Edgar Rice Burroughs — b8 Tarzan Teribilul

Burroughs Edgar Rice 


Seria TARZAN 


W0 
Teribilul 


TARZAN 


Sau 
PALUDON TĂRÂMUL UITĂRII 


Tarzan The Terrible 
1921 


llustratia copertei: 
Boris Vallejo 


Versiune electronică realizată 
după volumul apărut la 
EDITURA EURO PONTIC 


2 


CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I - Omul cu coadă. 


Era miezul nopţii. Printr-o pădure deasă din Africa 
meridională, se strecura o fiară enormă, cu ochii galben- 
verzui şi cu capul aplecat în pământ, iar fiecare muşchi al 
ei vibra, sub încordarea plăcerii de a vâna. In drumul ei 
se ivea, din când în când, câte o poiană scăldată de 
razele lunii, dar fiara avea grijă să ocolească această 
lumină pentru, a nu-şi trăda prezenţa, căci atât de subtil 
îi era mersul, încât nu făcea nici un zgomot pe care l-ar fi 
putut distinge auzul omenesc, cu toate că trecea, printr-o 
vegetaţie foarte, deasă, călcând peste un covor cu 
frunze căzute şi rămurele uscate. 

Prada urmărită de leu trecea, după toate aparențele, 
cu mai puţină grijă prin junglă. Se afla numai la vreo sută 
de paşi înaintea carnivorului roşcat, mergând tot fără 
zgomot ca şi el, dar, în loc să ocolească luminişurile 
naturale în care lumina lunii pătrundea în toată 
splendoarea ei, le căuta intenţionat tocmai pe acestea, 
după cum se vedea bine, chiar în zig-zag-urile ce le făcea 
în drum. 

Era şi necesar să caute drumul care îi era mai uşor, 
pentru că nu semăna câtuşi de puţin cu fiara care îl 
urmărea; cel urmărit mergea drept, în două picioare şi nu 
avea păr deloc pe corp, numai pe cap. Braţele lui erau 
bine formate şi erau musculoase; mâinile puternice şi 
delicate cu degetele lungi, iar degetul mare de la ambele 
mâini ajungea în lungime până aproape de vârful celui 
arătător. Picioarele la fel, cu mâinile, erau şi ele bine 
(acute, dar se deosebeau de acelea ale oricărei alte rase 
omeneşti, excluzând poate rasele inferioare, prin faptul 
că degetele mari de la fiecare picior creştea în afară, 
formând un unghi drept cu restul degetelor. 

Oprindu-se o clipă într-una dintre poienile din drumul 


4 


său, această fiinţă ciudată a întors capul şi a ascultat cu 
atenţie în urma ei. Cu acest prilej se puteau distinge bine 
trăsăturile feţei sale, sub razele unei luni pline. Avea o 
figură cu trăsături fine, regulate, care ar fi putut să 
atragă atenţia, ca frumuseţe masculină, în oricare dintre 
oraşele mari din lume. Om să fi fost oare această 
creatură? 

Ar fi fost greu de precizat, pentru că pe sub tunica de 
blană neagră care îi acoperea şoldurile, atârna în afară, 
în spatele lui, o coadă lungă, fără pic de păr pe ea. 
Această fiinţă ciudată, pe care o avem în subiect, purta 
într-o mână o ghioagă puternică; de o curea trasă peste 
umăr, atârna un cuţit scurt, cu teaca lui; de o altă curea, 
încrucişată cu prima, avea suspendat pe şoldul drept o 
pungă de piele. 

Ca să-şi poată să ţine tunica, purta o cingătoare lată 
care strălucea în lumina lunii, ca şi cum ar fi fost 
încrustată cu aur. Cingătoarea se închidea cu o cataramă 
mare, împodobită cu un desen care scânteia ca şi 
pietrele preţioase. 

Numa, fiorosul leu african, se apropia din ce în ce mai 
mult de victima pe care o pândea. Dar nici aceasta nu 
era nepăsătoare. Se observa bine din faptul că privea tot 
mai des în urma lui, dându-şi seama de primejdia care se 
apropia. 

Totuşi, nu a început să fugă, nici nu a grăbit pasul. 
Atâta doar că a scos pe jumătate cuțitul din teacă, îşi 
ţinea ghioaga pregătită şi pe unde îi permiteau locurile 
mai deschise, făcea paşi mari, repezi. 

Străbătând, în sfârşit, o ultimă fâşie de junglă, 
această fiinţă care semăna a om, a dat peste un teren de 
o întindere mare, aproape fără copaci. 

În primul moment a stat la îndoială, aruncând o 
privire aspră în spatele lui, apoi o alta în sus, spre 
adăpostul oferit de crengile mari ale copacilor înalţi de la 


5 


marginea pădurii. 

Probabil, însă, că era împins la drum de o nevoie cu 
mult mai mare decât influenţa pe care teama sau 
precauţiunea o aveau asupra lui, pentru că a pornit 
înainte, să traverseze câmpia, lăsând în urma lui 
siguranţa oferită de copacii ospitalieri. 

Câmpia era, într-adevăr, împestriţată, din distanţă în 
distanţă, cu câte un copac singuratic, aşa că şi el şi-a 
continuat drumul de la unul la altul, ceea ce arăta că nu 
i-a pierit orice grijă cu totul. Dar, după ce a trecut şi de 
cel de-al doilea copac, distanţa până la al treilea era 
considerabilă şi Numa, ieşind în momentul acela din 
tufişul de la marginea junglei, văzându-şi vânatul fără 
nici un mijloc de salvare, s-a repezit asupra lui. 

Au trecut două luni de zile: luni lungi şi obositoare, în 
care foamea, setea, greutăţile şi mai ales o durere 
arzătoare sufletească l-au chinuit pe Tarzan, din ziua 
când a aflat din jurnalul căpitanului german pe care l-a 
omorât, că soţia sa trăieşte încă. 

După toată ancheta în care a fost ajutat de biroul de 
informaţii al trupelor engleze din Africa de Sud-Est, a 
descoperit că nemţii încearcă să o ţină pe lady Jane 
ascunsă în interiorul ţării, dar motivele acestei dispoziţii 
nu le ştia decât înaltul comandament al armatei germane 
de acolo. 

Ea a fost trimisă peste hotare, în statul liber Congo, în 
grija locotenentului Obeigatz, cu un detaşament de trupe 
germane indigene. Plecând singur în căutarea ei, Tarzan 
a reuşit să găsească satul în care a fost încarcerată, dar 
acolo a aflat că a fugit de câteva luni de zile şi că ofiţerul 
german a luat călăuze şi a plecat să o caute împreună cu 
tot detaşamentul. 

De aici încolo, toate informaţiile de la şefi, de la 
călăuze şi de pe la ostaşii pe care îi silea la mărturisiri 
erau vagi şi adeseori se băteau cap în cap. Unele călăuze 


6 


susțineau că li s-a dat drumul şi au fost trimişi înapoi; 
altele că au dezertat şi s-au întors înapoi în sat pentru că 
au fost siliţi să meargă prin locuri prea îndepărtate de 
tara lor. 

Astfel, Tarzan. Punând bucată cu bucată, crâmpeie de 
informaţii, nu putea să-şi formeze decât o idee foarte 
vagă şi numai despre direcţia în care soldaţii au putut să 
meargă. 

Plecând din sat, a mers spre Sud-Vest, să treacă 
munţii, la care însă, a ajuns numai după ce a trecut prin 
cele mai mari greutăţi. A avut mai întâi de străbătut o 
stepă întinsă, aproape fără nici un strop de apă şi 
acoperită, aproape integral, de mărăcini, deşi, de unde a 
trecut într-un ţinut în care, probabil, nu mai trecuse până 
atunci picior de om alb şi care nu era cunoscut decât din 
legendele triburilor care îl mărgineau Aici s-a aflat în faţa 
unor munţi prăpăstioşi, a unor platouri pline cu verdeață, 
câmpii întinse şi mlaştini nemărginite. Dar, ca să ajungă 
până la munţi, platouri sau câmpii, trebuia neapărat să 
treacă în primul rând peste mlaştini. 

După săptămâni de trudă a găsit, în cele din urmă, un 
drum pe unde să poată străbate mlaştinile, care nu erau 
decât o întindere de pământ oribilă, plină de şerpi 
veninoşi şi alte reptile primejdioase. De câteva ori a avut 
ocazia să găsească la distanţe mari, sau noaptea, 
animale care ar fi putut fi considerate monştri titanici din 
clasa reptilelor. Cum însă erau pe acolo şi elefanţi 
numeroşi, rinoceri şi hipopotami, atât prin apă cât şi în 
afară, Tarzan nu putea să fie sigur dacă formele enorme 
ale acestora nu erau ale celor din urmă. 

În sfârşit, după ce a traversat mlaștinile, a ajuns să 
pună din nou piciorul pe teren solid şi abia atunci şi-a dat 
seama pentru ce acest teren sfidase, de nenumărate 
secole, atât curajul, cât şi osteneala raselor eroice din 
lumea din exterior, care, după numeroase înfrângeri şi 


7 


suferinţe de necrezut, au străbătut pământul în toate 
direcţiile de la pol la pol. 

Faţă de abundența şi varietatea vânatului, s-ar fi 
putut deduce că fiecare specie cunoscută de păsări, 
animale sau reptile, a căutat acolo un refugiu, unde să 
poată opune ultima rezistenţă mulţimii cotropitoare a 
oamenilor, care se răspândeşte neîncetat pe suprafaţa 
pământului,  răpind terenul ordinelor de animale 
inferioare, din clipa în care prima maimuţă şi-a lepădat 
părul şi a încetat de a se mai sprijini în pumni în mersul 
ei. Până şi speciile, pe care Tarzan le cunoştea foarte 
bine, vedeau aici, în unele cazuri, rezultatele unei linii 
deosebite de evoluţie sau se prezentau sub o formă 
nealterată, care a fost transmisă, fără nici o schimbare, 
de secole întregi. 

De asemenea, mai erau şi o mulţime de specii 
provenite prin încrucişarea lor, dintre care un leu galben, 
vărgat cu negru, l-a interesat foarte mult pe Tarzan. 

Era ceva mai mic decât leii cu care era obişnuit, dar 
totuşi era una dintre cele mai primejdioase fiare, pentru 
că, pe lângă o pereche de colţi lungi şi ascuţiţi ca sabia, 
mai era şi de o răutate îndrăcită. Tarzan a considerat că 
aceasta nu este decât o dovadă că pe vremuri se găseau 
şi tigri; aceştia puteau fi chiar din specia preistorică, cu 
colţi uriaşi, animale care s-au încrucişat în pădurile 
africane cu leii, dând naştere groaznicului specimen cu 
care a avut prilejul să se întâlnească azi. Adevăraţii lei ai 
acestei lumi noi, nu se deosebeau mult de cei pe care Îi 
ştia el. In mărime şi conformaţie, erau aproape identici; 
atâta doar că petele, pe care le aveau de mici ca 
leoparzii, nu le mai dispăreau odată cu vârsta, ci le 
rămâneau astfel încât îi făceau să semene cu leoparzii. 

După două luni de osteneală, nu avea încă nici cea 
mai mică dovadă că aceea pe care o căuta a ajuns şi ea 
în aceste ţinuturi atât de frumoase, dar în care era atât 


8 


de greu de pătruns. Totuşi, s-a convins, în urma 
cercetărilor pe care le-a făcut, atât prin satele canibalilor, 
cât şi pe la triburile din vecinătate, că, dacă lady Jane 
mai trăia cumva, trebuia să o caute numai în direcţia 
aceea, deoarece, printr-un proces de eliminare, a redus 
toate celelalte posibilităţi. 

Despre felul cum a reuşit să treacă mlaştinile, nu îşi 
mai pierdea vremea să se gândească, dar se convingea 
tot mai mult că soţia lui a găsit posibilitatea să le 
străbată, astfel că, dacă era şi acum în viaţă, numai aici 
trebuia căutată. 

Dar acest ţinut sălbatic, necunoscut şi nestrăbătut de 
nimeni, era o întindere imensă. În calea lui se ridicau 
munţi înalţi şi greu de trecut; torente care se rostogoleau 
de pe stânci aproape drepte îl opreau din drum, fiind 
nevoit, aproape la fiecare pas, să-şi măsoare muşchii şi 
agerimea minţii cu carnivorele mari pentru a-şi putea 
procura hrana. 

De nenumărate ori s-a întâmplat ca Numa să 
urmărească acelaşi vânat şi când unul, când altul, să o ia 
înaintea celuilalt. Cu toate acestea, foarte rar s-a 
întâmplat ca Tarzan să rămână flămând, pentru că 
vânatul exista în mare cantitate, pe lângă fructele 
gustoase şi diversele vegetale, pe care, cineva crescut în 
junglă, ştia unde şi cum să le găsească, la nevoie. După 
câteva zile de căutare, a reuşit în cele din urmă să 
găsească o trecătoare printre munţi. Coborând de partea 
cealaltă, a ajuns într-un ţinut care nu se deosebea cu 
nimic de primul. Era şi aici destul vânat, iar la un vad al 
unui pârâiaş, chiar la poalele munţilor de unde începea o 
câmpie acoperită cu o pădure deasă, a avut şi prilejul să 
ucidă o căprioară. Era tocmai pe înserat. Din diferite părţi 
ale junglei, mai ales dinspre dealuri, au început să se 
audă răcnetele şi urletele fiarelor mari de pradă. 

Deoarece copacii de pe dealul unde se afla nu erau 


9 


destul de mari ca să îi ofere un refugiu, Tarzan a aruncat 
căprioara pe umeri şi a pornit spre pădurea care 
acoperea aproape întinderea toată a câmpiei. Din 
înălţimea unde se afla la început, a văzut că la o distanţă 
oarecare nu tocmai mare, pădurea se termina spre 
stânga printr-o fâşie de teren în care nu au crescut decât 
doi copaci singuratici. Tarzan a ales unul dintre aceştia, 
care se potrivea pentru scopurile sale şi s-a îndreptat 
spre el. Ajuns acolo, s-a hrănit cu carnea lui Bara şi după 
ce s-a săturat, a luat restul şi l-a atârnat sus în copac, de 
partea opusă locului pe care şi l-a ales pentru odihnă. 

Pe urmă, a venit şi s-a aşezat într-o poziţie cât mai 
convenabilă pentru a se putea odihni, în furca dintre 
două crengi; iar după câteva clipe dormea atât de adânc, 
încât răcnetele şi urletele leilor ajungeau acum, fără nici 
un efort, până la urechile sale. Zgomotele obişnuite ale 
junglei nu îi tulburau deloc somnul ci, dimpotrivă, îi 
dădeau siguranţa lucrului obişnuit. Un zgomot neobişnuit 
însă, fie el cât de mic, chiar atât de mic, încât abia îl 
putea auzi un om care nu dormea, rareori se întâmpla să 
nu îl trezească pe Tarzan, oricât de profund i-ar fi fost 
somnul. 

Aşa se explică de ce, după un timp, când luna s-a 
ridicat pe cer, el s-a trezit în zgomotul unor paşi repezi 
pe covorul de verdeață, din apropierea copacului. În 
aceeaşi clipă a fost pregătit pentru orice fel de activitate. 

Tarzan nu s-a trezit din somn aşa cum unul dintre noi 
ar face-o, cu toropeala somnului pe ochi şi creier, pentru 
că, dacă fiinţele din junglă s-ar trezi în felul acesta, 
puţine dimineţi ar mai vedea în viaţă. 

In momentul când ochii lui s-au deschis clari şi 
strălucitori, tot atât de clar şi strălucitor s-au înregistrat 
în aceeaşi clipă, pe centrele nervoase ale creierului său, 
diversele  percepţiuni transmise de toate simţurile 
împreună. 


10 


A observat la numai câţiva metri alergând spre copac 
ceva ce la prima vedere părea a fi un alb aproape gol... 
şi cu toate acestea, în scurta clipă a acestei constatări nu 
i-a scăpat din vedere nici coada cea lungă care atârna la 
spatele acelei fiinţe. În urma acelui care fugea, atât de 
aproape ca să excludă orice posibilitate de scăpare, 
venea Numa, leul, cu toată viteza atacului pe care a fost 
capabil să îl facă. 

Mută era prada, mut era şi ucigaşul, amândoi ca două 
spirite într-o lume moartă, alergând cu iuţeală către 
momentul culminant al tragediei care avea să pună 
capăt acestei întreceri oribile. 

Tarzan, în momentul când a deschis ochii şi a cuprins 
cu privirea scena de sub el..., în acea clipă a constatărilor 
lui, judecata şi hotărârea urmând rapid una după 
cealaltă, păreau că, tot în clipa deşteptării sale, s-au 
găsit zburând prin aer şi numai pentru că a văzut o fiinţă 
cu pielea albă în formă de om, urmărită de inamicul 
ereditar. 

Atât de aproape era leul de cel care fugea, încât 
Tarzan nu a mai avut timp să îşi aleagă modul atacului. 
Astfel, după cum sare un înotător de sus de pe 
trambulină cu capul înainte în apa de jos..., tot aşa a 
sărit şi Tarzan spre Numa. În mână îi strălucea lungul 
cuţit de vânătoare al tatălui său, care de atâtea ori a 
făcut să curgă sânge de leu. 

Una dintre ghearele teribile ale leului a atins şoldul 
drept al lui Tarzan, rănindu-l..., o rană lungă şi adâncă, 
dar şi el s-a prins de spatele lui Numa, înfigându-şi de 
câteva ori cuțitul între coastele fiarei. Dar nici fiinţa cu 
chip de om, care s-a oprit în loc nu stătea cu mâinile în 
sân. Fiind ea însăşi o creatură a sălbăticiei, a înţeles 
imediat adevărul asupra minunii prin care a fost salvat. 
De aceea s-a întors repede cu buzduganul ridicat, sărind 
în ajutorul lui Tarzan pentru nimicirea lui Numa. 


11 


A fost suficientă o singură lovitură dată cu o forţă 
năprasnică, exact în fruntea lată a leului, pentru a fi 
culcat în nesimţire, după care cuțitul lui Tarzan a nimerit 
inima fiarei, ale cărei tremurături convulsive l-au 
încredinţat de moartea leului. Sărind după aceea în 
picioare, a pus un picior pe cadavrul leului şi ridicând 
faţa spre Goro, luna, a lăsat să se audă strigătul de 
victorie al maimuţoiului când ucide. In clipa când acest 
strigăt ciudat a izbucnit de pe buzele lui Tarzan, cealaltă 
fiinţă în formă de om s-a ferit într-o parte înmărmurit; 
dar, când l-a văzut pe Tarzan punându-şi cuțitul la loc în 
teacă şi întorcându-se spre el, a considerat că Tarzan 
mai avea nici un motiv să fie îngrijorat. 

S-au cântărit amândoi din priviri câteva momente, 
după care noul sosit a început să vorbească. Tarzan a 
înţeles că fiinţa din faţa lui doreşte, prin sunetele 
articulate, să exprime cuvinte care, deşi rostite într-o 
limbă necunoscută, concretizau gândurile unui om ce 
poseda până la un punct oarecare aceeaşi putere de 
judecată ca şi el. 

Cu alte cuvinte, deşi această creatură avea coadă, iar 
degetele cele mari de la mâini şi de la picioare semănau 
cu ale maimuţelor, era din toate celelalte puncte de 
vedere, om ca toţi oamenii. Sângele care curgea acum 
din plin din şoldul lui Tarzan a atras atenţia acelei fiinţe. 

A scos de la brâu o punguliţă şi apropiindu-se de 
Tarzan, îi arătă prin semne că doreşte să se întindă jos 
pentru a-l putea îngriji, tratându-i rana, unde a presărat 
pe carnea crudă puţin din praful pe care îl conţinea 
punguliţă. 

Durerea rănii a fost nimic pe lângă tortura cumplită a 
leacului, dar, obişnuit cu dureri fizice, Tarzan a rezistat 
cu nepăsare; iar după câteva clipe a încetat şi curgerea 
sângelui şi durerea. Ca răspuns la vocea melodioasă 
destul de plăcută a celuilalt, Tarzan a vorbit şi el în 


12 


diferite dialecte ale tribului din interior, precum şi în 
limba maimutelor mari, dar era clar că străinul nu 
cunoştea nici unul dintre ele. 

Văzând că nu pot să se înţeleagă reciproc, Pithec- 
Antropul a înaintat spre Tarzan şi punându-şi mâna 
stângă la piept, aplică palma dreaptă pe pieptul lui 
Tarzan. 

Acesta a considerat semnul său ca o manifestare de 
prietenie şi fiind versat în obiceiurile raselor necivilizate, 
a răspuns la fel îndată ce a înţeles că aceasta a fost şi 
intenţia celuilalt. Acţiunea lui părea că satisface noua lui 
cunoştinţă, care a reînceput imediat să vorbească, 
mirosind totodată prin aer, cu capul întors spre copac; iar 
după puţin timp a arătat spre carnea de cerb de acolo, 
ducând şi mâna la stomac în acelaşi timp, ceea ce 
însemna foarte lămurit că îi este foame şi sete. 

Făcând un semn generos cu mâna Tarzan şi-a invitat 
musafirul să se servească din carnea de cerb; iar acela a 
urcat atât de repede în copac şi atât de uşor, ca o 
maimuţă, ajutându-se în acelaşi timp şi de coada cea 
lungă pe care o avea. Pithec-Antropul a mâncat în 
tăcere, tăind fâşii înguste de carne din şoldul cerbului cu 
cuțitul pe care l-a avut atârnat la şold. 

De pe o creangă mare alăturată. Tarzan îşi privea 
camaradul, examinând preponderența atributelor 
omeneşti care, fără îndoială, erau scoase în relief de 
paradoxala coadă şi degetele mari de la mâini şi de la 
picioare. 

Se întreba cu uimire dacă această creatură nu ar 
reprezenta cumva vreo rasă ciudată, sau nu era decât 
rezultatul unui atavism oarecare. 

Ambele presupuneri ar fi de necrezut, dacă nu ar fi 
avut în faţa ochilor săi dovada clară a existenței unei 
astfel de fiinţe. lată, deci, un om cu coadă, mâini şi 
picioare arboreale. Curelele şi cingătoarele bătute în aur 


13 


şi pietre scumpe nu ar fi putut să fie lucrate decât de un 
meşteşugar iscusit, deşi Tarzan nu avea cum să ştie dacă 
era opera acestui individ sau a altora din rasa lui, ori 
luate de la cineva de o rasă cu totul deosebită. 

După ce a terminat de mâncat, noul sosit s-a şters pe 
gură şi pe degete cu frunze pe care le-a rupt de pe o 
creangă din apropiere; apoi l-a privit pe Tarzan cu un 
zâmbet plăcut, arătându-şi o dantură albă puternică, deşi 
caninii săi nu erau mai lungi decât ai lui Tarzan. 

Odată cu privirea lui prietenoasă, a mai vorbit câteva 
cuvinte pe care Tarzan le-a considerat ca o exprimare 
politicoasă de mulţumire, pentru că, imediat după aceea. 
L-a văzut aşezându-se la furca unei crengi ca să doarmă; 
l-a imitat şi el. Când s-a trezit, pământul era umbrit de 
întunericul care precede zorile. Deşteptarea i-a fost 
pricinuită de o scuturătură puternică a copacului în care 
şi-a găsit odihna în noapte. 

Deschizând ochii a văzut imediat că şi noul său coleg 
s-a trezit ca să cerceteze cauza tulburării somnului lor, 
rămânând uimit de priveliştea care i se înfăţişa. 

Abia distingându-se în întuneric, a văzut chiar lângă 
copac silueta unui animal colosal, iar scuturătura 
copacului se datora acestui corp enorm care se scărpina 
cu gâtul de o creangă mare. Odată cu mirarea de care a 
fost cuprins, Tarzan a mai simţit şi ciuda că un animal 
uriaş ca acesta a putut să se apropie atât de mult fără ca 
el să simtă. 

La început, din cauza întunericului, a crezut că este 
un elefant, dar ar fi trebuit să fie atunci unul cu mult mai 
mare decât toţi aceia pe care i-a mai văzut până atunci. 

Însă, îndată ce forma animalului a început să se 
distingă mai bine, a văzut la nivelul ochilor săi, la vreo 
şapte metri de la pământ, conturul unui spate crestat 
care, i-a dat impresia că acestei creaturi i-a crescut câte 
un corn puternic din fiecare încheietură a şirei spinării. 


14 


Numai o parte a spinării era în sfera ochilor lui 
Tarzan, restul pierzându-se în jos în umbra copacului, de 
unde s-a auzit acum zgomotul a două fălci puternice 
sfărâmând carnea cu oase cu tot. 

După mirosul care se înălța de jos spre nările sale 
sensibile şi-a dat seama numaidecât că lângă copac se 
afla o reptilă enormă, de natură preistorică, hrănindu-se 
cu carnea leului pe care Tarzan l-a ucis mai devreme. 

În timp ce Tarzan, cu firea lui curioasă, se străduia să 
pătrundă întunericul, a simţit că îl atinge cineva uşor pe 
umăr şi întorcând capul îl văzu pe colegul său că 
încearcă să îi atragă atenţia, punând degetul arătător pe 
buze în semn că trebuie să păstreze tăcerea şi trăgându-l 
de mânecă pentru a-i arăta că trebuie să plece de acolo 
cât mai repede. 

Realizând faptul că se află într-o ţară stranie, unde 
mişună monştri uriaşi, de ale căror obiceiuri şi putere era 
străin cu totul, Tarzan s-a lăsat dus de acolo. 

Pithec-Antropul a coborât din copac cu cea mai mare 
atenţie, ţinându-se de partea opusă vizitatorului nocturn 
şi urmat la centimetru de Tarzan. A pornit fără zgomot 
prin câmpie pierzându-se în beznă. 

Odată cu răsăritul soarelui, care a împrăştiat 
întunericul nopţii, Tarzan s-a aflat din nou la marginea 
unei păduri întinse, în care cel din faţa sa a intrat fără 
multă ceremonie, mergând printre crengile copacilor, pe 
unde înainta cu uşurinţa unei lungi obişnuinţe şi a 
instinctului său ereditar. 

Dar, cu toate că se ajuta în drumul său atât de coadă, 
cât şi de formaţia specială a degetelor sale, totuşi nu a 
înaintat mai repede şi cu mai multă siguranţă decât 
Tarzan. 

În timpul acestei călătorii acesta, îşi aminti şi de rana 
pe care i-a făcut-o la şold ghearele ascuţite ale lui Numa 
cu o seară înainte. 


15 


Oprindu-se un moment să o examineze, a rămas 
extrem de surprins să vadă că, pe lângă lipsa totală a 
oricărei dureri, a început chiar să se vindece; iar pe 
margini nu exista nici un fel de inflamaţie..., probabil 
datorită prafului antiseptic pe care noul său coleg de 
drum i l-a presărat pe rană. 

Au mers în felul acesta trei-patru kilometri, când. 
Deodată, colegul lui Tarzan a coborât la pământ, 
oprindu-se sub un copac mare care a crescut pe malul 
ierbos al unui pârâu. 

Aici, amândoi şi-au potolit setea iar, Tarzan a 
descoperit că apa era curată, proaspătă şi rece ca 
gheaţa, ceea ce dovedea pe deplin că îşi are izvorul sus 
de tot, în vârful munţilor, de unde curgea cu repeziciunea 
unui torent. 

Dezbrăcându-se de tunica de pe şolduri, Tarzan a 
intrat în apă, unde s-a răcorit câteva momente, după 
care a ieşit mai dinamic şi cu o poftă nebună de 
mâncare. 

În timp ce ieşea din apă, a observat că amicul său îl 
priveşte cu o expresie de mare nedumerire. 

Prinzându-l pe Tarzan de umăr, îl răsuci pe loc în aşa 
fel încât să fie cu spatele către el..., apoi, atingându-i cu 
degetul capătul de jos al spinării, şi-a ridicat propria lui 
coadă până peste umăr şi răsucindu-l pe Tarzan din nou 
cu faţa spre el, indică cu degetul spre Tarzan şi apoi spre 
coadă, vorbind precipitat în limba lui ciudată. 

Atunci Tarzan a început să înţeleagă că tovarăşul său 
abia acum a descoperit că el este fără coadă de la natură 
şi nu din cauza vreunui accident; i-a atras atenţia şi 
asupra nepotrivirii degetelor mari de la picioare şi mâini, 
ca să îl facă să înţeleagă şi mai bine că ei aparţin unei 
rase de oameni cu totul diferite. 

Noul prieten al lui Tarzan a dat din cap cu îndoială, ca 
şi cum i-ar fi fost absolut cu neputinţă să desluşească de 


16 


ce Tarzan s-ar deosebi de el, dar în cele din urmă, având 
aerul că renunţă la problema aceasta, cu o simplă 
ridicare din umeri, s-a dezbrăcat şi a intrat şi el în apă. 

După ce şi-a terminat baia şi-a luat simpla 
îmbrăcăminte, s-a aşezat la tulpina copacului, făcându-i 
semn lui Tarzan să stea lângă el,... pe urmă a dezlegat 
săculeţul ce îl purta la şoldul din dreapta din care a scos 
câteva felii de carne uscată şi vreo doi pumni de nuci cu 
coaja foarte subţire, fructe pe care Tarzan nu le-a mai 
văzut până atunci. 

Văzând că străinul le sparge în dinţi şi mănâncă 
miezul, Tarzan l-a imitat imediat în gest. Descoperind că 
miezul e destul de bogat şi foarte gustos. 

Nici carnea cea uscată nu era lipsită de gust, cu toate 
că a fost conservată fără sare, un articol probabil destul 
de greu de găsit prin părţile acelea. 

În timpul mesei, străinul indică nucile, carnea şi multe 
alte obiecte diverse din jur, articulând odată cu mişcarea 
şi un sunet pe care Tarzan l-a înţeles numaidecât că 
trebuie să fie denumirea obiectului în propria limbă a 
acestei fiinţe. 

Evident că nu a putut decât să zâmbească la dorinţa 
înflăcărată a noii sale cunoştinţe de a-i oferi datele 
necesare prin care amândoi ar putea ajunge la un anumit 
schimb de idei. 

Şi, fiindcă până acum a fost capabil să înveţe mai 
multe limbi, precum şi un număr de dialecte, a 
considerat că nu îi va fi greu să mai înveţe încă una, deşi 
părea că nu se înrudeşte cu niciuna din limbile pe care le 
ştia. 

Erau atât de ocupați cu mâncarea şi cu lecţiile de 
conversaţie între ei, încât nici unul nu a observat cei doi 
ochi care îi fixau din vârful copacului de lângă ei. 

Tarzan nu a simţit apropierea primejdiei până în clipa 
în care un corp mare şi păros s-a aruncat de pe crengile 


17 


copacului exact în spinarea camaradului său. 


CAPITOLUL II - Spre cetatea luminii. 


Tot în clipa aceasta, Tarzan a observat că fiinţa care 
a atacat era identică cu cel atacat, atât la formă cât şi la 
mărime, cu deosebirea că trupul primului era cu totul 
acoperit de un păr negru care îi acoperea şi faţa, deşi 
îmbrăcămintea şi armele erau la fel cu ale celui atacat. 

Înainte ca Tarzan să îl fi putut împiedica, agresorul a 
dat albului, cu coada, o lovitură de ciomag în cap, 
izbitură care l-a trântit la pământ, lăsându-l în nesimţire; 
dar până să mai poată face ceva, Tarzan s-a şi încăierat 
cu el. 

Imediat şi-a dat seama că a intrat într-o luptă cu o 
fiinţă ale cărei puteri erau supraomeneşti. 

Degetele îndemânatice ale unei mâini puternice 
încercau să îl prindă de gât, în timp ce cu mâna cealaltă 
ţinea ciomagul ridicat peste capul lui. 

Dar, dacă puterea părosului său adversar era mare, 
mare era şi puterea lui Tarzan. 

Repezindu-i o lovitură straşnică, cu pumnul încleştat, 
în bărbie, prin care a făcut ca adversarul său să se 
clatine o clipă, i-a şi pus o palmă în gâtul păros, iar cu 
cealaltă mână l-a prins de încheietura braţului cu care 
ţinea ciomagul. 

În acelaşi timp şi cu aceeaşi energie, punându-şi 
piciorul drept în spatele adversarului, îşi repezi toată 
greutatea corpului său înainte, determinând ca păroasa 
fiară să cadă la pământ, trântindu-se şi el deasupra 
pieptului ei. 

Din cauza izbiturii puternice de pământ, ciomagul a 
scăpat din mâna brutei, dar s-a desfăcut şi strânsoarea 
lui Tarzan de la gâtul acesteia. 

Instantaneu, s-au înlănţuit amândoi cu braţele într-o 


18 


luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Deşi adversarul a început să îl muşte, Tarzan a 
observat numaidecât că nu acesta era mijlocul de atac şi 
de apărare de care să se teamă cel mai mult, colții 
acestuia nefiind mai dezvoltați decât ai lui. 

De alt lucru însă trebuia să se ferească mai mult: 
coada lungă şi elastică a adversarului, pe care acesta 
încerca tot timpul să o înfăşoare în jurul gâtului lui 
Tarzan. 

Zbătându-se, mârâind şi scrâşnind, amândoi s-au 
rostogolit pe iarba verde din jurul copacului, când unul 
când celălalt deasupra, dar fiecare se străduia să îşi 
apere gâtul, pentru a nu fi strâns şi astfel sufocat, aşa că 
măsurile lor de ofensivă erau slabe. 

După puţin timp, Tarzan a prins un prilej bun de 
învins, în timp ce se rostogoleau, el a început să îşi 
împingă adversarul din ce în ce mai aproape de râul pe 
malul căruia se ducea lupta. 

In cele din urmă, au ajuns chiar pe marginea muchiei 
pământului de lângă apă. Lui Tarzan nu i-a rămas decât 
să se folosească de o ultimă împinsătură, care i-ar fi 
precipitat pe amândoi sub apă, în aşa fel încât el să 
rămână deasupra adversarului. 

Dar, în acelaşi moment, a cuprins în raza privirilor 
sale un punct, dincolo de care zăcea în nesimţire colegul 
său de mai înainte şi a văzut, la câţiva paşi mai departe, 
una din acele fioroase corcituri de leu şi tigru, care îl 
privea cu toată răutatea. 

Dar şi adversarul lui păros a descoperit, tot atunci, 
atitudinea amenințătoare a fiarei şi a încetat imediat 
orice activitate dură împotriva lui Tarzan. Bolborosindu-i 
în limba neînţeleasă, a încercat să se desprindă din 
strânsoarea lui, în aşa fel, încât să îi poată indica rapid 
că, în ceea ce privea pe el, lupta s-a sfârşit. 

Apreciind pericolul care îl ameninţa pe camaradul său 


19 


aflat în nesimţire şi dorind foarte mult să îl apere de 
atacul fiarei, Tarzan a eliberat adversarul şi s-au ridicat 
amândoi în picioare. 

Trăgându-şi cuțitul din teacă, a pornit încet spre 
prietenul său, aşteptându-se în acelaşi timp ca recentul 
său adversar să profite de ocazie şi să fugă. 

Însă, spre marea lui uimire, l-a văzut luându-şi de jos 
ciomagul şi înaintând cot la cot cu el împotriva fiarei. 

Leul, lungit pe pământ, stătea nemişcat..., făcând 
abstracţie doar de zvâcniturile cozii şi de crisparea 
buzelor lui rânjite, cam la cincisprezece metri de locul 
unde se afla Pithec-Antropul. 

Păşind peste corpul acestuia, Tarzan i-a văzut 
pleoapele fluturând uşor şi deschizându-se. Atunci a 
simţit în sufletul său o uşurare că prietenul său nu era 
mort, realizând în acelaşi timp că, fără să ştie, a răsărit în 
pieptul său un adevărat sentiment de prietenie pentru 
fiinţa aceea atât de ciudată de lângă el. 

A continuat să se apropie de corcitura de leu şi tigru, 
fiara cu colții ca sabia, dar nici părosul din dreapta nu a 
rămas în urmă. S-au apropiat din ce în ce mai mult, până 
când, ajunşi la o distanţă de vreo şase-şapte metri, 
corcitura de leu să atace. 

Toată furia şi-a îndreptat-o spre omul cu blana neagră 
ca o maimuţă, care s-a oprit cu buzduganul ridicat pentru 
a preîntâmpina atacul. 

Tarzan, invers acţiunii acestuia, s-a repezit înainte cu 
o viteză pe care nici cea a fiarei nu o întrecea şi s-a 
azvârlit prin aer asupra leului, după cum face un jucător 
de „rugby” când se repede asupra aceluia care fuge cu 
mingea spre „gol”. 

Cuprinse cu braţul drept gâtul fiarei prin faţa 
umărului ei drept, încolăcindu-şi braţul stâng pe sub 
piciorul stâng din faţă al fiarei. 

Atât de mare a fost forţa ciocnirii lor, încât amândoi s- 


20 


au rostogolit de câteva ori pe iarbă, fiara urlând de furie 
şi bătând aerul cu ghearele, căutând să se elibereze din 
strânsoare, pentru a putea să sfâşie omul care a atacat- 
o, în timp ce acesta se ţinea cu disperare de locul unde 
s-a agăţat. 

După toate aparențele, atacul săvârşit de Tarzan a 
fost manifestarea unei ferocităţi nebune fără rost şi 
lipsită de orice judecată şi îndemânare. 

Cu toate acestea, nimic nu putea fi mai departe de 
adevăr decât o asemenea presupunere, deoarece fiecare 
muşchiuleţ al uriaşei sale făpturi a ascultat de ordinele 
minţii sale ingenioase, deprinsă să satisfacă toate 
condiţiile unei astfel de agresiuni. 

Lungile şi puternicele sale picioare, deşi păreau 
încurcate cu desăvârşire cu picioarele din spate ale 
fiarei, dădeau impresia că numai printr-o minune ar 
putea să rămână ne sfâşiate de ghearele acestuia. 
Totuşi, la momentul potrivit, a fost acolo unde trebuia să 
fie pentru ca planul de atac al lui Tarzan să se 
îndeplinească cu succes. 

Astfel că, în clipa în care fiara s-a crezut stăpână pe 
adversarul ei, a fost smucită pe neaşteptate în sus şi 
ţinută drept pe labele din spate, strânsă cu spatele de 
pieptul lui Tarzan, aşa că nu mai putea să facă nimic 
altceva decât să zgârie zadarnic aerul cu ghearele din 
faţă. 

Tot în clipa aceea, ca şi cum l-ar fi împins cineva, 
negrul păros a alergat cu cuțitul scos din teacă şi l-a 
înfipt adânc în pieptul fiarei. 

Tarzan a mai ţinut câteva clipe fiara în îmbrăţişarea 
mortală, dar simţindu-i corpul, înmuindu-se, odată cu 
încetarea definitivă a vieţii, a lăsat corpul să cadă la 
pământ...; în acest fel amândoi, aceia care nu cu mult 
timp în urmă s-au încăierat pe viaţă şi pe moarte, se 
aflau din nou faţă în faţă, despărțiți de cadavrul 


21 


duşmanului lor comun. 

Tarzan aştepta pregătit şi de război şi de pace. 

După câteva clipe, mâinile părosului negru s-au 
ridicat, a aşezat mâna stângă pe propria lui inimă, iar 
dreapta i-a întins-o până a ajuns la pieptul lui Tarzan. 

Era aceeaşi formă de salutare prietenească prin care 
Pithec-Antropul a sigilat alianţa sa cu Tarzan; iar acesta 
bucuros de oricare alt aliat pe care îl putea câştiga în 
această lume sălbatică şi necunoscută, a primit imediat 
amiciţia care i se oferea. 

La sfârşitul acestei ceremonii, a privit în direcţia 
celuilalt prieten, Pithec-Antropul şi l-a văzut că începea 
să îşi revină din amorţeală. 

Mai văzu că s-a ridicat în picioare în acelaşi timp în 
care negrul păros se întorcea spre el, adresându-i-se într- 
o limbă care, evident, era limba lor comună. 

Cel fără păr pe el a răspuns şi amândoi s-au apropiat 
încet unul spre altul. 

Tarzan aştepta cu mult interes rezultatul acestei 
întâlniri a lor. 

Amândoi s-au oprit la câţiva paşi distanţă între ei, 
vorbind alternativ, precipitat, dar fără nici o senzaţie de 
nervozitate aparentă, ci numai privindu-l din când în 
când pe Tarzan şi dând din cap afirmativ, ceea ce lăsa 
impresia că până la un punct el era subiectul discuţiei 
lor. 

După ce au dialogat câteva minute s-au apropiat şi 
mai mult până au ajuns faţă în faţă, când au repetat 
ceremonia de înfrățire care, cu puţin timp înainte, a 
marcat încetarea ostilităţii între Tarzan şi negrul păros. 

După aceea s-au întors spre Tarzan şi apropiindu-se 
de el, i-au vorbit cu multă însufleţire, ca şi când ar fi dorit 
să îi dea o informaţie din cele mai importante. 

Dar, după câtva timp, au renunţat la această 
încercare care părea că nu duce la nici un rezultat concis 


22 


şi au recurs la limba lor prin semne, făcându-l în acest fel 
pe Tarzan să înţeleagă că vor să meargă înainte 
împreună şi că insistă să rămână alături şi el. 

lar, cum direcţia indicată de ei era un drum pe care 
Tarzan nu l-a mai străbătut niciodată, a fost destul de 
încântat să primească invitaţia, hotărât cum era să 
exploreze cât mai mult această ţară necunoscută, înainte 
de a fi renunţat definitiv la căutarea Janei prin părţile 
acelea. 

Câteva zile în şir, drumul lor i-a condus printre 
dealuri, paralel cu lanţul munţilor înalţi din apropiere. 

Uneori chiar au fost ameninţaţi de locuitorii sălbatici 
din acest ţinut necunoscut, iar de vreo câteva ori, Tarzan 
a zărit, în umbrele nelămurite ale nopţii, siluete ciudate 
de mărimi uriaşe. 

A treia zi au găsit o peşteră mare, naturală, pe latura 
unei râpe nu tocmai adânci, la baza căreia cădea unul 
dintre numeroasele pârâiaşe care udau câmpia din vale 
şi a căror revărsare alimenta mlaştinile din luncile de la 
marginea acestui ţinut. 

Toţi trei au rămas aici un timp oarecare, iar lecţiile lui 
Tarzan în limba camarazilor lui progresau mai bine decât 
în timpul călătoriei. 

Peştera păstra toate dovezile că ar fi fost locuită cu 
mult timp în urmă şi de alte fiinţe omeneşti. Se vedeau 
rămăşiţele unei vetre primitive de tot, iar pereţii şi 
tavanul erau înnegriţi de fumul multor focuri care s-au 
aprins acolo pe vremuri. 

Zgâriate în funingine şi uneori săpate adânc în piatra 
din subsolul acesteia, se vedeau hieroglifele ciudate, 
precum şi câteva contururi de animale, păsări şi 
reptile..., acestea din urmă, atât de nenaturale, încât 
semănau cu imaginea unor vietăţi stinse din era jurasică. 

Unele hieroglife, dintre cele făcute mai curând, erau 
citite cu mult interes de prietenii lui Tarzan, care le 


23 


comentau şi cu vârfurile cuţitelor lor, adăugau şi ei câte 
ceva în condica vremurilor de pe zidurile acelea înnegrite 
de fum. 

Curiozitatea lui Tarzan era destul de mare, dar 
singura explicaţie pe care şi-o putea da era că are în faţa 
ochilor unul dintre cele mai primitive registre de hotel 
din lume. 

Toate acestea, însă, îi mai dădeau şi posibilitatea de 
a intra mai adânc în misterul originii acestor fiinţe stranii 
cu care soarta l-a adus în contact. 

lată-i aici, în faţa lui, oameni cu coadă ca şi 
maimuţele..., unul din ei acoperit cu păr ca orice animal 
cu blană şi se vedea bine, posedau o limbă scrisă şi 
vorbită. 

Pe măsură ce avansa în învăţarea limbii, curiozitatea 
lui era încinsă din ce în ce mai mult faţă de dovezile pe 
care le primea despre o civilizaţie pe care nu s-a aşteptat 
să o găsească la fiinţele acestea care posedau atât de 
multe puncte asemănătoare cu animalele. 

De aceea s-a hotărât să îşi dea şi mai mult silinţa să 
înveţe, pentru a putea deveni cu totul stăpân pe limba 
lor, mai ales că, până acum, a ajuns să cunoască numele 
camarazilor lui, precum şi numele animalelor şi plantelor 
pe care le-a întâlnit. 

Tadeu, acela cu pielea albă şi fără păr, asumându-şi 
rolul de profesor, îşi îndeplinea sarcina cu multă 
stăruinţă, stăruinţă care era răsplătită de progresul 
elevului său. 

Omat, negrul cel păros, considera că şi el are o 
oarecare răspundere în privinţa educaţiei lui Tarzan, aşa 
că ori unul ori altul era necontenit alături de el. 

Rezultatul final a fost ceea ce era de aşteptat: o 
asimilare în timp record a lecţiilor predate şi astfel, mai 
înainte ca vreunul din ei să îşi fi dat seama, puterea de 
înţelegere între ei prin grai era un fapt împlinit. 


24 


Tarzan a explicat colegilor săi scopul misiunii pe care 
o avea pe acele meleaguri, dar nici unul dintre cei doi nu 
a fost în stare să îi dea cea mai mică rază de speranţă la 
care să se fi putut încălzi dorul său nemărginit. 

In ţara lor nu a fost niciodată o femeie ca aceea pe 
care a descris-o el, nici nu s-a întâmplat până la el să 
vadă pe acolo vreun om fără coadă. 

- Eu sunt plecat de vreo şase luni din Alur, a zis 
Tadeu. Multe lucruri trebuie să se fi petrecut prin acele 
locuri, dar mă îndoiesc că soţia ta ar fi putut intra în 
această ţară, traversând acele mlaştini teribile, pe care 
chiar tu le consideri ca obstacole aproape de neînvins. Şi 
chiar dacă ar fi reuşit să le traverseze tot, nu ar fi putut 
să scape de celelalte primejdii din care o parte le cunoşti, 
iar despre celelalte vei auzi de acum înainte. 

- Alur, Cetatea luminii! a  murmurat Tarzan, 
traducând cuvântul în propria lui limbă. Unde este Alur? 
Este oraşul tău Tadeu, ori al lui Omat? 

- Este al meu, nu este al lui Omat, a răspuns cel 
întrebat. Neamul lui Wazdon nu are oraşe, ei locuiesc 
prin copacii pădurilor şi prin peşteri săpate în dealuri, aşa 
este, negrule? A încheiat el, întorcându-se către uriaşul 
păros. 

- Da, a răspuns Omat, noi Wazdonii, suntem liberi, 
numai neamul lui Hodon se închide în oraşe. Eu nu aş 
vrea să fiu alb. 

Tarzan a zâmbit prietenos. 

lată, s-a gândit el, că şi până aici există distincţia de 
rasă între negrii şi albi. Hodon şi Wazdon. Nici chiar 
faptul că păreau cu totul egali, în ceea ce priveşte 
inteligenţa, nu îi oprea de la aceasta; le era suficient că 
unul este negru, iar celălalt alb şi se desprindea cu 
uşurinţă că acesta din urmă se considera superiorul 
celuilalt. 

- Unde este Alur? A întrebat Tarzan din nou. Te întorci 


25 


acum acolo? 

- Este dincolo de munţi, a răspuns Tadeu; dar nu mă 
întorc acolo... Nu mai merg până nu moare Kotan. 

- Kotan? A rostit întrebător şi mirat Tarzan. 

- Kotan este regele, a explicat Pithec-Antropul. El 
domneşte peste aceste ţinuturi. Eu am fost unul dintre 
războinicii lui. 

- Dar de ce ai plecat de acolo? a întrebat Tarzan. 

- E o poveste lungă, a răspuns Tadeu, dar, pentru că 
timpul nu ne presează, am să ţi-o istorisesc şi ţie, să vezi 
câtă dreptate am şi câte suflete nevinovate cad victimele 
ambițiilor deşarte ale altora. 

După o scurtă pauză de meditare, Tadeu a început să 
povestească cu o voce constantă: 

- Eu locuiam în palatul lui Kotan. Aici am cunoscut-o 
pe fiica lui, Ghizi şi ne-am îndrăgostit reciproc. Kotan însă 
nu mă dorea de ginere. De aceea m-a trimis să lupt cu 
oamenii din satul lui Dacat, care refuzau să plătească 
regelui tribut, cu gândul şi speranţa că voi fi ucis în luptă, 
pentru că Dacat este renumit pentru curajul său şi al 
războinicilor lui. Dar nu s-a întâmplat să fiu ucis în luptă, 
ci m-am întors victorios, aducându-l, odată cu tributul şi 
pe Dacat ca prizonier. Kotan nu a fost deloc încântat, mai 
ales când a văzut că Ghizi mă iubeşte şi mai mult decât 
înainte. Dar tatăl meu. Jadon, omul-leu, este un şef 
puternic. El este şeful celui mai mare sat din exteriorul 
cetăţii Alur. Deci Kotan nu a îndrăznit să îi aducă vreo 
jignire, aşa că a început să îmi laude succesele, cu toate 
că o făcea cu jumătate de zâmbet. Aceasta înseamnă la 
noi zâmbetul care mişcă numai muşchii feţei, 
neschimbându-i privirile cu nimic: ipocrizie şi viclenie. 
Dacă trebuia să fiu lăudat şi răsplătit, ce răsplată mai 
bună mi-ar fi putut oferi decât mâna fiicei sale Ghizi? Dar 
nu a făcut-o, pentru că pe Ghizi o păstrează pentru Bular, 
fiul lui Mosar, un şef al cărui bunic a fost odată rege. ŞI 


26 


care speră să fie şi el rege. În acest fel, Kotan dorea să îl 
împace pe Mosar şi să câştige prietenia acelora care 
considerau că Mosar trebuie să fie regele Hodonilor. Dar 
lui Tadeu trebuia să îi dea o răsplată, a continuat albul cu 
coadă şi atunci vicleanul de Kotan s-a gândit să îmi ofere 
demnitatea de preot, una din cele mai mari onoruri pe 
care Kotan le poate oferi supuşilor săi. Dar tocmai 
aceasta nu doream eu. Pentru că atunci ar fi trebuit să 
devin eunuc şi deci, să nu mă mai căsătoresc. Ghizi, 
aflând de planurile tatălui său, mi-a dat de veste să fug, 
pentru că, dacă aşteptam să fiu chemat înaintea lui. Nu 
aş fi putut să mă opun voinţei sale; refuzul meu ar fi fost 
identic cu o sentinţă de moarte pentru mine, aşa că, 
întâlnindu-ne pentru ultima oară în grădina palatului, am 
hotărât, împreună cu Ghizi, că este mai bine să fug 
ducând cu mine o urmă de speranţă, decât să mă 
popesc, după dorinţa lui Kotan. Numele şi rangul meu mi- 
au deschis drumul până dincolo de porţile cetăţii şi de 
atunci nu m-am mai întors. Dar pot să spun că dorul mă 
mistuie să mai privesc o dată zidurile care închid tot ce 
am avut eu mai drag pe lume. De asemenea, îmi este 
dor să mai merg şi în satul în care m-am născut şi să îmi 
văd părinţii. 

- Insă primejdia este mare, nu-i aşa? a întrebat 
Tarzan. 

- Este mare, dar nu cu neputinţă de biruit, aşa că tot 
voi merge, a răspuns Tadeu. 

- Merg şi eu cu tine, dacă se poate, s-a oferit Tarzan, 
pentru că vreau să văd neapărat cetatea luminii, acest 
Alur al tău şi să fac cercetări în privinţa soţiei mele, chiar 
dacă tu consideri că nu poate să fie acolo. Dar tu, Omat, 
nu ai vrea să vii cu noi? 

- Nimic nu mă opreşte să vă însoțesc, a răspuns 
părosul. Locuinţele tribului meu sunt pe dealurile de 
dincolo de Alur şi cu toate că şeful nostru Esat m-a gonit, 


27 


tot aş vrea să mă întorc o dată, deoarece am lăsat acolo 
o fată pe care aş vrea foarte mult să o revăd, după cum 
şi ea ar fi fericită să mă vadă. Da, a reluat Omat, după un 
moment de gândire, voi merge şi eu cu voi. Esat se 
temea că voi deveni eu rege şi poate că avea dreptate. 
Dar Panatlea! Pe ea o doresc mai mult decât onorurile 
şefiei... 

- Atunci vom călători toţi trei, a decis Tarzan. 

- Şi ne vom lupta împreună, a adăugat Tadeu, toţi 
trei ca unul singur! 

Şi, zicând acestea, a scos cuțitul din teacă şi l-a ţinut 
ridicat peste creştet. 

- Toţi trei ca unul singur, s-a hotărât, a repetat Omat, 
imitând gestul cu cuțitul! 

- Toţi trei ca unul singur! a întărit Tarzan. Până la 
moarte! a adăugat el în timp ce făcea ca lama cuţitului 
să strălucească la soare! 

- Să mergem atunci! A reluat Omat; cuțitul meu este 
setos de sângele lui Esat. 

Drumul pe care Tadeu şi Omat l-au început, cu greu 
putea să primească denumirea de drum, fiind mai 
potrivit pentru capre şi maimuțe sau pentru păsări, decât 
pentru oameni, însă toţi trei l-a urmat, fiind obişnuiţi cu 
drumuri pe care oamenii de rând nu ar îndrăzni să le 
parcurgă vreodată. 

Uneori, de exemplu, mergeau peste dealuri joase, 
unde pădurea era foarte deasă, cu nenumărate 
trunchiuri de copaci căzuţi, printre care au crescut şi s-au 
încâlcit plante agăţătoare, dar nu se mai vedea înaintea 
ochilor. 

Alteori, mergeau pe marginea unor prăpăstii 
amenințătoare, pe unde abia puteau să găsească câte un 
loc de pus piciorul, trebuind să imite căprioarele, sărind 
dintr-un loc în altul, cu riscul vieţii. 

Ameţitor şi grozav de dificil a fost drumul ales de 


28 


Omat până au ajuns pe culmea muntelui şi de aici pe 
după piscul care se înălța spre nori, aproape 
perpendicular. 

Dar când au pus din nou piciorul pe teren mai nivelat, 
Omat s-a întors şi i-a privit un moment cu multă atenţie, 
mai ales pe Tarzan. 

- Sunt mulţumit de voi, a zis. Într-adevăr că meritaţi 
să fiţi camarazii lui Omat, Wazdonul. 

- Nu înţeleg, a spus Tarzan. 

- V-am adus pe aici, a răspuns negrul, pentru a mă 
afla dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte curajul să îl 
urmeze pe Omat acolo unde îi conduce el. Acesta este 
drumul pe care îl fac tinerii războinici ai lui Esat ca să îşi 
dovedească curajul. Pentru noi nu este nici o ruşine să 
admitem că Pastorul Ved, tatăl tuturor munţilor, ne-a 
învins, pentru că numai o parte dintre aceia care au 
încercat acest drum au reuşit să îl facă; oasele celorlalţi 
zac la picioarele lui Pastorul Ved. 

Tadeu a început să râdă. 

- Mi-ar plăcea să vin pe aici cât mai des, a zis el. 

- Cred, a reluat Omat, mai ales că ne-a scurtat 
drumul cu cel puţin o zi întreagă. Aceasta trebuie să îi 
convină şi lui Tarzan, deoarece va vedea valea Jad-ben- 
Otho mai curând. 

- Haideţi, a mai zis el, conducându-i pe după piscul 
muntelui până la un punct, de unde au văzut întinzându- 
se înaintea lor o privelişte romantică, de o frumuseţe 
neînchipuită: o vale înverzită, în jurul căreia se ridicau 
stânci înalte, de o albeaţă marmoreană, o vale verde, 
împestriţată de albastrul lacurilor şi prin centrul căreia 
şerpuia un râu argintiu. 

În mijlocul lor se ridica o cetate albă ca şi stâncile din 
marmură: o cetate care, până şi de la distanţa aceea 
mare, se vedea a fi de o arhitectură stranie şi totuşi, 
artistică. 


29 


În afară de cetate se vedeau, în mai multe părţi ale 
văii, grupuri izolate de clădiri, uneori numai unul, alteori 
două şi chiar trei din aceste grupuri adunate la un loc, 
dar toate de aceeaşi culoare albă şi formă fantastică. 

- Zad Peleul Jad-ben-Otho, a murmurat Tarzan în 
limba Pithec-Antropilor; adică Valea marelui Dumnezeu... 
Ce frumoasă este! 

- lată şi Alur! Acolo stă Kotan care domneşte peste 
Paluldon, a zis Tadeu. 

- lar dincolo, pe coaste, locuiesc Wazdonii! a 
exclamat Omat, Wazdonii care nu îl recunosc pe Kotan 
ca domnitor peste tot Pământul omului. 

Tadeu a zâmbit şi a ridicat din umeri. 

- Să nu ne mai certăm, noi doi cel puţin, i-a zis lui 
Omat, asupra unui lucru pentru care atâtea secole nu au 
fost suficiente ca să îi poată împăca pe Hodoni cu 
Wazdoni, dar o să îţi şoptesc un mare secret, ţie, Omat. 
Hodonii o duc împreună sub un singur domnitor, aproape 
în pace deplină între ei, aşa că, atunci când îi ameninţă 
câte o primejdie, întâmpină inamicul cu mulţi războinici, 
pentru că fiecare luptător Hodon ia parte la război. Dar 
voi, Wazdoni lor, cum faceţi? Voi aveţi o mulţime de regi 
care nu numai că se războiesc cu Hodonii, dar se bat 
chiar şi între ei. Când vreunul din triburile voastre 
porneşte la război, fie şi în contra Hodonilor, trebuie să 
lase acasă destui războinici care să le apere femeile şi 
copii de triburile vecine din propria lor rasă. 

Când nouă ne trebuie eunuci, a continuat Tadeu, 
pentru templu sau servitori în ogoare şi locuinţe, pornim 
în număr mare asupra vreunui sat de-al vostru. lar voi 
nici nu puteţi să fugiţi măcar, fiind înconjurați din toate 
părţile de inamici şi cu toate că vă bateţi cu curaj, noi tot 
ne întoarcem acasă cu prizonieri. Aşa că, atâta timp cât 
Wazdonii vor rămâne în starea aceasta, Hodonii vor 
domina ţinutul şi numai regele lor va fi rege al 


30 


Paluldonului. 

- Poate că ai dreptate, a admis Omat. Dar această 
stare provine din faptul că toţi vecinii noştri sunt nebuni, 
socotindu-se fiecare cel mai mare, insistând să 
domnească el peste Wazdoni. Ei nu vor să admită că 
războinicii din tribul meu sunt cei mai bravi şi că femeile 
lor sunt cele mai frumoase. 

Tadeu a râs din nou. 

- Da, dar fiecare dintre ei aduce aceleaşi argumente 
ca şi tine, ceea ce ne dă nouă, Hodonilor, arma cea mai 
puternică împotriva voastră. 

- Destul! a zis Tarzan deodată, încercând să le 
întrerupă discuţia. Asemenea controverse duc, adeseori, 
la ceartă, iar noi nu trebuie să ne certăm. Eu, desigur, 
am tot interesul să aflu cât mai mult despre condiţiile 
economice şi politice ale ţării voastre; aş vrea să ştiu 
chiar şi ceva despre religia voastră, dar nu aş vrea să se 
ivească vreo ceartă între singurii mei prieteni din 
Paluldon. Probabil că şi unul şi altul credeţi în acelaşi 
Dumnezeu, nu-i aşa? 

- Tocmai aici ne deosebim şi mai mult! a strigat Omat 
cu o oarecare ciudă, dar punând în vocea lui şi o 
oarecare vehemenţă caldă. 

- Desigur că ne deosebim! a strigat Tadeu. Cum să 
nu ne deosebim? Cine ar putea să admită 
neînchipuitul?... 

- Opreşte-te! a strigat Tarzan. Este vina mea că am 
început o astfel de discuţie. Să nu mai vorbim nici despre 
politică şi nici despre religie. 

- Cel mai înţelept lucru, a susţinut Omat, dar aş vrea 
să menţionez, pentru a te informa, că unicul Dumnezeu 
care există are o coadă foarte lungă. 

- Asta este un sacrilegiu, a strigat Tadeu, punând 
mâna pe cuţit. Jad-ben-Otho nu are coadă deloc! 

- Taci, a strigat Omat, repezindu-se la el. 


31 


Dar, în aceeaşi clipă Tarzan, a intrat între ei. 

- Destul! a poruncit el. Am jurat să fim prieteni şi 
trebuie să ne ţinem legământul nostru; făcând aceasta 
vom place lui Dumnezeu, indiferent ce formă îşi închipuie 
fiecare că ar avea. 

- Aici ai tu dreptate, omule fără coadă, a zis Tadeu. 
Haide, Omat, să rămânem tot prieteni şi să ne vedem de 
treburile noastre, convinşi că Jad-ben-Otho este destul de 
puternic să îşi vadă de treburile lui. 

- Aşa să fie! A zis Omat, însă... 

- Nici un „însă”, Omat, l-a întrerupt imediat Tarzan. 

Părosul negru a dat din umeri, dar a zâmbit faţă de 
insistența lui Tarzan. 

- Nu ar fi mai indicat să coborâm în vale? a întrebat 
el. Trecătoarea de aici până acolo nu este locuită, dar 
cea de la stânga ei conţine peşterile unde locuiesc 
consătenii mei. Eu merg să o mai văd o dată pe Panatlea. 
Tadeu are intenţia să îşi vadă părinţii, iar Tarzan vrea să 
intre în Alur să îşi caute soţia, care mai bine să fie 
moartă decât în mâinile preoţilor Hodoni ai lui Jad-ben- 
Otho. Pornim? 

- Mai bine ar fi să rămânem împreună cât mai mult, a 
insistat Tadeu. Tu, Omat, ar trebui să o cauţi pe Panatlea 
în timpul nopţii şi pe furiş, pentru că numai trei oameni 
nu putem spera să reuşim a-l învinge pe Esat şi pe toţi 
războinicii săi. Pe de altă parte, în satul peste care tatăl 
meu este şef, ne putem duce oricând, pentru că Jadon îi 
va primi întotdeauna cu bine pe prietenii fiului său. 

Numai în privinţa intrării lui Tarzan în Alur, a 
continuat el, s-a schimbat întreaga afacere. Dar şi pentru 
aceasta există un mijloc şi cred că Tarzan are curajul să 
îl pună în aplicare. 

- Ascultaţi! Dar mai întâi apropiaţi-vă, pentru că Jad- 
ben-Otho are urechi bune, însă nu trebuie să audă ceea 
ce vă voi spune eu. 


32 


Apropiindu-şi atunci buzele de urechile camarazilor 
lui Tadeu, fiul lui Jadon, omul-leu, a schiţat uimiţilor săi 
ascultători unul din cele mai îndrăzneţe planuri, plan 
inimaginabil. 

În acelaşi moment, la vreo două sute de kilometri 
depărtare, un om de o mlădiere incomparabilă, gol peste 
tot, în afară de un şal lat peste şolduri şi de armele sale, 
traversa în tăcere un bărăgan întins, pe care au crescut 
numai mărăcini şi nimic altceva. 

Această persoană îţi lăsa impresia că se ţine de o 
urmă pe care o căuta în tot momentul, atât cu ajutorul 
ochilor săi ageri, cât şi cu cel al nărilor ei sensibile. 


CAPITOLUL III - Pentru o fecioară. 


Noaptea şi-a întins mantia ei întunecoasă asupra 
Paluldonului, ţară necunoscută de oamenii civilizaţi. 

Luna. În primul ei pătrar, aproape să apună, scălda 
faţa stâncilor de piatră albă într-o lumină slabă, 
fantastică în aspectul ei. 

Şi totuşi, slaba ei lumină făcea să pară şi mai 
întunecoasă partea opusă a defileului  Korulja, 
trecătoarea leilor, unde locuia tribul cu acelaşi nume de 
sub domnia lui Esat. 

Dintr-o deschizătură aproape de muchia de sus a 
acelei râpe prăpăstioase, a apărut deodată un corp păros 
care a privit cu ochi scânteietori de toate părţile râpei. 

Era Esat. Şeful tribului. 

Privea în dreapta, privea în stânga şi în jos, ca şi cum 
ar fi dorit să se convingă că nu este observat, dar în 
momentul acela nimeni nu umbla pe suprafaţa malului şi 
nici un alt corp păros nu ieşea din numeroasele 
deschizături de peşteri, de la înalta locuinţă a şefului, 
până la cea mai de jos celui mai umil membru al tribului. 

El a pornit atunci, înaintând pe suprafaţa aproape 


33 


perpendiculară a stâncii albe de calcar. 

In lumina slabă a unei luni aproape noi, se părea că 
negrul acela păros urca şi cobora suprafaţa stâncii într- 
un chip miraculos, dar, în urma unei examinări mai 
apropiate, s-ar fi observat că se serveşte de nişte ţăruşi 
rezistenți, groşi ca mâna unui om de la încheietură, ale 
căror capete ieşeau în afară din găurile scobite în stânca 
în care au fost înfipţi. 

Esat, cu ajutorul mâinilor, picioarelor şi cozii, putea să 
meargă cu uşurinţă oricând dorea. In sus şi în jos, pe 
stâncă: un şobolan negru uriaş, pe suprafaţa unui zid 
nesfârşit de marc. 

Şi acum, tot înaintând, încerca să ocolească 
deschizăturile peşterilor, trecând ori pe sus. Ori pe sub 
acestea pe care le întâlnea în cale. 

Infăţişarea exterioară a acestor peşteri era identică. 

O deschizătură de doi până la cinci metri înălţime, iar 
în lăţime de la unul până la doi metri, era tăiată în piatra 
calcaroasă a stâncii; iar la spatele acestei deschizături 
mari, care forma ceea ce ar fi putut să fie descrisă ca 
verandă a locuinţei, se afla o altă deschizătură, largă de 
un metru şi înaltă de doi, care, după toate aparențele, ar 
fi fost uşa sau intrarea în apartamentul ori în 
apartamentele din interior. 

Pe marginea deschizăturii interioare erau şi alte 
deschizături mai mici care, probabil, serveau ca ferestre, 
pentru ca lumina şi aerul să poată ajunge până la 
locuitorii de acolo. Chiar pe suprafaţa din afară, printre 
deschizăturile mari, se vedeau o mulţime de ferestre de 
acest fel; era o dovadă precisă că întreaga suprafaţă a 
stâncii era întreţesută cu apartamente. 

Din mai multe ferestre se prelingeau în jos, pe 
stâncă, dâre de apă, iar zidurile de deasupra altora erau 
înnegrite de fum. 

Prin unele locuri pe unde curgea apa, malul stâncos 


34 


al râpei a fost ros, cu adâncimi diferite, care variau de la 
câţiva metri până la aproape jumătate de metru, arătând 
că o parte dintre şuviţele de apă se prelingeau spre iarba 
de jos, de secole întregi. 

Pithec-Antropul de pe faţa stâncii părea în perfectă 
armonie cu acest aranjament primitiv, formând o parte a 
întregului, tocmai ca şi copacii care creşteau pe culmea 
stâncii sau aceia care au prins rădăcini în iarba deasă de 
la baza stâncii. 

Ajuns, după o vreme, la o intrare de mai jos, s-a oprit 
şi şi-a concentrat auzul. Apoi, tot fără zgomot, ca şi 
lumina lunii în trecerea ei, se opri în umbra verandei 
exterioare. 

La uşa care deschidea interiorul s-a oprit şi a ascultat 
din nou; iar după aceea, dând liniştit la o parte perdeaua 
grea de blană de animale care acoperea deschizătura, a 
trecut într-o cameră largă care a fost tăiată direct din 
stâncă. 

De partea cealaltă a odăii, pe o altă deschizătură se 
vedea licărind o lumină slabă spre care s-a îndreptat şi 
Esat. 

Până acum a ţinut buzduganul cel noduros, atârnat 
cu o curea de gât. L-a trecut acum în mâna stângă. 

Dincolo de intrarea a doua, începea un coridor care 
mergea paralel cu suprafaţa stâncii. În coridorul acesta 
mai erau trei uşi: una de fiecare parte, iar a treia 
aproape în faţa aceleia unde s-a oprit Esat. 

Lumina cea slabă venea dintr-un apartament din 
stânga coridorului. Flacăra care dădea lumina fâlfâia într- 
un vas micuţ de piatră, aşezat pe o masă sau, mai bine, 
zis pe o bancă confecţionată din acelaşi material, 
construită, probabil, în acelaşi timp cu încăperea şi deci, 
direct din stânca ce se înălța masivă de la podeaua cu 
care forma o singură parte. 

Intr-un colţ al odăii a fost lăsată o platformă de piatră 


35 


de un metru şi jumătate lăţime, pe doi şi jumătate 
lungime. 

Deasupra acesteia erau aşezate, formând o grămadă 
de vreo palmă şi mai bine, o mulţime de blănuri moi, 
bine tăbăcite. 

Pe marginea platformei, şedea o femelă tânără din 
neamul Wazdonilor. 

Intr-o mână ţinea o placă subţire de metal, probabil 
de aur, lăţită cu ciocanul şi ale cărei margini semănau cu 
dinţii de fierăstrău, un fel de pieptene rudimentar. În 
cealaltă mână avea o perie cu perii scurţi şi tari. 

Era foarte ocupată, să îşi perie cu aceste două 
obiecte blana netedă şi lucioasă, care avea o asemănare 
remarcabilă cu o blană de lutru, fiind ceva mai rară, însă. 

Şorţul ei, să îl numim aşa, pe care îl purta peste 
şolduri, era de blană galbenă, cu dungi negre; dar acum 
l-a scos şi l-a pus alături de ea împreună cu pieptarul ce 
se compunea din două plăci rotunde de aur bătut. 

In felul acesta se puteau observa bine liniile simetrice 
ale corpului ei gol, în toată frumuseţea şi armonia 
conturului, pentru că, deşi această fiinţă era neagră ca 
tăciunele şi acoperită peste tot cu păr, frumuseţea ei nu 
putea fi tăgăduită de nimeni. 

Deci, era frumoasă şi în ochii lui Esat, fapt care se 
releva pe deplin după expresia de plăcere apărută pe 
figura lui teribilă, precum şi după rapiditatea crescândă a 
răsuflării ei. 

A pornit spre odaia ei cu paşi repezi, unde a intrat 
fără cea mai mică ezitare; în momentul acela tânăra 
negresă a ridicat ochii şi l-a văzut. 

O groază nespusă s-a zugrăvit imediat în privirile ei şi 
în aceeaşi clipă, şi-a apucat şorţul cu care, prin două-trei 
mişcări îndemânatice şi-a acoperit şoldurile; după aceea, 
a căutat să îşi pună şi pieptarul, interval în care Esat a 
trecut repede pe după masă, apropiindu-se de ea. 


36 


- Ce vrei? a întrebat ea în şoaptă, cu toate că ştia 
prea bine de ce a venit negrul. 

- Panatleo, a zis el sentenţios, şeful tău vine după 
tine. 

- Aşa? De aceea a trimis pe tata şi pe fraţii mei să 
spioneze tribul Korulul? Nu te vreau! Pleacă din peştera 
strămoşilor mei! 

Esat a zâmbit. Dar zâmbetul lui a fost al unui om 
puternic şi răutăcios, care ştie bine ce îi stă în putere să 
facă, un zâmbet care nu avea nimic plăcut. 

- Bine, Panatleo, plec, a zis el, dar şi tu vei merge 
odată cu mine. Vei merge în peştera lui Esat, şeful, 
pentru a deveni cea mai invidiată nevastă din Korulja. 
Haide! 

- Niciodată! a strigat Panatlea. Te urăsc! Mai curând 
m-aş însoţi cu un Hodon, decât cu tine, bătăuş de femei 
şi ucigaş de copii! 

Un rânjet îngrozitor a strâmbat trăsăturile fioroase ale 
şefului. 

- Jato, (tigroaico)! a strigat el. Te dresez eu pe tine! 
Te domesticesc eu! Nu ştii tu, oare, că Esat, şeful, ia tot 
ce doreşte el? Nu ştii că acela care îndrăzneşte să îi 
dispute dreptul, sau să îl împiedice de la intenţiile lui, fie 
ele cât de mici, va fi zdrobit în bucăţi? Priveşte, a 
continuat el, aşa îmi zdrobesc eu duşmanii, în bucăţi. 

lar pentru a exemplifica cele spuse, a luat de pe 
masă o farfurie de piatră, pe care, după ce a rupt-o în 
două în puternicele sale mâini, a mai trântit-o şi de 
podea, unde s-a sfărâmat în bucățele. 

- lar tu, a reluat el, cu furie crescândă, ai fi putut să 
fii cea mai favorizată dintre femeile din peştera 
strămoşilor lui Esat. Acum, însă, vei fi cea din urmă şi 
după ce mă voi plictisi de tine, te voi trece şi celorlalţi 
războinici ai mei. Aşa îi pedepsesc eu pe aceea care 
dispreţuiesc dragostea lui Esat. 


37 


Şi, sfârşind acestea, s-a repezit să o înhaţe, dar când 
să pună mâna grosolană pe ea, fata l-a izbit cu putere în 
tâmplă cu pieptarul ei greu de aur. 

Esat, şeful Wazdonilor, s-a prăbuşit în nesimţire pe 
podeaua apartamentului, fără să scoată nici cel mai mic 
strigăt. 

Panatlea s-a aplecat repede asupra lui, o clipă numai, 
gata să izbească din nou cu arma ei atât de ingenios 
improvizată, dacă Esat ar fi dat vreun semn de viaţă, dar, 
văzându-l în completă nesimţire, i-a luat numaidecât 
cuțitul cu teacă cu tot cu cureaua de care era atârnat de 
umăr. 

Petrecând cureaua pe după propriul ei umăr, şi-a 
aranjat pieptarul, care nu consta decât din două plăci 
concave de aur masiv, legate între ele prin lănţişoare tot 
de aur şi suspendat de corp şi umeri cu ajutorul altor 
lânţişoare, apoi a ieşit din odaie, privind o dată sau de 
două ori înapoi, la trupul întins pe podea. 

Într-un raft care se afla în apartamentul dintre 
intrarea interioară şi cea exterioară, era un teanc de 
ţăruşi rotunzi, cam de un cot lungime. 

Alegând cinci dintre aceştia, i-a făcut pachet, 
învăluind în jurul lor vârful cozii sale şi ducându-i în felul 
acesta, a pornit către ieşirea care ducea în exterior, pe 
suprafaţa prăpăstioasă a stâncii. 

Asigurându-se că nu ar putea fi nimeni care să o vadă 
sau să o împiedice, a pornit repede în sus, ajutându-se 
de ţăruşii care se aflau mai înainte în găurile din stâncă, 
până a ajuns la ultimul şir de ţăruşi, la câţiva metri mai 
jos de muchia culmii. 

Odată ajunsă aici, şi-a schimbat direcţia, luând-o spre 
dreapta, mergând cam vreo sută de metri paralel cu 
muchia dealului, până a dat peste o altă serie de găuri 
fără ţăruşi, care se continuau în sus. 

Aici, sprijinindu-se numai pe vârful picioarelor, a luat 


38 


în fiecare mână câte un ţăruş din legătura din coadă şi 
înfigându-i în două găuri, se atârnă cu mâinile de ei ca să 
poată apuca cu degetele de la picioare încă doi ţăruşi din 
cei pe care i-a adus, aşa că al cincilea a rămas strâns 
ţinut de vârful cozii sale elastice. 

înarmată în felul acesta cu mijloacele necesare 
continuării urcuşului, a pornit cu rapiditatea unei 
maimuțe şi în câteva clipe, a ajuns cu capul deasupra 
muchiei. 

Aici. Chiar în margine de tot, se găsea un copac 
mare, ale cărui rădăcini puternice ieşeau din pământ, 
formând astfel ultima treaptă în urcuşul vechii prăpăstii, 
înainte ca cineva să fi putut pune piciorul pe teren solid. 

Acest drum luat de Panatlea, era ultima cale de 
scăpare pentru membri tribului când se întâmpla să fie 
încolţiţi de duşmanii lor. 

Mai existau încă două ieşiri ca acestea, ieşiri numai la 
mare nevoie de sat şi oricine le-ar fi folosit în alt timp 
decât la nevoie era pedepsit cu moartea. 

Panatlea, însă, deşi ştia exact aceasta, mai ştia că o 
aştepta ceva mai rău decât moartea dacă rămânea 
acolo, unde Esat ar fi putut pune mâna pe ea. 

După ce a ajuns sus pe culme, a pornit repede prin 
întuneric, în direcţia prăpastiei vecine care tăia muntele 
la vreo doi kilometri dincolo de Korulja. 

Aceasta se numea „prăpastia apei” sau „Korulul”, 
unde tatăl şi fraţii ei au fost trimişi de către Esat, cu 
motivul de a spiona tribul vecin. 

Ajutată de puţin noroc, ar fi putut să îi găsească aici 
pe toţi trei, iar, dacă nu, trebuia să se ducă în 
trecătoarea Korulgrif, o prăpastie părăsită de lume. Acolo 
ar fi putut să se ascundă de oameni la infinit, dacă putea 
să scape nevăzută de monstrul acela îngrozitor de la 
care prăpastia îşi trăgea numele şi a cărui prezentă acolo 
a făcut ca peşterile tribului ce locuia odată în aceste 


39 


stânci să fie părăsite de vreo două veacuri şi mai mult. 

Panatlea s-a furişat uşor pe lângă marginea de sus a 
trecătorii Korulul, căutând să găsească vreo urmă de-a 
tatălui şi fraţilor ei, neştiind locul exact unde ar fi fost 
ascunşi. 

Spionii din tribul lor rămâneau uneori ascunşi prin 
tufişurile de pe muchia prăpastiei, iar alteori pândeau de 
jos, de pe vale. Aşa că Panatlea era cu totul nedumerită: 
ce să facă şi în ce direcţie să meargă? Simţindu-se acum 
foarte mică şi neputincioasă, singură în întunericul nopţii. 

Zgomote dintre cele mai ciudate ajungeau până la 
urechile ei. Unele emanau de pe crestele munţilor înalţi 
din jurul ei, altele veneau de jos, din valea îngropată în 
întuneric, sau de pe dealurile din apropiere. 

La un moment dat, a auzit din depărtare ceva care i 
s-a părut că ar fi fost mugetul unui Grif. 

Mugetul a venit din direcţia trecătorii Korulgrif. Fata 
s-a cutremurat adânc. 

După puţin timp a mai auzit un zgomot: de-a lungul 
marginii prăpastiei se apropia, pe furiş, ceva de ea. 
Venea de sus, din faţă. 

S-a oprit şi a ascultat. Poale că era tatăl ei sau 
vreunul din cei doi fraţi, dar nu putea să vadă nimic în 
întuneric. 

Acum zgomotul a ajuns şi mai aproape. Şi-a încordat 
zadarnic privirile să vadă până acolo, rămânând 
nemişcată, aproape fără să răsufle. 

Şi atunci, foarte aproape de ea, au strălucit în 
întunericul nopţii, două globuri aprinse, galben-verzui. 

Avea curaj, însă, ca toate fiinţele primitive, 
întunericul îi insufla şi ei o groază nesfârşită. 

Dar nu numai primejdiile cunoscute o îngrozeau, ci şi 
altele mai îngrozitoare; frica de necunoscut a cuprins-o 
acum cu totul. 

A trecut biata fată până acum prin destule emoţii, iar 


40 


nervii îi erau încordaţi până la extrem, nervi gata să 
reacționeze exagerat la cea mai mică provocare. 

Şi mică era provocarea de acum? 

Acolo unde sperai să îţi vezi tatăl sau pe unul dintre 
fraţi, să te pomeneşti, deodată, cu moartea rânjindu-ţi în 
faţă! 

Da, Panatlea era curajoasă, dar nu era de fier. 

Cu un țipăt, al cărui ecou s-a răsfrâns peste dealuri, 
din stâncă în stâncă, s-a întors şi a fugit pe lângă malul 
prăpastiei, iar după ea a pornit, cu o viteză şi mai mare, 
leul de munte al Paluldonului. 

Panatlea se simţea pierdută. Moartea era inevitabilă, 
nu mai încăpea nici o îndoială. Şi este îngrozitor să mori 
în acest fel, sub ghearele şi colții ascuţiţi ai unui carnivor. 

