Edgar Rice Burroughs — b2 Intoarcerea lui Tarzan

OU 


R 9 e 3 


le 
A 


O 
= 


) 


>) 


yo 
| 59 
pie, 


*_ 


d 
DE. 


Edgar Rice Burroughs 


Seria Tarzan 


Întoarcerea lui 


TARZAN 


În româneşte de GABRIEL PLEŞEA 


The Return of TARZAN 
EDGAR RICE BURROUGHS 
1913 


llustratia copertei: 
Neil Adams 


Corectat dupa editia 1973-Editura Albatros 


1 


1. AFACEREA DE PE PACHEBOT 


Superb! exclamă contesa de Coude, cu glas scăzut. 

— Poftim? făcu contele, întorcîndu-se spre tinăra lui 
soţie. Ce e atit de superb? se interesă el, rotindu-şi 
ochii în toate părţile, căutînd să afle obiectul admiraţiei 
sale. 

— Oh, nimic, dragule — răspunse contesa; o clipă, o 
undă de roşeaţă apăru pe obrajii ei trandafirii, îmi 
aminteam cu plăcere de clădirile acelea formidabile din 
New York, „zgîrie-nori", cum li se spune — mai adăugă 
frumoasa femeie şi se aşeză mai confortabil în şezlong, 
reluîndu-şi lectura revistei pe care acel „nimic" o 
făcuse s-o lase deoparte. 

La rîndul său, soţul se cufundă în lectura unei cărți, 
nu fără a fi oarecum surprins că, aflindu-se la trei zile 
depărtare de New York, contesa îşi dezvăluia abia 
acum admiraţia pentru nişte clădiri pe care nu demult 
le socotise oribile. 

Curînd, contele renunţă să mai citească. 

— E foarte obositor, Olga — spuse el. Cred că am să 
caut nişte călători tot atît de plictisiţi ca şi mine; poate 
găsesc cîţiva amatori să facem o partidă de cărţi. 

— Nu eşti prea galant, dragul meu soţ — răspunse 
tînără femeie, zimbind. Du-te deci la plicticosul tău joc 
de cărţi, dacă asta ţi-e plăcerea. 


2 


După ce soţul se depărta, ochii contesei se 
întoarseră pe furiş spre silueta unui tînăr bine făcut, 
întins leneş pe un şezlong nu departe de ea. 

— Superb! exclamă ea din nou. 

Contesa Olga de Coude avea douăzeci de ani. Soţul, 
patruzeci. Era o soţie foarte credincioasă şi loială, însă, 
cum nu ea fusese aceea care îşi găsise alesul inimii, 
era puţin probabil să fie îndrăgostită de acela pe care 
soarta şi tatăl ei, un nobil rus, i-l aleseseră drept soţ. 
Totuşi, numai fiindcă am surprins-o exclamiînd la 
vederea unui necunoscut, tînăr şi atrăgător, nu avem 
dreptul să presupunem că gindurile ei erau în vreun fel 
necredincioasă soţului. II admira doar, aşa cum ar fi 
admirat un exemplar reuşit din vreo specie. Dar tot atit 
de adevărat e că îţi făcea plăcere să te uiţi la tînărul 
acela. 

Privirea ei îl mai admira pe furiş, cînd tînărul se ridică 
şi părăsi puntea. Contesa de Coude făcu semn unui 
steward care tocmai trecea pe acolo. 

— Cine-i domnul acela? îl întrebă. 

— Pe lista pasagerilor figurează sub numele de 
Monsieur Tarzan de Africa, doamnă — răspunse 
stewardul. 

„Hm, are o moşie cam mare" — gîndi tînăra femeie şi 
interesul ei pentru acel necunoscut crescu şi mai mult. 

Tarzan se îndepărtă alene spre salon; chiar la uşa de 
la intrare surprinse doi bărbaţi şuşotind foarte aprig. 
Nu le-ar fi acordat nici cea mai mică atenţie dacă unul 
dintre ei nu i-ar fi aruncat o privire ciudat de vinovată. 

Cei doi îi aminteau lui Tarzan de ticăloşii din 


3 


melodramele pe care le văzuse la teatrele din Paris. 
Ambii erau cam oacheşi şi acest lucru, împreună cu 
ridicările din umeri şi privirile furişe ce însoțeau 
intrigăria lor, evidentă, dădea o şi mai mare forţă 
comparaţiei. 

Tarzan intră în salon şi căută un fotoliu ceva mai 
departe de ceilalţi. Nu avea deloc poftă să facă 
conversaţie. Işi sorbi absintul şi îşi lăsă gîndurile triste 
să rememoreze evenimentele din ultimele săptămîni. 
Se întreba într-una dacă procedase înţelept renunţind 
la moştenire în favoarea unui bărbat faţă de care nu 
avea nici o obligaţie. E adevărat, îi plăcea Clayton... 
dar nu de asta era vorba. Nu din cauza lui William Cecil 
Clayton, Lord Greystoke, renunţase el la drepturile sale 
legitime. Totul se întîmplase din cauza femeii pe care 
atit el cît şi Clayton o iubeau şi pe care un ciudat 
capriciu al destinului o sortise lui Clayton şi nu lui. 

Faptul că şi ea îl iubea făcea situaţia şi mai greu de 
suportat; totuşi ştia că nu ar fi putut proceda altfel 
decit procedase în seara aceea, în micuța gară din 
pădurile îndepărtate ale Wisconsinului. Fericirea ei era 
pentru el lucrul suprem, iar scurtul răstimp petrecut în 
lumea civilizată îl învățase că, pentru mulţi oameni, 
viaţa e de nesuportat fără bani şi poziţie socială. 

Jane Porter fusese născută pentru bani şi poziţie 
socială, iar dacă Tarzan le-ar fi răpit viitorului ei soţ, cu 
siguranţă că acest lucru ar fi aruncat-o într-o existenţă 
de mizerie şi chin. Lui Tarzan nu-i trecu nici o clipă prin 
minte că Jane ar fi putut să-l respingă pe Clayton în 
cazul în care acesta ar fi rămas fără titlu şi avere; 


4 


acorda tuturor celorlalţi aceeaşi loialitate şi cinste care 
îl caracterizau pe el. In acest caz nu se înşelase: cu 
siguranţă că nenorocirea ar fi determinat-o pe Jane 
Porter să-şi ţină făgăduiala făcută lui Clayton. 

Din trecut, gindurile lui Tarzan zburară în viitor. 
Cuprins de duioşie, încercă să anticipeze întoarcerea în 
junglă, unde se născuse şi îşi petrecuse copilăria, 
jungla crudă, fioroasă în mijlocul căreia îşi petrecuse 
douăzeci din cei douăzeci şi doi de ani ai săi. Din 
puzderia vieţuitoarelor din junglă cine va veni în 
întîmpinarea lui? Nimeni. Numai pe Tantor, elefantul, îl 
putea considera prieten. Ceilalţi îl vor hăitui sau vor 
fugi din calea lui, aşa cum se întimplase odinioară. Nici 
măcar maimuţele din propriul lui trib nu-l vor considera 
de-al lor. 

Dacă civilizaţia nu făcuse prea multe pentru Tarzan 
din neamul maimutelor, cel puţin îl învățase să-şi 
dorească societatea celor de-o seamă cu el şi să simtă 
ca o dulce plăcere căldura prieteniei adevărate, în 
aceeaşi măsură, lumea civilizată îl învățase să 
considere alt mod de viaţă ca fiind dezagreabil, îi era 
greu să-şi imagineze o lume fără prieteni — fără o 
fiinţă care să împărtăşească aceleaşi noi idealuri pe 
care Tarzan le aflase în afara junglei. Aşa se explica 
faptul că Tarzan privea cu mai puţină plăcere viitorul 
pe care şi-l rezervase chiar el. 

Cufundat în gînduri şi fumînd o ţigară, ochii îi căzură 
pe o oglindă din faţă în care se reflectau patru bărbaţi 
jucînd cărţi. Brusc, unul dintre ei se ridică de la masă, 
îşi ceru scuze şi plecă. Numaidecit se apropie un altul; 


5 


Tarzan văzu că acesta se oferă curtenitor să ocupe 
locul rămas liber, pentru ca jocul să nu se întrerupă. 
Noul venit era unul din cei doi indivizi pe care-i văzuse 
şuşotind afară. 

Faptul acesta îi atrase atenţia şi, făcînd presupuneri 
în legătură cu cele ce puteau să se întimple, Tarzan 
continuă să urmărească în oglindă pe jucătorii de la 
masa din spatele său. In afară de bărbatul care tocmai 
intrase în joc, Tarzan ştia doar numele unuia dintre 
jucători. Acesta era aşezat în faţa noului venit şi se 
numea contele Raoul de Coude. Un steward extrem de 
atent i-l prezentase ca fiind una din celebrităţile de pe 
vapor, menţionind printre altele că ocupa un post 
foarte important în Ministerul de Război al Franţei. 

La un moment dat scena din oglindă deveni şi mai 
interesantă. În salon intră al doilea bărbat oacheş. Cu 
aerul său de complice, se postă în spatele scaunului pe 
care şedea contele. Tarzan îl surprinse cum aruncă o 
privire discretă im jurul său; dar ochii nu i se opriră 
îndeajuns deasupra oglinzii ca să-şi dea seama că 
Tarzan îi urmărea fiece mişcare. Pe furiş, bărbatul 
scoase ceva din buzunar, însă, cum ascundea obiectul 
cu multă grijă, Tarzan nu desluşi ce anume era. 

Încet, mîna se apropie de jucător şi, cu multă 
abilitate, obiectul care se afla în palma închisă fu 
introdus în buzunarul contelui. Bărbatul rămase în 
picioare în spatele francezului. Tarzan nu mai înţelegea 
nimic; îşi concentra şi mai mult atenţia, punîndu-şi în 
gînd să nu-i scape nimic din cele ce se petreceau la 
masa de joc. 


Partida continuă încă vreo zece minute, pînă ce 
contele cîştigă un pot foarte mare de la cel care se 
alăturase jocului mai tîrziu. Atunci Tarzan văzu cum 
individul din spatele contelui îi face semn complicelui. 
Imediat jucătorul se ridică şi-l arătă pe conte cu 
degetul. 

— Dacă aş fi ştiut că domnul este atit de versat în 
mînuirea cărţilor, nu m-aş fi grăbit să intru în joc — 
strigă el. 

Brusc, contele şi ceilalţi jucători săriră în picioare. De 
Coude era alb la faţă ca hirtia. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? strigă la rîndul său. 
Ştiţi cu cine staţi de vorbă? 

— Ştiu că stau de vorbă, pentru ultima oară, cu unul 
care trişează la cărţi — răspunse celălalt. 

Contele se aplecă peste masă şi-l lovi din răsputeri 
cu palma peste gură; ceilalţi doi interveniră pe dată. 

— Domnule, probabil că e o greşală— zise unul din 
cei doi jucători. Domnul este contele de Coude, din 
Franţa. 

— Dacă cumva greşesc — răspunse cel ce aruncase 
acuzarea — îmi voi cere scuze cu multă plăcere, însă 
înainte de toate domnul conte să ne explice rostul unor 
cărţi în plus. L-am văzut cum le strecura în buzunarul 
hainei. 

Atunci bărbatul pe care Tarzan îl văzuse introducînd 
cărţile cu pricina în buzunarul contelui se întoarse şi 
vru să se furişeze afară din salon; spre disperarea lui 
însă, găsi uşa blocată de un necunoscut înalt cu ochi 
cenuşi. 


— Pardon! bolborosi iute individul, încercînd să se 
strecoare pe lîngă el. 

— Aşteaptă! îi porunci Tarzan. 

— Dar de ce, domnule? întrebă celălalt, iritat. Daţi-mi 
voie să trec, domnule. 

— Aşteaptă! repetă Tarzan. Cred că aici se întîmplă 
un lucru pe care, fără îndoială, îl poţi explica. 

Individul îşi pierdu răbdarea şi, cu o înjurătură, îl 
împinse pe Tarzan, încercînd să-l dea la o parte. Omul- 
maimuţă zîmbi doar şi răsucindu-l şi apucîndu-l de 
gulerul hainei, îl conduse înapoi la masă, cu toate că 
individul ocăra, împotrivindu-se şi lovind zadarnic. 
Acesta era primul contact al lui Nikolas Rokoff cu 
muşchii care-l făcuseră pe sălbaticul lor posesor să 
biruie în luptele cu Numa, leul şi cu Terkoz, gorila cea 
mare. 

Bărbatul care-l acuzase pe de Coude, precum şi 
ceilalţi doi parteneri de joc se pregăteau să audă 
explicaţiile contelui. Ciîţiva pasageri, atraşi de ceartă, 
aşteptau cu sufletul la gură deznodămiîntul. 

— Acest individ e nebun! zise contele. Domnilor rog 
pe unul dintre dumneavoastră să-mi controleze 
buzunarele. 

— Acuzaţia e ridicolă — spuse unul dintre parteneri. 

— N-aveţi decit să băgaţi mîna, în buzunarul de la 
haina contelui şi o să vedeţi că acuzaţia e foarte 
serioasă — insistă acuzatorul. Apoi, cum ceilalţi 
şovăiau, păşi spre conte, zicînd: lată, am să fac eu 
lucrul acesta dacă nu vrea nimeni să-l facă. 

— Nu! îl opri de Coude. Mă voi lăsa percheziţionat 


8 


numai de miinile unui gentleman. 

— Nu e nevoie să-l controlaţi pe conte. Cărţile se află 
în buzunarul său. Am văzut cu ochii mei cum au fost 
strecurate acolo. 

Toţi cei de faţă se întoarseră surprinşi spre cel care 
vorbise: un tînăr bine legat care împingea spre ei un 
individ ce se zbătea din răsputeri. 

— Asta e adevărată conspirație, Monsieur strigă de 
Coude, furios. În buzunarul meu nu e nici o carte. 
Spunînd acestea, vîrî mîna în buzunar. 

Gestul său îi făcu pe toţi ceilalţi să tacă. Brusc, 
contele păli; cînd scoase mîna, toţi cei de faţă îl văzură 
ţinînd în ea trei cărţi de joc. Le privi, cuprins de groază 
şi uimire; se aprinse ca focul la faţă. Chipurile celor 
care îl văzură astfel dezonorat exprimau milă şi 
dispreţ. 

— Într-adevăr, Monsieur, e o conspirație. Vorbise din 
nou necunoscutul cu ochi cenușii. Domnilor — continuă 
el — domnul conte nu ştia că aceste cărţi se aflau în 
buzunarul său. Cărţile au fost puse acolo fără ştirea lui, 
în timp ce juca. Din locul unde mă aflam, pe scaunul 
acela, am urmărit în oglindă cum s-au petrecut 
lucrurile. Individul acesta, pe care tocmai l-am prins pe 
cînd voia să fugă, a strecurat cărţile în buzunarul 
contelui. 

De Coude îşi mută privirea de la Tarzan la bărbatul 
pe care, nu-l slăbea din strînsoare. 

— Mon Dieu, Nikolas! strigă. Tu? Apoi se întoarse 
spre cel care-l învinuise şi-l cercetă cu privirea: lar pe 
dumneata, domnule, nu te-am recunoscut fără barbă. 


9 


Eşti cu desăvirşire schimbat, Paulvitch. Acum înţeleg 
totul. E limpede, domnilor. g 

— Ce facem cu ei, Monsieur? întrebă Tarzan. li dăm 
pe mîna căpitanului? 

— Nu, prietene — spuse contele, grăbit. Ceea ce s-a 
întîmplat e o chestiune personală şi te rog s-o treci cu 
vederea. E de ajuns că am fost dezvinovăţit. Cu cît 
avem de-a face mai puțin cu astfel de indivizi, cu atît 
mai bine. Dar, Monsieur, cum aş putea să-ți mulțumesc 
pentru gentileţea deosebită pe care mi-ai arătat-o? 
Permite-mi să-ţi ofer cartea mea de vizită şi, dacă 
vreodată se va ivi prilejul cînd eu, la rîndul meu, aş 
putea să-ţi fiu de folos, aminteşte-ţi că sînt la ordinele 
dumitale. 

Tarzan îi dădu drumul lui Rokoff, care, împreună cu 
complicele său, Paulvitch, se grăbi să dispară din 
salon. Din uşă, Rokoff se întoarse spre Tarzan: 

— Monsieur va avea nenumărate prilejuri să regrete 
amestecul în treburile altora. 

Tarzan zimbi, apoi, înclinîndu-se în faţa contelui, îi 
prezentă propria-i carte de vizită. Contele citi: 

Domnul Jean C. Tarzan 

— Monsieur Tarzan îşi poate dori cu adevărat să nu 
se fi împrietenit cu mine, deoarece îl asigur că şi-a 
cîştigat ura a doi dintre cei mai mari ticăloşi din 
întreaga Europă. Domnule, pe cît posibil, ocoleşte-i. 

— Am avut eu parte de duşmani şi mai fioroşi, dragul 
meu conte — îi răspunse Tarzan, cu un zîmbet liniştit. 
Şi totuşi sînt viu şi nevătămat. Nu cred că cei doi vor 
găsi vreodată cel mai bun mijloc de a-mi face rău. 


10 


— Să sperăm că nu, Monsieur — răspunse de Coude 
— însă nu va strica să fii prevăzător. Să ştii că azi ţi-ai 
făcut duşman pe unul care nu uită şi nu iartă; creierul 
lui bolnav născoceşte fel şi fel, de ticăloşii îndreptate 
împotriva acelora care i-au dejucat planurile sau care l- 
au ofensat. A spune că Nikolas Rokoff este un diavol ar 
fi o jignire nedreaptă la adresa maiestăţii sale Satana. 

În seara aceea, cînd intră în cabină, Tarzan găsi pe 
podea un bilet împăturit. Cineva îl împinsese pe sub 
uşă. Îl ridică şi citi: 


Domnule Tarzan, 

Fără îndoială, nu v-aţi dat seama de gravitatea faptei 
dumneavoastră, altfel nu ati fi procedat aşa cum ați 
făcut-o azi. Doresc să cred că ati acționat astfel din 
pură ignoranță şi fără nici o intenţie de a ofensa un 
necunoscut. Din această cauză vă voi permite cu dragă 
inimă să vă prezentați scuzele şi, o dată cu asigurarea 
dumneavoastră că nu veti mai interveni în treburi care 
nu vă privesc, am să uit totul. 

Altfel... Insă sint convins că veţi înțelege că e mai 
înțelept să urmati calea pe care v-o sugerez. 

Al dv., cu respect, NIKOLAS ROKOFF 


Un zîmbet înflori o clipă în colţul buzelor sale, apoi 
Tarzan uită totul şi se culcă. 

Într-o cabină alăturată, contesa de Coude vorbea cu 
soţul ei. 

— Dar de ce ai un aer atît de grav, dragul meu 
Raoul? îl întrebă ea. Toată seara ai fost morocănos. Ce 


11 


te nelinişteşte? 

— Olga, Nikolas e pe vas. Ştiai? 

— Nikolas?! exclamă contesa. Dar e cu neputinţă, 
Raoul. Nu poate fi adevărat. Nikolas e arestat în 
Germania. 

— Aşa am crezut şi eu, pînă ce l-am văzut cu ochii 
mei azi... pe el şi pe celălalt ticălos, Paulvitch. Olga, să 
ştii că nu mai pot îndura persecuțiile lui aşa, la infinit. 
Nu, nici măcar de dragul tău. Mai devreme sau mai 
tirziu îl voi da pe mîna autorităţilor. De fapt, sînt 
aproape hotărît să-i explic totul căpitanului înainte de a 
debarca. Pe un pachebot francez, Olga, ar fi un lucru 
foarte uşor să isprăvim cu acest Nemesis! al nostru. 

— O, nu, Raoul! izbucni contesa, îngenunchind în 
faţa contelui. Să nu faci asta! Aminteşte-ţi ce mi-ai 
făgăduit. Spune-mi, Raoul, că nu o s-o faci. Nici măcar 
nu-l ameninţa, Raoul! 

De Coude luă mîna soţiei într-a sa şi, înainte de a-i 
răspunde, îi privi cîteva clipe chipul răvăşit, ca şi cum 
ar fi încercat să smulgă din acei ochi frumoşi 
adevăratul motiv al ocrotirii nemernicului. 

— Fie cum vrei tu, Olga... — Îi răspunse în cele din 
urmă. Insă nu te înţeleg. Doar şi-a pierdut tot dreptul la 
dragostea, loialitatea şi respectul tău. Nikolas e o 
ameninţare permanentă pentru viaţa şi onoarea ta; o 
ameninţare pentru viaţa şi onoarea soţului tău. Sper că 


1 În mitologia greacă zeița răzbunării, 
împărțitoarea dreptății. (n. t) 


12 


nu o să regreţi vreodată faptul că-l aperi. 

— Nu-l apăr, Raoul! îl întrerupse ea, hotărită. Cred 
că-l urăsc tot atit de mult ca şi tine, însă... Oh, Raoul, 
sîngele e mai gros ca apa. 

— Mi-ar fi plăcut azi să iau o probă din sîngele lui — 
spuse de Coude, cu un aer sever. Cei doi au încercat în 
mod deliberat să-mi păteze onoarea, Olga. Şi contele 
povesti cele petrecute în salon. Dacă nu ar fi fost acea 
persoană cu totul necunoscută, ar fi reuşit, căci cine ar 
fi acceptat doar cuvintul meu cînd în mod evident 
acele nenorocite de cărţi se aflau asupra mea? 
Aproape că începusem să mă îndoiesc eu însumi. 
Noroc că a intervenit acest Monsieur Tarzan, aducîndu- 
| de guler în faţa noastră pe nepreţuitul tău Nikolas şi a 
demascat toată mirşăvia. 

— Monsieur Tarzan? întrebă contesa, părînd 
surprinsă. 

— Da. Îl cunoşti, Olga? 

— L-am văzut pe punte. Mi l-a arătat un steward. 

— Nu ştiam că e o celebritate — zise sec contele. 
Olga de Coude schimbă subiectul. Descoperi brusc că i- 
ar fi venit greu să explice de ce a trebuit stewardul să 
i-l arate tocmai ei pe frumosul Monsieur Tarzan. Poate 
că se şi înroşise puţin la faţă, întrucit contele, soţul ei, 
o privi cu o expresie ciudată. „Ah, o pată pe conştiinţă 
e un lucru care dă de bănuit" — gîndi ea. 


13 


2. GINDURI DE RĂZBUNARE 


Pînă în după-amiaza zilei următoare Tarzan nu-i mai 
văzu pe pasagerii în ale căror treburi îl aruncase 
dragostea sa de dreptate. Tirziu, după-amiază, tînărul 
dădu în mod neaşteptat peste Rokoff şi Paulvitch, într- 
un moment cînd cei doi îşi doreau cel mai puţin 
compania lui. 

leşiseră pe punte la o oră cînd pe-acolo nu se mai 
afla nimeni şi, în clipa cînd Tarzan îi surprinse, discutau 
aprins cu o femeie. Tarzan observă că era elegantă, iar 
silueta ei zveltă şi bine făcută denota o persoană 
tinără. Deoarece purta un văl des, nu avea cum să-i 
desluşească trăsăturile. 

Bărbaţii stăteau de o parte şi de cealaltă a fetei, cu 
spatele spre Tarzan, astfel încît acesta putu să se 
apropie destul de mult de ei fără a fi observat. Trase 
concluzia că Rokoff ameninţa vehement, iar femeia îl 
implora; vorbeau însă într-o limbă străină; dar după 
aparente, Tarzan ghici că fetei îi era teamă. 

Atitudinea lui Rokoff era vădit amenințătoare şi 
violentă. Omul-maimuţă se opri o secundă chiar în 
spatele celor trei, simțind în mod instinctiv o atmosferă 
încărcată de primejdii. Abia putu să se stăpinească, dar 
numai pînă în clipa cînd bărbatul apucă fără 
menajamente mîna femeii şi i-o răsuci cu scopul de a-i 
smulge cu forţa o promisiune. Ce s-ar fi întîmplat cu 


14 


fata, dacă Rokoff şi-ar fi continuat tortura, putem doar 
presupune, deoarece ticălosul fu împiedicat să-şi pună 
în aplicare planul. Nişte degete de oţel îl înhăţară de 
umăr şi, întorcîndu-l fără prea multă ceremonie, îl siliră 
să îndure privirea ochilor cenuşii ai necunoscutului 
care-l înfruntase cu o zi înainte. 

— Sapristi! urlă Rokoff, înfuriat. Ce înseamnă asta? 
Eşti nebun? Indrăzneşti să-l insulţi pe Nikolas Rokoff? 

— Monsieur, acesta este răspunsul meu la biletul 
dumitale — îi spuse calm Tarzan. Apoi îl înhaţă şi-l 
zvirli cu atita forţă, încît Rokoff zbură cu braţele şi 
picioarele răşchirate direct în parapet. 

— Mii de blesteme! urlă iar Rokoff. Porcule, ai să 
plăteşti cu viaţa pentru asta! 

Sări în picioare şi se năpusti asupra lui Tarzan, 
căznindu-se în acelaşi timp să-şi scoată revolverul din 
buzunar. De spaimă, fata se făcu mică. 

— Nikolas! strigă ea. Nu trage, nu trage! Repede, 
Monsieur, fugiţi, altfel vă omoară! 

In loc să fugă, Tarzan îl înfruntă pe agresor; 

— Nu fi ridicol, Monsieur — îi spuse. 

Furios din cale afară din pricina umilirii îndurate din 
partea necunoscutului, Rokoff reuşi în cele din urmă să 
scoată revolverul. Se opri locului, ţinti pieptul lui 
Tarzan şi apăsă pe trăgaci. Cocoşul ţăcăni în gol — 
pumnul omului-maimuță izbi precum capul unui piton 
înfuriat. Urmă o răsucire rapidă şi revolverul zbură 
departe, dincolo de parapetul vaporului, în Atlantic. O 
clipă, cei doi bărbaţi rămaseră neclintiţi, înfruntîndu-se 
cu privirea. Rokoff îşi recapătă stăpînirea de sine şi 


15 


vorbi primul: 

— De două ori domnul a găsit de cuviinţă să se 
amestece în treburi care nu-l privesc. De două ori a 
îndrăznit să-l umilească pe Nikolas Rokoff. Prima 
insultă a fost trecută cu vederea pe motiv că Monsieur 
a acţionat în necunoştinţă de cauză, însă afacerea de 
azi nu va fi uitată. Dacă Monsieur nu ştie cine este 
Nikolas Rokoff, acest ultim afront îl poate asigura pe 
Monsieur că mai tirziu va avea destule motive să şi-l 
amintescă. 

Se întoarse spre fată ca s-o întrebe dacă e rănită, 
însă aceasta dispăruse. Fără măcar să arunce o privire 
lui Rokoff şi complicelui său. Tarzan îşi reluă plimbarea 
pe punte. 

Nu se putu abţine să nu se întrebe ce ticăloşie avea 
să se mai întimple sau ce mai puneau la cale cei doi. 
Înfăţişarea femeii cu văl în ajutorul căreia sărise avea 
ceva familiar, dar cum nu-i zărise faţa, nu putea fi sigur 
că o mai văzuse înainte. Singurul lucru deosebit pe 
care îl observase la ea era un inel cu o lucrătură foarte 
ciudată ; tîinăra femeie îl purta la mîna de care o 
apucase Rokoff. Tarzan se hotărî să privească atent 
mîinile pasagerelor pe care le va întiîlni, ca să 
descopere identitatea celei terorizate de Rokoff. Voia 
să afle totodată dacă individul nu îi dădea pace. 

Tarzan se întinse pe şezlongul de pe punte, gindindu- 
se la nenumărate pilde de cruzime, egoism şi 
duşmănie omenească al căror martor fusese din ziua 
cînd, cu patru ani în urmă, ochii săi văzuseră pentru 
prima oară în junglă o altă fiinţă omenească în afară de 


16 


el însuşi — Kulonga, negrul cu pielea lucioasă, a cărui 
suliță necruțătoare străpunsese inima Kalei, maimuța 
uriaşă, răpindu-i tînărului Tarzan pe singura mamă pe 
care o cunoscuse vreodată. 

Işi aminti de uciderea lui King de către Snipes, cel cu 
mutra de şobolan, părăsirea profesorului Porter şi a 
tovarăşilor săi de câtre răsculații de pe Arrow; 
cruzimea faţă de captivi arătată de războinicii şi 
femeile din tribul Mbonga ; invidiile meschine ale 
ofiţerilor şi funcţionarilor civili din colonia Coasta de 
Vest, care-i înlesniseră primul contact cu lumea civi- 
lizată. 

„Mon Dieu ! gîndi el. Toţi sînt la fel. Se înşală unii pe 
alţii, ucid, mint, se luptă ; toate astea pentru nişte 
lucruri la care fiarele junglei nici măcar n-ar catadicsi 
să se uite : banii ; bani ca să-şi procure plăcerile 
moleşite ale celor fără vlagă. Pe de altă parte sînt 
încătuşaţi de obiceiuri stupide, sclavi ai soartei lor 
nefericite, iar ei sînt ferm convinşi că stăpinesc 
pămîntul si au impresia că gustă adevăratele plăceri 
ale existenţei. In junglă, nici o făptură nu ar sta 
deoparte dacă un altul îi răpeşte perechea. Lumea 
civilizată e o lume absurdă, o lume stupidă, şi Tarzan 
din neamul maimutelor a fost nebun cînd a renunţat la 
libertatea şi fericirea junglei lui, în schimbul acestei 
lumi." 

Cum stătea lungit în şezlong, simţi deodată că din 
spate îl urmăresc nişte ochi. Instinctul înăscut al fiarei 
sălbatice răzbi prin stratul subţire de civilizaţie, şi 
Tarzan se răsuci atit de repede, încît ochii tinerei femei 


17 


care-l privea pe furiş nici măcar nu avură timpul să se 
plece înainte ca ochii cenuşii ai omului-maimuță să-i 
străpungă cu o privire întrebătoare. Apoi, după ce 
tinăra cobori ochii, Tarzan observă cum pe chipul întors 
pe jumătate se întinde uşor o undă de roşeaţă. 

Zimbi în sinea lui, gindindu-se la efectul pe care-l 
avea felul său de a fi : foarte necivilizat şi necavaleresc 
; el nu-şi plecă ochii cînd întîlni privirea tinerei femei. 
Era foarte tînără şi cu o înfăţişare atit de plăcută. Apoi 
avea ceva familiar, ceea ce-l făcu pe Tarzan să se 
întrebe dacă n-o mai văzuse undeva. Işi reluă poziţia 
de mai înainte si imediat îşi dădu seama că tînăra se 
ridicase şi părăsea puntea. Cind trecu pe lingă el, 
Tarzan o urmări cu privirea în speranţa că ar putea 
descoperi un indiciu care să-i satisfacă curiozitatea. 
Strădania îi fu oarecum răsplătită.După ce se 
îndepărtă, tînăra femeie îşi duse mîna la cocul de la 
ceafă — gest caracteristic femeilor cînd ştiu că sînt 
urmărite de priviri admirative — şi pe unul din degete 
Tarzan zări inelul cu lucrătura aceea stranie; era 
acelaşi inel pe care-l văzuse înainte în degetul femeii 
voalate. 

Aşadar, ea era frumoasa pe care Rokoff o teroriza. 
Tarzan se întrebă cine ar putea fi şi ce fel de relaţii 
existau între bărbosul acela necioplit şi ea. 

După cină, Tarzan se plimbă iarăşi pe punte, 
rămînînd şi după căderea nopţii şi întreţinîndu-se cu 
ofiţerul secund. Cînd obligaţiile de serviciu îl solicitară 
pe acesta în alt loc, Tarzan se sprijini leneş de parapet 
şi urmări jocul razelor de lună pe apele. Liniştite ale 


18 


oceanului. Era pe jumătate ascuns de o instalaţie de 
susţinere a bărcilor de salvare şi cei doi bărbaţi care se 
apropiau străbătînd puntea nu-l vedeau. În clipa cînd 
trecură pe lingă el, Tarzan prinse destul din 
conversaţia lor ca să se hotărască a se ţine după ei şi 
să vrea să afle ce ticăloşie mai puneau la cale. 
Recunoscuse vocea lui Rokoff şi curînd desluşi chipul 
complicelui său, Paulvitch. 

Tarzan surprinse doar citeva cuvinte: 

— Şi dacă ţipă, stringe-o de git pînă... Vorbele 
acestea fură îndeajuns ca să trezească spiritul de 
aventură din Tarzan şi să-l determine să-i ţină sub 
observaţie; la un moment dat, cei doi grăbiră pasul. 
Tînărul îi urmări pînă în salonul de fumat; aici, indivizii 
se opriră în prag atit cît să se asigure că cel pe care-l 
căutau era sau nu înăuntru, apoi îşi continuară drumul 
direct spre cabinele de clasa întîi, de pe puntea de 
promenadă. Aici, 

Tarzan descoperi că e mai greu să se ascundă, însă 
se descurcă şi de data asta. Cînd cei doi se opriră în 
faţa unei uşi de lemn lustruit, Tarzan se strecură în 
întunericul unui coridor aflat la cîţiva metri de ei. 

Ciocăniră la uşă. Răspunse o voce de femeie, care 
întrebă în franţuzeşte: 

— Cine-i? 

Eu sînt, Nikolas — răspunse Rokoff. Olga, pot intra? 

— De ce nu mă laşi odată în pace, Nikolas? se auzi 
vocea femeii de după uşă. Nu ţi-am făcut nici un rău. 

— Hai, Olga — o îndemnă bărbatul, cu un ton 
împăciuitor. Doresc să schimb doar cîteva cuvinte cu 


19 


tine. Nu-ţi fac nici un rău, nici măcar nu intru în cabină; 
doar n-o să strig în gura mare ceea ce vreau să-ţi spun. 

Tarzan auzi cum se trage zăvorul. Făcu un pas 
înainte, atît cît să poată urmări cele ce se petrec în 
pragul uşii, fiindcă nu putea să uite vorbele acelea 
sinistre pe care le auzise pe punte cu citeva clipe 
înainte: „Şi dacă ţipă, strîinge-o de git pînă..." 

Rokoff stătea chiar în faţa uşii. Paulvitch se lipise de 
peretele coridorului. Uşa se deschise. Rokoff intră pe 
jumătate în cameră, proptind uşa cu spatele. Vorbea 
cu glas scăzut unei femei pe care Tarzan, din locul 
unde se afla, nu putea s-o vadă. Apoi tînărul auzi vocea 
femeii, calmă, însă destul ie tare ca să poată desluşi 
cuvintele. 

— Nu, Nikolas — spunea ea. E de prisos. Ameninţă 
cît vrei, n-am să fac ce-mi ceri. Părăseşte, te rog, 
camera; nu ai ce căuta aici. Ai făgăduit că nu intri. 

— Foarte bine, Olga, nu voi intra, însă mai înainte de 
a termina vreau doar să-ţi spun că o să doreşti de o 
mie de ori să-mi fi acordat favoarea pe care ţi-am 
cerut-o. În cele din urmă, oricum, voi cîştiga. Ai fi putut 
deci să mă scuteşti de deranj şi pierdere de timp şi să 
eviţi nenorocirile pentru tine şi... 

— Niciodată, Nikolas! îl întrerupse femeia. Tarzan îl 
văzu pe Rokoff întorcîndu-se şi făcîndu-i semn lui 
Paulvitch. Acesta sări brusc spre uşa cabinei şi 
pătrunse înăuntru pe lingă Rokoff, care pentru el ţinea 
uşa deschisă. Apoi Rokoff părăsi iute pragul. Tarzan 
auzi zgomotul metalic al zăvorului, închis pe dinăuntru 
de Paulvitch. Rokoff rămase în picioare în faţa uşii, cu 


20 


capul plecat, ca şi cum ar fi vrut să prindă cuvintele 
celor dinăuntru. Un zîmbet dezgustător îi încreţi faţa 
bărboasă. 

Tarzan desluşi vocea femeii poruncind intrusului să 
părăsească încăperea. 

— Am să-l chem pe soţul meu! Strigă ea. Nu vei 
scăpa uşor... 

Prin panelul lustruit străbătu risul batjocoritor al lui 
Paulvitch. 

— Ofiţerul de serviciu îl va aduce numaidecit pe soţul 
dumneavoastră, doamnă — îi spuse Paulvitch. De fapt, 
ofiţerul a şi fost înştiinţat că vă aflaţi împreună cu un 
bărbat, altul decît soţul dumneavoastră, cabina fiind 
încuiată pe dinăuntru. 

— Ei bine — zise femeia — soţul meu va şti despre 
ce e vorba. 

— Cu siguranţă că va şti, însă ofiţerul nu va fi tot atit 
de informat ; cu atît mai puţin vor şti ziariştii, care, în 
clipa debarcării, vor afla în mod misterios de scandal. 
Ei vor considera o istorioară nostimă şi tot aşa o vor 
socoti şi prietenii noştri cînd vor citi la micul dejun, în 
ziua de... ia să văd, azi e marţi... da, când o vor citi la 
micul dejun vinerea viitoare. Interesul lor nu va scădea 
cîtuşi de puţin aflind că bărbatul pe care doamna l-a 
întreţinut atît de agreabil e un servitor... valetul fratelui 
ei, ca să fim mai exacţi. 

— Alexis Paulvitch — răsună vocea femeii, calmă şi 
fără teamă — eşti un laş şi cînd îţi voi şopti un anumit 
nume la ureche, ai să te gindeşti mai bine la pretenţiile 
şi la amenințările tale. Vei părăsi cabina într-o clipă. Şi 


21 


cred că n-o să mai plictiseşti. 

Urmă o clipă de tăcere, răstimp în care Tarzan şi-o 
imagină pe femeie  aplecîndu-se spre urechea 
ticălosului şi şoptindu-i numele de care pomenise. 
Liniştea dură doar o secundă, apoi se auzi o înjurătură 
grosolană... zgomotul unei încăierări... ţipătul unei 
femei si.. tăcerea 

Nici nu se stinse bine ţipătul femeii, cînd omul- 
maimuţă sări din ascunzătoarea lui. Rokoff se întoarse 
şi o luă la fugă, însă Tarzan îl înşfacă de guler şi-l tîrî 
înapoi. Nici unul nu scoase un cuvint; fiecare simţea 
instinctiv că în camera aceea se săvirşea o crimă. 
Tarzan era încredinţat că Rokoff nu se aşteptase ca 
complicele lui să ajungă atit de departe : ştia că 
intenţiile ticălosului erau mai perfide decit atit; mai 
perfide şi chiar mai sinistre decît o crimă brutală, 
comisă cu sînge rece. 

Fără a mai pierde timpul să strige la cei dinăuntru, 
omul-maimuţă îşi propti umărul puternic în uşă şi 
năvăli în cabină sub o ploaie de aşchii şi ţăndări de 
lemn, trăgîndu-l şi pe Rokoff după el. În faţa lui, pe un 
divan, Paulvitch stringea de git o femeie. Miinile 
victimei se zbăteau neputincioase, încercînd în zadar 
să desfacă degetele ucigaşe. 

Zgomotul stîrnit de năvala în cameră îl făcu pe 
Paulvitch să sară în picioare, privindu-l ameninţător pe 
Tarzan. Tremurind toată, femeia se ridică în capul 
oaselor, ţinîndu-se cu o mînă de git; respira greu, 
sacadat. Deşi avea părul răvăşit şi era foarte palidă, 
Tarzan o recunoscu pe tinăra pe care o surprinsese 


22 


privindu-l mai devreme pe punte. 

— Ce înseamnă asta? strigă Tarzan, întorcîndu-se 
spre Rokoff, pe care-l bănuia a fi uneltitorul acestui 
atentat. 

Ticălosul rămase tăcut, cu privirea încruntată. 

— Apasă, te rog, pe butonul acela — continuă omul- 
maimuţă. Să vină aici unul din ofiţeri; afacerea asta a 
mers mult prea departe. 

— Nu, nu — interveni fata, ridicîndu-se brusc în 
picioare. Vă rog, nu faceţi asta. Sînt sigură că n-a 
existat nici o intenţie de a-mi face rău. L-am supărat pe 
acest domn şi şi-a pierdut controlul, asta e tot. N-aş 
vrea ca lucrurile să ajungă mai departe, Monsieur, vă 
rog. 

Fata îl implora cu atita ardoare, încît Tarzan nu putu 
să nu-i facă pe voie, deşi mintea sa mai lucidă îl 
prevenea că aici e vorba de ceva despre care ar fi fost 
bine ca autorităţile să fie încunoştiinţate. 

— Deci nu vreţi să fac nimic? o întrebă. 

— Nu, vă rog, domnule — zise repede fata. 

— Aşadar, sînteţi mulţumită dacă aceşti doi ticăloşi 
vor continua să vă persecute? 

Fata nu ştia ce să răspundă; arăta foarte încurcată şi 
nefericită. Tarzan observă pe buzele lui Rokoff un rînjet 
triumfător. Era limpede că tînăra se temea de cei doi — 
nu îndrăznea să spună adevărul în faţa lor. 

— Atunci — reluă Tarzan — voi acţiona pe propria-mi 
răspundere. Ascultă — zise el, adresîndu-se lui Rokoff 
— ceea ce-ţi voi spune e valabil şi pentru complicele 
tău. Pot să te-asigur că din această clipă şi pînă la 


23 


sfîrşitul călătoriei mă voi ocupa personal de voi şi dacă 
cumva aud că vreunul din voi a supărat-o cituşi de 
puţin pe doamna, veţi avea de-a face cu mine şi puteţi 
fi siguri că n-o să vă placă nici întîlnirea, nici socoteala 
pe care o veţi da. Şi acum, ieşiţi afară, de aici! 

li înhaţă pe Rokoff şi pe Paulvitch de ceafă şi le făcu 
vînt cît colo pe uşă afară; ca să-i ajute, îi mai îmboldi şi 
cu cîte un picior în spate, apoi se întoarse în cabină, la 
fată. Aceasta îl privea cu o sinceră uimire. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, îmi veţi acorda o 
mare favoare spunîindu-mi dacă aceşti netrebnici vă 
mai supără. 

— Vai, domnule — răspunse tiînăra — sper că nu veţi 
avea de suferit, fiindcă aţi fost atit de bun să ma 
ajutaţi. V-aţi făcut un duşman hain şi cu o imaginaţie 
diabolică, un om care nu se va da în lături de la nimic 
ca să-şi satisfacă ura. Trebuie să fiţi foarte atent, 
domnule... 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, numele meu e 
Tarzan. 

— Domnule Tarzan, să nu credeţi că, dacă nu doresc 
să informez ofiţerii, nu sînt sincer recunoscătoare 
pentru ocrotirea curajoasă şi cavalerească pe care mi- 
aţi oferit-o. Noapte bună, domnule Tarzan. Nu voi uita 
niciodată datoria pe care o am faţă de dumneavoastră. 

Cu un zimbet fermecător, care descoperi o dantură 
perfectă, fata îi făcu o reverență. La rîndul său, Tarzan 
îi ură noapte bună şi se îndreptă spre punte. 

Tarzan fu nespus de contrariat că pe vapor erau 
două persoane — tînăra femeie şi contele de Coude — 


24 


care avuseseră de suferit de pe urma lui Rokoff şi a 
complicelui lui şi totuşi nu îngăduiau ca cei în culpă să 
fie aduşi în faţa justiţiei, înainte de a se întoarce în 
cabină în noaptea aceea, gindurile sale se îndreptară 
de mai multe ori către frumoasa tînără în a căreia 
viaţă, evident încîlcită, soarta îl aruncase în chip atit de 
misterios, li fulgeră prin minte că nu-i ştia numele. Era 
limpede că este măritată: văzuse inelul subţire de aur 
care-i împodobea inelarul de la mîna stingă. Se întrebă 
cine putea fi fericitul soţ. 

Pînă în după-amiaza ultimei zile de călătorie, Tarzan 
nu mai văzu pe nici unul dintre actorii dramei pe care o 
urmărise în treacăt. În după-amiaza aceea se întîlni pe 
neaşteptate faţă în faţă cu tinăra femeie tocmai cînd 
fiecare dintre ei îşi ducea şezlongul venind din direcţii 
opuse. Ea îl salută cu un zîmbet plăcut, ce îi aminti 
numaidecit lui Tarzan de întîmplarea la care fusese 
martor în cabina ei, cu două nopţi înainte. Părea să o 
frămînte gîndul că Tarzan ar fi putut să interpreteze în 
sens rău legăturile ei cu oameni de teapa lui Rokoff şi 
Paulvitch. 

— Cred că domnul nu mă judecă după nefericita 
întîmplare de marţi seara — spuse ea. Am suferit 
foarte mult din cauza asta; e prima dată cînd am 
îndrăznit să ies din cabină de atunci; mi-a fost ruşine — 
încheie ea simplu. 

— Nu se judecă gazela după leii care o atacă — îi 
răspunse Tarzan. l-am mai văzut la lucru pe ticăloşii 
aceştia în salon, cu o zi înainte de a vă fi atacat, dacă- 
mi amintesc eu bine, aşa că ştiu ce le poate pielea şi 


25 


sînt convins că duşmănia lor e o garanţie suficientă 
pentru a-şi atinge ţinta. Astfel de oameni îşi croiesc 
drum cu ajutorul mîrşăviilor, urînd tot ce este mai nobil 
şi mai bun. 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră că 
vedeţi astfel lucrurile — îi răspunse fata, zimbind. Am 
aflat despre afacerea cu jocul de cărţi. Soţul meu mi-a 
relatat toată povestea. Mi-a vorbit mai ales de forţa şi 
curajul domnului Tarzan, căruia îi datorează o imensă 
recunoştinţă. 

— Soţul dumneavoastră? întrebă Tarzan. 

— Da. Eu sînt contesa de Coude. 

— Doamnă, sînt răsplătit mai mult decit merit, ştiind 
că mi-am oferit serviciile soţiei contelui de Coude. 

— Vai, domnule, eu vă sînt atît de îndatorată, încît nu 
pot spera să-mi achit vreodată datoria, aşa că vă rog 
să nu mai adăugaţi alte obligaţii la cele existente. 

Contesa zimbi atît de fermecător, încît Tarzan simţi 
că oricine ar fi putut cu uşurinţă înfăptui lucruri mult 
mai grele decît cele pe care le săvirşise el numai 
pentru a primi binecuvintarea acelui zîmbet. 

Nu o mai întîlni în ziua aceea şi nici, în graba 
debarcării din dimineaţa zilei următoare, nu mai avu 
prilejul să o revadă. Dar cînd se despărţiră pe punte, cu 
o zi înainte, ochii ei aveau o expresie deosebită, care îl 
urmări tot timpul. Toată conversaţia lor fusese aproape 
un vis; discutaseră despre ciudăţenia prieteniilor 
închegate la repezeală în timpul unei traversări pe 
ocean, precum şi uşurinţa cu care acestea se uită 
pentru totdeauna. 


26 


Tarzan se tot întreba dacă o va revedea vreodată. 


27 


3. CE S-A ÎNTÎMPLAT ÎN RUE MAULE 


Îndată ce ajunse la Paris, Tarzan se îndreptă spre 
locuinţa vechiului său prieten D'Arnot. De cum îl văzu, 
locotenentul de marină îl dojeni straşnic pentru 
hotărîrea de a fi renunţat la titlu şi la moşiile care erau 
de drept ale lui, fiind moştenite de la tatăl său, John 
Clayton, defunctul Lord Greystoke. 

— De bună seamă că eşti nebun, prietene — începu 
D'Arnot. Să dai cu piciorul aşa de uşor nu numai la 
avere şi la nume, dar şi prilejului de a dovedi fără 
putinţă de tăgadă întregii lumi că în vinele tale curge 
nu sînge de maimuţă sălbatică, ci sîngele nobil a două 
dintre cele mai vechi familii din Anglia. Este 
nemaipomenit că a putut să te creadă cineva; mă mir 
în special de domnişoara Porter. Eu n-am crezut-o 
niciodată, nici măcar acolo, în sălbăticia junglei 
africane, cînd sfişiai cu fălcile tale puternice carnea 
crudă a vînatului, întocmai ca o fiară sălbatică, după 
care îţi ştergeai mîinile de coapse. Chiar atunci cînd nu 
exista nici cea mai mică dovadă care să susţină 
contrariul, ştiam că greşeai închipuindu-ţi că maimuța 
Kala e mama ta. lar azi avem jurnalul tatălui tău, unde 
acesta descrie viaţa îngrozitoare pe care a dus-o 
împreună cu mama ta pe ţărmul acela sălbatic din 
Africa şi unde e relatată naşterea ta. Pe paginile 
jurnalului există dovada finală şi cea mai 
convingătoare: amprentele tale digitale pe cînd erai 


28 


copil. Mi se pare de neconceput că vrei să rămii un 
vagabond fără nume şi fără bani. 

— N-am nevoie de un alt nume în loc de Tarzan — 
răspunse omul-maimuţă. Cît despre vagabondul fără 
un ban în buzunar, să ştii că n-am cituşi de puţin 
intenţia să devin eu acela. De fapt, ajutorul imediat şi, 
să sperăm, ultimul pe care-l voi solicita prieteniei tale 
dezinteresate va fi să-mi găseşti o slujbă. 

— Ptiu, vai! îl dojeni D'Arnot. Doar ştii că nu la asta 
m-am referit. Nu ţi-am spus de nenumărate ori că am 
destul pentru douăzeci şi că jumătate din ce am îţi 
aparţine? Chiar dacă ţi-aş da totul, ar compensa asta 
măcar a zecea parte din valoarea prieteniei tale, 
Tarzan dragă? Ar achita oare averea mea toate 
serviciile pe care mi le-ai făcut în Africa? Eu nu uit, 
prietene, că fără tine şi fără curajul tău uimitor aş fi 
murit pe rug în satul canibalilor lui Mbonga. Tot aşa nu 
voi uita niciodată că, prin dăruirea, prin sacrificiul tău, 
mi s-au vindecat rănile pricinuite de canibali; am aflat 
mai tîrziu ce a însemnat pentru tine să rămii cu mine în 
amfiteatrul maimuţelor, cînd inima te îndemna spre 
țărm. În cele din urmă, cînd am ajuns acolo şi am aflat 
că domnişoara Porter şi grupul tovarăşilor ei plecaseră, 
am început să-mi dau seama cît de mult ai făcut 
pentru un simplu necunoscut. Să nu crezi că vreau sa 
te răsplătesc cu bani, Tarzan. Se întîmplă ca tocmai 
acum să ai nevoie de bani; chiar dacă ar fi fost vorba 
de sacrificiu, ar fi fost acelaşi lucru: prietenia mea îţi 
aparţine pentru totdeauna, fiindcă gusturile noastre 
sînt identice şi fiindcă te admir. Nu pot să simt altfel; 


29 


însă cum am şi bani, îţi stau la dispoziţie. 

— Bine... — rise Tarzan. N-o să ne certăm acum 
pentru bani. Trebuie să trăiesc, deci o să am nevoie şi 
de bani; dar voi fi fericit dacă o să am ceva de făcut. 
Nu-ţi poţi arăta prietenia într-un mod mai convingător 
decît găsindu-mi o slujbă, dacă nu, am să mă plictisesc 
foarte repede din lipsă de activitate. Cit despre 
drepturile mele legitime, ele se află în miini bune. 
Clayton nu poate fi în vreun fel acuzat că mi le-a furat. 
In realitate e convins că este adevăratul Lord 
Greystoke şi sînt mai multe şanse ca el să fie un lord 
englez mai bun decit mine, care am fost născut şi 
crescut în jungla africană. Tu ştii prea bine că eu sînt 
doar pe jumătate un om civilizat. Dacă o clipă mă-nfurii 
şi văd roşu înaintea ochilor, toate instinctele fiarei 
sălbatice, ceea ce sînt de fapt, vor anula bruma de 
cultură şi rafinament pe care o posed. Şi pe urmă, am 
spus eu vreodată că vreau să jefuiesc femeia pe care o 
iubesc, să o las fără averea şi poziţia socială pe care i 
le asigură căsătoria cu Clayton? N-aş fi putut face 
lucrul acesta, nu-i aşa, Paul? Chestiunile astea legate 
de naşterea mea nu au o importanţă prea mare pentru 
mine — continuă el fără să aştepte răspuns. Crescut 
aşa cum am fost eu, nu văd vreun merit care să nu fie 
al omului sau al fiarei, în virtutea propriilor calităţi 
mintale sau fizice. Aşa că sînt tot atit de fericit să mă 
gîndesc la Kala ca la mama mea, cum sînt cînd încerc 
să mi-o imaginez pe sărmana, nefericita femeie care a 
murit la un an după ce m-a născut. Kala a fost 
întotdeauna bună cu mine, desigur în felul ei, ca un 


30 


animal fioros şi sălbatic. De bună seamă că am supt la 
pieptul ei păros din ziua cînd mi-a murit mama. A 
luptat să mă apere împotriva fiarelor pădurii şi 
împotriva membrilor sălbatici ai tribului, cu iubirea 
feroce a unei adevărate mame. lar eu am iubit-o, Paul. 
Nu mi-am dat seama cît de mult ţineam la ea decit 
după ce au răpus-o sulița crudă şi săgeata otrăvită a 
războinicului negru din tribul Mbonga. Eram încă un 
copil cînd s-a întîmplat nenorocirea şi m-am aruncat 
peste leşul ei şi mi-am plins suferinţa, aşa cum ar face 
orice copil pentru propria-i mamă. Poate ţie, prietene, 
Kala ţi-a părut o făptură hidoasă şi urită, însă pentru 
mine era frumoasă, într-atit transformă dragostea 
obiectul ei. Aşa că sînt pe deplin mulţumit să rămîn 
pentru totdeauna fiul maimuţei Kala. 

— Nu te admir mai puţin pentru loialitatea ta — îi 
replică D'Arnot — însă va veni timpul cînd vei fi fericit 
să ai ce-i al tău. Aminteşte-ţi ce-ţi spun şi să sperăm că 
va fi tot atit de uşor ca şi acum. Trebuie să reţii faptul 
că profesorul Porter şi domnul Philander sînt singurii pe 
lume care pot jura că micuțul schelet, găsit în colibă 
lîngă scheletele tatălui şi mamei, era al unui pui de 
maimuţă antropoidă şi nu vlăstarul Lordului şi Lady-ei 
Greystoke. Mărturia lor este foarte importantă. Ambii 
sînt bătrîni acum şi nu mai au mult de trăit. Şi-apoi nu 
ţi-a trecut prin minte că, odată ce ar fi aflat adevărul, 
domnişoara Porter ar fi rupt logodna cu Clayton? Ai fi 
putut foarte uşor să ai titlul, averea şi femeia pe care o 
iubeşti, Tarzan. Nu te-ai gindit la asta? 

Tarzan clătină din cap. 


31 


— Nu o cunoşti. Nimic nu ar fi putut-o lega mai strîns 
de Clayton decit o nenorocire. Se trage dintr-o familie 
din sudul Statelor Unite şi cei din Sud ţin foarte mult 
să-şi respecte cuvîntul dat. 

In următoarele două săptămîni, Tarzan reînnoi 
cunoştinţa cu Parisul. In timpul zilei petrecea ceasuri 
întregi în biblioteci şi în galeriile de artă. Deveni un 
cititor asiduu; nenumăratele posibilităţi oferite de acest 
centru de cultură şi civilizaţie aproape că-l copleşeau 
cînd se gindea cit de infimă e suma cunoştinţelor 
omeneşti dobiîndite chiar după o viaţă întreagă de 
studiu şi cercetări. Se strădui să înveţe cît mai mult 
ziua, iar noaptea se dedica relaxării şi distracţiilor. 
Parisul se dovedi un teren tot atit de bun pentru 
incursiunile sale nocturne. 

Dacă fuma prea multe ţigări sau bea prea mult 
absint, asta se întîmpla fiindcă lua civilizaţia aşa cum o 
găsise şi făcea întocmai ceea ce vedea la semenii săi 
civilizaţi. Ducea o viaţă nouă şi atrăgătoare; mai mult 
decit atit: avea în piept o durere şi un nesfirşit dor fără 
leac. Căuta ca prin studiu şi distracţie — cele două 
extreme — să uite trecutul şi să evite viitorul. 

Intr-o seară, pe cînd se afla într-un cabaret, bindu-şi 
absintul şi  admirind măiestria unei faimoase 
dansatoare, surprinse, în mod cu totul întîmplător, cum 
îl fixa o pereche de ochi negri şi răi. Înainte ca Tarzan 
să-l poată vedea mai bine, bărbatul se întoarse şi se 
pierdu în mulţime la ieşire. Era convins însă că mai 
văzuse undeva ochii aceia şi că nu era o simplă 
întîmplare că îi întîlnea din nou. De cîtva timp avea 


32 


senzaţia stranie că este urmărit. Întoarcerea bruscă şi 
surprinderea ochilor chiar în momentul cînd îl priveau 
erau o reacţie a instinctului său puternic dezvoltat. 

Cînd părăsi sala, Tarzan uită de incident. Tînărul 
nostru nu observă că în clipa cînd ieşea din localul 
intens luminat, un individ oacheş se ascundea şi mai 
bine în întunericul gangului din apropiere. 

De-ar fi ştiut Tarzan că e urmărit în peregrinările sale 
prin localuri! Însă mai totdeauna era însoţit de 
prietenul său. În seara aceea, D'Arnot avea alte 
obligaţii şi Tarzan venise de unul singur. 

Cînd porni spre casă, pe drumul obişnuit prin acel 
cartier al Parisului,  urmăritorul său ieşi din 
ascunzătoare şi o rupse la fugă înaintea lui. Mergind 
seara spre casă, Tarzan obişnuia să o ia prin Rue 
Maule. Această stradă liniştită şi foarte întunecoasă îi 
amintea mai mult de jungla africană, atit de dragă lui, 
decit ar fi făcut-o străzile zgomotoase şi scăldate în 
lumină. Dacă cunoaşteţi Parisul, vă amintiţi desigur de 
cartierul cu străzi strimte, neplăcute din vecinătatea lui 
Rue Maule. lar dacă nu-l cunoaşteţi, e de ajuns să 
întrebaţi poliţiştii despre acest cartier pentru a afla că 
în tot Parisul nu există stradă mai rău famată. 

În seara aceea, Tarzan păşea prin umbra de 
nepătruns a caselor vechi şi murdare ce mărginesc 
această stradă îngrozitoare, cînd atenţia îi fu atrasă de 
ţipete şi strigăte de ajutor venind de la etajul al treilea 
al unei clădiri de peste drum. Era un glas de femeie. 
Înainte ca ecoul primelor strigăte să se fi stins, Tarzan 
se năpusti în sus pe scări, prin coridoarele întunecoase, 


33 


ca să o salveze. 

La capătul coridorului de la al treilea etaj văzu o uşă 
întredeschisă în dreptul căreia Tarzan auzi din nou 
ţipetele femeii. Într-o clipă el se găsi în mijlocul unei 
încăperi slab luminate. Pe un cămin înalt, demodat, 
ardea o lampă cu ulei ce arunca o lumină palidă peste 
o duzină de chipuri respingătoare. Văzu că în odaie se 
aflau numai bărbaţi. Mai era şi o femeie cam de vreo 
treizeci de ani. Faţa ei, pe care patimile şi plăcerile 
josnice îşi lăsaseră amprenta, fusese odată frumoasă. 
Stătea cu o mînă la git, ghemuindu-se în peretele cel 
mai îndepărtat. Cînd Tarzan intră în încăpere, femeia 
mai strigă o dată cu voce răguşită: 

— Ajutor, domnule! Mă omoară! Intorcîndu-se spre 
bărbaţii din jurul lui, văzu feţele viclene şi rele ale 
criminalilor de rînd. Se miră că nimeni nu încearcă să 
fugă. Observă două lucruri şi unul din ele îl uimi peste 
măsură: un bărbat se strecură pe furiş afară din odaie. 
Într-o clipită Tarzan îl recunoscu pe Rokoff. Celălalt 
lucru era de importanţă imediată. O brută masivă, cu o 
măciucă uriaşă, venea păşind uşor în virful picioarelor, 
în spatele lui. Cînd matahala şi complicii lui îşi dădură 
seama că au fost descoperiţi, se năpustiră cu toţii 
asupra lui Tarzan. Ciţiva dintre ei scoaseră şi cuţitele; 
alţii puseră mîna pe scaune, în timp ce individul cu 
măciuca îşi ridică arma deasupra capului, într-un gest 
avîntat. Cu siguranţă că măciuca ar fi zdrobit capul lui 
Tarzan, dacă ar fi coborit vreodată. 

Mintea, agilitatea, muşchii care se luptaseră cu 
puterea imensă şi cu vicleşugurile lui Terkoz şi Numa, 


34 


în jungla sălbatică, nu erau atit de adormite pe cît 
credeau apaşii Parisului. 

Alegîndu-şi pe cel mai puternic dintre atacatori — 
individul cu măciuca — Tarzan se năpusti cu toată forţa 
asupra lui, împiedicind abil arma care cobora şi, 
aplicîndu-i apaşului o lovitură formidabilă în bărbie, îl 
dobori şi nemernicul se duse de-a berbeleacul. Apoi 
Tarzan se ocupă de ceilalţi. Era o nimica toată. Il 
cuprinse bucuria luptei şi pofta de sînge. Ca şi cum ar fi 
fost doar o coajă fragilă ce se fărimă la cea mai mică 
atingere, bruma de civilizaţie se spulberă şi cei zece 
ticăloşi se treziră închişi într-o cămăruţă laolaltă cu o 
fiară sălbatică şi întăritată; puterea lor se dovedi mai 
mult decit neputincioasă împotriva muşchilor de oţel. 

La capătul coridorului, afară, Rokoff aştepta să vadă 
rezultatul luptei. Înainte de a pleca, voia să se asigure 
că Tarzan e mort; plănuise să nu fie de faţă la 
săvîrşirea crimei. 

Femeia rămăsese în acelaşi loc unde se afla la 
intrarea lui Tarzan în odaie, însă în cele citeva minute 
chipul ei suferi un şir de schimbări. lInfăţişarea 
nenorocită pe care o avea cînd Tarzan dăduse ochii cu 
ea în prima clipă se transformase într-o expresie de 
răutate cînd tînărul se întorsese cu spatele ca să 
pareze atacul matahalei. În focul luptei Tarzan nu văzu 
nimic din toate acestea. 

Nu trecu mult şi pe faţa femeii se ivi o expresie de 
uimire, apoi una de groază. Nici nu era de mirare: 
gentlemanul spilcuit care, atras de strigătele ei, sărise 
să o apere fără să-i pese de riscuri, se prefăcuse într- 


35 


un demon al răzbunării. În loc de muşchi firavi şi o 
slabă împotrivire, ea vedea un adevărat Hercule care 
turbase de-a binelea. 

— Mon Dieu! Ţipă ea. Păi ăsta-i o fiară!... 

Puternicii dinţi albi ai omului-maimuță se înfipseră în 
gitlejul unui atacator: Tarzan lupta aşa cum învățase să 
lupte cu gorilele din tribul lui Kerchak. In aceeaşi clipă 
se afla într-o duzină de locuri, sărind de colo-colo prin 
încăpere, în salturi sinuoase, ceea ce îi reamintea 
femeii de o panteră pe care o văzuse la grădina 
zoologică. Din cînd în cînd mîinile lui de fier făceau să 
plesnească cite un os, alteori cîte un umăr era smuls 
din loc în vreme ce zgilţiia în sus şi în jos vreun 
agresor. 

Cu urlete de durere, apaşii o luară la goană pe 
coridor cît putură mai repede. Dar mai înainte ca 
primul să iasă pe uşă împleticindu-se şiroind de sînge 
şi făcut fărime, Rokoff văzuse destul ca să se convingă 
că nu Tarzan va fi cel ucis în noaptea aceea. Ticălosul 
alergă la prima cabină telefonică şi anunţă poliţia că la 
etajul trei al unei case din Rue Maule 27 se săvirşea o 
crimă îngrozitoare. 

Cînd sosiră poliţiştii, aceştia găsiră trei bărbaţi 
gemînd pe podea şi o femeie prăbuşită pe un pat 
murdar, înspăimîntată şi cu faţa îngropată în palate; 
mai văzură un tînăr bine îmbrăcat, care stătea în 
mijlocul odăii, gata să înfrunte eventuale întăriri ale 
ticăloşilor; aşa socoti Tarzan în sinea lui, auzind paşii 
grăbiţi ai poliţiştilor care alergau în sus pe scări. De 
fapt poliţiştii se înşelaseră: printre pleoapele uşor 


36 


coborite îi priveau ochii de oţel ai unei fiare sălbatice. 
Odată cu mirosul sîngelui, ultima rămăşiţă de civilizaţie 
dispăru şi Tarzan stătea la pîndă încordat, ca un leu 
încolţit, de vînători, aşteptind, gata să sară, atacul 
următor. 

— Ce s-a întîmplat aici? întrebă unul dintre poliţişti. 

Tarzan îi explică pe scurt, însă cînd ceru femeii să 
confirme spusele sale, rămase uimit de răspunsul ei. 

— Minte! strigă femeia, cu o voce ascuţită, 
adresîndu-se poliţistului. A dat buzna în odaie în timp 
ce eram singură şi nu cu gind curat. Cînd l-am 

respins, a vrut să mă ucidă şi ar fi reuşit daca 
tipetele mele n-ar fi atras pe aceşti domni, care tocmai 
treceau prin dreptul casei. E un diavol, domnilor. 

El singur aproape că a omorît zece oameni şi asta 
numai cu mîinile goale şi cu dinţii. 

Tarzan rămase atit de surprins de nerecunoştinţa 
femeii, încît pentru moment nu fu în stare să articuleze 
un sunet. Poliţiştii se simțeau îndemnați să creadă 
altceva, fiindcă mai avuseseră de-a face cu această 
„doamnă" şi cu banda ei. Totuşi erau poliţişti, şi nu 
judecători, astfel încît hotărîră ca toţi cei de faţă să fie 
puşi sub stare de arest, lăsînd altora, în seama cărora 
şi cădea această treabă, să decidă cine e vinovat şi 
cine nu. 

Se încredinţară însă îndată că a-i spune acestui tînăr 
elegant că e arestat era una şi a-l lua pe sus alta. 

— Nu sînt cu nimic vinovat — zise el, calm. M-am 
apărat doar. Nu ştiu do ce femeia v-a spus ce v-a spus. 
Nu are nici un motiv să mă urască, fiindcă, pînă să fi 


37 


intrat în această odaie, la strigătele ei de ajutor, nu am 
văzut-o niciodată. 

— Haide-haide... — îi zise unul dintre ofiţeri. Avem 
judecători care să-ţi asculte dezvinovăţirile. 

Se îndreptă spre Tarzan ca să-l apuce de mină. O 
clipă mai tirziu, polițistul zăcea fără cunoştinţă într-un 
colţ al camerei. Toţi tovarăşii lui se năpustiră asupra 
omului-maimuță, însă curînd împărtăşiră şi ei soarta 
apaşilor. Atît de rapid şi atît de brutal îi primi Tarzan, 
încît poliţiştii nici nu avură cînd să-şi scoată 
revolverele. 

În timpul scurtei lor încăierări, Tarzan observă că 
fereastra e deschisă şi, dincolo de ea, zări tulpina unui 
pom, sau un stilp de telegraf — nu putea desluşi cu 
precizie ce anume era. Indată ce ultimul poliţist se 
prăbuşi la pămînt, unul dintre colegii lui reuşi să-şi 
scoată revolverul şi de jos de pe podea, trase spre 
Taryan. Glonţul nu-şi atinse ţinta şi mai înainte ca omul 
să poată trage din nou, Tarzan smulse lampa de pe 
cămin şi cufundă camera în beznă. 

Poliţiştii mai văzură doar o siluetă mlădioasă 
avintindu-se spre pervazul ferestrei deschise şi sărind 
ca o panteră pe stilpul din marginea trotuarului. Cînd 
poliţiştii îşi venită în fire şi coboriră în stradă, 
prizonierul nu era nicăieri. 

Cînd ajunseră la secţia de poliţie, femeia şi cei aflaţi 
în odaie nu fură trataţi de loc cu mânuşi : poliţiştii erau 
nespus de furioşi şi umiliţi. Le venea greu să 
recunoască faptul că un singur bărbat, neînarmat, 
fusese în stare să măture podelele cu toţi de-a valma şi 


38 


culmea, să dispară atit de uşor, de parcă n-ar fi existat. 

Polițistul care rămăsese la post în stradă jură că 
nimeni nu sărise pe fereastră şi nimeni nu părăsise 
clădirea din clipa cînd colegii lui intraseră pînă în clipa 
cînd ieşiseră. Tovarăşii lui erau încredinţaţi că minte, 
dar nu puteau dovedi contrariul. 

Căţărat pe stilp, Tarzan dădu ascultare instinctului 
de junglă şi, înainte de a cobori, se uită în jos, căutînd 
eventuali duşmani. Procedă foarte bine, deoarece în 
stradă patrula un poliţist. Deasupra, Tarzan nu văzu pe 
nimeni, drept care se avintă în sus. Virful stilpului se 
afla în dreptul acoperişului clădirii; într-o secundă, 
muşchii care ani de zile îl purtaseră în zbor prin 
frunzişul arborilor din jungla sălbatică îl proiectară 
peste spaţiul dintre stilp şi acoperiş. De pe o clădire 
sări pe alta şi tot aşa mai departe pînă ce, la o altă 
răspiîntie, găsi un alt stilp de telegraf şi cobori pe 
trotuar. 

Alergă de-a lungul străzii vreo sută de metri, apoi 
intră într-un mic bar de noapte. Se duse la toaletă şi îşi 
aranja îmbrăcămintea răvăşită în timpul promenadei 
pe acoperişuri. Cîteva minute mai tirziu ieşi de acolo şi 
se îndreptă agale spre locuinţa sa. 

Apropiindu-se de casă, ajunse pe un bulevard 
inundat de lumină, unde trebuia să traverseze. Tocmai 
cînd stătea sub un felinar ce strălucea puternic, 
aşteptind să treacă o limuzină care se apropia, îşi auzi 
numele strigat de o voce dulce de femeie. Privind în 
direcţia de unde răsunase chemarea, întîlni ochii 
zimbitori ai Olgăi de Coude; contesa îi făcea semn cu 


39 


mîna din maşină. Ca răspuns la salutul ei prietenesc, 
Tarzan se înclină adînc. Cînd se îndreptă din şale, 
automobilul era departe, ducînd-o pe contesă. 

„Rokoff şi contesa de Coude, amîndoi în aceeaşi 
seară. La urma urmei, Parisul nu e atit de mare" — 
murmură în sinea lui. 


4. CONTESA SE EXPLICĂ 


Paul, Parisul tău e mult mai plin de primejdii decît 
jungla mea sălbatică — conchise Tarzan după ce, a 
doua zi dimineaţa îi povesti prietenului său aventurile 
sale cu apaşii şi poliţiştii în Rue Maule. De ce m-au 
atras acolo? Le era foame? 

D'Arnot se prefăcu a fi cuprins de groază şi rise la 
auzul acestei întrebări ciudate. 

— E greu să te ridici deasupra legilor junglei şi să 
gîndeşti potrivit concepţiilor din lumea civilizată, nu-i 
aşa, prietene? îl întrebă în glumă. 

— Concepții civilizate! Zău că e bună! Pufni Tarzan. 
Viaţa de junglă nu încurajează atrocitățile absurde. 
Acolo, noi ucidem pentru hrană, pentru ca să ne 
apărăm, ca să dobiîndim o femelă sau pentru a ne 
ocroti puii. Totdeauna, să ştii, facem acest lucru în 
concordanţă cu necesităţile unei legi naturale. Dar 
aici?! Ptiu! Omul vostru civilizat e mai crud decit 


40 


fiarele. Omul ucide fără discernămînt şi, mai rău decit 
atit, foloseşte un sentiment nobil, dragostea de 
aproape, ca să atragă în cursă victimele 
neprevăzătoare. Am vrut să răspund la un apel al unui 
semen şi m-am grăbit să ajung în odaia unde mă 
aşteptau ucigaşii. 

Nu mi-am închipuit şi multă vreme nu m-am dumerit 
cum o femeie poate ajunge într-o stare, de decădere 
morală atit de abjectă, încit să atragă pe un presupus 
salvator într-o cursă unde-l aşteaptă moartea. Cred că 
ştiu cum stau lucrurile... faptul că Rokoff era acolo şi 
faptul că femeia a tăgăduit totul mai tirziu nu au decit 
o singură explicaţie. De bună seamă, Rokoff era 
informat că treceam adesea prin Rue Maule. Stătea 
acolo şi mă aştepta: planul i-a reuşit pe deplin, pînă la 
ultimul amănunt... Chiar şi comportarea femeii în cazul 
cînd ar fi intervenit vreo încurcătură, cum de altfel s-a 
şi întîmplat. Totul e cu desăvirşire limpede pentru mine 
acum. 

— Ei bine — replică D'Arnot — cu acest prilej ai putut 
să te convingi singur de ceea ce eu n-am fost în stare 
să te conving şi anume că Rue Maule e un loc pe care 
e bine să-l ocoleşti după căderea nopţii. 

— Dimpotrivă — răspunse Tarzan, cu un zîmbet. M- 
am convins că este singura stradă care merită să o 
vezi la Paris. De azi înainte n-am să pierd nici un prilej 
de a trece pe-acolo, fiindcă mi-a oferit prima distracţie 
adevărată de cînd am părăsit Africa. 

— Vei avea parte de mult mai multe distracţii decit îţi 
doreşti chiar şi fără să mai treci pe-acolo — îi răspunse 


41 


D'Arnot. Aminteşte-ţi că încă nu ai terminat cu poliţia. 
li cunosc destul de bine pe cei din poliţie ca să te- 
asigur că nu vor uita prea repede ce le-ai făcut. Mai 
curînd sau mai tîrziu vor pune mîna pe tine, dragul 
meu Tarzan şi atunci sălbaticul din pădure va fi închis 
în dosul gratiilor de fier. Cum ti-ar place asta? 

— Nu o să-l pună niciodată pe Tarzan din neamul 
maimuţelor după gratii — răspunse el pe un ton 
vehement. 

Glasul lui răsună ciudat, ceea ce îl făcu pe D'Arnot 
să-l privească mai atent. Fălcile încleştate şi ochii 
sticloşi, cenuşii îl îngrijorară pe tînărul francez cu 
privire la soarta acestui copil mare, care nu putea 
concepe că există vreo lege mai presus de puterea şi 
curajul său. Işi dădu seama că trebuia să facă ceva 
spre a-l pune bine pe Tarzan cu poliţia înainte ca 
aceasta să-l înhaţe. 

— Mai ai multe de învăţat, Tarzan — îi spuse D'Arnot, 
grav. Legea oamenilor trebuie respectată, chiar dacă 
nu-ţi place. Dacă te încăpăţinezi să dispreţuieşti poliţia, 
nu vei avea parte decit de neplăceri, atît tu cît şi 
prietenii tăi. Am să mă duc chiar azi să le explic cum 
stau lucrurile. După aceea însă va trebui să te supui 
legii. Dacă reprezentanţii ei îţi vor spune „Vino", va 
trebui să vii, dacă vor spune, „Du-te'", va trebui să te 
duci. Vom merge chiar acum la bunul meu prieten de 
la minister şi vom aranja afacerea din Rue Maule. 
Haidem! 

O jumătate de oră mai tirziu cei doi prieteni intrară în 
biroul unui înalt funcţionar de poliţie. Acesta fu extrem 


42 


de amabil. Şi-l aminti pe Tarzan de la prima vizită pe 
care acesta o făcuse împreună cu D'Arnot cu citeva 
luni mai înainte, în legătură cu amprentele digitale. 

Cînd D'Arnot sfirşi de povestit faptele petrecute cu o 
seară înainte, un zîmbet sever se ivi pe buzele 
poliţistului. Apăsă pe un buton din stînga sa şi, 
aşteptîind ca aprodul să răspundă la chemare, căută 
prin hiîrtiile de pe birou. 

