Edgar Rice Burroughs — b9 Tarzan si Leul de aur

Burroughs Edgar Rice 


Seria TARZAN 


Va) 


TARZAN 
Leul de aur 


sau 
VALEA DIAMANTELOR 


Tarzan and the Golden Lion 
1923 


llustratia copertei: 
Boris Vallejo 


Versiune electronică realizată 
după volumul apărut la 
EDITURA EURO PONTIC 

CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I - Puiul de leu. 


Sabor, leoaica, îşi alăpta puiul. Era un ghemuleţ de 
blană pătată, ca şi blana de leopard. Leoaica şedea 
lungită la soare, în faţa unei peşteri mici. Ochii îi avea pe 
jumătate închişi, însă era foarte atentă la orice mişcare 
din jurul ei. 

La început a avut trei ghemuleţe de blană ca acesta, 
două leoaice şi un leu, de care Sabor şi Numa erau cât se 
poate de mândri şi fericiţi. 

Dar peste ei au venit zile grele: zile în care vânatul era 
greu de găsit, aşa că Sabor, lipsită de hrană suficientă, 
nu a mai fost în stare să îi alăpteze pe cei trei pui. După 
aceea a urmat sezonul ploilor reci. Când puii s-au 
îmbolnăvit Numai cel mai puternic a supravieţuit..., cele 
două leoaice micuţe au murit. 

Sabor a plâns întruna, scâncind şi gemând în faţa 
jalnicelor rămăşiţe de blană. Din când în când, se oprea, 
mirosindu-le şi mişcându-le puţin cu botul, ca şi cum ar fi 
vrut să le dea viaţă. 

După un timp şi-a pierdut orice speranţă în privinţa 
aceasta. Işi concentra toată atenţia şi toată dragostea, 
pe care inima ei sălbatică o putea cuprinde, asupra 
puiului care i-a mai rămas şi de aceea era acum şi mai 
atentă ca de obicei. 

Numa, leul, nu era acasă. A ucis înainte cu două zile o 
căprioară şi a târât-o până la vizuina lor, iar în ajun 
plecase din nou şi nu s-a mai întors până acum. 

Sabor, dormitând cu puiul lângă ea. Visa despre Vappi, 
antilopa, care în orice moment putea să fie adusă de 
aprigul ei partener. Poate că de data aceasta el va apare 
din desişul junglei cu Paco, zebra, a cărei carne era şi 
mai acceptată de lei, fiind mai fragedă şi mai suculentă 
decât altele. Sabor saliva, numai gândindu-se la aceasta. 


3 


Dar asta ce a mai fost? Un zgomot uşor, mai mult o 
închipuire de zgomot, a ajuns până la urechile agere ale 
leoaicei. 

A ridicat imediat capul, mişcându-l în dreapta şi în 
stânga. Încercând să audă şi cea mai slabă repetare a 
zgomotului care i-a tulburat liniştea. 

A adulmecat aerul din jurul ei. Nu era decât o adiere 
slabă, dar bătea din direcţia din care a auzit zgomotul. 
Acesta se auzea acum din ce în ce mai tare şi îi indica 
limpede că, oricine ar fi fost acolo, se apropia acum de 
ea. 

Nervozitatea fiarei creştea pe măsură ce zgomotul 
devenea mai distinct. Ridicându-se brusc, puiul a scăpat 
sânul ei din gură. Supărat, a început să mârâie uşor, dar 
leoaica l-a potolit numaidecât. Puiul s-a ridicat de jos, a 
privit-o întâi pe leoaică, iar după aceea şi-a mutat 
privirea în direcţia în care se uita şi ea. 

Zgomotul pe care l-a auzit Sabor avea o calitate 
tulburătoare, ceva care inspira nelinişte, dacă nu chiar şi 
teamă. Poate că puternicul ei soţ se întorcea de la 
vânătoare, dar zgomotul nu semăna deloc cu cel 
provocat de un leu, nu era zgomotul pe care-l face un leu 
când târăşte după el o pradă grea. . 

Şi-a privit puiul, scâncind uşor. Ingrijorată din cauza 
lui, căci teama de a-l paşte o primejdie şi pe acesta, 
ultimul din familie, a pus stăpânire pe mintea ei. Din 
cauza asta era pregătită să-l apere până la ultima ei 
picătură de sânge. 

În sfârşit, după puţin timp, slaba adiere de vânt i-a 
adus şi mirosul animalului care înainta din junglă spre ea. 

