Burroughs Edgar Rice — V9 Tarzan si Oamenii-Furnici

Burroughs Edgar Rice 


Burroughs Edgar Rice 


TARZAN şi Oamenii-Furnici 


Sau Tarzan în ţara pigmeilor 
Tarzan and the Ant Men 


CUPRINS: 

CAPITOLUL. 1 - Bariera preistorică 2 

CAPITOLUL II - Femeile mute 7 

CAPITOLUL III - Băiatul şi leul 17 

CAPITOLUL IV - Viaţa primitivă 31 

CAPITOLUL. V - Alte bordeie, alte obiceie 41 
CAPITOLUL. VI - La sfat cu piticii 56 

CAPITOLUL VII - Războiul 67 

CAPITOLUL VIII - Înfrângerea celor drepţi 78 
CAPITOLUL IX - Domnița Steluţa 84 

CAPITOLUL. X - Povestea Cerbicosului 96 
CAPITOLUL XI - Îngeraş în robie 105 

CAPITOLUL XII - Mitocanul Karaftap 116 
CAPITOLUL XIII - Misterele cupolei regale 127 
CAPITOLUL XIV - Formula secretă a Valorosului 140 
CAPITOLUL. XV - Închisoarea 152 

CAPITOLUL XVI - Plimbarea celor doi travestiţi 164 
CAPITOLUL XVII - Trădarea 175 

CAPITOLUL. XVIII - Vocea misterioasă din zid 186 
CAPITOLUL XIX - Salonul Domniței Steluţa 197 
CAPITOLUL XX - Fuga din Potrivita 208 
CAPITOLUL XXI - Dracul din baltă 219 
CAPITOLUL XXII - Cea mai fină dintre vibrații 225 


CAPITOLUL. I - Bariera preistorică. 


De pe terasa reşedinţei de vară a moşiei din Africa a 
lordului Greystoke, coborau trei persoane, pornind încet 
spre poarta curţii, pe o cărare cu multe cotituri şi pe 
marginile căreia erau tufişuri de trandafiri înfloriţi. 

Două dintre aceste trei persoane erau bărbaţi, iar cea de-a 
treia, o femeie, îmbrăcaţi în costum kaki. Cel mai în vârstă 
ducea într-o mână o cască de aviator şi o pereche de 
ochelari şi zâmbea liniştit, ascultând ceea ce spunea 
celuilalt. 

— Sunt sigur că nu ai îndrăzni să faci aceasta, dacă mama 
ar fi aici, zise tânărul. Ea nu ţi-ar da voie. 

— Mă tem că ai dreptate, fiule, a răspuns Tarzan. Dar 
numai de data asta vreau să zbor singur şi-ţi promit că nu 
mă mai urc până nu se întoarce şi ea. 

Mi-ai spus-o singur că sunt unul dintre cei mai buni elevi, 
iar, dacă şi tu ai fi un profesor care se respectă, ar trebui să 
ai încredere deplină în mine, după ce mi-ai spus că sunt 
destul de competent ca să conduc aeroplanul şi singur. 

— Ce zici tu, Meriem, nu-i aşa? a întrebat-o el pe tânăra 
femeie. Ea clatină din cap cu neîncredere. 

— Ca şi scumpul meu bărbat, sunt întotdeauna îngrijorată 
de tine mon pere, a răspuns ea. Tu eşti în stare să încerci 
lucruri de asemenea natură, încât cineva ar considera că te 
crezi nemuritor. Ar trebui să fii mai prudent! 

Bărbatul tânăr a prins-o de mijloc pe soţia sa. 

— Meriem are dreptate, a zis el: ar trebui, tată, să fii mai 
prudent! 

Tarzan a dat din umeri nepăsător. 

— Dacă m-aş lua după mama ta şi după tine, apoi atât 
nervii cât şi muşchii mei s-ar fi atrofiat de mult. 

Mi-au fost daţi de natură ca să-i întrebuinţez şi deci, am 
intenţia să-i întrebuinţez... bineînţeles, în limita 
posibilităţilor. Fără îndoială că am să fiu în curând bătrân şi 
neputincios pentru cine ştie câtă vreme. 

În momentul acela a apărut pe terasă un copilaş, care 
cobora scările în grabă şi urmărit de o guvernantă foarte 


înfierbântată de alergătură, a fugit la Meriem. 

— Mămico, a strigat el, merg şi eu? Merg şi eu? 

— Lasă-l să vină cu noi până la aeroplan, insistase Tarzan. 

— Nu, vezi! A exclamat băieţelul, întorcându-se triumfător 
spre guvernantă. Merg şi eu! Na! 

Ajungând în câmpia care se întindea de la reşedinţă până 
la jungla din depărtare, a cărei masă de verdeață se 
distingea vag înspre nord-vest, au dat peste un aeroplan, la 
umbra căruia moţăiau doi războinici Waziri, care au fost 
iniţiaţi de Korak, fiul lui Tarzan, în atribuţiile de mecanic, 
după aceea învăţându-i şi să zboare. 

Faptul acesta contribuise să-l hotărască pe Tarzan să se 
perfecţioneze în arta zborului, deoarece, ca şef suprem al 
Wazirilor, nu se cuvenea ca războinicii de un grad mai 
inferior ca el să-l întreacă în această privinţă. Aşezându-şi 
casca pe cap şi ochelarii, se urcase la volan. 

— Mai bine m-ai lua şi pe mine cu tine, l-a sfătuit Korak. 

Tarzan a dat din cap negativ, zâmbindu-i binevoitor. 

— la pe unul din „băieţi” măcar, a insistat fiul său. Cine 
ştie dacă nu vei avea o pană, trebuind să aterizezi şi dacă 
nu ai cu tine un mecanic care să facă reparaţiile necesare, 
ce ai să faci? 

— Vin pe jos, a răspuns Tarzan. 

— Dă-i drumul, îi spuse negrului. 

După câteva clipe, aeroplanul pornise pe teren, de pe care 
s-a ridicat numaidecât într-un zbor elegant: făcuse un ocol 
pe deasupra celor rămaşi, se ridicase la o înălţime şi mai 
mare. Apoi a pornit înainte în linie dreaptă, în timp ce jos, 
de pe pământ, trei perechi de ochi îl urmăreau până nu s-au 
mai văzut decât un punct negru la orizont, după care a 
dispărut. 

— Unde crezi tu că s-ar putea duce el acum? a întrebat 
Meriem. 

Korak clătină din cap, nesigur. 

— Ştiu şi eu? Nu prea ar avea unde să se ducă, a răspuns 
el. Nu-i decât prima lui încercare de a zbura singur cu 


maşina, dar, fiindcă ştiu cine este, nu m-aş mira să aud că i- 
a trecut în cap să zboare până la Londra, ca să vadă pe 
mama. 

— Bine, dar asta nu poate s-o facă niciodată. 

— Altcineva, cu mai putină experienţă decât el, sigur n-ar 
putea s-o facă; dar, vezi bine, suntem nevoiţi să admitem că 
tata nu e tocmai un om de rând. 

Tarzan a zburat mai mult de o oră şi jumătate, fără să 
schimbe direcţia şi fără să-şi dea scama de trecerea 
timpului, nici de distanţa mare parcursă. 

Atât de încântat era de uşurinţa cu care controla maşina şi 
atât de mişcat era de noua aptitudine ce-i acorda libertatea 
păsărilor, singurele fiinţe din jungla sa iubită pe care le 
invidia. 

După puţin, a descoperit înaintea lui o lumină. Era 
înconjurată de dealuri împădurite. 

Imediat după aceea, a recunoscut în stânga acelei lunci, 
cotiturile râului Ugovo; dar întinderile de pământ cu 
adânciturile ei îi era cu totul necunoscută, amănunt de care 
era cât se poate de nedumerit. 

Îşi mai dădea seama şi de altceva: că se află la mai bine de 
două sute de kilometri depărtare de casă. S-a hotărât 
atunci să se întoarcă numaidecât. 

Totuşi, misterul acelei lunci îl atrăgea atât de mult, încât 
nu-şi putu stăpâni dorinţa s-o vadă mai de aproape, înainte 
de a porni spre casă. 

Cum se făcuse oare că el nu venise niciodată prin partea 
aceea, cu toate că a călătorit atât de mult şi atât de departe 
de moşia lui? Cum se făcuse că nu auzise nimic, nici chiar 
de la indigeni, cum că ar exista un astfel de loc prin 
apropiere? 

A coborât mai jos ca să examineze din apropiere lunca şi 
adânciturile şi l-a văzut acum că nu sunt decât o serie de 
cratere astupate ale unor vulcani stinşi, probabil, de vreme 
îndelungată. 


A mai văzut păduri, lacuri şi râuri a căror existenţă nu a 
visat-o vreodată: apoi, în acelaşi timp, a găsit şi dezlegarea 
misterului cum că ar fi putut exista, într-o ţară pe care elo 
cunoştea atât de bine de la un capăt la altul, un ţinut atât 
de întins care să-i fi fost cu totul necunoscut. 

Acum a observat şi cauza: presupusa pădure de copaci 
ghimpaţi. O cunoştea de ani de zile şi era convins că 
pădurea aceea acoperea un teritoriu întins, în care nimeni 
nu putea pătrunde în afară de cele mai mici animale. 

Acum, însă, a văzut că nu era decât o fâşie relativ îngustă, 
înconjurând un ţinut plăcut şi populat, dar o fâşie atât de 
deasă şi de încâlcită de copaci ghimpaţi, care protejase din 
timpuri imemoriale secretul pe care-l ascunsese de privirile 
omeneşti. 

Tarzan s-a hotărât să ocolească acest pământ misterios, 
necunoscut de atâta vreme, mai înainte de a-şi îndrepta 
aeroplanul spre casă. 

Pentru a obţine o vedere mai apropiată, a coborât mai jos. 
Sub el era o pădure mare, iar dincolo de ea o poiană 
deschisă, care se sfârşea la poalele unor munţi prăpăstioşi. 

A observat la un moment dat că, absorbit cum era cu 
examinarea acestui pământ străin, lăsase aeroplanul să 
coboare prea jos. 

În momentul când şi-a dat scama de aceasta şi mai înainte 
de a putea mişca aparatele de control, aeroplanul s-a atins 
de coroana înfrunzită a unui copac uriaş din junglă. 

S-a răsucit, s-a întors complet în jurul lui: prăbuşindu-se 
prin frunziş şi printre crengile care-i trosneau cu zgomot, 
construcţia uriaşă a avionului, s-a zdrobit în fărâme. 

Totul nu a durat decât o secundă, după care a urmat 
tăcere deplină. 

CAPITOLUL Il - Femeile mute. 

De-a lungul unei cărări de junglă, cu capul aplecat pe 
piept, mergea încet o făptură puternică, cu înfăţişare 
omenească, după fizicul ei, totuşi, era ceva ieşit din comun 
în impresia pe care o făcea. 


Nu era decât o fiară mare care mergea drept pe două 
picioare, având şi un ciomag gros într-o mână. 

Un păr lung îi atârna neîngrijit pe umeri. Avea păr pe 
piept şi pe picioare şi pe braţe, cu toate că nu avea mai mult 
decât au unii bărbaţi ai raselor civilizate. 

De o fâşie de piele, cu care era încinsă peste mijloc, 
atârnau în număr mare câteva fire înguste de piele, iar la 
capetele de jos ale acestora erau legate pietre mici, 
rotunde. 

Alături de fiecare piatră erau câteva pene mici, de culori 
strălucitoare. Cureluşele de care atârnau pietrele erau 
legate de cingătoare. 

Aceste cureluşe, fiind lungi de vreo jumătate de metru, 
formau, la prima vedere, un fel de fustă cu poalele garnisite 
de pietre rotunde şi de pene şi care ajungea până aproape 
de genunchii acestei fiinţe. 

Picioarele îi erau mari şi nu purta încălţăminte, iar pielea 
fusese arsă de razele soarelui până a devenit aproape 
arămie. Înfăţişarea enormă o evidenţiau mai mult umerii şi 
dezvoltarea extraordinară a muşchilor şi nu înălţimea 
acestei fiinţe, cu toate că avea aproape doi metri. 

Faţa îi era masivă. Avea un nas acvilin şi o gură mare cu 
buzele groase. Ochii, de mărime normală, erau aşezaţi sub 
un rând de sprâncene groase, deasupra cărora avea o 
frunte îngustă. 

În timpul mersului, această fiinţă îşi mişca urechile ei mari, 
care în repaus atârnau în jos. Îşi putea mişca diferite părţi 
din pielea capului, a feţei, precum şi a corpului, ca să 
gonească muştele, aşa cum ar face un cal cu muşchii din 
dreapta şi din stânga corpului. 

Mergea fără să producă nici un zgomot. Avea privirile 
încordate, pentru a nu scăpa nici cea mai mică mişcare din 
jur, iar cu urechile, pe care le mişca mereu, asculta să 
desluşească orice zgomot pe care l-ar fi produs cineva. 

Deodată, s-a oprit brusc, cu atenţia încordată. Nările îi 
tremurau. Un miros oarecare, ori un sunet pe care 


simţurile noastre slabe nu l-ar fi putut prinde, îi atrăsese 
atenţia. 

A pornit după câteva clipe înainte, pe cărare, cu mai multă 
atenţie decât până acum, iar la o cotitură a ei, a văzut un 
corp omenesc care zăcea întins în praful de pe cărare. 

Era Tarzan. Zăcea acolo, în nesimţire. În timp ce deasupra 
lui aeroplanul, stricat complet, s-a înţepenit printre crengile 
copacului uriaşe care-i provocase căderea. 

Femeia a strâns mai puternic ciomagul în mână. 
Apropiindu-se de ceea ce zăcea în faţa ei. Pe figura ei se 
reflecta expresia unei mari surprize, de care fusese 
cuprinsă în momentul în care a descoperit această fiinţă 
ciudată, însă nu a manifestat nici un gest de teamă. 

A merse direct până alături de omul întins pe pământ, a 
ridicat ciomagul să-l izbească în cap, dar un impuls 
misterios i-a oprit gestul. 

A îngenuncheat lângă el şi a început să-i examineze 
îmbrăcămintea. L-a întors cu faţa în sus şi şi-a aplecat o 
ureche deasupra inimii. 

După aceea, l-a pipăi cu degetele pe piept: însă, după un 
moment, apucând cămaşa în ambele ei mâini puternice, o 
rupse. A ascultat din nou, de astădată cu urechea lipită de 
pielea pieptului lui Tarzan. 

S-a ridicat în picioare şi a privit în jur, mirosind şi 
ascultând. Apoi s-a aplecat şi ridicându-l pe Tarzan, l-a 
aruncat cu uşurinţă pe unul din umerii ei puternici. Apoi şi- 
a continuat drumul în direcţia în care mersese până atunci. 

Cărarea, după mai multe cotituri prin pădure, a devenit, 
deodată, din umbra frunzişului, o fâşie de pământ deschisă, 
care se întindea departe, până la poalele unor dealuri 
stâncoase. 

De la marginea pădurii, cărarea se îndrepta spre intrarea 
unei trecători înguste, printre munţi, care nu era altceva 
decât eroziunea naturii în stânca calcaroasă a dealurilor. 
Dar atât de fantastică şi de capricioasă a fost natura, încât 
imaginea părea un vis. 


Femeia şi-a dus sarcina în lungul cărării către aceste 
stânci, care acum aveau forma de cupole şi turle. 

La o distanţă de la intrarea în trecătoare, cărarea ieşea 
într-un amfiteatru aproape circular, ale cărui maluri 
prăpăstioase erau numeroase guri de peşteri. În fata celor 
mai multe dintre acestea, stăteau tolănite fiinţe identice cu 
Tarzan. 

În timp ce ea trecea prin amfiteatru, ochii celorlalte erau 
aţintiţi asupra ei, deoarece simţul lor auditiv le-a informat 
despre venirea ei, cu mult mai înainte să o fi văzut. 

Când au zărit-o, o parte din ele s-au ridicat şi au pornit s-o 
întâmpine Toate erau femele; aveau acelaşi fizic puternic şi 
aceeaşi îmbrăcăminte. Se deosebeau doar trăsăturile feţei 
şi proporţia trupului. 

Nu au scos nici un cuvânt, nici un sunet; îşi strângeau doar 
mai bine ciomagul în mână. 

A ajuns acum foarte aproape de una din peşteri, unde, 
după toate probabilitățile, îi era şi destinaţia. În momentul 
acela, una din cele care o urmărea s-a repezit şi l-a prins de 
braţ pe Tarzan. 

Însă cea care-l ţinea pe Tarzan, l-a eliberat pe acesta din 
mâinile sale şi s-a repezit ca o tigroaică asupra femelei, 
lovind-o puternic în cap cu ciomagul. 

După aceea, stând călare pe corpul întins la pământ al lui 
Tarzan, a privit în jurul ei ca o leoaică încolţită, întrebând 
din priviri care dintre ele mai încearcă să-i ia prada. Toate 
s-au retras în peşterile lor. Indiferente faţă de cea care 
zăcea în nesimţire pe nisipul fierbinte al trecătorii. 

Cealaltă l-a luat din nou pe Tarzan pe umăr şi şi-a 
continuat drumul până la peştera ei, unde şi-a trântit 
povara la pământ, fără multă ceremonie. 

Apoi, aşezându-se lângă el, a început să examineze mai 
amănunţit fiinţa găsită. 

Probabil că hainele lui Tarzan îi stârniseră curiozitatea, ori 
poate că o plictiseau, deoarece imediat a început să-l 
dezbrace. 


Fără să cunoască rolul nasturilor şi al cataramelor, le-a 
smuls cu forţă din locul lor. Cizmele i-au dat puţin de lucru, 
dar, în cele din urmă, le-a descălţat. 

Numai medalionul de aur încrustat cu diamante, care a 
fost al mamei lui, l-a lăsat neatins, atârnând de lanţul de aur 
din jurul gâtului. 

A rămas mai multă vreme în poziţia aceasta, uitându-se 
lung la el, iar după aceea s-a ridicat şi l-a luat din nou pe 
umeri, pornind spre centrul amfiteatrului. 

O mare parte a acestui amfiteatru era acoperită cu un fel 
de edificii nu prea înalte, construite din blocuri enorme de 
piatră, o parte din ele aşezate muchie la muchie ca să 
formeze zidurile, iar altele, aşezate transversal, constituiau 
acoperişurile. 

Cu muchiile lipite una de alta, având şi câte o aripă la 
distanţe neregulate, construcţiile închideau în felul acesta şi 
o suprafaţă ovală de teren ce forma o curte mare. 

Diferitele intrări ale acestor clădiri erau închise cu câte 
două blocuri de piatră, unul din ele acoperind vertical 
deschizătura, iar celălalt, rezemat de primul pe exterior, îl 
ţinea în loc, rezistând oricărui efort din interiorul clădirii, 
care ar fi fost făcută ca să-l clintească. 

Femeia şi-a dus prizonierul leşinat către una din aceste 
intrări, l-a lăsat jos, a îndepărtat pietroaiele ce închideau 
deschizătura, apoi îl trase în întunericul din interior. 

Aici, l-a depus uşor pe podea şi a bătut tare din palme, de 
trei ori; imediat au apărui în cameră şase copii de ambele 
sexe, a căror vârstă era între un an şi şaisprezece ani. 

Cel mai mic mergea în picioare cu uşurinţă şi părea în 
stare să-şi poarte şi singur de grijă. Fetele, până şi cea mai 
mică dintre ele, erau înarmate cu ciomege. Băieţii nu 
purtau arme nici de atac, nici de apărare. 

Când aceştia au intrat, femeia le-a indicat corpul lui 
Tarzan, s-a lovit cu pumnul în cap şi făcând mai multe 
gesturi înspre dânsa şi-a atins pieptul de mai multe ori cu 
degetul mare al mâinii. 


A continuat cu alte mişcări, atât de elocvente în ceea ce 
priveşte înţelesul lor, încât până şi cineva care nu ar fi avut 
o cât de mică idee despre limbajul semnelor, tot ar fi putut 
să înţeleagă sensul mişcărilor ei. 

După aceea, le-a întors spatele la toţi şi a ieşit din clădire, 
punând pietrele la loc. Apoi, s-a îndreptat din nou spre 
peştera ei, trecând fără să se uite măcar la femeia pe care 
aproape o ucise cu câteva minute mai înainte şi care începu 
să-şi revină. 

Şi pe când ea se întindea din nou la intrarea peşterii sale, 
victima ei s-a ridicat şi-a frecat câteva clipe capul acolo 
unde a fost lovită; uitându-se zăpăcită în jur, a încercat să 
se ridice. La început, se cam clătina pe picioare, dar după 
puţin s-a dezmetecit. Aruncând o privire spre cea care i-a 
provocat durerea, a plecat şi ea spre propria peşteră. 
Înainte de a ajunge acolo, atenţia i-a fost atrasă, ca şi a 
tuturor celorlalte femele, de zgomotul unor paşi care se 
apropiau. 

S-a oprit şi ciulindu-şi largile urechi, a ascultat cu atenţie, 
cu privirile îndreptate spre cărarea ce ducea din vale spre 
pădure. 

Celelalte, de asemenea, stăteau şi ascultau, iar, după un 
timp, vigilenţa le-a fost răsplătită cu faptul că au văzut una 
din rasa lor apărând la intrarea amfiteatrului. 

Aceasta era tot o fiinţă enormă, mai mare chiar decât 
aceea care l-a prins pe Tarzan..., mai bine făcută, mai 
musculoasă şi părea ceva mai înaltă; pe un umăr ducea 
corpul unei antilope, iar pe celălalt o fiinţă care ar fi putut fi 
luată drept un amestec de fiinţă omenească şi de animal, 
totuşi, atributele umane predominau. 

Antilopa era moartă, dar cealaltă fiinţă era destul de vie. 
Pentru că se zvârcolea, încercând zadarnic să scape din 
strânsoarea în care era ţinută. Se vedea bine că cel prins 
era aproape neputincios sau cuprins de o frică ce-i paraliza 
forţele. 


Femeia ce l-a adus pe Tarzan în amfiteatru s-a ridicai şi a 
rămas în picioare, la intrarea peşterii ei. 

Pe ea va trebui să o numim „Prima Femeie”, pentru că nu 
aveau nume; în creierul ei amorţit nu a simţit niciodată 
nevoia de o numire care să o distingă de alţii: iar pentru 
colegele ei era tot atât de anonimă, după cum erau şi ele. 

În felul acesta o vom denumi şi pe fiinţa pe care ea o 
trântise la pământ cu o lovitură de ciomag, „A Doua 
Femeie”, iar pe cea care intrase acuM. Cu câte o sarcină pe 
fiecare umăr. O vom numi „A Treia Femeie”. 

Aşadar, Prima Femeie s-a ridicat, privind-o fix pe noua 
sosită. A Doua Femeie s-a ridicat, ea după cum, făcuseră şi 
celelalte care se aflau pe la intrările peşterilor. Toate o 
priveau pe A Treia Femeie, care-şi continua drumul liniştită 
cu sarcina ei, cu privirile atente la atitudinea amenințătoare 
a celorlalte. 

A Treia Femeie era o făptură enormă iar celelalte ezitau s- 
o atace, mulţumindu-se s-o privească. După un timp însă, 
Prima Femeie a făcut un pas înainte şi întorcând capul, a 
aruncat o privire lungă la A Doua Femeie. Mai făcu un pas 
înainte, se opri şi privi din nou la A Doua Femeie, dar de 
astă dată arătă cu degetul înspre ea, înspre A Doua Femeie 
şi apoi înspre A Treia Femeie. Aceasta din urmă îşi mărise 
paşii, mergând în direcţia peşterii sale. Deoarece înţelesese 
foarte bine ce însemna atitudinea şi gesturile Primei Femei. 

A Doua Femeie a înţeles, astfel încât a pornit înainte cu 
Prima Femeie, nici un cuvânt nu s-a schimbat între ele, nici 
un sunet nu a ieşit de pe buzele lor sălbatice... buze care nu 
ştiau ce c zâmbetul, care nu ştiau ce e râsul şi nici nu vor şti 
vreodată. 

Şi cum se apropiau amândouă de A Treia Femeie, aceasta 
îşi aruncă prăzile grămadă la pământ, îşi încleştă bine mâna 
dreaptă de ciomag şi se pregăti să-şi apere drepturile. 

Celelalte, învârtind ele armele se repeziră la atac. 

Femeile ce mai rămaseră prin jur erau acum simple 
spectatoare, oprite în loc de un vechi obicei al tribului, care 


mărginea numărul celor care atacau la cantitatea prăzii, 
dând lupta, dând dreptul de contestaţie aceleia care iniţiase 
lupta. 

Când Prima Femeie a fost atacată de A Doua Femeie 
celelalte femei au rămas la o parte, pentru ca A Doua 
Femeie a fost aceea care a înaintat să încerce a pune mâna 
pe Tarzan. lar acum, când A Treia Femeii: a venit cu două 
prăzi, iar contra ei a pornit Prima Femeie şi A Doua Femeie, 
celelalte se ţinură departe de luptă. 

Când cele trei femei au ajuns aproape inevitabil că A Treia 
Femeie va fi zdrobită sub loviturile de ciomag ale celorlalte: 
dar ea bara loviturile de la amândouă şi iuţeala unui duelist 
bun. Apoi, a făcut iute un pas înainte, aplică o lovitură 
teribilă în capul Primei Femei. 

Lovitura a fost atât de puternică, încât Prima Femeie a 
căzut grămadă la pământ, iar din locul unde a fost lovit 
începu să curgă o dâră de sânge, care a arătat precis că 
Prima Femeie a trecu în rândul celor care nu se mai întorc, 
fără a fi plânsă de nimeni. 

A Treia Femeie a putut acorda acum întreaga sa atenţie 
Femeii A Doua, dar A Doua Femeie, relativ de soarta 
tovarăşei sale, nu mai a aşteptat să vadă ce se întâmpla cu 
dânsa, ei se răsuci în călcâie şi fugi, pe cât o duceau 
picioarele, spre peştera ei. 

Fiinţa pe care A Treia Femeie a adus-o odată cu antilopa a 
crezut probabil că are un prilej bun de a scăpa în timpul cât 
femeile erau angajate la luptă, aşa că începu să se 
depărteze pe burta în direcţie opusă. Încercarea i-ar fi 
putut reuşi, dacă lupta ar fi durat mai mult; dar 
îndemânarea şi ferocitatea Femeii A Treia a terminat 
întregul conflict în întorcând capul, a observat că prada 
ceea ce o făcu să se repede numaidecât ferocitatea Femeii 
câteva secunde şi încerca să-i scape, după ea. 

În momentul acela, A Doua Femeie se răsuci în călcâie şi 
porni ca o săgeată înapoi şi luă antilopa la spinare, 
depărtându-se cu ea, în timp ce captivul, care căutase să 


scape de A Treia Femeie, se ridică drept în picioare şi 
iuţeală pe cărarea care se îndrepta de la intrare spre 
pădure. 

În picioare, se vedea bine că e om, sau cel puţin, un bărbat 
de acelaşi neam cu femeile din această rasă atât de bizară. 

Era mai mărunt ca ele, având corpul mai mic. Nu avea 
decât un metru şaptezeci înălţime, cu câteva firişoare de 
păr pe buza de sus şi pe bărbie. Fruntea-i era cu mult mai 
joasă decât a femeilor, iar ochii mai apropiaţi unul de altul. 

Avea picioarele mai lungi şi mai subţiri decât ale femeilor, 
ale căror picioare păreau făcute mai mult pentru rezistenţă, 
decât iuţeală. 

De aceea, era vădit, de la început, că A Treia Femeie n-ar 
mai fi putut să ajungă din urmă vânatul care i-a scăpat. 

Cu acest prilej, se putea vedea şi rostul fustei ciudate de 
cureluşe, pietricele şi pene. A apucat cu mâna o cureluşă, o 
desfăcu numaidecât de cingătoarea de care era atârnată şi 
luând-o de un capăt între degetul cel mare şi cel arătător, o 
învârti iute pe un plan vertical, până când pietricica cu pene 
de la capătul celălalt prinse să se mişte cu mare iuţeală, 
după care îi dădu drumul. 

Proiectilul a zburat ca o săgeată spre fugarul care alerga 
din toate puterile. Piatra, mare cât o nucă, îl izbi în ceafa, 
trântindu-l la pământ în nesimţire. 

Atunci A Treia Femeie se întoarse împotriva Femeii A 
Doua, ce avuse timp să se depărteze cu antilopa. 

A Doua Femeie avu mai mult curaj decât bun simţ, se 
pregăti să-şi apere carnea pe care o furase şi aştepta pe A 
Treia Femeie cu ciomagul ridicat. 

Pe când A Treia Femeie venea asupra ei ca un adevărat 
munte de musculatură, A Doua Femeie o întâmpină cu o 
lovitură de ciomag, însă lovitura dată de adversara ei fu 
atât de puternică, încât arma i se făcu bucăţi şi se găsi la 
discreţia fiinţei a cărei carne a furat-o. 

Ştia bine acum că nu se poate aştepta la nici un fel de 
milă. Cu toate acestea, nu a căzut în genunchi să ceară 


iertare, ei a smuls de la cingătoare o mână din acele 
proiectile de piatră, într-o ultimă încercare ca să se apere. 

Dar ce zadarnică încercare! Ciomagul enorm al adversarei 
sale nici nu se opri în drumul lui, ei făcând un ocol pe 
deasupra capului, căzu cu putere drept în ţeasta Femeii de- 
a Doua. 

A Treia Femeie a stat în loc şi se uită întrebător în jurul ei, 
ca şi cum ar fi voit să spună celorlalte: 

— Mai este cineva care doreşte să-mi ia antilopa sau 
bărbatul? Dacă este, să poftească! 

Cum nimeni nu-i primi provocarea, le întoarse spatele şi 
porni înapoi spre omul întins pe nisip. 

Îl smuci cu brutalitate de jos şi-l scutură bine. În felul 
acesta, el începu să-şi vină în fire. Încercă să stea în 
picioare. 

Sforţările sale erau zadarnice, aşa că ea îl aruncă din nou 
pe umăr şi merse la antilopă, o luă de jos şi în sfârşit, ajunse 
fără altă întrerupere la peştera ei. 

Aici, a aprins un foculeţ la intrare, învârtind un băț de 
lemn tare într-o gaură făcută într-un lemn tare, în care a 
pus fărâmituri de scoarță uscată. După aceea şi-a tăiat mai 
multe felii groase de carne şi a mâncat cu lăcomie. 

Pe când era ocupată cu această îndeletnicire, bărbatul îşi 
veni în fire şi stând drept, se uită ameţit în jurul lui După 
puţin, mirosi aroma cărnii gătite şi arătă cu mâna spre ea. 

Femeia îi dădu un cuţit rudimentar de piatră, arătându-i 
cu mâna spre carne, ca şi cum i-ar fi spus: „poftim!” Elluă 
cuțitul şi după câteva clipe, era ocupat să-şi frigă carnea 
deasupra tăciunilor. Carnea pe care o fripse era pe 
jumătate arsă şi pe jumătate crudă; cu toate acestea, o 
mâncă cu mare poftă şi pe când mânca, femeia sta şi-l 
privea. 

Nu prea avea la ce să se uite, însă probabil îl socotea 
bărbat frumos. În contrast cu femeia, care nu purta 
ornamente, el avea la mână brățări şi la picioare verigi, iar 
la gât un colier de dinţi de animale şi pietricele colorate. 


În părul făcut coc deasupra frunţii, avea înfipte câteva 
pene, printre care şi câteva aşchii cam de douăzeci de 
centimetri lungime, ce porneau orizontal în toate direcţiile. 

După ce bărbatul a mâncat până se sătură, femeia se 
ridică şi înhăţându-l de păr, l-a târât în interiorul peşterii. El 
o zgâriat-o şi a muşcat-o puţin, căutând să scape, dar nu se 
putea măsura cu ea. Aceasta era viaţa sexuală. În ţara 
„Mutelor”. 

În mijlocul amfiteatrului, în faţa intrărilor în peşteri, 
zăceau trupurile Primei Femei şi Femeii de-a Doua. lar 
deasupra lor mişuna un cârd de vulturi, fiarele de pradă ale 
cerului. Ska, vulturul, vine totdeauna primul la un 
asemenea ospeţe. 

CAPITOLUL III - Băiatul şi leul. 

În interiorul întunecos al camerei bizare din stâncă, unde 
Tarzan fusese pus cu atâta brutalitate, ce era înconjurat de 
copiii Mutelor, care se uitau cu multă curiozitate la el. 

După un timp, au început să-l examineze cu minuţiozitate, 
întorcându-l cât pe o parte, cât pe alta, întinzându-l de 
mâini şi de picioare şi pişcându-l. 

În cele din urmă, un băiat, atras de medalionul de aur, îl 
scoate de la gâtul lui Tarzan, împodobindu-se pe sine însuşi 
cu el. 

Fiind nişte fiinţe de pe treapta cea mai de jos a evoluţiei 
omeneşti, nu exista nimic care să le fi putut păstra interesul 
mai multă vreme, aşa că se obosiră în curând de Tarzan şi 
au trecut toţi într-o curte luminată de soare, lăsându-l să-şi 
vină în fire cum va putea mai bine şi când va putea, dacă va 
putea vreodată, lor fiindu-le absolut indiferent ce se va 
întâmpla. 

Din fericire pentru Tarzan, efectul căderii îngrozitoare cu 
aeroplanul a fost atenuat de faptul că, în cădere 
întâmpinase rezistenta unor ramuri subţiri, iar acum 
suferea numai decât de-o zguduitură uşoară la creier. 

A început să-şi vie în fire şi nu trecu mult de la plecarea 
copiilor, că a deschis ochii, uitându-se aiurit la interiorul 


închisorii sale. După aceea, închise ochii din nou. 

Răsuflarea îi era normală, când a deschis ochii a doua 
oară, a fost ca şi când s-ar fi trezit dintr-un somn adânc şi 
firesc, neamintindu-şi nimic altceva, decât că simţea o 
durere destul de puternică în moalele capului. 

Ridicându-se de mijloc, se uită în jurul lui, obişnuindu-şi 
ochii cu începutul, la lumina slabă din cameră. A văzut că se 
află sub un acoperiş rudimentar, construit din plăci enorme 
de piatră. 

În faţa lui era o singură deschizătură, ce părea că duce în 
altă cameră la fel, al cărei interior era cu mult mai luminos 
decât al camerei în care se afla el. 

Se ridică încet în picioare şi traversă încăperea până la 
acea deschizătură. De partea cealaltă a camerei a doua, a 
văzut altă uşă, ce ducea la aer curat şi la lumina soarelui. 
Odaia în care se afla acum, întocmai ca şi prima, nu avea 
nici un fel de mobilă, doar câteva maldăre de ierburi uscate 
pe pardoseală şi nu părea a fi fost întrebuințată ca locuinţă 
omenească. 

Ajungând în uşa a doua, zări o curte îngustă, împrejmuită 
de un zid înalt de blocuri de piatră, înfipte cu unul din 
capete în pământ, astfel că stăteau aproape vertical. Mai 
văzu copii „Mutelor”, întinşi alene, unii la umbră, alţi la 
soare. 

Se uită la ei cu o mirare vădită. 

Cine erau ei? În ce fel de loc se afla el, după toate 
aparențele, închis? Erau aceşti copii păzitorii lui, sau 
tovarăşi de închisoare? Şi cum de a ajuns până aici? 

Trecându-şi degetele prin părul său cel negru, gest 
caracteristic al nedumeririi, a dat din cap de câteva ori. Îşi 
aminti acum de nenorocitul sfârşit al zborului său; îşi aminti 
chiar căderea ce o suferise prin frunzişul marelui copac, 
dar mai departe de atât nu ştia nimic. 

A rămas un moment în picioare, examinând cu atenţie 
copii „Mutelor”, care, de altfel, habar nu aveau de prezenţa 
lui, sau de privirea aţintită asupra lor. După aceea, înaintă 


cu îndrăzneală în curte în faţa lor fără teamă, ca un leu 
căruia nu-i pasă de hienele din jurul lui. 

Cum l-au văzut, copii se ridicară şi se îngrămădiră în jurul 
lui, fetele împingând la o parte pe bieţi şi apropiindu-se de 
el cu îndrăzneală. 

Tarzan le vorbi în mai multe dialecte indigene, unul după 
altul, toate pe care le ştia, dar ei păreau că nu-l înţeleg, 
deoarece nu-i răspunseseră nimic. 

Apoi, ca o ultimă încercare, li se adresă în limbajul primitiv 
al marilor maimuțe, limbajul lui Manu, maimuța cea mică, 
limbajul pe care Tarzan îl învățase pe când sugea la pieptul 
păros al maimuţei Kala şi asculta la guturalele membrilor 
sălbatici ai tribului lui Ciuk. 

Cu toate acestea, cei care îl ascultau nu-i răspunseră nici 
de astă dată, cel puţin nu i-au dat nici un răspuns grăit, deşi 
mişcările lor cu mâinile, cu umerii şi cu corpurile, precum şi 
clătinările din cap îl făceau să înţeleagă că întrebuinţau un 
fel de limbaj al semnelor. 

Nici între ei nu comunicau cu sunete articulate, ei tot prin 
semne. 

După puţin, copii au pierdut interesul pentru noul sosit şi- 
şi reluară poziţiile lenevoase de mai înainte, pe lângă zidul 
curţii. În timpul acesta, Tarzan păşea încoace şi încolo, 
căutând, cu ochii lui ageri, orice cale de scăpare. 

În cele din urmă, se convinse că nu are pe unde să iasă de 
acolo, decât peste zidurile după care era închis, peste care, 
dacă şi-ar fi făcut avânt, ar fi putut să treacă cu un salt 
zdravăn..., dar nu era încă timpul. Trebuia să mai aştepte 
până când întunericul nopţii îl vor feri de ochii acelora 
dinăuntrul şi dinafara închisorii. 

Odată cu apropierea întunericului, atitudinea copiilor din 
curte a început să se schimbe. 

Se plimbau încoace şi încolo, trecând mereu în sus şi în jos 
prin faţa intrării în adăpost de la capătul curţii, intrând 
uneori în prima odaie şi adeseori ajungând în a doua, unde 
ascultau în faţa plăcii mari de piatră ce închidea intrarea. 


După aceea, se înapoiau în curte, reluându-şi mersul 
neliniştit. 

În cele din urmă, unul a bătut cu piciorul în pământ, iar 
gestul lui a fost imitat şi de ceilalţi, până când loviturile lor, 
în cadenţa unui toc, toc, toc, trebuia să se fi auzit la o 
distanţă dincolo de marginile închisorii. 

Dar, oricare le-ar fi fost intenţia, procedeul lor nu a avut 
rezultat; iar după un timp una din fete, furioasă şi 
încruntată, îşi înhăţă ciomagul cu amândouă mâinile şi 
apropiindu-se de un perete, începu să bată cu putere în 
piatră. 

Celelalte fete o imitară numaidecât, iar băieţii continuau 
tactul cu picioarele. 

Tarzan a rămas foarte nedumerit de purtarea lor ciudată, 
însă a căpătat explicaţia dintr-o sursă cu totul neaşteptată: 
propriul său stomac. 

Înţelese că aceste fiinţe erau flămânde şi încercau să 
atragă atenţia cuiva din afară. 

Mai mult însă, mijlocul întrebuințat în acest scop îl făcu să 
înţeleagă şi altceva, de care îşi dăduse seama în scurta 
experienţă de la început: aceste fiinţe erau lipsite cu totul 
de darul vorbirii şi poate că erau chiar incapabile să scoată 
cel mai mic sunet din gură. 

Fata care a bătut prima cu ciomagul în zid se opri deodată 
şi arătă celorlalţi pe Tarzan. 

Ei s-au uitat la el şi apoi la ea; iar ca arătă spre ciomagul ei 
şi din nou spre Tarzan, după care făcu o mică pantomimaă, 
iute, scurtă, dar foarte semnificativă. 

Pantomima arăta modul cum ar cădea ciomagul în capul 
lui Tarzan, după care actriţa pantomimei, împreună cu 
tovarăşii ei, ar fi trebuit să elimine pe Tarzan. 

Şi atunci încetară a lovi cu ciomegele în zid şi nici băieţii 
nu mai izbeau pământul cu călcâiele: întreaga adunare era 
interesată de ideea nouă ce li se dăduse. 

Se uitase la Tarzan cu priviri lacome şi flămânde. Mama 
lor, care trebuia să le fi adus de mâncare: Prima Femeie, 


era moartă. 

Ei nu ştiau aceasta. Ştiau numai că sunt flămânzi şi că 
Prima Femeie nu le-a adus nimic de mâncare de douăzeci şi 
patru de ore. 

Nu erau canibali. Numai în cazul extrem, când foamea ar 
fi ajuns cumplită, s-ar fi devorat unul pe altul, bineînţeles 
după cum se spune că ar fi făcut-o şi unii marinari 
naufragiaţi din rasele de oamenii civilizaţi. 

Străinul nu era din neamul lor. El nu semăna cu dânşii, 
după cum nu se asemănau nici alte fiinţe aduse să mănânce 
de Prima Femeie. 

Prin urmare, nu ar fi făcut nimic rău dacă-l devorau. Ar fi 
fost acelaşi lucru pentru ei ca mâncarea cărnii unei 
antilope. 

Această idee poate nu ar fi încolţit în mintea nici unuia 
dintre ei, de nu se întâmpla ca fata cea mare să se fi gândit 
la aceasta; nici ei nu i-ar fi trecut prin gând, dacă ar fi avut 
de mâncare, ştiind că el nu a fost adus acolo pentru acest 
scop, ei ca să fie soţul Primei Femei, care, ca celelalte femei 
din această rasă primitivă, îşi vâna câte un bărbat în fiecare 
sezon prin junglă, unde bieţii bărbaţi timizi îşi trăiau vieţile 
lor singuratice. 

Excluzând cele câteva săptămâni, când erau în captivi în 
încăperile de piatră ale sexului dominant, bărbaţii trăiau în 
junglă, pe care o preferau, cu toate primejdiile de acolo, 
tratamentului brutal şi dispreţului împărtăşit chiar de copiii 
acestor soţii temporare. 

Câteodată reuşeau să scape, deşi foarte rar. Li se dădea 
drumul, în cele din urmă, fiind mai uşor de prins unul nou, 
în sezonul următor, decât să-l hrănească un an întreg. 

Nu există nimic, în relaţiile lor familiare, care să se 
asemene cu iubirea. Copiii, concepuţi fără iubire, 
necunoscându-şi propriii lor taţi, nu aveau nici măcar o 
afecţiune cât de elementară, unul faţă de altul şi deci nici 
pentru altă fiinţă existentă. 


O oarecare legătură îi ţinea ataşaţi de mamele lor 
sălbatice, la al căror piept sugeau câteva luni şi de la care 
se aşteptau să primească hrana zilnică, până când erau 
destul de dezvoltați să poată merge singuri în junglă, să-şi 
caute propriul vânat şi să aducă orice alt fel de mâncare, pe 
care natura abundentă le-o punea la dispoziţie. 

Cândva, între vârsta de cincisprezece şi şaptesprezece ani, 
băieţii erau eliberaţi şi alungaţi în junglă, după care 
mamele lor nu-i mai recunoşteau între alţi bărbaţi. 

Tot la o asemenea vârstă, tinerele fete erau luate în 
peşterile materne, întovărăşindu-şi mamele la vânătoarea 
zilnică, până reuşeau să-şi prindă primul bărbat. 

După aceea, îşi alegeau o peşteră separată, iar legătura 
dintre părinte şi copil era pentru totdeauna întreruptă, ca şi 
cum nu ar fi existat niciodată. 

Se putea întâmpla chiar ca, în sezonul următor, mama şi 
fiica să devină rivale sau să se ivească între ele, oricând, o 
ceartă cu rezultat mortal, de seama trofeelor aduse de la 
vânătoare. 

Adăposturile şi curţile construite din piatră, în care erau 
ţinuţi copiii şi bărbaţii, erau singura lor operă comună. 

Oricare alte lucrări trebuiau să le facă singure, deoarece 
bărbaţii ar fi scăpat cu cel dintâi prilej, dacă li s-ar fi dat 
voie să iasă de acolo şi să ia parte la lucrările de 
construcţie. Tot aşa, copiii, când ar fi fost destul de tari 
pentru ajutor, ar fi fugit. Totuşi, aceste femei enorme erau 
destul de capabile să-şi facă lucrările singure. 

Echipate de natură cu muşchi puternici şi trupuri colosale, 
ele dislocau plăci enorme de piatră din malul amfiteatrului, 
le dădeau drumul să alunece până în vale, apoi le 
împingeau, le trăgeau şi le aşezau în poziţia dorită, numai şi 
numai cu propria lor forţă. 

Rareori se ivea nevoia de ă se adaogă câte o construcţie 
nouă la cele construite până atunci, mortalitatea printre 
aceste femele fiind atât de mare, că rămâneau libere 
destule clădiri pentru fetele ce ajungeau la maturitate. 


Lăcomia, gelozia şi adeseori soarta celor care vânau în 
junglă luau o dijmă destul de mare printre femeile adulte. 
Până şi bărbaţii lor, atât de dispreţuiţi, îşi ucideau, uneori, 
femeia, în străduinţa de a-şi recâştiga libertatea. 

Viaţa hidoasă a Mutelor a fost rezultatul natural al 
inversării nenaturale a dominării sexului. 

Atribuţia bărbatului este să iniţieze dragostea: prin 
supremaţia sa, să inspire mai întâi respect, după aceea 
admiraţie în pieptul femeii pe care caută s-o atragă, 
dragostea rămânând să se dezvolte în urma acestor două 
emoţii. 

Creşterea gradată a ascendenţei femeilor din ţara Mutelor 
asupra bărbatului împiedică emoţiilor de respect şi de 
admiraţie faţă de bărbat, iar rezultatul a fost că iubirea nu 
s-a mai ivit niciodată. 

Neavând dragoste pentru soţul ei şi ajungând să fie un 
animal cu mult mai puternic decât el, femela din tara 
Mutelor a ajuns în curând să trateze pe toţi cei de sex opus 
cu dispreţ şi brutalitate. 

Rezultatul a fost că forţa, sau dorinţa de iniţiere a 
dragostei a încetat să existe în inima bărbatului: nu putea 
iubi o fiinţă pe care o ura şi de care se temea. Nu putea să 
respecte, nici să admire pe acele făpturi îngrozitoare care 
era femeile din ţara Mutelor, aşa că fugeau prin păduri, iar 
femeile dominate îl vânau pe acolo, ca nu cumva să le piară 
rasa de pe pământ. 

Tarzan se afla acum în faţa unor vlăstare din această rasă 
sălbatică, dându-şi perfect seama, de intenţiile lor 
canibalice. 

Băieţii nu l-au atacat imediat, fiind foarte ocupați cu 
culegerea de ierburi uscate şi de mici bucăţi de lemn de 
prin odăile vecine. 

În timp ce trei fete, din care una abia de şapte ani, se 
apropiau cu băgare de seamă de Tarzan, gata să-l doboare 
cu ciomegele, băieţii făceau un foc la care se aşteptau să 


frigă în curând felii din carnea acestei fiinţe străine, pe care 
păroasa lor mamă le-o dusese. 

Un băiat cam de şaisprezece ani se ţinea mai la spatele 
fetelor, făcând, agitat semne cu mâinile, capul şi corpul. 

Părea că încearcă să convingă pe fete, sau să le împiedice 
a-şi duce la îndeplinire planul. 

A mers până acolo, că apelă şi la ceilalţi băieţi să-l ajute, 
dar ei au aruncat numai o privire înspre fete, după care îşi 
continuară preparativele culinare. 

În cele din urmă, cum fetele se apropiau cu hotărâre de 
Tarzan, băiatul le ieşi înainte, încercând să le oprească. 
Toate trei au sărit ca nişte demoni asupra lui, cu 
ciomăgelele ridicate, să-l radă de pe faţa pământului. 

Băiatul se feri la o parte şi luă câteva pietricele cu pene de 
la ciomagul lui, le aruncă fetelor ce l-au atacat. Proiectilele 
au fost azvârlite atât de iute şi cu atâta precizie, că două 
fete au căzut numaidecât la pământ, urlând de durere. 

Al treilea proiectil îşi greşi ţinta, izbind un băiat în tâmplă 
şi omorându-l pe loc. Era tocmai acela care a furat 
medalionul de la Tarzan şi care, ca toţi tovarăşii lui de sex, 
fiind o creatură timidă, a ţinut medalionul ascuns 
necontenit în palmă, din momentul când Tarzan, după ce şi- 
a venit în fire, a ieşit în curte. 

Fata cea mai mare, fără să se fi intimidat câtuşi de puţin, a 
sărit, cu faţa ei hidoasă de furie, asupra băiatului, care mai 
aruncă o piatră în ea, apoi întoarse spatele şi fugi la Tarzan. 
Probabil că nici el nu ştia ce primire îi va face aceasta. 

Poate că era o reminiscență apartenenţei la acelaşi sex 
care-l îmboldise să ia loc alături de Tarzan...; se prea poate 
ca însuşi Tarzan, în care simpatia pentru specia sa îl domina 
covârşitor, să-i fi inspirat redeşteptarea unui sentiment 
atrofiat de mult. 

Dar, oricare ar fi fost cauza, băiatul veni şi luă loc alături 
de Tarzan, pe când fata simțind, că înfruntă o primejdie mai 
mare în această îndrăzneală nemaipomenită a fratelui său, 
înainta cu mai multă grijă. 


Se părea că îi spune prin semne ce are de gând să-i facă, 
dacă nu va înceta să-şi întrerupă voinţa lui slabă, între ea şi 
poftele ei gastronomice. El îi răspunse, tot prin semne, că o 
desfide şi rămase unde se găsea. 

Tarzan întinse o mână şi-l bătu uşor pe spate, zâmbind. 
Băiatul şi-a rânjit colții îngrozitor, dar se vedea bine că 
încearcă, cu aceasta, să răspundă la zâmbetul lui Tarzan. 

Acum fata era numai la doi paşi de ei. 

Tarzan era foarte nedumerit asupra felului cum ar trebui 
să procedeze cu ea. 

Cavalerismul lui firesc îl împiedică s-o atace, cu atât mai 
puţin să-i pricinuiască vreo rană, fie chiar în legitimă 
apărare. 

Cu toate acestea, perfect conştient că nu va putea scăpa 
de ea, dacă nu o omoară, aşa că, tot căutând o soluţie şi-a 
întări inima pentru fapta ce trebuia s-o comită, dar de care-i 
era groază. Spera, totuşi, să fie în stare a scăpa de acolo, 
fără să recurgă la mijloace extreme. 

A Treia Femeie, ducându-şi, la rândul ei, noul soţ din 
peşteră, în clădirile de piatră din amfiteatru, unde avea 
intenţia să-l ţină închis timp de o săptămână-două, a auzit 
cadenţa picioarelor goale, precum şi loviturile de ciomag ce 
veneau din încăperile Primei Femeii şi înţelese numaidecât 
ce înseamnă acest zgomot. 

Totuşi, bunul mers al vlăstarelor Primei Femei nu o 
priveau câtuşi de puţin pe ea. 

Probabil însă că din instinct matern, a fost îmboldită să le 
dea drumul, spre a-şi căuta hrana şi pentru ca serviciile lor 
să nu fie pierdute tribului, în caz că mureau de foame. 

Nici prin gând nu-i trecea să le dea de mâncare, nefiind 
copiii ei. Atât voia numai: să le deschidă porţile închisorii, 
dându-le drumul, ca să-şi vadă fiecare de treburile, 
găsindu-şi sau nu mâncare; să piară sau să nu piară, 
potrivit legii inexorabilă a supravieţuirii celui mai bine 
înzestrat. 


A Treia Femeie nu se grăbi deloc în această privinţă. Cu 
degetele puternice în părul soţului înfuriat, îl târa spre 
apartamentele ei de piatră, unde a dat la o parte placa cea 
mare ce închidea intrarea şi l-a împins înăuntru, fără multă 
ceremonie, mărindu-i iuţeala cu o lovitură de călcâi în 
spate. 

După aceea, a pus la loc pietroiul şi a pornit alene către 
apartamentele, din apropiere, ale Primei Femei. 

A deschis poarta acestora, a trecut prin cele două camere 
şi a ajuns în curte, tocmai în momentul când fata cea mai 
mare înainta asupra lui Tarzan. 

S-a oprit la intrarea în curte şi izbi cu ciomagul în piatră, 
cu scopul de a atrage atenţia acelora dinăuntru. 

Imediat se uitară toţi spre ea. 

Copiii Primei Femei nu mai au văzură până atunci altă 
femelă adultă, decât pe propria mamă. S-au dat înapoi la 
spatele acestuia, dar nici larzan nu se miră de teama 
arătată de aceşti copii. 

Femeia a Treia a fost primul adult pe care-l văzuse el de 
când se afla în tara Mutelor, deoarece, în timpul cât a fost în 
mânile Primei Femei, zăcuse în nesimţire. 

Fata ce îl ameninţase cu ciomagul părea acum că îl uitase 
cu totul şi stătea cu colții rânjiţi şi cu ochii înguşti în faţa 
noii sosite: singurul copil, care părea că nu are frică de A 
Treia Femeie. 

Tarzan examină din ochi pe această femeie enormă, care 
stătea de partea cealaltă a curţii şi-l privea cu căutături 
sălbatice. 

Nici ea nu l-a mai văzut până acum, deoarece Prima 
Femeie îl adusese acasă pe când A Treia Femeie era la 
vânătoare în pădure. 

De asemenea, nu ştia că Prima Femeie avea un bărbat în 
apartamentul ei. Ştia numai că acolo se aflau copiii ei. Dar 
acum, după ce l-a văzut, îl mânca din ochi. 

Se gândi numaidecât să îl ia de acolo şi să îl ducă în 
propriile apartamente. 


Deci, pentru a îndeplini acest scop se apropia de el încet şi 
cu precauţie, observându-i toate mişcările, ca nu cumva să 
fugă pe lângă ea şi să-i scape din mână. Pe ceilalţi din curte 
nici nu-i băgă în seamă. 

Tarzan nu a putut să-i cunoască gândurile, a socotit că 
vine spre el ca să-l atace, după cum, bine înţeles, ar fi 
atacat pe oricare altă fiinţă străină pe care ar fi găsit-o în 
locuinţa ei. 

Văzându-i mărimea enormă şi dezvoltarea extraordinară a 
muşchilor, precum şi măciuca grea din mână, nu a putut 
face altceva decât să le compare cu neputinţa lui de a se 
apăra. 

Pentru cei născuţi în junglă, fuga din faţa luptelor 
nepotrivite şi fără rost nu primeşte niciodată stigmatul 
laşităţii. 

Tarzan nu numai că era născut şi crescut în junglă, dar 
lipsa hainelor îl făcea şi acum, ca întotdeauna, să-i dispară 
cu totul pojghiţa subţire şi nenaturală a civilizaţiei. 

În momentul acesta, el nu eră decât o fiară care avea să se 
împotrivească uneia din femeile din ţara Mutelor..., o fiară 
isteaţă şi destul de puternică..., o fiară care ştia când să se 
bată şi când să fugă. 

A aruncat o privire în spatele lui. A văzu pitit lângă el pe 
băiatul Mutelor, tremurând de frică. Mai încolo era zidul 
curţii, iar una din pietrele cele mari din care era foarte 
puţin aplecată în afară. 

Mintea omului este înceată iar ochiul lui erau şi mai înceţi. 
În comparaţie cu ochiul şi cu mintea fiarei încolţite, care 
caută scăpare. 

Atât de iute au fost mişcările lui Tarzan, că şi fugise până 
ce A Treia Femeie să-şi fi închipuit că se gândise măcar la 
fugă: odată cu el dus era şi băiatul Mutelor. 

Răsucindu-se în călcâie, Tarzan a aruncat cu aceeaşi 
mişcare, pe umărul său pe băiat; apoi, traversă cu iuţeală 
distanţa ce-l despărţeau de zidul din spate al curţii, se urcă 


ca o pisică pe suprafaţa netedă a pietroiului aplecat, până 
când apucă cu degetele muchia de sus a acestuia. 

Se trase iute deasupra-i fără măcar să se uite înapoi şi a 
dat drumul tânărului de partea cealaltă şi-l urmă atât de 
iute. Că a ajuns la pământ aproape împreună. Apoi se uită 
împrejurul său. 

Abia atunci a văzut, pentru prima dată, amfiteatrul natural 
şi peşterile la intrările cărora încă mai stătea, ici-colo, câte 
o femeie. 

În curând, venea noaptea. Soarele începuse să apună pe 
după creasta munţilor. 

Tarzan nu a văzut decât o singură cale de scăpare: 
deschizătura din partea de jos a amfiteatrului, prin care 
trecea cărarea spre pădure. A alergat în acea direcţie, 
urmat de băiat. 

A fost văzut însă de o femeie, care sta la intrarea peşterii 
sale şi care, luându-şi măciuca, a sărit în picioare şi a 
alergat imediat după ei. 

Atras de mişcarea ei, a pornit în urmărire altă femeie şi 
după aceea altele, astfel că, aproape imediat, şase-şapte 
dintre ele alergau din răsputeri pe cărare, după fugari. 

Tânărul, arătând drumul, alerga iute înaintea lui Tarzan, 
dar, oricât de iute ar fi fost el, tot nu putea fi mai iute şi mai 
rezistent la mişcare decât muşchii ce au dus pe stăpânul lor 
de atâtea ori la adăpost, faţă de atacurile lui Numa, sau îl 
făcuse să poată întrece iuţeala cerbului, când acesta 
trebuia să devie hrana atât de necesară lui Tarzan. 

Femeile, mai grele la alergat, veneau înapoia lor fără nici o 
speranţă că ar fi putut ajunge această pereche atât de 
rapidă, dacă totul ar fi depins numai de iuţeală. 

Aveau la ele proiecţiile de piatră cu care încă de la naştere 
au făcut atâta practică încât au ajuns aproape la perfecţie 
în aruncarea lor, fie în ţinte fixe, fie în ţinte mobile. 

Însă se făcea întuneric cărarea se sucea şi se răsucea, iar 
viteza vânatului făcea ca ţinta să fie foarte greu de nimerit, 
dorind să o ameţească doar, nu să o ucidă. 


Bineînţeles că se întâmpla adesea ca un proiectil aruncat 
cu iuţeală să ameţească vânatul. 

Instinctul le ferea pe femei să ucidă bărbaţii, dar nu le 
îndemna să renunţe la tratamentul de brutalitate extremă 
la care-i supuneau. 

Dacă Tarzan ar fi ştiut pentru ce era urmărit de ele, ar fi 
fugit mai repede, cu toate că, îndată ce proiectilele au 
început să zboare pe lângă capul lui şi-a mărit puţin viteza. 

De s-ar fi întâmplat ca una din pietre să-l fi lovit, ar fi 
încetat să mai existe, deoarece femeile, dându-şi seama că 
noaptea îşi va arunca în curând mantia ei protectoare 
asupra fugarilor, aruncau pietrele cât mai puternic, 
indiferente că i-ar fi ucis sau nu pe fugari. 

În momentul acela, Tarzan a avut norocul să ajungă în 
junglă; ca şi cum s-ar fi topit în aer, a dispărut din ochii 
urmăritoarelor, deoarece ajunsese în propriul element. 

În timp ce ele îl căutau pe pământ, el fugea printre 
crengile de jos ale copacilor, urmărindu-l cu privirea pe 
băiatul Mutelor, ce alerga pe jos pe cărare. 

Odată cu scăparea bărbatului, femeile s-au oprit şi au 
pornit înapoi spre peşterile lor. 

Cu băiatul nu aveau ce face. Elva cutreiera jungla încă 
vreo doi-trei ani, fără a fi împiedicat, iar, dacă până atunci 
scăpa de fiarele sălbatice şi de săgețile piticilor, ajungea la 
maturitate şi devenea, bineînţeles, prada primei femei ce ar 
fi dat de el în timpul sezonului. 

Pentru moment, el va aduce o existenţă singură şi destul 
de fericită în felul ei. 

Bineînţeles că şansele lui de-a supravieţui în junglă au fost 
reduse prin faptul că a scăpat prea de timpuriu. Dacă Prima 
Femeie ar mai fi trăit, l-ar fi păstrat în adăpostul ce-l 
ofereau zidurile apartamentelor sale, cel puţin încă un an şi 
nu i-ar fi dat drumul numai când ar fi fost în stare să se 
măsoare cu primejdiile vieţii sălbatice din junglă. 

Băiatul, cu simţurile sale agere, a realizat că femeile au 
renunţat să-l urmărească. 


Atunci s-a oprit privind în urmă spre fiinţa ciudată care-l 
eliberase din închisoare, dar întunericul îi limita imaginea la 
o mică distanţă. 

Străinul nu se vedea nicăieri. Băiatul şi-a încordat auzul şi 
asculta cu atenţie. 

Nu se auzea zgomot de paşi omeneşti. Se auzeau alte 
sunete din tufişuri şi din crengile de deasupra capului său, 
zgomote ciudate, care-l umpleau de groază. 