— Joubon — îi spuse aprodului cînd omul intră — 
cheamă-i, te rog, pe aceşti poliţişti. Spune-le să vină la 
mine imediat — şi-i întinse lista. Apoi se întoarse către 
Tarzan: Domnule, aţi săvirşit o faptă foarte gravă — îi 
spuse cu destulă blindeţe. Fără explicaţia bunului 
nostru prieten, v-aş fi judecat cu toată asprimea. În loc 
de asta, voi face însă un lucru nemaiauzit. l-am chemat 
pe poliţiştii pe care i-aţi maltratat aseară. Vor asculta 
relatarea locotenentului D'Arnot şi apoi voi lăsa la 
latitudinea lor să spună dacă trebuie să fiți dat în 
judecată sau nu. Aveţi foarte multe de învăţat despre 
felul cum se trăieşte în lumea civilizată. Trebuie să vă 
obişnuiţi să acceptaţi unele lucruri care vă par stranii 
sau nefolositoare, pînă ce veţi fi în măsură să judecaţi 
motivele care stau la temelia lor. Poliţiştii pe care i-aţi 
atacat îşi îndeplineau datoria. Ei nu făceau lucrul 
acesta de plăcere, în fiecare zi îşi riscă viaţa pentru a 
ocroti vieţile şi avutul altora. Fac lucrul acesta şi pentru 
dumneavoastră, dacă e nevoie. Sînt oameni curajoşi şi 
faptul că un singur bărbat, neînarmat, i-a biruit şi i-a 
bătut, i-a umilit adînc. Purtaţi-vă în aşa fel ca să le fie 
uşor să uite ceea ce le-aţi făcut. Dacă nu mă înşel, 


43 


dumneavoastră înşivă sînteţi un om foarte curajos şi 
mărinimia oamenilor curajoşi este proverbială. 

Discuţia fu întreruptă de intrarea celor patru poliţişti. 
De cum îl văzură pe Tarzan, chipurile lor exprimară o 
mare surpriză. 

— Băieți — începu ofiţerul — iată-l pe domnul pe 
care l-aţi întilnit aseară în Rue Maule. A venit să se 
predea din proprie iniţiativă. Aş dori să ascultați cu 
multă atenţie cele ce vă va spune domnul locotenent 
D'Arnot, care vă va relata o parte din viaţa domnului. 
Aceasta poate explica purtarea lui faţă de voi aseară. 
Poftiţi, dragul meu locotenent. 

D'Arnot le vorbi poliţiştilor timp de o jumătate de oră. 
Le spuse cite ceva despre viaţa lui Tarzan în junglă. Le 
explică educaţia sălbatică dobindită de Tarzan în 
junglă, cum învățase el să se lupte cu fiarele pentru a- 
şi apăra viaţa. Poliţiştii îşi dădură limpede seama că 
atunci cînd îi atacase, omul acţionase sub impulsul 
instinctelor şi nu al raţiunii. Tarzan nu pricepuse ce 
intenţii aveau. Pentru el, ei se deosebeau prea puţin de 
orice alte vietăţi din junglă, unde, practic, toţi îi erau 
duşmani. 

— Mindria voastră a fost rănită — conchise D'Arnot. 
Ceea ce vă răneşte cel mai mult e faptul că acest om 
v-a învins. Însă nu trebuie să vă simţiţi ruşinaţi, căci nu 
veţi căuta niciodată scuze pentru înfrîngere dacă aţi fi 
închişi într-o cămăruţă cu un leu african sau cu marea 
gorilă a junglei. Nu e nici o nenorocire să fii învins de 
puterea supraomenească a lui Tarzan din neamul 
maimuţelor. 


44 


Pe cînd poliţiştii se uitau întrebător, întîi la Tarzan, 
apoi la superiorul lor, omul-maimuţă făcu singurul lucru 
ce trebuia făcut ca să şteargă ultima rămăşiţă de 
năduf ce mai stăruia în inimile lor. Cu mîna întinsă, 
înainta spre ei. 

— Îmi pare rău pentru greşeala pe care am săvîrşit-o 
— zise el simplu. Să fim prieteni! 

Acesta fu sfîrşitul întregii afaceri, cu excepţia faptului 
că Tarzan deveni un subiect de discuţii aprinse în 
cazarma poliţiei şi făcu să crească numărul prietenilor 
săi cu cel puţin patru bărbaţi viteji. 

Cînd ajunseră acasă, D'Arnot găsi o scrisoare de la 
un prieten englez, William Cecil Clayton, Lord 
Greystoke. Cei doi purtau o corespondenţă susţinută 
de la începutul prieteniei lor, care luase naştere cu 
prilejul acelei nefericite expediţii, organizată pentru 
căutarea Janei Porter, după ce fata fusese răpită de 
gorila Terkoz. 

— Se vor căsători la Londra, cam peste două luni — 
zise D'Arnot cînd isprăvi de citit scrisoarea. 

Deşi D'Arnot nu menţiona nici un nume, Tarzan nu 
avea nevoie de lămuriri. Fără să spună nimic, rămase 
calm şi ginditor tot restul zilei. 

Seara se duseră la operă. Tarzan era încă cufundat în 
gînduri mohorite. Acordă prea puţină atenţie sau mai 
bine zis deloc spectacolului ce se desfăşura pe scenă. 
În schimb, avea în faţa ochilor chipul sublim al unei 
tinere americane şi nu auzea nimic altceva decit o 
voce tristă, duioasă, oare îi spunea că-i împărtăşeşte 
dragostea! Şi totuşi urma să se mărite cu altul! 


45 


Tarzan se scutură, încercînd să scape de gîndurile-i 
negre. În aceeaşi clipă, cu instinctul lui atît de 
dezvoltat, simţi nişte ochi aţintiţi asupra sa; întoarse 
capul şi înfruntă ochii care-l priveau. Descoperi că 
posesoarea ochilor nu era alta decît Olga, contesă de 
Coude. Răspunzindu-i la salut, Tarzan băgă de seamă 
că ochii ei îl invitau, aproape îl rugau, să vină la ea. 

Pauza următoare îl găsi în loja ei. 

— Doream atit de mult să vă revăd — spuse ea. M-a 
frămîntat tot timpul gindul că, după serviciile pe care 
ni le-aţi făcut, atit soţului meu cit şi mie, nu vi s-a dat 
nici o explicaţie cu privire la faptul că nu am luat nici o 
măsură să prevenim repetarea atacului celor doi 
bărbaţi asupra noastră. Poate că lucrul acesta vi s-a 
părut nedrept. 

— Mă judecaţi greşit — răspunse Tarzan. Giîndurile 
mele în ceea ce vă priveşte au fost dintre cele mai 
bune. Nu trebuie să consideraţi că-mi datoraţi vreo 
explicaţie. Dar fiindcă veni vorba, nu v-au mai supărat 
ticăloşii aceia? 

— Nu vor deloc să se potolească — răspunse ea, 
mîhnită. Simt că trebuie să mă destăinui. Însă nu 
cunosc pe nimeni care să merite încredere, aşa cum 
meritaţi dumneavoastră. Trebuie să-mi permiteţi să fac 
acest lucru. Poate vă serveşte la ceva. Il cunosc pe 
Nikolas Rokoff destul de bine ca să fiu încredinţată că 
nu-l cunoaşteţi pe deplin. Va găsi el un mijloc să se 
răzbune pe dumneavoastră. Ceea ce am să vă spun 
poate să v-ajute să preveniţi orice plan de răzbunare ar 
pune la cale. Nu pot să vă spun aceste lucruri aici, însă 


46 


mîine, la ora cinci, voi fi acasă pentru domnul Tarzan. 

— Mi se va părea o eternitate pînă miine la cinci — 
spuse el, urîndu-i noapte bună. 

Dintr-un colţ al sălii, Rokoff şi Paulvitch îl văzură pe 
domnul Tarzan în loja contesei de Coude şi amindoi 
zimbiră cu tîlc. 

La patru şi jumătate în după-amiaza următoare, un 
bărbat oacheş, cu barbă sună la intrarea de serviciu a 
palatului contelui de Coude. Cînd îl văzu pe cel de 
afară, servitorul care deschise ridică sprincenele în 
semn de recunoaştere. intre cei doi începu o 
conversaţie cu voce scăzută. 

La început, servitorul se împotrivi auzind propunerea 
pe care i-o făcea bărbatul, însă o clipă mai tîrziu ceva 
se strecură din mîna vizitatorului în mîna slujitorului. 
Apoi cel din urmă se întoarse şi-l conduse pe vizitator 
pe un drum ocolit spre un alcov cu draperii ce dădea în 
salonul unde contesa avea să ia ceaiul după-amiază. 

O jumătate de oră mai tirziu Tarzan fu condus în 
salon şi, aproape imediat, intră şi gazda, zimbind şi cu 
miîinile întinse. 

— Îmi pare atit de bine că ai venit — îi spuse. 

— Nimic nu m-ar fi putut împiedica — răspunse el. 

Un timp vorbiră despre operă, despre ultimele 
evenimente ale zilei care atrăgeau atunci atenţia 
Parisului, despre plăcerea de a reînnoi scurta lor 
cunoştinţă începută sub auspicii atit de ciudate şi 
lucrul acesta îi aduse la subiectul ce stăruia în mintea 
amiîndurora.. 

— Poate că te-ai întrebat — vorbi contesa în cele din 


47 


urmă — care ar putea fi motivul persecuției lui Rokoff. 
E foarte simplu. Contele, soţul meu, este la curent cu 
multe secrete ale Ministerului de Război. Adeseori are 
asupra sa documente pentru care puterile străine ar da 
o avere să intre în posesia lor. Ca să afle unele secrete 
de stat, agenţii puterilor străine ar ucide sau ar săvirşi 
ceva şi mai rău decit asasinatul. Chiar acum, contele 
este în posesia unor documente care l-ar face faimos şi 
bogat pe orice individ care ar fi în stare să pună mîna 
pe ele. Rokoff şi Paulvitch sînt spioni. Nimic nu-i va 
împiedica să-şi procure aceste informaţii. Afacerea de 
pe pachebot, vreau să spun povestea aceea cu jocul de 
cărţi, era pusă la cale ca să-l şantajeze pe soţul meu. 
Dacă soţul meu ar fi fost condamnat pentru faptul că 
trişează la cărţi, cariera lui ar fi fost compromisă. Ar fi 
trebuit să părăsească departamentul de război. 
Societatea l-ar fi ostracizat. Cei doi intenționau să-l ţină 
astfel sub ameninţare pînă ce soţul meu ar fi acceptat 
să le dea documentele secrete în schimbul mărturisirii 
lor că domnul conte era doar victima unui complot 
duşman care intenţiona să-i păteze numele. Dumneata 
însă le-ai dejucat planurile. Atunci ei au pus la cale altă 
intrigă, de astă dată privind reputaţia mea. Cînd 
Paulvitch a intrat în cabina mea, mi-a expus tot planul. 
Dacă reuşeam să capăt informaţiile ce-i interesau, îmi 
promiteau să înceteze şantajul. În caz contrar, Rokoff, 
care stătea afară, se ducea să-l informeze pe ofiţerul 
de serviciu pe punte că mă aflu cu un domn, altul decit 
soţul meu, în cabina încuiată pe dinăuntru. Urma să 
spună acest lucru oricărei persoane întilnită pe vapor, 


48 


iar la debarcare, intenţiona să relateze întreaga istorie 
ziariştilor. Nu-i aşa că e oribil? Se întîmplă însă să ştiu 
cîte ceva despre domnul Paulvitch, care l-ar trimite 
direct la galere, dacă poliţia din St. Petersburg ar afla 
ceva. l-am spus că, dacă îşi duce la îndeplinire planul, 
voi dezvălui poliţiei tot ce ştiu. l-am şoptit la ureche ce 
ştiam. Atunci... — Tiînăra contesă pocni din degete — ... 
a sărit să mă strîingă de git, ca un nebun. Dacă nu 
interveneaţi dumneavoastră m-ar fi omorît. 

— Ticăloşii! murmură Tarzan. 

— Sînt cu mult mai răi decit credeţi, dragă prietene. 
Sînt nişte diavoli. Mă tem pentru dumneavoastră, 
fiindcă v-aţi atras ura lor. V-aş ruga să fiţi foarte atent 
cu aceşti oameni. Spuneţi-mi că veţi fi, spuneţi-o de 
dragul meu, altfel nu-mi voi ierta niciodată dacă veţi 
avea de suferit din cauza bunăvoinţei pe care mi-aţi 
arătat-o. 

— Nu mi-e frică mie de ei — răspunse Tarzan. Am 
avut de-a face cu duşmani mai periculoşi decit Rokoff 
şi Paulvitch şi am supravieţuit. 

Tarzan îşi dădu seama că tinăra femeie nu ştia ce se 
întîmplase, în Rue Maule. Aşa că nu mai pomeni nici el, 
de teamă să nu o mihnească. 

— Pentru propria dumneavoastră siguranţă — 
continuă el — de ce nu-i daţi pe ticăloşii aceştia pe 
mîna autorităţilor? Le-ar veni imediat de hac. 

Înainte de a răspunde, contesa şovăi un timp. În cele 
din urmă spuse: 

— Sînt două motive. Unul din ele îl priveşte pe conte. 
Celălalt, adevăratul motiv, care mă împiedică să-i 


49 


demasc, nu l-am spus niciodată nimănui: numai Rokoff 
şi eu îl cunoaştem. Mă întreb... Contesa se opri, 
privindu-l ţintă pe tînăr cîteva clipe. 

— Ce anume? Întrebă Tarzan, zimbind. 

— Mă întreb de ce doresc să vă spun acest lucru, pe 
care n-am îndrăznit să-l spun nici măcar soţului meu. 
Cred că veţi înţelege şi îmi veţi arăta calea cea 
dreaptă, pe care s-o urmez. Sper că nu mă veţi judeca 
prea aspru. 

— Mi-e teamă că mă voi dovedi un judecător prea 
slab, doamnă — răspunse Tarzan. Fiindcă, dacă mi-aţi 
spune că aţi comis o crimă, aş spune că victima ar 
trebui să fie recunoscătoare că a întîlnit o soartă atit 
de frumoasă. 

— O, nu, nici vorbă de aşa ceva! îl mustră contesa. 
Nu e chiar atît de îngrozitor. Daţi-mi voie să vă spun 
mai întîi de ce nu vrea contele să-i dea pe mîna justiţiei 
pe aceşti ticăloşi; apoi, dacă voi mai avea curaj, vă voi 
spune motivul pentru care nu îndrăznesc eu să-i 
denunţ. Primul motiv: Rokoff este fratele meu. Sîntem 
ruşi. Nikolas a avut o faimă rea de cînd îl ţin minte. A 
fost dat afară din armată, unde deţinea gradul de 
căpitan. A fost implicat într-un scandal, care, după un 
timp, a fost dat oarecum uitării şi tata i-a găsit un post 
în serviciul secret. Multe crime au fost puse pe seama 
lui Nikolas, însă totdeauna a reuşit să iasă basma 
curată. Din ultima afacere a scăpat depunind mărturie 
că victimele l-au trădat pe ţar şi cum poliţia rusă e 
întotdeauna gata să-i bănuiască pe toţi de această 
crimă, a acceptat versiunea lui şi l-au achitat. 


50 


— Dar aceste atentate criminale împotriva 
dumneavoastră şi împotriva soţului nu au anulat orice 
drepturi care decurg din legătura de rudenie? întrebă 
Tarzan. Faptul că îi sînteţi soră nu l-a împiedicat să 
încerce să vă păteze onoarea. Nu-i datoraţi nici un fel 
de loialitate, doamnă. 

— Da, dar mai există un motiv. Dacă nu-i datorez nici 
un fel de loialitate fiindcă e fratele meu, nu pot trece 
atit de uşor peste un anumit episod din viaţa mea, pe 
care Nikolas îl cunoaşte foarte bine. De fapt, pot să vă 
spun despre ce este vorba — reluă ea după o pauză. 
Ştiu că mai devreme sau mai tirziu tot am să vă 
mărturisesc. Am fost educată într-o mănăstire. În timp 
ce mă aflam acolo, am întîlnit un bărbat pe care l-am 
crezut gentilom. Ştiam foarte puţin, sau chiar nimic, 
despre bărbaţi şi cu atît mai puţin despre dragoste. Mi- 
am pierdut capul; credeam că-l iubesc. La insistenţele 
lui, am fugit cu el. Urma să ne căsătorim. Am fost 
împreună doar trei ore, tot timpul ziua şi numai în 
locuri publice... în gări şi în tren. Cînd am ajuns la 
destinaţie, acolo unde trebuia să ne căsătorim, doi 
poliţişti care ne aşteptau în gară l-au arestat 
numaidecit. M-au luat şi pe mine, însă cînd le-am 
povestit păţania mea, nu m-au mai reţinut decit spre a 
mă trimite înapoi la mănăstire, sub supravegherea 
strictă a unei doamne respectabile. Se pare că bărbatul 
care-mi făcuse curte nu era de fel gentilom, ci un 
dezertor şi un fugar din faţa justiţiei civile. Avea dosar 
la poliţie aproape în fiecare ţară din Europa. Afacerea a 
fost muşamalizată de mai-marii mănăstirii. Părinţii nu 


51 


au ştiut niciodată nimic. Mai tîrziu Nikolas l-a întîlnit pe 
acel bărbat şi a aflat întreaga poveste. Acum mă 
ameninţă că-i spune soţului meu dacă nu fac ceea ce- 
mi cere. 

Tarzan rise: 

— Sînteţi încă o fetiţă mică. Ceea ce mi-aţi mărturisit 
nu vă poate umbri în nici un fel reputaţia Si, dacă n-aţi 
fi atît de speriată, aţi şti prea bine acest lucru. Spuneți- 
i chiar astă-seară soţului dumneavoastră toată 
povestea, aşa cum mi-aţi spus-o mie. Dacă nu mă 
înşel, va ride de temerile dumneavoastră şi va lua 
imediat măsuri ca nepreţuitul dumneavoastră frate să 
ajungă la închisoare, acolo unde-i este locul. 

— AŞ vrea să am curajul, însă mi-e frică. De mică am 
fost învățată să mă tem de bărbaţi. intii de tata, apoi 
de Nikolas, apoi de călugării de la mănăstire. Aproape 
toate prietenele mele se tem de bărbaţii lor... de ce nu 
m-aş teme şi eu de-al meu? 

— Nu este drept ca femeile să se teamă de bărbaţi — 
spuse Tarzan, cu o expresie de uimire zugrăvită pe 
faţă. Eu sînt deprins mai mult cu cei din junglă şi acolo, 
de multe ori, e tocmai invers. Nu, nu pot înţelege de ce 
femeile civilizate trebuie să se teamă de bărbaţi, fiinţe 
create ca să le ocrotească. Mie, unul, nu mi-ar plăcea 
deloc să ştiu că o femeie se teme de mine. 

— Nu cred că vreo femeie s-ar teme de dumneata, 
prietene — îi spuse Olga de Coude, suav. Te cunosc de 
puţină vreme şi, deşi ceea ce spun poate părea 
nebunie, eşti singurul bărbat de care nu mi-ar fi teamă. 
E foarte ciudat, fiindcă eşti foarte puternic. M-a uimit 


52 


uşurinţa cu care i-ai doborit pe Nikolas şi pe Paulvitch 
în seara aceea, în cabina mea. A fost minunat. 

Puțin mai tîrziu, cînd plecă, Tarzan se miră simțind 
apăsarea miinii ei la despărţire, precum şi insistența cu 
care contesa îl făcu să promită că va veni s-o vadă a 
doua zi. 

Amintirea ochilor ei, cu pleoapele pe jumătate 
coborite şi a buzelor desăvirşite care-i zimbeau cînd i-a 
spus la revedere îl urmări tot restul zilei. Olga de 
Coude era o femeie foarte frumoasă, iar Tarzan din 
neamul maimutelor un bărbat atît de singur; inima lui 
avea nevoie de doctoria pe care numai o femeie i-o 
poate da. 

Cînd se întoarse în odaie, după plecarea lui Tarzan, 
contesa se găsi faţă-n faţă cu Nikolas Rokoff. 

— De cînd eşti aici? strigă ea, dîndu-se înapoi. 

— Incă înainte de sosirea iubitului tău — îi răspunse 
el, cu un rînjet hidos. 

— Isprăveşte! Îi ordonă ea. Cum de îndrăzneşti să-mi 
spui astfel de lucruri mie, sora ta! 

— Ei bine, draga mea Olga, dacă nu ţi-e iubit, te rog 
să mă ierţi; însă nu e vina ta că nu e aşa cum spun eu. 
Dacă ar fi avut o zecime din experienţa mea în ceea ce 
priveşte femeile, acum ai fi în braţele lui. Acest Tarzan 
e un nebun smintit Olga, căci fiecare cuvint şi gest al 
tău era o invitaţie şi el nici măcar nu tresărea! 

Femeia îşi astupă urechile. 

— Nu vreau să aud nimic. Eşti mîrşav cînd rosteşti 
astfel de lucruri. Orice-ai spune şi oricum m-ai 
ameninţa, ştii că sînt o femeie cinstită. Începînd din 


53 


seara asta, nu vei mai îndrăzni să mă terorizezi, fiindcă 
am să-i dezvălui totul lui Raoul. Va înţelege şi atunci, 
Monsieur Nikolas, ai grijă! 

— Ba n-o să-i spui nimic — i-o întoarse Rokoff. Acum 
te am la mină cu afacerea asta şi, cu ajutorul unuia 
dintre servitorii în care am mare încredere, nu va lipsi 
nici un amănunt cînd va sosi vremea ca faptele să 
ajungă la urechile soţului tău. Cealaltă poveste şi-a 
atins scopul... acum avem ceva concret de care să ne 
folosim în continuare; o idilă adevărată... şi mai 
spuneai că eşti o soţie cinstită! Să-ţi fie ruşine, Olga! 

Bruta rise cu poftă. 

Şi astfel contesa nu suflă nici un cuvînt contelui, iar 
situaţia ei deveni şi mai grea decit înainte. Frica 
nedesluşită de pînă atunci fu înlocuită cu una reală. S- 
ar putea ca şi conştiinţa ei să fi exagerai lucrurile. 


5. EŞUAREA COMPLOIULUI 


Timp de o lună, Tarzan fu pelerin devotat şi binevenit 
la altarul frumoasei contese de Coude. Deseori întilnea 
şi alţi membri ai micii vecinătăţi selecte care veneau 
acolo la ceaiul de după-amiază. De fiecare dată Olga 
găsea fel şi fel de pretexte ca să rămînă o oră singură 
cu Tarzan. 

O vreme, contesa se temu de clevetirile lui Nikolas. 
Se gindise la acest tînăr bine făcut ca la un prieten, 


54 


însă, odată cu insinuările diabolice ale fratelui ei, 
începu să se gindească mai mult la forţa aceea 
inexplicabilă ce părea că o atrage spre necunoscutul 
cu ochi cenuşii. Nu dorea să-l iubească şi nici nu-i 
dorea dragostea. 

Contesa era mult mai tînără decit soţul ei şi, fără să- 
şi dea seama, îşi dorise întotdeauna prietenia unui 
bărbat mai aproape de virsta ei. La douăzeci de ani te 
abţii să faci confidenţe unuia de patruzeci. Tarzan, în 
schimb, nu era decit cu doi ani mai mare. El o putea 
înţelege; contesa îşi dădea seama de lucrul acesta. 
Apoi, tînărul avea un suflet curat, era chipeş şi se purta 
cavalereşte. Contesei nu-i era teamă de el. Chiar de la 
început, instinctul îi şoptise că se poate bizui pe el. 

De la distanţă, Rokoff urmărea cu o bucurie plină de 
răutate cum creşte intimitatea între cei doi. De cînd 
ştia că Tarzan aflase că e spion, la ura pe care o nutrea 
pentru omul-maimuţă adăugase groaza că acesta 
putea să-l denunțe. Rokoff nu aştepta acum decit 
momentul potrivit ca să dea o lovitură de maestru. 
Voia să scape definitiv de Tarzan şi, în acelaşi timp, să 
se răzbune din plin pentru umilinţele şi înfrîngerile 
suferite din partea lui. 

Tarzan aproape că-şi regăsise mulţumirea de 
altădată, pierdută o dată cu tihna şi liniştea vieţii de 
junglă. Toate acestea fuseseră curmate de sosirea 
grupului lui Porter, părăsit pe ţărmul acela sălbatic. 

Întîlnirile cu prietenii Olgăi îi făceau plăcere, iar 
prietenia care luase naştere între frumoasa contesă şi 
el era un izvor de nesfirşită încîntare. Bucuria pe care o 


55 


încerca îi risipi gîndurile negre şi-i slujea de minune ca 
balsam pentru inima lui sfişiată. 

Uneori D'Arnot îl însoțea în vizitele lui la palatul de 
Coude. D'Arnot îi cunoştea pe Olga şi pe conte de mult 
timp. Din cînd în cînd, de Coude apărea în salon, însă 
treburile nesfirşite, poziţia oficială şi chestiunile politice 
îl ţineau departe de casă pînă noaptea tirziu. 

Rokoff îl spiona pe Tarzan aproape neîncetat, pîndind 
momentul cînd tînărul va veni noaptea, la palatul de 
Coude, însă aşteptările sale fură sortite eşecului. Cu 
diferite prilejuri, mai ales după vreun spectacol la 
operă, Tarzan o însoțea pe contesă acasă, însă o 
părăsea întotdeauna la intrare, spre crunta dezamăgire 
a devotatului frate. Ajungind în cele din urmă la 
concluzia că e cu neputinţă să-l atragă în cursă, Rokoff 
şi Paulvitch îşi munciră mintea şi urziră un plan ca să-l 
prindă pe omul-maimuţă într-o situaţie 
compromiţătoare. 

Timp de mai multe zile, cei doi urmăriră ziarele şi 
mişcările lui de Coude şi Tarzan. În cele din urmă, 
eforturile le fură răsplătite. Un ziar de dimineaţă făcea 
o scurtă menţiune referitoare la o serată pentru domni, 
dată a doua zi de ambasadorul german. Printre invitaţi 
figura şi de Coude. 

Dacă se ducea la serată, însemna că avea să vină 
acasă după miezul nopţii. 

În noaptea aceea, Paulvitch aştepta pe trotuarul din 
faţa locuinţei ambasadorului german; de acolo putea 
să-i cerceteze pe toţi invitaţii care soseau. Nu după 
mult timp de Coude cobori din maşină şi trecu pe lîngă 


56 


el. Acest lucru fu de ajuns pentru Paulvitch. Nemernicul 
plecă iute acasă, unde îl aştepta Rokoff. Aici zăboviră 
pînă cînd sunară orele unsprezece; atunci Paulvitch 
formă un număr de telefon. 

— Locuinţa locotenentului D'Arnot? întrebă el îndată 
ce obţinu legătura. Am un mesaj pentru domnul 
Tarzan; dacă e atit de bun să vină la telefon. Urmă o 
clipă de tăcere. Domnul Tarzan? Domnule, aici e 
Francois, servitor în casa contesei de Coude. Poate că 
domnul îi face onoarea umilei dumneavoastre slugi să- 
şi amintească de el, de Francois, da? Da domnule. Am 
un mesaj pentru dumneavoastră din partea contesei. 
Vă roagă să veniţi imediat, e în mare încurcătură 
domnule... Nu, domnule, sărmanul de mine, nu ştiu 
nimic. Să-i spun doamnei că veţi sosi imediat?... Vă 
mulţumesc, domnule. Dumnezeu să vă binecuviînteze. 
Paulvitch agăţă receptorul şi se întoarse rînjind spre 
Rokoff. 

— Ca să sosească acolo îi vor trebui treizeci de 
minute. Dacă ajungi la ambasada germană în 
cincisprezece minute, de Coude ar putea fi acasă în 
trei sferturi de oră. Totul depinde de faptul dacă 
zăpăcitul ăla va rămîne cincisprezece minute după ce 
va descoperi că a fost tras pe sfoară; dar dacă nu mă 
înşel, Olga nu-l va lăsa să plece atit de repede. lată 
scrisoarea pentru de Coude. Grăbeşte-te! Il zori Rokoff. 

Paulvitch nu pierdu nici o clipă şi plecă spre locuinţa 
ambasadorului. La uşă înmînă servitorului scrisoarea. 

— E pentru contele de Coude. E foarte urgent. Ai 
grijă să-i fie înmînată imediat — zise el şi strecură o 


57 


piesă de argint în mîna servitorului. Apoi se întoarse 
acasă. 

O clipă după aceea, de Coude îşi ceru scuze şi 
desfăcu plicul. Conţinutul mesajului îl făcu să pălească; 
mîna începu să-i tremure de-a binelea. 


Domnule conte de Coude, 

Din dorinta de o salva onoarea numelui 
dumneavoastră am recurs la acest mijloc de a vă 
preveni că în aceste momente onoarea căminului 
dumneavoastră este în pericol. 

Un anumit bărbat, care timp de luni de zile v-a vizitat 
în mod constant casa în absența dumneavoastră, se 
află acum la soția dumneavoastră. Dacă vă veți duce 
imediat în budoarul contesei, îi veţi găsi împreună. 

UN PRIETEN 


Douăzeci de minute mai tirziu după ce Paulvitch îl 
chemase pe Tarzan, Rokoff obţinu legătura cu 
telefonul particular al contesei. li răspunse servitoarea, 
care se afla în budoar. 

— Dar doamna s-a culcat — replică servitoarea la 
cererea lui Rokoff de a vorbi cu contesa. 

— E un mesaj urgent, numai pentru contesă — 
insistă Rokoff. Spune-i că trebuie să se scoale; să-şi 
pună ceva pe ea şi să vină la telefon. Am să sun din 
nou peste cinci minute. 

Rokoff agăţă receptorul. Peste o clipă intră şi 
Paulvitch. 

— Contele a primit mesajul? întrebă Rokoff. 


58 


— Trebuie să fie în drum spre casă — zise Paulvitch. 

— Foarte bine. Doamna va sosi imediat în budoar, 
îmbrăcată într-un neglijeu. Peste citeva secunde 
credinciosul nostru Jaques îl va conduce pe domnul 
Tarzan la ea, fără să-l anunţe. Citeva clipe vor dura 
explicaţiile. Olga va arăta foarte ispititoare în cămaşa 
aceea de noapte străvezie, care ascunde doar pe 
jumătate minunăţiile pe care neglijeul le descoperă. De 
bună seamă va fi surprinsă, însă nicidecum supărată. 
Dacă omul acesta are măcar un strop de sînge 
fierbinte în vinele lui, contele va da peste ei tocmai 
cînd va avea loc o scenă de dragoste înduioşătoare. 
Asta se va întimpla peste cincisprezece minute. Cred 
că am pus totul la cale în chip strălucit, dragul meu 
Alexis. Să mergem să bem în sănătatea domnului 
Tarzan şi să nu uităm că domnul conte de Coude este 
unul dintre cei mai buni spadasini din Paris şi, de 
departe, cel mai bun ţintaş din toată Franţa. 

Cînd Tarzan ajunse la locuinţa Olgăi, Jaques îl aştepta 
la intrare. 

— Pe aici, domnule — îi spuse şi-l conduse de îndată 
pe scările largi de marmură. După alte cîteva secunde 
deschise o uşă şi, dînd la o parte o draperie grea, îl 
introduse cu multă ceremonie într-o încăpere slab 
luminată. Apoi Jaques dispăru. 

În colţul celălalt al camerei, Tarzan o văzu pe Olga 
aşezată la măsuţa pe care se afla telefonul. Degetele 
băteau nervoase pe suprafaţa lucioasă a mesei. Nu-l 
auzi pe Tarzan intrînd. 

— Olga, ce s-a întîmplat? o întrebă el. Contesa se 


59 


întoarse, scoţind un strigăt. 

— Jean! Strigă ea. Ce cauţi aici? Cine te-a adus aici? 
Ce înseamnă asta? 

Tarzan rămase împietrit; într-o secundă înţelese o 
parte din adevăr. 

— Deci nu m-ai chemat, Olga? 

— Să te chem? La ora asta din noapte? Mon Dieu! 
Jean, doar nu crezi că sînt nebună? 

— François mi-a telefonat să vin imediat: spunea că 
te afli într-o încurcătură şi că ai nevoie de mine. 

— François? Cine mai e şi François? 

— Mi-a spus că e în serviciul tău. Mi-a vorbit pe un 
ton, ca şi cum ar fi trebuit să-mi amintesc acest lucru... 

— Nu e nimeni în serviciul meu cu acest nume. 
Cineva a făcut o glumă cu tine, Jean — spuse Olga, 
rizînd cu poftă. 

— Mă tem că e o glumă sinistră, Olga. — răspunse 
Tarzan. E ceva necurat la mijloc, ceva ce nu-mi place. 

— Ce vrei să spui? Doar nu te gîndeşti că... 

— Unde e contele? o întrerupse. 

— La reşedinţa ambasadorului german. 

— Asta e o altă ispravă a nepreţuitului tău frate. 
Miine contele va afla. Va întreba servitorii. Toate 
dovezile vor duce la... ceea ce doreşte Rokoff să 
creadă contele. 

— Ticălosul! izbucni Olga. Se ridică şi se apropie de 
Tarzan, privindu-l drept în ochi. 

Contesa era foarte înspăimîntată. În ochi i se citea 
acea expresie pe care vinătorul o desluşeşte în privirea 
căprioarei încolţite — o privire întrebătoare, uimită şi 


60 


plină de teamă. Tremura şi, ca să se mai liniştească, îşi 
puse mîinile pe umerii lui. 

— Ce ne facem, Jean? şopti ea. E groaznic. Miine, tot 
Parisul va citi în ziare... o să aibă Nikolas grijă. 

Privirea, atitudinea, cuvintele ei dovedeau limpede 
nevoia femeii lipsite de apărare de a fi ajutată de 
protectorul ei firesc — bărbatul. Tarzan luă în mîna sa 
mare şi puternică una din minutele calde care zăceau 
pe pieptul lui. Gestul fu aproape firesc şi la fel de firesc 
fu gestul instinctiv de ocrotire care-l îndemnă s-o ia de 
umăr pe tinăra contesă. Rezultatul fu o scînteie 
electrică. Tarzan nu fusese niciodată atit de aproape 
de ea. Se priviră cu vinovăţie în ochi şi Olga se dovedi 
mai slabă; ea se stinse toată în braţele bărbatului care 
o ţinea de umeri. Dar Tarzan din neamul maimutelor? 
Văzind-o atit de speriată o cuprinse în braţele sale 
puternice şi îi acoperi buzele cu sărutări nesfirşite. 

Imediat ce termină de citit scrisoarea, Raoul de 
Coude se scuză grăbit în faţa gazdei. Niciodată nu şi-a 
putut aminti ce scuză invocase. În mintea lui, totul era 
învăluit în ceaţă, pînă ce ajunse în pragul casei. Aici îşi 
reveni deodată, pregătindu-se să acţioneze cu calm şi 
multă precauţie. În mod inexplicabil, Jaques lăsase uşa 
deschisă. Îşi dădu seama de asta abia cînd se afla la 
mijlocul scărilor. În prima clipă nu acordă nici o atenţie 
faptului, însă după aceea se sesiză. 

Urcă scările în virful picioarelor şi se îndrepta de-a 
lungul galeriei spre budoarul contesei. În mînă avea un 
baston greu... în inimă, crima. 

Olga îl văzu prima. Cu un țipăt ascuţit se smulse din 


61 


braţele lui Tarzan şi omul-maimuţă se întoarse tocmai 
la timp ca să pareze cu mîna o lovitură teribilă în cap. 
O dată, de două, de trei ori, bastonul greu căzu cu 
iuţeala trăznetului şi fiecare lovitură nu făcea altceva 
decit să-l readucă pe omul-maimuţă la starea de 
sălbăticie. 

Cu rînjetul gros, gutural al gorilei, Tarzan sări la 
francez. Bastonul masiv fu smuls şi rupt în două de 
parcă ar fi fost un băț de chibrit. Tarzan aruncă cit colo 
bucăţile şi, ca o fiară înfuriată, se năpusti spre gitul 
adversarului. La început, Olga de Coude fu doar o 
spectatoare îngrozită de teribila scenă ce se desfăşură 
în clipele următoare, dar mai apoi sări la Tarzan, care-i 
omora soţul; îl sugruma scuturîndu-l aşa cum un terrier 
zgilţiie un şoarece,  înspăimîntată, încercă să-i 
desprindă mîinile. 

— Doamne, Dumnezeule! ţipă ea. Îl omori, îl omori! 
Jean, îmi omori bărbatul! 

Turbat de furie, Tarzan nu auzea nimic. Brusc, azvirli 
trupul pe podea şi, punîndu-şi piciorul pe pieptul 
victimei, ridică semeţ capul. Atunci, în tot palatul 
contelui de Coude răsună strigătul cumplit care dădea 
de veste că gorila şi-a răpus prada. Din pivniţă pînă în 
pod, urletul acela înspăimîntător ajunse la urechile 
servitorilor, umplindu-i de groază şi făcîndu-i să 
tremure. Femeia se prăbuşi în genunchi lîngă trupul 
soţului ei şi începu să se roage. 

Încet-încet, picla roşie din faţa ochilor lui Tarzan se 
risipi. Lucrurile începură să capete formă. Tarzan îşi 
redobiîndi atributele omului civilizat. În cele din urmă o 


62 


văzu pe femeia îngenuncheată. 

— Olga! şopti el. 

Contesa îşi înălţă privirea, aşteptindu-se să vadă în 
ochii aţintiţi asupra ei setea de sînge. Dar nu desluşi 
decît mîhnire şi căinţă. 

— Oh, Jean! strigă ea printre hohote. Uite ce-ai făcut! 
Era soţul meu, îl iubeam şi tu l-ai omorît... 

Cu multă grijă, Tarzan ridică trupul fără vlagă al 
contelui de Coude şi-l aşeză pe o canapea; apoi puse 
urechea pe pieptul acestuia. 

— Puțin brandy, Olga — ceru el. 

Olga aduse băutura şi, împreună, turnară citeva 
picături între buzele contelui. Aproape imediat de pe 
buzele învineţite ieşi un geamăt slab. Contele întoarse 
capul şi şopti ceva. 

— Slavă Domnului! Nu va muri — îi spuse Tarzan 
contesei. 

— De ce ai făcut asta, Jean? îl întrebă ea.. 

— Nu ştiu. M-a lovit şi mi-am pierdut cumpătul. Aşa 
făceau maimuţele din tribul meu. Nu ţi-am povestit 
încă viaţa mea, Olga. Era mult mai bine dacă ştiai cite 
ceva despre mine... atunci nu s-ar fi întîmplat ce s-a 
întîmplat acum. Nu mi-am văzut niciodată tatăl. 
Singura mamă pe care am cunoscut-o vreodată era o 
maimuţă feroce. Pînă la cincisprezece ani nu întîlnisem 
încă o fiinţă omenească. Cînd am văzut primul alb, 
aveam douăzeci de ani. Acum un an şi mai bine eram 
un animal de pradă, gol-goluţ, în jungla africană. Nu 
mă judeca deci cu prea multă asprime. Doi ani sînt 
prea puţin pentru transformarea radicală a unui 


63 


individ. Rasei umane i-a trebuit nenumărate secole 
pentru aceeaşi transformare. 

— Nu te judec în nici un fel, Jean. Greşeala este a 
mea. Acum trebuie să pleci... nu trebuie să te găsească 
aici cînd îşi va recăpăta cunoştinţa. La revedere! 

Tarzan părăsi palatul contelui de Coude, cu un aer 
trist, plin de remuşcări. 

După douăzeci de minute cînd îşi veni de-a binelea în 
fire, intră într-o secţie de poliţie aflată nu departe de 
Rue Maule. Aici întîlni pe unul din poliţiştii cu care se 
luptase cu cîteva săptămîni în urmă. Acesta se bucură 
sincer cînd îl văzu pe omul care-l scuturase atit de 
zdravăn. După ce schimbară cîteva cuvinte banale, 
Tarzan îl întrebă dacă a auzit vreodată de Nikolas 
Rokoff sau de Alexis Paulvitch. 

— O, de multe ori, domnule. Şi unul şi altul au cazier. 
Cît timp nu sînt acuzaţi de nimic, ne preocupă foarte 
mult să ştim unde se află pentru a-i găsi imediat la 
nevoie. Această precauţie o luăm cu fiecare criminal 
cunoscut. De ce întrebaţi? 

— Îi cunosc personal — răspunse Tarzan. Aş dori să-l 
întîlnesc pe domnul Rokoff într-o chestiune de afaceri; 
v-aş fi foarte recunoscător dacă mi-aţi da adresa lui. 

Cîteva clipe mai tirziu îşi luă rămas bun de la poliţist 
şi, avînd în buzunar o notiţă pe care era scrisă o adresă 
într-un cartier nu prea respectabil, se îndreptă cu pas 
vioi către cea mai apropiată staţie de taxi. 

Rokoff şi Paulvitch se întorseseră acasă şi tocmai 
discutau despre rezultatul probabil al evenimentelor 
din acea seară. Telefonaseră între timp la redacţiile 


64 


unor ziare de dimineaţă şi acum aşteptau să vină 
corespondenţii cărora să le dea informaţii cu privire la 
scandalul ce urma să izbucnească în saloanele 
Parisului a doua zi. 

Pe scară se auzi un pas ferm. 

— Ei, dar ştii că ziariştii ăştia sînt prompţi! exclamă 
Rokoff, auzind bătaia în uşă. Intraţi! 

Zimbetul larg al ticălosului, pregătit să-i întîmpine pe 
ziarişti, îi îngheţă pe buze. Din prag îi ţintuia privirea 
necruțătoare a ochilor cenuşii ai vizitatorului. 

— La dracu! izbucni el, sărind în picioare. Ce vînt te- 
aduce aici? 

— Stai joi! îi ordonă Tarzan, cu o voce atit de înceată, 
că cei doi abia putură să-i desluşească vorbele. Tonul 
însă era atit de ameninţător încît Rokoff se aşeză din 
nou, iar Paulvitch nu făcu nici o mişcare. Ştii foarte 
bine ce m-a adus aici — continuă Tarzan, cu acelaşi 
glas ameninţător. Ar fi trebuit să te ucid, dar fiindcă 
eşti fratele Olgăi de Coude n-am s-o fac... acum. Iţi ofer 
o şansă. Paulvitch nu contează prea mult: e doar o 
unealtă fără minte şi nebun, aşa că nu-l voi ucide atita 
timp cît te voi lăsa să trăieşti. Înainte de a părăsi 
camera, pentru a rămîne amindoi în viaţă şi teferi, va 
trebui să faci două lucruri. Primul: să scrii o mărturisire 
amănunţită în legătură cu cele puse la cale în seara 
asta şi s-o semnezi. Al doilea: să-mi promiteţi, sub 
pedeapsa cu moartea, că nu veţi îngădui ca vreun 
cuvint din afacerea asta să ajungă în ziare. Dacă nu 
veţi face astfel, nici unul din voi nu va mai fi în viaţă 
cînd voi părăsi această cameră. Ai înţeles? Fără a 


65 


aştepta vreun răspuns, se răsti la el: Grăbeşte-te! Ai 
chiar în faţă cerneală, hirtie şi toc. 

Rokoff afişă un aer trufaş, încercînd să braveze 
pentru a arăta cît de puţin se teme de amenințările lui 
Tarzan. O secundă mai tirziu însă simţi degetele de 
oţel ale omului-maimuță strîngindu-l de git. Paulvitch, 
care încercă să spele putina, tocmai cînd să iasă pe 
uşă, fu ridicat în aer şi zvirlit într-un colţ al camerei, 
unde se prăbuşi fără cunoştinţă. Cînd faţa lui Rokoff se 
înnegri, Tarzan slăbi strinsoarea şi-l împinse fără pic de 
milă înapoi pe scaun. Tuşind, Rokoff se aşeză privind 
cu ură la omul care stătea în faţa lui. Puțin după aceea, 
la ordinul lui Tarzan, Paulvitch se ridică şi, şchiopătînd 
şi gemînd, se întoarse la locul său. 

— Acum apucă-te şi scrie! îi spuse omul-maimuţă. 
Dacă mai e nevoie să te îndemn, să ştii că a doua oară 
nu mă voi mai purta atit de blind. 

Rokoff luă tocul şi începu să scrie. 

— Vezi ca nu cumva sa omiţi vreun amănunt sau 
vreun nume — îl avertiză Tarzan. 

Pe neaşteptate se auzi o bătaie la uşă. 

— Intră! spuse Tarzan. 

În încăpere intră un tînăr spilcuit. 

— Sînt de la Le Matin — se prezentă el. Dacă am 
înţeles bine, domnul Rokoff are să-mi comunice ceva. 

— Aţi înţeles greşit, domnule — răspunse Tarzan. Nu- 
i aşa că n-ai nimic pentru domnul, dragul meu Nikolas? 

Rokoff se întrerupse din scris şi-l privi încruntîndu-se 
dizgraţios. 

— Nu... — Mirîi el n-am nimic de relatat... acum. 


66 


— Nici acum şi nici altă dată... 

Reporterul nu văzu privirea amenințătoare a omului- 
maimuţă, însă Nikolas Rokoff o văzu prea bine. 

— Nici altă dată... repetă el, grăbit. 

— Păcat că domnul s-a deranjat degeaba — adăugă 
Tarzan, întorcîndu-se spre reporter. Vă doresc noapte 
bună — îi mai spuse şi, înclinînd din cap, îl pofti pe 
filfizon afară din cameră şi-i închise uşa în nas. 

O oră mai tîrziu, Tarzan ieşea din odaia lui Rokoff, cu 
un manuscris destul de voluminos în buzunarul de la 
haină. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş părăsi Franţa, fiindcă, 
mai devreme sau mai tirziu, voi găsii o scuză oarecare 
pentru a te ucide ca să nu-ţi compromiţi în nici un fel 
sora — îi spuse la plecare. 


67 


6. DUELUL 


Cînd se întoarse de la Rokoff, D'Arnot dormea. 
Tarzan nu-l trezi, însă a doua zi îi povesti întîmplările 
din seara precedentă, fără a omite nici cel mai mic 
amănunt. 

— Cit de prost am putut să fiu — încheie el. De 
Coude şi soţia lui erau prietenii mei. Cum le-am 
răsplătit prietenia? Puțin a lipsit să nu-l omor pe conte. 
Am stigmatizat o femeie cinstită. Se prea poate să fi 
stricat o căsnicie frumoasă. 

— O iubeşti pe Olga de Coude? îl întrebă D'Arnot. 

— Dacă n-aş fi convins că nu mă iubeşte, mi-ar fi 
greu să-ţi răspund la întrebare, Paul; însă, fără a fi 
necredincios faţă de ea, îţi spun că nu o iubesc şi nici 
ea pe mine. Timp de o clipă, amîndoi am fost victimele 
unei nebunii subite, în nici un caz dragoste şi asta ar fi 
trecut fără nici cea mai mică remuşcare, la fel de 
repede precum a venit, chiar dacă de Coude nu s-ar fi 
întors. După cum ştii, mă pricep prea puţin la femei. 
Olga de Coude e o femeie foarte frumoasă: lucrul 
acesta, semiîntunericul din încăpere, împrejurările 
îmbietoare, precum şi apelul de a-i veni în ajutor, de a 
o ocroti nu l-ar fi lăsat insensibil nici pe un om mai 
civilizat, însă civilizaţia mea nu depăşeşte grosimea 
pielii, nu trece nici măcar de grosimea hainelor. Parisul 
nu e un loc bun pentru mine. N-o să fac altceva decit 


68 


să cad în curse din ce în ce mai primejdioase. 
Restricţiile impuse de oameni mă irită. Mă simt 
prizonier. Nu pot suporta lucrul acesta, prietene şi cred 
că am să mă întorc în jungla mea, să-mi duc viaţa pe 
care mi-a rezervat-o soarta cînd m-a aşezat acolo. 

— Nu le pune atita la inimă, Jean — îi răspunse 
D'Arnot. Te-ai achitat de obligaţii mult mai bine decit 
ar fi făcut-o mulţi dintre oamenii „civilizaţi", 

Aflaţi în aceeaşi situaţie. Cît despre plecarea ta din 
Paris, cred că în scurt timp Raoul de Coude va avea 
ceva de spus în această privinţă. 

D'Arnot nu greşea. După o săptămînă, pe cînd 
D'Arnot şi Tarzan luau micul dejun, fu anunţat domnul 
Flaubert. Domnul Flaubert era un domn extrem de 
manierat. Cu multe plecăciuni, el transmise provocarea 
domnului conte de Coude, adresată domnului Tarzan. 

— E domnul atit de bun, încît să aranjeze ca unul din 
prietenii lui să se întilnească cu domnul Flaubert cît 
mai curînd posibil pentru a stabili detaliile, spre 
satisfacția reciprocă a tuturor celor interesaţi? 

Desigur. Domnul Tarzan ar fi încîntat să-şi 
încredinţeze fără rezerve interesele, prietenului său, 
locotenentului  D'Arnot. Astfel rămase stabilit că 
D'Arnot va face o vizită domnului Flaubert la orele 
două în după-amiaza acelei zile şi, acestea fiind 
aranjate, domnul Flaubert părăsi camera cu şi mai 
multe plecăciuni. 

Cînd rămaseră din nou singuri, D'Arnot privi uimit la 
Tarzan: 

— Ei, ce facem? 


69 


— Acum, la păcatele pe care le am, trebuie să adaug 
o crimă sau să mă las eu însumi omorit — răspunse 
Tarzan. Trebuie să recunosc că mă îndrept cu paşi 
repezi pe căile fraţilor mei civilizaţi. 

— Ce armă alegi? îl întrebă D'Arnot. De Coude este 
considerat maestru în minuirea săbiei şi un excelent 
trăgător. 

— AŞ putea alege săgeți otrăvite sau sulițe trase de 
la douăzeci de paşi — rise Tarzan. Aleg pistolul, Paul. 

— Te va ucide, Jean. 

— Nu mă îndoiesc de acest lucru — îi răspunse 
Tarzan. Într-o bună zi tot am să mor. 

— Alege mai bine spada — îl sfătui D'Arnot. Contele 
o să se mulţumească să te rănească şi sînt mai puţine 
şanse să te omoare. 

— Pistolul — spune Tarzan, cu fermitate. D'Arnot 
încercă să-l convingă să renunţe la această idee, însă 
toate încercările sale fură zadarnice, astfel că rămase 
hotărît să se dueleze cu pistolul. 

Puțin după ora patru, D'Arnot se întoarse de la 
întîlnirea cu domnul Flaubert. 

— S-a aranjat — spuse. Totul e cum nu se poate mai 
bine. Miine dimineaţă, în zori... pe drumul spre Etamps 
e un loc ferit. Domnul Flaubert a preferat acest loc din 
motive personale. Nu am avut nici o obiecţie. 

— Bine — spuse Tarzan simplu. 

Nu se mai referi la duel; nu făcu nici măcar o simplă 
aluzie. În noaptea aceea, înainte de a se duce la 
culcare, scrise cîteva scrisori. După ce închise scrisorile 
şi trecu adresele respective, le puse pe toate într-un 


70 


plic adresat lui D'Arnot. Pe cînd se dezbrăca, D'Arnot îl 
auzi înginînd un refren de music-hall. 

Francezul ocări printre dinţi. Era nefericit fiindcă nu 
se îndoia că a doua zi, cînd soarele se va ridica avea 
să-l vadă pe Tarzan mort. Il şoca faptul că Tarzan se 
arăta atit de nepăsător. 

— Ora aceasta e cea mai nepotrivită pentru oameni 
să se omoare — zise omul-maimuţă cînd se dădu jos 
din pat, în semiîntunericul ceasurilor din zori. 

Dormise bine; s-ar fi zis că abia atinsese cu capul 
perna înainte de a fi trezit. Remarca era adresată lui 
D'Arnot, care-l aştepta gata îmbrăcat în pragul uşii. 
Acesta aproape că nu închisese ochii toată noaptea. 
Era nervos şi, de aceea, uşor iritabil. 

— Bănuiesc că ai dormit ca un prunc — îi spuse 
prietenului său. 

Tarzan rise. 

— După vocea ta, Paul, trag concluzia că arunci toată 
vina în spinarea mea. N-am ce face, asta-i situaţia... 

— Nu, Jean, nu despre asta-i vorba — răspunse 
D'Arnot, zîmbind la rîndul său. Însă iei lucrurile prea 
uşor... e exasperant. Dacă te-ar vedea cineva, ar putea 
să jure că te duci să tragi la ţintă, nu să-l înfrunţi pe 
unul din cei mai buni trăgători ai Franţei. 

Tarzan dădu din umeri. 

— Voi ispăşi o mare greşeală, Paul. O condiţie foarte 
necesară pentru a ispăşi este precizia adversarului 
meu. Deci am eu vreun motiv să fiu nemulţumit? Nu 
m-ai asigurat tu că domnul conte de Coude este un 
trăgător de elită? 


71 


— Vrei să spui că doreşti cu tot dinadinsul să fii ucis? 
exclamă D'Arnot, uluit. 

— N-aş putea spune că asta vreau, însă trebuie să 
admiţi că sînt prea puţine şanse ca să nu fiu omorit. 

Dacă D'Arnot ar fi ştiut ce era în mintea omului- 
maimuţă — acest lucru îl preocupase aproape tot 
timpul din clipa în care aflase că de Coude îl va 
provoca la duel pe cîmpul de onoare — atunci ar fi fost 
şi mai uluit. 

Se urcară în tăcere în maşina lui D'Arnot şi tot în 
tăcere porniră spre Etamps, pe drumul cufundat în 
întuneric. Fiecare din ei era absorbit de propriile 
gînduri. D'Arnot era foarte abătut fiindcă ţinea într- 
adevăr la Tarzan. Prietenia strinsă, care luase naştere 
între aceşti doi bărbaţi cu destine şi educaţii atît de 
diferite, sporise în intensitate. Ambii aveau aceleaşi 
idealuri de bărbăţie, de curaj şi onoare şi acestea 
acționau la amindoi cu aceeaşi forţă. Se înțelegeau 
perfect şi fiecare se putea mîndri cu prietenia celuilalt. 

Tarzan din neamul maimuţelor era cufundat în 
amintiri din trecut; amintiri plăcute ale unor clipe mai 
fericite din viaţa sa din junglă, pierdută acum pentru 
totdeauna. Îşi aminti nenumăratele ceasuri din timpul 
copilăriei, pe care şi le petrecuse stind cu picioarele 
încrucişate pe masa din cabana defunctului său tată, 
cu capul aplecat asupra uneia din cărţile acelea 
minunat ilustrate. Fără nici un ajutor descifrase din ele 
secretul limbii tipărite, cu mult înainte ca sunetele 
limbii vorbite să-i ajungă la ureche. Un zîmbet de 
mulţumire îi descreţi chipul cînd se gîndi la ziua aceea, 


72 


unică în viaţa lui, pe care şi-o petrecuse alături de Jane 
Porter în inima pădurii virgine. 

Brusc, amintirile fură risipite de oprirea maşinii; 
ajunseseră la destinaţie. Giîndurile se întoarseră la 
treburile imediate. Ştia că o să moară, însă nu se 
temea de moarte. Pentru un locuitor al junglei 
necruțătoare, moartea e un lucru obişnuit. Prima lege a 
naturii îl obligă să se agate cu tenacitate de viaţă, să 
lupte pentru ea, însă nu-l învaţă să se teamă de 
moarte. 

D'Arnot şi Tarzan sosiră primii pe cîmpul de onoare. 
Un minut mai tirziu îşi făcură apariţia şi de Coude, 
domnul Flaubert şi un al treilea domn. Acesta fu 
prezentat lui D'Arnot şi lui Tarzan: era doctorul. 

D'Arnot şi Flaubert vorbiră în şoaptă citeva minute. 
Contele de Coude şi Tarzan şedeau deoparte, fiecare în 
alt colţ al terenului. Martorii îi convocară. D'Arnot şi 
domnul Flaubert examinară pistoalele. Cei doi bărbaţi, 
care o clipă mai tirziu urmau să se înfrunte, ascultau în 
tăcere condiţiile, luptei, expuse de domnul Flaubert şi 
pe care erau obligaţi să le respecte întocmai. 

Trebuiau să stea unul cu spatele spre celălalt. La un 
semnal al domnului Flaubert, cei doi urmau să se 
deplaseze în direcţii opuse, cu pistolul la coapsă. După 
ce parcurgeau zece paşi, D'Arnot urma să dea ultimul 
semnal... atunci aveau să se întoarcă şi să tragă pînă 
ce unul din ei cădea sau pînă cînd fiecare îşi consuma 
cele trei cartuşe primite. 

In timp ce domnul Flaubert vorbea, Tarzan îşi alese o 
ţigară din tabacheră şi o aprinse. De Coude era 


73 


personificarea nepăsării: nu era el cel mai bun ţintaş 
din Franţa? 

În sfîrşit, domnul Flaubert îi făcu semn lui D'Arnot şi 
fiecare îşi luă locul. 

— Sînteţi gata, domnilor? întrebă domnul Flaubert. 

— Gata — răspunse de Coude. 

Tarzan încuviinţă şi el din cap. Domnul Flaubert dădu 
semnalul. Ca şi D'Arnot, se îndepărtă cîțiva paşi, ca să 
nu se afle în bătaia pistoalelor. Şase! Şapte! Opt! În 
ochii lui D'Arnot se iviră lacrimi. Îl iubea pe Tarzan. 
Nouă! Incă un pas şi tînărul locotenent dădu semnalul 
fatal, semnalul; pe care atit îl ura. Pentru el, acesta 
pecetluia soarta celui mai bun prieten al său. 

Brusc, de Coude se întoarse şi trase. Tarzan tresări 
abia vizibil. Pistolul său încă atîrna la coapsă. De Coude 
şovăi, ca şi cum se aştepta să-l vadă pe adversar 
chircindu-se la pămînt. Francezul era un trăgător prea 
experimentat ca să nu-şi dea seama că glonţul îşi 
atinsese ţinta. Totuşi Tarzan nu schiţă nici un gest să-şi 
ridice pistolul. De Coude mai trase o dată, însă 
atitudinea omului-maimuță — aceea indiferenţă 
desăvirşită, destinderea nonşalantă a siluetei sale 
gigantice, încît pînă şi fumul ţigării se ridica drept în 
sus — îl zăpăci pe cel mai bun trăgător al Franţei. De 
data aceasta, Tarzan nu mai tresări. De Coude era însă 
sigur că nimerise din nou. 

Deodată, explicaţia veni brusc în mintea contelui: 
adversarul său primea cu răceală loviturile teribile în 
speranţa că gloanţele trase de el nu-i vor pricinui o 
rană fatală. Apoi va trage pe îndelete propriile-i 


74 


gloanţe, doborîndu-l deliberat, cu calm şi mult sînge 
rece. Un fior străbătu spinarea francezului. Ceea ce 
făcea uriaşul era diabolic. Ce fel de făptură putea fi 
oare, încît să stea atit de netulburat, cu două gloanţe 
în el, aşteptind să-l primească pe al treilea? 

De Coude se strădui de data aceasta să ţintească 
mai bine, însă nervii îl lăsară şi greşi de-a binelea. Nici 
de astă dată Tarzan nu schiţă vreun gest să ridice 
pistolul. Timp de o secundă cei doi se privită în ochi. Pe 
faţa lui Tarzan se putea citi o expresie de dezamăgire 
totală. Faţa lui de Coude exprima o teamă din ce în ce 
mai mare, ba chiar o groază. 

Nu mai putu îndura. 

Pentru numele lui Dumnezeu, domnule, trage! ţipă 
el. 

Însă Tarzan nu ridică pistolul. În schimb, înainta spre 
de Coude, iar cînd D'Arnot şi Flaubert, care înţeleseră 
greşit intenţiile lui, erau pe punctul de a se năpusti 
între ei, el ridică mîna stingă, oprindu-i. 

— Nu vă temeţi — le spuse — nu-i fac nici un rău. 

Era ceva cu totul şi cu totul neobişnuit, iar cei doi 
rămaseră pe loc. Tarzan continuă să înainteze pînă ce 
se află chiar în faţa lui de Coude. 

— Probabil că s-a întîmplat ceva cu pistolul domnului 
— zise el. Sau poate că v-au părăsit nervii. Vă ofer 
pistolul meu, domnule şi mai încercaţi o dată — zise 
Tarzan, întinzînd contelui uimit pistolul. 

— Mon Dieu, domnule! strigă celălalt. Aţi înnebunit? 

— Nu, prietene — îi răspunse omul-maimuţă. Însă 
merit să mor. E singurul mod în care aş putea îndrepta 


75 


răul pe care l-am făcut unei femei cinstite. Luaţi 
pistolul şi faceţi ce v-am rugat. 

— Asta ar fi o crimă — răspunse de Coude. Dar ce 
rău i-aţi făcut soţiei mele? Ea a jurat că... 

— Nu la asta mă refeream — replică repede Tarzan. 
Aţi văzut tot răul care s-a petrecut între noi. Dar atit a 
fost de ajuns ca să arunce o pată asupra numelui ei şi 
să năruiască fericirea unui bărbat împotriva căruia nu 
nutream nici un dram de ură. Greşeala îmi aparţine în 
întregime mie, de aceea speram ca în dimineaţa asta 
să mor. Sint profund dezamăgit că domnul nu e 
ţintaşul formidabil pe care mi-l închipuiam. 

— Spuneţi că vina e în întregime a dumneavoastră? 
întrebă de Coude, curios. 

— In întregime, domnule. Soţia dumneavoastră e o 
femeie credincioasă. Vă iubeşte numai pe 
dumneavoastră. Vina pe care aţi constatat-o era numai 
a mea Nu era vina contesei de Coude şi nici a mea că 
mă aflam acolo. lată dovada care va demonstra foarte 
bine acest lucru — încheie Tarzan şi scoase din 
buzunar o declaraţie scrisă şi semnată de Rokoff. 

De Coude luă hirtiile şi le citi. D'Arnot şi domnul 
Flaubert se traseră mai aproape. Doar erau spectatorii 
interesaţi ai acestui duel ce lua sfîrşit în chip atît de 
ciudat. Cit timp contele de Coude citi, nici unul nu 
scoase o vorbă. Apoi contele privi spre Tarzan. 

— Sînteţi un gentleman foarte curajos şi cavaler — îi 
spuse. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu v-am ucis. 

De Coude era francez. Francezii sînt impulsivi din 
fire. Desfăcu braţele şi-l îmbrăţişa pe Tarzan. Domnul 


76 


Flaubert îl îmbrăţişa pe D'Arnot. Nu mai era nimeni 
care să-l îmbrăţişeze pe doctor. Poate că ciuda îl 
îndemna pe acesta să intervină şi să ceară 
permisiunea de a îngriji rănile lui Tarzan. 

— Domnul a fost atins cel puţin o dată. Poate chiar 
de trei ori... 

— De două ori — preciza Tarzan. O dată în umărul 
stîng şi încă o dată în partea stingă... răni superficiale, 
cred... 

Doctorul insistă însă ca tînărul să se întindă pe iarbă 
şi să rămînă acolo pînă cînd îi va curăța rănile şi 
sîngele va înceta să mai curgă. 

Duelul se sfirşise; se urcară cu toţii în maşina lui 
D'Arnot. Se întorceau la Paris ca cei mai buni prieteni. 
Avînd acum o dublă asigurare că i se luase o povară şi 
nu-i mai purta ranchiună lui Tarzan. E drept că şi 
acesta îşi asumase o parte din vină mult mai mare 
decit era în realitate, însă trebuie să fie scuzat că 
minţise puţin; minţise doar ca să ajute o femeie şi 
minţise ca un domn. 

Cîteva zile, omul-maimuţă fu silit să rămînă în pat. 
Socotea că e o prostie şi un lucru cu desăvirşire inutil, 
însă doctorul şi D'Arnot luară lucrurile atît de tare în 
serios, încît Tarzan le făcu pe voie, deşi, numai cînd se 
gindea la asta, îl apuca risul. 

— E foarte nostim! îi spunea lui D'Arnot. Să stai în 
pat pentru o înţepătură de ac! Vai de mine! Cînd eram 
mic, Bolgani, regele gorilelor, aproape că m-a făcut 
bucățele. Aveam eu oare pat bun şi moale în care să 
zac? Da' de unde! Aveam numai vegetaţia umedă şi 


77 


putrezită din junglă. Ascuns sub nişte tufişuri, am zăcut 
zile şi săptămîni întregi, iar lingă mine a stat numai 
Kala... sărmana şi credincioasa Kala; ea alunga 
insectele şi animalele de pradă. Cînd ceream apă, îmi 
aducea în gură: era singurul mod în care ştia s-aducă 
apă. Nici vorbă de faşă sterilizată sau de bandaj 
antiseptic. Doctorul ar fi înnebunit doar văzînd 
asemenea tratament. Şi cu toate astea nu m-am 
îmbolnăvit. M-am vindecat şi acum zac în pat pentru o 
simplă zgirietură; nimeni în junglă n-ar putea-o lua în 
seamă, numai să nu fie pe virful nasului! 

Timpul se scurse repede şi, înainte de a-şi da seama 
cît stătuse în pat, Tarzan - se văzu din nou colindînd 
prin oraş. De Coude îl vizită de cîteva ori şi, constatînd 
că Tarzan era nerăbdător să-şi găsească o preocupare, 
indiferent ce anume, îi făgădui că o să se îngrijească el 
de asta. 

Chiar în prima zi cînd i se permise să se dea jos din 
pat, Tarzan primi o înştiinţare din partea lui de Coude, 
care-l aştepta la biroul său în după-amiaza aceea. Se 
duse deci la conte, care-l întîmpină cu multă căldură și- 
| felicită sincer că este din nou pe picioare. Din 
dimineaţa în care se înfruntaseră pe cîmpul de onoare, 
contele nu mai pomeni de duel sau de cauza lui. 

— Cred că am găsit exact ce-ţi trebuie, domnule 
Tarzan — începu contele. E un post de mare încredere 
şi responsabilitate; un post care cere deopotrivă mult 
curaj şi forţă fizică. Nu pot să-mi imaginez un om mai 
potrivit decit dumneata, dragă domnule Tarzan. Va 
trebui să călătoreşti mult, cu timpul însă vei avea o 


78 


poziţie şi mai bună, poate în diplomaţie. La început, 
pentru scurt timp, vei fi agent special în serviciul 
Ministerului de Război. Să mergem acum să te prezint 
domnului care îţi va fi şef. El îţi poate explica ce ai de 
făcut, mai bine decit mine. Pe urmă vei fi în măsură să 
decizi dacă accepţi sau nu. 

De Coude îl conduse în biroul generalului Rochere, 
şeful biroului unde urma să lucreze Tarzan în cazul 
cînd accepta postul. După ce făcu o strălucită 
prezentare a nenumăratelor calităţi ale omului- 
maimuţă, care-l recomandau ca cel mai indicat pentru 
acest serviciu, contele îi lăsă singuri. 

O jumătate de oră mai tirziu Tarzan părăsea biroul; 
deţinea pentru prima oară un post. A doua zi trebuia să 
se întoarcă la birou pentru a primi mai multe 
instrucţiuni; generalul Rochere îi dădu să înţeleagă să 
se pregătească a părăsi Parisul — poate chiar în ziua 
următoare — pentru o perioadă nedefinită. 

Cuprins de bună dispoziţie, Tarzan se grăbi să ajungă 
acasă ca să-i aducă vestea cea bună lui D'Arnot. În 
sfîrşit, acum urma să facă şi el ceva ce era mai bine, să 
călătorească, să vadă lumea... 

Nici nu intră bine în salonul lui D'Arnot, că îi şi 
comunică nerăbdător ştirea. D'Arnot nu fu deloc prea 
bucuros. 

— Se pare că perspectiva de-a părăsi Parisul te 
încîntă, deşi poate nu o să ne vedem multe luni de zile. 
Tarzan, eşti o fiară nespus de nerecunoscătoare! Glumi 
D'Arnot. 

— Nu, Paul. Sînt încă un copil: am o nouă jucărie 


79 


care-mi place la nebunie. Aşadar, Tarzan părăsi a doua 
zi Parisul, cu destinaţia Marsilia şi apoi Oran. 


7. DANSATOAREA DIN SIDI AISSA 


Prima misiune a lui Tarzan nu promitea deloc să fie 
pasionantă sau măcar importantă. Era vorba e un 
oarecare locotenent de spahii, pe care guvernul avea 
destule motive să-l suspecteze că întreţine relaţii 
dubioase cu o mare putere europeană. Acest 
locotenent, pe nume Gernois, activa în prezent în 
garnizoana de la Sidi-bel-Abbes. De curînd, fusese 
numit pe lîngă un stat-major, unde, prin obligaţiile de 
serviciu, anumite informaţii de o deosebită importanţă 
militară ajungeau la cunoştinţa sa. Guvernul îl 
suspecta că vinde unei mari puteri tocmai aceste 
informaţii importante. 

Suspiciunea plana asupra ofițerului numai ca urmare 
a unei aluzii vagi, făcută într-un acces de gelozie de o 
pariziancă bine cunoscută. Statele-majore sînt foarte 
stricte în privinţa secretului militar, iar trădarea 
constituie un lucru foarte grav, încît chiar şi o aluzie e 
luată în seamă. Astfel, Tarzan sosea în Algeria, dîndu- 
se drept călător şi vînător american, ca să-l ţină sub 
observaţie pe locotenentul Gernois. 

Aşteptase cu nerăbdare să-şi revadă Africa lui dragă, 


80 


însă regiunea aceasta modernă era atit de diferită de 
jungla tropicală, încît ar fi putut să rămînă foarte bine 
la Paris în ciuda emoţiilor pe care le încercase aflînd că 
se va întoarce „acasă". Petrecu o zi întreagă la Oran, 
cutreierind străzile strimte şi  întortocheate ale 
cartierului arab, delectîndu-şi privirea cu peisaje noi şi 
ciudate. A doua zi se găsea la Sidi-bel-Abbes, unde 
prezentă scrisorile sale de recomandare atît 
autorităţilor civile cît şi celor militare — scrisorile nu 
dezvăluiau însă adevăratul scop al misiunii sale. 

Tarzan stăpinea destul de bine limba engleză ca să 
poată trece drept american printre arabi şi francezi; 
nici nu i se cerea mai mult. Cînd întîlnea vreun englez, 
vorbea franceza ca să nu se trădeze. Vorbea engleza 
cu străinii care înțelegeau această limbă, dar care nu-şi 
dădeau seama de imperfecţiunile lui, de accent şi 


pronunție. 
Cunoscu mai mulţi ofiţeri francezi şi, în scurt timp, 
aceştia începură să-l simpatizeze. Il întîlni şi pe 


Gernois: un bărbat de vreo patruzeci de ani, taciturn şi 
dispeptic, care nu prea întreținea relaţii cu camarazii 
săi. 

Timp de o lună nu se întîmplă nimic care să-i atragă 
atenţia lui Tarzan. Aparent, Gernois nu primea vizite, 
iar pe-acolo pe unde se ducea nu întîlnea persoane 
care să fie luate drept agenţi ai unei puteri străine, nici 
chiar de cea mai înfierbintată imaginaţie. Tarzan 
începu să spere că, la urma urmei, zvonul fusese fals 
cînd, într-o bună zi, Gernois fu trimis în misiune 
departe spre sud; la Bou Saada, în Sahara Mică. 


81 


O companie de spahii, sub comanda a trei ofiţeri, 
urma să înlocuiască compania stabilită acolo. Din 
fericire, Tarzan se împrietenise la cataramă cu unul 
dintre ofiţeri, căpitanul Gerard şi cînd omul-maimuţă 
spuse că vrea să se folosească de acest prilej ca să-l 
însoţească la Bou Saada, unde spera să găsească 
vînat, nu trezi nici cea mai mică bănuială. 

La Bouira, detaşamentul debarcă din tren şi-şi 
continuă călătoria pe cai. Tarzan tocmai se tocmea să- 
şi cumpere un cal cînd observă că un bărbat în haine 
europene îl urmăreşte cu privirea din pragul unei 
cafenele. Cînd se uită în direcţia aceea, omul se 
întoarse şi intră în coliba joasă. Lui Tarzan i se părură 
cunoscute chipul şi silueta acelui bărbat, însă curînd 
nu-i mai dădu nici o atenţie. 

Marşul spre Aumale fu nespus de obositor pentru 
Tarzan, al cărui antrenament de călărie se reducea 
doar la cîteva lecţii luate într-un manej din Paris. Se 
simţi atit de istovit încît de îndată ce ajunse la 
destinaţie, se cufundă cu plăcere într-un pat 
confortabil la hotelul Grossat, în timp ce ofiţerii şi 
soldaţii îşi stabiliră tabăra la postul militar. 

Deşi i se anunţase că a doua zi plecarea va avea loc 
la o oră matinală, Tarzan nu-şi isprăvise micul dejun 
cînd compania de spahii şi pornise la drum. Tînărul se 
grăbi să-şi termine masa, ca nu cumva spahiii să 
ajungă prea departe. Întîmplător, privi spre uşa ce lega 
restaurantul cu barul. Nu mică îi fu surpriza cînd îl văzu 
acolo pe Gernois stînd de vorbă tocmai cu străinul pe 
care-l observase cu o zi înainte la cafeneaua din 


82 


Bouira. Nu se putea înşela; deşi sta cu spatele, 
atitudinea şi silueta bărbatului îi păreau grozav de 
cunoscute. 

Pe cînd ochii lui Tarzan erau aţintiţi spre cei doi, 
Gernois ridică brusc capul şi-l surprinse privindu-l. 

Străinul vorbise tot timpul în şoaptă, însă ofiţerul 
francez îl întrerupse imediat şi cei doi se ridicară şi 
dispărură din ochii lui Tarzan. 

Era prima oară cînd i se treziră bănuielile în legătură 
cu acţiunile lui Gernois. Tarzan nu se îndoia că cei doi 
părăsiseră încăperea numai fiindcă Gernois 
interceptase privirea lui Tarzan pironită asupra lor. Şi 
omul-maimuţă mai avea impresia, care nu-l părăsea 
deloc, că îl cunoaşte de undeva pe străinul acela, ceea 
ce-i întări convingerea că trebuie negreşit să-i 
urmărească. 

Tarzan intră în bar, însă cei doi plecaseră. Nu-i mai 
văzu nici pe stradă, deşi găsi fel de fel de motive să 
intre în mai multe prăvălii înainte de a o porni pe 
urmele coloanei. Spahii ajunseseră destul de departe. 
Nu-i prinse din urmă decit imediat după prînz, la Sidi 
Aissa, unde soldaţii se opriră pentru o odihnă de o oră. 
Tarzan îl zări pe Gernois în mijlocul soldaţilor, însă 
străinul nu se vedea pe nicăieri. 

La Sidi Aissa era tocmai zi de tîrg. Nenumărate 
caravane de cămile veneau din deşert, iar cete de 
arabi se ciorovăiau în piaţă. La vederea acestui 
spectacol, Tarzan se simţi cuprins de dorința 
nestăvilită de a mai rămîne o zi, ca să poată să-i 
cerceteze mai în voie pe aceşti fii ai deşertului. 


83 


Compania de spahii plecă deci în după-amiaza aceea 
spre Bou Saada, fără el. Pînă la căderea nopţii petrecu 
cîteva ore prin piaţă în tovărăşia unui tînăr arab, pe 
nume Abdul, care îi fusese recomandat de hangiu 
drept un slujitor de încredere şi bun tălmaci. 

În tîrg, Tarzan îşi cumpără un cal mai bun decît cel 
luat la Bouira şi, intrînd în vorbă cu arabul mîndru care 
vindea roibul, află că vînzătorul era Kadour-ben-Saden, 
şeicul unui trib dintr-un ţinut îndepărtat, la sud de 
Djelfa. Prin intermediul lui Abdul, Tarzan îşi pofti noua 
sa cunoştinţă să cineze cu el. Pe cînd cei trei îşi croiau. 
Drum prin mulţimea de negustori, cămile, măgari şi 
cai, care făceau o hărmălaie necontenită în piaţă, 
Abdul îl trase pe Tarzan de mînecă. 

— Priveşte în urmă, stăpîne — şi-i arătă lui Tarzan o 
siluetă care, cînd tînărul se întoarse, dispăru după o 
cămilă. Ne-a urmărit aproape toată după-amiaza — 
continuă Abdul. 

— N-am zărit decit un arab într-un burnus negru- 
albastru şi cu un turban alb pe cap — zise Tarzan. La 
acela te refeci? 

— Da. L-am bănuit imediat, fiindcă pare străin de 
locurile astea şi n-are altă treabă decit să se ţină după 
noi, ceea ce un arab cinstit nu face; pe urmă îşi 
ascunde partea de jos a feţei — i se văd numai ochii. 
Trebuie să fie un om rău, fiindcă altfel s-ar ţine de o 
treabă mai serioasă. 

— Probabil că-l înşală mirosul, Abdul — răspunse 
Tarzan. Nimeni nu poate să aibă ceva cu mine. Vin 
pentru prima dată în această ţară şi nu mă cunoaşte 


84 


nimeni. Îşi va da seama curînd de greşeală şi va înceta 
să ne urmărească. 

— Numai dacă nu e pus pe jefuit — replică Abdul. 

— Atunci n-avem altceva de făcut decît s-aşteptăm 
să încerce să facă asta cu noi — rise Tarzan. Te-asigur 
că-şi va primi porţia cuvenită. 

Cu aceasta, Tarzan încetă să se mai gindească la 
urmăritor, deşi printr-o întîmplare absolut neprevăzută 
îi era dat să şi-l amintească destul de curînd. 