Mai era însă o alternativă. Leul aproape că o ajunse; o 
clipă şi o va înhăţa. Panatlea s-a ferit spre stânga, dar nu 
a făcut decât câţiva paşi în această direcţie nouă, când 
dispăru peste muchia trecătorii Korulul. 

Leul amăgit în aşteptările sale s-a înţepenit pe cele 
patru labe abia putându-se opri la marginea abisului. 
Privind în jos în întunericul de nepătruns, a scos un 
răcnet de furie. 

Prin întunericul din fundul trecătorii Korulja, Omat îi 
conducea, mergând înaintea lor, pe Tadeu şi Tarzan. 
După un timp s-au oprit lângă un copac mare care 
creştea aproape de stâncă. 

- Mai întâi, le şopti Omat. Mă duc eu singur în peştera 
Panatleii. Pe urmă voi trece în peştera strămoşilor mei, 
unde va trebui să vorbesc cu neamurile mele. Nu voi 
pierde multă vreme. Aşteptaţi-mă aici, mă întorc cât mai 
curând. După aceea voi merge împreună cu voi acasă la 
Tadeu. 

A pornit şi a ajuns fără zgomot la baza stâncii în susul 
cărei Tarzan l-a văzut urcându-se cu mare uşurinţă, 
lăsându-i impresia unei muşte enorme umblând pe un 


41 


perete nemărginit de marc; aceasta. Pentru că Tarzan nu 
putea să observe, din cauza întunericului, ţăruşii înfipţi în 
stâncă. 

Omat înainta cu mare atenţie. În vreuna dintre 
peşterile de jos trebuia să existe o santinelă. 

Dar, după cum ştia el, obiceiurile poporului său, era 
aproape sigur că santinela trebuia să doarmă liniştită în 
peşteră. Cu toate acestea, deşi nu a greşit în 
presupunerea sa. A urcat mai departe cu mare grijă şi 
prudenţă pe suprafaţa stâncii, apropiindu-se destul de 
repede de peştera Panatleii, în timp ce Tarzan şi Tadeu îl 
priveau de jos. 

- Cum poată să facă asta? s-a mirat Tarzan. Nu văd 
pe suprafaţa stâncii nici un loc unde ar putea să îşi pună 
piciorul şi totuşi, văd că urcă cu mare uşurinţă. 

Tadeu i-a explicat scara improvizată de ţăruşi. 

- Şi tu poţi să urci uşor, cu toate că. Dacă ai avea 
coadă ar fi şi mai uşor. 

L-au privit pe Omat până ce acesta a fost aproape să 
intre în peştera Panatleii, fără să observe ceva care să 
indice că ar fi fost zărit de cineva când, în acelaşi timp, 
amândoi au observat apariţia unui cap păros în 
deschizătura uneia din peşterile de mai jos. 

Era clar că acela care a scos capul l-a descoperit pe 
Omat, pentru că imediat a pornit în sus, în urmărirea lui. 

Fără o singură vorbă, ca şi cum ar fi fost înţeleşi 
dinainte, Tadeu şi Tarzan s-au repezit către poalele 
stâncii. 

Pithec-Antropul a fost primul care a ajuns acolo şi 
Tarzan l-a văzut sărind în sus şi prinzându-se de un ţăruş 
dintre cei care erau mai aproape de capul lui. Acum a 
mai văzut şi alţi ţăruşi urmându-se paralel în zigzag, pe 
suprafaţa stâncii. 

A sărit şi el în sus şi s-a agăţat de unul dintre ei. Apoi 
s-a târât în sus până a ajuns cu o mână la cel de-al doilea 


42 


ţăruş. După aceea s-a ridicat destul de sus ca să se 
folosească şi de picioare, descoperind că putea să 
înainteze cu uşurinţă. 

Tadeu însă i-a luat-o înainte, deoarece acest fel de 
scări nu erau ceva nou pentru el şi avea şi avantajul de a 
poseda o coadă. 

Oricum, Tarzan şi-a îndeplinit bine datoria, mai ales 
că era împins şi de Wazdonul din faţa lui Tadeu, care a 
reuşit să privească în jos şi să îi descopere pe urmăritorii 
săi tocmai în momentul când Hodonul era să îl ajungă. 

Imediat, tăcerea nopţii a fost întreruptă de un strigăt 
puternic, care a răsunat în valea prăpăstioasă a 
Wazdonilor; un strigăt la care au răspuns imediat sute de 
alte strigăte sălbatice, în timp ce războinic după 
războinic ieşea din deschizătura de la intrarea în 
peşterile lor. 

Acela care a dat strigătul de alarmă a ajuns acum pe 
platforma intrării în peştera Panatleii, unde s-a oprit, cu 
intenţia de a se lupta cu Tadeu. 

Desfăcându-şi buzduganul care îi atârna de o curca 
după umăr, a aşteptat ca Tadeu să ajungă destul de 
aproape pentru a-i da o lovitură care l-ar fi rostogolit în 
prăpastie. Războinicii din Korulja veneau acum ca 
furnicile, apropiindu-se de cei doi străini. 

Tarzan, care a ajuns la aceeaşi înălţime ca şi Tadeu. 
Dar ceva mai în partea stângă, şi-a dat imediat seama că 
nimic nu i-ar fi putut salva, decât o minune. 

La stânga lui se afla intrarea într-o peşteră care ori 
era părăsită, ori aceia care locuiau în ea nu au fost încă 
treziţi de strigătele celorlalţi, deoarece intrarea din faţă 
nu era ocupată de nimeni. 

Mintea ageră a lui Tarzan era dotată cu multe surse şi 
tot aşa de sprinteni erau şi muşchii lui antrenați. In 
intervalul pe care oricare dintre noi l-ar fi întrebuințat în 
calcularea unei acţiuni, el o şi îndeplinea, aşa că, cu tot 


43 


timpul infinit de scurt pe care îl avea la dispoziţie, a păşit 
în intrarea peşterii, şi-a desfăcut funia şi aplecându-se 
mult în afară, a şerpuit laţul prin aer, cu îndemânarea 
unei mari obişnuinţe, repezindu-l spre acela care îşi 
învârtea ameninţător buzduganul în mână deasupra 
capului lui Tadeu. 

Nu a fost decât o pauză mică, momentană, a mâinii 
care ţinea funia, în timp ce laţul se îndrepta spre ţinta 
vizată, apoi o mişcare energică din încheietura mâinii 
drepte cu care laţul a fost strâns de gâtul victimei, chiar 
în clipa când s-a lăsat asupra lui. După aceea, prinzând 
funia în ambele mâini, Tarzan a tras brusc înapoi cu 
toată forţa şi greutatea corpului său cel mare. 

Wazdonul, dând un strigăt de groază, a pornit cu 
capul în jos, prin aer. Tarzan s-a înţepenit pe picioare, 
pentru a rezista zguduiturii care avea să se producă în 
momentul când corpul negrului păros ar fi căzut atât cât 
era funia de lungă, iar când căderea a fost întreruptă de 
lungimea funiei, s-a auzit, în tăcerea care a urmat, 
strigătului disperat al Wazdonului, trosnitura vertebrelor 
lui. 

Neclintit din locul său nici de smucitura greutăţii 
oprită deodată din cădere, Tarzan a început să tragă 
corpul spre el, pentru a scoate laţul de la gâtul mortului, 
nedorind să piardă o armă atât de prețioasă. 

În timpul celor câteva secunde care au trecut din 
momentul când a aruncat funia, războinicii Wazdoni au 
rămas inerţi ca paralizaţi de groază şi uimire. 

Acum însă, unul dintre ei şi-a regăsit vocea şi 
începând să arunce cuvinte rele asupra străinului, a 
pornit înainte spre el, strigând şi celorlalţi să îi urmeze 
exemplul. 

Acest Wazdon a fost unul dintre cei mai apropiaţi de 
Tarzan. Dacă nu ar fi fost el acolo, Tarzan ar fi ajuns cu 
mare uşurinţă lângă Tadeu, care îl chema într-una să 


44 


meargă acolo. 

Tarzan a ridicat atunci deasupra capului său corpul 
Wazdonului pe care l-a ucis, l-a ţinut astfel un moment, 
scoțând răcnetul de sfidare şi provocare al maimuţelor 
din tribul lui Ciuk, apoi a repezit cadavrul, cu toată forţa 
muşchilor săi teribili, asupra războinicului care urca spre 
el. 

Atât de mare a fost izbitura, încât Wazdonul nu numai 
că s-a desprins de ţăruşii de care se sprijinea, dar chiar şi 
doi ţăruşi s-au rupt din rădăcină. 

În timp ce ambele corpuri se rostogoleau în aer, jos, 
către baza stâncii, un strigăt puternic a izbucnit din 
pieptul tuturor Wazdonilor: 

- Jad-guru-don! Jad-guru-don! Strigau ei, pentru a 
termina cu cuvintele: să-l ucidem! Să-l ucidem! 

În acest timp, Tarzan a ajuns pe cealaltă terasă, 
alături de Tadeu. 

- Auzi? A zis acesta, zâmbind; îţi zic Jad-guru-don, 
omul teribil... Teribilul Tarzan! Poate că te vor omori, dar 
nu te vor uita niciodată. 

- Nu mă vor... Asta ce mai e? 

Tarzan şi-a întrerupt declaraţia sa despre ceea ce nu 
puteau să îi facă Wazdonii, pentru a scoate o exclamaţie 
de uimire când a văzut două fiinţe care au apărut pe 
terasa din intrarea interioară a peşterii; două fiinţe 
înlănţuite într-o luptă de viaţă şi moarte. 

Una dintre ele era Omat, iar cealaltă fiinţă era din 
acelaşi neam cu el, atât numai că părul de pe corp era 
mai aspru şi stătea aproape drept, nesemnând deloc cu 
al lui Omat, care era lucios şi moale. 

După toate aparențele, se vedea că amândoi erau 
aproape egali în putere şi că fiecare era hotărât să îl 
ucidă pe celălalt. Se băteau aproape în tăcere, scoțând 
câte un mârâit sau scrâşnet doar cel care primea câte o 
lovitură. 


45 


Tarzan, ascultând impulsul natural de a-şi ajuta 
colegul, s-a repezit să se amestece şi el în luptă, dar a 
fost oprit imediat de mormăiturile pe nerăsuflate ale lui 
Omat. 

- Înapoi! Lupta e a mea! 

Tarzan a înţeles şi s-a dat la o parte. 

- Este un Gundbor, a explicat Tadeu. O luptă pentru 
şefie. Individul acesta trebuie să fie Esat. Dacă Omat îl 
ucide fără ajutorul altcuiva, poate deveni el şeful tribului. 

Tarzan a zâmbit. Aceasta era legea şi în jungla lui, 
legea tribului Ciuk, antropoidul, vechea lege a omului 
primitiv, căreia nu îi trebuie decât influenţa rafinată a 
civilizaţiei ca să introducă pumnalul şi otrava. 

Deodată, atenţia i-a fost atrasă de partea cealaltă a 
vestibulului, deasupra căruia a apărut capul păros al unui 
războinic al lui Esat. 

Tarzan a făcut o săritură pentru a ieşi în faţă. Dar 
Tadeu a ajuns înaintea lui. 

- Înapoi! A strigat el, este un Gundbor. 

Individul i-a privii o clipă pe cei doi combatanți, apoi 
s-a întors către restul colegilor săi, zicându-le: 

- Înapoi! Este un Gundbor între Esat şi Omat. După 
aceea i-a privit din nou pe Tarzan şi pe Tadeu. 

- Dar voi cine sunteţi? a întrebat el. 

- Suntem prietenii lui Omat, a răspuns Tadeu. 

Individul a clătinat din cap. 

-Vă purtăm noi de grijă, după luptă, a zis el, 
dispărând în josul muchiei terasei. 

Bătălia între cei doi luptători se continua cu ferocitate 
neîntrecută. Tarzan şi Tadeu abia se mai ţineau pe 
alături, să nu dea luptătorii peste ei, atât de tare se 
izbeau şi se sfâşiau unul pe altul cu mâinile, cu picioarele 
şi cu cozile lor teribile. 

Esat nu avea arme. Dar la şoldul lui Omat atârna un 
cuţit în teacă, pe care Omat nici nu se gândea să îl 


46 


folosească. Ar fi fost contrar codului lor primitiv şi 
sălbatic, pentru că lupta pentru şefie trebuia dată numai 
cu armele cu care i-a înzestrat natura. 

Uneori se despărţeau câte o clipă, dar numai pentru a 
se repezi unul asupra celuilalt cu şi mai multă ferocitate 
decât înainte. 

După puţin, unul dintre ei a pus o piedică celuilalt, 
dar cum erau încleştaţi ca într-o menghină, nu se putea 
să cadă unul fără celălalt, astfel că Esat l-a tras după el 
pe Omat, abia la o palmă distanţă de marginea abisului. 

Până şi Tarzan, cu tot sângele lui rece, a simţit cum i 
se taie respiraţia. Aici combatanții s-au zvârcolit 
primejdios un moment, apoi s-a întâmplat inevitabilul: în 
îmbrăţişarea ucigaşă în care se ţineau amândoi, s-au 
rostogolit peste marginea terasei, dispărând din ochii 
celor doi spectatori. 

Tarzan a scos un oftat amar. Pentru că a ţinut foarte 
mult la Omat. După aceea s-a apropiat împreună cu 
Tadeu de marginea terasei şi au privit în jos. 

Departe de tot. In lumina slabă a revărsatului zorilor, 
trebuia să se vadă două trupuri îmbrăţişate în moartea 
îngrozitoare pe care au găsit-o acolo. Dar, spre marea lor 
surprindere, nu aceasta a fost priveliştea care i-a 
întâmpinat privirile. A zărit, numai la vreo doi metri mai 
jos de el. pe amândoi combatanții, plini de viaţă şi 
luptându-se cu aceeaşi furie. 

Fiecare s-a agăţat cu câte o mână şi un picior de câte 
un ţăruş, lăsând impresia că şi pe peretele perpendicular 
al trecătorii se simt tot atât de siguri ca şi pe suprafaţa 
orizontală a terasei peşterii. 

Atât numai că tactica luptei s-a schimbat într-un fel. 
Deoarece fiecare încerca să îl desprindă pe celălalt de 
țăruşi şi să îl precipite, astfel, la o moarte sigură, jos, la 
poalele stâncilor. Se observa mai târziu că Omat, fiind 
mai tânăr şi cu mai multă putere de rezistenţă decât 


47 


Esat, câştiga asupra adversarului său. Acum şeful tribului 
se afla mai mult în defensivă. 

Ţinându-l de cingătoare cu o mână puternică, Omat 
şi-a forţat duşmanul să se îndepărteze de stâncă, iar cu 
cealaltă mână şi cu un picior îl desprindea pe Esat de 
ţăruşi când sus, când jos, alternându-şi încercările sau, 
mai bine zis, punctându-le cu lovituri groaznice în 
stomacul adversarului. 

Puterea lui Esat slăbea din ce în ce mai mult şi când a 
realizat moartea inevitabilă care îl aştepta, s-a întâmplat 
şi cu el cum s-a întâmplat cu toţi laşii în asemenea 
circumstanţe: se sfărâma cu totul pojghiţa de 
îndrăzneală sub a cărei mască s-a arătat a fi curajos şi în 
acelaşi timp, a dispărut din capul lui şi orice urmă a 
codului său moral. 

Nu mai era şeful Koruljanilor, ci un nemernic înfrânt, 
aproape mort. Agăţându-se de Omat, agăţându-se de 
țăruşii cei mai apropiaţi, căuta cu înfrigurare orice sprijin 
ce ar fi putut să îl salveze de iminenta cădere în abis, iar, 
în acelaşi timp, vârful cozii lui elastice s-a încolăcit de 
mânerul cuţitului de la şoldul lui Omat. Tarzan a văzut 
mişcarea şi în momentul când Esat a tras cuțitul din 
teacă; a coborât repede ca o pisică lângă cei doi 
luptători. 

Coada lui Esat era acum dată înapoi peste umăr, 
pentru a repezi mişeleşte cuțitul în pieptul lui Omat. 
Mişcarea lui perfidă a fost văzută şi de alţii dintre proprii 
săi războinici şi atunci s-a înălţat din piepturile lor un 
strigăt de dezgust, însă, pe când lama ascuţită străbătea 
aerul către ţinta sa. Tarzan a apucat coada care o 
mânuia şi în aceeaşi clipă, Omat, printr-o smucitură 
puternică, l-a aruncat departe de el pe Esat, care s-a 
prăbuşit ca un meteor prin aer, la o moarte sigură. 


CAPITOLUL IV - Lupta cu duşmanii. 
48 


În timp ce Tarzan şi Omat urcau din nou în sala 
peşterii Panatleii pentru a se aşeza lângă Tadeu, pregătit 
pentru orice ar urma morţii lui Esat, razele soarelui care 
începea să răsară, atingând creasta munţilor de la 
răsărit, a mângâiat şi faţa unui om care dormea într-un 
bărăgan îndepărtat, pe care nu creşteau decât mărăcini. 
l-a mângâiat faţa şi l-au trezit din somn, pentru o altă zi 
de urmărire neobosită a unei urme slabe pe care cu 
mare greutate o mai putea distinge. 

Multă vreme o tăcere adâncă a domnit în întreg 
Korulja. Răzbunicii tribului aşteptau, privind în jos la 
regele ucis, când la unul. Când la altul, când la Omat şi la 
cei doi care stăteau în dreapta şi în stânga lui. 

După un timp, Omat le-a vorbit: 

- Eu sunt Omat! A strigat el. Cine spune că Omat nu 
este Gund în Korulja? 

După aceste cuvinte, aştepta să vadă dacă răspunde 
cineva la provocarea lui. Unul-doi dintre semenii mai 
tineri şi mai puternici s-au mişcat cu neastâmpăr în 
locurile lor, privind ţintă la Omat, dar nici unul nu a 
răspuns nimic. 

- Atunci Omat e Gund, a zis el cu ton hotărâtor. Acum 
spuneţi-mi: unde este Panatlea cu tatăl şi cu fraţii ei? 

Un războinic bătrân a luat cuvântul: 

- Panatlea trebuie să fie în peştera ei. Nimeni altul nu 
poate şti mai bine ca tine care eşti acolo. Tatăl ei cu cei 
doi fii ai lui au fost trimişi să spioneze tribul Korulul. Dar 
sunt alte întrebări care ne ard mai mult decât acelea pe 
care le pui tu. lată una: cum se poate ca Omat să fie 
şeful tribului Korulja şi totuşi, să stea împotriva poporului 
său, alături de un Hodon şi de acel om teribil fără coadă? 
Predă străinii în mâinile poporului tău, pentru a fi ucişi 
după obiceiul Wazdonilor şi atunci Omat poate să fie 
gundul nostru. 

Nici Tadeu şi nici Tarzan nu au scos nici un sunet. ÎI 


49 


priveau pe Omat în aşteptarea deciziei. Un zâmbet uşor 
flutura pe buzele lui Tarzan. Tadeu, cel puţin, ştia că 
bătrânul războinic a rostit numai adevărul, deoarece 
Wazdonii nu primesc străini, nici nu iau prizonieri din altă 
rasă. 

Atunci Omat a vorbit ca un prinţ: 

- Totdeauna se fac schimbări în lume, a început el. 
Până şi bătrânii munţi ai Paluldonului nu se arată de 
două ori pe rând la fel: soarele cel strălucitor, un nor 
trecător, luna, ceața, schimbarea anotimpurilor, trecerea 
bruscă de la furtună la vremea bună, toate aduc asupra 
munţilor noştri câte o nouă schimbare. Da le naştere 
până la moarte, zi cu zi, se petrec schimbări în fiecare 
dintre noi. Schimbarea este deci, una dintre legile lui Jad- 
ben-Otho. lar acum, eu sunt Omat, şeful, gundul vostru, 
a continuat el şi voi aduce o schimbare. Străinii care sunt 
oameni bravi şi prieteni buni să nu fie omorâţi de acum 
încolo de Wazdonii din Korulja! 

Mâărâituri, murmure şi o mişcare de nelinişte s-a ivit 
deodată între războinici, privindu-se unul pe altul, să 
vadă care dintre ei ar îndrăzni să ia iniţiativa contra lui 
Omat, păgânul. 

- Ajunge cu murmurele! a strigat Omat. Eu sunt şeful 
vostru. Cuvântul meu este lege. Nu sunteţi voi aceia care 
m-aţi onorat cu denumirea de şef. Unii l-aţi ajutat pe Esat 
să mă izgonească din peştera strămoşilor mei, iar restul 
dintre voi aţi permis această nedreptate. Nu datorez 
nimic nimănui. Numai aceştia doi, pe care voi îmi cereţi 
să îi ucid, mi-au fost credincioşi. Eu sunt Gund, iar, dacă 
este vreunul printre voi care se mai îndoieşte despre 
aceasta, să vorbească: are ocazia să moară fără să mai 
îmbătrânească. 

Tarzan era încântat. lată un om după placul inimii 
sale. Admira lipsa totală de teamă în provocarea lui 
Omat şi era destul de bun cunoscător de oameni, ca să 


50 


ştie că nu a ascultat simple cuvinte aruncate în vânt; 
Omat şi-ar fi apărat ideile până la moarte, dacă era 
necesar, deşi era absolut sigur că nu ar fi fost el acela 
care să moară. Era clar că şi majoritatea Koruljanilor erau 
pătrunşi de aceeaşi convingere. 

- Voi fi un Gund bun pentru voi, a mai zis Omat, 
văzând că nici un Wazdon nu părea înclinat să îi conteste 
drepturile. Nevestele voastre, a continuat el, precum şi 
fiicele voastre, vor trăi în siguranţă, ceea ce nu exista în 
timpul şefiei lui Esat. Mergeţi acum la casele voastre sau 
la vânătoare. Eu plec în căutarea Panatleii. In lipsa mea îl 
las Gund pe Alon, de care veţi asculta iar la întoarcerea 
mea vă voi explica ceea ce am făcut. Să vă ajute Jan- 
ben-Otho! 

După aceasta s-a adresat lui Tarzan şi Hodonului: 

- lar voi, prietenilor, aveţi libertatea să mergeţi 
împreună cu poporul meu. Peştera strămoşilor mei vă stă 
la dispoziţie, faceţi după placul vostru. 

- Eu, a zis Tarzan, voi merge cu Omat în căutarea 
Panatleii. 

- Şi eu, s-a oferit şi Tadeu. 

Omat a zâmbit. 

- Bun! a zis el. lar după ce o vom găsi vom merge 
pentru afacerile lui Tadeu şi ale lui Tarzan. Unde căutăm 
mai întâi? 

Apoi, adresându-se războinicilor lui: 

- Cine din voi ştie unde poate să fie ea? 

Nici unul nu ştia altceva decât că Panatlea s-a retras 
în peştera ei, odată cu celelalte femei în ajun; nu exista 
nici un indiciu, nimic care să sugereze pe unde ar fi ea. 

- Arătaţi-mi unde doarme ea, a propus Tarzan şi 
vreun obiect, două care îi aparţin; fără nici o îndoială că 
pot să vă ajut. 

În momentul acela doi războinici tineri au urcat pe 
ţăruşi, până au stat drept în faţa lui Omat. Erau Insad şi 


51 


Odan. Cel de-al doilea a deschis subiectul. 

- Gund de Korulja, a zis el, am vrea să mergem şi noi 
cu tine în căutarea Panatleii. 

- Odan şi Insad vor merge cu noi, a vestit Omat. Mai 
mulţi nu ne trebuie, Tarzan. Vino acum cu mine să îţi 
arăt unde dornica Panatlea, cu toate că nu pot să pricep 
de ce doreşti asta, atâta timp cât ea nu mai este acolo. 
M-am uitat şi eu peste tot. 

Au intrat deci amândoi în peşteră, Omat conducându- 
| pe Tarzan în camera în care cu o noapte înainte 
Panatlea a fost surprinsă de Esat. 

- Tot ce este aici îi aparţine ei, a zis Omat, în afară de 
ghioaga de război care a fost a lui Esat. 

Tarzan a pornit tăcut să facă ocolul camerei, pe care 
a traversat-o de mai multe ori, în timp ce nările lui 
sensibile tremurau aproape imperceptibil, iar prietenul 
său se mira care ar fi fost scopul acestui umblat fără 
rost. Omat a început să se enerveze faţă de întârzierea 
care o pricinuia Tarzan. 

- Haide! a zis, după câteva clipe, Tarzan al 
maimuţelor, pornind înaintea celuilalt, să iasă pe terasa 
exterioară. 

Aici îi aşteptau ceilalţi trei camarazi. 

Tarzan a trecut de partea stângă, unde a început să 
examineze ţăruşii care îi ieşeau în cale. Într-adevăr, îi 
privi, dar nu îi examina cu ochii, ci cu un alt simţ cu mult 
mai ager, minunat de dezvoltat printr-un exerciţiu 
necontenit, încă din cruda copilărie, sub tutela mamei 
adoptive, Kala. Examina ţăruşii cu ajutorul mirosului, pe 
care şi l-a dezvoltat şi mai mult după moartea Kalei, cu 
ajutorul acestui profesor  neîntrecut: instinctul de 
conservare. 

De la rafturile din stânga s-a întors spre rafturile din 
dreapta, în timp ce nerăbdarea lui Omat creştea, văzând 
cu ochii. 


52 


- Să plecăm mai repede! îl grăbi acesta. Orice 
moment este preţios, dacă dorim să o mai găsim 
vreodată. 

- Unde vrei să căutăm? a întrebat Tarzan. 

Omat s-a scărpinat în ceafă. 

- Unde? în tot Paluldonul, dacă va fi nevoie. 

- Cam mare întreprindere, obiectă Tarzan. În sfârşit, 
să mergem pe aici, pe unde a apucat şi ea, a adăugat el, 
luând-o înainte şi urcându-se din ţăruş în ţăruş către 
culmea prăpastiei. 

Pentru că nimeni nu a trecut pe acolo de la fuga fetei, 
cu câteva ore mai înainte şi până acum, Tarzan a reuşit 
să se ţină cu uşurinţă după dâra de miros lăsată de ea. 
Cum a ajuns acolo unde Panatlea a terminat cu ţăruşii 
ficşi şi a recurs la aceia pe care i-a adus ea, s-a oprit 
brusc. 

- Pe aici s-a urcat pe muchie, i-a zis lui Omat, care 
era tocmai în spatele său, dar nu mai văd nici un ţăruş 
de aici. 

- Eu nu înţeleg de unde ştii tu că a trecut pe aici, s-a 
mirat Omat. li voi aduce câţiva ţăruşi. Insad, du-te 
înapoi şi adună ţăruşi de urcat pentru cinci persoane. 

In mai puţin de cinci minute, tânărul războinic s-a 
întors şi a distribuit ţăruşi la fiecare. Tarzan care a primit 
şi el cinci ţăruşi, îl asculta pe Omat cum explica modul în 
care se foloseau. 

- Nu am nevoie decât de patru, a zis Tarzan. 
Înapoindu-i unul. 

Omat a începui să zâmbească. 

- Ce fiinţă minunată ai fi, dacă nu ai fi diform. 

- Admit şi eu, a zis Tarzan râzând, că sunt mărginit în 
unele privinţe faţă de voi. Dar mai bine porniţi înainte şi 
lăsaţi ţăruşii în găurile lor, pentru că altfel va trebui să 
pierd o vreme, neputând ţine ţăruşii cu degetele de la 
picioare, cum faceţi voi. 


53 


- Foarte bine, a zis Omat. Voi porni eu cu Tadeu şi 
Insad înainte, pe urmă vii tu, iar după aceea Odan va 
veni în urmă adunând ţăruşii... Nu îi putem lăsa aici 
pentru că se vor folosi de ei duşmanii noştri. 

- Dar duşmanii nu pot aduce cu ei proprii lor ţăruşi? A 
întrebat Tarzan. 

- Ba da, dar greutatea la drum face să le fie mersul 
mai încet şi pe lângă aceasta, ei nu ştiu care găuri sunt 
destul de adânci pentru ţăruşi; multe dintre ele sunt 
făcute numai ca să îi încurce, fiind prea puţin scobite ca 
să stea ţăruşul în ele. 

Sus pe muchea malului înalt al trecătorii, lângă 
copacul cu rădăcinile ieşite prin mal. Tarzan a reluat 
urma Panatleii. Aici mirosul era tot atât de pronunţat ca 
şi pe obiectele din odaia fetei aşa că a înaintat cu iuţeală 
peste deal, în direcţia trecătorii Korulul, după un timp s-a 
oprit, întorcându-se spre Omat: 

- De aici încolo a fugit pentru că era urmărită de un 
leu. 

- Şi toate acestea le poţi citi în iarbă? a întrebat 
Omat, când toţi ceilalţi s-au adunat în jurul lor. 

Acesta a clătinat capul în sens afirmativ. 

- Nu cred că a ajuns-o leul, a adăugat el. 

- Atunci ea unde poate fi? 

- Să ne ţinem după urma ei, atâta timp cât este încă 
proaspătă, a răspuns Tarzan. 

Au pornit înainte reluându-şi urmărirea. Aceasta îi 
duse în josul dealului, iar la o cotitură a cărării şi-a 
schimbat direcția,  ducându-i drept la marginea 
prăpăstioasă a trecătorii Korulul. 

Tarzan a examinat câteva momente terenul din 
dreapta şi din stânga; apoi, stând drept în picioare, l-a 
privit pe Omat. Arătându-i cu degetul în josul trecătorii. 

Wazdonul a privit şi el în adâncul înverzit al 
prăpastiei, prin albia stâncoasă a căreia curgea un râu. 


54 


După aceea, a închis ochii ca şi cum ar fi fost cuprins de 
un spasm dureros şi a întors capul în altă parte. 

- Cum adică? A sărit? a întrebat el. 

- Pentru a scăpa de leu, a răspuns Tarzan. Era chiar 
la spatele ei, priveşte: se văd încă foarte bine urmele 
celor patru labe ale lui în pământul moale, când s-a oprit 
brusc pe marginea abisului. 

- Şi nu crezi că ar exista... a început Omat. 

Dar a fost redus la tăcere de un gest brusc al lui 
Tarzan. 

- La pământ! a şoptit el. Un grup mare de oameni se 
îndreaptă spre noi. Aleargă chiar... din josul dealului. 

Zicând acestea s-a întins pe iarbă, iar ceilalţi l-au 
imitat imediat. 

Au aşteptat în felul acesta câteva minute, după care 
au auzit şi ceilalţi zgomotul tăcut de oamenii care 
alergau şi totodată, un strigăt răguşit, urmat de multe 
altele. 

- Este strigătul de război din Korulul, a şoptit Omat... 
strigătul de vânătoare al oamenilor care vânează 
oameni. Îi vom vedea imediat. Dacă Jad-ben-Otho mai 
ţine cu noi, să sperăm că numărul lor nu va fi prea mare. 

- Sunt mulţi, a zis Tarzan, vreo patruzeci-cincizeci, aş 
putea spune, dar câţi anume sunt cei urmăriţi şi câţi sunt 
urmăritori asta nu se poate şti; atâta doar că trebuie să 
ne închipuim că cei din urmă sunt un număr cu mult mai 
mare decât ceilalţi, deoarece nu ar fugi atât de repede. 

- Uite-i că vin! a exclamat Tadeu. 

- Este Anun, tatăl Panatleii şi cei doi fii ai lui! a strigat 
surprins Odan. Vor trece pe aici fără să ne vadă, dacă nu 
ne grăbim, a adăugat el privindu-l pe Omat pentru a 
primi vreun semnal oarecare. î 

- După mine! a strigat acesta, sărind, deodată. In 
picioare şi alergând să iasă înaintea celor care fugeau. 

Ceilalţi l-au urmat. 


55 


- Cinci prieteni! a strigat Omat, îndată ce Anun şi fii 
săi i-au văzut. 

- Adenen Jo, au repetat Odan şi Insad. 

Fugarii nu s-au oprit, ci numai au încetinit pasul când 
noile forţe atât de neaşteptate s-au unit cu ei; în acelaşi 
timp îi priveau nedumeriţi pe Tadeu şi Tarzan. 

- Korululienii sunt mulţi, au strigat ei. Totuşi am 
putea să ne oprim şi să îi înfruntăm, dar mai întâi trebuie 
să vestim asta lui Esat şi tribului nostru. 

- Da, a zis Omat, trebuie să anunţăm tribul. 

- Esat e mort, a zis Insad. 

- Cine este şef? a întrebat un fiu al lui Anun. 

- Omat, a răspuns Odan. 

- Imi pare bine, a strigat Anun. Panatlea mi-a spus că 
aveai intenţia să te înapoiezi ca să îl ucizi pe Esat. 

Acum se putea vedea şi inamicul ceva mai încolo în 
urma lor. 

- Haide, a zis Tarzan. Să ne întoarcem şi să îi atacăm, 
scoțând strigăte puternice şi repetate. Ei au urmărit 
numai trei şi când se vor vedea atacați de opt inşi, vor 
socoti că au sosit mulţi alţii în ajutor pentru a se lupta cu 
ei. Vor crede că suntem cu mult mai mulţi decât aceia pe 
care îi văd cu ochii, dar mai trebuie ca unul dintre noi 
care aleargă repede să dea o fugă până acasă şi să 
înştiinţeze poporul vostru. 

- Bun plan, a aprobai Omat. Mergi tu, Idan căci alergi 
repede şi anunţă războinicii din Korulja că noi ne 
înfruntăm cu Korulul pe muchia dealului şi Abon să 
trimită o sută de oameni. 

Idan, fiul lui Anun, a pornit în goana mare către 
peşterile din stâncile trecătorii Korulja, în timp ce aceia 
care au rămas să atace Korulul... Strigătele de război ale 
ambelor triburi s-au înălţat şi au coborât într-o armonie 
tristă. 

Conducătorii trupei din Korulul s-au oprit când au 


56 


văzut forţele noi, părând că aşteaptă să îi ajungă şi pe 
tovarăşii lor din urmă şi în acelaşi timp, părând să 
aştepte să afle cât de mare era numărul duşmanilor pe 
care trebuia să îi înfrunte acum. Şi cum aceşti 
conducători trebuie să fi fost mai buni decât ceilalţi, erau 
cu mult mai înainte decât cei din grupul lor, care încă nu 
au ieşit din desişul tufişurilor de pe mal. 

De aceea, când Omat şi camarazii lui s-au năpustit 
asupra lor cu acea ferocitate născută din marele impas în 
care se aflau, conducătorii s-au retras, astfel că, în 
momentul în care s-au apropiat şi cei din oastea adversă, 
i-a văzut într-o stare care demonstra pe deplin că au fost 
alungaţi. Rezultatul firesc a fost că aceştia au întors 
spatele şi au fugit. Inconjurat de primul său succes, Omat 
i-a urmărit până în tufişurile înalte de pe coastă, însoţit 
de curajoşii şi bravii săi soldaţi, ale căror strigăte 
sălbatice de război erau din ce în ce mai cumplite, pe 
măsură ce se apropiau de inamicul care fugea. 

Tufişul, deşi nu a crescut prea des ca să le împiedice 
înaintarea, era însă atât de înalt, încât membrii micii 
trupe de voinici se pierdeau unul pe altul din vedere de 
îndată ce se despărţeau chiar numai prin câţiva metri. 

Rezultatul a fost că Tarzan, în totdeauna mai energic 
şi mai dornic de luptă, a ajuns în urmărirea inamicului cu 
mult mai înaintea celorlalţi; o lipsă de prudenţă din 
partea sa, care avea să îi aducă acolo o mare năpastă. 

Războinicii din Korulul, tot atât de bravi, fără îndoială, 
ca şi duşmanii lor, s-au retras numai ca să ocupe o 
poziţie mai strategică în tufiş, iar, pe de altă parte, nu le- 
a trebuit mult ca să se asigure că numărul acelora de 
care erau urmăriţi era cu mult mai mic decât al lor. 

S-a oprit deci, formând un front de rezistenţă într-un 
loc unde tufişul era foarte des; un fel de ambuscadă. In 
care Tarzan a dat buzna orbeşte. Intr-adevăr, i-a reuşit 
inducerea în eroare. Dar, oricât de trist ar fi de povestit 


57 


faptul, Korululienii au fost mai isteţi decât Tarzan. 

Insă, trebuie considerat faptul că ei se luptau pe 
propriul teren, unde cunoşteau fiecare metru pătrat al 
lui, aşa cum şi noi ne-am cunoaşte camera de dormit. Pe 
lângă aceasta, trebuie avut în vedere că aveau propria 
lor tactică de război, despre care Tarzan nu ştia absolut 
nimic. 

Înaintea lui a apărut un singur războinic negru, 
întocmai ca şi cum ar fi rămas în urma inamicului care se 
retrăgea. În felul acesta, retrăgându-se şi el, l-a atras pe 
Tarzan pe urma sa. In cele din urmă, s-a oprit şi l-a 
înfruntat pe Tarzan cu buzduganul ridicat şi cuțitul scos 
din teacă. 

Tarzan s-a repezit la atac, dar, în clipa aceea, a fost 
înconjurat de douăzeci de Wazdoni care au sărit asupra 
lui din tufişul alăturat. Marele Tarmangani a realizat 
imediat pericolul în care se afla, dar a fost o clipă mai 
târziu decât trebuia. În momentul acela i-a trecut prin 
faţa ochilor imaginea soţiei sale pierdute şi a simţit 
trecându-i prin tot corpul o slăbiciune, pricinuită de 
ameteala produsă de regretul imens de care a fost 
cuprins la gândul că, dacă ea mai trăia încă, nu mai 
putea să aibă nici o speranţă că, deşi nu ar fi avut de 
unde să afle vreodată de moartea soţului ei, totuşi, prin 
aceasta, devenea inevitabilă şi pieirea ei. 

Odată cu acest gând, a fost cuprins de o furie 
crâncenă şi de o ură nesfârşită împotriva acestor fiinţe 
care îndrăzneau să îi contrarieze scopurile, amenințând 
fericirea soţiei sale. 

Cu un răcnet puternic şi sălbatic, s-a năpustit asupra 
războinicului din faţa lui, i-a răsucit mâna, smucindu-i 
ghioaga, iar cu pumnul stâng, ajutat de toată puterea şi 
greutatea corpului său enorm, i-a repezit o lovitură atât 
de puternică în obraz încât i-a zdrobit oasele craniului şi 
individul a căzut mort la pământ. După aceea s-a repezit 


58 


cu ghioaga asupra celorlalţi, izbind năprasnic în stânga şi 
în dreapta, lovituri fără milă; a azvârlit din mâini propriile 
lor arme, până când şi aceea pe care o mânuia Tarzan s- 
a crăpat, pleznind în toate direcţiile. 

Duşmanii cădeau şi în dreapta şi în stânga în faţa 
ghioagei sale; atât de repede împărțea loviturile, atât de 
ager para cele îndreptate spre el, încât, în primele 
momente, părea invulnerabil. 

Aceasta însă nu putea dura multă vreme. Ei erau 
douăzeci, el numai unul singur, iar căderea lui a provenit 
dintr-o aruncătură de buzdugan, care l-a izbit exact în 
moalele capului. A rămas un moment în picioare, 
clătinându-se, apoi, ca un brad mare sub loviturile 
toporului, s-a prăbuşit la pământ. Ceilalţi, restul trupei 
Korululieni, au alergat să lupte cu mica oaste a lui Omat. 
Puteau fi auziţi chiar cum se băteau, de la o distanţă 
mică şi era clar că Korululienii pierdeau teren, latent, dar 
se auzea vocea lui Omat chemându-l pe acela care le 
lipsea: 

- Tarzan teribilul! Tarzan teribilul! 

- Jad-guru, chiar aşa, a repetat unul din Korulul care 
s-a ridicat de unde a căzut sub lovitura lui Tarzan. Hm! A 
mormăit el, Tarzan Jad-guru! Este mai rău decât atât! 


CAPITOLUL V - În căutarea Panatleii. 


În timp ce Tarzan se prăbuşea la pământ în mijlocul 
duşmanilor săi, departe, la zeci de kilometri de marginea 
exterioară a mlaştinilor care încercuiau Paluldonul, s-a 
oprit pe loc un bărbat fără îmbrăcăminte pe el; avea doar 
o vestă care îi acoperea şoldurile până aproape de 
genunchi. 

Pe lângă aceasta era încins cu trei cartuşiere, una 
peste mijloc iar din celelalte două câte una peste fiecare 
umăr, încrucişându-se pe piept şi la spate cu cartuşe de 


59 


jur-împrejur. Atârnată la spate de cureaua de piele, avea 
o armă Enfield, la şold un cuţit, iar pe umăr un arc şi o 
tolbă cu săgeți. 

Călătorea de mult şi venea de departe, trecând prin 
ţinuturi sălbatice şi necunoscute, pe unde a fost 
ameninţat de fiare îngrozitoare şi de oameni şi mai 
îngrozitori; cu toate acestea, muniţiile care le ducea cu el 
erau intacte până la cel din urmă cartuş cu care a umplut 
fiecare loc liber din cartuşierele sale din ziua când a 
pornit la drum. 

A ajuns până aici cu ajutorul cuţitului, arcului şi 
săgeţilor, viu şi nevătămat. Cu toate acestea, a fost de 
nenumărate ori faţă în faţă cu mari primejdii, pe care le 
putea micşora cu câteva împuşcături ale armei ce o avea 
şi o întreținea cu atâta grijă. 

Ce scop urmărea acest om ca să îşi păstreze chiar 
atât de bine preţioasa lui muniţie? Ca să îşi rişte chiar 
viaţa numai să ducă cu el până la ţinta lui necunoscută 
toate cartuşele unul câte unul? 

Pentru ce, pentru cine erau destinate aceste bucăţi 
de metal aducător de moarte? In lumea întreagă, însă, 
nu mai era nimeni altul care să fi ştiut decât numai el. 

Când Panatlea a păşit peste muchia malului 
prăpăstios al trecătorii Korulul s-a aşteptat să găsească o 
moarte pe care şi-a ales-o singură, preferând-o în locul 
morţii din ghearele ascuţite ale lui Ja. 

În loc de aceasta însă, soarta a hotărât ca săritura ei 
să fie făcută într-un loc unde râul torențial din vale să 
treacă pe alături de malul stâncos, care parcă atârnă să 
cadă şi să curgă lin câteva zecimi de metri, într-un loc 
adânc pe care l-a săpat singur de veacuri întregi, ca apoi 
să pornească din nou. Fierbând în spume, rostogolindu- 
se în vale, peste stânci şi pietroaie. 

Şi tocmai în acest lac a căzut fata. Scufundându-se în 
jos. Tot mai adânc, aproape sufocată, dar totuşi 


60 


luptându-se cu curaj şi reuşind, în cele din urmă, să iasă 
la suprafaţă. 

Înotând cu putere, a ajuns până la ţărmul opus şi 
ieşind pe uscat, a rămas întinsă acolo, istovită şi suflând 
din greu. Până când a văzut că se apropie dimineaţa. Şi-a 
amintit că se află într-o ţară străină şi duşmană poporului 
său şi s-a gândit să caute un loc unde s-ar putea 
ascunde. 

Sculându-se, a pornit mai întâi în ascunzătoarea 
temporară oferită de tufişurile care creşteau pe văile 
trecătorilor din munţii Paluldonului. 

Ascunsă, deci, nu mai putea să o vadă nimeni dintre 
aceia care ar fi trecut pe drumul bătătorit care mergea 
pe lângă râu. S-a odihnit, apoi şi-a căutat mâncare. A 
găsit-o sub formă de fructe şi rădăcini suculente, pe care 
le dezgropa cu cuțitul mortului Esat. 

Ah! Măcar dacă ar fi ştiut că este mort! De câte 
necazuri şi de câte primejdii şi grozăvii ar fi fost ea 
cruţată; dar ea îl credea viu încă, aşa că nu îndrăznea să 
se întoarcă la Korulja. Cel puţin atâta timp, cât furia lui 
era în grad excesiv întărită şi nu se va întoarce cu nici un 
preţ. 

Mai târziu, însă, poate o va face, atunci când tatăl şi 
fraţii ei se vor întoarce la peştera strămoşească. 

În prezent, nici unde se afla acum nu era în prea 
mare siguranţă şi nu putea să stea multă vreme, fiind 
foarte aproape de duşmanii ei Korululienii. Trebuia 
negreşit să îşi găsească, înainte de a se înnopta, un loc 
unde fiarele să nu dea peste ea. 

Şi acum, şedea pe trunchiul unui copac căzut, 
încercând să găsească o soluţie pentru existenţa ci. 
Deodată, a auzit din depărtare, din partea de sus a 
trecătorii, voci de oameni care strigau. Strigăte pe care 
le-a recunoscut imediat. 

Era strigătul de război din Korulul. 


61 


Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult de locul 
unde se afla ea. 

Atunci, prin frunzişul des al plantelor din împrejurimi, 
a zărit trei oameni, care parcă zburau şi nu fugeau, în 
lungul drumului, urmăriţi de o oaste mare de negri 
păroşi, ale căror strigăte se auzeau tot mai tare şi mai 
tare, cu cât se apropiau de ea. 

L-a mai zărit încă o dată pe fugari, în momentul când 
traversau râul ceva mai sus de cataractă, dar i-a pierdut 
din nou din ochi. 

l-a văzut acum şi pe urmăritori: erau vreo patruzeci, 
poale şi mai mult, de războinici din Korulul, strigând 
neîncetat, cât îi ţineau plămânii, strigătul lor de război. 

Aştepta acum să fie văzută şi a rămas un moment cu 
respiraţia suspendată, dar ei nu au cotit drumul spre ea, 
ci şi-au urmat cursul lor, fără să ştie că o duşmancă era 
ascunsă în apropierea lor. 

Acum putea să îi vadă mai bine pe cei care fugeau: 
trei războinici Wazdoni, căţărându-se de faţa stâncii în 
sus, într-un loc pe unde au căzut bucăţi desprinse din 
muchea de sus a malului, făcând posibilă o urcare mai 
precipitată a acestora. 

Pantlea i-a recunoscut pe fugari. Ei să fi fost? 

- O, Jad-ben-Otho! Dumnezeule! a exclamat ea. 

Dacă ar fi putut să observe asta înainte ca ei să 
treacă pe lângă ea, ar fi putut să fugă şi ea cu ei, aceşti 
războinici nefiind alţii decât tatăl şi fraţii ei. 

Acum însă, era prea târziu. A stat încremenită, privind 
aproape fără să răsufle, întrecerea între Korulja şi 
Korulul. 

Vor ajunge ei sus pe culme? 

Nu îi vor prinde oare cei din Korulul? 

Urcau bine, dar atât de încet. Uite! Unuia i-a scăpat 
piciorul şi a alunecat înapoi! 

Acum urcau şi cei din Korulul şi unul arunca cu 


62 


ghioaga după cel mai aproape fugar. 

Bunul Dumnezeu ţinea însă ca fratele Panatleii să 
trăiască, deoarece buzduganul a căzut dincolo de ţintă, 
învârtindu-se prin aer şi sărind din colţ în colţ în stâncă, 
exact în pieptul posesorului său, pe care l-a împins de 
sus, în fundul stâncos al abisului. 

Panatlea şi-a prins fata în mâini, privind cu ochi mari 
această întrecere de care atârna viaţa familiei sale. 
Fratele ei mai mare a ajuns acum sus pe muchea 
dealului şi agăţându-se de ceva ce ca nu putea să vadă, 
şi-a lăsat corpul în jos, întinzându-i coada tatălui său. 
Acesta s-a agăţat de ea şi a aruncat jos coada spre 
celălalt fiu al lui şi astfel, pe această scară vie 
improvizată, au urcat toţi trei sus pe culmea dealului, 
unde au dispărut din ochii Panatleii, înainte ca cei din 
Korulul să îi fi ajuns din urmă. 

Aceştia însă nu au renunţat la fugă. Au urcat şi ei 
malul şi au dispărut din imagine, nemaiauzindu-li-se 
decât strigătele, din ce în ce mai slabe, cu cât se 
îndepărtau de urmărirea fugarilor. 

Fata ştia foarte bine că acum trebuia să pornească la 
drum şi ea. În fiecare moment se putea ivi vreun grup de 
vânători care să cutreiere desişurile văii după un vânat 
mai mic, dintre acelea cu care se hrăneau şi îşi aveau 
locurile prin acele zone. 

În urma ei era Esat, aşa credea ea, precum şi oastea 
care îi urmărea pe fraţii şi pe tatăl ci şi probabil, că în 
curând se vor întoarce în Korulul. Înaintea ei, dincolo de 
creasta opusă, era trecătoare Korulgrif, sălaşul acelor 
monştri îngrozitori, care tăceau să îngheţe de frică pe 
orice locuitor al Paluldonului. Mai jos de ea, în vale, era 
ţara Hodonilor, unde nu se putea aştepta la altceva 
decât la sclavie sau la moarte: iar aici unde se afla, în 
Korulul, locuia tribul duşman de moarte al neamului ei; şi 
peste tot, în toate părţile, erau fiare care mâncau carne 


63 


de om. 

Dar ea nu a stat la îndoială decât un singur moment; 
apoi, întorcându-se cu faţa spre Sud-Est, a pornit să 
traverseze trecătoarea apei spre Korulgrif. Acolo, cel 
puţin, nu erau oameni. 

Mergând cu multă atenţie, a ajuns până la baza 
malului stâncos, de partea cealaltă a Korulului, iar pe la 
prânz, după o oarecare căutare, a găsit un loc unde a 
putut să urce mai uşor. După aceea a traversat dealul şi 
a ajuns la marginea prăpăstioasă a trecătorii Korulgrif: 
locul de groază a întregii populaţii de aceeaşi rasă cu ea. 

Umedă şi misterioasă era creşterea vegetației de jos; 
copaci uriaşi îşi clătinau vârfurile lor aproape până sus, la 
nivelul muchiei malului; peste tot domnea o tăcere 
sinistră. 

Panatlea, întinsă la pământ şi-a aplecat capul în afară 
şi a privit pe marginea stâncii, în jos, pe suprafaţa ei 
netedă. 

A văzut intrările în mai multe peşteri, precum şi o 
mulţime de ţăruşi de piatră pe care locuitorii din trecut ai 
acestei trecători ajungeau să le dea forma cuvenită după 
o muncă grea cu mâna. A auzit şi ea despre astfel de 
lucruri în poveştile de la gura sobei, din copilărie. De 
asemenea, a auzit cum s-a ajuns la pătrunderea Grifilor 
până acolo din mlaştinile de dincolo de munţi şi cum a 
ajuns poporul să fugă de acolo, după ce mulţi au fost 
prinşi şi  devoraţi de aceste creaturi îngrozitoare, 
lăsându-şi peşterile goale, de atâta timp, încât nici unul 
dintre cei mari care mai trăiau nu îşi mai aminteau cât a 
trecut de atunci. Unii spuneau că pe atunci Jad-ben-Otho, 
care trăieşte de când e lumea, era încă tânăr. 

Pantlea s-a cutremurat din cap până în picioare în 
faţa acestor amintiri, dar ce era să facă? Numai în 
peşterile de acolo ar putea fi în siguranţă, ferită chiar de 
vreun Grif. 


64 


A găsit un loc pe unde ţăruşii de piatră ajungeau 
până sus de tot, lângă muchea malului, lăsaţi acolo, 
desigur, în timpul ultimei emigrări a tribului, când nu mai 
era necesară paza de vreo invazie inamică a peşterilor 
dezertate. 

Pantlea a coborât încet, din ţăruş în ţăruş, până la 
intrarea în prima peşteră. Aici a găsit terasa exterioară 
aproape identică cu acelea ale propriului trib. Podeaua, 
însă. Era acoperită peste tot cu un strat gros de 
crenguliţe, de cuiburi vechi de păsări şi mizeriile lor. 

Fata a trecut atunci la o altă peşteră şi după aceea la 
alta, dar toate erau la fel, în ceea ce priveşte cantitatea 
de gunoi acumulată acolo de vremuri. 

Evident că nu a fost nevoie să caute mai departe. 
Peştera din urmă părea destul de încăpătoare. 

A început apoi, cu ajutorul cuţitului smuls de la Esat, 
să curețe locul de mizerie, aruncând pur şi simplu afară, 
peste margine, timp în care îşi întorcea privirile spre 
trecătoarea unde pândeau  înfiorătoarele fiinţe din 
Paluldon. 

În afară de ochii ei, mai erau acolo altă pereche de 
ochi pe care nu i-a văzut, dar care au zărit-o şi care îi 
urmărea fiecare mişcare: ochi teribili, lacomi, isteţi şi 
cruzi. Da, o pândeau, în timp ce o limbă groasă îşi lingea 
cu anticipație buzele enorme şi cărnoase. O pândeau în 
timp ce un creier semiomenesc începea să formeze un 
plan dintre cele mai bestiale. 

Şi aici ca şi în peşterile din Korulja, izvoarele naturale 
din stâncă au fost căutate şi pornite de către primii 
pitecantropi. Care au construit peşterile astfel că se afla 
şi acolo apă rece şi proaspătă, prelingându-se în jos de 
veacuri întregi, aproape de tot de intrarea celor mai 
multe peşteri. 

În felul acesta Panatlea ar fi putut locui aici la infinit. 

Acum se simţea, într-un fel, în siguranţă; o siguranţă 


65 


pe care i-a dat-o probabil poziţia înaltă a adăpostului pe 
care şi l-a găsit şi pe care nu îl ştia niciuna dintre fiarele 
primejdioase, nici oamenii care nu mai veneau de multă 
vreme în Korulgrif. 

S-a hotărât să examineze şi interiorul noii sale 
locuinţe. Soarele, spre apus, îşi trimitea razele sale 
luminând interiorul primului apartament. Acesta semăna 
cu cele pe care le cunoştea ea: în perete erau săpate 
aceleaşi desene primitive de animale şi oameni... Clar 
era că rasa Wazdonilor a progresat foarte încet şi foarte 
puţin în timpul generaţiilor care au venit şi au plecat de 
când Korulgrif a fost abandonat de oameni. 

Desigur că Panatlea nu medita la aceste lucruri, 
deoarece pentru ca şi rasa ei nu exista nici evoluţie, nici 
progres. Toate erau aşa cum a fost întotdeauna, după 
cum erau acum. 

Nu mai era nici o îndoială că aceste fiinţe ciudate au 
existat în felul acesta. În timpul unor veacuri care nu se 
puteau număra, atât de vizibile erau dovezile despre 
antichitatea lor ce se puteau observa peste tot unde 
locuiau. 

Stânca vie a muntelui în care şi-au săpat peşterile era 
tocită în brazde adânci de mersul picioarelor lor goale, pe 
podeaua terasei şi a camerelor interioare. Canatul de 
piatră al uşii era tocit adânc, acolo unde milioane de 
braţe s-au sprijinit în decursul vremurilor; nesfârşitele 
desene tăiate în piatră, care uneori acopereau de sus 
până jos pereţii şi chiar tavanul; fiecare era făcut de altă 
mână şi reprezenta emblema aceluia care a făcut-o. 
Toate arătau cât de departe se pierdea în negura 
vremurilor începutul acestor locuinţe. 

In sfârşit. Panatlea s-a instalat în această peşteră ca 
la ea acasă. In apartamentul din interior era mai puţin 
gunoi decât pe terasa exterioară (şi ceea ce era se 
compunea din praful care s-a acumulat acolo). 


66 


Lângă uşă era raftul pe care se păstrau lemnele, dar 
toate s-au transformat acum în praf. Totuşi, ea a păstrat 
o grămadă de crenguţe uscate pe care le-a ales din 
gunoiul pe care l-a măturat afară. După un timp, a aprins 
focul şi pentru a putea explora în lumină şi celelalte 
încăperi, a înmănuncheat câteva crengi pe care le-a 
aprins la un capăt ca pe o lumânare. 

Nici încăperile celelalte nu i se păreau străine, dar în 
niciuna nu a găsit ceea ce căuta... în afară de câteva 
cioburi de vase de piatră, nu se afla nimic. 

A crezut că va găsi ceva mai moale pe care să poată 
dormi, dar toate aşteptările i-au fost înşelate; probabil că 
foştii ocupanţi ai peşterii au avut timp să strângă tot ce 
le aparţinea când au plecat. 

Jos, în trecătoare, erau frunze în iarbă şi plante care 
miroseau plăcut, dar numai la aceasta nu se gândea 
acum Panatlea. Nu o ispitea deloc să coboare în acel abis 
îngrozitor, numai pentru a îşi satisface dorinţa de a dormi 
comod, împinsă de cea mai mare nevoie, de hrană, ar fi 
îndrăznit să intre acolo. 

Aşa că, încet, soarele a dispărut la orizont şi se 
apropia noaptea. Panatlea şi-a aşternut un loc ceva mai 
moale decât piatra podelei din peşteră: un aşternut care 
să îi dea trupului ei un simulacru de confort. 

A strâns din toate părţile praful depus de vremuri şi a 
format o grămadă pe care a întins-o uniform, lăsând 
impresia unei saltele care să o ferească, pe cât posibil, 
de duritatea pietrei de pe podea: tot era mai bine decât 
nimic. 

Era foarte obosită. Noaptea trecută nu a reuşit să 
doarmă deloc, timp în care a trecut prin multe primejdii 
şi greutăţi. Astfel nu trebuie să ne mirăm când, în aceste 
condiţii, a adormit odată cu apusul soarelui. 

Luna a răsărit, aruncându-şi razele argintii pe 
suprafaţa albă a stâncii şi micşorând cu mult întunericul 


67 


adânc al pădurii din acel abis fioros. 

Un leu a răcnit puternic în depărtare. Apoi a urmat o 
tăcere lungă. Pe urmă s-a auzit din nou un muget adânc, 
care venea din partea de sus a trecătorii. Jos, printre 
copacii de la baza stâncii, s-a simţit o mişcare. Din nou s- 
a auzit mugetul acela surd. Dar atât de sinistru. La acest 
muget a răspuns un altul din partea de jos. Din satul 
părăsit. 

Din frunzişul unui copac, care se afla în dreptul 
peşterii în care se afla Panatlea, a coborât ceva sau 
cineva la pământ, în întunericul mormântal de acolo. 
Acest ceva înainta ca o închipuire a unui vis urât..., încet 
şi stângaci. Ar fi putut fi unul dintre acei „leneşi”..., unul 
enorm de mare sau putea fi chiar un om...; cine ar putea 
spune, când penelul lunii, maestrul cubist al omenirii, 
este atât de grotesc! 

Fiinţa înainta încet în sus, pe suprafaţa netedă şi 
aproape perpendiculară a stâncii, dar acum l-a atins din 
nou penelul lunii şi iată-l cu mâini şi cu picioare, 
ridicându-se încet, cu multă greutate, spre peştera în 
care dormea Panatlea. 

De jos, de după cotitura văii, s-a auzit din nou 
mugetul prelung care a primit răspuns de dincolo de sat. 

Tarzan a deschis ochii. Simţea o durere acută în 
moalele capului: aceasta a fost prima sa impresie. Mai 
târziu i s-a părut că îi trec prin faţa ochilor umbre 
ciudate, ridicându-se şi coborând în aer. 

Şi-a dat seama atunci că se află într-o peşteră, iar în 
jurul lui erau vreo zece războinici Wazdoni. Dintr-o cupă 
mică de piatră, tăiată direct în stâncă şi care conţinea 
ulei, se ridica o flacără care făcea ca umbrele 
războinicilor să joace fantastic pe pereţii peşterii, în 
spatele lor. 

- Ţi l-am adus viu, Gund, s-a auzit vocea unuia dintre 
ei, pentru că nu am mai văzut până acum un Hodon ca 


68 


el. Coadă nu are din naştere, deoarece nu se vede nici o 
urmă cum că i-ar fi fost tăiată cumva. Degetele mari de 
la mâini şi de la picioare nu seamănă deloc cu ale 
oamenilor din rasele Paluldonului. Este mai puternic 
decât zece inşi şi atacă cu acelaşi curaj şi furie ca şi Ja. L- 
am adus aici, viu, pentru ca să îl vezi şi tu înainte să îl 
ucidem. 

Şeful s-a ridicat şi s-a apropiat de Tarzan care a închis 
ochii, prefăcându-se că este tot în nesimţire. 

A simţit că este pipăit pe toată lungimea corpului de 
mâini păroase şi întors, destul de aspru, cu spatele în 
sus. 

Gundul l-a examinat din cap până în picioare, după 
care a început să comenteze aspectul degetelor mari de 
la mâinile şi picioarele lui Tarzan. 

- Cu aşa mâini şi fără coadă nu s-ar putea urca pe 
ţăruşi. 

- Nicidecum, a aprobat un războinic. Desigur că ar 
cădea de la prima încercare. 

- Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, a reluat şeful. 
Nu este nici Wazdon şi nici Hodon. Mă mir de unde poate 
veni şi cum se numeşte rasa lui de oameni. 

- Am auzit oamenii din Korulja strigând “Tarzan Jad- 
guru” şi am crezut că poate îl chemau pe acesta, a 
explicat un alt războinic. Să îl ucidem acum? 

- Nu, a răspuns şeful. Vreau să aştept până îşi revine 
ca să pot să îi pun câteva întrebări. Când vei observa că 
poate să vorbească şi să audă să mă chemi. 

Zicând acestea, a ieşit din peşteră, urmat de toţi 
ceilalţi, în afară de Intan. 

În timp ce războinicii treceau pe lângă el, Tarzan a 
prins crâmpeie din discuţiile lor din care a înţeles că 
ajutoarele din Korulja au sosit la timp, gonindu-i cu 
succes pe războinicii din Korulul. Evident că iuţeala lui 
Idan a salvat tribul lui Omat. 


69 


Tarzan a început să zâmbească şi a întredeschis un 
ochi, privindu-l pe Intan. Acesta stătea în picioare la 
intrarea în peşteră, privind afară; era întors cu spatele 
către prizonier. 

Tarzan a încercat rezistenţa legăturilor sale de la 
mâini. Nu păreau prea tari şi pe lângă aceasta, nu i-au 
legat mâinile din faţă. O nouă dovadă că Wazdonii luau 
foarte puţini prizonieri, dacă luau vreodată. 

Şi-a ridicat mâinile cu mare atenţie până aproape de 
faţă ca să examineze legăturile mai bine. 

Un zâmbet ciudat i s-a împrăştiat pe figură şi imediat 
a început să roadă legăturile cu dinţii lui puternici, fiind 
totuşi atent la războinicul care trebuia să îl păzească. 

Ultimul nod a fost dezlegat şi mâinile îi erau libere, 
când Intan a întors capul privindu-l cercetător pe 
prizonierul său. 

A observat imediat poziţia schimbată a acestuia: nu 
mai era întins pe spate, cum l-a lăsat el, era acum pe o 
parte, iar mâinile şi le-a ridicat până lângă faţă. 

S-a apropiat şi s-a aplecat asupra lui. Legăturile de la 
mâinile prizonierului păreau că sunt prea lejere. A întins 
o mână ca să le pipăie, dar în aceeaşi clipă mâinile 
prizonierului s-au eliberat de legăturile în care au fost 
strânse: una ca să îl prindă pe Wazdon de mână, iar 
cealaltă ca să îl prindă de gât. 

Atât de repede şi de neaşteptat a fost atacul, încât 
Intan nu a mai avut timp nici măcar să strige, deoarece a 
fost imediat redus la tăcere de un mănunchi de degete 
ca oţelul. 

Prizonierul l-a smucit deodată înainte, aşa încât 
Wazdonul şi-a pierdut echilibrul, rostogolindu-se peste 
Tarzan până de partea cealaltă a acestuia pomenindu-se 
cu prizonierul peste el. 

S-a zbătut ca să scape, a făcut eforturi ca să îşi 
scoată cuțitul din teacă, dar Tarzan l-a strâns înainte să 


70 


facă acest gest. 

Atunci Wazdonul s-a folosit de coadă, pornind-o spre 
gâtul lui Tarzan pentru a încerca să îl sugrume: dar 
propriul său cuţit a fost arma cu care adversarul i-a tăiat 
din rădăcină „arma” ucigaşă a trupului său. 

Eforturile Wazdonului slăbeau din ce în ce mai mult, 
iar peste imaginea ochilor i se depunea un păienjeniş. 
Ştia că moare şi părerea lui era întemeiată. După câteva 
clipe. Însă, era chiar un corp inert. 

Tarzan s-a ridicat în picioare şi punând un picior pe 
cadavrul duşmanului său, şi-a ridicat faţa lui nobilă către 
cer. 

Ah, cum ar mai fi dorit să dea drumul răcnetului de 
victorie al tribului său! 

Dar nu a îndrăznit. Judecata lui sănătoasă l-a oprit de 
la o asemenea imprudenţă fatală. 

A observat acum că Wazdonii nu i-au luat de pe umăr 
funia lui prețioasă şi că, de asemenea, i-au pus din nou 
cuțitul în teacă. A mai văzut în faţa lui, rezemate de 
perete, arcul cu tolba de săgeți. 

A păşit până la intrarea în peşteră şi privi în exteriorul 
ei. Se făcuse noapte. Din peşterile mai apropiate se 
auzeau voci omeneşti, iar nările i-au fost asaltate de 
miros de mâncare gătită. 

A privit în jos spre baza stăncii şi a avut o senzaţie de 
mare uşurare. Peştera în care a fost ţinut prizonier era 
din rândurile cele mai de jos, abia le vreo zece metri 
înălţime de la bază. 

Era pregătit să pornească să coboare, când i-a trecut 
prin minte un gând la care buzele sale s-au strâmbat 
într-un rânjet: un gând care a luat naştere din numele pe 
care l-a primit de la Wazdoni: Tarzan Jad-guru - Tarzan 
teribilul - care i-a adus amintiri din zilele când petrecea 
înfricoşându-i pe negri din jungla lui îndepărtată. 

S-a înapoiat în peştera unde zăcea corpul lui Intan. A 


71 


scos cuțitul din teacă, a tăiat capul mortului şi mergând 
până la marginea terasei, l-a aruncat la pământ. Apoi a 
coborât şi el repede şi fără zgomot din ţăruş în ţăruş 
până jos, în aşa fel încât Wazdonii din Korulul ar fi fost 
foarte surprinşi, ei care au crezut că nu este în stare să 
urce sau să coboare ţăruşii. 

După ce a coborât, a luat capul lui Intan, dispărând în 
umbra copacilor, ducând cu el trofeul sângeros pe care îl 
ţinea de părul capului. 

Îngrozitor, nu-i aşa? 

Desigur, dacă judecaţi un sălbatic ca el după criteriile 
civilizaţiei. 

Un dresor poate să înveţe un leu o mulţime de 
trucuri, însă leul tot leu rămâne. 

De aceea şi Tarzan arăta splendid într-un smoching 
sau în frac, dar tot un Tarmangani era şi sub cămaşa 
scrobită de olandă, bătea o inimă sălbatică şi feroce. 

Undeva, mai în partea de jos a satului, s-a apropiat 
din nou de stâncă, pentru a-şi găsi un loc pe unde să 
poată urca pe deal, pentru a se înapoia în satul lui Omat, 
la Korulja. 

După un timp, a ajuns într-un loc unde râul curge atât 
de aproape de baza stâncii, încât s-a gândit că trebuie să 
înoate un timp până va găsi o cărare pe care să poată 
urca malul. 

Aici nările sale au descoperit însă urmele unui miros 
foarte cunoscut: urmele Panatleii care au emanat 
puternic în momentul când ea a ieşit din apă şia stato 
clipă întinsă pe malul râului, înainte de a se ascunde în 
tufişuri. 

Odată cu această descoperire, i s-au schimbat 
imediat şi planurile. 

Panatlea trăia încă, sau cel puţin a rămas în viaţă 
după săritura năprasnică pe care a făcut-o de sus de pe 
muchia stâncii. 


72 


El a pornit în căutarea ci, împreună cu Omat, 
prietenul său şi deci, tot pentru Omat va continua acum 
să meargă după urma pe care a găsit-o atât de 
providenţial. 

Urma lăsată de ea l-a dus întâi în desişul tufişurilor, 
după care a trebuit să traverseze în lat trecătoarea şi a 
ajuns acolo unde Panatlea a început să urce stânca, într- 
o direcţie opusă trecătorii Korulja. 

Aici s-a despărţit de capul lui Intan, ştiind că îl va 
împiedica în urcarea stâncii aproape perpendiculare, dar 
mai întâi l-a legat în plină vedere, de creanga de jos a 
unui copac uriaş. 

A pornit să urce ca şi maimuţele, urmând în acelaşi 
timp cu destulă uşurinţă mirosul Panatleii, până sus pe 
culme şi a traversat dealul, până la marginea unei alte 
prăpăstii, citind, ca într-o carte deschisă toate urmele. 

El nu ştia nimic despre Korulgrif. 

A văzut vag, în umbrele nopţii, forme ciudate şi 
monstruoase, iar Tadeu şi Omat i-au spus că există 
creaturi de care le este frică tuturor oamenilor; dar nu 
existau oare destule primejdii totdeauna şi peste tot 
locul, atât ziua cât şi noaptea? 

Moartea cruntă şi teribilă l-a pândit aproape tot 
timpul, încă din copilărie. El nici nu cunoştea, decât 
foarte puţin, existenţa fără primejdii. A se măsura cu 
primejdiile, iată viaţa lui, pe care o trăia tot atât de 
simplu şi de natural, după cum o trăim şi noi pe a 
noastră, în primejdiile străzilor aglomerate din oraşe. 

Negrul care porneşte noaptea prin codru, bine-înţeles 
că este cuprins de frică, deoarece şi-a petrecut viaţa, din 
copilărie, înconjurat de un număr destul de mare de 
semeni de-ai lui, fiind în acelaşi timp, păzit, mai ales 
noaptea, prin orice mijloc, oricât de primitiv ar fi el, 
mijloc pe care îl au la dispoziţie. 

Tarzan a trăit însă şi a crescut la fel cu leul, cu 


73 


pantera, elefantul şi maimuța, era o adevărată fiinţă de 
junglă, care depindea numai de îndemânarea şi isteţimea 
ei proprie, singur ca şi fiarele, împotriva legii întregii 
creaţiuni. 

Prin urmare, nimic nu îl putea surprinde şi nimic nu 
putea să îl înspăimânte, aşa că a mers în întunericul 
nopţii tot atât de indiferent şi neîmpiedicat ca orice 
gospodar de la ţară. Când iese din casă cu o oră înainte 
de zorii zilei şi trece, prin întuneric, până la grajdul vitelor 
sale. 

Urma lăsată de Panatlea se termina la marginea unei 
alte prăpăstii, dar de data aceasta nu se vedea nici un 
indiciu cum că ea ar fi sărit jos de pe mal, aşa că, după 
câteva momente de cercetare, Tarzan a descoperit şi 
ţăruşii de piatră cu ajutorul cărora fata a coborât. 

Cum stătea el întins la pământ, aplecat deasupra 
muchiei dealului, atenţia i-a fost atrasă, deodată, de 
ceva ciudat de la baza stâncii. 

De acolo nu putea să distingă identitatea aceluia, dar 
l-a văzut mişcându-se şi după puţin timp, a început să 
urce încet, după toate aparențele, tot cu ajutorul 
ţăruşilor. 

A observat cu multă atenţie cum acesta urca tot mai 
sus, până când a reuşit să distingă mai bine formele, 
convingându-se că seamănă mai mult la exterior cu o 
maimuţă mare, decât cu vreun alt animal de ordin 
inferior. Avea şi coadă, dar. În multe alte amănunte, nu 
părea a fi chiar o maimuţă adevărată. 

Animalul acesta ciudat a ajuns, după un timp, în faţa 
unei peşteri, în interiorul căreia a dispărut. Tarzan a 
pornit atunci din nou pe urma Panatleii, în jos, pe ţăruşii 
de piatră, până la peştera cea mai apropiată, iar de aici 
mai departe, spre alte peşteri. 

S-a oprit deodată, ridicând mirat din sprâncene, când 
a văzut direcţia în care era condus, apoi şi-a grăbit pasul 


74 


şi aproape că a ajuns lângă a treia peşteră, când 
trecătoarea Korulgrif a răsunat, de la un cap la altul, de 
un țipăt sfâşietor. 


CAPITOLUL VI - Monstrul. 


Panatlea dormea. Era cufundată în somnul turburat al 
epuizării nervoase şi fizice, somn dominat de vise 
diverse. 

A visat că a adormit sub un copac uriaş, dintre cei 
care creşteau în fundul Korulgrifului şi că o bestie 
îngrozitoare se furişa asupra ei, dar că ea nu putea nici 
să deschidă ochii şi nici să se mişte. 

A încercat să ţipe, dar nici un sunet nu îi ieşea de pe 
buze. Simţea bestia atingând-o pe gât, pe piept şi pe 
braţ şi încercând să o tragă spre ea. 

A făcut atunci un efort supraomenesc şi a deschis 
ochii, dăduşi imediat seama că nu este doar un vis care 
va dispare curând, cum i s-a mai întâmplat de atâtea ori. 

Vedenia persista. 

In lumina slabă pe care razele lunii le răsfrângea în 
camera ei, a văzut lângă ea o matahală enormă şi a 
simţit braţele păroase care o ţineau pe pieptul păros 
lângă care a fost atrasă. 

Jad-ben-Otho! Acesta nu mai era un vis! 

A scos un țipăt pătrunzător şi a început să se zbată 
pentru a se elibera, dar la ţipătul ei a răspuns un mârâit 
surd, în timp ce o altă mână păroasă îi prinse părul de pe 
cap. 

Fiara s-a ridicat acum în picioarele din spate şi a tras- 
o afară din peşteră pe terasa luminată de lună, clipă în 
care Panatlea a mai văzut o altă figură, pe care o 
considera a unui Hodon, ridicându-se deasupra marginii 
din afară a terasei. 

Fiara care o ţinea strâns l-a văzut şi ea pe noul sosit 


75 


şi a început să mârâie sinistru, fără însă, să îi dea 
drumul. 

Acum s-a aplecat, punându-se într-o poziţie de 
apărare şi în aşteptarea atacului, a mărit volumul şi 
frecvenţa mârâiturilor atât de mult, încât aceste sunete 
îngrozitoare îşi împrăştiau ecoul prin toată prăpastia, 
înecând chiar mugetele fiarelor de jos, care au început 
din nou, odată cu comoţia neaşteptată din peştera de 
sus. 

Fiara care o ţinea sta aplecată de atac, iar fiinţa care 
o înfrunta s-a aplecat într-o poziţie identică şi mărâia tot 
atât de straniu ca şi cealaltă. 

Panatlea a început să tremure de frică. 

Nu, nu era un Hodon! Şi cu toată spaima care o avea 
de Hodoni. Era acum stăpânită de o şi mai mare teamă 
de această fiinţă necunoscută şi de mârâiturile ei. 

Era pierdută. Ştia asta destul de bine. 

Desigur, cele două fiare se vor lupta pentru ea. Dar 
oricare dintre ele va învinge, ea tot pierdută era. Se 
putea întâmpla, totuşi, în timpul luptei, să găsească 
ocazia să se arunce în prăpastie, dacă nu îi va fi cu 
putinţă să scape fugind de acolo. 

A recunoscut în cele din urmă că cel care o ţinea de 
păr şi de braţ era un Torodon, dar despre celălalt nu 
putea şti nimic, cu toate că, în lumina lunii, îl vedea 
foarte distinct. 

Uite, nu avea coadă, iar formaţia mâinilor şi a 
picioarelor nu semănau deloc cu a raselor de oameni din 
Paluldon. 

Îl vedea apropiindu-se încet de Torodon, ţinând în 
mână un cuţit cu lama lungă, strălucitoare. Fiara i s-a 
adresat ei, făcând ca la groaza mare care o simţea să i 
se adauge o cantitate egală de consternare. 

- Când îţi va da drumul, a zis el, după cum va 
proceda în curând ca să se apere, treci repede la spatele 


76 


meu, Panatleo! Pe urmă mergi în peştera de alături. 
Priveşte de acolo. Dacă sunt învins, ai tot timpul să scapi, 
deoarece urci mai repede decât el. Dacă înving eu, te voi 
ajunge din urmă. Eu sunt prietenul lui Omat, deci sunt şi 
prietenul tău. 

Ultimele cuvinte au avut efectul de a potoli groaza 
imensă a Panatleii; totuşi, ea nu înţelegea aproape nimic. 

De unde ştia fiinţa aceasta ciudată numele ei? De 
unde a ştiut că a coborât pe ţăruşi, oprindu-se întâi la o 
altă peşteră? Desigur că ar fi fost acolo când ea a sosit. 
Era foarte nedumerită. 

- Cine eşti tu. A întrebat ea şi de unde vii? 

- Eu sunt Tarzan, a răspuns el. Vin de la Omat, gund 
de Korulja, ca să te caut. 

- Omat, gund de Korulja? Ce vorbe fără sens mai sunt 
şi acestea? 

L-ar fi întrebat mai departe, dar el s-a apropiat foarte 
mult de Torodon. Care scotea răcnete şi mârâituri atât 
de puternice încât vocea nu i s-ar mai fi auzit. 

Apoi, Torodonul a făcut întocmai cum a prevăzut 
străinul că va face: îi eliberă părul şi braţul şi s-a pregătii 
de atac. 

A atacat în cele din urmă şi cum în strâmtoarea 
terasei nu era loc de figuri de luptă, amândouă fiarele s- 
au înlănţuit într-o îmbrăţişare mortală, fiecare căutând să 
ajungă la gâtul celuilalt. 

Panatlea privea şi aştepta, pentru că în micul ei creier 
s-a format decizia de a avea încredere în acest străin 
care i-a deschis inima doar cu patru cuvinte: „Sunt 
prietenul lui Omat”. 

A aşteptat, deci şi ea cu cuțitul în mână, să prindă 
ocazia de a participa cu succes la înfrângerea 
Torodonului. Ştia prea bine că ar fi fost mai presus de 
orice posibilitate ca străinul să poată ucide singur şi 
nesprijinit de nimeni o astfel de fiară, ale cărei puteri 


77 


erau nesfârşite. 

Din fericire, în Paluldon nu erau mulţi Torodoni, dar şi 
puţinii care existau erau groaza nemărginită a femeilor 
Wazdone şi Hodone. Pentru că Torodonii cutreierau 
munţii şi văile mai ales în sezonul încrucişărilor şi era 
îngrozitor pentru femeile care se întâmplau să le iasă în 
cale. Torodonul a încercat să îl prindă pe Tarzan de picior 
cu coada şi reuşind, l-a trântit la pământ. Amândoi au 
căzut bufnind, dar atât de agil era Tarzan şi atât de 
energici erau muşchii lui. Încât chiar în timpul căderii, a 
sucit fiara sub el, căzând astfel deasupra ei, iar coada 
care l-a împiedicat se ridică acum, căutându-i gâtul, aşa 
cum a făcut şi coada lui Intan în peştera Korulul. 

În efortul care l-a făcut în timpul căderii, sucind 
corpul adversarului său, Tarzan s-a văzut nevoit să 
renunţe la cuţit, că să poată prinde cu amândouă mâinile 
corpul păros al aceluia; iar acum singura armă zăcea 
departe de el, aproape de marginea din exterior a 
terasei. 

Pentru un moment, însă, ambele mâini îi erau 
ocupate pentru a se apăra de ghearele puternice ale 
fiarei, care căutau cu înfrigurare să îl prindă de gât, 
când, iată!, că şi coada încerca să se înfăşoare mortal de 
gâtul lui. 

Panatlea se învârtea în jurul lor, cu pumnalul ei 
pregătit să fie împlântat adânc, dar nu găsea prilejul de a 
da vreo lovitură, fără să nu primejduiască şi viaţa lui 
Tarzan, atât de repede îşi schimbau combatanții poziţiile 
în fiecare clipă. 

Tarzan simţea coada petrecându-i-se încet, dar sigur, 
în jurul gâtului, cu toate că şi-a tras capul în jos, între 
muşchii umerilor. Într-un ultim efort de a-şi apăra partea 
vulnerabilă. 

Sortii luptei păreau că se întorc acum împotriva lui, 
pentru că fiara uriaşă cu care lupta putea prea bine să fie 


78 


egală în putere şi greutate chiar cu Bolgani, gorila. 

Ştiind aceasta, a întrebuințat deodată un truc: printr- 
un efort supraomenesc, a dat într-o parte şi în alta 
braţele uriaşe ale fiarei şi simultan, cu iuţeala cu care 
muşcă o năpârcă, şi-a înfipt colții adânc în beregata 
Torodonului. 