Era învăluit de întuneric. Tremura, simțind greutatea 
întunericului asupra lui, zdrobindu-l şi lăsându-l dezarmat 
în faţa grozăviilor care puteau să urmeze. 

Încerca să străpungă întunericul, dar simţea că ochii nu îl 
mai ajută cu nimic; de asemenea, fiind mut, nu putea nici să 
strige, nici să sperie inamicul, nici să atragă atenţia fiinţei 
ciudate în care a găsit prietenie şi a cărei prezenţă a 
stârnise în pieptul lui, în chip atât de ciudat, o emoție 
inexplicabilă... 

Nu era în stare să şi-o explice... nu avea noţiuni pentru ea, 
deoarece nu avea noţiuni pentru nimic, dar simţea cum 
emoția îi încălzeşte pieptul şi dorea să fi putut atrage din 
nou lângă el fiinţa ciudată de mai înainte. 

Se simţea foarte singur şi-i era urât. 

Trosnitura din tufişurile din apropiere deşteptă în el o 
groază şi mai mare. 

Prin întunericul nopţii, se apropia de el ceva mare. Se 
rezemă cu spatele de un copac, nemai îndrăznind să facă 
vreo mişcare. 

Mirosi aerul; dar, oricât de uşor se mişca aerul din codru, 
mişcarea era dinspre el în direcţia fiarei ce se furişa asupra 
lui prin întuneric, ceea ce-l împiedica să identifice 
duşmanul. 

Instinctul îi spunea că inamicul îl identificase pe el şi că, 
fără îndoială, se furişa acum tot mai aproape, pentru ca, la 
un moment dat, să sară asupra lui şi să-l sfâşie. 

Băiatul nu ştia ce înseamnă „Leu”, exceptând posibilitatea 
ca instinctul să aducă cu el imaginea diferitelor fiinţe din 


junglă de care omul se teme. 

În toată viaţa lui, băiatul nu a ieşit niciodată din 
apartamentul Primei Femei; iar cum întregul său neam era 
lipsit de voce, nici mama sa nu i-a putut spune nimic despre 
lumea din exterior. 

Totuşi, când leul a răcnit şi s-a repezit pe neaşteptate 
asupra lui, băiatul a fost convins că fusese atacat de un leu. 

CAPITOLUL. IV - Viaţa primitivă. 

Soarele îşi trimitea razele în curtea apartamentelor Primei 
Femei, curte lipsită de orice viaţă. 

Numai cadavrul băiatului ei zăcea întins, unde căzuse cu o 
seară mai înainte. 

În zarea albastră apăru un punct negru. Şi cu cât se 
apropia, cu atât se mărea, până când a apărut în forma unei 
păsări, alunecând uşor pe aripi întinse şi imobile. 

Venea tot mai aproape, din când în când dând câte un ocol 
mare, până când, în cele din urmă. A trecut şi pe deasupra 
curţii apartamentelor Primei Femei. 

Încă o dată mai zbură în cerc pe deasupra, apoi se lăsă la 
pământ în interiorul curţii..., Ska, vulturul sosise. 

După o oră, corpul tânărului era acoperit ca de o mantie 
de către aripile mai multor păsări de pradă de acestea. 
Când au zburat de acolo, nu mai a rămas în curte decât 
oasele curățate de ultima bucăţică de carne. 

Pe după gâtul uneia din păsări era agăţat acum un lanţ de 
aur, de care atârna un medalion încrustat în diamante. 

Ska se zbătu şi căută să se desfacă de juvaierul care se 
legăna sub el, împiedicându-i mersul pe pământ şi zborul 
Dar rezultatul încercărilor sale a fost că lanţul se petrecu 
de două ori împrejurul gâtului şi nu-l mai putu scoate de 
acolo, îşi luă zborul spre marea pădure de copaci ghimpaţi, 
iar diamantele îi atârnau pe piept, scăpărând scântei. 

Tarzan al maimuţelor, după ce scăpă de femeile care îl 
urmăriseră, atât pe el, cât şi pe băiat până în pădure, se 
opri în copacul de care fiul înfricoşat al Primei Femei se 
rezemase să se odihnească. 


Prin urmare, era acolo, aproape de el, în momentul când 
Numa sări asupra băiatului întinse, daR. Cu iuţeală o mână 
în jos, apucă pe tânăr de păr şi-l trase repede în sus. În 
momentul când ghearele puternice ale fiarei zgâriau 
zadarnic aerul, dedesubtul picioarelor vlăstarului din ţara 
Mutelor. 

A doua zi, prima grijă a lui Iarzan a fost ca să caute de 
mâncare şi material de îmbrăcăminte. 

Gol de tot cum era şi fără nici un fel de arme, bine-înţeles 
că n-ar fi rezistat multă vreme în codru, dacă n-ar fi fost 
Tarzan al junglei, tot aşa s-ar fi întâmplat şi cu băiatul, dacă 
nu l-ar fi avut pe Tarzan lângă el. Tarzan a fost în stare să-şi 
găsească destule fructe, nuci şi ouă de păsări; dar ceea ce 
dorea el mai mult ca toate era carne. 

De aceea, dorea din toată inima, împins nu numai de pofta 
de carne, dar şi de nevoia de a avea o blană, precum şi 
pentru vinele pe care le putea utiliza la fabricarea 
obiectelor necesare siguranţei şi confortului existenţei sale 
atât de primitive în timpul de faţă. 

Pe când se ţinea de urma unui vânat, căuta lemnul potrivit 
pentru o suliță, pentru un arc şi săgeți. Nu i-a fost greu să 
le găsească în pădure. 

Însă trecu aproape toată ziua până când avu norocul ca un 
vânt uşor să aducă până la nările lui sensibile mirosul lui 
Bara, cerbul, pe care-l căutase până atunci. 

S-a urcat într-un copac, a făcut semn băiatului Mutelor să- 
| urmeze, dar această creatură era atât de stângace şi de 
inaptă, încât Tarzan s-a simţit nevoit să-l tragă în sus 
printre crengi, unde, cu ajutorul semnelor, încercă să-l 
determine să înţeleagă că trebuie să rămână unde se află, 
în paza materialelor pe care i le alesese pentru arme, în 
timp ce el îşi va continua singur vânătoarea. 

Nu era nicidecum sigur că tânărul l-a înţeles; cu toate 
acestea, văzut că nu mai are intenţia să se ţină după el. 

Porni, deci, fără zgomot printre crengile copacilor, pe 
urma şiretei rumegătoare, al cărei miros exercitase 


întotdeauna o deosebită atracţie asupra fiului adoptiv al 
Kalei: mirosul lui Bara, cerbul, cu toate că, mai întotdeauna, 
animalul vânat de el sub acest nume era o antilopă. 

Impresiile din copilărie sunt foarte puternice. De pe atunci 
de pe când răsfoi se abecedarul cu figuri colorate găsit în 
cabina tatălui său a aflat că figura de la litera C înseamnă 
„cerb”, a dat acest nume animalului ce se asemăna mai 
mult cu chipul din carte şi pe care-l întâlnea aproape zilnic, 
antilopa; iar, de atunci, nu-i mai zice altfel decât Bara. 

Ca să te poţi apropia îndeajuns de Bara şi să-l dobori cu 
sulița sau cu săgeata, e nevoie de o isteţime şi de o 
îndemânare cu mult mai mare decât de abilitatea limitată a 
omului civilizat. 

Până şi vânătorii indigeni pierd vânatul, mai des decât se 
întâmpla să-l ucidă cu armele lor primitive. 

Tarzan trebuia să-i întreacă pe amândoi, cum trebuia să 
întreacă antilopa, atât prin agerimea facultăţilor lui de 
percepere, cât şi prin coordonarea minţii, folosindu-şi în 
aceeaşi măsură şi muşchii, dacă dorea să-l doboare pe Bara 
numai cu armele cu care l-a înzestrat natura. 

Pe când străbătea repede jungla, călăuzit de nările sale, în 
direcţia lui Bara, mirosul devenea atât de intens, 
avertizându-l că nu tocmai departe se adunaseră mai mulţi 
cerbi la un loc. 

La gândul ospăţului ce-l aştepta, sălbaticul viteaz al junglei 
simţea o puternică senzaţie de foame. 

Urmărind mirosul, vânătorul se apropia de vânat cu mai 
multă atenţie decât până atunci, trecând ca o umbră prin 
pădure şi în cele din urmă, a ajuns la marginea unei poieni 
în care văzu un grup de antilope. 

Aşezându-se pe una din crengile de jos ale copacului, a 
rămas nemişcat ca o statuie, pândind mişcările cirezii şi 
aşteptând momentul când vreun cerb s-ar apropia 
îndeajuns de copacii din jurul poienii pentru ca atacul să fie 
încununat de succes. 


A aşteptat cu răbdare, de multe ori ceasuri întregi, până 
când vânatul să se expună unei morţi sigure. 

O singură mişcare înainte de vreme sau din imprudenţă ar 
fi putut face ca aceste animale fricoase să fugă o distanţă 
mare şi să nu se mai întoarcă acolo zile întregi. 

Spre a înlătura acest inconvenient, Tarzan şi-a menţinut 
poziţia nemişcată, aşteptând ca întâmplarea să-i pună la 
îndemână o antilopă. După un timp, a ajuns la nările lui 
sensibile, slab de tot şi mirosul lui Numa, leul. 

Acest fapt i-a încreţit fruntea. 

Locul unde se afla el era în partea de jos a vântului 
dinspre Bara. Leul, însă, nu se afla între el şi antilopă. Prin 
urmare, trebuia să fie în partea de sus a vântului, dincolo 
de vânat. 

Şi, atunci, pentru ce nările atât de sensibile ale erbivorelor 
nu prinseseră mirosul inamicului lor ereditar mai înainte de 
Tarzan? Se vedea bine, după cum păşteau în linişte, că nu 
simțeau nimic care să le îngrozească, deci nu ştiau că Numa 
se află prin apropierea lor. 

Tarzan îşi făcu socoteala că vântul care-i adusese mirosul 
trebuia să fi fost unul din acele curente, atât de ciudate, 
care lasă în nemişcare o parte din aer în drumul lor, 
trecând pe deasupra. 

Deci, antilopele trebuie să fi fost înconjurate temporar de 
acea parte de aer care le izola de ce se petrecea în jurul lor. 

Pe când se gândea la toate aceste lucruri, dorind din tot 
sufletul ca Numa să se îndepărteze, a rămas încremenit 
auzind un trosnet puternic în tufişurile, de partea cealaltă a 
poienii, dincolo de antilope. 

Simultan cu zgomotul din tufişuri, apăru şi un leu tânăr, 
care, în momentul când a zări antilopele, a scos un răcnet 
teribil şi s-a repezit asupra lor. 

Tarzan era atât de dezamăgit, încât îi venea să-şi smulgă 
părul din cap. 

Prin stupiditatea de neînchipuit a acestui leu tânăr, a 
rămas fără hrană..., rumegătoarele s-au împrăştiat în toate 


direcţiile. Leul, în atacul lui zadarnic, pierdu atât hrana lui, 
cât şi pe cea a lui Tarzan. 

Dar staţi puţin! Ce era aceasta? 

Un pui îngrozit de antilopă, porni exact spre copacul în 
care se afla Tarzan. 

Dar. Cum a trecut pe sub copac, a simţit aruncându-i-se în 
spate un corp omenesc ce şi-a înfipt degetele, strângându-l 
de gât. 

Greutatea vânătorului care se aruncase asupra animalului 
i-a răsturnat pe amândoi la pământ, dar, mai înainte ca 
cerbul să se fi putut ridica din nou în picioare, vânătorul îi 
suci gâtul, frângându-l dintr-o singură mişcare. 

Fără să arunce vreo o privire înapoi. Tarzan şi-a aşezat 
cerbul pe umăr şi a sărit în cel mai apropiat copac. 

Nu mai trebuia să-şi piardă timpul, uitându-se să vadă ce 
făcea Numa. Pentru că ştia prea bine că uciderea lui Bara 
avusese loc chiar în faţa leului. 

Abia a apucat să se ridice pe o creangă, când auzi o 
bufnitură surdă, leul, căzu în gol, pe locul unde fusese 
Tarzan cu o clipă mai înainte. 

Ruşinat de nereuşita lui, furios de pierderea prăzii, leul 
începu să scoală răcnet după răcnet, uitându-se furios la 
omul de pe creangă. Tarzan începu să zâmbească. 

— Fiu al lui Dango, hiena, îl aţâţa el pe leu, umblă flămând 
acum. Până ai să înveli să vânezi. 

După ce a aruncat cu dispreţ în faţa lui o crenguţă ruptă, a 
dispăru în frunzişul copacilor, ducându-şi prada cu uşurinţă 
pe umăr. Era încă lumină când a ajuns unde l-a lăsat pe 
băiatul din ţara Mutelor. 

Tânărul avea la el un cuţit mic de piatră, cu care Tarzan 
tăie imediat o bucată bună din antilopă, întinzându-i-o 
băiatului. 

După aceea, a tăiat şi pentru o bucată. Flămând cum era 
şi-a înfipt adânc dinţii în carnea crudă şi plină de sânge a 
antilopei. În timp ce băiatul, căutându-şi materiale pentru 
foc, privea surprins acţiunea lordului englez. 


Amuzat, Tarzan l-a privit la rândul lui pe băiat, până când 
acesta reuşi să-şi prepare carnea după cum socotea el că ar 
trebui preparată: partea din afară arsă de tot, mijlocul 
aproape crud. 

Totuşi, era mâncare gătită şi fără îndoială că acela ce o 
mânca se simţea superior fiarelor sălbatice care mâncau 
carnea crudă. 

Ceea ce simţea băiatul se aseamănă probabil cu ceea ce 
simt epicurienii din lumea civilizată când mănâncă vânat 
alterat şi brânză descompusă. 

Tarzan începu să zâmbească la gândul cât de vagă e, la 
urma urmei, marginea care separă omul civilizat de cel 
primitiv, în ce priveşte instinctul şi poftele. 

Unii dintre prietenii săi din Franţa, cu care avu prilejul să 
prânzească uneori, s-au arătat foarte îngroziţi când au aflat 
că Tarzan a mâncat omizi, aşa cum mâncau şi maimuţele..., 
aceasta în timp ce ei îmbucau cu poftă dintr-o mâncare de 
melci. 

Americanul provincial râdea de gustul francezului ce 
mănâncă picioare de broască, fără să se gândească că lui 
însuşi îi plac picioarele de mosc. 

Eschimoşii mănâncă peşte crud. Locuitorii de pe Amazon, 
atăt albii cât şi indigeni mâncau cu poftă stomac de papagal 
şi de maimuțe, socotindu-le cele mai delicioase mâncăruri. 

A doua zi de dimineaţă, având destulă carne pentru câteva 
zile, Tarzan a început să-şi facă arme şi să-şi croiască o 
haină din piele de antilopă. 

Arătând băiatului Mutelor cum se curăţă pielea de 
antilopă cu cuțitul de piatră, începu să lucreze, fără să aibă 
alte unelte decât câteva bucățele de piatră adunat de pe 
albia unui râuleţ, cu care voia să-şi lucreze arme bune şi 
puternice, spre a se putea măsura cu femeile din ţara 
Mutelor, cu marile carnivore şi cu oricare alt soi de inamic 
ce s-ar ivi. 

În timp ce lucra, îl privea pe băiat şi se întreba la ce îi 
putea folosi această sărmană fiinţă. 


Poate că-l va ajuta să-şi croiască drum prin pădurea de 
copaci ghimpaţi trebuia s-o străbată mai înainte de a ajunge 
în ţinuturile cunoscute, de unde să se îndrepte spre casă. 

Vedea bine că bietul băiat e foarte timid, fapt dovedit când 
a fugit de la Mute şi de spaima manifestă când l-a atacat 
Numa. Lipsit de grai, devenea un camarad de drum inutil, 
iar faptul că nu se pricepea câtuşi de puţin la tainele 
pădurii îl făcea o adevărată povară. 

Pentru că trecuse de partea lui în timpul altercaţiei din 
curtea apartamentelor Primei Femei, îşi câştigase, prin 
actul său, dreptul la protecţie, cu toate că lui Tarzan nu-i 
era de nici un folos. 

Evident prea evident chiar era că băiatul s-a ataşat de 
Tarzan şi dorea cu orice preţ să rămână alături de el. 

Şi-atunci, lucrându-şi armele şi gândindu-se la locuitorii 
din ţara Mutelor, i-a venit o idee: va face pentru băiat arme 
la fel cu ale sale, învăţându-l să le întrebuinţeze. Ştia foarte 
bine că eficacitatea armelor primitive ale Mutelor nu se 
putea compara cu aceea a unui arc şi săgeți şi nici cu a unei 
sulițe bune. 

Mutele nu ar fi putut să repeadă proiectilele lor atât de 
departe, cât ar fi putut ajunge săgeata unui arcaş bun şi 
nici ciomăgele lor nu fi putut face mult faţă de o suliță. 

Da, va face arme şi pentru băiat şi-l va învăţa să le 
întrebuinţeze. În felul acesta, se va putea folosi de el la 
vânătoare, precum şi luptă. 

Pe când Tarzan era adâncit în aceste gânduri, băiatul se 
opri brusc din lucru, lipindu-şi o ureche de pământ, apoi, 
ridicându-şi uşor capul şi-a întors privirile spre Tarzan. A 
îndreptat degetul de la el spre pământ. 

Tarzan a înţeles că trebuia să asculte, după cum făcu 
băiatul: după ce şi-a lipit urechea de pământ, auzi zgomotul 
unor paşi răsunând pe cărarea bătătorită. 

Adunând de jos tot ce-i aparţinea, a urcat numaidecât în 
vârful copacului, unde şi-a aşezat lucrurile, s-a întors şi l-a 
ajutat pe băiat să urce lângă el. Nu au avut mult de aşteptat 


şi au văzut apărând pe cărare una dintre acele femei 
teribile din amfiteatru. 

La vreo cinci-şase metri în urma ei, venea altă femeie, iar 
în urma acesteia mai venea una. 

Femeile din ţara Mutelor nu umblau prea des în felul 
acesta, existenţa lor fiind mai mult singuratică. 

Totuşi, se adunau la un loc câteodată, ca să facă vânătoare 
împreună, în cazul când vânau vreo fiară primejdioasă care 
le devasta ţinuturile, sau când nu reuşeau să adune din 
pădure destui bărbaţi în timpul sezonului. 

În cazul acesta, femeile rămase fără bărbaţi se uneau şi 
porneau prin ţinuturile unui trib din vecinătate. 

Toate trei femeile au trecut pe sub copacul lui Tarzan. 
Urechile mari le atârnau, iar privirile ochilor lor negri 
rătăceau dintr-o parte în alta a cărării, tot mişcând repede, 
din când în când, pielea din câte un loc al corpului, cu 
scopul de a alunga de acolo insecte plictisitoare. 

Cei doi oameni din copac au rămas nemişcaţi până când 
femeile s-au îndepărtat. 

După ce au ieşit din privirile lor la o cotitură a drumului, 
au mai stat un timp să asculte, apoi au coborât din copac, 
reluându-şi lucrarea întreruptă. 

Tarzan a zâmbit ironic, când se gândi la evenimentele 
petrecute în ultimele câteva minute; el, Tarzan al 
maimuţelor, Voievod al Codrilor, să se ascundă în copac, să 
nu fie văzut de trei femei! Închipuiţi-vă! 

Dar ce fel de femei erau! 

Până acum el nu ştia mai nimic despre ele sau despre 
obiceiurile lor, însă ceea ce ştia era de ajuns să-l convingă 
că erau cei mai formidabili duşmani cu care avusese el de a 
face până acum. Aşa că, atâta timp cât era fără arme. Nici 
nu era de gândit să încerce a se măsura cu ciomegele lor 
cele mari şi cu proiectilele aruncate cu atâta îndemânare. 

Zilele treceau: Tarzan şi tovarăşul său lipsit de grai îşi 
perfecţionară armele cu care urmau să-şi procure hrana 


mai cu uşurinţă, băiatul lucrând mai mult mecanic, potrivit 
instrucţiilor primite de la stăpânul său. 

În sfârşit, sosi momentul în care Tarzan cu băiatul din ţara 
Muţilor erau echipați cu tot ce le trebuia. 

Au pornit la vânătoare împreună, iar omul îl învăţa pe 
băiat să tragă cu arcul, să arunce cu sulița şi să se 
folosească de funia de iarbă, care în timpul copilăria i-a fost 
unica armă. 

În timpul acestor zile de vânătoare, se petrecu în tânărul 
din ţara Mutelor. În mod aproape brusc, o mare schimbare. 
Obiceiul său a fost până acum ca să meargă pe furiş prin 

codru, oprindu-se, adesea, să privească, când încoace. 

Când încolo, temându-se, după toate aparentele, de 
fiecare fiinţă ce umbla prin junglă; iar frica cea mai mare i-o 
inspirau femeile de acelaşi neam cu el. 

Toate aceste însă se schimbară ca prin farmec. 

Începu să devină stăpân atât pe arc, cât şi pe sulița de la 
Tarzan, mai ales că privise, de multe ori, cu un interes 
adânc şi într-un fel oarecare, cu smerenie şi respect pe 
Tarzan, pe când dobora diferite animale, mari sau mici, 
pentru hrana zilnică. 

Într-o zi, îl văzuse ucigând pe Sabor, leoaica, dintr-o 
singură aruncătură de suliță, când se întâmplase ca ea să-l 
surprindă într-un luminiş, destul de departe de adăpostul 
oferit de copacii junglei. 

Sosi, după o vreme şi ziua băiatului. Vâna împreună cu 
Tarzan: iar acesta aţâţă o mică turmă de porci sălbatici, 
printr-o săgeată bine îndreptată, care ucise pe unul din ei. 
Ceilalţi se împrăştiară în toate direcţiile, afară de unul un 
mistreţ puternic, care, zărind pe băiat, se repezi cu furie 
asupra lui. 

Primul gând al tânărului fu să fugă, pentru că secole 
întregi de spaimă infiltrată în el îl îmboldeau la asta. 
Întotdeauna bărbaţii din ţara Mutelor fugiseră din faţa 
primejdiei şi fugind într-una de animalele carnivore, 
precum şi de propriile femei, ajunseră foarte iuți de picior... 


Atât de iuți, că nici un duşman primejdios nu-i mai putea 
prinde; un om din ţara Muţilor nu putea fi prins decât prin 
şiretenie. 

Băiatul putea să scape foarte uşor de mistreţ şi în clipa 
aceea era cât pe aci s-o ia la fugă. Stăpânit de o idee nouă şi 
neaşteptată, se opri în loc..., dete pe spate mâna cu sulița, 
după cum îl învățase Tarzan, apoi o repezi înainte cu toată 
forţa de care era capabil. 

Mistreţul venea direct spre el. Suliţa îl izbi în umărul stâng 
şi străbătu corpul, perforându-i inima. Horta, mistrețul, 
muri instantaneu. 

O nouă expresie apăru în privirile tânărului, care se 
reflectă şi în trăsăturile sale. 

Nu se mai vedea acum obişnuita teamă; nu se mai furişa 
prin codru, ca mai înainte, aruncând priviri speriate în 
dreapta şi în stânga. 

Acum mergea drept, cu îndrăzneală, fără frică şi probabil 
că, în loc să se mai teamă de apariţia vreunei femei, o şi 
căuta chiar. Devenise personificarea bărbatului răzbunător. 

În pieptul lui clocotea furia înăbuşită a nenumărate 
generaţii faţă de tratamentul dispreţuitor şi de abuzurile 
îndurate din partea sexului feminin. 

Fără îndoială că el nu-şi concretiza gândul în felul în care îl 
expunem aci, dar rămâne fapt că Tarzan, văzându-l şi-a dat 
seama că cea dintâi femeie ce va avea nenorocul să se 
întâlnească cu acest tânăr, va avea, totodată şi cea mai 
mare surpriză din viaţa ei. 

CAPITOLUL. V - Alte bordeie, alte obiceie. 

Tânărul din ţara Muţilor se ataşase de Tarzan cu 
devotamentul şi supunerea unui câne. 

La rândul său, Tarzan a învăţat cea mai mare parte a limbii 
prin semne a protejatului său, având, astfel, mijlocul să 
comunice între ei pentru toate nevoile. 

Băiatul a câştigat încredere în el însuşi, pe măsură ce se 
obişnuia mai mult cu noile arme, devenea din ce în ce mai 
independent, cu rezultatul că, adesea, porneau la vânătoare 


despărțiți unul de altul, astfel că proviziile nu le lipseau 
niciodată. 

S-a întâmplat ca Tarzan, în timpul unei expediţii 
singuratice, să dea peste o privelişte din cele mai ciudate. 

Urmărea de câteva ceasuri dâra de miros lăsată de Bara, 
când simţi, deodată, mirosul unei Mute, ceea ce nu însemna 
pentru el decât că mai era cineva ce căuta să pună mâna pe 
prada urmărită de el. 

Era călăuzit numai de instinctul sălbatic al fiarei de codru 
care predomina în el. 

Nu mai era elegantul lord Greystoke din Londra care îşi 
rânjise colții zbârcindu-şi buzele, ci vânătorul sălbatic în 
clipa când îi răpea prada. 

A apucat prin copaci, porni repede în direcţia femeii din 
ţara Muţilor, dar înainte de a o ajunge, alt miros pătrunse în 
nările sale: un miros nou, ciudat, care-l nedumerea. 

Era miros de om, totuşi până la un grad oarecare miros 
străin şi necunoscut. Niciodată nu i se întâmplase să dea 
peste aşa ceva. 

Mirosul era foarte slab, dar ghicea, instinctiv, că trebuie să 
emane de undeva de foarte aproape. Şi într-adevăr, după 
câteva clipe, auzi câteva voci..., voci joase şi melodioase, ce 
ajungeau foarte slab la urechile lui. 

Dar, cu toate că erau joase şi melodioase, se simţea în 
tonul lor ceva ce denota surescitare. Acum Tarzan uită de 
Bara, uită de tot ce-l înconjura. 

Se apropie cu multă băgare de seamă şi după puţin, 
observă că se găsea în apropierea unui număr mare de 
persoane. 

Ajunsese în marginea pădurii, de unde se deschide o 
câmpie întinsă până la poalele dealurilor din depărtare. 

Priveliştea care-l izbi vederile îl făcu, în primul moment, să 
se îndoiască de propriii săi ochii. 

I se părea că nimic nu-i natural din tot ce vedea, afară de 
una din femeile uriaşe din tara Muţilor. 


Ea se găsea la vreo două sute de metri de marginea 
pădurii şi era înconjurată de o întreagă hoardă de oameni 
în miniatură - nişte războinici micuţi şi albi - încălecaţi pe 
un soi de animale ce păreau antilope regale de pe coasta de 
apus. 

Înarmaţi cu sulițe şi cu săbii, atacau necontenit picioarele 
enorme ale femeii, care se dădea înapoi încet spre pădure, 
izbind, din când în cânD. Cu piciorul în adversarii ei. Sau 
doborându-i cu marele ei ciomag. 

Tarzan văzu numaidecât că ei vroiau să-i taie venele de la 
picioare şi dacă ar fi reuşit, ar fi putut, după aceea, s-o 
omoare cu uşurinţă. 

Dar, cu toate că erau o sută şi mai bine la număr, şansele 
lor de reuşită păreau foarte mici, deoarece femeia ucidea 
sau rănea câte zece din ei deodată, numai cu o singură 
izbitură de picior. 

Până acum, aproape jumătate din ei erau întinşi jos morţi 
sau răniţi pe drumul urmat în lupta lor cu femeia, mai 
înainte de a fi sosit Tarzan la faţa locului. 

Cu toate acestea, faţă de curajul acelor care mai 
rămăseseră, Tarzan fu cuprins de admiraţie. Ei se repezeau 
neîncetat la o moarte aproape sigură. În sforţările lor 
încăpăţânate de a dobori femeia uriaşă. Atunci văzu şi el 
motivul pentru care ei îşi sacrificau atât de zadarnic viaţa..., 
în mâna stângă a femeii, strâns la pieptul ei, se găsea unul 
dintre aceşti războinici mititei. 

Evident că, spre a-l salva pe acesta, ceilalţi continuau 
lupta. 

Dar, dacă Tarzan a fost cuprins de admiraţie la vederea 
acestor războinici, rămase tot atât de uimit de animalele 
curajoase şi agile pe care le călăreau. 

Crezuse până atunci că antilopa regală, cea mai mică 
specie a acestor animale, este şi cea mai timidă dintre 
fiinţele de pe pământ. 

Această particularitatea însă nu aparţinea şi categoriei de 
antilope la care privea acum. Puțin mai mari de statură, 


înalte cam la jumătate de metru, erau, în toate celelalte 
privinţe, identice cu antilopa regală. 

Totuşi, sub conducerea călăreţilor, săreau fără teamă până 
aproape de picioarele enorme ale femeii şi de ciomagul ei. 

Erau şi bine conduse - s-ar fi putut zice la perfecţie - aşa 
că muşchii lor răspundeau poruncii date de călăreţi. 

Săreau când spre femeie, când înapoi şi abia atingând 
pământul cu picioarele, se şi găseau scăpaţi de primejdie. 

Săriturile lor ajungeau uneori până la doi metri, aşa că 
Tarzan se mira nu numai de agilitatea lor. Dar şi de 
abilitatea aproape minunată de călărie a războinicilor, ce se 
puteau menţine în şa atât de bine pe aceste animale, cu 
toate săriturile, învârtelile, suciturile şi săltăturile lor. 

Era o privelişte frumoasă, o privelişte inspiratoare, care, 
oricât de nereală i s-ar fi părut la început, nu trecu mult ca 
să-l facă să-şi dea seama că privea la o rasă de pigmei 
veritabili..., nu din aceia de rasă neagră pe care exploratorii 
Africii îi cunoscuse mai mult sau mai puţin, ei din rasa albă. 
Rasa pierdută de oameni în miniatură, la care se referă de 
multe ori vechile manuscrise de călătorii şi explorări, 
miturile şi legendele. 

Lupta aceasta, de şi-l interesa foarte mult, la început o 
privise ca un spectator neutru. După un timp, simţi că 
simpatiile lui înclină spre micii războinici; iar, când a văzut 
că Muta era să scape în pădure împreună cu captivul ei, se 
hotări să se amestece în această afacere. 

Cei dintâi care l-au văzut în momentul ieşirii sale din 
frunzişul codrului au fost micii războinici. 

Evident că l-au luat la început drept încă unul din 
duşmanii lor uriaşi, deoarece din piepturile lor a izbucnit un 
strigăt de descurajare şi s-au dat înapoi, pentru prima oară 
de când Tarzan privea la această luptă ne egală. 

Dorind să-şi arate clar intenţiile, mai înainte ca micii 
oameni să se fi repezit la el spre a-i tăia venele picioarelor, 
porni iute în direcţia femeii. 


Aceasta, din partea ei, îndată ce dădu cu ochii de el, 
începu a-i face semne poruncitoare spre a veni în ajutorul 
ei, să sfârşească şi cu restul pigmeilor. 

Ea era obişnuită să fie temută şi ascultată de bărbaţii din 
neamul ei, mai ales când îi subjuga. Poate că, de astă dată, 
să se fi mirat puţin de îndrăzneala acestuia, deoarece 
bărbaţii fugeau de obicei de ea. 

Cu toate acestea, avea mare nevoie de el, nevoie ce o 
domina. Apropiindu-se de ea, Tarzan îi porunci, prin limba 
semnelor învățată de la băiat, să dea drumul captivului şi să 
plece de acolo, nemai supărând războinicii. Drept răspuns, 
ea făcu o strâmbătură urâtă şi porni spre el. 

Atunci Tarzan aşeză o săgeată în arc. 

— Înapoi! îi făcu el semn. Înapoi sau te ucid! Înapoi, 
femeie şi lasă jos mititelul din mână! 

Ea mârâi feroce şi mări paşii. Tarzan ridică arcul la nivelul 
ochilor şi întinse de coardă, până când arcul se îndoi. 
Pigmeii, dându-şi seama că, cel puţin pentru un moment, 
noul străin uriaş părea a fi de partea lor, se strânseseră la 
un loc, aşteptând rezultatul duelului. 

Tarzan spera că femeia îi va asculta ordinul şi că nu va fi 
silit să-i curme zilele. 

Îi era de ajuns o singură privire să vadă că ea nu avea 
nicidecum intenţia să-l asculte şi că era hotărâtă să-l 
nimicească cu desăvârşire pe individul ce se amestecase cu 
atâta îndrăzneală în afacerile ei. 

Venea mereu spre el. Au ajuns atât de aproape, că orice 
întârziere din partea lui i-ar fi fost primejdioasă; slobozi 
săgeata. Aşchia de lemn ascuţită se înfipse adânc, drept în 
inima ei sălbatică, unde el ochise, iar femeia se prăbuşi la 
pământ. 

În aceeaşi clipă, Tarzan se repezi la ea, apucând în mâini 
pe războinic, ca nu cumva să fie zdrobit în căderea Mutei. 

La această nouă acţiune a lui, războinicii, neînţelegându-i 
intenţiile, scoaseră o serie de strigăte şi învârtind săbiile pe 
deasupra capetelor, au dat pinteni cailor, către el. 


Dar, mai înainte ca ei să fi ajuns până la el, Iarzan aşeză 
uşor pe pământ omuleţul salvat de la moarte şi-i dădu 
drumul. 

Instantaneu, atitudinea pigmeilor ce voiau să-l atace se 
schimbă din nou, iar strigătele lor războinice se 
transformară în aclamații de bucurie. 

Călărind până la el, se opri în faţa războinicului pe care-l 
salvase şi descălecând, îngenunchea în faţa lui Tarzan. lar 
cei de aproape îi sărutară mâna. 

Acum văzu larzan că niciunul din aceşti pitici nu era mai 
înalt de un jumătate de metru. 

De asemenea, înţelese numaidecât că cel pe care-l salvase 
avea grad mare printre ceilalţi, probabil era chiar şeful lor. 

Se întreba acum care va fi atitudinea lor faţă de el. Se uită 
la ei cu o privire plină de îngăduinţă, cum s-ar uita cineva la 
un muşuroi de furnici. 

Pe când ei îşi felicitau tovarăşul pentru miraculoasa 
scăpare, Tarzan avu cel mai bun prilej să-i examineze de 
aproape. 

Erau oameni cu pielea albă, bineînţeles destul de bronzată 
de vânt şi de arşiţa soarelui; totuşi, nu încăpea nici o 
îndoială, erau oameni albi. 

De asemenea, aveau trăsături regulate şi bine 
proporţionate, aşa că, după orice criteriu al rasei noastre, 
ar fi putut fi consideraţi bărbaţi frumoşi. 

Erau, evident, excepţii şi variaţii; dar, în ansamblul lor, 
păreau toţi oameni frumoşi. Aveau faţa netedă şi niciunul nu 
părea prea în vârstă; acela scăpat din mâinile Mutei părea 
mai tânăr decât ceilalţi, cu mult mai tânăr decât aceia care 
descălecaseră ca să-i facă onorurile cuvinte. 

Şi, cum Tarzan sta şi se uita la ei, tânărul făcu semn 
celorlalţi să se scoale, după care le ţinu un mic discurs. La 
urmă, se întoarse către Tarzan şi-i vorbi, dar acesta nu 
înţelese nici un cuvânt. 

Totuşi, din atitudinea lui reieşea lămurit că omuleţul îi 
mulțumea şi probabil că-l întreba care îi sunt intenţiile faţă 


de ei. 

Atunci, Tarzan căută să-i asigure că nu doreşte decât 
prietenia lor şi spre a evidenția intenţiile sale, îşi aruncă 
armele, făcând un pas spre ei cu braţele întinse şi cu 
palmele deschise în direcţia lor. 

Tânărul pigmeu părea că înţelege aceste semne de 
prietenie, deoarece înaintă şi el cu mâna întinsă spre 
Tarzan. Acesta, crezând că ar trebui să-i sărute mâna, nu 
voi s-o facă, ei preferă să-şi asume un rol egal cu al celui 
mai mare pigmeu. 

Deci, lăsându-se într-un genunchi ca să poată ajunge mai 
cu uşurinţă la mâna pe care l-o întinsese pigmeul, îi strânse 
degetele delicat, aplecându-şi uşor capul, într-o înclinare 
destul de politicoasă, dar care nu arăta nici o urmă de 
slugărnicie. 

Celălalt a avut aerul că este satisfăcut. Întoarse salutul cu 
aceeaşi demnitate, după care încercă a-l face pe Tarzan să 
înţeleagă că era pe cale să plece cu oamenii lui prin câmpie 
şi-l invită să-i însoţească. 

Destul de curios să vadă şi alte caracteristici ale acestui 
popor ciudat. Tarzan nu a stat la îndoială să primească 
invitaţia. 

Înainte ca ceata lor să pornească la drum, se împrăştiară 
puţin prin câmpie, pentru a-şi aduna morţii şi răniții, 
precum şi pentru a pune capăt chinurilor antilopelor prea 
grav rănite pentru a merge. Săvârşiră aceasta cu săbiile lor 
relativ mici şi drepte, ce făceau parte din armamentul lor, 
lăsând lăncile în tocurile cilindrice aninate de partea 
dreaptă a şeilor. 

Alte arme, Tarzan nu mai putu descoperi doar un cuţitaş 
pe care ei îl purtau într-o teacă la şoldul drept şi a cărui 
lamă era cu două tăişuri, ca un pumnal, numai de câţiva 
centimetri lungime şi foarte ascuţită la vârf. 

După ce şi-au adunară morţii şi răniții, aceştia din urmă a 
fost examinaţi de către tânărul conducător al trupei, în 


tovărăşia a cinci-şase persoane dintre cei adunaşi în jurul 
lui când Tarzan i-a dat drumul din mână. 

Pe aceştia Tarzan i-a luat drept locotenenţi sau subofiţeri. 
I-a văzut punând întrebări răniților şi examinându-i; iar în 
trei rânduri, de fiecare dată un caz fără speranţă, 
conducătorul îşi trecu iute sabia prin pieptul nefericiţilor. 

Pe când se îndeplinea această măsură militară în aparenţă 
destul de crudă. Dar, altminteri, foarte salutară, restul 
războinicilor săpau, sub comanda subofiţerilor, un şanţ 
lung, lângă cei morţi: erau în număr de vreo douăzeci. 
Săpătura o făceau cu un fel de hârleţ destul de solid, pe 
care-l ţineau agăţat de şa şi care se putea fixa la capătul 
lăncilor. 

Oamenii lucrau cu repeziciune extremă şi după un plan ce 
părea că elimină orice mişcare de prisos, aşa că, în foarte 
scurt timp, au săpat un şanţ de doi metri lungime, jumătate 
metru lăţime şi un sfert de metru adâncime, sânt care 
pentru oamenii de mărime normală ar fi trebuit să fie de 
şase metri lungime, doi metri lăţime şi un metru adâncime. 

În acest şanţ îşi grămădiră morţii ca sardelele, în două 
straturi. După aceea, au aruncat destul pământ ca să umple 
spaţiile dintre corpuri, precum şi groapa până sus. Au 
adunat un număr mare de pietre, cu care au acoperit 
groapa, lăsând, în urma lor, un mic monument, ce arăta 
unde şi-au pierdut vieţile vitejii. 

Până să termine această lucrare, alţi războinici au prins 
antilopele rămase libere şi au aşezat răniții pe spatele lor. 
La un cuvânt al comandantului, războinicii executară 
mişcări de precizie militară, apoi o parte au pornit înainte 
cu răniții, iar după câteva clipe porni restul trupei. 

Sistemul lor de încălecare şi de marş era unic în felul lui, 
deci de mare interese pentru Tarzan. 

Războinicii, descălecaţi, stăteau în rând în faţa tânărului 
conducător, care era încălecat, după cum erau şi alţi câţiva 
ofiţeri care îl însoțeau. Fiecare războinic îşi ţinea calul de 
căpăstru. 


Comandantul făcu un semnal rapid, ridicând vârful săbiei, 
fără ca din gură să-i iasă un cuvânt de comandă. Imediat ce 
lăsă vârful săbiei în jos, îşi răsuci calul în loc, porni încotro 
se uita trupa, aceeaşi mişcare fiind făcută simultan şi de 
ofiţerii săl. Ca şi cum ar fi fost împinşi de un singur gând. În 
clipa aceea „calul” fiecărui războinic porni înainte, iar 
călăreţul sări în şa din fuga „calului”, tot atât de uşor, ca şi o 
pană. 

Imediat după ce a pornit primul şir de antilope, porni şi cel 
de-al doilea şi aşa încălecă întreaga trupă; cei din urmă au 
mărit ritmul, ca să-i poată ajunge pe cei porniţi iniţial. 

Era una din cele mai meşteşugite şi practice manevre 
militare, ce făcea cu putinţă punerea în marş a trupelor de 
cavalerie tot atât de iute ca şi trupele de infanterie. 

În timp ce trupa galopa, ieşiră din flancul stâng zece 
călăreţi, urmând pe unul din ofiţerii care se detaşase de 
grupul din jurul comandantului trupei şi se înapoiară la 
Tarzan. 

Ofiţerul începu a-i face semne spre a înţelege că trebuie să 
urmeze trupa şi că ei aveau însărcinarea de a-l călăuzi până 
la destinaţie. În timpul acesta, corpul principal al trupei 
ajunsese departe pe câmpie, antilopele făcând sărituri de 
câte doi metri. Nici Tarzan, cât de iute era el, nu ar fi putut 
să se ţină după ele. 

A pornit, deci, sub conducerea detaşamentului, să poată 
vedea lucruri noi, însă gândurile sale erau la băiatul din 
ţara Mutelor, ce vâna singur în pădurea rămasă din urmă. 
Nu trecu mult şi nu se mai gândi la el, dându-şi seama că 
băiatul era acum cu mult mai bine echipat pentru apărare 
decât oricare altul din neamul său. 

De asemenea, se gândea că, după ce va vizita ţara 
pigmeilor, se putea întoarce, să-l găsească, dacă i-ar mai fi 
surâs ideea aceasta. Câmpia nu era tocmai atât de întinsă, 
ei avea văi şi dealuri uşoare, iar ici-colo era câte o 
dumbrăvioară. larbă era de ajuns, păscută în unele locuri 
de nişte antilope de o specie ceva mai mare. 


La vederea călăreţilor ce se apropiau şi la vederea făptuiri 
uriaşe a lui Tarzan, antilopele o luară la fugă. Micul lor grup 
întâlni un rinocer, dar nu făcu decât un ocol mic spre a-l 
evita, iar mai încolo, aproape de-un mic grup de copaci, 
şeful călăuzelor îşi opri detaşamentul, luă lancea în mână şi 
înaintă uşor spre un tufiş, transmițând, un ordin oamenilor 
săi, în urma căruia aceştia se împrăştiară, înconjurând 
tufişul. 

Tarzan se opri şi privi cu mult interes acţiunea 
războinicilor. Vântul bătea înspre el din direcţia tufişului, 
aşa că nu putea afirma cu precizie ce fel de animal era 
acela care atrase atenţia ofițerului. 

Nu trecu mult timp după ce războinicii înconjuraseră 
tufişurile şi cei de partea opusă au dat să intre în tufiş, 
ţinând, suliţele gata de atac. Tarzan auzi un mârâit fioros 
din tufiş, iar după o clipă văzu sărind o pisică sălbatică 
africană. Săritura era îndreptată către ofiţerul trupei, ce 
aştepta fiara cu lancea, gata să străpungă. 

Greutatea şi forţa săriturii fiarei aproape trântiră din şa pe 
călăreț, dar vârful suliţei acestuia izbi pisica drept în piept. 
După câteva zvâcnituri convulsive, pisica muri, dar, dacă 
sulița s-ar fi rupt în timpul acesta, omul ar fi fost trântit bine 
şi poate chiar ucis, această pisică fiind pentru ei o fiară tot 
atât de primejdioasă, ca leu pentru noi. În clipa când fiara 

muri, patru războinici săriră asupra ei, tăindu-i capul şi 
jupuind-o de piele în câteva clipe. 

Tarzan nu putu să nu observe că tot ce făceau aceşti 
oameni atingea perfecțiunea. Păreau că nu piardă nici o 
clipă din timpul lor. Să nu facă nici o mişcare fără rost şi că 
niciunul nu ezita asupra a ceea ce are de făcut. Mai mult 
încă: nici un lucrător nu se punea în drumul celuilalt. 

Abia trecuseră zece minute din momentul când au zărit 
pisica şi detaşamentul fu din nou la drum, cu capul fiarei 
atârnând de şaua unui războinic, iar pielea de şaua altuia. 

Ofiţerul comandantul detaşamentului avea aproape 
aceeaşi vârstă ca şi comandantul trupei. Se vedea bine că e 


un om curajos. 

Tarzan ar fi putut să jure aceasta, după felul în care 
înfruntase ceea ce pentru un popor atât de mic ar fi fost o 
fiară dintre cele mai feroce şi ucigătoare. Atacul 
deznădăjduit asupra femeii din ţara Mutelor îi dovedise că 
şi ceilalţi erau curajoşi, iar Tarzan admira şi respecta 
curajul oricui. 

A început chiar să iubească aceşti omuleţi, cu toate că, 
uneori, îi era greu să creadă că sunt reali, aşa de înclinați 
suntem să nu credem în posibilitatea existentei vrunei 
forme de viaţă cu care nu suntem obişnuiţi nici prin 
asociaţie, nici din auzite. 

Călătoreau de şase ore prin câmpia întinsă: de la o vreme, 
schimbându-se vântul, Tarzan mirosi de departe un cerb. 
Deoarece nu mâncase nimic toată ziua. Era foarte flămând, 
aşa că mirosul de carne proaspătă îi stârni peste măsură 
pofta de vânătoare. 

Alergă repede la şeful detaşamentului sub a cărui escortă 
se afla, îi făcu semn să oprească. Apoi, pe cât putu mai 
lămurit, căută să-i explice, prin mijlocul greu şi nicidecum 
satisfăcător al semnelor, că era flămând şi că, ceva mai 
încolo înaintea lor, se afla carne destulă pentru el. Le mai 
spuse, tot prin semne, să rămână în urmă, cât timp el îşi va 
urmări prada, ca s-o poată ucide. 

Ofiţerul, înțelegând spusele, lui îi dădu consimţimântul şi 
Tarzan a pornit pe furiş înainte, spre un crâng, de unde 
simţise mirosul de cerb; se aflau acolo câteva antilope. 
Detaşamentul venea în urma lui atât de liniştit şi fără 
zgomot, că nici urechile agere ale lui Tarzan nu au reuşit 
să-i simtă. 

Adăpostit de un rând de copaci, văzu câţiva cerbi şi 
antilope ce păşteau la mică distanţă; cea mai aproape 
dintre ele era la treizeci de metri de copaci. A luat arcul de 
pe umăr, a ales o mână de săgeți din tolbă şi se alătură fără 
zgomot copacului din apropierea antilopelor. Detaşamentul 


nu era departe în urma lui, deşi se opri de îndată ce văzu 
vânatul urmărit de Tarzan. Spre a nu-l speria. 

Pigmeii priveau cu cel mai mare interes fiecare mişcare pe 
care Tarzan o făcea cu arcul şi săgețile. Îl văzură, aşa cum 
făcu când ucisese pe Mută, că pune o săgeată în arc, întinde 
coarda cu putere şi-i dă drumul dintr-o singură mişcare. 

Au văzut antilopa sărind în clipa când o izbi proiectilul, 
urmat, la intervale foarte mici. De o a doua şioa treia 
săgeată: cât îşi arunca săgețile, Tarzan se apropia de pradă. 
Nu era nici o primejdie că o va pierde. Chiar de la a doua 
săgeată, cerbul căzu în genunchi, iar, când Tarzan ajunse 
lângă el, îl găsi mort. 

Războinicii, care îl urmaseră atât de aproape au înconjurat 
imediat antilopa, din momentul ce au văzut că nu maie 
nevoie de nici o precauţiune. Şi vorbeau între ei cu mult 
mai multă animaţie decât îi văzuse până acuma Tarzan. 

Interesul lor părea concentrat asupra proiectilelor 
dătătoare de moarte, cu ajutorul cărora el a doborât un 
animal aşa de mare: pentru ei antilopa era, tot atât de 
mare, că pentru noi un elefant. Iar când privirile lor se 
îndreptară spre Tarzan. Zâmbiră cu toţii, frecându-şi 
repede palmele cu o mişcare circulară, acţiune pe care 
Tarzan presupuse că ar avea acelaşi sens ca şi aplauzele. 

După ce scoase săgețile din antilopă şi le puse din nou în 
tolbă, făcu semn şefului detaşamentului să-i împrumute 
sabia. Mititelul păru că ezită un moment, în care timp 
tovarăşii îl priveau cu atenţie, dar, în cele din urmă, trase 
sabia din teacă şi o oferi lui Tarzan cu mânerul înainte. 

Când cineva are de gând să mănânce carne crudă, atâta 
timp cât mai este caldă, nu aşteaptă se scurgă sângele din 
ea. Nici Tarzan nu a aşteptat, ei îşi tăie frumos vreo două 
felii bune din pulpa cerbului, pe care începu să le devoreze 
cu mare poftă. 

Actul lui Tarzan surprinse peste măsură piticii, ce se uitau 
la el cu destulă groază: iar, când le oferi şi lor o parte din 
carne. Refuzară cu scârbă, ferindu-se de el. Nu ştia ce 


credeau ei despre el. Dar îşi închipui numaidecât că nu le 
plăcea carnea crudă. 

Avea el să afle mai târziu că enervarea lor era datora 
faptului că, în experienţa lor de până atunci, singurele fiinţe 
ce mâncau carne crudă mâncau şi pigmei. Prin urmare, 
când au văzut uriaşul puternic mâncând carne în felul 
acesta, nu au putut să tragă altă concluzie decât că dacă ar 
fi flămânzit rău, i-ar fi mâncat pe ei, la nevoie. 

A înfăşurat o parte din carnea de antilopă în propria ei 
piele, Tarzan o aruncă în spate şi apoi îşi reluară toţi 
călătoria întreruptă. Războinici aveau acum aerul foarte 
tulburat şi vorbeau în şoaptă, aruncând, adeseori, priviri 
înapoi spre Tarzan. 

Nu le era frică căci aceşti războinici abia ştiau ce 
înseamnă frica. Întrebarea ce-i preocupa şi îngrijora era 
dacă făceau bine sau nu ducându-se în mijlocul poporului 
lor un uriaş mâncător de carne crudă, care, la o singură 
mâncare, devora o porţiune de carne echivalentă unui om, 
cărui bineînţeles un om de proporţia lor. 

Nu mai era mult până să se însereze. Ajunşi pe o colină, 
Tarzan văzu în depărtare ceea ce i se părea la prima 
vedere, o grupare de moviliţe simetrice în formă de cupole, 
iar mai târziu, după ce se apropie de ele, văzu o trupă de 
războinici galopând să-i întâmpine. 

Fiind mai înalt decât ceilalţi, îi văzu, cu mult înaintea lor şi 
căută să atragă, prin semne, atenţia ofițerului comandant. 
Acesta îl înţelese, însă războinicii ce se apropiau erau 
ascunşi vederii lor, din cauza denivelărilor terenului. 

Dându-şi seama de aceasta, Tarzan se aplecă şi mai înainte 
ca ofiţerul să-i poată ghici intenţia, îl luă cu antilopă cu tot 
în mânile sale puternice, ridicându-l sus de tot de la 
pământ. 

În primul moment, o consternare de neînchipuit cuprinse 
restul războinicilor. Săbiile scânteiară şi se auziră strigăte 
de furie. 


Până şi curajosul pigmeu, pe care Tarzan îl ţinea în aer 
trase din teacă micuțul său cuţit; dar un zâmbet din partea 
lui Tarzan îi asigură pe toţi că nu e nici o primejdie şi se 
liniştiră, mai ales că, după o clipă, realiză şi ofiţerul motivul 
pentru care-l ridicase Tarzan deasupra capului. 

Ofiţerul comunică celorlalţi ceea ce a văzut, iar după 
atitudinea lor se putea deduce că armata care se apropie 
era compusă din prieteni. 

Dovada acestei ipoteze se făcu după câteva minute, când 
au fost înconjurați de câteva sute de pigmei, toţi prieteni, 
curioşi să-l vadă pe Iarzan mai de aproape. 

Printre ei era şi şeful lor, cel pe care Tarzan îl scăpase din 
mâinile Mutei, care l-a întâmpinat cu o strângere de mână 
prietenească. 

După aceea, a avut loc o consfătuire între şeful 
detaşamentului ce îl escortase pe Tarzan şi comandantul 
suprem, asistat de câţiva războinici mai în vârstă. 

După expresia figurilor şi tonul vocilor, Tarzan şi-a dat 
seama că e o chestiune foarte serioasă şi că-l privea pe el. 

Altfel nu şi-ar fi putut explica numeroasele priviri ce i se 
aruncau în timpul discuţiei. Nu avu de unde să ştie că 
subiectul discuţiei lor pornea de la raportul comandantului 
escortei. 

Marele lor musafir era mâncător de carne crudă şi deci, o 
primejdie mare a-l aduce în mijlocul poporului. 

Tânărul care l-a salvat dezlegă problema, amintindu-le că 
uriaşul trebuie să fi fost foarte flămând să mănânce atât de 
multă carne, dar nu era mai puţin adevărat şi faptul că, deşi 
călătorise câteva ceasuri cu câţiva războinici, pe care i-a 
avut mereu la îndemână, nu se atinse de ei. 

Această explicaţie părea să încheie discuţia asupra 
bunelor intenţii ale lui Tarzan şi prin urmare, porniră din 
nou la drum, fără să mai întârzie, în direcţia movilelor ce se 
vedeau bine acum, la vreo doi kilometri. 

Apropiindu-se de ele, Tarzan crezu, la început, că vede un 
număr colosal de pigmei, umblând încoace şi încolo printre 


aceste moviliţe, iar, când se apropia şi mai mult, observă că 
moviliţele erau clădiri în miniatură, de piatră, construite 
probabil, chiar de pigmei. 

Pigmeii, umblau încoace şi încolo printre moviliţe, trebuie 
să fi fost lucrători, deoarece un şir lung mergea într-o 
direcţie, ieşind dintr-o gaură din pământ şi urmând un 
drum anumit către o moviliţă pe jumătate completată şi 
care evident că era în curs de construcţie. 

Un alt şir lung cu mâinile goale, mergea în direcţia opusă, 
coborându-se într-o a doua gaură, iar pe flancul drept şi 
stâng al fiecărui şir, la distanţe destul de dese, se aflau 
războinici înarmaţi. Mersul acestor şiruri de oameni, care 
intrau şi ieşeau din aceste construcţii în formă de cupolă îi 
făcură lui Tarzan impresia că se află în faţa unui furnicar, 
iar furnicile se străduiau împrejurul muşuroaielor lor. 

CAPITOLUL. VI - La sfat cu piticii. 

Ska, vulturul, zbura alene în cercuri mari. Sus de tot, pe 
deasupra malurilor râului Ugogo. Medalionul de aur 
încrustat cu diamante strălucea la razele soarelui, dar nu-l 
mai supăra în zbor, ei numai la coborât şi umblatul pe 
pământ, îl mai necăjea, deoarece călca peste el şi se 
împiedica. Cu toate încercările, nu reuşea să scape de el, 
acceptându-l. 

După ce zbura un timp, văzu jos, lângă malul râului, trupul 
întins a lui Goro bivolul, al cărui aspect arăta limpede că e 
gata să servească de hrana lui Ska. Marea pasăre cobori 
într-un copac din apropiere. Torul era liniştit nu se vedea 
nici un duşman prin apropiere. 

Ska a dat de câteva ori din aripi, până a ajuns la cadavrul 
bivolului şi s-a oprit pe unul din coamele acestuia. 

Tarzan, în oraşul pigmeilor fu întâmpinat foarte călduros, 
iar, pentru că s-a hotărât să rămână cu ei mai multă vreme, 
spre a le studia obiceiurile, s-a pus pe lucru cu ardoare, aşa 
cum avea obiceiul când se afla printre popoare străine, 
adică să le înveţe limba, cât se putea mai iute. 


Deoarece, până acuma, era stăpân pe mai multe limbi şi 
dialecte, nu îi fu greu să o înveţe şi pe aceasta, aşa că, în 
scurt timp, era în stare să înţeleagă ce îi spuneau 
amfitrionii şi să se facă înţeles de ei. 

Atunci află faptul că-l consideraseră, la început, ca făcând 
parte din neamul „Maimuţelor” şi ca atare, au crezut că îi el 
va fi imposibil să comunice cu ei prin alte mijloace decât 
prin semne. 

Au rămas, deci, foarte încântați când au văzut că este în 
stare să se exprime prin sunetele identice cu ale lor, iar 
când a înţeles că el dorea să le înveţe limba (Adrendohaki), 
regele lor, Inimă-Tare, i-a pus la dispoziţie mai mulţi 
profesori, dând ordin întregului său popor, cu care străinul 
uriaş ar fi putut veni în contact, ca să-l ajute a se familiariza 
cât mai repede cu limba lor. 

Inimă-Iare a început să ţină foarte mult la Tarzan, din 
cauză că cel scăpat din mâinile Mutei fusese tocmai Crăişor, 
fiul regelui. 

De aceea, atât regele, cât şi prinţul căutau să facă în aşa 
fel încât uriaşul să se simtă printre ei cât mai plăcut. 
Mâncarea i-o aduceau o sută de robi, acolo unde găsea el 
de cuviinţă să stea, la umbra unui copac mare ce creştea 
majestos, chiar la marginea oraşului. 

Când se plimba printre grupurile de case în formă de 
cupolă, o trupă de cavalerie galopa înaintea lui, să curețe 
drumul, ca nu cumva să calce pe cineva din oraş. Totuşi, 
Tarzan era foarte atent faţă de amfitrionii săi, aşa că 
niciunul nu avu de suferit din cauza lui. 

Cu vremea, devenind din ce în ce mai stăpân pe limba lor, 
află, o mulţime de amănunte privind acest popor 
remarcabil. Prinţul Crăişor şi-a luat angajamentul să asiste 
aproape zilnic la învăţătura uriaşului său oaspete, aşa că 
Tarzan învăţă foarte mult de la prinţ. 

Se plimba prin oraş cu foarte mare atenţie. Cel mai 
interesant lucru văzut era metoda de construcţie 


întrebuințată în clădirea caselor cu cupolă, care erau mai 
înalte chiar decât Tarzan. 

Primul pas în construcţia lor era trasarea periferiei bazei 
cu bolovani de mărime uniformă, fiecare cântărind până la 
douăzeci de kilograme. Doi robi puteau duce cu uşurinţă un 
asemenea bolovan, dacă era pus pe o targă, iar, cum la 
fiecare construcţie se întrebuinţau cel puţin o mie de robi, 
lucrarea progresa în felul acesta, cu iuţeală. 

După ce au trasat baza circulară de un diametru de 
treizeci-patruzeci metri, făceau un cerc mai mic la vreo trei 
metri în interiorul celui dintâi. Fiecare cerc, din aceste 
două, aveau însemnate patru deschizături: locul celor patru 
intrări în clădirea completă, corespunzătoare cu cele patru 
puncte cardinale. 

Locul pereţilor acestor intrări era însemnat, pe pământ, cu 
bolovani, aceştia fiind aleşi cu mai multă îngrijire în ceea ce 
priveşte uniformitatea lor. lar spaţiul de la o deschizătură la 
alta era umplut cu bolovani. 

După aceea, se trasa planul camerelor şi al coridoarelor 
din etajul de jos, tot cu bolovani, fiecare fiind cu cea mai 
mare îngrijire în raport cu cel alăturat, precum şi cu cel 
care urma fi aşezat deasupra, când trebuia să se zidească al 
doilea rând, având de suportat o greutate enormă, după ce 
se termina clădirea. 

Coridoarele erau de regulă cam de un metru lăţime, ceea 
ce ar echivala cu patru metri după măsura noastră, iar 
camerele aveau o mărime, adecvată fie întrebuinţării 
destinate ei. 

Exact în centrul clădirii, se lăsa o deschidere circulară, 
largă de vreo trei metri în diametru. Aceasta mergea în sus, 
odată cu construcţia clădirii, astfel se forma un luminiş de la 
pământ până la acoperiş. 

După ce partea de jos era clădită în felul acesta până la o 
înălţime de un sfert de metru, se proceda la boltirea 
coridoarelor, aşezându-se din distanţe în distanţe, pe toată 
lungimea lor, arcuri de lemn, deasupra cărora se construia 


tavanul din scânduri aplecate în lungime, de la arc la arc. 
Marginile scândurilor erau suprapuse şi prinse cu ţinte de 
lemn bătute la capete de arcuri. 

