Burroughs Edgar Rice — V5 Tarzan si nestematele din Opar

Edgar Rice Burroughs 


Edgar Rice Burroughs 


Tarzan şi nestematele din 
Opar sau Razbunarea 
Seicului 


Tarzan and the Jewels of Opar 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - Belgian şi arab 2 

CAPITOLUL. II - Pe drumul Oparului 10 

CAPITOLUL III - Nostalgia junglei 15 

CAPITOLUL IV - Vrăjitorul 22 

CAPITOLUL VI - Atacul arabilor 38 

CAPITOLUL. VII - Comoara de pietre preţioase 46 

CAPITOLUL VIII - Fuga din Opar 51 

CAPITOLUL. IX - Furtul pietrelor scumpe 58 

CAPITOLUL X - Ahmet Zec şi nestematele belgianului 69 

CAPITOLUL XI - Tarzan revine Ia viaţa sălbatică a tinereţi 
lui 77 

CAPITOLUL XII - La doreşte să se răzbune 86 

CAPITOLUL XIII - Condamnat la tortură şi la tortură 91 

CAPITOLUL XIV - Preoteasă şi femeie 102 

CAPITOLUL XV - Fuga lui Werper 111 

CAPITOLUL XVI - Tarzan conducător al manganilor 122 

CAPITOLUL XVII - Jane este în pericol 133 

CAPITOLUL XVIII - Lupta sângeroasă pentru comoară 142 

CAPITOLUL XIX - Jane Clayton şi fiarele junglei 154 

CAPITOLUL XX - Din nou prizonieră 164 

CAPITOLUL XXI - Urmărirea din junglă 175 

CAPITOLUL XXII - Tarzan îşi revine din amnezie 186 

CAPITOLUL XXIII - O noapte de groază 197 

CAPITOLUL XXIV - Acasă 206 


CAPITOLUL I - Belgian şi arab. 

Locotenentul Albert Werper trebuia să mulţumească 
prestigiului numelui său, pe care-l dezonorase, faptul că 
scăpase atât uşor de pedeapsa de a fi dat afară din armată. 

La început, chiar a fost prea mulţumit că în loc să fie dat în 
judecată consiliului de război, a fost trimis într-un post în 
Congo. Dar acum, după şase luni de monotonie, de izolare şi 
singurătate apăsătoare, s-a produs în el o schimbare 
neaşteptată. 

Tânărul ofiţer se gândea necontenit la soarta lui tristă. 
Ziua întreagă era cuprins de o compătimire bolnăvicioasă 
pentru el însuşi, ce sădise cu timpul, în mintea lui slabă şi 
şovăitoare, o ură cumplită împotriva acelora care îl 
trimiseseră acolo, adică tocmai împotriva oamenilor cărora 
trebuia să le fie recunoscător că l-au salvat de la o 
degradare ruşinoasă. 

Regreta viaţa veselă din Bruxelles mai mult decât 
regretase vreodată greşelile ce l-au smuls din cea mai 
frumoasă şi mai plină de distracţii dintre capitalele Europei. 

Dar cu cât treceau zilele, a ajuns să-şi concentreze ura 
împotriva reprezentantului din Congo al autorităţilor 
belgiene, asupra căpitanului care era comandantul lui. 

Acest ofiţer era un om rece, taciturn, inspirând prea 
puţină dragoste inferiorilor săi direcţi. Totuşi era respectat 
şi temut de soldaţii indigeni de sub comanda sa. 

Werper obişnuia să stea ore întregi cu superiorul lui. 
Şedeau amândoi pe veranda locuinţei lor comune, 
fumându-şi ţigările după cină, într-o tăcere pe care niciunul 
nu părea că are dorinţa să o întrerupă. 

Ura fără nici un rost a locotenentului se transformase, în 
cele din urmă, într-o adevărată obsesie. Considera firea 
tăcută a căpitanului drept o atitudine voită de a-l înjosi 
pentru greşelile din trecut. 


Îşi închipuia că superiorul său îl dispreţuia, aşa că se 
chinuia în sine, până când într-o seară, mania lui a luat 
formele unei nebunii furioase. 

Mângâindu-şi patul revolverului de la şold, ochii i s-au 
îngustat, iar sprâncenele i s-au curbat. În cele din urmă, nu 
a mai putut râăbda şi a izbucnit. 

— E ultima oară că mă mai insulţi! a strigat el, sărind în 
picioare. Sunt ofiţer şi nobil şi nu îţi voi mai suporta nimic 
fără a nu-ţi cere socoteală. Urâtule! 

Căpitanul, cu o expresie de surpriză pe figura, s-a întors 
către inferiorul său. Mai văzuse el oameni cuprinşi deodată 
de nebunia codrului: nebunia singurătăţii şi a neîncetatelor 
frământări de gânduri şi poate chiar atinşi puţin de friguri. 

S-a sculat şi a întins o mână, ca să o pună pe umărul 
celuilalt, având pe buze cuvinte liniştitoare, sfătuitoare, dar 
care nu au mai apucat să fie rostite vreodată. 

Werper a considerat mişcarea superiorului său drept o 
încercare de a-l ataca. A ridicat revolverul la nivelul inimii 
căpitanului, astfel că acesta abia a făcut un pas, când 
Werper a apăsat pe trăgaci. 

Fără să scoată măcar un geamăt, căpitanul s-a rostogolit 
pe pardoseala verandei; dar chiar în acea clipa a dispărut 
furia care a întunecat creierul lui Werper şi el a putut vedea 
fapta pe care o comisese în aceeaşi lumină cu care aveau să 
o vadă cei care urmau să fie chemaţi să-l judece. 

A auzit strigăte din căsuţele unde erau soldaţii şi a văzut 
oameni alergând în direcţia unde se afla el. Desigur că-l vor 
aresta, iar dacă nu-l vor ucide pe loc îl vor duce într-o altă 
localitate din Congo, unde un tribunal militar compus după 
toate rânduielile va face cu toată siguranţa acelaşi lucru, 
dar în mod legal. 

Werper însă nu avea chef să moară, nici o dată nu dorise 
mai mult să trăiască decât în acest moment când şi-a 
pierdut dreptul de a trăi. 

Oamenii se apropiau acum de el. Ce era de făcut? 


Se uită împrejur, ca şi cum ar fi căutat motivul unei scuze 
plauzibile pentru crima pe care o săvârşise. Dar nu a văzut 
decât corpul omului pe care-l împuşcase fără nici un motiv. 

În disperare, s-a întors şi a fugit de soldaţii care veneau 
spre el. A străbătut în fugă curtea cazărmii, ţinând 
revolverul strâns în mână. 

La poartă a fost oprit de o santinelă. 

Werper nu a mai stat să discute cu acesta sau să uzeze de 
autoritatea gradului său, ci a ridicat revolverul fără nici o 
somaţie ca să îl împuşte pe negru, fără ca acesta să aibă 
vreo vină. 

După câteva clipe, fugarul a deschis poarta şi a dispărut în 
întunericul codrului, având grijă înainte să-şi însuşească, de 
la santinela ucisă, carabina şi cartuşiera acestuia. 

Toată noaptea a fugit tot mai departe, mai adânc în inima 
junglel. Din când în când urletul vreunui leu îl făcea să se 
oprească, să asculte. 

Ţinându-şi arma pregătită, cu cartuşe pe ţeava, mergea 
înainte, având mai multă teamă de oamenii de care era 
urmărit decât de carnivorele sălbatice pe care le-ar fi putut 
întâlni. 

Într-un târziu s-a luminat de ziuă, dar el tot mai continuă 
să meargă. Nu simţea nici foame, nici sete, de spaima ce îi 
pricinuia gândul că ar putea fi prins. 

Nu s-a gândit la nimic altceva decât la scăpare. Nu 
îndrăznea să se oprească pentru a se odihni sau să 
mănânce, până nu va mai fi nici o primejdie de urmărire. 

A mers aşa multă vreme, până când în cele din urmă, a 
căzut şi nu s-a mai putut ridica. 

Nu ştia cât timp a alergat, nici nu încercă să afle. Când nu 
mai a putut să fugă, nu a ştiut că a ajuns la limita puterilor 
sale. 

Sfârşit de oboseală, şi-a pierdut cunoştinţa. 

În starea aceasta a fost găsit de Ahmet Zec, banditul arab. 
Oamenii acestuia erau de părere să-l străpungă imediat cu 


sulița pe acest inamic al neamului lor, însă Ahmet ţinea ca 
lucrurile să se petreacă într-un alt mod. 

Mai întâi dorea să ia câteva informaţii de la acest belgian. 
Era mai uşor, se gândea el pe drept cuvânt, să pui mai întâi 
întrebări unui om şi după aceea să-l ucizi, decât invers. 

A poruncit ca locotenentul Albert Werper să fie 
transportat în propriul său cort, iar doi robi să-l îndoape cu 
vin şi cu mâncare, pe rând, în cantităţi mici, până când în 
sfârşit prizonierul îşi veni în fire. 

Când a deschis ochii, a văzut figuri străine de negri 
împrejurul lui, iar afară lângă uşa cortului, silueta unui 
arab. Nicăieri nu se vedea uniforma soldaţilor săi. 

Arabul de afară şi-a întors capul şi văzându-l că a deschis 
ochii, a intrat în cort şi s-a apropiat. 

— Eu sunt Ahmet Zec, a zis. Tu cine eşti şi ce cauţi în 
ţinuturile mele? Unde îţi sunt soldaţii? 

Ahmet Zec! Werper deschise ochii mari, dar inima i s-a 
făcut cât un purice. 

Era acum în ghearele celui mai cunoscut dintre bandiți, 
unul care îi ura pe toţi europenii, în special pe aceia care 
purtau uniforma Belgiei. 

Forţele militare belgiene îi declaraseră război de mulţi ani 
atât lui, cât şi tribului său, dar fără nici un rezultat. Era un 
război fără cruţare şi dintr-o parte şi din cealaltă. 

Dar Werper a văzut imediat, chiar în ura cea mare a 
acestui arab faţă de belgieni o rază de speranţă pentru el. 

Era şi el un fugar, scos de sub protecţia legilor. Deci 
amândoi aveau cel puţin un interes comun. 

Werper s-a hotărât să îşi joace ultima carte cât va putea 
mai bine. 

— Am auzit de tine, răspunse el, dar de fapt te căutam. Ai 
mei îmi sunt acum duşmani şi îi urăsc. Chiar în momentul 
de faţă mă caută soldaţii mei, ca să mă ucidă. Am ştiut că 
îmi vei da ajutor, pentru că şi tu îi urăşti. În schimb, voi 
intra în serviciul tău. Sunt soldat vechi, ştiu să lupt bine, iar 
duşmanii tăi sunt şi ai mei. 


Ahmet Zec îl privi pe european în tăcere. Prin creierul lui 
se perindau o mulţime de gânduri, din care cel dintâi era că 
necredinciosul minte. 

Desigur însă că se putea prea bine să nu mintă, iar dacă 
spunea adevărul propunerea lui merita toată atenţia. 
Luptători nefiind nici o dată destui, mai ales albi cu 
deprinderea şi cunoştinţele militare pe care le are un ofiţer. 

Dar Ahmet Zec s-a încruntat şi inima lui Werper s-a strâns 
de spaimă. Werper nu îl cunoştea pe Ahmet Zec, care era în 
stare să se încrunte, atunci când altul ar fi zâmbit şi să 
zâmbească, atunci când altul s-ar fi încruntat. 

— Dar dacă mă minţi? a zis arabul. 

— Pune-mă la încercare, i-a răspuns Werper. 

— Aşa-i, pot să te ucid oricând. Dar ce mai vrei, pe lângă 
viaţa ce ţi-o las, în schimbul serviciilor tale? 

— La început numai hrană şi adăpost, a răspuns Werper. 
Mai târziu, dacă merit mai mult, putem ajunge uşor la o 
înţelegere. 

Singura dorinţă a lui Werper în momentul acela era să-şi 
păstreze viaţa. 

Au încheiat deci un acord şi locotenentul Albert Werper a 
intrat ca membru în banda de hoţi de fildeş şi de sclavi, de 
sub comanda faimosului bandit arab Ahmet Zec. 

Luni întregi ofiţerul belgian a călărit împreună cu bandiții. 
Se lupta alături de ei, cu un curaj sălbatic şi cu o cruzime la 
fel de mare ca şi a acestor disperaţi. 

Ahmet Zec se uita la noul său recrut cu ochi de vultur şi cu 
o satisfacţie crescândă. Încredere i-a sporit în acest om 
ceea ce reprezenta o independenţă mai mare de acţiune 
pentru Werper. 

Încrederea tot mai mare pe care arabul o acorda 
belgianului a ajuns până acolo încât Ahmet Zec a găsit de 
cuviinţă să îi împărtăşească un plan pe care l-a conceput de 
multă vreme, dar pe care nu a avut nici o dată prilejul să-l 
pună în aplicare. 


Însă cu ajutorul unui european, toate s-ar fi putut duce 
mai uşor la îndeplinire. A început să discute cu Werper, pe 
ocolite. 

— Ai auzit vreodată de un om căruia i se zice Tarzan? a 
întrebat el. 

Werper a dat din cap afirmativ. 

— Am auzit de el, dar nu îl cunosc. 

— Dacă nu ar fi el, ne-am putea face comerţul în linişte şi 
cu mari câştiguri, a continuat arabul. Ani întregi a luptat 
împotriva noastră, gonindu-ne din cele mai bogate părţi ale 
acestor ţinuturi, hărţuindu-ne şi înarmând indigenii ca să 
ne poată respinge, când veneam să facem comerţ cu ei. 

S-a oprit o clipă uitându-se la belgian. 

— E foarte bogat, a reluat Zec. Dacă am putea găsi 
mijlocul să îl facem să ne plătească aur mult, nu numai că 
am fi răzbunaţi pe el, dar şi răsplătiți pentru tot ceea ce ne- 
a împiedicat să câştigăm de la indigenii protejaţi de el. 

Werper a scos o ţigară din tabachera sa de aur şi a aprins- 
0. 

— Ai vreun plan prin care îl poţi sili să plătească? a 
întrebat el. 

— Are o soţie, a replicat Ahmet Zec, despre care se spune 
că este foarte frumoasă. Am putea primi un preţ bun pe ea 
în târgul de la nord, dacă ne-ar veni prea greu să luăm o 
răscumpărare de la soţ. 

Werper şi-a aplecat uşor capul, rămânând pe gânduri. 
Ahmet Zec aştepta răspunsul. 

Puţinul ce a mai rămas bun în Albert Werper s-a revoltat la 
gândul de a vinde o femeie albă ca sclavă, trimiţând-o în 
mizeria unui harem arab. 

S-a uitat la Ahmet Zec. I-a văzut ochii îngustându-se şi a 
înţeles că bănuia intenţia lui de a se împotrivi. 

Dar ce-ar fi ajuns belgianul dacă refuza? Viaţa lui era în 
mâinile acestui barbar, care preţuia viaţa unui necredincios 
mai puţin decât pe a unui câine, iar Werper ţinea mult la 
viaţa lui. 


Dar la urma urmei, ce era pentru el femeia aceea? Era 
fără îndoială, o albă din lumea civilizată, aparţinând deci 
societăţii organizate din care el, ca proscris, nu mai făcea 
parte. 

Mâna oricărui alb s-ar fi putut ridica împotriva lui. Ea nu 
era prin urmare, decât un duşman firesc, iar dacă el refuză 
să fie de acord cu răpirea ei, Ahmet Zec l-ar fi ucis. 

— Stai pe gânduri? a murmurat arabul. 

— Nu, a răspuns Werper, cântăream şansele noastre de 
reuşită, precum şi răsplata mea. Ca european pot fi primit 
în casa şi la masa lor. Tu nu ai pe nimeni care ar putea face 
asta. Riscul însă este prea mare şi ar trebui să fiu bine 
plătit, Ahmet Zec. 

Un zâmbet de uşurare a trecut pe faţa banditului. 

— Bine te-ai gândit, Werper, a exclamat arabul bătându-l 
pe umăr. Meriţi să fii bine răsplătit şi voi avea grijă de asta. 
Acum să stăm şi să facem un plan, cum e mai bine să 
acţionăm. 

S-au aşezat pe un covor moale sub mătasea decolorată a 
cortului, odinioară plină de lucruri scumpe şi au vorbit încet 
până noaptea târziu. 

Erau amândoi înalţi şi purtau barbă, iar soarele şi vântul 
au făcut ca tenul belgianului să se apropie foarte mult de 
acela al unui arab. Werper a copiat fiecare amănunt al 
îmbrăcăminţii şefului său, aşa că la înfăţişare semăna cu un 
arab. 

Târziu de tot s-a sculat şi s-a retras în propriul său cort. A 
doua zi şi-a petrecut-o refăcându-şi uniforma de ofiţer 
belgian, luând de pe ea până şi cel mai mic semn care ar fi 
putut arăta că a fost confecţionată în scopuri militare. 

Dintr-o ladă conţinând o mulţime de obiecte furate, Ahmet 
Zec i-a dat o cască englezească şi o şa europeană, iar dintre 
sclavii săi negri şi oamenii săi i-a alcătuit o ceată de cărăuşi 
şi vânători, care conţinea toate elementele unei mici 
caravane a unui vânător de vânat mare. 


În capul acestei coloane, Werper a pornit din tabăra 
banditului arab Ahmet Zec. 

CAPITOLUL II - Pe drumul Oparului. 

Cu vreo două săptămâni mai târziu, John Clayton, lord de 
Greystoke, întorcându-se dintr-o inspecţie a întinselor sale 
domenii africane, a zărit o coloană de oameni care treceau 
peste câmpia situată între reşedinţa sa şi pădurea dinspre 
nord. 

Şi-a oprit calul ca să observe mica ceată de oameni care 
tocmai apărea de după o ridicătură de pământ. Ochii lui 
ageri au observat reflexul soarelui pe casca albă a unui om 
călare şi cu convingerea că un vânător european îi caută 
ospitalitatea, a dat pinteni calului, ieşind în întâmpinarea 
noului sosit. 

Peste o jumătate de oră, erau pe scările verandei din faţa 
locuinţei sale, recomandându-l pe domnul Jules Frecoult 
doamnei de Greystoke. 

— M-am rătăcit, acesta este adevărul, a explicat domnul 
Frecoult. Călăuza mea nu a fost nici o dată prin părţile 
acestea, iar oamenii pe care i-am luat din ultimul sat prin 
care am trecut, nu cunosc aceste locurile nici pe atât. Au 
dezertat acum două zile, aşa că am fost foarte norocos că 
întâmplarea ne-a favorizat să dăm peste ajutor. Nu ştiu ce 
ne-am fi făcut dacă nu vă găseam. 

Au hotărât ca Frecoult şi oamenii săi să rămână acolo 
câteva zile sau până când se vor simţi odihniţi. După aceea, 
lordul Greystoke le va da călăuze care îi vor conduce în 
siguranţă înapoi în ţinuturile pe care călăuza lui Frecoult se 
presupunea că le cunoaşte. 

Sub masca unui gentleman francez cu avere, Werper a 
avut prea puţină greutate să-şi înşele gazda şi să intre în 
grațiile lui Tarzan şi a soţiei acestuia. 

Dar cu cât rămânea mai mult acolo, cu atât îşi pierdea 
speranţa că-şi va putea îndeplini planurile cu uşurinţă. Lady 
Greystoke nu se îndepărta nici o dată singură de locuinţa ei, 
iar devotamentul sălbatic al războinicilor Waziri, care 


formau cea mai mare parte din oamenii lui Tarzan părea că 
închide orice posibilitate unei încercări cu succes dea o 
răpi. 

lar să mituiască pe vreunul dintre Waziri era cu neputinţă. 

A trecut o săptămână şi Werper nu a progresat deloc în 
îndeplinirea planului său, după cum socotea el, în afară de 
ziua sosirii lui acolo. 

Dar chiar în momentul când aproape că a ajuns la 
disperare, s-a întâmplat ceva care i-a reînnoit speranţa, 
făcându-l să se gândească la o răsplată mai mare decât 
banii pentru răscumpărarea femeii. 

La reşedinţă a sosit un curier cu poşta săptămânală şi 
lordul de Greystoke şi-a petrecut toată după-amiaza în 
biroul său, citind şi răspunzând la scrisori. 

Seara, la cină, părea distrat şi imediat după masă, s-a 
scuzat şi s-a retras, urmat de lady Greystoke după câteva 
minute. 

De pe veranda unde rămăsese, Werper a putut auzi vocile 
lor într-o discuţie aprinsă şi închipuindu-şi că se petrece 
ceva neobişnuit, s-a ridicat uşor din scaunul său. 
Ascunzându-se în umbra tufişurilor de pe lângă verandă, s- 
a strecurat până sub fereastra camerei în care vorbeau 
lordul şi lady Greystoke. 

Acolo a tras cu urechea şi a obţinut un rezultat neaşteptat, 
deoarece de la primele cuvinte, o mare surescitare a pus 
stăpânire pe el. Lordul de Greystoke vorbea cu lady de 
Greystoke. 

— Nu am avut nici o dată încredere în siguranţa acelei 
societăţi, zicea ea, dar îmi pare de necrezut să fi dat 
faliment cu o sumă atât de mare, doar dacă nu au fost nişte 
maşinaţiuni necinstite. 

— Asta bănuiesc şi eu, a răspuns Tarzan, dar oricare ar fi 
cauza, cert este faptul că am pierdut tot ce aveam şi nu-mi 
rămâne altceva de făcut decât să mă întorc la Opar şi să 
mai iau ceva aur. 


— John, a strigat lady Greystoke, nu este un alt mijloc? Nu 
pot suporta gândul să te întorci în acel loc îngrozitor. 

Werper a simţit un tremur în vocea ei. 

— Mai bine trăiesc restul vieţii în sărăcie decât să ştiu că 
înfrunţi primejdiile din Opar. 

— Să nu ai nici o frică, a asigurat-o Tarzan râzând. Sunt eu 
în stare să am grijă de mine, iar de nu, Wazirii care mă vor 
însoţi vor avea grijă să nu mi se întâmple nimic rău. 

— Au mai fugit ei odată din Opar lăsându-te în voia soartei, 
îi aminti ea. 

— Nu mai fac ei aşa ceva a doua oară, o linişti el. Chiar şi 
atunci le-a fost ruşine şi veneau înapoi când i-am întâlnit. 

— Dar poate sunt alte mijloace, a insistat ea. 

— Nu există nici un alt mijloc măcar pe jumătate atât de 
uşor de a obţine o nouă avere decât de a merge direct la 
comoara din Opar şi a o aduce încoace, a răspuns el. 

A continuat apoi cu gândul să o liniştească: 

— lau eu toate măsurile, Jane dragă, aşa că locuitorii de 
acolo nu vor şti nici o dată că m-am întors acolo şi le-am luat 
o porţie din comoara lor, de a cărei existenţă nici măcar nu 
ştiu. 

Tonul său categoric a încredinţat-o pe lady Greystoke că 
orice cuvânt împotriva acestei idei ar fi fost de prisos, aşa 
că a schimbat subiectul discuţiei. 

Werper a mai rămas acolo ca să asculte, alte câteva 
minute, iar după aceea, încredinţat că a auzit tot ce era 
necesar şi fiindu-i teamă să nu fie descoperit, s-a întors pe 
verandă, unde a fumat câteva ţigări una după alta. 

A doua zi de dimineaţă, la cafea, Werper le-a comunicat 
intenţia de a pleca în curând şi i-a cerut lui Tarzan 
permisiunea să vâneze în drumul său animale mari în 
ţinuturile Wazirilor, drept pe care Tarzan i l-a acordat 
bucuros. 

Belgianul a avut nevoie de două zile să se pregătească de 
plecare, dar în cele din urmă a plecat cu caravana lui, 


însoţit de un singur Waziri, pe care i l-a dat împrumut lordul 
de Greystoke. 

Ceata lui Werper a făcut doar un marş scurt, când el s-a 
prefăcut bolnav şi i-a anunţat că va rămâne unde se afla 
până când se va însănătoşi. 

Deoarece ajunseseră numai la o mică distanţă de 
reşedinţa lui Tarzan, a dat drumul războinicului Waziri, 
spunându-i că va trimite după el de îndată ce va fi în stare 
să-şi continue călătoria. 

Îndată ce acesta a plecat, belgianul l-a chemat în cortul 
său pe unul dintre oamenii de încredere ai lui Ahmet Zec şi 
l-a trimis să pândească plecarea lui Tarzan, cu ordinul ca 
acesta să se întoarcă imediat şi să-i dea de veste momentul, 
precum şi direcţia în care a pornit englezul. 

Nu a avut mult de aşteptat, căci trimisul său s-a întors 
chiar a doua zi cu vestea că Tarzan a plecat în dimineaţa 
aceea în direcţia sud-est, împreună cu o ceată de cincizeci 
de războinici Waziri. 

Werper i-a scris o scrisoare lungă lui Ahmet Zec şi 
chemându-şi un om de încredere, i-a înmânat-o. 

— Trimite chiar acum un curier până la Ahmet Zec cu 
scrisoarea aceasta, a spus Werper. Tu vei rămâne aici în 
tabără, aşteptând noi ordine de la el sau de la mine. Dacă 
vine cineva de la fermă, spune-i că sunt foarte bolnav şi că 
nu pot să văd pe nimeni. 

A reluat discuţia după o mică pauză: 

— Acum pregăteşte-mi şase sclavi şi şase oameni înarmaţi, 
cei mai puternici şi mai curajoşi din toată caravana. Eu mă 
duc după englez, să descopăr unde este ascuns aurul său. 

lată deci, că pe când Tarzan, rămas numai în pielea de 
căprioară peste şolduri şi înarmat cu armele primitive ce îi 
erau atât de dragi, îşi conducea războinicii către cetatea 
moartă a Oparului, Werper, renegatul, îl urmărea pas cu 
pas, în lungile zile călduroase, făcându-şi noaptea tabăra în 
apropiere de ei. 


Pe când ei înaintau astfel, Ahmet Zec călărea cu toţi 
oamenii lui spre sud, către ferma lui Greystoke. 

Pentru Tarzan această expediţie era ca şi o excursie făcută 
într-o zi de sărbătoare. Civilizaţia lui, în cel mai bun caz, se 
limita numai la strat subţire, pe care îl dădea jos odată cu 
îmbrăcămintea incomodă europeană, de câte ori avea un 
pretext plauzibil. 

Numai dragostea sa nemărginită pentru soţia sa îl mai 
reţinea să păstreze o aparenţă de om civilizat, situaţie în 
care ura pretenţiile şi ipocriziile din jurul lui. 

Cu viziunea clară a unei minţi curate, pătrunsese până în 
miezul putred din inima lucrurilor: lăcomia laşă pentru 
linişte şi confort şi protejarea drepturilor de proprietate. 

Ştia că frumuseţea vieţii, arta, muzica şi literatura, se 
datorau acestei civilizaţii, dar mai ştia că ele există şi în 
afara acestei civilizaţii. 

— Arată-mi mie, zicea adesea, dacă vreunul din indivizii 
aceştia graşi şi bogaţi a dat naştere vreodată unui ideal 
frumos. Numai prin încrucişarea armelor, prin lupta pentru 
existenţă în mijlocul primejdiei şi a morţii, în faţa lui 
Dumnezeu, care se manifestă prin desfăşurarea forţelor 
teribile ale naturii... numai atunci ia naştere ce este mai 
frumos şi mai bun în inima şi creierul omenesc. 

De aceea Tarzan se întorcea întotdeauna la Natură, după 
cum un îndrăgostit s-ar duce la o întâlnire mult amânată, 
după ce a stat un timp între zidurile unei închisori. 

Waziri lui erau mai civilizaţi, în esenţă, decât el. Ei îşi 
găteau carnea înainte de a o mânca şi considerau drept 
scârboase multe din felurile de mâncare pe care Tarzan le 
mâncase cu poftă toată viaţa lui. 

Dar atât de perfid este virusul ipocriziei că până şi 
curajosul Tarzan ezita să dea curs poftelor sale fireşti în 
faţa lor. Mânca şi el carne friptă, dar ar fi preferat-o crudă 
şi nepreparată. 

Vânatul îl ucidea cu sulița şi cu săgeți, când ar fi vrut să 
sară asupra lui din ascunzătoare şi să-şi înfigă colții în 


beregata animalului surprins. 

În cele din urmă însă, vocea laptelui pe care-l supsese la 
sânul sălbaticei sale mame adoptive a fost mai puternic în el 
şi nu a mai putut rezista poftei pentru sângele cald al 
vânatului proaspăt ucis, iar muşchii lui zvâcneau de 
nerăbdare să înfrunte codrul, în lupta pentru existenţă, 
care fusese singurul său drept din naştere, în primii 
douăzeci de ani ai vieţii sale. 

CAPITOLUL III - Nostalgia junglei. 

Tulburat de aceste porniri foarte puternice, Tarzan stătea 
întins, fără să poată dormi, într-o noapte, în tabără 
înconjurată de mărăcini care apărau oarecum mica ceată 
de eventualele atacuri ale marilor animale carnivore din 
junglă. Un singur războinic somnoros a rămas de gardă 
lângă focul care trebuia întreţinut în permanenţă şi de care 
fiinţa cu ochi strălucitori se temea. 

Urletul şi mârâitul marilor feline se amestecau cu 
nenumăratele zgomote ale locuitorilor mai mici din junglă, 
parcă numai pentru a aţâţa flacăra sălbatică din pieptul 
lordului englez crescut în codru. 

Se zvârcoli fără somn pe patul său de ierburi, mai bine de 
o oră, dar după aceea s-a sculat ca o umbră, fără zgomot şi 
pe când războinicul Waziri stătea întors cu spatele spre el, a 
sărit gardul de mărăcini, fără să îi pese de ochii înflăcăraţi 
de dincolo. 

S-a aruncat tăcut într-un copac şi a dispărut. 

Un timp oarecare a alergat prin copaci numai pentru 
plăcerea ce o simţea că se află acolo, aruncându-se distanţe 
mari prin aer, de la un copac uriaş al pădurii până la altul. 

După aceea s-a urcat pe crengile uşoare din vârful 
copacilor, unde luna lumina în toată splendoarea ei, iar un 
vânt uşor răcorea aerul. 

Acolo s-a oprit ridicându-şi faţa către Goro, luna. A stat un 
moment cu mâna ridicată, tremurându-i pe buze strigătul 
fioros al antropoidului, pe care însă îl opri la timp, ca să nu-i 


stârnească pe Waziri care cunoşteau destul de bine 
cumplita chemare a stăpânului lor. 

A mers apoi mai încet, furişându-se cu băgare de seamă, 
pentru că acum dorea să ucidă. 

A coborât pe pământ, în întunericul de nepătruns din jurul 
trunchiurilor de copaci, sub vegetaţia care atârna de pe 
crengi în jos. 

Din când în când, se apleca cu nasul până jos. 

A căutat şi a găsit în curând o cărare largă pe care o fac 
animalele când merg de multe ori pe acelaşi drum într-un 
scop anumit: la un loc de adăpat, de exemplu. 

Aşteptarea i-a fost în curând răsplătită, simțind mirosul 
proaspăt a lui Bara, cerbul. A salivat şi un mormăit surd i-a 
scăpat de pe buze. 

A dispărut acum şi ultimul rest al unei existenţe artificiale. 
Era din nou vânătorul primitiv, primul om, pe treapta cea 
mai înaltă a dezvoltării antropoizilor. 

A urmărit în susul vântului urma mirosului specific cu un 
simţ care întrecea atât de mult pe acela al unui om obişnuit, 
că este cu neputinţă să îl caracterizăm cu o măsură 
oarecare. 

E] se ţinea fără greş după urma mirosului plăcut, 
pătrunzător, lăsat de piciorul lui Bara, deşi era des 
întretăiată de mirosul mai greu al carnivorelor şi de 
duhoarea lui Horta, mistrețul. 

În sfârşit, mirosul cerbului l-a atenţionat pe Tarzan că 
vânatul este pe aproape. S-a urcat din nou în copac, pe 
crengile cele mai joase, de unde putea să observe pământul 
şi să prindă cu urechea şi cu nasul cel mai mic semn că şi-a 
ajuns prada. 

Şi nici nu a trecut mult până când a putut să îl vadă pe 
Bara stând atent la marginea unei poieniţe scăldate în 
lumina lunii. 

S-a strecurat fără zgomot printre crengi până a ajuns 
chiar deasupra cerbului. În mâna dreaptă avea cuțitul lung 


de vânătoare al tatălui său, iar în inimă, pofta de a ucide a 
unui carnivor. 

O singură clipă a stat nemişcat sus pe creangă, deasupra 
animalului care nu bănuia nimic, apoi s-a aruncat asupra 
lui. Izbitura greutăţii corpului său a trântit cerbul în 
genunchi, iar înainte ca acesta să se poată scula, cuțitul i-a 
şi străpuns inima. 

Apoi Tarzan s-a sculat de pe corpul animalului pe care l-a 
ucis pentru a da drumul, în faţa lunii, teribilului său strigăt 
de victorie. Însă vântul a adus până la nasul său ceva care |- 
a făcut să rămână tăcut şi nemişcat ca o statuie. 

Ochii lui sălbatici au scânteiat în direcţia de unde i-a adus 
vântul acel miros, iar după o clipă a văzut iarba de la 
marginea poienii desfăcându-se. Numa, leul, venea păşind 
maiestuos. 

Ochii lui galben-verzui erau aţintiţi asupra lui Ilarzan, şi 
oprindu-se la o mică distanţă, privi cu invidie vânatul, 
pentru că lui Numa nu-i mersese bine în seara aceea. 

De pe buzele omului izbucni un mârâit puternic de 
prevenire. Numa a răspuns şi el, dar fără să înainteze, 
stând locului şi bătând din coadă încet, în timp ce Tarzan, 
încălecat pe prada sa, îşi tăia o porţie bună din cerb. 

Numa îl privea cu o mânie şi furie crescândă, văzându-l 
cum muşcă cu poftă din carnea caldă. A scos mârâituri 
sălbatice de ameninţare. 

S-a întâmplat ca tocmai acest leu să nu fi venit nici o dată 
în contact cu Tarzan al maimuţelor, aşa că era buimăcit de 
ceea ce vedea. Iată o fiinţă care după înfăţişare şi miros, 
părea a fi om. Numa mai gustase carne de om şi ştia că deşi 
nu este din cele mai gustoase, totuşi omul este animalul cel 
mai uşor de ucis. 

Dar mârâiturile feroce ale acestei fiinţe îi aminteau de alţi 
adversari îngrozitori de-ai săi. 

Această impresie l-a făcut să se oprească, cu toate că 
mirosul de carne proaspătă de cerb îi aţâţa pofta până la 
nebunie. 


Tarzan îl pândea necontenit, ghicind ce se petrecea în 
micul creier al carnivorului şi bine a făcut, deoarece, în cele 
din urmă Numa nu s-a mai putut stăpâni sa aştepte. 

Îşi plezni deodată coada dreapta şi ţeapănă, dar în aceeaşi 
clipă, omul maimuţelor, ştiind ce înseamnă acest semnal, a 
apucat între dinţi restul din pulpa de cerb şi a sărit pe 
creanga copacului din apropiere. 

Numa sărise şi el, venind cu o iuţeală asemănătoare cu a 
unui tren expres. 

Retragerea lui Tarzan nu era o indicație a vreunui 
sentiment de frică. Viaţa din junglă este întocmită după alte 
rânduieli decât ale noastre şi alte criterii domnesc acolo. 

Dacă Tarzan ar fi fost flămând, fără îndoială că ar fi stat 
locului şi ar fi înfruntat atacul leului. 

O mai făcuse el şi în alte ocazii, de multe ori, după cum 
chiar el însuşi atacase lei în trecut. Dar acum pe lângă 
faptul că nu era flămând, luase cu el mai multă carne crudă 
decât ar fi putut mânca. 

Cu toate acestea, privea cu, destulă neplăcere la Numa, 
care sfâşia carnea animalului ucis de altul. 

Acest Numa străin trebuia pedepsit. Tarzan s-a gândit să 
chinuie fiara. 

În apropiere se aflau mai mulţi copaci cu fructe mari, grele 
şi tari. Tarzan s-a aruncat într-unui din aceştia, cu uşurinţa 
unei veveriţe. 

După aceea, a început un bombardament în toată regula, 
care l-a făcut pe Numa să scoată nişte răcnete de se 
cutremura pământul. Tarzan lovea încontinuu leul cu 
fructele acelea tari. 

Era cu neputinţă pentru Numa să poată mânca sub ploaia 
aceea de fructe tari. Nu putea decât să urle şi să mârâie. 

În cele din urmă, ă plecat de lângă cadavrul lui Bara, 
cerbul. 

Porni răcnind şi foarte furios, dar nu a ajuns decât până la 
marginea poienii unde a amuţit. Tarzan l-a văzut aplecându- 


şi capul, lungindu-se cu corpul aproape de pământ şi cu 
coada tremurând. 

În poziţia aceasta, fiara s-a furişat spre copacii din partea 
opusă lui Iarzan. 

Tarzan a devenit foarte atent. Şi-a înălţat capul şi a mirosit 
vântul uşor dinspre pădure. 

Ce i-a atras oare atenţia lui Numa, făcându-l să plece tiptil, 
fără să mai arunce o singură privire spre locul înfrângerii 
sale? 

În timp ce leul dispărea printre copacii din partea cealaltă 
a poienii, vântul uşor care bătea înspre Tarzan i-a adus 
dezlegarea acestei enigme privind noua atitudine a leului. 

Mirosea a om. 

Agăţând de creanga unui copac restul din pulpa cerbului, 
Tarzan şi-a şters palmele pline de grăsime pe pulpe, 
pornind în urmărirea lui Numa. 

O cărare de elefant, largă şi bine bătătorită, începea chiar 
din marginea poienii. Numa s-a furişat paralel cu ea, în timp 
ce deasupra lui mergea Tarzan prin copaci, ca o umbră a 
răzbunării. 

Marea felină sălbatică şi omul sălbatic care o urmărea, au 
văzut prada aproape în acelaşi timp, deşi amândoi ştiau 
despre ea că e un om negru, cu mult înainte ca el să fi 
apărut înaintea ochilor lor. 

Nărilor lor sensibile au detectat imediat mirosul, iar 
Tarzan şi-a dat seama că este mirosul unui băştinaş 
necunoscut bătrân şi de sex masculin, deoarece rasa, vârsta 
şi sexul îşi au mirosul lor specific. 

Era într-adevăr un bătrân care mergea singur prin jungla 
întunecoasă, un om de statură medie, zbârcit, tatuat bizar 
şi îmbrăcat sumar, cu o piele de hienă pe umeri. Capul 
animalului era împăiat. 

Tarzan a recunoscut însemnele unui vrăjitor negru şi a 
aşteptat cu o plăcere sălbatică ca leul să atace, pentru că 
lui nu îi plăceau vrăjitorii. În momentul însă când Numa a 
atacat, Tarzan şi-a adus aminte deodată că leul îi furase 


vânatul cu câteva minute mai înainte, iar răzbunarea nu 
trebuia să întârzie. 

Negrul nu a observat primejdia decât numai atunci când a 
auzit trosnetul crengilor sub labele lui Numa. Şi-a întors 
capul să vadă ce este, dar în clipa în care a zărit leul fioros 
cu coama neagră, era prea târziu. 

În acelaşi moment, Tarzan a sărit de pe creangă drept în 
spinarea leului, iar în momentul când a atins leul, i-a şi 
înfipt cuțitul, până la plăsele, sub umărul stâng. Apoi şi-a 
pus mâna dreaptă în coama lui stufoasă, dinţii în beregată, 
iar cu picioarele l-a cuprins de mijloc. 

Scoţând un urlet de durere şi furie, fiara s-a ridicat pe 
picioarele din spate şi s-a trântit pe spate. Dar Tarzan se 
ţinea bine de coamă, împlântând mereu cuțitul între 
coastele leului. 

Numa se rostogolea furios, muşcând şi lovind aerul, urlând 
şi mârâind îngrozitor, în sălbatica sa încercare de a ajunge 
până la omul pe care îl avea în spinare. 

De mai multe ori Tarzan era cât pe aici să dea drumul 
leului. Era lovit şi acoperit de sângele lui Numa şi de praful 
de pe cărare, dar nici o clipă măcar nu şi-a încetat atacul 
sălbatic şi strânsoarea din spatele adversarului său. 

Dacă ar fi încetat lupta pentru o singură clipă, ar fi ajuns 
imediat în ghearele sau colții puternici ai leului. Şi am fi 
asistat la sfârşitul acestei povestiri despre lordul englez 
crescut în junglă. 

Vrăjitorul a rămas locului, acolo unde a căzut sub 
greutatea leului, sfâşiat şi sângerând. Nefiind în stare să se 
mişte, se uita la îngrozitoarea luptă dintre aceşti doi stăpâni 
ai pădurii. 

Ochii îi sticleau ciudat, iar buzele zbârcite se mişcau pe 
gingiile fără dinţi, şoptind rugăciuni stranii către zeii 
religiei sale. 

Un timp oarecare nu a avut nici o îndoială privind 
rezultatul luptei. Era sigur că străinul cel alb va fi ucis de 
teribilul animal. 


Cine a mai auzit ca un singur om, înarmat numai cu un 
cuţit, să poată ucide o fiară atât de puternică? 

După puţin timp însă, ochii i s-au dilatat şi a început să 
aibă oarecare bănuieli. 

Ce fel de creatură minunată era aceasta care se bate cu 
un leu şi rezistă acestei puternice fiare? 

Mintea lui a început să adune imagini din tinereţea lui 
care se părea că au dispărut cu totul. Amintirile s-au 
derulat încet, până când au dat peste un tablou aproape 
şters şi îngălbenit de anii care trecuseră. 

Tabloul reprezenta un tânăr mlădios cu pielea albă, sărind 
printre copaci, însoţit de o ceată de maimuțe antropoide 
enorme. 

Bătrânul a clipit repede din ochi, de parcă ar fi vrut să îşi 
alunge spaima care l-a cuprins, teama superstiţioasă a 
oamenilor care cred în stafii, în spirite şi în demoni. 

În gândurile ce le depăna, a ajuns din nou la rezultatul 
luptei din fata ochilor săi, dar gândurile sale de la început 
au suferit o totală schimbare. 

Acum ştia că zeul din codru îl va ucide cu siguranţă pe 
Numa. 

De aceea era şi mai îngrozit de soarta ce îl aştepta din 
partea învingătorului, cu mult mai rea decât moartea sigură 
şi instantanee din partea leului feroce. 

L-a văzut pe leu slăbind din cauza pierderii de sânge. L-a 
observat cum îi tremurau labele puternice, apoi în sfârşit, a 
văzut fiara prăbuşindu-se fără să se mai ridice. 

Apoi s-a uitat la zeul sau demonul codrului ridicându-se 
deasupra învinsului şi punându-şi un picior pe cadavrul 
care se mai zbătea încă. Albul şi-a ridicat fata spre lună şi a 
scos un strigăt atât de cumplit încât bătrânului negru i-a 
îngheţat şi puţinul sânge care curgea în vinele vrăjitorului. 

CAPITOLUL IV - Vrăjitorul. 

Tarzan şi-a concentrat acum toată atenţia asupra 
bătrânului. Nu l-a ucise pe Numa ca să-l salveze pe negru. 
Nu a făcut altceva decât se răzbunase pe leu, dar acum 


văzându-l pe bătrân că zace neajutorat şi moare sub 
privirile sale, ceva care semăna a milă a intrat în inima lui 
sălbatică. 

În tinereţe l-ar fi ucis pe vrăjitor fără cea mai mică ezitare, 
dar civilizaţia l-a influenţat îmblânzindu-l, după cum se 
întâmplă cu toate popoarele şi rasele cu care această 
civilizaţie vine în contact. 

În cazul lui Tarzan, această schimbare nu a mers atât de 
departe ca să-i insufle sentimentul fricii sau să-l facă slab de 
înger. 

El nu a văzut decât un bătrân suferind şi în pragul morţii. 
S-a aplecat pipăindu-i rănile şi a încercat să îi oprească 
sângele care îi curgea din răni. 

— Cine eşti tu? a întrebat bătrânul cu o voce tremurândă. 
— Eu sunt Tarzan, Tarzan al maimuţelor, a răspuns el cu 
ceva mai multă mândrie în voce decât dacă ar fi spus: sunt 

John Clayton, lord de Greystoke. 

Vrăjitorul s-a cutremurat şi a închis ochii. Când i-a 
redeschis, se citea în ei resemnarea faţă de teribila soartă 
ce îl aştepta din partea acestui demon temut din pădure. 

— De ce nu mă ucizi? a întrebat el. 

— De ce te-aş ucide? a întrebat la rândul lui, Tarzan. Nu 
mi-ai făcut nici un rău şi în afară de asta, tot eşti pe moarte. 
Numa, leul, te-a ucis. 

— Nu mă vei omori? 

O mare mirare şi neîncredere se simţea în vocea 
tremurătoare a bătrânului negru. 

— Desigur ca nu, chiar aş vrea să te salvez dacă aş putea, 
dar nu se poate. Dar de ce crezi că eu te-aş omort? 

Bătrânul a tăcut un moment, iar când a vorbit din nou, se 
vedea că face efort ca să-şi adune curajul. 

— Te cunosc de demult, zise el, din vremea când cutreierai 
jungla din ţinuturile satului Mong. Eu eram vrăjitorul 
satului atunci când i-ai ucis pe Long şi pe ceilalţi. Intrai prin 
colibele noastre şi furai săgețile otrăvite. 

Bătrânul s-a oprit ca să îşi tragă răsuflarea 


— La început nu te-am recunoscut, dar pe urmă mi-am 
adus aminte: erai maimuța cu pielea albă, care trăiai cu 
maimuţele acelea păroase care ne făceau viaţa 
insuportabilă în satul Mong. Eşti zeul pădurii, Munago- 
Keewati, căruia îi puneam hrană afară la porţile noastre şi 
care venea şi o mânca. Spune-mi, a reluat el după o clipă de 
gândire, eşti om sau drac? 

Lui Tarzan îi venea să râdă. 

— Sunt om, a răspuns el. 

Bătrânul a oftat şi a clătinat din cap. 

— Ai încercat să mă salvezi din ghearele lui Numa, a zis el, 
iar acum te voi răsplăti, pentru că sunt un mare vrăjitor. 

S-a uitat la Tarzan cu atenţie, apoi a continuat. 

— Ascultă-mă, albule! Văd zile negre înaintea ta. Este 
scrisă această soartă în propriul meu sânge, cu care mi-am 
mânjit palma. Un zeu mai mare decât tine se va ridica 
împotriva ta şi te va învinge. Întoarce-te de unde ai venit, 
Munago-Keewati! întoarce-te până mai este vreme. Şi 
înainte şi înapoia ta sunt primejdii, dar mai mare este aceea 
unde te duci. Văd... 

Bătrânul s-a oprit deodată, scoțând un suspin adânc, apoi 
s-a încolăcit şi a murit. Tarzan s-a oprit şi l-a privit, 
întrebându-se ce mai văzuse vrăjitorul. 

Era foarte târziu când Tarzan s-a întors în tabăra, 
culcându-se din nou printre războinicii lui. Nimeni nu l-a 
văzut plecând, nimeni nu l-a văzut venind. 

S-a gândit, până să adoarmă, la cele ce i-a spus bătrânul 
vrăjitor şi tot la acest lucru s-a gândit şi după ce s-a sculat, 
dar nu s-a întors acasă, pentru că nu ştia ce este frica. 

Şi totuşi, dacă ar fi ştiut ce o aşteaptă pe aceea pe care o 
iubea mai mult decât pe oricine pe lume, ar fi zburat prin 
copaci până la ea, lăsând aurul din Opar să rămână pe veci 
ascuns. 

Tot în dimineaţa aceea, în urma lui, un alb se gândea la 
ceva ce auzise în timpul nopţii şi era aproape să uite de 
planul lui, hotărât să se înapoieze de unde a venit. 


Era Werper, care auzise în tăcerea nopţii, departe pe 
drumul ce urma să îl parcurgă, un sunet care i-a umplut 
sufletul de groază. A fost un sunet cum nu mai auzise nici o 
dată până atunci, în toată viaţa lui. 

Se părea că nu provenea din plămânii vreunei fiinţe create 
de Dumnezeu. 

A auzit strigătul de victorie al maimuţoiului, aşa cum i-a 
dat drumul Tarzan în faţa lui Goro, luna. Dar belgianul s-a 
cutremurat, ascunzându-şi faţa în mâini. 

Acum chiar, în plina lumină a zilei, a tremurat din nou 
gândindu-se la acel sunet şi ar fi fugit de primejdia 
necunoscută pe care părea că o prezice ecoul acelui sunet 
îngrozitor, dacă n-ar fi avut o groază şi mai mare de Ahmet 
Zec, stăpânul său. 

Tarzan al maimuţelor şi-a continuat drumul către zidurile 
ruinate ale Oparului, iar Werper se furişa după el, ca un 
şacal. Numai Dumnezeu ştia ce-i aşteaptă pe amândoi! 

Tarzan s-a oprit la marginea acelei văi uitate, de unde se 
vedeau turnurile aurite şi clădirile din Opar. S-a hotărât ca 
fiecare pas al expediției să se facă cu cea mai mare atenţie, 
aşa că se va duce mai întâi el singur în recunoaştere, în 
timpul nopţii, până la camera cu comoara. 

A pornit de îndată ce s-a lăsat seara, iar Werper, care 
urcase stâncile singur în urma cetei lui Tarzan şi a stat 
ascuns toată ziua după bolovanii mari din vârful muntelui, l- 
a urmărit pe furiş. 

Belgianul a putut să se ascundă şi să-l urmărească pe 
Tarzan în valea plină de bolovani, până la stânca cea mare 
de granit din afara oraşului, unde era intrarea în tunelul ce 
ducea la comoară. 

L-a văzut pe Tarzan urcându-se cu uşurinţă pe peretele 
aproape neted al înaltei stânci. Werper agăţându-se cu frică 
în timpul acelui urcuş primejdios, transpirând la tot pasul, 
aproape paralizat de groază, dar împins de lăcomie, şi-a 
urmat drumul în sus, până când în cele din urmă, a ajuns în 
vârful stâncii. 


Tarzan nu se vedea niciunde. 

Un timp Werper a stat ascuns după una dintre stâncile mai 
mici, presărate pe muchia peretelui de granit. Nevăzând şi 
neauzind nici o mişcare din partea englezului, a ieşit şi el 
din ascunzătoare. 

S-a gândit să facă o cercetare sistematică a locului, în 
speranţa că va putea descoperi unde se află comoara şi va 
fugi mai înainte ca Tarzan să se întoarcă, din locul de unde 
dispăruse. 

Dorinţa lui imediată era numai să ştie unde se află aurul, 
astfel că după plecarea lui Tarzan, să vină cu oamenii lui şi 
să ia cu el atât aur cât vor putea duce. 

A găsit deschizătura îngustă ce ducea în jos până în inima 
stâncii, pe scările uzate ale intrării de granit. 

A coborât scările până la gura întunecoasă a tunelului în 
care dispăreau scările, dar acolo se opri fiindu-i teamă să 
intre, ca nu cumva să se întâlnească cu Tarzan, dacă acesta 
s-ar fi înapoiat. 

Lordul de Greystoke pipăia peretele de-a lungul 
trecătoarei stâncoase, până a ajuns la uşa de stejar. 

A deschis-o imediat şi a intrat în camera cu comoara, unde 
cu multe veacuri înainte fuseseră aşezate, în şiruri înalte, 
preţioasele lingouri pentru căpeteniile acelui mare 
continent care zace acum inundat în apele Atlanticului. 

Nici un zgomot nu întrerupea tăcerea bolţii subterane. Nu 
era nici un indiciu că altcineva ar mai fi descoperit acea 
avuţie inutilă, de când Tarzan o vizitase ultima dată. 

Satisfăcut, a pornit înapoi spre ieşirea de pe culmea 
dealului stâncos. 

Werper, ascuns după un colţ de stâncă, îl pândea cu 
încordare. L-a văzut apărând din umbra scărilor, înaintând 
până la marginea stâncii, cu faţa spre valea de unde Wazirii 
aşteptau semnalul stăpânului lor. 

Werper a ieşit pe furiş din ascunzătoare şi a păşit în 
întunericul scării. A dispărut pe drumul ce ducea la 
comoara ascunsă. 


Tarzan, oprindu-se la marginea stâncii, a dat drumul unui 
sunet fioros, asemănător răgetului de leu. Încă de două ori, 
la intervale regulate, şi-a repetat chemarea, rămânând să 
asculte câteva minute, după ce ecourile celei de a treia 
chemări s-au stins în depărtare. 

De departe, de dincolo de vale, a ajuns până la elun 
răspuns, apoi încă o dată, de două ori, de trei ori. Basuli, 
căpitanul Wazirilor, l-a auzit şi i-a răspuns. 

Tarzan s-a întors şi a pornit din nou către camera comorii, 
ştiind că peste câteva ore vor sosi indigenii, gata să ducă cu 
ei această avere, în forma ciudată pe care o aveau 
lingourile de aur din Opar. 

Între timp însă, va duce el singur cât va putea mai mult din 
preţiosul metal, sus pe stâncă. 

Şase dramuri a făcut el în cele cinci ore, până când Basuli 
a ajuns la stâncă, transportând în total un număr de 
patruzeci şi opt de lingouri până la marginea stâncii. 

De fiecare dată ducea o greutate care ar fi doborât alţi doi 
oameni, dar corpul lui uriaş nu arăta nici cel mai mic semn 
de oboseală. Mai târziu, i-a ajutat pe războinicii săi, negri ca 
abanosul, să se ridice pe stâncă cu ajutorul frânghiei pe 
care au adus-o pentru acest scop. 

De şase ori s-a întors Tarzan în camera comorii şi de şase 
ori Werper, belgianul, s-a ascuns, tremurând în umbra rece, 
într-un colt al intrării. 

Englezul a mai venit şi a şaptea oară, dar de dată aceasta 
avea cu el cincizeci de luptători, transformați în cărăuşi. 
Pentru nimeni în lume ei nu ar fi ascultat o comandă pentru 
a căra asemenea greutăţi, în afară de acest alb cu suflet 
nobil şi muşchi de otel. 

Au mai scos cu acest prilej, încă cincizeci şi două de 
lingouri mari, făcând un total de o sută, pe care Tarzan avea 
intenţia să le ia cu el. 

În timp ce ultimul dintre Waziri ieşea din cameră, Tarzan 
s-a întors să mai privească o dată fabuloasa avere, în care 


cele două incursiuni ale sale abia că au lăsat ceva goluri 
MICI. 