Instantaneu. Întreaga înfăţişare de nelinişte a leoaicei 
s-a transformat într-o furie sălbatică cu colții rânjiţi, cu 
ghearele scoase şi cu ochii aprinşi..., pentru că mirosul 
care a ajuns la nările ei a marcat prezenţa omului, fiinţa 
pe care o detesta cel mai mult. 


4 


S-a ridicat în picioare şi a rămas astfel, cu capul 
aplecat în jos, aşteptând. Apoi. Prin acel mijloc de 
nepătruns prin care animalele comunică între ele. Şi-a 
îndreptat puiul să stea într-un colţ al peşterii până când 
ea se va înapoia. Apoi a pornit în întâmpinarea celui care 
i-a tulburat liniştea. 

Puiul a auzit şi el ceea ce auzise mama lui şi-acum a 
simţit şi el mirosul de om. Cu toate că nu cunoştea acest 
miros, instinctul îi spunea că aparţine unui duşman. 
Aşadar, odată cu mirosul, s-a produs şi la el aceeaşi 
schimbare de atitudine ca a mamei sale: zburlirea 
părului de-a lungul şirei spinării şi rânjirea micilor lui 
colţi. 

Probabil, tot din această cauză, în timp ce leoaica 
înainta pe furiş, puiul nu a ascultat de povaţa mamei sale 
şi a mers pe urmele ei. Mişcându-şi şoldurile picioarelor 
din spate, aşa cum fac toţi puii de leu la vârsta lui. Era, 
totuşi, atât de ridicol, fiind în contrast cu demnitatea 
mersului pe picioarele din faţă. 

Leoaica, atentă la ce se afla în faţa ei, nu a observat 
că este urmată de puiul neascultător. 

Tufişul, care a crescut pe sub copacii de la marginea 
junglei din faţa peşterii, era foarte des, dar Numa a ştiut 
să facă drum prin el, un fel de tunel, pe o distanţă de mai 
mult de o sută de metri de la vizuina lor. Tunelul se 
deschidea într-o poieniţă străbătută de o cărare de 
animale, ce se continua într-o parte şi în alta a poienii, 
pierzându-se în adâncul junglei. 

Ajungând în poiană, Sabor l-a văzut în mijlocul ei pe 
cel de care se temea şi pe care îl ura în acelaşi timp. 

Dar dacă omul acesta nu a venit s-o vâneze nici pe ea, 
nici pe ai ei? Dar dacă el nici nu a visat despre prezenţa 
acestor lei prin apropiere? 

De obicei, Sabor nu i-ar fi făcut nici un rău, atâta timp 
cât el nu s-ar fi apropiat prea mult, ca să devină 


5 


primejdios puiului ei; sau dacă nu ar fi avut pui, leoaica 
ar fi dispărut în tufiş, îndată ce ar fi simţit apropierea 
omului. 

Astăzi, însă, toate acestea nu mai însemnau nimic 
pentru ea. Era nervoasă şi se temea de om, datorită 
puiului asupra căruia îşi concentra întreaga dragoste 
maternă. 

Deci, în loc să mai aştepte, ca altădată, să vadă dacă 
omul are intenţii rele asupra ei şi a puiului, a pornit să-l 
întâmpine şi să-l oprească de la orice voia să întreprindă. 

S-a transformat dintr-o mamă tandră într-o maşină 
cumplită de distrugere, obsedată de un singur gând: să 
ucidă. 

Când a ajuns la marginea poienii, a atacat fără să mai 
stea pe gânduri, fără să mai scoată răcnete prealabile cu 
care leii îşi îngrozesc prada în momentul când atacă. 

Singurul avertisment sesizat de omul negru despre 
prezenţa unui leu acolo sau chiar la o depărtare de 
kilometri a fost apariţia subită şi îngrozitoare a acestei 
pisici. Era aproape un demon care alerga spre el ca o 
săgeată. 

Intenţia negrului nu era să caute lei. Dacă ar fi ştiut că 
se află unul acolo, ar fi ocolit locul acela cât mai mult 
posibil. Acum chiar ar fi fugit, dacă ar fi avut unde. 
Distanţa până la primul copac era mai mare decât cea 
care îl despărţea de leoaică. Astfel, aceasta l-ar fi ajuns 
înainte ca el să parcurgă măcar jumătate din drum până 
la copac. 

Nu mai avea speranţa să scape prin fugă şi nu i-a mai 
rămas decât un singur gest de făcut, să se apere. Fiara 
aproape l-a ajuns. Negrul a văzut că în urma ei alerga un 
pui de leu. 

