Burroughs Edgar Rice — V1 Tarzan din neamul maimutelor

EDGAR RICE 
BURROUGHS 


EDGAR RICE 
BURROUGIHS 


IARZAN DIN NEAMUL 
MAIMUŢELOR 


TARZAN of the Apes 


CUPRINS: 

„ÎN LARGUL MĂRII 2 

„CĂMIN ÎN SĂLBĂTICIE 18 
VIAŢA ŞI MOARTE 33 
„GORILELE 44 

„MAIMUŢA ALBĂ 55 

. LUPTE ÎN JUNGLĂ 67 

„LUMINA CUNOAŞTERII 77 
„VÂNĂTORUL DIN COPAC 94 
„OM CU OM 103 

10. FANTOMA FRICII 119 
11.„REGELE MAIMUŢELOR” 127 
12. RAŢIUNEA UMANA 142 

13. CEI DE FELUL LUI 155 

14. ÎN PUTEREA JUNGLEI 176 

15. ZEUL PĂDURII 191 
16.,„EXTREM DE REMARCABII” 199 
17. FUNERALII 214 

18. DANGĂTUL JUNGLEI 229 

19. CHEMAREA PRIMITIVISMULUI 245 
20. EREDITATE 261 

21. SATUL TORTURII 279 

22. EXPEDIȚIA 289 

23. FRĂŢIA UMANĂ 304 

24. COMOARA PIERDUTA 317 

25. AVANPOSTUL UMANITĂŢII 329 
26. CULMEA CIVILIZAŢIEI 345 


O OA DUP UWN=R 


27. REAPARE URIAŞUL. 360 
28. INCHEIERE 379 


1. ÎN LARGUL MĂRII. 

Povestea ce urmează mi-a fost istorisită de o persoană 
care nu avea vreun motiv anume să mi-o spună mie sau 
oricui altcuiva. Faptul că a pornit s-o depene, poate fi pus 
pe seama influenţei pline de ispite pe care a avut-o asupra 
povestitorului un cules de vii, ca din bătrâni, iar 
continuarea până la capăt a acestei ciudate poveşti se 
datoreşte scepticei incredulităţi cu care am întâmpinat-o eu 
în zilele ce-au urmat. 

Când vorbăreţul meu oaspete şi-a dat seama cât de mult 
înaintase în miezul povestirii şi că eu înclinam să nu-l cred, 
s-a lăsat aţâţat de o nesocotită trufie, care a dus mai 
departe la îndeplinire ceea ce culesul de vii stârnise doar, 
aşa încât s-a apucat să dezgroape mărturii scrise, sub 
forma unor hârţoage mucegăite sau a unor documente 
îngălbenite de vreme ale Biroului Colonial Britanic, menite 
să confirme unele dintre episoadele mai izbitoare ale 
povestirii sale atât de ieşite din obişnuit. 

Eu, unul, nu susţin că povestea este adevărată, întrucât nu 
am fost martor al întâmplărilor pe care le descrie, dar 
faptul că asumându-mi misiunea de a o repovesti în faţa 
dumneavoastră, am folosit nume fictive pentru personajele 
principale, constituie o suficientă dovada a sincerităţii 
convingerii mele că s-ar putea să fie adevărată. 

Filele veştede, mucegăite ale jurnalului unui om... de mult 
dus dintre cei vii şi documentele Biroului colonial se 
potrivesc la perfecţie cu cele istorisite de oaspetele meu 
vorbăreţ, încât sunt în măsură să vă redau povestea aşa 
cum am închegat-o cu mult sârg din aceste mai multe şi 
felurite izvoare. Dacă o veţi socoti neverosimilă. Veţi fi cel 


puţin de acord cu mine că e o poveste unică, deosebită şi 
interesantă. 

Din documentele Biroului Colonial şi din jurnalul 
răposatului aflăm că un oarecare tânăr nobil englez, pe 
care îl vom numi John Clayton, Lord Greystoke a primit 
însărcinarea de a întreprinde o foarte delicată cercetare 
într-una din coloniile britanice de pe coasta de vest a Africii: 
se aflase că o anumită putere europeană recruta din 
rândurile populaţiei băştinaşe, primitive, a acestei colonii, 
ostaşi pentru propriile-i trupe de băştinaşi, pe care le 
folosea la colectarea forţată a cauciucului şi a fildeşului de 
de la triburile sălbatice de pe malurile fluviului Congo şi 
Aruwimi. 

Băştinaşii din colonia britanică se plângeau că mulţi dintre 
feciorii lor erau ademeniţi, prin făgăduieli trandafirii şi 
strălucitoare, să plece, dar că puţini dintre ei se mai 
reîntorceau vreodată la familiile lor. 

Englezii din Africa mergeau chiar şi mai departe, afirmând 
că acei sărmani negri erau ţinuţi într-o stare de adevărată 
sclavie, căci, după ce le expira stagiul de înrolare, ofiţerii 
albi profitau de ignoranţa lor, spunându-le că mai au de 
îndeplinit câţiva ani de serviciu militar. 

Prin urmare, Biroul Colonial l-a numit pe John Clayton într- 
o funcţie în Africa de Vest Britanică, dându-i instrucţiuni 
confidenţiale cu privire la o temeinică investigaţie a felului 
nedrept în care erau trataţi supuşii britanici de către o 
putere europeană prietenă. De ce anume a fost trimis el, 
este lipsit de importanţă pentru povestirea noastră, 
deoarece oricum, nu şi-a întreprins investigarea, întrucât 
nu a ajuns niciodată la destinaţie. 

Clayton era tipul de englez pe care te-ai fi simţit tentat să-l 
asociezi cu monumentele nobile ce comemorează istorica 
împlinire a o mie de bătălii victorioase - un bărbat viril, 
puternic, din punct de vedere spiritual, moral şi fizic. Ca 
statură, depăşea înălţimea obişnuită; ochii îi erau cenuşii, 
trăsăturile regulate şi precise; avea acea ţinută pe care ţi-o 


dă o sănătate desăvârşită, robustă, influenţată de anii de 
instrucţie militară. 

Ambiţiile politice îl îndemnaseră să ceară transferul din 
armată la Biroul Colonial, ceea ce ne face să-l aflăm, deşi 
încă foarte tânăr, însărcinat cu o importantă misiune în 
serviciul reginei. 

Când primi numirea menţionată, John Clayton fu 
entuziasmat şi îngrozit în acelaşi timp. Avansarea îi apărea 
drept o binemeritată răsplată pentru un serviciu 
sârguincios şi destoinic şi ca o trambulină spre alte funcţii 
de mai mare importanţă şi responsabilitate; dar, pe de altă 
parte, numai cu trei luni în urmă luase în căsătorie pe 
onorabila Alice Rutherford, iar gândul de a transplanta 
această tânără şi frumoasă fată în primejdiile şi 
singurătatea Africii tropicale îl îngrozea. 

De dragul ei, Clayton era gata să refuze numirea, însă 
Alice nici nu voia să audă de aşa ceva. Dimpotrivă, stărui s-o 
accepte şi s-o ia cu el în călătorie. 

De bună seamă, au existat şi mame, fraţi şi surori şi mătuşi 
şi verişoare care şi-au exprimat felurite păreri asupra 
problemei în cauză, dar ce sfat anume a dat fiecare în 
parte, istoria nu pomeneşte. 

Ştim numai că într-o dimineaţă senină din luna mai a 
anului 1888, John Clayton, Lord Greystoke şi Lady Alice s- 
au îmbarcat la Dover, pentru Africa. 

O lună mai târziu, sosiră la Freetown, unde închiriară un 
mic vas, Fuwalda, care urma să-i transporte la destinaţie. Şi 
de pe acest vas, John Clayton-Lord Greystoke şi Lady Alice, 
soţia sa, s-au făcut nevăzuţi şi neauziţi pentru ochii şi 
urechile oamenilor. Două luni după ce vaporul ridicase 
ancora şi ieşise din rada portului Freetown, o jumătate 
duzină de nave de război britanice străbăteau Atlanticul de 
sud căutând urmele pasagerilor sau ale micului vas şi 
numai după ce epava fu descoperită pe ţărmul insulei 
Sfânta Elena, lumea s-a convins, în sfârşit, că Fuwalda s-a 
scufundat cu toţi cei de pe bord, drept care, cercetările 


abia începute fură oprite; totuşi speranţa pâlpâi încă multă 
vreme în inimile sângerate de dor. 

Fuwalda, o ambarcaţiune de vreo sută de tone, era un vas 
de tipul celor ades întâlnite în comerţul de coastă din 
Atlanticul de sud, vase al căror echipaj este alcătuit din 
drojdia mărilor: criminali scăpaţi de sub ştreang şi cuţitari 
de toate rasele şi naţionalităţile. 

Fuwalda nu făcea excepţie de la regulă. Ofițerii săi, nişte 
brute cu feţe tuciurii, urau şi erau urâţi de întregul echipaj. 
Căpitanul, deşi marinar încercat, îşi trata oamenii cu 
cruzime. În relaţiile sale cu echipajul nu cunoştea s-au cel 
puţin, nu se slujea decât de două argumente: un par ascuţit 
şi un pistol - ceea ce nu înseamnă că adunătura pestriță 
peste care stăpânea ar fi înţeles şi de altele. 

Aşa se face că în a doua zi de la ieşirea din Freetown, John 
Clayton şi tânăra sa soţie fură martorii unor scene, pe 
puntea navei Fuwalda, despre care nu şi-ar fi închipuit că 
se pot petrece şi altfel decât în povestirile marinăreşti. 

În dimineaţa celei de-a doua zi le-a fost făurită prima 
verigă din ceea ce avea să fie un lanţ de împrejurări ale 
unei vieţi - aparţinând cuiva care la vremea aceea încă nu 
văzuse lumina soarelui - o viaţă cum nu a mai existatoa 
doua în Istoria omului. 

Doi marinari spălau puntea vasului Fuwalda, secundul era 
de gardă, iar căpitanul se oprise să schimbe o vorbă cu John 
Clayton şi cu Lady Alice. 

Cei doi mateloţi se trăgeau de-a-ndăratelea spre micul 
grup, care stătea cu spatele spre marinari. Se apropiau din 
ce în ce, până când unul dintre ei ajunse drept în spatele 
căpitanului. Încă o clipă şi ar fi trecut de el, iar această 
ciudată povestire nu s-ar fi înfiripat niciodată. Însă chiar în 
acel moment, căpitanul, dorind să se despartă de Lordul şi 
de Lady Greystoke, se răsuci pe călcâie, se împiedică de 
marinar şi se întinse cât era de lung pe punte, răsturnând şi 
găleata omului, astfel încât apa soioasă îl scaldă din cap 
până-n picioare. 


O clipă, scena păru caraghioasă, dar numai o clipă. Cu o 
rafală de înjurături cumplite, cu faţa năpădită de valul 
purpuriu al furiei şi al ofensei, căpitanul îşi redobândi 
echilibrul şi repezindu-i o lovitură crâncenă, îl dobori pe 
marinar. 

Omul era mărunt şi mai în vârstă, fapt care dădu gestului 
un caracter şi mai brutal. Celălalt matelot însă nu era nici 
bătrân, nici mărunt - o namilă de bărbat, vânjos ca un urs, 
cu nişte mustăţi negre, fioroase şi un grumaz de taur bine 
înfipt între doi omoplaţi masivi. 

Când îşi văzu tovarăşul prăbuşindu-se, se ghemui pe vine 
şi cu un mârâit gros, se năpusti asupra căpitanului, 
făcându-l, dintr-un singur pumn zdravăn, să cadă în 
genunchi. Din roşu-vânăt, chipul ofițerului deveni alb ca 
varul pentru că asta însemna răzmerită; or, de răzmeriţe 
mai avusese el parte în brutala sa carieră şi se pricepuse să 
le înăbuşe. Fără să se ridice măcar în picioare, înşfacă 
pistolul din buzunar şi trase direct în matahala musculoasă 
care se înălța în faţă-i, dar oricât ar fi fost el de iute, John 
Clayton îl întrecu, astfel încât glonţul menit să străpungă 
inima marinarului nimeri în piciorul acestuia, pentru că 
Lordul Greystoke, de îndată ce văzuse arma scânteind în 
soare, izbise cu putere în braţul căpitanului. 

Un schimb de cuvinte avu loc între Clayton şi căpitan, cel 
dintâi arătându-se făţiş dezgustat de brutalitatea cu care 
era tratat echipajul şi declarând că nu va mai admite 
asemenea purtări atâta timp cât el şi Lady Greystoke vor fi 
pasagerii vasului. Căpitanul fu pe punctul de a da un 
răspuns usturător, dar se răzgândi şi întorcând spatele, se 
îndreptă spre pupa. Negru la faţă şi bombănind de mama 
focului. 

Nu avea de gând să înfrunte un înalt funcţionar britanic, 
căci puternicul braţ al reginei mânuia un instrument de 
pedeapsă pe care el era în măsură să-l aprecieze şi de care 
se temea - flota engleză, care ştia să-şi atingă ţinta. 


Cei doi mateloţi se ridicară anevoie în picioare, cel mai 
bătrân ajutându-şi camaradul rănit să se scoale de jos. 
Mătăhălosul, căruia i se zicea Michael cel Negru, îşi încercă 
piciorul cu gingăşie şi constatând că-i putea duce 
greutatea, se întoarse către Clayton, cu câteva cuvinte de 
morocănoasă mulţumire. Deşi rostite pe un ton ursuz, se 
vedea că vorbele lui erau binevoitoare. Cum îşi termină 
micul discurs, se răsuci pe călcâie şi se îndreptă 
şchiopătând spre prora, cu intenţia vădită de a zădărnici 
orice încercare de discuţie. 

Câteva zile, soţii Clayton nu-l mai văzură deloc, iar 
căpitanul, ori de câte ori era obligat să le vorbească, nu le 
acorda decât un mormăit posac. Luau masa în cabina 
căpitanului, aşa cum procedaseră şi înainte de nefericita 
întâmplare. Dar căpitanul avea grijă ca îndatoririle lui să 
nu-i îngăduie să mănânce la aceleaşi ore cu ei. 

Ceilalţi ofiţeri erau nişte indivizi neciopliţi, analfabeți, cu 
foarte puţin mai presus de nivelul echipajului de netrebnici 
pe care-i terorizau, aşa încât se simțeau bucuroşi să poată 
evita relaţiile sociale cu un distins nobil englez şi cu soţia 
sa; prin urmare, familia Clayton era foarte izolată. Acest 
lucru se potrivea de fapt cu propriile lor dorinţe, dar în 
acelaşi timp îi depărta de viaţa micului vas, astfel încât le 
lipsea posibilitatea de a fi la curent cu întâmplările zilnice, 
care aveau să culmineze în curând cu o sângeroasă 
tragedie. 

În întreaga atmosferă a navei plutea acel ceva nedefinit 
care prevesteşte dezastrul. Aparent, atât cât îşi putea da 
seama Clayton, pe micul vas totul se desfăşura întocmai ca 
şi înainte; dar se simţea un curent subteran care îi purta pe 
amândoi spre o neştiută ameninţare, deşi nu rosteau un 
cuvânt despre acest fapt unul faţă de celălalt. 

A doua zi după rănirea lui Michael cel Negru, Clayton ieşi 
pe punte la timp pentru a zări patru mateloţi cărând pe 
braţe trupul unui camarad în nesimţire, în timp ce 


secundul, ţinând un par greu în mână, se zgâia ameninţător 
la micul grup de marinari întărâtaţi. 

Clayton nu puse nici o întrebare - de altfel, nici nu era 
nevoie - dar a doua zi, când silueta masivă a unei nave 
britanice de război se profila la orizont, fu aproape gata să 
ceară transferarea lui şi a Lady-ei Alice pe acel vas, fiind 
prada unor temeri crescânde că la bordul degradantei şi 
mohorâtei Fuwalda n-ar fi avut parte decât de necazuri. 

Către ora prânzului se aflau la distanţa de la care se 
puteau face auziţi de nava britanică, dar când Clayton se 
găsi pe punctul de a-i cere căpitanului trecerea pe celălalt 
vas, fu izbit de ridicolul unei astfel de pretenţii. Ce motiv ar 
fi trebuit să invoce faţă de comandantul navei regale pentru 
a solicita întoarcerea în direcţia din care abia venise? 

Şi ce dac-o să le spună că doi marinari răzvrătiți au fost 
trataţi cu asprime de către ofiţerii lor? Or să râdă pe sub 
mustață şi n-or să atribuie dorinţa lui de a părăsi nava 
decât unui singur motiv: laşitatea. 

John Clayton, Lord Greystoke, nu ceru să fie transferat pe 
vasul de război. Târziu, în acea după-amiază, îi contemplă 
catargele, topindu-se departe la orizont, dar nu mai înainte 
de a fi aflat ceea ce-i confirmă temerile cele mai negre şi-l 
făcu să se blesteme singur pentru falsa mândrie care-l 
împiedicase cu câteva ore mai înainte să-şi pună tânăra 
soţie la adăpost, în siguranţă - atunci când siguranţa era 
încă posibilă şi nu ca acum, spulberată pe veci. 

Pe la mijlocul după-amiezii, matelotul cel vârstnic şi scund 
care fusese doborât de căpitan cu câteva zile în urmă se 
înfiinţa pe punte, la parapetul unde Clayton şi soţia sa 
urmăreau silueta masivului vas de război mistuindu-se în 
zare. Bătrânelul freca de zor barele de alamă şi se apropia 
încetul cu încetul, până când, ajuns în dreptul lui Clayton, îi 
spuse cu glas «Căzut: 

— O să fie un iad pe vasul ăsta, Sir, luaţi aminte la vorbele 
mele, o să fie iadul pe vas. 

— Ce vrei să spui, omule? întrebă Clayton. 


— Cum, n-aţi văzut ce se întâmplă? N-aţi auzit cum prăsila 
de diavol, care-i căpitanu' şi cu ciracii lui au snopit în bătaie 
juma' din echipaj? Numa' ieri două capete crăpate şi trei 
azi. Da' Michael cel Negru-i om de inimă şi nu-i el tipu' care 
să rabde aşa ceva, nu-i el omul. Luaţi aminte la vorbele 
mele, Sir... 

— Vrei să spui, om bun, că echipajul are de gând să facă 
răzmeriţă? întrebă Clayton. 

— Răzmeriţă! exclamă bătrânelul. Răzmeriţă! Au de gând 
să facă moarte de om, Sir, luaţi aminte la vorbele mele, Sir. 

— Când? 

— Se apropie, Sir, se apropie lovitura, nu spun când, că şi- 
aşa am vorbit prea mult, dar v-aţi arătat inimos acu' câteva 
zile şi m-am gândit că se face să vă dau de veste. Da' să vă 
ţineţi gura, Sir şi când oţi auzi împuşcături, să coborâţi în 
cabină şi acolo să staţi. Asta-i tot, numa' să vă ţineţi gura, că 
dacă nu, vă treziţi c-un plumb în coaste, luaţi aminte la 
vorbele mele, Sir. 

Şi bătrânul îşi văzu înainte de lustruit, îndepărtându-se de 
locul unde se aflau Claytonii. 

— A naibii de veselă perspectivă, Alice! zise Clayton. 

— John, trebuie să-l previi de îndată pe căpitan. Poate că 
tulburările mai pot fi înlăturate. 

— Bănuiesc că aşa ar trebui să fac şi totuşi, din motive pur 
egoiste, îmi vine să-mi ţin gura. Orice-ar avea de gând să 
facă, pe noi doi ne vor cruța din recunoştinţă că am luat 
partea individului ăluia Michael cel Negru, dar dac-or să-şi 
dea seama că i-am trădat, n-or să ne-arate pic de îndurare, 
Alice. 

— John, datoria ta este una şi bună şi ea e da partea 
autorităţii investite. Dacă nu-l avertizezi pe căpitan, vei fi la 
fel de vinovat de cele ce vor urma ca şi când ai fi luat parte 
la urzirea complotului şi ai fi ajutat cu mintea şi cu mâinile 
tale la înfăptuirea lui. 

— Draga mea, văd că nu înţelegi, stărui Clayton. Eu nu mă 
gândesc decât la tine; prima mea datorie e faţă de tine. 


Căpitanul şi-a atras singur toată pacostea asta pe cap, aşa 
încât de ce să risc eu să-mi supun soţia la cine ştie ce orori 
de neconceput, într-o încercare, zadarnică probabil, de a-l 
salva de propria-i nebunie barbară? Nici nu-ţi poţi imagina, 
scumpa mea, ce s-ar întâmpla dacă şleahta asta de ucigaşi 
ar pune mâna pe Fuwalda! 

— John, datoria-i datorie şi nici un fel de speculaţii verbale 
n-o pot schimba. N-aş fi vrednică să mă numesc soţia unui 
lord englez dacă mi-aş lua răspunderea de a-l încuraja să se 
sustragă de la o datorie limpede. Îmi dau seama de 
primejdia ce ar putea surveni, dar o voi înfrunta alături de 
tine. 

— Facă-se voia ta, Alice, răspunse Clayton, zâmbind. Poate 
că ne născocim singuri primejdiile. Deşi nu-mi place cum 
arată lucrurile pe puntea acestui vapor, s-ar putea totuşi ca 
dracul să nu fie chiar atât de negru; poate că bătrânul 
marinar exprima doar gândul bătrânei lui inimi ticăloase şi 
nu vorbea despre fapte reale. O revoltă pe vas era un lucru 
obişnuit cu vreo sută de ani în urmă, dar ne aflăm în anul 
1888, aşa încât n-ar fi o întâmplare prea plauzibilă. Uite-l 
pe căpitan îndreptându-se spre cabina lui. Dacă tot trebuie 
să-l previn, aş putea îndeplini chiar acum acesta treabă 
dezgustătoare, pentru că n-am nici cel mai mic chef să stau 
de vorbă cu bruta asta. 

Cu aceste vorbe se îndepărtă nepăsător în direcţia scării 
pe care coborâse căpitanul şi o clipă mai târziu, îi ciocănea 
la uşă. 

— Intră, se auzi mormăitul gros al bicisnicului ofiţer. Şi 
după ce Clayton intră şi închise uşa în urmă-i, căpitanul 
adăugă: Ei? 

— Am venit să vă raportez în esenţă o discuţie pe care am 
avut-o azi, căci, deşi s-ar putea ca totul să fie doar o simplă 
scorneală, e mai bine totuşi să fiţi prevenit. Pe scurt, 
oamenii au de gând să pornească o răscoală şi să ucidă. 

— I-o minciună! mugi căpitanul. Şi dacă ai zădărnicit din 
nou disciplina de pe acest vas sau te-ai băgat iar în treburi 


care nu te privesc, n-ai decât să suporţi consecinţele şi să te 
duci dracului. Nu-mi pasă că eşti sau nu lord englez. Pe 
vasul ăsta eu sunt comandant şi de acum înainte te poftesc 
să nu-ţi mai vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala! 

Căpitanul se montase singur într-o asemenea dezlănţuire 
de furie, încât îi năvăli tot sângele în obraji, iar ultimele 
cuvinte le răcni în gura mare, subliniindu-şi spusele cu o 
zdravănă izbitură în masă a pumnului său uriaş, în timp ce- 
şi agita celălalt pumn în faţa ochilor lui Clayton. Lordul 
Greystoke nu clinti, stătu locului contemplând, cu o privire 
calmă, pe omul turbat. 

— Căpitane Billings, rosti ei în cele din urmă, iartă-mi 
sinceritatea, dar dă-mi voie să-ţi spun că eşti un măgar. 

După care îi întoarse spatele şi ieşi cu obişnuita-i 
indiferenţă degajată, menită mai curând să stârnească 
mânia unui om de teapa lui Billings decât un puhoi de 
înjurături. 

Deşi căpitanul putea fi cu uşurinţă determinat să-şi 
regrete cuvintele pripite dacă Lord Greystoke s-ar fi ostenit 
să-l îmbuneze, acum se încrâncenă irevocabil în furia în 
care-l părăsise Clayton şi ultima şansă a conlucrării lor 
pentru binele comun se spulberă în vânt. 

— Ei, Alice, spuse Clayton când veni din nou lângă soţia sa, 
aş fi putut să-mi cruţ osteneala. Individul a fost mai mult 
decât nerecunoscător. Numai că nu mi-a sărit în beregată, 
ca un câine turbat. N-are decât să fie spânzurat cu corabia 
lui cu tot şi până când o să scăpăm teferi din toată beleaua 
asta, singurul lucru de care mă sinchisesc e binele nostru. 
Şi cred că primul pas pe care trebuie să-l facem în vederea 
acestui scop ar fi să coborâm în cabină şi să-mi revizuiesc 
pistoalele. Îmi pare rău acum că puştile şi muniţiile le-am 
împachetat în lada din cală. 

Îşi găsiră cabina complet răvăşită. Hainele smulse din 
lăzile şi valizele deschise şedeau împrăştiate pe jos, până şi 
paturile fuseseră făcute bucăţi. 


— Evident, s-a găsit cineva mai grijuliu faţă de bunurile 
noastre decât am fost noi înşine, observă Clayton. Hai, 
Alice, s-aruncăm o privire să vedem ce lipseşte. 

O cercetare minuțioasă dădu la iveală faptul că nu lipsea 
nimic altceva decât cele două pistoale ale lui Clayton şi mica 
provizie de gloanţe pusă deoparte pentru ele. 

— Exact lucrurile pe care aş fi dorit cel mai mult să mi le fi 
lăsat, spuse Clayton şi faptul că au ţinut să le aibă pentru ei 
şi numai pentru ei, e cât se poate de înfricoşător. 

— Ce-i de făcut, John? întrebă soţia lui. Poate că ai avut 
dreptate când ai afirmat că unica noastră şansă este aceea 
de a ne menţine într-o poziţie neutră. Dacă ofiţerii vor fi în 
stare să împiedice revolta, atunci n-avem de ce ne teme, iar 
dacă răzvrătiţii vor fi biruitori, singura noastră firavă 
speranţă ar consta în faptul de a nu le fi dejucat planurile şi 
de a nu ne fi împotrivit lor. 

— Ai dreptate, Alice, vom urma calea de mijloc. Când 
începură să facă ordine în cabină, Clayton şi soţia lui zăriră 
amândoi în acelaşi timp un petic de hârtie vârât pe sub uşă. 
Dar în clipa când Clayton se aplecă să-l ridice, observă cu 
uimire că hârtia înainta singură spre interiorul cabinei; îşi 
dădu seama că era împinsă înăuntru de cineva dinafară. 

Iute şi fără zgomot, se îndreptă spre uşă şi dădu ă apese 
pe clanţă ca s-o deschidă, dar soţia sa îl pucă de încheietura 
mâinii. 

— Nu, John, îi şopti ea, ei nu doresc să fie văzuţi, aşa că nu 
ne putem îngădui să-i vedem. Nu, că am hotărât să urmăm 
calea de mijloc. Clayton suriâse şi-şi lăsă mâna în jos. 
Statură amândoi locului, urmărind înaintarea peticului de 
hârtie albă, până când, în sfârşit, acesta se opri pe podea, 
dincolo de uşă. Clayton se aplecă din nou şi-l ridică. Era o 
foaie e hârtie albă, soioasă, împăturită stângaci într-un 
pătrat zdrenţuit. Când o despăturiră, dădură peste mesaj 
simplist, aproape lizibil, trădând o mână neînvăţată cu 
meşteşugul scrisului. Tălmăcit, era un mesaj de avertisment 
către Clayton cerându-i-se să nu raporteze lipsa pistoalelor 


să nu cumva să repete cele ce-i mărturisise bătrânul 
marinar, căci altfel îl pândeşte moartea. 

— Cred că va trebui să fim cuminţi, rosti Clayton, un 
zâmbet jalnic. Tot ce putem face este să stăm nemişcaţi şi să 
aşteptăm orice-ar fi să vină. 

2. CĂMIN ÎN SĂLBĂTICIE. 

Si nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua zi dimineaţă, 
când Clayton ieşi pe punte să-şi facă obişnuita plimbare 
înainte de micul dejun, răsună o împuşcătură, apoi încă una 
şi încă una. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă 
cele mai rele temeri. În faţa micului grup de ofiţeri se 
ridicase, înfruntându-i, întregul echipaj pestriţ de Fuwalda, 
cu Michael cel Negru în cap. 

La prima salvă de gloanţe venită din partea ofiţerilor, 
oamenii se împrăştiară, căutând adăpost, apoi, din locurile 
ferite de după catarge, de după cabina timonierului şi cea a 
comandantului, porniră să tragă în cei cinci ofiţeri care 
reprezentau mult urâta autoritate de pe bord. 

Doi dintre răzvrătiți căzuseră seceraţi de pistolul 
căpitanului. Zăceau acolo unde se prăbuşiseră, printre 
combatanți. Dar curând secundul vasului se prăvăli cu faţa- 
n jos si, la strigătul de comandă al lui Michael cel Negru, 
răzvrătiţii traseră în cei patru ofiţeri rămaşi. Echipajul nu 
reuşise să facă rost decât de şase arme de foc, astfel încât 
majoritatea erau înarmaţi cu prăjini, topoare, bâte şi răngi. 

Căpitanul îşi golise pistolul şi tocmai îl reîncărca în clipa 
când se porni atacul. Pistolul secundului fusese strivit, aşa 
încât numai două arme ţinură piept răzvrătiţilor când 
aceştia dădură năvală asupra ofiţerilor, care începură să se 
tragă îndărăt din faţa valului mânios. 

De amândouă părţile se strigau blesteme şi ocări 
înspăimântătoare, care, laolaltă cu pocnetele armelor de foc 
şi cu ţipetele şi gemetele răniților, prefăcuseră puntea navei 
Fuwalda într-un soi de balamuc. 

Înainte ca ofiţerii să fi făcut doisprezece paşi de-a- 
ndăratelea, oamenii se năpustiră asupra lor. Un topor 


mânuit de un negru voinic despică ţeasta căpitanului de la 
frunte până la bărbie; o clipă mai târziu, se prăbuşiră şi 
ceilalţi, morţi sau răniţi, sub ploaia de lovituri şi de gloanţe. 

Rapidă şi cumplită a fost acţiunea răzvrătiţilor de pe 
Fuwalda şi în tot timpul desfăşurării ei. John Clayton a stat 
rezemat flegmatic lângă pasarelă, pufăindu-şi meditativ 
pipa, de parcă ar fi urmărit un meci oarecare de criket. 
Când căzu şi ultimul dintre ofiţeri. Clayton îşi spuse că ar fi 
timpul să se reîntoarcă lângă soţia lui, ca nu cumva vreunul 
dintre membrii echipajului s-o găsească singură în cabină. 
Deşi calm şi indiferent în aparenţă, Clayton era foarte 
neliniştit şi frământat în sinea lui, căci se temea pentru 
siguranţa soţiei sale, acum când se aflau la discreţia acestor 
semi-brute ignorante, în mâna cărora îi aruncase soarta cu 
atâta neîndurare. 

Când se întoarse ca să coboare scara, mare-i fu mirarea 
să-şi vadă soţia pe trepte, foarte aproape de el. 

— De cât timp eşti aici, Alice? 

— De la început, răspunse ea. Ce îngrozitor, John! Oh, ce 
îngrozitor! La ce ne putem aştepta din partea unor 
asemenea oameni? 

— La gustarea de dimineaţă, sper, răspunse el, zâmbind 
vitejeşte în încercarea de a-i mai domoli spaimele. Cel puţin, 
am de gând să le-o cer. Vino cu mine, Alice. Trebuie să le 
dăm a înţelege că nu ne-aşteptăm la altceva decât la un 
tratament politicos din partea lor. 

Intre timp, oamenii făcuseră cerc în jurul ofiţerilor morţi şi 
răniţi şi fără părtinire sau îndurare, îi aruncau peste bord, 
indiferent dacă erau vii sau decedați. La fel de necruţător 
procedau şi cu propriii lor morţi sau muribunzi. 

Deodată, cineva din echipaj dădu cu ochii de cei doi 
Clayton, care se apropiau şi strigând: „Uite încă doi buni să 
fie daţi hrană la peşti!” se repezi spre ei cu toporul ridicat. 
Dar Michael cel Negru fu şi mai iute, astfel încât, până să fi 
făcut cinci paşi, individul se prăbuşi c-un glonţ în spinare. 


Cu un muget puternic, Michael cel Negru atrase atenţia 
celorlalţi şi arătând spre Lord şi Lady Greystoke, răcni: 

— Ăştia sunt prietenii mei şi trebuie să fie lăsaţi în pace. 
Aţi înţeles? Acum eu sunt căpitan pe vasul ăsta şi cum spun 
eu, aşa o să fie - adăugă el, întorcându-se spre Clayton. Voi 
doi vedeţi-vă de treabă şi nimeni n-o să vă facă nici un râu - 
mai zise, aruncând o privire amenințătoare spre restul 
echipajului. 

Claytonii urmară cu atâta străşnicie instrucţiunile lui 
Michael cel Negru, încât nu se întâlniră aproape deloc cu 
membrii echipajului şi nu aflară nimic despre planurile 
acestora. Din când în când răzbeau până la ei slabe ecouri 
de ciondăneli şi certuri între răzvrătiți şi în două rânduri, 
tăcerea fu sfâşiată de lătratul mârşav al armelor de foc. Dar 
Michael cel Negru era un conducător potrivit pentru banda 
de ucigaşi şi în acelaşi timp, îi silea să se supună regulilor 
stabilite de el. 

În cea de a cincea zi după omorârea ofiţerilor de pe vas, 
matelotul de pază semnală ivirea uscatului la orizont. 
Michael cel Negru n-avea cum să ştie dacă era o insulă sau 
coasta continentului, dar îl încunoştiinţa pe Clayton că, dacă 
cercetările vor dovedi că e pământ locuibil, el şi Lady 
Greystoke vor fi debarcaţi împreună cu bunurile ce le 
aparţineau. 

— Câteva luni o să staţi în siguranţă acolo - îi lămuri el mai 
departe - iar între timp noio să căutăm s-ajungem pe 
undeva pe vreo coastă locuită, ca să ne putem împrăştia şi 
să ni se piardă urma. După aceea o să am eu grijă ca 
guvernul dumitale să fie informat unde vă găsiţi şi să trimită 
de îndată un vas de război să vă culeagă. Ar fi prea 
complicat să vă debarcăm într-un loc civilizat, unde ni s-ar 
pune o sumedenie de întrebări şi niciunul dintre noi n-ar 
avea răspunsuri prea convingătoare la îndemână. 

Clayton protestă împotriva lipsei de omenie a unei 
debarcări pe un țărm necunoscut, unde ar fi fost lăsaţi în 
voia fiarelor sălbatice şi probabil, a triburilor şi mai 


sălbatice. Dar vorbele nu-i fură de nici un folos şi nu reuşi 
decât să stârnească mânia lui Michael cel Negru, aşa încât 
se văzu nevoit să se înfrâneze şi să facă haz de necaz. 

În jurul orei trei după-amiază ajunseră în dreptul unei 
frumoase coaste împădurite, la gura a ceea ce părea a fiun 
golf înconjurat pe trei laturi de pământ. 

Michael cel Negru trimise în recunoaştere o barcă 
încărcată cu oameni pentru a sonda intrarea şi şansele ca 
Fuwalda să poată ancora în golf fără riscuri. O oră mai 
târziu, oamenii se înapoiară şi raportară că apa era 
suficient de adâncă pe întreg parcursul, precum şi în micul 
bazin. 

Încă înainte de a se fi întunecat, Fuwalda îşi lăsă ancora pe 
fundul apelor liniştite, ca o oglindă, ale golfului. Ţărmul 
care-l înconjura era îmbietor, acoperit de vegetaţie 
semitropicală, iar în depărtare, părea să se înalțe din ocean 
un ţinut de dealuri şi platouri, acoperite aproape uniform 
de pădure virgină. 

Nu se zărea nicăieri vreun semn că pământul ar fi fost 
locuit, dar faptul c-ar fi putut adăposti cu uşurinţă viaţa 
umană se vedea limpede prin belşugul de păsări şi animale 
observate de cei ce vegheau pe puntea Fuwaldei, precum şi 
prin sclipirile unui râuleţ ce se vărsa în golf, asigurând apă 
dulce din plin. 

În timp ce înserarea învăluia pământul, Clayton şi Lady 
Alice stăteau încă la parapetul navei, contemplând în tăcere 
viitorul lor cămin. Din umbra întunecoasă a măreţei păduri 
răzbăteau chemările sălbatice ale fiarelor - răgetul profund 
al leului şi din când în când, câte un țipăt strident de 
panteră. 

Femeia se lipi mai strâns de soţul ei, anticipând cu spaimă 
grozăviile ce le vor fi hărăzite în bezna fioroasă a nopţilor 
următoare, când se vor găsi singuri pe acest țărm sălbatic 
şi pustiu. 

Mai târziu, în aceeaşi seară, Michael cel Negru se apropie 
de ei doar atât cât să le ceară să-şi facă pregătirile pentru a 


debarca în zori. Încercară să-l convingă să-i lase într-un 
ţinut mai ospitalier, într-un loc îndeajuns de apropiat de 
civilizaţie, încât să poată spera să nimerească pe mâini 
prietenoase. Dar nici rugăminţile, nici amenințările, nici 
făgăduielile de răsplată nu-l putură clinti. 

— Sunt singurul om de pe bord care nu preferă să vă vadă 
mai curând morţi, deşi ştiu că asta ar fi calea cea mai 
înţeleaptă ca să ne salvăm noi pielea; dar Michael cel 
Negru nu-i omul care să uite un bine. Dumneata m-ai 
scăpat odată de la moarte şi ca revanşă, acum îţi cruţ eu 
viaţa, dar mai mult de-atâta nu pot face. Oamenii n-au de 
gând să vă mai înghită mult timp şi dacă nu vă depun iute 
pe uscat, s-ar putea să se răzgândească şi în această 
privinţă. O să cobor pe țărm tot calabalâcul vostru, nişte 
unelte de gătit, câteva pânze vechi ca să vă înjghebaţi 
corturi şi merinde cât să v-ajungă până puteţi descoperi 
fructe şi vânat. Cu armele voastre de apărare, o să puteţi 
rezista destul de lesne până ce or să vă vină în ajutor. După 
ce-o să-mi descopăr o ascunzătoare sigură, o să am grijă ca 
guvernul britanic să afle unde vă găsiţi; pentru nimic în 
lume n-aş putea să le indic locul exact, pentru că nici eu n- 
am habar unde vine. Dar până la urmă or să vă dibuiască. 

După ce Michael cel Negru îi părăsi, coborâră tăcuţi în 
cabină, fiecare dintre ei pradă unor apăsătoare presimţiri. 

Clayton nu credea că Michael cel Negru ar fi avut cea mai 
mică intenţie să înştiinţeze guvernul britanic asupra locului 
unde se aflau şi de asemenea, se îndoia că nu se urzea cine 
ştie ce trădare pentru a doua zi, când vor acosta împreună 
cu marinarii care urmau să-i însoţească pe ei şi avutul lor. 

Odată scăpaţi de sub supravegherea lui Michael cel 
Negru, oricare dintre oamenii lui putea să-i ucidă, fără ca 
Michael să-şi simtă conştiinţa încărcată. Şi chiar dacă 
scăpau de asemenea soartă, ce altceva îi aştepta decât 
înfruntarea unor primejdii mult mai mari? De-ar fi fost 
singur, ar fi putut spera să reziste chiar câţiva ani, căci era 
un bărbat viguros, atletic. Dur cum să reziste Alice şi 


cealaltă viaţă plăpândă care foarte curând avea să vadă 
lumina zilei în mijlocul asperităţilor şi primejdiilor crâncene 
ale unei lumi primitive? 

Clayton se cutremură gândindu-se la cumplita gravitate a 
situaţiei lor deznădăjduite. Dar o providenţă miloasă îl 
împiedică să prevadă întreaga hidoasa realitate care-i 
aştepta în bezna sinistră a acelei crunte păduri. A doua zi 
dimineaţa, numeroasele lăzi şi cutii fură stivuite pe punte şi 
apoi coborâte În bărcile ce aşteptau să le transporte pe 
uscat. 

Aveau un bagaj numeros şi variat, întrucât Claytonii 
prevăzuseră eventualitatea de a fi nevoiţi să rămână cinci 
până la opt ani în noul cămin spre care plecaseră. Aşadar, 
pe lângă numeroase obiecte de strictă necesitate, luaseră 
cu ei şi multe articole de lux. 

Michael cel Negru hotărâse ca nimic din ceea ce aparţinea 
familiei Clayton să nu fie reţinut pe bord. Dacă această 
hotărâre se datora milei ce i-o inspirau cei doi sau 
propriilor sale interese viitoare, ar fi greu de spus. Dar fără 
îndoială că prezenţa pe o navă suspectă a bunurilor 
aparţinând unui înalt funcţionar britanic dispărut ar fi fost 
un fapt greu de lămurit în orice port din lumea civilizată. 
Michael cel Negru era atât de zelos în strădania sa de a-şi 
aduce intenţiile la îndeplinire, încât stărui ca marinarii în 
posesia cărora se aflau pistoalele lui Clayton să i le restituie 
de îndată. 

În bărci fură încărcate, de asemenea, provizii de carne 
sărată şi biscuiţi, o mică rezervă de cartofi şi fasole, precum 
şi chibrituri, vase de bucătărie, o lădiţă cu unelte şi pânzele 
vechi făgăduite de Michael. De parcă şi el s-ar fi temut 
exact de lucrul pe care îl bănuise Clayton, Michael cel 
Negru îi însoţi personal pe țărm şi fu ultimul care-i părăsi 
când, după ce butoaiele de pe vas fură umplute cu apă 
proaspătă, bărcile se îndreptară spre Fuwalda rămasă în 
aşteptare. 


În timp ce bărcile pluteau lin pe apele domoale ale 
golfului, Clayton şi soţia sa le priveau îndepărtându-se şi în 
sufletul amândurora, încolţi presentimentul unei inevitabile 
calamităţi şi al unei disperări fără margini. În spatele lor, pe 
muchia unei măguri joase, pândeau alţi ochi - ochi cu o 
privire fixă, fioroasă, licărind pe sub sprincene stufoase. 

Când Fuwalda lunecă pe gura strâmtă a golfului şi pieri 
din văz, ascunsă de un ieşind al malului, Lady Alice îşi 
aruncă braţele în jurul gâtului lui Clayton şi izbucni într-un 
nestăpânit hohot de plâns. Înfruntase plină de curaj 
pericolul răscoalei de pe bord; privise în faţă cu dârzenie 
eroică teribila lor perspectivă; dar acum, când grozăvia 
absolutei singurătăţi devenise o realitate, nervii ei 
supraîncordaţi cedară şi se dezlănţui reacţia. 

Clayton nu încercă să-i oprească lacrimile. Era mai bine să 
lase în voie această izbucnire firească a unor emoţii 
îndelung stăvilite şi multe minute se scurseră până când 
fata - căci abia de era mai răsărită ca un copil - putu să-şi 
recapete stăpânirea de sine. 

— Oh, John! strigă în cele din urmă. Ce groaznic! Ce-o să 
ne facem? Ce-o să ne facem? 

— Nu ne rămâne de făcut decât un singur lucru, Alice - 
răspunse Clayton, cu un ton la fel de calm de parcă s-ar fi 
aflat în confortabilul lor salon de acasă - şi anume, să ne 
punem pe muncă. Munca trebuie să fie izbăvirea noastră. 
Nu trebuie să ne îngăduim timp de gândire, căci altminteri 
ne-am pierde minţile. Trebuie să muncim şi să aşteptăm. 
Sunt sigur că ajutorul ne va sosi şi încă repede, de îndată ce 
se va constata că Fuwalda a dispărut şi asta chiar dacă 
Michael cel Negru nu se va ţine de cuvânt. 

— John, dacă am fi numai tu şi cu mine - suspină ea - am 
putea rezista, ştiu bine, dar... 

— Da, scumpa mea - răspunse Clayton cu blândeţe - m-am 
gândit şi la asta; dar va trebui să facem faţă, aşa cum va 
trebui să facem faţă la tot ce va să vină, plini de curaj şi cu 
deplină încredere în priceperea noastră de a ne descurca în 


cele mai vitrege împrejurări. Cu sute de mii de ani în urmă, 
străbunii noştri din trecutul ceţos şi îndepărtat au făcut faţă 
aceloraşi probleme pe care va trebui poate să le înfruntăm 
şi noi, în inima aceloraşi păduri virgine. Şi faptul că ne 
aflăm azi, aici, e o dovada că ei au biruit. Şi oare ce-au 
izbutit oamenii aceia nu vom putea izbuti şi noi? Ba chiar 
mai bine, fiindcă noi avem în spate veacuri întregi de 
cunoştinţe superioare şi avem mijloacele de protecţie, de 
apărare şi de subzistență pe care ni le-a furnizat ştiinţa, de 
care ei nu aveau habar. Ceea ce-au realizat ei, Alice, cu 
uneltele şi armele lor de piatră şi de os, vom putea realiza, 
fără îndoială şi noi. 

— Ah, John, ce n-aş da să fiu şi eu bărbat şi să amo 
filosofie de bărbat, dar nu sunt decât o femeie care judecă 
mai curând cu inima decât cu capul şi ceea ce văd înaintea 
noastră e prea cumplit, prea de neconceput ca să poată fi 
exprimat în cuvinte. Nădăjduiesc că ai dreptate, John. O să 
fac tot ce-o să-mi stea în putinţă ca să fiu o cât mai bravă 
femeie primitivă, pereche potrivită pentru un bărbat 
primitiv. 

Primul gând al lui Clayton a fost să înjghebeze un adăpost 
unde să-şi petreacă noaptea: ceva care să-i poată ocroti de 
fiarele de pradă ce dădeau târcoale. 

Deschise lada cu puşti şi muniții, pentru ca amândoi să fie 
înarmaţi împotriva unui eventual atac în timpul cât se aflau 
la lucru, apoi căutară împreună un loc pentru adăpostul 
primei lor nopţi. 

La vreo sută de iarzi depărtare de țărm se găsea o 
poieniţă netedă, cu foarte puţini copaci; în cele din urmă 
hotărâră să clădească aici, cu timpul, o locuinţă 
permanentă, dar deocamdată amândoi chibzuiră că-i mai 
bine să construiască o mică platformă între copaci, la care 
să nu poată ajunge nici cele mai puternice dintre animalele 
sălbatice al căror regat îl încălcaseră. 

În acest scop, Clayton alese patru arbori care formau un 
dreptunghi de vreo opt metri pătraţi, tăie apoi nişte ramuri 


mai lungi din alţi copaci şi împrejmui dreptunghiul cu un soi 
de îngrăditură, înaltă cam de vreo trei metri de la pământ, 
legând zdravăn ramurile de cei patru copaci cu ajutorul 
unui odgon dat de Michael cel Negru din echipamentul 
navei Fuwalda. 

De-a curmezişul acestei îngrădituri, Clayton aşeză alte 
crengi mai mici, una lângă alta. Aşternu pe această 
platformă frunze imense din palmierul numit urechea 
elefantului, care creştea din belşug în jur, iar peste frunze 
întinse o pânză mare de catarg, împăturită de mai multe ori 
ca să aibă grosime. La doi metri şi jumătate mai sus 
construi o platformă asemănătoare, dar mai uşoară, care 
urma să le servească de acoperiş, iar pe cele patru laturi 
întinse restul pânzei de catarg, în chip de pereţi. 

După ce isprăvi, cuibul lor arăta destul de confortabil şi 
transportă în el aşternuturile şi câteva din bagajele mai 
uşoare. Se scursese o bună parte a după-amiezii, iar restul 
timpului, cât a mai stăruit lumina de zi, Clayton îl petrecu 
construind o scară grosolană, cu ajutorul căreia Lady Alice 
să poată urca în noul ei cămin. 

Întreaga zi, pădurea din jur fremătase de păsări agitate, 
cu penaje scânteietoare şi de maimuţici săltăreţe şi 
guralive, care urmăriseră cu cel mai aprig interes şi cu 
fascinaţie pe noii veniţi şi construirea minunatului lor cuib. 

Cu toate că atât Clayton cât şi soţia lui fură tot timpul cu 
ochii în patru, nu văzură nici o dihanie mai mare, deşi în 
vreo două rânduri micii lor vecini simieni se precipitară 
dinspre măgura din apropiere ţipând şi trăncănind de zor, 
privind îndărăt cu ochi înfricoşaţi şi dând a înţelege, la fel 
de limpede ca şi cum ar fi vorbit, că fugeau de cine ştie ce 
grozăvie care pândea pitită pe acolo. 

Puțin înainte de lăsarea serii, Clayton isprăvi scara şi după 
ce umplură un lighean mare cu apă din râuleţul învecinat, 
cei doi urcară la relativa siguranţa oferita de cămăruţa lor 
suspendată. Cum era destul de cald, Clayton nu lăsase în jos 
pereţii laterali şi în timp ce şedeau turceşte pe pături Lady 


Alice, scrutând umbrele din ce în ce mai mohorâte ale 
pădurii, îşi apucă brusc soţul de braţ. 

— John, şopti ea, ia te uită! Ce e, un om? Când Clayton 
întoarse ochii în direcţia indicată de soţia sa, văzu o siluetă 
gigantică, stând în picioare pe măgură şi profilându-se 
nedesluşit pe fundalul umbrelor. O clipă, silueta rămase 
locului, de parc-ar fi tras cu urechea, apoi se întoarse încet 
şi se mistui în tenebrele junglei. 

— Ce-a fost, John? 

— Nu ştiu, Alice, răspunse el cu o voce gravă, e prea 
întuneric ca să fi putut desluşi de la distanţa asta, poate că 
nu era decât o umbră iscată de luna care răsare. 

— Nu, John, dacă nu era un om, atunci era o gigantică şi 
grotească imitație de om. Oh, mi-e teamă! 

Clayton o strânse în braţe, şoptindu-i vorbe de 
îmbărbătare şi de iubire. 

Puțin mai târziu, lăsă în jos pereţii de pânză, legându-i 
zdravăn de copaci, astfel încât, cu excepţia unei 
deschizături înguste ce da înspre plajă, erau cu desăvârşire 
îngrădiţi. 

Cum în cuibuşorul lor domnea acum o beznă s-o tai cu 
cuțitul, se culcară amândoi pe aşternut, încercând să 
dobândească prin somn un scurt răgaz de uitare. Clayton se 
întinsese cu faţa spre deschizătură, având la îndemână o 
puşcă şi o pereche de pistoale. 

Abia închiseseră ochii, când un sfâşietor țipăt de panteră 
se înălţă din jungla aflată în spatele lor. Se apropie din ce în 
ce, până când putură distinge paşii fiarei chiar sub 
platforma lor. Un ceas şi mai bine o auziră pufnind şi 
agăţându-se cu ghearele de copacii care le susțineau 
cuibul, până când, în cele din urmă, se îndepărtă luând-o 
spre plajă, unde Clayton o putu vedea limpede în lumina 
clarului de lună - un animal robust, frumos, exemplarul cel 
mai mare pe care-l întâlnise vreodată. 

În lungile ceasuri de beznă ce urmară nu reuşiră decât să 
aţipească pe apucate, căci lărmuiala nocturnă a imensei 


jungle unde clocoteau miriade de vieţi animale le 
mențineau într-o continuă încordare nervii surescitaţi, 
astfel încât de o sută de ori se deşteptară tresărind la auzul 
strigătelor ascuţite sau altor zgomote furişe de namile 
tupilate sub ascunsul lor. 

3. VIAŢA ŞI MOARIE. 

Dimineaţa îi află prea puţin sau aproape deloc odihniţi, 
deşi încercaseră o nespusă uşurare la ivirea zorilor. 

De îndată ce-şi încropiră o frugală gustare, alcătuită din 
carne de porc sărată, cafea şi biscuiţi, Clayton reîncepu 
munca de construire a locuinţei lor, pentru că-şi dădea 
seama că nu se puteau aştepta la nici un fel de siguranţă şi 
la nici un pic de odihnă noaptea, atâta timp cât nu vor fi 
despărțiți de viaţa junglei prin patru pereţi trainici. Era o 
sarcină anevoioasă care-i luă aproape o lună şi nu clădi 
decât o singură cămăruţă. Îşi dură casa din trunchiuri mici, 
groase de vreo cincisprezece centimetri, astupând spaţiile 
libere cu un soi de lut pe care-l găsi la mică adâncime de la 
suprafaţa solului. 

La un capăt construi o vatră din pietre mici aduse pe plajă. 
Le tencui tot cu lut şi când casa fu gata, întinse şi la exterior 
un strat de lut, gros de vreo zece centimetri. 

În deschizătura ferestrei aşeză nişte rămurele, nu mai 
groase de doi centimetri şi jumătate, pe care le dispuse 
orizontal şi vertical, împletindu-le atât de strâns, încât 
alcătuiau gratii de nădejde ce puteau rezista forţei unui 
animal puternic. În felul acesta locuinţa avea aer şi 
ventilaţie fără a pierde din siguranţă. 

Acoperişul în formă de A fu construit din rămurele mici, 
legate foarte strâns, peste care aşternu iarba lungă a 
junglei şi foi de palmier, fixate apoi printr-un ultim strat de 
lut. 

Pentru uşă folosi lăzile de ambalaj care conţinuseră 
lucrurile lor, fixând în cuie o placă peste alta şi aşezând 
transversal scândurile de aceeaşi fibră, până când obţinu 
un material solid, gros de vreo opt centimetri şi atât de 


rezistent, încât pe amândoi îi pufni râsul numai cât îl 
priviră. Dar ajuns la acest punct, Clayton se izbi de cea mai 
mare dificultate, întrucât, după ce construi uşa masivă, nu 
avu nici un mijloc de a o prinde. Totuşi, după încă două zile 
de muncă, izbuti să fasoneze două balamale din lemn tare 
cu ajutorul cărora montă uşa, astfel încât se deschidea şi se 
închidea cu uşurinţă. 

Tencuiala şi finisajul fură adăugate după ce se mutară în 
casă - ceea ce se întâmplă de îndată ce fu aşezat acoperişul 
- prin îngrămădirea tuturor lăzilor în faţa uşii, peste 
noapte; şi astfel, locuinţa lor deveni relativ sigură şi 
confortabilă. 

Construirea unui pat, a scaunelor, a unei mese şia 
rafturilor fu o treabă comparativ uşoară, aşa încât spre 
sfârşitul celei de-a doua luni, erau comod instalaţi şi de n-ar 
fi fost teama permanentă de un atac din partea jivinelor, 
precum şi singurătatea din ce în ce mai apăsătoare, nu s-ar 
fi simţit nici stânjeniţi, nici nefericiţi. 

Noaptea, fiarele mârâiau şi răgeau în jurul micuţei lor 
cabane, dar omul se deprinde în asemenea măsură cu 
zgomotele des repetate, încât curând nu se mai sinchisiră 
de ele, dormind buştean până în zori. 

În trei rânduri zăriră fugitiv siluetele masive, 
asemănătoare cu omul, de felul celei pe care o văzuseră în 
prima noapte, dar niciodată îndeajuns de aproape ca să-şi 
poată da seama dacă siluetele întrezărite aparţineau unor 
oameni sau unor animale. 

Păsările strălucitoare şi maimuţele se învăţaseră cu noile 
lor cunoştinţe şi cum, de bună seamă, nu mai văzuseră 
niciodată până atunci fiinţe omeneşti, odată ce le trecu 
prima spaimă, începură să se apropie din ce în ce, îmboldite 
de acea ciudată curiozitate de care-s stăpânite vietăţile 
pădurii, ale junglei, ale câmpiei; aşa încât, încă din prima 
lună, unele păsări ajunseseră să accepte firimituri din 
mâinile prietenoase ale celor doi Clayton. 


Într-o după amiază, în timp ce Clayton lucra la o cabană 
suplimentară, deoarece avea de gând să construiască mai 
multe încăperi, micii lor prieteni caraghioşi - maimuţicile - 
năvăliră ţipând şi bruftuind prin copaci, venind în fugă din 
direcţia măgurii, în timp ce fugeau, aruncau înapoia lor 
priviri temătoare si, în cele din urmă, se opriră lângă 
Clayton, flecărind aţâţate ca şi cum ar fi vrut să-l vestească 
de apropierea unui pericol. 

În sfârşit, văzu şi el acel ceva de care se temeau atâta 
maimuţicile - omul-fiară pe care Clayton îl zărise până 
acum doar în treacăt. Se apropia prin junglă, într-o poziţie 
semiverticală, sprijinindu-şi din când în când pumnii pe 
pământ - o gigantică maimuţă antropoidă - şi pe măsură ce 
înainta, scotea nişte mârâieli guturale şi un soi de sunet 
lătrat. 

Clayton se afla la oarecare distanţă de cabană, 
pregătindu-se să doboare un arbore cât se poate de potrivit 
pentru lucrările lui de construcţie. Luni întregi de continuă 
securitate, timp în care nici un animal primejdios nu se 
arătase la lumina zilei, îl făcuseră să devină imprudent: 
Clayton îşi lăsase puştile şi pistoalele în cabană şi acum, 
când văzu uriaşa maimuţă zdrobind sub tălpi vegetaţia 
măruntă a junglei şi venind drept spre el, dintr-o direcţie 
ce-i tăia orice cale de scăpare, simţi un fior săgetându-l prin 
şira spinării. 

Ştia că, înarmat cum se afla doar cu un topor, şansele lui 
împotriva monstrului feroce erau într-adevăr foarte mici - şi 
apoi... Alice! „Ah, Dumnezeule - îşi spuse el - ce seva 
întâmpla cu Alice?” 

Mai exista o slabă nădejde să ajungă înapoi la cabană. Se 
întoarse şi începu să alerge în direcţia locuinţei, scoțând 
strigăte de alarmă menite s-o vestească pe soţia sa ca să 
fugă şi să se baricadeze după uşa grea a cabanei în cazul 
când gorila i-ar tăia drumul. 

Lady Greystoke şedea în apropierea cabanei când îi auzi 
strigătul, ridică ochii; îi fu dat să vadă maimuța, care făcea 


salturi de o incredibilă sprinteneală pentru un animal atât 
de mare şi greoi, străduindu-se să i-o ia înainte lui Clayton. 

Cu un strigăt stins, Lady Alice fugi spre cabană şi când 
intră, aruncă îndărăt o privire care-i umplu inima de 
groază, căci monstrul îi tăiase soţului ei calea; Clayton se 
afla în mare impas, strângând toporul cu ambele mâini, 
gata să-l repeadă asupra animalului furios, în clipa când 
acesta s-ar fi hotărât să te năpustească asupră-i. 

— Alice, închide uşa şi baricadeaz-o! strigă Clayton. O să 
dobor bestia cu toporul! 

Dar ştia foarte bine că-l aşteaptă o moarte înfiorătoare, iar 
Lady Alice ştia şi ea. 

Gorila era ditai matahală, cântărind probabil vreo sută 
cincizeci de kilograme. Ochii apropiaţi, răi, scăpărau de ură 
pe sub sprincenele zbârlite, în timp ce caninii ascuţiţi ieşiră 
la iveală dezgoliţi într-un rânjet hidos când se opri o clipă 
să-şi cântărească prada. 

Peste umărul bestiei, Clayton putea vedea uşa cabanei, 
aflată la o distanţă mai mică de douăzeci de paşi şi se simţi 
năpădit de un val de groază şi de spaimă când o zări pe 
tânăra-i soţie înarmată cu unul din pistoalele lui. 

Lady Alice se temuse întotdeauna de armele de foc şi 
pentru nimic în lume nu ar fi atins vreuna, dar acum se 
repezi spre maimuţă cu neînfricarea unei leoaice care-şi 
apără puiul. 

— Înapoi, Alice, pentru numele lui Dumnezeu, du-te 
înapoi! 

Dar ea nici nu se gândi să-i dea ascultare şi chiar în 
aceeaşi clipă, gorila se năpusti asupra lui Clayton, care nu 
putu să mai scoată o vorbă. 

Omul, adunându-şi toate puterile, învârti toporul deasupra 
capului, dar vânjosul animal înşfacă unealta cu 
înspăimântătoarele-i mâini şi smulgând-o din strânsoarea 
lui Clayton, o zvârli cât colo. Cu un mârâit sinistru, îşi apucă 
neajutorata-i victimă, dar în secunda când colții dădură să 
se înfigă în beregata pe care o căutaseră cu însetare, 


răsună o detunătură şi glonţul pătrunse în spinarea gorilei, 
între omoplaţi. 

Zvârlindu-l pe Clayton la pământ, bestia se întoarse spre 
noul său vrăjmaş. Dinainte-i se afla fata înspăimântată, 
căznindu-se în zadar să mai descarce odată arma în trupul 
animalului; dar Alice nu cunoştea mecanismul armelor de 
foc şi trăgaciul căzu inutil, declanşând un cartuş gol. 
Aproape în aceeaşi clipă, Clayton se opinti, ridicându-se în 
picioare şi fără să se gândească la zădărnicia unui 
asemenea act, se repezi să îndepărteze gorila de pe trupul 
soţiei sale care se făcuse ghem. 

Izbuti totuşi, fără mare efort, căci namila se rostogoli 
neînsufleţită în iarbă; gorila murise. Glonţul îşi îndeplinise 
misiunea. 

Clayton îşi cercetă în grabă soţia şi constată că nu avea 
nici o rană, drept care deduse că bestia murise chiar în 
clipa când sărise la Alice. Cu gingăşie, îşi ridică soţia, încă 
leşinată şi o transportă în mica lor cabană, dar trecură două 
ore până când Alice să-şi vină în simţiri. 

Primele cuvinte pe care le rosti îl umplură de îngrijorare 
pe Clayton. Căci, la câtva timp după ce-şi recăpătase 
cunoştinţa, Alice privi uimită de jur împrejurul cabanei şi 
apoi, cu un suspin de mulţumire, grăi: 

— Vai, John, ce bine-i să te afli acasă la tine! Aveam 
impresia că nu mai suntem la Londra, ci într-un loc 
înfiorător unde ne atacau nişte monştri giganţi. 

— Haide, Alice, haide, o domoli el, dezmierdându-i fruntea, 
încearcă să mai dormi şi nu te nelinişti din pricina visurilor 
rele! 

În noaptea aceea se născu fiul lor, în cabana scundă din 
vecinătatea pădurii virgine, în timp ce un leopard urla în 
faţa uşii, iar de dincolo de măgură se auzeau tonalităţile 
grave ale răgetului de leu. 

Lady Greystoke nu şi-a mai revenit din şocul pricinuit de 
atacul gorilei şi cu toate că a mai trăit un an după naşterea 


fiului ei, nu a mai ieşit niciodată afară din cabană şi nu şi-a 
mai dat vreodată limpede seama că nu s-ar fi aflat în Anglia. 

Uneori îi punea întrebări lui Clayton în legătură zgomotele 
ciudate care sfâşiau liniştea nopţilor, în legătură cu absenţa 
servitorilor şi a prietenilor, cu bizara grosolănie a mobilelor 
din încăpere, dar, cu toate că el nu făcea nici o încercare s-o 
amăgească, niciodată Lady Alice nu a mai putut sesiza 
tâlcul tuturor acestora. 

Altminteri, gândea aproape normal, iar bucuria şi fericirea 
pe care le încerca datorită micuţului ei fiu precum şi duioşia 
constantă cu care-o înconjura soţul ei, făcură ca acest an să 
fie foarte fericit, cel mai fericit din tânăra-i viaţă. 

Clayton ştia foarte bine că dacă Alice şi-ar fi păstrat 
judecata neştirbită ar fi suferit cumplit din cauza neliniştilor 
şi a îngrijorării, aşadar, deşi se simţea nespus de îndurerat 
de starea ei, în unele momente era de-a dreptul bucuros că 
soţia lui nu putea să înţeleagă realitatea. 

De multă vreme renunţase la speranţa de a se salva de 
acolo, decât doar prin cine ştie ce întâmplare. Cu un zel 
neostoit, lucrase la înfrumusețarea interiorului cabanei. 

Duşumeaua era acoperită cu piei de leu şi de panteră. 
Diferite bufete şi rafturi de cărţi căptuşeau pereţii. Vaze 
ciudate, modelate cu propriile-i mâini din lutul ce se găsea 
în regiune, purtau buchete de frumoase flori tropicale. 
Perdelele împletite din fire de iarbă şi de bambus 
împodobeau ferestrele şi - realizarea cea mai grea dintre 
toate - reuşise, cu sărăcăcioasele lui unelte, să taie scânduri 
pentru a nivela suprafaţa pereţilor şi a tavanului şi a-şi 
înjgheba o podea netedă. 

Faptul că izbutise să-şi educe mâinile la îndeletniciri atât 
de neobişnuite constituia şi pentru el o sursă de continuă şi 
blândă mirare. Dar îşi iubea munca, deoarece o făcea de 
dragul soţiei sale şi a firavei vieţi care venise să le 
însenineze zilele, deşi le sporise însutit răspunderile şi 
grozăvia situaţiei. În anul în care urmă Clayton fu atacat în 
mai multe rânduri de maimuţele gigantice, care păreau 


acum să bântuie în permanenţă prin preajma cabanei, dar 
cum niciodată nu se mai hazardase să iasă fără ambele 
puşti şi pistoale, nu se mai temea de uriaşele jivine. 

Întărise apărarea ferestrelor şi potrivise la uşa cabanei un 
lacăt de lemn, unic în felul lui, aşa încât, când pleca la 
vânătoare sau la cules de fructe, îndeletniciri pe care era 
nevoit să le practice în mod constant pentru a asigura 
nevoile de hrană, nu se mai temea de posibilitatea ca 
vreuna din bestiile acelea să dea buzna în căminul lui. 

La început împuşca cea mai mare parte a vânatului chiar 
prin fereastra cabanei, dar după un timp animalele se 
învăţaseră să se ferească de curioasa vizuină de unde 
izbucneau înfricoşătoare detunături de puşcă. 

În răgazurile de odihnă, Clayton îi citea adeseori cu glas 
tare soţiei lui din teancurile de cărţi pe care le aduseseră cu 
ei, în vederea noului cămin la care nădăjduiseră. Printre 
acestea se aflau multe cărţi pentru copii - cărţi cu poze, 
abecedare, poveşti - căci se aşteptaseră ca odrasla lor să 
atingă vârsta cititului mai înainte ca ei să fi putut spera să 
se întoarcă în Anglia. 

Alteori, Clayton îşi făcea însemnări în jurnalul lui, pe care 
se deprinsese să-l scrie în limba franceză şi unde înregistra 
amănuntele ciudatei lor vieţi, îşi ţinea jurnalul ferecat într-o 
casetă de metal. 

Când se împlini un an de la naşterea fiului ei, Lady Alice se 
stinse din viaţă, tăcut, în somn. Atât de domol i-a fost 
sfârşitul, încât lui Clayton îi trebuiră ore întregi până să-şi 
dea seama că soţia sa era într-adevăr moartă. 

Grozăvia situaţiei îşi făcu foarte încet loc în conştiinţa lui şi 
e îndoielnic dacă şi-a dat vreodată seama pe deplin de 
imensitatea durerii sale şi de cumplita răspundere care-i 
apăsa umerii, acum, când avea în grijă făptura aceea 
plăpândă, de fiul care trebuia încă alăptat. 

Ultima însemnare din jurnalul său a fost făcută în 
dimineaţa ce a urmat săvârşirii din viaţă a Lady-ei Alice şi 
cuprinde o serie de amănunte expuse într-un limbaj 


prozaic, care le sporeşte nota patetică: pentru că respiră 
din ele o apatie istovită, născută dintr-un lung şir de 
suferinţe şi deznădejdi, o apatie pe care chiar această 
cruntă lovitură abia de-o putea face să vibreze în adâncurile 
unei dureri mai intense: „Fiul meu ţipă după mâncare. O, 
Alice, Alice, ce să mă fac?” 

Şi în timp ce John Clayton aşternea aceste cuvinte, sortite 
să fie cele din urmă scrise de mâna lui, capul îi căzu ostenit 
peste braţele întinse pe masa cioplită pentru cea care zăcea 
acum împietrită şi rece în patul de alături. 

Vreme îndelungată nici un sunet nu ştirbi tăcerea 
mormântală a amiezii de junglă, în afară de scâncetele 
jalnice ale micuţului pui de om. 

4. GORILELE. 

În inima pădurii, pe-un platou aflat cam la o milă în spatele 
oceanului, bătrânul Kerchak, gorila, spumega de furie în 
mijlocul neamului său. Membrii mai tineri şi mai sprinteni ai 
tribului se căţăraseră pe ramurile de sus ale arborelui 
uriaş, ca să se ferească de mânia bătrânului; preferau să-şi 
rişte viaţa pe crengile care abia le suportau greutatea, 
decât să-l înfrunte pe bătrânul Kerchak într-unul din 
accesele lui de nestăpânită furie. 

Ceilalţi masculi se risipiseră în toate direcţiile, dar nu mai 
înainte ea bruta aţâţată să fi simţit vertebrele unuia dintre 
ei plesnind între fălcile-i uriaşe, înspumate de turbare. 

O tânără femelă ghinionistă alunecă de pe o ramură înaltă, 
pe care nu-şi putuse ţine echilibrul şi se prăbuşi cu zgomot 
chiar la picioarele lui Kerchak. Scoţând un urlet sălbatic, 
gorila se repezi asupră-i, sfâşiindu-i cu colții puternici o 
bucată de carne de pe o coastă şi izbind-o violent în cap şi 
peste umeri cu o creangă de copac frântă, până ce-i făcu 
ţeasta chisăliţă. 

Apoi o pândi pe Kala, care, întorcându-se chiar atunci cu 
puiul său dintr-o expediţie în căutarea hranei, habar n- 
avusese de turbarea înverşu-natului Kerchak, până când 
ţipetele de alarmă ale fârtaţilor n-o făcură s-o ia la 


sănătoasa ca să-şi scape pielea Dar Kerchak o ajunse din 
urmă, atât de aproape, cât ar fi înşfăcat-o de încheietura 
mâinii dacă ea ar fi executat un disperat salt aerian, sărind 
de pe un copac pe altul - performanţă periculoasă, pe care 
gorilele o practică foarte rar, doar când nu există altă 
soluţie în faţa primejdiei. Execută saltul cu succes, dar când 
se prinse de crengile copacului mai îndepărtat, smucitura 
bruscă slăbi strânsoarea braţelor puiului ei, care i se 
agăţase cu furie de gât şi Kala văzu mica făptură 
rostogolindu-se, răsucindu-se şi chircindu-se la zece metri 
dedesubt. Cu un înfiorător strigăt de durere, Kala se aruncă 
de-a dreptul lingă el, fără să-i mai pese de primejdia ce-o 
pândea din partea lui Kerchak; dar când ridică micuța 
făptură zdrobită, văzu că viaţa îi părăsise trupul. 

Gemând înfundat, Kala continuă să-şi strângă puiul la 
piept, iar Kerchak nu încercă s-o brutalizeze. Moartea 
puiului făcuse ca furia-i diavolească să se astâmpere tot aşa 
de brusc cum se dezlănţuise. 

Kerchak era o uriaşă căpetenie de gorile, cântărind poate 
o sută şaptezeci şi cinci de kilograme. Avea o frunte foarte 
îngustă şi teşită, ochi injectaţi, mici şi aşezaţi foarte 
aproape de rădăcina nasului grosolan, turtit; urechile-i erau 
mari şi subţiri, dar, oricum, mai mici decât ale celor din 
neamul său. 

Firea lui vijelioasă şi marea-i forţă îi asiguraseră dominaţia 
asupra micului trib în mijlocul căruia se născuse cu vreo 
douăzeci de ani în urmă. Acum, când se afla în plină 
vigoare, în toată pădurea deasă nu exista maimuţă care să 
fi cutezat să-i conteste dreptul la domnie, iar celelalte fiare 
mai mari se fereau să-l hărţuiască. 

Bătrânul Tantor, elefantul, era singurul dintre toate 
vietăţile sălbatice care n-avea frică de el - şi numai de 
elefant se temea Kerchak. Când Tantor pufnea pe trompa 
lui, gorila şi neamul ei se căţărau iute în copaci, la nivelul al 
doilea. 


Tribul de antropoide peste care domnea Kerchak, cu mână 
de fier şi colţi ameninţător dezgoliţi, număra şase până la 
opt familii, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-un 
mascul adult, cu femelele şi puii lui, însumând cu toţii 
laolaltă vreo şaizecişaptezeci de maimuțe. 

Kala era femela cea mai tânără a unui mascul numit 
Tublat, ceea ce înseamnă „nas-spart”, iar puiul pe care-l 
văzuse strivit era primul ei copil; de altfel, ea nici n-avea 
mai mult de nouă sau zece ani. Deşi atât de tânără, Kala era 
vânjoasă şi puternică - un exemplar splendid, cu mădulare 
zvelte, o frunte rotundă şi înaltă, care vădea o înzestrare cu 
mai multă inteligenţă decât semenii săi. De asemenea, avea 
o mare capacitate de iubire şi de suferinţă maternă. 

Totuşi era numai o maimuţă, o uriaşă, feroce, înverşunată 
fiară dintr-o specie îndeaproape înrudită cu gorilele, doar 
ceva mai inteligentă decât acestea; inteligenţa, îmbinată cu 
forţa gorilelor, făcea din specia ei cel mai fioros dintre 
înspăimântătorii străbuni ai omului. 

Când membrii tribului îşi dădură seama că mânia lui 
Kerchak se potolise, îşi părăsiră încet ascunzişurile din 
arbori şi porniră să-şi vadă mai departe de feluritele 
îndeletniciri de la care fuseseră întrerupţi. 

Tinerii se jucau şi se zbenguiau printre copaci şi tufişuri. 
Câţiva dintre adulţi se întinseseră cu faţa-n jos pe culcuşul 
moale alcătuit de frunzele moarte sau putrezite ce 
acopereau pământul, în timp ce alţii răsturnau crengi 
căzute şi bulgări de pământ, scociorând după gândăceii şi 
reptilele care formau o parte a hranei lor. Alţii umblau 
căutând prin copacii din jur fructe, alune, păsări mici, ouă. 

Petrecuseră în felul ăsta o oră şi mai bine, când Kerchak îi 
adună şi poruncindu-le să-l urmeze, se îndreptară spre 
ocean. 

În cea mai mare parte, acolo unde era spaţiu bătătorit, 
mărşăluiră pe pământ, urmând cărarea uriaşilor elefanţi, 
care, tot ducându-se şi întorcându-se, fuseseră singurii ce 
tăiaseră drum în junglă prin încâlceala de mărăciniş, liane, 


plante agăţătoare şi copaci. Când mergeau, gorilele 
înaintau cu o mişcare rotită, stângace, proptindu-se cu 
pumnii noduroşi în pământ şi săltându-şi înainte corpurile 
dizgraţioase. Când însă drumul ducea printre arborii mai 
mărunți, se mişcau cu repeziciune, legănându-se de pe o 
creangă pe alta cu agilitatea verilor mai mici, maimuţele. Şi 
tot drumul, Kala îşi purtă puiul mort, strâns lipit la piept. 

Curând, după-amiaza, ajunseră pe creasta unei măguri 
care da spre plajă şi la poalele căreia se afla cabana ce 
constituia ţinta lui Kerchak. Văzuse pe mulţi din neamul lui 
prăbuşindu-se morţi în faţa zgomotului puternic scos de 
băţul negru, mânuit de ciudata maimuţă albă care trăia în 
bârlogul acela minunat şi Kerchak, în mintea-i primitivă, 
luase hotărârea să pună stăpânire pe unealta dătătoare de 
moarte şi să cerceteze interiorul misteriosului cuib. 

Mai voia foarte, foarte mult să-şi înfigă dinţii în beregata 
ciudatului animal pe care învățase să-l urască, temându-se 
totodată de el, din care pricină venea adeseori cu tribul său 
în recunoaştere, pândind un prilej când maimuța albă ar fi 
fost mai puţin vigilentă. 

În ultima vreme renunţaseră la ideea unui atac şi nici 
măcar nu se mai arătaseră; pentru că, ori de câte ori 
procedaseră astfel în trecut, băţul negru îşi detunase 
cumplitul mesaj de moarte către unul din membrii tribului. 

Astăzi însă, omul nu se vedea pe afară şi din locul de unde 
iscodeau, maimuţele putură observa că uşa cabanei era 
deschisă. Încet, cu prudenţă şi fără zgomot, se strecură 
prin junglă spre cabană. Nu scoaseră nici un mârâit, nici un 
urlet de furie - beţigaşul cel negru îi învățase să se apropie 
muteşte, ca nu cumva să-l trezească. Veniră din ce în ce mai 
aproape, până când Kerchak însuşi se furişă chiar la uşă şi 
privi înăuntru. În spatele lui urmau doi masculi şi apoi Kala, 
strângând la piept mica-i povară neînsufleţită. 

Văzură înăuntru maimuța albă, pe jumătate prăbuşită 
peste o masă, cu capul culcat pe braţe; pe pat zăcea o 
siluetă acoperită cu o pânză de catarg în timp ce dintr-un 


mic leagăn rustic se auzea scâncetul unui prunc., Kerchak 
se strecură hoţeşte şi se ghemui pe vine, gata de atac; în 
clipa aceea John Clayton se înălţă cu o tresărire violentă şi 
se găsi faţă-n faţă cu maimuţele. Priveliştea care i se 
înfăţişă ochilor trebuie să-i fi îngheţat sângele în vine, căci 
dincoace de uşă se aflau trei gorile monstruoase, în spatele 
cărora se îngrămădeau numeroase altele. Câte erau, n-a 
putut niciodată şti, pentru că puştile lui atârnau pe peretele 
din celălalt capăt al încăperii, alături de pistoale, iar 
Kerchak se şi năpusti asupră-i. 

După ce regele maimuţelor eliberă din strânsoare trupul 
neînsufleţit al celui ce fusese John Clayton, Lord Greystoke, 
îşi îndreptă atenţia spre micuțul din leagăn! Dar Kala 
ajunse acolo înaintea lui şi când Kerchak dădu să înşface 
copilul, îl smulse ea şi înainte de a fi putut să-i taie drumul, 
Kala o şi zbughi pe uşă şi se adăposti într-un arbore înalt. 

Răpind pruncul Alicei Clayton, Kala lăsase să cadă în 
leagănul gol puiul ei mort; căci plânsetul puiului viu 
stârnise în inima ei sălbatică chemarea universalului 
instinct matern, pe care puiul mort nu-l mai putea 
astâmpăra. 