După ce cinară bine, Kadour-ben-Saden se pregăti 
să-şi ia rămas bun de la gazda sa. Cu declaraţii 
solemne de prietenie, îl invită pe Tarzan să-l viziteze 
pe domeniile sale sălbatice, unde antilopele, cerbii, 
mistreţii, panterele şi leii se găseau din belşug ca să 
ispitească un vînător pătimaş. 

După ce plecă şeicul, omul-maimuţă hoinări din nou 
împreună cu Abdul pe ulițele din Sidi Aissa. Curînd îl 
atrase zarva ce se auzea prin uşa deschisă a uneia din 
numeroasele cafes maures. Trecuse de ora opt şi, cînd 
intră Tarzan, dansul era în toi. Încăperea era ticsită de 
arabi. Toţi fumau şi beau cafele negre şi fierbinţi. 

Tarzan şi Abdul găsiră două locuri chiar în centrul 
încăperii, deşi zgomotul îngrozitor stîrnit de muzicanți 
cu tobele şi fluierele lor îi făcură să regrete că nu-şi 
căutaseră un loc mai retras, mai ales pentru omul- 
maimuţă căruia îi plăcea liniştea. O ouled-nail destul 
de atrăgătoare dansa în faţa lor. Văzind hainele 
europene ale lui Tarzan şi adulmecînd că-i rost de un 
bacşiş generos, fata îşi aruncă batista de mătase pe 
umărul lui şi fu răsplătită cu un franc. 


85 


Dansatoarea fu înlocuită de o alta; privirea ageră a 
lui Abdul o surprinse pe cea dintii şuşotind cu doi arabi, 
aflaţi în partea cealaltă a camerei, lîngă o uşă ce dădea 
în curtea interioară. Jur împrejurul galeriei din curte se 
aflau odăile unde locuiau fetele care dansau în cafe. 

La început tălmaciul nu dădu importanţă faptului, dar 
mai tîrziu observă cu coada ochiului că unul dintre 
bărbaţi făcu un semn cu capul în direcţia lor, iar fata se 
întoarse şi furişă o privire lui Tarzan. Apoi arabii 
dispărură pe uşă, topindu-se în bezna curţii. 

Cînd veni din nou rîndul fetei să danseze, aceasta se 
învirti pe lîngă Tarzan şi-i adresă toate zimbetele 
fermecătoare numai lui. Oacheşii fii ai deşertului 
începură să arunce spre Tarzan priviri încruntate şi 
fioroase. Tînărul însă nu lua în seamă nici zîmbetele 
fermecătoare, nici căutăturile duşmănoase. Fata îşi 
zvirli din nou batista şi din nou fu răsplătită cu un 
franc. Pe cînd şi-l lipea de frunte, după obiceiul ouled- 
nailelor, se aplecă spre Tarzan şi-i şopti grăbită cîteva 
vorbe. 

— În curte e doi care vor să vă facă rău la domnu' — 
rosti ea repede într-o franceză stricată. La început le- 
am făgăduit să vă atrag în cursa lor, însă aţi fost bun şi 
nu pot să fac asta. Plecaţi repede pînă nu descoperă că 
i-am trădat. Cred că sînt nişte oameni foarte răi. 

Tarzan mulţumi fetei, asigurind-o că va fi prevăzător. 
Cînd îşi isprăvi dansul, fata traversă încăperea şi ieşi în 
curte. Tarzan nu părăsi cafe-ul, aşa cum îl îndemnase 
fata. 

Timp de o jumătate de oră nu se întîmplă nimic 


86 


deosebit. Apoi din stradă intră un arab cu înfăţişare 
ursuză. Se aşeză lîngă european şi începu să-i insulte 
înadins, însă cum insultele erau în arabă, Tarzan nu 
înţelegea o iotă. Abdul se hotărî în cele din urmă să-l 
prevină. 

— Tipul ăsta caută gilceavă. Nu e singur. De fapt, în 
caz că iese scandal, aproape fiecare om de aici va fi 
împotriva ta. Ar fi mai bine să plecăm în linişte, 
stăpine. 

— Intreabă-l pe individul ăsta ce vrea — îi porunci 
Tarzan. 

— Spune că „cîinele de creştin" a insultat o ouled- 
nail care-i aparţine. Caută ceartă, domnu'. 

— Spune-i că n-am insultat nici o ouled-nail de-a lui 
şi că doresc să plece şi să mă lase în pace. Mai spune-i 
că n-am nimic de împărţit cu el şi nici el cu mine. 

— Zice — reluă Abdul după ce-i transmise arabului 
mesajul — că, pe lîngă că sînteţi un cîine, mai sînteţi şi 
fiu de cîine şi că bunica dumneavoastră a fost hienă. 
Şi, pe deasupra, mai sînteţi şi mincinos... 

Cearta care izbucni atrase atenţia celor din jur şi 
torentul de invective fu urmat de risete batjocoritoare, 
ceea ce arăta limpede încotro se îndreptau simpatiile 
majorităţii. 

Lui Tarzan nu-i plăcea să fie ţinta batjocurii, cum nu-i 
plăceau nici epitetele adresate de arab. Cu toate 
acestea, cînd se ridică de pe scaun, nu arăta deloc 
furios. Pe buze avea doar o urmă de zimbet, însă, 
brusc, muşchii de oţel ai omului-maimuță se încordară 
şi arabul cel ursuz se trezi cu un pumn zdravăn în 


87 


falcă. Exact în clipa în care arabul se prăbuşea la 
podea, în încăpere năvăliră o jumătate de duzină de 
compatrioți care stătuseră ascunşi, în stradă, unde 
aşteptaseră semnalul. Cu strigăte de „Ucideţi-l pe 
ghiaur" şi „Jos cu cîinele de creştin!" se năpustiră de-a 
valma asupra lui Tarzan. 

Mai mulţi tineri arabi dintre cei de faţă se alăturară 
atacului împotriva omului alb neînarmat. Tarzan şi 
Abdul fură împinşi spre fundul încăperii de puhoiul 
năvălitorilor. Tînărul arab rămase credincios stăpînului 
Şi, cu cuțitul scos din teacă, lupta cot la cot cu el. 

Cu lovituri ca de trăznet, omul-maimuţă dobora pe 
oricine ajungea în bătaia pumnilor lui puternici. Rezista 
asalturilor şi nu ceda nici un pas, avind pe buze acelaşi 
zimbet ce-i înflorise în clipa cînd se ridicase de pe 
scaun ca să-l lovească pe arabul care-l insultase. Părea 
cu neputinţă ca fie el, fie Abdul, să poată birui pădurea 
de săbii şi cuțite amenințătoare ce-i înconjura, însă 
numărul mare de agresori se dovedi pînă la urmă cea 
mai bună apărare pentru ei. Gloata care urla şi 
blestema era atit de înghesuită, încît nu putea mînui 
săbiile cum trebuie şi nici un arab nu îndrăznea să 
tragă cu arma, de frică să nu rănească pe vreunul 
dintre tovarăşii lui. 

În cele din urmă, Tarzan reuşi să înşface pe unul 
dintre atacatorii cei mai îndrăzneţi. Cu o mişcare 
rapidă îl dezarma şi, ţinîndu-l apoi ca pe un scut, se 
retrase încet, împreună cu Abdul, spre uşa ce da în 
curtea interioară. Se opri o clipă în prag şi, ridicîndu-l 
deasupra capului pe arabul ce se zvircolea, îl zvîrli ca 


88 


dintr-o catapultă peste năvălitori. Tarzan şi Abdul 
păşiră în semiîntunericul de afară. Infricoşate, ouled- 
nailele se ghemuiau la picioarele scărilor ce duceau 
spre odăile lor. Lumina palidă din curte provenea de la 
nişte candele pe care fetele le fixaseră de tocul uşilor, 
ca să dezvăluie mai bine farmecele lor celor ce se 
întîmplau să treacă prin curtea cufundată în beznă. 

Nici n-apucară bine Tarzan şi Abdul să iasă din 
încăpere, că se şi auzi un revolver pocnind în spatele 
lor. Lovitura pornise din bezna de sub una dintre scări. 
Cînd se întoarseră să-l întîmpine pe noul duşman, două 
siluete mascate se năpustiră spre ei, trăgînd din fugă. 
Tarzan se aruncă asupra celor doi atacatori. Peste o 
clipă, unul dintre ei zăcea în noroiul din curte, 
dezarmat şi gemînd de durerea pricinuită de o 
încheietură ruptă. Cuţitul lui Abdul străpunse inima 
celui de-al doilea, exact cînd acesta se pregătea să 
tragă un glonţ în timpla credinciosului arab. 

Hoarda înfuriată din interiorul cafenelei se îmbulzea 
acum afară, în urmărirea pradei. La strigătul uneia 
dintre ouled-naile, fetele stinseră candelele şi în curte 
nu mai stăruia decit lumina palidă ce se strecura prin 
uşa întredeschisă a cafenelei. Tarzan înşfacă sabia 
celui căzut sub cuțitul lui Abdul şi aşteptă torentul de 
oameni ce pornise să-i caute prin beznă. 

Deodată simţi în spate mişcîndu-se cineva. 0 mină 
uşoară îi atinse umărul şi o voce de femeie şopti: 

— Repede, domnule, pe aici. Urmaţi-mă! 

— Abdul, vino! N-o să ne fie mai rău decit aici — îi 
spuse Tarzan tînărului. 


89 


Femeia îi conduse în sus, pe treptele ce dădeau la 
una din camere. Tarzan o urma îndeaproape. Observă 
brăţările de aur şi argint pe braţele goale şi şiragurile 
de monede de aur care atîrnau în păru-i bogat, precum 
şi minunatele culori ale veşmiîntului. Văzu că e o ouled- 
nail şi îşi dădu instinctiv seama că era aceeaşi care-l 
prevenise mai devreme pe cînd dansa. 

Din capul scării auziră mulţimea întăritată care-i 
căuta peste tot prin curte. 

— Curînd or să vină şi aici — şopti fata. Nu trebuie să 
vă găsească, fiindcă ei sînt prea mulţi şi, pînă la urmă, 
or să vă omoare. Grăbiţi-vă! Puteţi cobori în stradă pe 
fereastra din odaia mea. Pînă să-şi dea ei seama că nu 
mai sînteţi în curte, o să vă aflaţi în siguranţă la hotel. 

În vreme ce vorbeau, cîțiva bărbaţi tocmai urcau 
scara, la capătul căreia se aflau cei trei. Unul dintre 
agresori scoase un strigăt de triumf. Tarzan şi slujitorul 
său fuseseră descoperiţi. Mulțimea se năpusti într- 
acolo. Atacatorii aflaţi în primele rînduri alergară zoriţi 
pe scări, însă sus îi întîmpină o sabie necruțătoare la 
care nu se aşteptaseră; la început, victima fusese 
neînarmată. 

Cu un urlet de durere, bărbatul se rostogoli peste cei 
din spate. Ca nişte popice, năvălitorii se prăvăliră claie 
peste grămadă pe trepte. Scara, veche şi şubredă, nu 
putu rezista mult timp la zgilţiielile şi la greutatea 
oamenilor: scrişnind şi pîrîind din toate încheieturile se 
prăbuşi peste arabii de dedesubt, lăsîndu-i pe Tarzan, 
pe Abdul şi pe fată singuri pe platforma de sus. 

— Să fugim! strigă fata. Au să ne prindă dacă vin pe 


90 


scara cealaltă, prin odaia învecinată cu a mea. N-avem 
timp de pierdut. 

Pe cînd intrau în cameră, Abdul auzi şi traduse pe loc 
îndemnul adresat cîtorva de a se grăbi să ajungă în 
stradă ca să le taie retragerea pe-acolo. 

— Sîntem pierduţi! zise fata simplu. 

— Sîntem? întrebă Tarzan. 

— Da, domnule, fiindcă mă vor ucide şi pe mine. 
Doar v-am ajutat. 

Lucrurile luau o nouă întorsătură. Lui Tarzan 
începuse chiar să-i placă tumultul şi primejdiile luptei. 
Nu se gîndise nici măcar o clipă că fie Abdul, fie fata ar 
avea de suferit, iar el se retrăsese doar atit cît era 
necesar ca să nu fie ucis. Nu intenţiona să fugă, pînă 
nu s-ar fi încredinţat că este pierdut, că într-adevăr nu 
mai există nici o posibilitate de scăpare. 

Dacă ar fi fost singur, ar fi sărit în mijlocul gloatei 
îngrămădite şi, luptindu-se precum Numa, leul, i-ar fi 
uimit pe arabi într-atita, încît salvarea ar fi fost un 
fleac. Acum însă trebuia să se gindească necontenit la 
cei doi prieteni credincioşi. 

Şe duse la fereastra ce dădea în stradă. Peste citeva 
secunde acolo se vor afla duşmanii. Putea auzi de pe 
acum ceata de arabi care se căţăra pe iscările 
încăperilor învecinate... într-o clipă vor ajunge la uşa 
odăii. Tarzan puse un picior pe pervaz şi se aplecă în 
afară, însă nu privi în jos. Deasupra, cît putea întinde 
braţul, se afla acoperişul clădirii. O chemă pe fată. 
Aceasta veni lîngă el. Tarzan o prinse de mijloc şi o 
puse pe umăr. 


91 


— Aşteaptă-mă aici pînă cobor din nou — îi spuse lui 
Abdul. Între timp grămădeşte toată mobila din această 
cameră la uşă; o să-i întîrzie îndeajuns. Apoi se urcă pe 
pervazul ferestrei, cu fata pe umăr. [ine-te bine! O 
preveni el. 

O clipă după aceea se căţăra pe acoperişul casei, cu 
uşurinţa şi dexteritatea unei maimuțe. Aşezind-o pe 
fată pe acoperiş, se aplecă peste streaşină şi-l strigă 
încet pe Abdul. Tînărul alergă la fereastră. 

— Dă-mi mîna! îi şopti Tarzan. 

Arabii, aflaţi acum în camera vecină, băteau în uşă. 
Cu un trosnet, uşa sări în ţăndări într-o clipă. Abdul se 
simţi ridicat ca un fulg pe acoperiş. Tarzan acţionase la 
timp: în clipa în care urmăritorii năvăleau în odaia 
fetei, de după colţul străzii alţii se îndreptau în goană 
spre fereastra din stradă. 


92 


8. LUPTA DIN DEŞERT 


Curînd cei trei, stîind ghemuiţi pe acoperişul 
locuinţelor ouled-nailelor, auziră înjurăturile cumplite 
ale arabilor din încăperea de dedesubt. Din cînd în 
cînd, Abdul îi traducea lui Tarzan cele auzite. 

— Acum se ceartă cu cei din stradă fiindcă ne-au 
lăsat să scăpăm atit de uşor. Cei din stradă spun că n- 
am coborit de acolo... că sîntem încă în clădire şi că cei 
din cameră fiind prea fricoşi să ne atace, încearcă să-i 
înşele spunîndu-le că am fugit. Dacă se mai ceartă în 
felul ăsta, se vor încaieră între ei — spuse Abdul. 

Deodată, cei din încăpere lăsară totul baltă şi se 
reîntoarseră în cafenea. Dar cîţiva mai rămaseră jos, în 
stradă, fumînd şi sporovăind. 

Tarzan se adresă fetei, mulţumindu-i că îşi riscase 
viaţa pentru el, un necunoscut. 

— Mi-ai plăcut — îi spuse fata simplu. Erai altfel decit 
cei care vin de obicei la cafenea. N-ai vorbit urit cu 
mine, iar felul în care mi-ai dat banii nu m-a jignit. 

— Ce-ai să faci acum după toate cele întimplate? Nu 

te mai poţi întoarce la cafenea. Oare vei fi în siguranţă 
la Sidi Aissa? 
__— Miine vor uita cu toţii ce-a fost — răspunse ea. 
Insă aş fi foarte fericită dacă n-ar trebui să mă întorc la 
cafeneaua asta sau la alta. N-am rămas aici de plăcere. 
Sînt prizonieră. 


93 


— Prizonieră? exclamă Tarzan, neîncrezător. 

— Sclavă, ar fi un cuvînt mai potrivit — spuse fata. 
Am fost furată de o bandă de tilhari, noaptea din 
douar-ul tatălui meu. M-au adus aici şi m-au vîndut 
unui arab care ţine cafeneaua asta. Sint doi ani de cînd 
i-am văzut ultima oară pe ai mei. Familia mea e 
departe, în sud. Ai mei nu vin niciodată pînă la Sidi 
Aissa. 

— Ai vrea să te întorci la al tăi? o întrebă Tarzan. 
Dacă vrei, aş putea să te duc în siguranţă măcar pînă 
la Bou Saada. Sînt convins că acolo aş putea aranja cu 
comandantul să te trimită mai departe. 

— Oh, domnu'! strigă ea. Cum aş putea să vă 
răsplătesc! Doar nu vreţi să spuneţi că aţi face atit de 
mult pentru o ouled-nail. Tatăl meu însă vă poate 
răsplăti şi o va face negreşit. Doar e mare şeic. E 
Kadour-ben-Saden. 

— Kadour-ben-Saden!? exclamă Tarzan. Păi Kadour- 
ben-Saden se află în Sidi Aissa chiar în clipa asta. A 
cinat cu mine acum citeva ore. 

— Tata în Sidi Aissa?! strigă fata. Alah fie slăvit! Sînt 
într-adevăr salvată! 

— Sst! îi preveni Abdul. Ascultaţi. 

De jos veneau nişte sunete, voci care se desluşeau 
foarte bine în liniştea nopţii. Tarzan nu înţelegea o iotă, 
însă Abdul şi fata îi traduceau. 

— Au plecat — spuse fata. Pe tine te vor domnu. 
Unul dintre ei zice că străinul care le-a dat bani pentru 
uciderea ta zace cu încheietura ruptă în casa lui 
Ahmed bin Soulef şi ca a oferit o recompensă şi mai 


94 


mare celor care te vor aştepta pe drumul spre Bou 
Saada şi te vor ucide. 

— E acelaşi individ care l-a urmărit, pe domnu' prin 
piaţă azi! izbucni Abdul. L-am văzut din nou în 
cafenea... pe el şi pe cel ce-l însoțea; cei doi au ieşit în 
curtea interioară după ce au tras asupra noastră cînd 
ieşeam din cafenea. De ce vor să vă omoare, domnu'? 

— Nu ştiu nici eu — răspunse Tarzan şi, după o 
pauză, adăugă: Numai dacă... 

Însă nu-şi sfirşi vorba, fiindcă gîndul care-i fulgeră 
prin minte, deşi părea singura explicaţie logică a 
misterului, părea în acelaşi timp imposibil. 

Curînd plecară şi cei care-i aşteptau în stradă. Curtea 
şi cafeneaua se goliră. Cu multă precauţie, Tarzan 
cobori pe pervazul ferestrei. Nu mai era nimeni în 
camera fetei. Se reîntoarse pe acoperiş, îl cobori mai 
întîi pe Abdul, iar apoi a lăsă binişor pe fată în braţele 
arabului. 

De pe fereastră, Abdul îşi făcu vint în stradă, care nu 
se afla prea aproape. Tarzan o luă în braţe pe fată şi 
săriră împreună fără nici o greutate. Asemenea salturi 
făcuse de nenumărate ori în junglă, cînd ducea vreo 
povară în braţe. De frică, fata scoase un țipăt uşor, 
însă Tarzan atinse caldarimul fără să se clatine şi o 
depuse teafără pe pămînt. O clipă, fata se sprijini de el: 

— Cit de puternic şi musculos e domnu'. El adresa, 
leul negru, nu-i mai puternic. 

— Aş vrea să-l întîlnesc pe acest £/ adrea al vostru — 
spuse Tarzan. Am auzit vorbindu-se atitea despre el. 

— Vino la douar-ul tatălui meu şi-l vei întîlni — zise 


95 


fata. Leul trăieşte pe un pinten de munte, la 
miazănoapte de ţinutul nostru. Noaptea coboară din 
vizuina lui să prade douar-ul tatălui meu. Cu o lovitură 
de labă zdrobeşte ţeasta taurului. E vai şi amar de 
călătorul întîrziat care-l întiîlneşte pe £/adrea noaptea. 

Ajunseră fără alte piedici la hotel, unde patronul, 
cam somnoros, protestă vehement că i se cere să-l 
caute şi să-l găsească pe Kadour-ben-Saden pînă a 
doua zi dimineaţa. O piesă de aur schimbă cu 
desăvirşire atitudinea patronului şi, în cîteva secunde, 
un servitor porni pe la hotelurile mai mici din localitate, 
unde era de aşteptat să tragă un şeic din deşert 
împreună cu ai săi. Tarzan socotea că trebuie negreşit 
să-l vadă pe tatăl fetei chiar în noaptea aceea, de 
teamă ca acesta să nu plece a doua zi în zori şi astfel 
să nu-l mai găsească. 

Aşteptară  încordaţi. După o jumătate de oră 
servitorul se înapoie cu Kadour-ben-Saden. Bătriînul 
şeic intră în cameră, cu o privire întrebătoare pe faţa 
lui mîndră. 

— Domnul mi-a făcut cinstea să... — începu el, însă 
privirea-i se pironi asupra fetei. Cu braţele desfăcute, 
străbătu încăperea şi o îmbrăţişa. Copila mea! Strigă 
el. Alah e bun! Şi ochii bătrînului războinic se umplură 
de lacrimi. 

După ce-şi istorisiră cum a fost răpită fata şi cum a 
fost salvată, Kadour-ben-Saden strînse mîna lui Tarzan. 

— Tot ce aparţine lui Kadour-ben-Saden e şi al tău, 
prietene; chiar şi viaţa — spuse el simplu. 

Tarzan ştia că acestea nu erau vorbe goale. Cu toate 


96 


că nu se odihniseră deloc, hotăriră să pornească cit 
mai de dimineaţă, încercînd să parcurgă într-o singură 
zi distanţa pînă la Bou Saada. Pentru bărbaţi nu era 
greu, însă pentru fată urma să fie o călătorie 
obositoare. Dar tinăra dorea să pornească o dată cu ei, 
căci ardea de nerăbdare să-şi revadă familia şi 
prietenii, de care fusese despărțită doi ani. 

Tarzan nici nu închise bine ochii, că fu trezit din nou 
şi peste un ceas grupul pornea călare pe drumul ce 
ducea spre miazăzi, la Bou Saada. Ciţiva kilometri 
drumul fu în stare bună şi putură să înainteze repede; 
brusc însă, totul se prefăcu într-o întindere nesfirşită 
de nisip. Cu fiecare pas, caii se afundau pînă la glezne. 
Grupul format din Tarzan, Abdul, şeic şi fiica lui, era 
escortat de patru călăreţi din tribul şeicului, care-l 
însoţiseră în călătoria la Sidi Aissa. Astfel înarmaţi cu 
şapte puşti, nu aveau motive să se teamă de vreun 
atac ziua şi, dacă totul mergea bine, puteau ajunge la 
Bou Saada înainte de căderea nopţii. 

Un vint puternic îi învălui în mijlocul nisipului 
învolburat al pustiului. Buzele lui Tarzan se uscară şi 
crăpară. Ţinutul înconjurător, atît cît cuprindeai cu 
ochii, era departe de a fi atrăgător. O vastă întindere, 
un teren accidentat, cu mici coline aride, unde din loc 
în loc creşteau pilcuri de arbuşti lugubri. Departe, spre 
sud, se înălţau crestele nedesluşite ale munţilor 
Atlas."Ce mult se deosebesc toate acestea de Africa 
minunată a copilăriei mele!” gîndi Tarzan. 

Veşnic la pîndă, Abdul privea înapoi destul de des; 
aproape tot atît cît privea înainte. Se oprea în virful 


97 


fiecărei coline pe care o urcau şi, întorcînd calul, scruta 
cu multă luare-aminte ţinutul pe care-l străbătuseră. În 
cele din urmă cercetările sale fură răsplătite. 

— Priviţi! Strigă spre ceilalţi. Şase călăreţi sînt pe 
urmele noastre. 

— Fără doar şi poate că printre ei se află şi prietenul 
dumneavoastră de aseară; sînt sigur de asta, domnule 
— remarcă sec Kadour-ben-Saden, adresîndu-se lui 
Tarzan. 

— Fără îndoială — răspunse omul-maimuţă. Îmi pare 
rău că voi, tovarăşii mei de drum, veţi fi în primejdie. 
Indată ce vom ajunge în satul următor, mă voi opri şi-i 
voi întreba pe aceşti domni ce doresc. Voi vă veţi 
continua călătoria. Nu e nici o grabă s-ajung la Bou 
Saada astă-seară şi nu văd de ce n-aţi călători în tihnă. 

— Dacă te opreşti, ne oprim şi noi — zise Kadour- 
ben-Saden. Vom rămîne cu tine pînă ce vei fi în 
siguranţă cu prietenii tăi sau pînă ce duşmanii vor 
renunţa să te urmărească. Te rog să nu mai adaugi 
nimic. 

Tarzan acceptă. Era un om căruia îi plăcea să 
vorbească puțin şi poate tocmai de aceea Kadour-ben 
Saden se ataşase de el, căci arabul urăşte 
pălăvrăgeala. 

Tot restul zilei Abdul îi ţinu sub observaţie pe cei ce 
călăreau în urma lor şi care păstrau mereu aceeaşi 
distanţă. La popasuri urmăritorii nu se apropiau deloc 
de ei. 

— Aşteaptă să se întunece — zise Kadour-ben-Saden. 

intunericul se lăsă înainte ca ei să ajungă la Bou 


98 


Saada. Lui Abdul îi venea acum foarte greu să 
desluşească  siluetele înveşmintate în alb care-i 
urmăreau, însă era limpede că necunoscuţii reduceau 
distanţa dintre ei şi că intenționau să-i atace, îi spuse 
acest lucru lui Tarzan în şoaptă, fiindcă nu voia s-o 
alarmeze pe fată. Omul-maimuţă îşi îmboldi calul lîngă 
arab, în spatele grupului. 

— Abdul, vei călări împreună cu ceilalţi. Afacerea 
asta mă priveşte numai pe nime. Am să-i aştept într-un 
loc potrivit şi am să-i întreb ce vor. 

— Abdul rămîne cu tine — răspunse tînărul arab. 

Tarzan îşi dădu seama că nici amenințările, nici 
rugăminţile nu-i vor schimba hotărîrea. 

— Prea bine, rămii atunci... Uite, aici e un loc foarte 
bun. Vezi stincile acelea din virful colinei? O să ne 
ascundem acolo şi o să le atragem atenţia acestor 
domni că sîntem aici. 

Işi mînară caii mai aproape de stînci şi descălecară. 
Ceilalţi, care călăreau mai în faţă, se mistuiră în beznă. 
Inaintea lor străluceau luminile oraşului Bou Saada. 
Tarzan îşi scoase puşca din toc, apoi îşi pregăti şi 
revolverul. li spuse lui Abdul să se ascundă cu caii în 
spatele stîncilor, aşa încît animalele să fie ferite de 
gloanţele duşmanilor în caz că vor trage. Tînărul arab 
se prefăcu a-i da ascultare întocmai, însă îndată ce 
priponi bine caii de nişte arbuşti, se tîrî înapoi la cîţiva 
paşi în spatele lui Tarzan. 

Omul-maimuţă se postă chiar în mijlocul drumului, 
pregătit să-i întîmpine pe urmăritori. Nu trebui să 
aştepte mult. Curînd răsună galopul cailor în beznă şi 


99 


numaidecit Tarzan desluşi cîteva pete mai deschise la 
culoare mişcîndu-se pe fundalul întunecat al nopţii. 

— Opriţi sau trag! îi somă el. Siluetele albe se opriră 
brusc şi, în noapte, urmă o clipă de tăcere. Apoi se 
auziră şoaptele urmăritorilor: se sfătuiau între ei. Ca 
nişte stafii, călăreţii fantomatici se împrăştiară în cele 
patru zări. Deşertul se cufundă din nou într-o linişte 
deplină. Era totuşi o linişte amenințătoare ce nu 
prevestea nimic bun. 

Abdul se ridică într-un genunchi. Tarzan ciuli 
urechea, deprinsă cu cele mai imperceptibile zgomote 
ale junglei şi curînd desluşi pasul uşor al cailor 
apropiindu-se din toate părţile. Era limpede: fuseseră 
înconjurați. Deodată, din direcţia în care privea răsună 
o împuşcătură; glonţul îi şuieră pe deasupra capului. 
Tarzan trase într-acolo unde văzuse flacăra ţişnind pe 
gura ţevii. 

Imediat pustiul fu străbătut de împuşcături. Abdul şi 
Tarzan trăgeau numai în direcţia flăcărilor... hu puteau 
să-şi vadă duşmanii. Numaidecit îşi dădură seama că 
atacatorii îi înconjurau. Înaintarea deveni mai 
vertiginoasă cînd agresorii pricepură că cei care li se 
împotriveau erau puțini la număr. 

Unul dintre ei se apropie prea mult şi cum Tarzan era 
obişnuit să vadă prin întunericul junglei, ţinti, trase şi 
şaua rămase goală. Odată cu împuşcătura se auzi un 
urlet de durere... 

—  Sorţii sînt de partea noastră Abdul — spuse 
Tarzan, rîzînd încet. 

Era însă prea devreme pentru astfel de pronosticuri. 


100 


La un semnal, cei cinci călăreţi îşi îmboldiră caii şi 
năvăliră toţi asupra celor doi. Se părea că lupta nu va 
dura mult. Tarzan şi Abdul se adăpostiră în grabă 
îndărătul stîncilor ca să-i aibă pe duşmani în faţă. 
Răsună tropotul nebun al cailor în galop. Se trăgea din 
ambele părţi; apoi arabii se retraseră ca să repete 
manevra. Acum nu mai erau decit patru contra doi. 

Timp de cîteva clipe, nici un sunet nu tulbură bezna 
înconjurătoare. Tarzan nu putea şti dacă arabii, 
înspăimîntaţi de pierderi, renunţaseră la luptă sau dacă 
nu cumva îi pîindeau la marginea drumului spre a-i 
ataca pe cînd s-ar fi îndreptat spre Bou Saada. Nu i se 
lăsă însă prea multă vreme de gîndit, fiindcă iureşul 
unui nou atac răzbătu în noapte. Nici nu se stinse ecoul 
primei împuşcături, cînd în spatele arabilor răsunară o 
duzină de alte focuri. Dinspre Bou Saada se auzi tropot 
de cai şi, curînd o nouă ceată se avintă cu strigăte 
sălbatice în luptă. 

Agresorii nu mai aşteptară să afle cine sînt noii 
veniţi. Trăgind o salvă de adio, galopară pe lîngă 
poziţia ocupată de Tarzan şi de Abdul, aşteptindu-se în 
goană pe drumul spre Sidi Aissa. O clipă mai tirziu se 
ivi şi Kadour-ben-Saden, însoţit de luptătorii săi. 

Bătrînul şeic răsuflă uşurat cînd constată că Tarzan şi 
Abdul sînt teferi. Nici caii nu fuseseră atinşi de gloanţe. 
Îi căutară pe cei doi indivizi care se prăbuşiseră la 
pămînt, doboriţi de Tarzan şi, văzînd că sînt morţi, îi 
lăsară acolo. 

— De ce nu mi-ai spus c-aveai de gind să-i atragi 
într-o ambuscadă pe ticăloşii ăia? Intrebă şeicul pe un 


101 


ton supărat. Dacă îi aşteptam toţi şapte, puteam să-i 
doborim pînă la unul. 

— Atunci n-ar fi trebuit să ne oprim deloc — răspunse 
Tarzan. Dacă mi-aş fi continuat drumul spre Bou 
Saada. Ei ne-ar fi ajuns din urmă şi ne-ar fi atacat, 
oricum, astfel că am fi fost angajaţi în luptă cu toţii. Eu 
însă n-am vrut să vă amestec în cearta asta şi de 
aceea Abdul şi cu mine ne-am oprit ca să-i luăm la 
întrebări. Apoi mai era şi fiica dumitale... Nu puteam s- 
o expun, fără nici un motiv, îndemiînării celor şase 
trăgători., 

Kadour-ben-Saden ridică din umeri. Nu-i plăcea deloc 
faptul că nu fusese chemat să lupte. 

Lupta, care avusese loc foarte aproape de Bou 
Saada, alertase o companie de soldaţi din garnizoana 
locală. Tarzan şi grupul său îi întîlniră chiar la porţile 
oraşului. Ofiţerul de gardă îi opri şi-i întrebă ce se 
întîmplase. 

— O bandă de jefuitori... — răspunse Kadour-ben- 
Saden. Au atacat pe doi dintre ai noştri care au rămas 
în urmă, însă cînd ne-am întors cu toţii, s-au făcut 
nevăzuţi, ticăloşii! Doi dintre bandiți au fost omoriţi. 
Nici unul dintre oamenii mei n-a fost rănit. 

Ofiţerul păru mulţumit cu atît şi, după ce le notă 
numele, plecă însoţit de soldaţi la locul încăierării, ca 
să aducă în tabără cadavrele celor doi pentru a fi 
identificate. 

Două zile mai tirziu Kadour-ben-Saden împreună cu 
fiica lui şi cu oamenii săi porniră către miazăzi, prin 
trecătoarea aflată mai jos de Bou Saada. Se îndreptau 


102 


spre casa lor, departe, în sălbăticie. Şeicul îl invită pe 
Tarzan să vină cu ei. Fata stărui şi ea. Tarzan nu le 
putea dezvălui motivul pentru care se vedea nevoit să 
refuze. Mai ales acum, cînd după întîmplările din 
ultimele zile sarcinile lui se anunțau mai importante, 
nici nu se putea gîndi să-şi părăsească postul. Le 
făgădui însă, că, dacă îi va sta în putinţă, va veni mai 
tirziu. Aşa că trebuiră să se mulţumească cu 
asigurarea dată. 

Ultimele două zile, Tarzan şi le petrecuse în tovărăşia 
lui Kadour-ben-Saden şi a fiicei sale. ÎI interesau 
nespus de mult aceşti războinici necruţători şi demni. 
Profitase de prilejul pe care îl oferea prietenia lor ca să 
afle cît mai multe despre viaţa şi obiceiurile lor. 
Incepuse chiar să prindă primele noţiuni de limbă, sub 
îndrumarea plăcută a fetei cu ochi căprui. Tarzan 
regretă din inimă cînd îi văzu cum se depărtează şi, 
stînd călare pe cal la intrarea în defileu unde îi însoţise, 
privi după micul grup pînă cînd acesta se pierdu cu 
totul în zare. 

lată, aceştia erau oamenii dragi inimii sale! Viaţa lor 
sălbatică, aspră, plină de primejdii şi greutăţi îi plăcea 
acestui om pe jumătate sălbatic, cu mult mai mult 
decit orice văzuse în mijlocul civilizaţiei efeminate din 
marile oraşe. Era o viaţă mai frumoasă chiar decit cea 
din junglă, fiindcă te puteai bucura şi de societatea 
oamenilor adevăraţi, demni de cinste şi respect. În 
acelaşi timp erau aproape de natura sălbatică, pe care 
el o iubea atît. În minte îi încolţi gîndul că odată 
misiunea dusă la îndeplinire, să demisioneze şi să-şi 


103 


petreacă restul vieţii în mijlocul tribului lui Kadour-ben- 
Saden. 

Întoarse apoi calul şi se îndreptă încet spre Bou 
Saada. 

La stradă, hotelul Petit Sahara, unde trăsese Tarzan 
în Bou Saada, avea un bar, două restaurante şi 
bucătăriile. Ambele săli-restaurant dădeau direct în bar 
iar una dintre el era rezervată exclusiv pentru ofiţerii 
din garnizoană. De la bar, puteai privi în oricare din 
sălile-restaurant. 

După ce-l conduse pe Kadour-ben-Saden şi oamenii 
lui, Tarzan se îndreptă spre bar. Kadour-ben-Saden 
voia să străbată o bună bucată de drum chiar în ziua 
aceea, astfel că pornise dis-de-dimineaţă. Cînd se 
întoarse la hotel, Tarzan mai găsi cîţiva călători luîndu- 
şi micul dejun. 

Plimbîndu-şi privirea la întîmplare prin restaurantul 
ofiţerilor, Tarzan observă ceva care-i trezi îndată 
interesul: îl văzu acolo pe locotenentul Gernois, care 
parcă aştepta pe cineva. Tocmai în clipa aceea, un 
arab îmbrăcat în alb se apropie de locotenent şi 
aplecîndu-se, îi şopti cîteva. Cuvinte la ureche. Apoi 
arabul ieşi din sală pe o altă uşă. 

Lucrul în sine nu spunea prea multe, însă cînd omul 
se aplecase să-i vorbească ofițerului, Tarzan zărise 
printr-o tăietură a burnusului că necunoscutul îşi purta 
mîna stîngă într-o eşarfă. 


104 


9. NUMA „EL ADREA" 


În ziua în care Kadour-ben-Saden pleca spre sud, 
diligenta din nord îi aducea lui Tarzan o scrisoare de la 
D'Arnot; epistola îi fusese transmisă de la Sidi-bel- 
Abbes. Scrisoarea zgindări vechea rană pe care Tarzan 
ar fi dorit să o uite. Totuşi, nu se supără pe D'Arnot că 
îi scrisese; cel puţin ţinea treaz interesul omului- 
maimuţă. lată conţinutul scrisorii: 


Dragul meu Jean, 

De cind ţi-am scris ultima dată am fost la Londra cu 
nişte afaceri. Nu am stat acolo decit trei zile. Chiar în 
prima zi am întîlnit aşa, pe neaşteptate, în strada 
Henrietta, un vechi prieten de-al tău. Pentru nimic în 
lume n-o să ghiceşti cine era: domnul Samuel T. 
Philander în persoană! E adevărul adevărat. Parcă văd 
expresia ta de neincredere. Şi asta incă nu e totul. A 
insistat să-l însoțesc la hotel şi acolo i-am găsit pe 
ceilalți: pe profesorul Archimedes Q. Porter, pe 
domnişoara Porter şi pe negresa aceea imensă, doica 
domnişoarei Porter... Esmeralda dacă ti-o mai 
aminteşti. Pe cînd mă aflam acolo, a venit şi Clayton. 
Cei doi se vor căsători în curind, sau destul de curind şi 
din zi în zi m-aştept să primesc o invitație. Din cauza 
morții tatălui său, nunta va fi celebrată cu multă 
discreție: vor participa numai rudele apropiate. 


105 


Cind am rămas singur cu domnul Philander, bătrinul 
prieten mi-a făcut citeva confidente. Mi-a spus că 
domnişoara Porter a aminat căsătoria de trei ori pină 
acum. Mi-a mai destăinuit că, după părerea lui, fata nu 
s-a prea grăbit să se mărite cu Clayton, însă, de data 
asta, evenimentul va avea loc cu siguranță. 

De bună seamă, toți au întrebat de tine. Nu te teme, 
ti-am respectat dorința, cu privire la originea ta 
adevărată. Le-am spus doar cite ceva despre 
preocupările tale actuale. 

Domnişoara Porter, în special, părea extrem de 
interesată de tot ceea ce îi povesteam despre tine şi 
m-a întrebat o mulțime de lucruri. Mi-e teamă că m-am 
amuzat cam mult pe seama dorinţei şi hotăririi tale de 
a te înapoia, în, cele din urmă, în jungla unde te-ai 
născut. După aceea mi-a părut rău; gindul că vrei să te 
întorci la viata aceea plină de primejdii îngrozitoare 
părea să o scoată din minţi. „Și totuşi — spunea ea — 
nu ştiu... Sint mult mai mulţi oameni nefericiti decit 
pericolele care-l pindesc pe domnul Tarzan în jungla 
înfricoşătoare şi plină de primejdii. Cel putin conştiinţa 
lui nu va fi chinuită de remuşcări. Există şi clipe de 
tihnă şi linişte şi nişte privelişti de o extraordinară 
frumuseţe. Poate ţi se va părea ciudat că tocmai eu 
vorbesc astfel, eu care am trecut prin atitea încercări 
prin pădurea aceea infiorătoare. Cu toate acestea, 
uneori doresc să mă întorc în inima junglei, fiindcă simt 
că cele mai fericite clipe din viata mea acolo le-am 
petrecut". 

Pe cînd vorbea, în ochi i se putea citi o tristeţe fără 


106 


margini; mi-am dat seama că ştia că îi cunosc secretul. 
În felul acesta îţi transmitea un ultim mesaj de 
dragoste din partea unei inimi care-ti păstrează vie 
amintirea, deşi stăpina aparține altuia. 

Clayton părea enervat şi, tot timpul cit ai fost 
subiectul conversatiei, nu şi-a găsit locul. Avea o 
privire neliniştită şi speriată. Totuşi, cînd a vorbit 
despre tine, a făcut-o cu multă amabilitate. Mă întreb 
dacă nu cumva ştie adevărul în privința ta. 

Împreună cu Clayton venise şi Tennington. Sînt 
foarte buni prieteni, după cum ştii. Tocmai se 
pregăteşte să pună la cale una din croazierele acelea 
interminabile cu iahtul lui şi-i îndemna pe toti să-l 
însoțească. A încercat să mă convingă şi pe mine. De 
data asta se gindeşte să facă înconjurul Africii. l-am 
atras atenţia că într-o bună zi pretioasa lui jucărie o să- 
| ducă, pe el şi pe citiva dintre prietenii lui, în fundul 
oceanului, dacă nu-ţi scoate din cap că iahtul e o 
ambarcatiune şi nu un vas de război. 

Alaltăieri m-am reintors la Paris, iar ieri, la curse, i- 
am întîlnit pe contele şi pe contesa de Coude. M-au 
întrebat ce mai faci. De Coude pare într-adevăr ataşat 
de tine. Se pare că a scăpat de gindurile negre. Olga e 
la fel de frumoasă, însă ceva mai reținută. Cred că a 
tras învățămintele necesare, după cele întimplate cu 
tine şi asta o să-i servească pentru tot restul vieții. A 
fost un noroc pentru ea şi pentru de Coude că ai fost tu 
şi nu un altul mai sofisticat. Dacă i-ai fi făcut curte 
Olgăi cu adevărat, mi-e teamă că n-aţi fi avut nici o 
şansă. 


107 


M-a rugat să-ți comunic că Nikolas a părăsit Franţa. l- 
a dat douăzeci de mii de franci ca să plece şi să nu se 
mai întoarcă. Contesa se felicită că a scăpat de el 
înainte de a traduce în fapt o nouă ameninţare pe care 
o făcuse recent: aceea de a te ucide cu prima ocazie. 
Zicea că i-ar veni tare greu să ştie că singele fratelui ei 
ti-a pătat mîinile, fiindcă te înarăgeşte tare mult. Nu se 
sfia să o spună în fața contelui. In privința rezultatului 
înfruntării dintre tine şi Nikolas contesa era convinsă 
că tu ai fi ieşit învingător. Contele era şi el de aceeași 
părere. Ba chiar a adăugat că ar fi nevoie de un 
regiment întreg de Rokoff ca să te omoare. După cum 
vezi, contele are un respect nemărginit pentru puterea 
ta. 

Cît despre mine, am fost rechemat pe vas. În două 
zile vom părăsi Havre, plecind intr-o directie 
necunoscută. Dacă-mi trimiti scrisorile, menţționind 
numele vasului, le voi primi în cele din urmă. La rîndul 
meu, îti voi scrie îndată ce se va ivi prilejul. 

Prietenul tău credincios, Paul D'Arnot 


„Tare mi-e teamă că Olga a aruncat cei douăzeci de 
mii de franci pe fereastră" — gîndi Tarzan aproape cu 
glas tare. 

Reciti de mai multe ori pasajul în care D'Arnot 
reproducea conversaţia cu Jane Porter. Tarzan încercă 
o mică bucurie citind cele scrise acolo, însă era mai 
bine aşa decit cu totul nefericit. 

În următoarele trei săptămîni nu se întîmplă nimic 
deosebit. De mai multe ori, Tarzan îl reîntîlni pe 


108 


misteriosul arab. Odată îl văzu chiar schimbiînd din nou 
citeva vorbe cu locotenentul Gernois. Cu toate 
încercările sale şi în ciuda urmăririi asidue, Tarzan nu 
putu să descopere unde locuia arabul, deşi ar fi dat 
oricît să afle. 

Gernois care nu era de fel prietenos, se ţinea tot 
timpul departe de Tarzan de cînd cu întimplarea din 
restaurantul hotelului din Aumale. În cele cîteva ocazii 
cînd fură puşi faţă în faţă, atitudinea ofițerului fu 
evident ostilă. 

Pentru a-şi putea juca rolul mai departe, Tarzan îşi 
petrecu o bună parte din timp vînînd în vecinătatea 
localităţii Bou Saada. Petrecea zile întregi printre 
colinele de la poalele, munţilor, prefăcîndu-se a căuta 
gazele. Ori de cite ori întilnea gingaşele animale nu 
făcea altceva decit să-şi scoată ' puşca şi să le lase să 
fugă. Omul-maimuţă nu încerca nici o satisfacţie 
ucigind fiinţele cele mai lipsite de apărare şi mai 
nevinovate, numai din plăcerea de a ucide. De fapt, 
Tarzan nu ucisese niciodată din, plăcere pentru simplul 
motiv că nu găsea nici o plăcere în a omori. li plăceau 
luptele drepte şi extazul victoriei. li plăcea vinătoarea 
aprigă pentru agonisirea hranei şi-atunci îşi măsura 
dibăcia şi măiestria cu iscusinţa şi şiretenia, altuia. Să 
plece însă din oraş îmbuibat de mîncare, ca să ucidă o 
frumoasă gazelă cu ochi calzi — oh! Acest lucru i se 
părea mai crud decît uciderea premeditată şi cu sînge 
rece a unui om. Tarzan nu voia nimic din toate 
acestea. El se ducea la vînătoare de unul singur ca să 
nu-i descopere nimeni şiretlicul. 


109 


Odată, de bună seamă fiindcă umbla veşnic 
neînsoţit, era cît pe aci să-şi piardă viaţa. Călărea 
agale printr-o vilcea, cînd, chiar în spatele lui, răsună o 
împuşcătură. Glonţul trecu prin casca pe care o purta 
pe cap. Deşi galopă ca vintul spre virful colinei, nu găsi 
nici o urmă de duşman. Ilnapoindu-se de la Bou Saada, 
nu mai întîlni nici ţipenie de om. 

„Da e limpede, Olga a irosit de pomană cei douăzeci 
de mii de franci" — îşi spuse Tarzan, amintindu-şi 
întîmplarea. 

In seara aceea, la cină, Tarzan fu oaspetele 
căpitanului Gerard. 

— Se pare că nu prea ai avut noroc la vînătoare? îl 
tachina ofiţerul. 

— Nu — răspunse Tarzan. Vinatul pe aici e cam timid 
şi nici eu nu prea mă dau în vint după păsări şi 
antilope. Cred că am să mă duc ceva mai spre sud, să 
încerc să vînez ciţiva lei algerieni. 

— Straşnic! exclamă căpitanul. Miine pornim spre 
Djelfa. Cel puţin vei avea companie pînă acolo. 
Locotenentul Gernois şi cu mine am primit ordin să 
luăm o sută de soldaţi şi să efectuăm o misiune de 
patrulare într-o regiune în care bandele de tilhari ne 
dau destulă bătaie de cap. Poate că vom avea plăcerea 
să vînăm leul împreună... Ei, ce zici? 

Tarzan fu mai mult decît bucuros şi nu şovăi să se 
arate astfel. Căpitanul ar fi fost uimit dacă ar fi ştiut 
adevărata pricină a bucuriei omului-maimuță. Gernois 
şedea chiar în faţa acestuia şi nu păru încîntat de 
propunerea căpitanului. 


110 


— Vei vedea că vinătoarea de lei e mult mai 
periculoasa — adăugă căpitanul Gerard. 

— Vinătoarea gazelelor are riscurile sale — răspunse 
Tarzan. Mai ales cînd te duci singur... Am aflat lucrul 
acesta chiar azi. Am mai descoperit că, deşi gazela e 
cea mai fricoasă dintre animale, nu e totuşi cea mai 
laşă. 

Zicînd acestea, Tarzan îşi îndreptă ca din întîmplare 
privirea spre Gernois. Nu voia ca ofiţerul să-şi dea 
seama că e suspectat sau supravegheat. Vorbele sale 
puteau totuşi să aibă efect, dovedind că Gernois este 
implicat sau, cel puţin, că este la curent cu anumite 
întîmplări petrecute recent. Tarzan văzu cum Gernois 
se aprinde la faţă. Se mulţumi numai cu această 
mărturie şi schimbă repede subiectul. 

În dimineaţa următoare, pe cînd călăreau spre 
miazăzi, o duzină de arabi alcătuiau ariergarda 
coloanei. 

— Nu sînt sub comanda mea — răspunse Gerard la 
întrebarea lui Tarzan. Ne însoțesc doar pe drum ca să 
ne ţină de urit. 

De cînd poposise în Algeria, Tarzan aflase destule 
lucruri despre caracterul arabilor ca să ştie că nu 
acesta era adevăratul motiv, mai ales că arabii nu sînt 
din cale afară de fericiţi cînd se găsesc în tovărăşia 
străinilor şi, în special, a soldaţilor francezi. Astfel că, în 
mintea lui, încolţiră bănuieli şi se hotărî să ţină sub 
strictă supraveghere grupul de arabi care urma 
coloana la o distanţă de aproape un sfert de kilometru. 
Arabii însă nu se apropiau mai mult, nici chiar în timpul 


111 


popasurilor şi Tarzan nu putu să-i cerceteze mai 
îndeaproape. 

Într-un tîrziu se convinse că arabii cu pricina erau 
asasini plătiţi, trimişi pe urmele lui. Nu se îndoia că 
Rokoff pusese la cale complotul. N-ar fi putut spune 
dacă ticălosul făcea acest lucru ca să se răzbune 
pentru cele întîmplate în trecut, cînd Tarzan îi dejucase 
planurile şi-l umilise, sau fiindcă îl interesa în vreun fel 
misiunea lui în afacerea Gernois. Dacă motivul din 
urmă era cel adevărat — şi se părea că aşa este, ţinînd 
seama de faptul că Gernois îl suspectează, fapt de 
altfel dovedit — atunci însemna că avea de luptat 
împotriva a doi duşmani puternici. In pustiurile Algeriei, 
către care se îndreptau ei, prilejurile de a-i face de 
petrecanie unui duşman, în linişte şi fără a trezi 
suspiciuni, erau multiple. 

După ce rămaseră în tabără la Djelfa timp de două 
zile, coloana înainta către sud-vest, unde se zvonise că 
bandele de tilhari operau împotriva unor triburi ale 
căror douar-uri se aflau la poalele munţilor. 

Mica ceată de arabi care-i însoţise de la Bou Saada 
dispăru deodată, chiar din noaptea cînd se dădu ordin 
să se facă pregătiri pentru marşul de a doua zi. Tarzan 
întrebă într-o doară de ce plecaseră arabii, însă nimeni 
nu fu în stare să-i răspundă şi nici în ce direcţie o 
apucaseră. Omului-maimuţă începea să nu-i mai placă 
situaţia, mai ales cînd se gîndea că-l văzuse pe Gernois 
şuşotind cu unul dintre arabi la o jumătate de oră de la 
primirea instrucţiunilor privitoare la noua misiune. 

Numai Gernois şi Tarzan cunoşteau direcţia propusă 


112 


pentru marş. Soldaţii nu ştiau decit că, a doua zi dis- 
de-dimineaţă, urmau să ridice tabăra. Tarzan se 
întreba în sinea lui dacă Gernois îndrăznise să 
dezvăluie arabilor destinaţia misiunii lor. 

Tîrziu după-amiază îşi stabiliră tabăra într-o mică 
oază unde se afla douar-ul unui şeic căruia i se furase 
turmele după ce hoţii uciseseră ciobanii. Arabii răsăriră 
din corturile lor de piele de capră şi-l înconjurară pe 
soldaţi, punîndu-le o sumedenie de întrebări în limba 
lor, fiindcă soldaţii erau şi ei de prin partea locului. 
Tarzan, care cu ajutorul lui Abdul ajunsese între timp s- 
o rupă binişor în arabă, puse citeva întrebări unuia 
dintre tinerii care-l însoţiseră pe şeicul venit să-şi 
prezinte căpitanului Gerard omagiile sale. 

Nu, tînărul nu văzuse nici o ceată de şase călăreţi 
sosind dinspre Djelfa. Şi-apoi în ţinut mai erau şi alte 
oaze... poate că poposiseră într-una din ele aflată în 
munţii din apropiere. Apoi mai erau şi tilharii... aceştia 
călăreau adesea pînă la Bou Saada în cete mici, 
ajungind chiar pînă la Aumale şi Bouira. Poate c-o fi 
fost niscai tilhari care se înapoiau la banda lor, după o 
plimbare de plăcere într-unul din satele de primprejur. 

A doua zi dimineaţă, căpitanul Gerard împărţi 
comanda cu locotenentul Gernois, care avea să preia o 
parte din soldaţi, în timp ce ceilalţi rămîneau sub 
comanda sa. Misiunea lui era să curețe munţii de 
bandiți pînă dincolo, spre cîmpie. 

— Acum e acum! Cu ce detaşament vei merge, 
domnule Tarzan? îl întrebă căpitanul. Sau poate 
domnul nu e interesat în vînătoarea tilharilor? 


113 


— Ba aş fi încîntat dacă aş putea merge şi eu — se 
grăbi Tarzan să răspundă. 

Se gindea ce motiv să găsească pentru a însoţi 
detaşamentul lui Gernois. Incurcătura fu de scurtă 
durată, căci rezolvarea veni tocmai de la cine se 
aştepta mai puţin: de la Gernois. 

— Dacă domnul căpitan s-ar putea lipsi de plăcuta 
companie a domnului Tarzan, aş socoti o onoare 
deosebită dacă domnul Tarzan ar primi azi să meargă 
alături de mine. 

Tonul lui Gernois suna îndeajuns de prietenos. De 
fapt, Tarzan tocmai se gindea că exagerase oarecum 
lucrurile, însă, chiar şi aşa, fu şi uimit şi încîntat de 
propunerea locotenentului şi se grăbi să-şi exprime 
bucuria faţă de această invitaţie. 

Astfel, Gernois şi Tarzan călăriră unul lîngă celălalt în 
fruntea micului detaşament de spahii. Amabilitatea 
locotenentului fu de scurtă durată. Nici nu dispărură 
bine din văzul căpitanului Gerard şi al detaşamentului 
său, cînd Gernois redeveni brusc la fel de posomorit ca 
de obicei. Cu cît înaintau mai mult, cu atit terenul era 
mai accidentat. Treptat urcară spre munţi, unde 
ajunseră către prînz, mergiînd unul cîte unul printr-un 
defileu îngust. Gernois ordonă soldaţilor să se oprească 
pentru popasul de prînz la marginea unui riîuleţ. 
Oamenii îşi pregătiră şi miîncară o masă frugală, apoi 
îşi umplură gamelele cu apă. 

După ce se odihniră o oră, porniră din nou de-a 
lungul defileului, pînă ce ajunseră deodată într-o mică 
vale din care porneau mai multe trecători cu pereţii 


114 


stincoşi. Se opriră şi, în timp ce stăteau în centrul 
depresiunii, Gernois cercetă cu multă luare-aminte 
înălțimile din jur.. 

— Ne vom opri aici — spuse el. Ciţiva oameni vor 
cerceta fiecare din aceste trecători. Apoi împărţi 
detaşamentul în mai multe grupe şi dădu instrucţiuni 
comandanților. După ce isprăvi, se întoarse spre 
Tarzan şi-i spuse: Domnul va fi atit de bun să rămînă 
aici pînă ne întoarcem. 

Tarzan încercă să protesteze, însă ofiţerul i-o reteză 
scurt. Poate că vor fi lupte şi armata nu poate fi 
stinjenită în desfăşurarea acţiunilor de civili 
necombatanţi. 

— Insă, dragul meu locotenent — începu Tarzan — 
sînt gata şi nespus de doritor să mă pun sub comanda 
dumitale sau a oricărui sergent sau caporal şi să lupt 
sub ordinele lui. De aceea am venit aici. 

— Mi-ar plăcea să fie aşa precum zici... — i-o întoarse 
Gernois, fără măcar să-şi ascundă tonul batjocoritor. 
Apoi adăugă scurt: Eşti sub ordinele mele şi ordinul 
meu este să rămii aici pînă ne întoarcem. Cu asta am 
încheiat. 

Gernois se întoarse şi dădu pinteni calului spre a 
ajunge în fruntea oamenilor săi. O clipă mai tîrziu, 
Tarzan se trezi singur în mijlocul unei mici văi 
înconjurate de munţi. 

Soarele dogorea atit de tare, încît trebui să-şi caute 
adăpost sub un copac din apropiere. Îşi priponi calul şi 
se aşeză pe pămînt ca să fumeze. În sinea lui îl ocăra 
pe Gernois pentru festa pe care i-o jucase. O răzbunare 


115 


meschină, gîndi Tarzan, dar aproape numaidecit îi 
fulgeră prin minte că omul nu putea fi atit de prost, 
încît să-l înfrunte purtindu-se atît de josnic. Gestul lui 
ascundea cu siguranţă altceva mult mai primejdios. 
Stînd şi chibzuind aşa, se ridică de jos şi-şi scoase 
puşca din toc. Cercetă magazia de muniții şi văzu că e 
plină. Işi examina apoi revolverul. După aceste 
precauţii preliminarii, scrută înălțimile înconjurătoare şi 
gurile defileurilor. Hotări că nu trebuie să se lase pradă 
somnului. 

Soarele cobori din ce în ce mai jos, însă nici 
pomeneală ca spahiii să se întoarcă. In cele din urmă 
valea se cufundă în umbra înserării. Tarzan era prea 
mîndru ca să se înapoieze singur în tabără înainte de a 
lăsa detaşamentului destul timp să sosească în vale, 
unde credea el că o să aibă loc regruparea. Cînd se 
făcu noapte de-a binelea, se simţi mai în siguranţă, 
fiindcă în întuneric era la largul lui. Ştia prea bine că 
nimeni nu se putea apropia de el, oricite precauţii ar fi 
luat, încît să înşele auzul său extrem de fin; iar ochii lui 
vedeau admirabil în noapte; şi nasul dacă duşmanul ar 
fi venit cumva din direcţia vintului, îi vestea apropierea 
oricui, chiar dacă omul se afla destul de departe. 

Socoti că pericolul e neînsemnat şi, cuprins de o 
senzaţie de siguranţă, adormi cu spatele sprijinit de 
copac. 

Trebuie să fi dormit multe ore, fiindcă, atunci cînd îl 
trezi sforăitul şi freamătul neliniştit al calului, luna 
strălucea deasupra văii în toată splendoarea ei, dar... 
acolo, la mai puţin de zece paşi, se afla motivul 


116 


neliniştii calului său. 

Superb, maiestuos, cu coada grațios arcuită şi 
fremătind, cu ochii de foc aţintiţi asupra prăzii, stătea 
Numa, e/ adrea, leul negru. Tarzan fu străbătut de un 
fior de bucurie. Era ca şi cum ar fi întîlnit, după mulţi 
ani, un prieten vechi. O clipă rămase nemişcat ca să se 
bucure de înfăţişarea maiestuoasă a  stăpiînului 
pustiurilor. 

Numa se ghemuise, pregătit să sară. Încet, Tarzan 
duse puşca la ochi. Niciodată în viaţa lui nu omorise 
vreo fiară mare cu puşca; pînă atunci se bizuise pe 
suliță, pe săgeți otrăvite, pe frînghie, pe cuţit sau chiar 
pe propriile-i miini. Instinctiv dori să fi avut săgețile şi 
cuțitul; s-ar fi simţit mai sigur cu ele. 

Numa stătea aproape lipit de pămînt; i se vedea doar 
capul. Tarzan ar fi preferat să tragă mai dintr-o parte, 
fiindcă ştia ce prăpăd putea face un leu dacă 
supravieţuia încă două minute sau chiar unul singur 
după ce era lovit. În spatele lui Tarzan, calul tremura 
de frică. Cu multă prudenţă, omul-maimuţă făcu un 
pas în lături... Numa îl urmări doar cu ochii. Tarzan mai 
făcu un pas, pe urmă încă unul. Numa nici nu clinti. 
Acum Tarzan putea tinti între ochi şi ureche. Degetul 
apăsă pe trăgaci şi glonţul porni exact în clipa în care 
Numa sări. În aceeaşi clipă, calul îngrozit, făcu "un 
ultim efort disperat să scape: fringhia cu care era 
priponit se rupse şi animalul galopă în josul defileului, 
spre deşert. 

Un om obişnuit n-ar fi putut scăpa din ghearele 
acelea cumplite, mai ales că Numa sărise de la o 


117 


distanţă mică; Tarzan însă nu era nicidecum un om 
obişnuit. Încă din cea mai fragedă copilărie imensele 
dificultăţi ale existenţei îl învăţaseră să se folosească 
de forţă cu iuţeala gîndului. Era agil e/ adrea, dar 
Tarzan îl întrecea. Şi astfel fiara se izbi de un copac în 
loc de carnea moale a omului, tocmai în clipa cînd 
Tarzan trimitea alt glonţ în trupul fiarei. Durerea îl făcu 
pe Numa să ragă şi sări chiar lîngă vînător. Tarzan mai 
trase două focuri, unul după altul şi e/ adrea căzu 
doborit fără a mai scoate vreun sunet. Nu domnul Jean 
Tarzan, ci Tarzan din neamul maimutelor puse trufaş 
piciorul necruţător pe leşul fiarei şi, ridicîndu-şi privirea 
spre luna plină, slobozi un strigăt puternic: strigătul 
misterios şi teribil al celor din tribul său... gorila îşi 
biruise adversarul. Fiarele din creierul munţilor se 
opriră locului, cutremurate de strigătul necunoscut şi 
înspăimiîntător. Jos, în deşert, copiii pustiului ieşiră din 
corturile de piele de capră şi priviră spre munte, 
întrebîndu-se ce grozăvie se mai abătea peste ei, ca să 
le prăpădească turmele. 

La o jumătate de kilometru de valea unde se afla 
Tarzan, citeva siluete înveşmiîntate în alb şi purtînd 
puşti lungi şi amenințătoare se opriră la auzul 
strigătului şi priviră una spre alta, nedumerite. Cum 
strigătul nu se mai repetă, îşi continuară de îndată 
drumul lor furişat spre vale. 

Acum, Tarzan era încredinţat că Gernois n-avea de 
gînd să se mai întoarcă spre a-l lua de-acolo, însă 
pricepea ce-l făcuse pe ofiţer să-l părăsească în acel 
loc, de unde omul-maimuţă putea totuşi să se 


118 


înapoieze nestingherit la tabără. De vreme ce calul 
fugise, Tarzan îşi zise că e o nebunie să mai rămînă în 
munţi, aşa că o porni spre deşert. 

Abia pătrunse în gura defileului, cînd prima dintre 
siluetele înveşmiîntate în alb se ivi în vale, la capătul 
celălalt. O clipă,  necunoscuţii  scrutară mica 
depresiune, ascunşi îndărătul unor bolovani şi, văzînd 
că nu-i nimeni pe acolo, o porniră din nou. La marginea 
drumului, sub un copac, dădură peste leşul lui e/ adrea. 
Scoţind exclamaţii de uimire se înghesuiră în jurul 
cadavrului, apoi grăbiră pasul în josul defileului, pe 
unde Tarzan mergea la o mică distanţă înaintea lor. 
Ceata înainta în tăcere şi cu multă precauţie, profitînd 
de fiecare loc bun în care se puteau ascunde, aşa cum 
fac oamenii cînd urmăresc pe un altul. 


119 


10. PRIN VALEA UMBREI 


În timp ce Tarzan păşea în josul defileului sub razele 
strălucitoare ale lunii africane, chemarea junglei îl 
atrăgea tot mai puternic. Singurătatea sălbatică şi 
senzaţia de libertate îi umpleau inima de viaţă şi 
optimism. Deveni iarăşi Tarzan din neamul maimutelor 
— cu fiece nerv încordat, pregătit la orice surpriză din 
partea oricărui duşman din junglă — călca uşor şi cu 
capul sus, mîndru şi conştient de puterea lui. 

Zgomotele nocturne ale munţilor erau noi pentru el, 
dar în urechi îi stăruia glasul cald al unei iubiri pe 
jumătate uitată. Dintre nenumăratele sunete putea 
desluşi unele din instinct... unul era chiar foarte 
cunoscut: strănutul îndepărtat al lui Sheeta, leopardul; 
însă în urletul final răzbătu o notă ciudată care-l făcea 
să se îndoiască. Nu, era o panteră. 

Deodată un nou sunet... un zgomot uşor, precaut, 
deosebit de celelalte. Nici o altă fiinţă omenească în 
afară de omul-maimuţă nu ar fi fost în stare să-l 
detecteze. La început nu se dumeri ce este, însă în 
cele din urmă îşi dădu seama că e zgomotul făcut de 
picioarele desculţe ale mai multor bărbaţi. Veneau 
tiptil-tiptil pe urmele lui. Aşadar, era urmărit. 

Intr-o fracțiune de secundă se lămuri de ce fusese 
părăsit în valea aceea mică de către Gernois. Însă în 
planurile acestuia se produsese o încurcătură: oamenii 
sosiseră prea tirziu. Paşii se apropiau din ce în ce. 


120 


Tarzan se opri să-i înfrunte pe urmăritori; puşca era 
pregătită. Surprinsese licărirea rapidă a unui burnus 
alb. Strigă în franţuzeşte, întrebînd ce voiau de la el. 
Drept răspuns, o împuşcătură şi, odată cu zgomotul 
împuşcăturii, Tarzan se prăbuşi la pămînt. 

Arabii nu se năpustiră de îndată; aşteptară vrînd să 
se asigure că victima nu se mai scoală; apoi ieşiră 
repede din ascunzătoare şi se aplecară asupra lui. 
Curînd îşi dădură seama că nu murise. Unul dintre ei 
puse ţeava puştii în ceafa lui Tarzan, ca să-l lichideze. 
Însă un altul îl opri: 

— Dacă-l ducem viu, răsplata va fi mai mare. 

ÎI legară deci de miini şi de picioare şi, ridicîndu-l, îl 
aşezară pe umerii a patru dintre ei; pe urmă îşi reluară 
marşul spre deşert. leşind din munţi, se îndreptară 
către miazăzi. În zori sosiră la locul unde doi oameni 
de-ai lor păzeau caii. De aici înaintară mai repede. 
Tarzan, care-şi recăpătase cunoştinţa, fu legat de un 
cal adus special pentru asta. Rana lui era doar o 
zgîrietură ce-i crestase pielea la timplă. Nu mai 
sîngera, însă sîngele închegat îi mînjise faţa şi hainele. 
De cînd căzuse în mîinile arabilor, nu scosese nici un 
cuvint şi nici aceştia nu-i vorbiseră decit ca să-i dea 
ordine în clipa cînd ajunseră la cai. 

Goniră timp de şase ore prin deşertul fierbinte 
ocolind oazele din drumul lor. Către prînz sosiră într-un 
douar de aproape douăzeci de corturi. Se opriră şi unul 
dintre arabi desfăcu frînghiile cu care-l legaseră de cal. 
Îi înconjurară o mulţime de bărbaţi, femei şi copii. Mulţi 
din trib, în special femeile, părură foarte încîntaţi să-l 


121 


ocărască pe prizonier. Ba cîteva femei merseră atit de 
departe, încît se porniră să arunce cu pietre în el şi să-l 
lovească cu ciomegele, pînă cînd apăru bătrînul şeic şi 
le goni de acolo. 

— Ali-ben-Ahmed mi-a spus că bărbatul acesta a stat 
faţă în faţă cu e/ adrea, în munţi şi l-a răpus — zise. El. 
Nu ştiu ce gînduri are străinul care ne-a trimis după el 
şi nici nu mă interesează ce o să-i facă acestui om cînd 
i-l vom da în primire, însă prizonierul e un bărbat 
curajos şi, atita timp cît se află în mîinile noastre va fi 
tratat cu cinstea cuvenită celui care-l vinează pe 
stăpînul cu capul mare singur, noaptea şi-l ucide. 

Tarzan auzise de respectul pe care arabii îl arată 
celui care biruie leul şi se bucură căci acest lucru îl 
scăpa de torturile umilitoare din partea membrilor 
tribului. II duseră deci într-un cort din piele de capră, 
aflat în partea de sus a douar-ului, unde îi dădură ceva 
de mîncare şi, legat fedeleş, fu lăsat să zacă pe o 
bucată de covor, singur în cort. 

Văzu că în faţa uşii se afla o strajă, însă cînd încercă 
să forţeze legăturile, îşi dădu seama că nu mai era 
nevoie de altă precauţie din partea răpitorilor săi: nici 
măcar muşchii săi puternici nu putură să rupă 
nenumăratele fringhii. 

Puțin înainte de căderea amurgului, mai mulţi bărbaţi 
se apropiară şi intrară în cortul în care se afla. Toţi 
erau îmbrăcaţi în veşminte arabe. Unul dintre ei înainta 
spre Tarzan şi, cînd îşi descoperi partea de jos a feţei, 
omul-maimuţă putu să vadă trăsăturile răutăcioase ale 
lui Nikolas Rokoff. Buzele i se schimonosiră într-un 


122 


rînjet dezgustător. 3 

— Ah, domnul Tarzan! Incepu el. Dar e o adevărată 
plăcere! De ce nu vă ridicaţi să vă întimpinaţi 
oaspetele? Cu o înjurătură teribilă şi urlînd „Ridică-te, 
cîine!", îi trase un bocanc zdravăn în coaste. Mai na şi 
mai na, na! Urla el în timp ce-l lovea peste faţă şi în 
coaste. Cite un picior pentru fiecare insultă pe care mi- 
ai adus-o. 

Omul-maimuţă nu-i răspunse. Nici măcar nu 
catadicsi să-l privească după ce-l recunoscu. In cele din 
urmă şeicul, care pînă atunci nu scosese nici un cuvint, 
deşi se uita urit la Rokoff, interveni! 

— Ajunge! îi porunci el. Omoară-l dacă pofteşti, însă 
nu vreau să văd cum un bărbat curajos e supus la 
asemenea înjosiri în prezenţa mea. Chiar mă gindesc 
să-l slobozesc din strîinsoare, ca să văd cit o să-l mai 
loveşti... 

Această ameninţare îl potoli ca prin farmec pe 
Rokoff, fiindcă nu-i prea ardea ticălosului să-l vadă pe 
Tarzan liber atita timp cit se afla în bătaia pumnilor săi. 


— Bine, bine... — îi spuse arabului. Am să-l ucid chiar 
acum. 
— Ba n-o să-l ucizi pe teritoriul douar-ului meu — i-o 


reteză şeicul. Cînd va pleca de aici, va pleca viu. Ce-o 
să faci cu el în deşert, nu mă priveşte, însă nu vreau ca 
sîngele unui francez să cadă asupra tribului meu din 
pricina certurilor voastre... francezii vor trimite soldaţi 
şi vor omori mulţi dintre ai mei, ne vor arde corturile şi 
ne vor goni turmele... 

— Precum spui. — mirii Rokoff. O să-l duc în deşert, 


123 


dincolo de douar şi-am să-l omor... 

— O să-l duci din ţinutul meu la o depărtare de o zi 
de mers călare — adăugă şeicul, hotărît. Ciţiva dintre 
fii mei te vor urmări şi vor avea grijă să faci întocmai, 
altfel... s-ar putea ca în deşert să zacă doi francezi 
morţi. 

Rokoff ridică din umeri. 

— Păi atunci o să fiu nevoit s-aştept pînă miine... 
acum s-a şi făcut noapte. i 

— Cum doreşti — îi spuse şeicul. Insă la o oră după 
ivirea zorilor va trebui să pleci din douar-ul meu. Nu-mi 
prea sînt pe plac necredincioşii şi cu atît mai puțin laşii. 

Rokoff ar fi vrut tare mult să-i răspundă într-un fel 
şeicului, însă se stăpiîni fiindcă îşi dădea seama că 
bătrînului nu-i trebuia decît un motiv ca să se întoarcă 
împotriva lui. Plecară, aşadar, din cort împreună. 
Rokoff nu rezistă ispitei de a arunca din uşă o ultimă 
batjocură la adresa lui Tarzan. 

— Somn uşor, domnule! îi spuse. Şi nu uita să te rogi 
fierbinte, fiindcă miine, cînd vei muri, vei suferi atît de 
mult, încît nu vei mai avea timp pentru a te ruga şi 
pentru blasfemiile pe care le vei rosti. 

De la prînz, nimeni nu se mai îngrijise să-i aducă lui 
Tarzan mincare sau apă şi omul-maimuţă suferea 
cumplit din pricina setei. Se întreba dacă merită să-i 
mai ceară strajei să-i dea apă; încercase de două-trei 
ori, însă nu primise nici un răspuns. Se hotări să 
renunţe. 

Departe, sus în munţi, auzi răgetul leului. Se gîndea 
cît de sigur ar fi fost într-o vizuină de fiară sălbatică în 


124 


comparaţie cu colibele oamenilor. Odinioară, cînd trăia 
în junglă, nu fusese niciodată atit de hăituit fără milă 
ca în ultimele luni de cînd se afla printre oamenii 
civilizaţi. Niciodată nu fusese atit de aproape de 
moarte. 

Leul răgi din nou, de data asta mai aproape. Tarzan 
simţi vechiul impuls sălbatic de a-i răspunde cu 
strigătul de provocare al tribului său. Tribul său? Mai că 
uitase că acum era om şi nu maimuţă. Incercă încă o 
dată legăturile. Dumnezeule, măcar de-ar fi putut să 
ajungă la ele cu dinţii lui puternici. Simţi cum îl 
cuprinde o furie oarbă văzînd că strădaniile sale de a 
se elibera nu au sorţi de izbindă. 

Numa răgea acum încontinuu. Era, limpede că ieşise 
după pradă. Răgetul său era al leului înfometat. Tarzan 
îl pizmuia fiindcă era liber. Nimeni nu-l va lega 
vreodată cu fringhii ca să-l măcelărească întocmai ca 
pe o oaie. Giîndul acesta îl chinuia cel mai mult pe 
omul-maimuţă. Nu-i era frică de moarte, nu... încerca 
doar umilinţa înfrîngerii în faţa morţii fără a avea 
măcar prilejul să lupte pentru viaţa sa. 

„Trebuie să fi trecut de miezul noptii" — gîndi 
Tarzan. Mai avea doar citeva ore de trăit. Poate că 
găsea un mijloc de a-l lua şi pe Rokoff în lunga-i 
călătorie, îl auzi pe stăpînul deşertului foarte aproape. 
Îşi căuta pesemne hrana printre animalele din ţarcul 
douar-ului. 

Liniştea cobori din nou, apoi auzul fin al lui Tarzan 
surprinsese mişcarea furişată a unui trup. Venea 
dinspre cortul ce se afla undeva mai în spate. Foşnetul 


125 


se auzea din ce în ce mai aproape. Încordat ca un arc, 
Tarzan aşteptă să vadă ce se întîmplă. Timp de cîteva 
clipe, afară domni liniştea; o linişte atît de adîncă, încît 
Tarzan se miră că nu aude răsuflarea animalului care, 
cu siguranţă, stătea ghemuit foarte aproape lîngă cort. 

Sst! Se mişcă din nou. Se tirăşte mai aproape. 
Tarzan întoarce capul în direcţia zgomotului. Înăuntru e 
întuneric beznă. Încet, foaia certului din piele de capră 
se ridică de la pămînt împinsă de capul şi umerii unui 
trup cu desăvirşire negru în semiîntunericul încăperii: 
prin crăpătură se întrezăreşte priveliştea palidă a 
deşertului abia luminat de stele. 

Pe buzele lui Tarzan înflori un zimbet. Cel puţin 
Rokoff va fi înşelat. Ce furios o să fie! Moartea va fi 
mult mai uşoară decit cea pe care i-a pregătit-o 
nemernicul. 

Foaia cortului, se lăsă la loc şi totul se cufundă din 
nou în beznă. Oricum, trupul acela, indiferent ce-ar fi 
fost, se afla în cort cu el. Auzi cum se tirăşte mai 
aproape... era lingă el. Inchise ochii şi aşteptă laba 
puternică. Pe faţa-i îndreptată spre tavan simţi 
atingerea delicată a unei miini gingaşe dibuind prin 
întuneric, apoi un glas de fată îi rosti numele într-o 
şoaptă abia perceptibilă. 

— Da, eu sînt — răspunse el, tot în şoaptă. Dar 
pentru numele lui Dumnezeu, cine eşti? 

— Ouled-nail din Sidi Aissa — veni răspunsul. În timp 
ce vorbea, Tarzan simţi cum fata îi tăia legăturile. Din 
cînd în cînd oţelul rece al cuţitului îi atingea pielea. 
Peste o clipă Tarzan era liber. Vino! Şopti fata. 