Înainte de a stinge singura luminare pe care a adus-o 
pentru a-i lumina calea şi a cărei flacără mică înlătura 
întunericul de nepătruns în care zăcuse de veacuri această 
cameră uitată de oameni, gândurile lui au revenit la prima 
împrejurare care l-a adus în această cameră a comorii. 
Dăduse din întâmplare peste această cameră, în timp ce 
fugea din subteranele templului unde fusese ascuns de La, 
marea preoteasă a celor care se închinau la soare. 

Şi-a amintit scena din templu, când zăcea întins pe altarul 
de sacrificiu. S-a gândit la marea preoteasă La, care ţinea 
pumnalul ridicat deasupra lui. 

Şi-a adus aminte de şirurile de preoţi care aşteptau într-un 
extaz isteric, plin de fanatism, prima ţâşnire a sângelui cald 
al victimei, pentru a-şi umple cupele de aur şi să-l bea în 
gloria „Zeului înflăcărat”. 

Brutala şi sângeroasa întrerupere a lui Tha, preotul 
înnebunit, îi trecu deasemenea pe dinaintea ochilor, ca şi 
fuga credincioşilor în faţa nebuniei acelei creaturi hidoase. 
S-a gândit apoi la atacul asupra lui La, precum şi la partea 
pe care a, avut-o el în tragedia aceea, când se bătuse cu 
furiosul oparian, lăsându-l mort la picioarele preotesei, pe 
care el ar fi profanat-o. 

Acestea şi multe altele trecură prin mintea lui Tarzan pe 
când stătea lângă mormanele de metal galben. 

Se întreba dacă La mai domneşte în templul cetăţii ruinate 
ale cărei ziduri dărâmate îşi aveau temeliile în jurul lui. 

Fusese ea oare, în cele din urmă, silită să se mărite cu 
vreunul din urâţii ei preoţi? Era într-adevăr o soartă 
cumplită pentru o fată frumoasă ca ea! 

În sfârşit, Tarzan s-a dus până la luminarea ce pâlpâia într- 
un colţ şi i-a stinse lumina slabă, pornind către ieşire. 

În spatele lui, aşteptându-l să plece, era belgianul. Acum a 
aflat secretul pentru care venise şi se putea întoarce la 


oamenii care îl aşteptau. Îi va duce la comoară şi vor lua cu 
ei tot aurul ce ar fi putut să-l ducă. 

Wazirii au ajuns la capătul exterior al tunelului şi urcau 
scara spre aerul proaspăt şi lumina stelelor de pe muchia 
stâncoasă a dealului, înainte ca Tarzan să se fi scuturat de 
gândurile negre care l-au oprit acolo şi să pornească după 
ei. 

Încă odată, poate ultima dată, gândea el, a închis uşa 
masivă a camerei cu comoara. Dar în întuneric, în urma lui, 
Werper s-a sculat în picioare, întinzându-şi muşchii amorţiţi. 

A întins o mână, mângâind cu drag lingourile de aur din 
mormanul cel mai apropiat. Ridicând bucata masivă de aur 
din locul unde stătuse neclintit de veacuri, l-a cântărit în 
mâinile sale. 

Putea să aibă vreo zece sau douăsprezece kilograme, cel 
puţin, gândi Werper. Apoi l-a strâns la piept într-un extaz de 
lăcomie. 

Tarzan visa acum la fericita primire ce îl aştepta acasă, la 
acele scumpe braţe în jurul gâtului său şi la un obraz 
catifelat lipit de al lui. Dar în aceeaşi clipă acest vis frumos a 
fost alungat de amintirea cuvintelor rostite de bătrânul 
vrăjitor. 

Şi într-adevăr, chiar în acele momente, viaţa celor doi a 
fost schimbată de soarta necruțătoare. 

Unul dintre ei a uitat până şi de lăcomia sa cea mare, în 
panica de care a fost cuprins. Celălalt a fost aruncat într-o 
uitare totală a trecutului de izbitura unei bucăţi de piatră, 
care i-a provocat o tăietură adâncă în cap. 

CAPITOLUL V - Altarul „Zeului înflăcărat”1 

Nenorocirea s-a întâmplat tocmai în momentul când 
Tarzan, după ce a închis uşa, a vrut să facă primul pas spre 
lumea din afară. Totul s-a petrecut repede fără să fie cineva 
prevenit. 

Liniştea domnea în jurul lor, când deodată, întreg 
pământul a început să se clatine. Pereţii din dreapta şi din 
stânga a trecătorii înguste s-au crăpat şi s-au prăbuşit. 


Blocuri întregi de granit dislocate din tavan au căzut, 
astupând trecătoarea, iar pereţii s-au înclinat spre 
înăuntru, deasupra dărâmăturilor. 

Sub lovitura unui fragment din tavan, larzan s-a clătinat, 
căzând cu spatele pe uşa camerei cu comoara, pe care 
greutatea lui a împins-o. Uşa s-a deschis, iar corpul i s-a 
rostogolit înăuntru pe pardoseală. 

În sala cea mare unde se afla comoara, pagubele produse 
de cutremur erau mai mici. Numai câteva lingouri căzuseră 
de sus de pe mormanele mai înalte, iar din tavan s-a 
desprins o bucată mare care a căzut, sfărâmându-se de 
pardoseală. 

Zidurile au crăpat, dar au rezistat, rămânând în picioare. 

Nu a fost decât o singură zguduitură puternică, fără să 
mai fie urmată de alta, care să fi mărit pagubele provocate 
de prima mişcare a pământului. 

Werper, aruncat la pământ de violenţa şi forţa mişcărilor 
pământului, s-a ridicat ameţit. S-a clătinat, dar a văzut că 
nu este rănit deloc. 

Pipăind drumul către capătul celălalt al camerei, a căutat 
luminarea pe care Tarzan o lăsase lipită în propria ei ceară 
de unul din lingouri. 

După ce a aprins o mulţime de chibrituri, a găsit în cele 
din urmă, ceea ce căuta. Un moment mai târziu întunericul 
de mormânt a fost luminat de razele slabe ale luminării, iar 
Werper a scos un oftat nervos de uşurare, pentru că 
întunericul i-a mărit groaza. 

După ce ochii i s-au mai deprins cu lumina, şi-a întors 
privirile către uşă, singurul lui gând fiind acum, să scape 
din acest mormânt cumplit. 

Dar când s-a uitat spre uşă, a văzut corpul uriaşului alb 
întins pe jos, chiar în dreptul uşii. 

S-a dat înapoi, speriat că va fi descoperit, dar o a doua 
privire l-a asigurat că englezul era mort. Dintr-o rană mare 
din capul lui a curs un lac de sânge pe pardoseala de piatră. 


Belgianul a sărit imediat peste trupul în nesimţire al 
gazdei sale de acum câteva zile şi fără să se gândească să 
dea cel mai mic ajutor omului în care poate tot ar mai fi 
existat viaţă, s-a repezit în trecătoare, spre libertate. 

Dar speranţele sale au fost zadarnice. Abia a trecut de uşă 
şi a văzut că trecătoarea era astupată complet de bolovani 
şi sfărâmături de stâncă, peste care ar fi fost imposibil să se 
mai treacă. 

S-a întors din nou în camera comorii. Luând luminarea de 
unde o lăsase, a început o cercetare sistematică a camerei. 
Imediat a descoperit încă o uşă pe partea opusă celeilalte, o 
uşă care s-a deschis scârţâind sub apăsarea lui. 

Dincolo de această uşă era un alt coridor îngust. Werper a 
pornit de-a lungul acestui coridor, urcând o scară cu trepte 
de piatră, până la un alt coridor, la vreo şapte sau opt metri 
mai sus de nivelul celuilalt. 

Şi-a luminat drumul cu flacăra mică a luminării pe care o 
ţinea în mână, mulţumit că are la îndemână măcar această 
sursă de lumină, deşi cu câteva ore mai înainte, s-ar fi uitat 
cu dispreţ la mijlocul acesta primitiv de iluminat şi care 
acum îi era de mare folos. 

A văzut la timp gaura deschisă a unei fântâni în care, după 
toate posibilităţile, se termina tunelul pe care el l-a 
traversat. 

Înaintea lui era o scobitură circulară. A ţinut lumânarea 
deasupra acesteia şi s-a uitat în jos. La o adâncime mare, a 
văzut lumina reflectată de suprafaţa unei ape. 

A dat peste o fântână. 

Tot ridicând lumânarea mai sus, a încercat să vadă în golul 
întunecos dinaintea lui şi a constatat că de partea cealaltă a 
fântânii, tunelul în care se afla îşi continua drumul. 

Dar cum putea să treacă peste spaţiul acesta gol? 

Şi cum stătea acolo măsurând din ochi distanţa până la 
partea cealaltă şi întrebându-se dacă ar putea să facă o 
săritură atât de mare, un strigăt pătrunzător i-a ajuns la 


urechi, un strigăt care a scăzut treptat în intensitate, până 
când a sfârşit într-o serie de gemete. 

Părea a fi o voce omenească, dar atât de schimbată de 
parcă ar ieşit din trupul torturat al vreunui suflet pierdut, 
zvârcolindu-se în focurile iadului. 

Belgianul s-a cutremurat din cap până în picioare, 
uitându-se în sus, deoarece ţipătul părea că vine de 
deasupra lui. A văzut acolo, departe de tot, o deschizătură 
şi un crâmpei de cer, cu câteva stele strălucitoare. 

Ar fi dorit să strige după ajutor, dar a renunţat imediat ce 
a auzit strigătul acela înfiorător. Unde putea să existe o 
asemenea voce, nu puteau să existe şi fiinţe omeneşti! 

Nu mai îndrăznea să se arate acum locuitorilor care trăiau 
acolo, oricine ar fi fost ei. 

Îşi blestema ceasul când s-a gândit să plece într-o 
asemenea acţiune nesăbuită. Ar fi dorit să nu fi fost acolo, ci 
în siguranţa, în tabăra lui Ahmet Zec, gata să înfrunte orice 
primejdie. 

S-ar fi predat chiar şi autorităţilor militare din Congo, 
dacă ar fi putut scăpa de situaţia îngrozitoare în care se afla 
acum. 

Aşteptă cu spaima în suflet, ca strigătul să se mai repete. 
Dar în cele din urmă, împins de disperare, şi-a luat inima în 
dinţi şi s-a hotărât să sară peste prăpastia din faţa lui. 

S-a dat înapoi vreo douăzeci de paşi înapoi, pentru a avea 
loc să-şi ia avânt. A alergat până la marginea fântânii, a 
sărit în sus şi înainte, într-o încercare nebună de a ajunge 
pe partea cealaltă. 

În mână ţinea strâns lumânarea aprinsă, dar când a sărit, 
curentul de aer produs de săritură i-a stins-o. Spre 
surprinderea lui a început să zboare prin acel spaţiu, în 
întunericul cel mai mare. 

A încercat să se prindă cu mâinile de ceva, în cazul în care 
n-ar fi ajuns cu picioarele pe un loc sigur. 

S-a izbit cu genunchii de marginea pardoselei de partea 
opusă, în locul unde se termina tunelul din faţă. A alunecat 


înapoi, agăţându-se disperat de o bucată de stâncă. 

A rămas atârnând în jos, cu jumătate din corp spre abis, 
dar totuşi era în siguranţă. 

Câteva minute nu a îndrăznit să facă nici o mişcare, 
ţinându-se numai cu o mână de bucata salvatoare din 
perete. 

În cele din urmă s-a tras încet în sus, până a ajuns cu totul 
în tunel, iar după aceea a mai stat puţin timp întins pe jos, 
până să-şi poată stăpâni nervii atât de zdruncinaţi. 

Când s-a izbit cu genunchii de marginea tunelului, a 
scăpat lumânarea din mână. După puţin timp, crezând că 
lumânarea ar fi putut să cadă mai degrabă în tunel, decât în 
abisul din spatele lui, s-a sculat în patru labe şi a început o 
cercetare amănunţită a locului unde se afla. 

A pipăit locul din jurul lui căutând lumânarea. Acest obiect 
i se părea cu mult mai preţios decât toată averea fabuloasă 
a lingourilor de aur din Opar. 

Când a găsit în sfârşit lumânarea, a strâns-o la piept şi a 
căzut pe podea suspinând, extenuat de atâta încordare. 

A rămas aşa câteva minute, tremurând din toate 
încheieturile, apoi s-a ridicat. A scos un chibrit din buzunar 
şi a aprins din nou capătul de luminare ce i-a mai rămas. 

Având lumină, i-a fost mai uşor să-şi stăpânească nervii, 
aşa că, după puţin timp, a pornit din nou de-a lungul 
tunelului, în căutarea unui drum de scăpare. 

Memoria sunetului oribil ce ajunsese până la el de sus, de 
pe coşul cel înalt, tot îl mai urmarea. Tremura de groază 
până şi la zgomotul paşilor săi. 

Nu a apucat să meargă decât câţiva paşi, când spre 
dezamăgirea lui, a dat peste un perete care i-a împiedicat 
orice înaintare, închizând tunelul complet, de sus până jos 
şi dintr-o parte în cealaltă. 

Ce-ar fi putut însemna aceasta? 

Werper era un om instruit şi inteligent. Educaţia sa 
militară l-a ajutat să-şi pună la contribuţie cunoştinţele 
primite, pentru atingerea scopului pe care îl urmărea. 


Un tunel înfundat era o anomalie. Desigur că se continua 
dincolo de zid. 

Cineva, într-un timp oarecare, probabil că l-a astupat cu 
vreun scop oarecare. 

A început la lumina slabă a luminării să examineze zidăria 
şi a rămas încântat descoperind că blocurile subţiri de 
piatră cioplită, din care era construit zidul, erau aşezate 
fără tencuială sau ciment. 

A început să tragă de una din ele şi mare i-a fost bucuria 
văzând că poate fi scoasă de acolo cu uşurinţă! A scos una 
după alta multe blocuri de piatră, până când a ajuns să aibă 
o deschizătură destul de largă pentru a trece pe acolo. A 
trecut imediat într-o cameră spațioasă şi joasă. 

De partea cealaltă a acestei camere era o uşă care îi oprea 
trecerea, dar nici aceasta nu a rezistat încercărilor sale, 
nefiind închisă cu vreo cheie sau zăvor. 

În faţa lui se deschidea un coridor lung şi întunecos, dar 
până să fi ajuns la capătul lui, lumânarea i-a ars până la 
degete. Cu o înjurătură din cauza arsurii, a aruncat restul 
de ceară la pământ, unde aceasta a pâlpâit puţin, apoi s-a 
stins. 

Se afla acum cu totul în întuneric şi groaza l-a cuprins din 
nou. Ce obstacole şi primejdii se mai aflau în calea lui, nu 
putea şti. 

Dar că se afla încă departe de libertate era sigur, atât de 
cumplită era lipsa de lumină în locurile acestea 
necunoscute. 

A început să înainteze încet, pipăind cu mâna pereţii reci 
ai tunelului şi trăgându-şi picioarele, cu băgare de seamă 
pe pardoseală, până să păşească din nou. 

Cât timp s-a chinuit în acest mod nu a avut de unde să ştie. 
Dar în cele din urmă, părându-i-se că lungimea tunelului 
este exagerată şi zdrobit de eforturile făcute, de spaimă şi 
de nesomn, s-a hotărât să se aşeze şi să se odihnească 
înainte de a merge mai departe. 


Când s-a trezit nu a intervenit nici o schimbare în 
întunericul din jur. Probabil că a dormit foarte puţin sau o zi 
întreagă, nu avea cum să ştie. Dar faptul că dormise câtva 
timp o dovedea starea lui. Se simţea mai proaspăt şi îi era 
foame. 

A început să înainteze din nou pe pipăite, ca şi mai înainte, 
dar nu a mers mult şi a ajuns până la o cameră care primea 
lumină printr-o deschizătură din tavan, de unde un şir de 
scări coborau în gol. 

Pe deschizătura aceasta de deasupra, Werper putea să 
vadă lumina soarelui reflectată de coloane masive pe care 
crescuse iederă. 

S-a oprit să asculte, dar nu a auzit decât freamătul 
vântului printre crengile înfrunzite, strigăte răguşite de 
păsări şi urlete slabe de maimuțe. 

Adunându-şi tot curajul, s-a urcat pe scară şi a ieşit într-o 
curte rotundă. În faţa lui se afla un altar de piatră plin de 
pete de un roşu închis. 

În momentul acela, el nu s-a gândit să dea o explicaţie 
petelor din jur. Mai târziu însă şi-a dat prea bine seama de 
adevărata lor originea. 

Pe lângă deschizătura de jos de lângă altar, prin care a 
intrat el în curte din camera subterană, belgianul a 
descoperit mai multe uşi în zidul curţii, la nivelul podelei. 

Deasupra acestora şi în jurul curţii era un şir de balcoane 
deschise. Printre ruinele pustii săreau de colo până colo 
maimuțe mici, iar printre coloanele şi galeriile de deasupra, 
zburau păsări cu pene viu colorate. 

Totul părea pustiu, nesimţindu-se deloc prezenţa omului. 

Werper a răsuflat uşurat. A oftat ca şi cum i s-ar fi ridicat o 
mare greutate de pe umeri. 

A făcut un pas înainte către o ieşire, dar s-a oprit, cu ochii 
holbaţi de uimire şi de groază, pentru că aproape în aceeaşi 
clipă, vreo zece uşi s-au deschis din zidurile curţii şi o ceată 
de oameni îngrozitori s-a aruncat asupra lui. 


Erau preoţii „Zeului înflăcărat” din Opar, aceiaşi oameni 
mărunți, păroşi, diformi şi urâţi care o târâseră pe Jane 
Clayton la altarul de sacrificiu, cu mulţi ani înainte, chiar 
din locul acela. 

Braţele lor lungi, picioarele scurte şi încovoiate, ochii lor 
mici şi încrucişaţi, precum şi frunţile lor joase, le dădeau un 
aspect bestial, care îi inspira o spaimă teribilă belgianului 
cu nervii zdruncinaţi. 

A scos un țipăt şi s-a întors să fugă spre acele locuri 
îngrozitoare, dar mai uşor de suportat, ale coridoarelor şi 
camerelor întunecoase de unde tocmai ieşise. 

Însă aceşti oameni oribili i-au ghicit intenţiile. 

I-au blocat drumul şi l-au prins, deşi Werper le-a căzut în 
genunchi, implorându-i să-i lase viaţa. L-au legat şi l-au 
aruncat jos la pământ în curtea rotundă. 

Restul nu a fost decât o repetare a scenelor prin care 
trecuseră Tarzan şi Jane Clayton? 


Au sosit preotesele şi împreună cu ele marea preoteasă 
La. Werper a fost ridicat şi dus la altar. 

O sudoare rece îi ieşea prin toţi porii, în timp ce La ridica 
deasupra lui cumplitul cuţit de sacrificiu. 

Cântecul de moarte ajungea ca o tortură până la urechile 
sale, iar ochii nu i se mai dezlipeau de cupele de aur din 
mâinile credincioşilor, care în curând urmau să-şi 
potolească setea lor inumană cu sângele lui cald încă. 

Tocmai se ruga în sinea lui să-şi piardă cunoştinţa cu o 
clipă mai repede ca lama ascuţită să i se împlânte în piept, 
când deodată se auzi un răcnet îngrozitor care a răsunat 
aproape de urechile sale. 

Marea preoteasă a lăsat cuțitul în jos. Ochii i s-au dilatat 
de groază. Preotesele şi credincioşii au început să ţipe şi au 
fugit speriaţi către ieşiri. 

Preoţii au scos urlete de furie şi de spaimă, după 
temperamentul şi curajul fiecărui. 


Werper şi-a întins gâtul cât a putut mai mult pentru a 
vedea cauza panicii. A rămas încremenit când a văzut un 
leu enorm în centrul templului, ţinând în gheare o victimă. 

Regele animalelor a scos un nou răget, aruncând o privire 
fioroasă spre altar. 

Preoteasa La s-a clătinat pe picioare, s-a aplecat în faţă şi 
a căzut leşinată peste corpul lui Werper. 

CAPITOLUL VI - Atacul arabilor. 

După ce le-a mai trecut spaima cauzată de zguduitura 
cutremurului, Basuli şi cu războinicii săi au dat fuga în 
coridorul subteran, căutându-l pe Tarzan şi pe ceilalţi doi 
dintre ei care lipseau. 

Au găsit drumul astupat cu blocuri de piatră căzute unul 
peste celălalt. 

Două zile au muncit să-şi facă drum până la prietenii lor 
îngropaţi acolo, dar după o muncă istovitoare, abia au 
reuşit să disloce câţiva metri din zidul surpat, dând peste 
cadavrul strivit al unuia dintre cei care l-au ajutat pe Tarzan 
să care ultimul transport de aur. 

Descoperirea aceasta i-a făcut să creadă că Tarzan şi 
celălalt Waziri sunt şi ei morţi, probabil puţin mai departe, 
sub masa enormă de stânci sfărâmate. Acolo nici un ajutor 
nu-i mai putea ajunge şi nici nu le mai putea fi de folos. 

În timp ce lucrau, războinicii strigau tot timpul numele 
stăpânului şi al camaradului lor, fără să primească însă nici 
un răspuns. 

În cele din urmă au renunţat la orice cercetare, aruncând 
o ultimă privire înlăcrimată asupra mormântului de stânci 
sfărâmate al stăpânului lor. 

Au ridicat apoi pe umeri lingourile grele de aur care va 
aduce, dacă nu fericire, cel puţin confort stăpânei lor iubite. 

Au pornit înapoi peste valea uitată a Oparului, apoi mai 
departe prin pădurile de dincolo de dealuri, spre 
îndepărtata lor reşedinţă. 

În timp ce mergeau în acea direcţie, nici nu le trecea prin 
gând ce soarta teribilă îi aştepta în liniştita şi tăcuta lor 


aşezare. 

De la nord venea Ahmet Zec, grăbit de scrisoarea scrisă 
de locotenentul său. Odată cu el venea întreaga bandă de 
renegaţi arabi şi de bandiți, iar cu aceştia un grup de 
indigeni la fel de ticăloşi, adunaţi de prin cele mai sălbatice 
şi uitate triburi de canibali, din ţinuturile prin care banditul 
Ahmet se plimba fără nici o grijă. 

Mugambi, acest Hercule de abanos, care a participat la 
aventurile primejdioase şi la drumurile iubitului său Buana, 
tocmai din Insula Junglei şi aproape de izvoarele râului 
Ugambi, a fost primul care a observat apropierea sinistrei 
caravane. 

El era acela pe care Tarzan l-a lăsat ca şef al războinicilor 
rămaşi să o păzească pe lady Greystoke. Nici nu se putea 
găsi un paznic mai curajos şi mai devotat în lume. 

Uriaş de statură, războinic sălbatic neînfricat, colosul 
negru avea sufletul şi judecata proporţionale cu trupul şi 
puterea lui. 

Nici măcar un moment nu s-a îndepărtat de fermă, de 
când plecase stăpânul său. Numai când lady Greystoke avea 
plăcerea să se plimbe pe câmpia întinsă sau când dorea să 
întrerupă monotonia singurătăţii prin câte o scurtă 
expediţie de vânătoare se ducea mai departe de fermă, fără 
însă să o lase singură. 

În asemenea împrejurări, Mugambi călărea pe un splendid 
cal arab, la doi paşi în urma calului ei. 

Bandiţii erau încă departe când ochii ageri ai războinicului 
i-a descoperit. 

A privit mai întâi cu atenţie câteva minute spre ceata care 
se apropia fără zgomot, apoi s-a întors şi a alergat spre 
colibele indigene, care erau la câteva sute de metri mai 
departe de reşedinţă. 

Acolo i-a strigat imediat pe războinicii care se odihneau. 

Împărţi câteva ordine scurte, în urma cărora războinicii şi- 
au luat imediat armele şi scuturile. 


Unii au alergat să-i cheme pe lucrătorii de pe ogoare şi i- 
au prevenit pe cei care se ocupau de vite. Majoritatea l-au 
urmat pe Mugambi înapoi la reşedinţă. 

Praful ridicat de caii bandiţilor se vedea încă departe de 
tot. Mugambi nu ar fi putut afirma precis dacă acel nor de 
praf ascundea un inamic, dar el mai văzuse cete de oameni 
venind fără să se ştie. 

Mulţi vizitatori au venit cu intenţii paşnice, alteori erau 
grupuri de oameni cu intenţii de furt şi braconaj. Nu se 
putea ştii ce doreau străinii care se apropiau. 

Cel mai bun lucru era să fie pregătiţi. Lui Mugambi nu îi 
plăcea graba cu care înaintau acei străini. 

Reşedinţa lui Greystoke nu era adaptată unei apărări 
împotriva unor atacuri armate. Nu avea gard de apărare, 
pentru că fiind situată în mijlocul Wazirilor săi devotați, 
stăpânul lor nu anticipase nici un atac cu forţe mari al 
vreunui duşman oarecare. 

La ferestre erau obloane care se puteau închide ca 
apărare împotriva săgeţilor ostile şi tocmai cu acestea era 
ocupat Mugambi, închizându-le el singur, când lady 
Greystoke a apărut pe verandă. 

— Ce s-a întâmplat, Mugambi, a exclamat ea, ce eşti atât 
de grăbit? De ce închizi obloanele? 

Mugambi şi-a întins mâna spre câmpie, unde acum se 
vedeau bine călăreţii îmbrăcaţi în alb. 

— Arabi, a explicat el. Şi nu vin cu intenţii bune, ştiind că 
marele Buana lipseşte. 

Dincolo de poieniţa verde şi de tufişurile înflorite din jurul 
căsuţei sale, Jane Clayton văzu corpurile lucitoare ale 
Wazirilor. 

Soarele lucea pe vârfurile de metal ale suliţelor lor, iar 
penele viu colorate ale ţinutei lor de război, se reflecta pe 
pielea lucioasă de pe umerii lor largi. 

Jane Clayton se uita la ei, cu sentimente de mândrie şi 
afecţiune. Ce rău putea să se abată asupra ei cu asemenea 
războinici curajoşi? 


Bandiţii s-au oprit cam la o sută de metri, la marginea 
câmpiei. Mugambi s-a dus la războinicii lui. 

Văzând că arabii s-au oprit, Mugambi a înaintat câţiva 
metri spre ei, ridicându-şi vocea, atrăgând atenţia 
străinilor. Ahmet Zec stătea în şa în faţa oamenilor lui, drept 
ca o statuie. 

— Arabule, a strigat Mugambi, ce cauţi aici? 

— Am venit în pace, a răspuns Ahmet Zec. 

— Atunci întoarce-te şi pleacă în pace, a zis Mugambi. Nu 
te vrem aici şi nici nu poate fi pace între arabi şi Waziri. 

Mugambi, deşi nu era născut Waziri, fusese adoptat de 
trib. Ţinea foarte mult ca tradiţiile acestui trib să nu moară 
şi să fie păstrate toate obiceiurile din străbuni. 

Ahmet Zec şi-a tras calul mai la o parte din faţa cetei sale, 
spunând ceva încet oamenilor săi. Un moment după aceea, 
o salvă violentă de gloanţe a căzut asupra războinicilor 
Waziri. 

Vreo doi războinici au căzut imediat, iar ceilalţi erau de 
părere să îi atace pe năvălitori. Însă Mugambi era un 
conducător tot atât de prudent, pe cât era de curajos. 

Şi-a retras forţele în spatele tufişurilor din grădină. Pe unii 
i-a trimis în alte părţi din jurul reşedinţei, iar vreo şase 
chiar în reşedinţă, ordonându-le să o reţină pe stăpâna lor 
înăuntru şi să o apere cu vieţile lor. 

Ahmet Zec, adoptând tactica luptătorilor din pustiul de 
unde venise, şi-a condus oamenii în galop, într-o linie 
îngustă, formând un cerc mare pe care îl strângea treptat, 
din ce în ce mai mult, spre curajoşii apărători ai reşedinţei 
lui Tarzan. 

De partea aceea a cercului, care venea mai aproape de 
Waziri, arabii îşi descărcau necontenit carabinele în 
tufişurile după care se ascundeau războinicii. Aceştia la 
rândul lor, trăgeau săgețile în cei mai apropiaţi dintre 
duşmani. 

Wazirii, arcaşi îndemânatici, nimereau călăreț după 
călăreț. 


Unul după altul, câte unul din călăreţii arabi ridicând 
mâinile peste cap cădea din şa. 

Totuşi lupta era inegală, numărul arabilor fiind cu mult 
mai mare decât al Wazirilor, iar gloanţele lor străbăteau 
tufişurile, găsind ţinta pe care puşcaşii arabi nici măcar nu 
o vedeau. 

După un timp, Ahmet Zec, ajungând cu linia cercului la 
vreo şapte sau opt sute de metri aproape de reşedinţă, şi-a 
strâns călăreţii şi a dat atacul decisiv. 

Înaintau într-un galop nebun peste câmpie, sărind peste 
gardurile din drum. S-au repezit către puţinii apărători ai 
căsuţei în care se baricadase Jane Clayton. 

Mugambi i-a văzut venind şi a început să strige 
războinicilor care au mai rămas, să alerge spre casă ca un 
ultim loc de rezistenţă. 

Arabii se apropiau, strigând şi învârtind lungile lor 
carabine pe deasupra capetelor. 

Au trecut în goana calului pe lângă verandă, descărcând 
salve ucigătoare asupra Wazirilor îngenunchiaţi, care au 
dat drumul la un stol de săgeți de după scuturile lor lungi şi 
ovale, făcute să reziste săgeţilor duşmane sau să înlăture 
lovitura unei suliţi, dar care nu puteau opri gloanţele de 
plumb ale arabilor. 

lar pe sub obloanele ridicate numai de o palmă, alţi arcaşi 
trimiteau săgețile lor ucigătoare. După acest atac, Mugambi 
şi-a retras forţele în interiorul căsuţei. 

Arabii au mai atacat de câteva ori, iar în cele din urmă s- 
au apropiat, formând un semicerc în faţa căsuţei, la o 
distanţă unde nu îi puteau ajunge săgețile celor asediați. 

Din noua lor poziţie, trăgeau cu înverşunare asupra 
ferestrelor. Wazirii cădeau unul după altul. 

Din ce în ce mai puţine erau săgețile care răspundeau 
focului ucigător al arabilor, până când Ahmet Zec a simţit că 
este momentul să ordone atacul decisiv. 

Trăgând chiar din fugă, sângeroasa bandă a năvălit spre 
verandă. Vreo zece dintre ei au căzut loviți de săgețile celor 


care o apărau, dar majoritatea au ajuns până la intrare, 
unde au început să izbească cu paturile grele ale armelor. 

Trosnitură lemnului sfărâmat al uşii s-a amestecat cu 
pocnetul unei singure arme, când Jane Clayton a tras prin 
spărtură, asupra duşmanului dezlănţuit. 

Cădeau combatanți de ambele părţi ale uşii, dar în cele din 
urmă, a căzut şi această barieră atât de fragilă. Când uşa s- 
a prăbuşit, vreo douăzeci de arabi au năvălit în cameră. 

De partea cealaltă a camerei era Jane Clayton, înconjurată 
de puţinii care au mai rămas dintre curajoşii ei apărători. 

În fruntea războinicilor era uriaşul Mugambi. 

Arabii au ridicat armele, să tragă ultima salvă care ar fi 
pus capăt definitiv oricărei rezistenţe, dar Ahmet Zec a dat 
un ordin, care opri degetele arabilor pe trăgaciul 
carabinelor. 

— Nu împuşcaţi femeia! strigă el. Cine îi va face vreun rău, 
îl omor. Trebuie să o luăm vie! 

Arabii năvăliră asupra Wazirilor, dar aceştia i-au 
întâmpinat cu suliţele lor grele. 

Săbiile au lucit, pistoalele au răpăit, iar moartea era 
împărţită cu o dărnicie furioasă. 

Mugambi şi-a aruncat sulița în cel mai apropiat dintre 
agresori, cu atâta forţă încât până şi capătul minerului a 
ieşit prin spatele arabului. Apoi smucind un pistol din mâna 
altuia, l-a apucat de ţeava şi a început să îi lovească pe toţi 
cei care căutau să se apropie de stăpâna lui. 

Îmbărbătaţi de exemplul lui, putinii războinici care au mai 
rămas în viaţă se luptau ca demonii alături de el. Au căzut 
însă unul câte unul, până când nu a rămas decât Mugambi, 
ca să apere onoarea şi viaţa soţiei lui Tarzan. 

Ahmet Zec stătea lângă uşă, privind rece la această luptă 
inegală, dând din când în când ordine scurte oamenilor săi. 

Într-o mână ţinea carabina lui cu patul de argint. A ridicat- 
o încet la umăr, aşteptând ca vreo mişcare a lui Mugambi să 
îl pună în bătaia armei. 


Trebuia să tragă fără ca să pună în pericol viaţa femeii sau 
a vreunuia din arabii săi. 

În sfârşit a venit şi momentul când Ahmet Zec a apăsat pe 
trăgaci. 

Fără să scoată un sunet, bravul Mugambi s-a prăbuşit pe 
podea, la picioarele stăpânei lui. 

O clipă mai târziu, Jane a fost înconjurată şi dezarmată. 
Fără să îi adreseze vreun cuvânt, au târât-o afară. 

Un negru uriaş a ridicat-o în şa şi în timp ce alţi bandiți 
cotrobăiau peste tot să fure ce puteau, negrul a trecut 
călare cu ea dincolo de porţi, aşteptând sosirea stăpânului 
său. 

Jane Clayton i-a văzut pe bandiți scoțând toţi caii din 
grajduri. Deasemenea, arabii au adunat toate vitele de pe 
câmp. 

Au luat tot ce putea reprezenta valoare în ochii lor, iar la 
urmă au aruncat torţe. Flăcările au cuprins ce a mai rămas 
din clădire. 

În sfârşit, când bandiții s-au strâns la un loc, după ce şi-au 
satisfăcut poftele de înavuţire prin jaf, au pornit cu Jane 
spre nord. Ea a mai văzut fumul şi flăcările ridicându-se 
departe spre cer, până când, la o cotitură a drumului, 
pădurea cea deasă a ascuns privirilor ei acest trist tablou. 

În acest timp, în camera unde se desfăşurase ultima luptă, 
printre limbi lungi de foc care îşi făceau loc printre cadavre, 
cineva în al cărui trup a mai rămas o fărâmă de viaţă a 
început să se târască spre exterior. 

Era un negru uriaş, care s-a rostogolit pe o parte şi pe 
alta, uitându-se în jur cu ochii injectaţi de sânge şi plini de 
durere. 

Era Mugambi, pe care arabii îl crezuseră mort, dar care 
tot mai trăia. 

În timp ce se ridica cu multă greutate, pe mâini şi pe 
genunchi, târându-se încet spre uşă, flăcările lacome şi 
nemiloase au ajuns până la el. 


A căzut de câteva ori pe podea, din cauza slăbiciunii, dar 
de fiecare dată se ridica din nou, continuându-şi drumul 
către un loc ferit. 

După un timp, care lui i s-a părut că nu mai are sfârşit, 
când deja flăcările au ajuns un adevărat cuptor de partea 
cealaltă a camerei, uriaşul negru a izbutit să ajungă la 
verandă, de unde s-a rostogolit pe trepte în jos. 

S-a târât mai încolo pe iarba rece de sub un tufiş înflorit. 

Toată noaptea a zăcut acolo, uneori leşinat de dureri, 
alteori răbdând cu stoicism. 

În starea aceasta din urmă, privea cu o ură sălbatică spre 
flăcările care tot se mai ridicau din magaziile cu cereale şi 
fin. 

Un leu ieşit la vânătoare urlă undeva pe aproape, dar 
uriaşului negru nu îi era frică. 

Acum nu mai rămăsese loc în creierul său sălbatic decât 
pentru un singur gând: Răzbunare!... Răzbunare!... 
Răzbunare...! 

CAPITOLUL. VII - Comoara de pietre preţioase. 

Tarzan a rămas câtva timp întins acolo unde căzuse, pe 
pardoseala de piatră a camerei cu lingourile de aur. 

Zăcea întins şi nemişcat ca un cadavru, dar nu murise 
încă. 

În cele din urmă, s-a mişcat, iar după câteva clipe, a 
deschis ochii în întunericul de nepătruns de acolo. 

A ridicat o mână şi a dus-o la cap. A văzut că era plină de 
sânge. Şi-a mirosit degetele aşa cum o fiară şi-ar mirosi 
sângele de pe o labă rănită. 

S-a ridicat încet, trăgând cu urechea, nici un sunet nu 
ajungea până în adâncimile întunecate ale mormântului 
său. 

A mers clătinându-se pe picioare. A pipăit printre 
mormanele de lingouri de aur. 

Ce se întâmplase? Unde era? 

Numai capul îl durea. Nu simţea nici un alt efect mai rău 
după lovitura care îl trântise la pământ. 


Nu-şi mai aducea aminte de accident, precum nu îşi mai 
amintea de nimic din tot ce se petrecuse până când s-a 
întâmplat accidentul. 

Se pipăi cu mâna, de parcă nu ar fi ştiut cine este. Şi-a pus 
mâna pe picioare, pe corp şi pe cap. Mai pipăi tolba cu 
săgeți şi cuțitul de la şold. 

În creierul său era ceva care se zbătea pentru a fi adus la 
suprafaţă. Ah...! 

Ştia acum: îi lipsea ceva! 

S-a târât înapoi, căutând cu mâinile obiectul pe care 
instinctul îi spunea că l-a pierdut. 

În sfârşit a găsit sulița cea grea, care cu mulţi ani înainte, 
era unul din cele mai importante obiecte ale vieţii sale 
zilnice, ba chiar al propriei sale existenţe. 

Cunoştea această armă care fusese în legătură cu fiecare 
acţiune a lui, începând din momentul în care a smuls prima 
suliță de la negrul care căzuse victimă dorințelor sale 
sălbatice. 

Era sigur că mai există o lume cu mult mai frumoasă decât 
cea mărginită de întunericul celor patru ziduri de piatră 
care îl înconjurau. 

Şi-a continuat cercetările până când în sfârşit a găsit uşa 
care ducea înăuntru sub cetate şi templu. 

A pornit pe acest drum fără nici o frică. A ajuns până la 
scările de piatră care urcau la nivelul superior. Le urcă, 
continuându-şi drumul spre fântâna adâncă. 

Nimic nu i-a ajutat memoria ca să îşi poată aminti de ceva 
cunoscut lui din ceea ce era împrejur. 

Mergea înainte prin întuneric, de parcă ar fi străbătut o 
câmpie largă în plină lumină, sub razele soarelui de amiază. 
Nu dădea importanţă nici unui obstacol, mergând foarte 
calm, având deplină încredere în instinctele sale animalice. 

Ajungând la marginea fântânii, a păşit înainte în gol, 
prăbuşindu-se în adâncimea întunecoasă. 

Cum era cu sulița în mână, a lovit cu arma apa de sub el, 
scufundându-se lent. 


Din fericire nu s-a rănit deloc în această căderea bruscă şi 
neaşteptată. Când s-a ridicat la suprafaţă şi-a scuturat apa 
din ochi şi a observat că putea să vadă. 

Lumina zilei străbătea înăuntru pe o deschizătură 
îndepărtată deasupra capului său, luminând slab pereţii 
fântânii. 

Tarzan s-a uitat în jur şi a văzut la acelaşi nivel cu 
suprafaţa apei în zidul umed şi alunecos, o deschizătură 
destul de mare. 

A înotat până acolo şi s-a tras în sus. A găsit gura unui 
tunel întunecos, pe care a pornit fără să mai piardă vremea. 
Acum însă mergea cu băgare de seamă pentru că Tarzan 
al maimuţelor învăţa repede. Prăpastia neaşteptată i-a 

arătat că trebuie să fie atent când străbate trecători 
întunecoase. Nu mai avea nevoie de o a doua lecţie. 

Tunelul l-a dus câţiva zeci de metri drept înainte. Pe jos 
era alunecos de parcă apa din fântână s-ar fi revărsat 
uneori, inundând tunelul. 

Această situaţie neplăcută împiedica mersul lui Tarzan, 
piciorul desprinzându-se din loc cu mare greutate. 

A ajuns la o scară de piatră, unde se termina tunelul şi pe 
care a urcat-o repede. 

Era o scară în zigzag. A mers la dreapta şi la stingă, până 
când a ajuns în sfârşit, într-o cameră mică şi rotundă. 

O lumină slabă pătrundea de sus, printr-un coş de vreo doi 
metri în diametru, care începea din centrul tavanului 
camerei, ridicându-se pe o lungime de treizeci sau 
patruzeci de metri, terminându-se cu un grătar de piatră, 
prin care 'larzan putea să vadă un petic de cer albastru 
luminat de soare. 

Curiozitatea l-a împins să cerceteze peste tot în această 
încăpere. Aici erau mai multe lăzi mari, strânse cu benzi 
late de aramă. 

Tarzan şi-a plimbat mâinile deasupra lor, pipăind cercurile 
de aramă trăgând de balamale. În cele din urmă, din 
întâmplare, a reuşit să ridice capacul uneia din ele. 


O exclamaţie de plăcere îi ieşi de pe buze la vederea 
minunatelor comori pe care le conţinea. 

O tavă mare, plină cu pietre strălucitoare, scânteia şi 
strălucea în lumina palidă a camerei. 

Ajuns din cauza accidentului la mintea copilăriei, nu mai 
era în stare să-şi facă o idee privind fabuloasa valoare a 
descoperirii sale. 

Şi-a înfipt mâinile în mormanul de pietre scumpe şi le-a 
răsfirat printre degete. 

Apoi s-a dus la alte lăzi, în care găsi alte depozite de pietre 
preţioase. Aproape toate erau frumos şlefuite, iar Tarzan şi- 
a ales un pumn întreg, umplându-şi punga de piele care îi 
atârna la şold. 

A aruncat înapoi în ladă pe cele care nu străluceau prea 
frumos. 

Fără să vrea, fără să ştie, eroul nostru a nimerit în camera 
demult uitată, a nestematelor din Opar. 

Secole întregi zăcuse această odaie îngropată sub templul 
„Zeului înflăcărat”, în mijlocul uneia din multele trecători 
subterane pe care descendenţii superstiţioşi ai vechilor 
locuitori nu au îndrăznit sau nu au avut voie să le exploreze. 

Obosit de această distracţie, Tarzan a pornit pe coridorul 
care ducea din odaia cu nestemate, în sus, pe o pantă foarte 
înclinată. Tunelul l-a dus din ce în ce mai aproape de 
suprafaţă, terminându-se în cele din urmă într-o cameră 
joasă, mai luminată decât toate celelalte peste care dăduse 
până acum. 

O deschizătură în tavan, deasupra lui, la capătul de sus al 
unui şir de trepte de ciment, i-a arătat o privelişte frumos 
luminată de soare. 

Tarzan privi cu o mare mirare coloanele de piatră 
îmbrăcate cu plante agăţătoare şi s-a încruntat, în efortul 
pe care l-a făcut să îşi amintească de ceva asemănător 
văzut de el mai demult. 

Nu era însă sigur de nimic. Era numai o obsesie 
tulburătoare de care nu putea să scape şi anume că trebuia 


să ştie o mulţime de lucruri pe care ar fi trebuit să le 
cunoască. 

Gândurile i-au fost întrerupte de un răcnet înfiorător, care 
se auzi prin deschizătura de sus. Au urmat strigăte şi ţipete 
de oameni. 

A urcat scările, ţinându-şi sulița şi mai strâns în mână. O 
privelişte stranie l-a întâmpinat la ieşirea din 
semiîntunericul din pivniţă, în lumina strălucitoare a 
templului. 

Fiinţele pe care le-a văzut, le-a recunoscut. Acolo erau 
oameni şi un leu enorm. 

Oamenii alergau spre ieşirile laterale ca să scape de 
fiorosul animal. Leul stătea chiar în mijlocul templului, 
deasupra corpului unuia care fusese mai puţin norocos 
decât ceilalţi. 

Tarzan a mai văzut în faţa lui o femeie alături de un bloc 
de piatră, peste care era întins un om legat. În timp ce el se 
uita la această scenă, a observat cum leul arunca priviri, 
înfricoşătoare celor două persoane care mai rămăseseră în 
templu. 

Încă un răget tunător a ieşit din pieptul sălbatic al fiarei, la 
auzul căruia femeia a leşinat, căzând peste corpul omului 
întins şi nemişcat pe altarul de piatră din faţa ei. 

Leul a făcut câţiva paşi şi se pregătea să sară. Vârful cozii 
sale ondulate se zbătea nervos. Era pe cale să atace când 
privirile i-au fost atrase de Tarzan. 

Werper, legat şi neputincios, l-a văzut pe carnivorul cel 
mare pregătindu-se să sară asupra lor. A văzut şi 
schimbarea neaşteptată în expresia fiarei, ai cărei ochi se 
îndreptaseră către ceva dincolo de altar şi în afara 
unghiului de vedere al belgianului. 

Mai văzu formidabila creatură ridicându-se aproape drept 
în două picioare. Cineva a trecut precum o săgeată pe lângă 
Werper. 

Un braţ puternic s-a ridicat şi o suliță mare a fost aruncată 
spre leu. Aceasta s-a înfipt adânc în pieptul animalului. 


Werper a văzut cum leul, acum în patru labe se mişca 
rupând minerul suliţei şi a mai văzut, minunea minunilor, 
uriaşul alb, aproape gol care aruncase arma, atacând fiara, 
numai cu un singur cuţit lung, gata să întâmpine ghearele şi 
colții regelui junglei. 

Leul s-a ridicat şi el în două labe, să îl întâmpine pe noul 
său inamic. Fiara mârâia îngrozitor, dar mirarea belgianului 
a fost şi mai mare când a auzit mârâituri la fel de sălbatice 
cu ale leului ieşind de pe buzele omului care atacase fiara. 

Dându-se repede un pas înapoi, Tarzan a evitat ghearele 
leului, care a bătut aerul zadarnic. Repezindu-se apoi în 
spatele fiarei, i-a sărit în spate, înconjurându-i gâtul cu 
braţele şi înfigându-şi colții adânc în carnea gâtului, 
căutând să ajungă la beregată. 

Răcnind şi sărind, rostogolindu-se şi zbătându-se, uriaşa 
felină a încercat să îl arunce de pe spate pe sălbaticul său 
adversar, în timp ce o mână puternică, încleştată pe cuţit, îl 
lovea necruţător. 

În timpul acestei lupte, preoteasa La şi-a revenit şi a 
rămas extaziată de spectacolul din faţa ei. 

Părea de necrezut ca o fiinţă omenească să îl poată 
învinge într-o luptă piept la piept pe regele animalelor, dar 
cu toate acestea, imposibilul se petrecea sub ochii ei. 

În cele din urmă, cuțitul lui Tarzan nimeri în inima leului şi 
cu o ultimă zvâcnire în ghearele morţii, leul s-a rostogolit 
mort pe pardoseala de marmură. 

Sărind în picioare, învingătorul şi-a pus un picior pe 
cadavrul animalului ucis şi ridicând faţa către cer, a dat 
drumul unui strigăt atât de înfiorător încât atât La, cât şi 
Werper s-au cutremurat. 

Apoi, Tarzan s-a întors către ei şi Werper l-a recunoscut pe 
omul pe care crezuse că l-a lăsat mort în camera cu 
comoara. 

CAPITOLUL. VIII - Fuga din Opar. 

Werper era uimit. Era oare cu putinţă ca acest sălbatic să 
fie una şi aceeaşi persoană cu acel englez plin de 


demnitate, care îl primise atât de amabil în luxoasa sa 
locuinţă africană? 

Se putea oare ca această fiară cu expresie animalică, cu 
ochii aprinşi, să fie în acelaşi timp un om? 

Era cu putinţă oare ca acel strigăt îngrozitor de victorie, 
pe care nici nu-l mai auzise vreodată, să fi ieşit dintr-un gât 
omenesc? 

Tarzan s-a uitat la bărbatul şi la femeia din faţa lui cu o 
expresie de nedumerire, fără vreun indiciu că ar înţelege ce 
se petrece. 

Parcă descoperise o specie nouă de fiinţe şi se minuna de 
ceea ce găsise. 

Preoteasa La, la rândul ei, studia trăsăturile lui Tarzan şi 
încetul cu încetul, ochii ei s-au dilatat. 

— Tarzan! a exclamat ea. 

Şi a continuat imediat, în limbajul maimuţelor antropoide, 
care datorită unei continue existenţe comune între 
locuitorii cetăţii şi maimuțe a devenit limba oparienilor: 

— Ai venit înapoi la mine! La mine, care am nesocotit 
preceptele religiei mele şi te-am aşteptat mereu pe tine, 
Tarzan. La te-a aşteptat fără să se marite şi acum ai venit! 
Spune-mi dar, spune-mi dacă într-adevăr ai venit pentru 
mine! 

Werper asculta acest jargon de neînțeles, uitându-se când 
spre preoteasă, când spre Tarzan. 

— Nu cumva şi el înţelege această limbă ciudată? se 
întreba el. 

Spre marea lui surpriză, îl auzi pe englez răspunzând 
femeii în aceeaşi limbă. 

— Tarzan, repetă el gândindu-se profund. Tarzan! Numele 
acesta îmi este foarte cunoscut. 

— Este numele tău, tu eşti Tarzan! a strigat La. 

— Eu sunt Tarzan? a zis el, dând din umeri. A continuat 
după o scurtă pauză: 

— Bine, numele îmi place, nu ştiu să am altul, aşa că îl voi 
păstra pe acesta. Dar pe tine nu te cunosc şi nici nu am 


venit aici pentru tine. Nu ştiu nici de unde am venit, nici 
pentru ce am venit. Poţi să-mi spui? 

La a clătinat din cap cu tristeţe. 

— Nu am ştiut asta nici o dată, a răspuns ea. 

Tarzan s-a întors atunci spre Werper, căruia îi puse aceeaşi 
întrebare, dar în limba marilor antropoizi. 

Belgianul a dat din cap, semn că nu a înţeles nimic. 

— Nu înţeleg limba aceasta, a spus el în franceză. Fără nici 
un efort şi după toate aparențele, fără să-şi dea seama că a 
făcut vreo schimbare, Tarzan a repetat întrebarea tot în 
franceză. 

Werper şi-a dat seama imediat de cumplita nenorocire a 
acestui alb. Acest om îşi pierduse memoria şi nu mai putea 
să-şi amintească evenimentele din trecut. 

Belgianul tocmai a vrut să îi dea lămuririle necesare, când 
i-a venit deodată ideea că, ţinându-l o vreme oarecare în 
neştiinţă privind adevărata sa identitate, s-ar putea ca 
această nenorocire a lui Tarzan să îi fie de folos. 

— Nu îţi pot explica de unde vii, a zis Werper, dar uite ce 
îţi pot spune! Dacă nu ieşim repede din acest loc îngrozitor, 
vom fi amândoi ucişi pe acest altar. 

A continuat apoi uitându-se la marea preoteasă. 

— Femeia aceasta era aproape să-şi înfigă cuțitul în 
pieptul meu, când leul le-a întrerupt diabolica ceremonie. 
Hai, a mai zis Werper, să căutăm un mijloc de scăpare până 
nu se liniştesc după spaima prin care au trecut şi se adună 
din nou aici. 

Tarzan s-a întors către La. 

— Pentru ce, a întrebat el, ai vrut să-l ucizi pe acest om? 
Ţi-e foame? 

Marea preoteasă a strigat cu dezgust: 

— Nu, pentru că noi nu mâncăm carne de om. 

— A vrut să te omoare pe d-ta? a continuat Iarzan. Femeia 
a răspuns negativ şi la această întrebare. 

— Atunci de ce doreai să îl omori? 


După cum se vede, Tarzan era hotărât să cunoască toate 
amănuntele problemei. 

Preoteasa La a ridicat braţul ei delicat şi a arătat spre 
soare. 

— Voiam să îi ofer sufletul său în dar „Zeului înflăcărat”, a 
răspuns ea. 

Tarzan părea nedumerit. El era din nou acum o simplă 
maimuţă, iar maimuţele nu înţeleg ce înseamnă suflet şi zei 
înflăcăraţi. 

— Vrei tu să mori? îl întrebă el pe Werper. Belgianul l-a 
asigurat cu lacrimi în ochi, că nu dorea acest lucru deloc. 

— Foarte bine, a zis Tarzan, nu vei muri. Vom pleca de aici, 
pentru că această femeie te va ucide, iar pe mine mă va 
păstra pentru ea. Oricum, aici nu este de trăit pentru un 
mangani. Aş muri în scurtă vreme închis printre zidurile 
acestea. 

S-a întors apoi către La. 

— Noi plecăm, i-a mai spus. 

La auzul acestor vorbe, La s-a repezit la el şi l-a prins de o 
mână. 

— Nu pleca! s-a rugat ea, căzând în genunchi. Rămâi şi vei 
fi mare preot. La te iubeşte. Întregul Opar ţi se va supune şi 
vei fi servit de sclavi. Rămâi, Tarzan al maimuţelor şi 
dragostea mea îţi va fi recompensa. 

Tarzan s-a uitat la femeia îngenunchiată din fata lui şi fără 
vreun semn de înduioşare a împins-o. 

— Tarzan nu te vrea, a zis el simplu. 

După aceea, s-a apropiat de Werper şi tăindu-i frânghia, i- 
a făcut semn să îl urmeze. 

Suflând greu, cu faţa congestionată de furie, La a sărit 
drept în picioare. 

— Vei rămâne! a strigat. La nu te va avea şi dacă nu va 
putea să te aibă viu, te va avea mort! 

Ridicându-şi faţa către soare, a scos acelaşi strigăt cumplit 
pe care Werper îl mai auzise odată, iar Tarzan de atâtea ori. 


Ca răspuns la strigătul ei, izbucni din camerele şi 
coridoarele din jur, un zgomot aproape asurzitor de voci. 

— La mine, paznici ai templului! a strigat ea. 
Necredincioşii au profanat-o pe cea mai sfântă dintre sfinte. 
Haideţi! Băgaţi groaza în inimile lor, apăraţi-o pe La, 
apăraţi altarul ei, spălaţi templul cu sângele acestor 
profanatori! 

Cu toate că Werper nu ştia ce spusese La, a înţeles imediat 
primejdia care îi ameninţa. 

Tarzan, văzând că Werper nu este înarmat, a prins-o pe La 
de mână şi cu toată împotrivirea ei sălbatică, i-a smuls arma 
într-o clipă. La întins belgianului lungul ei cuţit de sacrificiu. 

— Ia-l, pentru că vei avea nevoie, l-a sfătuit el. 

În aceeaşi clipă, în templu năvăli pe fiecare uşă laterală 
câte o ceată de oameni mărunți şi urâţi. 

Erau înarmaţi cu măciuci şi cuțite. Erau ajutaţi în curajul 
lor de ură şi fanatism. 

Werper a rămas locului îngrozit. Tarzan, drept ca un 
stejar, îşi privea duşmanii cu mare dispreţ. 

Înainta încet către ieşirea pe care şi-o alesese. 

