răcnetul unui leu flămând ci al unui leu 
înfuriat şi privind în direcţia de unde venea sunetul a 
văzut o fiară enormă apărând din umbra pădurii şi 
venind spre el. 

Cu toată lumina slabă a lunii şi distanţa la care se 
afla, a văzut că leul este de dimensiuni enorme; 
într-adevăr, era încă unul dintre acei monştri cu coamă 
neagră, identică cu cea a leului pe care l-a salvat. 

În primul moment a fost tentat să rămână pe loc şi să 
se înfrunte cu leul, dar şi-a amintit de fiinţele fără ajutor, 
închise între zidurile cetăţii şi fără o clipă de ezitare s-a 
întors şi a fugit. Tot atunci a pornit şi Numa la atac. 

Numa, leul, poate să alerge foarte repede distante 
scurte, dar îi lipseşte rezistenta. Distanţa unui atac 
obişnuit o poate parcurge cu o viteză care o întrece pea 
oricărei vietăţi din lume. În schimb, Tarzan era apt să 
alerge pe distante lungi, nu însă cu viteza lui Numa, când 
acesta ataca. 

Întrebarea era deci, dacă îl putea evita pe Numa 
câteva secunde şi în caz afirmativ, dacă Numa mai avea 
destulă putere de a îl urmări, chiar mai încet, restul 
distanţei până la zid. 

Probabil că niciodată nu s-a mai întâmplat, până 
atunci, să însceneze o întrecere mai emoţionantă decât 
aceasta, care se făcea numai sub privirile lunii şi ale 
stelelor. 


Singuri şi în cea mai mare tăcere, ambele fiare 
alergau pe terenul luminat de lună. 

Numa câştiga din distanţă cu o viteză de necrezut, 
dar la fiecare pas, Tarzan se apropia şi mai mult de zidul 
salvator. 

La un moment dat, a privit în spate. Numa era atât de 
aproape de el încât părea inevitabil să îl trântească la 
pământ odată cu săritura următoare: era atât de 
aproape încât Tarzan şi-a scos cuțitul din fugă pentru ca, 
în ultimele momente ale sale, să se achite cu curaj de 
datoria pe care o avea. 

Numa, însă, ajuns la limita vitezei şi a forţei de rezis- 
tenţă, a început să rămână în urmă câte puţin, fără însă 
să renunţe la urmărire. Abia acum îşi dădea seama 
Tarzan cât de mult depindea de rezistenţa viţelor pe care 
nu le-a încercat încă. 

Dacă la început această întrecere a fost 
supravegheată doar de Goro şi de alţi aştri, nu a mai fost 
acelaşi lucru şi la sfârşitul cursei, deoarece dintr-un zimţ 
al zidului mai priveau şi alţi doi ochi, vârâţi în fundul 
capului. 

Tarzan era la numai zece metri de Numa când a ajuns 
la zid. Acum nu mai avea timp să stea să aleagă viţele 
cele mai solide pe care s-ar putea urca fără grijă. 

Soarta lui atârna de o întâmplare şi dându-şi seama 
de aceasta, a pornit ca o pisică, escaladând zidul printre 
viţe, căutând cu mâinile ceva care l-ar putea susţine. Jos, 
sub el, Numa sărea şi el în sus după prada pe care a 
urmărit-o atâta timp şi cu atâta înflăcărare. 


CAPITOLUL XVIII 


Printre nebuni 


Când leii s-au năpustit asupra apărătorilor ei, Bertha 
Kircher s-a ghemuit într-un colţ al peşterii, paralizată de 
spaima prin care a trecut pe neaşteptate, după 
încordarea teribilă a nervilor săi din ultimele zile. 

A auzit printre strigătele leilor şi voci omeneşti, iar 
după puţină vreme, cu toată confuzia şi învălmăşeala, a 
simţit lângă ea o fiinţă omenească, iar după aceea două 
mâini care au smucit-o. 

In întunericul care domnea în peşteră, nu putea să 
distingă nimic, nici măcar un fapt care să îi arate că 
englezul şi Tarzan sunt cumva pe acolo sau dacă sunt în 
viaţă. 

Omul care a prins-o o apăra de lei, gonindu-i de lângă 
ea cu ajutorul suliţei sale, cu a cărei coadă îi bătea 
întruna. 

După un timp, individul a târât-o afară din peşteră şi a 
început să strige, i s-a părut ei că sunt ordine şi 
instrucţiuni pentru lei. 

Afară, în lumina slabă de pe nisipul din fundătura văii, 
obiectele au început să se distingă mai bine şi atunci a 
văzut acolo mai mulţi oameni. lar doi dintre ei duceau un 
al treilea, pe care l-a recunoscut imediat. Era ofiţerul 
englez, Smith-Oldwick. 

Un timp oarecare, leii făceau eforturi teribile să 
ajungă până la cei doi captivi, dar oamenii au reuşit să îi 
gonească înainte de a face vreun rău. 

Păreau neânfricaţi faţă de aceste fiare enorme care 
mârâiau, scrâşneau şi săreau în jurul lor, fiind în stare să 
le coordoneze bestiilor toate mişcările. 

Au pornit la drum, pe albia râului care a curs odată pe 
acolo, iar, când în zare, a început să apară lumina slabă 
care precede răsăritul soarelui, s-au oprit un moment pe 


muchia unui mal înclinat. În lumina slabă a dimineţii fata 
a avut impresia că se află pe marginea unui abis fără 
fund. După ce s-a mai luminat, iar cei care au prins-o au 
pornit din nou, a observat că se coboară spre o pădure 
întinsă şi deasă. 

Când au ajuns sub copacii ale căror crengi se 
împreunau deasupra, întunericul a devenit tot atât de 
mare ca şi în timpul unei nopţi dintre cele mai stranii, un 
întuneric care, abia după ce a răsărit soarele, a început 
să dispară latent făcându-se destulă lumină ca să poată 
vedea că toţi mergeau pe un drum bătătorit prin inima 
pădurii. 

Terenul era neobişnuit de uscat pentru o pădure afri- 
cană, iar tufişurile care creşteau pe dedesubt, deşi erau 
destul de înfrunzite, erau cu mult mai rare decât acelea 
pe care le-a văzut ea prin alte păduri din Africa. 

Era ca şi cum pădurea şi tufişurile au crescut într-un 
ţinut fără apă şi nici nu exista acolo mirosul de mucegai 
al vegetației intrată în putrefacție, sau miliardele de 
insecte mari care se reproduc şi trăiesc în părţile umede. 

In timp ce ei înaintau, soarele s-a ridicat pe cer în 
toată splendoarea lui. Acum se auzea zgomotul vieţii 
arboreale de junglă: ciripitul păsărilor, precum şi notele 
discordante ale unui număr infinit de maimuțe care 
săreau necontenit din creangă în creangă, printre păsări 
cu pene strălucitoare. 

Bertha Kircher i-a observat pe cei care o conduceau, 
aruncând priviri îngrijorate spre păsări. A mai văzut, de 
asemenea, că de câteva ori le-au vorbit chiar. 

Apoi s-a întâmplat ceva; a fost un incident ce a lăsat 
asupra ei o impresie adâncă. În faţa ei mergea un individ 
de statură herculeană, care, totuşi, a căzut în genunchi şi 
şi-a acoperit faţa cu mâinile, aplecându-se până a atins 
pământul cu fruntea, numai pentru că un papagal de 
culori strălucitoare s-a abătut din zbor spre el. 

O parte dintre camarazii lui l-au privit şi au început să 
râdă nervos. După un timp, individul din genunchi s-a 


uitat în sus şi realizând că pasărea nu mai este, s-a 
ridicat şi a pornit din nou alături de ceilalţi. 

Cu prilejul acestei opriri scurte, Smith-Oldwick a fost 
adus lângă fată. A fost atacat în mare parte de un leu, 
dar acum considera că este capabil să meargă singur, cu 
toate că simţea o slăbiciune în corp, în urma unei mari 
pierderi de sânge precum şi a emoţiilor suferite. 

— Vezi în ce hal m-au adus? a zis el cu un zâmbet silit, 
arătându-şi starea sângerândă în care se afla. 

— Teribil, a zis fata. Sper că nu suferi prea mult. 

— Nu atât cât mă aşteptam; dar mă simt foarte slăbit. 
Dar ce fel de oameni mai sunt şi aceştia? 

— Nu ştiu, a răspuns fata. Este ceva neânchipuit de 
oribil în toată înfăţişarea lor. 

Englezul l-a privit scrutător pe unul dintre paznicii lui: 
apoi, s-a întors spre fată şi a întrebat-o: 

— Ai vizitat vreodată un balamuc? 

Bertha l-a privit ca şi cum ar fi înţeles fără dificultate: 
în privirile ei se remarca o expresie de groază. 

— Asta este! a strigat ea. 

— Au toate semnele caracteristice, a zis el. Albul 
ochilor atât de pronunţat; părul care le creşte drept pe 
cap şi în jos pe frunte; până şi gesturile şi ţinuta lor 
aparţin unor maniaci. 

Fata s-a cutremurat din cap până în picioare. 

— Incă ceva ciudat, a continuat locotenentul: frica lor 
de papagali şi lipsa de orice teamă faţă de lei. 

— Da, a continuat fata. Cred că ai observat că nici 
păsărilor nu le este frică de ei... lasă chiar impresia că 
i-ar dispreţui. Ai vreo idee despre limba pe care o 
vorbesc? 

— Nu. Am încercat să o ghicesc, dar nu seamănă cu 
nici unul dintre puţinele dialecte locale pe care le cunosc 
eu. 

— Nu sună deloc ca o limbă locală, a zis fata. Dar pare 
a fi ceva cunoscut din limba lor. Ştii, din când în când am 
impresia că sunt pe aproape de a înţelege ce spun sau 


că le-am mai auzit undeva limba înainte, dar nu pot să 
precizez sub nici o formă. 

— Mă îndoiesc că ai auzit vorbindu-se limba lor vreo- 
dată, a răspuns englezul. Cred că oamenii aceştia trăiesc 
de veacuri întregi în această vale uitată şi chiar dacă s-ar 
fi reţinut intactă limba strămoşească, ceea ce mă 
îndoiesc, trebuie să fie vreo limbă care nu mai există azi 
nicăieri pe faţa pământului. 

Ajungând într-un loc unde drumul lor trecea peste un 
râuleţ, oamenii s-au oprit să bea apă, adăpându-se şi leii 
în acelaşi timp. 

Au făcut un semn şi prizonierilor să bea apă; dar în 
timp ce Bertha Kircher şi Smith-Oldwick, lungiţi pe 
pământ, beau din apa cristalină şi rece a pârâiaşului s-a 
auzit, deodată, o serie de răcnete tunătoare ale unui leu, 
undeva în apropierea lor. 

Imediat leii, care erau cu ei, au răspuns printr-un cor 
de alte răcnete fioroase păşind neliniştiţi, cu ochii aţintiţi 
ori spre locul de unde s-a auzit primul răcnet, ori spre 
stăpânii lor, pe lângă care s-au retras. 

Oamenii şi-au tras pe jumătate săbiile din teacă, arme 
care au stârnit curiozitatea lui Smith-Oldwick tot atât de 
mult ca şi a lui Tarzan. Necunoscuţii şi-au pregătit în 
acelaşi timp şi suliţele de atac. 

Vocea puternică a noului sosit a avut un efect cu totul 
invers asupra acestor oameni care nu se temeau de leii 
de care erau însoţiţi, deşi păreau cu mult mai îngroziţi 
decât fiarele de lângă ei. 

Cu toate acestea nici unul nu arăta nici cel mai mic 
impuls spre fugă; dimpotrivă, au înaintat cu toţii în 
direcţia răcnetelor amenințătoare unde, în scurt timp, a 
apărut un leu negru de proporţii uriaşe. 

Lui Smith-Oldwick şi fetei i s-a părut că era leul pe 
care l-a întâlnit lângă aeroplan şi de care au fost salvaţi. 
Nu era, însă, Numa din groapă, deşi semăna foarte mult 
cu acela. 


Fiara cu coama neagră s-a oprit exact în mijlocul 
drumului, lovind din coadă şi mârâind ameninţător spre 
grupul de oameni care se apropiau de el. 

Ei au început să îşi împingă propriile lor fiare, care 
mârâiau fără curaj şi ezitau să atace. Noul sosit însă, 
pierzându-şi răbdarea şi ferm convins de atotputernicia 
lui, a ridicat ţeapăn lunga lui coadă şi s-a repezit la ei. 

Câţiva, în poziţia unor apărători, au făcut o încercare 
timidă ca să împiedice trecerea lui, dar puteau tot atât 
de bine să se expună în faţa unui tren expres, deoarece 
fiara aceea enormă i-a izbit într-o parte, sărind cu 
precizie asupra unuia dintre oameni. 

Zece sulițe au fost aruncate în el şi zece săbii ascuţite 
ca briciul au strălucit, trase din teacă, în razele soarelui... 
dar toate au fost încercări zadarnice în faţa gestului 
năprasnic al fiarei care i-a atacat. 

Este adevărat că două sulițe s-au înfipt în corpul lui, 
dar aceasta nu a făcut decât să îl înfurie şi mai tare. 
Scoţând sunete demonice, a sărit asupra nenorocitului 
pe care l-a fixat ca pradă. 

Abia s-a oprit o clipă din atacul lui, smulgând victima 
de umăr, apoi s-a întors la dreapta, a sărit în desişul care 
mărginea drumul şi a dispărut, ducându-şi prada cu el. 

Atât de repede s-a petrecut totul, încât linia de 
formaţie a întregului grup aproape că nu s-a schimbat 
deloc. Nu au avut nici măcar prilejul să fugă, chiar dacă 
s-ar fi gândit cumva la o astfel de încercare; iar acum, 
după ce leul a plecat cu prada lui, nici un om nu a pornit 
în urmărirea lui. Nu s-au oprit decât să cheme vreo 
doi-trei lei dintre cei care s-au împrăştiat, după care şi-au 
reluat drumul. 

— Parcă ar fi o întâmplare obişnuită, dacă judecăm 
după efectul care l-a avut asupra lor, a remarcat Smith- 
Oldwick. 

— Da, a răspuns fata. Nu par a fi nici surprinşi, nici 
deconcertaţi şi după toate aparențele, sunt siguri că leul, 


odată ce şi-a recăpătat ce dorea, nu le-ar mai pricinui 
necazuri din acel moment. 

— Am crezut, a zis englezul, că leii din ţinuturile 
Wamabilor sunt cele mai feroce fiare, dar văd că nu sunt 
decât nişte motani, în comparaţie cu leii negri din 
această zonă. Ai văzut vreodată ceva mai interesant 
decât atacul la care am asistat acum câteva clipe? 

Un timp oarecare, mergând alături unul de altul, 
gândurile lor s-au concentrat asupra acestei întâmplări 
când, la o cotitură, tocmai când ieşeau din pădure, s-au 
trezit în faţa unui oraş cu ziduri înalte şi a unui teren 
deschis şi cultivat. 

Nici unul nu şi-a putut stăpâni o exclamaţie de 
surpiză: 

— Oh, dar zidul acesta este o adevărată operă de 
artă! a început englezul. 

— Priveşte cupolele şi turlele de dincolo de zid, în 
oraş! a strigat şi fata. Cu siguranţă că sunt oameni 
civilizaţi acolo. Poate că a fost norocul nostru să cădem 
în mâinile lor. 

Smith-Oldwick a ridicat neâncrezător din umeri. 

— Să sperăm că aşa este, cu toate că nu putem să 
avem prea multă încredere în oamenii care se înţeleg 
atât de bine cu leii şi se tem de papagali. Trebuie să fie 
ceva inexplicabil în existenţa lor. 

Grupul de oameni şi de lei şi-a continuat drumul, 
traversând terenurile, până au ajuns la o poartă boltită, 
care s-a deschis la semnalul; o bătaie în poartă cu 
mânerul suliţei. 

Dincolo de aceasta, apărea o altă poartă îngustă, care 
părea o continuare a drumului care se continua dincolo 
de zid. 

Atât de o parte cât şi de alta a străzii erau clădiri, 
marea majoritate cu două etaje, etajul de sus aliniat cu 
strada, pe când cel de jos era îngropat cu vreo doi metri; 
iar o serie de coloane simple şi bolte sprijineau partea 


din faţă a etajului de sus, formând o arcadă şi de-o parte 
şi de alta a acestei străzi înguste şi sucite. 

Drumul din mijlocul străzii era nepavat, dar podeaua 
arcadei era din pietre de diferite mărimi şi forme, 
aşezate una lângă alta, fiind fixate cu mare atenţie. 

Această podea părea că aparţine unui trecut 
îndepărtat deoarece, prin mijlocul ei se vedea o mare 
depresiune, ca şi cum piatra ar fi fost tocită de paşii a 
milioane de picioare care au trecut pe acolo de-a lungul 
vremii, din momentul în care a fost construită. 

La această oră matinală, era foarte puţină lume pe 
stradă, dar toţi aparţineau aceleiaşi rase ca şi cei care 
i-au prins pe cei doi captivi. La început, nu au văzut 
decât bărbaţi, dar, înaintând mai mult în oraş, au întâlnit 
şi câţiva copii goi, care se jucau în drum. 

Mulţi dintre cei pe lângă care au trecut au manifestat 
o mare surpriză faţă de prizonieri şi împinşi de 
curiozitate, au solicitat lămuriri celor care îi însoțeau. De 
asemenea, erau şi mulţi trecători lipsiţi de urme de 
interes în privinţa prezenţei celor doi străini. 

— Aş vrea să pot înţelege afurisita lor limbă, a 
exclamat Smith-Oldwick. 

— Şi eu, a zis fata; pentru că aş dori să întreb ce 
intenţii au cu noi. 

— Ar fi interesant. M-am întrebat şi cu acest lucru. 

— Nu îmi place deloc cum le sunt piliţi dinţii canini, a 
remarcat fata. Asta îmi aminteşte de unii canibali, pe 
care am avut prilejul să îi văd. 

— Nu cumva crezi că sunt canibali? Crezi că ar fi 
posibil ca oamenii albi să fie canibali? 

— Dar oamenii aceştia sunt albi? 

— Dar nici negri nu sunt. Pielea lor, deşi pare galbenă, 
nu seamănă cu cea de chinez. Şi pe lângă acest fapt, nu 
au nici trăsăturile caracteristice celor din rasa chinezilor. 

Dialogul lor a fost întrerupt, în momentul acesta, de 
apariţia unei femei; prima pe care au avut până atunci 
ocazia să o vadă în oraş. 


Semăna cu bărbaţii din toate punctele de vedere, 
numai că era mai mică de statură şi corpul îl avea cu 
mult mai proporţionat decât al lor. Figura ei era şi mai 
respingătoare decât a bărbaţilor. Forma ciudată a 
ochilor, a buzei care atârna în jos, a colţilor ascuţiţi, erau 
mai accentuate. Părul lor era mai lung şi mai tare decât 
al bărbaţilor şi astfel, atârnând pe spate, lăsa impresia 
unei încâlcituri de sârmă. Şuviţele de pe frunte şi de la 
tâmple era împletite. 

îmbrăcămintea ei consta dintr-o singură bucată de 
material. Părea un batic lung, dintr-o țesătură subţire, 
înfăşurat strâns în jurul corpului, începând de sub braţe, 
lăsându-i pieptul gol şi terminându-se puţin mai sus de 
glezne, unde era prins cu un obiect pentru a nu se 
desface. 

Nu purta nici un fel de bijuterii. Numai îmbrăcămintea 
şi boneta de pe cap erau împodobite cu bucățele mici de 
metal strălucitor care semăna într-un fel cu aurul. 

Braţele ei goale erau delicate. Atât mâinile cât şi 
picioarele erau bine proporţionate şi simetrice. 

Când i-a văzut pe cei care îi conduceau pe captivi, 
femeia, s-a apropiat şi a făcut câţiva paşi alături de ei, 
punându-le probabil mai multe întrebări. Ei însă nu i-au 
dat nici o atenţie, aşa că după puţin timp, femeia s-a 
îndepărtat; totuşi, prizonierii au avut ocazia cea mai 
bună să o observe de la o distanţă foarte mică. 

— Corpul unei zâne, cu figura unei imbecile, a 
remarcat Smith-Oldwick. 

Strada urmată de ei era întretăiată la intervale 
neregulate de alte străzi tot atât de sucite ca şi cea pe 
care erau conduşi. 

Casele aproape că nu se deosebeau între ele în 
privinţa arhitecturii, dar existau semnele unor tentative 
de realizare a distincţiei cu ajutorul ornamentelor. 

Prin ferestrele şi uşile deschise se putea observa că 
zidurile caselor erau foarte groase şi că toate 
deschizăturile erau foarte mici: era limpede că prima 


grijă a acelora care le-au construit a fost aceea să se 
apere de o căldură extremă, dându-şi foarte bine seama 
cât de necesar era valea îngropată adânc în pustiul 
african. 

Din când în când, puteau să zărească undeva mai 
departe în drumul lor, clădiri mai mari, iar când au ajuns 
aproape de ele au văzut că se aflau, după toate 
aparențele, într-o secţiune din cartierul comercial al 
oraşului. 

Erau o mulţime de ateliere şi magazine amestecate 
printre casele de locuit, iar deasupra uşilor atârnau firme 
pictate cu slove care aminteau foarte mult originea 
greacă. Dar, atât fata, cât şi englezul erau ferm convinşi 
că acestea nu erau greceşti. 

Pe Smith-Oldwick au început să îl doară rănile şi se 
simţea foarte slăbit. Din când în când se clătina aproape 
să cadă, aşa că fata, văzându-i starea deplorabilă, i-a 
oferit braţul ca sprijin. 

— Nu, nu! a exclamat el; ai trecut şi tu prin destule 
griji şi emoţii ca să mai duci acum şi o altă greutate. 

Dar cu toate eforturile lui eroice de a ţine pasul cu 
paznicii lui, rămânea, uneori, în urmă. La un moment dat, 
au manifestat şi aceştia, pentru prima dată, o oarecare 
dispoziţie de a îl brutaliza. 

În stânga lui mergea un individ înalt şi puternic. De 
câteva ori acesta l-a prins de braţ şi l-a sprijinit, 
împingându-l înainte destul de delicat. Insă, când rănitul 
a rămas încă o dată şi încă o dată în urmă, individul din 
stânga a izbucnit deodată şi fără nici o provocare 
aparentă, într-o adevărată furie de turbat. 

Sărind asupra englezului, a început să îl trateze cu 
pumni şi trântindu-l la pământ, l-a prins de gât cu mâna 
stângă în timp ce cu drepta a tras repede din teacă lunga 
şi ascuţita sa sabie. 

Scoţând ţipete îngrozitoare, învârtea sabia deasupra 
capului, pregătit să străpungă victima. Ceilalţi semeni 
s-au oprit, privind nepăsători scena îngrozitoare din faţa 


lor. Păreau că îl aşteaptă pe unul dintre ei care s-a oprit 
să îşi lege cureaua de la sandale şi pe urmă să 
pornească din nou. 

Dar dacă paznicii erau indiferenți de soarta rănitului 
nu tot aşa era şi cazul Berthei Kircher. 

Deşi ochii holbaţi ai nebunului, figura lui strâmbă, 
rânjită şi ţipatele lui înspăimântătoare au umplut-o de 
groază, atacul brutal şi laş asupra unui om rănit a 
deşteptat în sufletul ei spiritul de ocrotire al celor slabi, 
care este inerent tuturor femeilor. 

Astfel, uitând de toată lumea, concentrându-se asupra 
faptului că în faţa ei era ucis, cu brutalitate, un om slab 
care nu se poate apăra, a pierdut orice prudenţă şi 
repezindu-se în ajutorul locotenentului, a prins cu 
amândouă mâinile sabia ridicată a dementului care urla 
deasupra englezului întins la pământ. 

S-a agăţat de paznic cu disperare, folosindu-şi toată 
forţa şi greutatea ei, iar rezultatul a fost că nebunul şi-a 
pierdut echilibrul şi s-a rostogolit pe spate, în praful de 
pe stradă. 

În eforturile făcute să scape şi să nu cadă, a trebuit să 
lase sabia din mână, dar fata a ridicat-o. 

Stând dreaptă lângă bietul englez întins în mijlocul 
drumului şi ţinând sabia cu putere în mână, Berta Kircher 
îi privea cu ochi scânteietori pe indivizii care i-au adus 
aici. 

Era o imagine impresionantă. Nici hainele «i 
zdrenţuite şi murdare, nici părul ei ciufulit, nu micşorau 
cu nimic înfăţişarea ei eroică. 

Dementul pe care ea l-a trântit la pământ s-a ridicat 
imediat în picioare, dar, odată cu această mişcare, s-a 
schimbat şi întreaga sa atitudine. Din furia diabolică de 
la început, a trecut acum la un râs isteric, convulsiv. 
Totuşi, fata nu putea să realizeze care dintre cele două 
stări era mai primejdioasă. 


Semenii lui priveau cu figurile rânjite, pe când acela 
pe care fata l-a dezarmat sărea în sus şi în jos, în hohote 
de râs. 

Dacă Bertha Kircher ar mai fi avut nevoie şi de alte 
dovezi ca să se asigure că se aflau în mâinile unor 
oameni cu mintea dezordonată, faptele actuale ale 
acestuia ar fi fost suficiente ca să o convingă definitiv. 

Acea furie neaşteptată lipsită de motiv, urmată 
imediat de un râs sec şi deplasat, nu făcea decât să 
scoată şi mai mult în relief caracteristicile idioţeniei de 
pe figura acelui individ. 

Dându-şi seama cât de neputincioasă ar fi fost ea în 
cazul în care aceşti oameni ar fi dorit să o răpună, a 
simţit un dezgust puternic faţă de întreaga situaţie şi 
într-un moment de disperare, a azvârlit sabia din mână, 
la picioarele nebunului, care râdea, iar ea a îngenunchiat 
lângă englez. 

— Cât de admirabilă ai fost! a zis el. Dar nu trebuia să 
faci asta. Nu încerca să îi contrariezi. Eu cred că sunt 
nebuni şi ştii ce se spune: nebunului să îi faci 
întotdeauna pe plac. 

— Nu aş fi putut să văd că te omoară, a zis fata. Ochii 
englezului au strălucit de o lumină vie şi întinzând mâna 
fetei, îi strânse degetele în ale sale. 

— Deci tot îţi pasă de mine? Nu s-ar putea, oare, să 
mă iubeşti? a întrebat el. 

Fata a dat din cap cu tristeţe, dar fără să îşi retragă 
mâna dintr-a lui. 

— Te rog! a zis ea încet. Îmi pare rău..., îmi eşti foarte 
simpatic, dar până la iubire... 

Strălucirea vie din ochii rănitului s-a stins, iar degetele 
sale au slăbit strânsoarea în care ţinuse mâna fetei. 

— Te rog să mă ierţi, a murmurat el. Aveam intenţia 
să aştept până ieşim din acesta încurcătură şi să te ştiu 
în siguranţă printre semenii tăi. Probabil că emoția sau 
slăbiciunea mea, ori faptul că te-am văzut luându-mi 
apărarea cu atâta curaj m-au determinat să nu rezist 


impulsului. În orice caz, acum nu mai are nici o 
importanţă, e adevărat? 

— Cum? Ce vrei să zici? a întrebat ea precipitat. 
Tânărul a ridicat uşor din umeri şi a zâmbit cu tristeţe. 