Şi-a luat sulița în mână, pregătindu-se de atac şi în 
clipa în care Sabor s-a ridicat să-l înhaţe, a lansat-o cu 
toată puterea spre ea. 


Suliţa a pătruns în inima sălbatică a fiarei în acelaşi 
moment în care fălcile ei îngrozitoare s-au închis 
puternic, zdrobind între ele faţa şi o parte din capul 
negrului. 

Impetuozitatea ei a făcut ca amândoi să cadă la 
pământ, nemai făcând nici o mişcare, decât ultimele 
convulsii ale muşchilor. Erau morţi. 

Puiul, rămas orfan, s-a oprit la câţiva metri într-o 
atitudine nedumerită faţă de cea mai mare catastrofă a 
vieţii sale. Ar fi vrut să se apropie de mama lui, dar îl 
ţinea în loc teama instinctivă de mirosul de om. După 
puţin timp, a început să scâncească cu un ton pe care 
mama sa, ori de câte ori îl auzea, venea întotdeauna 
grăbită, de data aceasta ea nu a mai venit... şi nici nu şi- 
a ridicat capul măcar să-l privească. 

Puiul a rămas câteva clipe nedumerit de această 
neobişnuită atitudine a mamei sale, pe care nu o 
înţelegea. A continuat să plângă, simțindu-se din ce în ce 
mai singur, stăpânindu-l un sentiment ciudat. Dar, după 
un timp, a făcut câţiva paşi spre leoaică. 

Văzând că fiinţa străină, care zăcea lângă mama sa, 
nu se mişca, spaima începea să îi piară, adunându-şi 
curaj să se apropie de leoaică şi s-o miroase Cu tot 
scâncetul lui necontenit, ea nu s-a mişcat şi nici nu i-a 
dat un răspuns. Atunci mintea lui a început să se 
lumineze. A înţeles că mama lui frumoasă şi puternică a 
suferit o schimbare, fiindcă acum ea nu mai era ceea ce 
a fost. 

Cu toate acestea nu s-a mişcat de lângă ea. A plâns 
întruna până când, istovit de atâta plâns, s-a ghemuit în 
blana ei rece şi a adormit. 

În starea aceasta l-a găsit Tarzan.. Tarzan, Jane şi fiul 
lor, Korak, care se întorceau din Paluldon, ţara 
misterioasă a oamenilor cu coadă de unde cei doi bărbaţi 
au salvat-o pe Jane Clayton. 


7 


La zgomotul apropierii lor, puiul a deschis ochii şi s-a 
ridicat în picioare A mârâit spre ei şi s-a lipit, în acelaşi 
timp, mai mult de corpul mamei sale moarte. 

Observând acest gest. Tarzan a zâmbit. 

- Mic, dar îndrăcit de tot. A comentat el, după ce, 
aruncând o singură privire, a înţeles toată tragedia. 

S-a apropiat de puiul de leu. Tarzan s-a aşteptat ca 
acesta să întoarcă spatele şi să fugă, dar puiul nu avea 
nicidecum această intenţie, din contră, a mârâit şi mai 
tare şi a izbit puternic cu laba în mâna pe care Tarzan a 
întins-o când s-a aplecat să îl mângâie. 

- E curajos mititelul! a exclamat Jane. 

- Va deveni un leu mare şi puternic, a zis Korak. Adică 
ar fi devenit, s-a corectat el repede, dacă trăia leoaica 
Priviţi-i spatele: drept şi tare ca o suliță, păcat că va 
muri! 

- Sărmanul orfan l-a compătimit Jane. 

- Nu va muri, a spus Tarzan. 

- Dar nici nu are şanse să trăiască, a reluat fiul său. Ar 
fi trebuit să mai sugă vreo lună-două, cine îl va mai 
alăpta acum? 

- Eu, răspunse Tarzan. 

- Ai de gând să-l iei şi să-l adopţi? 

- Da! 

Jane şi Korak au început să râdă. 

- Foarte frumos, a zis Tarzan. 

- Lordul Greystoke, mamă adoptivă a fiului lui Numa. 
Sună frumos, nu-i aşa? a adăugat Jane Clayton. Răzând 
în continuare. 

Tarzan nu a răspuns nimic. A zâmbit doar şi a 
continuat să se ocupe de puiul de leu. La un moment dat 
a întins mâna şi l-a prins de ceafă După aceea, 
mângâindu-l uşor, a început să-i vorbească cu un ton 
dulce, alintător Probabil că puiul de leu înţelegea, pentru 
că, a încetat să se mai zbată şi nu a mai încercat nici să 


8 


zgârie, nici să muşte mâna care îl mângâia. 