În timpul cât înainta această lucrare, se ridicau pereţii 
camerelor şi zidul exterior al clădirii, până la aproape trei 
sferturi de metru înălţime, aducându-le la nivel cu tavanul 
coridoarelor boltite; iar spaţiile dintre coridoare şi camere 
erau umplute cu bolovani, printre care se turna, spre a 
avea un corp mai compact, pietriş de râu şi sfărâmături de 
piatră. 

Venea rândul grinzilor pentru tavan, ce se aşezau 
transversal peste celelalte camere..., lemn tare, din specia 
stejarului, în formă pătrată, de circa cincisprezece 
centimetri. La camerele mai mari, aceste grinzi aveau la 
distanţe, ca proptele, stâlpi din acelaşi material, de aceeaşi 
grosime. 

După ce erau aşezate grinzile, se construia tavanul din 
scânduri puse strâns una lângă alta şi bătute în cuie de 
lemn. 

În felul acesta, tavanele camerelor se ridicau deasupra 
restului construcţiei cu aproape douăzeci de centimetri. 

Când lucrarea ajungea aici, intrau în joc sute de căldări în 
care se încălzea astfel crud, până devenea lichid, cu care se 
umpleau spaţiile, până când toată clădirea ajungea nivelul 
tavanului, dându-i astfel, o înălţime de un metru. 

Peste acesta se aşeza un alt strat de cincisprezece- 
douăzeci de centimetri de piatră şi punându-se temelia 
etajului al doilea, a cărui construcţie presupunea reluarea 
etapelor. 

Palatul lui Inimă-Tare, construit după acest sistem, era de 
şaptezeci de metri în diametru şi de treizeci şi şase metri 
înălţime, (treizeci şi şase de etaje), putând să adăpostească 
opt mii de persoane: un adevărat furnicar omenesc. 

Oraşul întreg consta în zece cupole la fel cu palatul, puţin 
mai mici, în care se adăposteau un total de cinci sute de mii 


de locuitori, dintre care două treimi erau robi, majoritatea 
meseriaşi şi servitori ai clasei domnitoare. 

Altă jumătate de milion de robi, muncitori de rând, locuiau 
în camerele subterane ale carierelor de unde se extrăgea 
materialul de construcţie. 

Galeriile şi camerele minelor erau întărite şi portiţe cu 
îngrijire, pe măsură ce înainta exploatarea lor, aşa că erau 
destul de comode şi încăpătoare pentru sclavi, mai ales 
aproape de suprafaţă. 

Oraşul fiind clădit pe un teren stâncos de origine 
vulcanică, din cauza uşurinţei cu care se procura 
materialul, avea drenajul aproape perfect, iar robii nu 
sufereau nici un neajuns din cauză că locuiau sub pământ. 

Chiar cupole erau bine ventilate prin luminatorul central şi 
numeroaselor ferestre din pereţii exteriori, amplasate 
destul de apropiat una de cealaltă. 

Ferestrele erau cam de un sfert de metru pe jumătate sau 
mai precis, de douăzeci şi şase centimetri înălţime, destul 
de mari să permită intrarea aerului şi a luminii. Totuşi, 
interiorul cupolei, mai ales camerele întunecoase, dintre 
cele exterioare şi cele care dădeau în luminătorul central, 
erau luminate cu un soi de lumânări ce ardeau fără fum, 
foarte încet. 

Tarzan observa construcţia noii cupole cu cel mai adânc 
interes, dându-şi seama că, pentru el, era singurul prilej de 
a vedea interiorul unuia din aceşti stupi de fiinţe omeneşti 
Şi pe când era ocupat în felul acesta, Crăişor şi prietenii săi 
îşi dădeau toată osteneala să-l iniţieze în misterele limbii pe 
care el o învăţa. 

A descoperit, astfel, că robii sunt prizonieri de război, sau 
descendenţi ai acestora. Unii au fost în robie de-a lungul 
mai multor generaţii, pierzându-se orice urmă a originii lor 
şi se considerau tot atât de cetăţeni în Trohanadalmakus 
Mărunţica, oraşul regelui Inimă-Tare, ca oricare nobil. 

În general, trataţi cu bunătate, după o generaţie-două. Nu 
mai erau puşi la munci grele. 


Majoritatea prizonierilor recenți şi copii acestora făceau 
parte din casta muncitorilor de rând, de la care se 
pretindea o muncă până la marginile extreme ale îndurării 
omeneşti. Ei lucrau în mine, în cariere şi cărau materialele 
grele, iar mai bine de cincizeci la sută dintre dânşii 
munceau aproape până la sleire completă. 

Cu a doua generaţie, începea educaţia copiilor, mai ales a 
acelor ce manifestau aptitudini pentru meseni. Aceştia erau 
transferați din cariere în cupole, după care începeau o viaţă 
relativ uşoară mai omenească şi mai prosperă, viaţa clasei 
mijlocii. 

Mai exista un mijloc prin care cineva putea să scape de 
munca din cariere: prin căsătorie sau, mai bine zis, prin 
selecţie, după cum le plăcea să numească acest episod, cu 
vreun membru al clasei dominante. 

Într-o comunitate unde distincţia de clasă era o 
caracteristică a poporului, atât de înrădăcinat, că devenise 
aproape o religie, era destul de vrednic de atenţie că 
asemenea legături nu aduceau nici o înjosire; dimpotrivă, îl 
ridica automatic pe cel de clasă mai joasă la rangul 
tovarăşului de viaţă, de clasă superioară. 

— Este foarte adevărat aceasta, explică Crăişor lui Tarzan, 
la întrebarea acestuia în privinţa excepţiei de la regula 
generală atât de riguroasă a distincţiei de clasă. 

A fost o dată, demult, în timpul domnie lui (Klamata- 
morcsal) Barbă-n cot din oraşul nostru Mărunţica, în 
războiul în care ostaşii lui (Veltoptis-hogo) Potrivitul, regele 
oraşului (Veltoptis makus) s-au pornit în mare număr contra 
frumoasei noastre capitale. 

Într-o bătălie decisivă, trupele strămoşilor noştri au fost 
nimicite aproape cu totul. Mii de oameni şi de femei au fost 
luaţi în captivitate, iar ceea ce ne-a scăpat, atunci, ca să nu 
fim distruşi cu desăvârşire a fost devotamentul eroic al 
robilor pentru stăpâni. 

Barbă-n cot, din ai cărui descendenţi fac şi eu parte, a 
observat în toiul luptei, puterea de rezistenţă a robilor; 


erau mai puternici decât ostaşii din ambele oraşe 
combatante şi păreau neobosiţi, pe când clasa înaltă a 
nobilimii, din care erau recrutaţi ostaşii, deşi plini de curaj, 
erau sleiţi de oboseală în mai puţin de un sfert de oră de 
luptă. 

Atunci, după ce bătălia a luat sfârşit, prin completa 
noastră înfrângere, Barbă-n cot a chemat pe toţi ofiţerii 
trupelor sau. Mai bine zis, pe cei care rămăseseră vii sau 
neprinşi şi printr-un discurs călduros, le-a explicat că nu din 
cauza numărului cel mare al ostaşilor din Potrivita am fost 
învinşi, ci din cauză că ostaşii noştri erau nişte slăbănogi. I- 
a întrebat dacă ştiu cauza acestei stări de lucru şi prin ce 
mijloace s-ar putea pune capăt. 

Cel mai tânăr căpitan, rănit şi slăbit de pierderea sângelui, 
a fost singurul care putu da o explicaţie plauzibilă şi să 
propună un mijloc radical pentru îndreptarea slăbiciunii 
oştenilor noştri. 

Le-a atras atenţia asupra faptului că, din întreaga rasă a 
minunienilor, cel mai vechi popor era acela cu capitala 
Mărunţica şi că, de veacuri întregi, nu mai suferise nici un 
amestec de sânge nou. Nefiindu-le permis să se însoare cu 
persoane ce nu fac parte din clasa lor. 

În timpul acesta sclavii, le mai explică el. Recrutaţi din 
toate oraşele Minuniei, se încrucişau între ei, au devenit 
robuşti şi rezistenți, pe când stăpânii lor, fără încrucişare, 
au degenerat. 

În baza celor explicate, îl delegă pe Barbă-n cot să 
decreteze că orice sclav va fi ridicat la clasa ostăşească, 
dacă este ales şi luat în căsătorie, de un bărbat, sau, 
respectiv, de o femeie din clasa aceea. De asemenea, să fie 
obligatoriu ca fiecare războinic să-şi aleagă cel puţin o soţie 
dintre sclavele lor. 

La început, desigur, s-au ridicat obiecţii puternice 
împotriva unei sugestii atât de păgâne, dar Barbă-n cot, 
înţelept, a pătruns ideea şi nu numai că a emis decretul în 
chestiune, dar a fost cel dintâi care l-a urmat, luând imediat 


de soţie una din sclavele sale; ce a făcut regele, în 
persoană, a fost imitat şi de ceilalţi. 

Chiar de la a doua generaţie, s-a văzut cât de înţeleaptă a 
fost această schimbare, iar fiecare generaţie care a 
îndeplinit tot mai mult aşteptările lui Barbă-n cot. În ziua de 
azi, poporul din Mărunţica este cel mai puternic şi mai 
războinic dintre minunieni. 

Vechia noastră inamică, Potrivita, a adoptat şi ea noua 
ordine, despre care a aflat de la robii făcuţi în cursul 
raidurilor asupra noastră. Au început, însă, cu câteva 
generaţii după noi. 

Acum, toate oraşele din Minunia îşi însoară războinicii cu 
roabele lor. 

Şi, de ce nu? Robii noştri descind toţi din clasa ostăşească 
a altor cetăţi, din care au fost prinşi strămoşii lor. Mai mult 
însă. Suntem toţi de aceeaşi rasă, avem aceeaşi limbă, iar 
obiceiurile noastre, din punctele cele mai importante de 
vedere, sunt aceleaşi. 

Timpul a adus oarecare schimbare în modul se face 
selecţia noilor soţii Acum este obiceiul de a porni cu război 
contra altui oraş numai în scopul de-a prinde pe femeile lor 
cele mai nobile şi mai frumoase. 

Pentru familia noastră regală, această orânduială a fost, 
nici mai mult nici mai puţin, salvarea de la completa 
distrugere Strămoşii noştri ne transmiteau nouă, urmaşilor 
lor, boala şi nebunia. 

Sângele nou, curat şi puternic al robilor, a şters din 
sângele nostru dâra bolnăvicioasă, modificând punctul 
nostru de vedere până într-acolo, că fiul unei roabe şi al 
unui ostaş, considerat până atunci fără castă - cel mai de 
jos dintre cei de jos - acum are rangul lui printre cei mai de 
sus, fiind considerat ca imoral pentru o persoană din familia 
regală să se căsătorească cu altcineva decât cu o sclavă. 

— Dar, dumneata, întreabă Tarzan, tot aşa te-ai căsătorit? 
Ţi-ai răpit soţia în bătălie cu alt oraş? 


— Eu nu sunt căsătorit, răspunse Crăişorul în timpul de 
faţă ne pregătim de război cu Potrivita. Mi se spune, de 
către robii din acel oraş, că fiica regelui de acolo este cea 
mai frumoasă din lume. O cheamă Janzara (Steluţa) şi 
pentru că nu suntem de loc înrudiţi, decât poate foarte de 
departe, ar fi o soţie dintre cele mai potrivite pentru fiul lui 
Inimă-Tare. 

— De unde ştii că nu te înrudeşti cu ca aproape deloc? 

Pentru că ţinem o socoteală, tot atât de exactă despre 
familiile regale din Potrivita şi din mai multe alte oraşe 
vecine din Minunia, cum ţinem şi despre familia noastră, 
lămuri Crăişor. Aceste informaţii le căpătăm de la 
prizonierii de război, de regulă de la ce aleşi în căsătorie de 
poporul nostru. 

Regii din Potrivita, timp de câteva generaţii în şir, n-au fost 
atât de puternici sau norocoşi să reuşească a lua domniţe 
de la noi. Nici prin forţa armelor, nici strategic, cu toate că 
au încercat de nenumărate ori. 

Rezultatul a fost că s-au văzut nevoiţi să-şi găsească soţii 
în alte oraşe, de multe ori destul de îndepărtate. 

Mama domniţei Steluţa se trage dintr-un oraş depărtat şi 
de acolo a fost adusă de actualul rege din Potrivita 
(Elkomohago), spre a se însura cu ea. 

În istoria acestui oraş nu se pomeneşte că ar fi luat 
vreodată robi din Mărunţica, nici că războinici de-ai noştri 
au călcat pe acolo, de generaţii întregi. Prin urmare. 
Steluţa ar fi o soluţie excelentă pentru mine. 

— Bine, zise Tarzan. Dar cum rămâne cu iubirea. Dacă am 
presupune că nu v-aţi iubi unul pe altul? 

Crăâişor dădu indiferent din umeri. 

— Îmi va naşte un fiu care, într-o zi, va deveni regele 
Mărunţichii, răspunse el. Asta-i tot ce pot pretinde. 

În timp ce pigmeii, amfitrionii lui Tarzan, se pregăteau de 
război cu vecinii din Potrivita, oaspetele lor a fost lăsat să-şi 
vadă de treburile sale. 


Tarzan găsi un izvor nesecat de curiozităţi în 
îndeletnicirile acestui popor în miniatură. 

Observă şirurile nesfârşite de robi, străduindu-se cu 
sarcinile grele înspre noua cupolă, ce se înălța cu o iuţeală 
aproape miraculoasă. Sau făcea câte-o plimbare până în 
ţarinile din afara oraşului, unde alţi robi munceau 
pământul, pe care mai mult îl zgâriau. Decât îl arau cu nişte 
pluguleţe trase de bidivii de-ai lor..., aceste antilope 
liliputane fund singurele animale de muncă. 

Robii erau întovărăşiţi de războinici înarmaţi, dacă erau 
robi din prima sau a doua generaţie, ca nu cumva să 
încerce a scăpa sau a stârni o revoluţie, precum şi ca 
apărare împotriva fiarelor sau a inamicilor din alte cetăţi, 
robilor nefiindu-le permis să poarte arme şi prin urmare, 
neputându-se apăra singuri. 

Robii din prima şi a doua generaţie se cunoşteau uşor 
după tunica lor de un verde aprins, ce le ajungea până la 
genunchi singura îmbrăcăminte a castei lor, având atât în 
spate, cât şi în faţă o emblemă imprimată cu negru, ce 
indica oraşul natal al robului şi persoana căreia îi aparţinea. 

Toţi robii care munceau la lucrările publice erau ai regelui 
Inimă-Tare. Dar multe din familiile nobile erau, 
reprezentate în câmpii de robii lor. 

Prin oraş circulau, după diversele lor afaceri, mii de robi în 
tunică albă. 

Ei îngrijeau caii stăpânilor, supravegheau mare parte din 
munca anuală a robilor de clase inferioare, făceau comerţ, 
vânzându-şi mărfurile îl libertate deplină; dar, ca şi ceilalţi 
robi, nu purtau decât un singur fel de îmbrăcăminte, pe 
lângă sandalele grosolane, comune ambelor clase. 

Pe piept şi pe spate aveau imprimată cu roşu numai 
emblema stăpânilor, ca şi la robii din a doua generaţie, 
deoarece, fiind născuţi în oraş, erau consideraţi băştinaşi. 

Mai erau şi alte semne de distincţie, deşi mai puţin 
importante, pe tunicile robilor de clasă mai înaltă..., nişte 


semne nuci puse pe un umăr sau pe amândoi, ori pe câte o 
mânecă, care indică ocupaţia fiecăruia. 

Robii aparţineau cu trup şi suflet stăpânului lor, care 
trebuia să-l hrănească şi să-l îmbrace pe toţi robii săi însă şi 
rodul muncii lor îi revenea exclusiv lui. 

Bogăția familiei unui războinic ar fi putut consta, 
bunăoară, din frumuseţea şi perfecţionarea podoabelor de 
aur şi de argint pe care această familie le vindea altor 
războinici, în cazul acesta, robii familiei, afară de cei 
întrebuinţaţi la treburile casei, erau utilizaţi la desemnarea 
şi fabricarea acestor articole. 

Altă familie se devota agriculturii, alta creşterii bidiviilor 
(diadeţi): dar toată munca era făcută de robi cu excepţia 
dresării bidiviilor crescuţi pentru călărie, ocupaţie care nu 
era considerată mai prejos de demnitatea clasei 
războinicilor, ci, din contra, era privită ca fiind singura 
ocupaţie potrivită pentru nobili. Până şi fiul regelui îşi dresa 
propriii bidivii. 

Ca spectator interesa, pentru Tarzan orele treceau 
repede. La neîncetatele lui întrebări asupra posibilităţii de a 
găsi o cale în această lume bizară, înconjurată de o pădure 
de copaci ghimpaţi, amfitrionii săi îi răspundeau că nu era 
mare lucru a străbate pădurea aceea, dar, deoarece se 
continua la infinit, până la extremitatea lumii, era zadarnic 
să mai încerce să pătrundă într-unsa. 

Concepţia lor referitoare lumea era mărginită la ceea ce ei 
au fost în stare să vadă: un pământ deluros, cu văi şi păduri, 
totul înconjurat de copaci ghimpaţi. 

Pentru fiinţele de mărimea lor, pădurea ghimpată nu era 
greu de pătruns, dar Tarzan nu era de mărimea lor. 

Totuşi, el nu înceta niciodată să zămislească planuri 
asupra mijloacelor salvare, cu toate că nu era grăbit să le 
execute, deoarece îi găsea pe minunieni cât se poate de 
interesanţi şi-i convenea să-şi petreacă vremea alene în 
oraşul Mărunţica. 


Pe neaşteptate, însă, se ivi o schimbare..., într-o dimineaţă, 
tocmai în clipa când zorile se arătau la răsărit. 

CAPITOLUL. VII - Războiul. 

Tânărul din ţara Mutelor, fiul Primei Femei, cutreiera într- 
una pădurea, în căutarea lui Tarzan, singura fiinţă care 
putuse stârni vreodată în inima lui sălbatică o emoție care 
să semene puţin cu afecțiunea. 

Bineînţeles că nu-l găsi. Îl întâlni însă cu alţi doi bărbaţi, 
mai în vârstă, din aceeaşi specie cu el. Începând să vâneze 
împreună după cum, de altfel, obişnuiau să facă adeseori 
aceste creaturi inofensive. 

Noile sale cunoştinţe manifestau prea puţin interes pentru 
armamentul ciudat al tovarăşului lor..., le era de ajuns să 
aibă un ciomag bun şi câte un cuţit de piatră. Se simțeau 
destul de mulţumiţi dacă puteau vâna din când în când un 
iepuraş sau o veveriţă, restul hranei lor constând din fructe, 
nuci şi rădăcini de plante. 

Fiul Primei Femei nu se mulțumea cu atât. El vâna 
adeseori păsări şi uneori câte o antilopă, devenind, din zi în 
zi, mai îndemânatic la mânuirea suliţei cât şi a arcului. În 
felul acesta, îşi procura mai multă carne decât putea 
mânca, dând şi celorlalţi doi tovarăşi, care acum se 
ataşaseră de el. Bineînţeles că traiul lor în comun ar fi durat 
numai până când ar fi apărut pe scena vieţii lor vreuna din 
femeile teribile, ce le-ar fi zdruncinat pentru totdeauna 
tovărăşia, luând pe unul din ei cu ea. 

Noii săi tovarăşi se mirau, într-un fel, de el. Dar în mintea 
lor lentă şi stupidă nu putea pătrunde cauza pentru care el 
li se părea diferit de ceilalţi bărbaţi. 

EI îşi ţinea capul sus, avea privirea mai sigură şi mişcările 
sale nu erau atât de furişe ca ale celorlalţi. Prin junglă 
mergea cu pas mai hotărât şi cu mai puţină grijă decât 
socoteau ei că ar fi trebuit. 

Mai mult încă: le venea să râdă în sinea lor, gândindu-se la 
momentul când acest tovarăş, lipsit de prudenţă, va întâlni 


vreuna din femeile tribului lor, care-l va dobori cu ciomagul 
şi după aceea, îl va târî de păr până în peştera ei. 

A sosit, în sfârşit şi ziua când se întâmplă faptul, anticipat. 
Se întâlniră deodată cu o femelă enormă, într-un loc deschis 
din pădure. Cei doi bărbaţi, care îl însoțeau pe fiul Primei 
Femei, au luat-o la fugă, iar, când au ajuns într-un loc mai 
sigur, unde copacii erau deşi, s-au oprit în loc, să vadă dacă 
femela îi urmărea şi ce s-a întâmplat cu tovarăşul lor. 

Spre uşurarea lor, au văzut că femela nu-i urmărea; spre 
consternarea lor văzură că tovarăşul lor nu fugea, ei 
rămăsese curajos în faţa ei, făcându-i semne să plece de 
acolo, căci, altfel, o va ucide. 

Ce reacţie a creat! Negreşit că a fost născut fără un pic de 
creier! 

Lor nu le trece prin minte să atribuie actul lui curajului. 
Această virtute era apanajul Mutelor, bărbaţii petrecându-şi 
viaţa în fuga de primejdie şi de femele. 

Totuşi, simțeau, în inima lor, că trebuie să-i fie 
recunoscători, deoarece actul lui îndrăzneţ îl salvase pe ei. 
Muta va lua numai pe unul din ei fireşte pe acela care a 
rămas din prostie înapoi, ca să o sfideze. 

Muta, neobişnuită să-şi vadă drepturile contestate de un 
simplu bărbat, a fost cuprinsă atât de mirare, cât şi de o 
mânie îndreptăţită. Mirarea o făcu să se oprească brusc la 
vreo cincisprezece metri de tânăr, iar mânia o împinse să ia 
unul din proiectilele de piatră ce-i atârnau de cingătoare. 

Mişcarea aceasta din urmă o duse la pierzanie. 

Fiul Primei Femei, care sta cu săgeata pusă în arc şi gata 
de tras. Nu mai aşteptă să afle ce va face Muta, ci, chiar în 
momentul când ca învârtea proiectilul, slobozi el săgeata. 

Cei doi tovarăşi ai lui, ce au observat totul de după 
tufişurile unde se ascunseseră au văzut-o crispându-se de 
durere, încercând frenetic să-şi smulgă din piept săgeata 
care îi împuiase genunchii şi se prăbuşi la pământ, unde 
rămase întinsă, dând din picioare de câteva ori, mai înainte 
de a trece cu totul în eternitate. 


Atunci au ieşit şi ei din ascunzătorile lor, pe când fiul 
Primei Femei, apropiindu-se de victima sa, îi smulse săgeata 
din inimă. 

Tovarăşii lui, aproape încremeniţi de uimire, s-au uitat mai 
întâi la cadavrul Mutei, apoi la băiat, zugrăvindu-se pe 
figurile lor o expresie de neîncredere, la început, ca pe 
urmă să se transforme în mare smerenie şi respect. 

Au examinat arcul, săgețile şi sulița, iar mai în urmă şi 
rana din pieptul femelei. Toate erau pentru ei ceva de 
neînțeles. 

Dar Fiul Primei Femei ce făcea? 

EI îşi ţinea capul sus. Pieptul în afară şi umbla mândru de 
colo până colo. Rolul de erou nu-l mai avusese niciodată 
până atunci vreunul din bărbaţii neamului său, aşa că avea 
motiv să fie mândru. 

Acum vroia să le mai arate ceva, prin care să-i 
impresioneze şi mai mult. Luând cadavrul Mutei, îl târi până 
lângă un copac din apropiere, unde îl propti de la mijloc în 
sus de trunchiul copacului. 

Se dădu înapoi vreo opt-zece metri şi făcând semn 
tovarăşilor să-l observe de aproape, a ridicat sulița şi o 
repezi în ţinta improvizată, prin care au trecut de se înfipse 
în lemnul copacului. 

Amândoi erau foarte surescitaţi de ceea ce au văzut. Unul 
dorea să încerce şi el această ispravă minunată; iar, după ce 
a aruncat şi nu a nimerit, celălalt tovarăş insistă să arunce 
şi el. După aceea, au primit poftă să facă exerciţiu cu arcul 
şi săgețile. 

Au stat toţi trei ore întregi înaintea acestei ţinte 
dezgustătoare, fără să înceteze cu exerciţiul, până când îi 
îmboldi foamea plecară de acolo De asemenea, fiul Primei 
Femei trebui să le promită că le va arăta cum să-şi facă 
arme la fel cu ale lui. 

Această întâmplare a fost de mare importanţă în istoria 
țarii Mutelor, deşi aceste trei persoane nu şi-au dat seamă 
de nimic, după cum nici sutele de femele din specia lor nu 


se gândeau la lovitura dată supremaţiei lor de către primul 
bărbat sufragist din neamul lor. 

Tot atât de neaşteptat a fost şi evenimentul care a 
schimbat cu totul traiul liniştit al lui Tarzan în oraşul 
Mărunţica şi care avea să ducă lucrurile la un rezultat din 
cele mai fantastice şi mai de necrezut. 

Tarzan stătea întins pe un aşternut de iarbă, sub umbra 
marelui stejar ce creştea la marginea oraşului lui Inimă- 
Tare. 

Lumina trandafirie a zorilor abia începu a roşi orizontal la 
răsărit, când Tarzan, a cărui ureche era aproape de 
pământ, fu deşteptat pe neaşteptate de ecoul unui zgomot 
ciudat, ce părea că vine chiar din fundul pământului. 

Era un sunet atât de vag şi de depărtat, că un muritor de 
rând l-ar fi simţit cu multă greutate, chiar stând cu urechea 
lipită de pământ şi supunându-i-se mai dinainte că acest 
zgomot există. Pentru Tarzan, însă, sunetul a fost 
întreruperea zgomotului obişnuit al nopţii şi prin urmare, 
oricât de slab era, pentru Tarzan era ceva neplăcut. 

După ce se deşteptă, puse urechea la pământ şi ascultă cu 
multă atenţie. A ştiut că sunetul nu poate veni din fundul 
pământului, ei de undeva de la suprafaţă. 

De asemenea, îşi dăduse seama că nu pornea de la mare 
distantă că se apropia cu repeziciune. Câteva clipe a rămas 
foarte nedumerit, pe urmă înţelese totul; sări numaidecât în 
picioare. 

Cupola regelui Inimă-Iare nu era decât la vreo sută de 
metri mai încolo, iar Tarzan îşi îndreptă paşi spre locuinţa 
regală. La intrarea ei din sud a fost oprit, însă de una dintre 
santinelele în miniatură de acolo. 

— Vesteşte pe regele tău, îi porunci Tarzan. Că am auzit 
zgomotul a o mulţime de (diadeţi) bidivii galopând spre 
Mărunţica şi că, de nu mă înşel, pe fiecare bidiviu călăreşte 
un ostaş duşman. 

Santinela se întoarse şi strigă pe cineva din interiorul 
coridorului. După un moment, apăru un ofiţer însoţit de 


câţiva ostaşi. Cum l-a văzut pe Tarzan, se opri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ofiţerul. 

— Musafirul regelui spune că aude apropiindu-se o 
mulţime de bidivii, răspunse santinela. 

— Din ce direcţie? întrebă ofiţerul, adresându-se lui 
Tarzan. 

— Din direcţia aceea, răspunse Tarzan arătând spre apus. 

— Vin potriviţii! exclamă ofiţerul. 

Apoi, întorcându-se însoțitorii săi le spuse: 

— Repede, sunaţi alarma, deşteptaţi Mărunţica întreagă! 
Eu alerg să dau de veste regelui. 

Într-un timp neînchipuit de scurt, Tarzan a văzut curgând 
din cele zece cupole ale oraşului plin de războinici. Dinspre 
nord şi dinspre sud ieşeau oameni călări, iar dinspre vest şi 
est veneau soldaţii pedeştri. Nu era nici o confuzie: totul se 
mişca cu precizie militară şi evident, conform planului de 
apărare cunoscut de fiecare unitate. 

Mici detaşamente de cavalerie galopau cu iuţeală spre 
cele patru puncte cardinale: erau cercetaşii; împrăştiindu- 
se în formă de evantai până dincolo de limitele cetăţii. 
Înfăşurând-o, astfel, cu o linie de călăreţi, care trebuia să se 
oprească numai când ajungea la o distanţă hotărâtă mai 
dinainte, ca apoi să aducă informaţii despre inamicul care 
înainta. 

În urma acestora, veneau detaşamente puternice de 
călăreţi, pornind înspre nord, sud, est şi vest, luând poziţii 
chiar înapoia liniei de cercetaşi. Aceste detaşamente erau 
destul de puternice ca să înceapă lupta cu inamicul şi să-i 
oprească înaintarea, retrăgându-se încet spre corpul 
principal de cavalerie, care, la rândul lui, putea fi chemat la 
timp, în orice loc unde inamicul ar fi dat un atac mai 
puternic pentru a pătrunde în cetate. 

După aceştia, urma corpul principal al cavaleriei, luând 
direcţia vest, deoarece fuseseră înştiinţaţi că inamicul se 
apropia din partea aceea. 


Infanteria, care nu se oprise la ieşirea din cupolă, mergea 
spre cele patru puncte cardinale, în patru corpuri 
compacte, dintre care cel mai puternic se îndreptase tot 
către apus. 

Trupele pedestre înaintau numai pe o mică distanţă în 
afară oraşului, iar înapoia lor se mai aflau trupele de 
rezervă: atât infanterie, cât şt cavalerie. Inimă-Tare a rămas 
în mijlocul acestor trupe, să poată conduce apărarea 
oraşului cu mai mult efect. 

Crăişor, fiul său, porni în comanda corpului principal de 
cavalerie, ce era avangarda încăierării cu inamicul. Acest 
corp de armată consta din şapte mii cinci sute de călăreţi şi 
se afla la cinci kilometri de oraş, la un kilometru înapoia 
patrulei de cavaleri de cinci sute de oameni. Patrulele 
acestea erau în număr de patru, fiecare într-un punct 
cardinal, în total două mii de oameni. 

Restul de zece mii de călăreţi, ordonat în grupe de câte 
cinci sute de cercetaşi, care se aflau, la rândul lor, la un 
kilometru, înaintea patrulelor, la câte cincizeci de metri 
interval, înconjurând cetatea de jur-imprejur, la o distanţă 
de şase kilometri. În interiorul cetăţii rămăseseră vreo 
5.000 de oameni, ca trupe de rezervă. 

În lumina crescândă a zilei. Tarzan observă aceste 
pregătiri metodice pentru apărare, cu admiraţie pentru 
micuţii minunieni. 

Nu se auzeau nici strigăte, nici cântece; putea numai să 
vadă pe figura fiecărui războinic care trecea prin 
apropierea lui, o expresie de extremă fericire. Nu mai era 
nevoie de strigăte de război, nici de muzică militară, ca să 
se poată înălța moralul celui mai slab, nu exista niciunul 
slab printre ei. 

Răsunetul copitelor hoardei de potriviţi încetă. Evident că 
cercetaşii lor descoperiseră că atacul nu putuse fi făcut prin 
surprindere. Acum probabil că-şi schimbau planul de atac 
sau se opriseră temporar, ca să vadă rezultatul unei 
recunoaşterii mai amănunțite a situaţiei inamicului. 


Tarzan întreabă un ofiţer din apropiere dacă nu cumva 
inamicul renunţase la ideea de a ataca cetatea. Cel întrebat 
zâmbi şi dădu din cap negativ. 

— Minunieni nu părăsesc niciodată un atac conceput. Pe 
când Tarzan îşi plimba privirile peste cele zece cupole ale 
oraşului, luminat acum de razele soarelui ce se ridicase de 
două sulițe pe cer, văzu la fiecare din numeroasele ferestre 
ale cupolelor instalat câte un războinic, iar alături de el o 
grămadă de pietroaie şi de bucăţi scurte de fier. Acest 
spectacol, îl determină pe Tarzan să zâmbească. 

— Nu scapă din vedere nici o împrejurare, îşi zise el în 
gând. Dar robii din cariere? Cum rămâne cu ei? N-au să se 
răscoale contra stăpânilor la cel dintâi prilej care li se oferă 
prin bătălia ce se dă? 

Se întoarse din nou către ofiţerul de lângă el, punându-i şi 
această întrebare. 

Acesta îi arată cu mâna către intrarea carierei din 
apropiere şi Tarzan văzu acolo sute de sclavi grămădind 
pietre la intrare, spre a nu putea ieşi nimeni de acolo. În 
timp ce erau păziţi de un detaşament de infanterie, sub 
comanda câtorva ofiţeri. 

— Mai este un detaşament de războinici în interiorul 
carierelor, închis cu robii, explică ofiţerul lui Tarzan. Dacă 
inamicul reuşeşte să intre în cetate şi garda din afară este 
gonită în cupole, ucisă sau prinsă, garda dinăuntru poate 
ţine în frâu o întreagă armată. Deoarece numai un singur 
om îi poate ataca la un moment dat. 

Prin urmare, robii noştri sunt la loc sigur, cu excepţia 
situaţiei cetatea noastră cade cu desăvârşire, ceea ce încă 
nu s-a întâmplat până acum nici unei cetăţi din Minunia. 

Dar, în cazul de faţă tot ce mai pot spera potriviţii este să 
facă câţiva prizonieri. Lăsând, bineînţeles, înapoia lor tot 
aţâţi prizonieri, dacă nu şi mai mulţi. Dacă atacul lor prin 
surprindere ar fi reuşit cumva, ar fi intrat într-o cupolă şi s- 
ar fi înapoiat în Potrivita cu un număr mare de femei şi de 
alte trofee. 


Acum forţele noastre sunt astfel aranjate, ca să facă 
aceasta imposibil: doar o forţă superioară alei noastre ar 
reuşi să ne învingă. Eu cred că nici infanteria nu va apuca 
să ia parte la luptă. 

— Cum este aranjată infanteria, întreabă Tarzan. 

— Cinci mii de oameni sunt postați la ferestrele cupolelor, 
răspunse ofiţerul; alte cinci mii fac rezerva pe care o vezi 
împrejurul tău şi din care s-au trimis detaşamente să 
păzească carierele. La doi kilometri de oraş mai sunt patru 
corpuri de infanterie, cele de la sud. În nord-vest şi est, 
erau detaşamente de câte o mie de oameni fiecare. Celui de 
la vest i s-a mai trimis un ajutor de şapte mii de soldaţi, 
deoarece acolo poate fi punctul de atac. 

— Atunci, după socoteala dumitale, lupta nu va ajunge 
până la oraş. Nu-i aşa? întrebă Tarzan. 

— Desigur că nu. 

Oamenii cei mai norocoşi se găsesc azi printre călăreţii din 
frunte. Ei sunt singurii care vor avea parte de lupta ce se va 
da. Nici nu-mi vine să cred că va mai fi nevoie ca infanteria 
să tragă sabia sau să arunce cu sulița. De regulă asta se 
întâmplă. Mai întotdeauna cavaleria este ceea care are 
norocul să se bată. 

— După cele ce-mi spui tu, îmi pare că te simţi foarte 
nefericit că nu faci parte din cavalerie. N-ai putea fi 
transferat? 

— Ce să facem? Trebuie să ne supunem împrejurărilor, 
după cum ne este norocul, explică ofiţerul Toţi ostaşii 
suntem călăreţi, afară de aceia destinaţi apărării oraşului 
De aceea facem cu schimbul, câte patru luni pe an la 
infanterie, iar restul la (diadetax) cavalerie. La fiecare patru 
luni, o treime din noi sunt trecuţi în infanterie, făcând, 
astfel, să fie cavaleria totdeauna de două ori mai numeroasă 
decât infanteria. 

După aceste explicaţii, ofiţerul se îndepărtă la treburile 
sale, iar Tarzan îşi aruncă privirile spre câmpia din apus. 
Putea să vadă acolo trupele din apropiere stând în repaus şi 


aşteptând inamicul. Putea să vadă chiar şi corpul principal 
de cavalerie de la patru kilometri depărtare, dar cercetaşii 
şi patrulele din depărtare nu le mai putea vedea. 

Şi, cum sta rezemat de sulița lui. Privind o scenă pe care 
nici un alt om din rasa lui nu avuse prilejul să o vadă - îşi 
dădu seama de seriozitatea cu care aceşti oameni mici îşi 
concep afacerile de război. 

În acelaşi timp, nu a putut să nu se gândească şi la 
popoarele din lumea lui, care îşi alinau soldaţii pentru 
bătaie în scopuri cu mai puţin importante lor decât strigătul 
la arme ce a făcut pe micii războinici ai lui Inimă-lare să 
alerge în apărarea oraşului familiilor lor. 

Aici nu se vedea nici un fel de ambiţie a vreunui tiran, nici 
concepţia nesăbuită a vreunui visător pentru mărirea şi 
îmbogățirea statului său. Nu există nimic altceva decât un 
patriotism din cel mai curat, pus în mişcare de puternica 
nevoie a apărării patriei. 

Luptători perfecţi, soldaţi perfecţi şi eroi perfecţi, ostaşii 
acestui popor nu aveau nevoie de trompete răsunătoare, 
nici de ajutoare artificiale spre a le stimula curajul, după 
cum se făcea în lumea civilizată. 

În timpul liniştei ce urmă plecării din oraş a ultimului 
detaşament de trupe, Tarzan se apropia de Inimă lare, 
acolo unde acesta stătea călare pe bidiviul său, înconjurat 
de un număr de ofiţeri superiori. Regele era îmbrăcat într-o 
blană de piele şi încins cu o curea încrustată în aur, iar de-a 
lungul blănii erau mici discuri de aur, cusute unul lângă 
altul, în şiruri paralele. 

Cingătoarea cu care era încins peste mijloc era aproape 
de o palmă de lată, încheiată în faţă cu trei catarame de 
aur. De această curea atârnau atât sabia, cât şi cuțitul său, 
fiecare în câte o teacă încrustată în dungi groase de aur şi 
de argint. 

Genunchii şi partea dinainte a picioarelor erau apărate de 
câte un disc semicircular, de piele groasă, iar antebraţele 
erau închise în cilindri de metal, de la încheietura mâinii 


până la cot. În picioare purta sandale de lemn tare, iar 
curelele aveau câte o placă de aur, aşezate pe osul gleznei, 
ca să-l poată apăra de rosături. În cap avea o cască de piele 
uşoară. 

Când Tarzan ajunse în faţa regelui, se opri şi făcu o adâncă 
plecăciune. Inimă Tare, recunoscându-l, răspunse salutului 
cu zâmbet plăcut. 

— Căpitanul gărzii mi-a raportat că dumitale ţi se 
datoreşte înştiinţarea despre atacul neaşteptat al 
potriviţilor. După cum văD. Nu ai altă menire decât să ne 
scapi de necazuri. Vom putea noi oare să te răsplătim de 
binele ce ni-l faci? 

Tarzan făcu un gest rugător de refuz. 

— Nu-mi datoreşti nimic, rege al Mărunţichii, răspunse el. 
Acordă-mi prietenia dumitale şi spune-mi că am voie să stau 
alături de nobilul tău fiu, prinţul Crăişor şi eu voi fi cel 
obligat. 

— Până la moarte îţi voi fi prieten, Tarzan. Răspunse 
grațios regele. Du-te unde vrei; nu voi fi surprins dacă vei 
merge tocmai unde lupta e mai mare. 

Pentru întâia oară că se găsise un minunian care să i se 
adreseze direct pe nume. Până acum nu i se zise decât 
„Salvatorul prinţului”, sau „Oaspetele regelui”, ori „Uriaşul 
din pădure” şi multe alte numiri impersonale. 

La minunieni numele unei persoane e considerai ceva 
sacru şi nu e permis să te foloseşti de el decât în cazul unei 
mari prietenii sau între membrii familiei. Inimă-Tare, 
zicându-i „Iarzan”, făcea dovada prieteniei regelui din 
oraşul Mărunţica pentru eroul junglei. 

La această curtoazie regală, răspunse cu o înclinare. 

— Prietenia lui Inimă-Tare este o onoare sfântă, ce 
mobilizează pe acela care o posedă. O voi păstra deci 
totdeauna, chiar cu sacrificiul vieţii mele, ca pe cel mai 
scump bun al meu. 

Aceste cuvinte Tarzan le pronunţase cu o voce domoală. 
Vibrând de cele mai curate sentimente. Acest popor mic a 


ajuns să fie pentru el izvor de plăcere şi de admiraţie, iar 
pentru firea demnă şi corectă a lui Inimă-lare avea cel mai 
mare respect. 

De când reuşise să-i înveţe limba, nu încetase de a pune 
întrebări asupra obiceiurilor şi apucăturilor acestui popor şi 
a găsit că personalitatea lui Inimă-Tare era atât de mult 
întreţesută cu vieţile supuşilor săi, că, la primirea 
răspunsurilor. Nu putuse să nu capete dovezi palpabile 
despre gloriosul caracter al acestui rege. 

Inimă-lare se arătă foarte satisfăcut de cuvintele lui 
Tarzan, căruia-i mulţumi grațios pentru respectul arătat. 

După aceea, Tarzan se retrase de la audienta regală şi 
porni spre front în drumul său. Rupse o creangă mare 
dintr-un copac pe lângă care trecuse, cu gândul că o astfel 
de armă i-ar putea fi de folos, neştiind soarta ce ar decide-o 
războinicii. 

Abia trecut de trupele de infanterie, a văzut un curier 
galopând nebuneşte spre oraş. Se uită înainte, dar nu văzu 
nici un semn de bătălie şi nici când a ajuns lângă corpul 
principal al cavaleriei, nu a avut nici un indiciu despre 
inamic, atât cât putea să vadă cu ochii. 

Crăişor îi ieşi înainte, primindu-l călduros şi mirându-se de 
creanga cea mare pe care Tarzan o purta pe umăr. 

— Ce mai nou pe la voi? întreabă Tarzan. 

— Tocmai am trimis o ştafetă regelui răspunse prinţul, 
raportând că cercetaşi noştri au venit în contact cu inamicii 
care, după cum am crezut la început, nu sunt alţii decât 
potriviţii. 

O patrulă tare din avangarda noastră a trecut peste linia 
cercetaşilor inamici, iar un ostaş mai curajos a putut să 
ajungă chiar până pe culmea dealului Gartola, de unde a 
văzut întregul corp al armatei inamice în formaţie de atac. 
Mi-a spus că sunt vreo douăzeci-treizeci de mii de potriviţi. 

Nu a terminat bine că se şi auzi un vuiet enorm venind 
dinspre câmpia din apus. 

— lată-i că vin! anunţă prinţul. 


CAPITOLUL VIII - Înfrângerea celor drepţi. 

Ska., cocoţat pe cornul cadavrului lui Gorgo, bivolul, simţi 
o mişcare suspectă într-un tufiş din apropiere. Întoarse 
capul în direcţia de unde auzise zgomotul şi văzu pe Sabor, 
leoaica, ieşind din frunziş şi pornind încet spre el. 

Ska nu era nicidecum speriat. Va pleca de acolo, dar va 
pleca cu toată demnitatea situaţiei sale de rege al aerului. 

Se aplecă, deci, să facă săritura în sus şi întinse marile sale 
aripi ca să pornească în zbor. 

Dar Ska, vulturul, nu se ridică niciodată în văzduh. În clipa 
când încercă să se înalțe, ceva tare îl trase în jos de gât, 
ţinându-l în loc. Se înţepeni pe picioare şi încercă încă o 
dată, cu mai multă putere, să se înalțe în zbor, însă şi de 
astă dată fu reţinut în loc. 

A fost cuprins de o groază nebună. Urâciosul lucru ce îi 
atârna de atâta timp de găt îl ţintuise acum de pământ... 
lanţul cu medalionul de aur se făcuse ochi în jurul cornului 
lui Gorgo, se înţepenise şi Ska era prins în cursă. 

Atunci se zbătu să scape, dând cu putere din aripi. 

Sabor se opri la mică distanţă, privind mişcările stranii ale 
pasării, care bătea din aripi şi se sălta mereu în mod ciudat. 

Sabor nu mai văzuse niciodată o asemenea purtare la Ska, 
iar, cum leii sunt animale simţitoare şi cu temperament, nu 
numai că a fost surprinsă de aceasta, dar şi oarecum 
speriată. 

Se mai uită câteva clipe la gimnastica neînchipuit de 
ciudată a lui Ska. Apoi întoarse spatele şi porni cu coada 
între picioare, dispărând în desişul tufişurilor din apropiere. 

Dar, înainte de a dispare cu totul din ochii vulturului, mai 
întoarse odată capul şi mârâi puternic, ca şi cum i-ar fi 
spus: 

— la-te după mine, dacă vrei, dar o faci pe spinarea ta. 

Ska nici nu se gândea să o urmeze. Mai mult încă: nu avea 
să se mai înalțe în zbor niciodată... 

— lată-i că vin! lată-i că vin! anunţă Crăişor, prinţul de 
Mărunţica. 


Iar Tarzan, uitându-se în josul câmpiei, în direcţia 
inamicului, observă o întreagă armată de potriviţi înaintând 
spre el. 

— Văd că cercetaşii noştri se dau înapoi, anunţă el pe 
prinţ. 

— Poţi să vezi inamicul? întrebă Crăişor. 

— Da. 

— Înştiinţează-mă atunci de toate mişcările lor. 

— Înaintează în mai multe şiruri lungi, desfăşurate pe un 
front foarte întins, raportează Tarzan. Cercetaşii se dau 
înapoi spre avangardă, care pare a sta locului să înfrunte 
inamicul. Cred, însă, că vor fi covârşiţi, dacă nu de cel dintâi 
rând, cu siguranţă de celelalte. 

Crăişorul a dat trupelor o comandă scurtă. O mie de 
călăreţi au sărit înainte, mânându-şi bidivii în sărituri mari, 
de doi-trei metri îndreptându-se direct spre avangardă şi 
desfășurându-se în timpul mersului. 

Încă o mie din ei au pornit spre dreapta şi altă mie în 
stânga, întărind, astfel, poziţia avangardei, conform ştirilor 
preluate de la Tarzan. Cum că forţa inamicului se împărţise 
în două, probabil în intenţia de a ataca concomitent în 
flancul stâng şi în cel drept al cavaleriei din Mărunţica. 

— Lovitura aceasta, zise prinţul, are ca sursă intenţia de a 
face prizonieri, cât mai repede şi cât mai mulţi. 

— Al doilea şi al treilea şir se îndreptă direct spre centru, 
în direcţia noastră, continuă Tarzan. Acum au ajuns 
avangarda şi aleargă încoace odată cu ei, bătându-se fioros 
cu săbiile. 

Crăişorul trimise mai multe ştafete tatălui său, pe măsură 
ce lupta înainta. 

— Aşa dăm noi bătăliile, zise el, căutând să explice 
acţiunea avangardelor. Cred că e timpul să treci mai în 
urmă, pentru că, după câteva clipe, vei fi şi dumneata 
înconjurat de inamic, dacă rămâi aici. Când inamicul ne va 
ajunge, vom face şi noi ca avangarda, pornind spre cetate şi 
luptând în acelaşi timp. 


Dacă tot mai au intenţia să intre în cetate, apoi bătălia va 
părea că este mai mult o întrecere decât altceva, deoarece 
iuţeala călăreţilor va fi prea mare spre a se lupta regulat. 
Dar, dacă au renunţat la idee şi se mulţumesc cu prizonierii 
pe care i-au făcut, va fi destulă luptă înainte de a ajunge la 
infanterie, peste care nu cred că vor îndrăzni să înainteze. 

Fiind în număr superior, bineînţeles că vor lua destui 
prizonieri. Dar nici noi nu ne vom lăsa mai prejos. 
Dumneata grăbeşte-te, întoarce-te în oraş, ca nu cumva să 
rămâi aici pe jos în toiul luptei. 

— Eu am să rămân aici, răspunse Tarzan. 

— Bine. Dar atunci au să te prindă, poate chiar au să te 
omoare. 

Tarzan al maimuţelor zâmbi şi învârti pe deasupra capului 
creanga mare ruptă din copac. 

— Nu mă tem de ei, zise el simplu. 

— Pentru că nu-i cunoşti, de aceea nu te temi dei, 
răspunse Crăişor. Mărimea ta enormă te face să ai prea 
mare încredere în tine. Dar aminteşte-ţi că nu eşti decât de 
patru ori mai mare decât un minunia, pe câtă vreme ei sunt 
treizeci de mii contra ta. 

În timpul acesta, potriviţii înaintau cu iuţeală. Prinţul nu-şi 
mai pierdu vremea spre a îndupleca pe Tarzan să se 
retragă. Îi admira curajul, dar îi plângea ignoranţa. Crăişor 
ajunsese să iubească foarte mult această fiinţă uriaşă şi 
ciudată i-ar fi salvat de la o pierzanie sigură, dacă ar fi avut 
posibilitatea. Acum, însă, trebuia să dea toată atenţia 
trupelor sale, deoarece inamicul îi şi ajunsese din urmă. 

Tarzan privea cum soseau pigmeii pe bidivii lor atât de 
agili şi atât de rezistenți, şir după şir, străbăteau câmpia 
înspre dânsul, producând în mintea lui o comparaţie foarte 
potrivită cu valurile nesfârşite de pe malul oceanului, la 
care fiecare picătură era neînsemnată şi fără nici o putere, 
dar numărul lor nemărginit de mare devenea forţă teribilă 
de distrugere. Se uită la creangă din mână şi zâmbi, cam 
trist, însă. 


Întreaga lui atenţie era concentrată acum asupra celor 
două rânduri din faţă ale cetei de călăreţi. Călăreţii lui 
Inimă-lare alergau alături de războinicii din Potrivita, 
fiecare alegându-şi câte un călăreț duşman, pe care căuta 
să-l răstoarne din şa. lar duelul acesta cu săbiile ascuţite se 
desfăşura în galop, cu mici excepţii, când vreun călăreț se 
oprea o clipă şi arunca cu sulița. 

Câţiva bidivii rămaşi fără călăreţi alergau înaintea 
avangarda, la alţii, căutând să fugă înapoi, împiedicau 
călăreţii, ceea ce făcea ca mulţi să fie rostogoliţi la pământ, 
împreună cu antilopele pe care le călăreau. Totuşi, în 
majoritatea cazurilor, călăreţii săreau pe deasupra 
animalelor înspăimântate. 

Cavaleria minuniană era superbă. lar stăpânirea lor, după 
toate aparențele fără nici o sforţare, asupra bidiviilor, era 
aproape miraculoasă. 

Uite, un ostaş îşi ridică bidiviul în aer şi sare peste 
adversarul său. Iar, în clipa când trece pe deasupra, izbeşte 
teribil cu sabia în capul acestuia, trântindu-l din şa. Dar 
Tarzan nu primeşte decât o impresie trecătoare a acestui 
spectacol care se desfăşura înaintea ochilor săi. 

A crezut că va putea mătura, cu creanga lui, din drumul 
său pe toţi pigmeii ce ar îndrăzni să i se opună. Dar a văzut 
acum că atât erau de amestecați unii cu alţii, că nu mai 
putea încerca nimic, de teamă ca să nu-i ucidă pe ostaşii lui 
Inimă-Tare. 

A ridicat creanga pe deasupra capetelor lor, aşteptând să 
treacă de el linia întâi a luptătorilor, pentru ca, după aceea, 
fiind înconjurat numai de inamicii lui Inimă-Tare, să-i poată 
mătura în dreapta şi în stânga, pe măsură ce vor veni spre 
el. 

A văzut atunci, pe figurile oamenilor din Potrivita, pe când 
treceau pe lângă el, o mare mirare - mirare, dar nicidecum 
frică şi strigându-şi unul altuia; iar unul a reuşit să se 
apropie de el şi să-i tragă una cu sabia peste pulpe. 


Desigur că, în cazul acesta, nu mai era vorba decât de 
apărarea vieţi sale, aşa că a pus în joc creanga, mai ales că 
şirurile din faţă au trecut de el şi acum era înconjurat de 
întreaga cavalerie din Potrivita. 

Nimeni nu se dădea la o parte să-l evite. Veneau asupra 
acestui inamic titanic toţi, şir după şir. Văzând că arma nu-l 
ajută să le împiedice înaintarea, o aruncă şi-i atacă cu 
mânile goale, smulgând pe călăreţi de pe bidivii şi 
aruncându-i cu putere în faţa celorlalţi. Dar ei veneau fără 
încetare. 

Făceau bidivii să sară peste orice piedică. Un călăreț sări 
drept înspre Tarzan, îl izbi cu capul în mijlocul stomacului şi 
ameninţându-l, îl făcu să se retragă un pas. După aceasta, 
mai veni unul, şi încă unul. Izbind cu sabia în picioarele şi în 
coapsele lui. 

Săbiile lor ascuţite ca vârful acului îl înţepară în 
nenumărate locuri, până când ajunse să fie de la mijloc 
până la glezne numai sânge şi cu toate că a ucis vreo două 
mii dintre ei, marea de pigmei ce se rostogoleau asupra lui 
părea nesfârşită. 

Armele primitive, arcul, săgețile şi sulița nu puteau fi 
întrebuințate împotriva lor, aşa că se lupta cu mâinile goale, 
dar se lupta zadarnic, pentru că, în locul fiecăruia din cei pe 
care îi distrugea, era înconjurat de o sută întreagă. 

Zâmbi cu tristeţe, când îşi dădu seama că în aceşti 
liliputani, un sfert abia din mărimea lui, îşi găsise şi el, 
Tarzan, un stăpân. Îşi mai dădu seama că era înconjurat cu 
totul de călăreţii din Potrivita. 

Războinicii din Mărunţica, fiind angajaţi în luptă cu 
inamicul care înainta călare, împreună cu aceştia înspre cei 
şapte mii de soldaţi de infanterie ce aveau să primească 
greutatea întregului atac. 

Ar fi dorit să vadă şi el această fază a bătăliei, dar unde se 
afla avea destul de furcă în lupta cu călăreţii de care era 
înconjurat. Încă o dată fu izbit în stomac de un călăreț şi 
încă o dată se clătină de forţa izbiturii. Apoi, înainte de a-şi 


putea veni în fire, a fost izbit şi de altul, tot în acel loc şi 
uriaşul căzu la pământ, fiind imediat acoperit, îngropat 
chiar, de războinicii şi de bidivii ce mişunau pe deasupra lui 
ca furnicile. 

Făcu o sforţare să se ridice, ultimul amănunt de care-şi 
mai dădu seama înainte de a-şi pierde cunoştinţa. 

CAPITOLUL IX - Domnița Steluţa. 

Când Tarzan al maimuţelor îşi reveni se găsi întins pe 
pardoseala de pământ a unei camere enorme. În primele 
clipe după ce deschise ochii, când încă nu-şi venise bine în 
fire, observă că în încăpere e destulă lumină şi că, mai sunt 
şi alte persoane acolo. 

Mai pe urmă, după ce începu să-şi adune gândurile 
constata că odaia e luminată de două lumânări imense, care 
păreau de un metru în diametru şi aproape de doi metri 
înălţime, cu toate că o bună parte din lungimea lor fusese 
topită. 

Fiecare lumânare avea un fitil gros ca o mână şi cu toate 
că felul lor de ardere se asemăna cu al lumânărilor pe care 
le cunoştea dânsul, observă că acestea nu făceau fum deloc 
şi nici grinzile tavanului de deasupra lor nu erau înnegrite 
de fum. 

Aceste lumini, fiind lucrul cel mai bătător la ochi în odaie, 
îi atrăseseră chiar de la început atenţia. Acum însă, după ce 
privirile sale colindară şi restul camerei, văzu că împreună 
cu el se află acolo aproape o sută de oameni de aceeaşi 
mărime cu el, dar îmbrăcaţi şi înarmaţi cum văzuse că sunt 
îmbrăcaţi oamenii din Potrivita şi din Mărunţica. 

Încruntă gânditor din sprâncene şi se uită la ei lung. 

Cine erau aceştia? Unde se el află, oare, el? 

Căutând să facă o mişcare, simţi prin tot corpul dureri 
îngrozitoare, iar mânile îi erau grele ca de plumb şi 
amorţite, neputându-le mişca din loc; văzu imediat că era 
zdravăn legat la spate. Picioarele nu îi erau legate, putea să 
le mişte. 


În sfârşit, după sforţări destul de mari, deoarece se simţea 
foarte slab, se ridică de mijloc şi se uită împrejurul lui. 

Odaia era plină de războinici ce semănau perfect cu 
pigmeii din Potrivita, doar că erau tot atât de mari, ca un 
om normal, iar încăperea era imensă. 

Mobilierul consta în câteva mese şi bănci de lemn. O parte 
din oameni erau întinşi pe aceste bănci, iar restul pe 
pământ. Printre aceşti oameni circulau câteva persoane ce 
aveau aerul că se ocupă de cei întinşi pe pământ. 

Atunci a observat şi el că aproape toţi oamenii din odaie 
sunt răniţi unii mai grav decât alţii. Persoanele care umblau 
printre răniţi nu puteau fi decât oameni însărcinaţi cu 
îngrijirea lor, iar unii probabil infirmieri, erau îmbrăcaţi cu 
tunici albe, ca şi robii de clasa unu din Mărunţica. 

În afară de răniţi şi de infirmieri, mai erau şi şapte-opt 
războinici înarmaţi, sănătoşi. Unul dintre aceştia a observat 
că Tarzan se ridică puţin. 

— Uite, strigă el şi-a venit uriaşul în fire. 

După aceea, a traversat odaia şi se apropie de Tarzan, 
rămânând înaintea lui cu picioarele desfăcute şi rânjind. 

— Toată mărimea ta nu ţi-a ajuns la nimic, îl provocă el. 
lată-ne acum şi pe noi tot atât de mari ca şi tine. Nu suntem 
noi uriaşi? 

Şi, cu aceste cuvinte, se întoarse spre tovarăşii săi, râzând 
cu ei. 

Văzându-se, prizonier, înconjurat de inamici, Tarzan reveni 
la caracteristica lui de o viaţă întreagă de fiară sălbatică: 
tăcere desăvârşită. Nu răspunse, ci se uită la ei cu privirea 
sălbatică, neclintită, a fiarei încolţite. 

— E mut şi el ca şi femeile urecheate din peşteri, zise 
primul războinic către tovarăşii săi. 

— Poate că este chiar de-al lor, spuse altul. 

— Tot ce se poate, îi sprijini părerea un al treilea. Să nu te 
miri de este cumva un (zertalakolol) Mut-Urecheat. Bărbaţii 
din neamul lor sunt nişte laşi, spuse un altul, iar acesta s-a 
luptat ca şi cum ar fi fost războinic din faşă. 


— S-a luptat cu mâinile goale până când a căzut. 

— Să-i fi văzut cum arunca pe războinici, cu bidivii cu tot, 
ca pietrele prin aer. 

— Şi nici un pas nu se retrăgea şi nici nu voia să fugă, ci 
zâmbea într-una. 

— Mie mi se pare că nu seamănă deloc cu Mut-Urecheaţii: 
ia întreabă-l: este sau nu de-a lor? 

Ostaşul care se adresă primul lui Tarzan îi puse 
numaidecât această întrebare, dar Tarzan nu făcu decât să 
se uite ţintă la el. 

— Nu mă înţelege, spuse ostaşul. Totuşi, nu cred să fie un 
Mut-Urecheat. În sfârşit, nu pot şti ce este. 

După aceea, se apropie şi examină rănile lui Tarzan. 

— Are să se vindece în curând. Într-o săptămână, poate 
chiar mai curând, va fi numai bun pentru carierele de 
piatră. 

Ceilalţi presărară un praf bun pe rănile sale, îi aduseră 
apă, mâncare şi o cană de lapte de antilopă; cum văzură că 
încep să i se umfle braţele, îl dezlegară de mâini, însă 
numai după ce l-au aşezat într-un scaun de fier, de care-l 
legară cu un lanţ prins în zid. 

Socotind că el nu le înţelege limba, vorbeau fără nici o 
jenă în faţa lui; dar, pentru că limba lor era identică cu cea 
din Mărunţica, Tarzan înţelese tot. 

În felul acesta, află că bătălia care se dăduse în faţa cetăţii 
lui Inimă-Tare nu reuşise atât de bine pentru potriviţi după 
cum plănuise (Elcomohago) Fălosul, regele lor. 

Potriviţii aveau mari pierderi, atât răniţi, cât şi ucişi, nu 
luaseră decât foarte puţini prizonieri, cu toate că Fălosul 
considera prinderea lui Tarzan de mai mare valoare decât 
dacă ar fi cucerit toată Mărunţica. 

Ceea ce nu putea înţelege Tarzan era că ei se schimbară în 
oameni de propria lui statură; dar nici în discuţiile la care 
asistă, nu putu găsi un indiciu prin care să ajungă la 
dezlegarea acestui mister al misterelor. 


Însă, culmea improbabilităţii a fost atinsă câteva zile mai 
târziu. Tarzan văzu trecând, prin coridorul camerei unde se 
afla el închis, un şir de războinici, de aceeaşi statură cu el, 
fiecare călărind pe câte o antilopă enormă, de mărimea 
unui „elan”, deşi, după contur şi formă ei, semăna cu 
„antilopa regală”, cea mai mică specie de antilope. 

Tarzan îşi trecu degetele, nedumerit, prin păru-i negru şi 
renunţă la orice încercare de a dezlega enigmele din jurul 
lui. 