Un preot vânjos îi ieşi în cale, în spatele lui fiind încă vreo 
douăzeci de inşi. 

Tarzan îşi învârti sulița ca pe un ciomag şi l-a lovit pe 
preot, care s-a prăbuşit la pământ cu ţeasta sfărâmată. 

Ciomagul improvizat al lui Tarzan se învârtea mereu cu 
putere deschizându-le drumul spre ieşire. Werper venea în 
spatele lui uitându-se mereu înapoi, către mulţimea 
amenințătoare din spatele lor. 

Într-o mână ţinea cuțitul de sacrificiu, gata să lovească pe 
oricine care s-ar fi apropiat de ei. 

La început se întreba cu mirare de ce ei îl atacă doar pe 
uriaşul alb, pe când asupra lui ezitau să se arunce, când de 
fapt, el era cu mult mai slab. Ştia bine că dacă s-ar fi 
năpustit asupra lui, ar fi căzut de la primul atac. 

Tarzan a ajuns la uşă, peste cadavrele tuturor celor care i 
se împotriviseră, mai înainte ca Werper să fi putut ghici 


cauza imunităţii sale. 

Preoţii se fereau de cuțitul de sacrificiu! 

Ar fi înfruntat moartea primind-o bucuroşi, dacă îi ajungea 
în timp ce o apărau pe marea preoteasă şi altarul ei. Dar 
era clar că, după credinţa lor, era o deosebire între o 
moarte şi alta. 

Probabil că exista o superstiție stranie privind acea lamă 
strălucitoare, de nici un oparian nu îndrăznea să se lase 
ucis de ea, în timp ce mureau ucişi de suliță cea grea alui 
Tarzan. 

Ajunşi afară din curtea templului, Werper i-a spus lui 
Tarzan despre ciudatul amănunt. Tarzan a zâmbit şi l-a 
obligat să meargă înainte, învârtind în aer cuțitul sacru 
încrustat cu aur şi pietre scumpe. 

Oamenii din Opar s-au împrăştiat în toate direcţiile, ca 
frunzele bătute de furtună, iar Tarzan şi belgianul au găsit 
liberă trecerea prin coridoarele şi camerele vechiului 
templu. 

Ochii belgianului aproape că au ieşit din orbite, când au 
trecut prin camera cu cei şapte stâlpi de aur masiv. Reuşind 
cu greu să-şi ascundă uimirea, privea lacom la plăcile din 
aur masiv aşezate pe pereţii camerelor şi ale unora dintre 
coridoare. 

Pentru Tarzan însă, toată această bogăţie părea că nu 
înseamnă nimic. 

Au mers înainte şi ajutaţi de întâmplare, au ieşit în strada 
cea lungă, care trecea prin şirul de clădiri pe jumătate 
ruinate şi zidul interior al cetăţii. 

Maimuţe mari le clănţăneau în faţă ameninţându-i, dar 
Tarzan le răspundea în propria lor limbă: insultă pentru 
insultă, provocare pentru provocare. 

Werper a văzut un maimuţoi păros aruncându-se de pe 
una din coloanele sfărâmate şi înaintând spre uriaşul alb. 

Rânjea scoţându-şi colții enormi şi galbeni, mârâind 
înfiorător şi ameninţător, printre buzele sale groase şi mari 
care îi atârnau. 


Belgianul s-a uitat la însoţitorul lui. Cu groază l-a văzut 
aplecându-se până când a ajuns să se sprijine de pământ în 
pumni, exact cum făcea şi antropoidul. 

L-a văzut dând ocol cu picioarele ţepene, în jurul celuilalt. 
Auzi aceleaşi lătrături şi mârâituri ieşind din gura omului, 
exact ca cele scoase de fiară. 

Daca ar fi stat cu ochii închişi ar fi crezut că nu sunt decât 
două maimuțe uriaşe care se pregătesc de luptă. 

Dar nu a fost nici o luptă. S-a terminat aşa cum se termină 
multe din asemenea certuri în codru: unul din lăudăroşi îşi 
pierde răbdarea sau curajul, începând să se intereseze de 
vreo frunză bătută de vânt, de vreun gândac sau de purecii 
de pe pântecele său păros. 

În cazul de faţă, antropoidul a fost acela care a bătut 
primul în retragere, cu o demnitate tipică regnului animal, 
ca să examineze o omidă nefericită pe care a şi devorat-o 
după câteva clipe. 

În primul moment, Tarzan părea dornic să continue 
distracţia S-a legănat cu putere pe picioare, şi-a umflat 
pieptul şi a răcnit, apropiindu-se şi mai mult de maimuţoi. 

Cu mare greutate Werper a reuşit să îl convingă că trebuie 
să lase totul la o parte şi să meargă pe drumul care îi va 
scăpa din oraşul celor care se închină soarelui. Au umblat 
aproape o oră până să găsească ieşirea îngustă prin zidul 
interior. De aici drumul până dincolo de fortificațiile 
exterioare le era cunoscut şi astfel că au ajuns în valea 
pustiită a Oparului. După câte putea să observe Werper, 
Tarzan habar nu avea despre locul unde se afla şi nici de 
unde venise acolo. 

Mergea fără rost, într-o direcţie sau alta, căutându-şi 
hrana pe care o găsea sub pietre sau ascunsă în umbra 
vreunuia din micile tufişuri care erau peste tot. Belgianul 
era îngrozit de meniul lui Tarzan. Gândacii, omizile şi micile 
rozătoare erau devorate cu mare satisfacţie. Într-adevăr. 
Tarzan s-a transformat din nou în maimuţă. 


În cele din urmă Werper a reuşit să-şi îndrepte însoţitorul 
spre dealurile din depărtare, care delimitau valea în partea 
de nord-vest, pornind împreună către reşedinţa lui 
Greystoke. Era greu de ghicit planul pe care îl avea 
belgianul să-şi conducă victima trădării sale înapoi către 
fosta sa locuinţă. Poate că socotea că fără Tarzan nu se 
putea primi nici o răscumpărare pentru soţia acestuia. 

În prima noapte şi-au construit o mică tabără în valea de 
dincolo de dealuri. S-au aşezat şi au aprins un foc. Au fript 
un porc mistreţ, doborât de Tarzan. Uriaşul alb era pierdut 
în gânduri. Părea că încearcă încontinuu să prindă o 
imagine oarecare, dar care îi scăpa mereu. 

În cele din urmă şi-a deschis punga de piele de la şold şi şi- 
a turnat în palmă pietrele preţioase luate din cetate. 

Lumina focului care pâlpâia deasupra lor a aruncat o 
mulţime de raze scânteietoare în jur. Belgianul privea 
fascinat, cu ochii măriţi. Expresia feţei sale arăta că găsise 
un scop anumit în tovărăşia sălbaticului de lângă el. 

CAPITOLUL IX - Furtul pietrelor scumpe. 

Două zile la rând a căutat Werper micul grup de oameni 
care l-a însoţit din tabără până la dealurile de la marginea 
acestor ţinuturi. 

Abia pe înserat a doua zi, le-a găsit urma şi aceasta într-o 
formă atât de dezgustătoare încât s-a cutremurat din 
creştet până în tălpi de ceea ce a văzut. 

Într-o poieniţă a dat peste cadavrele a trei dintre indigeni, 
mutilaţi îngrozitor. Nu era nevoie de multă putere de 
înţelegere, ca să se explice uciderea lor. 

Din micul grup numai aceştia trei nu fuseseră sclavi. 
Ceilalţi, ispitiţi de speranţa eliberării din ghearele crudului 
lor stăpân arab, au profitat de prilejul despărțirii de tabăra 
principală, ca să îi ucidă pe cei trei reprezentanţi ai puterii 
pe care o urau şi care îi ţinea în robie. 

Apoi au fugit în junglă pentru a li se pierde urma. 

O transpiraţie rece a apărut pe fruntea lui Werper când s- 
a gândit la soarta de care avusese norocul să scape. Dacă 


ar fi fost şi el acolo când a pornit acel atac şi el ar fi făcut 
parte dintre victime. 

Tarzan nu s-a arătat deloc surprins sau interesat de 
această descoperire a belgianului. În starea în care se afla îi 
era indiferent ale cui erau aceste cadavre. 

Stratul subţire de comportament civilizat pe care şi l-a 
dobândit într-o perioadă destul de scurtă din viaţa lui s-a 
şters datorită recentului său accident. Nu avea în minte 
decât deprinderile pe care le-a dobândit în copilărie. 

Ceea ce învățase de la Kala, ce a văzut la Ciuk, Tub sau 
Koz, formau acum temelia fiecărui gând şi a fiecărei acţiuni. 

Franceza şi engleza le vorbea în mod mecanic. Când 
Werper i s-a adresat în franceză a răspuns în aceeaşi limbă 
fără să observe trecerea de la limba antropoizilor în care a 
discutat cu La. 

Dacă Werper ar fi vorbit engleza rezultatul ar fi fost 
acelaşi. 

În noaptea aceea ca şi în celelalte două precedente, 
amândoi şedeau lângă focul din tabăra lor improvizată, iar 
Tarzan se juca cu pietricelele lui strălucitoare. 

Werper l-a întrebat ce erau acelea şi unde le-a găsit. 
Tarzan i-a răspuns că sunt pietre colorate din care el vrea 
să îşi facă un lănţişor. I-a mai spus că le-a găsit la mare 
adâncime sub curtea de sacrificiu a templului „Zeului 
înflăcărat”. 

Werper se simţea foarte uşurat când a văzut ignoranta lui 
Tarzan privind valoarea acelor pietre. În cazul acesta, îi era 
mult mai uşor să pună stăpânire pe ele. 

Se putea ca Tarzan să i le dea la simpla sa cerere. 

Werper întinse o mână spre grămada de pietre pe care 
Tarzan o aranjase pe o bucată de lemn, în faţa sa. 

— Să le văd şi eu, l-a rugat belgianul. 

Tarzan şi-a pus palma pe comoară şi a început să mârâie. 
Werper şi-a tras mâna înapoi mai repede decât a întins-o. 

Tarzan şi-a reluat jocul cu pietrele, precum şi convorbirea 
cu Werper, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De fapt nu 


fusese decât instinctul de apărare al fiarei pentru ceea ce 
posedă. 

Când ucidea vânatul împărțea carnea cu Werper, dar dacă 
acesta ar fi pus mâna din întâmplare pe porţia lui Tarzan, ar 
fi stârnit aceeaşi ieşire sălbatică. 

Din acel moment în sufletul belgianului s-a născut o 
spaimă teribilă fată de acest alb sălbatic. 

El nu putea să înţeleagă transformarea care s-a produs în 
Tarzan din cauza loviturii primite. Atribuia acest 
comportament doar unei forme de amnezie. 

Însă neştiind că Tarzan fusese într-o vreme cu adevărat un 
sălbatic, o fiară de codru, nu îşi putea închipui că acest om 
a revenit la starea în care şi-a petrecut copilăria şi o parte 
din tinereţe. 

El nu vedea în englez decât un maniac primejdios, pe care 
cel mai mic accident neaşteptat ar fi putut să îl facă să se 
arunce asupra lui. Totodată, nici prin minte nu îi trecea că 
ar fi putut să se apere cu succes contra vreunui atac din 
partea lui Iarzan. 

Singura lui speranţă era să îi poată înşela vigilenţa şi să 
fugă spre îndepărtata tabără al lui Ahmet Zec. Şi asta cât 
mai repede! Dar înarmat numai cu cuțitul de sacrificiu, nu 
îndrăznea să pornească singur prin junglă. 

Tarzan constituia o ocrotire care nu era de disprețuit, 
chiar şi în faţa carnivorelor mai mari, fapt pe care Werper 
era silit să îl recunoască, în urma celor văzute în templul 
din Opar. 

Pe lângă aceasta, gândul lui era mai mult la punga cu 
pietre preţioase. Sufletul său era torturat de spaimă, dar şi 
de lăcomie. 

Dar această lăcomie ardea în pieptul lui cu mult mai multă 
putere, iar rezultatul a fost că a înfruntat toate primejdiile 
şi a suportat groaza de a fi cu acela pe care îl considera 
nebun. 

Nu a renunţat la ideea de a pune mâna pe averea pe care 
o reprezenta conţinutul pungii. 


Ahmet Zec nu trebuia să ştie nimic despre aceste pietre. 
Ele erau numai pentru el şi de îndată ce îşi va realiza planul 
va porni spre coasta de vest a Africii, de unde îşi va 
cumpăra bilet spre America. 

Acolo va putea să se ascundă sub o nouă identitate şi să se 
bucure de fructul hoţiei sale. 

Deja se gândea că America era atât de provincială şi că nu 
se găseşte niciunde în lumea nouă un oraş pe care să îl 
poată compara cu frumosul Bruxelles. 

A treia zi de la plecarea lor din Opar urechile agere ale lui 
Tarzan au perceput un zgomot de oameni în spatele lor. 

Werper nu a auzit nimic în afară de bâzâitul de insecte din 
junglă şi de strigătele maimuţelor mici sau ale păsărilor. 

Tarzan a stat un timp nemişcat ca o statuie, ascultând, 
apoi cu nările lui sensibile dilatate mirosind fiecare adiere 
trecătoare de vânt. 

L-a tras pe Werper la o parte, ascunzându-se amândoi 
într-un tufiş des, unde au aşteptat. 

Nu a trecut multă vreme şi de-a lungul cărării făcute de 
animale, pe care merseseră Tarzan şi Werper, a apărut un 
războinic care privea în jur foarte atent. 

După el, într-un singur şir, urmau unul după altul încă vreo 
cincizeci, fiecare încărcat cu câte două lingouri de metal 
galben legate de spate. 

Werper a recunoscut imediat grupul de oameni care îl 
însoţise pe Tarzan în călătoria sa la Opar. 

S-a uitat la acesta, dar în ochii sălbatici şi atenţi ai lui 
Tarzan nu a văzut nici un indiciu care să îi arate că i-ar 
recunoaşte pe Basuli sau pe ceilalţi Waziri credincioşi din 
ascunzătoare, uitându-se pe cărare după oamenii care 
trecuseră. Apoi s-a întors spre Werper. 

— Să îi urmărim şi să îi ucidem, a zisel. 

— De ce? a întrebat belgianul. 

— Sunt negri, a explicat Tarzan. Kala a fost ucisă de un 
negru. Sunt duşmanii tuturor manganilor. 


Lui Werper nu îi surâdea ideea de a se angaja într-o luptă 
cu Basuli şi teribilii săi luptători. 

Pe de altă parte s-a bucurat foarte mult că îi văzuse 
întorcându-se către reşedinţa lui Greystoke, pentru că 
începuse să se îndoiască de abilitatea lui în a regăsi drumul 
către ţara Wazirilor. 

Despre Tarzan ştia că nu îl interesează în ce direcţie 
merge. 

Ţinându-se la o distanţă scurtă, dar sigură în spatele 
războinicilor, nu va fi nici o greutate să îi urmărească până 
acasă la ei. 

Ajunşi la reşedinţa lui Tarzan, putea foarte uşor să se 
întoarcă spre tabăra lui Ahmet Zec. 

Mai avea însă un motiv pentru care nu dorea să se 
amestece în treburile războinicilor Waziri. 

Aceştia duceau o prețioasă comoară tocmai în direcţia în 
care mergea şi el. 

Cu cât Waziri duceau mai aproape această comoară de 
tabăra lui Ahmet Zec, cu atât mai puţin efort urma el să 
depună la căratul aurului. 

lată de ce s-a împotrivit cu atâta înverşunare împotriva 
planului lui Tarzan de a-i extermina pe aceşti războinici. L-a 
convins să meargă liniştit aproape de ei, spunându-i că 
acesta era singurul mod de a ieşi din junglă, spre un ţinut 
bogat în vânat. 

Au mers astfel mai multe zile, de la cetatea Opar, până la 
ferma lui Tarzan. Dar iată că a sosit şi momentul în care 
această ciudată expediţie a ajuns la ultimul deal împădurit, 
înainte de a intra în ţinutul Wazirilor. 

Cam la doi kilometri înainte de ajunge la câmpia unde era 
ferma, războinicii s-au aşezat într-o frumoasă coloană 
ordonată. 

În jurul lor vedeau tapiri şi zebre care păşteau în linişte. 
Lângă râu, i-a întâmpinat un bivol sălbatic, care s-a ascuns 
în nămolul râului. 


Tarzan privea această privelişte cunoscută, fără ca în ochii 
lui să apară vreun semn că ar recunoaşte ceva. Văzând 
animalele păscând, gura i-a lăsat apă de poftă. Werper îl 
privea uimit. 

Apoi s-a întors spre poiana unde ştia că este ferma şi s-a 
uitat foarte atent. Însă nu îi venea să-şi creadă ochilor: casa 
dispăruse, odată cu magaziile şi celelalte depozite. 
Grajdurile nu se vedea niciunde. 

Încetul cu încetul, Werper a găsit explicaţia acestei 
nenorociri, ale acestor schimbări. Ahmet Zec trecuse pe 
acolo! 

Basuli şi ceilalţi Waziri au observat dezastrul imediat ce au 
intrat în poiană. Se grăbeau acum să ajungă cât mai 
aproape de fosta aşezare înfloritoare. 

Comentau aprins şi îşi dădeau părerea cu privire la ce s-ar 
fi putut întâmpla. 

Au ajuns în sfârşit la locul unde fusese grădina fermei şi s- 
au oprit în faţa ruinelor arse ale reşedinţei stăpânului lor. 
Şi-au dat seama că totul a ars în urma unui atac înarmat, 
urmat de un jaf crud. 

Pe pământ, se aflau resturi de cadavre. Erau rămăşiţele 
războinicilor, ale căror trupuri au fost devorate de hiene şi 
alte carnivore care trăiau în jur. 

Printre aceste resturi omeneşti, Basuli a văzut arme şi 
obiecte din îmbrăcămintea lor de război. Şi-a dat seama 
imediat de lupta care s-a dat şi de întreaga nenorocire care 
s-a abătut asupra celor pe care i-a lăsat acasă. 

Waziri au cercetat fiecare colţişor. În ochii lor se citea ură 
şi furie. Peste tot întâlneau urme ale cruzimii atacatorilor, 
care în lipsa lui Buana au devastat ferma. 

— Ce au făcut cu lady! 

Aşa o numiseră ei pe Jane Clayton. 

— Au luat cu ei toate femeile şi pe ale noastre şi pe ea, a 
spus Basuli. 

Unul dintre războinici şi-a învârtit ameninţător sulița în 
aer, scoțând un răcnet furios, plin de ură. Ceilalţi i-au urmat 


exemplul. 

Basuli însă i-a oprit. 

— Nu este timp să facem atâta zgomot acum. Marele 
Buana ne-a învăţat să nu acţionăm cu vorbe, ci cu fapte. 
Numai aşa putem să ne dovedim curajul. Să ne păstrăm 
forţele ca să îi urmărim pe aceşti criminali şi să îi pedepsim. 
Dacă lady şi femeile noastre trăiesc, trebuie să ne grăbim. 
Războinicii care au plămânii obosiţi de strigăte de război, 
când nu este necesar să facă atâta tărăboi, nu se pot 
deplasa repede în jungla deasă. 

În spatele unor copaci groşi, Tarzan şi Werper îi urmăreau 
pe războinici. Aceştia s-au apucat să sape un şanţ cu 
cuţitele şi cu mâinile goale. Aici au îngropat lingourile de 
aur pe care le-au adus din cetatea Opar. 

Au astupat locul cu multă grijă pentru a camufla 
ascunzătoarea. Werper a trebuit să îi explice lui Tarzan, că 
ceea ce ascunseseră războinici Waziri nu era de mâncat. 
Tarzan a pierdut atunci orice interes faţă de comoara 
ascunsă. 

Nu la fel s-a întâmplat însă şi cu Werper. Acesta ar fi dorit 
să îi aibă pe cei cu care pornise în expediţie, pentru a 
dezgropa şi a lua comoara, de îndată ce războinicii Waziri 
vor pleca în urmărirea celor care au devastat ferma lui 
Tarzan. Războinicii s-au îndepărtat de fermă unde mirosul 
de cadavre devenise foarte neplăcut şi s-au aşezat să se 
odihnească, înainte de a pleca în urmărirea arabilor. 

S-a lăsat seara. Tarzan şi Werper şedeau pe pământ şi 
mâncau câteva bucăţi de carne, pe care le aveau cu ei, 
dintr-o vânătoare a lui Tarzan care a avut loc cu o zi în 
urmă. 

Belgianul era ocupat cu planurile pe care şi le făcea în 
legătură cu acţiunile care urmau să aibă loc după plecarea 
Wazirilor. Bănuia că aceşti războinici vor pleca în urma lui 
Ahmet Zec, pentru a se răzbuna şi a-şi aduce femeile înapoi. 

Ştia că arabii vor avea de înfruntat o forţă teribilă, care nu 
putea fi deloc desconsiderată. Werper se gândea să se ducă 


mai repede decât Waziri spre tabăra lui Ahmet Zec, pentru 
a-l preveni pe conducătorul arabilor în legătură cu acest 
atac. 

Mai dorea să îi spună şi de comoara îngropată. Nu îi păsa 
ce va face arabul cu lady Greystoke, dacă va vedea că soţul 
ei este bolnav mintal şi nu îşi mai aduce aminte de nimic. 

Pentru el era suficient să ştie că există această comoară, 
care este îngropată lângă ruinele fermei şi era cu mult mai 
valoroasă decât orice recompensă ar fi pretins arabul. Iar 
dacă reuşea să îl convingă pe banditul arab să îi dea şi lui o 
parte, ar fi fost pe deplin satisfăcut. 

Dar cel mai mult aprecia acum comoara de o valoare 
incalculabilă pe care o reprezenta punga lui Tarzan şi pe 
care acesta o purta tot timpul la şold. Dorea să pună 
neapărat mâna pe această comoară! 

Era hotărât să obţină cu orice preţ această pungă cu 
pietre preţioase. S-a uitat la Tarzan şi la punga de care 
acesta nu se despărţea. 

Vedea însă şi un bărbat cu o statură uriaşă, care era 
puternic şi agil. 

Orice încercare care ar fi implicat forţa sau o luptă cu 
acest alb era exclusă. Într-o confruntare directă, Werper ar 
fi fost omorât. 

S-a întins pe pământ neconsolat. Şi-a rezemat capul pe un 
braţ, întorcându-şi privirea de la Tarzan. Îl urmărea însă cu 
coada ochiului. 

A stat aşa, în această poziţie mai multă vreme, încercând 
să se gândească la un plan de a deveni posesorul acelor 
pietre preţioase. Însă a înlăturat din minte imediat orice 
plan, dându-şi seama că fără o luptă cu acest alb uriaş, nu 
putea avea comoara. 

Tarzan s-a uitat la Werper întrebător, de parcă în 
gândurile sale ar fi stat de vorbă cu belgianul. Văzându-se 
studiat, Werper a închis ochii, a început să respire mai rar, 
prefăcându-se că a adormit. 


Tarzan era nedumerit. Îi văzuse pe Waziri cum au îngropat 
acele lucruri grele pe care le-au adus cu ei. Werperi-a 
explicat că ei au vrut să ascundă acele obiecte ca nu acest 
sistem de păstrare a lucrurilor i-a plăcut foarte mult acestui 
om redus acum la stadiul gândirii marilor maimuțe 
antropoide. 

De când Werper şi-a exprimat dorinţa de a avea şiel 
pietricele din acelea colorate din pungă, Tarzan a devenii 
foarte bănuitor. Acestea nu reprezentau o valoare pentru 
el, dar erau colorate şi strălucitoare. 

A stat aşa, privindu-l pe acest alb, dar în acelaşi timp 
gândindu-se la ascunderea acestei pungi cu pietre atât de 
frumoase. Când s-a convins că belgianul a adormit, a scos 
de la brâu cuțitul său mare de vânătoare şi a început să 
sape o groapă în faţa lui. 

Cu lama cuţitului săpa, iar cu mâinile scotea pământul, 
până a reuşit să aibă o mică groapă de vreo zece centimetri 
în diametru şi vreo douăzeci în adâncime. A pus punga în 
această groapă. 

Werper s-a prefăcut că respiră ca unul care doarme 
adânc, văzând printre gene ce se petrece în faţa lui. Abia a 
putut să nu exclame de surprindere, dar şi de satisfacţie. 

Tarzan s-a întors atunci spre el, pentru că nu mai auzea 
respiraţia regulată a unui om care doarme. Privea ţintă la 
belgian şi era încruntat. 

Werper a simţit că totul este pierdut. Trebuia să 
întreprindă ceva foarte repede, altminteri viaţa lui era în 
pericol. 

A scos un oftat şi s-a întors pe partea cealaltă, mormăind 
ceva de parcă era cuprins de un coşmar. Apoi, după câteva 
clipe, şi-a reluat respiraţia regulată, semn că adormise din 
nou. 

Acum nu mai putea să îl urmărească pe Tarzan, dar era 
sigur că uriaşul alb îl urmăreşte foarte atent cum respiră. 
După câteva minute însă, a auzit cum nişte degete 


scormoneau pământul, apoi aceleaşi degete au bătătorit 
pământul uşor, acoperind locul săpat. 

A înţeles că punga a fost îngropată în acelaşi loc pe care îl 
ştia. A aşteptat mai bine de o oră, apoi s-a întors uşor spre 
Tarzan şi a deschis ochii. 

Tarzan dormea într-un somn adânc şi liniştit. Werper şi-a 
întins mâna spre locul unde Tarzan săpase groapa şi a şi-a 
întins mâna spre locul unde Tarzan săpase groapa şi a 
pipăit în jur. 

Apoi a mai stat aşa încă un sfert de oră. S-a ridicat apoi 
fără zgomot, ascultând şi uitându-se tot timpul la cel care 
dormea lângă el. 

A făcut intenţionat mai mult zgomot ca să se asigure că 
Tarzan doarme adânc. Cu toate aceste zgomote nu a reuşit 
să îl trezească. 

Şi-a scos de la brâu cuțitul de sacrificiu şi l-a înfipt uşor în 
pământ, în locul unde fusese săpată groapa. Era atent şi la 
Tarzan, dar acesta nu se mişca. 

Belgianul a înfipt cuțitul, până a simţit că a atins punga. 
Apoi a apăsat pe mâner şi a scos pământul ce acoperea 
comoara. Pământul s-a ridicat, dar şi punga a apărut în 
vârful lamei. 

Werper a luat repede mica pungă de pietre preţioase şi a 
pus-o în sân. Apoi a acoperit groapa cu pământul scos şi a 
bătătorit locul, fără să lase vreo urmă că cineva ar fi luat 
comoara. 

Lăcomia l-a împins la un act necugetat şi imediat şi-a dat 
seama că fusese foarte norocos că Tarzan nu l-a auzit 
săpând în spatele lui. Se şi vedea prins, iar colții albului 
înfigându-se în gâtul lui. S-a cutremurat de spaimă. 

Mai departe, în poiană, s-a auzit urletul unui leopard, iar 
apoi a auzit paşii moi ale unei alte feline. Îi era frică de 
aceşti vânători nocturni, dar frica cea mai mare i-o inspira 
acest alb sălbatic care dormea liniştit lângă el. 

Încet şi cu foarte multă băgare de seamă Werper s-a 
ridicat de jos. Tarzan nici nu s-a mişcat. 


Belgianul a luat-o spre câmpie, făcând câţiva paşi. Apoi s-a 
oprit, mângâind cuțitul său preţios, pe care îl avea la 
cingătoare. 

Şi-a întors capul spre cel care dormea şi l-a privit 
îndelung. 

— De ce nu? a murmurat. În acest caz, voi fi şi mai în 
siguranţă. 

S-a întors şi s-a aplecat asupra lui Tarzan. În mână ţinea 
strâns cuțitul de sacrificiu pe care Tarzan l-a luat din 
templul „Zeului înflăcărat”, de la marea preoteasă La. 

CAPITOLUL X - Ahmet Zec şi nestematele belgianului. 

Mugambi, slab şi rănit, se târa pe marginea drumului pe 
care bandiții arabi au trecut spre tabăra lor. 

Nu putea să meargă mai repede şi trebuia să se 
odihnească foarte des, însă o ură năprasnică de răzbunare 
îl împingea mereu înainte. 

Zilele treceau şi rănile i se vindecau. Mânca destul de 
bine. În câteva zile şi-a recăpătat forţa de altădată. 

A putut să meargă mai repede, dar arabii mergeau călare, 
aşa că distanţa dintre ei era încă foarte mare. 

Arabii conduşi de Ahmet Zec au ajuns la tabăra lor şi îl 
aşteptau pe Werper. 

Jane Clayton a suferit foarte mult în tot acest timp, din 
cauza oboselii, dar şi mai mult din cauza gândurilor care o 
cuprindeau privind soarta ei. Nu a reuşit să afle de la 
Ahmet Zec ce avea de gând să facă după ce vor ajunge în 
tabăra arabilor. Îşi închipuia că arabii vor cere o 
recompensă pentru ea, în care caz lucrurile s-ar fi rezolvat 
foarte repede. Dar la fel de bine se putea ca răpitorii ei să 
aibă alte gânduri. 

Auzise ea despre femei albe, care au fost vândute de către 
bandiți, ca Ahmet Zec de pildă, unor căpetenii africane, 
pentru haremurile lor. Sau la fel de bine, putea fi trimisă în 
nord, unde căpeteniile arabe ar fi cumpărat-o tot pentru 
haremurile lor. Jane Clayton nu era femeia care să suporte 
o asemenea viaţă şi era pregătită pentru orice fel de soartă. 


Când orice mijloc de scăpare se va fi irosit, nu va da înapoi 
de la moarte ca să îşi apere onoarea. 

Atâta timp însă cât Tarzan trăia, avea toate motivele să 
spere şi să se aştepte la un ajutor, care să o scape din 
mâinile acestor arabi. 

Nu era fiinţă, om sau animal, pe acest continent negru, 
care să fie atât de puternic şi curajos ca soţul ei. Pentru ea, 
Tarzan reprezenta întruchiparea forţei, care nu avea 
duşman pe lume. 

Desigur că Tarzan va veni şi ea va fi răzbunată. Era 
încredinţată de acest lucru, iar întreaga ei viaţă de 
captivitate îi era mult mai uşor de suportat, având acest 
gând dătător de speranţă. 

Număra chiar zilele care trebuiau să treacă până la 
întoarcerea expediției din cetatea Opar, apoi mai calcula 
zilele cât ar fi avut nevoie Tarzan să vină până în tabăra lui 
Ahmet Zec. 

Nu avea nici cea mai mică îndoială că nu o va găsi. Orice 
urmă, fie ea cât de neînsemnată, era suficientă pentru soţul 
ei de a găsi drumul până la ea. Iar urmele lăsate de 
caravana arabilor erau foarte evidente, mai ales că erau 
călare. 

În timp ce ea nutrea aceste speranţe, în tabără a sosit un 
om. Era îngrozit de drumul pe care l-a făcut prin jungla 
plină de animale primejdioase. 

Era Werper care era fericit că a scăpat viu în drumul lui 
spre tabăra arabilor. A fost atacat de peste zece ori de 
carnivorele junglei şi a scăpat ca prin urechile acului, de a 
nu fi transformat în prânzul unuia dintre stăpânitorii 
junglei. 

Era înarmat numai cu cuțitul de sacrificiul al preotesei din 
Opar, iar această armă era mult prea puţin periculoasă 
pentru marile feline ale nopţii africane. 

A trebuit să doarmă noaptea în copaci, iar ziua a mers 
tremurând de spaimă. 


Mergea aproape de copaci, iar la primul zgomot se urca să 
se adăpostească. În cele din urmă a ajuns la gardul care 
înconjura tabăra lui Ahmet Zec, bucuros că este viu. 

Dar în acelaşi timp cu el, a ajuns şi Mugambi în faţa 
taberei fortificate. Războinicul negru s-a ascuns să vadă ce 
se întâmplă în tabără, când a apărut un alb, murdar şi 
zdrenţăros, la câţiva paşi de el. 

L-a recunoscut imediat pe oaspetele stăpânului său, care a 
stat la fermă câteva zile, înainte ca stăpânul lui să fi plecat 
spre cetatea Opar. Era cât pe aici să îl strige pe belgian, dar 
s-a oprit la timp. Înainte de a comite această imprudenţă. 

Albul se îndrepta spre poarta principală fără nici un fel de 
teamă. 

— Un om în toate minţile, gândea Mugambi, nu se apropie 
de aşezări de acest fel, din vestul Africii. Nu eşti primit nici 
o dată cu prietenie de către aceşti locuitori sălbatici, care te 
ucid înainte de a te întreba ce vrei. Doar dacă nu le eşti 
foarte cunoscut lor... 

Avea o bănuială deja şi aştepta ca evenimentele să se 
deruleze de la sine, pentru a-şi face o părere. 

L-a auzit pe Werper strigând. Porţile s-au deschis imediat, 
iar belgianului i s-a făcut o primire cordială, de parcă ar fi 
fost o căpetenie militară. 

Mugambi şi-a dat seama că fostul oaspete al lordului de 
Greystoke era un spion şi un trădător. 

Deci el era vinovat pentru atacul dat de aceşti criminali 
arabi, care au profitat de absenţa lui Buana! La ura 
împotriva călăreţilor arabi, în sufletul războinicului negru, 
s-a adăugat şi ura cumplită faţă de acest spion alb. 

De îndată ce a intrat în tabăra fortificată, Werper s-a 
îndreptat spre cortul lui Ahmet Zec. Arabul s-a ridicat la 
vederea albului şi i-a întins mâna. 

Era însă foarte contrariat de starea jalnică a hainelor 
acestuia. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 


Werper i-a povestit toate aventurile sale, cu excepţia 
episodului cu punga de pietre preţioase, pe care o ţinea 
legată sub cămaşă. 

Ochii arabului luceau de lăcomie, când Werper i-a povestit 
de enorma cantitate de aur ascunsă de Waziri. Întreaga 
cantitate era îngropată lângă ruinele fermei familiei 
Greystoke. 

— Acum ne este foarte uşor să mergem acolo şi să 
dezgropăm această comoară, a spus atunci Ahmet Zec. Mai 
întâi îi vom aştepta pe Waziri să sosească. Îi vom ucide, iar 
apoi vom merge să dezgropăm comoara. Nimeni nu ne-o 
poate lua, pentru că cei care cunosc locul unde este 
îngropat acest aur, vor muri. 

— Cu femeia, ce ai de gând? a întrebat Werper. 

— Cu femeia, ce ai de gând? a întrebat Werper. 

— Vreau să o vând undeva în nord, a răspuns arabul. Ce să 
facem cu ea? Sper să primesc un preţ bun pentru ea. 

Belgianul a dat afirmativ din cap: Gândurile sale au luat un 
contur mai precis. 

Dacă ar fi putut să îl înduplece pe Ahmet Zec să îi dea 
comanda micii armate care urma să se deplaseze spre nord, 
care trebuia să o ia pe lady Greystoke, ar fi avut 
posibilitatea să scape de acest bandit arab şi de oamenii săi 
cruzi. 

S-ar fi lipsit şi de partea lui din grămada de aur, pentru că 
era mulţumit de captura de nestemate. 

Îl cunoştea prea bine pe acest arab, ca să ştie că odată ce 
ai intrat în armata sa, nu ieşi viu de sub ordinele sale. 

Majoritatea care au dezertat au fost prinşi şi executaţi. 
Belgianul îşi amintea de desele torturi la care erau supuşi 
aceşti oameni, înainte de a fi omorâţi. 

Werper nu dorea să rişte să fie prins ca dezertor. 

— La cine te-ai gândit să meargă cu femeia spre nord, a 
întrebat el, în timp ce noi vom merge să dezgropăm aurul? 

Ahmet Zec s-a gândit un moment. Aurul îngropat avea o 
valoare cu mult mai mare decât suma pe care o va primi 


pentru femeia albă. 

Era deci bine să scape de ea cât mai repede, dar la fel de 
repede dorea să aibă şi aurul în tabără. Dintre toţi oamenii 
lui, singurul care ar fi putut duce o ceată de arabi spre nord 
era belgianul. 

Dacă ar fi plecat un arab, acesta cunoscând partea de 
nord a Africii, şi-ar fi însuşit banii obţinuţi din vânzarea 
femeii şi ar fi fugit. Însă Werper nu s-ar fi descurcat într-o 
ţară unde toţi îi erau ostili şi nu s-ar fi putut strecura prea 
Uşor şi să scape de acolo. 

Dacă ar fi avut intenţia să dezerteze, Ahmet Zec era 
hotărât să îl oprească, trimițând în nord, numai oameni 
care nu puteau fi corupți prea uşor, cel puţin nu majoritatea 
lor, pentru a permite o fugă a întregii caravane. 

După ce a analizat situaţia în gând, arabul a spus: 

— Nu cred că este nevoie ca să mergem amândoi după 
aur. Vei merge în nord cu femeia, ducând şi o scrisoare 
către un bun prieten al meu, care se pricepe la astfel de 
tranzacţii. Eu voi merge cu oamenii mei după aur. Ne 
întâlnim apoi aici, după ce fiecare dintre noi a terminat ce a 
avut de făcut. Werper abia şi-a putut ascunde bucuria cu 
care a primit această hotărâre a arabului, care parcă i-a 
ghicit gândurile. Dar nu se ştie dacă a reuşit să îşi ascundă 
atât de bine bucuria fată de un vulpoi atât de viclean cum 
era Ahmet Zec. 

Au discutat apoi o mulţime de amănunte cu privire la cele 
două expediţii, despre locul exact al comorii şi alte detalii. 

Apoi Werper s-a scuzat şi s-a dus până la cortul său, unde 
dorea să facă o baie şi să se bărbierească, lucruri după care 
tânjise atâta vreme. 

După ce şi-a terminat baia, belgianul a scos o mică oglindă 
pe care a aşezat-o pe o măsuţă improvizată şi şi-a ras 
barba, care i-a crescut în multele zile ale călătoriei sale prin 
cetatea Opar şi sălbatica junglă africană. Pentru orice 
bărbat căruia îi place să umble curat, una din plăcerile sale 
este să se simtă cu pielea obrazului, netedă şi curată. 


Werper care trăise multă vreme într-o societate de oameni 
bine educați, nu făcea excepţie de la această categorie de 
oameni După ce s-a curăţat şi şi-a mai revenit după 
oboseala şi spaima călătoriei pe care a întreprins-o, s-a 
aşezat comod pe un scaun şi şi-a aprins o ţigară. Înainte de 
a se culca. 

Şi-a pus mâna în brâu, unde a simţit punga prinsă de 
centura de la pantaloni. A tremurat de emoție, numai la 
gândul valorii pe care o reprezenta acea pungă decolorată, 
despre care nu ştia nimeni. 

— Oare ce ar spune Ahmet Zec dacă ar şti de existenţa 
acestei comori? s-a gândit el, zâmbind, l-ar ieşi ochii din 
orbite, dacă ar vedea aceste pietre strălucitoare! 

Niciodată nu a avut timp destul să privească aceste pietre 
preţioase. Nici măcar nu le-a numărat, ca să îşi dea seama 
cam cât ar valora. 

Şi-a desfăcut cureaua şi a scos punga de la locul ei. Era 
acum singur, pentru că ceilalţi s-au culcat şi nimeni nu mai 
avea ce căuta la el în cort atât de târziu. 

În cele din urmă, s-a apropiat de masă, unde ardea o 
luminare şi a vărsat conţinutul pe acea masă. Razele 
strălucitoare au transformat lumina acelui cort sărăcăcios 
într-o splendoare de palat regal. 

Werper a început să se gândească la sălile luminoase ale 
localurilor care îşi vor deschide porţile în faţa 
proprietarului acestei imense averi, care se afla pe acea 
masă murdară şi scobită. 

Se gândea la miile de plăceri pe care le va avea, la 
confortul şi puterea pe care o asemenea valoare o poate da 
cuiva. 

În timp ce visa cu ochii deschişi, privirea lui s-a ridicat de 
pe masă spre oglindă. Spre marea lui mirare, văzu figura 
încruntată a lui Ahmet Zec, printre fâşiile de pânză care 
serveau drept uşă a cortului. 

Şi-a înăbuşit o exclamaţie de ciudă şi nu s-a mai uitat în 
acea direcţie. Fără nici o grabă şi-a strâns comoara şi a pus- 


o înapoi la curea. 

Şi-a aprins calm o ţigară şi s-a sculat în picioare. Şi-a întins 
mâinile leneş în sus şi a căscat. S-a întors către intrarea în 
cort. 

Faţa lui Ahmet Zec a dispărut brusc. Să spunem că Werper 
era îngrozit de ce s-a întâmplat este numai jumătate din cât 
putea să simtă el acum. 

Îşi dădea seama că atât această comoară, cât şi viaţa lui 
sunt în pericol. Ahmet Zec nu era omul căruia să îi scape o 
asemenea avere pe care o avea belgianul. Dar nici nu 
admitea să îl ierte pe Werper pentru că nu i-a spus de 
existenţa acestor nestemate. 

O asemenea comoară trebuia să fie împărţită cu şeful 
belgianului, altminteri fapta sa trecea drept răzvrătire. 

Werper s-a pregătit să se culce. 

Dacă cineva l-ar fi urmărit, nu şi-ar fi dat seama cât de 
nervos şi de furios era, pentru că simţea că cineva îl 
priveşte şi îşi impunea să pară extrem de calm. 

S-a urcat în pat şi a suflat spre lumânarea care se găsea 
pe masă. 

Peste vreo două ore, cârpele care ţineau locul de uşă s-au 
dat la o parte, în cea mai mare linişte. Un bărbat îmbrăcat 
într-un costum, de culoare închisă, a trecut prin cort, 
apropiindu-se de pat. 

Umbla cu mare băgare de seamă, având în mână un 
pumnal lung. A ajuns în cele din urmă la patul pe care îl 
căuta, pipăind uşor cu degetele. 

A simţit o ridicătură în grămada de pături, după care a 
ridicat braţul cu pumnalul. După o secundă, mâna a coborât 
repede şi pumnalul s-a înfipt în locul unde atacatorul 
credea că trebuie să fie Werper. 

Asasinul a lovit a doua oară şi a treia oară străpungând tot 
ce întâlnea în calea armei sale ascuţite. Dar corpul pe care 
l-a străpuns nu a dat nici un semn că ar fi fost viu. 

Cu un tremur nervos, a smucit păturile şi a început să 
caute acea pungă pe care a văzut-o cu câteva ore mai 


devreme şi despre care credea că se află asupra victimei 
sale. 

Nu a găsit nici cadavrul belgianului, dar nici punga cu 
nestemate. S-a ridicat şi a început un şir lung de blesteme. 

Era Ahmet Zec, care înjura de se cutremura pământul. În 
locul adjunctului său, găsise o grămadă de pături şi perne, 
care erau aşezate în formă de om care doarme. 

Albert Werper fugise cu câteva ore mai devreme! 

Arabul a ieşit repede din cort, strigându-şi supărat 
oamenii, care erau demult culcaţi. Au cotrobăit peste tot, 
dar belgianul nu era în aşezarea lor fortificată. 

Spumegând de furie, Ahmet Zec a poruncit ca vreo 
douăzeci de călăreţi să meargă în pădure şi să îl caute pe 
fugar, în ciuda întunericului de nepătruns. 

În timp ce aceşti arabi se depărtau de satul lor, lăsând 
poarta principală deschisă, Mugambi s-a furişat din tufişul 
în care era ascuns, în interiorul satului. 

Vreo douăzeci de negri erau îngrămădiţi la intrare, 
asistând la plecarea călăreţilor. Când ultimul dintre călăreţi 
a ieşit, aceşti băştinaşi au închis porţile, iar Mugambi le-a 
dat o mână de ajutor, de parcă întreaga sa viaţă şi-a 
petrecut-o cu ei în sat. 

În întuneric, a trecut drept unul dintre oamenii arabului, 
iar după ce porţile s-au închis, fiecare s-a dus să se culce în 
coliba sau în cortul lui. Mugambi s-a ascuns după primul 
cort de după intrare. 

A aşteptat mai mult de o oră, ca să se liniştească locuitorii 
aşezării, apoi a pornit să cerceteze satul. Dorea să afle locul 
unde era ţinută prizonieră lady Greystoke. 

A văzut o colibă în fata căreia era postată o santinelă, iar 
acest om înarmat a fost schimbat cu altul. Cel venit a 
întrebat: 

— Prizoniera este în colibă? Totul este în regulă? 

— Da, a răspuns santinela, nimeni nu a trecut pragul uşii 
de când am venit aici la post. 


Cel care venise să schimbe santinela s-a aşezat în fata 
colibei. Cel schimbat s-a îndreptat spre una din colibe unde 
s-a culcat. 

Mugambi s-a apropiat de colibă, până a ajuns la colţul ei. 
În mână avea o măciucă puternică. Era foarte calm, dar şi 
bucuros că soţia stăpânului său era acolo şi el era în locul 
unde trebuia să fie. 

Santinela era cu spatele către colţul colibei unde se 
ascundea uriaşul negru, aşa că nu l-a putut vedea cum se 
apropie. 

Măciuca s-a ridicat şi a coborât repede şi cu putere. S-a 
auzit o bufnitură surdă, un sunet de oase sfărâmate, după 
care santinela s-a prăbuşit la pământ fără viaţă. 

Peste câteva secunde, Mugambi a intrat în colibă şi a 
început să o cheme în şoaptă pe stăpâna lui: 

— Lady, lady, murmura el. 

Insă nimeni nu i-a răspuns, pentru că după o cercetare 
mai atentă, Mugambi şi-a dat seama că acolo nu era nici o 
fiinţă. Coliba era goală. 

CAPITOLUL XI - Tarzan revine la viaţa sălbatică a tinereţii 
lui. 

Am întrerupt povestea noastră lăsându-l pe Tarzan 
dormind, în timp ce Werper ridica teribilul lui cuţit, pentru 
a-i da lovitura decisivă. 

Însă o frică de neînțeles a pus stăpânire pe belgian. Dacă 
nu îl nimerea în inimă de la prima lovitură? S-a cutremurat 
la gândul că ar trebui să îi înfrunte pe uriaşul alb, chiar 
dacă acesta ar fi fost rănit grav. 

Dacă s-ar fi trezit, acest om atât de puternic, chiar dacă ar 
mai fi avut de trăit doar câteva minute, l-ar fi sfâşiat în 
bucăţi. 

Din pădure s-au auzit paşi de animal de pradă, 
determinându-l pe Werper să se îndepărteze de cel care 
dormea. Ce rost mai avea să se complice acum cu acest alb, 
de vreme ce avea asupra lui punga cu pietre preţioase? 


Să rămână acolo ar fi însemnat să rişte să fie atacat de 
Tarzan, sau să fie ucis de una din fiarele junglei, care îşi 
avea culcuşul prin apropiere. 

Tarzan dormea fără să îi pese de frământările omului de 
lângă el. Unde erau acele forţe protectoare miraculoase, 
care altădată l-ar fi trezit ca să nu fie surprins? 

A redevenit somnorosul şi insensibilul Tarzan, din 
adolescenţă? Oare lovitura primită de stâncă desprinsă de 
cutremur din zidul cetăţii Opar să-i fi amorţit temporar 
simţurile? Cine putea şti! 

Dar de el se apropia şi un animal fioros al junglei, care era 
mai periculos decât belgianul laş, care dorea să îl omoare în 
somn lovindu-l pe la spate. 

La câţiva paşi de bărbatul care dormea adânc, vegetaţia 
înaltă şi deasă s-a dat la o parte, iar în această 
deschizătură, a apărut capul unui leu enorm. Fiara a stat 
câteva clipe, privind cu atenţie în jur. 

Şi-a tras picioarele sub burtă, iar din coadă bătea într-o 
parte şi în alta semn că peste câteva clipe va sări asupra 
victimei sale. Însă la zgomotul produs de coada felinei, 
Tarzan s-a trezit brusc. 

Fiinţele care trăiesc în junglă nu se trezesc treptat, ca 
oamenii, ci deodată. Într-o singură secundă ele îşi revin 
având un control perfect asupra tuturor mușchilor şi 
fibrelor din corp, iar creierul le funcţionează perfect. 

Tarzan a sărit în picioare, a pus mâna pe sulița grea de 
lângă el şi s-a pregătit să întâmpine atacul animalului. Era 
din nou acelaşi Tarzan sălbatic, dar în acelaşi timp vigilent. 

Nu se ştie din ce motive, leul s-a răzgândit să îl atace pe 
acest om. S-a întors cu coada între picioare şi a dispărut în 
jungla deasă. 

Uriaşul alb a ridicat din umeri şi s-a uitat să vadă dacă 
prietenul lui este pe aproape şi în siguranţă. Werper nu se 
vedea nicăieri. 

La început, Tarzan a crezut că belgianul a fost prins de 
vreun animal carnivor al pădurii şi transformat în mic 


dejun, sau cel puţin târât de acolo spre interiorul junglei. 

A examinat însă cu mai multă atenţie terenul din jur şi a 
observat că belgianul a traversat poiana şi a dispărut, 
plecând pe jos. Tarzan nu ştia ce să creadă despre această 
dispariţie, dar a tras concluzia că Werper a fugit de groaza 
leului, pe care l-a văzut apropiindu-se. 

Un zâmbet dispreţuitor i-a apărut pe buze, gândindu-se că 
Werper s-a speriat şi a fugit, fără însă a-l anunţa pe Tarzan 
de primejdia care se apropia de ei amândoi. 

Foarte bine că a plecat! Decât cu un asemenea prieten 
care te părăseşte la greu, mai bine singur. Dacă a vrut să 
plece, să-i fie de bine! 

Tarzan nu dorea să ştie ce s-a întâmplat cu Werper, dar 
nici să îl urmărească nu avea chef. 

La o mică distanţă de unde s-a culcat cu câteva ore mai 
devreme, era un copac mare, care creştea singur, fără nici 
un alt copac în jur. Tarzan s-a suit în acest copac şi s-a întins 
leneş pe o creangă, unde a dormit până a doua zi 
dimineaţa. 

Dimineaţa s-a trezit şi a simţit că nu îi este foame. A 
hotărât să mai doarmă câteva ore. 

Mintea lui era la stadiul copilăriei lui şi nu avea alt gând 
decât să mănânce bine şi să se păzească de animalele care 
l-ar putea omori pentru hrană. Deci a dormit până i-a venit 
foamea, singurul lucru pentru care merita să se deranjeze. 

Şi-a deschis ochii şi şi-a întins mâinile, căscând prelung. S- 
a ridicat şi s-a uitat în jur, prin frunzişul des al copacului 
care l-a adăpostit. 

Prin poiana care a fost mai demult reşedinţa lordului de 
Greystoke şi a soţiei lui, Jane Clayton, Basuli şi războinicii 
lui îşi pregăteau ceva de mâncare, înainte de a porni în 
expediţia de urmărire a celor care atacaseră ferma. 

Tarzan îi privea pe aceşti războinici cu multă curiozitate, 
în creierul lui, ceva îi spunea că această imagine nu îi este 
complet necunoscută, dar nu putea face nici o legătură 


între el şi alte lucruri sau fiinţe, de când a ieşit din 
coridoarele întunecate ale subsolului cetăţii Opar. 

Într-o negură deasă îi apărea imaginea unei maimuțe 
enorme pentru care avea un sentiment cald, de duioşie. 
Amintirea acestei fiinţe îl durea nespus, dar nu ştia cine 
este. 

Mintea lui era din nou al lui Tarzan care nu era mai în 
vârstă de zece ani. Imaginea acelui animal drag aparţinea 
femelei Kala, care i-a fost mamă atâţia ani. 

Rând pe rând îi veneau în minte imagini ale unor fiinţe 
asemănătoare, care îi erau cunoscute şi le ştia şi numele: 
Tub, Koz sau Ciuk. Mai era o femelă drăguță cu care ştia că 
s-a jucat: Nita. 

Aceste imagini îi dominau creierul, reuşind să îşi adune un 
bagaj suficient de amintiri, care să îl ajute să se identifice. 
Multe imagini din copilărie i-au revenit în minte, iar odată 
cu ele dorinţa puternică de a fi din nou în mijlocul lor. 

Băştinaşii pe care îi vedea stingând focurile şi pornind la 
drum nu îi trezeau nici o amintire, deşi nu s-a despărţit de 
ei decât de vreo două săptămâni. După plecarea Wazirilor, 
Tarzan a coborât din copacul unde dormise şi a pornit să 
caute ceva de mâncare. 

Nu departe de el, păştea o cireada de ierbivore. S-a 
îndreptat spre nişte zebre grase, făcând un ocol pentru a fi 
în direcţia opusă vântului, pentru a nu fi simţit de 
sensibilele animale. 

A făcut această mişcare tactică, fără să se gândească de ce 
face acel ocol. Instinctul lui animalic i-a comandat să facă 
aşa. 

Tot datorită acestui instinct, se târa sau se arunca pe burtă 
pentru a nu fi simţit de ierbivore şi de a putea să se apropie 
mai mult de ele. 

Apropiindu-se mai mult de zebre a văzut un exemplar 
tânăr, o femelă. Lângă această femelă, păştea un mascul 
puternic şi sprinten. Tarzan a făcut alegerea. 


S-a apropiat până aproape de aceste două animale şi s-a 
ascuns după un tufiş care creştea la numai câţiva metri de 
victima lui. S-a ridicat într-o clipă şi a aruncat sulița cea 
grea. În coastele femelei. 

Nu s-a oprit locului, ci a fugit imediat spre pradă, având în 
mână cuțitul său de vânătoare. 

Cele două animale au rămas ca împietrite. Femela a 
nechezat de durerea produsă de sulița lui Tarzan şi s-a 
întors să fugă. Amândouă animalele erau hotărâte să plece 
din acel loc unde fuseseră atacate. 

Însă Tarzan era un vânător iscusit şi sprinten. Zebra nici 
nu a apucat să facă mai mulţi paşi, că a simţit cum o fiară îi 
sare în spate. 

Animalul şi-a întors capul, pentru a-l muşca pe agresor şi 
s-a răsucit, încercând să îl lovească cu copitele. Celălalt 
animal s-a uitat în urmă să vadă de ce nu vine cealaltă 
zebră, dar apoi a pornit în galop spre restul cirezii, care 
deja pornise la o fugă nebună de spaimă. 

Tarzan era agăţat de gâtul zebrei, izbind puternic în gâtul 
şi pieptul animalului, cu lungul său cuţit de vânătoare. 
Rezultatul acestei lupte inegale nu putea să fie pus la 
îndoială. 

Zebra s-a zbătut fără rost câteva secunde, fără nici o 
speranţă de scăpare. A căzut apoi, cu inima străpunsă. 

Tarzan s-a ridicat şi şi-a pus piciorul pe cadavrul femelei 
de zebră şi a scos strigătul de victorie al masculului din 
tribul de maimuțe antropoide. 