— Nu cred să mai scap în viaţă din oraşul acesta. Nu 
ţi-aş spune-o, dacă nu aş bănui că îţi dai seama de acest 
fapt tot atât de bine ca şi mine. Leul m-a sfâşiat destul 
de rău, iar individului acesta nu i-a lipsit mult să îmi 
grăbească sfârşitul. Dacă ne aflam printre oameni 
civilizaţi poate că mai aveam speranţe; dar ce ajutor 
putem avea de la aceste fiinţe groaznice, chiar dacă s-ar 
comporta cu noi prieteneşte? 

Bertha Kircher ştia că el spune adevărul deşi nu putea 
să se convingă pe ea însăşi că Smith-Oldwick va muri. li 
plăcea foarte mult de el. Cel mai mare regret al ei era că 
nu îl iubea...; ştia bine aceasta pentru că şi-a cercetat 
foarte atent inima cu un timp în urmă. 

Pe de altă parte, i se părea normal ca orice fată să se 
îndrăgostească de locotenentul Harold Percy Smith- 
Oldwick. Ofiţer englez, cavaler, vlăstar a unei familii 
vechi şi nobile, el însuşi cu destulă avere, tânăr, frumos 
şi simpatic. Ce ar mai fi putut să ceară o fată mai mult pe 
lume, decât să fie iubită de un astfel de om? 

Dar oare ea, Bertha Kircher, nu era sigură că poseda 
întreaga dragoste a lui Smith-Oldwick? 

Suspina la acest gând; apoi, punându-şi impulsiv 
mâna pe fruntea lui, i-a şoptit: 

— Nu îţi pierde speranţa, dragul meu. Străduieşte-te 
să trăieşti, cel puţin pentru mine şi îţi promit că voi 
încerca să te iubesc şi eu. 

Efectul vorbelor ei a fost instantaneu; a fost ca şi cum 
i-ar fi injectat în vine, o nouă doză de viaţă. Figura lui s-a 
luminat ca prin farmec şi folosindu-şi forţele de care 
bănuia că mai dispune, s-a ridicat încet în picioare, 
clătinându-se. Fata l-a ajutat, sprijinându-l de braţ. 

Uitaseră ce era în jurul lor. Privindu-i însă pe aceia în 
mâinile cărora căzuseră, au constatat că erau stăpâniţi 


de indiferența lor obişnuită şi stupidă; iar la un gest al 
unuia au pornit din nou, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

In Bertha Kircher s-a petrecut, deodată o reacţie 
subită din exaltarea momentană pricinuită de făgăduiala 
făcută englezului. 

Ştia că a vorbit mai mult pentru el decât pentru ea, 
dar acum, după ce faptul a fost împlinit, îşi dădea seama, 
ca şi cu o clipă-două înainte de a fi vorbit, că nu îl va iubi 
niciodată aşa cum îşi dorea el. 

Dar, în definitiv, ce i-a promis? Nimic altceva decât că 
va încerca să îl iubească şi ea. 

— Şi acum? s-a întrebat ea. 

Vedea bine că nu puteau să îşi facă prea mari 
speranţe în legătură cu înapoierea lor în lumea civilizată. 

Chiar dacă se întâmpla ca oamenii aceştia să îi trateze 
cu bunăvoință şi ar fi de acord cu plecarea lor de acolo, 
cum puteau să mai găsească drumul înapoi până la 
coastă? 

Cine putea să îi mai conducă acum, când Tarzan era 
mort? Ea era convinsă de lucrul acesta, pentru că l-a 
văzut inert, la intrarea în peşteră, atunci când a fost 
scoasă cu forţa de nebunii care umblau cu leii după ei. 

Atât de mult însemna pierderea lui pentru ei încât, de 
când au fost prinşi, aproape nu au vorbit deloc despre 
Tarzan. 

Şi-au spus unul altuia, ce ştiau despre el din clipele 
atacului final până la capturarea lor şi s-au convins că se 
potriveau perfect. 

Mai mult: Smith-Oldwick a văzut doi lei sărind deodată 
asupra lui Tarzan şi trântindu-l la pământ. După aceea, 
cu tot întunericul care domnea, a fost capabil să vadă că 
nu s-a mai mişcat din locul de unde a căzut sub atacul 
fiarelor. 

De aceea, cu toate că şi altă dată, în timpul ultimelor 
săptămâni, Bertha Kircher a crezut că situaţia ei este 


aproape deznădăjduită, de data asta însă era gata să 
admită că şi pentru ea s-a stins orice spreranţă. 

Străzile începeau să fie din ce în ce mai populate de 
locuitorii acestui oraş straniu. 

Uneori, câte un trecător le acorda atenţie. Alteori, şi 
aceasta în marea majoritate a cazurilor, treceau cu toţii 
înainte, cu privirile în gol, inconştienţi de ceea ce era în 
jurul lor, lipsindu-i pe prizonieri de orice atenţie. 

La un moment dat, au auzit câteva ţipete disperate 
într-o stradă de alături. Privind în direcţia aceea au văzut 
un om cuprins de aceeaşi furie nebună ca şi individul 
care îl atacase pe englez cu puţin timp înainte. 

Această creatură îşi manifesta starea dementă asupra 
unui copil pe care îl lovea şi îl muşca întruna, oprindu-se 
adeseori numai atâta timp cât îi trebuia ca să emită 
răcnetele lui scârboase. 

În cele din urmă, nebunul a ridicat deasupra capului 
corpul în nesimţire al copilului şi l-a izbit cu toată puterea 
de piatra trotuarului; apoi, urlând în disperare, s-a răsucit 
şi a fugit pe strada întortocheată, pierzându-se în spaţiu. 

Acest atac nemilos nu a rămas fără martori. Două 
femei şi mai mulţi bărbaţi, au privit în permanenţă scena 
de groază care li se înfăţişa. Europenii se aflau la o 
distanţă prea mare de prizonieri, pentru ca ei să poată să 
desluşească dacă expresiile de pe feţele lor arătau milă 
sau furie. În orice caz, nici unul dintre cei de faţă nu a 
sărit în ajutorul copilului. 

Câţiva paşi mai încolo, o femeie urâtă de tot s-a 
atârnat, aproape să cadă, peste pervazul unei ferestre de 
la etajul al doilea al unei case. Râdea, vocifera şi se 
strâmba la toţi trecătorii de pe stradă. 

Alţi trecători îşi continuau drumul, mergând, după 
toate aparențele, la treburile lor, tot atât de serioşi şi 
liniştiţi ca locuitorii oricărui oraş civilizat. 

— Dumnezeule, a murmurat Smith-Oldwick, ce loc 
îngrozitor! 


Fata s-a întors deodată spre el, spunând cu voce 
grăbită: 

— Mai ai revolverul? 

— Da, a răspuns el. L-am ascuns în cămaşă. Nu m-au 
căutat şi era prea întuneric ca să vadă dacă aveam sau 
nu vreo armă. De aceea l-am şi ascuns, cu speranţa că 
va trece neobservat. 

Bertha s-a apropiat de el prinzându-l de mână. 

— Păstrează ultimul glonţ pentru mine, te rog! Smith- 
Oldwick a privit-o fix şi a început să clipească des. O 
umezeală neobişnuită, i-a apărut pe sub pleoape. 

El, era convins că situaţia lor este disperată, dar până 
acum avusese impresia că îl privea numai pe el, că nu ar 
fi fost posibil ca cineva să facă vreun rău acestei fete 
atrăgătoare. 

Ea trebuia să fie nimicită: răpusă chiar de el însuşi. 
Era prea îngrozitor! De necrezut, de neânchipuit! Dacă 
până acum nu a fost cuprins de o îngrijorare prea mare. 
de data aceasta a rămas tulburat până în adâncul 
sufletului. 

— Nu cred că voi putea să o fac, Bertha. a zis el. 

— Nici chiar să mă scapi de o soartă mai cumplită? a 
întrebat fata. 

Tânărul englez a dat din cap descurajat. 

— Niciodată nu aş fi în stare. 

Strada pe care mergeau s-a terminat într-o piaţă 
largă, iar în faţa lor se întindea un lac mare şi frumos, pe 
a cărui suprafaţă liniştită se oglindea albastrul limpede al 
cerului. 

Aici s-a schimbat aspectul general a ceea ce îi încon- 
jura. Clădirile erau mult mai înalte şi cu mult mai preten- 
ţioase ca desen şi ornament. Chiar trotuarul străzilor era 
făcut din mozaic, cu un desen barbar, dar ameţitor de 
frumos. 

În ornamentarea clădirilor, predomina un ansamblu de 
culori şi în unele părţi, o poleială de aur. In toate 
decorurile s-au întrebuințat, sub diferite combinaţii, 


forma convenţională a papagalului, a leului şi a 
maimuţei, dar acestea din urmă cu mult mai puţin. 

Gardienii i-au condus o oarecare distanţă pe marginea 
lacului, apoi au trecut pe sub o poartă boltită intrând 
într-una din clădirile din piaţă. 

Aici, chiar la intrare, se deschidea o cameră largă, 
mobilată cu bănci şi cu mese masive, majoritatea 
sculptate cu formele inevitabilului papagal, cu chipuri de 
lei şi de maimuțe. Imaginea perfectă a papagalului 
predomina şi aici, ca şi în exteriorul clădirii. 

La o masă şedea un bărbat. Prizonierii au observat că 
acesta nu se deosebeşte prin nimic de bărbaţii care i-au 
condus până acolo. 

Aceştia s-au oprit, însă, în faţa lui, iar unul a început 
să îi vorbească, ca şi cum i-ar fi făcut un raport oral 
referitor la ceea ce s-a petrecut. 

Prizonierii nu aveau cum să ştie dacă se aflau în faţa 
unui judecător sau a unui demnitar civil ori militar...; 
evident însă, că era o persoană cu autoritate, deoarece, 
după ce a ascultat ceea ce i s-a comunicat, interval în 
care îi privea încruntat pe prizonieri, a făcut o încercare 
zadarnică, pentru a dialoga cu ei. Apoi a dat câteva 
ordine scurte celui care a făcut raportul. 

Imediat doi oameni s-au apropiat de Bertha Kircher 
făcându-i semn să-i însoţească. Englezul porni după ea, 
dar a fost oprit de gardian. 

Fata s-a oprit atunci pe loc şi privindu-l pe omul de la 
masă, a început să gesticuleze, încercând să-i explice 
acestuia că doreşte ca partenerul ei să rămână împreună 
cu ea. Individul a dat însă negativ din cap, făcând 
paznicilor un semn poruncitor să o ducă. 

Englezul a încercat din nou s-o urmeze, dar şi de data 
aceasta a fost oprit. Era prea slab ca să opună rezistenţă. 

S-a gândit atunci la revolverul ascuns în sân, dar tot în 
clipa aceea şi-a dat seama şi de ineficienta încercării de 
a căuta să învingă un oraş întreg numai cu cele două-trei 
rânduri de cartuşe pe care le avea. 


Până acum, înlăturând atacul asupra lui, nu a avut nici 
un motiv să creadă că vor fi trataţi cuviincios de aceşti 
străini. De acea s-a gândit că ar fi mult mai indicat să nu 
fie în controverse cu ei, până când nu se convingea că 
intenţiile lor sunt cu adevărat pline de venin. 

Privea îndurerat în urma fetei. În clipa când urma să 
dispară din ochii lui, ea s-a întors spre el, făcându-i un 
semn de adio cu mâna. 

— Mult noroc, prietene! a strigat ea. 

Leii, intraţi în clădire odată cu oamenii, au fost 
alungaţi din acea încăpere, în timp ce prizonierii erau 
examinaţi de omul de la masă. 

Tot spre uşa ce se deschidea în spatele mesei, pe 
unde ieşiseră leii, a fost condus şi Smith-Oldwick de doi 
indivizi; trecând într-un coridor lung din care, dintr-o 
parte şi din alta, se deschideau mai multe uşi ducând, 
probabil, în alte apartamente ale clădirii. 

In capătul coridorului se zărea un grilaj puternic, 
dincolo de care părea a fi o curte deschisă. Prizonierul fu 
condus în această curte; iar, după ce a intrat acolo, cu 
cei doi paznici, se afla într-un spaţiu liber, dar mărginit 
de zidurile interioare ale clădirii. 

Era un fel de grădină, în care au crescut mulţi copaci 
şi câteva tufişuri înflorite. Sub câţiva copaci erau bănci 
de piatră, iar lângă zidul dinspre sud era altă bancă. 

Ceea ce i-a atras, cu deosebire şi imediat, atenţia a 
fost faptul că leii care au contribuit la prinderea lor şi 
care i-au însoţit tot drumul până în oraş stăteau întinşi pe 
pământ sau se plimbau dintr-o parte în alta. 

Gardienii s-au oprit chiar lângă poartă. După aceea au 
schimbat câteva cuvinte între ei şi s-au retras repede în 
coridor, închizând poarta în urma lor. 

Englezul a rămas îngrozit, realizând situaţia 
îngrozitoare în care se afla. S-a repezit şi a zguduit 
porţile coridorului. Acestea fiind bine închise, au rezistat 
eforturilor sale. Apoi a strigat după paznicii care se 
îndepărtau. 


Singurul răspuns pe care l-a avut a fost râsul ascuţit şi 
idiot al celor doi nebuni, care se îndepărtau fără să 
privească măcar o singură dată spre victima lor. 


CAPITOLUL XIX 


Povestea reginei 


În acest timp Bertha Kircher era condusă de cealaltă 
parte a pieţei şi unde se găsea cea mai mare clădire. 
Acest edificiu acoperea aproape întreaga întindere a 
uneia dintre laturile pieţei. Era înaltă de vreo patru etaje 
şi până la intrarea ei principală se deschidea o scară 
largă, cu trepte de piatră. La piciorul acestei scări, de o 
parte şi de alta. păzeau doi lei enormi din piatră, iar sus, 
în dreapta şi în stânga intrării, două piedestale înalte cât 
uşa susțineau reproduceri din piatră ale papagalilor. 

Când fata s-a apropiat de acestea, a observat că 
partea de sus a coloanelor este cioplită în forma unei 
calote omeneşti pe care erau cocoţaţi papagalii. 

Deasupra uşii boltite, precum şi pe zidurile clădirii 
erau chipurile altor papagali, lei şi maimuțe. Unele erau 
sculptate în basorelief, altele desenate în mozaic, în timp 
ce o altă parte părea numai pictată pe suprafaţa zidului. 

Coloritul acestora din urmă părea şters de trecerea 
anilor. Ca impresie generală, era o privelişte frumoasă şi 
plăcută. Lucrările în mozaic şi sculpturile erau executate 
cu fineţe, dând dovadă de o înaltă îndemânare artistică. 
Această clădire, spre deosebire de cea în care a fost 
condusă prima dată Berta Kircher, avea intrarea închisă 
de două uşi groase. 

In scobiturile formate de coloanele care susțineau 
capetele bolţii uşii, precum şi în diferite alte locuri de pe 
scara cea largă de piatră, stăteau alene mai bine de 
douăzeci de oameni înarmaţi, ale căror tunici erau de un 


galben aprins, iar pe piept şi pe spate, aveau brodat câte 
un papagal. 

În timp ce fata şi paznicii urcau scara, unul dintre 
aceşti soldaţi cu tunică galbenă a ieşit înainte, oprindu-i 
sus pe ultima treaptă. 

Au schimbat câteva cuvinte şi fata a observat că acela 
care i-a oprit, precum şi ceilalţi colegi ai lui pe care putea 
să îi vadă, păreau inferiori acelora care i-au prins. 

Părul lor aspru şi ţepos creştea atât de jos pe frunţile 
lor, încât, în unele cazuri, aproape ajungea până la 
sprâncene. De asemenea şi irisul ochilor le era mai mic, 
lăsând să se vadă şi mai bine albul ochilor. 

După o scurtă discuţie, soldatul care avea paza porţii, 
s-a întors şi a izbit cu mânerul suliţei în poartă, chemând 
câţiva colegi să execute ordinul. 

La câteva clipe după bătaia în poartă, cele două părţi 
ale uşii au început să se mişte încet din balamale, 
deschizându-se spre interior; când s-au despărţit de tot, 
fata a văzut forţa ce manipula această poartă masivă: de 
fiecare parte a uşii se aflau şase negri. 

În momentul când au intrat, locul celor doi paznici a 
fost ocupat de şase soldaţi cu tunici galbene, care au 
condus-o înăuntru pe poarta pe care negrii, trăgând de 
nişte lanţuri mari şi grele, au închis-o încet. In acest 
interval de timp, fata a observat cu groază că sărmanii 
robi erau legaţi în lanţuri de gât şi de uşă. 

În faţa ei se deschidea un coridor spaţios, în centrul 
căruia era un mic bazin cu apă limpede. 

Aici se repetau din nou, atât pe podea cât şi pe pereţi, 
în desene şi combinaţii noi, imaginile papagalilor, leilor şi 
maimutelor, iar multe dintre ele păreau din aur pur. 

Zidurile coridorului constau într-o serie de bolți des- 
chise, prin care se putea vedea, şi de o parte şi de alta, 
alte apartamente imense. Coridorul nu era mobilat cu 
absolut nici un obiect, însă camerele conţineau mese şi 
bănci. 


Fata a văzut că o parte dintre pereţii acestor încăperi 
erau acoperiţi cu draperii dintr-o țesătură colorată, iar pe 
podea erau aşternute covoare groase cu desene barbare, 
precum şi piei de lei şi de leoparzi bine întreţinute. 

Prima cameră din dreapta intrării era plină de soldaţi 
îmbrăcaţi în tunici galbene ca şi noii ei paznici, iar pe 
pereţi atârnau numeroase săbii şi sulițe. 

La celălalt capăt al coridorului era o scară joasă cu 
câteva trepte de piatră care duceau în altă încăpere 
închisă. Garda ei a fost oprită din nou. Un paznic de la 
uşă, după ce a primit raportul unuia dintre cei care o 
însoțeau, a intrat pe uşă, lăsându-i pe toţi să aştepte 
afară. 

A trecut însă mai bine de cincisprezece minute până 
la întoarcerea lui, după ce garda a fost schimbată din 
nou şi fata a fost condusă în camera de dincolo de uşă. 

După aceea, a trecut prin alte trei camere şi alte trei 
uşi masive, iar, la fiecare uşă, garda care o conducea era 
schimbată. 

În cele din urmă, a fost introdusă într-o cameră, 
relativ mică faţă de celelalte, în care de la un capăt la 
altul se plimba, cu mâinile la spate, un bărbat într-o 
tunică stacojie, cu câte un papagal mare brodat cu fir şi 
în fată şi în spate. Acest om mai avea un fel de pălărie 
ornamentală, deasupra căreia era înfipt un papagal 
împăiat. 

Pereţii acetei odăi erau cu totul acoperiţi de draperii 
brodate cu sute şi mii de papagali de aur, iar pe tavan, 
atât de des pe cât era posibil, erau pictaţi papagalii în 
culorile cele mai vii, cu aripile întinse în zbor. 

Bărbatul din odaie era mai înalt decât toţi cei pe care 
i-a văzut ea în oraş. Pielea lui era zbârcită ca şi 
pergamentul, zbârcită de bătrâneţe şi era cu mult mai 
gras decât toţi ceilalţi. 

Braţele, pe care le purta goale, erau dovada unei forţe 
aproape supraomeneşti. Expresia figurii sale denota o 


imbecilitate completă şi era cea mai scârboasă creatură 
pe care a întâlnit-o Bertha până atunci, în toată viaţa ei. 

Câteva minute în şir, după ce fata a fost adusă 
înaintea lui, individul lăsa impresia că nu ştie nimic 
despre prezenţa ei acolo şi continua să păşească dintr-o 
parte în alta a camerei. 

Deodată, fără cel mai mic avertisment şi când tocmai 
era în partea cealaltă a camerei, s-a răsucit pe călcâie şi 
s-a repezit la ea ca un nebun în apogeul crizei. 

Fata a reacţionat involuntar, făcând un pas înapoi şi 
întinzând palma deschisă, ca şi cum ar fi intenţionat să 
păstreze distantă... însă de fiecare parte a ei era câte un 
soldat, care au prins-o de mâini şi au ţinut-o pe loc. 

Individul cu tunica stacojie, cu toate că s-a repezit cu 
violenţă spre ea, s-a oprit la câţiva paşi, fără să o atingă. 

A privit fix, cu ochii holbaţi, faţa ei, după care a 
izbucnit într-un râs isteric. 

Râsul acesta fără motiv a răsunat în încăpere mai 
mult decât ar fi fost firesc, apoi a încetat subit, iar 
individul a început din nou să îşi examineze atent 
prizoniera. 

l-a pipăit părul, pielea, țesătura hainelor şi după 
aceea, cu ajutorul semnelor, a făcut-o să înţeleagă că 
trebuie să îşi deschidă gura. De acest fapt s-a interesat 
mai mult decât de toate celelalte amănunte şi a atras 
atenţia unui paznic asupra conformaţiei caninilor fetei, 
arătând în acelaşi timp colții lui ascuţiţi, pentru a îi oferi 
prizonierei posibilitatea de a-i vedea. 

Şi-a reluat mişcarea dintr-o parte în alta a camerei, 
cufundat în gânduri. A trecut o eternitate parcă, până 
când individul a început să dea primele semne că şi-a 
amintit de prezenţa fetei, dar şi atunci a făcut-o doar 
pentru a da un ordin scurt gardienilor, care au condus-o 
pe fată afară din încăpere. 

După aceea, i-au îndrumat paşii printr-o serie de cori- 
doare şi apartamente, până la o scară îngustă de piatră, 
care ducea la un etaj mai sus oprindu-se, în cele din 


urmă, în faţa unei uşi mici, unde stătea un negru gol, 
înarmat cu o suliță. 

La un cuvânt al unui gardian, negrul a deschis uşa şi 
au intrat cu toţii într-un apartament cu tavanul scund şi 
ale cărui ferestre au atras atenţia fetei cu gratiile lor 
groase de fier. 

Era mobilată identic cu celelealte văzute în alte părţi 
ale clădirii: aceleaşi mese şi bănci sculptate, aceleaşi 
covoare pe podea, aceleaşi decoruri pe pereţi, dar erau, 
din toate punctele de vedere, mai simple decât toate 
câte le-a văzut la etajul de jos. 

Într-un colţ al camerei era un fotoliu înalt peste care 
era întins un covor la fel cu acela de pe podea cu 
diferenţa că era dintr-o țesătură mai uşoară. In acel 
fotoliu şedea o femeie. 

Când privirile Berthei Kircher s-au oprit asupra femeii 
din încăpere aproape că a ţipat de uimire, realizând că se 
află în faţa unei fiinţe cu mult mai aproape de rasa ei 
decât oricare alta din acest oraş blestemat. 

Cea care o privea părea că asupra ei vârsta îşi spunea 
cuvântul. Ochii ei erau de un albastru spălăcit de vremuri 
şi adânciţi într-o faţă zbârcită, fără dinţi. Aceşti ochi erau, 
însă, ai unei fiinţe inteligente şi cu mintea întreagă, iar 
faţa, chiar plină de riduri, evidenția rasa căreia îi 
aparţinea. Era o femeie albă. 

Când privirile li s-au intersectat, femeia a încercat să 
o întâmpine...; mersul îi era atât de slăbit şi de nesigur, 
încât a avut nevoie să se sprijine într-un baston pe care îl 
ţinea cu ambele mâini. 

Un paznic a adresat câteva cuvinte bătrânei, după 
care soldaţii au ieşit din apartament. Fata s-a oprit 
aproape de uşă, aşteptând în tăcere ce urma să se mai 
întâmple cu ea. 

Bătrâna a traversat încet camera şi s-a oprit în faţa ei, 
ridicându-şi ochii ei slabi şi şterşi, pentru a putea să pri- 
vească mai bine figura tânără şi plină de viaţă a străinei. 


După aceea, a cercetat-o cu privirea, din cap până în 
picoare. Apoi privirile i s-au oprit din nou pe figura fetei. 
La rândul ei, Bertha Kircher o studia tot atât de subtil pe 
micuța bătrână din faţa ei. 

Aceasta din urmă a rupt tăcerea şi a început să vor- 
bească cu o voce subţire, şovăitoare, nesigură, ca şi cum 
ar fi întrebuințat cuvinte pe care nu le cunoştea bine şi 
s-ar fi exprimat într-o limbă străină. 

— Eşti din lumea din exterior? a întrebat ea în 
engleză, îndură-se Domnul să cunoşti această limbă! 

— Engleza? a întrebat fata surprinsă. Da, desigur, 
cunosc această limbă. 

— Slavă Domnului! a strigat neputincioasa bătrână. 
Eu nu credeam că voi mai reuşi să o vorbesc, astfel încât 
să mă poată înţelege cineva. De şaizeci de ani nu 
vorbesc decât limbajul lor afurisit. De şaizeci de ani nu 
am mai auzit nici un cuvânt în limba maternă. Sărmană 
fiinţă! Sărmană ființă! mormăia bătrâna. Ce soartă 
blestemată te-a aruncat în mâinile lor? 

— Eşti englezoaică! a întrebat Berta Kircher. Am 
înţeles eu bine oare că eşti englezoaică şi că te afli aici 
de şaizeci de ani? 

Bătrâna a înclinat capul în semn afirmativ. 

— De şaizeci de ani nu am mai ieşit din acest palat. 
Dar vino, să stăm în fotoliu. Sunt foarte bătrână şi slabă 
şi nu pot să stau mult în picioare. 

Şi luând-o pe bătrână de mână, fata a sprijinit-o până 
în partea opusă a camerei, unde a aşezat-o binişor în 
fotoliu, aşezându-se lângă ea. 

— Sărmană copilă! Sărmană copilă! a început să o 
compătimească bătrâna. Era cu mult mai bine să fi murit, 
decât să te laşi adusă aici. Dar ce vorbesc? Eu însămi am 
vrut, de multe ori să îmi pun capăt zilelor, dar am sperat 
întotdeauna că va veni cineva să mă salveze. Nu a venit 
nimeni. Spune-mi te rog şi mie, cum s-a întâmplat că ai 
căzut în mâinile lor? 


Fata a povestit cât mai sumar punctele principale ale 
prinderii ei de către fiinţele oribile care locuiau în acel 
oraş. 

— Deci este şi un bărbat aici în oraş cu tine? a 
întrebat bătrâna. 

— Da, a zis fata, dar nu mai ştiu unde este şi nu 
cunosc nici care sunt intenţiile lor faţă de mine. 

— Nu este cu putinţă nici să ni le închipuim măcar, a 
răspuns bătrâna. Nici ei nu-şi cunosc gândurile de la un 
moment la altul, dar poţi să fii sigură că nu-ţi vei mai 
vedea prietenul niciodată. 

— Văd că pe d-ta nu te-au ucis şi după cum spui, 
te-au ţinut captivă aici timp de şaizeci de ani. 

— Aşa este, a răspuns colaboratoarea sa, nu m-au 
omorât, şi nici pe tine nu te vor omori, cu toate că numai 
Dumnezeu ştie cât te vei ruga de ei să te omoare şi o vei 
face până nu trece multă vreme de existenţă în acest 
loc. 

— Dar cine sunt ei? a întrebat Bertha Kircher, ce fel de 
popor sunt? Văd că nu seamănă deloc cu nici unul dintre 
popoarele pe care le-am cunoscut eu. Şi te rog spune-mi 
şi mie cum ai ajuns aici? 