Rănile i se vindecaseră repede, asemeni şi rănilor 
potriviţilor din jurul lui. Aşa că, în a şaptea zi, veniseră după 
dânsul vreo şase războinici şi pentru ca el să-i poată 
întovărăşi, îl dezlegară din lanţuri. 

Paznicii săi încetaseră de multă vreme să-i adreseze vreun 
cuvânt, convinşi că nu ştie nici o vorbă din limba lor, ceea ce 
înseamnă pentru ei că era tot atât de mut ca şi Muţii din 
acele ţinuturi, deoarece minunieni nu puteau concepe că ar 
mai exista altă limbă, afară de a lor. 

Din convorbirile lor pe când îl scoteau din camera şi trecu 
prin coridor, află că era dus la regele lor, Fălosul, care şi-a 
exprimat dorinţa să vadă acest interesant personaj, îndată 
ce se vor vindeca rănile căpătate în luptă. 

Lungul coridor pe care-l străbăteau era luminat atât de 
lumânări mici aşezate în forode, cât şi de lumina ce venea 
din camerele cu ferestre. În partea de sus şi de jos a 
coridorului treceau necontenit de robi şi ostaşi. 

Unii robi erau de clasa I, îmbrăcaţi cu tunici albe marcate 
cu emblemele roşii ale posesorilor lor, precum şi cu semnul 
distinct al ocupaţiei fiecăruia. Alţi robi aveau tunici verzi, ca 
pentru a doua generaţie, cu semnul stăpânului pe piept şi în 
spate, în negru. Mai erau şi robi din prima generaţie, tot în 
tunici verzi, având emblema stăpânului lor pe spate, iar în 
faţă semnul care arăta oraşul de origine. 

Mai erau şi războinicii de toate categoriile şi rangurile. 
Unii, îmbrăcaţi mai prost, se vedea bine că erau săraci, iar 
alţii, mai bogaţi, purtau giuvaeruri. 


Printre ei, treceau în ambele direcţii şi de multe ori, cu 
mare iuţeală, călăreţi pe antilopele lor enorme, care încă îl 
făceau pe Tarzan să se minuneze, ca în clipa când aflase că 
este închis în cetatea Potriviţilor. 

Din loc în loc, în lungul coridorului se aflau scări ce duceau 
la etajul de sus; dar, cum nu văzu pe nimeni care să coboare 
socoti că se aflau toţi la cel din urmă etaj al clădirii. 

După felul construcţiei, se convinse că această clădire era 
la fel cu cupola pe care o văzuse în curs de construcţie în 
oraşul lui Inimă-Tare, dar, când se gândi şi începu să 
socotească proporţia enormă a unei asemenea clădiri, în 
stare să cuprindă oameni de mărimea lui, rămase 
încremenit de rezultat. 

Dacă cupola lui Inimă-Tare ar fi fost făcută în duplicat, însă 
mărită, în proporţiile acestea, ar fi avut trei sute de metri în 
diametru şi aproape o sută cinzeci de metri înălţime. Părea 
de necrezut că ar putea exista o rasă de oameni capabilă să 
îndeplinească o asemenea operă de arhitectură, numai cu 
mijloacele primitive de care dispuneau. Totuşi, Iarzan 
vedea înaintea lui coridoarele boltite, ziduri de bolovani de 
piatră, camere enorme cu grinzile şi coloanele puternice în 
care se sprijineau, toate identice celor din Mărunţica, însă 
era o scară, enorm de mare. 

Pe când era ocupat cu aceste enigme, călăuzele sale îl 
conduse din coridorul circular în altul cu care acesta se 
intersecta perpendicular; după puţin, se opri la intrarea 
unei camere, plină de rafturi încărcate cu tot felul de 
articole. 

Se găseau acolo lumânări mari şi mici, lumânări de orice 
măsură închipuită sau neînchipuită; căşti, cingători, sandale 
şi tunici; de asemenea, borcane, vase de gătit şi o mie şi 
unul de alte obiecte din viaţa zilnică a minunilor, cu care 
Tarzan începuse să se obişnuiască în timpul şederii sale în 
oraşul Mărunţica. 

Când se opriră la intrarea acestei încăperii apărut înaintea 
lor un rob îmbrăcat în tunică albă, care a fost chemat afară 


de un războinic din escorta lui Tarzan. 

— Dă o tunică verde acestui individ din Mărunţica porunci 
ostaşul. 

— A cui insignă o pun pe spate? întrebă sclavul. 

— Aparține lui (Zoantrohago) Valorosul. 

Sclavul alergă numaidecât la un raft, de unde a ales o 
tunică verde. Din alt raft a luat două blocuri mari de lemn, 
pe faţa cărora erau sculptate diferite semne. Le unse cum a 
putut mai bine cu un fel de vopsea sau cerneală-băgă o 
scândură netedă în tunică şi aplică ştampila cu faţa în jos pe 
deasupra, apăsând bine. După aceea, repetă operaţia cu 
cealaltă stampilă pe spatele tunicii. 

Când dădu hainele lui Tarzan, spunându-i să se îmbrace, 
acesta a văzut că tunica avea o ştampilă în spate şi una în 
faţă, încă nu le putea citi..., educaţia lui nu a ajuns până 
acolo. 

Sclavul îi mai dădu şi o pereche de sandale, arătându-i 
cum să le lege. După aceea, războinicii îi făcură semn să-i 
urmeze în josul coridorului, la care Tarzan a observat o 
mare schimbare, pe măsură ce înainta. 

Bolovanii de piatră, până acum netencuiţi, erau de 
astădată acoperiţi cu o tencuială netedă, iar pereţii ornaţi 
cu picturi arătând scene de bătălie. Întâmplări de 
vânătoare şi alte evenimente din viaţa potriviţilor. 
Predominau culorile viii. De asemenea lumânările ardeau la 
distanţe mult mai mici. 

Războinicii pe care îi întâlneau în drum erau dintre cei mai 
bine îmbrăcaţi din câţi văzuse până atunci. Până şi robii cu 
tunici verzi aproape că dispăruseră, iar cei în tunici albe 
erau îmbrăcaţi cu stofe bogate şi mulţi din ei purtau chiar 
bijuterii. 

Splendoarea acestei scene şi strălucirea luminatului 
creşteau pe măsură ce înaintau, până când coridorul se 
sfârşi în fata a două uşi masive de aur bătut, înaintea căreia 
se aflau doi războinici fastuos îmbrăcaţi ce opriră escorta 


lui Tarzan, cerând comandantului să declare ce caută pe 
acolo. 

— Aducem, din ordinul regelui, pe robul lui Valorosul, 
răspunse comandantul escortei. Ştii, uriaşul care a fost 
făcut prizonier la Mărunţica. 

Războinicul care-i au oprit se întoarse, la rându-i, către 
unul din oamenii săi, poruncindu-i: 

— Du-te cu această veste la rege! 

După ce plecă ştafeta, cei doi războinici începură să 
examineze pe Tarzan. Punându-i o mulţime de întrebări, la 
care răspunse câte ceva condamnatul escortei, în locul lui 
Tarzan, bineînţeles că nu de ajuns ca să poată mulţumi pe 
cei care întrebau. 

După puţin, se înapoie şi ştafeta cu răspunsul ca robul să 
fie dus imediat la rege. Cele două uşi se deschiseră larg. lar 
Tarzan se pomeni în pragul unei camere enorme, ale cărei 
ziduri convergeau către capătul opus. Unde era aşezat un 
tron înalt pe o platformă de piatră. 

Tavanul camerei era proptit de coloane puternice de lemn, 
tencuit printre grinzi. Atât grinzile tavanului, cât şi 
coloanele erau sculptate, iar partea de tavan tencuită era 
pictată cu arabescuri în culori strălucitoare. Pereţii erau 
tapetaţi până la jumătate, iar deasupra acestui tapet de 
lemn erau picturi, în culori vii, reprezentând evenimente 
din istoria Potrivitei şi a regilor ei. 

În această cameră nu se afla nimeni, afară de doi 
războinici ce stăteau fiecare în faţa unei uşi, de o parte şi de 
alta a platformei tronului. Când Tarzan, împreună cu 
escorta lui, se apropie de tron, un războinic făcu semn 
conducătorului, arătându-i o uşă deschisă în faţa lor. 
Dincolo de această uşă, era o anticameră mică, unde 
şedeau pe scaune vreo şase ostaşi îmbrăcaţi în haine 
scumpe. 

Un al şaptelea se legăna într-un fotoliu cu spatele înalt, 
bătând cu degetele în spătarul scaunului şi ascultând la 


convorbirea celorlalţi, la care lua parte din când în când, cu 
câte un cuvânt ascultat de ei cu cea mai mare atenţie. 

Dacă el se strâmba când vorbea, se strâmbau şi ceilalţi 
mai mult chiar decât el; dacă el zâmbea ei izbucneau în râs 
şi nu era clipă în care privirile lor să fi părăsit faţa celuilalt, 
ca nu cumva să scape vreuna din toanele lui schimbăcioase. 

Trecând de pragul uşii, escorta lui Tarzan s-a oprit, 
rămânând drepţi şi tăcuţi până când omul din fotoliu se 
gândi să-i bage în seamă. După aceea, comandantul 
escortei se lăsă într-un genunchi, ridică braţele cu palmele 
înainte până sus deasupra capului, se aplecă pe spate, cât 
putu mai mult şi intonă, pe o voce monotonă, salutul lor 
oficial. 

— Oh! tu, Fălosul, rege al potriviţilor, domnitor al tuturor 
oamenilor, stăpânul tuturor creaturilor, prea înțeleptul, 
prea curajosul şi prea gloriosul! Îţi aducem, după cum ne-ai 
ordonat, pe robul lui Valorosul. 

— Ridică-te şi adu robul mai aproape, porunci bărbatul din 
fotoliul cu spatele înalt. 

După aceea, se adresă tovarăşilor săi: 

— Acesta este uriaşul pe care Valorosul l-a adus din 
Mărunţica. 

— Am auzit de el, prea gloriosule, răspunseră ei. 

— Dar de rămăşagul lui Valorosul ştiţi ceva? întrebă 
regele. 

— Am auzit şi de rămăşag, prea înţeleptule, răspunseră ei. 

— Ce credeţi despre el? întrebă Fălosul. 

— După cum crezi şi dumneata, Domnitorule peste toţi 
oamenii, răspunse repede unul. 

— Şi cum anume? întrebă regele. 

Se uitase repede şi neliniştiţi unul la altul. 

— Cum crede el? şopti unul care era ceva mai departe de 
Fălosul, către vecinul său, care, la rândul lui dădu din umeri 
şi se uită disperat la altul. 

— Ce ai spus, (Gofoloso) Mare Samsar regal? întrebă 
regele. Parcă ziceai ceva? 


— Vroiam să spun că, dacă Valorosul n-a consultat, mai 
înainte de a face rămăşagul, pe augustul nostru suveran, el 
s-a bizuit numai pe propria judecată, desigur va pierde 
rămăşagul. 

— Desigur, zise regele şi în ce spui tu ar fi ceva, 
Samsarule. Însă Valorosul m-a consultat. Eu am fost acela 
care am descoperit principiul vibrator prin care s-a putut 
face asemenea operaţie. lot eu am fost acela care am 
hotărât cum trebuiau să se facă primele experienţe. Până 
acum rezultatele n-au fost durabile, dar socotim că noua 
formulă va dura cel puţin treizeci şi nouă de luni: tocmai 
asupra acestui punct a făcut Valorosul rămăşag. Dacă a 
greşii în socoteală lui, va ceda o mie de robi lui (Dalfasto) 
Deşteptul. 

— Minunat! exclamă Samsarul. Fericiţi suntem noi ca 
popor când avem un rege atât de învăţat şi de înţelept ca 
Fălosul. 

— Mai sunt şi alte lucruri pentru care ar trebui să fie 
recunoscător, Samsarule, îi spuse regele; totuşi nimic nu 
poate fi cumpărat cu ceea ce va urma sforţărilor mele de a 
aplica principiul de care vorbeam; însă aş dori să am 
rezultate diametral opuse celor avute până acuma. Să ştiţi 
că lucrăm la această operă. Da, da, lucrăm mereu. Într-o zi 
o vom avea gata şi atunci, vom preda Valorosului formula 
care va revoluţiona întreaga Minune; cu o singură sută de 
oameni putem porni în cucerirea lumii întregi! 

După aceea, Fălosul îşi îndreptă, deodată, toată atenţia 
asupra robului îmbrăcat în tunică verde, care stătea la o 
mică distanţă de el. Îl examină cu privirea, fără să spună un 
cuvânt, câteva minute în şir. 

— Din ce oraş eşti? îl întrebă în cele din urmă. 

— Oh! prea Gloriosule Fălos, luă cuvântul comandantul 
escortei, această fiinţă ignorantă n-are darul vorbirii. 

— Nu scoate nici un sunet din gură? 

— N-a scos niciunul de când a fost prins, stăpâne al 
omenirii. 


— Atunci este un Mut-Urecheat, declară Fălosul. Pentru ce 
atâta fierbere fără rost faţă de o fiinţă fără grai? 

— Vedeţi? exclamă Samsarul deodată. Vedeţi ce repede şi 
cu câtă siguranţă a înţeles Părintele înţelepciunii toate 
lucrurile? Vedeţi cum a ajuns să pătrundă un mister? E mai 
mult decât minunat. 

— Acum când soarele ştiinţei a strălucit până şi asupra 
celui mai prost dintre noi, cine nu poate vedea că această 
fiinţă este un Mut-Urecheat? luă cuvântul altul. 

— Da, da, strigară toţi în cor. Ce lucru simplu şi când de 
proşti suntem cu toţii! Ce ne-am fi făcut noi, dacă nu aveam 
ca rege o persoană de inteligenţa Fălosului? 

În timpul acesta, Fălosul se apropie de Tarzan şi-l examină 
mai de aproape. Părea că nici nu auzise elogiile ce i le 
adresară curtenii. După puţin, vorbi din nou. 

— Văd că nu are trăsăturile unui Mut-Urecheat, zise el 
gânditor. Uitaţi-vă la urechile lui nu sunt urechile celor fără 
grai şi nici părul lui nu seamănă cu al lor. Până şi corpul lui 
e altfel, iar capul are o formă ce denotă inteligentă. Nu, nu 
cred că este un Mut-Urecheat. 

— Minunat! strigă Samsarul. Nu v-am spus eu? Fălosul 
nostru rege are întotdeauna dreptate. 

— Până şi cel mai prost dintre noi, exclamă alt curtean, 
poate vedea cu uşurinţă că această fiinţă nu este Mut- 
Urecheat, mai ales acum. După ce regele nostru cu 
inteligenţa lui divină, ne-a arătat-o atât de limpede. 

În momentul acela, se deschise uşa opusă celei pe care 
intrase Tarzan în odaie şi apăru un războinic. 

— Oh, Fălosule rege al Potrivitei, intonă el, a sosit fiica 
dumneavoastră, Domnița Steluţa. Vrea să vadă pe străinul 
pe care Valorosul l-a adus ca rob din Mărunţica. Prin 
urmare, cere învoirea voastră regală să intre aici. 

Fălosul clătină din cap, în semn de aprobare. 

— Conduceţi pe Domniţă la noi! porunci el. 

Probabil că Domnița a aşteptat chiar lângă uşă şi a auzit 
porunca regelui, deoarece abia a sfârşit acesta de vorbit, 


când ca a apărut în pragul uşii, urmată de încă două femei 
tinere, în spatele cărora veneau cinci-şase războinici. 

La apariţia ei, curtenii se ridicară în picioare, însă regele 
rămase pe tron. 

— Intră, Steluţo, zise el şi priveşte la uriaşul ciudat despre 
care se vorbeşte în Potrivita mai mult decât despre rege. 

Domnița traversă odaia şi se opri drept în faţa lui Tarzan, 
care, de când intrase în cameră, a rămas în picioare, cu 
mâinile încrucişate pe piept şi cu o expresie de absolută 
indiferenţă. 

Uitându-se la Domniţă, pe când ea se apropia de el, 
observă că avea în faţa lui una din cele mai frumoase tinere 
pe care le-a văzut vreodată. Era prima femeie pe care ela 
văzut de aproape în Minunia. Deşi a avut prilejul să 
zărească femei, din când în când, în Mărunţica. 

Trăsăturile ei erau cizelate fără nici un cusur artistic. 
Părul ei negru şi mătăsos era frumos prins într-o coafură 
împodobită cu giuvaeruri. Pielea moale şi albă ca laptele 
era nuanţă de un trandafir uşor, care ar fi făcut de ruşine o 
piersică. 

Era îmbrăcată cu totul în alb, aşa cum se cuvenea să fie o 
Domniţă virgină în palatul regal: rochia, de un material 
subţire, atârnând în valuri până la glezne, era de o 
simplitate şi de o eleganţă extraordinară. 

Tarzan o privi drept în ochi. 

Erau albaştri ca cerul; cum aveau genele lungi şi negre, 
păreau cu mult mai închişi la culoare. 

EI căuta în ochii femei un indiciu asupra firii deoarece ea 
era să devină soţia lui Crăişor. Care voia s-o facă regina 
Mărunţichii. 

Din acest motiv, Iarzan se interesa mult de ceea ce ar fi 
putut citi în privirile ei. O văzu însă încruntând, deodată, 
din frumoasele ei sprâncene. 

— Dar ce este cu animalul acesta? strigă ea. Este de lemn? 

— Nu vorbeşte nici o limbă, nici nu înţelege vreuna, îi 
explică tatăl ei. Până acum, de când a fost prins, nu a scos 


nici un cuvânt din gură. 

— Un animal urât şi prost, zise ea. Pun pariu că am să-l fac 
să ţipe imediat. 

Cu aceste cuvinte, smulse de la brâu un pumnal mititel şi 
împunse pe Tarzan în braţ. 

Mişcarea ei a fost atât de iute, că a luat prin surprindere 
pe toţi cei de faţă, dar Tarzan îi dăduse o înştiinţare în clipa 
când vorbise înainte de a lovi şi această clipă a fost de ajuns 
pentru el. 

Neputând să evite lovitura de pumnal, nu-i dădu nici 
satisfacția ca experienţa ei atât de răutăcioasă să 
reuşească. Nu scoase nici un sunet; iar ea, foarte supărată, 
poate că ar mai fi lovit odată cu pumnalul, dacă regele nu i- 
ar fi făcut o observaţie aspră. 

— Destul, Steluţo! strigă el. Nu vreau să i se întâmple nici 
un rău acestui rob, asupra căruia facem o experienţă ce 
înseamnă atât de mult pentru viitorul Potrivitei. 

— Dar a îndrăznit să se uite drept în ochii mei, strigă ea. Şi 
a refuzat să-mi vorbească, când ştie că aceasta îmi face 
plăcere. Ar trebui ucis. 

— Nu-i robul tău ca să-l ucizi, răspunse regele. El aparţine 
lui Valorosul. 

— Atunci am să-l cumpăr! 

Zicând acestea, ea se întoarse către unul din războinicii de 
gardă: 

— Aduceţi încoace pe Valorosul! porunci ea. 

CAPITOLUL. X - Povestea Cerbicosului. 

Steluţa din Potrivita nu a putut să cumpere robul 
Valorosului. Tatăl ei nu permisese aceasta, aşa că, foarte 
supărată, a plecat din camera unde venise să examineze 
prizonierul; şi pe când trecea în camera de alături şi nu mai 
putea fi auzită nici văzută de rege, întoarse capul înspre el 
şi făcu o strâmbătură, de care războinicii care o însoțeau şi 
cele două doamne de onoare au început să râdă. 

— Dobitoc bătrân! şopti ea în direcţia tatălui ei. Tu crezi că 
n-o să pun stăpânire pe robul acesta şi că n-am să-l ucid. 


Ha, ha! 

Atât războinicii, cât şi cele două doamne de onoare 
aprobară din cap cuvintele ei. 

În urma ei, regele Fălos s-a ridicat încet din scaun. 

— Luaţi-l în cariere, zise el, arătând cu degetul pe Tarzan. 
Spuneţi ofițerului de gardă că dorinţa regelui este ca acest 
rob să nu fie pus la muncă grea, nici rănit cumva. 

Şi, pe când Tarzan era condus afară pe una din uşi, regele 
ieşi din cameră pe altă uşă, lăsând în urma lui pe cei şase 
curteni, aplecaţi până la pământ. 

După aceea, unul a mers repede pe vârful picioarelor 
către punctul de unde ieşise Fălosul, s-a lipit de uşă şi a 
ascultat cu atenţie câteva clipe. 

Probabil că a fost satisfăcut de cele auzite, sau mai bine, 
de nu a auzit, deoarece îşi vâri capul pe după uşă până în 
partea cealaltă a camerei vecine, în care privi o clipă, apoi 
s-a întors la tovarăşii săi. 

— S-a dus idiotul bătrân, anunţă el în şoaptă, pentru că 
avea experienţa oraşului său, unde circulă un proverb că şi 
zidurile au urechi, deşi ei îi ziceau altfel: „nu te încrede nici 
în sinceritatea pietrelor odăii tale”. 

— Aţi mai văzut vreodată o fiinţă atât de vanitoasă? 
exclamă un curtean. 

— Se crede mai deştept, nu numai decât orice om, dar 
decât toţi oamenii la un loc, începu altul. Uneori simt că nu 
mai pot să rabd aroganţa lui. 

— Şi totuşi, o s-o mai rabzi multă vreme, Cerbicosule, zise 
Samsarul. A fi şeful suprem al ostaşilor din Potrivita nu este 
un post de aruncat cu uşurinţă. 

— Mai ales, exclamă Tornadi, şeful carierelor, când cineva 
îşi aruncă şi viaţa odată cu slujba pe care a avut-o. 

— Bine, zise (Makahago) Pietrosul, şef al clădirilor. Dar nu 
vedeţi voi neruşinarea acestui om? Nu are nici un amestec 
în reuşita lui Valorosul; totuşi, pretinde că succesele sunt 
ale lui; iar orice nereugşită o dă pe seama Valorosului. 


— Gloria Potrivitei este ameninţată de egoismul lui, strigă 
şeful agriculturii, supranumit Plugarul. Uite, ne-a ales pe 
noi ca sfetnici ai săi, şase prinți ale căror cunoştinţe în 
departament ar trebui socotite mai competente decât 
cunoştinţele oricărui alt individ din ţară. De asemenea, 
cunoştinţele noastre combinate asupra nevoilor Potrivitei şi 
a afacerilor de stat, ar trebui să formeze o barieră 
puternică împotriva greşelilor necontenite pe care le comite 
Fălosul. Cu toate acestea, nu vrea să ne asculte sfaturile. A-i 
oferi un sfat înseamnă pentru el uzurparea prerogativelor 
regale; a insista asupra acestui sfat înseamnă trădare; iar a- 
i dezminţi părerea falsă înseamnă pierirea aceluia care o 
face. 

— În ce privinţă suntem, atunci, buni pentru Potrivita? Ce 
gândeşte, oare, poporul despre noi? întreabă unu. 

— Se ştie bine ce gândeşte poporul despre noi, izbucni 
Samsarul. Poporul spune că am fost aleşi, nu pentru ceea ce 
ştim, ei pentru ceea ce nu ştim. Şi nu-i poţi găsi nici o vină 
pentru aceasta. lată, eu, crescător de bidivii, stăpân pe zece 
mii de robi ce lucrează pământul şi produc jumătate din 
hrana consumată de oraş, sunt ales şef al şefilor, ocupând o 
slujbă care nici nu-mi place şi pe care nici nu o cunosc, pe 
când Plugarul, care abia distinge o plantă de alta, este şeful 
agriculturii. 

Pietrosul, care a condus lucrările robilor în cariere mai 
bine de o sută de luni de zile, e numit şef al clădirilor, pe 
când Tomadi, cel mai mare arhitect al timpului nostru, este 
numit şef al carierelor. Numai Cerbicosul şi (Vestko) 
Nesătulul se potrivesc în slujbele lor. 

Regele a ales foarte înţelept pe Nesătulul, când l-a făcut 
majordom al palatului ca să poată avea atât siguranţă cât şi 
linişte. Credeţi însă că, în alegere Cerbicosului ca şef al 
armatei Potrivitei n-a greşit deloc? Vă înşelaţi, a luat un 
tânăr ce se ţinea numai de petreceri, l-a ridicat la rangul 
acesta şi pe urmă abia, a descoperit în el cel mai mare 
geniu militar produs vreodată în Potrivita. 


La aceste cuvinte, Cerbicosul făcu o reverență adâncă. 

— Şi continuă Samsarul, dacă nu ar fi fost Cerbicosul, cu 
tactica lui militară, am fi fost învinşi numaidecât, mai zilele 
trecute, de câtre Mărunţica. 

— Eu l-am sfătuit pe rege să renunţe la asaltul cetăţii, 
interveni Cerbicosul, de cum am văzut că nu reuşim să-i 
surprindem. Desigur, trebuia atunci să ne retragem. Dar nu 
am putut s-o fac decât după ce am înaintat o bucată bună şi 
nu l-am mai avut lângă mine să mă împiedice în conducerea 
luptei. Mi-am scos, atunci, trupele din învălmăşeala în care 
erau să fie pierdute şi le-am retras, pe cât a fost posibil, cu 
mai mult prestigiu şi cu mai puţine pierderi. 

— Operația ta militară, Cerbicosule, a fost foarte reuşită. 
Trupele te adoră. Ar dori să aibă un rege care să-i conducă 
la luptă aşa cum tu îi conduci, zise 'Tornadi. 

— Bineînţeles, interveni Pietrosul, un rege care să le dea 
înapoi vinul, după cum era rânduiala mai înainte. 

— Şi noi, adaugă Samsarul, ne-am unit la gând şi la fapte 
cu regele care ne-ar permite plăcerea inocentă a băuturii 
de vin. Ce zici tu de asta. Nesătulule? 

— Aţi vorbit cam mult ca să vă prindă bine, răspunse 
Nesătulul. 

Vorbise cu o voce mult mai ridicată decât a celorlalţi, ca şi 
cum, în loc să-i fie frică că ar fi auzit, spera să se întâmple 
aceasta. 

— Fălosul, continuă el, este un rege bun pentru noi. Ne-a 
încărcat cu onoruri şi cu bogății. Suntem atotputernici în 
regat. Prin urmare, este un Domnitor înţelept. Dar noi cine 
suntem să-i contestăm înţelepciunea actelor sale? 

Ceilalţi se priviră neliniştiţi, aruncând, în acelaşi timp, 
priviri speriate în jurul lor. Samsarul începu să râdă nervos. 
— Tu totdeauna ai înţeles foarte greu o glumă, zise el. Nu 

înţelegi că noi glumeam cu tine? 

— Nu înţeleg, răspunse Nesătulul. Dar regele cred că are 
să înţeleagă mai repede decât mine. Mă voi duce să-i repet 
gluma aceasta şi dacă va râde, am să râd şi eu, fiind sigur 


atunci că a fost în adevăr o glumă. Nu ştiu, însă, pe 
socoteala cui a fost gluma! 

— Vai, Nesătulule, să nu cumva să repeţi ce-am spus noi 
aici... în nici un caz regelui! Te pomeneşti că nu înţelege. 
Noi suntem prieteni şi am vorbit ca între prieteni. 

Se vede bine că Samsarul e foarte tulburat. Vorbea repede 
şi insinuant. 

— Ascultă, dragă Nesătulule, tocmai mi-am adus aminte că 
mai înainte ai admirat unul din robii mei. Mă gândeam să ţi- 
Il dăruiesc. Dacă vrei să-l primeşti. Al tău să fie. 

— Am admirat, dragă Samsare, o sută din robii tăi, 
răspunse Nesătulul cu voce dulce. 

— Ai tăi să fie atunci, Nesătulule, consimţi Samsarul. 
Haide cu mine să-i alegi pe fiecare. N-ai idee ce plăcere îmi 
produci, dându-mi prilejul să-ţi fac un dar ca acesta. 

Nesătulul se uită ţintă câteva clipe la ceilalţi patru, care îşi 
schimbau neliniştiţi greutatea corpului, când pe un picior, 
când pe altul. Tăcerea însă fu întreruptă de Plugarul. 

— Dacă Nesătulul doreşte să accepte o sută din sărmanii 
mei robi, m-aş simţi şi eu copleşit de plăcere. 

— Cred că vor fi robi în tunică albă, zise Nesătulul. 

— Vor fi tocmai cum doreşti, răspunse şeful agriculturii. 

— Dar eu, exclamă Tornadi, să mă las oare întrecut în 
generozitate? Trebuie să accepţi şi de la mine o sută de 
robi. 

— Şi de la mine de asemenea, strigă Pietrosul, în calitate 
de şef al clădirilor. 

— Dacă-i veţi trimite şefului robilor mei, la reşedinţa mea, 
mai înainte de a apune soarele, vă voi fi recunoscător, zise 
Nesătulul, frecându-şi palmele şi zâmbindu-le plăcut. 

După aceea, aruncă o privire rapidă şi plină de înţeles 
înspre Cerbicosul, şeful suprem al ostaşilor din Potrivita. 

— Eu nu-mi pot arăta prietenia mai bine, pentru nobilul 
meu prieten Nesătulul, zise Cerbicosul, decât să-l asigur că, 
dacă voi avea posibilitate, voi împiedica pe războinicii mei 
să nu-i înfigă întâmplător un pumnal între coaste. Dacă mi 


s-ar întâmpla mie ceva, sigur nu voi avea putinţa să 
stăpânesc faptele ostaşilor mei, care mă iubesc atât de 
mult. 

Şi, zicând acestea, se uită un minut întreg în ochii 
Nesătulului, apoi îi întoarse spatele şi ieşi. 

Dintre cei şase oameni care formau consiliul regal, numai 
Cerbicosul şi Samsarul nu se temeau de regele lor, deşi 
chiar dânşii îl linguşeau mai totdeauna, împingându-l, în 
felul acesta, la acte şi mai despotice faţă de supuşii săi. 
Afară de aceasta, datina şi devotamentul faţă de familia 
regală, pe lângă interesul lor personal, erau una din 
cauzele principale ce-i făceau să rabde ca suveran al lor un 
om atât de nepotrivit pentru domnie. 

Totuşi, în oraş nemulţumirea era atât de mare, că fiecare 
curtean simţea că poate vorbi cu mai multă libertate ca 
până atunci. 

Pietrosul, Plugarul şi Tomadi au fost aleşi de rege mai mult 
pentru coloana lor, atât de elastică şi regele nu s-a înşelat 
cu ei. Ei deveniseră aproape nefolositori consiliului regal, 
iar corupţia printre majoritatea nobililor din Potrivita de 
sub domnia Fălosului a luat o extensiune aşa de mare, că 
fiecare act şi gând al lor nu erau călăuzite decât de 
descoperirea a noi mijloace de îmbogăţire. 

Cerbicosul nu se încredea în ei, ştiind că puteau fi 
cumpăraţi, chiar în clipele când le ieşeau din gură cuvinte 
de virtute şi de cinste. 

Acesta începuse să-şi studieze tovarăşii odată cu succesul 
pe care-l avusese printre războinicii săi din oraş - succes 
care era pentru el tot atât de surprinzător cât era şi pentru 
alţii, iar amănuntele pe care le căpătase asupra neliniştii ce 
creştea în Potrivita îl făceau să creadă că sosise momentul 
întronării unei noi dinastii. 

Despre Nesătulul ştia că ia mită fără ruşine. 

Nici nu-şi putea închipuia că ar putea exista în capul 
acestui om un singur fir de păr cinstit. Totuşi, rămăsese 


surprins de ameninţarea ascunsă că va da de gol pe 
tovarăşii săi, de care se folosise să-i mulgă puţin. 

— Prost am ajuns noi cei din Potrivita, spunea el 
Samsarului, străbătând amândoi coridorul, după plecarea 
din camera regală de consiliu. 

— Dă-mi un exemplu, zise şeful şefilor, Samsarul regal. 

— Gândeşte-te la infamia Nesătulului. Nu iubeşte nici pe 
rege, nici poporul. l-ar trăda şi pe unul şi pe altul pentru 
avere şi mărire. Este tipul majorităţii dintre noi. Nu mai 
există astăzi nici sfinţenia prieteniei. N-ai văzut? Până şi de 
la Plugarul, cel mai bun prieten al său, a luat mită. 

— Dar ce să ne fi adus pe noi la aşa impas, Cerbicosule? 
întreabă Samsarul gânditor. Starea aceasta de lucruri este 
atribuită când unei cauze, când alteia şi cu toate că 
întreaga Potrivită nu ar fi alt om mai în stare ca mine să 
răspundă acestei chestiuni. Îţi mărturisesc că nu mă pot 
dumiri deloc. Sunt multe păreri, dar mă îndoiesc că până în 
prezent părerea bună a ieşit la iveală. 

— Dacă m-ar întreba cineva pe nune, Samsarule - şi văd 
că m-ai întrebat - i-aş răspunde, după cum sunt gata să-ţi 
răspund ţie, că starea de lucruri din Potrivita provine din 
prea multă pace. După pace, ştii prea bine, urmează 
prosperitate..., prosperitate şi multă vreme de pierdut. 
Timpul fiecăruia trebuie să fie ocupat. Dar cine şi-ar ocupa 
timpul cu munca, fie această muncă pregătirea pentru 
apărarea păcii şi prosperității? Cine ar face aceasta când 
este atât de uşor şi de plăcut să alergi după petreceri. 
Prosperitatea materială care a urmat păcii ne-a dat 
mijloace de a ne satisface orice dorinţă. Acum suntem sătui 
de lucrurile pe care le priveam ieri ca un lux şi pe care le 
împărtăşeam foarte rar. Prin urmare, am fost siliţi să 
inventăm dorinţe noi. Care să ne mulţumească şi poţi fi 
sigur că au devenit din ce în ce mai exagerate, atât în 
formă, cât şi în gândire, până când minunata noastră 
prosperitate a obosit a mai satisface poftele noastre. 
Extravaganţa domneşte suprem. Atât regele, cât şi 


guvernul său sunt bolnavi de această extravaganţă. Ca să 
poată înlătura golul pe care ea îl face în tezaurul statului, se 
apasă tot mai mult poporul cu taxe onoroase, pe care 
nimeni nu le poate plăti ca să-i mai rămâie îndeajuns şi 
pentru trai. Numai când uită de cinste şi caută să câştige pe 
toate căile nepermise. 

— Dar bine, aminti Samsarul, eu văd că toate taxele cele 
mai grele sunt pe cei bogaţi. 

— În teorie, dragă prietene, dar nu ştiu în fapt, răspunse 
Cerbicosul. E adevărat că bogatul plăteşte grosul taxelor în 
tezaurul regal, dar mai întâi le adună de la săraci cu preţuri 
enorme şi alte mijloace de stoarcere, luând, de asemenea 
câte doi „Geta” (franci), de fiecare franc pe care ei îi plătesc 
la percepţie. Costul pentru strângerea acestor taxe, 
adăugat la pierderea venitului prin prohibirea vinului şi la 
costul campaniei contra acelora care fabrică şi vând vinul 
pe ascuns, dacă ar intra din nou în casa de bani a statului, 
ne-am reduce taxele atât de mult, că n-ar mai fi o greutate 
pentru nimeni. 

— Şi crezi tu că, în felul acesta, se pot rezolva problemele 
noastre şi fericirea Potrivitei să fie redată? întreabă 
Samsarul. 

— Nicidecum, răspunse tovarăşul său. Trebuie neapărat să 
avem război. Deoarece am descoperit că nu există o fericire 
statornică în pace sau în virtute, mai bine să avem un mic 
război şi să păcătuim şi noi câte puţin. Uite, o budincă ce nu 
are decât un singur ingredient este dezgustătoare. Trebuie 
să fie aromată şi să i se dea gust; iar înainte de a avea 
plăcerea s-o mâncăm, trebuie să aşteptăm puţin după ea. 
Război şi muncă: lucrurile cele mai dezgustătoare din lume. 
Cu toate acestea, sunt foarte esenţiale fericirii şi existenţei 
unui popor. Pacea reduce nevoia de a munci şi a duce 
lenevia. Războiul te sileşte la muncă ca să te poţi reface de 
ravagiile lui. Pacea ne transformă în animale grase şi 
greoaie. Războiul face din noi oameni destoinici. 


— Vasăzică, după cum zici tu, vinul şi războiul vor reda 
Potrivitei mândria şi fericirea de mai înainte, nu-i aşa? 

Samsarul începu să râdă de gluma pe care o făcuse, apoi 
continuă: 

— Ce mai drăcuşor ai devenit şi tu de când ai ajuns la 
comanda supremă a ostaşilor din oraşul nostru! 

— Nu m-ai înţeles deloc, Samsarule, zise Cerbicosul cu 
răbdare. Numai prin vin şi război nu vom ajunge la nimic 
altceva decât la ruina noastră. Eu nu sunt certat cu pacea, 
cu virtutea sau cu temperanţa. Cearta mea este cu 
teoreticienii greşiţi, care cred că numai prin pace sau 
virtute, ori numai prin temperanţă putem ajunge o naţiune 
puternică, virilă şi mulţumită. 

Acestea toate trebuiesc amestecate cu război, cu vin cu 
greşeli, însă, într-o mare măsură trebuie să ni se adauge o 
muncă grea... mai ales muncă grea: deoarece trăind numai 
în pace şi prosperitate, nu este nevoie de muncă grea, iar la 
muncă nu se obişnuieşte decât omul excepţional şi numai 
atunci când e nevoie să o facă. 

Dar haide, trebuie să te grăbeşti să-i dai lui Nesătulul suta 
de robi făgăduită, mai înainte de apusul soarelui; altfel, se 
va duce să relateze Fălosului gluma noastră. 

Samsarul prinse a zâmbi cu tristeţe. 

— Are să-mi plătească el odată şi odată pentru suta 
aceasta de robi şi poţi fi sigur că preţul va fi foarte mare. 

— Cred, dacă va cădea şi stăpânul său, zise Cerbicosul. 

— Nu „dacă”, ei „când” va cădea stăpânul său, corectă 
Samsarul. 

Şeful războinicilor dădu din umeri, dar zâmbi mulţumit; un 
zâmbet care nu se şterse de pe figura lui nici după ce 
prietenul său se despărţi de el, luând-o la dreapta pe alt 
coridor. 

CAPITOLUL XI - Îngeraş în robie. 

Tarzan al maimuţelor fusese condus din cupola regală 
direct în carierele Potrivitei, care se aflau la un kilometru 
de cea mai apropiată cupola a oraşului. Erau opt cupole oa 


noua era în curs de construcţie, iar robii care ieşeau din 
cariere se îndreptau într-acolo încărcaţi cu sarcinile lor, în 
timp ce robii ce descărcaseră se înapoiau cu mâinile goale, 
sub paza ostaşilor. 

Când Tarzan ajunse la intrarea carierei, i se arătă drumul 
spre etaj de jos; acolo, intră într-o cameră foarte mare, sub 
pământ, unde fu predat ofițerului de gardă din carieră, 
căruia i se comunicară poruncile date de rege în privinţa 
tratamentului noului prizonier. 

— Numele cui? întreabă scurt ofiţerul, deschizând un 
registru, de pe masa la care şedea. 

— E fără grai, ca şi Mut-Urecheaţii, explică comandantul 
ce îl adusese pe Tarzan în carieră. Prin urmare, nu are 
nume. 

— O să-l numim aşadar „Uriaşul”, pentru că aşa i s-a zis de 
când a fost prins. 

Cu toate aceste cuvinte, ofiţerul scrise în registru lui 
numele de „Zuantrol”, trecând în coloana stăpânilor numele 
lui Valorosul, iar originea străinului o înscrise ca fiind 
Mărunţica. După aceea făcu semn unui războinic din jurul 
lui. 

— Duceţi-l printre lemnarii de la capătul tunelului al 13- 
lea, la al 36-lea etaj de sus şi spuneţi Ventalului (mai mare 
peste zece inşi) să-i dea lucru uşor şi să aibă grijă să nu i se 
întâmple nici un rău. Toate acestea din porunca Majestăţii- 
Sale. Aşteptaţi un moment. lată şi numărul său. Aplică-l pe 
umărul stâng. 

Ostaşul luă din mâna ofițerului o bucată rotundă de postav 
pe care erau însemnate cu negru câteva hieroglife, o prinse 
de umărul stâng al tunicii verzi cu care era îmbrăcat 
Tarzan. Făcând prizonierului semn să apuce înainte, ieşi din 
cameră. 

Tarzan a fost condus mai întâi printr-un coridor scurt şi 
întunecos, dar din care, după câţiva metri, intră în alt 
coridor, mai larg şi mult mai bine luminat, prin care 


merseră în aceeaşi direcţie cu el o mulţime de robi fără nici 
o sarcină în spinare. 

Observă că pardoseala coridorului avea o înclinare 
constantă şi că se usuce puţin înspre dreapta, formând, 
astfel, o spirală întinsă, ce ducea către fundul pământului. 

Atât pereţii coridorului cât şi tavanul erau întăriţi cu grinzi 
groase, iar pardoseala era pavată cu pietre late, tocite de 
milioane de picioare încălţate cu sandale, care au trecut pe 
deasupra. 

La distanţe suficient de mici, erau aşezate în firide scobite 
în zidul din stânga lumânări aprinse. La distanţe regulate, 
porneau din acest coridor şi altele. 

Deasupra fiecărei deschizături subterane era câte o 
inscripţie în hieroglifele ciudate din Minunia. După cum 
avea să afle mai târziu Tarzan, aceste inscripţii arătau 
etajele la care se aflau tunelurile ce dădeau în coridoarele 
circulare din jurul spiralei principale. 

Din aceste coridoare circulare porneau un număr destul 
de mare de tuneluri orizontale, ducând în interiorul 
spaţiilor subterane, unde se tăceau lucrările. Tunelurile 
erau străbătute din loc în loc de luminătoare ce serveau la 
ventilaţie şi ca ieşiri de rigoare, ce ajungeau de la suprafaţă 
până la etajele cele mai de jos ale carierei. 

Aproape la fiecare etaj, câţiva din ceata robilor se detaşau 
şi mergeau pe câte unul din tunelurile laterale, care la 
rândul lor, erau destul de bine luminate, deşi nu atât de 
mult ca spirala principală. 

Din primele clipe de când începuse coborârea, Tarzan, 
obişnuit din copilărie să observe tot ce-i cădea sub ochi, 
fusese atent la numărul întăririlor pe lângă care trecea, dar 
nu avea decât o idee slabă despre deosebirile de adâncime 
ale etajelor în care dădeau aceste tuneluri. 

Ghici la întâmplare, socoti că înălţimea unui etaj să tot fi 
fost de trei metri; mai înainte de a ajunge la al treizeci şi 
şaselea, ştiu că trebuie să fi fost o greşeală în calculul său, 
deoarece nu putea să fi ajuns la 180 de metri adâncime iar 


luminile să ardă fără de nici o ventilaţie forţată din exterior 
în adâncime. 

Coridorul orizontal în care intră acuma, după ce părăsise 
spirala principală, se suci deodată înspre dreapta şi apoi 
înspre stânga, iar după puţin traversă alt coridor, mult mai 
larg. În care se aflau robi cu poveri şi robi cu mâinile goale. 

Două şiruri dintre aceştia, încărcaţi cu bolnavi, mergeau în 
direcţie din care venise Tarzan, iar un şir întreg de robi 
încărcaţi cu material lemnos mergea în direcţie cu el. 
Alături de aceşti robi erau alţii, fără sarcini. 

După ce merseseră o distanţă considerabilă au ajuns lângă 
un grup de oameni care lucrau. Aici a fost predat unui 
Vental, care, în limba şi organizarea minuniană, era mai 
mare peste zece oameni. 

— Aşa. Deci acesta e Uriaşul! exclamă Ventalul. Şi tocmai 
pe acesta să nu-l putem lua la munci grele? 

Tonul lui era aspru şi neplăcut. 

— Ce mai uriaş! Continuă el. 

Nu-i mai mare decât mine şi decât ceilalţi. Nu înţeleg de 
ce le-o fi frică domnilor să-l pună la muncă. Lasă că te pun 
eu, băiete, la lucru şi de nu vei vrea..., cureaua! Mie nu-mi 
trebuie leneşi, sfârşi el, bătându-se cu pumnul în piept. 

Ostaşul l-a adus pe Tarzan îşi arătă numaidecât dezgustul 
la auzul vorbelor Ventalului. 

— Ai face mai bine, (Kalfastoban) Calfă Rea, zise el în 
momentul plecării, să asculţi de ordinele regelui. Nu aş 
vrea să fiu în locul tău, dacă i s-ar întâmpla ceva acestui rob 
fără grai, dar care a pus în mişcare toate limbile din 
Potrivita şi care a făcut pe Fălosul să fie atât de gelos pe 
Valorosul, că i-ar înfige un pumnal între coaste, dacă nu i-ar 
fi teamă că nu mai poate să-şi însuşească meritele 
Valorosului. 

— Calfă Rea nu se teme de regi, mormăi Ventalul, mai ales 
de specimenul ce profanează tronul din Potrivita. El nu 
poate prosti pe nimeni. Ştim cu toţii că Valorosul îi serveşte 
de creier şi Cerbicosul de sabie. 


— Totuşi, îl sfătui ostaşul, ai grijă bună de Zuantrol. 

Ventalul Calfă Rea puse noul său sclav să întărească cu 
lemnărie pereţii tunelului, pe măsură ce acesta era excavat 
din piatra carierei. 

Rândul de sclavi ce veneau de la suprafaţa cu mâinile 
goale treceau pe o parte a tunelului până la capăt, luau câte 
un pietroi fiecare, sau, dacă pietroiul era prea mare, îl luau 
doi inşi, apoi porneau înapoi pe partea cealaltă a tunelului, 
ducându-şi greutăţile până în coridorul spiral şi de aici, 
înaintau în sus până la suprafaţă mai departe, până la 
cupola în construcţie. 

Din spaţiile dintre straturile stâncii se scotea un fel de 
argilă uşoară, care era îndesată şi bătătorită la spatele 
peretelui de lemn, tunelul fiind anume lăsat destul de larg 
ca să permită acesta operaţie. În afară de robii întrebuinţaţi 
la argilă alţi robi tăiau lemnele după măsura necesară 
ducând-o acolo unde se simţea nevoia. 

Munca lor consta şi în săparea unui şanţ îngust şi nu 
tocmai adânc, în care înfigeau capătul fiecărei scânduri sau 
grinzi ce formau peretele; iar, pe deasupra, aşezau 
scândurile ce serveau de tavan. 

Tarzan lucra împreună cu oamenii care aşezau lemnăria. 
La fiecare capăt al grinzilor pentru tavan era o crăpătura, 
în formă de coadă de rândunică, în care se prindeau 
scândurile peretelui, iar argila bătătorită de la spate se 
întărea atât de bine, că în întregul lor, părea o construcţie 
din cele mai solide, după cum şi era. 

Această lucrare era foarte uşoară pentru Tarzan, cu toate 
că se mai simţea slăbit de rănile sale. Avea acum prilejul să 
observe tot ce se petrece în jurul său şi să adune noi 
informaţii în privinţa poporului în mânile căruia căzuse. 

Despre Calfă Rea constată numaidecât că e un lăudăros 
mare, de la care nu avea să se teamă de nimic în timpul 
muncii zilnice, dar de care toţi robii trebuiau să se păzească 
să nu îi dea ocazia să-şi arate autoritatea brutală în faţa 
superiorilor săi. 


Deşi robii din jurul lui Tarzan lucrau continuu, munca lor 
nu era din cele mai grele, iar gardienii de care erau 
supravegheați fără încetare un ostaş de fiecare patruzeci 
de robi, nu erau brutali. 

Ceea ce însă îl uimea pe el tot atât de mult ca şi mai 
înainte, chiar din momentul când îşi venise în fire, era 
statura acestor oameni. Nu era pigmei, ei oameni de 
aceeaşi statură ca şi europenii. 

Bineînţeles că nu era niciunul atât de înalt ca el, dar mulţi 
erau înalţi şi bine făcuţi. 

Ştia bine că erau locuitori din Potrivita, acelaşi soi de 
oameni pe care îi văzuse în bătălie cu Mărunţica. Mai mult 
însă: vorbeau despre el că l-au prins în bătălia la care 
participase. 

De asemenea, îl mai numeau Zuantrol, Uriaşul. Cu toate 
acestea, erau tot atât de mari ca şi el; când a ieşit din 
cupola regală, văzuse în drum, până la carieră, alte cupole 
uriaşe de aproape o sută cinzeci de metri fiecare. 

Era un amănunt de necrezut - ceva imposibil - dar aşa 
trebuie să fi fost, deoarece nu-l puteau înşela ochii chiar 
atăt. 

Cu cât medita mai mult la acest fapt, cu atât se încurca 
mai rău. Aşa că renunţă la orice încercare pentru 
dezvăluirea misterului, începând să adune informaţii în 
privinţa celor de care au fost prinşi şi în privinţa închisorii 
unde se afla, cu gândul că va sosi vremea când se va putea 
servi de aceste informaţii spre a scăpa de acolo. 

Avu prilejul să afle ceva despre mişcarea politică din 
Potrivita. Oriunde a mers şi pe oricine a auzit vorbind 
asupra acestui subiect, observa o mare nemulţumire 
împotriva regelui şi a guvernului. Ştiind că un popor 
nemulţumit, hărnicia este întotdeauna la cel mai jos nivel, 
iar disciplina este într-un grad extrem de demoralizare, 
socotea că nu-i va fi greu, aşteptând cu răbdare şi fiind 
atent la toate mişcările, să găsească în curând prilejul pe 
care-l căuta. 


Era hotărât să profite de neglijenţa celor care aveau 
răspunderea lui şi credea că, dacă nu i se va ivi prilejul nici 
azi, nici mâine, nu va trece mult până să găsească o cale de 
scăpare din robia în care-l ţineau potriviţii. 

În sfârşit, când se termină şi lunga zi de lucru a robilor, au 
fost conduşi la locuinţele lor, care, după cum şi-a închipuit 
Tarzan, erau sub pământ, situate în apropierea locului de 
muncă al fiecăruia. 

Cu mulţi alţi robi, a fost condus sus, până la al 35-lea etaj 
şi introdus într-un tunel al cărei capăt din spate era lărgit în 
aşa fel, încât să formeze o cameră mare. Intrarea în acest 
tunel a fost micşorată, aşa că numai un singur om putea să 
intre la un moment dat şi acela trebuia să coboare pe 
brânci. 

Intrarea era închisă cu o uşă grea de stejar, iar în afară 
erau postați doi războinici, gardieni de noapte. 

După ce a intrat acolo pe brânci. Tarzan s-a ridicat în 
picioare şi a privit în jurul lui; descoperi că se află într-o 
cameră destul de mare. În care ar putea să încapă până la 
cinci mii de robi. 

Femeile pregăteau de mâncare la nişte foculeţe al căror 
fum se strecura în exterior prin deschizături practicate în 
tavan. 

Fată de marele număr de foculeţe, cantitatea de fum era 
neînsemnat. Fapt ce se explica uşor prin natura 
combustibilului: un fel de cărbune de lemn curat şi bine 
uscat. Dar faptul că gazele eliberate de acest cărbune nu-i 
asfixia pe toţi era de neînțeles pentru Tarzan. După cum era 
şi enigma lumânărilor care ardeau la aşa mari adâncimi, 
precum şi aerul curat de acolo. 

Robii erau de toate vârstele: de la copii mici, până la 
oameni de vârstă mijlocie, dar mai bătrâni decât aceştia nu 
se vedeau intre ei. Pielea femeilor şi a copiilor era de o 
albeaţă pe care Tarzan nu o mai văzuse până atunci şi se 
minună, de fapt, până a aflat că unii nu au văzut niciodată 
lumina zilei de când s-au născut. 


Copiii care se năşteau în carieră aveau să iasă cândva la 
lumina zilei, dar numai atunci când atingeau vârsta la care 
începea educaţia lor ca meseriaşi. 

Femeile prinse în alte oraşe trebuiau să rămână aici până 
la moarte, sau până când se întâmpla unul din acele 
miracole rare, să fie alese de un războinic din Potrivita ca 
soţie. 

Această eventualitate era destul de rară şi de îndepărtată, 
deoarece ostaşii îşi alegeau soţii dintre roabele cu tunica 
albă, cu care veneau zilnic în contact prin cupolele unde 
locuiau ei. 

Feţele femeilor avea întipărite pe ele o întristare atât de 
clară. Încât în sufletul lui Tarzan se născuse imediat o mare 
simpatie pentru ele Niciodată nu mai avuse prilejul să vadă 
atâta disperare zugrăvită pe faţa cuiva. 

Pe când străbătea încăperea o mulţime de priviri s-au 
îndreptat spre el; toţi ştiau că era străin, mai ales că avea în 
ţinuta lui ceva care-l deosebea de ei La câteva clipe după 
sosirea lul. Aproape toţi robii şopteau între ei. Pentru că 
robii intraţi cu el au transmis şi celorlalţi datele legate de 
identitatea lui. 

După puţin, o tânără care îngenunchea deasupra unui 
grătar pe care frigea câteva felii de carne, i-a surprins 
privirile şi i-a făcut semn să se apropie de ea. Iarzan a 
observat că era o fată foarte frumoasă, cu o piele palidă, 
translucidă, a cărei albeaţă era şi mai accentuată de 
bogăţia părului negru. 

— Dumneata eşti Uriaşul? a întrebat ea. 

— Eu sunt Zuantrol. 

— Mi-a spus „El” despre tinE. A zis fata. Am să gătesc 
mâncare şi pentru tine. Cum gătesc şi pentru „El”. Numai 
dacă. Zise ea cu oarecare jenă. Nu ai pe altcineva care ai 
dori să-ţi gătească. 

— Nu există nimeni care să facă asta pentru mine, a 
răspuns Tarzan. Dar cine eşti tu şi cine este „El”? 


— Eu sunt Talaskar, Îngeraş, răspunse ea dar pe „EI îl 
cunosc numai după numărul său. Mi-a spus că atâta timp 
cât va rămâne rob. Nu are nume şi că se va folosi de 
numărul său. Care este 800 la cub, plus 19. Văd că şi d-ta 
eşti cu numărul 800 la cub plus 21. Nume nu ai? a întrebat 
ea, uitându-se pe numărul său. 

— Îmi zic Zuantrol, Uriaşul. 

— Ah! exclamă ea văd că eşti un om mare, dar cu greu te- 
aş putea numi uriaş. Şi „El” este tot din Mărunţica şi este 
aproape de înălţimea ta. Eu nu am auzit niciodată că ar 
exista uriaşi în Mărunţica, afară de poporul pe care-l numim 
Mut-Urecheaţi. 

— Am crezut că era un Mut-Urecheat, se auzi deodată o 
voce de om la urechea lui Tarzan. 

Tarzan a întors capul repede şi a văzut un rob care-l 
privea batjocoritor. I-a zâmbit şi apoi zise: 

— Pentru stăpânii mei nu sunt decât un Mut-Urecheat. 

Celălalt a ridicat din sprâncene mirat. 

— Înţeleg, zise el. Poate ai dreptate. Însă să ştii că nu voi fi 
eu acela care să te trădeze. 

— Ce voia să zică? a întrebat fata, după plecarea robului. 

— Nu am vorbit de loc până acum de când m-au prins, 
explică el. Aşa că ei consideră că sunt fără grai, deşi sunt 
sigur că nu mă iau drept Mut-Urecheat. Sunt însă şi câţiva 
printre ei care susţin că nu pot fi altceva. 

— Nu am văzut niciodată un Mut-Urecheat, a zis fata. 

— Spre fericirea ta, zise Tarzan. Nu sunt nici plăcuţi la 
vedere, nici nu e bine să te întâlneşti cu ei. 

— Totuşi, aş vrea să văd unul, a insistat ea. Întotdeauna am 
vrut să văd ceva care să se deosebească de aceşti robi, pe 
care îi văd zilnic. 

— Nu-ţi pierde speranţa, o încuraja el. Cine ştie dacă nu va 
sosi foarte curând ziua când te vei reîntoarce din nou la 
suprafaţă. 

— Să mă reîntorc? a întrebat ea mirată. Bine, dar nu am 
fost niciodată acolo. 


— Nu ai fost niciodată afară din cariere? Poate vrei să zici 
că nu ai mai ieşit de aici de când ai fost prinsă? 

— Am fost născută în această cameră, i-a explicat fata. Nu 
am ieşit niciodată la suprafaţă. 

— Cum, eşti o sclavă din a doua generaţie şi te mai ţin în 
cariere? Nu înţeleg. În toate oraşele din Minunia, aşa mi s-a 
spus, se dă robilor din a doua generaţie tunica albă şi o 
libertate relativă la suprafaţă, în exteriorul carierelor. 

— Nu pentru mine. Mama mea nu a dorit-o. A spus că mai 
bine să mor decât să mă mărit cu un potrivit sau cu un alt 
rob, ceea ce bineînţeles că ar trebui să fac, dacă sunt 
scoasă în oraş. 

— Dar cum poţi să împiedici aceasta? Stăpânii voştri sigur 
nu lasă asemenea lucruri la discreţia sclavilor. 

— Unde sunt atâţia sclavi, se mai pierde socoteala la unul 
sau doi, iar femeile, dacă nu sunt frumoase, nu se bucură de 
atenţia din partea stăpânilor. Naşterea mea nu a fost 
declarată, aşa că nu mă-au înscrisă în registrele lor. Mama 
a luat un număr de pe tunica uneia care a murit şi l-a 
aplicat pe tunica mea. În felul acesta, nu am atras niciodată 
atenţia stăpânilor şi războinicilor care vin câteodată prin 
camera aceasta. 

— Bine, dar tu eşti frumoasă..., figura ta poate să atragă 
atenţia oricui, oriunde te-ai afla. 

Atunci fata s-a întors câteva clipe cu spatele spre el, 
acoperindu-şi faţa şi părul cu mânile, după care s-a întors 
din nou spre el. Tarzan a văzut acum înaintea lui o babă 
urâtă şi zbârcită, la a cărei figură nu s-ar mai fi uitat nici un 
bărbat a doua oară. 

— Doamne! a exclamat el surprins. 

Figura fetei s-a destins încet, luându-şi aspectul normal de 
frumuseţe; apoi, cu mişcări iuți şi îndemânatice, fata şi-a 
aranjat din nou părul dezordonat. 

— Mama m-a învăţat aceasta, a zis ea, aşa că, de câte ori 
vin pe aici şi se uită la mine, nu mai vor să mă vadă a doua 
oară. 


— Dar nu crezi că ar fi mai bine să te măriţi cu unul dintre 
ei şi să trăieşti o viaţă fericită la suprafaţă, decât să duci 
existenţa teribilă de sub pământ? a întrebat el. Războinicii 
din Potrivita, după cum cred eu, nu se deosebesc mult de 
cei din ţara ta. 

Fata a clătinat din cap cu încăpățânare. 

— Nu pentru mine, a zis ea. latăl meu este din Răsărita, 
Mandamacu, un oraş foarte îndepărtat. Mama mea a fost 
furată din oraş. Numai cu două luni înainte de a mă naşte în 
această cameră îngrozitoare, departe de aer şi de lumina 
soarelui. 

— Dar mama ta, a întrebat Tarzan, este şi ea aici! 

Fata clătină din cap cu tristeţe. 

— Au venit şi au luat-o de aici, acum vreo douăzeci de luni. 
Şi de atunci nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 

— Dar ceilalţi nu te trădează niciodată. 

— Niciodată! Oricare sclav ce trădează ar fi sfâşiat în 
bucăţi de camarazii lui. Dar iată, stăm de vorbă şi eu 
trebuie să fii foarte flămând. 

Şi zicând aceasta, fata i-a oferit lui Tarzan o parte din 
carnea pregătită pe grătar. Tarzan ar fi preferat sa i se dea 
o bucată de carne crudă: dar, cum nu dorea să jignească 
fata. I-a mulţumit şi a mâncat bucata de carne ce i se 
ofense, aşezându-se pe genunchi, la foc, lângă ea. 

— Curios lucru, a început fata, că „El nu mai vine. 
Niciodată nu a întârziat atât de mult în momentul acela, s-a 
apropiat din spatele ei un rob puternic, ce s-a oprit la câţiva 
paşi de ea. Privindu-l furios pe Tarzan. 

— Poate că el este, a zis Tarzan fetei, arătând cu mâna 
spre robul care a sosit. 

Îngeraş întoarse capul repede, în ochii ei strălucind o rază 
de fericire, dar când l-a văzut cel oprit în spatele ei s-a 
ridicat repede în picioare şi s-a retras câţiva paşi plină de 
dezgust. 

— Nu, zise ea. Nu este „El. 


— Găteşti şi pentru acesta? A întrebat individul care 
sosise, arătând spre Tarzan. 

Fără ca fata să răspundă, noul sosit a continuat. 

— Vezi. Pentru mine nu ai vrut să găteşti Dar cine este el 
ca să-i găteşti? Este mai bun decât mine? Atunci să ştiu că 
ai să găteşti şi pentru mine. 