126 


O urmă afară din cort, tirindu-se pe burtă şi 
străbătind acelaşi drum pe care venise ea. Se tiriră 
aşa, lipiţi de pămînt, pînă în dreptul unor tufişuri. 
Acolo, fata se opri pînă ce ajunse şi Tarzan lîngă ea. 
Înainte de a rosti vreun cuvînt, omul-maimuţă o privi 
mai atent. 

— Nu înţeleg nimic. Cum de te afli aici? De unde ştiai 
că sînt ţinut prizonier în cortul acela? Cum se face că 
m-ai salvat tocmai tu? 

Fata zimbi şi spuse: 

— Am mers mult toată noaptea şi mai avem destul 
pînă ne vom îndepărta îndeajuns de orice pericol. Vino, 
am să-ţi povestesc pe drum... 

Se ridicară şi porniră de-a curmezişul întinderii de 
nisip, îndreptîndu-se spre munţi. 

— Nu eram sigură că voi ajunge la vreme — spuse 
fata în cele din urmă. In noaptea asta e/adrea a pornit 
după pradă şi, după ce-am părăsit caii, cred că m-a 
adulmecat şi m-a urmărit... mi-a fost grozav de frică... 

— Eşti o fată curajoasă! exclamă el. Ai riscat totul 
pentru un necunoscut... pentru un străin... pentru un 
necredincios? 

Fata înălţă capul, semeaţă. 

— Sînt fiica şeicului Kadour-ben-Saden — spuse. N-aş 
fi demnă să fiu fiica lui dacă nu mi-aş risca viaţa ca să 
salvez viaţa celui care m-a salvat, deşi nu eram decit o 
biată ouled-nail. 

— Cu toate acestea — insistă el — eşti o fată foarte 
curajoasă. Dar cum ai ştiut că sînt prizonier aici? 

— Ahmed-din-Taieb, care mi-e văr din partea tatălui, 


127 


a fost în vizită la nişte prieteni din tribul care te-a 
capturat. Era în douar cînd ai fost adus acolo. Ajungînd 
acasă, ne-a povestit despre franţuzul uriaş prins de Ali- 
ben-Ahmed pentru alt franţuz care voia să-l ucidă. Din 
descriere, mi-am dat seama că e vorba de tine. Tatăl 
meu era plecat. Am încercat să conving cîțiva bărbaţi 
să vină să te salveze, însă n-au vrut. Spuneau: “Lasă-i 
pe necredincioşi să se ucidă între ei. Nu e treaba 
noastră; ba, dacă ne ducem şi ne-amestecăm în 
planurile lui Ali-ben-Ahmed, n-o să facem decit să 
iscăm o ceartă între ai noştri”. Aşa că, atunci cînd s-a 
întunecat, am pornit-o singură la drum, călărind pe un 
cal; am mai adus unul pentru tine. l-am priponit într-un 
loc nu departe de aici. Către dimineaţă vom fi pe 
teritoriul douar-ului tatălui meu. La vremea aceea va fi 
şi el acasă... şi atunci n-au decit să vină să-l ia pe 
prietenul lui Kadour-ben-Saden. 

Timp de cîteva clipe merseră în tăcere. 

— Caii trebuie să fie prin apropiere. Ciudat însă... nu- 
i văd. Apoi, după cîţiva metri, se opri şi scoase o 
exclamaţie de dezamăgire: Vai, au dispărut! Aici i-am 
legat. 

Tarzan se opri şi cercetă pămîntul în apropiere. 
Descoperi că un arbust fusese smuls din rădăcină; apoi 
mai observă încă ceva. Cînd se ridică, un zîmbet amar i 
se oglindea pe faţă. li spuse fetei: 

— EI adrea a fost pe aici. După urme totuşi, cred că 
prada i-a scăpat. Dacă au reuşit să fugă, caii sînt în 
siguranţă, la cîmp. 

Nu le rămiînea decit să-şi continue drumul pe jos. 


128 


Poteca trecea peste un pinten de munte; fata cunoştea 
foarte bine cărările. Mergea cu paşi mari şi uşori. 
Tarzan o susţinea ca să nu obosească prea tare. 
Mergiînd, vorbeau într-una şi, uneori, se opreau s- 
asculte dacă nu sînt urmăriţi. 

Era o noapte negrăit de frumoasă, scăldată în lumina 
lunii, iar aerul proaspăt şi înviorător. În spatele lor se 
întindea peisajul nesfirşit al deşertului, punctat ici şi 
colo de cite o oază. Frunzele de curmal din locul fertil 
pe care tocmai îl părăsiseră şi cercul de corturi din piei 
de capră se decupau pe fondul galben al nisipului: un 
paradis fantomatic pe o mare fantomatică. In faţa lor 
se ridicau munţii masivi şi tăcuţi. Sîngele clocotea în 
vinele lui Tarzan. lată adevărata viaţă! Se uită la fata 
de lîngă el... o fată a deşertului păşind pe meleagul 
unei lumi moarte împreună cu un fiu al junglei. Zîmbi la 
gîndul acesta. Işi dorise o soră care să semene cu fata 
aceasta. Ce prieteni la cataramă ar fi fost! 

Curînd ajunseră în munţi şi înaintară mai greu, 
cărarea fiind poviîrnită şi mai stincoasă. 

Cîteva minute merseră în tăcere. Fata se întreba 
dacă vor ajunge la douar-ul tatălui ei înainte de a se 
porni în urmărirea lor. Tarzan ar fi dorit să poată merge 
aşa la nesfirşit. Dacă fata ar fi fost bărbat, nu i-ar fi fost 
greu. Tinjea după un prieten căruia să-i placă acelaşi 
fel de viaţă sălbatică, aspră ca şi lui. Dorea să aibă 
prieteni, însă, spre nenorocul său, majoritatea celor pe 
care-i cunoscuse preferau mai degrabă îmbrăcămintea 
imaculată şi bastonul în loc de un trup despuiat şi 
junglă. 


129 


Cei doi tocmai ocoleau o stincă; deodată însă se 
opriră brusc: în faţa lor, chiar în mijlocul cărării, stătea 
Numa, e/ adrea, leul negru. Avea ochii verzi şi foarte 
răi, îşi arăta colții fioroşi şi îşi biciuia furios cu coada 
coastele de culoare roşiatică-neagră. Cînd îi văzu, 
scoase un răget — răgetul înfricoşător, inspirînd 
groază, al leului înfometat, dar şi turbat de furie. 

— Dă-mi cuțitul! ceru Tarzan şi întinse mîna către 
fată. 

Aceasta i-l strecură în palmă. Îndată ce-şi încleşta 
degetele pe miner, Tarzan o împinse uşor în spatele 
său. 

— Fugi înapoi în deşert cît poţi de repede. Dacă te 
chem, înseamnă că totul e în ordine şi te poţi întoarce. 

— N-are nici un rost — zise ea, resemnată. Acesta e 
sfîrşitul. 

— Fă cum îţi spun! îi porunci el. Repede! Nu mai are 
mult şi sare. 

Fata se dădu cîțiva paşi înapoi şi rămase acolo să 
urmărească scena de groază. 

Leul înainta spre Tarzan încet-încet, cu botul în 
pămînt ca un taur gata să se năpustească; coada lui 
întinsă ca o strună tremura de încordare. 

Omul-maimuţă stătea pe jumătate ghemuit; în mînă 
ţinea cuțitul lung, arăbesc ce sclipea în razele lunii. În 
spatele său, silueta încordată a fetei rămase nemişcată 
ca o statuie cioplită în piatră. Fata se aplecă puţin 
înainte şi rămase aşa, cu gura întredeschisă, cu ochii 
holbaţi. Curajul acestui om care îndrăznea să-l înfrunte 
doar cu un biet cuţit pe stăpiînul cu capul mare o uluia. 


130 


Oricare bărbat din tribul ei ar fi îngenuncheat, rugîndu- 
se şi aşteptind să fie sfişiat de colții aceia groaznici, 
fără să opună cea mai mică rezistenţă. Orice ar fi făcut 
omul, rezultatul ar fi fost acelaşi... era inevitabil. Ochii 
fetei se pironiră asupra viteazului din faţa sa şi ea fu 
copleşită de admiraţie. Uriaşul nici măcar nu tresărea: 
atitudinea lui era la fel de amenințătoare şi de 
dispreţuitoare ca a lui e/ adrea însuşi! 

Leul era foarte aproape'"., doar cîțiva paşi îi mai 
despărţeau... se ghemui şi-apoi, cu un răget asurzitor, 
sări... 


131 


11. JOHN CALDWELL, LONDRA 


Cînd e/ adrea se aruncă cu ghearele răşchirate şi cu 
colții rînjiţi, nu se îndoi ciîtuşi de puţin că omuleţul 
acesta va fi o pradă tot atît de uşoară ca şi nenumărați 
alţii care căzuseră în labele lui. Pentru el, omul era o 
făptură neîndemiînatică, înceată şi lipsită de apărare. 

Însă de data asta descoperi că-l înfrunta un adversar 
tot atit de agil şi de iute ca şi el. Cînd corpul lui 
puternic ateriza în locul unde se afla omul, acesta nu 
mai era acolo. 

Urmărind scena, fata se transfigurase de uimire 
văzînd cu cîtă uşurinţă omul, ghemuit pe vine, evită 
ghearele imense. Şi acum, o, Alah! Omul se năpusti în 
spinarea lui e/ adrea mai înainte ca fiara să se poată 
întoarce şi-l înşfacă de coamă. Leul se cabra pe 
picioarele dinapoi ca un cal... Tarzan se aşteptase la 
asta şi era pregătit. Braţul său puternic strîngea gitul 
împodobit cu o coamă neagră şi... o dată, de două ori, 
de zece ori... lama ascuţită pătrunse în coasta 
roşiatică, sub omoplatul stîng. 

Salturile lui Numa, răgetele de furie şi durere erau 
de-a dreptul înspăimîntătoare. Dar nici pomeneală să 
scape sau să-l apuce cu ghearele ori cu colții pe uriaşul 
din spatele său în scurtul răgaz pe care-l mai avea de 
trăit. Cînd Tarzan din neamul maimutelor slăbi 
strinsoarea şi se ridică, leul era aproape mort. Atunci, 


132 


fiica deşertului fu martora unui lucru care o 
înspăimîntă chiar mai tare decit prezenţa lui e/ aarea. 
Tarzan puse un picior pe leşul animalului şi, cu faţa lui 
frumoasă întoarsă spre lună, scoase cel mai 
înspăimîntător urlet ce-i fusese dat vreodată să audă. 

Cu un țipăt de spaimă, fata se trase înapoi... credea 
că efortul teribil, depus în luptă, îl scosese din minţi. 
Cînd ultima notă a strigătului acela drăcesc se stinse în 
depărtare în ecouri abia auzite, omul îşi cobori privirea 
şi o văzu pe fată. Brusc, faţa i se lumină de zimbetul 
acela blind care însemna mai mult decit cea mai sigură 
dovadă că era în toate minţile; fata răsuflă uşurată, 
zimbind la rîndul ei. 

— Ce fel de om eşti? îl întrebă. Ceea ce ai făcut e 
nemaipomenit. Chiar şi acum nu pot crede că e cu 
putinţă ca un singur om, înarmat doar cu un cuţit, să 
lupte corp la corp cu e/ adrea şi să-l biruie fără a se 
alege cu vreo zgirietură, să-l biruie de-a binelea. Şi 
strigătul acela... nu avea nimic omenesc. De ce ai 
făcut-o? 

Tarzan roşi. 

— Uneori uit că sînt om civilizat. Probabil că devin 
altă fiinţă cînd ucid. 

Nu încercă să mai dea şi alte explicaţii. Işi continuară 
drumul. Soarele era pe cer de o oră cînd ajunseră în 
deşertul de peste munţi. Găsiră şi caii fetei. Animalele 
păşteau liniştite lîngă un riuleţ; 

Alergaseră în galop pînă aici, îndreptîndu-se spre 
casă şi cum nu mai aveau de ce să se teamă se 
opriseră să pască. 


133 


Cu puţină trudă, Tarzan şi fata izbutiră să-i prindă şi, 
după ce încălecară, porniră prin deşert spre douar-ul 
şeicului Kadour-ben-Saden. Se încredinţară că nu erau 
urmăriţi şi, pe la orele nouă, ajunseră cu bine la 
destinaţie. 

Şeicul tocmai se înapoiase. Era înnebunit de durere 
că nu-şi găsea nicăieri fiica şi în mintea lui încolţi 
gîndul că fusese din nou răpită de bandiți. Incălecase şi 
tocmai se pregătea să plece împreună cu cincizeci de 
oameni în căutarea ei, cînd cei doi pătrunseră în, 
douar. 

Bucuria care-l cuprinse văzindu-şi copila acasă nu 
avea margini şi bătrinul nu mai contenea să-i 
mulţumească lui Tarzan că i-o adusese teafără şi o 
apărase de primejdiile nopţii. Era nespus de bucuros că 
fata lui ajunsese la timp ca să-l salveze pe bărbatul 
care, la rîndul lui, o salvase într-o zi. 

In semn de stimă şi prietenie, Kadour-ben-Saden îl 
copleşi pe Tarzan cu toate onorurile tribului. Cînd fata 
îşi isprăvi povestirea, arătîind cum fusese ucis leul, 
Tarzan fu înconjurat de o mulţime de arabi ce se uitau 
la el cu adoraţie: aceasta era calea cea mai sigură spre 
admiraţia şi respectul lor. 

Bătrînul şeic propuse lui Tarzan să rămînă oaspetele 
său. Timp nelimitat. Voia chiar să-l adopte ca membru 
al tribului şi n-a lipsit mult ca omul-maimuţă să se 
hotărască a rămîne pentru totdeauna lîngă aceşti 
oameni din pustiu, pe care-i înţelegea şi care, la rîndul 
lor, păreau să-l îndrăgească. Prietenia lui pentru fată şi 
faptul că o plăcea erau motive destul de puternice ca 


134 


să-l facă să ia asemenea hotărire. 

Dacă fata ar fi fost bărbat, îşi zise el, n-ar fi stat nici 
o clipă pe gînduri să rămînă acolo fiindcă ar fi dobîndit 
un prieten aşa cum îşi dorea. Ar fi putut să călărească 
şi să vineze împreună după pofta inimii ; dar aşa, 
urmau să fie îngrădiţi de conveniente, pe care nomazii 
sălbatici, le respectă cu mult mai multă stricteţe decit 
semenii lor civilizaţi. Şi-apoi, după un timp, fata se va 
mărita cu unul dintre războinicii tribului şi prietenia lor 
va lua sfîrşit. Se hotări deci să refuze propunerea 
şeicului, dar mai petrecu o săptămînă în calitate de 
oaspete al lor. 

La plecare, Kadour-ben-Saden şi cincizeci de 
războinici îl însoţiră pînă la Bou Saada. Dimineaţa, pe 
cînd încălecau în douar-ul lui Kadour-ben-Saden, fata 
veni să-i ureze drum bun. 

— M-am tot rugat să rămii la noi — îi spuse ea simplu 
cînd Tarzan se aplecă în şa să-i stringă mîna. Acum mă 
voi ruga să te întorci. 

În ochii ei frumoşi se citea o nesfirşită părere de rău, 
iar gura cu colţurile lăsate vădea mihnire. Tarzan era 
profund emoţionat. 

— Cine ştie? murmură el şi se întoarse pornind pe 
urmele călăreţilor care se depărtau. 

Înainte de a pătrunde în Bou Saada, Tarzan se 
despărţi de Kadour-ben-Saden şi oamenii săi. Din 
anumite motive dorea să intre în oraş în cea mai mare 
taină. Îi destăinui şeicului motivele sale şi bătrînul 
încuviinţă planul lui. Arabii urmau să sosească la Bou 
Saada înaintea lui, fără să spună nimănui că Tarzan 


135 


fusese cu ei. Mai tirziu avea să vină şi el, trăgind direct 
la un han neînsemnat. 

Astfel, pătrunzînd în oraş după căderea întunericului, 
Tarzan nu întîlni nici un cunoscut şi ajunse neobservat 
la han. După ce cină cu Kadour-ben-Saden, omul- 
maimuţă se duse pe drumuri ocolite la hotel. Intră pe o 
uşă din dos şi-l căută imediat pe proprietar, care păru 
extrem de surprins să-l vadă în viaţă. 

Desigur, domnul avea corespondenţă; i-o va aduce 
numaidecit. Nu, nu va sufla o vorbă despre întoarcerea 
domnului. Proprietarul se întoarse de îndată cu un 
teanc de scrisori. Una dintre ele conţinea un ordin de la 
superiorul său, potrivit căruia misiunea sa actuală 
înceta. Trebuia să se grăbească să ajungă la Cape 
Town cu primul vapor. Instrucţiuni mai detaliate urma 
să primească acolo de la un agent al cărui nume şi 
adresă erau menţionate în scrisoarea, de altfel foarte 
scurtă, dar explicită. Tarzan hotări să părăsească Bou 
Saada a doua zi în zori. Plecă apoi la garnizoană, unde 
dorea să-l salute pe căpitanul Gerard; hotelierul îl 
văzuse pe căpitan înapoindu-se cu detaşamentul în 
ajun. 

II găsi pe ofiţer la comandament. Căpitanul fu foarte 
surprins, dar nespus de fericit constatind că Tarzan 
este viu şi nevătămat. 

— Cînd locotenentul Gernois s-a întors şi a raportat 
că nu te-a mai găsit acolo unde ai dorit să rămii cîtă 
vreme ei aveau să cerceteze ţinutul, am fost cuprins 
de nelinişte. Te-au căutat prin munţi mai multe zile în 
şir, apoi s-a răspîndit zvonul că ai fost omorit şi mîncat 


136 


de un leu. Drept dovadă ni s-a adus puşca. Bidiviul tău 
s-a înapoiat în tabără a doua zi după ce ai dispărut. Nu 
mai aveam nici o îndoială. Locotenentul Gernois era 
într-adevăr negru de supărare... a luat toată vina 
asupra lui. El a fost acela care a insistat să se facă 
cercetări şi tot el l-a găsit pe arabul care-ţi luase 
puşca. Va fi foarte încîntat să ştie că eşti în viaţă. 

— Nici nu mă îndoiesc de asta — spuse Tarzan, cu un 
zimbet fioros. 

— Acum e plecat în oraş, dar am să trimit după el — 
continuă Gerard. Am să-i dau de veste imediat ce se 
întoarce. 

Tarzan îl lăsă pe căpitan să creadă că se rătăcise şi 
că ajunsese în cele din urmă la douar-ul lui Kadour- 
ben-Saden, care-l însoţise pînă la Bou Saada. După ce-i 
povesti ofițerului toate astea, îşi luă rămas bun de la 
el, scuzîndu-se că se grăbeşte să se întoarcă în oraş. 
La han îl aştepta Kadour-ben-Saden, care îi dădu o 
informaţie extrem de importanţă: era vorba de un 
bărbat cu barbă neagră care umbla deghizat în arab. 
De ciîtva timp îşi îngrijea o încheietură ruptă. Nu 
demult fusese plecat din Bou Saada, iar acum se 
întorsese. Tarzan îi cunoştea ascunzătoarea şi se 
îndreptă într-acolo. 

Trebui să străbată nişte ulite înguste şi rău 
mirositoare, cufundate într-o beznă ca în Erebus. Urcă 
apoi pe o scară cam şubredă, la capătul căreia se afla 
o uşă închisă. Deasupra uşii, chiar sub streaşina joasă 
a casei, se afla o ferestruie fără geam. Tarzan se agăţă 
tocmai bine de pervaz. Se ridică încet în miîini pînă ce 


137 


putu să vadă înăuntru, încăperea era luminată; la o 
masă stăteau Rokoff şi Gernois. Locotenentul tocmai 
vorbea. 

— Rokoff, eşti un diavol! spunea el. Te-ai ţinut de 
capul meu pînă ce mi-am pierdut şi ultimul dram de 
onoare. M-ai împins la crimă; miinile mele sînt pătate 
cu sîngele acestui om, Tarzan. Dacă progenitura aia 
diabolică, Paulvitch ăla n-ar cunoaşte secretul meu, te- 
aş ucide cu miinile mele chiar acum. 

Rokoff rise: 

— N-o să faci una ca asta, dragul meu locotenent! În 
momentul în care se va afla că sînt mort, asasinat, 
scumpul acela de Alexis va înainta un raport la 
Ministerul" de Război. Raportul va cuprinde detalii 
referitoare la afacerea pe care vrei atît de mult s-o 
tăinuieşti. Apoi... vei fi acuzat de crimă. Haide, haide, 
fii rezonabil. Sînt doar cel mai bun prieten al tău. Nu ți- 
am ocrotit eu onoarea, ca şi cum ar fi fost vorba de a 
mea? 

Gernois rînji şi trase o înjurătură. Rokoff continuă: 

— Incă niscai gologani şi documentele de care am 
neapărată nevoie şi ai cuvîntul meu de onoare că nu-ți 
voi mai cere nici bani, nici alte informaţii. 

— Şi ai motive serioase să faci aşa! urlă Gernois. 
Ceea ce-mi ceri mă va deposeda de ultimul ban şi de 
unicul secret militar de valoare pe care-l deţin. Ar 
trebui să-mi plăteşti pentru informaţii, în loc să-mi 
pretinzi bani şi informaţii. 

— Te plătesc ţinîndu-mi gura — i-o întoarse Rokoff. 
Dar să isprăvim odată. Vrei sau nu vrei? li dau trei 


138 


minute să te hotărăşti. Dacă nu eşti de acord, voi 
trimite astă-seară o notă la comandamentul tău care 
va avea drept consecinţă degradarea suferită de 
Dreyfus, singura diferenţă între el şi tine fiind că el nu 
o merita. i 

O clipă, Gernois stătu cu capul plecat. In cele din 
urmă se ridică. Scoase din tunică două foi. 

— lată — spuse el, dezarmat. Le-am şi pregătit, 
fiindcă ştiam că acesta va fi rezultatul. 

Şi-i întinse interlocutorului său foile. Chipul răutăcios 
al lui Rokoff se lumină dintr-o dată. Ticălosul înşfacă 
hîrtiile. 

— Ai procedat foarte bine, Gernois. — îi spuse. Nu te 
voi mai deranja... numai dacă nu se întîmplă să mai 
aduni ceva bani sau informaţii — rînji el. 

— Nu vei mai îndrăzni, cîine! şuieră Gernois. Data 
viitoare te voi ucide. Eram pe punctul s-o fac în astă- 
seară. Înainte de a veni aici am stat cu aceste foi în 
faţă timp de o oră... lingă ele se afla un pistol încărcat. 
Încercam să mă hotărăsc cu care din ele să vin. Data 
viitoare îmi va fi mai uşor să aleg fiindcă m-am hotărit 
de pe acum. În seara asta te-ai aflat pe marginea 
prăpastiei, Rokoff; te sfătuiesc să nu mai încerci a doua 
oară. 

Gernois se ridică să plece. Tarzan abia dacă avu timp 
să se lase pe podea şi să se ascundă în întuneric, cît 
mai departe de uşă. Chiar şi acolo îi veni greu să 
creadă că va reuşi să scape neobservat. Platforma era 
foarte mică şi, deşi se lipi de perete la marginea cea 
mai depărtată, abia dacă se găsea la o distanţă mai 


139 


mare de un metru de uşă. Aproape imediat uşa se 
deschise şi Gernois ieşi din încăpere. Rokoff venea în 
urma lui. Nici unul nu vorbea. Gernois făcu vreo trei 
paşi în jos pe scări, cînd se opri şi se întoarse pe 
jumătate ca şi cum ar fi vrut să se înapoieze în cameră. 

Tarzan îşi dădu seama că era cu neputinţă să nu fie 
descoperit. Rokoff se afla încă în prag, la un metru de 
el; privea însă în direcţie opusă, către Gernois. Dar 
ofiţerul să răzgindi şi continuă să coboare scările. 
Tarzan putu să audă cum Rokoff răsuflă uşurat. O clipă 
mai tîrziu, el se întoarse în cameră şi închise uşa. 

Tarzan aşteptă pînă ce Gernois se depărta îndeajuns 
de mult ca să nu mai audă nimic, apoi deschise uşa şi 
intră în încăpere. Îl înşfacă pe Rokoff mai înainte ca 
acesta să se poată ridica de la masă, unde cerceta 
documentul dat de Gernois. Cînd îl văzu pe omul- 
maimuţă, se făcu deodată livid la faţă. 

— Tu?! gifii el. 

— Eu! răspunse Tarzan. 

— Ce mai vrei? şuieră Rokoff, îngrozit de cele ce 
citea în ochii lui Tarzan. Ai venit să mă ucizi? 

N-ai să  îndrăzneşti. Te vor ghilotina. N-ai să 
îndrăzneşti! 

— Ba am să îndrăznesc foarte bine, Rokoff — îl 
încredința Tarzan. Nimeni nu ştie că sînt aici şi nici de 
tine nu se ştie nimic. Paulvitch le va spune că a fost 
Gernois. Te-am auzit cum îl ameninţai pe Gernois. Insă 
nu asta m-a determinat Rokoff. Nu-mi pasă dacă ştie 
cineva că te-am omorit; plăcerea de a te ucide va 
compensa înmiit orice pedeapsă voi primi. Eşti cea mai 


140 


abjectă dihanie şi laşul cel mai josnic din ciîţi am 
întîlnit. Vei muri. Îmi va face o deosebită plăcere să te 
omor cu mîinile mele. 

Tarzan se apropie şi mai mult de el. Nervii lui Rokoff 
erau încordaţi la maximum. Cu un țipăt, fugi spre 
camera alăturată, însă omul-maimuţă îi sări în spate şi- 
| înhaţă. Degetele de oţel apucară beregata... Laşul 
guiţă ca un porc înjunghiat pînă ce Tarzan îl sufocă 
aproape de tot. Apoi omul-maimuţă îl ridică în picioare, 
continuînd să-l stringă de git. Nemernicul se zbătea în 
van... în strinsoarea ca de cleşte a lui Tarzan din 
neamul maimuţelor el părea un copilaş lipsit de putere. 

Tarzan îl împinse într-un scaun şi, cu mult înainte de 
a exista primejdia ca omul să moară, slăbi strinsoarea. 
Cînd Rokoff încetă să mai tuşească, Tarzan îi vorbi din 
nou. 

— Te-am făcut doar să simţi chinurile morţii. Nu te 
voi omori însă... de data aceasta. Te crut numai de 
dragul acelei femei cinstite care a avut marele nenoroc 
să-ţi fie soră. Îţi atrag însă atenţia că numai de data 
asta te cruţ de dragul ei. Dacă aud că ai mai făcut 
vreun rău, fie ei, fie soţului ei... şi dacă mă mai 
plictiseşti din nou... dacă aud că te-ai întors în Franţa 
sau într-unul din teritoriile ei, voi face tot posibilul să te 
găsesc şi atunci, am să isprăvesc treaba pe care am 
început-o în astă-seară. 

Apoi se întoarse la masă, pe care se aflau cele două 
foi de hirtie. Cînd le luă, Rokoff scoase un urlet de 
groază. Tarzan examina cecul şi documentul. Rămase 
uimit cînd văzu ce informaţii conţine. Rokoff citise o 


141 


parte din ele, însă Tarzan ştia prea bine că nimeni nu 
şi-ar fi putut întipări în minte cifrele şi datele 
importante pe care le conținea, într-adevăr, 
documentul era de o valoare inestimabilă pentru 
duşmanii Franţei. 

— Acestea îl vor interesa foarte mult pe şeful 
statului-major — spuse Tarzan, strecurînd hirtiile în 
buzunar. 

Rokoff gemu. Nu îndrăzni să înjure cu voce tare. 

A doua zi dimineaţa, Tarzan porni spre nord, în drum 
spre Bouira şi Alger. 

Cînd trecu pe lîngă hotel, îl văzu pe terasă pe 
Gernois. Zărindu-l pe Tarzan, locotenentul se făcu alb 
la faţă. Omul-maimuţă ar fi fost fericit dacă întîlnirea n- 
ar fi avut loc acum însă n-o mai putea evita. Il salută 
pe ofiţer şi-şi continuă drumul, în mod mecanic Gernois 
răspunse la salut, însă ochii aceia teribili, holbaţi îl 
urmăriră pe călăreț, cuprinşi de o groază de nedescris. 
Era ca şi cum un mort privea la o stafie. 

La Sidi Aissa, Tarzan întîlni un ofiţer francez pe care îl 
cunoscuse cu prilejul vizitei anterioare în oraş. 

— Ai plecat dis-de-dimineaţă din Bou Saada? îl 
întrebă ofiţerul. Înseamnă că n-ai auzit nimic de 
sărmanul Gernois. 

— A fost ultimul om pe care l-am văzut pe cînd 
părăseam oraşul — răspunse. Tarzan. Dar ce s-a 
întîmplat? 

— E mort. S-a împuşcat pe la opt, azi-dimineaţă. 

După alte două zile, Tarzan era la Alger. Aici află că 
trebuie să mai aştepte două zile pînă la Sosirea 


142 


vaporului spre Cape Town. Petrecu acest răstimp 
scriind un raport amănunţit privitor la misiunea sa. 
Documentele secrete luate de la Rokoff nu le introduse 
în plic, fiindcă se temea să le încredinţeze altcuiva pînă 
ce primea ordin să le transmită unui agent sau să le 
ducă personal la Paris. 

Pe cînd se îmbarca, după o aşteptare ce i se păru din 
cale afară de plicticoasă, doi bărbaţi îl supravegheau 
de pe puntea superioară. Amîndoi erau îmbrăcaţi 
foarte elegant şi proaspăt raşi. Cel mai înalt dintre ei 
avea părul blond, însă spriîncenele erau foarte negre. 
Mai tîrziu, în cursul zilei, se întîmplă ca cei doi să se 
întilnească cu Tarzan pe punte. Cînd omul-maimuţă 
trecu pe lingă ei, unul dintre bărbaţi atrase grăbit 
atenţia celuilalt, arătîndu-i ceva în largul mării. Stăteau 
cu faţa întoarsă, aşa că nu li se puteau desluşi 
trăsăturile. De fapt, Tarzan nu le acordă nici cea mai 
mică atenţie. 

Urmînd instrucţiunile şefului său, Tarzan se 
înregistrase sub nume fals: John Caldwell, din Londra. 
Nu înţelegea de ce este nevoie să procedeze astfel şi 
îşi bătu îndelung capul din pricina asta. Se întreba ce 
rol avea să joace la Cape Town. 

__„Ei — gîndi el — bine că am scăpat de Rokoff. 
Incepuse să mă enerveze. Mă-ntreb dacă într-adevăr 
am devenit atit de civilizat, încît să am nervi, în orice 
caz m-a călcat îndeajuns pe nervi fiindcă nu lupta 
deschis. Dar cine ştie ce mai pune la cale! E ca şi cum 
Numa, leul, s-ar uni cu Tantor, elefantul şi cu Histah, 
şarpele, încercînd să mă omoare. Atunci, de bună 


143 


seamă, n-aş şti cine mă va ataca în secunda 
următoare. Fiarele sînt însă mult mai loiale decit 
omul... nu se pretează la astfel de urzeli laṣe". 

In seara aceea, la cină, Tarzan se aşeză lîngă o tînără 
femeie care şedea în stînga căpitanului. Ofiţerul le făcu 
cunoştinţă. 

Domnişoara Strong! Unde mai auzise el numele 
acesta? li era foarte cunoscut. Mama fetei dezlegă 
enigma cînd îşi strigă fiica pe numele mic: Hazel. 

Hazel Strong! Cite amintiri îi trezeau numele ei! O 
scrisoare către această fată, scrisă de mina frumoasă a 
jJanei Porter, fusese primul mesaj de la femeia pe care 
o iubea. Cît de bine îşi amintea de noaptea în care 
furase scrisoarea de pe masa din cabana tatălui său 
mort. Jane Porter scrisese acolo pînă noaptea tirziu, 
urmărită de privirile tînărului ascuns în bezna de afară. 
Cît de înfricoşată ar fi fost fata dacă ar fi ştiut că în 
noaptea aceea o fiară sălbatică din junglă stătea 
ascunsă la fereastră, urmărindu-i fiece mişcare. 

Aşadar, aceasta era Hazel Strong... prietena cea mai 
bună a Janei Porter! 


144 


12. IAHIUL ŞI PACHEBOTIUL 


Să ne înapoiem cu cîteva luni în urmă, pe micul 
peron bătut de vînt al unei grădini din nordul statului 
Wisconsin. Deasupra peisajului înconjurător pluteşte 
fumul gros al incendiilor din pădure; fumul înţepător 
ustură ochii unui mic grup de şase persoane care 
aşteaptă sosirea trenului ce-i va duce spre sud. 

Cu mîinile împreunate sub cozile  redingotei, 
profesorul Archimedes Q. Porter se plimbă de colo-colo 
sub privirile vigilente ale credinciosului său secretar, 
domnul Samuel T. Philander. De două ori în ultimele 
minute profesorul o luase, cu desăvirşire distrat, peste 
şine, în direcţia unei mlaştini învecinate şi tot de atitea 
ori fusese tras înapoi de neobositul domn Philander. 

Jane Porter, fiica profesorului, e prinsă într-o discuţie 
ce lîncezeşte cu William Cecil Clayton şi cu Tarzan din 
neamul maimutelor. Numai cu citeva secunde mai 
înainte, în mica sală de aşteptare, fuseseră rostite o 
declaraţie de dragoste şi o renunțare care distrugeau 
viaţa şi fericirea a două fiinţe din grup; William Cecil 
Clayton, lord Greystoke, nu era unul dintre aceştia. 

În spatele domnişoarei Porter se tot foia, cu 
deosebită grijă maternă, Esmeralda; ea era fericită. N- 
avea oare motive să fie, cînd se întorcea în dragul ei 
Maryland? Se şi vedeau, nedesluşit, felinarele 
locomotivei care se apropia. Membrii grupului începură 


145 


să-şi ridice bagajele. Deodată Clayton exclamă: 

— Drace! Mi-am uitat pardesiul în sala de aşteptare. 

Alergă să şi-l ia. 

— La revedere, Jane, Dumnezeu să te binecuvinteze! 
îi spuse Tarzan, întinzîndu-i mîna. 3 

— La revedere! şopti anevoie fata. Incearcă să mă 
uiţi... nu, nu asta voiam să spun..! N-aş putea să îndur 
să ştiu că m-ai uitat. 

— Dinspre partea asta să n-ai teamă — răspunse el. 
Aş dori să te pot uita. Ar fi mult mai uşor decit să trec 
prin viaţă gîndindu-mă necontenit ce fericit aş fi putut 
să fiu. Totuşi tu vei fi fericită ; sînt sigur că vei i... 
trebuie să fii. Te rog să le spui celorlalţi că m-am 
hotărit să merg cu maşina pînă la New York... nu cred 
că e cazul să-mi iau rămas bun de la Clayton. Aş dori 
să-mi amintesc cu plăcere de el, însă tare mă tem că 
sint o fiară prea neîmblinzită ca să mă înţeleg cu 
bărbatul ce stă între mine şi singura fiinţă din lume pe 
care o iubesc. 

În clipa cînd Clayton îşi lua pardesiul din sala de 
aşteptare, ochii îi căzură pe un formular de telegramă 
ce zăcea pe podea. Se aplecă să-l ridice, gîndindu-se 
că era un mesaj important pentru cel care-l pierduse. 
Aruncă o privire grăbită şi, brusc, uită de pardesiu, de 
trenul care se apropia, de ceilalţi, de tot. Rămase cu 
ochii pironiţi la peticul de hirtie pe care-l ţinea în mînă. 
Îl citi de două ori pînă să desluşească înţelesul celor 
scrise acolo şi însemnătatea copleşitoare a cuvintelor. 

Cînd se aplecase să ridice formularul, era încă un 
nobil englez, proprietarul mîndru şi bogat al unor averi 


146 


imense... o clipă mai tirziu afla că nu e decit un 
cerşetor fără nici un titlu şi fără bani. Tocmai citise 
telegrama lui D'Arnot către Tarzan, telegramă ce 
spunea doar atit: 


AMPRENTELE DIGITALE DOVEDESC CA EŞTI 
GREYSTOKE. FELICITARI. 
D'ARNOT 


Clayton se clătină pe picioare, de parcă ar fi primit o 
lovitură în moalele capului. Îi auzi pe ceilalţi strigîndu-l 
să se grăbească... trenul se oprise la peron. Năucit, îşi 
luă pardesiul. Le va spune, desigur, despre telegramă 
cînd se va afla în tren. Alergă pe peron în clipa cînd 
locomotiva fluiera a doua oară, chiar înainte ca bielele 
să pună în mişcare roţile. Ceilalţi se şi urcaseră în 
vagon şi se aplecau de pe platformă, îndemniîndu-l să 
se grăbească. Trecură vreo cinci minute pînă se 
aşezară pe locuri şi abia atunci îşi dădu seama că 
Tarzan nu era cu ei. 

— Unde e Tarzan ? o întrebă pe Jane Porter. S-a urcat 
în alt vagon ? 

— Nu — răspunse ea; în ultimul minut s-a hotărît să 
se întoarcă la New York cu maşina. 

Doreşte să vadă mai în amănunt America decit ar 
putea s-o facă de la fereastra unui vagon. Se întoarce 
în Franţa, după cum ştii. 

Clayton nu răspunse. Se străduia să găsească 
cuvintele cele mai potrivite ca sa-i dezvăluie Janei 
Porter nenorocirea ce-l lovise... nu numai pe el, dar şi 


147 


pe ea. Se întreba cum va reacţiona fata. Va voi să se 
mai mărite cu el... să fie o simplă doamnă Clayton ? In 
imaginaţia lui, sacrificiul îngrozitor pe care unul dintre 
ei trebuia să-l facă îi apăru de dimensiuni exagerate. 
Apoi se întrebă : îşi va reclama oare Tarzan drepturile ? 
Ştiuse oare el ce conţinea telegrama înainte de a-şi 
tăgădui atit de calm ascendenţa ? Doar afirmase că 
maimuța Kala era mama lui ! Să fi făcut asta din 
dragoste pentru Jane Porter ? 

Nu găsi altă explicaţie mai rezonabilă. Atunci, 
ignorînd dovada pe care i-o oferea telegrama, nu era 
firesc să se presupună că el nu mai intenţiona să-şi 
ceară drepturile legitime ? Şi dacă aşa stăteau 
lucrurile, era bine ca el, William Cecil Clayton, să 
respingă dorinţa, să se împotrivească sacrificiului 
acestui om ciudat ? Dacă Tarzan din neamul 
maimuţelor luase această hotărire ca să o ferească pe 
Jane Porter de nenorociri, putea el, căruia i se 
încredința întregul ei viitor, să facă ceva care să-i pună 
în primejdie interesele şi fericirea? 

Chibzui astfel pină ce primul impuls generos de a da 
în vileag adevărul şi de a renunţa la titluri şi averi în 
favoarea adevăratului lor proprietar fu îngropat sub 
noianul de sofisticări pe care i le sugeraşe propriul lui 
Interes. În tot restul zilei, şi multe zile după aceea, 
Clayton fu morocănos şi închis în sine. Din cînd în cînd 
îl măcina gîndul că ar fi foarte posibil ca mai tirziu 
Tarzan, regretindu-şi mărinimia, să-şi reclame totuşi 
drepturile... 

La cîteva zile după ce ajunseră la Baltimore, Clayton 


148 


aborda chestiunea oficierii căsătoriei cu Jane cît mai 
curînd cu putinţă. 

— Ce vrei să spui „cît mai curînd cu putinţă?" îl 
întrebă fata. 

— În cîteva zile. Trebuie să mă întorc în Anglia 
imediat şi... aş vrea să vii cu mine, iubito. 

— Nu pot să fiu gata atit de repede — îi răspunse 
Jane. Pregătirile vor dura cel puţin o lună. 

Fata era mulţumită, deoarece spera că oricare ar fi 
fost motivul care-l chema în Anglia, lucrul acesta 
amina căsătoria. Greşise în alegerea ei, însă voia să-şi 
joace rolul în mod cinstit pînă la capăt. Cu toate astea, 
dacă putea să obţină o aminare temporară, se simţea 
îndreptăţită să procedeze astfel. Răspunsul lui Clayton 
o ului de-a binelea. 

— Prea bine, Jane. Voi amina călătoria în Anglia cu o 
lună; atunci vom merge împreună. 

Cînd luna se apropie de sfirşit, Jane găsi un alt 
pretext ca să amine din nou căsătoria. În cele din 
urmă, descurajat şi ros de îndoieli, Clayton se văzu silit 
să plece în Anglia de unul singur. 

Cele cîteva scrisori pe care le schimbară între ei nu-i 
dădură mai multe speranţe pentru încheierea 
căsătoriei, astfel că Clayton îi scrise direct profesorului 
Porter şi-i expuse situaţia. Bătrînul privise întotdeauna 
cu ochi buni această căsătorie, îi plăcea Clayton şi, 
fiind dintr-o familie din sud, acorda o importanţă cam 
exagerată unui titlu, ceea ce pentru fiica lui nu 
însemna mare lucru. 

Clayton îl îndemnă pe profesor să primească invitaţia 


149 


de a fi oaspetele său la Londra; invitaţia se referea la 
întregul grup al profesorului, adică domnul Philander, 
Esmeralda şi toţi ceilalţi. Englezul era convins că, 
odată ce Jane va fi lîngă el şi legăturile de acasă 
anulate, fata nu va mai fi atît de înspăimîntată de pasul 
pe care şovăia nespus de mult să-l facă. Astfel, în 
seara cînd primi scrisoarea de la Clayton, profesorul 
Porter îi anunţă pe toţi că peste o săptămînă urmau să 
plece la Londra. 

Sosind la Londra, Jane Porter nu se arătă de fel mai 
docilă decit la Baltimore. Găsea motiv după motiv şi 
cînd, la un moment dat, lordul Tennington invită tot 
grupul să facă o croazieră în jurul Africii la bordul 
iahtului său, ea fu extrem de încîntată de idee şi refuză 
din nou căsătoria pînă la înapoierea lor la Londra. Cum 
croaziera urma să dureze cel puţin un an, fiindcă 
intenționau să facă escale în diferite porturi pitoreşti, 
Clayton îl blestema în gind pe Tennington că se 
apucase să propună o astfel de călătorie ridicolă. 

Lordul Tennington plănuise să străbată Mediterana, 
apoi Marea Roşie spre Oceanul Indian şi tot aşa de-a 
lungul coastei răsăritene a Africii, oprindu-se în fiecare 
port care merita să fie văzut. 

Se întîmplă că într-o bună zi cele două vase trecură 
în acelaşi timp prin strîmtoarea Gibraltar. Vasul mai 
mic — iahtul alb şi elegant — înainta spre răsărit; pe 
puntea lui se afla o tînără femeie care privea cu ochi 
trişti la medalionul bătut în diamante, mîngiindu-l cu 
gingăşie. Gîndurile îi alergau departe, spre locul umbrit 
şi frumos din jungla tropicală... iar inima îi însoțea 


150 


gîndurile. Se întreba dacă bărbatul care-i dăruise 
frumoasa podoabă, a cărei valoare el nici nu o bănuia, 
se înapoiase în pădurea sălbatică. 

Pe puntea pachebotului, un tînăr şi o tînără făceau 
fel şi fel de presupuneri în legătură cu iahtul elegant ce 
luneca atit de grațios pe întinderea mării leneşe. 

După ce iahtul trecu, bărbatul reluă conversaţia, 
întreruptă de apariţia micului vas. 

— Da — spuse el — America îmi place foarte mult; 
asta înseamnă, desigur, că-mi plac oamenii de acolo, 
fiindcă, la urma urmei, ţara înseamnă poporul. Am 
întîlnit acolo cîţiva oameni încîntători. Îmi amintesc 
chiar de o familie din oraşul dumneavoastră, 
domnişoară Strong, o familie care mi-a plăcut în mod 
deosebit... profesorul Porter şi fiica lui. 

— Jane Porter! exclamă fata. Vrei să spui că o cunoşti 
pe Jane Porter? Ah, dar e prietena mea cea mai bună. 
Am copilărit împreună... ne cunoaştem de veacuri. 

— Nu mai spuneţi! făcu el, zimbind. Cred că e foarte 
greu să convingeţi pe cineva că aveţi atiţia ani! 

— Am să mă explic imediat — zise fata, rizind. Ne 
cunoaştem doar de două veacuri... virsta ei şi virsta 
mea. Insă, vorbind serios, ne preţuim şi ne iubim ca 
două surori şi-acum cînd mă gîndesc că am s-o pierd, 
sînt aproape distrusă. 

— O s-o pierdeţi? exclamă Tarzan. Ce vreţi să 
spuneţi? Oh, da, înţeleg... Vreţi să spuneţi că acum, 
cînd s-a măritat şi locuieşte în Anglia, o veţi vedea rar 
sau chiar deloc. 

— Da — răspunse ea. Partea cea mai tristă din toată 


151 


povestea e că nu se mărită cu bărbatul pe care-l 
iubeşte. Oh, dar e îngrozitor. Să te măriţi dintr-un simţ 
al datoriei! Cred că e ceva foarte rău şi i-am spus-o. M- 
am ridicat cu toată tăria împotriva acestei căsătorii şi, 
deşi am fost singura persoană invitată la nuntă care nu 
face parte din familie, i-am spus să nu mă cheme 
fiindcă nu vreau să fiu martoră la toată maimuţăreala 
aceea. Jane Porter e de neclintit. E convinsă că face 
singurul lucru onorabil şi nimeni şi nimic n-o va opri să 
se mărite cu lordul Greystoke, decît Greystoke însuşi 
sau moartea. 

— Imi pare rău pentru ea — murmură Tarzan. 

— Şi mie-mi pare rău pentru omul pe care-l iubeşte 
— adăugă fata — fiindcă şi el o iubeşte. Nu l-am întîlnit 
niciodată, însă din cele spuse de Jane trebuie să fie un 
bărbat încîntător. Se pare că s-a născut în jungla 
africană şi a fost crescut de maimuţele antropoide. Nu 
văzuse niciodată vreun alb sau vreo femeie albă pînă 
ce profesorul Porter şi grupul său n-au fost părăsiţi pe 
o coastă, chiar în pragul micii sale cabane. Bărbatul 
acela i-a salvat de tot felul de fiare cumplite şi a 
săvirşit o serie de fapte extraordinare. Apoi, ca să pună 
capac la toate, s-a îndrăgostit de Jane şi ea de el, deşi 
fata nu şi-a dat seama de asta pînă nu s-a logodit cu 
lordul Greystoke. 

— Extraordinar! murmură Tarzan, storcîndu-şi creierii 
să găsească un pretext oarecare ca să schimbe vorba. 

li făcea plăcere s-o audă vorbind despre Jane, însă 
cînd subiectul conversaţiei deveni chiar el, începu să 
se simtă stingherit. Îl salvă din încurcătură mama fetei, 


152 


care li se alătură. Începură să discute tot soiul de 
generalităţi. 

Următoarele zile trecură fără să se întîmple nimic. 
Marea era liniştită, iar cerul fără pic de nor. Pachebotul 
brăzda viguros apele spre sud. Tarzan petrecu destul 
timp în tovărăşia domnişoarei Strong şi a mamei ei. 
Stăteau pe punte, citind, vorbind sau făcînd fotografii 
cu aparatul domnişoarei Strong. Cînd soarele apunea, 
se plimbau. 

Într-o zi, Tarzan o găsi pe domnişoara Strong 
conversînd cu un necunoscut, un om pe care nu-l mai 
văzuse pînă atunci pe punte. Cînd se apropie de ei, 
bărbatul se înclină în faţa fetei şi dădu să plece. 

— Aşteptaţi o clipă, domnule Thuran — spuse 
domnişoara Strong. Faceţi cunoştinţă cu domnul 
Caldwell. Sîntem pasageri pe acelaşi vas şi trebuie să 
ne cunoaştem. 

Cei doi îşi dădură mîna. De cum îl văzu, Tarzan fu 
izbit imediat de expresia neobişnuit de familiară a 
ochilor domnului Thuran. 

— Sînt sigur că am mai avut onoarea să-l cunosc pe 
domnul, deşi nu pot să-mi amintesc împrejurările — 
zise Tarzan. 

Domnul Thuran păru neliniştit. 

— Nu pot spune, domnule — replică el. E posibil... Şi 
eu am exact aceeaşi impresie cînd întîlnesc un 
necunoscut. 

— Domnul Thuran tocmai îmi desluşea cîte ceva din 
misterele navigaţiei — explică fata. 

Tarzan nu dădu nici o atenţie conversaţiei care urmă. 


153 


Se străduia să-şi amintească unde-l mai întilnise pe 
domnul Thuran.Era sigur că-l cunoscuse în nişte 
împrejurări neobişnuite. Pe neaşteptate, soarele ajunse 
la ei şi fata îl rugă pe domnul Thuran să-i mute 
şezlongul la umbră. Tocmai în clipa aceea Tarzan îl 
urmărea cu deosebită atenţie şi observă modul 
oarecum neobişnuit în care domnul Thuran miînuia 
şezlongul... încheietura miinii stîngi era ţeapănă. Nici 
nu-i trebuia mai mult; o înlănţuire rapidă de idei 
completă restul. 

Domnul Thuran se tot străduia să găsească o scuză 
pentru a se retrage. Pauza survenită în conversaţie 
pentru a muta scaunele îi dădu prilejul să ceară 
permisiunea de a se retrage. Făcîind o plecăciune 
adincă domnişoarei Strong şi înclinînd capul spre 
Tarzan, se întoarse vrînd să plece. 

— O clipă... — i se adresă Tarzan. Dacă domnişoara 
Strong mă va scuza, vă voi însoţi o clipă. Mă întorc 
imediat, domnişoară Strong. 

Domnul Thuran păru stingherit. Cînd cei doi se 
îndepărtară îndeajuns de fată, Tarzan se opri şi, punînd 
o mînă uriaşă pe umărul bărbatului, îl întrebă: 

— Ce mai pui la cale, Rokoff? 

— Părăsesc Franţa, aşa cum ţi-am făgăduit — 
răspunse celălalt, cu o voce arogantă. 

— Văd, însă te cunosc ca pe un cal breaz şi-mi vine 
greu să cred că ne aflăm pe acelaşi vas din pură 
coincidenţă. Chiar dacă aş vrea să te cred, faptul că 
voiajezi deghizat mi-ar alunga din cap această părere. 

— Ei şi... — rînji Rokoff, dînd din umeri. Nu văd ce-ai 


154 


putea face. Vasul navighează sub pavilion englez. Am 
tot atitea drepturi să mă aflu la bord ca şi tine, iar 
faptul că şi tu eşti înregistrat sub alt nume mă face să 
mă simt ceva mai tare pe situaţie, îmi închipui. 

— N-are rost să lungim vorba, Rokoff. Tot ceea ce 
vreau să-ţi spun e să te ţii departe de domnişoara 
Strong... e o femeie cumsecade. 

Rokoff se făcu roşu la faţă. 

— Dacă nu-ți vezi de treabă, te voi azvirli peste bord 
— continuă Tarzan. Nu uita că abia aştept un pretext 
ca să scap lumea de tine. 

Se răsuci pe călciie şi-l lăsă pe Rokoff tremurind de 
furie înăbuşită. 

Nu-l mai văzu citeva zile în şir. Rokoff însă nu stătea 
cu mîinile în sîn. Îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului în cabină împreună cu Paulvitch, înfuriindu-se, 
înjurînd şi ameninţind cu cele mai cumplite răzbunări: 

— l-aş face vînt peste bord chiar în noaptea asta, 
dacă n-aş fi sigur că documentele sînt la el. Nu pot 
risca să le pierd o dată cu el. De n-ai fi un laş tîmpit, 
Alexis, ai găsi o soluţie ca să intri în cabina lui şi să 
sustragi documentele. 

Paulvitch zîmbi. 

— Tu eşti creierul asociaţiei — răspunse el. De ce nu 
găseşti tu o soluţie? Ei?... 

Două ore mai tirziu soarta le surise. Paulvitch, care 
stătea mereu de veghe, îl văzu pe Tarzan plecînd din 
cabină fără a încuia uşa. Peste cinci minute, Rokoff se 
postă într-un loc de unde putea da imediat alarma în 
caz că Tarzan s-ar fi reîntors, iar Paulvitch începu să 


155 


caute cu dibăcie prin bagajele omului-maimuță. 

Disperat, era gata-gata să renunţe, cînd observă 
haina pe care Tarzan tocmai o schimbase. Peste o 
clipă, înhaţă un plic oficial. O cercetare rapidă şi faţa 
ticălosului străluci de bucurie. Paulvitch lăsă totul în 
ordine; nici chiar Tarzan n-ar fi fost în stare să spună 
dacă fusese atins ceva de cînd plecase... Paulvitch era 
un maestru desăvirşit în aceste îndeletniciri. 

Cînd îi înmînă lui Rokoff plicul, în cabină, acesta sună 
stewardul şi comandă o sticlă de şampanie. 

— Trebuie să sărbătorim evenimentul, dragul meu 
Alexis — spuse el, satisfăcut. 

— Am avut noroc, Nikolas — explică Paulvitch. E 
limpede ca bună ziua că purta totdeauna documentele 
asupra lui şi numai din întîmplare a uitat să ia hirtiile 
din haina pe care a schimbat-o cu cîteva minute mai 
înainte. Cînd va descoperi că-i lipsesc, o să-l apuce toţi 
dracii. Mi-e teamă că se va gîndi imediat la noi. Ştiind 
că eşti pe vas, te va suspecta primul. 

— N-are importanţă pe, cine suspectează de acum 
înainte... în seara asta... — şi Rokoff rînji dezgustător. 

În seara aceea, după ce domnişoara Strong cobori, 
Tarzan rămase sprijinit de balustradă, privind departe, 
spre largul oceanului. De cînd se urcase pe vapor, 
făcea acest lucru în fiece seară. Uneori stătea astfel un 
ceas încheiat. Erau însă doi ochi care, din clipa 
îmbarcării, îi urmăreau necontenit toate mişcările, 
astfel încît ştiau că Tarzan obişnuieşte să zăbovească 
pînă tîrziu pe punte. 

În noaptea aceea, cînd Tarzan rămase pe punte, 


156 


sprijinindu-se de balustradă, ochii erau aţintiţi asupra 
lui. Nu trecu mult şi puntea se goli de pasageri. Era o 
noapte senină, însă fără lună... obiectele de pe punte 
abia se desluşeau. Două siluete se strecurau pe furiş, 
profitind de semiîntuneric; se îndreptau spre omul- 
maimuţă, care stătea cu spatele la ei. Zgomotul 
valurilor izbindu-se de parapetul vasului, huruitul elicei 
şi al motoarelor, toate acestea înlesneau înaintarea 
celor doi. Cînd se apropiară mult de ţintă, se ghemuiră 
jos, ascunzindu-se cit mai bine. Unul dintre ei ridică 
mîna şi dădu semnalul: unu... doi... trei! Ca un singur 
om, cei doi se năpustiră asupra victimei. Fiecare îl 
apucă de un picior şi, înainte ca Tarzan din neamul 
maimuţelor, în ciuda agerimii sale, să fi avut timp să 
acţioneze, îl azvîrliră peste balustradă în Atlantic. 

Hazel Strong, aflată pe puntea de dedesubt, privea 
pierdută, departe în largul oceanului întunecat. 
Deodată, prin faţa ochilor săi trecu ceva, ca un fulger 
căzut de sus. Obiectul străbătu atit de repede aerul şi 
se cufundă în apele negre încît fata nu putu să vadă ce 
anume este... să fi fost om?... nu putea spune. Ascultă 
încordată, doar-doar o auzi un strigăt venind de sus... 
aşteptă să audă alarma aceea înfiorătoare „Om peste 
bord!" Nu auzi însă nimic. Pe puntea de sus domnea o 
linişte deplină... la fel şi pe oceanul ce se desfăşura 
dedesubtul ei... 

Fata îşi zise că văzuse căzind un balot de gunoi, 
aruncat peste bord de vreun marinar din echipaj. Mai 
liniştită, porni spre cabină. 


157 


158 


13. NAUFRAGIUL IAHTULUI „LADY ALICE" 


A doua zi dimineaţa, la micul dejun, locul lui Tarzan 
era gol. Domnişoara Strong fu oarecum surprinsă; 
domnul Caldwell îşi făcuse obiceiul de a o aştepta ca 
să ia micul dejun împreună cu ea şi cu mama ei. Mai 
tirziu, aflindu-se pe punte, domnul Thuran se opri să 
schimbe cîteva cuvinte cu ea. Era extrem de politicos. 
După ce plecă, domnişoara Strong se gîndi cît de 
încîntător era domnul Thuran. 

Ziua trecu anevoie. Îi lipsea tovărăşia plăcută a 
domnului Caldwell. Căci domnul Caldwell avea ceva 
care o făcuse pe fată să-l placă chiar din prima clipă: 
povestea atit de fermecător despre locurile pe care le 
văzuse... despre oameni şi obiceiuri... despre fiarele 
din junglă... şi întotdeauna avea un fel hazliu de a face 
comparații neaşteptate între animalele sălbatice şi 
oamenii civilizaţi, ceea ce presupunea o bună 
cunoaştere a celor dintii şi o apreciere subtilă, deşi 
oarecum cinică, a celorlalţi. 

După-amiază, cînd domnul Thuran se opri din nou să 
vorbească cu ea, fata se bucură de această schimbare 
în monotonia zilei. În acelaşi timp însă începu să fie 
serios îngrijorată de absenţa domnului Caldwell; într-o 
oarecare măsură asocia această îngrijorare cu 
tresărirea pe care o avusese în noaptea din ajun cînd 
obiectul acela nedesluşit se prăvălise ca o săgeată în 
ocean. Mărturisi domnului Thuran temerile sale. Il 


159 


văzuse pe domnul Caldwell în ziua aceea? Nu, nu-l 
văzuse. De ce? 

— Nu a venit la micul dejun, ca de obicei. Nu l-am 
mai întîlnit de ieri — explică fata. 

Domnul Thuran deveni grozav de grijuliu. 

— N-am avut plăcerea să-l cunosc mai îndeaproape 
pe domnul Caldwell — spuse. Totuşi părea să fie un 
gentleman desăviîrşit. S-ar putea să nu se simtă bine şi 
a rămas în cabină. N-ar fi ceva neobişnuit. 

— Nu, desigur, n-ar fi ceva neobişnuit, însă în mod 
inexplicabil am unul din acele presentimente stupide, 
pe care numai femeile le au, că ceva nu e în regulă cu 
domnul Caldwell. Am o senzaţie foarte ciudată... e ca şi 
cum aş şti că nu mai e pe vapor. 

Domnul Thuran rise, cuprins de încîntare, 

— Vai, scumpă domnişoară Strong, dar unde 
Dumnezeu ar putea să fie? De mai multe zile n-am 
văzut ţărmul. 

— De bună seamă, e ridicol — încuviinţă ea. O să 
pun capăt îngrijorării şi am să mă duc să văd ce e cu 
domnul Caldwell. Făcu semn unui steward care trecea 
pe acolo. 

“S-ar putea să fie mai greu decit îţi închipui, scumpa 
mea copilă” — gîndi domnul Thuran. Spuse cu voce 
tare: 

— Desigur, desigur... 

— Caută-l, te rog, pe domnul Caldwell — se adresă 
ea stewardului. Şi mai spune-i că prietenii lui sînt 
foarte îngrijoraţi de absenţa lui îndelungată. 

— ii atit de mult la domnul Caldwell? întrebă 


160 


domnul Thuran. 

— Găsesc că e un om admirabil. Mama e de-a 
dreptul îndrăgostită de el. E tipul de bărbat alături de 
care te simţi într-o siguranţă deplină... nu poţi să n-ai 
încredere în domnul Caldwell. 

Un minut mai tirziu stewardul se întoarse şi spuse că 
domnul Caldwell nu se află în cabină. 

— Nu-l pot găsi, domnişoară Strong şi... — stewardul 
şovăi. Am constatat că nu a dormit în patul său astă- 
noapte. Cred că cel mai bun lucru e să raportez acest 
lucru căpitanului. 

— Neapărat! exclamă domnişoara Strong. Am să 
merg şi eu la căpitan. Groaznic! Ştiam eu că s-a 
întîmplat ceva! Pînă la urmă presimţirile nu m-au 
înşelat. 

Cîteva clipe mai tirziu, în faţa căpitanului se prezentă 
o femeie înfricoşată, însoţită de un steward agitat. 
Căpitanul ascultă relatările lor în tăcere... pe faţa lui se 
citea îngrijorarea, mai ales cînd stewardul îl asigură că- 
| căutase pe pasagerul absent prin toate locurile 
frecventate în mod obişnuit de călători. 

— Domnişoară Strong, sînteţi sigură că aseară aţi 
văzut un corp căzînd peste bord ? întrebă el. 

— Fără pic de îndoială — răspunse fata. Nu pot 
spune precis dacă era un corp omenesc.., n-a strigat 
nimeni. Poate să fi fost ceea ce am crezut la început : 
un balot de gunoi. Insă dacă domnul Caldwell nu e de 
găsit nicăieri, sînt absolut sigură că el este acela care a 
căzut în ocean. 

Căpitanul dădu ordin să se facă imediat o cercetare 


161 


amănunţită a vaporului, din vîrful catargului pînă în 
fundul calei, şi să nu se omită nici un ungher sau 
ascunziş. Domnişoara Strong se duse în cabina să 
aştepte acolo rezultatul cercetării. Căpitanul ii puse 
mai multe întrebări, însă fata nu-i putu spune altceva 
despre cel dispărut decit ceea ce observase ea însăşi 
în scurta lor intilnire pe vapor, Pentru prima oară îşi 
dădu seama cit de puţin îi spusese domnul Caldwell 
despre el însuşi sau despre trecutul lui. Tot ce ştia era 
că se născuse în Africa şi fusese educat la Paris. Aceste 
informaţii succinte le căpătase drept răspuns cînd se 
arătase surprinsă că un englez vorbeşte cu un puternic 
accent franțuzesc. 

— A lăsat vreodată să se înţeleagă că are duşmani ? 
întrebă căpitanul. 

— Niciodată. 

— Discuta şi cu alţi pasageri ? 

— Numai cit se afla cu mine... sau cînd ne întiîlneam 
din întîmplare cu ceilalţi călători. 

— După părerea dumneavoastră, domnişoară Strong, 
omul acesta obişnuia să bea mult ? 

— Nu ştiu dacă bea... dar ştiu sigur că nu băuse 
nimic cu o jumătate de oră înainte ca eu să văd corpul 
acela căzind — răspunse fata. Pînă atunci a stat cu 
mine pe punte. 

— E foarte ciudat... — murmură căpitanul. Mie nu mi 
s-a părut a fi un om care să aibă crize, leşinuri sau alte 
asemenea suferinţe. Şi chiar dacă ar fi fost vorba de 
aşa ceva, e foarte puţin probabil să se fi rostogolit 
peste parapet, dacă l-ar fi apucat vreo criză şi s-a 


162 


sprijinit de bară... mai degrabă ar fi căzut în interior, pe 
punte. Dacă nu se află pe vapor, domnişoară Strong, 
atunci a fost aruncat peste bord... faptul cu nu aţi auzit 
nici un strigăt dovedeşte că era mort înainte de a 
părăsi puntea... ucis. 

Fata se cutremură. 

După o oră, primul ofiţer se prezentă să raporteze 
rezultatul investigaţiei : 

— Domnul Caldwell nu se află pe vas, domnule 
căpitan. 

— Mă tem că e vorba de ceva mai grav decit un 
simplu accident, domnule Brently — spuse căpitanul. 
Doresc să faceţi personal o cercetare amănunţită a 
lucrurilor domnului Caldwell pentru a vedea dacă 
există vreun motiv de sinucidere sau crimă... cercetaţi 
totul cu deamănuntul. 

— Am înţeles, domnule ! răspunse domnul Brently şi 
plecă să execute ordinul. 

Hazel Strong era copleşită. Timp de două zile nu 
părăsi cabina, şi cînd, în cele din urmă, îndrăzni să iasă 
pe punte, era palidă şi trasă la faţă, cu nişte cearcăne 
mari şi negre sub ochi. Trează sau în somn, i se părea 
că vede mereu acel corp negru prăbuşindu-se 
vertiginos şi tăcut în oceanul rece şi lugubru. 

Scurt timp după ce fata ieşi pe punte, domnul Thuran 
veni să o încurajeze, vorbindu-l cu amabilitate şi 
afecţiune. 

— Dar e groaznic, domnişoară Strong — spunea el. 
Nu-mi iese din minte această tragedie. 

— Nici mie — zise fata, zdrobită. Mă chinuie mereu 


163 


gîndul că ar fi putut fi salvat dacă dădeam alarma. 

— Nu trebuie să vă reproşaţi nimic, scumpă 
domnişoară Strong — o îndemnă domnul Thuran. In 
nici un caz nu e greşeala dumneavoastră. Oricare altul 
ar fi făcut la fel. Cine s-ar fl gîndit că un balot căzut de 
pe vas poate fi un om ? Chiar dacă aţi fi dat alarma, 
rezultatul ar fi fost acelaşi. La început s-ar fi îndoit de 
spusele dumneavoastră, gindind că e vorba de 
halucinaţia unei femei. Dacă aţi fi insistat, tot ar fi fost 
prea tirziu ca să mai fie salvat. Gindiţi-vă : pînă opreau 
vaporul, pînă ar fi coborit bărcile la apă, pînă ar fi vislit 
atitea mile înapoi, în căutarea locului necunoscut unde 
s-a petrecut tragedia... Nu, nu trebuie să vă faceţi 
mustrări de conştiinţă. Aţi făcut pentru sărmanul domn 
Caldwell mai mult decit oricare dintre noi... sînteţi 
singura care-i  simţiţi lipsa. Dumneavoastră aţi 
declanşat investigaţiile. 

Fata fu recunoscătoare pentru cuvintele sale amabile 
şi încurajatoare. În restul călătoriei, individul stătu în 
preajma ei aproape tot timpul şi fata ajunse să-l placă 
foarte mult. Între timp, domnul Thuran aflase că 
frumoasa domnişoară Strong, din Baltimore, era o 
americancă avind o moştenire foarte mare : bogată 
deci şi cu perspective care mai-mai că-l făcură să-şi 
piardă răsuflarea cînd se gîndi la viitor. Şi cum îşi 
petrecea majoritatea timpului făcînd calcule peste 
calcule, e de mirare că mai respira. 

După dispariția lui Tarzan, domnul  Thuran 
intenţionase să părăsească vasul în primul port unde 
ar fi făcut escală. Pusese mîna pe documentele pentru 


164 


care pornise în această călătorie. Nu-l mai reţinea 
nimic. Nu-l mai interesa decit să se înapoieze cît mai 
repede pe continent şi să ia primul expres spre St. 
Petersburg. 

Acum însă, în mintea lui încolţi un alt gînd care anulă 
cu desăvirşire planul iniţial. Averea americancei nu era 
un lucru la care să dai cu piciorul, iar posesoarea era 
foarte atrăgătoare. 

„Sapristi, cu averea ei, o să fac furori la St. 
Petersburg" — gîndi el. 

După ce cheltui în gînd mai multe milioane de dolari, 
domnul Thuran găsi că noua vocaţie este atit de 
plăcută, încît se hotărî să-şi continue drumul pînă la 
Cape Town, unde descoperi brusc că nişte treburi 
urgente ar putea să-l reţină pentru citva timp. 

Domnişoara Strong îi spusese că se ducea la Cape 
Town împreună cu mama ei să viziteze acolo pe un 
frate al doamnei Strong... nu se hotăriseră încă asupra 
duratei vizitei, dar, probabil, urmau să stea cîteva luni. 
Fata fu încîntată cînd află că domnul Thuran avea 
aceaşi destinaţie. 

— Sper că ne vom mai vedea — spuse ca. Trebuie 
să ne vizitaţi, pe mama şi pe mine, imediat ce ne vom 
stabili în oraş. 

Domnul Thuran se arătă foarte bucuros că i se 
acordă această posibilitate şi o asigură că nu va întirzia 
să vină. Doamna Strong însă nu manifestă aceeaşi 
bucurie ca fiica ei. 

— Nu ştiu de ce n-am încredere în el — îi spuse 
doamna Strong într-o zi în timp ce vorbeau despre el. 


165 


Pare să fie un adevărat domn, din toate punctele de 
vedere, insă uneori ochii lui exprimă ceva ce nu pot 
descrie.. ceva ce-mi dă o senzaţie ciudată... 

Fata rise: 

Eşti prea Suspicioasă, mamă... 

— Poate că e aşa, însă îmi pare rău că în locul lui nu-l 
avem pe sărmanul domn Caldwell. 

— Şi eu sînt de aceeaşi părere — răspunse fiica. 

La Cape Town, domnul Thuran deveni un vizitator 
frecvent în casa unchiului lui Hazel Strong. Atenţiile 
sale erau atît de plăcute, totul studiat cu atita migală, 
încît veneau în întimpinarea oricărei dorinţe a fetei. 
Încerca pe toate căile să o facă să depindă de el din ce 
în ce mai mult. Dacă ea, mama ei sau vreo verişoară 
aveau nevoie să fie însoţite... dacă se ivea ocazia să 
facă un serviciu  prietenesc,  inteligentul și 
omniprezentul domn Thuran le stătea întotdeauna la 
dispoziţie. Unchiul fetei şi familia începură să-l 
simpatizeze pentru curtoazia sa inepuizabilă şi dorinţa 
de a fi util. Domnul Thuran devenise indispensabil. In 
cele din urmă, socotind că a venit momentul, ceru 
mîna fetei. Domnişoara Strong fu uimită. Nu ştia ce să 
spună. 

— Nu m-am gindit niciodată că ai putea să mă 
iubeşti astfel — îi spuse. Te-am considerat întotdeauna 
un prieten foarte bun. Nu-ţi voi răspunde chiar acum. 
Uită că m-ai cerut de soţie. Să continuăm să fim ceea 
ce am fost... apoi, pentru o perioadă de timp, mă voi 
uita la tine cu alţi ochi. S-ar putea să descopăr că 
sentimentele mele pentru tine înseamnă mai mult 


166 


decit prietenie. Sînt sigură că nu m-am întrebat vre- 
odată dacă te iubesc. 

Domnului Thuran îi convenea de minune propunerea 
fetei. li spuse că regretă profund că se grăbise, însă o 
iubea de mult şi o iubea cu atita ardoare, încit 
considerase că trebuie să ştie cu toţii acest lucru. 

— Te-am iubit din prima clipă cînd te-am văzut, 
Hazel. Desigur, voi aştepta ; sînt convins că o dragoste 
atit de mare şi curată ca a mea va fi răsplătită. Tot 
ceea ce mă interesează să ştiu e dacă iubeşti pe altul. 
Îmi spui ? 

— In viaţa mea n-am fost îndrăgostită — răspunse 
ea. 

Domnul Thuran fu grozav de satisfăcut. În seara 
aceea, înapoindu-se acasă, îşi cumpără în închipuire un 
iaht luxos şi-şi construi o vilă valorind un milion de 
dolari pe litoralul Mării Mediterane. 

A doua zi, Hazel Strong trăi una din surprizele cele 
mai fericite din viaţa ei : pe cînd ieşea dintr-un 
magazin de bijuterii, se întîlni nas în nas cu Jane Porter. 

— Jane Porter ! exclamă ea. De unde Dumnezeu ai 
apărut ? Nu pot să-mi cred ochilor ! 

— Ah, ce surpriză ! strigă Jane, la fel de uimită. M-am 
gîndit tot timpul că eşti la Baltimore... chiar aşa ! 

Îşi îmbrăţişa din nou prietena, sărutînd-o de 
nenumărate ori. 

Cînd fetele isprăviră tot ce aveau de povestit, Hazel 
ştia că iahtul lordului Tonnington aruncase ancora la 
Cape Town pentru o escală de cel puţin o săptămînă, 
după care aveau să-şi continue călătoria... de data 


167 


aceasta de-a lungul Coastei de vest, îndreptîndu-se 
spre Anglia. 

— Unde mă voi mărita — îşi încheie Jane relatarea. 

— Va să zică nu te-ai măritat încă ? întreba Bazei. 

— Nu încă — răspunse Jane. Apoi adăugă într-o doară 
: Aş vrea ca Anglia să fie la un milion de mile de aici. 

Cei de pe iaht se vizitară reciproc cu rudele tinerei 
Hazel. Organizară dineuri şi excursii prin împrejurimi 
pentru a-i distra pe vizitatori. Domnul Thuran era un 
oaspete binevenit în ambele grupuri. Dădu el însuşi un 
dineu în onoarea bărbaţilor din grup şi reuşi, prin 
cîteva mici amabilităţi, să se bage sub pielea bunului 
lord Tennington. 

Domnul Thuran surprinsese o aluzie privitor la un 
lucru care putea să rezulte din escala neaşteptată a 
iahtului Lordului Tennington şi voia să se bizuie pe 
asta. Într-o zi, pe cînd se afla singur cu englezul, profită 
de ocazie ca să sublinieze că logodna lui cu 
domnişoara Strong va fi anunţată imediat ce vor 
ajunge în America. 

— Însă te rog să nu spui nimănui, dragul meu 
Tennington... nici măcar un cuvinţel. 

— Desigur, te înţeleg foarte bine, dragă amice — 
răspunse Tennington. Meriţi să fii felicitat, e o fată 
minunată, ştii... într-adevăr minunată. 

A doua zi doamna Strong, Hazel şi domnul Thuran 
erau oaspeţi pe iahtul Lordului Tennington. Doamna 
Strong le spunea cit de încîntată era de vizita la Cape 
Town ; regreta, însă că o scrisoare sosită tocmai atunci 
de la avocatul ei din Baltimore o silea să-şi scurteze 


168 


şederea. 

— Cînd plecaţi ? o întrebă Tennington. 

— La începutul săptăminii viitoare, cred — răspunse 
câ. 

— Adevărat ? ! exclamă domnul Thuran. Sînt într- 
adevăr norocos. Am fost înştiinţat că trebuie să mă 
întorc de îndată ; voi avea deci onoarea de a vă 
acompania şi sluji. 

— E drăguţ din partea dumneavoastră, domnule 
Thuran — răspunse doamna Strong. Sînt sigură că vom 
fi fericite să ne punem sub protecţia dumneavoastră. 

În străfundul sufletului ei însă ar fi dorit să poată 
scăpa de el. De ce ? Doamna Strong nu putea spune. 

— Pe Dumnezeul meu ! izbucni lordul Tennington o 
clipă mai tirziu. Am o idee grozavă, zău aşa ! 

— Da, Tennington, nu încape îndoială — interveni 
Clayton — trebuie să fie intr-adevăr o idee grozavă 
dacă o ai tu, dar care naiba e ideea asta ? Nu cumva îţi 
trece prin cap să mergem în China, trecînd pe la Polul 
Sud ? 

— Ei, ei, Clayton — i-o întoarse Tennington — nu 
trebuie să fii atit de aspru cu un prieten fiindcă s-a 
întîmplat să nu-ţi vină ţie ideea acestei călătorii... De 
cînd am pornit la drum, te-ai purtat ca un bădăran 
sadea. Nu, domnule, e o idee grozavă şi veţi fi cu toţii 
de acord că-i aşa. Propun să invităm pe doamna şi pe 
domnişoara Strong, precum şi pe domnul Thuran, daca 
vrea să vină, să călătorească pînă în Anglia cu iahtul 
nostru. Ei, nu e o idee excelentă ? 

— lartă-mă, Tenny bătrîne ! strigă Clayton. Desigur, 


169 


este o idee excelentă... n-aş fi crezut că poate veni de 
la tine aşa ceva. Eşti sigur că e originală ? 

— Vom porni la începutul săptămînii viitoare, sau 
oricind vă convine, doamnă Strong — adăugă bunul 
englez, ca şi cum toate lucrurile erau stabilite în afară 
de data plecării. 

— Vai, lord Tennington, nici măcar nu ne-aţi dat 
prilejul să vă mulţumim, darămite să ne mai şi gîndim 
dacă vom fi în stare să acceptăm generoasa 
dumneavoastră invitaţie — spuse doamna Strong. 

— Sînt sigur că veţi accepta — răspunse Tennington. 
O să petrecem de minune, ca pe orice vas de călători, 
şi veţi avea tot confortul. Oricum, cu toţii dorim să 
veniţi cu noi şi nici nu vrem să auzim că spuneţi nu. 

Hotărîră deci să pornească la drum lunea următoare. 