La o depărtare nu prea mare, Basuli s-a oprit în loc la 
auzul acestui strigăt sălbatic. S-a oprit câteva clipe. 

— Maimuţe mari, a spus el războinicilor săi. A trecut multă 
vreme de când nu au mai fost printre animalele ținuturilor 
noastre. Oare ce le-a făcut să vină aici? 

Tarzan şi-a dus prada până la copacul care i-a servit ca 
adăpost. Aici, şi-a tăiat o bucată mare din carnea 
animalului, mâncând cu poftă carnea caldă şi plină de 
sânge. 


Scurta vânătoare a lui Tarzan a trezit interesul a două 
hiene, care erau în poiană. Cele două animale de pradă s-au 
apropiat de Tarzan, oprindu-se la câţiva metri de el şi de 
restul de zebră. 

EI s-a uitat la ele şi a mârâit ameninţător. Hienele au făcut 
la fel, ca în semn de salut, apoi s-au aşezat mai departe în 
poiană. Nu au schiţat nici un semn de atac, ci au păstrat o 
distanţă, care să nu îl deranjeze pe cel care mânca. 

Aşteptau ca omul alb să-şi termine prânzul, pentru ca să 
se înfrupte şi ele cu ceva resturi. După ce s-a săturat, 
Tarzan a tăiat câteva bucăţi din vânat, pe care le-a luat cu el 
spre râu, unde dorea să bea apă, pentru că îi era o sete 
cumplită după acea masă bogată. 

Drumul spre râu, trecea pe lângă hiene, dar el nu şi-a 
schimbat direcţia de mers, din cauza unor animale. Mergea 
majestuos ca Numa, leul, regele pădurii, în timp ce hienele 
au început să mârâie. 

Hienele nu aveau de gând să îl atace pe acest om puternic 
şi s-au dat la o parte mârâind cu blana zbârlită. După ce 
Tarzan a trecut pe lângă ele ca un prinţ, hienele s-au 
aruncat asupra restului de zebră, mâncând cu poftă. 

Tarzan s-a îndreptat spre apă, trecând prin tufişuri de 
trestie. Apropierea lui a deranjat o turmă de bivoli sălbatici, 
care erau gata fie de atac, fie de fugă. 

Un mascul puternic l-a văzut pe intrus şi era gata să îl 
atace pentru a-şi apăra semenii. Însă Tarzan a trecut pe 
lângă ei, fără să îi bage în seamă. 

Mugetul ameninţător al bivolului s-a sfârşit într-un scâncet 
prelung. Şi-a întors capul şi a alungat roiul de muşte care 
se aşezase pe spatele său plin de noroi. 

Restul turmei i-a urmat exemplul, uitându-se curioşi după 
Tarzan, care a dispărut după trestia înaltă, care creştea pe 
malul râului. 

Ajuns la apă, a băut pe săturate, apoi s-a gândit să se 
arunce în râu. După ce a înotat aproape o oră, s-a aşezat la 
umbra unui copac stufos. 


Privirile îi rătăceau pe câmpia din faţa lui, uitându-se cu 
plăcere la această natură sălbatică. Era stăpânit de o 
senzaţie de fericire în lumea aceasta, singura pe care o 
cunoştea. 

S-a gândi. Că după ce se va odihni destul, va străbate 
câmpia intrând în junglă. Nu era nici o grabă, avea 
suficiente zile de mâine sau poimâine, când nu avea altceva 
mai bun de făcut decât să-şi caute hrană şi un loc plăcut 
pentru somn. 

Nu avea nici un regret pentru trecut, pentru că nu îl 
cunoştea, iar de aspirații pentru viitor nu se punea 
problema. Va sta aşa, cât va avea chef, sau se va sui pe o 
creangă groasă, unde va dormi cât mai mult. 

Putea să stea în copaci cât mai mult, pentru că nu avea 
nici o grijă. Nu îşi amintea de un alt mod de viaţă decât 
foarte vag, ca şi cum nişte umbre i-ar fi trecut cu multă 
vreme în faţa ochilor. 

Sălbaticul Tarzan era foarte fericit, în timp ce lordul de 
Greystoke şi-a încetat existenţa. 

Tarzan se legăna de mai multe ore în culcuşul lui de 
frunze, până când foamea şi setea l-au obligat să se dea jos. 
A coborât leneş şi a pornit-o spre râu. 

Cărarea era bătătorită de animalele care veneau să se 
adape, de multe sute de ani. Pe mal, crescuseră arbuşti şi 
plante agăţătoare, formând un zid de vegetaţie încâlcită. 

Tarzan era aproape de locul unde cărarea se deschidea în 
mai multe poteci mai mici, când a văzut că o familie de lei se 
îndrepta spre râu. Erau şapte: un leu, două leoaice şi patru 
pui care erau aproape atât de mari ca şi părinţii lor. 

Omul alb s-a oprit mârâind, ceea ce i-a făcut pe lei să se 
oprească. Leul cel mare, a rânjit şi el scoţându-şi colții, 
semn de prevenire, dar şi de ameninţare. 

Deşi era înarmat cu sulița sa grea, Tarzan nu dorea să se 
măsoare cu şapte lei deodată. A rămas totuşi locului, 
mârâind şi scoțând sunete amenințătoare. Leii au făcut 
acelaşi lucru. 


Nu făceau altceva decât să se sfideze, încercând fiecare să 
îşi pună adversarul pe fugă. Niciuna dintre părţi nu dorea 
să dea înapoi, dar nici să lupte. 

Leii erau sătui şi nu doreau să se lupte cu o fiinţă a cărei 
putere nu o cunoşteau. Tarzan nu fusese prea încântat nici 
o dată de carnea de leu, aşa că nu dorea nici el să înfrunte 
aceste fiinţe. 

Leii şi Tarzan stăteau faţă în faţă, scoțând tot felul de 
sunete amenințătoare, insultându-se reciproc, conform 
bunelor obiceiuri din junglă. 

Este greu de precizat cât ar fi durat această confruntare 
sonoră, acest duel fără vărsare de sânge. Dar a apărut 
ceva, care a pus capăt acestei situaţii fără ieşire. 

Atât leii cât şi Tarzan făceau un zgomot asurzitor, încât nu 
au auzit apropierea unui animal enorm, până când acesta 
nu a apărut chiar în spatele lui Tarzan. 

Simţind totuşi că este ameninţat de la spate, Tarzan s-a 
întors brusc şi l-a văzut pe Buto, rinocerul. Acesta avea ochi 
mici şi aprinşi şi se pregătea să îl doboare. 

Reflexele lui Tarzan erau însă perfect coordonate şi în 
clipa când s-a întors şi a văzut primejdia, a aruncat sulița 
drept în pieptul animalului care ataca. 

Suliţa lui Tarzan era o armă grea, cu vârf de fier, lung şi 
ascuţit. Forţa cu care a fost aruncată l-a împins în faţă pe 
Tarzan, care a fost nevoit să sară deasupra animalului, 
pentru a nu fi străpuns de cornul care era pregătit să îl 
spintece. 

Suliţa grea a intrat prin gâtul rinocerului, pe la 
încheietura umărului stâng şi a intrat adânc în corp. 
Rinocerul după ce a văzut că fiinţa albă din faţa sa a 
dispărut, s-a îndreptat spre leii care şedeau pe aproape. 

Tarzan a sărit repede de pe spinarea animalului furios şi s- 
a adăpostit în spatele peretelui de vegetaţie încâlcită. Unul 
dintre lei a fost azvârlit în aer, dar ceilalţi şase s-au azvârlit 
asupra atacatorului, rupându-i bucăţi mari de carne de pe 
spinare. 


La adăpostul unor crengi groase, Tarzan privea acest 
spectacol interesant. Astfel de confruntări nu sunt prea 
dese în junglă, deci ele reprezintă o distracţie pentru cei 
din jur. 

Se părea că Buto va ieşi învingător din această încleştare 
pe viaţă şi pe moarte. 

Patru lei din cei şapte erau deja ucişi, iar ceilalţi trei erau 
grav răniţi. Însă rinocerul s-a prăbuşit deodată la pământ. 

Suliţa lui Tarzan şi-a făcut datoria, dovedind că o armă a 
omului este cu mult mai puternică decât şapte lei. Deşi 
carnivorele au luptat eroic, dacă rinocerul nu ar fi pierdut 
sânge şi nu ar fi murit, soarta lor nu era dintre cele mai 
plăcute. 

Tarzan a coborât din ascunzişul său şi şi-a scos sulița din 
corpul rinocerului. În jurul lui, leii răniţi gemeau şi se târau 
spre pădure. 

Sălbaticul alb şi-a tăiat o bucată din carnea rinocerului şi a 
dispărut în jungla deasă. 

Spectacolul a luat sfârşit. 

De fapt, nu a fost decât o parte din viaţa junglei. Un 
muritor de rând ar fi avut ce povesti despre aceste scene, 
dar această luptă teribilă a dispărut din memoria lui Tarzan, 
fiind doar a părticică a existenţei dure pe care o ducea, 
împreună cu fiinţele din jur. 

CAPITOLUL XII - La doreşte să se răzbune. 

Făcând un ocol mare prin pădure, Tarzan s-a înapoiat la 
râu, unde a băut pe săturate. Apoi s-a întors în pădure 
pentru a-şi continua viaţa fără griji. 

În timp ce pornea din nou la vânătoare, fără să-şi aducă 
aminte de nimic din trecut şi fără să îl preocupe viitorul, în 
căutarea lui a pornit una dintre cele mai cumplite expediţii. 

Cincizeci de oameni, cu corpuri păroase şi picioare 
răsucite şi noduroase au plecat pe urmele lui, prin jungla 
întunecată, prin poieni deschise şi locuri unde păşteau 
nenumărate ierbivore ale acestui continent misterios. 


Erau înarmaţi cu nişte cuțite lungi şi buzdugane grele, iar 
în fruntea lor mergea o femeie, aproape goală, dar foarte 
frumoasă. 

Era La din Opar, marea preoteasă a „Zeului înflăcărat”, cu 
cincizeci de preoţi din templu, care s-au hotărât să caute 
cuțitul de sacrificiu, furat de cei doi albi. 

La nu a ieşit nici o dată din perimetrul ruinelor cetăţii 
Opar, dar nici o dată nu a fost atât de înverşunată. 

Cuţitul de sacrificiu dispăruse! 

Trecut din mână în mână de secole, a ajuns la ea ca o 
moştenire, ca un semn al religiei lor şi al autorităţii 
supreme. Cuţitul provenea de la strămoşii lor din pierduta 
şi uitata Atlantida. 

Pierderea giuvaierurilor aparţinând coroanei Angliei nu ar 
fi provocat o mai mare consternare unui rege englez, ca 
această pierdere a cuţitului sacru de sacrificiu al templului 
din Opar. Era cuțitul marii preotese La, urmaşa vechii 
civilizaţii dispărute în adâncul Oceanului Atlantic. 

Când cu zeci de secole în urmă, Atlantida s-a scufundat, 
ducând cu ea puternice cetăţi, câmpii cultivate şi roditoare, 
un comerţ înfloritor al unei civilizaţii avansate. Au rămas 
doar câţiva oameni care lucrau în minele de aur din Africa. 

Dintre aceşti oameni, de un rang social inferior şi din 
sclavii care lucrau cu ei, a apărut această populaţie de 
degeneraţi. Printr-o ciudăţenie a naturii sau printr-o 
selecţie naturală întâmplătoare, vechiul sânge al atlantizilor 
a rămas curat şi nealterat la femeile, care descindeau dintr- 
o singură prinţesă a casei regale, care era pe continent în 
timpul catastrofei. 

Una dintre aceste descendente era marea preoteasă La. 

Era plină de ură acum, împotriva lui Tarzan, care a 
respins-o şi i-a profanat altarul. La era conştientă de 
frumuseţea ei, nu numai după modelul Atlantidei, dar şi 
după toate pretenţiile civilizaţiei modeme. 

Avea un fizic perfect. 


Înainte ca Tarzan să fi venit pentru prima oară în cetatea 
Opar, ea nu mai văzuse alţi bărbaţi, decât pe degeneraţii ei 
preoţi. Mai curând sau mai târziu, ea va trebui să se mărite 
cu unul dintre ei, ca să aibă descendenţi care să slujească 
mai departe în templu. 

Dar ea se putea mărita cu cine dorea, fiind mare 
preoteasă şi putea să îşi aleagă soţul. Înainte de venirea lui 
Tarzan, ea nu văzut alte făpturi de sex masculin, decât pe 
urâţii ei preoţi sau masculii tribului de maimuțe antropoide 
care trăiau cu ei din timpuri imemorabile. 

Printre legendele Oparului, erau unele care povesteau de 
oameni albi şi arătoşi, frumoşi ca zeii. Mai existau relatări 
de existenţa unor oameni cu pielea neagră, nu departe de 
ei, dar aceştia aveau faima de hoţi şi nu erau agreaţi. De 
fapt, băştinaşii erau priviţi întotdeauna ca duşmani 
periculoşi, care furau şi omorau. 

Deasemenea, printre legendele lor, erau unele care erau 
pline de speranţa că acel continent din care veneau 
strămoşii lor, se va ridica din apa mare de la apus, trimițând 
din nou spre ei vapoare care să încarce tot ce a rămas 
acolo, împreună cu oamenii, descendenţii atlantizilor. 

Venirea lui Tarzan, a declanşat în sufletul marii preotese 
această speranţă a venirii urmaşilor strămoşilor lor. Însă, 
fiind femeie, s-a îndrăgostit de acest bărbat puternic. 

În inima ei, nu au avut loc nici o dată vreunul dintre preoţii 
care slujeau în templu, fiind mici şi respingători. 

S-ar fi măritat cu unul dintre ei, conform obiceiului, dar 
acest soţ nu ar fi beneficiat de dragostea ei. Devenise o 
femeie rece, urmaşa a sute de femei frumoase şi reci, care 
nu au cunoscut nici o dată dragostea. 

Când l-a văzut pe Tarzan, s-a îndrăgostit nebuneşte de el, 
iar în ea au izbucnit pasiunile zăvorite de sute de generaţii. 
A devenit un vulcan viu, clocotind de pasiune. 

Când aceste dorinţi au fost nesocotite de bărbatul alb, 
înflăcărarea ei s-a transformat în ură şi răzbunare. În 
această stare sufletească, La a pornit în fruntea micii ei 


armate, pentru a readuce cuțitul de sacrificiu înapoi în 
cetatea Opar şi de a se răzbuna pe Tarzan. 

Pe Werper îl ignora. Faptul că belgianul a avut cuțitul în 
mână în timpul luptelor din templu, nu a afectat-o deloc, 
neavând nici un gând de răzbunare împotriva lui. 

Dacă îl vor întâlni şi pe el, îl vor omori bineînţeles, dar 
moartea lui nu o va face mai fericită pe La. Plăcerea cea mai 
mare va fi capturarea lui Tarzan şi supunerea acestuia la 
torturi îngrozitoare. 

Moartea trebuie să vină încet pentru acest alb, pe măsura 
crimei comise. El a fost acela care a smuls cuțitul din mâna 
preotesei, el a atins-o şi tot ela fost cel care a profanat 
altarul şi templul sfânt al soarelui. 

Va muri deci, pentru aceste crime, dar şi pentru că a 
disprețuit dragostea marii preotese şi a respins-o. Trebuie 
să moară în cele mai mari dureri. 

Expediția celor cincizeci de oparieni conduşi de La, nu era 
lipsită de primejdii. Ei nu erau obişnuiţi cu jungla, pentru că 
foarte rar au ieşit din cetate. 

Erau însă mulţi şi bine înarmaţi. În cele din urmă, au dat 
de urmele vizibile ale celor doi fugari: Werper şi Tarzan. Cei 
trei antropoizi pe care i-au luat cu ei, au simţit urma 
fugarilor. 

Oparienii au luat cu ei aceste animale, pentru că ştiau că 
ele au simţuri cu mult mai dezvoltate decât ei. Aceste trei 
maimuțe erau de mare folos, în întreaga lor deplasare prin 
junglă. 

Comanda generală a expediției o avea La. Ea alegea locul 
de tabără, ora de pornire sau de odihnă. Deşi nu prea avea 
experienţa deplasărilor prin junglă, inteligenţa ei nativă o 
ajuta să se ridice deasupra celorlalţi, oparieni sau maimuțe. 

Era o comandantă aspră mai ales pentru că îşi compara 
supuşii cu Tarzan, în tot ce făceau ei. Se răzbuna pe ei, 
datorită durerii provocate de respingerea dragostea ei, de 
către uriaşul alb. 


În fiecare seară, oparienii construiau o tabără puternic 
apărată de un zid de copaci doborâţi, iar toată noaptea 
ardea un foc mare, care nu avea voie să se stingă. Când La 
obosea, era dusă pe o targa improvizată de crengi elastice. 

Niciunul dintre supugşii ei nu punea la îndoială supremaţia 
ei şi nici nu contesta dreptul ei de a comanda. De fapt, nici 
nu se gândeau la aşa ceva. 

Pentru ei, marea preoteasă La era o zeiţă, pe care o 
iubeau toţi, fiecare sperând să fie el alesul ei. Cu acest gând 
munceau şi îndurau cele mai aspre porunci, precum şi 
disprețul ei faţă de urâţenia lor. 

Au mers mai multe zile, pe urma pe care o lăsase Tarzan, 
iar maimuţele erau în faţa micii armate pentru a-i preveni, 
dacă l-ar fi zărit pe fugar. 

În timpul unui popas de prânz, unul dintre maimuţoi s-a 
ridicat deodată în două labe şi a început să adulmece aerul. 
Le-a spus celorlalţi să facă linişte, iar el s-a îndreptat tiptil 
către junglă, în direcţia de unde a simţit că vine mirosul 
celui pe care îl urmăreau. 

La şi preoţii ei au rămas locului şi fiecare a început să îşi 
verifice armamentul, pipăindu-şi cu nervozitate cuţitele şi 
buzduganele. 

Antropoidul s-a întors şi a pornit-o drept spre La, căreia i-a 
spus în limba marilor maimuțe, care devenise şi limba 
degeneraţilor din Opar: 

— Marele tarmangani doarme acolo, a zis el arătând în 
direcţia de unde tocmai venise. Să mergem acolo şi să îl 
omorâm. 

— Să nu îl omorâţi, a poruncit ea, cu o voce dură. 
Tarmangani cel mare, trebuie prins viu şi nevătămat. 
Răzbunarea este a mea, a marii preotese La. Mergeţi la el, 
dar nu faceţi nici un zgomot! a dat ea poruncă, punând în 
mişcare întreaga armată de degeneraţi. 

Au pornit toţi spre pădure, în urma maimuţei, până când 
aceasta i-a oprit, ridicând o labă şi arătând ceva, care se 
găsea mai departe printre copaci. 


Au văzut statura uriaşă a lui Tarzan, care era întins pe o 
creangă groasă şi dormea adânc. Era sătul, cu stomacul 
plin, visându-i de Numa, leul şi pe Horta, mistrețul, 
ducându-şi viaţa lor alături de celelalte vieţuitoare din 
junglă. 

Simţurile sale erau şi ele adormite, aşa că nu i-a simţit pe 
oparieni apropiindu-se. Nu a simţit nici mirosul celor trei 
maimuțe uriaşe care au sărit lângă el, fără să mişte măcar o 
frunză. 

S-a deşteptat numai după ce a primit o lovitură puternică 
peste spate din partea uneia dintre maimuțe. A fost trântit 
de pe creangă, direct pe pământul umed, unde ameţit de 
lovitură şi căzătură, a trebuit să înfrunte cincizeci de 
oameni mici şi păroşi. 

Lupta s-a întețit, iar Tarzan a devenit un uragan în plină 
dezlănţuire. Se lupta cu mult curaj, aşa cum rar se mai 
luptase, dar numărul duşmanilor săi era prea mare. 

L-au copleşit prin numărul lor mare, prin armele lor, care 
îl loveau necontenil. Niciunul însă dintre atacatori nu a 
scăpat fără să nu simtă pe propria sa piele greutatea 
pumnului sau muşcătura colţilor marelui sălbatic alb. 

CAPITOLUL XIII - Condamnat la tortură şi la moarte. 

Marea preoteasă a venit după atacatori şi când a văzut că 
au intenţia de a-l omori pe Tarzan, le-a strigat că 
prizonierul trebuie capturat viu. A observat şi că puterile 
sălbaticului alb slăbeau din ce în ce mai mult, fiind copleşit 
de numărul foarte mare al atacatorilor. 

După câteva minute, puternica fiinţă din junglă zăcea 
nemişcată, bine legată de mâini şi de picioare. Tarzan a fost 
întins la picioarele preotesei. 

— Duceţi-l în tabără! a poruncit ea. 

Oamenii ei l-au ridicat pe Tarzan pe umerii lor şi l-au dus 
până în tabăra lor, unde poposiseră cu o seară înainte. 

— Să-mi construiți un adăpost, a continuat ea cu ordinele. 
Rămânem aici peste noapte, iar mâine, în faţa zeului nostru, 
La îi va oferi inima acestui profanator al templului nostru. 


Oamenii au început să pună întrebări: 

— Dar cuțitul sacru? Unde este cuțitul nostru? Cine l-a 
luat de la el? 

Nimeni însă nu a văzut cuțitul de sacrificiu la acest 
sălbatic şi erau foarte siguri că nu l-a avut la el când l-au 
atacat. 

Prizonierul se uita la aceste fiinţe duşmănoase din jurul lui 
şi mârâia ameninţător. 

Şi-a întors ochii spre La şi a zâmbit. Până şi în faţa morţii 
nu îi era teamă. 

— Unde este cuțitul? l-a întrebat ea. 

— Nu ştiu, a răspuns Tarzan. Celălalt om l-a luat cu el în 
timp ce dormeam şi a fugit cu el. 

Văzând dezamăgirea de pe faţa ei frumoasă, a continuat: 

— Dacă doreşti atât de mult să îl primeşti înapoi, mă duc 
bucuros să ţi-l aduc, dacă mă dezlegi. Dar dacă mă vei 
omori, nu îl vei mai vedea. La urma urmei, nu este decât un 
cuţit şi dacă vrei poţi să îţi faci altul. Pentru asta aţi făcut 
atâta drum? Numai pentru un cuţit? Dă-mi drumul şi mă 
duc să ţi-l aduc. 

Un râs răutăcios a izbucnit din pieptul marii preotese, 
care ştia în adâncul inimii ei, că greşeala lui Tarzan este cu 
mult mai mare decât profanarea cuţitului de sacrificiu din 
Opar. 

Totuşi s-a uitat la el, aşa cum zăcea legat şi neputincios şi 
ochii ei s-au umplut de lacrimi. S-a întors pentru a-şi 
ascunde slăbiciunea. 

Era însă neclintită în hotărârea ei de a-l face să plătească. 
Trebuia să moară după chinuri îngrozitoare, pentru că i-a 
respins dragostea. 

După ce adăpostul a fost terminat, La a poruncit oamenilor 
ei să îl ducă pe Tarzan acolo. 

— Îl voi tortura eu însămi, toată noaptea, a spus ea 
preoţilor. Mâine de dimineaţa, să începeţi să construiți 
altarul pe care inima lui va fi jertfită zeului nostru. Adunați 
lemne cu răşină şi aşezaţi acest altar în mijlocul câmpiei, 


aşa cum este cel din templul nostru. Zeul nostru trebuie să 
fie mulţumit de jertfa pe care i-o oferim. 

Preoţii s-au apucat însă imediat de lucru, fără să mai 
aştepte venirea dimineţii de a doua zi. În timpul lucrului 
intonau imnuri ciudate în vechea limbă a acelui continent 
care zace pe fundul Oceanului Atlantic. 

Ei nu ştiau ce înseamnă cuvintele pe care le spuneau, dar 
repetau aceste versuri care le-au fost transmise de sute de 
generaţii, pe vremea când în ţara pe care acum o numim 
Anglia, nu erau decât nişte maimuțe din care a provenit 
neamul omenesc. 

În adăpostul improvizat pentru La şi prizonier, marea 
preoteasă se plimba supărată, uitându-se din când în când 
la Tarzan, care se resemnase cu soarta lui. Ştia că muşchii 
lui puternici nu sunt în stare să rupă funiile de la mâini şi de 
la glezne, pentru că a făcut de câteva ori efortul de a le 
încerca rezistenţa. 

Nu se aştepta ca cineva să îi sară în ajutor, pentru că în jur 
erau numai duşmani. Se uita zâmbind la această femeie 
furioasă, care se plimba în jurul lui. 

Ea îşi tot pipăia cuțitul şi murmura câte ceva, dar nu îl 
lovea cu această armă. 

— La noapte, se gândea ea, îl voi tortura. 

Se uita la corpul lui perfect proporţionat şi la faţa lui 
zâmbitoare. S-a întors imediat gândindu-se cum acest om i- 
a respins dragostea. 

Acest om o profanase pe sfânta sfintelor. 

Şi ce este mai grav, de trei ori a furat jertfa de pe altarul 
zeului lor. Deci de trei ori, acest om l-a supărat pe 
Dumnezeul strămoşilor ei. 

La acest gând, preoteasa La s-a aşezat în genunchi, 
înaintea lui Tarzan, strângând cuțitul în mână. I-a pus vârful 
lamei în coastă şi a apăsat uşor. 

Tarzan s-a uitat la ea şi a zâmbit. 

Ce bărbat frumos era! 


La s-a ridicat şi l-a privit din nou drept în ochi. Ce corp 
perfect avea! 

Îl compara pe acest uriaş alb cu piticii noduroşi ai 
neamului ei, dintre care trebuia să îşi aleagă un soţ şi s-a 
cutremurat. 

S-a lăsat întunericul. Un foc mare a fost aprins în mijlocul 
taberei. Flăcările luceau pe altarul ridicat pe jumătate, iar 
marea preoteasă se gândea la spectacolul de a doua zi. 

Îl şi vedea pe Tarzan zvârcolindu-se în flăcările rugului de 
sacrificiu. Îi vedea arzând acest chip zâmbitor, aceste buze 
frumoase. 

Vedea cum îi arde părul acesta negru şi lucios. 

La era lângă obiectul uri ei, cu ochii închişi şi cu pumnii 
încleştaţi. În faţa ochilor ei, treceau imaginile sumbre ale 
sacrificiului de a doua zi. 

Dar ura ei era chiar atât de mare? 

Tabăra era acoperită de întunericul nopţii, fiind luminată 
doar de flăcările focului din mijlocul aşezării. Tarzan era 
lângă ea, suferind de sete. 

Legăturile de la mâini şi de la picioare erau foarte strâns 
legate şi simţea dureri peste tot. Cu toate acestea, nu se 
plângea. 

Tarzan era o fiară din junglă şi îndura totul asemenea unui 
animal captiv, care gândeşte cu mintea omului primitiv. 

Ştia că este pierdut şi că nu mai are nici o şansă de 
scăpare. Nu cerea îndurare, ci aştepta răbdător, fiind 
convins că suferinţele lui nu vor fi de lungă durată. 

În întunericul colibei lor, La era aplecată asupra lui, cu un 
cuţit ascuţit în mână, iar în mintea ei, era hotărâtă ca să 
înceapă tortura cât mai repede. 

O creangă uscată s-a aprins deodată, luminând puternic 
interiorul adăpostului. 

Atunci, ca l-a văzut pe Tarzan în toată perfecțiunea lui, iar 
inima ei de femeie a fost din nou răscolită de dragoste 
pentru acest bărbat. Era din nou îndrăgostită de el, cu 
aceeaşi pasiune pe care a simţit-o la prima lor întâlnire. 


Marea preoteasă La s-a ridicat cu privirea plină de ură, 
deasupra fiinţei care a îndrăznit să o refuze şi să profaneze 
altarul templului din Opar. 

S-a hotărât brusc, că nu are nici un rost să îl tortureze pe 
acest prizonier. Acest om nu mai are voie să fie pus pe 
altarul zeului lor. 

O singură lovitură de cuţit va fi suficientă, apoi cadavrul va 
fi aruncat în focul de afară. A ridicat cuțitul, încordându-se 
pentru această lovitură de graţie, dar s-a prăbuşit fără 
vlagă, peste corpul bărbatului pe care îl iubea. 

A început să îl mângâie peste pielea lui delicată. I-a 
acoperit fruntea, ochii şi buzele cu sărutări fierbinţl. 
Înflăcărate. L-a acoperit cu trupul ei, de parcă ar fi vrut să îl 
protejeze de soarta cumplită pe care ea singură i-a hărăzit- 
0. 

Ore întregi a fost stăpânită de pasiune pentru acest om, 
până când a căzut leşinată lângă el. Tarzan nu a dat atenţie 
acestei atitudini pline de dragoste şi a adormit liniştit, 
cuprins de braţele acestei femei care îl iubea. 

Dimineaţa, preoţii din Opar l-au trezit cu cântece 
religioase. Imnurile lor aveau tonuri joase, iar sunetul la 
început era slab, crescând în intensitate, pe măsură ce le 
creştea pofta de sânge. 

La a tresărit în somn. Îl strângea încă în braţe pe Tarzan şi 
zâmbea. Când s-a trezit însă de-a binelea, zâmbetul i-a 
pierit de pe buze. 

Auzea imnurile care precede sacrificiul şi ochii i s-au mărit 
de groază. 

— Ilubeşte-mă, Tarzan! a strigat. lubeşte-mă şi vei fi salvat. 
Frânghia îi producea mari dureri şi suferea din cauză că 
sângele nu mai circula normal în membrele sale înţepenite. 
A scos un mârâit de supărare şi s-a întors pe partea 

cealaltă, cu spatele la femeia care stătea lângă el. 

Acesta era răspunsul lui. 

Marea preoteasă a sărit în picioare. O flacără de ruşine îi 
ardea faţa. Apoi s-a făcut albă ca varul şi s-a îndreptat spre 


uşa adăpostului. 

— Veniţi şi pregătiţi altarul pentru sacrificiu! a strigat ea 
cu putere. 

Oamenii aceia mici şi urâţi au venit spre ea şi au intrat în 
adăpost. L-au prins pe Tarzan în braţe şi au pornit spre 
ieşire, cântând şi legănându-se în ritmul sumbrului lor 
marş. 

Marea preoteasă La venea şi ea după ei, legănându-se în 
ritmul cântecului. Era trasă la faţă, dar hotărârea ei era 
neclintită. 

Acest nemernic va muri! 

Cel care i-a respins dragostea va plăti cu moartea, pe 
altarul acesta, care îşi aştepta victima. 

Preoţii au depus corpul lui Tarzan pe crengile aspre şi 
ţepoase. S-a uitat la preotul cu cel mai înalt rang. Era urât, 
gârbovit şi gras. 

Acesta este cel cu care se va mărita. 

Figura păroasă a acestui preot s-a strâmbat la plăcerea ce 
va urma şi şi-a strâns palmele căuş pentru a primi sângele 
pe care urma să îl bea. 

Era nectarul roşu care în cetatea Opar era băut din cupele 
de aur ale templului. 

La s-a apropiat de acest rug, cu cuțitul ridicat. Faţa ei era 
întoarsă acum spre soarele ce strălucea deasupra lor, iar de 
pe buze îi ieşeau cuvintele unei rugăciuni. 

Preotul de lângă ea s-a uitat la marea preoteasă cu ochi 
întrebători. În mâna lui era o torţă pe care dorea să o 
folosească, dând foc rugului de crengi. 

Tarzan a închis ochii, în aşteptarea sfârşitului. Ştia că va 
muri într-o mare suferinţă, pentru că într-un trecut nu prea 
îndepărtat, a văzut şi el astfel de sacrificii. 

Moartea este un element obişnuit al traiului din junglă, toţi 
locuitorii de aici sunt obişnuiţi cu ameninţarea ei. Tarzan 
dorea să se gândească la ceva frumos în aceste clipă. l-a 
venit în minte punga cu acele pietricele frumos colorate. 


Şi-a deschis ochii şi a văzut-o pe La deasupra lui. Faţa ei 
era slăbită, iar ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Tarzan, iubitul meu! plângea ea. Spune-mi că mă iubeşti 
şi că vrei să vii cu mine în cetatea Opar. Dacă vrei să vii cu 
mine, vei trăi. Voi înfrunta mânia poporului meu, dar te voi 
salva. Este ultimul prilej de a mai scăpa cu viaţă. Care îţi 
este răspunsul? 

În sufletul ei, femeia iubitoare a înlocuit-o pe preoteasa 
cea crudă. Ea nu vedea pe altar sacrificiul închinat zeului 
crud şi sângeros, ci pe bărbatul pe care ea l-ar fi iubit, 
împotriva preceptelor poporului ei. 

Dar alături de ea, era fanaticul mare preot, care într-o zi, 
va deveni soţul ei, deşi ea nu va putea găsi un alt bărbat 
mai puţin respingător. Torța era aprinsă în mâinile acestui 
fanatic, care abia aştepta să dea foc rugului. 

La era aplecată asupra lui Tarzan, palpitând de emoție. A 
mai pus o dată întrebarea urmată de o şoaptă: 

— Da sau nu? 

De departe, s-a auzit un zgomot prelung, iar ochii lui 
Tarzan au început să sclipească. A ridicat şi el capul, 
scoțând nişte sunete nearticulate. La s-a îndepărtat de el cu 
teamă. 

Nerăbdătorul preot, care privea această scenă cu dispreţ, 
mormăia tot timpul câte ceva. Şi-a apropiat torţa de 
vreascurile uscate de sub Tarzan. 

— Răspunde! a strigat La. Ce răspuns ai pentru preoteasa 
La din Opar, care îţi oferă dragostea ei? 

Sunetul care a atras atenţia lui Tarzan cu câteva secunde 
mai înainte, s-a auzit acum mai aproape. Erau nişte 
zgomote ascuţite, scoase de elefanţi furioşi, prin trompele 
lor subţiri. 

Oparienii au auzit şi ei aceste sunete teribile şi şi-au întors 
capetele, îngroziţi de zgomotul din pădure. 

La se uita cu priviri întrebătoare la Tarzan, pentru a-şi 
putea da seama după faţa lui, dacă viitorul ei va fi fericit sau 
va fi distrus de răspunsul lui negativ. 


Dar pe faţa lui se citea îngrijorare. 

Abia atunci ea a ghicit ce a însemnat acel strigăt al lui: 
chemase elefanții în ajutor. Sprâncenele ei s-au încruntat şi 
era foarte furioasă. 

— O refuzi pe La? Atunci vei muri! Torța! Tarzan s-a uitat 
în ochii ei. 

— Vine, Tantor, a spus el îngrijorat, iar eu am crezut că mă 
recunoaşte şi mă va salva. Dar după vocea lui, îmi dau 
seama că mă va omori şi pe mine şi pe toţi pe care îi va 
întâlni în cale. Este în perioada de împerechere şi vrea să 
doboare tot ce îi stă în faţă. 

La cunoştea şi ea ferocitatea acestui animal în călduri, îşi 
dădea seama că Tarzan nu a exagerat. Ştia că elefantul îi va 
urmări pe toţi, fără să obosească până îi va ucide până la 
unul. 

Nu exista nici o cale de scăpare. 

— Nu te pot iubi, Lia, a spus el încet. Şi nu mă înţeleg, 
pentru că eşti foarte frumoasă. Nu pot concepe să mă duc 
să trăiesc cu tine în Opar, eu care iubesc jungla şi să mă 
plimb în voie, pe unde vreau. 

S-a oprit un moment pentru ca să audă sunetele 
elefanților, apoi a spus: 

— Nu, nu te iubesc, dar nici nu doresc să te văd ucisă de 
colții ascuţiţi ai elefantului furios. Taie-mi frânghia, până nu 
este prea târziu. Vine Tantor şi este turbat. Uite-l că a intrat 
în poiană. Grăbeşte-te ca să te pot salva. 

O spirală de fum a început să se ridice din rug, semn că 
preotul dăduse foc vreascurilor. La stătea ca o statuie, 
privind flăcările care se apropiau de ea şi de Tarzan. 

Peste câteva clipe focul îi va cuprinde pe amândoi. 

Dinspre junglă s-a auzit un zgomot de copaci răsturnaţi şi 
de crengi călcate În picioare. Elefantul venea spre ei ca o 
locomotivă în plină viteză. 

Un sentiment de nelinişte i-a cuprins pe preoţii din Opar. 
Se uitau cu îngrijorare când la marea lor preoteasă, când la 
elefantul care se apropia. 


— Fugiţi, a strigat ea. 

Apoi s-a aplecat şi a tăiat frânghia de la mâinile şi gleznele 
lui Tarzan, care a sărit de pe altarul improvizat. 

Preoţii au răcnit de furie şi de dezamăgire, iar cel care 
ţinea torţa în mână s-a îndreptat spre ea. 

— Eşti o trădătoare! a strigat el. Pentru ceea ce ai făcut 
vei muri. 

Şi-a ridicat măciuca şi s-a repezit spre ea. Dar Tarzan s-a 
aruncat imediat asupra lui, i-a apucat arma şi i-a smuls-o 
din mână. 

O mică încăierare a început între el şi preotul fanatic din 
Opar. Tarzan l-a ridicat pe preotul oparienilor deasupra 
capului şi l-a aruncat între ceilalţi, care s-au regrupat 
pentru a se repezi împotriva celui, care cu câteva minute 
mai înainte, fusese victima lor. 

La stătea mândră, în spatele lui Tarzan, gata să se apere 
cu cuțitul pe care îl avea asupra ei. Nu se vedea nici urmă 
de frică pe faţa ei frumoasă. 

Era stăpânită de dispreţ faţă de aceşti preoţi şi de 
admiraţie faţă de sălbaticul alb, care lupta pentru ca să o 
apere. 

Deodată toate privirile s-au îndreptat spre locul de unde 
venea elefantul furios. Acesta s-a hotărât să îi atace pe 
oamenii din poiană şi venea spre ei uitându-se cumplit la ei, 
cu ochii injectaţi de sângele unei furii cumplite. 

Preoţii s-au oprit paralizaţi de frică, însă Tarzan a prins-o 
pe La în braţe şi a alergat cu ea, spre cel mai apropiat 
copac. 

Tantor i-a văzut şi s-a repezit în urma lor. 

La se ţinea cu amândouă braţele de gâtul lui Tarzan. A 
simţit cum a sărit cu ea în aer şi s-a minunat de puterea lui 
şi de agilitatea deosebită de care a dat dovadă, urcând atât 
de repede în copac, în ciuda greutăţii pe care o purta. 

Tarzan s-a suit până în vârful copacului pentru a fi cât mai 
departe de trompa puternică a acestui animal furios. 
Elefantul era furios că nu a reuşit să îi lovească pe aceşti 


duşmani rapizi şi s-a întors spre preoţii care se uitau cu 
groază la scena din faţa lor. 

După mai multe momente de ezitare, toţi s-au împrăştiat 
cu groază, în toate direcţiile. 

Insă unii din ei, care erau mai lenți, nu au reuşit să se 
împrăştie atât de repede şi au fost aruncaţi în lături de colții 
puternici ai lui Tantor. Pe unul dintre ei, l-a prins cu trompa 
şi l-a zdrobit de un copac din apropiere, apoi s-a năpustit 
spre ceilalţi. 

Pe doi dintre ei i-a omorât călcându-i în picioare. 

Între timp, ceilalţi au putut să se ascundă în pădure, 
urcându-se în copaci. 

Tantor şi-a întors capul furios spre copacul unde erau 
ascunşi Tarzan şi La. Lucru ciudat, pentru că între elefanţi 
şi Tarzan era o prietenie şi o relaţie extrem de caldă, care 
nu a fost nici o dată întunecată de scene de acest fel. 

Nici un elefant din jungla africană nu ar fi dorit să îi facă 
vreun rău acestui tarmangani. Dar acum, în furia perioadei 
de împerechere, acest animal nu putea să deosebească 
duşmanul de prieten. 

Tantor era hotărât să îi ucidă pe cei doi, care s-au 
adăpostit în copacul acela înalt. S-a suit cu picioarele pe 
trunchiul gros şi şi-a întins trompa pentru a-i prinde. 

Tarzan, prevăzător, s-a urcat cât mai sus posibil, iar 
elefantul nu îi ajungea chiar dacă se ridica în cele două 
picioare din spate. 

Dar această primă înfrângere l-a întărâtat pe Tantor. 
Scotea sunete ascuţite pe trompă şi se plimba în jurul 
copacului, zguduind pământul. 

S-a hotărât să doboare copacul unde erau aceşti duşmani. 
S-a dat câţiva paşi înapoi şi a lovit copacul şubred cu capul 
lui enorm. Copacul însă nu a cedat. 

Atitudinea lui Tarzan era foarte ciudată şi schimbată. Dacă 
Numa sau Sabor ar fi procedat aşa, ar fi încercat să 
intervină să se lupte cumva, sau măcar să arunce cu crengi 
groase în atacator. 


Nici măcar nu îi adresa obişnuitele insulte din bogatul 
repertoriul al pădurii. 

Stătea tăcut, iar pe fata lui era o expresie de adâncă 
tristeţe şi milă, pentru că dintre toate animalele junglei, pe 
Tantor îl iubea cel mai mult. 

Chiar dacă ar fi avut posibilitatea să îl ucidă, nu ar fi făcut 
aşa ceva, pentru nimic în lume. Singura sa intenţie era să 
scape de el. 

Ştia că dacă îi va trece furia perioadei de împerechere, va 
putea din nou să încalece pe gâtul lui puternic şi va fi din 
nou docil şi prietenos. 

Tantor însă era cumplit de supărat, văzând că acel copac 
pe care îl izbea nu vrea să cadă la pământ. 

Apoi şi-a schimbat tactica. Şi-a încolăcit trompa în jurul 
trunchiului şi a încercat să smulgă copacul, care îi 
adăpostea pe cei doi inamici ai lui. 

A început să tragă cu o putere nemaivăzută de trunchiul 
copacului, care începea să cedeze, spre marea dezamăgire 
a celor doi. 

Pământul se ridica în grămezi în jurul rădăcinii copacului, 
semn că rezistenţa lemnului va ceda în curând. Tarzan a 
luat-o pe La în spate şi în momentul când copacul s-a 
înclinat, poate chiar pentru ultima oară. S-a aruncat într-un 
alt copac din apropiere. 

Saltul a fost lung şi periculos. La a închis ochii şi s-a 
cutremurat. Dar când a privit înjur, şi-a dat seama că 
Tarzan fugea cu o viteză nemaipomenită, depărtându-se de 
acel animal înnebunit de furie. 

Tantor a reuşit în cele din urmă să scoată copacul din 
rădăcini, dar şi-a dat seama prea târziu că efortul a fost 
făcut în zadar. 

Cei doi pe care îi dorea atât de mult să îi calce în picioare 
erau departe de el. 

S-a hotărât să îi urmărească şi s-a afundat în jungla deasă. 

CAPITOLUL XIV - Preoteasă şi femeie. 


După ce Tarzan a sărit din copac, La şi-a ţinut ochii închişi, 
cuprinsă de groază. Se ţinea strâns agăţată de el, dar nu a 
scos nici un sunet. 

Apoi, peste câteva minute, şi-a deschis ochii şi a avut 
curajul să se uite în jurul ei. A continuat să îşi tină ochii 
deschişi, ca să vadă pe unde merg. 

Se simţea într-o mare siguranţă, pentru că avea încredere 
în această fiinţă atât de puternică, iar acum soarta ei 
depindea în întregime de muşchii şi îndemânarea acestui 
sălbatic alb. 

Şi-a ridicat ochii spre soarele care ardea puternic şi a 
murmurat o rugăciune de mulţumire zeului ei, cănu a 
lăsat-o să îl omoare pe acest bărbat cu o faţă atât de 
frumoasă. 

Schimbarea care s-a produs în această fiinţă a fost 
dramatică, de la preoteasa crudă şi însetată de sânge, la 
femeia plină de tandreţe şi bunătate. 

Şi-a pus obrazul pe umărul lui Tarzan şi şi-a întors uşor 
capul spre trupul său puternic. Şi-a lipit buzele de pielea lui 
fierbinte. Îl iubea pe acest om şi ar fi murit pentru el. 

Acum era foarte iubitoare, uitând că în urmă cu ooră 
fusese gata să îi înfigă un cuţit în piept şi să îi dea sângele 
acelor preoţi mici şi cumpliţi. 

În locul unde fusese altarul nu mai era nimeni. Unul dintre 
preoţi şi-a căutat loc unde să se ascundă, dar elefantul 
furios l-a urmărit şi l-a strivit cu picioarele. 

După ce s-a uitat înjur şi nu a văzut pe nimeni, Tantor s-a 
îndepărtat supărat spre sud. Scotea sunete teribile pe 
trompă, zgomot care s-a auzit încă multă vreme în timp ce 
se îndepărta. 

Tarzan a coborât pe pământ din copacul unde şi-a găsit 
adăpost şi a ajutat-o pe La să vină lângă el. 

— Cheamă-ţi oamenii, a spus Tarzan. 

— Mă vor omori, i-a răspuns La. 

— Nimeni nu te va omori nimeni, a replicat el. Nimeni nu 
se va atinge de tine, atâta vreme cât sunt eu aici. Trebuie să 


vorbim cu ei. 

La a început să scoată sunete stridente, de parcă ar fi 
suflat într-un flaut, din pădure, s-au auzit strigăte de 
răspuns, care semănau mai mult a lătrături de câine. 

— Venim, venim! s-au auzit strigăte din pădure, din toate 
direcţiile. 

La a repetat strigătul ei de câteva ori, iar preoţii au 
început să se adune, unul câte unul sau în perechi, oprindu- 
se la o mică distantă de marea preoteasă şi salvatorul ei. 

Erau însă încruntaţi şi aveau o atitudine amenințătoare. 
După ce s-au adunat toţi, larzan a început să le vorbească. 

— La este salvată. Dacă m-ar fi omorât, ar fi fost şi ca 
moartă acum, ca de altfel mulţi dintre voi. Mergeţi înapoi în 
cetatea Opar acum, împreună cu ea, iar eu voi rămâne aici 
în jungla mea. Trebuie să fie pace între Tarzan şi La. Vreau 
să ştiu răspunsul vostru! 

Preoţii erau furioşi şi dădeau din cap. Au început să 
discute între ei, însă era foarte clar că nu erau nici pe 
departe de acord cu cele spuse de Tarzan. 

Nu doreau să o ia pe La înapoi, iar cu Iarzan aveau 
aceeaşi intenţie: să îl sacrifice zeului lor. 

Tarzan a început să îşi piardă răbdarea. Le-a spus: 

— Dacă nu vreţi să faceţi aşa cum v-am spus eu şisă vă 
duceţi în cetate cu La, voi aduna toate fiarele junglei, care 
vă vor ucide pe toţi de nu rămâne nimeni care să se 
întoarcă acasă să povestească ce vi s-a întâmplat. La m-a 
salvat pe mine, ca să vă pot salva eu pe voi toţi de animalul 
acela furios. Ce vă făceaţi dacă eram mort şi nu era nimeni 
care să îl facă pe elefant să se oprească din furia lui. Sper 
că vă duce mintea atât să vă daţi seama că ar fi mai bine să 
vă duceţi liniştiţi acasă, împreună cu La. 

S-a oprit ca să se uita la ei, apoi a continuat: 

— Nu ştiu unde este cuțitul vostru sacru, dar sunt sigur că 
vă puteţi face altul. Dacă nu l-aş fi luat de la preoteasa 
voastră, m-aţi fi ucis, dar zeul vostru este mulţumit acum că 
am putut să vă salvez. Mergeţi sau nu acasă cu ea? 


Preoţii s-au strâns din nou, discutând şi argumentând. Se 
băteau cu pumnii în piept, ridicau capetele şi mâinile spre 
soare, mârâiau, strigau, până când Tarzan a observat că 
numai unul nu era de acord cu ce le-a propus. 

Era preotul cel mare, care dorea să îi aprindă rugul şi era 
foarte gelos, pentru că La a recunoscut în faţa celorlalţi că îl 
iubeşte pe acest străin. Dragostea marii preotese îi 
aparţinea lui, iar el era cel îndreptăţit să fie soţul ei. 

După aproape o oră de discuţii fără rezultat, unul dintre 
preoţi a ieşit înaintea celorlalţi şi ridicând mâna s-a adresat 
celor doi. 

— Cadj, marele preot, a spus el ceremonios, doreşte să vă 
sacrifice pe amândoi zeului nostru, dar noi vrem să ne 
întoarcem în Opar cu regina noastră. 

— Sunteţi foarte mulţi contra unui singur om, le-a spus 
Tarzan. De ce nu vă impuneţi voinţa, împotriva lui. Plecaţi 
cu La în cetate, iar dacă acest preot vi se opune, omorâţi-l! 

Preoţii din Opar au primit această hotărâre cu urale şi 
bucurie. Aceste cuvinte erau ca o inspiraţie divină. 

De secole ascultau ce le spunea marele preot sau orice 
altă autoritate religioasă, fără să conteste nici o hotărâre. 
Dar acum şi-au dat seama că trebuie să îşi impună punctul 
de vedere. 

Erau fericiţi, ca nişte copii cărora li s-au adus jucării noi. 

S-au repezit la Cadj, l-au prins de mâini şi au început să îl 
amenințe. Şi-au ridicat buzduganele şi cuţitele. 

Marele preot a cedat insistențelor lor, pentru că nu dorea 
să moară. 

Tarzan s-a îndreptat atunci spre el şi i-a spus: 

— Să ştii că La se întoarce în cetatea Opar sub ocrotirea 
preoţilor ei, iar eu vă previn că dacă cineva se va atinge de 
ea, va muri de mâna mea. Voi veni din nou pe la voi, înainte 
ca marile ploi să vină, iar dacă i se va întâmpla ceva marii 
preotese, va fi vai şi amar de tine, Cadj! 

Cadj a promis că nu îi va face nici un rău reginei lor. 


— Voi trebuie să o apăraţi, a spus apoi Tarzan celorlalţi 
oparieni. Trebuie să o protejaţi, ca atunci când voi veni din 
nou pe la voi să o găsesc sănătoasă. 

— Te voi aştepta, a spus marea preoteasă. Când vei veni, 
mă vei găsi acolo. Dar trebuie să ştiu că vei veni! 

— Cine ştie, i-a răspuns Tarzan, aruncându-se într-un 
copac din apropiere, pornind spre răsărit. 

Marea preoteasă din Opar a stat câteva clipe fără să 
schiţeze nici un gesT. Suspinând adânc. Apoi s-a întors către 
supuşii ei şi au pornit spre casă. 

Tarzan a mers prin junglă până s-a întunecat. S-a suit într- 
un copac mai înalt, unde s-a întins şi a adormit. Nu s-a mai 
gândit nici o clipă la ce s-a întâmplat cu oparienii, iar 
amintirea preotesei La nu mai era decât o umbră a unui 
trecut îndepărtat. 

La numai câţiva zeci de kilometri mai la nord, lady 
Greystoke aştepta ziua când puternicul ei bărbat va 
descoperi crima lui Ahmet Zec şi va porni într-o goană 
nebună ca să o salveze şi să se răzbune. 

Dar în timp ce în mintea ei era deja zugrăvită scena sosiri 
lordului de Greystoke şi a salvării ei, Tarzan al maimuţelor, 
pe jumătate gol, stătea aplecat, scormonind cu degetele 
murdare prin pământ după vreun gândac gustos sau o rimă 
zemoasă. 

Trecuseră deja două zile de la furtul pietrelor preţioase, 
fără ca Tarzan să se fi gândit la ele. După câteva ore de 
căutări prin junglă, i-a venit un chef nebun să se uite la 
acele pietricele colorate. 

Nu avea nimic altceva mai bun de făcut aşa că s-a sculat 
de pe pământ, unde s-a odihnit câteva ore şi a pornit spre 
marginea de pădure unde ascunsese punga cu nestemate. 

Deşi nu a lăsat nici un semn ca să găsească mai uşor acel 
loc, Tarzan s-a dus exact acolo unde săpase acea mică 
groapă pentru punga din piele de capră. 

Şi-a scos de la brâu cuțitul de vânătoare şi a dat la o parte 
pământul sub care ar fi trebuit să se afle punga. Dar deşi a 


săpat mai adânc făcând o gaură cu mult mai mare, nu era 
nici urmă nici de pungă şi nici de pietre. 

Fruntea i s-a încreţit şi ochii i-au lucit de supărare, pentru 
că fusese jefuit de un om pe care nu îl credea în stare să îl şi 
fure. Nici nu s-a gândit că altcineva ar fi putut fi făptaşul, 
deoarece Werper a fost singurul om din jur care ar fi putut 
lua comoara. 

Tarzan era hotărât să pornească pe urmele belgianului şi 
deşi hoţul a trecut prin acele locuri cu două zile în urmă, 
Tarzan al maimuţelor mergea exact pe urmele paşilor 
acestuia. 

Nici un om nu ar fi putut urmări un alt om carea trecut 
prin junglă cu câteva ore mai devreme. Un alb 
experimentat ar fi pierdut urma după câţiva paşi, iar un 
negru, care are o experienţă mare de vânătoare ar fi mers 
cel mult un kilometru. 

Însă Tarzan a fost obligat încă din copilărie să îşi exerseze 
simţul mirosului. Un om obişnuit simte un miros, ca al 
usturoiului sau al alcoolului de exemplu, dar acest simţ nu 
este atât de dezvoltat ca la animale. 

Pe locul unde un om a pus piciorul sau un animal o copită, 
rămâne multe zile un miros pe care un alt animal îl simte. 
Animalele care vânează sau care sunt vânate simt aceste 
mirosuri aşa cum noi citim o revistă. 

Tarzan însă nu se baza numai pe simţul său dezvoltat al 
mirosului. Vedea şi auzea cu mult mai bine decât orice alt 
om normal, pentru că, în primul rând, supraviețuirea sa 
depindea de perfecta funcţionare a acestor simţuri. 

Mergea pe urmele belgianului, însă fără grabă pentru că 
ştia că distanţa dintre ei este mare, dar că într-o bună zi se 
vor întâlni, pentru a pune la punct divergenţele dintre ei. 

Se ţinea după acea urmă veche, aşa cum ar face un câine, 
oprindu-se numai pentru a ucide vreun animal pentru a-şi 
astâmpăra foamea, iar noaptea se urca într-un copac 
pentru a dormi adânc, fără nici o grijă. 


De câteva ori, a observat cete de războinici băştinaşi, însă 
i-a ocolit, căci nu dorea să se abată de la scopul pentru cate 
pornise în această urmărire. 

Însă aceste cete de războinici erau cei din tribul Waziri, pe 
care Basuli i-a adunat pentru a forma o mică armată, 
pentru a porni împotriva acelora care au atacat ferma 
lordului de Greystoke. 

Toţi războinicii mergeau spre un loc comun de întâlnire, 
fixat cu două zile în urmă, pentru a se pregăti pentru 
asaltul împotriva fortăreței lui Ahmet Zec Pentru Tarzan 
însă, aceşti oameni erau duşmani şi nu ţinea minte să fi avut 
vreodată un prieten negru. 