— E mult de atunci, a început bătrâna, legănându-se 
în scaun. A trecut atâta vreme! Oh, Doamne, câtă vreme 
a mai trecut de atunci! 

Apoi, după o tăcere profundă care îi marca durerea, 
bătrâna a început să îşi depene povestea. 

— Nu eram mai mare de douăzeci de ani. Gândeşte-te 
şi tu, copilă, la acest lucru şi apoi priveşte-mă. Nu am 
oglindă doar apa din baia mea şi nu pot să văd cum arăt, 
dar am degetele cu care pot să îmi pipăi faţa bătrână şi 
zbârcită, ochii din fundul capului şi buzele care îmi stau 
întinse peste gingii fără dinţi. Sunt bătrână şi încovoiată, 
urâtă, dar am fost şi eu tânără, iar ei spuneau că sunt 
frumoasă. Fără să mint şi fără să fiu ipocrită, renunţ 
puţin la modestie şi îţi mărturisesc că am fost, 


într-adevăr, frumoasă; oglinda pe care o aveam, înainte 
de a sosi aici, îmi spunea asta destul de limpede. 

Tata, a fost misionar în interior, pentru convertirea 
negrilor. Într-o zi, a sosit un grup de arabi, vânzători de 
sclavi. Au luat cu ei oameni şi femei din micul sat indigen 
de acolo, m-au luat şi pe mine. 

Arabii, a continuat bătrâna, nu prea cunoşteau 
această parte a ţării aşa că au fost nevoiţi să recurgă la 
călăuzirea care le-o puteau oferi prizonierii luaţi din satul 
nostru. Mie mi-au spus că nu au fost niciodată atât de 
departe de sud şi că au auzit că există un ţinut bogat în 
sclavi şi în fildeş, undeva mai la apus de noi. Intenţionau 
să ne ducă mai întâi acolo şi apoi să se îndrepte spre 
nord, unde eu trebuia să fiu vândută unui sultan negru, 
pentru harem. 

De multe ori discutau despre preţul pe care doreau să 
îl primească la vânzarea mea. Dar, pentru ca acest preţ 
să nu se micşoreze, mă păzeau bine unul de altul, aşa că 
această călătorie a fost pentru mine foarte puţin 
obositoare. Mi se dădea hrana cea mai bună pe care o 
aveau şi nimeni nu se atingea de mine. 

Bătrâna a scos un oftat, retrăind momentele cu mare 
intensitate, apoi a continuat: 

— Dar, după un timp, după ce am ajuns la hotarele 
ținuturilor cunoscute de oamenii din satul nostru, am 
intrat într-un pustiu întins, arid şi părăsit. Atunci arabii 
şi-au dat seama că suntem pierduţi. Cu toate acestea 
şi-au continuat drumul spre apus, traversând trecători 
oribile şi mergând peste un teren care ardea sub razele 
nemiloase ale soarelui. 

Sărmanii robi au fost siliţi să ducă tot echipamentul şi 
materialul furat al arabilor şi aşa, încărcaţi cum erau cu 
sarcini grele, aproape nemâncaţi şi fără nici un strop de 
apă, au început în curând să moară ca muştele. 

Nu eram de multă vreme în pustiu, când arabii s-au 
văzut nevoiţi să înceapă să ucidă caii pentru hrana 
zilnică, iar când au ajuns la prima vale râpoasă peste 


care ar fi fost cu neputinţă de transportat animale, au 
fost ucişi şi restul cailor, iar carnea acestora a mărit 
povara sărmanilor negri. Au mai mers în felul acesta încă 
două zile. Numărul negrilor s-a înpuţinat considerabil, iar 
arabii au început şi ei să cedeze în faţa foamei, a setei şi 
a căldurii insuportabile din pustiu. 

Atât cât se putea vedea cu ochiul liber în urma 
noastră, în direcţia ținuturilor de unde veneam, drumul 
pe care l-am parcurs ieşea în evidenţă, fiind marcat de 
vulturii care se învârteau în zbor, pe deasupra corpurilor 
celor care zăceau lipsiţi de viaţă. 

Fildeşul a fost abandonat, bucată cu bucată, pe 
măsură ce negrii se sfârşeau; iar lungul drum al morţii 
era presărat cu echipamentele de tabără ale unui grup, 
care la început a avut un efectiv de peste o sută de 
oameni, precum şi de hamaşamentele cailor. 

O expresie de dezgust şi de tristeţe profundă se putea 
citi clar pe faţa femeii care povestea fetei tragedia vieţii 
sale; apoi a continuat, privind în gol: 

— Din unele motive, şeful arab mi-a acordat favorurile 
sale până în ultimul moment, probabil în ideea că, dintre 
toate tezaurele sale, eu eram singura care puteam fi 
transportată mai uşor, fiind tânără şi voinică. După ce 
caii au fost ucişi eu am fost nevoită să merg pe jos, pas 
la pas cu cei mai buni oameni. Ştii că noi, englezii, 
suntem obişnuiţi de mici cu drumurile pe jos, în timp ce 
arabii nu mai merg pe jos de la vârsta când devin apți ca 
să încalece un cal. 

Nu pot să specific exact cât timp am mai mers aşa, 
dar, în cele din urmă, cu puterile aproape sleite, am 
ajuns, câţi am mai supravieţuit, până în fundătura unei 
văi. Era exclus să putem urca malul opus, aşa că am 
pornit pe nisipul care trebuie să fi format odată albia 
unui râu antic, până când am ajuns la un punct de unde 
puteam să vedem o vale verde, frumoasă, în care eram 
siguri că trebuie să găsim atât apă, cât şi vânat din 
belşug. 


Dar în acele momente am mai rămas doar doi: eu şi 
şeful arabilor. Cred că nu e nevoie să-ţi mai spun ce fel 
de vale era aceea, deoarece cred că şi tu ai găsit-o tot ca 
şi mine. Am fost atât de repede prinşi încât, la început, 
mi s-a părut că ne aşteptau. Mai târziu am aflat că, de 
fapt, exact aşa a fost: ne-au aşteptat cum v-au aşteptat 
şi pe voi. 

Cred că ai văzut în timp ce treceai prin pădure, mai- 
muţele şi papagalii de acolo; iar, după ce ai intrat în 
palat, poate că ai observat cât de mult sunt întrebuințate 
chipurile acestor animale în decorurile lor. Acasă eram 
destul de obişnuiţi cu papagalii vorbitori, care repetau 
cuvintele învăţate, dar papagalii de aici vorbesc aceeaşi 
limbă cu locuitorii acestui oraş. 

Se spune că maimuţele vorbesc papagalilor, care 
zboară în oraş, comunicând locuitorilor cele transmise de 
maimuțe. Cu toate că pare ceva de necrezut, am aflat că 
este adevărat, deoarece am trăit aici cu ei, timp de 
şaizeci de ani, în palatul regelui. 

M-au adus şi pe mine aşa cum te-au adus pe tine, 
direct la palat. Şeful arab a fost dus în alte părţi. 
Nicodată nu am putut să aflu ce s-a întâmplat cu el. Pe 
atunci, domnea Ago al XXV-lea. De la el încoace am 
văzut destui regi. El era un om teribil; dar, de altfel, toţi 
sunt teribili. 

— Dar ce au? a întrebat fata. 

— Sunt o rasă de smintiţi, a răspuns bătrâna. Nu ai 
observat acest fapt? Există, printre ei meseriaşi 
excelenți, precum şi buni agricultori. De asemenea, aşa 
cum îi vezi, există ordine şi o oarecare legalitate. Adoră 
toate păsările, dar papagalul este zeitatea lor principală. 
Aici, în palat, este unul pe care îl ţin într-un apartament 
dintre cele mai frumoase. El este Dumnezeul tuturor 
Dumnezeilor celorlalţi. Este o pasăre foarte bătrână. 
Dacă ceea ce Ago mi-a spus este adevărat, atunci 
papagalul acesta trebuie să aibă vreo trei sute de ani. 
Ritualurile lor religioase sunt extrem de revoltătoare şi 


cred că practicarea acestora, secol după secol, a adus 
această rasă de oameni în starea de imbecilitate în care 
se află acum. 

Şi cu toate acestea, după cum am mai spus, nu le 
lipsesc unele calităţi care să compenseze defectele lor. 
Legendele spun că strămoşii lor au găsit aici numai vale 
goală şi pustie. 

Eu însămi ştiu că pe aici plouă foarte rar; totuşi, ai 
văzut la marginea cetăţii o pădure mare şi o vegetaţie 
bogată, care se continuă şi în interiorul zidurilor. Acest 
miracol a fost realizat de strămoşii lor, care au utilizat 
izvoarele naturale pe care le-au dezvoltat şi le-au 
îmbunătăţit în aşa fel, încât întreaga vale primeşte un 
grad potrivit de umezeală, tot timpul. 

Ago mi-a spus că, în trecutul îndepărtat, pădurea a 
fost irigată prin schimbarea cursului râurilor care 
aduceau apa de izvor în oraş, dar după ce rădăcinile 
copacilor au pătruns destul de mult în pământ ca să 
numai aibă nevoie de umezeală artificială, s-a schimbat 
din nou cursul râului şi s-au plantat alţi copaci. În acest 
fel, a crescut până în ziua de azi, pădurea care acoperă 
întreaga vale, în afară de spaţiul deschis în care se află 
oraşul. Nu pot să ştiu dacă este adevărat sau nu. Poate 
că pădurea a fost acolo de când e lumea, dar ceea ce 
ţi-am spus este una dintre legendele lor, sprijinită de 
faptul că pe aici plouă rar şi insuficient ca să se poată 
menţine vegetaţia existentă acum. 

Ei sunt nişte oameni foarte ciudaţi din multe puncte 
de vedere, a continuat bătrâna să îşi expună impresiile. 
Aceasta, nu numai din cauza divinităţilor în care cred sau 
a riturilor religioase, ci şi prin faptul că se ocupă de 
creşterea leilor aşa cum alţi oameni cresc vite. Ai văzut, 
probabil, în ce scopuri îi folosesc, dar în majoritatea 
cazurilor ei îi cresc pentru a-şi asigura hrana. 

Îmi închipui că la început mâncau carne de leu, ca o 
parte a ceremoniei lor religioase, dar, după mai multe 
generaţii, aceasta a devenit alimentul lor favorit, aşa că 


acum nu mai mănâncă aproape nimic altceva decât 
carne de leu. 

Desigur, ar prefera să moară, decât să mănâce carne 
de pasăre. Dar nici carne de maimuţă nu folosesc. 
Animalele ierbivore le cresc numai pentru laptele lor, iar 
pieile şi carnea o dau leilor să o mănânce. 

În partea de sud a oraşului sunt grajdurile şi păşunile 
unde se cresc ierbivorele. Porcii, cerbii şi căprioarele sunt 
păstrate special pentru lei, iar caprele le ţin pentru 
laptele pe care îl beau locuitorii din oraş. 

— Şi ai trăit d-ta atât de mult timp, a întrebat fata cu 
uimire, fără să mai vezi vreodată pe cineva din lumea 
civilizată? 

Bătrâna a dat afirmativ din cap. 

— Ai trăit aici şaizeci de ani, a continuat Berta Kircher, 
şi nu ţi-au făcut nici cel mai mic rău? 

— Nu am spus că nu mi-au făcut nici un rău, a 
răspuns bătrâna. Am spus că nu m-au omorât, asta este 
tot. 

— lartă-mă că te întreb, dar atunci care a fost situaţia 
ta printre ei? Poate nu îţi face plăcere să îmi spui, dar aş 
vrea să ştiu pentru că, oricare ar fi fost situaţia ta, cu 
siguranţă că a mea va fi la fel. 

— Da, a răspuns bătrâna, nu se va deosebi de a mea, 
dacă te vor putea feri de femei. 

— Şi pentru ce adică? 

— Mi nu mi s-a dat voie în aceşti şaizeci de ani să mă 
apropii de vreo femeie de-a lor. Ele m-ar omori şi acum, 
dacă ar putea să ajungă până la mine; într-adevăr, 
bărbaţii inspiră foarte multă spaimă; numai bunul 
Dumnezeu ştie cât sunt de îngrozitori. Dar să te ferească 
cerul de femei! 

— Te înţeleg eu oare bine? a întrebat fata. Vrei să zici 
că bărbaţii nu îmi vor face nimic? 

— Ago al XXV-lea m-a făcut regina lui, a răspuns 
bătrâna, cu toate că a mai avut alte regine şi nu toate 
erau fiinţe omeneşti. El a fost ucis abia zece ani mai 


târziu, după ce am fost adusă aici. Urmaşul lui m-a luat şi 
el de regină şi de atunci totul a continuat la fel. Eu sunt 
acum cea mai bătrână regină. 

Crede-mă, a continuat bătrâna, că foarte puţine dintre 
femeile de aici trăiesc până la bătrâneţe. Nu numai că 
sunt expuse asasinării, dar, datorită mentalităţii lor 
anormale, sunt prada unor perioade de deprimare în 
timpul cărora cele mai multe se sinucid. 

Bătrâna a întors capul şi a arătat spre ferestrele 
zăbrelite ale încăperii. 

— Vezi camera aceasta, cu eunucul din afară? 
Oriunde vei vedea unul, să ştii că sunt femei acolo, 
pentru că, excluzând cazurile excepţionale, sunt toată 
viaţa captive. Ele sunt considerate elemente 
primejdioase şi de aceea, sunt cu mult mai violente 
decât bărbaţii. 

După aceste explicaţii ale bătrânei, amândouă au 
rămas tăcute câteva clipe. După aceea, Bertha s-a 
adresat din nou bătrânei: 

— Şi nu există nici un mijloc de scăpare? 

Bătrâna a arătat din nou spre zăbrele, apoi spre uşă şi 
a spus: 

— Acolo este un eunuc înarmat. Chiar dacă ai trece de 
el cum ai ajunge în stradă? Şi chiar dacă printr-o minune, 
ai ajunge şi în stradă cum vei putea să străbaţi oraşul 
până la zidul din exterior? Dacă şi acest lucru îl vei putea 
realiza ajungând până la porţile oraşului şi apoi, printr-o 
altă minune, să poţi ieşi din oraş, poţi oare să speri că 
vei putea străbate pădurea, unde mişună leii cei negri 
care se hrănesc cu oameni? 

Nu, a rostit femeia, răspunzând la propriile ei 
întrebări. Nu există nici un mijloc de scăpare, pentru că, 
dacă cineva ar reuşi să scape din palat, din oraş şi din 
pădure, nu ar face decât să se ciocnească de un alt fel 
de moarte în pustiul îngrozitor de dincolo de pădure. 

De şaizeci de ani, de când sunt aici, a continuat 
bătrâna cu durere, tu eşti prima care ai nimerit în 


această cetate îngropată în pustiu. De o mie de ani nici 
un un locuitor de aici nu a părăsit oraşul. Nici în 
legendele lor nu se pomeneşte de nimeni că ar fi venit 
pe aici înaintea mea. cu excepţia unui singur războinic de 
statură uriaşă, a cărui poveste a fost transmisă până în 
zilele de azi din tată în fiu. Eu cred că, după descrierea 
care i se face, trebuie să fi fost un spaniol, un om uriaş, 
îmbrăcat cu zale de oţel, care a reuşit să treacă prin 
pădure până la porţile oraşului, apărându-se cu sabia de 
cei ieşiţi pentru a-l prinde şi a-l aduce aici. 

Apoi, după ce s-a hrănit cu vegetale din grădină, 
fructe din copacii pădurii şi a băut apă din izvoarele de 
pe vale, a pornit înapoi, a trecut prin pădure şi a ajuns la 
intrarea trecătorii din margine. Cu toate că a scăpat de 
cei din oraş şi de primejdiile pădurii, nu a scăpat de 
deşert. Legenda ne spune că regele, temându-se să nu 
aducă ajutoare şi să atace cetatea, a trimis în căutarea 
lui un grup mare de războinici. 

L-au căutat fără să-l găsească trei săptămâni întregi, 
deoarece au mers într-o direcţie greşită. În cele din 
urmă, au găsit trupul său curăţat până la oase de vulturi, 
la o zi depărtare de aici, în trecătoare prăpăstioasă prin 
care şi eu şi tu am trecut. Nu ştiu, însă, a încheiat 
bătrâna, dacă este adevărat, dar aşa sună legenda lor. 

— Da, este adevărat, a zis fata. Sunt sigură că este 
adevărat, pentru că am văzut cu ochii mei scheletul şi 
armura ruginită a acelui uriaş. 

La acest punct al convorbirii lor, uşa s-a deschis fără 
multă ceremonie şi a intrat un negru care aducea două 
vase mari în care erau alte câteva mici. După ce le-a 
aşezat pe una dintre mese, în apropierea celor două 
femei, a întors spatele şi a ieşit fără să spună nici un 
cuvânt. 

Un miros delicios de mâncare gătită i-a amintit fetei 
cât de puternică era senzaţia de foame, iar când bătrâna 
a invitat-o, s-a apropitat de masă şi a examinat 
mâncarea. 


Vasele mari, care le conţineau pe cele mai mici, erau 
din pământ, iar cele mici din aur pur. Spre marea ei 
surpriză, fata a găsit, aşezate lângă vasele mai mici, câte 
o furculiţă şi o lingură care, deşi aveau o formă originală, 
le putea folosi tot atât de bine ca şi pe oricare altele 
văzute în lumea civilizată. Dinţii furculiţelor păreau de 
fier sau de oţel, dar mânerul şi lingurile erau din acelaşi 
material cu vasele mici. 

Într-un vas se afla un fel de tocană de carne şi 
vegetale, într-unul fructe proaspete şi altul era plin cu 
lapte dulce. Cel de-al patrulea conţinea un amestec care 
părea a fi marmeladă. 

Atât de flămândă era fata, încât nici nu a mai aşteptat 
să vină şi bătrâna la masă; a început să mănânce, 
putând să jure că în viaţa ei nu a mai savurat o mâncare 
atât de gustoasă. 

Bătrâna s-a apropiat încet de masă şi s-a aşezat pe o 
bancă din faţa fetei. În timp ce îşi aranja vasul în faţă, s-a 
oprit un moment, timp în care o privea pe fată cu ce 
poftă mânca, apoi a zâmbit, spunându-i: 

— Foamea este un mare bucătar! 

— Ce vrei să spui cu asta? a întrebat fata. 

— Nu aş putea să spun că acum câteva săptămâni 
ti-ar fi fost greață să mănânci aşa ceva: carne de pisică. 

— Pisică! a exclamat fata. 

— Da, a zis bătrâna, în definitiv care este diferenţa? ŞI 
leul tot pisică este. 

— Adică acum eu mănânc carne de leu? 

— Desigur. Dar, după cum o prepară ei, este foarte 
gustoasă. Cu timpul, vei ajunge să-ţi placă foarte mult. 

Bertha Kircher a zâmbit, într-un fel, cu îndoială. 

— Nu aş putea să mă pronunţ, pentru că este tot atât 
de gustos. Leii aceştia sunt bine îngrijiţi şi hrăniţi cu 
multă atenţie; iar carnea lor este preparată cu multă 
pricepere, aşa că, în ceea ce priveşte gustul, ar putea fi 
orice, numai leu nu. 


lată, deci, cum s-a întâmplat ca Bertha Kircher, care 
nu mâncase de aproape douăzeci şi patru de ore, a avut 
prilejul să se sature cu fructe străine, carne de leu şi 
lapte de capră. 

Abia au terminat de mâncat, când uşa s-a deschis din 
nou şi a intrat un soldat cu tunica galbenă, i-a adresat 
bătrânei câteva cuvinte, după care a ieşit. 

— Regele, îi explică fetei, a dat ordin să fii aranjată şi 
dusă înaintea lui. Vei locui în aceleaşi apartamente cu 
mine. Ştie că nu eşti la fel cu celelalte femei ale lui. El nu 
ar fi îndrăznit să te plaseze la nici una dintre ele. 

Herog al XVI-lea are uneori şi momente lucide. Pro- 
babil, i-ai fost prezentată într-unul din aceste momente. 
Ca şi toţi ceilalaţi crede că, din tot oraşul, numai el este 
cu mintea întreagă. Cu toate acestea, am avut impresia 
de nenumărate ori că atât regele, cât şi diverşii bărbaţi 
cu care am venit în contact, mă consideră pe mine mai 
puţin nebună decât ceilalţi. Insă, crede-mă, nici eu nu-mi 
dau seama cum s-a întâmplat să rămân în depline 
facultăţi mintale. 

— Dar ce înseamnă “aranjată”? a întrebat Bertha. 
Parcă aşa ai menţionat: că regele a ordonat să fiu 
aranjată şi dusă înaintea lui. 

— Vei face o baie şi ţi se va da o rochie identică cu 
cea pe care o port eu. 

— Nu există nici un mod de scăpare? Nici un mijloc 
prin care să mă sinucid? a întrebat fata precipitat. 

Bătrâna a luat furculiţa de pe masă şi i-a arătat-o. 

— lată singurul mijloc, a zis ea, dar după cum vezi, 
dinţii sunt prea scurţi şi aproape fără vârf. 

La aceste cuvinte fata s-a cutremurat, dar bărâna i-a 
pus uşor mâna pe umăr, zicându-i: 

— Se poate întâmpla să te privească numai şi să te 
trimită după aceea înapoi. Aşa a făcut Ago al XXV-lea 
când i-am fost eu prezentată. Văzând că nu ne putem 
înţelege, a dat ordin să învăţ limba lor şi pe urmă m-a 
dat uitării şi m-a neglijat cu desăvârşire, mai mult de un 


an de zile. Câteodată nu îl văd pe rege luni întregi. 
Odată, a domnit unul cinci ani fără ca eu să îl fi văzut 
măcar o singură dată. Totdeauna există o speranţă. 
Chiar eu, care sunt de atâta amar de vreme aici, între 
zidurile acestea, tot mai sper, cu toate că nimeni nu 
cunoaşte mai bine decât mine zădărnicia speranţelor 
mele. 

A condus-o apoi pe Bertha într-o cameră alăturată, în 
mijlocul căreia se afla un bazin de apă. Fata s-a îmbăiat, 
iar apoi i s-a adus una dintre rochiile pe care le purtau 
localnicele, rochie ajustată pe corpul ei. Materialul din 
care era confecţionată era atât de moale, încât accentua 
şi mai mult rotunjimile plăcute ale formelor ei de 
fecioară. 

— Gata, a zis bătrâna, bătând-o uşor pe spate; acum 
eşti cu adevărat regină. 

Fata şi-a privit pieptul ei gol şi restul corpului ei numai 
pe jumătate acoperit şi a trecut-o un fior de groază. 

— Au de gând să mă ducă în halul acestea în faţa 
bărbaţilor? 

Bătrâna i-a adresat din nou un zâmbet încurajator. 

— Nu este nimic, a rostit ea. Te vei obişnui cum m-am 
obişnuit şi eu, deşi eu am fost crescută într-o casă de 
preot unde era considerată o crimă când o femeie îşi 
expunea vederii chiar şi glezna. În sfârşit, lucrul care te 
înspăimântă acum că nu are nici o importanţă, faţă de 
ceea ce ai să vezi şi faţă de ceea ce ţi se va impune să 
faci. 

Fata a început să se plimbe în sus şi în jos prin 
camere, în aşteptarea notificării finale, pentru a se 
prezenta regelui. 

Timpul trecea cu o încetineală de neânchipuit, având 
impresia că trec ore întregi, când, de fapt, nu erau decât 
minute. 

Totuşi, a trebuit să aştepte până s-a întunecat, iar în 
palat s-au aprins lămpi cu ulei, un fel de sfeşnice mari. 


Atunci au apărut doi trimişi regali cu ordinul că Herog 
cere să i se prezinte fata, împreună cu bătrâna, căreia 
aceştia îi spuneau Xanila. 

Fata a simţit o uşurare sufletească la ideea că o va 
avea lângă ea pe noua ei prietenă, oricât de 
neputincioasă era ca să îi dea vreun ajutor la nevoie. 

Trimişii regelui le-au condus pe amândouă într-un mic 
apartament, la un etaj mai jos. Xanila a explicat fetei că 
este una dintre anticamerele sălii principale a tronului, 
unde regele obişnuia să ţină consilii cu întregul personal 
oficial al palatului. 

Câţiva soldaţi îmbrăcaţi în tunici galbene şedeau pe 
bănci, în diverse părţi ale încăperii. Cei mai mulţi dintre 
ei stăteau cu privirile aţintite în pământ, iar atitudinea lor 
era cea a unor oameni abătuţi. La intrarea celor două 
femei, câţiva le-au privit cu indiferenţă; majoritatea nici 
nu le-au dat atenţie. 

În timp ce ele aşteptau în anticameră a intrat acolo, 
dintr-un alt apartament, un tânăr îmbrăcat într-o 
uniformă identică cu a celorlalţi, cu diferenţa că avea pe 
cap o bandă lată de aur, în faţa căreia se ridica drept, de 
pe fruntea lui, o singură pană de papagal. In clipa când a 
apărut în cameră, toţi ceilalţi soldaţi s-au ridicat în 
picioare. 

— Acesta este Metac, unul din fiii regelui, a şoptit 
Xanila fetei. 

În timp ce prinţul traveresa camera spre sala de au- 
dienţă, s-a întâmplat ca privirile lui să cadă asupra 
Berthei. S-a oprit înmărmurit pe loc, rămânând aşa mai 
mult de un minut, privind-o fără a vorbi. 

Fata, jenată de privirea lui îndrăzneață, precum şi de 
îmbrăcămintea ei atât de sumară, s-a înroşit, şi-a aplecat 
ochii şi a întors capul. 

Metac a început dintr-o dată să tremure din cap până 
în picioare; apoi, pe neaşteptate, scoțând doar un țipăt 
răguşit de emoție, s-a repezit şi a smucit-o pe fată în 
braţele sale. 


Îmediat după acest moment, s-a stârnit o 
învălmăşeală cumplită. 

Cei doi trimişi regali, aceia în grija cărora ea era 
încredinţată pentru a fi dusă regelui, au început să strige 
şi să sară în jurul prinţului, dând din mâini şi gesticulând 
violent, ca şi cum ar fi dorit să îl determine să elibereze 
fata, dar nu au îndrăznit să se atingă de o fiinţă regală. 

Ceilalţi gardieni, ca şi cum ar fi suferit de aceeaşi 
nebunie ca şi prinţul lor, s-au repezit cu săbiile trase, 
pregătiţi, probabil, să-i dea ajutor la nevoie. 

Fata s-a zbătut să scape din  îmbrăţişarea 
dezgustătoare a smintitului; el, însă, o ţinea cu braţul 
stâng de mijloc, cu uşurinţa cu care ar fi ţinut o păpuşă. 
În acelaşi timp, şi-a tras sabia din teacă, izbind cu furie în 
cei care se aflau mai aproape. 

Unul dintre trimişii regali a fost primul care a simţit 
vârful ascuţit al săbiei lui Metac. Dintr-o singură lovitură, 
sabia a trecut prin gâtul victimei, până jos spre mijlocul 
pieptului, aproape despicându-l în două. 

Rănitul, lansând un țipăt mai puternic decât toate 
răcnetele gardienilor din sala tronului, s-a prăbuşit la 
pământ; făcând un efort să se ridice, a căzut din nou, 
murind într-o baltă de sânge. 