Acolo sus, pitită printre crengile unui arbore uriaş, legănă 
la piept pruncul care ţipa şi în scurtă vreme, instinctul care 
vibra la fel de puternic în această femelă sălbatică, precum 
vibrase şi în pieptul gingaşei şi frumoasei Lady Alice - 
instinctul iubirii de mamă - pătrunse în abia înfiripata 
înţelegere a puiului de om şi-l făcu să se domolească. Apoi 
foamea şterse şi ultima barieră dintre ei şi fiul unui lord 
englez şi al unei lady se ospăta la sânul Kalei, maimuța 
uriaşă. 

Între timp, monştrii din cabană cercetau cu precauţie cele 
aflate în ciudata vizuină. 

După ce se asigură că Clayton îşi dăduse sufletul, Kerchak 
îşi îndreptă atenţia spre obiectul întins pe pat, acoperit cu o 
pânză de catarg. Ridică uşurel un colţ al giulgiului, dar 
când dădu cu ochii de trupul femeii, smulse cu brutalitate 


pânza în care era înfăşurată şi-şi încleşta mâinile uriaşe, 
păroase, în jurul gâtului alb, lipsit de viaţă. O clipă îşi înfipse 
adânc degetele în carnea rece, apoi, dându-şi seama că 
femeia era moartă, o lăsă în părăsire, pornind să examineze 
conţinutul încăperii; nu se mai atinse de cadavrul Lady-ei 
Alice şi al lui Sir John. 

În primul rând, atenţia îi fu atrasă de puşca ce atârna pe 
perete; la băţul ăsta curios care tuna aducând moarte, 
râvnea de luni de zile, dar acum, când se afla la o palmă de 
el, nu se încumeta să-l înhaţe. Se apropie prudent de obiect, 
gata s-o ia la fugă dacă ar fi început să vorbească cu glasul 
lui tunător şi adânc, aşa cum îl mai auzise vorbind când 
adresase ultimele cuvinte unor semeni ai lui Kerchak, care 
din neştiinţă sau din pripeală, se năpustiseră asupra 
miraculoasei maimuțe albe care mânuia băţul. 

În străfundurile înţelegerii acestui animal mijise ceva care- 
i spunea că băţul tunător e primejdios în mâna cuiva care 
ştie să-l manevreze; totuşi trecură minute întregi până se 
hotări să-l atingă. 

Se plimbă de colo-colo prin faţa băţului, cu capul mereu 
întors, astfel încât nu slăbi o secundă din ochi obiectul 
năzuinţelor sale. 

Slujindu-se de braţele-i lungi cum se slujeşte omul de cârje 
şi aruncându-şi, la fiecare opintire, trupul masiv încoace şi- 
ncolo, marele rege al maimuţelor se învârti în sus şi-n jos, 
scoțând mârâieli răguşite, punctate din când în când de 
acel țipăt pătrunzător, care-i cel mai cumplit zgomot al 
junglei. 

În cele din urmă se opri dinaintea puştii. Încetişor, întinse 
o mână uriaşă până când aproape că atinse ţeava 
scânteietoare, pentru ca pe dată să-şi retragă mâna şi să-şi 
reia acel du-te-vino precipitat. S-ar fi zis că prin toată 
această demonstraţie de neîinfricare, ca şi prin ţipetele-i 
sălbatice, colosul îşi aduna curajul şi se aţâţa singur până 
avea să atingă cutezanţa de a pune mâna pe armă. 


Se opri din nou şi de astă dată izbuti să-şi lipească mâna 
şovăitoare de oţelul rece, pentru ca în aceeaşi clipă să şi-o 
retragă iar şi să-şi reia foiala plină de neastâmpăr. 
Ceremonia fu repetată de nenumărate ori, dar de fiecare 
dată cu o încredere sporită, până când, în cele din urmă, 
puşca fu smulsă din cui şi iat-o în mâna animalului. 

Constatând că nu-i face nici un rău, Kerchak începu s-o 
cerceteze minuţios. O pipăi de la un capăt la celălalt, privi 
în adâncurile negre ale ţevii, îşi plimbă degetele pe părţile-i 
laterale, pe pat, pe încărcător şi în sfârşit, pe trăgaci. 

Tot timpul cât au durat aceste operaţii, maimuţele care 
intraseră în cabană stăteau ciorchine lângă uşă, urmărind 
mişcările şefului, în vreme ce dihăniile rămase afară se 
îngrămădeau şi-şi lungeau gâtul ca să vadă şi ele ce se 
petrece înăuntru. Deodată, degetele lui Kerchak se 
încleştară pe trăgaci. Urmă o detunătură asurzitoare, iar 
maimuţele de la uşă şi de dincolo de uşă se învălmăşiră şi se 
prăvăliră una peste alta, în graba sălbatică de a fugi. 

Kerchak era la fel de înspăimântat, atât de înspăimântat, 
încât nu-i dădu prin cap să azvârle pricina acelui zgomot 
îngrozitor, ci se năpusti la uşă, ţinând strâns puşca în mână. 
Când trecu prin deschizătură, ţeava puştii se agăţă de 
marginea uşii ce se închidea dinăuntru în afară şi o trase cu 
atâta forţă, încât uşa se trânti zdravăn în urma maimuţelor 
care o luaseră la picior. 

La mică depărtare de cabană, când Kerchak se opri o clipă 
şi descoperi că mai strângea puşca în mână, o zvârli cât. 
Colo, cum ar fi azvârlit un fier roşu şi niciodată nu mai 
încercă s-o regăsească - detunătura însemnase o încercare 
prea puternică pentru nervii lui de animal; dar se 
convinsese că teribilul băţ era absolut nevătămător atât 
timp cât îl lăsai în pace. 

Trebui să se scurgă un ceas până ce maimuţele se 
încumetară să se apropie iar de cabană spre a-şi continua 
investigaţiile, dar când, în sfârşit, se întoarseră, găsiră, spre 


marele lor necaz uşa închisă şi înţepenită atât de straşnic, 
încât nu fu chip s-o forţeze. 

Lacătul ingenios construit de Clayton se încuiase când 
Kerchak se agăţase de uşă; nici ferestrele bine zăbrelite nu 
oferiră maimuţelor o cale de acces. După ce se învârtiră un 
timp împrejurul cabanei, se întoarseră îndărăt în adâncurile 
pădurii şi pe platourile stâncoase de unde veniseră. 

Kala nu coborâse pe dată cu pruncul ei adoptat, dar 
Kerchak îi strigă să vină şi cum în glasul lui nu răsuna nici 
urmă de furie, se lăsă sprintenă în jos, din ram în ram şi se 
alătură celorlalţi în marşul spre casă. 

Maimuţele care încercară să se uite la curiosul pui al Kalei 
fură respinse de ea cu colţi dezgoliţi ameninţător şi cu 
mârâieli joase, însoţite de avertismente. 

Când o încredinţară că nu voiau să-i facă copilului nici un 
rău, le îngădui să se apropie, dar nu-i lăsă cu nici un chip 
să-i atingă comoara. Părea să-şi dea seama că pruncul era 
plăpând şi delicat şi se temea ca mâinile grosolane ale 
neamurilor ei să nu-i vatăme micuțul. 

Mai avu o iniţiativă, din care pricină drumul fu foarte 
anevoios pentru Kala. Amintindu-şi de moartea puiului ei, îşi 
susţinu tot timpul noul copil cu braţul, până la disperare. 
Ceilalţi micuţi erau purtaţi de mamele lor în circă; braţele 
lor firave se agăţau de grumazurile păroase, iar picioruşele 
se sprijineau de subsuorile mamei. 

Dar cu Kala lucrurile se petreceau altminteri; ea ţinea 
trupuşorul gingaş al micului Lord Greystoke strâns la piept, 
în timp ce mânuţele delicate se agăţau de smocurile lungi 
de păr negru care acopereau această porţiune din trupul 
Kalei. Văzuse un pui căzându-i din cârcă şi găsindu-şi o 
moarte cumplită; cu acest al doilea pui n-avea să mai rişte 
asemenea lucru. 

5. MAIMUŢA ALBĂ. 

Kala îşi îngrijea cu duioşie puiul de pripas, mirându-se în 
sinea ei de ce acesta nu se dezvolta în forţă şi în agilitate 
deopotrivă cu puii altor mame. Trecuse aproape un an de 


când intrase în posesia ei şi puiul abia de începuse a umbla 
singur, cât despre căţărat, vai de mine ce neputincios era! 

Kala stătea uneori de vorbă cu femelele mai bătrâne 
despre tânăra ei odraslă, dar niciuna dintre ele nu 
înţelegea cum poate un pui să fie atât de încet şi de înapoiat 
în a învăţa să aibă grijă de sine. Cum aşa? Dar nici hrana nu 
şi-o putea procura singur şi doar trecuseră mai bine de 
douăsprezece luni de când îl găsise Kala. 

De-ar fi ştiut maimuţele că pruncul, înainte de a fi intrat în 
posesia Kalei, împlinise treisprezece luni, l-ar fi socotit un 
caz lipsit de orice speranţă, căci micile gorile din tribul lor 
erau la două-trei luni tot atât de avansate cât şi puiul ăsta 
de douăzeci şi cinci de luni. 

Tublat, soţul Kalei, era nedumerit şi supărat şi dacă femela 
n-ar fi fost mereu cu ochii în patru, el de mult i-ar fi făcut de 
petrecanie copilului. 

— N-o să ajungă niciodată o gorilă - o lămuri el. Va trebui 
să-l porţi şi să-l ocroteşti toată viaţa. Ce folos o să aducă 
tribului? Niciunul; va fi numai o povară. Lasă-l să-şi doarmă 
liniştit somnul de veci printre ierburile înalte, ca tu să poţi 
da naştere altor gorile puternice, care să ne fie un sprijin la 
bătrâneţe. 

— Niciodată, Nas-Spart - răspunse Kala. Dacă va trebui 
să-l port toată viaţa, îl voi purta. 

Atunci 'Tublat se duse la Kerchak, cerându-i să facă uz de 
autoritatea sa pe lângă Kala şi să-i poruncească să renunţe 
la micul Tarzan, căci ăsta era numele pe care-l puseseră 
gingaşului Lord Greystoke, Tarzan însemnând în limba lor 
„piele-albă”. 

Dar când Kerchak îi vorbi, Kala îl ameninţă că, dacă n-o 
lasă în pace să-şi crească copilaşul, va părăsi tribul. Şi cum 
acesta constituia unul din drepturile inalienabile ale 
vietăţilor din junglă când sunt nemulţumite de tribul lor, o 
lăsară de capul ei, deoarece Kala era o femelă tânără, cu 
picioare zvelte şi n-ar fi vrut s-o piardă. 


Pe măsură ce Iarzan creştea, se dezvolta cu paşi mai 
rapizi, astfel încât la zece ani se căţăra de minune în copaci, 
iar jos, pe pământ, se pricepea să facă o sumedenie de 
lucruri năstruşnice ce depăşeau posibilităţile frăţiorilor şi 
surioarelor lui. 

Se deosebea în multe privinţe de ei şi adeseori le stârnea 
mirarea prin isteţimea lui, mult superioară lor, dar în forţă 
şi ca mărime era mai prejos; căci la zece ani antropoidele 
erau pe deplin dezvoltate, unele dintre ele ridicându-se la 
peste doi metri înălţime, în timp ce micul Tarzan era doar 
un băieţaş. Dar ce băieţaş! 

Încă din fragedă copilărie îşi folosise mâinile ca să se 
legene şi să sară de pe o cracă pe alta, după cum îl învățase 
uriaşa lui mamă şi când se făcu mai mare petrecu zilnic ore 
întregi gonind prin copaci cu fraţii şi surorile lui. 

Putea să sară la şapte metri în aer, pe înălțimile 
ameţitoare ale arborilor din junglă şi să prindă, cu o 
precizie ce nu da niciodată greş şi fără vreo strădanie 
aparentă, o ramură ce se zbătea nebuneşte în bătaia 
uraganului apropiat. 

Putea cobori şapte metri dintr-o dată, din cracă în cracă, 
într-o alunecare rapidă spre pământ, sau se putea căţăra în 
vârful celui mai semeţ dintre giganţii tropicali, cu uşurinţa 
şi repeziciunea unei veveriţe. 

Deşi în vârstă doar de zece ani, avea puterea unui bărbat 
mijlociu de treizeci şi era mult mai suplu în mişcări decât 
poate ajunge vreodată cel mai antrenat dintre atleți. Şi zi 
de zi puterea lui creştea. 

Viaţa lui Tarzan printre crâncenele gorile a fost fericita; 
pentru că în memoria sa nu purta amintirea unui alt soi de 
viaţă şi nici nu ştia că în univers mai există şi altceva decât 
acest petic de pădure şi sălbăticiunile din junglă care-i erau 
familiare. 

Împlinise aproape zece ani când începu să-şi dea seama că 
există o mare deosebire între el şi fraţii săi. Şi trupul lui 
Mic, rumenit de soare deveni brusc o pricină de mare 


ruşine când observă că el n-avea nici un fir de păr, de parc- 
ar fi fost şarpe sau alt soi de reptilă. Încercă să înlăture 
acest neajuns mânjindu-se din cap până-n picioare cu noroi; 
dar noroiul se zbicea şi cădea. Şi-apoi era atât de neplăcut, 
încât hotări pe dată că preferă ruşinea decât senzaţia 
nesuferită. 

În ţinutul înalt pe care tribul lui îl vizita adeseori, se afla 
un lăcuşor şi în apele lui limpezi şi neclintite îşi văzu Tarzan 
pentru prima oară faţa. 

Era o zi zăpuşitoare din anotimpul secetos, şi Tarzan se 
duse cu unul din verii săi la mal, ca să bea apă. Când se 
aplecară, ambele feţe se oglindiră în lacul adormit: 
trăsăturile sălbatice şi fioroase ale maimuţei, alături de cele 
ale mlădiţei aparţinând unei vechi familii englezeşti. 

Tarzan fu îngrozit. Era destul de rău să fii spin, dar să mai 
ai şi o asemenea mutră! Se miră cum de puteau celelalte 
gorile să se uite măcar la fata lui. 

Gura aceea micuță şi subţire şi dinţii mărunți şi albi! Cum 
puteau să arate oare alături de boturile cărnoase şi de colții 
puternici ai fraţilor lui mai norocoşi! Şi năsucul mic şi fin 
era atât de subţire, încât părea lihnit de foame. Se înroşi ca 
para focului când îl compară cu nările largi şi fremătătoare 
ale amicului său. Ce nas generos şi puternic avea! Cum i se 
lăţea pe jumătate din faţă! „Ce bine trebuie să fie când eşti 
frumos!” gândi Tarzan. 

Dar când îşi mai văzu şi ochii! 

— Ah, asta a fost lovitura de graţie - o pată cafenie, un 
cerc cenuşiu în jurul ei şi apoi era alb curat! Îngrozitor! 
Nici măcar şerpii nu aveau ochi atât de hidoşi. 

Era atât de absorbit de aceste autoaprecieri, încât nu auzi 
cum în spatele lui iarba înaltă se desparte şi cum o dihanie 
mare se furişează hoţeşte prin junglă; nici prietenul lui, 
gorila, nu auzi, pentru că tocmai atunci bea apă şi lipăitul 
buzelor şi gâlgâitul de satisfacţie acoperiră zgomotul 
apropierii nepoftitului. 


La mai puţin de treizeci de paşi în spatele celor doi se 
ghemuia Sabor, uriaşa leoaică, vânturându-şi coada. Cu 
precauţie, întindea o labă mare, vătuită, pe care o lăsă apoi 
fără zgomot pe pământ înainte de a o fi ridicat pe a doua. În 
acest fel avansa: o pisică uriaşă, aproape târându-şi 
pântecele pe jos şi pregătindu-se să se repeadă asupra 
prăzii. 

Acum se afla la trei metri depărtare de cei doi neştiutori 
tovarăşi de joacă - îşi trase cu grijă labele dindărăt sub 
greutatea corpului, muşchii mari încordându-i-se sub 
pielea-i frumoasă. Se ghemuise atât de tare, încât părea 
turtită, cu excepţia spinării lucioase, arcuite, gata pregătită 
de salt. Coada nu i se mai vântura - stătea dreaptă şi 
nemişcată. 

O clipă rămase astfel, ca prefăcută în stană de piatră, apoi, 
slobozind un răget înfiorător, sări. 

Sabor, leoaica era un vânător încercat. Cuiva mai puţin 
experimentat, alarma sălbatică a răgetului ei când sărea i s- 
ar fi părut o nerozie, căci n-ar fi putut să cadă oare cu mai 
mare siguranţă asupra victimelor dacă ar fi executat un salt 
mut, neînsoţit de strigătul acela pătrunzător? Dar Sabor 
cunoştea foarte bine iuţeala vietăţilor junglei şi fineţea 
aproape incredibilă a auzului lor. Pentru acestea, fâşâitul 
uşor al unui fir de iarbă ce se freca de un alt fir era un 
avertisment la fel de eficient ca şi răcnetul ei cel mai 
puternic, ori Sabor ştia că n-ar fi putut face saltul măreț 
fără un cât de mic zgomot. 

Urletul ei sălbatic nu era un avertisment. Era menit să 
îngheţe bietele victime, paralizându-le de groază doar o 
fracțiune de secundă, atât cât trebuia pentru ca ghearele-i 
puternice să se împlânte în carnea lor fragedă şi să le 
imobilizeze fără nici o speranţă de scăpare. 

În ceea ce o privea pe maimuţă, Sabor chibzuise corect. 
Mica gorilă, tremurând de spaimă, se cinchise doar o clipă, 
dar această clipă fusese destul de lungă ca să-i fie fatală. 
Nu la fel însă s-au petrecut lucrurile cu Tarzan, copilul-om. 


Viaţa lui printre primejdiile junglei îl învățase să întâmpine 
neprevăzutul cu încredere în sine, iar inteligenţa lui 
superioară determina o rapiditate a reacţiilor mintale care 
întrecea cu mult posibilităţile maimuţelor. 

Aşa încât răgetul leoaicei Sabor galvanizară creierul şi 
muşchii lui Tarzan la imediată acţiune. 

În faţa lui se aşterneau apele adânci ale lacului, în spatele 
lui îl aştepta o moarte sigură: o moarte cumplită între 
ghearele ce sfâşie şi colţi ce sfârtecă. Tarzan nu putea 
suferi apa decât atunci când însemna un mijloc de a-şi 
potoli setea. N-o putea suferi pentru că o asocia cu răceala 
şi neplăcerea ploilor torențiale, de care se temea din 
pricina tunetelor, a fulgerelor şi a vântului care le însoțea. 

Sălbatica lui mamă îl învățase să se ferească de apele 
adânci ale lacului şi de altfel, n-o văzuse chiar el pe mica 
Neeta, doar cu câteva săptămâni în urmă, pierind sub 
oglinda liniştită de la suprafaţă pentru a nu se mai întoarce 
niciodată la trib? 

Dar, dintre cele două rele, mintea lui ageră îl alese pe cel 
mai puţin rău; prin urmare, de îndată ce prima notă a 
răgetului cumplitei Sabor destrămase liniştea junglei şi 
înainte ca fiara să fi făcut jumătate din salt, Tarzan simţi 
apele reci închizându-i-se deasupra creştetului. 

Nu ştia să înoate şi apa era foarte adâncă, dar nu-şi pierdu 
nici un dram din stăpânirea de sine şi din inventivitatea, 
care alcătuiau însemnele unei făpturi superioare. Începu să 
dea repede din mâini şi din picioare, în încercarea de a ieşi 
la suprafaţă şi probabil că mai mult din întâmplare decât 
voit făcu mişcările folosite de câini când înoată, astfel că în 
câteva secunde nasul îi ieşi deasupra apei şi Tarzan 
descoperi că putea pluti făcând aceleaşi mişcări, ba putea 
chiar înainta prin apă. Fu foarte surprins şi încântat de 
această nouă ispravă, la care fusese împins atât de 
neaşteptat, dar nu avu timp să se gândească prea mult la 
ea. 


Înota acum paralel cu malul şi văzu bestia cea sângeroasă, 
care l-ar fi înşfăcat, aplecată încă deasupra trupului 
neînsufleţit al tovarăşului său de joacă. Leoaica îl urmărea 
pe Tarzan cu priviri încordate, aşteptându-l de bună seamă 
să revină la mal, dar băiatului nici prin cap nu-i trecea una 
ca asta. Dimpotrivă, îşi înălţă glasul în strigătul de 
disperare al tribului său, adăugind şi avertismentul menit 
să-i prevină pe eventualii salvatori că riscă să cadă în 
ghearele Saborei. 

Aproape imediat se auzi din depărtare un răspuns şi după 
scurt timp, patruzeci sau cincizeci de gorile se îndreptară, 
legănându-se rapid şi maiestuos, spre scena tragediei. În 
fruntea lor venea Kala, pentru că recunoscuse glasul fiului 
ei cel mai iubit şi alături de ea era mama micuţei gorile ce 
zăcea moartă sub Sabor cea cruntă. 

Deşi mai puternică şi mai bine pregătită de luptă decât 
gorilele, leoaica n-avea nici un chef să dea piept cu adulţii 
mânioşi şi cu un mârâit plin de ură, făcu un salt iute în 
lăstăriş şi pieri din văz. 

Tarzan înotă până la țărm şi se caţără repede pe pământ 
uscat. Senzaţia de prospeţime şi de bucurie pe care i-o 
dăduse apa rece îl umplu de o recunoscătoare surpriză şi 
de atunci încolo nu pierdu nici un prilej de a face zilnic o 
baie fie în lac, fie în râu, fie în ocean când avea prilejul. 

Multă vreme, Kala nu-şi putu crede ochilor, căci, deşi cei 
din neamul ei puteau să înoate când erau nevoiţi s-o facă, 
totuşi nu le plăcea să intre în apă şi niciodată nu se vârau 
de bună voie. 

Aventura cu leoaica Sabor a constituit pentru Tarzan un 
izvor de plăcute amintiri; era nevoie de asemenea 
întâmplări ca să spargă monotonia vieţii cotidiene - care, 
altminteri, se confunda eu plicticoasele raiduri în căutarea 
hranei, cu mâncatul şi dormitul. Tribul căruia îi aparţinea, 
cutreiera pe o suprafaţă care se întindea, în linii mari, pe 
vreo douăzeci şi cinci de mile de-a lungul coastei şi vreo 
cincizeci de mile în interior. Străbăteau aproape mereu 


aceste distanţe şi uneori rămâneau luni întregi într-un 
singur loc; dar cum se mişcau cu mare viteză prin copaci, 
traversau tot teritoriul în decurs de numai câteva zile. 

Durata rămânerii depindea în mare măsură de rezervele 
de hrană, de condiţiile climaterice şi de superioritatea 
numerică a animalelor din specii mai primejdioase, deşi, de 
multe ori, Kerchak îi purta în marşuri lungi numai pentru că 
se săturase să stea în acelaşi loc. Noaptea se culcau pe 
unde îi prindea întunericul, întinzându-se pe jos şi uneori 
acoperindu-şi capetele - mai rar trupurile - cu frunze mari 
de palmier. Dacă nopţile erau răcoroase, se culcau câte doi 
sau trei. Cuibăriţi unul în braţele celuilalt, ca să-şi ţină de 
cald, aşa se făcu în toţi aceşti ani că Tarzan dormi noaptea 
în braţele Kalei. 

Că jivina uriaşă, sălbatică iubea acest copil de altă rasă, e 
mai presus de orice îndoială; iar el, la rându-i dăruia 
namilei aceleia păroase toată afecțiunea care ar fi trebuit să 
aparţină tinerei şi frumoasei lui mame, dacă aceasta ar fi 
trăit. 

Când era neascultător, e drept că-l mai altoia, dar 
niciodată Kala nu se arăta crudă cu el şi mai ales îl 
dezmierda decât îl pedepsea. 

Tublat, soţul ei, îl urâse dintotdeauna pe Tarzan şi în 
câteva rânduri fusese pe punctul de a pune capăt tinerei lui 
vieţi. La rândul său, Tarzan nu pierdea nici un prilej de a 
arăta că răspunde întru totul la sentimentele ce i le nutrea 
tatăl său adoptiv şi ori de câte ori putea să-l sâcâie, sau să 
se strâmbe la el, sau să-i zvârle vorbe de ocară, în timp ce 
se afla la adăpost sigur în braţele maică-sii sau pe ramurile 
subţiri ale copacilor celor mai înalţi, nu se sfia s-o facă. 
Inteligența şi agerimea lui superioare îl făceau să 
născocească o mie de şotii drăceşti, care sporeau greutăţile 
vieţii lui Tublat. 

În copilăria lui, Tarzan învățase să împletească funii, 
răsucind şi încolăcind fire lungi de iarbă şi cu ajutorul lor 


încerca întruna să-l prindă pe Tublat sau să-l spânzure de 
vreo cracă mai joasă. 

Tot jucându-se şi exersând cu aceste funii, se învaţă să 
lege noduri puternice şi să facă laţuri care se puteau 
strânge; toate acestea constituiau obiecte de amuzament 
pentru el şi pentru gorilele mai tinere, încercau şi ele să 
imite ce făcea Tarzan, dar copilul-om deţinea iniţiativele şi 
deveni un expert. 

Într-o zi, în timp ce se juca, Tarzan îşi aruncă funia după 
unul dintre prietenii lui care o luase la fugă; continua să 
ţină însă un capăt al frânghiei în mână. Din întâmplare, laţul 
căzu drept pe grumazul maimuţei care fugea, făcând-o să 
se oprească brusc şi în chip cu totul surprinzător. „Ah, iată 
un joc nou, un joc tare frumos!” gândi Tarzan şi imediat 
încercă să repete isprava. Şi astfel, cu trudă şi exerciţiu 
neîntrerupt, învăţă arta lasso-ului. 

Acum, într-adevăr, viaţa lui Tublat deveni un coşmar trăit 
cu ochii deschişi. În somn, în timpul marşului, ziua sau 
noaptea, niciodată nu ştia când avea să-i lunece laţul în 
jurul grumazului, sufocându-l şi făcându-l aproape să-şi dea 
duhul. 

Kala pedepsea, Tublat jura să se răzbune crunt, iar 
bătrânul Kerchak lua notă, avertiza şi ameninţa, dar fără 
nici un rezultat. Tarzan îi sfida pe toţi şi laţul subţire şi 
puternic continua să se înfăşoare în jurul gâtului lui Tublat 
când acesta se aştepta mai puţin. Celelalte gorile se distrau 
vârtos pe socoteala bosumflării lui Tublat. Pentru că Nas- 
Spart era un bătrân mofluz, antipatic tuturor. În mica minte 
ageră a lui Tarzan încolţeau multe gânduri, dar îndărătul 
tuturor acestora lucra miraculoasa putere a raţiunii. 

Dacă putea să-şi prindă semenii-gorile cu acest braţ lung 
făcut din ierburi, de ce n-ar fi putut-o prinde şi pe leoaica 
Sabor? 

Era sămânţa unui gând care dospea în conştiinţa şi în 
subconştientul lui, până când avea să se materializeze într-o 
minunată înfăptuire. 


Dar asta avea să se întâmple mai târziu. 

6. LUPTE ÎN JUNGLĂ. 

Hoinărelile tribului îi purtau adesea în vecinătatea cabanei 
închise şi tăcute de lângă golful împrejmuit pe trei laturi de 
uscat. Pentru Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister 
şi de plăcere. Se zgâia la ferestrele acoperite de perdele 
sau, căţărându-se pe acoperiş, privea în adâncurile smolite 
ale coşului, încercând zadarnic să desluşească minunile 
aflate dincolo de pereţii masivi. 

Închipuirea lui de copil făurea nişte fiinţe miraculoase care 
s-ar fi găsit acolo înăuntru şi imposibilitatea de a afla o oale 
spre a pătrunde până la ele îi sporea înmiit dorinţa de a 
intra. Îşi pierdea ceasuri întregi urcându-se pe acoperiş sau 
cocoţându-se pe ferestre pentru a descoperi un mijloc de 
acces, dar nu dădea nici o atenţie uşii, deoarece aceasta 
părea la fel de masivă ca şi pereţii. 

Abia la vizita pe care o făcu în împrejurimile cabanei după 
aventura cu bătrâna Sabor, observă Tarzan, pe măsură ce 
se apropia de locuinţă, că, privită din depărtare, uşa părea 
o piesă independentă de peretele în care era încadrată şi 
pentru prima oară i se năzări că acesta ar putea fi mijlocul 
de pătrundere pe care de atâta vreme nu-l putuse afla. 

Era singur, aşa cum se întâmpla de multe ori când vizita 
cabana, pentru că gorilele n-o prea îndrăgeau: povestea 
băţului tunător, fiind veşnic repovestită în ultimii zece ani, 
nu pierduse nimic din intensitate şi învăluise cuibul pustiu 
al maimuţei albe într-o atmosferă de mister şi groază 
pentru neamul simianesc. 

Istoria legăturii dintre el şi cabană nu-i fusese niciodată 
relatată lui Tarzan. Limbajul maimuţelor era atât de sărac, 
încât nu puteau vorbi decât prea puţin despre ceea ce 
văzuseră în cabană, neavând denumiri care să descrie exact 
nici fiinţele bizare, nici obiectele lor şi astfel multă vreme 
înainte ca Tarzan să fi ajuns la vârsta înţelegerii, tribul 
uitase cu desăvârşire de acest incident. 


Kala îi explicase, într-un fel foarte vag şi confuz, că tatăl lui 
fusese o stranie maimuţă albă, dar Tarzan nu-şi închipuia că 
maimuța Kala n-ar fi fost mama lui bună. 

Aşadar, în ziua de care vorbim, Tarzan se duse de-a 
dreptul la uşă şi petrecu ore întregi cercetând-o şi 
necăjindu-se cu balamalele, cu clanţa şi cu lacătul, în cele 
din urmă nimeri pe combinaţia potrivită şi uşa se deschise 
scârţâind în faţa ochilor lui înmărmuriţi. Câteva minute nu 
cuteză să se aventureze înăuntru, dar până la urmă, când 
ochii i se deprinseră cu lumina voalată a interiorului, păşi în 
cabană, încet şi precaut. 

În mijlocul duşumelei zăcea un schelet de pe oasele căruia 
se topise orice urmă de carne, dar de care rămăseseră încă 
agăţate fâşii putrezite şi mucegăite din ceea ce fusese 
cândva îmbrăcăminte. Pe pat se găsea un obiect tot atât de 
lugubru, însă mai mic, iar într-un leagăn micuţ din 
apropiere era un al treilea, o fărâmă de schelet. 

Tarzan nu acordă decât o atenţie trecătoare acestor 
mărturii ale unei înspăimântătoare drame ce se consumase 
acolo, într-o zi demult apusă. Viaţa lui sălbatică din junglă îl 
obişnuise de îndelungă vreme cu priveliştea animalelor 
moarte sau muribunde şi dac-ar fi ştiut că are în faţa ochilor 
rămăşiţele pământeşti ale tatălui şi mamei sale, n-ar fi fost 
cu mult mai înduioşat. 

Mobilele şi celelalte obiecte din încăpere îi reţină atenţia. 
Examina minuţios o sumedenie de lucruri, unelte curioase 
şi arme, cărţi, hârtii, haine, puţinul care supravieţuise 
ravagiilor timpului în atmosfera umedă a unui țărm de 
junglă. Deschise scrinuri şi dulapuri, care nu-i 
descumpăniră firava lui experienţă şi în interiorul lor 
descoperi obiecte mult mai bine păstrate. Printre altele, 
găsi un cuţit de vânătoare foarte ascuţit, cu lama căruia se 
tăie pe dată la deget. Neînfricat, îşi continuă experienţele, 
constatând că, folosind această nouă jucărie, putea cresta şi 
despica aşchii de lemn din masă şi din scaune. 


Multă vreme, treaba asta îl distra, dar în cele din urmă se 
plictisi şi-şi urmă explorările. Într-un dulap ticsit cu cărţi 
dădu peste una cu poze viu colorate: era un abecedar 
ilustrat pentru copii... 

A pentru Arcaş. 

Ce trage c-un arc mititel; 

B pentru Băiat, Îl cheamă... 

Pozele îi stârniră un nemăsurat interes. Văzu în ele o 
mulţime de maimuțe cu feţe asemănătoare cu a lui şi 
răsfoind cartea mai departe, găsi sub semnul „M” câteva 
maimuțe mici, din acelea pe care le vedea zilnic zbughind-o 
prin copacii pădurii virgine. Dar nicăieri nu găsi poza 
vreunuia din tribul lui; în toată cartea nu era unul care să 
semene cu Kerchak, cu Tublat sau cu Kala. 

La început încercă să desprindă pozele din filele cărţii, dar 
curând îşi dădu seama că nu erau adevărate, deşi nu 
înţelegea ce puteau fi şi nici nu găsea în vocabularul lui 
vreun cuvânt ce le-ar fi putut descrie. 

Vapoarele, trenurile, vacile şi caii nu aveau nici o noimă 
pentru el, dar încă nu-l nedumereau atâta ca micile semne 
negre care apăreau între sau dedesubtul pozelor colorate - 
un soi de gândăcei ciudaţi, gândi el că s-ar putea să fie, 
pentru că multe dintre ele aveau picioruşe, deşi nu izbuti să 
găsească niciunul cu ochi şi cu gură. Era primul contact al 
lui Tarzan cu literele alfabetului, la vârsta de zece ani. De 
bună seamă nu văzuse în viaţa lui un text tipărit şi nici nu 
vorbise vreodată cu o fiinţă care să fi avut habar că există 
pe lume ceva de felul limbajului scris şi nici pomeneală să fi 
văzut pe cineva citind. Aşa încât nu-i de mirare băieţaşul nu 
izbutea să ghicească înţelesul acelor curioase semne. 

Pe la mijlocul cărţii o întâlni pe vechea lui vrăjmaşă, Sabor, 
leoaica şi mai departe, iată-l încolăcit pe Histah, şarpele. 

Oh, era fascinant! Niciodată, în toţi cei zece ani de viaţă, 
nu cunoscuse Tarzan ceva care să-i placă aşa de mult! Era 
atât de absorbit, încât nu observă că se furişau umbrele 


serii decât când îl învăluiră cu totul şi semnele se 
învălmăşiră. 

Puse cartea la loc în dulap şi închise uşa, pentru că nu voia 
ca un altul să-i descopere şi să-i distrugă comoara, ieşi în 
întunericul care-l împresură cu iuţeală şi trase în urmă-i uşa 
mare a cabanei, întocmai cum fusese înainte de a fi 
descoperit taina lacătului; dar înainte de a pleca, observă 
cuțitul de vânătoare zăcând pe podea, acolo unde îl 
aruncase. Îl ridică şi-l luă cu el ca să-l arate celorlalţi... 

Nu apucase să facă nici o duzină de paşi spre junglă, când 
o formă voluminoasă se înălţă în faţa lui, ivindu-se dintr-un 
tufiş scund. La început, Tarzan crezu că era cineva din 
tribul său, dar o clipă mai târziu îl recunoscu pe Bolgani, 
uriaşa gorilă. Se afla atât de aproape, încât nu era chip să 
scape cu fuga şi micul Tarzan ştiu că trebuie să rămână 
locului şi să lupte pentru a-şi salva viaţa; căci brutele astea 
uriaşe erau duşmanii de moarte ai tribului său şi nu 
cunoşteau îndurare unii fată de alţii. 

Dacă Tarzan ar fi fost o maimuţă dezvoltată din specia 
tribului său, ar fi constituit un adversar mai mult decât 
potrivit pentru o gorilă, dar nefiind decât un băieţaş englez, 
deşi înzestrat cu o mare forţă musculară, nu avea nici o 
şansă în faţa inamicului. Totuşi în vinele lui curgea sângele 
celor mai vajnici luptători şi pe deasupra, îşi spunea 
cuvântul antrenamentul scurtei lui vieţi petrecute printre 
fioroasele bestii ale junglei. 

După cum am mai arătat, el nu ştia ce-i frica; inimioara lui 
bătu năvalnic, dar numai din pricina înfierbântării şi a 
exaltării pe care i-o provoca aventura. Dacă i s-ar fi oferit 
un prilej, ar fi luat-o la goană, însă numai fiindcă judecata îi 
spunea că nu e o pereche potrivită pentru colosul care-l 
înfrunta. Şi cum raţiunea îi arăta că o izbândă în această 
luptă ar fi fost cu neputinţă, ţinu piept gorilei, înfăţişându-i- 
se deschis şi vitejeşte, fără ca măcar să-i zvâcnească un 
muşchi, fără cel mai mic semn de panică. 


De fapt, se ciocni cu jivina la jumătatea saltului acesteia şi 
începu să izbească cu pumnii în trupu-i mătăhălos, la fel de 
inutil ca un purice care-ar ataca un elefant. Dar într-unul 
din pumni ţinea încă strâns cuțitul pe care-l găsise în 
cabana tatălui său şi când bruta îl înlănţui, lovindu-l şi 
muşcându-l, băiatul îndreptă din întâmplare vârful cuţitului 
spre pieptul păros. Când pumnalul îi pătrunse adânc în 
trup, gorila urlă de durere şi turbare. 

În acea frântură de secundă, băiatul învăţă la ce foloseşte 
jucăria lui ascuţită şi strălucitoare, iar când bestia îl trase 
după ea la pământ, sfâşiindu-l şi lovindu-l, Tarzan împlântă 
de mai multe ori lama, până-n plasele, în pieptul ei. 

Gorila, luptându-se în felul neamului său, îi aplica lovituri 
cumplite cu laba deschisă şi-i sfâşia carnea de pe beregată 
şi de pe piept cu colții ei de cremene. 

O clipă, în furia luptei înverşunate, se rostogoliră amândoi 
pe jos. Braţul sfârtecat şi însângerat mânuia din ce în ce 
mai slab lama tăioasă a cuţitului, apol. Cu o zvâcnire 
spasmodică micul trup înţepeni şi Tarzan, tânărul Lord 
Greystoke, se prăvăli în nesimţire pe vegetaţia moartă şi 
putrezită care ţinea loc de covor în căminul său. Jungla. 

O milă mai departe, în pădure, tribul auzise teribilul 
strigăt ele provocare al gorilei şi după cum îi era obiceiul 
când ameninţa vreo primejdie, Kerchak îşi adună supuşi, 
pe de o parte ca măsură de reciprocă apărare împotriva 
unui vrăjmaş comun, întrucât gorila putea să facă parte 
dintr-un grup mai numeros, pe de alta pentru a constata 
dacă toţi ai lui sunt prezenţi. 

Curând se văzu că Tarzan lipsea, dar Tublat se împotrivi 
cu dârzenie să i se trimită vreun ajutor. Nici Kerchak nu 
avea prea multă simpatie pentru ciudatul pui de pripas, aşa 
că-i dădu ascultare lui Tublat şi până la urmă, înălţând din 
umeri, se întoarse la mormanul de frunze pe care-şi făcuse 
culcuş. 

Dar Kala era de altă părere; de fapt, de îndată ce-şi dădu 
seama că Tarzan este absent, nu stătu pe gânduri şi o rupse 


la fugă printre ramurile împletite, spre locul de unde se mai 
auzeau încă desluşit strigătele gorilei. 

Se lăsase întunericul şi o lună timpurie îşi sulița razele 
străvezii, tăind umbre stranii, groteşti, prin frunzişul dens 
al pădurii. Ici-colo, razele scânteietoare îşi croiau drum 
până la pământ, dar în cea mai mare parte nu făceau decât 
să intensifice, prin contrast, bezna de iad a adâncurilor 
junglei. 

Ca o fantomă uriaşă, Kala înainta fără zgomot din ramură 
în ramură; ba alergând vioaie de-a lungul unei crengi mai 
lungi, ba legănându-se în gol la capătul alteia, pentru a-şi 
face vânt să sară pe un copac mai îndepărtat, în cursa-i 
grăbită spre scena acelei tragedii despre care cunoaşterea 
ei asupra vieţii de junglă o avertiza că se împlinise într-un 
loc aflat la mică distanţă. 

Urletele gorilei dădeau de veste că era încleştată într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte cu un alt locuitor al sălbaticei 
păduri. Deodată strigătele amuţiră şi o tăcere de mormânt 
se lăsă peste junglă. Kala rămase nedumerită, căci glasul lui 
Bolgani se înălţase în cele din urmă în strigătul agoniei şi al 
morţii, dar nu desluşise nici un alt sunet care să-i fi îngăduit 
să-şi dea seama cine era adversarul fiarei. 

Ştia că n-ar fi fost cu putinţă ca micul ei Tarzan să doboare 
o namilă de gorilă; astfel, pe măsură ce se apropia de locul 
unde răsunaseră zgomotele bătăliei, înainta cu tot mai 
multă băgare de seamă şi în sfârşit, cobori tiptil şi cu mare 
grijă pe crengile mai joase, scrutând plină de curiozitate 
bezna poleită de lună pentru a recunoaşte combatanții. Şi 
în cele din urmă îi zări zăcând într-o rarişte, în clar de lună 
- mica siluetă sfârtecată şi însângerată a lui Tarzan, iar 
alături, uriaşa gorilă, încremenită în somnul morţii. 

Cu un strigăt răguşit, Kala se repezi la Tarzan şi strângând 
la piept sărmanul trupşor plin de sânge, stătu locului să 
desluşească un semn de viaţă. Îl auzi vag, bătăile slabe ale 
micuţei inimi. 


Cu duioşie, îl purtă înapoi prin întunericul de smoală al 
junglei până la lăcaşul tribului ei şi zile şi nopţi după aceea 
rămase de veghe alături de Tarzan, aducându-i de mâncare 
şi de băut şi alungind muştele şi alte gângănii de pe rănile 
lui crude. 

Nu ştia nimic, biata de ea, de medicină sau de chirurgie. 
Nu putea decât să-i lingă rănile şi-n felul ăsta i le ţinu 
curate pentru ca natura cea tămăduitoare să-şi poată 
împlini mai repede opera. 

La început, Tarzan nu voia să mănânce nimic şi tot timpul 
se zbătea şi se zvârcolea în delirul febrei. Nu tânjea decât 
după apă, pe care Kala i-o aducea în singurul chip în care 
se pricepea ea; purtând-o în propria-i gură. Nici o mamă 
omenească n-ar fi putut da dovadă de mai multă jertfă de 
sine şi devotament decât a vădit această sărmană făptură 
faţă de micul orfan de pripas pe care soarta i-l zvârlise în 
grijă. 

În cele din urmă, febra scăzu şi băiatul începu să se 
întremeze. Nici o văicăreală nu-i scăpă de pe buzele-i strâns 
lipite, cu toate că durerea rănilor era o adevărată caznă. 

O fâşie de piept îi fusese sfârtecată în aşa fel, că apăruseră 
coastele dezgolite, trei dintre ele fiind sfărâmate de 
cumplitele izbituri ale gorilei. Unul din braţe îi fusese 
aproape amputat de dinţii uriaşi şi o bucată mare de 
beregată fusese sfâşiată, dezvelindu-i vena jugulară, care 
scăpase ca prin minune de fălcile bestiale. 

Tarzan îndura suferinţa în tăcere, cu stoicismul fiarelor 
care-l crescuseră, preferind să se târască la o parte din 
calea celorlalţi şi să se cuibărească într-un tufiş de ierburi 
înalte, decât să-şi înfăţişeze mizeria. 

Îi plăcea s-o aibă alături numai pe Kala, dar acum că rănile 
i se mai lecuiseră, plecase şi ea într-o expediţie mai lungă, 
în căutarea hranei; căci în timpul bolii lui Tarzan, devotatul 
animal mâncase doar atât cât să-şi ţină sufletul şi ajunsese 
să arate de parcă era propria-i nălucă. 

7. LUMINA CUNOAŞTERII. 


După un timp care i se păru lung cât o eternitate, micul 
suferind fu din nou în stare să se ţină pe picioare şi din acea 
clipă, întremarea lui fu atât de rapidă, încât o lună mai 
târziu era la fel de viguros şi de vioi ca şi mai înainte. 

În timpul convalescenţei revăzuse de multe ori în minte 
lupta cu gorilele şi primul lui gând a fost să regăsească 
minunata armă care-l făcuse ca dintr-un nevolnic disperat şi 
biruit, să ajungă superior acelei puternice fiare - teroarea 
junglei. 

De asemenea, ţinea neapărat să se întoarcă la cabană şi să 
continue investigarea minunatului ei conţinut. 

Aşadar, într-o dimineaţă, devreme, porni de unul singur în 
căutările sale. După puţin descoperi oasele curăţite de 
carne ale ultimului său adversar şi alături, îngropat în parte 
sub frunzele căzute, găsi cuțitul înroşit de rugină - din 
pricina expunerii la umezeala pământului - şi de sângele 
uscat al gorilei. 

Lui Tarzan nu-i plăcu această schimbare a suprafeţei 
lucioase şi sclipitoare, dar continua să fie o armă la fel de 
formidabilă, pe care avea de gând s-o folosească ori de câte 
ori i se va ivi prilejul. Îşi dădu seama că nu va mai trebui să 
fugă în fata toanelor crudului Tublat. 

O clipă mai târziu era la cabană si, după un scurt timp, 
deschise din nou lacătul şi intra. Prima lui preocupare fu să 
înveţe mecanismul lacătului, ceea ce izbuti examinându-l cu 
de-amănuntul în timp ce usa era deschisă, astfel ca să-şi 
poată da seama întocmai ce anume încuia uşa şi în ce fel îi 
da drumul la atingerea lui. Descoperi că putea închide şi 
încuia uşa şi pe dinăuntru şi făcu acest lucru pentru a 
înlătura orice posibilitate de a fi atacat în timpul 
cercetărilor sale. 

Începu o explorare sistematică a cabanei, dar atenţia îi fu 
în curând atrasă de cărţile ce păreau să exercite o stranie şi 
puternică influenţă asupră-i, aşa încât nu mai avu răbdare 
de nimic altceva în faţa mirajului fermecatei enigme pe care 
i-o ofereau tâlcurile lor. 


Printre alte volume se găseau acolo un abecedar, nişte 
istorioare cu poze pentru copii, numeroase cărţi ilustrate, 
precum şi un mare lexicon. Le examina pe toate, dar pozele 
îl atrăgeau cel mai mult, cu toate că ciudaţii gândăcei negri 
care umpleau paginile acolo unde nu erau poze îi stârneau 
mirarea şi cel mai adânc interes. 

Ghemuindu-se pe vine la masa construită de tatăl lui, cu 
trupuşorul neted, arămiu şi despuiat, aplecat peste cărţile 
ţinute în mâinile subţiri şi viguroase, cu coama de păr lung, 
negru, căzându-i de jur împrejurul capului frumos modelat 
şi peste ochii inteligenţi, Tarzan din neamul maimuţelor, 
micul om primitiv, oferea o imagine plină de patetism şi de 
speranţe în acelaşi timp, o figură alegorică a orbecăirii 
primare prin bezna ignoranței către lumina cunoaşterii. 

Faţa lui mică era absorbită în studiu, pentru că, într-un fel 
ceţos, nebulos, se treziseră în parte rudimentele unei 
gândiri menite să-i dezvăluie cheia şi rezolvarea 
misterioasei probleme a micilor gândăcei. 

În mâinile lui se afla un abecedar deschis la poza unei 
maimuțe mici, asemănătoare cu el, dar acoperite, cu 
excepţia mâinilor şi a feţei, cu o blană ciudată, colorată - 
căci aşa socotea ela fi haina şi pantalonii. Sub poză erau 
cinci gândăcei: 

BĂIAT. 

Şi mai descoperise în textul aceleiaşi pagini că cei cinci 
gândăcei se repetau mereu, în aceeaşi înşiruire. 

Mai observă un fapt - anume că rareori apărea câte un 
gândac singur; şi că acelaşi gândăcei se repeta de multe 
ori, câteodată singur, dar cel mai des în tovărăşia altora. 

Întoarse încet paginile, scrutând pozele şi textele pentru a 
găsi o repetare a combinației BĂIAT. În cele din urmă o 
recunoscu sub poza altei maimuțe mici care semăna cu el, 
însoţită de un animal ciudat, pe patru picioare, ca şacalul şi 
chiar semănând destul de bine cu acesta. Dedesubtul pozei, 
gândăceii erau grupaţi astfel: 

UN BĂIAT ŞI UN CÂINE. 


Iată-le deci din nou, cele cinci gângănii care însoțeau 
întotdeauna mica maimuţă. 

Şi în felul ăsta, Tarzan înainta foarte, foarte încet, căci, 
fără să ştie, se înhămase la o muncă tare anevoioasă - o 
sarcină care, dumneavoastră sau mie, s-ar putea să ni se 
pară imposibilă - aceea de a învăţa să citeşti fără să ai cea 
mai mică idee despre litere sau despre limbajul scris, sau 
cea mai mică idee că există asemenea noţiuni. 

Sarcina nu fu îndeplinită într-o zi, nici într-o săptămână, 
nici într-o lună, nici într-un an; dar, încet, nespus de încet, 
după ce sesiză tâlcul acelor gândăcei, învăţă, aşa încât, 
când împlini cincisprezece ani, cunoştea feluritele 
combinaţii de litere care desemnau fiecare dintre pozele 
abecedarului, precum şi una sau două dintre ilustrațiile 
cărţilor. 

Despre înţelesul şi folosirea articolelor şi conjuncţiilor, a 
verbelor, adverbelor şi pronumelor avea o idee foarte 
nelămurită. 

Într-o zi, pe când împlinise doisprezece ani, descoperi 
nişte creioane într-un sertar necunoscut până atunci, aflat 
sub tăblia mesei şi zgâriind cu unul din ele lemnul, constată 
cu încântare că lăsa o dâră neagră în urmă-i. 

Folosi cu atâta sârguinţă noua jucărie, încât în curând 
suprafaţa mesei deveni un labirint de rotocoale şi linii trase 
la întâmplare, iar vârful creionului se toci până ajunse la 
teaca de lemn. Atunci luă un alt creion, dar de astă dată cu 
o ţintă precisă: avea să încerce să reproducă unele dintre 
gângăniile acelea care se căţărau pe paginile cărţilor. 

Era o sarcină grea, căci ţinea creionul aşa cum apuci 
minerul unui pumnal, ceea ce nu contribuie prea mult la 
uşurinţa scrisului sau la putinţa de a descifra rezultatele. 
Dar persevera luni întregi, atunci când avea posibilitatea să 
vină la cabană până când, în cele din urmă, prin 
experimentări repetate, găsi o poziţie de ţinere a creionului 
care-i îngăduia să-l mânuiască şi să-l controleze mai uşor, 


aşa încât reuşi cel puţin să reproducă grosolan câteva 
dintre gângănii. 

În felul acesta se apropie de scris. Copiind gândăceii, 
învăţă încă un lucru - numărul lor; şi cu toate că nu îi putea 
număra în felul nostru, totuşi îşi formă noţiunea de 
cantitate, baza socotelilor lui aritmetice alcătuind-o 
numărul degetelor de la o mână. 

Cercetarea celorlalte felurite cărţi îl convinse că 
descoperise toate soiurile de gândăcei folosiţi în 
combinaţiile cel mai des repetate şi pe aceştia îi putea 
aranja cu mare uşurinţă în ordinea potrivită, datorită 
frecvenţei cu care parcursese alfabetul din abecedarul 
ilustrat. 

Instruirea lui Tarzan progresa, dar cele mai mari 
descoperiri le află în depozitul inepuizabil al uriaşului 
lexicon ilustrat, pentru că învăţa mult mai mult prin 
mijlocirea pozelor decât a textului, chiar după ce 
deprinsese semnificaţia gândăceilor. 

Când descoperi aranjamentul cuvintelor în ordine 
alfabetică, fu încântat să caute şi să găsească acele 
combinaţii cu care era familiarizat, iar cuvintele ce le 
urmau, definițiile, îl călăuziră mai departe în labirintul 
erudiţiei. 

La şaptesprezece ani ştia să citească abecedarul şi 
cunoştea adevăratul şi minunatul tâlc al gângăniilor. 

Şi nu se mai ruşina de trupul lui neacoperit de păr sau de 
trăsăturile omeneşti, pentru că acum raţiunea îi spunea că 
el face parte dintr-o altă rasă decât prietenii lui sălbatici şi 
păroşi. El era O-M, în timp ce ei erau M-A-I-M-U-Ţ-E. Ştia, 
de asemenea, că bătrâna Sabor era L-E-O-A-I-C-A, că 
Histah era Ş-A-R-P-E, iar Tantor E-L-E-F-A-N-I. Şi aşa învăţă 
să citească. 

De aici încolo, progresul fu rapid. Cu ajutorul marelui 
dicţionar şi cu inteligenţa ageră a unei minţi sănătoase, 
înzestrată ereditar cu facultăţi superioare de gândire, 


izbuti să ghicească ceea ce nu putea înţelege şi de cele mai 
multe ori, intuiţiile lui erau foarte aproape de adevăr. 

Au intervenit multe întreruperi în învăţătura lui Tarzan, 
pricinuite de deprinderile nomade ale tribului, dar chiar şi 
atunci când se găsea departe de cărţi, mintea lui isteaţă 
continua să scormonească misterele fascinantei sale 
îndeletniciri. 

Fâşii de coajă de copac ori frunze late sau chiar porţiuni 
de pământ golaş îi serveau drept caiete pe care-şi cresta, cu 
vârful cuţitului de vânătoare, lecţiile pe care le învăţa. Dar, 
în timp ce-şi urma înclinația de a soluţiona tainele 
bibliotecii, nu neglija nici îndatoririle mai aspre ale vieţii. Îşi 
exersa laţul şi se antrena cu pumnalul lui tăios, pe care se 
învățase să-l ascută frecându-i muchia pe pietroaie late. 

De la venirea lui Tarzan încoace, tribul se mărise, căci, sub 
conducerea lui Kerchak, izbutiseră să înspăimânte celelalte 
triburi de pe teritoriul lor din junglă, aşa că aveau hrană 
din belşug, iar în urma incursiunilor de pradă puse la cale 
de vecinii lor, nu sufereau decât prea puţine pierderi sau 
aproape niciuna. 

Prin urmare, tinerii masculi, odată ajunşi la maturitate, 
socoteau că-i mai comod să-şi ia perechea din propriul lor 
trib sau, în cazul când capturau o femelă dintr-un alt trib, s- 
o aducă tot în grupul lui Kerchak, trăind în bună înţelegere 
cu el, decât să încerce să se statornicească pe cont propriu 
sau să lupte pentru supremație cu temuta căpetenie. 

Câteodată, vreun membru al tribului, mai feroce decât 
semenii săi, se lăsa ispitit de această din urmă alternativă, 
dar nu se găsise încă maimuța vrednică să smulgă laurii 
victoriei din mina brutală şi crâncenă a lui Kerchak. 

Tarzan avea o poziţie specială în trib, il socoteau unul de-al 
lor şi totuşi într-un tel deosebit. Masculii mai bătrâni fie că-l 
ignorau cu desăvârşire, fie că-l urau cu atâta înverşunare, 
încât, de n-ar fi fost înzestrat cu miraculoasa-i agerime şi 
iuţeală şi de nu s-ar fi bucurat de vajnica oblăduire a uriaşei 


Kala, i-ar fi făcut de petrecanie încă de pe vremea când era 
copil. 

Tublat era duşmanul lui cel mai neclintit şi totuşi, datorită 
lui 'Tublat, când Tarzan atinse vârsta de treisprezece ani, 
persecuțiile vrăjmaşilor săi încetară brusc şi fu lăsat în 
pace, cu excepţia momentelor când vreunul din ei îşi 
pierdea minţile, pradă unuia dintre acele stranii, sălbatice 
accese de furie care pun stăpânire pe masculii multor specii 
fioroase ale junglei. Dar în acele momente, nimeni nu era în 
siguranţă. 

În ziua când Tarzan îşi dobândi dreptul de a fi respectat, 
tribul se adunase într-un mic amfiteatru natural aflat într-o 
viroagă încercuită de coline, pe care jungla n-o cotropise cu 
încâlceala ei de liane şi vrejuri căţărătoare. Spaţiul deschis 
avea o formă aproape circulară. De jur împrejur se ridicau 
giganţii puternici ai pădurii neştirbite, iar împletitura de 
vegetaţie măruntă era atât de îndesată între trunchiurile 
uriaşe, încât singurul mijloc de a pătrunde în mica arenă 
erau spărturile dintre ramurile de sus ale copacilor. 

Aici, tribul se întrunea adeseori, fiind ferit de întreruperi, 
în centrul amfiteatrului se afla una din acele ciudate tobe 
de pământ, construită de antropoide în vederea unor bizare 
ritualuri, ale căror cadenţe au fost auzite de oameni în 
fortărețele junglei, dar la care nici un ochi omenesc n-a 
asistat vreodată. 

Mulţi călători au văzut asemenea tobe ale gorilelor şi unii 
dintre ei au auzit bubuitul bătăilor şi larma sălbaticelor, 
straniilor zaiafeturi ale acestor stăpâni ai junglei, dar 
Tarzan, Lord Greystoke, este, fără îndoială, unica fiinţă 
umană care a luat parte la dezlănţuitele, nebuneştile, 
ameţitoarele orgii ale Dum-Dum-ului. 

Din această celebrare primitivă au izvorât neîndoielnic 
toate formele modernelor ceremonialuri bisericeşti şi 
statale, căci îndărăt, prin şirul veacurilor fără de număr, 
până la cele mai îndepărtate bastioane ale unei omeniri 
abia mijite, abraşii şi păroşii noştri străbuni au dansat 


ritualul Dum-Dum-ului, în sunetele tobelor de pământ, sub 
strălucirea vie a lunii tropicale, în inima junglei crunte, la 
fel de nealterată azi cum era şi în priveliştile împăienjenite, 
de neînchipuit, ale acelei demult uitate nopţi, dintr-un 
trecut demult mort, când primul dintre strămoşii noştri 
zbârliţi şi-a făcut vânt, balansându-se pe o cracă şi s-a oprit 
pe gazonul moale al primului loc de întrunire publică. 

În ziua când Tarzan scăpă de hărţuielile cu care gorilele îl 
prigoniseră necruţător timp de doisprezece din cei 
treisprezece ani câţi număra viaţa lui, membrii tribului, 
alcătuit acum dintr-o sumă rotundă, mărşăluiseră în tăcere 
pe terasele mai joase ale copacilor junglei, aruncându-se 
apoi fără zgomot pe solul amfiteatrului. 

Ritualul Dum-Dum marca evenimentele importante din 
viaţa tribului - o victorie, capturarea unui prizonier, 
uciderea vreunui straşnic şi sângeros locuitor al junglei, 
moartea unui rege şi urcarea altuia la domnie, toate 
acestea erau însoţite de un ceremonial prestabilit. 

Astăzi se sărbătorea uciderea unei gorile uriaşe, membră 
a altui trib şi când poporul lui Kerchak intră în arenă, doi 
masculi vânjoşi aduseră leşul duşmanului învins. 

Îşi depuseră povara în faţa tobei de pământ, apoi se 
ghemuiră lângă ea, în chip de paznici, în timp ce restul 
membrilor colectivităţii se pitula prin ungherele mai 
ierboase, ca să tragă un pui de somn până când răsăritul 
lunii avea să dea semnalul de începere a sălbaticei orgii. 

Ceasuri întregi, peste micul luminiş domni o tăcere 
adâncă, ştirbită doar de notele discordante ale papagalilor 
cu penaj scânteietor, de ţipetele şi ugu-ielile miilor de 
păsări din junglă, care se foiau neîncetat printre orhideele 
în nuanţe vii şi printre ghirlandele de flori arzând de 
culoare, ce festonau miriadele de crengi, căptuşite cu 
muşchi, ale giganţilor pădurii. 

În cele din urmă, când înserarea se lăsă peste junglă 
maimuţele începură să se adune şi curând formară un cerc 
mare în jurul tobei de pământ. Femelele şi copii se cinchiră 


pe vine într-un şir aflat în afara perimetrului cercului, iar în 
faţa lor se rânduiră masculii adulţi. Dinaintea tobei se 
aşezară trei femei bătrâne, fiecare dintre ele ţinând în 
mână o cracă noduroasă, lungă de treizeci-treizeci şi cinci 
de centimetri. 

De îndată ce primele raze ale lunii care se înălța poleiră 
vârfurile copacilor din jur, bătrânele începură să lovească 
încet şi uşor în suprafaţa răsunătoare a tobei. Pe măsură ce 
lumina lunii inunda amfiteatrul, bătrânele înteţiră frecvenţa 
şi forţa bătăilor, până când un bubuit sălbatic şi cadenţat se 
risipi pe mile întregi de junglă, în toate direcţiile. Fiare 
uriaşe, cumplite se opriră din hăituiala, cu urechea ciulită şi 
capul înălţat, ca să asculte bubuitul monoton răspândit de 
Dum-Dum-ul gorilelor. 

Din când în când, câte o jivină slobozea urletul ascuţit sau 
răgetul tunător ca răspuns la provocarea 
înspăimântătorului vacarm al antropoidelor, dar niciuna nu 
se încumeta să se apropie pentru a iscodi sau a ataca, căci 
marile gorile, întrunite în toată forţa numărului lor, 
umpleau de un adânc respect piepturile vecinilor de junglă. 

Când vacarmul tobei atinse o intensitate aproape 
asurzitoare, Kerchak sări în mijlocul cercului, între masculii 
ghemuiţi pe vine şi toboşari. Stând în poziţie verticală, îşi 
azvârli capul pe spate şi privind drept în ochi luna, care se 
ridicase deasupra creştetului său, începu să se bată cu 
labele-i mari şi păroase peste piept şi să scoată strigătul lui 
răscolitor şi înspăimântător. 

O dată, de două ori, de trei ori, strigătul cumplit răsună în 
solitudinea clocotitoare a acalei lumi negrăit de vii şi totuşi 
incredibil de moarte. 

După aceea, lăsându-se în patru labe, Kerchak lunecă fără 
zgomot de jur împrejurul cercului deschis, îndepărtându-se 
cât mai mult de hoitul depus în faţa tobei-altar, dar ţinându- 
şi pe tot parcursul acestui tur ochii mici, cruzi, roşii şi haini, 
pironiţi asupra mortăciunii. 


Atunci sări în arenă un alt mascul şi repetând strigătele 
oribile ale regelui, îl urmă pas cu pas. I se alătură apoi altul, 
mereu altul, într-o succesiune rapidă, până când întreaga 
junglă reverberă rezonanţele aproape necurmate ale 
strigătelor setoase de sânge. 

Era provocarea şi începutul vânătorii. 

Când toţi masculii adulţi se înşiruiră în coloana 
dansatorilor, începu atacul. 

Kerchak, înşfăcând o bâtă uriaşă din mormanul aflat la 
îndemână, se năpusti furios asupra gorilei moarte, zdrobind 
hoitul cu o lovitură îngrozitoare şi scoțând în acelaşi timp 
mârâielile şi grohăiolile pregătitoare de luptă. Bubuitul 
tobei se înteţi paralel cu frecvenţa loviturilor, iar războinicii, 
după ce se apropiară unul câte unul de victima acelui atac 
şi-i aplicară lovitura de măciucă, se prinseră în vârtejul 
nebun al Dansului Morţii. 

Tarzan făcea parte din hoarda sălbatică dănţuitoare. 
Trupul său arămiu, musculos, vrâstat de dârele nădugşelii ce 
sclipeau în lumina lunii, strălucea. Suplu şi grațios printre 
namilele grosolane, greoaie păroase din jur. 

Niciuna dintre fiinţele acelea nu era mai misterioasă decât 
el în gesturile ce mimau vânătoarea, niciuna nu era mai 
feroce în sălbăticia atacului, niciuna nu sărea cu atâta 
sprinteneală în aer, în Dansul Morţii. 

Pe măsură ce intensitatea şi repeziciunea bătăilor de tobă 
sporeau, dansatorii păreau să se îmbete de ritmul drăcesc 
şi de urletele lor bestiale. Ţopăielile şi salturile se înteţeau, 
de pe colții dezgoliţi picurau balele, boturile şi piepturile 
erau împroşcate de spumă. 

Timp de jumătate de oră straniul dans continuă, până 
când, la un semn al lui Kerchak, bubuitul tobelor amuţi şi 
femelele-toboşari se strecurară iute prin şirul dansatorilor 
către cercul exterior al spectatorilor cinchiţi pe vine. Şi 
atunci, toţi ca unul, masculii tăbărâră asupra leşului 
prefăcut de loviturile lor într-un soi de terci păros. 


Fălcile lor se bucurau arareori de cantitatea de carne pe 
care ar fi râvnit-o, aşa încât finalul potrivit al sălbaticei orgii 
era desfătarea cu hoitul unui animal de curând ucis; prin 
urmare, nu se gândeau acum decât la un singur lucru: 
devorarea fostului vrăjmaş. 

Dinţi uriaşi se înfipseră în carne, despicând hălci enorme, 
cele mai puternice dintre gorile obţinând bucăţile cele mai 
alese, în timp ce fiarele mai slăbănoage, date la o parte de 
gloata mâncăilor ce se zbăteau şi grohăiau, aşteptau un 
prilej să se furişeze ca să se înfrupte şi ele din vreo 
delicatesă scăpată pe jos sau să şterpelească vreun ciolan 
rămas, înainte ca întreg ospăţul să se fi isprăvit. 

Tarzan jinduia după carne şi avea nevoie de ea chiar mai 
mult decât maimuţele. Descinzând dintr-o rasă de carnivori, 
Tarzan avea impresia că niciodată în viaţă nu-şi 
astâmpărase pe deplin pofta de hrană animală; aşadar, 
acum, trupuşorul lui zvelt îşi croi drum în învălmăşeala de 
gorile aţâţate, devoratoare străduindu-se să obţină o porţie 
mai mare decât cea pe care i-ar fi putut-o câştiga forţa lui. 
Cuţitul de vânătoare al tatălui său necunoscut îi atârna la 
şold, într-o teacă împletită de el după modelul uneia văzute 
în pozele comorilor lui livreşti. În cele din urmă ajunse până 
la delicatesa ce se topea văzând cu ochii şi cu ajutorul 
cuţitului său ascuţit, îşi tăie o porţie mai generoasă d: it 
sperase, un întreg braţ păros ce ieşea la iveală de sub 
picioarele puternicului Kerchak, atât de absorbit în 
exercitarea prerogativelor de lăcomie regală, încât nici nu 
observă actul de lese-majeste. 

Aşadar, micul Tarzan se strecură de sub masa gorilelor în 
plină competiţie, strângându-şi la piept hidoasa pradă. 

Printre cei ce făceau zadarnic cerc în jurul petrecăreţilor 
era şi bătrânul Tublat. Fusese printre primii la ospăț, dar se 
retrăsese cu o halcă bună, ca s-o devoreze în linişte, iar 
acum încerca să-şi croiască din nou drum. 

Aşa se face că-l văzu pe Tarzan când, din vălmăşagul ce se 
înghesuia, se îmbrâncea şi se împingea; băiatul răsări 


strângându-şi prada cu hotărâre la piept. Ochii mici, ca de 
porc, foarte apropiaţi şi injectaţi ai lui Tublat scăpărară 
scântei de ură când se aţintiră asupra obiectului aversiunii 
lui. În acelaşi timp însă licări în el pofta hulpavă stârnită de 
halca delicioasă aflată în posesia băiatului. Dar şi Tarzan îşi 
zări la fel de iute principalul inamic şi ghicind ce-avea 
bestia de gând să facă, sări sprinten spre cercul femeilor şi 
al copiilor, încercând să se ascundă printre ei. Tublat însă 
se ţinu după el, aşa încât băiatul nu putu să se pitească şi-şi 
dădu seama că va trebui s-o ia la fugă de-a binelea. 

Iute ca fulgerul, goni spre arborii din jur şi cu un salt 
dibaci, se prinse de o creangă mai joasă, întâi cu o singură 
mână, apoi, luându-şi comoara în dinţi, se caţără repede cât 
mai sus, urmat îndeaproape de Tublat. 

Sus, tot mai sus, se înălţă către vârful unduitor al unui 
măreț monarh al pădurii, unde greoiul lui hăituitor nu 
cuteza să-l urmeze. Acolo se cocoţă, împroşcând cu 
zeflemele şi sudălmi bestia turbată, spumegând, care 
rămăsese la şaisprezece metri mai jos. 

Şi atunci Tublat îşi ieşi din minţi. Cu urlete şi răgete 
înfiorătoare, se azvârli la pământ, printre femele şi copii, 
înfigându-şi colții uriaşi într-o duzină de gâturi micuţe şi 
spintecând bucăţi de carne de pe spinările şi piepturile 
femelelor ce-i picau în gheare. 

În strălucirea clarului de lună, Tarzan fu martor la întregul 
nebunesc spectacol de furie turbată. Apoi masculii uriaşi 
din centrul arenei începură să simtă dinţii de fier ai 
semenului lor înnebunit şi toţi ca unul, se mistuiră în 
tenebrele pădurii care se apleca ameninţător asupră-le. 

În afară de Tublat, nu mai rămăsese în amfiteatru decât o 
singură femelă, ce alerga iute căutând refugiu în arborele 
unde se cocoţase Tarzan, dar pe urmele ei venea bicisnicul 
Tublat. Femela era Kala şi de îndată ce Tarzan îşi dădu 
seama că Tublat o ajunge din urmă, se lăsă în jos, din ram 
în ram cu iuţeala pietrei care se rostogoleşte, îndreptându- 
se spre mama lui adoptivă. Kala se afla sub crengile cele 


mai joase şi deasupra ei sta pitulat Tarzan, aşteptând 
desfăşurarea cursei. 

Kala făcu un salt, apucându-se de o cracă joasă, dar 
aproape că atârna deasupra creştetului lui Tublat, care o 
ajunsese. Totuşi s-ar fi putut salva, însă deodată se auzi un 
scrâşnet, un pârâit şi craca se rupse proiectând-o drept în 
capul lui Tublat, pe care-l dobori la pământ. Într-o clipă, 
amândoi fură iar în picioare, dar, oricât ar fi fost de iuți, 
Tarzan îi întrecu, astfel încât bestia înfuriată se pomeni faţă- 
n faţă cu copilul-om care se interpuse, apărând-o pe Kala. 

Nimic nu putea fi mai pe placul bestiei şi cu un rânjet de 
triumf, se năpusti asupra micului Greystoke. Dar dinţii lui 
nu apucară să se înfigă în carnea arămie. O mână viguroasă 
îi înşfacă grumazul păros în timp ce mâna cealaltă împlântă 
de douăsprezece ori un tăios cuţit de vânătoare în pieptul 
uriaş. Loviturile cădeau iute ca fulgerul şi nu se opriră 
decât atunci când Tarzan simţi trupul moale prăbuşindu-se 
sub el. 

Când hoitul se prăvăli la pământ, Tarzan din neamul 
maimuţelor îşi puse piciorul pe grumazul vrăjmaşului său 
de o viaţă şi înălţându-şi ochii către luna plină, îşi azvârli pe 
spate capul tânăr şi mândru şi slobozi sălbaticul şi 
înfiorătorul strigăt al tribului său. 

Unul câte unul, membrii tribului lunecară din 
ascunzişurile lor de prin arbori şi făcură cerc în jurul lui 
Tarzan şi al duşmanului său învins. Când se adunară cu 
toţii, Tarzan li se adresă: 

— Eu sunt Tarzan! strigă el. Sunt un straşnic omorâtor! Cu 
toţii să-l respectaţi pe Tarzan din neamul maimuţelor şi pe 
Kala, mama lui. Niciunul dintre voi nu e atât de puternic ca 
Tarzan. Duşmanii lui sa se păzească! 

Privind drept în ochii haini, roşii ai lui Kerchak, tânărul 
Greystoke se plesni cu palmele peste pieptu-i robust şi 
slobozi din nou pătrunzătorul său strigăt de sfidare. 

8. VÂNĂTORUL DIN COPAC. 


A doua zi după noaptea Dum-Dum-ului, tribul o porni încet 
prin pădure, înapoi spre coastă. 

Leşul lui Tublat zăcea în locul unde se prăbugşise, căci 
supuşii lui Kerchak nu mâncau niciodată morţii din tribul 
lor. 

Marşul era o tacticoasă expediţie pentru agonisirea 
hranei. Fructe de palmier, prune cenuşii, banane şi mango 
se găseau din belşug, ca şi ananas sălbatic şi uneori, mici 
mamifere, păsări, ouă, reptile şi insecte. Alunele erau 
sfărâmate între fălcile lor viguroase sau, când se dovedeau 
prea tari, le spărgeau strivindu-le între două pietre. 

Odată, bătrâna Sabor le tăie calea, făcându-i să se 
împrăştie la adăpostul crengilor înalte, căci, dacă leoaica le 
respecta numărul şi dinţii ascuţiţi, gorilele, la rândul lor, 
aveau aceeaşi stimă faţă de înverşunata-i şi dârza-i 
ferocitate. 

Pe o cracă mai joasă, era aşezat Tarzan, chiar deasupra 
maiestuoasei şi mlădioasei siluete care-şi croia drum în 
tăcere prin jungla deasă. Băiatul azvârli c-un ananas în 
acest vechi duşman al tribului său. Fiara se opri şi 
răsucindu-se, îşi aţinti privirile asupra chipului batjocoritor 
de deasupra ei. 

Agitându-şi mânioasă coada, îşi dezveli dinţii galbeni, 
căscându-şi buzele mari într-un mârâit groaznic, care-i 
zbârci botul ţepos într-o sumedenie de încreţituri şi şanţuri 
dese şi-i strânse pleoapele până ce ochii ajunseră două 
dungi înguste de furie şi ură. Ciulindu-şi urechile, privi 
drept în ochii lui Tarzan din neamul maimuţelor şi scoase 
urletul ei de provocare, aprig şi strident. De la adăpostul 
crengii, copilul-maimuţă îi răspunse cu strigătul lui 
înfricoşător. O clipă, cei doi se priviră în tăcere, apoi uriaşa 
pisică se întoarse în jungla care o înghiţi, precum înghite 
oceanul o pietricică. 

Dar în mintea lui Tarzan încolţi un plan teribil. Ucisese pe 
crâncenul Tublat; nu însemna oare că e un mare luptător? 


Deci avea să ia urma puternicei Sabor ca s-o măcelărească 
şi pe ea. Va fi şi un neîntrecut vânător. 

În adâncul inimii lui palpita dorinţa arzătoare de a şi 
acoperi goliciunea cu h-a-i-n-e, pentru că învățase din 
cartea lui cu poze că toţi o-a-m-e-n-i-i sunt îmbrăcaţi, în 
timp ce m-a-i-m-u-ţ-e-l-e, g-o-r-i-l-e-l-e şi celelalte vietăţi 
umblă despuiate. 

Deci hainele erau, desigur, un semn de măreție; emblema 
superiorității omului asupra tuturor celorlalte animale, 
pentru că, desigur, nu putea exista altă rațiune ca să porţi 
lucrurile acelea oribile. 

Cu multe luni în urmă, pe când era mult mai mic, râvnise 
la pielea lui Sabor, leoaica, sau a lui Numa, leul, sau a lui 
Sheeta, leopardul, pentru a-şi acoperi trupul lipsit de păr, 
ca să nu mai semene cu Histah, şarpele; dar acum era 
mândru de pielea lui netedă, care dovedea că el se trage 
dintr-o rasă puternică, iar dorinţele-i contradictorii şi 
anume aceea de a umbla gol pentru a-şi vădi, cu trufie, 
obârşia şi aceea de a se conforma obiceiurilor rasei lui, 
purtând straie hidoase şi stânjenitoare, precumpăneau 
rând pe rând. 

În timp ce tribul înainta agale prin pădure, după trecerea 
fioroasei Sabor, capul lui Tarzan zbârnâia de planul măreț 
al uciderii inamicului şi zile în şir, aproape că nu se gândi la 
altceva. Dar în ziua de care vorbim, atenţia îi fu curând 
atrasă de întâmplări mai imediate. 

Deodată, totul în pădure încremeni ca în miez de noapte; 
zgomotele junglei amuţiră, copacii rămaseră neclintiţi, ca 
paralizaţi, în aşteptarea unui dezastru iminent. Toată 
natura aştepta şi aşteptarea nu fu lungă. 

Slab, din depărtare, se auzi un vaiet înăbuşit şi trist. Se 
apropie din ce în ce, răsunând tot mai puternic. Arborii 
falnici se înclinară la unison, ca apăsaţi în jos de o mână 
gigantică. Din ce în ce mai mult se prosternară spre pământ 
şi totuşi nu se auzea nimic decât vaierul adânc şi răscolitor 
al vântului. Apoi, brusc, giganţii junglei se dezdoiră, 


plesnind cu vârfurile lor văzduhul, într-un mânios protest 
asurzitor. Din norii învârtejiţi, plumburii, ce atârnau 
deasupra, ţâşni o lumină vie, orbitoare. Canonada tunetelor 
îşi revărsă cumplita provocare. Şi se porni potopul,iadul se 
dezlănţui peste junglă. 

Tribul, dârdâind de frig din pricina ploii reci, se cuibări la 
rădăcina copacilor mari. Fulgerele, săgetând şi şfichiuind 
bezna, iluminau o clipă crengi zvârcolindu-se, ramuri 
fâlfâind, trunchiuri încovoindu-se. 

Din când în când, câte un antic patriarh al pădurii secerat 
de trăsnet, se prăbuşea într-o mie de ţăndări printre arborii 
din jur, smulgând după el o puzderie de crengi sau de vecini 
mai mărunți şi sporind încâlcita harababură a junglei 
tropicale. 

Crengi mari şi mici, spintecate de sălbăticia uraganului, se 
prăvăleau în vegetaţia zbuciumată, semănând moarte şi 
distrugere printre nenumăraţii nefericiţi locuitori ai lumii 
de jos, dens populate. 

Ceasuri şi ceasuri furia uraganului se descătuşa fără 
întrerupere, iar membrii tribului se cuibăriră unul în altul, 
tremurând de frică. Ameninţaţi de arborii şi de crengile ce 
se prăbuşeau şi încremeniţi de exploziile luminoase ale 
fulgerelor şi de răgetele tunetelor, se pitulară jalnic, până 
ce furtuna trecu. 

Sfârşitul fu la fel de brusc ca şi începutul. Vântul se opri, 
soarele începu să strălucească, natura porni iar să surâdă. 