A ajuns în cele din urmă la marginea satului întărit al 
banditului arab. Noaptea se lăsase, aşa că s-a hotărât să se 
urce într-un copac mai înalt pentru a putea observa câte 
ceva din cele ce se întâmplă în aşezare. 

Urma l-a adus până aici, deci hoţul era într-una dintre 
aceste colibe. Deşi era conştient că este puternic, cunoştea 
că această putere a sa, supraomenească, are limitele sale. 

Ştia că nu va putea înfrunta numărul mare de luptători din 
acea aşezare, aga că s-a gândit la un plan, cum ar proceda 
un animal din junglă în această situaţie. 

A rămas în copac, rozând un os din piciorul lui Horta, 
mistrețul, aşteptând prilejul favorabil ca să intre în sat, 
către care avea acum îndreptate privirile. 

Vedea un număr foarte mare de oameni îmbrăcaţi în alb, 
precum şi negri goi până la brâu, dar nu vedea pe nimeni 
care ar fi semănat cu hoţul nestematelor. 

A aşteptat cu răbdare, până ce aleile s-au golit de locuitori. 
Doar câteva santinele se mai plimbau prin faţa unor 
adăposturi. 

Tarzan avea la brâu pe lângă acel cuţit de vânătoare şi o 
funie din piele, o evoluţie firească de la funia împletită din 
ierburi pe care o folosise în copilărie. 

A desfăcut acest colac şi a făcut un ochi larg la un capăt. A 
aruncat acest ochi de frânghie peste un stâlp, din gard, 


care se ridica mai mult decât ceilalţi stâlpi ai gardului de 
apărare. 

A smucit frânghia ca să se convingă că această instalaţie 
de escaladat este sigură. Satisfăcut de soliditatea frânghiei, 
a urcat uşor pe gard, ţinând strâns între mâini această 
funie subţire. 

Ajungând sus, a strâns din nou colacul şi l-a atârnat de 
şold, aşa cum era înainte de a urca gardul. 

A aruncat o privire spre aşezare şi convins că nimeni nu l-a 
observat, a coborât uşor pe pământ. 

Era acum în sat, iar în faţa lui erau o mulţime de colibe şi 
corturi. Ca să cerceteze fiecare colibă sau cort implica un 
risc foarte mare, dar cum primejdiile nu l-au înspăimântat 
nici o dată, era hotărât să meargă până la capăt în această 
expediţie de găsire a acelui hoţ. 

De fapt, în întreaga sa viaţă a fost atras de riscuri, pentru 
că viaţa plină de primejdii era cea care îi punea la încercare 
forţa şi îndemânarea. 

Dar nu a avut nevoie să intre în fiecare cort. Era suficient 
să se apropie de o uşă sau fereastră pentru a simţi mirosul 
celor dinăuntru. În cele din urmă, a dat peste un cort, unde 
mirosul pe care îl ştia atât de bine era puternic. 

S-a apropiat mai mult de cort şi şi-a lipit urechea pe pânza 
aspră. Nu se auzea nici un zgomot. 

A tăiat o deschizătură şi şi-a băgat capul pentru a se 
convinge cu ochii de ceea ce simţise cu nasul. Era linişte şi 
întuneric. 

A intrat după ce a lărgit cu cuțitul crăpătura din pânza 
cortului. Mirosul era puternic, dar nimeni nu era înăuntru. 
Tarzan a început să examineze interiorul cortului, după ce 
s-a încredinţat că nu este nici o fiinţă acolo. 

Într-un colţ a găsit un morman de pături şi de haine 
împrăştiate, dar nici urmă de punga cu pietre colorate. 

A căutat peste tot şi s-a convins că mica sa comoară nu se 
afla acolo, unde fusese cu siguranţă hoţul. A observat însă 


că într-o parte a cortului, legăturile erau slăbite şi şi-a dat 
seama că Werper a ieşit pe acolo. 

A pornit, din nou condus de miros, după hoţul pungii cu 
nestemate. Şi-a dat seama că belgianul a plecat astfel ca 
nimeni să nu îl vadă şi a plecat singur. 

Tarzan şi-a închipuit că Werper a trebuit să plece într-o 
misiune şi nu putea să rişte să fie văzut de cineva. 

A ajuns lângă o colibă, unde a observat o deschizătură 
făcută de curând, printre nuielele, care înconjurau acea 
căsuţă primitivă. 

Fără nici o teamă, Tarzan s-a strecurat înăuntru prin 
această deschizătură. 

Aici, nările sale au fost izbite de o mulţime de mirosuri, dar 
printre acestea, era unul care îi aducea aminte de ceva 
dintr-un trecut plin doar de nişte umbre: mirosul delicat al 
unei femei. 

În sufletul lui s-a pornit o furtună ciudată. Dorea neapărat 
să o cunoască pe această femeie, fiind atras spre ea de un 
instinct foarte puternic şi necunoscut lui. 

Mai simţea şi mirosul belgianului, care se amesteca delicat 
cu acel miros de femeie. 

Deodată a fost cuprins de o gelozie furioasă, de neînțeles, 
deşi memoria lui nu îl ajuta deloc să îi apară în faţă 
imaginea acelei femei, pe care desigur că o cunoştea. 

Ca şi cortul pe care l-a cercetat mai înainte, această colibă 
era deasemenea goală. După ce s-a încredinţat că nici aici 
nu se găseşte punga lui, a ieşit pe gaura din peretele 
colibei, pe acolo pe unde intrase. 

A mers pe urmele mirosului lăsat de cei doi, apoi a trecut 
de gard, intrând adânc în junglă. 

CAPITOLUL XV - Fuga lui Werper. 

După ce Werper a aranjat patul, astfel ca să pară că cineva 
doarme acolo, s-a strecurat pe sub pânza cortului, pe care a 
slăbit-o la o margine. A pornit drept spre coliba unde Jane 
Clayton era ţinută prizonieră. 

În faţa colibei şedea un negru, care păzea prizoniera. 


Werper s-a apropiat cu îndrăzneală şi i-a şoptit ceva la 
ureche. Apoi i-a dat un pachet de tutun şi a intrat. 

Ca unul dintre oamenii de încredere ai lui Ahmet Zec, 
putea să meargă oriunde dorea prin aşezarea fortificată 
sau în afara ei. Santinela nu i-a contestat dreptul de a intra 
în coliba unde era femeia cea albă, adusă ca şi captivă de 
stăpânii lui. 

Înăuntru, Werper a început să şoptească în limba 
franceză: 

— Lady Greystoke! Sunt eu, domnul Frecoult. Unde eşti? 
însă nu a primit nici un răspuns. A început să o caute prin 
colibă, pipăind peste tot cu mâinile întinse. 

Nu era nimeni în colibă! 

Uimirea lui întrecea orice măsură. Era cât pe aici să 
întrebe santinela, când ochii lui, deja deprinşi cu 
întunericul, au descoperit o pată mare neagră la baza 
peretelui din spatele colibei. 

La o examinare mai atentă, a văzut că acea pată era o 
tăietură în perete. 

Tăietura era destul de largă ca să încapă cineva prin ea, 
aşa că Werper era încredinţat că lady Greystoke a ieşit pe 
acea deschizătură, ca să poată fugi din sat. Nu a mai stat pe 
gânduri şi a folosit şi el aceeaşi cale de scăpare. 

Viaţa lui depindea acum de iuţeala cu care se putea 
depărta cât mai departe de Ahmet Zec, până când banditul 
arab va descoperi lipsa lui. 

Din planul de evadare făcea parte şi lady Greystoke, din 
două motive foarte bine întemeiate. 

Mai întâi, dacă o salva, va câştiga stima opiniei publice din 
Anglia, aşa că perspectivele de extrădare se vor micşora 
considerabil, dacă cumva i s-ar fi descoperit adevărata 
identitate şi va fi acuzat de crima comisă asupra 
superiorului său. 

În al doilea rând, ştia foarte bine că există doar o singură 
direcţie în care putea merge în siguranţă. 


Spre vest nu putea merge din cauză că acolo se aflau 
posesiunile belgiene şi ar fi riscat să fie arestat. 

Spre nord, deasemenea era imposibil de mers, din cauză 
că oamenii lui Ahmet Zec l-ar fi prins foarte uşor. 

Spre sud nu putea risca o plecare din cauza sălbaticului 
alb, căruia îi furase punga cu pietrele preţioase. 

Deci singura direcţie în care putea merge era spre est, 
către coloniile britanice, unde era o posibilitate de scăpare. 
Iar însoţit de o aristocrată din Londra, pe care el a scăpat-o 
din ghearele unor bandiți arabi, era în deplină siguranţă, 
mai ales că lady Jane ar fi fost crezută că salvatorul ei este 
un francez cu numele de Frecoult. 

Dar acum că lady Greystoke evadase înainte de a veni el, 
acest plan a trebuit schimbat, deoarece aristocrata 
britanică trebuia scoasă din combinaţie. 

Pe de altă parte, din momentul când a făcut cunoştinţă cu 
ea, a simţit o pasiune puternică pentru această frumoasă 
femeie. 

După ce Ahmet Zec i-a descoperit comoara şi a fost nevoit 
să fugă din aşezarea banditului, s-a gândit că o va convinge 
pe lady Jane că soţul ei este mort şi folosindu-se de 
recunoştinţa ei de a fi salvat-o, ar fi avut şanse de ao 
cuceri. 

leşind prin spărtura din spatele colibei, a ajuns până la 
gardul care înconjura satul şi a văzut doi stâlpi care erau 
aşezaţi oblic pe gard. Era o posibilitate de a trece gardul, 
destul de instabilă, dar singura. 

Şi-a închipuit că şi lady Greystoke s-a folosit de aceşti doi 
stâlpi în evadarea ei din sat. Nu a stat pe gânduri şi a pornit 
şi el tot pe acolo. 

Odată ajuns în jungla deasă, a pornit-o spre răsărit. 

La câţiva kilometri mai spre sud, Jane Clayton era aşezată 
pe o creangă a unui copac gros, tremurând de emoție. Se 
urcase în mare grabă, datorită unei leoaice înfometate care 
pornise la vânătoare. 


Nici nu şi-ar fi închipuit că scăparea din satul bandiţilor 
arabi va fi atât de simplă. Găsise un cuţit înfipt într-unui 
dintre stâlpii colibei, probabil uitat din întâmplare de unul 
dintre cei care locuiseră acolo înaintea ei. 

Nu a avut nevoie decât de câteva secunde ca să traverseze 
satul, mergând prin spatele colibelor în întunericul serii 
care se lăsase. Găsise şi acei doi stâlpi, pe care s-a putut 
urca şi astfel a putut trece gardul înalt de apărare. 

A pornit-o spre sud imediat ce a ieşit din saT. Mergând 
aproape o oră pe o potecă bătătorită de animalele care 
mergeau fie la vânătoare, fie spre locurile de adăpat. 

La auzul unor paşi de felină, s-a urcat imediat într-un 
copac, ca să vadă ce fel de animal trece pe sub eA. Sau dacă 
ea este chiar vânatul acelui animal. 

Werper a fost mai norocos, mergând fără oprire până în 
zori. După câteva ore de mers, a auzit tropote de copite în 
spatele lui şi a văzut un călăreț arab apropiindu-se de el. 

Era unul dintre oamenii lui Ahmet Zec, care au fost trimişi 
în pădure pentru a-l captura pe belgian. 

Fuga prizonierei nu fusese descoperită încă de Ahmet Zec, 
când şi-a trimis oamenii să îl captureze pe Werper. 

Singurul om care îl văzuse pe belgian înainte ca acesta să 
fi evadat din sat, a fost negrul care a fost postat ca santinelă 
la uşa colibei unde fusese ţinută prizoniera. Dar această 
persoană nu mai era în viaţă de multă vreme, pentru că 
Mugambi l-a lichidat în momentul când a dorit să intre şi el 
în colibă. 

Negrul mituit de Werper a crezut că belgianul a ucis 
santinela la ieşirea lui din colibă, aşa că nu îndrăznea să 
spună nimic de această întâmplare, temându-se de 
răzbunarea arabilor. 

EI a fost şi cel care a descoperit cadavrul santinelei ucise 
de Mugambi, când s-a dat prima alarmă, după ce Ahmet 
Zec a constatat fuga belgianului. Negrul a tras cadavrul 
celui ucis într-un cort din apropiere, apoi şi-a reluat postul 
în faţa colibei, unde mai credea că se află prizoniera albă. 


De îndată ce l-a observat pe călăreţul arab, Werper s-a 
ascuns după nişte tufe dese. Arabul venea pe un drum 
drept, ca într-un coridor de crengi şi arbuşti. 

Când s-a apropiat la numai câţiva metri, Werper s-a dat 
câţiva paşi înapoi pentru a se pune mai bine la adăpost. În 
spatele lui ceva s-a mişcat. 

Nu era pic de vânt aşa că această mişcare a frunzelor din 
spatele lui, probabil că au fost provocate de un animal. 
Belgianul a privit cu mare atenţie tufa care se afla la numai 
trei metri de el şi care prindea viaţă. 

O formă mare şi galbenă s-a ridicat, cu o coamă enormă şi 
cu doi ochi verzi strălucitori. Werper era cât pe aici să 
scoată un țipăt de spaimă, dar din partea cealaltă venea tot 
o fiinţă care îi dorea moartea. 

A rămas locului, paralizat de spaimă. 

Arabul era însă deja foarte aproape. Leul şi-a schimbat 
gândul şi se pregătea să sară acum asupra călăreţului. 

Werper a văzut capul enorm al felinei carnivore 
întorcându-se spre arabul călare, iar inima lui a încetat să îi 
bată câteva clipe. 

Aştepta rezultatul acestei întoarceri de situaţie. 

Călărețul venea fără nici o teamă spre locul unde era 
Werper şi leul. Dacă animalul nervos pe care îl călărea 
acest arab se sperie de mirosul leului şi va fugi, Werper era 
servit ca mic dejun al regelui junglei! 

Calul însă era liniştit şi nici nu bănuia prezenţa leului. Se 
apropia agale cu frâul între dinţi şi cu gâtul încovoiat. 

Belgianul s-a întors să vadă reacţiile leului. Călărețul s-a 
apropiat acum chiar în faţa leului, dar acesta încă nu era 
hotărât să atace. 

Nu cumva carnivorul aştepta ca aceştia să treacă şi apoi să 
îl atace pe Werper? 

Belgianul s-a cutremurat şi s-a ridicat puţin ca să se mai 
îndrepte. În aceeaşi clipă, leul a sărit drept în pieptul 
călăreţului. 


Calul a scos un nechezat puternic de spaimă şi a sărit în 
lături, aproape să îl doboare pe belgian. Leul l-a doborât pe 
călăreț, iar calul a sărit din nou pe potecă, pornind într-un 
galop nebun spre vest. 

Dar nu a mers singur. Când s-a apropiat de Werper, acesta 
a observat imediat că nu mai este nimeni pe spinarea 
animalului şi a profitat imediat de această ocazie. 

Punând o mână pe şa şi cu cealaltă prinzând coama 
calului, s-a urcat pe animalul speriat. 

Peste o jumătate de oră după această întâmplare, un 
sălbatic alb cu o statură uriaşă, venea azvârlindu-se pe 
crengile copacilor. S-a oprit şi a adulmecat mirosurile din 
junglă. 

A simţit imediat mirosul de sânge amestecat cu cel al lui 
Numa şi a început să asculte cu mare atenţie. De la o foarte 
mică distanţă, dinspre potecă, se auzea foarte bine, 
zgomotul făcut de leu, care îşi devora prada. 

Zgomotul zdrobirii oaselor, înghiţirea unor bucăţi enorme 
de carne şi mârâitul de satisfacţie arătau că regele 
animalelor mănâncă prin apropiere, cu multă poftă. 

Tarzan s-a apropiat de leu, privindu-l printre crengile 
copacilor. Nu şi-a dat nici o osteneală pentru a se ascunde şi 
era convins că Numa l-a simţit. 

Leul a început să mârâie, prevenindu-l pe intrusul care îl 
deranja de la masă. 

Tarzan s-a apropiat şi s-a urcat pe o creangă, chiar 
deasupra locului unde animalul mânca. Vedea ce mânca 
leul, dar forma aceea era oare omul pe care îl urmărea? 

Nu prea îi venea să creadă şi s-a hotărât să se apropie să 
fie sigur. După miros, belgianul a ajuns aici, deci trebuia să 
fie sigur că prânzul lui Numa era chiar fiinţa pe care o 
căuta. 

A trecut dincolo de locul unde se ospăta leul, mirosind în 
jur. Mirosul omului pe care îl urmărea nu trecea de locul 
unde înfuleca leul. 


S-a întors în copac şi a început să examineze de sus, 
cadavrul sfâşiat de leu, în speranţa că va putea zări punga 
cu pietricelele colorate. Nu era însă nici urmă de pungă! 

A început să strige la leu, încercând să îl gonească. Dar 
singurul rezultat pe care l-a obţinut cu această tactică a fost 
să îl înfurie pe leu. 

Atunci a încercat să arunce cu crengi îl el, însă Numa nu 
avea de gând să se ridice de pe prada lui şi să plece. 

Tarzan şi-a scos atunci o săgeată, întinzând coarda arcului 
său subţire până la refuz. A trimis o săgeată ascuţită cu 
toată forţa armei sale primitive. 

Săgeata a pătruns adânc între coastele leului, care a sărit 
în sus cu un răcnet de furie, amestecat de un urlet de 
durere din cauza săgeţii înfipte în el. 

S-a ridicat furios, ca să se repeadă la Tarzan, dar s-a oprit 
ca să tragă cu dinţii de săgeata care ieşea din blana sa. Nu 
a reuşit să o tragă afară şi s-a hotărât să îl atace pe acest 
om. 

A sărit până la mijlocul potecii şi a început să se plimbe 
furios sub creanga pe care era aşezat cel care a tras cu 
săgeata. O altă săgeată a pornit din acelaşi arc elastic, 
oprindu-se în şira spinării. 

Leul s-a clătinat şi s-a oprit din mişcările sale nervoase. S- 
a aplecat de parcă ar fi băut prea mult şi s-a prăbuşit 
paralizat în praf. 

Tarzan a sărit din adăpostul lui, s-a repezit la Numa şi i-a 
înfipt adânc în piept sulița sa grea. A scos săgețile din 
corpul leului şi s-a apropiat de rămăşiţele mutilate ale 
omului atacat de leu. 

Faţa îi era de nerecunoscut. Îmbrăcămintea nu era nici un 
indiciu asupra identităţii acestui nenorocit, pentru că 
belgianul s-ar fi putut îmbrăca în astfel de haine, trăind 
împreună cu arabi în aşezarea fortificată. 

Tarzan era sigur că se află în faţa cadavrului celui care îl 
prădase, încât a renunţat să mai încerce să se asigure de 
identitatea celui atacat de Numa. Nici nu şi-a mai folosit 


mirosul fin, mai ales că locul era plin de miros de sânge şi 
de leu. 

S-a gândit să caute punga, dar aceasta nu se găsea 
niciunde, nici asupra cadavrului, nici în jur. 

Tarzan era foarte dezamăgit, dar nu de pierderea pungii, 
ci de faptul că Numa l-a privat de plăcerea unei răzbunări. 
Tot întrebându-se cu mirare ce s-ar fi putut întâmpla cu 
punga lui, a pornit pe cărare, în direcţia de unde venise. 

În creierul lui, concepea un plan de a intra în tabăra 
arabilor şi de a căuta acolo punga, în fiecare cort sau colibă. 

A luat-o spre sud acum, în intenţia de a vâna ceva şi de a-şi 
potoli foamea, înainte de a se face foarte cald. Apoi se 
gândea că se va adăposti aproape de tabăra arabilor, unde 
se va odihni într-un copac înalt şi stufos, unde la fel de bine 
putea să tragă şi un pui de somn până la lăsarea serii. 

De îndată ce Tarzan a dispărut de pe potecă, printre 
copaci a apărut un războinic negru. Înalt şi voinic, care 
alerga într-un trap mărunt, mergând spre răsărit. 

A observat cadavrul leului şi o expresie de nedumerire a 
apărut pe faţa sA. De îndată ce a început să examineze 
rănile care au pricinuit moartea regelui junglei. 

Deşi Tarzan scosese săgețile, pentru Mugambi era clar ce 
a provocat moartea acestui animal feroce, de parcă ar fi 
văzut sulița şi săgețile încă înfipte în leu. 

Mugambi s-a uitat în jur cu multă atenţie. Corpul leului era 
cald încă şi deci cel care l-a doborât trebuia să fie pe 
aproape. 

Însă nici o fiinţă omenească nu se vedea. 

Mugambi a dat din cap foarte îngrijorat şi a mers mai 
departe, dar de data aceasta cu mai multă atenţie, privind 
în jur de foarte multe ori. 

A mers aşa toată ziua, oprindu-se din când în când, pentru 
a o striga pe Jane Clayton. Spera că va fi auzit de stăpâna 
lui, însă în loc de răspuns, a dat peste un alt necaz. 

Dinspre nord-est, cu mai multe luni în urmă. Abdul Murak, 
pornise în căutarea banditului Ahmet Zec, în fruntea unui 


detaşament de soldaţi indigeni. Ahmet Zec îl jignise pe 
împăratul Menelik, conducând expediţii de vânătoare de 
sclavi în interiorul graniţelor conduse de acest împărat 
puternic. 

Tocmai în ziua aceea când s-au întâmplat cele povestite 
mai sus, Abdul Murak a făcut un scurt popas pe cărarea pe 
care Werper şi Mugambi au folosit-o în drumul lor spre 
răsărit. 

Nu mult timp după ce călăreţii lui Abdul Murak au 
descălecat, belgianul, fără să bănuiască ceva, a trecut cu 
calul chiar prin mijlocul taberei pe care Abdul Murak voia 
să o ridice. 

A fost înconjurat şi dat jos de pe cal. Werper i-a spus lui 
Abdul Murak că este francez şi că vânează în Africa, dar că 
a fost atacat de nişte bandiți necunoscuţi, care i-au ucis 
întreaga escortă, el fiind singurul supravieţuitor. 

După câteva minute de discuţii. Werper şi-a dat seama de 
adevărata destinaţie a acestei mici armate şi dându-şi 
seama că are de a face cu inamicii lui Ahmet Zec, inima i-a 
venit la loc. 

Însă de teama de a fi dus din nou în apropierea banditului 
arab, l-a încredinţat pe Abdul Murak că Ahmet Zec 
comandă nişte forţe foarte numeroase şi puternic înarmate 
şi că acum este într-o expediţie spre sud. 

Abdul Murak s-a gândit că i-ar trebui cam multă vreme 
până să îl găsească pe banditul arab, iar într-o confruntare 
directă, rezultatul nu i-ar fi deloc favorabil, s-a hotărât să-şi 
aşeze tabăra exact unde erau, iar a doua zi să pornească 
spre casă. 

Spre prânz, cei din tabără au auzit nişte sunete. 

— Lady, lady, lady! se auzeau strigăte din pădure. 

Soldaţii lui Abdul Murak fiind foarte prudenţi, s-au 
îndreptat spre junglă în direcţia acelei voci. 

S-au întors după o jumătate de oră, târându-l pe 
Mugambi. Negrul l-a observat imediat pe oaspetele 
stăpânului său, cel care intrase în tabăra arabilor. Însă a 


crezut de cuviinţă să nu vorbească despre el sau să arate 
prin vreun gest că l-a recunoaşte. 

I-a spus lui Abdul Murak că locuieşte mai la sud şi că a 
trecut prin acea pădure pentru a vâna. l-a rugat pe soldaţi 
să îi dea drumul, pentru a-şi continua drumul spre casă. 

Abdul Murak însă a admirat fizicul acestui războinic şi s-a 
hotărât să îl ia cu el, pentru a-l dărui regelui Menelik. După 
câteva minute, Werper şi Mugambi au fost puşi sub pază. 

Cu această ocazie, Werper şi-a dat seama că şi el este 
prizonier şi nu oaspete în acea tabără de războinici 
băştinaşi. Zadarnic a început să protesteze, iar când a 
ridicat vocea, unul dintre soldaţi l-a lovit peste faţă fără 
milă, spunându-i că îl va împuşca dacă nu termină cu 
gălăgia. 

Mugambi însă nu era deloc îngrijorat, pentru că spera că 
în lunga expediţie ce va urma, va găsi destule prilejuri de a 
evada. Dorea ca aceşti soldaţi să îşi facă o impresie bună 
despre el, punându-le o mulţime de întrebări despre ţara 
lor şi despre puternicul lor împărat. 

Manifesta o dorinţă vie de a ajunge cât mai repede în ţara 
lor, în capitala lor, Addis Abeba, despre care soldaţii 
povesteau că este un oraş foarte bogat. Toţi credeau că 
acest negru nu va încerca să fugă, aşa că paza lui era de 
fapt inexistentă. 

Mugambi dorea neapărat să ştie cât mai multe de soarta 
lui Tarzan şi îl întreba de multe ori pe Werper cam ce ştie 
despre stăpânul lui sau despre autorii atacului împotriva 
fermei. Werper era la fel de convins că identificarea lui de 
către Mugambi i-ar aduce multe necazuri, însă nu i-a 
povestit prea multe, lăsându-l pe negru să creadă, că habar 
nu are de atacul asupra fermei. 

Cel puţin aşa credea că Mugambi va fi înşelat în legătură 
cu faptul că făcuse parte din banda de criminali ai lui Ahmet 
Zec. 

Dar într-una din zile, Mugambi a descoperit ceva care l-a 
surprins foarte mult. 


Detaşamentul de soldaţi şi-a instalat tabăra în apropierea 
uni râu, într-una dintre cele mai călduroase zile ale acelui 
anotimp. Apa era limpede de se vedeau toate pietrele de pe 
fund. 

În această parte a Africii, crocodilii erau mai puţini, aşa că 
soldaţii au profitat de această ocazie, pentru a se spăla şi a- 
şi curăța echipamentul. 


Şi celor doi prizonieri li s-a dat voie să facă baie. Când 
Werper s-a dezbrăcat, Mugambi a observat grija cu care 
albul ţinea ceva legat de cămaşă şi mai ales faptul că nu 
dorea ca acest obiect să fie văzut de cineva. 

Tocmai aceste precauţiuni au stârnit curiozitatea lui 
Mugambi. Deodată, Werper a scăpat acel obiect din mână. 
Pe pământ a căzut o pungă de piele din care au ieşit câteva 
pietre preţioase. 

Acest războinic negru nu era un sălbatic neştiutor, pentru 
că fusese cu stăpânul lui în Anglia şi cunoştea valoarea 
pietrelor preţioase şi a banilor. 

Şi-a adus aminte că a stat multe minute în faţa unor vitrine 
unde a văzut obiecte minunate făcute din astfel de 
pietricele frumos colorate. 

În clipa când a văzut nestematele rostogolindu-se pe malul 
apei şi-a dat seama că ele reprezintă o valoare imensă Dar 
în acelaşi timp şi-a dat seama şi de altceva, care i-a atras 
atenţia. 

De zeci de ori a văzut el acea pungă atârnând la şoldul lui 
Tarzan, în zilele când stăpânul lui dorea să se ducă în junglă 
şi să îşi amintească de viaţa sălbatică pe care a dus-o atâţia 
ani. 

Atunci, se înconjura de războinicii lui dragi, se dezbrăca 
de hainele lumii civilizate şi îşi lua echipamentul de vânător 
sălbatic, mergând să vâneze lei şi leoparzi. 

Werper a văzut imediat reacţia negrului, dar s-a aplecat şi 
şi-a adunat pietrele, punându-le la loc în pungă. S-a uitat la 
Mugambi cu un aer indiferent, după care s-a dus să facă o 
baie. 

A doua zi, Abdul Murak era foarte furios că războinicul cel 
voinic pe care dorea să îl ducă în dar împăratului lor, a fugit 
în timpul nopţii. 

Werper era şi el îngrozit şi imediat şi-a pipăit buzunarul în 
care era punga. Aceasta era acolo, la locul lui, cu conţinutul 
intact. 

CAPITOLUL XVI - Tarzan conducător al manganilor. 


Ahmet Zec, împreună cu doi oameni de-ai lui, a făcut un 
mare ocol spre sud pentru a-i tăia belgianului drumul de 
scăpare. Ceilalţi s-au dispersat în diverse direcţii, astfel că 
erau răspândiţi pe o arie foarte întinsă pe care o micşorau 
spre centru. 

Ahmet şi cei doi călăreţi s-au oprit pe la amiază să se 
odihnească puţin. Doreau să stea la umbră câteva ore la 
marginea unei câmpii. 

Şeful bandiţilor era în toane foarte rele. Era furios că a 
fost întrecut în şiretenie de către un necredincios, dar în 
acelaşi timp a pierdut şi punga aceea cu multe pietre 
preţioase, pe care dorea neapărat să o aibă. 

Allah avea tot dreptul să fie supărat pe el! 

Oricum, mai avea o şansă de a face rost de bani. l-a rămas 
acea prizonieră, pe care va primi un preţ bun la târgul de 
sclavi din nord şi apoi era comoara îngropată lângă ferma 
pe care au prădat-o. 

Un zgomot uşor l-a trezit dintre gândurile acestea. A pus 
mâna pe puşcă, fiind gata să o folosească la nevoie. 

Le-a făcut semn oamenilor săi să fie pregătiţi pentru a se 
apăra şi să facă linişte. 

Toţi trei aşteptau cu atenţia încordată să vadă ce va apare 
de după crengi. 

Peste câteva secunde crengile s-au dat la o parte şi a 
apărut capul unei femei, care privea speriată în dreapta şi 
în stânga. După câteva clipe, după ce s-a asigurat că nu 
este nici un pericol, a ieşit în poiană. 

Ahmet Zec abia şi-a putut înăbuşi un strigăt de surpriză. 

Era prizoniera pe care o credea bine păzită în tabăra lui 
fortificată. 

După toate aparențele, femeia era singură, dar arabul a 
aşteptat câteva minute ca să fie sigur. Abia după aceea s-a 
hotărât să meargă şi să o prindă. 

Jane Clayton a pornit să traverseze câmpia. Până atunci, 
scăpase de două ori de sub urmărirea unor carnivore, dar 


era hotărâtă să facă toate eforturile pentru a ajunge acasă, 
la fermă. 

Deşi era disperată, şi-a pus în gând că trebuie să ajungă 
acasă, altminteri o aşteaptă moartea. 

În acest timp, arabii o pândeau din spatele unor copaci, iar 
Ahmet Zec a observat cu satisfacţie că Jane venea drept 
spre ei. 

Însă o altă fiinţă privea la această scenă cu acelaşi interes. 
Doi ochi o urmăreau cu o privire tulburată de o imagine 
nedefinită că ar cunoaşte această femeie. 

Dinspre pădure a apărut deodată o maimuţă uriaşă, care 
făcea un zgomot nemaipomenit. Crengile trosneau sub 
picioarele sale grele şi mârâia ameninţător. 

Femeia s-a întors să vadă ce sunt aceste zgomote şi spre 
groaza ei a văzut maimuţoiul enorm. Un alt exemplar, la fel 
de mare şi de periculos era în urma primului. 

A ţipat şi a început să alerge mai repede în direcţia pe 
care o avusese mai înainte. Când a ajuns la marginea 
poienii, a dat peste Ahmet Zec şi cei doi călăreţi ai lui, care 
au prins-o. 

Însă în acelaşi timp, un alb uriaş cu pielea bronzată, sări 
de pe crengile din apropiere, aproape gol. S-a îndreptat 
spre maimuțe şi le-a strigat ceva cu o voce guturală şi fără 
să aştepte efectul acestor sunete asupra enormelor 
animale, s-a întors, repezindu-se la arabi. 

Femeia se zbătea în braţele atacatorilor ei şi întorcându-şi 
capul, l-a văzut pe Tarzan. Faţa i s-a luminat de speranţă. 

— John, a strigat ea, slavă Domnului că ai sosit la timp! 

În spatele lui Tarzan veneau maimuţele, mirate de cele ce 
se întâmplă, dar supunându-se comenzii omului alb. 

Arabii şi-au dat seama că nu mai au vreme să încalece şi să 
se pregătească de plecare cu captiva lor. Omul alb şi 
maimuţele puternice erau lângă ei. 

Ahmet Zec l-a recunoscut pe albul acesta şi a încercat să 
se gândească la un plan de a scăpa. Dorea ca acum să îl 


omoare pe acest om periculos, de care voia să scape de 
foarte multă vreme. 

Le-a strigat oamenilor săi să ia armele şi să pornească la 
atac împotriva sălbaticului, care venea spre ei. 

Cei doi arabi, care îl însoțeau pe Ahmet Zec, au tras 
aproape simultan asupra atacatorilor. Tarzan şi două dintre 
maimuțe au căzut cu fata în jos, în iarba deasă. 

Zgomotul armelor de foc le-a făcut pe celelalte maimuțe să 
se oprească şi profitând de această întrerupere a atacului, 
arabii au încălecat şi au luat-o cu ei şi pe Jane, care era 
zdrobită de durere, cu toate speranţele pierdute. 

Au ajuns din nou în aşezarea lor fortificată, iar lady 
Greystoke a fost trimisă în coliba bine păzită. De data 
aceasta însă a fost legată de un stâlp. 

Unul câte unul, arabii trimişi după belgian se întorceau cu 
mâinile goale. Cu fiecare care venea fără un rezultat, furia 
lui Ahmet Zec creştea, încât niciunul dintre oamenii lui nu 
mai dorea să dea ochii cu el. 

Ameninţa, înjura şi se plimba nervos prin cortul lui. Dar 
această furie nu îi era de nici un folos. 

Werper era dus şi odată cu el şi punga cu nestemate. 

După ce arabii au încălecat şi au fugit, maimuţele şi-au 
îndreptat privirile spre cei care căzură la pământ. Unul era 
mort, dar celălalt şi maimuța albă mai respirau. 

Maimuţele s-au adunat în jurul celor doi supraviețuitori şi 
au început să mormăie şi să se agite. 

Primul care şi-a revenit a fost Tarzan. Şi-a ridicat capul şi 
s-a uitat în jur. Apoi şi-a examinat rana de la umăr din care 
a curs sânge foarte mult. 

Rana era adâncă, iar sângele îi mai curgea. Glontele l-a 
lovit, însă nu i-a provocat nici o leziune internă gravă. 

S-a sculat cu greu în picioare şi şi-a îndreptat privirile spre 
locul unde dorise să fugă şi să o ia pe acea femelă pentru 
care simţea ceva foarte interesant şi nefiresc. 

— Unde este ea? 


— Au luat-o tarmanganii cu ei, a răspuns unul dintre 
maimuţoii de lângă el. 

— Dar tu cine eşti de vorbeşti limba manganilor? a 
întrebat un alt maimuţoi. 

— Eu sunt Tarzan, cel mai mare şi cel mai puternic dintre 
vânătorii pădurii. Când strig eu, toate fiinţele din junglă tac, 
tremurând de groază. Sunt Tarzan al maimuţelor. Am fost 
plecat, dar acum m-am întors la poporul meu. 

— Da, a început să vorbească unul dintre maimuţoii 
bătrâni. Îl cunosc. Este Tarzan, regele pădurii. Bine că te-ai 
întors. Acum vom avea vânat destul! 

Celelalte maimuțe s-au întors spre Tarzan şi au început să 
îl miroasă. Acesta stătea nemişcat, cu colții pe jumătate 
rânjiţi, cu muşchii încordaţi, gata de atac. 

Însă nimeni nu i-a contesta dreptul de a fi cu ei. Apoi şi-au 
îndreptat atenţia spre celălalt supravieţuitor. 

Şi acesta nu a fost rănit decât foarte uşor, glontele lovindu- 
| în cap şi ameţindu-l. După ce şi-a revenit, a pornit după 
ceilalţi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Maimuţele i-au povestit lui Tarzan că au pornit spre 
răsărit, când deodată au simţit mirosul de femelă 
tarmangani şi au urmărit-o. 

Acum însă doreau să îşi continue drumul, dar Tarzan a 
spus că doreşte să îi urmărească pe călăreţi şi să le ia 
femela. 

După multe discuţii, în care niciuna din părţi nu a cedat, 
au ajuns la un compromis, că mai întâi vor pleca să vâneze 
câteva zile spre est, apoi vor merge în tabăra arabilor 
pentru a lua femela. 

Şi cum timpul nu are mare importanţă la cei care trăiesc 
în junglă, Tarzan a consimţit să vâneze cu ei câteva zile. 
Apoi se gândea că rana din umăr trebuie să se vindece 
înainte de a se putea duce să se lupte cu tarmanganii, care 
aveau armele lor de foc atât de periculoase. 

Şi astfel, pe când Jane Clayton era împinsă în închisoarea 
ei şi legată strâns de mâini şi de picioare, singurul ei 


protector şi salvator se plimba liber prin junglă, 
depărtându-se de ea, în tovărăşia a douăzeci de maimuţoi 
păroşi. 

Era între ei aceeaşi atmosferă prietenească, ca şi acea 
familiaritate cu care îi înconjura pe prietenii lui de la 
Londra, din cele mai selecte cluburi de aristocrați. 

Dar în creierul lui circula acum o idee, care începea să 
prindă rădăcini foarte puternice, ideea că el trebuia să fie 
altundeva şi printre altfel de creaturi şi nu în mijlocul 
acestor maimuțe. 

Era obsedat şi de gândul de a porni cât mai repede după 
acei călăreţi, pentru a salva femela răpită de el. Pentru care 
avea acele sentimente ciudate. Dar pentru el era 
importantă „prinderea” ei, mai degrabă decât „salvarea” ei. 

El nu era decât o fiară din junglă şi dorea ca această 
femelă să fie a lui şi nu a altuia. 

Din primul moment când i-a simţit mirosul din luminişul în 
care arabii au prins-o, a ştiut că a regăsit femela pentru 
care avea acea pasiune inexplicabilă şi atât de puternică. 

Punga cu pietrele colorate îi ocupa doar o mică parte din 
gânduri. Însă ducându-se în aşezarea arabilor, o va căuta şi 
o va lua împreună cu femela lui. 

În aceeaşi zi, va fi posesorul pungii şi a femelei! 

Apoi se va putea întoarce printre maimuţele lui, împreună 
cu noua lui soţie şi cu jucăriile acelea colorate şi va pleca cu 
ei la vânătoare, departe de ţinuturile oamenilor. 

Dorea să ducă o viaţă liniştită, fără griji, vânând şi luptând 
cu fiinţele junglei. 

Le vorbi maimuţelor despre aceste planuri, încercând să îi 
convingă să îl însoţească. Au refuzat însă aproape toţi, în 
afară de doi: Taglu şi Ciule. 

Acesta din urmă era tânăr, puternic şi înzestrat cu o 
inteligenţă superioară celorlalte maimuțe. Avea şi o 
imaginaţie foarte bogată. 

Această expediţie îl atrăgea mult, mai ales prin ineditul ei. 


Taglu însă avea un gând ascuns, despre care dacă Tarzan 
ar fi aflat l-a fi ucis imediat într-un acces de gelozie. 

Maimuţoiul acesta nu mai era tânăr. Era însă un exemplar 
cu o musculatură puternică. Taglu era foarte şiret, dar şi 
crud, având o experienţă bogată de viaţă de junglă plină de 
primejdii, la tot pasul. 

Mărimea lui excepţională şi greutatea sa cu mult peste 
media obişnuită a speciei lui, l-a făcut învingător în multele 
confruntări cu masculi mai tineri şi mai agili. 

Avea însă o fire supărăcioasă şi era veşnic încruntat. Fără 
ca Tarzan să bănuiască, Taglu îl ura cu o înverşunare pe 
care şi-o ascundea numai pentru că forţa imensă a acestei 
creaturi albe îi impunea respect şi o teamă inexplicabilă. 

Aceştia erau aşadar cei cu care trebuia Tarzan să meargă 
în satul banditului arab Ahmet Zec. La plecarea celor trei, 
restul tribului le-a aruncat o ultimă privire lungă, apoi toţi 
şi-au reluat vechile îndeletniciri, dintre care cea mai 
importantă era căutarea hranei. 

Tarzan a avut multe necazuri ca să menţină mintea 
maimuţoilor lui concentrată asupra scopului expediției loR. 
Pentru că maimuţele nu se pot concentra multă vreme 
asupra unui singur obiect sau asupra unui singur gând. 

A porni într-o călătorie ca aceasta pe care a intenţionat-o 
Tarzan şi având o destinaţie precisă era un lucru cu mult 
mai simplu decât să ai în vedere numai acest scop cel puţin 
până ajungi acolo unde ai avut intenţia. 

Iar ca să distragi atenţia unei maimuțe în junglă este 
lucrul cel mai simplu! 

La început, Ciule a fost de părere să alerge imediat spre 
satul arabilor, de parcă ar fi fost la o aruncătură de bâţ şi 
nu la o distanţă de câteva zile de mers. Dar la numai câteva 
minute după ce au pornit, atenţia lui s-a concentrat asupra 
unor rime care ieşeau de sub un copac căzut nu de multă 
vreme. 

Tarzan, care a observat imediat lipsa lui Ciule s-a întors şi 
l-a găsit aplecat sub trunchiul putred al copacului doborât, 


preocupat să sape găuri adânci după râme şi viermi 
suculenţi. Un astfel de meniu nu trebuie să mire pe nimeni 
pentru că viermii fac parte din delicatesele hranei din 
junglă. 

Tarzan nu l-a putut dezlipi pe Ciule de lângă trunchiul 
căzut şi a trebuit să aştepte până maimuţoiul s-a săturat. 
Nu dorea să se lupte cu el, pentru că fiecare minut era 
preţios în această expediţie. 

Când Ciule şi-a terminat masa, a pornit cu Tarzan după 
Taglu. Dar acesta a dispărut în desişul junglei şi nu era 
nicăieri. 

Au mers câteva minute şi l-au văzut distrându-se cu o 
veveriţă rănită. Bietul animal încerca să se scoale, iar când 
făcea câţiva paşi, maimuţoiul răutăcios o lovea cu palma, 
doborând-o din nou la pământ. 

S-a jucat aşa câteva minute după care s-a plictisit şi a 
devorat veverița pe care a chinuit-o înainte de a o omori. 

Din cauza atâtor întârzieri, călătoria lui Tarzan spre satul 
lui Ahmet Zec s-a prelungit foarte mult. Dar el avea 
răbdare, pentru că în mintea lui şi-a făcut un plan, în care 
avea nevoie de cei doi maimuţoi puternici. 

lar după cum am mai amintit, nu era uşor să menţii ideea 
exactă a acestei expediţii în mintea unor maimuţoi primitivi. 
Ciule era permanent nemulţumit că drumul este prea lung, 
iar perioadele de odihnă foarte scurte. 

Cu plăcere ar fi renunţat la această excursie aventuroasă, 
dacă Tarzan nu i-ar fi povestit tot timpul despre 
ademenitoarele depozite de alimente din satul 
tarmanganilor. 

Taglu era copleşit de gândul lui secret şi de multe ori ar fi 
abandonat şi el expediţia, dacă nu ar fi fost atras de acel 
lucru minunat la care se gândea mai tot timpul. 

Într-o după-amiază fierbinte ale unei zile tropicale toride, 
simţurile extrem de dezvoltate ale celor trei, le-au dat de 
ştire că se găsesc în apropierea aşezării arabilor. 


Au început să se furişeze încet, la adăpostul vegetației 
dese. 

Înainte mergea uriaşul tarmangani, cu pielea lui netedă şi 
arsă de soare, lucind din cauza transpiraţiei provocate de 
mersul rapid prin jungla fierbinte. 

Era urmat de Ciule şi Taglu, care erau simple caricaturi 
ale staturii semeţe ale conducătorului lor. Mergeau în 
tăcere, ajungând repede la gardul care înconjura aşezarea. 
Aici, s-au urcat pe un copac mare, de unde se vedea în 
interior. 

Era un loc ideal pentru a ţine sub observaţie satul 
fortificat al lui Ahmet Zec. 

Un călăreț, îmbrăcat în alb şi purtând un turban mare a 
ieşit pe porţile satului. Tarzan le-a şoptit ceva celor doi şi a 
pornit-o după acest călăreț. 

Arabul călărea în trap uşor, neştiind de fiinţa care s-a 
hotărât să îl urmărească. Tarzan a făcut un mic ocol şi a 
mărit viteza deplasării sale printre copaci, ajungând într-o 
poiană, unde l-a aşteptat pe arab. 

La marginea poienii, s-a oprit pe o creangă, care atârna 
deasupra cărării. Victima se apropia fredonând un cântec 
popular al ținuturilor din nord. 

Tarzan era hotărât să ucidă. Era aceeaşi persoană care cu 
câtăva vreme în urmă şi-a ocupat locul în Camera Lorzilor 
de la Londra, ca un membru respectat şi distins al acestei 
adunări de aristocrați onorabili. 

Arabul a apărut şi a trecut pe sub creanga unde era 
ascuns Tarzan. S-a auzit un foşnet uşor, iar calul a simţit că 
un alt călăreț îi sare în spinare. 

Arabul a fost prins şi smuls din şa. Tarzan l-a târât printre 
copaci, iar peste câteva minte s-a înapoiat cu nişte haine în 
mână. S-a apropiat din nou de cei doi maimuţoi povestindu- 
le pe scurt ce s-a întâmplat. 

Cei doi maimuţoi au pipăit stofa, au mirosit hainele şi le-au 
dus la urechi ca să le asculte foşnetul. Tarzan însă le-a tăiat 
cheful de joacă, poruncindu-le să îl urmeze. 


S-au îndepărtat puţin de aşezare, unde s-au ascuns din 
nou şi au aşteptat. Dar după câteva minute, alţi doi călăreţi, 
de data aceasta negri lui Ahmet Zec, îmbrăcaţi în haine de 
arabi, au apărut dinspre junglă, mergând încet spre sat. 

Râdeau şi vorbeau zgomotos, dar viaţa lor s-a sfârşit foarte 
repede, fără să îşi mai termine poveştile. Cele trei fiinţe 
puternice nu cunoşteau milă pentru oameni. 

Tarzan le-a luat hainele şi turbanele şi le-a dus la locul 
unde ascunsese şi primul rând de haine furat de la călăreţul 
arab. I-a îmbrăcat pe cei doi maimuţoi în hainele albe şi s-a 
îmbrăcat şi el la rândul lui. 

Păreau ca trei oşteni de-ai lui Ahmet Zec, care se odihneau 
pe creanga unui copac înalt. Au rămas acolo până s-a 
întunecat. 

Tarzan şi-a concentrat toată atenţia asupra colibelor şi 
corturilor din sat, pentru a se putea orienta mai bine 
noaptea. Deasemenea, mai ştia că există şi o colibă unde 
simţise acel miros de femelă. 

A văzut două santinele postate în faţa cortului lui Ahmet 
Zec şi ceva îi spunea că acolo trebuie să fie punga cu 
pietricelele colorate. 

La început, cei doi maimuţoi au fost încântați de hainele 
lor. Pipăiau stofa şi o miroseau şi se uitau unul la celălalt cu 
satisfacţie şi admiraţie. 

Ciule, care era mai tânăr şi mai jucăuş, şi-a întins braţul 
păros şi i-a îndesat turbanul lui Taglu. Acesta s-a supărat 
pentru că nu avea chef de joacă. 

Nimeni nu avea dreptul să pună laba pe el, doar dacă 
dorea să îl caute de purici. Altminteri, acest gest însemna 
un început de atac. 

lar această apăsare peste ochi a obiectului care mirosea a 
tarmangani nu semăna nici pe departe cu un căutat de 
purici. Era atacat! Ciule l-a provocat. 

A început să mârâie înfiorător şi a sărit la gâtul celuilalt, 
fără să îşi mai ridice turbanul şi să vadă unde sare. 


Tarzan s-a aşezat între ei doi şi după ce i-a apucai pe 
amândoi de unde a putut, i-a aruncat de pe creangă, 
reuşind să îi despartă. 

La strămoşii omului, scuzele nu erau cunoscute, iar 
explicaţiile inutile şi zadarnice. Tarzan le-a distras atenţia 
de la motivul încăierării, începând să le expună planul de 
atac asupra satului. 

Maimuţoii sunt obişnuiţi să se bată foarte des între ei. În 
aceste dispute se pierea mai mult păr decât sânge, aşa că 
astfel de altercaţii erau repede uitate. 

Cei trei s-au aşezat din nou pe o creangă, aşteptând 
momentul când locuitorii se vor linişti şi vor putea pătrunde 
în sat. 

După ce s-a întunecat, Tarzan le-a făcut semn să coboare 
şi făcând un mic ocol au pornit spre gardul înalt. Tarzan 
mergea cu hainele ridicate, pentru a se putea deplasa mai 
repede. A făcut o mică săritură şi a ajuns până pe vârful 
gardului. Îi era teamă că maimuţele îşi vor rupe hainele şi i- 
a rugat să aştepte până se va gândi cum să se urce şi ei pe 
gard. 

Şi-a întins sulița spre Ciule şi acesta apucând vârful s-a 
ridicat până sus pe gard. Într-o clipă era lângă Tarzan. La 
fel s-a urcat şi Taglu. 

Apoi au sărit toţi trei în interiorul satului. Tarzan i-a 
condus până lângă coliba în care era închisă Jane Clayton. 
Deschizătura din spate fusese reparată, aşa că a căutat un 
alt loc prin care să se strecoare. 

Dar mai întâi a trebuit să miroasă locul, pentru a se 
încredința că ea este acolo. Cei doi maimuţoi au început să 
miroasă şi ei, împreună cu conducătorul lor. 

Fiecare dintre cei trei a simţit mirosul femelei din 
interiorul colibei, dar reacţiile lor au fost diferite, în funcţie 
de temperament, obiceiuri şi intenţii de moment. 

Pe Ciule mirosul nu l-a interesat în mod deosebit. Femela 
era pentru Iarzan. Tot ce dorea el era să se ducă la 


depozitele de alimente ale tarmangani lor şi să mănânce cât 
mai mult, aşa cum le-a făgăduit Tarzan. 

Însă şiretul Taglu şi-a dat seama că este foarte aproape de 
îndeplinirea vechii sale dorinţi. Este adevărat că în timpul 
expediției, ar fi dorit de multe ori să renunţe la gândul lui 
mai vechi, dar de fiecare dată Tarzan le aducea aminte de 
ce merg ei spre satul tarmanganilor şi ce trebuie ei să facă 
acolo. 

Îşi lingea buzele enorme, iar ochii îi erau mici de 
satisfacţie, că a reuşit să ajungă aici. 

Tarzan era mulţumit că a găsit femela pe care o dorea, dar 
acum s-a îndreptat cu cei doi spre cortul lui Ahmet Zec. 

Un arab care trecea pe acolo i-a observat, precum şi vreo 
doi negri care stăteau de vorbă lângă o colibă. Dar fiind 
întuneric, iar hainele aveau mâneci lungi, care acopereau 
labele păroase ale maimuţelor, nu au fost recunoscuţi, mai 
ales că toţi trei s-au aşezat pe pământ, de parcă ar fi vrut să 
înceapă o discuţie serioasă. 

Apoi, s-au ridicat şi s-au îndreptat spre cortul lui Ahmet 
Zec. Au trecut în spate şi au început să asculte. Banditul 
arab vorbea cu mai mulţi dintre soldaţii lui. 

Tarzan asculta cu foarte mare atenţie. 

CAPITOLUL XVII - Jane este în pericol. 

Locotenentul Albert Werper era îngrozit de soarta ce îl 
aştepta la Addis Abeba şi începea să îşi facă planuri de 
evadare. Dar după fuga lui Mugambi, abisinienii şi-au 
dublat paza, pentru a-l împiedica pe belgian să urmeze 
exemplul negrului. 

O vreme s-a gândit să îl miruiască pe Abdul Murak cu o 
parte a conţinutului pungii sale. Dar temându-se ca 
abisinianul să nu pretindă toate nestematele ca preţ al 
eliberării, Werper, stăpânit de lăcomie, a căutat o altă 
modalitate de a ieşi din încurcătură. 

În mintea lui începea să ia contur un plan, care putea să 
aibă sorţi de izbândă, lăsându-l în posesia pietrelor scumpe, 


dar satisfăcând în acelaşi timp şi lăcomia africanului, care 
trebuia convins că belgianului i s-a luat tot ce putea oferi. 

Astfel că a doua zi după evadarea lui Mugambi, Werper s-a 
dus în cortul lui Abdul Murak. Acesta era foarte supărat, iar 
faţa îi era încruntată. 

Werper însă s-a încurajat singur, gândindu-se că acest 
negru, chiar dacă era supărat, nu s-ar da la o parte să se 
îmbogăţească fără efort. 

Abdul Murak s-a uitat la el şi l-a întrebat scurt: 

— Ce vrei? 

— Libertatea, a răspuns la fel de scurt belgianul. Negrul a 
zâmbit şi s-a uitat apoi din nou supărat la el. 

Încât acesta a dat un pas înapoi 

— Şi pentru asta m-ai deranjat tu acum, ca să îmi spui o 
asemenea prostie? 

— Pot să plătesc, a răspuns Werper Abdul Murak a început 
să râdă cu poftă 

— Să plăteşti? a strigat el. Cu ce? Cu cârpele pe care le 
porţi? Sau poate ai o mie de kilograme de fildeş sub 
cămaşă. 

S-a ridicat furios şi a continuat: 

— leşi afară! Eşti un dobitoc! Să nu mai vii la mine cu 
minciuni din acestea, că te voi biciui! 

Dar Werper nu s-a speriat. Dacă nu insista, libertatea sau 
poate viaţa lui va fi pierdută. 

— Ascultă-mă! Dacă vei avea atâta aur cât ar putea căra 
zece oameni, m-ai duce spre coloniile britanice? 

— Aur cât să ducă zece oameni? a repetat uluit Abdul 
Murak. Eşti nebun! Unde aitu atâta aur? 

— Ştiu unde este ascuns, a continuat Werper. Dacă îmi 
promiţi să mă ajuţi, te conduc eu acolo. Îţi sunt de ajuns 
zece încărcături? 

Abdul Murak a încetat să mai râdă S-a uitat la belgian cu 
mai multă atenţie. 

Individul din faţa lui părea sănătos la minte, dar totuşi... 
zece încărcături de aur! 


Abisinianul a rămas câteva clipe pe gânduri. 

— Bine, te duc unde vrei şi te eliberez. Cât de departe este 
aurul acesta? 

— Este de mers cam o săptămână, spre sud, a explicat 
Werper. 

— Dar dacă nu mai este acolo unde zici tu, îţi dai seama ce 
te aşteaptă? 