Peste două zile, fetele stăteau în cabina drăgălaşei 
Hazel, uitîndu-se la nişte fotografii pe care domnişoara 
Strong le developase la Cape Town şi pe care le făcuse 
de cînd părăsise America ; fetele erau absorbite cu 
totul în această îndeletnicire. Jane îi punea o mulţime 
de întrebări, iar Hazel revărsa un adevărat torent de 
comentarii şi explicaţii referitoare la diferite peisaje şi 
oameni. 

— lată — spuse deodată — acesta e bărbatul care te 
cunoaşte. Sărmanul, am vrut de nenumărate ori să te 
întreb despre el, însă de cînd sîntem împreună, n-am 
mai fost în stare să mă gindesc la asta. Vorbind, Hazel 
ţinea fotografia astfel întoarsă, încît Jane nu putea să 
vadă chipul omului din fotografie. Îl chema John 
Caldwell — continuă Hazel. Ţi-aduci aminte de el ? 


170 


Spunea că te-a intilnit în America. E englez. 

— Nu-mi amintesc numele — răspunse Jane. la să 
văd fotografia. 

— Sărmanul, a căzut peste bord în timp ce 
călătoream de-a lungul coastei — mai spuse Hazel cînd 
îi întinse fotografia. 

— Peste bord ?... Vai, Hazel, Hazel... doar nu vrei să 
spui că e mort ? Înecat în ocean ? Hasel | De ce nu spui 
că e o glumă?! 

Şi înainte ca domnişoara Strong, uluită, să o poată 
susţine, Jane Porter se prăbuşi pe podea, leşinată. 
După ce o readuse pe buna ei prietenă în simţiri, Hazel 
o privi ţintă înainte ca vreuna din ele să poată scoate o 
vorbă. 

— Jane, n-am ştiut că-l cunoşti pe domnul Caldwell 
atit de bine, încît moartea lui să-ţi provoace un astfel 
de şoc — zise Hazel, cu voce sugrumată. 

— John Caldwell ? întrebă din nou domnişoara Porter. 
Doar nu vrei să spui că nu ştii cine e acest om, Hazel ? 

— Ba da, Jane. Ştiu foarte bine cine era... se numea 
John Caldwell şi venea de la Londra. 

— Oh, Hazel, aş vrea să te pot crede — gemu fata. 
Aş vrea să pot crede, însă trăsăturile acelea sînt atît de 
bine întipărite în mintea şi în inima mea, încît le-aş 
recunoaşte dintr-o mie, oriunde în lumea asta. ÎI 
cunosc foarte bine. 

— Ce vrei să spui, Jane ? strigă Hazel, speriată de-a 
binelea. Cine iţi inchipui că e? 

— Nu-mi inchipui, Hazel, sînt sigură că în fotografie e 
Tarzan din neamul maimuţelor. 


171 


— Jane ! 

— Nu mă pot înşela. Oh, Hazel, eşti sigură că a 
murit ? Nu cumva te-nşeli ? 

— Mi-e teamă că nu, dragă prietenă — răspunse 
Hazel, tristă. Aş vrea să cred că tu te-nşeli, însă acum 
îmi vin în minte o sută de dovezi care au alt înţeles 
decit atunci cînd credeam că e doar John Caldwell din 
Londra. Spunea că s-a născut în Africa şi că a fost 
educat In Franţa. 

— Da, e adevărat — murmură Jane Porter, pierdută. 

— Ofiţerul care i-a controlat bagajele nu a găsit nimic 
care să-l identifice pe John Caldwell din Londra. 
Aproape toate lucrurile ce-i aparţineau erau 
confecţionate sau cumpărate la Paris Tot ceea ce purta 
vreo iniţială era marcat fie cu „T", fie cu ,„J.C.T." Am 
crezut că poate călătorea incognito si J.C. insemna John 
Caldwell. 

— Tarzan din neamul maimuţelor şi-a luat numele de 
jean C. Tarzan — explică Jane, cu aceeaşi lipsă de 
însufleţire. Şi acum e mort! Oh, Hazel e îngrozitor! A 
murit singur, în oceanul acesta teribil! E de necrezut că 
inima aceea generoasă a încetat să bată... că muşchii 
aceia puternici sînt inerţi acum pentru totdeauna! Că 
el, care era întruparea vieţii, a sănătăţii şi puterii 
bărbăteşti, a căzut pradă acelor animale viscoase, 
dezgustătoare, că... 

Jane nu mai putu să continue şi, cu un geamăt slab, 
îşi îngropă capul în palme şi se prăbuşi hohotind pe 
podea. 

Timp de mai multe zile domnişoara Porter fu bolnavă 


172 


şi nu voi să vadă pe nimeni altcineva decît pe Hazel şi 
pe credincioasa Esmeralda. Cînd, în cele din urmă ieşi 
pe punte, toţi fură izbiţi de trista schimbare ce se 
petrecuse în ea. Nu mai era americanca vioaie, plină 
de viaţă, care încînta pe toţi cei ce o cunoşteau. Nu 
mai era decit o fată tăcută şi tristă. Ochii ei exprimau o 
tristeţe fără margini pe care nimeni, în afară de Hazel, 
nu o putea explica. 

Intregul grup încerca prin toate mijloacele s-o 
dispună şi s-o amuze, însă toate străduinţele se 
dovediră zadarnice. Din cînd în cînd, hazliul Lord 
Tennington reuşea să-i smulgă un zîmbet palid, însă 
aproape tot timpul stătea şi privea ţintă oceanul 
nemărginit ce se întindea în faţa ochilor ei. 

O dată cu boala Janei Porter se abătură — aşa se 
părea — şi alte nenorociri asupra iahtului. În primul 
rind, o avarie la una din maşini îi obligară să plutească 
în derivă timp de două zile, pînă ce o reparară cum 
putură. Apoi, aproape pe neaşteptate, se dezlănţui o 
furtună care zvirli peste bord tot ce întîlni în cale. După 
aceea, doi dintre marinari se luară la bătaie în cabină. 
Rezultatul : unul fu grav rănit cu cuțitul, iar celălalt 
trebui să fie pus în fiare. Colac peste pupăză, ofiţerul 
de cart căzu peste bord, noaptea, şi se înecă înainte de 
a putea fi salvat. După ce dispăru în valuri, iahtul se 
înviîrti în jurul acelui loc cam vreo zece ore, însă nu-l 
mai găsiră. 

Membrii echipajului şi oaspeţii erau descurajaţi şi 
cuprinşi de deznădejde după aceste nenorociri. Tuturor 
le era teamă că se va întimpla. ceva şi mai rău. Mai 


173 


ales marinarii, care îşi aminteau tot felul de semne rele 
şi prevestiri, erau siguri că asupra lor se va abate o 
nenorocire groaznică. 

Cobitorii nu avură prea mult de aşteptat. În a doua 
noapte, după ce ofiţerul se înecase, micul iaht pirîi de 
la prora la pupa. Cam pe la ora unu se produse o 
ciocnire teribilă care-i aruncă jos din hamace şi paturi 
pe oaspeţii şi pe marinarii adormiţi. Vasul se cutremură 
de sus pînă jos şi se aplecă mult spre tribord ; 
motoarele se opriră. Rămase aşa o clipă, cu puntea 
într-un unghi de patruzeci şi cinci de grade... apoi, cu 
un zgomot lugubru şi sfişietor, reveni la poziţia de 
plutire. 

Numaidecit, bărbaţii se năpustiră pe punte urmaţi 
îndeaproape de femei. Deşi vremea era înnourată, nu 
bătea vintul şi nici nu era atit de întuneric, încît să nu 
vadă la prora o masă neagră plutind pe ape. 

— O epavă care pluteşte în derivă — anunţa ofiţerul 
de cart. 

Mecanicul dădu buzna pe punte, câutindu-l pe 
căpitan. 

— Placa aia carc-am pus-o în capul cilindrului a sărit 
în aer, dom' căpitan — raportă el. Acuma intră apă 
multă pe la prora. 

O clipă mai tirziu, un marinar veni în goană de sub 
punte. 

— Dumnezeule mare! strigă el. S-a dus dracului tot 
fundul, e crăpat tot. Vasu' n-o să mai plutească nici 
douăzeci de minute. 

— Gura ! tună Tennington. Doamnelor, duceţi-vă 


174 


repede în cabină şi luaţi-vă cele necesare. Poate că 
situaţia nu e atit de gravă, însă s-ar putea să fim 
obligaţi să coborim bărcile la apă. E mai bine să fim 
pregătiţi. Plecaţi imediat, vă rog. Căpitane Jerrold, 
trimite jos, te rog, cîţiva oameni de nădejde să 
stabilească cu precizie cît de gravă e avaria. Propun ca 
între timp să se pună provizii în bărcile de salvare. 

Vocea calmă, fără un dram de enervare, a englezului 
ajută foarte mult la restabilirea încrederii oamenilor şi 
peste o clipă toţi plecară să facă ceea ce li se spusese. 
Cînd doamnele se  reîntoarseră pe punte, 
aprovizionarea bărcilor era aproape terminată; peste 
cîteva clipe ofiţerul trimis sub punte veni să raporteze. 
De altfel, nici nu mai era nevoie de concluziile lui, 
fiindcă toată lumea îngrămădită pe punte nu se mai 
îndoia cîtuşi de puţin că sfîrşitul Lady-ei Alice este 
aproape. 

— Care-i situaţia, domnule ? întrebă căpitanul văzînd 
că ofiţerul şovăie. 

— Domnule, nu vreau să înfricoşez doamnele, însă, 
după părerea mea, vasul nu va pluti mai mult de zece 
minute. E o spărtură atit de mare, încit poate trece o 
vacă prin ea. 

În alte cinci minute Lady Alice se înclină spre 
prova. Pupa se ridicase mult deasupra apei şi era 
foarte greu să-ţi menţii echilibrul pe punte. Pe vas se 
aflau patru bărci de salvare : acestea fură echipate şi 
coborite cu bine la apă. Pe cînd se depărtau de navă, 
Jane Porter se întoarse şi aruncă o ultimă privire. Toc 
mai atunci se auzi un trosnet îngrozitor şi un bubuit de 


175 


rău augur. Urmă o explozie în inima vasului... maşinile 
săriră în aer. smulgînd şi nimicind totul în cale... pupa 
se ridică şi mai sus şi, o clipă, iahtul păru să rămînă 
aşa — o prăjină verticală ieşind din străfundurile 
oceanului — apoi nava dispăru brusc în valuri. 

Intr-una din bărci, bunul Tennington îşi ştergea o 
lacrimă : nu pentru averea care se ducea spre adiîncuri, 
ci pentru prietena scumpă şi frumoasă la care ţinuse 
atit de mult. 

intunericul nopţii fu în cele din urmă sfişiat de 
soarele tropical ce îşi revărsă razele peste întinderea 
oceanului. Jane Porter, care se zbătuse toată noaptea 
într-un somn agitat, fu trezită de lumina puternică a 
soarelui ce-i mîngiia faţa. Se uită în jur. În aceeaşi 
barcă cu ea mai erau trei marinari, Clayton şi domnul 
Thuran. Apoi căută cu privirea celelalte bărci, însă cît 
putea cuprinde cu ochii nimic nu întrerupea monotonia 
acelui noian de ape : erau singuri într-o bărcuţă pe 
Atlanticul imens. 


176 


14. ÎNAPOI, ÎN JUNGLA MISTERIOASĂ 


Cînd Tarzan atinse apa, primul său gînd fu să înoate 
cît mai departe de vapor ca să nu fie lovit de elice. Ştia 
cui trebuie să mulţumească pentru această nouă 
aventură şi, menţinindu-se la suprafaţă doar prin 
simpla mişcare a miinilor, îl năpădi necazul că se 
lăsase surprins atît de uşor de Rokoff. 

Pluti astfel cîtva timp, urmărind cum se micşorează 
luminile pachebotului care se depărta, fără să-i treacă 
măcar o clipă prin minte să strige după ajutor. Nu 
ceruse ajutor niciodată în viaţa lui şi nu-i de mirare că 
nu făcu acest lucru nici acum. Întotdeauna se bizuise 
pe propria-i forţă şi posibilităţi de a se descurca. De 
altfel, în junglă, pe vremea maimuţei Kala, nu era 
nimeni care să răspundă la strigătele de ajutor. Cînd 
descoperea că există şi această posibilitate, se vădea a 
fi prea tirziu. 

Tarzan se gîndi că avea şansă doar una la o sută de 
mii să poată fi salvat şi încă şi mai puţin de a ajunge la 
țărm. Se hotărî deci să se agate de şansa minimă ce 
stătea în puterea lui: să înoate încet spre coastă... 
vaporul putea fi mai aproape de țărm decît îşi închipuia 
el. 

Tăia apa, cu mişcări prelungi şi îndemînatice... 
Pentru ca muşchii săi uriaşi să dea semne de oboseală, 
trebuiau să treacă multe ore. Pe cînd înota spre est, 
călăuzindu-se după stele, îşi dădu seama că-l 


177 


stinjenesc pantofii şi-i lepădă. După pantofi urmară 
pantalonii şi ar fi scos şi haina dacă n-ar fi avut în 
buzunar documentele acelea preţioase. Vru să se 
încredinţeze că încă le mai are şi îşi strecură mîna în 
buzunar, însă, spre consternarea sa, constată că nu 
mai sînt acolo. 

Abia atunci îşi dădu seama că Rokoff plănuise să-l 
azvirle peste bord pentru un motiv mai serios decit o 
simplă răzbunare: reuşise să intre în posesia 
documentelor pe care Tarzan i le smulsese la Bou 
Saada. Omul-maimuţă blestemă în gînd şi lăsă şi haina 
şi cămaşa să se ducă la fund. Curînd scăpă şi de 
celelalte obiecte de îmbrăcăminte şi iată-l înotînd uşor 
şi fără nici o povară spre est. 

Zorile, la început palide, începură să stingă stelele de 
pe firmament. Pe neaşteptate, contururile nedesluşite 
ale unui obiect mare şi negru apăru în calea lui. Din 
cîteva lovituri ajunse lîngă el... Era fundul unei epave 
purtate de ape. Tarzan se caţără pe ea. Voia să se 
odihnească cel puţin pînă se lumina de-a binelea de 
ziuă. Nu se gindea cituşi de puţin să rămînă pasiv pe 
epavă, pradă foamei şi setei. Dacă trebuia să moară, 
atunci să moară străduindu-se din răsputeri, încercînd 
în vreun fel să se salveze. 

Marea era liniştită şi epava unduia lin pe ocean. 
Tocmai bine pentru înotătorul care nu închisese ochii 
de douăzeci de ore: Tarzan din neamul maimutelor se 
ghemui pe grinzile lunecoase şi adormi de îndată. 

Dis-de-dimineaţă îl trezi căldura soarelui. Prima 
senzaţie conştientă fu cea de sete. În clipa în care-şi 


178 


dădu pe deplin seama că-i e sete nevoia de a şi-o 
potoli se transformă într-un adevărat chin. O clipă mai 
tirziu uită totul, o dată cu descoperirea aproape 
simultană a două lucruri: primul era o barcă de salvare 
ce plutea pe lîngă epavă în mijlocul unor resturi; 
celălalt, linia nedesluşită a unui țărm conturîndu-se în 
depărtare, spre răsărit. 

Tarzan sări în apă şi înotă spre barca de salvare. Apa 
rece îl trezi de-a binelea. Cu forţe reînnoite, trase barca 
spre el şi, după mai multe eforturi herculeene, reuşi să 
o urce pe fundul lunecos al epavei, unde o cercetă în 
amănunţime. Barca era în stare bună şi- puţin mai 
tirziu, plutea lîngă epavă. Apoi Tarzan alese două 
bucăţi de lemn dintre resturi, care să-i servească drept 
lopeţi şi începu să înainteze cu spor spre ţărmul din 
depărtare. 

Era tîrziu după-amiază cînd ajunse destul de aproape 
ca să distingă amănuntele de pe coastă. In faţa lui se 
deschidea — cel puţin aşa s-ar fi zis — intrarea într-un 
mic golf înconjurat de uscat din toate părţile. Ţărmul 
împădurit dinspre nord i se păru foarte cunoscut. Era 
oare cu putinţă ca soarta să-l arunce chiar la marginea 
junglei dragi?! Chiar acolo unde copilărise?! Cînd prora 
bărcii intră în gura golfului, ultima fărimă de îndoială se 
spulberă; acolo, pe ţărmul mai îndepărtat, la umbra 
pădurii virgine, se afla cabana lui, cabana construită de 
răposatul său tată, John Clayton, Lord Greystoke, 
înainte de a se naşte el, Tarzan. 

Cu mişcări viguroase ale muşchilor săi uriaşi, Tarzan 
îndreptă mica ambarcaţiune spre plajă. Nici nu atinse 


179 


bine fundul de nisip, că omul-maimuţă şi sări pe 
uscat... inima îi bătea năvalnic de bucurie şi fericire, 
cînd cuprinse cu ochii locurile şi lucrurile atit de 
cunoscute: cabana, plaja, pîrîul din apropiere, jungla 
deasă, de nepătruns. Revăzu, puzderia de păsări cu 
penajul lor strălucitor... florile tropicale, minunat 
înflorite, împodobind ghirlandele de liane ce cădeau în 
bucle imense din arborii gigantici. 

Tarzan din neamul maimuţelor ajunsese din nou 
acasă şi ca toată lumea să afle acest lucru, înălţă capul 
şi slobozi strigătul fioros şi sălbatic al tribului său. O 
clipă, jungla încremeni, apoi se auzi răspunsul gros şi 
înfricoşător: era răgetul furios al lui Numa, leul; iar mai 
de departe răsună, mai slab, urletul înfiorător al unei 
gorile. 

Întîi şi întîi, Tarzan se duse la pîrîu şi-şi potoli setea; 
apoi se apropie de cabană. Uşa era încuiată şi zăvorită 
aşa cum o lăsase el şi D'Arnot. Nimic nu se clintise din 
loc: masa, patul, pătuţul de copil cioplit de tatăl său... 
rafturile şi bufeturile erau acolo, aşa cum fuseseră 
aşezate cu douăzeci de ani înainte... aşa cum le 
părăsise el, cu aproape doi ani în urmă. 

Ochii se desfătaseră; acum era rîndul stomacului să- 
şi ceară drepturile. jJunghiurile de foame îl îmboldiră să 
pornească în căutarea hranei. În cabană nu găsi nimic 
de-ale mîncării şi nu avea nici arme; pe perete însă 
atirna una din vechile sale fringhii împletite din liane. 
Se rupsese şi era înodată în prea multe locuri aşa că o 
înlocuise de mult cu una mai bună. Tarzan şi-ar fi dorit 
un cuţit. Ei bine, dacă nu se înşela, înainte de asfinţitul 


180 


soarelui urma să aibă şi cuţit, lance, precum şi arc cu 
săgeți; fringhia asta îl va ajuta. Intre timp trebuia să 
facă rost de mîncare. Incolăci cu grijă funia şi, după ce 
şi-o puse pe umăr, ieşi închizînd uşa. 

Jungla începea chiar lîngă colibă. Tarzan se aviîntă în 
inima pădurii cu multă precauţie şi fără să facă 
zgomot: acum era o fiară sălbatică plecată după hrană. 
O bucată de vreme cercetă solul, însă, văzînd că nu e 
nici urmă de vinat, sări în copaci. De la primele salturi 
ameţitoare din arbore în arbore se simţi din nou 
năpădit de bucuria de a trăi. Regretele deşarte şi 
durerile de cap îngrozitoare fură uitate. Trăia din nou 
din plin. Adevărata fericire, adevărata libertate erau 
ale lui. Oare cine dorea să se înapoieze în oraşele 
sufocante şi pline de vicii ale oamenilor civilizaţi, cînd 
întinderile nesfirşite ale junglei nemărginite îi ofereau 
tihnă şi libertate? El, Tarzan, în nici un caz! 

Încă pe lumină, Tarzan ajunse într-un loc de adăpat 
pe malul rîului din junglă. Era un vad unde, de 
nenumărate secole poposeau fiarele pădurii ca să-şi 
potolească setea. În fiecare noapte aici veneau după 
pradă Sabor sau Numa şi se ghemuiau în frunzişul des 
al junglei înconjurătoare în aşteptarea antilopei sau a 
căprioarei. Tot aici venea şi Horta, mistrețul, să se 
adape. Către vad, se îndreptă şi Tarzan să vineze, căci 
îi era o foame cumplită. 

Se aşeză pe o ramură joasă, deasupra potecii. 
Aşteptă timp de un ceas. Incepea să se întunece. Cam 
în dreapta vadului, în desişul cel mai dens, desluşi 
zgomotul înfundat al unor labe, precum şi foşnetul unui 


181 


corp imens frecîndu-se de ierburile înalte şi de liane. 
Nimeni, în afară de Tarzan, n-ar fi putut auzi şi 
totodată tălmăci zgomotul: era Numa, leul, care venea 
la vad cu aceleaşi gînduri ca şi el. Tarzan zimbi. 

Nu mult după aceea auzi un animal înaintînd 
prevăzător pe cărare spre locul de adăpost. O clipă mai 
tîrziu îl văzu: era Horta, mistrețul. Carne delicioasă! Lui 
Tarzan îi lăsă gura apă. lerburile unde se afla Numa 
stăteau nemişcate... înfricoşător de nemişcate. Horta 
trecu pe sub Tarzan... Doar cîțiva paşi şi ajungea în 
raza de atac a lui Numa... Tarzan îşi închipui cum 
sticleau ochii bătrînului Numa... cum îşi pregătea 
răgetul teribil care va paraliza prada în scurtul răstimp 
dintre saltul vertiginos şi clipa cînd îşi va înfige gheara 
în trupul sfărîimat. 

Tocmai cînd Numa se pregătea, o funie subţire zbură 
prin aer de pe ramurile joase ale unui arbore din 
apropiere. Grumazul lui Horta fu prins într-un laţ. Se 
auzi un grohăit înspăimiîntător, un guiţat groaznic şi 
Numa îşi văzu prada trasă înapoi pe cărare, iar cînd 
sări, Horta, mistrețul, se înălţă deasupra ghearelor 
sale, în copacul de deasupra. Mai desluşi cum un chip 
batjocoritor îl priveşte şi ride de el. 

Atunci, într-adevăr, Numa slobozi un răget cumplit. 
Furios, ameninţător. Înfometat, păşea de colo-colo pe 
sub arborele în care se afla omul-maimuţă ce-şi bătuse 
joc de el. Se opri şi, ridicîndu-se pe labele dinapoi, se 
sprijini de tulpina arborelui unde sta cocoţat duşmanul 
său şi începu să-şi ascută ghearele-i uriaşe, smulgiînd 
bucăţi mari de coajă şi dînd la iveală lemnul alb de 


182 


dedesubt. 

Între timp, Tarzan îl trase pe Horta, care încă se mai 
zbătea, lîngă el, sus pe cracă. Degetele viguroase 
desăvîrşiră sugrumarea începută în lat. Omul-maimuţă 
nu avea cuțit însă natura îl înzestrase cu mijloace de 
sfişiere a hranei. Dinţii strălucitori şi ascuţiţi se 
înfipseră în carnea suculentă de pe coastele 
tremurătoare ale prăzii, în timp ce leul înfuriat privea 
sus cum altul se înfruptă din ospățul pe care şi-l 
rezervase pentru sine. 

Cînd Tarzan îşi potoli foamea se întunecase de-a 
binelea. Avusese parte de o cină delicioasă! Nu se 
putuse împăca niciodată cu carnea stricată pe care 
oamenii civilizaţi i-o ofereau; în străfundul inimii tînjise 
după carnea proaspătă a vinatului. 

Îşi şterse cu un mănunchi de frunze sîngele de pe 
miîini, puse resturile vînatului pe umăr şi se avîntă 
printre arbori spre cabană în clipa în care Jane Porter şi 
William Cecil Clayton se ridicau de la un dineu 
somptuos ce avea loc pe iahtul Lady Alice, la mii de 
mile spre răsărit, în apele Oceanului Indian. 

Pe potecă păşea Numa, leul şi cînd omul-maimuţă 
catadicsea să-şi arunce privirea în jos, vedea licărirea 
ochilor fioroşi care-l urmăreau prin beznă. Numa nu 
mai scotea răgete, în schimb se strecura pe furiş, ca 
umbra unei pisici mari. Urechile agere ale omului- 
maimuţă nu scăpau nici un pas al fiarei. 

Tocmai se întreba dacă o să-l însoţească pînă la uşa 
cabanei. Spera că nu o va face, fiindcă ar fi însemnat 
să petreacă noaptea ghemuit între crengile unui copac. 


183 


Oricum, prefera patul de ierburi din propria-i locuinţă. 
Dacă va fi silit să doarmă în junglă, ştia un copac în 
care putea dormi destul de confortabil. Adeseori, în 
trecut, fusese urmărit pînă acasă de cite o fiară care-l 
obligase să-şi caute adăpost în copac; rămăsese acolo 
pînă cînd duşmanul renunţase sau răsăritul soarelui îl 
trimise în altă parte. 

Deodată, Numa se răzgîndi să-l mai urmărească şi cu 
icnete şi răgete care-ţi îngheţau sîngele în vine, se 
întoarse furios să caute o pradă mai lesnicioasă. Astfel, 
Tarzan ajunse la colibă de unul singur şi, nu mult după 
aceea, se ghemuia în resturile mucegăite ale patului 
de ierburi de odinioară- 

Domnul Jean C. Tarzan îşi lepădă foarte uşor bruma 
de civilizaţie şi se cufundă fericit şi mulţumit în somnul 
adînc al fiarei sălbatice cu foamea potolită. Cu toate 
acestea, da-ul unei femei l-ar fi legat pentru totdeauna 
de o altă viaţă şi atunci viaţa de sălbatic i s-ar fi părut 
respingătoare. 

Fiind nespus de obosit din pricina eforturilor din ziua 
petrecută pe ocean şi a excursiei prin junglă, care-i 
pusese din nou la încercare muşchii folosiţi prea puţin 
în ultimii doi ani Tarzan dormi buştean pînă a doua zi 
spre prînz.. Cînd se trezi, alergă mai întîi la rîuleţ să 
bea apă, apoi se avintă în mare, înotînd cam vreun 
sfert de oră şi, în sfirşit, se întoarse acasă şi-şi luă 
micul dejun din carnea lui Horta. După ce isprăvi, 
îngropa prisosul în pămîntul moale de lingă cabană ca 
să aibă ce mînca seara. 

Işi luă din nou funia şi dispăru în junglă. De data 


184 


aceasta porni după un viînat mai de soi: omul; deşi, 
dacă l-ai fi întrebat, ar fi putut înşira o duzină de 
locuitori ai junglei, pe care în ceea ce priveşte noblețea 
— îi considera de departe superiori oamenilor pe care îi 
vina. De data aceasta Tarzan pornise în căutare de 
arme. Se întreba dacă în satul tribului Mbonga mai 
trăiau femei şi copii, mai ales după expediţia de 
pedepsire întreprinsă de marinarii de pe crucişătorul 
francez. Spera să mai găsească pe acolo cîţiva 
războinici fiindcă altfel i-ar fi trebuit mult timp pînă să 
descopere locul unde se refugiaseră locuitorii satului. 

Omul-maimuţă se deplasa vertiginos prin pădure şi, 
pe la prînz, ajunse la vatra satului. Spre dezamăgirea 
lui constată că jungla năpădise cîmpurile cultivate, iar 
colibele acoperite cu stuf se năruiseră. Nu se vedea 
nici ţipenie de om. Cutreieră printre ruine cam o 
jumătate de oră, nădăjduind să găsească vreo armă 
uitată, însă cercetările nu dădură nici un rezultat. 
Reluă, aşadar căutarea urcînd de-a lungul rîului, care 
curgea dinspre sud-est. Ştia prea bine că avea să 
găsească o altă aşezare prin preajma apei. 

În drum, vîna cum vînase odinioară cu maimuţele din 
tribul său, aşa cum îl învățase Kala să vîneze: răsturna 
buştenii putreziţi în căutarea ciupercilor gustoase sau 
se căţăra în copaci ca să fure ouăle din vreun cuib de 
pasăre. Uneori se năpustea cu repeziciunea unei pisici 
asupra vreunui micuţ rozător. Erau şi alte lucruri pe 
care le mînca, dar e mai bine să nu relatăm amănunţit 
ce mănîncă o maimuţă, căci... Tarzan era din nou 
maimuţă, aceeaşi maimuţă antropoidă fioroasă şi 


185 


brutală pe care Kala o învățase cum să se descurce în 
junglă. Astfel trăise vreme de douăzeci de ani. 

Uneori se amuza: îşi amintea de vreun prieten care, 
poate chiar în clipa aceea stătea încremenit şi imaculat 
într-un select club parizian, aşa cum stătuse şi el cu 
cîteva luni în urmă. Alteori, cînd adierea uşoară îi 
aducea în nări mirosul vreunei prăzi sau al vreunui 
inamic puternic, se oprea brusc şi asculta atent. 

Noaptea şi-o petrecu în inima junglei, dormind între 
crengile unui copac uriaş, legănat la o înălţime de o 
sută de picioare deasupra pămîntului. Mîncase din nou 
bine; de data aceasta se înfruptase din carnea lui Bara, 
cerbul, care căzu pradă laţului său necruţător. 

A doua zi porni în zori, mergind mereu de-a lungul 
rîului. Timp de trei zile căută fără întrerupere pînă ce 
ajunse într-o regiune a junglei pe unde nu mai fusese 
niciodată. Din cînd în cînd, solul se înălța şi pădurea 
era mai rară; în depărtare, printre copaci, putea să 
vadă lanţuri de munţi semeţi, iar în apropiere, cîmpia. 
Aici, în spaţiile deschise, vînatul era altul: puzderie de 
antilope şi turme întregi de zebre. Tarzan rămase 
încîntat: trebuia să facă o vizită mai lungă pe aceste 
meleaguri., 

În dimineaţa celei de-a patra zi, nările lui adulmecară 
brusc un miros nou. Era miros de om, dar departe. 
Omul-maimuţă tresări de bucurie. Simţurile i se 
încordară şi Tarzan se strecură la iuţeală, pe furiş şi cu 
multă dibăcie printre arbori, spre locul de unde venea 
mirosul. Curînd descoperi prada: era un războinic 
singuratic care mergea nepăsător prin junglă. 


186 


Tarzan îşi continuă drumul pe deasupra lui; voia să 
ajungă la un loc unde să poată arunca frîinghia. Pe cînd 
îşi urmărea omul, care nici nu bănuia ce-l aşteaptă, 
mintea omului-maimuță fu copleşită de noi gînduri — 
gînduri născute sub influenţa lumii civilizate şi a 
cruzimilor ei. Îşi reaminti că arareori — poate chiar 
niciodată — omul civilizat nu-şi omoară semenul fără a 
avea un pretext, fie el chiar cel mai neînsemnat. Ce-i 
drept, Tarzan dorea să pună mina pe armele şi 
podoabele necunoscutului, dar era neapărat nevoie să- 
| omoare ca să ile ia? 

Cu cît chibzuia mai mult, cu atit mai odios i se părea 
gîndul de a-l omori. Tot frămîntindu-se aşa, ajunseră 
într-o poieniţă. La capătul celălalt se vedea un sat 
întărit, cu colibe în formă de stupi. 

Cînd războinicul ieşi din pădure, Tarzan desluşi o 
pată gălbuie strecurindu-se în urma acestuia printre 
ierburile  încîlcite ale junglei — era Numa, leul. 
Urmărise şi el negrul. Cînd Tarzan îşi dădu seama de 
pericolul în care se află băştinaşul, atitudinea faţă de 
presupusa pradă se schimbă cu desăvirşire... negrul 
era acum un om ameninţat de un duşman comun. 

Numa tocmai se pregătea să atace. Lui Tarzan îi 
rămiînea prea puţin timp să chibzuiască ce-i de făcut 
sau să pună în cumpănă rezultatul. În clipele 
următoare se petrecură o mulţime de lucruri — 
aproape toate simultan... leul sări din ascunziş asupra 
negrului, iar Tarzan strigă, atrăgindu-i atenţia. Negrul 
se întoarse tocmai la timp ca să vadă cum Numa fu 
oprit la jumătatea saltului de o funie al cărei capăt 


187 


fusese transformat în laţ şi care se stringea în jurul 
grumazului fiarei. 

Omul-maimuţă acţionase atît de repede, încît nu mai 
avu timp să contrabalanseze întinderea şi smucitura 
funiei provocate de greutatea lui Numa. Astfel, cu 
toate că fringhia opri fiara înainte ca ghearele-i 
puternice să se împlînte în trupul negrului, funia întinsă 
la maximum îl dezechilibra pe Tarzan, care se rostogoli 
la pămînt la mai puţin de şase metri de animalul turbat 
de furie. Fulgerător, Numa se întoarse spre noul său 
adversar. Lipsit de apărare, Tarzan se află mai aproape 
de moarte ca niciodată. Negrul îl salvă. Războinicul îşi 
dădu seama că îşi datora viaţa acestui alb necunoscut 
şi că numai o minune îl mai putea scăpa pe salvatorul 
său de colții aceia fioroşi, care fuseseră atit de aproape 
de propria-i carne. 

Cu iuţeala gindului, îşi duse înapoi braţul înarmat cu 
o suliță şi o zvirli cu toată forţa muşchilor viguroşi ce 
fremătau sub pielea-i lucioasă ca abanosul. Virful de 
fier îşi atinse ţinta şi străpunse trupul zvelt al lui Numa 
în partea dreaptă de la vintre pînă sub omoplatul stîng. 
Cu un răget teribil de furie şi durere, fiara se întoarse 
din nou către negru. Făcu numai cîțiva paşi fiindcă 
funia lui Tarzan îl opri din nou, apoi se răsuci iar către 
omul-maimuţă, de data aceasta ca să simtă înţepătura 
dureroasă a unei săgeți ce se împlintă pe jumătate în 
corpul tremurînd. Din nou se opri; între timp Tarzan 
reuşise să înfăşoare capătul funiei de două ori în jurul 
unui copac. 

Negrul îşi dădu seama de şiretlic şi zimbi; Tarzan ştia 


188 


însă că trebuie să termine cu Numa înainte ca dinţii 
puternici să ajungă la frînghia ce-l imobiliza şi să o 
reteze. Într-o secundă fu lîngă negru şi-i smulse cuțitul 
lung din teacă, apoi îi făcu semn războinicului să 
continue să tragă cu săgeți în fiară în timp ce el 
încerca să se apropie cu cuțitul; unul îl chinuia într-o 
parte, iar altul se furişa din cealaltă. Numa spumega 
tot de furie. Slobozi o adevărată cascadă de răgete, 
grohăieli şi gemete cumplite; se ridica necontenit pe 
picioarele dinapoi- încercînd zadarnic să ajungă la unul 
din cei care-l chinuiau. 

În cele din urmă, omul-maimuţă prinse momentul 
potrivit şi se repezi la fiară dinspre stînga. Braţul 
uriaşului cuprinse grumazul galben şi lama lungă 
pătrunse o dată şi bine în inima fiarei. Apoi Tarzan se 
ridică; negrul şi albul se priviră în ochi pe deasupra 
leului biruit... negrul făcu semn de pace şi prietenie, iar 
Tarzan din neamul maimutelor îi răspunse în acelaşi 
fel. 


189 


15. DE LA MAIMUŢA LA SĂLBATIC 


Zgomotul luptei cu Numa atrăsese un grup lărmuitor 
de băştinaşi din sat şi, îndată după omorirea leului cei 
doi bărbaţi fură înconjurați de războinici cu trupuri 
zvelte şi pielea ca abanosul, gesticulînd şi rostind 
vorbe repezi şi nedesluşite; o mie de întrebări care 
înăbuşeau orice încercare de răspuns. 

Curînd sosiră femeile şi copiii: nerăbdători, curioşi şi, 
la vederea lui Tarzan, nespus de miraţi. In cele din 
urmă, noul prieten al omului-maimuță reuşi să se facă 
auzit şi, cînd isprăvi ce avea de spus, bărbaţii şi 
femeile din sat se întrecură care mai de care să aducă 
toate onorurile necunoscutului ce le salvase tovarăşul 
şi luptase neînarmat împotriva fiorosului Numa. 

Apoi îl conduseră în satul lor şi-i făcură nenumărate 
daruri: păsări, capre şi mîncare gătită. Cînd Tarzan 
arătă spre arme, războinicii se grăbiră să aducă sulițe, 
scuturi, săgeți şi un arc. Prietenul său îi dărui cuțitul cu 
care-l ucisese pe Numa. Tarzan ar fi putut să ceară 
orice: i s-ar fi dat totul. N 

„Ce simplu şi uşor este aşa" — gîndi Tarzan. In loc să 
ucidă şi să prade lucrurile de care avea nevoie. Fusese 
pe punctul de a-l ucide pe bărbatul acela, pe care nu-l 
văzuse niciodată în viaţa lui şi care acum îşi manifesta 
în fel şi chip prietenia şi afecțiunea pentru presupusul 
său salvator. Lui Tarzan din neamul maimutelor îi era 
ruşine de el însuşi. Se hotărî ca din acel moment să 


190 


aştepte să se încredinţeze dacă oamenii meritau să 
moară sau nu. 

Gîndind astfel, îşi aminti de Rokoff. Ar fi vrut să-l 
poată înfrunta în jungla întunecoasă măcar citeva 
clipe. Dacă exista pe lume un om care merita să fie 
ucis, Rokoff era acela. De-ar fi putut Tarzan să-l vadă în 
clipa aceea cum îşi dădea toată silinţa, efort plăcut, de 
altfel ca să se facă agreabil spre a intra în grațiile 
frumoasei domnişoare Strong, atunci mai mult ca 
niciodată ar fi dorit să-i hărăzească nemernicului 
soarta pe care o merita. 

Tarzan petrecu prima noapte în mijlocul băştinaşilor, 
participînd la o serbare, organizată în cinstea lui. A fost 
un adevărat banchet: vînătorii aduseră o antilopă, o 
zebră, ca trofee ale îndemiînării lor şi băură găleți 
întregi de bere pregătită de ei. Pe cînd războinicii 
dansau la lumina focului, Tarzan fu din nou impresionat 
de armonia trupului şi de trăsăturile regulate ale 
chipului lor... nasul turtit şi buzele groase ale 
băştinaşului tipic de pe coasta de vest lipseau cu 
desăvirşire. Pe feţele bărbaţilor se citeau inteligenţa şi 
demnitatea, iar cele ale femeilor erau destul de 
plăcute. 

In timpul dansului omul-maimuţă observă un lucru 
curios: cîţiva bărbaţi şi foarte multe femei purtau 
podoabe de aur — în special brățări, la glezne şi la 
încheieturi. Păreau să aibă o greutate considerabilă 
căci erau din metal masiv. Cînd îşi exprimă dorinţa să 
cerceteze una din ele, posesorul podoabei o scoase de 
pe braţ şi insistă prin semne ca Tarzan s-o primească 


191 


în dar. O examinare atentă a obiectului îl încredința că 
podoaba este din aur şi rămase surprins, fiindcă era 
prima dată cînd vedea la băştinaşii din Africa 
ornamente de aur cu totul deosebite de fleacurile 
acelea, cumpărate sau furate de la europeni, care se 
poartă în apropierea coastei. Incercă să afle de unde 
provenea metalul însă nu fu în stare să se facă înţeles. 

Cînd dansul luă sfîrşit, Tarzan îşi exprimă dorinţa de 
a-i părăsi, însă cu toţii îl rugară fierbinte să rămînă la 
ei, într-o colibă mare, pe care căpetenia tribului i-o 
rezervase numai lui. Încercă să le explice că a doua zi 
urma să plece înapoi, însă nu pricepură nimic nici de 
data aceasta. Cînd, în cele din urmă, se îndreptară 
către celălalt capăt al satului, sălbaticii se arătară şi 
mai uimiţi văziîndu-l ce face. 

Tarzan ştia ce voia: suferise mult din cauza 
şobolanilor şi a viermilor, care mişună prin satele 
negrilor şi, cu toate că nu era prea scrupulos cu astfel 
de lucruri, prefera aerul proaspăt şi legănatul copacilor 
în locul aerului închis dintr-o colibă. 

Băştinaşii îl urmară pînă la locul unde se înălța un 
copac uriaş. Tarzan sări pe o creangă mai joasă, apoi 
dispăru în frunzişul de deasupra întocmai ca Manu, 
maimuța. Din toate piepturile izbucniră strigăte de 
uimire. O jumătate de oră îl tot chemară să se întoarcă, 
însă cum nu le răspunse nimeni, renunţară şi se duseră 
să se întindă pe rogojini, în colibe. 

Tarzan se întoarse în pădure, dar nu se depărta prea 
mult. Găsi un copac pe placul lui şi, ghemuindu-se pe 
creangă, căzu într-un somn adînc. 


192 


A doua zi dimineaţa apăru pe uliţa satului la fel de 
brusc cum dispăruse cu o seară înainte. Pentru o clipă, 
băştinaşii rămaseră uimiţi şi înfricoşaţi, însă curînd îl 
recunoscură pe oaspetele pe care-l primiseră noaptea 
trecută cu strigăte de bucurie. Peste zi, Tarzan îi însoţi 
pe războinici la vinătoare prin cîmpiile din apropiere şi 
băştinaşii văzură că Tarzan, omul alb, se descurcă 
foarte bine cu armele lor rudimentare. Respectul şi 
admiraţia faţă de el sporiră şi mai şi. 

Vreme de mai multe săptămîni, Tarzan trăi în 
mijlocul acestor negri, vînînd bivoli, antilope şi zebre 
pentru hrană, precum şi elefanţi pentru fildeş, învăţă 
destul de repede limba lor simplă, obiceiurile şi etica 
vieţii lor de trib, sălbatică şi primitivă. Află că nu erau 
canibali... ba chiar îi priveau cu silă şi dispreţ pe cei 
care mîncau oameni. 

Busuli, războinicul pe care-l urmărise în drumul spre 
sat, îi istorisi mai multe legende ale tribului: cum, cu 
mulţi ani în urmă, tribul lor venise din miazănoapte pe 
aceste meleaguri după un marş lung şi istovitor; odată, 
demult, erau un trib mare şi puternic, dar negustorii de 
sclavi omoriseră mulţi dintre ei cu puştile acelea 
aducătoare de moarte, încît acum din fosta lor mărire 
şi putere, nu mai supravieţui decit o biată rămăşiţă. 

— Ne-au vînat aşa cum se vinează fiarele sălbatice... 
spuse Busuli. N-aveau pic de milă. Cînd nu veneau 
după sclavi, căutau fildeş, însă de obicei le voiau pe 
amîndouă. Bărbaţii din trib au fost omoriţi, iar femeile 
mînate ca oile. Am luptat împotriva lor timp de mulţi 
ani, însă săgețile şi suliţele noastre nu au putut dovedi 


193 


beţele care scuipă foc, plumb şi moarte de la o 
depărtare mult mai mare decit poate trimite săgeata 
cel mai vînjos războinic al nostru. Într-o bună zi, pe 
cînd tatăl meu era tînăr, au venit din nou arabii, însă 
războinicii i-au văzut de departe, astfel încît Chowambi, 
căpetenia tribului de atunci, a spus poporului să-şi 
stringă avutul şi să-l urmeze. Le făgădui să-i ducă 
departe, spre miazăzi, pînă ce vor afla un loc unde 
năvălitorii arabi să nu mai ajungă. Au făcut precum li s- 
a spus, luînd cu ei toate lucrurile printre care mulţi colţi 
de fildeş. Rătăciră multe luni în şir, îndurînd chinuri şi 
întîmpinînd greutăţi de nedescris, căci cea mai mare 
parte a drumului trecea prin jungla deasă şi peste 
munţi înalţi. In cele din urmă au ajuns pe meleagurile 
acestea: deşi au trimis iscoade să caute un loc şi mai 
bun, nu l-au aflat şi s-au aciuiat aici. 

— lar jefuitorii nu v-au mai găsit? Întrebă Tarzan. 

Cam acum un an un mic grup de arabi şi negri 
manyuema au dat peste noi, însă i-am alungat, 
omorînd mulţi dintre ei. l-am alungat cale de multe 
zile, urmărindu-i ca pe fiare şi ucigîndu-i unul cîte unul; 
n-a mai rămas decit o mînă de oameni care au scăpat 
cu viaţă. 

Vorbind, Busuli arătă o brățară grea de aur care-i 
încercuia pielea lucioasă a braţului sting. Ochii lui 
Tarzan se aţintiră asupra podoabei, însă gîndurile îi 
zburau departe. Deodată îi veni din nou în minte 
întrebarea pe care încercase s-o pună în prima zi cînd 
sosise în sat, dar nu fusese înţeles, în timpul ultimelor 
săptămîni uitase cu desăvirşire de aur — un lucru atit 


194 


de neînsemnat — fiindcă pe atunci era un adevărat om 
primitiv care nu se gindea decit la ziua prezentă. 
Brusc, vederea aurului trezi bruma de civilizaţie care 
mai sălăşluia în el şi, odată cu aceasta, se trezi şi 
dorinţa de îmbogăţire. Tarzan învățase bine lecţia în 
scurta lui experienţă printre oamenii civilizaţi. Ştia că 
aurul înseamnă putere şi satisfacerea plăcerilor. Arătă 
spre podoabă: 

— De unde ai metalul galben. Busuli? Negrul întinse 
mîna spre sud-est: 

— De-acolo... trebuie să mergi departe- o lună sau 
poate chiar mai mult... 

— Ai fost acolo? 

— Nu, însă cu mulţi ani în urmă, cînd tatăl meu era 
tînăr, cîţiva dintre ai noştri s-au dus... Unul din cei care 
căutau o aşezare mai bună pentru trib — cînd ne-am 
stabilit aici pentru prima oară — a dat peste nişte 
oameni ciudaţi care purtau nenumărate podoabe din 
metalul galben. Suliţele şi săgețile aveau virful din 
acelaşi metal. Găteau în vase făcute toate din metal ca 
şi brăţara mea. Şi trăiau într-un sat mare, în colibe 
durate din piatră şi împrejmuite cu un zid înalt. Erau 
foarte cruzi şi i-au atacat pe războinicii noştri mai 
înainte de a şti că noi venisem cu gînduri paşnice. 
Bărbaţii noştri erau puţini la număr, însă au rezistat în 
vîrful unei coline stîncoase, pînă ce oamenii aceia răi s- 
au retras la apusul soarelui în cetatea lor tainică. Apoi 
războinicii noştri au coborit de pe colină şi, după ce au 
luat nenumărate podoabe din metalul galben de la cei 
ucişi în luptă, au părăsit valea şi nici unul dintre noi nu 


195 


s-a mai întors vreodată acolo. Sînt oameni răi: nici albi 
ca tine, nici negri ca mine; în schimb, sînt acoperiţi cu 
păr ca Bolgani, Gorila. Da, sînt oameni tare răi şi 
Chowambi a fost fericit să plece din ţinuturile lor. 

— Nu mai trăieşte nici unul dintre ei care au fost cu 
Chowambi şi i-a văzut pe oamenii aceia ciudaţi şi 
cetatea lor minunată? întrebă Tarzan. 

— Waziri, căpetenia noastră, a fost acolo — răspunse 
Busuli. Pe-atunci era tînăr şi-l însoțea pe Chowambi, 
tatăl său. 

In seara aceea, Tarzan îi puse întrebări lui Waziri 
privitor la cele aflate şi căpetenia, om bătrîn acum, îi 
spuse că acolo puteai ajunge după un marş lung, însă 
că drumul nu era greu de străbătut. El şi-l amintea 
foarte bine. 

— Zece zile am mers de-a lungul rîului care curge 
prin apropierea satului. Pînă sus, spre izvoare, am tot 
mers şi, în ziua a zecea, am ajuns la un izvoraş, 
departe, pe coasta unui lanţ muntos. Din izvoraşul ăsta 
ia naştere rîul nostru. A doua zi am trecut creasta 
muntelui şi, pe partea cealaltă, am dat de un piriiaş de- 
a lungul căruia am coborit într-o pădure mare. Timp de 
mai multe zile am ţinut malul întortocheat al piriîului, 
care acum se prefăcuse în rîu, pînă ce am ajuns lao 
altă apă mare în care riul se vărsa şi care curgea prin 
mijlocul unei văi largi. Apoi am urmat cursul acestei 
ape mari pînă la izvor, nădăjduind s-ajungem într-un 
ţinut mai deschis. După douăzeci de zile de mers cînd 
trecusem munţii şi părăsisem hotarele ținuturilor 
noastre, am ajuns la un alt şir de munţi. Am urmat 


196 


cursul apei celei mari printre munţi; apa se făcuse 
mică, era piriiaş acum; am mers pînă am ajuns la o 
mică peşteră aflată lîngă virful muntelui. In peştera 
asta trăia mama rîului. 

Mi-aduc aminte c-am rămas acolo peste noapte şi că 
era tare frig, căci munţii sînt înalţi, foarte înalţi. A doua 
zi ne-am hotărît să urcăm în virful muntelui ca să 
vedem ţinutul ce se întindea de cealaltă parte şi, dacă 
socoteam că nu-i mai bun decit ţinuturile pe care le 
străbătusem, urma să ne întoarcem în sat la ai noştri şi 
să le-arătăm că tribul găsise locul cel mai bun de pe 
lume. Aşadar ne-am căţărat pe stînci pînă ce am ajuns 
în vîrf şi de-acolo, de pe un loc neted, am văzut, nu 
departe, sub noi, o vale mică şi foarte îngustă. La 
capătul celălalt, se zărea un sat mare de piatră, din 
care o bună parte zăcea în ruină. 

Restul povestirii lui Waziri se asemăna cu cele spuse 
de Busuli. 

— Aş vrea să mă duc pînă acolo, să văd acest oraş 
ciudat — spuse Tarzan. Şi mai vreau să iau puţin metal 
galben de la oamenii aceia fioroşi. 

— E un drum lung — răspunse Waziri — iar eu sînt 
bătrîn, însă dacă aştepţi pînă trece anotimpul ploilor şi 
scad riurile, voi lua cîţiva războinici şi te voi însoţi. 

Tarzan trebui să se mulţumească cu această 
propunere, deşi ardea de dorinţa să pornească la drum 
chiar a doua zi: era nerăbdător ca un copil, într-adevăr, 
Tarzan din neamul maimuţelor era doar un copil, sau 
un om primitiv ceea ce într-un fel, era acelaşi lucru. 

În ajun, se întorsese în sat un grup de vînători venind 


197 


dinspre miazăzi, ca să dea de veste că la cîțiva 
kilometri de ei se afla o turmă mare de elefanţi. 
Urcîndu-se în copaci, zăriră foarte bine turma, alcătuită 
din foarte multe femele şi pui, precum şi cîţiva masculi 
al căror fildeş merita să-l aibă. 

Restul zilei şi seara fură hărăzite pregătirilor pentru 
marea vinătoare. Controlară suliţele umplură tolbele cu 
săgeți, pregătiră arcurile. Vraciul satului mergea de la 
un grup la altul, împărțind fel şi fel de talismane şi 
amulete, menite să-i apere de nenorociri şi să le poarte 
noroc la viînătoare. 

Cînd se iviră zorile, cei cincizeci de războinici negri şi 
lucioşi porniră la vînătoare. În mijlocul lor, zvelt şi 
frumos ca un tînăr zeu al pădurii, păşea Tarzan din 
neamul maimuţelor cu pielea lui bronzată ce contrasta 
izbitor cu negrul ca abanosul al însoţitorilor săi. In 
afară de culoarea pielii, nimic nu-l deosebea de ei. 
Avea aceleaşi podoabe şi arme, vorbea limba lor, ridea 
şi glumea cu ei, sărea şi chiuia în dansul ce se încinse 
înainte de a părăsi satul. Din toate punctele de vedere 
era un sălbatic printre sălbatici. Dacă l-ar fi întrebat 
cineva de cine se simţea mai apropiat: de oamenii 
aceştia din junglă sau de prietenii săi din Paris — pe 
care-i imitase ca o adevărată maimuţă — cu siguranţă 
că n-ar fi şovăit să răspundă: de oamenii din junglă. 

ŞI-I închipui pe D'Arnot şi zimbi amuzat. Parcă şi 
vedea ce mutră ar fi făcut franţuzul dacă, prin cine ştie 
ce împrejurare, ar fi putut să-l vadă pe Tarzan în clipa 
aceea. Sărmanul Paul! Se miîndrea că izbutise să 
şteargă orice urmă de sălbăticie din firea prietenului 


198 


său! 

__ „Cit de repede am coborit!" gîndi Tarzan în sinea lui. 
Insă în adîncul inimii nu considera că este o cădere... 
mai degrabă îi era milă de sărmanele creaturi din Paris, 
încorsetate ca nişte prizonieri în hainele lor stupide şi 
supravegheate de poliţie toată viaţa, osîndite să facă 
veşnic numai ce e pe deplin artificial şi plicticos. 

După un marş de două ore sosiră în apropierea 
locului unde, cu o zi înainte, fuseseră văzuţi elefanții. 
De aci începură să înainteze cu foarte multă atenţie, 
căutînd urmele uriaşelor animale. Într-un tîrziu le 
găsiră: turma trecuse pe-acolo doar cu citeva ceasuri 
mai înainte. Înşiraţi unul în spatele celuilalt, vînătorii se 
ţinură după urme timp de o jumătate de oră. Tarzan fu 
primul care ridică mîna, în semn că vînatul se află prin 
apropiere: mirosul său dezvoltat îl prevenise că 
elefanții nu sînt departe. 

Cînd le spuse, negrii se îndoiră. 

— Urmaţi-mă şi o să vedeţi. 

Cu agilitatea unei veveriţe se caţără într-un copac, 
urcîndu-se sprinten pînă în virf. Unul dintre negri îl 
urmă mai încet şi cu băgare de seamă. Cînd ajunse pe 
o cracă la o înălţime ameţitoare lîngă omul-maimuţă, 
acesta îi arătă spre sud şi-acolo, la cîteva sute de 
metri, negrul zări nenumărate  spinări imense 
legănîndu-se înainte şi înapoi deasupra ierburilor înalte 
ale junglei. Negrul indică celor de jos direcţia, 
spunîndu-le totodată şi cîte animale putea să vadă. 

Numaidecit, vînătorii porniră la drum spre elefanţi. 
Negrul din copac se grăbi să coboare, însă Tarzan 


199 


înainta, aşa cum avea obiceiul, de-a dreptul prin 
frunzişul arborilor. 

Vînătoarea de elefanţi cu arme primitive nu e deloc 
joacă de copii. Tarzan ştia că puţine triburi de băştinaşi 
se încumetau la o astfel de ispravă şi faptul că tribul 
acesta se număra printre ele îl făcu să se simtă 
mîndru; începuse să se considere membru al micii 
comunităţi. 

Cum Tarzan se deplasa pe sus, printre copaci, văzu 
dedesubt războinicii tirindu-se spre elefanții care nu 
bănuiau nimic. In cele din urmă zăriră animalele. 
Aleseră două dintre ele şi, la un semnal, cei cincizeci 
de bărbaţi se ridicară de la pămînt, unde stătuseră 
ascunşi şi azvirliră suliţele grele de luptă în cei doi 
elefanţi aleşi. Nici unul nu greşi ţinta! Douăzeci şi cinci 
de sulițe se împlintară în trupul fiecărui animal uriaş. 
Unul din elefanţi rămase încremenit pe locul unde îl 
cuprinse ploaia de sulițe; două dintre ele, admirabil 
ţintite, îi străpunseră inima şi animalul căzuse pe 
picioarele din faţă apoi se rostogolise la pămînt, fără 
luptă. 

Celălalt, stînd cu capul spre vinători, nu se dovedise 
o ţintă tot atit de uşoară şi cu toate că suliţele îşi 
atinseseră ţinta, nici una nu pătrunsese în inimă. 
Cîteva clipe, elefantul rămase pe loc, mugind de durere 
şi de furie, rostogolindu-şi ochii în căutarea celui care-i 
pricinuise durerea. Negrii se mistuiseră în junglă mai 
înainte ca ochii pahidermului să zărească vreunul. 
Animalul desluşi însă zgomotul retragerii şi porni ca un 
iureş năvalnic într-acolo, smulgînd plante şi crengi, în 


200 


drumul lui. 

Din întîmplare se năpusti chiar în direcţia lui Busuli, 
care, luat prin surprindere în chip atit de neaşteptat, 
părea că încremenise în loc să fugă cît îl ţineau 
picioarele ca să scape de la o moarte sigură. Tarzan 
urmărise întreaga scenă de pe ramurile unui copac din 
apropiere şi, văzînd că prietenul său se află în pericol, 
se avintă cu strigăte puternice spre elefantul înfuriat, 
sperînd să-l abată din drum. 

Ar fi făcut mai bine să-şi cruţe glasul, căci monstrul 
era şi surd şi orb; singurul lucru ce-l preocupa era 
obiectul furiei sale care în zadar fugea. Tarzan îşi dădu 
seama că numai o minune îl mai poate salva pe Busuli 
Şi, cu aceeaşi nepăsare cu care nu demult se lansase 
în urmărirea negrului, se aruncă în calea elefantului 
pentru a apăra viaţa războinicului. 

Tarzan ţinea în mină sulița de luptă. Cînd Tantor se 
află la şase sau opt metri de prada lui, din cer căzu 
tăindu-i calea un puternic luptător alb. Cu o mişcare 
smucită, elefantul se abătu spre dreapta, ca să scape 
de acest duşman temerar care îndrăznise să se bage 
între el şi prada lui. Nu se gindise însă la iuţeala de 
fulger a muşchilor de oţel, care atit de repede se 
puseră în mişcare, încît ar fi putut să zăpăcească nişte 
ochi mai pătrunzători decit ai lui Tantor. 

Mai înainte ca elefantul să-şi dea seama că noul 
duşman dispăruse, Tarzan, din spate, ii şi înfipse sulița 
cu virf de fier drept în inimă; uriaşul pahiderm se 
rostogoli mort la picioarele omului-maimuță. 

Busuli nu putuse să vadă cum fusese salvat, însă 


201 


Waziri, bătrîna căpetenie, văzuse ca de altfel şi cîţiva 
războinici şi cu toţii se îmbulziră în jurul lui Tarzan, 
aclamiîndu-l fericiţi. Cînd omul-maimuţă sări pe leşul 
imens şi scoase strigătul acela ciudat prin care îşi 
vestea o mare victorie, negrii se dădură înapoi cuprinşi 
de spaimă, căci le amintea de fiorosul Bolgani, de care 
se temeau la fel de mult ca şi de Numa, leul. La frica 
lor se adăugă o groază nelămurită stîrnită de acest 
bărbat, căruia ei îi atribuiau puteri supranaturale. 

Dar cînd Tarzan îşi cobori privirea, zimbindu-le 
prietenos, le veni inima la loc, deşi nu pricepeau nimic. 
Nu înțelegeau această făptură ciudată care alerga prin 
copaci tot atît de repede ca Manu şi totuşi, cînd era pe 
pămînt, se ţinea mai bine pe picioare decit ei. In afară 
de culoarea pielii, omul acesta era la fel ca ei, însă 
puternic cît zece. Era un adversar de temut pentru cei 
mai fioroşi locuitori ai junglei. 

Cînd războinicii se adunară toţi laolaltă, reluară 
vinătoarea de elefanţi. Dar abia străbătură cîteva sute 
de metri, cînd, din spatele lor, la o mare distanţă, se 
auziră nişte pocnete ciudate. O clipă rămaseră 
împietriţi ca un grup statuar, ascultind foarte atenţi. 
Apoi Tarzan vorbi. 

— Puşti! Spuse el. Satul a fost atacat. 

— Să mergem! ţipă Waziri. Jefuitorii arabi s-au întors 
însoţiţi de canibali să ne fure fildeşul şi femeile! 


202 


16. JEFUIIORII DE FILDEŞ 


Războinicii lui Waziri porniră în grabă înapoi prin 
junglă,  îndreptindu-se spre sat. Citeva minute, 
zgomotul asurzitor al puştilor îi îndemnă să întindă 
pasul, însă în cele din urmă nu se mai auziră decit 
împuşcături răzlețe. Curînd încetară cu totul. Lucrul 
acesta era tot atît de rău prevestitor ca şi bubuiturile 
repetate ale muschetelor, fiindcă dădea de înţeles 
micului grup de salvatori că satul, slab apărat, căzuse 
pradă asaltului necruţător al unei forţe superioare. 

Vînătorii străbătuseră ceva mai mult de trei kilometri 
din cei cinci care îi despărţeau de sat, cînd întîlniră 
primii fugari care izbutiseră să scape de gloanţele şi 
din ghearele duşmanului. Grupul număra vreo duzină 
de femei, copii şi fete, atît de speriate, încît abia putură 
să se facă înţelese cînd încercară să-i povestească lui 
Waziri nenorocirea ce se abătuse asupra capului lor. 

— Sînt mulţi, cît frunzele pădurii! ţipă o femeie, vrînd 
să sugereze forţa inamicului. Sînt mulţi arabi şi 
nenumărați negri manyuema şi toţi au puşti. S-au 
furişat pînă aproape de sat, aşa că n-am ştiut ce ne- 
aşteaptă şi-apoi, cu strigăte sălbatice au năvălit asupra 
noastră, împuşcînd bărbaţii, femeile şi copiii. Unii 
dintre noi au reuşit să fugă în junglă, însă mulţi au fost 
ucişi. Nu ştiu dacă au luat vreun prizonier... părea să-i 
intereseze numai uciderea noastră a tuturor. Negrii 
manyuema ne înjurau, spunînd c-or să ne măniînce Pe 


203 


toţi mai înainte de a pleca din ţinuturile noastre; 
spuneau că asta-i pedeapsa pentru că le-am omorît 
prietenii anul trecut. N-am auzit mai mult, fiindcă am 
alergat cît am putut mai iute. 

Războinicii îşi reluară marşul spre sat, însă mai 
domolit şi cu precauţii mult mai mari, fiindcă Waziri 
ştia că este prea tirziu ca să mai salveze ceva; nu le 
mai rămînea decit să se răzbune. Intiîlniră încă vreo 
sută de fugari, printre care mulţi bărbaţi, astfel că 
puterea de luptă a grupului spori. 

Ciîţiva războinici fură trimişi înainte, în recunoaştere. 
Waziri rămase cu grosul cetei, care înainta atent într- 
un şir ce se întindea pe o mare distanţă în pădure. La 
dreapta căpeteniei păşea Tarzan. 

Curînd, una dintre iscoade se întoarse. Ajunsese pînă 
în apropierea satului şi văzuse ce se întîmpla acolo. 

— Sînt cu toţii înlăuntrul întăriturilor — şopti el. 

— Straşnic! spuse Waziri. Vom năvăli peste ei şi-i 
vom ucide pe toţi. 

Tocmai se pregătea să transmită de-a lungul şirului 
ordinul ca toţi să se oprească la marginea luminişului: 
cînd aveau să-l vadă alergind spre sat, trebuiau să-l 
urmeze. 

— Aşteaptă! îl preveni Tarzan. Dacă în interiorul 
întăriturilor se află numai cincizeci de puşti vom fi 
seceraţi de gloanţe şi nimiciţi. Lasă-mă să mă duc eu 
pe sus prin copaci, ca să văd de-acolo ciţi sînt şi ce 
sorţi avem dacă-i atacăm. Ar fi o prostie să pierdem de 
pomană fie şi un singur om, dacă n-avem sorţi de 
izbîndă. Eu sînt de părere că putem realiza mai mult 


204 


prin şiretenie decit prin forţă. O să aştepţi, Waziri? 

— Da — răspunse bătrina căpetenie. Du-te! Tarzan 
se avintă în copaci şi dispăru în direcţia satului. Se 
mişca mai cu grijă decit obişnuia, fiindcă ştia că 
gloanţele îl pot ajunge destul de uşor în virful 
copacilor, ca şi pe pămînt. Şi cînd Tarzan din neamul 
maimuţelor se hotăra să folosească şiretenia, nici o 
vieţuitoare din junglă nu se furişa mai bine ca el şi cu 
desăvirşire mascat, astfel încît duşmanii să nu-l 
observe. 

In cinci minute îşi croi drum spre copacul uriaş ce se 
înălța la capătul satului, deasupra întăritorilor. Din 
acest post de observaţie privi hoarda de sălbatici de 
dedesubt. Numără cincizeci de arabi şi socoti că negrii 
manyuema erau de cinci ori mai mulţi. Cei din urmă se 
îndopau cu mîncare. 

Omul-maimuţă îşi dădu seama că a ataca hoarda 
aceea sălbatică, înarmată cu puşti şi baricadată în 
spatele porţilor ferecate ale satului, ar fi fost o acţiune 
inutilă. Se întoarse, aşadar, la Waziri şi-l sfătui să 
aştepte; el, Tarzan, avea un plan mai bun. 

Insă, doar cu o clipă mai înainte, unul dintre fugari îşi 
încheiase povestirea, zugrăvindu-i lui Waziri moartea 
groaznică a soţiei sale; înnebunit de furie, căpetenia nu 
mai vru să audă de nimic. Chemă războinicii la el şi le 
porunci să atace. Fluturînd suliţele şi scoţind strigăte 
sălbatice, războinicii — mai bine de o sută — se 
năpustiră nebuneşte spre porţile satului. Înainte de a fi 
străbătut măcar jumătate din luminiş, arabii deschiseră 
un foc susţinut din spatele întăriturii. Waziri căzu chiar 


205 


de la prima salvă. Puţini ajunseră la porţile ferecate, 
dar fură împuşcaţi acolo, fără măcar să poată pătrunde 
în interiorul întăriturii. Apoi atacul eşua cu desăvirşire 
şi luptătorii care mai rămaseră în viaţă fugiră înapoi în 
pădure. 

Pe cînd fugeau bandiții deschiseră porţile şi porniră 
în urmărire, ca să sfirşească masacrul început în cursul 
zilei. Voiau să extermine tot tribul. Tarzan se afla 
printre ultimii care se înapoiau în pădure şi, alergind 
mai încet, se întorcea din cînd în cînd şi trăgea cite o 
săgeată bine ţintită în cîte un urmăritor. 

Cînd ajunseră în junglă, Tarzan găsi un mic grup de 
negri hotăriţi să lupte cu hoarda care-i urmărea, însă 
omul maimuţă le strigă să se împrăştie şi să se 
ferească de bandiți pînă ce se puteau aduna mai mulţi, 
după căderea întunericului. 

— Faceţi ce vă spun! le porunci el. Am să vă conduc 
la victorie împotriva duşmanilor voştri. Imprăştiaţi-vă 
prin pădure şi adunaţi-i pe cei rătăciţi, iar la noapte 
veniţi pe poteci ascunse la locul unde am ucis azi 
elefanții. Acolo am să v-arăt planul meu şi-o să vedeţi 
că e bun. Aşa puţini la număr cum siînteţi şi cu arme 
rudimentare, nu vă puteţi măsura cu atiţia luptători şi 
cu atitea puşti cîte au arabii şi negrii mahyuema. 

În cele din urmă, războinicii îi dădură dreptate. 

— Cînd o să vă împrăştiaţi — adăugă Tarzan — 
duşmanii voştri se vor împrăştia şi ei ca să vă 
urmărească, iar dacă staţi la pîndă după vreun. Copac, 
o să puteţi dobori cu săgețile mulţi negri manyuema. 

Abia avură timp să intre mai adînc în junglă; primii 


206 


dintre jefuitori străbătură luminişul şi intrară în pădure 
după ei. 

Inainte de a se căţăra în copaci, Tarzan mai alergă 
cîţiva metri pe pămînt, apoi o luă îndărăt spre sat, 
gonind din răsputeri. Aici constată că arabii şi negrii 
manyema se angajaseră cu toţii în urmărire, lăsînd 
satul fără apărare, doar cu o singură santinela, care 
supraveghea prizonierii. 

Santinela stătea la poarta deschisă privind în direcţia 
pădurii, astfel încît nu văzu uriaşul agil care se lăsă la 
pămînt, la capătul celălalt al uliţei. 

Cu arcul pregătit, omul-maimuţă se tiri furiş spre 
victima care nu bănuia nimic. Prizonierii îl văzuseră şi, 
cu ochii holbaţi de uimire şi speranţă, îl urmăreau pe 
salvatorul lor. Tarzan se opri cam la zece paşi de 
negrul manyuema, care nu se mişcase din loc Trase 
îndărăt săgeata în toată lungimea ei, la înălţimea 
ochiului verde care ţintea de-a lungul lemnului lustruit. 
Cînd degetele lui o sloboziră, se auzi un zbîrniit scurt şi 
fără să scoată măcar un sunet, tilharul se prăbuşi cu 
faţa în jos: săgeata îi străpunse inima şi ieşise prin 
pieptul negru. 

Apoi Tarzan se ocupă de cele cincizeci de femei şi 
fete legate de git cu lanţul lung al sclavilor. In răgazul 
scurt pe care-l avea la dispoziţie nu putu desface 
lacătele vechi, aşa că omul-maimuţă le strigă să-l 
urmeze aşa cum erau şi, smulgînd puşca şi cingătoarea 
cu cartuşe a santinelei ucise, scoase grupul pe poarta 
satului şi-l duse, de-a curmezişul luminişului înspre 
pădure. 


207 


Mergeau încet şi cu teamă, fiindcă lanţul; de sclavi 
era ceva nou pentru aceşti oameni. Zăboveau mult 
căci unele femei se împiedicau şi cădeau, trăgindu-le şi 
pe celelalte după ele. Apoi Tarzan fu silit să facă un 
mare ocol, ca să evite orice posibilitate de a se întîlni 
cu jefuitorii care se întorceau. Se călăuzea şi după 
împuşcăturile răzlețe, ceea ce dovedea că arabii tot se 
mai luptau cu băştinaşii; ştia însă că, dacă aceştia îi 
urmau sfatul, n-aveau să aibă decit foarte puţine 
pierderi >n comparaţie cu cele din rîndul tîlharilor. 

Spre asfinţit, împuşcăturile, încetară cu desăvirşire şi 
Tarzan ştiu că arabii se înapoiaseră în sat. Cu greu îşi 
putut stăpîni zimbetul de triumf cînd se gîndi la furia 
ce-i va apuca descoperind că santinela fusese ucisă şi 
prizonierii eliberaţi. Tarzan voise să ia şi ceva fildeş din 
cantitatea mare aflată în sat numai din dorinţa de a 
spori turbarea duşmanilor; dar îşi zise că nu mai e 
nevoie să se gindească la salvarea fildeşului; îşi şi 
întocmise în minte alt plan care avea să-i împiedice pe 
arabi să plece măcar cu un colţ de fildeş. Şi-apoi ar fi 
fost o cruzime din partea lui să le împovăreze pe 
aceste sărmane femei istovite cu încă o greutate n 
plus. 

Era miezul nopţii cînd Tarzan, însoţind convoiul ce 
abia se tira se apropie de locul unde zăceau elefanții. 
Cu mult înainte de a ajunge acolo, fură călăuziţi de 
vilvătăile uriaşe ale rugului aprins de băştinaşii în 
centrul unei tabere improvizate, cu scopul să se 
încălzească, dar să şi gonească leii. 

Cînd se apropiară de tabără, Tarzan strigă în gura 


208 


mare, vestindu-i că sosesc prieteni. La vederea şirului 
de femei ce se ivi în lumină, negrii îl întîmpinară cu 
bucurie. Multe dintre femei fuseseră socotite pierdute 
pentru totdeauna, ca de altfel şi Tarzan; fericiţi, negrii 
ar fi rămas treji toată noaptea să înfulece carne de 
elefant ca să sărbătorească întoarcerea celor dragi. 
Tarzan insistă însă să doarmă cît mai mult, ca să facă 
faţă trudei de-a doua zi. 

Nu fu lucru uşor să doarmă; femeile care-şi 
pierduseră bărbaţii şi copiii în masacrul şi luptele de 
peste zi făcură ca noaptea să fie şi mai îngrozitoare cu 
bocetele şi văicărelile lor neîntrerupte. In cele din 
urmă, Tarzan reuşi să le potolească, spunîndu-le că 
strigătele lor vor atrage arabii acolo, în ascunzătoare şi 
vor fi omoriţi cu toţii. 

Cînd se iviră zorile, omul-maimuţă le expuse 
războinicilor planul său de luptă şi, fără să murmure, 
toţi se învoiră că acesta e mijlocul cel mai sigur şi mai 
sănătos ca să scape de vizitatorii lor nepoftiţi şi să 
răzbune uciderea tovarăşilor lor. 

Mai întîi, femeile şi copiii, însoţiţi de o gardă de vreo 
douăzeci de luptători şi tineri, fură îndreptaţi spre sud 
pentru a ieşi din zona periculoasă. Aveau instrucţiuni 
să construiască un adăpost temporar şi să ridice un 
meterez de protecţie din tufişuri ţepoase; aceasta, 
fiindcă planul de luptă elaborat de Tarzan urma să se 
desfăşoare mai multe zile la rînd sau chiar săptămîni, 
timp în care războinicii n-aveau să se mai întoarcă în 
noua tabără. 

Două ore după răsăritul soarelui, un brîu îngust, de 


209 


războinici negri înconjurară satul. Din cînd în cînd, cite 
unul se cocoţa sus, în crengile vreunui copac ce se 
întindea peste întărituri: şi îndată un negru manyuema 
din sat cădea străpuns de o singură săgeată. Nu se 
dăduse nici un semnal de luptă... nu se auzea nici unul 
din strigătele acelea îngrozitoare de război, nu se 
vedeau sulițe fluturind trufaşe şi amenințătoare 
pregătiri care însoțesc de obicei atacul sălbaticilor... 
Doar un sol tăcut al morţii venea din pădurea 
misterioasă. 

Arabii şi însoțitorii lor fură cuprinşi de o adevărată 
furie din pricina acestei situaţii de nesuportat. Alergară 
spre porţi, ca să se răzbune crunt pe autorul temerar al 
ofensei; însă îşi dădură curînd seama că n-aveau cum 
să descopere duşmanul. Şi pe cînd stăteau aşa şi se 
întrebau ce să facă, strigind furioşi şi gesticulind, cîte 
un arab cădea la pămînt fără să scoată un strigăt chiar 
sub nasul lor... în dreptul inimii, pieptul era străpuns de 
o săgeată. 

În copacii din jurul satului, Tarzan plasase ţinutaşii 
cei mai buni ai tribului; erau aşezaţi în diferite puncte 
ca să nu se dea de gol; duşmanul se afla chiar în faţa 
lor. Îndată ce un luptător slobozea solia aducătoare de 
moarte se ascundea repede după trunchiul copacului- 
adăpost şi nu mai trăgea pînă ce nu se convingea că 
nimeni nu priveşte spre arborele lui. 

De trei ori porniră arabii să străbată luminişul în 
direcţia de unde presupuneau că vin săgețile însă de 
fiece dată o altă săgeată ţişnea te miri de unde şi îşi 
lua tributul. Atunci se năpusteau în altă direcţie. In cele 


210 


din urmă se hotăriră să caute într-o singură direcţie, 
însă luptătorii dispărură din calea lor, aşa că nu găsiră 
nici picior de duşman. 

Deasupra, în frunzişul des al copacilor uriaşi; stătea o 
siluetă necruțătoare: era Tarzan din neamul 
maimuţelor. Plana deasupra lor întocmai ca umbra 
morţii. Fulgerător, cîte un negru manyuema se 
prăvălea în faţa celorlalţi; nimeni nu-şi dădea seama 
de unde venea moartea. Totul se întîmpla atît de iute, 
încît în clipa următoare cei din spate se împiedicau de 
trupul chircit al camaradului lor cu inima străpunsă de 
săgeata aducătoare de moarte. 

Nu trecu mult şi albii, neînvăţaţi cu asemenea fel de 
a lupta, fură cuprinşi de furie, în vreme ce negrii 
manyuema nu-şi mai putură stăpîni spaima. Dacă 
vreunul o lua înaintea celorlalţi, săgeata îl străpungea 
imediat; dacă un altul rămînea în urmă, nu-l mai 
vedeau viu niciodată; dacă se depărta luînd-o într-o 
parte şi dispărînd fie şi o clipă din văzul tovarăşilor săi, 
nu se mai întorcea. Cînd dădeau peste cadavre, 
găseau totdeauna şi săgețile acelea cumplite, slobozite 
cu o precizie supranaturală drept în inima victimei. Mai 
rău decit toate era faptul că nici măcar o dată, în tot 
cursul dimineţii, nu auziră nimic şi nu văzură nici cea 
mai mică urmă de duşman, în afară de săgețile 
nemiloase. 

În cele din urmă se întoarseră în sat, dar situaţia nu 
era cu nimic mai bună. Din cînd în cînd, în clipele de 
aşteptare înnebunitoare, pline de încordare teribilă, ici- 
colo mai cădea mort cite unul dintre ei. Negrii 


211 


manyuema îşi implorau stăpinii să părăsească locul 
acela îngrozitor; arabii însă se temeau să pornească 
îndărăt prin pădurea întunecoasă şi ostilă, în care se 
afla un duşman necunoscut şi cumplit. Inaintarea ar fi 
fost nespus de anevoioasă, mai ales că puseseră mîna 
pe o cantitate însemnată de fildeş găsită în sat. Mai rău 
decit atit, nici nu voiau să audă să lase fildeşul acolo. 