În cele din urmă. Tarzan l-a luat de jos şi l-a ţinut în 
braţe. Puiului nu-i mai era teamă, cu toate că era atât de 
aproape de duşmanul lui închipuit de adineaori. 

- Şi cum ai putut să faci asta? a exclamat deosebit de 
surprinsă, Jane Clayton. 

Tarzan a ridicat din umeri. 

- Nici fiinţelor din lumea voastră nu le e frică de voi. Eu 
aparţin acestei lumi. Oricât aţi căuta voi să împingeţi 
spre civilizaţie. De aceea, ei nu se tem de mine când le 
arăt prietenie. Până şi drăcuşorul acesta pare că ar 
înţelege acest lucru, nu-i aşa? 

- E un lucru pe care eu nu l-am înţeles niciodată, a 
comentat Korak. Şi cu sunt destul de familiarizat cu 
animalele africane şi totuşi nu am asupra lor aceeaşi 
putere de pricepere şi influenţă pe care o ai tu. De ce? 

- Pentru că Tarzan este unic, a zis lady Greystoke, 
zâmbindu-i fiului ei, cu toate că în accentul său se simţea 
şi o notă de mândrie. 

- Nu uita că m-am născut printre fiare şi că ele m-au 
crescut, a reluat Tarzan. Se poate ca la urma urmei, tatăl 
meu să nu fi fost decât o maimuţă, iar Kala, ştii bine că a 
insistat totdeauna că aşa a fost. 

- John! lar glumeşti? a exclamat Jane. Ştii foarte bine 
cine au fost tatăl tău şi mama ta. 

Tarzan l-a privit solemn pe fiul său, iar după o clipă i-a 
spus, zâmbindu-i şi făcându-i un semn cu ochiul. 

- Mama ta nu se poate obişnui să aprecieze calităţile 
fine ale antropoizilor. Ai crede că o supără gândul că s-a 
măritat cu unul din ei. 

- John Clayton. Să ştii că nu-ţi mai vorbesc niciodată, 
dacă nu încetezi să debitezi asemenea monstruozităţi. E 
destul de trist că ai rămas un sălbatic incorigibil. lară să 
mai fie nevoie să adaugi că ai fi şi maimuţă. 

Lunga lor călătorie de la Paluldon era acum aproape 


9 


sfârşită. Într-o săptămână sau cel mult zece zile trebuia 
să ajungă din nou în locurile unde fusese înainte locuinţa 
lor. 

Dacă a mai rămas sau nu ceva din ruinele lăsate de 
germani, era pentru ei ceva o problemă dificilă. Au ars 
magaziile şi toate dependinţele în întregime, iar marea 
parte din interiorul acesteia a fost, de asemenea, 
distrusă. 

Wazirii, indigenii devotați ai lordului Greystoke, aceia 
care nu au fost ucişi de soldaţii căpitanului Fritz 
Schneider, s-au adunat cu toţii, fiind la dispoziţia armatei 
engleze. În orice parte ar fi putut fi utili în marea cauză a 
umanităţii. 

Tarzan a ştiut aceasta înainte de a fi plecat în căutarea 
soţiei sale, dar nu avea de unde să ştie câţi au scăpat din 
război şi ce s-a mai întâmplat cu întinsele sale moşii din 
Africa. 

Se putea prea bine ca unele triburi rătăcitoare sau 
chiar trupe de jefuitori arabi să fi participat la distrugerile 
începute de nemți, acoperind poienile şi îngropând într-o 
verdeață încâlcită orice urmă a scurtei staţionări a 
omului pe acolo. 

În urma adoptării puiului de leu, Tarzan s-a simţit silit, 
ori de câte ori plănuia marşurile şi popasurile, să se 
gândească şi la nevoile micului său protejat, care trebuia 
alăptat tot timpul pentru a supravieţui. 

Bineînţeles că lapte de leoaică era cu neputinţă să 
găsească, dar, din fericire, se aflau acum într-un ţinut 
destul de populat şi satele indigene nu erau prea departe 
unele de altele: sate în care Tarzan era destul de 
cunoscut şi respectat. 

De aceea, chiar în după-amiaza aceea în care a găsit 
puiul de leu, Tarzan s-a apropiat de unul din aceste sate 
pentru a obţine lapte pentru leu. La început indigenii au 
manifestat o vie nepăsare, privindu-i pe aceşti albi care 


10 


călătoreau fără Safari, fără caravană. Îi priveau 
dispreţuitor şi fără nici o urmă de teamă. 