Tot în acelaşi moment însă, coada elastică şi lungă a 
bestiei s-a încolăcit pe după gâtul lui Tarzan şi atunci a 
început o luptă regală, a două corpuri care se răsuceau şi 
se rostogoleau, fiecare căutând să se desprindă din 
strânsoarea fatală a celuilalt. Însă mişcările lui Tarzan 
erau conduse de un creier de om, aşa că trupurile, în 
rostogolirea lor, au luat direcţia dorită de Tarzan: către 
marginea din exterior a terasei. 

Coada care îl sufoca i-a oprit aerul în plămâni; ştia că 
buzele îi sunt deschise şi că limba i-a ieşit din gură. 
Acum simţea cum ameţeşte şi că o pânză i se aşterne în 
fata ochilor, dar nu mai înainte de a-şi ajunge ţinta, căci, 
întinzând o mână, a smuls cuțitul în momentul când 
ambele corpuri erau numai la o palmă de marginea 
prăpastiei şi cu toată forţa care i-a mai rămas, a înfipt 
lama în pieptul fiarei... o dată, de două ori, după care a 
simţit că i se întunecă privirea şi s-a simţit, încă în 
ghearele adversarului, prăbuşit în abis. 

Fericit a fost faptul că Panatlea nu i-a ascultat sfatul 
să fugă în timp ce el era încăierat cu Tordonul, căci 
numai acestui fapt îşi datora salvarea vieţii sale. 

Aproape de trupurile celor doi antagonişti, în scurtele 
clipe ale momentului culminant, ea a realizat fiecare 
amănunt al primejdiei în care se găsea Tarzan şi ceea ce 
avea să se întâmple. Astfel, cum i-a văzut pe amândoi 
prăbuşindu-se pe marginea terasei, l-a prins pe 
salvatorul ei de gleznă, cu ambele mâini, azvârlindu-se 
jos şi proptindu-se cum a putut mai bine, de podeaua de 
piatră a terasei. 


79 


Muşchii Torodonului fiind relaxaţi în clipa morții, 
odată cu ultima împlântare a cuţitului, Tarzan s-a eliberat 
din strânsoarea mortală în care l-a ţinut şi cadavrul fiarei 
a pornit ca dintr-un tun, în jos, să se sfarme în bucăţi de 
stâncile de pe fundul prăpastiei. 

Biata Panatlea! Cu o greutate excesivă, abia a reuşit 
să îşi menţină mâinile de glezna lui Tarzan, pentru a nu 
se prăbuşi odată cu el în abis. Dar a reuşit să o facă, 
încercând după aceea, uzând de toate forţele sale, să îl 
tragă înapoi, sus pe terasă. 

Totuşi, era peste puterile ei, neputând să facă altceva 
decât să ţină de gleznele lui Tarzan cât putea mai strâns, 
sperând că îi va trece prin minte un plan oarecare de 
salvare, mai înainte ca puterea ei de rezistenţă să se fi 
sleit. Se întreba dacă nu cumva, după toate cele 
întâmplate, protectorul ei era mort, dar nu îi venea să 
creadă. Dacă, însă, nu era mort, cât va mai sta oare în 
nesimţire? 

De nu îşi revenea în curând, atunci nu îşi va mai 
reveni niciodată: ea ştia bine aceasta, după amorţirea 
degetelor de încordarea la care erau supuse şi care 
alunecau încet-încet de acolo de unde erau încleştate. 

În momentul acela Tarzan începea să îşi revină. 

Nu avea cum să ştie ce putere l-a ţinut suspendat 
deasupra abisului care se deschidea înspăimântător în 
faţa lui, dar orice ar fi fost, şi-a dat imediat seama că 
scapă şi strânsoarea de la glezne slăbeşte. 

A văzut atunci, la o distanţă uşor de ajuns cu mâinile 
doi ţăruşi de piatră de care s-a prins imediat cu putere 
tocmai în momentul când şi degetele Panatleii alunecau 
din locul de unde l-a susţinut până atunci. 

Dar şi aşa, cu toate că s-a agăţat cu fiecare mână de 
câte un ţăruş, nu a lipsit mult să nu fie precipitat în 
prăpastie... Numai forţa lui supraomenească l-a salvat să 
nu îşi dea drumul cu totul. 


80 


Acum era în picioare, găsind şi pentru aceasta 
sprijinul a doi ţăruşi de mai jos, iar primul său gând a fost 
soarta adversarului său. 

Unde era? 

Îl aştepta oare acolo sus, pentru a termina opera de 
distrugere? 

A privit în sus, tocmai în clipa în care faţa speriată a 
Panatleii a apărut peste pragul terasei peşterii. 

- Trăieşti? a strigat ea. 

- Se vede, i-a răspuns Tarzan zâmbind. Dar părosul 
acela unde este acum? 

Panatlea i-a indicat fundul prăpastiei. 

- Acolo, a zis ea, mort. 

- Bun! a exclamat Tarzan. 

Şi se urcă numaidecât la ea. 

- Văd că eşti neatinsă, a remarcat el. 

- Ai sosit la timp, a răspuns Panatlea. Dar spune-mi, a 
continuat ea repede, cine eşti tu? De unde ai ştiut că 
sunt aici? Cum de îl cunoşti pe Omat? Şi de ce îi zici lui 
Omat gund? 

- Hoo, stai puţin, a strigat Tarzan, ridicând mâna. M- 
ai ameţit! Dar toate sunteţi la fel? Şi în tribul lui Ciuk şi 
cucoanele din Londra şi surorile lor din Paluldon? Ai 
putină răbdare şi îţi voi răspunde la toate întrebările, 
rând pe rând. Despre tot ce vrei să ştii. Acum întreabă- 
mă. A încheiat Tarzan. Zâmbind satisfăcut, zâmbet care 
a molipsit-o şi pe Panatlea. 

- Ascultă, a început Tarzan povestea, am plecat 
împreună cu Omat şi alţi trei din Korulja ca să te căutăm. 
Pe drum am fost atacați de oameni din Korulul, care ne- 
au despărţit. Eu am fost luat prizonier, dar am scăpat. 
După aceea am găsit, din întâmplare, urma ta şi m-am 
ţinut după ea. Ajungând la marginea muchiei acesteia, 
tocmai când fiara urca şi ea spre peştera ta. Eu am 
pornit să te caut prin peşteri, când te-am auzit ţipând. 


81 


Restul îl ştii. 

- Dar i-ai zis lui Omat, gund de Korulja. A insistat ea. 
Eu ştiu că Esat este gund acolo. 

- Esat este mort. O lămuri Tarzan. Omat l-a ucis şi 
acum el este gund. Omat a venit să te vadă şi găsindu-l 
pe Esat în peştera ta, l-a ucis. 

- Da, a zis fata. Esat a intrat în peştera mea, iar eu l- 
am lovit cu pieptarul, trântindu-l la pământ şi am fugit. 

- Da, a reînceput Tarzan. Te-a urmărit un leu şi apoi 
ai sărit de pe culme jos în Korulul, dar nu pot să înţeleg 
cum ai scăpat cu viaţă dintr-o astfel de săritură. 

- Bine că este şi ceva care nu poţi pricepe! a 
exclamat Panatlea. De unde şti că m-a urmărit un leu şi 
că am sărit de sus de pe muchie şi nu ştii că am căzut în 
lac şi am scăpat cu viaţă? 

- Aş fi ştiut-o şi pe aceasta, dacă nu se întâmpla ca 
tocmai atunci să vină şi oamenii din Korulul, încurcându- 
mi astfel cercetările. Dar acum vreau să îţi pun şi cu o 
întrebare. Ce nume i-aţi dat voi fiarei cu care m-am 
luptat adineauri? 

- A fost un Torodon, a răspuns ca. Am mai văzut unul 
o dată. Sunt nişte fiinţe îngrozitoare, cu isteţimea unui 
om şi de o ferocitate bestială. Într-adevăr, mare şi 
puternic trebuie să fie războinicul care poate să ucidă 
singur unul dintre aceştia! 

Fata l-a privit cu un sentiment de admiraţie. 

- Acum, a mai zis el. Trebuie să dormim puţin, pentru 
că mâine dimineaţă pornim înapoi la Korulja, la Omat şi 
mă tem că nu prea te-ai odihnit în zilele acestea din 
urmă. 

Panatlea, simțindu-se acum în siguranţă, a adormit 
liniştită până dimineaţa, iar Tarzan s-a întins şi el să 
adoarmă pe podeaua vârtoasă a peşterii, afară, lângă 
uşa care ducea în camera interioară a Panatleii. 

Soarele s-a ridicat sus de tot pe cer când Tarzan s-a 


82 


trezit, dar nu numai pe el îl privea soarele, ci şi altă 
figură eroică, la mulţi kilometri de Paluldon: figura unui 
om cu înfăţişare de zeu, care se lupta cu mari greutăţi 
pentru a străbate mlaştinile ce se înşirau ca nişte şanţuri 
adânci, murdare şi noroioase, apărând Paluldonul de 
fiinţele din lumea din afară. 

Din când în când era ori cufundat până la mijloc în 
noroiul care îl absorbea de jos, sau ameninţat de vreo 
reptilă dezgustătoare..., totuşi acest om înainta numai 
datorită unor eforturi herculane. Câştigând teren palmă 
cu palmă. In lungul drumului întortocheat pe care era 
nevoit să îl facă, alegând locurile pe unde piciorul nu i se 
scufunda atât de uşor ca prin alte părţi ale mlaştinilor. 

Aproape de centrul acestora, era o întindere mai 
mare de apă, unsuroasă parcă, verzuie la culoare, la care 
a ajuns el, după două ore de trudă, care pe alt om l-ar fi 
lăsat întins mort, poate în mijlocul nămolului; totuşi, nu a 
ajuns decât pe la jumătatea mlaştinii. 

Pielea lui brună şi netedă s-a murdărit de noroi şi de 
pojghiţa verde a apei îmbâăcsite şi puturoase şi acelaşi 
lucru s-a petrecut şi cu preţioasa lui armă Enfield, care a 
strălucit atât de frumos în dimineaţa aceea la primele 
raze ale soarelui. 

S-a oprit un moment pe marginea întinderii de apă 
din faţa lui, dar după o clipă a sărit în apă, înotând cu 
putere spre malul opus. A înotat cu mişcări largi, uşoare, 
despicând apa puternic, nu atât pentru viteză, cât pentru 
rezistenţă, dincolo de apă aşteptându-l alte două ore de 
eforturi mari până să poată ajunge din nou pe teren 
solid. 

A ajuns acum, poate pe la jumătatea traseului şi se 
felicita de facilitatea cu care a îndeplinit această parte a 
sarcinii sale, când s-a ridicat, deodată, exact în drumul 
său, o reptilă urâtă ce, cu fălcile deschise să înghită un 
vițel, s-a năpustit asupra lui, scoțând o şuierătură 


83 


puternică, lungă şi ascuţită. 

Tarzan s-a ridicat şi s-a întins, umflându-şi marele şi 
puternicul său piept de aerul proaspăt şi înviorător al 
dimineţii. După aceea, a privit încântat minunăţia 
priveliştii care se desfăşura în faţa sa. 

Înainte, în jos de trecătoarea Korulgrif era o verdeață 
sobră, deasă, de vârfuri de copaci clătinându-se uşor. 
Dar pentru Tarzan nu era de nepătruns, ci era o junglă: o 
junglă plină de viaţă şi atâta tot. 

Privea din nou în jos, în Korulgrif. 

- Lată jungla, şi-a zis în gând. 

Exista oare vreo pădure în care el să nu găsească 
hrană? A zâmbit şi a pornit să coboare în prăpastie. 

Ajuns la baza stâncilor, a mai făcut câţiva paşi în 
junglă şi s-a oprit atent, cu privirile încordate, cu urechile 
ciulite şi cu nările lui sensibile cercetând până şi cea mai 
mică adiere, ca să poată să găsească urma vânatului. 

A pornit apoi, din nou, înainte cu arcul şi săgețile 
pregătite şi păşind atât de uşor, încât nu se auzea nici un 
zgomot în urma picioarelor lui. O adiere călduţă a 
vântului de dimineaţă, bătând din partea de sus a 
trecătorii, îi atinse uşor obrajii, ceea ce l-a determinat să 
îşi îndrepte paşii în direcţia aceea. 

Nu a trecut mult şi nările lui s-au umplut subit de 
mirosul dulce de Bara, cerbul. Dacă stomacul ar fi fost 
înzestrat cu voce, atunci acela a lui Tarzan ar fi scos un 
strigăt de bucurie, căci, dintre toate, carnea lui Bara îi 
plăcea cel mai mult. 

A pornit repede, dar şi cu multă atenţie pe urma 
vânatului şi cum acesta nu era prea departe, s-a hotărât 
să îl urmărească de sus, din copaci. 

Înaintând astfel, fără cel mai mic zgomot, a dat cu 
ochii de Bara, care tocmai se adăpa într-un loc format de 
pârâul ce uda valea Korulgrif într-un loc pe unde trecea 
printr-o poieniţă din junglă. 


84 


Cerbul era prea departe de copacii din marginea 
poieniţei, pentru ca Tarzan să îl fi putut prinde şi ucide ca 
de obicei. S-a văzut, nevoit să se încredinţeze doar 
exactităţii şi forţei primei sale săgeți. În urma căreia 
cerbul trebuia să cadă imediat, altfel şi vânatul şi 
preţioasa lui săgeată ar fi fost pierdute. 

Mâna dreaptă a tras departe în spatele corpului său, 
iar arcul, pe care oricare din noi abia l-ar fi putut mişca, 
s-a îndoit cu uşurinţă sub muşchii puternici ai lui Tarzan. 

S-a auzit un zbârnâit sonor şi Bara, după ce a făcut 
mai întâi o săritură în aer, s-a prăbuşit la pământ, cu o 
săgeată exact în spate. 

Tarzan a coborât imediat din copac, alergând la 
vânatul său, ca nu cumva să se întâmple ca animalul să 
se ridice şi să scape: Bara era însă mort. 

In timp ce Tarzan se apleca să îl ridice pe umerii săi, 
a auzit, deodată, un muget răsunător, care părea că 
porneşte chiar de lângă cotul lui cel drept şi privind spre 
locul de unde s-a auzit sunetul, a văzut o creatură dintre 
acelea pe care numai paleontologii au visat că ar fi putut 
exista vreodată în erele pierdute în vremurile copilăriei 
pământului: o creatură uriaşă, vibrând de o furie nebună, 
care venea mugind asupra lui. 

Trezindu-se din somn. Primul lucru pe care l-a făcut 
Panatlea a fost să scoată capul pe uşa camerei sale şi să 
îl caute din priviri pe Tarzan. 

El nu mai era acolo. 

A sărit în picioare şi a alergat afară pe terasă, până la 
pragul ei, unde a privit în jos în Korulgrif, ghicind că în 
direcţia aceea s-a dus. Desigur, după vânat. Într-adevăr, 
după câteva clipe, l-a văzut intrând în desişul pădurii. 

A rămas ca paralizată de spaimă. 

Era străin de Paluldon, aşa că nu avea de unde să ştie 
şi să poată bănui măcar primejdiile peste care ar fi putut 
să dea în acea trecătoare îngrozitoare. 


85 


Dar, atunci, de ce nu îl striga să se întoarcă? 
Aceasta ar fi putut să o facă vreunul dintre noi, nu un 
locuitor al  Paluldonului, care cunoştea obiceiurile 


Grifului..., locuitor ce ştia vederea slabă a fiarei şi auzul 
ei extraordinar. Ar fi venit imediat la răsunetul vocii 
omeneşti. 


Dacă ar fi strigat după Tarzan, nu ar fi avut alt 
rezultat decât să aducă un dezastru pe capul lui: aşa că a 
renunţat. În schimb a coborât repede în prăpastie, cu 
scopul de a-l ajunge pe Tarzan şi pentru a-l preveni 
despre primejdia în care plutea. Era cu adevărat un act 
de curaj, deoarece l-a făcut cu toată frica moştenită, de 
fiinţele îngrozitoare, cu care s-ar fi putut întâlni şi ea, din 
clipă în clipă. Mulţi bărbaţi au fost decoraţi pentru gesturi 
mai mici decât acesta. 

Panatlea, care provenea dintr-o lungă linie de 
strămoşi războinici şi vânători, şi-a închipuit imediat că 
Tarzan trebuie să fi pornit în partea de sus a vânatului, 
aşa că l-a urmărit în direcţia aceea, observând uşor 
urmele lăsate de el, pe care nici el nu le-a ascuns. 

A ajuns, după un timp, în locul unde el a pornit 
înainte, pe sus, prin copaci. Desigur că şi fata a ştiut ce 
s-a întâmplat, pentru că strămoşii ei erau semiarboreali, 
dar nu putea să îl urmărească prin copaci, neavând 
simţul mirosului atât de dezvoltat ca el. 

Tot ce putea să spere acum era să îl găsească mai 
încolo, tot în direcţia aceea, aşa că a pornit înainte, cu 
inima zvâcnind să îi spargă pieptul, aruncând priviri 
speriate când într-o parte, când în alta. 

Tocmai a ajuns la marginea luminişului, când două 
lucruri s-au întâmplat simultan: mai întâi l-a văzut pe 
Tarzan aplecat asupra unui cerb mort şi în aceeaşi clipă, 
a auzit şi un muget asurzitor aproape, chiar lângă ea.. 

Animalul a îngrozit-o mai presus de orice descriere, 
dar nu a adus cu ca şi paralizia obişnuită a fricii. 


86 


Dimpotrivă, a  întărit-o, făcând-o să ia o decizie 
instantanee: a pornit să urce copacul cel mai apropiat de 
ea, până ce a ajuns atât de sus, încât crengile abia îi mai 
suportau greutatea. După aceea a privit în jos. 

Ceea ce Tarzan a văzut că se năpusteşte asupra lui. 
Când mugetul prevenitor i-a atras privirile, s-a ridicat în 
proporţii grozave şi monstruoase, în fata lui, dar pe el nu 
l-a îngrozit deloc, ci, dimpotrivă, pentru că a văzut că era 
peste puterile sale să se lupte cu un asemenea animal. 
Poate că ar fi însemnat chiar pierderea vânatului, fapt 
care nu îi surâdea deloc, fiind foarte flămând. 

Nu era decât o singură soluţie: alta decât aceea dea 
rămâne ca să fie nimicit, iar această soluţie era fuga, o 
fugă rapidă şi imediată. 

Tarzan a fugit, dar a luat cu el şi corpul cerbului ucis. 
Nu îl despărţeau decât vreo zece metri de fiară, dar avea 
şi mai puţin de tăcut până la copacul cel mai apropiat. 

Primejdia cea mai mare a constat în marea înălţime a 
fiarei de care era urmărit, deoarece, chiar în cazul când 
ar fi ajuns la timp la copac, trebuia să urce în cel mai 
scurt timp, pentru că, numai dacă aparențele nu îl 
înşelau, această creatură putea să întindă gâtul şi să îl 
smulgă de acolo de sus, de pe oricare creangă până la 
zece metri înălţime, de cumva acesta s-ar fi ridicat pe 
picioarele din spate. 

Tarzan nu a rămas inactiv. Astfel, cu toate că şi Griful 
era rapid faţă de enorma lui mărime, totuşi nu putea să 
se măsoare cu Tarzan; iar când este vorba de urcat în 
copaci, până şi maimuţele cele mici priveau, adeseori, cu 
invidie îndemânarea lui Tarzan. De aceea, a ajuns sus de 
tot, unde nu mai putea să fie ajuns, deşi monstru, aşa 
cum a prevăzut Tarzan, s-a ridicai pe picioarele din 
spate. 

În sfârşii, când a ajuns la adăpost şi s-a oprit, îl 
aştepta o altă surpriză, pentru că, pe o creangă la vreo 


87 


jumătate de metri mai sus de el, a văzut-o pe Panatlea, 
privindu-l şi tremurând de frică. 

- Cum ai ajuns aici? a întrebat el. 

Panatlea i-a povestit toată întâmplarea. 

- Şi ai venit special să mă anunţi? Un gest demn de 
toată lauda şi absolut dezinteresat din partea ta, 
Panatlea! De un singur lucru îmi pare rău: că am fost 
prins în felul acesta. Animalul a fost mai sus de vânatul 
meu şi totuşi nu i-am simţit prezenta până când nu m-a 
atacat. Nu pot să înţeleg de ce. 

- Nu este nimic ciudat în acest fapt, a explicat 
Panatlea. Nu este decât una dintre curiozităţile Grifului. 
Se spune că omul nu ştie niciodată de apropierea lui, 
decât după ce este atacat..., atât de tăcut umblă, cu 
toată imensitatea corpului său. 

- Dar trebuia să îl fi mirosit, a strigat Tarzan 
dezgustat. 

- Să îl fi mirosit! a exclamat Panatlea. Să îl fi mirosit, 
zici? 

- Desigur. Prin ce mijloc crezi tu că am găsit cu aşa 
repede urma cerbului? 

Tarzan s-a întrerupt, deodată şi privindu-l pe monstrul 
care mugea, a început să adulmece în dreapta şi în 
stânga, ca şi cum ar fi căutat un miros. 

- Ah! a exclamat el. Am găsit! 

- Ce? a întrebat Panatlea. 

- Am fost înşelat de faptul că această creatură nu 
emană nici un miros, i-a explicat Tarzan. 

- Panatlea, a reluat el după o clipă de gândire, ai 
auzit tu vreodată de triceratops? Nu? Află atunci că un 
triceratops este ceea ce tu numeşti Grif şi speța lui este 
stinsă de câteva sute de mii de ani. l-am văzut scheletul 
în muzeul din Londra, iar unul era restaurat. Totdeauna 
am considerat că oamenii de ştiinţă, care se 
îndeletnicesc cu asemenea lucrări, depind mai mult de 


88 


imaginaţia lor exagerată, dar văd că m-am înşelat. 

Specimenul viu din faţa noastră nu este o imagine 
exactă a ceea ce am văzut eu, dar seamănă atât de 
mult, încât poate fi recunoscut numaidecât şi pe lângă 
aceasta, trebuie să avem în vedere că, în cursul 
vremurilor care au trecut pe când trăia specimenul 
paleontologului, s-au petrecut destule schimbări în 
descendenţii speciei care văd că mai persistă încă în 
Paluldon. 

- Triceratops... Londra... Paleo... nu ştiu despre ce tot 
vorbeşti! a strigat Panatlea. 

Tarzan a zâmbit şi a aruncat o bucată de creangă 
uscată în faţa rânjită de jos. Instantaneu, şiragul osos de 
pe creasta gâtului monstrului s-a ridicat odată cu un 
muget furios, care i-a cutremurat întregul corp uriaş. 

Monstrul era înalt de aproape şapte metri până la 
umăr de o culoare vânătă murdară, în afară de faţa lui 
galbenă, cu cearcăne albastre în jurul ochilor şi de 
coama osoasă, roşie, cu galben dedesubt. Cele trei 
rânduri de ieşituri osoase, pornind de la gât în jos pe 
spinare, dădeau monstrului un colorit şi mai pronunţat, 
şirul din mijloc de pe spinare fiind roşu, iar cele de pe 
alături, galbene. Copitele spintecate în cinci sau trei, ale 
vechilor dinozauri cu coarne, au devenit la acest Grif 
gheare adevărate, dar cele trei coarne, două mai 
deasupra ochilor, iar cel din mijloc pe nas, au persistat în 
decursul vremurilor. 

Oricât de fioros ar fi fost aspectul acestui monstru, 
Tarzan nu putea să nu îl admire, lungimea lui de aproape 
douăzeci şi cinci de metri fiind dovada clară a două 
însuşiri pe care Tarzan le admira în junglă mai mult ca 
orice: curaj şi putere. Numai în coada lui masivă, 
monstrul poseda, desigur, întreaga putere a unui elefant. 

Şi cum monstrul privea în sus, spre el, cu ochii mici, 
răutăcioşi, a rânjit o dată, arătându-şi colții puternici. 


89 


- lerbivor! a murmurat Tarzan. Poate că strămoşii tăi 
să fi fost aşa ceva, tu însă nu mai eşti. 

Apoi, s-a adresat Panatleii. 

- Vino, să mergem acum! Avem carne proaspătă de 
cerb şi vom mânca în peşteră. După aceea... înapoi la 
Korulja! 

- Înapoi? a întrebat ea, cutremurându-se. Niciodată 
nu vom mai scăpa de aici! 

- De ce? 

În locul oricărui răspuns, fata îl indică pe Grif. 

- Absurditate! a exclamat Tarzan. Ei nu se pot urca în 
copaci. Plecăm repede şi până să observe el acest lucru, 
noi am şi ajuns deja la peşteră. 

- Nu cunoşti Griful, a oftat Panatlea. Ne va urmări 
peste tot şi oricând vom încerca să coborâm el se va afla 
la rădăcina copacului. Nu ne va părăsi niciodată. 

- Ei şi? Vom sta şi noi mai multă vreme în copaci şi 
odată şi-odată tot va pleca, fie pentru câteva momente 
măcar. 

Fata a dat cu tristeţe din cap. 

- Niciodată nu va face asta, a zis ca. Trebuie să ne 
mai gândim şi la Torodoni. Nu va trece mult până când 
vor veni şi ei, atunci ne vor ucide; iar după ce vor mânca 
puţin din carnea noastră va da restul Grifilor. Torodonul 
şi Griful sunt prieteni, pentru că Torodonul îşi împarte 
hrana cu el. 

- Se poate să ai dreptate, întări Tarzan. Dar, chiar de 
ar fi aşa, nu am intenţia să aştept aici să vină cineva să 
mănânce o parte din mine, iar restul să îl dea monstrului 
de acolo. Dacă nu voi ieşi întreg din locurile acestea, nu 
va fi vina mea. Haide, cel puţin să facem o încercare. 

Şi zicând acestea, a pornit înainte prin vârful 
copacilor, cu Panatlea alături. 

jos, la rădăcina copacilor, pe pământ, mergea 
dinozaurul, iar cum au ajuns la marginea pădurii, unde 


90 


era de traversat vreo cincizeci de metri de câmp deschis 
până la baza stâncii, se afla şi el acolo, aşteptând la 
rădăcina copacului în care se aflau. 


CAPITOLUL VII - Prinderea Panatleii. 


Tarzan a privit descurajat în jos. 

După câteva clipe s-a întors către Panatlea şi îi spuse: 

- Ai putea să străbaţi trecătoarea, mergând repede 
prin copaci? 

- Singură? 

- Nu. 

- Pot să te urmez oriunde mă vei conduce, a zis ea. 

- În cruciş şi înapoi din nou? 

- Da. 

- Atunci, vino şi la întocmai cum îţi spun. 

Cu acestea. Tarzan a pornit înapoi cu viteză, prin 
copaci, ascunzându-se ca o maimuţă din creangă în 
creangă, urmând încă un drum în zigzag, drum pe care l- 
a ales având în vedere greutăţile pe care le-ar fi avut de 
întâmpinat pe jos urmăritorii, cum ar fi fost locuri pe 
unde tufişurile erau foarte dese, unde trunchiuri enorme 
căzute împiedicau mersul, etc. 

Totul, însă, a fost în zadar. Cum au ajuns de partea 
cealaltă a pădurii Griful era deja cu ei. 

- Înapoi! a hotărât Tarzan. 

Au pornit din nou, pe drumul pe care l-au făcut, prin 
vârful copacilor pădurii antice din Korulgrif. Rezultatul a 
fost acelaşi, sau poate chiar mai rău, pentru că încă un 
Grif a venit în ajutorul primului şi acum erau doi care 
aşteptau la rădăcina copacului în vârful căruia s-au oprit 
fugarii. 

Deasupra ochilor lor se ridica năprasnica stâncă, 
malul de răsărit al Korulgrifului, a cărui suprafaţă era 
presărată cu nenumărate intrări de peşteră, care parcă 


91 


le făceau cu ochiul invitându-i acolo. 

Erau atât de aproape şi totuşi, îi despărţea de ele o 
eternitate! 

Cadavrul Torodonului zăcea jos la poalele dealului, 
acolo unde a căzut. Era o imagine clară a celor doi din 
copac. Un Grif s-a dus acolo, l-a mirosit, dar nu a făcut 
nici o mişcare în sensul că ar fi dorit să îl mănânce. 

Tarzan l-a examinat şi el în treacăt când a coborât în 
dimineaţa aceea. Şi-a închipuit că reprezenta ori un ordin 
mai înalt de antropoizi, ori vreun ordin inferior de rasă 
omenească, poate ceva înrudit cu „omul de Java”: un 
exemplu şi mai autentic de Pithec-Antrop, decât Hodonii 
şi Wazdonii; poate chiar premergătorul amândurora. 

In timp ce privirile lui rătăceau alene asupra scenei 
de jos, creierul lui activ alcătuia amănuntele unui plan cu 
ajutorul căruia cel puţin Panatlea să fie salvată. 
Gândurile i-au fost întrerupte de un strigăt ciudat care 
venea din partea de sus a trecătorii... 

- Uiii-hoo! Uiii-hoo! Se auzea tot mai aproape. 

Grifii şi-au ridicat privirile spre direcţia de unde a 
venit ţipătul. 

Unul a scos un sunet, mormăitor care nu era muget şi 
nici nu indica mânie. 

Alt țipăt de acel gen a răspuns imediat. 

Grifii au repetat şi ei mormăitura, iar la intervale se 
repetau şi ţipetele, apropiindu-se din ce în ce mai mult. 

Tarzan a privit-o pe Panatlea. 

- Ce să fie asta? A întrebat el. 

- Nu ştiu, a răspuns ea. Poate vreo pasăre străină, 
sau vreo altă fiară îngrozitoare dintre cele care trăiesc 
prin aceste locuri teribile. 

- lată-l, a exclamat Tarzan. Priveşte! 

Panatlea a scos un strigăt uşor de disperare. 

- Un Torodon! 

Noul sosit, mergând drept şi purtând în mână un băț 


92 


lung şi gros, înainta, într-un mers legănat. Venea spre 
Grifi; aceştia s-au apropiat unul de altul, pentru a-i lăsa 
drumul liber, ca şi cum s-ar fi temut de el. 

Tarzan urmărea scena cu multă atenţie. 

Torodonul a ajuns acum foarte aproape de un 
triceratops. 

Acesta a izbit cu capul şi a muşcat furios aerul spre 
Tarzan. Imediat Torodonul s-a apropiat de monstru şi a 
început să îl lovească peste faţă cu băţul pe care îl avea 
în mână. 

Spre uimirea lui Tarzan, Griful, care ar fi putut să îl 
nimicească pe acesta într-o clipă, a scâncit şi s-a ferit 
ghemuindu-se ca un câine bătut. 

- Uiii-hoo! Uiii-hoo! a strigat Torodonul. 

Griful s-a apropiat încet de el. Un ciomag bun peste 
cornul din mijloc l-a determinat să se oprească. 

Apoi Torodonul a păşit pe după coada monstrului şi a 
început să urce pe ea până s-a aşezat călare pe spinarea 
enormă a Grifului. 

- Uiii-hoo! a strigat din nou Torodonul, înţepând fiara 
cu vârful ascuţit al băţului. 

Griful a pornit la drum, încălecat de Torodon. 

Atât de uimit era Tarzan de ceea ce se petrecea la 
rădăcina copacilor, încât orice gând de salvare a dispărut 
din mintea lui. Realizând că în clipele acelea, pentru el şi 
Panatlea, timpul a fugit înapoi veacuri nenumărate, 
pentru a se desfăşură în faţa ochilor lor o pagină din 
trecutul vag şi îndepărtat. 

Amândoi au avut un prilej de necrezut ca să 
privească în realitate primul om şi animalele lui primitive 
de muncă. 

Acum, însă, Griful care era călărit s-a oprit şi a privit 
în sus spre ei, mugind. Atât a fost suficient. Monstrul şi-a 
înştiinţat stăpânul despre prezenţa lor acolo. 

Imediat, Torodonul a îndrumat monstrul spre copacul 


93 


în care ei se aflau, sărind în acelaşi timp în picioare pe 
spatele noduros al acestuia. 

Tarzan a văzut figura bestială a Torodonului, colții lui 
cei mari şi muşchii puternici. Din coapsele unuia ca 
acesta ar fi putut foarte bine să izvorască rasa 
omenească şi numai dintr-unul ca acesta, pentru că doar 
o astfel de specie a putut să supravieţuiască primejdiilor 
grozave din vremea aceea. 

Torodonul a început să se lovească în piept şi să 
mârâie oribil, grosolan, bestial. 

Tarzan s-a ridicat în toată înălţimea lui pe creanga 
care se legăna în aer, lăsând impresia unui semizeu 
neatins de pata civilizaţiei: un specimen perfect de ceea 
ce ar fi fost rasa omenească, dacă legile omului nu s-ar fi 
amestecat cu legile naturii. 

„Prezentul” a aşezat o săgeată în arcul său 
întinzându-i coarda cu putere. 

„Trecutul”, având încredere numai în forţa sa brută, a 
încercat să îl târască pe celălalt la pământ, dar săgeata 
trimisă a pătruns adânc în pieptul barbar al „Trecutului”, 
iar acesta s-a cufundat înapoi în uitarea în care se 
găseau semenii săi. 

- Tarzan, Jad-guru! a murmurat Panatlea, dându-i, 
fără să ştie, acelaşi titlu al unei admiraţii complete, titlu 
pe care şi războinicii din propriul ei trib i l-au oferit. 

Tarzan s-a întors spre ea. 

- Panatlea, a spus el, aceşti monştri sunt capabili să 
ne ţină în această poziţie, în acest loc, la infinit. Nu cred 
că ne putem salva împreună, dar m-am gândit la ceva. 
Rămâi tu aici şi te ascunzi în frunziş, iar cu pornesc să 
trec de partea cealaltă prin copaci în aşa fel încât să 
atrag atenţia monştrilor. Evident că mă vor urmări, 
numai dacă au mai multă minte decât bănuiesc eu. 
Îndată ce se vor îndepărta de aici, fugi la stâncă şi 
ascunde-te într-o peşteră unde să mă aştepţi pe mine, 


94 


dar nu mai mult decât până deseară. Dacă vezi că nu vin 
până în zorii zilei, mergi singură înapoi la Korulja. Uite, îţi 
dau şi o bucată de carne. 

Zicând acestea, Tarzan a tăiat imediat unul din 
picioarele din spate ale cerbului şi îl dădu fetei. 

- Nu pot să te părăsesc, a spus ea simplu. Poporul 
nostru nu obişnuieşte să îşi părăsească prietenii şi aliaţii. 
Omat nu mi-ar ierta-o niciodată. 

- Spune-i lui Omat că eu am hotărât să pleci, a 
răspuns Tarzan. 

- Trebuie neapărat? 

- Da! La revedere, Panatlea! Grăbeşte-te să ajungi la 
Omat. Eşti cu adevărat o soţie potrivită pentru şeful din 
Korulja. A sfârşit el. Pornind printre copaci. 

- La revedere, Tarzan Jad-guru! a strigat ea. Fericit 
este Omat cu Panatlea să aibă un astfel de prieten. 

Tarzan, strigând tare. Şi-a continuat drumul, iar 
monştrii, atraşi de vocea sa, l-au urmărit pe jos, pe sub 
copaci. 

Gândul lui s-a îndeplinit şi se bucura de aceasta; 
îndrepta astfel fiarele care mugeau cât mai departe de 
Panatlea. 

Totuşi, în timp ce traversau trecătoarea, a încercat de 
câteva ori să le înşele vigilenţa, dar totul a fost în zadar, 
Grifii nu îl pierdeau din priviri. 

A mai căutat să găsească pe marginea cealaltă a 
pădurii un loc pe unde, din întâmplare, să existe un 
copac cât mai aproape de stâncă; dar, cu toate 
cercetările sale, nu a găsit nici un mod de ieşire din acest 
impas. 

A început, în cele din urmă, să fie pătruns de ideea 
situaţiei sale disperate şi să înţeleagă de ce trecătoarea 
Korulgrif a fost pentru totdeauna părăsită de rasele din 
Paluldon. 

A început să se înnopteze; cu toate că a trecut atât 


95 


de mult timp de când el încerca din răsputeri să iasă din 
această încurcătură, acum nu era cu nimic mai aproape 
de libertate decât a fost în primul moment când s-a 
ciocnit de ea. 

Odată cu lăsarea nopţii, Tarzan a început să spere din 
nou. Deoarece ca şi pisicile mari era şi el, mai mult sau 
mai puţin, tot o fiară nocturnă. 

Dar şi aici s-a simţii înşelat de o mare slăbiciune a sa: 
nu cunoştea suficient Griful, aşa că, înainte de a se sfârşi 
noaptea, a început să se întrebe dacă aceşti monştri 
dorm vreodată. Ori în care direcţie ar fi mers el, mergeau 
şi ei; întotdeauna îi găsea în faţa sa, oprindu-l din drum. 

În sfârşit, cu puţin timp înainte de naşterea zilei, a 
renunţat la orice încercare, cel puţin pentru un moment, 
încercând să se odihnească, aşezându-se comod pe furca 
înaltă a unui copac. 

Soarele se înălța din nou pe cer şi Tarzan s-a trezit tot 
în Korulgrif, dar odihnit şi vioi. Mai mult decât conştient 
de nevoile momentului, nu a mai cercetat să vadă unde 
sunt paznicii săi, ca nu cumva prin aceasta să le atragă 
atenţia asupra mişcărilor sale. 

A încercat să se strecoare încet şi fără zgomot prin 
frunzişul copacilor. Totuşi, prima mişcare care a făcut-o a 
fost anunţată omenirii printr-un muget profund de la 
rădăcina copacului. 

Printre numeroasele rafinamente ale civilizaţiei pe 
care Tarzan nu şi le-a însuşit era obiceiul de a înjura, fapt 
pe care şi unii oameni delicaţi îl regretă, deoarece sunt 
împrejurări în viaţă în care acest obicei te eliberează din 
aglomerarea de emoţii, este un fel de supapă de 
siguranţă. 

Poate că şi Tarzan ar fi recurs ia această metodă, 
dacă cumva ar fi existat şi expresii fizice ca şi cele 
vocale; imediat însă ce mugetul de jos l-a înştiinţat de 
spulberarea speranţelor sale, a luat un fruct mare de pe 


96 


o creangă din apropiere şi l-a aruncat cu putere în botul 
cornut al monstrului. L-a izbit exact în ochi iar mişcarea a 
avut un efect surprinzător pentru Tarzan. In loc să fie 
întărită furia monstrului în faţa unei demonstraţii de ură 
şi răzbunare, acesta muşcă în aer după fruct când a sărit 
de pe capul lui pe pământ, iar după aceea s-a întors 
tăcut la o parte, îndepărtându-se câţiva paşi de copac. 

Era ceva în mişcarea şi atitudinea fiarei care i-a 
amintit imediat lui Tarzan o acţiune identică văzută de el 
în ajun. Când Torodonul a izbit una dintre aceste creaturi 
peste faţă cu ciomagul. Imediat s-a luminat în creierul 
său isteţ şi i-a venit o idee de evadare din această 
situaţie nenorocită: o idee care l-ar fi făcut să 
îngălbenească şi pe cel mai curajos dintre oameni. 

Totuşi, în timp ce se pregătea pentru cel mai mare 
joc pe care îl poate face un om în partida vieţii, 
zâmbea,... zâmbea, fără să dea nici cel mai mic indiciu 
de grabă, nelinişte şi nervozitate, în toată atitudinea sa. 

Mai întâi şi-a ales o creangă lungă şi dreaptă, cam de 
patru-cinci centimetri în diametru la bază. A tăiat-o din 
copac cu cuțitul şi curăţind-o de crengi mai mici şi 
rămurele, o transformă într-o prăjină cam de trei metri 
lungime. După aceea a ascuţit-o la un capăt. 

După ce a realizat acest baston, s-a oprit un moment 
şi i-a privit pe triceratopşi. 

- Uiii-hoo! A strigat el de sus. 

Monştrii au ridicat imediat privirile spre el. Din gâtul 
unuia dintre ei a ieşit un sunet huruitor, abia perceptibil. 

- Uiii-hoo! a repetat Tarzan, aruncându-le restul 
cerbului pe care l-a vânat în ajun. 

Ca şi cum ar fi fost scuturaţi de un curent electric, 
amândoi monştrii s-au repezit la bucata de carne. 
Apucând fiecare o parte din ea aproape simultan, au tras 
de ea până când au rupt-o în două şi au început să o 
savureze cu lăcomie. 


97 


O singură dată l-au mai privit pe Tarzan şi atunci au 
observat că acesta coboară din copac. Unul din ei a 
pornit spre el. Tarzan a repetat din nou strigătul ciudat al 
Torodonului. 

Griful s-a oprit pe loc, în aparenţă nedumerit, în timp 
ce Tarzan a sărit uşor la pământ, înaintând spre cel mai 
aproape monstru, ţinându-şi ciomagul ridicat 
ameninţător, iar pe buzele sale era să izbucnească 
strigătul primului om. 

Dar monstrul va răspunde, oare, la acest strigăt cu 
mormăitura paşnică a unui animal de muncă sau cu 
mugetul oribil al unui carnivor? De răspunsul la această 
întrebare atârna acum soarta lui Tarzan. 

Panatlea asculta atentă zgomotul Grifilor care se 
îndepărtau de ea ca efect al ideii supreme a lui Tarzan. 
Cum s-a convins că aceştia sunt suficient de departe 
pentru ca ea să poată să fugă în siguranţă, a coborât 
repede din copac şi a pornit ca o căprioară speriată, 
străbătând spaţiul deschis până la baza stâncii, păşind 
peste cadavrul Torodonului care a atacat-o cu o seară 
înainte şi a început să urce repede pe ţăruşii de piatră. 

Când a ajuns la intrarea unei peşteri aproape de 
aceea pe care a ocupat-o mai înainte, a aprins un foc şi a 
început să gătească bucata de carne pe care i-a dat-o 
Tarzan, iar de la una dintre firişoarele de apă care se 
prelingeau de pe stâncă a obţinut sursă suficientă pentru 
a-şi astâmpăra setea. 

A aşteptat acolo toată ziua, auzind din depărtare, de 
multe ori şi de foarte aproape, mugetele monştrilor care 
urmăreau fiinţa aceea ciudată ce a intrat atât de 
misterios în viaţa ei. 

Astfel, ea a aşteptat toată ziua şi a mai aşteptat o 
noapte întreagă ca să se întoarcă şi să meargă împreună 
cu el înapoi la Omat. Experienţa a învăţat-o că, în faţa 
primejdiei, doi oameni au mai multe şanse de 


98 


supravieţuire decât unul singur. Dar Tarzan Jad-guru nu 
s-a mai întors, astfel, imediat cu primii zori ai zilei, 
Panatlea a pornit tristă la drum, spre Korulja. 

A ajuns la Korulja fără nici un incident. A coborât şi 
malul prăpăstios dinspre apus fără să zărească măcar pe 
unul dintre duşmanii neamului ei. Astfel, în aceste 
condiţii, a crezut că va reuşi să sfârşească cu succes 
drumul pe care a pornit, ajungând întreagă şi în 
siguranţă printre membrii familiei sale, unde iubitul o 
aştepta, după care nu l-a mai văzut de atâtea luni 
amare. 

Totuşi, cu toată încrederea pe care o avea în 
rezultatul final al călătoriei sale, nu a micşorat cu nimic 
prudenţa şi starea de vigilenţă extremă cu care 
străbătea drumul. La popoarele primitive atenţia la drum 
este ceva instinctiv, ceva care nu poate fi uitat nici 
măcar o clipă de cel care vrea să ajungă anii bătrâneţii. 

A trecut şi de partea cealaltă a văii, ajungând la 
drumul ce mergea pe lângă râul şerpuitor care udă 
Korulul şi trece pe lângă malul de răsărit al trecătorii 
care iese din câmpia fertilă din valea lui Jad-ben-Otho. 

În clipa când ea a păşit pe drum, s-a ridicat din 
ambele părţi, ca şi cum ar fi răsărit din senin, un grup de 
vreo douăzeci de războinici albi, înalţi şi puternici. Erau 
Hodonii. 

Panatlea a aruncat o singură privire asupra celor care 
îi amenințau libertatea în ultimele momente; apoi a sărit 
repede spre tufişuri cu speranţa că se va putea ascunde 
undeva şi să scape de acolo. 

Zadarnică speranţă, deoarece războinicii au fost prea 
aproape de ea şi au înconjurat-o din toate părţile. 

Atunci, încolţită, s-a transformat, la flăcările fricii şi a 
urii. Dintr-o căprioară speriată într-o tigroaică furioasă. A 
tras cuțitul din teacă şi a început să se apere singură 
împotriva unui duşman atât de numeros. 


99 


Ei însă nu doreau să o ucidă, ci numai să o prindăvie, 
astfel mulţi au simţit lama ascuţită a armei sale cu care 
tăia în carnea lor; în cele din urmă a fost învinsă de forţa 
numărului lor. 

Ea continua să se lupte, zgâriind şi muşcând, chiar 
după ce i s-a luat cuțitul, aşa că Hodonii au fost nevoiţi 
să îi lege mâinile şi să îi pună un căluş în gură. 

La început nu a vrut să meargă de bună voie, dar. 
După ce doi Hodoni au prins-o de păr şi au târât-o aşa 
câţiva paşi, a văzut că ideea ei era greşită, pornind 
docilă, deşi, atât cât îi permiteau căluşul şi mâinile legate 
la spate, era destul de îndrăzneață faţă de ei. 

După un timp, Hodonii s-au unit cu o trupă mai mare 
şi Panatlea a aflat din convorbirea lor că ultima 
destinaţie a călătoriei era Alur, cetatea luminii. 

În timpul acesta, în peştera strămoşilor săi, Omat, 
Gund de Korulja, jelea atât pierderea prietenului său, cât 
şi a fiinţei care ar fi trebuit să îi fie soţie. 


CAPITOLUL VIII - În căutarea Janei. 


În timp ce reptila şuierătoare venea în viteză asupra 
străinului care încerca să treacă lacul din centrul 
mlaştinii de la hotarele Paluldonului înot, acesta a avut 
impresia sfârşitului călătoriei sale atât de obositoare şi 
pline de primejdii. 

Şansa lui de a supravieţui părea atât de mică şi 
speranţa atât de slabă; nu se gândea deloc să se lase 
nimicit fără nici o împotrivire. 

A scos deci, cuțitul din teacă, aşteptând plin de curaj 
apropierea reptilei. Monstrul era de o conformaţie pe 
care el nu a mai văzut-o până atunci la nici o vietate, 
semănând din unele puncte de vedere mai mult cu un 
crocodil enorm, decât cu orice alt animal sau reptilă pe 
care ar fi putut să le cunoască el. 


100 


Astfel, în momentul când acest supravieţuitor 
înfiorător al vreunei clase reptiliene stinse demult l-a 
ajuns cu fălcile gata deschise să îl înghită, străinul a 
devenit conştient, într-o clipă, de zădărnicia unei 
încercări de a opri atacul nebun al reptilei, sau de a îi 
putea străpunge pielea cu solzii ca oţelul numai cu 
cuțitul pe care îl avea în mână. 

Părea că nu i-a mai rămas decât o singură soluţie, 
dincolo de o moarte subită: a folosit-o chiar în clipa în 
care monstrul l-a ajuns. 

Cu viteza unei foci maritime s-a scufundat în apă, cu 
capul înainte, pe sub corpul uriaş ce venea spre el şi 
răsucindu-se în acelaşi timp cu faţa în sus, a înfipt adânc 
cuțitul în pielea moale, rece şi alunecoasă de pe pieptul 
reptilei. 

În virtutea inerţiei, viteza enormă a acestei reptile a 
făcut-o să treacă peste omul scufundat în apă care a 
simţit lama tăioasă a cuţitului spintecând reptila de la un 
capăt la altul. 

Atunci a mai înotat sub apă; a înotat puternic şi 
repede vreo zece metri, după care a ieşit la suprafaţă. O 
privire în spatele lui a fost suficientă să îi arate că 
monstrul rănit bătea apa zadarnic, încercând să se 
menţină la suprafaţă. 

Cum că se zbătea în agoniile morţii era demonstrat 
de faptul că acum nu mai încerca să îl urmărească, aşa 
că, însoţit de şuierăturile stridente ale monstrului 
muribund, albul a ajuns la celălalt capăt al lacului, pentru 
a-şi relua foiţele sale supraomeneşti de a străbate şi 
ultima fâşie de mlaştină care îl mai separa de terenul 
solid al Paluldonului. 

S-au scurs două ore lungi şi obositoare până a reuşit 
să treacă prin noroiul alunecos, lipicios şi urât mirositor; 
dar, în cele din urmă, istovit şi plin de noroi, s-a târât 
încet pe iarba verde şi moale. 


101 


La vreo sută de metri mai încolo se vedea un râuleţ 
care, izvorând în munţii din depărtare, şerpuia la vale, 
pentru a se vărsa în întinsul mlaştinilor. 

După o scurtă odihnă, el s-a dus şi a căutat un loc 
potrivit pentru a-şi spăla atât corpul cât şi armele şi 
curelele de murdăria acumulată. 

A trecut mai mult de un ceas de când, sub razele de 
soare, a început să se curețe de toată mizeria şi să îşi 
ungă Enfield-ul. cu toate că nu avea alte mijloace de 
uscare decât nişte ierburi. 

A sosit astfel miezul zilei, înainte ca el să se fi 
declarat mulţumit că preţioasa lui armă este ferită de 
stricăciunile murdăriei sau ale umezelii. După aceea s-a 
ridicat şi a pornit la drum în căutarea urmei care l-a 
călăuzit cu atâta precizie până acolo, dincolo de 
marginea cealaltă a mlaştinii. 

Va mai regăsi el, oare, urma care l-a adus până la 
marginea mlaştinilor, acolo unde a pierdut-o şi el în ciuda 
simţurilor lui atât de acute? 

Dacă nu o mai găsea şi dincolo de partea opusă a 
barierei aproape imposibil de trecut, putea foarte bine să 
îşi închipuie că a făcut în zadar această călătorie. 

A căutat deci, în sus şi în jos, pe marginea acestor 
ape stătătoare, semnele unor urme vechi, care altor ochi 
le-ar fi fost invizibile cu totul, chiar dacă ar fi mers 
imediat şi exact după paşii aceluia care a brăzdat 
urmele. 

În timp ce Tarzan înainta cu băţul asupra Grifilor, 
imita pe cât îşi putea aminti mai bine, apucăturile 
Torodonului, dar, chiar până în clipa când a ajuns să se 
oprească alături de unul dintre aceşti monştri enormi, şi- 
a dat foarte bine seama că soarta lui atârna de un fir de 
păr, deoarece nici unul dintre ei nu a arătat un semn de 
supunere ori ameninţare. 

Monstrul nu făcea decât să stea nemişcat, privindu-l 


102 


cu ochii reci de reptilă... şi atunci, a ridicat băţul şi cu un 
sunet ameninţător i-a dat o lovitură puternică peste faţă. 

Creatura a muşcat aerul gol în direcţia lui..., o 
muşcătură ce nu a ajuns până la Tarzan, după care fiara 
s-a întors în tăcere, făcând doi paşi înainte, întocmai 
după cum a făcut când l-a asuprit Torodonul. 

Mergând prin spatele ei, după cum l-a văzut că a 
procedat părosul dinaintea sa, Tarzan s-a urcat pe coada 
reptilei până a ajuns lângă ceafa acesteia unde s-a 
aşezat călare. 

După aceea, imitându-l pe Torodon, l-a înţepat cu 
capătul ascuţit al băţului şi îndrumându-l în felul acesta 
cu lovituri când în dreapta, când în stânga, a pornit în 
lungul trecătorii, în direcţia văii. 

La început nu s-a întrebat decât dacă îşi va putea 
impune cu succes autoritatea asupra acestor monştri 
enormi, ştiind bine că în această direcţie se află singura 
lui şansă de a scăpa de urmăritori. 

Aşezat pe spinarea monstrului a avut senzaţia din 
copilărie, când s-a urcat pentru prima dată pe ceafa lată 
a lui Tantor, elefantul. Aceasta, împreună cu simţul că 
este stăpân pe situaţie, fapt întotdeauna de mare 
importanţă pentru Tarzan, l-a hotărât să îşi aplice şi noua 
forţă ce a primit-o în scopuri cu mult mai folositoare. 

Despre Panatlea îşi făcea impresia că a scăpat şi a 
ajuns la tribul ei. Unde se afla acum la adăpost sau, 
probabil, şi-a găsit moartea înainte de a fi ajuns acasă. 

In orice caz. El nu mai putea să îi fie acum de nici un 
folos, cât în acea vale verde şi fertilă se afla Alur, cetatea 
luminii care, de când a privit-o prima dată de sus de pe 
creasta munţilor Pastorul Ved, a fost tot timpul atracţia 
țintei sale. 

Era adevărat că nu avea de unde să ştie dacă între 
zidurile ei strălucitoare era închisă sau nu taina 
partenerei lui de viaţă. Totuşi, dacă mai trăia cumva în 


103 


ţinutul Paluldonului, nu putea fi decât printre Hodoni, 
deoarece negrii păroşi ai acestei lumi uitate nu luau şi nu 
păstrau prizonieri. 

Va merge, deci, la Alur! Şi cum putea oare să o facă 
cu mai mult succes decât călare pe acest monstru 
îngrozitor, pe care toate rasele din Paluldon îl înfricoşau 
şi îl dominau? 

Ţinutul prin care trecea acum era scăldat într-o 
splendoare de verdeață tropicală. larbă deasă, moale şi 
răcoroasă creştea înaltă până la brâu şi de o parte şi de 
alta a drumului care. Din când în când. Era întrerupt de 
mici întinderi unde copacii erau rari ca într-o grădină, iar 
alteori de pădure deasă, cu crengile atât de încolăcite 
una în alta deasupra capului, încât ti se părea că treci 
printr-un tunel. 

Uneori întâmpina mari greutăţi ca să fie ascultat de 
monstrul acela nedomesticit, dar totdeauna rezultatul 
era acelaşi: teama care o avea de stăpânul său, infinit de 
mic pe lângă el, îl făcea să asculte. 

Târziu, după-amiază, ajungând la confluenţa râului pe 
lângă care mergeau cu un altul care părea că vine 
dinspre Korulja şi tocmai pe când ieşea dintr-un petic de 
pădure, Tarzan a fost faţă în faţă cu o oaste mare de 
Hodoni, de partea cealaltă a râului. 

Simultan, privirile lor s-au încrucişat, precum şi cu 
cele ale fioroasei creaturi pe care el era călare. Când l-au 
văzut. Hodonii au rămas o clipă împietriţi de uimire: apoi 
urmând comanda aspră a şefului lor, s-au răsucit pe 
călcâie şi s-au refugiat într-o pădurice din apropiere. 

Tarzan nu a avut timp să îi privească prea intens, dar 
i-a fost suficient să vadă că erau printre ei şi Wazdoni. 
Prizonieri fără îndoială, luaţi din vizitele făcute asupra 
satelor Wazdonilor, după cum i-a poveşti odată Tadeu şi 
Omat. 

La sunetul vocilor Hodonilor, Griful a început să 


104 


mugească îngrozitor şi a pornit în urmărirea lor, cu tot 
râul care îi despărţea. Abia după multe lovituri pe care 
le-a primit de la Tarzan şi după nenumărate împunsături, 
s-a mai liniştit şi a pornit din nou pe cărare, dar mult 
timp după aceea era mohorât şi mult mai anevoios de 
dominat. 

Când soarele era aproape de asfinţit şi a atins culmea 
munţilor înalţi de la apus. Tarzan a ajuns la concluzia că 
ideea de a intra în cetatea Alur, călare pe Grif, nu se 
putea realiza.  Încăpăţânarea monstrului crescând 
necontenit, datorită faptului, probabil, că enormul lui 
stomac striga după mâncare. 

Tarzan se întreba nedumerit dacă Torodonii aveau 
vreun mijloc de a îşi priponi animalele peste noapte; dar 
cum nu ştia acest lucra şi nu îi trecea prin minte nici o 
idee acceptabilă. S-a hotărât să lase în voia întâmplării 
dacă îl va mai găsi sau nu a doua zi dimineaţa. 

Acum,însă, se ridica o altă întrebare: care vor fi 
relaţiile dintre ei, după ce Tarzan va descăleca? 

Nu se vor întoarce oare lucrurile în starea lor 
anterioară: vânatul şi fiara vânătoare? 

Ori poate frica de împunsăturile băţului va continua 
să ţină din frâu monstrul mâncător de carne? 

Tarzan nu putea să fie sigur nici de una, nici de alta, 
dar cum nu putea să rămână călare pe Grif toată viaţa, a 
preferat să descalece şi să pună întreaga situaţie la o 
ultimă încercare, cât timp mai era încă lumină. 

S-a hotărât să o facă imediat. 

Nu ştia însă nici prin ce mijloc va opri monstrul, 
singura lui dorinţă fund până atunci să îl îndrume tot 
înainte. 

Încercând, însă, în mai multe moduri cu băţul a 
descoperit că putea să îl oprească numai când se apleca 
înainte şi îl lovea puternic peste bot. 

În apropiere de locul unde se aflau acum se înălţau 


105 


mai mulţi copaci, printre crengile cărora putea foarte 
bine să îşi găsească un adăpost convenabil..., dar i-a 
trecut prin minte că, dacă s-ar fi refugiat printre crengile 
lor, Griful ar fi înţeles imediat că fiinţa de care a ascultat 
până atunci avea sentimente de teamă faţă de el, cu 
rezultatul că Tarzan ar fi ajuns din nou prizonierul 
triceratopsului. 

Astfel, când s-a oprit Griful, Tarzan a coborât la 
pământ şi i-a aplicat o lovitură blândă pe coaste, ca şi 
cum i-ar fi dat drumul, apoi a pornit indiferent înainte. 
Din gâtul monstrului a ieşit un sunet puternic, răguşit şi 
prelung, după care, fără să îl privească măcar o dată pe 
Tarzan, a pornit şi a intrat în râu, unde s-a oprit să bea 
apă mult timp. 

Convins că Griful nu mai constituia o primejdie pentru 
el şi cum era flămând, Tarzan a luat arcul de pe spate, a 
ales câteva săgeți şi a pornit după hrană; a simţit mirosul 
acesteia după prima adiere de vânt dinspre râu. 

Zece minute mai târziu, avea vânatul pregătit. Era 
unul din specia de antilope din Paluldon, pe care a 
identificat-o în copilărie cu Bara, cerbul; aceasta pentru 
că, în cartea de citire pentru începători, care a fost baza 
educaţiei sale, poza unui cerb a fost aceea care semăna 
cel mai mult cu antilopele, de la elanul cel mare, până la 
cel mai mic tip de căprioare care se găseau în ţinuturile 
pe care le-au cutreierat în copilărie. 

Tăind o bucată din pulpa din faţă, a ascuns-o într-un 
copac din apropiere, apoi a aruncat pe umeri restul 
aproape întreg al cărnii şi s-a întors din nou acolo unde l- 
a lăsat pe Grif. 

Monstrul tocmai ieşea din apă, când Tarzan. Văzându- 
|, a scos strigătul ciudat al Torodonului. 

Fiara a privit în direcţia sunetului, scoțând în acelaşi 
timp un muget uşor, cu care a răspuns la chemarea 
stăpânului. Tarzan a trebuit să repete strigătul de două 


106 


ori până ce fiara a pornit încet spre el, iar când a ajuns la 
câţiva paşi distanţă i-a aruncat carnea de cerb. Asupra 
căruia monstrul s-a repezit cu lăcomie. 

- Dacă o să te ţină ceva în apropiere, îşi şopti Tarzan, 
înapoindu-se la copacul unde a ascuns porţia de carne, 
nu va fi altceva decât siguranţa că te voi hrăni. 

După ce a terminat de mâncat, s-a aşezat comod 
printre crengile copacilor înalte ca să se poată odihni, 
fiind aproape sigur că a doua zi, nu va intra în Alur călare 
pe preistoricul său armăsar, ci va trebui să străbată pe 
jos distanţa până acolo. 

Când s-a trezit a doua zi de dimineaţă, a sărit uşor 
din copac şi a pornit spre râu. Unde s-a dezbrăcat de 
tunica lui de peste şolduri, a scos ambele de pe umeri şi 
punându-le pe iarba verde de pe mal, a intrat în apă, să 
înoate puţin. 

A ieşit de acolo după o baie înviorătoare, s-a îmbrăcat 
şi apoi a mâncat ceea ce a mai rămas din carnea 
antilopei, completându-şi masa cu fructele care creşteau 
prin toate părţile. 

După ce a mâncat, a coborât din copac şi ridicând 
vocea, a scos strigătul fantastic al Torodonului, chemând 
Griful. Cu toate acestea, deşi a strigat de mai multe ori şi 
a aşteptat câtva timp. Nu a primit nici un răspuns, în cele 
din urmă ajungând la concluzia că de acum înainte nu îşi 
va mai vedea calul său atât de neobişnuit. 

S-a îndreptat, deci, spre Alur. Punându-şi toată 
nădejdea în cunoştinţele de limbă hodonă, în puterea lui 
cea mare şi în isteţimea cu care era înzestrat. 

În felul acesta, a intrat în oraşul hodonez Alur cu 
aceeaşi siguranţă cu care tu cititorule, te-ai aventura pe 
strada principală a vreunui oraş vecin cu al tău. 

Prima persoană care i-a descoperit defectul a fost un 
copil care se juca în poarta unei clădiri. 

- Fără coadă! Fără coadă! a începui el să strige, 


107 


aruncând cu o piatră în Tarzan. 

Apoi, a amuţit pentru câteva momente şi a rămas cu 
ochii ieşiţi din orbite, la constatarea că această fiinţă era 
cu totul altceva decât un simplu războinic Hodon care şi- 
a pierdut coada. Speriat a fugit, ţipând în curtea locuinţei 
sale. 

Tarzan şi-a continuat drumul, dându-şi seama însă că 
era iminent momentul când va lua o decizie. 

Nici nu a avut mult de aşteptat, deoarece la prima 
cotitură a străzii, se afla faţă în faţă cu un războinic 
Hodon. In ochii căruia a văzut surpriza subită care i-a 
provocat-o. Urmată imediat de o bănuială, dar Tarzan i s- 
a adresat mai înainte ca acela să îi fi putut vorbi. 

- Sunt străin din altă ţară, a zis el şi aş vrea să 
vorbesc cu Kotan, regele vostru. 

Individul a făcut un pas înapoi şi a pus mâna 
semnificativ pe mânerul cuţitului său. 

- La porţile Alurului nu ajung străinii, a zis el, decât ca 
duşmani sau sclavi. 

- Nu vin nici ca sclav, nici ca duşman, a răspuns 
Tarzan. Vin direct de la Jad-ben-Otho. Priveşte! 

Şi spunând acestea. Îi arătă Hodonului mâinile sale ca 
să poată vedea cât de mult se deosebesc de ale lui. Apoi 
s-a întors cu spatele ca să îl convingă că nu avea nici 
coadă. A 

De fapt. In această idee şi-a pus tot destinul, datorită 
amintirilor care l-au legat de Tadeu şi Omat; şi-a amintit 
că aceştia doi s-au certat odată iar Wazdonul a pretins că 
Jad-ben-Otho are o coadă lungă, iar Hodonul era în 
controverse cu celălalt pentru credinţa care o avea că 
Dumnezeul lor este fără coadă. 

Ochii războinicului s-au dilatat, zugrăvindu-se în ci o 
expresie de mare respect, nuanţată lotuşi şi de puţină 
bănuială. 

- Jad-ben-Otho! a murmurat el. 


108 


Apoi. Tare: 

- Văd bine că nu eşti nici Hodon, nici Wazdon. Precum 
este tot atât de adevărat că Jad-ben-Otho nu are coadă. 
Vino, să te conduc la Kotan, fiind un fapt în care nu 
trebuie să se amestece un războinic. Urmează-mă! 

Zicând acestea, a pornit înainte, conducându-l pe 
Tarzan prin Alur. Dar tot nu îşi luase mâna de pe mânerul 
cuţitului şi tot îl privea pe noul venit cu un sentiment de 
bănuială. 

Oraşul cuprindea o mare întindere de teren. Uneori se 
găsea câte un spaţiu considerabil între diverse grupuri 
de clădiri, alteori clădirile erau dese. 

În drumul lor, Tarzan şi Hodonul s-au întâlnit cu mai 
mulţi războinici şi chiar cu femei, care au manifestat o 
mare curiozitate la imaginea străinului, dar îndată ce 
aflau că este condus la palatul regelui, nici unul dintre ei 
nu avea vreun gând rău pentru el. 

Au ajuns, în sfârşit, la o grămadă înaltă de clădiri care 
se întindea peste o suprafaţă mare, mărginită în partea 
de apus de un lac albastru şi se vedea destul de bine că 
a fost cioplită direct din ceea ce a fost odată o stâncă 
naturală. 

Acest grup de clădiri era înconjurat de un zid cu mult 
mai înalt decât toate pe care le-a văzut Tarzan până 
acum. Conducătorul lui l-a dus până la o poartă unde 
stăteau vreo doisprezece războinici, care s-au ridicat în 
picioare, formând o barieră vie în faţa intrării, de îndată 
ce Tarzan şi însoţitorul său au apărui după colţul zidului 
palatului. Aceasta, din cauză că mulţimea curioasă care 
era în urma lor a ajuns atât de numeroasă, încât paznicii 
de la poartă nu ştiau ce să creadă. 

După ce conducătorul şi-a terminat expunerea, 
Tarzan a fost condus în interiorul curţii, unde a fost 
reţinut, în timp ce un războinic a intrat în palat, cu 
intenţia clară de a îl anunţa pe Kotan. 


109 


După vreo cincisprezece minute, a apărut un 
războinic mare şi puternic, urmat de mai mulţi alţii care 
au început să îl examineze pe Tarzan, cu cei mai mare 
interes. 

Conducătorul acestei oşti de războinici s-a oprit 
deodată, în fata lui Tarzan, întrebându-l brusc: 

- Cine eşti tu? Ce treabă ai cu Kotan? 

- Sunt un prieten, a răspuns Tarzan. Vin din ţara lui 
jJad-ben-Otho ca să îl vizitez pe Kotan, regele 
Paluldonului. 

- Dar cum ai ajuns până aici? Şi pentru ce să te duc la 
Kotan? A întrebat celălalt. 

Atunci Tarzan s-a ridicat în toată înălţimea lui. 

- Destul! a strigat el. Oare trimisul lui Jad-ben-Otho 
trebuie tratat la fel ca oricare Wazdon? Du-mă la rege, 
numaidecât, ori furia lui Jad-ben-Otho va cădea asupra 
capului tău! 

În atitudinea aceasta provocatoare, era şi o întrebare 
care şi-o punea şi anume: cât de departe putea el să 
meargă cu trufia cu care dorea să îşi impună autoritatea? 
Dar nu a avut mult de aşteptat, pentru că aproape 
imediat s-a schimbat şi comportamentul interlocutorului 
său. 

S-a îngălbenit, a aruncat o privire speriată spre 
răsărit, apoi a întins palma dreaptă spre Tarzan, aplicând 
mâna stângă pe pieptul său: acesta era semnul de 
amiciţie, după cum era obiceiul între popoarele din 
Paluldon. 

Tarzan a sărit repede la o parte, ferindu-se ca de 
ceva profanator; de asemenea, o expresie de groază şi 
de dezgust i s-a răspândit pe figură. 

- Stai! a strigat el Cine eşti tu că îndrăzneşti să te 
atingi de persoana sacră a trimisului lui Jad-ben-Otho? 
Numai Kotan poate să primească o asemenea onoare de 
la mine şi aceasta ca o favoare specială de la Jad-ben- 


110 


Otho. Grăbeşte-te! Am pierdut şi aşa destul timp! Uite ce 
fel de primire se acordă de către Hodonii din Alur fiului 
tatălui meu! 

La început, s-a gândit că ar fi bine să adopte rolul 
însuşi al lui Jad-ben-Otho, dar a considerat că, pe de o 
parte, ar putea să întâmpine vreo încurcătură, pe de altă 
parte, era plictisitor să îl întrupezi necontenit pe un 
Dumnezeu. 

Când a realizat că sistemul lui funcţiona perfect, i-a 
trecut prin minte că, trecând în rolul fiului lui Jad-ben- 
Otho, ar avea o autoritate cu mult mai mare decât aceea 
a unui simplu sol: pe lângă aceasta, ca fiu al lui Jad-ben- 
Otho ar fi avut o libertate mai mare în ceea ce priveşte 
purtarea sa şi faptele sale. După calculul său, unui 
Dumnezeu mai tânăr nu i s-ar fi cerut lămuriri stricte în 
materie de demnitate şi alte amănunte, după cum i s-ar 
fi pretins în mod firesc unui Dumnezeu mai bătrân şi mai 
mare. 

De data aceasta, efectul cuvintelor sale s-a 
manifestat imediat şi cu putere la toţi cei din jurul lor. 
Dintr-o singură mişcare, s-au înlăturat cu toţii, şeful lor 
aproape leşinând de groază. 

Scuzele sale, când a putut să le ceară după ce i-a 
trecut paralizia produsă de spaima prin care a trecut, 
erau într-un fel înjositoare pentru un războinic. 

- Ai milă, Dorul-Otho! a strigat el. Ai milă de sărmanul 
Dak-lot! Treci înaintea mea şi îţi voi arăta unde te 
aşteaptă, tremurând, Kotan, regele nostru. 

- Feriţi-vă, viperelor, a strigat apoi războinicilor săi şi 
împingându-i în dreapta şi în stânga, cu scopul de 
organiza un drum larg pentru Tarzan. 

- Haide! a strigat acesta autoritar. Treci tu înainte şi 
arată drumul, iar oamenii tăi ne vor urma. 

Şi bietul Dak-lot, speriat până în măduva oaselor, a 
făcut cum i s-a indicat, conducându-l pe Tarzan în palatul 


111 


lui Kotan. Regele Paluldonului. 


CAPITOLUL IX - Gradina interzisa. 


Intrarea prin care Tarzan a putut să vadă în treacăt 
interiorul palatului, era sculptată foarte frumos, cu 
desene geometrice; iar zidurile interioare erau decorate 
identic, deşi, cu cât înainta dintr-un apartament în altul, 
a întâlnit şi figuri de animale, păsări şi chiar oameni, 
ocupând loc printre desenele artistului care a decorat 
zidurile. 

Se vedeau pretutindeni vase de piatră de toate 
mărimile; de asemenea, erau în evidenţă ornamente de 
aur, precum şi piei de tot felul de animale, dar nicăieri nu 
a văzut nici cel mai mic indiciu despre materie ţesută, 
ceea ce arăta că Hodonii erau încă foarte jos pe scara 
evoluţiei. Totuşi proporţia şi simetria coridoarelor şi 
apartamentelor denotau un grad oarecare de civilizaţie. 

A trecut astfel, prin mai multe coridoare lungi, a urcat 
trei rânduri de scări de piatră şi în cele din urmă a ajuns 
la o verandă în partea de apus a clădirii în faţa lacului 
albastru. 

Călăuza l-a condus în lungul acestei terase sau mai 
bine zis arcadă, vreo sută de metri şi apoi s-a oprit în 
faţa unei intrări largi la un lat apartament ala paliului. 

Aici l-a văzut adunaţi. Într-un apartament imens, un 
mare număr de războinici. Tavanul era în formă de boltă 
şi avea peste cincisprezece metri înălţime. 

In mijlocul camerei, fără să rămână mult loc pe lângă 
perete, se înălța o piramidă în trepte, multe şi late. Care 
ajungea până aproape de tavan, unde erau practicate 
mai multe deschizături ovale, pentru a lăsa lumina să 
intre. 

Treptele piramidei erau ocupate de războinici până 
sus de lot. lar în vârf şedea un om înalt, impunător, ale 


112 


cărui curele şi cingători de aur străluceau în razele 
soarelui ce pătrundeau pe unea din acele mici 
deschizături. 

- Kotan! a strigat Dak-lot adresându-i-se persoanei 
strălucitoare din vârful piramidei. Kotan şi voi războinici 
din Paluldon! Priviţi onoarea pe care o aveţi de la Jad- 
ben-Otho, trimiţându-vă ca sol pe propriul său fiu. 

Şi, sfârşind, a păşit într-o parte, indicându-l pe Tarzan 
cu un gest dramatic. 

Kotan s-a ridicat în picioare, iar toţi războinicii care 
erau prezenţi şi-au întins gâtul, să vadă mai bine fiinţa 
care stătea semeaţă în fata lor. Aceia, care erau de 
partea cealaltă a piramidei, s-au îngrămădit în faţă 
imediat ce au auzit cuvintele bătrânului războinic. 

Pe feţele unora dintre ei s-a zugrăvit o expresie de 
circumspecţie. Nu le păsa de care parte cade norocul, 
însă doreau să fie în orice moment de partea cea mai 
avantajoasă. 

În primul moment, toate privirile s-au aţintit asupra 
lui Tarzan, pentru ca apoi să treacă. Incet-încet spre 
Kotan. Pentru că după atitudinea lui aveau să îşi 
hotărască şi ei convingerile. 

Kotan, însă, se vedea bine că era în aceeaşi 
încurcătură ca şi ei...; chiar atitudinea corpului său indica 
acest fapt. Fiind o atitudine de şovăire şi îndoială. 

Tarzan stătea într-o poziţie dreaptă, cu braţele 
încrucişate pe piept şi cu o expresie de dispreţ măreț pe 
frumoasa lui faţă, dar lui Dak-lot i se părea că vede şi un 
început de furie. 

Situaţia devenea încordată. 

Dak-lot, neliniştit, arunca priviri îngrijorate spre 
Tarzan şi priviri rugătoare spre Kotan. În camera mare a 
tronului din Paluldon, domnea o tăcere mormântală. 

În cele din urmă, Kotan a vorbit: 

- Cine spune că el este Dorul-Otho? 


113 


Şi aruncă priviri înfricoşătoare spre Dak-lot. 

- El spune! a strigat îngrozitul nobil. 

- Şi trebuie să fie adevărat? a întrebat Kotan. 

Nu cumva era o urmă de ironie în tonul regelui? 
Ferească Otho! 

Dak-lot a aruncai o privire piezişă lui Tarzan: o privire 
care urmărea intenţia de a-i dovedi propria lui credinţă; 
dar care nu a reuşit decât să îl încredinţeze pe Tarzan de 
spaima jalnică a acestuia. 

- O, Kotan! se rugă Dak-lot. Proprii tăi ochi ar trebui 
să le convingă că este fiul lui Otho. Priveşte făptura lui 
dumnezeiască, la mâinile şi la picioarele lui care nu sunt 
ca ale noastre. Nu vezi că şi el este fără coadă, după 
cum este şi puternicul său tată? 

După toate aparențele, Kotan abia acum vedea toate 
aceste lucruri pentru prima dată: neîncrederea lui se 
clătina. 

În acel moment, un războinic tânăr, care îşi făcuse în 
tot acest timp drum din partea cealaltă a piramidei, a 
ajuns în faţă, unde putea să îl vadă mai bine pe Tarzan şi 
a început imediat să spună: 

- Kotan, aşa trebuie să fie. După cum spune Dak-lot. 
Eu sunt sigur că l-am mai văzut o dată pe Dorul-Otho. 
leri. 

Când ne întorceam cu prizonierii din Korulul, l-am 
văzut călare pe spatele unui Grif mare. Noi ne-am ascuns 
în pădure înainte de a se apropia el; dar am văzut destul 
ca să pot spune că cel care călărea acel monstru nu era 
altul decât cel din faţa ta. 

Această dovadă părea să fi fost suficientă ca să 
convingă majoritatea războinicilor că, într-adevăr, se 
aflau în faţa unei divinităţi şi atunci o modestie 
neaşteptată i-a determinat să facă un pas înapoi din faţa 
lui, pe după vecini. 

Cum şi vecinii lor au încercat să facă acelaşi lucru, 


114 


rezultatul a fost că aceia care au fost mai aproape de 
Tarzan s-au topit cu totul, până când treptele piramidei 
din faţa lui s-a eliberat până sus, lângă Kotan. 

Acesta, probabil influenţat tot atât de mult de 
atitudinea înspăimântată a oamenilor săi, ca şi dovezile 
aduse, şi-a schimbat şi tonul şi purtarea, în aşa fel încât 
să se potrivească cerinţelor, dacă străinul era într-adevăr 
Dorul-Otho, lăsând însă o supapă de scăpare pentru 
demnitatea sa, în cazul în care se va dovedi că a avut 
de-a face cu un impostor. 

- Dacă eşti într-adevăr Dorul-Otho. A zise el, 
adresându-i-se lui Tarzan, vei şti că îndoielile noastre nu 
au fost decât foarte explicabile, deoarece noi nu am 
primit nici un semn de la Jad-ben-Otho că are intenţia să 
ne onoreze chiar atât de mult şi pe lângă aceasta, de 
unde era să ştim noi că Dumnezeu are un fiu? Dacă tu 
eşti acela, întreg Paluldonul va fi bucuros să te onoreze. 
Dar, dacă nu eşti... îngrozitoare va fi pedeapsa 
îndrăznelii tale. Eu, Kotan, regele Paluldonului. Am 
vorbit! 

- Ai vorbit bine. Aşa cum se cuvine să vorbească un 
rege care se teme şi îl onorează pe Dumnezeul poporului 
său! a început Tarzan, rupând tăcerea îndelungată care 
s-a păstrat până atunci. Foarte bine faci, a continuat el, 
că vrei să te convingi dacă sunt cu adevărat Dorul-Otho, 
înainte să îmi acorzi omagiile care mi se cuvin. Jad-ben- 
Otho mi-a dat însărcinarea specială să mă asigur dacă 
meriţi să domneşti peste poporul acesta. Prima 
experienţă pe care am avut-o aici mi-a arătat că Jad-ben- 
Otho a ales bine când a insuflat spiritul regesc în copilul 
de la sânul mamei tale. Bine faci, a reluat Tarzan, dacă 
vrei dovezi că nu sunt un impostor. Vino mai aproape, să 
te convingi că nu sunt ca toţi oamenii. Mai mult încă, nu 
se cuvine să stai mai sus decât fiul Domnului. 

Imediat au început să coboare repede treptele 


115 


piramidei toţi războinicii. În frunte cu Kotan, care totuşi, 
a reuşit să îşi menţină o oarecare demnitate în ţinuta sa. 
În timp ce cobora scările largi pe care nenumărate 
picioare goale le-a dat în cursul anilor o netezime 
strălucitoare. 

- Şi acum, a zis Tarzan când regele stătea în faţa sa. 
Cred că nu mai ai nici o îndoială că nu sunt de aceeaşi 
rasă cu tine. Preoţii voştri v-au spus că Jad-ben-Otho este 
fără coadă. Prin urmare. Tot fără coadă trebuie să fie şi 
fiul lui şi rasa de zei izvorâtă din el. Dar ajunge cu astfel 
de dovezi! Ştiţi cu toţii, a continuat Tarzan plin de 
convingere, care este puterea lui Jad-ben-Otho: fulgerul 
din cer şi trăsnetul care dă moarte, ploile care cad după 
voia lui; iarba, fructele şi florile care cresc sub divina lui 
îndrumare, aţi asistat la naşteri şi la morţi şi aceia care îl 
onorează o fac pentru că toate aceste forţe sunt sub 
controlul lui Jad-ben-Otho. 

Tarzan a făcut o pauză, privind din ansamblu 
expresia de pe chipul lui Kotan şi a celorlalţi prezenţi, 
apoi a continuat: 

- Şi atunci, vă întreb eu: care ar fi situaţia unui 
impostor care afirmă că este fiul unui Dumnezeu atât de 
puternic? Nu mai ai deci, nevoie de alte dovezi, Kotan. 
Pentru că. După cum el te-ar trăsni, dacă mă renegi, tot 
aşa s-ar întâmpla şi cu mine, dacă aş minţi când pretind 
că el este tatăl meu. 

În faţa unei explicaţii cu o bază atât de logică Hodonii 
au fost nevoiţi să considere că sunt convinşi de adevărul 
care îl expunea Tarzan. Cine se mai putea îndoi de 
declaraţiile sale? Numai acela care nu dorea să admită 
că îi lipseşte credinţa în atotputernicia lui Jad-ben-Otho. 

Kotan era mulţumit, acum că a primit vizita unei 
divinităţi, dar tot era nedumerit de felul în care trebuia 
să îl trateze. 