Metac a început să se retragă spre uşa opusă aceleia 
pe care intrase. Când au văzut sângele, doi gardieni au 
dat drumul săbiilor şi într-un acces de nebunie au sărit 
unul la altul, cu unghiile şi cu colții. Câţiva s-au repezit să 
împiedice fuga prinţului, timp în care alţii au sărit în 
apărarea lui. 

Într-un colţ al încăperii, un alt râdea cu hohote privind 
scena din faţa lui, iar, tocmai când Metac a reuşit să iasă 
pe uşă cu fata în braţe, Bertha a avut impresia că vede 
un soldat îngenunchiat, întinzându-şi colții în cadavrul 
trimisului regelui. 

În aceste orgii de nebunie, Xanila a stat mereu în 
preajma fetei, dar când să iasă şi ea pe uşă împreună cu 


cel care o ducea pe Bertha, Metac s-a repezit să o taie cu 
sabia. 

Din fericire a izbit în pragul de sus al uşii şi Xanila, 
condusă de experienţa ei tristă în asemenea împrejurări, 
a fugit în jos, pe coridor, atât de repede pe cât o puteau 
duce bietele ei picioare bătrâne. 

Metac, ajuns afară din anticamera tronului şi 
închizând uşa, şi-a pus sabia în teacă, a ridicat în braţe 
fata şi a pornit cu ea într-o direcţie opusă aceleia pe care 
a pornit Xanila. 


CAPITOLUL XX 


Reapariţia lui Tarzan 


În seara când se petreceau toate acestea în cetatea 
nebunilor, cu puţin timp înainte de înnoptat, un aviator, 
aproape sfârşit de oboseală, a intrat, salutând, la 
comandamentul colonelului Capell, regimentul al doilea 
de Rhodesia. 

— Thompson, a început superiorul său, spune te rog 
ce rezultat ai avut? Toţi ceilalţi s-au înapoiat şi nu au 
văzut nici o urmă a aeroplanului lui Smith-Oldwick. Am 
intenţia să încetez toate cerecetările, în cazul în care tu 
nu ai fost cumva mai plin de noroc. 

— Am fost, a răspuns ofiţerul. Am găsit aeroplanul. 

— Nu mai spune! a exclamat colonelul Capell. Unde 
era? Ce semne ai descoperit despre Oldwick? 

— L-am găsit în cel mai afurisit loc care ar putea 
exista: undeva mai departe de interior. O vale îngustă, 
adâncă şi prăpăstioasă. Am văzut aeroplanul, dar nu am 
putut să ajung la el. Un leu mare şi agitat se tot învârtea 
pe acolo. A aterizat pe muchia prăpastiei. Intenţionam să 
cobor în prăpastie să examinez maşina, dar leul nu se 


îndepărta sub nici o formă, aşa că, după o oră de 
aşteptare, am venit înapoi să raportez. 

— Nu a fost posibil oare ca Oldwick să fi fost mâncat 
de leu? 

— Nu cred,a răspuns locotenetul Thompson, pentru că 
nu era nici un indiciu că leul s-ar fi hrănit prin apropierea 
aeroplanului. Eu, după ce am văzut că nu este nimic 
acolo, am pornit în recunoaştere în jurul văii. 

La câţiva kilometri mai la sud, a continuat 
locotenentul, am ajuns la o vale întinsă şi împădurită, în 
centrul căreia este o adevărată cetate cu străzi, cu 
clădiri, o piaţă centrală cu un lac în mijloc. Clădirile 
cetăţii sunt destul de mari, au cupole şi turle 
impunătoare. Vă rog foarte mult, domnule, să nu credeţi 
cumva că sunt nebun! 

Ofiţerul l-a privit cu milă pe inferiorul său. 

___— Eşti enervat şi obosit, Thompson, a spus el. 
Incearcă să dormi puţin. Da, desigur, de atâtea ore de 
când eşti în cercetare, nervii trebuie să îti fie foarte 
agitaţi. 

Tânărul ofiţer a clătinat din cap contrariat şi puţin 
iritat. 

— Pardon, domnule colonel, a ripostat el. Eu nu spun 
decât adevărul. Nu mă înşel deloc. Am ocolit de câteva 
ori oraşul. Este posibil ca Oldwick să fie acolo..., sau 
poate a fost prins de locuitorii acelui oraş. 

— Erau şi oameni în oraşul acela? 

— Da, i-am văzut pe străzi. 

— Cavaleria ar putea ajunge până acolo, ce crezi? 

— Imposibil pentru cavalerie, a răspuns Thompson, 
întregul ţinut este întretăiat de văi adânci. Chiar pentru 
infanterie ar fi foarte greu de ajuns până acolo, deoarece 
este vorba de un drum de două zile de mers pe jos şi nu 
există apă deloc. 

In momentul acela, s-a oprit în faţa clădirii comanda- 
mentului regimentului al doilea de Rhodesia, un mare 
automobil Wauxhall, iar din el a coborât generalul 


Smuth, care a intrat în cabinetul colonelului Capell. 
Acesta s-a ridicat în picioare salutându-şi superiorul. 

— Tocmai treceam pe aici, a zis generalul şi m-am 
gândit să mă opresc puţin. Dar, apropo: cum merg cerce- 
tările în privinţa lui Smith-Oldwick? Ştiam că şi 
locotenentul Thompson a fost detaşat cu căutarea lui, 
nu? 

— Da, a răspuns colonelul şi este cel din urmă care 
s-a întors după ce a găsit aeroplanul locotenentului. 

După aceea a repetat generalului tot ceea ce i-a 
raportat Thompson. 

Generalul s-a aşezat la masa colonelului Capell fă- 
cându-i un semn să se aşeze şi el; apoi, amândoi ofiţerii, 
lămuriţi de aviator, au însemnat pe hartă, cât mai exact, 
locul unde s-ar fi aflat cetatea despre care Thompson a 
raportat că a descoperit-o. 

— Este un ţinut foarte greu de străbătut, a remarcat 
Smuth, dar nu putem să lăsăm nici o piatră nerăsturnată 
în căutarea sărmanului băiat, până nu vom epuiza orice 
resursă din cele pe care le avem. Vom trimite, aşadar, o 
forţă nu tocmai mare, ci una mai mică, având 
posibilitatea de a reuşi acolo unde una mare nu ar avea 
loc să acţioneze. O companie sau cel mult două, ar fi 
tocmai ce ne trebuie, d-le colonel, însoţite de 
autocamioane pentru transportul hranei şi apei. 

Pune-i pe toţi, continuă hotărât generalul, sub 
comanda unui ofiţer bun, care să înfiinţeze o bază spre 
apus, acolo unde pot să ajungă autocamioanele. Poţi să 
laşi acolo o companie, iar pe cealaltă o trimiţi în faţă. 

Eu cred că îţi poţi instala baza de operaţii cam la o zi 
distanţă de oraşul acela şi atunci oamenii pe care îi 
trimiţi în faţă nu au cum să sufere de lipsă de apă 
deoarece, odată ajunşi în valea unde se află oraşul, 
trebuie să fie apă acolo. 

Trimite şi vreo două aeroplane în recunoaştere, îşi 
încheie generalul planul, care să facă şi serviciul de infor- 


maţie. Astfel, baza va fi tot timpul în legătură cu oamenii 
ceilalţi. Când pot să fie toate pregătite? 

— Putem să  încărcăm în această seară 
autocamioanele şi să pornească după miezul nopţii, a 
răspuns Capell. 

— Bun, a aprobat generalul. Ţine-mă şi pe mine la 
curent cu tot ce se întâmplă. 

Şi, zicând acestea, a răspuns salutului celorlalţi şi a 
plecat de la comandament. 


Când Tarzan a sărit să se agate de viţele plantelor 
care au crescut pe zidul cetăţii, şi-a dat seama că leul 
era atât de aproape de el, încât viaţa lui nu atârna decât 
de rezistenţa vitelor de care s-a agăţat. 

Spre imensa lui uşurare, tulpina pe care a pus mâna 
era tot atât de groasă, cât putea el să prindă cu 
degetele, iar, fibrele ei s-au înţepenit atât de bine în zid, 
încât cu toată greutatea lui aproape că nu s-au mişcat 
din loc... 

Numa, alunecând în jos după săritura care a făcut-o 
să îl smulgă, a scos un răcnet de dezamăgire. Tarzan s-a 
urcat repede şi cu îndemânare sus, pe creasta zidului. 

La un metru şi ceva mai jos de el se afla acoperişul 
orizontal al clădirii de lângă zid, iar când a sărit pe 
acoperişul acela, a trebuit să fie cu spatele la zid aşa că 
nu a avut cum să îl vadă pe omul ascuns în meterezul 
zidului din spatele său. 

Dar, dacă nu a putut să-l vadă, nu a trecut mult timp 
până când a fost ferm convins că nu era singur acolo. A 
realizat, abia când a atins acoperişul cu picioarele şi 
când un corp greu a sărit asupra lui din spate. A simţit 
braţe puternice prinzându-l de mijloc. 

Luat prin surprindere, într-o poziţie atât de puţin 
avantajoasă pentru el, s-a simţit în acel moment cu totul 
neputincios. 

Se părea că fiinţa care l-a stăpânit avea un plan bine 
schiţat în capul ei, deoarece înainta spre marginea 


acoperişului, aşa că Tarzan a presimţit imediat că urma 
să fie aruncat jos pe trotuarul străzii... ceea ce nu era, de 
altfel, decât un mijloc din cele mai eficace pentru a te 
elibera de un intrus. 

Era sigur că din căzătura aceea va rămâne ori mort pe 
loc, ori destul de anchilozat, încât să nu mai poată să 
opună nici o imfimă de rezistenţă atunci când urma să fie 
ucis. 

Dar, chiar în aceste împrejurări, Tarzan nu avea 
intenția să îl lase pe adversarul lui să îşi ducă planul la 
îndeplinire... 

Mâinile şi picioarele lui erau libere, dar nu putea să se 
folosească de ele cu un rezulat satisfăcător. Singura lui 
speranţă era ca advesarul lui să-şi piardă echilibrul. In 
acest scop s-a lăsat cu toată greutatea asupra aceluia 
care l-a prins, apoi s-a legănat cu putere. 

Rezultatul a fost satisfăcător. Corpul mare al lui 
Tarzan a pornit violent în afară, determinându-l şi pe 
celălalt să vină după el. Tarzan a fost eliberat în 
momentul în care adversarul său a încercat să evite 
căderea. 

Acesta, ager ca o pisică, abia a atins acoperişul şi în 
aceeaşi clipă s-a ridicat în picioare în faţa inamicului său: 
un om aproape tot atât de robust ca el, înarmat cu o 
sabie pe care a tras-o din teacă. 

Lui Tarzan nici prin gând nu i-a trecut să-l lase pe 
adversar să se folosească de o armă atât de periculoasă. 
Din acest motiv s-a aplecat rapid spre picioarele celuilalt. 

Această mişcare, îndemânatic realizată, a avut un 
efect deosebit. Adversarul lui Tarzan a fost trântit cu 
forţă de acoperişul casei. 

Înainte să cadă, Tarzan i-a înfipt o mână în gât, iar cu 
cealaltă l-a prins de încheietura mâinii în care ţinea 
sabia. Până acum individul s-a luptat în tăcere, însă, din 
clipa în care degetele lui Tarzan i-au atins beregata, a 
scos un țipăt pătrunzător: unul singur, deoarece degetele 
de oţel ale lui Tarzan i-au stins orice altă încercare de a 


striga. Individul s-a zbătut să scape din braţele în care a 
fost încătuşat..., dar mişcarea a avut efectul pe care l-ar 
fi avut, dacă ar fi încercat să scape din ghearele şi fălcile 
lui Numa, leul. 

Treptat, energia i-a slăbit, ochii i-au ieşit din orbite, 
dându-se îngrozitor peste cap; iar, din gura plină de 
spume, a ieşit o limbă umflată. 

După ce a văzut că adversarul său nu mai mişcă, 
Tarzan s-a ridicat şi punând un picior peste trupul celui 
ucis, a intenţionat să scoată obişnuitul răcnet de victorie 
al antropoizilor; dar s-a oprit, ştiind că această acţiune 
cerea cea mai mare prudenţă. Astfel, gândul acesta i-a 
închis buzele. 

Mergând până la marginea acoperişului acelei case, a 
privit în lungul străzii atât de întortocheate din faţa lui. 
La oarecare intervale, în intersecţia străzilor, erau 
aprinse lumini, flăcări slabe, care fâlfâiau dintr-un fel de 
opaițe speciale cu ulei, aşezate într-o scobitură a zidului, 
la o înălţime puţin mai mare decât a unui om. 

Mai în toată lungimea lor, străzile sucite ale oraşului 
zăceau într-un întuneric deplin chiar în vecinătatea 
opaiţelor, flăcările acestora erau departe de a da o 
lumină strălucitoare, în spaţiul restrâns cât putea să-l 
vadă de acolo, a observat că pe străzile oraşului încă mai 
umblau oameni. 

Pentru a putea continua căutarea tânărului ofiţer şi a 
fetei,ar fi trebuit să meargă prin oraş liber şi 
neâmpiedicat de nimeni şi cât mai mult timp. Ştia,însă,că 
nu ar fi reuşit să treacă pe lângă una dintre luminile 
străzilor, aşa cum era, gol şi cu o înfăţişare cu totul alta 
decât a locuitorilor din oraş, fără a fi observat timp. In 
timp ce aceste gânduri îi treceau prin minte şi alcătuia 
un plan de acţiune cu probabilităţi de îndeplinire, privirile 
i-au căzut pe cadavrul din apropierea lui, realizând 
avantajele utilizării hainelor adversarului său. 


Nu i-au trebuit decât câteva clipe să îmbrace echipa- 
mentul cadavrului: pantaloni, tunică galbenă cu blazoane 
în formă de papagali şi sandalele. 

În jurul talei şi-a înfăşurat centura cu care era legată 
sabia; pe sub tunică, însă, şi-a păstrat cuțitul de 
vânătoare al tatălui său. Nici la celelalte arme nu putea 
să renunţe cu uşurinţă, dar, în speranţa că le va regăsi, 
le-a dus la marginea zidului şi le-a aruncat în frunzişul de 
la baza exterioară a acestuia. 

Cu toate acestea, în ultimul moment, a fost aproape 
cu neputinţă să se despartă de funia pe care întotdeauna 
a folosit-o cu succes. 

A găsit, în cele din urmă, un mijloc prin care putea să 
păstreze funia, încolăcind-o peste mijloc, ca un brâu, dar 
pe sub tunică, în aşa fel încât să nu fie observată decât 
la o lumină destul de puternică. 

În sfârşit, transformat satisfăcător, a început să caute 
un loc pe unde să coboare în stradă. 

Nu i-ar fi fost dificil să sară de pe acoperiş, dar se 
temea ca nu cumva să atragă, în felul acesta, atenţia 
vreunui trecător şi să fie descoperit. 

Acoperişurile clădirilor difereau în înălţime, dar, cum 
majoritatea lor erau mai mult drepte, a reuşit să 
înainteze cu uşurinţă peste case, până când a zărit 
câteva figuri omeneşti, la o mică distanţă în faţa lui, 
aplecate peste marginea acoperişului în contemplarea 
străzii. 

A observat că aproape în toate acoperişurile existau 
intrări deschise, care precis duceau în apartamentele de 
jos. 

Văzând că acum drumul îi este întretăiat de cei din 
faţa lui, s-a hotărât să descopere o ieşire în stradă 
trecând prin interiorul clădirii. 

Apropiindu-se de una dintre aceste uşi, s-a aplecat cu 
capul în interiorul uneia dintre ele şi a ascultat cu 
atenţie, să audă dacă există cumva vreo mişcare acolo. 


Nici urechile şi nici nasul nu au simţit cea mai mică 
dovadă că în apropiere s-ar afla fiinţe omeneşti. 

Fără să mai stea la îndoială s-a strecurat prin 
deschizătură şi împiedicându-se de treapta unei scări, a 
profitat de ea imediat pentru a cobori până la podeaua 
încăperii. 

Aici, totul era cufundat în întuneric şi a fost nevoie de 
câteva clipe până când ochii lui s-au obişnuit cu 
interiorul. 

Totuşi, întunericul era oarecum micşorat de lumina 
unui sfeşnic îndepărtat, a cărui flacără intermitentă 
fâlfăia printre ferestre înguste. 

In sfârşit, convins că acolo nu era nimeni, a căutat 
scara care ducea la etajul de jos. A găsit-o, după puţin 
timp, într-un coridor îngust şi întunecos; era un rând de 
scări de piatră care duceau direct în stradă. 

A avut norocul să ajungă în felul acesta până sub 
arcadele din exterior fără să se ciocnească de unul dintre 
cei care locuiau în casă. 

Când a ajuns în stradă, a ştiut exact direcţia în care 
trebuia să meargă, pentru că i-a urmărit pe cei doi 
europeni până la intrarea de la porţile oraşului, singurul 
loc, evident, pe unde a fost posibil să fie duşi în cetate. 

Posedând simţul orientării în spaţiu destul de 
dezvoltat, a localizat cu multă precizie unde ar putea să 
găsească urmele acelora pe care îi căuta. 

Primul pas pe care trebuia să îl facă era să depisteze 
o stradă pe care ar fi putut merge în direcţia porţilor 
oraşului. 

Realizând că singura speranţă de izbândă atârna de 
îndrăzneala acţiunii sale, a pornit hotărât, fără nici o 
încercare de a se ascunde, decât aceea de a rămâne în 
umbra arcadei clădirilor. 

Astfel, era convins că nu va atrage atenţia nimănui, 
într-adevăr, puţinii care au trecut pe lângă el nu l-au 
remarcat. 


Când a ajuns la prima intersecţie de străzi, a văzut 
mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi cu tunici galbene, identice cu 
aceea pe care el o purta. 

Veneau spre el; Tarzan a calculat atunci că, dacă şi-ar 
continua drumul, ar risca să se întânească cu ei exact la 
intersecţia celor două străzi, în plina lumină a sfeşnicului 
mare din apropiere. 

Primul său gând a fost să înainteze cu curaj. 
Amintindu-şi de prizoniera fără speranţă din mâinile lor, 
s-a gândit că ar fi mult mai indicat să întrebuinţeze un 
plan de acţiune mai puţin primejdios decât cel iniţial. 

Astfel, când bărbaţii s-au apropiat de el, a pus un 
genunchi la pământ, prefăcându-se că îşi leagă curelele 
de la sandale. 

Aceştia au trecut pe lângă el fără să-i acorde vreo 
atenţie. Tarzan şi-a continuat liniştit drumul. 

Strada pe care mergea Tarzan acum era atât de 
cotită, încât lumina de la colţuri nu mai ajuta la nimic, iar 
el a fost nevoit, de multe ori, să pipăie drumul pe sub 
arcadă. 

La un moment dat, strada a început să devină mai 
puţin dreaptă, iar sub lumina unui sfeşnic de la 
intersecţia străzii, a văzut venind încet, prin mijlocul 
drumului, în direcţia sa unul din leii din oraş. 

O femeie şi un copil au trecut prin faţa leului, fără să îl 
evite, dar nici leul nu le-a dat importanţă. 

Tarzan a zâmbit şi a trecut numaidecât de partea 
cealaltă a străzii. Dacă ar fi rămas de partea străzii pe 
unde mergea carnivorul, acesta i-ar fi simţit negreşit 
mirosul. 

Tarzan cunoştea destul de bine jungla, ca să fie sigur 
că înfăţişarea schimbată pe care i-o ofereau hainele 
soldatului pe care l-a ucis putea să înşele ochiul omului, 
dar nu şi nările sensibile ale unei fiare, care ar fi ştiut 
imediat că are în faţă o fiinţă neobişnuită pentru oraşul 
respectiv. Numa a trecut pe lângă el aruncându-i doar o 
privire trecătoare. 


A parcurs în acest timp o distanţă destul de mare şi 
după părerea lui, a ajuns aproape de locul unde se afla 
strada care ducea la porţile oraşului. 

Atunci, la o intersecţie de drumuri a simţit, pe 
neaşteptate, mirosul vag şi delicat al fetei. L-a deosebit 
dintr-un adevărat labirint de mirosuri de oameni şi 
animale, iar, după câteva clipe, a simţit şi urma lui 
Smith-Oldwick. 

Pentru a ajunge la acest rezultat, a trebuit ca o mare 
parte din drum să meargă cu capul aplecat, la fiecare 
intersecţie. 

Înaintând în lungul străzii pe care, în cursul zilei, au 
fost conduşi cei doi prizonieri, Tarzan a observat 
schimbarea aspectului oraşului cu cât se apropia mai 
mult de cartierul comercial, ocupat de ateliere şi de 
magazine.. 

Aici numărul sfeşnicelor erau amplasate nu numai la 
intersecțiile străzilor, ci şi între aceste spaţii. De 
asemenea, era şi mai multă lume 

Magazinele erau deschise şi bine luminate. Leii, în 
număr mult mai mare, mişunau liberi pe toate străzile. 
Tarzan a constatat pentru prima dată semnele de 
demenţă ale acestui popor. 

La un moment dat, a fost aproape răsturnat de un om 
care alerga dezbrăcat pe stradă, strigând din răsputeri. 
După aceea era să cadă împiedicându-se de o femeie 
care mergea prin umbra arcadei, târându-se pe pământ. 
La început, aceasta i-a lăsat impresia că ea căuta ceva 
pe jos şi s-a oprit un moment să o privească. 

Atunci a observat că nu căuta nimic, ci era pur şi 
simplu un mod de plimbare. Mai departe, a văzut doi inşi 
bătându-se pe marginea unui acoperiş. 

La un moment dat, unul a reuşit să-l îmbrâncească pe 
celălalt, prăbuşindu-l în drum, unde a rămas în nesimţire, 
învingătorul a privit în jos, apoi a scos un strigăt 
pătrunzător şi a sărit după celălalt cu capul în jos. 


Un leu a ieşit din umbra unei arcade apropiindu-se de 
corpurile fără viaţă şi pline de sânge din mijlocul 
drumului. 

Tarzan era curios să vadă ce efect va avea mirosul 
sângelui asupra fiarei, dar a fost surprins când a 
observat că animalul s-a mulţumit să adulmece mirosul 
cadavrelor însângerate, apoi să se aşeze lângă ele. 

Abia s-a îndepărtat puţin de leu, când a observat un 
om care cobora cu mare greutate de pe acoperişul unei 
clădiri. Curiozitatea lui Tarzan a fost imediat declanşată. 


CAPITOLUL XXI 


Salonul nebunei 


Când Smith-Oldwick şi-a dat seama că a rămas singur 
şi lipsit de orice apărare, într-o curte în care mişunau leii, 
slăbit de oboseală şi de pierderea mare de sânge, a fost 
cuprins de o groază aproape isterică. 

Agăţându-se pentru sprijin de una dintre gratiile porţii, 
nici nu îndrăznea să-şi întoarcă privirea spre fiarele din 
spatele lui. 

După puţin timp a simţit că i se înmoaie genunchii. | 
se părea că în capul lui există ceva care se învârte 
repede, provocându-i o ameţeală atât de cumplită; o 
pânză neagră i s-a şternut în faţa ochilor şi a căzut 
grămadă lângă gratiile porţilor. 

După ce a trecut printr-o stare de semiconştienţă, a 
avut impresia că este întins pe un pat, într-o încăpere 
luminoasă şi veselă. 

A văzut în apropierea lui o fereastră deschisă, prin 
care se simţea adierea unui vânt de vară, bătând dintr-o 
livadă plină de soare. 

— Doamne, a zis bietul ofiţer, prin ce vis îngrozitor am 
mai trecut! 


Atunci a simţit o mână care îl mâgâia; era o mână 
moale şi delicată, care îndulcea amintirile sale tulburate. 
A rămas astfel în linişte şi mulţumire câteva minute care 
ar fi dorit să nu aibă sfârşit. 

A deschis ochii, privind exact în ochii unui leu enorm 
care îi lingea obrajii ofiliţi de necazuri. In cele din urmă 
locotenentul a realizat că tabloul contemplat nu fusese 
decât un vis. 

Atunci a izbucnit din ochii lui un torent de lacrimi. A 
stat un timp nemişcat, prefăcându-se că e mort. Sunt 
unele momente şi unele locuri în care este mai 
preferabilă moartea. 

Astfel şi englezul, că ar fi mult mai bine să moară, 
decât să rămână în această situaţie îngrozitoare, 
pericolul de a înnebuni, sub încordarea nervoasă în care 
se afla. S-a ridicat de jos, încet, sprijinindu-se de gratiile 
porţii. 

La prima lui mişcare, leul a mârâit, iar, când ofiţerul 
s-a ridicat în picioare, leul s-a îndepărtat cu indiferenţă. 

Atunci a îndrăznit şi englezul să întoarcă ochii şi să 
privească în jurul lui. A observat că la umbra copacilor se 
odihneau câţiva lei, iar doi se plimbau în interiorul curţii. 

Faţă de aceştia din urmă locotenentul a simţit o 
senzaţie puternică de teamă, dar când şi ei au trecut cu 
indiferenţă pe lângă el, inima a început să îi bată din 
nou. 

Cu toate acestea, nu îndrăznea să facă nici o mişcare 
de lângă gratii. A început să examineze închisoarea în 
care se afla. 

A observat după o vreme, că crengile unui copac de 
lângă zidul din faţa lui se întindeau până aproape de o 
fereastră deschisă. 

Dacă i-ar fi rămas suficiente foţe să ajungă lângă 
copac, nu ar fi fost prea dificil să urce în el şi să evadeze 
de acolo. Dar, pentru a ajunge la copac, trebuia să 
traverseze integral lungimea curţii; iar lângă trunchiul 
copacului pe care trebuia să urce dormeau doi lei. 


Aviatorul englez a privit cu durere singura cale de 
evadare. În cele din a pornit hotărât spre centru, sfidând 
împrejurările periculoase în care se afla. 

Unul dintre leii care nu dormeau a pornit şi el în 
aceaşi clipă, oprindu-se în faţa ofițerului. Acesta mergea 
ferm, împins de singura lui şansă, ignorând prezenţa 
fiarei. 

Leul a păşit atunci alături de el, mirosindu-l şi 
începând să mârâie şi să-şi rânjească colții. 

Smith-Oldwick a scos revolverul. 

— Dacă se decide să sară asupra mea, şi-a zis el, nu 
văd ce deosebire va fi dacă îl voi înfuria sau nu cu 
gloanţele mele. Mai mult decât să mă ucidă nu va putea 
face în orice caz, aşa că... 

A văzut însă că leul, odată cu mişcarea pe care a 
făcut-o pentru a scoate revolverul, şi-a schimbat 
atitudinea pe neaşteptate şi cu toate că mai mârâia încă, 
a sărit la o parte, s-a îndepărtat şi s-a ghemuit lângă 
zidul din stânga. 

Englezul a ajuns în cele din urmă lângă copac, dar 
între el şi succesul gestului său era întins un leu mare, 
care dormea. 

Deasupra era o creangă la care ar fi putut ajunge cu 
uşurinţă în alte condiţii, dar slăbit din cauza rănilor nu 
mai era sigur că va putea să facă aceasta. 

Exista o singură şansă: creanga cea mai joasă creştea 
din copac tocmai la înălţimea unui om. Pentru a ajunge 
însă până acolo, trebuia neapărat să treacă pe lângă 
corpul leului. 

Răsuflând adânc, a pus un picior între cele două labe 
ale leului din faţa lui; apoi l-a ridicat uşor şi pe celălalt ca 
să îl pună în cealaltă parte a fiarei. 