— Sunt destule femei care să-ţi gătească Karaftap, Ceafă- 
Groasă, a răspuns Îngeraş. Eu nu vreau să-ţi gătesc. Du-te 
şi roagă pe altele. Nu sunteţi aici atât de mulţi bărbaţi, 
încât să nu ni se mai dea voie să alegem pe acela pentru 
care dorim să gătim. Eu nu te pot alege pe tine. 

— Dacă ţi-ai cunoaşte binele, ai găti şi pentru mine, spuse 
Ceafă-Groasă. Ba chiar am să te iau şi de soţie. Ştii că am 
dreptul, mai ales că te-am cerut de câteva ori înainte de a 
veni ceilalţi şi să mai ştii că, dacă te-aş lăsa altora, mai bine 
îi spui Ventalului tot adevărul despre tine şi are să te ia de 
aici. Ai văzut vreodată pe Calfă-Rea? 

Fata s-a cutremurat. 

— Voi avea grijă chiar de mâine să vorbesc cu Calfă-Rea şi 
să te ia de aici, a continuat Karaftap. Ştii bine că nu au să te 
lase să mai stai cu noi. Îndată ce vor afla că refuzi să 
înmulţeşti numărul robilor. 

— Mai bine Calfă-Rea, decât tine, i-a răspuns fata repede. 
Te pot asigura că niciunul nu mă va avea. 

— Eşti prea sigură, a strigat Karaftap. 

Şi, făcând un pas spre ea, o smuci de braţ, mai înainte ca 
fata să poată evita. Trăgând-o cu sila spre el, a încercat să o 
sărute..., dar încercarea lui a eşuat. 

O mână puternică s-a încleştat pe umăr şi a fost smuls de 
lângă prada lui şi aruncat la vreo trei metri distanţă, unde, 
împiedicându-se, s-a mai rostogolit câţiva paşi pe podea. 

Între Karaftap şi fată a intrat brusc străinul, căruia în 
Potrivita i se zicea Uriaşul. Acesta îl privea pe Karaftap cu 
ochi scânteietori. În acel moment Karaftap s-a ridicat 
repede în picioare, a scos un urlet de furie şi s-a repezit 


asupra lui Tarzan, ca un taur înnebunit, cu capul în jos şi cu 
ochii injectaţi de sânge. 

— Am să te ucid! zbiera el. 

CAPITOLUL XII - Mitocanul Karaftap. 

Fiul Primei Femei trecea mândru prin pădure. În mâna 
dreaptă purta o suliță, iar de umăr îi atârnau un arc şi o 
tolbă cu săgeți. După el veneau încă zece bărbaţi din specia 
lui, înarmaţi la fel, iar fiecare păşea cu mândrie, ca şi cum 
întreg pământul ar fi fost proprietatea lor. 

Înspre ei, deşi încă destul de departe de vederea, auzul şi 
mirosul lor, venea alene o femeie din acelaşi neam cu ei, 
mergând fără teamă. După puţin însă şi-a încruntat 
sprâncenele şi s-a oprit, ascuţindu-şi auzul şi mirosind 
aerul. 

— Bărbaţi! şi-a zis ea. 

Mărindu-şi paşii. Muta porni spre ei. Erau mai mulţi la un 
loc; dacă i-ar fi putut surprinde, speriaţi şi puşi în 
încurcătură, bărbaţii nu ar fi fost în stare să fugă prea 
repede, iar Muta ar fi putut prinde vreunul. 

Însă, de nu se întâmpla aşa după cum gândea ea, atunci... 
s-ar fi putut servi de proiectilele de piatră ce-i atârnau de 
cingătoare. 

De mai multă vreme încoace bărbaţii se răriseră. 

Câteva femei din tribul ei pornind prin pădure să-şi prindă 
bărbatul, nu se mai întoarse. Au văzut cadavre câtorva 
dintre ele prin pădure şi se întrebau mirate cum de au fost 
ucise. 

În sfârşit au găsit bărbaţi: primii pe care a reuşit să-i 
întâlnească de două luni încoace. Acum sigur nu se va mai 
întoarce cu mâna goală la peştera ei. 

A dat cu ochii de ei la o cotitură a cărării din pădure, dar, 
spre necazul ei, văzu că erau destul de departe. Dacă ar 
apuca s-o vadă, cu siguranţă că scapă cu fuga. 

Muta era pe cale se ascundă, când a observat că e prea 
târziu chiar şi pentru aceasta. Un bărbat o arăta celorlalţi 
cu mâna. 


A desfăcut un proiectil de la cingătoare şi strângând 
buzduganul mai bine în mână, Muta ar porni în fuga mare 
spre ei. Văzând că ei nu încearcă să scape, fu cuprinsă de 
mirare şi de plăcere. Cât de îngroziţi trebuie să fi fost 
bărbaţii aceştia, ca să stea atât de liniştiţi, la apropierea ei! 

Dar ce mai era aceasta? 

Uite-i, se îndreaptă toţi spre ea! 

Acum putea să vadă şi expresia de pe figurile lor. Nici 
urmă de frică..., numai furie şi priviri amenințătoare. 

Dar ce erau acele lucruri ciudate pe care le duceau în 
mână? Unul din ei, cel mai de aproape, care alergase spre 
ea, se opri o clipă şi aruncă în ea un băț lung şi ascuţit. Era 
foarte ascuţit băţul: cum o atinse în umăr, a început să 
curgă sânge. 


Un alt bărbat se opri şi aruncă şi el un băț transversal, al 
cărui vârf se înfipse în carnea ei, sub un braţ. 

Iar în spatele acestor doi veneau ceilalţi, năvălind asupra 
ei cu arme la fel cu ale celor dintâi. 

Muta îşi aminti de cadavrele femeilor găsite în junglă, de 
lipsa de bărbaţi în ultimele câteva luni şi cum nu era lipsită 
de judecată, cu toate că era grea la minte, făcu o legătură 
între ceea ce a văzut în ultimele secunde şi întâmplările 
petrecute, iar rezultatul chibzuinţei ei fu acela de a întoarce 
spatele şi de a porni în goana mare în direcţia din care a 
venit. Şi nici nu se opri din fuga ei nebună decât atunci 
când puterile au lăsat-o, căzând la intrarea în peştera sa. 

Bărbaţii nu se luaseră după ea, deoarece nu au ajuns în 
starea aceea de emancipare care să le insufle destul curaj şi 
încredere pentru a-şi stăpâni teama ereditară de femei. 
Erau mulţumiţi că au reuşit să o gonească. A o urmări 
înseamnă a risca prea mult. 

Când celelalte femei din tribul ei au văzut-o clătinându-se 
pe picioare la intrarea în peşteră şi că se întinde pe pământ, 
răsuflând din greu, au simţit numaidecât că această situaţie 
se datorează unei spaime cumplite şi unei goane 
îndelungate. 

Luându-şi buzduganele, alergă spre pădure, în intenţia de 
a ieşi înaintea aceluia care a urmărit-o pe tovarăşa lor, 
închipuindu-şi că trebuia să fi fost un leu sau altceva tot atât 
de îngrozitor. 

Nevăzând însă nici un leu, se întoarseră la femeia încă 
întinsă în pragul peşterii sale. 

— Pentru ce ai fugit atât? au întrebat-o ele în simpla lor 
limbă a semnelor. 

— De bărbaţi, răspunse ea. 

Pe feţele tuturor Mutelor din jurul ei apăru o expresie de 
dezgust, iar una o izbi cu piciorul şi o scuipă în faţă. 

— Erau mai mulţi, le spuse ea şi m-ar fi ucis cu bețe 
zburătoare. Uitaţi-vă şi voi! 


Cu aceste cuvinte, exprimate prin semne, le arătă săgeata 
înfiptă în braţul ei. 

— În loc să fugă de mine, continuă ea. S-au repezit şi m-au 
atacat. Tot aşa trebuie să fi păţit şi celelalte care nu s-au 
mai întors şi ale căror cadavre le tot găsim prin pădure de 
luni întregi. 

Această veste tulbură foarte mult pe mute. Încetară să 
necăjească pe tovarăşa lor obosită de fugă în schimb, şefa 
tuturor, cea mai îngrozitoare dintre ele. Păşea încoace şi 
încolo, foarte înfuriată. După un timp, se opri deodată, 
făcându-le semn. 

— Haideţi cu toate! Să mergem împreună, să-i căutăm pe 
acei bărbaţi. Să-i prindem, să-i aducem aici şi să-i pedepsim 
cum merită. 

Zicând aceasta, învârti buzduganul pe deasupra capului, 
făcând o strâmbătură teribilă de ciudată şi de furie. 

Tovarăşele ei începură să danseze împrejurul ei, imitându-i 
expresia şi mişcările; iar, când ea a pornit spre pădure, au 
urmat-o şi ele...; o ceată de femei barbare, setoase de 
sânge..., afară de femeia care tot mai zăcea întinsă, 
răsuflând din greu, unde căzuse. S-a săturat de bărbaţii..., 
se săturase de ei pentru toată viaţa. 

— Am să te ucid, am să te ucid! Zbieră Ceafă-Groasă, 
repezindu-se asupra lui Tarzan, în odaia locuită de robii din 
cariera lui Fălosul, regele Potrivitei. 

Tarzan se dete repede un pas la o parte, punându-i lui 
Ceafă-Groasă o piedică cu piciorul, iar acesta căzu cu faţa 
în jos la pământ. Mai înainte de a se ridica în picioare, se 
uită în jur, ca şi când ar fi căutat o armă şi privirile sale se 
oprise asupra grătarului înroşit de pe foc. 

În clipa aceea, un murmur de dezaprobare ieşi din 
piepturile robilor din jur, care au urmărit cearta de la 
început. 

— Fără arme! strigă unul. Ştii că nu se permite acestea 
printre noi. Luptă-te cu mânile goale, sau nu te lupta deloc! 


Ceafă-Groasă era prea ameţit de mânie şi de gelozie ca să- 
i mai audă, sau să asculte de ei, dacă-i auzise. Apucând 
grătarul greu, se ridică şi se repezi la Tarzan, ca să-l 
izbească în faţă. 

Acum alt rob îi puse piedică, iar doi au sărit la el, 
smulgându-i grătarul din mână. 

— Luptă-te cum trebuie! îl mustră, ajutându-l să se ridice 
în picioare. 

Tarzan rămase în timpul acesta zâmbitor şi indiferent la 
acţiunea lui Ceafă-Groasă iar intervenţia celorlalţi îl 
amuzase cu mult mai mult decât l-ar fi putut supăra furia 
mitocanului. Acum aştepta pe Ceafă-Groasă, iar când 
adversarul său văzu zâmbetul pe figura lui, se înfurie şi mai 
rău. Sărind îndârjit asupra lui, cu gândul nebun să-l 
distrugă. 

Tarzan îl întâmpină cu un sistem de apărare din cele mai 
surprinzătoare şi pe care nu mai avusese prilej Ceafă- 
Groasă să-l vadă niciodată, de când era socotit mitocanul 
bătăuş de robi. Nu a fost decât un singur pumn, care a izbit 
pe Ceafă-Groasă drept în bărbie, făcându-l să cadă întins şi 
nemişcat pe spate. 

Ceilalţi robi, care, în timpul acesta, se adunaseră în număr 
mare să privească lupta, au aprobat lovitura îndemânatică a 
lui Tarzan cu strigăte de: „E-i, e-i”, ce constituia sistemul lor 
de aplauze. 

Ceafă-Groasă ameţit şi zăpăcit, se ridică greoi în picioare 
şi cu capul aplecat în jos, se uită în jurul lui, căutându-şi 
inamicul. 

Îngeraş a venit lângă Tarzan şi se uita drept în faţa lui. 

— Eşti un bărbat voinic, îi zise ea. 

Dar expresia din ochii ei mai spunea şi altceva, sau cel 
puţin, aşa i s-a părut lui Ceafă-Groasă. 

Şi anume, i se păru că vede în privirile ei dragoste, pe câtă 
vreme nu era decât admiraţia pe care o simte o femeie 
normală faţă de manifestarea puterii pentru o cauză 
dreaptă. 


Ceafă-Groasă a scos din gâtul său un sunet ce semăna mai 
mult a guiţat de porc, decât altceva şi se repezi din nou la 
Tarzan. 

În timpul acela erau conduşi în coridor alţi câţiva robi, iar, 
cum uşa era deschisă, unul dintre războinicii de afară se 
uită înăuntru. Nu a reuşit să vadă mare lucru, dar ceea cea 
văzut a fost de ajuns pentru el: un rob mare cu o chică de 
păr negru pe cap, ridicând pe alt rob deasupra capului şi 
apoi, aruncându-l cu putere la pământ. 

Războinicul trecu cum putu mai repede în coridor şi 
făcându-şi drum printre robi, alergă spre cei doi 
combatanți, înainte ca cineva să observe prezenţa lui, s-a 
oprit în faţa lui Tarzan şi a Îngeraş ului. Nu era altcineva 
decât Calfă-Rea. 

— Ce înseamnă aceasta? strigă el cu voce răsunătoare. 

Apoi adăugă: 

— Aha, văd acum. Domnul Uriaş! Vrea să arate celorlalţi 
robi cât de tare este, nu-i aşa? 

Se uită apoi la Ceafă-Groasă care se chinuia să se ridice. 
Calfă-Rea se înverzi de furie, deoarece Ceafă-Groasă era 
unul din favoriţii lui. 

— Asemenea fapte nu sunt permise aici, mă! strigă el, 
arătând pumnul lui Tarzan. 

A uitat în furia lui că robul cel nou nu vorbea, nici nu putea 
înţelege. După puţin, îşi aminti despre toate şi făcu semn lui 
Tarzan să-l urmeze. 

— O sută de curele la spate au să-i arate că nu trebuie să 
se mai certe cu cineva, zise Calfă-Rea tare, uitându-se ţintă 
la Îngeraş. 

— Nu-l pedepsi, te rog, strigă fata, uitând de ea. Toată 
greşeala a fost a lui Ceafă-Groasă. Zuantrol s-a apărat 
numai. 

Calfă-Rea nu-şi mai putu lua ochii de pe fată, iar după 
câteva clipe simţi şi ea primejdia şi se făcu roşie ca bujorul. 
Totuşi, nu fugi, ei a rămas rugându-se pentru Tarzan. 


Figura lui Calfă-Rea se strâmbă într-un zâmbet ciudat şi-şi 
puse o mână pe umărul fetei, cu multă familiaritate. 

— Ce vârstă ai tu? o întrebă. 

Ea îi răspunse, tremurând din tot corpul. 

— Am să văd pe stăpânul tău şi am să te cumpăr de la el, îi 
spuse Calfă-Rea. Ai grijă însă de nu-ţi lua pe nimeni de soţ, 
până atunci. 

Tarzan se uită la Îngeraş şi i se părea că o vede pălind, aşa 
cum păleşte o floare în aer poluat. În momentul acela însă 
Calfă-Rea a găsit de cuviinţă să-i adreseze cuvântul. 

— Ştiu că nu mă poţi înţelege, animal stupid, dar totuşi 
trebuie să spun, ca să audă cei din jurul tău şi să te poată 
feri de primejdii. De astă dată te iert, dar, de se mai 
întâmplă încă odată acelaşi lucru, îţi trag o sută de curele şi 
poate chiar mai multe. lar, dacă aud că ai vreo legătură cu 
această fată, pe care am de gând să o cumpăr şi să o scot 
de aici, să ştii că-ţi merge şi mai rău. 

După ce a terminat, porni spre intrarea tunelului, ieşind în 
coridorul de afară. 

Cum plecă Calfă-Rea şi uşa camerei se închise, Tarzan 
simţi mâna unui bărbat pe umărul său şi auzi pe cineva 
strigându-l pe nume: 

— Tarzan! 

Foarte ciudat răsună acest nume în urechile sale, în 
această cameră îngropată atât de adânc sub pământ, într- 
un oraş străin şi în mijlocul unui popor tot atât de străin, 
unde nimeni nu ştia cum îl cheamă. Cum se întoarse spre 
omul care-l chemase, un zâmbet de nespusă plăcere i se 
răspândi pe faţă. 

— Cră... începu el. 

Dar celălalt duse numaidecât un deget la gură şi-l opri. 

— Taci, nu-mi pronunţa numele! Aici nu sunt decât 
„Aponato” sau 800 la club plus 19. 

— Bine, dar statura ta? Eşti tot atât de înalt ca mine Cum 
să înţeleg asta? Ce s-a întâmplat de s-a mărit rasa 
minunienilor până la aşa proporţii gigantice? 


Crăişor zâmbi. 

— Egoismul omenesc nu-ţi permite să atribui această 
schimbare unei cauze opuse cu totul aceleia căreia-i 
atribuie acest fenomen. 

Tarzan îşi încreţi fruntea şi se uită lung şi gânditor la 
prietenul său Crăişor. Încet, încet se răspândi pe faţa lui o 
expresie de neîncredere, care se transformă într-una de 
nespus haz. 

— Adică, vrei să zici, începu Tarzan încet, cum că cu aş fi 
fost redus la aceeaşi mărime ca oricare minunian? 

Crăişorul dădu din cap afirmativ: 

— E mai greu de crezut aceasta decât că o întreagă rasă 
de oameni, împreună cu tot ce le aparţine, până şi clădirile, 
împreună cu pietrele din care au fost clădite, împreună cu 
armele lor şi cu bidivii lor, au fost măriţi până la statura ta? 

— Bine, dragă, dar e imposibil! strigă Tarzan. 

— Tot aşa aş fi zis şi eu acum câteva luni de zile, răspunse 
prinţul. Chiar acum, când am auzit zvonul că te redusese, 
tot nu mi-a venit să cred până nu te-am văzut cu ochii mei 
când am intrat în camera aceasta. 

— Şi cum s-a întâmplat asta! 

— Cel mai învăţat om din Potrivita şi poate chiar din 
întreaga Minunie este Valorosul, explică Crăişor Acest lucru 
l-am recunoscut noi în intervalele ocazionale cât suntem în 
pace cu Potrivita, deoarece atunci se fac schimburi de idei 
şi mărfuri între cele două oraşe în felul acesta, am auzit 
despre multe minunăţii ce se atribuie celui mai mare 
(Valmac) învăţat. 

— Nu am auzit niciodată vorbindu-se în Minunia despre un 
geniu, până acum, zise Tarzan, în credinţa că acesta este 
sensul cuvântului „valmac”. 

— Un om de ştiinţă, care face miracole, ar fi o definiţie mai 
apropiată, Valorosul a fost acela care te-a prins, continuă 
Aponato. Făcându-se celebru în acelaşi timp printr-un 
mijloc tot atât de ştiinţific, pe cât de miraculos. După ce ai 
căzut în nesimţire şi erai încă în această stare, te-au adus în 


oraş aşezat pe o targă de nuiele, improvizată la faţa locului 
şi legată de spatele a douăzeci de bidivii. După ce te-au 
adus în felul acesta în Potrivita, Valorosul s-a pus la lucru ca 
să-ţi reducă statura. Întrebuinţând un aparat construit de el 
însuşi. Am auzit mai multă lume vorbind despre aceasta şi 
spunea că nu i-a luat multă vreme ca să te reducă 

— Sper că Valorosul are şi puterea să refacă ceea cea 
redus. 

— Se spune că sunt îndoieli în privinţa aceasta. Nu a fost 
în stare să facă pe nimeni mai mare decât este, cu toate că 
în numeroasele sale experienţe a redus în mărime multe din 
animalele de ordine inferioară. Întreaga afacere, continuă 
Aponato, consta în aceea că Valorosul este în căutarea unui 
mijloc de a mări statura potriviţilor, ca să poată învinge în 
bătălie toate celelalte popoare din Minunia. 

Până acum însă nu a fost în stare decât să găsească o 
metodă care să-i dea un rezultat cu totul contrariu celui pe 
care-l căuta. Prin urmare, nefiind în stare să facă pe nimeni 
mai mare decât este. Mă îndoiesc că te-ar mai putea reface 
la statura de mai înainte. 

— În cazul acesta, zise Tarzan cu tristeţe, aş fi cea mai 
neputincioasă fiinţă, faţă de inamicii din propria mea lume. 

— N-ai nici o grijă în această privinţă, prietene dragă. 

Spuse Crăişor cu multă tristeţe. Eu însumi nu am nici o 
speranţă de a vedea Mărunţica vreodată. Numai prin 
înfrângerea completă a Potrivitei de către armatele tatălui 
meu, pot spera să mai fiu salvat, pentru că nimic altceva nu 
ar putea învinge garda de la intrarea în cariere. 

Noi prindem, adeseori, robi în tunici albe de prin oraşele 
inamice, însă se întâmplă foarte rar să prindem şi robi în 
tunici verzi. 

Numai în cazurile cele mai rare, ale unor atacuri repezi şi 
surprinzătoare în timpul zilei, s-ar putea întâmpla ca să 
dăm peste vreo ceată de robi în tunici verzi, scoşi la muncă. 
Aceasta însă nu s-a întâmplat încă, de când îmi pot aduce 
aminte. 


— Cu alte cuvinte, tu crezi că ne vom petrece restul vieţii 
în această subterană? întrebă Tarzan. 

— Mai pot fi şi zile când să fim scoşi la lucru afară din 
cariere, dar foarte rar. 

Tarzan a dat din umeri cu neîncredere. 

— Vom vedea, zise el, încheind discuţia. 

După plecarea lui Calfă-Rea, Ceafă-Groasă se duse, 
şchiopătând, până de partea cealaltă a camerei, 
murmurându-şi în barbă tot felul de expresii răutăcioase la 
adresa aceluia de la care mâncase bătaie. 

— Mă tem că îţi va face destule necazuri în viitor, zise 
Îngeraş lui Tarzan, arătând pe robul care pornise de acolo, 
îmi pare foarte rău, pentru că a fost numai vina mea. 

— Vina ta? întrebă Crăişor. 

— Da, răspunse fata. Ceafă-Groasă m-a ameninţat, iar 
Zuantrol a intervenit şi l-a pedepsit. 

— Zuantrol! exclamă Crăişor. 

— Dar, răspunse Tarzan, acesta este numele meu. 

— Aşadar pentru Îngeraş, te-ai bătut? Îţi mulţumesc, 
prietene. Îmi pare rău că nu am fost aici ca să o apăr chiar 
eu. Îngeraş găteşte pentru mine. Este o fată bună. 

Crăişor se uită la fată cum gătea, iar larzan o văzu 
aplecându-şi ochii sub privirea lui şi roşindu-se ca bujorul. 

Îşi dădu, atunci, seama că a descoperit, fără să vrea, o 
taină. 

— Vasăzică, începu el, el este Aponato despre care tot îmi 
vorbeai, nu-i aşa, Îngeraş? 

— Da, el este. 

— Îmi pare rău că a fost prins şi el; totuşi, nu strică să ai 
un prieten aici, zise Tarzan. Noi trei ar trebui să fim în stare 
să găsim un plan de scăpare. 

La auzul acestor cuvinte, ceilalţi doi clătinat din cap şi au 
zâmbit cu tristeţe fără a-i răspunde nimic. După ce au 
terminat masa, au stat un timp de vorbă iar la convorbirea 
lor luau parte, din când în când şi alţi robi, deoarece 


Tarzan, prin pedeapsa aplicată lui Ceafă-Groasă, îşi făcuse o 
mulţime de prieteni. 

Ar fi stat de vorbă toată noaptea, dacă Tarzan nu ar fi 
întrebat pe Crăişor asupra dispoziţiilor referitoare la 
somnul robilor. 

Crăişorul începe să râdă şi arătă cu mâna ici-colo şi 
dincolo prin odaie, pe diferiţi robi, care dormeau întinşi pe 
pardoseala de pământ. Femeile, bărbaţii şi copiii 
adormiseră, cea mai mare parte acolo unde cinaseră. 

— Robii în tunici verzi nu prea sunt legănaţi în braţe, 
spuse Crăişor. 

— Eu pot să dorm oriunde, dar dorm mai cu uşurinţă când 
este întuneric. Am să aştept până se vor stinge luminile. 

— Atunci ai să aştepţi cât lumea, îi explică Crăişor. 

— Cum, luminile nu se sting niciodată? întrebă Tarzan. 

— Dacă le-ar stinge, am muri numaidecât cu toţii, 
răspunse prinţul. Flăcările lor servesc la două scopuri: mai 
întâi împrăştie întunericul, adică ne luminează. Apoi, 
consumă toate gazele rele, care, altfel, ne-ar asfixia foarte 
repede. Aceste lumânări se deosebesc de cele obişnuite 
prin aceea că, în loc să consume oxigenul, au fost 
perfecţionate prin descoperirile şi invențiile unui bătrân om 
de ştiinţă din Minunia, ca să consume gazele moarte şi să 
producă oxigen. Din cauza aceasta, sunt întrebuințate 
aproape exclusiv în întreaga Minunie. Chiar cupolele 
noastre ar părea întunecoase, ar mirosi urât şi ar fi nişte 
locuri imposibile de locuit, dacă nu ar fi aceste lumânări. În 
cariere însă, fără lumânări nici nu s-ar putea lucra. 

— Atunci nu mai aştept să se stingă şi cu acestea. Tarzan 
se întinse pe pământ şi zicând lui Tarzan şi Îngeraş ului un 
„Tuano”, noapte bună, adormi adânc. 

CAPITOLUL, XIII - Misterele cupolei regale. 

Pe când Îngeraş le prepara prânzul a doua zi de 
dimineaţă, Crăişor îi spuse lui Tarzan că ar dori ca să fie 
puşi amândoi ia aceeaşi muncă, spre a putea fi totdeauna 
împreună. 


— Şi dacă se întâmplă vreodată să se ivească prilejul la 
care te gândeşti într-una, pentru scăparea noastră, zise el, 
atunci va fi şi mai bine să fim împreună. 

— Când vom pleca de aici, răspunse Tarzan. Trebuie 
negreşit ca să luăm cu noi şi pe Îngeraş. 

Crăişor îi aruncă o privire repede, dar nu răspunse nimic. 

— Mă veţi lua şi pe mine cu voi? exclamă Îngeraş. Ah, dacă 
s-ar putea realiza acest vis, ce fericită aş fi! Da, desigur, aş 
merge şi eu în Mărunţica şi aş fi roaba voastră, căci ştiu că 
nu-mi veţi face nici un rău. Dar ce folos de un astfel de vis! 
Pentru mine s-a sfârşit totul de acum Calfă-Rea m-a şi 
cumpărat de la stăpânul meu, care-şi vinde în tot anul robii, 
ca să-şi poată plăti taxele. 

— Vom face tot ce ne va sta în putinţă, Îngeraş, făgădui 
Tarzan. Dacă Aponato şi cu mine vom găsi mijloace de 
scăpare, fără îndoială că te vom lua cu noi. Mai înainte, 
însă, trebuie să găsim mijloace de a fi împreună cât mai 
multă vreme. 

— Eu, zise Crăişor. Am un plan, care ar putea să 
reuşească. Ei cred că nu poţi să le vorbeşti nici să le înţelegi 
limba. Fiind ceva plictisitor să lucrezi alături de un rob ce 
nu te înţelege. Îmi va fi uşor să-i conving ca să mă lase să fiu 
împreună cu tine. Dacă le voi spune că sunt în stare să 
comunic cu tine. 

— Bine, întreabă Tarzan. Dar cum ai să comunici cu mine 
fără să întrebuinţezi limba minuniană? 

— Lasă pe mine! răspunse Crăişor Până când au să afle ei, 
pe alte căi. Că ne ştii limbai am să-i înşel foarte uşor. 

Nu a trecut mult şi planul lui Crăişor a avut rezultatul 
dorit. 

Gardienii au venit să ia robii pentru a-i aduce în diferite 
părţi ale carierei pentru munca zilnică. Au ieşit din camera 
de dormit. Tarzan se alătură de ceata de robi care 
construiau tunelul al 30-lea, de la al 36-lea etaj şi începu din 
nou lucrarea monotonă de întărire a tavanului şi a pereţilor 
tunelului. 


Muncea cu atâta râvnă şi cu atâta folos, că până şi Calfă- 
Rea se văzu nevoit să-l laude şi să-l dea de exemplu 
celorlalţi. Numai Ceafă-Groasă, care mâna pietroaiele la 
câţiva paşi de Tarzan, se uita la el cu duşmănie. 

Trecuseră vreo două ore de când începuse lucrul în 
dimineaţa aceea, când se pomeni că sosesc doi războinici şi 
se opresc lângă Calfă-Rea. Escortau un rob cu tunică verde, 
căruia Tarzan nu îi dăduse nici un fel de importanţă, nici 
celor doi războinici care îl însoțeau. 

Aceasta însă, numai până ce prinse cu urechea câteva 
cuvinte din convorbirea lor, când aruncă o privire repede în 
partea aceea şi a văzut că robul adus de războinici nu era 
altul decât Aponato, sau 800 la cub plus 19. 

Pe când Tarzan se uita la Crăişor, acesta îi prinse privirea 
şi îi făcu cu ochiul. Tot atunci făcu şi Calfă-Rea un semn lui 
Tarzan, să se apropie. Tarzan a traversat coridorul şi s-a 
oprit în faţa Ventalului. 

— Haide, să te aud cum îi vorbeşti! strigă Calfă-Rea lui 
Crăişor. Eu nu cred că te va înţelege. Cum te-ar putea 
înţelege pe tine, când nu ne poate înţelege pe noi? 

Sărmanul Calfă-Rea! El nu putea concepe că ar mai exista 
pe lume şi altă limbă decât a lor. 

— Am să-l întreb în propria lui limbă, zise Crăişor. Dacă mă 
înţelege, vei vedea că dă din cap afirmativ. 

— Foarte bine, strigă Calfă-Rea, întreabă-l! 

Crăişorul se întoarse către Tarzan şi dădu drumul la vreo 
douăzeci de silabe amestecate şi neînţelese, dar după ce 
termină de vorbit, Tarzan dădu din cap afirmativ. 

— Vezi? Întrebă Crăişor pe Calfă-Rea. 

Acesta se scărpină gânditor în ceafa. 

— Văd că e aşa, cum spui, admise el. Mutul a prins limbă. 

Tarzan nu zâmbi de loc, cu toate că abia se mai putea ţine 
de râs, faţă de meşteşugul cu care Crăişorul înşelase pe 
potriviţi şi îi făcuse să creadă că poate comunica cu el într-o 
limbă străină. 


Atât timp cât ar fi avut putinţa să mărginească la expresiile 
de „da” sau „nu”, înşelăciunea ar fi putut fi continuată cu 
uşurinţă, însă ştia foarte bine că, în astfel de împrejurări, s- 
ar fi ivit numaidecât greutăţi mari şi nu şi-ar putea închipui 
ce ar fi făcut mărunţelul, în cazul acela. 

— Spune-i, zise un războinic către Crăişor, că stăpânul său 
Valorosul ne-a trimis după el şi întreabă-l dacă înţelege că 
nu este altceva de cât un rob şi că de purtarea lui depinde 
ce va avea între noi, precum şi viaţa sa. Explică-i că 
Valorosul are asupra lui dreptul de viaţă şi de moarte, după 
cum şi familia regală are aceleaşi dreptate asupra lui. Dacă 
vine liniştit la stăpânul său şi este ascultător, îi va merge 
bine, dar, dacă este leneş, obraznic şi ameninţător, să se 
aştepte să guste din vârful ascuţit al săbiei unui om liber. 

De astă dată, Crăişor îşi lungi bolboroseala silabelor fără 
înţeles mai multă vreme. Se opri însă după un timp, 
nemaiputându-şi ţine râsul. 

— Spune-le, răspunse Tarzan pe englezeşte, limba pe care 
desigur niciunul din cei de faţă nu o înţelegea şi le era tot 
atât de străină ca şi bolboroseala lui Crăişor; spune-le că, la 
primul prilej, o să-i sucesc gâtul stăpânului meu; că nu-mi 
trebuie decât o umbră de supărare din partea lui Calfă-Rea, 
ca să pun mâna pe o grindă din astea şi să-l pocnesc în cap 
şi pe el şi pe războinicii dimprejurul lui. Mai spune-i că am 
intenţia să fug cu prima ocazie, luându-te pe tine şi pe 
Îngeraş cu mine. 

Crăişor ascultă cu atenţie până ce Tarzan a terminat. După 
aceea, se întoarse către cei doi ostaşi cu care a venit şi le 
comunică, astfel: 

— Zuantrol declară că înţelege foarte bine situaţia în care 
se afla şi că va servi bucuros pe nobilul şi ilustrul Valoros, 
de la care nu cere decât un singur lucru. 

Traducerea liberă a lui Crăişor îl făcu pe Tarzan să 
zâmbească. 

— Ce anume? întreabă un ostaş. 


— Să mi se dea voie să-l însoțesc, pentru ca, în felul acesta, 
să poată îndeplini şi mai bine dorinţele stăpânului său, 
pentru că fără mine nu va şti nici ce este întrebat, nici ce se 
aşteaptă de la el. 

Tarzan înţelese acum mijloacele prin care Crăişor ar fi 
trecut de toate greutăţile ce s-ar fi ivit în privinţa 
comunicării între ei şi se simţi foarte sigur în mâinile 
acestui prieten isteţ, atât timp cât i-ar fi convenit să 
pretindă că nu ştie minuniana. 

— Şi noi ne-am gândit la acest lucru, sclavule, când am 
auzit că tu poţi să te înţelegi cu această creatură, zise 
războinicul către care se adresase Crăişor. Prin urmare, vă 
vom lua pe amândoi la Valorosul, care bineînţeles că va 
hotări după cum doreşte, fără ca să te consulte pe tine sau 
pe alt rob. Haideţi acum! 

— Vental Calfă-Rea, zise celălalt ostaş, ne luăm 
răspunderea pentru acest rob. 

Şi, zicând aceasta, puse în mână Ventalului o bucăţică de 
hârtie, pe care erau însemnate mai multe hieroglife 
curioase. 

Apoi, scoțând săbiile, făcu semn lui Crăişor şi lui Tarzan să 
meargă înainte pe coridor, fiindcă povestea lecţiei pe care o 
administrase Tarzan lui Ceafă-Groasă a ajuns până în odaia 
de gardă a carierei, iar ostaşii se cam fereau acum. 

Drumul lor îi duse printr-un coridor drept până la scara în 
spirală şi de aici, în sus, până la suprafaţă, unde Tarzan 
întâmpină aerul proaspăt şi lumina soarelui aproape cu un 
suspin de mulţumire, deoarece a fi lipsit de acestea, măcar 
pentru un timp cât de scurt, era pentru el cea mai mare 
pedeapsă. 

Aici văzu din nou acea mulţime mare de robi ducându-şi 
fără încetare sarcinile grele încoace şi încolo. Mai văzu şi pe 
războinicii ce îi păzeau păşind măreț, de-o parte şi de alta a 
lungilor şiruri de muncitori. 

De asemenea, a văzut nobilii din clasele de sus îmbrăcaţi 
bogat, precum şi nenumărați robi în tunici albe, umblând în 


toate părţile, fie după serviciile stăpânilor lor, fie după 
propria lor plăcere. 

Robii în tunică albă se bucurau de oarecare independenţă, 
pe care le-o da, bineînţeles, situaţia lor în oraş. Totdeauna 
erau robii cuiva, dar în unele cazuri şi mai ales când erau 
meşteşugari iscusiţi, singurul lor act de supunere faţă de 
stăpânii lor consta în a le plăti un bir oarecare asupra 
venitului lor. 

Ei constituiau burghezimea din Minunia, precum şi casta 
cea mai înaltă a clasei servitorilor. Spre deosebire de robii 
cu tunici verzi, nu erau păziţi de soldaţi, care să le 
împiedice fuga, deoarece nu era nici o primejdie că vor 
încerca să scape, neexistând nici un oraş în întreaga 
Minunie în care starea lor ar fi putut fi mai bună. 

În oricare alt oraş, afară de acela în care se născuseră, ar 
fi fost trataţi ca prizonieri şi reduşi imediat la tunica verde 
şi puşi la muncă grea. 

Cupolele din Potrivita erau tot atât de impunătoare ca şi 
cele din Mărunţica. De altfel, lui Tarzan i se părură cu mult 
mai mari, el fiind de patru ori mai mic în momentul plecări 
sale din Mărunţica. Erau opt cupole de acestea, complet 
ocupate şi încă una în construcţie, pentru că de la suprafaţă 
din Potrivita au ajuns să fie de 480.000; iar, cum în cupola 
regală nu se permitea prea multă înghesuială, celelalte 
erau extrem de încărcate. 

Tarzan şi Crăişor au fost conduşi în cupola regală, dar nu 
au intrat prin coridorul regelui, care se afla în faţa porţilor 
unde fâlfăiau steagurile albe ţesute cu aur, ci pe coridorul 
războinicilor, care dă spre apus. 

Cu deosebire de oraşul Mărunţica, în Potrivita se aflau 
spaţii frumoase printre cupole, plantate cu flori, tufişuri şi 
porni fructiferi, având alei presărate cu nisip şi pietriş. 

Cupola regală era aşezată în faţa unei şosele mari, care 
ieşea într-un câmp, unde un corp de războinici făceau 
instrucţie. Erau numai a mie dintre €ei..., un regiment, 
amak, cum s-ar zice în limba minuniană, amakul consistând 


din patru Ovande, de câte două sute cincizeci de oameni 
fiecare. Regimentul era comandat de un Kamak, iar 
escadroanele de câte un Novând. Fiecare Ovand sau 
escadron era compus din cinci entexe de câte cincizeci de 
oameni, având la rândul lor câte cinci Entale la fiecare 
Entex, aceste unităţi din urmă comandate, respectiv, de 
către un Ventex şi un Vental. 

Evoluţiile Amak-ului se făceau cu o repeziciune 
caleidoscopică, atât pe jos, cât şi pe bidivii bine dresați. În 
special, una din aceste evoluţii îl interesă peste măsură pe 
Tarzan. 

Două Ovande formau linia de la capătul câmpiei de 
exerciţii, iar alte două se formaseră în linie, la celălalt 
capăt. La comanda Kamaj-ului, întreaga mie de oameni a 
pornit în marş: două rânduri solide, care se apropiau unul 
de altul cu o iuţeală de tren expres. 

Tocmai în momentul când părea imposibil să se mai evite 
un accident serios, când părea că nu mai trebuie decât o 
singură clipă ca atât călăreţii, cât şi bidivii să se zdrobească 
unii de alţii, într-o ciocnire îngrozitoare, călăreţii care 
veneau dinspre apus îşi săltară bidivii şi au sărit, sau, mai 
bine zis, au zburat, pe deasupra capetelor părţii opuse, 
aterizând de partea cealaltă, fără să rupă rândurile şi 
continuând goana spre marginea câmpiei. 

Tarzan comenta asupra acestei instrucţii şi asupra 
frumuseţilor grădinăritului din oraşul Potrivita, iar Crăişor îl 
ascultă. Discuţia lor continuă şi pe când erau în coridorul 
războinicilor, însă destul de departe de escorta lor, ca 
Tarzan să poată vorbi cu Crăişor cu o voce joasă, fără să 
poată fi auzit de gardă că vorbeşte în limba minuniană. 

— E în adevăr o manevră foarte frumoasă, răspunse 
Crăişor, mai ales că a fost făcută cu o precizie la care se 
ajunge foarte rar. Am auzit şi eu că trupele lui Fălosul sunt 
renumite pentru perfecțiunea instrucției lor, tot aşa cum am 
auzit că Potrivita este renumită, cu drept cuvânt, pentru 
frumuseţea grădinilor sale. Însă să spun şi eu ceva, prietene 


dragă. Tocmai aceste lucruri constituie acestui oraş. În timp 
ce războinicii lui Fălosul fac practică şi ajung la perfecţie pe 
câmpul de instrucţie, războinicii tatălui meu, Inimă-lare, 
sunt afară în câmpii, departe de contemplarea femeilor ce îi 
admiră şi a sclavilor care îi spionează, practicând arta 
războiului în condiţii mai aspre. Regimentul lui Fălosul ar 
putea învinge cu uşurinţă pe acela ale lui Inimă-Tare la o 
întrecere de felul aceleia pe care ai văzut-o adineauri; dar 
acum câtva timp ai văzut altceva - ai văzut numai 15.000 de 
mărunţei respingând 30.000 de războinici din Potrivita, 
care, în ziua aceea, n-au putut ajunge nici până la linia 
infanteriei. 

Da, pot face ei instrucţie oricât de bine pe câmpul de 
paradă. Pot fi oricât de curajoşi - toţi minunieni sunt de 
altfel curajoşi dar nu au fost antrenați în arta serioasă a 
războiului, aşa cum sunt mărunţeii. Fălosului nu-i place 
aceasta. Este slab şi afemeiat. Nu iubeşte războiul. Ascultă 
de sfaturile acelora pe care îi iubeşte el, ale lepădăturilor şi 
ale femeilor care insistă să renunţe cu totul la război, fapt 
care nu ar fi tocmai rău. Dacă ar putea convinge şi celelalte 
cetăţi din Minunia să renunţe la război. 

Copacii frumoşi cu tufişurile atât de minunate din 
Potrivita, pe care ei le admiră atât de mult şi pe care le 
admir şi eu, mai ales într-un oraş inamic, ar face ca o 
întreagă armată de mărunţei să poată pătrunde noaptea, cu 
uşurinţă, până la porţile Potrivitei, fără să fie văzută, tocmai 
din cauza acestor copaci şi tufişuri. 

Înţelegi tu acum, dragă prietene, pentru ce la noi nu ai 
văzut manevre atât de perfecte ca aici şi pentru ce noi nu 
am plantat atâţia copaci şi atâtea tufişuri în Mărunţica? 

În momentul acela, un paznic se apropia repede de 
Crăişor şi-l atinse pe braţ. 

— Ai spus că Zuantrol nu înţelege limba noastră. De ce îi 
vorbeşti într-o limbă pe care nu o poate înţelege? întreabă 
ostaşul. 


Crăişorul nu ştia cât de mult auzise ostaşul din 
convorbirea lor. De auzise cumva pe Tarzan vorbind în 
limba minuniană, i-ar fi fost foarte greu să-l mai convingă că 
„Uriaşul” nu înţelegea limba. Prin urmare, trebuia să-şi 
închipuie că numai el a fost auzit şi să-i răspundă în sensul 
acesta. 

— Vrea să ne vorbească limba şi eu mă străduiesc să-l 
învăţ, răspunse Crăişor numaidecât. 

— A învăţat ceva? întreabă ostaşul. 

— Nimic, răspunse Crăişor; este de o prostie fără seamăn. 

După aceea, înaintară în tăcere, trecând prin mai multe 
coridoare şi urcând mai multe scări primitive din cele 
întrebuințate de minunieni ca să ajungă în etajele de sus ale 
cupolelor lor. Cupola regală a lui Fălosul era foarte mare şi 
ar fi ajuns cu vârful la o înălţime de peste o sută treizeci de 
metri, dacă ar fi fost făcută pe o scală în proporţie cu 
mărimea naturală a lui Tarzan. 

Tarzan s-a urcat prin cupolă până când ajunse la o înălţime 
egală cu adâncimea la care s-a coborât în cariere. Pe când 
coridoarele din etajele de jos erau pline de oameni, cele din 
etajele de sus erau aproape goale. Din când în când, 
treceau printr-o cameră ocupată, dar în general odăile de 
aici era întrebuințate ca magazii, mai ales pentru hrană, din 
care cantităţi mari erau uscate, conservate, bine 
împachetate şi aşezate în nenumărate rafturi. 

Pereţii erau mai puţin ornamentaţi, coridoarele mai 
înguste şi în general, aspectul era mai sărăcăcios ca în 
coridoarele de jos. Totuşi, camerele prin care treceau 
uneori erau mai bogaţi ornamentate, iar lumea pe care o 
întâlneau - femei, bărbaţi. 

— Erau cu mult mai bine îmbrăcaţi, fie că aparţineau 
claselor de nobili, fie robilor în tunică albă. 

Robii în tunică albă erau ocupați cu diferite meşteşuguri, 
într-o cameră lucra un bărbat la obiecte în argint. În altă 
cameră se aflau bărbaţi care sculptau arabescuri pe 
cingătorile de piele; mai erau şi olari, ţesători, mecanici, 


zugravi, fabricanți de lumânări şi mai ales, aceştia din urmă 
predominau în număr pe ceilalţi, deoarece, de fapt, 
lumânările erau, la acest popor, mai importante decât 
hrana zilnică. 

În sfârşit au ajuns la etajul superior al cupolei, acolo unde 
odăile erau mult mai aproape de lumina zilei, la ultimul etaj 
grosimea zidurilor fiind mai mică. Totuşi şi aici aveau 
lumânări, ca şi în toate părţile. 

Deodată, pereţii coridorului se prezentară ochilor săi 
extrem de bogat decoraţi, iar numărul lumânărilor se mări, 
astfel că bănui că se apropiau de reşedinţa unui nobil bogat 
şi puternic. S-a oprit după puţin, înaintea unei uşi unde 
stătea o gardă, cu care a intrat în vorbă unul din 
conducătorii lui Tarzan şi ai lui Crăişor. 

— Spune-i Valorosului (Zertol) că am adus pe Zuantrol şi 
încă pe un rob, care se poate înţelege cu el într-o limbă 
străină. 

Santinela izbi cu un ciomag într-un clopot şi după puţin, 
apăru un rob în tunica albă, căruia santinela îi repetă cele 
spuse de paznicul lui Tarzan. 

— Să intre, zise robul în tunică albă. Gloriosul meu stăpân, 
prinţul Valorosul, aşteptă să vadă pe robul său Zuantrol. 
Urmaţi-mă! 

Îl urmară prin multe camere, până au ajuns în faţa unui 
războinic îmbrăcat cu o pulenţă care şedea la o masă pe 
care se afla un număr mare de instrumente ciudate, 
precum şi o sumedenie de volume mari şi greoaie, din 
hârtia groasă întrebuințată în Minunia. Pe masă mai erau şi 
toate cele necesare pentru scris. 

Bărbatul de la masă ridică privirile şi se uită un moment la 
aceia care au intrat în odaie. 

— 'Ţi-am adus pe Zuantrol, robul tău, prinţe. 

— Dar celălalt, cine este? Întreabă Valorosul, arătând pe 
Crâişor. 

— Acesta vorbeşte limba străină a lui Zuantrol şi l-am adus 
aici ca să servească de translator, dacă binevoiţi să-l primiţi. 


Valorosul dădu din cap afirmativ şi adresându-se lui 
Crăişor, îi porunci: 

— Întreabă-l dacă simte vreo deosebire de când i-am 
redus statura. 

După ce această întrebare a fost pusă lui Tarzan, în limba 
imaginată de Crăişor, limbă presupusă că puteau să se 
înţeleagă între ei, Tarzan dădu din cap, spunând, în acelaşi 
timp, câteva cuvinte în englezeşte. 

— Zuantrol spune, ilustre prinţ, traduse Crăişor din 
imaginaţia lui, că nu simte nici o schimbare. Întreabă, însă, 
când veţi binevoi să-l readuceţi la mărimea lui normală şi 
când îi veţi da voie să se înapoieze în propria ţară, care este 
foarte departe de Minunia. 

— Ca un minunian ce este, răspunse prinţul, ar trebui să 
ştie că nu i se va da voie niciodată să se mai întoarcă în ţara 
lui. Mărunţica nu o s-o mai vadă de acum încolo. 

— Dar el nu e din Mărunţica, nici nu este minunian, 
explică Crăişor. El a venit în oraşul nostru şi nu l-am făcut 
rob. Dimpotrivă, l-am tratat cu prietenie, pentru că este 
dintr-o ţară îndepărtată, cu care nu ne-am războit 
niciodată. 

— Ce ţară este aceea? Întreabă Valorosul. 

— Ni ştiu, dar după cum spune el, este o ţară foarte 
întinsă, dincolo de pădurea de copaci ghimpaţi, unde se 
găsesc milioane de oameni tot aşa de mari ca şi dânsul. El 
spune că poporul lui s-ar purta prieteneşte cu poporul 
nostru, aşa că nu trebuie să facem din el un rob, ci să-l 
tratăm ca pe un musafir. 

— Dacă tu crezi aceasta, apoi trebuie să fii un om foarte 
simplu, mărunţelule, zise el. Noi ştim cu toţii că dincolo de 
Minunia nu mai există nimic altceva decât pădurea de 
nepătruns de copaci ghimpaţi, care se întinde până la 
marginea bolţii albastre sub care trăim cu toţii. Aş putea să 
cred cu uşurinţă că acest om nu este un mărunţel, dar 
trebuie să fie negreşit un minunian, deoarece toate fiinţele 
de orice natură ar fi ele nu pot exista în altă parte numai în 


Minunia. Fără îndoială că este o altă formă de Mut- 
Urecheat, vreun membru al unui trib care locuieşte departe 
de tot în munţi şi despre care nu am ştiut nimic acum. Dar, 
orice ar fi el, poate şti dinainte că niciodată nu... 

În acest moment prinţul fu întrerupt de răsunetul unui 
clopot mare la intrarea din faţă a apartamentelor sale. Se 
opri să numere loviturile, iar când ajunseră la cinci şi nu 
continuară se întoarse către războinicii care au condus pe 
Tarzan şi pe Crăişor până acolo şi le zise: 

— Duceţi pe robi în camera de alături. Vine regele; după 
ce va pleca, vă voi chema din nou. 

Pe când treceau în camera pe care le-o arătase Valorosul, 
uşa principală a încăperii se deschise şi robul în tunică albă 
apăru din nou. 

— Vine Fălosul, anunţă el, Regele Potriviţilor, Domnitorul 
tuturor oamenilor, stăpânul tuturor fiinţelor; prea curajosul 
şi prea înțeleptul. Îngenuncheaţi înaintea lui, (Tagosto) 
Regele! 

În clipa când Tarzan ieşi pe uşă, aruncă o privire înapoi şi 
văzu atât pe Valorosul, cât şi pe ceilalţi îngenunchind şi 
aplecându-se pe spate cât mai mult, cu mâinile ridicate 
deasupra capetelor lor, în momentul acela Fălosul intra, 
înconjurat de o gardă de vreo zece războinici. 

Tarzan nu se putu opri să nu facă o comparaţie între acest 
domnitor Fălos şi cu soldatul atât de simplu şi atât de demn, 
Inimă-Tare, care domnea în Mărunţica şi care trecea prin 
cetate fără măreție şi deseori, fără nici o altă escortă, decât 
un singur rob. 

Acela era un domnitor în faţa căruia nimeni nu se îndoia 
până la pământ, dar pe care îl iubeau şi-l respectau toţi 
supuşii săi. 

Fălosul văzu la rândul lui atât pe rob, cât şi pe războinici 
ieşind din cameră în momentul când el intra. Răspunse 
salutărilor lui Valorosul şi ale celorlalţi, apoi le făcu semn cu 
mâna că se pot ridica. 


— Cine a ieşit din această odaie în momentul intrării mele? 
întreabă el, uitându-se bănuitor la Valorosul. 

— Robul Zuantrol şi încă un rob care serveşte de 
traducător în limba lui, răspunse prinţul. 

— Cheamă-l înapoi, porunci regele. Vreau să-ţi vorbesc 
ceva în ceea ce priveşte pe Zuantrol. 

Valorosul a dat ordin unui ostaş să aducă pe rob înapoi, iar 
în cele câteva momente cât a trebuit pentru a se executa 
porunca, Fălosul ocupă un scaun înapoia mesei la care 
stătuse Valorosul. 

Când Tarzan şi Crăişor au intrat din nou în cameră, 
gardienii îi împinseră înainte, până la câţiva paşi de masa la 
care şedea regele, poruncindu-le să îngenuncheze şi să 
arate supunere unei persoane atât de înalte. 

Crăişor era obişnuit încă din copilărie, cu obiceiurile 
robiei, astfel că, din fatalism, acceptă condiţia de 
servitudine pe care soarta o aruncase asupra lui. Fără nici o 
ezitare se lăsă într-un genunchi, salutând cu umilinţă pe 
acest rege străin. 

Nu a fost imitat de Tarzan, care se gândea la Inimă-Tare şi 
cum nu îngenunchease nici chiar înaintea acelui rege demn, 
nu se gândea să acorde Fălosului o onoare mai mare decât 
prietenului său din Mărunţica. Dispreţuia curtenii şi robii 
care se umiliseră înaintea Fălosului. 

Regele se uită furios la el. 

— Individul acela nu îngenunchează, şopti el Valorosului, 
care era atât de mult aplecat pe spate, că nu observă lipsa 
de respect a robului. 

Prinţul aruncă o privire repede spre Tarzan. 

— Jos, omule! strigă el. 

Dar îşi aminti imediat că Tarzan nu înţelegea minuniana şi 
porunci lui Crăişor ca să-i spună lui Tarzan să 
îngenuncheze. Când, însă, Crăişor pretinse să comunice lui 
Tarzan porunca prinţului, Tarzan a dat din cap negativ. 

Fălosul a făcut semn celorlalţi să se ridice. 


— Îl vom ierta de astădată, zise el, deoarece văzu în 
atitudinea robului ceva care-i spuse că Zuantrol nu va 
îngenunchea niciodată în faţa lui; iar pentru că robul era de 
valoare, pentru experienţa la fusese supus, regele preferă 
să-şi înghită mândria, decât să-l ucidă căutând să-l silească 
a îngenunchea. 

— Nu e decât un Mut-Urecheat ignorant şi nimic altceva. 
Aveţi grijă să-i daţi instrucţiile necesare, ca rândul viitor să 
nu se mai întâmple aceasta. 

CAPITOLUL XIV - Formula secretă a Valorosului. 

Femeile din ţara Mutelor, în număr de cincizeci, au pornit 
prin pădure, în căutarea bărbaţilor, pentru a-i pedepsi cum 
se cuvine. Aveau în mână ghioagele lor grele, iar de 
cingătoare le atârnau pietricelele cu pene, armele lor cele 
mai grozave. Toate erau furioase peste măsură. 

Niciodată nu se mai întâmplase, de când se ştiau ele, ca un 
bărbat să îndrăznească să le conteste autoritatea. Niciodată 
nu şi-au închipuit ele că un bărbat ar putea manifesta 
altceva decât spaimă grozavă la vederea lor. 

Acum însă, în loc să fugă ca iepurii la apropierea lor, 
bărbaţii îndrăzniseră să le sfideze, să le atace şi chiar să le 
omoare. 

Această stare de lucru era inadmisibilă şi prea nenaturală 
ca să poată exista, aşa că erau hotărâte să o schimbe cât 
mai curând. 

Dacă ar fi avut darul vorbirii, ar fi spus şi ele acelaşi lucru 
ca mai sus, precum şi un mare număr de alte lucruri, ce nu 
se pot spune. Ceea ce-i aştepta pe bărbaţi era destul de 
grozav, femeile fiind foarte furioase; dar ce puteau ei 
aştepta de la acelea cărora li se refuzase de către natură 
darul vorbirii? 

În această stare sufletească, au dat peste bărbaţi într-un 
luminiş mare, unde ei făcuseră un foc şi găteau carnea 
câtorva antilope. 

Niciodată până atunci nu i-au mai văzut femeile aşa de 
graşi şi de bine făcuţi. Totdeauna, de câte ori îi prindeau, 


erau slabi şi aproape morţi de foame. Bineînţeles că puteau 
fi altfel, dar, de când Tarzan al maimuţelor a dat arme fiului 
Primei Femei, trăiau şi ei mai bine. 

Mai înainte, îşi petreceau viaţa fugind de groază de 
teribilele lor femei, neavând nici timpul necesar să se 
hrănească mai bine şi nici liniştea sufletească atât de 
necesară. Acum însă, având arme, puteau să-şi procure 
carnea pe care nu o gustau decât o dată într-un an, pe când 
erau în captivitate la femei. Au trecut acum de la mâncarea 
de omizi, insecte, fructe şi rădăcini de plante, la o dietă 
constantă din carne bună şi proaspătă. 

Mutele nu prea au dat atenţie înfăţişării fizice a bărbaţilor. 
Îi găsiseră şi aceasta le era destul. 

S-au furişat tot mai aproape de ei, până când unul, 
ridicând capul, le-a descoperi. Dar atât de insistentă este 
puterea obiceiului asupra cuiva, că ela uitat, în momentul 
acela, de noua sa independenţă şi a sărit în picioare, fugind 
să se ascundă după un copac. Ceilalţi, fără să mai aştepte să 
afle cauza spaimei tovarăşului lor, alergară imediat după el. 

Femeile s-au repezit şi au străbătut luminişul în aceeaşi 
clipă în care bărbaţii au dispărut printre copacii de partea 
cealaltă. Ele ştiau bine ce vor face bărbaţii. 

Odată în pădure, fiecare se va opri după cel dintâi copac 
din drum. Acest obicei prostesc al bărbaţilor îi făcea să 
devină pradă uşoară femeilor mult mai greoaie la fugă. 

Dar, în cazul de faţă, nu toţi bărbaţii au fugit. Unul s-a 
oprit după primii lui paşi şi răsucindu-se în călcâie, înfruntă 
hoarda de femei înfuriate. 

Era fiul Primei Femei, căruia Tarzan îi împărtăşise ceva 
mai mult decât ştiinţa întrebuinţării armelor. A învăţat de la 
Tarzan, pe care-l adora şi pentru care nutrea un 
devotament de câine, primele elemente ale curajului şi 
rezultatul acestei calităţi sufleteşti. 

Astfel, se întâmplă că tovarăşii săi mai fricoşi, după ce s-au 
oprit în spatele copacilor şi se uitau înapoi să vadă ce fac 


femeile, observară pe fiul Primei Femei înfruntând singur 
atacul a cincizeci de Mute furioase. 

L-au văzut punând o săgeată în arc - ceea ce au văzut şi 
femeile. Dar nu au înţeles ce făcea el. Decât ceva mai 
târziu. Îl mai văzuseră întinzând şi apoi slobozind coarda 
arcului, iar, după o clipă, femeia cea mai apropiată căzu la 
pământ, cu inima străpunsă de o săgeată. Celelalte femei 
nu s-au oprit din atac, deoarece întregul incident s-a 
desfăşurat atât de iute, că el nu a pătrunsese încă în 
creierul lor stupid. 

Fiul Primei Femei a pus o a doua săgeată în arc, slobozind- 
O şi pe aceasta. Altă femeie căzu la pământ, rostogolindu-se 
cât colo şi atunci, celelalte au ezitat..., au ezitat şi au fost 
pierdute, pentru că pauza a dat curaj celorlalţi bărbaţi, 
care priveau de după copaci. 

Dacă unul singur era în stare să înfrunte cincizeci de femei 
şi să le oprească în loc, ce nu puteau face atunci unsprezece 
oameni uniţi? 

S-au repezit, deci, cu sulițe şi cu săgeți împotriva femeilor, 
tocmai în momentul când ele îşi reînnoiau atacul. 

Acum ploua cu pietre de la cingătorile femeilor, dar ploaia 
de săgeți era mai deasă şi mai bine îndreptată. 

Femeia care le conducea pe Mute alergă cu curaj să se 
încaiere cu bărbaţii, folosindu-se de ghioaga ei şi în acelaşi 
timp, ţinând să înhaţe în mâinile ei puternice pe vreunul. În 
curând se încredinţară că suliţele bărbaţilor erau arme cu 
mult mai puternice decât ghioagele. Rezultatul fu că acelea 
care nu fuseseră rănite, nici ucise, întoarseră spatele şi 
fugiră. 

Fiul Primei Femei dăduse dovada că posedă scânteia 
necesară unui comandant când hotărăşte soarta luptei 
pentru ziua aceea şi poate chiar pentru totdeauna. Acţiunea 
lui făcu epocă în existentă Mut-Urecheaţilor. În loc de a se 
mulţumi cu respingerea femeilor, în loc de a se bucura cu 
laurii câştigaţi atât de uşor, el răsturnă întreaga stare de 
lucru, printr-un singur semn ce-l făcu tovarăşilor săi. Din 


atacați cum erau, bărbaţii porniră după el la atac contra 
femeilor. lar, când văzură că acestea fug de ei, fură atât de 
entuziasmați de această nimicire a unui obicei cu mult mai 
vechi decât dânşii, că se repeziră imediat în urmărirea 
Mutelor. 

La început, socotiră că fiul Primei Femei avea intenţia să le 
ucidă pe toate, aşa că rămaseră foarte surprinşi când îl 
văzură că, prinzând mai tânără şi mai „drăguţă” dintre ele, 
nu face altceva decât s-o înhaţe de păr şi s-o dezarmeze. 

Atât de ciudat li se păru că unul dintre ei ar fi în stare să 
nu ucidă imediat femeia pe care o prinsese, că încetară 
urmărirea şi înconjurându-l, îi puseră tot felul de întrebări 
în limba semnelor. 

— De ce o mai ţii? De ce nu o ucizi? Nu ţi-e teamă câte va 
ucide ea pe tine? 

— Am intenţia s-o păstrez, răspunse aceasta. Nu-mi place 
să gătesc. Am s-o pun pe ea să-mi gătească. Dacă refuză, 
înfing sulița în ea. 