Într-un tîrziu, membrii expediției îşi căutară adăpost 
în colibele acoperite cu stuf; aici, cel puţin, erau în 
afara bătăii săgeţilor. Din copacul de deasupra satului, 
Tarzan ochise coliba în care se refugiaseră arabii mai 
de vază şi făcîndu-şi vînt pe o cracă mai lungă, aruncă 
într-acolo cu toată forţa muşchilor săi lancea grea. 
Fierul pătrunse prin acoperişul de stuf. Un urlet de 
durere îl anunţă că nimerise ţinta. Cu acest salut de 
despărţire, menit să-i convingă pe bandiți că nu erau în 
siguranţă nicăieri în ţinutul acela, Tarzan se întoarse în 
pădure, unde îşi adună războinicii şi se retraseră cu 
toţii la un kilometru spre sud, ca să se odihnească şi să 
mănînce. Puse observatori în copaci, de unde puteau 
să supravegheze poteca spre sat. Se încredința astfel 
că nu fuseseră urmăriţi. 

O inspecţie a grupului de războinici arătă că nu 
aveau pierderi... nu aveau nici măcar o rană, cît de 
mică, în timp ce un calcul aproximativ al pierderilor 
suferite de duşmani scotea la iveală că nu mai puţin de 
douăzeci căzuseră pradă săgeţilor. Erau nebuni de 
fericire şi voiau să încheie ziua cu un ultim asalt 
victorios asupra satului ca să-i ucidă pe vrăjmaşi. Ba 
chiar născoceau tot felul de torturi înfiorătoare pe care 


212 


să le aplice prinşilor. Se şi desfătau imaginîndu-şi 
chinurile celor din tribul manyuevia, faţă de care 
nutreau o ură aprigă. Auzindu-i, Tarzan bătu cu piciorul 
în pămînt. 

— Sînteţi nebuni de-a binelea! strigă. Doar v-am 
arătat singurul mod de a lupta împotriva acestor tilhari. 
Aţi ucis douăzeci dintre ei fără să pierdeţi un singur 
luptător, în timp ce ieri, folosind tactica voastră pe care 
vreţi s-o repetaţi acum, aţi pierdut cel puţin o duzină şi 
n-aţi ucis nici măcar un arab sau un manyuema. O să 
luptaţi cum vă spun eu; dacă nu, vă las şi plec în 
ţinutul meu. 

Cînd auziră ameninţarea, băştinaşii se înfricoşară şi-i 
făgăduiră să-l asculte orbeşte, numai să nu-i 
părăsească. 

— Prea bine! le spuse el. Vom merge acum în tabăra 
de la locul elefanților, unde vom petrece noaptea. Am 
un plan ca să-i fac pe arabi să simtă pe pielea lor ce 
vor păţi dacă mai rămîn pe meleagurile noastre. Nu voi 
avea nevoie de nici un ajutor. Să mergem! Chiar dacă 
o să-i lăsăm în pace în restul zilei, o să le dăm din nou 
de înţeles că sîntem pregătiţi de luptă. Teama şi 
nesiguranța vor fi mult mai greu de îndurat decit dacă 
am continua să-i hăituim toată după-amiaza. 

Se îndreptară deci spre tabăra de noapte, unde, 
după ce aprinseră focuri mari, mîncară. Mult timp după 
ce cobori întunericul îşi povestiră isprăvile din timpul 
zilei. Tarzan dormi pînă la miezul nopţii, cînd se trezi şi 
se afundă din nou în bezna pădurii. Un ceas mai tirziu 
ajunse la marginea luminişului din afara satului. În 


213 


interiorul întăriturii ardea un foc. Omul-maimuţă se tîrî 
de-a curmezişul luminişului pînă ce ajunse dinaintea 
porţilor ferecate. Prin crăpăturile dintre birne văzu o 
santinelă singuratică stînd lîngă foc. 

Tarzan se îndreptă tiptil spre copacul din capătul 
uliţei. Se caţără binişor pe o creangă, apoi îşi potrivi o 
săgeată în arc. Citeva minute în şir din cauza ramurilor 
ce se mişcau într-una şi a flăcărilor pilpiitoare se 
convinse că primejdia de a greşi ţinta era mult prea 
mare: căci pentru a-şi pune în aplicare planul, trebuia 
să nimerească straja chiar în inimă, ca omul să moară 
pe loc. 

Pe lingă arc, săgeți şi funie adusese şi puşca luată de 
la santinela pe care o ucisese cu o zi înainte. Le 
ascunse pe toate într-o scorbură adîncă, apoi se lăsă 
uşor la pămînt în interiorul întăritorilor, înarmat doar cu 
cuțitul lung. Santinela şedea cu spatele la el. Tarzan se 
tiri ca o pisică spre bărbatul aţipit. lată-l doar la doi 
paşi de el... încă o clipă şi cuțitul avea să-i pătrundă 
fără zgomot drept în inimă. 

Tarzan se ghemui să sară — fiindcă acesta e atacul 
cel mai rapid şi mai sigur al fiarei din junglă — cînd 
bărbatul, prevestit de vreun simţ, sări în picioare şi-l 
înfruntă pe omul-maimuţă. 


214 


17. CĂPETENIA ALBĂ A TRIBULUI WAZIRI 


Cînd dădu cu ochii de strania apariţie ce-i stătea în 
faţă înarmată cu un cuţit ameninţător, negrul 
manyuema se holbă plin de groază. Uită că în miini are 
o puşcă, uită chiar să strige... singurul lui gind era să 
scape de sălbaticul acela înspăimîntător: era un uriaş 
cu muşchii teribili şi piept vînjos ce străluceau în 
lumina tremurătoare a focului. 

Mai înainte de a o lua la fugă, Tarzan îl înşfacă şi abia 
atunci santinela se gîndi să strige după ajutor, dar fu 
prea tîrziu. O mînă mare îl stringea de git; omul fu 
trintit la pămînt. In zadar se zbătea cu tenacitatea 
necruțătoare a unui buldog: degetele cumplite i se 
încleştau în jurul gitului. Repede şi sigur viaţa i se 
scurgea din el. Ochii i se holbară şi mai tare, limba îi 
ieşi de un cot, faţa i se coloră într-un roşu groaznic... 
muşchii încordaţi tremurau spasmodic şi santinela 
manyuema încetă să mai mişte. 

Omul-maimuţă aruncă trupul mortului pe umărul său 
puternic şi, după ce luă şi puşca tilharului, păşi încet pe 
uliţa satului spre copacul care-i dăduse posibilitatea să 
pătrundă atît de lesne în interiorul întăriturilor. Urcă 
santinela uriaşă sus, în mijlocul frunzişului de 
deasupra. 

Mai întîi îi smulse cartuşiera şi alte podoabe pe care 
le găsi folositoare şi le puse într-o scorbură, apoi 
degetele sale îndeminatice percheziţionară cadavrul, 


215 


pe care nu-l putea vedea desluşit în beznă. Cînd 
isprăvi, luă puşca şi se duse pînă la extremitatea 
crengii de unde zărea mai bine colibele. intind cu grijă 
într-o colibă în formă de stup, unde ştia că se 
adăpostesc şefii arabi, apăsă pe trăgaci. Aproape 
imediat auzi un geamăt. Tarzan zimbi. lar nimerise în 
plin. 

După împuşcătură urmă o clipă de tăcere în toată 
tabăra, apoi negrii manyuema şi arabii ieşiră din colibe 
ca un nor de bărzăuni înfuriaţi; dacă ar fi ştiut 
adevărul, ar fi fost mai mult înfricoşaţi decît miînioşi. 
Incordarea de peste zi îi umpluse de groază atit pe albi 
cît şi pe negrii manyuema, iar acum această singură 
împuşcătură în puterea nopţii stîrni în minţile lor 
înnebunite tot felul de închipuiri. 

Cînd descoperiră că santinela dispăruse, teama nu li 
se potoli de fel şi, vrind parcă să mai prindă puţină 
inimă prin fapte războinice, începură să tragă la 
întîmplare spre porţile baricadate ale satului, deşi 
acolo, nu se vedea picior de duşman. Tarzan profită de 
zgomotul asurzitor al rafalelor ca să tragă în mijlocul 
gloatei de sub el. 

În vacarmul stîrnit, nimeni nu auzi împuşcătura, însă 
cei ce se aflau în apropiere, văzură cum unul dintre ei 
se prăbuşeşte ca trăsnit la pămînt. Cînd se aplecară 
asupra lui, era mort. Panica de care fură cuprinşi era 
atit de mare, încit arabii trebuiră să intervină cu toată 
autoritatea ca să-i împiedice pe negrii manyuema să 
fugă de-a valma în junglă... oriunde, numai să scape 
din acest sat blestemat. 


216 


După cîtva timp începură să se liniştească. Nu mai 
muri nimeni în chip misterios şi-atunci le veni inima la 
loc. Răgazul fu însă de scurtă durată, fiindcă tocmai 
cînd îşi spuneau că nu vor mai fi tulburaţi, Tarzan 
scoase un urlet înfiorător şi cînd priviră în sus, acolo de 
unde părea să vină urletul, omul-maimuţă, legănînd 
corpul santinelei, ucise, zvirli deodată leşul, departe 
peste capetele lor. 

Cu strigăte de groază, gloata se împrăştie care 
încotro ca să scape de această nouă şi teribilă făptură 
ce se năpustea peste ei. In imaginaţia lor deformată de 
spaimă, corpul santinelei zburind. cu braţele şi 
picioarele răşchirate li se părea un animal mare de 
pradă. In graba de a fugi, mulţi dintre negri escaladară 
gardul întăriturii, în timp ce alţii rupseră barele porţilor 
şi o luară nebuneşte la goană de-a curmezişul 
luminişului, spre junglă. 

Cîtva timp nimeni nu se uită la obiectul acela care-i 
îngrozise, însă Tarzan ştia că în curînd curiozitatea îi va 
împinge şi la asta. Ştia prea bine ce aveau să facă în 
clipa cînd vor descoperi că nu era decit leşul santinelei, 
aşa că dispăru fără zgomot către sud, croindu-şi drum 
prin vîrful copacilor luminaţi de lună, îndreptindu-se 
spre tabăra tribului Waziri. 

Deodată, unul dintre arabi se întoarse şi văzu că 
năluca ce sărise din copac asupra lor zăcea nemişcată 
acolo unde căzuse: în mijlocul uliţei din sat. Prevăzător, 
se tîrî pînă în apropiere şi îşi dădu seama că era un 
bărbat. O clipă mai tirziu ajunse lîngă el şi recunoscu 
cadavrul negrului manyuema care stătuse de strajă la 


217 


poarta satului. 

La chemarea lui, oamenii se adunară degrabă în jurul 
leşului şi, după o discuţie aprinsă, făcură întocmai cum 
îşi închipuise Tarzan: îndreptindu-şi puştile în sus, 
traseră salvă după salvă în copacul din care fusese 
azvirlit cadavrul. Dacă Tarzan ar fi rămas acolo, ar fi 
fost ciuruit de sute de gloanţe. 

Cînd arabii şi negrii manyuema descoperiră că 
singurele semne de violenţă pe trupul camaradului lor 
mort sînt nişte urme de degete uriaşe pe gitul umflat, 
fură cuprinși şi mai vîrtos de groază şi deznădejde. Nu 
erau în siguranţă nici măcar în interiorul unui sat 
întărit, noaptea, iar inamicul putea oricind intra în 
mijlocul taberei să omoare santinelele: asemenea 
lucruri îi  înfricoşară din cale afară, depăşind 
posibilităţile lor de înţelegere. Astfel că, superstiţioşii 
manyuema  începură să atribuie năpasta care-i 
urmărea unor cauze supranaturale, iar arabii nu putură 
nici ei să dea o explicaţie mai bună. 

Cel puţin cincizeci o luară la goană prin jungla 
neagră. Nici măcar nu ştiau dacă nemiloşii lor duşmani 
aveau să reînceapă măcelul din ajun şi nici cînd. Era 
acum o bandă de tilhari care aşteptau fără somn zorile. 
Negrii manyuema care nu fugiseră consimţiră să mai 
rămînă în sat, însă numai după ce arabii le făgăduiră 
că vor pleca odată cu ivirea zorilor, grăbindu-se să 
ajungă în ţinuturile lor. Nici măcar frica pe care o 
aveau faţă de stăpinii lor neînduplecaţi nu le putea 
birui noua teamă ce li se cuibări în suflet. 

Aşadar, a doua zi dimineaţa cînd Tarzan şi războinicii 


218 


lui se întoarseră spre a reîncepe atacul, îi găsiră pe 
tilhari pregătiţi să părăsească satul. Negrii manyuema 
erau împovăraţi cu fildeşul furat. Văzindu-i, Tarzan 
zimbi batjocoritor; ştia că nu vor ajunge departe cu el. 
Apoi mai văzu un lucru care îl înfurie: cîţiva negri 
manyuema aprindeau torţe la rugul ce mai pilpiia încă: 
se pregăteau să dea foc satului. 

Tarzan se cocoţase într-un copac înalt, la cîteva sute 
de metri de întăritură. Ducîndu-şi palmele pilnie la 
gură, strigă în arabă: 

— Nu daţi foc colibelor, altfel vă ucidem pe toţi! Nu 
daţi foc colibelor, altfel vă ucidem pe toţi!... 

Repetă avertismentul de mai multe ori. Manyuema 
şovăiră, apoi unul dintre ei aruncă torţa în foc. Ceilalţi 
tocmai voiau să-l imite cînd un arab sări la ei cu un 
ciomag şi. Croindu-i peste spate, îi mînă spre colibe. 
Tarzan văzu că ticălosul le porunceşte să dea foc 
micilor locuinţe acoperite cu stuf. Îşi păstră echilibrul 
pe craca ce se legăna la o sută de picioare deasupra 
pămîntului şi, sprijinindu-şi de umăr una din puştile 
arabe, ochi cu grijă şi apăsă pe trăgaci. O dată cu 
împuşcătura, arabul care-i îndemna pe oameni să dea 
foc satului se prăvăli pe spate, în vreme ce manyuema 
aruncară torţele şi o luară la goană miîncînd pămîntul. 
Tarzan mai văzu cum fugarii se îndreptau spre junglă, 
în timp ce stăpinii lor duseră armele la ochi şi traseră 
în ei. 

Oricît de furioşi erau arabii din pricina nesupunerii 
sclavilor, se încredinţară că lucrul cel mai înţelept ar fi 
să renunţe la plăcerea de a incendia satul: o dorinţă 


219 


care le dăduse atita bătaie de cap. Totuşi, în inimile 
lor, jurară să se întoarcă aici cu forţe sporite ca să 
nimicească întregul ţinut pe o rază de mai mulţi 
kilometri, să nu mai rămînă nici urmă de suflare 
omenească. 

In zadar îl căutară pe omul care-i înfricoşase doar cu 
glasul pe cei ce trebuiau să dea foc colibelor, căci nici 
ochiul cel mai ager n-ar fi putut să-l descopere. Văzură 
dîra de fum înălţindu-se din copacul de unde pornise 
glonţul ucigător, însă, deşi traseră pe loc o salvă în 
frunzişul des, nimic nu arăta că gloanţele şi-ar fi atins 
ţinta. 

Tarzan era prea şiret ca să fie prins într-o astfel de 
cursă. Abia se stinsese zgomotul împuşcăturii, că el şi 
coborise pe pămînt şi alergase spre alt copac aflat la o 
sută de picioare mai departe. Găsi o altă cracă 
potrivită de unde putea urmări pregătirile jefuitorilor şi- 
i trecu prin minte să-şi mai bată niţel joc de ei, aşa că 
strigă din. Nou: 

— Lăsaţi fildeşul! Lăsaţi fildeşul! Morţii n-au nevoie 
de fildeş! 

Ciţiva negri manvyuema începură să-şi lepede 
poverile; asta însă era prea mult pentru lacomii 
jefuitori. Răcnind întăritaţi şi blestemînd, îşi îndreptară 
puştile spre cărăuşii negri, ameninţind cu moartea pe 
cel ce-şi punea jos povara. Dacă puteau să renunţe la 
incendierea satului, gindul de a abandona imensa 
avere de fildeş depăşea orice limită; decit să facă asta, 
mai bine moartea. 

Aşadar, părăsiră satul tribului Waziri; sclavii purtau 


220 


pe umerii lor o pradă însemnată de fildeş. O luară spre 
nord, către ţinuturile sălbatice şi necunoscute de 
dincolo de Congo, în adincurile cele mai tainice ale 
Marii Păduri. De fiece parte a şirului mergea şi cite un 
duşman invizibil şi nemilos. 

Sub îndrumarea lui Tarzan, războinicii waziri se 
plasaseră de-a lungul potecii, în tufişurile cele mai 
dese. Se postaseră la intervale mari şi cînd coloana 
trecea prin dreptul lor, o singură săgeată sau suliță 
bine ţintită străpungea un manyuema sau vreun arab. 
Apoi waziri dispăreau şi aşteptau coloana mai departe. 
Nu loveau decit cînd erau siguri de reuşită şi primejdia 
de a fi descoperiţi era aproape inexistentă. Săgeţile şi 
suliţele erau puţine la număr, însă atit de bine ţintite şi 
de necruțătoare, încît purtătorii de fildeş, care abia se 
tirau, trăiau într-o veşnică spaimă; spaimă pricinuită de 
trupul străpuns al tovarăşului căzut; spaimă stirnită de 
întrebarea: cui îi va veni rîndul şi cînd? 

Doar cu mare greutate reuşiră arabii să-i împiedice 
pe hamali să arunce poverile şi să o ia la fugă ca nişte 
iepuri fricoşi de-a lungul potecii spre nord. Astfel se 
scurse ziua: jefuitorii trăiră un coşmar în plină zi, iar cei 
din tribul waziri trudiră din răsputeri, însă fură pe 
deplin răsplătiți. Cînd cobori noaptea, arabii înjghebară 
o tabără primitivă într-un mic luminiş, lîngă un rîu şi 
poposiră acolo. 

Din cînd în cînd, în apropiere răsuna cite o 
împuşcătură şi una din cele zece-douăsprezece 
santinele puse de strajă cădea la pămînt. Situaţia 
devenise insuportabilă şi arabii îşi dădură seama că 


221 


prin această tactică îngrozitoare vor fi decimaţi pînă la 
unul, fără ca ei să pricinuiască măcar o singură 
pierdere în rîndurile duşmanului. Şi totuşi, din pricina 
lăcomiei ce-i caracteriza, nici nu se gindeau să scape 
din mînă prada. Dimineaţa, ei îi siliră pe înfricoşaţii 
manyuema să-şi ia din nou poverile aducătoare de 
moarte şi să pornească mai departe prin junglă. 

Trei zile în şir, sleiţi de puteri, jefuitorii îşi continuară 
marşul îngrozitor. Fiecare ceas era marcat de o 
săgeată sau de vreo suliță purtătoare de moarte. 
Nopțile se transformaseră în adevărate coşmaruri din 
pricina puştii invizibile, care, de fapt, făcea ca serviciul 
de santinelă să fie echivalent cu o condamnare la 
moarte. 

În dimineaţa celei de a patra zile, arabii se văzură 
siliţi să împuşte doi hamali ca să-i convingă pe ceilalţi 
să care mai departe fildeşul. Dar cînd dădură să-l 
ridice, din junglă răsună o voce limpede şi puternică: 

— Astăzi, voi manyuema, veţi muri. Veţi muri dacă 
nu lăsaţi fildeşul. Răsculaţi-vă împotriva stăpinilor 
voştri cruzi şi omoriţi-i! Aveţi puşti, de ce nu le folosiţi? 
Ucideţi-i pe arabi şi nu vă facem nici un rău. Vă vom 
duce înapoi în sat, unde o să vă dăm de mîncare, apoi 
vă lăsăm să plecaţi de pe meleagurile acestea, în 
siguranţă şi pace. Puneţi jos fildeşul şi răsculaţi-vă 
împotriva stăpiînilor... vă vom ajuta. Altfel, veţi muri cu 
toţii! 

Cînd glasul amuţi, jefuitorii rămaseră ca împietriţi. 
Arabii se uitau fix la sclavii manyuema, iar sclavii se 
priveau unul pe altul... aşteptau ca cineva dintre ei să 


222 


ia iniţiativa. Mai rămăseseră vreo treizeci de arabi şi 
vreo sută cincizeci de negri manyuema. Toţi erau 
înarmaţi, chiar şi hamalii aveau puşti. 

Arabii se strînseră grămadă. Şeicul porunci negrilor 
manyuema să-şi reia marşul şi, pe cînd vorbea, încarcă 
puşca şi ochi. In aceeaşi clipă însă, unul dintre negri 
aruncă jos povara, îşi smulse puşca de pe umăr şi trase 
în arabi. Cît ai zice peşte, tabăra deveni un vacarm de 
înjurături şi urlete drăceşti; se luptau cu puşca, cu 
cuţitele şi cu pistoalele. Arabii, adunaţi laolaltă, îşi 
apărau viaţa cu mult curaj, însă ploaia de plumb ce se 
abătu asupra lor, precum şi ploaia de săgeți şi sulițe ce 
cădea din jungla înconjurătoare aveau o singură ţintă. 
Nu exista deci nici o îndoială asupra rezultatului final, 
chiar dacă lupta abia începuse. Se scurseseră doar 
zece minute de cînd primul hamal îşi zvîrlise povara şi 
ultimul dintre arabi zăcea mort. 

Cînd împuşcăturile încetară, Tarzan vorbi din nou 
negrilor manyuema: 

— Luaţi fildeşul şi duceţi-l înapoi în sat, acolo de 
unde l-aţi furat. Nu vă facem nici un rău. 

Cîteva clipe negrii manyuema şovăiră. Nu aveau nici 
un chef să care din nou poverile pe drumul acela 
păcătos. Se sfătuiră în şoaptă şi unul dintre ei se 
întoarse cu faţa spre junglă, strigînd spre glasul care le 
vorbise din frunziş: 

— De unde ştim noi că, odată ajunşi în sat, nu ne 
ucideţi ? 

— Ce-i drept, n-aveţi de unde să ştiţi, în afară de 
faptul că v-am făgăduit să nu vă facem nici un rău 


223 


dacă duceţi fildeşul înapoi. Însă un lucru ştiţi cu 
siguranţă şi anume că sînteţi în puterea noastră şi că 
vă putem omori pe toţi dacă nu faceţi după cum vă 
spunem. Oare nu sîntem îndreptăţiţi să procedăm aşa 
dacă nu vă supuneţi? 

— Cine eşti tu care vorbeşti limba stăpinilor noştri 
arabi? Intrebă manyuema. Să te vedem şi-apoi îţi vom 
răspunde. 

Tarzan ieşi la iveală. 

— Priviţi! spuse el. 

Cînd văzură că era alb, fură cuprinşi de groază; nu 
văzuseră niciodată un sălbatic alb, iar muşchii lui 
puternici şi trupul uriaş îi umplură, de uimire şi 
admiraţie. 

— Puteţi să vă încredeţi în mine — li se adresă 
Tarzan. Atita timp cit vă veţi supune şi nu veţi face nici 
un rău oamenilor mei, nu sînteţi în primejdie. Luaţi deci 
fildeşul şi duceţi-l înapoi în sat. De nu, vă vom urmări 
într-una, aşa cum am făcut în ultimele trei zile. 

Amintirea zilelor cumplite pe care le trăiseră îi hotări 
în cele din urmă pe negrii manyuema şi, după ce se 
mai sfătuiră puţin, luară poverile de fildeş şi porniră 
îndărăt spre satul tribului waziri. 

La sfirşitul celei de-a treia zile intrau pe poarta 
satului unde fură  întîmpinaţi de supraviețuitorii 
recentului masacru. În ziua în care jefuitorii părăseau 
satul, Tarzan trimisese un sol spre tabăra lor provizorie 
din sud, anunţindu-i că se pot întoarce acasă fără 
teamă. 

Tarzan trebui să facă uz de toată îndemiînarea şi 


224 


puterea de convingere spre a-i împiedica pe cei din 
tribul waziri să-i căsăpească pe negrii manyuema. Le 
arătă că-şi dăduse cuvintul că manyuema nu vor fi 
vătămaţi dacă aduceau fildeşul înapoi, în sat, de unde-l 
furaseră. Le mai aminti că lui îi datorau victoria deplină 
obţinută şi, în cele din urmă, wazirii acceptară să-l 
asculte,  îngăduind  canibalilor să se odihnească 
nestingheriţi în sat. 

În seara aceea, războinicii waziri ţinură sfat mare 
pentru a serba victoria şi a alege o nouă căpetenie. 

De cînd Waziri, bătrina căpetenie, murise, Tarzan îi 
condusese la luptă şi, în mod tacit, comanda îi fusese 
încredinţată temporar lui. În toiul luptelor nu mai 
avuseseră timp să aleagă un nou şef dintre ai lor şi, de 
fapt, repurtaseră atitea izbînzi sub conducerea omului- 
maimuţă, încît nici nu doriră să acorde autoritatea 
supremă altuia, de frică să nu piardă ceea ce 
cîştigaseră. Văzuseră prea bine ce rezultate avusese 
neascultarea sfaturilor date de omul alb, mai ales cu 
prilejul atacului poruncit de Waziri, cînd acesta îşi 
pierduse viaţa. Aşa că nu le fu greu să accepte 
autoritatea lui Tarzan. 

Războinicii de frunte se aşezară deci în jurul unui foc 
pentru a discuta meritele eventualului succesor al 
bătrînului Waziri. Busuli vorbi primul: 

— Deoarece Waziri a murit şi n-a lăsat nici un fiu, 
gindesc că între noi nu e decit unul pe care-l ştim după 
fapte că e potrivit să ne fie un rege bun. Un singur om 
ne-a dovedit că poate să ne conducă cu succes 
împotriva  puştilor oamenilor albi, ajutîindu-ne să 


225 


dobîndim o victorie lesnicioasă, fără a pierde un singur 
om. Există doar un singur om şi acesta e omul alb, care 
ne-a condus în aceste cîteva zile care s-au scurs. 

Busuli sări în picioare şi, ţinînd sulița uşor înclinată şi 
îndreptată cu virful în sus, îşi îndoi genunchii şi începu 
să danseze încet în jurul lui Tarzan, cîntînd în ritmul 
paşilor. 

— Waziri, regele wazirilor! Waziri, omoritorul de 
arabi! Waziri, regele wazirilor! 

Unul cîte unul, ceilalţi războinici arătară că se 
învoiesc ca Tarzan să le fie rege, alăturindu-se şi ei 
dansului solemn. Femeile veniră şi se chirciră la 
marginea cercului, unde băteau tam-tam-ul şi băteau 
din palme în ritmul paşilor dansatorilor; se alăturară şi 
ele cîntecului războinicilor. În mijlocul 

cercului stătea Tarzan din neamul maimuţelor: 
Waziri, rege al wazirilor: ca şi predecesorul său, trebuia 
să poarte numele tribului.. 

Paşii dansatorilor se înteţiră din ce în ce mai mult, iar 
strigătele deveniră tot mai sălbatice. Femeile săreau şi 
cădeau în aceeaşi clipă, ţipînd cît le lua gura. Suliţele 
erau învirtite cu furie, iar cînd dansatorii se înclinau şi 
loveau scuturile de pămîntul tare, întreaga scenă era 
atit de primitivă şi de sălbatică, de parcă s-ar fi 
desfăşurat în zorii nedesluşiţi ai istoriei omenirii, în 
urmă cu nenumărate milenii. 

Cînd dezlănţuirea atinse paroxismul, omul-maimuţă 
sări în picioare şi se alătură ceremoniei sălbatice. 

Ah, dacă l-ar fi văzut Olga de Coude! Ar fi putut ea 
oare recunoaşte pe tînărul bine îmbrăcat şi liniştit al 


226 


cărui chip plăcut şi maniere ireproşabile o încîntaseră 
numai cu cîteva luni în urmă? Dar Jane Porter? Ar mai fi 
iubit ea oare pe căpetenia războinică, pe sălbaticul ce 
dansa gol în mijlocul supuşilor săi sălbatici goi puşcă? 
Dar D'Arnot? Şi-ar fi putut închipui D'Arnot că era 
acelaşi om pe care-l introdusese în jumătate de duzină 
din cele mai selecte cluburi ale Parisului? Ce ar fi spus 
colegii săi — pairii din Camera Lorzilor — dacă cineva, 
arătînd spre uriaşul cu pieptănătură barbară şi cu 
podoabe de metal care ţopăia dezlănţuit, ar fi rostit 
următoarele: 

—  Onoraţi lorzi, iată-l pe John Clayton, Lord 
Greystoke!. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor ajunse rege 
între oameni... urma, aşadar, încet, dar sigur, evoluţia 
strămoşilor săi; n-o luase doar de la începutul 
începuturilor? 


227 


18. LOTERIA MORȚII 


A doua zi dimineaţă după naufragiul Lady-ei Alice, 
Jane Porter se trezi cea dintii dintre pasagerii aflaţi în 
barcă. Ceilalţi membri ai grupului dormeau întinşi pe 
bănci sau grămădiţi, pe fundul bărcii în poziţii chircite. 

Cînd fata îşi dădu seama că se depărtaseră de 
celelalte bărci, o cuprinse teama. Sentimentul de 
singurătate şi neputinţă, pe care întinderea nesfirşită a 
oceanului pustiu îl trezise în ea, era atit de deprimant 
încît, gîndindu-se la viitor, nu întrezărea nici cea mai 
mică rază de speranţă. Era convinsă că sînt pierduţi... 
pierduţi fără cea mai slabă nădejde de a fi salvaţi. 

Nu după mult timp se trezi şi Clayton. Trecură citeva 
minute pînă să-şi vină de-a binelea în fire, ca să-şi dea 
seama unde se aflau sau să-şi amintească dezastrul 
din seara precedentă. In cele din urmă ochii lui uimiţi 
dădură de fată: 

— Jane! Slavă Domnului că sîntem împreună! 

— Priveşte — zise ea, arătînd cu un gest descurajat 
spre orizont. Sîntem singuri în pustietatea asta. 

Clayton scrută noianul de apă în toate direcţiile. 

— Unde să fie oare? strigă el. Nu se poate să se fi 
scufundat; oceanul a fost liniştit şi au pornit odată cu 
noi după ce s-a scufundat vasul... i-am văzut pe toţi... 

li trezi şi pe ceilalţi şi le expuse situaţia în care se 
găseau. 

— N-are importanţă că bărcile s-au risipit, domnule 


228 


— spuse unul dintre marinari. Sînt cu toţii bine 
aprovizionaţi, aşa că n-au nevoie de ceilalţi; iar dacă 
ne prinde o furtună, tot nu ar sluji la nimic să fim 
laolaltă. Dacă sîntem împrăştiaţi pe ocean, avem mai 
multe şanse de a fi pescuiţi de vreun vapor şi atunci 
vor începe numaidecit să ne caute pe toţi. Dacă 
rămîneam împreună, aveam doar o şansă de scăpare, 
acum însă există patru. 

Îşi dădură cu toţii seama de înţelepciunea unei astfel 
de aprecieri a situaţiei şi deveniră mai optimişti. 
Bucuria le fu însă de scurtă durată, deoarece, cînd se 
hotărîră să vislească necontenit spre est, adică spre 
continent, constatară că marinarii care visliseră cu cele 
două lopeţi, singurele, de altfel, adormiseră şi le 
lăsaseră să cadă în apă; nu le zăriră nicăieri prin 
apropiere. 

Urmă un schimb violent de cuvinte şi învinuiri 
reciproce, iar marinarii fură gata-gata să se încaiere, 
însă Clayton reuşi să-i potolească. Totuşi, o clipă mai 
tirziu, făcînd o remarcă urită la adresa prostiei tuturor 
englezilor şi, în special, a marinarilor englezi, domnul 
Thuran fu cît pe aci să prilejuiască o nouă încăierare. 

— Haide, gata fraţilor! intervenii Tompkins, unul 
dintre marinari care nu luase parte la ceartă. Dacă o să 
ne buşim nenorocitele astea de mutre, n-o să cîştigăm 
nimic. Cum spunea şi Spider înainte, o să fim culeşi cu 
toţii, aşa că ce rost are să ne ciorovăim? Hai să 
mîncăm, mai bine, zic eu... 

— Nu-i o idee rea — încuviinţă domnul Thuran şi, 
întorcîndu-se spre un marinar, pe nume Wilson, îi 


229 


spuse: Amice, dă-mi una din conservele de la pupa. 

— la-ţi-o şi singur — îi replică Wilson, morocănos. Nu 
primesc ordine de la... un venetic... n-ai ajuns căpitan 
pe vasul ăsta. 

Rezultatul fu că Clayton se văzu nevoit să ia el 
conserva. Apoi se dezlănţui o altă ceartă grozavă cînd 
unul dintre marinari îi acuză pe Clayton şi pe domnul 
Thuran că vor să distribuie ei proviziile, ca să-şi ia 
partea leului. 

— Trebuie să comande cineva aici — interveni Jane 
Porter, profund dezgustată de certurile neplăcute ce 
inaugurau o convieţuire impusă şi care putea să 
dureze multe zile. Chiar şi fără neînțelegerile şi 
certurile dintre noi, e destul de îngrozitor să fim singuri 
în bărcuţa asta pe Atlantic. Voi, bărbaţii, ar trebui s- 
alegeţi un conducător şi apoi să-l ascultați, făcînd tot 
ceea ce ordonă el. Aici e nevoie de o disciplină mai 
strictă chiar decit pe un vapor bine organizat. 

Înainte de a spune ceea ce gîndea, sperase să nu fie 
nevoită să se amestece în astfel de treburi, deoarece 
îşi închipuia că Clayton este îndeajuns de capabil să 
facă faţă oricărei situaţii. Se vedea nevoită să admită 
că, pînă în clipa aceea, cel puţin, Clayton nu lăsa să se 
ghicească a avea vreo veleitate de a stăpini situaţia, 
deşi măcar se abţinuse să toarne gaz peste foc. 
Mersese atit de departe, încît renunţase la conservă în 
favoarea marinarilor, care se  împotriviseră s-o 
deschidă el. 

Vorbele fetei îi potoliră pentru citva timp şi, în sfîrşit, 
hotărîră să împartă pe din două cele două butoiaşe cu 


230 


apă şi cele patru conserve cu mîncare: jumătate pentru 
cei trei marinari, jumătate pentru cei trei pasageri. 

Astfel, micul grup se diviza în două tabere şi, după ce 
împărţiră proviziile, fiecare se puse pe treabă, 
căznindu-se să deschidă cutiile, să distribuie mîncarea 
şi apa. Marinarii izbutiră primii să deschidă una din 
conservele cu mîncare şi înjurăturile lor pline de obidă 
şi dezamăgire îl făcură pe Clayton să-i întrebe ce se 
mai întîmplase. 

— Ce să se întîmple?! ţipă Spider. Ce să se întimple?! 
O să murim! Asta e! Cutia e plină cu păcură! 

Clayton şi domnul Thuran deschiseseră în grabă una 
din conservele pe care le aveau, ca să descopere că şi 
cutia lor conţinea păcură şi nu mîncare. Una după alta, 
deschiseră cele patru cutii de conserve. Indată ce 
vedeau conţinutul, strigăte de furie vesteau adevărul 
necruţător... în barcă nu exista nici măcar un gram de 
mîncare. 

— Ei, slavă Domnului că nu e vorba de apă! Zise 
Tompkins. Mai uşor o duci fără mîncare decit fără apă. 
N-avem decit să ne miîncăm încălţămintea, la o adică, 
dar cu băutul e mai greu. 

Pe cînd vorbea, Wilson făcu o gaură în unul din 
butoiaşe în vreme ce Spieder ţinea dedesubt o cutie de 
tablă, ca să ia apă. Cînd înclinară butoiaşul, din interior 
ieşi o pudră fină, neagră şi uscată, care se scurse pe 
fundul cutiei. Scoţind un răcnet, Wilson dădu drumul 
butoiaşului şi privi praful uscat din cutie fără a rosti un 
cuvînt. Era îngrozit de-a binelea. 

— Butoiaşele sînt umplute cu praf de puşcă — zise 


231 


Spider, cu voce joasă, întorcîndu-se spre cei de la 
pupa. 

Se dovedi că şi celelalte butoiaşe conţineau acelaşi 
lucru. 

— Păcură şi praf de puşcă! strigă domnul Thuran. 
Sapristi! Ce mai meniu pentru nişte naufragiaţi! 

Indată ce aflară că la bord nu aveau merinde şi nici 
apă, junghiurile de foame şi arsurile de sete se înteţiră, 
astfel că  neliniştea şi adevăratele grozăvii ale 
naufragiului îşi arătară colții chiar din prima zi a 
aventurii lor tragice. 

Pe măsură ce zilele treceau, starea lor se agrava din 
ce în ce. Ochii, care-i dureau de atita efort, scrutau 
zarea zi şi noapte pînă ce observatorii, slăbiţi şi obosiţi, 
cădeau epuizați pe fundul bărcii, unde smulgeau, din 
somnul, agitat de vise, o clipă de răgaz, uitînd ororile 
realităţii. 

Marinarii, chinuiţi de dureri necruțătoare de foame, 
îşi mîncaseră centurile, bocancii şi cureluşele de piele 
de la bonete, deşi atît Clayton cît şi domnul Thuran se 
străduiseră în fel şi chip să-i convingă că lucrul acesta 
le va spori chinul. 

Istoviţi şi fără speranţă, călătorii din barcă zăceau 
sub dogoarea nemilosului soare tropical, cu buzele 
crăpate şi limba umflată, aşteptind moartea, pe care 
începuseră s-o dorească mai mult ca orice. Suferințele 
cumplite din primele zile deveniră şi mai înfiorătoare 
pentru cei trei pasageri care nu miîncaseră nimic. 
Agonia marinarilor era de-a dreptul insuportabilă: 
stomacurile lor slăbite încercau să lupte cu bucăţile de 


232 


piele pe care le înghiţiseră. Tompkins îşi dădu primul 
sufletul. Exact la o săptămînă de la scufundarea Lady- 
ei Alice, marinarul muri în cele mai groaznice chinuri. 

Timp de mai multe ore, cadavrul lui zăcu pe fundul 
bărcii, cu chipul desfigurat şi hidos, rînjind la cei din 
barcă. Jane Porter nu putu să îndure prea mult acest 
spectacol oribil. 

— Nu poţi s-arunci cadavrul peste bord, William? 
întrebă ea. 

Clayton se ridică de jos şi se îndreptă împleticindu-se 
spre mort. Ceilalţi doi marinari îl priviră cu ochi ciudaţi 
şi răi. În zadar încercă englezul să ridice cadavrul ca 
să-l azvirle peste bord; puterile nu-l mai ajutau deloc. 

— Dă-mi o mină de ajutor, te rog... — se rugă el de 
Wilson, care se afla alături. 

— Şi de ce vrei să-l arunci peste bord? îl interogă 
marinarul, cu o voce gilcevitoare. 

— Trebuie s-o facem înainte de a fi prea sleiţi — 
răspunse Clayton. Miine, după o zi, sub soarele ăsta 
fierbinte, va arăta îngrozitor... 

— Mai bine lasă-l în pace — mirii Wilson. Poate o s- 
avem nevoie de el înainte de ziua de miine. 

Încet-încet, mintea lui Clayton desluşi tîlcul vorbelor 
marinarului. În cele din urmă pricepu de ce Wilson se 
împotrivea s-arunce mortul. 

— Dumnezeule! şopti Clayton, îngrozit. Doar nu vrei 


să spui... 
— Şi de ce nu? se burzului Wilson. Nu trebuie să 
trăim? E mort; n-o să simtă nimic... — încheie el, 


arătînd spre cadavru. 


233 


— Vino-ncoa, Thuran! strigă Clayton, întorcîndu-se 
spre acesta. Dacă nu scăpăm de cadavru înainte de 
căderea nopţii, o s-avem parte de ceva mai rău decit 
moartea. 

Wilson se îndreptă ameninţător spre cei doi pentru a- 
i împiedica să treacă la fapte, dar cînd văzu că şi 
tovarăşul său, Spider, e de partea lui Clayton şi a lui 
Thuran, renunţă. Continuă însă să se uite cu ochi 
flămînzi la cadavru pînă cînd cei trei bărbaţi, unindu-şi 
puterile, reuşiră să-l azvirle peste bord. i 

Tot restul zilei, Wilson îl privi țintă pe Clayton. In 
ochii lui se putea desluşi o urmă de nebunie. Spre 
seară, pe cînd soarele se cufunda în mare, începu să 
chicotească şi să bolborosească de unul singur; ochii 
însă îi erau în permanenţă pironiţi asupra lui Clayton. 
Chiar şi după ce se întunecă, Clayton mai simţea încă 
privirea acea sfredelitoare şi fixă. Nu îndrăznea să 
adoarmă; era nespus de istovit, însă se străduia din 
răsputeri să rămînă treaz. După un răstimp, care-i păru 
o veşnicie de suferinţă, capul îi căzu pe banchetă şi 
adormi. Nu-şi dădea seama de cînd zăcea aşa, lipsit de 
cunoştinţă... Deodată îl trezi un tîrşiit chiar lîngă el. 
Luna era sus pe cer şi, printre genele ochilor cîrpiţi de 
somn, Clayton îl zări pe Wilson tîrîndu-se pe furiş spre 
el. Marinarul sta cu gura căscată şi limba umflată îi 
atirna afară. 

Zgomotul o trezi şi pe Jane Porter; cînd văzu scena 
teribilă, fata scoase un țipăt ascuţit. În aceeaşi clipă, 
marinarul se clătină şi se prăvăli peste Clayton. Ca o 
fiară sălbatică, dinţii lui căutau beregata prăzii, însă 


234 


Clayton, deşi foarte slăbit, găsi destulă putere ca să se 
ferească de colții nenorocitului. 

Ţipetele Janei Porter îl treziră şi pe domnul Thuran şi 
pe Spider. Văzind ce se petrece, amindoi se tîrfră în 
ajutorul lui Clayton şi tustrei laolaltă reuşiră să-l 
imobilizeze pe Wilson şi să-l culce pe fundul bărcii. 
Cîteva minute, acesta stătu liniştit, vorbind aiurea şi 
rizînd de unul singur. Apoi scoase un strigăt îngrozitor 
şi, înainte ca ceilalţi să-l poată opri, se clătină pe 
picioare şi căzu peste bord. 

Încordarea şi starea de surescitare groaznică îi vlăgui 
pe  naufragiaţi, lăsîndu-i plini de deznădejde şi 
tremurind ca frunza. Spider începu să plingă; Jane 
Porter se ruga; Clayton se blestema în şoaptă; domnul 
Thuran şedea cu capul îngropat în palme, gîndindu-se. 
Rezultatul meditaţiei sale se dezvălui în dimineaţa 
următoare, cînd făcu o propunere lui Spider şi lui 
Clayton. 

— Domnilor, aţi văzut ce soartă ne-aşteaptă dacă nu 
sîntem salvaţi într-o zi sau două. E limpede că sînt 
puţine şanse să fim salvaţi. In timpul acestor zile cît 
am plutit în derivă, n-am văzut nici o pînză, nici măcar 
un firicel de fum la orizont, îi privi o clipă pe cei doi, 
apoi continuă: am fi avut o şansă dacă aveam mincare, 
însă fără hrană, n-avem nici una. Deci ne rămîn doar 
două soluţii şi trebuie s-alegem una din ele imediat. Fie 
să murim cu toţii în cîteva zile, fie să sacrificăm pe 
unul dintre noi pentru ca ceilalţi să poată supravieţui, 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

Auzindu-l, Jane Porter se îngrozi. Dacă această 


235 


propunere ar fi venit din partea unui marinar 
neajutorat şi ignorat, poate că n-ar fi fost surprinsă; 
însă cum venea din partea unui om care se pretindea 
cult şi rafinat, din partea unui gentleman, aproape că 
nu putea să-şi creadă urechilor. 

— Atunci e mai bine să murim toţi — spuse Clayton. 

— Acest lucru îl va decide majoritatea — îi replică 
domnul Thuran. Cum unul dintre noi trei va fi obiectul 
sacrificiului, vom decide noi. Domnişoara Porter nu e 
implicată în acest lucru, deci nu se va afla în pericol. 

— Cum o să ştim care e primul? întrebă Spider. 

— Putem hotărî prin tragere la sorţi — răspunse 
domnul Thuran. Am în buzunar citeva piese de un 
franc. Vom alege cîteva care au pe ele bătuţi ani 
diferiţi... cel ce trage primul de sub o bucată de postav 
o anumită dată va fi primul. 

— Nu vreau să am de-a face cu o asemenea 
propunere diabolică — se împotrivi Clayton. Poate că 
între timp se iveşte un vapor la orizont. 

— Vei face aşa cum hotărăşte majoritatea sau vei fi 
primul, fără să ne mai formalizăm cu tragerea la sorţi 
— zise domnul Thuran, ameninţător. Haideţi să punem 
la vot propunerea. Eu, unul sînt pentru. Tu ce spui, 
Spider? 

— Şi eu sînt pentru — răspunse marinarul. 

— Voința majorităţii... — anunţă domnul Thuran. 
Acum să nu mai pierdem timpul şi să tragem la sorţi. 
Toţi avem aceleaşi şanse. Ca trei dintre noi să trăiască, 
unul din noi trebuie să moară... poate cu cîteva ceasuri 
mai devreme decit altminteri. 


236 


Apoi începu să pregătească loteria morţii, în vreme 
ce Jane Porter stătea cu ochii holbaţi de groază, 
gîndindu-se la grozăviile la care avea să fie martoră. 
Domnul Thuran îşi întinse haina pe fundul bărcii, apoi 
alese şase piese de un franc dintr-un pumn de 
monede. Ceilalţi doi bărbaţi se aplecară spre el cînd le 
controla. În cele din urmă domnul Thuran i le dădu pe 
toate lui Clayton. 

— Uită-te cu atenţie... — îi spuse. Anul cel mai vechi 
este o mie opt sute şaptezeci şi cinci; n-avem decit o 
singură monedă cu acest an. 

Clayton şi marinarul examinară fiece monedă. Pentru 
ei, toate păreau la fel; în afară de anii marcați nu 
constatară nici o altă deosebire. Fură cît se poate de 
satisfăcuţi. Dacă ar fi ştiut că marea experienţă a 
domnului Thuran în măsluirea cărţilor îi dezvoltase 
pipăitul în asemenea măsură, încît el cunoştea cărţile 
numai atingîndu-le, atunci cei doi n-ar mai fi fost la fel 
de convinşi că jocul e cinstit: piesa din 1875 era mai 
subţire decît celelalte doar cît grosimea unui fir de păr. 
Însă nici Clayton şi nici Spider n-ar fi putut sesiza 
această deosebire fără ajutorul unui micrometru. 

— În ce ordine tragem? întrebă domnul Thuran, 
ştiind din experienţă că majoritatea oamenilor preferă 
totdeauna ultima şansă la o loterie în care unicul 
premiu este un lucru neplăcut... Există întotdeauna 
şansa şi speranţa ca un altul să tragă mai înainte lozul 
fatal. Domnul Thuran, din motive ştiute numai de el, 
preferă să tragă primul, mai ales pentru eventualitatea 
cînd tragerea trebuia să se repete. 


237 


Astfel, cînd Spider dori să tragă ultimul, Thuran se 
oferi cu nepăsare să tragă primul. Băgă mina sub haină 
doar o clipă, totuşi în clipa aceea scurtă degetele 
dibace pipăiră fiece monedă, dibuind şi lăsînd la o 
parte piesa fatală. Cînd scoase mina, în palmă avea o 
piesă bătută în 1888. Trase apoi Clayton. Cînd mîna 
bărbatului cu care trebuia să se mărite dispăru sub 
haină, Jane Porter se aplecă înainte, cu privirea 
încordată şi plină de groază. Imediat, acesta scoase o 
piesă; în palma lui se afla o monedă de un franc. O 
clipă nu îndrăzni să se uite, însă domnul Thuran, care 
se aplecase să se uite la dată, îl anunţă că era în afară 
de orice pericol. 

Jane Porter se prăbuşi pe banchetă, tremurînd toată. 
Lipsită de putere, trebui să se sprijine de marginea 
bărcii. Se simţea bolnavă şi ameţită. Şi daca Spider nu 
trăgea moneda din 1875, trebuia să îndure din nou 
toată tortura aceea cumplită. 

Marinarul vîri mîna sub haină. Pe frunte îi apărură 
broboane mari de sudoare. Tremura, cuprins parcă de 
un acces de friguri. Ocăra în gura mare că voise să 
tragă ultimul, fiindcă şansele lui de a scăpa erau acum 
doar trei la unu, în timp ce domnul Thuran avea cinci la 
unu, iar Clayton patru la unu. 

Domnul Thuran era foarte calm şi nu-l grăbi fiindcă 
ştia că el, oricum, este în siguranţă chiar dacă piesa 
din 1875 nu ieşea acum la sorţi. Cînd marinarul scoase 
mîna şi privi în palmă, căzu leşinat pe fundul bărcii. Atit 
Clayton cît şi domnul Thuran se grăbiră să vadă ce 
monedă trăsese; piesa se rostogolise din palma 


238 


marinarului pe jos; nu era din 1875. Destinderea ce 
urmase spaimei îl dobori pe Spider cu aceeaşi forţă, ca 
şi cum ar fi tras moneda fatală. 

Erau nevoiţi să reia operaţia de la capăt. Thuran 
băgă iar mina sub haină, Jane Porter închise ochii. 
Spider se aplecă, cu ochii holbaţi, spre mîna ce trebuia 
să-i hotărască soarta; fiindcă, în funcţie de ce trăgea 
Clayton, depindea soarta lui. 

William Cecil Clayton, Lord Greystoke, scoase mîna 
de sub haină ţinînd moneda în pumnul încleştat, astfel 
încît nimeni nu putea s-o vadă. Privi pierdut spre Jane 
Porter. Nu îndrăznea să deschidă palma. 

— Mai iute! şuieră Spider. Dumnezeule, arată-ne 
odată! 

Clayton deschise palma. Spider fu primul care văzu 
data şi, înainte ca ceilalţi să-i ghicească gindul, se 
ridică în picioare şi sări peste bordul bărcii, dispărînd 
pentru totdeauna în adîncurile lugubre de dedesubt — 
moneda lui Clayton nu era din 1875. 

Încordarea îi vlăguise într-atîta pe cei doi, încît 
zăcură aproape în nesimţire tot restul zilei. O bucată 
de vreme nimeni nu pomeni nimic despre cele 
întîmplate. Urmară zile de deznădejde; pierduseră 
orice speranţă. Într-o bună zi, domnul Thuran se tîri 
spre locul unde zăcea Clayton. 

— Trebuie să mai tragem o dată la sorţi înainte de a 
ne pierde ultimul strop de putere — şopti el. 

Clayton era într-o asemenea stare, încît abia dacă 
mai era stăpin pe propria-i voinţă. Jane Porter nu 
vorbea de trei zile. Tînărul ştia că fata e pe moarte. 


239 


Oricît de groaznică era propunerea, spera ca sacrificiul, 
al lui sau al domnului Thuran, să fie mijlocul de a-i da 
puteri noi. Fu deci de acord cu propunerea lui Thuran. 

Traseră ca şi prima oară; de data asta însă rezultatul 
nu putea fi decît unul singur: Clayton scoase moneda 
cu anul 1875. 

— Cînd să fie? întrebă Thuran. Îşi şi scosese 
briceagul din buzunarul pantalonilor şi se tot căznea 
să-l deschidă. Acum? Murmură el şi ochii lacomi 
dădeau tîrcoale englezului. 

— Nu poţi s-aştepţi pînă coboară întunericul? întrebă 
Clayton. Domnişoara Porter nu trebuie să vadă nimic. 
Trebuia să ne căsătorim, ştii asta... 

O umbră de dezamăgire trecu peste chipul domnului 
Thuran. 

— Bine, bine... — răspunse el, şovăind. Nu mai e 
mult pînă la noapte. Am aşteptat atitea zile... pot să 
mai aştept cîteva ceasuri. 

— Mulţumesc, prietene — murmură Clayton. Acum 
am să mă duc lingă ea şi am să rămîn acolo pînă la 
momentul potrivit. Vreau să stau cu ea o oră-două 
înainte de a muri. 

Cînd Clayton ajunse lingă fată, aceasta zăcea lipsită 
de cunoştinţă. Ştia că Jane o să moară şi-i părea într- 
un fel bine că n-avea să vadă sau să ştie nimic din 
tragedia cumplită ce urma să aibă loc curînd. Îi luă 
mîna şi o duse la buzele sale crăpate şi umflate. Stătu 
aşa vreme îndelungată, mîngiind uscătura aceea sleită, 
ca o gheară, ce fusese cîndva mîna albă şi delicată a 
unei frumoase fete din Baltimore. 


240 


Nici nu-şi dădu seama cînd se întunecă, însă un glas 
din beznă îl readuse la realitate. Era domnul Thuran, 
care-l chema să-şi ispăşească soarta. 

— Vin acum, domnule Thuran — se grăbi el să 
răspundă. 

Incercă de mai multe ori să se aşeze în patru labe 
pentru a se tiîrî. Spre locul fatal, însă în cele cîteva ore 
care trecuseră puterile îl părăsiseră cu desăvirşire şi 
Clayton nu se mai putea duce lîngă Thuran. 

— Va trebui să vii dumneata la mine, domnule — 
spuse el încet. Nu mai am destulă vlagă să mă tirăsc în 
patru labe. 

— Sapristi! şuieră domnul Thuran. Vrei să mă tragi 
pe sfoară, să nu pot profita de cîştig. 

Clayton îl auzi cum se foieşte pe fundul bărcii, în cele 
din urmă auzi un geamăt disperat: _ — Nu mă pot tiri... 
— îl auzi pe Thuran, văitindu-se. E prea tîrziu. M-ai 
păcălit, cîine murdar de englez! 

— Nu te-am înşelat, domnule — răspunse Clayton. M- 
am străduit să mă ridic şi am să încerc din nou. Dacă o 
să încerci şi dumneata poate că ne vom tirî pînă la 
jumătatea drumului şi atunci vei putea „profita de 
cîştig". 

Clayton se strădui din nou, încordindu-şi toate 
puterile; îl auzi şi pe Thuran făcînd la fel. După aproape 
un ceas, englezul reuşi să se aşeze în patru. Labe, însă 
cînd încercă să înainteze, căzu pe burtă. O clipă mai 
tîrziu, îl auzi pe domnul Thuran scoţind o exclamaţie de 
izbindă. 

— Vin! şopti el. 


241 


Clayton încercă din nou să se tirască în întîmpinarea 
destinului, dar de fiece dată, cădea pe fundul bărcii; în 
cele din urmă, în ciuda strădaniilor repetate, nu se mai 
putu ridica. Cînd încercă ultima oară, se rostogoli pe 
spate şi rămase acolo, privind stelele de pe cer, în timp 
ce în spatele iui putea auzi eforturile laborioase şi 
respiraţia gifiită a domnului Thuran, care se tîra din ce 
în ce mai aproape. 

Se scurse astfel o oră, tot aşteptind ca acesta să 
apară din beznă şi să pună capăt suferințelor lui. li 
despărţea doar o mică distanţă, însă între strădaniile 
domnului Thuran de a înainta interveneau acum pauze 
din ce în ce mai lungi şi fiecare pas spre englezul care 
aştepta părea să fie imperceptibil. 

In cele din urmă, Clayton îşi dădu seama că Thuran 
este foarte aproape de el. Auzi un chicotit isteric, ceva 
îi atinse faţa şi el îşi pierdu cunoştinţa. 


242 


19. CETATEA DE AUR 


Chiar în noaptea cînd Tarzan din neamul maimuţelor 
devenea căpetenia wazirilor, femeia pe care o iubea 
zăcea într-o barcă, undeva la două sute de mile spre 
vest, plutind pe noianul de ape al Atlanticului, în vreme 


ce dansa gol printre sălbaticii despuiaţi — flăcările 
focului îi luminau muşchii masivi şi noduroşi: era o 
întrupare a perfecțiunii fizice şi a puterii — femeia 


care-l iubea zăcea slăbită şi istovită în agonia ce 
precede moartea pricinuită de sete şi de foame. 

În săptămîna care urmă instalării lui Tarzan ca rege 
al wazirilor, tribul însoţi pe negrii manyuema, veniţi 
odată cu  jefuitorii arabi, spre hotarul dinspre 
miazănoapte al ținutului lor, aşa cum le făgăduise 
Tarzan. Înainte de a se despărţi, căpetenia îi puse să 
jure că în viitor nu vor mai întreprinde nici o altă 
expediţie împotriva wazirilor. Şi Tarzan nu întimpină 
nici o greutate în a obţine jurămîn-tul.. Manyuema 
cunoşteau îndeajuns de bine tactica de luptă a noului 
şef al wazirilor, ca să nu mai dorească a însoţi altă 
ceată de jefuitori pe cuprinsul domeniului său. 

Îndată ce se înapoie în sat, Tarzan începu pregătirile 
în vederea unei expediţii: voia să pornească în 
căutarea ruinelor cetăţii de aur, pe care bătrinul şef 
Waziri i-o descrisese înainte de a muri. Alese deci 
cincizeci din cei mai vînjoşi războinici ai tribului, dar 
numai pe cei ce se arătară dornici să-l însoţească în 


243 


această expediţie istovitoare, bărbaţi capabili să 
înfrunte primejdiile acelui ţinut necunoscut şi ostil. 

Din clipa în care Waziri îi povestise aventurile 
neobişnuite ale primei expediţii, cînd din întîmplare 
descoperiseră măreţele ruine, gîndul la bogăţia 
fabuloasă a cetăţii de basm nu-i mai dădea pace. 
Spiritul de aventură se dovedi foarte puternic în 
hotărîrea pe care Tarzan din neamul maimuţelor o luă 
de a întreprinde călătoria. Mai era la mijloc şi mirajul 
aurului, căci  omul-maimuţă aflase de la oamenii 
civilizaţi ce minuni poate face posesorul preţiosului 
metal galben. Dar la ce i-ar fi folosit aurul în inima 
Africii sălbatice, nu se mai osteni să se întrebe... Se 
mulțumea să deţină puterea de a săvirşi minuni, chiar 
dacă nu avea prilejul să o folosească. 

Astfel, într-o superbă dimineaţă tropicală, Waziri 
căpetenia wazirilor, se aşeză în fruntea celor cincizeci 
de războinici negri ca abanosul şi porni în căutarea 
aventurii şi bogăției. Urmară drumul arătat de bătrînul 
Waziri în descrierea pe care i-o făcuse lui Tarzan. Timp 
de mai multe zile merseră în susul unui rîu, apoi 
trecură de-a curmezişul o cumpănă a apelor, coboriră 
pe cursul altui rîu, urcară spre izvoarele unui al treilea, 
pînă cînd, la sfîrşitul celei de-a douăzeci şi cincea zi, îşi 
înjghebară tabăra pe o coastă de munte de pe virful 
căruia se aşteptau să vadă priveliştea minunatului oraş 
al comorii. 

A doua zi în zori se căţărară pe pereţii aproape 
perpendiculari, care formau ultima, dar cea mai dificilă 
barieră naturală între ei şi ţinta călătoriei lor. Era 


244 


aproape miezul zilei cînd Tarzan, care conducea şirul 
de războinici căţărători, se urcă în virful ultimei stînci, 
păşind pe platoul de pe coastă. 

In dreapta şi în stînga se înălţau piscuri falnice, 
negrăit de semeţe — se ridicau la citeva mii de 
picioare deasupra trecătorii prin care pătrunseseră în 
valea misterioasă. In spatele său se întindea valea 
împădurită pe care o străbătuseră timp de mai multe 
zile, iar dincolo de ea se afla un lanţ muntos mai mic 
ce marca hotarul ținutului lor. 

Chiar în faţă se desfăşura priveliştea asupra căreia 
Tarzan îşi aţintise privirea. Era o vale pustie — o vale 
îngustă şi nu prea adîncă, presărată cu arbuşti şi plină 
de nenumărați bolovani. La capătul îndepărtat al văii 
se desluşea ceva asemănător unei cetăţi grandioase; 
zidurile puternice, turnurile înalte şi ascuţite, 
bastioanele, foişoarele şi cupolele se profilau roşii şi 
aurii în lumina soarelui. Tarzan se afla totuşi prea 
departe ca să distingă ruinele; lui i se părea că oraşul 
este de o frumuseţe feerică. Işi imagină bulevardele 
largi şi templele imense populate cu oameni mulţi şi 
fericiţi. 

Mica expediţie se odihni un ceas pe virful muntelui, 
apoi Tarzan îi conduse în valea ce se deschidea 
dedesubt. Nu se zărea nici o potecă, însă drumul era 
mai puţin povirnit decit cealaltă colină a muntelui. 
Odată ajunşi în vale, înaintară mai repede, aşa încît, 
cînd se opriră în faţa zidurilor vechii cetăţi, era încă 
lumină. 

Acolo unde nu se năruise, zidul exterior măsura 


245 


cincizeci de picioare în înălţime, însă, după constatarea 
lor, în cea mai mare parte nu trecea de zece sau 
douăzeci de picioare, fiind prăbuşit. Era totuşi un zid de 
apărare impresionant. De cîteva ori, Tarzan avu 
impresia că zăreşte nişte umbre mişcîndu-se în spatele 
ruinelor; s-ar fi zis că nişte făpturi îi urmăreau de după 
bastionul vechii construcţii. Şi deseori i se păru că doi 
ochi nevăzuţi sînt aţintiţi asupra lui. Dar nu putea să 
pună mîna în foc şi să susţină că e vorba de ceva mai 
mult decît simple închipuiri. 

În noaptea aceea rămaseră în afara zidurilor cetăţii. 
Deodată, la miezul nopţii, fură treziţi de un țipăt 
strident ce venea din spatele marelui zid. Nespus de 
ascuţit la început, ţipătul sfirşi treptat într-o succesiune 
de gemete triste. Negrii waziri rămaseră paralizaţi de 
frică. Trecu o oră pînă cînd cei din tabără se liniştiră şi 
adormiră din nou. Dimineaţa, frica încă mai sălăşluia în 
privirile înfricoşate şi piezişe pe care wazirii le aruncau 
necontenit spre zidurile de apărare masive ce se 
ridicau în faţa lor. 

Fu nevoie de nenumărate îndemnuri, eforturi şi 
încurajări din partea lui Tarzan ca să-i convingă pe 
negrii să nu abandoneze aventura chiar acolo şi s-o ia 
la goană de-a curmezişul văii, spre stîncile pe care le 
escaladaseră cu o zi înainte. Intr-un tîrziu, 
ameninţindu-i că intră în cetate de unul singur, 
războinicii se învoiră să-l însoţească. 

Merseră cam vreo cincisprezece minute de-a lungul 
zidului pînă să descopere un loc pe unde să pătrundă 
în cetate. Ajunseră la o spărtură largă cam de douăzeci 


246 


de inch. În interior văzură o scară de piatră cu treptele 
tocite de vreme. Treptele dispăreau brusc la cîțiva 
metri în faţa lor, unde drumul făcea o cotitură. 

Tarzan pătrunse în acest coridor îngust, strecurîndu- 
se pe o parte, ca să poată încăpea cu umerii săi uriaşi. 
În urma lui veneau războinicii waziri. Mai departe 
treptele se sfirşeau şi începea un nou coridor care 
cotea şi se răsucea ca un melc pînă ce dădea brusc, 
după o altă cotitură în unghi ascuţit, într-o curte 
strimtă. Curtea era străjuită de un zid interior la fel de 
înalt ca cel exterior. Acest zid interior era prevăzut cu 
mici turnulețe ce alternau pe întreaga lungime cu 
blocuri de piatră. Din loc în loc, turnurile se 
prăbugşiseră, iar zidul se năruise; cu toate acestea, se 
conservase mult mai bine decit cel exterior. 

Un alt coridor îi conduse prin acest zid. La capătul lui, 
Tarzan şi luptătorii waziri se pomeniră pe un bulevard 
larg; pe partea cealaltă se ridicau ruinele mohorite şi 
inaccesibile ale unor edificii din granit cioplit. Pe 
grămezile imense de sfărimături, înşirate de-a lungul 
fațadei clădirilor, crescuseră copaci şi iederă. Verdeaţa 
izbucnea afară prin ferestrele căscate. Chiar în faţa lor 
se afla o clădire ce părea că se înalţă deasupra 
celorlalte şi care se păstrase într-o stare mult mai 
bună. Era un edificiu masiv, acoperit cu o cupolă 
enormă. De o parte şi de alta a intrării monumentale 
se rinduiau şiruri de stîlpi înalţi, fiecare avînd în virf o 
pasăre imensă, grotescă, cioplită în rocă tare. 

Pe cînd omul-maimuţă şi însoțitorii săi stăteau şi 
priveau, cuprinşi mai mult sau mai puţin de uimire, la 


247 


această cetate străveche, atit de neobişnuită în 
mijlocul Africii sălbatice, cîţiva dintre ei ar fi putut să 
jure că în interiorul clădirii pe care o admirau se mişca 
ceva. Li se părea că nişte siluete nedesluşite se plimbă 
de colo-colo ca nişte umbre prin semiîntunericul din 
interior. Nu era vorba de ceva concret, pe care ochiul 
să-l surprindă. Aveau doar impresia ciudată că există 
viaţă acolo unde nu putea să fie viaţă; cele însufleţite 
păreau nelalocul lor în această cetate moartă de 
secole. 

Tarzan îşi reaminti că într-o bibliotecă la Paris citise 
despre nişte oameni albi, care, potrivit legendelor 
băştinaşilor, trăiau în mijlocul Africii. Se întreba dacă 
cele citite nu se refereau chiar la rămăşiţele civilizaţiei 
acestui popor enigmatic, care-şi construise cetatea 
aceasta misterioasă în mijlocul sălbăticiei. Era oare cu 
putinţă ca supraviețuitori ai acestui popor pierdut să 
locuiască în mijlocul ruinelor grandioase, care 
odinioară fuseseră cetatea strămoşilor lor? Din nou avu 
senzaţia că în marele templu din faţa lui ceva se mişcă 
pe furiş. 

— Să vedem ce se află în spatele acestor ruine! 

Războinicii nu prea aveau chef să-l urmeze, însă, 
cînd îl văzură cum se avîntă plin de curaj prin portalul 
sinistru, îl urmară la cîţiva paşi, îngrămădindu-se unul 
într-altul, îngroziţi. Un singur țipăt, ca cel pe care-l 
auziseră în timpul nopţii, ar fi fost de ajuns să-i pună 
pe fugă spre crăpătura îngustă ce croia drum prin 
zidurile groase către lumea din afară. 

Cînd intră în clădire, Tarzan era pe deplin încredinţat 


248 


că asupra lui sînt aţintiţi nenumărați ochi. În bezna 
unui coridor apropiat se auzea un foşnet şi ar fi putut 
să jure că văzuse o mină omenească retrăgîndu-se 
dintr-o ambrazură ce se deschidea deasupra, în 
rotonda ca o cupolă, unde se aflau ei în clipa aceea. 

Pardoseala încăperii era din piatră, iar zidurile din 
granit neted, avînd sculptate nişte figuri stranii de 
oameni şi fiare. Din loc în loc, în zidurile trainice se 
vedeau aplicate plăci de metal galben. Apropiindu-se 
de una din aceste plăci, Tarzan băgă de seamă că e de 
aur şi că are înscrise o mulţime de hieroglife. După 
această încăpere urmau altele, iar cînd se terminară, 
clădirea se ramifica în nişte aripi enorme. Tarzan 
străbătu cîteva încăperi, descoperind mereu alte şi alte 
mărturii ale averii fabuloase a constructorilor cetății. 
Intr-o cameră se aflau şapte stilpi din aur masiv, iar în 
alta podeaua era toată din metal preţios. Tot timpul 
cît le explora, negrii îl însoţiră, îngrămădiţi unii într-alţii 
în spatele său. De o parte şi de alta, umbre ciudate 
pluteau înainte şi înapoi, dar niciodată nu se apropiau 
prea tare ca ei să se poată convinge că nu sînt singuri. 

Incordarea deveni  insuportabilă pentru nervii 
wazirilor. Îl implorară pe Tarzan să se întoarcă afară, la 
lumina soarelui. Spuneau că expediţia n-o să se 
sfirşească cu bine, fiindcă ruinele sînt bintuite de 
duhurile foştilor locuitori. 

— Ne urmăresc pas cu pas, 0, rege! şopti Busuli. Ne 
pîndesc pînă om ajunge în locul cel mai tainic din 
cetate şi-atunci or să năvălească peste noi şi-or să ne 
sfişie cu dinţii. Aşa fac duhurile. Mi-a spus-o unchiul 


249 


mamei mele, care este un mare vraci şi mi-a spus-o de 
multe ori... 

Tarzan rise. 

— Hai, duceţi-vă înapoi, ieşiţi afară la lumina 
soarelui, copii! Am să vin şi eu, după ce isprăvesc de 
cercetat de la cap la coadă ruinele astea şi după ce mă 
conving că există sau nu aur. Cel puţin putem smulge 
plăcile de pe pereţi, fiindcă stilpii sînt prea grei să-i 
cărăm. Trebuie, să fie pe undeva 

niscai depozite mari, ticsite cu aur... aur pe care-l 
putem duce acasă destul de uşor. Fugiţi acum la aer 
curat, unde puteţi respira în voie... 

Unii dintre războinici porniră în pas vioi să 
îndeplinească ordinul căpeteniei, însă Busuli şi alţi 
cîţiva se codiră să-l părăsească, deoarece le era greu 
să aleagă între dragostea şi loialitatea faţă de regele 
lor şi frica superstiţioasă faţă de necunoscut. Apoi, pe 
neaşteptate, se întîmplă un lucru care-i hotărî fără a 
mai fi nevoie de discuţii. Din templul cufundat în tăcere 
răsunară aceleaşi strigăte înfiorătoare pe care le 
auziseră cu o noapte înainte. Cit ai clipi, războinicii 
negri o luară la goană prin sălile pustii ale edificiului 
străvechi, scoţind urlete îngrozite. 

Tarzan din neamul maimuţelor rămase pe loc; un 
zîmbet dispreţuitor îi flutură pe buze... Aştepta ca 
duşmanul să sară asupra lui. Însă brusc se aşternu din 
nou tăcerea. | se păru că desluşeşte un zgomot de 
picioare desculţe ce păşeau prin apropiere. Apoi 
Tarzan se întoarse şi continuă să pătrundă în adîncurile 
templului. Trecu din încăpere în încăpere pînă ce 


250 


ajunse la o uşă masivă şi ferecată. Cînd puse umărul să 
o împingă, auzi din nou strigătul acela ameninţător. 
Era limpede că i se da de ştire să se ferească să 
profaneze mai ales această încăpere. Oare se afla pe 
punctul de a dezlega taina comorii? 

In orice caz, tocmai fiindcă păzitorii misterioşi şi 
invizibili ai acestui loc necurat doreau, dintr-un motiv 
sau altul, să-l împiedice să intre în încăpere, era de 
ajuns ca să-l întărite pe Tarzan să facă tocmai pe dos. 
Deşi strigătul fu repetat într-una, el izbi cu umărul în 
uşă pînă ce aceasta cedă forţei uriaşe şi se deschise cu 
un scrişnet al balamalelor de lemn. 

lnăuntru domnea o beznă de nepătruns. Nicăieri, nici 
o crăpătură prin care să intre măcar cea mai firavă 
rază de lumină şi nici prin uşa deschisă nu intra vreo 
dîră; coridorul de unde venise era cufundat în 
semiîntuneric. Cercetind podeaua din faţa sa cu coada 
suliţei, Tarzan înainta în întuneric. Brusc, uşa din spate 
se închise şi în aceeaşi clipă mai multe miini îl 
înşfăcară din toate părţile. 

Omul-maimuţă se zbătu cu furie sălbatică, 
dezlănţuindu-şi puterea herculeană. Deşi simţea că 
loviturile sale nimereau în plin şi dinţii se înfigeau în 
carnea agresorilor, avea impresia că mîinile ce se 
agăţau de el sînt fără număr. Treptat, superioritatea 
agresorilor îl copleşi; îl doboriră la pămînt şi-l legară 
fedeleş de miini şi de picioare. 

In afară de răsuflarea grea a atacatorilor şi zgomotul 
luptei nu auzise nimic. Nu ştia ce fel de făpturi îl 
capturaseră, însă, după cum îl legaseră, îşi dădu 


251 


seama că sînt fiinţe «meneşti. 

Brusc îl ridicară de pe podea şi, mai trăgîndu-l, mai 
împingîndu-l, îl scoaseră din încăperea întunecoasă 
printr-o altă uşă şi-l duseră într-o curte interioară a 
templului. Aici putu în sfirşit să-i vadă pe cei ce-l 
făcuseră prizonier. Erau poate peste o sută: nişte 
barbari scunzi şi îndesaţi, cu bărbi mari ce le 
acopereau feţele şi piepturile păroase. 

Părul gros şi încîlcit din cap le cădea peste 
sprincenele depărtate, laţele atirnîndu-le pe umeri şi 
pe spate. Aveau picioarele strimbe, scurte şi groase, 
iar braţele lungi şi musculoase. In jurul coapselor 
purtau piei de leopard sau de leu, iar pe piept le atîrna 
un şirag din colții acestor animale! Braţele şi picioarele 
lor erau împodobite cu brățări masive din aur curat. 
Drept arme, aveau nişte măciuci grele şi noduroase, 
iar la cingătorile ce susțineau singurul lor veşmiînt 
atirnau cuțite lungi şi înfricoşătoare. 

Ceea ce-l impresiona mai mult pe prizonier fu pielea 
albă; culoarea şi înfăţişarea lor nu indicau de fel 
apartenenţa la rasa neagră. Totuşi, frunţile teşite, ochii 
mici şi răi şi colții galbeni nu făceau o impresie bună. 

Cît timp durase lupta din încăperea întunecoasă şi-n 
vreme ce-l tiriseră pe prizonier spre curtea interioară, 
straniile făpturi nu scoseseră nici un cuvînt. Acum însă 
cîţiva dintre ei începură o conversaţie monosilabică şi 
miorlăită într-o limbă necunoscută, îl lăsară pe 
pardoseala de piatră şi se retraseră tropăind cu 
picioarele scurte spre o altă aripă a templului, la 
capătul celălalt al curţii. 


252 


Pe cînd zăcea acolo pe spate, Tarzan văzu că 
pretutindeni jur împrejur se ridicau ziduri foarte înalte. 
Sus de tot se zărea o mică pată de cer albastru. Printr- 
o ambrazură desluşi un frunziş, dar nu-şi putea da 
seama dacă frunzişul se afla dincolo de zidurile 
templului. În jurul curţii, de la pămînt pînă la acoperişul 
templului, se aflau nenumărate galerii: din cînd în cînd, 
captivul surprindea aţintită asupra lui licărirea unui 
ochi ce scapără de sub claia de păr înciîlcit. 

Omul-maimuţă încercă niţel rezistenţa legăturilor şi i 
se păru că nu erau îndeajuns de trainice pentru a 
rezista încordării muşchilor săi puternici cînd va sosi 
clipa să evadeze. Dar nu îndrăzni să le încerce 
temeinic, pînă ce nu cobora întunericul sau pînă nu se 
încredința că nu-l spionează nimeni. 

După multe ceasuri, lumina soarelui pătrunse în 
puţul vertical. Cînd soarele se ivi deasupra, auzi un 
zgomot de tălpi desculţe lipăind în coridoarele de 
deasupra şi văzu galeriile umplindu-se de chipuri 
şirete; în acelaşi timp, alt grup intră în curte. 

O clipă, ochii tuturor se îndreptară spre soarele ajuns 
la amiază. Apoi, într-un glas, oamenii din galerii şi cei 
din curtea de jos reluară cu voce tărăgănată refrenul 
unei incantaţii lugubre. Cei din jurul lui Tarzan începură 
să danseze în cadenţa cîntecului solemn. Păşeau în 
jurul lui încet şi, dansînd, semănau cu nişte urşi 
gigantici şi neîndemînatici. Nu se uitau deloc la el; ochii 
mici se pironiseră pe discul soarelui. 

Dansară astfel vreo zece minute, înginîndu-şi 
incantaţia lor monotonă. Deodată se întoarseră cu toţii 


253 


spre prizonier şi, ridicînd măciucile şi scoţind urlete 
înfricoşătoare, cu feţele schimonosite în chipul cel mai 
diabolic cu putinţă, se năpustiră asupra lui. 