Se înţelege, fără safari, aceşti străini nu ar fi avut cum 
să le aducă daruri, nici mărfuri în schimbul alimentelor 
pe care desigur le căutau. 

Neavând nici soldaţi negri înarmaţi anume pentru 
expedițiile din Africa, nu ar fi fost în stare să-i silească a 
le ceda sau a le procura alimentele. Nu ar fi avut nici 
cum să se apere, dacă sătenii ar fi considerat că trebuie 
să se arunce asupra lor şi să-i gonească. Dar, cu toată 
indiferența pe care au arătat-o, în realitate manifestau o 
deosebită curiozitate asupra acestor străini, curiozitate 
stârnită de îmbrăcămintea neobişnuită şi ciudată a 
albilor. 

In faţa lor se aflau trei persoane tot atât de prost 
îmbrăcate ca şi ei şi înarmate la fel, cu o singură 
excepţie: cel mai tânăr dintre bărbaţi mai avea şi o 
carabină. Toţi trei purtau îmbrăcămintea primitivă şi 
barbară din Paluldon: era un amănunt dar atât de străin 
pentru aceşti negri simpli. 

- Unde este şeful vostru? a întrebat Tarzan, înaintând 
în sat, înconjurat de femei, copii şi o mulţime de câini 
care lătrau. 

Câţiva războinici care dormeau la umbra colibelor s-au 
ridicat şi s-au apropiat de noii sosiți. 

- Şeful doarme, a răspuns unul. Nu îl trezesc pentru 
voi. Ce vreţi? 

- Vreau să vorbesc cu şeful tău. Du-te şi spune-i să 
vină! 

Războinicul l-a privit uimit, apoi a izbucnit într-un râs 
cu hohote. 

- Auziţi? Vrea să-l aduc pe şeful, a strigat el 
camarazilor lui. 

Apoi, începând să râdă din nou, s-a izbit cu palma 
peste pulpă şi l-a lovit cu cotul pe cel de lângă el. 


11 


- Spune-i, a continuat străinul, că Tarzan vrea să 
vorbească cu el. 

Când au auzit acestea, atitudinea celor de faţă a 
suferit o mare schimbare: au trecut cu respect într-o 
parte şi au încetat să râdă. Priveau nedumeriţi, iar cel 
care a râs mai puternic a devenit, dintr-o dată, solemn. 

- Aduceţi numaidecât rogojini, a strigat el, ca să stea 
Tarzan şi cu ai lui, iar eu alerg să-l aduc pe Umanga, 
şeful nostru, a sfârşit negrul. 

Acesta a început să alerge, ca şi cum ar fi găsit un 
motiv care să-l îndepărteze de vestitul om al junglei, de 
care se temea şi pe care credea l-a supărat. 

Faptul că albii nu erau însoţiţi de safari sau de soldaţi 
înarmaţi, acum nu mai avea nici o importanţă. Sătenii se 
luau la înghesuiau să îi cinstească pe străini. Astfel, 
înainte ca şeful să sosească, mai mulţi săteni au adus 
hrană şi îmbrăcăminte. După un timp, a venit şi Umanga 
Era un bătrân ce fusese şef înainte de naşterea lui 
Tarzan inuta lui era demnă şi patriarhală. l-a salutat pe 
oaspeţi cu mult respect. Se simţea clar în atitudinea lui 
că era încântat de onoarea pe care i-a oferit-o Tarzan 
prin vizita lui. După ce Tarzan i-a explicat scopul sosirii 
sale. Arătându-i puiul de leu, Umanga l-a asigurat că în 
sat există suficient lapte în acest timp. Tarzan a observat 
fiecare amănunt al satului şi al locuitorilor acestuia. 
Astfel, a observat printre numeroasele animale ce 
alergau pe lângă colibe, o căţea al cărei uger era umflat 
cu lapte. În acel moment, l-a străfulgerat o idee 
deosebită. Indicând direcţia unde se afla animalul, i-a 
făcut o propunere lui Umanga. 

- AŞ vrea s-o cumpăr. 

- Ţi-o dăruiesc, Buana, fără s-o plăteşti, a răspuns 
şeful A fătat săraca, acum vreo trei zile, dar azi-noapte 
puii i-au dispărut. 

Dup o clipă de gândire, acesta a continuat: 


12 


- Dar, nu ai dori în locul ei alţi câini mai graşi? Această 
căţea bătrână s-ar putea să nu fie prea indicată pentru 
mâncare. 