Concepţia lui despre Dumnezeu a fost până acum 


116 


vagă şi nehotărâtă, deşi la fel cu toate popoarele 
primitive, Dumnezeul lui era ceva personal, după cum 
erau şi demonii şi spiritele sale. 

Prin urmare, şi-a închipuit că lui Jad-ben-Otho i-ar 
face plăcere aceleaşi excese la care se deda el singur, 
fără ca el să aibă vreo reacţie neplăcută. 

A considerat că şi Dorul-Otho v a fi încântat dacă i se 
va da mâncare: cantităţi mari din mâncărurile favorite 
ale lui Kotan. Însă pe care le considera întotdeauna 
vătămătoare. 

Mai era, de asemenea, o băutură pe care femeile din 
Hodon o preparau lăsând porumbul să se înmoaie în 
zeamă de fructe zemoase, la care mai adăugau şi alte 
ingrediente cunoscute numai de ele. 

Un Dumnezeu, raţiona Kotan poate să guste din toate 
plăcerile acestea, fără a avea vreo durere de cap, dar în 
momentul de faţă trebuia să se gândească la demnitatea 
şi onorurile care i se impunea să le acorde oaspetelui său 
nemuritor. 

Sus, pe vârful piramidei din odaia tronului din Alur. 
Nu mai călcase piciorul nimănui, decât ce-l al regelui: 
fapt care se respecta de veacuri întregi, de când domnea 
cel dintâi rege al Paluldonului. 

Deci, ce onoare mai mare i-ar li putut oferi Kotan lui 
Dorul-Otho decât să îi acorde un loc sus lângă el? L-a 
invitat pe Tarzan să urce pe piramidă şi să se aşeze pe 
banca de piatră din vârf. 

Cu o treaptă mai jos de platforma sacră din vârf, 
Kotan şi-a continuat drumul, ca şi cum ar fi dorit să urce 
pe tronul său: dar Tarzan l-a oprit apucându-l de braţ şi 
rostind: 

- Nimeni nu poate să stea la acelaşi nivel cu 
Dumnezeu. Păşind singur cu încredere şi aşezându-se pe 
tron. 

Umilii în acest fel, Kotan şi-a arătat numaidecât 


117 


încruntarea, dar nu a îndrăznit să obiecteze nimic, ca nu 
cumva să atragă mânia celui de sus. 

- Totuşi, a adăugat numaidecât Tarzan. Dumnezeu îl 
poate onora pe credinciosul său supus, invitându-l lângă 
el. Vino, Kotan, iată cum te onorez eu, în numele lui Jad- 
ben-Otho! 

Diplomaţia lui Tarzan avea la bază un plan: acela de 
a mări respectul şi teama lui Kotan. Dar fără să 
stârnească vreo duşmănie în pieptul lui: pentru aceasta a 
fost îndrumat de nesiguranța în care plutea, relativ la 
măsura în care Hodonii erau stăpâniţi de sentimentul 
religios. 

De atunci, de când i-a oprit pe Tadeu şi Omat să mai 
discute despre subiecte religioase, nu a mai avut prilejul 
să afle nimic în acest sens. 

A observat deci, supărarea clară, dar nerostită a lui 
Kotan, la propunerea de a acorda tronul oaspetelui său. 

Pe de altă parte, efectul a fost în general satisfăcător, 
fapt care putea să îl vadă din reînnoitul respect care s-a 
zugrăvii pe chipurile tuturor vânătorilor. 

În urma sfatului lui Tarzan afacerile curţii au fost 
reluate de acolo de unde au fost întrerupte la sosirea sa. 
Ele constau mai ales în rezolvarea discuţiilor dintre 
războinici. 

Printre aceştia se afla unul care stătea numai cu o 
treaptă mai jos de tron: treapta despre care Tarzan a 
aflat mai târziu că este rezervată şefilor celor mai înalţi 
din triburile aliate care formau regatul Paluldonului. 

Acest războinic care a atras atenţia lui Tarzan, era un 
om înalt, puternic, cu înfăţişarea unui leu. El pleda faţă 
de Kotan o idee veche, de când lumea şi care va dura cât 
va dura omenirea. Era vorba despre o neînțelegere cu 
unul dintre triburile vecine. 

Afacerea în sine nu îl interesa pe Tarzan. Dar a fost 
impresionat de înfăţişarea vorbitorului, iar când l-a auzit 


118 


pe Kotan că îl numeşte Jadon. Interesul lui Tarzan a luat 
altă formă, pentru că acesta era tatăl lui Tadeu. 

Acest amănunt l-a aflat din întâmplare; ştia că nu îi 
va putea fi de vreun folos în momentul de fată. 
Deoarece, dacă ar fi îndrăznit să îi dezvăluie cumva 
relaţiile de prietenie cu fiul acestuia, ar fi trebuit să 
admită şi faptul că pretenţiile sale la dumnezeire sunt 
false. 

La închiderea şedinţei cu afacerile de stat din ziua 
aceea, Kotan a emis ideea că fiul lui Jad-ben-Otho, dacă 
binevoieşte, poate să viziteze templul unde se celebrau 
ceremoniile religioase pentru adorarea marelui 
Dumnezeu al Hodonilor. 

Astfel, Tarzan a fost condus de rege, urmat de 
războinicii curţii sale regale, prin coridoarele palatului 
spre partea de Nord a acelui grup de clădiri. 

Templul în sine nu era decât o parte a palatului şi de 
o arhitectură identică. Erau acolo mai multe locuri, de 
diferite mărimi, destinate ceremoniilor, dar despre al 
cărui scop Tarzan nu îşi putea face decât o idee dintre 
cele mai neclare. 

Fiecare avea un altar în partea de apus şi un altul în 
partea de răsărit, de o formă ovală, diametral cel mai 
lung al lor mergând dinspre apus spre răsărit. 

Toate erau săpate în vârful unei stânci joase şi fără 
acoperiş. Altarele dinspre apus erau invariabil făcute 
dintr-un singur bloc de piatră, a cărui suprafaţă era 
scobită într-un bazin lunguieţ. 

Cele de la răsărit erau fără scobitura menţionată, dar 
toate, fără excepţie, erau pătate sau vopsite cu o 
materie roşie-brună, pe care Tarzan nu avea nevoie să o 
privească de aproape pentru a şti, cu ajutorul nărilor sale 
sensibile, că petele brune erau de sânge uscat sau sânge 
omenesc care s-a uscat acolo. 

Sub aceste curţi temple erau alte coridoare şi 


119 


apartamente care ajungeau până departe, în adâncul 
stâncii, locuri întunecoase şi triste, care lăsau impresia 
unor închisori, dacă impresia trecătoare a lui Tarzan era 
adevărată. 

Kotan a trimis înainte un om ca să anunţe vizita fiului 
lui jJad-ben-Otho. Au fost întovărăşiţi prin templu de un 
grup mare de preoţi. 

Marca distinctivă a profesiunii acestora consta într-o 
mască ce le acoperă capul, reprezentând figuri care de 
care mai urâte. 

Marele preot nu purta aşa ceva. Era un bătrân cu ochi 
şireţi, în fundul capului, cu buze subţiri şi crude. 

În momentul în care l-a văzut, Tarzan a înţeles că aici 
era cea mai mare primejdie a şarlataniei sale, văzând, 
dintr-o singură privire, că omul acesta era contrariat de 
prezenţa şi de pretenţiile sale. 

A observat de asemenea că, dintre toţi locuitorii 
Paluldonului, numai marele preot era singurul în stare să 
aibă o apreciere exactă asupra lui Jad-ben-Otho, aşa că 
va fi dominat de bănuieli faţă de acela care se pretindea 
a fi fiul unui Dumnezeu fabulos. 

Totuşi, indiferent de bănuielile care ar fi fost ascunse 
în creierul său isteţ, Ludon, marele preot din Alur nu a 
contestat dreptul lui Tarzan la titlul de Dorul-Otho şi 
probabil că a fost reţinut de la asta de aceleaşi îndoieli 
care l-au reţinut la început pe Kotan şi pe războinicii 
acestuia: îndoieli ce existau în adâncul sufletelor tuturor 
blestemaţilor şi care au la temelie teama ca nu cumva, la 
urma urmei, să existe Dumnezeu. 

Astfel, pentru un moment, Ludon s-a menţinut într-o 
atitudine rezervată; totuşi, Tarzan ştia, tot atât de bine 
ca şi cum acest om şi-ar fi exprimat cu voce tare 
gândurile sale intime, că marele preot nu aştepta decât 
momentul potrivit să smulgă voalul care acoperea taina 
vicleşugului lui Tarzan. 


120 


La intrarea în templu, Kotan a predat conducerea 
oaspetelui în mâinile lui Ludon, ce îl conducea pe Tarzan 
prin acele părţi ale templului pe care numai el dorea să 
fie văzute. 

l-a arătat camera mare unde păstrau darurile 
credincioşilor, de la şefii barbari ai Paluldonului şi 
oamenii acestora. Aceste lucruri aveau valori deosebite, 
de la fructe uscate până la vase de aur masiv, aşa că în 
această cameră, cât şi în cele alăturate şi prin coridoare, 
era o aglomeraţie de bogății, care a uimit până şi ochiul 
aceluia care poseda secretul avuţiilor magaziilor din 
Opar. 

Umblând dintr-o parte în alta prin templu, se vedeau 
o mulţime de robi Wazdoni. Fructul invaziilor Hodonilor 
asupra satelor vecinilor mai puţin civilizaţi decât ei. 

Trecând prin faţa unui coridor a cănii intrare era 
barată cu gratii de fier. Tarzan a văzut înăuntru un 
număr mare de Pithec-Antropi de toate vârstele, de 
ambele sexe. Atât Hodoni cât şi Wazdoni. 

Dintre aceştia, majoritatea stăteau pe podeaua de 
piatră, într-o atitudine dintre cele mai abătute, în timp ce 
alţii păşeau dintr-o parte în alta şi pe a căror figură era 
zugrăvită o expresie de disperare şi de cea mai neagră 
deznădejde. 

- Cine sunt aceştia? l-a întrebat Tarzan pe Ludon. 

Era prima întrebare pe care de când a intrat în 
templu, o punea marelui preot: dar imediat a regretat 
această imprudenţă, pentru că Lodon s-a întors spre el 
cu o bănuială în ochi pe care nu a încercat cu nici cel mai 
mic efort să o ascundă. 

- Cine poate să ştie mai bine decât fiul lui Jad-ben- 
Otho? a răspuns Ludon. 

- La întrebările lui Dorul-Otho nu se răspunde, fără 
pedeapsă, cu alte întrebări, a replicat liniştit Tarzan. Şi 
dacă Ludon. Marele preot, vrea să ştie, pot să îi spun că 


121 


sângele unui preot fals, pe altarul stăpânului său, nu ar 
displace ochilor lui Jad-ben-Otho. 

Ludon s-a îngălbenit şi a răspuns la întrebarea lui 
Tarzan: 

- Acestea sunt jertfele al căror sânge va împrospăta 
altarele de răsărit, când soarele se întoarce la Tatăl tău 
la sfârşitul zilei. 

- Şi cine ţi-a spus că lui Jad-ben-Otho îi face plăcere 
ca poporul său să fie ucis pe altarele sale? a întrebat 
Tarzan. Ce ai zice dacă această credinţă a ta este 
greşită? 

- Atunci, mii au murit în zadar, a răspuns Ludon. 

Kotan şi războinicii săi ascultau cu mare atenţie acest 
dialog. 

De asemenea. Mulţi dintre sărmanii care erau dincolo 
de poarta aceea cu gratii, au auzit această discuţie şi 
ridicându-se de unde erau, s-au apropiat de uşa prin care 
în fiecare scară, cu puţin înainte de apusul soarelui, unul 
din ci era scos de acolo fără să se mai întoarcă vreodată. 

- Eliberează-i! a strigat Tarzan. Făcând un gest larg 
cu mâna spre victimele superstiţiei. Pot să vă spun, în 
numele lui Jad-ben-Otho. Că toate aceste sacrificii sunt o 
mare greşeală. 

Ludon s-a făcut alb ca varul. 

- Acesta este un sacrilegiu! a strigat el. De veacuri 
nenumărate preoţii au oferit în fiecare seară o viaţă 
pentru spiritul lui Jad-ben-Otho. În momentul când se 
întoarce la stăpânul său. Dar până acum marele nostru 
Dumnezeu nu a dat nici un semn de supărare. 

- Opreşte-te! a strigat autoritar Tarzan. Oarbă într- 
adevăr a fost preoțimea care nu a putut să citească în 
semnele trimise de Dumnezeul lor. 

Războinicii voştri mor sub cuţitele şi buzduganele 
Wazdonilor: vânătorii voştri cad sub ghearele lui Ja sau 
ale lui Jata: nu trece o singură zi să nu moară câţiva în 


122 


satele Hodonilor. Şi o moarte pe zi a acelora care mor 
este taxa impusă de Jad-ben-Otho pentru vieţile pe care 
le iei pe altarele răsăritene. Ce semn mai mare de 
neplăcere vrei să ai tu, oh, preot stupid! 

Ludon nu a răspuns nimic. 

In pieptul său s-a dezlănţuit o luptă grozavă între 
teama că acest om ar putea să fie fiul lui Dumnezeu cu 
adevărat. Şi speranţa lui că nu era aşa, dar, în cele din 
urmă. Teama a învins şi şi-a înclinat capul. 

- Fiul lui Jad-ben-Otho a vorbit, a zis el. 

Apoi, adresându-i-se unui preot din categoria celor 
mici. 

Zise: 

- Ridică zăvoarele, deschide uşa. Eliberează-i pe 
aceştia şi trimite-i la casele lor! 

Ordinul a fost ascultat şi executat, iar prizonierii, 
conştienţi de miracolul care i-a salvat, s-au îngrămădit în 
jurul lui Tarzan, căzându-i în genunchi şi slăvindu-l. 

Kotan era tot atât de zguduit ca şi marele preot de 
această răsturnare fără milă a unui obicei religios atât de 
vechi. 

- Dar ce trebuie să facem ca să fim plăcuţi în ochii lui 
Jad-ben-Otho? a strigat el, privindu-l pe Tarzan cu o 
expresie de nedumerire. 

- Dacă doriţi să împăcaţi voia lui Dumnezeu, a 
răspuns Tarzan, depuneţi pe altaruri daruri de hrană, 
unelte şi îmbrăcăminte, care sunt destul de frecvente în 
oraşul acesta. 

Obiectele vor fi binecuvântate de Jad-ben-Otho şi 
după aceea să le împărţiţi acelora care au mai multă 
nevoie de ele. Am văzut magaziile pline de aceste 
lucruri, cu propriii mei ochi am văzut-o şi pot să vă mai 
spun că, dacă preoţii învaţă poporul să intre astfel în 
graţia lui Dumnezeu, apoi poporul va aduce şi mai multe 
daruri pentru a fi întrebuințate pentru uşurarea nevoilor 


123 


altora. 

Zicând acestea, a făcut un semn că doreşte să iasă 
din templu. 

În timp ce ieşeau din locurile consacrate cultului 
religios din Alur, Tarzan a observat o clădire mică, dar 
destul de ornamentată, care se înălța izolată, cu totul 
detaşată de celelalte, ca şi cum ar fi fost tăiată dintr-o 
stâncă care nu a avut nici o legătură cu cele din jur. 

Tot examinând această clădire cu priviri de viu 
interes, a observat că, atât uşile, cât şi ferestrele sunt 
întărite cu gratii. 

- Cărui scop este destinată această clădire? l-a 
întrebat pe Ludon. Cine este închis acolo? 

- Nu este nimic, a răspuns repede şi nervos marele 
preot. Nu este nimeni acolo, clădirea este goală. A fost 
odată întrebuințată, dar de câţiva ani nu mai este. 

Şi cu aceste cuvinte să grăbi să ajungă la poarta prin 
care se intra înapoi în palatul regal. 

Acolo s-a oprit împreună cu preoţii săi, în timp ce 
Tarzan, Kotan şi războinicii Hodoni au ieşit din locurile 
consacrate templului. 

Era o întrebare pe care Tarzan ar fi dorit să o pună de 
mult, dar se temea ca nu cumva cu aceasta să 
întărească şi mai mult bănuielile din sufletul multora în 
privinţa adevărului spuselor sale. 

S-a hotărât ca, înainte de a se culca, să pună această 
întrebare lui Kotan, fie direct, fie indirect: dacă a fost 
vreodată cumva, de curând, în interiorul oraşului Alur o 
femeie de aceeaşi rasă cu Tarzan. 

În timp ce le era servită cina în sala de banchete din 
palatul lui Kotan, de către o parte din armata de robi 
negri pe al căror umăr a căzut sarcina tuturor treburilor 
mai grele şi a serviciului domestic din oraşul Alur, Tarzan 
a observat că în privirile unui rob a apărut o expresie de 
surpriză de recunoaştere, imediat ce privirile lor s-au 


124 


încrucişat prima dată aici, în sala de banchete. 

Mai târziu, l-a văzut şoptind cu un alt rob şi a indicat 
cu capul în direcţia lui Tarzan. 

Acesta nu îşi amintea însă să îl mai fi văzut vreodată 
pe acest Wazdon şi nu îşi putea explica deloc interesul 
care îl manifesta individul acela. Din cauza aceasta, nici 
nu s-a mai gândit la acest incident. 

Kotan era foarte surprins şi în sinea sa cu totul 
dezgustat că musafirul său dumnezeiesc nu are poftă să 
savureze din plin mâncărurile bogate servite la masă şi 
că nici nu vrea măcar să guste băutura înşelătoare a 
Hodonilor. 

Pentru Tarzan, banchetul era o formă obositoare şi 
fără rost, lăcomia mesenilor în a se îndopa cu hrană şi 
băutură fiind atât de mare, încât nu mai aveau timp de 
vorbă. 

Singurele sunete vocale la care se mărgineau era o 
plescăitură continuă care, împreună cu apucăturile lor, îi 
aminteau de o vizită pe care a făcut-o odată la moşiile 
ducelui de Westminster la Woodhouse, unde a văzut 
renumiţii porci de Berkshire. 

Unul câte unul, oaspeţii au sucombat sub efectele 
ameţitoare ale  rachiului: rezultatul era zgomotul 
sforăiturilor lor, aşa că. După puţin timp. Nu au rămas 
decât Tarzan şi sclavii, singurele persoane conştiente din 
sala de banchete. 

Ridicându-se în picioare, el s-a adresat unui negru 
înalt care stătea la spatele lui. 

- Vreau să dorm, a zis el. Condu-mă la apartamentul 
care mi-a fost rezervat. 

În timp ce acesta îl conducea afară din sala de 
oaspeţi, sclavul ce mai devreme a afişat o expresie de 
surpriză când l-a văzut pe Tarzan. S-a apropiat din nou 
de camaradul său, căruia i-a vorbit mai mult timp. 
Celălalt arunca priviri speriate în direcţia pe unde s-a 


125 


îndepărtat Tarzan. 

- Dacă ai dreptate, a zis el, trebuie să ne 
răsplătească cu libertatea noastră. Dar, dacă ai greşit 
cumva. Oh. Dumnezeule, care va fi soarta noastră? 

- Dar nu greşesc deloc! a strigat celălalt. 

- Numai unei singure persoane poţi să îi comunici 
aceasta, despre care am auzit că s-a purtat foarte acru 
când acest Dorul-Otho a fost adus la templu şi că tot 
timpul i-a dat suficiente motive ca să îl urască. Este 
vorba de Ludon, marele preot. 

- Îl cunoşti? a întrebat al doilea rob. 

- Am lucrat în templu, a răspuns colegul său. 

- Atunci du-te imediat şi spune-i totul şi nu uita să 
primeşti  făgăduiala libertății noastre în schimbul 
dovezilor care i le aducem. 

lată cum un Wazdon negru a mers până la poarta 
templului, unde a solicitat să îl vadă pe Ludon, marele 
preot, într-o problemă de mare importanţă; cu toate că 
era o oră târzie, Ludon l-a primit, iar, după ce a ascultat 
relatarea, i-a promis nu numai libertatea prietenului său, 
ci şi o mulţime de daruri, dacă vor putea dovedi 
exactitatea celor susţinute. 

lar în timp ce sclavul acesta vorbea cu marele preot 
din Alur. Un om aproape gol, neavând doar decât o 
centură care îi atârna peste şolduri. Tocmai trecea pe 
după umărul înalt al muntelui Pastorul Ved. 

Lumina lunii se reflecta atât pe ţeava lucioasă a unei 
Enfield atârnată de o curea de spate, cât şi de pe 
cartuşele de alamă din cele două cartuşiere în bandulieră 
de peste umerii lui largi şi bruni şi o a treia cu care era 
încins mijlocul lui subţire. 

Călăuza lui Tarzan l-a condus într-o cameră ale cărei 
ferestre erau spre lacul Albastru şi unde a găsit un pat la 
fel cu acelea pe care le-a văzut în satul Wazdonilor: o 
simplă platformă de piatră, puţin mai ridicată decât 


126 


podeaua şi peste care erau aşternute un număr de 
blănuri tăbăcite. 

A adormit fără să aibă ocazia să îi pună întrebarea 
care îl ardea la suflet şi fără să aibă vreun răspuns la ea. 

S-a trezit o dată cu revărsatul zorilor, când a început 
să se plimbe prin interiorul şi exteriorul palatului. Înainte 
de a se vedea vreunul dintre ceilalţi locuitori din palat. 

Nemaiîntâlnind pe nimeni care să îl oprească sau să îi 
ceară lămuriri de ceea ce făcea, a ajuns după un timp la 
un loc închis, împrejmuit cu un zid înalt, care se afla în 
centrul terenului palatului şi care îi stârnea în mare 
măsură curiozitatea, fiind ferm hotărât să cerceteze cât 
va putea mai bine fiecare părticică a palatului şi a 
împrejurimilor sale. 

Acest loc părea că nu are nici uşi, nici ferestre, dar 
probabil că era. Cel puţin în parte, tară acoperiş, fapt pe 
care îl dovedeau nişte crengi care s-au întins pe 
deasupra zidului din apropierea copacului. 

Nu a găsit nici un mijloc de a intra. Atunci şi-a 
desfăcut funia şi aruncând-o peste creanga care ieşea în 
afara zidului a ajuns după câteva clipe, sus pe creasta 
zidului. 

Fără să mai aştepte să se asigure dacă în grădină se 
află vreun Wazdon sau Hodon sau vreo fiară sălbatică, a 
sărit uşor pe pământul moale din interior şi fără să mai 
piardă vremea, a început o cercetare sistematică a 
acestui loc închis. 

Curiozitatea lui a mai fost stârnită şi de faptul că locul 
nu era pentru folosinţa generală, nici chiar a acelora care 
aveau intrarea liberă în alte părţi ale palatului. 

Astfel, la frumuseţea naturală a grădinii, s-a adăugat 
şi absenţa oricărui muritor, ceea ce îi uşura lui Tarzan 
explorarea grădinii, arătându-i-o tot mai atrăgătoare, 
insuflându-i speranţa că într-un loc ca acesta o va găsi 
pe cea care l-a împins la căutări grele şi lungi. 


127 


În grădină erau mici pârâiaşe artificiale şi lacuri în 
miniatură, mărginite de tufişuri, parcă alcătuite de mâna 
îndemânatică a vreunui grădinar perfect, atât de bine 
scoteau în relief frumuseţea şi contururile naturii. 

Suprafaţa interioară a zidurilor era modelată astfel ca 
să reprezinte stâncile albe ale Paluldonului, întrerupte în 
unele locuri de imitații în miniatură ale trecătorilor pline 
de verdeață ale originalului. 

Cuprins de admiraţie şi gustând în întregul ei fiecare 
surpriză nouă pe care i-o oferea priveliştea, Tarzan 
înainta încet în jurul grădinii şi ca întotdeauna, înainta 
fără cel mai mic zgomot. 

Trecând printr-o pădure în miniatură, a dat peste o 
mică suprafaţă cu brazde pline de flori şi în acelaşi timp, 
a observat prima femeie Hodonă pe care avea prilejul să 
o vadă de când a intrat în palat. 

In centrul micului spaţiu deschis stătea o femeie 
tânără şi frumoasă, mângâind capul unei păsări pe care 
o ţinea cu cealaltă mână lângă pieptul ei. 

Tarzan nu putea să îi vadă faţa decât din profil, dar, 
judecând după criteriul de frumuseţe din oricare ţară 
civilizată, nu putea fi considerată mai puţin drăguță. 

Jos, pe iarbă, la picioarele ei şi aşezată cu spatele 
spre el stătea o sclavă Wazdonă. 

Văzând că aceea pe care o căuta nu este acolo şi 
fiindu-i teamă să nu se dea vreo alarmă, dacă va fi 
descoperit de cele două femei, Tarzan a încercat să evite 
acest incident posibil căutând un loc unde să se ascundă 
în tufişuri. 

Mai înainte însă să poată să o facă, fata Hodonă s-a 
întors spre el, ca şi cum vreun simţ necunoscut ar fi 
avertizat-o de prezenţa lui; de altfel, o simplă 
manifestare, care ne este mai mult sau mai puţin 
cunoscută tuturor. 

Când l-a văzut, privirile fetei nu au arătat decât 


128 


surprindere; nu s-a reflectat în ochii ei mici nici cea mai 
mică urmă de frică, nici nu a ţipat, nici nu a ridicat tonul 
vocii sale armonios modelate când i s-a adresat. 

- Cine eşti tu, a întrebat ea, care intri cu o astfel de 
îndrăzneală în „Grădina interzisă”? 

La sunetul vocii stăpânei sale, sclava a sărit imediat 
în picioare, întorcându-se cu faţa spre el. 

- Tarzan Jad-guru! A exclamat fata cu un amestec de 
mirare şi uşurare. 

- II cunoşti? a strigat stăpâna sa, întorcându-se spre 
ea şi dându-i astfel ocazia lui Tarzan să ridice repede un 
deget la buzele sale, ca nu cumva fata să îl trădeze şi 
mai mult; cea care îl privea uimită era Panatlea: un izvor 
tot atât de mare de surprindere pentru el ca şi prezenţa 
lui pentru ea. 

Repezită de stăpâna sa şi cu semnul tăcerii făcut 
simultan de Tarzan, Panatlea a rămas un timp fără grai, 
apoi a îngânat ceva în căutarea unui mijloc de ieşire din 
impasul în care se afla: 

- Am crezut... Dar nu... am greşit... Am crezut că era 
unul pe care l-am mai văzut o dată lângă Korulgrif. 

Hodona i-a privit alternativ pe cei doi cu o expresie 
întrebătoare şi de îndoială. După câteva clipe i s-a 
adresat lui Tarzan: 

- Dar tu nu mi-ai răspuns încă, străine, cine eşti? 

- Nu ai auzit, deci, despre musafirul care a sosit ieri la 
curtea regelui tău? 

- Vrei să spui că tu eşti Dorul-Otho?! a exclamat ea. 

Şi neîncrederea din ochii ei făcu loc onoarei şi 
respectului. 

- Eu sunt, a răspuns Tarzan. Dar tu? 

- Eu sunt Ghizi, fiica lui Kotan, Regele Paluldonului. A 
răspuns ea. 

Aşadar, ca era Ghizi, pentru dragostea căruia Tadeu a 
preferat exilul în loc de slujba de preot în Alur. 


129 


Tarzan s-a apropiat de această prinţesă atât de 
drăguță şi de o rasă atât de barbară. 

- Fiica lui Kotan. A început el, Jad-ben-Otho este 
satisfăcut de tine şi ca un semn al favoarei tale. L-a ferit 
pe acela pe care îl iubeşti de la multe primejdii mari. 

- Nu înţeleg, a răspuns fata. 

Dar roşcata care îi acoperă fata îi dezminţea vorbele. 

- Bulet, a continuat ca. Este oaspete în palatul tatălui 
meu. Nu am auzit să fie în vreo primejdie. Eu sunt 
logodită cu Bulet. 

- Dar nu pe Bulet îl iubeşti, a zis Tarzan. 

Ghizi a roşit din nou până la albul ochilor şi şi-a întors 
faţa într-o parte. 

- Am displăcut oare marelui Dumnezeu? 

- Nu. Pentru că după cum ţi-am spus. El este foarte 
mulţumit de tine şi ti l-a păstrat pe Tadeu. 

- Jad-ben-Otho ştie totul şi fiul său îi împărtăşeşte 
ştiinţa. 

- Nu, se grăbi să o îndrepte Tarzan, ca nu cumva 
reputaţia lui de atotştiutor să nu îl pună într-o 
încurcătură. Eu nu ştiu decât ceea ce Jad-ben-Otho 
doreşte să ştiu. 

- Spune-mi, te rog. Voi fi vreodată împreună cu 
Tadeu? Desigur, fiul lui Jad-ben-Otho poate citi viitorul. 

Tarzan era foarte încântat să îşi lase o portiţă de 
scăpare. 

- Nu ştiu nimic despre viitor, a zis el. Decât numai 
ceea ce vrea Jad-ben-Otho. Dar cred că nu trebuie să îţi 
fie teamă de viitor, dacă îi rămâi credincioasă lui Tadeu 
şi prietenilor lui. 

- L-ai văzut? Spune-mi unde este? 

- Da. L-am văzul. Ultima dată era cu Omat, gundul de 
Korulja. 

- Prizonier al Wazdonilor? l-a întrerupt fata. 

- Nicidecum. Nu era prizonier, ci oaspete onorat, a 


130 


răspuns Tarzan. Aşteaptă! Nu vorbi! Acum primesc o 
veste de la tatăl meu, Jad-ben-Otho. 

Amândouă femeile au căzut în genunchi acoperindu- 
şi faţa cu mâinile. Erau cuprinse de un respect total la 
gândul apropierii grozave a marelui lor Dumnezeu. 

După puţin timp. Tarzan a atins-o pe Ghizi pe umăr. 

- Ridică-te! i-a spus Tarzan, Jad-ben-Otho a vorbit. Mi- 
a spus că această fată sclavă este din tribul Korulja. 
Unde se află acum Tadeu şi ea este logodnica lui Omat, 
Gundul. Numele ei este Panatlea. 

Ghizi s-a întors întrebător spre Panatlea. 

Aceasta a făcut afirmativ din cap, mintea ei simplă 
nefiind în stare să hotărască dacă ea şi stăpâna sa sunt 
sau nu victimele unei mistificări cumplite. 

- Aşa este cum spune, a şoptit ea. 

Ghizi a căzut în genunchi, atingându-şi fruntea de 
picioarele lui Tarzan. 

- Mare este onoarea pe care Jad-ben-Otho a făcut-o 
umilei sale servitoare! a strigat ea. Transmite-i bietele 
mele mulţumiri pentru fericirea care a adus-o Ghizei. 

- Tatălui meu i-ar plăcea, a zis Tarzan, dacă ai face ca 
Panatlea să fie înapoiată în satul părinţilor ei. 

- Dar ce îi pasă lui Jad-ben-Otho de o fiinţă ca ea? a 
întrebat Ghizi cu o voce mândră. 

- Nu este decât un singur Dumnezeu, a răspuns 
Tarzan. Şi este tot atât de mult al Wazdonilor, cât şi al 
Hodonilor. Precum şi al păsărilor, al fiarelor, al florilor şi a 
tot ce creşte pe suprafaţa pământului şi sub apă. Dacă 
Panatlea face ceea ce trebuie faţă de el, ea este mai 
mare în ochii lui decât fiica lui Kotan, dacă face greşeli. 

- Voința lui Jad-ben-Otho se va îndeplini, a zis Ghizi cu 
supunere, dacă îmi va sta în putinţă. Cel mai bun lucru 
este, oh, Dorul-Otho, să comunic regelui dorinţa tatălui 
tău. 

- Atunci, ţine-o lângă tine, a adăugat Tarzan şi ai grijă 


131 


să nu i se întâmple ceva rău. 

Mi-a fost adusă abia ieri şi niciodată nu am mai avut o 
sclavă care să îmi placă atât de mult. Mi-ar părea rău să 
mă despart de ea. 

- Dar mai sunt şi altele, a zis Tarzan. 

- Da, a răspuns Ghizi, mai sunt şi altele, dar nu este 
decât o singură Panatlea. 

- Se aduc mulţi sclavi în oraş? 

- Da! 

- Şi vin mulţi străini din alte ţări? a continuat să 
întrebe Tarzan. 

Fata a dat din cap negativ. 

- Numai Hodonii din cealaltă parte a văii lui Jad-ben- 
Otho; dar ei nu sunt străine. 

- Atunci eu sunt primul străin care a intrat pe porţile 
oraşului Alur? 

- Dar are oare nevoie fiul lui Jad-ben-Otho să pună 
atâtea întrebări unei sărmane muritoare ca Ghizi? 

- După cum ţi-am mai spus, Jad-ben-Otho este 
singurul atotştiutor. 

- Atunci, dacă dorea să ştii acest lucru, a răspuns 
imediat Ghizi, desigur că te-ar fi înştiinţat. 

Tarzan a zâmbit în sinea sa faţă de îndemânarea 
acestei drăcoaice ce îl combătea cu propriile arme. 

Totuşi, într-o măsură evitarea întrebării lui ar fi putut 
fi considerat şi un răspuns. 

- Atunci au mai fost străini pe aici în timpul din urmă, 
aşa este? a insistat el. _ 

- Nu pot să îţi spun ceea ce nu ştiu, a răspuns fata. In 
palatul tatălui meu circulă multe zvonuri, dar cum poate 
să ştie o femeie din palat cât adevăr şi câtă închipuire 
este într-un zvon? 

- A existat, deci, un astfel de zvon? 

- A fost numai un zvon care a ajuns la „Grădina 
interzisă”, a răspuns ea. 


132 


- Acest zvon se referea cumva la o femeie de altă 
rasă? 

Din clipa în care a pus întrebarea şi până acum, în 
aşteptarea răspunsului, a crezut că inima încetează să îi 
mai bată. Atât de covârşitoare era pentru el situaţia. 

Fata a ezitai un moment înainte să răspundă. 

- Nu, a zis ea. Nu pot să vorbesc despre acest 
subiect, pentru că oricât de mare importantă ar avea ca 
Dumnezeii să se intereseze de el, cu singură aş deveni 
obiectul urii tatălui meu, dacă l-aş discuta. 

- În numele lui Jad-ben-Otho, îţi poruncesc să 
vorbeşti! a zis Tarzan. În numele lui Jad-ben-Otho, în 
mâinile căruia stă soarta lui Tadeu. 

Fata s-a tăcut palidă ca ceara. 

- Ai milă! a strigat ea. Voi vorbi pentru binele lui 
Tadeu şi voi spune tot ce ştiu! 

- Ce să spui? A întrebat o voce aspră dintr-un tufiş de 
la spatele lor. 

Toţi trei au întors capul şi au văzut apărând din tufiş 
statura impunătoare a lui Kotan. 

Trăsăturile lui erau schimonosite de furie, dar, când |- 
a observat pe Tarzan, a făcut un loc unei expresii de 
surpriză, nuanţată de o oarecare teamă. 

- Dorul-Otho! a exclamat el. Nu am ştiut că eşti aici.. 

După aceea, şi-a îndreptat umerii şi ridicând capul cu 
mândrie, a continuat: 

- Sunt unele locuri în care nici fiul marelui Dumnezeu 
nu poate intra şi acesta este unul dintre ele: „Grădina 
interzisă”. 

Era o provocare, dar, cu toată atitudinea lui 
îndrăzneață, se putea observa, în tonul vocii sale, o 
oarecare scuză, indicând că, din sufletul lui superstiţios, 
nu a pierit teama inerentă a omului pentru creatorul său. 

- Vino, Dorul-Otho! a continuat el. Nu ştiu nimic din 
ce a apucat să îţi spună fetiţa aceasta fără minte, dar 


133 


orice doreşti să afli, îţi va spune Kotan, regele ţării. 

Apoi, adresându-i-se fiicei sale: 

- Ghizi, treci imediat în camera ta, indicându-i cu 
severitate partea cealaltă a grădinii. 

Prinţesa, urmată de Panatlea, a pornit imediat în 
direcţia aceea. 

- Noi vom merge pe aici. a zis Kotan. 

Şi pornind înainte, l-a condus pe Tarzan în altă 
direcţie. 

Alături, de partea aceea a zidului de care se apropiau, 
Tarzan a zărit o grotă în stânca zidului şi coborând o 
scară şi trecând printr-un coridor, au intrat în clădirea 
principală a palatului. 

La această intrare în Grădina interzisă stăteau doi 
războinici înarmaţi: era o dovadă clară că aceste locuri 
sacre erau bine păzite. 

Kotan l-a condus în tăcere înapoi în propriile 
apartamente din palat. O încăpere mare, anticamera 
aceleia spre care mergeau, era plină cu soldaţi şi nobili, 
în aşteptarea plăcerii de a-şi vedea domnitorul. 

Imediat după ce au intrat, toată lumea s-a ferit într-o 
parte şi în alta. Deschizând, astfel, un drum de onoare 
pentru rege şi oaspetele său divin. 

In apropierea unei uşi din partea cealaltă a sălii şi 
jumătate ascuns printre războinici, se afla Ludon. Marele 
preot. 

Tarzan l-a zărit numai în treacăt, dar i-a fost 
suficientă această clipă ca să observe expresia de 
răutate şi de viclenie de pe faţa crudă a acelui om, 
presimţind nimic bun..., dar nu a avut timp să îl 
privească mai scrutător, pentru că a trecut cu Kotan în 
odaia alăturată. 

Tot în momentul acela a apărut şi masca urâtă a unui 
preot la intrarea opusă. Posesorul ei s-a oprit acolo un 
moment, aruncând o privire rapidă de jur-împrejur şi 


134 


apoi, găsindu-l pe acela pe care îl căuta a pornit către el 
şi după câteva momente, s-a oprit în fata lui Ludon. 

S-a încins atunci între amândoi o convorbire în 
şoaptă, pe care marele preot o sfârşi astfel: 

- Intoarce-te imediat în apartamentele prinţesei şi ai 
grijă ca sclava să fie trimisă numaidecât în templu la 
mine! 

Preotul inferior a pornit imediat să îndeplinească 
ordinele primite. Ludon s-a îndepărtat şi el de acolo, dar 
şi-a îndreptat paşii spre locaşul unde domnea suveran 
suprem. 

Cam la o jumătate de oră după aceea, un războinic 
Hodon a fost introdus la Kotan. 

- Ludon, marele preot, doreşte prezenţa lui Kotan, 
regele, în templu, a relatat trimisul. Dorinţa marelui 
preot este ca regele să vină singur. 

Kotan a dat din cap, indicând că acceptă ordinul la 
care şi regele trebuie să se supună. 

- Mă întorc repede. Dorul-Otho, s-a adresat el lui 
Tarzan şi în timpul acesta, atât războinicii cât şi sclavii 
sunt la ordinele tale. 


CAPITOLUL X - Curajul lui Tarzan. 


A trecut mai mult de o oră până să se întoarcă regele 
în apartament, iar în timpul acesta Tarzan s-a ocupat cu 
examinarea sculpturilor de pe ziduri şi a numeroaselor 
specimene de scrieri de mână, prin care caligrafie 
paludodenii au dat camerelor o atmosferă de lux şi 
bogăţie. 

Kotan s-a înapoiat tocmai când el se îndeletnicea cu 
această ocupaţie destul de plăcută. 

Când, atras de mişcarea draperiilor pe unde a intrat 
regele, s-a întors şi l-a privit, a rămas aproape încremenit 
de schimbarea care s-a ivit în fizionomia lui. 


135 


Faţa lui era lividă, mâinile îi tremurau ca de boala 
copiilor, iar ochii îi erau holbaţi de frică. Infăţişarea lui 
trăda clar, un amestec de furie aprigă şi o frică excesivă. 

Tarzan l-a privit întrebător. 

- Ai primit veşti rele. Kotan? a rostit el până la urmă. 

Regele a mormăit ceva imperceptibil în spatele lui s- 
au îngrămădit în apartament un număr mare de soldaţi, 
blocând, astfel, intrarea. 

Regele a privit mai întâi foarte speriat în stânga şi în 
dreapta. A aruncat o privire de groază spre Tarzan, apoi, 
întorcându-şi faţa şi privirile în sus către cer, a exclamat: 

- Jad-ben-Otho, martor să îmi eşti că nu fac acest 
lucru de bună voie! 

A urmat după aceea o tăcere scurtă, care a fost 
întreruptă tot de Kotan. 

- Arestaţi-l! a strigat el către războinicii din jur, 
pentru că Ludon, marele preot, jură că acest om este un 
impostor. 

A le împotrivi cu arme acestui număr mare de soldaţi 
şi chiar în mijlocul palatalului regelui lor, ar fi fost mai 
mult decât un gest fatal. 

Tarzan a ajuns, până acum, destul de departe cu 
agerimea minţii sale: iar acum, când speranţele şi 
bănuielile i-au fost adeverite în parte, în ultimele câteva 
ore, de confirmarea clară a Ghizelei, şi-a dat seama că 
are cea mai mare nevoie de a nu căuta moartea cu orice 
preţ, când putea să o evite. 

- Staţi! a strigat el ridicând mâna cu palma deschisă 
în faţa lor. Ce înseamnă asta? 

- Ludon pretinde că are dovezi că nu eşti fiul lui Jad- 
ben-Otho, a răspuns Kotan. El cere să te ducem în 
camera tronului, spre a fi judecat. Dacă eşti ceea ce 
pretinzi fi, nimeni nu ştie mai bine decât tine că nu 
trebuie să îţi fie teamă a te supune cererii lui; nu uita, 
însă, că, în asemenea afaceri, marele preot comandă 


136 


regelui şi că eu nu sunt decât executorul acestor ordine 
şi nu autorul lor. 

Tarzan vedea bine că Kotan nu era pe deplin convins 
de înşelăciunea sa, fapt care ieşea şi din încercarea lui 
clară de a-şi scuza acţiunea. 

- Să nu pună mâna războinicii tăi pe mine, i-a zis 
Tarzan lui Kotan, ca nu cumva Jad-ben-Otho, înşelându- 
se asupra intenţiilor lui, să nu îi trăsnească pe toţi. 

Efectul acestor vorbe a fost instantaneu asupra 
acelora din rândurile din faţă, fiecare soldat luând un aer 
pocăit şi modest şi tot ascunzându-se după cei din spate: 
era o pocăință care devenea contagioasă. 

Tarzan a început să zâmbească, spunând cu o voce 
calmă: 

- Nu vă fie teamă! Vom merge de bună voie în 
camera de audienţă, să îi înfrunt pe nelegiuiţii care mă 
acuză. 

Cum au intrat în sala tronului, s-a ivit o complicaţie 
dintre cele mai grave. 

Kotan nu dorea să recunoască dreptul lui Ludon de a 
ocupa o poziţie inferioară; similar şi Tarzan, în virtutea 
pretențiilor sale înalte, susţinea că nimeni nu poate să 
stea mai presus decât el. 

Dar, dintre toţi cei de faţă, hazul acestei situaţii nu 
era priceput decât de Tarzan. 

Ca să uşureze situaţia, Jadon a emis ideea ca toţi trei 
să ocupe tronul. Această idee a fost respinsă de Kotan, 
cu argumentul că nici un muritor altul decât regele 
Paluldonului nu a stat vreodată acolo sus şi ceva mai 
mult. Nu era loc destul pentru toţi trei. 

- Dar cine este acuzatorul meu şi cine este 
judecătorul? a întrebat Tarzan deodată. 

- Ludon este acuzatorul, s-a grăbit să adauge marele 
preot. 

- Aşa? Voi fi judecat deci de acela care mă acuză? 


137 


Lăsaţi la o parte orice formalităţi şi spuneţi-i lui Ludon să 
mă condamne! 

Accentul lui Tarzan era ironic şi în privirea cu care ÎI 
căuta pe marele preot era atâta sarcasm, precum şi în 
rânjetul de pe faţa lui, încât a stârnit în proporţii 
extraordinare ura aceluia. 

Evident, însă, că regele Kotan şi războinicii lui şi-au 
dat seama de dreptatea obiecţiilor ridicate de Tarzan 
împotriva acestui sistem îngust de a împărţi dreptatea. 

- Numai Kotan poate să judece în camera tronului din 
palatul său, a zis Ludon. El trebuie să asculte şi acuzaţiile 
martorilor, iar sentinţa dată de Kotan să fie definitivă. 

Cu toate acestea, regele nu a fost deloc încântat să 
prezideze o judecată împotriva unuia care se putea prea 
bine să fie fiul lui Dumnezeu, aşa că a căutat o portiţă de 
scăpare. 

- Nu este decât o problemă pur religioasă, a zise el şi 
conform tradiţiilor, regele Paluldonului nu trebuie să se 
amestece în afaceri bisericeşti. 

- În cazul acesta, să se ţină judecata în templu! a 
strigat un şef, pentru că şi războinicii doreau ca regele 
lor să nu aibă nici un motiv de răspundere în această 
afacere. 

Propunerea i-a fost mai mult decât binevenită marelui 
preot, care în sinea sa se învinovăţea că nu s-a gândit 
mai demult la aceasta. 

- Este adevărat, a zis el. Acest om a păcătuit contra 
templului. Prin urmare, acolo trebuie să fie judecat! 

- Fiul lui Jad-ben-Otho nu va fi târât nicăieri! a strigat 
Tarzan. Dar este posibil ca la sfârşitul acestei judecăţi să 
fie târât cadavrul lui Ludon, marele preot, afară din 
templul Dumnezeului pe care el îl nesocoteşte. 
Gândeşte-te bine, Ludon, până nu comiţi o asemenea 
nebunie. 

Vorbele lui rostite cu intenţia de a-l intimida pe 


138 


marele preot nu au avut nici un efect, căci Ludon nu s-a 
speriat câtuşi de puţin de fondul ideii lui Tarzan. 

- lată un om ce, s-a gândit Tarzan, cunoscându-şi 
religia mai bine ca oricare altul, îşi dă foarte bine seama 
de falsitatea celor pretinse de mine, după cum îşi dă 
seama şi de falsitatea credinţei pe care o predică. 

Totuşi, ştia bine că singura sa speranţă consta în a se 
arăta cât se poate de indiferent faţă de toate acuzele. 

Kotan şi războinicii tot se mai aflau sub influenţa 
credinţei în el, şi de acest fapt Tarzan trebuia să profite 
în actul final al dramei înscenate de Ludon, pentru a fi 
salvat din mâinile invidiosului preot care, în inima lui, 
probabil l-a condamnat deja la moarte. 

Ridicând, deci, din umeri, ca şi când ar fi fost vorba 
despre o afacere foarte importantă, Tarzan a coborât 
scările piramidei. 

- Pe Dorul-Otho nu îl interesează, a zis el, în ce loc 
găseşte de cuviinţă Ludon să îl înfurie pe Dumnezeul 
său, pentru că mânia lui Jad-ben-Otho se poate abate tot 
atât de uşor în templu, ca şi în camera tronului. 

Nemărginit de uşurat de soluţia atât de simplă a 
problemei lor, Kotan şi războinicii au pornit din camera 
tronului spre templu, timp în care le-a crescut credinţa în 
Tarzan, faţă de indiferența care o afişa acesta acuzațiilor 
care i s-au adus. 

Ludon i-a condus pe toţi în cea mai largă dintre 
curţile templu cu altare. 

Instalându-se în spatele altarului din apus, i-a făcut 
semn lui Kotan să şadă pe platforma de la stânga, 
spunându-i şi lui Tarzan să ocupe un loc identic însă, la 
dreapta altarului. 

Când Tarzan s-a urcat pe platformă, privirile lui s-au 
încruntat de supărare fată de tabloul care i s-a 
reprezentat. 

Bazinul scobit în suprafaţa de sus a altarului era plin 


139 


de apa în care plutea cadavrul gol al unui copil abia 
născut. 

- Ce înseamnă asta? a strigat el, întorcându-se spre 
Ludon. 

Acesta a zâmbit răutăcios. 

- Faptul că nu ştii este o nouă dovadă de vanitate a 
pretențiilor tale. Da, pozezi ca fiu al lui Dumnezeu şi nu 
ştii că la apusul soarelui aducem jertfa unui bărbat, iar la 
răsăritul lui jertfa unui copil abia născut. Astfel îl onorăm 
noi pe Jad-ben-Otho şi aceste amănunte le ştiu până şi 
copii mici ai Hodonilor, numai acela care pretinde că este 
fiul lui Dumnezeu nu le ştie. Dacă aceste dovezi, a 
continuat Ludon, nu sunt suficiente, am şi altele. Treci în 
faţă Wazdon! A poruncit marele preot, indicând cu 
degetul pe un sclav care stătea printre alţi negri şi câţiva 
preoţi, undeva mai încolo de altar. Spune-ne: ce ştii 
despre această fiinţă, strigă Ludon, arătându-l pe Tarzan, 
de îndată ce negrul a făcut, tremurând, vreo doi paşi 
spre altar. 

- L-am văzut mai înainte, a început Wazdonul. Eu 
sunt din tribul Korulul şi într-o zi, nu demult, un grup din 
care făceam parte s-a întâlnit cu câţiva războinici din 
Korulja pe muchia dealului care desparte văile noastre. 
Printre inamici era şi această fiinţă ciudată pe care ei o 
numeau Tarzan Jad-guru şi într-adevăr era teribil, 
deoarece au trebuit douăzeci de inşi să îl doboare. Nu se 
lupta însă cum s-ar fi luptat un Dumnezeu, iar când l-a 
izbit o ghioagă în cap, a căzut în nesimţire ca oricare 
muritor. 

L-am adus după aceea, a reluat negrul după ce l-a 
privit intens pe Tarzan. În satul nostru prizonier, dar a 
scăpat după ce a tăiat capul războinicului pe care l-am 
lăsat să-l păzească, ducând cu el acest cap tocmai de 
partea cealaltă a văii şi atârnându-l de creanga unui 
copac. 


140 


- Cuvântul unui rob contra cuvântului lui Dumnezeu! 
Foarte frumos! a strigat Kotan, care şi mai înainte 
arătase o oarecare prietenie subtilă faţă de pretinsul 
urmaş de zeu. 

- Nu este decât un pas în progresul nostru către 
adevăr, se grăbi să explice Ludon. Se poate ca mărturiile 
aduse de singura prinţesă a casei de Kotan să 
cântărească mai mult pentru marele şef de la Nord, cu 
toate că tatăl unui fiu care a fugit de oferta sfântă a 
carierei de preot nu ar asculta bucuros la mărturiile 
aduse împotriva unui alt păgân. 

Jadon a pus repede mâna pe mânerul cuţitului său de 
la cingătoare, dar războinicii din jurul lui l-au reţinut, 
prinzându-l de braţ. 

- Ai grijă, Jadon, că eşti în templul lui Jad-ben-Otho. 

Şi astfel, marele şef a fost nevoit să înghită 
apostrofarea lui Ludon, deşi jignirea a săpat în inima 
războinicului o ură cruntă împotriva marelui preot. 

Kotan s-a adresat cu mirarea lui Ludon. 

- Ce poate să ştie fiica mea despre aceasta? Sper că 
nu vei aduce o prinţesă a casei mele ca martoră publică? 

- Nu, a răspuns Ludon, nu o voi aduce pe ea în 
persoană, dar am aici pe altcineva care poată să facă 
declaraţii pentru prinţesă. 

Şi, zicând aceasta, Ludon a făcut un semn unui preot 
inferior, la apropiere căruia îi zise: 

- Adu-o pe sclava prinţesei! 

Preotul cu masca urâtă a apărut după o clipă, trăgând 
după ea cu silă, o fată wazdonă, care, se vedea clar, nu 
venea de bună voie. 

Era Panatlea. 

- Prinţesa Ghizi, a început preotul, era singură în 
„Grădina prohibită”, numai cu această sclavă, când 
deodată, apare înaintea ei, ieşind pur şi simplu din tufişul 
de alături, această fiinţă care pretinde că este Dorul- 


141 


Otho. Prinţesa, declară că sclava, când l-a văzut a strigat 
surprinsă că l-a recunoscut, zicându-i “Tarzan Jad-guru”, 
acelaşi nume despre care a vorbit sclavul din Korulul. 
Această femeie nu este din Korulul, ci din Korulja, adică 
din tribul cu care ni se spune că a fost mai întâi văzută. 

Mai departe, aşa ne spune prinţesa, această femeie, 
al cărei nume este Panatlea şi care i-a fost adusă abia 
ieri. l-a istorisit o poveste foarte ciudată şi anume că ar fi 
fost salvată din mâinile unui Torodon din Korulgrif de 
către o creatură ca aceasta, pe care îl numea Tarzan Jad- 
guru. A mai spus că amândoi au fost urmăriţi de doi grifi 
şi cum el i-a înşelat să plece de lângă Panatlea, care a 
putut să scape, dar mai târziu a fost prinsă de noi şi 
adusă în Alur. Tot nu sunteţi lămuriţi, a strigat apoi 
Ludon. Adresându-se mulţimii, că această fiinţă nu este 
fiul lui Dumnezeu? 

Apoi, s-a răstit întorcându-se spre Panatlea: 

- Ţi-a spus el vreodată că este fiul lui Dumnezeu? 

Panatlea a făcut un pas înapoi, îngrozită. 

- Răspunde, sclavo! A răcnit marea preot. 

- Părea într-adevăr că este mai mult decât un simplu 
muritor, ocoli răspunsul Panatlea. 

- Ţi-a spus vreodată că este fiul lui Dumnezeu? 
Răspunde direct la întrebare! a insistat Ludon. 

- Nu, a răspuns Panatlea în şoaptă, aruncând o privire 
rugătoare lui Tarzan, pentru a-i cere iertare. 

El îi răspunse cu un zâmbet prietenesc de încurajare: 

- Aceasta nu este o dovadă că el nu este fiul lui Jad- 
ben-Otho. Încercaţi să vi-l închipuiţi pe Jad-ben-Otho 
umblând dintr-o parte în alta. Strigând: Eu sunt 
Dumnezeu! Eu sunt Dumnezeu! L-ai auzit tu vreodată, 
Ludon? Desigur că nu, pentru ce ar face fiul ce nu face 
tatăl? 

- Destul! a strigat Ludon. Dovezile sunt zdrobitoare. 
Această fiinţă este un şarlatan; iar eu, preotul cel mai 


142 


înalt al lui Jad-ben-Otho în oraşul Alur, îl condamn la 
moarte! 

Acestor vorbe a urmat un moment de tăcere: Ludon 
s-a oprit intenţionat, pentru culminarea efectului 
dramatic. 

- Şi, dacă am greşit, a încheiat el, să mă trăsnească 
Dumnezeu, aşa cum stau aici în faţa voastră a tuturor! 

Tăcerea a fost atât de mare, atât de profundă, încât 
se auzea până şi plescăitul apei lacului, care se izbea de 
zidul palatului. 

Ludon a rămas în picioare, cu faţa întoarsă către cer. 
cu braţele întinse, în atitudinea unui om care şi-ar 
dezgoli pieptul, pentru a se împlânta pumnalul 
executorului. 

Războinicii, preoţii şi sclav îi s-au îngrămădit cu toţii 
în curtea sacră, aşteptând împlinirea răzbunării lui 
Dumnezeu. 

Tarzan, însă, a rupt tăcerea: 

- Dumnezeul tău te ignoră, Ludon, i-a zis el cu o voce 
batjocoritoare, cu intenţia precisă ca să întărească şi mai 
mult mânia marelui preot. Da, te ignoră cu totul şi pot să 
dovedesc aceasta înaintea ochilor tuturor preoţilor tăi şi 
ai nobilimii războinice care este de faţă. 

- Dovedeşte-o. Profanatorule, dacă poţi să o faci! 

- Bine, a zis Tarzan. Tu, care mă numeşti profanator, 
care te-ai convins că sunt un impostor şi că eu, simplu 
muritor, am pozat ca fiu al lui Dumnezeu, de ce nu invoci 
mânia lui Dumnezeu, să mă trăsnească pe mine şi nu pe 
tine? Astfel va rămâne neştirbită atotputernicia lui, 
precum şi demnitatea preoţimii tale. 

A urmat din nou o tăcere scurtă, în care interval cei 
prezenţi aşteptau ca Ludon să înfăptuiască în felul acesta 
distrugerea pretenţiosului impostor. 

- Vezi că nu îndrăzneşti?! l-a înfruntat Tarzan. Ştii 
bine că mai repede te-a trăsni pe tine decât pe mine. 


143 


- Minţi! a strigat Ludon. Aş fi făcut asta, dar am primit 
chiar acum o înştiinţare de la Jad-ben-Otho că ţi se 
rezervă o moarte deosebită. 

La auzul acestor cuvinte ale marelui preot, toată 
preoțimea a izbucnit într-un cor de „Ah!” de admiraţie şi 
respect. 

Kotan şi războinicii lui erau însă într-o stare de mare 
nedumerire. În sufletul lor urau şi se temeau în acelaşi 
timp de Ludon, dar atât de adânc era respectul pentru 
slujba de mare preot, încât nici unul nu a îndrăznit să 
ridice vocea împotriva lui. 

Nici unul? 

Ei bine, tot s-a găsit unul şi a acela a fost Jadon, şeful 
fără frică de la Nord. 

- Propunerea străinului este dreaptă, a intervenit el. 
Invocă trăsnetul lui Jad-ben-Otho asupra lui, dacă vrei să 
ne convingi cu adevărat de vinovăția lui. 

- Destul! a strigat Ludon. De când a ajuns Jadon mare 
preot? Arestaţi acuzatul! S-a adresat el preoţilor şi 
războinicilor; iar mâine îşi va primi pedeapsa, aşa după 
cum mi-a ordonat Jad-ben-Otho. 

Din partea războinicilor nu se putea vedea nici o 
mişcare care să dovedească ascultarea ordinelor lui 
Ludon, dar preoţii inferiori, îmbibaţi de curajul fanatic al 
breslei lor, s-au repezit ca o ceată nebună de şacali să îşi 
înhaţe prada. 

S-a isprăvit şi aceasta şi nimeni nu era mai pătruns 
de realitatea faptului decât Tarzan. De acum înainte 
isteţimea şi diplomaţia nu vor mai uzurpa funcţia armelor 
de atac şi apărare pe care el le iubea atât de mult. 

Astfel, când prima mască urâtă apăru pe platformă, 
nu a mai găsit în faţa ei pe suavul plenipotenţiar din cer, 
ci o fiară dintre cele mai feroce, de o furie mai curând 
diabolică, decât cerească. 

Altarul se afla alături de zidul de apus al acestei 


144 


clădiri lară acoperiş. Nu era loc acolo decât pentru o 
singură persoană, pentru marele preot când oficia 
ceremoniile sacrificiului. Aşa era şi acum: numai Ludon 
singur se afla la spatele lui Tarzan, iar în faţa lui se 
găseau peste două sute de războinici şi preoţi. 

Pretenţiosul care dorea să aibă gloria de a fi cel dintâi 
care să pună mâna pe impostorul blestemat, alergă cu 
mâna întinsă să-l înhaţe pe Tarzan. 

În loc de aceasta, el însuşi a fost înhăţat: smuls de o 
mână cu degetele ca oţelul, care l-au smucit ca pe o 
paiaţă, înşfăcându-l de un picior şi de curelele din spate 
şi ridicându-l deasupra altarului. 

Dar, pe lângă aceasta, mai erau şi alţii care se 
apropiau să îl prindă, fără să îl mai bage în seamă pe 
Ludon, care se apropia pe furiş, pe după altar, cu cuțitul 
în mână. 

Nu era nici un moment de pierdut, dar nici Tarzan nu 
avea obiceiul să piardă clipe preţioase, prin nesiguranța 
unei hotărâri întârziate. 

Astfel, mai înainte ca Ludon sau orice altul să poată 
ghici intenţia comandantului, acesta a repezit, cu toată 
puterea muşchilor săi enormi, corpul preotului care ţipa 
ca din gură de şarpe, exact în faţa marelui preot. 

Atunci, ca şi cum ambele acţiuni nu erau decât una 
singură, atât de repede a urmat una după cealaltă, 
Tarzan a sărit pe altar şi de aici sus pe creasta zidului 
templului. 

Ajuns acolo, s-a întors şi i-a privit jos pe cei rămaşi în 
sală. 

- Cine îndrăzneşte să creadă, a strigat el, că Jad-ben- 
Otho îşi renegă fiul? 

Apoi a sărit de partea cealaltă a zidului, dispărând din 
ochii lor. 

Din toată lumea care se afla acolo în sala templului, 
s-au aflat totuşi, cel puţin două persoane ale căror inimi 


145 


au tresărit, involuntar, de bucurie, la succesul mişcării lui 
Tarzan. Una şi-a arătat satisfacția pe faţă printr-un 
zâmbet larg. Cealaltă persoană era Panatlea. 

Creierii preotului pe care Tarzan i-a aruncat în capul 
lui Ludon s-au împrăştiat pe pereţii templului, cu toate că 
marele preot a scăpat numai cu câteva zgârieturi mici, 
primite în căderea pe podeaua de piatră. 

S-a ridicat în picioare cât a putut mai repede şi în cele 
din urmă, neştiind de evadarea lui Tarzan, a strigat 
zăpăcit de câteva ori: „Prindeţi-l! Legaţi-l!”, continuând 
să privească în jur după victima sa, cu o astfel de 
expresie ridicolă de zăpăceală, că mulţi războinici s-au 
simţit nevoiţi să îşi ascundă râsul, acoperindu-şi gura cu 
palmele. 

De asemenea şi preoţii alergau în dezordine dintr-o 
parte în alta, îndemnând războinicii să îl urmărească pe 
Tarzan, dar ei aşteptau ordinele regelui lor şi nu ale 
marelui preot. 

Kotan, încântat în sufletul său, mai mult sau mai 
puţin de încurcătura şi ruşinea lui Ludon, aştepta ca 
acesta să îi spună precis ce trebuie făcut, ceea ce s-a şi 
întâmplat după ce unul dintre acoliţii marelui preot i-a 
povestit acestuia modul în care Tarzan a reuşit să scape 
din mâinile lor. 

Imediat s-au emis ordinele necesare urmăririi; preoţii 
şi războinicii au început să iasă pe uşile templului în 
căutarea lui Tarzan. 

Ultimele lui cuvinte pe care le-a pronunţat de sus, de 
pe creasta zidului, au avut foarte puţin efect asupra 
majorităţii, în ceea ce priveşte temeinicia pretențiilor 
sale atât de mult dezaprobate de Ludon. 

Cu toate acestea, în inima războinicilor domnea, după 
cum era şi firesc, o mare admiraţie pentru un om atât de 
curajos, astfel că mulţi simțeau aceeaşi bucurie care s-a 
născut în pieptul domnitorului lor faţă de situaţia 


146 


caraghioasă în care a fost pus Ludon. 


CAPITOLUL XI - Necunoscutul. 


În timp ce războinicii şi preoţii din Alur cercetau toate 
colţurile templului, ale palatului şi ale oraşului pentru a 
găsi urma celui dispărut, un alt străin gol, purtând un 
Enfield pe spate, cobora în Korulja pe la Nord, pe cărarea 
prăpăstioasă a muntelui. 

Inainta fără zgomot spre fundul trecătorii, iar, când a 
ajuns acolo unde drumul a devenii mai nivelat, a pornit 
cu paşi repezi, cu toate că nu renunţa nici o clipă la 
vigilenţa faţă de primejdiile posibile de acolo. 

Din spatele său, din partea de sus a muntelui, adia un 
vânt uşor, astfel că depindea acum numai de ochi şi de 
urechi ca să poată descoperi prezenţa vreunei primejdii 
ce l-ar pândi în drumul său. 

Cărarea pe care o urma era pe marginea unui râuleţ 
de pe fundul trecătorii. In afară de unele locuri unde 
apele se rostogoleau peste stânci şi pietroaie, iar cărarea 
făcea un ocol oarecare pentru a reveni pe lângă malul 
râuleţului. 

La un moment dat, când râuleţul şi cărarea coteau 
abrupt pe lângă o stâncă mare, străinul s-a pomenit în 
faţa unuia care mergea încet în partea de sus a 
trecătorii. 

Separaţi fiind numai de o distanţă de treizeci de metri 
s-au oprit amândoi simultan. 

Străinul a văzut în faţa sa un războinic alb, gol, numai 
cu o blană în jurul taliei, curelele şi cingătoarea. Era 
înarmat cu un buzdugan greu şi un cuţit scurt ce îi atârna 
cu teaca de şoldul stâng, iar pe şoldul drept atârna o 
pungă de piele. 

Era Tadeu, care a ieşit singur la vânătoare în 
trecătoarea prietenului său Omat, Gund de Korulja. 


147 


Tadeu l-a privit pe străin cu surpriză, dar nu cu 
uimire, deoarece a recunoscut în el un membru al rasei 
pe care o cunoştea în urma experienţei avute cu Tarzan 
cel teribil, aşa că, datorită prieteniei pe care o avea faţă 
de Tarzan, l-a privit pe noul sosit fără nici o urmă de 
duşmănie. 

Acesta a fost cel dintâi care a făcut semnul care îi 
exprimau intenţiile, ridicând palma spre Tadeu cu acel 
gest elocvent care a fost simbolul păcii de la polul Nord 
la polul Sud, de când omul a încetat să mai meargă 
sprijinindu-se în pumni. În acelaşi timp a înaintat câţiva 
paşi şi s-a oprit. 

Tadeu, încurajat de faptul că unul care seamănă cu 
Tarzan Jad-guru nu poate fi decât tot din tribul 
pierdutului său prieten, era mai mult decât bucuros să îi 
accepte prietenia. 

A întors deci, semnul făcut de străin şi a înaintat până 
a ajuns în faţa lui. 

- Cine eşti tu? a întrebat el. 

Dar, în loc de orice răspuns, străinul a dat din cap 
indicând că nu a înţeles nimic. 

A încercat să îi comunice Hodonului prin semne faptul 
că a urmat un drum lung, nenumărate zile, venind dintr- 
un loc foarte îndepărtat de dincolo de munţi. 

Semnele explicative ale străinului erau atât de clare, 
încât Tadeu s-a convins că noul sosit îl căuta pe Tarzan 
Jad-guru. Tot ce mai trebuia să afle era dacă acesta 
venea ca prieten sau ca duşman. 

Străinul a observat formaţia ciudată a degetelor mari 
de la mâinile şi de la picioarele lui Tadeu, precum şi 
coada acestuia: le-a observat cu o mirare pe care cu 
mare greutate a reuşit să o ascundă. 

Ceea ce l-a impresionat mai mult şi ce i-a adus o 
mare uşurare a fost faptul că primul locuitor al acestor 
ţinuturi străine pe care l-a întâlnit s-a dovedit a fi foarte 


148 


prietenos, deoarece necesitatea de a continua un drum 
printr-o ţară ostilă era legată de piedici de neînvins. 

Tadeu, care a plecat la vânătoare după vreunul din 
animalele mai mici de câmpie a căror carne era pe placul 
Hodonilor, a uitat, cu desăvârşire motivul pentru care a 
venit, în momentul când la descoperit pe străinul din faţa 
sa. 

Avea intenţia să îl ducă la Omat unde, împreună cu 
acesta, să fie în stare să găsească un mijloc prin care să 
afle adevăratele proiecte ale străinului. 

Astfel, după mai multe încercări, l-a determinat să 
înţeleagă, tot prin limbajul semnelor, că este nevoie să îl 
însoţească; apoi au pornit amândoi în josul văii către 
stâncile cu peşterile poporului lui Omat. 

În apropierea acestora, s-au întâlnit cu un grup de 
femei şi copii lucrând, sub paza bărbaţilor bătrâni, 
adunând fructe sălbatice şi ierburi ce constituiau o parte 
din dietă lor zilnică şi îngrijind, de asemenea, de mici 
suprafeţe de teren pe care creşteau cereale cultivate de 
ei. 

Ogoarele constau în petice de teren bine nivelate, 
care au fost complet curățate de arbori şi arbuşti. 
Uneltele de muncă erau formate din prăjini lungi, 
îmbrăcate cu metal de la un capăt la altul, dar care 
semănau mai mult cu sulițe, decât cu unelte paşnice de 
agricultură. 

Pe lângă aceasta, aveau unelte cu lame late, care nu 
păreau a fi nici greble şi nici sape, ci aveau forma unei 
încercări nereuşite de combinare a acestor două unelte 
într-una singură. 

Străinul s-a oprit şi şi-a desfăcut arcul de pe spate, 
pentru că fiinţele acestea erau negre ca noaptea iar 
corpul lor era acoperit cu păr, lăsându-i impresia unor 
duşmani de care trebuia să se apere. 

Tadeu a văzut gestul şi l-a interpretat corect. A pus 


149 


deci o mână pe braţul străinului şi i-a zâmbit în semn că 
nu are de ce să îi fie teamă. 

Totuşi, Wazdonii s-au adunat în jurul lui vorbind 
repede şi cu înflăcărare, într-o limbă înţeleasă de călăuza 
sa. 

Văzând că nimeni nu încearcă să îi facă vreun rău s-a 
convins că întâmplarea i-a servit ajutându-l să găsească 
un popor prietenos. 

Până la peşteri le-a mai rămas o distanţă mică, iar 
când au ajuns acolo, Tadeu a început să urce pe ţăruşii 
de lemn, încredinţat că fiinţa pe care a descoperit-o nu 
va întâmpina greutăţi mai mari, ca să îl urmeze, decât a 
avut Tarzan. 

Într-adevăr, nu s-a înşelat în această privinţă, 
deoarece străinul a urcat după el cu uşurinţă, până când 
au ajuns amândoi pe platforma exterioară a peşterii lui 
Omat. 

Acesta nu se afla acolo şi abia târziu, după-amiază 
sosi şi el acasă. Între timp s-au găsit mulţi războinici care 
au venit să-l privească pe noul sosit. 

De fiecare dată acesta era din ce în ce mai 
impresionat de atitudinea prietenoasă şi paşnică a 
amfitrionilor săi. Fără să-i fi trecut prin cap nici măcar 
pentru o fracțiune, că se află în mijlocul unui trib dintre 
cele mai feroce şi mai războinice care, până la sosirea lui 
Tarzan şi Tadeu în mijlocul lor, nu concepeau să existe 
vreun străin în tribul lor. 

În sfârşit, a sosit şi Omat; iar oaspetele a simţit 
instinctiv că se află în prezenţa unui om mare în această 
lume, probabil un şef sau chiar un rege, pentru că nu 
numai în atitudinea celorlalţi războinici negri faţă de el se 
observa aceasta, dar şi în ţinuta şi în felul de a fi al 
acestei creaturi splendide, care stătea în picioare, 
privindu-l. În timpul cât Tadeu povestea împrejurările în 
care l-a întâlnit. 


150 


- Şi eu cred, Omat, a zis Hodonul, că el îl caută pe 
Tarzan Jad-guru. 

La sunetul acestui nume, primul cuvânt pe care l-a 
înţeles din câte a auzit până acum de la aceşti oameni, 
faţa străinului s-a luminat de bucurie. 

- Tarzan! a strigat el. Tarzan! 

Şi a încercat prin semne să îi facă pe cei de faţă să 
înţeleagă că aceasta era persoana pe care el o căuta. 

Ei au înţeles repede, iar în expresia de pe chipul lui 
au citit că acesta îl căuta pe Tarzan din motive de iubire 
nu din ură şi duşmănie. Omat, însă, dorea să se convingă 
cu adevărat. 

În acest scop a arătat spre cuțitul străinului şi 
prinzându-l pe Tadeu de mână, a repetat numele lui 
Tarzan, prefăcându-se că vrea să îl înjunghie, iar după 
aceea l-a privit întrebător pe străin. 

Acesta a dai din cap negativ cu multă energie şi 
ridicând o mână cu palma deschisă în sus, o aplică pe 
cealaltă pe piept: simbolul păcii, arătând astfel că nu are 
nici un sentiment de duşmănie fată de Tarzan. 

- Este prieten cu Tarzan Jad-guru! A exclamat Tadeu. 

- Ori este prieten, ori este un mare mincinos, a zis 
Omat. 

- Tarzan, a continuat străinul, îl cunoaşteţi? Trăieşte? 
Oh, Doamne, cât aşa da să pot să vorbesc limba voastră! 

A început din nou în graiul semnelor să afle unde este 
Tarzan, pronunţându-i numele şi arătând cu mâna în 
diferite direcţii: în peşteră, în partea de jos a trecătorii, 
spre munţi, spre valea verde din depărtare, iar de fiecare 
dată ridicând sprâncenele  întrebător şi scoțând 
universala  exclamaţie  interogativă “Ei?”, care era 
imposibil ca ei să nu o înţeleagă. 

Dar la toate aceste întrebări mute, Omat a dat din 
cap, întinzându-şi palmele înainte, într-un gest care arăta 
limpede că, deşi înţelege întrebările, nu ştie nimic despre 


151 


locul unde ar putea să se afle Tarzan. 

După aceea, gundul de Korulja a încercat şi el cum a 
putut mai bine să spună ce ştia despre Tarzan. 

Pe noul sosit l-au numit Jordon, care în limba lor 
însemna „străin” şi a început să indice cu mâna spre 
soare, zicând cuvântul „As”. 

Acest lucru l-a repetat de câteva ori, după care a 
ridicai o mână cu degetele desfăcute şi atingându-le pe 
fiecare pe rând, a repetat cuvântul Adenen până când 
străinul a înţeles că dorea să zică “cinci”. 

După aceea a arătat din nou spre soare şi descriind 
cu degetul arătător prin aer un arc, începând de la răsărit 
şi până la apus, a repetat din nou cuvintele „As” şi 
„Adenen”. 

Străinul a înţeles destul de bine că soarele a traversai 
de cinci ori cerul, cu alte cuvinte au trecut cinci zile. 

După aceea Omat a arătat spre peştera în care se 
aflau şi pronunţând numele lui Tarzan, a imitat mersul 
omului, aşa cu două degete, purtându-le pe podeaua 
peşterii, când unul înainte când celălalt, încercând să îi 
arate prin asta lui Jordon că Tarzan a plecat din peşteră 
şi s-a urcat pe ţăruşi, încă de acum cinci zile. 

Dar mai departe nu a putut să meargă explicaţiile cu 
ajutorul semnelor. 

Atât a înţeles străinul şi indicându-le că a înţeles, a 
arătat cu degetul spre el, apoi spre ţăruşii care mergeau 
în sus, anunţându-i în felul acesta că vrea să-l caute pe 
Tarzan. 

- Să mergem şi noi cu el, a spus Omat, pentru că încă 
nu m-a părăsit credinţa că Korulul a ucis prietenul şi 
aliatul nostru. 

- Sfătuieşte-l să aştepte până mâine dimineaţă a zis 
Tadeu, ca să poţi să iei cu tine mai mulţi războinici. Dar 
de data asta Omat, să nu îţi ucizi prizonierii. Prinde cât 
poţi mai mulţi în viaţă şi se prea poate ca la unii din ei să 


152 


aflăm soarta lui Tarzan. 

- Mare este înţelepciunea Hodonilor! a zis Omat. Va fi 
aşa cum zici. Voi lua tot Korulul prizonier şi îi voi sili să 
spună tot ce doresc eu să ştiu. După aceea îi vom duce 
la marginea trecătorii Korulgrif, prăbuşindu-i de sus de 
pe muchia stâncii. 

Tadeu a zâmbit. El ştia bine că nu vor putea să Îi ia 
pe toţi prizonieri, fiind norocoşi, dacă ar fi reuşit să 
prindă măcar unul dintre ei. 

Se putea chiar să fie respinşi cu pierderi, însă lucrul 
de care era sigur era acela că Omat nu ar fi stat o clipă la 
îndoială să îndeplinească ameninţarea, dacă ar fi avut 
posibilitatea, atât de neîmpăcată era ura dintre aceşti 
vecini. 

Nu a fost greu să îi explice străinului planul lor şi nici 
să-i primească consimţământul, mai ales după ce negrul 
a indicat clar că drumul lor va duce prin ţinuturi ostile, 
aşa că vor fi însoţiţi de un număr mare de războinici 
Jordon era bucuros de orice măsură ce îl apăra de 
primejdii, deoarece succesul misiunii sale era de o 
importanţă capitală. 

In noaptea aceea a dormit pe un aşternut de blănuri 
în unul dintre apartamentele peşterii strămoşeşti a lui 
Omat: iar a doua zi de dimineaţă, după o mâncare în 
grabă, au pornit la drum. 

Sus, pe fata perpendiculară a stâncii, mişunau o sută 
de războinici sălbatici, care au ajuns pe culme împreună 
cu Omat, Tadeu şi Jordon. 

Grosul trupei era precedat de trei războinici, având 
rolul de a cerceta primii terenul, pentru ca nu cumva 
coloana întreagă să fie luată prin surprindere de inamic. 

Au traversat dealul ce îi despărţea de Korulul şi au 
coborât în această trecătoare, dând imediat peste un 
singur războinic Wazdon. Neînarmat, care mergea 
speriat şi pe furiş spre satul tribului său. 


153 


L-au luat imediat prizonier: fapt care, în mod foarte 
ciudat, nu a făcut decât să îi mărească groaza, pentru că 
în clipa aceea în care i-a văzut a realizat că evadarea lui 
este imposibilă şi s-a aşteptat să fie ucis imediat. 

- Duceţi-l la Korulja! a hotărât Omat, adresându-se 
celor doi războinici care îl susțineau de braţe. Să îl ţineţi 
acolo fără să vă atingeti de el până mă întorc eu. 

Astfel, Korululianul, uimit, a fost dus de acolo, în timp 
ce grupul de barbari pornea din nou înainte, subtil, din 
copac în copac şi apropiindu-se din ce în ce mai mult de 
satul de peşteri din Korulul. 

Norocul l-a favorizat pe Omat, oferindu-i numaidecât 
ceea ce dorea: o bătălie regală, deoarece înainte de a 
ajunge în peşterile din Korulul s-au ciocnit de o oaste 
destul de mare de războinici, care a pornit în josul 
trecătorii, probabil, într-o expediţie oarecare. 

Ca şi umbrele, Koruljanii s-au topit în desişurile 
tufişurilor din dreapta şi din stânga drumului. 

Neştiutori de primejdia care îi aştepta, convinşi că 
mergeau în propriul lor domeniu, în care fiecare pom sau 
stâncă le era cunoscută ca şi feţele camarazilor lor, 
Korululienii au intrat cu toată inocenţa în cursa care li s-a 
pregătit. 

Deodată, tăcerea pădurii a fost întreruptă de un 
strigăt sălbatic: o ghioagă aruncată cu energie a trântit 
la pământ un Korululian. 

Strigătul nu a fost decât semnalul unei salve de o 
sută de alte strigăte din pieptul Koruljanilor care, în 
curând, s-au amestecat cu strigătele de război ale 
inamicului. 

Ghioagele zburau prin aer, dese ca o ploaie de 
ciomege, iar, după puţin timp, când cele două forţe s-au 
amestecat, bătălia s-a transformat într-un număr de 
lupte corp la corp, fiecare războinic alegându-şi un 
adversar şi încrucişându-se cu el. 


154 


Atunci au ieşit la iveală cuţitele strălucind în razele 
soarelui, raze care pătrundeau prin frunzişul crengilor de 
deasupra lor. 

In curând, blănurile negre, netede şi moi ale 
Wazdonilor erau udate şi pătate de sângele adversarilor 
sau al lor propriu. 

Acolo unde era toiul luptei se vedea şi un trup cu 
pielea netedă şi brună, în mijlocul altor trupuri negre ale 
duşmanilor şi ale aliaţilor săi. 

Era străinul care, cu ochiul lui ager şi cu isteţimea 
minţii sale, a putut să distingă imediat între războinicii 
din Korulul şi cei din Korulja, deoarece, cele două triburi 
aveau aceeaşi îmbrăcăminte şi aceleaşi arme. Totuşi, de 
la primul atac, Jordon a observat că haina lor de pe 
şolduri nu era de piele de leopard ca aceea a tribului din 
care acum făcea şi el parte. 

Omat. După ce şi-a ucis adversarul l-a privit pe 
Jordon. 

- Se luptă cu furia şi ferocitatea lui Jato! A murmurat 
şeful. Puternic trebuie să fie şi tribul din care face parte 
acest străin şi Tarzan. 

După aceea, toată atenţia i-a fost atrasă de un nou 
adversar. 

Luptătorii se împingeau dintr-o parte în alta prin 
pădure, când forţele acelora care au mai rămas în viaţă 
s-au epuizat aproape de tot. 