— Ce ar fi, se gândea Smith-Oldwick, dacă s-ar trezi 
ticălosul acesta tocmai acum? 

Gândindu-se la acest moment care ar putea să îi fie 
fatal, i-a trecut un fior prin tot corpul, însă nu a ezitat, 


continuându-şi mişcările. S-a văzut, în sfârşit, dincolo de 
leul care continua să doarmă. 

Smith-Oldwick era atât de marcat de greutăţile prin 
care a trecut, totuşi a simţit că situaţia i-a insuflat o 
energie şi o agilitate supremă. 

Viaţa lui depindea acum de reuşita eforturilor sale...; 
astfel, s-a aruncat repede pe crengile copacilor şi s-a 
căţărat până unde a considerat că leii nu îl vor putea 
ajunge. 

Mişcările şi zgomotul printre crengile copacului a 
trezit leii. Ei au ridicat capetele privindu-l pentru o clipă. 
Apoi s-au întins, adormind din nou. 

Englezul a reuşit să facă totul cu atâta uşurinţă, încât 
a început să se întrebe dacă fusese în primejdie reală. 
Dar el se simţea cu adevărat eliberat de o povară, abia 
acum când leii nu îl mai puteau opri. 

La câţiva paşi în faţa lui era o fereastră deschisă. Fiind 
chiar la acelaşi nivel, putea să privească în interior. 
Fereastra deschidea imaginea unei camere care, după 
toate aparențele, era neocupată. 

Smith-Oldwick a înaintat pe creangă, până a ajuns în 
dreptul ferestrei, de unde nu îi era greu să se prindă de 
pervaz şi să sară în interiorul camerei. 

Ajunsese într-un apartament destul de spaţios, a cărui 
podea era acoperită cu covoare, iar puţina mobilă de 
acolo era identică cu cea văzută în camera de la etajul 
de jos, în care el şi Bertha Kircher fuseseră conduşi 
pentru prima dată de la intrarea lor în cetate. 

La un capăt al încăperii era o despărţitura care părea 
un dormitor despărţit prin draperii atât de grele şi groase 
încât ascundea cu desăvârşire ceea ce se afla în interior. 

Peretele din partea opusă ferestrei avea o uşă închisă, 
care, după toate aparențele, constituia singura 
posibilitate de ieşire de acolo. 

A obervat că lumina care venea din exterior începea 
să se micşoreze, semn că noaptea se apropia. A stat 
câteva clipe la îndoială pentru a se decide dacă era mai 


bine să aştepte până se va înopta sau să pornească 
imediat în căutarea unei ieşiri. 

În sfârşit, s-a hotărât că nu ar fi rău dacă ar încerca să 
vadă ce este dincolo de camera aceea pentru a fi mai în 
siguranţă după ce se va înnopta. 

Urmărind acest scop, a pornit să traverseze încăperea 
spre uşa din faţă, dar abia a reuşit să facă vreo trei paşi, 
când draperiile dormitorului s-au desfăcut şi a apărut în 
faţa sa o femeie. 

Era tânără şi avea forme admirabile; fâşia lungă de 
stofă înfăşurată în jurul corpului, de la piept în jos, scotea 
în relief până şi cel mai mic amănunt al liniilor ei 
simetrice; dar avea figura unei imbecile. 

Când a văzut-o, locotenentul s-a oprit pe loc 
aşteptându-se ca prezenţa lui acolo să o determine să 
strige după ajutor. 

Lucrurile s-au petrecut însă altfel. Femeia a venit spre 
el zâmbind şi când a ajuns lângă el, i-a întins mâna fină 
şi delicată, pipăind mâneca bluzei sale. 

Apoi, continuând să zâmbească, l-a examinat integral, 
observând cu mirare fiecare amănunt al îmbrăcăminţii 
sale. 

După puţin, i s-a adresat cu o voce dulce, constantă, o 
voce în contrast cu cele mai izbitoare trăsături ale ei. 
Vocea şi trupul de copilă armonizau perfect, lăsând 
impresia că aparţin una alteia, în timp ce capul şi faţa 
păreau ale unei alte fiinţe. 

Smith-Oldwick nu putea să înţeleagă nici un cuvânt 
din ceea ce zicea ea. Totuşi, i-a răspuns în limba lui bine 
pronunţată, ceea ce, evident, a avut asupra ei un efect 
satisfăcător. 

El i-a ghicit intenţiile; ea l-a înlănţuit cu amândouă 
braţele de gât şi l-a sărutat în completă uitare de sine. 

Englezul a încercat să se elibereze de dezmierdările ei 
atât de surprinzătoare. Ea, însă, s-a agăţat şi mai tare de 
el. 


Atunci, amintindu-şi că întotdeauna trebuie să intri în 
voia nebunului şi gândindu-se că ea ar putea să îl ajute 
să evadeze, ofiţerul a închis ochii răspunzând 
îmbrăţişărilor. 

Tocmai în momentul acela s-a deschis brusc uşa şi a 
intrat un bărbat. Smith Oldwick a deschis ochii şi cu toate 
că a încercat să se desprindă de fată, a ştiut că noul sosit 
a remarcat situaţia lor compromiţătoare. 

Fata, întoarsă fiind cu spatele spre uşă, nu avea cum 
să vadă imediat prezenţa unei alte persoane; dar, când 
şi-a întors capul, o singură privire aruncată de faţa 
schimonosită de furie a omului a fost suficientă ca ea să 
scoată un țipăt de spaimă şi să fugă, ascunzându-se 
într-un salon. 

Englezul, încurcat, a rămas pe loc. A înţeles cât de 
zadarnică ar fi fost orice încercare de a da explicaţii, 
remarcând atitudinea amenințătoare a acelui om, în care 
l-a recunoscut pe funcţionarul înalt de care fusese primit 
la intrarea în oraş. 

Muşchii feţei individului, livid de furie nebună şi 
probabil, de gelozie, tresăreau violent pe sub piele ac- 
centuând şi mai mult expresia de maniac pe care o avea 
de obicei. 

În primele clipe părea paralizat de furie; apoi a scos 
un țipăt ascuţit, care a sfârşit într-un sunet prelung şi de 
neânchipuit. În acelaşi timp, a tras sabia încovoiată şi a 
sărit asupra englezului. 

Pentru Smith-Oldwick părea că nu mai există nici cea 
mai mică speranţă de scăpare de arma ascuţită din 
mâinile nebunului. 

Fiind capabil să prevadă moartea rapidă şi teribilă 
care îl aştepta, a apelat la singurul mijloc pe care îl mai 
avea; a scos revolverul şi a tras exact în pieptul omului 
aflat la numai la trei paşi de el. 

Acesta, fără să scoată măcar un geamăt, a căzut pe 
podea, fiind ucis instantaneu de cartuşul care l-a 
străpuns. 


Au trecut câteva secunde, în timpul cărora a domnit o 
tăcere totală în apartament. 

Englezul, stând drept lângă corpul inert întins pe jos, 
păzea uşa cu arma, pregătit în orice moment să audă 
zgomotul paşilor care sigur vor alerga imediat pentru a 
cerceta cauza detunăturii. 

De jos, însă, nu s-a auzit nici un zgomot care să indice 
că cineva de acolo ar fi auzit. După puţin timp, atenţia i-a 
fost atrasă de uşa de la salon, printre draperiile cărora a 
apărut din nou figura femeii. 

Ochii ei erau dilataţi, iar falca inferioară lăsată în jos, 
într-o expresie de uimire şi de respect, în acelaşi timp. 

Privirile ei erau aţintite spre corpul întins la podea, iar 
după câteva clipe a intrat pe furiş în cameră şi s-a 
apropiat de cadavru în vârful picioarelor. 

Atitudinea ei lăsa impresia că în fiecare moment urma 
să fugă, iar când a ajuns aproape de cadavru, s-a oprit şi 
l-a privit pe Smith-Oldwick, punându-i întrebări pe care 
evident că acesta nu le înţelegea 

După aceea a venit lângă corpul celui ucis, a 
îngenunchiat lângă el şi a început să-l pipăie peste tot. 

După un timp, a început să scuture puternic de umeri 
corpul şi folosind o forţă nebănuită în formele ei delicate 
şi copilăreşti, a întors capul cadavrului pe partea 
cealaltă, cu faţa în sus. 

Dacă până atunci a mai avut vreo îndoială că se afla 
în faţa unui mort, acum i-a fost suficientă o singură 
privire spre trăsăturile urâte ale cadavrului de lângă ea 
ca să se convingă de acest lucru. 

În momentul în care a priceput totul, a izbucnit de pe 
buzele ei un hohot de râs isteric, în timp ce cu mâinile ei 
delicate pălmuia neâncetat corpul inert. 

Era o privelişte dezgustătoare, o privelişte atât de 
oribilă încât englezul şi-a spus că asemenea tablouri nu 
se pot vedea decât într-o casă de nebuni sau în oraşul 
acela îngrozitor. 


În mijlocul acestei bucurii nebune pricinuite de 
moartea acelui bărbat, femeia s-a oprit brusc din 
atacurile ei zadarnice asupra corpului neânsufleţit şi 
sărind în picioare, a alergat spre uşă; a încuiat-o cu un 
zăvor mare de lemn, înlăturând în felul acesta orice 
amestec din exterior. 

După aceea a revenit la mijlocul odăii, unde s-a oprit, 
începând să vorbească englezului cu repeziciune, făcând 
din când în când gesturi spre corpul celui ucis. 

Văzând, probabil, că el nu o înţelege, s-a înfuriat şi s-a 
repezit ca o isterică spre pilotul englez, ca şi cum ar fi 
avut intenţia să îl bată. 

Acesta a făcut repede trei paşi înapoi, întinzând 
revolverul spre pieptul ei. Însă, aşa nebună cum era, nu 
a ajuns totuşi cu nebunia până acolo, încât să nu facă 
legătura între arma aceea, detunătura şi moartea 
bărbatului în a cărui casă locuia; toanele de ucigaşă care 
au apucat-o atât de subit, au părăsit-o tot atât de repede 
când a văzut arma îndreptată spre ea. 

Pe figura ei a apărut acelaşi zâmbet imbecil care nu 
spunea, de fapt, nimic; iar tonul aspru din vocea ei a 
dispărut, făcând loc accentelor moi cu care i s-a adresat 
la început. 

Acum a încercat prin semne să îl facă să înţeleagă ce 
dorea de la el. Făcându-i semn să o urmeze, a mers până 
la draperii şi îndepărtându-le, a lăsat să se vadă 
dormitorul. Dar acesta era mai mult decât un dormitor; 
era o cameră destul de spațioasă, încărcată cu covoare, 
cu draperii şi fotolii moi cu perne multe... un adevărat 
salon regal. 

Femeia a arătat după aceea spre cadavrul de pe 
podeaua camerei alăturate; apoi, ridicând pătura de pe 
fotoliu, s-a lăsat în genunchi, lângă deschizătura de sub 
aceasta. Indicându-i-se cu degetul spaţiul acela, englezul 
a înţeles destul de bine că femeia dorea să ascundă 
acolo cadavrul celui ucis. 


Dar, dacă el tot mai avea o urmă de îndoială, fata a 
încercat să i-o împrăştie, prinzându-l de mânecă şi 
trăgându-l spre corpul care zăcea pe podea. 

Ridicându-l apoi amândoi, l-au transportat repede în 
salonul acela, unde cu greutate au reuşit să îl împingă 
sub fotoliu. Englezul a fost din nou impresionat de 
brutalitatea femeii. 

În centrul camerei rămăsese covorul plin de sânge. 
Nebuna s-a dus repede şi l-a luat de acolo, aşezându-l 
peste o mobilă oarecare, astfel încât pata nu se mai 
vedea deloc. 

Apoi a aranjat celelalte covoare şi a mai adus unul din 
salon; a refăcut ordinea, astfel încât nu se mai cunoştea 
nimic din tragedia desfăşurată în încăperea aceea 

După ce a aranjat toate acestea şi a tras înapoi pătura 
de pe fotoliu ca să ascundă cu totul grozăvia de acolo, 
şi-a aruncat din nou braţele în jurul gâtului englezului, 
trăgându-l uşor pe pernele moi ale divanului de deasupra 
mortului. 

Conştient de grozăvia situaţiei, dezgustat şi plin de 
oroare, cu simţul decenţei ultragiat până la extrem, 
locotenentul  Smith-Oldwick era stăpânit, însă, de 
instinctul conservării de sine. 

Se credea îndreptăţit pe deplin să îşi răscumpere 
viaţa cu aproape orice preţ, dar era şi o limită peste care 
firea lui atât de fină nu îi îngăduia să treacă. 

S-a întâmplat ca tocmai în acele momente să se audă 
mai multe ciocănituri puternice în uşa celeilalte încăperi. 

Sărind din fotoliu, fata l-a prins pe englez de braţ 
trăgându-l după ea până la zidul din capătul salonului. 
Acolo a îndepărtat draperia, scoţind la iveală o mică 
încăpere, în care l-a împins pe englez, lăsând apoi 
draperia la loc. 

Locotenentul englez a auzit-o trăgând zăvorul şi apoi 
vocea unui om amestecată cu cea a fetei. 

Tonurile celor doi păreau fireşti, era ca şi cum ar fi 
asculat un dialog într-o limbă străină. 


Dar, după experienţa urâtă pe care din ziua aceea, 
ştia că nu se putea aştepta la altceva decât, din clipă în 
clipă, la o nouă izbucnire de nebunie a celor doi de 
dincolo de draperiile care îi mascau prezenţa. 

După zgomotul pe care îl auzea, a considerat că fata 
şi noul sosit au intrat în salon. 

Atunci, împins de dorinţa de a afla ce fel de om era 
acela cu care, probabil, se va înfrunta, a desfăcut puţin 
draperia după care era ascuns şi privind dincolo de ea, 
i-a văzut pe amândoi şezând îmbrăţişaţi pe divan, fata 
având acelaşi zâmbet lipsit de expresie cu care îl 
întâmpinase şi pe el. 

După câteva clipe, englezul a constatat că putea să 
aranjeze cutele draperiilor în aşa fel, încât să poată să 
vadă tot ce se petrece în salon fără a fi observat şi fără a 
declanşa primejdia unei descoperiri. 

A văzut-o pe fată într-un moment de mare dăruire a 
sărutărilor pe care le acorda noului sosit, care era un 
bărbat cu mult mai tânăr decât cel ucis de englez. 

După puţin timp însă, fata s-a desfăcut din 
îmbrăţişările iubitului ei, ca şi cum şi-ar fi adus aminte 
brusc de ceva. 

Fruntea i s-a încreţit în semn de adâncă întristare; 
apoi, tresărind puternic, a aruncat o privire spre 
cămăruţa în care stătea ascuns englezul. 

În aceeaşi clipă a început să şoptească ceva 
partenerului ei ca şi cum i-ar fi comunicat un secret în 
grabă, arătând uneori spre direcţia cămăruţei înclinând 
capul şi de câteva ori făcând un gest straniu cu mâna şi 
cu degetul arărător, gest pe care Smith-Oldwick nu l-a 
putut interpreta decât drept o încercare de a descrie 
revolverul şi întrebuinţarea lui. 

Era clar că ea îl trăda şi fără să mai piardă vremea, 
englezul a început să facă o examinare rapidă a locului 
unde era ascuns. 


În salon, bărbatul şi femeia au continuat să şoptească; 
apoi, el s-a ridicat încet, trăgându-şi cu mare atenţie 
sabia din teacă. 

După aceea, s-a apropiat în vârful picioarelor de 
draperii, iar fata a venit alături de el până acolo. 

Acum nu mai vorbeau; fata nu mai făcea nici cel mai 
mic zgomot când a păşit în faţa draperiilor şi indicând cu 
mâna un loc cam la înălţimea pieptului unui om. 

După aceea s-a dat la o parte, lăsând loc liber bărba- 
tului. 

Acesta ridicându-şi sabia într-o poziţie orizontală, a 
repezit-o deodată înainte cu toată puterea de care era 
capabil, înfingând-o în draperii şi în firida pe care o 
ascundeau ele. 


Bertha Kircher, văzând că se zbate zadarnic şi înţele- 
gând că ar face mai bine să-şi păstreze forţele pentru alt 
prilej mai important în eliberarea sa, a încetat orice efort 
pentru a se desface din braţele prinţului Metac care 
fugea cu ea prin coridoarele slab luminate ale palatului. 

Prinţul a trecut cu fata printr-o mulţime de camere şi 
de coridoare. Fata ştia foarte bine că, deşi răpitorul ei era 
fiul regelui era şi el expus pedepsei pentru fapta sa: 
ghicea aceasta din dorinţa lui de a se îndepărta cât mai 
mult de locul de unde a comis fapta. 

Fata a mai înţeles, în acelaşi timp, că pedeapsa care îl 
aştepta pe prinţ, când va fi prins, era îngrozitoare şi 
rapid aplicată; altfel nu se puteau explica privirile 
speriate pe care le arunca în spatele lui şi faptul că 
privea cu bănuială spre fiecare colţ pe lângă care trecea. 

După drumul parcurs, fata avea impresia că a mai 
trecut de câteva ori prin acele locuri, deşi şi-a pierdut cu 
totul noţiunea direcţiei. 

Nu ştia că şi prinţul era tot atât de dezorientat ca şi ea 
şi că nu făcea altceva decât să alerge zăpăcit şi fără rost, 
din cameră în cameră, sperând să găsească din 
întâmplare un refugiu oarecare. 


Cu toate acestea nu era de mirare că acest vlăstar al 
unor nebuni să întâmpine greutăţi în orientarea sa prin 
labirintul acela de încăperi desenat de nebuni pentru un 
rege, poate, mai nebun decât ei. 

Un coridor era gradat şi ducea aproape imperceptibil 
într-o altă direcţie, altul se ramifica în două şi pe urmă se 
încrucişa cu el însuşi. 

Prin unele locuri podeaua se înălța treptat până la 
nivelul unui alt etaj, ca să se ajungă apoi într-o scară în 
formă de spirală care cobora la acelaşi etaj iniţial. 

Metac nu ar fi putut să spună la ce etaj se afla sau în 
care parte a palatului. 

Deodată însă, s-a oprit în faţa unei uşi închise, iar, 
după o clipă de ezitare a deschis-o, păşind într-o cameră 
mare, bine luminată şi plină de războinici înarmaţi. 

La un capăt al acest încăperi, şedea regele pe un tron 
mare; lângă acesta, spre marea ei surpriză, fata a văzut 
că pe un alt tron era aşezată o leoaică enormă. 

Acest amănunt i-a amintit de cuvintele Xanilei care, în 
timp ce le-a ascultat nu au impresionat-o prea mult: 
“Dar, a mai avut şi alte regine şi nu toate au fost fiinţe 
omeneşti”. 

În momentul când l-a văzut pe prinţ şi pe fată, regele 
s-a ridicat de pe tron şi a pornit să traverseze camera 
cuprins de o violenţă neânfrântă care a făcut să dispară 
şi cea mai mică urmă de demnitate regească din 
înfăţişarea lui. 

Metac, abia apucase să deschidă cu atâta imprudenţă 
uşa acestui stup de albine că, dându-şi imediat seama de 
primejdie, a întors spatele şi a fugit într-o nouă direcţie. 

De data aceasta erau mai mulţi de o sută de oameni 
înarmaţi care alergau după el, râzând, ţipând şi poate 
chiar blestemând, cine poate şti. 

Prinţul s-a sucit într-o parte, s-a sucit în alta, reuşind 
să rămână tot înaintea lor câteva minute. 

La un moment dat, după ce a alergat de-a lungul unui 
coridor care înclina de la etajul de sus până la cele de 


jos, a pătruns, subit, într-o încăpere subterană, luminată 
de un număr mare de făclii. În centrul acestei încăperi se 
afla un bazin cu apă, aparent, destul de adânc. 

Urmăritorii prinţului au intrat în acea cameră exact la 
timp pentru a reuşi să îl vadă pe prinţul Metac sărind şi 
dispărând în adâncimea apei ducând fata cu el. 

Dar, cu toate că ei au aşteptat agitaţi câteva minute 
la marginea bazinului, nici Metac şi nici fata nu au mai 
apărut la suprafaţă. 

Când Smith-Oldwick s-a întors să cerceteze terenul 
unde era ascuns, a avut norocul ca, pipăind peretele din 
spate, să vină în contact cu o uşă de lemn şi să depisteze 
un zăvor, identic celui cu care nebuna încuiase uşa din 
faţă. 

L-a tras cu mare grijă, fără zgomot, şi apoi a împins 
uşor uşa care, din fericire, se deschidea în exterior. A 
păşit după aceea înainte, străduindu-se să se 
obişnuiască cu întunericul, închizând uşa în urma lui. 

Pipăind în jurul lui, a descoperit că se află într-un 
coridor îngust, pe care a înaintat cu cea mai mare 
atenţie o distanţă de câţiva metri, când s-a împiedicat pe 
neaşteptate de un obiect care părea o scară aşezată în 
drumul lui. 

Ca să se asigure, a pipăit peste tot şi a constatat că, 
într-adevăr, avea înaintea lui o scară, dincolo de care era 
un zid cu care se sfârşea coridorul. 

Nu putea să înainteze fiindcă baza scării era pe 
podeaua pe care stătea el. Nu îi convenea nici ideea de a 
se înapoia; astfel a urcat scara, ţinându-şi revolverul 
pregătit în buzunarul drept al bluzei. 

Nu a reuşit, însă, să urce decât trei-patru trepte, când 
s-a izbit cu capul, destul de puternic, de o suprafaţă tare. 

Pipăind cu o mână peste capul lui, a descoperit că 
acest obstacol era capacul unei deschizături în tavan. Cu 
puţin efort, a reuşit să-l ridice puţin şi a văzut, prin 
crăpătură, cerul limpede şi înstelat al nopţii africane 


Bietul englez a scos un suspin lung de uşurare, fără să 
fie mai puţin prudent, a împins încet capacul într-o parte, 
pentru a-şi putea ridica ochii puţin mai sus de nivelul 
acoperişului. 

O privire aruncată la repezeală l-a convins că nu este 
nimeni în acea zonă şi nici mai încolo. Nu exista nici o 
piedică. 

S-a ridicat repede prin dechizătură şi a aşezat capacul 
la loc, după care s-a oprit, încercând să se orienteze în 
spaţiu. 

Acoperişul pe care stătea era mărginit spre sud de o 
clădire cu mult mai înaltă, care se ridica cu încă două 
etaje. 

Spre apus, putea să vadă luminile fălfâitoare ale 
sfeşnicelor unei străzi îndreptându-se spre acel loc. 

Ajungând la marginea acoperişului, a privit pentru 
prima dată activităţile de noapte ale acestui oraş de 
nebuni. A văzut o mulţime de oameni, femei şi copii 
precum şi o mulţime de lei, ajungând la concluzia că 
numai leii erau cu mintea întreagă. 

Cu ajutorul stelelor, şi-a stabilit cu uşurinţă punctele 
cardinale şi, reânprospătându-şi în memorie drumul pe 
care l-a parcurs prin oraş, trecerea prin prima clădire şi 
ieşirea de acum, a realizat că strada spre care privea era 
cea pe care Bertha şi el au fost conduşi ca prizonieri cu 
câteva ore în urmă. 

Dacă ar putea să coboare în stradă, se gândea el, ar 
putea să ajungă, prin umbra arcadelor, până la poarta 
cetăţii. 

La ideea de a căuta fata pentru a o salva, a renunţat 
de mult timp ca la un lucru zadarnic, fiind ferm convins 
că singur şi numai cu puţinele cartuşe care i-au mai 
rămas nu ar fi putut face nimic în faţa acestui oraş plin 
de soldaţi înarmaţi. 

Se îndoia chiar dacă va putea trece valea, unde 
mişunau leii. Era covins că, dacă va ajunge printr-o 


minune oarecare în pustiul de dincolo de pădure, nu va 
mai fi posibil să iasă vreodată de acolo. 

Cu toate aceste gânduri, era mistuit de o singură 
dorinţă: să lase cât mai în urma lui această cetate 
îngrozitoare de smintiţi. 

A observat că spre nord acoperişurile zidurilor vecine 
sunt la acelaşi nivel, până la o nouă intersecţie a străzii. 
Jos lumina un sfeşnic, iar el ştia că, pentru a cobori 
neobservat în stradă, trebuia să găsească un loc cât mai 
întunecos. 

A pornit, deci, pe marginea acoperişului pentru a găsi 
locul potrivit unei coborâri subtile. 

De câte ori încerca să alunece de pe acoperiş pe 
coloana arcadei, auzea paşi apropiindu-se în direcţia 
aceea, până când a ajuns la convingerea că trebuie să 
aştepte până va dormi întregul oraş. 

În cele din urmă, a sosit un moment pe care l-a consi- 
derat oportun şi a început să coboare, foarte calm în 
aparenţă, în timp ce inima îi bătea zvâcnind în piept cu 
putere. 

Când, în sfârşit, a ajuns jos sub arcadă, s-a felicitat de 
reuşita încercărilor; dar, în acelaşi timp, a auzit un 
zgomot uşor în spatele lui; întorcându-şi capul, a văzut 
un soldat înalt cu tunică galbenă privindu-l cu mare 
atenţie. 


CAPITOLUL XXII 


Vocea din zid 


Numa, leul, a mârâit zadarnic, mânios şi dezamăgit 
când a alunecat înapoi la pământ în săritura zadarnică pe 
care a făcut-o să-l prindă pe Tarzan. 

S-a încordat pentru a doua săritură după prada pe 
care o simţea scăpându-i din gheare. Dar, în momentul 


acela, nările sale au simţit ceva deosebit în mirosul 
urmei lăsată de prada spre care a aspirat. 

Mirosind terenul pe care Tarzan abia l-a atins, 
mârâitul lui Numa s-a schimbat într-un scâncet uşor: a 
recunoscut mirosul omului care l-a salvat din groapa 
negrilor. 

Ce gânduri treceau oare prin capul lui masiv? Nimeni 
nu ar fi putut să o spună. 

Acum leul nu mai era stăpânit de nici o urmă de furie; 
a pornit maiestuos spre răsărit, pe lângă zidul oraşului. 

La marginea de răsărit a oraşului, a luat-o spre sud, 
continuându-şi drumul pe lângă zidul acesta, de partea 
căruia se aflau grajdurile şi coteţele în care erau 
îngrăşate animalele ierbivore pentru hrana leilor 
domesticiţi din oraş. 

Leii din pădurea învecinată se hrăneau cu aceeaşi 
imparţialitate şi cu carnea ierbivorelor şi cu cea de om. 
Ca şi Numa din groapă, făceau ieşiri ocazionale până 
dincolo de deşert, în valea fertilă a Wamabilor. 

Dar de obicei se hrăneau din cirezile oraşului 
nebunilor. Uneori, chiar supuşii mai lipsiţi de noroc din 
acest oraş cădeau pradă leilor înfometați. 

Numa, pe care Tarzan l-a eliberat din groapă, făcea, 
din anumite puncte de vedere, excepţii de la regula 
generală după care se orientau semenii săi din junglă. 

Aceasta se datora faptului că el a fost prins, încă de 
când era doar un pui şi dus în oraş, unde a fost păstrat 
pentru perpetuarea speciei, evadând când aproape avea 
doi ani. 

Nebunii din oraş au încercat să-l înveţe că nu trebuie 
să mănânce carne de om şi au reuşit până la un punct; 
Numa nu ar fi atacat oameni, decât în furiile cele mai 
mari, sau numai când ar fi fost împins de o foame 
cumplită, cum s-a întâmplat atunci când a căzut în 
groapa-capcană. 