Frunzele şi ramurile, perlate de stropi şi petalele ude ale 
florilor luxuriante străluciră în toată splendoarea zilei care 
se reinstaurase. Şi aşa precum uita Natura, uitară şi copiii 
ei. Viaţa activă îşi reluă cursul, întocmai ca înainte de beznă 
şi de spaimă. 

Dar Tarzan avu o revelaţie care-i lămuri misterul h-a-i-n-e- 
l-o-r. Ce bine s-ar fi simţit sub pielea groasă a lui Sabor! Şi 
astfel, aventura căpătă un nou imbold. 

Vreme de câteva luni, tribul cutreieră pe lângă plaja unde 
se găsea cabana lui Tarzan şi studiile îi răpiră cea mai mare 


parte din timp, dar, ori de câte ori o pornea prin pădure, 
avea funia pregătită şi numeroase fură animalele mai mici 
care căzură în capcana laţului. 

Odată latul se înfăşură pe grumazul scurt al lui Horta 
mistrețul şi zvârcolirile lui nebuneşti pentru a se elibera îl 
răsturnară pe Tarzan de pe craca pe care şedea în 
aşteptare şi de pe care îşi azvârlise colacul spiralat. La 
zgomotul căderii lui, îndesatul mistreţ se întoarse şi văzând 
ce pradă lesnicioasă era o tânără maimuţă îşi propti capul 
în piept şi se repezi nebuneşte la băiatul uimit. 

Din fericire, Tarzan nu se lovise căzând, deoarece 
aterizase ca o pisică, pe cele patru labe larg desfăcute, ca 
să amortizeze şocul. Într-o clipă fu în picioare şi sărind cu 
agilitatea maimuţei care era, se agăţă de o creangă joasă, 
punându-se la adăpost în timp ce dedesubt Horta, mistrețul, 
dădea iureş în van. 

În acest fel, Tarzan învăţă din experienţă limitele ca şi 
posibilităţile ciudatei sale arme. 

Cu acest prilej pierduse o funie lungă, dar îşi dăduse 
seama că, dacă în locul mistreţului, l-ar fi doborât Sabor jos 
din copac, deznodământul ar fi putut să fie foarte diferit, 
căci atunci, fără îndoială şi-ar fi pierdut şi viaţa. 

Îi trebuiră multe zile ca să împletească o nouă funie, însă 
când, în cele din urmă, o isprăvi, se duse dinadins la 
vânătoare şi zăcu în aşteptare, ascuns în frunzişul stufos al 
unei crengi imense, chiar deasupra cărării bătătorite ce 
ducea la apă. 

Câteva jivine mici trecură pe dedesubt, nevătămate. Nu 
dorea un atare vânat lipsit de importanţă. Avea nevoie de 
un animal viguros, ca să încerce eficienţa noului său plan. 

Într-un târziu se arătă cea pe care Tarzan o căuta; cu 
muşchii supli jucându-i sub pielea lucitoare, grasă şi 
lustruită, venea Sabor, leoaica. Labele-i mari, căptuşite cu 
perniţe, călcau moale şi fără zgomot pe poteca îngustă. Îşi 
ţinea gâtul încordat, într-o continuă alertă; coada lungă i se 
mişca încet, unduind grațios. 


Se apropia, mai mult, tot mai mult, de locul unde se 
chircise Tarzan din neamul maimuţelor, cumpănind în mână 
capetele funiei sale lungi. 

Ca o statuie de bronz, nemişcat ca moartea, stătea Tarzan. 
Sabor trecu pe sub el. Un pas mare, al doilea, al treilea, 
apoi laţul căzu în tăcere spre ea. 

O clipă, colacul lărgit îi atârnă deasupra căpălui ca un 
şarpe uriaş, apoi, când jivina ridică privirile ca să afle ce-i 
cu foşnetul frânghiei, laţul îi încercui gâtul. Cu o smucitură 
iute, Tarzan trase funia fixând laţul de grumazul lucios, apoi 
se apucă vârtos cu amândouă mâinile de suportul său. 

Sabor căzuse în capcană. Cu o săritură, fiara surprinsă se 
întoarse spre junglă, dar Tarzan n-avea să piardă a doua 
oară o funie din aceleaşi motive ca prima dată. Trăsese 
învăţăminte din experienţa lui. Leoaica nu apucă să facă 
nici jumătate din al doilea salt, când simţi laţul strângându- 
i-se în jurul gâtului: descrise o adevărată tumbă în aer şi 
căzu pe spate cu un zgomot greu. Tarzan legase zdravăn 
capătul funiei de trunchiul copacului pe care sta căţărat. 

Până aici, planul lui reuşise de minune, însă, când înşfăcă 
funia, proptindu-se într-o crăcăna trainică, descoperi că una 
era să legi de copac colosul acela cuprins de furie turbată, 
care se zbătea apucând cu ghearele, muşcând şi urlând, şi 
alta s-o poţi spânzura. 

Greutatea bătrânei Sabor era imensă şi când se opintea pe 
labele-i uriaşe, nimeni decât Tantor, elefantul, n-ar fi putut-o 
urni. 

Leoaica se întoarse pe poteca de unde putea acum să-l 
vadă pe autorul infamiei la care fusese supusă. Scoţând un 
răcnet de turbare, se năpusti brusc înspre Tarzan, 
executând un salt în aer, dar când trupul său masiv atinse 
craca pe care stătuse cocoţat băiatul, ia-l de unde nu-i. 

Tarzan se căţărase sprinten pe o ramură mai mică, la 
şapte metri mai sus de captiva înfuriată. O clipă, Sabor 
rămase suspendată de craca de jos, în timp ce Tarzan îşi 
bătea joc de ea şi-i zvârlea în nas crenguţe şi ramuri. După 


un timp, fiara se lăsă din nou pe pământ şi Tarzan cobori 
iute şi prinse iar funia; dar Sabor descoperise că ceea ce o 
reţinea era doar o frânghie subţire şi apucând-o între fălcile 
masive, o reteză înainte ca Tarzan să fi putui strânge a doua 
oară laţul sugrumător. 

Băiatul era foarte necâjit. Planul lui bine ticluit se duse-se 
de râpa, aşa încât se aşeză, mulţumindu-se să strige şi să se 
strâmbe la făptura care urla dedesupt. 

Ceasuri întregi Sabor se învârti pe sub copac, înainte şi 
înapoi; de patru ori se ghemui, apoi îşi luă vânt sărind spre 
spiriduşul care se zbenguia deasura ei, dar cu tot atâta 
succes ca şi când ar fi încercat să prindă în gheare vântul 
amăgitor ce murmura printre vârfurile ramurilor. 

În cele din urmă, Tarzan osteni de atâta joacă şi scoțând 
un sfidător urlet de adio, zvârli un fruct pârguit care plesni, 
moale şi lipicios, drept în mutra mârâitoare a inamicului, 
apoi băiatul urcă iute la treizeci de metri deasupra solului, 
legănându-se din copac în copac, până când, curând, ajunse 
în mijlocul alor săi. 

Aici povesti amănuntele aventurii lui, împieptându-se şi 
fudulindu-se în asemenea hal, încât îşi impresionă până şi 
vrăjmaşii cei mai înverşunaţi, în timp ce Kala ţopăia de 
bucurie şi de mândrie. 

9. OM CU OM. 

Tarzan din neamul maimuţelor îşi duse mai departe, timp 
de câţiva ani, existenţa în junglă, fără prea mari schimbări 
decât că deveni mai viguros şi mai înţelept şi învăţă din 
cărţile lui tot mai multe lucruri despre lumile stranii ce se 
găseau pe undeva, în afara pădurii primitive. 

Pentru el, viaţa nu era niciodată monotonă sau lentă. 
Întotdeauna exista Pisah, peştele care trebuia prins prin 
numeroasele râuri şi lacuri, apoi Sabor şi crudele ei 
neamuri care te ţineau veşnic treaz dădeau savoare fiecărei 
clipe petrecute pe pământ. Foarte des îl hăituiau ele, dar şi 
mai des Tarzan era cel care le hăituia şi cu toate că 
niciodată nu izbutiră să-l atingă cu ghearele lor aprige şi 


ascuţite, totuşi de multe ori s-a întâmplat să fie atât de 
aproape, încât n-ai fi putut strecura o frunză mai groasă 
între labele lor şi pielea lui netedă. Ageră era Sabor, 
leoaica, ageri erau Numa şi Sheeta, dar Tarzan din neamul 
maimuţelor era iute ca fulgerul. 

Cu Tantor, elefantul, se împrieteni. Cum? Nu mă întrebaţi. 
Dar era fapt cunoscut printre locuitorii junglei că în multe 
nopţi scăldate de lună, Tarzan din neamul maimuţelor şi 
Tantor, elefantul, se plimbau împreună, iar prin locurile 
bătătorite, Tarzan călărea cocoţat pe spinarea largă a lui 
Tantor. 

În aceşti ani, Tarzan petrecu multe zile în cabana tatălui 
său, unde zăceau încă, neatinse, osemintele părinţilor lui şi 
scheletul puiului Kalei. La optsprezece ani, citea curgător şi 
înţelegea aproape tot ce citea în numeroasele şi feluritele 
volume de pe rafturi. 

De asemenea putea să scrie cu litere de tipar repede şi 
limpede, dar scrisul de mână nu-l cunoştea, căci, deşi 
printre comorile lui se aflau şi câteva caiete, în cabană 
găsise atât de puţine lucruri scrise în engleză, încât nu 
vedea de ce şi-ar bate capul să înveţe şi această formă de 
caligrafie, cu toate că de descifrat, cu trudă, o putea 
descifra. 

Aşadar, îl găsim la optsprezece ani, un tânăr lord englez 
care nu putea vorbi englezeşte, dar care ştia să citească şi 
să scrie în limba maternă. Nu văzuse nici o altă fiinţă 
omenească în afară de propria-i persoană, căci regiunea 
limitată pe care o străbătea tribul său nu era udată de râuri 
mari care să atragă triburile de băştinaşi din interior. 

Dealurile înalte o închideau pe trei laturi, iar pe a patra - 
oceanul. Ţinutul era populat de lei, leoparzi şi şerpi 
veninoşi. Neştirbitele-i labirinturi de junglă încâlcită nu 
ispitiseră până acum nici un pionier din rasa umană să-i 
calce hotarele. 

Dar într-o zi, în timp ce Tarzan din neamul maimuţelor 
şedea în cabana tatălui său, pătrunzând în misterele unei 


noi cărţi, vechea tihnă a junglei sale fu zdruncinată pentru 
totdeauna. La graniţa îndepărtată dinspre răsărit se ivise, 
pe coama unui deal jos, o stranie procesiune rânduită în 
monom. În frunte veneau cincizeci de războinici negri, 
înarmaţi cu sulițe subţiri de lemn, ale căror vârfuri fuseseră 
călite în foc mocnit şi cu arcuri lungi şi săgeți otrăvite. Pe 
spate purtau scuturi ovale, din nas le atârnau inele uriaşe, 
iar în câlţii lânoşi ce le acopereau ţeasta erau înfipte 
mănunchiuri de pene viu colorate. Fruntea le era tatuată cu 
trei linii paralele colorate, iar pe piept aveau trei cercuri 
concentrice. Dinţii galbeni fuseseră piliţi până căpătaseră 
vârf ascuţit, iar buzele cărnoase, proeminente, sporeau 
grozăvia înfăţişării lor. În urmă veneau câteva sute de femei 
şi copii, cele dintâi purtând pe creştet mormane de oale de 
gătit, unelte de bucătărie şi fildeş. Ariergarda o formau o 
sută de războinici, aidoma celor din avangardă. 

Alcătuirea coloanei vădea că se temeau mai mult de un 
atac ce-ar fi putut veni din spate, decât de orice duşman 
necunoscut ce s-ar fi putut ivi din faţă; şi de fapt aşa era, 
pentru că fugeau de ostaşii omului alb care-i hărţuise atât 
de amarnic ca să le ia cauciucul şi fildeşul, încât într-o bună 
zi s-au răsculat împotriva cuceritorilor şi au măcelărit un 
ofiţer alb şi un mic detaşament din trupele lui de negri. 

Zile în şir se ospătară cu carnea acestora, dar într-o 
noapte, un detaşament mai puternic năvăli peste aşezarea 
lor, ca să răzbune moartea camarazilor, în acea noapte, 
soldaţii negri ai omului alb avură carne din belşug şi 
această rămăşiţă a unui trib odinioară puternic se furişase 
prin jungla întunecoasă, pornind spre necunoscut şi spre 
libertate. 

Dar ceea ce însemna libertate şi goana după fericire 
pentru aceşti negri sălbatici, însemna consternare şi 
moarte pentru mulţi dintre locuitorii noului lor cămin. 

Timp de trei zile, mica hoardă mărşălui încet prin inima 
pădurii necunoscute pe unde nu călcase picior de om, până 
când, în sfârşit, în cea de-a patra zi, în zori, dădură peste un 


loc, la malul unui râuleţ, unde vegetaţia părea ceva mai 
rară decât întâlniseră până atunci. 

Rămaseră aici să-şi încropească o nouă aşezare şi o lună 
mai târziu, locul era despădurit, colibele şi gardurile de pari 
ridicate, bananierii, ignama şi porumbul plantate, iar 
vechea viaţă îşi reluat cursul în noul cămin. Aici nu existau 
oameni albi soldaţi şi nici cauciuc sau fildeş care să 
trebuiască strâns pentru supraveghetorii haini şi 
nerecunoscători. 

Luna se schimbase de mai multe ori pe cer până ce negrii 
să cuteze a se aventura pe meleagurile din jurul noului lor 
sat. Câţiva dintre ei căzuseră pradă bătrânei Sabor şi 
deoarece jungla mişuna de feline crude şi însetate de 
sânge, de lei şi leoparzi, războinicii de culoarea abanosului 
şovăiau să se avânte prea departe de adăpostul gardurilor 
de pari. 

Dar într-o zi, Kulonga, fiul bătrânului rege Mbonga, 
pribegi departe, prin labirinturile dense dinspre apus. 
Păşea cu luare-aminte, lancea-i subţire fiind pregătită de 
atac, iar scutul prelung, oval, strâns cu hotărâre în mâna 
stângă, lipit de trupul său neted de abanos. În spate purta 
arcul, iar în tolba de deasupra scutului, un mănunchi de 
săgeți subţiri, drepte, bine unse cu o substanţă vâscoasă, 
neagră ca smoala, care făcea ca înţepătura vârfului lor 
ascuţit ca un ac să fie mortală. 

Noaptea îl surprinse pe Kulonga departe de palisadele din 
jurul satului stăpânit de tatăl său, dar, năzuind să se 
îndrepte tot mai departe spre apus, se caţără pe o creangă 
bifurcată dintr-un arbore înalt, îşi înjghebă o platformă 
rudimentară şi se ghemui să doarmă. 

Trei mile mai încolo spre apus dormea tribul lui Kerchak. 

A doua zi în zori, gorilele se aflau în plină activitate, 
cotrobăind prin junglă în căutare de hrană. Tarzan, după 
obiceiul lui îşi îndreptă cercetările în direcţia cabanei, aşa 
încât, vânând în tihnă pe drum, când ajungea la plajă avea 
burta plină. 


Gorilele se răspândi seră în toate direcţiile, fie câte una, 
fie câte două sau câte trei, dar nu mai departe de raza în 
care puteau auzi un semnal de alarmă. 

Kala o pornise agale spre răsărit, pe o potecă bătătorită de 
elefanţi, şi era foarte ocupată să răstoarne crengi căzute şi 
buturugi putrezite, căutând gândaci şi ciuperci gustoase, 
când atenţia îi fu atrasă de un zgomot neobişnuit. 

Cărarea se întindea dreaptă pe vreo cincizeci de metri în 
faţa ei şi la capăt, pe sub tunelul de ramuri boltite, văzu 
înaintând spre ea o creatură stranie şi înspăimântătoare. 

Era Kulonga. 

Kala nu mai zăbovi o clipă, ci, răsucindu-se, o luă grăbită 
îndărăt pe cărare. Nu alerga; după deprinderile neamului 
ei, când nu era stârnită, căuta mai curând să evite decât să 
fugă. 

Pe urmele ei venea Kulonga. Acestuia i se oferea un prilej 
de a se înfrupta cu carne. Dacă o ucidea, s-ar fi putut 
ospăta din belşug toată ziua. Grăbi pasul, cumpănindu-şi 
sulița, gata s-o arunce. La o cotitură a potecii, văzu din nou 
gorila, pe altă fâşie dreaptă. Mâna care ţinea sulița se trase 
îndărăt, muşchii se bulbucară iute ca fulgerul sub pielea 
lucioasă. Braţul se avântă înainte, sulița zbură spre Kala. 

Lovitură ratată. Dar îi zgârie coapsa. Cu un strigăt de furie 
şi durere, gorila se repezi la călăul ei. Într-o clipă, copacii se 
frângeau sub greutatea neamurilor ei, legănându-se în 
plină goană, din cracă în cracă, spre scena luptei, ca 
răspuns la chemarea Kalei. 

Când gorila se năpusti asupră-i, Kulonga îşi încorda arcul 
şi cu incredibilă repeziciune, potrivi o săgeată. Trăgând 
vergeaua mult îndărăt, îşi trimise proiectilul otrăvit drept în 
inima uriaşului antropoid. Scoţând un răcnet înfiorător, 
Kala se prăbuşi cu faţa în jos, sub privirile uluite ale celor 
din tribul ei. 

Tunând şi urlând, gorilele dădură să se repeadă la 
Kulonga, dar prevăzător, omul fugea de rupea pământul, ca 
o antilopă speriată. Cunoştea ferocitatea acestor făpturi 


crude, păroase şi nu dorea decât să aştearnă cât mai multe 
mile cu putinţă între el şi ele. Îl urmăriră o bună bucată de 
drum, gonind prin copaci, dar în cele din urmă, una câte 
una abandonară cursa şi se întoarseră la locul tragediei. 

Niciuna dintre ele, cu excepţia lui Tarzan, nu văzuse 
vreodată un om şi se întrebau ce fel de creatură o fi aceea 
care le invadase jungla. 

De pe plaja îndepărtată, lângă mica lui cabană Tarzan auzi 
ecourile slabe ale luptei şi dându-şi seama că se petrecea 
ceva grav în tribul lui, o porni grăbit în direcţia zgomotelor. 
Când sosi, găsi întregul trib adunat şi sporovăind de zor în 
jurul leşului mamei sale ucise. 

Durerea şi furia lui Tarzan nu cunoscură margini, îşi 
slobozea mereu strigătul de provocare. Se izbea cu pumnii 
în pieptu-i robust, apoi se arunca peste trupul Kalei şi 
hohotea, dând drumul la dureroasa jale adunată în inima lui 
singuratică. 

A pierde unica fiinţă de pe această lume care i-a arătat 
cândva iubire şi afecţiune era pentru 'Iarzan cea mai mare 
suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. Şi ce dacă fusese o 
gorilă aprigă şi hidoasă! Pentru Tarzan, Kala fusese bună, 
fusese frumoasă! Asupra ei revărsase, fără să-şi dea seama, 
toată adoraţia, respectul şi dragostea pe care un copil 
normal le nutreşte pentru mama lui. Nu cunoscuse nici- 
când altă mamă, astfel încât îi dăruise Kalei, în tăcere, tot 
ceea ce i s-ar fi cuvenit blondei şi fermecătoarei Lady Alice, 
dacă aceasta ar fi trăit. 

După prima izbucnire de durere, Tarzan se stăpâni şi 
întrebând pe membrii tribului cine fusese de faţă la omor, 
află tot ceea ce vocabularul lor sărac îi putu comunica. 

I-a fost totuşi de ajuns. Îi vorbiră despre o maimuţă 
neagră, ciudată, fără păr, căreia-i creşteau pene în cap şi 
care trimisese moartea dintr-o ramură subţire, iar apoi 
fugise cu iuţeala lui Bara, antilopa, spre soare-răsare. 

Tarzan nu mai stătu pe gânduri şi sărind pe crengile 
copacilor, o porni grăbit spre pădure. Cunoştea şerpuirile 


cărării elefanților pe unde o luase la fugă ucigaşul Kalei, aşa 
că tăie direct prin junglă ca să-i aţină calea războinicului 
negru, care, de bună seamă, urma sinuozităţile potecii. 

La şold îi atârna cuțitul de vânătoare al necunoscutului său 
părinte, iar pe umăr lunga lui funie încolăcită. Un ceas mai 
târziu, cobori din nou pe cărare şi lăsându-se pe vine, 
cercetă pământul cu atenţie. 

În noroiul moale de pe malul unui pârâiaş găsi urme de 
tălpi, la fel cu cele care până acum, din întreaga junglă, 
numai picioarele lui le lăsaseră; atât că erau mult mai mari 
decât urmele lui. Inima începu să-i bată năvalnic. S-ar 
putea oare să urmărească un OM - unul din propria-i rasă? 

Două şiruri de urme indicau direcţia opusă. Deci prada lui 
trecuse pe acolo în drumu-i de întoarcere, în vreme ce 
examina urma nouă, o mică fărâmă de pământ se desprinse 
de pe marginea formei de talpă şi căzu în scobitura uşor 
întipărită în noroi - ah, urma era foarte proaspătă, probabil 
că prada lui trecuse de foarte puţin timp prin acel loc. 

Tarzan se caţără din nou în copaci şi sprinten, fără 
zgomot, porni în viteză, urmărind de sus cărarea. Abia 
parcursese o milă, când dădu peste războinicul negru, care 
stătea într-un luminiş. Ţinea în mână un arc suplu, în care 
potrivise una dintre săgețile lui purtătoare de moarte. În 
faţă, dincolo de micul luminiş, se afla Horta, mistrețul, cu 
capul proptit în piept, cu colții înspumaţi, gata să atace. 

Tarzan privi cu uimire la strania făptură care se găsea 
dedesubtul său - atât de asemănător lui ca formă şi totuşi 
atât de diferit la faţă şi la culoare. În cărţile sale văzuse o 
poză de NEGRU, dar ce deosebire între figura aceea 
tipărită, mată, moartă şi trupul acesta de abanos lucitor, 
pulsând de viaţă. 

În timp ce omul sta acolo cu arcul încordat, Tarzan îl 
recunoscu nu numai ca NEGRU, dar şi ca ARCAŞ, asemenea 
celui din cartea cu poze. 

A PENTRU ARCAŞ. 


Ce minunat! Aţâţat de descoperirea lui, Tarzan fu cât p-aci 
să-şi trădeze prezenţa. Dar dedesubtul lui, lucrurile 
începeau să se precipite. Braţul negru, musculos, trăgea de 
arc; Horta, mistrețul, se năpusti şi în clipa aceea, negrul 
slobozi săgeata otrăvită, iar Tarzan o văzu zburând cu 
iuţeala gândului şi pătrunzând în pieptul ţepos al 
mistreţului. 

Abia se desprinsese săgeata din arc, că tânărul Kulonga îşi 
pregăti o a doua, dar Horta, mistrețul se repezi atât de 
fulgerător la el, încât băiatul n-avu timp s-o lanseze. Dintr- 
un salt, negrul sări dincolo de fiara turbată şi răsucindu-se 
pe călcâie cu o nemaipomenită repeziciune, împlântă o a 
doua săgeata în spinarea animalului. După care, Kulonga 
sări în arborele cel mai apropiat. 

Horta se roti o dată, căutând să-şi atace duşmanul dar 
abia făcu doisprezece paşi, că se clătină pe picioare şi căzu 
într-o rână. O secundă, muşchii i se încordară şi i se 
relaxară spasmodic, apoi rămase nemişcat. 

Kulonga cobori din copac. Cu ajutorul unui cuţit care-i 
atârna la şold, tăie câteva felii mari din carnea mistreţului şi 
drept în mijlocul cărării, aprinse un foc la care fripse 
carnea, ospătându-se apoi după placul inimii. Restul 
mistreţului îl lăsă acolo unde se prăbugşise. 

Tarzan asista la toate acestea, plin de interes. Dorinţa de 
a-l ucide pe negru îi frigea pieptul, dar dorinţa de a învăţa 
era mai puternică. Avea să urmărească un timp făptura 
aceea, ca să afle de unde venea. Va putea să-l ucidă în tihnă 
mai târziu, când negrul va lăsa deoparte arcul şi săgețile 
mortale. 

După ce Kulonga îşi isprăvi ospăţul şi se făcu nevăzut pe o 
cotitură a drumeagului, Tarzan cobori în tăcere pe pământ. 
Îşi tăie şi el câteva bucăţi din carnea lui Horta, dar nu le 
fripse. 

Mai văzuse el foc, însă numai când Ara, fulgerul, lovise 
câte un arbore. Faptul că o făptură a junglei putuse face 
acei colţi roşii şi galbeni ce mâncau lemnul până nu mai 


rămânea decât pulbere din el îl miră din cale afară pe 
Tarzan, care, pe de altă parte, nu înţelegea de fel de ce 
războinicul negru îşi stricase bunătate de ospăț, muindu-l în 
dogoarea vătămătoare. Poate că Ara era prieten cu arcaşul 
si, în felul ăsta îşi împărţiseră hrana între ei. 

Dar, fie cum o fi, Tarzan n-avea de gând să strice o 
mâncare bună într-un chip atât de prostesc, aşa încât 
înfulecă o mare cantitate de carne crudă, îngropând restul 
hoitului lângă cărare, ca să-l poată găsi la întoarcere. 

După care, Lordul Greystoke îşi şterse degetele unsuroase 
de coapsele goale şi luă iar urma lui Kulonga, fiul lui 
Mbonga regele; în acest timp, în îndepărtata Londra un alt 
Lord Greystoke, refuza indignat cotletele, trimiţându-le 
înapoi bucătarului-şef al clubului pentru că nu erau destul 
de bine fripte, iar după ce-şi isprăvi dejunul, îşi muie 
degetele într-o cupă de argint cu apă parfumată, uscându- 
şi-le apoi cu un şervet de damasc alb ca zăpada. 

Tarzan îl urmări ziua întreagă pe Kulonga, dându-i 
târcoale prin copaci, ca un duh rău. Îl mai văzu de două ori 
azvârlindu-şi săgețile morţii - o dată în Dango, hiena şi a 
doua oară în Manu, maimuța. De fiecare dată, animalul 
murea aproape instantaneu, căci otrava lui Kulonga era 
foarte proaspătă şi foarte primejdioasă. 

În timp ce se ţinea la o distanţă sigură pentru prada lui, 
Tarzan se gândi mult la această grozavă metodă de a ucide. 
Ştia prea bine că numai înţepătura mică a vârfului săgeţii 
nu era de ajuns ca să le vină atât de repede de hac 
sălbăticiunilor junglei, care, adeseori, în lupta cu vecinii lor, 
îşi sfâşiau carnea, se zgăriau cu ghearele şi se împungeau 
înfiorător, pentru ca apoi să se tămăduiască de fiecare dată. 
Nu, există o anumită taină legată de aşchiile astea subţiri 
de lemn care aduc moartea doar cu o simplă zgărietură! 
Trebuie să vadă despre ce-i vorba. 

În noaptea aceea, Kulonga dormi în crăcăna unui arbore 
maiestuos, iar sus, mult mai sus decât el, se ghemui Tarzan 
din neamul maimuţelor. 


Când Kulonga se deşteptă, constată că arcul şi săgețile îi 
dispăruseră. Războinicul negru era furios şi speriat, dar 
mai mult speriat decât furios. Scotoci pământul dedesubtul 
copacului şi scotoci în copac, deasupra pământului; dar nici 
urmă de arc, de săgeți sau de tâlharul nocturn. 

Kulonga era îngrozit. Suliţa o azvârlise în Kala şi nu o mai 
putuse lua înapoi; şi acum, când arcul şi săgețile pieriseră, 
nu avea nici o armă de apărare în afară de cuţit. Singura lui 
speranţă era să ajungă în satul lui Mbonga cât mai repede, 
bizuindu-se pe iuţeala picioarelor. Era încredinţat că nu mai 
are mult până acasă, aşa c-o apucă pe cărare cu pas grăbit. 

Dintr-o masă densă de frunziş, câţiva iarzi mai în spate, 
răsări Tarzan din neamul maimuţelor, pândind de zor, în 
tăcere. 

Arcul şi săgețile lui Kulonga fuseseră legate, în siguranţă, 
sus în vârful unui arbore uriaş, de pe care Tarzan cojise cu 
lama cuţitului o fâşie mare de scoarță, aproape de rădăcină, 
apoi frânsese pe jumătate o creangă, lăsând-o să atârne la 
vreo optsprezece metri distanţă de pământ. Astfel îşi cresta 
el urmele în pădure şi-şi marca ascunzătorile. 

În timp ce Kulonga îşi continua drumul, Tarzan se apropie 
din ce în ce, până ajunse să călătorească chiar deasupra 
creştetului negrului. În mâna dreaptă îşi ţinea funia 
încolăcită; era pregătit să ucidă. 

Momentul fu amânat numai din pricină că Tarzan voia să 
se asigure de destinaţia spre care se îndrepta războinicul şi 
în curând fu răsplătit, deoarece nu trecu mult şi în faţa lor 
se ivi o rarişte întinsă, la capătul căreia se aflau multe 
vizuini ciudate. 

Când făcu această descoperire, Tarzan se găsea chiar 
deasupra lui Kulonga. Pădurea se sfârşea brusc şi dincolo 
de ea se întindeau două sute de iarzi de ogor cultivat, 
făcând legătura între junglă şi sat. 

Tarzan trebuia să acţioneze repede, altfel prada îi scăpa; 
dar antrenamentul vieţii lui lăsa atât de puţin spaţiu între 
decizie şi acţiune în clipa când se ivea vreo primejdie, încât 


între una şi cealaltă n-ar fi încăput nici măcar umbra unui 
gând. 

Aşadar, când Kulonga ieşi din întunecimea junglei, un 
colac de funie subţire şerpui asupră-i, pornind de pe craca 
cea mai de jos a unui arbore puternic, aflat chiar la 
marginea domeniilor lor Mbonga; fiul regelui nu apucă să 
facă nici şase paşi în luminiş, când un fel de laţ i se înfăşură 
iute în jurul gâtului. 

Atât de repede îşi trase Tarzan prada, încât strigătul de 
alarmă al lui Kulonga i se opri în gătlej. Ajutându-se cu 
amândouă mâinile, Tarzan îl târî îndărăt pe negrul care se 
zbătea, până când îl lăsă spânzurat de gât, în aer; apoi se 
caţără pe o cracă mare, trăgându-şi victima, care insă se 
zvârcolea, în adăpostul frunzişului unui copac. Aici legă 
zdravăn funia de o ramură tare şi scoborând din copac, îşi 
înfipse cuțitul de vânătoare în inima lui Kulonga; Kala era 
răzbunată. 

Tarzan îl cercetă cu luare-aminte pe negru, căci nu mai 
văzuse până atunci o fiinţă omenească în carne şi oase. 
Privirile îi fură atrase de cuţit şi de teaca lui. De asemenea, 
îl fermecă o brățară de aramă prinsă în jurul gleznei, pe 
care şi-o transferă la piciorul său. Cercetă şi admiră tatuajul 
de pe frunte şi de pe piept. Se minună de dinţii piliţi. Răsuci 
pe toate feţele şi îşi însuşi podoabele de pene, apoi se 
pregăti să coboare spre a-şi vedea de treburi, întrucât lui 
Tarzan din neamul maimuţelor i se făcuse foame şi avea la 
dispoziţie carne; carne de vânat, care, conform cu etica 
junglei, putea fi mâncată. 

Cum l-am putea condamna, după ce norme, pe acest om- 
maimuţă, cu inima, capul şi trupul unui gentleman englez şi 
cu deprinderile unei fiare sălbatice? Pe Tublat, care-l urâse 
şi pe care-l urâse, îl ucisese în luptă dreaptă şi totuşi nici o 
clipă nu-i trăsnise prin minte să mănânce carnea lui Tublat. 
Ideea l-ar fi revoltat cum ne revoltă pe noi canibalismul. 

Dar cine era Kulonga de nu putea fi mâncat asemenea lui 
Horta, mistrețul, sau lui Bara, antilopa? Era altceva decât 


una dintre nenumăratele sălbăticiuni ale junglei, care se 
pândesc una pe alta pentru a-şi astâmpăra pântecele lihnit? 

Deodată însă, o ciudată îndoială îi opri mâna. Nu-l 
învăţaseră cărţile lui că el era OM? Şi ARCAŞUL nu era şi el 
OM? Oare oamenii mâncau oameni? Vai. Nu ştia. Atunci, de 
ce această şovăială? Încercă încă o dată să treacă la treabă, 
dar brusc îl năpădi un val de greață. Nu înţelegea de ce. Tot 
ce ştia era că nu putea să mănânce carnea acestui om 
negru şi astfel, instinctul ereditar, vechi de milenii, 
zădărnici imboldurile animalice ale acestei fiinţe ignorante 
şi-l salvă de la încălcarea unei legi universale de a cărei 
existenţă nu avea habar. 

Cobori la iuţeală trupul lui Kulonga pe pământ, îi scoase 
laţul şi o porni din nou prin copaci. 

10. FANTOMA FRICII. 

Cocoţat într-un arbore semeţ, Tarzan privea satul de 
colibe acoperite cu stuf, aflat dincolo de terenul cultivat. 
Văzu că, la unul din capete, pădurea atingea satul şi se 
îndreptă spre acel loc, mânat de curiozitatea arzătoare de a 
vedea animale din rasa lui, de a învăţa mai multe despre 
deprinderile lor şi de a cerceta vizuinile ciudate în care 
trăiau. 

Existenţa lui primitivă printre aprigile sălbăticiuni ale 
junglei nu-i lăsa loc pentru nici o urmă de îndoială că aceste 
făpturi ar putea fi altceva decât duşmani. Asemănarea 
înfăţişării nu-l îndemnă să-şi făurească vreo idee greşită 
asupra primirii ce i s-ar fi făcut dacă ar fi fost descoperit de 
aceste fiinţe, primele din rasa lui pe care le văzuse 
vreodată. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu era un sentimental. Şi 
nu ştia nimic despre frăţia dintre oameni. Iloate 
vieţuitoarele care nu făceau parte din tribul său îi erau 
duşmani de moarte, cu câteva excepţii dintre care Tantor, 
elefantul, constituia exemplul cel mai deosebit. 

Tarzan îşi dădea seama de toate acestea fără răutate sau 
ură. A ucide era legea de bază a lumii sălbatice în care 


trăia. Plăcerile lui primitive erau puţine la număr, dar cea 
mai mare dintre acestea era să hăituiască şi să ucidă, astfel 
încât le acorda şi celorlalţi dreptul de a nutri aceleaşi 
dorinţe ca şi dânsul, chiar dacă obiectul vânătorii lor l-ar fi 
constituit propria lui persoană. 

Viaţa lui ciudată nu-l făcuse nici ursuz, nici sângeros. 
Faptul că-i plăcea să ucidă şi că ucidea cu un râs vesel pe 
buzele-i frumoase, ţinea de cruzimea sa nativă. De cele mai 
multe ori ucidea ca să-şi procure hrană, iar când ucidea din 
răzbunare sau pentru a se apăra, o făcea fără istericale, ca 
un profesionist care nu admite nici o uşurinţă. 

Prin urmare, acum când se apropia cu băgare de seamă 
de cătunul lui Mbonga, era peregatit sau să ucidă sau să fie 
ucis. Se furişa cu neobişnuită prudenţă, căci Kulonga îl 
făcuse să nutrească un deosebit respect pentru aşchiile 
acelea ascuţite ce aduceau atât de repede şi fără greş 
moartea. 

În cele din urmă se opri la un arbore mare cu frunzişul des 
şi împovărat cu ghirlande de uriaşe plante agăţătoare. În 
acest umbrar de nepătruns, aşezat deasupra satului. Tarzan 
se ghemui, privind scenele ce se desfăşurau jos, mirându-se 
de fiecare aspect al acestei vieţi noi, ciudate. 

Pe uliţa satului alergau şi se zbenguiau copii goi. Câteva 
femei pisau banane uscate în piuliţe rudimentare de piatră, 
în timp ce altele plămădeau turte din făina cernută. Afară, 
pe ogoare, mai putea vedea alte femei săpând, plivind sau 
culegând. Toate purtau în jurul şoldurilor cingători din 
ierburi uscate şi erau împopoţonate cu brățări de alamă şi 
de aramă la glezne, braţe şi încheieturile mâinilor. În jurul 
multor grumazuri tuciurii atârnau fire de sârmă curios 
împletite, în vreme ce alte femei erau împodobite cu inele 
uriaşe ce le atârnau de nas. 

Tarzan din neamul maimuţelor se uita din ce în ce mai 
uimit la aceste stranii făpturi. Văzu şi bărbaţi moţăind la 
umbră, în timp ce la marginea cea mai îndepărtată a 
luminişului întrezări din când în când războinici înarmaţi ce 


păreau să păzească satul împotriva unor duşmani care i-ar 
fi putut ataca prin surprindere. 

Tarzan observă că numai femeile munceau. Nicăieri nu se 
vedea urmă de bărbat care să lucreze pământul sau să 
îndeplinească muncile gospodăreşti ale satului. 

În cele din urmă, privirile-i căzură asupra unei femei aflate 
chiar sub copacul lui. Avea în faţă un mic ceaun, aşezat 
deasupra unui foc mocnit şi în care clocotea o pastă groasă, 
roşiatică, vâscoasă. Alături, lângă femeie, se afla de o parte 
un maldăr de săgeți din lemn ale căror capete aceasta le 
înmuia pasta clocotită, aşezându-le apoi pe un stelaj de 
crengi de cealaltă parte. 

Tarzan din neamul maimuţelor era fascinat. Aici zăcea 
taina cumplitei forţe a micuţelor nuiele folosite de ARCAŞ. 
Observă grija deosebită a femeii ca nici un strop din pasta 
aceea să nu-i atingă mâinile şi la un moment dat, când o 
picătură îi sări pe deget, o văzu înfundându-şi mâna într-un 
vas cu apă şi apoi ştergând iute stropul cu un pumn de 
frunze. 

Tarzan nu ştia nimic despre otrăvuri, dar mintea lui ageră 
îi spuse că pasta aceea ucide şi nu mica săgeată, care nu 
era decât mesagerul ce o ducea în trupul victimei. 

Ce i-ar mai fi plăcut să aibă un snop din aşchiile acelea 
purtătoare de moarte! Dacă femeia şi-ar fi părăsit numai o 
clipă îndeletnicirea, el ar putea să se lase iute în jos, să 
şterpelească un mănunchi şi apoi, cât ai clipi, să se caţăre 
înapoi în copac. 

În timp ce încerca să ticluiască un plan pentru a-i distrage 
atenţia, auzi un răcnet sălbatic venind dinspre luminiş. Privi 
într-acolo şi văzu un războinic negru stând chiar sub 
copacul în care, cu o oră înainte, îl omorâse pe ucigaşul 
Kalei. 

Negrul striga şi îşi flutura sulița deasupra capului. Din 
când în când arăta către ceva ce zăcea pe jos, în faţa lui. 

Pe dată se stârni mare zarvă în sat. Bărbaţi înarmaţi 
dădură buzna afară din interiorul multor colibe şi o porniră 


în goană mare de-a curmezişul luminişului, către santinela 
alarmată. În urma lor se buluciră bătrânii, femeile şi copii, 
până când, într-o clipă satul rămase pustiu. 

Tarzan din neamul maimuţelor ştiu că găsiseră stârvul 
inamicului său, dar lucrul acesta îl interesa mult mai puţin 
decât faptul că în sat nu mai rămăsese nimeni care să-l 
împiedice să-şi însuşească o parte din săgețile aflate 
dedesubtul lui. Repede şi fără zgomot, se lăsă la pământ 
lângă ceaunul cu otravă. O clipă rămase nemişcat, ochii lui 
vioi şi isteţi iscodind perimetrul cuprins între palisade. Nu 
se vedea ţipenie de om. Privirea i se opri apoi la uşa 
deschisă a unei colibe învecinate. O să-şi arunce ochii 
înăuntru, îşi spuse Tarzan şi se apropie tiptil de clădirea 
scundă, acoperită cu stuf, Rămase o clipă afară, trăgând cu 
urechea. Nu se auzea nici un zgomot şi se strecură în 
semiintunericul din încăpere. 

Pe pereţi atârnau arme: suliţi lungi, cuțite cu forme 
ciudate, două scuturi înguste. În centrul încăperii era o oală 
de gătit, iar în fund un culcuş meşterit din ierburi uscate, 
acoperit cu rogojini împletite care, de bună seamă, slujeau 
proprietarului drept pat şi aşternut. Pe jos se înşirau câteva 
tigve omeneşti. 

Tarzan din neamul maimuţelor pipăi fiecare obiect, 
cumpăni în mână suliţele, le adulmecă, deoarece el „vedea” 
în mare măsură şi cu nările sale sensibile şi experimentate. 
Hotări să-şi însuşească una din vergelele acelea lungi şi 
ascuţite, dar nu o putea lua acum, din cauza săgeţilor pe 
care avea de gând să le înşface. 

Pe măsură ce desprindea obiectele din perete, Tarzan le 
trântea, claie peste grămadă, în mijlocul încăperii. 
Deasupra mormanului puse oala de gătit, răsturnată, iar 
peste oală aşeză o tigvă rânjită pe care o încunună cu 
podoabele de cap ale tânărului Kulonga. După aceea se 
dădu un pas îndărăt, îşi privi opera şi râse. Tarzan din 
neamul maimuţelor ştia să guste o glumă. 


Dar de afară se auzeau glasuri şi bocete pline de jale şi 
văicăreli. Rămase surprins. Întârziase prea mult? Se repezi 
în pragul uşii şi privi în josul uliţei, spre palisadă. 

Băştinaşii nu se vedeau încă, deşi îi auzea limpede 
apropiindu-se dinspre ogoare. Probabil că erau foarte 
aproape. Cu iuţeala fulgerului, sări din uşă drept la 
maldărul de săgeți. După ce adună atâtea câte putea să 
care sub un braţ, răsturnă dintr-o lovitură de picior ceaunul 
clocotit şi se făcu nevăzut în frunzişul de sus, chiar în clipa 
când băştinaşii intrară pe poarta de la celălalt capăt al 
uliţei. Apoi se opri ca să observe cele ce se petreceau jos, 
cocoţat în copac asemenea unei păsări sălbatice, gata să-şi 
ia zborul la primul semn de primejdie. 

Băştinaşii umpluseră uliţa, patru dintre ei purtând trupul 
neînsufleţit al lui Kulonga. În urma cortegiului se târau 
femeile, care scoteau ţipete ciudate şi văicăreli lugubre. 
Înaintară până la coliba lui Kulonga, care era chiar aceea 
devastată de Tarzan. 

Nici şase oameni nu apucaseră să păşească pragul, când 
năvăliră afară într-o învălmăşeală sălbatică şi viermuitoare. 
Ceilalţi din spate se grăbiră să se adune. Urmară gesticulări 
aţâţate, degete care arătau spre colibă, pălăvrăgeală; apoi 
mai mulţi războinici se apropiară şi priviră înăuntru. 

În cele din urmă intră în colibă un bătrân cu braţele şi 
picioarele încărcate cu ornamente de metal şi cu un colan 
din schelete de mâini omeneşti atârnându-i pe piept. 

Era Mbonga, regele, tatăl lui Kulonga. 

Scurt timp domni o tăcere deplină, apoi Mbonga se ridică 
în picioare, faţa lui hâdă oglindind o expresie de furie 
amestecată cu frică superstiţioasă. Rosti câteva cuvinte, 
adresându-se războinicilor adunaţi acolo şi o clipă mai 
târziu, oamenii se împrăştiară prin tot satul, pornind să 
scotocească în amănunţime fiecare colibă şi fiece colţişor 
din interiorul palisadelor. 

Abia începuse investigarea, când fu descoperit ceaunul 
răsturnat şi furtul săgeţilor otrăvite. Nu descoperiră însă 


nimic altceva şi câteva minute mai târziu, în jurul regelui se 
înghesui un grup de sălbatici înfricoşaţi. 

Mbonga nu putu să le lămurească niciunul din straniile 
fenomene care avuseseră loc. Descoperirea cadavrului, cald 
încă, al lui Kulonga - chiar la hotarul ogoarelor sale, acolo 
de unde satul l-ar fi putut auzi cu uşurinţă - înjunghiat şi 
despuiat chiar în pragul căminului tatălui său, era un lucru 
destul de misterios în sine; dar aceste din urmă înfiorătoare 
surprize din sat, petrecute chiar în coliba răposatului 
Kulonga, le umpleau inimile de groază şi făceau să 
încolţească în minţile lor cele mai superstiţioase explicaţii. 

Se adunaseră în grupuri mici, vorbind în şoaptă şi 
rostogolindu-şi întruna ochii, cu priviri speriate, aruncate 
peste umăr. 

Tarzan din neamul maimuţelor îi urmări un timp din 
adăpostul copacului înalt. În purtarea lor erau multe lucruri 
pe care nu le putea înţelege, căci el nu ştia nimic despre 
superstiții şi nu avea decât o vagă idee despre frică, de 
orice fel ar fi fost ea. Soarele se ridicase în cumpăna 
cerului. Tarzan nu-şi luase încă gustarea de dimineaţă şi 
avea de străbătut multe mile până la locul unde pitise 
delicioasele rămăşiţe ale lui Horta, mistrețul. Aşa încât 
întoarse spatele satului lui Mbonga şi se mistui în citadela 
frunzoasă a pădurii. 

11.„REGELE MAIMUŢELOR” 

Incă nu se inserase când ajunse la trib, deşi zăbovise pe 
drum ca să dezgroape şi să se desfete cu rămăşiţele 
mistreţului sălbatic, pe care la dosise cu o zi înainte şi ca să 
dezlege arcul şi săgețile lui Kulonga din copacul unde le 
ascunsese. 

Un Tarzan bine echipat cobori dintre crengi, în mijlocul 
tribului lui Kerchak. Cu mare fală, istorisi glorioasele lui 
aventuri şi arătă prada cucerită. Kerchak mormăi şi 
întoarse spatele, căci era gelos pe acest membru al tribului 
său. În mintea lui îngustă şi bicisnică, el căuta un pretext ca 
să-şi reverse ura asupra lui Tarzan. 


A doua zi, de îndată ce mijiră zorii, Tarzan începu să facă 
exerciţii cu arcul şi săgețile. La început dădu greş aproape 
la fiecare tragere, dar în cele din urmă învăţă să-şi 
călăuzească proiectilele cu mare îndemânare şi o lună mai 
târziu, era un arcaş destul de bun; dar dobândirea acestei 
dexterităţi îl costase aproape întreaga provizie de săgeți. 

Tribul continua să găsească vânat bun în vecinătea plajei 
aşa încât Tarzan din neamul maimuţelor îşi alterna 
exerciţiile de tragere cu arcul, cu cercetarea micii, dar 
alesei colecţii de cărţi a tatălui său. 

Cam în această perioadă, tânărul englez găsi jn fundul 
unui dulap din cabană o casetă de metal. Cheiţa era în 
deschizătoarea casetei şi câteva clipe de examinare şi 
experimentare îi răsplătiră răbdarea izbutind să descuie cu 
succes micul sipet. Găsi înăuntru o fotografie îngălbenită a 
unui tânăr cu obrazul neted, un medalion de aur bătut în 
diamante ce atârna pe un lănţişor de aur, câteva scrisori şi 
o cărţulie. 

Tarzan studie totul cu amănunţime. Cel mai mult îi plăcea 
fotografia, deoarece ochii surâdeau, iar expresia feţei era 
deschisă şi sinceră. Fotografia înfăţişa chipul tatălui său. Îl 
ispiti şi medalionul aşa că-şi trecu lănţişorul în jurul gâtului, 
maimuţărind felul de a se împodobi atât de obişnuit printre 
negrii pe care-i vizitase. Pietrele preţioase seânteiau ciudat 
pe pielea lui arămie, catifelată. 

Scrisorile nu putu să le descifreze deoarece nu cunoştea 
decât prea puţin sau aproape deloc scrisul de mână, drept 
care le vâri din nou în casetă, împreună cu fotografia şi-şi 
îndreptă atenţia asupra cărţuliei. 

Aceasta era plină, aproape în întregime, cu un scris foarte 
frumos, însă, cu toate că gândăceii îi erau familiari, 
aranjamentul şi combinaţia în care se înşiruiau îi erau 
străine şi cu desăvârşire de neînțeles. 

Tarzan se deprinsese de multă vreme să folosească 
lexiconul, dar, spre mâhnirea şi nedumerirea lui, în cazul de 
faţă acesta se dovedi lipsit de orice utilitate. Nu putu găsi 


nici un cuvânt din toate câte se aflau scrise în cărţulie, aşa 
că o puse la loc în caseta de metal, dar cu hotărârea de a-i 
dezlega mai târziu tainele. 

Nu ştia Tarzan că acea cărticică păstra între coperţile ei 
cheia originii sale - răspunsul la ciudata enigmă a ciudatei 
sale existenţe. Era jurnalul lui John Clayton, Lord 
Greystoke, scris în franţuzeşte, aşa cum obişnuia el. 

Tarzan puse caseta la loc în dulap, dar din acea clipă purta 
mereu în inimă chipul viguros şi zâmbitor al tatălui său, iar 
în minte, hotărârea de neînfrânt de a limpezi misterul 
cuvintelor bizare din cărţulia neagră. 

Pentru moment însă avea treburi mult mai importante, 
căci stocul de săgeți se epuizase şi trebuia sa întreprindă 
neapărat o călătorie până-n cătunul negrilor pentru a-şi 
reînnoi proviziile. 

A doua zi de dimineaţă o porni la drum şi călătorind 
vertiginos, ajunse la luminiş înainte de amiază îşi reluă 
vechiul loc în arborele înalt şi la fel ca prima dată, văzu 
femeile la câmp şi pe uliţa satului, precum şi ceaunul cu 
otravă clocotind drept sub el. Zăcu aşa ceasuri întregi, 
aşteptând un prilej să pice nevăzut şi să şterpelească 
săgețile de dragul cărora venise; dar de astă dată nu se mai 
petrecu nimic care să-i îndepărteze pe negri de colibele lor. 
Ziua era pe sfârşite şi Tarzan din neamul maimuţelor tot 
mai sta ghemuit deasupra neştiutoarei femei de la ceaun. 

La un moment dat, truditoarele de pe ogoare se 
întoarseră. Războinicii vânători se iviră din pădure şi când 
toţi se adunară înlăuntrul palisadelor, porţile fură încuiate 
şi baricadate. 

În sat, vedeai acum pretutindeni oale de gătit. Dinaintea 
fiecărei colibe, o femeie prezida deasupra unei fierturi 
aburinde, în timp ce în fiece mână puteai vedea turte din 
făină de banane, sau plăcinte de manioca. 

Deodată răsună o chemare dinspre marginea luminişului. 
Tarzan privi într-acolo. 


Sosise un grup de vânători întârziaţi, care, venind dinspre 
miazănoapte, împingeau şi târau un animal ce se zbătea. 
Când se apropiară de sat, porţile fură deschise, iar după ce 
intrară şi poporul văzu prada vânată, un strigăt sălbatic se 
înălţă către ceruri, deoarece prada era un om. 

Pe măsură ce omul era târât pe uliţa satului şi se 
împotrivea din răsputeri, femeile şi copii zvârleau într-însul 
cu bețe şi pietre, iar Tarzan din neamul maimuţelor, tânăra 
şi sălbatica fiară a junglei, se minună de brutalitatea celor 
din stirpea lui. 

Din toată împărăţia junglei, numai Sheeta, leopardul, îşi 
tortura prada. Etica tuturor celorlalte fiare le cerea să 
ofere victimelor o moarte rapidă şi deci plină de îndurare. 

În ce priveşte deprinderile omeneşti, Tarzan învățase din 
cărţi numai frânturi răzlețe. 

Când îl urmărise pe Kulonga prin pădure, se aşteptase să 
dea peste un oraş cu case ciudate pe roţi care azvârleau 
nori de fum negru printr-un copac mare înfipt în acoperişul 
uneia dintre ele, sau peste o mare acoperită cu uriaşe 
clădiri plutitoare, despre care învățase că se numeau în 
chip felurit: vapoare şi bărci, nave şi vase. 

Fusese crunt dezamăgit când dăduse cu ochii de 
sărăcăciosul cătun al negrilor, prizărit în propria lui junglă, 
cu căsuţele sale dintre care niciuna nu atingea proporţiile 
cabanei lui de pe plaja îndepărtată. 

Constată că oamenii aceştia erau mai răi decât gorilele lui 
şi la fel de sălbatici şi cruzi ca Sabor. Tarzan începu să-şi 
dispreţuiască semenii. 

Aceştia îşi legaseră sărmana victimă de un par înalt, 
aproape de centrul satului, chiar în faţa colibei lui Mbonga 
şi aici războinicii încinseseră o horă în jurul omului, 
dănţuind şi răcnind, scânteindu-şi cuţitele şi ameninţându-l 
cu suliţele. Femeile se aşezaseră pe vine, într-un cerc mai 
larg, ţipând şi bătând din tobe. Îi aminteau lui Tarzan de 
Dum-Dum, aşa încât ştia la ce să se aştepte. Se întreba dacă 


aveau să-şi sfâşie victima de vie. Gorilele nu făceau 
niciodată aşa ceva. 

Războinicii prinşi în hora din jurul prizonierului, care se 
închircea, îşi împresurau tot mai strâns prada pe măsură ce 
dănţuiau, furaţi de sălbăticia ritmului înnebunitor al tobelor. 
Deodată, o suliță ţâşni şi împunse victima. Fu semnalul 
pentru alte cincizeci. Ochii, urechile, braţele şi picioarele 
captivului fură străpunse; fiecare petic de carne ce nu 
acoperea un organ vital din trupul care se zvârcolea deveni 
ţinta cruzilor lăncieri. 

Femeile şi copiii ţipau de plăcere. Războinicii îşi lingeau 
buzele hidoase în aşteptarea ospăţului ce avea să urmeze şi 
se luau la întrecere în sălbăticia şi grozăvia mârşăviilor cu 
care-şi torturau prizonierul, conştient încă. 

În această clipă, Tarzan din neamul maimuţelor îşi dădu 
seama că sosise momentul prielnic pentru el. Lumina zilei 
făcuse loc întunericului unei nopţi fără lună; numai focurile 
din preajma victimei fuseseră menținute şi aruncau o 
strălucire sinistră peste o scenă sinistră. 

Uşurel, băiatul mlădios se lăsă pe pământul moale de la 
capătul uliţei, adună repede un braţ de săgeți, luându-le de 
astă dată pe toate, căci adusese cu el nişte fibre lungi ca să 
le lege în snop. Fără grabă, le înfăşură zdravăn şi când să 
plece, demonul şotiilor îi dădu ghes. Se uită în jur, căutând 
inspiraţia pentru vreun renghi pe care să-l joace acestor 
fiint stranii şi groteşti, ca ele să-şi dea seama, o dată mai 
mult, de prezenţa lui printre dânşii. 

Lăsându-şi legătura de săgeți la rădăcina copacului, 
Tarzan se furişă printre umbrele de la marginea uliţei, până 
ajunse la aceeaşi colibă unde intrase când făcuse prima lui 
vizită. Înăuntru stăruia o bezna s-o tai cu cuțitul, însă 
mâinile lui dibuiră până găsiră obiectul pe care-l căuta şi 
fără zăbavă, se îndrepta iar spre uşă. Nu făcuse decât un 
pas, când urechea lui ageră prinse zgomotul unor paşi ce se 
apropiau venind de afară. O clipă mai târziu, silueta unei 
femei se profila la intrarea colibei. 


Tarzan se retrase în tăcere până la peretele din fund şi 
mâna lui pipăi cuțitul lung şi ascuţit al lui taică-său. Femeia 
intră repede până-n mijlocul colibei. Acolo se opri o 
secundă, bâjbâind cu mâinile în căutarea unui obiect. De 
bună seamă, obiectul nu se găsea la locul său, deoarece 
orbecăi mai departe, tot apropiindu-se de peretele de care 
se rezema Tarzan. Era atât de aproape, încât omul-maimuţă 
simţi căldura animală a trupului ei gol. Cuţitul de vânătoare 
se înălţă, dar în clipa aceea femeia se întoarse şi în curând, 
un „ah”! gutural dădu de veste că, în sfârşit, căutarea ei 
fusese încununată de succes. Se răsuci pe loc şi părăsi 
coliba, iar când ieşi pe uşă, Tarzan văzu că ducea în mână 
un cazan de gătit. 

Porni pe urmele ei şi iscodind din umbra uşii, văzu că toate 
femeile din sat intrau şi ieşeau din diferite colibe, purtând 
oale şi ceaune. Le umpleau cu apă şi le aşezau deasupra 
focurilor din preajma ţepei în care atârna victima 
muribundă, o inertă şi însângerată masă de durere. 

Pândind un moment când nu se afla nimeni în preajmă, 
Tarzan se strecură în grabă până la legătura lui de săgeți 
de sub copacul uriaş de la capătul uliţei. Ca şi ultima dată, 
răsturnă ceaunul cu otravă înainte de a sări, unduios şi 
zvelt ca o pisică, pe crengile de jos ale gigantului pădurii. 
Se caţără fără zgomot la mare înălţime, până găsi un loc de 
unde putea privi, printr-o spărtură în frunziş, la scena ce se 
desfăşura dedesubt. 

Femeile îşi supravegheau cazanele lor cu apă, în timp ce 
bărbaţii se odihneau, osteniţi de nebuneasca dezlâănţuire. 

În comparaţie cu ce fusese mai înainte, acum domnea 
liniştea peste sat. 

Tarzan ridică în sus obiectul pe care-l şterpelise din colibă 
şi cu îndemânarea dobândită în urma unor ani întregi de 
aruncare la ţintă cu fructe şi cu nuci de cocos, îl zvârli spre 
grupul de sălbatici. Acesta căzu drept în mijlocul lor, 
lovindu-l pe unul dintre războinici în cap şi doborându-l la 
pământ: apoi se rostogoli printre femei şi se opri lângă 


masa de carne pe jumătate măcelărită pe care o pregăteau 
pentru ospăț. 

O clipă, toţi priviră cu consternare obiectul, apoi, ca la un 
semn, o zbughiră care mai de care spre colibele lor. 

De pe pământ, se zgâia la ei, rânjind, o tigvă omenească. 
Căderea acesteia din cer era un miracol menit să le 
stârnească spaimele superstiţioase. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor îi părăsi pe negrii 
cutremuraţi de groază în faţa acestei noi manifestări a 
prezenţei unei forţe malefice, nevăzută şi nepământeană, 
care bântuia pădurea din preajma satului lor. 

Mai târziu, când descoperiră ceaunul răsturnat şi noul furt 
de săgeți, li se năzări că or fi insultat cine ştie ce mare zeu, 
prin faptul că şi-au încropit aşezarea pe acele meleaguri ale 
junglei fără să-l fi îmbunat mai întâi. Şi de atunci, pentru a-l 
îndupleca pe zeul atotputernic, o ofrandă de hrană fu 
depusă zilnic la rădăcina copacului de sub care se făcuseră 
nevăzute săgețile. 

Dar sămânţa fricii se sădise adânc şi fără s-o fi ştiut, 
Tarzan din neamul maimuţelor pusese temelia multor 
necazuri viitoare pentru el şi pentru tribul său. 

În noaptea aceea dormi în pădure, nu departe de sat şia 
doua zi de dimineaţă o porni agale în marşul lui spre casă, 
îndeletnicindu-se pe drum să-şi caute hrană. Dar numai 
nişte boabe şi câte o râmă răsplătiră scormonelile şi se 
simţea lihnit de foame când, iscodind pe după o buturugă la 
rădăcina căreia scurmase, o văzu pe Sabor, leoaica, stând în 
mijloci potecii, nici la douăzeci de paşi depărtare de el. 
Ochii mari, galbeni, erau pironiţi asupră-i cu o strălucire 
crudă şi înveninată, iar limba roşie lingea buzele hulpave în 
timp ce fiara înainta pe furiş, ghemuindu-se, cu pântecele 
lipit de pământ. 

Tarzan nu încercă să fugă. Fiind înarmat cu ceva mai mult 
decât o simplă funie, el întâmpină cu bucurie acest prilej pe 
care, odinioară, îl pândise zile întregi. Îşi încorda la iuţeală 
arcul şi potrivi o săgeată bine unsă, iar când Sabor făcu 


saltul, proiectilul micuţ ţâşni şi o întâlni în aer. În aceeaşi 
clipă, Tarzan din neamul maimuţelor se feri în lături, iar 
când namila se prăbuşi la pământ, lângă el, o altă săgeată 
cu vârf otrăvit se înfipse adânc în spinarea leoaicei. 

Cu un muget înfiorător, fiara se răsuci şi dădu să se 
năpustească încă o dată, dar numai pentru a primi o a treia 
săgeată drept în ochi; însă de astă dată se afla prea 
aproape de omul-maimuţă pentru ca acesta să se mai poată 
feri de prăvălirea corpului. 

Tarzan din neamul maimuţelor se rostogoli sub greutatea 
duşmanului său, dar ţinând în mână cuțitul lucitor şi 
aplicând lovitura de graţie. O clipă rămase la pământ, apoi 
îşi dădu seama că masa inertă care zăcea peste el nu mai 
poate vătăma vreodată om sau maimuţă. 

Se eliberă anevoie de sub uriaşa povară şi când se ridică şi 
aruncă o privire spre trofeul îndemânării sale, fu năpădit de 
un val de exaltare. Umflându-şi pieptul, îşi puse un picior pe 
leşul puternicului său vrăjmaş şi zvârlindu-şi capul tânăr pe 
spate, mugi înspăimântătorul răcnet de provocare al 
gorilei-mascul victorioase. 

Pădurea răsfrânse ecourile sălbaticului imn de triumf. 
Păsările amuţiră, animalele mai mari şi fiarele de pradă se 
strecurau cu fereală, căci puţini erau locuitorii junglei care 
să-şi caute necazuri cu marile antropoide. 

Şi în acest timp, la Londra, un alt Lord Greystoke vorbea 
semenilor săi în camera Lorzilor, dar nimeni nu tremura la 
auzul glasului său plăcut. 

Sabor se dovedi o hrană lipsită de savoare pentru Tarzan 
din neamul maimuţelor, insa foamea constitui cea mai 
eficientă deghizare a cărnii tari e cu gust rânced, aşa încât, 
după ce-şi umplu bine burta, omul-maimuţă se simţi gata să 
doarmă din nou. Dar mai întâi trebuia s-o jupoaie pe Sabor, 
pielea ei fusese unul dintre principalele motive pentru care 
Tarzan dorise moartea leoaicei. 

Jupui cu abilitate pielea imensă, operaţie pe care o 
practicase adeseori pe animale mai mici. După ce isprăvi, îşi 


depozită trofeul în crăcăna unui copac înalt şi tot acolo, 
încovrigându-se în bifurcarea altei crengi, căzu într-un 
somn adânc şi fără vise. 

Fie din pricina nopţii de nesomn, a muncii asidue sau a 
pântecului plin, Tarzan din neamul maimuţelor dormi tot 
timpul cât soarele îşi făcu runda pe cer şi se trezi a doua zi 
pe la ceasul prânzului. Se duse drept la stârvul lui Sabor, 
dar, spre furia lui, oasele fuseseră curățate de carne de 
către alţi locuitori flămânzi ai junglei. O jumătate de oră de 
drum în pas lenevos îi aduse în cale o căprioară tânără şi 
mai înainte ca biata făptură să-şi fi dat seama că se apropie 
un duşman, o săgeată subţire îi şi străpunse grumazul. 
Veninul avu un efect atât de fulgerător, încât căprioara 
numai ce făcu vreo câteva salturi, că se şi prăbuşi moartă în 
vegetaţia măruntă de sub arbori. Din nou se ospăta Iarzan 
pe săturate, dar de astă dată nu mai dormi. Dimpotrivă, zori 
pasul spre locul unde îşi lăsase tribul şi când îl regăsi, le 
arătă mândru pielea leoaicei Sabor. 

— Ia uitaţi-vă! strigă el. Maimuţe ale lui Kerchak! Priviţi ce 
a făcut Tarzan, neînfricatul omorâtor! Care dintre voi a 
omorât vreodată pe unul din neamul lui Numa? Tarzan este 
cel mai puternic dintre voi, pentru că Tarzan nu e maimuţă. 
Tarzan este... 

Dar aici se opri pentru că în limbajul antropoidelor nu 
există cuvântul „om”, iar Tarzan ştia doar să scrie cuvântul 
în englezeşte; nu-l putea rosti. 

Tribul se adunase ca să privească dovada minunatei lui 
bravuri şi să-i asculte cuvintele. Numai Kerchak rămase 
deoparte, rumegându-şi ura şi mânia. Deodată, în mintea 
îngustă şi mârşava a antropoidului, avu loc o străfulgerare. 
Cu un răget înpăimântător, namila sări în mijlocul adunării. 
Înfigându-şi colții şi izbind cu labele-i uriaşe, ucise şi 
schilodi o duzina de maimuțe până când restul izbuti să 
scape, refugiindu-se pe terasele de sus ale pădurii. 
Spumegând şi zbierând în nebunia furiei, Kerchak se uita 


căutând obiectul urii sale şi iată că-l zări aşezat pe o cracă 
mai joasă. 

— Vino jos, Tarzan, mare omorâtor! strigă Kerchak. Vino 
jos şi măsoară-te cu colții unuia şi mai mare! Marii luptători 
se ascund prin copaci când simt că se apropie primejdia? 

Şi Kerchak slobozi torentul de provocare al neamului său. 

Calm, Tarzan cobori pe pământ. Din adăposturile cocoţate 
la înălţime, tribul îl urmărea cu răsuflarea tăiată pe 
Kerchak, care, urlând întruna, se năpustise la făptura 
relativ plăpândă. 

Înălţat pe picioarele-i scurte, Kerchak măsura aproape doi 
metri şi jumătate. Umerii lui enormi erau legaţi şi puternic 
arcuiţi de muşchi uriaşi. Ceafa grumazului scurt era o halcă 
tare ca de oţel ce se bulbuca la baza craniului, astfel încât 
capul părea o minge mică răsărind dintr-un morman de 
carne. Buzele-i răsfrânte într-un rânjet dezveleau colții 
mari, de luptător, iar în ochii mici, răi, injectaţi de sânge, 
licărea hâda-i nebunie. 

În faţa lui stătea Tarzan, la rându-i un animal vânjos, dar 
măsurâncl doar un metru optzeci, iar muşchii care-i 
zvâcneau sub piele păreau jalnic de nepotriviţi pentru 
încercarea ce-i aştepta. 

Arcul şi săgețile se aflau la oarecare depărtare, unde le 
lăsase când se fălise cu pielea lui Sabor în faţa celorlalte 
maimuțe, aşa încât îl înfrunta acum pe Kerchak numai cu 
cuțitul de vânătoare şi cu gândirea sa superioară, arme 
menite să se ia la întrecere cu forţa feroce a duşmanului. 

Când adversarul se repezi cu un răget asupră-i, Tarzan îşi 
scoase cuțitul lung din teacă şi cu un strigăt de răspuns la 
fel de înfricoşător şi de cumplit ca şi cel al fiarei cu care se 
afla faţă-n faţă, sări iute ca să întâmpine atacul. Era prea 
viclean ca să îngăduie braţelor păroase să-l încercuiască şi 
chiar în clipa când trupurile, ciocnindu-se, fură pe punctul 
de a se prăbuşi împreună, Tarzan din neamul maimuţelor îşi 
înşfacă atacatorul de uriaşa încheietură a labei şi sărind 


uşor în lături, îşi vâri cuțitul până în plasele în trupul lui 
Kerchak, sub inimă. 

Înainte de a fi putut să scoată lama cuţitului, saltul iute al 
namilei, care se străduia să-l încleşteze în năpraznicele-i 
braţe, smulse mânerul pumnalului din mâna lui Tarzan. 

Kerchak intenţionase să tragă o lovitură teribilă cu latul 
labei în capul omului-maimuță, lovitură care, dacă şi-ar fi 
atins ţinta, ar fi crăpat cu uşurinţă ţeasta lui Tarzan. Omul 
fu însă mai iute şi parând lovitura, se aplecă pe sub braţul 
lui Kerchak, aplicând la rându-i un pumn zdravăn drept în 
stomacul gorilei. Maimuţa se clătină pe picioare şi dată fiind 
rana mortală din piept, fu gata să se prăbuşească la 
pământ, dar îşi adună din nou pentru o clipă întreaga-i 
forţă, atâta cât îi trebui ca să-şi smulgă braţul din 
strânsoarea lui Tarzan şi să se prindă într-o vârtoasă 
încleştare cu flexibilul său adversar. 

Ţinându-l pe omul-maimuţă cât mai strâns, îi căuta 
beregata cu fălcile-i imense, însă degetele viguroase ale 
tânărului cuprinseră grumazul lui Kerchak înainte ca dinţii 
haini să se înfigă în carnea netedă şi arsă de soare. 

Şi astfel se zbătură, unul vrând să curme cu înfiorătorii săi 
dinţi viaţa vrăjmaşului, celălalt încercând să-i înăbuşe 
suflarea sub strânsoarea de fier cu care încleşta şi împingea 
îndărăt botul rânjit. 

Forţa superioară a maimuţei precumpănea din ce în ce şi 
dinţii fiarei încordate se aflară la un moment dat la o palmă 
de gâtul lui Tarzan, când, cu un tremur spasmodic, trupul 
uriaş înţepeni o secundă şi apoi căzu fără vlagă la pământ. 

Kerchak îşi dăduse duhul. Smulgându-i din piept cuțitul, 
care în atâtea rânduri îl ajutase să biruie muşchi mai 
puternici decât ai săi, Tarzan din neamul maimuţelor puse 
piciorul pe grumazul duşmanului înfrânt şi din nou pădurea 
răsună de strigătul mândru şi sălbatic al cuceritorului. 

Şi astfel ajunse tânărul Lord Greystoke să preia domnia în 
neamul maimuţelor. 

12. RAŢIUNEA UMANA. 


În tribul Iui Tarzan se găsea un membru care-i punea 
autoritatea la îndoială şi anume Terkoz, fiul lui Tublat, dar 
acesta se temea atât de mult de ascuţişul cuţitului şi de 
săgețile mortale ale noului stăpân, încât se mărginea să-şi 
manifeste obiecțiile prin nesupuneri mărunte şi atitudini 
sâcâitoare; totuşi Tarzan ştia că Terkoz pândea un prilej ca 
să-i smulgă, prin cine ştie ce neaşteptat act de trădare, 
domnia, aşa că era mereu cu ochii în patru spre a nu fi luat 
prin surprindere. 

Luni de zile, viaţa micului grup se scurse în mare parte ca 
şi mai înainte, cu excepţia faptului că inteligenţa superioară 
a lui Tarzan şi iscusinţa lui de vânător îi îndestula cu mai 
mult belşug de hrană decât oricând în trecut. De aceea cei 
mai mulţi dintre supuşi erau mulţumiţi cu schimbările de 
conducere. 

Tarzan îi călăuzea noaptea la ogoarele oamenilor negri şi 
acolo, preveniţi de înţelepciunea superioară a şefului lor, 
mâncau doar atât cât le poftea inima, fără să distrugă însă 
ce nu mai puteau mânca, după cum făcea Manu, maimuţica 
şi majoritatea celorlalte maimuțe. 

În felul acesta, negrii, deşi mânioşi de furtişagurile 
neîncetate de pe ogoare, nu se descurajau în strădania lor 
de a cultiva pământul, aşa cum s-ar fi întâmplat dacă Tarzan 
ar fi îngăduit supuşilor săi să devasteze plantațiile după 
bunul lor plac. 

În toată această perioadă, Tarzan făcu repetate vizite 
nocturne în sat, unde îşi reînnoia adeseori proviziile de 
săgeți. Curând observă hrana care se afla regulat la 
rădăcina copacului ce-i oferea intrarea în interiorul 
palisadelor şi după scurt timp, începu să consume tot ce-i 
puneau negrii acolo. Când sălbaticii, împietriţi de spaimă, 
văzură că hrana se făcea nevăzută peste noapte, fură 
năpădiţi de consternare şi de groază, pentru că una să 
aduci o ofrandă de hrană pentru înduplecarea unui zeu sau 
a unui duh rău şi alta-i să ştii că duhul bântuie satul de- 
adevăratelea şi că o mănâncă. Era un lucru ce nu se mai 


pomenise nicicând şi le împânzea minţile superstiţioase cu 
tot felul de vagi spaime. 

Şi asta nu era totul. Dispariţia periodică a săgeţilor şi 
veşnicele renghiuri jucate de mâini nevăzute le tociseră în 
asemenea hal nervii, încât viaţa în noul cămin devenise o 
adevărată corvoadă, iar Mbonga şi căpeteniile lui 
începuseră să discute despre părăsirea satului şi căutarea 
altui loc de sălaş, pe meleaguri mai îndepărtate ale junglei. 

Când mergeau la vânătoare, războinicii negri începură să 
se abată tot mai departe înspre miazăzi, chiar în inima 
pădurii, căutând un lăcaş potrivit pentru noul sat. Şi tot mai 
des, tribul lui Tarzan era tulburat de aceşti vânători pribegi. 
Singurătatea tăcută, sălbatică a pădurii virgine era 
spintecata acum de strigăte noi, stranii. Liniştea păsărilor şi 
a fiarelor se spulberase. Venise omul. Şi alte lighioane 
străbăteau jungla, zi şi noapte, în sus şi-n jos - fiare aprige, 
crude - dar vecinii mai slabi fugeau şi se ascundeau din 
preajma lor pentru a se reîntoarce după ce primejdia 
trecea. 

Cu omul, însă, lucrurile stau altfel. Când se iveşte omul, 
multe dintre animalele mai mari, mânate de instinct, 
părăsesc cu desăvârşire acele locuri şi arareori se mai 
întorc; aşa se întâmplă cu marile antropoide. Fug de om, 
cum fuge omul de ciumă. 

Un timp, tribul lui Tarzan zăbovi prin preajma plajei, 
pentru că noul şef nu se împăca de fel cu ideea de a-şi 
părăsi pentru totdeauna comorile din cabană. Dar când, 
într-o bună zi un membru al tribului descoperi o puzderie 
de negri pe malurile unui râuleţ la care se adăpau gorilele 
de generaţii întregi şi-i văzu pregătindu-se să taie pădurea 
şi să-şi dureze acolo numeroase colibe, nimic nu mai putu 
ţine locului maimuţele; şi astfel Tarzan le conduse, după 
lungi marşuri, în inima junglei, într-un ioc pe unde nicicând 
nu călcase picior de fiinţă omenească. 

Ori de câte ori se ivea luna nouă, Tarzan se repezea, 
legănându-se iute din ram în ram, să-şi petreacă o zi printre 


cărţile lui şi să-şi reînoiasca stocul de săgeți. Aceasta din 
urma îndeletnicire devenea din ce în ce mai anevoioasă, 
pentru că negrii începuseră să-şi ascundă, noaptea, 
teancurile de săgeți în şuri sau în colibe. De aceea Tarzan 
se vedea nevoit să-i pândească ziua pentru a descoperi 
locurile unde doseau săgețile. 

De două ori pătrunsese noaptea în colibe, în timp ce 
locatarii lor dormeau pe rogojini şi furase săgețile chiar de 
sub nasul războinicilor. Dar îşi dădu seama că era prea 
riscant, aşa incit începu să culeagă, cu laţul lui lung şi 
ucigător, războinici răzleţi pe care-i deposeda de arme şi de 
podoabe, aruncând apoi cadavrele din vârful unui arbore 
înalt drept în uliţa satului în timpul veghii de noapte. 

Negrii erau atât de îngroziţi de aceste felurite întâmplări, 
încât, dacă n-ar fi fost răgazul de o lună dintre vizitele lui 
Tarzan, răstimp în care trăgeau nădejde că fiecare nouă 
incursiune se va dovedi şi ultima, ar fi abandonat în scurta 
vreme şi noul sat. 

Nu dăduseră încă peste cabana lui Tarzan, aflată departe, 
pe plajă, dar omul-maimuţă, ori de câte ori se afla cu tribul 
său, trăia cu groaza că negrii îi vor descoperi şi-i vor jefui 
comoara. Aşa se făcea că petrecea tot mai mult timp în 
vecinătatea ultimului lăcaş all tatălui său şi tot mai puţin cu 
tribul. Şi membrii micii colectivităţi începură să sufere de 
pe urma deplasării lui Tarzan, căci în permanenţă se iscau 
ciocniri şi gâlcevi, pe care numai regele lor le putea 
soluţiona paşnic. 

În cele din urmă, câteva dintre gorilele mai vârstnice îi 
vorbiră lui Tarzan despre acest lucru şi drept urmare, el 
rămase o lună întreagă în mijlocul tribului său. 

Îndatoririle regale printre antropoide nu sunt numeroase 
şi nici foarte grele. 

Să presupunem că după-masă vine Thaka să se plângă că 
bătrânul Mungo i-a răpit noua soţie. Atunci Tarzan are 
datoria să-i adune pe toţi cei interesaţi şi dacă constată că 
soţia răpită îl preferă pe noul ei stăpân, porunceşte ca 


lucrurile să rămână aşa cum sunt sau, eventual, Mungo să-i 
dea în schimb lui Thaka pe una dintre fiicele sale. Oricare 
ar fi hotărârea, gorilele o acceptă ca absolută şi se întorc 
satisfăcute la preocupările lor. 

Apoi vine Tana, ţipând de zor şi oblojindu-şi coapsa din 
care curge sânge. Gunto, soţul ei, a muşcat-o cu cruzime! Şi 
Gunto, chemat să dea socoteală, spune că Iana e leneşă şi 
nu-i aduce alune şi cărăbuşi şi nu-l scarpină pe spinare. lar 
Tarzan îi dojeneşte pe amândoi, îl ameninţă pe Gunto c-o să- 
l facă să simtă gustul aşchiilor purtătoare de moarte dacă o 
mai chinuieşte pe Tana, iar Tana, la rândul ei, trebuie să 
promită că va fi mai grijulie în ce priveşte îndatoririle ei 
femeieşti. 