Numai străinul părea cu totul neobosit. Se lupta cu 
aceeaşi furie ca şi la începui, acum când loji adversarii ar 
fi fost bucuroşi să înceteze lupta: iar, când au văzul că nu 
mai este nici un Korululian fără adversar, s-a repezit 
asupra acelora care stăteau, gâfâind, în faţa epuizanţilor 
Koruljanii. 

In tot timpul, fără excepţie, ţinea la spate, pe după 
umăr, acel lucru ciudat despre care Omat îşi închipuia că 
trebuie să fie vreun fel de armă străină, dar despre al 


155 


cărei scop nu putea să îşi dea seama în nici un fel, 
deoarece Jordon n-a întrebuinţat-o încă. Lui Omat i se 
părea că este mai mult o sarcină fără rost, deoarece se 
sălta şi se izbea mereu de spatele posesorului ei, mai 
sprinten decât o pisică, dintr-o parte în alta, în timpul 
luptei sale victorioase. 

Jordon a aruncat de o parte atât arcul, cât şi săgețile 
de la începutul luptei, dar arma Enfield nu a vrut sub nici 
o formă să o ia de pe umeri, simțind nevoia să o aibă cu 
el oriunde ar fi mers, până când misiunea lui va lua 
sfârşit. 

După puţin timp, războinicii din Korulja, ruşinaţi, după 
toate aparențele, de exemplul străinului, s-au încăierat 
încă o dată cu inamicii. Aceştia, însă, îngroziţi poale şi de 
prezenta străinului care părea un demon neobosit şi 
invulnerabil oricărui atac al lor, s-au descurajai şi au 
început să fugă. 

Atunci Omat a dat ordin războinicilor să îi ia prizonieri 
pe cei mai obosiţi. 

Reîntors la peştera lui, Omat a cerut ca prizonierii din 
Korulul să fie aduşi unul câte unul în faţa sa ca să îi 
întrebe pe fiecare despre cele ce s-au întâmplat cu 
Tarzan. 

Fără nici o singură excepţie, i-au istorisit cu toţii 
acelaşi lucru: acum cinci zile a fost luat prizonier, dar că 
a reuşit să se elibereze după ce l-a ucis pe războinicul 
care a fost lăsat să îl păzească, ducând capul nenorocitei 
santinele tocmai de partea cealaltă a trecătorii Korulul, 
unde l-a spânzurat, legat de păr, de o creangă. 

Ceea ce s-a întâmplat apoi nici unul dintre ei nu avea 
de unde să ştie, până când a fost iscodit şi cel din urmă 
prizonier, care s-a întâmplat să fie de fapt primul 
prizonier, prins neînarmat, care se întorcea în sat dinspre 
valea lui Jad-ben-Otho. 

Acesta, când a aflat de scopul întrebărilor care i-au 


156 


fost puse. A început să se ducă tratative pentru viaţa şi 
libertatea lui şi a camarazilor lui în schimbul răspunsului: 

- Eu aş putea să-ţi spun multe despre acest om teribil 
de care mă întrebi, a zis el. L-am văzut ieri şi ştiu unde 
se găseşte acum, dar, dacă îmi promiţi că ne eliberezi pe 
mine şi camarazii mei să ne întoarcem în linişte la 
peşterile strămoşilor noştri, îţi voi spune totul şi numai 
adevărul. 

- Imi vei spune oricum, a răspuns Omat, altfel voi 
pune să te ucidă. 

- Eu ştiu că mă vei ucide oricum, zise prizonierul. Dar, 
dacă o vei face, secretul va merge cu mine în groapă. 

- Are dreptate, Omat, a intervenit Tadeu. Promite-le 
libertatea. Ce altceva poţi să faci? 

- Foarte bine, a zis Omat. Acum vorbeşte, omule, iar 
după ce vei povesti, veţi putea să vă întoarceţi cu toţii în 
pace la tribul vostru. 

Prizonierul l-a privit o clipă şi apoi a început să spună 
ceea ce ştia: 

- Acum trei zile vânam cu vreo câţiva semeni pe 
lângă gura trecătorii Korulul, nu foarte departe de locul 
unde m-aţi prins azi. Am fost surprinşi de o oaste mare 
de Hodoni, care ne-au luat prizonieri, ducându-ne la Alur. 
Ajunşi aici, a continuat prizonierul, o parte dintre noi am 
fost aleşi ca robi, iar restul am fost aruncaţi într-o 
cameră la baza templului, unde sunt ţinute victimele 
care sunt oferite de Hodoni lui Jad-ben-Otho pe altarul de 
sacrificiu din templul oraşului Alur. În acest fel mi s-a 
hotărât soarta şi fericiţi au fost cei aleşi să robească 
Hodonilor, pentru că ei tot mai aveau speranţă de 
scăpare, dar aceia care erau cu mine în camera de sub 
templu nu mai aveau nici o speranţă. 

leri s-a întâmplat un lucru dintre cele mai ciudate. A 
venit în templu, însoţit de toţi preoţii, de rege şi de o 
mulţime de războinici, o fiinţă pe care o divinizau cu toţii; 


157 


când au ajuns în dreptul porţii cu gratii a camerei 
noastre, am văzut, spre marea mea surpriză, că nu era 
altul decât omul care a fost luat prizonier cu puţin mai 
înainte în satul Korulul: acela pe care voi îl numiţi Tarzan 
Jad-guru, iar ei i se adresau cu numele de Dorul-Otho. 

Ne-a privit şi l-a întrebat pe marele preot cine suntem 
noi, iar când i s-a spus scopul pentru care eram închişi 
acolo s-a înfuriat enorm de tare, strigând că nu este nici 
o plăcere pentru Jad-ben-Otho ca să sacrifice lumea în 
felul acesta. Apoi a ordonat marelui preot să ne 
elibereze, fapt care s-a îndeplinit imediat. 

Prizonierilor Hodoni li s-a dat voie să se întoarcă 
acasă, iar noi am fost conduşi la ieşirea din Alur şi 
îndrumați spre Korulul. La început am fost trei, dar multe 
sunt primejdiile care domnesc între Alur şi Korulul, iar noi 
nu eram decât trei inşi şi fără nici un fel de arme. 

Astfel nici unul dintre noi nu a ajuns până în satul 
neamului nostru; numai eu am mai rămas în viaţă. Am 
spus ce aveam de spus. 

- Aceasta este tot ce şti în privinţa lui Tarzan? L-a mai 
întrebat Omat 

- Asta este tot ce ştiu, a răspuns prizonierul. Mai pot 
să spun doar că acela pe care ei îl numesc marele preot, 
Ludon, era foarte furios şi unul dintre cei doi preoţi care 
ne-au condus afară din cetate a comunicat celuilalt că 
străinul nu era nicidecum Dorul-Otho. 

Mai spunea că Ludon se lăuda cu intenţia că îl va 
pedepsi cu moartea pentru îndrăzneala lui. Aceasta este 
tot ce s-a vorbit lângă mine în aşa fel încât eu să fi putut 
să aud. 

Şi acum, a încheiat prizonierul, gund de Korulja, lasă- 
ne să plecăm cum ne-ai promis. 

- Sunteţi liberi! a zis el. Dar ca să puteţi ajunge cu 
bine acasă, vă dau o escortă de războinici sub comanda 
lui Abon, care să vă însoţească până veţi intra în 


158 


trecătoarea Korulul. 

Prizonierii i-au mulţumit. Erau surprinşi peste măsură 
de un fapt care nu s-a mai pomenit la ei în Korulul şi 
despre care ştiau că nu s-a mai întâmplat nici în Korulja. 

Omat s-a adresat străinului: 

- Vino cu mine, Jordon! 

Ridicându-se a, ieşit din peşteră şi a urcat stânca 
până sus pe coasta dealului. 

Acolo, i-a indicat cu mâna cetatea Alur, care se vedea 
în depărtare strălucind în lumina soarelui care se apropia 
de apus. 

- Acolo este Tarzan Jad-guru, i-a zis el lui Jordon. 

lar acesta a înţeles, ca şi cum ar fi ştiut limba lor din 
Paluldon. 


CAPITOLUL XII - Ce ştie Panatilea. 


Când Tarzan a sărit jos, dincolo de zidul templului, nu 
avea deloc intenţia să fugă din Alur, decât după ce va fi 
pe deplin convins că soţia sa nu se află prizonieră acolo. 

Era însă departe de a avea o idee lămurită asupra 
locului unde va locui în acest oraş, în care fiecare om îi 
era duşman şi mai ales, asupra mijloacelor prin care 
urma să îşi continue cercetările. 

Nu exista decât un singur loc unde ştia că ar putea să 
se adăpostească provizoriu; acest loc era „Grădina 
interzisă” a regelui. 

Grădina era presărată de tufişuri, în care un om s-ar fi 
putut ascunde cu uşurinţă. Pe lângă acest fapt, acolo se 
aflau fructe şi apă. 

O fiinţă isteaţă, obişnuită cu traiul din junglă, putea 
să rămână acolo ascunsă un timp destul de îndelungat; 
dar ceea ce îl frământa în momentul de faţă era 
problema, cât se poate de serioasă, de a străbate 
distanţa dintre templu şi grădină fără să fie văzut. 


159 


Mare şi puternic este Tarzan în mediul său natal, se 
gândea el însuşi, dar în oraşele oamenilor abia dacă 
poate fi bun la ceva. 

Axându-se pe spiritul de observaţie foarte dezvoltat 
ce îl poseda şi pe cel al orientării şi-a închipuit că putea 
ajunge până la terenul rezervat palatului folosindu-se de 
coridoarele subterane şi de camerele templului prin care 
a fost condus cu o zi înainte şi unde nu i-a scăpat din 
vedere nici un amănunt. 

Da, va fi bine aşa, judeca el, decât să străbat terenul 
deschis la suprafaţă, unde fireşte va fi căutat de la 
început şi desigur că îl vor descoperi imediat. 

Nu a făcut nici zece paşi şi a dispărut din ochii 
oricărui om care s-ar fi întâmplat să privească peste zid... 
a dispărut pe o scară de piatră care ducea în 
apartamentele de jos de la subsol. 

Drumul pe care a fost condus în ziua precedentă a 
trecut prin multe coridoare şi apartamente, ducând 
uneori la dreapta şi alteori la stânga, dar, stăpân fiind pe 
el în asemenea situaţii, Tarzan a mers înapoi pe urmele 
sale din ajun, fără nici cea mai mică greşeală. 

Pentru un moment nu i-a fost teamă că va fi 
descoperit, având în calcul că toţi preoţii templului s-au 
adunat în sala de şedinţă pentru a asista la judecata, 
umilirea şi moartea sa. 

Stăpânit cu totul de această idee, a mers după colţul 
coridorului şi s-a trezii fată în fată cu un preot, a cărui 
mască grotescă ascundea orice emoție i-ar fi pricinuit-o 
apariţia neaşteptată a lui Tarzan. 

Totuşi, acesta avea un avans faţă de preotul mascat 
al lui Jad-ben-Otho, pentru că, din clipa de când l-a zărit, 
îşi ştia deja intenţiile în privinţa lui, aşa că nu a stat mult 
pe gânduri şi a dus la îndeplinire acţiunea. 

Astfel, preotul, mai înainte să se poată decide asupra 
atitudinii pe care trebuia să o ia în acea împrejurare, a 


160 


simţit cuțitul cu lama lui lungă şi ascuţită cum îi 
pătrundea în piept. 

In clipa în care cadavrul lui se prăbuşea la pământ. 
Tarzan l-a prins şi i-a smucit de pe cap masca, deoarece, 
chiar în momentul în care l-a văzut l-a străfulgerat o idee 
îndrăzneață cu care să îi poată înşela pe duşmani. 

Reuşind să salveze masca de orice stricăciune, în 
cazul în care s-ar fi izbit la pământ. În momentul căderii 
cadavrului, Tarzan a aşezat-o uşor pe podea şi 
aplecându-se. A tăiat coada Hodonului din rădăcină. 

La doi paşi spre dreapta a văzut o cameră mică, din 
care evident preotul a ieşit mai înainte. Era un loc bun 
pentru un adăpost temporar, aşa că a târât acolo 
cadavrul împreună cu masca şi coada. 

Şi-a confecţionat apoi cu mare atenţie două curele 
din haina de piele de pe şoldurile preotului, cu care a 
legat bine coada şi trecând-o după aceea pe sub tunica 
lui de peste şolduri, a fixat-o cum a putut mai bine în 
locul unde ar fi trebuit să fie. Dacă ar fi avut şi el o 
coadă. 

La sfârşit şi-a pus masca pe faţă; apoi a părăsit 
camera, având perfecta înfăţişare a unui preot din 
templul lui Jad-ben-Otho; numai în cazul în care cineva s- 
ar fi oprit să îi examineze degetele de la picioare şi de la 
mâini ar fi putut să îl descopere. 

A mai observat şi faptul, destul de obişnuit atât la 
Hodoni cât şi la Wazdoni, să îşi ducă mâna la vârful cozii, 
şi-a luat deci propria coadă în mână, evitând în felul 
acesta să se observe înfăţişarea fără viaţă pe care o 
trăda dacă o lăsa să se târască după el. 

Trecând din coridor în coridor şi prin diferite camere, 
a ieşit, în cele din urmă, în curtea palatului, dincolo de 
templu. 

Goana după el nu a ajuns încă până acolo; totuşi, 
simţea foarte bine că domneşte o mare mişcare nu 


161 


tocmai departe în spatele lui. 

Acum s-a întâlnit pe drum atât cu războinici, cât şi cu 
sclavi, dar nimeni nu i-a aruncat mai mult decât o privire 
în treacăt: trecerea unui preot prin curtea palatului era 
un lucru prea comun ca să stârnească bănuielile cuiva. 

A trecut deci pe lângă santinele, fără să fie oprit şi a 
ajuns până la intrarea din „Grădina interzisă”. 

Aici s-a oprit şi a cercetat repede cu privirea lui ageră 
întreaga porţiune a acestui loc frumos care se întindea în 
faţa lui. 

Spre marea lui uşurare, nu a văzut pe nimeni acolo şi 
felicitându-se pentru facilitatea cu care a reuşit să îi 
înşele cele două forţe care domneau în mod suprem în 
oraşul Alur, a pornit repede spre interiorul grădinii. 

După câteva clipe s-a oprit într-un boschet de tufişuri 
înflorite, în care s-ar fi putut ascunde fără grijă chiar zece 
oameni. 

Strecurându-se până la mijloc şi-a scos de pe cap 
masca atât de incomodă şi s-a întins pe jos, aşteptând să 
vadă ce îi mai pregăteşte soarta de acum înainte; în 
acelaşi timp, însă, mintea îi era într-o activitate continuă 
în descoperirea unor planuri de viitor. 

De dincolo de zidul grădinii se auzeau vocile acelora 
care îi urmăreau şi simţea haosul ce era în oraş şi atunci 
s-a convins cu câtă înverşunare era urmărit de Hodoni. 

Aşa cum stătea în frunzişul în care s-a ascuns, 
meditând asupra măştii preoţeşti din mâna sa, a simţit 
deodată că nu mai este singur în grădină. 

Prezenţa cuiva se simţea perfect, iar după un timp se 
auzea apropierea unor paşi. 

La început a bănuit că ar putea fi cineva care îl căuta 
subtil prin grădină, dar după câteva clipe a apărut în 
sfera vederii sale mărginite de crengi, frunze şi flori, 
corpul mlădios al unei femei, pe care a recunoscut-o 
imediat a fi prinţesa Ghizi. 


162 


A văzut că este singură şi că se plimbă pe cărările 
grădinii cu capul aplecat, ca şi cum ar fi meditat adânc; 
era o meditare tristă, pentru că pe genele ei se vedeau 
urme de lacrimi. 

Nu a trecut mult şi urechile lui l-au înştiinţat că au 
mai intrat şi alţii în grădină: doi bărbaţi, ai căror paşi 
declarau că nu umblă încet. Au mers direct spre prinţesă 
iar când a ajuns în imaginea lui Tarzan, acesta a 
descoperit că era vorba despre doi preoţi. 

- Ghizi, prinţesă de Paluldon, a zis unul. Adresându-i- 
se fetei. Străinul care ne-a spus că este Dorul-Otho a 
fugit de pedeapsa lui Ludon, marele preot, care l-a 
demascat. Este căutat acum prin tot templul, prin palat 
şi prin oraş, iar noi am fost trimişi să îl căutăm şi în 
„Grădina interzisă” deoarece Kotan, regele, a declarat că 
l-a găsit chiar azi-dimineaţă aici, cu toate că nu poate să 
ştie cum a trecut pe lângă paznici. 

- Aici nu este, a zis prinţesa. Eu sunt în grădină de 
mai multă vreme şi nu am văzut şi nici nu am auzit pe 
nimeni. Totuşi, căutaţi dacă doriţi. 

- Nu, a zis preotul care a vorbit primul, nu este 
nevoie, pentru că nu ar fi putut să intre fără ca tu să şti 
şi fără acordul santinelelor şi chiar aşa, încă l-ar fi văzut 
preotul care ne-a precedat. 

- Care preot? a întrebat Ghizi. 

- Acela care a trecut pe lângă paznici în grădină cu 
puţin timp înaintea noastră, a explicat el. 

- Nu l-am văzut, a zis Ghizi. 

- A plecat probabil pe altă ieşire, a remarcat şi al 
doilea preot. 

- Poate că aşa a fost, a aprobat Ghizi, dar mi se pare 
ciudat că nu l-am văzut. 

Lăsând impresia că sunt mulţumiţi de cercetările lor, 
cei doi preoţi au salutat-o cuviincios pe prinţesă şi au 
pornit să iasă din grădină. 


163 


- Proşti ca Buto, rinocerul, s-a gândit Tarzan, care îl 
considera pe Buto ca pe una dintre cele mai stupide 
creaturi. Nu va fi greu să îi duc în eroare pe tipii ăştia. 

Abia s-au îndepărtat preoţii şi s-a auzit din nou 
zgomot de paşi repezi, traversând grădina spre prinţesă: 
paşi ritmaţi de răsuflarea grea şi rapidă a unei persoane 
aproape sfârşită de oboseală sau în culmea disperării. 

- Panatlea, a strigat Ghizi, ce s-a întâmplat? Pari 
foarte îngrozită. 

- Oh, prinţesă de Paluldon, a strigat Panatlea, 
aproape că putea să fie ucis în templu. Au vrut să îl ucidă 
pe acel străin minunat care zicea că este Dorul-Otho. 

- Dar a scăpat, a zis Ghizi. Ai fost acolo; spune-mi şi 
mie cum a fost. 

- Preotul Ludon a dat ordin să fie prins şi ucis. Dar 
când s-au repezit asupra lui, el l-a smucit pe un preot şi l- 
a ridicat ca pe o pană, l-a trântit exact în capul lui Ludon. 
După aceea, a sărit sus pe altar şi de acolo pe creasta. 
Zidului de unde a dispărut. Numai să nu îl găsească, 
prinţesă! 

- De ce te rogi să se întâmple asta? a întrebat Ghizi. 
Oare un om care a murdărit atât de mult credinţa nu 
merită să fie pedepsit cu moartea? 

- Prinţesa nu îl cunoaşte! a exclamat Panatlea. 

- Aşadar îl cunoşti? a replicat repede Ghizi. Azi- 
dimineaţă te-ai trădat, iar după aceea ai încercat să mă 
înşeli. Sclavele lui Ghizi nu fac acest lucru fără să fie 
pedepsite. Deci, el este acelaşi Tarzan Jad-guru despre 
care mi-ai povestit? Vorbeşte, femeie şi spune numai 
adevărul! 

Panatlea a ridicat din umeri, dreaptă ca un brad şi cu 
bărbia în aer. Oare nu era şi ea din neamul ei ca şi 
prinţesă? 

- Panatlea nu minte ca să se apere pe ea însăşi, a 
răspuns ea cu mândrie. 


164 


- Atunci, spune-mi ce ştii despre acest Tarzan Jad- 
guru, a insistat Ghizi. 

- Ştiu că este un om minunat şi foarte curajos, a zis 
Panatlea; pe mine m-a salvat de un Torodon şi de un 
Grif, după cum ţi-am povestit. Este într-adevăr acelaşi 
om care a fost azi-dimineaţă aici, în grădină. Eu tot mă 
îndoiesc că nu ar fi Dorul-Otho, deoarece puterea şi 
curajul lui sunt cu mult mai presus decât ale oricărui 
muritor, după cum sunt şi onoarea şi bunătatea lui. Da, 
atunci când putea să îmi facă cel mai mare rău. El m-a 
apărat, iar atunci când putea să se salveze, el s-a gândit 
în primul rând la mine. Şi toate acestea datorită 
prieteniei care o poartă pentru Omat, care este gund de 
Korulja şi cu care trebuia să mă căsătoresc, dacă nu aş fi 
fost răpită de Hodoni. 

- Într-adevăr că este un om cu o înfăţişare minunată, 
a murmurat Ghizi. De altfel nu se aseamănă deloc cu 
ceilalţi oameni. Nu vorbesc despre conformaţia mâinilor 
şi a picioarelor, sau de faptul că nu are coadă, dar are 
ceva, în înfăţişarea lui, care îl face să apară cu totul 
altfel. În fapte chiar foarte importante spre deosebire de 
ceilalţi oameni. 

Când a auzit acestea, Panatlea a tresărit de bucurie. 
În mica ei inimă barbară, devotată omului care i-a 
acordat prietenia şi în speranţa de a câştiga consideraţia 
prinţesei, chiar dacă nu i-ar mai fi folosit la nimic, a 
adăugat: 

- Nu ai văzut că ştia totul despre Tadeu şi unde se 
află? Spune şi tu, prinţeso, e posibil ca un simplu muritor 
să ştie? 

- Poate că l-a văzut pe Tadeu, a obiectat Ghizi. 

- Dar de unde putea să ştie că îl iubeşti pe Tadeu? a 
replicat Panatlea. Eu îţi spun că, dacă nu este 
Dumnezeu, atunci în orice caz este cu mult superior unui 
Hodon sau Wazdon. A putut să îmi găsească urma din 


165 


peştera mea de la Korulja, peste deal, peste Korulul, 
până în peştera din Korulgrif, unde am reuşit să mă 
ascund şi aceasta, cu toate că s-a scurs o noapte 
întreagă de când am trecut pe acolo: iar picioarele mele 
goale nu lăsau nici o urmă pe unde treceam. Care 
muritor ar fi putut izbuti în asemenea atitudini? a 
reînceput cu insistenţă Panatlea. Unde s-a mai văzut, în 
tot Paluldonul, ca o virgină să găsească prietenie şi 
ajutor la un bărbat străin, în afară de el? 

- Poate că Ludon se înşelă... poate că străinul este 
într-adevăr Dorul-Otho, a zis Ghizi, influenţată de părerea 
entuziastă a sclavei. 

- Fie om, fie Dumnezeu, este o fiinţă prea minunată 
ca să moară! a exclamat Panatlea. Numai dacă aş putea 
să îl ajut cu ceva! Dacă ar trăi, eu cred că ar găsi mijlocul 
prin care să îl aducă înapoi pe Tadeu la tine, prinţeso! 

- Ah! Numai dacă ar fi aşa! a suspinat Ghizi. Vai de 
mine, însă, căci este prea târziu, deoarece mâine voi fi a 
lui Bulet. 

- Acela care a venit ieri în apartamentele tale 
împreună cu tatăl tău? a întrebat Panatlea. 

- Da, acela cu faţa rotundă şi cu burta mare, a întărit 
prinţesa cu cel mai mare dezgust. Este atât de leneş, a 
continuat ea; nu merge nici la vânătoare şi nici la luptă. 
Nu este făcut decât numai pentru mâncare şi băutură şi 
nici nu se gândeşte la altceva decât la aceste lucruri şi la 
sclavele sale. Dar să lăsăm gândurile acestea, Panatleo, 
a reluat prinţesa. Haide să culegem un braţ de flori! Le 
voi împrăştia peste tot în camera mea. Pentru ca mâine 
dimineaţă să pot duce cu mine amintirea mirosului lor, la 
care ţin atât de mult şi pe care ştiu că nu îl voi găsi în 
satul lui Mosar, tatăl lui Bulet. Vino, Panatleo, să culegem 
amândouă cât mai multe flori, deoarece acestea sunt 
florile mele preferate, precum şi ale lui Tadeu! 

S-au apropiat amândouă de frunzişul înflorit în care 


166 


se afla ascuns Tarzan, dar cum erau destule flori şi pe 
margine, el şi-a închipuit că ele nu vor intra prea departe 
în tufiş, astfel că nu era ameninţat să fie descoperit. 

Amândouă fetele au început să culeagă flori scoțând, 
din când în când, mici exclamaţii de plăcere, ori de câte 
ori găseau câte una mai mare sau mai înflorită. Astfel, 
mergeau din loc în loc, pe marginile ascunzişului lui 
Tarzan. 

- Oh! la priveşte, Panatleo, ce frumoasă este cea de 
acolo! Este cea mai frumoasă dintre toate! a exclamat 
fericită Ghizi. Lasă! Merg eu singură să o iau..., îmi este 
teamă să nu o strici, atât este de frumoasă şi minunată. 

Zicând acestea, prinţesa a pătruns în tufiş, spre locul 
unde a crescut floarea aceea frumoasă în vârful unei 
tulpine, chiar deasupra capului lui Tarzan. 

Atât de subită şi de neaşteptată a fost sosirea ei, 
încât nu mai era nici un mijloc de scăpare, aşa că Tarzan 
a rămas pe loc, liniştit, cu speranţa că soarta se va 
îndura să o ducă de acolo pe fiica lui Kotan, mai înainte 
ca ochiul ei să alunece de la floarea înaltă în jos, spre el. 

Însă cum a tăiat fata crenguţa florii, privirile ei s-au 
intersectat cu ale lui Tarzan. 

Înăbuşindu-şi un țipăt, a făcut repede un pas în spate, 
timp în care Tarzan s-a ridicat în faţa ei. 

- Nu îţi fie teamă, prinţeso! a asigurat-o el. Te salută 
prietenul lui Tadeu, a adăugat el ducându-i un deget la 
buze. 

Panatlea s-a oprit emoţionată. 

- El este, sfinte Jad-ben-Otho! a strigat ea. 

- Şi acum, fiindcă m-aţi descoperit, a întrebat Tarzan, 
mă vei preda lui Ludon, marele preot, nu-i aşa? 

Panatlea s-a aruncat la picioarele Ghizelei. 

- Prinţesă! Prinţesă! o implora ea, nu îl trăda 
inamicilor săi. 

- Dar, dacă tatăl meu, Kotan, a şoptit cu groază Ghizi, 


167 


va afla de perfidia mea, se va înfuria foarte rău. Chiar în 
calitate de prinţesă, Ludon poate să ceară să fiu 
sacrificată, ca să liniştească mânia lui Jad-ben-Otho, aşa 
că între aceşti doi oameni îngrozitori, eu voi fi pierdută. 

- Nu vor şti niciodată că l-ai văzut, decât dacă le vei 
spune tu, a strigat Panatlea. Martor îmi este Dumnezeu 
că nu te voi trăda niciodată. 

- Spune-mi, străine, l-a implorat Ghizi, eşti Dumnezeu 
cu adevărat? 

- Nici Jad-ben-Otho nu este mai mult decât mine, a 
spus Tarzan, fără să mintă în această privinţă. 

- Atunci de ce încerci să scapi din mâinile muritorilor, 
dacă eşti Dumnezeu? a întrebat nedumerită prinţesa. 

- Când zeii s-au amestecat cu muritorii, a răspuns 
Tarzan, aceştia devin tot atât de vulnerabili ca şi ei. Chiar 
Jad-ben-Otho. Dacă ar apărea în carne şi oase, tot ar 
putea să fie ucis. 

- L-ai văzut pe Tadeu şi ai vorbit cu el? a întrebat fata 
cu un aer cu totul indiferent. 

- Da. L-am văzut şi am vorbit cu el, a răspuns Tarzan. 
Am fost împreună cu el tot timpul o lună de zile. 

- Şi... a ezitat ea, el... fata a lăsat ochii în pământ şi a 
roşit ca bujorul), tot mă mai iubeşte? A reuşit ea să 
articuleze în final. 

Tarzan a ştiut atunci că a câştigat-o de partea lui. 

- Da, a răspuns Tarzan. Tadeu nu vorbeşte decât de 
Ghizi şi aşteaptă cu speranţă ziua în care va putea să se 
căsătorească cu ea. 

- Dar mâine mă vor căsători cu Bulet, a zis ea cu 
tristeţe. 

- Să dea Domnul ca totdeauna să fie „mâine”, pentru 
că mâine nu va fi niciodată. 

- Ah! Nefericirea aceasta va veni, totuşi şi atunci 
atâţia „mâine” cât voi mai avea viaţă voi plânge cu inima 
zdrobită după Tadeu. 


168 


- Dacă nu ar fi fost Ludon, aş fi putut să te ajut, a zis 
Tarzan şi cine ştie dacă nu voi putea totuşi să te ajut şi 
de acum înainte. 

- Numai dacă ti-ar fi cu putinţă, Dorul-Otho, a strigat 
fata. Pentru că ai face asta numai dacă vei putea. Mi-a 
spus Panatlea cât eşti de curajos şi ce suflet bun ai. 

- Numai singur Jad-ben-Otho poate să ştie ce va fi în 
viitor, a răspuns Tarzan. Acum ar fi bine să vă îndepărtați 
amândouă, ca nu cumva să vă vadă cineva şi să 
trezească bănuieli. 

- Vom pleca, a zis Ghizi, dar Panatlea se va înapoia 
cu mâncare. Sper că vei scăpa şi că Jad-ben-Otho este 
mulţumit de ceea ce am făcut. 

A plecat urmată de Panatlea, iar Tarzan s-a ascuns 
din nou. 

Seara. Panatlea a venit cu mâncare, iar Tarzan, 
văzându-se singur cu ca, îi puse întrebarea care îl ardea 
de atâta timp. 

- Spune-mi, a zis el, tot ce ştii despre zvonurile în 
privinţa străinului care se presupune a fi ţinut ascuns 
undeva în Alur. Ai auzit şi tu despre aceasta în timpul 
scurtei tale prezente aici? 

- Da, a răspuns Panatlea. Le-am auzit vorbind pe 
celelalte sclave. Este ceva despre care ele îşi şoptesc 
numai, neîndrăznind niciuna să vorbească tare. Se zice 
că ar fi o femeie străină ascunsă în templu şi că Ludon o 
vrea ca preoteasă, iar Kotan vrea să se căsătorească cu 
ea. Şi că nu au îndrăznit nici unul nici altul să facă ceva 
din cauză că fiecare se teme de celălalt. 

- Ştii în ce parte a templului este închisă. 

- De unde să ştiu? Toate acestea pot să fie foarte 
bine doar poveşti, dar eu ţi-am spus tot ce am auzit. 

- Numai despre o persoană vorbesc ei? 

- Mai spun că a mai venit cu cineva, dar nimeni nu 
poate să ştie ce s-a întâmplat cu acela. 


169 


- Îţi mulţumesc foarte mult, Panatleo, a zis Tarzan. Se 
poate să îmi fi făcut un bine atât de mare, cum tu nici nu 
poţi să îţi închipui! 

- Mă bucur că am putut să te ajut cu ceva. 


CAPITOLUL XIII - Monstrul din turnul 
misterelor. 


După ce s-a întunecat, Tarzan şi-a acoperit din nou 
faţa cu masca aceea urâtă a preotului pe care l-a ucis. 

Considerând că nu ar fi făcut bine dacă mai trecea o 
dată pe lângă gardian, mai ales noaptea, când ar fi putut 
stârni bănuieli, a sărit în copacul în ale cărui crengi 
atârnau peste zidul grădinii şi de aici a coborât de partea 
cealaltă a zidului. 

Pentru a înlătura cât putea posibilităţile unei 
descoperiri, a străbătut curtea palatului şi a pornit spre 
templu, dintr-o direcţie opusă cu cea pe care a luat-o 
când a fugit de acolo. 

Este adevărat că, în felul acesta, a fost nevoit să 
ocolească şi chiar să treacă prin părţi ale terenului 
palatului pe care nu le cunoştea deloc, totuşi, o mică 
oprire era de preferat în locul primejdiei la care s-ar fi 
expus, dacă ar urma drumul de mai înainte, pe unde 
circulaţia era mult mai intensă. 

Având, însă, o ţintă bine definită şi fiind înzestrat cu 
un simţ al orientării aproape miraculos, a trecut prin 
curtea templului cu destulă îndrăzneală, deşi, cât îi era 
posibil, se ţinea în umbră, pe lângă ziduri. 

A ajuns, în sfârşit, fără nici un incident neplăcut, 
lângă clădirea ornamentată la care îi stătea gândul şi de 
care l-a întrebat pe Ludon când a trecut pe lângă ea. 
Ludon atunci i-a răspuns că nu mai era întrebuințată de 
mult. 

Răspunsul marelui preot a fost firesc în el însuşi, dar 


170 


impresia cu care a rămas Tarzan din faptul că acesta a 
evitat să discute despre clădirea aceea, a fost că Ludon a 
minţit şi deci, clădirea avea o importanţă deosebită. Era 
în forma unui turn înalt, cu trei etaje, detaşat complet de 
toate celelalte clădiri ale templului. 

Nu avea decât o singură intrare zăbrelită, sculptată 
artistic, direct în stâncă, cu înfăţişarea unui cap enorm 
de Grif, a cărui gură deschisă constituia uşa propriu-zisă. 

Botul, fruntea şi labele din faţă ale monstrului erau 
astfel făcute, încât îl înfăţişau întins pe pântece, cu fălcile 
în pământ între cele două labe. De o parte şi de alta a 
intrării mai era câte o fereastră ovală, cu gratii groase ca 
şi uşa. 

Văzând că nu este nimeni în jur, Tarzan a trecut prin 
firida întunecoasă a intrării, unde a încercat gratiile. Spre 
marea lui dezamăgire, a găsit poarta închisă ingenios cu 
un aparat pe care nu îl cunoştea; gratiile erau foarte 
groase, încât nu le putea rupe fără să nu facă vreun 
zgomot care ar fi avut rezultate dezastruoase în această 
mişcare. 

În interiorul întunecos de dincolo de uşă nu se putea 
distinge nimic, astfel, văzând că pe moment nu are nimic 
de făcut în acest sens, a început să se ocupe de ferestre. 
Gratiile acestora au rezistat şi ele încercărilor, ceea ce nu 
l-a descurajat pe Tarzan, deoarece a prevăzut aceasta. 

Dacă gratiile nu cedau isteţimii sale, vor ceda desigur 
forţei sale uriaşe, în cazul în care nu va reuşi să găsească 
alt mijloc de intrare. Mai întâi, însă, trebuia să se asigure 
dacă era nevoie să recurgă la mijloace extreme. 

În acest scop, a făcut ocolul clădirii, examinând-o cu 
atenţie din toate părţile. A mai găsit câteva ferestre, dar 
şi acestea erau zăbrelite. În cursul cercetărilor se oprea 
să asculte şi să miroase, dar nu a văzut pe nimeni, iar 
zgomotele pe care le auzea din când în când veneau de 
prea departe ca să îl poată îngrijora. 


171 


A privit în sus pe zidul clădirii. A observat că şi 
acesta, ca multe alte ziduri ale clădirilor din oraş, avea 
ornamente scuipate, dintre care unele în formă de 
cornişe erau ieşite în exterior orizontal sau diagonal, 
ceea ce făcea ca zidul să nu fie greu de urcat, cel puţin 
pentru Tarzan. 

Ca să nu fie împiedicat de masca grea şi voluminoasă 
a preotului, a luat-o de pe cap şi a aşezat-o jos, lângă 
peretele turnului. După aceea a urcat cu îndemânare 
până la primul etaj, unde a descoperit că ferestrele, pe 
lângă faptul că aveau gratii, mai erau şi acoperite cu 
perdele groase. 

Dar nu a stat prea mult la acest etaj, deoarece s-a 
gândit că ar putea să intre cu mai multă uşurinţă pe 
acoperişul pe care l-a văzut aproape la fel cu acela al 
sălii tronului, adică în formă de cupolă. 

A observat că avea mai multe deschizături. Prin 
urmare, era posibil, dacă construcţia ultimului etaj 
semăna cu cea a sălii tronului, ca şi ferestrele acestea să 
nu fie zăbrelite, deoarece nimeni nu ar fi putut ajunge de 
jos până acolo. 

În privinţa aceasta, însă, mai era o întrebare la care 
nu putea să răspundă numai după ce ar fi ajuns sub 
cupolă. Deschizăturile acelea erau oare destul de largi ca 
să poată să încapă umerii laţi şi puternici ai lui Tarzan? 

S-a oprit din nou, de data aceasta la etajul al doilea, 
unde, cu toate perdelele de la ferestre, se putea vedea 
interiorul luminat. Dar, în momentul când s-a apropiat de 
prima fereastră, a ajuns până la nările lui o urmă de 
miros, care i-a smuls din suflet şi din cuget tot ce mai 
semăna a civilizaţie: a redevenit într-o singură clipă fiara 
teribilă din pădurea lui Ciuk. 

Atât de repede şi de completă a fost metamorfoza, 
încât pe buzele sale sălbatice aproape că a izbucnit 
sfidarea puternică a antropoizilor. 


172 


Numai precauţi unea inerentă a fiarei din el l-a salvat 
de la această greşeală fatală. 

Acum mai auzea voci din interior; ar fi putut jura că 
una din ele era vocea lui Ludon, autoritară. Răspunsul a 
sosit măreț şi sfidător, dar vocea poseda o nuanţă de 
deznădejde cumplită, voce la auzul căreia Tarzan a ajuns 
în paroxismul furiei. 

Uitată era acum cupola cu intrările pe care urma să le 
găsească. Orice gânduri ar mai fi nutrit să intre acolo pe 
furiş şi fără zgomot erau acum aruncate într-o parte. 
Aducând pumnul pe spate, a repezit o lovitură 
îngrozitoare în zăbrelele ferestrei din faţa lui: o singură 
lovitură, care a azvârlit gratiile cu tencuială cu tot, 
zguduindu-se pe podeaua camerei. 

În aceeaşi clipă, s-a aruncat cu capul înainte pe 
fereastră, ducând cu el şi perdeaua de piele de antilopă. 
Ridicându-se imediat de jos, a smuls perdeaua de pe cap 
care îi împiedica vederea şi... grozavă a fost 
dezamăgirea, aflându-se într-un întuneric cumplit şi o 
tăcere de mormânt. 

Instinctiv a ridicat vocea şi a strigat numele atât de 
drag. Care nu i-a mai ieşit de pe buze de şase luni de 
zile. 

- Jane! Jane! a strigat el. Jane, unde eşti! 

Dar singurul răspuns pe care l-a avut a fost aceeaşi 
tăcere de acolo. A mai repetat o dată chemarea şi apoi 
încă de câteva ori, pipăind cu mâinile întinse prin 
întunericul de nepătruns al odăii. În timpul acesta, 
simţea puternic în nările sale emanaţia delicată, care l-a 
încurajat încă din primul moment, că soţia sa a fost cu o 
clipă înainte în cameră. 

Mai mult încă: i-a auzit chiar vocea când refuza să se 
supună pretențiilor josnice. Ale ticălosului de preot. 

Ah, de ce nu a umblat cu mai multă atenţie? Dacă şi- 
ar fi continuat cercetările liniştit şi subtil, probabil că în 


173 


momentul acesta ar fi avat fericirea să îşi strângă soţia în 
braţe: iar cadavrul lui Ludon, sub piciorul lui, ar fi arătat 
cât de aprigă a fost răzbunarea lui. Dar acum nu mai 
avea timp să îşi facă reproşuri. 

Păşea încet prin întuneric, dibuind orbeşte şi căutând, 
nici el nu ştia ce, când, deodată, podeaua de sub el s-a 
aplecat violent şi a fost repezit în jos. Într-un întuneric şi 
mai mare decât acela în care a fost până acum. 

A simţit că alunecă în viteză pe o suprafaţă netedă, 
fără nici un sprijin ca să se poată opri. În aceeaşi clipă s- 
a auzit un râs batjocoritor şi vocea marelui preot, Ludon, 
strigându-i din urmă: 

- Întoarce-te acum la tatăl tău, Dorul-Otho! 

Tarzan s-a oprit brusc şi destul de dureros pe o podea 
de piatră. In faţa lui se afla o fereastră ovală, cu o 
mulţime de gratii, iar mai încolo a văzut lumina lunii 
jucând pe apa albastră a unui lac. 

La început nu a auzit nici un zgomot, decât murmurul 
îndepărtat al oraşului, ajungând până la el, pe fereastra 
care dădea spre lac. 

După puţin însă, foarte slab, ca şi cum ar fi venit de la 
o distanţă mare, s-a auzit foşnetul unor paşi moi, care 
călcau pe un pavaj de piatră: aşa cum asculta atent, şi-a 
dat seama că zgomotul se apropie din ce în ce mai mult, 
iar după un timp a auzit chiar răsuflarea fiarei. 

Mai mult ca sigur că aceasta a fost atrasă de 
zgomotul provocat de el în cădere şi s-a apropiat să facă 
cercetări. 

El nu putea să o vadă, dar ştia bine că nu este 
departe, când, deodată, a auzit mugetul asurzitor al unui 
Grif răsunând prin coridoarele întunecate. 

Ştiind că această fiară are simţul ocular foarte slab 
dezvoltat, iar cum el s-a obişnuit într-o oarecare măsură 
cu întunericul acelei peşteri subterane, s-a gândit 
numaidecât la un mod prin care să evite atacul fiarei, 


174 


căreia nici o fiinţă de pe lume nu i-ar fi putut rezista. 

Nici nu îndrăznea să se gândească la faptul că l-ar 
putea învinge pe acest Grif, cu aceeaşi tactică pe care a 
învăţat-o de la Torodon şi care s-a dovedit a fi eficace 
data trecută, când atât viaţa cât şi libertatea i-au fost 
puse în joc. Din mai multe puncte de vedere aceste 
împrejurări de acum nu se potriveau cu cele de atunci. 

Atunci a fost în stare să se apropie de Grif în plina 
lumină a zilei şi în condiţii normale de viaţă ale acestuia, 
Griful fiind dintre aceia care au mai suferit şi în alte 
timpuri autoritatea omului, sau cel puţin, a unei fiinţe cu 
chip de om. 

Acum, însă, avea în faţa lui o fiară ţinută în închisoare 
şi tocmai în momentul când era furioasă. De asemenea, 
avea motive să creadă că acest Grif nu a fost niciodată 
sub influenţa vreunei voințe superioare, deoarece, închis 
în beciul întunecos, nu servea la alte scopuri, decât la 
acela pe care Tarzan şi l-a închipuit imediat în această 
împrejurare. 

Deci cea mai înţeleaptă cale de urmat pentru el era 
aceea de a ocoli atacul fiarei, cu speranţa că va putea să 
descopere vreo portiţă de ieşire din această situaţie 
îngrozitoare în care se afla. 

Faţă de ceea ce era în joc, pentru el nu merita să 
rişte un atac al fiarei, atâta timp cât putea să îl evite, mai 
ales că un atac, în împrejurările de faţă, ar fi pecetluit şi 
soarta soţiei sale, pe care abia a găsit-o, pentru ca să o 
piardă atât de repede. 

Cu toate acestea, oricât de mare îi era dezamăgirea 
şi întristarea, oricât de deznădăjduită părea să îi fie 
situaţia actuală, prin vinele lui Tarzan trecea ca un fior 
fierbinte, o mare satisfacţie. 

Soţia lui trăia! a găsit-o în cele din urmă, după atâtea 
luni de deznădejde şi de teamă. Era încă în viaţă! 

Cu o mişcare uşoară şi fără zgomot, întocmai ca o 


175 


fantomă, a ocolit atacul uriaşului Grif, care nu se 
conducea decât numai după auzul său fin; iar în clipa în 
care era să îl calce în picioare, Tarzan a trecut pe lângă 
ea de partea cealaltă a încăperii. 

Inaintea lui se deschidea acum un coridor lung, 
acelaşi din care a ieşit fiara cu o clipă mai înainte. Fără 
să mai stea cât de cât pe gânduri, s-a repezit înainte, iar, 
cum ochii lui începeau să se obişnuiască din ce în ce mai 
mult cu bezna de acolo, a reuşit să desluşească zidurile 
şi podeaua, suficient ca să nu cadă într-un abis 
necunoscut sau să se izbească de vreo stâncă solidă, la o 
cotitură neaşteptată a coridorului. 

Condorul era destul de larg şi foarte înalt făcut, 
probabil, intenţionat ca să poată să vadă fiara. De aceea 
Tarzan nu a întâmpinat nici o greutate şi a putut să fugă. 

Totuşi, din fugă nu a putut să observe că trecătoarea 
merge în pantă, deşi nu era prea tare înclinată. | s-a 
părut numai că nu se mai termină şi se întreba în ce loc 
subteran îl va conduce. 

Oare nu ar fi fost bine să rămână sus, în camera 
destul de spațioasă de acolo şi ar fi încercat să îl înfrângă 
pe Grif? Acolo avea cel puţin lumină suficientă ca 
încercarea să aibă o oarecare perspectivă de reuşită. 

Dacă s-ar fi oprit să încerce învingerea Grifului, aici în 
coridorul îngust şi întunecat unde se afla, ar fi fost o 
adevărată sinucidere. 

Auzea fiara urmărindu-l. Mugetele ei tunătoare 
aproape că zguduiau din temelie stânca în care au fost 
săpate aceste camere subterane. 

Dacă s-ar fi oprit acum să înfrunte acum această furie 
întruchipată, numai cu un simplu „Uiii-hoo!”, nu ar fi fost, 
după părerea lui Tarzan. Decât o nebunie curată. Şi-a 
continuat drumul în lungul coridorului, mărind paşii, 
îndată ce a obsedat că Griful îl ajunge din urmă. 

După puţin timp, întunericul s-a mai micşorat, iar la o 


176 


cotitură a trecătorii a văzut înaintea lui un petic de loc 
luminat de lună. 

Însufleţit de speranţe noi s-a repezit şi a ieşit din 
coridor, trecând într-o împrejmuire circulară, ale cărei 
ziduri se înălţau puternic din toate părţile: ziduri negre 
perpendiculare, pe a căror suprafaţă nu se vedea nici cel 
mai mic loc unde să îşi pună piciorul pentru un sprijin. 

La stânga lui se afla un bazin cu apă, de formă 
dreptunghiulară, având una dintre laturi mărginită de 
baza zidului din faţă. Fără îndoială că îi folosea Grifului 
atât la baie cât şi pentru adăpat. 

În momentul acesta a apărut şi fiara în deschizătura 
coridorului, iar Tarzan s-a retras până la marginea 
bazinului pentru a face acolo o ultimă încercare de 
rezistenţă. 

Nu avea la el ciomagul necesar cu care să îşi poată 
impune autoritatea vocii; dar, cu toate acestea, nu s-a 
mişcat din loc, hotărât să reziste Grifului realizând că 
altceva mai bun nu i-a mai rămas de făcut. 

Griful s-a oprit la intrarea coridorului, întorcându-şi 
privirile în toate direcţiile ca şi cum şi-ar fi căutat prada. 

Acesta era, după părerea lui Tarzan, momentul 
psihologic, în care s-a agăţat ca de un fir de păr. 
Ridicându-şi vocea pe un ton de comandă, a scos 
ciudatul sunet „Uiii-hoo!”. 

Efectul acestui strigăt asupra Grifului a fost 
instantaneu şi desăvârşit; scoțând un muget asurzitor, 
acesta şi-a aplecat cele trei coame, repezindu-se 
nebuneşte în direcţia de unde s-a auzit vocea. 

Nici la dreapta şi nici la stânga nu existau căi de 
scăpare: în spatele lui Tarzan era apa liniştită a bazinului, 
în timp ce din faţă se apropia ca fulgerul nimicirea lui 
completă. 

Dar, tocmai când enormul trup al fiarei părea că l-a 
ajuns din urmă. Pregătit să îl zdrobească, Tarzan s-a 


177 


răsucit şi s-a aruncat în bazin, scufundându-se în apele 
lui adânci. 

Din sufletul Janei Clayton s-a spulberat orice 
speranţă. Luptându-se necontenit pentru a-şi salva viaţa 
în timpul atâtor luni încărcate de primejdii, de neajunsuri 
şi mai ales, de când era la închisoare, speranţa i-a încolţit 
adeseori în suflet, dar tot de atâtea ori s-a stins, iar acum 
nu i-a mai rămas nici ultima scânteie de la care să 
aştepte o însufleţire a unor noi speranţe. 

Lipsită cu desăvârşire de cea mai mică urmă de 
nădejde, stătea acum în faţa marelui preot Ludon, în 
camera unde acesta a închis-o, în turnul Grifului din 
cetatea Alur. 

Cu toate acestea, nici timpul şi nici durerile sufleteşti 
şi fizice nu au reuşit să îi micşoreze frumuseţea: conturul 
adorabil al formelor ei perfecte, precum şi drăgălăşenia 
înfăţişării sale au rămas distincte, sfidând condiţiile de 
existenţă. 

Ea, însă, atribuia primejdia în care se afla acum 
tocmai acestor însuşiri divine, deoarece Ludon dorea să o 
stăpânească. 

Nu a avut nici un motiv să se teamă de preoţii 
inferiori din Alur, însă din partea lui Ludon era în mare 
primejdie, pentru că acesta nu era ca ei, iar slujba de 
mare preot trebuia să se transmită din tată în fiu. 

Kotan, regele, a dorit să fie soţia lui şi numai acest 
amănunt a scăpat-o până acum de amândoi. Fiecare se 
temea de celălalt. Acum Ludon şi-a pierdut însă orice 
răbdare şi a venit în puterea nopţii ca să ia singur ceea 
ce considera că este dreptul lui. 

Jane l-a respins cu mândrie, încercând să câştige 
timp, cu toate că ea nu ştia dacă timpul pe care îl câştiga 
i-ar fi putut aduce vreo uşurare sau vreo speranţă. 

Pe figura crudă a preotului a apărut un rânjet, iar în 
privirile sale se putea citi foarte bine pofta care îl 


178 


stăpânea în timp ce traversa camera spre ea. Era nebun 
la ideea de a o prinde în braţe. 

Ea nu s-a ferit de el şi nu i-a arătat nici cea mai mică 
senzaţie de teamă. Stătea semeaţă în faţa lui cu capul 
ridicat şi privindu-l fix în ochi, cu tot dezgustul şi cu 
disprețul ce le simţea pentru el. 

Ludon a ştiut să citească sentimentele tipărite pe faţa 
ei, dar, cu toate că aceasta îi provoca o stare de 
nervozitate, îi creştea şi dorinţa de posesiune. 

Simţea că priveşte cu adevărat o regină; deci, cea 
mai potrivită soţie, considera el, pentru marele preot din 
Alur. 

- Înapoi! l-a înfruntat ea. Înainte să îţi atingi scopul, 
unul dintre noi doi va fi mort. 

Preotul se apropia însă şi mai mult, râzând, iar râsul 
lui o întărea şi mai rău. 

- Dragostea nu omoară, i-a răspuns batjocoritor 
Ludon. 

Zicând acestea, s-a repezit la ea, dar tot în clipa 
aceea gratiile ferestrei au căzut, sunând strident în odaie 
şi simultan a apărut în om care a intrat cu capul înainte, 
ducând cu el şi perdelele de piele de la fereastră, perdele 
care s-au înfăşurat peste capul aceluia. 

Jane Clayton a văzut în privirile preotului, pe lângă o 
mare surpriză şi o groază nespusă, dar tot în clipa aceea 
s-a repezit şi a tras de cureaua care atârna de tavanul 
încăperii. 

Nici nu a apucat bine preotul să tragă de curea, când 
a căzut între ei şi noul sosit, de sus din tavan, un 
paravan foarte ingenios construit, despărţindu-l pe 
Tarzan de ei, lăsându-l în întuneric complet, deoarece 
singura lampă a rămas dincolo de despărţitură. 

Jane a avut impresia că a auzit o voce care striga din 
partea cealaltă a peretelui improvizat, o voce pe care nu 
putea sub nici o formă să o distingă. 


179 


După aceea l-a văzut pe Ludon trăgând de altă curea 
şi rămânând câteva clipe în aşteptarea vreunui al 
eveniment care trebuia să se petreacă. 

Nu a avut mult de aşteptat. Cureaua de care a smucit 
a pornit în sus ca şi cum ar fi fost trasă de altcineva. 
Ludon a început să zâmbească şi cu o altă mişcare, a pus 
în funcţiune maşinăria care a ridicat din nou paravanul. 

Mergând apoi la marginea părţii de odaie care a fost 
despărțită de ei, marele preot a îngenunchiat pe podea şi 
a privit în adâncul unei deschizături întunecoase care 
ducea în jos. 

A început după aceea să râdă şi aplecându-şi capul, a 
strigai în deschizătură. 

- Întoarce-te la tatăl tău, Dorul-Otho! 

Pe urmă a ridicat platforma aplecată care închidea 
abisul de la picioarele lui, a prins-o într-un cârlig puternic 
şi ridicându-se. S-a apropiat din nou de tânăra femeie. 

- Între noi doi acum. Frumoasa mea. A strigai el şi..., 
Jadon! Ce cauţi aici? 

Jane Clayton şi-a îndreptat privirile în direcţia în care 
privea şi Ludon şi a văzut acolo, încadrat în uşa 
apartamentului. Un războinic de statură uriaşă, a cărui 
înfăţişare denota atât autoritate cât şi un caracter 
integru. 

- Vin din partea lui Kotan. Regele, a replicat Jadon, ca 
să o iau cu mine pe această tânără străină şi să o duc în 
„Grădina interzisă”. 

- Cum? Regele mă sfidează pe mine, marele preot? 

- Este porunca regelui... Am spus! 

Cuvintele au izbucnii ca biciul din gura lui Jadon, în a 
cărui atitudine nu se putea vedea nici cea mai mică urmă 
de teamă pentru Ludon. Şi nici cel mai mic respect. 

Marele preot ştia foarte bine motivul pentru care a 
fost ales acest om ca trimis al regelui: era un războinic 
reputat, atât pentru temperamentul său, cât şi pentru 


180 


influenţa de care se bucura şi care îl ferise până acum de 
intrigile preoţimii. Ludon a aruncat o privire energică 
spre curelele care atârnau în tavan. De ce nu? Numai 
dacă ar putea să îl determine pe Jadon să treacă de 
partea cealaltă a camerei ca apoi. 

- Stai puţin, a zis el cu un ton împăciuitor, să 
discutăm problema asta mai întâi. 

Cu aceasta a pornit înainte, spre locul unde dorea să 
îl atragă pe Jadon, căruia i-a făcut un semn să îl urmeze. 

- Nu am nimic de discutat, a răspuns Jadon, urmându- 
|, totuşi pe preot, deşi se temea de vreo trădare. 

Jane îi privea cu atenţie pe amândoi în figura 
războinicului vedea reflectate acele trăsături admirabile 
pe care cu curajul şi demnitatea carierei sale le-a 
dezvoltat trăsăturile ipocrite ale preotului nu se putea citi 
nici o însuşire sufletească. 

Deci, dacă avea de ales între amândoi, l-ar fi ales fără 
îndoială pe războinic. Din partea acestuia putea să mai 
spere o şansă oarecare, dar din partea lui Ludon nu avea 
niciuna. 

Chiar şi în împrejurarea că era trecută dintr-o 
închisoare în alta, putea să se ivească un prilej de 
scăpare. A cântărit toate acestea repede în gând şi s-a 
decis, mai ales că privirea în treacăt a preotului nu i-a 
scăpat din vedere şi a înţeles repede ce însemna. 

- Omule, dacă ţii la viaţi nu trece de partea cealaltă a 
încăperii. 

Ludon a privit-o săgetător. 

- Taci, sclavo! a strigat el. 

- Unde este pericolul? a întrebat-o Jadon, fără să ia în 
considerare întreruperea lui Ludon. 

Tânăra femeie a prins una dintre curele. 

- Priveşte! a zis ea. 

Înainte ca marele preot să o poată împiedica, a 
smucit de curea şi despărţitura de zid a căzut, separând- 


181 


o împreună cu războinicul de Ludon. 

Jadon a privit-o mirat şi întrebător. 

- Deci dorea să scape de mine prin trădare? a zis el. 
M-ar fi ţinut închis aici până te ducea să te ascundă cine 
ştie unde, în labirintul templului său. 

- Ar fi fost şi mai rău decât atât. A răspuns Jane, 
trăgând de altă curea. Asta a deschis un capac în 
podeaua de dincolo, iar când păşeai peste el ai fi fost 
aruncat într-un beci de la subsolul templului. De multe 
ori m-a ameninţat Ludon cu această perspectivă. Nu ştiu 
dacă spunea adevărul, dar îmi spunea că acolo jos este 
ascuns un demon al templului, un Grif enorm de mare. 

- Da, ştiu că există un Grif în interiorul templului. 
Preoţimea din Alur ştie că noi, războinicii, suntem destul 
de ocupați ca să aducem prizonieri pentru hrana acestei 
fiare şi pentru sacrificiile omeneşti pe care le fac zilnic. 
De mult timp mă urăşte Ludon. Acum avea ocazia să mă 
nimicească. Dar tu, femeie, de ce m-ai avertizat? Nu 
suntem noi pentru tine la fel: duşmanii şi temnicerii tăi? 

- Nimeni nu poate să fie mai îngrozitor decât Ludon, a 
răspuns ea. Tu ai înfăţişarea unui războinic demn şi 
cinstit. Nu trezeşti în mine nici o speranţă, deoarece ea 
mi-a fost de mult nimicită. Cu toate acestea, se poate 
întâmpla ca printre războinici, chiar dacă sunt dintr-o 
rasă diferită de a mea, să se afle vreunul care să acorde 
o atenţie onorabilă unui străin care a intrat în cetatea 
lor..., chiar dacă acesta ar fi o femeie. 

Jadon a privit-o mai mult de un minut, fără să 
articuleze nici un cuvânt. În cele din urmă a spus: 

- Kotan te va face regina lui. Acest lucru ni l-a spus 
mie personal; consider că este o tratare destul de 
onorabilă din partea aceluia, care ar fi putut la fel de 
bine să te facă sclava lui. 

- Şi de ce, a întrebat ea, doreşte să mă facă regina 
lui, 


182 


Jadon s-a apropiat şi mai mult de ea, vorbindu-i cu o 
voce calmă ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie auzit de 
cineva: 

- El crede, deşi nu mi-a spus-o, că eşti dintr-o rasă de 
zei. Şi de ce nu ai fi? Jad-ben-Otho este şi el fără coadă, 
prin urmare nu i se pare nicidecum ciudat lui Kotan să 
bănuiască faptul că numai zeii se prezintă în felul acesta. 
Regina lui a murit de mai mult timp, lăsându-l cu o 
singură fiică. Este stăpânit de dorinţa de a avea şi un fiu. 
Şi ce este oare mai de dorit, decât să găsească o femeie 
care descinde din zei pentru a da un urmaş care să 
domnească în Paluldon? 

- Dar eu sunt căsătorită! a strigat Jane. Nu pot să mă 
căsătoresc cu altul. Nu vreau nici tronul lui. Şi nici pe el 
nu îl vreau. 

- Kotan este rege, a spus Jadon simplu ca şi cum 
aceste cuvinte ar fi explicat totul. 

- Aşadar tu nu vrei să mă ajuţi să mă eliberez? a 
întrebat femeia. 

- Dacă am fi în Jalur. Poate că te-aş apăra chiar şi 
împotriva regelui. 

- Dar Jalur ce este şi unde este? a întrebat ea, 
agăţându-se ca un înecat de orice pai. 

- Este oraşul unde domnesc eu, a răspuns el. Acolo 
eu sunt şeful suprem precum şi al văii din jurul oraşului. 

- Unde este? a insistat ea. Este departe? 

- Nu este departe, a zis el, zâmbind. Dar nu te mai 
gândi la aceasta, nu vei putea ajunge acolo niciodată. 
Este prea multă lume în Alur care să te urmărească şi să 
te prindă. Dar, dacă vrei să şti. Pot să îţi spun că este 
aşezat pe malurile râului care se varsă în Jadbenlul, ale 
cărui ape trec pe lângă zidurile cetăţii din Alur..., este 
aşezat la confluenţa acestor râuri şi înconjurat de apă din 
trei părţi. Este o cetate de nepătruns în care nu a intrat 
nici un duşman de când a fost clădită. 


183 


- Dar acolo voi putea să fiu în siguranţă? a întrebat 
ea. 

- Poate că da, a răspuns Jadon cu indiferenţă. 

O, voi speranţe moarte! Ce forţă vă mişcă să puteţi 
izbucni din nou la cea mai mică provocare? Femeia a 
oftat şi a clătinat din cap, dezamăgită, realizând foarte 
bine cât de zadarnică era orice speranţă, dar, cu toate 
acestea, în mintea ei s-a zugrăvit un vis: Jalur! 

- Văd că eşti cuminte, a început Jadon care a înţeles 
suspinul ei. Vino acum, să mergem acolo unde se află 
prinţesa, în „Grădina interzisă”. Vei rămâne cu Ghizi, fata 
regelui şi te vei simţi cu mult mai bine acolo, decât în 
închisoarea în care ai fost până acum. 

-Dar cum rămâne cu Kotan? a întrebat ea, 
cutremurându-se cu tot corpul. 

- Sunt şi ceremonii care vor dura câteva zile până vei 
putea să devii regină; iar una dintre aceste ceremonii, 
poate să fie şi cea mai grea de îndeplinit. 

Jadon a râs cu hohote, gândindu-se la ceea ce 
implicau cuvintele lui. 

- Cum? 

- Numai marele preot are dreptul de a oficia 
ceremonia căsătoriei unui rege, a explicat el. 

- Dumnezeule, binecuvântează puţină întârziere! 

Atât de tenace este viaţa unei speranţe, încât chiar 
dacă ar fi redusă prin ardere la cenuşă, ea tot ar mai 
persista la suprafaţă; o adevărată pasăre Phoenix. 


CAPITOLUL XIV - Măcelul din palat. 


Vorbind în felul acesta despre diferite lucruri. Jadon a 
condus-o pe scara de piatră care ducea de sus din 
apartamentele de la etajul de sus al templului în 
camerele şi coridoarelor care se interferau ca stâncile în 
care au fost scobite palatul şi templul. 


184 


După aceea au trecut printr-o uşă mare deo parte a 
căruia stăteau doi preoţi de gardă, iar de cealaltă parte 
doi războinici. 

Preoţii au încercat să îl oprească în momentul în care 
l-au văzut de cine este însoţit, mai ales că se ştia în tot 
templul despre cearta dintre rege şi marele preot pentru 
frumoasa străină. Fiecare o dorea pentru el. 

- Ea nu are voie să treacă, decât cu ordinul lui Ludon, 
a zis un preot, aşezându-se exact în faţa Janei Clayton şi 
oprindu-i drumul. 

Tânăra a privit prin găurile măştii şi a văzut în ochii 
preotului privirea unui fanatic. Jadon şi-a trecut însă un 
braţ de după umerii ei, iar mâna cealaltă a dus-o la 
cuțitul său. 

- Va trece! Este ordinul regelui, a zis el, mai ales că 
Jadon este acela care o conduce. La o parte! 

Cei doi războinici au trecu alături de Jadon. 

- Suntem aici, gund de Jalur, a zis unul, ca să primim 
şi să ne supunem ordinelor tale. 

Un preot a intervenit. 

- Las-o să treacă, a zis el camaradului său. Nu avem 
ordine speciale de la Ludon; iar după obiceiul templului şi 
al palatului, atât şefii cât şi preoţii pot să intre şi să iasă 
neîmpiedicaţi. 

In sfârşit, au ajuns şi în apartamentele ocupate de 
prinţesa Ghizi, în anticamera cărora se afla o mică gardă 
de războinici şi mulţi eunuci negri, care aparţineau atât 
prinţesei, cât şi domnişoarelor ei de onoare. Jadon a 
predat prizoniera în mâinile unui eunuc, zicându-i: 

- Condu-o la prinţesă! Ai grijă să nu îţi scape. 

După ce a trecut de un alt coridor şi încă o cameră 
mai mică, lady Jane s-a oprit împreună cu eunucul în faţa 
unei uşi care era acoperită cu o perdea de piele de 
jaguar, iar însoţitorul ei a bătut în uşă cu mânerul suliţei 
sale. 


185 


- Ghizi, prinţesă de Paluldon, a strigat el, a sosit 
străina, prizoniera din templu. 

- Să intre! a auzit Jane o voce din interior. 

Eunucul a îndepărtat draperiile de la uşă şi lady Jane 
a intrat. Camera în care se afla acum avea tavanul jos şi 
nu era tocmai mare. În fiecare colţ, din cele patru ale ei, 
se afla câte o statuie îngenunchiată, de piatră, care 
păreau că susţin tavanul pe umerii lor. Probabil că aceste 
statui au fost făcute cu intenţia de a îi reprezenta pe 
Wazdoni şi erau destul de artistic lucrate. 

Tavanul era puţin boltit în forma unei cupole centrale, 
având câteva deschizături pentru a lăsa să intre atât 
aerul, cât şi lumina zilei. Într-o parte a camerei se aflau 
mai multe ferestre, iar ceilalţi pereţi nu aveau decât o 
singură uşă fiecare. 

Prinţesa era întinsă pe o grămadă de blănuri aranjate 
pe o platformă de piatră într-un colt al odăii. Era singură, 
doar o sclavă din neamul Wazdonilor şedea la picioarele 
ei, pe marginea platformei. 

Când Jane a intrat în cameră a făcut un semn să se 
apropie; iar când a ajuns lângă divanul prinţesei, aceasta 
s-a ridicat pe jumătate şi stând rezemată într-un cot. A 
examinat-o cu atenţie. 

- Ce frumoasă eşti! a zis prinţesa simplu. 

Jane a zâmbit cu tristeţe, pentru că frumuseţea ei a 
fost cauza multor necazuri prin care a trecut. 

- Este un compliment drăguţ, a răspuns ea repede, 
mai ales că vine de la o fiinţă atât de drăgălaşă ca 
prinţesa Ghizi. 

- Ah! a exclamat prinţesa încântată, vorbeşti limba 
mea! Mi s-a spus că eşti de altă rasă şi de pe nişte 
tărâmuri îndepărtate, despre care noi. Cei din Paluldon, 
nu am auzit niciodată. 

- Ludon a avut grijă ca preoţii lui să mă înveţe limba 
de aici, a explicat Jane. Totuşi, este adevărat că sunt 


186 


dintr-o ţară străină şi îndepărtată, unde doresc să mă 
reîntorc, pentru că mă simt foarte nenorocită, prinţesă. 

- Bine, dar Kotan, tatăl meu. Vrea să te facă regină. 
Acest fapt ar trebui să te facă fericită, nu-i aşa? 

- Ar trebui, dar nu mă face, a răspuns prizoniera. 
lubesc un altul cu care sunt căsătorită. Ah, Prinţesă, dacă 
ai şti ce înseamnă să iubeşti şi să fii silită să te măriţi cu 
altul, fără îndoială că ai fi de aceeaşi părere cu mine. 

Prinţesa Ghizi a rămas tăcută câteva clipe, apoi a 
spus: 

- Ştiu şi îmi pare foarte rău de tine; dar, dacă însăşi 
fiica regelui este condamnată la aceeaşi soartă, cine ar 
putea să salveze o biată sclavă, pentru că în realitate nu 
eşti mai mult decât atât? 

Cheful din sala mare de banchete a palatului regelui 
Kotan a început mai devreme în seara aceea decât de 
obicei, regele dorind să celebreze a doua logodnă a 
unicei sale fiice cu Bulet, fiul lui Mosar, un şef al cărui 
bunic a fost rege în Paluldon şi care considera că ar 
trebui să fie el rege. Atât tatăl, cât şi fiul erau beţi. De 
fapt, toţi războinicii erau cu totul sau aproape beţi, până 
şi regele, chiar nu era mai treaz decât ei. 

În sufletul său, Kotan nu avea nici un fel de sentiment 
de dragoste pentru Mosar, nici pentru Bulet. Aceştia, la 
rândul lor, nu îşi iubeau regele. 

Kotan a fost de acord cu această căsătorie, sperând 
că această alianţă îl va împiedica pe Mosar de a insista 
asupra drepturilor sale la tron, mai ales că el era, după 
Jadon, cel mai puternic şef. Lui Kotan îi era frică de 
Jadon, dar nu ştia de partea cui îşi va influenţa 
războinicii, în cazul în care Mosar i-ar fi declarat război lui 
Kotan. 

Popoarele primitive, care sunt şi războinice, nu prea 
cunosc tactul şi diplomaţia, chiar când nu sunt sub 
influenţa vinului. La beţie, însă, uită cu desăvârşire 


187 


însemnătatea acestor noţiuni, mai ales dacă sunt şi 
nervoşi. 

De fapt, Bulet a fost cel care a stârnit începuturi 
tragediei: 

- Beau, a zis el, în sănătatea lui Ghizi. 

Zicând aceasta şi-a golit cupa dintr-o singură 
înghiţitură. Apoi, luând paharul unui vecin, l-a ridicat la 
buze şi a zis: 

- Pe acesta îl beau în sănătatea fiului meu şi al ei, 
care vor aduce tronul Paluldonului la adevărații lui 
posesori. 

- Regele nu a murit încă! a strigat Kotan, ridicându-se 
în picioare. Nici Bulet nu este deocamdată căsătorit cu 
fiica mea şi mai este suficient timp ca să scăpăm 
Paluldonul de sămânţa celor cu inimă de iepure. 

Tonul supărat el regelui, precum şi aluzia insultătoare 
la cunoscuta laşitate a lui Bulet. l-au determinat pe cei 
din sală să se dezmeticească într-o clipă. 

Ochii tuturor s-au întors către Bulet şi Mosar, care 
stăteau împreună de cealaltă parte a mesei, în faţa 
regelui. 

Bulet era foarte beat; cu toate acestea, lăsa impresia 
că i-a trecut beţia cu totul. Era însă atât de beat. Incât în 
clipa aceea a uitat să fie laş, judecata lui fiind cu totul 
înecată în alcool şi paralizată complet şi deci, nu a mai 
putut să cântărească inteligent repercusiunile actelor 
sale. 

Ne este greu de închipuit că un om beat sau un 
iepure supărat să comită la un moment dat un act 
îndrăzneţ. Şi nici nu se poate explica altfel, oricare ar fi 
ipoteza, ceea ce a făcut Bulet. 

S-a ridicat, deodată, de pe scaunul în care s-a 
înghesuit după ridicarea toastului şi smucind cuțitul din 
teaca războinicului din dreapta sa, l-a aruncat cu o forţă 
năprasnică în Kotan. 


188 


Războinicii din Paluldon posedă cu toţii arta de a 
arunca atât buzduganele, cât şi cuţitele, iar la o distanţă 
atât de mică şi fără nici un avertisment ca să îi fie 
acordată şansa de a para lovitura, nu putea să fie decât 
un singur rezultat: Kotan s-a prăbuşit, întins pe masă, cu 
cuțitul în pieptul. 

Actul de laşitate al asasinului a fost urmat de o tăcere 
scurtă. Bulet, îngrozit de ceea ce a făcut, s-a retras subtil 
spre uşa din spatele său; dar, în aceeaşi clipă, un număr 
de războinici înfuriaţi au sărit de la locurile lor, şi-au scos 
cuţitele din teacă şi s-au repezit să împiedice fuga 
asasinului cu dorinţa nebună de a răzbuna moartea 
regelui. 

Mosar s-a apropiat numaidecât de fiul său. Luându-i 
apărarea. 

- Kotan e mort! a strigat el. Acum, Mosar este regele! 
Războinicii devotați ai Paluldonului să vină să îşi apere 
regele! 

Mosar avea mulţi admiratori care au trecut imediat 
de partea lui şi a lui Bulet. Totuşi, erau ameninţaţi de 
prea multe cuțite şi pe lângă aceasta, l-au mai văzut şi 
pe Jadon că se strecoară printre războinici, ieşind în 
fruntea lor. 

- Arestaţi-i pe amândoi! a strigat Jadon. Războinicii 
din Paluldon îşi vor alege singuri regele, după ce asasinii 
lui Kotan vor primi pedeapsa cuvenită pentru fapta lor! 

Conduşi acum de un nou comandant pe care Îl 
respectau şi îl admirau toţi aceia care i-au fost devotați 
lui Kotan s-au repezit spre grupul din jurul lui Mosar. 

S-a încins o luptă aprigă, în care nu se observa nimic 
decât o poftă nebună de a ucide, iar în toiul acestei lupte 
Mosar şi Bulet s-au strecurat fără să fie văzuţi, fugind din 
sala de banchete. 

leşind de acolo, s-au îndreptat spre partea palatului 
care le-a fost acordată pentru tot timpul vizitei lor în Alur. 


189 


Aici li se aflau toţi servitorii lor, cât şi alţi războinici de 
grad mai mic. Care nu au fost invitaţi de Kotan la 
banchet. 

Aceştia au primit ordinul să-şi strângă imediat 
bagajele şi să fie gata de plecare. Nu a trecut mult timp 
până să se îndeplinească ordinul, războinicii din Paluldon 
având nevoie de prea puţine lucruri la drum. După 
aceea, la un semn al lui Mosar, au pornit cu toţii spre 
porţile palatului. 

Deodată, Mosar s-a apropiat de urechea fiului său. 

- Prinţesa, a şoptit el. Nu trebuie să plecăm din oraş 
fără ea. Odată ce o avem în mâinile noastre, lupta pentru 
tron este câştigată pe jumătate. 

Bulet, care şi-a revenit cu totul din starea de euforie, 
a stat puţin la îndoială. S-a săturat de luptă şi de orice 
primejdie. 

- Mai bine ar fi să ieşim imediat din Alur, a insistat el. 
Nu va trece mult şi tot oraşul va fi împotriva noastră. 
Sunt sigur că ea nu va veni cu noi fără să opună 
rezistenţă, ceea ce ne va face să pierdem prea mult timp 
pe aici. 

- Avem destul timp, a insistat Mosar. Ei se luptă acum 
în Paluldon. Până să realizeze că lipsim, va mai trece un 
timp, iar Kotan fiind mort, vor avea altceva de făcut 
decât să se gândească la prinţesă. Acum este momentul 
prielnic pentru noi! Jad-ben-Otho ne-a ajutat. 

Văzând că nu are altă alternativă, Bulet l-a urmat pe 
tatăl său, care a dat ordin războinicilor să îl aştepte 
dincolo de porţile palatului. După aceea a pornit spre 
apartamentele prinţesei, unde au găsit numai câţiva 
războinici care stăteau de pază. Eunucii s-au retras 
pentru odihnă. 

- Este mare bătălie în Paluldon, i-a anunţat Mosar, 
prefăcându-se foarte nervos şi agitat, imediat ce au 
intrat în odaia de gardă. Regele vrea să mergeţi imediat 


190 


acolo şi ne-a trimis pe noi să păzim apartamentele 
prinţesei. Grăbiţi-vă! a zis el, văzând că oamenii ezitau. 

Războinicii îl cunoşteau şi mai ştiau că a doua zi 
prinţesa va fi logodită cu Bulet, fiul său. Prin urmare, 
dacă ei trebuiau să se ducă de acolo, ce putea fi mai 
firesc ca Bulet şi Mosar să fie însărcinaţi cu paza şi 
siguranţa prinţesei? 

Pe lângă aceasta, nu era Mosar un şef puternic ale 
cărui ordine, dacă nu erau ascultate, puteau aduce după 
ele pedepse grave? 

Deci. Nefiind decât simpli soldaţi disciplinaţi ca să 
asculte de ordinele superiorilor, au plecat spre sala de 
banchete... 

Mosar nici nu a aşteptat ca războinicii să se 
îndepărteze prea mult. Pornind spre budoarul prinţesei, 
unde au intrat după câteva clipe, fără să bată măcar la 
uşă. 

Acolo au găsit trei femei, care dormeau. Zgomotul 
intrării lor a trezit-o mai întâi pe Ghizi, care a sărit în 
picioare. 

- Ce înseamnă asta? a întrebai ea supărată. 

Mosar a înaintat şi s-a oprit în faţa ei. În mintea lui 
vicleană s-a format un plan cu care să o înşele. Dacă 
reuşea, ar fi fost cu mult mai uşor decât să o fi luat cu 
forţa. În momentul acela a zărit-o pe Jane Clayton şi a 
rămas încremenit, privind-o cu mirare şi admiraţie..., o 
clipă numai, pentru că imediat şi-a revenit, reluându-şi 
firul problemei pentru care au intrat în apartamentele 
prinţesei. 

- Ghizi, a spus el, dacă ai şti cât de urgentă este 
misiunea noastră, ne-ai ierta îndrăzneala. În palat este 
răscoală şi regele Kotan a fost ucis. Rebelii sunt beţi şi au 
pornit în direcţia aceasta. Trebuie să te scoatem 
neapărat din Alur, nu avem nici un moment de pierdut. 
Haide, vino repede cu noi! 


191 


- Tatăl meu este mort? a întrebat Ghizi îngrozită. 
Atunci locul meu este aici cu poporul meu. A adăugat ea. 
Dacă Kotan a murit, eu sunt regină, până când războinicii 
aleg un alt domnitor. Aşa este legea Paluldonului. lar, 
dacă am ajuns regină, nimeni nu mă mai poate sili acum 
să mă căsătoresc cu cine nu vreau... Jad-ben-Otho ştie că 
niciodată nu am dorit să fiu soţia fiului tău laş. Plecaţi 
imediat de aici! a încheiat ea arătându-le uşa cu un gest 
imperios. 

Mosar a simţit că acum nu mai avea nici o şansă de 
înşelăciune şi nici un alt mijloc de a o convinge să 
meargă cu ei. A privit-o din nou pe frumoasa femeie care 
stătea lângă Ghizi. 

Nu a mai văzut-o până acum. Dar a ghicit, după 
zvonurile pe care le-a auzit în palat, că nu putea să fie 
alta decât străina cu înfăţişarea dumnezeiască, pe care 
Kotan dorea să o ridice la rangul de regină. 

- Bulet, a strigat el fiului său. la-ţi nevasta şi eu o voi 
lua pe a mea! 

Cu aceste cuvinte, s-a repezit şi a prins-o pe Jane de 
mijloc, atât de repede şi atât de puternic. Incât până 
când Ghizi sau Panatlea să îi fi înţeles scopul, a dispărut 
pe după portieră împreună cu străina, care se zbătea în 
braţele lui. 

Apoi Bulet s-a repezit şi el să o smulgă pe Ghizi în 
acelaşi fel. Dar prinţesa o avea lângă ea pe Panatlea, 
mica tigroaică din Korulja, iar Bulet s-a trezit în faţa a 
două puteri fioroase. 

Când a pus mâna pe Ghizi. Panatlea l-a prins de 
picioare, încercând să-l trântească la pământ. Atunci el a 
izbit-o cu pumnul şi văzând că aceasta nu renunţă la 
puterea asupra lui, a simţit că întârzierea pricinuită de 
fată îi va fi fatală. Disperat, a aruncat-o pe prinţesă într-o 
parte şi prinzând-o pe Panatlea de păr, a scos cuțitul din 
teacă şi... 


192 


Portiera de piele de la uşa din spatele său s-a datlao 
parte pe neaşteptate. Din două mişcări repezi, un om 
înalt şi puternic a străbătut odaia; cuțitul lui Bulet nu şi-a 
mai atins ţinta, deoarece mâna i-a fost smucită la spate, 
iar în cap a primit o lovitură atât de puternică, încât i-a 
sfărâmat craniul şi a căzut jos fără viaţă. 

Bulet laşul, asasinul şi trădătorul, a murit fără să ştie 
măcar cine a fost acela care l-a ucis. 

Când Tarzan a sărit în apa bazinului din beciul 
templului din Alur. Oricine şi-ar fi închipuit că atacul lui a 
fost o încercare supremă a instinctului de conservare, 
pentru a întârzia măcar o clipă, inevitabila tragedie în 
care fiecare din noi va trebui să îşi joace rolul principal 
pe mica lui scenă. 