Grajdurile animalelor maniacilor din oraş erau apărate 
de un zid exterior format din stâlpi înfipţi în pământ, unul 
lângă altul, legaţi între ei, cu bucăţi groase de lemn. 

Din loc în loc, în acest gard atât de solid erau porţi şi 
portiţe prin care ieşeau vitele în timpul zilei la păşunat. 
De acest moment profitau şi leii pentru a se hrăni, 
deoarece foarte rar se întâmpla să intre vreunul noaptea 
prin grajduri. 

Numa, însă, când a simţit mirosul binefăcătorului său, 
a fost din nou cuprins de dorinţa de a intra în cetate. 
Împins de această idee, s-a furişat încet pe lângă partea 
din exteriorul gardului încercând cu laba fiecare poartă şi 
portiţă, până când a găsit una care nu părea a fi bine 
închisă. 

Aplecându-şi capul lui mare şi puternic, a început să 
împingă poarta cu toată greutatea corpului său enorm şi 
forţa de care erau capabili muşchii săi neântrecuţi; de 
fapt, nu a făcut decât o singură forţare a porţii, una 
extrem de puternică. lar după aceea a intrat în grajd. 

Aici era o turmă de capre care, simțind prezenţa 
carnivorului, au început să se agite fugind dintr-o parte în 
alta, lipindu-se de zid. Atunci Numa s-a îndreptat spre 
uşa din zidul cetăţii, pe unde obişnuia să intre păstorul în 
ţarc. 

Pentru a ajunge la portiţa aceea, trebuia să treacă 
exact prin turma care s-a îngrămădit speriată la zid. De 
aceea, ropotul de copite al caprelor s-a auzit încă o dată, 
ele fugind în partea cealaltă, iar Numa a venit 
numaidecât la portiţă. 

Evenimentul care a urmat lăsa impresia că a fost 
planificat cu iscusinţă; uşa s-a deschis ivindu-se capul 
păstorului. 

Imediat după aceea, dintr-o parte s-a ridicat o labă cu 
care a dat o lovitură atât de puternică, încât aproape a 
despărţit capul de trup; păstorul a murit aproape în clipa 
în care a intrat cu capul pe poartă. După aceea Numa a 
trecut dincolo de zidul cetăţii, pe străzile slab luminate. 


Primul gând al lui Smith-Oldwick a fost să împuşte 
omul în tunică galbenă care l-a oprit din drum, iar după 
aceea să fugă din vale pe strada ce ducea spre porţile 
oraşului. 

Dacă dorea să facă aceasta, era pentru că a fi oprit 
din drum de un locuitor al acelui oraş era acelaşi lucru cu 
reintrarea în prizonierat. Mai ales că nici un locuitor al 
acestui oraş bizar nu putea să recunoască în el decât un 
străin. 

Ar fi fost simplu să-l împuşte, trăgând direct din 
buzunarul în care avea revolverul pregătit, fără a mai 
pierde vremea să îl scoată de acolo. 

Pentru realizarea acestui gând fulgerător, a dus mâna 
la buzunarul bluzei. Dar a simţit puterea unei mâini de 
fier la încheietura mâinii sale, şoptindu-i-se în limbajul 
cunoscut: 

— Stai, locotenente! Sunt eu, Tarzan! 

Senzaţia de fericire simțită în secunda aceea, după 
atâta încordare nervoasă, l-a slăbit atât de mult, încât a 
fost nevoit să se prindă de braţul lui Tarzan pentru a 
evita căderea, iar când şi-a regăsit vocea, nu a putut să 
rostească mai mult decât: 

— Tu? Tu? Am crezut că eşti mort! 

— Nu încă, a răspuns Tarzan. Văd că nici tu nu ai 
intrat pe drumul acesta. Dar cu fata ce s-a întâmplat? 

— Nu am mai văzut-o de când ne-au adus aici, a zis 
englezul. Am fost duşi amândoi într-o clădire din faţa 
pieţei unde ne-au separat. Pe ea nu am mai văzut-o de 
atunci. 

— Tu cum ai scăpat? a întrebat Tarzan, plin de curiozi- 
tate. 

— Deşi am fost înconjurat de lei, am reuşit să fug, 
deoarece aceştia nu prea mi-au acordat mare atenţie. 
Apoi, după ce am ieşit de acolo, a trebuit să înfrunt un 
individ şi apoi am fost ascuns de o femeie într-o 
crăpătură a zidului. 


Mai târziu, a continuat englezul să povesteacă 
aventura prin care a trecut, nebuna m-a trădat unui alt 
ticălos care venise la ea, dar am înţeles repede mişcarea 
şi am fugit la timp, ieşind sus pe acoperiş, unde am stat 
destul de mult timp până am găsit momentul să cobor în 
linişte fără să risc să fiu observat. Asta este tot ce ştiu şi 
nu am nici cea mai mică idee unde ar putea fi Bertha. 

— Unde te duceai acum? a întrebat Tarzan. Smith- 
Oldwick a ezitat o clipă până să îi răspundă. 

— Nereuşind să fac nimic singur aici, intenţionam să 
ajung la armata engleză de unde să aduc ajutoare. 

— Nu ai fi putut s-o faci, a replicat Tarzan, deoarece, 
chiar dacă ai fi izbutit să treci teafăr pădurea, nu se 
putea să străbaţi pustiul fără hrană şi fără apă. 

— Atunci ce se poate face? a întrebat descurajat en- 
glezul. 

— Să vedem dacă putem să o găsim pe fată, a 
răspuns Tarzan. 

După aceea, ca şi cum ar fi uitat complet că şi 
englezul se află acolo, a început să argumenteze ca să se 
convingă pe el însuşi: 

— Chiar dacă este nemţoiacă şi mai presus şi spioană, 
mai întâi de toate este femeie şi nu pot să o las aici. 

— Dar cum vei proceda să o găseşti? a întrebat 
aviatorul. 

— Am fost în stare să nu-i pierd urma până aici şi nu 
mă înşel dacă susţin că o voi putea urmări în continuare. 

— Eu nu te voi putea însoţi în hainele acestea. Ar fi ca 
şi cum amândoi ne-am expune direct primejdiei, a 
murmurat cu regret, Smith-Oldwick. 

— Atunci să îţi găsim şi ţie haine ca ale mele, a 
propus Tarzan, ca şi cum acesta ar fi fost unul dintre cele 
mai simple lucruri. 

— Cum? a întrebat englezul. 

— Vrei să ştii? Mergi pe acoperişul casei de lângă zid, 
pe unde am intrat eu şi întreabă-l pe mortul de acolo de 
unde am eu aceste haine. 


Smith-Oldwick l-a privit fix pe cel din faţa lui. 

— Am găsit, a zis el. Eu ştiu unde se găseşte un 
individ care nu mai are nevoie de haine. Dacă putem să 
urcăm înapoi pe acoperiş, cred că îl voi găsi cu uşurinţă 
şi să îi iau hainele fără ca acesta să opună rezistenţă. Nu 
mai este nimeni acolo, doar o fată şi un tânăr pe care îl 
putem surprinde şi învinge cu uşurinţă. 

— De unde ştii? 

— Cum să nu ştiu? i-am spus că am fost nevoit să 
înfrunt un bărbat pe care l-am ucis destul de simplu, a 
răspuns încântat ofiţerul. 

— Aha! Am înţeles, a exclamat Tarzan. Eu cred că 
este un mijloc mult mai indicat decât să ne încurcăm cu 
unul dintre aceştia de pe stradă, unde am putea fi 
întrerupţi în orice moment. 

— Bine, dar cum ajungem acolo pe acoperiş? 

— Tot aşa cum ai reuşit şi să cobori. Acoperişul acesta 
nu este înalt, iar la capătul fiecărei coloane există o 
margine îngustă care poate servi ca sprijin. Am observat 
aceasta în timp ce coborai de acolo. Alte clădiri nu ar fi 
fost atât de uşor de urcat. 

Smith-Oldwick a privit în sus spre streaşină 
acoperişului remarcând: 

— Nu este prea înalt, dar mă tem că nu voi putea să 
urc până acolo. Am să încerc, însă mă simt foarte slăbit 
deoarece am fost destul de rău sfâşiat de un leu. Pe 
lângă acest fapt nu am mâncat nimic de ieri dimineaţă. 

Tarzan a rămas un timp pe gânduri, apoi a hotărât: 

— Trebuie să mergi cu mine. Nu pot să te las aici. 
Singura soluţie de scăpare o ai prin mine, iar eu nu pot 
să plec până nu o găsesc pe fată. 

— Şi eu vreau să merg cu tine, a răspuns ofiţerul. Nu 
prea prezint o mare garanţie, dar oricum, doi oameni în- 
seamnă mai mult decât unul singur. 

— Foarte bine. Atunci să mergem. Haide, atunci! a 
spus Tarzan. 


Ofiţerul, fără să bănuiască intenţiile camaradului său, 
s-a simţit brusc prins de mijloc şi aruncat pe umărul lui. 

— Ţine-te bine! a şoptit el. 

Imediat a început, cu o energie uimitoare, să urce ca 
o maimuţă până sus pe acoperiş. 

Atât de repede şi de uşor a fost efectuată mişcarea, 
încât englezul nici nu a avut timp să-şi dea seama bine 
de ceea ce s-a întâmplat, când Tarzan l-a depus în 
deplină siguranţă pe acoprişul de pe care s-a străduit nu 
cu mult timp în urmă să coboare. 

— Gata! a zis Tarzan. Acum condu-mă la locul unde 
mi-ai promis. 

Smith-Oldwick nu a întâmpinat greutăţi în 
descoperirea deschizăturii exacte din acoperişul, prin 
care a ieşit el. A ridicat capacul, Tarzan s-a aplecat cu 
capul în jos, mirosind şi ascultând. 

— Haide, a zis el după un moment de cercetare. 

A coborât jos în coridor, urmat de englez şi amândoi 
au înaintat prin întuneric spre uşa din zidul din spatele 
crăpăturii în zid în care englezul a fost ascuns de fată. 

Au găsit uşa deschisă, iar când au îndepărtat-o, 
Tarzan a văzut o rază de lumină pătrunzând prin 
draperiile care separau salonul nebunei de crăpătura 
aceea. 

Privind cu un ochi prin deschizătură, a văzut-o pe 
nebună şezând împreună cu un bărbat mai tânăr, faţă în 
faţă, la o masă pe care erau aşezate mai multe feluri de 
mâncare. 

Amândoi erau serviţi de un negru uriaş pe care Tarzan 
îl privea cu mare atenţie. 

Familiarizat cum era cu particularităţile unui mare 
număr de triburi africane ce locuiau pe o întindere consi- 
derabilă din continentul negru, Tammangani considera 
că putea să spună cu precizie din ce parte a Africii era 
acest rob şi de asemenea, ce dialect foloseau ei în 
ţinuturile lor. 


Evident că s-ar fi putut întâmpla ca acest negru să fi 
fost prins din copilărie şi din cauza lipsei întrebuinţării 
limbii sale natale în timpul unui lung şir de ani, să o fi 
uitat cu desăvârşire. 

Nu este mai puţin adevărat nici faptul că, în toată 
viaţa sa, Tarzan a constatat că întâmplarea a avut rolul 
ei important. 

De aceea, Tărzan a aşteptat cu răbdare până când 
negrul s-a aplecat deasupra măsuţei care se afla lângă 
nişa unde stăteau ascunşi cei doi. 

Din poziţia aceea, negrul a auzit o voce din zid, 
şoptindu-i în limba propriului popor: 

— Dacă vrei să te întorci cât mai curând în ţara 
Wamabilor nu spune nimic şi fă aşa cum îţi voi spune eu! 

Negrul a privit speriat spre draperiile de lângă el. 

Tarzan a remarcat cum acesta a fost scuturat ca de 
un curent electric şi în primul moment s-a temut ca nu 
cumva, stăpânit de groază, negrul să trădeze prezenţa 
lui acolo. 

— Nu te speria, a continuat el. Suntem prietenii tăi. 

În sfârşit, negrul a vorbit tot în şoaptă, dar atât de 
încet, încât Tarzan abia a putut să perceapă mesajul: 

— Ce poate să facă bietul Otobu pentru zeul care 
vorbeşte cu el prin ziduri de piatră? 

— Uite cum este, a răspuns Tarzan încurajat. Suntem 
doi oameni şi vom apărea în această odaie. Ajută-ne să-i 
impiedicăm pe femeia aceea şi bărbatul de lângă ea să 
ne scape, pentru a nu putea să alerge să-i alarmeze pe 
alţii pentru ajutor. 

— Voi făcea asta, a răspuns negrul mai puţin 
emoţionat. De strigătele lor să nu vă fie teamă, pentru că 
prin aceste ziduri sunetul nu poată să pătrundă şi chiar 
dacă s-ar auzi până afară, tot nu s-ar întâmpla nimic, 
deoarece satul lor este plin de strigăte. Nimeni nu le va 
da atenţie. Eu voi face tot ce îmi spuneţi. 

Tarzan l-a văzut apropiindu-se şi punând mâncarea pe 
masa celor pe care îi servea. 


După aceea s-a aşezat în spatele bărbatului, 
ridicându-şi privirile spre locul din perete de unde a venit 
vocea ca şi cum ar fi dorit să spună: 

— Stăpâne, eu sunt pregătit! 

Fără să mai întârzie, Tarzan a dat la o parte draperiile 
şi a păşit în odaie. 

In clipa aceea, tânărul s-a ridicat de la masă, dar a 
fost imediat smucit de la spate de negrul care i-a servit. 

Nebuna, a cărei spate era întors spre Tarzan şi colegul 
său, nu a avut cum să observe de la început sosirea lor; 
dar a văzut atacul robului asupra iubitului ei şi scoțând 
un strigăt puternic a sărit în ajutorul lui. Tarzan însă, s-a 
repezit la ea apucând-o de braţ şi oprind-o mai înainte ca 
ea să se poată amesteca în acţiunea lui Otobu. 

La început, când şi-a întors privirea pentru prima dată 
spre Tarzan, figura ei a reflectat o ură aprigă, dar, 
aproape instantaneu, expresia feţei i s-a schimbat într-un 
zâmbet languros. 

A început să îl pipăie uşor pe noul sosit, dar în acelaşi 
moment l-a remarcat şi pe Smith-Oldwick. Pe figura ei nu 
a apărut nici cea mai mică urmă de uimire sau furie. 

Cu siguranţă că sărmana nebună nu cunoştea decât 
două stări, trecând de la una la alta exagerat de repede. 

— Fii atent la ea până îl dezarmez eu pe ăsta, a zis 
Tarzan englezului. 

Apoi, trecând lângă nebunul pe care Otobu îl ţinea de 
frâu, Tarzan îl lipsi de sabie. 

— Spune-le, dacă cumva ştii limba lor, că nu le vom 
face nici un rău, dacă ei ne lasă să plecăm nestânjeniţi. 

Negrul îl privea pe Tarzan cu ochii dilataţi şi nu putea 
să priceapă cum este posibil să apară un zeu într-o formă 
atât de materială, cu vocea unui Buana alb şi îmbrăcat în 
uniforma unui războinic din acest oraş din care era 
absolut sigur că nu făcea parte. 

Totuşi, având încredere în vocea care i-a oferit liberta- 
tea, a urmat indicaţiile lui Tarzan. 


— Vor să ştie ce doreşti, a zis Otobu, după ce a vorbit 
puţin cu fata şi cu iubitul ei. 

— Spune-le că mai întâi vrem mâncare, iar după 
aceea, vom lua ceva care ştim că se găseşte în această 
încăpere. Otobu, ia de acolo, de lângă zid, sulița acestui 
om; iar tu, locotenente, ia sabia. 

Apoi, s-a adresat din nou lui Otobu: 

— Eu îl voi păzi până vei merge să iei ceea ce se află 
sub fotoliul de acolo de lângă perete. 

Otobu, disciplinat să asculte, a făcut întocmai cum i 
s-a impus, urmat atât de privirile fetei, cât şi de ale 
amicului ei. 

Când acesta a ridicat pătura de pe fotoliu şi a scos 
cadavrul omului ucis de Smith-Oldwick, tânărul nebun a 
scos un strigăt puternic şi a încercat să alerge spre 
corpul acela inert. 

Tarzan a reuşit să îl împiedice, apucându-l puternic de 
braţ. Atunci, nebunul a sărit asupra lui cu dinţii şi cu 
unghiile. 

A fost destul de dificil până a reuşit să îi înmoaie 
forţele... iar în timpul acesta, Otobu încerca să dezbrace 
cadavrul. 

Tarzan a încercat să afle de ce s-a emoţionat nebunul. 

— Pot să spun eu, Buana, a răspuns Otobu. Mortul 
este tatăl lui. 

— Dar fetei ce îi tot spune? 

— O întreabă dacă ştia ceva despre cadavrul tatălui. 
Ea îl asigură că nu a ştiut nimic până acum. 

Tarzan a repetat englezului dialogul şi acesta a spus 
zâmbind: 

— Dacă ar fi văzut-o el cum înlătura orice urmă a 
crimei şi cum aranja păturile de pe fotoliu să nu se mai 
vadă corpul după ce am ajutat-o să îl ducă până acolo, 
nu ar mai avea nici o îndoială dacă ea ştie ceva sau nu. 

Vezi covorul de acolo de pe banca din colţ? Este 
aranjat de mâinile ei astfel încât să nu se vadă urme de 


sânge pe el... într-un fel, nu sunt tocmai atât de nebuni 
după cum para i. 

Negrul a dezbrăcat corpul inert, iar Smith-Oldwick a 
început să îmbrace hainele mortului cât putea mai 
repede. 

— Acum, a zis Tarzan, să mâncăm şi noi ceva. Nu se 
pot face lucruri mari cu stomacul gol. 

În timp ce mâncau, Tarzan a încercat să lege o con- 
vorbire cu cei doi maniaci, prin intermediul lui Otobu. 

A aflat în felul acesta că se află în palatul mortului de 
lângă ei. Acesta avea o slujbă înaltă de stat, aparţinând 
unei clase dominante, dar nu erau membri ai curţii 
regale. 

Când Tarzan l-a întrebat despre Bertha Kircher, 
tânărul a răspuns că a fost dusă la palatul regelui; când a 
fost întrebat care a fost motivul, a răspuns: 

— Pentru rege, desigur. 

În tot timpul convorbirii, atât bărbatul, cât şi fata 
păreau destul de raţionali, punând chiar câteva întrebări 
despre originea ţării de unde proveneau musafirii lor 
nepoftiţi. 

De asemenea erau foarte surprinşi când aflau că 
dincolo de oraşul lor este un pustiu fără apă, pustiul fiind 
limitat pe o întindere relativ mică faţă de restul globului 
pământesc. 

Când Otobu l-a întrebat pe nebun, în urma propunerii 
lui Tarzan, dacă cunoştea interiorul palatului regal, 
aceala a răspuns afirmativ, adăugând că este bun 
prieten cu prinţul Metac, unul din fii regelui, că vizitează 
adeseori palatul, după cum şi Metac vine de multe ori în 
palatul tatălui său. 

În timpul mesei, Tarzan se străduia să alcătuiască un 
plan prin care să se poată folosi de ceea ce ştia acest 
tânăr pentru a intra în palatul regal; dar nu a putut să 
ajungă la nimic consistent care s-a fi putut îndeplini mai 
Uşor. 


În acelaşi timp, gândurile sale au fost întrerupte de 
ciocănituri puternice în uşa încăperii. 

Timp de câteva secunde, nici unul nu a vorbit, dar 
după aceea nebunul a ridicat vocea, începând să strige 
ceva celor din exteriorul încăperii. 

Imediat, Otobu a sărit în spatele lui încercând să îi 
înăbuşe cuvintele, punându-i mâna pe gură. 

— Ce spune? a întrebat Tarzan. 

— Le spune celorlalţi să spargă uşa şi să-l elibereze, 
căci doi străini care au intrat aici şi i-au făcut pe amândoi 
prizonieri. 

— Spune-i repede, a zis Tarzan, că, dacă nu 
încetează, îl ucid. 

Otobu a făcut după cum i s-a spus, iar nebunul a 
încetat să mai strige, dar se strâmba întruna, fără să 
scoată nici un sunet. 

Tarzan a străbătut salonul şi a intrat în odaia din faţă 
pentru a vedea efectul asaltului. 

Smith-Oldwick l-a urmat câţiva paşi, lăsându-l pe 
Otobu să păzească prizonierii. 

Tarzan a văzut numaidecât că uşa nu va rezista multă 
vreme loviturilor puternice ce le dădeau cei de afară. 

— AŞ fi dorit să mă folosesc de individul acesta, i-a zis 
el lui Smith-Oldwick, dar mă tem că va trebui să ieşim de 
aici tot pe unde am venit. Nu putem face nimic, dacă 
aşteptăm să ne luptăm cu aceştia, după ce vor intra în 
cameră. 

După zgomotul pe care îl fac, trebuie să fie cel puţin 
vreo zece-doisprezece. Haide, a zis el, treci înainte şi te 
vom urma. 

Dar când s-au înapoiat în salon, priveliştea care le-a 
întâmpinat privirile a fost cu totul alta decât cea căreia 
i-au întors spatele cu câteva momente înainte. 

Negrul zăcea întins pe podea, după toate aparențele 
lipsit de viaţă, iar cei doi prizonieri ai lor dispăruseră cu 
desăvârşire. 


CAPITOLUL XXIII 


Fuga din ţara nebunilor 


În timp ce Metak o ducea pe Bertha spre marginea 
bazinului, ea nu avea cum să îşi închipuie nimic despre 
intenţiile lui. 

A ghicit adevărul, cu toată grozăvia lui, îndată ce l-a 
văzut că se apropie de bazin fără a încetini din alergarea 
sa. 

În momentul când nebunul a sărit în apă cu capul în 
jos, fata a închis ochii repetând în gând o rugăciune 
scurtă, în convingerea că el nu a sărit în apă cu alt scop 
decât cu acela de a se îneca amândoi. 

În ciuda acetui fapt, atât de puternică este prima lege 
a naturii, instinctul conservării speciei, încât chiar în faţa 
morţii sigure, fapt de care era mai mult decât convinsă, 
totuşi s-a menţinut cu tenacitate în viaţă. 

Astfel, tot zbătându-se să se elibereze de braţele 
puternice ale nebunului, şi-a reţinut răsuflarea, încercând 
să întârzie în felul acesta momentul când apa i-a năvălit 
în plămâni. A rămas stăpână pe situaţie, cu toate 
emoţiile prin care a trecut în ultimul timp. 

Prinţul a înotat spre capătul bazinului după care s-a 
ridicat la suprafaţă. Fata, simțind că este din nou cu 
capul la suprafaţa apei, a deshis ochii şi a văzut că se 
află într-un coridor slab luminat prin deschizături 
zăbrelite în tavan: un coridor cu multe cotituri, plin cu 
apă de la un perete la altul. 

Acum el înota cu mişcări uşoare şi puternice în lungul 
acestui canal, ţinând în acelaşi timp şi obrazul ei la 
suprafaţa apei. A înotat în felul acest vreo zece minute 
fără să se oprească, când fata l-a auzit vorbind. 

Bertha însă, nu înţelegea nimic din cuvintele care îi 
erau adresate; el a realizat aceasta şi a schimbat într-un 


fel modul în care o ţinea, astfel încât mâna să ajungă la 
nasul şi gura ei. 

Fata a avut o idee vagă despre ceea ce dorea el să Îi 
transmită, aşa că a făcut cum a crezut că este mai bine 
inhalând în plămâni o cantitate cât mai mare de aer. In 
aceeaşi clipă, nebunul s-a scufundat din nou, trăgând-o 
şi pe ea după el, apoi a înotat din nou vreo opt-zece 
metri pe sub apă. 

Cum au ieşit din nou la suprafaţă, Bertha a observat 
că se afla într-un lac mare, artificial, şi că deasupra lor 
străluceau stelele. 

De asemenea, de o parte şi de alta a lacului, se 
înălţau clădirile înalte cu cupole şi turle al căror contur se 
vedea pe fondul albastru al cerului luminat de stele. 

Metac a înotat spre partea de nord a lacului, unde, cu 
ajutorul unei scări aflate acolo, au ieşit la mal. Era 
destulă lume în jur, prin piaţă, dar nimeni nu a dat vreo 
atenţie acestor două fiinţe ude până la piele. 

În timp ce prinţul nebun traversa drumul cu paşi 
repezi, Bertha Kircher mergea alături de œl, 
închipuindu-şi intenţiile lui față de ea. 

Vedea că nu este nici un mijloc de scăpare, aşa că 
mergea înainte, docilă, sperând, împotriva tuturor 
aşteptărilor, că se va ivi vreo ocazie prielnică de a îşi 
recăpăta libertatea şi viaţa. 

Metac a condus-o spre o clădire în care, după ce au 
intrat, ea a recunoscut imediat că este aceeaşi clădire în 
care a fost condusă împreună cu locotenentul Smith- 
Oldwick, prima dată când au fost aduşi în cetate. 

Acum nu se mai afla nimeni în spatele mesei mari, dar 
în cameră erau vreo doisprezece războinici în uniforma 
acelui palat: tunica albă cu un leu roşu în spate şi în faţă. 

Când Metac a intrat acolo, oamenii l-au recunoscut şi 
s-au ridicat în picioare. Apoi, răspunzând la o întrebare a 
lui au indicat cu mâna o uşă mare, boltită, din capătul 
camerei. 


Metac a condus fata în direcţia aceea dar, după un 
moment, ca şi cum ar fi fost cuprins de o bănuială 
neaşteptată, i s-a ivit în ochi o privire vicleană şi 
întorcându-se spre soldaţi, a dat un ordin în urma căruia 
toţi au ieşit din încăpere pe uşa aceea împreună cu el şi 
fata, apoi urcând pe o scară care începea undeva mai 
încolo de uşă. 

Scara, împreună cu coridorul de sus erau luminate de 
câteva sfeşnice care ajutau să se vadă o serie de uşi în 
peretele din faţă. Soldaţii l-au condus pe prinţ în faţa 
uneia dintre aceste uşi. 

Bertha Kircher i-a văzut bătând în uşă şi o voce, care 
abia se auzea, a răspuns la semnalul lor. 

Efectul pe care l-a avut vocea asupra oamenilor din 
jurul ei a fost ca al unui curent electric. 

Au fost cuprinşi instantaneu de o mare agitaţie şi ca 
răspuns la ordinele prinţului au început să izbească cu 
putere în uşă şi să se arunce cu umerii în ea încercând, 
alternativ, să cioplească cu săbiile unde se afla zăvorul 
uşii. 

Fata privea încremenită, întrebându-se care ar fi putut 
să fie motivul acestei porniri agitate a paznicilor ei. 

A observat uşa care se deschidea câte puţin la fiecare 
asalt, dar ceea ce nu a văzut, a fost tocmai imaginea 
celor doi, singurii din lume care ar fi putut să o salveze şi 
care, cu o clipă înainte ca uşa să cadă sfărâmată, s-au 
strecurat după draperiile salonului în crăpătura din zid, 
dispărând în coridorul întunecos din spatele acesteia. 

După ce au spart uşa, soldaţii au intrat în apartament, 
urmaţi fiind de prinţul Metac. O furie nebună l-a cuprins 
imediat ce a constatat că încăperile sunt goale. 