Şi aşa se desfăşoară lucrurile - mici ciondăneli familiale în 
cea mai mare parte, dar care, lăsate fără rezolvare, ar duce 
la certuri mari şi la facţiuni, precum şi la eventuala 
dezmembrare a tribului. 

Dar 'Tarzan se plictisi repede de sarcinile sale când îşi 
dădu seama că domnia însemna o îngrădire a libertăţii. 
Tânjea după cabana lui şi după marea sărutată de soare, 
după interiorul unei case bine clădite, după minunile fără 
de sfârşit ale nenumăratelor lui cărţi. 

Îşi dădu seama că, pe măsură ce se maturizase, se 
înstrăinase de tribul său. Interesele lor şi ale lui erau tot 
mai deosebite. Gorilele nu ţinuseră pasul cu el şi nu puteau 
înţelege nimic din visurile ciudate şi frumoase ce încolţeau 
în mintea activă a conducătorului lor uman. Vocabularul le 
era atât de mărginit, încât Tarzan nici nu putea discuta 
măcar cu ele despre multele adevăruri noi, despre largile 
câmpuri de gândire pe care lecturile le deschiseseră în faţa 
ochilor săi lacomi şi nu le putea face să înţeleagă ambițiile 
ce fremătau în sufletul lui. 

Acum nu mai avea prieteni în trib, ca pe vremuri. Un copil 
poate găsi tovarăşi de joacă printre numeroasele făpturi 
simple, dar pentru un om matur, o relaţie, ca să fie plăcută, 
trebuie să aibă la bază o oarecare comuniune de gândire. 


Dacă ar fi trăit Kala, Tarzan ar fi sacrificat totul ca să 
rămână aproape de ea, dar acum că murise, iar jucăuşii lui 
prieteni din copilărie se prefăcuseră în fiare crunte şi 
bicisnice, Tarzan simţea că preferă pacea şi singurătatea 
cabanei lui, îndatoririlor sâcâitoare ale conducerii unei 
hoarde de bestii atroce. 

Ura şi gelozia lui Terkoz, fiul lui Tublat, traseră greu în 
cumpănă împotriva dorinţei lui Tarzan de a renunţa la 
domnie, pentru că, tânăr englez încăpățânat cum era, nu se 
putea hotări să abdice în faţa unui inamic atât de 
înverşunat. 

Ştia foarte bine că Terkoz avea să fie ales conducător în 
locul lui, deoarece, în numeroase rânduri, această brută 
feroce îşi revendicase supremaţia fizica asupra gorilelor- 
masculi care cutezaseră să protesteze împotriva actelor 
sale de sălbatică teroare. 

Lui Tarzan i-ar fi plăcut grozav să răpună jigodia asta 
urâcioasa fără ajutorul cuţitului sau al săgeţilor. În perioada 
maturizării, forţa şi îndemânarea lui sporiseră în asemenea 
măsură, încât ajunsese să creadă că l-ar fi putut domina pe 
temutul Terkoz, într-o luptă corp la corp, dacă antropoidul 
nu s-ar fi bucurat de avantajul pe care i-l dădeau colții săi 
uriaşi asupra slab înarmatului Tarzan. 

Dar într-o zi, întreaga chestiune fu luată, prin forţa 
împrejurărilor, din mâinile lui Tarzan, iar viitorul i se 
deschise liber în faţă, astfel încât de acum înainte putea 
veni sau pleca, fără ca vreo pată să-i intuneee mândrul 
blazon. 

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: 

Tribul se hrănea pe îndelete, răspândit pe o suprafaţă 
considerabilă, când un strigăt puternic izbucni la oarecare 
depărtare, spre răsărit de locul unde Tarzan, întins pe 
burtă lângă un pârâiaş limpede, încerca să prindă un peşte 
care-i tot scăpa din mâinile iuți, rumenite de soare. Ca la un 
semn, tot tribul se repezi spre locul de unde veneau 
strigătele înfricoşate şi acolo dădură peste Terkoz, care 


ţinea de păr o femelă mai vârstnică şi o bătea fără milă cu 
labele lui mari. 

Tarzan se apropie şi înălţă o mână, semn pentru Terkoz să 
înceteze, căci femela nu era a lui, ci aparţinea unei sărmane 
gorile bătrâne, ale cărei vremuri de luptător apuseseră 
demult şi care, prin urmare, nu-şi putea ocroti familia. 

Terkoz ştia că a lovi femela altuia însemna o încălcare a 
legii semenilor săi, dar, fiind un tiran, profitase de 
slăbiciunea soţului femelei pentru a o pedepsi fiindcă 
refuzase să-i cedeze un rozător tânăr şi fraged pe care 
aceasta îl prinsese. 

Când 'Terkoz îl văzu pe Tarzan apropiindu-se fără săgeți, 
continuă s-o chinuiască pe biata femelă, străduindu-se cu 
bună ştiinţă a-şi sfida şeful pe care-l ura atâta. 

Tarzan nu-şi repetă semnalul de avertizare, ci se năpusti 
asupra lui Terkoz, care stătea în aşteptare. Omul-maimuţă 
nu mai purtase o bătălie atât de aprigă din zilele de demult, 
când Bolgani, uriaşul rege gorilă îl maltratase îngrozitor 
până în clipa când vârful cuţitului proaspăt găsit împunsese 
din întâmplare inima-i haină. 

În cazul de faţă, cuțitul lui Tarzan abia de compensa colții 
scăpărători ai lui lerkoz, iar belşugul de forţă brută care 
constituia avantajul maimuţei asupra omului era 
contracarat de uimitoarea iuţeală şi agilitate a celui de-al 
doilea. 

Totuşi la scorul final, antropoidul adunase ceva mai multe 
puncte şi dacă n-ar fi intervenit un alt atribut personal cere 
să influenţeze rezultatul ultim, Tarzan din neamul 
maimuţelor ar fi murit aşa cum a trăit - o fiară sălbatică, 
necunoscută, din Africa ecuatorială. 

Dar vezi că exista acel ceva care-l ridicase atât da mult 
deasupra semenilor săi din junglă - acea scânteie care 
sintetizează toată imensa diferenţă dintre om şi animal — 
raţiunea. Aceasta l-a salvat pe Tarzan de la moarte, de sub 
muşchii de oţel şi colții sfâşietori ai lui 'Tlerkoz. 


La douăsprezece secunde după ce începuseră lupta, se şi 
rostogoliseră la pământ, cărându-şi pumni, sfâşiindu-se şi 
sfârtecându-se - două fiare încleştate într-o luptă pe viaţă şi 
pe moarte. 

Terkoz se alesese cu vreo duzină do tăieturi de cuţit la cap 
şi piept, iar Tarzan era rănit şi însângerat - într-un loc, 
pielea capului îi era pe jumătate desprinsă de pe ţeastă în 
asemenea hal, încât o fâşie mare îi atârna peste ochi 
împiedicându-i vederea. 

Totuşi tânărul englez reuşise să ţină colții aceia îngrozitori 
departe de beregata lui şi cum o clipă încleştarea lor îşi mai 
pierdu din intensitate, atât cât le trebui la amândoi ca să-şi 
tragă răsuflarea, Tarzan ticlui o stratagemă. O să se 
strecoare în spatele lui Terkoz şi agăţându-se de el cu 
ghearele şi dinţii o să-i înfigă cuțitul până o să-l dea gata. 

Manevra fu dusă la îndeplinire cu mai multă uşurinţă 
decât sperase Tarzan, deoarece bruta lipsită de judecată, 
neînţelegând ce avea de gând adversarul său, nu făcu nici o 
încercare de a-i zădărnici planul. Dar când, în cele din 
urmă, îşi dădu seama că Tarzan îl încleştase într-un fel în 
care nu se putea apăra nici cu dinţii, nici cu pumnii, Tlerkoz 
se azvârli jos cu atâta violenţă, încât Tarzan trebui să se 
agate cu disperare de trupul ce se zbătea, se zvârcolea şi se 
răsucea şi fără a fi apucat să-şi împlânte mai mult decât 
odată cuțitul, îl scăpă din mână când se izbi cu forţă de 
pământ, pomenindu-se brusc lipsit de orice armă de 
apărare. 

În următoarele clipe cât se rostogoliră şi se vânzoliră, 
Terkoz reuşi în mai multe rânduri să se elibereze din 
înlănţuirea braţelor adversarului, până când, în cele din 
urmă, după nenumărate zvârcoliri iuți şi schimbări de 
poziţie succesive, Tarzan ajunse întâmplător să-l cuprindă 
cu braţul drept într-un fel absolut inatacabil. 

Aflându-se în spatele lui Terkoz, tânărul îşi petrecuse 
braţul pe sub braţul acestuia, încercuindu-i gâtul cu braţul 
şi antebraţul. E figura „semi-Nelson” din luptele corp la 


corp moderne, pe care neştiutorul om-maimuţă o nimerise 
din întâmplare, dar raţiunea sa superioară îi dezvăluise 
într-o clipită avantajele descoperirii sale. Pentru el însemna 
întreaga deosebire dintre viaţă şi moarte. 

Şi astfel, se căzni să-şi aducă şi braţul stâng în aceeaşi 
poziţie de încercuire şi câteva momente mai târziu, 
grumazul lui Terkoz pârâia în menghina unui „plin Nelson”. 
Acum nu mai exista nici o posibilitate de salt şi zvârcolire. 
Amândoi zăceau pe jos, cu desăvârşire nemişcaţi, Tarzan 
agăţat pe spinarea lui lerkoz. Treptat, capul rotund al 
gorilei era împins în jos, tot mai în jos, spre piept. 

Tarzan ştia care avea să fie sfârşitul. Într-o clipă, gâtul o să 
se frângă. Şi atunci sări în ajutorul lui 'Terkoz exact acelaşi 
element care îl împinsese într-un asemenea chinuitor 
impas: raţiunea unui om. 

„Dacă îl ucid - îşi spuse Tarzan - care va fi folosul? N-ar 
însemna oare să văduvesc tribul de un bun luptător? Şi 
dacă Terkoz moare, înseamnă să nu fie conştient de 
supremaţia mea, pe când, dacă-l las în viaţă, va fi totdeauna 
o pildă pentru celelalte gorile.” 

— Ka-goda? şuieră Tarzan la urechea lui Terkoz, ceea ce, 
pe limba maimuţelor, în traducere liberă înseamnă: „Le 
predai?” 

O secundă nu se auzi nici un răspuns şi Tarzan îşi înteţi 
puţin apăsarea, fapt care-i smulse bestiei un înfricoşător 
strigăt de durere. 

— Ka-goda? repetă Tarzan. 

— Ka-goda! urlă 'Terkoz. 

— Ascultă, spuse Tarzan, înmuind un pic strânsoarea, fără 
să-l slăbească însă din cleşte. Eu sunt Tarzan, regele 
maimuţelor, vânător puternic, luptător puternic. În toată 
jungla nu mai e altul atât de mare. Tu mi-ai spus Ka-goda. 
Tot tribul a auzit. Niciodată să nu te mai încaieri cu regele 
tău sau cu cei din neamul tău, că de vei mai face asta o 
singură dată, te omor. Ai înţeles? 

— Huh, se învoi Terkoz. 


— Eşti mulţumit? 

— Huh, repetă gorila. 

Tarzan îl lăsă liber şi câteva minute mai târziu, toţi se 
aflară din nou la treburile lor, ca şi cum nimic nu tulburase 
seninătatea hăituielilor prin pădurea virgină. 

Dar adânc, în minţile lor, se săpase convingerea că Tarzan 
era un mare luptător şi o făptură ciudată. Ciudată, pentru 
că stătuse în puterea lui să-şi ucidă vrăjmaşul şi totuşi îl 
lăsase să trăiască, nevătămat. 

În după-amiaza aceea, când tribul se adună, după datină, 
înainte de a se fi lăsat seara peste junglă, Tarzan, cu rănile 
spălate în apele râului, chemă în juru-i pe toţi masculii 
vârstnici. 

— Aţi văzut azi din nou că Tarzan din neamul maimuţelor 
este cel mai puternic dintre voi - li se adresă el. 

— Huh, răspunseră cu toţii într-un glas. Tarzan e mare. 

— Tarzan, continuă el, nu e maimuţă. El nu-i la fel cu 
ceilalţi. Felul lui de a fi nu se aseamănă cu al lor, aşa că 
Tarzan se duce înapoi Ia cuibul celor de-un fel cu el, lângă 
apele marelui lac ce nu are al doilea țărm. Trebuie să vă 
alegeţi un alt conducător, pentru că Tarzan nu o să se mai 
întoarcă. 

Şi astfel, tânărul Lord Greystoke făcu primul pas către 
țelul spre care năzuia - acela de a găsi alţi oameni albi, de 
felul lui. 

13. CEI DE FELUL LUI. 

A doua zi dimineaţa, Tarzan, şchiopătând şi îndurerat de 
rănile primite în lupta cu Terkoz, o porni spre apus, către 
coasta mării. Înainta foarte încet, petrecând noaptea în 
junglă şi ajunse la cabană spre sfârşitul dimineţii 
următoare. Câteva zile nu se prea îndepărtă de casă, decât 
doar ca să adune fructele şi alunele trebuincioase să-i 
astâmpere foamea. După zece zile era din nou teafăr şi 
sănătos, în afară de o cumplită cicatrice, numai pe jumătate 
tămăduită, care pornea de deasupra ochiului stâng, 


străbătea creştetul şi sfârşea la urechea dreaptă. Era 
semnul lăsat de Terkoz când îi sfâşiase pielea capului. 

În răstimpul convalescenţei, Tarzan încercă să-şi croiască 
o mantie din pielea Saborei, care zăcuse în toată această 
vreme în cabană. Dar constată că pielea se scorţoşise, 
devenind tare ca lemnul şi cum nu avea idee despre tăbăcit, 
fu nevoit să renunţe la dorinţa îndelung nutrită. 

Apoi se hotări să şterpelească puţinele veşminte pe care le 
putea găsi la vreunul din negrii lui Mbonga, căci Tarzan din 
neamul maimuţelor decisese să marcheze în fel şi chip 
evoluţia sa din ordinul animalelor inferioare şi nimic nu i se 
părea a fi o mai distinsă emblemă a umanităţii decât 
îmbrăcămintea şi podoabele. 

În acest scop adună toate ornamentele pentru braţe şi 
picioare pe care le culesese de la războinicii negri ce 
picaseră în strânsoarea laţului său iute şi tăcut şi se 
împodobi cu ele întocmai cum îi văzuse pe alţii purtându-le. 

La gât îi atârna lanţul de aur de care era prins medalionul 
încrustat cu diamante ce aparținuse mamei sale, Lady Alice. 
La spate purta o tolbă cu săgeți, legată pe umăr cu o curea 
de piele, altă pradă luată de la unul din negrii învinşi. În 
jurul mijlocului avea o cingătoare pe care o meşterise din 
fâşii subţiri de piele netăbăcită şi care-i slujea drept suport 
pentru teaca făcută tot de el, în care ţinea cuțitul tatălui 
său. Arcul lung ce aparținuse lui Kulonga îi atârna pe 
umărul stâng. 

Tânărul Lord Greystoke era într-adevăr o apariţie stranie 
şi neîmblânzită, cu coama-i de păr negru căzându-i pe 
umeri, iar în faţă, retezată cu cuțitul de vânătoare într-un 
breton oprit grosolan pe frunte, ca să nu-i intre în ochi. 
Trupul său drept şi perfect, musculos cum numai trupurile 
gladiatorilor romani trebuie să fi fost şi totuşi zvelt şi mlădiu 
ca al unui zeu grec. Trăda de la prima ochire miraculoasa 
îmbinare dintre forţa colosală, supleţe şi agilitate. 

O întruchipare a omului primitiv, a vânătorului, a 
războinicului, iată ce era Tarzan din neamul maimuţelor. 


Cu capul frumos, semeţ cumpănit pe umerii vânjoşi cu 
licărul vitalităţii şi al inteligenţei strălucindu-i în ochii 
limpezi, putea lesne personifica un semizeu al unei apuse 
seminţii sălbatice şi războinice din antica lui pădure. 

Dar lui Tarzan nu-i sta mintea la asemenea lucruri. Era 
necăjit că nu avea îmbrăcămintea care să le indice tuturor 
locuitorilor junglei că el era om şi nu maimuţă şi adeseori îl 
munceau bănuieli amare că s-ar putea, până la urmă, să 
devină şi el maimuţă. 

Nu începuse oare să-i crească păr pe faţă? 'Ioate 
maimuţele aveau păr pe faţă. În timp ce negrii, cu puţine 
excepţii, erau complet spâni. 

Adevărat, văzuse în cărţile lui poze de oameni cu smocuri 
mari de păr deasupra buzelor, pe obraji şi bărbie, totuşi 
Tarzan era speriat. Aproape în fiecare zi îşi ascuţea tăişul 
cuţitului şi-şi reteza barba tânără, ca să smulgă această 
amprentă degradantă a neamului maimuţelor. 

Şi astfel învăţă să se bărbierească - grosolan şi dureros, 
ce-i drept, însă în orice caz cu efect. 

Cum îşi redobândi pe deplin forţele după sângeroasa 
încăierare cu Terkoz, Tarzan o porni într-o bună dimineaţă 
spre satul lui Mbonga. Înainta nepăsător pe o cărăruie 
şerpuită din junglă, în loc să-şi croiască drum prin copaci, 
când, deodată, se pomeni faţă-n faţă cu un războinic negru. 

Expresia de surpriză zugrăvită pe faţa sălbaticului era 
aproape comică şi înainte ca Tarzan să-şi fi putut desprinde 
arcul de pe umăr, negrul se şi răsucise pe călcâie şi o luase 
la goană pe potecă, strigând cât îl ţinea gura, de parcă voia 
să dea alarma altora aflaţi în faţa lui. 

Tarzan începu să-l urmărească prin copaci şi câteva clipe 
mai târziu, îi apăru înaintea ochilor un grup de oameni care 
se dădeau de ceasul morţi să scape. Erau trei şi goneau ca 
nebunii, unul în spatele celuilalt, prin hăţişul vegetației 
mărunte. 

Tarzan le-o luă cu uşurinţă înainte; sălbaticii nu-l 
observară când trecu în tăcere peste capetele lor şi nici nu-i 


zăriră silueta ghemuită, chircită pe o ramură joasă, drept 
deasupra cărării pe unde fugeau ei. 

Tarzan îi lăsă pe primii doi să treacă, dar când al treilea îi 
urmă grăbit, laţul căzu lin în jurul gâtului negru. O 
smucitură iute îl strânse zdravăn. Strigătul de agonie al 
victimei îi făcu pe ceilalţi doi să se întoarcă la timp pentru a 
zări trupul cuprins de spasme al tovarăşului lor înălţându- 
se încet, ca prin magie, în frunzişul des al arborilor de 
deasupra. Cu ţipete înspăimântate îşi continuară drumul şi 
se înfundară în junglă, în strădania de a se salva. 

Tarzan isprăvi cu prizonierul său, repede şi fără zgomot; îl 
despuie de arme şi de podoabe ca şi de - o, bucuria 
bucuriilor! 


— O frumoasă piele de căprioară în jurul coapselor, pe 
care o transferă iute asupra persoanei sale. Acum era într- 
adevăr îmbrăcat aşa cum se cuvine să fie un om. Nimeni nu 
s-ar mai fi putut îndoi de obârşia lui. Ce i-ar mai fi plăcut să 
se întoarcă la trib şi să se împăuneze cm găteala lui în faţa 
privirilor invidioase ale celorlalţi. 

Luând cadavrul negrului pe umăr o porni ceva maj încet 
prin copaci, spre micul sat înconjurat de palisade, deoarece 
avea iar nevoie de săgeți. Când sa apropie de împrejmuire, 
văzu o gloată agitându-se în jurul celor doi negri care 
izbutiseră să scape şi care, tremurând de groază şi de 
istovire, abia de puteau să istorisească misterioasele 
amănunte ale aventurii lor. 

Povesteau că Mirando, care se aflase la o mică depărtare 
înaintea lor, se înapoiase brusc, strigând şi urlând că-i 
urmăreşte un cumplit războinic alb şi despuiat. Toţi trei o 
luaseră la goană spre sat, cât de repede îi duceau 
picioarele. Şi din nou, ţipătul de moarte al lui Mirando îi 
făcu să privească îndărăt, unde li se înfăţişase ochilor cea 
mai îngrozitoare privelişte: trupul tovarăşului lor zburând 
în sus, în copaci, în timp ce braţele şi picioarele i se zbăteau 
în aer, iar limba îi ieşise afară de un cot. După aceea nu mai 
scoase nici un sunet şi nici o altă fiinţă nu se zărise în jur. 

Sătenii fură cuprinşi de o frică vecină cu panica, dar 
bătrânul înţelept Mbonga se arătă sceptic în legătură cu 
povestea auzită şi atribui întreaga născocire spaimei lor în 
faţa unei primejdii adevărate. 

— Ne înşiraţi toate scornelile astea pentru cu n-aveţi curaj 
să spuneţi adevărul. Nu îndrăzniţi să recunoaşteţi că, atunci 
când leul s-a repezit la Mirando, voi aţi luat-o la fugă şi l-aţi 
părăsit. Sunteţi nişte laşi. 

Abia isprăvi Mbonga de rostit aceste cuvinte, când un 
zgomot puternic în copacul de deasupra capetelor lor îi 
îndemnă pe toţi să privească în sus, cu o nouă groază. 
Priveliştea ce li se înfăţişă îl făcu până şi pe bătrânul 
Mbonga să se cutremure, căci, legănându-se şi răsucindu- 


se în văzduh, cobora cadavrul lui Mirando, care li se 
aşternu apoi la picioare, cu un zgomot menit să le ia minţile. 

Ca la un semn, toţi negrii o rupseră la fugă şi nu se opriră 
până când ultimul dintre ei nu se topi în umbrele întunecate 
ale junglei din jur. 

Din nou Tarzan descinse în sat şi îşi reînnoi stocul de 
săgeți. Apoi se ospăta din ofranda cu care negrii se 
străduiau să-i înduplece mânia. Înainte de a părăsi satul, 
trase cadavrul lui Mirando până la gard şi-l propti de 
palisadă în aşa fel, încât chipul mortului părea să scruteze, 
peste vârful parilor, cărăruia ce ducea în junglă. Apoi 
Tarzan se întoarse vânând pe drum, vânând întruna, până 
la cabana de lângă plajă. 

Pătrunşi de groază până-n măduva oaselor, negrii se 
apropiară şi se întoarseră înapoi de vreo douăsprezece ori 
până să se încumete să intre în sat, trecând pe lângă chipul 
hidos rânjit al consăteanului lor mort, iar când descoperiră 
că săgețile şi hrana se făcuseră nevăzute, ştiură cu 
siguranţă ceea ce până atunci bănuiseră numai: anume că 
Mirando dăduse ochii cu duhul cel rău al junglei. 

Aceasta li se părea explicaţia logică a faptelor. Numai cei 
care vedeau cumplita zeitate mureau; nu era oare adevărat 
că nimeni din cei rămaşi în viaţă, în sat, nu dăduse vreodată 
ochii cu el? Aşadar, toţi cei care muriseră de mâna lui, de 
bună seamă că-l văzuseră şi plătiseră cu viaţa această 
fărădelege. Deci atâta timp cât o să-i ofere săgeți şi hrană, 
n-o să le pricinuiască nici un rău dacă or să se ferească de 
a-l privi; prin urmare, Mbonga porunci ca, pe lângă 
merinde, să se pregătească şi o ofrandă de săgeți acelui 
Munanfo-Keewati şi de atunci încolo aşa făcură. 

Când Tarzan se întoarse pe plaja unde se afla cabana, un 
spectacol straniu şi neobişnuit se oferi privirilor sale. Pe 
apele liniştite ale golfului încercuit de pământ plutea un 
vapor mare, iar pe plajă acostase o barcă mică. Dar, lucrul 
cel mai miraculos din toate, o mulţime de oameni albi, 
asemănători cu el, se mişcau de zor între plajă şi cabana lui. 


Tarzan văzu că, din multe puncte de vedere, semănau cu 
oamenii din cărţile lui cu poze. Se strecură prin copaci mai 
aproape, până ajunse chiar deasupra lor. Erau zece bărbaţi, 
nişte indivizi oacheşi, arşi de soare, cu expresii mârşave 
întipărite pe faţă. Se adunaseră în jurul bărcii şi vorbeau cu 
glas tare şi mânios, gesticulând şi amenințând cu pumnul. 
La un moment dat, unul dintre ei, un omuleţ pipernicit, cu 
faţa slabă şi cu o barbă neagră, iar pe chip cu o expresie 
care-i amintea lui Tarzan de Pamba, şobolanul, îşi puse 
mâna pe umărul unui uriaş de lângă el, cu care se 
ciorovăiseră şi se dondăniseră toţi ceilalţi. Omuleţul îi indică 
o direcţie spre interiorul junglei, aşa încât uriaşul fu nevoit 
să-şi întoarcă faţa de la ceilalţi pentru a se uita într-acolo. 
Când uriaşul se întoarse, pipernicitul cu faţa slabă scoase 
un revolver de la brâu şi-l împuşcă în spate. Omul cel voinic 
îşi înălţă braţele deasupra capului, genunchii i se muiară şi 
fără un sunet, se prăbuşi cu faţa în jos pe plajă, mort. 

Pocnetul armei de foc, primul de acest fel pe care-l auzise 
Tarzan vreodată, îl umplu de uimire, dar nici măcar acest 
zgomot neobişnuit nu-i putu zgudui nervii sănătoşi, 
făcându-l să simtă ceea ce s-ar numi măcar un dram de 
spaimă. 

Purtarea străinilor albi îl ului însă din cale-afară. Îşi 
încruntă sprâncenele într-o adâncă îngândurare. Bine a 
făcut, îşi spuse el, că n-a ascultat de primul impuls care-i 
dădea ghes să se repeadă spre oamenii albi pentru a-i 
saluta ca pe nişte fraţi. 

Fără îndoială, nu se deosebeau cu nimic de oamenii negri, 
nu erau cu nimic mai civilizaţi decât maimuţele şi cu nimic 
mai puţin fioroşi decât Sabor. 

O clipă, ceilalţi rămaseră locului privind la omuleţul cu faţa 
slabă şi la uriaşul care zăcea mort pe plajă. Apoi, unul 
dintre ei izbucni în râs şi-l bătu pe omuleţ cu palma pe 
spate. Se porniră vorbească şi mai vârtos, să gesticuleze, 
dar cearta se potoli. 


După un timp lansară barca la apă, săriră cu toţii în ea şi 
vâsliră înspre vaporul cel mare, unde Tarzan putu desluşi 
alte siluete foindu-se pe punte. După ce se căţărară la bord 
Tarzan se lăsă în sfârşit jos, îndărătul unui copac masiv şi se 
strecură până la cabană, punând întruna între el şi vas 
stavila unui arbore. 

Intrând pe uşă, văzu că totul în cabană era răsturnat cu 
susu-n jos. Cărţile şi creioanele lui zăceau risipite pe podea. 
Armele, scuturile şi celelalte comori fuseseră împrăştiate 
pretutindeni. Un val de mânie îl năpădi în faţa acestei 
isprăvi şi cicatricea proaspătă de pe frunte îi ieşi dintr-odală 
la iveală: o dungă purpurie, reliefată, pe pielea-i de bronz. 
Alergă la dulap şi căută în sertarul ultimului raft. Ah! Un 
suspin de uşurare îi scăpă de pe buze când scoase caseta 
de metal şi deschizând-o, îşi găsi neatinsă cea mai prețioasă 
dintre comori. Fotografia tânărului surâzător, cu faţa dârză 
şi misterioasa cărticică neagră se aflau acolo. 

Dar asta ce mai era? 

Urechea lui ageră prinsese un zgomot slab, însă 
nefamiliar. Alergând la fereastră, Tarzan privi în direcţia 
golfului şi văzu că o a doua barcă era coborâtă de pe 
puntea vaporului cel mare, alături de cea care se afla la 
apă. Curând văzu o mulţime de oameni dându-şi drumul pe 
marginile vasului şi coborând în bărci: se înapoiau în număr 
sporit. 

Tarzan mai privi o clipă, timp în care o sumedenie de lăzi şi 
de pachete fură încărcate în bărcile care aşteptau, apoi, 
când le văzu îndepărtându-se de navă, omul-maimuţă rupse 
o foaie de hârtie şi luând un creion caligrafie câteva minute 
până când pe filă apărură o serie de litere puternice, bine 
conturate, aproape perfecte. Prinse biletul pe uşă cu o mică 
aşchie de lemn ascuţită, apoi, luându-şi preţioasa casetă de 
metal şi atâtea săgeți şi sulițe câte putea căra el, ieşi în 
grabă şi dispăru în pădure. 

Când cele două bărci fură trase la țărm, pe nisipul argintiu 
cobori din ele o ciudată adunătură de exemplare umane. Să 


fi fost cu totul douăzeci de făpturi, cincisprezece dintre ele 
arătând a oameni de mare, grosolani şi înrăiţi. 

Restul grupului era de cu totul altă calitate. 

Unul dintre aceştia era un bărbat în vârstă, cu păru alb şi 
ochelari cu rame groase. Trupul lui, uşor gârbovit, era 
îmbrăcat într-o redingotă imaculată, deşi prost croită, la 
care se adăuga un cilindru de mătase lucioasă ce completa 
discordanţa dintre acest echipament şi jungla africană. Cel 
de-al doilea membru al grupului era un tânăr înalt, într-un 
costum de doc alb; imediat în spatele acestuia se afla un alt 
bătrânel, cu o frunte foarte înaltă şi având un fel de a fi 
agitat şi gălăgios. În urma lor păşea o negresă uriaşă, 
îmbrăcată în culori ţipătoare, ca regele Solomon. Ochii 
mari, i se roteau în cap cu vădită spaimă, îndreptându-se ba 
spre junglă, ba spre banda de mateloţi care înjurau de zor, 
descărcând lăzile şi cutiile din bărci. Ultimul membru al 
grupului care debarcă era o fată de vreo nouăsprezece ani; 
tânărul în alb fu cel care o săltă peste marginea bărcii, 
depunând-o pe uscat fără să se ude. Fata îi dărui un 
drăgălaş surâs de mulţumire, dar nu schimbară o vorbă 
între ei. 

Grupul înainta în tăcere spre cabană. Era limpede că, 
oricare ar fi fost intenţiile lor, totul fusese hotărât înainte de 
a fi coborât de pe vas; aşadar, se îndreptară direct spre uşa 
cabanei, mai întâi marinarii care cărau lăzile şi baloturile, 
iar în urma lor cei cinci care păreau atât de deosebiți. 
Mateloţii lăsară jos poverile şi unul dintre ei zări biletul pe 
care-l prinsese Tarzan. 

— Hei, băieţi! strigă el. Ce mai e şi asta? Îmi mănânc 
pălăria dacă foaia asta era aici acum un ceas. 

Ceilalţi se strânseră în jur, cei din spate lungindu-şi 
gâturile peste umerii celor din faţă, dar cum numai puţini 
dintre ei ştiau să citească şi aceia cu mare strădanie, cel ce 
vorbise se adresă în cele din urmă omuleţului cu cilindru şi 
redingotă. 


— Hei, dom' prăfesăr! strigă el. la fă-te-ncoa' şi ceteşte 
blagoslovita asta de scresoare. 

Bătrânul căruia i se adresase, înainta spre locul unde erau 
adunaţi marinarii, urmat fiind ele ceilalţi membri ai 
grupului său. Potrivindu-şi ochelarii, privi o clipă afişul, apoi 
se întoarse cu spatele şi se îndepărtă, mormăind ca pentru 
sine: 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! 

— Hei, focă bătrână! strigă omul care-i ceruse, mai înainte 
ajutor. Crezi că pentru sufletu' tău ţi-am cerut să ceteşti 
blagoslovita de scresoare? Fă-te înapoi şi ceteşte-o tare, 
gâscă bătrână cu ochelari ce eşti! 

Bătrânul se opri din mers şi întoreându-se, replică: 

— Oh, da, dragul meu domn, o mie de scuze! A fost o 
neatenţie din partea mea, da, o mare neatenţie. 
Remarcabil, extrem de remarcabil. 

Se postă din nou în fata biletului, îl reciti şi fără îndoiala, 
sar fi întors iarăşi ca să mediteze asupra conţinutului, dacă 
marinarul nu l-ar fi înşfăcat cu brutalitate de guler şi nu i-ar 
fi răcnit în ureche: 

— Citeşte-l tare, idiot bătrân ce eşti! 

— Ah, da, într-adevăr, da, într-adevăr - replică profesorul, 
cu glas suav şi potrivindu-şi încă o dată ochelarii, citi cu glas 
tare: 

ACEASTA ESTE CASA LUI TARZAN, OMORÂTORUL DE 
FIARE ŞI DE MULŢI NEGRI. NU ATINGEŢI LUCRURILE 
LUI TARZAN. TARZAN PÂNDEŞIE... 

TARZAN DIN NEAMUL MAIMUȚELOR. 

— Cine dracu mai e şi Tarzan? strigă marinarul care 
vorbise mai înainte. 

— Evident, ştie englezeşte, îşi dădu cu părerea tânărul în 
alb. 

— Dar ce să însemne „Iarzan din neamul maimuţelor”! 
strigă fata. 

— Nu ştiu, domnişoară Porter, răspunse tânărul, decât 
dacă am nimerit peste vreun exemplar simianesc fugit de la 


Grădina Zoologică din Londra şi care a adus civilizaţia 
europeană în căminul său din junglă. Ce părere aveţi, 
domnule profesor Porter? adăugă el, întorcându-se spre 
bătrân. 

Profesorul Archimedes Q. Porter îşi potrivi ochelarii pe 
nas. 

— Ah, da, într-adevăr... da, într-adevăr, remarcabil, extrem 
de remarcabil, observă profesorul, dar nu pot adăuga nici 
un element în plus faţă de cele ce am spus până acum în 
vederea elucidării acestui fenomen realmente 
impresionant. 

Acestea fiind zise, profesorul porni agale în direcţia 
junglei. 

— Dar, tăticule, n-ai spus încă nimic! strigă fata. 

— Tiţ, tit, fetiţo, tţt, ţi, ţistui profesorul Porter pe un ton 
binevoitor şi indulgent - nu-ţi munci căpşorul tău dulce cu 
probleme atât de dificile şi obscure. 

Şi din nou o porni agale în altă direcţie, cu ochii pironiţi în 
pământ şi cu mâinile încleştate la spate, sub cozile 
fluturânde ale redingotei. 

— Io zic ca ţicnitu' ăsta de porc bătrân nu ştie mai multe 
ca noi - marii marinarul cu faţă de şobolan. 

— Maăsoară-ţi cuvintele şi vorbeşte cuviincios! strigă la el 
tânărul, pălind de furie la auzul vorbelor jignitoare. Aţi ucis 
ofiţerii de pe vas şi ne-aţj jefuit. Suntem cu desăvârşire în 
puterea voastră. Dar dacă n-o să-i tratezi cu respect pe 
profesorul Porter şi pe domnişoara Porter, îţi făgăduiesc să- 
ţi frâng gâtul cu mâinile mele, indiferent dacă mai am o 
armă sau nu! 

Şi tânărul se apropie atât de ameninţător de marinarul cu 
chip de şobolan, încât acesta, deşi era înarmat cu două 
revolvere şi ţinea în mână un cuţit sinistru, se dădu îndărăt, 
stingherit. 

— Laş afurisit ce eşti! continuă să strige tânărul. N-ai 
cuteza să împuşti un om decât pe la spate. Şi în mine n-ai 
îndrăzni să tragi nici în cazul ăsta. 


Şi tânărul se întoarse înadins cu spatele la marinar, 
îndepărtându-se nepăsător, ca şi cum l-ar fi pus la 
încercare. Mâna matelotului se furişă perfid spre mânerul 
unuia dintre revolvere; în ochii lui ticăloşi scânteie dorinţa 
de răzbunare, în timp ce urmărea silueta tânărului englez 
care se îndepărta. Privirile celorlalţi mateloţi erau aţintite 
asupra lui şi totuşi omul şovăia. În străfundurile inimii sale 
era şi mai laş decât îl bănuia domnul William Cecil Clayton. 

Din frunzişul unui arbore vecin, doi ochi ageri urmăriseră 
fiece mişcare a grupului. Tarzan fusese martor la surpriza 
pricinuită de biletul său şi cu toate că nu putea înţelege 
nimic din limbajul vorbit de aceşti oameni bizari, totuşi 
gesturile şi expresia feţelor erau foarte elocvente pentru el. 

Faptul că omuleţul cu mutra de şobolan îşi ucisese unul din 
camarazi îi displăcuse profund lui Tarzan şi acum, când îl 
vedea certându-se cu tânărul acela chipeş, antipatia lui 
spori şi mai mult. Tarzan nu mai văzuse niciodată pină 
atunci urmările unei arme de foc, deşi cărţile lui îl 
învăţaseră câte ceva despre ele, dar când observă că omul 
cu mutră de şobolan îşi plimbă degetele pe mânerul 
revolverului, îşi aminti de scena al cărei martor fusese cu 
puţin timp în urmă şi fireşte, se aşteptă să-l vadă şi pe tânăr 
ucis asemenea marinarului uriaş, doborât cu puţin timp 
înainte. Aşa încât Tarzan potrivi o săgeată otrăvită în arc şi-l 
ochi pe marinarul cu chip dr şobolan, dar frunzişul 
copacului era atât de des, încât îşi dădu seama că 
traiectoria săgeţii avea să fie deviată de frunze sau de 
rămurelele măi mici, drept care, în locul săgeţii lansă din 
adăpostul său înalt o suliță grea. 

Clayton nu făcuse nici doisprezece paşi. Marinarul cu chip 
do şobolan îşi trăsese pe jumătate revolverul afară din toc; 
camarazii lui urmăreau cu atenţie, încordată scena. 
Profesorul Porter dispăruse în jungla, urmat de agitatul 
Samuel 1. Philander, secretarul şi asistentul său. Esmeralda, 
negresa, era ocupată să aleagă deoparte bagajele stăpânei 
ei, din maldărul de baloturi şi lăzi de lângă cabană, iar 


domnişoara Porter venea pe urmele lui Clayton, când ceva o 
făcu să întoarcă din nou capul către marinar. 

Şi în clipa aceea se petrecură simultan trei lucruri. 
Marinarul smuci revolverul din toc şi ţinti spatele lui 
Clayton, domnişoara Porter scoase un strigăt de alarmă şi o 
suliță lungă cu vârf de metal ţâşni ca un fulger de undeva 
de sus şi străpunse umărul drept al omului cu faţa de 
şobolan.! Revolverul se descarcă în aer fără să atingă pe 
nimeni, iar matelotul se chirci cu un urlet de durere şi de 
groază. 

Clayton se întoarse şi alergă la locul unde se întâmplase 
scena de mai sus. Marinarii se strânseră într-un grup 
înspăimântat, cu armele în mână, iscodind umbrele junglei. 
Omul rănit se zvârcolea pe jos şi zbiera. 

Fără să fie observat, Clayton ridică de jos revolverul scăpat 
de marinar şi-l strecură în cămaşă, apoi se apropie de 
ceilalţi, scrutând şi el, derutat, jungla. 

— Cine să fi fost? şopti Jane Porter, iar tânărul se întoarse 
şi o văzu lângă el, cu ochii larg deschişi de uimire. 

— Aş spune că Tarzan din neamul maimuţelor ne pândeşte 
într-adevăr, răspunse el pe un ton îndoielnic. Mă întreb însă 
cui îi era destinată sulița asta? Dacă-i era destinată lui 
Snipes. Atunci amicul nostru maimuţă e un prieten 
adevărat. Pentru Dumnezeu, unde-o fi tatăl dumitale şi 
domnul Philander? În jungla asta bântuie cineva sau ceva şi 
orice-ar fi, e înarmat. Hei! Domnule profesor! Domnule 
Philander! strigă tânărul Clayton. Nici un răspuns. Ce-i de 
făcut, domnişoară Porter? continuă tânărul, cu faţa 
înnegurată de îngrijorare şi nehotărâre. Nu te pot lăsa aici 
singură cu tâlharii ăştia şi în nici un caz nu te poţi hazarda 
să pătrunzi în junglă cu mine; şi totuşi cineva trebuie să 
meargă în căutarea tatălui dumitale. E mai mult decât în 
stare să rătăcească pe unde-l duc picioarele, la întâmplare 
şi fără să se gândească la primejdii, iar domnul Philander e 
doar cu un pic mai puţin distrat decât dânsul. Ilartă-mi 
brutalitatea, dar aici vieţile noastre sunt în permanent 


pericol şi după ce-o să-l aducem înapoi pe tatăl dumitale, 
trebuie să găsim o metodă de a-l face să înţeleagă primejdia 
la care ne expune şi se expune prin neatenţia lui. 

— Sunt de acord cu dumneata, răspunse fata şi nu mă simt 
ofensată de fel. Bietul meu tătic şi-ar sacrifica viaţa pentru 
mine fără a şovăi o secundă, cu condiţia ca atenţia lui să 
poată fi reţinută o întreagă secundă de o chestiune atât de 
neimportantă. Nu există decât o singură cale de a-l pune pe 
tata în siguranţă şi anume, să-l legăm de un copac. Dragul 
de el, e atât de lipsit de simţ practic! 

— Am găsit! strigă Clayton deodată. Ştii să te foloseşti de 
un revolver, nu-i aşa? 

— Da. De ce? 

— Am unul. Înarmată cu revolverul dumneata şi 
Esmeralda o să vă aflaţi în relativă siguranţă în cabană, cât 
timp îl caut pe tatăl dumitale şi pe domnul Philander. Haide, 
cheam-o pe femeie, iar eu pornesc după ei. Nu cred că s-au 
putut îndepărta prea mult. 

Jane procedă aşa cum o sfătuise Clayton şi după ce tânărul 
văzu uşa cabanei închizându-se în siguranţă în urma celor 
două femei, se îndreptă spre junglă. 

Câţiva marinari extrăgeau sulița din umărul camaradului 
rănit şi Clayton, apropiindu-se îi întrebă dacă unul din ei nu 
i-ar putea împrumuta un revolver pe timpul cât îl va căuta 
pe profesor în junglă. Mutra de şobolan, constatând că nu 
murise, îşi recapătă stăpânirea de sine şi cu un potop de 
înjurături adresate iui Clayton, refuză, în numele 
camarazilor săi, să încredinţeze tânărului vreo armă de foc. 
Omul acesta, Snipes, îşi asumase rolul de şef, după ce-l 
ucisese pe conducătorul mai vechi şi trecuse atât de puţină 
vreme de atunci, încât niciunul dintre membrii echipajului 
nu apucase să-i pună autoritatea la îndoială. 

Clayton răspunse doar printr-o înălţare din umeri, dar 
când îl părăsi, culese sulița care-l străpunsese pe Snipes şi 
înarmat în acest fel primitiv, fiul actualului Lord Greystoke 
pătrunse în hăţişul junglei. La fiecare câteva clipe striga cu 


glas puternic numele celor doi rătăciţi. Cele două femei 
care-l urmăreau din cabana de pe plajă auziră ecoul 
glasului său devenind din ce în ce mai stins, până când fu 
înghiţit de miriadele de zgomote ale pădurii virgine. 

Când profesorul Archimedes Q. Porter şi asistentul său, 
Samuel 'I. Philander, în urma repetatelor stăruinţe ale 
acestuia, îşi îndreptară, în sfârşit, paşii spre tabără, se 
pomeniră cu desăvârşire pierduţi în sălbaticul şi încâlcitul 
labirint al junglei, deşi nu-şi dădeau seama de acest fapt. 
Doar printr-un capriciu al soartei o luară în direcţia coastei 
africane de vest, în loc s-o ia spre Zanzibar, adică în partea 
opusă a continentului negru. 

Când, după scurtă vreme, ajunseră la plajă şi nu văzură 
nici urmă de tabără, Philander afirmă hotărât că se aflau la 
nord de destinaţia lor, deşi, în realitate, se aflau la două 
sute de iarzi depărtare spre sud. 

Nici o clipă nu le trăsni prin cap acestor teoreticieni lipsiţi 
de simţ practic să strige cu glas tare pentru a atrage 
atenţia prietenilor lor. Dimpotrivă, cu acea siguranţă pe 
care ţi-o dă un raţionament deductiv bazat pe o premisă 
falsă, domnul Samuel T. Philander îl înşfacă pe profesorul 
Archimedes Q. Porter de braţ şi-l împinse grăbit pe bătrânul 
domn, care protesta fără vlagă, în direcţia Cape Town, aflat 
la o mie cinci sute de mile spre sud. 

După ce Jane şi Esmeralda pătrunseră în interiorul 
cabanei, în siguranţă, primul gând al negresei, a fost să 
baricadeze uşa pe dinăuntru. Cu această idee în minte, se 
întoarse să caute mijloacele prin care să-şi pună planul în 
aplicare; dar cea dintâi privire pe care o aruncă în 
încăpere, îi smulse un țipăt de groază şi asemenea unui 
copilaş înspăimântat, uriaşa femeie alergă să-şi îngroape 
faţa în umărul stăpânei sale. 

Jane, întorcând capul la auzul strigătului, dădu cu ochii de 
motivul care-l determinase: zăcând întins pe jos, la 
picioarele lor, se afla scheletul înălbit al unui bărbat. O a 
doua privire le dezvălui un al doilea schelet pe pat. 


— În ce lăcaş al groazei ne aflăm? murmură fata, 
împietrită... 

Dar în teama ei nu se simţea nici urmă de panică. 

În cele din urmă, desprinzându-se din îmbrăţişarea 
frenetică a Esmeraldei, care continua să ţipe, Jane străbătu 
camera pentru a se uita în micul leagăn, ştiind ce avea să 
vadă acolo chiar înainte! ca micuțul schelet să i se dezvăluie 
privirilor, în toată jalnica şi patetica sa fragilitate. 

Ce cumplită tragedie trădau aceste sărmane oseminte 
mute? Fata se cutremură la gândul nenorocirilor care-i 
aşteptau poate pe ea şi pe prietenii ei în această cabană 
lugubră, bântuită de făpturi misterioase, probabil ostile. 
Dar repede, bătând nervoasă cu picioruşul în podea, se sili 
să-şi alunge presimţirile funeste şi întorcându-se spre 
Esmeralda, îi ceru să înceteze cu văicărelile: 

— Gata, Esmeralda, opreşte-te chiar în clipa asta! strigă 
Jane. Nu faci decât să înrăutăţeşti lucrurile. 

Îşi sfârşi cuvintele neconvingător, cu un tremur în glas, 
când se gândi la cei trei bărbaţi de a căror ocrotire 
depindea şi care rătăceau acum în adâncurile acestei 
păduri îngrozitoare. 

Curând, fata descoperi că uşa era prevăzută pe dinăuntru 
cu o bară grea de lemn şi după câteva strădanii, puterile 
unite ale celor două femei izbutiră s-o facă să lunece la locul 
ei, pentru prima dată după douăzeci de ani. Apoi se aşezară 
pe o băncuţă, petrecându-şi braţul una în jurul celeilalte şi 
începură să aştepte. 

14. ÎN PUTEREA JUNGLEI. 

După ce Clayton se înfundă în junglă, marinarii răzvrătiți 
de pe vasul Arrow - se apucară să discute ce aveau de făcut 
mai departe; asupra unui singur punct căzură cu toţii de 
acord şi anume, că trebuiau s-o întindă cât mai repede la 
vasul Arrow unde, cel puţin, se puteau adăposti de suliţele 
nevăzutului lor inamic. Şi astfel, în timp ce Jane Porter şi 
Esmeralda se baricadau în cabană, ceata laşă de nelegiuiţi 
o pornea grabnic spre vas, cu cele două bărci care o 


adusese la țărm. Tarzan văzuse atâtea noutăţi în ziua aceea, 
încât capul lui era un adevărat vârtej de uluire. Dar cel mai 
minunat lucru, din tot ce văzuse, era pentru el faţa 
frumoasei fete albe. Iată, în sfârşit, cineva din neamul lui; 
de asta era convins. La fel şi tânărul şi cei doi bătrâni; şi 
aceştia erau în bună măsură aşa cum îşi închipuise că 
trebuie să arate cei de-un neam cu el. Dar, fără doială şi ei 
erau la fel de fioroşi şi de cruzi ca şi ceilalţi oameni pe care- 
i văzuse. Faptul că numai ei, în tot grupul, erau neînarmaţi, 
s-ar fi putut să semne că nu uciseseră pe nimeni. Însă, dacă 
ar avea arme, ar fi posibil să se poarte cu totul altfel. Tarzan 
îl văzu pe tânăr luând pistolul căzut al lui Snipes cel rănit şi 
ascunzându-l în sân; şi-l mai văzuse strecurându-l cu grijă 
fetei, când aceasta intrase în cabană. Nu înţelegea nimic 
din raţiunile ce se ascundeau îndărătul a tot ce văzuse; dar 
în chip instinctiv, îi plăcea tânărul şi cei doi bătrâni, iar 
pentru fată simţea un soi de dor ciudat, pe care nu-l putea 
înţelege. Cât despre femeia cea mare, neagră şi aceasta era 
într-un fel legată de fată, aşa că-i plăcea şi ea. 

Faţă de marinari însă şi mai cu seamă faţă de Snipes, 
resimțea o ură feroce. Înţelesese din gesturile lor de 
ameninţare şi mai ales din expresia feţelor lor rele că erau 
duşmanii celorlalţi din grup, aşa încât hotări să-i pândească 
îndeaproape. 

Tarzan se întrebă mirat de ce s-or fi dus bărbaţii în junglă, 
dar nici o clipă nu-i dădu prin minte că cineva s-ar fi putut 
pierde în hăţişul vegetației mărunte, care pentru el era un 
drum la fel de simplu cum e pentru dumneavoastră strada 
principală din oraşul natal. 

Când îi văzu pe marinari vâslind spre vapor şi ştiu că fata 
şi păzitoarea ei se găseau în siguranţă în cabană, Tarzan 
hotări să-l urmărească pe tânăr în junglă, ca să afle ce 
căuta acolo. O porni grăbit în direcţia luată de Clayton şi 
după scurt timp, auzi slab, din depărtare, chemările, acum 
rare, pe care englezul le adresa prietenilor săi. 


Curând, Tarzan îl ajunse pe omul alb, care, aproape sleit 
de puteri, sta rezemat de un copac, ştergându-şi 
transpiraţia de pe frunte. Omul-maimuţă, aşezându-se 
îndărătul unui paravan de frunziş, rămase locului, pândind 
cu atenţie acest nou specimen din rasa lui. Din când în 
când, Clayton striga cu glas tare şi în cele din urmă, i se 
năzări lui Tarzan că-l căuta pe bătrân. 

Tarzan tocmai se pregătea să plece să-i caute el pe cei doi, 
când zări sclipirea gălbuie a unei piei lucioase înaintând 
prudent prin junglă către Clayton. Era Sheeta, leopardul. 
Tarzan auzi foşnetul moale al ierbii călcate în picioare şi se 
miră de ce tânărul cel alb nu se alarma. Oare nu auzise 
zgomotul distinct care ar fi trebuit să-l avertizeze? 
Niciodată până atunci n-o văzuse Tarzan pe Sheeta atât de 
stângace. 

Nu, tânărul alb nu o auzea. Sheeta se ghemuise, gata să 
sară, dar chiar în clipa aceea, tăcerea junglei fu spintecată 
de înfiorătorul strigăt de provocare al gorilei, iar Sheeta se 
întoarse brusc, pierzându-se în hăţiş. 

Clayton se ridică în picioare, cu o puternică tresărire. 
Sângele îi îngheţase în vine. Niciodată în viaţa lui urechile 
nu-i fuseseră izbite de un sunet atât de înspăimântător. Nu 
era laş, dar dacă vreodată un om a simţit degetele reci ale 
spaimei încleştându-i inima, acela a fost W'illiam Cecil 
Clayton, fiul cel mare al Lordului Greystoke din Anglia, în 
acea zi, în fortăreaţa junglei africane. 

Zgomotul unui corp mare strivind, atât de aproape de ei 
vegetaţia şi urletul acela care-ţi încrâncena carnea venind 
de undeva de sus, puseră curajul lui Clayton la o încercare- 
limită; dar Clayton nu avea de unde să ştie că tocmai 
acestui urlet îşi datora viaţa şi nici că făptura care-l salvase 
era propriul său var, adevăratul Lord Greystoke. 

După-amiaza era pe sfârşite şi Clayton, mâhnit şi 
descurajat, se găsea într-un teribil impas cu privire la ceea 
ce trebuia să facă; nu ştia dacă să stăruie în căutarea 
profesorului Porter, cu riscul aproape sigur al propriei sale 


vieţi, în jungla învăluită de noapte, sau să se întoarcă la 
cabană, unde ar fi putut cel puţin să fie de ajutor, ocrotind-o 
pe Jane de primejdiile ce o înconjurau de pretutindeni. Nu 
voia să se întoarcă în tabără fără să-l fi găsit pe tatăl ei; 
totuşi îi repugna şi mai mult gândul de a o lăsa singură şi 
lipsită de apărare în mâinile răzvrătiţilor de pe Arrow sau 
expusă sutelor de pericole necunoscute ale junglei. De 
asemenea, era cu putinţă, se gândea el, ca profesorul şi 
Philander să se fi întors la tabără. Da, era mai mult decât 
probabil. În orice caz, avea să se ducă să vadă înainte dea 
continua ceea ce părea să fie o căutare zadarnică. Aşadar, o 
porni, împiedicându-se în vegetaţia măruntă şi încâlcită, în 
direcţia în care credea el că s-ar afla cabana. 

Spre surpriza lui Tarzan, tânărul se îndrepta către inima 
junglei, în direcţia satului lui Mbonga, iar isteţul om- 
maimuţă fu convins că străinul se rătăcise. Pentru Tarzan 
lucrul era de neînțeles; judecata lui îi spunea că nici un om 
nu s-ar aventura spre cătunul aprigilor negri, înarmat 
numai cu o suliță, care, după felul stângaci cum o ţinea, 
părea să nu fie o armă familială acestui alb. Şi nici nu 
mergea pe urma celor doi bătrâni. Aceştia trecuseră de 
mult şi se îndepărtaseră de acele locuri, deşi urmele lor 
erau proaspete şi clare pentru ochiul lui Tarzan. 

Era nedumerit. Străinul acesta lipsit de apărare va deveni 
în scurt timp o pradă lesnicioasă pentru crâncena junglă, 
dacă nu va fi călăuzit iute spre plajă. Da, chiar şi acum, iată- 
l pe Numa, leul, strecurându-se tiptil la vreo doisprezece 
paşi în dreapta omului alb. Clayton auzi colosul care păşea 
paralel cu drumul lui şi curând, văzduhul serii fu 
cutremurat de răgetul tunător al fiarei. Omul se opri cu 
sulița înălţată şi înfruntă desişul din care ieşise înfiorătorul 
urlet. Umbrele înserării se îndesau, întunericul se 
înstăpânea. 

Dumnezeule! să mori singur, în locul acesta, sub colții unei 
lighioane; să fii sfârtecat şi spintecat; să simţi pe faţă 


răsuflarea fierbinte a fiarei şi laba-i uriaşă strivindu-ţi 
pieptul! 

O clipă, totul păru încremenit. Clayton sta ţeapăn, cu sulița 
ridicată. După un timp, un foşnet slab îi dădu de veste că 
făptura ascunsă îndărătul tufişului se furişa târâş. Se 
pregătea să se năpustească. În cele din urmă, tânărul văzu 
la mai puţin de şapte metri trupul prelung, flexibil, 
musculos şi capul roşiatic al unui leu uriaş, cu coamă 
arămie. 

Lighioana se târa pe pântece, înaintând foarte încet. Când 
ochii ei întâlniră ochii lui Clayton se opri şi cu mare 
încetineală şi precauţie, îşi trase labele dindărăt sub ea. 
Omul o urmărea cu moartea în suflet, temându-se să-şi 
lanseze sulița şi neputincios s-o ia la fugă. Deodată auzi un 
zgomot în copacul de deasupra lui. „Vreun nou pericol” - 
gândi Clayton, dar nu îndrăzni să-şi desprindă privirile de la 
globurile galben-verzui pironite asupră-i. Urmă un zbârnâit 
asemănător cu acela al unei coarde de banjo când plezneşte 
şi în aceeaşi clipă, o săgeată se înfipse în pielea galbenă a 
leului culcat. 

Cu un urlet de durere şi de furie, fiara sări în sus, dar 
Clayton se împletici şi căzu pe o parte, iar când se întoarse 
din nou ca să-l înfrunte pe furiosul rege al animalelor, fu 
îngrozit de priveliştea ce i se înfăţişă. Aproape simultan cu 
încordarea leului care se pregătea să-şi reînnoiască atacul, 
un gigant pe jumătate gol pică din copac drept pe spatele 
dihaniei. Cu iuţeala fulgerului, un braţ armat în muşchi ca 
de oţel încercui grumazul uriaş şi colosul fu ridicat din 
spate, în timp ce răgea şi bătea aerul cu labele - ridicat cu 
aceeaşi uşurinţă cu care Clayton ar fi luat în braţe un căţel. 

Scena aceasta la care a fost martor în penumbra 
amurgului din jungla africană se întipări pe vecie în mintea 
englezului. Omul din faţa lui era întruchiparea perfecțiunii 
fizice şi a forţei de nedescris; dar nu pe aceste atribute se 
întemeia el în lupta cu anjmalul uriaş, pentru că, oricât de 
puternici ar fi fost muşchii sai, nu însemnau nimic în 


comparaţie cu ai lui Numa. Omul îşi datora supremaţia 
agilităţii sale, inteligenţei şi cuţitului său lung şi ascuţit. 
Braţul drept continua să strângă grumazul leului ca într-o 
menghine, în timp ce mâna stângă înfigea mereu cuțitul în 
porţiunea neprotejată de sub umărul stâng. Fiara întărâtată 
se smucea în sus şi îndărăt, până ajunse să se ţină vertical, 
proţăpită pe picioarele din spate, luptând neputincios în 
această nefirească poziţie. 

Dacă lupta s-ar mai fi prelungit câteva secunde, poate că 
rezultatul ei ar fi fost altul, dar totul se petrecu atât de 
repede, încât leul abia de avu timp să-şi revină din 
nedumerirea surprizei, că se şi nărui, mort, la pământ. Apoi 
straniul personaj care-l răpusese se urcă în picioare pe 
stârv şi zvârlindu-şi pe spate capul sălbatic şi frumos, 
scoase strigătul acela înfiorător care, cu câteva minute mai 
înainte, îl speriase atât de cumplit pe Clayton. 

Dinaintea lui se înalţa un tânăr gol, cu excepţia unei piei 
ce-i acoperea coapsele şi a unor podoabe barbare la braţe 
şi la glezne; pe piept îi atârna un medalion bătut în 
nestemate, care strălucea pe pielea-i netedă şi arămie. 
Cuţitul de vânătoare fusese din nou vârât în teacă şi omul îşi 
aduna acum arcul şi tolba cu săgeți, pe care le aruncase 
când sărise în spinarea leului. 

Clayton se adresă străinului în englezeşte, mulţumindu-i 
pentru vitejia cu care-l salvase şi complimentându-l pentru 
forţa miraculoasă şi îndemânarea de care dăduse dovadă, 
dar singurul răspuns pe care-l primi fu o privire intensă şi o 
uşoară ridicare a umerilor puternici, ceea ce ar fi putut să 
însemne ori o minimalizare a serviciului adus, ori 
necunoaşterea limbii lui Clayton. 

După ce îşi puse din nou pe umăr arcul şi săgețile, omul 
sălbatic, pentru că aşa îl socotea Clayton, îşi scoase din nou 
cuțitul şi cu mare iscusinţă, despică vreo duzină de hălci de 
carne din leşul animalului. 

Apoi, lăsându-se pe vine, porni să mănânce, după ce mai 
întâi îi făcu semn lui Clayton să poftească la ospăț. Dinţii 


albi şi puternici se înfigeau cu vădită poftă în carnea crudă 
din care se prelingeau picături de sânge, dar Clayton nu se 
putu hotări să împartă această delicatesă cu ciudata sa 
gazdă; în schimb îl cercetă stăruitor şi îi trăsni prin minte 
că acesta o fi Tarzan din neamul maimuţelor, al cărui bilet îl 
găsiseră pe uşa cabanei în dimineaţa aceleiaşi zile. Dar în 
acest caz ar fi trebuit să vorbească englezeşte. 

Clayton încercă din nou să lege o discuţie cu omul- 
maimuţă; însă răspunsurile, de astă dată exprimate vocal, 
sunară într-o limbă ciudată, care semăna cu trăncăneala 
maimuţelor amestecată cu mârâielile vreunei jivine. 

Nu, omul acesta nu putea fi larzan din neamul maimuţelor 
pentru că, vezi bine, nu ştia o boabă de engleză. 

După ce Tarzan sfârşi ospăţul, se ridică şi arătând cu 
degetul în direcţia opusă celei pe care o urma Clayton, o 
porni prin junglă într-acolo. Clayton, uimit şi descumpănit, 
şovăi să-l urmeze, fiind convins că-l înfundă mai adânc în 
labirintul pădurii, dar omul-maimuţă, văzând că n-avea chef 
să vină după el, se întoarse şi apucându-l de haină, îl trase 
până se încredința că tânărul înţelesese ceea ce i se cerea. 
Apei îl lăsă să-l urmeze de bună voie. 

Englezul, ajungând în cele din urmă la concluzia că era 
prizonier, nu văzu altă soluţie decât să-l urmeze pe cel care- 
| capturase şi astfel străbătură încet jungla în timp ce 
zăbranicul nopţii din pădurea de nepătruns se înfăşură în 
jurul lor, iar paşii furişaţi ai labelor căptuşite cu perniţe se 
amestecau cu trosnetele rămurelelor ce se frângeau şi cu 
chemările vieţii sălbatice de care Clayton se simţea 
împresurat. 

Deodată, Clayton auzi ecoul îndepărtat al unei arme de 
foc; o singură împuşcătură, apoi tăcere. 

În cabana de pe plajă, două femei inspăimântatc se 
strângeau în braţe, chircindu-se pe băncuţa joasă, în 
întunericul din ce în ce mai adânc. 

Negresa hohotea isteric, blestemând yiua nefericita când 
plecase din dragul ei Maryland, în timp ce fata albă, cu ochii 


uscați şi aparent calmă, era sfâşiată de temeri şi presimţiri 
lăuntrice. Nu se temea atât pentru ea cât pentru cei trei 
bărbaţi pe care-i ştia pribegind prin hăurile de beznă ale 
junglei sălbatice, dinspre care răzbeau acum neîncetat 
urletele şi răgetele, lătrăturile şi mârâitul 
înspăimântătorilor şi crâncenilor ei locuitori, hăituind 
prada. 

Şi deodată se auzi zgomotul unui corp greoi care se freca 
de peretele cabanei. June putea desluşi paşii vătuiţi călcând 
în bătătura casei. O clipă, totul fu învăluit în tăcere, până şi 
vacarmul pădurii păru să se fi stins într-un murmur slab; 
apoi auzi desluşit sforăitul fiarei în faţa uşii, la şaizeci de 
centimetri de locul unde se pitea ea. Instinctiv, fata fu 
scuturată de un fior şi se strânse mai tare lângă negresă. 

— Sst! şuşoti ea. Ssst, Esmeralda! 

Pentru că sughiţurile de plâns şi gemetele femeii păreau 
să fi atras făptura aceea care se opintea dincolo de peretele 
subţire. 

Se auzi un râcâit uşor pe lemnul uşii. Bestia încerca să 
forţeze intrarea; dar după un timp, zgomotul încetă şi fata 
auzi din nou paşii labelor capitonate furişându-se în jurul 
cabanei. larăşi se opriră - de astă dată dedesubtul ferestrei, 
asupra căreia se pironiră ochii îngroziţi ai fetei. 

— Dumnezeule! murmură ea, deoarece în clipa aceea, 
profilat pe cerul scăldat de lună, se decupa în cadrul 
ferestrei zăbrelite capul unei leoaice uriaşe. Ochii licăritori 
erau aţintiţi asupră-i cu o intensă ferocitate. Esmeralda, 
priveşte! şopti fata. Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
trebuie să facem? Uită-te! Repede! La fereastră! 

Esmeralda, cuibărindu-se şi mai strâns lângă stăpâna ei, 
aruncă un ochi speriat spre micul pătrat prin care 
pătrundea clarul de lună, taman în clipa când leoaica 
scoase un mârâit gros, sălbatic. Priveliştea care întâmpină 
privirea sărmanei femei însemnă prea mult pentru nervii ei 
supraincordaţi. 


— Oh, Gaberelle! strigă negresa şi lunecă pe podea, o 
masă uriaşă, inertă. 

Un răstimp ce păru lung cât o eternitate, fiara rămase cu 
labele din faţă proptite pe pervaz, zgâindu-se în mica 
încăpere. După aceea se apucă să încerce cu ghearele 
trăinicia grilajului de lemn. 

Fata aproape că încetase să respire când, spre uşurarea 
ei, capul dispăru şi auzi paşii fiarei îndepărâtându-se de 
fereastră. Dar nu trecu mult şi se apropiară din nou de uşă 
şi din nou fiara începu să râcâie; de astă dată cu forţă 
sporită până ce namila se porni să scrijelească scândurile 
groase, în dorinţa-i aprigă de a-şi înhăţa victimile lipsite de 
apărare. 

Dacă Jane ar fi cunoscut extraordinara trăinicie a uşii 
clădite bucată cu bucată, s-ar fi temut mai puţin de un atac 
al leoaicei pe această cale. 

— La fel de puţin îşi închipuise John Clayton, când cioplise 
acea poartă rudimentară dar rezistentă, că într-o bună zi, 
cu douăzeci de ani mai târziu, va sluji să ocrotească o 
frumoasă şi tânără americanăcare nici nu era născută pe 
vremea lui - împotriva colţilor şi ghearelor unei lighioane 
mâncătoare de oameni. 

Timp de douăzeci de minute bune, jivina sforăi şi scrijeli la 
uşă, slobozind când şi când un răcnet fioros, sălbatic, de 
furie zadarnică. În cele din urmă totuşi renunţă la strădania 
ei şi Jane o auzi reîntorcându-se la fereastră, dedesubtul 
căreia se opri o secundă, pentru ca apoi să se arunce cu 
toată greutatea în împletitura de zăbrele mâncate de 
vreme. 

Fata auzi vergelele de lemn pârâind sub povară; totuşi 
vergelele rezistară şi namila se prăbuşi la pământ. Leoaica 
repetă, iar şi iar, aceeaşi tactică, până când, îngrozita 
prizonieră din cabană văzu o porţiune din zăbrele cedând şi 
în aceeaşi clipă, o labă enormă şi capul animalului apărură 
înăuntru. Încetul cu încetul, grumazul vânjos şi umerii 


îndoiau şi lărgeau zăbrelele, iar trupul mlădios pătrundea 
tot mai mult în încăpere. 

Ca în transă, fata se ridică, apăsându-şi inima cu palma şi 
privind cu ochii dilataţi de groază fiara ce-şi rânjea colții la 
mai puţin de trei metri depărtare. La picioarele ei, zăcea 
negresa în nesimţire. Ah, de-ar putea s-o trezească, poate 
că strădaniile lor unite ar izbuti să izgonească aprigul şi 
sângerosul intrus. Jane se aplecă şi apucă femeia de umăr. 
O zgâlţâi zdravăn. 

— Esmeralda! Esmeralda! îi strigă. Ajută-mă, altfel suntem 
pierdute! 

Esmeralda deschise încet ochii. Primul lucru asupra căruia 
îi căzură privirile fură colții leoaicei hămesite, de pe care se 
prelingeau balele. Cu un urlet de groază, biata femeie se 
ridică în patru labe şi în această postură, începu să alerge 
prin cameră, strigând cât o ţinea gura: O, Gaberelle! O, 
Gaberelle! 

Esmeralda cântărea vreo sută patruzeci de kilograme şi 
graba ei extremă, dimpreună cu corpolenţa-i extremă 
produseră un efect uluitor mai ales când negresei îi veni 
cheful să circule în patru labe. O clipă, leoaica rămase 
încremenită, holbându-se la Esmeralda, care fugea de zor, 
având, pare-se, drept ţintă dulapul, în care încercă să-şi 
propulseze mătăhălosul trup; dar cum distanţa dintre 
rafturi era doar de vreo treizeci de centimetri, nu reuşi să- 
şi vâre decât capul; drept care, cu un răcnet final ce făcu să 
pălească toate zgomotele junglei, leşină din nou. 

O dată cu leşinul Esmeraldei, leoaica îşi reînnoi eforturile 
de a-şi introduce trupul masiv printre zăbrelele şubrezite. 

Fata, albă ca varul şi ţeapănă, stând rezemată de peretele 
din fund, îşi scormonea mintea în căutarea vreunei portiţe 
de scăpare. Deodată, mâna cu care-şi apăsa puternic 
pieptul simţi conturul rigid al revolverului lăsat de Clayton, 
mai înainte, în aceeaşi zi. Îl smulse iute din locul unde-l 
ascunsese şi ţintind din plin capul leoaicei, apăsă pe trăgaci. 


Urmă o ţâşnire de foc, bubuitul descărcării şi un răget de 
durere şi furie ca răspuns din partea animalului. 

Jane Porter văzu namila dispărând de la fereastră, apoi 
leşină la rândul ei, revolverul căzându-i alături. 

Sabor însă nu fusese ucisă. Glonţul îi săpase doar o rană 
dureroasă într-unui din umerii ei uriaşi. Numai surpriza 
fulgerării orbitoare şi a detunăturii asurzitoare o 
determinară să se retragă pripit, dar vremelnic. O clipă mai 
târziu se repezi la zăbrele şi trase cu o furie reînnoită, însă 
cu ceva mai puţin efect, din cauză că nu se mai putea folosi 
de membrul rănit. 

Îşi văzu prada - cele două femei - zăcând în nesimţire pe 
podea. Nu mai avea de întâmpinat deci nici o rezistenţa. 
Carnea din care avea să se înfrupte se găsea acolo, în faţa 
ei; Sabor nu trebuia decât să-şi croiască drum printre 
zăbrele ca s-o poată lua. Centimetru cu centimetru, îşi 
împingea trupul greu prin spărtură. lată, capul răzbise în 
întregime, apoi laba din faţă, cu omoplat cu tot. Grijulie, îşi 
ridică iaba rănită pentru a o introduce uşurel pe sub barele 
apăsătoare. Încă o clipă şi ambii omoplaţi fiind dincolo de 
zăbrele, corpul mlădios, cu coapsele-i înguste, avea să 
lunece cu repeziciune. 

Asupra acestei privelişti deschise din nou ochii Jane Porter. 

15. ZEUL PĂDURII. 

Când Clayton auzi detunătura armei de foc, fu cuprins de 
temeri şi îngrijorări chinuitoare. Ştia că era posibil ca unul 
dintre mateloţi să fi tras; dar faptul că-i lăsase revolverul lui 
Jane, adăugându-se la starea lui de surescitare nervoasă, îi 
dădea o convingere bolnăvicioasă că fata este ameninţată 
de o mare primejdie. Poate chiar în această clipă încerca să 
se apere împotriva cine ştie cărei sălbăticiuni, om sau 
animal. 

Clayton nu-şi putea da scama decât foarte vag de ceea ce 
se petrecea în mintea straniului său capturator sau ghid; 
era însă lucru vădit că auzise împuşcătura şi că aceasta îl 
afectase într-un anumit fel, pentru că îşi iuți atât de simţitor 


mersul, încât englezul, poticnindu-se orbeşte în drumul său 
şi căznindu-se zadarnic să ţină pasul cu el, căzu de 
douăsprezece ori în tot atâtea minute; curând fu lăsat, fără 
speranţă, în urmă. 

Temându-se ca nu cumva să se piardă din nou, fără nici o 
nădejde, începu să strige după omul sălbatic care i-o luase 
înainte şi după o clipă, avu mulţumirea să-l vadă lăsându-se 
jos, uşor, lângă el, din crăcile de deasupra capului. 

O secundă, Tarzan îl privi atent pe tânăr, ca şi cum nu se 
putea hotări cum e mai bine să procedeze; apoi, îndoindu- 
se în faţa lui Clayton, îi făcu semn să se prindă de gâtul lui şi 
luându-l pe alb cârcă, o porni prin copaci. 

Niciodată în viaţa lui, tânărul englez n-avea să uite 
următoarele câteva minute pe care le trăi atunci. Purtat pe 
sus, printre ramurile care se legănau şi se încovoiau, 
înainta cu, ceea ce i se părea lui, o uimitoare repeziciune, în 
timp ce Tarzan bombănea din pricina încetinelii cu care 
mergea. 

Din vârful unei crengi foarte înalte, iscusita făptură sări, 
cu Clayton în spinare, descriind un arc ameţitor, într-un 
copac vecin; apoi, pe un parcurs de circa o sută de iarzi, 
picioarele îndemânatice călcară pe o împletitură de ramuri 
încolăcite una în jurul alteia, balansându-se ca un acrobat 
pa sârmă deasupra prăpastiei de verdeață de dedesubt. 

De la prima senzaţie de spaimă care-l îngheţase, Clayton 
trecu la o vie admiraţie şi invidie faţă de muşchii 
extraordinari şi de miraculosul simţ de orientare care-l 
călăuzea pe acest zeu al pădurii prin întunericul de smoală 
al nopţii, făcându-l să se mişte cu aceeaşi uşurinţă şi 
siguranţă cu care Clayton s-ar fi plimbat pe o stradă 
londoneză în miezul zilei. 

Din când în când pătrundeau în câte un loc unde frunzişul 
era mai puţin compact şi razele argintii ale lunii iluminau, în 
faţa ochilor uluiţi ai lui Clayton, drumul straniu pe care îl 
străbăteau. 


În asemenea momente, omul aproape că-şi pierdea 
răsuflarea la vederea hăului îngrozitor ce se căsca sub ei, 
pentru că Tarzan urma calea cea mai uşoară, ce ducea 
adeseori la înălţimi de peste treizeci de metri deasupra 
solului. 

Şi totuşi, în ciuda aparentei viteze cu care înaintau, în 
realitate, Tarzan îşi dibuia drumul cu relativă încetineală, 
căutând întruna ramurile cele mai puternice, care să poată 
susţine dubla greutate. 

La un moment dat ajunseră în luminişul dinaintea plajei. 
Urechile agere ale lui Tarzan desluşiră zgomotele 
neobişnuite ale strădaniei Saborei de a-şi croi cu forţă drum 
printre zăbrele, iar Clayton avu impresia că picaseră de-a 
dreptul pe pământ de la o înălţime de treizeci de metri, atât 
de ameţitoare fu coborârea lui Tarzan. Şi totuşi atinseră 
pământul aproape fără nici o hurducătură; când Clayton îşi 
desfăcu braţele din jurul gâtului omului-maâmuţă, îl văzu 
ţâşnind ca o veveriţă spre partea laterală a cabanei. 
Englezul sări iute după el, la timp ca să vadă labele din 
spate ale unei lighioane uriaşe, gata să dispară pe 
fereastră. 

Când Jane deschise ochii şi ghici pericolul inevitabil care o 
ameninţa, renunţă în inima ei tânără şi curajoasă la orice 
urmă da speranţă. Dar în clipa aceea, spre marea ei 
surprindere, observă că animalul uriaş era tras înapoi pe 
fereastră, iar în clarul de lună din fundal se conturară 
capetele şi umerii a doi bărbaţi. 

Clayton, după ce ocolise cabana şi zărise dihania 
dispărând înăuntru, îl văzu totodată pe omul-maimuţă că se 
agaţă cu amândouă mâinile de coada lungă a animalului şi 
proptindu-se cu ambele picioare pe peretele lateral, îşi 
adună toate puterile în efortul de a trage jivina afară din 
casă. 

Clayton se grăbi să-l ajute, însă omul-maimuţă bodogăni 
ceva pe un ton de poruncă, iar Clayton ştiu că era un ordin, 
deşi nu înţelese nimic. În urma strădaniilor lor reunite, 


trupul masiv începu să fie tras îndărăt pe fereastră şi în 
acea secundă, Clayton îşi dădu seama de bravura şi de 
tenacitatea faptei săvârşite de tovarăşul său. 

Ca un om despuiat să îndepărteze, trăgând de coadă, o 
fiară devoratoare de oameni, care urla turbată şi se agăța 
cu ghearele şi asta numai pentru a salva o tânără albă, 
străină, părea într-adevăr un eroism suprem. 

În ce-l priveşte pe Clayton, lucrurile aveau cu totul alte 
raţiuni, căci fata nu numai că făcea parte din categoria şi 
din rasa lui, dar era unica femeie din lume care-i câştigase 
iubirea. Deşi ştia bine că leoaica ar fi isprăvit cu ei în doi 
timpi şi trei mişcări Tarzan trăgea din răsputeri ca s-o 
îndepărteze de Jane Porter. Apoi Clayton îşi aminti de lupta 
dintre acest om şi leul cu coama arămie, luptă la care 
asistase cu puţin înainte şi se simţi mai încrezător. 

Tarzan continua să dea ordine pe care Clayton nu le 
înţelegea. Încerca să-i spună acestui om alb, nătâng, să 
împlânte în spinarea şi în coapsele Saborei săgețile lui 
otrăvite şi să-i înfigă în inimă cuțitul de vânătoare, lung şi 
subţire, care-i atârna la şold; dar omul nu prirepea şi 
Tarzan nu se încumeta să slăbească strânsoarea ca să-şi 
scoată singur armele, căci vedea bine că omul ăsta alb, 
sfrijit, n-ar fi izbutit s-o ţină singur pe Sabor nici măcar o 
secundă. 

Încetul cu încetul, leoaica ieşea pe fereastră, în cele din 
urmă îi traseră afară omoplaţii. Şi-atunci Clayton văzu 
lucrul cel mai de necrezut. Tarzan, scormonindu-şi mintea 
pentru a găsi un mijloc de a stăvili cu o singură mână bestia 
turbată, îşi aduse deodată aminte de lupta lui cu Terkoz şi 
când omoplaţii uriaşi ieşiră pe fereastră, aşa încât leoaica 
rămăsese agăţată de pervaz numai cu labele din faţă, 
Tarzan îşi desfăcu brusc braţele din jurul namilei. 