Dar nu a fost aşa. Ochii lui ageri au văzut unde se afla 
singura posibilitate de salvare, oferită de aceste 
împrejurări: un petec mic de apă, luminat de luna care 
strălucea pe o mică deschizătură în zid, chiar la 
suprafaţa bazinului în partea opusă a acestuia. A înotat 
în direcţia aceea, cu mişcări puternice şi repezi, ştiind că 
apa nu ar fi fost nici o piedică pentru cel care îl urmărea. 

Nici nu a fost. Tarzan a auzit o plescăitură mare pe 
care a făcut-o Griful sărind în apă după el: a mai auzit şi 
vâjâitul curentului apei în urma fiarei. Acum era aproape 
de deschizătură: va fi oare aceasta destul de largă ca să 
poată să se strecoare prin ea? Atât cât se vedea 
deasupra apei, nu era suficientă pentru acest gest. Prin 
urmare, viaţa lui depinde acum de adâncimea 
deschizăturii. 

Situaţia era aceasta: în faţă era deschizătura, în 
spate venea în viteză Griful. 

Altă alternativă nu avea şi nici o altă speranţă. A 
depus toate eforturile puterii sale enorme în ultimele 
mişcări de înot pe care le mai avea de făcut, apoi a întins 
mâinile înainte ca să taie apa şi s-a scufundat sub nivelul 


193 


apei. Străbătând-o în viteză spre gaura din zid. 

Ludon a făcut spume la gură de furie, când s-a 
convins cât de bine l-a învins străina cu propriile lui 
arme. Evident că avea şansa de a scăpa din templul 
Grifului în care isteţimea fetei l-a închis, dar în timpul cât 
a întârziat, oricât de scurt ar fi fost, Jadon ar fi avut 
destul timp să o ia pe străină din templu şi să o predea 
lui Kotan. 

Totuşi, el era hotărât să nu renunţe la ea; marele 
preot a jurat asta; a jurat în numele Dumnezeului său şi 
al tuturor sfinţilor şi dracilor din religia lui. 

Ludon îl ura pe Kotan. Se alăturase, în taină, de 
partea lui Mosar, în care ştia că va avea o unealtă 
favorabilă. Era cu putinţa ca scena din turn să îi dea 
prilejul pe care îl aştepta de atâta timp: un pretext 
pentru a provoca o răscoală, în urma căreia Kotan să fie 
detronat, iar puterea să o ia Mosar, aşa că adevăratul 
domnitor al Paluldonului să fie tot Ludon. 

Şi-a lins buzele cu anticipație, la ideea plăcută pe 
care o avea de a stârni acest eveniment şi a pornit spre 
fereastra pe care a intrat Tarzan şi pe unde era acum 
singura lui scăpare. 

În timp ce străbătea odaia păşea cu atenţie; iar când 
a descoperit că i s-a întins şi cursa prăbuşirii în abis, a 
scos un sunet, care semăna mai mult cu un mârâit, decât 
cu o voce omenească. _ 

- Drăcoaica! a murmurat el. Imi va plăti asta! Jur că 
mi-o va plăti scump! 

S-a strecurat pe fereastră şi ajutat fiind de coadă, a 
coborât cu uşurinţă la pământ. A stat un moment pe 
gânduri dacă să îl urmărească pe Jadon şi pe femeie, 
ceea ce l-ar fi determinat să rişte o luptă cu un şef 
puternic; ori dacă ar fi fost mai bine să aştepte, până 
când îşi va putea atinge scopul prin intrigă şi trădare. A 
ales ultima soluţie, după cum era de aşteptat de la el. 


194 


Trecând în apartamentele, a chemat mai mulţi preoţi 
inferiori, bineînţeles pe aceia în care avea cea mai mare 
încredere şi care erau la curent cu aspiraţiile lui la 
supremaţia absolută a templului asupra palatului; aceştia 
erau oameni care îi urau pe Kotan. 

- A sosit timpul, le-a spus el, când autoritatea 
templului trebuie ridicată definitiv deasupra celei a 
palatului. Kotan trebuie să îi facă loc lui Mosar, deoarece 
l-a sfidat pe marele preot. Tu, Pansat, s-a adresat Ludon 
unuia dintre preoţi, du-te şi cheamă-l în taină pe Mosar 
aici în templu; iar ceilalţi, mergeţi prin cetate şi 
avertizaţi-i pe războinicii credincioşi nouă să fie pregătiţi 
când va sosi momentul. 

Au mai vorbit o oră despre amănuntele acestui 
eveniment, a acestei lovituri de stat, prin care guvernul 
Paluldonului avea să fie răsturnat. 

Unul din preoţi cunoştea un sclav, care la un semnal 
din templu, l-ar fi înjunghiat în piept pe Kotan. Dacă i se 
acorda libertatea. Alt preot ştia un ofiţer al palatului, 
căruia putea să îi impună ca, la un moment dat, să 
admită în interiorul palatului un număr mare de 
războinici ostili. 

Astfel, avându-l şi pe Mosar alături, asupra căruia va 
cădea toată răspunderea, planul lor părea să aibă toate 
şansele de reuşită. După aceea, s-au despărţit, plecând 
fiecare în misiunea lui urgentă, atât în palat, cât şi în 
oraş. 

Când Pansat s-a apropiat de palat, a observat, 
deodată, multă mişcare şi mult zgomot în sala de 
banchet. lar după câteva momente Ludon a rămas foarte 
surprins să îl vadă reapărând în apartamentele sale 
foarte agitat şi fără să respire. 

- Ce s-a întâmplat, Pansat? A strigat Ludon. Fugi de 
parcă ar fi fost urmărit de diavoli: ce este cu tine. 

- Stăpâne, a răspuns acesta, momentul oportun a 


195 


sosit şi s-a şi dus. În timp ce noi stăteam aici să chibzuim 
Kotan este mort, iar Mosar a fugit. Prietenii lui se luptă în 
palat cu războinicii lui Kotan. Dar pe ei nu au cine să îi 
conducă. In timp ce pe cei ai platului îi conduce Jadon. 
Nu am reuşit să aflu mai mult decât atât de la sclavii 
speriaţi care au fugit de la prima încăierare din sala de 
banchete. Unul mi-a spus că Bulet a fost acela care l-a 
ucis pe Kotan şi mi-a mai spus că l-a văzut pe asasin şi 
pe tatăl său fugind amândoi în palat. 

- Din nou Jadon! a murmurat marele preot. Nebunii 
aceia sunt capabili să îl facă rege, dacă nu mă amestec 
şi nu lucrez cu atenţie şi mai ales. Cât mai repede. 

Du-te repede în oraş. Aleargă cât poţi şi dă alarma că 
Jadon l-a ucis pe Kotan şi că încearcă să ia tronul de la 
Ghizi Răspândeşte această veste cum şti mai bine şi 
adaugă că Jadon a ameninţat că va distruge preoțimea 
cu templul ei Anunţă toii războinicii din oraş, stai în 
fruntea lor şi îndeamnă-i la atac. Dar mai întâi adu-i aici 
în templu prin trecătoarea secretă pe care numai preoţii 
o cunosc; iar de aici îi vom îndrepta asupra acelora din 
palat, mai înainte ca ceilalţi să ştie despre ce este vorba. 
Fugi, Pansat, nu mai pierde nici o clipă. 

Dar, după un moment l-a chemat înapoi pe Pansat, 
zicându-i: 

- Stai puţin! Nu cumva ai văzut sau ai auzit ceva 
despre străina pe care Jadon a luat-o din templul 
Grifului? Poate ştii chiar şi unde a dus-o! 

- Am aflat că Jadon a dus-o la palat, la intrarea căruia 
a ameninţat preoţii cu moartea, dacă nu îl lasă să treacă. 
Atât mi-au spus de ea, dar nu ştiu în care parte a 
palatului a ascuns-o. 

- Kotan a dat ordin să fie dusă în „Grădina interzisă”, 
a zis Ludon şi fără îndoială că trebuie să fie acolo. Acum 
du-te! 

Intr-un coridor, alături de camera lui Ludon, un om cu 


196 


o mască urâtă de preot şi-a aplecat urechea la draperiile 
uşii care ducea în interior. Probabil că atât cât a stat să 
asculte, a auzit tot ce a vorbit Pansat cu marele preot; iar 
dovada că acesta a ascultat a fost viteza cu care s-a 
retras undeva mai la o parte, în umbră, când preotul 
inferior a pornit să iasă. 

Pansat a plecat în misiunea sa, fără să aibă habar de 
prezenţa aceluia pe care aproape l-a atins cu haina în 
treacăt. Mergea cu viteză spre trecătoarea secretă care 
duce în templu, pe sub palat, până în oraş, darnu a 
simţit fiinţa de care era urmărit subtil. 


CAPITOLUL XV - Armata secretă. 


Dezamăgit, Griful a scos un muget puternic de 
supărare în urma lui Tarzan, în intervalul cât acesta, 
tăind apa cu cuțitul, a pătruns pe deschizătura din zid, 
ieşind de partea cealaltă, în apele limpezi ale lacului. 

Tarzan a început să zâmbească, gândindu-se cât de 
uşor a reuşit să evadeze din planurile nelegiuite ale lui 
Ludon, dar s-a întunecat imediat la faţă, amintindu-şi de 
marea primejdie în care plutea soţia sa. 

Singurul gând care îl mai avea acum era să se 
întoarcă în grabă în camera de la etajul al doilea al 
templului Grifului, unde a simţit că se afla ea. Pentru 
aceasta ar fi trebuit să ajungă din nou în curtea 
templului, ceea ce nu era tocmai uşor. 

Putea să vadă, la lumina lunii, stâncile care se ridicau 
din apă pe o distanţă destul de mare în lungul malului, 
stânci înalte şi drepte, formând astfel o barieră de 
netrecut. 

A înotat pe lângă zid, încercând să găsească un loc 
unde să îşi pună piciorul şi astfel să se poată ridica până 
sus pe muchia zidului. Deschizături erau destule în zid, 


197 


dar erau prea sus ca să le poată ajunge din apă şi nici nu 
avea cum să se urce până la ele. 

După puţin timp, însă, a mai prins puţin curaj, văzând 
o deschizătură la câţiva metri înaintea lui. 

A înotat cu mare atenţie până acolo şi s-a oprit să 
asculte atent. Neauzind nici un zgomot care i-ar fi putut 
da de bănuit şi nevăzând pe nimeni în jur, s-a prins cu 
mâinile de marginea deschizăturii, ridicându-se deasupra 
apei în lumina palidă a lunii, ale cărei raze luceau pe 
corpul lui ud de apa lacului, în faţa lui apărea o 
trecătoare întunecată, luminată de reflexul mic al razelor 
lunii, care pătrundeau înăuntru numai pe o mică 
distanţă. 

Pornind de acolo într-o viteză de nedescris (pe care 
numai momentele de precauţie o mai puteau modera), a 
ajuns, după multe cotituri, într-un alt coridor, care 
mergea paralel cu malul lacului. Această trecătoare era 
luminată de mai multe opaițe aşezate în scobituri făcute 
în stâncă. Urechile agere ale lui Tarzan l-au înștiințat că 
nu departe de acolo mai sunt şi alte fiinţe, preoţi 
probabil, prin apartamentele care aveau ieşirea în acest 
coridor. 

Ca să treacă fără să fie observat printre cuiburile 
acestea de inamici, i se părea că este peste putinţă. 
Trebuia, prin urmare, să se folosească de o altă 
înfăţişare, ştiind aceasta din experienţa trecută. S-a 
furişat uşor în lungul coridorului pentru a se îndrepta 
spre uşa cea mai apropiată în drumul său. 

Întocmai ca şi Numa, leul, când îşi pândeşte prada, 
tot aşa mergea şi Tarzan, până a ajuns la draperiile ce 
ascundeau interiorul apartamentului. Un moment mai 
târziu, a intrat cu capul pe după draperii, după aceea 
umerii, până a intrat cu tot corpul: draperiile au căzut la 
loc, cum au fost înainte. 

Nu a trecut mai mult decât o singură clipă, iar, dacă 


198 


ar mai fi fost cineva pe coridor, ar fi auzit un suspin scurt 
apoi o tăcere deplină. După un minut, draperiile au fost 
date la o parte şi un preot al templului din Alur a pornit 
repede în susul coridorului. 

Mergea cu îndrăzneală şi destul de repede, dar când 
a ajuns la cotitura coridorului unde acesta se bifurca, 
preotul a ieşit din apartamentul în care a intrat Tarzan, s- 
a oprit brusc, auzind voci într-o cameră alăturată. 

Fără să mai stea un moment la îndoială, a trecut de 
partea cealaltă a coridorului, apropiindu-şi urechea de 
pieile de antilopă care atârnau în faţa intrării, draperii 
opace prin care nu se puteau vedea persoanele din 
interior. După câteva clipe, a făcut o săritură în spate, în 
umbra în care a stat ascuns până atunci; iar, imediat 
după aceea, draperiile lângă care a ascultat s-au dat la o 
parte şi alt preot a ieşit din odaie, pornind repede în 
partea de jos a coridorului. Acela care a ascultat a 
aşteptat până ce preotul din faţa lui a ajuns la vreo zece 
metri distanţă, a ieşit din ascunzătoare, urmărindu-l fără 
zgomot. 

Drumul lor i-a dus un timp printr-un coridor paralel cu 
malul lacului, după care Pansat a luat în mână un opaiţ şi 
a intrat într-un apartament din stânga. Acela care l-a 
urmărit a ajuns la timp în spatele său ca să poată să 
vadă sclipind, în întunericul unei gropi mari care se 
deschidea în mijlocul podelei, luminita ce Panatlea o 
ţinea în mână. 

După o scurtă cercetare, a găsit un rând de ţăruşi, 
identici cu aceia întrebuinţaţi de Wazdoni pentru 
escaladarea suprafeţei stâncilor ca să ajungă la peşterile 
lor. Scara ducea la un alt etaj. Satisfăcut că Pansat şi-a 
continuat drumul fără să bănuiască nimic, cel care îl 
urmărea a coborât după el. Continuându-şi şi el drumul 
în spatele lui. 

Trecătoarea aceasta era îngustă şi joasă, aşa că un 


199 


om înalt abia avea loc să treacă pe acolo; iar podeaua 
era adeseori întreruptă de câte o treaptă sau două, care 
duceau şi mai sus pe sub pământ. 

Uneori treptele erau mai multe la număr, iar 
urmăritorul făcea calculul că în total a coborât de la 
şaizeci până la şaptezeci de trepte sub nivelul coridorului 
Trecătoare se termina deodată într-o odaie mică, iar 
lângă un perete al acesteia se afla o grămadă de 
pietroaie. 

Punându-şi opaițul la pământ, Pansat a început să 
îndepărteze, grăbit, bucăţile de piatră sfărâmată care se 
găseau acolo, ca după un timp, să apară în faţa ochilor 
săi o deschizătură mică la baza zidului. 

De partea cealaltă a deschizăturii se vedea altă 
grămadă de pietroaie. Pansat a mutat-o din loc şi pe 
aceasta, dând la iveală o gaură destul de largă ca să 
încapă corpul lui pe acolo. 

Lăsând opaițul să ardă pe podea, preotul s-a 
strecurat pe deschizătura care a făcut-o, dispărând în 
ochii aceluia care îl pândea în bezna trecătorii înguste 
din spatele său. 

Cu toate acestea, abia a dispărut Pansat, când 
celălalt l-a urmat. Ajungând la o platformă, la jumătatea 
distanţei deasupra lacului, până sus la culmea stâncilor. 
Această platformă era îngustă ca o cărare şi se întindea 
într-un urcuş care se termina chiar la spatele unei clădiri 
lângă stâncă şi pe lângă care se putea intra în oraş. 

Urmăritorul a ajuns la o cotitură de stradă, unde s-a 
oprit satisfăcut că a fost condus cu atâta facilitate, 
aproape acolo unde dorea şi el să ajungă. 

Într-adevăr, în faţa lui, cam la o sută de metri 
distantă, se înălţau zidurile palatului. Acum, deşi îi părea 
rău de întârzierea pe care a avut-o să ajungă acolo, 
considera că timpul întrebuințat în felul acesta nu era 
pierdut degeaba, deoarece a descoperit o trecătoare 


200 


secretă între templu şi oraş, pe lângă intrarea în templu 
dinspre lac. 

Această trecătoare o considera de o importanţă 
foarte mare pentru succesul unui plan îndrăzneţ, pe care 
şi l-a întocmit îndată ce a auzit convorbirea dintre Pansat 
şi Ludon. 

Singur împotriva unei naţiuni întregi de inamici 
bănuitori şi pe jumătate sălbatici, nu putea să spere prea 
mult în succesul cauzei de care atârna atât de mult 
fericirea şi viaţa acelea pe care el o iubea mai mult ca 
orice pe lume. Pentru salvarea ei trebuia să facă chiar şi 
imposibilul ca să îi câştige ca aliaţi; de aceea a pierdut 
atâtea momente preţioase, mai înainte să înceapă să 
caute închisoarea nouă în care a fost dusă Jane. Nu a 
întâmpinat dificultăţi în trecerea pe lângă gardienii de la 
intrarea palatului, pentru că, după cum s-a aşteptat, 
înfăţişarea sa de preot înlătura orice bănuieli. In timp se 
apropia de aceşti războinici, îşi ţinea mâinile la spate, 
lăsând norocul şi semiîntunericul de acolo să îl ajute, 
pentru a nu-i fi observate picioarele ce nu semănau deloc 
cu ale locuitorilor din Paluldon. 

De fapt, războinicii erau atât de obişnuiţi cu 
preoțimea care trecea pe acolo, încât abia l-au privit, 
astfel că el a intrat în palat fără întârziere şi fără nici o 
piedică. 

Trecând în grădină, nu a văzut pe nimeni şi nici nu a 
găsit nici o urmă despre aceea pe care o căuta. Ştia bine, 
din convorbirea pe care a auzit-o între Ludon şi Pansat, 
că ea a fost dusă acolo; dar tot atât de sigur că marele 
preot nu a avut nici timpul şi nici ocazia să o ia de acolo. 

Mai ştia că „Grădina prohibită” era consacrată numai 
şi numai pentru prinţesă şi sclavele sale. Prin urmare, 
avea tot dreptul să îşi închipuie că Jane a fost dusă acolo 
din ordinul lui Kotan. Deci, dacă nu era acolo, fireşte că 
trebui să fie în altă parte a palatului şi anume în 


201 


apartamentele prinţesei. Nu ştia, însă, unde se aflau 
aceste apartamente, cu toate că omul putea să-şi dea 
seama că trebuiau să fie undeva în apropierea grădinii. 
De aceea, a făcut un ocol, pe lângă zidul grădinii şi a 
ajuns la o intrare care probabil ducea în apartamentele 
prinţesei. 

Mare i-a fost surpriza când a văzut că aceste 
apartamente nu erau păzite şi în acelaşi timp, a auzit din 
interior mai multe voci agitate şi furioase! Condus de 
zgomotul vocilor, a străbătut mai multe coridoare şi 
camere, până când, ajutat de întâmplare, s-a oprit în faţa 
draperiilor de la intrarea în apartamentele prinţesei, 
chiar de unde se auzea zgomotul vocilor. Dând la o parte 
pieile de antilopă, a privit în interior şi a văzut două 
femei luptându-se cu un războinici Hodon. Una era fiica 
lui Kotan, regele ucis, iar cealaltă Panatlea. 

În momentul când Tarzan a îndepărtat draperiile, 
războinicul tocmai a azvăârlit-o pe Ghizi într-o parte şi 
prinzând-o de păr pe Panatlea, a scos cuțitul din teacă, 
ridicându-l deasupra capului său. Atunci Tarzan şi-a 
aruncat repede masca de pe cap, a traversat într-o 
singură săritură spaţiul dintre el şi Hodon şi smucind 
bruta de ceafă, i-a aplicat o lovitură atât de puternică, 
încât a culcat-o la pământ. În momentul în care Bulet a 
căzut mort la pământ, cele două femei l-au recunoscut 
pe Tarzan. Panatlea a căzut în genunchi şi s-ar fi ploconit 
până la pământ, dacă el nu ar fi oprit-o cu un gest 
nerăbdător, strigându-i să rămână în picioare. 

Acum nu mai avea timp să asculte cuvinte de 
mulţumire, nici să primească plecăciuni sau să răspundă 
nenumăratelor întrebări pe care le aştepta să curgă din 
două guri feminine. 

- Spuneţi-mi, a strigat el, unde este femeia din rasa 
mea, pe care Jadon a adus-o aici din templu? 

- Mai înainte a fost aici, a răspuns Ghizi. Mosar, tatăl 


202 


celui pe care tocmai l-ai ucis, a luat-o în braţe şi a fugit. 

- Incotro? a strigat el. Spuneţi-mi repede în ce 
direcţie a mers? 

Panatlea i-a indicat lui Tarzan uşa prin care aceştia au 
ieşit. Apoi Panatlea a mai adăugat: 

- Vroiau să o ia şi pe prinţesă, împreună cu străina şi 
să le ducă la Tulur, oraşul lui Mosar, lângă lacul negru. 

- Merg să o găsesc, a zis el. Este soţia mea, iar, dacă 
scap cu viaţă, voi găsi mijlocul să te eliberez şi pe tine să 
te poţi întoarce la Omat. 

Şi înainte ca fata să îi fi putut răspunde ceva, a 
dispărut după draperiile de la uşa de lângă patul 
prinţesei. Coridorul în care intrase era prost luminat, ca 
şi celelalte coridoare din oraşul Hodonilor, având o 
mulţime de cotituri, la dreapta şi la stânga, în sus şi în 
jos. În cele din urmă, s-au terminat brusc, într-o curte 
plină cu războinici: o parte din garda palatului, care a 
fost chemată de către un şef mai mic să vină în ajutorul 
războinicilor lui Kotan, pentru a lua parte la bătălia care 
se desfăşura în toată furia ei în sala de banchete. 

Când l-au văzut pe Tarzan, care a uitat să îşi pună din 
nou masca de preot pe faţă, în curte a răsunat un strigăt 
asurzitor. 

- Blestematul!  Profanatorul templului! A izbucnit 
sălbatic di piepturile războinicilor. 

Dar unii dintre ei au pronunţat aproape cu sfinţenie 
cuvântul „Dorul-Otho”, arătând, cu aceasta, că tot mai 
sunt câţiva printre ei care credeau în divinitatea lui. 

Ca să treacă prin această curte, înarmat numai cu un 
cuţit şi să înfrunte mulţimea de luptători sălbatici, părea 
a fi fost, chiar pentru Tarzan, un fapt imposibil de 
îndeplinit. 

Trebuia să se folosească, deci, de toată isteţimea lui 
cât mai repede, deoarece, aceştia se apropiau destul de 
repede. Ar fi putut să le întoarcă spatele şi să fugă înapoi 


203 


prin coridor, dar fuga, nu ar fi făcut altceva decât să 
întârzie urmărirea lui Mosar, care se îndepărta, ducându-l 
cu el pe Jane. 

- Opriţi-vă! a strigat el, ridicând mâna cu palma 
deschisă în sus. Eu sunt Dorul-Otho şi vin la voi cu o 
veste din partea lui Jadon, care după voinţa tatălui meu, 
trebuie să fie ales ca rege al vostru în locul lui Kotan. 
Marele preot Ludon plănuieşte să pună mâna pe palat şi 
să îi ucidă pe toţi războinicii credincioşi, pentru ca Mosar 
să fie ales rege: Mosar care va fi unealta şi sclavul lui 
Ludon. Urmaţi-mă! Nu este nici o clipă de pierdut, dacă 
doriţi să îi împiedicaţi pe trădătorii pe care Ludon i-a 
adunat acum în oraş, să nu intre în palat pe trecătoarea 
secretă. Dacă ei reuşesc să intre acolo, cu siguranţă 
Jadon va fi învins şi mica oaste de credincioşi din jurul lui 
va fi distrusă. Hodonii au ezitat câteva clipe. In cele din 
urmă, unul mai bătrân a luat cuvântul: 

- Ce garanţie avem noi că nu tu eşti acela care ne 
trădezi, îndepărtându-ne de la lupta din sala banchetelor 
şi astfel să faci ca Jadon să fie învins? 

- Singura garanţie pe care pot să v-o dau este viaţa 
mea. Dacă aflaţi că nu v-am spus adevărul, sunteţi 
destul de mulţi pentru a putea să-mi aplicaţi pedeapsa 
pe care o doriţi. Dar haideţi odată, nu mai avem timp de 
pierdut! Preoţii inferiori au început să-şi adune războinicii 
din oraş. 

Şi, fără a mai aştepta, a pornit în direcţia porţii de 
partea cealaltă a curţii, care ducea la intrarea principală 
a terenului palatului. Mai puţin isteţi decât el, Hodonii au 
fost luaţi pe nepregătite de iniţiativa şi de forţa de 
impunere a conducătorilor. L-au urmat, deci, privind cum 
îi atârnă coada în spate: era un amănunt care pe un altul 
l-ar fi pus într-o situaţie ridicolă; el însă părea un 
semizeu. 

Trecând în oraş, îi conducea spre o clădire nu tocmai 


204 


impunătoare, la spatele căreia se afla trecătoarea 
secretă a lui Ludon, ducând din oraş în interiorul 
templului. Acolo, au văzut în faţa lor un grup de 
războinici al cărui număr creştea simţitor din toate 
direcţiile, pe măsură ce trădătorii din Alur răspundeau 
chemării preoţimii. 

- Văd că ai spus adevărul, străine, a zis un şef care 
mergea alături de Tarzan. Într-adevăr sunt aici o mulţime 
de războinici, iar printre ei se află şi preoţi, întocmai 
după cum ne-ai spus. 

- Bine, a răspuns Tarzan. Încă un lucru mai vreau 
acum, după ce mi-am îndeplinit făgăduiala faţă de voi. 
Eu merg după Mosar, care mi-a făcut răul cel mai mare 
din lume. Să îi spuneţi lui Jadon că Jad-ben-Otho este de 
partea lui şi nu uitaţi să adăugaţi că acela care a 
împiedicat planul lui Ludon de a pune mâna pe palat a 
fost Dorul-Otho. 

- Nu vom uita, a răspuns şeful. Mergi unde trebuie să 
mergi. Noi suntem destui ca să îi copleşim pe trădători. 

- Mai spune-mi, te rog, a întrebat Tarzan cum pot să 
ajung la Tulur? 

- Este situat pe malul de Sud al celui de al doilea lac, 
mai în jos de Alur, a răspuns şeful; lacul acela se 
numeşte Jadinlul. 

Războinicii s-au apropiat de banda de trădători, care 
evident că îi credeau a fi alt contingent de-al lor, 
deoarece nu au făcut nici o mişcare să se apere sau să 
se retragă. Deodată, şeful a ridicat vocea şi a strigat 
sălbatic; acesta a fost urmat instantaneu de alte strigăte 
a tuturor războinicilor de sub comanda lui şi în aceeaşi 
clipă s-au repezit cu toţii la un atac îngrozitor asupra 
rebelilor luaţi prin surprindere. 

Satisfăcut de rezultatul planului său şi fiind sigur că a 
acţionat în detrimentul lui Ludon, Tarzan a mers pe o 
stradă lăturalnică, îndreptându-şi paşii către marginea 


205 


oraşului, în căutarea unei ieşiri care să îl ducă spre Sud, 
la Tulur. 


CAPITOLUL XVI - Povestea Janei. 


În timp ce Mosar o ducea pe Jane Clayton din palatul 
lui Kotan, ea se zbătea din toate puterile să scape din 
mâinile lui. El a încercat să o silească să meargă pe jos, 
dar cu toate amenințările şi cu toate insultele, Jane nu 
vroia să facă nici nun pas de bună voie în direcţia în care 
intenţiona el să o ducă. 

Se trântea chiar la pământ de câte ori el încerca să o 
ridice şi să o silească la drum, astfel că a fost nevoit să o 
ducă pe sus şi în cele din urmă, i-a legat mâinile şi i-a 
pus un căluş în gură, ca să nu îl mai muşte şi să nu îl mai 
zgârie, curajul şi puterea ei fiind cu mult mai mari decât 
s-ar fi putut crede. 

Când a ajuns, în sfârşit, acolo unde îl aşteptau 
oamenii săi, a fost foarte bucuros să o pună în mâna a 
doi războinici puternici, dar şi ei au fost nevoiţi să o ducă 
pe sus; teama lui Mosar de răzbunarea aderenţilor lui 
Kotan nu îi îngăduia nici o întârziere. 

lată cum au ajuns dincolo de stâncile din care au fost 
scobită cetatea Alur, până în lunca Jadbenlul; iar tot 
timpul acesta Jane Clayton a trebuit să fie dusă. pe sus 
de către oamenii lui Mosar. 

La marginea lacului se afla o flotă întreagă de bărci 
mari, scobite direct în trunchiuri de copaci, cu prora şi 
pupa sculptate în chipuri groteşti de fiare şi păsări, viu 
colorate de vreun maestru în această arta primitivă, 
care, din fericire, nu este lipsită nici azi de fervenţii săi. 

Războinicii lui Mosar şi-a aşezat captiva în partea din 
spate a unei bărci ca aceasta, iar, la un semn al lui 
Mosar, care s-a aşezat lângă ea, războinicii şi-au luat 
locurile în luntre, punând mâna pe lopeţi. 


206 


- Vino, frumoasa mea, a zis Mosar. Mai bine să fim 
prieteni, deoarece în felul acesta nu ţi sa va întâmpla 
nimic rău. Îţi vei da seama că Mosar nu este un om rău, 
ci este un stăpân indulgent, bineînţeles dacă asculţi de 
el. 

După aceste cuvinte cu care el considera că a făcut o 
impresie bună asupra ei, i-a scos căluşul din gură, i-a 
dezlegat mâinile, închipuindu-şi că de acum înainte ea nu 
va mai putea să scape, deoarece era înconjurat de 
războinicii lui; în câteva minute erau plecaţi pe apă, iar 
aceasta însemna o închisoare cu gratii groase. 

Flotila de bărci a pornit în zgomotul produs de o sută 
de lopeţi, urmând cotiturile râurilor şi ale lacurilor prin 
care apele văii lui Jad-ben-Otho se varsă în marile 
mlaştini de la Sud. 

Războinicii erau întorşi cu faţa spre prora vaselor; iar 
în ultima barcă se afla Mosar care, obosit de încercările 
zadarnice de a primi un răspuns de la prizoniera sa, s-a 
aşezat în fundul luntrii cu spatele la ea şi rezemându-şi 
capul de luntrea bărcii, a încercat să doarmă. 

Înaintau în felul acesta, aproape fără zgomot, printre 
malurile înverzite ale râuleţului prin care se scurgea 
Jadbenlul, când, în lumina lunii, când pe sub umbra 
deasă a copacilor, ale cărui crengi atârnau deasupra 
apei. În cele din urmă au ajuns într-un lac, ale cărui 
ţărmuri negre păreau foarte departe, sub înfrângerea 
fantastică a unei nopţi luminate de lună. 

Jane Clayton stătea foarte atentă, la pupa ultimei 
bărci. Luni întregi de zile a fost sub o supraveghere 
permanentă, mai întâi ca prizonieră a unei rase fără milă; 
iar după aceea a unei alte rase tot atât de nemiloase. 

Încă din ziua atât de îndepărtată, în care Hauptmann 
Fritz Schneider şi banda lui de trupe indigene germane 
au aplicat, făcând uz de trădare, sistemul nemţesc de jaf 
şi distrugere asupra fermei Greystoke şi au luat-o în 


207 


captivitate, ea nu a mai respirat în libertate. Faptul că a 
putut trăi neatinsă, cu toate primejdiile nenumărate prin 
care a trecut, îl atribuia numai şi numai ocrotirii unei 
providenţe miloase, care veghea asupra ei. 

La început, a fost ţinută la îndemâna 
comandamentului german, având-o în vedere ca ostatic 
şi în tot timpul acela, nu a fost supusă nici la trude, nici 
la lipsuri. Când, însă, nemţii au fost încolţiţi, spre sfârşitul 
campaniei lor nereuşite din Africa de răsărit, 
comandamentul a hotărât să fie transportată mai 
departe în interior. Acum, însă, motivele lor porneau 
dintr-un sentiment de răzbunare, deoarece ştiau foarte 
bine că ea nu le mai putea fi de nici o valoare militară. 

Intr-adevăr, nemţii trebuie să fi fost foarte îndârijiţi pe 
soţul ei, omul pe jumătate sălbatic, care le-a produs 
atâtea amărăciuni şi care îi hărţuise cu o persistenţă atât 
de diabolică, cu rezultatul că moralul sectorului german 
pentru operaţiile sale a pierit aproape cu desăvârşire. 

Tot la activul lui mai atribuiau şi vieţile unor anumiţi 
ofiţeri pe care el i-a luat din lagărul nemţesc cu propriile 
mâini. De asemenea, îi mai atribuiau şi deruta completă 
a unei întregi secţiuni de tranşee ocupate de englezi. 

Tarzan i-a întrerupt în tactică din toate punctele de 
vedere. El i-a întâmpinat împletind în faţa lor şiretenia cu 
viclenia şi cruzimea cu ferocitatea, până când nemţii au 
ajuns să le fie teamă chiar să îi pronunţe şi numele, atât 
erau de descurajaţi. 

Mişelia pe care ei au demonstrat-o distrugându-i 
locuinţa, ucigându-i oamenii, simulând răpirea soţiei sale 
şi lăsându-i impresia că ea este moartă, o regretau acum 
de o mie de ori, pentru că de o mie de ori mai mult au 
plătit preţul cruzimii şi nesăbuinţei lor fără rost. 

De aceea, acum nefiind în stare să se răzbune pe el, 
au conceput ideea că este mai bine să o facă să sufere 
pe ea în locul soţului ei. 


208 


Când au trimis-o în interior, să nu fie în drumul 
armatei victorioase a englezilor, l-au ales ca escortă pe 
Erik Obeigatz, care a fost al doilea în comanda companiei 
lui Schneider şi care, dintre toţi ofiţerii, era singurul care 
a pus capăt răzbunării lui Tarzan. 

Obeigatz a ţinut-o mult timp într-un sat indigen, al 
cărui şef era încă sub dominaţia şi spaima ce i-au 
inspirat-o agresorii germani atât de nemiloşi. În timpul 
cât ea a stat în acel sat, a îndurat destule greutăţi şi lipsă 
de confort, dar numai atât, Obeigatz fiind ţinut strâns de 
ordinele superiorilor săi îndepărtați. Cu timpul, însă, viaţa 
din sat a devenit un iad, din cauza cruzimilor şi 
oprimărilor pe care acest prusac arogant le-a dezlănţuit 
asupra sătenilor şi soldaţilor indigeni de sub comanda lui. 

Era şi firesc, dală fiind mentalitatea acestor ofiţeri, 
deoarece timpul trecea foarte greu şi lipsa de ocupaţie, 
accentuată de lipsa de confort pe care el a suferit-o, îl 
făceau nervos şi răutăcios. 

Işi răcorea astfel supărarea şi starea de nevroză 
amestecându-se mai întâi în afacerile şefilor şi apoi 
dezlănţuindu-şi cruzimea asupra bieţilor negri din sat. 

Ceea ce neamţul nu era în stare să vadă, pentru Jane 
Clayton era destul de limpede: simpatiile soldaţilor 
indigeni ai lui Obeigatz erau de partea sătenilor şi ei erau 
cu toţii scârbiţi de abuzurile acestuia, nefiind nevoie 
decât de o mică scânteie ca răzbunarea şi ura să 
izbucnească în toată furia lor, sentimente pe care 
locotenentul german a ştiut să le cultive atât de bine în 
sufletele negrilor. 

În sfârşit, a sosit şi momentul acesta, precipitat prin 
neaşteptata sosire în sat a unui negru de pe câmpul de 
luptă. Sleit de oboseală şi cu picioarele umflate de drum. 
A reuşit să se târască până în sat în după-amiaza unei 
zile înăbuşitoare; iar înainte ca Obeigatz să fi ştiut despre 
prezenţa lui, toată lumea a aflat că s-a sfârşit cu 


209 


supremaţia nemților în Africa. 

Prin urmare, nu le-a trebuit multă vreme nici 
soldaţilor indigeni ai locotenentului să înţeleagă că nu 
mai exista autoritatea care îi ţineau legaţi de serviciul lor 
şi deci, odată cu această autoritate, nu mai exista nici 
izvorul din care venea mizerabila lor soldă. Aceasta, 
evident, după logica lor strâmtă. 

Pentru ei Obeigatz nu mai însemna acum nimic 
altceva decât un străin pe care îl urau şi care nu mai 
avea acum nici o autoritate asupra lor; iar nemţii şi-ar fi 
găsit sfârşitul destul de bine, dacă nu s-ar fi amestecat o 
femeie indigenă, ce îi era foarte devotată Janei Clayton. 

Ea a alergat la Jane, comunicându-i numaidecât tot ce 
a putut să afle despre planul sângeros care s-a stabilit, 
pentru că şi soarta acelei albe inocente era tot pe talerul 
în care s-a cântărit vinovăția lui Obeigatz. 

- Au şi ajuns să se certe între ei, care dintre ei să te 
posede, i-a spus ea Janei. 

- Şi când au de gând să ne atace? a întrebat Jane. Nu 
ştii nimic? 

- La noapte, a răspuns femeia şi aceasta pentru că 
tot le mai este frică de albă, chiar dacă nu mai este 
nimeni de partea lui. De aceea, abia la noapte se vor 
furişa în coliba lui şi îl vor ucide. 

Jane a mulţumit femeii, sfătuind-o să îşi vadă mai 
departe de viaţa ei, ca nu cumva semenii săi să o 
bănuiască de trădare când vor simţi că albii au aflat de 
soarta care îi aşteaptă. După aceea s-a dus imediat în 
coliba ocupată de Obeigatz, unde nu a mai fost până 
atunci, aşa că neamţul a rămas foarte surprins când a 
văzut-o intrând în colibă. 

Ea i-a povestit pe scurt tot ce a auzit. La început 
Obeigatz a dorit să facă pe grozavul, dar Jane l-a 
determinat să se astâmpere. 

- Orice cuvânt este de prisos, i-a zis ea scurt. Singur 


210 


ţi-ai adus asupra capului ura acestor oameni: indiferent 
dacă vestea pe care au primit-o este adevărată sau nu, 
ei o cred şi prin urmare, ca să scapi de ceea ce te 
aşteaptă, nu ţi-a mai rămas nimic de făcut, decât să fugi 
de aici. Amândoi vom fi ucişi, a continuat fata, înainte de 
a se lumina de ziuă, dacă se întâmplă să nu putem scăpa 
din sat nevăzuţi. Dacă mergi acum la ei, încercând să le 
dovedeşti cine eşti şi să îţi impui autoritatea, nu vei avea 
alt rezultat decât că vei fi mort mai repede decât au 
considerat ei. Atâta tot. 

- Aşa de prost stau lucrurile? a întrebat el cu o mare 
schimbare, atât în voce, cât şi în atitudine. 

- Întocmai după cum ţi-am spus. Vor veni să te ucidă 
la noapte când vei dormi. Mai bine ia-ţi revolverele şi o 
puşcă cu destule muniții şi încearcă să laşi impresia că 
mergi în pădure la vânătoare. Ai făcut adeseori acest 
lucru Este cu putinţă ca ei să nu bănuiască nimic, chiar 
dacă te voi însoţi şi eu. Un lucru însă: ai grijă să te porţi 
cât mai brutal cu ei, ca să nu observe vreo schimbare în 
atitudinea ta şi să presimtă că le-ai descoperit planurile. 
Dacă toate vor ieşi bine, apoi, după ce vom ajunge în 
pădure, nu avem decât să nu ne mai întoarcem. 

După o clipă de ezitare, Jane a continuat cu voce mult 
mai hotărâtă: 

- Dar, mai întâi de toate, trebuie să îmi juri că nu te 
vei atinge niciodată de mine, altfel nu îmi rămâne de 
făcut decât să îl chem aici pe şeful satului şi să te predau 
lui, iar eu să îţi trag un glonte în cap. Ştiu bine că, fără 
jurământul de onoare pe care ţi-l cer, ar fi indiferent: ori 
în pădure singură cu tine, ori rămân aici la discreţia 
negrilor atât de josnici. 

- Jur, lady Greystoke, a răspuns el solemn, în numele 
lui Dumnezeu şi al Kaizerului, că nu mă voi atinge de 
tine. 

- Foarte bine, a zis ea. Încheiem aşadar, între noi, un 


211 


pact ca să ne ajutăm unul pe celălalt, pentru a ne 
reîntoarce în lumea civilizată, dar rămâne de stabilit că 
din partea mea nu te poţi aştepta vreodată la nici cel mai 
mic respect. Eu sunt acum ca înecatul, iar tu eşti paiul de 
care mă agăţ. Nu uita, deci, neamţule, nimic din toate 
acestea. 

Dacă Obeigatz ar fi avut vreo îndoială asupra 
sincerităţii acelei femei, i-ar fi fost spulberată imediat de 
disprețul atât de clar din vocea ei. De aceea şi el, fără să 
mai comenteze, şi-a luat revolverele precum şi o puşcă 
specială pentru Jane, împreună cu mai multe banduliere 
de cartuşe. 

După aceea, folosind maniera arogantă şi antipatică 
pe care o întrebuința de obicei, şi-a chemat servitorii, 
spunându-le că el împreună cu doamna cea albă merg în 
pădure să vâneze. Hăitaşii vor merge spre Nord până la 
movila care se vede la orizont, după aceea vor ocoli la 
răsărit, luând direcţia satului. Apoi a instruit oamenii care 
duc armele să mai ia cu ei un rând de muniții şi să 
pornească înaintea lui şi a lui Jane, mergând încet către 
răsărit şi să îi aştepte pe malul râului care curgea la un 
kilometru distanţă. 

Negri s-au supus ordinelor mai repede şi cu mai 
multă bunăvoință decât în alte dăţi; dar Jane şi Obeigatz 
au observat că la plecare negrii din sat şopteau între ei şi 
râdeau. 

- Măgarii cred că se joacă cu noi, a mormăit 
Obeigatz. Ne lasă să mergem la vânătoare pentru a le 
aduce carne, chiar în după-masa zilei în care au de gând 
să ne ucidă. 

Indată ce purtătorii de arme au dispărut prin pădure 
dincolo de sat, cei doi europeni i-au urmat pe acelaşi 
drum, fără nici o piedică, atât din partea soldaţilor, cât şi 
a războinicilor din sat. Fără îndoială că aceştia erau 
destul de bucuroşi că albii au mers să îi aprovizioneze cu 


212 


carne înainte de a-i ucide. 

La vreo jumătate de kilometru de sat, Obeigatz a 
părăsit drumul care ducea spre râu şi s-a îndreptat spre 
Sud, pornind repede pe cărarea din pădure, ca să poată 
să întindă cât mai multă distantă între ei şi sat, înainte 
de a se înnopta. 

Cunoşteau foarte bine obiceiurile amfitrionilor pe care 
abia i-a părăsit şi anume că nu era nici o primejdie de a fi 
urmăriţi de ei în timpul nopţii, sătenii având prea multă 
teamă şi respect faţă de Numa, leul, ca să pornească în 
afara satului lor, fără vreun motiv bine întemeiat, în 
timpul orelor când regele animalelor iese şi el la 
vânătoare. 

In felul acesta a început un şir de zile îngrozitoare şi 
de nopţi teribile, timp în care amândoi se străduiau să 
parcurgă drumul spre Sud, înfruntând primejdii şi 
greutăţi aproape de neînchipuit. Coasta de răsărit era 
mult mai aproape, dar Obeigatz refuza cu încăpățânare 
să meargă în direcţia aceea, ca nu cumva să cadă în 
mâinile englezilor care au ocupat teritoriile germane din 
Africa. 

De aceea insista să meargă tot spre Sud, deşi ştia 
bine că va trebui să traverseze locuri necunoscute. Era 
stăpânit de speranţa că va ajunge în ţinuturile Burilor, 
unde el considera că se va întâlni cu destui conaţionali 
care să îl ajute să se întoarcă în Germania. Jane Clayton 
trebuia să îl însoţească, cu sau fără voia ei. 

După o vreme s-au rătăcit. Au mers pe un drum care 
ducea peste nişte munţi, până au ajuns în vale lui Jad- 
ben-Otho, la izvorul unuia dintre râurile mai mari care 
aduc apele din munţi, vărsându-se în râul principal, mai 
jos de Lacul cel Mare, pe ale cărui maluri nordice se afla 
cetatea Alur. 

In timp ce coborau din munţi, au fost surprinşi de un 
grup de vânători Hodoni. Obeigatz a scăpat cu fuga, dar 


213 


Jane a fost luată prizonieră şi dusă în cetatea Alur. 

De atunci i-a nu l-a mai văzut pe neamţ şi nici nu mai 
aflase nimic despre el, neştiind dacă a pierit în junglă sau 
a reuşit să scape de locuitorii sălbatici de acolo şi să 
ajungă, în cele din urmă, în Africa de Sud. 

Ea a fost închisă alternativ, când în palat, când în 
templu, după cum ori Kotan, ori Ludon reuşeau să o 
smulgă temporar unul de la altul, prin diferite acţiuni. 
Acum se găsea în mâinile unuia cu totul nou, ale unuia 
pe care îl ştia, după câte a auzit prin palat şi templu, că 
ar fi om crud şi josnic. 

lat-o, deci, la pupa luntrii care era cât mai în urmă, 
fiecare inamic întors cu spatele spre ea. De asemenea, 
sforăiturile puternice ale lui Mosar, jos, la picioarele ei, îi 
dovedeau destul de mult că el nu mai simte nimic din 
ceea ce se petrece în jurul lui. 

inspre Sud se vedeau din ce în ce mai aproape 
malurile parcului şi Jane Clayton, lady de Greystoke, s-a 
lăsat să alunece uşor şi fără zgomot din luntre în apa 
rece a lacului. Acolo, nu a făcut nici o mişcare, decât atât 
cât era necesar să îşi ţină nasul şi gura deasupra apei, 
până când luntrea abia se mai zărea în depărtare. După 
aceea a înotat cu putere spre malul de Sud al lacului. 

Singură, neînarmat şi aproape goală cum era, într-o 
ţară în care mişunau fiare sălbatice, cât şi de oameni 
care îi erau duşmani, a simţit, totuşi, pentru prima dată 
după atâta timp, o mare senzaţie de uşurare în suflet. 

Era liberă! Nu îi mai păsa acum dacă, după câteva 
clipe, ar fi întâmpinat-o moartea, atâta timp cât a mai 
gustat o dată din libertatea absolută. 

Sângele o furnica prin vine: era o senzaţie pe care a 
uitat-o de mult. Abia şi-a putut stăpâni chiar un strigăt de 
triumf, când a reuşit să iasă din apă şi să stea drept în 
picioare, liberă, pe malul lacului. 

Ah! Dacă ar fi fost lângă ea şi soţul ei! Cât de mare i- 


214 


ar fi fost bucuria şi fericirea! Nu mai avea acum altă 
dorinţă pe lume. Oraşele mari, confortul, luxul civilizaţiei 
nu aveau pentru ea nici pe jumătate din valoarea 
atracției libertăţii glorioase a junglei. 

Din întunericul din dreapta ei, s-a auzit oftatul unui 
leu, care i-a făcut să îi treacă prin şira spinării un fior 
delicios. A simţit că i se ridică părul de pe ceafă, dar nu 
simţea teamă. Numai muşchii lăsaţi de vreun strămoş 
primordial au reacţionat instinctiv la prezenţa vechiului 
inamic: atâta tot. 

Femeia a pornit încet şi hotărâtă prin pădure. Leul a 
gemut din nou, de data aceasta mai aproape. Ea a căutat 
din priviri o creangă mai joasă şi după ce a găsit-o, s-a 
aruncat cu uşurinţă în adăpostul oferit cu bunăvoință de 
copac. 

Călătoria lungă şi primejdioasă pe care a făcut-o cu 
Obeigatz i-a încărcat muşchii şi nervii cu obiceiuri pe 
care nu le-a cunoscut până atunci. A găsit chiar un loc de 
odihnă, aşa cum a învăţat-o Tarzan şi s-a ghemuit acolo, 
să doarmă peste noapte: la zece metri deasupra 
pământului. 

Îi era frig şi locul în care se afla era destul de 
incomod; dar, în ciuda acestora, a dormit destul de bine, 
inima fiindu-i încălzită de speranţe noi, iar creierul ei 
obosit găsind o uşurare temporară de orice griji. 

A dormit până când căldura soarelui a trezit-o. Se 
simţea odihnită şi bine dispusă. Intreaga ei făptură era 
stăpânită de o senzaţie de uşurare, de relaxare, de 
confort şi mai ales de fericire. 

S-a ridicat în picioare, pe creanga care se clătinase 
sub greutatea ei, s-a întins alene, iar corpul ei mlădios, 
picioarele şi mâinile goale, împestriţate de lumina razelor 
solare care străbăteau prin frunzişul copacului, îi dădeau 
forma unei femele de leopard. 

A cercetat terenul în jurul copacului cu minuţiozitate 


215 


şi a ascultat cu atenţie să audă un zgomot care ar fi 
putut să o avertizeze despre prezenţa inamicilor ei din 
apropiere, fie oameni, fie fiare. Satisfăcută, în cele din 
urmă, că nu există nimic prin apropiere de care ar fi 
putut să se teamă, a coborât din copac. 

Ar fi dorit să facă o baie, dar lacul era cam departe de 
adăpostul sigur oferit de copaci şi prea expus ca ea să fi 
putut risca aceasta până când nu se va mai obişnui cu 
împrejurimile. A rătăcit fără rost prin pădure, căutând 
mâncare; a găsit din belşug. A mâncat şi s-a odihnit, 
pentru că, deocamdată, nu avea nici un scop bine definit 
în minte. 

Libertatea ei era prea recentă pentru a o strica cu 
planuri de viitor. Lumea civilizată i se părea acum tot 
atât de vagă şi greu de ajuns, ca şi subiectul pe jumătate 
uitat al unui vis. 

Nu dorea decât să trăiască aici în pace, aşteptând, 
aşteptându-l pe el. Era o veche speranţă a ei. Reînviată 
acum. Ştia bine că, dacă el mai trăia, va veni până la 
urmă. Totdeauna a ştiut asta, deşi în suflet său trăia 
îndoiala că el va sosi prea târziu. 

Dar dacă mai trăia încă! Da! Va veni, dacă trăia, iar, 
dacă nu mai trăia, îi era tot atât de bine aici ca şi oriunde 
în altă parte, deoarece nimic nu o mai interesa, decât să 
aştepte sfârşitul cu răbdare, aşa după cum ţi l-a hărăzit 
soarta. 

Umblând prin junglă, a ajuns la un izvor limpede ca şi 
cristalul, din apa căruia a băut, iar după aceea s-a 
scăldat sub umbra unui copac care o ajuta să scape în 
cazul vreunei primejdii. 

Era un loc liniştit şi frumos, de care s-a îndrăgostit de 
prima dată. Albia râuleţului era presărată cu pietricele 
frumoase şi bucăţi de sticlă vulcanică. După ce a luato 
grămăjoară de pietricele şi le-a privit, a observat un 
deget sângerându-i din cauza unei tăieturi adânci şi 


216 


drepte. 

A început să cerceteze ce i-a pricinuit această rană şi 
a descoperit, în curând, că un fragment de sticlă 
vulcanică avea o margine tăioasă aproape ca briciul. 

A rămas încântată de această descoperire. 
Dumnezeu i-a pus în mână mijlocul cu care ar fi putut 
ajunge să îşi confecţioneze arme şi unelte cu tăiş ascuţit. 
De acum înainte totul îi era cu putinţă având aceasta... 

A început să adune un număr mare de bucăţi de 
acest gen. până când şi-a umplut bine punguliţe de la 
şold. După aceea, s-a urcat într-un copac, unde le-a 
examinat pe rând în toată voia. 

Unele semănau foarte mult cu lamele de cuţit, iar 
altele puteau să fie lucrate cu uşurinţă în formă de 
vârfuri de suliță. Altele şi mai mici păreau că natura le 
făcuse anume ca să servească drept vârfuri de săgeți, 
atât de ascuţite erau. 

Mai întâi, însă, trebuia să îşi facă o suliță, ceea ce era 
şi mai uşor. În trunchiul copacului în care se găsea ea, 
lângă furca unei crengi mari, sus de tot. se afla o 
scorbură înfundată. Şi-a ascuns aici toată comoara ei, 
păstrând doar prima piatră cu tăişul ascuţit. 

După aceea a coborât din copac şi a mers să caute o 
tulpină dreaptă şi înaltă pe care, după puţină osteneală, 
a reuşit să o taie de la rădăcină, fără ca ea să fi crăpat 
lemnul. A avut, în felul acesta, un arac de o grosime 
bună pentru mânerul unei sulițe: o suliță de vânătoare, 
aşa cum le plăcea Wazirilor ei. Ea i-a privit de multe ori în 
timp ce îşi lucrau suliţele; iar ei au învăţat-o. Cum să le 
folosească, atât pe acestea cât şi suliţele mai grele de 
război, bucurându-se şi bătând din palme când vedeau 
că îndemânarea ei creşte zi cu zi. 

Mai cunoştea şi unele din ierburile agăţătoare, 
diverse varietăţi de cânepă sălbatică; acestea aveau cele 
mai tari şi mai lungi fibre. După ce a adunat câteva fire 


217 


din acestea, le-a luat împreună cu coada de lance, sus în 
copacul pe care l-a ales. 

Acolo a început imediat lucrul, tot fredonând în 
neştire un cântec. Când a realizat acest fapt a zâmbit. 
Era pentru prima dată, după atâtea luni de zile amare, 
când a îngânat şi ea o melodie şi a putut să zâmbească. 

- Simt, a oftat ea, simt că parcă ar fi şi John aici..., 
John al meu..., Tarzan al meu! 

A potrivit ca arcul să aibă lungimea necesară unei 
cozi de suliță, după care l-a curăţat de toate crengile, 
rămurelele şi de coaja de pe el, cioplind şi nodurile până 
când suprafaţa a devenit netedă şi dreaptă. 

După aceea l-a spintecat la un capăt şi a înfipt 
înăuntru vârful de suliță, tăind din lemn până când vârful 
s-a potrivit perfect în locul unde trebuia să fie. După ce a 
terminat şi aceasta, a pus sulița la o parte, începând să 
desfacă firele groase de iarbă în altele mai subţiri, 
ciocănindu-le uşor şi îndoindu-le până când le-a separat 
cât a putut mai bine de partea lor lemnoasă. 

Apoi le-a luat cu ea la pârâu, le-a spălat bine şi aşa 
moi, cum s-au făcut, le aduse înapoi începând să le lege 
împrejurul spintecăturii de la vârful cozii de suliță. A avut 
grijă ca mai înainte să facă mici crestături în lemn, ca 
firele de iarbă să nu alunece, deoarece le-a legat până 
sus, pe vârful ascuţit de piatră. Şi-a confecţionat, în felul 
acesta, o suliță foarte rudimentară, dar care era de fapt 
cea mai bună pe care ar fi fost în stare să o facă într-un 
timp atât de scurt. Mai târziu, şi-a propus să mai facă şi 
altele, reuşind să le facă chiar mai bine decât le făceau 
Wazdonii pe moşia sa. 


CAPITOLUL XVII - În groapa cu lei din 


Tulur. 
218 


Deşi Tarzan a cercetat împrejurimile oraşului până în 
zori de zi, nu a fost capabil să descopere nicăieri urma 
soţiei sale. Vântul care bătea uşor dinspre munţi aducea 
până la nările sale o mulţime de mirosuri, dar nici unul 
nu îi dădea nici cea mai mică indicație despre aceea pe 
care o căuta. 

Prin urmare, deducţia naturală a fost că ea a trecut în 
direcţia opusă. În cercetările sale, a traversat de câteva 
ori urmele proaspete ale unui grup de oameni care s-au 
îndreptat spre lac şi de aici a tras concluzia că urmele 
acestea a putut să fie chiar ale aceluia care a răpit-o pe 
Jane. 

A mai cercetat şi alte eventualităţi de scăpare, ca, 
printr-un proces de eliminare, să reducă la minimum 
posibilităţile unei greşeli. 

Acum era aproape sigur de ceea ce urma să facă, aşa 
că a pornit spre Sud-Est, în direcţia unde se afla Tulur, 
oraşul lui Mosar, mergând după urmele războinicilor 
acestuia, până a ajuns la malurile Jadbenlului, unde a 
descoperit că s-au îmbarcat aceştia. 

A observat că mai sunt şi alte vase în jur, toate de 
aceeaşi mărime şi formă. Imediat şi-a însuşit unul dintre 
ele, pentru a putea să îşi continue urmărirea.. 

S-a luminat bine de ziuă, când străbătea lacul din 
partea de jos a Jadbenlului şi în timpul cât vâslea cu 
putere, a trecut numai la o distanţă de o sută de metri, 
de copacul în care dormea soţia sa. 

Dacă vântul uşor care mângâia suprafaţa apei lacului 
ar fi bătut dinspre Sud, evident că uriaşul Tarzan s-a fi 
întâlnit cu soţia sa după câteva clipe. 

Dar o soartă nemiloasă a dorit ca lucrurile să se 
întâmple cu totul altfel; aşa a pierdut una dintre cele mai 
bune ocazii, odată cu îndepărtarea vasului pe care 
vâslirea lui puternică îl ducea cu repeziciune spre râul 
din partea opusă a lacului. 


219 


Urmând cotiturile râului care făceau un ocol destul de 
mare spre Nord mai înainte de a se ramifica şi a se vărsa 
în Jadbenlul, Tarzan a avut nenorocul să nu observe un 
loc pentru transbordare, care l-ar fi scutit de multe 
necazuri mari şi de multe ore de vâslit. 

Mosar şi războinicii săi au debarcat tocmai în partea 
de sus a acestui loc de transbordare; abia atunci a 
descoperit el absenţa prizonierei sale. 

Deoarece a dormit tot timpul după plecarea lor din 
Alur şi nici un războinic nu a putut să îşi amintească 
momentul când a văzut-o ultima oară pe Jane, era cu 
neputinţă să-şi închipuie exact locul unde ar fi putut ea 
să evadeze. 

Opinia generală era aceea că ca a sărit în apă în râul 
cel îngust, care se numea Jadbalul, însemnând, într-o 
traducere liberă, „lacul de aur”. 

Mosar era foarte furios că a fost înşelat, dar, 
deoarece el era singurul vinovat, a încercat, după cum 
fac toţi oamenii mici la suflet, să arunce vina în spatele 
altora. 

Ar fi pornit înapoi să o caute, dacă nu s-ar fi temut să 
nu se întâlnească cu vreun detaşament de războinici 
trimişi în urmărirea lui de Jadon sau de marele preot, 
ştiind că amândoi erau supăraţi pe el. 

Nu dorea, însă, nici să se despartă de câţiva 
războinici pe care ar fi putut să îi trimită în urmărirea ei. 
În loc de toate acestea, s-a grăbit să facă transbordarea 
cât mai repede în apele râului Janunlul. 

Era o dimineaţă răcoroasă, iar razele soarelui abia au 
ajuns să lumineze cupolele din Tulur, când Mosar, 
împreună cu toate celelalte bărci în care se aflau 
războinicii lui, s-a oprit la malul lacului, lângă porţile 
cetăţii. 

Ajuns după zidurile propriului său oraş, i-a revenit 
curajul într-o măsură suficientă ca să îndrăznească să 


220 


trimită trei luntri încărcate cu ostaşi în urmărirea Janei. 

Aveau chiar ordinul să meargă şi până în Alur, dacă 
se putea, ca să afle cauza întârzierii lui Bulet, întârziere 
care nu l-a împiedicat pe Mosar, chiar faţă de lipsa fiului 
său, de a-şi continua drumul, până când propria lui 
persoană va fi în siguranţă. 

Când cele trei luntri au ajuns în dreptul locului de 
transbordare, războinicii care le trăgeau din apă au 
rămas surprinşi să vadă doi preoţi ducând o luntre 
uşoară în direcţia Jadinlului. 

La început au crezut că sunt reprezentanţii lui Ludon, 
cu toate că asemenea ipoteză era dezminţită de faptul 
că preoţii nu luau niciodată asupra lor primejdiile 
meseriei de războinic, nici nu se luptau, decât atunci 
când erau încolţiţi şi nevoiţi să o facă. 

Războinicii din Paluldon păstrau în adâncul inimii lor 
un mare dispreţ pentru preoțimea mascată, aşa că în loc 
să ia ofensiva imediat, după cum ar fi făcut, dacă cei doi 
oameni ar fi fost războinici din Alur, oamenii lui Mosar au 
aşteptat liniştiţi până când preoţii s-ar fi apropiat să le 
poată pune întrebări. 

Preoţii, din partea lor, când i-au văzut pe războinici, 
au făcut semnul păcii, răspunzând afirmativ la întrebarea 
războinicilor dacă sunt numai ei singuri. 

Conducătorul războinicilor lui Mosar le-a dat voie să 
se apropie mai mult. 

- Ce căutaţi aici, a întrebat el, în ţara lui Mosar, atât 
de departe de propriul vostru oraş? 

- Aducem o veste de la marele preot, Ludon, lui 
Mosar, şeful vostru, au explicat aceştia. 

- De război sau de pace? 

- O propunere de pace, a răspuns un preot. 

- Dar după voi nu mai vin şi alţi războinici? 

- Suntem singuri, i-a asigurat preotul. Nimeni nu mai 
ştie în Alur, decât Ludon, că avem această misiune. 


221 


- Atunci continuaţi-vă drumul, a zis scurt războinicul. 

- Cine este acela? a întrebat deodată, un preot, 
arătând cu mâna spre partea de Nord a lacului, unde râul 
din Jadbalul se revărsa în lac. 

Toate privirile s-au întors în direcţia indicată şi au 
văzut un războinici singuratic, vâslind repede şi trecând 
în Jadinlul. Vârful luntrii sale era îndreptat spre Tulur. 
Războinicii şi preoţii s-au ascuns în tufişurile de pe 
marginea drumului pe care se făcea transbordare. 

- II cunosc, a şoptit un preot. Este omul acela teribil 
care îşi spune Dorul-Otho. L-aş cunoaşte de la cea mai 
mare distantă. 

- Ai dreptate, părinte, a strigat un războinic, care a 
avut prilejul să îl vadă pe Tarzan în ziua când a intrat 
pentru prima dată în palatul lui Kotan. Da, el era acela 
care pe drept a fost numit Tarzan Jad-guru. 

-La drum,  popilori a strigat conducătorul 
războinicilor. Voi aveţi o luntre uşoară şi sunteţi doi inşi 
la lopeţi. Veţi putea ajunge mult mai repede decât el în 
Tulur. Daţi de veste lui Mosar despre sosirea acestui om 
şi nu vă va părea rău. 

În primul moment preoţii au stat la îndoială, pentru 
că nu le surâdea deloc ideea de a se întâlni cu omul 
acela teribil; dar războinicii au insistat, ba încă au ajuns 
şi la ameninţări. 

Le-a luat luntrea din mână, au împins-o în lac şi 
aproape că i-a ridicat pe sus, punându-i cu forţa în luntre. 

Deşi aceştia au protestat, au fost împinşi în larg, unde 
imediat au intrat în raza imaginii vâslaşului singuratic din 
urma lor. Acum nu mai aveau altă alternativă. 

Numai cetatea Tulur le mai oferea o şansă de 
scăpare, aşa că preoţii s-au apucat să vâslească repede, 
conducându-şi vasul spre oraş. 

Războinicii s-au ascuns din nou în verdeaţa tufişurilor. 

Dacă Tarzan i-ar fi văzut şi ar fi venit să cerceteze, 


222 


erau treizeci contra unuia singur şi fireşte că nu aveau 
sentimente de teamă pentru rezultat. 

Cu toate acestea, au considerat că nu este necesar 
să iasă pe lac şi să îl întâmpine, deoarece ei au fost 
trimişi să o caute pe prizoniera care a fugit şi nu să Îl 
prindă pe războinicul străin, despre ferocitatea căruia au 
auzit atât de multe, încât s-au convins că nu este treaba 
lor să se amestece şi să provoace o ceartă cu el, atâta 
timp cât puteau să evite aceasta. 

Dar, dacă Tarzan i-a văzut sau nu, nimeni nu putea să 
ştie, el continuând să vâslească spre oraş, fără a mări, 
însă, viteza, nici chiar atunci când a văzut că cei doi 
preoţi au luat-o înaintea lui. 

De îndată ce luntrea acestora a atins malul lacului 
lângă oraş, amândoi au sărit din luntre şi au pornit 
repede spre porţile palatului, aruncând priviri speriate în 
urma lor. Au cerut imediat să îl vadă pe Mosar, având 
grijă să dea vestea războinicilor de gardă că Tarzan se 
apropie. 

Au fost conduşi imediat la şeful oraşului, a cărui Curte 
era aproape identică a aceleia din Alur, dar pe o scară 
mai mică. 

- Venim din parte lui Ludon, marele preot, a explicat 
el. Acesta doreşte prietenia lui Mosar, care, de altfel i-a 
fost totdeauna prieten. Jadon şi-a adunat războinicii ca să 
se declare rege. În toate satele Hodonilor sunt mii de 
oameni care vor asculta de ordinele lui Ludon. Mosar însă 
nu poate să ajungă rege decât cu ajutorul marelui nostru 
preot; iar ştirea pe care o aducem din partea lui este, că 
dacă Mosar doreşte să rămână prieten cu Ludon, trebuie 
să o înapoieze pe femeia pe care a luat-o din 
apartamentul prinţesei Ghizi. 

În momentul acela a intrat în sală un războinic, pe a 
cărui figură se citea clar agitația mare care îl stăpânea. 

- A sosit la Tulur Dorul-Otho şi cere să îl vadă pe 


223 


Mosar imediat, a zis el. 

- Dorul-Otho! a exclamat Mosar. 

- Acesta este cuvântul cu care ne-a trimis la tine, a 
răspuns războinicul. Într-adevăr nu seamănă deloc cu 
oamenii din Paluldon. Noi credem că este acelaşi despre 
care câţiva războinici dintre cei întorşi azi din Alur spun 
că unii îl numesc Tarzan Jad-guru, iar alţii Dorul-Otho. 
După părerea noastră numai fiul lui Dumnezeu poată să 
vină în felul acesta singur, într-un oraş străin, aşa că 
probabil că spune adevărul. 

Mosar, cu inima plină de groază şi de nehotărâre, i-a 
privit pe cei doi preoţi cu o expresie întrebătoare. 

- Primeşte-l cât mai repede şi cât se poate mai 
drăguţ, l-a sfătui preotul care a vorbit mai înainte. 

Acesta l-a sfătuit pe Mosar dominat doar de influenţa 
continuă a exemplelor primite de la Ludon şi deci, 
întotdeauna înclinat spre trădare. 

- Primeşte-l cu bucurie şi cât mai politicos, a 
continuat preotul, iar, când acesta se va convinge de 
prietenia ta, fără îndoială că va cădea în cursă, făcând 
vreo faptă indiscretă. Apoi vei putea să faci cu el ce vrei. 
Dar, dacă îţi este cu putinţă şi vrei să câştigi nesfârşita 
recunoştinţă a marelui preot Ludon, păstrează-l şi predă-l 
viu stăpânului meu. 

Mosar a clătinat din cap, în semn că a înţeles; apoi, 
întorcându-se spre războinic i-a ordonat, să îl poftească 
pe musafir. 

- Pe noi nu trebuie să ne vadă fiinţa asta, a zis un 
preot. Dă-ne răspunsul tău, Mosar şi vom pleca de aici 
înainte ca străinul să ajungă la tine. 

- Să îi spuneţi lui Ludon, a zis Mosar, că femeia ar fi 
fost pierdută pentru el cu desăvârşire, dacă nu aş fi fost 
eu. Am intenţionat să o aduc în Tulur ca să o păstrez mai 
bine şi să o feresc de ghearele lui Jadon, dar în timpul 
nopţii a fugit. Să îi mai spuneţi că am trimis treizeci de 


224 


războinici ca să o caute. Mi se pare foarte ciudat că nu i- 
aţi întâlnit când veneaţi aici. 

- l-am văzut, au răspuns preoţii, dar nu ne-au spus 
nimic despre scopul expediției lor. 

- Aşa este cum v-am spus eu, a zis Mosar şi puteţi să 
vă asiguraţi stăpânul că, în momentul când o vor găsi, o 
voi păstra neatinsă pentru el. Îi voi trimite războinici în 
ajutor în lupta împotriva lui Jadon, oricând îmi va trimite 
un mesaj că are nevoie de ei. Acum plecaţi, pentru că 
Tarzan Jad-guru va fi în curând aici. 

A făcut un semn unui sclav să se apropie. 

- Condu-i pe preoţi în templu, a ordonat el şi roagă-l 
pe marele preot din Tulur să aibă grijă ca oaspeţii să fie 
bine hrăniţi. Se pot înapoia în Alur oricând vor dori. 

Cei doi preoţi au fost conduşi din apartamentul 
şefului de către sclav, pe o altă uşă decât aceea pe care 
au intrat, iar după câteva clipe a apărut Tarzan, urmat de 
războinicul a cărui datorie era să îl conducă şi să îl 
anunţe. 

El nu a făcut nici un semn, fie de pace, fie de salut, ci 
a mers direct spre şef, care, numai datorită unor mari 
eforturi a putut să îşi ascundă groaza ce o simţea în 
prezenţa acestei făpturi uriaşe şi a feţei lui încruntate. 

- Eu sunt Dorul-Otho, a zis Tarzan cu ton liniştit şi 
rece, care l-a impresionat pe Mosar tot aşa acum l-ar fi 
impresionat atingerea unei lame reci de oţel. Eu sunt 
Dorul-Otho şi am venit la Tulur în căutarea femeii pe care 
ai furat-o din apartamentul prinţesei Ghizi din Alur. 

Numai îndrăzneala fără seamăn a intrării lui Tarzan în 
acest oraş inamic a avut efectul unui mare ascendent 
moral asupra lui Mosar şi asupra războinicilor sălbatici 
care stăteau de o parte şi de alta a tronului acestuia. 

Li se părea tuturor că nimeni altul decât numai fiul lui 
Jad-ben-Otho ar fi avut îndrăzneala să săvârşească un 
act atât de eroic. 


225 


Ar fi intrat oare vreun războinic oarecare cu atâta 
îndrăzneală şi singur în faţa unui şef puternic şi în 
mijlocul unei oşti de războinici, cerând cu aroganță 
explicaţii? Nu, desigur. Ar fi fost cu neputinţă. 

Mosar şovăia în hotărârea lui de a îl trăda pe acest 
străin, prefăcându-se că îi este prieten. Apoi a fost 
străfulgerat de o idee care l-a făcut alb ca varul; Jad-ben- 
Otho ştia toate, până şi cel mai ascunse gânduri ale 
noastre. 

Prin urmare, nu era oare cu putinţă ca şi această 
făptură care, la urma urmei, putea să fie chiar Dorul- 
Otho, să ştie şi să poată ghici gândurile şi planurile 
ticăloase pe care preoţii le-au insuflat lui Mosar şi cărora 
acesta le era atât de favorabil? 

O nelinişte vie l-a cuprins pe şef care a început să se 
frământe pe tronul său tăiat în malul de stâncă. 

- Repede, a zis Tarzan, spune-mi unde este femeia. 

- Nu este aici! a strigat Mosar. 

- Minţi! a replicat Tarzan. 

- Martor îmi este Jad-ben-Otho că ea nu este în Tulur. 
Poţi să o cauţi în tot palatul şi în tot templul, chiar în tot 
oraşul, dar nu o vei găsi pentru că nu este aici. 

- Atunci unde este? a întrebat Tarzan poruncitor. Tu 
ai luat-o din palatul lui Kotan. Dacă nu este aici, unde 
este acum? Să nu îmi spui că i s-a întâmplat ceva rău... 

Zicând acestea a făcut un pas atât de ameninţător 
spre Mosar încât acesta s-a retras cu un pas în spate, 
îngrozit. 

- Aşteaptă! a strigat el. Dacă într-adevăr eşti Dorul 
Otho, atunci nu se poate să nu ştii că spun adevărul. Am 
luat-o din palatul lui Kotan ca să o scap şi să o păstrez 
pentru Ludon, marele preot, ca nu cumva să o răpească 
Jadon, văzând că regele Kotan este mort. Insă în timpul 
nopţii a scăpat undeva între oraşul acesta şi Alur, iar eu 
am trimis treizeci de războinici să o caute. 


226 


În accentul vocii şefului şi în întreaga lui atitudine era 
ceva care l-a încredinţat pe Tarzan că acela vorbea, cel 
puţin în parte, adevărul şi că el, Tarzan a suferit o mare 
pierdere de timp şi a înfruntat zadarnic primejdii de 
neînchipuit. 

- Ce căutau preoţii lui Ludon care au sosit aici cu 
puţin înaintea mea? a întrebat Tarzan, ghicind din 
întâmplare că cele două persoane, pe care le-a văzut 
vâslind cu atâta energie pentru a nu-l întâlni, nu puteau 
veni acolo decât din partea marelui preot. 

- Au venit pentru acelaşi lucru ca şi tine, a răspuns 
Mosar, ca să solicite înapoierea femeii pe care Ludon a 
crezut că am răpit-o eu. Întrebările lor m-au jignit adânc, 
pentru că nu am dorit să îi fac nici un rău lui Ludon, nici 
tie, Dorul-Otho. 

- Îi voi întreba pe preoţi, a zis Tarzan. Aduceţi-i aici! 

Atitudinea lui îndrăzneață şi autoritară l-a pus pe 
Mosar în cumpănă: dacă să se supere sau să îi fie teamă; 
dar, după cum se întâmplă întotdeauna cu un laş ca el, a 
considerat că primul lucru pe care trebuia să îl ţină în 
considerare era siguranţa lui. A întrevăzut acum o şansă 
de scăpare, temporar bineînţeles şi s-a agăţat de ea: 

- li voi aduce eu, personal, a zis Mosar. 

Cu aceste cuvinte a ieşit. 

După aceea, a ajuns în grabă la templu, deoarece 
palatul din Tulur era construit împreună cu templul. l-a 
găsit pe trimişii lui Ludon împreună cu marele preot din 
Tulur şi le-a transmis imediat indicaţiile lui Tarzan. 

- Şi ce intenţionezi să faci cu el? A întrebat unul. 

- Eu nu sunt certat cu el, a răspuns Mosar. A venit în 
pace şi va pleca tot aşa, pentru că cine ştie dacă nu 
cumva este într-adevăr Dorul-Otho, după cum spune el. 

- Noi ştim bine că nu este, a răspuns al doilea preot 
al lui Ludon. Avem toate dovezile necesare că nu este 
decât un simplu muritor, o fiinţă străină din altă ţară. 


227 


Ludon şi-a oferit propria lui viaţă lui Jad-ben-Otho, dacă 
greşeşte considerând că această fiinţă nu este Dorul- 
Otho. Dacă marele preot din Alur, a continuat trimisul, 
care este cel mai mare preot din Paluldon, este atât de 
sigur că această fiinţă nu este fiul lui Dumnezeu, că este 
un şarlatan, încât să îşi pună în joc viaţa pe temeiul 
judecății sale, cine suntem noi ca să îl credem pe acest 
străin? Nu, Mosar, nu trebuie să îţi fie teamă de el. El nu 
este decât un războinic care poate să fie învins cu 
aceleaşi arme cu care pot fi învinşi toţi luptătorii. Dacă 
nu ne-ar împiedica ordinul lui Ludon de a-l prinde de viu, 
te-aş sfătui să încerci să te convingi ucigându-l. 

Cu toate acestea, o rămăşiţă de îndoială din pieptul 
lui Mosar îl făcea să îi lase pe alţii să ia orice iniţiativă şi 
măsură împotriva străinului. 

- Îl las atunci pe seama voastră, a răspuns el, să 
faceţi cu el ce doriţi. Eu nu am nimic de împărţit cu el. 
Ceea ce veţi comanda voi este şi comanda lui Ludon, 
marele preot şi mai mult decât atât eu nu pot să mai fac. 

Preoţii şi-au întors privirile spre acela care conducea 
destinele templului din Tulur. 

- Tu nu ai nici un plan? l-au întrebat. Să ştii că mare 
va fi răsplata lui Ludon pentru acela care găseşte 
mijlocul să îl prindă pe acest şarlatan viu. 

- Ar fi groapa leilor, a şoptit marele preot. Acum nu 
este ocupată, iar ceea ce poată să îl ţină acolo pe Ja sau 
pe Jata poată să îl ţină şi pe acest străin, dacă nu este 
Dorul-Otho. 

- Il va ţine, a zis Mosar, ba chiar ar putea să ţină un 
grif, deşi, mai întâi de toate, trebuie să îl prindeţi pe grif 
ca să îl puteţi închide acolo. 

Preoţii au meditat adânc asupra acestor vorbe cu tâlc 
ale lui Mosar, iar în cele din urmă unul dintre cei doi 
războinici din Alur a vorbit: 

- Nu va fi dificil, dacă ne vom folosi de inteligenţa cu 


228 


care suntem înzestrați în locul muşchilor moşteniţi de la 
părinţii noştri, muşchi care nu sunt nici atât de tari ca 
aceia ai fiarelor din jurul nostru. 

- Ludon şi-a măsurat şi el isteţimea cu acest străin şi 
a pierdut, a amintit Mosar. De data asta, însă, este 
treaba voastră. Faceţi cum credeţi că este de cuviinţă. 

- Când a venit în Alur, a început un preot, i s-au făcut 
mari onoruri, iar preoţii l-au condus prin templu. Dacă şi 
tu ai face la fel, nu va avea cum să bănuiască nimic. Ar fi 
bine ca marele preot de aici să îl invite în templul din 
Tulur. 

Este şi firesc ca marele preot, şi-a continuat sfatul! 
Preotul lui Ludon, adunându-şi preoțimea în jurul lui, să îl 
invite la o vizită şi atunci, din întâmplare, să fie condus în 
groapa leilor. Dacă va ajunge acolo, va fi destul de uşor 
să fie împins, iar ceilalţi să se retragă repede, închizând 
porţile de piatră în urma lor. 

- Dar în groapa leilor sunt şi ferestre pe care intră 
lumina, a intervenit marele preot, aşa că ar putea 
observa totul la timp şi să scape înainte ca uşile de piatră 
să fi fost închise. 

- Trimite, atunci, repede pe cineva acolo ca să 
acopere cu câteva piei ferestrele, a propus un preot din 
Alur. 

- Planul acesta este foarte bun, a zis Mosar, simțind 
ocazia cea mai bună să se sustragă de la orice bănuială 
de complicitate. Planul este bun, a reluat el, deoarece nu 
este nevoie să fie pe acolo nici un războinic şi deci, 
străinul văzându-se numai printre preoţi, nu va bănui 
nimic. 

Astfel, în timp ce Mosar se retrăgea într-o cameră a 
ascunsă a palatului, trei preoţi au fost trimişi la Tarzan, 
pe care l-au întâmpinat cu câteva cuvinte dulci şi supuse, 
manifestând marele lor respect pentru Dorul-Otho. 

Atitudinea lor nu l-a înşelat aproape deloc, însă a 


229 


trebuit să primească invitaţia cu care îl onora marele 
preot din Tulur de a vizita templul, având şi făgăduiala 
acestuia că cei doi preoţi din Alur vor fi aduşi în faţa sa şi 
vor răspunde la orice întrebare care li se va pune. 

Convins că o continuare a aroganţei sale i-ar servi 
scopul şi mai bine, precum şi de faptul că dacă bănuiala 
pe care Mosar o avea împotriva lui s-ar transforma în 
convingere i-ar fi fost totuna de s-ar afla în templu sau în 
palat, a primit cu un aer măreț invitaţia umilă a marelui 
preot. 

A ajuns, deci, la templu, unde a fost primit aşa cum 
se cuvine unuia de rangul şi însemnătatea sa. A pus şi 
diferite întrebări preoţilor din Alur, de la care însă nu 
obțineau decât o repetare a celor spuse de Mosar. După 
aceea marele preot l-a invitat să continue cu vizita 
templului. 

L-au condus mai întâi în curtea cu altarele şi a văzut 
că în Tulur nu era decât una singură; dar aproape 
identică din toate punctele de vedere cu cea din Alur. 

În partea de răsărit a curţii se afla altarul sângeros 
împreună cu bazinul de la apus, unde se înecau copii. 