— Dacă aurul nu este acolo, mă poţi ucide. Ştiu bine că 
este acolo, pentru că am fost de faţă când a fost îngropat, 
însă este o cantitate cu mult mai mare decât ţi-am spus. 
Este încărcătura pe care au dus-o cincizeci de oameni. Tot 
acest aur este al tău, dacă îmi promiţi că mă eliberezi şi mă 
duci autorităţilor britanice. 

— Deci îţi dai garanţie viaţa pentru acest aur? a întrebat 
Abdul Murak. 

Werper a dat afirmativ din cap. 

— Foarte bine atunci, a zis abisinianul. Îţi promit că dacă 
voi găsi numai cinci încărcături de aur, tot te voi elibera, 
însă până când acest aur nu va fi în posesia mea, vei 
rămâne prizonierul meu. 

— Sunt de acord, a spus Werper. Plecăm deci mâine de 
dimineaţa? 

Abdul Murak a dat afirmativ din cap, iar belgianul s-a 
întors spre locul de unde venise, unde îl aşteptau cei doi 
soldaţi care îl păzeau. 

A doua zi, spre mirarea soldaţilor, s-a dat ordin de 
deplasare spre sud, în loc să se meargă spre nord-est, spre 
casă. 

Acestea s-au întâmplat în aceeaşi noapte când Tarzan şi 
cele două maimuțe au intrat în satul bandiţilor lui Ahmet 
Zec. Tabăra lui Abdul Murak era la numai câţiva zeci de 
kilometri mai la est. 

În timp ce Werper visa la libertate şi se bucura de punga 
plină cu pietre preţioase, iar Abdul Murak nu mai putea să 
adoarmă gândindu-se la fabuloasa avere promisă de 
belgian, Ahmet Zec dădea ordine pentru pregătirea unei 


mici armate de soldaţi şi cărăuşi, pentru a pleca spre fosta 
fermă a lordului de Greystoke. 

Arabul dorea să dezgroape aurul şi să îl transporte la el în 
aşezare. 

În timpul acestor pregătiri, în spatele cortului său, stătea 
cineva care asculta cu foarte multă atenţie, aşteptând 
momentul când să poală intra şi să caute punga cu pietre 
scumpe. Această idee era înaintea tuturor altor gânduri în 
mintea lui Tarzan. 

În cele din urmă căpeteniile lui Ahmet Zec au părăsit 
cortul şefului lor, iar acesta a ieşit să fumeze o pipă, cu alţi 
soldaţi, pentru a mai discuta cele ce vor trebui făcute a 
doua zi. 

Dar de îndată ce a ieşit, lama unui cutii a pătruns prin 
pânza cortului, cam la doi metri înălţime şi dintr-o singură 
mişcare, pânza a fost tăiată în lungime, până jos. 

Prin această tăietură au intrat Tarzan şi Ciule, iar laglu a 
rămas afară să stea de pază. Dar de îndată ce a rămas 
singur afară, Taglu s-a îndepărtai de cort, mergând spic 
coliba unde era femela pe care o dorea. 

În fata colibei unde Jane era legată strâns, de mâini şi de 
picioare, şedeau două santinele, care discutau. Înăuntru, 
tânăra femeie era întinsă pe o rogojină, resemnată de 
soarta ei tristă, având acum un singur gând: să îşi ia viaţa. 

Nici nu se gândise la aşa ceva înainte de întâmplarea din 
poiană, când arabii l-au doborât pe Tarzan cu armele lor. 

O siluetă îmbrăcată în alb, se strecura fără cel mai mic 
zgomot, ajungând repede în spatele acestei colibe. 

Inteligenta lui redusă nu i-a permis nici măcar să îşi dea 
seama de avantajele pe care le avea cu acele haine, care îi 
dădeau înfăţişarea unui adevărat luptător arab. 

Ar fi putut merge liniştit pe aleile satului, chiar prin fata 
santinelelor, pentru că în întunericul ce domnea, nimeni nu 
şi-ar fi dat seama de adevărata identitate a acestei fiinţe. 

Ajuns în spatele colibei, s-a uitat de după colţ, să vadă 
dacă santinelele l-au simţit. Nu dorea să fie observai, 


pentru că îi era o frică de moarte de acele bețe care fac 
zgomot şi cu care tarmanganii omoară pe oricine vor ei. 

Dorea să se strecoare fără să fie observat, pentru a scăpa 
de neplăcerea unei lupte cu santinelele. Ar fi dorit, ca 
deasupra colibei să fi fost un copac de pe care să se 
strecoare în colibă. 

Însă nu vedea nici o posibilitate de a intra în colibă, fără să 
se lupte cu cei doi tarmangani de la uşă. 

S-a hotărât să se suie pe acoperiş şi de acolo să sară 
asupra negrilor şi să îi răpună cu muşcături adânci, în cea 
mai mare grabă. 

S-a retras în spatele colibei, pentru a sta puţin pe gânduri, 
înainte de a porni la atac. S-a aruncat pe acoperiş, sărind 
drept pe vârf. Însă nu a ţinut seama că acel acoperiş era din 
paie lipite cu lut. 

De îndată ce a vrut să mai facă un pas, s-a trezit alunecând 
printr-o spărtură care se lărgea sub el, cu mult zgomot. 
După câteva clipe, maimuţoiul era pe podeaua colibei, 
ameţit de această întorsătură de situaţie. 

La auzul acestui zgomot, santinelele au sărit în picioare şi 
au intrat înăuntru, cu cea mai mare grabă. Jane Clayton era 
aşezată nu departe de locul unde căzuse maimuţoiul şi a 
simţit imediat că cineva o apucă de haine trăgând-o de pe 
locul unde era legată. 

Maimuţoiul a tras-o spre el, cuprinzând-o cu labele lui 
puternice. Jane a simţit că acel cineva era îmbrăcat cu 
haine şi a sperat, în culmea deznădejdii, că cineva a venit 
totuşi, să o salveze şi să o scoată din tabăra lui Ahmet Zec. 

Cele două santinele, erau deja înăuntru lângă uşă şi nu 
înțelegeau ce a produs acel zgomot infernal de scânduri 
rupte şi lut spart. Le era frică şi ezitau să înainteze. 

Nu vedeau nimic, pentru că ochii lor nu s-au deprins încă 
bine cu întunericul colibei, dar nu se mai auzea nici un 
zgomot, pentru că Taglu stătea liniştit, aşteptând să fie 
atacat. 


S-a hotărât însă că mai bine ar fi să fugă împreună cu 
prada sa, pentru că nu putea să lupte cu femela în braţe. 

A strâns-o pe Jane puternic în braţe şi s-a repezit spre uşă 
printre cei doi care stăteau nehotărâţi. Forţa lui şi viteza pe 
care a avut-o în acele momente, i-a doborât pe cei doi 
soldaţi negri, trecând ca o săgeată şi pe lângă celelalte 
colibe, fugind spre gardul de întărituri. 

Jane Clayton era uimită de puterea şi viteza acestei fiinţe, 
începând să creadă că Tarzan nu a fost ucis de gloanţele 
arabilor şi că a venit să o salveze în sfârşit. 

Cine mai era în întreaga junglă africană, care ar fi putut 
duce pe cineva în braţe cu această uşurinţă? 

I s-a adresat, spunându-i pe nume, dar nu a primit nici un 
răspuns. 

Totuşi, nu a pierdut nici o speranţă. 

După ce a ajuns la gard, maimuţoiul şi-a luat avânt, sărind 
până sus, pe vârful stâlpilor. 

Aici a stat câteva clipe, pentru a-şi restabili echilibrul, apoi 
a sărit jos cu o agilitate ieşită din comun. 

Jane era sigură că fiinţa aceasta este soţul ei, iar când 
maimuţoiul a început să sară prin copaci, la fel cum făcea 
Tarzan, a fost convinsă că a fost salvată de acesta. 

Taglu a fugit cam la doi kilometri de tabăra lui Ahmet Zec, 
apoi s-a oprit şi a coborât din copaci. 

Aici a pus-o pe Jane pe pământ. 

Erau într-o mică poiană, luminată de luna care tocmai 
ieşise din nori. 

Jane era surprinsă doar de faptul că fiinţa aceasta era mai 
greoaie şi cu braţe mai groase, dar aceste amănunte nu au 
deranjat-o, fiind sigură de identitatea salvatorului ei. 

I-a spus din nou pe nume, întorcându-se spre faţa lui, dar 
în aceeaşi clipă, maimuţoiul plictisit de haina tarmanganilor, 
care îl stânjenea în mişcări, s-a dezbrăcat într-o clipă, 
smulgându-şi şi turbanul de pe cap. 

În faţa femeii a apărut faţa hidoasă şi corpul diform al unei 
maimuțe antropoide uriaşe. 


Cu un țipăt jalnic de groază, Jane Clayton a leşinat, în timp 
ce, dintr-un tufiş din apropiere, Numa îi pândea, flămând, 
lingându-şi botul de plăcere. 

De îndată ce a intrat în cort, Tarzan a început să caute 
punga, cercetând totul cu foarte mare atenţie. A sfâşiat 
patul, împrăştiind păturile în toate părţile, însă punga nu 
era niciunde. 

Nici un loc, cât de mic, nu a rămas necercetat de către 
Tarzan, dar era totuşi mulţumit că era acum sigur că acele 
frumoase pietre nu sunt aici. 

S-a hotărât să se ocupe de al doilea plan, adică de 
capturarea femelei. A ieşit din cort cu multă dezinvoltură, 
îndreptându-se spre coliba unde Jane era legată. 

I-a făcut semn lui Ciule să îl urmeze. Absența lui Taglu îl 
surprindea, dar era sigur că maimuţoiul şi-a găsit ceva care 
l-a atras şi a uitat de misiunea sa. Nu avea acum nevoie de 
el, aşa că nu a dat mare importanţă absenței lui. 

S-a apropiat de colibă, dar a observat imediat că acolo 
erau foarte multe persoane adunate în faţa uşii. Oamenii 
erau speriaţi şi nervoşi. 

Tarzan, temându-se că deghizarea lui Ciule ar putea să îl 
dea de gol, l-a trimis spre gard, pentru a nu fi descoperit de 
cineva din acea mulţime, care creştea mereu. 

În timp ce Ciule se depărta spre gard, Tarzan s-a apropiat 
cu mult curaj de colibă. Grupul de oameni era foarte agitat. 

Aici, a încercat să îşi facă loc printre arabi şi negri, uitând 
însă că dintre toţi, numai el avea suliță, arc şi săgeți, iar în 
acest fel se deosebea de ceilalţi luptători. 

Îşi făcea loc prin mulţime, până când unul dintre arabi l-a 
remarcat, punându-i mâna pe umăr. 

— Cine eşti tu? a strigat el. 

În timp ce punea această întrebare, i-a smuls turbanul din 
cap. 

Tarzan, în timpul vieţii duse printre maimuțe, nu s-a 
deprins să poarte discuţii cu nimeni. Instinctul de apărare 
este constituit şi din artificii şi şmecherii, dar discuţia nu îşi 


are locul în comportamentul antropoizilor, indiferent de 
situaţie, fie ea chiar foarte periculoasă, ca şi cea în care se 
găsea el acum. 

Nu a pierdut vremea să îi explice arabului ce căuta el 
acolo, ci l-a prins de gât, strângându-l cu putere. A început 
să măture cu el mulţimea din faţa intrării, făcându-şi loc 
spre colibă. 

Servindu-se de arab ca de o armă, a reuşit să îi doboare pe 
cei care îi stăteau în cale, intrând în colibă. 

Într-o singură clipă şi-a dat seama că nu este nimeni 
înăuntru, dar a simţit imediat că Taglu fusese pe acolo. A 
început să mârâie furios, scoțând nişte sunete înfiorătoare. 

Mulțimea care s-a regrupat în faţa intrării s-a dat la o 
parte, îngrozită de aceste sunete animalice. Se uitau unul la 
celălalt cu groază. 

Nu văzuseră decât un om, care a intrat acolo, dar din 
colibă răzbăteau sunete care dovedeau că este vorba de o 
fiară sălbatică a junglei. Ce să însemne aceste sunete? 

Oare a intrat prin spate vreo fiară sălbatică pe care nimeni 
nu a observat-o? 

Era vreun leu sau leopard care s-a strecurat neobservat? 

Ochii ageri ai lui Tarzan au descoperit imediat spărtura 
prin care a căzut Taglu. A înţeles imediat că maimuţoiul a 
intrat sau a ieşit pe acea spărtură. 

Fără să mai stea mult pe gânduri, a sărit spre tavan, 
agăţându-se de partea de sus a peretelui. S-a tras până sus 
ieşind şi el tot prin spărtură. 

A sărit pe pământ, în spatele colibei uitându-se atent în jur. 
Era şi timpul, pentru că arabii prinzând curaj, şi-au adus 
armele şi au tras zeci de gloate înăuntru, ciuruind întreaga 
colibă, încât nici o muscă nu ar fi scăpat vie. 

Apoi au intrat, dar nu au găsit pe nimeni. 

În acest timp, Tarzan a ajuns până la gardul satului. Ciule 
nu era nicăieri. 

Femela i-a fost furată, prietenii l-au părăsit, nici peste 
pietricelele lui nu a dat şi era foarte supărat. 


A sărit gardul pradă unei furii fără seamăn şi a dispărut în 
întunericul junglei. S-a gândit să amâne căutarea pungii, 
pentru că acum ar fi fost o sinucidere curată să intre în 
tabără, unde toţi erau vigilenţi şi bine înarmaţi. 

Peste tot prin tabără se auzeau comenzi aspre şi toţi se 
înarmau de parcă ar fi aşteptat un atac puternic din partea 
unui inamic extrem de numeros. 

Tarzan a încercat să dea de urma lui Taglu, dând ocol 
pădurii, mirosind peste tot, pe unde credea că maimuţoiul 
ar fi putut fugi cu femela pe care o dorise el atât de mult şi 
care acum era în posesia unuia dintre prietenii lui. 

Ciule a rămas la postul lui de lângă gard, până când 
strigătele şi împuşcăturile arabilor i-au umplut sufletul de 
spaimă. Maimuţelor le este o frică teribilă de beţele 
tunătoare ale tarmanganilor. 

A sărit şi el pe garD. Apoi dintr-un salt a fost în pădure, la 
adăpost. Mormăia supărat şi a început să îşi rupă hainele 
care îl incomodau. 

În acest timp, Tarzan cutreiera pădurea în căutarea 
femelei pe care Taglu o furase din tabăra tarmanganilor. 
Dăduse de urmele lor şi se deplasa cu o viteză care l-a uimit 
foarte mult, neînţelegând ce forţă îl împinge spre acea 
femelă. 

Într-o poiană mică, sub razele lunii, enorma maimuţă 
şedea, cu trupul nemişcat al femeii în braţele lui păroase. 
Fiara rupea cu dinţii frânghia cu care fusese Jane legată de 
mâini şi de glezne. 

A reuşit să rupă aproape toate nodurile şi să îndepărteze 
frânghia, care o imobilizase pe acea femelă. 

Tarzan a trecut pe lângă ei cam la vreo patruzeci de metri 
şi nu i-a văzut şi nici nu i-a mirosit pentru că vântul bătea 
spre ei. Şi datorită acestui vânt neprielnic nu l-a mirosit nici 
pe Numa, leul, care pândea cele două fiinţe care erau în 
poiană. 

Tarzan a trecut la numai câţiva zeci de paşi de locul unde 
se va desfăşura o mare tragedie, iar Jane a pierdut acum 


ocazia de a mai fi salvată. 

CAPITOLUL XVIII - Lupta sângeroasă pentru comoară. 

După ce s-a luminat de ziuă, Tarzan şi-a dat seama că a 
pierdut urma lui Iaglu şi a femelei. Dar nu voia să admită 
acest eşec, ştiind că până la urmă tot îi va găsi pe fugari. 

Îi era foame şi dorea să mănânce ceva. Apoi s-a gândit că 
cel mai bine ar fi fost să doarmă puţin şi abia după aceea să 
pornesc după Taglu. 

Jungla era întinsă şi putea să vâneze unde dorea şi să îşi 
caute culcuş în oricare dintre copacii din jur. Oricât de 
departe ar fi fost Taglu, tot îl va putea găsi, chiar dacă va 
trebui să răscolească toate tufele pădurii. 

A simţit mirosul lui Bara, cerbul, găsindu-şi modul de a-şi 
astâmpăra foamea. 

Timp de o jumătate de oră, a urmărit cerbul după miros, 
mergând spre est. Spre mirarea lui, cerbul a apărut chiar în 
faţa lui, fugind spre el, desigur din cauza unei spaime mari. 

Tarzan, care era foarte atent, s-a dat la o parte, aşa că 
cerbul nici nu l-a observat. A făcut un ocol, pentru a putea 
ataca cerbul printr-un salt de pe o creangă înaltă. 

Acum se pregătea să sară asupra victimei sale care peste 
câteva clipe va trece pe sub el. Nu ştia ce putea să sperie 
cerbul şi să îl facă să fugă îngrozit, fără să se uite în lături. 

Se gândea că probabil un leu sau o panteră şi-a ales ca 
mic dejun acest cerb, dar el era hotărât să nu împartă 
mâncarea cu nimeni. 

Dacă nu ar fi fost ajutat de forţa mugşchilor săi, desigur că 
inteligenţa sa l-ar fi ajutat să iasă din orice încurcătură. 

Cerbul se apropia de locul de unde Tarzan dorea să se 
arunce asupra lui. Vânătorul se pregătea de atac, 
încordându-se, fiind pregătit să sară. Ştia exact ce va urma. 

Şi-a îndoit genunchii sub el, începând să balanseze 
creanga pentru a putea sări mai bine, folosind şi balansul 
pe care îl imprima această creangă saltului său. 

Asculta cu mare atenţie zgomotul copitelor. Animalul 
speriat se apropia. Cerbul a trecut pe sub creanga unde era 


ascuns Tarzan, iar acesta a sărit asupra victimei sale. 

Animalul a căzut sub greutatea atacatorului, încercând să 
se ridice. Însă această încercare era zadarnică, pentru că 
Tarzan i-a prins coarnele şi cu o smucitură rapidă, i-a întors 
capul, rupându-i gâtul. 

Totul nu a durat decât câteva secunde şi acum Bara era 
mort. Tarzan nu a apucat să se dezmeticească din această 
acţiune rapidă, pentru că a auzit zgomote, care desigur 
erau sursa spaimei cerbului. 

A apucat iute animalul şi într-o clipă a fost sus pe creangă, 
cu cerb cu tot. S-a uitat cu atenţie pe poteca de unde venise 
Bara. 

Peste câteva secunde, a auzit zgomotul făcut de cai care 
mergeau în galop şi a înţeles de ce era cerbul atât de 
speriat. A luat vânatul de coame şi s-a suit spre vârful 
copacului, pentru a nu fi văzut de cei care se apropiau. 

Apoi, fără să îi pese de cei care urmau să apară pe potecă, 
şi-a tăiat o bucată mare din piciorul cerbului şi a începui să 
mănânce cu poftă, înfigându-şi dinţii în carnea încă 
aburindă din care curgeau picături mari de sânge. 

Între timp se uita cu interes, să vadă dacă va recunoaşte 
pe cineva dintre cei care urmau să vină pe cărare. A văzut 
mai mulţi călăreţi dintre care l-a recunoscut imediat pe 
unul dintre ei. 

Era Albert Werper. Dar Iarzan era deprins să stea liniştit, 
aşa că indiferent cât de surprins a fost de apariţia acestui 
alb, nu a scos nici un sunet. 

De sus din copac, Tarzan l-a examinat cu ochii săi ageri, 
uitându-se dacă nu cumva acest om are vreo umflătură prin 
hainele lui, cam de mărimea pungii cu pietrele lui colorate. 

S-a hotărât să îi urmărească pe aceşti călăreţi, pentru că 
era curios să vadă unde mergeau, dar mai ales să îl caute 
pe Werper de punga sa prețioasă. Astfel că abisinienii mai 
aveau un tovarăş de drum, un alb pe jumătate gol, care îi 
urmărea la o distantă mică, dar care nu dorea să fie 
descoperit. 


Şi-a luat şi o mare bucată din cerbul vânat mai înainte, 
pentru că ştia că nu va avea timp să plece la vânătoare, în 
timpul urmăririi acestor călăreţi. 

Nu dorea să se lupte cu aceşti călăreţi, pentru a ajunge la 
Werper şi era sigur că va avea prilejul să îl întâlnească 
singur şi să îl întrebe de pungă. 

Chiar dacă acum gândea ca o fiară sălbatică, inteligenta sa 
nativă îl ajuta să nu rişte prea mult pentru a nu-şi pierde 
viaţa. 

Werper şi călăreţii abisinieni îşi continuau drumul lor spre 
sud, însoţiţi de foarte aproape de Tarzan care mergea în 
felul lui cel mai obişnuit, adică aruncându-se pe crengile 
copacilor din junglă. 

Au mers în ritm susţinut două zile, ajungând în cele din 
urmă la o câmpie întinsă, înconjurată de nişte munţi golaşi. 
Tarzan şi-a dat seama că aceste locuri îi sunt foarte 
cunoscute, dar imaginile din mintea lui se încăpăţânau să 
rămână doar nişte umbre fără contur precis. 

Călăreţii au trecut în partea opusă a câmpiei, unde s-au 
oprit lângă ruinele unei case arse. Tarzan i-a urmat, 
ascunzându-se după tufe sau ridicături de teren. 

Le pândea fiecare mişcare. 

Călăreţii au descălecat şi au început să sape. Tarzan s-a 
apropiat de ei şi s-a întrebat dacă nu caută oare ceva carne 
pe care să o fi îngropat-o mai înainte. 

Apoi şi-a adus aminte că tot pe aici şi-a îngropat şi el 
punga cu pietricelele colorate, iar acum călăreţii sapă în 
locul în care negrii au ascuns ceva, cu mai multe zile în 
urmă. 

După câteva minute, călăreţii au scos nişte vase mari şi 
murdare, de care s-au bucurat cu toţi, în special Werper şi 
cel care părea să fie căpetenia călăreţilor. 

Călăreţii au săpat mai mult, scoțând nişte bucăţi de metal 
galben, plin de noroi, depozitându-le la o parte de locul 
săpăturilor, formând o grămadă mare, pe care Abdul Murak 
o mângâia într-un acces de lăcomie. 


Ceva nelămurit îi apărea în mintea lui Tarzan, văzând 
aceste bucăţi de metal galben. Era sigur că văzuse aceste 
obiecte undeva. 

Ce erau însă aceste obiecte? De ce doreau aceşti 
tarmangani să le ia şi de fapt ale cui erau aceste bucăţi 
murdare de metal? 

Şi-a amintit de băştinaşii care îngropaseră această 
încărcătură şi şi-a dat seama că aceştia erau adevărații 
posesori ai metalului. Deci Werper le fura acestora metalul 
galben, aşa cum i-a furat lui punga. 

Ochii au început să îi lucească de furie. Ar fi vrut să 
meargă să îi găsească pe negri şi să îi aducă aici şi să lupte 
împreună cu ei împotriva acestor hoţi. 

În timp ce mintea lui punea la cale această răzbunare, 
dinspre partea cealaltă a câmpiei, o altă ceată de călăreţi se 
apropia de acelaşi loc unde erau cei care săpaseră cu 
câteva minute înainte. 

Abdul Murak care era întotdeauna foarte vigilent, i-a 
observat imediat, dar destul de târziu, pentru că distanţa 
dintre ei nu era prea mare. 

A dat ordin oamenilor săi să se pregătească de luptă, 
pentru că în inima Africii, nu se poate şti dacă cel care se 
apropie este duşman sau prieten. 

Werper a sărit pe cal şi şi-a îndreptat privirea spre cei 
care veneau spre ei. Alb ca varul s-a întors spre Abdul 
Murak şi i-a spus: 

— Este Ahmet Zec cu armata lui, vin şi ei după aur. 

Ahmet Zec s-a apropiat şi a văzut grămada de aur scoasă 
de călăreţii abisinieni şi şi-a dat seama că a sosit la timp, 
pentru că dacă ar fi întârziat, comoara ar fi dispărut de sub 
nasul lui. 

Oare cine venise înaintea lui să dezgroape aurul? Arabul 
turba de furie, pentru că în ultima vreme toate îi mergeau 
pe dos: a pierdut punga cu nestemate, l-a pierdut pe 
belgian, iar prizoniera i-a evadat. 


Iar acum venise altcineva să îi dezgroape comoara! Nu îi 
păsa cine sunt cei care au dezgropat aurul, el trebuia să îi 
înfrângă şi se le ia comoara aceasta, chiar dacă ar fi să îşi 
piardă în luptă foarte mulţi oameni. 

A dat o comandă scurtă şi cu un strigăt războinic, a dat 
pinteni calului său. S-a repezit asupra soldaţilor abisinieni, 
urmat de o hoardă de ucigaşi, care veneau înjurând, 
învârtind deasupra capetelor săbii şi puşti. 

Oamenii lui Abdul Murak i-au întâmpinat pe arabi cu o 
salvă de gloanţe, care a trântit pe mulţi arabi la pământ, 
dar aceştia s-au repezit imediat spre ei, începând o luptă 
sângeroasă. 

Ahmet Zec l-a observat pe Werper, după câteva minute de 
la începutul atacului şi şi-a întors calul pentru a-l ataca. 
Belgianul şi-a întors şi el calul, fiind îngrozit de soarta ce îl 
aşteaptă. A fugit repede spre pădure. 

Căpetenia arabă i-a strigat unuia dintre locotenenţii lui să 
preia comanda şi amenințând cu condamnări la moarte, i-a 
ordonat să îi nimicească pe abisinieni şi să ducă aurul în 
tabăra lor fortificată. Apoi s-a năpustit pe unele belgianului, 
pentru că dorea să se răzbune, dar să ia şi punga de 
nestemate. 

În timp ce aceşti doi călăreţi ieşeau din poiană, bătălia s-a 
încins. Nu se cerea milă şi toţi erau cruzi. Ucigaşii lui Ahmet 
Zec nu erau mai prejos de cruzii abisinieni ai lui Abdul 
Murak. 

Tarzan s-a ascuns după un tufiş şi urmărea lupta 
sângeroasă, care acum s-a întins pe întreaga câmpie, 
neavând nici un loc pe unde să treacă să îl urmărească şi el 
pe Werper. 

Abisinieni au format un cerc de luptători care a înconjurat 
şi tufişul în care se ascunsese Tarzan, iar în jurul lui galopau 
călăreţi feroce, răcnind şi luptând cu săbiile lor încovoiate. 

Arabii lui Ahmet Zec erau mai numeroşi, iar mica armată a 
lui Abdul Murak pierdea încet întreg efectivul său de 
oameni. 


Pentru Tarzan, rezultatul acestei lupte nu prezenta nici o 
importanţă. El avea doar un singur gând: să scape de 
cercul de luptători furioşi şi să plece după belgian şi să îi ia 
punga. 

De îndată ce l-a zărit pe Werper, cu două zile în urmă, 
când a început urmărirea abisinienilor, după vânarea 
cerbului, a început să îl urmărească pe belgian pentru a se 
convinge că este aceeaşi persoană cu care cutreierase el 
jungla cu câteva zile în urmă. 

Se întreba oare cine fusese atunci cel pe care Numa l-a 
devorat pe câmpia cu ruine. 

După ce i-a urmărit pe oamenii lui Abdul Murak două zile 
încheiate, aţintindu-şi mereu ochii asupra lui Werper, s-a 
convins că acesta este omul pe care îl credea mort şi care în 
mod sigur i-a luat punga lui prețioasă. 

Acum era ascuns între tufele, care cu câteva săptămâni în 
urmă erau pline cu flori frumos îngrijite şi care au fost 
mândria soţiei lui, de care nu îşi mai amintea nimic. 

Un arab şi un abisinian s-au apropiat unul de celălalt, 
chiar lângă tufa după care era Tarzan. A început o luptă cu 
săbiile, în care arabul se părea că are sorţi de izbândă. 

Îl împingea pe abisinian, cu cal cu tot, spre pădure şi erau 
gata să îl calce pe Tarzan în picioare. O lovitură dibace a 
despărţit capul abisinianului de trup, iar cadavrul a căzut 
chiar lângă Tarzan. 

În momentul când călăreţul mort cădea din şa, Tarzan s-a 
gândit la o posibilitate de a scăpa din mijlocul acelui loc 
periculos şi plin de sânge. 

Trebuia să prindă calul celui doborât! 

Bietul animal nici nu a scăpat bine de călăreţul care îl 
purta în vârtejul luptei, că a simţit că din nou are pe cineva 
în spinare, de data aceasta, un alb uriaş şi gol, care l-a 
apucat de frâu cu o mişcare dibace. 

Arabul era uimit de această apariţie neaşteptată, care a 
răsărit chiar pe calul, pe care îl uşurase de povara sa, cu 
câteva secunde mai înainte. 


Dar acest duşman nu avea sabie, iar armele sale, o suliță şi 
un arc, le avea prinse de spate! 

Revenit din surpriză, arabul a ridicat sabia şi s-a repezit 
spre acest om ciudat, cu intenţia de a-l ucide şi pe acest 
străin care probabil că aparţinea inamicului. 

Şi-a îndreptat sabia spre Tarzan, încercând o lovitură care 
să îl despice în două. Dar sabia a vâjâit în gol, despicând 
aerul, pentru că Tarzan s-a aplecat, peste gâtul calului, 
chiar când lovitura pornise. 

Dar în aceeaşi clipă înainte ca arabul să îşi dea seama ce 
se întâmplă, a fost prins de mijloc de un braţ puternic, 
smuls din şa şi transformat în scut viu. 

Tarzan a trecut în galop chiar prin mijlocul câmpiei unde 
arabii i-au înconjurat pe abisinieni. După ce a ajuns în 
mijlocul combatanţilor, Tarzan l-a azvârlit pe arab la 
pământ, pornind spre pădure într-o goană nebună. 

Lupta a mai durat încă vreo oră şi nu s-a terminat până 
când abisinienii nu au fugit de la locul bătăliei, cel puţin cei 
care au putut scăpa cu viaţă. 

Abdul Murak a scăpat şi el şi acum călărea furios prin 
pădure, însoţit de cei câţiva supraviețuitori ai armatei lui. 

Arabii erau bucuroşi că au învins şi au înconjurat grămada 
de aur, aşteptând ordine de la şefii lor. Dar bucuria lor nu 
era foarte mare, pentru că toţi l-au văzut pe albul gol, care 
s-a depărtat călare spre pădure, după ce l-a aruncat pe 
unul dintre ai lor la pământ. 

Acest arab era în viaţă şi povestind ce s-a întâmplat, 
exagera puterea lui Tarzan, băgând groaza în soldaţi. 

Toţi auziseră de acest arab puternic şi ştiau că acesta nu îi 
are la inimă, pentru că îi ura pe traficanţii de fildeş şi pe cei 
care ucid fără rost, fie animale, fie oameni. 

Culmea era că li s-a spus că acest alb periculos nu mai este 
în viaţă şi iată că acum a apărut în mijlocul bătăliei 
ridicându-l pe unul dintre ai lor ca pe un fulg. 

Fiind foarte superstiţioşi, arabii credeau că de fapt acel 
călăreț a fost spiritul celui mort şi se uitau cu groază în jur 


să vadă dacă acest spirit nu vine din nou în poiană. 

Ştiau că sunt vinovaţi, pentru că ei au devastat domeniile 
lui, ei i-au incendiat casa şi i-au furat soţia. Acum discutau 
în şoaptă că probabil spiritul albului cel crud stă la pândă în 
pădure şi le pregăteşte o răzbunare cruntă, pentru că 
probabil şi aurul era al lui. 

Erau foarte speriaţi şi au început să se retragă spre 
marginea câmpiei unde creşteau nişte tufe foarte dese, 
care puteau să îi protejeze de spiritul albului. 

Însă de la numai câţiva zeci de metri, o ceată de băştinaşi 
îi urmărea cu mare atenţie. Aceşti negri au auzit zgomotul 
bătăliei dintre armatele lui Ahmet Zec şi Abdul Murak şi s- 
au furişat, cu multă precauţie în josul apei. 

Au traversat râul şi au înaintat printre trestii, până au 
ajuns în locul unde puteau să îi urmărească pe soldaţi, fără 
să fie văzuţi. 

Arabii aşteptau întoarcerea lui Ahmet Zec, de mai mult de 
o jumătate de oră, timp în care spaima lor creştea 
necontenit. Îşi închipuiau că spiritul albului se va întoarce la 
ei. 

Teama de acest spirit depăşea groaza pe care o aveau fală 
de Ahmet Zec. 

Unul dintre ei, fiind poate mai curajos, a hotărât să plece 
în căutarea conducătorului lor. La această idee bună, 
ceilalţi au hotărât să încalece şi să plece. 

— După ce i-am omorât şi i-am pus pe fugă pe abisinieni, 
aurul este în siguranţă aici, a strigat unul dintre ei. Cine să 
mai ia acum aurul de aici? Mai bine să mergem să îl căutăm 
toţi pe Ahmet Zec! 

După câteva clipe, călăreţii au pornit spre partea opusă a 
câmpiei, lăsând în urma lor un nor de praf. Dar de după 
tufe, ceata de negri s-a apropiat de grămada de lingouri de 
aur şi au început să se sfătuiască. 

Între timp, Werper a ajuns la marginea pădurii, luând-o 
mult înaintea lui Ahmet Zec. Dar calul arabului era mai 
odihnit, aşa că distanţa dintre ei se micşora vizibil. 


Călărind în mare viteză, belgianul îşi îndemna calul ca să 
alerge mai repede, chiar dacă intraseră în pădure, iar 
poteca îngustă împiedica o deplasare mai rapidă. 

Ahmet Zec s-a apropiat destul de mult de belgian şi i-a 
strigat să se oprească. Dar belgianul nici nu dorea să facă 
aşa ceva şi şi-a îndemnat calul să meargă mai departe şi 
mai repede. 

La vreo două sute de metri în faţa lui Werper era un copac 
doborât, care era chiar de-a curmezişul potecii. Pentru un 
cal odihnit, nu ar fi fost nici o problemă să sară peste acest 
obstacol, dar calul lui Werper era foarte obosit. 

Calul, după ce a făcut un efort de a depăşi acest copac 
printr-un salt înalt, s-a împiedicat şi nu şi-a mai putut 
menţine echilibrul. A căzut pe cărare, doborându-l şi pe 
călăreț. 

Werper s-a rostogolit câţiva metri pe pământ. Nu s-a lovit 
aşa că a putut să se ridice repede. 

S-a îndreptat imediat spre cal. A apucat frâul şi a început 
să tragă de cal, ca să îl scoale în picioare. 

Dar animalul nu mai era în stare să se mişte. Belgianul a 
început să înjure şi să lovească bietul animal. 

Ahmet Zec a apărut din pădure, cam la o sută de metri de 
această scenă. Werper şi-a luat carabina, s-a adăpostit după 
calul căzut şi a tras asupra arabului care venea în galop. 

Glontele însă a izbit calul arabului în piept. Cal şi călăreț s- 
au prăbuşit la pământ. Ahmet Zec s-a ascuns şi el după 
calul său doborât, pentru că ştia că belgianul va trage din 
nou. 

Au tras fiecare de câteva ori, înjurându-se reciproc. Tarzan 
s-a apropiat de arab urmărind cu interes această luptă. 

A dat drumul calului pe care l-a luat în bătălie şi a sărit în 
copaci pentru a-şi face un plan de atac. S-a adăpostit apoi 
într-un loc de unde putea vedea cum se desfăşoară 
ostilitățile dintre cei doi. 

Fiecare dintre combatanți se ridica pe rând descărnându- 
şi arma în direcţia celuilalt, apoi se ascundea după cadavrul 


calului său. 

Werper nu avea decât puţină muniţie pentru că luase 
arma unui abisinian căzut în luptă şi se gândea cu groază la 
momentul când va trage şi ultimul cartuş, rămânând la mila 
arabului, milă pe care ştia că nu o avea acest bandit. 

Se gândea ce ar fi mai bine de făcut, dar se afla în faţa 
pierderii atât a comorii, cât şi a vieţii lui. Însă singura 
posibilitate de scăpare era să îi lase comoara acestui arab 
nemilos. 

A tras toate cartuşele în afară de ultimul, apoi în timpul 
unei pauze dintre salvele de gloanţe, i-a strigat arabului: 

— Ahmet Zec, numai Dumnezeu ştie care dintre noi doi va 
muri azi, dacă mai continuăm această luptă prostească. Ştiu 
că tu vrei pietrele preţioase din punga mea, iar cu doresc să 
trăiesc şi să fiu liber. Viaţa mea este cu mult mai prețioasă 
decât aceste pietre. Să aibă deci fiecare dintre noi, ceea ce 
îşi doreşte şi să plecăm de aici în pace, pentru că drumurile 
noastre trebuie să se despartă. 

S-a oprit puţin, apoi a continuat: 

— Voi pune punga pe calul meu mort, ca să o poţi vedea şi 
tu. Dar şi tu trebuie să îţi pui arma cu patul îndreptat spre 
mine. După ce eu mă asigur că ai făcut aşa cum doresc, voi 
pleca de aici. Eu vreau doar să fiu liber şi în viaţă. 

Arabul a stat şi el câteva clipe să se gândească. Apoi a 
vorbit. Răspunsul lui era influenţat şi de faptul că trăsese şi 
el toate cartuşele. 

— Pleacă dacă vrei, a mârâit supărat şi lasă punga pe calul 
tău să o văd. Uite, îmi pun arma aşa cum ai cerut. Pleacă! 

Belgianul şi-a desfăcut punga de la curea. A pipăit-o trist şi 
a privit-o cu drag. 

Măcar dacă ar fi putut scoate câteva să îi rămână şi lui. 
Dar nu putea face nici o mişcare, pentru că arabul se uita 
atent la tot ce face. 

Cu mult regret, Werper a pus punga pe calul mort, apoi s- 
a ridicat şi şi-a luat arma. S-a retras până la o cotitură, 
unde s-a oprit şi a pândit să vadă ce va face arabul. 


Câteva minute Ahmet Zec nu a schiţat nici o mişcare, 
pentru că se temea că belgianul ar fi putut pune ceva la 
cale. Bănuielile sale erau întemeiate, pentru că Werper s-a 
oprit după un copac gros, putând vedea tot ce se petrece în 
jurul calului care avea punga prețioasă pe pielea sa ciuruită 
de gloanţe. 

Werper şi-a ridicat arma, pregătind să tragă asupra 
arabului care trebuia să apară şi să îşi ia comoara. Dar 
Ahmet Zec nu era atât de naiv încât să se expună de bună 
voie unei primejdii de moarte. 

Şi-a luat puşca sa lungă şi a pornit-o pe cărare, însă nu s-a 
îndreptat spre cal. A ocolit locul, venind dinspre dreapta 
spre animalul mort. 

A ajuns până foarte aproape de cal. 

Werper aştepta nerăbdător şi nervos întrebându-se de ce 
nu mai vine arabul să îşi ia punga. A văzut însă ţeava lungă 
a armei arabului apărând misterios deasupra calului, la 
numai câţiva centimetri deasupra pungii. 

Mai înainte de a-şi da seama care este rolul armei în acest 
joc, vârful armei a agăţat punga, trăgând-o repede în sus, 
dispărând într-un tufiş cu ramuri dese. 

Nimic din Ahmet Zec nu a apărut pentru a fi luat drept 
ţintă de către belgian, iar acesta nu putea să îşi irosească 
ultimul cartuş, fără să fie sigur că îşi va dobori inamicul. 

Râzând în barbă, Ahmet Zec s-a îndepărtat de acel loc, 
fiind sigur că Werper îl va aştepta ca să îl împuşte. Pândea 
fiecare mişcare a frunzelor din jur. 

Werper însă nu s-a mişcat din loc şi era cu privirea aţintită 
spre potecă. Dar mai era cineva prin apropiere care a 
recunoscut punga, cineva care s-a apropiat la fel de încet ca 
şi Ahmet Zec. 

Arabul s-a îndepărtat şi s-a ascuns după nişte tufe mari, 
dorind să îşi admire prada. Tarzan s-a oprit şi el deasupra 
capului arabului, la numai câţiva metri. 

În mare grabă, Ahmet Zec a desfăcut sforile care legau 
punga şi şi-a turnat conţinutul în palmă. S-a uitat la pietrele 


din mâna sa şi a tras o înjurătură. Ochii i s-au micşorat de 
furie şi a aruncat pietrele cât colo. 

A golit întreaga pungă şi s-a uitat la fiecare piatră, 
aruncându-le supărat pe toate, apoi le-a călcat în picioare 
cu o furie sălbatică. 

Şi-a încleştat pumnii şi a blestemat clipa când s-a hotărât 
să meargă după această pungă. 

Tarzan era şi el curios să vadă ce va face arabul, pentru că 
dorea să ştie cum se va termina această luptă dintre cei doi. 
Dorea să ştie ce va face arabul, ca să sară apoi asupra lui şi 
să îi ia pietrele, care de fapt îi aparţineau lui. 

L-a văzut pe Ahmet Zec aruncând punga la pământ şi 
luându-şi puşca de ţeava, ca pe o măciucă, pornind pe furiş 
înspre locul unde era ascuns belgianul. 

De îndată ce arabul a dispărut, Tarzan a coborât, începând 
să adune conţinutul pungii de pe pământ. Dar imediat a 
văzut ce l-a înfuriat pe Ahmet Zec atât de mult. 

În loc de pietre frumos colorate şi strălucitoare, punga 
avea doar nişte pietre obişnuite, de care se găsesc pe malul 
nurilor. 

CAPITOLUL XIX - Jane Clayton şi fiarele junglei. 
Mugambi, după ce a fugit din tabăra abisinienilor, a avut 
câteva zile foarte grele. Drumul pe care mergea îi era total 

necunoscut. 

Apa lipsea cu desăvârşire, iar din această cauză şi vânatul 
era foarte puţin. După câteva zile fără mâncare era foarte 
slăbit, de abia se mai putea mişca. 

Îi era din ce în ce mai greu să îşi construiască seara un 
adăpost sigur şi solid, iar în timpul zilei deplasarea era 
foarte anevoioasă pentru că se oprea des pentru a 
dezgropa ceva rădăcini cu care să se hrănească. 

Câteva bălti risipite pe marca întindere pe care o 
străbătea l-au salvat de la o moarte prin sete. 

În cele din urmă, norocul i-a surâs şi a dat peste un râu 
mare, unde a putut găsi şi fructe proaspete. 


A găsit şi vânat, astfel că şi-a revenit din starea jalnică de 
slăbiciune, din a cărei cauză a trebuit să sufere mai multe 
zile. Şi-a dat seama că se află foarte departe de ţinutul 
Wazirilor şi s-a hotărât să rămână acolo câteva zile până se 
va întări, pentru a putea continua apoi drumul înapoi. 

Câteva zile de odihnă, completate cu hrană din belşug, |- 
au refăcut şi era pregătit pentru drumul greu spre casă. În 
timpul acestor zile de odihnă, şi-a construit un adăpost 
solid, din mărăcini şi crengi cu spini, apoi a întărit această 
construcţie cu lut. 

Putea să doarmă în linişte şi siguranţă acum, lucru de care 
avea foarte multă nevoie pentru zilele care urmau. Ziua 
mergea la vânătoare, pentru că doar carnea îl putea întări 
după acele zile de foame şi sete. 

Într-una din aceste zile, o fiinţă a început să îl urmărească 
cu atenţie, din spatele unui trunchi gros de copac. Erau 
nişte ochi ai unei feţe răutăcioase, ale unui cap păros. 

Acesta era Ciule, care îl urmărea pe Mugambi, cum acesta 
vâna nişte rozătoare cu o măciucă primitivă. 

Apoi l-a urmărit pe negru cum se întoarce spre coliba lui şi 
cum se apucă să îşi pregătească mâncarea. Maimuţa era 
mai mult curioasă să vadă ce face acest tarmangani, decât 
să îi facă vreun rău. 

Purtase hainele pe care i le-a dat Tarzan şi i-a plăcut foarte 
mult să fie astfel echipat. Dar acele haine îl împiedicau să se 
caţere pe copaci şi a început să le sfâşie. 

Însă acest gomangani era îmbrăcat cu nişte haine care îi 
înlesneau mişcările şi erau şi mai puţine: o vestă de piele 
peste şolduri, câteva podoabe de aramă şi câteva pene pe 
cap. 

Aşa o îmbrăcăminte uşoară i-ar fi plăcut lui să poarte, care 
să nu îl împiedice la urcatul pe copaci sau la vânătoare. 
Apoi i-a plăcut şi punga de la şoldul negrului, care avea 
şnururi frumoase. 

S-a hotărât să stea în preajma colibei așteptând prilejul să 
pună laba pe aceste obiecte frumoase, fie prin furt, fie prin 


forţă. 

Prilejul acesta nu a întârziat să apară. 

Mugambi se simţea în siguranţă în aşezarea lui plină cu 
spini şi îi plăcea să se întindă la soare sau la umbră şi să 
doarmă şi ziua. Îşi făcuse acest obicei, mai ales că îi plăcea 
să vâneze seara sau chiar noaptea, pe răcoare. 

Ciule l-a pândit când s-a întins într-una din după-amiezi, 
pentru a dormi la umbră. S-a urcat pe un copac, care îşi 
întindea crengile deasupra colibei lui Mugambi şi s-a lăsat 
în jos, chiar lângă negrul care adormise. 

A început să se uite la el, examinând cu plăcere acele 
obiecte pe care le-a văzut şi care i-au plăcut atât de mult. 
Mişcările sale erau lente, rară nici un zgomot. 

Oricât de mare ar fi fost puterea sa, ceva îl împiedica să îl 
trezească pe acest om, pentru a se lupta cu el. În instinctul 
animalelor din junglă există ceva care le spune că omul le 
este superior, iar frica de om le stăpâneşte acţiunile şi celor 
mai puternice fiare din pădure. 

Ca să îl dezbrace pe acest om, fără să îl trezească era ceva 
imposibil. Ceea ce putea lua ar fi fost măciuca lui şi punga, 
care i s-a desprins de la cingătoare când s-a răsucit în 
somn. 

În cele din urmă, Ciule s-a decis că sunt destule aceste 
două trofee şi cum nu dorea să plece cu mâna goală, le-a 
apucat şi s-a căţărat pe creanga pe care venise. 

Tot timpul a fost stăpânit de o spaimă instinctivă, fiind atât 
de aproape de om. S-a îndepărtat de acele locuri cât a 
putut mai repede. 

Se gândea că i-ar fi plăcut să se lupte, dar singur nu avea 
curajul să înfrunte omul. Dacă ar mai fi fost careva dintre ai 
lui, ar fi avut mult mai mult curaj. 

Mugambi s-a trezit la scurtă vreme după acest furt şi era 
mirat de ce acea pungă pe care o purta mereu cu el, a 
dispărut inexplicabil. 

Oare unde putea fi punga lui, de care nu s-a despărţit de 
atâta vreme? 


Era sigur că o avusese la el când s-a culcat, mai ales că 
ştia că a trebuit să îl aranjeze puţin pentru că l-a incomodat 
când s-a întins să doarmă. 

Era foarte sigur că punga fusese la el cu câteva ore mai 
devreme şi că aceasta a dispărut de lângă el, când a dormit 
cele câteva ore. 

Fiind foarte superstiţios şi-a închipuit că este vorba de 
stafii ale duşmanilor sau ale prietenilor, care doreau să îl 
sperie. Era foarte speriat mai ales că a observat că îi 
lipseşte şi măciuca, singura lui armă. 

Dar fiind curajos, a început să cerceteze pădurea din jurul 
micii sale aşezări şi a văzut crengi rupte şi urme de labă de 
maimuţă pe nisip. A pornit după câteva urme, dar a pierdut 
drumul pentru că maimuța şireată nu a lăsat prea multe 
indicii ale faptei sale. 

Dacă în locul lui ar fi fost Tarzan, acesta ar fi putut uşor să 
ia urma maimuţoiului, mai ales după miros, dar Mugambi 
era doar un războinic negru, foarte înzestrat pentru 
vânătoare în junglă dar fără a avea acele simţuri 
supraomeneşti pe care le poseda Tarzan. 

Negrul era însă mulţumit că este odihnit şi sătul şi s-a 
hotărât să pornească cât mai repede spre ţinutul Wazirilor. 
Şi-a făcut o nouă măciucă, pentru a avea o armă la 
îndemână, pentru a se apăra sau pentru a putea dobori 
vânatul. 

A părăsit locul unde s-a simţit atât de bine câteva zile, 
hotărât să se grăbească acum, pentru a ajunge cât mai 
repede acasă. 

Taglu se căznea să desfacă frânghia cu care fusese legată 
Jane, iar Numa îi pândea de după tufişul de la marginea 
câmpiei. S-a hotărât să se apropie de cei doi. 

Maimuţoiul era întors cu spatele spre leu. Nu i-a văzut 
capul enorm acoperit cu o coamă stufoasă. Nici nu avea de 
unde să ştie că acest leu şi-a strâns labele sub burtă, fiind 
gata de atac. 


Singurul sunet pe care l-a auzit a fost răcnetul pe care l-a 
scos animalul, când nu s-a mai putut stăpâni, să dea drumul 
unui urlet înainte de a sări pe prada sa. 

Taglu s-a întors brusc şi într-o zecime de secundă s-a 
ridicat şi a fugit în direcţia opusă locului de unde venea acel 
sunet teribil, care l-a înspăimântat. A lăsat femela leşinată 
pe pământ şi s-a grăbit să se ascundă. 

Însă leul era foarte aproape încât maimuţoiul nu a putut 
ajunge prea departe şi s-a trezit cu acesta că îi sare în 
spinare. 

Maimuţoiului nu i-a fost frică şi întorcându-se, a pornit o 
luptă cu această forţă formidabilă a junglei. 

Instinctul lui îl conducea să îşi pună în valoare întreaga 
forţă şi isteţime, pentru că cea mai puternică lege a naturii, 
legea conservării, acţiona foarte puternic în acele momente 
disperate. 

A prins leul de coamă şi şi-a înfipt colții în gâtul 
puternicului animal, mârâind îngrozitor. A simţit cum în 
gură îi curge sânge, lucru care l-a întărâtat şi mai mult. 

Urletele de durere ale leului şi de furie ale maimuţoiului, 
răscoleau întreaga junglă, speriind toate animalele care se 
odihneau pe acolo. 

Toate fiinţele pădurii fugeau speriate, dorind să se 
îndepărteze de acele locuri, unde se dădea o bătălie 
sângeroasă. 

Cei doi combatanți se rostogoleau în iarbă, cu furie. În cele 
din urmă, leul şi-a eliberat o labă şi cu ghearele sale 
puternice i-a sfâşiat pieptul potrivnicului său de la gât până 
la stomac, cu o tăietură adâncă. 

Maimuţoiul s-a cutremurat câteva clipe în spasmul morții, 
apoi a încetat să se mai mişte. Numa s-a sculat repede să 
vadă dacă nu mai sunt şi alţi duşmani prin jur. 

Ochii lui ageri au descoperit doar corpul femeii leşinate, 
nu mai departe de câţiva paşi. Văzând că nu este nici o 
primejdie, şi-a pus laba pe cadavrul maimuţoiului şi a urlat 
furios, pentru a-şi anunţa victoria. 


A stat aşa câteva clipe, apoi s-a uitat din nou la femeia care 
era întinsă în iarbă. Un mârâit puternic i-a ieşit din gâtlej. 
Fălcile îi tremurau, iar ochii nu i se dezlipeau de pe trupul 
întins pe pământ. 

Din poziţia pe care a luat-o când a dat drumul urletului 
care anunţa victoria asupra maimuţoiului, s-a strâns 
deodată şi a pornit încet, de parcă ar fi călcat pe nişte ouă. 

Faptul că era leşinată a ajutat-o pe Jane să nu vadă 
monstruozitatea acestor clipe. Eu nu a ştiut că leul s-a 
apropiat şi a mirosit-o îndelung. 

Saliva îi curgea din gura pe jumătate deschisă gata să se 
înfrupte din această carne, pentru care nu trebuie să lupte. 
A prins-o uşor cu o labă şi a întors-o de parcă ar fi dorit să 
ştie dacă mai este în viaţă. 

Însă un zgomot care a venit din pădure i-a distras atenţia 
pentru un moment. S-a răzgândit apoi şi s-a întors spre 
cadavrul lui Taglu şi a început să mănânce cu poftă. 

Jane Clayton şi-a deschis ochii şi a văzut scena ospăţului, 
unde singurul invitat era regele junglei. Deprinsă cu 
animalele pădurii, şi-a păstrat sângele rece. În faţa acestei 
surprize. Nu numai că nu a scos nici un sunet, dar nici nu s- 
a mişcat deloc. Privea în tăcere la tot ce se petrecea în jur. 

Leul mânca liniştit din maimuţoiul pe care l-a sfâşiat, cam 
la cincisprezece metri de ea. De mişcat a observat că se 
poate mişca, pentru că picioarele nu îi erau legate atât de 
strâns. 

S-a hotărât să aştepte, până când Numa va termina masa 
şi va digera în linişte. Poate că atunci fie că va pleca, fie că o 
va mânca şi pe ea. Dacă nu se întâmpla aşa, hienele sau 
leoparzii, la fel de bine puteau veni să o atace. 

A încercat să îşi îndepărteze frânghia de la picioare, 
reuşind până la urmă să se elibereze. Era uimită prin ce 
minune, această frânghie nu mai era legată atât de strâns. 

S-a mişcat uşor, pentru a se convinge că nu era legată 
strâns. Nu avea de unde să ştie că Taglu i-a ros legăturile, 


înainte de a fi fost atacat de Numa. În primul moment a 
simţit o mare bucurie, văzând că este liberă. 

Dar la ce îi putea servi această libertate, când o fiară 
îngrozitoare este lângă ea şi este gata să se înfrupte din ea 
în orice moment. 

Dacă nu ar fi fost acest animal fioros lângă ea, ar fi fost 
bucuroasă că a scăpat din tabăra arabilor. Dar această 
libertate nu îi oferea decât foarte puţin. 

Dacă ar fi încercat să se scoale şi să se furişeze până la 
copacii care erau destul de departe, i-ar fi atras atenţia 
leului, care bineînţeles nu dorea ca această pradă uşoară să 
îi scape. Dar totuşi mai exista o posibilitate, o şansă care 
depindea de temperamentul acestui carnivor fioros. 

Fiind sătul, leul s-ar fi putut uita cu indiferenţă la fiinţa 
care pleca de lângă el. O încercare de acest fel era riscantă, 
dar trebuia verificată. Dar probabilitatea de reuşită exista, 
deci trebuia să încerce. Jane se uita cu mare atenţie la acest 
animal feroce. Leul nu îi vedea mişcările fiind pe jumătate 
întors cu spatele la ea. În această evadare trebuia să 
acţioneze şi cu inteligenţă. A început să se rostogolească în 
direcţia celui mai apropiat copac, apoi s-a oprit într-o 
poziţie asemănătoare cu cea dinainte, însă cu un metru mai 
departe de animal. 