Cu repeziciunea şarpelui care se azvârle asupra victimei, 
se aruncă şi el în spatele Saborei, braţele lui tinere 
încercând şi izbutind figura „plin Nelson” asupra gâtului 
leoaicei, aşa cum învățase în ziua aceea când repurtase 


victoria în lupta corp la corp cu Terkoz. Cu un răget, leoaica 
se răsturnă pe spate, căzând cu toată greutatea peste 
duşmanul ei; dar uriaşul cu plete negre îşi spori şi mai mult 
încleştarea. 

Plesnind şi sfâşiind cu labele pământul şi văzduhul, Sabora 
începu să se rostogolească şi să se arunce ba într-o parte, 
ba în alta, în strădania ei de a scăpa de ciudatul ei adversar; 
dar din ce în ce mai puternică era apăsarea barelor de oţel 
care-i împingeau capul tot mai jos, în pieptul roşiatic. Şi tot 
mai sus se deplasau antebraţele de fier ale omului-maimuță 
pe ceafa Saborei, iar zbaterile leoaicei erau tot mai lipsite 
de vlagă. 

În cele din urmă, Clayton văzu, în clarul de lună argintat 
muşchii imenşi ai omoplaţilor lui Tarzan şi bicepşii săi 
proiectându-se în afară ca nişte corzi puternic înnodate. 
Urmă un ultim şi susţinut efort din partea omului-maimuță 
şi vertebrele gâtului Saborei trosniră cu un pârâit puternic. 

Într-o clipă, Tarzan sări în picioare şi pentru a treia oară în 
aceeaşi zi, Clayton auzi sălbaticul răgnet de victorie al 
gorilei-mascul. Apoi auzi vocea îngrozită a tinerei Jane: 

— Cecil... domnule Clayton! Ce înseamnă asta? Ce este? 

Alergând iute la uşa cabanei, Clayton îi strigă că toate sunt 
în regulă şi-i ceru să deschidă. Jane ridică, pe cât de repede 
putu, bara mare de lemn şi-l trase pe Clayton înăuntru. 

— Ce-a fost răcnetul ăsta înfiorător? şopti Jane, 
strângându-se cât mai aproape de Clayton. 

— A fost strigătul de izbândă al omului care ţi-a salvat 
viaţa, domnişoară Porter. Aşteaptă, ţi-l aduc îndată ca să-i 
poţi mulţumi. 

Fata, înspăimântată, nu voia să rămână singură, aşa încât 
îl însoţi pe Clayton acolo unde zăcea leşul leoaicei. 

Tarzan din neamul maimuţelor se făcuse nevăzut. Clayton 
îl strigă de câteva ori, dar nu primi nici un răspuns şi în cele 
din urmă, cei doi se întoarseră în adăpostul sigur, oferit de 
interiorul cabanei. 


— Ce strigăt înfiorător! exclamă Jane. Tremur toată numai 
cât îmi amintesc de el. Nu-mi spune că un gâtlej omenesc a 
putut scoate asemenea răcnet hidos şi înfiorător. 

— Ba da, domnişoară Porter - răspunse Clayton - sau dacă 
nu era gâtlejul unui om, atunci era al unui zeu al pădurii. 

După aceea îi istorisi aventurile trăite de el alături de acea 
stranie făptură şi felul în care omul sălbatic îi salvase de 
două ori viaţa; îi descrise apoi miraculoasa forţă, agilitate şi 
vitejie ale acestei fiinţe cu piele arămie şi chip frumos. 

— Nu înţeleg nimic - încheie Clayton. La început am 
crezut că s-ar putea să fie Tarzan din neamul maimuţelor, 
dar nici nu vorbeşte, nici nu Înţelege englezeşte, aşa că 
teoria nu ţine. 

Mă rog, oricine ar fi, îi datorăm vieţile noastre, încât mă 
rog Domnului să-l binecuvânteze şi să-l ocrotească în 
această aprigă şi sălbatică junglă. 

— Amin! adăugă Clayton cu căldură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-am murit? Cei doi se 
întoarseră spre a o vedea pe Esmeralda ridicându-se pe 
podea în capul oaselor şi rostogolindu-şi ochii mari în toate 
direcţiile, ca şi cum nu se putea încrede în mărturiile lor 
asupra tărâmului pe care se află. 

Şi abia acum se dezlănţui reacţia tinerei Jane Porter, care 
se trânti pe băncuţă, cutremurată de hohote de râs nervos. 

16.„EXTREM DE REMARCABIL 

La câteva mile depărtare spre sud de cabană, pe un petic 
de plajă nisipos, stăteau doi bătrânei, discutând în 
contradictoriu. Dinaintea lor se aşternea nemărginitul 
Atlantic; în spatele lor, Continentul Negru. De jur împrejur 
îi împresurau tenebrele de nepătruns ale junglei. 

Lighioane sălbatice răgeau şi urlau; zgomote cumplite şi 
lugubre le asaltau urechile. Rătăciseră mile întregi în 
căutarea taberei, pornind însă mereu în direcţie greşită. 
Erau pierduţi, la fel de iremediabil pierduţi de parcă ar fi 
fost duşi pe altă lume. 


În asemenea clipe, de bună seamă, fiece fibră a creierelor 
lor ar fi trebuit să fie concentrată asupra chestiunii vitale a 
minutului respectiv: problema, pentru ei de viaţă şi de 
moarte, cum să facă să regăsească tabăra. 

Samuel TI. Philander vorbea: 

— Dar, dragă domnule profesor, eu îmi menţin punctul de 
vedere că, dacă Ferdinand şi Isabella nu i-ar fi cucerit pe 
mauri în secolul al XV-lea, omenirea ar fi fost astăzi cu o mie 
de ani mai avansată faţă de nivelul de civilizaţie la care ne 
găsim. Maurii erau un neam funciarmente îngăduitor, 
receptiv, liberal, un popor de agricultori, meşteşugari şi 
neguţători, adică exact tipul de oameni care au făcut 
posibile civilizațiile pe care le întâlnim azi în America şi în 
Europa, în timp ce spaniolii... 

— Ttţ, ttţ, domnule Philander, îi curmă vorba profesorul 
Porter, religia lor însemna un obstacol categoric în calea 
posibilităţilor pe care le sugerezi dumneata. 
Mahomedanismul a fost, este şi va fi întotdeauna un mijloc 
de subminare a progresului ştiinţific, care a marcat... 

— Vai de mine, domnule profesor! exclamă domnul 
Philander, care-şi întorsese privirea spre junglă. Am 
impresia că se apropie ceva de noi. 

Profesorul Archimedes Q. Porter se întoarse în direcţia 
indicată de domnul Philander cel miop. 

— Tit, titţ, domnule Philander, îl dojeni el, de câte ori 
trebuie să-ţi atrag atenţia că numai o concentrare absolută 
a facultăţilor spirituale îţi poate permite să atingi înaltul 
nivel intelectual necesar soluționării importantelor 
problema care se ivesc în câmpul de gândire al minţilor 
luminate? Şi acum te fac vinovat de o flagrantă încălcare a 
politeţei, întrerupându-mă din argumentarea mea erudită 
doar pentru a-mi atrage atenţia asupra unui patruped de 
genul Felis. 

— Dumnezeule, domnule profesor, un leu?! strigă domnul 
Philander, aţintindu-şi ochii miopi în direcţia formei confuze 
ce se profila pe fundalul întunecat al vegetației tropicale. 


— Da, da, domnule Philander, dacă ţii să foloseşti 
terminologia vulgară. Dar, după cum îţi spuneam... 

— Dumnezeule mare, domnule profesor! îl întrerupse din 
nou domnul Philander. Îngăduiţi-mi să vă spun că, fără 
îndoială, maurii, care au fost robiţi în secolul al XV-lea, vor 
continua, cel puţin pentru moment, să se afle în aceeaşi 
regretabilă condiţic, chiar dacă noi am amâna discuţia 
asupra acestei calamităţi mondiale până am reuşi să 
obţinem încântătoarea imagine a îndepărtării acelui felis 
carnivora, care e cunoscut a fi cu atât mai generos cu câte 
mai departe. 

Între timp, leul se apropiase, cu o calmă demnitate, până 
la vreo zece paşi de cei doi oameni, unde se opri, 
urmărindu-i plin de curiozitate. 

Clarul de lună inunda plaja şi ciudatul grup se zugrăvea 
desluşit pe nisipul gălbui. 

— Condamnabil, extrem de condamnabil! exclamă 
profesorul Porter, cu o urmă de iritare în glas. Niciodată, 
domnule Philander, niciodată în viaţa mea n-am pomenit să i 
se permită unui asemenea animal s-o ia razna afară din 
cuşcă. Voi raporta negreşit această scandaloasă încălcare 
de etică, directorilor grădinii zoologice celei mai apropiate. 

— Foarte just, domnule profesor, încuviinţă domnul 
Philander şi cu cât o veţi face mai curând, cu atât mai bine. 
Haideţi s-o facem acum! 

Luându-l pe profesor de braţ, domnul Philander porni în 
direcţia care părea să mărească depărtarea dintre ei şi leu. 
Parcurseseră doar o scurtă distanţă, când, întorcând capul, 
domnul Philander constată cu groază că leul venea după ei. 
Încleşta mai puternic braţul profesorului, care protestă şi-l 
sili să mărească viteza. 

— După cum îţi spuneam, domnule Philander, reluă 
profesorul Porter... 

Domnul Philander mai furişă o privire în spate. Leul îşi 
iuţise la rândul său pasul şi menținea cu îndărătnicie 
aceeaşi distanţă între el şi ei. 


— Ne urmăreşte! icni domnul Philander, luând-o fugă. 

— Ti, ttt, domnule Philander, îl mustră profesorul, fuga 
aceasta ruşinoasă nu cadrează cu nişte oameni de litere. 
Ce-ar gândi despre noi prietenii care s-ar întâmpla să fie pe 
stradă şi să asiste la isprăvile noastre atât de poznaşe? Te 
rog, haide să procedăm cu mai multă distincţie. 

Domnul Philander mai aruncă o privire îndărăt. Leul 
înainta în salturi elastice şi se afla la cinci paşi în urma lor. 

Domnul Philander îşi retrase mâna de pe braţul 
profesorului şi o rupse la fugă într-o viteză care ar fi făcut 
cinste oricărei echipe universitare de cros. 

— După cum îţi spuneam, domnule Philander strigă 
profesorul Porter în timp ce, metaforic vorbind, îşi luă şi el 
picioarele la spinare. 

Avusese aceeaşi fugară viziune, peste umăr, a unor ochi 
galbeni şi feroci, precum şi a unui bot întredeschis la o 
uimitoare apropiere de persoana sa. 

Profesorul Archimedes Q. Porter, cu cozile redingotei 
fluturând şi cu cilindru-i de mătase lucioasă, fugea prin 
noaptea scăldată de lună, ţinându-se strict pe urmele 
domnului Samuel TI. Philander. 

În faţa lor, un ieşind al junglei se sfârşea într-un 
promontoriu îngust şi înspre refugiul copacilor pe care-i 
vedea acolo îşi îndreptă domnul Samuei TI. Philander 
prodigioasele salturi şi ţopăieli, în timp ce din tenebrele 
aceluiaşi loc, doi ochi ageri urmăreau cursa cu mare interes 
şi preţuire. 

Tarzan din neamul maimuţelor privea, hlizindu-se, acest 
joc de-A. Hoţii şi vardiştii! 

Ştia bine că cei doi oameni erau în siguranţă în ce priveşte 
un eventual atac din partea leului. Simplul fapt că Numa nu 
se repezise imediat la o pradă atât de lesnicioasă era de 
ajuns pentru Tarzan, înzestrat cu desăvârşita cunoaştere a 
pădurii, ca să-l încredinţeze că leul mâncase pe săturate. 

S-ar fi putut ca lighioana să-i hăituiască până i s-ar fi făcut 
din nou foame; dar, după toate probabilitățile, dacă nu-l 


întărâtau, leul avea să se plictisească curând de sport şi să 
se mistuie în junglă. 

Într-adevăr, singurul pericol ar fi fost ca unul dintre 
oameni să se împiedice şi să cadă; în acest caz, diavolul 
galben s-ar fi năpustit într-o clipită asupră-i, iar bucuria de 
a ucide ar fi fost o ispită prea mare ca să-i poată rezista. 

Aşa încât Tarzan lunecă repede pe o cracă mai joasă, în 
dreptul fugarilor care se apropiau şi când domnul Samuei T. 
Philander, gâfâind şi suflând din greu, ajunse dedesubtul 
lui, prea sleit de puteri ca să se mai poată căţăra pe o 
creangă, Tarzan se aplecă şi apucându-l de gulerul hainei, îl 
săltă pe ram, alături de el. 

O clipă mai târziu se ivi şi profesorul în zona prietenoasei 
înşfăcări şi la rândul său, fu tras în sus, în adăpost, exact în 
secunda când dezamăgitul Numa, cu un răget, făcu un salt 
pentru a-şi dobândi prada ce+i scăpa. 

Un scurt răstimp, cei doi bărbaţi se cramponară, gâfâind, 
de ramura puternică, în timp ce Tarzan, cu spaţele lipit de 
trunchiul copacului, îi urmărea cu un amestec de 
curiozitate şi amuzament. 

Profesorul rupse primul tăcerea. 

— Sunt profund întristat, domnule Philander, că ai dat 
dovadă de o asemenea lipsă de bărbăţie în prezenţa unui 
specimen din ordinele inferioare şi că, prin crasa dumitale 
laşitate, m-ai obligat să mă extenuez în asemenea mod 
neobişnuit pentru a-mi putea continua expunerea. Aşa cum 
îţi spuneam, domnule Philander, înainte de a mă fi 
întrerupt, maurii... 

— Domnule profesor Archimedes Q. Porter - i-o reteză 
domnul Philander - a sosit vremea când răbdarea devine o 
crimă, iar josnicia se împodobeşte cu mantia virtuţii. M-aţi 
acuzat de laşitate. Aţi insinuat că dumneavoastră aţi luat-o 
la fugă doar ca să mă ajungeţi pe mine din urmă şi nu ca să 
scăpaţi din ghearele leului. Luaţi seama, domnule profesor 
Archimedes Q. Porter! Sunt un om disperat! Îmboldit de-o 


suferinţă îndelung îndurată şi viermele ajunge să se 
răscoale. 

— Ti, ttt, domnule Philander, ţţţ, ţţţ, îl dojeni profesorul, ai 
uitat ce-i buna-cuviinţă! 

— N-am uitat nimic, domnule profesor Archimedes Q. 
Porter, dar credeţi-mă, nu mai am mult până să uit de înalta 
dumneavoastră poziţie în lumea ştiinţei şi de tâmplele 
dumneavoastră cărunte... 

Profesorul rămase tăcut câteva minute şi întunericul îi 
ascunse zâmbetul îndârjit ce-i schimonosi faţa zbârcită. 

— Uite ce-i, Philander Sfrijitu, rosti în cele din urmă pe-un 
ton oţărât, dacă ţi s-a făcut de o chelfăneală, scoate-ţi haina 
şi vino jos pe pământ şi-o să-ţi dau o lecţie aşa cum ţi-am 
mai dat în urmă cu şaizeci de ani pe aleea din spatele 
şopronului lui Evans Purcelul. 

— Ark! exclamă uimit domnul Philander. Dumnezeule, ce 
frumos sună asta! Ark, când eşti uman te iubesc; dar s-ar 
zice că de douăzeci de ani încoace ai uitat să fii uman! 

Profesorul ridică o mână bătrână, osoasă, tremurătoare şi 
dibui pe întuneric, până găsi umărul vechiului său prieten. 

— Iartă-mă, Sfrijitule! rosti el cu duioşie. Nu chiar de 
douăzeci de ani şi Dumnezeu mi-e martor că am încercat să 
fiu uman de dragul lui Jane şi de dragul tău, de-atunci de 
când tot el mi-a luat-o pe cealaltă Jane. 

O altă mână bătrână se ridică dinspre partea domnului 
Philander pentru a strânge mâna care se rezema pe umărul 
său şi nici un alt mesaj nu ar fi putut stabili o comunicare 
mai directă între o inimă şi cealaltă. 

Câteva minute nu-şi spuseră nimic. Sub ei, leul păşea iritat 
în sus şi-n jos. Cel de-al treilea om din copac stătea ascuns 
în umbrele dese ce învăluiau tulpina. Şi el era tăcut - 
nemişcat ca o imagine gravată. 

— M-ai ridicat sus în copac la momentul oportun, spuse în 
cele din urmă profesorul. Vreau să-ţi mulţumesc. Mi-ai 
salvat viaţa. 


— Dar nu te-am ridicat eu, profesore! replică domnul 
Philander. Cerule! Emoţia momentului m-a făcut să uit că şi 
eu am fost tras în copac de un factor exterior; presupun că 
mai e cineva sau ceva în acest copac împreună cu noi. 

— Cum? făcu profesorul Porter. Eşti sigur, domnule 
Philander? 

— Mai mult ca sigur, domnule profesor, replică domnul 
Philander, apoi adăugă: Cred că trebuie să mulţumim 
respectivului factor. S-ar putea să se afle chiar alături de 
dumneavoastră, domnule profesor. 

— Cum? Ce tot spui? Tţţ, tţtţ, domnule Philander, ţiţ, ţţi! 
Făcu profesorul Porter, trăgându-se mai aproape de domnul 
Philander. 

În clipa aceea i se năzări lui Tarzan din neamul maimuţelor 
că Numa se fâţâise destul pe sub copac, astfel încât îşi 
înălţă capul tânăr spre ceruri şi în urechile mortificate ale 
celor doi bătrâni, răsună aprigul strigăt de provocare al 
antropoidelor. 

Cei doi prieteni, cuibăriţi în echilibru instabil pe creanga 
copacului, îl văzură pe măreţul leu oprindu-se din 
neastâmpărata-i naveta de îndată ce răcnetul cumplit îi izbi 
urechile, apoi strecurându-se în junglă, unde se făcu 
nevăzut. 

— Până şi leul tremură de frică, şopti domnul Philander... 

— Remarcabil, extrem de remarcabil... murmură 
profesorul Porter, agăţându-se cu disperare de domnul 
Philander pentru a-şi redobândi echilibrul, pe care spaima 
subită i-l periclitase. 

Dar din nefericire pentru amândoi, în chiar acel moment, 
centrul de greutate al domnului Philander atârna în gol, aşa 
încât n-a fost nevoie decât de slabul impuls oferit de 
greutatea adițională a profesorului Porter pentru a-l 
răsturna pe devotatul său secretar de pe cracă. 

O clipă, amândoi se clătinară, apoi, cu ţipete unite şi cât se 
poate de necărturăreşti, căzură din copac, înlănţuiţi într-o 
frenetică îmbrăţişare. 


Trebuiră să treacă mai multe minute până când unul din ei 
să cuteze a se clinti, amândoi fiind convinşi că o asemenea 
încercare se va solda cu atâtea rupturi şi fracturi, încât nu 
va mai exista nici o posibilitate să-şi continue drumul. 

În cele din urmă, profesorul Porter încercă să-şi mişte un 
picior. Spre surprinderea lui, piciorul răspunse comenzilor 
ca şi în trecut. Atunci făcu aceeaşi încercare cu piciorul 
pereche şi-l întinse în faţă. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! murmură el. 

— Slavă Domnului, profesore, şopti domnul Philander cu 
fervoare. Deci n-ai murit? 

— Tiţ. Ţtţ. Domnule Philander, ţţţ, ţţţ, îl preveni profesorul 
Porter, încă nu ştiu cu certitudine. 

Cu infinită grijă, profesorul Porter îşi flutură braţul drept. 
Fericire! Era intact. Ţinându-şi răsuflarea, îşi flutură şi 
braţul stâng pe deasupra corpului trântit la pământ - şi 
acesta se mişca! 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! rosti el. 

— Cui semnalizaţi, domnule profesor? întrebă domnul 
Philander pe un ton aţâţat de curiozitate. 

Profesorul Porter nu catadicsi să răspundă acestei 
întrebări puerile. Dar îşi ridică uşurel capul de pe pământ, 
mişcându-l de vreo şase ori în faţă şi în spate. 

— Extrem de remarcabil! şopti el. Rămâne intact. 

Domnul Philander nu se urnise de pe locul unde căzuse; 
nu îndrăznise să încerce vreo mişcare. Cum să te mişti, 
când braţele, picioarele şi spinarea ţi-s fărâmate? Un ochi îi 
era îngropat în lutul moale celălalt, privind lateral, era fixat 
asupra mişcărilor giratorii ale profesorului Porter. 

— Ce dureros! exclamă domnul Philander aproape cu glas 
tare. Traumatism al creierului, corelat cu totală aberaţie 
mintală. Cât de dureros, într-adevăr! Şi la o persoană încă 
în floarea vârstei! 

Profesorul Porter se rostogoli cu faţa în jos; cu mare 
gingăşie îşi arcui spatele până ajunse să semene cu un uriaş 
cotoi zbârlit în imediata vecinătate a unui dulău gălăgios. 


După care, se aşeză în capul oaselor şi începu să-şi pipăie 
diverse porţiuni ale propriei anatomii. 

— 'Toate sunt la locul lor! exclamă el în cele din urmă. 
Extrem de remarcabil! Cu aceste cuvinte se ridică şi 
aruncând o privire nimicitoare siluetei culcate încă a 
domnului Samuei I. Philander, rosti: [iţţ, ţiţ, domnule 
Philander; nu-i timpul să-ţi acorzi un răgaz de trândăvie. 
Trebuie să ne ridicăm şi să acţionăm. 

Domnul Philander îşi înălţă şi al doilea ochi din noroi şi 
privi cu o furie fără cuvinte la profesorul Porter. Apoi făcu 
un efort să se ridice; n-ar fi putut exista om mai surprins 
decât el, când strădania îi fu pe dată încununată de un 
marcat succes. Totuşi clocotea încă de mânie în faţa cruntei 
nedreptăţi a insinuării făcute de profesorul Porter şi era pe 
punctul de a-i trânti o replică usturătoare, când ochii îi 
căzură asupra unei ciudate figuri aflată doar la câţiva paşi 
şi care-i privea cu deosebit interes. 

Profesorul Porter îşi culesese de pe jos cilindrul de mătase 
lucioasă, pe care-l frecase cu grijă de mâneca redingotei şi-l 
plasase din nou pe cap. Când îl văzu pe domnul Philander 
arătându-i cu degetul ceva în spatele lui, se întoarse şi dădu 
cu ochii de un uriaş gol, cu excepţia unei legături în jurul 
şalelor şi a câtorva podoabe de metal, care se înălța 
nemişcat în faţa lor. 

— Bună seara, domnule! i se adresă profesorul, scoţându- 
şi pălăria. 

Drept răspuns, uriaşul le făcu semn să-l urmeze şi o porni 
pe plajă în direcţia dinspre care ei tocmai veniseră. 

— Cred că cel mai înţelept lucru ar fi să-l urmăm - spuse 
domnul Philander. 

— Titt, tiţ, domnule Philander, ripostă profesorul. Cu 
foarte puţin înainte mi-ai expus o argumentare foarte logică 
în sprijinul teoriei dumitale că tabăra se află drept la sud de 
noi. Eu m-am arătat sceptic, însă până la urmă m-ai convins, 
aşa încât acum afirm categoric că trebuie s-o luăm spre sud 


pentru a ne regăsi prietenii. Deci eu îmi voi continua 
drumul spre sud. 

— Dar, domnule profesor Porter, omul acesta s-ar putea să 
ştie mai mult decât fiecare dintre noi. Pare un băştinaş al 
acestui colţ de lume. Să-l urmăm măcar pe o mică distanţă. 

— Tiţ, tţţ, domnule Philander, repetă profesorul. Eu mă las 
greu convins, dar, odată ce-mi formez o convingere, decizia 
mea e inalterabilă. Voi continua drumul în direcţia justă, 
chiar dacă ar trebui să fac pe jos înconjurul întregului 
continent african spre a-mi atinge ţinta. 

Discuţiile ulterioare fură întrerupte de Tarzan, care, 
văzând că aceşti oameni bizari nu-l urmează, se înapoie 
lângă ei. Le făcu din nou semn, însă ei continuau discuţia în 
contradictoriu. La un moment dat, omul-maimuţă îşi pierdu 
răbdarea în faţa ignoranței lor stupide. Îl înşfacă pe 
speriatul domn Philander de umăr şi înainte ca acest 
stimabil domn să-şi fi dat seama dacă îl ucide sau îl 
schilodeşte pe viaţă, Tarzan îl şi legă de gât cu un capăt al 
funiei lui. 

— Tiţ, tţt, domnule Philander, protestă profesorul Porter, e 
ruşinos din partea dumitale să accepţi asemenea umilinţe. 

Dar abia apucase să rostească aceste cuvinte, că şi el, la 
rându-i, fu înşfăcat şi legat de gât cu aceeaşi funie. Apoi 
Tarzan o porni spre nord, trăgându-i după el pe 
înspăimântatul profesor şi pe secretarul său. 

Un răstimp, care celor doi bătrâni istoviţi şi disperaţi li se 
păru că însumase ceasuri întregi, înaintară într-o tăcere 
mormântală, însă după ce urcară o mică ridicătură de 
pământ, fură mai mult decât fericiţi să zărească în faţa lor 
cabana, la o distanţă mai mică de o sută de iarzi. Aici, 
Tarzan îi dezlegă şi arătându-le cu degetul clădirea mică, se 
mistui în jungla de lângă ei. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! făcu profesorul. Dar 
ai văzut, domnule Philander, că tot eu am avut dreptate, ca 
de obicei; dacă n-ar fi fost încăpăţânarea dumitale, am fi 
fost scutiţi de o serie de incidente cât se poate de 


umilitoare, ca să nu spun periculoase. Te rog ca pe viitor, ori 
de câte ori e nevoie de o părere avizată, lasă-te ghidat de o 
minte mai matură şi mai practică decât a dumitale. 

Domnul Samuei 1. Philander era prea bucures de 
deznodământul fericit al aventurii lor pentru a încerca 
vreun resentiment în faţa înţepăturii aruncate de profesor. 
Ba chiar îl apucă pe prietenul său de braţ şi-l sili să 
grăbească pasul în direcţia cabanei. 

Un grup de exilați bucuroşi se găsi reunit în acea noapte. 
Zorile îi aflară povestindu-şi încă diversele aventuri şi 
făcând speculaţii asupra identităţii straniului păzitor şi 
protector pe care-l găsiseră pe această coastă sălbatică. 

Esmeralda susţinea categoric că era, nici mai mult nici mai 
puţin, un înger al Domnului, trimis special ca să vegheze 
asupra lor. 

— Dacă l-ai fi văzut cum devora carnea crudă a leului, l-ai 
fi socotit un înger foarte terestru, Esmeralda, râse Clayton. 

— Şi n-avea nimic ceresc în glas, adăugă Jane Porter, 
scuturată de un mic fior la amintirea răcnetului cumplit 
care urmase după uciderea leoaicei. 

Şi nici nu s-a comportat cu ceea ce aş numi ideea mea 
apriorică despre demnitatea mesagerilor diviniremarcă 
profesoral Porter, atunci când... hm... acest domn a înjugat 
de gât doi cărturari respectabili şi erudiţi şi i-a tras ducă el 
prin junglă, de parc-ar fi fost două vaci. 

17. FUNERALII. 

Cum se lumină de ziuă, dat fiind că nimeni din grup nu 
pusese nimic în gură şi nu închisese un ochi din dimineaţa 
zilei anterioare, începură să se agite ca să prepare ceva de 
mâncare. Răzvrătiţii de pe Arrow debarcaseră o cantitate 
de conserve de carne, supe şi legume, biscuiţi uscați, făină, 
ceai şi cafea pentru cei cinci abandonaţi şi toate acestea 
fură iute folosite spre a le satisface pofta de mâncare 
îndelung neastâmpărată. 

Următoarea sarcină era aceea de a face cabana locuibilă şi 
în acest scop, hotărâră să îndepărteze de urgenţă relicvele 


lugubre ale tragediei ce se consumase acolo, cândva, în 
trecut. 

Profesorul Porter şi domnul Philander se arătară foarte 
interesaţi să studieze scheletele. Cele două mai mari, 
susțineau ei, aparținuseră unui bărbat şi unei femei. 
Scheletului mic nu-i dădură decât o atenţie trecătoare, din 
pricina localizării sale în leagăn, care nu lăsa nici o îndoială 
asupra faptului că era pruncul acelei perechi nefericite. 

Când pregătiră scheletul masculin pentru îngropăciune, 
Clayton descoperi un inel masiv, care, evident, se aflase pe 
degetul omului în momentul morţii, pentru că o falangă 
subţire a mâinii mai era încă vârâtă în cercul de aur. 
Ridicându-l ca să-l examineze, Clayton scoase un strigăt de 
uimire, căci inelul purta blazonul Casei Greystoke. 

În acelaşi timp, Jane descoperi cărţile din dulap şi 
deschizând coperta uneia, citi pe pagina de gardă numele 
John Clayton - Londra. Într-o a doua carte pe care o cercetă 
în grabă găsi un singur nume: Greystoke. 

— Domnule Clayton, strigă ea, ce înseamnă asta? Am găsit 
în cărţile de aici numele familiei dumitale. 

— Şi dincoace, replică el cu gravitate, este marele inel al 
Casei Greystoke, dispărut odată cu unchiul meu John 
Clayton, fostul Lord Greystoke, care a pierit, presupus fiind 
că s-a înecat în mare. 

— Dar cum îţi explici existenţa acestor lucruri aici, în 
sălbatica junglă africană? exclamă fata. 

— Nu există decât o singură explicaţie, domnişoară Porter, 
răspunse Clayton. Răposatul Lord Greystoke nu a pierit 
înecat. A murit aici, în această cabană şi sărmanul schelet 
de pe jos este tot ce a mai rămas din el. 

— Atunci aceasta trebuie să fi fost Lady Greystoke, spuse 
Jane, înfiorată de respect, indicând mormanul de oase de pe 
pat. 

— Frumoasa Lady Alice, răspunse Clayton, despre ale 
cărei virtuţi şi farmec personal i-am auzit discutând de 


atâtea ori pe tatăl şi pe mama mea. Biata femeie! murmură 
el cu tristeţe. 

Cu adâncă reverență şi solemnitate, scheletele răposaţilor 
Lord şi Lady Greystoke fură îngropate lângă mica lor 
cabană africană şi între ei fu aşezat scheletul minuscul al 
puiului Kalei, maimuța. 

Când domnul Philander înveli oscioarele fragile ale puiului 
într-o fâşie de pânză de catarg, examina craniul cu atenţie, 
apoi îl chemă lângă el pe profesorul Porter şi cei doi 
dezbătură chestiunea câteva minute, pe un ton scăzut. 

— Remarcabil, extrem de remarcabil! observă profesorul 
Porter. 

— Doamne sfinte! exclamă domnul Philander. Trebuie să 
facem imediat cunoscută domnului Clayton descoperirea 
noastră. 

Tit, ttţ, domnule Philander, ţţţ, ţţţ! îl dojeni profesorul 
Archimedes Q. Porter. Să lăsăm morţii cu morţii! 

Şi astfel, bătrânul cu păr alb rosti asupra acestui mormânt 
bizar rugăciunea de îngropăciune, în timp ce ceilalţi patru 
tovarăşi ai săi asistau cu capetele descoperite şi înclinate. 

Tarzan din neamul maimuţelor urmărea din copac 
ceremonia solemnă; dar privirile îi întârziau cel mai mult pe 
faţa dulce şi silueta graţioasă a Janei Porter. 

În inima lui sălbatică, neştiutoare, se stârniseră emoţii noi. 
Nu le putea descifra. Se întreba de ce-o fi simțind atâta 
interes pentru aceşti oameni, de ce se canonise atâta ca să-i 
salveze pe cei trei bărbaţi? Dar nici un moment nu se 
întreba de ce-o smulsese pe Sabor de pe carnea fragedă a 
fetei ciudate. Fără îndoială, bărbaţii erau proşti, ridicoli şi 
laşi. Până şi Manu, maimuţica, era mai deşteaptă decât ei. 
Dacă aşa erau făpturile de-un neam cu el, atunci se îndoia 
că mândria lui din trecut fusese întemeiată. 

Dar fata, ah, aici era cu totul altceva. Când era vorba de 
fată, nu mai raţiona. Ştia că fusese creată ca să fie ocrotită 
şi că el fusese creat ca s-o ocrotească. 


Acum se mira ce le-o fi venit să sape o gaură mare în 
pământ, numai ca să îngroape nişte oase uscate. Era, 
fireşte, un lucru lipsit de noimă; doar nimeni n-avea să fure 
nişte oase uscate. Dacă ar fi avut carne pe ele, ar fi înţeles, 
pentru că numai în felul ăsta îţi puteai feri hrana de Dango, 
hiena, sau de alţi prădători din junglă. 

După ce groapa fu astupată cu pământ, micul grup se 
întoarse în cabană, iar Esmeralda, continuând să plângă în 
hohote pentru cei doi despre care nici nu auzise măcar 
până în acea zi şi care muriseră în urmă cu douăzeci de ani, 
privi din în-tâmplare spre golf. Pe dată, lacrimile îi secară. 

— la uitaţi-vă la spurcaţii ăia albi de-acolo! ţipă ea, 
arătând cu degetul spre Arrow. Ne abundunează aici, pe 
insula asta pervertită. 

Şi, într-adevăr, Arrow îşi croia drum spre larg, ieşind încet 
pe gura golfului. 

— Au promis să ne lase arme şi muniții! striga Clayton. 
Bestii fără inimă! 

— Asta-i isprava individului ăluia, Snipes, sunt sigură, 
adăugă Jane. King era o lichea dar, de bine, de rău, mai 
avea un pic de omenie în el. Dacă nu l-ar fi omorât, sunt 
sigură că el ar fi avut grijă să ne aprovizioneze cu tot ce ne 
trebuie înainte de a ne lăsa în voia soartei. 

— Regret că nu ne-au vizitat înainte de a ridica ancora - 
spuse profesorul Porter. Mi-am propus să le cer să ne lase 
comoara, căci, dacă se pierde, sunt un om ruinat. 

Jane îşi privi tatăl cu tristeţe. 

— Nu te mai gândi la asta, dragule. Nu ne-ar fi folosit la 
nimic, doar ştii bine că din cauza acestei comori şi-au ucis 
ofiţerii şi ne-au debarcat pe ţărmul ăsta îngrozitor. 

— Tiţ, tţt, copila mea, ţiţ, tţţ, replică profesorul Porter. Eşti 
o fată bună, dar n-ai pic de experienţă în ceea ce priveşte 
chestiunile practice. 

Profesorul Porter întoarse spatele şi o porni agale spre 
junglă, cu mâinile împreunate la spate, sub cozile 
redingotei şi cu ochii pironiţi în pământ. Fiică-sa îl urmări 


cu un zâmbet patetic pe buze, apoi, întorcându-se spre 
Philander, îi şopti: 

— Vă rog, nu-l mai lăsaţi să hoinărească aşa ca ieri. Ştiţi, 
contăm pe dumneavoastră să-l ţineţi din scurt. 

— Devine pe zi ce trece tot mai puţin maleabil, răspunse 
domnul Philander, cu un suspin şi o clătinare a capului. 
Bănuiesc că acum se duce să raporteze directorilor Grădinii 
Zoologice că unul dintre lei s-a plimbat aseară în libertate. 
Ah, domnişoară Jane, nu-ţi poţi imagina cât am de furcă cu 
el! 

— Ba îmi imaginez, domnule Philander, dar din moment ce 
noi cu toţii îl iubim, dumneavoastră sunteţi cel mai indicat 
să-l supravegheați, pentru că indiferent de ceea ce vă 
spune, are o mare consideraţie pentru erudiţia 
dumneavoastră şi în consecinţă, are o încredere 
neţărmurită în judecata dumneavoastră. Bietul de el, nu 
izbuteşte să facă distincţie între erudiție şi înţelepciune. 

Domnul Philander, cu o expresie vag derutată zugrăvită pe 
chip, se întoarse ca să-l urmeze pe profesorul Porter, 
rumegând în minte întrebarea dacă trebuie să se simtă 
măgulit sau ofensat de complimentul cam întortocheat al 
domnişoarei Porter. 

Tarzan văzuse consternarea de pe feţele celor din micul 
grup când priviseră plecarea vasului Arrow; şi cum vaporul 
era în plus o minunată noutate pentru el, hotări să se 
deplaseze rapid spre limba de pământ din nordul gurii 
golfului, ca să vadă mai bine nava şi totodată să afle, dacă 
ar fi fost cu putinţă, direcţia în care se îndrepta. 

Circulând cu mare viteză din creangă în creangă, ajunse la 
punctul de observaţie la un minut după ieşirea vasului din 
golf, aşa încât obţinu o excelentă imagine a minunăţiilor de 
pe această curioasă casă plutitoare. 

Vreo douăzeci de oameni alergau încoace şi încolo pe 
punte, trăgând şi târând după ei odgoane. 

Sufla o briză uşoară dinspre uscat şi vaporul fusese scos 
din golf cu o viteză redusă, dar acum când ieşise în larg, 


toate pânzele fuseseră amplu desfăşurate pentru a putea 
ţine piept, cu cât mai mare uşurinţă, mării. 

Tarzan urmări în extaz graţioasele unduiri ale navei şi tânji 
să se afle la bordul ei. După un timp, ochii lui ageri 
desluşiră o dâră foarte vagă de fum la orizont şi se minună 
ce anume o fi putut stârni fum pe apă. 

Cam în acelaşi timp, marinarul de cart de pe Arrow văzu la 
rândul său fumul şi timp de câteva minute, Tarzan urmări 
felul cum pânzele navei erau întoarse şi scurtate. Vaporul îşi 
schimbă direcţia şi Tarzan înţelese că se întorcea la țărm. 
Un om aflat la prora cufunda întruna în mare o funie la 
capătul căreia era legat un mic obiect. Tarzan se întreba ce 
rost or fi având toate astea. 

În cele din urmă, vaporul luă vântul în faţă, ancora fu 
coborâtă, pânzele de asemenea. Pe punte era zarvă mare. 

O barcă fu lăsată la apă şi în ea depozitară un sipet masiv; 
apoi o duzină de marinari puseră mâna pe vâsle şi înaintară 
rapid spre locul unde Tarzan se cuibărise printre ramurile 
unui copac. Când barca se apropie, Tarzan îl recunoscu la 
pupa pe omul cu mutră de şobolan. 

Câteva minute mai târziu, barca atinse ţărmul. Oamenii 
săriră pe uscat şi depuseră cufărul cel mare pe nisip. Se 
aflau pe limba de pământ dinspre nord, astfel încât 
prezenţa lor nu putea fi văzută de cei din cabană. Câteva 
clipe, marinarii se ciorovăiră furioşi. Apoi mutra de şobolan, 
împreună cu alţi câţiva, urcară dâmbul pe care se afla 
arborele unde sta pitit Tarzan. Câteva minute scrutară 
împrejurimile. 

— Aicea-i un loc bun, spuse marinarul cu mutră de 
şobolan, indicând un petic de pământ sub arborele lui 
Tarzan. 

— La fel de bun ca oricare altul, răspunse unul din ceilalţi. 
Oricum, dacă ne prinde cu comoara la bord, ne-o confiscă 
pe dată. O putem îngropa aici în speranţa că unul din noi o 
să scape de ştreang şi o să vină mai târziu înapoi, să se 
bucure de ea. 


Mutra de şobolan strigă ceva oamenilor care rămăseseră 
lângă barcă şi aceştia urcară încet faleza înaltă, aducând cu 
ei sape şi târnăcoapc. 

— Hei, mişcaţi mai iute! le strigă Snipes. 

— Ia mai slăbeşte-ne! i-o întoarse unul dintre marinari pe 
un ton posac. Ce, te-i fi crezând amiral, nemernic pricăjit ce 
eşti! 

— Nerozilor, am să vă fac să-nţelegeţi că eu sunt căpitan 
aici! strigă Snipes, însoţindu-şi cuvintele cu o salvă de 
înjurături. 

— Astâmpăraţi-vă, băieţi! interveni unul dintre oameni, 
care până atunci nu vorbise. Dacă începem să ne mâncăm 
între noi, asta n-o să ne ducă la nimic bun. 

— Chiar că, răspunse marinarul care se revoltase la auzul 
tonului autocratic al lui Snipes, dar nici dacă-ncepem să ne 
dăm aere, n-o să ne ducă la nimic. 

— Voi săpaţi aici! porunci Snipes, indicând un loc sub 
copac. Şi-n timpul ăsta Peter poa', să disineze o 'artă a 
locului ca să-l mai putem găsi. Tu, Iom şi tu, Bill, mai luaţi 
încă doi de colo şi aduceţi cufăru'! 

— Şi tu ce dracu faci? întrebă din nou cel care protestase 
înainte. Te mulţumeşti să dai porunci? 

— Vezi-ţi acolo de treabă! mârâi Snipes. Doar nu ţi-oi fi 
închipuind că un căpitan o să s-apuce să sape? 

Oamenii îl priviră mâniaţi. Niciunul nu-l avea la stomac pe 
Snipes şi toată această neplăcută autoritate ostentativă pe 
care şi-o aroga de când îl omorâse pe King, adevăratul cap 
şi conducător al răzvrătiţilor, nu făcea decât să toarne gaz 
peste focul urii lor. 

— Vrei să spui că n-ai de gând să iei o sapă şi să dai o 
mână de ajutor la treaba asta? Doar umărul nu ţi-o fi aşa de 
vătămat - spuse Tarrant, cel care vorbise mai înainte. 

— Nici prin cap nu-mi trece, replică Snipes, plimbându-şi 
nervos degetele pe mânerul revolverului. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, răspunse Tarrant, 
dacă nu vrei să iei o sapă, ia un topor! 


Rostind cuvintele de mai sus, îşi ridică toporul deasupra 
capului şi cu o lovitură puternică, îi înfipse tăişul în creierii 
lui Snipes. 

O clipă, oamenii statură locului, în tăcere, privind la 
rezultatul sinistrei toane a camaradului lor. Apoi unul dintre 
ei vorbi: 

— Asta-i trebuia dihorului de Snipes! zise. 

Un altul începu să izbească cu târnăcopul în pământ. Solul 
era moale, aşa încât zvârli târnăcopul şi luă o lopată; ceilalţi 
îi urmară pilda. Nimeni nu rosti o vorbă în legătură cu 
omorul, dar oamenii lucrau într-o stare de spirit mult mai 
bună decât avuseseră vreodată de când Snipes preluase 
comanda. 

Când săpară un şanţ destul de mare ca să poată îngropa 
sipetul, Tarrant le dădu ideea să-l lărgească şi să 
înmormânteze şi cadavrul lui Snipes pe capacul lăzii. 

— Ca să-l înşele pe-ăl care s-o întâmpla să sape vreodată 
pe aici, explică dânsul. 

Ceilalţi pricepură şiretlicul acestei sugestii, aşa încât 
şanţul fu lungit după dimensiunile cadavrului, iar în centru 
săpară o groapă mai adâncă pentru cufăr, pe care-l înveliră 
mai întâi în pânză de catarg, apoi îl coborâră în pământ, la 
vreo treizeci de centimetri sub şanţul principal. Zvârliră 
pământ peste ladă şi 1 bătătoriră cu picioarele până când 
fundul şanţului păru neted şi uniform. Apoi doi dintre 
oameni rostogoliră în groapă, fără nici un pic de ceremonie, 
cadavrul mutrei de şobolan, despuindu-l mai întâi de arme 
şi de alte diverse articole după care râvneau câţiva membri 
din grup. După aceea astupară groapa cu pământ şi-l 
bătătoriră cu picioarele cât mai bine. Restul pământului 
desţelenit fu împrăştiat pe toată suprafaţa şi un maldăr de 
vegetaţie uscată fu risipit, în chip cât mai firesc, deasupra 
mormântului proaspăt pentru a înlătura orice urmă care ar 
fi putut trăda faptul că ţărâna fusese răscolită în acel loc. 
După ce-şi isprăviră treaba, marinarii se întoarseră la barcă 
şi vâsliră iute spre vasul Arrow. 


Vântul se înteţise considerabil şi cum trâmba de fum de la 
orizont se vedea acum foarte clar şi într-o cantitate mai 
mare, răzvrătiţii nu statură la gânduri şi o porniră cu toate 
pânzele sus în direcţia sud-vest. 

Tarzan, spectator plin de interes al tuturor celor 
întâmplate, stătea deoparte, meditând la ciudatele acţiuni 
ale acestor bizare personaje. Într-adevăr, oamenii erau mai 
proşti şi mai cruzi decât sălbăticiunile junglei! Cât de fericit 
era el că trăia în tihna şi siguranţa marii păduri! 

Tarzan se întrebă ce-o fi conţinând lada pe care o 
îngropaseră. Dacă n-o voiau, de ce oare n-au aruncat-o pur 
şi simplu în apă? Ar fi fost mult mai uşor. „Ah - îşi spuse 
Tarzan - dar pesemne c-o voiau!” O ascunseseră în acel loc 
pentru că aveau de gând să se întoarcă mai târziu s-o ia. 

Se lăsă jos din copac şi începu să examineze pământul din 
jurul gropii. Urmărea să vadă dacă fiinţele acelea nu 
scăpaseră vreun obiect pe care i-ar fi plăcut să şi-l 
însuşească. Curând descoperi o sapă ascunsă de un tufăriş 
pe care-l deplasaseră, aşezându-l peste groapă. 

O luă şi încercă s-o folosească aşa cum îi văzuse pe 
marinari slujindu-se de ea. Era o treabă anevoioasă şi-i 
rănea tălpile, dar stărui până când dezgropa parţial 
cadavrul. Îl trase apoi afară din groapă şi-l zvârli deoparte. 
Continuă apoi să sape până când dezgropa şi cufărul. Îl 
trase şi pe acesta, aşezându-l lângă cadavru. După care, 
astupă cu pământ gaura de sub mormânt, aşeză din nou 
cadavrul, puse pământ deasupra şi în jurul lui, îl acoperi cu 
tufăriş şi se reîntoarse la cufăr. 

Patru mateloţi asudaseră din greu cărându-l. Tarzan din 
neamul maimuţelor îl ridică însă de parc-ar fi fost o ladă de 
ambalaj goală şi legând sapa cu o frângnie pe care şi-o 
petrecu peste umăr, transportă cufărul în partea compactă 
a junglei. Încărcat cu această povară apăsătoare, nu putea 
circula prin copaci, dar ţinu potecile, aşa încât înainta 
destul de repede. 


Călători câteva ore spre nord-est până ajunse la un 
impenetrabil zid de vrejuri împletite şi încâlcite. De aici se 
caţără pe crengile mai joase şi cincisprezece minute mai 
târziu, descinse în amfiteatrul maimuţelor, locul unde se 
întruneau la sfat sau pentru a celebra ritualul Dum-Dum- 
ului. 

În centrul acestui luminiş, nu departe de tobă sau altar, 
Tarzan începu să sape. De astă dată munca era mai 
trudnică decât atunci când Îndepărtase ţărâna afinată de 
pe mormânt, dar Tarzan din neamul maimuţelor persevera 
şi nu se lăsă până când nu săpă o groapă destul de adâncă 
pentru a depozita lada şi a o ascunde de alţi ochi. 

De ce-şi dăduse atâta osteneală fără a cunoaşte valoarea 
sau conţinutul lăzii? Tarzan din neamul maimuţelor avea o 
înfăţişare şi o minte de om, dar prin deprinderi şi mediul în 
care trăise era maimuţă. Mintea lui îi spunea că lada 
conţinea ceva de preţ, altfel oamenii n-ar fi ascuns-o. 
Deprinderea îl învățase să imite tot ce vedea nou şi 
neobişnuit, acum însă, curiozitatea firească, comună atât 
oamenilor cât şi maimuţelor, îi dădu ghes să deschidă 
cufărul şi să-i examineze conţinutul. Dar lacătul greu şi 
barele masive de fier care-l ferecau îi dejucară isteţimea şi 
uriaşa putere, aşa încât fu nevoit să îngroape lada fără a-şi 
fi satisfăcut curiozitatea. 

Când Tarzan îşi croi din nou drum în vecinătatea cabanei, 
hrănindu-se din mers, se întunecase de-a binelea. 

În micuța clădire ardea o lumină, pentru că Clayton 
descoperise un bidon nedeschis cu gaz, rămas intact timp 
de douăzeci de ani şi care făcuse parte din proviziile cu 
care Michael cel Negru îi înzestrase pe cei doi Clayton. 
Lămpile putuseră fi încă folosite, astfel încât interiorul 
cabanei apăru strălucitor ca ziua în ochii uimiţi ai lui 
Tarzan. 

Se minunase adeseori de rostul pe care lor fi având 
lămpile. Lecturile lui şi pozele îi arătaseră ce anume erau, 
dar n-avea habar cum puteau fi făcute să producă acea 


minunată strălucire de soare pe care o revărsau asupra 
obiectelor din jur, în poze. 

Când se apropie de fereastra de lângă uşă, văzu că 
interiorul cabanei fusese împărţit în două încăperi printr-o 
cortină rudimentară, alcătuită din crengi şi pânze de 
catarg. 

În încăperea din faţă se aflau cei trei bărbaţi; cei doi mai 
vârstnici erau prinşi într-o discuţie înflăcărată, în timp ce 
tânărul, aşezat pe un scăunaş improvizat şi rezemându-se 
cu spatele de perete, era adâncit în lectura uneia dintre 
cărţile lui Tarzan. 

Tarzan nu manifesta un deosebit interes faţă de bărbaţi, 
aşa încât se duse la a doua fereastră. Acolo o văzu pe fată. 
Ce trăsături frumoase avea! Ce gingaşă şi lăptoasă îi era 
pielea! Scria la măsuţa lui Iarzan, de sub fereastră. Pe un 
morman de ierburi, la capătul celălalt al încăperii, dormea 
negresa. 

Timp de un ceas, Tarzan îşi desfată ochii cu frumuseţea 
fetei, care scria. Cum mai jinduia să-i vorbească, dar nu 
îndrăznea să încerce, convins că, asemenea tânărului, nu-l 
va înţelege; pe de altă parte, se temea că ar putea s-o 
sperie. 

În cele din urmă, fata se ridică, lăsându-şi scrisoarea pe 
masă. Se duse la patul pe care fuseseră împrăştiate câteva 
straturi de ierburi moi. Le orân-dui în alt chip, apoi îşi lăsă 
pe umeri valurile de păr auriu, care-i încununau creştetul. 
Ca o cascadă scânteietoare, prefăcută în aur lichid de un 
asfinţit învăpăiat, îi lunecară pletele în jurul chipului oval, 
apoi se revărsară, unduioase, până mai jos de mijloc. 

Tarzan era vrăjit. După aceea, fata stinse lampa şi cabana 
fu învăluită într-o beznă cimerianăl 


Totuşi Tarzan continuă să vegheze. Ghemuindu-se sub 
fereastră, pândi, cu urechile ciulite, încă o jumătate de oră. 
În cele din urmă fu răsplătit, auzind respiraţia calmă care 
însemna somn. Cu grijă, îşi strecură mâna prin ochiurile 


grilajului până când îşi vâri tot braţul înăuntru. Dibui 
precaut pe măsuţă. În cele din urmă dădu peste filele scrise 
de Jane Porter şi-şi retrase la fel de precaut mâna, cu 
preţioasa comoară cu tot. Tarzan împături fileleşi le îndesă 
în tolba cu săgeți. Apoi se mistui în junglă, uşor şi tăcut ca o 
umbră. 

18. DANGĂTUL JUNGLEI. 

Tarzan se deşteptă devreme a doua zi dimineaţa şi primul 
gând al zilei noi, ca şi ultimul gând al zilei ce trecuse, se 
îndreptă spre manuscrisul ascuns în tolba cu săgeți. Îl 
scoase grăbit, sperând din toată inima să poată descifra 
ceea ce scrisese frumoasa fată cu o seară înainte. La prima 
vedere, încercă o dezamăgire amară; niciodată până atunci 
nu dorise ceva cu atâta ardoare cum dorea acum să poată 
tălmăci mesajul zeităţii cu părul de aur, care se ivise atât de 
brusc şi atât de neaşteptat în viaţa lui. 

Ce importanţă avea că mesajul nu-i era adresat lui? 
Constituia o expresie a gândurilor ei şi aceasta era de ajuns 
pentru Iarzan din neamul maimuţelor. Şi iată că totul era 
zădărnicit din pricina literelor, ciudate, dezordonate, cum 
nu mai văzuse altele până acum. Ba chiar mergeau până 
acolo, încât se înclinau în direcţia opusă, în comparaţie cu 
tot ce examinase el în cărţile tipărite sau în caligrafia celor 
câteva scrisori pe care le găsise. Până şi gândăceii din 
cărticica lui neagră îi erau familiari, cu toate că felul în care 
erau rânduiţi nu-i spunea nimic; dar gângăniile astea de 
acum i se păreau noi şi nemaivăzute. 

Timp de douăzeci de minute se zgăi la ele, când deodată, 
începură să prindă forme familiare, doşi denaturate. Ah, 
erau vechii lui prieteni, însă rău schilodiţi. Apoi începu să 
descifreze ici colo câte un cuvânt. Inima îi sălta în piept de 
bucurie. Până la urmă va putea să-l citească şi-l va citi. O 
jumătate de oră mai târziu, progresa rapid şi, cu excepţia 
câte unui cuvânt, totul i se părea simplu. 

lată ce citi: 

Coasta de vest a Africii la vreo 10* latitudine sudică 


(Aşa zice domnul Clayton, 

3 (2) februarie 1909 

Scumpa mea Hazel, S-ar părea că-i o nebunie să-ţi scriu o 
epistolă pe care s-ar putea să n-o primeşti niciodată, dar 
pur şi simplu trebuie să povestesc cuiva peripeţiile 
îngrozitoare prin care am trecut de când am plecat din 
Europa pe bordul blestematei nave Arrow. 

Dacă nu ne vom reîntoarce niciodată în sânul civilizaţiei, 
ceea ce e foarte probabil să se întâmple, scrisul meu va 
constitui o succintă înregistrare a întâmplărilor care ne-au 
împins spre soarta noastră finală, oricare va fi ea. 

După cum ştii, noi am întreprins o aşa-zisă, expediţie în 
Congo. Se părea că tata avea o faimoasă teorie asupra unei 
civilizaţii neînchipuit de vechi, ale cărei rămăşiţe zăceau 
îngropate undeva pe valea fluviului Congo. Dar, după ce-am 
pornit în larg, adevărul a ieşit la iveală. 

De fapt, un bătrân şoarece de bibliotecă, proprietar al 
unui anticariat şi al unei dughene de vechituri din 
Baltimore, a descoperit între filele unui antic manuscris 
spaniol o misivă scrisă în 1550, unde se descriau în 
amănunt păţaniile unui echipaj de răzvrătiți de pe o corabie 
spaniolă care plecase din Spania în America de Sud, 
purtând la bord o imensă comoară de „dubloni” şi de „piese 
de aur”, aşa presupun cel puţin, pentru că sună mai 
misterios şi pirateresc. 

Autorul misivei făcuse parte din echipaj, iar scrisoarea îi 
era adresată fiului său, care, la vremea respectivă, era 
comandantul unui vas comercial. 

Se scurseseră mulţi ani de când se petrecuseră 
întâmplările zugrăvite în scrisoare şi între timp bătrânul 
devenise un cetăţean onorabil al unui obscur orăşel spaniol, 
dar setea lui de aur era atât de puternică, încât şi-a asumat 
riscul de a aduce la cunoştinţa fiului său mijloacele de a 
pune mâna pe o avere fabuloasă numai pentru ei doi. 

Îi povestea fiului cum, la o săptămână după ce părăsiseră 
coasta Spaniei, echipajul se răsculase şi omorâse pe toţi 


ofiţerii şi pe toţi cei ce li se împotriviseră; dar prin acest 
fapt îşi zădărniciseră propriul lor plan, deoarece nu mai 
rămăsese nimeni priceput să conducă vasul pe mare. 

Două luni de zile au navigat în voia vântului până când, 
roşi de boală, de scorbut, de foame şi de sete, au naufragiat 
pe o insuliţă. Corabia s-a izbit de faleză şi s-a făcut ţândări, 
dar asta nu s-a întâmplat mai înainte ca supraviețuitorii, 
zece suflete cu totul, să fi salvat unul din cuferele mari ale 
comorii. Pe acesta îl îngropară mai în interiorul insulei şi 
zăcură acolo vreme de trei ani cu speranţa că vor fi salvaţi. 
Unul câte unul se îmbolnăviră şi muriră, până când nu mai 
rămase în viaţă decât un singur om, autorul scrisorii. 

Din rămăşiţele corăbiei, oamenii construiseră o barcă, dar 
neavând habar unde anume era situată insula, nu 
îndrăzniseră să se avânte pe mare. Totuşi, pe unicul 
supravieţuitor, autorul scrisorii, singurătatea îl apăsa atât 
de rău, încât nu mai putu răbda şi preferă să înfrunte 
moartea în largul mării decât nebunia pe insula pustie, aşa 
încât, după aproape un an de solitudine, porni pe mare în 
bărcuţă. 

Din fericire naviga înspre nord şi o săptămână niai târziu, 
se află în calea vaselor comerciale spaniole care făceau 
naveta între Indiile de Vest şi Spania şi fu cules de una 
dintre aceste nave ce se îndrepta spre patrie. Omul le 
îndrugă o poveste despre un naufragiu în care pieriseră cu 
toţii în afară de câţiva, iar restul supravieţuitorilor, cu 
excepţia lui, muriseră după ce ajunseseră pe insulă. Nu 
pomeni un cuvânt despre răzvrătire sau despre lada cu 
comoara îngropată. 

Comandantul vasului comercial îl asigură că, socotind 
după poziţia unde se aflase barca în momentul când îl 
culeseseră şi ţinând seama de direcţia vânturilor care 
precumpăniseră în ultima săptămână insula din care 
plecase făcea negreşit parte din Arhipeleagul Capului 
Verde, care se găseşte pe coasta de vest a Africii, la circa 16 
sau 17 grade latitudine nordică. 


Scrisoarea descria insula în amănunţime, precum şi locul 
comorii şi era însoţită de cea mai grosolană şi mai 
caraghioasă hartă veche pe care ai văzut-o vreodată: cu 
copaci şi stânci, toate marcate cu un X mâzgălit ca să arate 
locul exact unde fusese îngropată comoara. 

Când tata ne-a mărturisit adevăratul scop al expediției, eu 
am fost foarte deprimată, pentru că ştiam cât de idealist şi 
nepractic a fost întotdeauna, bietul de el şi eram convinsă 
că s-a lăsat din nou înşelat; mai ales când mi-a mărturisit că 
a plătit o mie de dolari pe scrisoare şi pe hartă. Şi ca 
mâhnirea mea să fie şi mai mare, am aflat că împrumutase 
zece mii de dolari de la Robert Canler, angajându-şi 
semnătura pentru această sumă. 

Domnul Canler nu a cerut nici o garanţie şi dacă tata nu va 
putea onora această datorie, îţi dai seama, drăguţa mea, ce 
va însemna acest lucru pentru mine. Ah, cât îl detest pe acel 
om! 

Am încercat cu toţii să privim lucrurile cu optimism, dar 
atât domnul Philander, cât şi domnul Clayton, care ni s-a 
alăturat la Londra doar de dragul aventurii, erau le fel de 
sceptici ca şi mine. 

Ei bine, ca să scurtez povestea, am găsit şi insula şi 
comoara: un cufăr din lemn de stejar legat în chingi de fier, 
înfăşurat într-o sumedenie de pânze gudronate şi la fel de 
trainic şi masiv ca atunci când a fost îngropat, cu aproape 
patru sute de ani în urmă. 

Cufărul era pur şi simplu ticsit cu monede de aur şi atât de 
greu, încât patru oameni abia l-au putut căra în spinare. 
Dar acest obiect înfiorător pare că aduce numai moarte şi 
nenorocire celor care au de-a face cu el, pentru că numai la 
trei zile după ce-am plecat din Arhipelagul Capului Verde, 
propriul nostru echipaj s-a răsculat şi a ucis toţi ofiţerii. 

Oh, a fost cea mai înspăimântătoare experienţă care se 
poate imagina! Nici nu pot măcar scrie despre acest lucru. 

Era cât pe-aci să ne ucidă şi pe noi, dar unul dintre ei, 
capul răscoalei, pe nume King, nu le-a dat voie, aşa că au 


cârmit spre sud, de-a lungul coastei, până într-un loc pustiu 
unde au găsit un golf bun şi aici ne-au abandonat. 

Azi au ridicat pânzele şi au plecat cu comoară cu tot, dar 
domnul Clayton spune că îi aşteaptă o soartă asemănătoare 
cu cea a răsculaților de pe vechea corabie, pentru că King, 
singurul om de pe bord care avea cunoştinţe despre 
navigaţie, a fost omorlt pe plajă de unul din echipaj chiar în 
ziua când am debarcat. 

Aş vrea să-l poţi cunoaşte pe domnul Clayton; e cel mai 
drăguţ om care se poate închipui şi dacă nu cumva mă 
înşel, e grozav de îndrăgostit de mine. Este unicul fiu al 
Lordului Greystoke şi într-o bună zi va moşteni titlul şi 
domeniile. În plus, e foarte bogat, dar faptul că va deveni 
cândva un lord englez mă întristează: tu cunoşti 
sentimentele mele dintotdeauna cu privire la tinerele 
americane care se mărită cu străini posesori de titluri 
nobiliare. Ah, de-ar fi doar un simplu gentleman american! 

Dar nu-i vina lui, săracul de el şi în orice altă privinţă, cu 
excepţia originii sale, ar face cinste ţării mele şi ăsta-i cel 
mai mare compliment pe care l-am făcut vreodată unui 
bărbat. 

De când am fost debarcaţi aici, am trecut prin cele mai 
bizare întâmplări. Tata şi domnul Philander rătăciţi în 
junglă şi hăituiţi de un leu adevărat. Domnul Clayton rătăcit 
şi atacat de două fiare sălbatice. Eu şi Esmeralda prizoniere 
într-o veche cabană şi amenințate de o înfiorătoare leoaică 
devoratoare de oameni. Ah, a fost pur şi simplu terolizant, 
cum ar spune Esmeralda. 

Dar cea mai ciudată parte a aventurilor noastre este 
minunata făptură care ne-a salvat. Eu nu l-am văzut, dar 
domnul Clayton, tata şi domnul Philander l-au întâlnit şi 
spun că e un om alb, frumos ca un zeu, având o culoare 
bronz-arămie, o putere de elefant sălbatic, o agilitate de 
maimuţă şi un curaj de leu. Nu vorbeşte englezeşte şi 
dispare atât de misterios de îndată ce a înfăptuit vreo 
ispravă vitejească, de parc-ar fi un duh rătăcitor. 


Mai avem şi un alt vecin ciudat care ne-a lăsat un frumos 
bilet scris cu litere de tipar în englezeşte prins pe uşa 
cabanei sale pe care noi am invadat-o avertizându-ne să nu 
distrugem niciunul din bunurile ce-i aparţin şi semnându-se 
„Llarzan din neamul maimuţelor”. 

Nu l-am văzut niciodată, deşi avem motive să credem că se 
află prin preajmă, căci unul dintre marinari, care se afla pe 
punctul de a-l împuşca pe domnul Clayton pe la spate, s-a 
pomenit străpuns în umăr de o suliță, trimisă de o nevăzută 
mână din junglă. 

Marinarii ne-au lăsat foarte puţine provizii de hrană şi 
cum nu posedăm decât un singur pistol cu trei cartuşe în el, 
nu ştim cum ne vom procura carne, deşi domnul Philander 
ne asigură că putem supravieţui la infinit hrâănindu-ne 
numai cu alunele ce se găsesc din belşug în junglă. 

Sunt foarte obosită acum, aşa că am să mă culc pe patul 
meu nostim, aşternut cu ierburi pe care mi le-a cules 
domnul Clayton, dar, am să completez această scrisoare de 
la o zi la alta, pe măsură ce intervin lucruri noi. 

Cu dragoste, Jane Porter. 

Către Hazel Strong, Baltimore, Maryland. 

Mult timp după ce isprăvi de citit scrisoarea, larzan 
rămase adâncit în gânduri. Cuprindea atâtea lucruri noi şi 
minunate, încât i se învârtejea mintea când încerca să le 
rumege. 

Aşadar, nu ştiau că el e Tarzan din neamul maimuţelor. O 
să le spună. Îşi construise în arborele lui un adăpost 
primitiv, din ramuri şi frunze, unde, apărate de ploaie, se 
găseau comorile pe care le luase cu el din cabană. Printre 
acestea erau şi câteva creioane. Luă unul şi dedesubtul 
iscăliturii lui Jane Porter, scrise: 

EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUȚŢELOR. 

Gândi că atâta era suficient. Mai târziu avea să ducă 
scrisoarea înapoi la cabană. 

În ceea ce priveşte hrana, îşi spuse Tarzan, nu era nevoie 
să fie îngrijoraţi: o să le-o procure el şi aşa şi făcu. 


A doua zi, Jane găsi paginile scrisorii dispărute exact în 
locul unde le lăsase cu o noapte înainte. Era derutată, dar 
când văzu cuvintele scrise cu litere de tipar sub iscălitura 
ei, simţi un fior rece şi neplăcut prin şira spinării. Îi arătă lui 
Clayton ultima filă găsită cu iscălitura. 

— Şi când te gândeşti că prezenţa asta supranaturală m-o 
fi pândit tot timpul cât am scris... Uuh! Mă cutremur numai 
când mă gândesc! 

— Dar probabil că ne e favorabil, o linişti Clayton, pentru 
că ţi-a restituit scrisoarea şi nu ţi-a făcut nici un rău şi dacă 
nu mă înşel, ne-a lăsat azi-noapte, în faţa uşii cabanei, o 
foarte substanţială dovadă a prieteniei lui, întrucât am găsit 
leşul unui mistreţ sălbatic. 

De atunci, aproape că nu a trecut zi fără un dar, fie vânat 
sau o altă hrană. Uneori era o căprioară fragedă, alteori o 
ciudată hrană gătită, turte de manioca şterpelite din satul 
lui Mbonga sau câte un mistreţ, un leopard şi odată un leu. 

Cea mai mare plăcere a lui Tarzan era să vâneze pentru 
aceşti străini. | se părea că nici o bucurie de pe lume nu se 
poate compara cu aceea de a trudi pentru bunăstarea şi 
ocrotirea frumoasei fete albe. 

Odată o să se aventureze în tabără, în plină zi şi o să stea 
de vorbă cu oamenii ăştia prin mijlocirea gângăniilor care le 
erau familiare şi lor şi lui Tarzan. Dar îi venea greu să 
treacă peste sfiala lui de sălbăticiune de pădure şi astfel se 
scurgea zi după zi fără să-şi ducă la îndeplinire bunele 
intenţii. 

Cei din tabără, căpătând curaj pe măsură ce se 
familiarizau, începură să hoinărească prin junglă din ce în 
ce mai departe, în căutare de alune şi de fructe. 

Nu trecea o zi fără ca profesorul Porter să nu 
vagabondeze, cu indiferența sa absorbită, spre fălcile 
morţii. Domnul Samuel TI. Philander, care nu fusese 
niciodată ceea ce s-ar putea numi robust, ajunsese acum 
umbra unei umbre, din pricina îngrijorării continue şi a 


încordării mintale rezultate din eforturile lui herculeane de 
a-l păzi pe profesor. 

Trecu astfel o lună. Tarzan luase, în sfârşit, hotărârea de a 
vizita tabăra în plină zi. 

Era într-o după-masă, devreme. Clayton se plimba pe 
limba de pământ de la gura golfului pentru a zări vapoare 
în trecere. Îngrămădise aici o stivă înaltă de lemne, gata să 
fie aprinse, în chip de semnal, de îndată ce s-ar fi ivit un 
vapor sau o pânză de catarg la orizont. 

Profesorul Porter hoinărea de-a lungul plajei, la sud de 
tabără, cu domnul Philander în coastă, care-l îndemna să-şi 
întoarcă paşii înainte ca amândoi să devină din nou jucăria 
vreunei fiare sălbatice. 

Bărbaţii fiind plecaţi, Jane şi Esmeralda o porniră prin 
junglă să culeagă fructe şi tot căutându-le, se îndepărtară 
din ce în ce mai mult de cabană. 

Tarzan stătea în tăcere la uşa cabanei, aşteptându-i să se 
întoarcă. Se gândea la frumoasa fată albă. De un timp 
încoace, se gândea mereu la ea. Se întreba dacă nu cumva 
o să se sperie de el şi gândul acesta îl făcea să abdice de la 
planul lui. 

Era din ce în ce mai nerăbdător s-o vadă întorcându-se, ca 
să-şi desfete ochii cu imaginea ei, să fie lângă dânsa şi poate 
chiar s-o atingă. Omul-maimuţă nu ştia ce însemna 
Dumnezeu, dar era pe punctul de a o diviniza, atât cât 
poate diviniza un muritor. 

În aşteptarea ei, îşi petrecea timpul scriindu-i un mesaj; n- 
ar fi putut spune dacă avea să i-l înmâneze el singur sau nu, 
dar îi făcea nespusă plăcere să-şi vadă gândurile exprimate 
în scris - ceea ce, la urma urmei, nu e un sentiment chiar 
atât de necivilizat. 

Scrise: 

EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. TE 
VREAU. EU SUNI AL TAU. TU EŞTI A MEA. LOCUIM AICI 
ÎMPREUNA PENTRU TOTDEAUNA ÎN CASA MEA. AM SĂ- 
ŢI ADUC CELE MAI BUNE FRUCIE, CEA MAI FRAGEDA 


CĂPRIOARĂ, CEA MAI GUSTOASA CARNE DINTRE CÂTE 
CUTREIERA JUNGLA. AM SA VÂNEZ PENTRU TINE. SUNT 
CEL MAI MARE DINTRE VÂNĂTORII DIN JUNGLA. AM SA 
LUPT PENTRU TINE. SUNI CEL MAI TARE DINTRE 
LUPTĂTORII DIN JUNGLA. TU EŞTI JANE PORTER, AM 
VĂZUT ÎN SCRISOARE. CÂND AI SA VEZI ASTA, Al SA ŞTII 
CA E PENTRU TINE ŞI CA TARZAN DIN NEAMUL 
MAIMUŢELOR TE IUBEŞIE. 

În timp ce stătea lângă uşă, drept, ca un tânăr indian, 
aşteptând după ce terminase de scris mesajul, auzul lui fin 
desluşi un sunet familiar. Zgomotul unei gorile mari, în 
crengile de jos ale pădurii. O clipă, rămase în ascultare, 
apoi dinspre junglă răsună ţipătul torturat al unei femei, iar 
Tarzan din neamul maimuţelor, scăpând pe jos prima lui 
scrisoare de iubire, o zbughi în pădure, ca o panteră. 

Clayton auzi şi el strigătul, ca şi profesorul Porter şi 
domnul Philander şi câteva minute mai târziu, alergau cu 
toţii, gâfâind, spre cabană, strâgându-şi unul altuia un 
torent de întrebări agitate, pe măsură ce se apropiau. O 
privire aruncată cabanei le confirmă temerile cele mai rele. 

Jane şi Esmeralda nu se aflau acolo. 

Pe dată, Clayton, urmat de cei doi bătrâni, se înfundă în 
junglă, strigând-o cu glas tare pe fată. Timp de o jumătate 
de oră se tot împleticiră pe-acolo, până când Clayton, 
printr-o simplă întâmplare, dădu peste trupul, căzut la 
pământ, al Esmeraldei. Se opri lângă ea, pipăindu-i pulsul şi 
ascul-tândui apoi bătăile inimii. Trăia. O zgâlţâi. 

— Esmeralda! îi răcni în urechi. Esmeralda, pentru numele 
lui Dumnezeu, unde e domnişoara Porter? Ce s-a întâmplat? 
Esmeralda! 

Încet, Esmeralda deschise ochii. Îl văzu pe Clayton. Văzu 
jungla în jur. 

— Oh, Gaberelle! ţipă şi leşină din nou. 

În momentul acela se apropie şi profesorul Porter cu 
domnul Philander. 


— Ce să facem, domnule Clayton? întrebă neliniştit 
bătrânul profesor. Unde să căutăm? Dumnezeu nu poate fi 
atât de crud, încât s-o ia acum pe fetiţa mea de lângă mine! 

— În primul rând trebuie s-o trezim pe Esmeralda, 
răspunse Clayton. Ea ne poate spune ce s-a întâmplat. 
Esmeralda! strigă el din nou, zgâlţâind-o pe negresă de 
umăr. 

— O, Gaberelle, vreau să mor! se văita biata femeie, 
ţinându-şi însă ochii închişi, cu pleoapele strâns lipite. 
Doamne Dumnezeule, fă-mă să mor, nu mă lăsa să mai văd 
vreodată faţa aceea îngrozitoare! 

— Haide, haide, Esmeralda! strigă Clayton. Hai, deschide 
ochii! 

Esmeralda se execută. 

— O, Gaberelle! Slavă Domnului! ţipă ea. 

— Unde-i domnişoara Porter? Ce s-a întâmplat? întrebă 
Clayton. 

— Cum, domnişoara Jane nu-i aici? strigă Esmeralda, 
ridicându-se cu o miraculoasă iuţeală pentru o persoană de 
volumul ei. Oh, Doamne, acuma îmi amintesc! Pesemne că a 
luat-o cu el! Şi negresa începu să hohotească şi să se 
jeluiască. 

— Cine a luat-o? strigă profesorul Porter. 

— Un uriaş mare şi lung, acoperit tot cu păr. 

— O gorilă, Esmeralda? întrebă domnul Philander, iar cei 
trei bărbaţi abia de mai îndrăzneau să răsufle când 
îngrozitoarea întrebare fu rostită. 

— Eu ziceam c-o fi necuratul, da' cred c-o fi fost un 
gorilefant din ăia. Of, mititica mea, of, inimioara mea! Şi din 
nou Esmeralda izbucni într-un nestăpânit acces de 
sughiţuri. 

Clayton începu pe dată să caute urme, dar nu reuşi să 
descopere nimic altceva decât o încâlcitură de ierburi 
strivite în jurul lor; simţul lui de orientare în pădure era 
însă prea slab pentru ca să poată interpreta ceea ce vedea. 


Petrecură tot restul zilei căutând prin junglă, dar când se 
lăsă noaptea, fură nevoiţi să renunţe, cu durere şi 
deznădejde, pentru că nu ştiau în ce direcţie o purtase acea 
făptură pe Jane. 

Ajunseră la cabana mult după ce se lăsase întunericul şi se 
adunară în casă, un mic grup foarte abătut. 

În cele din urmă, profesorul Porter rupse tăcerea. Tonul lui 
nu mai era acela al pedantului erudit care teoretizează 
abstractul şi incognoscibilul; era tonul unui om de acţiune, 
hotărât, dar străbătut de o indescriptibilă notă de disperare 
şi suferinţă, care-i săgeta inima lui Clayton cu un junghi la 
fel de dureros. 

— Am să mă culc acum şi am să încerc să dorm. 

Mâine dimineaţă în zori, îndată ce se luminează de zi o să 
iau cu mine câte merinde o să pot duce şi o să-mi continui 
căutarea până am s-o găsesc pe Jane. Fără ea, nu mă întorc. 

Prietenii lui nu-i răspunseră imediat. Fiecare era cufundat 
în propriile-i gânduri amare şi fiecare înţelese, ca şi 
bătrânul profesor, ce semnificaţie aveau ultimele lui cuvinte 
- profesorul Porter n-o să se mai întoarcă niciodată din 
junglă. 

În cele din urmă, Clayton se ridică şi-şi lăsă o mână pe 
umărul bătrân şi gârbovit al profesorului Porter. 

— Bineînţeles că voi veni cu dumneavoastră, spuse el. 

— Ştiam, domnule Clayton, că te vei oferi, că vei dori să vii. 
Dar Jane este acum dincolo de orice ajutor omenesc. Or cea 
care a fost fetiţa mea dragă, n-o să zacă singură şi fără 
prieteni în jungla înfiorătoare. Aceleaşi liane şi frunze or să 
se aştearnă asupră-ne, aceleaşi ploi or să ne biciuiască; şi 
când duhul mamei ei va rătăci pe pământ, ne va afla 
împreună în moarte, după cum ne-a găsit totdeauna 
împreună în viaţă. Nu; singur trebuie să mă duc pentru că a 
fost fiica mea: era tot ce iubeam pe lumea asta. 

— Voi veni cu dumneavoastră, răspunse Clayton, cu 
simplitate. 


Bătrânul îşi ridică ochii, privind cu atenţie faţa dârză şi 
frumoasă a lui William Cecil Clayton. Şi poate că a citit acolo 
iubirea care-i umplea inima - iubirea pentru fiica lui. 

Până atunci fusese prea preocupat de gândurile sale 
cărturăreşti pentru a lua în seamă micile incidente, 
cuvintele întâmplătoare, care unui om mai practic i-ar fi 
indicat pe dată că cei doi tineri se simțeau din ce în ce mai 
atraşi unul faţă de celălalt. Dar acum îi reveneau toate în 
minte, unul câte unul. 

— Cum doreşti! spuse el într-un târziu. 

— Vă puteţi bizui pe mine, interveni domnul Philander. 

— Ba nu, bătrânul meu prieten, ripostă profesorul Porter. 
Nu trebuie să plecăm cu toţii. Ar fi o cruzime s-o lăsăm 
singură aici pe biata Esmeralda şi-apoi trei n-ar avea mai 
mult succes decât unul singur. Şi aşa sunt destule făpturi 
ucise în pădure. Haideţi, să încercăm să dormim puţin! 