După aceea, a străbătut mai multe camere şi 
coridoare pe sub templu, iar în cele din urmă, luându-i cu 
ei pe purtătorii de torţe care le luminau paşii, au trecut 
printr-un coridor umed şi întunecos, la un nivel mai jos 
decât terenul. 

De aici au intrat într-o cameră mare, unde aerul era 
încărcat cu miros puternic de lei. 

Tot aici au hotărât şi preoţii vicleni să îşi aplice 
intenţiile mârşave. Torţele au fost stinse brusc. S-au 
auzit mişcări grabnice de picioare goale, care alergau pe 
podeaua de piatră. Apoi a urmat o bufnitură mare ca şi 
cum o piatră foarte grea ar fi căzut pe altă piatră, iar 
Tarzan nu a mai văzut nimic în jurul lui decât un întuneric 
complet şi nu s-a mai auzit nimic: era o tăcere de 


230 


mormânt. 


CAPITOLUL XVIII - O întâlnire 
neplăcută. 


Când Jane a reuşit să ucidă primul ei vânat, s-a simțit 
mândră de isprava săvârşită. Nu era cine ştie ce animal 
formidabil: era doar un iepure, dar faptul acesta era 
începutul unei epoci însemnate din existenţa sa. 

Întocmai după cum, în trecutul îndepărtat, primul 
vânător a dat un curs hotărât destinelor omenirii, tot aşa 
şi acest eveniment părea că determină destinul ei într-o 
lume cu totul nouă. 

Din acel moment nu mai depindea de fructe sălbatice 
şi de vegetale pentru hrana zilnică. Acum putea să aibă 
acces şi la camera care îi oferea multă forţă şi rezistenţă, 
ambele atât de necesare pentru a putea preîntâmpina cu 
succes exigenţele primitivei sale existenţe. 

Al doilea pas pe care l-a făcut în mersul ei progresiv 
în această direcţie a fost focul. Ar fi putut, desigur, să se 
obişnuiască cu carne crudă, aşa cum făcea soţul ei, dar 
evita aceasta. Numai când se gândea la o astfel de 
eventualitate, simţea un dezgust total. 

Totuşi, avea un plan definit pentru a face un foc. S-a 
gândit mult la acest amănunt, dar a fost prea ocupată să 
îl pună în aplicare, atâta timp cât nu avea imediată 
nevoie de el. 

Acum însă, situaţia era cu totul schimbată: avea ceva 
de gătit şi saliva când se gândea cum să facă să 
mănânce cât mai repede. Ah, cum ar putea să frigă pe 
un jăratic, într-o frigare improvizată! Ar fi fost un 
adevărat picnic! 

S-a grăbit să se întoarcă la copacul ei. 

Printre tezaurele pe care le-a adunat de pe albia 


231 


râului erau mai multe bucăţi de sticlă vulcanică, limpezi 
ca şi cristalul. 

A căutat printre ele până a găsit una care se potrivea 
cu intenţia ei: una convexă. 

După aceea a coborât repede din copac, a adunato 
grămăjoară de scoarță fin sfărâmată, foarte uscată, 
precum şi mai multe frunze uscate de razele soarelui 
puternic din partea Africii. 

Şi-a mai pus la îndemână un braţ de vreascuri, de 
toate grosimile, de la cele mai subţiri până la cele mai 
groase, întocmai ca o bună gospodină. 

Tremurând de agitația pe care încerca să o 
stăpânească în zadar, a ţinut bucăţica de sticlă deasupra 
rumeguşului de scoarță de copac, mişcând-o încet dintr-o 
parte în alta, până când a concentrat focarul razelor 
solare într-un punctuleţ. 

A aşteptat acum fără să răsufle. 

Cât de încet mergea totul! Oare toate speranţele ei 
se vor spulbera, cu tot planul pe care l-a format cu atâta 
inteligenţă? 

Nu! Uite că începe să iasă un fir subţire de fum, 
înălțându-se delicat în aerul liniştit. După puţin timp, 
rumeguşul s-a aprins şi apoi a izbucnit, deodată, în 
flăcări. 

Scoţând o mică exclamaţie de deliciu, Jane şi-a 
încrucişat amândouă mâinile, cu dosul degetelor, sub 
bărbie. A făcut şi foc! 

Arunca deasupra crenguţe, apoi crengi mai groase, 
iar, când focul a început să ia o adevărată formă, a 
împins capătul unui butuc uscat în focul care acum 
trosnea provocându-i o adevărată plăcere. 

Era cel mai plăcut sunet pe care l-a auzit ea în ultimul 
timp. Dar, oricum nu putea să stea să privească până 
când se va face jar suficient pentru a putea frige 
iepurele. 


232 


A început, deci, să îl curețe cum a putut mai repede şi 
mai bine, apoi l-a spălat în apa râului, iar pielea şi 
intestinele le-a îngropat. 

Acest fapt, învăţat de la Tarzan, avea două explicaţii; 
întâi ţinea tabăra în curăţenie relativă, iar, pe de altă 
parte, înlătura mirosul care ar fi atras repede diferiţi 
carnivori. 

Sfârşind această operaţie, a înfipt un băț în carnea de 
iepure, ţinându-l deasupra tăciunilor aprinşi. Intorcându-l 
încet, îl împiedica să se ardă şi după câtva timp, carnea 
s-a fript bine, răspândind un miros dintre cele mai 
apetisante. 

Când a fost gata friptura s-a urcat repede în copac ca 
să se poată bucura în linişte de mâncarea ei. Niciodată, 
se gândea Jane, nu a avut ocazia să mănânce ceva mai 
delicios. 

Îşi mângâia cu satisfacţie sulița: arma care a ajutat-o 
să îşi procure hrana, simțindu-se acum într-o mai mare 
siguranţă decât a fost în ziua când, împreună cu 
Obeigatz a tras ultimul cartuş din muniţiile pe care le 
aveau. 

De acum înainte avea destul de lucru pentru toate 
zilele; iar orele de lumină păreau a fi prea scurte ca să 
poată îndeplini alte sarcini care şi le-a planificat a ajuns 
la concluzia că nu poate să găsească un loc mai ideal 
decât acesta unde să trăiască până când va fi în stare 
să-şi confecţioneze armele ce le considera necesare 
pentru obţinerea cărnii şi pentru apărare. 

Se gândea că ar trebui să aibă, pe lângă o suliță bună 
şi un cuţit, un arc şi săgeți. 

Probabil, atunci când le avea pe toate, va putea 
reflecta mai uşor şi mai serios la o încercare de a 
străbate până în cel mai apropiat loc unde se găsea 
lumea civilizată. 

Între timp, însă, era necesar să îşi construiască un 


233 


oarecare adăpost în care să se simtă în siguranţă în 
timpul nopţii, ştiind foarte bine că era posibil, în orice 
noapte, să primească vizita unei pantere, cu toate că nu 
văzuse încă niciuna în partea aceea a văii. Fără această 
primejdie, se simţea în destulă siguranţă în locaşul ei 
aerian. 

Tăiatul unui număr mare de prăjini lungi pentru 
locuinţa ei i-a ocupat, toată ziua, excluzând timpul în 
care îşi căuta hrană. 

A dus aceste prăjini sus în copac, construind cu ele un 
poduleţ peste spaţiul dintre două crengi puternice, 
legând prăjinile atât între ele, cât şi de crengi, cu nuiele 
tari şi mlădioase din tufişurile care creşteau pe lângă 
râu. 

Tot aşa şi-a construit pereţii şi un acoperiş, pe acesta 
din urmă acoperindu-l cu multe straturi de frunze mari. 

Construcţia unei ferestre cu gratii, precum şi a unei 
uşi la intrare erau de mare importanţă şi de un mare 
interes. 

Ferestrele, două numai, le-a făcut destul de largi şi 
gratiile erau fixe permanent. Uşa, însă, a făcut-o destul 
de mică, abia putea să intre pe ea ghemuită, fapt care îi 
dădea ocazia să o poată baricada cu mai multă uşurinţă. 

Ocupată cu munca, a pierdut calculul zilelor care le-a 
întrebuințat în construcţia locuinţei sale; timpul era doar 
un articol ieftin, ea avea mai mult timp decât oricine. 

Acum înainta şi mai departe, în căutare hranei, 
deoarece nu a ucis decât mici rozătoare, iepuri, veverite, 
etc. 

Ambiţia ei era o antilopă, pentru că, pe lângă carne 
destulă şi gustoasă, va avea pielea pentru haine şi vinele 
pentru coarda arcului ce intenţiona să îl facă. 

A văzut de câteva ori, de la distanţă, câte una dintre 
aceste animale atât de fricoase şi de atente la primejdie 
şi a observat că întotdeauna treceau de partea cealaltă a 


234 


pârâului, la un anumit loc, undeva mai sus de tabăra ei 
improvizată. 

Acolo, a fost locul unde ea a mers să vâneze. 
Furişându-se prin pădure încet şi fără zgomot ca o 
panteră, se oprea să vadă dacă nu era şi ea într-o 
primejdie; ea însăşi părea a fi o căprioară urmărită de un 
vânător. 

Acum a pornit spre locul pe care l-a ales. Ce noroc! 

Un cerb tânăr, un ied aproape, se adăpa din apa 
limpede a pârâului.. 

Jane s-a târât până a ajuns într-un loc de unde putea 
să arunce sulița ca să atingă vânatul. Pentru aceasta a 
trebuit să se ridice în picioare şi simultan, să arunce 
sulița cu cea mai mare forţă şi cu o perfectă precizie. 

O treceau fiori de încurajare în clipa aceea supremă şi 
totuşi, mişcările ei au fost sigure, reci şi calculate, când 
s-a ridicat de jos şi a aruncat arma. Atât de exact au 
răspuns muşchii ei la porunca voinţei, că sulița s-a înfipt 
exact în locul ochit. 

ledul sălbatic a sărit în aer, a căzut în picioare pe 
malul râuleţului şi s-a rostogolit mort la pământ. 

Jane Clayton a alergat repede spre vânatul ei. 

- Bravo! 

Când a auzit o voce de bărbat, într-o exclamaţie 
rostită în engleză şi a ieşit dintr-un tufiş de pe malul opus 
al râului, Jane s-a oprit pe loc, aproape înlemnită de 
surpriză. 

Şi atunci a apărut în faţa ei un bărbat cu o figură 
stranie şi foarte neîngrijit în întreaga lui înfăţişare. 

La început ea nu l-a recunoscut, dar când şi-a amintit 
cine era, a făcut instinctiv un pas înapoi. 

- Locotenent Obeigatz! a strigat ea. Tu eşti oare? 
Este cu putinţă? 

- Este cu putinţă, după cum vezi, a răspuns neamţul. 
Ştiu că am un aspect foarte ciudat, dar, totuşi, eu sunt 


235 


Erich Obeigatz. Dar tu? Văd că şi tu te-ai schimbat! 

O privea de sus până jos, studiindu-i mâinile şi 
picioarele goale, pielea de tigru de pe şolduri, curelele şi 
ornamentele care constituiau îmbrăcămintea femeii 
Hodone, cu care a îmbrăcat-o Ludon în pasiunea lui. Nici 
fiica lui Kotan nu avea pe ea lucruri mai preţioase şi mai 
fine. 

- Dar cum este posibil să fii încă aici? a insistat ea. Eu 
te-am crezut de mult în lumea civilizată, dacă cumva mai 
trăiai. 

- Gott! a exclamat el. Nu ştiu de ce mai continuu să 
trăiesc. De atâtea ori m-am rugat să îmi vină moartea şi 
totuşi, viaţa se ţine de mine. Nu aveam nici o speranţă. 
Suntem condamnaţi să rămânem până la moarte în 
aceste ţinuturi groaznice. Ştii, a continuat el, mlaştinile 
reprezintă piedica! Aceste mlaştini îngrozitoare! Am 
căutat luni întregi pe marginile lor o trecătoare prin care 
să îmi fie posibil să ies de aici, până am făcut ocolul 
întreg al ţării. Am intrat noi destul de uşor, dar de atunci 
au fost ploile mari şi nici un om nu poate să treacă cu 
viaţă acea întindere de noroi şi apă mizerabilă, plină de 
reptile flămânde. Eh, cât am mai încercat să ies de aici! 
Să scap de fiarele care mişună prin aceste ţinuturi şi care 
mă vânează şi ziua şi noaptea. 

- Dar cum ai reuşit să scapi cu viaţă? 

- Nu ştiu, a răspuns neamţul, înfiorându-se. Am fugit, 
am fugit şi iar am fugit. Am stat flămând, uneori, zile 
întregi prin câte un vârf de copac. Mi-am confecţionat 
arme, ghioage şi sulițe şi am învăţat să mă folosesc de 
ele. O dată am şi ucis un leu cu buzduganul. Şi un 
şoarece, când este încolţit, se zbate disperat; iar noi nu 
suntem într-o situaţie mai bună decât şoarecii, atâta 
timp cât vom fi în această ţară plină de primejdii. Dar, te 
rog, spune-mi şi mie despre tine! 

Ea i-a povestit pe scurt evenimentele prin care a 


236 


trecut până atunci, gândindu-se, însă, în tot timpul acela, 
cum să facă să scape de el. 

Îi era imposibil să îşi închipuie o existenţă alături de 
el. Mai bine, de o mie de ori mai bine singură! 

Niciodată nu s-a micşorat ura şi disprețul care o 
stăpânea faţă de el, tot timpul acelor săptămâni şi luni 
de zile cât au fost necontenit împreună. lar acum, când 
el nu putea să îi fie de nici un folos pentru a se putea 
înapoia în lumea civilizată, o supăra până şi gândul că ar 
fi nevoită să îl vadă zilnic. 

Pe de altă parte, îi era şi frică de el. Nu a avut 
niciodată încredere în el. Dar era în ochii lui o strălucire 
ciudată, despre care ştia bine că nu a existat când l-a 
văzut ultima oară. 

Nu putea să înţeleagă prea bine ce înseamnă asta; 
tot ce ştia era că îi producea o îngrijorare mare, o teamă 
de neînțeles. 

- Ai stat, deci, multă vreme în Alur? a întrebai el, 
vorbind de data asta în limba celor din Paluldon. 

- Cum ai reuşit să înveţi această limbă? 

- Am nimerit peste un grup de corcituri, a răspuns el, 
membri ai unei rase proscrise, care trăiesc printre 
stâncile de pe malurile râului principal al văii şi care se 
varsă în mlaştină. Se numesc Wazdoni, iar satul lor este 
format din peşteri şi din locuinţe scobite în stânca moale 
de la baza stâncilor. 

Sunt ignoranţi şi foarte superstiţioşi. Când m-au văzut 
prima dată şi au observat că nu am coadă, că picioarele 
şi mâinile nu sunt la fel cu ale lor, s-au speriat şi le-a fost 
frică de mine. 

Au crezut că sunt ori Dumnezeu, ori drac. Eu, nefiind 
în stare să mă apăr de ei şi să pot să fug, mi-am luat 
curajul, iar aceasta i-a impresionat atât de mult, încât m- 
au condus în oraşul care se numeşte Bular, unde m-au 
hrănit şi m-au tratat cu multă bunăvoință. 


237 


Am învăţat limba lor şi am încercat să le insuflu din 
ce în ce mai mult ideea că aş fi Dumnezeu şi aproape am 
reuşit, dacă nu se amesteca un bătrân popă şi vraciul lor 
ce era gelos de trecerea mea. 

Acesta a fost începutul sfârşitului şi aproape să fie şi 
sfârşitul meu. A plănuit să fiu înjunghiat în mijlocul 
oraşului în faţa tuturor războinicilor, pentru a vedea dacă 
sunt zeu, zicând că atunci nu va curge sânge din mine; 
iar, dacă va curge sânge, nu sunt zeu şi prin urmare, nu 
a greşit învingându-mi cuțitul în piept. 

Am realizat, însă, la timp, surprinzând o femeie 
nerăbdătoare să vadă mai curând fenomenul, încercând 
să îmi înfigă un cuţit lung între coaste. Am repezit-o şi 
mi-a povestit totul. 

Atunci mi-am ascuns spaima, prefăcându-mă foarte 
jignit şi amenințând că îi voi părăsi, am exclamat: „Mă 
voi întoarce în ceruri imediat!”. 

Atunci ea a dorit neapărat să vadă cum fac asta şi am 
speriat-o că va orbi din cauza focului care mă va 
înconjura la plecare, un foc care va arde tot satul dacă 
vin Şi alţii să mă privească. 

Ea mi-a răspuns, a continuat neamţul să povestească, 
că, dacă mă înalţ la cer într-o oră şi nu voi mai fi acolo, 
atât ea cât şi sătenii vor crede că am fost Jad-ben-Otho 
cu adevărat. Fii sigură, doamnă, că nu am avut nevoie de 
o oră ca să dispar de acolo şi nici nu m-am mai întors la 
Bular, şi-a încheiat neamţul povestea, accentuând-o cu 
un râs isteric care a făcut să treacă un fior prin tot corpul 
femeii ce îl asculta. 

In timpul cât Obeigatz vorbea, Jane şi-a scos sulița din 
corpul iedului şi a început să ia pielea de pe el. 

Neamţul stătea şi o privea fără să se ofere să o ajute. 
Vorbea şi îşi trecea tot timpul degetele murdare prin 
părul des şi lung care îi crescuse în acest timp. 

Atât pe corp, cât şi pe faţă era plin de stropi de noroi 


238 


uscat şi era aproape cu totul dezbrăcat, neavând decât o 
blană murdară şi ruptă peste şolduri în jos. Armele lui 
constau dintr-o ghioagă şi un cuţit după modelul 
Wazdonilor, arme pe care le-a furat din oraşul Bular. 

Ceea ce o îngrijora pe Jane cel mai mult decât 
murdăria şi armele lui, ea râsul acela isteric şi expresia 
ochilor săi. 

Ea îşi continua îndeletnicirea, alegând din cerb părţile 
dorite, luând cu ea numai atât cât putea să consume 
până nu se altera, neacceptând carne veche. 

Când a terminat, s-a ridicat în picioare în faţa lui 
Obeigatz, zicându-i: 

- Locotenente Obeigatz! întâmplarea a făcut să ne 
întâlnim din nou. Cred că nu doreai aceasta, după cum 
nici eu nu o doream. Noi nu avem nimic comun, decât 
sentimentele care izvorăsc din ura şi antipatia, în mod 
foarte firesc, împotriva ta, unul din autorii tuturor 
mizeriilor şi suferințelor îndurate de mine de atâta timp. 
Ascultă-mă foarte bine, a continuat ea cu o voce fermă. 
Acest colţişor pe lume este al meu, prin faptul că eu l-am 
descoperit şi l-am ocupat prima. Pleacă de aici şi lasă-mă 
să rămân liniştită. Asta este tot ce mai poţi să faci ca să 
repari răul făcut mie şi celor din neamul meu. 

Obeigatz a privit-o o clipă, în tăcere, cu ochii lui 
vicleni, apoi â izbucnit din pieptul lui un râs straniu, fără 
nici un pic de veselie în el. 

- Să plec, nu-i aşa? Să te las singură? De-abia te-am 
găsit. De acum vom fi prieteni. Nu mai suntem decât noi 
doi pe lume. Nimeni nu va şti vreodată ce facem şi ce-am 
devenit! Şi acum îmi ceri să plec şi să te las singură în 
iadul acesta! 

Neamţul a început să râdă din nou, deşi nici muşchii 
feţei, nici ochii, nici gura nu reflectau nici cea mai mică 
nuanţă de veselie; nu era decât un sunet sec care imita 
râsul. 


239 


- Aminteşte-ţi ce ai făgăduit, a zis ea. 

- Făgăduială! Făgăduială! Ce sunt acestea? Nu sunt 
făcute pentru a fi ţinute; am dovedit lumii întregi acest 
lucru - la Louvain şi la Liege. Nu, nu voi pleca. Voi 
rămâne să te apăr. 

- Nu am nevoie de apărare, a insistat ea. Ai văzut 
bine că ştiu să folosesc sulița. 

- Da, a zis el, dar nu ar fi frumos să te las singură 
aici: nu eşti decât o femeie. Nu, nu pot să fac asta. Sunt 
ofiţer al Kaizerului şi nu pot să te părăsesc. 

A început din nou să râdă zgomotos. 

- Putem să fim foarte fericiţi aici, împreună, a 
adăugat el, după ce şi-a sfârşit râsul. 

Lady Jane şi-a stăpânit cu multă greutate un tremur, 
dar nu a încercat să îşi ascundă dezgustul. 

- De ce nu îţi plac? a întrebat el. Trist lucru, dar nu 
face nimic. După o perioadă te vei obişnui cu asta şi o să 
mă iubeşti... 

Din nou a izbucnit râsul lui îngrozitor. 

Jane şi-a învelit bucăţile de carne în pielea jupuită şi 
ridicând legătura, a aruncat-o pe umăr, ţinând-o cu o 
mână. În cealaltă mână ţinea sulița. A făcut doi paşi şi s- 
a oprit în faţa fostului ofiţer din armata germană. 

- Pleacă! i-a spus autoritar. Am pierdut destul timp cu 
vorba. Aici este ţara mea şi o voi apăra. Dacă te mai văd 
pe aici, te ucid. M-ai înţeles? 

Când a auzit aceste cuvinte, figura lut Obeigatz s-a 
strâmbat într-o furie cumplită. Şi-a ridicat ciomagul şi a 
pornit spre Jane Clayton. 

- Stai! a strigat Jane. M-ai văzut cum am ucis iedul şi 
ai spus-o singur că nimeni nu va şti ce facem aici. Leagă 
aceste idei şi trage concluzia înainte să mai faci un pas 
spre mine. 

Obeigatz s-a oprit, iar mâna cu ghioaga a lăsat-o jos, 
pe picior: 


240 


- Nu te supăra, a zis el, cu un ton care părea că îl 
sileşte la împăcare. Este mai indicat să fim prieteni, lady 
Greystoke. Putem să ne fim de mare ajutor unul altuia şi 
îţi promit că nu mă voi atinge de tine niciodată. 

- Nu uita de Liege şi de Louvain, i-a amintit ea, 
batjocoritor. Acum eu plec; dar să fii atent să nu încerci 
să mă urmăreşti. Şi să mai ştii un lucru: în orice direcţie 
din acest punct timp de o zi este domeniul meu. Dacă te 
prind vreodată între hotarele mele, să ştii că te ucid! 

Nu era nici o îndoială că ea vorbea serios şi intenţiona 
să îndeplinească tot ce spunea. 

Obeigatz a lăsat impresia că a înţeles şi s-a convins 
că trebuie să rămână pe loc, trist şi supărat, privind-o pe 
Jane cum dispare la o cotitură a cărării de animale, care 
venea până la vadul râuleţului lângă care s-au întâlnit. 


CAPITOLUL XIX - Chinul Janei. 


Soarta oraşului Alur trecea când într-o mână când în 
alta. Numărul de războinici condus de Tarzan la locul de 
întâlnire de la intrarea în pasajul secret din subsolul 
porţilor palatului a suferit un dezastru. Prima năvală a 
fost primită de preoţi cu vorbe dulci. 

Deoarece războinicii erau  înflăcăraţi să apere 
credinţa strămoşilor lor de pângăritori, preoţii l-au 
înfierat pe Jadon, precizând că furia lui Jad-ben-Otho îi va 
ajunge pe toţi cei care vor îmbrăţişa cauza aceluia. 

Preoţii l-au mai asigurat că Ludon nu aspiră la 
altceva, decât să salveze tronul de Jadon, până când se 
va alege un rege conform cu legile şi tradiţiile lor 
hodone. 

Efectul propagandei a făcut ca mulţi războinici din 
palat să-şi unească forţele cu ale acelora din oraş, iar, 
când preoţii s-au convins că aceştia din urmă întrec 
numărul celor rămaşi devotați palatului, i-a împins 


241 


împotriva lor. Rezultatul: mulţi au fost ucişi, rămânând 
numai un grup mic de oameni ce a reuşit să pătrundă 
până dincolo de porţile palatului, porţi baricadate 
imediat. 

Preoţii au condus propriile armate, prin trecătoarea 
secretă din interiorul templului, interval în care mulţi 
credincioşi ai lui Jadon l-au căutat şi i-au povestit tot ce 
s-a întâmplat. 

Lupta din sala de banchete s-a întins aproape pe tot 
terenul palatului, dar în cele din urmă a luat sfârşit prin 
înfrângerea temporară a celor care se opuneau lui Jadon. 

Această forţă, sfătuită de preoţii trimişi special de 
Ludon, s-a retras în locaşul templului. Acum taberele 
erau împărţite. 

Jadon a fost informat despre tot ce s-a petrecut în 
apartamentul Ghizelei, despre a cărei siguranţă au avut 
grijă din primul moment. Cu acest prilej a aflat despre 
rolul lui Tarzan, în a-i conduce oamenii până unde s-au 
adunat războinicii lui Ludon. 

Fireşte că aceste amănunte au mărit şi mai mult 
înclinația spre prietenie a bătrânului războinic pentru 
Tarzan, regretând acum că acesta a plecat din oraş. 

Povestirile prinţesei şi ale Panatleii erau în măsură să 
întărească în inima lui şi a războinicilor săi credinţa, pe 
care au avut-o, că străinul făcea parte dintre zei. 

Aşa că nu a trecut mult şi a luat naştere o tendinţă de 
a face din povestea lui Dorul-Otho tema principală a 
conflictului cu Ludon. 

După câteva zile ar fi fost greu de afirmat dacă 
aceasta era o urmare firească a multelor povestiri despre 
faptele lui Tarzan în legătură cu ura lui Ludon împotriva 
lui, sau a fost numai un complot isteţ al vreunui războinic 
cu experienţă, cum ar fi de pildă, Jadon, care şi-a dat 
seama de valoarea intercalării unei cauze religioase la 
cea temporară. 


242 


Faptul rămânea, insă, printre adepţii lui Jadon, din 
cauza antagonismului dintre marele preot şi Tarzan. 

Din nefericire, Tarzan nu era acolo atunci când ar fi 
putut insufla războinicilor lui Jadon avântul religios 
necesar să termine discuţia în favoarea bătrânului lor 
căpitan. 

Dar el se afla la zeci de kilometri depărtare, iar, cum 
desele lor rugăciuni legate de reapariţia lui rămâneau 
fără răspuns, spiritele mai slabe au început să bănuiască 
din ce cauză nu se bucură de harul lor divin. 

Mai era încă un element destul de puternic de 
dezmembrare printre rândurile lui Jadon şi care emana 
din oraş: prietenii şi rudele ostaşilor din palat erau, de 
asemenea, mari prieteni cu cei din forţele lui Ludon şi 
răspândeau, după stăruinţele preoţilor, o propagandă 
destul de mare şi de primejdioasă intereselor lui Jadon. 

Rezultatul a fost că puterea lui Ludon creştea, iara lui 
Jadon slăbea. 

A urmat o ieşire din templu, sfârşită cu înfrângerea 
forţelor palatului şi deşi acestea au putut să se retragă în 
ordine, a fost o retragere ce a lăsat palatul în mâinile lui 
Ludon, el fiind acum, în toată puterea cuvântului, 
domnitorul Paluldonului. 

Jadon a luat cu el pe prinţesă, toate femeile şi 
sclavele, inclusiv Panatlea, precum şi femeile cu copii 
credincioşilor săi oşteni. S-a retras nu numai din palat, ci 
chiar din oraşul Alur. S-au oprit doar la lui cetatea lui, 
Jalur. 

Aici şi-a refăcut forţele, prin recrutări din satele 
vecine de la nord, care, fiind departe de influenţa 
preoţimii din Alur, erau războinici entuziaşti ai oricărei 
cauze îmbrăţişate de bătrânul lor căpitan, care, de ani de 
zile, a fost venerat de ei ca prieten şi protector. 

In timp ce se desfăşurau aceste fapte la Nord, Tarzan 
Jad-guru zăcea în groapa leilor din Tulur. Mosar şi Ludon 


243 


circulau ca ştafetele dintr-o parte în alta, tocmindu-se 
pentru tronul Paluldonului. 

Mosar era destul de şiret ca să ştie că, dacă ar 
interveni o ruptură făţişă între el şi marele preot, ar 
putea face uz de prizonier în folosul lui. Mai ales că a 
auzit vorbindu-se în taină, printre supuşi lucruri ce arătau 
că ei înclină spre credinţa că străinul ar putea fi cu 
adevărat Dorul Otho. 

Pe de altă parte, Ludon dorea ca el însuşi să-l aibă pe 
Tarzan. Intenţiona să îl sacrifice pe altarul de la răsărit cu 
propria mână, în faţa mulţimii, având suficiente dovezi 
că, atât trecerea, cât şi autoritatea lui au suferit foarte 
mult în urma pretențiilor îndrăzneţului şi viteazului 
străin. 

Marele preot din Tulur, ca să-l prindă în cursă pe 
Tarzan, l-a lăsat pe acesta în posesia armelor sale, cu 
toate că el însuşi nu vedea cum s-ar mai fi putut folosi de 
ele. 

l-a rămas, deci şi punga de la şold, în care erau tot 
felul de obiecte care se acumulează în mod natural în 
orice, fie într-un sertar sau cufăr, fie pod sau chiar 
geanta din mână a unei doamne. Se găseau în punga lui 
Tarzan bucățele de pene alese pentru săgeți, câteva 
bucăţi de cremene, două frânturi de oţel, un cuţit vechi, 
un ac mare de os şi fire dintr-un maţ uscat: nimicuri care, 
probabil, nouă nu ne-ar putea folosi, dar toate erau 
folositoare pentru viaţa sălbatică a lui Tarzan. 

Imediat ce acesta a înţeles farsa care i s-a întins cu 
atâta îndemânare, s-a aşezat să aştepte sosirea leului, 
pentru că, deşi mirosul lui Ja era vechi, era sigur că, mai 
repede sau mai târziu, una dintre aceste fiare se va 
năpusti asupra lui. 

După puţin timp, însă, a început o explorare 
amănunţită a închisorii sale. A observ at că ferestrele 
erau acoperite cu o piele pe care el a îndepărtat-o, 


244 


lăsând lumina zilei să pătrundă înăuntru, ceea ce l-a 
ajutat să vadă că încăperea. Deşi destul de joasă, sub 
nivelul curţii templului, era cu vreo doi metri mai sus de 
baza stâncii din care a fost tăiat templul. 

Ferestrele aveau bare de fier foarte apropiate, aşa că 
nu putea să vadă peste marginea zidului gros în care 
erau tăiate, pentru a se asigura de ceea ce este alături, 
sub ferestre. 

La o mică distanţă se vedeau apele albastre ale 
lacului Jadinlul şi dincolo, malul îmbrăcat în verdeață, iar 
la orizont, munţii. 

Pe fereastră intra destulă lumină ca să i se poată 
vedea interiorul. Încăperea era destul de largă, având 
câte o uşă la fiecare capăt al ei: una mai mare pentru 
oameni, alta mai mică pentru lei. Amândouă uşile erau 
închise cu câte o bucată masivă de piatră 
dreptunghiulară, coborâtă şi ridicată pe un scripete. Cele 
două ferestre erau mici şi cu gratii dese de fier: primul 
fier pe care l-a văzut Tarzan în Paluldon. Barele erau 
înfipte în găuri făcute odată cu construcţia, lucrarea în 
întregul ei fiind în aşa fel întocmită, încât evadarea să fie 
imposibilă. 

Cu toate acestea, nu a trecut nici o jumătate de oră 
de când a fost închis şi Tarzan a început să lucreze 
pentru evadarea de acolo. 

Pentru aceasta s-a gândit la rămăşiţa de cuţit din 
punga lui. L-a scos şi a început să cioplească piatra de la 
rădăcina unei gratii de la fereastră. 

Era o lucrare grea şi migăloasă, dar Tarzan avea 
răbdare în întâmpinarea greutăților. 

În fiecare zi i se aducea mâncare, strecurându-i-se 
repede pe uşa cea mică, ridicată numai cât era necesar 
să înceapă castronul de piatră cu mâncare. 

Prizonierul a început să creadă că era închis nu numai 
pentru lei, ci şi pentru alte scopuri. Îi era, însă, indiferent. 


245 


Dacă l-ar mai ţine măcar câteva minute acolo, puteau să- 
i aleagă orice soartă: el nu va mai fi acolo când ar fi sosit 
ei să-l anunţe despre soarta care i s-a pregătit. 

Astfel, într-o bună zi, în timp ce el era în groapa cu 
lei, a sosit în oraşul Tulur Pansat, unealta principală a lui 
Ludon El aducea, după toate aparențele o veste bună 
pentru Mosar din partea marelui preot din Alur. 

Ludon s-a hotărât ca Mosar să fie ales rege în 
Paluldon, aşa că Mosar era invitat să poftească cât mai 
repede la Alur. 

După ce Pansat i-a comunicat lui Mosar decizia lui 
Ludon. A cerut voie să intre în templul din Tulur ca să se 
roage. Aici l-a căutat pe marele preot din Tulur, căruia i-a 
comunicat adevărata hotărâre a lui Ludon. Amândoi s-au 
închis într-o cameră mică, iar Pansat i-a şoptit marelui 
preot: 

- Mosar vrea să devină rege, dar şi Ludon vrea 
acelaşi lucru. Mosar vrea să îl reţină aici pe străinul care 
se pretinde a fi Dorul-Otho, însă Ludon vrea să îl omoare. 
Acum, a adăugat Pansat, dacă doreşti să ajungi marele 
preot din Alur, depinde numai de tine. 

Pansat s-a oprit, aşteptând răspunsul celuilalt. Marele 
preot era foarte mişcat. 

Să ajungă marele preot în Alur! 

Era acelaşi lucru cu a fi proclamat rege peste întreg 
Paluldonul, atât de mari erau puterile aceluia care 
conducea sacrificiile făcute pe altarele templului din Alur. 

- Cum? a şoptit el. Cum aş putea ajunge marele preot 
din Alur? 

Pansat s-a apropiat şi mai mult de el. 

- Ucigându-l pe unul şi aducându-l pe celălalt la Alur, 
a răspuns acesta. 

După aceea s-a ridicat şi a plecat, ştiind bine că 
celălalt a căzut în cursă şi că se putea bizui pe el la 
îndeplinirea cererii făcute pentru a câştigarea premiul 


246 


oferit. 

Nici nu şi-a greşit calculele, decât într-un amănunt 
foarte neînsemnat. 

Într-adevăr, marele preot va comite un omor şi o 
trădare pentru a ajunge la un post atât de înalt; dar nu a 
înţeles care din cele două victime trebuia să fie ucisă şi 
care predată lui Ludon. 

Pansat, cunoscând toate amănuntele intrigilor lui 
Ludon, a făcut greşeala, destul de firească, de a-şi 
închipui că şi celălalt ştia că numai prin sacrificare în 
public a falsului Dorul-Otho, ar putea să fie marele preot 
din Alur şi să îşi recâştige influenta care apunea; precum 
şi cu faptul că, prin asasinarea lui Mosar. se înlătura 
singurul obstacol din calea lui Ludon. Pentru ca acesta să 
acumuleze funcţia de mare preot cu cea de rege. 

Marele preot din Tulur a crezut că a fost însărcinat cu 
misiunea de a-l ucide pe Tarzan şi de a îl duce pe Mosar 
la Alur. Mai credea că, îndată ce va executa aceste 
condiţii, va fi instalat mare preot în Alur. 

Ce nu ştia era că s-a ales deja un preot care trebuia 
să-l ucidă înainte de a trece o oră după sosirea din Alur; 
de asemenea, nu ştia nimic despre groapa săpată în 
taină pentru el în podeaua unei camere subterane chiar 
în templul pe care visa să îl stăpânească. 

Astfel, când trebuia să planifice asasinarea şefului 
său, el conducea vreo doisprezece războinici bine plătiţi 
prin coridoarele întunecate de sub templu. 

S-a înnoptat. Paşii ucigaşilor erau luminaţi doar de o 
singură torţă. Mergeau pe furiş, ştiind că fac ceea ce 
şeful lor nu dorea să fie făcut, prin urmare conştiinţa lor 
vinovată le impunea să umble încet. 

În întunericul celulei sale, Tarzan muncea la 
nesfârşitul său cioplit în piatră. Auzul fin l-a avertizat de 
apropierea paşilor prin coridorul din exterior: paşi care 
veneau spre uşa mare. 


247 


Până acum nu a auzit decât paşi dinspre uşa mică: 
paşii unui singur sclav care îi aducea mâncare. 

De data aceasta se auzeau paşii mai multor oameni, 
a căror vizită la ora aceea din noapte făcea loc la 
închipuiri dintre cele mai sinistre. 

Tarzan şi-a continuat opera de cioplire a pietrei de la 
fereastră. A auzit paşii oprindu-se în dreptul uşii. Peste 
tot domnea o tăcere deplină; o tăcere care a fost 
întreruptă doar de zgomotul cuţitului său cu care lucra. 

Cei din exteriorul încăperii au auzit zgomotul şi după 
ce au ascultat cu atenţie, au căutat să şi-l explice. Au 
şoptit între ei, întocmindu-şi planurile. 

Doi inşi au ridicat repede uşa, iar ceilalţi vor năvăli 
înăuntru, aruncând cu buzduganele în prizonier. 

Nu doreau să facă cumva vreo greşeală sau să scape 
ceva din vedere, pentru că zvonurile care au circulat în 
Alur au ajuns chiar până în Tulur: povestiri despre 
puterea cea mare şi vitejia minunată a lui Tarzan Jad- 
guru, la gândul cărora pe frunţile războinicilor au apărut 
picături de sudoare, cu toată răcoarea din coridor. Erau 
doisprezece contra unuia singur. 

Atunci marele preot a dat semnalul hotărât: uşa a 
zburat în sus şi zece războinici s-au năpustit în cameră 
cu buzduganele ridicate. 

Trei dintre aceste arme grele au spintecat ca fulgerul 
aerul din cameră, izbind cu putere o umbră mai închisă 
care se afla în penumbra zidului opus al uşii. Apoi flacăra 
torţei din mâna preotului a luminat interiorul şi a văzut 
că umbra mai închisă în care şi-au aruncat buzduganele 
nu era decât o grămadă de piei smulse de la fereastră şi 
că, în afară de ei, nu mai era nimeni în încăpere. Era 
goală. 

Unul a alergat la fereastră. Nu a mai rămas decât o 
singură gratie, de care atârna o funie împletită din fâşii 
de piele tăiate din perdelele cu care fereastra a fost 


248 


înfundată. 

Primejdiile de toate zilele ale existenţei Janei s-au 
mărit acum, prin faptul că Obeigatz ştia unde se afla ea. 
Un leu sau o panteră i-ar fi pricinuit mai puţină teamă 
decât acest neamt lipsit de scrupule, de care totdeauna 
s-a temut şi în care nu a avut niciodată încredere. 

Dezgustul care el îl inspira fetei, era accentuat de 
înfăţişarea murdară, de râsul ciudat şi de atitudinea lui 
nefirească. Acum simţea o frică nouă, necunoscută: 
neamţul a devenit pentru ea personificarea unei spaime 
fără nume. 

Viaţa curată, în plin aer, pe care o ducea i-a refăcut şi 
i-a întărit sistemul nervos. Totuşi, simţea că, dacă omul 
acesta ar atinge-o vreodată, măcar cu mâna, ea ar fi fost 
în stare să ţipe şi chiar să leşine. 

Toată ziua de după întâlnirea lor, atât de neaşteptată 
şi de nedorită, Jane îşi tăcu reproşuri că nu l-a ucis, după 
cum ar fi ucis pe Ja sau pe Jato, sau oricare altă fiară care 
i-ar fi ameninţat existenta şi siguranţa. 

Nici nu încerca să îşi justifice aceste cugetări 
sinistre... nu era nevoie de nici o justificare. Criteriul 
după care s-ar fi judecat actele oricăruia dintre noi nu îşi 
avea locul în această cauză. 

Noi putem să recurgem la protecţia prietenilor şi a 
rudelor. Putem să invocăm şi ajutorul autorităţilor care 
susţin legea pentru ca cel slab şi dreptatea, apărat 
împotriva celui tare şi fără dreptate. Jane nu mai era însă 
în locul celui slab şi fără dreptate, dar reprezenta, în 
acelaşi timp. Toate autorităţile pentru protejarea celui 
slab. 

Erich Obeigatz i se prezenta în situaţia lui Ja, leul..., 
atât numai că pe neamţ îl considera mai primejdios 
decât pe carnivor. De aceea s-a hotărât ca, în cazul în 
care el nu va ţine cont de prevenirile ei, să nu mai stea 
pe gânduri şi să folosească sulița ca şi cum ar proceda în 


249 


cazul apropierii lui Ja. În noaptea aceea, cuibul ei din 
copacul acela mare i s-a părut un refugiu mai puţin 
inviolabil decât a crezut până atunci. 

Ceea ce ar fi putut rezista intenţiilor ucigaşe ale 
vreunei pantere nu ar fi fost o adevărată stavilă unui om. 
Sub influenţa acestor gânduri, nu a mai dormit ca înainte 
de venirea acestui neamt. 

Cel mai mic zgomot, care întrerupea murmurul 
monoton al nopţii din junglă, o făcea să tresară din somn 
şi să rămână cu ochii larg deschişi şi cu urechile atente 
pentru a distinge originea acelui zgomot. O dată a fost 
trezită în felul acesta de un zgomot care părea că vine 
de la ceva care se mişca în jurul copacului ei. 

Şi-a încordat atenţia..., abia respira. Dar, iată că se 
aude din nou: ceva moale frecându-se de scoarţa 
copacului. 

A întins mâna prin întuneric şi a prins mânerul suliţei 
sale. Acum a simţit chiar că una dintre crengile care îi 
suportau adăpostul s-au aplecat uşor, ca şi cum flinta, 
oricare i-ar fi fost natura, se trăgea cu greu pe creangă. 

S-a apropiat şi mai mult. | s-a părut că aude până şi 
respiraţia lată-l ajuns în faţa uşii. IIl auzea cum pipăia pe 
acolo. 

Cine sau ce putea să fie oare? 

Nu avea cum să ştie nereuşind să identifice, deoarece 
nu mai făcea nici un alt zgomot. 

S-a ridicat atunci şi s-a furişat încet până la uşă, 
ţinând strâns în mână sulița. Vedea bine acum că fiinţa 
aceea încerca să intre şi să o trezească. li simţea 
prezenţa în partea cealaltă a clapei de crengi subţiri 
legate între ele cu fire de iarbă, pe care ea le-a numit 
uşă... Şi numai câţiva centimetri o despărţeau de 
duşmanul de afară. 

Ridicându-se în genunchi, a întins mâna stângă şi a 
pipăit uşa, până a găsit un loc unde îi încăpeau 


250 


degetele... Apoi, şi-a vârât sulița în deschizătură. 

Probabil că fiinţa a auzit-o mişcându-se, deoarece a 
renunţat, deodată, la orice încercare de a introduce pe 
furiş, începând să smucească cu putere obstacolul din 
faţa lui. Tot în acelaşi timp Jane şi-a repezit lancea 
înainte, din toate puterile. 

A simţit că aceasta a intrat în carne. A auzit un țipăt 
şi apoi o înjurătură, urmată de căderea unui corp printre 
crengi şi frunze. Suliţa i-a fost aproape smulsă din mână, 
dar a ţinut-o cu putere, până ce a simţit-o liberă, ieşită 
singură din corpul în care a intrat. 

Obeigatz a fost, desigur; l-a recunoscut după 
înjurătură. Dar acum nu mai auzea nici un zgomot care 
să vină de la pământ. 

Nu cumva l-a omorât? se ruga lui Dumnezeu ca aşa 
să fie. Era, într-adevăr, o mare uşurare să simţi că ai 
scăpat de primejdia unei fiinţe atât de dezgustătoare. 

Tot restul nopţii somnul nu s-a mai lipit de ochii ei. 
Asculta tot timpul, ea singură nemaiştiind precis la ce 
anume asculta. Îşi închipuia, însă, că îl vede pe jos, lângă 
trunchiul copacului, cu faţa lui urâtă scăldată în lumina 
rece a lunii, zăcând întins pe spate şi cu ochii lui sticloşi 
aţintiţi spre ea. 

Dorea din tot sufletul să vină Ja şi să îl târască de 
acolo; dar cu toate că toată noaptea a ascultat, nu a mai 
auzit nici un alt zgomot decât murmurul surd al pădurii. 

Îi părea bine că neamţul era mort, dar i se făcea rău 
la gândul că mâine trebuia să facă un lucru scârbos. 
Trebuia să îngroape cadavrul lui Obeigatz şi după aceea 
să locuiască acolo, deasupra mormântului omului pe care 
l-a ucis. 

Îşi făcea mustrări pentru o asemenea slăbiciune şi se 
încuraja repetându-şi că a ucis în legitimă apărare, că 
actul ei era perfect îndreptăţit. Nefiind însă decât o 
femeie din zilele noastre, era stăpânită puternic de 


251 


cerinţele ordinului social din care a făcut parte: 
interdicțiile şi superstiţiile acestuia. 

În sfârşit, au sosit şi zorii zilei atât de mult aşteptate. 
Soarele a apărut încet după vârful munţilor de dincolo de 
Jadinlul. Cu toate acestea, ea tot mai ezita să deschidă 
uşa şi să privească jos la rădăcina copacului. 

Totuşi, până la urmă trebuia să o facă. 

Şi-a luat tot curajul şi a dezlegat cureaua cu care erau 
legate porţile adăpostului ei. A privit în jos şi numai iarba 
şi florile de acolo i-au izbit privirea. 

A ieşit din adăpost şi a examinat terenul din jurul ei; 
nu era nici un mort pe acolo şi nici în altă parte, cât 
vedea cu ochii. A coborât atunci încet, fiind foarte atentă 
în toate părţile la cel mai mic semn al primejdiei. 

Lângă copac era o baltă mare de sânge şi multe 
picături de sânge pe iarbă, îndepărtându-se paralel cu 
malul lacului Jadbalul. 

Deci nu l-a omorât! 

Şi-a dat seama, că de fapt, avea o senzaţie de 
îndoială: de uşurare şi de părere de rău. De acum va 
simţi totdeauna această senzaţie de îndoială. Neamţul s- 
ar putea întoarce, dar nu mai era nevoită să locuiască 
deasupra mormântului lui. 

Ziua întreagă nu a fost decât o continuare de tresăriri 
nervoase, la fiecare zgomot subit. Cu o zi înainte ar fi 
putut să spună că nervii ei erau tari ca fierul; dar azi nu 
mai putea să afirme acest lucru. 

Acum ştia ce zguduitură nervoasă a suferii şi că ceea 
ce simţea era, de fapt, o reacţie naturală. Mâine poate va 
fi altfel; dar o voce internă îi spunea că micul ei adăpost, 
precum şi peticul de pădure, nu va mai fi niciodată 
aceeaşi ca înainte. De acum nu va mai dormi adânc nopţi 
întregi. Liniştea micuţei lumi pe care şi-a făurit-o era 
pierdută pentru totdeauna. 

În noaptea aceea şi-a întărit uşa, legând-o cu fâşii de 


252 


piele tăiate din pielea cerbului ucis în ziua întâlnirii cu 
Obeigatz. Se simţea foarte obosită, pentru că în noaptea 
precedentă a dormit puţin şi agitat. A rămas cu ochii 
deschişi, privind în întuneric. 

Şi ce vedea oare acolo? 

Vedenii care au adus lacrimi în ochii ei frumoşi..., 
vedenii despre o căsuţă, locuinţa ei care acum nu mai 
exista, distrusă de aceeaşi forţă nemiloasă care o 
urmărea până şi în acest colt al pământului îndepărtat şi 
necunoscut; vedenii despre un om puternic al cărui braţ 
protector nu o va mai strânge niciodată; vedenii despre 
un fiu înalt, voinic şi frumos, care o privea cu adoraţie, cu 
ochi zâmbitori ca ai tatălui său. 

Întotdeauna revenea la vedenia locuinţei sale mici de 
pe moşia din Africa şi nu la sălile măreţe ale palatului din 
Londra, pentru că şi el iubea acea locuinţă împreună cu 
terenul, care însemnau mai mult decât orice pe lume şi 
pe care le iubeau amândoi în egală măsură. 

În sfârşit, a adormit; somnul unei epuizări extreme. 

Cât timp i-a durat somnul nu se poate spune; dar s-a 
trezit, deodată. A auzit din nou frecarea aceea a unui 
corp moale de coaja tare a copacului ei, iar creanga s-a 
îndoit din nou sub o mare greutate. 

S-a întors! 

A simţit fiori reci prin tot corpul şi a început să 
tremure, el să fie. Oare? Sau, Dumnezeule era mort şi 
acum se arăta!... 

A încercat să alunge acest gând oribil, fiind convinsă 
că, dacă se lăsa furată de el, ar fi intrat într-o stare de 
nebunie. 

Deci, s-a strecurat încă o dată până la uşă. Pentru că 
fiinţa era acolo, afară, după cum a fost şi în noaptea 
trecută. 

Mâinile îi tremurau când a aşezat vârful suliţei în mica 
deschizătură din uşă. Se întreba acum dacă şi de data 


253 


aceasta va tipa când va cădea din copac. 


CAPITOLUL XX - Obeigatz şi Ludon. 


Când Tarzan i-a auzit pe războinici şoptind între ei 
dincolo de uşa închisorii sale, tocmai a desfăcut şi ultima 
gratie de la fereastră, formându-se astfel o deschizătură 
destul de largă ca să poată să treacă corpul lui pe acolo. 

Funia de nuiele era împletită de mult. Nu i-a trebuit 
decât o singură clipă să lege un capăt de unica gratie 
lăsată acolo tocmai în acest scop. Când războinicii 
şopteau afară, corpul lui Tarzan a alunecat afară, 
dispărând pe fereastră. 

Dar, cu toate că a ieşit din celulă, se afla tot în 
cuprinsul terenului înconjurat de ziduri unde se găsea 
palatul, curtea templului şi clădirile. 

A făcut o cercetare, atât cât a putut. Ştia, deci, tot ce 
se afla imediat în apropiere: o alee cotită, prea puţin 
întrebuințată de obicei, care ducea în direcţia porţii din 
afară, pe unde se putea ieşi în oraş. 

Intunericul îi va facilita evadarea. Se putea chiar să 
iasă din palat fără să fie descoperit de cineva. Dacă 
putea să înșele vigilenţa santinelei de la poarta palatului, 
restul i-ar fi fost uşor. 

A păşit deci înainte cu încredere, fără fi stăpânit de 
teama că va fi surprins, considerând. În felul acesta, că 
va înlătura orice bănuială. In întuneric putea şi el să pară 
un Hodon şi chiar aşa s-a întâmplat, deoarece, după cea 
ieşit, din prima alee, s-a ciocnit de mai mulţi Hodoni, dar 
nici unul nu l-a acostat şi nici nu l-a oprit. În modul 
acesta a ajuns până la garda de şase războinici, află în 
faţa porţii palatului. 

A încercat să treacă pe lângă aceştia cu aceeaşi 
indiferenţă ca şi până acum şi poate că ar fi reuşit, dacă 
nu se întâmpla ca, în momentul acela, să se apropie în 


254 


fugă un războinic venind dinspre templu strigând: 

- Nu lăsaţi pe nimeni să treacă! a scăpat prizonierul 
din Palulja. 

Imediat, un războinic s-a aşezat în drumul lui Tarzan, 
recunoscându-l în acelaşi timp. 

- Xottor! a exclamat el. lată-l! Săriţi pe el! Prindeţi- 
|!... înapoi, omule! Înapoi, că altfel te ucidem! 

Veneau şi alţii în ajutorul lui. Dar nu se putea spune 
că „alergau”. Dacă aveau cumva dorinţă să sară asupra 
lui, şi-au arătat-o mai mult împingându-i pe ceilalţi, decât 
prin propria lor acţiune. 

Renumele pe care şi l-a făcut Tarzan ca luptător a 
fost prea mult timp un subiect principal de conversaţie 
pentru ca războinicii lui Mosar să-şi mai poată păstra 
moralul. Era mai sigură la distanţa şi aruncatul cu 
ghioagele; ceea ce au şi făcut. 

Acum au fost puse la încercare lecţiile luate de 
Tarzan de la Omat şi Tadeu. Ochii şi muşchii lui, exersaţi 
de nevoia unei vieţi întregi, se mişcau cu repeziciunea 
fulgerului; iar creierul lui funcţiona energic, lăsând 
impresia că ştie totul dinainte... Toate acestea 
compensau suficient lipsa lui de experienţă cu măciuca 
de război pe care o mânuia atât de îndemânatic. 

A parat armă după armă, toate mişcările sale 
coordonate unui singur gând: de a putea să îl prindă pe 
unul dintre adversari. Ei se fereau, fiindu-le teamă de 
această fiinţă ciudată, căreia mulţi îi atribuiau, din cauza 
superstiţiei lor, miraculoase puteri ale unei zeități. 

Războinicii încercau să se menţină între poartă şi 
Tarzan. Strigând tot timpul după ajutoare. Dacă acestea 
soseau mai înainte ca Tarzan să fi putut scăpa, el ştia 
bine că obstacolul era imposibil de trecut. Deci, şi-a 
reînnoit forţele să-şi poate atinge scopul. 

După tactica de război, doi sau trei războinici 
mergeau după Tarzan ca să adune ghioagele aruncate, 


255 


în timp ce atenţia lui era ocupată în altă parte. Chiar el a 
ridicat de jos vreo câteva, repezindu-le cu efect ucigător 
sfârşind cu doi adversari. 

Acum a auzit, însă, venind în grabă şi alţi războinici; 
zgomotul picioarelor lor goale pe pavajul de piatră, apoi 
strigătele lor barbare menite să îmbărbăteze camarazii şi 
să insufle groază în duşman. 

Nu mai era timp de pierdut. Tarzan avea câte o 
ghioagă în fiecare mână. Învârtind una dintre ele. A 
azvârlit-o în războinicul din faţa lui; iar. Când acesta s-a 
ferit, Tarzan s-a repezit să îl prindă, aruncând în acelaşi 
timp al doilea buzdugan în alt adversar. 

Hodonul cu care s-a încăierat a întins mâna să-şi 
tragă cuțitul din teacă, dar Tarzan l-a prins de 
încheietura mâinii. O smucitură rapidă, pleznitura unui 
os, un țipăt de agonie..., apoi războinicul a fost ridicat cu 
totul şi ţinut ca scut între el şi ceilalţi adversari, în timp 
ce se retrăgea spre poartă. 

Lângă el se afla o singură torţă, care lumina intrarea 
în curtea palatului. În timp ce războinicii s-au repezit în 
ajutorul colegului său, Tarzan a aruncat prizonierul exact 
în capul celui din fruntea coloanei care îl urmărea. 
Individul s-a prăbuşit la pământ, iar alţii doi din spate au 
căzut, cât erau de lungi, peste colegul său. Atunci Tarzan 
a luat torţa şi a azvărlit-o înapoi în curtea palatului, unde 
s-a stins, izbindu-se de corpurile din fruntea ajutoarelor. 

În întunericul care a urmat el a dispărut pe străzile 
Tulurului, dincolo de porţile palatului. Un timp a mai auzit 
zgomotul urmăririi, dar se micşora, ca să dispară cu 
totul, după un timp. În direcţia greşită. El a mers 
intenţionat spre sud de Tulur, ca să îi încurce. Însă, 
îndată ce a ieşit din oraş. Şi-a întors paşii spre Nord-Vest, 
în direcţia cetăţii Alur. 

Ştia că în drumul lui se află Jadbalul şi că trebuia să îl 
înconjoare până când va da peste un râu de trecut pe 


256 


marginea de jos a lacului mare pe ale cărui maluri se afta 
Alur. Dacă mai erau şi alte obstacole în drumul său. Nu 
ştia, dar considera că va ajunge mergând pe jos. Ar fi 
încercat să-şi însuşească vreo barcă şi să îşi facă drum în 
partea de sus a apei, numai cu o singură vâslă. 

Intenţia lui era să păstreze cât mai multă distanţă 
faţă de Tulur înainte de a se odihni. Ştia bine că Mosar 
nu se va lăsa înfrânt foarte uşor. De aceea s-a aşteptat 
să trimită războinici în urmărirea lui în zori de zi sau chiar 
mai repede. 

La vreo trei sau patru kilometri se afla într-o pădure, 
unde a simţit că este cu mult mai mult în siguranţă, 
decât dacă ar fi putut să fie în locuri deschise sau în 
oraşe. 

Pădurea era dreptul lui din naştere. nici o fiinţă de 
acolo, fie că mergea pe patru picioare, fie că se urca prin 
copaci sau se târa la pământ, nu se putea compara cu 
Tarzan în locurile sale natale. 

Mirosurile umede, mucegăite, ale vegetației în 
putrefacție erau pentru nările lui Tarzan miros de mentă. 
Şi-a scos pieptul în afară, şi-a îndreptat umerii şi ridicând 
capul, şi-a umplut plămânii de aerul pe care îl iubea atât 
de mult. 

Parfumul puternic al florilor tropicale, amestecat cu 
mirosul a tot ce mişca şi creştea în junglă i se urca la 
cap, producându-i o beţie plăcută şi mult mai puternică 
decât aceea pe care i-ar fi dat-o cele mai vechi şi fine 
vinuri din lumea civilizată. 

Acum a pornit printre copaci din dragoste pentru 
libertatea sălbatică, libertate care i-a fost răpită atât de 
mult timp. Deşi era întuneric şi pădurea necunoscută, 
mergea cu siguranţa unui simţ de orientare neînchipuit 
de ciudat şi a îndemânării minunate. 

A auzit-o pe Ja gemând în surdină, pe undeva, prin 
apropiere. A mai auzit şi o bufniţă care scotea sunete 


257 


groaznice în dreapta: sunete cu care el era atât de 
obişnuit şi care nu îl făceau să se simtă rău. Dimpotrivă, 
pentru el denotau prezenţa camarazilor săi din junglă. lar 
lui Tarzan îi era indiferent dacă aceştia sunt duşmani sau 
prieteni. 

A găsit, în sfârşit, un râuleţ, într-un loc unde crengile 
diferiților copaci nu se mai uneau între ele, aşa că a fost 
nevoit să coboare la pământ şi să treacă apa cu piciorul. 

Când a ajuns în partea opusă, s-a oprit ca şi cum 
dumnezeiasca lui făptură s-a transformat brusc din carne 
în marmură. Numai nările lui dilatate şi tremurânde mai 
semnalau o urmă de viaţă. 

A rămas un timp în această poziţie de perfectă 
atenţie; apoi a pornit repede cu vigilenţă şi fără zgomot. 
Insă întreaga lui atitudine demonstra că se află sub 
comanda unei necesităţi noi. 

Acum, în fiecare mişcare a mugşchilor săi de oţel. Care 
jucau uşor sub pielea lui bronzată de soare, era un scop 
bine definit. Mergea spre o ţintă sigură, care îl umplea de 
un entuziasm cu mult mai mare decât probabila lui 
întoarcere în Alur. 

În felul acesta a ajuns, în cele din urmă în faţa unui 
copac mare, unde s-a oprit şi a privit în sus prin frunziş, 
văzând conturul vag al unei construcţii rudimentare, 
dreptunghiulare, prin întuneric. A avut senzaţia că îl 
îneacă ceva în gât, în timpul cât se ridica uşor printre 
crengi... Era ca şi cum inima i se lărgea să o cuprindă o 
mare fericire..., ori o deznădejde mare. 

S-a oprit cu urechea încordată, în faţa adăpostului 
construit de Jane printre crengile de sus. Nările lui 
sensibile primeau din interior aceeaşi aromă delicată 
care l-a oprit din drum, lângă micul pârâu la doi kilometri 
distanţă, stârnindu-i atenţia. S-a ghemuit pe creangă, 
apropiindu-şi faţa de căsuţă. 

- Jane! A chemat-o el. Eu sunt, sufletul inimii mele. 


258 


Singurul răspuns din interior a fost o inhalare 
puternică de aer, un amestec de suspine, după care s-a 
auzit şi zgomotul căderii unui corp pe podeaua 
adăpostului. 

Tarzan a încercat să desfacă repede curelele de la 
uşă, dar cum ele erau legate în interior şi-a pierdut 
răbdarea şi prinzând uşiţa în mâinile sale puternice, a 
smuls-o din loc cu o singură mişcare. 

Apoi a intrat în adăpost ca să găsească acolo, ceea ce 
i s-a părut la început, corpul fără viaţă al soţiei sale, 
întins pe jos. 

A luat-o în braţe: inima îi bătea, iar respiraţiile erau 
regulate, iar el a înţeles că a leşinat doar. 

Când şi-a revenit, Jane s-a simţit strânsă în două 
braţe puternice, cu capul rezemat pe aceiaşi umeri largi 
pe care, de atâtea ori, a căutat liniştea în temerile şi 
grijile ei. La început se îndoia ca nu cumva să fie un vis. 
A întins mâna timidă şi a atins faţa lui. 

- John! a murmurat ea. Spune-mi: eşti tu cu 
adevărat? 

În loc de răspuns, el a strâns-o în braţe. 

- Eu sunt, a răspuns emoţionat. 

Apoi a adăugat: 

- Dar simt ceva în gât care mă împiedică să vorbesc. 

Jane a zâmbit şi s-a lipit şi mai mult de el. 

- Dumnezeu a fost bun cu noi. Dragul meu Tarzan, a 
zis ea. 

Un timp au rămas amândoi tăcuţi. Era suficient că s- 
au regăsit şi fiecare ştia despre celălalt că trăieşte. In 
cele din urmă, şi-a regăsit graiul şi au început să 
vorbească. Au vorbit până când soarele a răsărit, atâtea 
aveau să-şi povestească, atât de multe întrebări de pus 
şi de răspuns. 

- Dar Jack unde este? a întrebat ea. 

- Nu ştiu, a răspuns Tarzan. Ultima dată când am 


259 


auzit de el era pe front la Aigonne. 

- Ah! Atunci fericirea noastră nu este chiar completă, 
a zis ea cu o urmă de tristeţe în glas. 

- Aşa este, a răspuns Tarzan. Însă acelaşi lucru se 
petrece azi în nenumăratele familii engleze..., unde 
mândria învaţă să ia locul fericirii. 

Ea a clătinat uşor din cap. 

- Eu îmi vreau băiatul, a zis. 

- Şi eu de asemenea, a spus Tarzan şi poate că îl vom 
găsi şi îl vom avea lângă noi. Era viu şi sănătos, când am 
auzit ultima dată de el. Acum ce ai dori să faci? Ai vrea 
să reconstruim căsuţa de la moşie, adunându-i pe Waziri, 
câţi vor mai fi rămas, sau vrei să ne întoarcem la Londra? 

- Numai să îl găsim pe Jack, a zis ea, pentru că la 
căsuţa de la ţară visez mereu şi nu mă atrage cu nimic 
oraşul. Insă, John, dragul meu, plecarea noastră de aici 
este tot un vis. Pentru că Obeigatz mi-a spus că a făcut 
ocolul regiunii şi nu a găsit nici un loc pe unde s-ar putea 
trece mlaştinile. 

- Eu nu sunt Obeigatz, i-a reamintit Tarzan, zâmbind. 
Azi ne vom odihni. Însă mâine vom pomi spre Nord. Este 
un ţinut sălbatic, într-adevăr, dar l-am străbătut o dată şi 
deci, îl mai pot străbate încă o dată. 

Astfel, a doua zi de dimineaţă, Tarmangani cu iubita 
lui soţie au pornit spre Nord în călătoria lor pe valea lui 
Jad-ben-Otho... iar pe drum între ei şi ruinele arse ale 
locuinţei lor, se aflau barbari, fiare sălbatice şi munţii 
înalţi ai Paluldonului. Dincolo de munţi, reptilele şi 
mlaştina, iar după aceea stepa aridă, acoperită numai cu 
tufişuri mărăcinoase. Precum şi alte fiare şi oameni pe 
lângă nenumăratele drumuri obositoare prin ţinuturi ne 
cutreierate de nimeni. 

Locotenentul Erich Obeigatz se târa în patru labe prin 
iarbă, lăsând în urma lui o dâră de sânge, după 
împunsătura de suliță a Janei Clayton, care l-a făcut să 


260 


cadă, bufnind din copac, la pământ. 

Alt zgomot nu a mai făcut decât acel țipăt 
pătrunzător, care a fost dovada gravităţii rănii sale. 
Acum tăcea de frica mare ce i-a pătruns în suflet că 
demonul acela de femeie îl va urmări şi îl va ucide. 
Fugea târându-se ca o fiară murdară, căutând un tufiş 
unde să se poată ascunde şi să zacă. 

La început a crezut că o să moară, iar când s-a făcut 
ziuă a descoperit că rana era mai mult superficială. Suliţa 
de cremene a intrat prin muşchii din dreapta, pe sub 
braţ, producându-i o rană destul de dureroasă, dar nu 
fatală. 

Atunci a început să-şi dorească foarte mult o distanţă 
cât mai mare între el şi Jane Clayton. A pornit, deci, 
înainte, halucinând că în acest fel nu va fi observat. 

Cu toate că fugea, gândurile lui tulburi se învârteau în 
jurul unei singure dorinţi: îşi mai făcea planuri să nu o 
lase în pace; iar dorinţa lui era accentuată de răzbunare. 
_ Se gândea să i-o plătească pentru durerea pricinuită. 
li va plăti pentru faptul că l-a respins, dar până atunci 
trebuia să se târască, să se ascundă... El singur nu mai 
ştia cum şi pentru ce, însă se va întoarce el, cândva şi o 
va strânge de gât. 

Işi repeta aceasta până când a început să râdă: râsul 
acela isteric, răsunător, care a îngrozit-o pe Jane. 

După un timp, a observat că îi sângerau genunchii şi 
îl dureau. A privit cu atenţie înapoi. Nu vedea pe nimeni. 
A ascultat. Nu auzea nimic care să îi indice că este 
urmărit. 

S-a ridicat atunci în picioare şi şi-a continuat drumul, 
tristă arătare: plin de noroi şi de sânge, cu barba şi cu 
părul încâlcite şi pline de ciulini, de noroi uscat şi alte 
mizerii. 

Timpul nu mai era luat în considerare. Mânca fructe, 
coacăze, zmeură şi rădăcini pe care le săpa în pământ cu 


261 


degetele. Mergea tot pe malul lacului şi al râului ca să fie 
lângă apă; iar când urla Ja, se urca repede în copac, 
ascunzându-se tremurând. 

Astfel, după un timp oarecare, a ajuns pe malul de 
Sud al parcului Jadbenlul, până când un râu lat l-a oprit 
să înainteze. Dincolo de apa albastră strălucea în lumina 
soarelui un oraş alb cu totul. 

A privit lung în direcţia aceea, clipind din ochi ca o 
bufniţă. Prin creierul lui zdruncinat s-a strecurat încet şi 
greu o amintire. 

Ceea ce vedea era Alur, oraşul luminii. Prin asociaţie 
de idei şi-a amintit de Bular şi de Wazdoni. Aceştia l-au 
numit Jad-ben-Otho. Neamţul a început să râdă puternic, 
şi-a umflat pieptul şi a început să păşească în sus şi în 
jos pe malul apei. 

- Eu sunt Jad-ben-Otho! a început el să strige. Sunt 
Dumnezeul cel mare! Templul meu şi marele preot sunt 
în Alur. Ce face Jad-ben-Otho singur aici în junglă? 

A făcut câţiva paşi în apă şi ridicându-şi vocea, a 
strigat cu putere spre Alur: 

- Eu sunt Jad-ben-Otho! Veniţi aici, robilor şi 
conduceţi-l pe Dumnezeu în templul său! 

Dar distanţa era prea mare şi ei nu l-au auzit, aşa că 
nu a venit nimeni; iar mintea lui zdruncinată a fost 
distrată de alte fapte: o pasăre care zbura prin aer, o 
grămadă de peştişori înotând la picioarele lui, etc. 

S-a repezit după ei, încercând să îi prindă; dar, 
căzând pe burtă în apă, a început să meargă în felul 
acesta, încercând zadarnic să prindă peştişorii. 

După un timp i-a trecut prin minte că era un leu de 
mare şi uitând de peştişori, s-a întins în apă, încercând 
să înoate cu picioarele, ca peştele cu coada. 

Greutățile, lipsurile, grozăviile, iar în ultimele câteva 
săptămâni, lipsa de hrană, l-au adus pe Erich Obeigatz în 
stare de idioţenie. 


262 


A văzut înotând deasupra apei un şarpe acvatic. L-a 
urmărit târându-se după el. Şarpele a înotat până la mal. 
Lângă gura râului, unde creştea un păpuriş des, iar 
Obeigatz îl urmărea grohăind ca un porc. 

A pierdut şarpele în păpuriş, dar a găsit altceva: o 
barcă ascunsă lângă mal. A examinat-o râzând cu 
hohote. 

Mai erau şi două vâsle în barcă, pe care le-a luat şi le- 
a aruncat în curentul râului. După ce le-a privit un timp, 
s-a aşezat în apă, lângă barcă, începând să se 
bălăcească cu mâna. li plăcea să audă plescăiala şi să 
vadă stropii de apă. 

Îşi freca braţul stâng cu palma dreaptă; murdăria 
dispărea lăsând o pată albă care i-a atras atenţia. S-a 
frecat mai departe, curăţindu-se uşor de noroiul şi de 
sângele care îi acoperea corpul. Nu a încercat să se 
spele, ci se distra numai de rezultatul ciudat al acţiunii 
sale. 

- Devin alb acum! a strigat el. 

Îşi privea corpul aproape curat iar apoi şi-a îndreptat 
ochii din nou spre oraşul Alur, a cărui albeaţă lucea în 
lumina soarelui din amiază. 

- Alur, oraş al luminii! a strigat el. 

Aceasta i-a amintit din nou de Tulur şi prin acelaşi 
proces de asociere şi-a amintit că Wazdonii l-au numit 
Jad-ben-Otho. 

- Eu sunt Jad-ben-Otho! a ţipat el privind din nou spre 
barcă. 

În momentul acela i-a venit o idee care a prins 
imediat rădăcini. S-a privit şi când a văzut cât de 
murdară îi era blana de pe şolduri, udă şi cu mult mai 
scurtă decât a fost, a smuls-o de pe el. Aruncând-o în lac. 

- Zeii nu poartă cârpe murdare, a zis el cu voce tare. 
Ei nu poartă decât coroane şi ghirlande de flori..., iar eu 
sunt Dumnezeu..., sunt Jad-ben-Otho şi merg să 


263 


stăpânesc sfânta cetate Alur! 

Şi-a trecut degetele prin părul şi barba încâlcite. Apa 
a înmuiat scaieţii dar nu i-a scos de acolo. Neamţul a 
clătinat din cap, nemulţumit. A înţeles că barba şi părul 
nu mai erau în armonie cu celelalte calităţi dumnezeieşti 
ale lui. 

Acum a început să judece mult mai lămurit, pentru că 
o mare idee a pus stăpânire pe el, concentrând asupra 
unui singur scop. Cu toate acestea era tot un nebun, 
singura deosebire că avea o idee fixă. 

A ieşit din apă şi a adunat flori de pe malul râului, 
flori şi ierburi pe care le-a împletit în păr şi în barbă; flori 
frumoase de culori variate, fire de iarbă verde, 
atârnându-i pe după urechi sau stând drept în sus, ca 
penele de la pălăria vreunei mari doamne. 

Când a ajuns să fie satisfăcut de înfăţişarea lui, 
încredinţat că ar putea să impresioneze pe cineva, chiar 
şi pe cea mai indiferentă persoană, asupra veracităţii 
dumnezeirii sale, s-a întors la barcă, a împins-o în apă şi 
a sărit repede în ea. 

Mişcarea aceasta a făcut ca barca să plutească până 
în curentul malului, iar curentul a dus-o repede departe 
de țărm, spre mijlocul lacului. 

Gol cum era, Obeigatz a stat drept în picioare, în 
mijlocul micului său vas, cu braţele încrucişate pe piept, 
strigând din toate puterile, spre oraş: 

- Sunt Jad-ben-Otho! Să vină marele preot şi inferiorii 
săi să mă servească! 

Simultan cu îndepărtarea bărcii, curentul râului 
slăbea, până când apele lacului au anihilat efectul cu 
totul. Atunci vântul l-a împins împreună cu barca mai 
departe, spre oraş. 

Uneori plutea cu spatele spre Alur, alteori cu faţa, aşa 
că, din când în când. El striga din răsputeri ordinele sale 
către preoţii oraşului. 


264 


A trecut puţin de mijlocul lacului, când cineva de pe 
zidurile cetăţii l-a descoperit. Astfel, puţin mai târziu, 
apropiindu-se şi mai mult. Un grup mare de războinici, de 
femei şi de copii s-au adunat să-l privească... între ei 
erau preoţi, în frunte cu Ludon, marele preot. 

Când barca împinsă de vânt şi de valuri a fost destul 
de aproape de ei ca să poată să distingă făptura bizară şi 
să-i înţeleagă cuvintele, privirile hoţeşti ale lui Ludon s-a 
îngustat ca două muchii de cuţit. 

Marele preot a aflat despre scăparea lui Tarzan şi îi 
era teamă ca nu cumva să-şi unească forţele cu Jadon, 
(ceea ce ar fi fost destul de firesc) şi să atragă de partea 
lor destui recruți care să creadă ca el. Ştia bine că Dorul- 
Otho. Chiar unul fals, fiind de partea inamicului, ar putea 
cu uşurinţă încurca toate planurile. 

Barca se apropia. În curând va fi prinsă de curentul 
de aer de pe lângă malul acesta şi dusă repede spre râul 
care vărsa apele lacului Jadbenlul în lacul Jadbalul. 

Preoţii inferiori îl priveau întrebător pe Ludon. 

- Aduceţi-l aici! a zis hotărât acesta. Dacă este Jad- 
ben-Otho trebuie să îl cunosc imediat. 

Preoţii au alergat în curtea palatului şi au chemat 
războinicii. 

- Mergeţi să îl aduceţi pe străinul acela la Ludon, au 
zis ei mai departe. Dacă este Jad-ben-Otho, îl vom 
cunoaşte imediat. 

lată cum a ajuns Obeigatz în fata marelui preot din 
Alur. Ludon l-a privit pătrunzător câteva clipe, pe acest 
om gol şi atât de ornamentat pe cap. 

- De unde ai venit? a întrebat el. 

- Sunt Jad-ben-Otho, a zis neamţul mândru. Vin din 
cer, unde este marele preot? 

- Eu sunt marele preot, a răspuns Ludon. 

Obeigatz abătut din palme pentru a cere atenţie. 

- Pune să mi se spele picioarele şi să mi se aducă 


265 


mâncare! a zis cu o voce impunătoare şi măreaţă. 

Ochii lui Ludon s-au îngustat de viclenie. S-a aplecat 
adânc, până când a ajuns cu fruntea de pământ, la 
picioarele străinului, sub ochii unei mulţimi de preoţi şi 
de războinici din palat. 

- Hei, sclavilor, a strigat el ridicându-se, aduceţi apă 
şi hrană pentru marele nostru Dumnezeu! 

Aşa a recunoscut marele preot şi a acceptat în faţa 
poporului său pe locotenentul Obeigatz drept Dumnezeul 
Paluldonului. 

De asemenea nu a trebuit mult ca zvonul să se 
răspândească de la un capăt la altul al oraşului, ba chiar 
şi dincolo de limitele acestuia, prin sate şi până la Tulur. 

A sosit acum adevăratul Dumnezeu: însuşi Jad-ben- 
Otho, care a trecut de partea lui Ludon, marele preot. 
Mosar nu a mai pierdut timpul şi s-a aşezat numaidecât 
la dispoziţia lui Ludon, fără să mai menţioneze nimic 
despre pretenţiile sale la tron. 

Părerea intimă a lui Mosar era că trebuie să se 
considere un om fericit, dacă îi va perniţe să rămână 
liniştit la Tulur. lar această părere nu era deloc greşită. 

Dar, fiindcă Ludon considera că l-ar mai putea folosi, 
l-a lăsat liber, trimiţându-i un mesaj să vină la Alur cu toţi 
războinicii săi. Deoarece s-a zvonit că Jadon ridică o 
armată mare la nord şi are intenţia să pornească 
împotriva cetăţii Alur. 

Obeigatz trăia minunat în rolul lui Dumnezeu. Avea 
destulă hrană, linişte sufletească şi odihnă; această viaţă 
a determinat mintea lui să revină la raţiunea care 
începuse să-l părăsească. 

Într-un anume sens, era mai nebun decât înainte, 
deoarece, acum, nici o putere din lume nu l-ar mai fi 
putut convinge că nu este Dumnezeu cu adevărat şi că 
este o biată fiinţă muritoare. 

I s-au pus robi la dispoziţie, cărora Obeigatz le dădea 


266 


ordine măreţe, ca de la Dumnezeu. 

Dintr-un anumit punct de vedere se potrivea de 
minune cu Ludon: în privinţa cruzimii fireşti păreau a fi 
tot timpul de acord. Marele preot a văzut în acest străin 
o forţă puternică, cu ajutorul căreia să îşi menţină pentru 
totdeauna supremaţia absolută în Paluldon. 

În felul acesta, viitorul lui Obeigatz părea asigurat, 
atâta timp cât ar fi vrut să joace rolul lui Dumnezeu 
pentru marele preot Ludon. 

În curtea principală a templului, s-a ridicat un tron în 
faţa altarului de la răsărit, în care să poată sta Jad-ben- 
Otho asistând la sacrificiile ce îi erau oferite la răsăritul şi 
apusul soarelui. 

Aceste spectacole îi plăceau atât de mult neamţului, 
încât în sufletul său crud şi pe jumătate nebun găsea 
satisfacția de a înjunghia singur victimele cu cuțitul de 
sacrificiu. În asemenea momente, atât poporul, cât şi 
preoţii se înclinau la pământ cu mare smerenie înaintea 
temutului lor zeu. 

Dacă Obeigatz nu i-a învăţat să îl iubească pe 
Dumnezeul lor mai mult. l-a învăţat, totuşi, să se teamă 
de el, aşa cum niciodată nu s-au mai temut. Astfel, Jad- 
ben-Otho a ajuns nume şoptit ca ameninţare copiilor din 
oraş mai puţin cuminţi. 

Ludon a pus în circulaţie, prin preoţii şi sclavii săi, 
ştirea că Jad-ben-Otho a ordonat tuturor credincioşilor să 
se adune în jurul steagului marelui preot din Alur. 

Ceilalţi, care nu doreau să adere la aceasta, au fost 
blestemaţi: în special Jadon şi şarlatanul care a pretins că 
este Dorul-Otho. 

Din blestem trebuia să rezulte o moarte grabnică în 
urma unor suferinţe teribile. Ludon a emis apoi mesajul, 
cerând să i se aducă numele oricărui războinic care s-ar 
plânge de vreo durere, aceia fiind suspectaţi, întrucât 
efectul blestemului se manifesta la început prin dureri 


267 


uşoare resimţite de cei necuraţi în gândurile pentru 
sfânta cauză a lui Ludon. 

Acesta îi sfătuia pe toţi care simt dureri să îşi 
consulte conştiinţa şi să se străduiască să îi fie devotați 
lui. 

Rezultatul a fost demn de notat: jumătate de naţiune 
fără dureri, în timp ce „necuraţii” mergeau în Alur pentru 
a-şi oferi serviciile lui Ludon, sperând în taină că le vor 
trece micile dureri de la braţ, de la picior sau stomac şi 
că, în orice caz, nu se vor înrăutăţi. 


CAPITOLUL XXI - Pregatiri de război. 


Tarzan şi Jane au făcut ocolul marginii de răsărit a 
lacului Jadbalul şi au trecut peste râul de la capul de nord 
al locului. Mergeau liniştiţi şi încet ca să poată fi în 
siguranţă şi să nu obosească prea mult. 

Tarzan, găsindu-şi în sfârşit soţia, s-a decis să evite 
orice incident ce i-ar fi putut despărţi din nou, sau care 
le-ar fi întârziat sau împiedicat ieşirea din Paluldon. 

Metoda de a străbate mlaştinile din nou. Nu îl prea 
interesa pe moment; va avea timp suficient să se 
gândească şi la acest amănunt, la timpul potrivit. 

Orele vieţii lor erau pline de fericire şi de mulţumirea 
reunirii după o despărţire atât de îndelungată. Aveau 
multe de povestit, pentru că şi unul şi celălalt au trecut 
prin multe locuri şi prin multe evenimente, încercări şi 
aventuri ciudate, aşa că fiecare clipă îşi avea valoarea ei 
din momentul în care s-au reîntâlnit. 