Şi, cu aceste cuvinte, făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să 
străpungă fata cu sulița. Această ameninţare o făcu să se 
sperie şi să cadă în genunchi. 

Bărbaţii începură să sară în sus şi în jos, peste măsură de 
surescitaţi, văzând câtă valoare are planul tovarăşului lor şi 
pătrunzându-se încet-încet de ideea că femeilor le poate fi 
frică de dânşii. 

— Unde sunt femeile? îşi făcuseră semn unul altuia. 

Femeile avuseseră timp să dispară. 

Unul dintre ei porniră în direcţia în care apucară ele. 

— Mă duc, făcu el semn. Am să mă întorc şi eu cu o femeie, 
care să-mi gătească! 

Ceilalţi porniră în goană după dânsul, lăsând pe fiul Primei 
Femei cu soţia pe care o prinsese. 

— Ai să-mi găteşti? 

La semnele sale, ea nu răspunse decât cu un rânjet şi se 
strâmbă furioasă. Atunci fiul Primei Femei ridică sulița şi cu 
mânerul ei greu, o izbi de câteva ori pe spate şi pe cap, 


trântind-o la pământ şi stând ameninţător, gata să o mai 
lovească. 

Speriată ea s-a târât din faţa lui, dar nu atât de repede ca 
să nu primească şi o lovitură bună de picior... 

— Scoală-te! îi porunci el prin semne. 

Femeia se ridică încet în genunchi şi îmbrăţişându-i 
picioarele, se uită la el cu o expresie de umilinţă şi de 
adorare. 

— Ai să-mi găteşti? îi făcu el semn. 

— Veşnic! răspunse ea în limba cu semne a acestui popor 
primitiv. 

Tarzan nu stătuse decât câteva minute în camera 
alăturată, unde Valorosul primise pe regele său Fălosul, 
când fu chemat să apară singur înaintea lor; cum intră în 
odaie, stăpânul său îi făcu semn să se aproprie de masa la 
care şedeau bărbaţii. 

În încăpere nu mai rămăsese nimeni; până şi ceilalţi 
războinici fuseseră trimişi afară. 

— Eşti cu totul sigur că nu înţelege nimic din limba 
noastră? întreabă regele. 

— Nu a vorbit nici un cuvânt de când a fost prins, 
răspunse Valorosul. Noi ne-am închipuit, la început, că eo 
altă formă de Mut-Urecheat, însă am descoperit mai târziu 
că posedă o limbă prin care se poate înţelege cu unul din 
robii din Mărunţica. Prin urmare, putem vorbi fără nici o 
grijă înaintea lui. 

Fălosul aruncă spre tovarăşul său o privire rapidă şi 
scrutătoare. Ar fi vrut ca Valorosul să i se adreseze cu titlul 
de „Prea Gloriosule”, ceea ce însemna mai mult decăt titlul 
„Prea înţeleptule”, de care Valorosul se servea mai 
totdeauna. 

Negreşit, regele ştia prea bine că poate înşela pe alţii, 
chiar pe el însuşi, în privinţa deşteptăciunii sale, dar 
bineînţeles că nu putea să prostească pe Valorosul. 

— Nu am avut ocazia să discutăm niciodată în întregul lor, 
zise regele, toate amănuntele experienţei acesteia. De 


aceea, am şi venit azi în laborator. Acum, când avem 
înaintea noastră obiectul discuţiei, nu strică să lămurim 
lucrurile şi să hotărâm ce măsuri vom lua mai departe. 

— Da, prea înţeleptule, răspunse Valorosul. 

— Spune-mi (Iagosto) Majestate, îl apostrofă Fălosul. 

— Da, Majestate, zise prinţul, întrebuinţând cuvântul 
minunian de Tagosto, care însemna rege, ori şef regal, 
aceasta ca să satisfacă dorinţa Fălosului. 

Să discutăm dar, continuă Valorosul, toată chestiunea de la 
început, deoarece prezintă posibilităţi de mare importanţă 
pentru tronul vostru. 

El ştia ce însemna pentru Fălosul a „discuta chestiunea”. 
Toată discuţia nu ar fi costat decât într-o explicare foarte 
amănunţită a mijlocului prin care dânsul redusese statura 
robului Zuantrol până la o pătrime din mărimea originală. 
Totuşi, îşi pusese în gând, în măsura posibilităţii, să obţină şi 
el ceva în schimbul lămuririlor ce le da regelui, ştiind bine 
că acesta va întrebuința aceste lămuriri numai pentru a se 
putea făli şi mări în ochii supuşilor săi, nelăsând Valorosului 
nici o frunză din laurii binemeritaţi pentru descoperirile 
sale, pentru timpul consacrat în scopul ajungerii la această 
minune ştiinţifică. 

— Înainte de a intra în această discuţie, o Tagosto, zise el, 
vă rog să-mi acordaţi o favoare la care râvnesc de foarte 
multă vreme şi pe care nu am îndrăznit să o cer până 
acuma, ştiind că nu merit să mi se recunoască talentele atât 
de mici şi prea puţinele servicii pe care le pot aduce 
ilustrului şi prea renumitului meu domnitor. 

— Şi ce bunătate doreşti din partea mea? întreabă Fălosul 
cam oţelit. 

EI se temea, în inima lui, de acest om, cel mai deştept din 
tot regatul său şi prin urmare, fiind laş, teama lui se 
manifesta ca şi la alţi laşi: prin ură. 

Dacă ar fi putut distruge pe Valorosul, ar fi făcut-o cât mai 
bucuros, dar nu-i dădea mâna să o facă, deoarece numai de 
la dânsul mai putea să capete câte o cunoştinţă, două, în 


domeniul ştiinţei şi să aibă cu ce se făli în faţa celorlalţi 
supuşi ai săi. 

— Aş vrea să fac parte şi eu din consiliul regal, zise 
Valorosul cât putu mai simplu. 

Regele prinse a se nelinişti. Dintre toţi nobilii din Potrivita, 
numai pe acesta nu l-ar fi dorit printre consilierii regali..., 
consilieri pe care îl alesese anume pentru moleşeala 
recunoscută a minţilor lor. 

— Bine, zise regele în cele din urmă, dar deocamdată nu 
este nici un loc vacant. 

— Domnitorul întregii omeniri poate face un loc vacant cu 
multă uşurinţă, insinuă Valorosul, sau poate să creeze un 
post nou. De exemplu, vice şef al şefilor. Astfel, când 
Samsarul ar absenta, să fie cineva care să-i poată ţine locul. 
De altfel, eu am să vin foarte rar la întrunirile consiliului, 
deoarece îmi voi devota timpul perfecţionării descoperirilor 
şi invențiilor noastre. 

Ideea Valorosului deschisese o cale Fălosului, care se şi 
folosi şi de ea. Neavând altă obiecţie ca Valorosul să facă 
parte din consiliul regal doar că, în felul acesta, scăpa de 
taxele pe venit - taxe de care consilierii regali găsiseră 
mijlocul să se scape - socoti că acesta este şi motivul pentru 
care Valorosul voia să fie numit consilier regal. 

Deci, regele nu avea nici o obiecţie faţă de această numire, 
dacă se putea aranja ca noul ministru să nu apară la 
întrunirile consiliului, deoarece i-ar fi fost ruşine, chiar 
Fălosului, să se laude cu descoperirile Valorosului în faţa 
acestuia. 

— Foarte bine, zise regele. Vei fi numit chiar azi. Când am 
să te vreau în consiliu, voi trimite să te cheme. 

Valorosul se înclină adânc. 

— Şi acum, zise el, să începem discuţia experienţelor 
noastre, prin care sperăm să găsim mijlocul de a mări 
statura războinicilor noştri când se duc la război cu 
duşmanul şi de a le reduce la mărimea normală după ce se 
înapoiază. 


— Nu-mi place să vorbesc de războaie, strigă regele, 
cutremurându-se din cap până-n picioare. 

— Aveţi dreptate, zise Valorosul, dar trebuie să fim 
pregătiţi de biruinţă, când suntem atacați de alte popoare. 

— Aşa da, aprobă regele. Însă sunt sigur că, odată ce am 
perfecţionat această metodă a noastră, nu ne vor mai trebui 
decât foarte puţini războinici, iar restul populaţiei va fi 
întrebuințată la ocupaţii mai paşnice. În sfârşit, te rog 
continuă. 

Valorosul abia putu să-şi oprească un zâmbet şi ridicându- 
se de pe scaun, făcu înconjurul mesei şi se opri lângă 
Tarzan. 

— Aici este, după cum ştiţi, zise el punând un deget la 
baza craniului lui Tarzan, un corp mic, oval, de o materie 
brună-roşiatică, conţinând un lichid care influenţează 
creşterea ţesuturilor şi a organelor. E multă vreme de când 
am constatat că orice amestec în funcţionarea normală a 
acestei glande poate schimba creşterea fiinţei căreia îi 
aparţine. 

Experiențele făcute de şoareci au dat cele mai remarcabile 
rezultate, însă ceea ce am intenţionat, să aduc la îndeplinire 
- a mări statura unui om - n-am fost în stare să o fac. Am 
încercat mai multe metode, iar într-o zi am să descopăr şi 
pe cea adevărată. M-am convins că sunt pe urma ei şi nu 
mi-a mai rămas decât, pur şi simplu, o serie de 
experimentări. 

Ştiţi că, dacă cineva se loveşte peste obraz, uşor de tot, cu 
o bucată de piatră foarte netedă, are o senzaţie plăcută. 
Aplicând aceeaşi piatră pe aceeaşi faţă şi în acelaşi fel, însă 
cu o forţă mai mare, vom vedea că senzaţia este cu totul 
opusă. Frecând această piatră încet peste faţă de mai multe 
ori în sus şi în jos, apoi repetând aceeaşi mişcare de un 
număr mai mare de ori, vom descoperi că rezultatele sunt 
cu totul altele. Iată dar cât de aproape am ajuns deo 
soluţie: am metoda corectă, dar aplicarea nu e tocmai 
corectă. 


Sunt în stare să reduc mărimea oricărei fiinţe, dar nu o 
pot mări şi cu toate că pot reduce cu multă uşurinţă, nu pot 
hotărî de mai înainte durata reducerii. În unele cazuri, 
subiectele nu şi-au revenit în starea normală decât după 
treizeci şi nouă de săptămâni, iar în altele durata nu a fost 
de trei săptămâni. 

Au fost şi cazuri când starea normală a fost recâştigată 
gradat în timp de şapte zile; iar alte cazuri, când subiectele 
au trecut deodată de la starea redusă la cea normală, în 
mai puţin de un minut. Acest fenomen din urmă a fost 
întotdeauna însoţit de amețeli şi chiar leşin, în clipele care 
precedau deşteptarea. 

— Bineînţeles, comentă Fălosul. Acum să vedem şi noi. Eu 
cred că lucrul e cu mult mai simplu decât ţi-l închipui d-ta. 
Mi-ai spus că, pentru a reduce mărimea acestui om, l-ai 
izbit cu o piatră la baza craniului. Prin urmare, spre a-i mări 
statura, lucrul cel mai natural şi mai ştiinţific ar fi să-i dai o 
lovitură la fel drept în frunte. Adu o piatră şi am să-ţi 
dovedesc exactitatea teoriei mele. 

În primul moment, Valorosul nu ştiu cum să facă să 
împiedice intenţia stupidă a regelui, fără ca să-l umilească 
şi fără ca să-i stârnească; dar, ca oricare curtean al 
Fălosului, era obişnuit să gândească repede în asemenea 
împrejurări. De aceea, găsi numaidecât o scăpare din 
dilema sa. 

— Înalta voastră pricepere, Majestate, este mândria 
poporului nostru, iar glumele adânci ale înălţimii voastre 
fac disperarea curtenilor. Printr-o figură de stil din cele mai 
îndemânatice, aţi şi dat ideea atingerii succesului. 
Inversând felul cum am redus statura lui Zuantrol, vom fi în 
stare să o şi mărim. Dar ce folos? Am încercat aceasta şi nu 
am reuşit. Iotuşi, nu strică să repetăm experienţa după cum 
a fost făcută la început, apoi inversând lucrarea vom fi în 
stare, poate, să dăm de cauza nereuşitelor din trecut. 

Şi, ducându-se repede în partea cealaltă a odăii, deschise 
unul din multele dulapuri de acolo şi luă dintr-o cuşcă o 


veveriţă, cu care sa înapoiat la masa regelui. Acolo legă 
animalul de o scândură foarte netedă, cu ajutorul unor 
ţăruşi mici şi cu sfoară: cu picioarele întinse în afară, cu 
corpul lăţit de scândură şi cu falca de jos aşezată pe o mică 
placă de metal înfiptă în scândură la acelaşi nivel cu 
suprafaţa acestea. 

După aceea, aduse din dulap o cutie mică de lemn şi un 
disc mare de metal montat vertical între două suporturi ce 
îi permiteau să se învârtă cu ajutorul unei manivele. 

Pe aceeaşi cu discul mobil era un disc staționar. Acesta 
părea construit din şapte segmente, fiecare din material 
diferit. 

Din toate aceste segmente, ieşea câte o periuţă presată 
uşor pe discul ce se învârtea. 

De partea cealaltă a fiecărui segment din cele şapte ale 
discului staționar, era aninat câte un fir de sârmă subţire. 
Valorosul uni aceste sârme cu şapte posturi ce se proiectau 
de pe suprafaţa cutiei de lemn. Unul singur dintre firele de 
sârmă animat la un post de pe una din părţile cutiei avea la 
cealaltă extremitate o mică placă de metal, curbată şi 
aninată, la rândul ei, de interiorul unei zgarde de piele. 
Valorosul aşeză această zgardă pe gâtul veveriţei, aşa ca 
placa de metal să vină în contact cu pielea de la baza 
craniului şi cât mai aproape de glanda hipofiză. 

Îşi îndreptă apoi toată atenţia asupra cutiei de lemn, peste 
care, pe lângă cele şapte posturi de legătură, mai era un 
instrument rotund, un cadran marcat pe margine de o serie 
de hieroglife. 

Din centrul acestui cadran se proiectau şapte tuburi 
concentrice, de fiecare din ele atârnând câte un ac, ale 
căror forme sau culori se deosebeau între ele. Sub cadran, 
în capacul cutiei, erau fixate şapte discuri mici de metal ca 
să stea în arcul unui cerc, din centrul căruia se învârtea un 
tub de metal aranjat în aşa fel, încât capătul său liber putea 
fi mişcat până la oricare din cele şapte discuri de metal, 
după voinţa operatorului. 


După ce făcu toate legăturile, Valorosul mişcă uşor capătul 
liber al tubului de la un disc de metal la altul, ţinându-şi tot 
timpul privirile aţintite asupra cadranului, ale cărui şapte 
ace se mişcau în diferite feluri, după cum schimba tubul de 
la un punct la altul. 

Fălosul se uită şi el cu cea mai mare atenţie, însă cu o 
expresie de mare nebunie, în timp ce robul Zuantrol, 
neobservat de ceilalţi, se apropiase de masă, să poată 
urmări mai bine această experienţă, ce înseamnă atât de 
mult pentru el. 

Valorosul continuă să manipuleze tubul mişcător, iar acele 
continuau să se mişte încoace şi încolo, de la o serie de 
hieroglife la alta, până când, în cele din urmă, „Valmakul”, 
omul de ştiinţă, rămase satisfăcut de începutul operaţiilor 
sale. 

— Nu este totdeauna uşor, zise el, să poţi acorda 
instrumentul la frecvenţa organului asupra căruia lucrăm. 
Din orice materie, până şi dintr-un lucru neîntruchipat ca 
gândirea, emană particule identice micrometrice care abia 
se pot observa cu cele mai delicate instrumente ale mele. 

Aceste particule constituie structura bazică a tuturor 
lucrărilor, fie însufleţite, fie neînsufleţite, cu trup sau fără 
trup. Frecvența, cantitatea şi ritmul emanaţiilor determina 
natura substanţei. 

Odată găsit pe cadran coeficientul glandei în operaţie, va fi 
necesar, spre a putea interveni în funcţionarea ei proprie - 
şi nu numai să oprim creşterea acestei fiinţe, ei chiar să o 
inversăm - va trebui, zic, să micşorăm frecvenţa şi să mărim 
cantitatea şi compoziţia ritmului acestor emanări. 

Aceasta este ceea ce am de gând să fac acum. 

Şi zicând aceasta. Valorosul manipulă câţiva butoni de pe 
una din laturi cutiei, apoi, apucând mânerul discului liber, 
începu să învârtească cu iuţeală. 

Rezultatul fu instantaneu şi din cele mai mişcătoare. 

Sub privirile Fălosului şi ale lui Zuantrol, veverița începu 
să se micşoreze, deşi îşi menținea proporţiile neschimbate. 


Tarzan, care urmărise fiecare mişcare şi fiecare cuvânt al 
Valmakului, se aplecase mult asupra mesei, ca să-şi poată 
însemna în memorie, cât mai exact, poziţia celor şapte ace. 
Regele uitându-se în sus, observă numaidecât cât de mult 
interes acorda Tarzan acestei operaţii. 

— Nu ne mai trebuie ăsta aici, zise el, adresându-se 
Valorosului 'Trimite-l înapoi! 

— Da, Majestate răspunse Valorosul, chemând un 
războinic, căruia îi dădu ordin să-l ia pe Tarzan şi pe Crăişor 
şi să-i ducă în altă cameră, până când prezenţa lor ar fi fost 
din nou necesară. 

CAPITOLUL XV - Închisoarea. 

Au fost conduşi prin mai multe camere şi coridoare înspre 
centrul clădirii, la acelaşi etaj cu camera în care 
rămăseseră regele şi Valorosul, până când au fost împinşi, 
în cele din urmă, într-o cameră mică; iar în urma lor ostaşii 
închiseră şi zăvorâră o uşă grea de stejar. 

În această cameră nu era nici o lumânare. Totuşi, 
întunericul era micşorat de o lumină slabă de afară, aşa că 
se putea vedea puţin în interior. Camera conţinea două 
bănci şi o masă..., atâta tot. Lumina întră în cameră printr-o 
deschizătură îngustă, bine închisă, pe unde se putea vedea 
că era încă ziuă. 

— lată-ne singuri, şopti Crăişor. Acum putem vorbi cel 
puţin. Dar trebuie să fii cu băgare de seamă, adăugă el, „nu 
te încrede nici măcar în pietrele camerei tale”. 

— Unde suntem? Întreabă Tarzan. Tu cunoşti mai bine 
decât mine sistemul minunian de construcţie. 

— Suntem la cel mai de sus etaj al cupolei regale a 
Fălosului, răspunse prinţul. Regele nu vizitează celelalte 
cupole din oraş cu atâta lipsă de pompă. Fii sigur, deci, că 
este cupola lui Fălosul. Acuma ne aflăm în una din camerele 
cele mai de mijloc, alături de luminatorul central, care 
străbate cupola de jos în sus până la acoperiş. 

Din acest motiv nu avem nevoie de lumânare pentru a ne 
susţine viaţa; putem obţine aer îndeajuns prin deschizătura 


alăturată şi acum, spune-mi şi mie ce s-a întâmplat în 
camera aceea, în timpul cât ai stat împreună cu Fălosul şi 
Valorosul. 

— Am descoperit felul cum mi-a redus statura, răspunse 
Tarzan şi ceva mai mult, am mai descoperit că în orice 
moment pot reveni la mărimea mea normală..., o 
întâmplare care poate avea loc în termen de trei până la 
treizeci şi nouă de săptămâni de la data reducerii. Nici 
chiar Valorosul nu poate spune cu siguranţă când va avea 
loc aceasta. 

— Să sperăm că n-o să se întâmple atâta vreme cât eşti în 
această cămăruţă, exclamă Crăişor. 

— Aş avea mult de furcă până să ies afară, zise Tarzan. 

— N-ai putea să ieşi niciodată, îl încredinţă prietenul său 
Crăişor. Îţi pot spune cu siguranţă că, dacă înainte de a fi 
redus, te-ai fi putut strecura pe brânci prin coridoarele mai 
largi de la etajele de jos, n-ai fi putut trece însă prin 
niciunul din coridoarele mai mici de la etajele de mai sus, 
care bineînţeles că sunt reduse în mărime proporţională cu 
înălţimea. 

— În cazul acesta, trebuie să caut să ies de aici pe cât se 
va putea mai repede, zise Tarzan. 

Crăişor se uită la el, clătinând din cap. 

— Speranţa e unul din cele mai frumoase lucruri, prietene 
dragă, îi zise. De-ai fi minunian, ai şti că, în circumstanţe ca 
acelea în care ne găsim noi acum, orice speranţă este o 
pierdere zadarnică de energie mintală. Uită-te la aceste 
zăbrele; crezi că le poţi scoate din loc? 

Şi, zicând acestea, Crăişor se duse la fereastră şi căută să 
zguduie gratiile cele groase de acolo. 

— Nu le-am examinat încă, răspunse Tarzan; totuşi nu-mi 
voi pierde niciodată speranţa. Dacă poporul tău nu este 
pesimist, să ştii că acesta e motivul principal pentru care 
rămâne totdeauna în robie. Sunteţi prea fatalişti, Crăişor. 

Şi tot vorbind, străbătu camera oprindu-se lângă prinţ şi 
apucând una din gratiile ferestrei. 


— Mie nu mi se par prea tari, zise el. 

Şi în acelaşi timp apăsă cu putere pe una din ele. 

— Iată-le că se îndoaie! 

Tarzan era foarte interesat acum, dar şi Crăişor nu mai 
puţin. Tarzan trase cu putere de două bare şi a reuşit ca să 
le smulgă din loc. 

Crăişor se uită la el cuprins de cea mai mare mirare. 

— Valorosul şi-a redus mărimea, dar ţi-a lăsat toată 
puterea pe care o aveai înainte, constată el. 

— Altfel nu-mi pot nici eu explica succesul încercării mele, 
răspunse Tarzan, care, în timpul acesta, scoase şi celelalte 
gratii de la fereastră. 

A îndreptat pe una din cele mai scurte şi le dete lui 
Crăişor, zicându-i: 

— Acesta are să-ţi servească ca armă şi încă o armă destul 
de bună, de vom fi cumva nevoiţi să ne batem pentru 
libertatea noastră. 

După aceea, se apucă să îndrepte încă o gratie, pentru el, 
sub privirile de mirare ale mărunţelului. 

— Şi ai intenţia, întreabă el, să înfrunţi o cetate întreagă 
de 480.000 de oameni aşa, înarmat numai cu o bucată de 
fier? 

— Fireşte, răspunse Tarzan, dar şi cu inteligenţa mea. 

— Vei avea nevoie de toată deşteptăciunea ta. 

— Şi am s-o întrebuinţez, n-ai grijă, îl asigură Tarzan. 

— Şi când ai de gând să începi? îl întrebă Crăişor. 

— La noapte, mâine, săptămâna viitoare..., cine poate şti! 
răspunse Iarzan, să se ivească prilejul necesar. Ea am să 
stau la pândă şi am să plănuiesc într-una. În felul acest, vezi 
bine, am început evadarea din clipa când mi-am venit în fire 
şi am aflat că sunt prizonier. 

Crăişor, clătină din cap cu dezamăgire. 

— Văd că nu ai nici o încredere în mine, se plânse Tarzan. 

— Tocmai asta am, încredere..., încredere, replică Crăişor. 
Judecata îmi spune că nu vei putea reuşi şi totuşi, mi-am 
legat soarta de a ta, sperând că vei reuşi..., da, încrezându- 


mă în succesul tău. Dacă nici acesta nu este încredere, 
atunci nu ştiu cum i se mai poate zice. 

Tarzan zâmbi. El râdea foarte rar, dar zâmbetul lui era 
unul dintre cele mai fermecătoare. 

— Să începem atunci, zise el. Mai întâi, vom aşeza la loc 
aceste gratii, astfel ca de la intrare să pară că nu au fost 
atinse, deoarece bănuiesc că vom avea, din când în când, 
câte un vizitator: de exemplu, cineva care ne aduce de 
mâncare...; acela care va veni până aici nu trebui să aibă 
nici un motiv de bănuială. 

Potriviră împreună gratiile, astfel ca să poată fi scoase din 
loc cât se poate mai iute. În timpul acesta, începuse să 
înnopteze şi în cameră se făcu întuneric. 

Nu trecu mult de când isprăviseră cu aranjarea gratiilor şi 
uşa camerei lor se deschise, dând acces la doi ostaşi, care 
îşi luminau drumul cu lumânări şi escortau un rob, încărcat 
cu vase în care se aflau mâncare şi apă de băut. 

Când să plece împreună cu robul, lăsându-le mâncarea şi 
băutura înăuntru, lângă prag, războinicii luară şi 
lumânările cu dânşii. Crăişor îi strigă spunându-le: 

— Nici noi nu avem lumânări. Lasă-ne te rog, una de-ale 
voastre. 

— Nu aveţi nevoie de lumânări în camera aceasta, 
răspunse ostaşul. O noapte în întuneric o să vă prindă bine, 
iar mâine vă înapoiaţi în cariere. Valorosul a isprăvit cu voi. 
În cariere veţi avea destule lumânări. 

Şi, zicând aceasta, ieşi din încăpere, zăvorând uşa după el. 
Cei doi robi auziseră zgomotul făcut de zăvor, însă nu mai 
răspunseră nimic. În cameră era acum atât de întuneric, de 
numai cu multă greutate şi pe dibuite, găsiră vasele în care 
era hrana şi apa ce li se adusese. 

— Ce zici de asta? întreabă Crăişor, începând să mănânce. 
Mai crezi oare că are să-ţi fie uşor să scapi, când mâine ai 
să te găseşti din nou în cariere sub pământ. 

— Nu o să se întâmple aceasta, răspunse Tarzan. Nici eu, 
nici d-ta nu vom fi mâine în cariere. 


— Cum aşa? întreabă prinţul. 

— Pentru că, ei având intenţia să ne ducă mâine în cariere, 
urmează să scăpăm de aici la noapte, răspunse. 

Drept orice răspuns, Crăişor râse cu poftă. 

După ce Tarzan termină de mâncat, se sculă şi se duse la 
fereastră, de unde luă gratiile. Apoi, luând pe aceea pe care 
o alese pentru el, se strecură printre pereţii ferestrei până 
la marginea din afară a pervazului, deoarece, cu toate că 
odaia lor se afla la cel din urmă etaj, zidurile erau destul de 
groase, mai bine de zece huali (unitatea de bază în Minunia, 
măsurând, după sistemul nostru, opt centimetri). 

La această înălţime deschizătura ferestrei era cu mult mai 
îngustă decât aceea de la etajul interior La cele de jos, un 
războinic putea să stea în picioare şi să treacă cu pieptul 
înainte prin aceste deschizături. 

La acest nivel Tarzan se văzu nevoit să meargă pe burtă 
până la marginea din afară. 

Ajunse acolo, privirile sale nu întâmpinară decât un gol 
întunecos, deasupra căruia străluceau stelele, iar în 
dreapta şi în stânga se vedea reflexul luminilor interioare, 
arătând unde se aflau camerele luminate din interiorul 
cupolei. Deasupra lui nu era decât mică distanţă până la 
vârful cupolei. Până jos era un spaţiu enorm, de peste patru 
sute de huali, aproximativ treizeci de metri. 

Tarzan, după ce văzu tot ce era de văzut de la marginea 
deschizăturii ferestrei, se înapoie în odaie. 

— Ce distanţă este, Crăişor, întreabă el, de la fereastra 
asta până la acoperişul cupolei? 

— Cel puţin doisprezece huali (aproximativ un metru), 
Răspunse mărunţelul. 

Tarzan luă cea mai lungă gratie şi măsură în sus cum putu 
mai bine. 

— Prea departe, zise el. 

— Ce este prea departe? întreabă Crăişor. 

— Ei şi! Care deosebirea dacă acoperişul e mai aproape 
sau..., nu cumva aveai intenţia să apuci pe acoperiş, ca să 


scapi de cupolă? 

— Fireşte, dacă era posibil, adică dacă puteam ajunge 
până pe acoperiş. Acum însă trebuie să o apucăm în direcţia 
luminatorului, ceea ce va însemna că trebuie să traversăm 
întreaga cupolă din interiorul luminătorului până în afară. 
Drumul celălalt ar fi fost mai potrivit, prezentând mai 
puţină primejdie de a fi descoperiţi. 

La auzul acestora din gura lui Tarzan, Crăişor începu să 
râdă cu mare poftă şi-i răspunse: 

— Îmi face impresia că eşti încredinţat că, spre a scăpa 
dintr-un oraş minunian, nu ai de făcut nimic altceva decât 
să porneşti la drum şi să te depărtezi de el. Ei asta nu se 
poate. 

La privirea mirată a lui Tarzan, Crăişor continuă: 

— Ai uita de santinele? Nu te gândeşti că mai sunt şi 
patrule pe afară? Ai să fii descoperit înainte de a ajunge la 
jumătatea drumului, coborând cupola, bineînţeles dacă poţi 
ajunge până acolo fără să cazi şi să-ţi zdrobeşti oasele. 

— Atunci poate că luminatorul ar fi cea mai sigură cale de 
scăpare, zise Tarzan. Pe aici vom fi descoperiţi cu multă 
greutate şi poate ajunge la fund, pentru că în interiorul 
luminătorului este întuneric, ca într-un beci. 

— Ce spui? Vrei să te cobori în luminator? Ai înnebunit! 
Nici până la etajul următor nu poţi cobori fără să cazi, iar 
până la fundul luminatorului sunt peste patru sute de huali. 

— Aşteptă şi ai să vezi, îi spuse Tarzan misterios. 

După aceea, Crăişor îl auzi pe tovarăşul său umblând de 
colo până colo prin odaie. Mai auzi şi alte zgomote: acela 
făcut de metal prin frecarea lui de o piatră. După puţin, 
auzi nişte ciocănituri, silenţioase dar ferme. 

— Ce faci acolo? întreabă el pe Tarzan. 

— Aşteaptă şi ai să vezi, răspunse acesta. 

Crăişor trebui să aştepte, stăpânindu-şi curiozitatea. 

După un timp Tarzan întrerupse tăcerea. 

— Ai fi tu în stare să găseşti camera în care se află închisă 
Îngeraş în carieră? întreabă el. 


— Pentru ce? întreabă prinţul. 

— Pentru că ne ducem după dânsa, explică Tarzan. l-am 
promis că nu vom pleca de aici fără să nu o luăm şi pe ea. 

— Sunt în stare să o găsesc, răspunse Crăişor cam cu 
supărare, după cum se păru lui Iarzan. 

Tarzan lucră câteva timp în tăcere, neauzindu-se nimic 
altceva decât roaderea fierului de piatră sau a fierului de 
fier şi o ciocneală înăbuşită. 

— Ascultă, Crăişor, întreabă Tarzan deodată, cunoşti tu pe 
oricare locuitor din Mărunţica? 

— De, nu aş putea afirma aceasta, răspunse Crăişor. În 
Mărunţica sunt un milion de suflete, dacă socoteşti şi robii. 
De unde să-i pot cunoaşte pe toţi? 

— Dar cunoşti tu din vedere pe toţi care locuiesc în cupola 
regală? 

— Fireşte că nu; nu pot să-i cunosc pe toţi care locuiesc în 
cupola regală, răspunse mărunţelul. Totuşi, cunosc cea mai 
mare parte dintre nobili şi dintre războinici, cel puţin din 
vedere, dacă nu şi după nume. 

— Dar altcineva îi cunoaşte pe toţi? întreabă Tarzan. 

— N-aş crede, răspunse Crăişor. 

— Foarte bine! Exclamă Tarzan. 

După aceea, urmă iarăşi un timp de tăcere, întreruptă, tot 
de către englez. 

— Încă ceva: un războinic poate merge oriunde în oraşul 
tău fără să fie întrebat? 

— Oriunde, în împrejurări obişnuite, afară de cupola 
regală, în timpul zilei. 

— Atunci nu poate să treacă pe acolo nici în timpul nopţii? 

— Fireşte că nu. 

— Dar în timpul zilei, poate să meargă un războinic unde 
ar vrea, prin cariere? 

— Dacă ar avea un serviciu de făcut, sau e trimis de 
cineva, nu-l întreabă nimeni despre afacerile sale. 

Tarzan mai lucră o bucată de vreme în tăcere. 


— Haide, zise el deodată. Suntem gata de plecare. La 
drum! 

— Merg şi eu cu tine, zise Crăişor, pentru că ţin la tine şi 
socotesc că este mai bine să mor, decât să trăiesc rob. În 
felul acesta, vom avea, cel puţin, satisfacția timpului ce ne 
mai rămâne de trăit, deşi atât plăcerea cât şi timpul vor fi 
de scurtă durată. 

— Eu cred că vom gusta destulă plăcere, dragă prietene, 
răspunse Zuantrol. De va fi să nu putem scăpa, fii sigur că şi 
eu gândesc ca tine: mai bine mort, decât rob toată viaţa. 
Am ales noaptea asta pentru primii noştri paşi către 
libertate, deoarece îmi dau seama că, odată ce ne vom 
întoarce în carieră, şansele noastre de scăpare vor fi reduse 
aproape la zero, iar acum e singura noapte când mai 
suntem deasupra pământului. 

— Şi cum crezi că o poţi ieşi din camera asta? 

— Prin luminator. Însă spune-mi: vreunul din robii cu 
tunică albă intră vreodată ziua în cariere? 

Crăişor se miră de rostul acestor întrebări privind 
evadarea lor; cu toate acestea, răspunse cu răbdare: 

— Nu, dragă, tunicile albe nu se văd niciodată în cariere. 

— Ai la tine gratia pe care am îndreptat-o? 

— Da. 

— Urmează-mă, pe deschizătura ferestrei. la cu tine şi 
celelalte fiare pe care le voi lăsa în deschizătură. Eu duc cu 
mine pe cele mai multe. Gata? Haide, dar! 

Crăişor îl auzi pe Tarzan strecurându-se pe deschizătura 
ferestrei, fiarele pe care el le ducea în braţe întrerupând 
puţin tăcerea din cameră. Îl urma iar la intrarea între 
pereţii ferestrei, găsi câteva fiere pe care Tarzan le lăsase 
acolo pentru el. 

Nu era decât patru, cu capetele îndoite în formă de cârlig. 
Era lucrarea pe care o făcuse Tarzan în întuneric... iar 
Crăişor se mira de rostul lor. După câteva clipe. Înaintarea 
lui printre pereţii ferestrei a fost întreruptă de corpul lui 
Tarzan. 


— Aşteptă un moment, zise acesta, până fac o gaură în 
marginea ferestrei; când o isprăvesc, vom fi gata. 

După câteva momente, întoarse capul către tovarăşul său, 
zicându-i: 

— Dă-mi barele de fier. După ce Crăişor i-a dat fierul cu 
cârlige la capete, îl auzi pe Tarzan lucrând ceva cu ele, fără 
mult zgomot. 

Apoi îl auzi pornind înainte de deschizătura îngustă şi 
după puţin, Tarzan vorbindu-i din nou, mărunţelul îşi dădu 
seama că prietenul său s-a întors cu faţa spre el. 

— Am să cobor eu mai întâi, Crăişor, zise el. Tu vino numai 
până la margine, iar, când mă vei auzi fluierând o dată, 
urmează-mă. 

— Unde? întreabă prinţul. 

— Jos în luminator, până la cea dintâi deschizătură la care 
vom ajunge şi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu fie nimeni în 
jos, măcar pe o distanţă de optsprezece huali. Am răsucit 
firele unul cu altul, iar cârligul de sus l-am băgat în gaura 
pe care am făcut-o în marginea ferestrei. În felul acesta, am 
construit un lanţ de optsprezece huali. 

— Adio, prietene, zise Crăişor. 

Tarzan zâmbi şi cobori afară din marginea ferestrei. Într-o 
mână avea fierul pe care-l oprise ca armă, iar cu cealaltă se 
atârnase de marginea ferestrei. 

Sub el, pe o lungime de optsprezece huali (aproximativ un 
metru şi jumătate) atârna scara atât de şubredă făcută, din 
cârligele de fier ale gratiilor de la ferestre, iar mai jos de 
acesta un gol de peste treizeci de metri şi un întuneric de 
nedescris. 

Tarzan nu ştia ce poate fi la fundul luminatorului. Se putea 
prea bine să fie chiar deasupra acoperişului camerei 
tronului regal, după cum era cazul în oraşul lui Inimă-Tare. 
Se mai putea, de asemenea, să nu fie decât o curte 
interioară a clădirii. 

Adevărul era imaterial, deoarece, dacă scara lui, atât de 
şubred improvizată, ar fi alunecat din gura pe care o făcuse 


în marginea de afară a ferestrei, sau, dacă vreunul din 
cârlige s-ar fi dezdoit sub greutatea lui, nu l-ar fi aşteptat 
decât o moarte îngrozitoare. 

Se agăţă cu o mână de partea de sus a scării, după care, 
cu mâna în care ţinea fierul, se agăţă mai de jos de alt 
cârlig al scării. În felul acesta, cobora, rând pe rând, cu 
câţiva centimetri, foarte încet şi cu multă băgare de seamă, 
din două motive: cel mai important era acela că se temea ca 
nu cumva vreun cârlig să se dezdoaie deodată şi să fie 
precipitat în abis. Celălalt motiv era nevoia de a păstra 
liniştea. 

Domnea un întuneric din cele mai mari, chiar acolo unde 
se afla el, atât de aproape de acoperiş. Amănuntul acesta 
era mai mult un avantaj pentru el, ascunzându-l de ochii 
vreunui ostaş ce s-ar fi uitat întâmplător pe vreo 
deschizătură a ferestrelor în partea opusă a luminatorului. 

În timpul cât cobora, mişca picioarele şi într-o parte şi într- 
alta, pe lângă zid, ca să dea peste vreo deschizătură. Au 
ajuns cu mâinile aproape de sfârşitul scării şi tot nu simţise 
încă nici o deschizătură. În sfârşit, piciorul lui izbi la un 
moment dat în gol şi lăsându-se să atârne în spaţiu, simţi că 
talpa i se opreşte în marginea unei ferestre. 

Cobori mai mult, până când putea privi în interior. Văzând 
că în odaie este întuneric, ceea ce însemna că nu dă în nici 
o cameră de locuit, ei poate numai într-un coridor, se cobori 
cu totul în intrarea ferestrei, sperând că partea dinăuntru 
nu va fi zăbrelită ca fereastră de sus şi că nici uşa nu va fi 
zăvorită pe dinafară. După aceea, fluieră o dată foarte uşor 
după Crăişor. N-a trecut decât o singură clipă şi simţi că 
scara de fier se mişcă: indiciu că tovarăşul său începuse să 
coboare. 

Deschizătura ferestrei în care se afla el acum era mai 
înaltă decât aceea a camerei din care ieşise, astfel că putea 
să sta drept în picioare. Aştepta acolo până sosi şi 
mărunţelul, pe care îl ajută să coboare lângă el. 


— Uf! exclamă prinţul în şoaptă. N-aş putea să fac lucrul 
ăsta în timpul zilei, când aş vedea toată distanţa până la jos. 
Acum ce mai urmează? Am ajuns mai departe decât am 
visat vreodată că am putea ajunge. Încep să cred că 
scăparea noastră este în limitele posibilului. 

— Nici n-am început încă, îl asigură Tarzan. Începem de 
acum încolo. Haide la drum! 

Luând fiecare în mână fierul din care improvizaseră o 
armă atât de primitivă, se furişară încet printre pereţii 
ferestrei până de partea cealaltă a grosimii zidului. 

Din fericire pentru ei, nu era nici o gratie la această 
fereastră să le împiedice înaintarea, aşa că au sărit jos în 
interiorul camerei. Apoi, pe dibuite, pipăind cu piciorul de 
câteva ori îl punea pe pardoseală şi cu arma întinsă înaintea 
lui, Tarzan făcu ocolul camerei, pe care o găsi destul de 
încărcată cu damigene şi sticle aşezate în lăzi de lemn. 

La spatele lui venea tot atât de subtil, Crăişor. Prinţul de 
Mărunţica. 

— Au ajuns într-o cameră în care nobilii însărcinaţi cu 
aplicarea legilor de producere a vinului au ascuns marfa pe 
care au confiscat-o, şopti mărunţelul la urechea lui Tarzan. 

Am auzit destul de multe despre această afacere de când 
am fost făcut prizonier...; războinicii robii par a nu vorbi 
decât despre aceasta şi despre taxele mari la care sunt 
supuşi. Se prea poate ca uşile acestei camere să fie 
zăvorâte cât se poate de bine pe dinafară...; ei păzesc 
aceste băuturi interzise mai mult decât şi-ar păzi aurul şi 
giuvaerurile. 

— Am găsit un loc deschis care duce până la uşă, şopti 
Tarzan. Uite, se şi vede lumină pe sub uşă. 

S-a strecurat pe furiş până la capătul drumului ce ducea la 
uşă. Amândoi îşi ţineau strâns în mâna armele, iar Tarzan 
încearcă uşor să apese pe clanţă. Nu era închisă. Încet, 
încet, Tarzan o deschise de câteva degete. 

Prin această crăpătură putea să vadă o parte din camera 
alăturată. Pardoseala era acoperită cu covoare din cele mai 


bogate, moi şi groase. Porțiunea de zid pe care o vedea 
între deschizătura uşii era acoperită cu ţesături bogate, în 
culori vii şi desene din cele mai ciudate..., desene splendide, 
dar barbare. Înaintea lor zăcea întins pe pardoseală, cu faţa 
în jos, un om, iar lângă capul lui se formase un loc de un 
lichid roşu, care pătase covorul cel alb de sub el. 

Tarzan mai deschise uşa de vreo palmă şi văzu încă trei 
oameni, dintre care doi erau întinşi pe pardoseală, iar al 
treilea pe un divan. 

Această scenă, atât de măreaţă în coloritul ei şi atât de 
tragică prin sugestia misterului unor morţi violente, a 
provocat din partea Tarzan o privire mai lungă decât ar fi 
acordat în alte împrejurări. 

După aceea, deschise uşa larg de tot, sări până în centrul 
camerei, ridicând arma gata să lovească, nedând 
posibilitate de atac niciunui duşman care s-ar fi ascuns 
după uşă. Bineînţeles că dacă intra încet în cameră, ar fi 
fost în primejdia ca cineva să-l atace, dacă acel cineva s-ar fi 
ascuns după uşă în acest scop. 

Însă, prin săritura făcută până în mijlocul camerei, a putut 
să vadă de împrejurul său şi să pareze. 

În felul acesta, orice atac s-ar fi proiectat împotriva lui. 
Totuşi, o privire rapidă prin cameră îi arătă că nu era 
nimeni acolo care ar putea fi în stare să-l atace, deşi pe 
pardoseală, de partea cealaltă a camerei unde nu văzuse 
încă, erau şase oameni întinşi pe jos şi îngrămădiţi într-un 
colţ. 

CAPITOLUL XVI - Plimbarea celor doi travestiţi. 

Crăişor stătea alături de Tarzan, cu arma ridicată gata să 
riposteze contra oricui ar fi îndrăznit să-i întrebe ce caută 
în acea cameră. După câteva clipe însă, lăsă jos mâna în 
care ţinea gratia, dând drumul fierului pe pardoseală, în 
timp ce figura lui se însenină de un zâmbet. 

Tarzan se uita la el cu mirare. 

— Cine sunt oamenii aceştia? întreabă el. Ai putea să-mi 
spui pentru ce au fost omorâţi? 


— Nu sunt morţi, amice, răspunse Crăişor. Sunt nobilii în 
grija cărora s-a dat oprirea vinului. Nu sunt morţi..., sunt 
morţi de beţi. 

— Bine, dar sângele de la capul acestuia de lângă mine? 
întreabă Tarzan. 

— Nu e sânge, ei vin roşu. 

Tarzan zâmbea. 

— Nici nu puteau alege mai bine noaptea în care să facă 
chef, a zis el. Dacă nu se îmbătau, am fi găsit închisă uşa pe 
care am intrat. Da, desigur, dacă nu se îmbătau, am fi avut 
de a face cu zece războinici care să ne oprească drumul. 
Am avut noroc. 

Abia au terminat de vorbit, când o uşă de partea cealaltă a 
camerei s-a deschis larg de tot şi pe ea intrară doi 
războinici. Mai întâi s-au uitat la cei doi străini din faţa lor, 
apoi prin cameră, la trupurile celorlalţi. 

— Ce căutaţi aici, robilor? A întrebat unul. 

— Şşş! spunea Tarzan, punând un deget la buze. 

Intraţi repede, ca să nu vă audă şi ceilalţi. 

— N-are cine să ne audă! îi răspundea un ostaş. 

Cu toate acestea, au intrat amândoi în cameră închizând 
uşa după ei. 

— Ce înseamnă aceasta? îl întreabă pe celălalt ostaş. 

— Înseamnă că sunteţi prizonierii noştri, a strigat Tarzan, 
trecând repede pe lângă ei şi punându-se cu spatele în faţa 
uşii, cu drugul de fier, gata să lovească. 

Cei doi potriviţi se strâmbau într-un rânjet hidos şi 
trăgându-şi săbiile, au sărit asupra lui Tarzan, uitând, în 
momentul acela, de mărunţelul care, la rândul lui, a profitat 
de prilej, luând sabia din teaca unuia dintre nobilii amorţiţi 
de beţie. 

Această substituire de arme, îl făcea un adversar 
primejdios oriunde în Minunia, pentru că între toţi nobilii 
din Mărunţica, nu exista altul care să mânuiască sabia cu 
atâta îndemânare ca prinţul de coroană. 


Tarzan numai cu un drug de fier, trebuia să înfrunte doi 
spadasini deodată şi poate că ar fi fost învins dacă, în 
momentul acela, nu-i venea în ajutor Crăişor, atacând un 
războinic. 

Celălalt războinic s-a luptat cu Tarzan. 

— Cum ai spus? Prizonierii tăi? Na! 

Cu astfel de cuvinte, potrivitul l-a ataca mereu pe Tarzan. 
El, deşi nu putea duela cu aceeaşi îndemânare ca 
adversarul său, nu se împotrivise zadarnic pe timpul lui 
Bolgani şi a lui Numa. 

Mişcările sale erau ca fulgerul, iar puterea sa era tot atât 
de mare ca şi înainte de a fi micşorat în statură de către 
Valorosul. 

La primul asalt al celor doi războinici, sări deoparte ca să 
evite împunsăturile de sabie, dar, spre marea mirare care 
avusese intenţia să nu fie decât un pas mai departe, se văzu 
ocolind întreaga încăpere. 

Adversarul l-a ajuns imediat, atacându-l cu furie, în timp 
ce tovarăşul lui era ocupat cu prinţul moştenitor al 
Mărunţichii, Crăişor. 

De două ori a apărat Tarzan loviturile de sabie cu fierul lui. 
O împunsătură din partea adversarului fu aproape să-l 
străpungă; larzan sări de o parte tocmai la timp. 

A fost momentul cel mai primejdios, deoarece ostaşul 
împungea înspre abdomen..., primejdios pentru Tarzan, dar 
pentru adversarul său fu chiar momentul morţii, căci, în 
clipa când vârful săbiei sale trecea pe lângă Tarzan fără să-l 
atingă, acesta învârti drugul de fier şi lovi pe potrivit, 
sfărâmându-i capul în bucăţi. 

După aceea, vru să-l ajute pe Crăişor, dar fiul lui Inimă- 
Tare nu avea nevoie de ajutor. Chiar în momentul acela a 
băga sabia în pieptul adversarului, care căzu la pământ. 

Crăişor s-a răsucit pe călcâie, căutând să alerge în ajutorul 
lui Tarzan, dar ceea ce a văzut îl făcu să zâmbească de 
plăcere. 


— Ai întrecut, numai cu un drug de fier, pe un spadasin din 
Minunia! strigă el. N-aş fi crezut cu putinţă, aşa că m-am 
grăbit să-mi dau gata adversarul, ca să-ţi pot veni în ajutor, 
până nu era prea târziu. 

Tarzan începu să râdă. 

— Închipuie-ţi, adăugă el şi eu m-am gândit la acelaşi lucru 
în privinţa ta. 

— Şi ai fi avut toată dreptatea, dacă nu aveam norocul să 
pun mâna pe sabia aceasta, îl asigură Crăişor. Acum, ce mai 
facem? a întrebat el. Am ajuns mult mai departe de cât mi 
se părea posibil. 

De acum încolo, nimic nu mă va mai surprinde. 

— O să schimbăm hainele cu nenorociţii aceştia de 
cavaleri, îi spunea Tarzan, începând să se dezbrace pe când 
vorbea. 

— Fă şi tu la fel ca mine şi vei vedea imediat. 

— Văd că mai este şi altă lume tot atât de mare ca şi 
minunieni, a declarat el, cu toate că, până nu te-am 
cunoscut pe tine, n-aş fi crezut una ca asta. 

Câteva clipe mai târziu, amândoi erau îmbrăcaţi cu hainele 
războinicilor din Potrivita, iar Tarzan încercă să îmbrace pe 
unul din cei doi ucişi de ei cu tunica lui verde. 

— Dar asta de ce o mai faci? Se mira prinţul. 

— Fă şi tu la fel ca mine şi vei vedea imediat. Crăişor făcu 
după cum i s-a spus şi după ce schimbarea era completă, 
Tarzan arunca un cadavru pe umăr, ducându-l în magazia 
de vinuri, urmat de Crăişor, care aducea pe cadavrul 
celălalt. 

Trecând printre pereţii deschizăturii ferestrei până la 
marginea ei din afară, unde dădea în luminător, Tarzan a 
aruncat sarcina din spate, apoi a aruncat-o şi pe a lui 
Crâişor. 

— Dacă nu vor examina prea de aproape, şiretenia mea va 
servi să-i convingă că am murit, încercând să fugim. 

Şi, tot vorbind, desfăcu două din cârligele scării 
improvizate, pe care s-au coborât de la fereastra închisorii 


şi le-a aruncat după cadavre. 

— Aceasta o să-i convingă şi mai mult, adăuga el ca 
explicaţie. 

S-au întors amândoi în camera în care se aflau nobilii 
îmbătaţi şi unde Crăişor începu să le caute prin buzunare şi 
să le ia toţi banii ce i-a găsit. 

— O să avem mare nevoie de bani, a zis el, dacă avem 
intenţia să pozăm în războinici potriviţi, fie chiar pentru un 
timp scurt. Eu cunosc acest popor din renumele lui şi prin 
urmare, ştiu că aurul poate cumpăra multe lucruri de care 
vom avea nevoie...; poate să facă chiar pe gardieni să 
închidă ochii la multe, iar funcţionarii să fie mult mai 
amabili faţă de noi, bineînţeles, dacă nu ghicesc adevărul. 

— Partea aceasta a afacerii o las pe seama ta Crăişor, i-a 
răspuns larzan, pentru că eu nu cunosc obiceiurile 
poporului vostru. Să nu mai rămânem aici. Aceşti domni ne- 
au servit destul de bine, dar s-au servit şi pe ei prin urgia la 
care s-au dedat, căci şi-au salvat vieţile în felul acesta, ceea 
ce n-au putut face ceilalţi doi, care au fost oameni de 
treabă. 

— Aşa e lumea, reflectă Crăişor. 

— Văd şi eu că aşa e lumea, atât în Minunia, cât şi în 
oricare altă parte. 

Tarzan porni înainte, spre uşă şi văzu că este un coridor în 
loc să fie o altă cameră, după cum se aştepta, socotind după 
apropierea camerei de luminator. A pornit înainte pe 
coridor în cea mai mare tăcere. 

La ora aceea târzie din noapte, coridorul era cu totul gol. 

În drumul lor, treceau pe lângă camere luminate, unde 
dormeau liniştiţi bărbaţi cât şi femei, la lumina lumânărilor. 
Văzut o santinelă dormind la uşa apartamentelor unui nobil. 

Nimeni nu i-a descoperit. În felul acesta, au trecut printr-o 
serie de drumuri înclinate şi coridoare ce nu se mai 
terminau. 

Curând au ajuns departe de tot de camera în care au fost 
închişi şi de unde, bineînţeles, că ar fi început cercetările şi 


urmărirea lor, în cazul când corpurile aruncate în luminător 
n-ar fi fost descoperite imediat, sau poate ar fi fost 
recunoscute drept ceea ce erau în realitate. 

La un moment dat, observă că se apropie de ei, în lungul 
unui coridor, un rob în tunică albă. El trecu mai departe, 
fără să le dea nici o atenţie, iar, după puţin apăru un alt rob, 
tot în tunică albă. 

Tarzan şi Crăişor şi-au dat seama că se apropie dimineaţa 
şi că în curând coridoarele vor fi pline de locuitorii cupolei. 

— Ar fi mai bine, zicea Crăişor, să găsim un loc unde să ne 
ascundem până când circulaţia pe coridoare se mai 
înteţeşte. Dacă e lume multă, nu vom fi băgaţi în seamă, 
cum am fi dacă e lume puţină pe coridoare. 

Camerele pe lângă care treceau erau ocupate de familii. 
Cele libere erau fără lumânări, aşa că nu erau locuri bune 
de ascuns pentru mai multă vreme. 

După puţin timp Crăişor atinge pe Tarzan pe braţ, 
arătându-i o serie de hieroglife deasupra unei uşi de care ei 
se apropiau. 

— lată cel mai potrivit loc, a zis el. 

— Ce loc este acesta? a întrebat Tarzan. 

Şi, apropiindu-se mai mult, a continuat cu surprindere: 

— Vai, Crăişor, nu vezi că e plin de lume? Când se vor trezi 
aceştia, vom fi descoperiţi. 

— Descoperiţi, da, însă nu recunoscuţi, a răspuns 
mărunţelul. Această cameră este un hotel de noapte, unde 
ne putem cumpăra pentru un scurt timp un loc de dormit. 
Fără îndoială că sunt destui vizitatori din alte cupole, aşa că 
străinilor nu li se va da multă atenţie. 

Au intrat în cameră şi s-au adresat unui rob cu tunică albă. 

— Lumânări pentru doi, ceru Crăişor, dând robului o 
monedă de aur din cele luate de la nobilii beţi. 

Robul le-a dus în colţul celălalt al camerei, unde era destul 
loc pe podea iar după ce a aprins două lumânări, i-a lăsat în 
voia lor. 


După aceea, amândoi fugari s-au întins pe jos, cu feţele 
spre perete, ca să poată fi şi mai mult apăraţi în timpul 
somnului. 

Când Tarzan s-a trezit, văzu că n-a mai rămas nimeni în 
cameră, afară de el, Crăişor şi robul care le-a acordat sălaş. 
Robul le-a adus o găleată cu apă şi s-au spălat pe marginea 
unui canal ce înconjura camera de jur-imprejur, pe la baza 
zidului, după cum e obiceiul în Minunia. 

Apa se scurgea prin nişte ţevi până dincolo de marginea 
cetăţii, unde era întrebuințată pentru udatul semănăturilor. 

Deoarece toată apa trebuia adusă în cupole până la 
diferitele etaje numai în găleți, cantitatea întrebuințată la 
spălat era redusă la minimum posibil, nobilii şi războinicii 
primind cea mai mare parte din apă, pe când robii în tunici 
albe trebuiau să se mulţumească cu ce a mai rămas, să se 
spele prin râurile pe lângă care se ridicau, de obicei, 
cupolele. 

Robii în tunici verzi o duceau şi mai prost şi sufereau 
îngrozitor din cauza lipsei de apă toţi minunieni fiind 
oameni cărora le plăcea curăţenia. 

Aceşti robi trebuiau să se mulţumească cu apa ce se aduna 
din când în când prin locurile mai adânci ale carierelor, dar 
şi atunci numai dacă Ventalii le dădeau voie să 
întrebuinţeze această apă. În tot cazul, apa fiind stagnantă, 
nu era bună de băut, ei doar pentru spălat. 

După ce Crăişor şi Tarzan s-au spălat cum au putut mai 
bine, au ieşit în coridor: unul din drumurile cele largi ale 
cupolei prin care acum treceau în sus şi în jos şiruri de 
oameni. 

Fugarii au găsit în această mulţime cel mai bun mijloc de a 
se ascunde, nimeni nebăgându-i în seamă. Coridorul era 
bine luminat, la intervale dese, de lumânări groase, care 
aveau şi rolul de a purifica aerul. 

Uşile deschise arătau prăvălii de diferite feluri, în care atât 
oamenii, cât şi femeile se tocmeau pentru mărfuri. Acum 


avu şi Tarzan prilejul, pentru prima oară, să vadă o parte 
din viaţa potriviţilor. 

Toate prăvăliile erau conduse de robi în tunici albe, însă 
muşterii erau amestecați, atât războinici, cât şi robi, 
reprezentaţi ai ambelor sexe. 

Era prima ocazie pentru el să vadă mai de aproape femeile 
din clasa războinicilor, în afara locuinţelor. A văzut el pe 
prinţesa Steluţa în palat şi a mai zărit din când în când, câte 
o femeie printre uşile deschise ale camerelor, dar acum le 
vedea de aproape, în oraş, pentru prima oară. 

Feţele le erau vopsite cu un roşu închis, iar urechile 
albastru-deschis; îmbrăcămintea le era astfel întocmită, că 
piciorul stâng şi braţul stâng erau goale, cu toate că, de se 
întâmpla să se dezvelească cât de puţin glezna sau 
încheietura mâinii în partea dreaptă a corpului, îşi 
potriveau imediat îmbrăcămintea, dând dovadă de pudoare. 

Pe când Tarzan le privea, i-a trecut prin cap o comparaţie 
între ele şi cucoanele în vârstă văzute în toalete de 
ceremonie în Europa. 

Acelea aveau gâtul şi spatele gol până sub umeri, fără să 
se sinchisească de aceasta, dar ar fi murit decât să lase să li 
se zărească cât de puţin un genunchi. 

Acoperişul prăvăliilor erau acoperite cu desene 
strălucitoare, prezentând, de regulă, mărfurile ce se 
vindeau înăuntru, mărfuri descrise prin hieroglife. 'Tot în 
hieroglife era şi numele proprietarului prăvăliei. 

După un timp, atenţia mărunţelului fu atrasă de una din 
aceste prăvăli şi atingându-şi prietenul de braţ, îi arătă cu 
mâna în direcţia aceea. 

— lată un loc unde se serveşte mâncare, a zis el. Hai să 
mâncăm! 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult în momentul de faţă, îi 
răspunde Tarzan. Crede-mă că sunt mort de foame! 

Au intrat într-o prăvălioară unde mai mulţi muşterii 
stăteau pe jos, având lângă ei scăunaşe de lemn pe care li 
se servea mâncarea în vase de lemn. 


Crăişor găsi un loc gol în fundul prăvăliei, însă departe de 
o uşa care dădea într-o altă cameră şi care, la rândul ei, era 
tot o prăvălie, însă de alt soi, deoarece nu toate prăvăliile 
aveau fericirea să fie la faţă în coridor, ei multe aveau 
intrări una din alta, ca şi aceste două. 

După ce s-au aşezat, au tras lângă ei un scaun, apoi s-au 
uitat prin împrejur, aşteptând să fie serviţi. 

Crăişor a comunicat lui Tarzan că acest local este de mâna 
a treia, probabil servind pe robi şi războinici mai săraci, 
dintre care se aflau mai mulţi în diferite părţi ale prăvăliei. 

După îmbrăcămintea lor veche şi roasă, se putea prea bine 
deduce gradul lor de sărăcie. În prăvălia de alături, se 
vedeau alţi câţiva din aceşti nefericiţi războinici, ce îşi 
cârpeau îmbrăcămintea cu materiale cumpărate din acea 
prăvălie. 

Mâncarea a fost servită de un rob în tunică albă, făcută din 
cel mai prost material şi care a rămas foarte surprins 
văzând că plata mâncării şi a serviciului i se făcea în aur. 

— Foarte rar se întâmplă să vină prin prăvălia noastră 
războinici destul de bogaţi spre a avea aur. Tot ce intră în 
tejgheaua noastră sunt bucăţi de fier, de plumb şi destui 
bani de lemn, foarte rar aur. A fost o vreme când vedeam 
aurul mai des şi când cei mai mulţi muşterii de-ai mei 
făceau parte din bogătaşii oraşului. 

— Vedeţi acolo pe omul acela înalt, cu faţa încreţită? A fost 
şi el odată bogat..., cel mai bogat războinic din cupola lui. 
Priviţi-l acum! Uitaţi-vă şi la ceilalţi din camera alăturată, 
cum muncesc cu mâinile lor proprii, pe când altădată 
posedau robi tot aşa de bogaţi ca şi ei, închiriind, la rândul 
lor, alţi robi ca să le execute îndatoririle. Toţi aceştia sunt 
victimele taxelor pe care Fălosul le-a pus pe industrie. 

A fi sărac, în ziua de azi, înseamnă ca să ai o viaţă mai 
uşoară decât cel bogat, pentru că săracul nu are taxe de 
plătit, iar aceia care lucrează din greu ca să adune avere nu 
au alt rezultat pentru truda lor decât oboseala, deoarece 
guvernul le ia totul în taxe. 