Nu existau decât cadavrul proprietarului palatului şi 
corpul nemişcat al robului negru, Otobu; aceştia zăceau 
întinşi pe podeaua salonului. 

Prinţul a alergat la toate ferestrele privind afară, dar 
pentru că imaginea din apartament ducea în grădina 
împrejmuită a leilor, de unde prinţul era sigur că nu 


aveau cale de ieşire, nedumerirea lui a crescut şi mai 
mult. 

A cercetat după aceea încăperea din faţa salonului, 
dar, pentru că nu a descoperit crăpătura din zid care se 
afla după draperii, nu a putut să găsească nici un indiciu 
despre persoanele care, după cum credea el, au ocupat 
interiorul camerei cu câteva momente înainte. 

Prinţul, cu nestatornicia nebuniei, a obosit în curând 
să cerceteze şi întorcându-se către soldaţii care i-au 
întovărăşit până acum, le-a făcut semn să plece. 

Aceştia au părăsit apartamentul, iar Metac şi-a întors 
atenţia spre fată; s-a apropiat de ea cu faţa deformată 
de un  rânjet scârbos, toate elementele figurii 
contractându-se de trăsături spasmodice. 

Fata, care stătea în picioare la intrarea în salon a păşit 
în spate, îngrozită. Apoi, pas cu pas, a continuat să se 
retragă, în timp ce nebunul, aplecat de mijloc, păşea 
într-un mod straniu spre ea, cu ghearele pregătite, 
anticipând momentul când va sări asupra ei. 

Fata a trecut peste corpul negrului şi a simţit că 
atinge cu piciorul din dreapta un obstacol. Privind în jos a 
văzut sulița cu care Otobu a încercat să îi păzească pe 
cei doi nebuni. 

Cu o mişcare fulgerătoare, fata s-a aplecat şi a smucit 
de jos arma, îndreptând-o cu vârful spre pieptul 
nebunului. 

Efectul pe care l-a avut această mişcare asupra 
prinţului a fost electric. 

A renunţat la poziţia stupidă de până atunci şi 
izbucnind într-un hohot de râs prelug şi zguduitor, a tras 
sabia şi a început să danseze dintr-o parte în alta, în faţa 
fetei. 

Cu toate acestea, în orice direcţie se îndrepta, găsea 
vârful suliţei îndreptat spre pieptul lui. 

Fata a observat că în accentul strigătelor acestui 
disperat se producea treptat o schimbare reflectată în 
schimbarea expresiei de pe figura lui dezgustătoare. 


Râsul lui isteric se transforma treptat în răcnete de 
furie, în timp ce zâmbetul lui prostesc era înlocuit de un 
rânjet fioros care descoperea un rând de colţi lungi şi 
ascuţiţi. 

Făcea mişcări fantastice: când alerga spre vârful 
suliţei, de unde făcea o săritură înapoi, când făcea paşi 
repezi la dreapta şi la stânga, încercând să treacă pe 
după vârful armei din faţa lui. 

În tot acest timp izbea în suliță cu sabia atât de 
violent, încât fetei îi era deosebit de dificil să se menţină 
în gardă. 

A fost nevoită să-şi facă loc, retrăgându-se cu un pas, 
până a ajuns să stea exact lângă fotoliul din salon. 

Atunci, Metac, cu o mişcare neânchipuit de rapidă, s-a 
aplecat şi luând de jos un scăunel, l-a aruncat din toată 
puterea în capul fetei. 

Fata a ridicat sulița să se apere, dar mişcarea ei fu 
lipsită de succes, deoarece forţa izbiturii monstrului din 
faţa ei a trântit-o pe spate, peste fotoliu; instantaneu, 
Matec a năvălit asupra ei. 


Tarzan şi Smith-Oldwick nu au rămas să vadă în ce 
direcţie au mers celelalte două persoane care au fost cu 
ei în cameră. 

Atâta timp cât nu mai erau acolo, amicilor noştri le 
era indiferent dacă nu se mai întorceau acolo. 

Singura dorinţă care îl stăpânea cum pe Tarzan era să 
ajungă din nou şi cât mai repede în stradă unde, aşa cum 
erau ei îmbrăcaţi, spera că vor avea destulă putere să-şi 
continue în deplină siguranţă cercetările în privinţa fetei, 
chiar în palatul regal. 

Englezul mergea pe coridor înaintea lui Tarzan, iar, 
când au ajuns la scara de la capătul lui, s-a urcat până la 
tavan ca să ridice capacul deschizăturii. 

S-a străduit un moment-două. apoi s-a întors spre 
Tarzan zicând: 


— Am pus noi capacul la loc când am intrat aici? Eu 
nu îmi amintesc să o fi făcut. 

— L-am lăsat deschis, a răspuns Tarzan. 

— Aşa am crezut şi eu, dar acum este închis. Nu pot 
să îl mişc din loc. Poate vei reuşi tu. 

Forţa uriaşă nu i-a folosit lui Tarzan decât să rupă 
treapta pe care şi-a pus piciorul să se sprijine, fiind 
aproape să cadă. S-a odihnit un moment înainte de a 
face o nouă încercare. 

Cum stătea însă cu capul aproape de capacul 
deschizăturii, a auzit vocile mai multor persoane de pe 
acoperiş. 

A coborât de pe scară şi i-a comunicat englezului ce a 
auzit. 

— Mai bine să căutăm altă ieşire. 

Au pornit amândoi spre salonul de unde au venit. 

Tarzan era acum în fată şi deschizând uşa din 
crăpătura zidului a tresărit puternic. În momentul când a 
auzit vocea femeii care spunea cu un ton îngrozit: 

— Oh, Doamne, ai milă! 

Vocea venea de lângă draperii. Acum nu mai avea 
timp de cercetări prudente. Tarzan nu a avut nici măcar 
atâta răbdare să înlăture normal draperiile. 

Dintr-o singură mişcare a mâinii sale puternice, le-a 
smucit cu totul din loc şi a sărit din zid, exact în mijlocul 
salonului. 

La zgomotul provocat de intrarea subită, nebunul a 
ridicat privirile şi văzând la început numai un om în 
uniforma soldaţilor tatălui său, i-a strigat imediat un 
ordin. 

La a doua privire a observat, însă, figura noului sosit. 

A sărit în picioare de pe corpul victimei sale şi uitând 
de sabia lăsată jos, lângă fotoliu, în momentul când s-a 
năpustit asupra fetei, s-a repezit şi a încercat să-şi 
încolăcească adeversarul cu mâinile, în intenţia de a-i 
înfige în beregată dinţii ascuţiţi. 


Metac, fiul regelui Herog, nu era deloc o stârpitură. 
Dimpotrivă. Puternic de la natură, forţele i s-au mărit 
odată cu atacul de nebunie acută, în ghearele căruia a 
căzut. 

Era un adversar de care chiar şi Tarzan s-ar fi temut, 
mai ales că la avantajul pe care i-l dădea nebunia s-a 
adăugat faptul că Tarzan, făcând un pas înapoi, s-a 
împiedicat de cadavrul celui ucis de Oldwick şi a căzut pe 
spate, cu Metac pe pieptul său. 

Cu viteza unei pisici, nebunul a încercat să îşi înfigă 
colții în gâtul lui Tarzan, dar şi acesta, cu o mişcare 
fulgerătoare, s-a răsucit într-o parte. Astfel, dinţii lui 
Metac nu s-au înfipt decât în umăr. 

Se ţinea cu putere, încercând să-şi prindă adversarul 
de gât cu amândouă mâinile; Tarzan a presimţit că va fi 
învins, deoarece a strigat englezului să ia fata cu el şi să 
găsească repede o ieşire de acolo. 

Englezul a privit-o întrebător pe Bertha Kircher care 
s-a ridicat de pe fotoliu, tremurând din toate 
încheieturile. 

Fata a citit întrebarea din ochii englezului. 

O flacără vie a apărut însă în privirile ei şi 
stâpânindu-şi tremurul corpului, s-a ridicat dreaptă ca o 
tulpină de brad. 

— Nu se poate! a strigat ea. Dacă el moare aici, voi 
muri şi eu alături de el. Mergi singur, dacă vrei. Tu nu 
poţi să faci nimic aici. Eu... nu pot să plec. 

Tarzan a reuşit în acest timp să se ridice în picioare, 
dar nebunul se ţinea strâns agăţat de el. Fata s-a adresat 
englezului: 

— Revolverul! a strigat el. De ce nu îl împuşti? Ofiţerul 
a scos arma din buzunar şi s-a apropiat de cei doi 
antagonişti. dar ei au început să se învârtă rapid dintr-o 
parte în alta. In felul acesta englezul nu găsea ocazia să 
tragă, fără riscul de a îl nimeri pe Tarzan. 

In acelaşi timp, se învârtea şi Bertha pe lângă ei, 
înarmată cu sabia ascuţită, dar nici ea nu putea să 


găsească un moment prielnic pentru a lovi cu efectul 
dorit. 

Lupta era îngozitoare. Amândoi adversarii erau când 
jos pe podea, când în picioare. 

În cele din urmă, Tarzan a reuşit să-l prindă pe nebun 
de gât, fapt pe care acesta a încercat tot timpul să îl 
împiedice. 

Pe măsură ce degetele de oţel ale lui Tarmangani se 
strângeau ca o menghină puternică, ochii nebunului 
ieşeau din orbite, faţa lui devenea lividă şi fălcile i s-au 
deschis, dând drumul umărului lui Tarzan. 

Acesta, într-un acces subit de dezgust şi de furie, a 
ridicat corpul prinţului peste capul lui şi apoi, din toată 
puterea braţelor sale, l-a târât pe toată lungimea 
camerei şi l-a aruncat pe fereastră, tocmai în curtea 
leilor, unde a căzut producând un zgomot ciudat. 

Când şi-a întors din nou privirile spre camarazii săi, a 
văzut-o pe fată cu sabia în mână. Faţa ei avea o expresie 
pe pe care Tarzan nu i-a mai văzut-o niciodată până 
atunci. 

Ochii ei erau larg deschişi şi plini de lacrimi, care nu 
curgeau, pe când buzele ei sensibile tremurau, ca şi cum 
ea ar fi fost pe cale de a ceda unei emoţii stăpânite. 

— Dacă vreţi să ieşim de aici, a zis el, nu avem nici o 
clipă de pierdut. În sfârşit suntem împreună şi nu avem 
nimic de câştigat, dacă mai rămânem aici pe gânduri. 
Întrebarea este cum putem să o facem în deplină 
siguranţă. 

Perechea pe care am scăpat-o din mână a plecat fără 
îndoială, pe ieşirea de pe acoperiş închizând capacul, 
astfel încât noi nu mai putem ieşi. 

Deci fuga ne este imposibilă pe acolo. Dar, a adăugat 
el adresându-i-se fetei, cum se prezintă lucrurile jos? Tu 
ai venit pe acolo şi trebuie să ştii. 

— Jos, la scară, explica ea, este o cameră plină de 
oameni înarmaţi. Nu cred că putem să trecem pe acolo. 

În momentul acela, Otobu s-a ridicat pe şolduri. 


— Deci tot nu ai murit! a exclamat Tarzan. Spune 
repede: eşti rănit rău? 

Negrul s-a ridicat în picioare, şi-a mişcat braţele şi 
apoi, s-a pipăit la cap. 

— Otobu simte că nu e rănit rău, Buana, a răspuns 
negrul. Numai că are o mare durere la cap. 

— Bun. Vrei să te întorci în ţara Wamabilor? 

— Da, Buana! 

— Condu-ne atunci afară din oraş, pe drumul cel mai 
sigur. 

— Nu există un drum sigur, a răspuns negrul. Chiar 
dacă vom ajunge la porţi, va trebui să avem acolo o 
luptă. Din clădirea asta pot să vă scot într-o clădire 
lăturalnică fără riscul de a ne observa cineva. 

După aceea va fi cum ne va ajuta întâmplarea! A 
continuat Otobu. Fiind îmbrăcaţi ca nebunii din oraş 
poate că o să trecem pe străzi fără să atragem atenţia. 
La poartă va fi cu totul altfel, deoarece nimeni nu are 
voie să părăsească oraşul noaptea. 

— Foarte bine, a răspuns Tarzan. La drum! 

Otobu i-a scos de acolo pe uşa sfărâmată de soldaţi şi 
după câţiva paşi prin coridor, au intrat cu toţii într-un 
apartament la dreapta. 

L-au traversat şi pe acesta şi au trecut într-o sală 
lungă şi îngustă. Apoi din cameră în cameră şi din coridor 
în coridor coborând un rând de scări, au ajuns, în sfârşit, 
în faţa unei uşi care ieşea exact în stradă, în spatele 
palatului. 

Doi bărbaţi, o femeie şi un rob negru nu era chiar o 
apariţie stranie pe străzile oraşului pentru a stârni 
curiozitatea cuiva. 

Când au trecut pe lângă luminile unei străzi europenii 
au avut grijă să aleagă momentul când nu erau trecători 
prin apropiere. 

Pe sub arcade, însă, era aproape întuneric şi primejdia 
de a fi descoperiţi era destul de mică. 


Cam trei sferturi din distanţă au străbătut-o fără să 
întâmpine nici o împotrivire, iar la un moment dat au 
auzit în urma lor, din partea centrală, un vuiet mare. 

— Ce înseamnă asta? l-a întrebat Tarzan pe Otobu, 
văzându-l că începe să tremure din toate încheieturile. 

— Stăpâne, a răspuns el, au descoperit ceea ce s-a 
întâmplat în palatul lui Veza, primarul oraşului. Desigur 
că fiul lui şi fata cu care a fugit au chemat soldaţi în 
ajutor şi cred că au descoperit cadavrul primarului. 

— Nu mă miră, a zis Tarzan. Poate l-au descoperit şi 
pe acela pe care l-am aruncat pe fereastră. 

Bertha Kircher, care înţelegea destul de bine dialectul 
negrului ca să le poată urmări convorbirea, l-a întrebat 
pe Tarzan dacă ştie că omul pe care l-a aruncat pe 
fereastră era fiul regelui. 

Tarzan a început să râdă. 

— Desigur că nu aveam de unde să ştiu, a zis el. 
Acest fapt fireşte, va complica situaţia... bineânţeles, 
dacă îl vor găsi. 

Deodată, mai presus de zgomotul din urma lor, s-a 
auzit sunetul strident al unei trompete. Otobu a început 
să grăbească pasul. 

— Grăbiţi-vă, stăpâne! a strigat el; este cu mult mai 
rău decât am crezut la început. 

— Şi ce anume? 

— Nu ştiu pentru care motiv fac aceasta, dar au sunat 
alarma pentru armata regală şi pentru leii regelui. Mă 
tem, Buana, că nu vom reuşi să fugim. Nu înţeleg de ce 
ar suna această alarmă pentru noi. 

Era adevărat că Otobu nu avea de unde să ştie, dar 
Tarzan îşi închipuia că ei trebuie să fi găsit cadavrul fiului 
regelui. 

După un timp, sunetul trompetei s-a auzit din nou, 
clar şi răsunător, în aerul nopţii. 

— Mai cheamă şi alţi lei? a întrebat Tarzan. 

— Acum cheamă papagalii, a răspuns Otobu. 


Au mers după aceea repede şi fără zgomot, câteva 
minute, când atenţia le-a fost atrasă pe neaşteptate de 
fâlfâitul unor aripi de pasăre. 

Privind în sus, au văzut un papagal mare învârtindu-se 
peste capetele lor. 

— lată şi papagalii, Otobu, a zis Tarzan bațjocoritor. 
Nu cumva vor să ne omoare cu papagalii? 

Negrul a gemut prelung de groază, văzând pasărea 
pornind ca o săgeată înaintea lor, în direcţia porţii. 

— Stăpâne! a stigat el. Acum suntem cu adevărat 
pierduţi. Pasărea care ne-a văzut, a zburat spre poartă 
pentru a anunţa corpul de gardă. 

— Haide, Otobu, ce tot vorbeşti? a exclamat Tarzan 
iritat. Ai stat oare atât de mult printre aceşti lunatici 
încât ai înnebunit şi tu? 

— Nu sunt nebun, stăpâne, a răspuns Otobu. Aceste 
păsări teribile sunt ca şi nişte fiinţe omeneşti lipsite de 
inimă şi suflet. Vorbesc limba poporului din acest oraş şi 
dacă sunt în număr suficient, ne-ar putea ataca, chiar 
ucide. Sunt adevăraţi demoni! 

— Mai este mult până la poartă? a întrebat Tarzan. 

— Aproape că am ajuns, a răspuns negrul. leşirea se 
află la cotitura care se vede la dreapta, numai la câţiva 
paşi. Dar pasărea a ajuns înaintea noastră şi i-a anunţat 
pe gardieni. 

Aprecierile lui Otobu au fost justificate aproape 
imediat, deoarece s-au auzit voci dinspre poartă. 

In acelaşi timp, auzeau în urma lor ţipete şi răcnete de 
lei: dovezi că urmăritorii se apropiau. 

Inainte de a ajunge la cotitură, în stânga lor se ivea o 
străduţă; când au trecut prin dreptul ei, din umbră, a 
apărut un leu mare şi puternic. 

Otobu s-a oprit pe loc lipindu-se de Tarzan. 

— Priveşte, stăpâne, aproape a scâncit negrul, un leu 
mare ca şi cei negri care se află în junglă! 

Tarzan a scos sabia pe care o avea şi a rostit: 


— Înapoi nu mai putem să mergem. Acum, fie lei, fie 
papagali sau oameni, este acelaşi lucru. Înainte! 

Şi zicând aceasta, a pornit fără şovăire spre poartă. 
Adierea de vânt care se simţea pe străzile oraşului venea 
de la Tarzan spre leu. 

Când a ajuns la numai câţiva metri de carnivor, 
Tarzan, în loc să audă răcnetul obişnuit premergător 
atacului, a auzit din gâtul fiarei un scâncet uşor, prelung. 

El a simţit prin toţi porii săi o uşurare cum de mult nu 
a mai avut prilejul să simtă. 

— Nu vă fie teamă, a zis el. Leul acesta nu ne va face 
nici un rău. Este un vechi prieten de-al meu. 

Numa a înaintat până la Tarzan, apoi a pornit alături 
de el, însoţindu-l. 

Ajungând la cotitura din dreapta, au văzut şi porţile 
oraşului, unde, sub lumina câtorva sfeşnice, se afla un 
grup de cel puţin douăzeci de indivizi, pregătiţi să îi 
atace în timp ce, în partea cealaltă, din spate, se auzeau 
foarte aproape răcnetele leilor, strigătele nebunilor şi 
tipetele papagalilor care au ajuns să se învârtă peste 
capetele lor. 

Tarzan i-a oprit pe toţi, apoi s-a adresat aviatorului: 

— Ce muniții mai ai? 

— Şapte cartuşe în revolver şi vreo douăsprezece în 
buzunar, a răspuns englezul. 

— Mă voi arunca asupra lor, a zis Tarzan... Tu, 
Oldwick, stai la stânga mea, căci noi doi vom fi în faţă. 
Tu, Otobu, stai lângă femeie, înţelegi? Lui Numa cred că 
nu este nevoie să îi mai spun ce să facă. 

Într-adevăr, leul şi-a rânjit colții puternici, mârâind cu 
ferocitate spre paznicii porţilor, care păreau acum foarte 
nervoşi în faţa fiarei, de care le era frică mai mult decât 
de orice. 

— După ce pornim, trage un foc. Poate că se vor 
speria: dar după aceea să nu mai tragi, decât atunci 
când va fi nevoie. Gata? Înainte! a preluat Tarzan 
comanda, pornind în viteză spre poartă. 


Aproape în acelaşi moment, Smith-Oldwick a 
descărcat un foc şi unul dintre soldaţii în tunică galbenă 
a scos un țipăt şi s-a prăbuşit la pământ. 

Mai mult de un minut, colegii celui împuşcat au 
manifestat semne de panică, dar unul, care părea să fie 
comandantul lor, a reuşit să îi îmbărbăteze. 

— Acum, a zis Tarzan, cu toţii împreună! 

Cu aceste cuvinte a pornit în fugă spre poartă. În 
acelaşi moment, leul a simţit, probabil, scopul lui 
Tarmangani şi a sărit şi el să atace garda de la poartă. 

Paznicii, încremeniţi din cauza detunăturii armei 
necunoscute, au rupt acum rândurile în faţa asaltului 
furios al fiarei. 

Zadarnic a încercat ofiţerul să îi stăpânească cu o 
serie de comenzi repezi, deoarece, chiar faţă de furia lor 
nebună, soldaţii s-au supus primei legi a naturii, care, 
accentuată de spaima obişnuită în faţa monştrilor cu 
coama neagră, îi făcea să se împrăştie în drepata şi în 
stânga, încercând să se elibereze. 

Numa a cotit la dreapta, izbind cu ghearele lui 
îngozitoare, intrând în grupul mic de oameni îngroziţi, 
care încercau să scape... şi tot atunci Tarzan şi Smith- 
Oldwick s-au încăierat cu ceilalaţi. 

In primul moment, adversarul cel mai puternic a fost 
ofiţerul paznicilor. 

L-a înfruntat pe Tarzan, mânuindu-şi sabia încovoiată 
cum numai un maestru de arme ar fi putut să o facă. În 
timp ce adversarul lui, deşi înarmat la fel, era cât se 
poate de neîndemânatic cu arma străină pe care o avea 
în mână. 

Smith-Oldwick ar fi vrut să tragă, dar se temea să nu îl 
nimerească pe Tarzan. 

Deodată, aproape că a înlemnit de spaimă, văzând 
sabia zburând din mâna lui Tarzan, care a rămas astfel 
dezarmat. 


Acesta, cu un țipăt strident de satisfacţie, a ridicat 
sabia pentru lovitura de gratie, care ar fi încheiat cariera 
de pământ a lui Tarzan. 

Spre uimirea amândurora, atât a lui Tarzan cât şi a 
englezului, nebunul s-a înţepenit deodată, arma i-a căzut 
din degetele fără nervi, şi-a dat ochii peste cap şi a făcut 
spume la gură. 

Apoi, străduind-se să respire greu, ca şi cum cineva îl 
strângea de gât, s-a prăbuşit la picioarele lui Tarzan. 
Acesta s-a aplecat, a luat sabia mortului, apoi şi-a întors 
faţa spre Smith-Oldwick, zâmbind. 

— Este un epileptic, a zis englezul. Cred că cei mai 
mulţi dintre ei sunt la fel. În orice caz, văd că boala lor 
are şi punctele ei bune; un om normal te-ar fi ucis. 

Ceilalaţi paznici ai porţii păreau cu totul demoralizaţi 
de pierderea şefului lor. 

S-au îngrămădit de cealalată parte a străzii, în stânga 
porţii, ţipând şi strigând de li se rupeau plămânii şi 
privind în direcţia din care se auzeau zgomotele sosirii 
ajutoarelor. 

Mai erau şase paznici, care au rămas cu spatele lipit 
de poartă lăsând impresia că sunt răstigniţi acolo, 
învârtind frenetic săbiile care luceau în lumina 
sfeşnicelor, iar pe feţele lor ca pergamentul se putea citi 
bine atât groaza cât şi furia, cu toate strâmbăturile lor de 
maniaci. 

Numa a urmărit doi războinici pe o srăduţă care 
mergea în paralel cu zidul. Tarzan s-a adresat lui Smith- 
Oldwick: 

— Acum este momentul să foloseşti revolverul. Îi vom 
ataca pe cei de la poartă. Trebuie să ieşim imediat. 

Indată ce englezul a început să tragă. Tarzan s-a 
repezit asupra paznicilor, ca şi cum nu ar fi ştiut că nu îşi 
poate măsura puterile cu nici unul dintre ei, în mânuirea 
săbiei. 

Doi nebuni au căzut la primele focuri ale englezului, 
apoi al treilea glonţ a mers în gol. 


Atunci, cei patru supraviețuitori s-au împărţit în două 
grupe, doi sărind asupra lui Tarzan, doi asupra 
englezului. 

Cu intenţia de a ajunge piept la piept cu unul din 
adversari, Tarzan s-a repezit în aşa fel, încât acesta să nu 
se mai poată folosi de sabie. 

Aviatorul l-a ucis pe adversar, cu un glonţ trimis exact 
în piept, dar când a tras şi în celălalt, cocoşul revolverului 
a izbit zadarnic în gol. 

Cartuşele din armă s-au epuizat, iar nebunul a ridicat 
sabia ascuţită ca briciul peste capul englezului. 

Tarzan a ridicat sabia numai odată şi atunci pentru a 
opri lovitura teribilă care îl ameninţa. Apoi şi-a smucit 
adversarul, mai înainte ca acesta să poată sări în spate, 
după ce a dat lovitura. 

Apucându-l de gât şi de picioare, l-a ridicat şi s-a 
întors repede, tocmai când celălalt adversar cu sabia 
ridicată, s-a apropiat să îi dea o lovitură subtilă pe la 
spate. 

Mişcarea lui Tarzan a fost atât de energică şi atât de 
potrivită, încât aproape că a tăiat în două pieptul 
războinicului din braţele sale, care nu reuşi decât să 
scoată un singur țipăt. 

După aceea Tarzan a azvârlit cadavrul în faţa 
ultimului său adversar, trântindu-l cu putere la pământ. 

Smith-Oldwick, încolţit de aproape şi fără nici un alt 
mijloc de apărare, a fost lipsit de orice speranţă din clipa 
în care a văzut că revolverul lui este gol. 

Dar în ultimul moment, ca un trăznet viu, a trecut 
fulgerător pe lângă el o coamă neagră, izbind cu 
ferocitate în pieptul adversarului. 

Nebunul s-a prăbuşit la pământ, cu faţa smulsă dintr-o 
singură muşcătură a puternicelor fălci ale leului eliberat 
de Tarzan din groapa negrilor. 

În cele câteva secunde care au trecut în desfăşurarea 
acestor evenimente fulgerătoare, Otobu, ducând-o pe 
Bertha Kircher de mână, a ajuns la poartă şi a deschis-o. 


Atunci, odată cu căderea ultimului gardian dintre cei 
care s-au mai opus, au ieşit cu toţii din curtea nebunilor, 
trecând în întunericul de nepătruns al văii împădurite. 

În acelaşi moment, au apărut vreo opt lei la colţul 
străzii de lângă poartă. Văzându-i, Numa, s-a întors şi a 
atacat. 

Un singur moment leii din oraş au încercat să se 
împotrivească, dar, mai înainte ca Numa să îi fi ajuns, 
s-au întors şi au fugit în direcţie opusă. 

În acest timp, Tarzan şi camarazii lui înaintau repede 
prin întuneric, spre pădurea de dincolo de grădină. 

— Oare ne vor urmări şi în afară de cetate? a întrebat 
Tarzan. 

— Nu în timpul nopţii, a răspuns negrul. Cinci ani de 
zile am fost rob aici, dar nu am auzit niciodată să se fi 
întâmplat ca oamenii din acest oraş să iasă noaptea. 

Dacă trebuie să meargă undeva în timpul zilei şi nu au 
timp să se înapoieze decât seara, aşteaptă întotdeauna 
până se face ziuă, deoarece se tem să treacă noaptea 
prin pădurea cu lei negri. 

În noaptea asta nu ne vor urmări, a continuat negrul, 
dar mâine o vor face şi ne vor prinde cu siguranţă pe toţi 
sau pe aceia pe care vor mai rămâne, pentru că cel puţin 
unul dintre noi va fi tributul pe care îl vom plăti leilor 
negri pentru că am trecut prin pădurea lor. 