S-a oprit ca să îşi tragă sufletul şi s-a uitat la leu. Regelui 
pădurii se părea că nu îi pasă de această fiinţă întinsă pe 
pământ. Jane s-a rostogolit încă o dată, câştigând încă un 
metru, apoi s-a oprit din nou. A repetat aceste mişcări de 
mai multe ori, până a reuşit să se îndepărteze destul de 
mult de animalul care mânca liniştit şi care nu îşi dădea 
seama că a doua pradă îi scapă pe nesimţite. 

Jane era foarte aproape de copacul care i-ar fi permis să 
se salveze şi s-a rostogolit încet în direcţia dorită. Se 
gândea că se va ridica în picioare şi se va urca în cea mai 
mare grabă în copac. 

Şi-a întors privirea spre leu pentru a se asigura că acesta 
este tot la fel de nepăsător ca şi mai înainte. Tocmai în acea 


clipă, leul şi-a întors capul uitându-se fix la ea. 

Jane a încremenit şi o transpiraţie rece i-a trecut pe şira 
spinării. Speranţa ei de a scăpa a dispărut şi perspectiva 
morţii era iminentă. 

Câteva secunde nici fiara şi nici femeia nu au schiţat nici 
un gest. Leul se uita la ea cu ochii aţintiţi asupra ei, de la o 
distanţă de aproape cincizeci de metri. 

Jane abia putea să îşi înăbuşe un țipăt de disperare. Însă 
leul şi-a întors capul nepăsător, reluându-şi masa întreruptă 
pentru câteva clipe, însă cu urechile îndreptate în direcţia 
femeii care era ţintuită locului de spaimă. 

Jane îşi dădea seama că orice mişcare a ei ar fi schimbat 
atitudinea leului, dar era hotărâtă să încerce toate şansele 
de a scăpa. Trebuia să rişte să se ridice în picioare şi să 
fugă până la copacul cel mai apropiat şi să se caţere până 
când credea că va fi în siguranţă. 

Deodată a sărit în picioare cu un efort uriaş, dar în aceeaşi 
clipă şi leul a sărit de lângă mâncarea sa, răsucindu-se şi 
scoțând urlete fioroase. 

Făcea salturi mari pentru a parcurge distanţa până la 
prada sa, cât mai repede. Cei care cunosc animalele din 
Africa probabil că ştiu că leul are o viteză formidabilă în 
alergare, mai ales când atacă. 

Pe distanţe mici, acest animal cu greu poate fi întrecut: 
Distanţa până la Jane Clayton era relativ scurtă, dar frica de 
multe ori face minuni. Chiar când leul se pregătea să sară 
asupra ei, Jane a sărit pe creanga salvatoare, astfel că leul 
nu a reuşit decât să zgărie cizmuliţele ei. 

Animalul s-a lovit de copacul salvator cu un zgomot 
infernal, apoi a început să se plimbe supărat, mârâind 
nervos. Jane s-a urcat mai spre vârf respirând greu şi 
tremurând de emoție. 

Era foarte surescitată şi credea că nu va putea cobori nici 
o dată din acel copac, în jungla plină de primejdii, deşi 
drumul până la aşezarea Wazirilor nu era prea lung. Leul şi- 


a părăsit postul de pândă după câteva ore şi s-a reîntors la 
prada sa anterioară, care era înconjurată de hiene. 

Jane Clayton nu îndrăznea să plece şi aştepta să se 
întunece. Însă nu a coborât pentru că oboseala a răpus-o şi 
a încercat să adoarmă într-o poziţie nu prea comodă, 
ghemuită pe trunchiul copacului salvator. 

Nereuşind să adoarmă, a urcat şi mai sus până a găsit 
două crengi paralele, care erau aproape lipite una de alta, 
formând un loc tocmai potrivit pentru ea ca să doarmă 
întinsă la orizontală. Când s-a trezit, soarele era deja spre 
amiază, iar în poiană nu era urmă nici de leu şi nici de 
hiene. Doar câteva oase de maimuţă, aruncate în dezordine, 
au mai rămas dovadă a ospăţului din scara trecută Totul era 
cufundat în linişte. Jane a simţit că îi este foame şi s-a 
hotărât să coboare. 

Trebuia să îşi ia inima în dinţi dacă nu dorea să moară de 
foame. A coborât cu mult curaj, fiind hotărâtă să meargă 
cât mai repede spre Waziri. Deşi ştia că ferma şi întreg 
locul, care îi fusese atât de drag, au ars şi probabil sunt 
doar nişte ruine, spera să îi găsească pe războinicii ei 
credincioşi şi să refacă aşezarea aşa cum fusese înainte de 
atacul arabilor. 

A mers spre sud cam o jumătate de zi, când pe 
neaşteptate, a auzit o detunătură de armă, nu prea departe 
de ea. Apoi au răsunat alte împuşcături. 

Ce putea să fie? S-a gândit că arabii s-au reîntors în acele 
locuri şi se luptă cu Waziri din nou. Dar nu a îndrăznit să se 
apropie mai mult de locul de unde veneau focurile de armă, 
de teama că va fi prinsă din nou de cruzii arabi. 

După câteva minute de ascultare, s-a convins însă că nu 
poate fi vorba de o luptă pentru că ambele au tăcut şi totul 
s-a cufundat în linişte. Totuşi a ezitat să înainteze, pentru că 
nu dorea să rişte nimic. S-a urcat într-un copac stufos 
pentru a vedea ce se întâmplă şi să aştepte până ce 
lucrurile se vor linişti. A auzit şi nişte voci, dar nu înţelegea 
nici un cuvânt, pentru că din nou au câteva focuri de armă. 


Apoi a auzit din nou acele voci, dar de data aceasta clar. 
Doi oameni vorbeau tare, probabil strigând unul la celălalt. 
A urmat o tăcere lungă, întreruptă de câţiva paşi. Cineva se 
apropia de copacul pe care era ca. După câteva clipe, a 
văzut un bărbat, care venea spre ea, însă cu spatele, ţinând 
în mână o carabină gata pregătită de tras, privind cu foarte 
multă atenţie înapoi şi în jur Jane Clayton l-a recunoscut pe 
domnul Jules Frecoult, care a fost oaspetele fermei lordului 
de Greystoke cu câteva zile în urmă. A răsuflat de uşurare 
şi era cât pe aici să îl strige. 

Dar l-a văzut sărind la o parte, ascunzându-se într-o tufa 
deasă de la marginea potecii. Jane s-a hotărât să rămână 
liniştită, ca nu cumva să atragă atenţia inamicului domnului 
Frecoult şi să deconspire locul unde acesta era ascuns. Era 
foarte clar că cineva îl urmărea pe fostul ei oaspete. Abia a 
apucat Frecoult să se ascundă, când pe cărare, a apărut un 
arab înalt, îmbrăcat în alb. Din locul în care s-a ascuns, Jane 
Clayton putea să îi vadă foarte bine pe cei doi bărbaţi. 

L-a recunoscut imediat pe Ahmet Zec, conducătorul 
bandiţilor arabi, care îi jefuiseră casa şi au luat-o prizonieră 
în tabăra lor. L-a văzut pe Frecoult ridicând arma şi ochind 
cu multă atenţie asupra arabului. Inima ei a încetat să bată 
şi a înălţat o rugă pentru ca această lovitură să îl ajute pe 
cel pe care ea îl considera prieten. 

Ahmet Zec stătea pe cărare şi cerceta din ochi toate 
tufele. Era o ţintă perfectă pentru cel ascuns după tufa 
deasă. 

S-a auzit o detunătură scurtă şi un nor mare şi albastru a 
ieşit din ţeava armei belgianului. Ahmet Zec s-a prăbuşit la 
pământ, cu inima străpunsă de glontele lui Werper. 
Belgianul a ieşit din ascunzătoare, dar imediat a auzit o 
voce veselă strigându-l. S-a întors şi a văzut-o pe Jane, care 
cobora dintr-un copac din apropiere. Lady Jane Greystoke a 
alergat spre eL. Cu braţele deschise, spunându-i cuvinte de 
felicitare pentru succesul împotriva acestui bandit arab. 

CAPITOLUL XX - Din nou prizonieră. 


Cu toate că avea îmbrăcămintea sfâşiată şi părul neîngrijit, 
Albert Werper a spus în sinea lui că nu a văzut nici o dată o 
femeie mai frumoasă. Era un tablou impresionant, pentru 
că Jane credea că l-a întâlnit pe prietenul de la care se 
aştepta să îi vină salvarea. Speranţele ei înviaseră şi 
bucuria îi era fără margini. Werper nu avea nici o îndoială 
că Jane Clayton nu ştie de faptul că el a fost implicat în 
atacul împotriva fermei. Era înlăturată orice bănuială, 
pentru că femeia era sinceră în bucuria şi fericirea ei. I-a 
povestit belgianului pe scurt, tot ce s-a întâmplat, de când a 
fost făcută prizonieră, până la tristul incident în care soţul 
ei a fost ucis. Ochii îi erau plini de lacrimi pe care nu putea 
să îi stăpânească. 

— Îmi pare rău, a spus Werper, luând un aer de 
compătimire. Dar tot ce mi-ai spus nu mă surprinde. Acest 
bandit, a continuat arătând spre cadavrul lui Ahmet Zec, a 
terorizat întreaga Africă de vest. Războinicii voştri Waziri 
probabil au fost exterminați sau goniţi de pe teritoriile loR. 
Cu mult mai departe, spre sud. Armata lui ocupă acum 
câmpia din jurul fostei voastre ferme. În direcţia aceea nu 
arc nici un rost să mergem. Singura noastră şansă de 
scăpare din acest ţinut sălbatic este să mergem cât mai 
repede spre nord şi să ajungem în tabăra bandiţilor arabi, 
înainte de se afla de moartea conducătorului lor. Trebuie să 
le cerem o escortă, care să ne însoţească spre norb. Spre 
drumul caravanelor. 

Din nou, Werper s-a oprit pentru a vedea dacă Jane nu 
cumva se opune ideilor sale. 

— Am fost oaspetele acestui arab criminal, dar nu i-am 
cunoscut perfidia decât mai târziu Cei din tabără mă 
stimează şi nu ştiu că i-am descoperii toate planurile 
criminale şi l-am omorât. Trebuie să ne grăbim înainte ca 
oamenii lui să îi descopere cadavrul şi să dea alarma. Luând 
o atitudine solemnă a continuat: 

— Lady Greystoke trebuie să ai încredere în mine, dacă 
vrei să scăpăm vii de aici! 


S-a întors spre cadavrul lui Ahmet Zec vorbind în timp ce 
mergea: 

— Acest nemernic mi-a furat punga şi vreau să îmi 
recuperez avutul. 

Zicând acestea s-a aplecat peste mort, căutând febril 
punga cu pietre scumpe. Dar spre marea lui consternare nu 
a găsit nimic asupra arabului! S-a sculat şi s-a dus spre 
cărare, în speranţa că va găsi acolo mica lui averE. Din nou, 
nici aici nu a văzut nimic care să semene cu punga sa 
valoroasă. A început să examineze întreaga zonă a potecii şi 
a locului unde a stat Ahmet Zec în timpul luptei lor. A căutat 
în jurul calului mort care i-a servit arabului drept pavăză, 
dar tot nu a găsit nimic. Era foarte mirat şi dezamăgit în 
acelaşi timp. S-a întors spre Jane Clayton şi i-a spus: 

— Nu îmi găsesc punga, dar nu mai pot pierde vremea să 
îl mai caut. Neapărat trebuie să ajungem în tabăra arabilor, 
până nu se înapoiază călăreţii. 

Jane Clayton nu avea nici o bănuială privind adevăratele 
intenţii ale lui Werper. Nu a găsit nimic ciudat în „prietenia” 
acestui om cu banditul arab. S-a agăţat de această speranţă 
de scăpare şi a fost de acord cu planul de a porni spre 
tabăra arabilor. Mergeau spre locul unde fusese ţinută 
prizonieră câteva zile. Abia a doua zi, spre seară, au ajuns 
la destinaţie, înainte de a intra, Werper i-a spus că va trebui 
să însceneze o mică poveste, cu care ea trebuia să fie de 
acord şi să nu se împotrivească la nimic ce va urma. 

— Le voi spune, că te-am prins după ce ai fugit din tabără 
şi te-am dus lui Ahmet Zec. El însă era ocupat într-o bătălie 
sângeroasă cu Waziri şi m-a trimis înapoi în tabără cu tine, 
pentru a mi se da o gardă pentru călătoria spre nord. Acolo 
urma să fii vândută unui agent de-al lor care se ocupă cu 
astfel de comerţ. 

Jane a fost de acord şi s-a lăsat minţită cu bună ştiinţa. 
Aparenta sinceritate a acestui om a înşelat-o. Erau însă într- 
o situaţie disperată şi deşi îi tremura inima pentru că 
trebuia să intre din nou în tabăra arabilor, s-a gândit că 


Werper a expus un plan foarte bun. Acesta a strigat ceva 
oamenilor care păzeau poarta, apoi a străbătut poiana cu 
Jane prinsă de mâna lui puternică. Oamenii din tabără au 
fost foarte surprinşi văzându-l pe belgianul după care 
fugise şeful lor şi a ordonat atâtor călăreţi să îl urmărească. 
Erau şi mai uimiţi văzând-o pe Jane cu el. Răspundeau 
salutului lui însă cu respect, ştiind că belgianul fusese unul 
dintre oamenii importanţi ai taberei. Werper l-a căutat pe 
cel care o păzise pe Jane şi i-a predat prizoniera. I-a dat 
câteva explicaţii arabului, iar acesta l-a crezut. Chiar şi unul 
dintre locotenenţii lui Ahmet Zec, pe nume Mohamed Beid 
l-a acceptat ca pe unul dintre foştii săi camarazi de arme, 
deşi cu o jumătate de oră mai înainte l-ar fi ucis, dacă l-ar fi 
întâlnit în pădure. Aşadar, Jane Clayton a fost din nou dusă 
în coliba care i-a servit drept închisoare. Era însă convinsă 
că această situaţie se va schimba şi că este doar o parte a 
planului lui Frecoult, pentru a câştiga încrederea bandiţilor. 
A intrat în coliba cu mirosuri urâte cu alte speranţe decât 
cele pe care le-a nutrit înainte cu câteva zile, tot în acele 
locuri. Mâinile şi picioarele i-au fost din nou legate strâns, 
dar nu s-a împotrivit, mai ales că la intrare, Frecoult i-a 
şoptit câteva cuvinte de îmbărbătare. 

Belgianul a pornit apoi spre cortul lui Mohamed Beid, 
întrebându-se oare câtă vreme va trece până când arabii 
din ceata lui Ahmet Zec se vor întoarce cu cadavrul 
conducătorului lor. Se gândea că trebuie să îşi facă prieteni 
pe care să se sprijine când va avea nevoie. Dacă ar fi fost 
bănuit de uciderea şefului arabilor ar fi fost pierdut, iar 
dacă ar fi fugit acum, nu însemna decât să îşi prelungească 
agonia, pentru că deznodământul fatal tot l-ar fi ajuns din 
urmă. 

Arabii lui Ahmet Zec erau călăreţi curajoşi şi rezistenți şi 
ar ii dat peste el, chiar dacă ar fi încercat să se ascundă 
printre cele mai întunecoase colţuri ale acelei părţi ale 
continentului negru. Frământat de aceste gânduri, a ajuns 
până la cortul lui în care şedea Mohamed Beid cu picioarele 


încrucişate, fumând liniştit. Şi-a ridicat privirile spre cel 
care se apropia şi l-a întâmpinat vesel. 

— 'Te salut, frate! a spus el. 

— Şi eu te salut, frate! a răspuns Werper. 

S-a aşternut o mică pauză, însă arabul a rupt tăcerea, 
punând următoarea întrebare: 

— Şi stăpânul meu, Ahmet Zec era bine şi sănătos, când |- 
ai văzut ultima oară? 

— Nici o dată nu a fost mai departe de primejdia morţii, i-a 
răspuns Werper. 

— Mă bucur, a mai spus Mohamed Beid, scoțând un nor 
albastra de fum de pipă. 

Din nou s-a aşternut tăcerea între ei. 

— Dar dacă ar fi mort? a întrebat belgianul, hotărât să 
ajungă cât mai repede la adevăr, încercând să îl câştige pe 
arab de partea lui. 

Mohamed Beid şi-a întors capul, iar ochii i s-au micşorat, 
uitându-se fix în ochii lui Werper. 

— M-am gândit foarte mult, a început el, de când te-ai 
întors pe neaşteptate în tabăra omului pe care l-ai înşelat şi 
care te-a căutat cu o ură de moarte. Am trăit alături de 
Ahmet Zec mulţi ani şi îl cunosc foarte bine. Nici mama lui 
nu l-a cunoscut atât de bine ca şi mine. Ahmet Zec nu uită 
nici o dată. Iar în cel care l-a trădat nu mai are încredere. 
Asta o ştiu foarte bine. Cum i-am spus, m-am gândit foarte 
mult şi sunt sigur că Ahmet Zec este mort. Altminteri nu ai 
fi avut curajul să te întorci aici nici o dată, doar dacă nu eşti 
cu mult mai curajos decât mi-am închipuit. Sau poate ţi-ai 
pierdui minţile cu totul! lar dacă raţionamentul meu nu este 
bun, atunci trebuie să îţi spun că adevărul l-ai rostit cu 
câteva secunde mai înainte. Nu mi-ai spus că Ahmet Zec nu 
a fost nici o dată atât de departe de primejdia morţii? 
Ahmet Zec este mort şi nu trebuie să negi! Dar eu nu i-am 
fost nici mamă şi nici iubită, deci nu trebuie să te temi că te 
voi deranja cu bocetele mele. 

Arabul s-a uitat fix în ochii belgianului, apoi a reluat: 


— Dar trebuie să-mi spui de ce te-ai întors aici. Sau măcar 
spune-mi, de ce nu vrei să vii cu mine în nord şi vom împărţi 
nestematele din punga ta, apoi vom vinde şi femeia. Ce zici? 

Werper s-a simţit imediat mai uşurat când a observat 
atitudinea arabului. Calmul cu care acesta a intuit moartea 
lui Ahmet Zec, i-a ridicat o mare piatră de pe inimă. Însă îl 
deranja pretenţia acestui om la jumătate din conţinutul 
pungii cu nestemate. Dar cum să îi spună că pietrele 
preţioase nu mai sunt la el. Dacă i-ar fi mărturisit lui 
Mohamed Beid lipsa acestora, i-ar fi stârnit furia sau 
bănuiala, încât ar fi putut pune în pericol această fragilă 
prietenie. 

Singura speranţă care i-a mai rămas era să îl încredinţeze 
pe arab că încă mai este în posesia acelei comori, lăsând 
lucrurile să curgă de la sine, până când soarta îi va oferi o 
nouă şansă de scăpare. Dacă vor sta împreună, va putea 
găsi un mijloc de a scăpa de acesta, în timpul marşului spre 
nord, înlăturând orice primejdie. Oricum, merita să încerce, 
mai ales că nu avea nici un alt mijloc care să îi uşureze 
situaţia. 

— Da. Ahmet Zec este mort. A căzut în luptă. L-au atacat 
nişte călăreţi abisinieni, care mă ţineau şi pe mine 
prizonier. 

S-a uitat la arab ca să vadă dacă acesta îl crede apoi a 
spus: 

— Chiar acum, călăreţii abisinieni vin spre tabără, trimişi 
de regele lor MeneliK. Ca să îi pedepsească pe Ahmet Zec şi 
pe oamenii lui, pentru incursiunile lor în teritoriile acestui 
rege puternic, mai ales pentru jefuirea şi incendierea unor 
sate. Abisinienii au o armată numeroasă şi dacă nu ne 
grăbim, vom avea toţi soarta lui Ahmet Zec. 

Mohamed Beid asculta în tăcere. Nu ştia cât din ce spunea 
acest necredincios este adevărat, dar pentru că era un 
motiv plauzibil de a pleca spre nord, nu a mai cerut alte 
amănunte. 


— Deci dacă merg cu tine în nord. Îmi dai jumătate din 
pietre şi jumătate din preţul femeii? a întrebat scurt. 

— Da, a acceptat Werper. 

— Bine, atunci merg să dau ordine pentru ca tabăra să se 
ridice şi să plecăm mâine de dimineaţă. 

Zicând acestea, arabul s-a ridicat, vrând să iasă. Werper 
însă l-a prins de braţ şi l-a oprit. 

— Aşteaptă puţin, i-a spus. Mai întâi trebuie să hotărâm 
câţi vor veni cu noi. Nu este bine să îi luăm pe toţicu noi 
mai ales, femeile şi copiii. Am merge foarte încet, iar 
abisinienii ne vor ajunge din urmă. Eu spun ca noi să 
mergem cu o mică gardă, dintre cei mai curajoşi luptători 
pe care îi ai, iar la plecare să le spui că noi plecăm spre 
apus. Când vor veni abisinienii şi vor întreba unde sunt 
soldaţii pe care doresc ei să îi extermine, vor fi îndrumați pe 
un drum greşit. Cred că aşa ne vor pierde urma. 

— Nici şarpele nu este mai viclean decât tine, Werper, a 
spus Mohamed Beid, zâmbind mulţumit. Toate vor fi tăcute 
aşa cum vrei. Vor merge cu noi vreo douăzeci de călăreţi, 
iar când ieşim de aici o vom apuca spre apuS. Pentru a lăsa 
urme în acea direcţie. 

— Bine, a aprobat belgianul. Ne-am înţeles! 

A doua zi, devreme, după o noapte de nesomn, Jane 
Clayton a fost trezită de un vacarm de voci de afară, care 
răzbăteau prin uşa colibei. Doi arabi şi Frecoult au intrat, 
au dezlegat-o şi au ridicat-o în picioare. I-au dat o felie de 
pâine neagră, apoi au condus-o afară, la lumină. Jane s-a 
uitat întrebătoare la Frecoult, iar într-un moment când 
arabii erau ocupați cu altceva, belgianul s-a aplecat spre ea, 
şoptindu-i că toate sunt în ordine. Sărmana femeie s-a 
liniştit şi simţea cum îşi revine după o noapte lungă şi 
neplăcută în acea colibă care i-a fost de atâtea ori 
închisoare. 

Jane a fost urcată pe un cal şi înconjurată de o gardă de 
arabi. Au ieşit din sat şi au luat-o spre apus. După o 
jumătate de oră însă, acest cortegiu şi-a schimbat brusc 


direcţia de deplasare, cotind spre nord, mergând apoi 
numai în această direcţie. Belgianul se apropia rar de Jane, 
dar ea credea că acest om. În care avea atâta încredere, îi 
amăgeşte pe arabi cu această purtare. Considera că ca 
trebuie să pară în continuare prizoniera arabilor pentru a 
putea scăpa de aceşti călăreţi sălbatici. 

Chiar dacă vedea că relaţiile belgianului cu arabii sunt 
foarte amicale, nu bănuia că acest alb poate avea alte 
intenţii decât cele prezentate ei cu o zi în urmă. Werper nu 
s-a apropiat apoi de ea multe ore, însă era cufundat în 
gândurile sale în legătură cu această femeie. De sute de ori 
s-a uitat la ea şi a admirat-o. Cu fiecare oră care trecea, 
patima lui creştea, uitându-se cu pasiune la această femeie 
frumoasă. Imaginea ei îl copleşea, aducându-l într-o stare 
apropiată nebuniei. 

Dacă Jane Clayton sau Mohamed Beid şi-ar fi închipuit ce îi 
trece prin cap acestui om, cu siguranţă că ar fi întrerupt 
relaţiile amicale pe care fiecare în parte le avea cu acest 
nemernic. Werper nu a reuşit să aibă acelaşi cort cu 
Mohamed Beid, aşa că planul de a-l ucide în somn pe arab, 
a trebuit modificat. Gândurile belgianului erau îndreptate 
acum spre alte posibilităţi de a scăpa de acest arab 
periculos. 

A doua zi, Mohamed Beid şi-a apropiat calul de celal 
prizonierei. Până acum, nu a dat nici o atenţie acestei femei, 
însă acum a începui să o privească cu alţi ochi. Îi admira 
frumuseţea şi curajul. Şi-a dat scama că această patimă 
este mai veche, chiar din momentul în care a văzut-o după 
atacul asupra fermei familiei Greystoke, însă fiind ocupat, 
nu a avut timp să se gândească la ea. De altfel, Ahmet Zec 
nu ar fi îngăduit nimănui să se apropie de prizoniera lui. 

Dar acum lucrurile s-au schimbat. Ahmet Zec era mort, iar 
acest belgian nu putea să îl mai oprească. Cât de uşor ar fi 
pulul să îl ucidă pe acest necredincios şi să îi ia punga cu 
nestemate şi să plece cu această femeie unde dorea! 


Dacă ar fi avut punga, nu ar mai fi fost necesară vânzarea 
femeii şi era încântat la gândul de a avea o asemenea fiinţă 
lângă el. 

— Da! şi-a spus Mohamed Beid în sinea lui, luând o 
hotărâre. Îl voi ucide pe Werper şi îi voi lua punga cu 
nestemate. Apoi o iau şi pe femeia aceasta frumoasă cu 
mine. 

Şi-a întors capul spre Jane şi a admirat-o. Cât este de 
frumoasă! Pumnul arabului s-a închis apoi s-a deschis. 
Degetele sale brune, osoase şi puternice, simțeau deja 
carnea victimei sale care tremură sub strânsoarea sa 
ucigătoare. Va ucide fără nici o mustrare de conştiinţă. S-a 
apropiat de Jane Clayton. 

— Ştii dumneata, a început el, aplecându-se spre ea, unde 
te duce omul acesta, acum? 

Jane a dat afirmativ din cap. 

— Mergi de bunăvoie ca să devii jucăria unui sultan negru 
sau arab? 

Jane s-a întors către arab şi s-a uitat cu dispreţ. Însă nu a 
răspuns. Se temea ca nu cumva să îl deconspire pe Frecoult 
şi să trădeze planul lor. Arabul a continuat, văzând că nu 
primeşte nici un răspuns. 

— Dar ai putea scăpa de această soartă nedreaptă, i-a mai 
spus. Trebuie să ştii însă că numai Mohamed Beid te poate 
salva. 

Zicând aceste cuvinte, şi-a întins mâna şi a prins degetele 
femeii într-o strânsoare puternică, plină de pasiune. S-a dat 
de gol cu acest gest, care a valorat mai mult decât câteva 
zeci de cuvinte. Jane Clayton s-a smucit, încercând să se 
elibereze. 

— Bestie! a strigat ea. Pleacă de aici sau îl chem pe 
domnul Frecoult! 

Mohamed Beid s-a dat înapoi strâmbându-se de furie. 
Buza de jos i s-a lăsat în jos, dezvelind două rânduri de dinţi 
albi şi strălucitori. 


— Domnul Frecoult? a mârâit el batjocoritor. Nu este 
nimeni aici cu acest nume. Câinele acela necredincios se 
numeşte Werper. Este un mincinos, hoţ şi trădător. Şi-a 
împuşcat căpitanul în Congo şi a fugit de acolo. S-a pus sub 
protecţia lui Ahmet Zec. El a fost cel care l-a convins pe 
Ahmet Zec să vă jefuiască aşezarea. Tot el l-a urmărit pe 
soţul tău şi a pus la cale furtul aurului. Mi-a spus că îl 
consideri salvatorul tău, pentru a-ţi câştiga încrederea, dar 
te va duce spre nord. Acolo te va vinde unui sultan. Trebuie 
să ştii că singurul care te mai poate scăpa este Mohamed 
Beid. 

Spunând acestea s-a îndepărtat, lăsând-o pe Jane să se 
gândească la toate câte i-a dezvăluit. A dat nervos pinteni 
calului, trecând mai aproape de restul călăreţilor înarmaţi. 

Jane Clayton nu putea să îşi închipuie câte din aceste 
vorbe sunt adevărate şi câte din ele au fost spuse pentru a 
se răzbuna pe albul care îi promisese salvarea. Vorbele 
arabului însă i-au micşorat speranţele şi a început să se 
gândească la toate evenimentele din trecut, în legătură cu 
acest om, care s-a dat drept protectorul ei, în mijlocul unei 
lumi ostile şi pline de primejdii. În timpul nopții, i s-a dat un 
cort, care a fost amplasat între cortul lui Werper şi al lui 
Mohamed Beid. Cortul ei era pazit cu străşnicie de doi 
soldaţi, unul la intrare, altul în spate. 

Aceste măsuri suplimentare de protecţie au fost luate 
pentru a o scuti de umilitoarele frânghii din jurul mâinilor şi 
picioarelor. În seara zilei în care arabul i-a făcut aceste 
dezvăluiri cutremurătoare, Jane Clayton a rămas mai multă 
vreme la intrarea în cort, pentru a urmări activitatea din 
restul taberei. A mâncat cina pe care i-a adus-o un sclav 
negru: o plăcintă de bostan sălbatic şi o fiertură în care au 
fost amestecate, fără rost şi fără gust, carne de veveriţă, de 
maimuţă şi restul de carne dintr-o zebră împuşcată în ziua 
plecării din tabără. 

Cu mai mulţi ani în urmă, nu ar fi mâncat o asemenea cină 
pentru nimic în lume, sau nici măcar nu şi-ar fi închipuit că 


cineva poate pregăti şi mânca o asemenea mâncare. Însă 
acum a mâncat fără să îi pese de gustul şi compoziţia acelei 
fierturi oribile. Privirile ei treceau de la corturi la oamenii 
care erau în jur, gălăgioşi şi murdari. 

Nu îi păsa de ei şi de nimic din jurul ei. În mintea ei se 
contura o mică aşezare, cu o grădină de flori în jur. Ochii i s- 
au umplut de lacrimi şi a devenit foarte tristă. Vedea un om 
înalt şi puternic, venind călare pe un cal frumos, iar ea îl 
aştepta fericită. 'Ţinea în braţe un buchet mare de flori 
frumos colorate şi cu parfumuri dintre cele mai fine. 

Nimic dintre acele lucruri nu mai existau. Totul a dispărut, 
măturat de gloanţe şi de flacără, de aceşti oameni 
îngrozitori. A suspinat şi s-a cutremurat uşor. A intrat în 
cort, îndreptându-se spre grămada de pături murdare, care 
îi serveau drept pat. S-a aruncat pe această grămadă de 
cârpe şi a început să plângă. A plâns până a adormit. 
Somnul a liniştit-o puţin. Însă în timp ce dormea, o siluetă 
omenească s-a furişat dintr-un cort. 

S-a apropiat de santinela de la intrarea cortului şi i-a 
şoptit ceva. Acesta a dat afirmativ din cap şi s-a îndepărtat 
de cort, pornind spre locul unde îşi avea culcuşul, pentru a 
se culca liniştit. Vizitatorul nocturn s-a dus apoi în spatele 
cortului, unde era a doua santinelă. Şi acestuia i-a şoptit 
ceva, care a plecat şi el să se culce. 

După ce amândouă santinelele au plecat, omul acesta a 
dezlegat sfoara care ţinea pânza de cort de la intrare şi a 
pătruns înăuntru, uşor şi pe nesimţite. 

CAPITOLUL XXI - Urmărirea din junglă. 

Albert Werper nu putea să doarmă şi se gândea la femeia 
care i-a stârnit atâtea pasiuni, la femeia care era foarte 
aproape de el, într-un cort de lângă cel al lui. Încă de seara, 
observase interesul pe care Mohamed Beid l-a arătat 
acestei frumoase femei. A înţeles imediat de ce s-a schimbat 
brusc atitudinea acestui arab. În sufletul lui a răsărit o 
gelozie puternică şi o teamă cumplită că ar putea pierde 


ocazia de a duce la îndeplinire planul pe care îl avea cu 
Jane. 

În mintea sa, se credea mai degrabă un protector al 
acestei femei, decât un răufăcător care avea intenţia să o 
folosească în scopuri josnice. Se gândea că dacă lordul de 
Greystoke era mort, ar fi putut să îi ia locul în inima acestei 
femei frumoase. Spre deosebire de arab, el ar fi avut şansa 
de a fi acceptat ca soţ, deci era firesc ca Jane să îl respingă 
pe Mohamed Beid, faţă de care desigur că avea repulsie, 
încet s-a convins în gândurile sale bolnave că prizoniera s- 
ar fi îndrăgostit de el, iar atitudinea ei amicală desigur că 
era o împărtăşire a acestei iubiri. 

Atunci a luat o hotărâre de-a dreptul eroică. Şi-a aruncat 
păturile de pe el şi s-a sculat brusc în picioare. După câteva 
clipe de gândire, şi-a tras cizmele, şi-a încins revolverul şi s- 
a dus până la ieşirea din cortul lui. A dat la o parte pânza 
care servea drept uşă şi a privit afară. Santinela de la uşa 
cortului unde era ţinută Jane prizonieră a dispărut. 

Ce putea să însemne asta? Probabil că providenţa îl ajuta 
pe cel care nu dorea altceva decât binele acestei femei. A 
ieşit tiptil din cort şi a mers până în spatele celuilalt cort. 

Lipsea şi santinela care în mod obişnuit era în spatele 
acestui cort. Werper s-a dus atunci cu mult curaj până la 
intrarea în cort şi a păşit înăuntru, dând la o parte pânza 
care servea drept uşă. Lumina lunii pătrundea uşor 
înăuntru luminând slab interiorul cortului. O siluetă se 
vedea apropiindu-se de fundul cortului, aplecându-se peste 
grămada de pături. S-a auzit o şoaptă şi o altă formă 
omenească s-a ridicat, în fata primei siluete. Ochii lui 
Werper au început să se obişnuiască şi percepea câte ceva 
din mişcările acestor siluete. Umbra care s-a strecurat încet 
era un bărbat, iar belgianul l-a recunoscut imediat pe 
vizitatorul nocturn. A fost cuprins deodată de o gelozie 
cumplită şi a înaintat spre cele două persoane din cort. A 
auzit ţipătul de spaimă al femeii care l-a recunoscut pe 


atacator. Dar în aceeaşi clipă Mohamed Beid a prins-o de 
gât, împingând-o înapoi în pat. 

Belgianul a văzut roşu în faţa ochilor, simțind că o pierde 
pe femeia speranţelor sale. Era hotărât să nu o cedeze 
arabului, pentru că îi aparţine lui, în exclusivitate. 

Nu va permite nimănui să îl jefuiască! A mai făcut încă doi 
paşi şi s-a aruncat în spatele arabului. Acesta surprins de 
atacul mişelesc, s-a întors mirat. Însă deloc speriat de 
atacator. Degetele belgianului s-au înfipt în gâtul arabului, 
dar acesta s-a scuturat şi s-a ridicat pentru a răspunde 
atacului. Werper i-a tras un pumn zdravăn în falcă. Arabul 
s-a clătinat de parcă ar fi fost beat şi s-a dat câţiva paşi în 
spate. Werper nu a profitat însă de această clipă de 
slăbiciune a arabului. Belgianul a încercat să scoată 
pistolul, însă arma s-a agăţat de curea, dând posibilitate 
arabului să îşi revină şi să se arunce din nou asupra 
belgianului. 

Werper l-a izbit din nou, însă de data aceasta arabul s-a 
dat înapoi şi a ripostat la rândul lui. Se loveau orbeşte, 
luptând sălbatic. Jane Clayton urmărea această luptă, fără 
să scoată un cuvânt. Belgianul se căznea să scoată 
revolverul, lucru care nu îi reuşea. Mohamed Beid, care nici 
nu s-a gândit că va întâmpina vreo rezistenţă în intenţiile 
sale josnice, venise neînarmat, având doar un cuţit lung, pe 
care acum îl trase din teacă. 

Stătea pregătit să întâmpine un nou atac al belgianului. 
Lupta s-a oprit câteva clipe, iar cei doi combatanți răsuflau 
din greu. 

— Câine de creştin, şopti arabul. Priveşte bine la acest 
cuţit din mâna lui Mohamed Beid. Uită-te bine la el, 
păgânule, pentru că este ultimul lucru pe care îl mai vezi 
sau îl simţi în viaţa ta. Cu acest cuţit, Mohamed Beid va 
spinteca inima ta neagră. Dacă ai şi tu un Dumnezeu, 
roagă-te acum la el, pentru că peste un minut vei fi mort. 

După ce a spus aceste cuvinte, arabul s-a năpustit asupra 
belgianului, ridicându-şi cuțitul deasupra capului. Werper 


tot nu reuşea să îşi scoată pistolul, care se încăpăţâna să 
rămână agăţat de curea, iar din cauza întunericului, nu îşi 
dădea seama ce agăța de fapt arma. Văzându-l pe arab că 
atacă din nou, s-a dat la o parte punându-i piedică. Această 
stratagemă a reuşit, pentru că arabul s-a năpustit orbeşte 
asupra victimei sale. 

Mohamed Beid, purtat de avântul atacului său decisiv, s-a 
împiedicat de piciorul belgianului, căzând cât era de lung. 
S-a ridicat însă imediat, ca fulgerul. S-a răsucit pentru a-şi 
continua atacul furibund, dar belgianul a reuşit să îşi scoată 
arma de la centură şi a ridicat mâna pentru a ţinti. 
Mohamed Beid s-a repezit cu capul înainte spre duşmanul 
său, dar s-a auzit o detunătură puternică, iar din ţeava 
pistolului ţinut de Werper, a ţâşnit o flacără albastră, 
strălucitoare. 

Mohamed Beid s-a rostogolit la pământ şi după câteva 
zvâcniri s-a oprit din ultima sa mişcare din viaţă, chiar 
lângă patul femeii pe care o atacase cu câteva minute mai 
înainte. Imediat după acest zgomot puternic, s-au auzit voci 
şi întreaga tabără s-a trezit din amorţeală Se auzeau 
strigăte, care cereau lămuriri în legătură cu detunătura de 
armă. Au pornit cercetări, iar în jur se auzeau paşii celor 
care căutau locul unde s-a tras cu arma. Jane Clayton s-a 
ridicat şi observând că arabul este morl. S-a apropiat de 
Werper, cu mâinile întinse. 

— Nu ştiu cum să îţi mulţumesc, prietene, a zis ea. Şi când 
mă gândesc că azi am fost gata să cred minciunile acestei 
bestii despre trecutul tău şi despre perfidia cu care 
acţionezi. Te rog domnule Frecoult, să mă ierţi. Trebuia să 
îmi dau seama că un alb şi în acelaşi timp un gentleman nu 
poate fi decât protectorul unei femei din aceeaşi rasă cu el, 
pe acest pământ plin de primejdii şi oameni răi. 

Werper a rămas locului câteva clipe. Se uita lung la Jane 
Clayton, dar nu îşi putea găsi cuvintele potrivite pentru 
această situaţie. Dar nici nu putea să spună nimic despre 
acuzaţiile aduse de arab, pentru a nu lungi vorba. lar 


despre adevăratele sale intenţii nu putea discuta acum, faţă 
de această femeie care îl credea salvatorul ei. Afară, arabii 
căutau cortul unde s-a tras cu arma, dar mai ales pe autorul 
acestei detunături care i-a trezit şi care poate că l-a ucis pe 
unul dintre ei. Cele două santinele care au fost trimise să se 
culce şi să nu mai stea lângă cortul prizonierei, s-au trezit şi 
au propus să se intre în cort, pentru a vedea dacă acolo 
sunt toate în regulă. Unul dintre ei zicea că femeia ar fi pus 
mâna pe o armă să se apere şi l-ar fi putut împuşca pe 
conducătorul lor. Werper i-a auzit apropiindu-se. 

Dacă ar fi fost descoperit şi acuzat de uciderea lui 
Mohamed Beid, ar fi fost condamnat la moarte fără prea 
multe discuţii. Sălbaticii de arabi l-ar fi sfâşiat în bucăţi 
pentru uciderea conducătorului lor, mai ales că era creştin. 
Trebuia să găsească ceva, care să le îndrepte atenţia în altă 
parte şi nu spre cadavrul lui Mohamed Beid. Şi-a pus 
revolverul înapoi în toc şi s-a grăbit spre uşa cortului, unde 
ridicând pânza care servea drept uşă, i-a întâmpinat pe 
oamenii care s-au adunat acolo pentru a intra în ultimul 
cort care a rămas necercetat. Străduindu-se să zâmbească 
cu mult calm, Werper şi-a ridicat mâna, pentru a le opri 
înaintarea. A spus: 

— Femeia creştină s-a opus conducătorului vostru, iar 
acesta a tras asupra ei. Prizoniera nu este moartă, ci este 
doar uşor rănită. Mohamed Beid şi cu mine vom avea grijă 
de ea! 

Zicând aceste cuvinte s-a întors foarte liniştit şi a reintrat 
în cort. Arabii au fost satisfăcuţi de această explicaţie şi s-au 
întors şi ei la rândul lor în corturi pentru a-şi continua 
somnul. Ajuns din nou în faţa femeii pe care dorea să o 
ocrotească, dar numai pentru a-şi rezolva problemele sale 
foarte încurcate, Werper a simţit că este cuprins de pasiune 
pentru Jane. Era şi foarte nervos din pricina micului discurs 
pe care l-a rostit în faţa arabilor furioşi, care la fel de bine 
ar fi putut să îl dea la o parte şi să vadă dacă spune 
adevărul. Această stare de nervozitate i-a transformat 


pasiunea latentă într-o forţă care îl împingea de la spate 
spre femeia din faţa sa. Oricât de bine educat ar fi cineva, în 
anumite momente, instinctele primare îl cuprind şi sunt 
deasupra tuturor celor învăţate. Iar faptul că Jane a 
recunoscut că el este totuşi un gentleman, i-a întărit 
convingerea că ea îl iubeşte şi îl consideră ca un urmaş al 
soţului ei. 

Pentru prima oară se găsea în faţa ei, într-o situaţie în care 
ea îl considera pe drept cuvânt un protector. Adevăratele 
sale intenţii erau ascunse de întâmplările de acum câteva 
minute, iar situaţia era cât se poate de favorabilă. Werper 
uitase cu desăvârşire că luase parte la elaborarea planului, 
în urma căruia Jane Clayton şi-a pierdut averea şi soţul. 
Intenţiile sale criminale au fost imediat date uitării. A 
început să îşi joace rolul de binefăcător, începând să creadă 
că acesta este de fapt destinul lui. Dorea neapărat să 
îndrepte răul care s-a abătut asupra acestei femei atât de 
frumoase. 

Stătea cu spatele la uşa cortului, prefăcându-se că ascultă 
paşii arabilor care se duceau la culcare. În realitate medita 
la întreaga situaţie. Jane Clayton s-a apropiat de el. 

— Ce este de făcut? a întrebat ea. Werper nu a răspuns 
imediat. 

— Crima va fi sigur descoperită mâine dimineaţa, a spus 
ea încet, arătând spre cadavrul lui Mohamed Beid. Te vor 
omori, dacă te vor găsi aici. 

Werper continua să tacă. Deodată s-a întors spre Jane 
zicând: 

— Am un plan, a început el. Dar trebuie să fii foarte 
curajoasă. Dar sunt sigur că nu te vei pierde cu firea, 
pentru că mi-am dat seama cât eşti de curajoasă, în 
situaţiile grele. Crezi că mai poţi face faţă unor greutăţi? 

— Pot să îndur orice, pentru a scăpa de aici, a răspuns ea 
ferm. 

Belgianul a început să îi spună planul pe care îl credea el 
cel mai bun în aceste clipe. 


— Va trebuie să te prefaci moartă. Voi explica santinelelor 
că ai murit după ce Mohamed Beid te-a împuşcat. Le voi 
spune că tot conducătorul lor mi-a spus să te arunc undeva 
în pădure. Le voi mai spune că Mohamed Beid nu doreşte 
să vadă pe nimeni, pentru că s-a îndrăgostit de tine şi că 
acum suferă că te-a omorât. Le mai spun că Mohamed Beid 
doreşte să rămână o vreme singur, pentru că suferă din 
cauza pierderii femeii iubite. 

Jane Clayton a ridicat o mână, vrând să îl oprească Un 
zâmbet îi flutura pe buze. 

— Trebuie să fii nebun domnule Frecoult! Cum crezi că 
oamenii arabului vor crede o asemenea poveste de adormit 
copiii? 

— Se pare că nu îi cunoşti pe arabi. Deşi par nişte 
criminali din naştere, fiecare dintre ei este un sentimental, 
aşa cum nu mai găseşti în toată lumea. Romantismul pe 
care îl caută ei, îi duce să se adune în asemenea armate şi 
să lupte, doar de dragul de a ucide. Te rog să mă crezi, că 
acest plan al meu va reuşi pe deplin. 

Jane Clayton a dat din umeri resemnată. 

— Nu ne rămâne decât să încercăm, dacă vor crede 
povestea ta. Dar apoi ce ne vom face? 

— 'Te voi ascunde în junglă, a continuat belgianul, apoi mă 
voi întoarce să te iau, aducând cu mine şi doi cai. 

— Dar cum vei explica moartea lui Mohamed Beid, a 
întrebat Jane Clayton. Cadavrul va fi descoperit mâine 
dimineaţa înainte de a te întoarce în tabără. 

— Nu voi da nici o explicaţie. Mohamed Beid va avea grijă 
şi de asta. Explicaţia trebuie să o las pe seama lui. Eşti gata 
pentru aventura ce urmează? 

— Da! 

— Aşteaptă-mă puţin aici, să îţi aduc o armă şi câteva 
cartuşe. 

Werper a ieşit din cort, dar s-a întors peste câteva minute, 
ţinând în mână un revolver şi o cartuşieră. 

— Eşti gata? a întrebat. 


— Sunt gata! a răspuns Jane. 

— Atunci vino să te pun pe umăr şi va trebui să atârni cât 
mai moale, o sfătui belgianul, lăsându-se pe un genunchi, ca 
să o ajute. După ce a prins-o de mijloc, s-a ridicat mulţumit 
zicând: 

— Aşa! Acum putem merge. Trebuie să îţi laşi mâinile, 
capul şi picioarele foarte moi. Nu uita că eşti moartă. 

A ieşit apoi din cort, înaintând spre ieşirea din tabără, cu 
femeia trântită pe umărul drept. În jurul taberei, arabii au 
construit un zid de apărare din crengi groase şi pline cu 
ţepi, pentru a împiedica animalele sălbatice să pătrundă 
până la corturi. La ieşire, erau două santinele care se 
plimbau în jurul unui foc mare, pe care aveau grijă să îl 
întreţină, ca să fie văzut de la mare distanţă, dar şi să 
descurajeze carnivorele mari, care vânau mai ales noaptea. 

Cea mai apropiată santinelă, s-a uitat la belgian. Arabul 
era surprins văzându-l venind, mai ales cu acea povară 
ciudată. A strigat instinctiv: 

— Cine eşti? Ce naiba ai pe umăr? 

Werper a ridicat capul pentru a fi mai bine recunoscut şi a 
spus foarte calm: 

— Este cadavrul prizonierei, a început să explice. 
Mohamed Beid m-a rugat să îi duc trupul mai departe în 
pădure, pentru că nu a mai putut să îndure să o vadă pe 
femeia pe care a iubit-o atât de mult şi pe care din 
nefericire a omorât-o. Acum suferă cumplit şi nimeni nu îl 
poate consola. Abia am reuşit să îl împiedic să nu se 
sinucidă. 

Pe umărul belgianului, atârnând moale, dar foarte 
speriată, Jane aştepta răspunsul arabului. Era sigură că 
acesta va râde de povestea aceasta incredibilă, descoperind 
imediat minciuna albului şi amândoi vor fi pierduţi. Începea 
să se gândească ce va avea de făcut, dacă se va încinge o 
luptă între Frecoult şi arabi. Însă arabul a întrebat foarte 
simplu: 

— Te duci singur, sau vrei să trezesc pe careva să te ajute? 


Tonul arabului nu era deloc schimbat şi nu era mirat că 
Mohamed Beid a devenit pe neaşteptate atât de romantic. 
Werper a răspuns: 

— Pot merge şi singur! 

A trecut de cei doi arabi care păzeau intrarea în tabără, 
pierzându-se printre copacii groşi ai pădurii. Când a ajuns 
într-un loc unde era sigur că nu va fi văzut de nimeni din 
tabără, a lăsat-o pe Jane la pământ, făcându-i semne ca să 
nu cumva să scoată vreun cuvânt care să îi deconspire. 

Au mers în linişte mai departe, oprindu-se câteva minute, 
timp în care Werper a ajuta-o să îşi încingă centura cu 
revolverul şi cartuşiera. Apoi a ajutat-o din nou, de această 
dată să se urce într-un copac stufos. 

— Mâine, a şoptit el, de îndată ce voi scăpa de arabi, mă 
întorc aici. Curaj, lady Greystoke! Avem toate şansele de a 
scăpa! 

— Îţi mulţumesc, a răspuns femeia şoptind. Ai fost foarte 
bun cu mine. Eşti un bărbat curajos. 

Belgianul nu i-a răspuns, însă întunericul nopţii a ascuns 
culoare roşie a obrajilor săi, semn de mare ruşine. S-a 
întors şi a pornit-o înapoi spre tabără. Santinela l-a văzut 
intrând în cortul lui, dar nu a mai observat că iese prin 
spatele aceluiaşi cort, târându-se spre cortul unde fusese 
prizoniera. Werper a ridicat pânza cortul şi s-a furişat 
înăuntru, apropiindu-se de cadavru. Cu repeziciune a prins 
mortul de încheietura mâinilor şi l-a săltat în spate, 
ducându-l până la locul unde a intrat, cu câteva clipe mai 
înainte. Apoi a ieşit din cort, ridicându-se în picioare. 

A început să se uite în jur pentru a fi sigur că nu îl vede 
nimeni. Apoi s-a aplecat, a ridicat cadavrul şi a traversat în 
fugă tabăra, ducându-se la cortul în care stătuse mortul. A 
aşezat mortul pe pământ, rămânând nemişcat câteva 
secunde, ascultând zgomotele nopţii. Zâmbind mulţumit, că 
nu l-a văzut nimeni, a intrat în cort, trăgând mortul după el. 

A început să caute revolverul lui Mohamed Beid. După ce 
l-a găsit, a luat toate păturile din cort, înfăşurându-şi mâna 


cu arma. A ţintit capul arabului şi în timp ce a tras, a tuşit 
mai tare. Detunătura înfundată a armei nu s-a auzit, sau cel 
puţin nu a fost mai tare decât tuşitul cuiva, care doarme 
adânc într-un cort. Werper era pe deplin satisfăcut. 

Un zâmbet enigmatic îi flutura pe buze, când a scos 
revolverul de sub pături şi covoare, aşezându-l cu multă 
atenţie în mâna dreaptă a mortului, aşezând trei degete în 
jurul patului armei, iar cel arătător pe trăgaci. A mai stat 
câteva secunde, pentru a face ordine printre pături şi 
covoare. 

Apoi a ieşit pe unde a intrat, având grijă să lege pânza de 
la intrare pe dinăuntru. A mers apoi spre cortul prizonierei 
şi a înlăturat orice urmă, care ar fi putut să îl dea de gol. A 
ieşit prin spatele cortului, întorcându-se în cortul lui. 

S-a aşezat liniştit, s-a acoperit şi a adormit foarte liniştit. A 
doua zi, a fost trezit de glasul speriat al unui negru, care 
striga de la intrarea cortului lui Mohamed Beid. 

— Veniţi repede, Buana! Veniţi aici, vă rog! Mohamed Beid 
este mort! S-a omorât singur! 

Werper a dat repede la o parte păturile care îl acopereau, 
mişcându-se cât mai repede. Pe fata lui era întipărită o 
spaimă firească. Aluzia negrului, că ar fi fost o sinucidere, i- 
a produs o mare uşurare şi un zâmbet uşor a înlocuit 
expresia de spaimă. 

— Aşteaptă-mă că vin imediat, a strigat el negrului. Şi-a 
tras cizmele şi a ieşit din cort. Arabii şi negrii alergau din 
toate părţile spre cortul conducătorului lor. Când a intrat 
Werper, o mulţime de arabi erau în jurul cadavrului, care 
era rece şi ţeapăân. Belgianul şi-a făcut loc printre ei şi s-a 
oprit în faţa mortului. A privit în tăcere faţa acestuia, apoi s- 
a întors extrem de furios: 

— Cine a făcut asta? Cine l-a ucis pe prietenul meu cel mai 
bun? 

Tonul lui era ameninţător. Însă un cor de voci i-a răspuns, 
pentru a scăpa de orice acuzaţie. 


— Mohamed Beid nu a fost ucis. A murit de propria lui 
mână. Allah din cer ne este martor. Uitaţi-vă, arma este încă 
în mâna lui. 

Toţi au arătat spre mâna lui Mohamed Beid, care încă mai 
avea arma ucigătoare. O vreme belgianul s-a prefăcut că nu 
crede această versiune, dar în cele din urmă s-a lăsat 
convins. A spus că probabil arabul s-a sinucis, fiind chinuit 
de remuşcările provocate de moartea frumoasei femei albe, 
pe care a iubit-o atât de mult, lucru pe care nu l-a dezvăluit 
nimănui. Werper a înfăşurat singur cadavrul lui Mohamed 
Beid, având grijă ca rana provocată de glonţul tras de elsă 
nu se observe. A ordonat unor negri să ia cadavrul şi să îl 
îngroape în poiana care se afla lângă tabăra lor. Corpul lui 
Mohamed Beid a fost aşezat într-o groapă adâncă doar de 
câteva palme, săpată în grabă cu iatagane şi cuțite. Când 
bulgării de pământ au acoperit toate urmele crimei, Albert 
Werper a scos un suspin de uşurare. Planul său a reuşit cu 
mult mai bine decât ar fi îndrăznit să spere cu o zi în urmă 
arabii rămânând fără conducător, au hotărât, după o scurtă 
adunare, să se înapoieze fiecare la tribul lui. Locurile lor de 
baştină erau răspândite la nord de tabără. Werper, după ce 
a auzit ce au hotărât, le-a spus că are intenţia să plece spre 
răsărit. Arabii, ştiind că nu are nimic preţios asupra sa, l-au 
lăsat să plece în linişte. 

Erau foarte bucuroşi că lucrurile au luat o întorsătură 
favorabilă şi că nimeni nu a fost acuzat de moartea 
conducătorului lor. În timp ce arabii se îndepărtau, Werper 
s-a uitat după ei cum dispar unul câte unul în sălbăticia 
acelui ţinut neospitalier. Îi mulţumi lui Dumnezeu că a 
scăpat din situaţia aceea atât de periculoasă. A aşteptat 
până nu a mai auzit nici un zgomot făcut de călăreţii care s- 
au îndepărtat. 

Şi-a întors calul şi a intrat în pădure, mergând spre locul 
unde a lăsat-o pe lady Greystoke. Şi-a oprit calul sub 
copacul unde a ajutat-o să se adăpostească. S-a uitat în sus 
şi a strigat cu o voce veselă, plină de speranţe: 


— Bună dimineaţa! 