Dincolo este un om care a fost odată foarte bogat. A 
muncit greu ca să-şi adune o avere mare. Dar după câţiva 
ani de la impunerea noilor taxe ale Fălosului, a ajuns să 
muncească din greu ca să poată câştiga un venit ce nu 
trecea peste taxele pe care le plătea. După un timp, văzu că 
şi aceasta este imposibil. 

Avea un duşman, un om care i-a făcut mult rău. 

Acestuia, fiind sărac, i-a dat tot ce i-a mai rămas din marea 
lui avere. Credeţi-mă că a fost una din cele mai grozave 
răzbunări! 

De unde până mai ieri cel sărac a fost un om mulţumit, azi 
este victima necazului celuilalt, deoarece a ajuns să fie 
numai umbră de el, din cauza celor optsprezece ore de 
muncă zadarnică din fiecare zi, ca să-şi poată asigura un 
venit cu care să-şi plătească taxele. 

După ce au terminat de mâncat, cei doi fugari s-au întors 
în coridor, continuându-şi drumul în jos, spre etajul unu, 
căutând totdeauna să treacă prin coridoarele cele mai 
frecventate, unde socoteau că li se va da mai puţină atenţie. 

Acum întâlneau în drum foarte mulţi călăreţi, care alergau 
în goana mare prin coridoare, fără să le pese câtuşi de 
puţin dacă călcau vreun pieton. E o minune, socotea Tarzan, 
dacă vreunul din aceştia ajunge vreodată teafăr la 
destinaţie. 

În sfârşit, au ajuns şi la etajul cel mai de jos şi erau în 
căutarea unuia din cele patru coridoare care i-ar fi dus 
afară din cupolă, când drumul le-a fost întrerupt cu 
desăvârşire de o mare mulţime, adunată intersecţia a două 
coridoare. 

Cei mai din urmă îşi întindeau gâturile ca să vadă ce se 
petrecea în mijlocul mulţimii. Fiecare punea întrebări peste 
întrebări vecinilor săi, dar nimeni dintre nu ştia ce s-a 
întâmplat, până când, în cele din urmă, au ajuns şi până la 
ei fragmente din cele cunoscute de alţii. 

Tarzan şi Crăişor nu îndrăzneau să întrebe, însă erau 
foarte atenţi. Au aflat cauza pentru care s-a adunat atâta 


lume acolo. 

Ca răspuns la întrebarea pusă de cineva din mulţime, un 
individ, care-şi tăia drum dinspre centru în afară, a răspuns 
că lumea s-a strâns acolo să vadă rămăşiţele a doi robi ucişi 
pe când căutau să scape. 

— Erau închişi în una din celulele de robi din 
apartamentele Valorosului, situate la etajul superior. Au 
încercat să scape de acolo, coborându-se pe o scară 
improvizată prin luminatorul central. Scara li s-a rupt şi au 
căzut de la acea înălţime pe acoperişul camerei tronului, 
unde li s-au găsit corpurile acum câteva minute. Îngrozitor 
de mutilate. Acum sunt duşi afară pentru hrana fiarelor. 
Unul a fost o mare pierdere pentru Valorosul, deoarece era 
robul său Zuantrol, asupra căruia făcea experienţe. 

— Ah! exclamă cel care asculta. I-am văzut pe amândoi 
ieri! 

— Azi nu i-ai mai cunoaşte, adăugă informatorul său, atât 
de mult s-au desfigurat prin cădere. 

În sfârşit, după o vreme, după ce mulţimea s-a mai 
împrăştiat, Tarzan şi Crăişor şi-au continuat drumul, 
observând coridorul robilor care era tocmai în faţa lor, 
coridor pe care au fost scoase cadavrele victimelor din 
seara anterioară. 

— Ce vroia să zică, a întrebat Tarzan, cu aceea că duc 
cadavrele pentru hrana fiarelor? 

— Aşa scăpăm noi de corpurile robilor, replica mărunţelul. 
Le trimitem la marginea junglei, unde sunt devorate de 
fiare sălbatice. Lângă Mărunţica sunt o mulţime de lei 
bătrâni şi fără dinţi, care nu trăiesc decât din carnea 
robilor. Ei sunt curăţitorii acestor cadavre şi atât sunt de 
obişnuiţi ca să fie hrăniţi în felul acesta, că se întâmplă, 
adeseori, să iasă înaintea acelora care duc leşurile, 
mergând alături de ei, urlând şi mârâind până la locul unde 
sunt depuse cadavrele. 

— În felul acesta vă scăpaţi de toţi morţii? 


— Numai de robi. Cadavrele războinicilor şi ale nobililor 
sunt arse. 

— Atunci, nu va trece mult, replica Tarzan şi orice 
primejdie prin identificarea celor doi va dispare cu totul. 

Şi, cu aceste cuvinte, a arătat cu mâna înainte, spre 
coridorul pe care au apucat războinicii ce conduceau caii de 
spinarea cărora fuseseră legate cadavrele. 

CAPITOLUL XVII - Trădarea. 

— Acum unde mai mergem? întreba Crăişor, după ce a 
ieşit din cupolă prin coridorul robilor şi stătea să răsufle, în 
lumina strălucitoare a soarelui de afară. 

— Arată-mi drumul spre cariera unde se află camera 
noastră. 

— Pesemne că te-ai săturat de scurta libertate pe care ai 
replică mărunţelul. 

— Ne întoarcem după Îngeraş, după cum am promis, îi 
aminti larzan. 

— Ştiu, i-a răspuns prinţul şi nu pot decât să-ţi laud 
credinţa şi curajul, însă trebuie să mă plâng de raţiunea ta. 
Va fi imposibil să o salvăm pe Îngeraş. Dacă nu ar fi aşa, 
atunci primul care ar alerga în ajutorul ei aş fi eu Sunt 
convins, după cum este şi ea convinsă, că nu există nici o 
posibilitate de scăpare pentru ea. Vom reuşi să ne aruncăm 
din nou, de bună voie, în mâinile acelora care ne-au prins. 

— Să sperăm că nu, a zis Tarzan, dar, dacă tu crezi că 
încercările noastre sunt condamnate nereuşitei şi că vom fi 
prinşi din nou, nu ai decât să nu mă însoţeşti. Aveam nevoie 
de tine să mă conduci până în apartamentul unde se află 
închisă Îngeraş. Dacă poţi să-mi arăţi drumul până acolo, nu 
îţi mai cer nimic. 

— Tu aşa crezi, că eu caut să evit primejdia? A întrebat 
Crăişor. Nu, amice. Unde mergi tu, merg şi eu; dacă tu eşti 
prins, voi fi şi eu prins. Ştiu că nu vom reuşi, însă nu vreau 
să ne despărţim, aşa că sunt gata să merg unde vei merge 
şi tu. 


— Bine, spune Tarzan. Condu-mă acum până la cameră şi 
foloseşte-te de ceea ce ştii despre obiceiurile minunienilor 
şi de toată isteţimea ta ca să putem intra în clădire. 

Au mers, fără a fi opriţi pe aleile populate dintre cupolele 
din Potrivita. Au trecut de câmpul de instrucţie în care 
războinicii făceau manevre militare cu o preciziune rară. Au 
ajuns până dincolo de cupole pe drumurile bătătorite de 
robi şi de mândrii lor paznici. 

Aici s-au alăturat unei coloană lungi ce mergea în direcţia 
carierei în care fuseseră închişi, luând loc în coloana 
gardienilor de pe margini şi ajungând, în felul acesta, la 
intrarea carierei. 

După ce au trecut de camera de gardă au încetinit 
amândoi pasul, rămânând din ce în ce mai mult la capătul 
coloanei ca, în aşa fel, când aceasta va ajunge la un nivel cu 
un etaj mai sus decât acela pe care ei voiau să-l ajungă, să 
se poată dezlipi de coloană fără fi observați. 

A părăsi o coloană nu însemna decât să te lipeşti de alta, 
deoarece nu era o despărţire propriu zisă, ei o parte din 
robi o luau fie la dreapta, fie la stânga, după nevoie, 
mergând fiecare după treburile sale. 

Când ajunseră la al treizeci şi cincilea etaj şi au intrat în 
tunelul ce ducea spre camera în care era închisă Îngeraş, s- 
au pomenit, fără să ştie cum, singuri în aceste coridoare, 
nefiind în acel moment nici un fel de activitate care să ceară 
prezenţa altor robi şi deci prezenţa vreunui paznic. 

În faţa uşii acelei camere, au găsit un singur paznic, ce 
şedea întins pe podea cu spatele rezemat de zid. La 
vederea lor, s-a ridicat în picioare şi le făcu somaţiile 
obişnuite. 

Crăişor, care era înaintea lui Tarzan, s-a apropiat de 
paznic şi s-a oprit în faţa lui, zicând: 

— Am venit să luăm pe Îngeraş. 

Tarzan, care era chiar la spatele lui Crăişor, zărea de o 
dată o lumină vie scăpărând în ochii războinicului. Ne-a 
recunoscut oare? 


— Cine v-a trimis? întreabă paznicul. 

— Stăpânul ei, Valorosul, minţi Crăişor, prinţul moştenitor 
al tronului din Mărunţica. 

Expresia de pe figura războinicului s-a schimbat. 

— Du-te şi ia! a spus el. 

A tras zăvorul, deschizând uşa. Crăişor şi Tarzan au intrat 
înăuntru pe deschizătura din faţa lor. 

— Nu ştiu, a răspuns Crăişor. În Mărunţica războinicii sunt 
trimişi în cariere numai pentru perioade scurte, aşa că nu 
se mută acolo cu locuinţa, nici nu-şi aduc robii cu ei. Nu ştiu 
cum este obiceiul în Potrivita. Se prea poate ca Ventalul 
acesta să-şi fi sfârşit termenul de serviciu în carieră. Pe de 
altă parte, se poate că a fost detaşat pentru un timp mai 
lung la acest serviciu şi camerele lui să fie în etajul de sus al 
carierei. În tot cazul, va trebui să întrebăm. 

Nu trecu mult şi Iarzan a oprit din drum un războinic care 
mergea în aceeaşi direcţie ca şi ei şi l-a întrebat: 

— Unde pot să găsesc pe Ventalul Calfă-Rea? 

— Întreabă la camera de gardă şi-ţi vor spune, dacă te 
priveşte cumva aceasta, a răspuns el, aruncând o privire 
suspectă către amândoi. Eu, unul, nu ştiu. 

După ce au trecut de acest soldat şi au ajuns la prima 
cotitură, unde războinicul nu-i mai putea vedea, au mers 
cât au putut mai iute, temându-se ca să nu li se taie cumva 
retragerea din cariere prin cine ştie ce incident banal. 

Apropiindu-se de ieşire, s-au ataşat de o coloană de robi, 
care mergeau afară încărcaţi cu pietre destinate cupolei în 
construcţie. 

În felul acesta, au ajuns cu ei la camera de gardă, unde 
robii au fost notaţi în registru. 

Ofiţerul de gardă şi soldaţii lucrau în mod mecanic şi se 
părea că le va fi tot atât de uşor să iasă din carieră, după 
cum au şi intrat, când deodată ofiţerul a încruntat din 
sprâncene şi începu să numere. 

— Câţi robi aveţi în grămada asta? 

— O sută, a răspuns unul din războinicii care îi conduceau. 


— Pentru ce vă trebuie patru ostaşi? 

— Nu suntem decât doi, răspundea războinicul. 

— Noi nu suntem cu ei, zise Crăişor repede. 

— Ce căutaţi atunci, aici? a întrebat ofiţerul. 

— Vă putem spune numai între patru ochi, a zis prinţul din 
Mărunţica. 

Ofiţerul făcu semn robilor să plece, apoi i-a chemat pe 
Crăişor şi pe Tarzan în camera alăturată, unde comandantul 
gărzii îşi avea biroul. 

— Arătaţi-mi acum biletele voastre. 

— N-avem bilete, răspundea Crăişor. 

— N-aveţi bilete? O să vă fie, în cazul acesta, greu să vă 
explicaţi, nu-i aşa? obiectă ofiţerul. 

— Nu ne va fi deloc greu să ne explicăm unei persoane de 
inteligenţa d-tale, răspundea prinţul, sunând în buzunar 
punga cu piesele de aur. Suntem în căutarea lui Calfă-Rea. 
Suntem informaţi că posedă o sclavă pe care dorim s-o 
cumpărăm şi nefiind în stare să obţinem bilete de intrare în 
cariere din cauza timpului scurt, am pornit în căutarea 
omului nostru fără bilete. Eşti bun să ne îndrepţi înspre 
camerele lui Calfă-Rea? 

Şi, odată cu aceste cuvinte, sună banii din nou. 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunde ofiţerul. Calfă-Rea 
stătea la al cincilea etaj al cupolei regale, pe coridorul 
central, cam la jumătatea drumului între coridorul regelui 
şi acela al războinicilor. Deoarece şi-a isprăvit serviciul în 
cariere azi-dimineaţă, cred că nu veţi avea nici o greutate 
să-l găsiţi acasă. 

— Vă mulţumesc, răspunde Crăişor, aplecându-se pe 
spate, după sistemul de salutare al minunienilor. 

Şi acum, (adăuga el, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de 
ceva), te-aş ruga să fii aşa de bun şi să-mi dai voie să-ţi las 
un mic semn al recunoştinţei noastre. 

Şi zicând acestea, a scos din pungă o monedă din cele 
mari, de aur, pe care le avea şi a întins-o ofițerului. 


— Nu vreau să vă supăr, zise ofiţerul, aşa că primesc 
frumosul vostru dar, cu care sper să mai pot îndulci 
suferinţele săracilor. Fie ca nenorocul să nu vă ajungă 
niciodată! 

Toţi trei s-au înclinat, în semn de salut, iar Tarzan şi 
Crăişor au părăsit camera de gardă şi după câteva clipe, 
erau din nou în aer liber la suprafaţă. 

— Până şi în Minunia! exclamă Tarzan. 

— Ce ai spus? 

— Mă gândeam la codrul meu atât de simplu şi atât de 
cinstit şi la fiinţele de acolo, pe care oamenii le numesc 
animale şi fiare. 

— Dar cum vrei să le numească? a întrebat Crăişor. 

— Judecând după criteriul pe care l-au stabilit oamenii 
pentru ei şi pe care nu le observă, fiinţele din junglă ar 
trebui să fie numite semi-zei, răspunde Tarzan. 

— Mi se pare că te înţeleg, zice Crăişor, râzând. Dar 
gândeşte-te, ce am fi făcut noi, dacă intrarea din această 
carieră ar fi fost păzită de vreun leu oarecare? Piesa 
noastră de aur nu ne-ar mai fi servit la nimic. 

Deci, slăbiciunile omeneşti îşi au şi ele calităţile lor, pentru 
că prin aceste slăbiciuni, în cazul de faţă, a triumfat 
dreptatea faţă de nedreptate, iar mita a luat rolul virtuţii. 

Întorcându-se la cupola regală, au ocolit pe lângă partea 
de răsărit a construcţiei până la faţa de nord, unde se afla 
coridorul robilor. 

Când au ieşit din cupolă, au mers înspre apus, către 
coridorul războinicilor. 

Dacă ar trece de prea multe ori pe acelaşi drum, s-ar 
putea întâmpla să fie recunoscuţi de cineva, faptul 
surprinzând şi îndemnând pe cei din calea lor să-i observe 
mai bine. 

În câteva minute, după ce au intrat în cupolă, au ajuns la 
al cincilea etaj. Merg cu îndrăzneală până la punctul din 
coridorul central, unde se află ofiţerul de gardă şi care, la 


întrebarea lor, le arată unde se găsesc camerele lui Calfă- 
Rea. 

Umblau foarte atenţi, dându-şi seamă amândoi că cea mai 
mare primejdie consta în probabila recunoaştere de către 
Calfă-Rea, a trăsăturilor lor. 

Ştiau că, dintre toţi potriviţii, el era singurul care i-ar fi 
putut recunoaşte mai curând decât oricare altul, deoarece 
i-a văzut aproape necontenit cu timpul petrecut în carieră. 

Au ajuns aproape la jumătatea drumului dintre coridorul 
robilor şi cel al războinicilor, când Crăişor opri o tânără 
sclavă şi întrebă unde se află camerele lui Calfă-Rea. 

— Ca să ajungi până acolo, trebuie să treci prin camerele 
lui (Hamadaban) Poamă-Rea, răspundea fata. Uite, acolo, la 
a treia intrare din coridor. 

După ce plecă fata, Tarzan îl întrebă pe Crăişor dacă va 
întâmpina vreo greutate să intre în camerele lui Calfă-Rea, 
iar Crăişor i-a răspuns: 

— Nu. Greutatea va fi să ştim ce avem de făcut după ce 
intrăm acolo. 

— Ştim pentru ce am venit, răspundea Tarzan. Prin 
urmare, nu e nevoie decât să ne ducem planul la 
îndeplinire, înlăturând din drum toate obstacolele. 

— Foarte simplu, zise prinţul, începând să râdă. 

Tarzan fu nevoit să zâmbească şi el la gluma prinţului. 

— Ca să fiu sincer, pot să spun că n-am nici cea mai mică 
idee despre ceea ce vom face după ce intrăm sau ieşim de 
acolo, dacă vom găsi pe Îngeraş şi o vom lua cu noi: dar 
aceasta nu mi se pare deloc ciudat, deoarece nu ştiu nimic 
sau aproape nimic despre situaţia în care mă voi afla, din 
moment în moment, în acest oraş bizar, dintr-o lume şi mai 
bizară decât el. 

Tot ce putem face, este să ne dăm silinţa a îndeplini cât 
mai bine planul. 

Până acum am ajuns mai departe decât m-am aşteptat şi 
mult mai uşor decât credeam... Poate să ne terminăm 
expediţia fără nici o primejdie..., însă se prea poate să nu 


înaintăm nici zece metri şi să dăm de vreun obstacol de 
neînvins. 

Oprindu-se în faţa intrării a treia, au privit în interiorul 
camerei, unde văzură câteva femei şezând pe podea. Două 
erau din clasa războinicilor, pe când celelalte erau sclave în 
tunică albă. Crăişor intră cu îndrăzneală. 

— Aici sunt camerele lui Poamă-Rea? a întrebat el. 

— Aici sunt, i-a răspuns o femeie. 

— Şi cele de dincolo sunt ale lui Calfă-Rea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar dincolo de camerele lui Calfă-Rea. Ce mai este? 

— O galerie lungă ce duce până la coridorul din afară. Pe 
această galerie sunt o mulţime de camere în care locuiesc 
sute de persoane. Nu-i cunosc pe toţi. Pe cine căutaţi? 

— Pe Palastar, răspundea Crăişor repede, alegând primul 
nume de care şi-a adus aminte. 

— Nu-mi aduc aminte de numele acesta, zicea femeia, 
încreţind, gânditor, din sprâncene. 

— Nu face nimic, răspunde Crăişor. Îţi mulţumesc de 
lămuriri. Găsesc eu acum pe cine caut, deoarece drumul 
meu era să trec prin camerele lui Poamă-Rea şi ale lui 
Calfă-Rea, până voi ajunge într-o galerie în care se află 
camera lui Palastar. Se poate însă ca să mă îndrepte mai 
bine Calfă-Rea. 

— Calfă-Rea s-a dus undeva împreună cu Poamă-Rea 
răspundea femeia, însă îi aştept să se întoarcă din moment 
în moment. Nu vrei să aştepţi aici, până se întorc? 

— Mulţumesc, răspundea Crăişor repede. Dar sunt sigur 
că nu voi avea nici o greutate să găsesc camera prietenului 
meu. Dea Domnul ca lumânările voastre să ardă multă 
vreme şi luminos! 

Apoi, fără să mai aştepte răspuns, străbătu camera şi intră 
în apartamentul lui Calfă-Rea, urmat de Tarzan. 

— Mi se pare, amice, că trebuie să lucrăm foarte repede, 
spunea prinţul. 


Tarzan se uită jur-împrejur în cameră. Era goală. Mai 
multe uşi arătau camerele ce dădeau în această cameră. 
Unele erau închise, iar altele despărțite numai cu perdele 
de postav gros. 

Tarzan s-a dus repede la cea mai apropiată şi a încercat 
clanţa. Uşa nu era încuiată şi Tarzan intră înăuntru. În 
interiorul camerei însă, era foarte întuneric. 

— Adu o lumânare, Crăişor, ceru Tarzan. 

Prinţul duse două lumânări dintr-o firidă din apropiere. 

— O magazie, spuse el, când lumânarea a luminat camera. 
Văd destule lucruri de mâncare, lumânări din belşug şi 
multă îmbrăcăminte. Vezi, dragă? Calfă-Rea nu-i sărac. 
Taxele nu l-au ruinat încă. 

Tarzan, care stătea în uşa magaziei, la spatele lui Crăişor, 
s-a întors deodată şi s-a uitat spre cealaltă cameră. Auzi 
voci dinspre camerele lui Poamă-Rea: voci de bărbat. Pe 
una din ele a şi recunoscut, o clipă mai târziu..., era a lui 
Calfă-Rea. 

— Hai cu mine, se aude vocea groasă a Ventalului. Vino în 
camerele mele, Poamă-Rea, să-ţi arăt sclava cea nouă pe 
care am cumpărat-o ieri. Tarzan a împins pe Crăişor în 
magazie, apoi a intrat şi el acolo închizând uşa. 

— Ai auzit? şoptea el. 

— Da, am auzit. Era vocea lui Calfă-Rea. 

Uşa magaziei avea o mică deschizătură la înălţimea omului 
acoperită cu o perdea de postav gros pe dinăuntru. Dând 
puţin la o parte perdeaua, putea să obţină o vedere a celei 
mai mari părţi din cameră şi în acelaşi timp, să audă tot ce 
vorbeau cei doi bărbaţi, care au venit acolo din camerele lui 
Poamă-Rea. 

— Am făcut cel mai bun târg, a relatat Calfă-Rea, când am 
cumpărat sclava aceasta. Aşteaptă un moment şi ţi-o aduc 
aici. Şi se apropie de o altă uşă pe care a deschis-o. 

— leşi de acolo! Porunci el cu voce tunătoare. 

Din camera cea mică a trecut în camera cea mare, o fată 
de o drăgălăşenie nespusă şi cu mersul unei adevărate 


regine, fără cea mai mică urmă de slugărnicie în atitudinea 
ei. 

Ţinea capul sus, iar la Vental se uita cu atâta dispreţ, că el 
făcu un pas înapoi, fără voie. 

Era Îngeraş. 

Crăişor şi-a dat seama că, niciodată până atunci, nu a 
apreciat îndeajuns frumuseţea fetiţei care gătea pentru el 
în camera robilor de sub pământ. 

Calfă-Rea i-a dat să îmbrace o tunică albă din material fină 
care scotea cu mult mai bine în relief faţa ei palidă şi 
bogăţia părului ei negru, decât tunica cea verde în care a 
văzut-o întotdeauna îmbrăcată. 

— Aparţinea Valorosului, îşi lămurea Calfă-Rea prietenul 
dar mă îndoiesc să fi văzut vreodată, căci, altfel, nu mi-ar fi 
vândut-o pe suma cea mică ce i-am plătit-o. 

— Ai intenţia s-o iei de soţie şi s-o ridici până la clasa 
noastră? întrebă Poamă-Rea. 

— Asta n-am s-o fac, răspundea Calfă-Rea, pentru că 
atunci, nemaifiind sclavă, n-o voi mai putea vinde. Femeile 
cer prea multă cheltuială. Am s-o ţin câteva timp şi am s-o 
vând înainte de a-şi pierde din valoare. Mai mult încă: o să 
am de pe urma ei şi un câştig frumos. 

Degetele lui Tarzan s-au încleştat, ca şi cum ar fi strâns pe 
cineva de gât, iar mâna dreaptă a lui Crăişor se strecură 
iute către mânerul săbiei. 

În momentul acela, a intrat din camerele lui Poamă-Rea 
una din femeile de acolo şi se opri în prag. 

— Au sosit doi gardieni din cariere, împreună cu un rob în 
tunică verde şi întreabă de Calfă-Rea, raportă ea. 

— Să intre, porunci Ventalul. 

După câteva clipe, cei anunţaţi au intrat, iar robul era 
Ceafă-Groasă. 

— Ah! exclamă Calfă-Rea. Bunul meu rob Ceafă-Groasă, 
cel mai bun din toate carierele! Ce aduce la mine? 

— Spune că are o informaţie de mare valoare pentru d-ta, 
răspunde un gardian, dar nu vrea să spună nimănui, decât 


d-tale personal. A spus că-şi dă viaţa, dacă informaţia lui 
este fără valoare, aşa că şeful de gardă ne-a poruncit să-l 
aducem până aici. 

— Ce informaţie ai tu, Ceafă-Groasă? întrebă Calfă-Rea. 

— O informaţie de mare importanţă, strigă Ceafă-Groasă. 
O informaţie de care nobilul Valoros şi chiar regele, vor fi 
foarte încântați; dacă spun la cineva şi mă mai întorc în 
cariere, ceilalţi robi mă vor ucide. D-ta ai fost bun cu mine 
întotdeauna, aşa că am cerut să fiu adus în faţa d-tale, 
Vental Calfă-Rea, ştiind că, de pot căpăta făgăduiala d-tale 
că voi fi răsplătit cu tunica albă, nu voi mai avea a mă teme 
de ceilalţi robi. 

— Ştii bine că eu nu pot să fac aceasta. 

— Ştiu, e adevărat, că numai regele poate da asemenea 
ordine; dar, dacă intervii pentru mine, sigur nu te va refuza. 

— Atât pot să fac: să-ţi făgăduiesc că voi interveni în 
favoarea ta la rege, dacă informaţia pe care o aduci este de 
o aşa valoare ca să justifice intervenţia mea. Mai mult nu 
pot să fac. 

— Eu mă mulţumesc şi cu atât, dacă-mi promiţi. 

— Foarte bine, îţi promit. Acum, spune-mi: ce lucru ştii tu, 
pe care şi regele ar vrea să cunoască? 

— Zvonurile se împrăştie repede prin Potrivita, zicea 
Ceafă-Groasă. De aceea, am auzit şi noi despre moartea 
celor doi robi, Aponato şi Zuantrol, la mai puţin de un ceas 
după ce li s-au descoperit cadavrele. 

Deoarece amândoi robi aparţineau Valorosului şi au fost 
închişi împreună cu mine în aceeaşi cameră din carieră, 
bineînţeles că-i cunosc foarte bine. 

Închipuiţi-vă, deci, surpriza mea, azi când am trecut prin 
spirala centrală, am văzut atât de Zuantrol cât şi pe 
Aponato, îmbrăcaţi în războinici şi mergând spre ieşire. 

— Cum arătau la faţă? Întreabă de o dată un ostaş din cei 
care a adus pe Ceafă-Groasă. Robul i-a descris pe amândoi, 
cât a putut mai bine. 


— Aceiaşi oameni, exclamă ostaşul, care m-au oprit pe 
mine în spirală, întrebându-mă despre locuinţa lui Calfă- 
Rea. 

În timpul acesta, s-a adunat la uşa camerei lui Calfă-Rea o 
ceată întreagă de femei şi de bărbaţi, atraşi de prezenţa 
unui rob cu tunica verde, însoţit de gardieni. 

Una din aceste femei era o sclavă tânără, ce a luat 
cuvântul imediat: 

— Şi eu am fost întrebată, de aceiaşi oameni, acum câteva 
minute. 

Una din femeile lui Poamă-Rea a scos un țipăt uşor, ca şi 
cum şi-ar fi amintit de ceva. 

— Nu-s nici cinci minute de când cei doi inşi au trecut prin 
camerele noastre şi au intrat în ale lui Calfă-Rea. M-au şi 
întrebat chiar ce mai este dincolo de camerele lui Calfă- 
Rea. Părea că sunt în căutarea cuiva, al cărui nume îmi era 
necunoscut, un nume străin. 

— Palastar, n-a zis aşa? îi aminti o tovarăşă. 

— Da, da, aşa a zis, adăogând că locuinţa aceluia se află în 
galeria de dincolo de camerele lui Calfă-Rea. 

— Nu există nimeni cu numele acesta, în toată cupola 
regală, zicea Calfă-Rea. N-a fost decât o şiretenie, ca să 
poată pătrunde în apartamentul meu. 

— Sau să treacă dincolo de el, zicea un ostaş. 

— Trebuie să ne grăbim să-i prindem, propuse celălalt. 

— Vom lăsa pe Ceafă-Groasă aici, în grija ta, Vental Calfă- 
Rea, spune primul gardian. Fii bun şi caută în apartamentul 
d-tale, iar noi vom căuta prin galeria de dincolo. 

Haide! S-a adresat el gardianului celălalt. 

Şi, traversând amândoi camera, au pornit pe galeria ce 
ducea în coridorul din afară. 

Gardienii erau însoţiţi şi de Poamă-Rea, împreună cu mai 
mulţi bărbaţi din cei adunaţi în cameră, lăsând pe Calfă-Rea 
şi pe Ceafă-Groasă, împreună cu femeile, în apartamentul 
Ventalului. 

CAPITOLUL XVIII - Vocea misterioasă din zid. 


Calfă-Rea începu imediat cercetarea diferitelor camere din 
apartamentul său, dar, mai înainte de a face aceasta, Ceafă- 
Groasă a atins de braţ şi l-a oprit în loc. 

— Un moment numai, bunule Vental! se ruga el. Dacă ei 
sunt aici, n-ar fi mai bine ca să te asiguri de prinderea lor, 
închizând uşile din apartamentul d-tale? 

— O idee superbă, Ceafă-Groasă! îl lăudă Calfă-Rea în felul 
acesta, putem să căutăm fără grijă, peste tot. Afară cu voi, 
femeilor! strigă el, făcând semn doamnelor din Potrivita să 
treacă în apartamentul lui Poamă-Rea. 

După aceea, au închis uşile, atât acele care duceau spre 
Poamă-Rea, cât cele care dădeau în galerie. 

— Acum, stăpâne, zise Ceafă-Groasă, ar fi bine să-mi dai şi 
mie o armă, mai ales că cei pe care îi căutăm sunt doi la 
număr. 

Calfă-Rea a scos pieptul în afară, cu mândrie. 

— Nu te teme! a strigat el. Calfă-Rea poate învinge o 
duzină ca aceştia. Dar, ca să fii şi tu în apărare, ia o sabie 
din camera aceea: iar în timpul acesta, am să închid pe 
pisica asta sălbatică, din nou, în celula ei. 

A ajuns fata chiar la uşa camerei şi întinzând mâna, a 
prins-o de braţ. 

— N-o lua aşa de repede, frumuşico, îi spunea el. Dă-mi o 
sărutare înainte de plecare, dar nu te feri de mine. Îndată 
ce mă conving că ticăloşii aceea de robi nu sunt în camerele 
mele, vin la tine. Nu-mi duce dorul, nu voi lipsi multă vreme. 

Îngeraş s-a răsucit pe călcâie şi: pleosc! se auzi palma fetei 
pe obrazul lui Calfă-Rea. 

— Ia-ţi mâinile murdare de pe mine! strigă ea. 

— Afurisito! ripostă el. 

Dar nu i-a dat drumul şi s-au luptat în felul acesta până au 
dispărut în cameră. Între timp, robul Ceafă-Groasă a pus 
mâna pe clanţa uşii magaziei şi a intrat. 

În momentul acela, un rând de degete ca oţelul s-au 
încleştat prin întuneric de gâtul lui. 


Ar fi ţipat de spaimă, dar n-a putut scoate nici un sunet, 
atât de strâns îi era gâtul. S-a zbătut, încercând să lovească 
cu pumnii, însă cel care îl ţinea strâns de gât era atât de 
puternic, că părea inuman. 

Atunci Calfă-Rea a auzit o voce, rece şi îngrozitoare, 
şoptindu-i în ureche: 

— Mori, Ceafă-Groasă! lată-ţi soarta pe care o meriţi şi 
care ştiai că te va ajunge, dacă ai îndrăznit să te întorci în 
camera robilor Valorosului, după ce ai trădat pe doi dintre 
ei. Mori, Ceafă-Groasă şi află înainte de a muri că ucigaşul 
tău este chiar acela pe care l-ai trădat. Pe Zuantrol l-ai 
căutat, pe Zuantrol l-ai găsit! 

Odată cu aceste cuvinte, degetele teribile s-au încleştat şi 
mai puternic de gâtul lui Ceafă-Groasă. Robul s-a zbătut 
convulsiv după aer. 

Apoi, cele două mâini care îl ţineau de gât l-a sucit uşor în 
direcţii opuse, iar capul trădătorului a fost răsucit de jur- 
împrejur, din gât. 

Aruncând la o parte cadavrul, Tarzan a sărit în camera 
principală din apartamentul Ventalului şi alergă spre uşa 
celulei Îngeraşului, cu Crăişor numai la doi paşi după el. 

Tarzan când a intrat în cameră, văzu biata fată în braţele 
Ventalului, care, furios de rezistenţa ei, pierduse orice 
rațiune şi încerca să o doboare prin lovituri de pumni, de 
care ea se apăra cum putea, apucându-l de braţe. 

O mână grea ca plumbul s-a lăsat pe umărul Ventalului. 

— Ne căutai pe noi, i-a şoptit o voce la urechea. lată-ne! 

Calfă-Rea a dat drumul fetei şi s-a întors repede, trăgând 
şi sabia din teacă. În faţa lui, se aflau cei doi robi, ambii 
înarmaţi, deşi numai Aponato şi-a scos sabia. Zuantrol, care 
l-a prins de umăr, nu scosese încă sabia. 

— O duzină ca ăştia poate învinge Calfă-Rea, nu-i aşa? l-a 
întrebat Tarzan, repetând cuvintele de laudă ale lui Calfă- 
Rea către Ceafă-Groasă. 

— Iată-ne! Nu suntem decât doi, lăudărosule, dar nu 
putem să aşteptăm până ai să-mi arăţi toată vrednicia ta. 


Ne pare rău, dar n-avem ce-ţi face. Dacă nu te legai de fată, 
aveam intenţia să te închid în camera asta, de unde să-ţi 
dea drumul cineva, mai curând sau mai târziu. Brutalitatea 
ta, însă, nu merită decât o singură pedeapsă... moartea. 

— Ceafă-Groasă! strigă înspăimântat Calfă-Rea. 

Nu mai avea acum siguranţa şi aroganţa de mai înainte. 
Era stăpânit de groază şi tremura din cap până-n picioare, 
în mâinile lui Tarzan. 

— Ceafă-Groasă! Ajutor! Striga el mereu. 

— Ceafă-Groasă e mort, îl înştiinţa Tarzan. A murit fiindcă 
şi-a trădat tovarăşii. Ai să mori şi tu, fiindcă ai fost brutal cu 
o sclavă fără apărare. Împunge-l cu sabia, Crăişor! N-avem 
timp de pierdut pe aici. 

După ce prinţul din Mărunţica a scos sabia din inima 
Ventalului Calfă-Rea, iar cadavrul acestuia a căzut pe 
podeaua camerei, Îngeraş s-a aruncat la picioarele lui 
Tarzan. 

— Zuantrol şi Aponato! a strigat ea. N-am crezut niciodată 
că vă mai pot vedea. Ce s-a întâmplat? Ce căutaţi aici? M-aţi 
scăpat pe mine, dar voi sunteţi pierduţi. Fugiţi!... Nu ştiu 
unde aţi putea fugi, dar, în tot cazul, fugiţi de aici! Ar fi 
teribil să vă găsească cineva în momentele acestea. Nu pot 
să înţeleg de ce aţi venit aici. 

— Încercam să scăpăm, i-a explicat Crăişor, iar Zuantrol n- 
a vrut să plece fără tine. Te-a căutat prin carieră şi abia te-a 
găsit aici, în cupola regală. Până acum a făcut lucruri pe 
care le credeam imposibile; dar totuşi te-a găsit. 

— De ce ai făcut aceasta pentru mine? a întrebat Îngeraş, 
uitându-se cu mirare la Tarzan. 

— Pentru că ai fost foarte bună cu mine când am fost adus 
în camera robilor Valorosului, a răspuns Tarzan şi pentru că 
ţi-am promis că, atunci când va sosi timpul să scăpăm de 
aici, vom pleca toţi trei. 

A ajutat-o să se scoale în picioare şi a condus-o în camera 
principală. Crăişor stătea puţin la o parte, posomorât şi cu 
privirile aţintite în jos. 


Tarzan s-a uitat la el cu o expresie de mirare, dar înlătură 
numaidecât gândul ce a făcut să se ivească această 
expresie, deoarece îl aşteptau alte lucruri, mai importante, 
cărora trebuia să le dea imediată atenţie. 

— Crăişor, tu cunoşti căile pe unde primejdia de a fi 
descoperit este mai mică? Sunt două întrebări la care nu 
pot să răspund în mod satisfăcător: dacă trebuie să ieşim de 
aici prin camerele lui Poamă-Rea, sau să mergem prin 
galeria opusă lor. Uite, încă ceva, (a continuat Tarzan, 
rotindu-şi ochii prin cameră)... o deschizătură în tavan. 
Unde o fi ducând? 

— Poate duce oriunde sau nicăieri, i-a răspuns mărunţelul. 
Multe camere au asemenea deschizături. Uneori duc în 
poduri mici, care n-au nici o legătură cu alte camere. 
Alteori duc în camere secrete şi chiar în coridoare, la un 
nivel mult mai înalt ca al lor. 

S-a auzit atunci, o ciocănitură în uşa ce dădea în camerele 
lui Poamă-Rea şi o voce de femeie strigând: 

— Deschide, Calfă-Rea! A venit din carieră un ofiţer în 
căutarea lui Ceafă-Groasă. Vrea să-l întrebe despre 
santinela de la intrarea camerei robilor Valorosului. Această 
santinelă a fost găsită moartă şi se bănuieşte că ar fi o 
conspirație printre robii de acolo. 

— Trebuie să mergem pe galerie, a şoptit Crăişor, pornind 
iute spre uşa care dădea acolo. 

Dar când au ajuns la uşă, au văzut clanţa pusă în mişcare 
de cineva de afară, care încerca să deschidă. Uşa Însă era 
încuiată pe dinăuntru. 

— Calfă-Rea! strigă o voce din galeria de dincolo. Dă-ne 
drumul înăuntru! Robii n-au plecat pe aici. Dă-ne drumul 
iute! 

Tarzan s-a uitat repede jur-împrejur. Buzele i se rânjiseră 
de i se vedeau colții, deoarece în momentul acela a devenit 
din nou o fiară sălbatică, încolţită. 

A măsurat din ochi distanţa de jos până la deschizătura din 
tavan; apoi, făcându-şi vânt printr-o fugă de câţiva paşi, sări 


în sus, spre deschizătură. 

A uitat însă până la ce măsură reducerea greutăţii sale îi 
afecta agilitatea. A sperat că poate să ajunge cu mâna de 
marginea deschizăturii; dar, în loc de aceasta a intrat cu 
totul pe ea şi a aterizat pe picioare într-o cameră 
întunecoasă. 

Răsucindu-se pe călcâie, s-a uitat în jos la prietenii săi din 
camera de dedesubt, pe a căror figură se zugrăvise 
consternarea. El nu s-a mirat de aceasta, deoarece a fost 
tot atât de surprins ca şi ei de ceea ce i s-a întâmplat. 

— E prea departe pentru voi ca să săriţi, nu-i aşa? a 
întrebat el. 

— Prea departe! 

Atunci el a coborât pe deschizătură, cu capul în jos, 
prinzându-se de marginile gurii de pod cu îndoitura 
genunchiului. 

Bătăile de la uşa galeriei s-au accentuat şi acum se auzea 
şi din camerele lui Poamă-Rea o voce de bărbat, care 
înlocuise vocea de femeie de adineauri. El cerea supărat să 
i se deschidă imediat uşa apartamentului. 

— Deschide! porunci el. În numele regelui, deschide! 

— Deschide tu! Strigă acela care bătea în uşa opusă, 
crezând că cererea de deschidere venea din interiorul 
camerei, în care căuta să intre şi el. 

— Cum pot să deschid? zbieră celălalt. Uşa este încuiată 
de partea ta! 

— Nu-i încuiată de partea mea. E încuiată de partea ta! 
Strigă celălalt supărat. 

— Minţi! îi strigă acela care căuta să intre din camerele lui 
Poamă-Rea. Şi ai să fii pedepsit pentru aceasta. 

— Ba tu minţi, i-a răspuns celălalt şi am să raportez 
Majestăţii-sale. 

Tarzan atârna cu capul în jos în cameră şi cu mâinile 
întinse spre tovarăşii săi. 

— Ridică pe Îngeraş până la mine, îl instrui pe Crăişor. 


Tarzan a prins-o pe fată de încheietura mâinilor şi a tras-o 
cât a putut mai sus, până ce ea a fost în stare să se apuce 
de cingătoarea lui şi să se poată sprijini să nu cadă. 

După aceea, a apucat-o mai de jos şi ridicând, a ajutat-o să 
urce şi ea în pod. 

Războinicii înfuriaţi de la cele două uşi au încetat 
convorbirea şi au început să izbească în uşă, cu scopul dea 
sparge. Cu toată grosimea uşilor, loviturile lor erau atât de 
puternice, că uşile amenințau să sară în bucăţi din moment 
în moment. 

— Umple-ţi buzunarele cu lumânări, Crăişor, îi sfătui 
Tarzan, apoi fă o săritură până la mâinile mele. 

— Am avut grija asta. Am luat mai multe lumânări de cât 
avem nevoie. Acum ţine-te bine. Sar! 

Unul din canaturile uşii tocmai au sărit în bucăţi până în 
centrul camerei, în momentul chiar când Tarzan a prins din 
zbor pe Crăişor de amândouă mâini. 

Iar după un moment amândoi bărbaţi şedeau în genunchi 
în întunericul din pod, uitându-se în jos pe deschizătură, În 
camera de sub ei. Au văzut uşa dându-se în spate şi 
apărând zece războinici comandaţi de ofiţerul lor. 

În primul moment, s-au uitat cu totul surprinşi în jurul 
camerei, apoi întreaga lor atenţie a fost atrasă de 
bubuiturile de la uşa cealaltă. Figura ofițerului s-a luminat 
de un zâmbet ciudat; a mers repede la uşa galeriei, pe care 
a deschis-o. 

Asupra lor era o altă ceată de războinici înfuriaţi, dar după 
ce le explică neînţelegerea au început să râdă toţi, deşi pe 
de altă parte erau cam ruşinaţi. 

— Dar cine a fost aici? întrebă ofiţerul care a venit cu 
ostaşii. 

— Calfă-Rea cu robul lui, Ceafă-Groasă, explică o femeie 
care aparţinea lui Poamă-Rea. 

— Atunci trebuie să fie ascunşi pe undeva, zice un ostaş. 

— Controlaţi apartamentul! A poruncit ofiţerul. 


— S-a şi găsit unul, zice un războinic, arătând cu degetul 
pe podea, lângă uşa magaziei. 

Ceilalţi s-au uitat în direcţia aceea şi văzură un trup întins 
pe podea. Nu era nevoie să se uite de două ori să constate 
că era mort. 

Un războinic s-a dus până la magazie, de unde a tras afară 
cadavrul lui Ceafă-Groasă, al cărui cap de abia se mai ţinea 
de trup, printr-o fâşie îngustă de piele. Până şi războinicii 
aceştia oţeliţi s-au dat înapoi îngroziţi, uitându-se în jurul 
lor, prin cameră. 

— Ambele uşi erau încuiate pe dinăuntru, spune ofiţerul. 
Cel care a comis fapta, trebuie să fie încă aici. 

— Oricine ar fi, n-a fost fiinţă omenească, şoptea o femeie 
din camera vecină, care era la spatele soldaţilor. 

— Căutaţi cu îngrijire, spunea ofiţerul. 

Şi, fiind om curajos, a pornit primul, a intrat într-o cameră, 
apoi în cealaltă, unde îl găsi pe Calfă-Rea cu pieptul 
străpuns de sabie. 

— E timpul s-o ştergem de aici, dacă avem pe unde, şopti 
Tarzan la urechea lui Crăişor. Nu va trece mult şi unul va 
descoperi deschizătura aceasta. 

Amândoi au pornit pe dibuite, cu cea mai mare grijă, 
fiecare într-o direcţie opusă, pe lângă pereţii podului. 

Mişcarea lor, oricât de uşoară, stârnea un praf gros, praf 
depus acolo de veacuri întregi, care-i îneca, dar care le 
dovedea şi faptul că această cameră nu a fost întrebuințată, 
cine ştie de câtă vreme. 

După puţin, Crăişor a auzit un „Psst!” uşor din partea lui 
Tarzan, cu care acesta îi atrăgea atenţia, iar după aceea: 

— Veniţi amândoi încoace; am găsit ceva. 

— Ce ai găsit? a întrebat Îngeraş, apropiindu-se. 

— O deschizătură jos, la marginea zidului. E destul de 
mare ca să se poată strecura un om pe acolo. Crezi tu 
Crăişor, că am putea să aprindem o lumânare? 

— Nu încă, a răspuns prinţul. 


LLA 


— Atunci intru aici fără lumânare, anunţă Tarzan; trebuie 
să vedem unde duce tunelul acesta. 

Lăsându-se pe brânci, începu să se strecoare în tunel, 
Îngeraş, care era la spatele lui, simţea cum se depărtează. 
Nu putea să-l vadă, fiind prea întuneric. 

Au aşteptat amândoi puţin timp, dar Zuantrol nu se mai 
întorcea. De jos, din cameră, se auzeau vocile ostaşilor. 
Fugarii se întrebau dacă cei care au făcut percheziţie nu 
vor căuta şi în pod. Adevărul este că nu aveau de ce să se 
teamă în momentul acela. 

Soldaţii s-au hotărât să stea la pândă în camera mare, 
socotind că, în felul acesta, ar fi cu mult mai mult în 
siguranţă, decât dacă ar intra câte unul pe acea gaură 
întunecoasă din tavan, în căutarea celui capabil să rupă cu 
totul gâtul unui om. 

Când se va da jos şi trebuia să se dea jos odată, erau gata 
să-l distrugă, sau să-l prindă de viu, dacă se putea; însă 
până atunci, se mulţumeau să aştepte sosirea lui. 

— Ce i s-a întâmplat lui Zuantrol? şopti Îngeraş. 

— Ţii mult la el, nu-i aşa? Întreabă Crăişor. 

— De ce nu? îl întreabă fata, drept orice răspuns. Tu nu ţii 
deloc la el? 

— Ba da, i-a răspuns Crăişor. 

— Nu-i aşa că este un om minunat? 

— Este n-am ce zice, răspunde Crăişor. 

— Aş vrea să se întoarcă mai curând. 

— Şi eu aş vrea. 

În momentul acela, ca şi cum ar fi primit un răspuns la 
dorinţa lor, au auzit un şuierat uşor din adâncul tunelului în 
care a intrat Ilarzan. 

— Veniţi după mine! le şopti el. 

Prima dată a intrat Îngeraş şi după ea Crăişor, într-un 
tunel cu multe zigzaguri, dibuind drumul prin întuneric, 
până când, după un timp au zărit o flacără înaintea lor. Era 
lumânarea pe care a aprins-o Zuantrol într-o cămăruţă 
destul de înaltă ca să le permită a sta în picioare. 


— În sfârşit, am ajuns şi până aici, le spune el. Iar pentru 
că mi s-a părut că este un loc bun de ascuns, am aprins 
lumina şi v-am chemat şi pe voi. Putem sta aici mai bine ca 
în pod, până când voi explora tunelul mai departe. După 
cum îmi fac eu socoteala, acest tunel n-a mai fost 
întrebuințat de foarte multă vreme, poate de mai multe 
generaţii, aşa că socot că nu va veni nimeni să ne caute pe 
aici. 

— Crezi că o să ne urmărească? a întrebat Îngeraş pe 
Crâişor. 

— Cred că da, răspundea acesta. De aceea, pentru că nu 
putem să mergem înapoi, trebuie să mergem înainte, cât 
mai repede. După socoteala mea, capătul acestui tunel 
trebuie să dea în vreo cameră. Poate chiar într-un coridor 
pe unde o să găsim o cale mai uşoară de scăpare. 

— Crăişor are dreptate, admise Tarzan. Nu putem câştiga 
nimic dacă rămânem aici. Eu mă duc înainte, Îngeraş să 
vină după mine, iar tu formezi ariergardă. Dacă găsim locul 
închis cu desăvârşire, tot nu pierdem nimic, fiindcă l-am 
cercetat cu minuţiozitatea. 

Luminându-şi drumul toţi trei, de data asta cu câte o 
lumânare în mână, au pornit încet pe tunelul îngust, 
trecând prin mai multe camere, până când, spre marea lor 
uşurare, au văzut că se lărgeşte şi se înalţă deodată, aşa că 
puteau merge drept în picioare. 

De aici încolo, tunelul începea să coboare repede la un 
nivel mai jos, iar, după câteva minute au ajuns într-o cameră 
mică, unde Îngeraş, cu răsuflarea oprită, ca şi cum ar fi 
văzut ceva înspăimântător, a apucat deodată pe Tarzan de 
braţ. 

— Ce este acolo? a şoptit ea, arătându-i în întuneric. 

Jos pe podea, într-o parte a camerei, se vedea o formă 
ghemuită, care abia se distingea în beznă. 

— Dar acolo? a întrebat fata, arătând în partea opusă a 
camerei. 


Tarzan i-a dat la o parte mâna de pe braţ şi a pornit 
imediat în direcţia aceea, cu candela în mâna dreaptă. S-a 
apropiat bine de forma ghemuită şi s-a aplecat să o 
examineze. Punând o mână pe ea şi apăsând puţin, a simţit 
cum s-a transformat într-o grămadă de praf. 

— Ce a fost? a întrebat fata. 

— A fost” un om, i-a răspuns Tarzan. Era însă mort de ani 
de zile. A fost legat în lanţuri de zidul acesta. Până şi 
lanţurile au ruginit cu desăvârşire. 

— Dar celălalt? 

— Sunt mai mulţi, zicea Crăişor. Nu-i vezi? Uită-te acolo şi 
dincolo şi de partea cealaltă. 

— În tot cazul, nu ne pot face nici un rău, a adăugat 
Tarzan, străbătând camera spre o uşă din cealaltă parte. 

— Totuşi, ne spun ceva, îşi dădu părerea Crăişor. 

— Şi ce ne-ar putea spune oare? 

— Că acest coridor avea legătură cu camerele unui om 
foarte puternic din Potrivita. Atât de puternic trebuia să fie, 
încât se scăpa de duşmanii lui în felul acesta, fără să fie 
întrebat de nimeni. Ne mai spune, de asemenea, că toate 
acestea s-au întâmplat cu mulţi ani mai înainte. 

— Felul în care am găsit corpurile ne spunea acelaşi lucru, 
zicea Tarzan. 

— Nu tocmai, răspundea Crăişor. Furnicile i-ar fi redus în 
această stare în scurtă vreme. În secolul trecut morţii erau 
lăsaţi în cupole, iar furnicile ne scăpau de ei, mâncându-i în 
câteva ceasuri. Erau foarte curioase aceste furnici. De o 
mărime neobişnuită, atacau chiar oamenii vii. A ajuns să fie 
o astfel de primejdie, că a trebuit să luăm toate măsurile 
spre a nu le mai atrage în cupole. A trebuit chiar să ne 
luptăm cu ele. 

S-au dat bătălii mari în Mărunţica între minunieni şi 
furnici şi mii de războinici de ai noştri au fost devoraţi de 
vii. 

Dar, cu toate că am ucis miliarde de furnici, mătcile lor le 
reproduceau mai iute decât puteam noi să ucidem pe 


acelea care ne atacau soldaţii. 

În cele din urmă, ne-am gândit să le atacăm cuiburile. A 
fost un masacru îngrozitor, dar am reuşit să le ucidem 
mătcile şi de aici încoace, furnicile nu mai vin în cupolele 
noastre. Trăiesc, prin vecinătate, însă se tem de noi. Totuşi, 
noi nu riscăm a le atrage în număr mare în cupole, lăsându- 
ne morţii pe acolo. 

— Crezi că acest coridor duce în camera unui nobil mare? 
a întrebat Tarzan. 

— Cred că aşa era odată. Totuşi, timpurile aduc schimbari. 

Acum poate că tunelul este zidit. Se poate ca înainte să fi 
dat în camera unui fiu de rege; astăzi poate că acele 
camere au fost transformate într-o baracă de soldaţi, sau 
într-un grajd pentru cai. 

Tot ce putem şti în mod hotărât, spunea Crăişor, este 
faptul că n-a fost întrebuințat de nimeni, de foarte multă 
vreme, aşa că n-ar fi de mirare ca acest tunel să fie 
necunoscut potriviţilor din ziua de azi. 

După ce au ieşit din camera morţilor, tunelul cobora 
abrupt la etajele de mai jos, intrând, în cele din urmă, într-o 
a treia cameră, mai mare decât celelalte de până acum. Pe 
podeaua acestei camere zăceau corpurile mai multor 
oameni. 

— Aceştia n-au fost înlănţuiţi de zid, remarcă Tarzan. 

— Se vede bine că nu. Au murit luptându-se, după cum se 
poate observa din poziţia oaselor şi a săbiilor. 

Şi, cum s-au oprit să se uite un moment prin cameră au 
auzit, deodată zgomotul unei voci omeneşti. 

CAPITOLUL XIX - Salonul Domniței Steluţa. 

Zilele treceau şi Tarzan nu se mai întorcea acasă. Fiul său 
devenea din ce în ce mai îngrijorat. A trimis cercetaşi prin 
toate satele învecinate, dar fiecare se întorcea cu acelaşi 
raport: „Nimeni n-a văzut pe marele Buana”. 

Atunci Korak trimise o telegramă prin cel mai apropiat 
oficiu, întrebând în toate punctele principale din Africa, 
unde credea el că ar fi putut ateriza Tarzan. Cerând să i se 


comunice dacă l-a văzut cineva sau a auzit de el. Iotdeauna 
însă răspunsul era negativ. 

În cele din urmă, aruncându-şi de pe el hainele care 
indicau civilizaţia şi-a luat armele primitive şi porni la drum, 
împreună cu vreo douăzeci dintre cei mai iuți şi mai 
curajoşi Waziri, în căutarea tatălui său. 

A căutat şi prin junglă şi prin pădure, multă vreme şi 
foarte amănunţit, aşa cum ştia el să caute. 

În acelaşi timp, a angajat şi serviciile satelor din 
apropierea locului pe unde căuta, astfel că terenul cercetat 
de el era pieptănat ca şi cu un pieptene des. Dar, cu toată 
truda lor, nu a putut să dea nici peste cel mai mic indiciu 
asupra soartei lui Tarzan. 

De aceea, descurajat cu totul, neobosit, a căutat fără 
încetare, prin jungle şi prin câmpii, până la marginea 
pădurii de copaci ghimpaţi. 

Iar în cupola regală a Fălosului, regele potriviţilor, trei 
persoane s-au oprit între cei patru pereţi de piatră ai unei 
camere ascunse, ascultând o voce omenească părea că le 
vine la urechi, chiar din zidurile de care erau înconjurați. 

Pe podea, în jurul lor, zăceau oasele unor oameni morţi 
demult. Împrejurul lor s-a ridicat praful depus acolo de 
veacuri. 

Fata s-a apropiat, lipindu-se de Tarzan. 

— Cine să fie? a întrebat ea în şoaptă. 

— Este vocea unei femei, i-a zis Crăişor. 

Tarzan a ridicat lumânarea sus de tot, deasupra capului 
său şi a făcut un pas spre zidul din stânga, apoi s-a oprit şi a 
arătat cu mâna în partea aceea. Ceilalţi s-au uitat şi ei şi au 
văzut o deschizătură în zid, la vreo doi huali (16 cm) mai 
sus de capul lor. 

Tarzan a predat lumânarea lui Crăişor, a renunţat la sabie, 
a pus-o jos pe podea, apoi a sărit uşor înspre deschizătură, 
unde a rămas agăţat de marginea ei câteva clipe trăgând cu 
urechea, după care s-a lăsat înapoi, jos în cameră. 


— E un întuneric de nepătruns acolo, şoptea el. Persoana a 
cărei voce se aude trebuie să fie într-o cameră alăturată de 
aceleia în care m-am uitat. În această cameră nu este nici o 
fiinţă omenească. 

— Dacă este un întuneric de nepătruns, cum poţi şti 
aceasta? a întrebat Crăişor. 

— Dacă ar fi fost cineva acolo, l-aş fi mirosit. 

Ceilalţi s-au uitat la el cuprinşi de mirare. 

— Sunt sigur de aceasta, a zis Tarzan. Deoarece pot simţi 
cum vine curentul de aer din camera aceea, pe 
deschizătură, în această cameră. Dacă ar fi fost acolo vreo 
fiinţă omenească, emanaţia lui ar fi fost adusă drept la 
nările mele. 

— Şi ai fi putut simţi acest lucru? a întrebat Crăişor. 
Prietene dragă, multe pot să cred de tine, dar asta nu. 

Tarzan începu să zâmbească auzindu-l. 

— Eu cel puţin am curajul convingerilor mele, a zis el şi de 
aceea mă duc să cercetez. După sunetul clar al vocii, sunt 
sigur că nu trece prin vreun zid solid. Trebuie să fie o 
deschizătură care dă în camera unde se află femeia, iar noi 
trebuie să cercetăm toate căile posibile de scăpare de aici. 

Şi zicând acestea, a pornit din nou spre deschizătură. 

— Să nu ne despărţim! a strigat fata. Unde merge unul, să 
meargă şi ceilalţi. 

— Două săbii sunt mai bune decât una, afirmă Crăişor, cu 
inima pe jumătate. 

— Foarte bine, răspunse Tarzan. Eu plec primul, pe urmă 
tu o ajuţi lui Îngeraş, să mă urmeze. 

Crăişor dădu din cap afirmativ, iar după vreo două minute 
stăteau toţi trei sus în întuneric, lângă peretele camerei. 

La lumina lumânărilor, au văzut o trecătoare îngustă, care 
nu dădea nici o indicație că ar fi fost întrebuințată de 
curând. Zidul prin care au trecut era de piatră, dar de 
partea cealaltă, în faţa lor, era un perete din scânduri. 

— Această trecătoare a fost construită ca să despartă o 
cameră, iar de partea cealaltă sigur scândurile sunt foarte 


bine lustruite şi probabil, împodobite cu tablourile cele mai 
frumoase, a explicat Crăişor. 

— Trebuie să fie, atunci şi o uşă, a zis Iarzan, o uşă care 
dă din această trecătoare în camera de alături, nu-i aşa? 

— O uşă secretă, probabil, a răspuns Crăişor. 

Au pornit în lungul trecătorii, ascultând cu atenţie. La 
început n-au fost în stare să ghicească decât că vocea era 
de femeie, dar după un timp au auzit şi cuvintele: 

—... dacă mi-l dădeau mie. 

— Mult prea glorioasa mea stăpână, a răspuns o altă voce 
de femeie, desigur că atunci nu s-ar fi întâmplat 
nenorocirea. 

— Valorosul este un dobitoc şi merită să moară, dar tată 
meu este un dobitoc şi mai mare, s-a auzit prima voce. Are 
să ucidă pe Valorosul, dar, odată cu acela, au pierit şi 
şansele pentru descoperirea secretului prin care războinicii 
pot fi transformați în uriaşi. Dacă mă lăsau să-l cumpăr pe 
Zuantrol, el n-ar mai fi putut scăpa. Au crezut că plănuiam 
să-l ucid. Crede-mă, însă, că acest gând era foarte departe 
de adevăratele mele intenţii. 

— Dar ce ai fi făcut cu el, minunată domniţă? 

— Nu-i treaba unei sclave ca să întrebe, sau să ştie, replică 
prinţesa supărată. 

Puțin timp, niciuna din cele două femei nu vorbit nimic. 

— Ai auzit? Era vocea domniţei Steluţa, îi şopti Tarzan lui 
Crăişor la ureche. Este fiica Fălosului, fata pe care vroiai s-o 
prinzi şi s-o faci prinţesă. Crede-mă că ai fi avut destul de 
furcă cu ea. 

— E atât de frumoasă pe cât se spune? 

— Este foarte frumoasă, dar al dracului de rea. 

— O luam din datorie; ce era să fac? a zis Crăişor. 

Tarzan nu răspunse. În mintea lui, se desfăşura un plan de 
acţiune. Vocea de dincolo de despărţitură s-a auzit din nou: 

— Era un bărbat minunat, cu mult mai minunat decât 
oricare din războinicii noştri. 

Apoi, după o tăcere scurtă, vocea a continuat: 


— Acum poţi să pleci, sclavo şi ai grijă să nu fiu deranjată 
până când soarele nu va ajunge aproape de amiază. 

— Dea Domnul să-ţi ardă lumânările tot aceeaşi nemurire 
ca şi frumuseţea ta, prinţesă, a zis sclava, ieşind cu spatele 
din apartament. 