- Nu vreau s-o mănânc, i-a explicat Tarzan. Vreau 
numai s-o iau cu mine, ca să-mi alăpteze puiul de leu. 
Spune s-o aducă aici! 

La un ordin al şefului, câţiva băieţi au prins căţeaua şi 
legând-o cu o curea de gât, i-a adus-o lui Tarzan. 

Ca şi leul, câinele s-a temut la început, mirosul lui 
Tarzan fiind diferit de cel al negrilor. Atunci el a început 
să mărâie şi a încercat să-l muşte pe noul ei stăpân în 
cele din urmă. Insă, acesta i-a câştigat încrederea şi 
căţeaua s-a aşezat liniştită lângă el, în timp ce Tarzan o 
mângâia pe cap. 

Cel mai dificil i-a fost să apropie puiul de leu de sâni, 
amândoi fiind îngroziţi de mirosul străin al celuilalt. Leul 
se strâmba şi scuipa, iar căţeaua mârâia cu colții rânjiţi 
spre puiul de leu. 

Pentru realizarea acestui gest era nevoie de o răbdare 
infinită. In cele din urmă, cele două animale s-au adaptat 
reciproc. Căţeaua începu să alăpteze fiul lui Numa. 

Foamea a reuşit să învingă şi să înlăture teama şi 
bănuielile fireşti ale leului, după cum atitudinea blândă şi 
fermă a omului a câştigat încrederea căţelei, care toată 
viaţa, nu a fost obişnuită decât cu bătăi în timpul nopţii, 
Tarzan a legat căţeaua în coliba ocupată de el. lar. Până 
să se lumineze de ziuă, a determinat-o să alăpteze puiul 
de două ori. A doua zi şi-au luat rămas bun de la Umanga 
şi de la poporul lui şi au pornit din nou spre casă. Au 
legat căţea cu o curea şi au luat-o cu ei. Puiul de leu 
dormea liniştit într-un sac atârnat în spatele lui Tarzan. 

Puiul de leu, având o culoare aurie, a primit numele 
Jal-bal-ja, ceea ce în limba pitecantropilor din Paluldon 
însemna Leul de aur. Acesta se obişnuia cu ei din ce în 
ce mai mult. S-a ataşat de mama lui adoptivă, care la 


13 


rândul ei l-a acceptat, ca şi cum ar fi fost came din 
carnea ei. 

Căţeaua a primit şi ea un nume: Za. Au dezlegat-o, iar 
ea îi urma de bună voie prin junglă, fără să mai încerce 
să fugă. Era fericită când se afla în apropierea unuia 
dintre stăpânii ei. 

În momentul când drumul lor prin junglă se apropia de 
sfârşit şi începea câmpia întinsă în care a fost locuinţa 
lor, toţi trei au fost cuprinşi de o agitaţie pe care încercau 
să şi-o stăpânească. Nu rosteau nici un cuvânt despre 
speranţa sau teama din suflet. Fiecare încerca să 
descopere în taină ce îi aştepta acolo. 

Ce puteau găsi mai mult decât ruine acoperite de 
vegetaţia încâlcită pe care Tarzan a curăţat-o cu mult 
timp înainte ca să-şi poată clădi locuinţa? 

A sosit momentul când au păşit în câmp deschis, ca să 
poată privi în direcţia în care se afla ferma lui Greystoke, 
cu toate dependinţele ei, ca un cuib aşezat în mijlocul 
copacilor şi tufişurilor care au fost reţinute pentru a 
înfrumuseţa terenul. 

- Uite! a strigă lady Jane, tot acolo este şi acum! 

- Dar ce sunt celelalte lucrări alăturate? a întrebat 
Korak. 

- Sunt colibele indigenilor, a răspuns Tarzan. 

- Ah! Uite şi câmpul e cultivat! a exclamat fericită 
soția lui. 

- Şi câteva dependințe au fost reconstruite, a adăugat 
Tarzan cuprins de emoție. Asta nu înseamnă decât un 
singur lucru: Wazirii s-au întors din război..., credincioşii 
mei Waziri! Au reconstruit ceea cea nemţii au distrus şi 
acum supraveghează averea până ne înapoiem şi noi. 


CAPITOLUL II - Dresarea lui Jad-bal- 


14 


ja. 


lată, deci, cum a ajuns acasă Tarzan al maimuţelor, 
împreună cu Jane Clayton şi Korak, după o absenţă atât 
de îndelungată, aducându-l cu ei şi pe Jad-bal-ja, leul de 
aur, cu Za, căţeaua care-l alăpta. 