Intenţia lui era să aleagă un drum care ar trece pe 
dincolo de Alur şi de satele Hodonilor împrăştiate la sud 
de oraş: un drum cam pe la mijloc, între oraş şi munţi, 
evitându-i în felul acesta, cât era posibil, pe Wazdoni şi 
pe Hodoni, în partea locului aflându-se teritoriul neutru, 
nelocuit nici de unii, nici de alţii. 


268 


În felul acesta, ar fi mers spre nord-vest până în 
dreptul trecătorii Korulja, unde au plănuit să se oprească 
pentru a-i face o vizită de adio lui Omat şi pentru a 
comunica gundului cuvintele Panatleii. De asemenea mai 
avea un plan prin care să asigure fetei o întoarcere 
rapidă şi în siguranţă la tribul ei. 

In a patra zi a călătoriei lor, tocmai când au ajuns în 
preajma râului care trece prin Alur, Jane l-a prins, 
deodată, pe Tarzan de mână, arătându-i ceva, în faţa lor, 
la marginea unei păduri. Acolo, la umbra unui copac 
uriaş, se vedea o namilă mare; un animal enorm pe care 
Tarzan l-a recunoscut imediat. 

- Ce este aceea? a şoptit ea. 

- Un Grif, a răspuns Tarzan. L-am întâlnit, însă, în 
locul cel mai nepotrivit. Nu este nici un copac pe o rază 
de cincizeci de metri, decât acela lângă care se află fiara. 
Trebuie să ne întoarcem. Nu vreau să risc nimic, acum 
când sunt cu tine. Să sperăm, draga mea, că nu o să ne 
simtă. 

- Şi dacă ne simte? 

- Va trebui să risc. 

- Ce anume să rişti? a întrebat Jane nedumerită. 

- Să risc să îl determin să se supună voinţei mele, 
după cum l-am mai supus pe unul, a răspuns Tarzan. Ţi- 
am spus... Nu îţi aminteşti? 

- Ba da, dar nu mi-am închipuit că poate să fie atât 
de mare. Parcă ar fi un vapor de război. 

Tarzan a început să râdă. 

- Nu tocmai, a zis el, dar trebuie să recunosc că totuşi 
se aseamănă când se avântă să atace. 

In timpul acesta au pornit încet înapoi astfel încât să 
nu atragă atenţia fiarei. 

- Cred că o să scăpăm, a zis Jane cu o voce încordată 
de emoția care o stăpânea. 

Un muget surd şi prelung, care părea un tunet 


269 


îndepărtat, se auzea din urma lor, dinspre pădure. 

Tarzan a clătinat din cap, contrariat. 

- Poftiţi, domnilor, a început el zâmbind, 
reprezentaţia începe. Nemaivăzut, nemaiauzit, 
nemaipomenit! 

Cu aceste cuvinte şi-a luat soţia în braţe, a strâns-o la 
piept şi a sărutat-o. 

- Nu putem şti, Jane, ce se va întâmpla, a zis el. Voi 
face tot ce îmi va sta în puteri... Dă-mi sulița ta şi să nu 
fugi. Singura noastră speranţă stă în creierul redus al 
fiarei nu în forţele noastre. Dacă o pot stăpâni... în 
sfârşit, să vedem. 

Fiara a ieşit din pădure şi privea în toate părţile 
căutându-i pe ei cu ochii ei slabi. 

Tarzan a ridicat vocea şi a scos strigătul acela 
fantastic al Torodonului: 

- Uiii-hoo! Uiii-hoo! 

Fiara enormă s-a oprit pe loc, nemişcată, cu atenţia 
încordată spre chemarea auzită. Tarzan a înaintat spre 
Grif, cu Jane alături de el. 

- Uiii-hoo! a strigat el din nou, impunător. 

Fiara a mugit din nou, surd şi prelung, înaintând spre 
ei. 

- Perfect! a exclamat Tarzan. Totul pare să fie în 
favoarea noastră acum. Poţi să te abţii? Dar de ce te 
întreb oare? 

- Nu ştiu ce este frica, dacă sunt lângă tine; a zis ea 
încet, strângându-l de braţ. 

În felul acesta, s-au apropiat amândoi de monstrul 
uriaş al unei epoci uitate demult, până când au ajuns 
lângă umărul lui enorm. 

- Uiii-hoo! a strigat Tarzan, izbindu-l peste bot cu 
coada suliţei. 

A urmat mugşcătura fiarei în aer, muşcătură care nu l- 
a ajuns şi care, era evident, nu intenţiona să-l ajungă, 


270 


dar care era răspunsul dorit. 

- Haide! a zis Tarzan. 

Luând-o de mână pe Jane, a condus-o prin spatele 
monstrului şi în sus pe spinarea lui lată, până la gât, 
lângă coame. 

- Acum vom câălări aşa cum ştiau să călărească 
strămoşii noştri, faţă de care faima regilor moderni 
rămâne în umbră, o afacere neînsemnată... Cum ţi-ar 
plăcea să treci prin Hyde Park, în Londra, călare pe unul 
dintre aceştia? 

- Mă tem că „charlestonii” se vor speria de costumele 
noastre de călărie, a spus ca râzând. 

Tarzan l-a condus pe Grif în direcţia în care vroia să 
meargă. Vaduri, râuri şi maluri nu îngreunau cu nimic 
drumul acestei fiare enorme. 

- Un tanc preistorie, nu-i aşa? 

- Sunt convinsă de aceasta, a răspuns Jane râzând. 

La un moment dat, s-au întâlnit pe neaşteptate cu un 
grup de vreo zece ostaşi Hodoni, când Griful a ajuns într- 
un luminiş din pădure. 

Indivizii erau întinşi la umbra unui copac răzleţ. Când 
au văzut fiara, au strigat şi consternaţi, au sărit în 
picioare, iar la strigătele lor, Griful a scos mugetul lui 
puternic şi a pornit să atace. 

Războinicii au fugit în toate direcţiile, în timp ce 
Tarzan se străduia, izbind bestia peste bot cu coada 
suliţei, să o determine să-l asculte. A reuşit tocmai în 
momentul când Griful era aproape să înhaţe un ostaş pe 
care, după toate aparențele, l-a ales ca pradă. 

Fiara s-a oprit, mormăind; iar bietul ostaş a mai 
aruncat o privire unică înapoi - se vedea faţa contractată 
de groază - şi a dispărut în adâncul pădurii. 

Tarzan era încântat. A avut unele îndoieli că nu va 
putea să stăpânească fiara, dacă acesteia îi va intra în 
cap că trebuie să atace pe cineva. De aceea, a avut 


271 


intenţia să îl elibereze înainte de a ajunge în Korulja. 

Acum, însă, şi-a schimbat proiectul... Vor merge până 
în satul lui Omat călare pe Grif şi Koruljanii vor avea 
subiect de discuţie generaţii întregi de acum înainte. 

Tarzan nu se gândea la aceasta numai pentru a face 
impresie. Se gândea la siguranţa Janei, ştiind că ea nu va 
avea nimic de suferit din partea oamenilor şi nici din 
partea fiarelor, atâta timp cât va călări pe cea mai 
grozavă fiinţă din întreg Paluldonul. 

În timp ce ei înaintau încet spre Korulul, mersul 
natural al unui Grif nefiind energic, un grup de ostaşi 
îngroziţi, a sosit gâfâind greu în Alur, răspândind o veste 
fantastică despre Dorul-Otho. Nu numai că nu îndrăzneau 
să rostească cu voce tare acest nume, ci vorbeau despre 
el ca despre Jad-guru, relatând că l-au văzut călare pe un 
Grif enorm, iar lângă el călărea frumoasa străină pe care 
Kotan dorise să o facă regină a Paluldonului. 

Această poveste a ajuns şi la urechile lui Ludon, care 
i-a chemat pe ostaşi punându-le diferite întrebări. În cele 
din urmă, s-a convins că aceştia spuneau adevărul, iar, 
când a aflat şi direcţia în care mergea Tarzan, şi-a 
închipuit numaidecât că erau în drum spre Jalur ca să-l 
găsească pe Jadon, fapt pe care, ştia foarte bine, trebuia 
să-l împiedice cu orice preţ. 

După cum proceda întotdeauna în cazuri extreme, l-a 
chemat la el pe Pansat, să se sfătuiască cu el, rămânând 
amândoi mult timp închişi în camera marelui preot. 

Când întrevederea lor a luat sfârşit, planul era 
pregătit. 

Pansat a mers repede în camera lui, unde şi-a 
aruncat masca şi insignele de preot, îmbrăcându-se şi 
înarmându-se ca un războinic, după care s-a întors la 
Ludon. 

- Bravo! A exclamat acesta când l-a văzut. Nici 
prietenii tăi, nici robii care te slujesc nu te vor recunoaşte 


272 


acum. Nu pierde timpul, Pansat, deoarece totul depinde 
de energia cu care vei lovi. Şi... nu uita: ucide-l pe om, 
dacă poţi; dar în orice caz să aduci femeia în viaţă. 
înţelegi? 

- Da, stăpâne, a răspuns preotul. 

Astfel, un om singuratic a plecat din Alur, 
îndreptându-se spre nord-vest, spre Jalur. 

Trecătoarea vecină cu Korulja, mai la Nord de 
aceasta, era nelocuită, motiv pentru care Jadon, general 
bătrân şi cunoscător în arta războiului, a ales acest loc 
pentru mobilizarea armatei sale ca punct de plecare 
asupra Alurului. 

Două lucruri i-au influenţat această alegere. 

Mai întâi, faptul că, putând să îşi ţină planurile 
ascunse de inamic, ar fi avut avantajul să surprindă 
forţele lui Ludon, atacându-le dintr-o direcţie de unde nu 
bănuiau. 

În al doilea rând, îşi putea feri oamenii de multele 
poveşti din oraşe, unde circulau cele mai fantastice 
zvonuri despre sosirea în Alur a lui Jad-ben-Otho şi 
despre trecerea Dumnezeului de partea lui Ludon, 
marele preot, în scopul de a-l susţine în războiul cu 
Jadon. 

Trebuiau inimi tari, inimi dintre cele mai credincioase, 
care să nu acorde atenţie amenințărilor insinuate asupra 
unei răzbunări divine care i-ar asupri pe cei trecuţi de 
partea lui Jadon. 

Au început să fie tot mai dese dezertările din 
rândurile şefului cetăţii Jalur, iar cauza dreaptă a 
acestuia părea că se clatină şi în curând se va prăbuşi. 

Aşa stăteau lucrurile când santinela postată pe 
moviliţa din intrare trecătorii a trimis mesajul că a 
observat ceva jos, pe vale, ceva care părea să fie, de la 
distanţă, nici mai mult nici mai puţin decât două fiinţe 
călărind pe spatele unui Grif. Mai spunea că i-a văzut 


273 


numai când au trecut prin locuri deschise şi că drumul lor 
părea a fi în partea de sus a râului, spre Korulja. 

jadon era înclinat la început să se îndoiască de 
realitatea celor spuse de informatorul său; dar, ca oricare 
general bun, nu putea să lase necercetată nici o 
informaţie posibil falsă. S-a hotărât să meargă singur pe 
movilită şi să afle cât mai repede cât adevăr era în ceea 
ce spunea santinela că a observat prin vizorul eronat al 
fricii. 

Dar abia a luat loc lângă santinelă, când acesta i-a 
atins braţul indicându-i un loc spre Sud. 

- Priveşte-i! Sunt mai aproape acum, a şoptit el. Se 
văd destul de bine. 

Şi chiar aşa era: la mai puţind e cinci sute de metri 
depărtare, Jadon a avut ocazia să vadă ceea ce nu a mai 
văzut niciodată în toată viaţa sa în Paluldon: două fiinţe 
omeneşti călărind pe spatele lat al unui Grif. 

La început nu îi venea să creadă ceea ce vedea cu 
propriii ochi, dar, după un timp, a trebuit să accepte că 
fiinţele acelea nu puteau să fie o închipuire... Apoi l-a 
recunoscut pe omul de pe Grif şi scoțând un sunet de 
mare surpriză, s-a ridicat în picioare. 

- El este! a strigat Jadon către oamenii din jurul său. 
Este chiar Dorul-Otho! 

Strigătul lui Jadon a fost auzit atât de călăreţii care nu 
îi înțelegeau cuvintele, cât şi de Griful care răcnea 
sălbatic, pornind spre moviliţă. Urmat de câţiva dintre cei 
mai curajoşi soldaţi, Jadon a alergat înaintea noilor sosiți. 

Tarzan a evitat întotdeauna certurile inutile, aşa că a 
încercat să oprească animalul, dar fiara nu a vrut să 
accepte comanda imediat; au trecut, astfel, câteva 
momente până când Griful a recunoscut voinţa 
stăpânului său. Ambele părţi au ajuns foarte aproape una 
de alta mai înainte ca Tarzan să fi reuşit să oprească 
atacul nebun al fiarei. 


274 


Cu toate acestea, Jadon şi războinicii săi au realizat 
că această fiară, care mugea de se cutremura pământul, 
venea spre ei cu intenţii rele. 

De aceea, judecata se impuse curajului şi s-au urcat 
toţi într-un copac, tocmai unde Tarzan a reuşit să-l 
stăpânească pe Grif. Atunci Jadon i-a strigat din copac: 

- Suntem prieteni! Eu sunt Jadon, şeful din Jalur. Atât 
eu, cât şi ostaşii mei ne aplecăm capetele la pământ în 
faţa lui Dorul-Otho şi îl rugăm să ne ajute în lupta pe care 
o avem cu Ludon pentru cauza dreptăţii. 

- Încă nu l-ai învins? a întrebat Tarzan. Am considerat 
că eşti de mult rege în Paluldon. 

- Nu încă, a răspuns Jadon. Poporul se teme de 
marele preot; iar acum, când are în templu unul care 
pretinde că este Jad-ben-Otho, au început să se teamă şi 
ostaşii mei. Însă, dacă ar şti că Dorul-Otho s-a întors şi că 
le-a binecuvântat cauza, sunt ferm convins că victoria va 
fi de partea noastră. 

Tarzan s-a gândit un timp, după care a răspuns: 

- Jadon, a început el, tu ai fost unul dintre puţinii care 
au crezut în mine şi care doreau să mi se acorde 
primirea cuvenită. Am o datorie de plătit lui Jadon şi o 
răfuială cu Ludon, nu numai în privinţa mea, ci mai ales 
în privinţa soţiei mele. Voi merge cu tine, Jadon, să îi 
plătesc nelegiuirea lui Ludon. Spune-mi, şefule, cum 
poate Dorul Otho să fie folositor poporului tău? 

- Însoţeşte-mă până la Jalur şi prin satele de acolo, a 
răspuns Jadon repede. În acest fel poporul va vedea că 
eşti într-adevăr Dorul-Otho şi că aprobi cauza lui Jadon. 

- Ai impresia că vor crede mai mult în mine decât 
înainte? a întrebat Tarzan. 

- Cine va îndrăzni să se înfrunte ideea că acela care 
călătoreşte pe spatele unui Grif este Dumnezeu? A 
replicat bătrânul şef. 

- Şi dacă particip la bătălia de la Alur, a întrebat 


275 


Tarzan, cum ar putea să fie soţia mea în siguranţă în 
timpul lipsei mele? 

- Va rămâne în Jalur, împreună cu prinţesa Ghizi şi cu 
femeile de la palatul meu, a răspuns Jadon. Acolo va fi în 
siguranţă, deoarece voi lăsa câţiva războinici să le 
ocrotească. 

Dar spune-ne, Dorul-Otho, că vei veni şi fericirea mea 
va fi completă, deoarece chiar fiul meu, Tadeu, 
înaintează asupra Alurului cu o armată din partea de 
Nord-Vest. Armatele noastre vor fi atunci victorioase! 

- Bine, Jadon, ţi se va împlini dorinţa; dar mai întâi 
trebuie să aducem cât mai multă carne pentru Griful 
meu. 

- Sunt mai multe cadavre sus în lagăr, a răspuns 
Jadon, deoarece oamenii mei le-au vânat. 

- Bine! a exclamat Tarzan. Să le aducă aici! 

După ce carnea a fost adusă şi lăsată la o oarecare 
distanţă, Tarzan a coborât de pe spinarea Grifului şi a 
hrănit-o cu propria lui mână. 

- Ai grijă să aibă întotdeauna suficientă carne, i-a zis 
el lui Jadon, cu convingerea că stăpânirea lui asupra 
animalului ar putea să fie de scurtă durată, dacă acesta 
s-ar întâmpla să flămânzească prea mult. 

Abia a doua zi de dimineaţă au fost pregătiţi să plece 
spre Jalur. Tarzan şi-a găsit Griful acolo unde l-a lăsat cu 
o seară înainte, lângă cadavrele a două antilope şi a unui 
leu, însă nu mai era nimic acolo decât Griful. 

- Paleontologii susţin că era ierbivor, a explicat 
Tarzan Janei când s-au apropiat amândoi de fiară. 

În călătoria lor până la Jalur, au încercat să treacă 
prin toate satele împrăştiate în drum şi unde Jadon spera 
să stârnească un mare entuziasm pentru cauza lui. 

Tarzan avea în faţa lui un grup de războinici ce avea 
rolul de a avertiza poporul să nu se sperie de Grif şi de 
asemenea, cum să îl primească pe Dorul-Otho, potrivit 


276 


rangului său. 

Rezultatul a fost mai mult decât a sperat Jadon şi nu i 
s-a întâmplat să rămână cineva, în nici unul dintre satele 
prin care au trecut, care să nu creadă în dumnezeirea lui 
Tarzan. 

In timp ce se apropiau de Jalur, s-a alăturat de ei şi un 
războinic străin pe care nici un ostaş din partea lui Jadon 
nu îl cunoştea. 

Spunea că vine dintr-un sat de la Sud şi că a fost 
neîndreptăţit de un şef asociat al cauzei lui Ludon, motiv 
pentru care a dezertat din rândurile ostaşilor marelui 
preot şi mergea spre Nord în speranţa că va găsi un rost 
în Jalur. 

Deoarece orice ajutor, oricât de mic, era binevenit, 
bătrânul şef a dat voie şi străinului să îi însoţească, astfel 
că războinicul a mers cu ei până la Jalur. 

Acum apărea întrebarea ce să facă cu Griful în timpul 
cât ei stăteau în oraş. 

Cu multă dificultate a reuşit Tarzan să-l împiedice a-i 
ataca pe cei care se apropiau de el, atunci când au intrat 
în tabăra lui Jadon de la gura trecătorii nelocuite de lângă 
Korulja. În timpul marşului, însă, creatura părea că s-a 
mai obişnuit cu prezenţa Hodonilor. 

Aceştia nu îi mai dădeau nici un motiv de supărare, 
rămânând cât mai la distanţă; iar când fiara a trecut pe 
străzile oraşului, Hodonii o priveau de sus, de la 
ferestrele şi acoperişurile caselor, unde se ştiau în 
siguranţă. 

Cu toate acestea, oricât de domesticit era, nimeni nu 
s-ar fi gândit să îi lase trecere liberă în oraş. 

Cineva a găsit, în cele din urmă, soluţia potrivită de a- 
| închide într-o curte cu ziduri înalte, care se afla chiar 
lângă palat; astfel, Tarzan l-a condus în interiorul curții, 
după ce mai întâi au descălecat şi el şi Jane. 

Acolo i se arunca destul de regulat carne, ca să se 


277 


sature şi a fost lăsat în voia sa. lar locuitorii smeriţi ai 
oraşului nici nu s-au gândit măcar să urce pe zidurile 
curţii pentru a-l privi. 

Jadon i-a condus pe Tarzan şi Jane în apartamentele 
prinţesei Ghizi, care, când l-a văzut pe Tarzan, s-a 
aruncat la pământ, atingându-i picioarele cu fruntea. 

Era acolo şi Panatlea, care nu şi-a putut stăpâni 
bucuria şi fericirea când l-a văzut pe Tarzan. 

Când le-a comunicat că Jane este soţia lui, acestea i- 
au arătat şi ei aceeaşi smerenie, deoarece până şi cei 
mai sceptici dintre ostaşii lui Jadon erau convinşi acum 
că adăpostesc în oraşul Jalur un zeu şi o zeiţă. 

De asemenea, mai credeau că, cu ajutorul puterii 
celor doi, Jadon va fi în curând victorios, iar pe tronul din 
Paluldon va fi aşezat bătrânul „viteaz ca leul”. 

Tarzan a aflat de la Ghizi că Tadeu s-a întors şi că se 
vor căsători după rit religios, potrivit obiceiurilor 
poporului său, îndată ce Tadeu se va reîntoarce din 
bătălia ce se va desfăşura la Alur. 

Recruţii se adunau acum în oraş din toate părţile. Din 
acest motiv, s-a luat decizia ca, a doua zi, Tarzan şi Jadon 
să se înapoieze la corpul principal de trupe din tabăra 
ascunsă, după care, profitând de întunericul nopţii, să 
pornească un atac puternic împotriva forţelor lui Ludon. 

L-au avertizat şi pe Tadeu, trimiţându-i un mesaj 
acolo unde era cu ostaşii lui, în partea de nord a 
Jadbenlului, numai la câţiva kilometri de Alur. 

Pentru îndeplinirea acestor planuri a fost necesar ca 
Jane să fie lăsată în palatul lui Jadon din Jalur, împreună 
cu Ghizi şi femeile de serviciu, iar paza lor a fost 
încredinţată mai multor războinici dintre cei mai 
credincioşi. 

Tarzan, liniştit într-o oarecare măsură, şi-a luat rămas 
bun de la soţia sa, fără a se îngrijora de siguranţa ei. 
Incălecând, deci, din nou pe Grif, a pornit din oraş, 


278 


împreună cu Jadon şi ostaşii acestuia, spre defileul 
Korulgrif. 

La intrarea în trecătoare, Tarzan a renunţat la Grif, 
deoarece l-a slujit destul, iar de acum nu putea să îl mai 
utilizeze în atacul asupra oraşului Alur de a doua zi. 

Evident că, nefiind văzut călare de inamic, efectul 
intrării sale în Alur nu ar fi fost acelaşi. 

Aplecându-i-se vreo două lovituri bune cu coada 
suliţei, enormul animal a pornit, mugind surd, spre 
interiorul  Korulgrifului. Dar nici Tarzan nu regreta 
plecarea lui, deoarece niciodată nu putea şti care ar fi 
fost clipa când animalul şi-ar fi pierdut cumpătul, iar 
pofta lui nemăsurată pentru carne ar fi determinat atacul 
asupra gropului de războinici. Imediat după sosirea lor la 
intrarea în defileu a început marşul către frumoasa 
cetate Alur. 


CAPITOLUL XXII - În ghearele lui 
Ludon. 


Seara, un războinic din palatul din Jalur s-a strecurat 
pe nesimţite în cuprinsul templului. A mers tocmai în 
direcţia unde erau ascunşi preoţii inferiori. Prezenţa lui 
nu a stârnit nici o bănuială, fiind ceva comun ca ostașii 
să aibă afaceri în interiorul templului. 

Războinicul a ajuns, în sfârşit, la intrarea unei camere 
în care s-au adunat mai mulţi preoţi pentru cină. Au 
terminat cu riturile ceremoniei sacrificiului de seară şi nu 
mai era nimic de natură religioasă care să le ia timpul 
până la riturile ce le aveau de îndeplinit odată cu 
răsăritul soarelui. 

Războinicul acesta ştia, ca întreg Paluldonul, că nu 
mai exista nici o legătură între templu şi palatul din Jalur. 
De asemenea, se mai ştia că Jadon tolera prezenţa 
preoţilor, permițându-le actele crude şi dezgustătoare, 


279 


numai datorită faptului că aşa a fost tradiţia la Hodonii 
din Paluldon de veacuri nenumărate..., iar omul care ar fi 
încercat să se amestece în ceremoniile preoţilor ar fi 
trebuit să fie de o îndrăzneală fără seamăn. 

Se mai ştia că nici Jadon nu a intrat vreodată în palat. 
Totuşi, lumea venea la templu, iar credincioşii îşi adunau 
ofrandele regulat, după cum şi sacrificiile de seară şi de 
dimineaţă se făceau tot atât de regulat ca în toate 
templele din Paluldon. 

Toate acestea le ştia foarte bine ostaşul, poate mai 
bine decât s-ar fi cuvenit să ştie un simplu războinic. De 
aceea a ales el templul, pentru a primi ajutorul pe care îl 
căuta pentru a îndeplini misiunea sa. 

Intrând în apartamentul unde stăteau preoţii, i-a 
salutat după cum era obiceiul în Paluldon, dar, făcând în 
acelaşi timp un semn cu degetul: semn care nu ar fi 
atras atenţia nimănui, sau poate că abia ar fi fost realizat 
de cineva care nu i-ar fi înţeles rostul. 

S-a observat imediat că în cameră se aflau şi dintre 
aceia ce i-au remarcat gestul, deoarece doi preoţi s-au 
ridicat de la locurile lor, apropiindu-se de ostaşul rămas 
lângă uşă, răspunzând, în acelaşi timp şi unul şi altul 
semnalului făcut. 

Nu au vorbit decât un moment după care războinicul 
a salutat şi a plecat. După puţin timp s-a îndepărtat şi 
unul dintre preoţii care a vorbit cu ostaşul, urmat imediat 
de celălalt preot. 

Afară, pe coridor, îi aştepta războinicul, pe care l-au 
condus într-o cameră dintr-un alt coridor mai mic. Aici au 
vorbit toţi trei în şoaptă, mai mult timp. Apoi războinicul 
s-a întors în palat, iar preoţii în propriile camere. 

Apartamentele femeilor din palatul din Jalur se aflau 
toate pe aceeaşi parte a unui coridor. Fiecare 
apartament avea ferestre mari de partea cealaltă, dând 
în grădină, într-una dintre aceste camere dormea Jane 


280 


Clayton singură. 

Paledonso al marelui căpitan de la nord nu cunoştea 
orgiile de care răsunau palatul regelui din Alur, Jalur fiind 
un oraş tăcut, în comparaţie cu capitala. Cu toate 
acestea, nu lipsea niciodată o gardă la fiecare intrare 
spre camerele lui Jadon şi ale familiei sale, cum nu lipsea 
nici de la poarta care ducea spre templu, nici de la cea 
dinspre oraş. 

Aceste gărzi erau însă mici, constând, de obicei, 
numai din cinci-şase războinici. Unul era santinelă, în 
timp ce ceilalţi dormeau. Aceasta era situaţia când s-au 
prezentat doi ostaşi, câte unul la fiecare capăt al 
coridorului, în faţa santinelelor făcând pază pentru 
siguranţa Janei Clayton şi a prinţesei Ghizi, repetând, 
după clişeul obişnuit, cuvinte ce anunțau că sunt trimişi 
să-i schimbe din post. 

Nu s-a întâmplat niciodată ca vreunui războinic să îi 
pară rău că este schimbat din postul de santinelă. Atâta 
timp cât, în împrejurări diferite, ar fi putut pune întrebări 
numeroase, acum este mulţumit să scape de monotonia 
unei datorii atât de detestate în mod universal. De aceea 
aceste două santinele au acceptat să fie înlocuite, fără să 
mai întrebe nimic, pornind repede spre locurile lor de 
dormit. 

După aceea a intrat în coridor un al treilea războinic, 
iar toţi trei au mers împreună până la uşa camerei unde 
dormea soţia lui Tarzan. 

Unul dintre ei era străinul ce l-a întâmpinat pe Tarzan 
şi pe Jadon când s-au apropiat de Jalur cu o zi-două 
înainte... şi era cel care a intrat în templu cu puţin timp 
înainte; dar figurile colegilor săi erau necunoscute, chiar 
unul altuia, deoarece un preot îşi eliberează faţa de 
mască destul de rar, chiar în prezenţa camarazilor săi. 

Au ridicat uşor draperiile de la uşă, care ascundeau 
interiorul camerei trecând şi furişându-se pe coridor 


281 


înăuntru. Într-un colţ, pe un strat gros de blănuri, dormea 
lady Jane. 

Fiind desculți, intruşii nu au făcut nici un zgomot în 
timp ce traversau încăperea de piatră. O rază de lună, 
trecând prin fereastra de lângă pat, a scos în relief 
frumuseţea conturului unui braţ şi a unui umăr alb ca 
laptele pe negrul blănii de sub ea, precum şi profilul 
perfect al Janei. 

Dar nici frumuseţea femeii care dormea, nici situaţia 
ei nu au trezit în bărbaţi sentimentele de pasiune sau de 
milă pe care imaginea ei le-ar fi stârnit în pieptul 
oamenilor normali. 

Ea nu era, pentru acei preoţi, decât o bucată de lut şi 
nici nu puteau să conceapă acea pasiune ce a împins 
oamenii la intrigă şi omucidere pentru posesiunea 
acestei frumoase fete americane care acum influenţa 
destinele necunoscutului Paluldon. 

Pe podeaua camerei se aflau nenumărate piei 
tăbăcite, iar când cei trei inşi au ajuns lângă femeia care 
dormea, şeful lor s-a aplecat şi a ridicat una dintre pieile 
mai mici pe care a întins-o ţinând-o pe deasupra feţei 
Janei. 

- Acum! a şoptit el. 

Simultan a aruncat pielea pe faţa fetei, înăbuşindu-i 
tipetele, în timp ce ceilalţi doi au prins-o de braţe şi de 
picioare, împiedicându-i orice mişcare. 

l-au legat apoi, repede, mâinile la spate şi i-au pus un 
căluş în gură. Lucrând fără un zgomot cât de mic care să 
îi fi trezit pe ocupanţii camerei vecine. 

Smucind-o brutal de picioare, au încercat s-o forţeze 
să meargă spre fereastră. Ea, însă, a refuzat să 
înainteze, trântindu-se din nou pe podea. Preoţii erau 
foarte nervoşi şi ar fi recurs şi la alte mijloace, mai 
drastice, ca să o determine să îi asculte, dar nu 
îndrăzneau să meargă până acolo, deoarece furia lui 


282 


Ludon s-ar fi dezlănţuit îngrozitor asupra aceluia ce ar fi 
atins-o cumva pe Jane, pe care o dorea vie şi neatinsă. 

Au fost, deci, nevoiţi să o ridice şi să o ducă pe sus. 
Dar şi în acest fel, fata le-a provocat greutăţi, zbătându- 
se din toate puterile. În cele din urmă, au reuşit să o 
treacă pe fereastră, în grădina palatului, de unde unul 
dintre cei doi preoţi i-a condus spre o portiţă din partea 
de sud a împrejurimii. 

Dincolo de această portiţă începea un rând de trepte 
ducând în jos spre râu, iar la capătul scării erau legate 
câteva bărci. Pansat a fost foarte norocos că şi-a găsit 
ajutoare printre cei care cunoşteau atât de bine templul 
şi palatul, deoarece, altfel, nu ar mai fi scăpat niciodată 
din Jalur cu prizoniera. 

Aşezând femeia în fundul bărcii, a trecut imediat şi a 
luat o vâslă. Colegii săi au desfăcut micul pripon şi au 
împins micul vas în curentul râului. 

lar, după ce opera lor de trădare a fost completă, şi- 
au îndreptat paşii spre templu, în timp ce Pansat, vâslind 
cu putere în partea de jos a curentului, se apropia 
repede de lacul Jadbenlul, pe ale cărui maluri se ridica 
Alur. 

Luna a apus. La răsărit nu se vedea încă nici un semn 
de apropiere a zilei. În întunericul ce domnea înaintea 
ivirii zorilor, un lung şir de ostaşi se strecura în interiorul 
cetăţii Alur. 

Planurile lor au fost bine întocmite şi părea că nu 
există nici o putere care să împiedice îndeplinirea lor. O 
ştafetă a fost trimisă de Tadeu, ale cărui trupe staţionau 
la nord-est de cetate. Tarzan, împreună cu un 
detaşament de trupe, urma să intre în templu prin 
trecătoarea secretă pe care numai el o ştia, iar Jadon cu 
mai multe trupe urmau să treacă să atace porţile 
palatului. 

Conducându-şi mica lui oaste, Tarzan se furişa pe 


283 


străzile sucite ale Alurului, reuşind să ajungă neobservat 
până în faţa clădirii ce ascundea intrarea în trecătoare 
secretă. Această intrare nu era păzită de nici o santinelă, 
fiindcă existenţa ei nu era cunoscută decât unor preoţi. 

Ca să faciliteze trecerea războinicilor prin tunelul 
acela strâmt şi cotit, Tarzan a aprins o torţă adusă în 
acest scop. A pornit înaintea lor cu torţa în mână, 
indicându-le drumul. 

Era convins că putea să facă foarte mult, odată ce va 
ajunge cu trupa sa în camerele interioare ale templului, 
deoarece un atac reuşit în acest loc ar aduce după sine o 
confuzie şi consternare printre preoţii uşor de înfrânt, 
ceea ce i-ar fi permis să atace forţele palatului prin 
spate, în timpul cât Jadon îi reţinea ocupati la porţi, iar 
forţele lui Tadeu se revărsau peste zidurile din nord. 

Jadon a considerat de mare valoare, ca efect moral, 
apariţia subită şi misterioasă a lui Dorul-Otho în inima 
templului, aşa că a insistat pe lângă Tarzan să profite de 
faptul că mulţi dintre ostaşii lui Ludon au reacţionat 
supunându-se acestuia sau lui Dorul-Otho, deoarece au 
trecut, deocamdată, de partea lui Ludon mai mult de 
frica ce le-o insufla marele preot, decât credinţa care i-ar 
fi purtat-o. 

Exista un proverb în Paluldon, al cărui sens se 
potriveşte de minune cu vechea zicală: „Omul propune şi 
Dumnezeu dispune”. Acest proverb, în traducere liberă, 
ar suna astfel: “Cărarea dreaptă duce, adeseori, la 
destinaţie greşită”. Tot aşa părea a fi soarta hărăzită 
planurilor marelui căpitan de la nord şi a 
dumnezeiescului său aliat. 

Tarzan, mai obişnuit decât camarazii săi cu 
întortocherile coridoarelor şi având avantajul întregii 
lumini a torţei, care, de altfel, abia împrăştia umbrele, ce 
se afla înaintea celorlalţi. 

In nerăbdarea lui de a se încăiera cu inamicul, 


284 


aproape că nici nu se mai gândea la cei care veneau în 
urma lui. Şi nu ar trebui să ni se pară deloc ciudat, 
deoarece el, încă din copilărie, s-a obişnuit să lupte 
singur în toate bătăliile vieţii era o a doua natură la el să 
depindă numai de isteţimea şi vitejia sa. 

In felul acesta, ajunse cu mult mai înaintea 
războinicilor săi în coridorul de sus, unde se aflau 
camerele lui Ludon şi ale preoţilor inferiori; iar în 
momentul când a sosit pe acest coridor, a văzut dintr-un 
alt coridor lateral apărând un războinic, mai mult târând 
decât ducând, corpul unei femei. 

Dintr-o singură privire a ştiut că prizoniera legată 
fedeleş era soţia sa, pe care o ştia în siguranţă în palatul 
lui Jadon din Jalur. 

Războinicul şi femeia l-au văzut şi ei pe Tarzan în 
clipa când şi acesta i-a descoperit. A auzit mârâitul surd 
şi fioros al lui Tarzan, în momentul în care s-a repezit să 
îşi smulgă soţia din ghearele străinului şi să îşi verse 
asupra acestuia furia şi răzbunarea care îi clocoteau în 
vine. 

De partea cealaltă a condorului, se afla intrarea unei 
cămăruţe în care Pansat a fugit ducând şi femeia cu el. In 
urma lui, la câţiva paşi, se afla Tarzan, care a aruncat 
torţa din mână, în locul ei a strălucind acum lungul său 
cuţit de vânătoare. In furia şi viteza lui semăna cu un 
taur când vede roşu înaintea ochilor şi atacă. A intrat şi 
el în camera în care a dispărut Pansat; dar, când 
draperiile au căzut la loc, a rămas în beznă. 

Aproape simultan s-a auzit şi bufnitura unei pietre pe 
altă piatră, aproape în faţa lui... urmată de altă bufnitură 
exact în spatele său. Nu a mai avut nevoie de alte dovezi 
că se află din nou prizonier în templul lui Ludon. 

Din primul moment, când a auzit căderea uşii de 
piatră, a rămas pe loc, nemişcat, nemai dorind să fie 
precipitat în vreo groapă cu Grif, sau expus la cine ştie 


285 


ce altă primejdie, aşa cum i s-a întâmplat când a căzut în 
cursa lui Ludon în templul Grifului. 

După un timp, ochii lui s-au mai obişnuit cu 
întunericul şi a putut să observe strecurându-se în odaie 
o lumină slabă, dar i-au trebuit câteva momente până să 
poată realiza pe unde intra lumina. A observat, în cele 
din urmă. În tavanul camerei o mică deschizătură, 
probabil de vreun metru în diametru, pe care ajungea 
până le el, nu lumina propriu-zisă, ci mai curând un 
întuneric mai puţin dens decât acela din închisoarea sa. 

Din momentul în care au căzut uşile sechestrând 
acolo, nu a mai auzit nici un fel de zgomot, deşi auzul lui 
era foarte încordat în clipa aceea, sperând să găsească 
vreun indiciu asupra direcţiei în care a mers răpitorul 
soţiei sale. 

După un timp, a reuşit să vadă şi conturul închisorii 
sale. Era o cameră de vreo doi metri lungime pe doi 
metri lăţime. S-a lăsat în genunchi, procedând cu cea 
mai mare atenţie la examinarea podelei. În centrul 
încăperii, exact sub deschizătura din tavan, descoperi o 
trapă, restul podelei fiind solid. Ştiind aceasta, putea să 
circule oriunde prin interiorul odăii neavând decât să 
ocolească locul primejdios din centru. 

Pe urmă a examinat pereţii. Nu existau decât două 
deschizături, din care una era uşa pe unde a intrat el, iar 
în faţă era uşa prin care a ieşit războinicul ducând-o cu el 
pe Jane. Amândouă erau închise cu plăci de piatră, al 
căror mecanism de închidere a fost pus în mişcare de 
ostaş în clipa trecerii sale pe acolo. 

Ludon, marele preot, îşi lingea buzele subţiri şi şi-a 
frecat mâinile osoase de mulţumire şi bucurie când a 
apărut în faţa lui Pansat cu Jane Clayton. A aşezat-o pe 
aceasta la picioarele lui. 

- Bravo, Pansat! a exclamat el. Vei fi foarte bine 
răsplătit pentru serviciile tale. Dacă l-am avea acum şi 


286 


pe falsul Dorul-Otho în mâinile noastre, întreg Paluldonul 
s-ar afla la picioarele noastre. 

- Stăpâne, a strigat Pansat, l-am prins şi pe el! 

- Cum! a exclamat surprins Ludon. L-ai prins pe 
Tarzan Jad-guru? Poate că l-ai ucis, vrei să zici! Dar 
spune repede, Pansat! Spune-mi! Nu vezi că mor de 
curiozitate? 

-L-am prins viu, stăpâne, a răspuns Pansat. 
Duşmanul tău de moarte se află acum în camera 
construită de strămoşii noştri pentru prinderea celor prea 
puternici în lupta piept la piept. 

- Bine, bravo, Pansat! Să ştii că... 

În momentul acela a intrat în cameră un preot 
speriat. 

- Stăpâne, a strigat el. Fugi repede, repede! 
Coridoarele templului sunt pline de războinicii lui Jadon. 

- Eşti nebun! a strigai marele preot. Templul şi 
palatul sunt păzite de ostaşii mei. 

- Spun adevărul, stăpâne, a răspuns preotul. Chiar în 
coridorul acesta înaintează, spre camera luminăţiei tale, 
un grup de războinici, ce par să vină dinspre trecătoarea 
secretă care duce de aici în oraş. 

- Poate să fie aşa, a spus Pansat. Tot din direcţia 
aceea venea şi Tarzan Jad-guru când l-am descoperit şi l- 
am prins în cursă. Probabil că îşi conducea războinicii 
chiar la sfântul sfinţilor. 

Ludon s-a îndreptat repede spre intrarea camerei şi a 
privit în coridor. S-a convins, dintr-o singură privire, că 
temerile preotului sunt perfect întemeiate. Din partea de 
jos a coridorului veneau spre el vreo doisprezece 
războinici, dar, lipsiţi cum erau de un conducător, păreau 
încurcaţi, neştiind în ce direcţie să meargă. 

Marele preot a ghicit imediat că ei se simt pierduţi în 
labirintul subteran al templului. Trecând, deci, înapoi în 
camera sa, a prins de o curea care atârna în tavan şi a 


287 


tras cu putere de ea. Imediat a răsunat în întregul templu 
sunetul adânc şi prelung al unui clopot de metal. Ludon a 
tras de cinci ori de curea şi s-a întors apoi spre cei doi 
preoţi poruncindu-le: 

- Luaţi femeia cu voi! Urmaţi-mă! 

Traversând camera, a trecut printr-o uşă mică urmat 
de ceilalţi doi preoţi care au ridicat-o pe Jane de pe 
podea. Au mers printr-un coridor îngust, urcând un 
număr mare de trepte, apoi au cotit la dreapta, la stânga 
şi înapoi, printr-o încâlcitură de trecători, care se 
terminau, în cele din urmă, cu o scară în formă de 
spirală, de unde au ieşit la suprafaţă, în aer liber. 
Ajunseseră în curtea centrală decorată cu câte un altar la 
apus şi la răsărit. 

Se auzea acum, din toate părţile, zgomote de paşi 
grăbiţi. Cele cinci lovituri de clopot a fost date ca să îi 
cheme pe credincioşi în apărarea lui Ludon în camerele 
lui particulare. Preoţii, care cunoşteau drumul, i-au 
condus la locul cuvenit pe războinicii mai puţin obişnuiţi 
cu labirintul din templu. Astfel, ostaşii care l-au însoţit pe 
Tarzan s-au trezit fără conducător, dar şi în faţa unei 
forţe superioare. 

Erau, într-adevăr, oameni curajoşi, dar în 
împrejurările de faţă erau cu totul neputincioşi; s-au 
retras în coridorul îngust pe unde au venit şi găsindu-se 
mai în siguranţă, cu perspectiva să fie atacați numai de 
un singur inamic. Planurile lor iniţiale au fost nimicite şi 
era posibil ca întreaga lor cauză să fi fost pierdută, atât 
de mult se bazase Jadon pe reuşita încercării lor. 


CAPITOLUL XXIII - Judecata 
neamţului. 


Odată cu răsunetul clopotului din templu, Jadon a fost 
încredinţat că Tarzan şi grupul pe care îl conducea au dat 


288 


lovitura iniţială. A pornit şi el atacul hotărât asupra 
porţilor palatului. 

Strigătele sălbatice de război, care arătau începutul 
luptei, au ajuns şi la urechile lui Ludon, în curtea Centrală 
a templului. 

Lăsându-i acolo pe Pansat şi pe celălalt preot să 
păzească prizoniera, şi-a îndreptat paşii cu viteză spre 
palat în scopul de a conduce lupta personal. Inainte de a 
ieşi din templu, a trimis o ştafetă să afle rezultatul luptei 
din coridoarele de jos şi o altă ştafetă prin care îndemna 
preoţii să răspândească vestea că falsul Dorul-Otho se 
află prizonier în templu. 

În timp ce zgomotul asurzitor al bătăliei se auzea în 
întreg oraşul Alur, locotenentul Obeigatz se răsucea pe 
pieile moi ale culcuşului său. După un timp, stătea drept 
şi se freca la ochi, privind în jurul lui. Afară era întuneric. 

- Sunt Jad-ben-Otho! a strigat el. Cine îndrăzneşte să 
îmi tulbure somnul? 

La piciorul patului, pe podea, se afla o sclavă care s-a 
aplecat tremurând, cu fruntea la pământ. 

- Trebuie să fi fost inamicul, o, Jad-ben-Otho! 

Sclava a vorbit cu o voce suavă, cunoscând grozăviile 
furiilor de nebunie care îl apuca pe Dumnezeul lor faţă 
de cel mai neînsemnat amănunt. 

În momentul acela, dând la o parte draperiile, un 
preot a intrat repede, iar, după ce a făcut doi paşi în 
cameră, s-a lăsat în genunchi, atingându-şi fruntea de 
podeaua de piatră. 

- Jad-ben-Otho! a strigat el. Războinicii lui Jadon au 
atacat palatul şi templul. Chiar în momentul acesta este 
o luptă mare pe coridoarele de lângă camerele lui Ludon. 
Marele preot te roagă să vii până la palat ca să-i 
încurajezi, prin prezenţa ta, pe războinicii credincioşi. 

Când a auzit aceasta, Obeigatz, a sărit în picioare. 

- Sunt Jad-ben-Otho!a ţipat el. Cu fulgerele mele îi voi 


289 


distruge pe blestemaţii care îndrăznesc să atace sfânta 
cetate Alur. 

Câteva clipe însă, a alergat fără rost şi ca un nebun 
prin cameră. În timp ce preotul şi sclava au rămas 
aplecaţi cu frunţile pe podea. 

- Haide! a strigat Obeigatz, izbind cu piciorul în 
coastele sclavei. Haide! a repetat el. Ce vreţi? Să staţi 
aici toată ziua, în timp ce forţele întunericului copleşesc 
cetatea luminii? 

Ca toţi aceia obligaţi să-şi servească Dumnezeul, 
speriaţi până în măduva oaselor, preotul şi sclava s-au 
ridicat, urmându-l pe neamt în oraş. 

În timpul acesta, mai presus de strigătele 
războinicilor, s-au ridicat ţipetele necontenite ale 
preoţilor. 

- Lată! Jad-ben-Otho este cu noi... Falsul Dorul-Otho 
este prizonier în templu. 

Aceste strigăte persistente au ajuns şi la urechile 
inamicului, după cum a fost şi intenţia. 

Când soarele se înălța pe cer, forţele lui Jadon erau 
tot la porţile palatului. Bătrânul războinic a ocupat o 
clădire înaltă în afara palatului, pe acoperişul căreia se 
afla un ostaş cu misiunea să observe zidul de nord al 
cetăţii, loc pe unde trebuia să intre Tadeu. 

Dar minutele treceau şi se transformau în ore, iar 
atacul presupus al lui Tadeu se lăsa aşteptat. Acum, în 
plina lumină a soarelui, a apărut pe acoperişul uneia 
dintre clădirile palatului, marele preot Ludon, 
pretendentul la tron, Mosar şi făptura aceea ciudată 
goală, a cărei păr şi barbă lungă erau împletite cu flori şi 
ierburi. 

În spatele lor erau aliniaţi vreo douăzeci de preoţi 
inferiori, care cântau într-un glas: 

- Acesta este Jad-ben-Otho! Aruncaţi armele şi 
predaţi-vă! 


290 


Preoţii repetau întruna aceste cuvinte, alternând 
uneori strigătele: 

- Falsul Dorul-Otho este prizonier în templu! 

În timpul uneia dintre acele întreruperi atât de 
comune bătăliilor între forţe dotate cu arme pentru 
întrebuinţarea cărora este nevoie de mari eforturi s-a 
auzit, deodată, o voce puternică în rândurile ostaşilor lui 
Jadon: 

- Arată-ni-l pe Dorul-Otho! Altfel nu te credem! 

- Aşteptaţi! a strigat Ludon. Dacă nu îl aduc înaintea 
voastră înainte ca soarele să fi apus de partea cealaltă a 
cerului, vă voi deschide porţile palatului, iar războinicii 
mei vor depune armele. 

Cu aceste cuvinte, s-a întors şi a dat unui preot 
inferior câteva ordine scurte. 

Tarzan păşea în sus şi în jos în mica încăpere a 
închisorii, imputându-şi cu amărăciune stupiditatea de 
care a dat dovadă când a fost prins în cursă... Dar 
altceva ce ar fi putut să facă decât ce a făcut să alerge în 
ajutorul iubitei sale soţii? 

Se întreba: cum de au furat-o ei din Jalur? Apoi i-a 
fulgerat prin minte trăsăturile războinicului pe care l-a 
văzut ducând-o legată. Îi erau ciudat de cunoscute. 

S-a străduit să-şi amintească unde l-a mai văzut până 
atunci şi după un timp, a reuşit. 

Era acel ostaş străin care s-a înrolat în armata lui 
Jadon, lângă Jalur, în ziua în care Tarzan îl călărea pe 
Grif. Dar cine anume putea fi omul acesta? Tarzan putea 
fi sigur că nu l-a mai văzut niciodată, decât în acele 
momente? 

După un timp a auzit sunetul clopotului din coridorul 
din exterior, iar după aceea, foarte slab, zgomot de paşi 
şi strigăte. A înţeles imediat că ostaşii veniţi cu el au fost 
descoperiţi şi s-a încins o luptă. Îi făcea rău să se ştie 
acolo, împiedicat să participe şi el. 


291 


A încercat de câteva ori să deschidă uşa închisorii şi 
trapa din mijlocul camerei, dar niciuna, nici alta nu au 
cedat încercărilor lui. Şi-a încordat privirile spre 
deschizătura de sus, dar nici acolo nu a văzut nimic. Apoi 
şi-a continuat mersul lui zadarnic, întocmai ca un leu 
după gratiile groase ale unei celule. 

Minutele se scurgeau încet; au trecut ore. De afară se 
auzeau până la el strigătele oamenilor de la mare 
distanţă. Lupta trebuie să fi fost la apogeu. Se întreba 
dacă Jadon va fi sau nu victorios şi dacă învingându-şi 
duşmanul, va putea, el şi prietenii lui, să îl descopere 
vreodată în această cameră ascunsă în adâncul stâncilor. 
Se îndoia, pe bună dreptate, că s-ar putea întâmpla aşa 
ceva. 

Şi acum, în timp ce privea spre deschizătura din 
tavan, a văzut atârnând ceva de mijlocul ei. S-a apropiat 
şi privit atent. Da, atârna ceva de acolo: ceva care părea 
să fie o funie. 

S-a mirat de acest lucru. Cum de nu a văzut-o până 
atunci? Funia a fost oare tot timpul acolo? Probabil că da, 
deoarece nu a auzit nici un zgomot de sus, iar în cameră 
era prea întuneric ca să nu o fi putut scăpa din vedere. 

A ridicat mâna spre ea. Capătul de jos era tocmai la 
îndemâna lui. S-a lăsat greu de ea, ca să vadă dacă 
rezistă greutăţii lui. Apoi, a eliberat-o şi s-a tras un pas în 
spate ca să o vadă, aşa cum face un animal după ce a 
cercetat un obiect cu care nu este familiarizat: una dintre 
caracteristicile care îl deosebeau pe Tarzan de ceilalţi 
oameni, accentuându-i asemănarea cu fiarele sălbatice 
din junglă. A repetat mişcarea de câteva ori, încercând 
funia de piele împletită şi ascultând tot timpul să audă 
vreun sunet care să îl lămurească de prezenţa funiei 
acolo. 

Era foarte atent să nu calce din greşeală pe trapă; 
atârnându-se cu totul de funie, şi-a ridicat picioarele, 


292 


întinzându-le unul la dreapta şi unul la stânga, sub forma 
unui unghi mare, aşa că, dacă ar fi căzut, să cadă călare 
pe trapă. Funia era solidă; îl susţinea. Dar de sus nu se 
auzea nici un zgomot, precum nici din direcţia trapei de 
jos. 

A început să urce pe funie cu mare atenţie, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de tavan. După o 
clipă, urma să ajungă cu ochii deasupra nivelului podelei 
încăperii de deasupra. 

Braţele lui întinse au intrat bine în deschizătura care 
ducea în camera de sus. Incă un efort şi... deodată 
amândouă mâinile i-au fost strânse ca într-un cleşte, 
paralizându-i orice mişcare, lăsându-l atârnat în aer, fără 
să mai poată nici să urce nici să coboare. 

O lumină vie a apărut imediat în camera de deasupra 
capului său şi după un timp, a văzut un preot privindu-l 
prin masca lui îngrozitoare. 

Ţinea în mâini nişte curele de piele, cu care a legat 
mâinile lui Tarzan de la încheietură până dincolo de 
coate. La spatele acestui preot au apărut alţi doi preoţi 
ce l-au prins de sub braţe, trăgându-l în sus prin 
deschizătură. 

Când a ajuns cu capul mai sus de nivelul podelei, a 
înţeles şi modul cum a fost prins în cursă. 

Deasupra, în jurul deschizăturii care ducea în 
închisoarea lui, au fost aşezate două laţuri de funie, la 
capătul cărora, de o parte şi de alta a camerei, aştepta 
câte un preot. 

Astfel, când a ajuns la o înălţime suficientă de funia 
care a atârnat în celula sa de jos şi braţele au intrat bine 
în laţurile funiei, cei doi preoţi au tras repede de funie, 
făcându-l prizonier cu destulă uşurinţă, fără ca el să fi 
avut posibilitatea de a se apăra sau a se atinge de unul 
dintre cei doi care l-au prins. 

După ce l-au târât în cameră, l-au legat de picioare, 


293 


de la glezne la genunchi; apoi l-au ridicat de jos. 
Transportându-l în alte părţi necunoscute. În tot timpul 
acesta preoţii nu au scos nici un cuvânt. Totul s-a 
petrecut în cea mai mare linişte. 

Zgomotul bătăliei din oraş a început din nou, Jadon 
îmbărbătându-şi ostaşii pentru un nou atac. Tadeu, însă. 
Nu a sosit încă, iar forţele bătrânului şef, cu toate 
eforturile sale, păreau că-şi pierd moralul din minut în 
minut. 

În momentele acestea de grea încercare pentru 
Jadon, au apărut pe acoperişul (palatului unde se afla 
Ludon). Câţiva preoţi, aducându-l legat pe Tarzan Jad- 
guru şi arătându-l războinicilor din ambele tabere. 

- lată, ţi l-am adus pe Dorul-Otho! A strigat Ludon. 

Obeigatz a cărui minte zdruncinată nu a realizat încă 
ce se petrecea în jurul său, a aruncat şi el o privire 
întâmplătoare spre prizonierul legat din faţa lui. Dar când 
a zărit trăsăturile nobile ale lui Tarzan, aproape i-a ieşit 
ochii din orbite de spaimă şi de uimire, iar faţa lui 
umflată s-a învineţit. 

O singură dată l-a mai văzut el pe Tarzan, dar l-a 
visat de nenumărate ori şi de fiecare dată, uriaşul englez 
se răzbunase fără milă pentru răul făcut de trei ofiţeri 
germani, care au condus trupele indigene spre a realiza 
jaful şi distrugerea locuinţei paşnice a lui Tarzan. 

Hauptmann Fritz Schneider a fost pedepsit pentru 
cruzimile lui inutile; sublocotenentul Von Goss, de 
asemenea, a primit pedeapsa; a mai rămas Obeigatz şi 
acum stătea faţă în faţă cu zeiţa răzbunării, care l-a 
urmărit în visele sale, atâtea luni de zile. 

Faptul că Tarzan era legat şi neputincios, nu a 
micşorat groaza neamţului, care părea să nu-şi dea 
seama că prizonierul nu ar fi putut să-i facă nici un rău. A 
rămas într-o atitudine speriată, aproape tremurând şi 
îngânând vorbe în şir. 


294 


Ludon a văzut faptul, a înţeles şi a fost cuprins deo 
îngrijorarea că îl vor observa şi ceilalţi; aceştia puteau să 
demaşte adevărata lui înfăţişare, susţinând că smintitul 
bărbos din faţa lor nu este sub nici o formă Dumnezeu şi 
că, dintre amândoi, Tarzan era acela care avea înfăţişare 
dumnezeiască. 

În timpul acesta, marele preot a observat câţiva 
războinici de la palat începând să şoptească între ei 
indicându-i în permanenţă pe neamt şi pe prizonier. 

Atunci Ludon s-a apropiat repede de Obeigatz şi a 
spus impunător: 

- Eşti Jad-ben-Otho. Ce mai aştepţi? Demască-l pe 
acest şarlatan şi spune că nu este fiul tău. 

Mintea lui Obeigatz era predominantă de imaginea 
celui din faţa sa, care ar fi putut oricând ajunge în 
situaţia de a se răzbuna Cu acest gând, Obeigatz a 
strigat din răsputeri, alegând singurul colac de salvare: 

- Sunt Jad-ben-Otho! 

Tarzan l-a privit fix în ochi atât de puternic, încât a 
încercat să îl dezechilibreze. 

- Eşti locotenentul Erich  Obeigatz din armata 
germană, a rostit Tarzan folosind o germană excelentă. 
Eşti ultimul dintre canaliile neamului tău pe care eu îl 
caut de atâta timp. Pe lângă aceasta ştii foarte bine că 
Dumnezeu nu ne-a adus pe lume pentru o cauză 
comună. 

În acest timp creierul lui Obeigatz a început să 
funcţioneze normal. A observat şi el privirile întrebătoare 
ale câtorva dintre ostaşii din jurul său, care îl priveau 
acum uimiţi pe Tarzan. 

A început să realizeze că orice şovăială era un semn 
sigur al morţii care ar fi urmat. 

- Eu sunt Jad-ben-Otho! a ţipat el din nou, cu o voce 
sacadată şi aspră, care nu semăna deloc cu vocea 
folosită înainte, dar care a avut un mare efect printre cei 


295 


prezenţi. Chiar şi Ludon avea o expresie de mare 
surprindere. 

- Ucideţi-l pe prizonier! Au tunat cuvintele lui 
Obeigatz ca loviturile unui bici. Asta, pentru ca toţi cei de 
aici să înveţe să se teamă de mâna lui Dumnezeu şi să 
se închine în curtea templului în faţa divinității. 

Războinicii s-au apropiat de Tarzan. 

- Ucideţi-l! a strigat autoritar neamţul. 

Apoi şi-a îndreptat privirea spre ostaşii lui Jadon şi a 
tipat cât a putut de tare: 

- Trăsnetul vă va distruge acolo unde veţi fi, iar cei 
care vor asculta vor fi iertaţi. Haideţi, aruncaţi armele! 

Războinicii lui Jadon au fost cuprinşi de o mare 
nelinişte şi îi adresau priviri rugătoare şefului lor. 

- Aruncaţi armele şi puteţi să plecaţi din palat. Jadon 
şi războinicii din Jalur vor muri, dacă nu se vor închina în 
faţa lui Ludon şi a lui Dumnezeu. Hotărâţi-vă imediat! 

O parte din armată şi-a aruncat armele şi cu priviri 
ruşinoase, s-a îndreptat spre poarta palatului. 

In acest fel s-a dat exemplu pentru cei care doreau să 
dezerteze din armata bătrânului şef de la nord; cu toate 
acestea, au mai rămas câţiva credincioşi în jurul lui 
Jadon. In cele din urmă, fricoşii au părăsit rândurile, iar 
cei care au rămas au scos un strigăt sălbatic de război, 
repezindu-se din nou la atac. Bătălia s-a întins până la 
porţile oraşului. 

Uneori forţele lui Jadon reuşeau să îi domine pe 
apărătorii palatului. Totuşi, erau puţini, iar ajutoarele lui 
Jadon nu mai soseau. 

Ludon îşi aduna toţi soldaţii, iar cei inutili în luptă 
erau îndreptaţi spre oraş prin trecătoarea secretă. 
Forţele lui Jadon care nu puteau să fie eliminate la palat 
erau asaltate la porţile oraşului. 

Atacat fiind din două părţi de armate superioare din 
punct de vedere numeric, rezultatul a fost inevitabil, 


296 


astfel că, în cele din urmă, resturile micii armate a lui 
Jadon au capitulat, iar bătrânul căpitan a fost luat 
prizonier şi adus înaintea lui Ludon. 

- Duceţi-l în curtea templului! a zis marele preot. Va 
asista la moartea complicelui său şi probabil că Jad-ben- 
Otho va pronunţa asupra lui aceeaşi sentinţă. 

Curtea centrală a templului era plină de lume. La 
fiecare capăt al altarului de apus stăteau Tarzan şi soţia 
sa, legaţi şi neputincioşi în mâinile duşmanului. 

Zgomotul bătăliei a încetat, iar, după un timp, Tarzan 
a văzut că Jadon este condus în curtea templului cu 
mâinile legate. Intorcându-se spre Jane, a indicat cu 
capul în direcţia lui Jadon. 

- Mi se pare că totul s-a sfârşit, a zis el liniştit. Jadon a 
rămas unica noastră speranţă. 

- Cel puţin ne-am regăsit, John, a spus Jane, iar 
ultimele noastre zile le-am petrecut împreună. Tot ce îl 
mai rog pe Dumnezeu este ca, dacă te ia pe tine, să nu 
mă mai lase nici pe mine. 

Tarzan nu a răspuns, pentru că în mintea sa era 
acelaşi gând amar ce o chinuia şi pe ea: nu teama că îl 
vor ucide, ci teama că ea nu va avea acelaşi sfârşit ca el. 
A întins de curele, dar erau prea tari şi prea multe. 

Un preot de lângă el a văzut gestul şi râzând 
batjocoritor, a izbit cu palma faţa prizonierului lipsit de 
apărare. 

- Brută! a strigat Jane. 

Tarzan a privit-o zâmbind. 

- Am mai fost lovit în felul acesta şi în alte momente, 
a zis el; dar acela care m-a lovit a murit întotdeauna. 

- Încă mai speri? a întrebat ea. 

- Vezi bine că încă nu sunt mort, a zis el, ca şi cum 
acest răspuns ar fi fost suficient. 

Ea, însă, era femeie şi nu poseda curajul acestui om 
ce nu cunoştea frica. Era convinsă în adâncul inimii sale, 


297 


că el va muri pe altar la miezul zilei, pentru că i s-a 
comunicat şi ei, când l-au adus în curtea centrală, 
sentinţa pronunţată de Obeigatz împotriva lui. 

Mai ştia, de asemenea, că şi el era convins că va 
muri, dar era prea curajos ca să accepte această idee 
atât de uşor. 

Acum îl privea stând acolo, atât de mândru, atât de 
brav şi de minunat, printre barbarii de care a fost prins şi 
sufletul ei s-a revoltat împotriva soartei nemiloase. 

lată, însă, a apărut Ludon cu Obeigatz: marele preot, 
conducându-l pe neamţ la spatele altarului, s-a aşezat, în 
picioare, la stânga improvizatului Dumnezeu. 

Ludon i-a şoptit ceva lui Obeigatz, indicându-l în 
acelaşi timp pe Jadon. Neamţul a aruncat o privire subtilă 
spre bătrânul războinic, apoi s-a crispat. 

- După Dumnezeul lor cel fals, vine rândul falsului lor 
profet. 

Cu aceste cuvinte a întins un deget acuzator spre 
Jadon. Apoi privirile sale s-au oprit la Jane Clayton. 

- Şi femeia, nu-i aşa? a întrebat Ludon. 

- Cazul femeii îl voi judeca mai târziu, a răspuns 
Obeigatz. Voi vorbi cu ea deseară, după ce va avea timp 
să mediteze asupra consecinţelor care le au de suferit 
aceia care provoacă furia lui Jad-ben-Otho. 


CAPITOLUL XXIV - Tadeu, Korak, 
Omat & Comp. 


Ludon a făcut semn preoţilor adunaţi în jurul lui 
Tarzan. Ei l-au luat pe prizonier şi l-au ridicat pe altar, 
unde l-au întins pe spate, cu capul spre partea de Sud a 
blocului de piatră, numai la câţiva paşi de locul unde 
stătea Jane. 

Impulsiv şi mai înainte ca ei să o poată reţine, ea s-a 
repezit înainte şi aplecându-se repede, a sărutat fruntea 


298 


soţului ei, şoptind cu ochii umezi: 

- Adio, John! 

- Adio! a răspuns el zâmbind. 

Preoţii au prins-o de braţ şi au îndepărtat-o. 

Ludon a întins atunci spre Obeigatz un cuţit de 
sacrificiu. 

- Eu sunt marele vostru Dumnezeu! a strigat 
neamţul. lată cum îi ajunge mânia divină pe duşmanii 
mei. 

A privit în sus, spre soare, a ridicat cuțitul sus de tot 
deasupra capului şi a strigat: 

- Aşa mor păgânii! 

Dar, simultan, pocnetul scurt şi pătrunzător al unei 
detunături au întrerupt tăcerea mulţimii fermecate din 
curtea templului. S-a auzit în aer un şuierat ascuţit, iar 
Jad-ben-Otho s-a prăbuşit peste corpul aceluia pe care 
dorea să-l ucidă. 

Zgomotul s-a repetat încă o dată; de data aceasta 
Ludon a fost cel care a căzut mort; iar, la o a treia 
detunătură, s-a prăbuşit şi Mosar la pământ. 

Acum. Atât războinicii, cât şi poporul au privit spre 
apus, de unde s-au auzit pocniturile atât de inexplicabile 
şi cu un efect atât de neaşteptat. 

Sus pe muchia zidului, au văzut două fiinţe: un 
războinic Hodon, iar lângă el era un bărbat, aproape gol, 
din rasa lui Tarzan, pe a cărui umeri şi şolduri, erau 
curele late, pline de cilindre frumoase care luceau în 
razele soarelui de la amiază; în mâini ţinea un obiect de 
lemn şi de metal, din vârful căruia ieşea o dâră de fum, 
subţire şi albăstruie. 

Mulțimea înmărmurită a auzit puternic şi lămurit 
cuvintele Hodonului de pe creasta zidului. 

- Astfel vă vorbeşte adevăratul Jad-ben-Otho prin 
trimisul său purtător de moarte. Dezlegaţi repede 
prizonierii! Dezlegaţi-l pe Jadon, regele Paluldonului! 


299 


Dezlegaţi-l pe Dorul-Otho şi pe soţia sa. 

Pansat, cuprins de nebunia fanatismului, a văzut 
prăbuşindu-se gloria şi puterea unui regim pe care l-a 
slujit cu credinţă. Dar numai unei singure fiinţe îi atribuia 
el, în turbarea sa. Dezastrul de care a fost cuprins, numai 
fiinţa legată pe altarul de sacrificiu era vinovată de 
nenorocirea lui Ludon şi a distrus într-o clipă visele de 
mărire ale lui Pansat. 

Cuţitul de sacrificiu era încă pe altar, unde a căzut din 
mâna lui Obeigatz. Pansat s-a furişat până acolo, s-a 
aplecat repede să prindă mânerul cuţitului. Dar, tocmai 
în momentul când degetele sale încleştau arma ucigaşă, 
s-a auzit din nou zgomotul de pieire şi Pansat, cu un 
țipăt, a căzut mort alături de cadavrul stăpânului său. 

- Prindeţi-i şi legaţi-i pe toţi preoţii! a strigat Tadeu. 
Nu ezitaţi, ostaşi, pentru că astfel trimisul lui Jad-ben- 
Otho va repezi din nou trăsnetul asupra voastră! 

Războinicii şi poporul a fost acum martor la o 
manifestare a puterii divine, care ar fi putut să convingă 
chiar un popor mai puţin superstiţios şi mai înaintat pe 
scara civilizaţiei, iar, cum o parte din ei au oscilat între 
Jad-ben-Otho al lui Ludon şi Dorul-Otho al lui Jadon, nu le- 
a fost greu să treacă de partea acestuia, mai ales când 
vedeau argumentul inexorabil din mâna aceluia pe care 
Tadeu l-a descris ca un trimis al lui Dumnezeu. 

l-au înconjurat, aşadar, pe preoţi, fără nici o clipă de 
şovăială; cum priveau din nou spre zidul de apus al curţii 
centrale a templului, au văzut curgând pe acolo o mare 
de războinici. Ceea ce, însă, i-a umplut de mirare şi 
poate chiar i-au speriat, a fost amănuntul că foarte mulţi 
dintre ostaşi erau Wazdoni negri şi păroşi. 

lar în fruntea lor venea străinul cu arma lucitoare, 
avându-l în dreapta pe Tadeu, Hodonul şi la stânga pe 
Omat, Gundul din Korulja. 

În timpul acesta un războinic de lângă altar a luat de 


300 


jos cuțitul de sacrificiu şi a tăiat repede curelele lui 
Tarzan, ale lui Jadon şi ale Janei. Acum stăteau toţi trei 
lângă altar, în timp ce noii sosiți se apropiau de ei din 
partea opusă a curţii templului. 

Când i-a văzut, Jane a rămas încremenită, cu ochii 
dilataţi, mintea ei refuzând să creadă că ceea ce vede 
poate fi real. Străinul, atârnându-şi arma de o curea pe 
umăr, a înaintat repede spre ea şi a luat-o în braţe. 

- Jack! A strigat ea plină de emoţii şi suspinând de 
fericire. Jack, fiul meu! 

Atunci s-a apropiat şi Tarzan de ei, petrecându-şi 
braţele pe după umerii lor. 

In faţa acestui tablou de iubire dumnezeiască, regele 
Paluldonului cu ostaşii lui şi cu întreg poporul au 
îngenunchiat în curtea templului şi au rămas cu frunţile 
aplecate la pământ. 

După o oră de la căderea lui Ludon şi a lui Mosar, şefii 
şi războinicii de încredere din Paluldon s-au adunat în 
marea sală a tronului din oraşul Alur, urcați pe treptele 
piramidei înalte de acolo. In vârf s-a aşezat Jadon, 
proclamat rege. 

In partea dreaptă a bătrânului căpitan stătea Tarzan, 
iar în stânga lui, Korak, fiul neînvinsului Tarzan. 

Când această ceremonie a luat sfârşit şi războinicii, 
cu ghioagele ridicate, au jurat credinţă noului lor rege, 
Jadon a trimis o mică trupă de oameni credincioşi să 
aducă la Alur pe Ghizi şi Panatlea, împreună cu femeile 
care aparţineau oraşului Jalur. 

După aceea războinicii au vorbit despre viitorul 
Paluldonului şi evident că una dintre primele probleme a 
fost aceea a administraţiei templului, mai ales problema 
preoţilor, care, absolut fără nici o excepţie, au trădat 
credinţa datorită guvernului regal, căutând mărirea şi 
îmbogățirea personală. 

Jadon a cerut părerea lui Tarzan: 


301 


- Să transmită Dorul-Otho poporului dorinţa tatălui 
său în această privinţă! 

- Problema voastră este simplă, a spus Tarzan, dacă 
doriţi să faceţi ceea ce place Dumnezeului vostru... 
Preoţii pe care i-aţi avut, pentru a-şi mări puterea, vă 
învățau că Jad-ben-Otho este un Dumnezeu crud şi că se 
bucură la vederea sângelui şi a suferinţei. lată, însă, că 
azi vi s-a demonstrat falsitatea cunoştinţelor, prin 
completa înfrângere a preoţimii. Luaţi, deci, templele din 
mâna bărbaţilor şi daţi-le în mâna femeilor, ca să poată fi 
administrate prin bunătate, caritate şi dragoste. Spălaţi 
sângele, a continuat Tarzan, de pe altarele de răsărit şi 
scurgeţi pentru totdeauna apa de pe altarele de la apus. 
l-am dat ocazia, la un moment dat, lui Ludon să facă 
toate acestea, dar a nesocotit ordinele mele şi acum 
coridoarele sunt din nou pline de victime. Eliberaţi 
prizonierii din toate templele din Paluldon! Aduceţi ca 
ofrande orice altă plăcere a poporului. Aşezaţi-le pe 
altarele Domnului vostru, ca să fie binecuvântate, iar 
după aceea preotesele lui Jad-ben-Otho le vor distribui 
acelor nevoiaşi. 

Un murmur de aprobare a ieşit din piepturile mulţimii, 
după ce Tarzan a sfârşit expunerea părerii lui. De mult 
timp cunoşteau ei avariţia şi cruzimea preoţilor; iar 
acum, când le venea un izvor de înaltă autoritate, 
îndemnul de a se elibera de vechea stăpânire religioasă, 
fără însă a se schimba credinţa poporului, nu puteau să îl 
primească decât cu bucurie. 

- Dar cu preoţii, ce facem? a întrebat un războinic. l- 
am ucide bucuroşi pe propriile lor altare, dacă aşa ne va 
porunci Dorul-Otho. 

- Asta nu, nu se poate, s-a opus imediat Tarzan. Nu 
trebuie să se mai verse sânge. Daţi-le libertatea şi 
dreptul de a-şi alege orice ocupaţie convine fiecăruia. 

Un mare banchet a urmat în seara aceea în Paluldon 


302 


şi pentru prima dată în istoria vechiului, Paluldon, au stat 
la masă, în pace şi prietenie, războinici negri cu 
războinici albi. Mai mult încă: s-a încheiat un pact între 
Jadon şi Omat, prin care tribul acestuia să fie întotdeauna 
în relaţii de prietenie şi alianţă cu Hodonii. 

Cu acest prilej, a aflat şi Tarzan cauza pentru care ni 
a atacat la timpul fixat. l-a sosit un trimis, din partea lui 
Jadon, cu instrucţiuni de a întârzia orice mişcare de trupe 
până la amiază. 

Apoi au descoperit, evident, trădarea, trimisul fiind, 
din partea lui Ludon, un preot cu înfăţişare de ostaş. 

A fost judecat, condamnat şi executat pe loc, dar nu 
au lipsit decât câteva clipe pentru ca întârzierea să fi fost 
cu desăvârşire fatală cauzei lor. 

A doua zi au sosit în palatul cetăţii Alur atât prinţesa 
Ghizi, cât şi Panatlea, împreună cu femeile din familia lui 
Jadon; iar în marea sală a tronului s-au oficiat două 
căsătorii: a lui Tadeu cu Ghizi şi cea a lui Omat cu 
Panatlea. 

Tarzan, cu Jane şi Korak au mai rămas o săptămână 
ca oaspeţi ai lui Jadon, ceea ce a făcut şi Omat împreună 
cu războinicii săi. După aceea Tarzan i-a anunţat că va 
pleca din Paluldon. 

În minţile amfitrionilor săi era foarte nelămurită atât 
ideea despre cer, cât şi locul unde s-ar afla acesta, 
precum şi despre mijloacele întrebuințate de zei pentru a 
parcurge distanţa de pe tărâmurile pământeşti spre cele 
cereşti. 

Din acest motiv nu s-a născut nici o întrebare sau 
neîncredere, când au aflat că Dorul-Otho, împreună cu 
soţia şi cu fiul său, vor porni pe jos, printre munţii, pe 
care îi vor străbate ieşind din Paluldon pe la nord. 

Au plecat, deci, spre Korulja, însoţiţi de războinicii din 
acel trib şi de o mare parte de războinicii hodoni de sub 
comanda lui Tadeu. 


303 


Un număr mare dintre noii lor prieteni i-au condus 
până dincolo de limitele Alurului, iar, după ce şi-au luat 
adio de la ei şi Tarzan, au invocat binecuvântarea 
Dumnezeului lor. 

Cei trei europeni i-au văzut pe simplii, dar adevărații 
lor prieteni aplecându-se cu smerenie în praful drumului, 
rămânând astfel până au dispărut cu toţii între copacii 
unei păduri din cale. 

În Korulja au rămas o zi întreagă pentru a se odihni; 
iar Jane a avut ocazia să vadă şi să examineze peşterile 
folosite ca locuinţe de aceste fiinţe ciudate şi atât de 
primitive. 

Apoi au pornit din nou, evitând, de data aceasta, 
cărarea primejdioasă pe după Pastorul Ved şi coborând 
de partea cealaltă, pe coastă, direct spre marea mlaştină 
ce despărţea aceste ţinuturi. 

Călătoreau în libertate, destul de comod şi în deplină 
siguranţă, înconjurați de grupul de Hodoni şi Wazdoni. 

Probabil că, mulţi dintre ei se întrebau cum vor trece 
aceste trei fiinţe până dincolo de întinsa mlaştină de care 
se apropiau. Fără îndoială, însă, că, dintre toţi, Tarzan 
era acela care se îngrijora cel mai puţin. 

În cursul vieţii sale a întâmpinat multe obstacole, din 
care a tras concluzia că cel care „vrea” poate 
întotdeauna să treacă peste ele. 

Avea însă în minte şi o soluţie mai uşoară a acestei 
traversări, soluţie care depindea foarte mult şi de 
întâmplarea destinului, aşa că nu dorea să o comunice 
nimănui, din teamă ca nu cumva întâmplarea să-i fie 
defavorabilă. 

Însă în dimineaţa ultimei zile, când îşi strângeau 
lucrurile din tabără pentru a pleca la drum, s-a auzit, 
deodată, un muget tunător dintr-un crâng din apropiere. 

Tarzan a zâmbit satisfăcut. Întâmplarea pe care se 
baza a venit ca o minune. Prin urmare, Dorul-Otho, cu 


304 


soţia şi cu fiul său vor părăsi ţinuturile Paluldonului aşa 
cum se cuvenea unor zeități. 

El mai avea cu el sulița pe care a confecţionat-o Jane 
şi pe care ea punea atâta preţ, tocmai fiindcă a fost 
lucrată de propriile ei mâini. l-a explicat Janei că are 
intenţia să-i ofere suliţei locul de onoare deasupra vetrei 
din locuinţa lor, loc pe care l-a avut puşca cu cremene a 
strămoşului ei puritan, profesorul Porter. 

Când au auzit acest muget puternic, Hodonii ce îl 
însoțeau pe Tarzan l-au privit întrebător. 

Wazdonii lui Omat căutau din priviri copaci, deoarece 
un Grif este singura creatură din Paluldon cu care nici o 
trupă de războinici, oricât de mare, nu s-ar întâlni 
bucuros. 

Pielea lui tare cu armura de solzi şi oase, nu putea fi 
pătrunsă de buzduganele şi cuţitele lor, inutile ca şi cum 
ar fi fost aruncate în stânca înaltă a muntelui din faţă. 

- Aşteptaţi! a zis Tarzan. 

Şi în acel moment a pornit cu sulița spre Grif, scoțând 
din piept acelaşi sunet al Torodonului. 

Mugetul a încetat imediat, transformându-se într-un 
mârâit scurt, iar după un timp a apărut în faţa lui şi 
enorma fiară. Ceea ce a urmat nu a fost decât o repetare 
a experienţei pe care Tarzan a avut-o cu aceste creaturi 
colosale şi feroce. 

Aşadar, Tarzan, Jane şi Korak au străbătut mlaştinile 
care încercuiesc Paluldonul călare pe spinarea Grifului 
preistoric, în timp ce reptilele mai mici fugeau, şuierând 
de groază. 

Ajungând pe malul opus, s-au întors şi au făcut 
semne de adio lui Tadeu, lui Omat şi bravilor lor ostaşi, 
pe care îi admirau şi îi respectau. 

Tarzan şi-a condus animalul titanic încă o parte din 
drum, spre Nord, ne oprindu-se decât după ce s-a 
asigurat că Hodonii şi Wazdonii au avut timp să ajungă la 


305 


adăpostul stâncilor de la poalele munţilor. 

Atunci, întorcându-şi fiara cu capul spre Paluldon, au 
descălecat toţi trei şi dând o lovitură puternică cu coada 
suliţei în pielea groasă a fiarei, a trimis-o înapoi, în 
ţinuturile ei sălbatice. 

Apoi au stat mai mult de un sfert de oră, privind 
pământul pe care abia l-au părăsit: pământul 
Torodonului şi al Grifului; al lui Ja şi Jato; al Wazdonilor şi 
al Hodonilor; un pământ primitiv, plin de evenimente 
grozave şi moarte subită, liniştit şi frumos în acelaşi timp 
de care acum începea să le fie dor. 

Cu sufletele uşurate şi cu mult curaj au pornit din nou 
spre nord, în lunga lor călătorie spre cel mai scump ţinut 
dintre toate: acasă. 

(va urma) 


306 


GD Baramne Nove 27502 31 75 “8 | 


CAPITOEGE P E Hetet coadă Mo. 
| ah luminii 4% 
Bcioară 
Müsmanii 
Panatlg 
ii Panatileii 
Eea Janei 
Oră REL Miterzisă 
IE ESI arzan 
E Eu pl PE ut 
C af! ad natlea 
E M 
ICAPITOLUL XIV -Măcelul ci 
CAPITOLUL XV - Armă 
CAPITOLUL XVI - Pov 
CAPITOLUL XVII - În AIBE y, lu 
CAPITOLUL XVIII - O NETĂ ERSTE EA 
CAPITOLUL XIX - Chi „ră 
CAPITOLUL XX - Obei 
CAPITOLUL XXI - Preg 
CAPITOLUL XXII - În o 
CAPITOLUL XXIII - Jud 
CAPITOLUL XXIV - Tai 


308