În timp ce traversau grădina, Smith-Oldwick şi-a 
încărcat revolverul. Fata mergea tăcută între Tarzan şi 
aviator. 

Tarzan, fără să îi atenţioneze, s-a oprit deodată şi s-a 
întors cu faţa spre zidurile cetăţii din care au ieşit. 

Făptura lui puternică, în tunica lui Herog era strident 
conturată în lumina uşoară a stelelor de pe cer. 

L-au văzut ridicând capul, iar de pe buzele sale a auzit 
scâncetul leului când îşi cheamă semenii. Smith-Oldwick 
a simţit că se cutremură, iar Otobu, rostogolindu-şi albul 
ochilor, ca pătruns de groază nespusă, a căzut, 
tremurând, în genunchi. 


Numai fata avea un fior plăcut, dar ciudat în acelaşi 
timp. S-a apropiat de Tarzan şi involuntar i-a atins braţul 
cu umărul ei reuşind cu greu să nu îşi trădeze impulsul 
firesc. 

Totuşi ştia că, dacă Tarzan ar fi observat mişcarea ei, 
nu ar fi fost absolut deloc încântat. 

De dincolo de poarta rămasă încă deschisă a oraşului 
nebunilor s-a auzit până la ei strigătul unui leu care a 
răspuns chemării. 

Micul grup al fugarilor a rămas acolo unde se afla şi, 
după puţin timp, au văzut ivindu-se statura maiestoasă a 
unui leu negru care a pornit pe cărare spre ei. 

Când i-a ajuns, Tarzan şi-a încleştat o mână în coama 
lui neagră şi au pornit din nou spre pădure. 

În spatele lor se ridica un iad de strigăte oribile, urlete 
de lei amestecate cu ţipetele sparte ale papagalilor şi 
strigătele nebune ale maniacilor. lar când au intrat în 
întunericul junglei, fata s-a lipit din nou de Tarzan. 

Deşi el nu ştia ce este frica, totuşi remarca groaza 
care a cuprins-o pe fată. 

Mişcat de un impuls subit de bunătate, a prins-o de 
mână, încurajând-o să meargă alături de el. 

Şi-au continuat în acest fel drumul prin întunericul 
junglei, urmându-l cu destulă dificultate spre valea 
prăpăstioasă pe care au venit în cetatea nebunilor. 

Leii din pădure puteau foarte uşor să îi atace dacă nu 
ar fi fost Numa care cu mârâiturile lui puternice să ţină 
fiarele la distanţă. 

De asemenea, de câteva ori au fost nevoiţi să se 
oprească, pentru a se odihni, Smith-Oldwick fiind mereu 
pe punctul de a se prăbuşi. 

Spre dimineaţă, Tarzan s-a simţit nevoit să îl ducă 
aproape pe sus, când au ajuns să urce albia înclinată a 
văii. 

La un moment dat, Tarzan l-a întrebat pe Otobu: 

— Şi cum se numesc ei între ei, aceşti oameni? 

— Se numesc Haihui, iar cetăţii i se spune Haihuia. 


CAPITOLUL XXIV 


Vin soldaţii... 


Au reuşit să intre în trecătoare râpoasă, când soarele 
a răsărit, luminând adâncul văii. 

Erau extrem de obosiţi, în afară de Tarzan, dar au 
realizat că trebuie să-şi continue drumul cu orice preţ, 
până vor găsi un loc unde să poată urca dealul 
prăpăstios al văii până la nivelul platoului de sus. 

Tarzan şi Otobu erau convinşi că Haihuii nu-i vor mai 
urmări dincolo de trecătoare. 

Deşi au cercetat cu minuţiozitate fiecare metru pătrat 
al suprafeţei malurilor şi de o parte şi de alta, a sosit 
amiaza, iar ei tot nu au găsit vreun drum de ieşire, nici în 
dreapta şi nici în stânga. 

Erau, într-adevăr, locuri pe unde Tarzan, dacă ar fi 
fost singur, ar fi reuşit să urce până sus, dar nu era nici 
un loc pe unde ceilalţi ar fi putut spera să ajungă până la 
platoul de sus. 

Nu exista nici măcar un loc pe unde Tarzan, puternic 
şi agil cum era, să se fi putut încumeta să îi ducă pe 
fiecare sus, unul câte unul. 

În tot timpul acestei jumătăţi de zi, a trebuit să îl ajute 
pe Smith-Oldwick, sprijinindu-l şi uneori chiar ducându-l 
pe sus; iar acum, spre marea lui întristare, a văzut că 
fata începea şi ea să se clatine. 

A fost sincer marcat de suferinţa prin care a trecut. 
Ştia cât de mult trebuie să-i fi ruinat vitalitatea 
primejdiile şi oboseala ultimelor săptămâni. 

Îi observa curajul cu care ea încerca să se menţină pe 
picioare dar şi cât de des se împiedica şi se clătina, 
înaintând din greu peste pietrişul şi nisipul albiei 
trecătorii. Nu s-a putut, însă, stăpâni să nu îi admire 
tăria, eforturile pe care le făcea ca să poată continua 
drumul. 


Englezul a trebuit şi el să observe starea în care se 
afla fata, doarece, la un moment dat, s-a oprit brusc şi 
s-a aşezat pe nisip, articulând cu greu: 

— E zadarnic. Nu pot să merg mai departe. Bertha 
slăbeşte din ce în ce mai mult. Va trebui să mergeţi fără 
mine. 

— Nici într-un caz, s-a grăbit fata să îl întrerupă. Ştii 
bine că nu putem s-o facem. Am trecut prin atâtea 
împreună; iar şansele noastre de salvare sunt tot atât de 
îndepărtate. 

Vom rămâne alături, orice s-ar întâmpla. Asta numai 
în cazul în care, a început ea privindu-l pe Tarzan, tu, 
care ai făcut atâtea pentru noi fără să ai vreo obligaţie, 
nu vrei să îţi continui drumul fără noi. Din partea mea, 
poţi să o faci liniştit. Nu te vom condamna. 

Cred că te-ai convins, a continuat ea, aşa cum şi noi 
ne-am convins, că nu poţi să ne salvezi, deoarece, deşi ai 
izbutit până acum să ne smulgi din ghearele răpitorilor 
noştri, ştiu că nici puterea şi nici rezistenţa pe care o 
posezi nu vor fi suficiente să îl poţi duce în spate nici 
măcar pe unul dintre noi, până dincolo de pustiul acesta. 

Simţind privirile serioase ale fetei, Tarzan a răspuns 
cu un zâmbet care îl caracteriza. 

— Nu eşti moartă, nu? i-a zis el. După cum nu e nici 
locotenentul, nici Otobu şi nici eu. Cineva nu poate fi 
decât ori mort, ori în viaţă; iar, până când nu suntem 
morţi, trebuie să ne gândim cum facem pentru a trăi mai 
departe. 

Dacă ne oprim aici să ne odihnim, nu înseamnă că 
trebuie să şi murim. Într-adevăr, a continuat Tarzan cu 
regret, nu pot să vă duc pe amândoi în ţinutul 
Wamabilor, care este cel mai apropiat loc unde putem 
spera să găsim apă şi vânat, dar acesta nu este un motiv 
să ne pierdem speranţa. 

Mai bine sau mai rău, am reuşit, totuşi, să ajungem 
până aici. Să luăm lucrurile aşa cum sunt ele şi să nu 
devenim brusc atât de sceptici. Acum să ne odihnim, 


pentru că, atât tu cât şi locotenentul Smith-Oldwick, 
aveţi nevoie de odihnă. După ce vă veţi recupera forţele 
vom continua drumul. 

— Dar Haihuii...? a întrebat ea. Nu ne vor urmări până 
aici? 

— Ba da, a zis el, probabil că ne vor urmări. Dar ce 
motiv avem să ne gândim la acest fapt, până nu îi vedem 
venind? 

— Aş vrea, a mai zis fata, să pot avea şi eu filozofia ta, 
dar mă tem că mă depăşeşte. 

— Tu nu ai fost crescută de fiare şi nici nu ai trăit 
printre ele în junglă, pentru că atunci ai poseda ca şi 
mine simţul real al junglei. 

În urma acestei discuţii, au mai mers câţiva paşi până 
au ajuns lângă un colţ de stâncă ieşit în afară, care făcea 
puţină umbră şi s-au aşezat acolo pe nisipul fierbinte 
pentru a se odihni. 

Numa, după ce a stat întins un timp lângă Tarzan, s-a 
ridicat şi a pornit în partea de sus a văii, pierzându-se din 
vedere la prima cotitură. 

A trecut mai mult timp de când se odihneau, când 
Tarzan s-a ridicat deodată şi făcând semn celorlalţi să 
păstreze tăcerea, şi-a ascuţit auzul. 

A rămas aşa nemişcat cu atenţia încordată la 
zgomotul atât de slab şi de îndepărtat, încât nici unul 
dintre ceilalţi nu ar fi putut să simtă cea mai mică 
perturbare a tăcerii profunde care domnea acolo în vale. 
In cele din urmă, s-a întors spre ei. 

— Ce este? a întrebat fata. 

— Sosesc, a răspuns el. Sunt încă la o anumită 
distantă, dar nu prea departe; sandalele oamenilor şi 
labele moi ale leilor fac foarte puţin zgomot pe nisipul 
moale. 

— Ce să facem acum? Să mergem înainte? a întrebat 
Smith-Oldwick. Cred că aş putea să rezist o distantă 
oarecare. Dar tu ce simţi, Bertha? 


— Eu? Mă simt mult mai întărită decât înainte. Da, 
desigur, pot să merg şi eu. 

Tarzan ştia că nici unul dintre ei nu spune adevărul şi 
că nimeni nu poate să se refacă într-un timp atât de 
scurt dintr-o sfârşeală ca a lor 

Cu toate acestea, nu era o altă ieşire. Pe lângă 
aceasta aveau şi speranţa că poate dincolo de prima 
cotitură vor găsi un loc pe unde să iasă din vale. 

— Otobu, a zis Tarzan, adresându-i-se negrului, tu să 
îl ajuţi pe locotenent, iar eu o voi duce pe d-ra Bertha. 

Cu toate protestele acesteia, ca el să nu îşi consume 
puţina energie pe care o mai avea, el nu a ascultat-o şi a 
ridicat-o cu uşurinţă în braţe, apoi a pornit în sus pe albia 
prăpastiei, urmat de Otobu şi de englez. 

Nu au reuşit însă să parcurgă cine ştie ce distantă 
când şi ceilalaţi au auzit zgomotul făcut de urmăritorii 
lor, deoarece leii au început să scâncească, ca şi cum ar 
fi adulmecat mirosul proaspăt al vânatului lor. 

— Aş vrea ca Numa al tău să se întoarcă, a zis fata. 

— Şi eu aş vrea, a răspuns Tarzan, dar acum va trebui 
să facem cum vom putea şi fără el. Aş vrea, dacă este cu 
putinţă, să găsim un loc unde să ne putem baricada 
împotriva unui atac din toate părţile. Poate atunci vom fi 
în stare să îi respingem. 

Smith-Oldwick îşi foloseşte revolverul cu multă 
îndemânare, iar, dacă nu sunt prea mulţi oameni, ar 
putea să ne salveze pe toţi, bineânţeles dacă îl atacă 
unul câte unul. 

De lei nu prea mă tem, a continuat ferm Tarzan. 
Uneori sunt animale stupide, iar pe aceştia care depind 
de stăpânii lor, sunt sigur că îi vom putea înfrunta cu 
uşurinţă, odată ce ne eliberăm de războinici. 

— Atunci crezi că mai este vreo speranţă? a întrebat 
încurajată fata. 

— Suntem încă în viaţă, a fost singurul răspuns. După 
ce a cercetat din priviri, terenul din jurul lor, Tarzan a 
continuat: 


— Uite-l! Tocmai la locul acesta mă gândeam. 

În timpul acela, le-a indicat cu mâna un fragment 
căzut din vârful stâncii care, în căderea lui, s-a îngropat 
în nisip, la câţiva paşi de baza malului stâncos. 

Bolovanul acesta era înalt de vreo trei metri şi mai 
mult, lăsând între el şi stâncă o deschizătură foarte 
îngustă. 

Şi-au îndreptat paşii spre acel loc şi cum au ajuns, au 
văzut că spaţiul nu era larg decât de vreo jumătate de 
metru şi lung de mai bine de trei metri. Era deschis, 
într-adevăr, la ambele capete. Totuşi, nu mai puteau fi 
atacați acum, din toate părţile deodată. 

Abia s-au ascuns acolo, când Tarzan, a auzit un 
zgomot uşor, în sus pe suprafaţa stâncii, unde a zărit o 
maimuţă mică pe o ieşitură a stâncii; un maimuţoi urât 
care i-a privit un minut şi apoi şi a fugit în direcţia de 
unde se apropiau urmăritorii lor. 

Otobu a văzut şi el maimuța. 

— Uite-l! a zis el. Acum se duce să comunice papa- 
galilor unde ne-a văzut, iar papagali vor transmite mai 
departe mesajul, Haihuilor. 

— Îmi este indiferent, a răspuns Tarzan, pentru că 
oricum ne-ar fi găsit leii. Nu am fi avut cum să ne ascun- 
dem de ei. 

L-a aşezat pe aviator cu revolverul în partea de nord a 
retragerii lor şi l-a instruit pe Otobu să stea pregătit cu 
sulița, umăr la umăr cu englezul. El se pregătea să 
păzească intrarea din sud. Fetei i-a spus să se aşeze pe 
nisip între ei. 

— Vei fi mai în siguranţă aşa, în cazul în care se vor 
folosi de sulițe, i-a spus el. 

Minutele, care au trecut după aceea, au fost 
adevărate eternităţi pentru Bertha Kircher. În cele din 
urmă, ştiu că au fost găsiţi şi a răsuflat, parcă şi mai 
uşurată, auzind răcnetele leilor şi strigătele nebunilor. 

Aceştia s-au oprit, cercetând din toate părţile locul 
unde vânatul lor s-a ascuns. Fata le auzea paşii şi spre 


nord şi spre sud; apoi, de acolo de unde şedea, a văzut 
un leu năvălind asupra lui Tarzan. 

A mai văzut şi braţul uriaş al acestuia ridicându-se cu 
sabia încovoiată pe care a luat-o din Haihuia. Acesta a 
repezit ascuţita armă cu o forţă şi o precizie uimitoare, 
despicând până la umeri capul leului, în clipa în care 
fiara s-a ridicat pe labele din spate pentru a se încăiera 
cu el. 

Apoi, a auzit un ropot de paşi spre englez şi după o 
clipă, detunătura de revolver urmată de un țipăt şi de 
zgomotul căderii unui corp. 

Era clar că, descurajaţi de efectul negativ al primei 
încercări, nebunii care au atacat, s-au retras, dar numai 
pentru scurt timp. Au venit din nou, dar de data asta 
împotriva lui Tarzan s-a repezit un om, iar un leu s-a 
năpustit asupra lui Smith-Oldwick. 

Otobu a întâmpinat leul cu sulița din Haihuia. Leul a 
fost ucis dar nu înainte de a provoca răni îngrozitoare 
englezului şi negrului. lar cadavrul celui care l-a înfruntat 
pe Tarzan zăcea peste cel al leului ucis. Inamicul s-a 
retras din nou. Pe urmă leii s-au reunit cu oamenii, 
aşteptând semnalul să atace. 

— Acesta este sfârşitul, nu? a întrebat fata. 

— Nu este adevărat! a strigat Tarzan. Nu vezi că 
suntem încă în viată? 

Abia i-au ieşit aceste cuvinte de pe buze, când război- 
nicii care au mai rămas au început să arunce cu sulițe, 
simultan din ambele părţi. Incercând să o apere pe fată, 
Tarzan a fost lovit de o sabie, trântindu-l la pământ. 
Acum Otobu a rămas singur în faţa duşmanului. 

Englezul a căzut în nesimţire pe nisip, pierzându-şi 
cunoştinţa. În momentul prăbuşirii i-a căzut revolverul 
din mână, dar fata l-a luat repede de jos. 

Tarzan se străduia să se ridice şi aproape a reuşit, 
când un războinic i-a sărit în spate, răsturnându-l din 
nou. În strigăte demonice, a ridicat sulița ca să o poată 
înfige cu putere în pieptul omului întins din faţa lui. Insă, 


până să dea lovitura fatală, Bertha Kircher a întins 
pistolul englezului şi a tras exact în faţa nebunului, 
zburându-i creierii. 

Tot în clipa aceea, spre uimirea completă, atât a celor 
atacați, cât şi a Haihuilor, s-a auzit o salvă de 
împuşcături din partea de sus a văii. 

Europenii au auzit comenzile aspre ale unui subofițer 
englez, a cărui voce li s-a părut mai dulce decât a unui 
înger coborât din cer să îi salveze. 

Chiar şi Tarzan şi-a pierdut orice speranţă de 
supravieţuire. Ce dulce era sunetul vocii care răsuna în 
jurul lor, acoperind parcă toate răcnetele leilor şi ţipetele 
nebunilor! 

Respingând cadavrul care se afla pe el, s-a ridicat în 
picioare, cu sulița înfiptă adânc în umăr. S-a ridicat şi 
fata apropiindu-se de el. 

Îngrozitorul conflict s-a sfârşit. O bună parte din lei au 
scăpat, dar Haihuii au fost ucişi până la cel din urmă. 

Când Tarzan şi fata au ajuns în faţa trupei, un soldat 
şi-a îndreptat arma spre Tarzan. Văzând mişcarea 
soldatului, fata a realizat că de fapt tunica cu care era 
îmbrăcat constituia justificarea gestului soldatului şi 
atunci s-a aşezat repede între ei strigând: 

— Nu trageţi, suntem de-ai voştri... nu trage! 

— Sus mâinile! a comandat soldatul, adresându-i-se 
lui Tarzan. Nu risc în faţa unor ticăloşi! 

Între timp s-a apropiat şi sergentul englez. Când 
Tarzan şi fata au explicat în engleză rolul îmbrăcăminţii 
lor, acesta i-a crezut, remarcând şi el că nu sunt din 
aceeaşi rasă cu fiinţele care zăceau moarte în jurul lor. 

Zece minute mai târziu, a apărut şi corpul principal al 
expediției trimise de colonelul Capell; atunci au spălat şi 
au legat rănile aviatorului şi ale lui Tarzan, iar după o 
jumătate de oră erau pe drum spre tabăra rezervelor 
trupelor expediţionare. 

Au stabilit în seara aceea ca a doua zi de dimineaţă, 
atât Bertha Kircher cât şi locotenentul să fie transportaţi 


cu aeroplanul, la comadamentul englez lângă coastă 
pentru care scop au fost rechiziţionate amândouă 
avioanele detaşate să acompanieze infanteriştii. 

Tarzan şi Otobu au refuzat să primească oferta căpi- 
tanului comandant de a se întoarce cu trupele spre 
răsărit. Tarzan şi-a justificat refuzul motivând că locuinţa 
lui se află spre apus, ca şi a lui Otobu. 

— Voi merge împreună cu Otobu până în ţara 
Wamabilor, iar de acolo îmi voi continua drumul singur. 

— Cum, nu mergeţi cu noi? a întrebat fata. 

— Desigur că nu, a răspuns Tarzan. Am intenţia să îmi 
continui drumul spre coasta de apus unde locuiesc eu. 

Fata i-a aruncat o privire plină de rugăminţi. 

— Mergi, aşadar, înapoi în jungla aceea teribilă? a 
întrebat ea. Şi nu te vom mai vedea niciodată? 

Tarzan a privit-o un moment lung. 

— Niciodată, a zis el. 

Şi fără să mai adauge nici măcar un cuvânt, a întors 
spatele şi s-a îndepărtat. 

A doua zi a sosit colonelul Capell în unul dintre 
aeroplanele care trebuiau să transporte fata şi ofiţerul 
englez. 

Tarzan se afla lângă maşină când a aterizat şi a avut 
ocazia să îl vadă pe colonel răspunzând la salutul 
ofițerului care comanda detaşamentul. 

După aceea, s-a întors spre Bertha Kircher, care 
stătea la câţiva paşi în spatele căpitanului. 

El se întreba cum se simte o spioană nemţoaică în 
situaţia de faţă, mai ales când trebuia să ştie că nu se 
află nimeni acolo care să îi cunoască adevăratul ei rost. 

Dar a rămas încremenit când l-a văzut pe colonel că 
merge spre ea cu mâna întinsă şi faţa zâmbitoare; apoi 
cu toate că nu auzea cuvintele, a înţeles prea bine că 
întâlnirea a fost cât se poate de cordială şi de 
prietenoasă. 

Tarzan s-a îndepărtat încruntat şi mârâind surd. El ştia 
bine că ţara lui este în război cu Germania. Nu numai 


datoria pentru patria strămoşilor, ci şi ura personală 
pentru duşman îi cerea să trădeze perfidia fetei. 

Cu toate acestea a ezitat o clipă şi din cauza acestei 
şovăiri, a început să mârâie nervos. Nu erau sunete care 
să exprime ura şi sfidarea lui pentru Bertha Kircher, ci 
prin ele încerca să-şi alunge slăbiciunea care îl stăpânea. 

Pe fată nu a mai văzut-o din momentul în care ea s-a 
aşezat în aeroplanul care pleca. De la Smith-Oldwick şi-a 
luat însă rămas bun, primind din nou atât de des 
repetatele lui mulţumiri. 

După aceea a rămas să-l vadă şi pe el străbătând 
aerul în pasărea cu aripi de oţel, până când a dispărut, 
devenind un punct la orizontul de răsărit. 

Soldaţii erau pregătiţi să pornească înapoi spre 
coastă. Colonelul Capell, împins de curiozitatea de a 
studia personal terenul care se întindea de acolo până la 
marginea pădurii, a hotărât să meargă pe jos împreună 
cu trupele. 

Acum, când totul era pregătit, s-a întors spre Tarzan, 
zicându-i: 

— Aş vrea să vii înapoi cu noi, Greystoke; iar, dacă 
apelul meu nu are nici un ecou în sufletul tău, poate că 
va avea acela a lui Smith-Oldwick sau al Berthei. M-au 
rugat să insist să te întorci în lumea civiliaztă. 

— Nu pot, a răspuns Tarzan. Trebuie să îmi continui 
drumul pe care l-am început. Sunt sigur, de altfel, că atât 
locotenentul  Smith-Oldwick, cât şi Fräulein Bertha 
Kircher au fost împinşi numai de un sentiment de 
recunoştinţă când s-au gândit la situaţia mea. 

— Fräulein Kircher? a exclamat nedumerit, colonelul 
Capell. 

Apoi, imediat, a început să râdă strident. Tarzan l-a 
privit pe colonel în tăcere. Mintea lui refuza să creadă că 
un ofiţer englez poate să vorbească cu atâta indiferenţă 
despre o spioană nemţoaică, oferindu-i acesteia, în 
acelaşi timp, libertatea. 


— Da, a răspuns el, am ştiut de mult că Bertha 
Kircher, este spioană germană. 

— Doar atât ştii? a întrebat Capell. 

— Nu este suficient? a replicat Tarzan. 

— Ascultă atunci, a zis Capell. Ea este onorabila 
Patricia de Canby, unul dintre cei mai importanţi membri 
ai serviciului de recunoaştere ataşat forţelor din Africa de 
răsărit. Am luptat în India împreună cu tatăl ei şi o 
cunosc de când s-a născut. 

Priveşte, mi-a dat chiar un pachet cu acte pe care l-a 
luat de la un ofiţer german şi pe care l-a păstrat la ea tot 
timpul... cu un singur gând: de a-şi îndeplini datoria. 

Nici nu l-am examinat încă, dar, după cum vezi, 
conţine o hartă, câteva ziare şi raportul lui Hauptmann 
Fritz Schneider. 

— Raportul lui Fritz Schneider? a exlamat Tarzan cu o 
voce emoţionată. Dă-mi voie să îl văd şi eu, Capell. El 
este omul care a ucis-o pe lady Greystoke. 

Englezul i l-a dat. Tarzan l-a luat şi l-a cercetat 
răsfoindui foile cu nerăbdare, căutând locul unde 
neamţul a descris atrocitățile comise la o anumită dată... 
După ce l-a găsit, a scos o exclamaţie de neâncredere. 

— Dumnezeule, e cu putinţă oare? Ascultă! 

Şi a citit un pasaj cu o voce care îi trăda emoția: 

I-am făcut o surpriză măgarului de englez. Când se va 
înapoia acasă, va găsi în salonul soției sale, un corp ars, 
pe care îl va crede al acesteia. De fapt, eu însămi, am 
substituit corpul unei negrese ars de tot, căreia i-am pus 
în mână inelele doamnei de Greystoke...; în viată ea are 
mult mai multă valoare pentru înaltul comandament 
decât moartă. 

— Trăieşte!! a strigat Tarzan. 

— Salvă Domnului! a exclamat Capell. Acum ce faci? 

— Nu mai este nici o îndoială că mă voi întoarce cu 
voi. Ce nedreptate i-am făcut d-rei Canby, dar de unde 
era să ştiu? l-am spus chiar şi lui Smith-Oldwick, care o 
iubeşte, că este spioană germană. Nu numai că trebuie 


să mă întorc să-mi caut soţia, dar trebuie să îndrept şi 
imprudenţa pe care am comis-o. 

— Nu îţi face probleme de asta, l-a liniştit Capell. Fără 
îndoială, ea a reuşit să-l convingă că nu este spioană, 
deoarece, un moment mai înainte de a pleca, 
azi-dimineaţă, a acceptat cererea în căsătorie a lui 
Smith-Oldwick. 


(Va urma) 


Cuprins 


CAPITOLUL | - Jaf şi omor... eee 3 
CAPITOLUL II - Peştera leului... 18 
CAPITOLUL III - În tabără..... cecene 36 
CAPITOLUL IV - Golirea tranşeelor................. 48 
CAPITOLUL V - Medalionul de aur.................. 66 
CAPITOLUL VI - Milă şi răzbunare.................. 84 
CAPITOLUL VII - Aventurile din pustiu............ 97 
CAPITOLUL VIII - Tarzan şi antropoizii.......... 111 
CAPITOLUL IX - Căzut din ceruri... 133 
CAPITOLUL X - Prins de sălbatici.................. 151 
CAPITOLUL XI - Fuga şi aeroplanul.............. 170 
CAPITOLUL XII - Aviatorul negru.................. 184 
CAPITOLUL XIII - Răsplata lui Usanga.......... 193 


CAPITOLUL XIV - Leul cu coama neagră...... 204 
CAPITOLUL XV - Urme misterioase de picioare218 


CAPITOLUL XVI - Atacul nocturn... eee, 235 
CAPITOLUL XVII - Oraşul cu ziduri înalte...... 246 
CAPITOLUL XVIII - Printre nebuni................. 259 
CAPITOLUL XIX - Povestea reginei............... 276 
CAPITOLUL XX - Reapariţia lui Tarzan......... 295 
CAPITOLUL XXI - Salonul nebunei................ 305 
CAPITOLUL XXII - Vocea din zid................... 319 


CAPITOLUL XXIII - Fuga din ţara nebunilor. .330 
CAPITOLUL XXIV - Vin soldații... 347 


TARZAN 


________ THEUNTAMED Ž _ 
EDGAR RICE BURROUGHS 


TA D2 BURROUGHS