Printre primii care i-au întâmpinat cu bucurie, era 
bătrânul Muviro, tatăl lui Wazimbu, a războinicului care 
îşi pierduse viaţa în apărarea casei şi a soţiei lui Tarzan. 

- Ah! Buana, a exclamat credinciosul negru, îmi 
întineresc ochii când vă văd. A trecut mult timp de când 
aţi plecat. Cu toate că aproape toţi se îndoiau că vă veţi 
mai întoarce vreodată, bătrânul Muviro ştia că în lumea 
întreagă nu există nimic care să ne poată învinge 
stăpânul. 

Ştiam, a continuat Muviro, că vă veţi întoarce la 
credincioşii voştri Waziri şi pe iubitul vostru pământ, dar 
ca să vină şi cea pe care noi o plângeam ca moartă, e 
mai mult decât putem crede ochilor noştri. De aceea 
mare va fi petrecerea care se va ţine la noapte în 
colibele Wazirilor. 

Da, a reluat bătrânul negru, grăbit să-şi arate toată 
bucuria, se va cutremura pământul de jocul războinicilor 
şi va răsuna cerul de strigătele lor şi ale femeilor, pentru 
că cei pe care ei îi iubesc cel mai mult pe lume s-au 
întors acasă. 

Mare a fost petrecerea din colibele negrilor Waziri. Dar 
nu a ţinut numai o noapte, ci câteva nopţi în şir, până 
când Tarzan a fost silit să-i potolească, spunându-le că el 
şi familia lui ar avea nevoie de odihnă. 

El a observat că negrii credincioşi lui, sub îndrumarea 
tot atât de credincioasă a lui Jervis, au restabilit complet 
atât magaziile, cât şi grajdurile; mai mult decât toate 
acestea, au avut grijă să repare şi interiorul locuinţei 
sale, aşa că după toate aparențele ferma era în aceeaşi 


15 


stare în care fost înainte de atacul şi jaful soldaţilor 
germani. 

Jervis a fost plecat la Nairobi cu afaceri ale moşiei, aşa 
că nu s-a întors decât la vreo trei zile după sosirea 
stăpânilor lui. 

Surpriza şi fericirea care l-au cuprins nu au fost nici 
mai mici, nici mai puţin sincere decât ale negrilor. Astfel, 
împreună cu vătaful negrilor şi cu războinicii mai de 
seamă, a stat ore întregi la picioarele marelui Buana, 
ascultând descrierea ciudată a ţării Paluldonului şi a 
povestirii aventurilor prin care au trecut toţi trei în timpul 
cât Jane a fost captivă. Ceea ce nu înţelegea era motivul 
pentru care Tarzan a adus cu ei o căţea şi a adoptat fiul 
inamicului lor ereditar, leul. 

Dar tot atât de mare le-a fost mirarea faţă de sistemul 
de educaţie pe care Tarzan l-a aplicat puiului de leu. 

Leul de aur şi mama lui adoptivă ocupau un colţ din 
dormitorul lui Tarzan. Acesta îşi petrecea cea mai mare 
parte a timpului cu dresarea ghemuleţului de păr 
galben..., care acum nu ştia decât să se joace, arătându- 
şi afecțiunea, dar care nu peste mult timp avea să 
devină o fiară mare şi sălbatică. 

Cu cât treceau zilele şi leul creştea, cu atât îl învăţa 
Tarzan mai multe trucuri: să alerge, să ducă în gură 
vreun obiect, să stea nemişcat ca şi cum ar fi fost ascuns 
şi aceasta numai sub comanda sa abia şoptită, să 
meargă dintr-un loc în altul după cum i se indica, să 
caute şi să găsească cu ajutorul mirosului său lucruri 
ascunse şi să le aducă stăpânului său. Ele. 

Dar după ce a început să primească şi carne în dieta 
sa zilnică, în mod regulat, Wazirii au început să 
zâmbească îngânduraţi. 

Tarzan a hotărât să i se facă o păpuşă care semăna cu 
un om, iar carnea pe care leul trebuia să o mănânce era 
legată întotdeauna de gâtul acestei păpuşi, fără să-i 


16 


schimbe felul de a-l hrăni. 

La un cuvânt al său. Leul de aur se ghemuia la 
pământ, iar Tarzan îi arăta păpuşa cu degetul, spunându- 
i în şoaptă un singur cuvânt: „ucide!”. 

In felul acesta leul a învăţat că oricât de flămând ar fi 
fost. Să nu pornească niciodată spre carnea lui până nu-l 
va auzi pe stăpânul său rostind acel cuvânt, în urma 
căruia se repezea mârâind cu furie, spre hrana care i s-a 
destinat. 