Tot atunci, o siluetă de femeie se aruncă în mijlocul 
hoardei  însetate de sînge şi, cu o măciucă 
asemănătoare cu a lor, însă făurită din aur, îi izgoni pe 
bărbaţii ce se apropiau de Tarzan. 


254 


20. LA 


O clipă, Tarzan crezu că fusese salvat printr-un 
capriciu al soartei. Cînd constată însă uşurinţa cu care 
fata îi alungase pe bărbaţii aceia semănînd cu nişte 
gorile şi cînd, puţin mai tirziu, aceştia îşi reluară dansul 
în timp ce ea li se adresa cu un cînt monoton şi 
sacadat, trase concluzia că, de fapt, nu era nimic 
altceva decit un moment din ceremonia al cărei erou 
principal era el. 

După citeva clipe, fata scoase un cuţit de la briu şi, 
aplecîndu-se asupra lui Tarzan, îi tăie legăturile de la 
picioare. Apoi, după ce bărbaţii încetară dansul şi se 
apropiară, îi făcu semn să se ridice. li puse de git 
fringhia care-i legase picioarele şi-l trase după ea de-a 
curmezişul curţii. Bărbaţii veneau doi cîte doi în urma 
lor. 

ÎI purtă prin coridoarele întortocheate, departe în 
interiorul templului, pînă ce ajunseră într-o sală mare 
în centrul căreia se afla un altar. Tarzan, înţelese, în 
fine, scopul straniei ceremonii ce precedase aducerea 
lui în lăcaşul sacru. 

Căzuse, desigur, în mîinile unor descendenţi ai 
adoratorilor soarelui. Parodierea salvării de către o 
vestală a marii preotese a soarelui fusese doar o parte 
din ceremonialul lor păgin. Soarele, care se revărsa 
asupra lui printr-o deschidere de sus, îl plăcuse, iar 


255 


preoteasa venise să-l salveze din miinile profanatoare 
ale păcătoşilor de pe pămînt; să-l salveze pentru a-l 
oferi apoi jertfă Zeului incandescent. 

Dacă mai avea nevoie de vreo confirmare 
suplimentară a ipotezelor sale, nu-i răminea decit să-şi 
arunce ochii la petele cafenii şi roşietice de pe altarul 
de piatră şi de pe lespezile din imediata apropiere, sau 
la craniile hidoase înşirate în nişele din pereţii 
încăperii. 

Preoteasa conduse victima pînă la treptele altarului. 
Din nou, galeriile din jur se umplură pînă sus de 
spectatori, iar prin arcada de la capătul sălii se 
strecura încet-încet o procesiune de femei. Ca şi 
bărbaţii, purtau în jurul coapselor piei de animale 
sălbatice, prinse cu briie din piele netăbăcită sau cu 
lanţuri de aur. In părul negru şi bogat erau prinse 
podoabe făurite din nenumărate plăcuţe de aur, 
rotunde sau ovale, îmbinate ingenios, în aşa fel ca să 
alcătuiască un fel de pălărie de metal. De o parte şi de 
alta a capului atîrnau lungi şiraguri de podoabe ovale 
ce le ajungeau pînă la brîu. 

Femeile erau mult mai bine proporţionate decit 
bărbaţii; aveau trăsături mai frumoase, iar chipul şi 
ochii mari, calzi şi negri denotau o inteligenţă 
superioară celei a stăpinilor lor. 

Fiecare preoteasă purta două cupe de aur. Se 
înşirară de o parte a altarului, în vreme ce bărbaţii 
formau un alt şir, pe partea cealaltă. Bărbaţii înaintară 
cîţiva paşi şi luară pe rînd cite o cupă de la femeia din 
faţa lor. Apoi incantaţia reîncepu şi deodată, dintr-un 


256 


coridor întunecos de dincolo de altar care venea din 
adîncurile cavernoase de sub încăpere, apăru o altă 
femeie., 

“Marea preoteasă” — gîndi Tarzan. Era o femeie 
tinără, cu o faţă destul de frumoasă şi inteligentă. 
Podoabele sale erau asemănătoare celor purtate de 
ajutoarele ei, însă mult mai meşteşugit lucrate. Cele 
mai multe erau bătute în diamante. Braţele goale, ca şi 
picioarele, aproape se pierdeau sub podoabe masive şi 
giuvaeruri, iar pielea de leopard era susţinută de un 
brîu foarte strîns, făcut din inele de aur alcătuind un 
model ciudat şi presărat cu mici diamante. La briu 
purta un cuţit lung, încrustat cu nestemate, iar în mînă, 
în loc de măciucă, ţinea o vergea. 

Cînd ajunse în partea cealaltă a altarului, se opri; 
incantaţia încetă. Preoţii şi preotesele îngenuncheară 
dinaintea ei, în timp ce ea întinse vergeaua deasupra 
capetelor lor şi recită o invocaţie lungă şi plicticoasă. 
Avea o voce caldă şi muzicală. Lui Tarzan mai că nu-i 
venea să creadă că peste citeva clipe posesoarea 
acestui glas melodios avea să se transforme într-un 
călău fanatic, cu ochi răi şi însetaţi de sînge, care urma 
să bea prima sîngele roşu şi cald al victimei, prelins de 
pe cuțitul de sacrificiu în cupa de aur de pe altar. 

După se sfirşi invocaţia, preoteasa îşi cobori pentru 
prima dată ochii asupra lui Tarzan. Cu o curiozitate 
crescîndă îl cercetă din cap pînă în picioare, apoi îi 
adresă citeva cuvinte, iar cînd isprăvi, îl privi ţintă, ca 
şi cum ar fi aşteptat un răspuns. 

— Nu înţeleg ce spui — zise Tarzan. Putem vorbi în 


257 


altă limbă? 

Ea nu pricepu, deşi omul-maimuţă încercă în 
franţuzeşte, englezeşte, arabă, waziri şi, pentru ultima 
oară în limba metişilor de pe Coasta de Vest. 

Marea preoteasă dădu din cap şi, cînd ceru preoţilor 
să continue ritualul, s-ar fi zis că-n glasul ei răzbate o 
nuanţă de plictiseală. Aceştia reluară dansul lor stupid 
şi se opriră la porunca preotesei, care tot timpul 
rămăsese nemişcată, privindu-l foarte absorbită pe 
Tarzan. 

La semnalul ei, preoţii se năpustiră asupra omului- 
maimuţă şi-l ridicară de pe lespezi. Il aşezară cu faţa în 
sus pe altar. Capul îi atîrna la un capăt al altarului, iar 
picioarele la celălalt; apoi preoţii şi preotesele se 
aşezară pe două rînduri, cu micile cupe de aur 
pregătite, să ia cîteva picături din sîngele jertfei îndată 
ce cuțitul de sacrificiu îşi făcea datoria. 

În rîndul preoţilor izbucni o ceartă: se certau pentru 
întîietate. O brută mătăhăloasă, avînd înscrise pe faţa-i 
de bestie toate însemnele şireteniei unei gorile, încerca 
să împingă în spatele său pe un bărbat mai scund, însă 
mititelul ceru ajutor marii preotese, care, cu voce 
tăioasă şi hotărită, îl trimise pe celălalt la coada şirului. 
Tarzan auzi cum acesta se îndreaptă spre fundul sălii, 
bombănind şi mîrîind. 

Apoi marea preoteasă, stind dinaintea altarului, 
începu să recite o altă invocaţie şi, în acelaşi timp, 
ridică încet cuțitul ascuţit asupra jertfei. Omului- 
maimuţă i se păru că s-au scurs secole pînă ce, în 
sfîrşit, braţul se opri. Cuţitul se afla sus, deasupra 


258 


pieptului descoperit. Începu să coboare; la început 
încet, însă, pe măsură ce incantaţia sporea în 
intensitate, cobori mai repede. Dinspre capătul şirului 
Tarzan auzi bombănelile preotului nemulţumit. Glasul 
acestuia răzbătea din ce în ce mai tare. O preoteasă 
ţipă la el cu o voce ascuţită mustrîndu-l. Cuţitul era 
acum foarte aproape de pieptul lui Tarzan, dar se opri 
o clipă: marea preoteasă ridică ochii pentru a-şi arăta 
nemulţumirea faţă de autorul sacrilegiului. 

Dinspre locul incidentului se auzi brusc o foiala şi 
Tarzan întoarse capul într-acolo tocmai la timp ca să 
vadă cum matahala se năpusteşte la preoteasă şi-i 
zdrobeşte ţeasta dintr-o singură lovitură de măciucă. 
Tarzan văzuse de sute de ori ceea ce urmă. Văzuse 
lucrul acesta întîmplîndu-se cu Kerchack, cu Tublat sau 
Terkoz ori cu alte gorile din tribul lui; ba chiar şi la 
Tantor, elefantul. Puţini erau masculii din junglă, care 
să nu-i cadă pradă. Preotul înnebunise şi, cuprins de 
furie lovea cu măciuca la întîmplare. 

Urletele lui de furie erau înfricoşătoare; bestia se 
năpustea cînd ici, cînd colo, împărțind lovituri 
năpraznice cu ghioaga-i uriaşă şi înfigîndu-şi colții în 
oricine avea nenorocul să-i stea pe-aproape. In tot 
acest răstimp, marea preoteasă rămase cu cuțitul 
ridicat asupra lui Tarzan; ochii ei priveau îngroziţi cum 
maniacul seamănă moarte şi-i schilodeşte vestalele. 

Ca la un semn, încăperea se goli. Rămaseră doar 
morţii,  muribunzii, victima de pe altar, marea 
preoteasă şi nebunul. Cînd ochii fioroşi ai nebunului 
zăriră femeia, în el se dezlănţui o nouă şi subită 


259 


patimă. Încet-încet, se apropie de ea, vorbindu-i. 
Tarzan fu cuprins de uimire: urechile sale auzeau o 
limbă pe care o înţelegea. Era ultima pe care s-ar fi 
gîndit vreodată să o folosească într-o conversaţie cu o 
fiinţă omenească. Limba nu era alta decit lătratul 
gutural al tribului marilor antropoide... limba lui 
maternă. Femeia îi răspundea în aceeaşi limbă. 

Nebunul o ameninţa... ea încerca să-l facă să-şi vină 
în fire, fiindcă era limpede că acum bruta ignora cu 
desăvirşire autoritatea marii preotese. Era foarte 
aproape de ea... se tîra în patru labe, pe la capătul 
altarului... 

Tarzan forţă legăturile ce-i imobilizau braţele la 
spate. Femeia nu-l mai vedea... îngrozită de primejdia 
ce-o ameninţa, uitase de jertfă. După ce bruta, ca să-şi 
înhaţe victima, trecu de Tarzan, omul-maimuţă rupse 
cu un efort supraomenesc legăturile care-l ţineau, dar 
sforțîndu-se, se rostogoli de pe altar pe podeaua de 
piatră, în partea opusă celei unde stătea preoteasa. 
Cînd sări în picioare, legăturile căzură de pe braţele 
libere; în aceeaşi clipă îşi dădu seama că rămăsese 
singur în sală: marea preoteasă şi nebunul dispăruseră. 

Dincolo de altarul de sacrificiu, dinspre deschizătura 
întunecoasă pe unde preoteasa intrase în templu se 
auzi un țipăt înăbuşit. Fără măcar să-i mai pese de 
propria-i siguranţă sau de posibilitatea de a evada 
prilejuită de această  înşiruire vertiginoasă de 
împrejurări, Tarzan din neamul maimutelor răspunse la 
chemarea femeii aflate în pericol. Dintr-un salt ajunse 
la intrarea ce dădea spre camera subterană, iar o clipă 


260 


mai tîrziu cobora alergind pe nişte trepte de piatră ce 
duceau către un loc necunoscut. 

Lumina slabă ce pătrundea de sus îi descoperi o 
grotă largă, cu tavanul jos. Din grotă porneau mai 
multe coridoare cufundate într-un întuneric de păcură, 
însă nu mai era nevoie să caute: cei doi se aflau chiar 
în faţa lui. Bruta înnebunită pusese fata pe podea şi 
degetele de gorilă o strîingeau isteric de git. Fata se 
zbătea din răsputeri încercînd să scape de furia 
dezlănţuită a fiarei. 

Cînd mîna grea a lui Tarzan căzu pe umărul brutei, 
aceasta lăsă victima şi se întoarse spre salvatorul fetei. 
Adoratorul soarelui, cu balele curgindu-i şi cu colții 
rînjiţi, se lupta cu puteri înzecite pe care i le dădea 
nebunia. Pofta de sînge şi furia îl transformaseră brusc: 
devenise o fiară sălbatică. Uitase cu totul de pumnalul 
de la briîu şi se slujea numai de armele cu care-l 
înzestrase natura şi cu care se luptau fiarele. 

Cu toate că se putea folosi de colţi şi gheare foarte 
bine, bestia descoperi curînd că are de-a face cu un 
adversar mai versat în lupta cu fiarele, fiindcă Tarzan 
din neamul maimutelor nu rămiînea cu nimic mai 
prejos. Se rostogoliră pe podea, sfişiindu-se ca două 
gorile. În tot acest timp, preoteasa stătea lipită de 
perete, urmărind cu ochii holbaţi şi plini de spaimă 
fiarele care răcneau şi se sfişiau la picioarele ei. 

În cele din urmă văzu cum necunoscutul îşi sugrumă 
duşmanul cu mîinile sale puternice. După ce împinse 
capul brutei. Tarzan începu să-i care pumni cu 
nemiluita peste faţă. Citeva clipe mai tîrziu îi aruncă 


261 


leşul cît colo şi se ridică scuturindu-se ca un leu. Puse 
un picior pe trupul fără viaţă şi înălţă capul vrînd să 
slobozească strigătul său de victorie, dar cînd zări 
deschizătura de deasupra ce dădea în templul de 
sacrificiu, se răzgîndi. 

Fata, care în timpul luptei dintre cei doi încremenise, 
pe jumătate paralizată de frică, se gindea acum la 
soarta ce-o aştepta: scăpată din ghearele unui nebun, 
căzuse în mîinile celui pe care, cu puţin înainte, fusese 
pe punctul de a-l sacrifica. Se uita în jur, căutînd o cale 
să se salveze. Chiar lingă ea se căsca gura neagră a 
unui coridor ce pornea din sală, însă tocmai cînd se 
pregătea să o zbughească pe-acolo, ochii omului- 
maimuţă o văzură şi, dintr-o săritură, o ajunse şi o 
prinse de braţ. 

— Aşteaptă! spuse Tarzan din neamul maimuţelor în 
limba tribului lui Kerchak. Fata îl privi uimită. 

— Cine eşti tu, care vorbeşti limba primului om? 
şopti. 

— Sînt Tarzan din neamul maimuţelor — răspunse el 
în limba maimutelor antropoide. 

— Ce-ai de gînd să faci cu mine? continuă ea. Cu ce 
gînd m-ai salvat din miinile lui Tha? 

— Puteam să las să fie ucisă o femeie? Continuă el. 

Răspunse doar pe jumătate la întrebarea ei. 

— Şi ce-ai să faci cu mine acum? repetă ea. 

— Nimic, însă tu ai putea face ceva pentru mine... ai 
putea să mă scoţi din acest loc... în libertate. 

Tarzan îi spuse toate acestea, fără a avea însă 
convingerea că fata se va învoi. Era sigur că sacrificiul 


262 


va fi reluat de acolo de unde fusese întrerupt, deşi 
acum era tot atît de sigur că, nemaifiind legat şi avînd 
un cuţit lung în mînă, devenise o victimă mai puţin 
docilă decit fusese pînă nu demult: fără arme şi legat 
fedeleş. 

Înainte de a vorbi, fata îl privi cîtva timp. 

— Eşti un om minunat — îi spuse. Eşti un om aşa 
cum mi-am închipuit numai în visurile mele pe cînd 
eram mică, eşti un om aşa cum îmi imaginez eu pe 
strămoşii poporului meu... marele popor care a 
construit această cetate puternică în inima acestei 
lumi sălbatice. Au construit-o aici ca să smulgă din 
străfundurile pămîntului bogăţia fabuloasă pentru care 
au renunţat la civilizaţia lor, lăsată departe. Nu înţeleg 
de ce ai sărit să mă salvezi, după cum nu înţeleg de ce, 
avîndu-mă în puterea ta, nu vrei să te răzbuni fiindcă 
te-am osîndit la moarte... eram gata să te ucid cu mîna 
mea... 

— Bănuiesc — îi răspunse omul-maimuţă — că ai 
urmat doar perceptele religiei tale. Nu te pot 
condamna pe tine pentru acest lucru, indiferent de 
ceea ce cred eu despre religia ta. Insă cine eşti tu... ce 
fel de popor e cel în mîinile căruia am căzut? 

— Eu sînt La, marea preoteasă a Templului Soarelui 
din cetatea Opar. Sîntem descendenţii unui popor care 
a venit să caute aur prin aceste ţinuturi sălbatice acum 
mai bine de zece mii de ani. Cetățile lor se întindeau 
de la marea cea mare, de la soarele care răsare, pînă 
la marea cea mare, unde soarele coboară noaptea ca 
să-şi răcorească fruntea învăpăiată. Erau foarte bogaţi 


263 


şi foarte puternici; cîteva luni pe an trăiau în palatele 
minunate de aici, restul timpului şi-l petreceau în 
ţinutul lor de baştină, departe, în nord. Multe corăbii 
călătoreau între lumea nouă şi cea veche. În anotimpul 
ploios, rămiîneau aici puţini oameni: 

Numai cei care supravegheau în mine munca 
sclavilor negri, negustorii care  furnizau cele 
trebuincioase, precum şi soldaţii care apărau cetăţile şi 
minele. Într-unul din aceste anotimpuri s-a întîmplat 
marea catastrofă. Cînd a venit vremea ca miile de 
oameni să se reîntoarcă aici, n-a mai venit nici unul. 
Multe săptămîni în şir oamenii noştri au tot aşteptat... 
apoi au trimis o galeră mare, ca să afle de ce nu s-a 
mai întors nimeni. Cu toate că au navigat multe luni, n- 
au putut să descopere nici o urmă din ţinutul care 
vreme de nenumărate secole fusese leagănul 
civilizaţiei lor: se scufundase în mare. De atunci a 
început decăderea poporului meu. Descurajaţi şi 
nefericiţi, oamenii au căzut curînd pradă hoardelor din 
nord şi a celor din sud. Una cite una, cetăţile au fost 
părăsite sau cucerite. Ultimii supraviețuitori au fost în 
cele din urmă siliţi să-şi găsească adăpost în această 
cetate din creierul munţilor. Treptat, puterea noastră a 
scăzut, am pierdut orice atribut al civilizaţiei noastre; 
inteligenţa ni s-a împuţinat, numărul nostru s-a 
micşorat pînă ce, acum, am ajuns un mic trib de 
maimuțe sălbatice. 

De fapt, maimuţele trăiesc cu noi şi au trăit astfel 
multe secole. Noi le numim primii oameni.. vorbim 
limba lor la fel de bine ca şi pe a noastră; numai în 


264 


ceremonialul de la templu ne mai străduim să păstrăm 
limba maternă. Cu timpul însă şi aceasta va fi uitată şi 
vom vorbi doar limba maimuţelor; nu-i vom mai alunga 
pe aceia dintre noi care se însoțesc cu maimuţele şi 
astfel, în cele din urmă, vom degenera în fiarele din 
care, probabil, cu multe secole în urmă, s-au născut 
strămoşii noştri. 

— Dar de ce voi, femeile, sînteţi mai pline de omenie 
decit bărbaţii? întrebă Tarzan. 

— Din anumite motive, femeile nu s-au întors la 
starea de sălbăticie atit de repede ca bărbaţii. O cauză 
poate fi faptul că, în timpul marii catastrofe, aici au 
rămas doar bărbaţii mai de jos, în timp ce templele 
erau pline de cele mai nobile fiice ale poporului. 
Spiritul meu a rămas mai limpede decit al celorlalţi 
fiindcă, după mamă, mă trag dintr-un şir de preotese... 
această funcţie sacră se lasă moştenire numai fiicelor. 
Soții ne sînt aleşi dintre bărbaţii cei mai nobili. Bărbatul 
cel mai desăvirşit din punct de vedere intelectual şi 
fizic e hărăzit să fie soţul marii preotese. 

— Trebuie să fie cam greu să-i alegi dintre 
gentlemenii pe care i-am văzut sus — replică Tarzan, 
cu un zîmbet. 

Fata privi o clipă, surprinsă. 

— Nu huli — spuse. Sînt sacri... sînt preoţi. 

— Aşadar, sînt alţii care arată mai bine? întrebă el, 
curios. 

— Ceilalţi sînt mult mai urîți decît preoţii — răspunse 
ea. 

Tarzan se cutremură cînd se gîndi ce soartă avea 


265 


fata, fiindcă, cu toată lumina neclară din grotă, fu 
impresionat de frumuseţea ei. 

— Cum rămîne cu mine? întrebă el brusc. M-ajuţi să 
scap de aici? 

— Zeul în Flăcări te-a ales să fii al lui — răspunse ea, 
solemn. Nici chiar eu n-am puterea să te salvez... dacă 
ei te găsesc din nou. N-am însă de gind să-i las să te 
găsească. Ţi-ai primejduit viaţa ca să mi-o scapi pe-a 
mea. Nu pot să fac mai puţin. Nu va fi deloc uşor... s-ar 
putea să fie nevoie de zile întregi, însă pînă la sfîrşit 
cred c-o să te pot duce dincolo de ziduri. Să plecăm de 
aici! Au să mă caute în curind şi, de ne găsesc 
împreună, vom fi pierduţi amîndoi... Dacă vor avea cea 
mai mică bănuială că mi-am trădat zeul, mă vor ucide. 

— Atunci nu trebuie să rişti — se grăbi el să-i spună. 
Mă voi întoarce în templu şi, dacă voi lupta să-mi 
recapăt libertatea, nimeni nu te va bănui de nimic. 

Fata nu fu de acord cu propunerea lui; în cele din 
urmă îl convinse să o urmeze, spunînd că şi aşa, se 
aflau de prea multă vreme în grotă ca să dea naştere 
la bănuieli, chiar dacă se întorceau în templu. 

— Am să te-ascund, apoi am să mă întorc singură şi- 
am să le spun că, după ce l-ai omorit pe Tha, mi-am 
pierdut cunoştinţa şi că nici măcar nu ştiu dacă ai 
scăpat. 

Iil conduse, aşadar, prin coridoarele întortocheate şi 
întunecoase, pînă ce ajunseră într-o mică încăpere 
luminată doar de o rază de lumină ce se furişa printr- 
un grătar de piatră aflat în tavan. 

— Aceasta e camera morţilor — spuse. Nimănui nu-i 


266 


va trece prin cap să te caute aici... nu vor îndrăzni. Mă 
voi întoarce după ce se întunecă. Pînă atunci poate că 
voi găsi un mijloc să te scap. 

Plecă. Tarzan din neamul maimutelor rămase singur 
în camera morţilor, sub cetatea de mult uitată a 
Oparului... 


267 


21. NAUFRAGIAŢII 


Clayton tocmai visa că bea găleți întregi de apă, 
înghiţituri de apă dulce, limpede şi minunată la gust. 
Cu o zvicnire îşi recapătă cunoştinţa şi simţi, în sfîrşit, 
torentele de ploaie care cădeau peste el. O ploaie 
tropicală în rafale puternice îl biciuia fără milă. 
Deschise gura şi înghiţi. Deodată îşi simţi puterile 
renăscîndu-i, încît fu în stare să se ridice în coate. 
Peste picioarele sale zăcea prăbuşit domnul Thuran. La 
cîţiva metri mai încolo, Jane Porter zăcea pe fundul 
bărcii, ca o grămadă diformă, demnă de milă... zăcea 
nemişcată. Clayton bănuia că murise. 

După eforturi supraomeneşti, se smulse de sub 
corpul lui Thuran şi, cu forţe reînnoite, se tîrî spre fată. 
Îi ridică binişor capul de pe scîndurile aspre. Poate că 
mai era un dram de viaţă în acel sărman trup sleit de 
nemiîncare; apucă deci o zdreanţă îmbibată cu apă şi 
stoarse picăturile preţioase între buzele umflate ale 
scheletului care, pînă nu demult, strălucea de fericirea 
şi bucuria unei tinereţi înfloritoare. 

O vreme, fata nu dădu nici un semn de înviorare; în 
cele din urmă însă, eforturile lui Clayton fură răsplătite 
de un tremur uşor al buzelor întredeschise, îi frecă 
mîinile uscate şi mai stoarse citeva picături de apă 
între buzele arse. În sfîrşit, fata deschise ochii şi-l privi 
lung pînă să-şi dea seama unde se află. 

— Apă? şopti. Sîntem salvaţi? 


268 


— Ploaia... o lămuri el. Cel puţin avem apă. Am şi 
renăscut. 

— Şi domnul Thuran? Se interesă ea. Nu te-a ucis. E 
mort? 

— Nu ştiu — răspunse Clayton. Dacă trăieşte şi 
ploaia îi redă puterea... 

Se opri aici, aducîndu-şi aminte prea tirziu că nu 
trebuie să adauge alte grozăvii la cele pe care fata le 
îndurase pînă atunci. 

Dar ea ghici ce voia el să spună. 

— Unde e? întrebă Jane. 

Clayton arătă cu capul spre trupul ghemuit al 
domnului Thuran. Citeva clipe tăcură. 

— Am să văd dacă pot să-l readuc în simţiri — spuse 
Clayton, într-un tîrziu. 

— Nu! şopti ea, întinzînd o mînă ca să-l oprească. Nu 
face asta... cînd îşi va recăpăta puterile, te va omori. 
Dacă e pe moarte, lasă-l să moară. Nu mă lăsa în 
barcă, singură cu fiara asta. 

Clayton şovăi. Omenia îi cerea să-l ajute pe Thuran; 
s-ar fi putut însă ca nemernicul să fie într-o stare cînd 
orice ajutor devine inutil. Nu era nici o ruşine să 
gîndească astfel. În vreme ce chibzuia aşa, îşi luă ochii 
de la Thuran şi privi în gol, apoi se ridică clătinîndu-se 
pe picioare şi scoase un strigăt de bucurie. 

— Pămînt! Jane, pămînt! Slavă Domnului, pămînt! 
Chiui printre buzele crăpate. 

Fata se uită şi ea. Nu departe — la mai puţin deo 
sută de metri — zări o plajă aurie, iar dincolo de ea, 
vegetația luxuriantă a junglei tropicale. 


269 


— Acum poţi să-l trezeşti — spuse Jane Porter: avea 
mustrări de conştiinţă fiindcă îl oprise pe Clayton să-i 
acorde ajutor lui Thuran. 

Trecu o jumătate de oră pînă ce acesta dădu semne 
că-şi recapătă cunoştinţa. Deschise, în sfirşit, ochii şi 
abia mai tîrziu se dumiri de norocul, ce le picase din 
cer. Cînd îşi reveni de-a binelea, barca se tira uşor pe 
fundul nisipos.. 

Apa dătătoare de viaţă pe care o băuse şi imboldul 
speranţei renăscute îi insuflară puteri lui Clayton 
ajutîndu-l să înainteze prin apa puţin adîncă spre țărm; 
cu o frîinghie trăgea barca după el. Legă frînghia de un 
mic arbore ce creştea chiar pe țărm; îi era teamă că 
refluxul o să ducă barca înapoi, în larg. De asemenea, 
îşi dădea seama că nu-şi redobiîndise într-atit puterile, 
încît s-o mai ducă pe Jane Porter la mal şi că trebuie să 
mai aştepte cîteva ore. 

Apoi izbuti să înainteze şi să se tirască spre jungla 
din apropiere, unde văzuse nişte fructe tropicale. 
Cunoştinţele sale privitoare la jungla lui Tarzan din 
neamul maimuţelor îl ajutară să aleagă din mulţimea 
de plante pe cele comestibile. După un ceas se înapoie 
pe plajă, încărcat cu de-ale gurii. 

Ploaia încetase şi soarele incandescent îşi arunca 
săgețile nemiloase asupra fetei. Jane insistă să încerce 
cu orice chip să ajungă la mal. Invioraţi de hrana pe 
care Clayton o adusese, cei trei reuşiră să poposească 
la umbra copacului de care era legată barca. Aici, 
vlăguiţi de puteri, se aruncară pe pămînt ca să se 
odihnească şi adormiră; dormiră buştean pînă la 


270 


căderea întunericului. 

O lună încheiată trăiră pe plajă într-o singurătate 
relativă. Cînd îşi recăpătară pe de-a-ntregul puterile, 
cei doi bărbaţi construiră în crengile unui copac un 
adăpost primitiv, destul de sus ca să fie la adăpost de 
animalele de pradă. Ziua adunau fructe şi prindeau 
mici rozătoare; noaptea stăteau ghemuiţi în adăpostul 
lor rudimentar, în timp ce sălbăticiunile junglei 
transformau orele nopţii într-un adevărat chin. 

Drept aşternut aveau ierburi din junglă, iar pe Jane 
Porter o înveleau cu pardesiul lui Clayton — acelaşi 
pardesiu pe care tînărul englez îl purtase în gara din 
Wisconsin. Clayton ridicase un paravan de crengi ca să 
despartă în două adăpostul: o parte pentru fată, 
cealaltă pentru el şi domnul Thuran. 

Chiar de la început, domnul Thuran îşi dădu arama 
pe faţă: egoism, proastă creştere, aroganță, laşitate şi 
desfriu. De vreo două ori, cei doi erau 

să se ia la bătaie din cauza purtării lui Thuran faţă de 
fată. Clayton nu îndrăznea să o lase singură cu el nici o 
clipă. Viaţa englezului şi a logodnicei sale era un 
coşmar neîntrerupt şi totuşi trăiau cu speranţa că vor fi 
salvaţi. 

Adeseori, gîndul Janei Porter zbura la aventura trăită 
odinioară pe ţărmul sălbatic. Ah, dacă invincibilul zeu 
al pădurii ar fi alături de ei aşa cum fusese data 
trecută. Nu ar mai fi fost aşa de înfricoşaţi de fiarele 
care dădeau tircoale pe sub adăpost sau de ticălosul 
lor tovarăş. Fără să vrea, făcea comparaţie între 
ocrotirea firavă pe care i-o putea oferi Clayton şi între 


271 


ceea ce i-ar fi oferit Tarzan, dacă acesta ar fi fost 
martor la mitocăniile şi amenințările domnului Thuran. 
Într-o zi, cînd Clayton se duse la rîu s-aducă apă şi 
Thuran îi vorbi urit Janei, fata îi spuse deschis ce 
gîndeşte despre el: 

— Ai noroc, domnule Thuran, că sărmanul domn 
Tarzan, care a dispărut în mod misterios de pe vaporul 
cu care călătoreaţi dumneata şi domnişoara Strong 
spre Cape Town nu e aici. 

— L-ai cunoscut pe porcul ăla? o întrebă Thuran, 
rînjind. 

— L-am cunoscut pe omul acela — răspunse ea. Cred 
că e singurul om adevărat pe care l-am cunoscut 
vreodată. 

În glasul ei desluşi ceva care-l făcu pe ticălos să-şi 
dea seama că sentimentele fetei, pentru duşmanul lui 
însemnau ceva mai mult decit prietenie şi se bucură că 
se poate răzbuna şi mai vîrtos pe Tarzan, pe care-l 
credea mort, ponegrindu-l în faţa Janei. 

— Era mai rău decit un porc! strigă el. Era un 
nemernic, un laş. Ca să se salveze de minia dreaptă a 
soţului unei femei pe care o necinstise şi-a spurcat 
sufletul încercînd să arunce toată vina asupra ei. 
Nereuşindu-i planul, a fugit din Franţa ca să evite să-l 
întilnească pe soţ pe cîmpul de onoare. De aceea se 
afla pe vasul care ne ducea pe mine şi pe domnişoara 
Strong la Cape Town. Ştiu bine ce spun. Fiindcă femeia 
în cauză e chiar sora mea. Şi-am să-ţi mai spun ceva 
ce n-am spus nimănui: bravul dumitale domn Tarzan a 
sărit peste bord, cuprins de spaimă că l-am 


272 


recunoscut. Se tot lăuda c-o să-mi dea satisfacţie, a 
doua zi... ne-am fi putut lupta cu cuţitele în salonul 
meu. Jane Porter îi rise în nas: 

— Să nu-ţi închipui nici măcar o secundă că cineva 
care v-a cunoscut pe amindoi ar crede o poveste atit 
de năstruşnică! 

— Atunci de ce călătorea sub nume fals? o întrebă 
domnul Thuran. 

— Nu te cred şi pace! ţipă ea. 

Cu toate acestea un grăunte de îndoială încolţi în 
sufletul ei, deoarece ştia că Hazel Strong îl cunoscuse 
pe zeul pădurii sub numele de John Caldwell din 
Londra. 

La mai puţin de cinci kilometri spre nord de 
adăpostul lor rudimentar se afla cabana lui Tarzan din 
neamul maimutelor. Şi mai la nord, tot pe coastă, la 
cîţiva kilometri depărtare de cabană, se aflau nişte 
adăposturi rudimentare, dar bine construite, în care 
locuiau optsprezece suflete. Erau naufragiaţii din cele 
trei bărci de pe Lady Alice, de care se rătăcise barca lui 
Clayton. 

Visliseră spre continent pe o mare liniştită şi ajunseră 
la țărm după trei ore. Nu avuseseră parte de nici una 
din nenorocirile naufragiului şi, deşi erau descurajaţi, 
necăjiţi şi abătuţi, din cauza catastrofei şi a greutăților 
neobişnuite din noua lor existenţă, nu luau totul în 
tragic. Se îmbărbătau cu speranţa că cea de-a patra 
barcă fusese descoperită de vreun vapor şi că, în scurt 
timp, se va organiza o cercetare amănunţită a coastei. 
Cum toate armele de foc şi muniţiile de pe iaht 


273 


fuseseră puse în barca Lordului Tennington, grupul era 
pregătit să se apere şi vîna cele necesare hranei. 

Profesorul Archimedes Q. Porter era singura lor 
problemă. Incredinţat pe deplin că fiica lui se află pe 
puntea unui vas care descoperise cea de-a patra 
barcă, renunţase să se mai preocupe de ea şi-şi 
dedicase toată forţa intelectuală unor probleme 
ştiinţifice extrem de importante şi greu de înţeles. Le 
considera singura hrană adecvată pentru un om cu 
erudiţia sa şi nu-l interesa altceva nimic. 

— Niciodată! li spunea domnul Samuel T. Philander, 
cu desăvirşire istovit, Lordului Tennington. Niciodată n- 
a fost profesorul Porter mai dificil... ba... aş putea 
spune, imposibil. Vai, nu mai departe decit azi- 
dimineaţă am fost silit să slăbesc supravegherea o 
jumătate de oră; ei bine, cînd am revenit, ia-l de unde 
nu-i. Să fiu iertat, domnule! Unde credeţi că l-am 
descoperit? La o jumătate de milă în largul oceanului, 
domnule, în una din bărcile de salvare, vislind ca să 
slujească viaţa; căuta o viaţă mai bună. Nu ştiu cum de 
a ajuns pînă acolo, fiindcă avea doar o singură vislă şi 
se învirtea foarte fericit în loc. Un marinar m-a dus, cu 
o barcă, la el; profesorul s-a indignat de-a binelea cînd 
i-am sugerat că trebuie să ne întoarcem imediat la 
țărm. „Vai, domnule Philander, îmi spunea, sînt 
surprins că tocmai dumneata, care eşti un fin 
intelectual, ai îndrăzneala să întrerupi progresul 
ştiinţei. Tocmai am dedus din anumite fenomene 
astronomice pe care le-am ţinut sub o observaţie 
amănunţită, în timpul ultimelor nopţi tropicale, o 


274 


ipoteză complet nouă asupra nebuloaselor, care, fără 
îndoială, va revoluţiona lumea ştiinţifică. Doresc să 
consult o monografie excepţională asupra ipotezei lui 
Laplace, care, după cite ştiu, se află într-o colecţie 
particulară la New York. Intervenţia dumitale, domnule 
Philander, va avea drept urmare o  întirziere 
ireparabilă, fiindcă tocmai acum mă duceam să obţin 
această carte". Trebuie să vă spun că numai cu mare 
greutate am reuşit să-l conving să se întoarcă imediat 
la țărm, fără a recurge la forţă — încheie domnul 
Philander. 

Domnişoara Strong şi mama ei se comportau foarte 
bine, în ciuda fricii, aproape permanente, că vor fi 
atacate de fiarele sălbatice. Pe de altă parte, nu 
împărtăşeau la fel de uşor ca ceilalţi părerea că Jane, 
Clayton şi domnul Thuran fuseseră găsiţi şi că se aflau 
în siguranţă. 

Esmeralda, guvernanta Janei Porter, plingea într-una 
gîndindu-se la soarta crudă care o despărţise de „puica 
ei dulce". 

Proverbiala bună dispoziţie a Lordului Tennington nu- 
| părăsise nici acum. Rămăsese aceeaşi gazdă jovială 
care căuta să ofere întotdeauna oaspeţilor săi tot 
confortul şi toată plăcerea. Pentru oamenii de pe iaht 
era acelaşi comandant drept, dar ferm... nu încăpea 
nici un dubiu aici, în junglă, cum nu existase nici la 
bordul Lady-ei Alice, privitor la cine este deţinătorul 
autorităţii supreme în problemele importante şi în 
cazurile de urgenţă care cereau o rezolvare lucidă şi 
inteligentă. 


275 


Dacă acest grup de naufragiaţi, bine organizat şi 
relativ în siguranţă, i-ar fi văzut pe ceilalţi trei — 
zdrenţăroşi şi înfricoşaţi — care se aflau doar la ciţiva 
kilometri mai la sud, cu greu ar fi recunoscut în ei pe 
foştii membri — elegant îmbrăcaţi şi bine dispuşi — ai 
micului grup de pe Lady Alice. 

Clayton şi domnul Thuran erau aproape goi. Hainele 
li se sfişiară în tufişurile ţepoase şi în lianele înciîlcite 
ale junglei prin care erau siliţi să-şi croiască drum în 
căutarea hranei. 

Jane Porter nu fusese, desigur, obligată să participe 
la aceste expediţii istovitoare: cu toate acestea şi 
îmbrăcămintea ei era într-o stare de plins. 

Clayton, din lipsă de o ocupaţie mai bună, păstrase 
cu grijă pielea fiecărui animal pe care-l vinase. 
Întinzîndu-le pe tulpinile copacilor şi curăţindu-le cu 
grijă, reuşise să le păstreze în bună stare, iar acum, 
cînd hainele amenințau să se rupă cu totul şi să nu-i 
mai acopere goliciunea, se apucă să-şi croiască din ele 
un veşmiînt. Drept ac, folosi un ghimpe ascuţit, iar nişte 
fire de iarbă tare şi tendoane de animal îi slujiră drept 
aţă. 

Cînd isprăvi, avea un veşmiînt fără mîneci, care-i 
ajungea aproape pînă la genunchi; şi cum era încropit 
din numeroase piei mici de diferite rozătoare, haina 
arăta mai degrabă ca o rochie grozav de ciudată, care, 
împreună cu mirosul urit şi persistent pe care-l emana, 
cu greu şi-ar fi găsit loc în vreo garderobă. Veni însă 
timpul cînd, de dragul decenţei, fu obligat să o îmbrace 
şi, cu toată situaţia, disperată în care se aflau, Jane 


276 


Porter nu se putu abţine să nu rîdă cu poftă văzindu-l. 

Nu după mult timp, Thuran, ajunse şi el la concluzia 
că este necesar să-şi confecţioneze o haină 
asemănătoare, aşa încit cei doi — în picioarele goale şi 
cu bărbi imense — nu se deosebeau prea mult de 
reîncarnările a doi străbuni preistorici ai rasei umane. 
Mai mult, Thuran se şi purta ca unul dintr-aceştia. 

Se scurseră aproape două luni de cînd duceau viaţa 
aceasta, cînd, pe neaşteptate, asupra lor se abătu 
marea nenorocire. Aceasta fu precedată de o 
întîmplare care mai-mai era să pună capăt suferințelor 
a doi dintre ei: să pună capăt pentru totdeauna în chip 
groaznic şi înspăimîntător, caracteristic junglei. 

În urma unui acces de friguri, Thuran zăcea printre 
crengile adăpostului din copac. Clayton se afla în 
junglă, la cîteva sute de metri depărtare, în căutarea 
hranei. Cînd se întoarse, Jane Porter îi ieşi în 
întîmpinare. Pe urmele bărbatului se furişa şiret şi 
îndemînatic, un leu bătrîn şi jigărit. Timp de trei zile 
muşchii şi tendoanele lui îmbătrinite se dovediseră 
incapabile să-l ajute să facă rost de hrană pentru 
burta-i goală. De mai multe luni mînca din ce în ce mai 
rar şi mai puţin. Se ducea tot mai departe, rătăcind hăt 
aiurea de locurile lui obişnuite, să-şi caute o pradă mai 
lesnicioasă. In cele din urmă descoperi fiinţa cea mai 
slabă şi mai lipsită de apărare — peste o clipă Numa 
avea să se înfrupte din carnea prăzii. 

Clayton, neştiind nimic de moartea care-l pîndea pe 
la spate, intră în luminiş, îndreptîndu-se spre Jane. 
Ajunsese aproape de ea, la o sută de metri de liziera 


277 


încîlcită a junglei. Deodată, peste umărul lui, fata văzu 
coama gălbuie şi ochii fioroşi tocmai cînd ierburile 
înalte se dădeau la o parte şi fiara uriaşă, înaintînd cu 
botul în pămînt, ieşi la iveală. 

Înlemnită de groază, fata nu putu scoate un sunet, 
însă privirea fixă şi îngrozită a ochilor holbaţi vorbeau 
de la sine. Clayton aruncă iute o privire în spate şi-şi 
dădu seama de situaţia disperată în care se găseau. 
Leul se afla la mai puţin de treizeci de paşi de ei şi 
aceeaşi distanţă îi despărţea de adăpost. Bărbatul era 
înarmat cu un ciomag zdravăn, care însă după cum îşi 
dădu seama imediat, avea tot atita eficacitate 
împotriva unui leu flămînd ca o puşcă de jucărie. 

Numa, lacom şi înfometat, învățase de mult că era 
inutil să ragă sau să geamă cînd pornea în căutarea 
prăzii; acum însă, fiind sigur că are carnea în labele 
sale încă puternice, deschise fălcile imense şi dădu 
drumul la o serie de răgete asurzitoare ce exprimau 
furia lui de mult înnăbuşită. Răgetul făcu să vuiască 
jungla. 

— Fugi, Jane! strigă Clayton! Repede! Fugi în 
adăpost! 

Muşchii paralizaţi refuzară să-i dea ascultare şi fata 
rămase pe loc, mută şi nemişcată, privind cu ochii 
holbaţi fiara ce înainta spre ei. 

La auzul acelui răget îngrozitor, Thuran veni în pragul 
adăpostului şi, cînd văzu scena din faţa ochilor, începu 
să strige la ei: 

— Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! Altfel rămîn singur în locul 
ăsta blestemat.!.. 


278 


Se prăbuşi şi începu să plîngă. 

O clipă, glasul lui abătu atenţia leului, care se opri 
deodată, să arunce o privire întrebătoare în direcţia 
copacului. Clayton nu mai putu să îndure încordarea 
nervoasă. Intorcîndu-se cu spatele spre fiară, îşi 
îngropa capul în palme şi aşteptă. Fata îl privi, cuprinsă 
de groază. De ce nu făcea nimic? Dacă trebuia să 
moară, cel puţin să moară ca un bărbat curajos; să-l 
ciomăgească pe leu cu băţul acela, oricît de puternică 
ar fi fost fiara. Aşa ar fi făcut oare Tarzan din neamul 
maimutelor? Nu ar fi luptat vitejeşte, vînzindu-şi scump 
pielea? 

Chiar în clipa aceea leul se ghemui, pregătindu-se să 
sară, săritură ce avea să le sfirşească vieţile în colții 
ascuţiţi şi necruţători. Jane căzu în genunchi şi se 
rugă; închise şi ochii ca să nu vadă clipa cumplită. 
Thuran, slăbit de febră, leşină. 

Secundele se prelungiră în minute, minutele se 
transformară în eternitate şi totuşi fiara nu sărea. 
Clayton îşi pierduse aproape de tot, cunoştinţa din 
cauza chinului prelungit de frică... genunchii îi 
tremurau... încă un minut şi se prăbuşea. 

Jane Porter nu mai putu îndura. Deschise ochii. Visa 
oare? 

— William, priveşte! şopti ea. 

Clayton se stăpini îndeajuns ca să poată înălța capul; 
se întoarse spre leu. Un strigăt de uimire îi scăpă de pe 
buze: chiar la picioarele lor, fiara zăcea moartă; o 
suliță grea străpunsese trupul gălbui. Pătrunsese prin 
spinarea lată, deasupra omoplatului drept şi după ce 


279 


străbătuse corpul, se înfipsese în inimă. 

Jane Porter se ridică în picioare, tremuriînd din toate 
mădularele. Clayton întinse o mînă să o sprijine şi o 
trase aproape de el. Apoi, apăsîndu-i capul pe umăr, se 
aplecă să o sărute de fericire că scăpaseră cu viaţă. 

Fata îl respinse uşor: 

— Te rog, nu, William. În ultimele clipe am trăit parcă 
o mie de ani. In faţa morţii am învăţat ce înseamnă 
viaţa. Nu vreau să te rănesc mai mult decit e necesar; 
însă nu mai suport să trăiesc în situaţia asta 
imposibilă. Am încercat să mă ţin de cuvint; asta din 
cauza unui fals sentiment de loialitate faţă de tine şi de 
o făgăduială făcută în grabă. Ultimele secunde din 
viaţă mi-au arătat că ar fi groaznic să continui să m- 
amăgesc, atit pe mine cit şi pe tine, sau să mai 
nutresc, chiar şi pentru o clipă, speranţa de a deveni 
soţia ta, dacă vom ajunge din nou printre oameni. 

— Vai, Jane, ce vrei să spui? Ce legătură are salvarea 
noastră providenţială cu schimbarea sentimentelor tale 
faţă de mine? Acum eşti slăbită... miine vei fi din nou 
tu... 

— Acum sînt mult mai mult eu însămi decit am fost 
pînă acum un an — răspunse fata. Spaima prin care 
tocmai am trecut mi-a reamintit că omul cel mai 
curajos din ciîţi au existat pe lume m-a onorat cu 
dragostea lui. Mult timp nu mi-am dat seama că l-am 
iubit tot atît şi că l-am alungat. Acum e mort şi nu mai 
am de gind să mă mărit. Cu siguranţă că nu mă voi 
mărita cu un altul mai puţin curajos decit el; aş avea 
un veşnic sentiment de dispreţ pentru laşitatea soţului 


280 


meu. Mă înţelegi? 

— Da — răspunse el, cu capul plecat şi cu faţa roşie 
ca focul din cauza ruşinii. 

A doua zi se petrecu marea tragedie. 


281 


22. COMORILE DIN OPAR 


Se făcu întuneric beznă înainte ca La, marea 
preoteasă, să se întoarcă în camera morţilor, cu 
mîncare şi apă pentru Tarzan. Fără nici o lumină, La îşi 
dibuia drumul cu mîinile de-a lungul zidurilor năruite, 
pînă ce găsi camera. Prin grătarul de piatră de 
deasupra străbătea lumina palidă a lunii tropicale. 

Cînd auzi zgomotul de paşi apropiindu-se, Tarzan se 
ascunse în bezna din capătul celălalt al încăperii; 
îndată ce o recunoscu însă, veni să o întîmpine. 

— Sînt furioşi — fură primele ei cuvinte. Niciodată nu 
s-a întîmplat ca un om care urma să fie sacrificat să 
scape cu viaţă de pe altar. Cincizeci de luptători au şi 
pornit în căutarea ta. Au scotocit prin tot templul... în 
afară de camera asta... 

— Dar de ce se tem să vină aici? 

— Fiindcă aici e lăcaşul morţilor. Aici se întorc cei 
morţi ca să se roage. Vezi acest vechi altar? Pe el, cei 
morţi îi sacrifică pe cei vii, dacă găsesc vreunul aici. 
lată de ce ai noştri ocolesc camera asta. Oricine ar 
vrea să intre aici, ştie că morţii îl aşteaptă ca să-l 
înşface şi apoi să-l sacrifice. 

— Dar tu? 

— Eu sînt mare preoteasă... eu sînt singura care sînt 
ocrotită împotriva morţilor. Eu sînt aceea care, la 
anumite intervale de timp, le aduce cite o jertfă umană 
în lumea de deasupra. Numai eu pot intra aici fără să 


282 


mă tem. 

— De ce nu m-au înhăţat morţii şi pe mine? o întrebă 
el, rizind uşor. 

Uimită, ea îl privi o clipă. Apoi îi răspunse: 

— Datoria unei mari preotese e de a învăţa, de a 
oficia potrivit credinţei pe care alţii, mai înţelepţi au 
statornicit-o; nicăieri însă nu se spune că preoteasa 
trebuie să şi creadă. Cu cît cineva ştie mai mult despre 
religie, cu atita crede mai puţin... nimeni nu ştie mai 
mult despre religia mea decit ştiu eu. 

— Atunci singurul lucru de care te temi e că prietenii 
tăi morţi ar putea descoperi duplicitatea ta? 

— Un lucru e sigur: morţii sînt morţi, nu mai pot face 
rău... sau ajuta. De aceea trebuie să ne bizuim pe 
propriile noastre forţe şi cu cît vom acţiona mai 
repede, cu atit mai bine. Mi-a fost greu să le înşel 
vigilenţa, chiar şi acum cînd ţi-aduceam picul ăsta de 
mîncare. A încerca să repet acest lucru în fiecare zi, ar 
fi culmea nebuniei. Hai să vedem cît de departe putem 
înainta prin coridoare înainte de a fi nevoită să mă 
întorc. 

ÎI conduse înapoi, în camera de sub sala altarului; de 
aici o luară pe unul din nenumăratele coridoare ce 
porneau din ea; în întuneric, Tarzan nu putu să vadă pe 
care din ele o apucaseră. Timp de zece minute 
orbecăiră de-a lungul unui coridor întortocheat pînă ce 
ajunseră la o uşă zăvorită. Aici o auzi pe La cum bijbiie 
cu o cheie; curînd răsună un scrişnet de zăvor metalic. 
Uşa se deschise, scîncind în balamalele-i ruginite şi 
intrară. 


283 


— Aici vei fi în siguranţă pînă miine seară — îi spuse. 

La ieşi afară şi, după ce închise uşa, o zăvori la loc. 

Tarzan parcă coborise în Erebus. Nici măcar ochii săi, 
obişnuiţi cu întunericul din junglă, nu putură străpunge 
bezna din jur. Precaut, înaintă cu mîna întinsă pînă ce 
atinse un perete; apoi cercetă cu grijă tuspatru pereţi 
ai încăperii. 

Camera părea să aibă cam cincizeci de metri pătraţi. 
Pardoseala era de piatră, iar pereţii erau alcătuiți din 
plăcuţe de granit de diferite mărimi, îmbinate ingenios 
fără mortar. 

După ce făcu primul tur în jurul camerei, Tarzan 
descoperi un fenomen ciudat pentru o încăpere 
prevăzută cu o singură uşă şi fără nici o fereastră. Păşi 
din nou cu multă atenţie de-a lungul pereţilor. Nu, nu 
se putea înşela! Se opri dinaintea peretelui opus uşii. O 
clipă rămase nemişcat, apoi făcu cîţiva paşi la dreapta, 
se întoarse la loc şi făcu cîțiva paşi la stînga. 

Repetă întregul circuit al camerei, pipăind cu grijă 
fiece centimetru de perete. Cînd isprăvi, se opri din 
nou în faţa porțiunii care-i trezise curiozitatea. Nu 
exista nici o îndoială. Într-un loc anumit şi numai acolo, 
pătrundea un curent de aer proaspăt. 

Tarzan încercă să mişte citeva plăcuţe de granit, 
care alcătuiau zidul în acel loc şi în cele din urmă reuşi: 
găsi o plăcuţă ce se deplasă imediat. Avea cam 
douăzeci şi cinci de centimetri grosime şi o suprafaţă 
de şapte pe cincisprezece centimetri. Omul-maimuţă 
scoase una cîte una şi celelalte plăcuţe. În acest loc 
peretele era construit în întregime din astfel de plăci 


284 


aproape perfecte. În scurt timp îndepărtă cam o 
duzină, după care întinse mîna să încerce stratul 
următor de zidărie. Spre surprinderea lui, atît cît ajunse 
cu braţul său lung, nu dădu peste nimic în spatele 
zidăriei. 

După cîteva minute îndepărtase destule plăcuţe ca 
să poată trece prin deschizătură. Chiar în faţă, i se 
părea că desluşeşte o licărire slabă; abia dacă se zărea 
în întunericul de nepătruns. lnainta cu grijă de-a 
buşilea pînă ce, după aproape cinci metri — cît era 
grosimea medie a fundaţiei zidurilor — podeaua se 
sfirşea brusc într-un abis. Întinse mîna: nu întîlni nimic; 
apoi, ţinîndu-se de marginea hăului, îşi dădu drumul în 
jos: picioarele nu atingeau fundul. 

In cele din urmă îi trecu prin minte să se uite în sus şi 
acolo, deasupra lui, printr-o deschizătură rotundă, văzu 
o pată de cer înstelat. Pipăind mai departe pereţii 
puţului, atît cît putea întinde braţul, omul-maimuţă 
constată că peretele convergea spre centrul puţului, în 
sus. Deci orice posibilitate de evadare în direcţia 
aceasta era înlăturată. 

Pe cînd şedea astfel, făcînd fel şi fel de presupuneri 
privitoare la rostul şi întrebuinţarea pasajului misterios 
şi a puţului de la capătul său, luna ajunse exact 
deasupra deschizăturii rotunde de sus, aruncînd o 
lumină dulce şi argintie în adiîncul întunecos. Brusc, 
Tarzan dezlegă misterul puţului, departe, sub el, văzu 
cum sclipeşte oglinda unei ape. Dăduse deci peste un 
puț vechi... însă ce legătură era între put şi închisoarea 
în care fusese ascuns? 


285 


Lumina lunii inunda acum tot interiorul puţului şi 
Tarzan putu să observe o altă deschidere în peretele 
opus. Se întreba dacă această deschidere era cumva 
gura unui pasaj care să ducă dincolo de zidurile cetăţii. 
Merita, oricum, să cerceteze şi se apucă de treabă. 

Se întoarse imediat la peretele pe care-l desfăcuse 
plăcuţă cu plăcuţă şi explora ce se afla dincolo de el; 
cără apoi plăcile în coridor şi le puse la loc, aşa cum 
fuseseră înainte. Cantitatea imensă de praf pe care o 
observase pe plăci cînd le scosese din, loc îl 
încredinţase că pasajul secret nu fusese folosit de 
mult, chiar dacă locuitorii de azi ai cetăţii ştiau de el. 

După ce refăcu peretele, Tarzan se întoarse la puț, 
care în acel loc avea o lăţime de vreo cinci metri. Nu-i 
era deloc greu să sară peste spaţiul gol şi, o clipă mai 
tirziu, înainta de-a lungul unui tunel îngust. Păşea 
acum cu mai multă atenţie de frică să nu cadă în alt 
puț la fel cu puţul lăsat în urmă. 

Parcursese citeva zeci de metri cînd întîlni nişte 
trepte ce duceau în jos, într-o beznă de nepătruns. La 
vreo şapte metri dedesubt reîncepea porţiunea 
orizontală a tunelului; puţin după aceea fu oprit să mai 
înainteze din pricina unei uşi grele de lemn baricadată 
cu biîrne groase pe partea dinspre care venea el. Acest 
lucru îl convinse şi mai vîrtos că se afla într-un pasaj ce 
ducea spre lumea din afară. Era limpede că uşa 
ferecată avea drept scop să împiedice accesul din 
partea opusă. Numai dacă tunelul nu dădea într-o 
închisoare! 

Bîrnele erau acoperite cu un strat gros de praf: alt 


286 


indiciu că pasajul nu fusese folosit de mult. Pe cînd 
înlătura masivul obstacol, balamalele uriaşe scoaseră 
nişte sunete stridente, parcă protestind împotriva 
intrusului. Tarzan se opri o clipă ca să se convingă că 
zgomotul acela neobişnuit în puterea nopţii nu-i 
alarmase pe cei din interiorul templului; nu auzi nimic 
şi trecu pragul uşii. 

Continuîndu-şi cu grijă drumul, ajunse în interiorul 
unei încăperi largi. De-a lungul pereţilor, pînă la tavan 
şi pe jos cît era podeaua de largă, se aflau îngrămădite 
rînduri-rînduri de lingouri avînd o formă ciudată, totuşi 
uniformă. Pipăindu-le, trase concluzia că sînt în formă 
de romb. Lingourile erau foarte grele şi, dacă nu ar fi 
fost atit de multe, nu s-ar mai fi îndoit că sînt de aur; 
socotind ce bogăţie fabuloasă ar reprezenta aceste mii 
de kilograme de metal dacă ar fi într-adevăr aur, 
rămase încredinţat că trebuie să fie un metal mai puţin 
preţios. 

La capătul celălalt al încăperii descoperi o altă uşă 
ferecată. Din nou birnele de la interior îi dădură 
speranţa că merge printr-un pasaj vechi şi uitat ce 
duce spre libertate. Dincolo de uşă, coridorul înainta 
drept, ca o suliță de război şi curînd deveni limpede 
pentru omul-maimuţă că se îndrepta spre exteriorul 
templului. De-ar fi ştiut numai direcţia în care ducea! 
Dacă mergea spre apus, însemna că ajunsese dincolo 
de zidurile exterioare ale cetăţii. 

Cu speranţe crescinde se avintă mai departe, 
îndrăzneala îmboldindu-l să se grăbească, pînă ce, 
după o jumătate de oră, întîlni alte trepte ce duceau 


287 


undeva sus. La bază, scara era de piatră, însă pe cînd 
urca, tălpile sale goale simţiră o schimbare bruscă a 
materialului de construcţie! Treptele de piatră fuseseră 
înlocuite cu trepte de granit. Pipăindu-le, omul- 
maimuţă descoperi că sînt tăiate în stincă, fiindcă nu 
simţi nici o crăpătură care să indice că sînt îmbinate. 

Urcă scara în spirală cam vreo treizeci de metri pînă 
ce, la o cotitură bruscă, Tarzan se pomeni într-o 
crăpătură îngustă, între doi pereţi de stîncă. Deasupra 
strălucea cerul înstelat, iar în faţă se înălța o pantă ce 
înlocuia treptele ce se sfirşeau chiar la temelia ei. 
Tarzan se grăbi să urce cărarea; la capătul de sus dădu 
peste culmea stincoasă a unui bloc de granit. La o milă 
în urmă se afla cetatea năruită, Opar, cu foişoarele şi 
turnurile scăldate în lumina blîndă a lunii ecuatoriale. 
Tarzan privi lingoul pe care îl adusese cu el. Il cercetă 
doar o clipă în razele lunii, apoi înălţă capul şi privi în 
depărtare la grandioasele construcţii în ruine. 

— Opar... — murmură el. Opar, cetate vrăjită... 
cetate a morţilor şi a trecutului de mult uitat. Cetate a 
frumuseţilor şi a monştrilor. Cetate a grozăviilor şi a 
morţii... Cetate a bogățiilor fabuloase. 

Lingoul era de aur curat. 

Blocul de granit pe care se găsea Tarzan se afla 
departe, în cîmpia dintre cetate şi stîncile pe care el şi 
războinicii lui negri le escaladaseră cu o zi înainte. 
Coborirea de pe colina abruptă şi bolovănoasă se 
dovedi foarte grea şi nespus de periculoasă chiar şi 
pentru omul-maimuţă. In cele din urmă simţi sub 
picioare pămîntul moale al văii şi, fără a mai întoarce 


288 


privirea spre Opar, se îndreptă cu paşi repezi către 
stîncile ce închideau valea. 

Cînd ajunse pe platoul din virful muntelui la graniţa 
de vest a văii, soarele tocmai răsărea. Departe, sub el, 
văzu un fir de fum ridicîndu-se deasupra copacilor din 
pădurea de la poalele dealurilor. 

— Oameni! murmură el. Cincizeci erau cei care au 
pornit în urmărirea mea. N-or fi chiar ei? 

Cobori încet pe pereţii stiîncilor şi, după ce ajunse 
într-o vilcea îngustă care-l ducea direct spre pădurea 
din depărtare, grăbi pasul în direcţia fumului. Ajungînd 
la marginea pădurii, cam la un sfert de kilometru de 
locul unde, în aerul liniştit, se înălța firicelul de fum, o 
porni într-acolo. Se apropie pe furiş de ei pînă ce în 
faţă apăru o tabără rudimentară; în centrul ei, în jurul 
focurilor, şedeau cei cincizeci de războinici waziri. 
Strigă la ei în limba lor: 

— Sculaţi-vă, copiii mei şi întîimpinaţi-vă regele! 

Cu exclamaţii de uimire şi teamă, luptătorii săriră în 
picioare, neştiind bine dacă să fugă sau ba. Apoi 
Tarzan se lăsă uşor de pe o creangă, care atîrna chiar 
deasupra lor. Văzînd că e într-adevăr căpetenia lor în 
carne şi oase şi nu un duh reîncarnat, războinicii 
înnebuniră de bucurie. 

— Am fost nişte laşi, o, Waziri! strigă Busuli. Am fugit 
şi te-am lăsat să înfrunţi singur soarta; însă cînd ne-a 
trecut spaima, am jurat să ne întoarcem să te salvăm 
sau, cel puţin să ne răzbunăm pe ucigaşii tăi. Tocmai 
ne pregăteam să urcăm din nou înălțimile astea, ca să 
trecem prin valea pustie spre cetatea înfricoşătoare. 


289 


— Aţi văzut cumva cincizeci de oameni cu înfăţişare 
de monştri trecînd peste stînci şi îndreptindu-se spre 
pădurea asta? 

— Da, Waziri — răspunse Busuli. Au trecut ieri tîrziu, 
tocmai cînd voiam să ne întoarcem după tine. Nu se 
pricepeau deloc să se furişeze prin pădure. l-am auzit 
că vin în urma noastră cu mult înainte de a-i vedea şi, 
cum noi aveam alte planuri, ne-am ascuns în pădure şi 
i-am lăsat să treacă. Umblau repede, legănindu-se pe 
picioarele lor scurte şi, din cînd în cînd, mergeau pe 
tuspatru labele ca Bolgani, gorila. Aveau, într-adevăr, o 
înfăţişare groaznică, Waziri. 

La rîndul său, Tarzan le istorisi peripeţiile sale, 
vorbindu-le şi despre metalul galben pe care-l 
descoperise. Nici unul nu şovăi cînd le expuse planul 
de a se reîntoarce în timpul nopţii să ia cît puteau duce 
din comoara imensă. Drept care, cînd peste valea 
dezolantă a Oparului cobori asfinţitul, cincizeci de 
războinici negri ca abanosul se îndreptau în pas vioi 
spre blocul uriaş de granit ce se ridica în faţa cetăţii. 

Dacă cobortîrea pe suprafaţa blocului se dovedise o 
treabă anevoioasă, Tarzan îşi dădu seama că era 
aproape cu neputinţă să-i urce pe cei cincizeci de 
luptători pe culmea lui. Într-un tîrziu făcură şi isprava 
asta în urma unor eforturi herculeane din partea 
omului-maimuță. Legară zece sulițe cap la cap şi, cu 
un capăt al acestui lanţ neobişnuit, prins de briu, 
Tarzan reuşi să ajungă în virf. Odată ajuns, îi trase pe 
toţi sus; în felul acesta, grupul poposi cu bine pe 
culmea blocului. Tarzan îi călăuzi de îndată la comoară 


290 


şi dădu fiecăruia cîte două lingouri: cam patruzeci de 
kilograme. 

Pe la miezul nopţii grupul se afla din nou la poalele 
blocului de granit, însă, din cauza poverilor, le trebui 
mai mult timp să ajungă din nou pe culme. De acolo 
călătoriră spre casă mai încet, fiindcă aceşti mîndri 
luptători nu erau obişnuiţi să care poveri. Duceau 
lingourile fără să cricnească. După treizeci de zile 
ajunseră la hotarul ținutului lor. 

Aici, în loc să meargă tot spre nord-vest, către satul 
lor, Tarzan îi îndreptă spre vest pînă ce, în dimineaţa 
celei de a treizeci şi treia zi, le porunci să ridice tabăra 
şi să se întoarcă în sat, lăsînd aurul acolo unde-l 
stivuiseră cu o noapte înainte. 

— Şi tu, Waziri? Îl întrebară. 


— Voi rămîne aici cîteva zile, copiii mei — le 
răspunse. Acum grăbiţi-vă s-ajungeţi acasă, la neveste 
Şi la copii. 


După ce plecară, Tarzan luă două lingouri şi, sărind 
într-un copac, înainta cu uşurinţă la cîţiva zeci de metri 
deasupra vegetației încîlcite şi de nepătruns, după 
care intră brusc într-un fel de luminiş în jurul căruia 
giganţii pădurii tronau ca nişte gardieni. În centrul 
acestui amfiteatru natural se afla o movilă de pămînt. 

Tarzan mai fusese de sute de ori în acest loc tainic; 
era atit de bine ascuns de tufişuri spinoase şi de liane 
încîlcite şi atit de dese, încit nici măcar Sheeta, 
leopardul, nu-şi putea croi drum pînă acolo. Nici 
Tantor, cu puterea lui uriaşă, n-avea cum să-şi 
deschidă cale prin barierele care ocroteau locul de sfat 


291 


al marilor maimute, ferindu-l de indiscreţia celorlalţi 
locuitori ai junglei. 

Tarzan făcu de cincizeci de ori drumul înainte şi 
înapoi pînă ce cără în interiorul amfiteatrului toate 
lingourile. Apoi, din scorbura unui copac bătrîn şi lovit 
de trăsnet, scoase sapa cu care dezgropase lada 
profesorului Archimedes Q. Porter, îngropată odinioară 
în acelaşi loc. Săpă un şanţ lung şi acolo rîndui 
lingourile aduse de negri tocmai din comoara uitată ce 
zăcea în cetatea Oparului. 

Peste noapte, Tarzan dormi în amfiteatru. A doua zi 
în zori plecă să-şi mai vadă cabana înainte de a se 
întoarce la wazirii săi. Găsind lucrurile aşa cum le 
lăsase, se avintă mai adînc în junglă, să vineze. Avea 
de gînd să-şi aducă prada la cabană, unde putea să 
prîinzească în linişte şi-apoi să-şi petreacă noaptea într- 
un pat confortabil. 

Merse cam cinci kilometri spre sud, spre rîul mare ce 
se vărsa în ocean la vreo şase kilometri de cabana lui. 
Străbătuse aproape o jumătate de kilometru cînd nările 
sale fură izbite de mirosul ce trezeşte toată jungla: 
adulmecase carne de om. 

Briza venea dinspre ocean, aşa că Tarzan ştia că 
oamenii se aflau la vest de el. Odată cu mirosul de om 
veni şi mirosul lui Numa. Om şi leu., Aş face bine să mă 
grăbesc — gîndi omul maimuţă, recunoscînd mirosul 
de oameni albi. Numa a plecat la vinătoare. 

Cînd ajunse printre copacii de la marginea junglei, 
văzu o femeie îngenuncheată rugîndu-se; în faţa ei se 
afla un bărbat alb care arăta ca un sălbatic şi care îşi 


292 


ţinea faţa îngropată în palme. În spatele bărbatului zări 
un leu jigărit gata să ucidă prada uşoară. Faţa 
bărbatului era aplecată; capul femeii, de asemenea: se 
ruga. Nu putea desluşi trăsăturile nici unuia. 

Numa se pregătise să sară. Nu mai era de pierdut 
nici măcar o clipă. Tarzan nu putea folosi arcul, trăgînd 
la momentul potrivit una din săgețile 

sale otrăvite în trupul fiarei; apoi se afla prea departe 
ca să ajungă la vreme şi să lovească fiara cu cuțitul. 
Mai avea o singură speranţă, una singură. Şi omul- 
maimuţă acţiona cu viteza gîndului. 

Un braţ musculos se trase înapoi... o fracțiune de 
secundă deasupra umărului gigant se legănă o suliță 
imensă, apoi braţul puternic se destinse: moartea 
izbucni ca un fulger printre frunze şi se împlintă în 
inima leului. Fără să scoată un sunet, fiara se prăbuşi 
moartă chiar la picioarele celor ce urmau să-i cadă în 
gheare. 

O clipă, nici bărbatul, nici femeia nu se clintiră din 
loc. Apoi femeia deschise ochii şi, privi cuprinsă de 
mirare la fiara moartă din spatele prietenului ei. Cînd 
capul acela frumos se ridică, Tarzan din neamul 
maimuţelor scoase un strigăt de uimire. Nu-i venea să 
creadă. Înnebunise oare? Doar nu era cu putinţă să fie 
femeia pe care o iubea?! Şi totuşi ea era! 

Femeia se ridică, iar bărbatul o cuprinse cu braţele, 
vrînd să o sărute; atunci, deodată omul-maimuţă văzu 
roşu înaintea ochilor; privirea i se înceţoşa, iar vechea 
cicatrice de pe frunte se făcu purpurie pe pielea-i 
bronzată. Faţa i se schimonosi într-o expresie cumplită; 


293 


potrivi o săgeată otrăvită în arc. Pe cînd tintea 
bărbatul, în ochii de oţel avea o licărire de ură. Privi o 
clipă de-a lungul săgeţii lustruite, întinzind coarda 
arcului mult înapoi, ca săgeata să poată străpunge 
inima rivalului. 

Totuşi mesagerul morţii nu porni. Încet, Tarzan 
cobori virful săgeţii; cicatricea de pe frunte dispăru, 
coarda se destinse. Cu capul plecat, Tarzan din neamul 
maimuţelor se întoarse, miîhnit în junglă, îndreptîndu- 
se spre satul tribului waziri. 


294 


23. CEI CINCIZECI DE MONȘTRI 


Timp de mai multe minute, Jane Porter şi William 
Cecil Clayton statură nemişcaţi, privind ţintă la leşul 
fiarei a cărei pradă urmau să devină şi de care 
scăpaseră în chip atit de miraculos. Fata vorbi cea 
dintii: 

— Cine să fi fost? şopti ea. 

— Dumnezeu ştie! fu singurul răspuns al bărbatului. 

— Dacă e un prieten, de ce nu se-arată? N-ar fi mai 
bine să-l strigăm şi să-i mulţumim cel puţin? 

Clayton făcu întocmai, însă nu primi nici un răspuns. 

Jane Porter se cutremură. 

— Jungla misterioasă... — murmură ea. Jungla 
teribilă... Pînă şi manifestările de prietenie sînt pline de 
mister. 

— Mai bine ne-am întoarce în adăpost — spuse 
Clayton. Cel puţin acolo vei fi în siguranţă. Eu nu-ți pot 
asigura nici un fel de protecţie — adăugă el, trist. 

— Nu vorbi aşa, William — îl dojeni fata, mîhnită că-i 
rănise miîndria. Ai făcut tot ce ai putut. Ai fost bine 
intenţionat, ai dovedit spirit de sacrificiu şi curaj. N-ai 
nici o vină că nu eşti supraom. Doar un singur bărbat 
din cîți am întîlnit vreodată ar fi putut să facă mai mult 
decit tine. Din cauza încordării n-am ales cuvintele cele 
mai potrivite... N-am vrut cîtuşi de puţin să te rănesc. 
Tot ceea ce doresc e să ne înţelegem amindoi, o dată 
pentru 

totdeauna, că nu voi putea să mă mărit cu tine... că 


295 


o astfel de căsătorie ar fi un păcat. 

— Cred că înţeleg — răspunse el. Să nu mai vorbim 
de asta... cel puţin pînă ajungem din nou în lumea 
civilizată. 

A doua zi Thuran se simţi şi mai rău. Delira aproape 
tot timpul. Nu puteau face nimic ca să-i potolească 
durerea şi nici Clayton nu se grăbea să încerce ceva. 
Se temea de el din cauza fetei... şi, în străfundul inimii, 
spera că bărbatul acela o să moară. Gîndul că i s-ar fi 
putut întîmpla ceva care s-o lase pe fată la discreţia 
acestui nemernic îl îngrijora mult mai mult decit faptul 
că, lăsînd-o singură la marginea pădurii, ar fi avut 
parte de o moarte sigură. 

Englezul scoase sulița grea din trupul leului. Acum, 
cînd pornea dimineaţa la vînătoare în junglă, se simţea 
mai sigur pe sine, mai puternic ca oricînd. Se avînta 
mult mai departe de adăpost. 

Intr-o zi, ca să nu mai audă văicărelile nesuferite ale 
bolnavului de friguri, Jane Porter cobori din adăpost şi 
se aşeză la poalele trunchiului... Nu îndrăznea să se 
aventureze mai departe. Se aşeză chiar la piciorul 
scării, pe care Clayton o cioplise special pentru ea şi se 
uita spre largul oceanului, în speranţa că va zări un 
vapor la orizont. 

Cum stătea cu spatele spre junglă, nu văzu cum 
ierburile se dădură la o parte şi cum nişte chipuri 
sălbatice priveau spre ea. Ochii oblici, injectaţi şi mici o 
cercetau cu atenţie, rotindu-se din cînd în cînd în toate 
direcţiile ca să vadă dacă nu mai sînt şi alţi oameni 
prin apropiere. 


296 


Se ivi un cap, apoi încă unul şi încă unul... Bărbatul 
din adăpost începu să aiureze din nou; capetele 
dispărură tot atît de discret precum apăruseră. Curînd 
însă ieşiră din nou la iveală. Fata părea surdă la 
văicărelile neîncetate ale bărbatului din adăpost. 

Una cîte una, siluetele monstruoase ieşiră din junglă 
şi se tirîră pe furiş spre femeia care nici nu bănuia ce 
se petrece în spatele ei. Un foşnet uşor de ierburi îi 
atrase în cele din urmă atenţia. Intoarse capul şi cînd 
văzu chipurile acelea hidoase, sări în picioare, scoţind 
un țipăt de groază. In clipa aceea se năpustiră asupra 
ei. Unul din monştri o ridică în braţele-i lungi, ca de 
gorilă şi fugi cu ea înapoi în junglă. O labă murdară îi 
astupă gura şi-i înăbuşi strigătele. Şocul, adăugat la 
săptămiînile de chin prin care trecuse pînă atunci, era 
mult mai mult decit putea să îndure. Nervii zdruncinaţi 
cedară şi fata îşi pierdu cunoştinţa. 

Cînd îşi reveni, se găsea în desişul pădurii virgine. 
Era noapte. În mica poiană unde se opriseră ardea 
vesel un foc mare; în jurul lui şedeau ghemuiţi cincizeci 
de bărbaţi. Aveau capul şi faţa acoperite cu laţe de păr 
încîlcit; îşi sprijineau braţele lungi pe genunchii îndoiţi 
ai picioarelor lor scurte şi strimbe. Tocmai mestecau ca 
nişte fiare o mîncare groaznică. Într-un vas, pe foc, 
clocotea o fiertură şi, din cînd în cînd, una din făpturi 
scotea de acolo, cu un băț ascuţit la un capăt, cite o 
bucată de carne. 

Cînd băgară de seamă că prizoniera şi-a recăpătat 
cunoştinţa, o mînă murdară îi aruncă o bucată din 
fiertura înfiorătoare. Bucata se rostogoli lîngă ea; Jane 


297 


fu cutremurată de o senzaţie puternică de greață şi 
închise ochii. 

Străbătură jungla deasă zile la rînd. În tot timpul 
acestor zile nesfirşite, obositoare şi înăbuşitoare, fata, 
cu răni la picioare şi istovită, era cînd tîrîtă, cînd 
îmbrîncită fără milă. Adesea se împiedica şi cădea şi 
atunci monştrii aflaţi în apropierea ei o înghionteau şi o 
loveau. Cu mult înainte de a ajunge la capătul 
călătoriei, pantofii i se făcuseră ferfeniţă, nici tălpi. Nu 
mai aveau. Hainele i se sfişiaseră şi ajunseseră nişte 
zdrenţe, iar prin zdrenţele acelea vrednice de milă se 
vedea pielea, care, odată albă şi catifelată, era acum 
aspră şi însîngerată din cauza miilor de ghimpi şi a 
mărăcinilor necruţători prin care o tîrau monștrii. 

In ultimele două zile ale drumului era atît de istovită, 
încît nici măcar loviturile şi ghionturile nu mai ajutau ca 
ea să se ţină pe sărmanele-i picioare, pline de răni 
sîngerînde şi vînătăi. Trupul sleit de puteri ajunsese la 
ultima limită; fata era cu desăvirşire sfirşită: nu mai 
putea să se tirască nici măcar în genunchi. 