Un moment mai târziu, cele trei persoane de după 
despărţitura de lemn a camerei au auzit o uşă închizându- 
se. 

Tarzan s-a strecurat pe trecătoare, căutând uşa secretă pe 
unde se putea trece în apartamentul ocupat de domniţa 
Steluţa, care se pregătea să se culce. Uşa secretă fu găsită 
de Îngeraş. 

— Uite! a şoptit fata. 

După aceea, au examinat toţi trei clanţa secretă. Era 
foarte simplă, însă se deschidea de partea cealaltă, prin 
apăsarea unui punct oarecare de lângă uşă. 

— Aşteptaţi aici, a zis Tarzan tovarăşilor săi. Mă duc să 
aduc pe domniţa Steluţa. Dacă nu putem scăpa cu ajutorul 
ei, sper că vom fi în stare să ne răscumpărăm libertatea, cu 
un asemenea ostatic. 

Fără să mai stea să discute proiectul a tras de clanţă şi a 
împins uşa uşor. Înaintea lui era apartamentul Steluţei., de 
o frumuseţe feerică, în mijlocul căruia, pe o bucată de 
marmură, stătea întinsă prinţesa, cu o candelă enormă 
arzând la cap, iar alta la picioare. 

Indiferent de luxul de care sunt înconjurați, indiferent de 
averea sau poziţia lor socială, minunienii nu dorm niciodată 
pe un obiect mai moale decât o pânză subţire ce o întind pe 
pământ sau pe platforme de lemn, de piatră ori de 
marmură, după cum le dă mâna. 

Lăsând uşa deschisă, Tarzan intră repede în apartament şi 
porni drept spre domniţa, care stătea întinsă cu ochii 
închişi, fie că era adormită, fie că invoca pe Morfeu. 

Abia ajunse la jumătatea drumului, când un curent trânti 
uşa, cu un zgomot care ar fi trezit pe cineva şi din morţi. 


Imediat domniţa fu în picioare în faţa lui. În primul 
moment, a rămas tăcută privind la el, apoi porni încet spre 
el. Mlădierile elegante ale corpului ei şi atitudinea graţioasă 
îi dădea impresia că Steluţa seamănă cu o leoaică. 

— Zuantrol! a şoptit ea. Ai venit pentru mine? 

— Da, am venit după tine, domnişoară, a răspuns larzan. 
Nu striga deloc şi nu ţi se va întâmpla nici un rău. 

— Nu voi striga deloc, şopti Steluţa. 

Şi închizând ochii pe jumătate, îi alunecă la piept, 
atârnându-se, cu braţele ei moi, de gâtul lui. 

Tarzan s-a dat înapoi şi i-a desfăcut delicat mâinile. 

— Nu mă înţelegi, domnişoară, i-a zis. Eşti prizoniera mea 
şi trebuie să vii cu mine. 

— Da, a şoptit domnişoara, sunt prizoniera ta, însă tu eşti 
acela care nu înţelegi. Eu te iubesc. Am dreptul să-mi aleg 
pe oricare rob ca să fie prinţul meu consort. Te-am ales pe 
tine. 

Tarzan clătina din cap, cu nerăbdare. 

— Nu mă iubeşti, a zis el. Îmi pare rău că tu crezi aceasta, 
deoarece eu nu te iubesc. Însă n-am vreme de pierdut. 
Haide! 

Cu aceste cuvinte, păşi mai aproape, ca s-o apuce de 
mână. 

— Eşti nebun? a întrebat ea. Ori poate nu ştii cine sunt eu? 

— Eşti Steluţa, fiica Fălosului, a răspuns Iarzan. Ştiu 
foarte bine. 

— Şi îndrăzneşti să-mi refuzi dragostea! 

Ea a răsuflat greu, pieptul ridicându-se şi coborându-se 
sub emoția puternică ce o copleşea. 

— Nu-i vorba de dragoste între noi, a răspuns Tarzan 
Pentru mine nu este decât o problemă de libertate şi de 
viaţă. lot aşa şi pentru tovarăşii mei. 

— Ilubeşti pe alta? a întrebat Steluţa. 

— Da, i-a răspuns Tarzan. 

— Şi cine e fata? a întrebat Steluţa. 


— Vrei să vii cu binele, ori vrei să mă faci să te iau de aici 
cu forţa? 

Fata rămase un moment tăcută cu fiecare muşchi încordat, 
iar din ochii ei negrii i-au scăpărat scântei După puţin, însă, 
expresia feţei sale s-a schimbat, îndulcindu-se; a întins 
mâna lui Tarzan şi a zis: 

— Bine, Zuantrol, o să te ajut să scapi de aici. Şi o fac 
aceasta pentru că te iubesc. Vino după mine. 

Zicând acestea, s-a întors şi a pornit să străbată 
apartamentul. 

— Dar tovarăşii mei? Nu pot să plec fără ei. 

— Unde sunt ei? 

El nu i-a răspuns la întrebare, nefiind încă sigur de 
intenţiile ei. 

— Arată-mi drumul, a zis el şi mă întorc să îi iau. 

— Da, a răspuns ea, o să-ţi arăt drumul şi poate că mă vei 
iubi atunci mai mult decât o iubeşti pe cealaltă. 

În trecătoarea de la spatele despărţiturii de lemn, Îngeraş 
şi Crăişor aşteptau rezultatul încercării lui Tarzan. Fiecare 
cuvânt al convorbirii lui cu domnişoara Steluţa l-au auzit şi 
ei. 

— 'Te iubeşte, a zis Crăişor. Vezi, te iubeşte. 

— Nu văd nimic, i-a răspuns Îngeraş. Faptul că nu iubeşte 
pe domnişoara Steluţa nu înseamnă că mă iubeşte pe mine. 
— Ba te iubeşte... şi îl iubeşti şi tu..., am simţit aceasta de 
când a sosit în carieră. Dacă nu mi-ar fi prieten, l-aş 

străpunge cu sabia. 

— Şi de ce l-ai străpunge cu sabia, dacă mă iubeşte..., 
adică dacă m-ar iubi? a întrebat fata. Sunt eu atât de jos, 
încât preferi să-ţi vezi prietenul mort, decât să mă ia pe 
mine? 

— Eu... nu pot să spun ce voiam să zic. 

Fata a început să râdă, apoi s-a stăpânit deodată. 

— Uite, îl duce din camera ei, a zis ea. Ar fi mai bine să-l 
urmărim şi noi. 


Şi, pe când Îngeraş punea degetele pe clanţa cu care se 
încuia uşa, Steluţa conducea pe Tarzan, traversând camera, 
spre o altă uşă de partea cealaltă a camerei..., dar nu pe 
uşa pe care ieşise sclava cu puţin mai înainte. 

— Urmează-mă, a şoptit domnişoara şi vei vedea ce 
înseamnă iubirea Steluţei. 

Tarzan, nefiind tocmai sigur de intenţiile ei, i-a urmărit cu 
multă băgare de seamă. 

— 'Ţi-e frică, a spus ea. N-ai încredere în mine. Foarte bine, 
apropie-te atunci şi uită-te singur prin această cameră, 
înainte să intri acolo. 

Crăişor şi Îngeraş au intrat în apartament chiar în clipa 
când Tarzan s-a apropiat de uşa lângă care stătea şi 
Steluţa. 

Au văzut atunci podeaua de sub picioarele lui Iarzan 
prăbuşindu-se deodată, iar Zuantrol dispărând din ochii lor. 

Pe când el era precipitat în adâncime, au auzit râsul 
sălbatic al Steluţei: râs care a urmat pe Tarzan în 
întunericul în care a fost prăvălit. 

Crăişor şi Îngeraş au sărit repede să străbată camera, dar 
era prea târziu. Bucata de podea, care s-a lăsat în jos sub 
greutatea lui Tarzan, a revenit la locul ei. 

Steluţa stătea în picioare alături, tremurând de mânie şi 
uitându-se în jos, spre locul pe unde a dispărut omul căruia 
i-a mărturisit că-l iubeşte. Tremura ca o floare la bătaia 
vântului..., tremura de furia nebună a propriei sale pasiuni. 

— N-ai venit pentru mine? Atunci nu vei merge nici la alta! 
a strigat ea. 

Şi întorcându-şi faţa, îl văzu pe Crăişor şi pe Îngeraş 
alergând spre ea. 

Ceea ce a urmat să se desfăşoare atât de repede, că ar fi 
imposibil să se descrie faptele. 

Toată afacerea s-a terminat chiar mai repede ca Tarzan să 
ajungă la fund şi să aibă timp să se ridice în picioare de 
unde căzuse. 


Camera în care s-a aflat era luminată de mai multe 
lumânări, ce ardeau în nişte firi de zăbrelite. 

Dincolo, în faţa lui, era o poartă grea, cu gratii de fier, prin 
care putea să vadă o altă cameră luminată, iar pe o bancă 
şedea un om, cu capul aplecat pe piept, într-o atitudine de 
deznădejde. 

La zgomotul făcut de căderea precipitată a lui Tarzan, 
omul din camera vecină a ridicat privirea şi văzând pe 
Zuantrol, a sărit drept în picioare. 

— Priveşte! În stânga ta! a strigat el. 

Iar 'Tarzan, întorcându-se în direcţia aceea, a văzut două 
fiare enorme, cu ochii verzui, gata să sară asupra sa. 

Primul său impuls a fost ca să se frece la ochi, întocmai 
cum face cineva care vrea să alunge o vedenie sau un vis 
supărăcios, pentru că ceea ce a văzut el erau două pisici 
africane..., pisici sălbatice, după conturul formelor lor, dar 
uriaşe. 

Tarzan uită, în primul moment, că avea decât o pătrime 
din statura lui normală, iar că pisicile, care i se părea lui 
mari cât un leu, nu erau decât pisici de mărimea normală 
speciei. 

În timp ce fiarele veneau spre el, Tarzan şi-a tras sabia, 
pregătindu-se să se bată pe viaţă şi pe moarte cu aceste 
pisici enorme, aşa cum a făcut de atâtea ori mai înainte, cu 
puternicii lui veri, leii din junglă. 

— Dacă le poţi evita, până te apropii de poarta aceasta, a 
strigat omul din camera vecină, îţi dau drumul înăuntru. 
Zăvorul este de partea mea. 

Dar, chiar când a vorbit omul, amândouă pisicile l-au 
atacat pe Tarzan. 

Crăişor, trecu pe lângă Steluţa, călcă drept în locul de pe 
podeaua pe unde a dispărut Tarzan. 

Iar, când podeaua s-a scufundat cu el, auzi în urma luiun 
strigăt sălbatic, izbucnit de pe buzele frumoasei domniţe de 
Potrivita. 


— Aha! Pe tine te iubeşte! a ţipat ea. Dar n-are să aibă 
parte de tine, nici mort! 

Atât a auzit Crăişor, deoarece, în clipa aceea, a dispărut şi 
el în adâncime, iar clapa din podeaua s-a închis la loc. 

Îngeraş a făcut câteva paşi înapoi în faţa înfuriatei Steluţa, 
care s-a repezit la ea cu pumnalul în mână. 

— Mori, sclavo! a strigat ea, repezind pumnalul în pieptul 
Îngeraşului. 

Dar fata a prins-o de încheietură iar după un moment se 
rostogoleau amândoi pe podea îmbrăţişate, într-o luptă 
disperată. 

Fiica regelui Fălosul a căutat din toate puterile, să înfigă 
pumnalul în pieptul sclavei, iar Îngeraş se lupta să evite 
lovitura şi în acelaşi timp, să apuce de gât pe adversara ei. 

Odată cu atacul primei pisici, a urmat şi atacul celei de-a 
doua, care nu voia să fie lipsită de nici o bucăţică din partea 
ei de pradă, amândouă fiind straşnic de flămânde. Tarzan, 
însă, a întâmpinat atacul primei, sărând un pas la o parte şi 
apoi sărind la loc, ca să înfingă sabia în fiară. 

Crăişor, care şi-a tras sabia în momentul când a intrat în 
camera Steluţei, fu precipitat aproape în ghearele celei de 
a doua fiare. 

Pisica sălbatică s-a speriat de apariţia neaşteptată a unei a 
doua fiinţe omeneşti, a sărit înapoi, tocmai de partea 
cealaltă a camerei, mai înainte da a-şi fi putut aduna iar 
curajul, să atace din nou. 

În camera de deasupra, Îngeraş şi Steluţa s-au luptat cu 
sălbăticie, ca două tigroaice cu chip de om. Se rostogoleau 
încoace şi încolo, prin cameră, încordându-se şi dându-şi 
lovituri una alteia. Steluţa striga: 

— Mori, roabo! N-ai să-l poţi avea! 

Îngeraş tăcea menajându-şi forţele, astfel încât, încetul cu 
încetul, deveni stăpână pe situaţie într-un moment, însă, au 
ajuns să se rostogolească tocmai pe locul pe unde Tarzan şi 
Crăişor s-au prăbuşit în abis. 


Cum şi-a dat seama de ce se întâmplă cu ea, Steluţa 
scoase un țipăt disperat de groază: 

— Pisicile! Pisicile! 

Apoi, amândouă au dispărut prin podeaua camerei. 

Crăişor nu a urmărit fiara care s-a retras de partea 
cealaltă a subteranei, ei a sărit repede în ajutorul lui 
Tarzan, aşa că amândoi au fost în stare să gonească şi să se 
retragă încet, spre poarta de fier, unde bărbatul din camera 
vecină stătea gata ca să-i admită în refugiul său. 

Cele două pisici au mai atacat odată şi încă odată, dar s-au 
retras repede, sărind iute la atac şi iute înapoi, deoarece au 
gustat din ascuţişul săbiilor cu care se apărau cei doi 
oameni. 

Bărbaţii au ajuns aproape de poartă. Încă o clipă şi vor 
putea sări înăuntru. Pisicile atacă din nou, dar şi acum au 
fost respinşi, până de partea cealaltă a închisorii. 

Atunci bărbatul din camera vecină a deschis poarta. 

— Repede! strigă omul. 

Dar, în aceeaşi clipă, alte două corpuri omeneşti s-au 
prăbuşit pe deschizătura din tavan..., două corpuri strâns 
îmbrăţişate, care s-au rostogolit pe pământ, drept în 
drumul pisicilor. 

CAPITOLUL XX - Fuga din Potrivita. 

Când Tarzan şi Crăişor au văzut pe Îngeraş şi Steluţa 
expuse atacurilor sălbatice ale fiarelor flămânde, s-au 
repezit amândoi în ajutorul celor două fete. 

Pisicile însă, în clipa aceea, ca şi în momentul când Crăişor 
a căzut, s-au speriat de apariţia neaşteptată a acestor două 
fiinţe omeneşti, iar în prima clipă au sărit în partea cealaltă 
a camerei. 

Steluţa scăpă pumnalul din mână în momentul când s-au 
prăbuşit prin deschizătură. Îngeraş văzu pumnalul pe 
pământ, lângă ea. Dând drumul domnişoarei, apucă repede 
arma şi sări în picioare. 

Dar Tarzan şi Crăişor au fost lângă ea în clipa aceea 
deoarece pisicile reveneau la atac. 


Steluţa s-a ridicat pe jumătate, zăpăcită. S-a uitat 
împrejur, cu figura desfigurată de groază. În clipa aceea le- 
a observat şi bărbatul din camera vecină. 

— Steluţo! a strigat el. Domnişoara mea, vin! 

Şi luând scaunul pe care şedea, singurul obiect ce i-ar fi 
putut servi de armă, a deschis porţile şi a sărit în camera 
unde cei patru inşi înfruntau pisicile furioase. 

Animalele, cu răni din care curgea sânge, erau acum 
înnebunite de durere, de furie şi de foame. 

Ţipând şi mârâind, s-au aruncat asupra săbiilor celor doi 
bărbaţi, ce aveau grijă să împingă fetele la spatele lor şi să 
se dea înapoi încet, spre poartă. În momentul acela, 
bărbatul cu scaunul din camera vecină sosi în ajutorul lui 
Tarzan şi al lui Crăişor şi toţi trei s-au străduit să respingă 
atacul pisicilor. 

Scaunul deveni, în mâna acelui om, o armă de apărare 
aproape tot atât de bună ca şi săbiile, astfel toţi cinci s-au 
retras încet spre poartă. 

Pe neaşteptate, fără cel mai mic indiciu prevenitor, pisicile 
au atacat fiecare din câte o parte, în spatele bărbaţilor, ca şi 
cum ar fi simţit că femeile sunt o pradă mai uşoară. Una a 
ajuns atât de aproape de Steluţa, încât ar fi prins-o, dacă 
bărbatul cu scaunul nu sărea cu o furie de nedescris asupra 
fiarei, lovind puternic cu scaunul şi silind-o să fugă de lângă 
Steluţa. 

Dar furia lui părea atât de mare, încât a început să 
urmărească fiara, alergând după ea cu scaunul ridicat, 
răcnind şi izbind în pisică cu atâta eficacitate, că ambele 
animale căutară să scape de atacul lui. Astfel au reuşit cu 
toţi să se refugieze în camera pe care el a ocupat-o mai 
înainte. 

Nu le mai dădu timp să atace din nou, trânti uşa şi a 
încuiat repede. După aceea, s-a întors şi a privit la ceilalţi 
patru din cameră. 

— Valorosul! a strigat ea. 


— Robul tău! I-a răspuns nobilul, lăsându-se într-un 
genunchi şi s-a aplecat pe spate, cu mâinile întinse 
deasupra capului. 

— Mi-ai salvat viaţa, Valorosule, a zis Steluţa. Mai mult 
încă: ai făcut aceasta în urma tuturor răutăţilor pe care le- 
am debitat pe seama ta! Cum aş putea oare să te 
răsplătesc? 

— 'Te iubesc, prinţesa mea, după cum ştii şi tu de multă 
vreme, a răspuns Valorosul. Acum este prea târziu, 
deoarece mâine voi muri din porunca regelui meu. Fălosul a 
vorbit. Eu însă nu pot să spun decât atâta, chiar în faţa fiicei 
sale: că numai propria lui ignoranță îl împiedică a schimba 
hotărârea la care a ajuns. 

— Ştiu, a răspuns Steluţa. Este tatăl meu, dar nu-l iubesc 
deloc. A ucis-o pe mama într-un moment de gelozie 
nedreaptă. Este un dobitoc..., dobitocul dobitocilor. 

Şi sfârşind de vorbit, s-a întors spre ceilalţi. 

— Valorosule, a zis ea, aceşti robi voiau să scape. Acum am 
putea fugi şi noi de aici, odată cu ei şi să găsim azil în ţara 
lor. 

— S-ar putea, dacă are cineva destulă trecere în propriul 
său oraş, a răspuns Valorosul. 

— Acesta, a zis Tarzan, văzând prilejul cel mai minunat de 
a-şi redobândi libertatea, este fiul lui Inimă-Tare, regele 
Mărunţichii, fiul său cel mai mare şi prin urmare, prinţ 
moştenitor. Steluţa s-a uitat la Tarzan câteva clipe. 

— Am fost o ticăloasă, Zuantrol, a zis ea. Am crezut că pe 
tine te vreau şi fiind fiică de rege. Eram învățată să nu mi se 
refuze nimic din ce voiam să am. 

După aceea, s-a întors spre Îngeraş, zicându-i: 

— Ia-ţi bărbatul, fetiţo şi să fii fericită cu el. 

Şi cu aceasta, a împins uşor pe Îngeraş spre Tarzan; dar 
fata s-a tras înapoi. 

— Ai greşit Steluţo, a zis ea. Eu nu iubesc pe Zuantrol şi 
nici el nu mă iubeşte pe mine. 


Crăişor s-a uitat la Tarzan, ca şi cum ar fi aşteptat ca 
aceasta să dezmintă imediat cele spuse de Îngeraş, însă 
Tarzan nu a făcut decât să aprobe din cap cuvintele fetei. 

— Adică nu iubeşti pe Îngeraş? a întrebat Crăişor. 

— Din contră, o iubesc foarte mult, a răspuns Tarzan, dar 
nu aşa cum ai crezut tu. Sau cum ţi-a fostteamă că aşiubi- 
0. O iubesc pentru că este o fată bună, miloasă şi prietenă 
sinceră şi o mai iubesc pentru că era necăjită şi avea nevoie 
de iubire şi de protecţia pe care numai noi doi puteam să i-o 
dăm. N-o iubesc aşa cum un bărbat şi-ar iubi aleasa 
deoarece am şi eu o soţie în ţara mea, dincolo de pădurea 
copacilor ghimpaţi. 

Crăişor nu a mai zis nimic şi a rămas pe gânduri. 

Se gândea la ceea ce va face, când se va întoarce în oraşul 
lui şi unde, după datină. Îi era impus să se însoare cu o 
prinţesă din alt oraş. 

El nu voia însă nici o prinţesă. Numai pe Îngeraş o voia, pe 
mica sclavă din Potrivita, al cărei nume abia îl cunoştea şi 
despre ai cărei părinţi nu a auzit niciodată. 

Voia pe Îngeraş, dar ştia bine că Mărunţica nu va putea s-o 
aibă decât ca sclavă. Dar, cum iubirea lui pentru ea era 
adevărată, nu voia s-o insulte nici măcar gândindu-se la o 
asemenea eventualitate. 

Dacă nu putea s-o aibă ca prinţesă, nu mai voia s-o aibă 
deloc... şi de aceea era trist Crăişor, fiul lui Inimă-Iare. 

N-a avut însă multă vreme de reflectat la necazul său, 
deoarece prietenii lui plănuiau acum asupra mijloacelor de 
scăpare. 

— Gardienii, a început Valorosul, când vin să hrănească 
pisicile, vin din partea asta. 

Zicând acestea, le-a arătat o uşă mică, în zidul opus a 
camerei în care a fost închis. 

— Şi fără îndoială că uşa nu este închisă, a zis Steluţa, 
deoarece nici un prizonier nu poate ajunge până la această 
uşă fără să nu treacă prin camera în care erau cele două 
pisici. 


— Să vedem, a zis Tarzan. 

Şi s-a îndreptat repede spre uşă. 

Nu-i trebuia decât un moment s-o deschidă De la uşă 
înainte se forma un coridor, în care au intrat toţi cinci, unul 
după altul, luminându-şi drumul cu lumânările luate din 
camera carnivorelor. 

Coridorul era puţin înclinat în sus. lar după un spaţiu 
dădea într-un alt coridor mai mare, în care, la o mică 
distanţă, stătea un războinic, probabil de gardă, în fata unei 
uşi. 

Steluţa s-a uitat pe după primul colţ şi văzu santinela de 
acolo. 

— Bravo! a exclamat ea. Am nimerit în propriul meu 
coridor, iar războinicul de acolo face de gardă în faţa uşii 
mele. Îl cunosc bine. A scăpat de plata taxelor timp de 
treizeci de săptămâni numai prin intermediul meu. Ar fi în 
stare să-şi dea viaţa pentru mine, aşa că n-avem de ce ne 
teme. Şi isprăvind, a păşit cu îndrăzneală în coridor, 
apropiindu-se de santinelă, urmată de ceilalţi patru. 

Tarzan a auzit vorbele urmăritorului şi s-a întrebat ce vor 
face acum potriviţii. Şi-a dat seama că oferta regelui era o 
mare momeală pentru ei. 

Dacă n-ar fi fost şi Îngeraş cu ei, i-ar fi sfătuit pe camarazii 
săi să se oprească şi să rămână cu prietenii lor, dar nu a 
vrut ca fata să fie sacrificată. 

De aceea şi-a tras sabia şi a rămas puţin mai în urmă, cu 
toate că Valorosul nu i-a înţeles scopul mişcării. 

— Predaţi-vă şi veţi fi iertaţi cu toţii! A strigat urmăritorul. 

— Niciodată, a răspuns Valorosul. 

— Niciodată, a răspuns ca un ecou Steluţa. 

— Atunci veţi suferi consecinţele, strigă trimisul regelui. 

Şi a făcut semn cu sabia celor din urma lui. După aceea, a 
început o goană cumplită înspre pădure, atât din partea 
urmăriţilor, cât şi din a urmăritorilor. 

În acelaşi timp, de pe marginea pădurii mai multe rânduri 
de ochi sălbatici priveau această întrecere nebună, iar 


limbile lor roşii lingeau buzele cu anticipație. 

Tarzan s-a bucurat mult când a auzit răspunsul dat 
urmăritorilor atât de Steluţa, cât şi de Valorosul, găsind în 
ei amici simpatici. Întreaga atitudine a Steluţei s-a schimbat 
cu desăvârşire din clipa când a pornit cu ei să scape din 
Potrivita. 

Acum nu mai era fiica răsfăţată a unui despot, ei o femeie 
care şi-a căutat fericirea prin noua dragoste descoperită în 
sufletul ei, sau mai bine zis, în vechea dragoste, de care 
abia şi-a dat seama. A spus adeseori Valorosului că a ştiut 
întotdeauna că-l iubeşte. 

Acest sentiment nou îi insufla acum mai multă consideraţie 
şi dragoste pentru alţii. 

A încercat să se împace cu Îngeraş pentru cruzimea cu 
care a atacat-o când a văzut-o prima dată. Iar capriciul ei 
nebun pentru Tarzan îl vedea acum în adevărata lui 
lumină...; l-a vrut cu tot preţul, numai pentru că ela 
refuzat-o şi dacă l-ar fi făcut prinţ consort, era numai în 
ciuda tatălui său, pe care-l ura. 

Crăişor şi Îngeraş călăreau mereu împreună, dar 
mărunţelul nu a şoptit niciodată în urechea fetei vreo vorbă 
de dragoste. În mintea lui s-a cristalizat un plan, dar care 
nu luase încă forma finală. 

Îngeraş, fericită de a fi lângă el, călărea fără grijă, în 
primele zile de libertate pe care le cunoştea. Acum totul era 
uitat, în afară de primejdia de a fi prinşi, cu alternativele 
inerente prinderii lor: ori moarte, ori robie grea. 

Cei şase fugari au biciuit caii, silindu-i la fugă. Pădurea era 
acum foarte aproape. 

Numai dacă ar fi putut să ajungă la timp! Odată acolo, un 
războinic putea să fie tot atât de bun cât trei inşi, iar 
primejdia se micşora, din cauză că le era cu neputinţă celor 
doisprezece inşi să-i atace deodată. 

Fugarii ştiau bine că, dacă interveneau cu dibăcie, ar fi 
putut să-i despartă pe inamicii lor. 

Da, vor ajunge la timp în pădure! 


De pe buzele Devotatului a ieşit un strigăt puternic când 
calul lui a sărit în umbra primilor copaci, dar în aceeaşi 
clipă bucuria lor a dispărut cu desăvârşire, văzând o mână 
uriaşi care s-a întins în jos şi l-a smuls pe Devotat din şa. Au 
încercat să-l oprească şi să întoarcă caii înapoi, însă era 
prea târziu. 

Acum au intrat bine în pădure, iar de jur-împrejurul lor 
era o hoardă întreagă din acei Mut-Urecheaţi scârboşi. 
Unul câte unul. Fugarii au fost smulşi din şaua cailor, pe 
când urmăritorii, care probabil au văzut ceea ce s-a 
întâmplat la marginea pădurii şi-au oprit caii şi s-au întors, 
galopând înapoi de unde au venit. 

Îngeraş, zbătându-se în mâna enormă a unei Mute, s-a 
întors spre Crăişor. 

— Adio! a strigat ea. Acum văd bine că e sfârşitul, dar pot 
să mor lângă tine şi sunt mai fericită acum că mor, decât să 
trăiesc în robie la potriviţi. 

— Adio, Îngeraş! a răspuns el. Dacă aş fi trăit, nu aş fi 
îndrăznit să ţi-o spun, dar fiindcă voi muri. Pot să declar 
dragostea pe care ţi-o port. Mai spune-mi o dată că mă 
iubeşti. 

— Din toată inima, Crăişor! 

Amândoi aveau impresia că au uitat de existenţa altora, în 
momentul morţii erau singuri cu dragostea lor. 

Tarzan era şi el în mâna unui bărbat. În acelaşi timp, a 
întrebat cu mirare, deşi ştia că-l aşteaptă o moarte sigură, 
cum s-a întâmplat ca o ceată atât de mare de Mut- 
Urecheaţi să fie formată atât din bărbaţi, cât şi din femei. 

După câteva clipe, observă armele bărbaţilor. Nu erau 
buzduganele acelea primitive a văzute de el mai înainte, 
nici praştiile de pietre. Acum aveau sulițe, arcuri cu săgeți. 

În clipa aceea, făptura enormă care-l ţinea strâns în mână, 
l-a ridicat până la faţa lui, privindu-l de aproape, iar Tarzan 
a văzut pe faţa bestială o expresie uşoară de recunoaştere 
şi de uimire. Privindu-l bine, l-a recunoscut şi Iarzan. 

Era fiul Primei Femei! 


Şi atunci, nu a aşteptat să vadă în ce toane s-a aflat vechea 
sa cunoştinţă. Era posibil ca sentimentele lor să se fi 
schimbat până acum. 

Totuşi, mai era cu putinţă ca nimic să nu se fi schimbat 
între ei. Şi-a amintit şi de devotamentul câinesc al acestei 
făpturi, când l-a văzut pentru ultima oară. S-a gândit, să-l 
pună la încercare imediat. 

— Lasă-mă jos! I-a făcut el semn, poruncitor Spune şi 
oamenilor tăi să-i lase pe toţi prietenii mei. Să nu le faceţi 
nici un rău, ai înţeles? 

Creatura enormă l-a pus imediat, binişor la pământ, după 
care a făcut semn camarazilor săi să facă acelaşi lucru cu 
prinşii lor. Muţii l-au ascultat; doar o femeie lăsa impresia 
că ar ezita să se supună ordinului primit. 

Atunci fiul Primei Femei a sărit asupra ei, cu sulița 
ridicată, iar femeia s-a înfricoşat şi l-a lăsat pe Îngeraş jos 
pe iarbă. Foarte mândru, fiul Primei Femei i-a explicat lui 
Tarzan, cum a putut mai bine, schimbarea ce s-a produs în 
țara Mutelor. 

Fiecare bărbat avea acum femeia lui care-i gătea..., cel 
puţin câte una, iar cei mai puternici aveau chiar câte două. 
Şi ca să-i arate lui Tarzan cât de departe a ajuns civilizaţia 
în ţinuturile Mut-Urechiaţilor, fiul Primei Femei a prins pe 
una din ele de păr, a împins-o până la el şi a început să 
lovească cu pumnii în cap şi în spate. 

Femeia căzu în genunchi, a îmbrăţişat picioarele, uitându- 
se drăgăstos la el, având pe faţa ei întipărită lămurit o 
expresie de iubire şi admiraţie. 

În noaptea aceea au dormit toţi şase în aer liber, 
înconjurați şi păziţi de uriaşii „Zertalacoli”, iar a doua zi de 
dimineaţă au pornit prin câmpie spre Mărunţica, unde 
Tarzan s-a hotărât să rămână până când îşi va reveni la 
statura lui normală, după care avea intenţia să facă o 
încercare pentru a-şi croi drum prin pădurea de copaci 
ghimpaţi până în propriile sale domenii. 


Muţii i-au însoţit o distanţă prin câmpie, iar bărbaţii, ca şi 
femeile, au încercat să le arate lui Tarzan, în felul lor 
primitiv şi sălbatic, recunoştinţa datorată pentru 
schimbarea adusă în starea lor socială, în urma căreia erau 
fericiţi cu toţii. 

După două zile de mers, fugarii s-au apropiat de cupolele 
Mărunţichii. Au fost văzuţi de o santinelă încă de departe, 
aşa că o trupă de războinici au pornit din oraş, pe caii lor, 
pentru a-i întâmpina, deoarece în Minunia domnea ideea că 
e bine ca întotdeauna să descoperi natura musafirilor mai 
repede ca ei să se fi apropiat prea mult de oraş. 

Când au descoperit că noii sosiți nu sunt alţii decât Crăişor 
şi Tarzan, războinicii au scos strigăte de bucurie, iar câţiva 
din ei au galopat înapoi în oraş, pentru a răspândi vestea 
cea bună. 

Fugarii au fost conduşi imediat în sala tronului lui Inimă- 
Tare, unde marele domnitor şi-a îmbrăţişat fiul şi a plâns de 
bucurie, atât de mare era fericirea de a-şi vedea fiul întors 
acasă. 

Nici pe Tarzan nu l-a uitat, deşi atât lui, cât şi oricărui altul 
dintre mărunţei le trebuia oarecare timp până să se 
obişnuiască cu faptul că acest om, de aceeaşi statură cu ei, 
nu era altul decât uriașul care trăise printre ei cu câteva 
săptămâni mai înainte. 

Inimă-lare l-a chemat pe Tarzan la picioarele tronului şi 
acolo, în faţa nobililor şi războinicilor din Mărunţica, i-a 
ridicat rangul de Zertol, sau prinţ, dându-i cai, bogății şi 
acordându-i un apartament potrivit rangului său, rămânând 
astfel printre ei. 

A mai declarat că domniţa Steluţa, împreună cu Valorosul 
şi Devotatul, sunt persoane libere şi au învoirea să se 
stabilească în Mărunţica. După aceea, Crăişor l-a condus pe 
Îngeraş la picioarele tronului. 

— Acum cer şi pentru mine o favoare, Inimă-lare, a 
început el. În calitatea de Zertolosto, prinţ moştenitor, sunt 
legat de datină să mă însor cu o domniţă prizonieră luată 


din alt oraş: dar întâmplarea a făcut ca să-mi găsesc aleasa 
inimii mele în această tânără sclavă. Dă-mi voie să renunţ la 
drepturile mele asupra tronului pentru a mă putea însura 
cu ea. Îngeraş a ridicat mâna, ca şi cum ar fi vrut să-l 
oprească, dar Crăişor nu l-a lăsat să vorbească. Inimă-lare 
s-a ridicat de pe tron. A coborât scările până unde s-a aflat 
Îngeraş şi l-a condus până la tron. 

— Eşti legat numai de obicei, Crăişor, a zis el, dea te 
căsători cu o prinţesă dar obiceiul nu este lege. Un 
mărunţel se poate însura cu cine-i place. 

— Şi chiar dacă am fi legaţi la aceasta prin legile cele mai 
severe, a luat cuvântul Îngeraş, Crăişor tot se poate cununa 
cu mine, pentru că eu sunt fata lui Mărinimosul, regele 
Răsăritei. Mama mea a fost prinsă de potriviţi numai cu 
câteva săptămâni înainte de naşterea mea, care a avut loc 
în carierele subterane în care l-am văzut şi l-am cunoscut 
pe Crăişor. 

Ea m-a pus să jur mai curând să mă ucid decât să mă ia de 
nevastă altcineva de un rang mai mic decât un prinţ, dar 
mi-aş fi călcat jurământul, dacă Crăişor ar fi fost rob. Nici n- 
am visat măcar că ar fi fiu de rege, până în momentul fugii 
noastre din Potrivita, dar eu, cu mult mai înainte de 
aceasta, i-am dat inima mea şi el ştie bine aceasta... 

Au trecut câteva săptămâni de la evenimentele petrecute, 
dar cu Tarzan tot nu s-a petrecut nici o schimbare. El se 
simţea fericit cu viaţa pe care o ducea printre minunieni, 
dar îi era dor de familia lui, mai ales de soţia lui, care 
desigur îl plângea acum. 

A luat, deci, hotărârea să pornească la drum, aşa cum era, 
să treacă prin pădure ghimpată şi să-şi facă drum spre 
casă, lăsând pe seama norocului scăparea de nenumăratele 
primejdii ce mişunau în calea sa. Poate că va reveni la 
statura normală undeva în timpul călătoriei sale! 

Prietenii săi au căutat să-l convingă de contrariu, dar el 
era atât de hotărât, încât nu a mai pierdut vremea şi a 


pornit spre sud-est, în direcţia în care socotea el că se află 
locul prin care a intrat în Minunia. 

Un Komac, sau un regiment întreg de cavalerie, l-au însoţit 
până la marginea junglei, iar aici, după vreo câteva zile de 
odihnă, fu găsit de fiul Primei Femei. 

Atunci minunienii şi-au luat rămas bun de la el: şi pe când 
el îl privea despărţindu-se călare pe elegantele creaturi 
care le serveau de cai, a simţit că i se ridică un nod în gât: 
fapt pe care Tarzan al maimuţelor a simţit foarte rar, în 
acele puţine prilejuri când a fost cuprins de dor şi nostalgie. 

Fiul Primei Femei cu ceata lui sălbatică îl escortă până la 
marginea pădurii ghimpate. Mai încolo însă nu puteau să 
meargă. La câteva clipe după ce şi-au luat rămas bun prin 
semne, muţii au văzut dispărând printre ghimpi, cu o ultimă 
salutare din mână. 

Două zile întregi, Tarzan, numai de statura unui minunian 
şi-a continuat drumul prin pădure de copaci ghimpaţi. 

S-a întâlnit cu animale mici, dar care nu erau destul de 
mari spre a fi primejdioase: astfel, nu i-a ieşit în cale nimic 
cu care s-ar fi putut măsura. Noaptea dormea ascuns prin 
câte o vizuină săpată de animale mai măricele: iar hrana a 
găsit prin cuiburile păsărilor. 

În a doua noapte a călătoriei sale, s-a trezit că-l înăbuşe 
ceva şi-i vin amețeli. A avut în acelaşi timp, o presimţire că-l 
aşteaptă o mare primejdie. În groapa în care s-a ascuns el, 
era întuneric ca într-un mormânt. 

Deodată i-a trecut prin minte că ar putea să treacă prin 
momentele revenirii la statura normală. De s-a întâmpla 
cumva aceasta pe când era înfundat în vizuina aceasta 
strâmtă, ar fi fost desigur zdrobit sau sufocat mai înainte de 
a-şi fi putut veni în fire. 

Simţea că ameţeala îi creşte, aşa cum simte cineva când 
este pe cale să leşine. S-a ridicat în genunchi şi a început să 
urce pe brânci, spre suprafaţă. Va fi el în stare să ajungă 
acolo la timp? 


Mergea mereu înainte, cu ochii închişi, aproape în 
nesimţire, când simţi deodată în nări aerul rece al nopţii. A 
sărit drept în picioare. 

Era afară! Era scăpat! 

În spatele lui a auzit o mârâitură înfundată. A luat sabia în 
mână, s-a repezit înainte, printre copacii ghimpaţi. 

Cât a mers şi în ce direcţie, n-a avut cum să ştie: atâta 
numai că pe când fugea şi-a rupt din instinct de pe el 
îmbrăcămintea pe care o avea din Minunia. Era încă 
întuneric, când s-a împiedicat şi a căzut în nesimţire la 
pământ. 

CAPITOLUL XXI - Dracul din baltă. 

Kamis, vraciul satului, a căutat fără încetare pe fiica sa 
Uha. Prin trib a început să circule zvonul că un drac din 
baltă a furat-o de acasă din satul lui Obebe, canibalul. 

Tatăl fetei bănuia că trebuia să fie vreun leu flămând sau 
vreun leopard, care i-a luat copilul: totuşi făcea cu 
încăpățânare drumuri prin satele vecine şi chiar prin unele 
mai în depărtate. 

Până acum nu găsise nici cel mai mic indiciu asupra fetei 
sau a aceluia care i-a răpit. 

Se întorcea acum dintr-o altă cercetare zadarnică făcută 
departe de tot, spre răsărit de satul lui Obebe, mergând pe 
lângă pădurea de copaci ghimpaţi, la câteva kilometri mai 
la nord de răul Ugogo. 

Era dimineaţa de tot... Abia a părăsit lagărul singuratic de 
peste noapte şi a pornit să facă ultima etapă în drumul spre 
casă, când ochii lui ageri au descoperit ceva neobişnuit 
zăcând la marginea unei mici poieni, cam la o sută de metri 
mai încolo. 

Nu ştia ce era dar instinctul i-a poruncit să cerceteze... 
Apropiindu-se cu precauţia nu i-a trebuit mult să identifice 
că ceea ce vedea cu genunchiul unui om ieşind deasupra 
ierbii mărunte din acea poieniţă. 

S-a apropiat şi mai mult, apoi deodată ochii lui s-au 
îngustat, iar respiraţia i s-a scurtat într-un sunet uşor şi 


ciudat, ca şi cum s-ar fi supt repede printre buzele lui, în 
reacţiunea mecanică a surprizei. 

Pentru că ceea ce a văzut era trupul nu putea fi nimic 
altceva decât un drac din baltă: un om perfect proporţionat, 
gol şi cu pielea arsă de soare; care, bineînţeles, este una din 
multele deghizări ale diavolului din apă. 

Era întins pe spate, cu un genunchi îndoit în sus: 
genunchiul care s-a văzut deasupra ierbii. Vraciul a înaintat 
cu sulița gata, până a ajuns să stea aplecat deasupra formei 
nemişcate de jos. 

Era oare mort dracul din baltă sau numai adormit? 
Aplicând vârful suliţei pe pieptul brun al omului, Kamis 
apăsă puţin. 

Dracul nu s-a deşteptat! 

Aceasta înseamnă că nu doarme, dar nici mort nu părea. 
Kamis s-a lăsat în genunchi şi lipi o ureche deasupra inimii 
acelei fiinţe. 

Nu, nu era mort, diavolul! 

Vraciul începu să mediteze repede şi adânc. În inima lui, 
nu credea în existenţa dracilor din baltă: totuşi se putea 
prea bine să fie, lucrul nefiind încă definitiv constatat într- 
un fel sau altul. 

Probabil că acesta se prefăcea că zace în nesimţire sau era 
absent temporar din carnea pe care şi-o însuşise ca 
deghizare, spre a putea merge printre oameni, fără să dea 
ceva de bănuit. 

Se mai putea ca tot el să fie şi acela care răpise fiica 
vraciului. Gândul acesta l-a înfuriat pe negru, dându-i 
totodată curaj. Trebuia să-l facă să vorbească, să-i spună 
adevărul, cu toate că nu era decât un ticălos. 

Desfăcând o bucată de funie cu care era încins peste 
mijloc, a întors corpul găsit, cu faţa în jos şi i-a legat mâinile 
la spate. Apoi s-a aşezat jos, alături să aştepte. A trecut însă 
mai mult de o oră până ce leşinatul să dea semne de viaţă, 
apoi dracul din baltă a deschis ochii şi s-a uitat drept la 
Kamis. 


— Unde-i Uha, fiică-mea? a întrebat vraciul. 

Dracul din baltă a încercat să-şi libereze mâinile, dar erau 
prea strâns legate. Nu i-a răspuns nimic la întrebarea lui 
Kamis, ca şi cum n-ar fi auzit-o. A încetat să se mai zbată şi 
s-a întins din nou pe spate, ca de odihnă. 

După un timp şi-a deschis ochii din nou şi a rămas cu ochii 
ţintă la Kamis, dar nu a scos nici un cuvânt. 

— Scoală-te! a poruncit vraciul. Şi l-a împuns cu sulița. 

Dracul din baltă s-a întors pe o parte, a îndoit genunchiul 
drept, s-a ridicat într-un cot şi în cele din urmă, a încercat 
să stea în picioare. Kamis îl îmboldi cu coada lancei, în 
direcţia cărării. Către seară, au ajuns la satul lui Obebe, 
canibalul. 

Când războinicii, femeile şi copiii au văzut ce aducea 
Kamis în sat, s-au aprins şi dacă nu ar fi fost la mijloc 
vraciul, de care le era teamă, ar fi tăiat sau ucis cu pietre pe 
prizonier, înainte ca acesta să fi trecut bine de porţile 
satului. Kamis nu a vrut ca dracul din baltă să fie ucis..., nu 
încă. 

A vrut mai întâi să-l silească să-i spună adevărul asupra 
dispariţiei Uhăi. Până acum nu a fost în stare să scoată nici 
un cuvânt din gura prizonierului. 

Oricâte întrebări i-a pus şi cu toate împunsăturile de suliță 
n-a avut încă nici un rezultat. Şi-a dus prizonierul într-o 
colibă, l-a legat şi mai strâns şi a pus doi războinici de pază. 

A venit şi Obebe să-l vadă. Dar şi la întrebările şefului, 
dracul din baltă nu a făcut altceva decât să-l privească 
drept în ochi. 

— Lasă că-l fac eu să vorbească, a zis Obebe. După-masă, îl 
vom scoate de aici şi vei vedea numai cum îl facem noi să 
vorbească. Am eu destule mijloace. 

— Nu vreau să-l omori, a zis vraciul. El ştie ce s-a 
întâmplat cu Uha şi până nu-mi spune, nimeni nu-l omoară! 

— Lasă că vorbeşte el, a zis Obebe, înainte de moarte. 

— Este un drac din baltă şi nu moare niciodată, obiectă 
Kamis, revenind la vechea controversă din trib. 


După ce canibalii şi-au terminat cina, roşiră, la un foc de 
lângă coliba vraciului, câteva fiare Kamis şedea pe vine, la 
intrarea în colibă, preparând repede mai multe farmece: 
bucăţi de lemn învelite în frunze, bucăţi de piatră, câteva 
pietricele şi o coadă de zebră. Aproape toţi sătenii s-au 
adunat în jurul vraciului, până ce prizonierul nu-l mai putea 
vedea. După puţin însă, a fost scos afară şi împins cu 
brutalitate către coliba vraciului. 

Prizonierul a mai văzut acolo pe Obebe, după ce paznicii 
au deschis drum prin mulţime şi l-au dus lângă un foc, în 
mijlocul cercului de negrii. 

Nu era decât un foculeţ, atât cât să se poată înroşi la el 
câteva vergele de fier. 

— Unde-i Uha, fiică-mea? a întrebat Kamis. Dracul din 
baltă nu vorbi nici acum, după cum nu vorbise deloc de 
când a fost prins de Kamis. 

— Arde-i un ochi, a zis Obebe. Asta îl va face să vorbească. 

— 'Taie-i limba! a ţipat o femeie. 

— Atunci nu poate să mai vorbească deloc, proasto! a 
strigat Kamis. 

Vraciul s-a sculat şi a pus din nou întrebarea de mai 
înainte, dar nici acum nu a primit răspuns. Atunci a izbit 
dracului din baltă o lovitură puternică în obraz. 

Kamis şi-a pierdut răbdarea, aşa că nu se mai temea acum 
nici de sinistra tăcere a „diavolului” din faţa lui. 

— Ai să-mi spui tu, acuma! a strigat el Şi aplecându-se a 
luat una din fiarele înroşite în foc. 

— Ochiul drept mai întâi! a ţipat Obebe. 

Deodată muşchii din spatele şi de la umerii prizonierului 
au intrat în acţiune, încordându-se puternic sub pielea 
bronzată de arşiţa soarelui. 

Numai o clipă, a părut tuturor că lucrează sub o forţă 
fizică excesivă..., apoi s-a auzit o pleznitură la spatele lui, 
când legăturile de la mâini s-au rupt şi un rând de degete 
ca oţelul a luat mâna dreaptă a vraciului de la încheietură. 


Priviri fulgerătoare îi dogoriră ochii. Kamis scăpă fierul 
roşu, degetele fiind paralizate de strânsoare de la 
încheietură şi a strigat văzând moartea cu ochii în figura 
posomorâtă a dracului din baltă. Obebe a sărit speriat în 
picioare. 

Războinicii au mers înainte, dar nu atât de aproape ca să 
poată ajunge dracul din baltă. Ei nu prea se încredeau în 
puterile lor ca să înfrunte soarta, cum a făcut Obebe şi 
Kamis. lată acum rezultatul! 

Mânia dracului se va revărsa asupra tuturor. Unii s-au dat 
înapoi: un semnal pentru ceilalţi ca să facă la fel ca primii. 
În mintea tuturor, era acelaşi gând: 

— Dacă eu nu mă amestec, dracul din baltă nu va fi mânios 
pe mine. 

Şi, întorcând spatele, au fugit spre colibele lor, 
împiedicându-se din goană de femeile şi de copiii, care 
încercau să-i întreacă la fugă. 

Obebe a făcut şi el stânga-mprejur şi fugi: iar dracul din 
baltă a prins pe Kamis, l-a ridicat, cu amândouă mâini 
deasupra capului şi a alergat cu el după şef. El s-a refugiat 
în propria colibă. Însă nu a ajuns bine în centrul ei, când s-a 
auzit o trosnitură puternică deasupra acoperişului uşor de 
stuf, care s-a rupt sub o greutate mare. 

Un corp omenesc a pătruns prin deschizătură, prăvălindu- 
se peste şef, care a rămas încremenit de groază până în 
măduva oaselor. 

Desigur că dracul din baltă a sărit prin acoperişul colibei 
cu scopul special să-l distrugă pe el. Instinctul de 
conservare se ridică un moment mai presus de spaima de 
necunoscut, şeful fiind convins, acum, că vraciul a avut 
dreptate, iar făptura adusă ca prizonier în sat era, într- 
adevăr, dracul din baltă. 

A tras deci, cuțitul din teacă şi l-a înfipt de câteva ori în 
fiinţa a sărit asupra lui; iar când a fost convins că viaţa 
acestuia s-a stins, s-a ridicat mândru de jos şi târând 


cadavrul după el, a ieşit din colibă, la lumina lunii şi a 
focurilor din sat. 

— Veniţi încoace, băieţi! a strigat el negrilor. N-aveţi de ce 
vă teme pentru că eu, Obebe, şeful vostru, am ucis cu 
propria mea mână pe dracul din baltă. 

Apoi s-a uitat în jos, la forma neînsufleţită pe care o trăgea 
după el şi a rămas cu ochii holbaţi şi cu gura căscată. Apoi, 
s-a lăsat jos, dezolat, în praful de pe şosea; cadavrul de la 
picioarele sale era acela al lui Kamis, vraciul satului. 

Poporul s-au adunat în jurul lui, dar, cum a văzut ce s-a 
întâmplat, nimeni nu a scos nici un cuvânt, au rămas cu toţii 
ca împietriţi de spaimă. Obebe îşi examină coliba, precum şi 
terenul din jurul ei. A luat cu el mai mulţi războinici şi au 
căutat prin sat. Zadarnic. Străinul dispăruse. Au mers la 
porţile satului. Erau închise, dar în praful din faţa lor erau 
imprimate urme de picioare..., picioarele goale ale unui om 
alb. 

După aceea, Obebe s-a întors la coliba lui, unde poporul 
său l-a aşteptat îngrijorat. 

— Kamis a greşit, a zis el. Fiinţa aceea n-a fost dracul din 
baltă. 

Trebuie să fie omul acela despre care am auzit cu toţii că-i 
zice Tarzan al maimuţelor. Da el trebuie să fie, pentru că 
numai el ar fi putut arunca pe Kamis atât de sus, ca să cadă 
prin acoperişul unei colibe şi numai el ar fost în stare să 
treacă, neajutat de nimeni, peste porţile satului nostru. 

CAPITOLUL XXII - Cea mai fină dintre vibrații. 

Un Wazir, întorcându-se din satul lui Obebe, canibalul, a 
întâlnit pe cărare un piton flămând. A făcut un ocol mare şi 
cât mai discret prin junglă şi descoperi un schelet omenesc. 

Acest lucru în sine nu a avut nici o însemnătate. Multe 
oase zac de a lungul cărărilor sălbatice din Africa. Dar acest 
schelet l-a făcut să se oprească: era al unui copil. 

Nici aceasta însă nu era de ajuns ca să întârzie un 
războinic care se grăbea să treacă mai iute printr-un ţinut 
neospitalier. Înapoi la neamurile sale. 


Totuşi, Ursula, lăncierul, a auzit poveşti ciudate în satul lui 
Obebe canibalul, unde o părere vagă l-a trimis în căutarea 
mult iubitului său stăpân, marele Buana. 

Obebe tăgăduise imediat că a văzut sau a auzit ceva 
despre uriaşul alb, Tarzan al maimuţelor. A vorbit, însă, 
destul şi cu insistenţă despre un oarecare drac din baltă. 

Totuşi, Wazirul a aflat de la alţi membri ai tribului că 
teribila creatură pe care şeful lor a vrut să tortureze a lăsat 
în praful de la poartă urme de picior ale unui om alb, adică 
fără degete răşchirate, ca ale indigenilor. 

Prin urmare, Ursula, era în căutarea unui indiciu care s-ar 
potrivi cu cele povestite de canibal sau care ar dezminţi 
povestirile lui Obebe. 

Cum a văzut scheletul micuţ de lângă cărare şi-a amintit 
despre cele ce a auzit în privinţa pierderii micii Uha: deci, 
scormonind printre rămăşiţe cu vârful suliţei, a dat peste un 
colan de aramă, pe care una din femeile canibalului îl 
descrisese ca aparţinând fiicei nenorocitului de vraci. 

Ursula a ştiut atunci că Obebe a minţit. Dracul din baltă nu 
a lăsat în urmă nici un semn despre victimele sale omeneşti. 

Deci, războinicul şi-a reînnoit foiţele şi porni în căutarea 
albului care şi-a imprimat tălpile în praful de lângă poarta 
satului de canibali. 

Identificarea aceasta, împreună cu povestea despre 
imensa lui putere, înclinau neapărat spre persoana lui 
Tarzan al maimuţelor. 

Ursula a căutat pe stăpânul lui pierdut cu toată 
îndemânarea lui de vânător dintr-un trib de negri obişnuiţi 
cu pânda şi urmărirea încă din copilărie. A urcat în copaci 
să facă recunoaştere până departe în câmpiile înverzite 
unde păşteau cirezi de antilope. 

Dacă la depărtări de kilometri chiar, vedea o mişcare 
grăbită printre animalele care păşteau, se ducea acolo. Dar 
întotdeauna alarma fusese din cauza vreunei fiare de 
pradă, a vreunui leopard, bunăoară, sau poate se datora 
mirosului vreunui leu, adus de vânt până la ierbivore. 


Războinicul s-a uitat lung şi cercetător în sus, în văzduh, 
pe unde vulturii zburau în cercuri mari, ca nişte gardieni de 
rău augur. 

Făcea aceasta întotdeauna cu spaima în suflet, ca nu 
cumva să vadă vreuna din aceste păsări coborându-se în 
spirală până la pământ, unde poate zăcea Tarzan 
neputincios sau dincolo de putinţa vreunui ajutor omenesc. 

Trei zile după găsirea scheletului copiliţei vraciului, pe 
când mergea încet pe o cărare, alături şi în lungul pădurii 
de copaci ghimpaţi, s-a oprit deodată, ţinând sulița strâns în 
mână, încordat şi gata. 

Într-un mic spaţiu liber, a văzut un om..., un om aproape 
gol. Întins la pământ. 

Era viu, Ursula îl vedea cum se mişcă..., dar ce făcea el 
oare? Negrul s-a apropiat încet, fără să facă mici un 
zgomot. A făcut şi un mic ocol, ca să poată observa pe om 
din altă direcţie... şi atunci, a avut o privelişte îngrozitoare. 

Acela era alb şi stătea întins lângă leşul unui bivol sălbatic, 
mort de vreme îndelungată, devorând cu lăcomie 
rămăşiţele uscate de piele care mai atârnau de oasele albite 
ale animalului. 

În momentul acela, omul ridică puţin capul, iar Ursula, 
văzându-i mai bine figura, a strigat de groază. Omul se uită 
drept la negru şi râdea prosteşte. 

Era marele Buana! Ursula a alergat la el şi l-a ridicat în 
genunchi; totuşi, omul nu făcea nimic decât să zâmbească 
ca un copil, nemaiavând nici putinţa de a vorbi. 

Iar lângă el, prins de unul din coamele bivolului sălbatic, 
era medalionul de aur încrustat cu diamante a marelui 
Buana. Ursula îl descurcă de acolo şi-l anină din nou de 
gâtul stăpânului său. 

După aceea, a construit în apropiere un adăpost bun 
pentru Tarzan şi porni după hrană, rămânând acolo câteva 
zile în şir, până când Tarzan se mai întări; dar minţile nu i- 
au revenit, nici graiul. 


Astfel, credinciosul Ursula a fost nevoit să-şi ducă stăpânul 
acasă în starea aceasta. 

Pe corpul şi pe capul lui era o mulţime de răni şi de 
lovituri: unele mai vechi, altele mai noi. Unele mai uşoare, 
altele destul de grave. 

Au trimis în Anglia după un mare chirurg, ca să vină în 
Africa şi să caute, de va putea, să îndrepte pe sărmanul 
care a fost odată Tarzan al maimuţelor, Voievodul Codrilor 
din Africa. 

Până şi câinii, care îl iubeau pe lordul Greystoke, se 
dădeau acum neliniştiţi la o parte din faţa acestei fiinţe fără 
creier. 

Până şi Jad-bal-ja, leul de aur, a mâărâit furios când Tarzan 
a fost adus lângă cuşca sa. Korak, se plimba disperat prin 
cameră, deoarece mama sa era pe drum, venind din Anglia. 

Care va fi oare, asupra ei, efectul acestei lovituri 
îngrozitoare? Korak nici nu îndrăznea să se gândească la 
aceasta. 

Chirurgul fu acela care a sosit mai întâi la locuinţa lui 
Tarzan din Africa. Îşi examină pacientul multă vreme, 
acordând deosebită atenţie craniului. 

Iar clătinările din cap nedumerite ale omului de ştiinţă au 
adăugat o nouă spaimă în inima lui Korak şi a lui Meriem, 
soţia sa. 

Chirurgul, fiind un adevărat om de ştiinţă, nu l-a operat 
imediat. În schimb, vorbea cu multă pricepere despre 
„imbecilitate fictivă”, „amnezie”, „afasie” şi multe de 
acestea, apoi traducea politicos aceşti termeni în fraze 
comune, pentru înţelesul celor care îl ascultau. 

— Tarzan a suferit vreo zguduitură subtilă, declară el şi 
probabil că nu lipseşte decât o vibraţie uşoară spre a-l 
restaura la simţurile lui normale. Cred că observați bine că 
nu are niciunul din semnele adevărate ale imbecilităţii..., 
capul lui nu se leagănă pe gât: nici gura nu şi-o ţine 
strâmbă, ca-n paralizie. Amnezia lui - pierderea memoriei - 
este completă în cazul de faţă, după cum îi este şi afasia. 


Pierdere graiului, împotriva acestor incapacităţi, este 
nerecomandabilă la o atingere bruscă sau o vorbă aspră. 

Fără îndoială că a fugit ceasuri întregi prin junglă, urmărit 
de fiare şi poate, chiar de primejdii imaginare, până când a 
căzut sleit de oboseală. 

Totuşi, aceste greutăţi prin care presupun că ar fi trecut 
nu sunt de ajuns şi nu ar corespunde întocmai stării în care 
se află. Aş opera, dar socotesc că este mai bine să aştept 
până soseşte şi soţia lui. 

Lady Greystoke, plină de praf şi obosită, a coborât din 
trăsură, la intrarea înconjurată de trandafiri a locuinţei sale 
africane. 

Korak, fiul ei, ar fi reţinut-o cu speranţa că cuvintele lui de 
avertizare ar fi putut-o pregăti pentru trista realitate. El nu 
a îndrăznit să spună tot adevărul la întrebările ei. 

— Du-mă la soţul meu, imediat! zise ea uşor, dar destul de 
imperios. 

Fiul ei, cu sufletul întristat, făcu semn lui Meriem şi 
chirurgului să-i însoţească şi astfel, au intrat toţi patru în 
camera în care s-a aflat Tarzan, uitându-se nepăsător pe 
fereastră la viaţa de afară. 

Privea un moment, cu un aer care nu spunea nimic, pe 
cele patru persoane care au intrat în cameră, apoi s-a întors 
din nou, să-şi continue contemplarea sa fără rost pe 
fereastră. 

— Nu ne cunoaşte pe niciunul, şopti Korak mamei sale. 
Aşteaptă până după operaţie, ca să-l vezi din nou. Nu-i poţi 
folosi la nimic; iar ca să-l vezi în halul acesta, ar fi ca să-ţi 
pricinuieşti un mare rău. 

Lady Greystoke însă nici nu băga în seamă rugămintea 
fiului său. Era ca şi cum ar fi ştiut, instinctiv, cu mult mai 
mult despre ceea ce suferea fiinţa omenească din faţa ei, 
decât chiar chirurgul. 

Făcând un semn de linişte cu degetul pe mândrele ei buze, 
ca şi cum ar fi voit să impună tăcere celor prezenţi, mergea 
încet şi tăcut spre Tarzan. 


Cum a ajuns acolo, a pus uşor, dar repede, mâinile sale 
delicate peste pleoapele lui Tarzan şi zicea tare: 

— Ghici! 

La atingerea acestor mâini tremurătoare şi atât de iubite, 
părea că prin întregul corp al lui Tarzan trece un curent 
electric. 

Buzele sale se desfăcură într-un zâmbet... dar un zâmbet 
omenesc; apoi râse..., râsul lui normal. 

— Parcă n-aş cunoaşte şi-n lumea asta şi-n cealaltă, dragă 
nevastă, atingerea degetelor tale! zise el, triumfător că 
ghicise cine-l tachinase. 


SFÂRŞIT