19. CHEMAREA PRIMITIVISMULUI. 

De când fusese părăsit de Tarzan, tribul de antropoizi în 
mijlocul cărora crescuse era măcinat de nesfârşite certuri şi 
neînţelegeri. Terkoz se dovedise un rege crud şi năzuros, 
aşa încât un număr mare dintre maimuţele mai vârstnice şi 
mai puţin viguroase, asupra cărora Terkoz îşi vărsa cu 
predilecție toanele, îşi luaseră familiile şi porniseră, una 
câte una, să-şi caute liniştea şi siguranţa în inima pădurii. 
Dar până la urmă şi cei care rămăseseră fură aduşi la 
disperare de necurmata agresivitate a lui lerkoz; aşa se 
face că unul dintre ei îşi aduse aminte de povaţa pe care le- 
o dăduse Tarzan la despărţire: „Dacă aveţi un conducător 
crud, nu vă luaţi după celelalte maimuțe, adică nu încercaţi 
să-i ţineţi piept unul singur dintre voi, încercaţi să vă uniţi 
doi, trei sau patru şi atacaţi-l laolaltă. În cazul ăsta, nici un 
conducător nu va cuteza să se poarte altfel decât se cuvine, 
căci patru dintre voi, laolaltă, pot sa vină de hac oricărui 
şef.” 

Gorila care-şi aduce aminte de aceste cuvinte înțelepte le 
repetă la mai mulţi dintre ai săi, aşa încât Terkoz, când se 


întoarse în ziua aceea la tribul său, dădu peste o primire 
foarte fierbinte. Nu se pierdu timp cu formalităţile. Când 
Terkoz ajunse la trib, cinci giganţi miţoşi săriră pe el. 

În inima lui, Terkoz era de fapt un laş desăvârşit, aşa cum 
se întâmplă de obicei cu maimuţele despotice - ca şi cu 
oamenii, de altfel; drept care nu rămase locului să lupte 
până la moarte, ci se smulse din ghearele atacanţilor cât de 
repede putu şi o tuli la adăpostul desişurilor pădurii. Mai 
făcu două sau trei încercări de a se reîntoarce la trib, însă 
de fiecare dată fu primit cu ostilitate şi izgonit. În cele din 
urmă renunţă şi spumegând de mânie şi ură, luă calea 
junglei. 

Hoinări mai multe zile fără nici o ţintă, rumegându-şi 
obida şi căutând vietăţi mai pricăjite pe care să-şi poată 
revărsa furia zăgăzuită. În această stare de spirit, hâda 
bestie cu înfăţişare omenească, mergând din copac în 
copac, nimeri deodată peste două femei, singure în junglă. 
Când le descoperi, se afla chiar deasupra capetelor lor. 

Jane Porter nu-şi dădu seama de prezenţa lui decât în clipa 
când namila păroasă sări pe pământ lângă ea; în secunda 
aceea văzu, la o palmă depărtare de ea, chipul înfiorător, cu 
botul rânjit şi hidos. Un strigăt sfâşietor îi scăpă de pe buze 
şi în acelaşi timp, laba brutei o înşfacă de braţ. Apoi fu trasă 
către colții cumpliţi, care se căscau spre beregata ei. Dar 
numai cât îi atinse carnea albă şi gorila îşi schimbă gândul. 
Tribul îi reţinuse femelele. Trebuia deci să le înlocuiască cu 
altele. Maimuţa asta albă şi fără păr va fi prima din haremul 
lui; aşadar, o ridică brutal pe umerii largi şi păroşi şi sări 
din nou în copaci, răpind-o pe Jane. 

Urletul de groază al Esmeraldei se contopi cu cel al Janei, 
după care, aşa cum obişnuia Esmeralda ori de câte ori o 
situaţie disperată cerea o deosebită prezenţă de spirit, 
leşină. 

Jane însă nu-şi pierdu nici o secundă cunoştinţa. E 
adevărat că faţa aceea oribilă, atât de aproape de a ei şi 
duhoarea respirației scârnave, care-i izbea nările, o 


paralizau de spaimă; dar mintea îi era limpede şi înţelese 
tot ce avea bestia de gând. 

Fiara o purta prin pădure cu ceea ce i se păru Janei o 
rapiditate miraculoasă, însă ea continuă să nu strige şi să 
nu se zbată. Apariţia bruscă a gorilei o năucise în asemenea 
măsură, încât avea impresia că o poartă în direcţia plajei. 
Din această pricină îşi rezerva energia şi glasul până când 
avea să observe că se apropiaseră îndeajuns de tabără 
pentru a putea atrage spre ea tot ajutorul după care îi 
plângea inima. Jane nu ştia că, de fapt, era transportată tot 
mai adânc în jungla de nepătruns. 

Ţipătul care-i făcuse pe Clayton şi pe cei doi bătrâni să se 
împleticească prin hăţiş îl călăuzise pe Tarzan din neamul 
maimuţelor drept la locul unde zăcea Esmeralda, dar nu 
spre aceasta gravita interesul lui, deşi se opri o secundă 
asupra-i şi se încredinţă că era nevătămată. O clipă, scrută 
pământul dedesubt şi arborii de deasupra creştetului, până 
când maimuța înnăscută în el, în virtutea deprinderilor şi a 
mediului, asociată cu inteligenţa la care-l îndreptăţea 
obârşia, dădură de veste intuiţiei sale întreaga poveste, la 
fel de limpede de parcă ar fi văzut cu propriii ochi tot ce se 
petrecuse. Şi atunci se lansă din nou în arborii unduitori, 
ţinând urma lăsată acolo, în înalturi, urmă pe care nici un 
ochi omenesc nu ar fi putut-o desluşi şi cu atât mai puţin 
tălmăci. 

La capătul crengilor, acolo unde antropoidul sare dintr-un 
copac în altul, apar multe semne care marchează urma, dar 
prea puţine care să indice direcţia luată, căci în aceste 
locuri ramurile sunt întotdeauna apăsate în jos, către 
capătul mai subţire, fie că maimuța părăseşte un copac sau 
intră în frunzişul lui. Spre centrul copacului însă, unde 
semnele trecerii sunt mai slab întipărite, direcţia este mai 
clar indicată. 

lată aci, pe ramura asta, de pildă, talpa uriaşă a fugarului 
a strivit o omidă, iar Iarzan ştia instinctiv pe ce ramură se 
va fi aşezat talpa aceluiaşi picior pentru a face următorul 


pas. Aci se uită pentru a descoperi o particulă infinitezimală 
de larvă stâlcită, care, de cele mai multe ori, se prezintă 
doar ca o minusculă pată umedă. Iată dincolo, o fărâmă 
microscopică de coajă de copac a fost scrijelită de laba 
râcâitoare, iar direcţia rupturii indică direcţia trecerii. Sau 
o creangă groasă ori chiar trunchiul copacului s-au frecat 
de trupul păros şi un mic smoc de păr îi poate confirma, 
prin direcţia în care-i agăţat în scoarță, că se află pe urma 
bună. 

Şi nici măcar n-a avut nevoie să-şi încetinească viteza 
pentru a sesiza aceste indicii, aparent slabe, ale drumului 
urmat de fugar. 

Pentru Tarzan, acestea ieşiră la iveală ca lumina zilei 
printre miriadele de scrijelituri, zgârieturi şi semne aflate 
pe calea-i frunzoasă. Dar cel mai puternic semn dintre toate 
era mirosul, pentru că Tarzan urma direcţia vântului şi 
nările lui experimentate erau la fel de sensibile ca acelea 
ale unui ogar. 

Unii cred ca ordinele animaliere sunt înzestrate în mod 
special de natură cu nervi olfactivi mai perfecţionaţi decât 
ai omului, dar de fapt, totul nu-i decât o chestiune de 
antrenament. 

Posibilităţile de supravieţuire ale omului nu depind în atât 
de mare măsură de perfecțiunea simţurilor sale. Puterea de 
a raţiona a absolvit simţurile de multe dintre îndatoririle lor, 
ceea ce le-a făcut să se atrofieze în oarecare măsură, aşa 
cum s-a întâmplat, de pildă, cu muşchii care mişcă urechile 
şi pielea capului, atrofiaţi la om prin nefolosire. Muşchii se 
află la locul lor, deasupra urechilor şi la baza pielii ce 
acoperă ţeasta, după cum se află şi nervii care transmit 
senzațiile spre creier, dar sunt subdezvoltaţi pentru că nu 
sunt necesari. 

Dar nu aşa stăteau lucrurile cu Tarzan din neamul 
maimuţelor. Din frageda-i copilărie, posibilităţile lui de 
supravieţuire au atârnat de ascuţimea văzului, a auzului, a 


mirosului, a pipăitului şi a gustului, în mult mai mare 
măsură decât de mai lent dezvoltatul organ al raţiunii. 

Cel mai puţin dezvoltat dintre simţurile lui Tarzan era 
gustul, pentru că savura cu aceeaşi plăcere fructe 
delicioase sau carne crudă, demult îngropată; însă, în 
această privinţă, nu se deosebea prea mult, de epicurienii 
civilizaţi. 

Omul-maimuţă se grăbea în tăcere pe urmele lui Terkoz şi 
ale prăzii sale, însă zgomotul apropierii lui ajunse la 
urechile fugarului, care îşi înteţi goana. 

Terkoz se afla doar cu trei mile înaintea lui Tarzan, aşa că, 
văzând că orice fugă era inutilă, se lasă la pământ, într-o 
poieniţă, ca să aibă libertate de mişcare şi să poată lupta 
pentru prada sa, ori, la nevoie, să poată fugi nestingherit, 
dacă urmăritorul se va dovedi mai puternic decât el. 

O mai ţinea încă pe Jane cu un braţ când Tarzan sări ca un 
leopard în arena pe care natura o pregătise parcă anume 
pentru această bătălie primitivă. 

Când Terkoz îşi dădu seama că Tarzan era cel care-l 
urmărea, trase concluzia că prada sa era femeia lui Tarzan, 
din moment ce amândoi păreau să fie de acelaşi fel - albi şi 
fără păr pe trup - aşa că se bucură de prilejul acestei duble 
răzbunări asupra vrăjmaşului său mult urât. 

Pentru Jane, strania apariţie a omului cu chip de zeu a fost 
ca vinul pentru nervii toropiţi. Din descrierea pe care i-o 
făcuseră Clayton, tatăl ei şi domnul Philander, înţelese că 
acesta trebuie să fi fost minunata făptură care-i salvase, aşa 
încât văzu în el un proteguitor şi un prieten. 

Dar când 'Terkoz o îmbrânci cu brutalitate ca sa primească 
asaltul lui Tarzan, şi când Jane văzu dimensiunile gorilei, 
muşchii nemaipomeniţi şi colții aprigi, îşi simţi inima cât un 
purice. Cum ar putea cineva să biruie un asemenea 
adversar? 

Ca doi rivali întărâtaţi se ciocniră şi ca doi lupi, îşi căutară 
unul altuia beregata. Caninilor lungi ai gorilei li se împotrivi 
lama subţire a cuţitului omului. 


Jane - cu silueta ei zveltă, tânără, lipită de trunchiul unui 
arbore uriaş, cu mâinile apăsate pe pieptul ce se înălța şi 
cobora convulsiv, cu ochii dilataţi de groaza îmbinată cu 
fascinaţie, cu frică şi admiraţie - privea lupta dintre 
maimuța primară şi omul primitiv pentru posesiunea unei 
femei, pentru ea. 

Pe măsură ce muşchii robuşti ai omoplaţilor şi spatelui 
omului se reliefau sub încordarea efortului, iar bicepşii 
uriaşi şi antebraţele ţineau la distanţă colții cumpliţi, vălul 
secolelor de civilizaţie şi cultură era smuls de pe viziunea 
înceţoşată a fetei din Baltimore. 

Când cuțitul lung se înfundă adânc, de douăsprezece ori, 
în sângele inimii lui 'Terkoz, iar hoitul masiv se rostogoli la 
pământ, neînsufleţit, o femeie primitivă sări cu braţele larg 
deschise spre bărbatul primitiv care luptase pentru ea şi o 
câştigase. 

lar Tarzan? 

Făcu ceea ce orice bărbat în vinele căruia curge sânge 
adevărat poate face fără să fi învăţat. Îşi luă femeia în braţe 
şi înăbuşi în sărutări buzele înălțate spre el, tremurânde. 

O clipă, Jane rămase locului, cu ochii pe jumătate închişi. O 
clipă - cea dintâi din tânăra ei viaţă - înţelese ce înseamnă 
iubirea. Dar, la fel de subit cum fusese smuls, vălul cobori 
iarăşi şi o conştiinţă ultragiată îi învălui obrajii în mantia-i 
purpurie, în timp ce o femeie scandalizată îl împinse în 
lături pe Tarzan din neamul maimuţelor şi-şi îngropa faţa în 
mâini. 

Tarzan fusese surprins când fata pe care se învățase s-o 
iubească într-un chip vag şi abstract se constituise 
prizonieră de bună voie în braţele lui. Acum însă era 
surprins că-l respingea. Se apropie din nou de Jane şi o 
apucă de braţ, însă fata se răsuci spre el ca o tigroaică şi-i 
lovi pieptul imens cu mâinile ei micuţe. 

Tarzan nu putea înţelege. 

Cu o clipă în urmă, intenţia lui fusese să o ducă pe Jane cit 
mai curând la ai ei, dar acum, clipa aceea se pierduse în 


trecutul împăienjenit şi îndepărtat al lucrurilor care au fost, 
dar care nu mai pot fi şi o dată cu ea, intenţia cea bună se 
alătură suitei imposibilităţilor. 

Pentru că, între timp, Tarzan din neamul maimuţelor 
simţise un trup cald şi mlădios lipit de al său. Respirația 
dulce, fierbinte care-i dezmierdase obrazul şi gura aţâţase 
în pieptul său o nouă flacără de viaţă, iar buzele desăvârşite 
ce se uniseră cu ale lui în sărutări arzătoare îi fripseră ca 
un fier roşu sufletul, lăsându-i stigmatul care-l marca acum 
pe noul Tarzan. 

Îi puse din nou mâna pe braţ. Jane îl respinse şi atunci, 
Tarzan din neamul maimuţelor făcu întocmai ce-ar fi făcut 
cel dintâi străbun al său: îşi luă femeia în braţe şi o purtă în 
junglă. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei patru din cabana de pe 
plajă fură deşteptaţi de un bubuit de tun. Clayton sări 
primul şi iată, dincolo de gura golfului, două nave ancorate. 

Una dintre ele era Arrow, iar cealaltă, un mic crucişător 
francez. Punţile laterale ale acestuia din urmă erau înţesate 
de oameni care scrutau ţărmul iar pentru Clayton, ca şi 
pentru cei doi care i se alăturară, era evident că lovitura 
fusese trasă pentru a le atrage atenţia, dacă se mai aflau 
cumva în cabană. 

Ambele vase erau ancorate la o distanţă considerabilă de 
țărm şi locuitorii cabanei se îndoiau că ocheanele celor de 
pe punți vor putea distinge fluturările pălăriilor micului 
grup, aflat departe, în interior, între capetele 
promontoriilor. 

Esmeralda îşi desfăcuse şorţul roşu şi-l fâlfăia frenetic 
deasupra capului, dar Clayton, temându-se că nici acesta nu 
va fi văzut, alergă spre punctul dinspre nord, unde rugul 
înălţat de el îşi aştepta chibritul. I se păru, de altfel ca şi 
celorlalţi care aşteptau cu respiraţia tăiată, că se scursese 
un secol până să ajungă la vraful de crengi uscate şi de 
tufăriş. Când ieşi din pădurea deasă şi zări din nou vasele, 


constată consternat că Arrow îşi ridicase pânzele, iar 
crucişătorul o şi pornise. 

Aprinzând iute rugul într-o duzină de locuri, se grăbi spre 
extremitatea promotoriului, unde-şi smulse cămaşa de pe el 
şi legând-o de o ramură căzută, începu s-o fluture deasupra 
capului, înainte şi înapoi. 

Dar vasele continuau să se îndepărteze. Clayton pierduse 
orice speranţă, când coloana mare de fum înălțându-se ca o 
săgeată verticală deasupra pădurii atrase atenţia unui 
marinar de pe crucişător şi instantaneu, o duzină de 
ocheane fură îndreptate spre plajă. 

Clayton văzu deodată cele două vase schimbându-şi din 
nou direcţia; şi în timp ce Arrow staţiona liniştit în largul 
oceanului, crucişătorul se îndreptă încet spre țărm. Se opri 
la oarecare distanţă, şi o barcă fu lăsată la apă şi expediată 
în direcţia promontoriului. Când acostă, din ea cobori un 
tânăr ofiţer. 

— Monsieur Clayton, dacă nu mă înşel? întrebă el. 

— Slavă Domnului că aţi venit, răspunse Clayton. Să 
sperăm că încă nu-i prea târziu. 

— Ce vreţi să spuneţi, Monsieur? 

Clayton îi povesti despre răpirea Janei Porter şi vorbi de 
necesitatea unor oameni înarmaţi care să pornească în 
căutarea ei. 

— Mon Dieu! exclamă ofiţerul, cu amărăciune. 

Ieri dacă soseam şi încă n-ar fi fost prea târziu. Pe când 
azi, poate că e preferabil ca sărmana domnişoară să nu mai 
fie găsită deloc. E oribil, Monsieur! E odios! 

Şi alte bărci fuseseră coborâte acum din crucişător, iar 
Clayton, după ce-i indică ofițerului punctul de intrare în 
golf, se urcă împreună cu el în barca a cărei proră fu 
dirijată către micul bazin încercuit de pământ, unde îi urmă 
şi restul echipajului. 

Curând debarcară cu toţii în punctul unde se aflau 
profesorul Porter, domnul Philander şi Esmeralda, scăldată 
în lacrimi. 


Printre ofiţerii din ultimele bărci se afla şi comandantul 
vasului; şi când află istoria Janei Porter, solicită cu 
generozitate voluntari care să-i însoţească pe profesorul 
Porter şi pe Clayton în cercetările lor. 

Şi toţii aceşti bravi şi simpatici francezi, fără nici o 
excepţie, cerură pe dată îngăduinţa de a lua parce la 
expediţie. 

Comandantul alese douăzeci de marinari şi doi ofiţeri: 
Lieutenant D'Arnot şi Lieutenant Charpentier. Una dintre 
bărci fu trimisă înapoi la crucişător pentru a aduce 
merinde, muniții şi carabine; oamenii aveau asupra lor 
revolvere. 

Apoi, la cererea lui Clayton de a afla cum de ancoraseră în 
preajma acestui țărm şi trăseseră o salvă de semnalizare, 
comandantul, căpitanul Dufranne, îl lămuri că, în urmă cu o 
lună, descoperiseră nava Arrow, care se îndrepta în mare 
viteză spre sud-vest, dar când îi semnalizaseră să se 
apropie, aceasta nu făcu decât să-şi sporească viteza. O 
urmăriseră îndeaproape până spre asfinţit, trăgând de 
câteva ori, dar a doua zi în zori nava se făcuse nevăzută. 

Timp de câteva săptămâni continuaseră să măture coasta 
în sus şi-n jos şi aproape că uitaseră de urmărire când, într- 
o bună dimineaţă, cu câteva zile în urmă, observatorul le 
semnală o navă ce se zbătea din greu şi evident scăpată de 
sub control, pradă furiei unei mări puternic răscolite. 

Când se apropiară de epavă, constatară cu surprindere că 
era nava care, cu câteva săptămâni în urmă, fugise de ei. 
După poziţia velei-strai şi a randei arborelui artimon se 
vedea că oamenii se străduiseră din răsputeri să ţină piept 
vântului, dar scotele se desfăcuseră şi velele fuseseră 
sfâşiate şi zdrenţuite de vitejia vântului. 

Atât timp cât marea era zbuciumată, ar fi fost greu şi 
periculos să se încerce o abordare; şi cum pe punte nu se 
observa nici un semn de viaţă, hotărâră să aştepte până 
când vântul şi furia valurilor se vor potoli; dar chiar în acel 


minut zăriră o siluetă ce se agăța de balustradă, făcându-le 
nişte vlăguite şi mute semnale deznădăjduite. 

Pe dată se dădură dispoziţii de coborâre a unei bărci cu 
echipaj şi efectuară o încercare izbutită de abordare a 
navei Arrow. Când francezii se căţărară pe vas, priveliştea 
care li se oferi ochilor îi înfiora. O sumedenie de morţi şi 
muribunzi se rostogoleau încoace şi-ncolo pe punte, cei vii 
amestecându-se cu decedaţii. Două dintre cadavre erau 
parţial devorate, parcă de lupi. 

Echipajul de abordare reuşi să repună vasul în condiţii de 
navigare, iar cei rămaşi în viaţă din nefericitul grup fură 
transportaţi în hamacurile lor. Morţii fură înfăşuraţi în 
prelate şi legaţi pe punte pentru a fi identificaţi de 
camarazii lor înainte de a fi încredinţaţi adâncurilor mării. 

Când francezii se urcară pe puntea navei Arrow, toţi cei 
rămaşi în viaţă erau în stare de inconştienţă. Până şi bietul 
nenorocit, care le trimisese unicul semnal S. O. S. Căzuse 
într-o stare de prostaţie înainte de a şti dacă semnalele lui 
avuseseră efect sau nu. 

Ofiţerului francez nu-i trebui mult ca să înţeleagă ce 
anume pricinuise grozăvia de la bord; pentru că atunci 
când căutară apă şi rachiu ca să-i întremeze cât de cât pe 
oameni, descoperiră că nu se afla nici un strop de băutura 
şi nici o fărâmă de hrană. Semnaliză imediat crucişătorului 
să trimită rezerve de apă, medicamente şi provizii de hrană 
şi o altă barcă fu lansată pe ruta periculoasă până la nava 
Arrow. 

După ce li se aplicară măsurile de înviorare, câţiva dintre 
oameni îşi veniră în simţiri şi atunci îşi depănară întreaga 
poveste. Din care noi cunoaştem o bună parte, până la 
plecarea vasului, după uciderea lui Snipes şi îngroparea 
cadavrului său deasupra cufărului ce conţinea comoara. 

Se pare că faptul de a fi avut crucişătorul pe urme îi 
terorizase atât de cumplit pe răzvrătiți, încât continuaseră 
să străbată în neştire Atlanticul chiar şi la câteva zile după 
ce pierduseră crucişătorul din vedere; dar, dându-şi seama 


de cantitatea redusă a proviziilor de apă şi de hrană, se 
întorseseră iar spre est. Neavând la bord pe nimeni 
priceput în ale navigaţiei, se iscară discuţii cu privire la 
direcţie; şi cum după trei zile de navigare spre est nu se 
ivise nici urmă de uscat, cârmiră spre nord, temându-se ca 
nu cumva vânturile puternice dinspre nord, care suflaseră 
cu precădere în ultima vreme, să fi deviat vaporul spre sud 
de extremitatea sudică a Africii. 

Timp de două zile o ţinură spre nord-nord-est, când 
intrară într-o perioadă de acalmie care dură aproape o 
săptămână. Apa li se terminase, iar merinde mai aveau doar 
pentru o zi. Foarte repede, condiţiile începură să se 
înrăutăţească. Un om îşi pierdu minţile şi sări peste bord. 
Curând, un altul îşi tăie venele. Când muri, îl azvârliră peste 
bord, deşi se ridicaseră câteva voci cerând să se păstreze 
cadavrul pe punte. Foamea îi prefăcea din fiare umane în 
fiare sălbatice. 

Cu două zile înainte de a fi zăriţi de crucişător, erau prea 
sleiţi de puteri pentru a mai putea mânui vasul şi în acea zi 
muriră trei oameni. A doua zi dimineaţa ieşi la iveală că 
unul dintre cadavre fusese parţial mâncat. 

Întreaga zi, oamenii se zgâiră unul la celalalt ca nişte fiare 
de prada şi în cea de a treia dimineaţă, două dintre cadavre 
fuseseră aproape în întregime curăţite de carne. Dar acest 
ospăț necrofag nu-i întremase prea mult pe fugari, căci 
lipsa de apă era mult mai chinuitoare decât lipsa hranei. Şi 
atunci apăruse crucişătorul. 

Când cei care mai erau în stare să-şi revină îşi reveniră, 
întreaga istorie fu înfăţişată comandantului francez, dar 
marinarii erau prea ignoranţi ca să-i poată indica în ce 
punct anume al coastei îi abandonaseră pe profesor şi 
grupul lui, aşa încât crucişătorul porni să plutească încet, 
fără a pierde nici o clipă ţărmul din vedere, trăgând din 
timp în timp câte o salvă de semnalizare şi scrutând cu 
ocheanele fiecare petec de plajă. 


Noaptea lăsau ancora, ca nu cumva să le scape vreo 
porţiune de țărm şi întâmplător, cu o noapte înainte 
ajunseră chiar la plaja unde se afla mica tabără pe care o 
căutau. Loviturile de semnal trase în timpul după-amiezii nu 
fuseseră auzite de cei de pe țărm, care se aflaseră, 
probabil, în inima junglei, în căutarea Janei Porter şi 
zgomotul trosniturilor pricinuite de paşii lor în hăţiş 
acoperise bubuitul îndepărtat al semnalului. 

În răstimpul cât cele două grupuri îşi istorisiră 
respectivele aventuri, barca se şi întoarse de la crucişător 
cu proviziile şi armele necesare expediției. Câteva minute 
mai târziu, micul grup de marinari, însoţiţi de cei doi ofiţeri 
francezi şi conduşi de profesorul Porter şi de Clayton, porni 
în disperata şi nefasta investigare a labirintului junglei. 

20. EREDITATE. 

Jane, dându-şi seama că era captiva acelei stranii făpturi 
pădurene care o salvase din ghearele gorilei, se luptă din 
răsputeri ca să se elibereze, dar braţele viguroase ce-o 
purtau cu atâta uşurinţă,de parc-ar fi fost un prunc de o zi, 
nu făcură decât s-o strângă şi mai tare. Aşa încât renunţă la 
efortul ei zadarnic şi rămase liniştită, privind pe sub 
pleoapele pe jumătate închise la faţa omului care înainta 
atât de sprinten cu ea prin vegetaţia încâlcită. 

Faţa care se înclina asupră-i era de o extraordinară 
frumuseţe. Tipul desăvârşit al masculului viguros, necorupt 
de desfrâu sau de pasiuni brutale şi înjositoare. Căci, deşi 
Tarzan din neamul maimuţelor era un omorâtor de oameni 
şi de fiare, el ucidea aşa cum ucide vânătorul, fără patimă, 
cu excepţia rarelor prilejuri când ucidea din ură, dar chiar 
şi atunci nu era acea ură mocnită, malefică, ura care 
brăzdează hidos trăsăturile celui ce-o nutreşte. Când 
Tarzan ucidea, mai adeseori o făcea cu un surâs decât cu o 
încruntare şi surâsul este temelia frumuseţii. 

Fata remarcase o anumită particularitate când îl văzuse pe 
Tarzan năpustindu-se asupra lui lerkoz - dunga de un roşu 
aprins care-i străbătea fruntea pornind de deasupra 


ochiului stâng până la pielea capului, dar acum, scrutându-i 
trăsăturile, observă că dispăruse şi doar o cicatrice îngustă, 
albă marca locul unde se ivise pata colorată. 

Se lăsă mai în voie în braţele lui şi strânsoarea lui Tarzan 
slăbi. Odată îşi cobori privirea în ochii ei şi el îi zâmbi, iar 
fata trebui să-şi strângă puternic pleoapele pentru a alunga 
priveliştea acelui chip frumos, cuceritor. 

După un timp, larzan o porni pe calea copacilor, iar Jane, 
minunându-se că nu încerca nici o teamă, îşi dădu seama că 
niciodată în viaţa ei nu se simţise mai în siguranţă decât 
acum, când zăcea în braţele acestei făpturi puternice, 
sălbatice, care o purta, Dumnezeu ştie către ce soartă, mai 
adânc, tot mai adânc, în fortăreaţa neînblânzitei păduri. 

Când, cu ochii închişi, încercă să se gândească la viitor şi 
închipuirea ei vie îi stârni temeri cumplite, nu avu decât să 
deschidă ochii şi să privească acel chip nobil, atât de 
apropiat de faţa ei, pentru ca să i se spulbere şi ultima 
rămăşiţă de îngrijorare. 

Nu, niciodată fiinţa aceasta nu i-ar fi putut face vreun rău; 
se simţi încredinţată de lucrul ăsta când înţelese 
cavalerismul pe care-l trădau trăsăturile lui fine şi ochii 
sinceri, curajoşi. 

Înaintară tot mai mult prin ceea ce Jenei i se părea o masă 
compactă de verdeață în care se deschidea, ca prin farmec, 
o cărare dinaintea acestui zeu al pădurii, pentru ca apoi să 
se închidă iar în urma lor. Nu simţi nici măcar zgârietura 
unei crenguţe şi totuşi deasupră-i şi dedesubt, în faţă şi în 
spate, ochii ei nu puteau desluşi altceva decât un zid trainic 
de ramuri şi de plante agăţătoare, încâlcite într-o 
împletitură de nedestrămat. 

În timp ce Tarzan înainta cu pas sigur, mintea lui era 
preocupată de numeroase gânduri, noi şi ciudate. Avea 
înainte-i o problemă cum nu mai întâlnise nicicând şi 
simţea, mai curând decât gândea, că trebuie să-i facă faţă 
ca un om şi nu ca o maimuţă. 


Mişcarea-i liberă prin terasele de mijloc ale copacilor, 
drum pe care îl urma de obicei, contribui să-i mai 
răcorească ardoarea primei iubiri proaspăt descoperite. Se 
pomeni meditând la soarta care ar fi aşteptat-o pe fată dacă 
n-ar fi salvat-o de Terkoz. Ştia fcarte bine de ce n-o ucisese 
gorila şi Tarzan începu să-şi compare intenţiile cu cele ale 
lui 'Terkoz. 

Adevărat, legea junglei cerea ca masculul să-şi cucerească 
perechea prin forţă, dar se putea oare lăsa Tarzan călăuzit 
de legile fiarelor? Doar Tarzan era Om! Dar oamenii cum or 
fi procedând? Era nedumerit; nu ştia. Ar fi dorit s-o întrebe 
pe fată, dar pe urmă îi veni ideea că fata îi şi răspunsese 
prin strădania ei zadarnică ele a se elibera şi de a-l 
respinge. Dar acum sosiseră la destinaţie şi Tarzan din 
neamul maimuţelor, purtând-o pe Jane în braţele-i 
musculoase, se lăsă domol pe iarba arenei unde marii 
antropoizi îşi ţineau sfatul şi dănţuiau orgia sălbatică a 
dum-dum-ului. 

Deşi veneau de la mile şi mile depărtare, ziua ajunsese 
abia pe la jumătatea după-amiezei şi amfiteatrul era scăldat 
în lumina difuză ce se cernea prin urzeala frunzişului din 
jur. Iarba verde părea moale, răcoroasă şi îmbietoare. 
Miriadele de zgomote ale junglei răzbăteau înăbuşit, ca de 
la mare distanţă, topite parcă în ecoul unor sunete 
învălmăşite care urcau şi coborau, asemenea talazurilor pe 
un țărm îndepărtat. 

Când se înfundă în iarba în care o depusese Tarzan, Jane 
se simţi contopită de un simţământ de tihnă visătoare, iar 
când îşi înălţă ochii la silueta care o domina, o năpădi şi o 
stranie senzaţie de siguranţă desăvârşită. 

În timp ce Jane îl urmărea cu priviri filtrate pe sub 
pleoapele pe jumătate coborâte, Tarzan străbătu poiana 
circulară, îndreptându-se spre copacii din cealaltă parte. 
Jane îi observă graţia maiestuoasă a ţinutei, simetria 
perfectă dintre trupul magnific şi felul în care-şi ţinea capul 
frumos modelat pe umerii largi. 


Ce făptură desăvârşită! Sub această înfăţişare de zeu nu 
se putea ascunde nici un dram de cruzime sau josnicie. 
„Nicicând - îşi spuse Jane - pământul nu a mai fost călcat de 
un asemenea om, din clipa când Dumnezeu l-a plăsmuit pe 
cel dintâi, după chipul şi asemănarea sa!” 

Cu un salt, Tarzan se avântă în copaci şi pieri din văz. Jane 
se întreba unde s-o fi dus. O părăsise oare în voia soartei, 
acolo în jungla singuratică? Privi în jur cu nervozitate. 
Fiecare vrej, fiecare tufiş părea vizuina tainică a vreunei 
fiare uriaşe şi îngrozitoare, ce pândea să-şi înfigă colții 
scânteietori în carnea ei mătăsoasă. Fiecare sunet era 
amplificat de închipuirea ei, în zgomotul unui trup şerpuitor 
şi malefic ce se târa pe furiş. 

Cât de schimbate păreau toate acum când o părăsise! 

Câteva minute, care fetei speriate i se părură lungi cât 
ceasurile, stătu cu nervii încordaţi, aşteptând saltul fiarei 
pitite ce urma să pună capăt nefericirii şi îngrijorării. 
Aproape că se ruga să apară o dată dinţii cruzi ce aveau s-o 
facă să-şi piardă cunoştinţa, curmându-i astfel agonia 
spaimei. 

Auzi un zgomot brusc şi uşor în spatele ei. Cu un strigăt, 
sări în picioare şi se întoarse pentru a-şi înfrunta sfârşitul. 
Dar nu-l văzu decât pe Tarzan, cu braţele încărcate de 
fructe coapte şi mustoase. Jane fu cuprinsă de o ameţeală şi 
s-ar fi prăbuşit dacă Tarzan, lăsând să-i scape povara, n-ar fi 
prins-o în braţe. Fata nu-şi pierdu cunoştinţa, dar se agăţă 
cu putere de el, tremurând şi clănţănind ca o căprioară 
speriată. 

Tarzan din neamul maimuţelor îi mângâie părul moale şi 
încercă s-o îmbărbăteze şi s-o liniştească, întocmai cum 
făcea Kala cu el pe când era o maimuţă mică şi se speria de 
Sabor, leoaica, sau de Histah, şarpele. O singură dată îşi lipi 
uşor buzele de fruntea ei şi Jane nu se clinti, ci închise ochii 
şi scoase un suspin. 

Nu-şi putea analiza sentimentele şi nici nu dorea să 
încerce. Era mulţumită că simţea siguranţa pe care i-o 


dădeau braţele lui puternice şi în rest, îşi lăsa viitorul în 
voia soartei; căci ultimele câteva ore o învăţaseră să se 
încreadă în strania şi sălbatica făptură a pădurii, cum nu s- 
ar fi încrezut decât în foarte puţini dintre bărbaţii pe care-i 
cunoştea. 

Chibzuind la întreaga ciudăţenie a acestui fapt, întrezări 
adevărul că, poate, descoperise ceva ce nu mai cunoscuse 
niciodată: iubirea. Se minună, apoi zâmbi. 

Continuând să zâmbească, îl împinse uşurel pe Tarzan 
îndărăt şi privindu-l cu o expresie pe jumătate zâmbitoare, 
pe jumătate batjocoritoare, care dădea chipului ei un 
farmec nespus, arătă cu degetul spre fructele împrăştiate 
pe jos şi se aşeză pe marginea tobei de pământ a 
antropoidelor, căci foamea începuse să se facă simțită. 

Tarzan adună iute fructele şi le puse la picioarele ei; după 
aceea se cocoţă lângă ea pe tobă şi începu să despice cu 
cuțitul şi să pregătească diferitele fructe pentru cina 
frumoasei Jane. 

Mâncară împreună, în tăcere, furişând din când în când 
câte o privire unul spre celălalt, până ce Jane, în cele din 
urmă, izbucni într-un hohot de râs vesel, la care Tarzan se 
alătură. 

— Aş fi dorit să vorbeşti englezeşte, spuse fata. 

Tarzan clătină din cap şi o expresie îngândurată trădând o 
dorinţă patetică îi înnegură ochii surâzători. 

Apoi Jane încercă să-i vorbească franţuzeşte, iar după 
aceea nemţeşte; dar fu nevoită să râdă singură de 
încercarea-i bâlbâită de a se exprima în această din urmă 
limbă. 

— Oricum, îi spuse ea în englezeşte, înţelegi germana mea 
la fel de bine cum o înțelegeau şi cei din Berlin. 

Tarzan luase de mai multă vreme hotărârea cum să 
procedeze mai departe. Avusese timp să-şi aducă aminte tot 
ce citise în cărţile lui din cabană despre felul cum se poartă 
bărbaţii cu femeile. Se va comporta aşa cum îşi închipuia el 
că s-ar fi purtat bărbaţii din cărţi, dacă ar fi fost în locul lui. 


Din nou se ridică şi o porni prin copaci, dar mai înainte 
încercă să-i explice prin semne Janei că se va întoarce 
imediat şi o făcu atât de bine, încât fata pricepu şi nu se mai 
temu cât lipsi el. 

O năpădi doar o senzaţie de singurătate în timp ce-l 
aştepta, privind, cu ochi languroşi, punctul pe unde 
dispăruse. Ca şi prima dată, fu înştiinţată de prezenţa lui 
printr-un zgomot uşor venind din spate şi se întoarse 
pentru a-l vedea înaintând prin iarbă, cu braţele încărcate 
de crengi. Apoi dispăru din nou în junglă şi după câteva 
minute, reapăru cu o încărcătură de ierburi moi şi de 
ferigă. Îi mai trebuiră două drumuri până să aibă la 
îndemână tot vraful de materiale. 

În cele din urmă împrăştie ferigile şi ierburile pe jos, 
aşternându-i un culcuş moale, pe deasupra căruia propti 
crengile, rezemate una de alta, astfel încât se întâlneau la o 
înălţime de vreo doi metri peste centru. Deasupra crengilor 
aşternu frunze uriaşe de palmier şi cu ajutorul altor crengi 
şi altor frunze, închise un capăt al micului adăpost pe care-l 
construise. După care se aşezară din nou pe marginea tobei 
şi încercară să-şi vorbească prin semne. 

Minunatul medalion încrustat cu diamante care atârna la 
gâtul lui Tarzan era o pricină de mare mirare pentru Jane. 
Arătă spre el şi Tarzan îl scoase şi-i întinse frumosul 
giuvaer. Jane îşi dădu seama că era lucrat de mâinile unui 
meşter iscusit şi că diamantele aveau mare strălucire şi 
erau superb montate, dar felul cum fuseseră tăiate denota 
că bijuteria era veche. Mai observă că medalionul se 
deschidea şi apăsând butonul ascuns, văzu cele două 
jumătăţi separându-se pentru a da la iveală, în fiecare 
dintre ele, câte o miniatură în fildeş. Una dintre miniaturi 
înfăţişa o femeie frumoasă, iar cealaltă ar fi putut fi un 
portret al bărbatului de lângă ea, dacă n-ar fi existat o 
subtilă, abia definită, diferenţă de expresie. 

Se uită la Tarzan şi-l văzu aplecat spre dânsa, privind cu 
vădită uimire miniaturile. Întinse mina şi luă medalionul, 


examinând portretele, cu semne de certă surpriză şi 
interes. Purtarea lui vădea limpede că nu le mai privise 
niciodată până atunci şi nici nu-şi închipuise că medalionul 
se deschidea. Faptul acesta o determină pe Jane să se lase 
furată de noi speculaţii şi să încerce a-şi imagina cum 
ajunsese frumosul ornament în posesia unei făpturi 
sălbatice din jungla neexplorată a Africii. 

Mai uimitor era faptul că medalionul conţinea portretul 
cuiva care ar fi putut să fie fratele sau mai curând tatăl 
acestui semizeu pădurean, care nu ştiuse nici măcar că 
giuvaerul se deschide. 

Tarzan continua să privească fix cele două chipuri. După 
un timp îşi scoase tolba de pe umăr şi răsturnând săgețile 
pe jos, scotoci în fundul pungii şi scoase afară un obiect 
plat, înfăşurat în numeroase frunze moi şi legat cu fire lungi 
de iarbă. Îl desfăcu cu grijă, îndepărtând frunză după 
frunză, până când, în cele din urmă, rămase în mână cu o 
fotografie. Arătând spre miniatura din medalion, îi întinse 
Janei fotografia, ţinându-i în faţă şi medalionul deschis. 

Fotografia nu făcu decât să o nedumerească pe fată şi mai 
mult, pentru că înfăţişa, fără îndoială, chipul aceluiaşi 
bărbat al cărui portret se afla prins în medalion lângă cel al 
frumoasei femei tinere. 

Tarzan se uita la ea cu o expresie de uimire în ochi şi Jane 
îl privi la rândul ei. Se părea că buzele lui se căzneau să 
formuleze o întrebare. Fata arătă spre fotografie, apoi spre 
miniatură şi în urmă spre el, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
portretele erau ale lui, dar Tarzan clătină din cap, apoi, 
ridicând din umerii uriaşi, luă fotografâa din mâna ei şi 
după ce o înfăşură din nou cu grijă, o aşeză iar în fundul 
tolbei. 

Câteva momente rămaseră amândoi tăcuţi, Tarzan cu ochii 
pironiţi în pământ în timp ce Jane ţinea micul medalion în 
mână, sucindu-l şi răsucindu-l în strădania de a găsi un 
indiciu care să-i poată revela identitatea proprietarului. 


În cele din urmă, explicaţia simplă îi veni în minte. 
Medalionul aparținuse Lordului Greystocke, iar portretele îl 
înfăţişau pe el şi pe Lady Alice. Făptura sălbatică îl găsise 
pur şi simplu în cabana de pe plajă. Ce stupid din partea ei 
că nu întrezărise mai înainte această soluţie a enigmei! 

Dar a găsi o explicaţie pentru ciudata asemănare dintre 
Lordul Greystocke şi acest zeu al pădurii era un lucru care 
o depăşea şi nu-i de mirare că nu-şi putea închipui un 
singur moment că sălbaticul gol din faţa ei era un nobil 
englez. 

Într-un târziu, Tarzan îşi înălţă privirile pentru a o urmări 
pe fată, care cerceta medalionul. El nu putea pătrunde 
tâlcui chipurilor dinăuntru, dar putea citi interesul şi 
fascinația de pe chipul fiinţei vii şi tinere de lângă el. 

Jane observă că o urmăreşte din priviri şi gândind că-şi 
doreşte podoaba înapoi, i-o întinse. Tarzan o luă şi 
desfăcând lanţul cu ambele mâini, i-l trecu fetei pe gât, 
zâmbind în faţa surprizei pe care i-o pricinuise acest 
neaşteptat dar. Jane scutură vehement din cap şi voi să-şi 
scoată lănţişorul de aur de la gât, dar Tarzan nu-i îngădui 
cu nici un chip. Când o văzu că stăruie, îi luă mâinile în 
mâinile lui şi i le ţinu strâns, ca s-o împiedice să-şi scoată 
lanţul. În cele din urmă, Jane renunţă şi râzând uşurel, 
ridică medalionul la buze. 

Tarzan nu-şi dădu seama exact ce semnificaţie avea acest 
gest, dar ghici că era felul ei de a accepta darul, aşa încât 
se ridică în picioare şi luând medalionul în mână, se înclină 
solemn, ca un cavaler din vechime şi-şi lipi buzele pe locul 
atins de buzele ei. 

Un mic omagiu distins şi galant, îndeplinit cu graţia şi 
demnitatea unei totale degajări. 

Se lăsa întunericul, aşa că începură din nou să mănânce 
fructele care le ţineau şi de foame şi de sete, apoi Iarzan se 
ridică în picioare şi conducând-o pe Jane la micul umbrar pe 
care-l construise, îi făcu semn să intre. 


Pentru prima dată în ultimele ore, Jane fu săgetată de 
teamă şi Tarzan o simţi îndepărtându-se, ca şi cum se ferea 
de el. Jumătatea de zi petrecută cu această fată făcuse din 
Tarzan un cu totul alt om decât cel asupra căruia răsărise 
soarele acelei dimineţi. Acum, în fiecare fibră a fiinţei sale, 
ereditatea se făcea mai simțită decât deprinderile. Nu 
putem spune că se prefăcuse subit dintr-un sălbatic om- 
maimuţă într-un gentleman politicos, dar, oricum, 
înclinațiile acestuia din urmă precumpăneau şi mai presus 
de toate, dorinţa de a fi pe placul femeii iubite şi de a-i face 
o impresie bună. 

Aşa încât Tarzan din neamul maimuţelor făcu unicul lucru 
pe care-l ştia menit să asigure liniştea Janei: îşi scoase 
cuțitul de vânătoare din teacă şi întinzându-i-l cu mânerul 
înainte, o pofti din nou, printr-un semn, să intre în adăpost. 
Fata înţelese şi luând cuțitul lung, intră şi se culcă pe 
ierburile moi, în timp ce Tarzan din neamul maimuţelor se 
întinse pe pământ, de-a curmezişul intrării. 

Şi aşa-i află soarele când răsări în zori. În prima clipă când 
se deşteptă, Jane nu-şi aminti de straniile întâmplări ale 
zilei precedente şi se minună de ciudatul loc unde se găsea 
- micul umbrar de frunze, ierburile moi ale culcuşului, 
priveliştea neobişnuită ce se ivea prin deschizătura 
adăpostului. 

Treptat, împrejurările datorită cărora ajunseseră aici îi 
reveniră în minte una câte una. Şi atunci în inima ei se 
stârni o aprigă uimire - un val de mulţumire şi de 
recunoştinţă pentru faptul că, deşi se aflase într-o primejdie 
atât de cumplită, era teafără şi neatinsă. Se apropie de 
intrarea adăpostului pentru a-l căuta pe Tarzan. Dispăruse, 
dar de astă dată nu se simţi cuprinsă de temeri pentru că 
ştia că se va întoarce. 

Văzu în iarba din faţa deschiderii umbrarului amprenta 
trupului său, acolo unde zăcuse toată noaptea pentru ao 
apăra. Ştia că numai datorită faptului că el se aflase acolo 
putuse să doarmă într-o tihnită siguranţă. Cu el în preajmă, 


cum ar fi putut să se mai teamă? Se întrebă dacă o mai fi 
existând pe lume vreun bărbat alături de care o fată să se 
poată simţi atât de sigură în inima junglei africane. Nici leii 
şi nici panterele n-o mai speriau acum. 

Ridică privirile şi văzu silueta lui zveltă picând uşor dintr- 
un copac vecin. Când ochii li se întâlniră,faţa lui Tarzan fu 
luminată de zâmbetul acela deschis şi strălucitor, care, în 
urmă cu o zi, îi câştigase Janei încrederea. Şi când se 
apropie de ea, inima Janei porni să bată mai iute şi ochii i se 
luminară, aşa cum nu se mai întâmplase niciodată la 
apropierea vreunui bărbat. 

Fusese din nou după fructe, pe care le depuse la intrarea 
umbrarului. Şi iarăşi se aşezară împreună să mănânce. 

Jane începu să se întrebe ce planuri o fi având cu ea. Voia 
s-o ducă înapoi pe plajă sau avea de gând s-o ţină aici? 
Brusc avu revelaţia că răspunsul la această întrebare n-o 
preocupa în prea mare măsură. Era cu putinţă, oare, să-i fie 
indiferent? Începu totodată să-şi dea seama că se simţea pe 
deplin mulţumită să şadă aici, alături de acest uriaş 
surâzător, ospătându-se cu fructe delicioase în edenul 
pădurii, departe, în adâncurile unei jungle africane - da, 
era mulţumită şi nespus de fericită. Nu putea înţelege. 
Rațiunea îi spunea că ar trebui să fie măcinată de o 
îngrijorare nebună, apăsată de temeri groaznice, doborâtă 
de presimţiri funeste şi în schimb, inima îi cânta, iar ea 
zâmbea zâmbetului de pe faţa omului de alături. 

După ce isprăviră micul dejun, Tarzan se duse în umbrarul 
ei şi-şi luă înapoi cuțitul. Fata uitase cu totul de el. Îşi dădu 
din nou seama că uitase cu totul de cuţit pentru că uitase 
de teama care-o făcuse să-l accepte. Făcându-i semn să-l 
urmeze, Tarzan se îndreptă spre copacii de la marginea 
arenei şi ridicând-o cu un singur braţ viguros, se avântă pe 
ramurile de deasupra capului. 

Fata ştiu că o duce înapoi la ai ei şi nu putu să-şi explice 
sentimentul brusc de singurătate şi de tristeţe care o 
năpădi. 


Ore întregi se balansară încet, din copac în copac. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu se grăbea. Încerca să 
guste pe îndelete şi să prelungească plăcerea acestei 
călătorii în timpul căreia simţea braţele dragi înconjurându- 
i gâtul, aşa încât ocoli mult spre sud drumul direct care 
ducea la plajă. 

De câteva ori se opriră, pentru scurte răgazuri de odihnă, 
de care Tarzan de fapt nu avea nevoie, iar la prânz poposiră 
timp de un ceas pe malul unui pârâiaş, unde-şi potoliră 
setea şi foamea. Aşa încât se apropia de asfinţit când 
ajunseseră la luminiş iar Tarzan, lăsându-se pe pământ 
lângă un arbore mare despărţi ierburile înalte ale junglei şi- 
i arătă cabana. 

Jane îl luă de mână, vrând să-l conducă în tabără ca să-i 
poată spune tatălui ei că omul acesta o salvase de la moarte 
sau de la o soartă mai rea decât moartea şi că veghease 
asupră-i cu o grijă de mamă. Dar din nou puse stăpânire pe 
Tarzan din neamul maimuţelor sfiala sălbăticiunii în faţa 
aşezărilor omeneşti. Se trase îndărăt, scuturând din cap. 
Fata se apropie de el, privindu-l cu ochi rugători. Într-un fel, 
nu putea îndura gândul de a-l şti că se întoarce singur în 
teribila junglă. Dar el continuă să clatine din cap şi în cele 
din urmă o trase la piept foarte uşor şi se aplecă s-o sărute, 
dar mai întâi o privi în ochi, aşteptând să vadă dacă era 
mulţumită sau îl respingea. O secundă, fata şovăi, dar pe 
urmă îşi dădu seama care era adevărul şi încolăcindu-i 
gâtul cu braţele, îi trase faţa spre ea şi-l sărută fără nici o 
ruşine. 

— 'Te iubesc, te iubesc, îi murmură. 

De la mare depărtare răzbi trosnetul înăbuşit al mai 
multor arme. Tarzan şi Jane îşi înălţară capetele. 

Dinspre cabană veneau domnul Philander şi Esmeralda. 
De acolo unde se aflau, Tarzan şi Jane nu puteau vedea 
vasele ancorate în golf. Tarzan arătă cu degetul în direcţia 
de unde se auziseră împuşcăturile, apoi îşi atinse pieptul, 
după care arătă din nou într-acolo. Jane înţelese. Pleca, dar 


ceva îi spunea fetei că o făcea deoarece gândea că ai ei sunt 
în pericol. 

O sărută din nou. 

— Întoarce-te la mine, îi murmură Jane. Am să te-aştept... 
de-a pururi. 

Tarzan plecă, iar Jane se întoarse, ca să străbată luminişul 
spre cabană. 

Domnul Philander o zări primul. Se înserase şi domnul 
Philander era foarte miop. 

— Repede, Esmeralda! strigă el. Repede înăuntru, la 
adăpost... se apropie o leoaică! Dumnezeule mare...! 

Esmeralda nu se osteni să verifice viziunea domului 
Philander. Tonul lui alarmat îi era suficient. O zbughi în 
cabană şi până să apuce el să-i rostească întreg numele, 
trânti şi zăvori uşa. „Dumnezeule mare! exclamase domnul 
Philander, descoperind că Esmeralda, în exuberanţa grabei, 
îl zăvorâse de aceeaşi parte a uşii de care se apropia 
leoaica. 

Izbi cu furie în lemnul solid. 

— Esmeralda! Esmeralda! ţipă. Dă-mi drumul înăuntru! 
Leul e pe cale să mă mănânce! 

Esmeralda gândi însă că bătăile în uşă provin de la leoaica 
ce încerca s-o urmărească, aşa încât, după bunul ei obicei, 
leşină. 

Domnul Philander aruncă o privire înspăimântată în spate. 
Grozăvie! Iat-o, era chiar lângă el. Încercă să se caţere pe 
zidul lateral al cabanei şi reuşi să se agate, instabil, de 
acoperişul de stuf. O clipă rămase astfel, suspendat, 
cramponându-se cu picioarele, ca o pisică, de o frânghie de 
rufe, dar, la un moment dat, mănunchiul de stuf cedă şi 
domnul Philander fu proiectat pe spate. 

În clipa când se prăbuşi, îi trăsni prin minte o remarcabilă 
prevedere a ştiinţelor naturii: dacă te prefaci mort, se 
presupune că leii şi leoaicele te ignoră, cel puţin aşa 
pretindea memoria cam defectuoasă a domnului Philander. 
Drept care, domnul Philander rămase în poziţia în care 


căzuse, încremenit într-un simulacru de moarte. Cum se 
prăbuşise pe spate, cu braţele şi picioarele întinse ţeapăn, 
atitudinea de mort era de-a dreptul impresionantă. 

Jane îi observase caraghioasa performanţă, cu o mirare 
înduioşată. Când se apropie, râse: un mic hohot de râs 
sugrumat; dar fu de ajuns. Domnul Philander se răsuci pe o 
coastă şi se holbă la ea. În cele din urmă o recunoscu. 

— Jane! strigă el. Jane Porter! Dumnezeule mare! Se 
opinti ca să se ridice în picioare şi alergă la fată. Nu-i venea 
să creadă că este ea, că este vie. Dumnezeule mare! De 
unde vii? Unde, ai fost pentru Dumnezeu? Cum... 

— Fie-ţi milă de mine, domnule Philander, îl întrerupse 
fata. Nu pot ţine minte atâtea întrebări dintr-o dată. 

— Bine, bine... făcu domnul Philander. Dumnezeule! Când 
te văd teafără şi sănătoasă, sunt atât de uimit şi de încântat, 
încât, zău, nu mai ştiu ee vorbesc. Dar vino, povesteşte-mi 
tot ce ţi s-a întâmplat. 

21. SATUL TORTURII. 

În timp ce mica expediţie de marinari trudea prin desişul 
junglei căutând urmele Janei Porter, zădărnicia încercării 
lor apărea din ce în ce mai evidentă şi numai durerea 
bătrânului şi ochii deznădăjduiţi ai tânărului englez îl 
împiedicară pe generosul D'Arnot să se întoarcă. 

Îşi spunea că ar exista doar posibilitatea de a găsi cadavrul 
fetei sau rămăşiţele cadavrului, pentru că era convins că 
Jane fusese devorată de o fiară de pradă. Oamenii fuseseră 
rânduiţi în linie de bătaie, începând din punctul unde o 
găsiseră pe Esmeralda şi în această formaţie desfăşurată, 
îşi croiau drum, năduşind şi gâfâind prin încâlceala lianelor 
şi plantelor agăţătoare. Înaintarea era foarte anevoioasă. 
Amiaza îi află doar cu câteva mile mai spre interior. Făcură 
un scurt popas şi după ce mai străbătură o mică distanţă, 
unul dintre oameni descoperi o potecă bine demarcată. 

Era vechiul drum bătătorit de elefanţi şi D'Arnot, 
consultându-se cu profesorul Porter şi cu Clayton, hotări să- 


l urmeze. Poteca şerpuia prin junglă, în direcţia nordică şi 
coloana porni în şir indian de-a lungul ei. 

Locotenentul D'Arnot se afla în frunte şi înainta cu pas 
destul de rapid, întrucât cărarea era, relativ deschisă. 
Imediat în spate urma profesorul Porter, dar cum bătrânul 
nu putea ţine pasul cu tânărul, locotenentul D'Arnot se 
găsea la o depărtare de vreo sută de iarzi când, deodată, se 
pomeni înconjurat de şase războinici negri. Când negrii îl 
împresurară, D'Arnot îşi avertiză coloana printr-un strigăt, 
dar mai înainte de a-şi fi putut scoate revolverul, fu legat de 
mâini şi târât în junglă. 

Strigătul său îi alarmase pe marinari şi vreo doisprezece 
săriră, trecând pe lângă profesorul Porter şi depăşindu-l 
pentru a veni în ajutorul ofițerului lor. Nu ştiau ce anume 
pricinuise strigătul de alarmă, dar îşi închipuiau că se ivise 
o primejdie. Trecură în fugă de locul unde fusese capturat 
D'Arnot, când o suliță lansată din junglă străpunse pe unul 
dintre oameni; îi urmă imediat o ploaie de săgeți. 
Ridicându-şi puştile la ochi, marinarii traseră în tufişuri în 
direcţia de unde fuseseră lansate proiectilele. 

Între timp se apropiase şi restul grupului şi una după alta, 
salve de împuşcături fură îndreptate spre duşmanul 
nevăzut. Acestea erau trosnetele pe care le auziseră Tarzan 
şi Jane Porter. 

Locotenentul Charpentier, care conducea ariergarda 
coloanei, sosi în fugă la locul cu pricina şi aflând 
amănuntele ambuscadei, porunci oamenilor săi să-l urmeze 
şi se înfundă în hăţiş. O secundă mai târziu, erau prinşi într- 
o luptă deschisă cu vreo cincizeci de războinici negri din 
satul Mbonga. Săgeţile şi gloanţele zburau din belşug şi cu 
mare viteză. Ciudatele pumnale africane şi paturile puştilor 
franţuzeşti se întâlniră un moment în dueluri sălbatice şi 
sângeroase, dar în scurt timp sălbaticii o zbughiră înapoi în 
junglă, lăsându-i pe francezi să-şi numere pierderile. 

Din cei douăzeci de oameni, patru muriseră, vreo 
doisprezece erau răniţi, iar locotenentul D'Arnot dispărut. 


Întunericul se apropia cu paşi repezi şi situaţia lor deveni 
de două ori mai rea când nu mai putură regăsi nici poteca 
de elefanţi pe care o urmaseră la venire. Un singur lucru se 
putea face şi anume să amenajeze o tabără chiar pe locul 
unde se aflau şi să înnopteze acolo. Locotenentul 
Charpentier dădu dispoziţii să se ridice în jurul taberei o 
îngrăditură circulară din trunchiuri de arbuşti şi vegetaţie 
măruntă. Treaba asta fu isprăvită mult timp după lăsarea 
întunericului, iar în centrul luminişului, oamenii aprinseră 
un foc uriaş, menit să le dea lumina necesară pentru 
terminarea lucrului. 

Când se asigură, atât cât era cu putinţă, împotriva 
atacurilor animalelor şi ale oamenilor sălbatici, locotenentul 
Charpentier aşeză santinele în jurul taberei iar restul 
oamenilor, istoviţi şi flămânzi, se întinseră pe jos să doarmă. 

Gemetele răniților, amestecate cu mugetele şi mârâielile 
lighioanelor atrase de zgomot şi de lumina focului, alungară 
somnul de pe pleoapele ostenite, cu excepţia unor scurte şi 
agitate intermitențe. O ceată de oameni amărâţi şi 
înfometați petrecu acolo o lungă noapte, rugându-se pentru 
ivirea zorilor. 

Negrii care-l capturaseră pe D'Arnot nu mai aşteptară să 
ia parte la lupta ce urmase, ci se grăbiseră să-şi târască 
prizonierul prin junglă, apoi o luaseră mai departe pe 
aceeaşi potecă unde se desfăşura lupta în care se 
angajaseră tovarăşii lor. Grăbiră pasul, iar zgomotele 
bătăliei deveniră din ce în ce mai stinse, pe măsură ce se 
îndepărtau de combatanți, până când în faţa ochilor lui 
D'Arnot se deschise priveliştea unei poieni largi la capătul 
căreia se îngrămădea un sat de colibe acoperite cu stuf şi 
îngrădite de palisade. 

Se înserase de-a binelea, clar străjile de la poartă zăriră 
pe cei trei care se apropiau şi desluşiră că unul dintre ei era 
un prizonier. Un strigăt se înălţă în cuprinsul palisadeâor. 
Un puhoi de femei şi copii alergă în întâmpinarea grupului. 


Şi atunci începu pentru ofiţerul francez cea mai 
îngrozitoare experienţă de care poate avea parte un om pe 
acest pământ - primirea care i se făcu unui prizonier alb 
într-un sat de canibali africani. 

Bestialitatea cruzimii lor era sporită de amintirea 
usturătoare a barbariilor şi mai crude săvârşite asupra lor 
şi a familiilor lor de către ofiţerii acelui neîntrecut ipocrit, 
Leopold al II-lea al Belgiei, atrocități din pricina cărora 
fugiseră din statul liber Congo - o jalnică rămăşiţă a ceea ce 
fusese odinioară un trib puternic. 

Tăbărâră cu înverşunare asupra lui D'Arnot, lovindu-l cu 
ciomege şi cu bolovani şi trăgând de el cu mâini apucătoare 
ca ghearele răpitoarelor. Îi smulseră şi ultimul petic de 
îmbrăcăminte, iar loviturile cădeau nemilos pe trupul 
despuiat şi tremurător. Dar francezul nu lăsă să-i scape un 
strigăt de durere. Rostea în gând o rugăciune ca să-i fie 
hărăzită cât mai repede izbăvirea de tortură. 

Moartea pentru care se ruga nu avea să-i vină însă atât de 
curând. După puţin timp, războinicii alungară femeile din 
preajma prizonierului: trebuia cruțat în vederea unor 
plăceri mai mari şi odată potolit primul val de ură, se 
mulţumiră să-l împroaşte cu cuvinte de ocară, cu insulte şi 
să-l scuipe. Aici D'Arnot fu legat zdravăn de parul înalt de 
pe care niciodată nu fusese dezlegat un om viu. 

Câteva femei se risipiră spre colibe ca să aducă ceaune şi 
apă, în timp ce altele aprinseră un şirag de focuri pe care 
urmau să fiarbă anumite porţiuni din delicatesă, restul de 
carne urmând a fi pusă la uscat, în felii, pentru a fi 
consumată mai târziu; făceau toate aceste preparative 
întrucât nădăjduiau ca războinicii să se înapoieze cu 
numeroşi alţi prizonieri. 

Festivitatea fusese întârziată căci aşteptau întoarcerea 
războinicilor care se încăieraseră cu albii, aşa încât se 
înnoptase de-a binelea până se strânseră cu toţii în sat, iar 
dansul morţii porni să-l încercuiască pe ofiţerul osândit. 


Pe jumătate leşinat de durere şi epuizare, D'Arnot privea 
pe sub pleoapele pe jumătate coborâte ceea ce-i părea a fi 
fantasmagoriile unui delir sau un coşmar înfiorător din care 
avea să se trezească în curând. 

Feţele bestiale erau mânjite cu vopsea, gurile monstruoase 
cu buze răsfrânte şi fleşcăite, dinţii galbeni, piliţi şi 
terminaţi în vârfuri ascuţite, ochii se roteau diabolic, 
trupurile sclipeau despuiate şi strălucitoare, suliţele se 
mişcau crud. Nu, fără îndoială, asemenea fiinţe nu puteau 
exista pe pământ - se vede că, într-adevăr, visa. 

Vârtejul de trupuri sălbatice îl încercui mai aproape. O 
suliță zbârnâi şi-i atinse braţul. Durerea ascuţită şi senzaţia 
sângelui cald care se prelingea il încredinţară de 
îngrozitoarea realitate a situaţiei sale deznădăjduite. O altă 
lance, apoi alta îl înţepară. Închisese ochii şi-şi încleştă 
maxilarele - nu, n-o să strige! Era un ostaş al Franţei, o să 
ofere acestor bestii o lecţie de cum ştie să moară un ofiţer şi 
un gentleman. 

Tarzan din neamul maimuţelor nu avea nevoie de un 
interpret care să-i tălmăcească semnificaţia acelor 
împuşcături îndepărtate. Cu gustul sărutărilor Janei Porter 
încă proaspăt pe buze, se avântă cu incredibilă rapiditate 
din copac în copac, drept spre satul lui Mbonga. Nu-l 
interesa locul exact al încăierării, gândind că aceasta, 
oricum, se va sfârşi curând. Pe cei morţi tot nu-i mai putea 
ajuta, iar cei care fugiseră nu aveau nevoie de sprijinul lui. 
Către cei care nici nu fuseseră ucişi şi nici nu izbutiseră să 
fugă se grăbea el acum. Şi ştia că-i va găsi legaţi de parul 
cel mare din centrul cătunului lui Mbonga. 

De multe ori văzuse 'Iarzan patrulele de vânătoare ale lui 
Mbonba întorcându-se dinspre nord cu prizonieri şi 
întotdeauna aceleaşi scene se desfăşuraseră în jurul 
sinistrului stâlp, în lumina scânteietoare a numeroaselor 
focuri. Mai ştia, de asemenea, că rareori pierdeau prea 
mult timp până să-şi împlinească diabolicul scop al capturii. 


Tarzan se îndoia că va ajunge la timp pentru a realiza 
altceva decât o răzbunare. 

Zori cât putu. Căzuse noaptea şi călătorea pe terasele de 
sus ale arborilor, unde luxurianta lună tropicală îmbăia în 
lumină cărarea ameţitoare a ramurilor unduioase din vârful 
copacilor. La un moment dat, zări reflexul unei străluciri 
îndepărtate. Venea din dreapta cărării lui. Tarzan îşi spuse 
că era probabil lumina focului de tabără pe care-l 
aprinseseră cei doi oameni înainte de a fi atacați - nu avea 
idee de prezenţa marinarilor. 

Era atât de sigur că înţelege tot ce se petrecea în junglă, 
încât nu se abătu din drum, ci trecu pe lângă lumină la o 
distanţă de jumătate de milă. Era focul de tabără al 
francezilor. Câteva minute mai târziu, Tarzan sări în copacii 
care dominau satul lui Mbonga. Ah, nu venise prea târziu! 
Sau da? 

Nu putea spune. Omul legat de stâlp era inert, totuşi 
deocamdată războinicii nu făceau decât să-l înţepe. 

Tarzan le cunoştea obiceiurile. Lovitura de moarte nu 
fusese încă dată. Putea ghici până la secundă la ce stadiu al 
dansului ajunseseră. O clipă mai târziu, cuțitul lui Mbonga 
avea să reteze una din urechile victimei - şi aceasta va fi 
începutul sfârşitu-lui, căci, în scurt timp, prizonierul se va 
preface într-o masă convulsionată de carne măcelărită. Va 
mai pâlpâi un rest de viaţă în el, dar în acele clipe moartea 
va fi unicul semn de graţie după care va mai tânji. 

Parul se afla la o distanţă de treisprezece metri de copacul 
cel mai apropiat. Tarzan îşi răsuci o funie. Dar în clipa 
aceea, peste ţipetele drăceşti ale demonilor dănţuitori 
răsună brusc răcnetul de provocare al gorilei-mascul. 
Dansatorii încremeniră ca prefăcuţi în stane de piatră. Laţul 
se repezi vâjâind, sus peste capetele negrilor. În lumina 
scânteietoare a focurilor era aproape invizibil. 

D'Arnot deschise ochii. Un negru uriaş, proţăpit drept în 
faţa lui, se lungi pe spate, ca doborât de o mână nevăzută. 
Trupul lui, zbătându-se în urlete şi zvârcolindu-se dintr-o 


parte în alta, se îndepărta rapid spre umbra de sub copaci. 
Negrii, cu ochii cât cepele, se uitau ca vrăjiţi. Odată ajuns 
sub copaci, trupul se ridică drept în văzduh şi apoi pieri în 
frunziş; negrii, îngroziţi, zbierând de spaimă, o tuliră într-o 
goană nebună spre poarta satului. 

D'Arnot fu lăsat în părăsire. Era un bărbat curajos, dar 
când urletul acela lugubru spintecase aerul, simţise cum i 
se zbârleşte părul în cap. În timp ce trupul cuprins de 
spasme al negrului plutea în văzduh, D'Arnot simţi un fior 
de gheaţă străbătându-i şira spinării, de parcă moartea s-ar 
fi înălţat dintr-o groapă întunecoasă şi i-ar fi atins carnea cu 
un deget vâscos. El se uită la punctul pe unde pătrunsese 
negrul în copac şi deodată auzi zgomotul unei mişcări 
venind dintr-acolo. Ramurile copacului se îndoiră ca 
apăsate de un trup omenesc: urmă un trosnet şi negrul se 
aşternu din nou la pământ, rămânând neînsufleţit în locul 
unde căzuse. Imediat după el urmă un trup alb, dar acesta 
căzu în poziţie verticală. 

D'Arnot văzu un tânăr gigant, cu picioarele zvelte, 
răsărind din umbră şi venind în lumina focului apoi 
îndreptându-se repede spre el. 

Ce putea să mai însemne şi asta? Cine putea fi? Fără 
îndoială, o nouă făptură a torturii şi a distrugerii. 

D'Arnot aşteptă. Ochii nu i se dezlipeau de pe faţa omului 
care înainta spre el. lar ochii celuilalt sinceri şi limpezi, nu 
avură o clipă de şovăire sub pironirea privirii lui D'Arnot. 
Ofiţerul se simţi mai liniştit, dar nu spera mare lucru, deşi 
simţea că faţa aceea nu putea ascunde o inimă haină. 

Fără o vorbă, Tarzan din neamul maimuţelor tăie 
legăturile care-l ţintuiau pe francez. Slăbit de suferinţă şi 
din pricina pierderii de sânge, D'Arnot s-ar fi prăbuşit dacă 
două braţe puternice nu l-ar fi susţinut. Se simţi ridicat în 
aer. Avu senzaţia că zboară, apoi îşi pierdu cunoştinţa. 

22. EXPEDIȚIA. 

Zorii care se iviră deasupra micii tabere organizate de 
francezi în inima junglei îşi revărsară lumina asupra unui 


grup trist şi descurajat. 

Îndată ce fu destulă lumină ca să poată desluşi 
împrejurimile, locotenentul Charpentier îşi împărţi oamenii 
în grupuri de câte trei pe care le împrăştie în diverse 
direcţii cu scopul de a redescoperi cărarea; zece minute 
mai târziu o găsiră şi grupul expediționar o porni în grabă 
înapoi spre plajă. 

Era o treabă grea, deoarece purtau trupurile a şase morţi 
- peste noapte decedaseră încă doi - iar câţiva dintre răniţi 
trebuiau să fie susținuți, chiar şi aşa înaintând foarte încet. 

Charpentier hotărâse să se întoarcă pe plajă pentru a lua 
întăriri cu care să încerce apoi să-i urmărească pe băştinaşi 
pentru a-l salva pe D'Arnot. 

Se făcuse târziu după-amiază când oamenii, vlăguiţi, 
ajunseră în rariştea de lângă plajă şi cu excepţia a doi din 
grup, reîntoarcerea însemna atâta fericire pentru ei, încât 
uitară pe dată de toate suferinţele şi amărăciunile prin care 
trecuseră. 

Când micul grup ieşi din desişul junglei, prima persoană 
pe care profesorul Porter şi Cecil Clayton o zăriră fu Jane, 
în picioare, lângă uşa cabanei. 

Cu un mic strigăt de bucurie şi uşurare, fata alergă să-i 
întâmpine, aruncându-şi braţele în jurul gâtului tatălui ei şi 
izbucnind în lacrimi pentru prima dată de când fuseseră 
părăsiţi pe acest tărâm hidos şi zbuciumat. 

Profesorul Porter se lupta bărbăteşte să-şi învingă 
propriile emoţii, dar efortul era prea mare pentru nervii şi 
pentru vitalitatea sa istovită şi în cele din urmă, 
îngropându-şi faţa bătrână în umărul fetei, plânse încetişor, 
ca un copil ostenit. 

Jane îl conduse spre cabană, iar francezul se întoarse spre 
plajă, de unde le ieşiră în întâmpinare câţiva tovarăşi. 

Clayton, dorind să-i lase singur pe tată şi pe fiică, se 
alătură marinarilor şi rămase să discute cu ofiţerii, până 
când aceştia se urcară într-o barcă, îndreptându-se spre 
crucişător, unde locotenentul Charpentier trebuia să 


raporteze nefericitul deznodământ al aventurii lor. Apoi 
Clayton se întoarse agale spre cabană. Îşi simţea inima 
fremătând de fericire. Femeia pe care o iubea era teafără. 
Se întrebă prin ce miracol fusese cruţată. Faptul c-o găsise 
în viaţă i se părea aproape de necrezut. 

Când ajunse în preajma cabanei, o văzu pe Jane ieşind. 
Zărindu-l, fata se îndreptă spre el. 

— Jane, striga tânărul, Dumnezeu a fost într-adevăr 
îndurător cu noi. Povesteşte-mi cum ai scăpat, ce formă a 
luat pronia cerească spre a te salva... pentru binele nostru? 

Niciodată până atunci nu i se mai adresase rostindu-i 
numele de botez. Cu patruzeci şi opt de ore în urmă, Jane 
ar fi fost cuprinsă de un dulce val de bucurie auzindu-şi 
numele pe buzele lui Clayton, acum însă se sperie. 

— Domnule Clayton, răspunse calmă, întinzându-i mâna, în 
primul rând, dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru 
cavalereasca lealitate pe care ai avut-o faţă de tatăl meu. 
Mi-a povestit cât de nobil şi de generos, până la jertfa de 
sine, ai fost. Cum vom putea vreodată să te răsplătim? 

Clayton observă că nu răspunsese familiarităţii lui, dar nu- 
şi făcu nici un gând din această pricină. Fata trecuse prin 
atâtea! Îşi dădu seama pe dată că nu era momentul să-i 
impună dragostea lui. 

— Sunt întru totul răsplătit, replică el, doar văzându-vă pe 
amândoi sănătoşi şi din nou împreună, dumneata şi domnul 
profesor Porter. Cred că n-aş mai fi putut îndura multă 
vreme patosul suferinţei sale mute. Domnişoară Porter, a 
fost cea mai tristă experienţă din viaţa mea; şi apoi, s-a 
adăugat şi propria mea durere: cea mai mare din câte am 
încercat vreodată. Dar suferinţa lui era atât de disperată, 
atât de copleşitoare... M-a învăţat că nici o iubire, nici 
măcar a soţului faţă de soţie, nu poate fi atât de adâncă, de 
imensă şi de plină de abnegaţie ca iubirea pentru fiica sa. 

Fata îşi înclină capul. Ar fi vrut să pună o întrebare, dari 
se părea aproape un sacrilegiu s-o facă în faţa iubirii 
acestor doi bărbaţi pentru ea şi a cumplitei suferinţe prin 


care trecuseră în timp ce ea şezuse, râzând fericită, alături 
de acea făptură cu chip de zeu al pădurii, mâncând fructe 
mustoase şi privind cu ochii dragostei în ochii care-i 
răspundeau cu acelaşi sentiment. 

Dar iubirea e un stăpân ciudat, iar firea omenească e şi 
mai ciudată, astfel că, până la urmă, puse întrebarea: 

— Unde-i acea făptură a pădurii care te-a salvat pe 
dumneata? De ce nu se reîntoarce? 

— Nu înţeleg, răspunse Clayton. Despre cine vorbeşti? 

— Despre cel care ne-a salvat pe amândoi, care m-a scăpat 
şi pe mine din ghearele gorilei. 

Oh! făcu Glayton, surprins. El te-a salvat? Ştii, încă nu mi- 
ai povestit nimic despre aventura dumitale. 

— Dar pe omul acela al pădurii, stărui Jane, nu l-ai mai 
văzut? Când s-a auzit zgomotul slab şi îndepărtat al 
împuşcăturilor din junglă, m-a părăsit. Tocmai ajunsesem la 
luminiş şi el a plecat în grabă la locul bătăliei. Ştiu că s-a 
dus să v-ajute. 

Tonul fetei era aproape rugător - în comportarea ei se 
simţea tensiunea unei emoţii ţinute în frâu. Clayton nu 
putea să nu observe acest lucru şi se miră, vag, de ce-o fi 
fost Jane atât de adânc emoţionată, atât de dornică să afle 
pe unde se găsea acea stranie făptură. Totuşi îl bântuia 
presentimentul întunecat al unei inevitabile suferinţe şi fără 
să-şi dea seama, în inima lui încolţi prima sămânță de 
gelozie şi de bănuială în privinţa omului maimuţă, căruia îi 
datora viaţa. 

— Nu l-am văzut, răspunse calm. N-a venit la noi. Apoi, 
după o pauză de gândire, adăugă: Poate că s-a înapoiat la 
tribul lui, adică la oamenii care ne-au atacat. 

Clayton nu ştia de ce rostise aceste vorbe, căci nu le 
credea nici el. Fata îl privi o clipă cu ochii mari. 

— Nu! exclamă ea cu vehemenţă, poate cu prea multă 
vehemenţă, gândi Clayton. Nu-i cu putinţă. 

Cei ce v-au atacat erau sălbatici. Clayton o privi 
nedumerit. 


— Domnişoară Porter, omul acela e o făptură pe jumătate 
sălbatică, din junglă. Nu ştim nimic despre el. Nici nu 
vorbeşte, nici nu înţelege vreo limbă europeană, iar 
podoabele şi armele lui sunt acelea ale sălbaticilor de pe 
coasta de vest. Clayton vorbea repede. Pe o distanţă de sute 
de mile, domnişoară Porter - adăugă el - nu există alte 
fiinţe omeneşti în afara sălbaticilor. Probabil că aparţine 
tribului care ne-a atacat sau altuia la fel de primitiv; s-ar 
putea să fie chiar canibal. 

Jane păli. 

— Nu vreau să cred una ca asta, murmură ea ca pentru 
sine. Nu-i adevărat! Ai să vezi, i se adresă de astă dată lui 
Clayton, ai să vezi că se va întoarce şi va dovedi că nu ai 
dreptate. Nu-l cunoşti aşa cum îl cunosc eu. Afirm că e un 
gentleman. 

Clayton era un tânăr generos şi însufleţit de sentimente 
cavalereşti, dar ceva din felul arzător în care fata îl apăra 
pe omul pădurii aţâţă în el o gelozie iraţională, aşa încât, 
pentru moment uită tot ce-i datorau sălbaticului semizeu şi- 
i răspunse cu un rânjet dispreţuitor pe buze: 

— Poate că ai dreptate, domnişoară Porter, dar nu cred că 
vreunul dintre noi ar trebui să se sinchisească de o 
cunoştinţă care se hrăneşte cu hoit. După toate 
probabilitățile, e un paria care şi-a pierdut pe jumătate 
minţile şi care o să uite de noi mai repede, dacă nu mai 
sigur, decât o să uităm noi de el. Nu-i decât o fiară a junglei, 
domnişoară Porter. 

Fata nu răspunse, dar simţi cum i se strânge inima. 

Ştia că Clayton era un om sincer şi pentru prima oară, 
începu să analizeze structura pe care se întemeia proaspăt 
descoperita ei iubire şi să supună obiectul acestei iubiri 
unui examen critic. 