Bestiile o înconjurară, ameninţind-o şi împingînd-o cu 
ciomegele. O băteau şi o loveau cu pumnii şi cu 
picioarele, însă ea continua să zacă la pămînt, cu ochii 
închişi, implorînd moartea salvatoare să vină şi s-o ia; 
numai moartea o putea scăpa de acest chin. Însă 
sfîrşitul nu voia să vină şi, brusc, cei cincizeci de 
monştri îşi dădură seama că victima lor nu mai poate 
să umble. O ridicară pe sus, o purtară pe braţe tot 
restul drumului. Tiîrziu, într-o după-amiază, fata zări 
înălţindu-se în faţa lor zidurile în ruină ale unei cetăţi 


298 


mari, însă era atit de slăbită şi de bolnavă, încît nu 
manifestă nici un dram de curiozitate. Oriunde ar fi 
dus-o, sfirşitul la care se putea aştepta din partea 
acestor brute fioroase nu era decit unul singur. 

Într-un tîrziu, trecură dincolo de două ziduri mari şi 
pătrunseră în interiorul cetăţii năruite. O duseră într-un 
edificiu ce stătea gata să se prăbuşească şi acolo fu 
înconjurată de alte citeva sute de făpturi 
asemănătoare cu cele care o capturaseră. Printre ele 
se aflau femei, cu o înfăţişare mai puţin cumplită. 
Văzindu-le, în sufletul ei miji o rază de speranţă ce-i 
mai alină starea jalnică în care se afla. Dar speranţa nu 
dură mult: femeile nu-i arătară nici un pic de milă, deşi, 
pe de altă parte, nu-i făcură nici un rău. 

După ce, spre satisfacția unanimă a locuitorilor, o 
controlară din cap pînă în picioare, o duseră într-o 
hrubă întunecoasă şi o lăsară să zacă acolo pe 
podeaua goală. Lîngă ea se aflau un castron de tablă 
plin cu apă şi un altul cu mîncare. 

Timp de cîteva săptămîni nu văzu decit două, trei 
femei, a căror menire era să-i aducă hrană şi apă. 
Treptat, fata îşi recapătă forţele... In curînd avea să fie 
vrednică de a fi oferită drept jertfă Zeului în Flăcări. 
Din fericire pentru ea, nu ştia ce soartă o aşteaptă. 

Pe cînd Tarzan din neamul maimuţelor păşea abătut 
prin junglă, după ce împlintase în trupul leului sulița 
care-i salvă pe Clayton şi pe Jane Porter din ghearele şi 
colții lui Numa, sufletul îi fu năpădit de o durere 
covirşitoare izvorită dintr-o rană proaspăt deschisă în 
inima lui. Îi părea bine că se oprise la timp şi nu 


299 


săvirşise omorul acela, sub impulsul nebunesc al 
geloziei şi furiei oarbe. Pe Clayton nu-l despărţise decit 
o secundă de moartea pornită din mîinile omului- 
maimuţă. În răstimpul de o clipă în care o recunoscu 
pe fată şi pe logodnicul ei şi renunţase de a trimite 
săgeata otrăvită spre inima englezului, Tarzan fu 
stăpiînit de impulsurile sălbatice ale fiarei. 

Văzuse femeia pe care o dorea... femeia lui... în 
braţele altuia. Potrivit legilor necruțătoare ale junglei, 
pentru el nu exista decit o singură cale; însă, înainte de 
a fi prea tirziu, sentimentele mai blinde ale 
cavalerismului său dominară flăcările patimei şi-l 
salvară. De o mie de ori mulţumi cerului că acestea 
triumfaseră înainte de a da drumul săgeţii. 

Se gindea acum să se întoarcă în mijlocul tribului 
waziri, însă pînă şi ideea aceasta îi repugnă. Nu mai 
dorea să vadă în ochi fiinţă omenească. Va hoinări o 
vreme de unul singur prin junglă, pînă ce tăişul ascuţit 
al amărăciunii avea să se tocească. Ca şi fiarele, 
semenele lui, prefera să sufere în tăcere şi în 
singurătate. 

În noaptea aceea dormi din nou în amfiteatrul 
maimuţelor; cîteva zile porni la vinătoare de-acolo, 
întorcîndu-se tîrziu, noaptea. In după-amiaza celei de a 
treia zi se întoarse mai devreme. Tocmai se întinsese 
de citeva minute pe iarba moale din luminiş, cînd 
departe, spre sud, auzi un zgomot cunoscut. Prin 
junglă trecea un grup de maimute mari... Nu se putea 
înşela. Ascultă încordat citeva clipe. Maimuţele se 
îndreptau chiar înspre amfiteatru. 


300 


Tarzan se ridică alene şi se întinse de-i trosniră toate 
oasele. Auzul său ascuţit urmărea fiecare mişcare a 
tribului care se apropia. Mergeau chiar în direcţia 
vîntului şi brusc le simţi mirosul, cu toate că n-avea 
nevoie de încă o dovadă spre a fi sigur că nu se 
înşelase. 

Pe cînd se apropiau de amfiteatru, Tarzan din 
neamul maimutelor se ascunse în frunzişul din capătul 
celălalt al arenei. Aşteptă acolo să-i cerceteze pe noii 
veniţi. Şi nu aşteptă mult. Curînd, printre ramurile din 
faţa lui se ivi o faţă fioroasă, plină de păr. Ochii mici şi 
răi cuprinseră luminişul dintr-o privire, apoi dădu de 
ştire celor din spate. Tarzan îi înţelese. Iscoada le 
spunea celorlalţi membri ai tribului că luminişul era 
pustiu şi că puteau intra fără teamă în amfiteatru. 

Primul care păşi uşor pe covorul moale de iarbă fu 
iscoada, apoi, una cîte una, veniră aproape o sută de 
antropoide. Erau adulţi şi cîţiva tineri. Sugacii se ţineau 
agăţaţi de giturile păroase ale mamelor. 

Tarzan recunoscu mulţi membri ai tribului. Era tribul 
în mijlocul căruia crescuse de mic copil. Multe dintre 
maimuțe, acum mari, copilăriseră cu el. Zburdase şi se 
jucase cu ele chiar prin această junglă. Se întreba dacă 
îl vor recunoaşte... memoria maimutelor e scurtă şi doi 
ani de zile puteau să însemne pentru ele o eternitate. 

Din cele ce discutau trase concluzia că veniseră 
acolo să-şi aleagă un nou rege... fosta căpetenie 
căzuse de la o mare înălţime, craca rupîndu-se sub el 
şi murise înainte de vreme. 

Tarzan se trase la capătul unei crengi care se 


301 


întindea departe de trunchi: era acum în văzul lor; ochii 
ageri ai unei femele îl descoperiră imediat. Cu un lătrat 
gutural atrase atenţia celorlalţi. Mai mulţi masculi se 
ridicară să-l vadă mai bine pe nepoftit. Cu colții rînjiţi şi 
cu părul zbirlit la ceafă, înaintară prevăzători spre el, 
scoţind din gitlej mirîituri amenințătoare. 

— Karnath, eu sînt, Tarzan din neamul maimuţelor — 
spuse omul-maimuţă în limba tribului. Ţi-aduci aminte 
de mine? Cînd eram mici, îl necăjeam împreună pe 
Numa, aruncînd în el cu bețe şi cu nuci, din copaci, 
unde eram în siguranţă. 

Fiara căreia i se adresase se opri şi se uită la el, ca şi 
cum ar fi priceput pe jumătate; faţa lui sălbatică 
exprima o nemaipomenită uimire. 

— Şi tu, Magor — continuă Tarzan, adresîndu-se 
altuia — nu-ţi mai aminteşti de fostul tău rege... cel 
care a ucis pe puternicul Kerchak? Priveşte-mă! Nu sînt 
eu acelaşi Tarzan... puternicul vinător... luptătorul 
nebiruit... pe care toţi îl cunoaşteţi de mai multe 
anotimpuri? 

Maimuţele se îngrămădiră spre el cu toatele; erau 
mai mult curioase decit amenințătoare. Mormăiră între 
ele ceva. 

— Ce vrei de la noi? întrebă Karnath. 

— Numai pace — răspunse  omul-maimuţă. 
Maimuţele se sfătuiră din nou. In cele din urmă, 
Karnath vorbi iarăşi. 

— Vino în pace, atunci, Tarzan din neamul 
maimuţelor — îi spuse. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor cobori lin pe 


302 


iarbă, în mijlocul hoardei sălbatice şi oribile: îşi 
încheiase ciclul evoluţiei. Se întorsese la ai lui să fie din 
nou brută printre brute. 

Nu schimbară saluturi, aşa cum s-ar fi întîmplat între 
oameni după o despărţire de doi ani. Maimuţele, în cea 
mai mare parte, îşi văzură de treburile lor, întrerupte 
de venirea omului-maimuță şi nu-i mai dădură nici o 
atenţie. Parcă n-ar fi plecat niciodată din trib. 

Doi masculi mai tineri, care nu erau îndeajuns de 
mari să şi-l reamintească, se repeziră în patru labe 
spre el, ca să-l intimideze; unul chiar îşi arătă colții şi 
miîrîi ameninţător... voia să-l pună la punct pe Tarzan 
de la început. Dacă omul-maimuţă s-ar fi retras mîrîind 
doar, probabil că masculul ar fi fost satisfăcut, însă 
după aceea Tarzan ar fi trebuit să se mulţumească să 
ocupe un loc în urma celui care-l înfruntase. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu se retrase. 
Dimpotrivă, îşi încorda muşchii imenşi şi-i trase 
tinărului mascul o palmă atit de năpraznică peste 
urechi, încît acesta se duse de-a berbeleacul prin iarbă. 
Maimuţa se ridică şi, cît ai clipi, se năpusti iar la el; de 
data aceasta se sfişiară cu ghearele şi cu colții... cel 
puţin asta fusese intenţia masculului. Dar nici nu 
atinseră bine pămîntul, mirîind şi lovindu-se, că 
degetele omului-maimuță îl şi înşfăcară de git pe 
potrivnic. Brusc, tînărul mascul renunţă să mai lupte şi 
rămase nemişcat. Atunci Tarzan slăbi strinsoarea şi se 
ridică... nu voia să-l omoare, voia doar să-i dea o lecţie 
şi să le arate celorlalţi că Tarzan din neamul 
maimuţelor era încă puternic şi stăpîn. 


303 


Îşi atinsese scopul... masculii mai tineri se fereau 
acum din calea lui, aşa cum făceau maimuţele mai 
tinere cînd prin preajmă se aflau cea mari; masculii în 
vîrstă nici nu încercară să-i conteste prerogativele. Mai 
multe zile în şir mamele îl priviră cu neîncredere, iar 
cînd Tarzan se apropia prea tare de ele, se năpusteau 
spre el, scoţind nişte ţipete înspăimîntătoare. Tarzan 
se ferea discret din calea lor, fiindcă printre maimute e 
un obicei: numai masculii nebuni atacă o femelă- 
mamă. După un timp se obişnuiră şi ele cu noul venit. 

Vînau împreună cu el, ca în zilele de demult. Cînd 
antropoidele îşi dădură seama că Tarzan judeca mai 
bine ca ele şi le ducea în locurile cu hrana cea mai 
gustoasă, iar frînghia lui necruțătoare prindea în cursă 
numai vînat gustos — aşa cum nu mîncaseră niciodată 
— ajunseră să-l privească din nou ca în trecut cînd 
fusese regele lor. 

Astfel că, înainte ca el să părăsească amfiteatrul 
pentru a-şi relua peregrinările prin junglă, maimuţele îl 
realeseră pentru a doua oară conducătorul lor. 

Omul-maimuţă se simţea foarte mulţumit cu noua 
situaţie: Nu era fericit... nici nu putea să fie... însă, cel 
puţin, se afla departe de tot ceea ce putea să-i 
reamintească nenorocirile din trecut. Renunţase de 
mult la orice intenţie de a se întoarce printre oameni, 
iar acum se hotări să nu-i mai vadă nici pe prietenii săi 
din tribul waziri. Renegase omenirea pentru totdeauna. 
Începuse viaţa ca maimuţă, ca maimuţă avea să 
moară. 

Nu putea să uite totuşi că femeia pe care o iubea se 


304 


află nu departe de ţinuturile tribului său; de asemenea, 
îl obseda teama că fata ar putea fi în primejdie. Că nu 
era bine apărată, îşi putuse da seama în clipa aceea 
scurtă, cînd Clayton se dovedise incapabil să înfrunte 
leul. Cu cît se gindea mai des la ea, cu atît îl mustra 
mai tare conştiinţa. Regreta nespus că egoismul şi 
gelozia lui îl împiedicaseră să-i ofere Janei Porter o 
situaţie sigură. Pe măsură ce zilele treceau, gindul 
acesta Il chinuia tot mai rău şi era aproape pe punctul 
de a se reîntoarce la țărm ca să-i apere pe Jane Porter 
şi pe Clayton, cînd la ureche îi ajunseră nişte lucruri 
care-i schimbară toate planurile şi-l făcură să 
pornească nebuneşte spre răsărit, fără să-i pese de 
pericole sau moarte. 

Înainte ca Tarzan să-şi regăsească tribul, un oarecare 
mascul tînăr, nefiind în stare să-şi ia o soaţă din 
propriul său trib, se dusese, potrivit obiceiului, departe, 
prin jungla sălbatică, întocmai ca un cavaler rătăcitor 
pornit să cucerească inima unei preafrumoase doamne 
din triburile învecinate. 

Tocmai se reîntorsese cu mireasa şi-şi povestea 
grăbit aventurile, ca să nu le uite. Printre alte lucruri, 
relata cum văzuse un trib de maimute care arătau 
grozav de ciudat. 

— Toţi erau masculi cu feţe păroase în afară de una 
şi aceea era una cu pielea mai deschisă decit acest 
necunoscut — spuse el, arătîind cu degetul spre Tarzan. 

Omul-maimuţă deveni brusc foarte atent. Îi puse la 
repezeală o sumedenie de întrebări, atit cît putea să-i 
răspundă antropoida cu mintea înceată. 


305 


— Masculii erau scunzi şi aveau picioare strimbe? 

— Chiar aşa. 

— Purtau piei de Numa şi Sheeta în jurul coapselor şi 
aveau ciomege şi sulițe? 

— Da, da... 

— Şi pe braţe şi picioare aveau multe inele galbene? 

— Da, da... 

— Şi ea... era micuță şi subţire şi foarte albă? 

— Da. 

— Părea să facă parte din trib sau era captivă? 

— O tîrau cu ei... uneori de un braţ... alteori de părul 
lung care-i creştea din cap şi tot timpul o loveau şi o 
băteau. Oho, dar erau tare caraghioşi! 

— Dumnezeule! murmură Tarzan. Unde se aflau cînd 
i-ai văzut şi încotro se duceau? mai întrebă omul- 
maimuţă. 

— Erau lingă a doua apă de aici — şi tînărul mascul 
arătă spre sud. Cînd au trecut pe lîngă mine, se duceau 
spre soare-răsare, în susul apei. 

— Cînd s-a întîmplat asta? 

— Acum o jumătate de lună. 

Fără să mai spună vreun cuvint, omul-maimuţă se 
avintă în copaci şi zbură ca un duh dezlănţuit spre 
răsărit, în direcţia cetăţii uitate a Oparului. 


306 


24. CUM A AJUNS TARZAN DIN NOU LA 
OPAR 


Cînd Clayton se reîntoarse la adăpost şi văzu că Jane 
Porter lipsea, înnebuni de-a binelea de spaimă şi 
durere. Îl găsi pe domnul Thuran destul de înzdrăvenit; 
frigurile îl lăsaseră la fel de repede, precum îi 
apucaseră. Slab şi extenuat, el mai zăcea încă pe patul 
de ierburi din interiorul adăpostului. Cînd Clayton îl 
întrebă despre Jane, Thuran păru surprins să afle că 
fata dispăruse. 

— N-am auzit nimic neobişnuit — spuse. Mai tot 
timpul am zăcut lipsit de cunoştinţă. 

Dacă Thuran n-ar fi fost atit de sleit de puteri, 
Clayton l-ar fi suspectat că ştie unde se află fata; îşi 
dădu însă seama că nenorocitul nici măcar nu putea 
cobori din adăpost fără a i se da o mînă de ajutor. Deci, 
în această stare fizică, n-avusese cum să-i facă rău 
fetei şi nici n-ar fi fost în stare să se urce înapoi în 
culcuş. 

Pînă la căderea întunericului, englezul căută prin 
apropiere, doar-doar o găsi vreo urmă de-a fetei sau a 
răpitorului. Deşi urmele lăsate de cei cincizeci de 
monştri, greoi cum erau, ar fi fost la fel de vizibile 
pentru oricare dintre locuitorii junglei ca şi o stradă 
pentru un englez, Clayton trecu de nenumărate ori pe 
lîngă ele fără să observe dovada negrăit de limpede că 
mai mulţi oameni trecuseră pe-acolo doar cu citeva 


307 


ceasuri înainte. 

În timp ce căuta, Clayton striga necontenit numele 
fetei, însă singurul rezultat fu că-l atrase pe Numa, 
leul. Din fericire observă la vreme silueta fiarei, care-şi 
croia drum ca o umbră spre el şi apucă să se caţere 
într-un copac, înainte ca leul să ajungă destul de 
aproape şi să-l înhaţe. Intimplarea îi întrerupse 
căutările pentru tot restul după-amiezii, fiindcă leul 
dădu tircoale pe sub el, pînă la sosirea nopţii. 

Chiar şi după ce fiara plecă, Clayton nu îndrăzni să 
coboare în bezna cumplită de sub el şi petrecu o 
noapte teribilă şi îngrozitoare în copac. A doua zi se 
reîntoarse pe plajă fără nici o speranţă de a o salva pe 
Jane Porter. 

În cursul săptămînii următoare, domnul Thuran îşi 
redobîndi rapid puterile, stînd toată ziua în pat, în 
adăpost, în timp ce Clayton se ducea să vineze pentru 
amindoi. Cei doi nu-şi vorbeau decit cînd era absolută 
nevoie. Clayton ocupa acum partea din adăpost care 
fusese rezervată Janei Porter şi-l vedea pe Thuran 
numai cînd îi ducea hrană sau apă sau îi făcea vreun 
alt serviciu din omenie. 

Cînd Thuran fu din nou în stare să coboare şi să 
caute hrană, Clayton se îmbolnăvi de friguri. Multe zile 
zăcu la pat, zvircolindu-se în delir şi suferinţă, însă 
tovarăşul său nu veni nici măcar o dată lîngă el. 
Englezul nu simţea nevoia să mănînce, însă setea tot 
mai arzătoare ajunsese o adevărată tortură. O dată pe 
zi, între accesele de delir, aşa slăbit cum era, izbutea 
să se tirască la rîuleţ să-şi umple cutia de conserve pe 


308 


care o găsi în barca de salvare. 

Cuprins de o plăcere diabolică, Thuran îl urmărea 
cum se chinuie: părea să se bucure de suferinţa 
bărbatului care, în ciuda dispreţului ce-l nutrea pentru 
el, îl îngrijise cît putuse mai bine cîtă vreme zăcuse de 
aceeaşi boală. 

În cele din urmă, Clayton slăbi atît de mult, încît nu 
mai fu în stare să coboare din adăpost. Suferi o zi 
întreagă de sete fără să-i ceară lui Thuran apă, totuşi, 
nu după mult timp, nemaiputind îndura chinul, îl rugă 
să-i aducă apă. 

Thuran veni în pragul încăperii lui Clayton, cu un vas 
cu apă în mînă. Chipul îi era schimonosit de un rînjet 
dezgustător. 

— Apă!... zise el. Însă mai întîi să-ţi amintesc că m-ai 
defăimat în faţa fetei... că ai ţinut-o numai pentru 
tine... n-ai vrut deloc s-o împărţi cu mine... 

Clayton îl întrerupse: 

— Taci! Taci odată! Eşti oare atît de ticălos, încît să 
ponegreşti o sărmană femeie care poate e moartă?! 
Dumnezeule! Am fost nebun să te las să trăieşti... nu 
meriţi să trăieşti nici măcar în ţinutul ăsta păcătos. 

— Poftim, uite cîtă apă îţi dau — spuse Thuran. Asta-i 
tot ce-ţi dau... 

Zicind acestea, duse vasul la gură şi bău, iar ce 
rămase aruncă pe jos, apoi plecă, lăsîndu-l singur pe 
bolnav. 

Clayton se răsuci şi, îngropîndu-şi faţa în palme, 
renunţă la luptă. 

A doua zi Thuran se hotărî să plece spre nord, de-a 


309 


lungul coastei, fiind convins că, în cele din urmă, va 
întîlni oameni... cel puţin acolo nu putea fi mai rău 
decit aici şi, mai mult decit orice, delirul englezului îl 
călca pe nervi. 

Fură sulița lui Clayton şi porni la drum. Inainte de a 
pleca ar fi vrut să-l omoare pe bolnav, gindindu-se că, 
de fapt, îi făcea un serviciu. 

In aceeaşi zi ajunse la o cabană de pe țărm şi cînd 
descoperi această dovadă a civilizaţiei, inima i se 
umplu de bucurie şi speranţă: se gindea că este doar 
un post înaintat al unei aşezări omeneşti. Dacă ar fi 
ştiut cui aparţine şi că proprietarul se află doar la cîțiva 
kilometri în interiorul junglei, Nikolas Rokoff ar fi fugit 
din acel loc mîncînd pămîntul. Cum însă n-avea de 
unde să bănuie, rămase cîteva zile să se bucure de 
siguranţa şi confortul cabanei; apoi îşi continuă 
călătoria spre nord. 

In tabăra lordului Tennington, oamenii se pregăteau 
să construiască locuinţe mai trainice, urmînd ca după 
aceea să trimită spre nord o expediţie alcătuită din 
cîţiva bărbaţi spre a căuta ajutor. 

Pe măsură ce zilele treceau, speranţa că Jane Porter, 
Clayton şi domnul Thuran fuseseră salvaţi începu să se 
spulbere. Nimeni nu-i mai amintea profesorului Porter 
de acest lucru, iar el era atit de cufundat în cercetările 
sale ştiinţifice, încît nu-şi dădea seama de scurgerea 
timpului. Din cînd în cînd spunea că în citeva zile vor 
vedea cu siguranţă un vas care va arunca ancora în 
largul mării şi că vor fi din nou împreună şi fericiţi. 
Uneori vorbea de un tren şi se întreba dacă acesta nu 


310 


întîrzie din cauza furtunilor de zăpadă. 

— Dacă nu l-aş cunoaşte atit de bine pe bătrîn, aş fi 
sigur că nu e... în toate minţile — îi spuse Lordul 
Tennington domnişoarei Strong. 

— Dacă n-ar fi atit de patetic, ar fi ridicol — replică 
fata cu tristeţe. Eu, care l-am cunoscut de mică, ştiu cît 
de mult ţine la Jane; ceilalţi ar putea crede că-i este 
perfect indiferentă soarta ei. E aşa numai fiindcă-i un 
om lipsit de spirit practic şi nu-şi poate imagina că pe 
lume există şi lucruri rele, ca moartea, pînă ce nu i se 
pune în faţă o dovadă zdrobitoare. 

— Nici nu bănuieşti ce era să facă ieri — continuă 
Tennington. Mă întorceam singur de la vinătoare, cînd 
l-am întîlnit mergînd grăbit pe poteca ce duce spre 
tabără. Mergea cu mîinile împreunate sub cozile 
redingotei şi cu jobenul îndesat bine pe cap; cu ochii în 
pămînt, se grăbea, probabil, spre o moarte sigură dacă 
nu se-ntimpla să-l întîlnesc eu. „Ei, unde te duci, 
profesore?" l-am întrebat. „Mă duc pînă-n oraş, Lord 
Tennington, îmi răspunse pe un ton foarte serios, să 
mă pling dirigintelui poştei că serviciul de mesagerii nu 
merge cum trebuie pe aici. Domnule, de săptămîni de 
zile nu am primit nici o scrisoare. Trebuie să fi sosit 
ceva scrisori de la Jane. Situaţia aceasta trebuie adusă 
la cunoştinţa Washingtonului imediat". Şi vă rog să mă 
credeţi, domnişoară Strong, că am fost nevoit să insist 
al dracului de mult ca să-l conving pe bătrîn că pe aici 
nu e nici un oficiu poştal, ca să nu mai vorbim de oraş 
şi că nici măcar nu sîntem pe acelaşi continent cu 
Washingtonul şi nici în aceeaşi emisferă. Cînd a înţeles 


311 


lucrul acesta, a început să se îngrijoreze de soarta 
fiicei sale... cred că şi-a dat seama pentru prima oară 
în ce situaţie ne aflăm, precum şi de faptul că 
domnişoara Porter s-ar putea să nu fi fost salvată. 

— Mi-e groază să mă gindesc la asta — spuse fata. ŞI 
totuşi nu pot să-mi imaginez că s-ar fi putut întîmpla 
altceva cu ei... 

— Să sperăm totuşi că e bine — răspunse 
Tennington. Chiar dumneata ne-ai dat un exemplu 
splendid de curaj, fiindcă, într-un fel, pierderea pe care 
ai suferit-o dumneata a fost nespus de grea. 

— Da — răspunse fata. Dacă Jane Porter ar fi fost 
sora mea, n-aş fi iubit-o mai mult. 

Tennington abia îşi reţinu un strigăt de uimire. Nu 
răspunsul acesta îl aşteptase. După naufragiul Lady-ei 
Alice, vorbise de multe ori cu această fată frumoasă 
din Maryland şi-n sinea lui îşi zicea că o îndrăgise mai 
mult decît era nevoie pentru a-şi păstra cugetul liniştit, 
deoarece mereu îşi aducea aminte de confidenţa pe 
care i-o făcuse domnul Thuran, potrivit căreia el şi 
domnişoara Strong erau logodiţi. Se întreba dacă, la 
urma urmei, Thuran îi spusese adevărul. Mai ales că 
purtarea fetei nu dovedea mai mult decit o prietenie 
obişnuită faţă de domnul Thuran. 

—  Şi-atunci... dacă s-au pierdut de tot, dispariţia 
domnului Thuran ar fi o nenorocire foarte mare... — 
îndrăzni el. 

Fata îl privi atentă. 

— Domnul Thuran era un bun, un foarte bun prieten. 
Mi-era foarte simpatic, deşi îl cunoşteam doar de 


312 


puţină vreme. 

— Cum, nu erai logodită cu el? izbucni Tennington. 

— Dumnezeule, nu! strigă fata. Nu mă interesează 
deloc în sensul acesta. 

Grozav ar fi vrut Lordul Tennington să-i spună 
Hazelei Strong ceva; ceva ce de mult voia să-i spună... 
însă vorbele îi rămaseră în git. Incepu cu stîngăcie de 
cîteva ori, îşi drese glasul, se înroşi la faţă ca un rac şi, 
în cele din urmă, sfîrşi prin a spune că speră ca toate 
colibele să fie gata înainte de sosirea anotimpului 
ploios. Dar, fără să-şi dea seama, îi transmise fetei 
mesajul şi acest lucru o făcu fericită... mai fericită decit 
fusese vreodată în toată viaţa ei. 

În acea clipă conversaţia lor fu întreruptă de apariţia 
unei siluete care tocmai ieşea din junglă şi care arăta 
teribil. Tennington şi fata o văzură în acelaşi timp. 
Englezul puse mina pe revolver, însă cînd făptura 
bărboasă, pe jumătate goală îl strigă pe nume şi se 
îndreptă spre ei alergind, lordul lăsă arma şi porni în 
întîmpinarea necunoscutului. 

Nimeni n-ar fi putut recunoaşte în omul acela murdar 
şi sleit, îmbrăcat cu un veşmint de piei, pe elegantul 
domn Thuran, aşa cum fusese văzut ultima oară la 
bordul iahtului Lady Alice. Înainte ca ceilalţi membri ai 
micii comunităţi să fie înştiinţaţi de sosirea lui, 
Tennington şi domnişoara Strong îl întrebară de soarta 
celorlalţi. 

— Au murit cu toţii — răspunse Thuran. Cei trei 
marinari au murit înainte de a ajunge la țărm. 
Domnişoara Porter a fost răpită şi dusă în junglă de 


313 


vreun animal sălbatic în timp ce eu deliram, scuturat 
de friguri. Clayton a murit din cauza frigurilor acum 
cîteva zile. Şi cînd te gindeşti că-n tot acest timp am 
fost la o depărtare de cîţiva kilometri de voi... nici 
măcar o zi de mers. E teribil! 

Jane Porter nu mai ştia de cît timp zăcea în grota 
întunecoasă de sub templul din vechea cetate a 
Oparului. Cîtva timp delira din cauza febrei. După ce 
febra scăzu, începu să-şi recapete treptat puterile. In 
fiecare zi femeia care-i aducea mîncare îi făcea semn 
să se ridice, însă zile în şir fata abia a putut să-şi mişte 
capul, ca să arate cit era de slăbită. 

În cele din urmă izbuti să se ridice în picioare şi să 
facă vreo cîțiva paşi, sprijinindu-se cu o mînă de zid. 
Răpitorii o urmăreau cu un interes crescînd. Se apropia 
ziua jertfirii şi victima îşi dobîndea puterile. 

Veni şi ziua sorocită. O tînără femeie, pe care Jane 
Porter nu o mai văzuse pînă atunci, cobori în temniţa 
ei, însoţită de alte cîteva. Aici avu loc un fel de 
ceremonie. Fata era încredinţată că ceremonia e de 
natură religioasă şi, în străfundul inimii, se bucura că 
nimerise în mijlocul unui popor care trăia sub 
influenţele binefăcătoare ale religiei, însemna deci că o 
vor trata omeneşte: era pe deplin convinsă de acest 
lucru. 

Astfel că, în ziua cînd o scoaseră din temniţă şi o 
conduseră de-a lungul coridoarelor lungi și 
întunecoase, apoi în susul scării cu trepte de granit, 
spre o curte inundată în lumină, Jane merse de 
bunăvoie, ba chiar bucuroasă. Nu se găsea oare printre 


314 


supuşii divinității? Desigur, poate că interpretarea 
fiinţei supreme se deosebea de a ei, însă faptul că 
aveau un zeu era o dovadă suficientă că aceşti oameni 
sînt cucernici şi buni. 

Cînd văzu însă altarul de piatră din centrul curţii şi 
petele cafenii de pe el şi de pe pardoseala de piatră, o 
cuprinse îndoiala şi începu să se frămînte. lar cînd se 
aplecară să-i lege gleznele şi încheieturile miinilor, 
îndoielile ei se transformară în groază. O clipă mai 
tirziu, pe cînd o ridicau şi o aşezau pe altar, speranţa o 
părăsi cu totul şi fata începu să tremure de frică. 

În timpul dansului grotesc, inima îi îngheţă de 
groază; nu mai fu nevoie să vadă lama subţire din 
mîna marii preotese ridicîndu-se încet deasupra, ca să 
ştie ce soartă o aştepta. Cînd mîna începu să coboare, 
Jane Porter închise ochii şi înălţă în tăcere o rugăciune 
spre cer, unde avea să urce atit de curînd... apoi nervii 
încordaţi o părăsiră şi leşină. 

Tarzan alergă zi şi noapte prin pădurea virgină spre 
cetatea în ruine, unde era sigur că se afla femeia 
iubită, captivă sau moartă. Intr-o zi şi o noapte 
străbătu aceeaşi distanţă pe care cei cincizeci de 
monştri o parcurseseră aproape într-o săptămînă: 
Tarzan din neamul maimuţelor se deplasa cu mult 
deasupra obstacolelor care îngreuiază înaintarea pe 
pămînt. 

Spusele tînărului mascul îl încredinţaseră că fata 
captivă era Jane Porter, fiindcă în junglă nu mai era o 
altă „ea" mică şi albă. lar „monştrii" din descrierea 
succintă a maimuţei nu erau decît parodiile groteşti ale 


315 


locuitorilor din cetatea năruită a Oparului. Cît despre 
soarta fetei şi-o putea imagina de parcă ar fi fost 
martor ocular. Un singur lucru nu ştia: cînd aveau s-o 
aşeze pe altarul de sacrificiu, însă era convins că trupul 
ei, drag şi gingaş trebuia să ajungă acolo fără doar şi 
poate. 

In sfîrşit, omul-maimuţă ajunse la brîul de stînci care 
închidea valea dezolantă; sub el se aflau ruinele 
cumplite şi înfricoşătoare ale cetăţii hidoase Opar. 
Porni să străbată cu pas grăbit terenul ars, prăfuit şi 
bolovănos, îndreptiîndu-se spre ţinta dorințelor sale. 

Se întreba dacă va ajunge la vreme ca s-o salveze. 
Spera împotriva speranţei. Cel puţin se putea răzbuna 
şi, în miînia lui, era încredinţat că ar fi fost în stare să 
nimicească întreaga populație a acelei cetăți 
blestemate. Era aproape miezul zilei cînd ajunse la 
blocul de granit în vîrful căruia se sfirşea pasajul secret 
ce ducea spre galeriile subterane ale cetăţii. Escaladă 
ca o pisică pantele abrupte ale granitului Kopje. Peste 
o clipă alerga prin întunericul tunelului lung şi drept ce 
ducea la grota comorii. Il străbătu, apoi îşi contiguă 
goana pînă ce ajunse la galeria ce se sfirşea în 
închisoarea cu zidul fals. 

Cînd se opri o clipă la marginea puţului, prin 
deschizătura de deasupra se auzi un zgomot slab. 
Auzul său ager îl prinse şi-l desluşi: era dansul morţii 
care însoțea incantaţia ritmică a marii preotese şi care 
preceda sacrificiul. Putea chiar să recunoască vocea 
femeii. Era oare cu putinţă ca ceremonia să fi atins 
chiar momentul pe care se grăbise atit de mult să-l 


316 


împiedice? Îl năpădi un val de furie. Cum, după toată 
truda, ajunsese prea 

tirziu? Ca un cerb hăituit, sări peste prăpastie şi-şi 
continuă drumul dincolo de abis. Trecu prin zidul fals, 
gata să dărime orice i-ar fi stat în cale... muşchii uriaşi 
forţară deschiderea, apoi se aruncă cu capul şi umerii 
prin mica deschizătură, năruind restul peretelui şi 
împrăştiindu-l pe pardoseala temniţei cu un zgomot 
infernal. 

Dintr-un singur salt ajunse la capătul celălalt al 
încăperii şi se năpusti în uşa veche. Insă uşa nu cedă. 
Barele solide de pe partea cealaltă rezistară chiar şi 
forţei sale. Nu-i trebui decit o clipă ca să-şi dea seama 
de inutilitatea străduinţelor lui de a birui această 
barieră de netrecut. Mai exista un singur drum, care 
ducea înapoi prin tunelele lungi spre blocul de granit, 
la un kilometru dincolo de zidurile oraşului, apoi prin 
cîmpie, aşa cum pătrunsese prima data în cetate, 
însoţit de wazirii săi. 

Işi dădu seama că, alegind cealaltă cale, va ajunge 
prea tirziu ca s-o mai salveze pe fată, dacă, într- 
adevăr, aceasta se află pe altarul de sacrificiu. Se 
părea că nu mai există altă posibilitate, aşa că alergă 
înapoi în coridorul de dincolo de peretele năruit. La 
puţul vertical auzi din nou vocea monotonă a marii 
preotese şi, uitindu-se în sus, văzu o deschizătură 
aflată la vreo şapte metri deasupra. Părea atit de 
aproape, încît fu tentat să sară, în încercarea 
nebunească de a ajunge în curtea interioară de 
dincolo. 


317 


De-ar fi putut măcar să agate capătul funiei de vreo 
protuberantă a  deschizăturii! Intr-o fracțiune de 
secundă îi fulgeră prin minte o idee. Va încerca! 
Intorcîndu-se la zidul năruit, apucă una din lespezile 
mari şi grele, legă capătul funiei de bucata de granit şi 
se întoarse la puț, unde încolăci restul funiei pe podea; 
apoi ridică lespedea cu amiîndouă mîinile şi, luîndu-şi 
aviînt, aruncă greutatea în sus. Lespedea depăşi 
marginea deschizăturii şi se rostogoli afară, în curte. 

Tarzan trase cu putere de capătul liber al funiei pînă 
ce simţi că piatra se priponi de marginea de sus a 
puţului. Se atîrnă de funie, suspendat deasupra 
abisului. În clipa în care întreaga lui greutate solicită 
fringhia, simţi cum aceasta alunecă de sus. Văzu cu 
groază cum se lasă centimetru cu centimetru. 
Lespedea era trasă spre buza care înconjura partea de 
sus a puţului. Se va opri oare în marginea puţului, sau 
greutatea lui avea să tragă piatra în interior, peste el, 
ca apoi să se prăbuşească împreună în adincurile 
misterioase? 


318 


25. PRIN PĂDUREA VIRGINA 


Urmară clipe de groază, trăite în încordare de 
Tarzan, care simţea cum alunecă funia de care era 
atirnat. Auzea pînă şi cum se freacă lespedea de piatră 
de zidăria de deasupra. Apoi, pe neaşteptate, funia se 
opri... piatra se priponise chiar de marginea puţului. Cu 
mare grijă, omul-maimuţă se caţără pe perete. După o 
clipă îşi strecura capul prin deschizătură. 

Locuitorii Oparului asistau la ceremonia de sacrificiu. 
Acum Tarzan auzea desluşit vocea preotesei La, în 
curtea alăturată. Dansul încetase. Se apropia deci clipa 
cînd cuțitul avea să coboare spre inima fetei. Obsedat 
de aceste ginduri, Tarzan alergă nebuneşte spre locul 
de unde răsuna glasul marii preotese. 

Norocul îl călăuzi chiar la poarta încăperii mari, fără 
tavan. Între el şi altar se afla şirul lung de preoţi şi 
preotese, aşteptind cu cupele de aur scurgerea 
sîngelui cald din trupul victimei. 

Mîna lui La cobora încet spre pieptul trupului firav şi 
nemişcat ce zăcea întins pe lespedea aspră. Cînd 
recunoscu chipul iubitei, Tarzan scoase un oftat, care 
era mai degrabă un suspin violent. Apoi cicatricea de 
pe frunte se transformă într-o dungă purpurie; o ceaţă 
roşie plutea în faţa ochilor săi şi, cu strigătul cumplit al 
gorilei înfuriate, sări ca un leu uriaş în mijlocul 
preoţilor. 

Înşfacă o gheoagă de la un preot şi, ca un adevărat 


319 


demon, începu să-i culce la pămînt, năpustindu-se în 
acelaşi timp spre altar. Mina preotesei La se oprise la 
primul zgomot. Cînd văzu cine-i autorul masacrului, 
încremeni. Nu izbutise de fel să-şi explice dispariţia 
misterioasă a omului alb din temniţa în care-l ferecase. 
Voise ca Tarzan să nu mai părăsească niciodată 
Oparul, fiindcă privise trupul gigant şi braţele imense 
cu ochi de femeie şi nu de preoteasă. Mintea ei 
inteligentă născocise o poveste minunată despre o 
revelaţie minunată, transmisă de buzele Zeului în 
Flăcări însuşi, care-i poruncea să-l primească pe acest 
necunoscut alb ca pe un sol al său, trimis oamenilor pe 
pămînt. Explicaţia aceasta i-ar fi satisfăcut pe cei din 
Opar; ştia prea bine. Nu se îndoia cituşi de puţin că şi 
bărbatul ar fi fost mulţumit să rămînă cu ea şi să-i fie 
soţ, în loc să se întoarcă pe altarul de sacrificiu. 

Tocmai cînd se ducea să-i expună planul, el 
dispăruse, deşi uşa rămăsese aşa cum o lăsase: 
zăvorită cu grijă. lar el se întorcea acum... picînd din 
senin... şi-i ucidea preoţii, de parcă ar fi fost nişte oi. O 
clipă uită de victimă şi, înainte de a fi în stare să-şi 
adune gîndurile, uriaşul alb se afla dinaintea ei, ţinînd 
în braţe femeia de pe altar. 

— La o parte, La! Strigă el. M-ai salvat odată şi n-am 
să-ţi fac nici un rău. Nu te împotrivi şi nu încerca să mă 
urmăreşti, altfel te voi ucide şi pe tine. 

Vorbindu-i, păşi pe lingă ea, îndreptîndu-se spre 
intrarea grotelor subterane. 

— Cine e ea? întrebă marea preoteasă, arătînd spre 
femeia lipsită de cunoştinţă. 


320 


— E a mea — răspunse Tarzan din neamul 
maimuţelor. 

O clipă, preoteasa din Opar rămase cu ochii holbaţi, 
privind ţintă la el; apoi în ochi i se citi o mîhnire adîncă, 
fără speranţă. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie şi, 
cu un țipăt scurt, se prăbuşi pe pardoseala rece. 
Fulgerător, o gloată de monştri se năpusti spre omul- 
maimuţă. 

Cît ai clipi, Tarzan din neamul maimutelor se făcu 
nevăzut. Cu o săritură sprintenă pătrunse în galeriile 
subterane, iar cînd urmăritorii sosiră în încăperea 
pustie, rînjiră mulţumiţi, fiindcă ştiau că nu există nici o 
ieşire din galerii decît aceea pe unde intraseră. Dacă 
fugarii voiau să iasă, n-aveau cum decit tot pe-acolo, 
aşa că urmăritorilor nu le rămiînea decit să-i pîndească. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor, purtînd-o pe 
Jane Porter, lipsită de cunoştinţă, străbătu galeriile din 
Opar, fără a fi urmărit. Insă după ce mai cugetă puţin, 
bărbaţii din Opar îşi amintiră că tot acelaşi om reuşise 
să mai dispară odată prin galerii şi, deşi 
supravegheaseră intrarea, nu mai ieşise de acolo. Cu 
toate acestea năvălise peste ei din afară. Se hotăriră 
să trimită din nou cincizeci de oameni în cale, ca să-l 
găsească şi să pună mina pe acest profanator al 
templului lor. 

Cînd Tarzan ajunse la puţul de sub zidul năruit, se 
simţi atît de mindru de succesul său în luptă, încît se 
opri să pună la loc pietrele. Se temea că locuitorii 
cetăţii vor descoperi acest pasaj uitat prin care 
ajungeai la grota comorii. Se gindea să se reîntoarcă la 


321 


Opar şi să ia şi mai multe lingouri decît cele îngropate 
în amfiteatrul maimutelor. 

Merse mai departe de-a lungul galeriilor, dincolo de 
prima uşă; străbătu încăperea în care se afla comoara, 
trecu de-a doua uşă, apoi pătrunse în tunelul lung şi 
drept ce ducea la ieşirea secretă, dincolo de cetate. 
Jane Porter zăcea încă în nesimţire. 

Cînd ajunse pe culmea blocului imens de granit, se 
opri să mai arunce o privire spre cetate. Dintr-acolo 
văzu venind prin cîmpie o bandă de monştri din Opar. 
O clipă stătu în cumpănă: să coboare şi să alerge spre 
stîncile din depărtare, sau să rămînă ascuns acolo pînă 
la căderea nopţii? După ce privi faţa palidă a fetei, se 
hotărî. Nu puteau rămîne în acel loc, lăsîndu-i pe 
duşmani să le taie calea spre libertate. După cite ştia, 
cei din Opar ar fi putut să-l urmărească prin tunel şi, 
împresuraţi de duşmani din faţă şi din spate, însemna 
să fie prinşi, deoarece el nu-şi putea croi drum 
luptîndu-se cu duşmanii, atita timp cît era împovărat 
cu fata. 

Cobori anevoie pe faţa bolovănoasă a blocului de 
granit, după ce o legă pe fată de umerii săi, cu funia de 
liane. Izbuti să pună cu bine piciorul jos pe pămînt 
înainte ca cei din Opar să ajungă la stîncă. Deoarece 
coborise pe partea opusă cetăţii, urmăritorii nu văzură 
nimic şi nici nu visau că prada se află atît de aproape 
în faţa lor. 

Făcînd în aşa fel ca stinca să fie mereu între el şi 
urmăritori, Tarzan din neamul maimuţelor izbuti să 
străbată aproape un kilometru înainte ca bărbaţii din 


322 


Opar să ocolească blocul de granit şi să-l vadă pe 
fugar. Cu strigăte sălbatice de bucurie se avîntară într- 
o goană nebună, gîndindu-se, fără îndoială, că în scurt 
timp aveau să-l prindă pe alergătorul împovărat. 
Puneau prea puţin preţ pe puterile omului-maimuță şi 
prea mult pe picioarele lor scurte şi strimbe. 

Fără să gonească prea tare, Tarzan păstră aceeaşi 
distanţă faţă de ei. Din cînd în cînd se uita la chipul 
fetei. Dacă n-ar fi simţit bătaia slabă a inimii ei atît de 
aproape de a lui, ar fi crezut că nu mai trăieşte, atit de 
palidă şi trasă la faţă era sărmana. 

În sfîrşit, ajunseră la podiş. Pe ultimul kilometru, 
Tarzan dădu drumul la pas, alergind ca un cerb. Voia 
să aibă la îndemînă mai mult timp, ca să coboare de 
cealaltă parte a stîncilor înainte ca oparienii să poată 
ajunge în vîrf şi să arunce cu pietroaie după el. Cînd 
monştrii sosiră gifiind pe creastă, Tarzan se şi afla la 
poale. Cu strigăte de furie şi dezamăgiţi, alergară de-a 
lungul crestei, fluturindu-şi ciomegele şi ţopăind ca 
nişte nebuni. De data aceasta nu-l mai urmăriră 
dincolo de hotarele ținutului lor. E greu de spus dacă 
renunţau fiindcă îşi amintiră inutilitatea celeilalte 
expediţii, lungi şi istovitoare, sau fiindcă văzuseră cît 
de sprinten aleargă omul-maimuţă înaintea lor. Mai 
ales felul cum gonise de repede pe ultima porţiune îi 
făcuse să-şi dea seama că nu aveau sorţi de izbindă. 
Cînd Tarzan ajunse la pădurile ce se întindeau la 
poalele dealurilor care mărgineau bariera de stînci, îşi 
întoarse încă o dată privirea spre Opar. Chiar la 
marginea pădurii, de unde putea urmări ce se petrece 


323 


pe piscurile stincoase, Tarzan îşi lăsă povara pe iarbă. 
Se duse la un rîuleţ din apropiere, aduse apă şi spălă 
faţa şi miinile fetei. Cu toate acestea nu reuşi să o 
aducă în simţiri. Nespus de îngrijorat, luă fata în 
braţele sale puternice şi-şi continuă drumul spre apus. 

Tîrziu, după-amiază, Jane Porter începu să-şi vină în 
simţiri. Nu deschise ochii dintr-o dată... încerca să-şi 
amintească clipele trăite în ultimul ceas. Ah, da, îşi 
aminteşte: altarul, proteasa teribilă, cuțitul care 
cobora. Se cutremură; se gîndea că cuțitul îi fusese 
împlîntat în inimă şi că acum trăia delirul scurt ce 
precede moartea. 

Cînd, în sfîrşit, îşi luă inima în dinţi şi deschise ochii, 
ceea ce văzu îi confirmă temerile. Văzu că e purtată în 
braţe de iubitul ei mort, printr-un paradis de frunze. 

— Dacă asta e moartea, mulţumesc lui Dumnezeu că 
sînt moartă — murmură ea. 

— Vorbeşti, Jane! exclamă Tarzan. [i-ai recăpătat 
cunoştinţa! 

— Da, Tarzan din neamul maimutelor — răspunse ea 
şi pentru prima oară după atitea luni faţa i se lumină 
într-un zîmbet împăcat şi fericit. 

— Slavă Domnului! strigă omul-maimuţă, coborînd 
într-o poieniţă cu iarbă, lîngă un rîu. La urma urmei, am 
ajuns la timp. 

— La timp? Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— La timp ca să te salvez de la moarte, scumpa mea 
—- îi explică el. Nu-ţi mai aminteşti? 

— Să mă salvezi de la moarte? întrebă fata, uimită. 
Nu sîntem morţi amîndoi, dragul meu Tarzan? 


324 


Între timp o aşezase pe iarbă, cu spatele sprijinit de 
trunchiul unui copac uriaş. Tînărul se dădu cîțiva paşi 
înapoi ca s-o poată privi mai bine. 

— Morți?! repetă el, apoi rise. Nu eşti moartă, Jane şi 
dacă te-ai întoarce în cetatea Opar şi i-ai întreba pe 
locuitorii de acolo, îţi vor spune şi ei că nu sînt mort. 
Nu, scumpa mea, sîntem amindoi foarte vii! 

— Dar Hazel şi domnul Thuran mi-au spus că ai căzut 
în ocean la multe leghe departe de țărm — stărui ea, 
încercînd parcă să-l convingă că trebuia să fie neapărat 
mort. Mi-au spus că nu există nici o îndoială în această 
privinţă. Ai căzut peste bord şi n-aveai nici o şansă să 
fii salvat sau să supravieţuieşti... 

— Cum pot să te conving că nu sînt o nălucă? o 
întrebă el, rîzînd. Într-adevăr, eu sînt acela căruia 
nepreţuitul domn Thuran i-a făcut vînt peste bord, însă 
nu m-am înecat... am să-ţi povestesc totul... mai 
tîrziu... şi iată-mă semănind foarte mult cu sălbaticul 
pe care l-ai cunoscut prima dată, Jane Porter. 

Fata se ridică încet şi veni spre el. 

— Nu pot crede — murmură ea. Nu poate fi adevărat 
că mai există atita fericire după toate clipele 
îngrozitoare care au trecut de cînd s-a scufundat Lady 
Alice. Se apropie şi mai mult şi puse o mînă moale şi 
tremurîndă, pe braţul său. Visez... După o clipă mă voi 
trezi şi voi vedea acel cuţit groaznic coborînd spre 
inima mea. Sărută-mă, dragule, încă o dată înainte ca 
visul să se risipească pentru totdeauna. 

Tarzan din neamul maimutelor nu aşteptă să i se 
spună de două ori. Cuprinse în braţele sale puternice 


325 


fiinţa mult iubită şi o sărută nu o dată, ci de sute de ori, 
aproape înăbuşind-o. Totuşi cînd isprăvi, fata îi încolăci 
gitul cu braţele şi-l trase încă o dată spre ea. 

— Trăiesc şi exist cu adevărat, sau sînt doar o stafie? 
întrebă el. 

— Dacă nu eşti viu, dragul meu... — răspunse ea — 
mă rog lui Dumnezeu să pot muri aşa înainte dea mă 
trezi la realitatea cumplită pe care am trăit-o în 
ultimele clipe din viaţa mea. 

Tăcu o bucată de vreme şi se priviră în ochi, ca şi 
cum ar fi vrut să se convingă că trăiesc într-adevăr 
clipe de fericire minunată. Trecutul, cu toate 
dezamăgirile şi ororile lui, fu uitat... viitorul nu-i 
interesa, însă prezentul... prezentul era cu desăvirşire 
al lor, nimeni nu-l putea lua. Fata rupse prima tăcerea. 

— Unde ne ducem, dragule? îl întrebă. Ce facem? 

— Unde ai vrea să mergi? O întrebă. Ce ţi-ar plăcea 
să faci? 

— Să merg acolo unde mergi tu şi să fac ceea ce 
crezi tu că e bine — îi răspunse. 

— Dar Clayton? întrebă el; uitase că mai existau şi 
alţii pe pămînt. Am uitat de soţul tău... 

— Nu m-am măritat, Tarzan! strigă ea. Nici măcar nu 
mai sînt logodită. Cu o zi înainte ca monștrii din Opar 
să mă răpească i-am dezvăluit lui Clayton dragostea 
mea pentru tine şi a înţeles că nu voi mai putea să-mi 
ţin făgăduiala pe care i-am făcut-o. Asta s-a întîmplat 
îndată după ce am fost salvaţi în mod miraculos din 
ghearele unui leu ce ne atacase. Se opri şi se uită la el; 
în ochi îi stăruia o întrebare. Tarzan din neamul 


326 


maimuţelor — izbucni ea deodată — tu ne-ai salvat? 
Nu se poate să fi fost altcineva. 

Tarzan lăsă privirea în pămînt, ruşinat. 

— Cum de-ai putut să pleci şi să mă laşi acolo? îl 
mustră ea. 

— Nu mai continua, Jane... — o rugă el. Te rog, nu! 
N-ai de unde să ştii cît am suferit din pricina acestei 
cruzimi, sau cît am suferit după aceea, mai întîi cuprins 
de gelozie, apoi de ciudă împotriva soartei pe care n-o 
meritam. M-am întors la maimuţele mele, Jane şi am 
jurat să nu mai văd niciodată vreo fiinţă omenească. 

Îi povesti apoi ce făcuse de cînd se reîntorsese în 
junglă... cum se transformase, dintr-un parizian 
civilizat, într-un războinic sălbatic waziri şi, din 
războinic, în bruta care fusese la început. 

Jane îi puse o mulţime de întrebări şi, în cele din 
urmă, îl întrebă cu teamă despre cele povestite de 
domnul Thuran... despre femeia din Paris. Tarzan îi 
relată în amănunţime viaţa pe care o dusese în lumea 
civilizată. Nu omise nimic: nu avea de ce să se 
ruşineze; întotdeauna fusese sincer cu ea. Cînd isprăvi, 
rămase tăcut şi o privi ţintă, ca şi cum ar fi aşteptat 
judecata şi sentinţa ei. 

— Bănuiam eu că nu spune adevărul — zise fata. Oh, 
ce făptură îngrozitoare! 

— Deci nu eşti supărată pe mine? 

Răspunsul ei, deşi ne revelator în aparenţă, fu demn 
de o femeie. 

— Olga de Coude... e într-adevăr frumoasă? îl 
întrebă. 


327 


Tarzan rise şi o sărută din nou: 

— N-are nici măcar o zecime din frumuseţea ta, 
scumpa mea. 

Jane scoase un oftat de mulţumire şi-şi puse capul pe 
pieptul lui. Tarzan ştia că fusese iertat. 

În noaptea aceea, Tarzan înjghebă un culcuş 
confortabil, sus, între crengile legănate ale unui copac 
uriaş şi fata, obosită, dormi acolo în timp ce omul- 
maimuţă se ghemui într-o bifurcaţie de ramuri, gata s- 
o apere chiar şi în somn. 

Le trebuiră multe zile ca să străbată lunga distanţă 
pînă la țărm. Cînd drumul era uşor, mergeau ţinîndu-se 
de mînă pe sub bolțile de crengi ale junglei imense, tot 
aşa cum probabil merseseră în trecutul îndepărtat 
strămoşii lor primitivi. Cînd tufişurile se încîlceau, o lua 
în braţele sale puternice şi o purta lin printre copaci. 
Zilele erau prea scurte pentru fericirea lor nemărginită. 
Dacă nu ar fi fost dorinţa de a ajunge la timp spre a-l 
salva pe Clayton, ar fi prelungit la infinit plăcerea dulce 
a călătoriei lor minunate. 

Cu o zi înainte de a sosi la țărm, Tarzan adulmecă 
din nou oameni în faţa lor. Era miros de oameni negri. 
Îi spuse fetei, prevenind-o să nu facă zgomot. 

— În junglă sînt foarte puţini prieteni — spuse el, sec. 

Într-o jumătate de oră se apropiară pe furiş de un 
mic grup de luptători negri care mergeau spre apus. 
Cînd îi văzu, Tarzan scoase un strigăt de bucurie... era 
un grup de luptători waziri. Intre ei se afla Busuli, 
precum şi alţii care-l însoţiseră pînă la cetatea Opar. 
Cînd îl văzură, se porniră să danseze şi să chiuie de 


328 


bucurie. Îl căutau de săptămîni... 

Negrii se arătară foarte uimiţi că este însoţit de o 
femeie albă, iar cînd aflară că femeia urma să-i fie 
nevastă, se luară la întrecere a-i da toate onorurile. 
Astfel, cei doi ajunseră la adăpostul primitiv de pe 
țărm, însoţiţi de waziri fericiţi, care rideau şi dansau în 
jurul lor. 

În preajma adăpostului nu se vedea nici un semn de 
viaţă; chemările lor rămaseră fără răspuns. Tarzan se 
urcă grăbit în micul refugiu din copac şi, după o clipă, 
ieşi ţinînd în mînă o cutie de conserve goală. l-o aruncă 
lui Busuli, spunîndu-i să aducă apă, apoi îi făcu semn 
Janei Porter să vină sus. 

Se aplecară împreună asupra trupului sleit al celui 
care fusese odinioară un nobil englez. Cînd văzu obrajii 
scofilciţi şi galbeni, ochii căzuţi în orbite şi cutele de 
suferinţă pe chipul tînăr şi frumos odată, ochii fetei se 
umplură de lacrimi. 

— Trăieşte... — spuse Tarzan. Vom face tot ce putem 
pentru el, însă mă tem c-am sosit prea tirziu. 

Cînd Busuli îi aduse apa, Tarzan turnă citeva picături 
între buzele crăpate şi umflate. Umezi apoi fruntea 
înfierbiîntată şi-i stropi braţele şi picioarele slăbite. 
Brusc, Clayton deschise ochii. Văzind-o pe Jane, care se 
apleca asupra lui, un zîmbet şters, ca o umbră, îi 
lumină chipul. La vederea lui Tarzan nu-şi putu 
ascunde uimirea. 

-— E-n ordine, bătrîn prieten! îi spuse omul-maimuţă. 
Te-am găsit la timp. De azi-nainte, totul va merge 
strună; o să te punem pe picioare, n-avea grijă. 


329 


Englezul clătină capul. 


— E prea tirziu... — şopti el. Dar e bine. Mă sfirşesc... 
— Unde e domnul Thuran? întrebă fata. 
— M-a părăsit... cînd  frigurile au devenit 


insuportabile. E un diavol. Cînd l-am rugat să-mi aducă 
apă, fiindcă eram prea slăbit să-mi aduc singur, a băut- 
o în faţa mea, iar restul l-a aruncat pe jos şi mi-a ris în 
nas. Amintindu-şi de acest fapt, Clayton se însufleţi pe 
dată, prinzînd un pic de viaţă. Izbuti chiar să se ridice 
într-un cot. Aproape că ţipa: da... voi trăi... voi trăi 
îndeajuns ca să-l găsesc şi să-l ucid pe monstrul acela! 

Însă efortul făcut, oricît de mic, îl dobori din nou pe 
ierburile mucegăite care, împreună cu pardesiul vechi, 
îi slujiseră Janei Porter drept culcuş. 

— Nu te îngriji de Thuran — îi spuse Tarzan din 
neamul maimuţelor, mîngiindu-i fruntea. E omul meu şi 
am să-l găsesc pînă la urmă, nu te teme... 

Clayton zăcu liniştit o bună bucată de vreme. De 
cîteva ori, Tarzan îşi apropie urechea de pieptul scobit, 
ca să desluşească bătaia slabă a inimii sleite. Spre 
seară, Clayton se trezi din nou. 

— Jane... — murmură bolnavul. 

Fata veni lîngă el, plecîndu-şi capul ca să audă 
vorbele abia şoptite. 

— Te-am nedreptăţit... şi pe el — arătă spre omul- 
maimuţă. Te-am iubit atit... ştiu că e o scuză meschină 
pentru răul pe care ţi l-am făcut; nu puteam suporta 
ghidul să renunţ la tine. Nu umblu însă după iertare. 
Vreau doar să îndrept un lucru pe care ar fi trebuit să-l 
repar acum un an. 


330 


Scotoci prin buzunarele pardesiului de sub el, căutînd 
acel ceva descoperit acolo în răgazul dintre accesele 
nemiloase de friguri. Curînd găsi ceea ce căuta... o 
bucăţică mototolită de hîrtie galbenă. l-o întinse fetei şi 
cînd aceasta o luă, braţul îi căzu moale peste piept şi 
capul pe spate. Gifii scurt şi înţepeni pentru totdeauna. 
Tarzan din neamul maimuţelor îi acoperi faţa cu 
pardesiul. 

Îngenuncheară o clipă. Buzele fetei îngînară în tăcere 
o rugăciune, apoi se rădicară şi rămaseră de o parte şi 
de alta a corpului neînsufleţit. In ochii omului-maimuță 
se iviră lacrimi odată cu durerea pe care o simţise în 
propria-i inimă, învățase să-i fie milă de suferinţele 
altora. 

Printre lacrimi, fata citi mesajul de pe bucăţica de 
hîrtie galbenă. Pe măsură ce citea, nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. Citi de două ori cuvintele acelea magice 
înainte de a le înţelege pe deplin sensul. 


AMPRENTELE DIGITALE DOVEDESC CA EŞTI 
GREYSTOKE. FELICITARI. DARNOT 


Îi dădu apoi hîrtia lui Tarzan. 

— A ştiut asta şi nu ţi-a spus nimic? 

— Eu am ştiut înaintea lui — răspunse Tarzan. Nici 
măcar nu bănuiam că a aflat şi el. Cred că am uitat 
telegrama în noaptea aceea, în sala de aşteptare. 
Acolo am primit mesajul. 

— Şi după aceea ne-ai spus că mama ta a fost 
maimuţă şi că nu ţi-ai văzut tatăl niciodată? îl întrebă 


331 


ea, neîncrezătoare. 

— Titlul şi averea nu însemnau nimic pentru mine, 
fără tine, scumpa mea — răspunse el. Dacă i le-aş fi 
luat, ar fi însemnat să-i fac rău femeii pe care o 
iubeam... înţelegi, Jane? 

Era ca şi. Cum încerca să se scuze pentru că greşise. 

Fata întinse braţele peste trupul mortului şi-i luă 
miîinile într-ale ei. 

— Şi eu... să renunţ la o dragoste atît de mare! 
Spuse. 


332 


26. PLECAREA OMULUI-MAIMUŢĂ 


A doua zi dimineaţa porniră la drum spre cabana lui 
Tarzan. Patru waziri purtau cadavrul englezului. Omul- 
maimuţă propusese ca Clayton să fie îngropat alături 
de defunctul Lord Greystoke, la marginea junglei, lîngă 
cabana pe care o construise tatăl său. 

Jane Porter acceptă propunerea şi, în străfundul 
inimii, se tot minuna de noblețea uimitoare a 
caracterului acestui om deosebit care, deşi crescut 
printre fiarele junglei, dădea dovadă de atîta 
cavalerism şi tandreţe. 

Parcurseseră cam vreo trei mile din cele cinci care îi 
separau de plaja cabanei lui Tarzan, cînd wazirii, care 
mergeau în frunte, se opriră brusc, arătînd uimiţi spre 
o făptură ciudată ce se apropia mergind de-a lungul 
plajei. Era un bărbat care păşea încet, cu capul în piept 
şi cu miinile împreunate sub cozile redingotei; în cap 
purta un joben lucitor. 

Cînd îl văzu, Jane Porter scoase un strigăt de uimire 
şi bucurie, alergînd în întîmpinarea lui. Auzind strigătul 
fetei, bătrinul ridică privirea şi, văzînd la riîndu-i, cine 
venea în întîmpinarea lui, nu-şi putu stăpini un chiot de 
uşurare şi bucurie. Pe cînd îşi îmbrăţişa fiica, pe faţa 
profesorului Archimedes Q. Porter şiroiau lacrimile. Se 
scurseseră mai multe minute pînă să-şi vină îndeajuns 
în fire ca să poată vorbi. 

Cînd, o clipă mai tîrziu, îl recunoscu şi pe Tarzan, cu 


333 


greu reuşiră ceilalţi să-l încredinţeze că nu-şi pierduse 
minţile din cauza supărării; ca şi restul grupului, fusese 
atit de convins că omul-maimuţă murise, încît acum 
era o problemă întreagă să împace convingerea cu 
apariţia reală a „zeului pădurii" de care vorbea Jane. 
Bătrinul fu foarte impresionat aflind de moartea lui 
Clayton. 

— Nu mai pricep nimic... domnul Thuran ne-a 
asigurat că Clayton a murit cu multe zile înainte. 

— Thuran e cu dumneavoastră? întrebă Tarzan. 

— Da, ne-a descoperit de curînd şi ne-a condus la 
cabana dumitale. Ne-am instalat tabăra la nord, nu 
departe de ea. Va fi încîntat să vă vadă pe amindoi. 

— Şi surprins... — adăugă Tarzan. 

Nu trecu mult şi grupul ajunse la luminişul în care se 
afla cabana omului-maimuță, unde văzură mai mulţi 
bărbaţi îndeletnicindu-se cu diverse treburi. Printre ei 
Tarzan îl zări pe D'Arnot. 

— Paul! strigă el. Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici? 
Sau am înnebunit cu toţii? 

În cîteva clipe, misterul fu dezlegat, odată cu multe 
alte lucruri ciudate. Vasul lui D'Arnot naviga într-o 
misiune de patrulare de-a lungul coastei şi 
locotenentul propusese să se arunce ancora în portul 
natural, ca să mai vadă cabana şi jungla, unde mulţi 
dintre ofiţerii şi marinarii vasului trăiseră aventuri 
extraordinare cu doi ani în urmă. Cînd debarcară găsiră 
acolo grupul Lordului Tennington şi hotărîră să-i ia pe 
toţi la bord în dimineaţa următoare spre a-i duce înapoi 
în lumea civilizată. 


334 


Hazel Strong şi mama ei, Esmeralda şi domnul 
Samuel T. Philander fură nespus de fericiţi aflind de 
întoarcerea Janei Porter. Işi dădură seama că fusese 
salvată în chip miraculos şi căzură de acord cu toţii că 
un singur om ar fi fost în stare de asemenea ispravă: 
Tarzan din neamul maimuţelor. Il copleşiră, aşadar, cu 
laude şi atenţii, iar acesta se simţi atît de stinjenit, încît 
tare ar fi vrut să se întoarcă în amfiteatrul maimutelor. 

Apoi se interesară de băştinaşii tribului waziri şi le 
făcură nenumărate daruri, ca unor prieteni ai regelui 
lor. Însă cînd negrii aflară că Wazirii, regele lor, urma 
să-i părăsească şi să plece cu canoea cea mare ce sta 
ancorată în golf, la o milă depărtare, se posomoriseră. 

Noii veniţi nu-i văzură pe Lordul Tennington şi pe 
domnul Thuran, care plecaseră după vinat dis-de- 
dimineaţă şi nu se întorseseră încă. 

— Cît de surprins va fi acest domn Rokoff, cum îi spui 
tu, cînd te va vedea — îi zise Jane Porter lui Tarzan. 

— Surpriza lui va fi de scurtă durată — răspunse 
omul-maimuţă, încruntat şi-n vorbele lui răsună ceva 
care o făcu pe Jane să-l privească înfricoşată. Ceea ce 
citi în ochii lui îi confirmă temerile şi fata îl imploră să-l 
lase pe ticălos în seama justiţiei franceze. 

— În inima junglei — îi spuse ea — unde nu există 
nici o formă de dreptate sau justiţie la care să apelezi, 
în afară de muşchii puternici, ai fi fost îndreptăţit să-i 
aplici acestui individ pedeapsa pe care o merită; avînd 
însă la dispoziţie forţa puternică a unui guvern civilizat, 
vei fi acuzat de crimă dacă-l ucizi. Chiar şi prietenii tăi 
vor trebui să consimtă la arestarea ta, iar dacă te 


335 


împotriveşti ne vei arunca din nou în nenorocire şi 
mizerie. Nu pot îndura gîndul să te pierd din nou, 
dragul meu Tarzan. Făgăduieşte-mi că-l vei preda 
căpitanului Dufranne şi că vei lăsa legea să acţioneze... 
ticălosul ăsta nu merită să ne riscăm fericirea pentru 
el. 

Tarzan îşi dădu seama cit de înțelepte sînt vorbele 
Janei şi-i promisese să facă întocmai. O jumătate de 
oră după aceea, Rokoff şi Tennington ieşiră din junglă. 
Mergeau unul lîngă altul. Tennington observă primul 
prezenţa unor necunoscuţi în tabără. li văzu pe 
războinicii negri stind de vorbă cu marinarii de pe 
crucişător, apoi un uriaş zvelt şi ars de soare 
întreţinindu-se cu locotenentul D'Arnot şi căpitanul 
Dufranne. 

— Mă-ntreb cine o fi bărbatul acela? i se adresă el lui 
Rokoff; cînd acesta înălţă capul, ochii săi întîlniră ochii 
omului-maimuță aţintiţi asupra lui; se clătină pe 
picioare şi se făcu alb la faţă. 

— Sapristi! urlă el şi, înainte ca Tennington să-şi dea 
seama ce vrea să facă, duse puşca la ochi şi trase spre 
Tarzan. 

Englezul era însă lingă el şi atît de aproape, încît 
devie arma cu o fracțiune de secundă înainte ca 
percutorul să atingă capsa, astfel că glonţul care 
fusese destinat lui Tarzan se pierdu departe, peste 
capul gigantului, fără să-i facă vreun rău. Mai înainte 
ca nemernicul să poată trage din nou, omul-maimuţă 
se năpusti spre el şi-i smulse arma din miini. La auzul 
împuşcăturii, căpitanul Dufranne, locotenentul D'Arnot 


336 


şi cîţiva marinari dădură fuga şi Tarzan îl predă pe 
Rokoff, fără a scoate un cuvint. Îi explicase 
comandantului francez cum stăteau lucrurile încă pe 
cînd Rokoff nu se înapoiase din junglă, astfel că ofiţerul 
dădu imediat ordin ca spionul să fie pus în lanţuri şi 
întemnițat la bordul  crucişătorului. Înainte ca 
prizonierul să fie escortat în temniţa sa provizorie, 
Tarzan ceru permisiunea să-l percheziţioneze şi, spre 
bucuria sa, găsi asupra lui Rokoff documentele furate. 

Impuşcătura o atrase pe Jane Porter şi pe ceilalţi, 
care ieşiră din cabană. Indată ce spaima se risipi, fata 
îl salută pe Lordul Tennington, care fu foarte uimit s-o 
vadă. După ce luă documentele de la Rokoff, Tarzan li 
se alătură şi, pe cînd se apropia, Jane Porter îl prezentă 
lui Tennington. 

— John Clayton, Lord Greystoke — zise ea. Englezul 
nu mai înţelegea nimic şi trebui să se repete de mai 
multe ori ciudata istorie a omului-maimuță — spusă de 
Tarzan, de Jane Porter şi de locotenentul D'Arnot — ca 
să se convingă, în cele din urmă, că nu erau nebuni de 
legat. 

La asfinţit îl îngropară pe William Cecil Clayton lîngă 
mormintele din junglă ale unchiului şi mătuşii sale: 
răposaţii Lord şi Lady Greystoke. La rugămintea lui 
Tarzan se traseră trei salve de puşcă deasupra locului 
de veci al „unui bărbat curajos, care a înfruntat 
moartea cu vitejie". 

Profesorul Porter, care în tinereţe fusese hirotonisit 
preot,  oficie slujba de  înmormîntare. În jurul 
mormiîntului se strîinsese cel mai ciudat grup din cite s- 


337 


au văzut vreodată: ofiţeri şi marinari francezi, doi lorzi 
englezi, cetăţeni americani şi vreo douăzeci de 
războinici africani. 

După  înmormintare, Tarzan ceru căpitanului 
Dufranne să amine cu citeva zile plecarea 
crucişătorului; dorea să se ducă la ciţiva kilometri în 
interiorul junglei să-şi aducă „bagajele". Ofiţerul se 
învoi cu plăcere. 

A doua zi, tîrziu după-amiază, Tarzan şi wazirii lui se 
întoarseră cu prima tranşă de „bagaje“; cînd ceilalţi 
văzură lingourile de aur curat, se îngrămădiră toţi în 
jurul omului-maimuță, punîndu-i o sumedenie de 
întrebări; el însă zimbea nepăsător, refuzînd să le dea 
cea mai mică indicație privind sursa imensei comori. 

— De fiecare bucată pe care am adus-o aici sînt 
multe alte mii de lingouri asemănătoare lăsate acolo. 
Cînd le voi fi cheltuit pe acestea, poate voi dori să mă 
întorc să iau altele — îi lămuri el. 

A doua zi se întoarse în tabără cu restul lingourilor şi, 
după ce acestea fură înmagazinate la bordul 
crucişătorului, căpitanul Dufranne declară că se simte 
întocmai ca şi comandantul unui galion spaniol de 
odinioară, întorcîndu-se acasă după ce au părăsit 
cetăţile ticsite de comori ale aztecilor. 

— Nu ştiu clipa cînd echipajul îmi va tăia beregata şi 
va pune stăpinire pe vas — adăugă el. 

În ziua următoare, pe cînd se pregăteau să se 
îmbarce pe crucişător, Tarzan îşi luă inima în dinţi şi-i 
spuse Janei Porter ce-l frămiîntă: 

— Se zice că fiarele sălbatice sînt lipsite de 


338 


sentimente; cu toate acestea aş vrea să mă căsătoresc 
cu tine lîngă mormintele mamei şi tatălui meu şi 
înconjurat de jungla sălbatică în care am petrecut atiţia 
ani. 

— Dar e legal, iubitule? întrebă fata. Fiindcă dacă e, 
nu cunosc alt loc unde aş vrea să mă mărit cu „zeul 
pădurilor" decit la umbra pădurii. 

Cînd îi întrebară şi pe ceilalţi, primiră asigurări că e 
foarte legal şi că ar fi fost un final splendid al unei 
frumoase poveşti de dragoste. Astfel întregul grup se 
adună în interiorul cabanei şi în prag pentru a asista la 
a doua ceremonie pe care profesorul Porter avea s-o 
oficieze în răstimp de trei zile. 

D'Arnot urma să fie naş, iar Hazel Strong, naşă, cînd 
Tennington răsturnă toate aranjamentele cu o altă idee 
năstruşnică. 

— Dacă domnişoara Strong e de acord — spuse luînd 
mîna naşei într-a sa — Hazel şi cu mine credem că e 
momentul potrivit să facem nuntă dublă!... 

Ridicară ancora a doua zi şi, pe cînd crucişătorul se 
îndrepta maiestuos spre largul mării, un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-un costum de flanel alb şi o fată 
graţioasă se sprijineau de parapet, privind spre linia 
țărmului ce răminea în urmă şi pe care dansau 
douăzeci de războinici negri din tribul waziri, agitîndu- 
şi suliţele de război deasupra capetelor şi urînd drum 
bun regelui lor. 

— N-aş putea deloc să mă-mpac cu gîndul că privesc 
pentru ultima oară jungla, iubito, dacă n-aş şti că merg 
cu tine pentru totdeauna spre o lume nouă şi plină de 


339 


fericire... — spuse Tarzan din neamul maimuţelor şi se 
aplecă să-şi sărute mireasa. 


SFÎRŞIT 


340 


CUPRINS 


1. AFACEREA DE PE PACHEBOȚ.... eee 2 
2. GINDURI DE RĂZBUNARE... 14 
3. CE S-A ÎNTÎMPLAT ÎN RUE MAULE... 26 
4. CONTESA SE: EXPLICĂ sai vicari oana 38 
5. ESUAREA-COMPLOŢULIUI 2 cois aaa oi daca ai 53 
so E | =) BR RR Re 00 e a ANA RENI E PRR 65 
7. DANSATOAREA DIN SIDI AISSA.....e nenea 77 
8. LUPTA DIN DESERT e a tac altei ada 89 
9. NUMA „EL ADRIEAN atasa a ae da tg au ace 101 
10. PRIN VALEA UMBREI... cei a aaa ata lea pi 115 
11. JOHN CALDWELL, LONDRA... eee nenea 126 
12. IAHTUL ȘI PACHEBOTUL. «+: ace ca ata aci 140 
13. NAUFRAGIUL IAHTULUI „LADY ALICE"... 152 
14. ÎNAPOI, ÎN JUNGLA MIȘTERIOASĂ........... eee 169 
15. DE LA MAIMUŢA LA SĂLBATIC... nenea 182 
16, JEFUITORII DE FILDES „spe dat an cae ata 195 
17. CĂPETENIA ALBĂ A TRIBULUI WAZIRI.............eee. 206 
18. LOTERIA MORŢII: satin ut osos nici ea 219 
19. CETATEA DEALU Roi seaca cane cu id a Rae aa 233 
PAO A se sia ee nadie T ad a Da E 244 
21. NĂUFRAGIAŢII . escu sea e a ae ai 256 
22. COMORILE DIN:OPAR 25 ap cena aie aaae statale 269 
23. CEI CINCIZECI DE MONȘTRI... ceea 281 
24. CUM A AJUNS TARZAN DIN NOU LA OPAR.......... 293 
25, PRIN PĂDUREA VIRGINA... eee nano 304 
26. PLECAREA OMULUI-MAIMUȚĂ... eee aeee 317 


341 


342 


Tarzan 


EDGAR RICE BURROUGHS 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION, COMPLETE AND UNABRIDGED