De sus însă nu a venit nici un răspuns. S-a uitat în jur, dar 
nu a văzut pe nimeni şi nici o urmă nu dovedea că Jane s-ar 
fi dat jos din copac şi că ar fi plecai. 

A descălecat şi s-a urcat numaidecât în copac, pentru a 
vedea cât mai bine întreaga zonă a pădurii. Jane Clayton 
dispăruse în cele câteva ore cât au durat cele petrecute în 
tabără. 

CAPITOLUL XXII - Tarzan îşi revine din amnezie. 

După ce Tarzan a aruncat pietrele fără valoare din punga 
pe care a regăsit-o, gândurile i-au zburat la lingourile din 
metalul acela galben pentru care arabii şi abisinienii s-au 
luptat pe viaţă şi pe moarte. Oare ce legătură există între 
acele grămezi de metal murdar de pământ şi frumoasele lui 
pietricele, care fuseseră mai demult în pungă? Dar metalul 
acela ce era de fapt? În mintea lui a încolţit ideea, după un 
efort al creierului său, că acel metal avea legătură cu 
trecutul lui sau poate că îi aparținuse. Imaginile unor 
persoane îi reveneau mai des în minte. Însă nu putea face 
încă nici o legătură clară între oameni şi evenimente. Totuşi, 
imaginea unei femei frumoase îi revenea foarte des în 
minte, cu mult mai des decât orice altă imagine sau chip. 
Cine era această femeie? Ce a însemnat ea pentru Tarzan al 
maimuţelor? 

I se părea că o vede lângă groapa unde abisinienii au 
ascuns grămada de metal galben. Insă împrejurimile nu 
semănau cu imaginile care îi trecea acum prin faţa ochilor 
minţii. | se părea că îşi aduce aminte de o clădire sau de 
mai multe clădiri... Era parcă şi o grădină cu flori multe şi 
frumoase, garduri şi şanţuri. Tarzan nu înceta să se 
minuneze de noile amintiri pe care creierul lui i le înfăţişa. 
Se străduia să înţeleagă tot ce îşi aducea aminte, însă 
simţea că îi lipsesc mai multe legături între oameni şi fapte, 
pentru a-şi aduce aminte în totalitate de trecutul său. 

O clipă i s-a părut că va putea dezlega misterul, dar totul 
s-a topit ca într-o ceaţă de dimineaţă, din nou se vedea în 


mijlocul maimuţelor, luând parte la viaţa lor, dansând şi 
vânând cu aceste animale păroase. Tarzan şi-a scuturat din 
nou capul şi a oftat. Ce îl împiedica să îşi aducă aminte de 
tot ce i s-a întâmplat în viaţă? 

De un lucru era însă din ce în ce mai sigur: exista o 
legătură între grămada de metal galben, locul unde se afla 
el acum şi mirosul acelei femei pe care o urmărea şi care îi 
scăpa mereu. Această enigmă trebuia elucidată. Dacă 
femeia aceea locuise acolo, oare nu era acesta cel mai bun 
loc unde să o caute sau să o aştepte, pentru a vorbi cu ea şi 
să fie în stare să îşi recapete memoria? Aceasta era singura 
rezolvare a tuturor dilemelor! Cel puţin aşa credea el în 
acele momente. 

Şi-a pus punga după cap şi a pornit în direcţia câmpiei. La 
marginea pădurii, i-a văzut pe arabii care veneau să îl caute 
pe Ahmet Zec. S-a ascuns şi i-a lăsat să treacă. Apoi a pornit 
din nou spre ruinele acelea arse pentru a-şi continua 
planul. În drum, a întâlnit o mică cireada de antilope. 

Această întâlnire cu animalele pădurii i-a adus aminte că 
nu mâncase de multă vreme carne proaspătă. S-a aşezat la 
pândă, apoi a început să se târască spre un mascul tânăr, 
care nu prea avea intenţia să fie prânzul nimănui. Însă după 
o jumătate de oră. Tarzan se ospăta cu cea mai bună carne 
de antilopă, apoi s-a hotărât că ar fi bine să bea apă rece 
din râu S-a îndreptat spre râu pe cărarea cea mai scurtă şi 
a băut pe săturate. Era deja seră şi Tarzan a pornit să caute 
un loc unde să doarmă în siguranţă. 

S-a hotărât însă că cel mai bine ar fi să doarmă chiar în 
locul pe care dorea să îl vadă, adică acolo unde era îngropat 
metalul galben. Aici ar fi putut să o întâlnească pe femeia 
care îi apărea mereu în minte şi pe care dorea să o întrebe 
cine este. Era însă obosit şi dorea să doarmă. Era la numai 
un kilometru de acele locuri, însă cei crescuţi în pădure nu 
prea au noţiunea timpului şi a unui plan riguros, aşa că 
Tarzan s-a răzgândit şi s-a culcat pe una din crengile unui 
copac de la marginea râului. Animalele pădurii nu se 


grăbesc, decât dacă sunt urmărite sau dacă le este teamă 
sau foame! 

A doua zi, mereu aceeaşi neschimbată zi, care se repeta la 
infinit, Tarzan a dorit să îşi continue drumul spre locul unde 
credea că putea să găsească răspunsuri la toate întrebările 
pe care şi le punea. Înainte de a porni la drum, a coborât 
din nou la apă, pentru a-şi potoli setea. Aici era însă Numa, 
leul, care sosise şi el doar cu câteva clipe în urmă. Enorma 
fiară şi-a ridicat uşor capul şi a mârâit, dorind să arate că 
este furios şi că trebuie lăsat în pace să bea apă. 

Din pieptul felinei, mârâitul venea din ce în ce mai 
puternic, prevenindu-l pe intrus că dacă nu va pleca în 
curând, îl aşteaptă o mare primejdie. Însă Tarzan, ca şi 
oricare alt animal al pădurii, fiind sătul, nu dorea o 
confruntare inutilă, care i-ar fi răpit timp. A făcut un mic 
ocol şi s-a îndreptat spre apă, oprindu-se la câţiva metri de 
animalul care mârâia supărat. Câteva momente animalul a 
continuat să se uite la om. Dar şi-a reluat adăpatul, iar 
astfel, om şi animal, îşi alinau setea aproape cot la cot, în 
aparenţă, frecare ignorând prezenţa vecinului. 

Numa a terminat primul de băut. Şi-a ridicat capul şi a stat 
câteva secunde nemişcat, privind dincolo de râu, într-o 
stare de aşteptare, atât de caracteristică acestui animal 
superb. Dacă nu i s-ar fi mişcat coama în bătaia vântului, 
oricine care l-ar fi văzut, ar fi crezut că este o statuie 
turnată în bronz, înfăţişând un animal aşteptând. 

Dar această atitudine s-a schimbat imediat, animalul 
apropiindu-se de om, mârâind ameninţător. Mârâitul nu a 
încetat, nici când majestuosul animal şi-a schimbat gândul 
şi s-a îndreptat spre cărarea care ducea spre pădure. 
Tarzan a continuat să bea apă din râu, însă cu coada 
ochiului urmărea fiecare mişcare a leului, până când regele 
animalelor a dispărut în junglă. Nu s-a oprit din ascultarea 
zgomotelor pădurii, decât atunci când a fost pe deplin 
convins că a trecut orice primejdie de a fi atacat. 


Apoi a sărit în apă şi a înotat câteva minute. A ieşit din râu 
şi a mâncat câteva ouă găsite într-un cuib, după care a 
privit în susul râului, spre ruinele casei sale, unde se găseau 
barele acelea de metal. Urmele bătăliei nu s-au şters. Dar 
spre marea lui consternare, a văzut că groapa era săpată, 
iar comoara nu era niciunde. Metalul galben dispăruse! 

Pământul era călcat în picioare de oameni şi de cai, 
neputând lua urma celor care furaseră lingourile. Iar mai 
departe, nu se vedea nici urmă de „ea”. Dacă era vreo 
legătură între femeia aceea şi metalul galben, atunci nu mai 
avea nici un rost să mai aştepte aici. Acum totul a devenit şi 
mai confuz. Toate păreau atât de încurcate: pietrele 
colorate, metalul galben şi femeia din gândurile sale. 

Era foarte deprimat. Mai bine s-ar fi întors în junglă şi l-ar 
fi căutat pe Ciule. A mai aruncat o privire şi a pornit agale 
spre pădure. Apoi şi-a mărit ritmul şi a traversat câmpia 
într-o fugă uşoară, apoi într-un ritm mai alert. Ajungând în 
pădure, s-a urcat în primul copac cu agilitatea unei 
maimuțe puse pe joacă. 

Din nou mergea fără nici o ţintă, împins numai de plăcerea 
de a cutreiera, de a fi liber. lar speranţa de a-l întâlni pe 
Ciule, sau de a o vedea pe „ea”, au trecut pe un al doilea 
plan. A petrecut astfel două zile prin jungla sălbatică, 
ucigând şi mâncând, apoi dormind prin copaci. Abia în a 
treia zi şi-a întrerupt această hoinăreală fără rost, când a 
simţit în aer apropierea unui cal şi a unui om. Calul şi 
călăreţul erau departe, însă Tarzan şi-a dat imediat seama 
din ce direcţie vin. A luat-o pe nesimţite, prin copaci, în 
direcţia din care venea mirosul. 

Peste câteva minute a zărit un călăreț singuratic, care 
mergea spre răsărit. După ce s-a apropiat de călăreț, şi-a 
dat seama că nu s-a înşelat; călăreţul era cel care îi furase 
pietrele lui frumoase. O flacără de furie a izbucnit pe 
obrazul lui. A coborât din vârful copacului unde s-a postat 
să îl aştepte pe călăreț şi a trecut deasupra lui Werper, care 
nici nu bănuia ce primejdie îl aşteaptă. 


A urmat un salt scurt şi precis, iar belgianul a simţit cum 
cineva, cu o greutate impresionantă, sare în spatele lui, 
izbindu-se de spatele calului. Animalul s-a speriat şi s-a 
repezit înainte, de parcă ar fi fost îndemnat de o sută de 
pinteni. Două braţe puternice l-au prins pe călăreț şi într-o 
clipă a fost trântit la pământ. Werper s-a trezit în faţa unui 
uriaş alb, aproape gol, care îl ţintuia la pământ, cu 
genunchiul în piept. Imediat l-a recunoscut pe atacator, 
devenind palid. O culoare nesănătoasă de mort i s-a întins 
pe faţă. Gâtul i-a fost cuprins de degete puternice, ca de 
fier. 

Belgianul a încercat să îi vorbească, să îl roage să îi lase 
viaţa, însă strânsoarea îl împiedica să vorbească 

— Pietrele mele! a strigat uriaşul de pe pieptul 
belgianului. Ce ai făcut cu pietrele mele frumoase, cu 
pietrele lui Tarzan? 

Strânsoarea a slăbit puţin, ca să îi permită belgianului să 
răspundă. Acesta însă nu a putut face altceva decât să 
tuşească şi să se înece. În cele din urmă a putut vorbi: 

— Ahmet Zec, arabul, le-a luat de la mine. M-a obligat să îi 
dau şi pietrele şi punga. 

— Am văzut întreaga scenă, i-a răspuns Tarzan, dar 
pietrele din pungă nu erau acele pietre frumoase ale lui 
Tarzan. Erau nişte pietre de pe fundul râului. 

Tarzan s-a uitat încruntat la belgian, apoi a continuat: 

— Nici arabul nu a avut ce face cu ele şi le-a aruncat 
furios, după ce a văzut şi el că nu sunt frumoase. Vreau 
pietrele mele frumoase! Unde le-ai ascuns? 

— Nu ştiu, nu ştiu! a strigat Werper. Le-am dat lui Ahmet 
Zec, pentru că altminteri m-ar fi ucis. M-a urmărit apoi 
câteva minute, pentru a-mi lua viaţa, cu toate că mi-a 
promis că mă va lăsa în pace. Eu l-am împuşcat, însă punga 
nu mai era la el, cu toate că am căutat-o apoi multă vreme. 

— Am găsit-o eu, i-a spus Tarzan, mârâind supărat. Dar în 
pungă erau doar acele pietre pe care şi Ahmet Zec le-a 
aruncat dezgustat. Eu cred că le-ai ascuns tu undeva. Dacă 


nu îmi spui unde sunt pietrele mele frumos colorate, te 
omor! 

Zicând aceste cuvinte amenințătoare, s-a repezit din nou 
asupra belgianului, ca să îl strângă de gât. Acesta s-a zbătut 
pentru a-i mai spune uriaşului alb ceva. 

— Pentru Dumnezeu, lord de Greystoke, vrei să comiţi o 
crimă pentru o mână de pietre? 

Degetele de la gâtul belgianului au slăbit strânsoarea, în 
timp ce pe faţa lui Tarzan a apărut o expresie de 
nedumerire. Privirea nu i-a mai fost atât de fioroasă. 

— Lord de Greystoke? Lord de Greystoke? a repetat el. 
Unde am mai auzit eu de acest nume? 

— Dar omule, tu eşti lordul de Greystoke! a strigat 
belgianul Ai fost lovit şi rănit de căderea unei stânci, atunci 
când cutremurul a surpat trecătoarea spre camera 
subterană în care tu şi Wazirii tăi aţi fost după lingourile de 
aur, pe care doreai să le duci la reşedinţa ta. Lovitura te-a 
făcut să îţi pierzi memoria. Dar eşti John Clayton, lord de 
Greystoke! Nu îţi aduci aminte? 

— John Clayton? Lord de Greystoke? a repetat Tarzan, 
rămânând câteva momente tăcut, de parcă ar fi meditat 
adânc la cele zise de belgian. 

Apoi, după câteva clipe, şi-a dus mâna tremurândă la 
frunte, în timp ce ochii i s-au umplut de o expresie de 
mirare, dar şi de înţelegere a situaţiei. Numele său, pe care 
îl uitase, i-a redeşteptat memoria, care s-a luptat atât de 
mult să îi revină, în ultimele zile. I-a dat drumul belgianului 
şi a sărit drept în picioare. 

— Dumnezeule! a exclamat. 

După câteva secunde a strigat: 

— Jane! 

Deodată s-a repezit la Werper care s-a ridicat şi el. 

— Soţia mea! a strigat Tarzan. Ce s-a întâmplat cu ea? 
Ferma este în ruine, după câte văd. Dar se pare că ştii şi de 
asta. Probabil că ai fost şi tu amestecat în această afacere 
murdară. Mai ales că m-ai urmărit până în OpaR. Apoi mi-ai 


furat nestematele. Eşti un hoţ şi un escroc! Nu încerca să 
negi! 

— Este mai rău decât un escroc! s-a auzit o voce în spatele 
lor. 

Tarzan s-a uitat în spate şi a văzut un om înalt, în 
uniformă, stând pe cărare la câţiva paşi de ei. În spatele lui 
se adunau nişte soldaţi negri, în uniforma statului Congo. 

— Este un ucigaş, domnule, a continuat ofiţerul. Îl 
urmăresc de multă vreme, ca să îl duc înapoi. Trebuie să fie 
judecat pentru uciderea superiorului său. 

Werper era alb ca varul şi dârdâia de frică. Vedea unde l-a 
dus întreaga sa aventură în junglă. Instinctiv, a încercat să 
scape prin fugă, dar Tarzan al maimuţelor a întins o mână 
puternică şi l-a prins de umăr. 

— Aşteaptă! Acest domn vrea să te aresteze, dar şi eu 
vreau să ştiu câte ceva de la tine. Nu poţi pleca, decât dacă 
lămurim anumite lucruri! Spune-mi, ce s-a întâmplat cu 
soţia mea? 

Ofiţerul belgian privea cu mare curiozitate la acest uriaş, 
aproape gol, având arme primitive, vorbind însă o franceză 
corectă, demnă de înalta societate. Nu ştia unde se termină 
omul primitiv şi unde începe omul civilizat. Nu putea nici să 
îşi dea seama de poziţia socială a acestei persoane ciudate, 
dar ceea ce nu îi plăcea, era siguranţa cu care acest om 
credea că poate să îl reţină pe prizonierul lui. 

— Pardon, a obiectat atunci ofiţerul, păşind înainte şi 
punându-şi o mână pe umărul lui Werper. Acest om este 
prizonierul mei şi va veni cu mine. 

— Numai după ce voi termina eu discuţia cu el, i-a replicat 
liniştit Tarzan. 

Ofiţerul s-a întors şi le-a făcut semn soldaţilor care stăteau 
în spatele lui. Întreaga companie de negri în uniformă a 
făcut un pas înainte, apoi i-a înconjurat pe cei trei albi. 

— Atât legea cât şi puterea de a o aplica sunt de partea 
mea, a spus ofiţerul. Dacă ai ceva împotriva acestui om, poţi 
veni cu mine şi să îl acuzi în faţa unui tribunal autorizat. 


— Nu pun la îndoială drepturile tale, dragă prietene, i-a 
răspuns Tarzan. Dar un drept de a aplica anumite ordine 
este numai aparent şi nici pe departe real. În primul rând, 
ţi-ai permis să calci teritoriul unui englez, teritoriu care de 
fapt aparţine Marii Britanii. Unde îţi este autorizaţia pentru 
o asemenea invazie? Unde sunt actele de extrădare care îţi 
permit să îl arestezi pe acest om? Dar cum de eşti atât de 
sigur, că nu te voi ataca împreună cu o armată cu mult mai 
puternică decât cei câţiva soldaţi pe care îi ai şi cu care vrei 
să te înapoiezi în Congo? 

Ofiţerul belgian şi-a pierdut răbdarea şi sângele rece. 

— Nu am chef să discut cu un sălbatic dezbrăcat. Dacă 
vrei să îţi fie bine, nu te amesteca în treburile mele. 
Sergent! Arestează-l pe criminal! 

Werper şi-a apropiat buzele de urechea lui Tarzan şi i-a 
şoptit. 

— Nu mă lăsa să mă aresteze! la-mă cu tine şi îţi voi arăta 
locul unde am văzut-o pe soţia ta aseară. Este imposibil să fi 
plecat departe de aici! 

Sergentul a dat soldaţilor o comandă scurtă şi aceştia s-au 
apropiat de Werper. Tarzan însă nu a aşteptat mult şi l-a 
prins pe belgian de mijloc l-a apucat bine şi a sărit spre 
soldaţi, încercând să le străpungă rândurile. Cu pumnul 
drept, l-a izbit pe primul care i-a stat în cale. Soldatul a 
căzut pe spate, lovind cu arma de cel de lângă el. 

Apoi, uriaşul alb şi-a continuat drumul, făcându-şi loc 
printre soldaţii speriaţi, care se dădeau la o parte din faţa 
acestui sălbatic periculos şi puternic. Soldaţii nu puteau 
trage pentru că făcuseră un cerc în jurul albilor şi nu 
doreau să se împuşte între ei sau să îl rănească pe ofiţerul 
lor sau pe ceilalţi doi albi. Tarzan era pe punctul de a trece 
de ultimii soldaţi, când unul dintre ei s-a strecurat în 
spatele lui şi aplecându-se, l-a prins de picioare, făcându-l 
să îşi piardă pentru un moment echilibrul. Acest moment de 
ezitare a fost suficient ca soldaţii să îşi revină din spaimă şi 
uluială şi să îl doboare. Peste câteva secunde, douăzeci de 


soldaţi au sărit asupra celor doi fugari, iar peste un minut 

cei doi erau legaţi cu funii groase şi puşi în imposibilitatea 

de a se mai mişca liber. După acest succes, ofiţerul belgian 
era vesel şi dispus să îşi bată joc de prizonierii lui. 

De la Tarzan nu a reuşit să scoată nici un cuvânt, însă 
Werper i-a spus că de fapt, sălbaticul alb este un lord 
englez. Ofiţerul a început să râdă de cele spuse de belgian, 
pe care l-a sfătuit să îşi păstreze părerile pentru judecata la 
care va fi supus. După o scurtă pauză de odihnă, ofiţerul 
belgian a dat ordinul de pregătire pentru plecare. 

Pe cei doi prizonieri i-a aşezat între patru soldaţi negri şi 
trupa a pornit spre est, spre graniţa statului Congo. Spre 
seară, întreaga coloană s-a oprit lângă un râu, unde s-a 
instalat tabăra pentru noapte. Imediat au început 
pregătirile pentru cină. La marginea luminişului, o pereche 
de ochi fioroşi privea cu foarte mare curiozitate întreaga 
activitate a oamenilor în uniformă. Vedea cum soldaţii îşi 
construiesc adăposturi pentru noapte, cum aprind focurile 
şi cum pregătesc mâncarea. 

Tarzan şi Werper erau legaţi împreună şi aşezaţi în spatele 
unei grămezi de raniţe. După ce soldaţii au terminat de 
mâncat, santinela postată lângă ei le-a ordonat să se scoale 
şi să treacă lângă foc. Aici li s-au dezlegat mâinile, pentru a 
putea şi ei să mănânce. Când Tarzan s-a ridicat în picioare, 
fiara care pândea din junglă a început să mârâie, iar în ochi 
i-au apărut umbre ce îi aduceau aminte de vremuri grele. 

Uriaşul alb s-a oprit să asculte şi a vrut să răspundă 
semnalului primit din pădure. Însă imediat s-a oprit ca să 
nu atragă asupra sa atenţia soldaţilor. Deodată a avut o 
inspiraţie. Şi-a întors capul spre Werper şi i-a şoptit la 
ureche: 

— Îţi voi vorbi tare, într-o limbă necunoscută, pe care nu o 
înţelegi. Prefă-te că înţelegi ce îţi spun şi mormăie şi tu 
ceva, de parcă mi-ai răspunde. Probabil că vom reuşi să 
scăpăm de aici, dacă îmi reuşeşte această stratagemă. 


Werper a dat afirmativ din cap, dând de înţeles că a 
priceput ce are de făcut. De pe buzele lui Tarzan au început 
să iasă sunete, într-un jargon ciudat, care semăna mai 
degrabă a lătrat de câine, decât a limbă omenească. 
Soldaţii care se aflau în apropiere s-au uitat surprinşi la 
Tarzan. Unii dintre ei au râs, însă alţii s-au dat la o parte, 
dând dovadă de o teamă superstiţioasă. Ofiţerul s-a 
apropiat de prizonieri, în timp ce Tarzan continua să 
vorbească în acea limbă ciudată. S-a oprit şi a ascultat cu 
interes sunetele scoase de uriaşul alb. 

Dar când şi Werper a răspuns în acelaşi jargon ciudat, 
curiozitatea ofițerului a depăşit orice limite şi i-a oprit, 
întrebându-i ce limbă vorbesc. Tarzan a apreciat corect 
inteligenţa acestui ofiţer în timpul marşului. Succesul 
întregii farse depindea acum de acest dialog dintre ei. 

— Greaca, a răspuns Tarzan. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, i-a răspuns ofiţerul. Sunt 
foarte mulţi ani de când am studiat şi eu această limbă, de 
care nu eram sigur că o voi recunoaşte. Însă în viitor vă rog 
să discutaţi într-o limbă pe care o cunosc şi eu mai bine. 

Werper şi-a întors capul spre Tarzan, zâmbind ironic. Apoi 
a şoptit: 

— Adevărat că a fost greaca pentru el, însă şi pentru mine 
a fost o limbă necunoscută. 

Însă unul dintre soldaţii negri a mormăit speriat la 
urechea vecinului său: 

— Eu am mai auzit astfel de sunete. Odată, m-am rătăcit în 
junglă şi am auzit maimuţele uriaşe şi păroase vorbind în 
copaci, tot în această limbă. Cuvintele lor semănau cu cele 
spuse de prizonier. 

— Ce poate să fie atunci? l-a întrebat celălalt speriat. 

— Nu ştiu, dar foarte mult mi-ar fi plăcut să nu îl luăm cu 
noi. Mi se pare că nu este om, ci este un duh rău. Neva 
aduce ghinion, dacă nu îl lăsăm să scape, a sfârşit soldatul 
superstiţios, uitându-se cu teamă în jur. 


Camaradul lui a râs nervos, ca să se îmbărbăteze singur, 
apoi s-a îndepărtat. A repetat cele auzite şi altora, 
bineînţeles cu mici modificări şi îmbunătăţiri, astfel că 
întreaga poveste sinistră a făcut ocolul micii tabere. 

Peste puţină vreme, lui Tarzan i se atribuiau puteri 
supranaturale, fiind considerat un vrăjitor periculos, care 
va aduce moartea printre soldaţii negri. În tot acest timp 
însă, o fiinţă păroasă a urmărit ce se petrece în tabără, apoi 
a coborât din copac şi s-a îndreptat spre sud, într-o misiune 
care i-a fost încredinţată de albul care i-a răspuns în 
aceeaşi limbă. 

CAPITOLUL XXIII - O noapte de groază. 

Jane Clayton a rămas în copac până s-a luminat de ziuă. | 
s-a părut că noaptea este fără sfârşit. La numai o oră după 
ce soarele a răsărit, a văzut un călăreț singuratic care 
venea pe cărare. Inima i-a tresărit de bucurie, crezând că 
belgianul a terminat tot ce trebuia să mai facă în tabăra 
arabilor şi vine să o caute. Mantia lungă, port specific 
arabilor şi turbanul călăreţului ascundeau faţa acestui 
personaj. 

Jane ştia că această persoană nu poate fi decât Frecoult, 
pentru că şi belgianul purta aceleaşi haine ca şi arabii din 
tabără. Imediat a uitat de grijile de peste noapte şi l-a 
strigat pe călăreț. Acesta şi-a înălţat capul şi şi-a oprit calul. 
Jane cu groază a văzut că nu era belgianul pe care îl 
aştepta, ci un ofiţer abisinian. Era Abdul Murak. 

Jane Clayton a încercat să se ascundă după crengile 
copacului, dar era prea târziu. Abisinianul a văzut-o şi i-a 
ordonat să coboare. Între timp, soldaţii abisinieni care îl 
urmau pe conducătorul lor au ajuns şi ei lângă copacul 
unde era Jane. Ea a refuzat să coboare. 

Imediat unul dintre soldaţi a început să se urce în copac, 
cu intenţia evidentă de a o cobori. Jane Clayton şi-a dat 
seama că orice împotrivire este zadarnică şi a coborât. S-a 
oprit în faţa abisinianului şi în numele dreptăţii şi omeniei l- 
a rugat să o lase să plece. Abdul Murak era încă foarte 


supărat din cauza înfrângerii şi a pierderii aurului şi a 
prizonierilor şi nimic nu îl putea îndupleca. Sentimentele pe 
care le evoca femeia îi erau însă cu totul străine, astfel că în 
orice situaţie s-ar fi găsit, tot nu ar fi înţeles la ce apelează 
această nenorocită şi de ce îl roagă să o lase în pace. În 
mintea lui era o confuzie şi un amestec de temeri. Fusese 
trimis într-o expediţie de răzbunare şi a dat greş. Putea fi 
degradat sau chiar executat pentru insubordonare sau 
desconsiderarea ordinelor. Nu ştia ce îi va spune regelui 
Menelik, cum să întoarcă situaţia, ca dintr-o înfrângere 
ruşinoasă, să iasă cu faţa curată. 

lată însă că acum avea ocazia de a-i duce regelui un dar 
frumos, o femeie albă, ca o floare, pe care regele ar fi 
apreciat-o şi ar fi uitat de campania în care îşi trimisese 
armata. La rugăminţile acestei femei albe, i-a răspuns că 
poate să-i asigure protecţia contra duşmanilor sau a 
animalelor din junglă, dar că trebuie să o ia cu el. Jane nu l- 
a mai întrebat ce are de gând cu ea, pentru că şi-a închipuit 
imediat că va fi dusă ca o sclavă, la curtea unui conducător 
local, sau rege al vreunui mic popor din Africa. 

S-a resemnat şi s-a lăsat urcată pe un cal, în spatele unui 
soldat. Întreaga trupă a luat-o spre est, spre locul de unde 
ea ştia foarte bine că nu va mai scăpa. Abdul Murak 
neavând nici o călăuză, s-a rătăcit din drumul cel mai scurt 
care l-ar fi dus acasă şi a făcut un mic ocol spre nord. Dar 
această deviere, a fost şi intenţionată pentru a scăpa de 
orice urmăritor, care nu s-ar fi încumetat să pătrundă în 
jungla deasă, chiar şi pentru a urmări un tâlhar atât de 
feroce ca abisinianul. Trupa însă era departe de a fi o 
primejdie pentru cineva, pentru că soldaţii erau foarte 
deprimaţi, descurajaţi. De mâncat nu prea au avut ce, 
pentru că în graba lor de a scăpa de arabi, nu aveau timp să 
vâneze sau să îşi procure alimentele necesare. De băut apă 
nici atât, pentru că locurile prin care au trecut, erau lipsite 
de râuri sau de alte surse de apă. După câteva ore de mers, 
întreaga trupă s-a oprit pentru odihna de noapte. 


Mirosul cailor a tras leii din jur, care au început să dea 
târcoale micii tabere. Mârâituri fioroase au început să se 
audă înjur, amestecându-se cu nechezatul cailor. Nimeni nu 
putea dormi în acel vacarm. Santinelele au fost dublate 
pentru a se putea da alarma în caz de atac din partea unui 
animal carnivor, care ar fi dorit să se înfrupte din carnea 
oamenilor sau a cailor. Un foc mare ardea în centrul taberei 
cu acelaşi scop de a apăra tabăra de fiarele nopţii şi de a 
alunga orice animal mare care s-ar fi încumetat să intre în 
tabără. În jurul taberei s-au adunat mărăcini, care puteau 
împiedica trecerea unor animale mai mici, dar la fel de 
periculoase. 

Trecuse de miezul nopţii, iar Jane Clayton nu reuşea să 
adoarmă, deşi era foarte obosită după drumul făcut călare 
prin junglă. Avea impresia unei primejdii iminente care 
urma să îi schimbe complet cursul vieţii. 

Nici ceilalţi din tabără nu erau mai liniştiţi. Zgomotele 
sinistre ale nopţii îi ţineau pe majoritatea dintre ei fără 
somn şi într-o stare de tensiune. Abdul Murak s-a sculat de 
peste zece ori din patul său improvizat, plimbându-se când 
în cort, când în faţa focului. Prizoniera lui îi vedea statura 
uriaşă cum trece prin faţa focului şi ghicea din mişcările lui 
că îi era teamă de ceva, sau de cineva. 

Urletele leilor s-au intensificat, iar pământul junglei a 
început să trepideze de zgomotele furioase din jurul 
taberei. Caii nechezau nervos şi trăgeau de curelele cu care 
fuseseră legaţi, într-o încercare disperată de a scăpa din 
acest infern. Unul dintre soldaţi, mai curajos decât ceilalţi, 
s-a repezit la cai încercând să liniştească animalele 
speriate, înnebunite de groază. Un leu furios şi îndrăzneţ, a 
sărit spre cai, iar umbra sa a devenit enormă la lumina 
focului din centrul taberei. Una dintre santinele şi-a ridicat 
arma şi a tras, iar acest glonte a dezlănţuit iadul asupra 
tuturor care erau în acea parte a junglei. Glontele a lovit 
leul în pulpă, provocându-i o rană dureroasă, care a 
dezlănţuit o furie şi mai mare, în atacul acestei feline. 


Puterile însă i-au rămas intacte, iar întregul său corp era 
pregătit să facă ravagii. 

Dacă nu ar fi fost rănit, probabil că ar fi abandonat ideea 
acestui atac asupra unei tabere cu oameni, care mai ales că 
aveau şi un foc mare în centru. Cu un urlet fioros a sărit 
peste gardul viu care înconjura tabăra şi într-o clipă a ajuns 
în mijlocul cailor. Ceea ce fusese mai înainte un zgomot al 
junglei, care se aude în mod obişnuit noaptea, a devenit un 
tumult de nedescris. Calul care a fost atacat primul a 
nechezat într-o agonie fără de scăpare. Câţiva cai au reuşit 
să îşi rupă curelele şi au fugit care încotro. Oamenii au sărit 
din locurile unde s-au adăpostit, pregătindu-şi armele 
pentru apărare sau atac. Mai mulţi au alergat după cai 
pentru a-i domoli. Ca la un semnal, vreo zece lei care se 
aflau în apropiere, au alergat spre tabără pentru a ataca. 

Felinele veneau zburdând fără nici un fel de teamă. Câţiva 
lei care au ajuns în tabăra au sărit asupra oamenilor şi 
cailor. Abisinienii blestemau şi strigau, încercând să scape 
de aceşti monştri cu ochi galbeni-verzui. Odată cu intrarea 
primului leu în tabără, Jane Clayton a sărit în picioare, iar 
acum privea îngrozită sălbatica scenă care se dezlănţuise. 
Un cal, care încerca să scape din ghearele unei feline a 
lovit-o, trântind-o la pământ. Leul care urmărea bietul 
animal a sărit peste femeia căzută, nedându-i nici o atenţie. 

Printre detunăturile de armă şi urletele leilor, se auzeau 
ţipetele de agonie ale oamenilor şi animalelor. Felinele nu 
făceau nici o deosebire, atacând orice fiinţă care le ieşea în 
cale. Soldaţii au uitat de prizoniera lor şi fiecare se gândea 
la modul cel mai rapid de a scăpa cu viaţă din acest infern, 
în acest timp, Jane încerca să se strecoare printre oameni, 
cai şi lei. Viaţa îi era ameninţată de leii care atacau pe cine 
întâlneau în cale, de caii care alergau călcând totul în 
picioare şi de oamenii care trăgeau cu armele lor, fără nici o 
ţintă, fiind îngroziţi de acest atac diavolesc. 

Dând dovadă de o inteligenţă ieşită din comun, leii au 
înconjurat prada, strângând atât oameni, cât şi cai, într-un 


cerc care se micşora foarte periculos, din când în când, un 
leu se repezea direct la oameni şi cai, semănând groaza 
printre cei din centrul taberei. Câţiva cai au reuşit să scape 
sărind peste victime şi atacatori, dar o asemenea 
performanţă nu era la îndemâna soldaţilor sau a prizonierei 
lor. Jane Clayton era întinsă la pământ, iar lângă ea zăcea 
un cal împuşcat de un glonte rătăcit. 

Un leu a sărit în pieptul unui soldat care se afla foarte 
aproape de ea. Negrul, înarmat cu un ciomag zdravăn, lovi 
zadarnic animalul, care dintr-un salt l-a trântit cât era de 
lung. Animalul s-a aşezat apoi pe victima sa care se zbătea 
fără scăpare, încercând să îndepărteze fălcile felinei care se 
deschiseseră deasupra lui. Leul nu a dat atenţie acestei 
inutile mişcări de apărare şi cu o mişcare iute a prins capul 
negrului. Oasele au trosnit scurt, curmând viaţa celui întins 
la pământ, fără speranţă. Animalul şi-a prins victima mai 
bine între dinţi şi a început să tragă de cadavru, peste un 
morman de oameni şi cai în agonie. 

Jane Clayton privea înmărmurită la această scenă oribilă. 
Vedea cum teribilul animal pleacă cu victima sa în gură, 
împiedicându-se de cadavre sau muribunzi. Povara era prea 
mare pentru leu şi în curând s-a plictisit să mai tragă de 
bietul mort. Şi-a abandonat victima sărind asupra 
oamenilor sau animalelor vii, asupra cărora şi-a revărsat 
furia. Dintr-o privire a zărit-o pe femeia care era întinsă pe 
pământul mânjit cu sânge. Cu un mârâit furios s-a pregătit 
să atace această nouă fiinţă care i-a apărut în cale. 

În tabăra în care Werper şi Tarzan zăceau legaţi, era o 
linişte de mormânt. Soldaţii dormeau sau se odihneau fiind 
conştienţi că a doua zi îi aşteaptă un drum lung şi obositor. 
Două santinele stăteau de pază scrutând cu privirea 
întunericul nopţii. Ceilalţi dormeau sau încercau să doarmă, 
toţi, în afară de Tarzan. Acesta trăgea de curelele cu care 
fusese legat. Muşchii puternici s-au încordat sub pielea 
bronzată a braţelor şi umerilor săi. 


Vinele de la tâmple s-au umflat de efortul ce-l făcea. Una 
din curele s-a rupt, apoi altul şi altul, până când a izbutit să- 
şi elibereze o mână. Atunci se auzi din codru un sunet 
gutural, încet, iar Tarzan a devenit deodată la fel de tăcut şi 
nemişcat ca o statuie, străduindu-se, cu ochii şi urechile să 
pătrundă întunericul, din nou s-a auzit sunetul, neînchipuit 
de straniu, dinspre verdeaţa deasă de dincolo de tabără. O 
santinelă s-a oprit brusc, încordându-şi ochii în întuneric. 

Părul lui creţ s-a făcut măciucă. Soldatul s-a adresat, într-o 
şoaptă răguşită, camaradului său: 

— Ai auzit? a întrebat. 

Celălalt s-a apropiat, tremurând de spaimă. 

— Ce să aud? 

Atunci, sunetul înfiorător s-a repetat, urmat aproape 
imediat de un sunet similar, ca răspuns, chiar din tabără. 
Santinelele s-au apropiat una de alta, privind punctul negru 
de unde părea că vine vocea misterioasă. În acel loc, care 
era opus lor, atârnau crengile groase ale câtorva copaci. 

Cei doi nu îndrăzneau să se apropie de acest loc. Groaza i- 
a împiedicat să îi trezească din somn pe camarazii lor. Nu 
erau în stare să facă nimic decât să stea îngheţaţi de 
spaimă, pentru ca fiinţa pe care o aşteptau din moment în 
moment să îi atace. N-au avut însă mult de aşteptat. O 
făptură enormă a sărit cu agilitate în tabără de pe crengile 
unui copac. Când a văzut-o, una dintre santinele şi-a 
recâştigat controlul asupra muşchilor şi vocii. Strigând din 
răsputeri, ca să trezească întreaga tabără, s-a repezit către 
foc aruncând repede câteva braţe de vreascuri uscate. 

Ofiţerul împreună cu soldaţii negri de sub comanda lui, au 
sărit din aşternut cu iuţeala obişnuită oamenilor care au 
trăit printre primejdii. Flăcările focului reaprins s-au ridicat 
şi mai puternic, luminând întreaga tabără, în timp ce 
oamenii deşteptaţi din somn se retrăgeau, cuprinşi de o 
groază superstiţioasă. Peste zece făpturi enorme şi păroase 
se puteau vedea destul de bine acum, de partea cealaltă a 
gardului de mărăcini. Uriaşul alb, având o mână liberă, a 


reuşit să se ridice în genunchi şi i-a chemat pe teribilii 
vizitatori nocturni, printr-o serie de lătrături şi mârâituri. 

Werper, care s-a ridicat şi el, a văzut feţele sălbatice ale 
antropoizilor care se apropiau şi abia mai ştia dacă trebuie 
să se sperie sau să se bucure. Mârâind înverşunat, 
maimuţoii au sărit înainte, spre Tarzan şi Werper. În fruntea 
lor se găsea Ciule. Ofiţerul belgian a ordonat oamenilor săi 
să tragă asupra fiarelor, dar soldaţii nu îndrăzneau nici să 
se mişte, din cauza fricii superstiţioase care îi stăpânea faţă 
de păroşii oameni ai copacilor şi convinşi că uriaşul alb, 
care putea să cheme în ajutorul lui fiarele din codru, era 
mai mult decât o fiinţă omenească. 

Scoţându-şi revolverul, ofiţerul a tras a tras, dar Tarzan le- 
a strigat antropoizilor să se grăbească să-i îndeplinească 
ordinele. Câteva maimuțe s-au întors şi au fugit la auzul 
detunăturii, dar Ciule şi alţi şase sau şapte maimuţoi s-au 
apropiat iute de Tarzan şi ascultând de ordinele lui, l-au 
ridicat. L-au apucat şi pe Werper, fugind apoi în pădure. 
Prin ordine scurte şi energice, ofiţerul belgian a reuşit să-i 
înduplece pe soldaţi să tragă o salvă după maimuţele care 
se îndreptau spre desişul junglei. Salva a fost însă trasă mai 
mult în aer, dar totuşi un glonte şi-a nimerit ţinta, pentru că 
în clipa în care jungla îi înghiţea pe atacatori, Ciule, care îl 
ducea pe Werper pe unul din umerii săi puternici, s-a 
clătinat şi a căzut. 

Cu toate că s-a ridicat imediat, după mersul nesigur al 
maimuţoiului, ofiţerul şi-a dat seama că animalul este rănit 
grav. A rămas cu mult în urma celorlalţi, aşa că au trecut 
câteva minute ca să îi ajungă din urmă însă nu după mult 
timp a căzut. Werper a căzut şi el, iar corpul maimuţei a 
rămas întins peste el. În poziţia aceasta, belgianul a simţit 
că îl apasă ceva pe mâini, care tot îi mai erau legate la 
spate. 

Era ceva care nu făcea parte din corpul păros al 
maimuţoiului. A pipăit cu degetele obiectul: era o pungă 
moale, plină cu obiecte mici tari. A încremenit de mirare la 


gândul ce îl obseda. I se părea de necrezut şi totuşi, era 
adevărat! Cuprins de friguri, a încercat să ia punga de la 
maimuţoi şi să o treacă la el. Curelele cu care era legat îl 
împiedicau să iasă din strânsoare, dar până la urmă a reuşit 
să îndese punga prețioasă sub cureaua pantalonilor. Tarzan, 
la câţiva paşi de el, era ocupat cu dezlegarea mâinilor sale. 
După ce a reuşit să scape de toate curelele s-a ridicat în 
picioare şi apropiindu-se de belgian, a îngenunchiat lângă 
el. Câteva clipe a rămas aşa, examinând maimuța. 

— A murit! a spus. Îmi pare rău... era o creatură utilă. 
Apoi l-a ajutat şi pe Werper să scape de curelele strânse. 

— Fac eu restul, a zis belgianul. Am un briceag pe care nu 
l-au găsit când m-au percheziţionat, a explicat el. 

În felul acesta a reuşit să scape de Tarzan şi a putut să taie 
sforile lungi ale pungii care treceau peste umărul lui Ciule. 
A ascuns imediat totul sub cămaşă. După aceea s-a apropiat 
de Tarzan. Werper nu înţelegea cum a ajuns punga la acest 
maimuţoi. Probabil că a asistat la lupta lui cu Ahmet Zec şi a 
luat punga de la acesta. De un lucru însă era sigur şi anume 
că această pungă conţinea pietrele scumpe din Opar şi era 
singurul lucru care îl interesa acum. 

— Acum, i-a spus Tarzan, trebuie să îţi ţii promisiunea. Du- 
mă acolo unde ai spus că ai văzut-o pentru ultima oară pe 
soţia mea. 

Maimuţoii s-au ţinut după cei doi albi câţiva kilometri, dar 
după un timp interesul lor pentru această activitate a slăbit. 
S-au oprit şi au rămas la marginea unui luminiş. Werper şi 
Tarzan şi-au continuat drumul singuri. Nu au apucat să 
meargă mult prin pădure, de acolo de unde au rămas în 
urmă maimuţele, când s-au auzit urlete şi răcnete de lei în 
depărtare. Tarzan nu a dat atenţie acestor sunete cu care 
era familiarizat, până când nu a auzit din aceeaşi direcţie o 
împuşcătură, urmată de o serie de împuşcături mai dese, 
amestecate cu urletele mai multor lei. 

— Cineva este în pericol, i-a zis el lui Werper. Trebuie să 
mă duc să văd... Poate că sunt prietenii mei. 


— Poate şi soţia ta este cu ei, a spus belgianul. 

În sufletul lui intrase din nou o teamă faţă de Tarzan, iar 
acum se gândea la un plan pentru a scăpa de acest englez 
uriaş, care era deopotrivă şi salvatorul şi duşmanul său. La 
spusele lui Werper, Iarzan a sărit ca ars. 

— Dumnezeule! a strigat el. S-ar putea să fie şi ea acolo, 
iar leii atacă tabăra. Au şi cai acolo. Ai auzit? A fost strigătul 
unui om în agonie. Stai aici! Mă întorc eu la tine! Acum 
trebuie să merg eu acolo. 

Sărind într-un copac, silueta sprintenă a lui Tarzan s-a 
pierdut în noapte, înaintând repede şi în tăcere ca o 
fantomă. Werper a rămas un moment pe loc. Apoi, un 
zâmbet i-a luminat faţa. 

— Să stau aici? s-a întrebat. Să stau aici să te aştept să-mi 
iei punga? Asta nu se va întâmpla, prietene, nu, nu! 

Şi zicând acestea, a pornit imediat spre răsărit 
dispărând... pentru totdeauna. 

CAPITOLUL XXIV - Acasă. 

Cu cât înainta Tarzan prin copaci, cu atât auzea mai 
distinct zgomotul luptei abisinienilor cu leii, convingându-se 
că situaţia era foarte critică. În sfârşit, lumina flăcărilor 
focului din tabără a ajuns până la el, atât cât permitea 
frunzişul des al junglei. Ochii lui ageri au cercetat întregul 
luminiş şi s-au oprit asupra unei femei care stătea 
încremenită la câţiva paşi de un leu, gata de atac. Numa se 
găsea aproape de Tarzan care era neînarmat. Totuşi nu a 
ezitat nici o clipă. Jane uitase de leu, de pericol şi nu îi 
venea să creadă că cel care sărise din copac era chiar soţul 
ei. Tarzan! larzan al ei trăia! Un strigăt de bucurie a 
izbucnit de pe buzele ei, dar numai ca să îngheţe de groază, 
văzând lipsă de apărare a soţului ei. Fiara, revenindu-şi din 
izbitură, s-a întors împotriva lui Tarzan, într-o furie aprigă 
de răzbunare. 

Jos, la picioarele acestuia, se afla carabina pe care o 
scăpase abisinianul ucis, al cărui cadavru mutilat zăcea 
întins acolo unde îl lăsase Numa. Privirea sa ageră care 


cercetase în grabă tabăra, a descoperit carabina, iar când 
leul s-a ridicat în două picioare să atace noul venit, patul 
greu al armei s-a învârtit în aer şi s-a sfărmat în bucăţi de 
fruntea lată a fiarei. Lovitura dată de Tarzan nu a fost 
numai o lovitură pe care ar fi putut-o da orice muritor de 
rând, ci a fost dată cu furia nebuniei unei fiare, ajutată de 
forţa muşchilor săi. În clipa în care leul s-a prăbuşit fără 
viaţă la pământ, Jane Clayton s-a aruncat în braţele soţului 
ei. 

Tarzan a prins-o pe Jane de mijloc şi a ridicat-o pe umărul 
lui puternic. Abisinienii care i-au observat prezenţa au 
rămas uimiţi, când au văzut că dispare din nou, cu 
prizoniera lor. Însă erau prea ocupați cu propria lor situaţie 
disperată ca să mai încerce să-i oprească. Astfel, 
neîmpiedicat de nimeni, Tarzan s-a îndepărtat de tabăra 
abisinienilor, iar zgomotul luptei de acolo l-a urmărit în 
adâncul junglei. Cu bucuria în suflet, înlocuind durerea şi 
tristeţea care l-a copleşit în ultimele zile, Tarzan a mers 
până la locul unde l-a lăsat pe Werper, cu hotărârea să îl 
ierte şi să îl ajute să scape cu bine din ţinuturile acelea. 

Dar când a ajuns acolo, nu l-a mai găsit şi cu toate că l-a 
strigat de câteva ori, nu a primit nici un răspuns. Convins că 
belgianul a încercat intenţionat scape de el, John Clayton a 
socotit că nu mai are nici un rost ca să îşi expună soţia la 
alte primejdii. 

— Prin fuga lui şi-a recunoscut vina, dragă Jane, zise el. Să 
îl lăsăm deci să doarmă aşa cum şi-a aşternut. 

Au plecat spre ruinele şi pustiul care a fost nu demult 
centrul vieţii lor fericite. Aveau intenţia să refacă totul cu 
ajutorul negrilor, care erau fericiţi că şi-au regăsit stăpânul 
şi stăpâna pe care îi plângeau. Drumul lor trecea prin 
dreptul satului lui Ahmet Zec şi au văzut acolo rămăşiţele 
arse, încă fumegând, ale colibelor indigene, ca dovadă a 
răzbunării unui inamic puternic. 

— Wazirii, explică Tarzan, cu un zâmbet de satisfacţie. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze! exclamă Jane Clayton. 


— Să ştii că nu sunt departe, a zis Tarzan. Trebuie să fie 
Basuli cu ceata lui. Jane dragă, aurul şi pietrele scumpe din 
Opar sunt pierdute; dar ne avem unul pe altul şi pe Wazirii 
noştri... Avem iubire, credinţă şi prietenie, care valorează 
mai mult decăt tot aurul din lume. 

— Numai de-ar fi trăit şi sărmanul Mugambi, a răspuns ea, 
împreună cu ceilalţi ai lui. Au fost curajoşi şi şi-au sacrificat 
viaţa în încercarea lor zadarnică de a mă apăra. 

Şi-au continuat drumul prin junglă, iar când s-a înserat, 
Tarzan a auzit din depărtare zgomot de voci. 

— Ne apropiem de Waziri, Jane. Îi aud. Suntem aproape 
de ei. Probabil că se pregătesc să îşi facă o tabără unde să 
doarmă. 

Într-adevăr, după o jumătate de oră, au dat peste o ceată 
de războinici negri, pe care Basuli i-a adunat pentru 
campania de răzbunare împotriva bandiţilor. Împreună cu 
ei erau şi femeile care le-au fost furate şi pe care le-au găsit 
în satul lui Ahmet Zec. Printre ei, mai înalt decât toţi, se 
vedea o figură cunoscută lângă Basuli. Era Magumbi, pe 
care Jane îl crezuse mort printre ruinele carbonizate ale 
reşedinţei sale. 

Ce întâlnire fericită! Până târziu după miezul nopţii, jungla 
a răsunat de ecoul cântecelor, râsetelor şi dansurilor 
Wazirilor. Îşi povesteau unii altora diferitele aventuri, 
luptele ce le-au avut cu oamenii şi fiarele, până când i-au 
apucat ziua. 

Basuli a trebuit să repete de vreo patruzeci de ori cum el, 
cu o mână de războinici ascunşi în trestiile de după malul 
râului, pândiseră bătălia pe care abisinienii lui Abdul Murak 
au dat-o împotriva bandiţilor lui Ahmet Zec pentru aur. Apoi 
a mai povestit că după fuga învingătorilor, s-a dus cu 
oamenii lui şi au luat aurul, îngropându-l într-un loc unde 
nu mai putea fi găsit de bandiți. Adunând toate cele spuse, 
crâmpeie care îl priveau pe belgian, a ieşit la iveală şi 
adevărul asupra trădării lui Albert Werper. Numai lady 
Greystoke a mai găsit un cuvânt de laudă, pentru că îi 


venea foarte greu să pună atâtea fapte rele în faţa dovezilor 
de cavalerism şi onoare ale belgianului. 

— În adâncul sufletului fiecărui om, a zis Tarzan, trebuie 
să existe sămânţa dreptăţii. Nu starea disperată în care te 
aflai, ci propria ta virtute a fost aceea care a deşteptat o 
clipă buna cuviinţă adormită în sufletul acelui degenerat. Şi 
totuşi, numai prin această faptă bună e cu putinţă ca 
Dumnezeu să îi ierte toate celelalte păcate. 

— Amin! a şoptit cu căldură Jane Porter. 

Au trecut luni de zile de la evenimentele de mai sus. 
Munca Wazirilor şi aurul din Opar au reclădit şi completat 
din nou locuinţa devastată a familiei de Greystoke. Viaţa 
simplă de pe întinsa fermă africană şi-a reluat mersul ei 
normal, aşa cum a fost înainte de sosirea belgianului şi a 
arabilor. Uitate erau acum nevoile, durerile şi primejdiile. 
Pentru prima dată după luni de zile, lordul Greystoke şi-a 
permis să guste plăcerea unei zile de sărbătoare, 
organizând o vânătoare, pentru ca şi credincioşii săi Waziri 
să poată sărbători revenirea la vechiul lor mod de viaţă. 
Vânătoarea a avut un succes desăvârşit şi a durat zece zile. 
În a zecea zi, Tarzan a dat ordin de întoarcere acasă. În 
capul unei coloane de băştinaşi, încărcaţi cu trofee, 
călăreau lordul şi lady de Greystoke, împreună cu Basuli şi 
Mugambi, râzând şi vorbind, într-o prietenie sinceră date 
de interesul comun şi respectul dintre oamenii inteligenţi şi 
cinstiţi de toate rasele. Deodată calul pe care călărea Jane 
Clayton s-a speriat de ceva pe jumătate ascuns în iarba 
înaltă dintr-o poiană prin care treceau. Ochii lui Tarzan au 
căutat imediat o explicaţie a neaşteptatei atitudini a calului. 

— Uitaţi-vă! a strigat el, sărind de pe cal. 

Iar după o clipă, toţi s-au adunat în jurul unui craniu 
omenesc şi a câtorva oase care zăceau sub iarbă. Tarzan s-a 
aplecat şi a ridicat o pungă de piele, care se găsea între 
oase. Conţinutul l-a făcut să scoată o exclamaţie de 
surpriză: 


— Pietrele preţioase din Opar! a strigat el, arătând punga 
tuturor. lar acestea, a continuat el arătând cu degetul 
oasele de la picioarele sale, este tot ce a mai rămas din 
Werper. Magumbi a început să râdă: 

— Uită-te Buana să vezi ce fel de comori are belgianul şi 
pentru ce şi-a pierdut el viaţa. 

— De ce râzi? l-a întrebat Tarzan. 

— Pentru că eu am umplut punga belgianului cu pietricele 
de pe malul râului mai înainte de a fugi din tabăra 
abisinienilor, unde eram amândoi prizonieri. I-am lăsat 
belgianului nişte pietre fără valoare, luând cu mine 
nestematele pe care ţi le furase. Mi-e ruşine să mărturisesc 
că şi mie mi le-a furat cineva mai târziu... Totuşi, belgianul 
nu le-a mai putut folosi... Deschide punga şi vei vedea. 

Tarzan a dezlegat curelele cu care era legată punga de 
piele şi a răsturnat o parte din conţinut în palmă. 

— Pietrele mele preţioase din Opar! a exclamat Tarzan. 
Dar cum au ajuns din nou în mâna lui Werper? 

Nimeni nu a putut să răspundă, pentru că atât Ciule cât şi 
Werper erau morţi şi nimeni altul nu ştia. 

— Sărmanul! a zis lordul de Greystoke, încălecând din 
nou. Până şi mort a trebuit să restituie ceea ce a furat... 
Dumnezeu să-l ierte! 


SFÂRŞIT 


1 Consultaţi volumul II pentru detalii privind istoria şi 
descrierea cetăţii Opar (N. 1.) 
2 Vezi volumul II (N. 1.)