Se întoarse şi o porni agale spre cabană. Încercă să şi-l 
imagineze pe acel zeu al pădurii alături de ea în salonul 
unui transatlantic. Îl văzu apucând mâncarea cu mâinile, 
rupând carnea asemenea unei fiare de pradă, ştergându-şi 


apoi pe coapse degetele-i unsuroase. Se cutremură. Se 
văzu, în închipuire, prezentându-l prietenilor ei - un 
necioplit, analfabet, un bădăran; fata se crispă. 

Intrase în cabană şi se aşezase pe marginea patului ei de 
ferigi şi ierburi; în timp ce-şi apăsa cu palma pieptul care-i 
sălta de emoție, simţi conturul dur al medalionului. Îl scoase 
de la gât, ţinându-l o clipă în căuşul palmei şi privindu-l cu 
ochi împăienjeniţi de lacrimi, apoi îl înălţă la buze şi 
strivindu-şi sărutul pe el, îşi îngropa faţa în ferigile moi, 
suspinând. 

— Fiară? murmură Jane. Atunci, Doamne, fă-mă fiară; 
pentru că, fiară sau nu, sunt a lui. 

În acea zi nu-l revăzu pe Clayton. Esmeralda îi aduse cina 
în încăperea ei, iar Jane trimise vorbă profesorului Porter 
că suferea de reacţia şocului provocat de aventura din ajun. 

A doua zi dimineaţa, Clayton plecă în zori, însoţind 
expediţia organizată în scopul salvării locotenentului 
D'Arnot De astă dată erau două sute de oameni înarmaţi, la 
care se adăugau zece ofiţeri, doi chirurgi şi provizii de 
hrană pe o săptămână. Duceau cu ei aşternuturi şi 
hamacuri, acestea din urmă în vederea transportării 
bolnavilor şi răniților. Era o companie plină de dârzenie şi 
de furie - o expediţie de salvare, dar şi de pedepsire în 
acelaşi timp. Curând după-amiază ajunseră în locul 
ambuscadei unde căzuse cealaltă expediţie; înaintau mai 
repede pentru că urmau cărarea cunoscută şi nu-şi mai 
pierdeau vremea cu explorările. De acolo, poteca bătătorită 
de elefanţi ducea drept la satul lui Mbonga. Erau abia 
ceasurile două când avangarda coloanei se opri la marginea 
rariştei. 

Locotenentul Charpentier, care comanda expediţia, 
deplasă imediat o parte a forţelor prin junglă, urmând să se 
posteze la capătul opus al satului. Un alt detaşament fu 
plasat într-un anumit punct în faţa porţii cătunului, în timp 
ce restul armatei, împreună cu locotenentul, rămase în 
partea dinspre sud a luminişului. Dădu dispoziţii ca 


detaşamentul care urma să ocupe poziţia nordică şi care 
avea să ajungă ultimul la postul său, să înceapă asaltul, 
rafala lor de deschidere a luptei urmând a fi semnalul unui 
atac conjugat, pornit simultan din toate punctele pentru a 
cuceri întreg satul chiar de la prima şarjă. 

Timp de jumătate de oră, oamenii locotenentului 
Charpentier se pitiră prin vegetaţia luxuriantă a junglei, în 
aşteptarea semnalului. Li se părea că trecuseră ceasuri 
întregi. Vedeau o parte din băştinaşi la câmp, în timp ce alţii 
intrau şi ieşeau pe poarta satului. În cele din urmă răsună 
semnalul: răpăitul unei rafale de flinte, căreia îi răspunse 
un ropot de gloanţe venind din vestul şi sudul junglei. 
Băştinaşii de pe câmp îşi azvârliră uneltele şi o zbughiră 
nebuneşte spre palisade. Gloanţele franceze îi secerară, iar 
marinarii francezi săriră peste cadavrele lor, îndreptându- 
se spre poarta satului. Asaltul fusese atât de brusc şi de 
neaşteptat, încât albii ajunseră la porţi înainte ca băştinaşii, 
înspăimântați, să fi apucat a le baricada şi câteva minute 
mai târziu, uliţa satului roia de oameni înarmaţi luptându-se 
corp la corp, într-o învălmăşeală de nedescris. 

Scurtă vreme, negrii îşi menţinură poziţia la intrarea pe 
uliţă, dar pistoalele, puştile şi hangerele fracezilor îi 
zdrobiră pe lăncieri şi-i doborâră pe arcaşi înainte de a fi 
putut măcar să-şi potrivească săgețile în arc. 

Curând, bătălia se prefăcu într-o retragere nebunească şi 
apoi într-un masacru lugubru, căci marinarii francezi 
văzuseră bucăţi din uniforma lui D'Arnot împodobind 
trupurile mai multor războinici negri care li se 
împotriviseră. 

Cruţară copiii şi pe acele femei pe care nu fură nevoiţi să 
le ucidă pentru a se apăra, dar când, în cele din urmă, se 
opriră, împrăştiindu-se şiroind de sânge şi sudoare, o 
făcură pentru că în satul lui Mbonga nu mai exista nici un 
războinic viu care să le ţină piept. 

Scotociră cu grijă fiecare colibă şi fiecare ungher din sat, 
însă nu putură găsi nici o urmă a lui D'Arnot. Interogară 


prizonierii prin semne şi în cele din urmă, unul dintre 
marinari care îşi efectuase stagiul în Congo francez 
descoperi că-i poate face să înţeleagă dialectul corcit ce 
slujeşte de limbaj între albi şi triburile cele mai înapoiate de 
pe coastă; dar chiar şi aşa nu izbuti să afle nimic precis cu 
privire la soarta lui D'Arnot. 

Ca răspuns la întrebările privitoare la tovarăşul lor, 
obţinură doar o serie de gesturi înfricoşate şi exclamaţii de 
spaimă; până la urmă se încredinţară singuri că toate 
acestea nu erau decât dovezi incriminatoare că diavolii 
negri îl măcelăriseră şi-l mâncaseră cu două nopţi înainte 
pe D'Arnot. 

Pierzând orice urmă de speranţă, începură preparative ca 
să înnopteze în sat. 

Prizonierii fură înghesuiți în trei colibe, sub pază severă. 
Fură postate santinele la porţile baricadate şi în cele din 
urmă, liniştea somnului învălui satul, linişte ştirbită doar de 
femeile băştinaşe care-şi jeleau morţii. 

A doua zi dimineaţă se angajară în marşul de întoarcere. 
Iniţial, avuseseră intenţia să dea foc satului, dar renunţară 
la idee şi-i lăsară pe prizonieri bocind şi văicărindu-se, însă 
măcar cu un acoperiş deasupra capului şi o palisadă ca 
adăpost împotriva fiarelor junglei. 

Încet, expediţia făcu cale întoarsă pe drumul urmat în 
ajun. Hamacurile încărcate cu răniţi le îngreunau 
înaintarea. În opt dintre hamacuri purtau pe cei grav răniţi, 
în timp ce două se legănau încet, sub povara morții. 

Clayton şi locotenentul Charpentier alcătuiau ariergarda 
coloanei; englezul mergea tăcut, din respect pentru 
durerea celuilalt, căci D'Arnot şi Charpentier fuseseră 
prieteni nedespărţiţi din copilărie. Clayton îşi dădea seama 
că suferinţa lui Charpentier era cu atât mai sfredelitoare, 
cu cât sacrificiul lui D'Arnot fusese inutil, Jane fiind salvată 
înainte ca D'Arnot să fi căzut în mâinile sălbaticilor, lucru la 
care se mai adăuga faptul că ofiţerul francez îşi pierduse 
viaţa într-o acţiune ce nu intra în cadrul îndatoririlor sale, ci 


era menită să servească unor necunoscuţi, străini de neam 
pe deasupra. Dar când îi vorbi despre acest lucru 
locotenentului Charpentier, francezul scutură din cap. 

— Nu, Monsieur, replică el, D'Arnot ar fi ales oricând să 
moară în asemenea chip. Ce mă doare pe mine e faptul că 
n-am putut muri salvându-l pe el sau, cel puţin, alături de 
el. Păcat că nu l-aţi cunoscut mai bine, Monsieur. A fost într- 
adevăr un ostaş şi un gentleman, titlu conferit multora şi 
meritat de atât de puţini. Nu a murit zadarnic, căci moartea 
lui pentru binele unei tinere americane ne va face pe noi, 
camarazii săi, să înfruntăm cu mai multă bravură sfârşitul, 
indiferent sub ce chip ar veni. 

Clayton nu răspunse nimic, dar în inima lui se înfiripă o 
nouă stimă pentru francezi, stimă care rămase de atunci 
încolo neştirbită. 

Se făcuse târziu când ajunseră la cabana de pe plajă. O 
împuşcătură solitară, înainte de a fi ieşit din junglă, le dădu 
de veste celor din tabără ca şi celor de pe vas că expediţia 
sosise prea târziu: stabiliseră dinainte ca, atunci când se 
vor apropia la o milă sau două de tabără, să anunţe printr- 
un singur foc că ţinta lor n-a fost atinsă, prin trei focuri 
izbânda şi prin două, faptul că nu l-au putut găsi nici pe 
D'Arnot, nici pe negrii care-l capturaseră. 

Aşadar, un grup solemn îi întâmpină la întoarcere şi puţine 
vorbe fură rostite în timp ce morţii şi răniții erau aşezaţi cu 
grijă în bărci şi transportaţi în tăcere spre crucişător. 

Clayton, epuizat de cele cinci zile de marş trudnic prin 
junglă şi de participarea la cele două bătălii cu negrii, se 
îndreaptă spre cabană ca să îmbuce ceva şi să guste tihna 
patului său de frunze, după două nopţi petrecute în pădure. 

Jane îl aştepta lângă uşa cabanei. 

— Şi bietul locotenent? întrebă ea. N-aţi găsit nici o urmă? 

— Am sosit prea târziu, domnişoară Porter, replică el cu 
amărăciune. 

— Povesteşte-mi. Cum s-au întâmplat lucrurile? întrebă 
Jane. 


— Nu pot, domnişoară Porter, e prea hidos. 

— Vrei să spui că l-au torturat? şopti fata. 

— Nu ştim ce i-au făcut înainte de a-l fi ucis răspunse 
Clayton, cu o faţă trasă de oboseală şi de tristeţea resimţită 
pentru bietul D'Arnot şi punând accentul pe cuvântul 
„înainte”. 

— Înainte de a-l fi ucis! Ce vrei să spui'? Doar nu sunt... nu 
sunt...? 

Jane se gândea la insinuările lui Clayton în legătură cu 
apartenenţa omului pădurii la acest trib şi nu găsea putere 
să articuleze oribilul cuvânt. 

— Ba da, domnişoară Porter, sunt... canibali... ripostă el pe 
un ton amar, pentru că şi în mintea lui Clayton revenise 
brusc imaginea omului pădurii şi acea stranie, inexplicabilă 
gelozie care-l încercase în urmă cu două zile îl năpădi 
iarăşi; apoi, cu o subită brutalitate care nu i se potrivea lui 
Clayton mai mult decât i se potriveşte unei gorile respectul 
curtenitor, izbucni. Când zeul dumitale te-a părăsit atât de 
brusc, se grăbea, fără îndoială, să se ducă la ospăț. 

De îndată ce rosti cuvintele de mai sus, îi şi păru rău deşi 
n-avea habar cât de adânc o răniseră pe fată. Regretul său 
era provocat doar de neîntemeiata-i lipsă de loialitate faţă 
de cineva care salvase pe rând viaţa fiecărui membru din 
grup, fără să fi făcut nimănui vreun rău. 

Fata îşi sumeţi capul. 

— Faţă de afirmaţia dumitale, domnule Clayton, nu poate 
exista decât un singur răspuns potrivit, şi regret că nu sunt 
bărbat ca să ţi-l pot da, ripostă ea pe un ton de gheaţă. i 
întoarse spatele şi intră în cabană. Clayton era englez, aşa 
că, până să înţeleagă ce răspuns anume i-ar fi dat un 
bărbat, fata şi dispăruse din vedere. 

„Zău aşa, îşi spuse el mâhnit m-a făcut mincinos. Şi-mi 
închipui că o şi merit adăugă îngândurat. Clayton, băiete, 
ştiu ca eşti istovit şi cu nervii zdruncinaţi, dar ăsta nu-i un 
motiv să te prosteşti. Mai bine te-ai duce la culcare.” 


Înainte de a se culca însă, o strigă încetişor pe Jane 
deasupra perdelei din pânză de catarg care-i despărţea, 
pentru că voia să-şi ceară scuze; dar cu acelaşi succes s-ar 
fi putut adresa şi Sfinxului. Atunci aşternu câteva cuvinte pe 
un petic de hârtie, pe care-l strecură pe sub despărţitură. 

Jane văzu biletul, însă nu-l luă în seamă pentru că era 
foarte furioasă, jignită şi îndurerată, dar fiindcă era femeie, 
până la urmă îl ridică şi-l citi. 

Draga mea domnişoară Porter, N-am avut nici un drept să 
insinuez ceea ce am insinuat. Singura mea scuză este că mi- 
s nervii tociţi - ceea ce nu constituie de loc o scuză. 

Te rog, încearcă să gândeşti că n-am rostit acele cuvinte. 
Îmi pare foarte rău. Dintre toţi oamenii din lume, dumneata 
eşti ultima pe care aş fi vrut s-o jignesc. Spune-mi că m-ai 
iertat. 

Wm. Cecil Clayton „Aşa a gândit, altfel nu i-ar fi trecut prin 
cap s-o spună, raţiona fata, dar nu poate fi adevărat, oh, 
ştiu că nu-i adevărat!” 

O frază din scrisorică o sperie: „Dintre toţi oamenii din 
lume, dumneata eşti ultima pe care aş fi vrut s-o jignesc”. 

Cu o săptămână înainte, fraza aceasta ar fi umplut-o de 
bucurie, acum însă o mâhnea. Dorea să nu-l fi întâlnit 
niciodată pe Clayton. Îi părea rău că-i ieşise în cale zeul 
pădurii. Şi-apoi mai era şi biletul celalalt, pe care-l găsise în 
iarbă, în faţa cabanei, în ziua când se întorsese din junglă, 
epistola de dragoste semnată: Tarzan din neamul 
maimuţelor. Cine mai putea fi şi acest nou curtezan? Dacă 
era un alt locuitor sălbatic al acestei cumplite păduri, ce n- 
ar fi fost oare în stare să comită pentru a o dobândi? 

— Esmeralda! Trezeşte-te! îi strigă. Mă enervează să te 
văd dormind în tihnă, când ştii prea bine că lumea-i plină de 
nenorociri! 

— Gaberelle! ţipă Esmeralda, ridicându-se. Ce s-a mai 
întâmplat? Un hiponocer? Unde-i, domnişoară Jane? 

— Tâmpenii, Esmaralda, nu-i nimic. Culcă-te din nou. E 
destul de rău când dormi, da-i mult mai rău când eşti 


trează... 

— Da, inimioara mea, da' ce-i cu comoara mea? Ce-are în 
seara asta de-i cam desprizmată? 

— Oh, Esmeralda, în seara asta sunt urâcioasă, răspunse 
fata. Nu lua aminte la ce spun, hai, fii bună! 

— Da, inimioara mea! Acuma fetiţa se duce frumos să facă 
nani. Are nervii în batistă. Ce mai, cu toţi ripotamii şi cu 
oamenii ăia care mănâncă duhuri, de care mi-a povestit 
domnu' Philander. Dumnezeule, nu-i de mirare să capete 
omu' O persecuție nervoasă. 

Râzând, Jane străbătu cămăruţa şi sărutând-o pe buna 
femeie, îi ură noapte bună. 

23. FRĂŢIA UMANĂ. 

Când D'Arnot îşi reveni în simţiri, se pomeni zăcând pe un 
culcuş de ferigi moi şi de ierburi, sub un umbrar din crengi, 
clădit în formă de, A: La picioarele lui, prin deschizătura 
umbrarului, se vedea o pajişte verde şi la mică depărtare 
mai încolo, zidul compact al junglei şi al pădurii. 

D'Arnot şchiopăta, tot trupul îi era numai o durere, se 
simţea foarte slăbit şi pe măsură ce reintra în deplinătatea 
facultăţilor mintale, suferea supliciul cumplit al 
numeroaselor răni şi al junghiurilor ascuţite în fiecare 
muşchi şi în fiecare os, ca urmare a loviturilor groaznice pe 
care le primise. 

Chiar şi o simplă întoarcere a capului însemna o adevărată 
tortură, aşa încât rămase multă vreme nemişcat, cu ochii 
închişi. 

Încerca să reînchege amănuntele întâmplării pe care o 
trăise înainte de a-şi fi pierdut cunoştinţa, pntru a se lămuri 
unde se află acum; se întreba dacă era printre prieteni sau 
printre duşmani. În din urmă reconstitui întreaga grozăvie 
a scenei petrecute la stâlp şi în sfârşit îşi aduse aminte de 
ciudata făptură albă în braţele căreia căzuse în nesimţire. 

D'Arnot se întreba ce soartă îl mai aşteptă acum. Nu vedea 
şi nu auzea vreun semn de viaţă în preajmă. Zumzetul 
continuu al junglei, foşnetul milioanelor de frunze, băzăitul 


gâzelor, glasul păsărilor şi al maimuţelor păreau topite într- 
un susur mângâietor, ca şi cum se afla undeva la mare 
depărtare de miriadele de vieţi ale căror sunete răzbeau 
până la el doar într-un ecou stins. Într-un târziu lunecă într- 
o calmă toropeală, din care nu se deşteptă decât la amiază. 
Din nou încercă acea bizară senzaţie de totală înmărmurire, 
care se făcuse simțită şi la prima deşteptare, dar imediat îşi 
reaminti cele de curând petrecute şi privind prin 
deschizătura umbrarului, văzu silueta unui om cinchit pe 
vine. 

Omul stătea cu spatele larg, musculos spre el, dar, deşi era 
foarte bronzat, D'Arnot îşi dădu seama era spatele unui om 
alb şi-i mulţumi lui Dumnezeu. Francezul îl strigă cu o voce 
slabă. Omul se întoarse şi ridicându-se, veni spre umbrar. 
Avea o faţă foarte frumoasă, cea mai frumoasă faţă, gândi 
Arnot, din câte văzuse vreodată. Aplecându-se, se târi în 
adăpost lângă ofiţerul rănit şi-i puse o mână răcoroasă pe 
frunte. 

D'Arnot îi vorbi în franţuzeşte, dar omul se mărgini doar 
să clatine din cap, cu tristeţe, i se păru ofițerului. Apoi 
D'Arnot încercă să-i vorbească în engleză, iar omul scutură 
din nou din cap. Italiana spaniola şi germana avură acelaşi 
rezultat descurajant. D'Arnot cunoştea câteva boabe de 
norvegiană, rusă, greacă, ba chiar o brumă din limbajul 
unui trib negru din Congo de vest, omul însă nu răspunse la 
niciuna dintre acestea. 

După ce-i cercetă rănile, îl lăsă pe D'Arnot în adăpost şi 
dispăru. O jumătate de oră mai târziu se întoarse cu braţele 
încărcate de fructe şi cu ceva ce semăna cu o tigvă goală de 
dovleac, plină cu apă. D'Arnot bău şi mâncă puţin. Se mira 
că nu avea febră. Încercă din nou să înfiripe o conversaţie 
cu bizarul lui infirmier, dar încercarea rămase fără rezultat. 

Deodată, omul ieşi în grabă din adăpost pentru a se 
reîntoarce câteva minute mai târziu, cu câteva bucăţi de 
coajă de copac şi - minunea minunilor! - cu un creion. 
Ghemuindu-se lângă D'Arnot, scrise timp de un minut pe 


suprafaţa netedă ce căptuşea interiorul scoarţei, apoi îi 
întinse francezului cele scrise. 

D'Arnot fu mirat să vadă un mesaj scris în engleză, cu 
litere de tipar: 

EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL MAIMUŢELOR. CINE 
EŞTI TU? POŢI CITI ACEASTA LIMBA? 

D'Arnot luă creionul, apoi se opri. Omul acesta ciudat scria 
în engleză - evident, deci era un englez. 

— Da, răspunse D'Arnot prin viu grai. Citesc englezeşte. 
Pot să şi vorbesc. Acum putem sta de vorbă, în primul rând 
dă-mi voie să-ţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru 
mine. 

Omul însă clătină din cap şi arătă către creion şi scoarţa 
de copac. 

— Mon Dieu! strigă D'Arnot. Dacă eşti englez, cum se face 
că nu poţi vorbi englezeşte? 

Şi-apoi, într-o străfulgerare, înţelese - omul era mut, poate 
chiar surdo-mut. 

Aşadar, D'Arnot scrise un mesaj în engleză pe scoarţa de 
copac: 

Sunt Paul D'Arnot, locotenent în marina franceză, îţi 
mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Mi-ai salvat viaţa şi tot ce- 
i al meu îţi aparţine. Pot să te întreb cum se face că scrii 
englezeşte, dar nu vorbeşti? 

Răspunsul lui Tarzan îl umplu pe D'Arnot de şi mai mare 
uimire. 

EU VORBESC NUMAI LIMBA TRIBULUI MEU GORILELE 
MARI CARE AU FOST ALE LUI KERCHAK,; ŞI ÎNȚELEG 
PUŢIN DIN LIMBA LUI TIANTOR, ELEFANTUL şi A LUI 
NUMA, LEUL, şi A ALTOR LOCUITORI Al JUNGLEI. 
NICIODATĂ NU AM VORBIT CU UN OM, DECÂT CU JANE 
PORTER PRIN SEMNE. ASTA ESTE PRIMA DATA CÂND 
VORBESC PRIN SCRIS CU CINEVA DE FELUL MEU. 

D'Arnot se simţea victima unei mistificări. Il se părea 
incredibil să existe pe pământ un om matur care să nu fi 


vorbit niciodată cu alt om şi ceea ce era mai absurd, care să 
ştie să citească şi să scrie. 

Reciti mesajul lui Tarzan - „decât cu Jane Porter”. Asta era 
fata americană care fusese răpită de o gorilă în junglă. 
D'Arnot avu o nouă străfulgerare - deci omul ăsta era 
„gorila”. Luă creionul şi scrise: 

Unde e Jane Porter? 

Iar Tarzan îi răspunse dedesubt: 

ÎNAPOI LA RUDELE EI ÎN CASA LUI TARZAN DIN 
NEAMUL MAIMUȚŢELOR. 

Deci n-a murit? Unde a fost? Ce i s-a întâmplat? 

N-A MURII. A FOST LUATA DE TERKOZ CA SA FIE SOŢIA 
LUI; DAR TARZAN DIN NEAMUL MAIMUȚELOR A LUAT-O 
DE LA TERKOZ ŞI L-A OMORÂT ÎNAINTE DE A-l FACE 
VREUN RAU. NIMENI DIN JUNGLA NU-I POATE TINE 
PIEPT LUI TIARZAN DIN NEAMUL MAIMUȚŢELOR ŞI APOI 
SA MAI RĂMÂNĂ VIU, EU SUNT TARZAN DIN NEAMUL 
MAIMUŢELOR - LUPTĂTOR PUTERNIC. 

D'Arnot scrise: 

Ma bucur că a scăpat cu bine. Mă oboseşte să scriu, aş 
vrea să mă odihnesc puţin. 

Şi apoi Tarzan: 

DA. ODIHNEŞTE-TE. CÂND TE FACI BINE, TE DUC 
ÎNAPOI LA OAMENII TAI. 

Zile la rând zăcu D'Arnot pe culcuşul lui din frunze moi de 
ferigă. A doua zi făcu temperatură iar D'Arnot îşi spuse că 
asta înseamnă infecţie şi că o să moară. Îi veni o idee. Se şi 
miră că nu-i trecuse mai înainte prin cap. Îl chemă pe 
Tarzan şi-i indică prin semne că vrea să scrie, iar când 
Tarzan îi aduse coaja de copac şi creionul, D'Arnot îi scrise: 

Poţi să te duci până la oamenii mei şi să-i aduci aici? Le voi 
trimite un mesaj pe care ai să-l transmiţi din partea mea şi 
atunci or să te urmeze. 

Tarzan clătină din cap şi apoi scrise: 

M-AM GÂNDIT LA ASTA DIN PRIMA ZI; DAR N-AM 
ÎNDRĂZNIT. GORILELE MARI VIN ADESEA ÎN ACEST 


LOC, şi DACA TE GĂSESC AICI SINGUR ŞI RĂNIT, TE 
OMOARĂ. 

D'Arnot se întoarse pe o parte şi închise ochii. Nu voia să 
moară, dar simţea că se stinge pentru că fierbinţeala îi 
creştea din ce în ce. În noaptea aceea îşi pierdu cunoştinţa. 

Trei zile la rând fu pradă delirului şi Tarzan îl veghe, 
udându-i fruntea cu mâinile şi spălându-i rănile, în cea de-a 
patra zi, febra cedă tot atât de brusc cum izbucnise, însă 
D'Arnot părea să fie propria lui umbră, atât era de slăbit. 
Tarzan era nevoit să-l ridice şi să-l susţină ca să poată bea 
apă din tigva de dovleac. 

Febra nu provenise dintr-o infecţie, aşa cum crezuse 
D'Arnot, ci, pur şi simplu, era vorba de unul dintre 
obişnuitele atacuri pe care le suferă albii în junglele Africii 
şi care sau îi omoară, sau cedează brusc, aşa cum se 
întâmplase în cazul lui D'Arnot. 

Două zile mai târziu, D'Arnot se plimba copăcel prin 
amfiteatru, susţinut de braţele puternice ale lui Tarzan, ca 
să nu cadă. Se aşezară la umbra unui arbore uriaş şi Tarzan 
găsi nişte coajă netedă de copac pe care să poată conversa. 

D'Arnot scrise primul: 

Cum ţi-aş putea plăti tot ce-ai făcut pentru mine? 

Şi Tarzan îi răspunse: 

ÎNVAŢĂ-MĂ SA VORBESC LIMBA OAMENILOR. 

Ceea ce D'Arnot începu pe dată, arătându-i obiecte 
familiare şi repetând denumirea lor în franceză, pentru că, 
îşi spusese el, îi va fi mai uşor să-l înveţe pe omul acesta 
franceza, din moment ce el însuşi o cunoştea mai bine decât 
oricare altă limbă. 

Pentru Tarzan, desigur, aceasta nu avea nici o 
însemnătate, întrucât el tot n-ar fi putut distinge între o 
limbă şi alta, aşa încât, când arătă cuvântul OM, pe care-l 
scrisese în englezeşte pe o bucată de coajă, află de la 
D'Arnot că se pronunţă homme şi în acelaşi fel, fu învăţat 
că, dacă scrii maimuţă pronunţi sânge, iar dacă scrii copac, 
rosteşti arbre. 


Era un elev foarte sârguincios, astfel că două zile mai 
târziu ştia atâta franceză cât să lege propoziţiuni scurte de 
felul: „Acesta este un copac”, „aceasta este iarbă”, „mi-e 
foame” şi altele de acelaşi fel; însă D'Arnot constată că-i 
venea greu să-l înveţe construcţiile limbii franceze pe o 
bază englezească. Francezul îi scria mici exerciţii în 
engleză pe care Tarzan trebuia să le citească cu glas tare în 
franceză, dar cum o traducere literară numai a franceză nu 
semăna, bietul Tarzan era adeseori încurcat. D'Arnot îşi 
dădu seama că făcuse o greşeală, dar era prea târziu ca să 
mai dea înapoi şi s-o ia de capăt, silindu-l pe Tarzan să se 
dezveţe de tot ce învățase, mai ales că se apropiau cu paşi 
repezi de un punct de la care conversaţia începea să devină 
posibilă. 

În cea de a treia zi de la încetarea febrei, Tarzan îi scrise 
un mesaj lui D'Arnot, întrebându-l dacă se simţea destul de 
puternic pentru a se lăsa transportat îndărăt la cabană. 
Tarzan era la fel de grăbit ca şi D'Arnot să ajungă acolo, 
pentru că tânjea s-o revadă pe Jane. 

Tocmai din această pricină îi venise foarte greu să rămână 
alături de fraacez în toate zilele astea şi faptul că o făcuse 
cu atâta abnegaţie vorbea mai strălucit despre noblețea sa 
de caracter decât chiar faptul că-l salvase pe ofiţer din 
ghearele lui Mbonga. 

D'Arnot, foarte doritor să întreprindă călătoria îi scrise: 

Dar nu mă poţi purta pe-o asemenea distanţă prin 
pădurea asta încâlcită. 

Tarzan râse: 

— Mais oui! - răspunse şi D'Arnot râse la rândul lui, 
auzind de pe buzele lui Tarzan expresia aceasta pe care elo 
folosea atât de des. 

Aşa încât purceseră la drum, D'Arnot minunându-se, aşa 
cum se minunaseră şi Clayton şi Jane, de miraculoasa forţă 
şi agilitate a omului-maimuță. La prânz sosiră la luminiş şi 
când Tarzan cobori de pe ramurile ultimului copac, inima îi 
sări din piept de nerăbdarea de a o revedea pe Jane. 


În preajma cabanei nu se zărea ţipenie de om, iar D'Arnot 
observă, perplex, că nici crucişătorul şi nici vasul Arrow nu 
mai erau ancorate în golf. Pretutindeni se vădea o 
atmosferă de pustietate, care-i copleşi pe cei doi bărbaţi în 
drum spre cabană. 

Niciunul dintre ei nu rosti o vorbă, totuşi amândoi ştiură, 
înainte de a fi deschis uşa, ce-i aştepta dincolo de ea. Tarzan 
trase zăvorul şi împinse uşa grea pe balamalele-i de lemn. 
Întocmai cum se temuseră: cabana era pustie. Cei doi se 
uitară unul la altul. D'Arnot ştia că oamenii săi îl crezuseră 
mort, însă Tarzan nu se gândea decât la femeia care-l 
sărutase cu dragoste şi care acum îl părăsise în timp ce el 
se străduise să ajute pe unul dintre ai ei. 

Inima i se umplu de o mare amărăciune. Va pleca departe 
în junglă şi se va întoarce la tribul lui. Niciodată nu va mai 
voi să vadă pe vreunul din neamul oamenilor; nu putea 
îndura nici gândul de a se mai reîntoarce la cabană. O va 
părăsi pe veci o dată cu marile speranţe pe care le nutrise 
de a-şi regăsi rasa şi de a ajunge şi el om printre oameni. 

Şi francezul? D'Arnot? Ce va fi cu el? Se va descurca aşa 
cum se descurcase şi Tarzan. Nici pe el nu voia să-l mai 
revadă. Voia să fugă de tot ce-i putea aminti de Jane. 

În timp ce Tarzan stătea în prag, făurind asemenea 
gânduri negre, D'Arnot pătrunse în cabană. Constată că 
oamenii lăsaseră în urma lor o mulţime de comodităţi. 
Recunoscu numeroase obiecte de pe crucişător: o maşină 
de gătit de campanie, ustensile de bucătărie, o carabină şi 
numeroase rezerve de biscuiţi, alimente conservate, pături, 
două scaune şi un pat de campanie, mai multe cărţi şi 
reviste, cele mai multe americane. 

„Probabil că intenţionează să se întoarcă” - îşi spuse 
D'Arnot. 

Se îndreptă spre masa pe care John Clayton o construise 
cu atâţia ani înainte, de a fi fost folosită ca birou şi văzu pe 
ea două scrisori adresate lui Tarzan din neamul maimuţelor. 


Una dintre ele era scrisă cu caligrafie hotărâtă, masculină 
şi era nepecetluită. Cealaltă, cu scrisul feminin, era lipită. 

— Tarzan din neamul maimuţelor, uite două scrisori pentru 
tine! strigă D'Arnot, întorcându-se spre uşă; dar prietenul 
lui nu era acolo. 

D'Arnot ieşi în prag şi privi în jur. Tarzan se făcuse 
nevăzut. Îl strigă, însă nu primi nici un răspuns. 

— Mon Dieu! exclamă D'Arnot, m-a părăsit! O simt. S-a 
reîntors în junglă şi m-a lăsat singur aici. 

Apoi îşi aminti de expresia zugrăvită pe faţa lui Tarzan 
când descoperise cabana goală - era expresia pe care 
vânătorul o vede în ochii căprioarei rănite, doborâtă dintr-o 
toană a lui. Omul fusese adânc lovit - D'Arnot îşi dădea 
acum seama - dar de ce? Nu putea înţelege. 

Francezul privi în jur. Pustietatea şi grozăvia locului 
începuseră să-i apese nervii oricum slăbiţi de agonia 
suferinţei şi bolii prin care trecuse. Să fie lăsat singur aici, 
în vecinătatea cumplitei jungle, să nu mai audă niciodată un 
glas omenesc, să nu mai vadă o faţă de om, cu permanenta 
groază de fiarele sălbatice şi de oamenii şi mai sălbatici, 
pradă singurătăţii şi deznădejdii! Era înfiorător! 

Şi departe, spre răsărit, Tarzan din neamul maimuţelor 
zorea prin terasele de mijloc ale copacilor, înapoi la tribul 
său. Niciodată nu călătorise cu asemenea nesăbuită viteză. 
Avea senzaţia că fuge de el însuşi, că, gonind prin pădure ca 
o veveriţă speriată, se eliberează de propriile-i gânduri. Dar 
oricât de repede alerga, le afla mereu în el. 

Trecu peste trupul sinuos al lui Sabor, leoaica, ce se 
îndrepta în direcţie opusă - „Spre cabană” îşi spuse Tarzan. 
Ce putea face D'Arnot împotriva lui Sabor, sau a lui Bolgani, 
gorila, dacă l-ar ataca, sau a lui Numa, leul, sau a crudului 
Sheeta? 

Tarzan se opri din goana lui. 

— Ce eşti tu, Tarzan? se întrebă singur cu glas tare. O 
maimuţă sau un om? Dacă eşti maimuța, atunci fă ce-ar face 
maimuţele: lasă-ţi semenul să moară în junglă, dacă ţie ţi-a 


venit chef să te duci în altă parte. Dacă eşti însă om, ai să te 
întorci să-ţi ocroteşti semenul. N-ai să fugi de unul din 
seminţia ta, pentru că un altul a fugit de tine. 

D'Arnot închise uşa cabanei. Era foarte nervos. Chiar şi 
oamenii curajoşi - şi D'Arnot era curajos, suni uneori 
înspăimântați de singurătate. 

Încarcă una din puşti şi şi-o aşeză la îndemână. Apoi se 
duse la masă şi luă scrisoarea deschisă adresată lui Tarzan. 
Poate scria acolo că oamenii lui părăsiseră doar vremelnic 
plaja. Simţea că a citi acea scrisoare nu însemna o încălcare 
a eticii, aşa încât o scoase din plic şi o parcurse: 

Către Tarzan din neamul maimuţelor. 

Vă mulţumim pentru că ne-aţi lăsat în foloshiţă cabana 
dumneavoastră şi regretăm că nu ne-aţi îngăduit plăcerea 
de a vă vedea şi a vă mulţumi personal. 

Nu v-am stricat nimic şi v-am lăsat o serie de obiecte care 
ar putea contribui la confortul şi siguranţa dumneavoastră 
aici, în singuraticul dumneavoastră cămin. 

Dacă-l cunoaşteţi cumva pe ciudatul om alb care ne-a 
salvat de atâtea ori vieţile şi ne-a adus merinde şi dacă 
puteţi sta de vorbă cu el, vă rog să-i mulţumiţi, de 
asemenea, pentru bunătatea sa. 

Peste o oră plecăm pentru a nu ne mai întoarce niciodată, 
dar dorim să ştiţi, dumneavoastră şi celălalt prieten al 
nostru din junglă, că vă vom fi de-a pururi recunoscători 
pentru tot ce-aţi făcut pentru străinii părăsiţi pe ţărmul 
dumneavoastră şi că, dac-am fi avut prilejul, am fi dorit să 
facem infinit mai mult spre a vă putea mulţumi 
amândurora. 

Cu mult respect, Wm. Cecil Clayton. 

Pentru a nu ne mai întoarce niciodată” murmură D' Arnot 
şi se trânti cu faţa-n jos pe patul de campanie. 

O oră mai târziu, tresări şi rămase în ascultare. Cineva era 
la uşă, încercând să intre. D'Arnot întinse mâna după puşca 
încărcată şi şi-o puse la umăr. 


Se lăsase întunericul şi interiorul cabanei era învăluit în 
beznă, dar omul putu desluşi zăvorul mişcându-se din loc. 

Simţi cum i se face părul măciucă. Uşa se deschise 
încetişor, până când, prin crăpătura îngustă, putu să vadă o 
siluetă dincolo de ea. 

D'Arnot îndreptă ţeava puştii spre crăpătura uşii, apoi 
apăsă pe trăgaci. 

24. COMOARA PIERDUTA. 

Când expediţia se întoarse din zadarnica-i strădanie de a-l 
salva pe D'Arnot, căpitanul Dufranne îşi exprimă dorinţa de 
a ridica ancora cât mai repede cu putinţă şi toţi, cu excepţia 
Janei, se arătară de cord. 

— Nu, spuse ea cu hotărâre, eu nu plec şi nici voi n-o să 
plecaţi, pentru că în jungla aceasta avem doi prieteni care 
or să apară într-o bună zi, sperând ne găsească aşteptându- 
i. Ofiţerul dumneavoastră, domnule căpitan Dufranne, este 
unul dintre aceştia doi şi omul pădurii, care a salvat pe rând 
viaţa fiecărui membru din grupul tatălui meu, este al doilea. 
M-a părăsit acum două zile la liziera junglei, grăbindu-se să 
alerge în ajutorul tatălui meu şi al domnului Clayton, după 
cum socotea el, şi a rămas să-l salveze pe locotenentul 
D'Arnot; puteţi fi sigur de aceasta. Dacă ar fi ajuns prea 
târziu pentru a-l mai ajuta pe locotenent, s-ar fi întors până 
acum şi faptul că încă nu a revenit constituie pentru mine o 
dovadă suficientă că a întârziat pentru că locotenentul 
D'Arnot e rănit sau pentru că a trebuit să-i urmărească pe 
capturatori dincolo de satul atacat de oamenii 
dumeavoastră. 

— Dar uniforma bietului D'Arnot şi toate lucrurile lui au 
fost găsite în sat, domnişoară Porter argumentă căpitanul, 
iar băştinaşii s-au arătat foarte agitaţi când au fost întrebaţi 
de soarta bietului alb. 

— Da, domnule căpitan, dar nu au recunoscut că ar fi 
murit, cât despre îmbrăcămintea şi echipamentul aflat în 
posesia lor, vai de mine şi popoare mai civilizate decât 
aceşti sărmani negri îşi despoaie prizonierii de orice obiect 


de valoare, fie că intenţionează să-i ucidă sau nu. Până şi 
ostaşii din Sudul meu îndrăgit i-au jefuit nu numai pe cei vii, 
dar şi pe morţi. Recunosc, aveţi puternice dovezi aparente, 
dar niciuna nu-i întemeiată. 

— Poate că şi acest om al pădurii a fost capturat sau ucis 
de sălbatici, sugeră căpitanul Dufranne. 

Fata râse. 

— Nu-l cunoaşteţi, replică ea, cu o uşoară furnicare de 
mândrie la gândul că vorbea depre ceva ce-i aparţine. 

— Admit că ar merita să-l aşteptăm pe supraomul ăsta al 
dumneavoastră, râse căpitamd. Fără îndoială că mi-ar 
plăcea să-l cunosc. 

— Atunci aşteptaţi-l, dragul meu căpitan, stărui fata, 
pentru că eu am de gând să-l aştept. 

Francezul ar fi fost nespus de surprins dacă ar fi putut 
interpreta adevăratul sens al cuvintelor fetei. Discutaseră în 
timp ce veneau de pe plajă, îndreptându-se spre cabană şi 
acum se apropiară de un mic grup, aşezat pe scăunaşe 
pliante la umbra unui copac stufos din vecinătatea casei. 


Se aflau acolo profesorul Porter, domnul Philander şi 
Clayton, împreună cu locotenentul Charpentier şi alţi doi 
camarazi de-ai lui, ofiţeri, în timp ce Esmeralda dădea 
târcoale în spatele lor, emițând din când în când păreri şi 
comentarii, cu libertatea bătrânei servitoare de familie 
căreia i se îngăduie multe. 

Când li se apropie superiorul, ofiţerii se ridicară în 
picioare şi salutară, iar Clayton îi cedă Janei scăunaşul sau. 

Tocmai discutam despre soarta bietului Paul, spuse 
căpitanul Dufranne. Domnişoara Porter susţine că nu avem 
dovezi absolute că ar fi mort şi de fapt nici nu avem. Pe de 
altă parte, afirmă că absenţa prelungită a omnipotentului 
dumneavoastră prieten din junglă, denotă că D'Arnot are 
încă nevoie de serviciile sale, fiind sau rănit, sau prizonier 
într-un sat băştinaş mai îndepărtat. 

— Ni s-a făcut sugestia, interveni locotenentul 
Charpentier, ca s-ar putea ca omul acela sălbatic să facă 
parte din tribul negrilor care ne-au atacat şi că s-o fi grăbit 
să-i ajute pe ei, oamenii lui. Jane aruncă o privire rapidă 
spre Clayton. 

— O sugestie foarte rezonabilă, aprecie profesorul Porter. 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, obiectă domnul 
Philander. Ar fi avut o infinitate de prilejuri să ne facă vreun 
rău sau să-şi conducă tribul împotriva noastră. Şi 
dimpotrivă, în tot timpul lungii noastre rezidenţe aici şi-a 
menţinut constant rolul de oblăduitor şi furnizor de provizii. 

— Asta-i drept, interveni Clayton, dar nu trebuie să trecem 
cu vederea faptul că, în afară de el, singurele fiinţe umane 
aflate pe o rază de sute de mile sunt nişte sălbatici canibali. 
Omul era înarmat întocmai ca şi canibalii, ceea ce ne indică 
existenţa unui anumit gen de relaţii între ei şi faptul că el 
nu-i decât unul singur împotriva poate a mii şi mii dintre ei, 
ne sugerează că aceste relaţii nu au putut fi decât amicale. 

— E improbabil să nu existe legături între ei, remarcă şi 
căpitanul, posibil să fie un membru al tribului. 


— Altminteri cum ar fi putut trăi atâta vreme printre 
sălbăticiunile junglei, fiare şi oameni, încât să devină aşa de 
iscusit la vânătoare şi în mânuirea armelor africane? 
adăugă un alt ofiţer. 

— Domnilor, îl judecaţi potrivit cu normele dumneavoastră, 
îi combătu Jane. Un om alb oarecare, aşa ca oricine dintre 
dumneavoastră, scuzaţi-mă n-am avut nici o intenţie să vă 
jignesc, am vrut să spun că un alb cu o forţă fizică şi mintală 
depăşind chiar nivelul obişnuit n-ar fi izbutit, vă asigur, să 
trăiască timp de un an, singur şi despuiat, în această junglă 
tropicală; dar făptura aceasta nu numai că întrece în forţă 
şi în agilitate pe orice alb obişnuit, dar lasă în urmă, de 
departe, pe cei mai antrenați dintre atleţii şi oamenii de 
mare forţă ai noştri, depăşindu-i în măsura în care aceştia 
ar depăşi un nou-născut; iar curajul şi ferocitatea sa când 
se luptă sunt acelea ale unei fiare sălbatice. 

— În orice caz şi-a câştigat un apărător devotat 
domnişoară Porter, spuse căpitanul Dufranne, răzind! Sunt 
încredinţat că nu există nimeni printre noi care n-ar 
accepta pe dată să înfrunte de o sută de ori moartea, în 
formele ei cele mai aprige, pentru a se arăta vrednic de 
elogiile unei persoane chiar numai pe jumătate atât de 
leale... sau de fermecătoare. 

— Nu v-ar mira că-l apăr, răspunse fata, dacă l-aţi fi putut 
vedea aşa cum l-am văzut eu luptându-se pentru mine cu 
monstrul acela uriaş şi păros. Dacă l-aţi fi văzut năpustindu- 
se asupra colosului cum se năpusteşte un bivol asupra unui 
urs, fără nici un semn de teamă sau de şovăire, l-aţi fi 
socotit supraom. Dacă i-aţi fi văzut muşchii aceia puternici 
încordându-se sub pielea bronzată, dacă l-aţi fi văzut cum 
ţinea la distanţă colții hidoşi ai fiarei şi dumneavoastră l-aţi 
fi socotit invincibil. Dacă aţi fi văzut tratamentul cavaleresc 
pe care l-a acordat unei fete străine, dintr-o lume străină, 
aţi fi nutrit aceeaşi absolută încredere în el pe care o 
nutresc şi eu. 


— Ai câştigat partida, frumoasă apărătoare! exclamă 
căpitanul. Curtea consideră că pârâtul e nevinovat, iar 
crucişătorul va mai aştepta câteva zile, oferindu-i astfel 
prilejul de a se întoarce şi a mulţumi divinei Porţia? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, inimioara mea, strigă 
Esmeralda, doar n-o să-mi spui mie că aveţi de gând să mai 
rămâneţi cu toţii în ţara asta cu animale carnivale, din 
moment ce avem posibilitatea să escapadăm cu vaporul ăla? 
Să nu-mi spui una ca asta, inimioara mea! 

— Vai, Esmeralda! Ar trebui să te ruşinezi! strigă Jane. 
Asta-i mijlocul prin care-ţi arăţi recunoştinţa faţă de omul 
care ţi-a salvat de două ori viaţa? 

— Bine, domnişoară Jane, ce spui mata e jest; da' omu' 
acela din pădure nu ne-a salvat viaţa ca să rămânem aici. 
Ne-a salvat-o tocmai ca să putem pleca de-aici. lo cred că s- 
ar supăra foc dac-ar vedea c-am fost aşa de nătăfleţi şi-am 
rămas pe loc, după ce că ne-a dat ocazia s-o ştergem. lo 
ziceam că n-o să mai trebuie să dorm nici măcar o noapte în 
grădina asta geologică şi să mai ascult ţipetele alea 
singuratice care vin din junblă, după ce cade întunericul. 

— Nu te condamn deloc, Esmeralda, o încuraja Clayton şi 
ai pus punctul pe i când le-ai numit „ţipete singuratice” Eu 
n-am reuşit niciodată să găsesc cuvântul potrivit, dar ăsta-i 
chiar aşa, „ţipete singuratice”. 

— Dumneata şi Esmeralda aţi face mai bine să vă duceţi să 
locuiţi pe crucişător, spuse Jane, cu un subtil dispreţ. Ce-aţi 
mai spune dac-ar trebui să trăiţi toată viaţa în junglă, aşa 
cum a trăit omul pădurii? 

— Mi-e teamă c-aş fi un perfect ţopârlan, în chip de om 
sălbatic, răspunse Clayton cu amărăciune. Zgomotele astea 
nocturne fac să mi se zbârlească părul în cap. Presupun c- 
ar trebui să-mi fie ruşine, dar ăsta-i adevărul. 

— N-aş putea spune, replică locotenentul Charpentier. 
Niciodată n-am stat să mă gândesc la frică sau la lucruri de 
genul ăsta, niciodată n-am încercat să-mi dau seama dacă 
sunt un laş sau un viteaz; dar în noaptea aceea, când am 


rămas în junglă după capturarea lui D'Arnot şi când 
zgomotele pădurii se înălţau şi coborau în jurul nostru, am 
început să-mi spun că, într-adevăr, sunt un laş. Şi nu 
răgetele şi mugetele animalelor mari mă impresionau cel 
mai mult, ci zgomotele tainice, cele pe care le auzi deodată 
în apropierea ta şi apoi pândeşti în zadar să percepi 
repetându-se, sunetele acelea de care nu+ţi dai seama ce 
sunt, ca de namilă ce se furişează hoţeşte şi conştiinţa că nu 
ştii cât e de aproape, sau dacă nu cumva se târăşte şi mai 
aproape fără ca tu s-o mai auzi.... 

Zgomotele asteA. Şi apoi ochii. Mon Dieu! De-acum înainte 
o să-i simt mereu în întuneric, ah, ochii aceştia sunt cei mai 
îngrozitori! 

O clipă, rămaseră cu toţii tăcuţi, apoi Jane vorbi: 

— Şi el e acolo, rosti ea într-o şoaptă înăbuşită de groază. 
Ochii aceia se vor pironi în noaptea asta asupra lui şi asupra 
tovarăşului vostru, locotenentul D'Arnot. Îi puteţi părăsi 
astfel, domnilor, fără a le acorda măcar ajutorul pasiv de a 
mai rămâne câteva zile? 

— Tiţ, iţi, fetiţo! făcu profesorul Porter. Căpitanul 
Dufranne e de acord să rămână, cât despre mine, sunt şi eu 
perfect de acord, perfect de acord, aşa cum am fost 
întotdeauna ori de câte ori ai avut tu vreun capriciu 
copilăresc. 

— Domnule profesor, am putea folosi ziua de mâine pentru 
recuperarea cufărului, sugeră domnul Philander. 

— Chiar aşa, chiar aşa, domnule Philander, aproape că 
uitasem de comoară! exclamă profesorul Porter. Poate că ne 
împrumută căpitanul Dufranne câţiva oameni care să ne 
ajute şi pe unul dintre prizonieri ca să ne-arate locul unde- 
au îngropat-o. 

— Fără îndoială, dragă domnule profesor, suntem cu toţii 
la dispoziţia dumneavoastră, răspunse căpitanul. 

Şi astfel se hotări pentru a doua zi ca locotenentul 
Charpentier să ia un grup de zece oameni şi pe unul dintre 
răzvrătiţii de pe Arrow drept călăuză şi să dezgroape 


comoara; iar crucişătorul urma să aştepte încă o săptămână 
în micul golf. La sfârşitul acestui răstimp vor putea 
considera ca sigur că D'Arnot murise şi că omul pădurii nu 
se va mai întoarce. După aceea, cele două vase urmau să 
plece cu ei toţi. 

A doua zi, profesorul Porter nu-i însoţi pe căutăturii 
comorii, dar când, la ora prânzului, îi văzu reîntorcându-se 
cu mâinile goale, se grăbi să le iasă în întâmpinare - 
obişnuita lui nepăsare absorbită, se spulberase în cele 
patru vânturi şi locul ei îl luase o agitaţie nervoasă. 

Unde-i comoara? strigă către Clayton de la o depărtare de 
treizeci de metri. 

Clayton clatină din cap. 

— Dispărută, răspunse tânărul când fu mai aproape de 
profesor. 

— Dispărută? Imposibil! Cine-ar fi putut s-o ia? strigă 
profesorul Porter. 

— Dumnezeu ştie, domnule profesor. Am fi putut crede că 
individul care ne-a călăuzit ne-a indus în eroare asupra 
locului, dar surpriza şi consternarea sa când nu a 
descoperit nici un cufăr sub cadavrul lui Snipes, pe care l- 
au asasinat, au fost prea autentice pentru a fi simulate. Şi- 
apoi lopeţile noastre ne-au dat de veste că ceva fusese 
îngropat dedesubtul cadavrului, pentru că am găsit o 
scobitură adâncă, umplută cu ţărână afânată. 

— Dar cine ar fi putut s-o ia? întrebă iar profesorul. 

— Desigur că bănuiala poate să cadă pe oamenii de pe 
crucişător, replică locotenentul Charpentier, dacă 
sublocotenentul Janviers, aci de faţă, nu m-ar asigura 
categoric că nici un om nu a coborât pe uscat: din 
momentul când am ancorat, nimeni nu a călcat pe țărm 
decât sub comanda unui ofiţer. Nu ştiu dacă i-aţi fi 
suspectat pe oamenii noştri, dar mă bucur că nu există nici 
o posibilitate ca bănuiala să cadă asupra lor, încheie 
locotenentul. 


— Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să-i suspectez pe 
oamenii cărora le datorăm atât de mult, ripostă profesorul 
Porter, îndatoritor. Ar fi ca şi cum l-aş suspecta pe dragul 
meu Clayton, aci de faţă, sau pe domnul Philander. 

Francezii zâmbiră, atât ofiţerii cât şi marinarii. Era 
limpede că li se luase o piatră de pe inimă. 

— Comoara a dispărut de câtăva vreme, continuă Clayton. 
De fapt, cadavrul s-a dezmembrat când l-am scos din 
groapă, ceea ce denotă că, oricine ar fi sustras comoara, a 
făcut-o când cadavrul era încă proaspăt, căci în momentul 
când l-am dezgropat noi era intact. 

— Trebuie să fi fost mai mulţi hoţi, se amestecă Jane, care 
se apropiase între timp de ei. V-aduceţi aminte că a fost 
nevoie de patru oameni ca să care cufărul? 

— Pe Dumnezeul meu! strigă Clayton. Asta-i adevărat. Se 
vede treaba că 1-a dezgropat o bandă de negri. Probabil că 
unul dintre ei i-o fi văzut pe oameni îngropând cufărul şi s-a 
întors imediat cu o ceată de prieteni şi l-au luat. 

— Orice speculație e inutilă, grăi profesorul Porter cu 
mâhnire. Cufărul a dispărut. N-o să-l mai vedem niciodată şi 
nici comoara pe care o conţinea. 

Numai Jane ştia ce însemna această pierdere pentru tatăl 
ei, dar nimeni nu ştia ce înseamnă pentru dânsa. 

Şase zile mai târziu, căpitanul Dufranne anunţă că a doua 
zi în zori, urmau să ridice pânzele. Jane ar fi cerşit o nouă 
amânare dacă n-ar fi încolţit şi în inima ei convingerea că 
iubitul din pădure n-avea să mai revină niciodată. În ciuda 
propriilor ei sentimente, începuse să fie roasă de îndoieli şi 
temeri. Justeţea argumentelor aduse, de ofiţerii francezi, 
atât de dezinteresaţi, începuse s-o convingă împotriva 
voinţei ei. N-ar fi putut crede niciodată că e canibal, dar în 
cele din urmă i se păru posibil să fie membru, prin 
adopţiune, al vreunui trib de sălbatici. Nu putuse să admită 
gândul că ar fi murit. Era imposibil să-ţi închipui că în acel 
trup desăvârşit, vibrând de triumful vieţii, scânteia vitală ar 


fi putut vreodată să se stingă - era ca şi cum ţi-ai fi închipuit 
că nemurirea înseamnă ţărână. 

În timp ce Jane îngăduia minţii ei să adăpostească 
asemenea gânduri, altele, la fel de nepofitite, i se impuneau 
cu sila. Dacă aparţinea unui trib de sălbatici, însemna că 
are o soţie sălbatică - sau poate chiar o duzină de neveste - 
şi o puzderie de ţânci sălbatici, corciţi. Fata se cutremură şi 
când o anunţară că a doua zi în zori crucişătorul avea să 
ridice ancora, aproape că se bucură. Totuşi ea sugeră să fie 
lăsate în cabană arme, muniții, provizii şi obiecte utile, 
chipurile pentru acea personalitate intangibilă care iscălea 
„Iarzan din neamul maimuţelor”, precum şi pentru D'Arnot, 
dacă ar mai fi trăit, dar în realitate, spera Jane, pentru zeul 
pădurii, chiar dacă s-ar dovedi un zeu cu picioare de lu. Şi 
în ultimul minut, îi lăsă şi un mesaj, care să-i fie transmis 
prin mijlocirea lui Tarzan din neamul maimuţelor. 

Jane fu cea din urma care părăsi cabana, reîntorcându-se 
sub un pretext mărunt, după ce toţi ceilalţi porniseră spre 
vapor. Îngenunche lângă patul în care petrecuse atâtea 
nopţi şi înălţă o rugăciune pentru omul ei primitiv, apoi, 
strivindu-şi buzele de medalion, murmură: 

— Te iubesc şi pentru că te iubesc cred în tine. Dar chiar 
dacă n-aş crede, tot te-aş iubi. Dacă te-ai fi întors la mine şi 
dacă n-ar fi fost altă cale, aş fi venit cu tine în junglă... pe 
veci. 

25. AVANPOSTUL UMANITĂŢII. 

O dată cu trosnetul carabinei, D'Arnot văzu uşa cabanei 
deschizându-se larg şi silueta unui om prăbuşindu-se în 
toată lungimea pe podea. Cuprins de panică, francezul 
ridică din nou arma la ochi, ca să mai tragă o dată în fiinţa 
doborâtă, dar deodată, în semiintunericul uşii deschise, 
desluşi că omul era alb şi o clipă mai târziu, îşi dădu seama 
că-şi împuşcase prietenul şi proteguitorul, pe Tarzan din 
neamul maimuţelor. 

Cu un strigăt de groază, D'Arnot sări lângă omul-maimuţă 
şi îngenunchind, îi înălţă capul, strigându-i numele cu glas 


tare. Nu veni nici un răspuns şi atunci D'Arnot îşi lipi 
urechea de inima lui. Spre imensa-i bucurie, auzi bătăile 
regulate. Cu mare grijă îl ridică pe Tarzan pe pat şi apoi, 
după ce închise şi zăvori uşa, aprinse o lampă şi examina 
rana. Glonţul îi produsese o rană vizibilă în ţeastă. O rană 
urâtă, dar de suprafaţă, fără nici un semn de fractură a 
craniului. D'Arnot scoase un suspin de uşurare şi începu să 
spele sângele ce şiroia pe faţa lui Tarzan. 

Curând, apa rece îl deşteptă şi omul-maimuţă deschise 
ochii, privind mirat şi întrebător către D'Arnot. Acesta din 
urmă îi bandajase rana cu fâşii de pânză; când văzu că 
Tarzan îşi venise în simţiri, se ridică şi ducându-se la masă, 
îi scrise un mesaj pe care il puse în mână şi-n care-i explica 
teribila greşeală pe care o săvârşise, adăugând cât era de 
fericit că nu-l rânise mai grav. 

După ce citi mesajul, Iarzan se aşeză pe marginea patului 
şi râse. 

— Nu-i nimic, rosti el în franceză şi apoi, cum vocabularul 
nu-l mai servea, continuă în scris: 

DACĂ-AI FI VĂZUT CE MI-AU FĂCUT BOLGANI ŞI 
KERCHAK, ŞI TERKOZ ÎNAINTE DE I-AM OMORÂT, AI 
RÂDE DE ACEASTĂ MICĂ ZGÂRIETURĂ. 

D'Arnot îi dădu lui Tarzan cele două mesaje care-i fuseseră 
lăsate. 

Tarzan îl citi pe cel dintâi, cu o expresie de tristeţe 
zugrăvită pe faţă. Pe cel de-al doilea îl întoarse pe faţă şi pe 
dos, căutând o deschizătură, nu mai văzuse niciodată până 
atunci o scrisoare pecetluită, în cele din urmă i-o întinse lui 
D'Arnot. 

Francezul îl supraveghease şi-şi dăduse seama că pe 
Tarzan îl încurca plicul. Cât de bizar ca un plic să constituie 
un mister pentru un om alb matur! D'Arnot îl deschise şi-i 
dădu apoi lui Tarzan scrisoarea. 

Aşezat pe un scăunaş pliant, omul-maimuţă desfăşură 
foaia scrisă şi citi: 


Către Tarzan din neamul maimuţelor, Înainte de plecare, 
daţi-mi voie să adaug mulţumirile mele la acelea ale 
domnului Clayton pentru bunătatea de care aţi dat dovadă, 
îngăduindu-ne să vă folosim cabana. 

Am regretat mult cu toţii că nu aţi venit la noi, că să ne 
împrietenim. Am fi fost bucuroşi să fi putut cunoaşte pe 
gazda noastră pentru a-i mulţumi. 

Mai este cineva căruia aş fi vrut să-i mulţumesc, dar care 
nu s-a mai întors, deşi nu pot crede că ar fi murit. 

Nu-i cunosc numele. Este vorba de uriaşul alb care purta 
medalionul cu diamante la gât. Dacă-l cunoaşteţi şi dacă-i 
puteţi vorbi limba, vă rog să-i transmiteţi mulţumirile mele 
şi să-i spuneţi că l-am aşteptat să se întoarcă şapte zile la 
rând. 

Spuneţi-i, de asemenea, că în locuinţa mea din America, în 
oraşul Baltimore, va fi oricând binevenit, dacă va dori 
vreodată să vină. 

Am găsit pe jos, printre frunzele de sub copacul de lângă 
cabană, biletul pe care mi l-aţi scris. Nu ştiu cum de v-aţi 
putut îndrăgosti de mine, dat fiind că n-am schimbat 
niciodată vreo vorbă şi-mi pare foarte rău dacă e adevărat, 
dar inima mea e dăruită altuia. 

Vă rog să credeţi însă că rămân mereu a dumneavoastră 
prietenă, Jane Porter. 

Vreme de aproape un ceas, Iarzan rămase cu ochii pironiţi 
în podea. Din ambele bilete reieşea limpede că nu ştiuseră 
că el şi Tarzan din neamul maimuţelor erau una şi aceeaşi 
persoană. 

„Inima mea e dăruită altuia” - repetă el într-una în gând. 

Aşadar, nu-l iubea! Atunci de ce s-a prefăcut că-l iubeşte, 
înălţându-l pe culmile speranţei, numai pentru a-l azvârli 
apoi în adâncurile deznădejdii?! Poate că sărutările ei nu 
erau decât semne de prietenie. Cum ar fi putut să ştie, el 
care nu cunoştea nimic din deprinderile oamenilor? Apoi se 
ridică brusc şi urându-i lui D'Arnot noapte bună, aşa cum 


învățase că se cuvine, se trânti pe patul de ferigi pe care 
dormise Jane Porter. 

D'Arnot stinse lampa şi se întinse pe patul de campanie. 

Timp de o săptămână nu făcură altceva decât să se 
odihnească, D'Arnot învăţându-l pe Tarzan franceza. La 
sfârşitul acestui răstimp, cei doi puteau conversa cu destulă 
uşurinţă. 

Într-o seară, în timp ce stăteau în cabană, înainte de a se 
duce la culcare Tarzan se întoarse spre D'Arnot. 

— Unde e America? îl întrebă el. 

D'Arnot îi arătă un punct în direcţia nord-vest. 

— La depărtare de multe mii de mile peste ocean, îl 
lămuri. De ce întrebi? 

— Mă duc acolo. D'Arnot clătină din cap. 

— Imposibil prietene, îi spuse el. 

Tarzan se ridică şi deschizând unul din dulapuri, se 
întoarse cu un manual de geografie mult răsfoit. 
Deschizându-l la o hartă a lumii, spuse: 

— Niciodată n-am putut înţelege toate astea; te rog, 
explică-mi-le. 

După ce D'Arnot îi explică, arătându-i că tot ce-i albastru 
înseamnă apă, iar peticele de alte culori sunt continentele şi 
insulele, Tarzan îi ceru să-i arate unde se aflau ei acum. 
D'Arnot îi arătă. 

— Acum arată-mi America, urmă Tarzan. Şi când D'Arnot 
puse degetul pe America de Nord, Tarzan zâmbi şi-şi aşeză 
palma pe pagină, acoperind întregul mare ocean care 
desparte cele două continente. Vezi, nu-i chiar aşa de 
departe, spuse el, aproape cât lăţimea mâinii mele. 

D'Arnot râse. Cum îl putea face să înţeleagă? Apoi luă un 
creion şi marcă un punct minuscul pe ţărmul Africii. 

— Punctul ăsta, spuse el, e mult mai mare pe această hartă 
decât cabana ta pe suprafaţa pământului. Îţi dai seama 
acum cât e de departe? 

Tarzan chibzui îndelungă vreme. 

— În Africa trăiesc oameni albi? Întrebă. 


— Da. 

— Unde sunt cei mai apropiaţi? 

D'Arnot îi arătă un punct pe coastă, la nord de locul unde 
se aflau. 

— Atât de aproape? întrebă Tarzan, surprins. 

— Da, răspunse D'Arnot, dar nu-i aproape deloc. 

— Şi au bărci mari cu care trec oceanul? 

— Da. 

— Mergem mâine la ei, decretă Tarzan. D'Arnot zâmbi din 
nou şi clătină din cap: 

— E prea departe. Am muri cu mult înainte de a ajunge la 
ei. 

— Vrei să rămâi aici pentru totdeauna? 

— Nu, mărturisi D'Arnot. 

— Atunci pornim mâine. Nu-mi mai place aici. 

— Mai bine mor decât să rămân pe loc. 

— Mă rog, răspunse D'Arnot, ridicând din umeri, nu ştiu 
ce să spun, prietene, dar parcă şi eu. Mai curând aş muri 
decât să rămân aici. Dacă tu pleci, vin cu tine. 

— Atunci e hotărât, spuse 'Tarzan. Mâine pornesc spre 
America. 

— Şi cum ai s-ajungi în America fără bani? 

— Ce înseamnă bani? 

Îi trebui mult tâmp lui D'Arnot ca să-l facă să înţeleagă, 
chiar în parte. 

— Şi cum capătă oamenii bani? întrebă Tarzan în cele din 
urmă. 

— Muncind în schimbul lor. 

— Foarte bine. Atunci am să muncesc pentru ei. 

— Nu prietene, răspunse D'Arnot, tu nu trebuie să-ţi faci 
griji din pricina banilor şi nici n-ai nevoie să munceşti 
pentru ei. Eu am destui bani pentru doi oameni, chiar şi 
pentru douăzeci. Am mult mai mult decât e bine pentru un 
singur om şi dacă vreodată o s-ajungem în lumea civilizată, 
vei avea tot ce-ţi trebuie. 


Aşadar, a doua zi o porniră de-a lungul coastei, spre nord. 
Fiecare dintre ei ducea o puşcă şi muniții, în afară de 
aşternut, ceva hrană şi ustensile de gătit. Acestea din urmă 
i se păreau lui Tarzan o povară inutilă, aşa că le azvârli pe 
ale sale. 

— Dar trebuie să te-nveţi să mănânci hrană gătită, 
prietene, îl dojeni D'Arnot. Nici un om civilizat nu se 
hrăneşte cu carne crudă. 

— Voi avea destul timp să-nvăţ când o s-ajungem în lumea 
civilizată, răspunse Tarzan. Nu-mi place mâncarea gătită şi 
voi nu faceţi decăt să stricaţi gustul bun al cărnii. 

Timp de o lună călătoriră spre nord. Uneori găseau hrană 
din belşug, alteori flămânzeau zile întregi. 

Nu întâlniră picior de băştinaş şi nici nu fură atacați de 
fiare. Călătoria se desfăşura miraculos de uşor. Tarzan 
punea mereu întrebări şi învăţa cu repeziciune. D'Arnot îl 
iniţie în multe dintre rafinamentele civilizaţiei - până şi în 
folosirea cuţitului şi furculiţei; dar uneori Tarzan le azvârlea 
cu dezgust, înşfăca merindele cu puternicele-i mâini 
bronzate şi le sfâşia cu colții lui de animal sălbatic. 

În asemenea cazuri, D'Arnot îl mustra: 

— Tarzan, nu trebuie să mănânci ca o brută când vezi că 
eu mă străduiesc să fac un gentleman din tine. Mon Dieu! 
Gentlemanii nu mănâncă aşa, e oribil. 

Tarzan îi zâmbea cu sfială şi lua din nou cuțitul şi furculiţa. 
Dar în inima lui le ura de moarte. 

În timpul călătoriei îi povesti lui D'Arnot despre sipetul pe 
care-l îngropaseră marinarii; îi istorisi cum îl dezgropase şi 
îl dusese la locul de întâlnire al gorilelor, unde-l îngropase 
din nou. 

— Trebuie să fie comoara profesorului Porter! exclamă 
D'Arnot. Ai făcut foarte rău, dar desigur n-aveai cum să ştii. 

Şi atunci Tarzan îşi aduse aminte de epistola scrisă de Jane 
prietenei sale - cea pe care el o furase când veniseră prima 
seară la cabană - aşa încât îşi dădu seama ce conţinea 
cufărul şi ce însemna acesta pentru Jane. 


— Mâine mergem să-l luăm, îi comunică lui D'Arnot. 

— Să ne întoarcem?! exclamă D'Arnot. Dar bine dragul 
meu, suntem pe drum de trei săptămâni. Ne-ar trebui alte 
trei ca să ne întoarcem la comoară şi apoi, încărcaţi cu 
povara aceea uriaşă, pe care au trebuit s-o poarte patru 
marinari, după cum îmi spui, ne-ar fi necesare câteva luni 
bune până să ajungem din nou în acest punct. 

— E un lucru care trebuie făcut, prietene, stărui Tarzan. 
Tu n-ai decât să mergi înainte spre civilizaţie, iar eu mă 
întorc să iau comoara. Când sunt singur, umblu mai repede. 

— Tarzan, am un plan mult mai bun, îl potoli D'Arnot. 
Mergem împreună până la aşezarea cea mai apropiată, 
acolo închiriem o barcă şi venim înapoi - de-a lungul coastei 
ca să luăm comoara, pe care astfel o vom transporta mult 
mai uşor. E un mijloc mai sigur, mai rapid şi care nu cere să 
ne despărţim. Ce părere ai de planul meu? 

— Foarte bine, răspunse Tarzan. Comoara ne-aşteaptă 
oricând am veni după ea; şi cu toate că aş putea s-o iau 
acum şi să te ajung din urmă într-o lună-două, prefer să nu 
te las singur pe drum. Când văd cât eşti de neajutorat, 
D'Arnot, mă întreb cum de nu a fost anihilată rasa umană în 
toate aceste milenii despre care mi-ai vorbit. Ce mai, Sabor 
ar putea să extermine, cu o singură labă, o mie de oameni 
de-ai voştri. 

— Ai să ai o părere mai bună despre rasa ta când ai să-i 
vezi armatele şi flotele, oraşele-i mari, grandioasele-i 
realizări tehnice. Atunci ai să-ţi dai seama că mintea şi nu 
muşchii, face ca animalul uman să fie mai puternic decât 
cele mai cumplite fiare din jungla ta. Singur şi neînarmat, 
un om nu poate face faţă nici unuia dintre animalele mai 
mari; dar dacă se adună zece oameni la un loc, ei îşi unesc 
pe dată minţile şi muşchii împotriva sălbaticilor inamici, în 
timp ce animalele, fiind incapabile să raţioneze, nu vor 
gândi niciodată să se unească împotriva oamenilor. Dacă n- 
ar fi fost raţiunea, Tarzan din neamul maimuţelor, cât ai fi 
putut să rezişti tu în sălbăticia junglei? 


— Ai dreptate, D'Arnot, răspunse Tarzan, dacă în noaptea 
aceea a Dum-Dum-ului, Kerchak ar fi sărit în ajutorul lui 
Tublat, praful s-ar fi ales de mine. 

Dar pe Kerchak nu-l ducea mintea să profite de asemenea 
prilej. Nici Kala, mama mea, nu putea să făurească un plan. 
Ea, pur şi simplu, mânca atâta cât avea nevoie şi când avea 
nevoie, iar dacă proviziile erau foarte sărace, chiar când se 
găsea hrană din belşug, niciodată n-ar fi pus deoparte. Îmi 
aduc aminte că socotea o prostie din partea mea cămă 
încărcăm cu provizii de hrană când porneam la drum şi 
totuşi a foarte bucuroasă să le mănânce împreună cu mine 
când drumul se dovedea sărăcăcios în ale mâncării. 

— Tarzan, deci ai cunoscut-o pe mama ta? întrebă D'Arnot, 
surprins. 

— Da. Era o maimuţă mare, frumoasă, mai voinică decât 
mine şi de două ori mai grea ca mine. 

— Şi pe tatăl tău? întrebă D'Arnot... 

— Pe el nu l-am cunoscut. Kala mi-a povestit că era o 
maimuţă albă şi fără păr pe trup, ca şi mine. Acum înţeleg 
că trebuie să fi fost un om alb. 

— D'Arnot îşi măsură tovarăşul cu o privire lungă gravă. 

— Tarzan, îi spuse în cele din urmă, este imposibil ca 
maimuța Kala să fi fost mama ta. Dacă s-ar fi putut întâmpla 
una ca asta, ceea ce mă îndoiesc ai fi moştenit măcar ceva 
din trăsăturile caracteristice ale maimuţei, ori tu n-ai 
niciuna, eşti om sadea, ba aş spune chiar, eşti progenitura 
unor părinţi de înaltă distincţie şi inteligenţă. N-ai nici un 
indiciu cu privire la trecutul tău? 

— Absolut nimic. 

— N-ai găsit în cabană nimic scris care să fi dezvăluit ceva 
din viaţa locuitorilor ei iniţiali? 

— Am citit tot ce era în cabană, cu excepţia unei cărţi 
despre care înţeleg acum că e scrisă în altă limbă decât 
engleza. Poate că tu o poţi citi. 

Tarzan scotoci în fundul tolbei şi scoase cărţulia cu scoarţe 
negre, pe care o înmână prietenului său. D'Arnot aruncă o 


privire la titlul primei pagini. 

— Este jurnalul lui John Clayton, Lord Greystoke, un nobil 
englez şi e scris în franceză, spuse el. 

Apoi începu să citească jurnalul scris în urmă cu mai bine 
de douăzeci de ani, jurnalul în care fuseseră înregistrate 
amănuntele istoriei pe care o cunoaştem: istoria 
aventurilor, caznelor şi nefericirilor lui John Clayton şi ale 
soţiei sale Alice, din ziua când părăsiseră ţărmul Angliei şi 
până cu un ceas înainte ca el să fi fost doborât de Kerchak. 

D'Arnot citi cu glas tare. Uneori glasul i se frângea şi era 
nevoit să se oprească din lectură, din pricina pateticei 
disperări ce se citea printre rânduri. Din când în când se 
uita la Tarzan, dar omul-maimuţă şedea pe vine, nemişcat 
ca o statuie, cu ochii pironiţi în pământ. Numai când venea 
vorba despre copilaş, tonul jurnalului pierdea obişnuita 
notă de deznădejde ce se infiltrase treptat în paginile lui, 
după primele două luni petrecute de autor pe coastă. 

Pasajele care pomeneau despre prunc aveau o nuanţă de 
fericire întristată, care le făcea şi mai deprimante decât, 
restul. 

Una dintre notații vădea parcă un spirit aproape optimist: 

Astăzi băieţaşul nostru împlineşte şase luni. Şade în poala 
Alicei, lângă masa la care scriu - un copil vesel, sănătos, 
desăvârşit. 

Nu ştiu cum, împotriva a tot ce înseamnă rațiune îl văd 
parcă bărbat matur, luând locul tatălui său în societate - cel 
de-al doilea John Clayton - şi adăugând cinstiri noi Casei 
Greystoke. 

Iată-l, dorind parcă să întărească profeția mea, mi-a smuls 
cu pumnişorii lui durdulii condeiul din mână şi apoi, cu 
degeţelele mânjite de cerneală, a pecetluit pagina cu 
amprentele sale micuţe. 

Şi, într-adevăr, pe marginea paginii erau amprentele 
parţial şterse, a patru degeţele şi a jumătăţii exterioare a 
degetului mare. 


După ce D'Arnot isprăvi de citit jurnalul, cei doi bărbaţi 
rămaseră câteva minute în tăcere. 

— Ei, Tarzan din neamul maimuţelor, ce părere ai? întrebă 
D'Arnot. Cărţulia asta nu ţi-a clarificat misterul obârşiei 
tale? Păi bine, omule, tu eşti Lordul Greystoke. 

Tarzan scutură din cap. 

— Cartea vorbeşte numai despre un singur copil, replică 
el. Şi scheletul lui era în leagăn, unde se vede c-a murit de 
foame; aşa l-am găsit din prima clipă când am intrat în 
cabană şi până când grupul profesorului Porter l-a îngropat 
lângă zid, alături de tatăl şi de mama sa. Nu, acela era 
pruncul de care vorbeşte cartea şi misterul obârşiei mele e 
şi mai adânc decât înainte, pentru că în ultima vreme 
începusem să mă gândesc la posibilitatea de a mă fi născut 
în cabană. Mi-e teamă că ceea ce mi-a spus Kala era purul 
adevăr, încheie Tarzan. 

D'Arnot clătină din cap în semn că nu. Nu era convins şi în 
mintea lui se înfiripase hotărârea de a dovedi 
corectitudinea ipotezei sale, căci descoperise singura cheie 
care putea sau să dezlege misterul, sau să-l cufunde pe veci 
în tărâmurile nepătrunsului. 

O săptămână mai târziu, cei doi ajunseră pe neaşteptate 
într-o poiană în pădure. În depărtare se zăreau câteva 
clădiri împrejmuite de o palisadă puternică. Între ei şi 
împrejmuire se întindea un câmp cultivat pe care munceau 
câţiva negri. 

Cei doi se opriră la liziera junglei. Tarzan îşi potrivi o 
săgeată otrăvită în arc, însă D'Arnot îi puse mâna pe braţ. 

— Tarzan, ce vrei să faci? 

— Dacă ne văd, or să încerce să ne omoare, răspunse 
Tarzan. Prefer să-i omor eu pe ei. 

— Poate că sunt prietenoşi, sugeră D'Arnot. 

— Sunt negri, fu singurul răspuns al lui Tarzan; şi din nou 
îşi încordă arcul. 

— Tarzan, nu trebuie să faci una ca asta! strigă D'Arnot. 
Oamenii albi nu ucid la întâmplare. Mon Dieu! Că multe mai 


ai de învăţat! Îl plâng pe bădăranul care o să te înfurie 
vreodată când o să te duc la Paris. O să am mult de furcă să- 
ţi feresc gâtul de ghilotină. 

Tarzan îşi lăsă arcul în jos şi zâmbi. 

— Nu înţeleg de ce acolo în junglă îi pot ucide pe negri şi 
aicea nu. Vasăzică, dacă Numa, leul, ar tăbări acum pe noi, 
bănuiesc că ar trebui să-i spun:”"Bună dimineaţa, Monsieur 
Numa, ce mai face Madame Numa?"Aşa-i? 

— Aşteaptă mai întâi ca negrii să tabere pe tine şi-atunci 
poţi să-i omori. Nu lua de bună că oamenii îţi sunt duşmani, 
aşteaptă să ţi-o dovedească. 

— Bine, ripostă Tarzan, atunci hai să ne prezentăm în faţa 
lor şi să ne omoare. 

Şi porni drept peste câmp, cu capul semeţ şi trupul neted 
şi arămiu strălucindu-i în soare. În spatele lui venea 
D'Arnot, îmbrăcat în nişte straie lăsate la cabană de 
Clayton, căci ofiţerii de pe crucişătorul francez îi dăduseră 
tânărului nişte haine mai acătării. 

La un moment dat, unul dintre negri ridică ochii şi 
zărindu-l pe Iarzan, o rupse la fugă spre palisade, răcnind. 

Într-o clipă, văzduhul fu cutremurat de strigătele de 
groază ale grădinarilor care-o luaseră la sănătoasa, dar 
înainte de a fi ajuns la palisadă, se ivi un om alb cu puşca în 
mână, doritor să descopere pricina tulburării. 

Ceea ce văzu îl făcu să-şi ridice puşca la ochi şi Tarzan din 
neamul maimuţelor ar fi simţit din nou gustul plumbului 
rece dacă D'Arnot n-ar fi strigat tare către omul cu arma 
ridicată: 

— Nu trage! Suntem prieteni! 

— Atunci opriţi-vă locului! fu răspunsul. 

— Stai, Tarzan! strigă D'Arnot. Ne crede duşmani. 

Tarzan îşi încetini paşii, continuând să meargă agale şi 
înaintă împreună cu D'Arnot, spre omul alb din poartă. 
Acesta se uita la ei uluit. 

Ce fel de oameni sunteţi? întrebă el în franceză. 


Oameni albi, replică D'Arnot. Ne-am pierdut de multă 
vreme în junglă. 

Omul coborâse puşca şi mergea acum spre el cu mâna 
întinsă. 

— Eu sunt părintele Constantine de la Misiunea Franceză 
şi sunt bucuros să vă urez bun sosit! 

— Părinte Constantine, ţi-l prezint pe monsieur Tarzan, 
răspunse D'Arnot, arătându-i-l pe omul-maimuţă; când 
preotul întinse mâna spre Tarzan, D'Arnot adăugă: lar eu 
sunt Paul D'Arnot din marina franceză. 

Părintele Constantine strânse mâna pe care Tarzan, 
imitând gestul preotului, o întinse şi cuprinse dintr-o privire 
iute şi pătrunzătoare silueta superbă şi faţa frumoasa a lui 
Tarzan. 

Şi astfel, Tarzan din neamul maimuţelor ajunse la primul 
avanpost al civilizaţiei. 

Rămaseră acolo vreme de o săptămână, iar omul-maimuţă, 
observator ager, învăţă o mulţime de lucruri despre felul de 
a se purta al oamenilor; între timp, femeile negre cusură 
costume albe de doc pentru ca Tarzan şi D'Arnot să-şi poată 
continua călătoria îmbrăcaţi cuviincios. 

26. CULMEA CIVILIZAŢIEI. 

O lună mai târziu ajunseră la alt grup de clădiri de la gura 
unui fluviu lat şi acolo Tarzan văzu o sumedenie de bărci şi 
se simţi din nou năpădit de sfiala sălbăticiunii la vederea 
unui număr mare de oameni. Treptat, se obişnui cu 
zgomotele ciudate şi cu aspectele curioase ale civilizaţiei, 
aşa încât în prezent nimeni nu-şi putea da seama că, în 
urmă cu două luni, acest francez chipeş, îmbrăcat în haine 
imaculate de doc, care râdea şi sporovăia cu cei mai 
glumeţi dintre ei, se legănase gol prin pădurea virgină, gata 
să se arunce asupra unei victime neştiutoare a cărei carne 
crudă era menită să-i astâmpere foamea sălbatică. 

Cuţitul şi furculiţa, atât de dispreţuite în urmă cu o lună, 
erau mânuite acum de Tarzan cu aceeaşi eleganţă cu care 
le mânuia şi cizelatul D'Arnot. Fusese un elev atât de bun, 


încât tânărul francez se străduise cu sârg să facă din Tarzan 
din neamul maimuţelor un gentleman plin de distincţie în ce 
priveşte rafinamentul manierelor şi al vorbirii. 

— Dumnezeu ţi-a făurit o inimă de gentleman, prietene, îi 
spuse D'Arnot, dar e nevoie ca ceea ce ţi-a dăruit pe 
dinăuntru să se vadă şi pe dinafară. 

De îndată ce sosiseră în micul port, D'Arnot trimise o 
cablogramă guvernului său, anunțând că e teafăr şi cerând 
un concediu de trei luni, care-i fu acordat. 

Telegrafie, de asemenea, bancherilor săi în vederea 
obţinerii de fonduri şi fu nevoit să aştepte o lună, timp în 
care amândoi bombăniră, neavând posibilitatea să 
închirieze o barcă pentru a se reîntoarce în jungla lui 
Tarzan după comoară. 

Cât timp poposiră în oraşul de pe coastă, „Monsieur 
Tarzan” deveni prilej de uimire atât pentru albi cât şi 
pentru negri, datorită câtorva isprăvi care lui Tarzan i se 
părură doar nimicuri. 

Odată, un negru uriaş, înnebunit de băutură, îşi ieşi din 
minţi şi teroriză oraşul până când ceasul rău îl aduse prin 
părţile unde giganticul francez cu par negru moţăia pe 
terasa hotelului. Urcând, cu cuțitul în mâna treptele late, 
negrul înainta drept spre un grup de patru oameni care 
şedeau la o masă sorbind nelipsitul absint. Scoţând ţipete 
alarmate, cei patru îşi luară tălpăşiţa şi atunci negrul îl 
descoperi pe Tarzan. Cu un urlet, se aruncă asupra omului- 
maimuţă în timp ce cincizeci de capete se iţiră la adăpostul 
ferestrelor şi pe la uşi ca să vadă cum e măcelărit bietul 
francez de negrul uriaş. 

Tarzan întâmpină atacul cu zâmbetul de luptă pe care i-l 
aducea întotdeauna pe buze bucuria încăierării. Când 
negrul se apropie de el, muşchii de oţel îi cuprinseră 
încheietura braţului ridicat ce ţinea cuțitul şi dintr-o 
singură răsucire, mâna i se bălăbăni ruptă. Sub impulsul 
durerii şi al surprizei, nebunia îl părăsi pe negru şi când 
Tarzan se lăsă din nou pe scaun, nenorocitul o luă la goană, 


ţipând ca din gură de şarpe şi gonind turbat spre satul 
băştinaşilor. 

Cu altă ocazie, când Tarzan şi D'Arnot luau cina împreună 
cu alţi câţiva albi, discuţia se învârti în jurul leilor şi al 
vânătorii de lei. Părerile asupra vitejiei regelui animalelor 
erau împărţite: unii susțineau că e un laş înveterat, dar 
toată lumea căzu de acord că te simţi mai în siguranţă cu 
puşca în mână când monarhul junglei rage noaptea prin 
preajma vreunei tabere. 

D'Arnot şi Tarzan se învoiseră ca trecutul acestuia din 
urmă să fie ţinut sub tăcere, aşa încât, cu excepţia ofițerului 
francez, nimeni nu avea habar de familiaritatea lui Tarzan 
cu fiarele junglei. 

— Monsieur Tarzan nu şi-a spus părerea, observă cineva. 
Un om de bravura dumnealui, care a petrecut mai multă 
vreme în Africa, aşa cum înţeleg că a fost cazul cu Monsieur 
Tarzan, trebuie să aibă ceva experienţă în materie de lei... 
nu? 

— Oarecum, răspunse Tarzan, sec. Atâta cât să pot afirma 
că fiecare dintre dumneavoastră are dreptate în aprecierile 
asupra caracteristicilor leilor... pe care întâmplător i-aţi 
întâlnit; dar n-am putea să-i judecăm pe toţi negrii după 
nefericitul care şi-a ieşit din minţi săptămâna trecută, după 
cum n-am putea afirma că toţi albii sunt laşi pentru că 
cineva a întâlnit odată un alb laş. Domnilor, printre ordinele 
inferioare există tot atâta deosebire ca şi printre noi. Azi de 
pildă, am putea ieşi în pădure şi întâlni un leu extrem de 
timid, care ar lua-o la fugă când ne-ar vedea. Mâine l-am 
putea întâlni pe unchiul lui sau pe frate-su geamăn şi-atunci 
prietenii noştri s-ar întreba de ce nu ne-am mai întors din 
junglă. În ce mă priveşte, eu îl consider întotdeauna pe leu 
un animal feroce, aşa că nu mă poate lua niciodată prin 
surprindere. 

— Vânătoarea trebuie să fie lipsită de plăcere când ţi-e 
teamă de animalul pe care-l vânezi, îşi dădu cu părerea 
primul vorbitor. 


D'Arnot zâmbi. Tarzan şi să-i fie teamă! 

— Nu înţeleg prea bine la ce vă gândiţi când vorbiţi de 
teamă, spuse Tarzan. Ca şi în cazul leilor, teama e un 
sentiment care diferă de la om la om, dar în ce mă priveşte, 
singura plăcere pe care mi-o dă vânătoarea este gândul că 
animalul pe care-l vânez are tot atâta - putere să-mi facă 
rău mie, pe câtă am şi eu să-i fac rău lui. Dacă aş pleca la 
vânătoare de lei, înarmat cu două puşti şi însoţit de un 
purtător de arme şi de douăzeci sau treizeci de hăitaşi, aş fi 
convins că leul nu are prea mari şanse şi în acest caz, cu cât 
propria mea siguranţă ar fi sporită, cu atât bucuria 
vânătorii mi-ar fi micşorată. 

— Atunci trebuie să înţeleg că Monsieur Tarzan ar prefera 
să se ducă în junglă gol şi înarmat doar cu un briceag 
pentru a-l ucide pe regele animalelor, râse celălalt cu voie 
bună, dar cu o fină undă de sarcasm în glas. 

— Şi cu o bucată de funie, adăugă Tarzan. Chiar în clipa 
aceea răzbi din jungla îndepărtată răgetul unui leu, de 
parc-ar fi vrut să provoace pe cineva să se ia la întrecere cu 
el. 

— Iată prilejul dumneavoastră, domnule Tarzan, îl tachina 
francezul. 

— Nu mi-e foame, răspunse Tarzan cu simplitate. Toţi 
râseră, cu excepţia lui D'Arnot. El singur ştia că, prin glasul 
omului-maimuță, o fiară sălbatică îşi exprimase raţiunea 
elementară. 

Dar ţi-ar fi la fel de teamă ca oricăruia dintre noi să intri în 
junglă gol şi înarmat doar cu un cuţit şi o bucată de funie, 
nu-i aşa? continuă cel care-l tachinase. 

— Nu, replică Tarzan. Dar numai un nebun poate săvârşi o 
acţiune lipsită de orice motiv. 

Cinci mii de franci constituie un motiv? întrebă celălalt. 
Pun rămăşag pe această sumă că nu poţi aduce un leu din 
junglă, vânat în condiţiile discutate: gol şi înarmat doar cu 
un cuţit şi o bucată de funie. 

Tarzan privi câtre D'Arnot şi dădu din cap. 


— Să zicem zece mii, interveni D'Arnot. 

— S-a făcut, replică celălalt. 

Tarzan se ridică. 

— Va trebui să-mi las hainele la marginea oraşului, astfel 
încât, dacă mă întorc pe lumina zilei, nu fiu nevoit să circul 
gol pe străzi. 

— Doar n-ai de gând să te duci acum, noaptea! exclamă 
partenerul de pariu. 

— De ce nu?! se miră Tarzan. Numa colindă în timpul 
nopţii, e mai uşor să-l găseşti. 

— Nu, ripostă celălalt. Nu vreau să-ţi am viaţa pe 
conştiinţă. E destul de temerar şi dacă te duci ziua. 

— Mă voi duce acum, hotări Tarzan şi se repezi în camera 
lui după cuţit şi funie. 

Oamenii îl însoţiră până la liziera junglei, unde el lăsă 
hainele într-o mică magazie. Dar când se înfundă în 
tenebrele hăţişului, încercară cu toţii să-l facă să-şi schimbe 
gândul, iar cel care pusese pariul îi ceru cel mai mult să 
abandoneze această nebunească ispravă. 

Voi considera că ai câştigat rămăşagul, spuse şi cei zece 
mii de franci vor fi ai dumitale dacă renunţi la nebunia asta 
în care nu-ţi poţi găsi decât moartea. 

Tarzan râse şi o clipă mai târziu, jungla îl înghiţi. Oamenii 
rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi se întoarseră încet şi se 
îndreptară spre terasa hotelului. De cum intrase în junglă, 
Tarzan se şi căţărase în copaci şi cu euforia libertăţii, porni 
din nou să se legene din ram în ram. Asta însemna 
adevărata viaţă! Ah şi ce dragă îi era! Asemenea fericire nu 
puteai găsi în sfera îngustă şi îngrădită a civilizaţiei, 
zăgăzuită de restricţii şi de convenţionalisme. Până şi 
hainele erau un impediment şi o plictiseală. 

Ah, în sfârşit, se simţea liber! Nici nu-şi dădu seama în ce 
măsură fusese prizonier. Ce simplu ar fi acum s-o ia înapoi 
pe coastă şi-apoi să pornească spre sud, spre jungla şi spre 
cabana lui. Deodată adulmecă mirosul lui Numa pentru că 
fiara se îndrepta împotriva vântului. O clipă mai târziu, 


urechile lui agere percepură zgomotul familiar al labelor 
căptuşite cu perniţe şi foşnetul unui corp uriaş, îmblănit 
trecând printre arbuşti. 

Tarzan înainta în tăcere deasupra animalului care nu 
bănuia nimic şi-l urmări tiptil, până când ajunse într-o mică 
poiană luminată de lună. 

Atunci, laţul iute se lăsă şi se strânse în jurul grumazului 
gălbui, apoi, aşa cum procedase de o sută de ori în trecut, 
Tarzan legă zdravăn capătul funiei de o creangă puternică 
şi în timp ce jivina se zbătea şi-şi arcuia ghearele pentru a 
se elibera, se lăsă la pământ îndărătul ei, îi sări în spinare 
şi-i înfipse de nu ştiu câte ori pumnalul în inimă. După 
aceea, aşezându-şi piciorul pe leşul lui Numa, îşi înălţă 
glasul slobozind înfiorătorul strigăt de victorie al 
sălbaticului său trib. 

O clipă, Tarzan şovăi, sfâşiat de sentimente contradictorii: 
lealitatea faţă de D'Arnot şi un teribil dor după libertatea 
junglei. Dar, în cele din urmă, viziunea unui chip frumos şi 
amintirea unor buze fierbinţi strivite de buzele sale 
dizolvară imaginea fascinantă pe care şi-o făcea despre 
viaţa lui din trecut. 

Omul-maimuţă ridică pe umeri hoitul cald încă al lui Numa 
şi se caţără din nou în copaci. 

Oamenii de pe terasa hotelului rămăseseră vreme de un 
ceas aproape în tăcere. Încercaseră fără succes să 
abordeze diverse subiecte de conversaţie, dar, de fiecare 
dată, chestiunea ce copleşea mintea fiecăruia dintre ei 
făcea ca discuţia să lâncezească. 

— Mon Dieu! exclamă în cele din urmă cel ce pusese 
pariul. Nu mai pot suporta. Mă duc în junglă cu puşca mea 
automată şi-l aduc înapoi pe nebunul acela. 

— Merg şi eu cu dumneata, spuse un altul. Şi eu şi eu şi 
eu, adăugară ceilalţi în cor. 

Ca şi cum această sugestie rupsese vraja unui coşmar 
groaznic, se pripiră cu toţii spre camerele lor apoi o porniră 
laolaltă în direcţia junglei, fiecare dintre ei straşnic înarmat. 


— Dumnezeule, ce-a fost asta? strigă deodată cineva din 
grup, un englez, când răcnetul sălbatic al lui Tarzan răzbi 
slab până la urechile lor. 

__ Am mai auzit ceva asemănător odată când am fost în 
ţinutul gorilelor, povesti un belgian. Cărăuşii mi-au spus că 
e strigătul gorilei mascul când săvârşeşte un omor. 

D'Arnot îşi aduse aminte de descrierea lui Clayton în 
legătură cu urletul îngrozitor prin care Tarzan îşi anunţa 
victoriile şi aproape că zâmbi în ciuda oroarei resimţite la 
gândul că un asemenea sunet lugubru poate ieşi dintr-un 
gâtlej omenesc sau, mai bine zis, de pe buzele prietenului 
său. 

Când se opriră, în sfârşit, la liziera junglei, chibzuind cum 
să-şi distribuie mai bine forţele, fură şocaţi de un râs moale 
care se auzi în preajmă şi întorcându-se, văzură înaintând 
spre ei o siluetă gigantică purtând pe umerii maiestuoşi un 
leu mort. 

Până şi D'Arnot rămase trăsnit, pentru că i se părea 
imposibil ca omul să fi dispus atât de rapid de leu, cu 
armele sărăcăcioase pe care le luase cu el, sau că putuse 
străbate cu stârvul uriaş, prin jungla încâlcită. 

Oamenii făcură cerc în jurul lui Tarzan, punându-i o 
sumedenie de întrebări, dar unicul răspuns a fost o 
minimalizare amuzată a isprăvii pe care o săvârşise. Pentru 
Tarzan, era acelaşi lucru ca şi cum ai elogia eroismul 
măcelarului de a fi ucis o vacă, întrucât el ucisese de atâtea 
ori pentru hrană şi pentru a se apăra, încât fapta nu i se 
mai părea remarcabilă deloc. Dar în ochii oamenilor 
acelora, învăţaţi cu vânătoarea animalelor mari, Tarzan era 
într-adevăr un erou. 

Şi, întâmplător, câştigase zece mii de franci pentru că 
D'Arnot stărui să-şi păstreze toată suma. Era un lucru 
extrem de important pentru Tarzan, care începuse să-şi dea 
seama de puterea ce zăcea îndărătul micilor piese de metal 
şi de hârtie ce treceau mereu din mână în mână când 
făpturile omeneşti călătoreau, sau mâncau, sau dormeau, 


ori se îmbrăcau, beau, sau munceau, ori se distrau, ori se 
adăposteau de ploaie, de frig sau de soare. 

Devenise limpede pentru Tarzan că fără bani erai un om 
mort. 

D'Arnot îi spusese să nu se frământe căci el avea de ajuns 
pentru amândoi, însă omul-maimuţă învățase o mulţime de 
lucruri şi printre acestea şi faptul că oamenii se uită cu 
dispreţ la cineva care acceptă bani de la altul fără să dea 
ceva egal în schimb. 

Curând după episodul cu leul, D'Arnot reuşi să închirieze 
un vaporaş vechi pentru călătoria pe coastă, până la golful 
încercuit de pământ al lui Tarzan. Pentru amândoi fu o 
dimineaţă fericită aceea când micul vas ridică ancora şi o 
porni în larg. 

Călătoria până la golf decurse fără peripeții şi a doua zi 
după ce ancoraseră în faţa cabanei, Tarzan, înveşmântat din 
nou în straiele junglei şi înarmat cu o sapă, se îndreptă 
singur spre amfiteatrul maimuţelor, unde îngropase 
comoara. Se întoarse a doua zi la o oră târzie, cărând pe 
umeri cufărul cel mare şi a treia zi în zori micul vas se 
strecura pe gura golfului şi o pornea din nou spre nord. 

Trei săptămâni mai târziu, Tarzan şi D'Arnot figurau 
printre pasagerii unui transatlantic francez cu direcţia Lyon 
şi după câteva zile petrecute în acest oraş, D'Arnot îl luă pe 
Tarzan la Paris. 

Omul-maimuţă se grăbea să plece în America, însă D'Arnot 
stărui să vină mai întâi cu el la Paris, fără să-i divulge 
motivul care-l determina să-i ceară acest lucru. 

Unul dintre primele lucruri pe care le făcu D'Arnot imediat 
după sosire fu o vizită la un funcţionar superior din 
departamentul poliţiei, un vechi prieten de-al lui; şi-l luă pe 
Tarzan cu el. D'Arnot conduse cu dibăcie discuţia din 
subiect în subiect, până când polițistul îi explică 
interesatului Tarzan rolul jucat de amprentele digitale în 
această fascinantă ştiinţă. 


— Dar ce valoare au aceste amprente, întrebă Tarzan, 
când după câţiva ani şănţuleţele de pe degete se schimbă 
cu totul prin degenerarea vechilor ţesuturi şi dezvoltarea 
altora noi? 

— Liniile degetelor nu se modifică niciodată, replică 
ofiţerul. Din copilărie şi până la bătrâneţe, amprentele unui 
om se schimbă doar ca dimensiuni, cu excepţia 
împrejurărilor când anumite răniri alterează cerculeţele şi 
şănţuleţele. Dar când au fost luate amprentele degetului 
mare şi ale celorlalte patru degete de la ambele mâini, ar 
însemna să pierzi toate degetele ca să poţi scăpa de 
identificare. 

— E minunat! exclamă D'Arnot. Sunt curios cum arată 
liniile de pe degetele mele! 

— Le putem vedea foarte uşor, replică ofiţerul de poliţie şi 
apăsând pe o sonerie, chemă un asistent căruia-i dădu 
câteva instrucţiuni. 

Omul ieşi din încăpere şi se reîntoarse curând cu o cutie 
mică de lemn, pe care o aşeză pe biroul superiorului său. 

— Acum, zise ofiţerul, într-o secundă o să vă vedeţi 
amprentele. 

Scoase din cutie o placă pătrată de sticlă, un tub cu o 
cerneală groasă, un rulou de cauciuc şi nişte cartonaşe albe 
ca zăpada. Picurând un strop de cerneală pe sticlă, o întinse 
cu ruloul de cauciuc până când, spre satisfacția lui, întreaga 
suprafaţă a plăcuței fu acoperită cu un strat de cerneală 
subţire şi uniform. 

— Aşezaţi-vă pe sticlă cele patru degete ale mâinii drepte 
în felul acesta, îi spuse lui D'Arnot. Acum degetul mare. 
Aşa! Acum aşezaţi-le în aceeaşi poziţie pe cartonaş, aici... 
nu, puţin mai la dreapta. Trebuie să lăsăm loc pentru 
degetul mare şi degetele mâinii stângi. Aşa, asta-i! Acum, 
repetaţi acelaşi lucru cu mâna stângă. 

— Hai, Tarzan, ia să vedem cum arată şânţuleţele tale! 

Tarzan se supuse pe dată, punând o mulţime de întrebări 
ofițerului în timp ce executa operaţia. 


— Amprentele digitale arată şi caracteristicile rasiale? 
întrebă el. De exemplu, puteţi determina, numai pe baza 
amprentelor, dacă subiectul e un negru sau un caucazian? 

— Nu cred, replică ofiţerul. 

— Dar amprentele unei maimuțe pot fi deosebite de cele 
ale unui om? 

— Probabil că da, pentru că cele ale maimuţei sunt mult 
mai simple decât amprentele organismelor evoluate. 

— Dar o corcitură dintre om şi o maimuţă ar putea avea 
caracteristicile ambilor părinţi? continuă Tarzan. 

— Da, cred că aşa ar fi, răspunse ofiţerul, dar ştiinţa nu a 
ajuns atât de departe pentru a putea efectua determinări 
precise în asemenea cazuri. Nu m-aş încrede în rezultatele 
ei dincolo de graniţa diferenţierii dintre un om şi altul. În 
acest domeniu e absolută. Nu există doi oameni în lume 
care să aibă aceleaşi şănţuleţe la degete. E foarte îndoielnic 
ca măcar o singură amprentă să fie vreodată duplicată de 
un alt deget decât de cel ce a lăsat-o iniţial. 

— Şi compararea cere mult timp şi multă muncă? întrebă 
D'Arnot. 

— De obicei, doar câteva minute, dacă amprentele sunt 
distincte. 

D'Arnot scoase din buzunar o cărţulie neagră şi începu să 
răsfoiască paginile. Tarzan îl privi surprins. De unde pusese 
mâna D'Arnot pe cartea lui? D'Arnot se opri la pagina pe 
care se găseau cele cinci pete mici. Întinse poliţistului 
cartea deschisă. 

— Vă rog, amprentele acestea seamănă cu ale mele sau cu 
ale lui Monsieur Tarzan, sau aţi putea afirma că sunt 
identice cu vreunele dintre acestea? 

Ofiţerul scoase din birou o lupă puternică şi examina cu 
atenţie cele trei specimene, făcând între timp unele notații 
pe un carnet. Tarzan înţelese acum ce semnificaţie avea 
această vizită la ofiţerul de poliţie. Răspunsul la enigma 
vieţii lui zăcea în semnele acelea minuscule. Şedea pe 
scaun, înclinat spre birou, cu nervii încordaţi, dar deodată 


se lăsă pe spetează, relaxat, zâmbind. D'Arnot îl privi 
surprins. 

— Ai uitat, i se adresă Tarzan cu amărăciune, că scheletul 
copilaşului care a lăsat aceste amprente a zăcut timp de 
douăzeci de ani în cabana tatălui său şi că toată viaţa mea L- 
am văzut zăcând acolo. 

Polițistul ridică ochii, mirat. 

Căpitane, continuă-ţi examenul, îl îndemnă D'Arnot, îţi 
spunem noi povestea mai târziu, numai să fie şi Monsieur 
Tarzan de acord. Tarzan încuviinţă din cap. 

— Dar eşti nebun, dragul meu D'Arnot, insistă el. Degetele 
care au lăsat aceste amprente sunt îngropate pe coasta de 
vest a Africii. 

— Eu nu ştiu nimic, larzan, replică D'Arnot. E posibil să fie 
aşa, dar dacă tu nu eşti fiul lui John Clayton, atunci cum 
Dumnezeu ai ajuns în jungla aceea uitată, unde n-a călcat 
picior de om alb cu excepţia lui John Clayton? 

— O uiţi pe... Kala, zise Tarzan. 

— Nici măcar n-o iau în consideraţie, ripostă D'Arnot. 

Cei doi prieteni se apropiaseră, în timp ce discutau, de 
fereastra largă ce dădea spre bulevard. Câtva timp 
rămaseră acolo, privind freamătul de pe artera' 
aglomerată, fiecare dintre ei cufundat în propriile-i gânduri. 

„la destul timp comparaţia amprentelor” - îşi spuse 
D'Arnot, întorcându-se să-l privească pe ofiţerul de poliţie. 

Spre uimirea lui, îl văzu pe ofiţer rezemat de speteaza 
scaunului şi parcurgând în grabă cuprinsul micului jurnal 
cu scoarţe negre. D'Arnot tuşi. Polistul ridică ochii şi 
prinzându-i privirea, înălţă un get făcându-i semn să tacă. 
D'Arnot se întoarse la fereastră şi după puţin timp, ofiţerul 
vorbi: 

— Domnilor! Amândoi se întoarseră spre el. De bună 
seamă că există factori foarte importanţi care atârnă, în mai 
mare sau mai mică măsură, de absoluta corectitudine a 
acestei comparații. De aceea vă cer să-mi încredinţaţi mie 


cazul până când se întoarce Monsieur Desquerc, expertul 
nostru. E o chestiune de numai câteva zile. 

— Speram să obţin rezultatul pe loc, interveni D'Arnot. 
Monsieur Tarzan se îmbarcă mâine pentru America. 

— Vă făgăduiesc ca până în două săptămâni îi vom 
telegrafia rezultatul, răspunse ofiţerul, dar nu îndrăznesc 
să anticipez asupra acestui rezultat. Există asemănări, 
totuşi e mai bine să-l lăsăm pe Monsieur Desquerc să 
decidă. 

27. REAPARE URIAŞUL.. 

Un taxi opri în faţa unei reşedinţe bătrâneşti aflate în 
împrejurimile oraşului Baltimore. Un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, bine clădit, cu trăsături ferme şi regulate 
cobori din maşină şi plătind şoferului, îl concedie. O clipă 
mai târziu, pasagerul taxiului intră în biblioteca reşedinţei 
bătrâneşti. 

— Ah, domnule Canler! exclamă un domn bătrân, 
ridicându-se să-l salute. 

— Bună seara, dragă domnule profesor! strigă omul, 
întinzându-i cordial mâna. 

— Cine ţi-a deschis uşa? întrebă profesorul. 

— Esmeralda. 

— Atunci o s-o înştiinţeze şi pe Jane că ai venit, urmă 
profesorul. 

— Nu, domnule profesor, răspunse Canler, pentru că am 
venit în primul rând să vă văd pe dumneavoastră. 

— Ah, mă simt onorat, replică profesorul Porter. 

— Domnule profesor, continuă Robert Canler, vorbind cu 
încetineală de parcă îşi cântărea cu grijă fiecare cuvânt, am 
venit în această seară ca să discut cu dumneavoastră în 
legătură cu Jane. Îmi cunoaşteţi aspiraţiile şi aţi avut 
bunătatea să priviţi cu ochi buni interesul pe care l-am 
manifestat faţă de dânsa. 

Profesorul Archimedes Q. Porter se foi în fotoliu. Era un 
subiect care-l făcea întotdeauna să se simtă stingherit. Şi 


nu înţelegea de ce, Canler era doar o partidă splendidă 
pentru Jane. 

— Însă pe Jane nu o pot înţelege, urmă Canler. Mă amână 
mereu, ba un motiv, ba altul. Întotdeauna am senzaţia că 
răsuflă uşurată ori de câte ori îi spun la revedere. 

— Tiţ, iţi! făcu profesorul Porter. [ţţ, ţţi, domnule Canler! 
Jane este o fiică foarte ascultătoare. Va proceda aşa cum îi 
voi cere eu. 

— Deci mă pot bizui în continuare pe sprijinul 
dumneavoastră? întrebă Canler, cu o notă de uşurare în 
glas. 

— Desigur, domnule, desigur. Cum te-ai putut îndoi de 
acest lucru? 

— Ştiţi, a intrat tânărul Clayton pe fir, îi aminti Canler. De 
luni de zile îi dă târcoale. Nu ştiu dacă Jane ţine la el, dar se 
spune că a moştenit de la tatăl său, în afară de titlu, o foarte 
mare proprietate, aşa că n-ar fi de mirare ca până la urmă 
să o cucerească pe Jane, doar dacă... şi Canler îşi curmă 
vorba. 

— Ttţ, ttţ, domnule Canler, doar dacă... ce? 

— Doar dacă dumneavoastră aţi găsi de cuviinţă să cereţi 
ca eu şi Jane să ne căsătorim de urgenţă, rosti Canler, rar şi 
răspicat. 

— l-am şi sugerat Janei că acest lucru ar fi de dorit, 
răspunse profesorul Porter cu amărăciune, pentru ca nu ne 
mai putem permite să ţinem această casă şi să trăim la 
nivelul pe care îl presupun relaţiile ei. 

— Şi care a fost răspunsul? se interesă Canler. 

— A răspuns că încă nu e pregătită să se mărite cu nimeni, 
urmă profesorul Porter şi că am putea pleca sa locuim la 
ferma din Wisconsin pe care i-a lăsat-o moştenire mama ei. 
E o fermă care dă oarecari profituri. Arendaşii îşi scot 
frumuşel existenta, ba chiar îi mai trimit un mic surplus 
anual Janei. Fata proiectează să plecăm acolo la începutul 
săptămânii viitoare. Philander şi domnul Clayton au şi 
plecat înainte ca să pregătească totul. 


— Clayton a plecat acolo? exclamă Canler, vizibil iritat. Şi 
de ce nu mi s-a spus? Aş fi plecat şi eu cu multă plăcere şi 
aş fi aranjat ca să vă aştepte un maximum de confort. 

— Jane are senzaţia că şi aşa vă suntem prea îndatoraţi, 
domnule Canler, replică profesorul Porter. 

Canler era pe punctul de a răspunde când din hol se auzi 
un zgomot de paşi şi Jane intră în odaie. 

— Oh, scuzaţi-mă! exclamă ea, oprindu-se în prag. 
Credeam că eşti singur, tată. 

— Nu e decât cu mine, Jane, zise Canler, care se ridicase 
în picioare. N-ai vrea să intri ca să completăm cercul 
familiei? Tocmai discutam despre dumneata. 

— Mulţumesc, răspunse Jane, intrând şi acceptând scaunul 
pe care i-l oferise Canler. Voiam numai să-l înştiinţez pe tata 
că Tobey vine mâine de la şcoală ca să-i împacheteze cărţile. 
Aş vrea să laşi deoparte, tată, toate cărţile de cere te poţi 
lipsi până-n toamnă. Te rog, nu căra întreaga bibliotecă în 
Wisconsin, aşa cum ai fi cărat-o în Africa, dacă nu puneam 
eu piciorul în prag. 

— Tobey a fost aici? întrebă profesorul Porter. 

— Da, tocmai m-am despărţit de el. Acum stă cu 
Esmeralda în pragul uşii din spate şi fac un schimb de 
păreri religioase. 

— Ti, ţiţ, trebuie să-l văd imediat! strigă profesorul. 
Scuzaţi-mă un moment, copii! şi ieşi în grabă din cameră. 

Îndată ce profesorul nu mai putu să-i audă, Canler se 
întoarce spre Jane. 

— Uite ce-i, Jane, începu el fără ocoliş. Cât o să mai dureze 
aşa? Nu ai refuzat categoric să te măriţi cu mine, dar nici 
nu mi-ai făgăduit nimic. Vreau să scot mâine dispensa, ca să 
ne putem căsători înainte de a pleca în Wisconsin. Nu ţin la 
nici un fel de pompă sau de ceremonial şi sunt sigur că şi tu 
gândeşti la fel. 

Fata simţi că îngheaţă, dar îşi ţinu capul sus. 

— Tatăl dumitale o doreşte, ştii prea bine, adăugă Canler. 


— Da, o ştiu. Vorbea aproape în şoaptă. Domnule Canler, 
îţi dai seama că mă cumperi? spuse în cele din urmă fata, cu 
o voce rece, albă. Mă cumperi pe câţiva dolari meschini. 
Bineînţeles că asta faci, Robert Canler şi speranţa unei 
asemenea împrejurări te-a împins să-i împrumuţi tatei bani 
pentru escapada aceea nesăbuită care ar fi fost totuşi 
încununată de un surprinzător succes, dacă n-ar fi 
intervenit nişte circumstanţe misterioase. Dar dumneata, 
domnule Canler, ai fi fost cel mai surprins dintre toţi. 
Dumneata nu-ţi închipuiai că expediţia o să izbândească. 
Eşti un prea bun om de afaceri pentru aşa ceva. Şi eşti un 
prea bun om de afaceri ca sa investeşti bani în căutarea de 
comori îngropate sau ca să împrumuţi bani fără garanţie 
decât dacă ai un anumit scop în vedere. Ştiai că, dând banii 
fără garanţie, ai un mai mare ascendent asupra onoarei 
familiei Porter decât dacă i-ai fi dat în schimbul unui gir. 
Ştiai că e cea mai bună cale de a mă forţa să mă mărit cu 
dumneata, fără să aibă aparenţa că mă forţezi. 

N-ai pomenit niciodată de împrumut. În cazul oricărui alt 
bărbat aş fi socotit asemenea comportare drept dovada 
unui caracter generos şi nobil. Dar dumneata eşti viclean, 
domnule Robert Canler. Te cunosc mai bine decât îţi 
închipui dumneata. Mă voi mărita, de bună seamă, cu 
dumneata dacă nu va exista o altă cale, dar să fim clari unul 
faţă de celălalt, o dată pentru totdeauna. 

În timp ce Jane vorbea, Robert Canlcr schimba feţe-feţe şi 
când fata tăcu, se ridică în picioare şi cu un surâs cinic pe 
chipul lui dur, spuse: 

— Mă surprinzi, Jane. Credeam că ai mai multă stăpânire 
de sine, mai multă mândrie. Fireşte, ai dreptate. Te cumpăr 
şi ştiam că o ştii, dar credeam că vei prefera să simulezi că 
lucrurile nu stau aşa. Credeam că amorul dumitale propriu 
şi mândria de Porter vor refuza să admită, chiar faţă de 
dumneata însăţi, că eşti o femeie cumpărată. Dar fă cum 
crezi, draga mea, adaugă el cu nepăsare. Vei fi a mea şi 
asta-i tot ce mă interesează. 


Fără o vorbă, fata îi întoarse spatele şi ieşi din încăpere. 

Totuşi Jane nu se căsători înainte de a pleca împreună cu 
tatăl ei şi cu Esmeralda la ferma din Wisconsin şi când îşi 
luă un rece rămas bun de la Robert Canler şi trenul se puse 
în mişcare, pretendentul ei îi strigă că o va urma peste o 
săptămână sau două. 

Când sosiră la destinaţie, fură întâmpinați de Clayton şi 
domnul Philander într-un automobil uriaş aparţinând celui 
dintâi şi o porniră în viteză printre codrii deşi din nord, spre 
mica fermă pe care fata nu o mai vizitase din copilărie. 

Clădirea fermei, care se ridica pe o mică înălţime, la vreo 
sută de iarzi de casa arendaşului, suferise o totală 
transformare în cele trei săptămâni cât stătuseră acolo 
Clayton şi domnul Philander. Clayton adusese o mică 
armată de dulgheri şi tencuitori. Instalatori şi zugravi dintr- 
un oraş mai îndepărtat, şi ceea ce fusese doar o cocioabă 
dărăpănată când sosiseră ei acolo devenise acum o plăcută 
locuinţa cu două etaje, prevăzută cu tot confortul modern 
care putea fi obţinut într-un timp atât de scurt. 

— Vai, domnule Clayton, ce-ai făcut aici? strigă Jane Porter, 
cu o strângere de inimă la gândul cheltuielilor ce fuseseră 
efectuate. 

— Ssst! o opri Clayton. Nu-l lăsa pe tatăl dumitale să-şi dea 
seama. Dacă nu-i spui dumneata el n-o să observe nimic şi 
pur şi simplu, nu m-am îndurat să-l las să trăiască în mizeria 
şi atmosfera sordidă pe care eu şi domnul Philander le-am 
găsit aici. Am făcut atât de puţin şi aş fi dorit să fac atât de 
mult, Jane! 'Te rog, de dragul lui, nu pomeni nici un cuvânt. 

— Dar ştii prea bine că nu-ţi putem înapoia banii! strigă 
fata. De ce vrei să mă îndatorezi în asemenea mod? 

— Te rog, Jane, răspunse Clayton, cu tristeţe. Dacă ai fi 
fost numai dumneata, crede-mă că n-aş fi făcut-o, pentru că 
am ştiut de la bun început că mă va cobori în ochii dumitale, 
dar nu am putut suporta gândul ca acest bătrân drag să 
trăiască în gaura de şoarece pe care am găsit-o aici. Vrei să 


mă crezi că am făcut-o numai de dragul lui şi să-mi 
dăruieşti măcar această fărâmă de bucurie? 

— Te cred, domnule Clayton, răspunse fata, pentru că ştiu 
că ai un suflet destul de mare şi de generos ca să o fi făcut 
numai pentru el şi ah, Cecil, aş dori să te pot răsplăti aşa 
cum meriţi, aşa cum ai dori. 

— Şi de ce nu poţi s-o faci, Jane? 

— Pentru că iubesc pe un altul. 

— Canler? 

— Nu. 

— Dar te măriţi cu el. Aşa mi-a mărturisit înainte de a 
pleca eu din Baltimore. 

Fata se cutremură. 

— Nu pe el îl iubesc, ripostă ea aproape cu mândrie. 

— O faci din cauza banilor, Jane? 

Îi răspunse cu un semn afirmativ. 

— Atunci eu sunt mai puţin de dorit decât Canler? Am bani 
din belşug, ba chiar mult mai mult, cu care pot acoperi 
orice nevoie, spuse Clayton cu amărăciune. 

— Cecil, nu te iubesc, dar te respect. Dacă va trebui să mă 
degradez, făcând asemenea târg cu un bărbat, prefer să fie 
cu unul pe care îl dispreţuiesc. Am să-l detest pe bărbatul 
căruia va trebui să mă vând fără iubire, oricine ar fi el. Vei fi 
mai fericit singur, încheie Jane, bucurându-te de respectul 
şi de prietenia mea, decât alături de mine şi având parte de 
disprețul meu. 

Clayton nu mai forţă situaţia, dar dacă vreodată un oma 
dorit să-l ucidă pe un altul, acesta a fost William Cecil 
Clayton, Lord Greystoke, când, o săptămână mai târziu, 
Robert Canler se opri dinaintea fermei în automobilul său 
de şase cilindri. 

Trecu o săptămână: o săptămână încordată, lipsită de 
întâmplări, dar neplăcută pentru toţi locatarii casei de la 
ferma din Wisconsin. 

Canler stăruia ca Jane să se căsătorească de urgenţă cu el. 
În cele din urmă, fata cedă numai din silă faţă de 


insistenţele lui neîncetate şi oribile. Se învoiră ca a doua zi 
dimineaţă Canler să plece la oraş ca să aducă dispensa şi un 
preot. 

Clayton voise să plece de îndată ce planul fu anunţat, dar 
înfăţişarea ostenită şi deprimată a fetei îl reţinu. Nu putea 
s-o părăsească. Şi-apoi s-ar fi putut să se mai întâmple ceva, 
încerca el singur să se consoleze. În inima lui ştia că nu era 
nevoie decât de o scânteie pentru ca ura ce i-o purta lui 
Canler să se prefacă în setea de sânge a ucigaşului. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Canler plecă la oraş. 

Către răsărit se putea vedea o pânză de fum plutind 
deasupra pădurii, pentru că de o săptămână făcea ravagii 
un incendiu, nu departe de ei, dar cum vântul continua să 
bată dinspre apus, nu-i ameninţa nici o primejdie. 

Pe la prânz, Jane ieşi să facă o plimbare. Nu-i îngădui lui 
Clayton s-o întovărăşească. Îi spuse că doreşte să fie 
singură, iar el îi respectă dorinţa. În casă, profesorul Porter 
şi domnul Philander erau cufundaţi într-o absorbantă 
discuţie asupra unei probleme ştiinţifice de mare greutate. 
Esmeralda moţăia în bucătărie, iar Clayton, obosit după o 
noapte de nesomn, se trântise pe sofaua din odaia de zi şi 
curând se lăsă furat de o aţipeală agitată. 

Spre răsărit, norii de fum negru se ridicau pe cer tot mai 
groşi; la un moment dat se învolburară, apoi o porniră 
lopătând în viteză către apus. 

Se apropiau din ce în ce. Locatarii din casa arendaşului 
plecaseră, pentru că era zi de târg şi nu se găsi nimeni care 
să observe apropierea crâncenului diavol. Curând, flăcările 
cuprinseră şoseaua spre sud şi tăiară calea de întoarcere a 
lui Canler. O uşoară schimbare a vântului mută direcţia 
focului spre nord, apoi, când vântul dădu îndărăt, flăcările 
rămaseră o clipă suspendate în nemişcare, ca ţinute în 
zăbală de mâna unui stăpân nevăzut. 

Deodată, dinspre nord-est, un automobil mare, negru, 
cobori panta drumului. Se opri cu o smucitură în faţa vilei şi 
un uriaş cu păr negru sări din el şi alergă până la uşă. Fără 


să se oprească, năvăli în casă. Pe sofa, dormita Clayton. 
Uriaşul tresări surprins, dar dintr-un salt fu lângă omul 
adormit. Zgâlţâindu-l de umăr, îi strigă: 

— Pe Dumnezeul meu, Clayton, aţi înnebunit cu toţii? Nu 
ştiţi că sunteţi împresuraţi de foc? Unde e domnişoara 
Porter? 

Clayton sări în picioare. Nu-l recunoscu pe om, dar 
înţelese ce-i spunea şi dintr-un salt, fu pe terasă. 

— Drace! exclamă el apoi şi dând buzna din nou în casă, se 
porni să strige: Jane! Jane! Unde eşti? 

Într-o clipă, Esmeralda, profesorul Porter şi domnul 
Philander se alăturară celor doi. 

— Unde-i domnişoara Jane? strigă Clayton, apucând-o pe 
Esmeralda de umeri şi zgâlţâind-o cu brutalitate. 

— Oh, Gaberelle, domnu' Clayton, s-a dus să facă o 
plimbare. 

— Nu s-a întors încă? 

Şi fără să mai aştepte răspuns, Clayton o zbughi în curtea 
fermei, urmat de ceilalţi. 

— Încotro a luat-o? strigă uriaşul cu păr negru, adesându- 
se Esmeraldei. 

— În jos, pe drumu' ăsta ţipă femeia înspăimântată, 
arătând spre sud, unde un zid de flăcări mugitoare închidea 
priveliştea. 

Vâră-i pe oamenii ăştia în cealaltă maşină, îi strigă străinul 
lui Clayton. Am văzut încă un automobil când am parcat... şi 
du-i repede de aici înspre nord. Maşina mea las-o aici. Dacă 
o găsesc pe domnişoara Porter, vom avea nevoie de ca. 
Dacă n-o găsesc, nimeni n-o să mai aibă nevoie de maşină. 
Fă cum îţi spun, stărui el când Clayton păru să şovăie. Apoi 
îi văzură silueta sprintenă alergând de-a curmezişul poienii 
şi luând-o spre nord-vest, către pădurea neatinsă încă de 
flăcări. 

Fiecare dintre cei de faţă simţi, în chip inexplicabil, că i se 
luase o mare răspundere de pe umeri şi implicit, nutriră o 


mare încredere în puterea străinului de a o salva po Jane, 
dacă mai putea fi salvată. 

— Cine-i ăsta? întrebă profesorul Porter. 

— Nu ştiu, răspunse Clayton. M-a strigat pe nume şi o 
cunoaşte pe Jane pentru că a întrebat de ea. 1 s-a adresat şi 
Esmeraldei spunându-i pe nume. 

— Mi-e surprinzător de cunoscut! exclamă domnul 
Philander. Şi totuşi ştiu bine că nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Tiţ, iţi! făcu profesorul Porter. Extrem de remarcabil! 
Cine poate fi şi de ce am eu senzaţia că Jane e în siguranţă, 
acum că s-a dus el s-o caute? 

— N-aş putea să vă răspund, domnule profesor, spuse 
Clayton, cu seriozitate, dar ştiu că şi eu încerc acelaşi 
sentiment ciudat. Haideţi odată! strigă el. Trebuie să 
plecăm de aici până când focul nu ne taie calea de 
retragere. 

Se urcară cu toţii grăbiţi în maşina lui Clayton. 

Când Jane dădu să se întoarcă acasă, se alarmă văzând cât 
de aproape părea să fi ajuns fumul incendiului din pădure şi 
pe măsură ce-şi iuți pasul, alarma ei se prefăcu în panică, 
zărind pălălaia care cuprindea vertiginos drumul ce-o 
despărţea de vilă. În cele din urmă fu nevoită să se întoarcă 
în desişul pădurii şi să încerce să-şi croiască drum spre 
vest, străduindu-se să ajungă acasă ocolind focul. 

În scurtă vreme, încercarea ei deveni cu totul zadarnică şi 
atunci fata nu mai avu decât o speranţă: să se întoarcă iar 
pe şosea şi să-şi salveze viaţa fugind în direcţia oraşului, 
spre sud. Cele douăzeci de minute cât îi trebuiră ca să 
ajungă iar la sosea, fură de ajuns ca vâlvătăile să-i taie 
retragerea aşa cum îi tăiaseră mai înainte înaintarea. 

Câţiva paşi pe şosea o făcură să se oprească înlemnită de 
groază, căci în faţa ei se înălța un alt zid de flăcări. O 
ramificaţie a vâlvoarei principale sărise la o jumătate de 
milă de rugul din care se rupsese şi prinsese în ghearele-i 
implacabile fâşia îngustă de şosea. 


Jane îşi dădu din nou seama că şi încercarea de a-şi croi 
drum printre arbuşti era inutilă. Se mai căznise o dată şi 
dăduse greş. Ştia bine că era doar o chestiune de minute 
până când întreg spaţiul dintre nord şi sud avea să 
clocotească sub talazurile de foc. Cu stăpânire de sine, fata 
îngenunche în ţărâna drumului şi se rugă să i se dea tăria 
de a-şi întâmpina soarta cu curaj, precum şi salvarea de la 
moarte a tatălui şi a prietenilor ei. 

Deodată îşi auzi numele strigat cu voce tare prin pădure: 
„Jane! Jane Porter!” Răsuna limpede şi puternic, dar rostit 
de o voce străină. 

— Aici! răspunse fata. Aici, pe potecă... 

Şi atunci văzu printre ramurile copacilor o siluetă ce se 
strecura cu iuţeala unei veveriţe. O răbufnire de vânt îi 
învălui într-un nor de fum şi nu-l mai putu vedea pe 
bărbatul care venea grăbit spre ea, dar deodată se simţi 
cuprinsă de un braţ puternic; apoi fu ridicată în sus şi în 
timp ce era purtată pe braţe, simţi biciuirea vântului şi ici 
colo, atingerea unei crengi. 

Jane deschise ochii. 

Dedesubt, la depărtare, se zăreau arbuştii şi pământul. 

Deasupra ei, frunzişul fremătător al pădurii. Silueta uriaşă 
care o purta sărea din copac în copac şi Janei i se părea că 
retrăieşte în vis acea întâmplare din viaţa ei, consumată în 
îndepărtata junglă africană. 

O, de-ar fi acelaşi om care o purtase în acea zi cu atâta 
repeziciune prin hăţişul vegetației împletite! Dar asta era 
cu neputinţă! Şi totuşi cine altul pe lume avea puterea şi 
agilitatea de a face ce făcea acum acest om? 

Aruncă o privire spre faţa atât de apropiată de a ei şi i se 
tăie răsuflarea. Era el! 

— Omul meu din pădure! murmură Jane. Nu, pesemne că 
delirez! 

— Da, omul tău, Jane Porter. Sălbaticul tău,... omul 
primitiv a ieşit din junglă ca să-şi cheme înapoi perechea, 
femeia care a fugit de el, adăugă Tarzan cu înverşunare. 


— N-am fugit, şopti Jane. Am acceptat să plec numai după 
ce am aşteptat cu toţii o săptămână ca să te reîntorci. 

Depăşiseră regiunea incendiată şi o luaseră acum din nou 
prin poiană. 

Unul lângă celălalt, se îndreptau spre vilă. Vântul îşi 
schimbase din nou direcţia şi focul se închircea în el însuşi - 
încă un ceas şi avea sa se consume în sine. 

— De ce nu te-ai întors? 

L-am îngrijit pe D'Arnot. Era grav rănit. 

— Ah, ştiam eu! exclamă fata. Ceilalţi spuneau că te-ai dus 
la negri, că făceai parte din tribul lor. 

Tarzan râse. 

— Dar tu nu i-ai crezut, Jane? 

— Nu,... cum să-ţi spun? întrebă ea. Cum te cheamă? 

— Pe atunci când m-ai cunoscut tu, eram Tarzan din 
neamul maimuţelor. 

— Tarzan din neamul maimuţelor? strigă Jane. Şi deci 
atunci când am plecat, am răspuns scrisorii tale? 

— Da; dar cine credeai că ţi-o lăsase? 

— Nu ştiam; ştiam doar că nu poate fi de la tine, pentru că 
Tarzan din neamul maimuţelor scria în englezeşte, iar tu nu 
pricepeai un cuvânt din nici o limbă. 

Tarzan râse din nou. 

— E o poveste lungă, însă eu eram cel care scriam tot ce 
nu puteam vorbi şi acum D'Arnot a înrăutățit situaţia 
învăţându-mă să vorbesc franceza în loc de engleză. Vino, 
adăugă el, urcă-te în maşina mea, trebuie să-l ajungem din 
urmă pe tatăl tău; toţi ceilalţi sunt la mică depărtare. În 
timp ce conducea, o întrebă: Atunci când ai scris în biletul 
adresat lui Tarzan din neamul maimuţelor că iubeşti un 
altul... s-ar putea să te fi referit la mine? 

— S-ar putea, răspunse Jane, cu simplitate. 

— Dar în Baltimore... oh, ce mult te-am căutat mi s-a spus 
că e posibil să te fi măritat. Că un bărbat care se numeşte 
Canler a venit aici ca să te ia în căsătorie. E adevărat? 

— Da. 


— Îl iubeşti? 

— Nu. 

— Pe mine mă iubeşti? Jane îşi îngropa faţa în mâini. 

— Sunt făgăduită altuia. Nu pot să-ţi răspund, Tarzan din 
neamul maimuţelor! strigă Jane. 

— Mi-ai răspuns. Acum, spune-mi de ce trebuie să te 
măriţi cu un om pe care nu-l iubeşti? 

— Tatăl meu îi datorează bani. 

Deodată Tarzan îşi aminti de scrisoarea pe care o citise şi 
de numele Robert Canler şi de aluzia la un necaz, pe care 
el, atunci, nu-l putuse înţelege. 

Zâmbi. 

— Dacă tatăl tău nu ar fi pierdut comoara, nu te-ai simţi 
obligată să-ţi respecţi promisiunea faţă de omul acesta 
Canler? 

— l-aş cere să mă dezlege de ea. 

— Şi dacă ar refuza? 

— l-am făgăduit. 

Tarzan rămase o clipă tăcut. Maşina înainta cu o viteză 
nesăbuită pe drumul denivelat, căci în dreapta se iveau 
amenințătoare limbile de foc şi orice schimbare a direcţiei 
vântului le putea învolbura cu furie drept în mijlocul unicei 
lor căi de scăpare. 

În cele din urmă depăşiră punctul periculos şi Tarzan 
reduse viteza. 

— Şi dacă i-aş cere-o eu? întrebă el. 

— N-o să plece urechea la cererea unui străin, spuse fata. 
Mai cu seamă a unuia care mă doreşte pentru el. 

— Terkoz a făcut-o, răspunse Tarzan, neînduplecat. 

Jane se cutremură şi privi înspăimântată în sus, la silueta 
uriaşă de alături, pentru că ştia că era vorba de marele 
antropoid pe care Tarzan îl ucisese ca s-o apere pe ea. 

— Aici nu suntem în jungla africană, răspunse fata. Nu mai 
eşti o fiara sălbatică. Eşti un gentleman şi gentlemenii nu 
ucid cu sânge rece. 


— În inimă sunt încă o fiară sălbatica, vorbi Tarzan, cu glas 
scăzut, ca pentru el însuşi. 

O vreme rămaseră din nou tăcuţi. 

— Jane, o întrebă el în cele din urmă, dacă ai fi liberă, te-ai 
mărita cu mine? 

Fata nu-i răspunse pe dată. Dar el aşteptă cu răbdare. 
Jane încerca să-şi adune gândurile. Ce ştia despre această 
stranie făptură ce se afla alături de ea? El însuşi nu se 
cunoştea. Cine era? Cine-i erau părinţi? Până şi în nume îi 
răsuna originea misterioasă şi viaţa sălbatică. N-avea nume. 
Ar putea ea oare să fie fericită alături de acest pribeag al 
pădurii? Ce-ar putea avea comun cu un soţ care şi-a 
petrecut, viaţa în vârful copacilor dintr-o junglă africană, 
zbenguindu-se şi luptându-se cu crâncenele antropoide; 
rupându-şi hrana din coasta încă tremurândă a prăzii 
proaspăt ucise, înfigându-şi dinţii puternici în carnea crudă 
şi sfârtecându-şi partea în timp ce fârtaţii săi mârâiau şi se 
luptau în jurul lui ca să-şi capete porţia? Ar putea el 
vreodată să se înalțe la sfera ei sociala? Ar putea ea accepta 
gândul de a se cobori la nivelul lui? Ar fi vreunul din ei 
fericit într-o asemenea mezalianţă? 

— Văd că nu răspunzi, spuse Tarzan. |i-e teamă, să nu mă 
răneşti. 

— Nu ştiu ce răspuns să dau, mărturisi Jane, cu tristeţe. 

— Deci nu mă iubeşti? întrebă el pe un ton liniştit. 

— Nu mă întreba. Vei fi mai fericit fără mine. Tu nu eşti 
făcut pentru formalismele restrictive şi convenţionalismele 
societăiii, civilizaţia ar deveni insuportabilă pentru tine şi în 
curând ai tânji după libertatea vechii tale vieţi, un fel de 
viaţă pentru care eu sunt tot atât de nepotrivită cum eşti tu 
pentru viaţa mea. 

— Cred că te înţeleg, răspunse el, calm. N-o să stărui 
pentru că ţin la fericirea ta mai mult decât la a mea. Îmi dau 
seama acum că n-ai putea fi fericită cu... o maimuţă. 

În vocea lui răzbea o vagă undă de amărăciune. 


— Nu, îl dojeni ea. Nu vorbi aşa! Nu înţelegi Dar înainte de 
a fi putut să continue, o cotitură bruscă a drumului îi aduse 
în mijlocul unui cătun. În fata lor se ivi maşina lui Clayton, 
înconjurată de întregul grup pe care-l transportase de la 
vilă. 

28. ÎNCHEIERE. 

La apariţia lui Jane, izbucniră cu toţii în ţipete de uşurare 
şi de bucurie, iar când Tarzan îşi opri automobilul alături de 
celălalt, profesorul Porter îşi cuprinse copila în braţe. 

O clipă, nimeni nu-l luă în seamă pe Tarzan, care rămase la 
volan, tăcut. Clayton fu cel dintâi care-şi aminti de el şi 
întorcându-se, îi întinse mâna. 

— Cum am putea să vă mulţumim? exclamă el. Ne-aţi 
salvat pe toţi. La vilă mi-aţi spus pe nume, dar eu nu 
izbutesc să-mi aduc aminte de numele dumneavoastră, deşi 
îmi păreţi foarte cunoscut. Am senzaţia că v-am cunoscut 
bine cu multă vreme în urmă, în cu totul alte condiţii. 

Tarzan zâmbi, strângând mâna întinsă. 

— Aveţi dreptate, Monsieur Clayton, îi răspunse în 
franceză. Scuzaţi-mă că nu vă vorbesc în engleză. Sunt pe 
cale de a învăţa această limbă şi cu toate că o înţeleg foarte 
bine, o vorbesc prost. 

— Dar cine sunteţi? stărui Clayton, exprimându-se de astă 
dată în franceză. 

— Tarzan din neamul maimuţelor. 

Surpriza îl făcu pe Clayton să tresalte. 

— Pe Dumnezeul meu! exclamă el. E adevărat! 

Profesorul Porter şi domnul Philander se grăbiră să-şi 
adauge mulţumirile la cele exprimate de Clayton şi să-şi 
manifeste surpriza şi plăcerea faţă de aceasta întâlnire cu 
prietenul lor din junglă, care avea loc la asemenea distanţă 
de sălbaticul său cămin. 

Intrară în micul han modest, unde Clayton comandă pe 
dată tot ce era nevoie. Se aflau cu toţii în sala mică şi 
îmbâcsită a hanului, când atenţia le fu atrasă de pufniturile 
unui automobil ce se apropia. Domnul Philander, care şedea 


lângă fereastră, privi afară la maşina care apăru în văz şi se 
opri apoi alături de celelalte două automobile. 

— Doamne! exclamă Philander, cu o notă de iritare în glas. 
A sosit domnul Canler. Speram, hm... gândisem... hm... ce 
fericire că nu l-a prins focul! îşi încheie el, fără convingere 
fraza. 

— Tiţ, tţt, domnule Philander! făcu profesorul Porter. [ţţ, 
tțţ, eu le atrag întotdeauna elevilor mei atenţia să numere 
până la zece înainte de a vorbi. Dacă aş fi în locul dumitale, 
domnule Philander, aş număra cel puţin până la o mie şi 
după aceea, aş păstra o discretă tăcere. 

— Aşa-i, zău! aprobă domnul Philander. Dar cine-i domnul 
cu aspect clerical care-l însoţeşte? 

Jane păli. 

Clayton se foi stânjenit în scaun. 

Profesorul Porter îşi scoase cu un gest nervos ochelarii, 
aburi lentilele, apoi şi-i puse la loc pe nas, fără să-i fi şters. 

Omniprezenta Esmeralda mormăi. 

Numai Tarzan nu înţelese. 

O clipă mai târziu, Robert Canler năvăli în sală. 

— Slavă Domnului! strigă. M-au muncit cele mai negre 
temeri, până când ţi-am zărit maşina, Clayton. Drumul spre 
sud a fost blocat de incendiu şi a trebuit să mă reîntorc la 
oraş şi de acolo, să ocolesc spre răsărit, pe drumul ăsta. 
Credeam că n-o să mai ajungem la fermă. 

Nimeni nu părea prea entuziasmat. Tarzan se uita la 
Robert Canler, cu privirea cu care Sabor îşi cântărea prada. 
Jane îi aruncă o căutătură şi mai nervoasă. 

— Domnule Canler, spuse ea, ţi-l prezint pe Monsieur 
Tarzan, un vechi prieten. 

Canler se răsuci şi-i întinse mina. Tarzan se ridică în 
picioare şi se înclină, cum numai D'Arnot ar fi putut învăţa 
pe un gentleman s-o facă, dar păru să nu observe mâna 
întinsă a lui Canler. La rândul său, Canler păru că nu 
observase scăparea lui Tarzan. 


— Jane, ţi-l prezint pe părintele 'Tousley, spuse Canler 
îndreptându-se spre preotul din spatele lui. Domnul 'Tousley, 
domnişoara Porter. 

Domnul 'Tousley făcu o plecăciune şi zâmbi radios. Canler îl 
prezentă şi celorlalţi. 

— Jane, am putea efectua ceremonia pe loc, propuse 
Canler. După aceea am putea lua trenul de miezul nopţii 
spre oraş. 

Tarzan pricepu pe dată planul. Se uită la Jane, filtrându-şi 
privirile pe sub pleoapele pe jumătate lăsate, dar nu făcu 
nici o mişcare. Fata şovăi. Atmosfera din cameră era 
încordată din pricina tăcerii impuse de tensiunea nervoasă. 
Toţi ochii se întoarseră către Jane, în aşteptarea 
răspunsului ei. 

— N-am putea să mai aşteptăm câteva zile? Întrebă fata. 
Mi-s nervii zdruncinaţi. Azi am trecut prin prea multe 
încercări. 

Canler simţea ostilitatea fiecăruia dintre cei de faţă. Şi 
acest lucru îi zădări nervii. 

— Am aşteptat atât cât am avut chef s-aştept, răspunse cu 
grosolănie. Ai promis că te măriţi cu mine. N-am să mă mai 
las dus. Am obţinut dispensa şi iată preotul! Vino, domnule 
Tousley! Vino, Jane! Martori sunt destui... chiar mai mulţi 
decât e nevoie, adăugă el, cu o inflexiune neplăcută în glas 
şi luând-o pe Jane Porter de braţ, vru s-o conducă spre 
clericul care aştepta. 

Dar abia făcu un pas, că o mână grea îi încleştă braţul într- 
o strânsoare de oţel. O altă mână îl apucă de beregată şi 
într-o clipă, fu ridicat în sus şi zgâlţâit, aşa cum o pisică şi-ar 
scutura şoarecele captiv. 

Jane se întoarse spre Tarzan cu o expresie de surpriză 
plină groază. Şi când îl privi în faţă, îi văzu dunga purpurie 
de pe frunte, pe care o mai observase într-o zi, în Africa 
îndepărtată, când Taryan din neamul maimuţelor se 
încleştase într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu Terkoz, 
marele antropoid. 


Îşi dădu seama că în inima aceea sălbatică era scrisă 
osânda la moarte a lui Canler şi făcu un gest să-l oprească 
pe omul-maimuţă. Dar se temea mai mult pentru Tarzan 
decât pentru Canler. Cunoştea cumplita răsplată pe care 
justiţia o hărăzeşte criminalilor. Oricum, înainte de a fi 
putut ajunge până la ei, Clayton şi sărise lângă Tarzan şi se 
căznea să-l elibereze pe Canler din strânsoarea acestuia. 
Dintr-o singură mişcare a braţului vânjos englezul fu 
îmbrâncit în celălalt capăt al camerei; Jane puse o mână 
fermă şi albă pe încheietura mâinii lui Tarzan şi-l privi în 
ochi. 

— De dragul meu, îi ceru ea. 

Degetele încleştate pe beregata lui Canler se muiară. 
Tarzan privi faţa frumoasă care se înălţă spre el. 

— Doreşti ca ăsta să trăiască? întrebă el cu surprindere. 

— Nu vreau să moară de mâna ta, prietene, replică fata. 
Nu vreau să devii un ucigaş. 

Tarzan îşi luă mâna de pe gâtul lui Canler. 

— O dezlegi de promisiunea pe care ţi-a făcut-o? întrebă 
el. E preţul cu care-ţi poţi răscumpăra viaţa. 

Canler, respirând convulsiv, dădu din cap. 

— Eşti hotărât să pleci şi să nu o mai terorizezi niciodată? 

Omul încuviinţă iarăşi clin cap, cu faţa schimonosită de 
spaima morţii care trecuse atât de aproape de el. Tarzan îi 
dădu drumul şi Canler se îndreptă, împleticindu-se, spre 
uşă. O clipă mai târziu se făcu nevăzut şi o dată cu el şi 
preotul împietrit de groază. Tarzan se întoarse spre Jane: 

— Pot să-ţi vorbesc un moment, fără martori? Fata 
încuviinţă şi porni spre uşa care dădea pe terasa îngustă a 
micului han. Jane ieşi prima, ca să-l aştepte pe Tarzan, 
astfel încât nu auzi conversaţia care urmă. 

— Aşteaptă! strigă profesorul Porter când Tarzan fu pe 
punctul să iasă pe uşă după fată. 

Profesorul amuţise de surpriză în faţa desfăşurării rapide 
a evenimentelor din ultimele câteva minute. 


— Înainte de a merge mai departe, domnule, aş dori o 
explicaţie a faptelor care tocmai s-au petrecut. Cu ce drept, 
domnule, ai intervenit în relaţiile dintre fiica mea şi domnul 
Canler? Eu i-am făgăduit mâna fiicei mele, domnule şi 
indiferent de simpatiile şi antipatiile noastre personale, 
domnule, promisiunea trebuie respectată. 

— Am intervenit, domnule profesor Porter, ripostă Tarzan 
pentru că fiica dumneavoastră nu-l iubeşte pe domnul 
Canler, nu doreşte să se mărite cu el. Pentru mine este de 
ajuns. 

— Nu ştii ce-ai făcut! se vâită profesorul Porter. Acum cu 
siguranţă că va refuza să se mai însoare cu ea. 

— Absolut sigur! răspunse Tarzan, cu emfază. Dar aflaţi, 
domnule profesor Porter, că prestigiul dumneavoastră nu va 
avea de suferit, căci, de îndată ce vă veţi întoarce acasă, 
veţi fi în măsură să-i plătiţi individului Canler tot ce-i 
datoraţi. 

— Tiţ, ttţ, domnule! exclamă profesorul Porter. Ce vrei să 
spui prin aceasta, domnule? 

— Comoara domneavoastră a fost găsită. 

— Ce... ce-ai spus? strigă profesorul. Eşti nebun, omule! 
Nu poate fi adevărat. 

— Şi totuşi este. Eu sunt cel care a furat-o, necunoscându-i 
nici valoarea şi nici proprietarii. l-am văzut pe marinari 
îngropând-o şi maimuţărindu-i, am dezgropat-o ca s-o 
îngrop din nou în altă parte. Când D'Arnot mi-a povestit ce 
era şi ce însemnătate avea pentru dumneavoastră, m-am 
întors în junglă şi am recuperat-o. A pricinuit atâtea crime, 
suferinţe şi durere, încât D'Arnot a socotit că-i mai bine să 
nu încerc să aduc chiar comoara, aşa cum a stat în intenţia 
mea, ci o scrisoare de credit. Iat-o, domnule profesor 
Porter! Şi Tarzan scoase din buzunar un plic pe care-l 
întinse uluitului profesor. Două sute patruzeci şi una de mii 
de dolari. Comoara a fost evaluată cu mare grijă de către 
experţi dar, ca sa nu aveţi nici cea mai mică îndoială, 


D'Arnot în persoană a cumpărat-o şi daca preferaţi 
comoara în locul creditului, v-o ţine la dispoziţie 

— Domnule, la marea povară a îndatoririlor pe care şi aşa 
le aveam faţă de dumneavoastră, aţi adăugat acum cel mai 
mare dintre servicii, rosti profesorul Porter, cu glas 
tremurător. Mi-aţi redat mijlocul de a-mi salva onoarea. 

Clayton, care ieşise din încăpere imediat după Canler, se 
întoarse. 

— lertaţi-mă, li se adresă el, cred că ar fi mai bine să 
ajungem în oraş înainte de a se întuneca şi apoi să luăm 
primul tren care să ne scoată din pădurea asta. Iocmai a 
sosit din nord un localnic care a anunţat că incendiul 
înaintează treptat în direcţia aceasta. 

Vestea curmă orice altă discuţie şi cu toţii se îndreptară 
spre automobilele care-i aşteptau. 

Clayton, Jane, profesorul şi Esmeralda se urcară în maşina 
lui Clayton, iar Tarzan îl luă pe domnul Philander într-a lui. 

— Să fiu al naibii! exclamă domnul Philander când 
automobilul se puse în mişcare, urmărindu-l pe celal lui 
Clayton. Cine-ar fi crezut vreodată cu putinţă! Ultima dată 
când te-am văzut, erai un veritabil sălbatic care sălta 
printre crengile unei păduri tropicale din Africa şi acum mă 
conduci pe o şosea din Wisconsin, într-o limuzină 
franţuzească. Să fiu al naibii! Dar e „extrem de 
remarcabil”! 

— Da, admise Tarzan, apoi după o pauză: Domnule 
Philander, vă amintiţi ceva amănunte în legătură cu 
descoperirea şi îngroparea a trei schelete găsite în cabana 
mea de lângă jungla africană? 

— Îmi amintesc foarte bine, foarte bine, replică domnul 
Philander. 

— A existat vreo ciudăţenie în legătură cu vreunul din cele 
trei schelete? 

Domnul Philander îl privi pe Tarzan cu atenţie: 

— De ce întrebi? 


— E un lucru de mare importanţă pentru mine. Răspunsul 
dumneavoastră poate limpezi un mister. 

Şi, în cel mai rău caz, nu poate face altceva decât să lase 
misterul nelimpezit. În ultimele două luni am emis o teorie 
cu privire la scheletele acelea şi v-aş ruga să răspundeţi 
întrebării mele cu toate datele pe care le cunoaşteţi: cele 
trei schelete pe care le-aţi îngropat erau toate omeneşti? 

— Nu, răspunse domnul Philander, cel mic, cel care se afla 
în leagăn, era scheletul unei maimuțe antropoide. 

— Mulţumesc, răspunse Tarzan. 

În automobilul din faţă, Jane îşi ţesea glndurile cu furie şi 
repeziciune. Ştia prea bine de ce îi ceruse Tarzan să 
schimbe câteva vorbe cu ea şi mai ştia că trebuie să fie 
pregătită să-i dea un răspuns într-un viitor cât se poate de 
apropiat. 

Tarzan nu era persoana pe care s-o poată duce cu vorba şi 
chiar gândul acesta o făcu să se întrebe dacă nu cumva se 
temea într-adevăr de el. Şi putea oare să iubească fiinţa de 
care se temea? Îşi dădu seama că acolo, în adâncurile 
junglei îndepărtate, se aflase sub un soi de vrajă, dar acum, 
în prozaicul Wisconsin, nu mai existau nici un fel de 
farmece. De asemenea, acest tânăr francez imaculat nu mai 
siârriea femeia primitivă din ea, aşa cum o aţâţase robustul 
zeu al pădurii. Îl iubea oare? Acum... nu mai ştia. 

Cu coada ochiului, furişă o privire spre Clayton. lată un 
bărbat crescut în aceleaşi condiţii de viaţă ea şi dânsa, un 
om cu acea poziţie socială şi acea cultură pe care ea fusese 
învățată să le considere ca elemente primordiale într-o 
alianţă matrimonială. Nu-i spunea raţiunea că acest tânăr 
aristocrat englez, ce-i purta o dragoste la care ar fi râvnit 
orice femeie civilizată, era perechea cea mai potrivită 
pentru o persoană de felul ei? Dar pe Clayton il putea iubi? 
Nu vedea nici un motiv pentru care să nu-l iubească. Jane 
nu era o femeie calculată din fire. Însă educaţia, mediul şi 
ereditatea se îmbinaseră pentru a învăţa să calculeze până 
şI în chestiunile sentimentale. 


Faptul că-şi pierduse capul în faţa tânărului uriaş când o 
ridicase în braţe - acolo, în îndepărtata pădure africană şi 
astăzi din nou, în pădurile din Wisconsin - putea fi atribuit, 
după părerea Janei, unei temporare reversibilităţi de 
caracter din partea ei - chemării pe care omul primitiv a 
exercitat-o asupra femeii primitive din fiinţa ei. Dacă n-o s-o 
mai atingă niciodată, gândi ea, n-o să mai simtă nici o 
atracţie faţă de el. Aşadar, nu-l iubea. Nu fusese decât o 
halucinație trecătoare, exacerbată de fantezia aţâţată şi de 
apropierea fizică. Or, dacă s-ar mărita cu el, relaţiile lor n- 
ar putea fi mereu marcate de o fantezie aţâţată, iar 
apropierea fizică şi-ar toci vigoarea sub imperiul 
obişnuinţei. Se uită din nou la Clayton. Era un bărbat foarte 
frumos şi un gentleman din cap până-n picioare. Ar fi foarte 
mândră la braţul unui asemenea soţ. 

Şi în clipa aceea, Clayton vorbi - dacă ar fi făcut-o cu un 
minut mai devreme sau cu un minut mai târziu, vieţile a trei 
oameni ar fi fost schimbate dar destinul şi-a vârât coada şi i- 
a indicat lui Clayton momentul psihologic. 

— Jane, acum eşti liberă, începu el. Dac-ai vrea să spui 
„da”, mi-aş închina întreaga viaţă fericirii dumitale. 

— Da, şopti Jane. 

În aceeaşi seară, în mica sală de aşteptare a gării, Tarzan 
o prinse pe Jane un moment singură. 

— Jane, acum eşti liberă, zise el, iar eu am venit din 
adâncul veacurilor, desprinzându-mă din trecutul ceţos şi 
îndepărtat, din vizuina omului primitiv, pentru a te chema: 
de dragul tău am devenit om civilizat, de dragul tău am 
străbătut continente şi oceane, de dragul tău sunt gata să 
fiu tot ce vei dori tu să fiu. Jane, te pot face fericită în viaţa 
cu care eşti tu deprinsă şi pe care o îndrăgeşti. Vrei să fii 
soţia mea? 

Pentru prima oară, Jane îşi dădu seama de profunzimea 
iubirii acestui om, de tot ce făurise el într-un răstimp atât 
de scurt, numai din dragoste pentru ea. Îşi întoarse capul 
şi-şi îngropa faţa în căuşul braţelor. 


Ce făcuse? De teamă că va ceda rugăminţilor acestui 
uriaş, îşi tăiase singură craca de sub picioare din frica 
neîntemeiată că s-ar putea să săvârşeaseă o greşeală, 
săvârşise una şi mai mare. 

— Şi ce putem face? întrebă Tarzan. Ai recunoscut că mă 
iubeşti. Ştii bine că te iubesc; dar eu nu cunosc etica 
societăţii de care eşti tu guvernată Ie las să hotărăşti 
singură pentru că tu eşti cea mai în măsură să ştii ce-i mai 
bine pentru viaţa ta. 

— Tarzan, nu pot să-ţi, spun - replică Jane. $j el mă iubeşte 
şi e un om bun. N-aş mai putea niciodată să mă uit în ochii 
tăi sau ai oricărui om cinstit dacă aş călca promisiunea pe 
care am făcut-o domnului Clayton. Va trebui să o respect şi 
tu trebuie să mă ajuţi să duc această povară, chiar de-ar fi 
să nu ne mai vedem niciodată de-acum înainte. 

Ceilalţi începură să intre în sala de aşteptare şi Tarzan se 
întoarse spre fereastră. 

Dar afară nu desluşea nimic, în sufletul său însă vedea o 
pajişte verde, înconjurată de o luxuriantă bogăţie de plante 
şi flori tropicale minunate; deasupra, frunzişului unduios al 
arborilor lor seculari, iar şi mai deasupra, azurul cerului 
ecuatorial. În mijlocul pajiştii, pe o mică ridicătură de 
pământ, şedea o fată tânără, iar alături de ea, un tânăr 
uriaş. Mâncau fructe mustoase, se priveau în ochi şi-şi 
surâdeau unul altuia. Erau foarte fericiţi şi erau numai ei 
doi. 

Gândurile îi fură întrerupte de curierul gării, care veni să 
întrebe dacă se găsea acolo un domn cu numele Tarzan. 

— Eu sunt Monsieur Tarzan, răspunse omul-maimuţă. 

— Un mesaj pentru dumneavoastră, trimis aici din 
Baltimore; e o cablogramă sosită din Paris. 

Tarzan luă plicul şi-l deschise. Un mesaj din partea lui 
D'Arnot. Cuprindea următoarele: 

Amprentele digitale dovedesc că eşti Greystoke. Felicitări. 

D'Arnot. 


Când Tarzan termină de citit, Clayton intră în sală şi se 
îndreptă spre el, cu mâna întinsă. 

lată omul care deţinea titlul aristocratic al lui Iarzan şi 
proprietăţile lui Tarzan şi care urma să se însoare cu femeia 
iubită de Tarzan, cu femeia care-l iubea pe Tarzan. O 
singură vorbă a lui Tarzan şi întreaga viaţă a acestui om ar 
fi fost schimbată. 

O singură vorbă şi ar pierde titlul şi domeniile şi castelele 
şi-ar pierde-o şi pe Jane Porter. 

— Prietene, strigă Clayton, încă n-am avut prilejul să-ţi 
mulţumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru noi. Se pare 
că tot timpul n-ai avut altă preocupare decât să ne salvezi 
vieţile, din Africa şi până aici. Sunt nespus de bucuros că ai 
venit la noi. Trebuie să ne cunoaştem mai bine. Ştii, m-am 
gândit de multe ori la dumneata şi la condiţiile interesante 
ale mediului în care trăiai. Dacă nu sunt indiscret, cum 
naiba ai ajuns în jungla aceea afurisită? 

— M-am născut acolo, răspunse Tarzan, cu voce domoală. 
Mama mea a fost o maimuţă şi de bună seamă, nu mi-a 
putut povesti mare lucru în legătură cu acest fapt. De tatăl 
meu, n-am ştiut niciodată nimic! 


SFÂRŞIT 


1 Cimeria, tărîm legendar despre care se spune cănua 
fost niciodată atins de vreo rază de soare, (n.t.) 

2 Personaj al tragediei Julius Caesar de Shakespeare. 
Scurta sa apariţie în actul doi contribuie esenţial la 
definirea caracterului soţului ei, Brutus. (N. 1.)