La început, când era încă mic. l-a fost foarte greu să se 
caţere pe păpuşă până la bucata delicioasă de la gâtul 
ei. 

După ce a crescut, puţin a reuşit să ajungă ţinta cu 
mai multă uşurinţă, iar în cele din urmă îi era suficientă o 
singură săritură până acolo, în urma căreia păpuşa era 
trântită pe spate la pământ, iar puiul de leu îi sfâşia gâtul 
A urmat apoi cea mai grea lecţie dintre toate celelalte 
Există îndoieli, dacă alt om, care nu a fost crescut de 
fiare şi printre fiare, ar fi putut să înfrângă pofta sălbatică 
de sânge a carnivorului, făcând ca instinctele fireşti ale 
acestuia să fie subordonate voinţei stăpânului i-au 
trebuit săptămâni şi luni de încercări, răbdare nesfârşită, 
ca să poată îndeplini un singur capitol din educaţia leului: 
să-l înveţe ca la comanda „aport” să găsească. Să prindă 
şi să aducă stăpânului său orice obiect indicat. 

Până şi aducerea păpuşii, aşa cu carnea crudă legată 
de gâtul ei, intra tot în această lecţie, ba chiar trebuia 
adusă fără să se atingă de carne şi fără să deterioreze 
păpuşa ori celelalte articole care le mai aducea. Trebuia 
doar să le depună la picioarele stăpânului. 

După fiecare lecţie, răsplata era întotdeauna sigură, 
constând într-o porţie dublă din carnea preferată. 

Lady Greystoke şi Korak erau adeseori spectatori 
interesaţi la dresajul Leului de aur, cu toate că ea îşi 
arăta nedumerirea asupra scopului unei dresări atât de 


17 


amănunțite a puiului de leu. Erau stăpâniţi şi de 
sentimente de îndoială asupra înţelepciunii planurilor lui 
Tarzan. 

- Nu pot să-mi închipui sub nici o formă ce vei face cu 
fiara asta după ce va creşte, a exclamat ea. După toate 
aparențele, va deveni un leu mare şi frumos; dar, fiind 
obişnuit cu oamenii, nu va mai avea frică de ei şi pentru 
că şi-a găsit hrana la gâtul păpuşii, o va căuta desigur, 
după aceea la gâtul oamenilor vii. 

- Nu se va hrăni decât cu ceea ce-i voi spune eu, i-a 
explicat Tarzan. 

- Dar desigur că nu te aştepţi să se hrănească 
întotdeauna cu oameni? întrebă ea râzând. 

- Niciodată nu se va hrăni cu carne de om. 

- Dar cum poţi să-l împiedici de la aceasta, după ce l-ai 
învăţat de mititel ca numai aşa să se hrănească? 

- Mă tem Jane că tu subapreciezi inteligenţa unui leu 
sau se prea poate că eu îi dau prea multă însemnătate. 
Dacă teoria ta este exactă, a început el să explice, 
înseamnă că încă nu am ajuns la partea finală a 
experienţei şi a încercărilor mele; dar, dacă am eu 
dreptate, atunci educaţia acestui leu este complet 
sfârşită. 

Îl vom lua cu noi în câmpie pe Jad-bal-ja chiar azi după- 
amiază. Acolo este vânat suficient şi nu va fi dificil să ne 
convingem câtă putere de stăpânire am asupra acestui 
tânăr Numa. 

- Pariez pe o sută de lire sterline, a zis Korak râzând, 
că va face aşa cum îl va tăia capul, îndată ce va da de 
gustul sângelui proaspăt. 

- Primesc, a răspuns Tarzan. 

- Perfect, a întărit Korak. 

- Cred că după-masă am să vă demonstrez, ţie şi 
mamei tale, că se poate face un lucru pe care nimeni nu 
l-a visat până acum. 


18 


- Şi lumea are să-ţi spună atunci lordul Greystoke. 
Primul dresor de animale sălbatice din lume, a comentat 
lady Greystoke. 

Această glumă nu a avut un efect negativ asupra lui 
Tarzan. A râs şi el împreună cu ceilalţi, explicându-le: 

- Aceasta nu este un dresaj de animale sălbatice. 
Planul după care lucrez eu ar fi imposibil de urmat de 
oricare altă fiinţă Să facem o ipoteză spre a ilustra ceea 
ce înţeleg ei prin aceasta. Ţi se prezintă de exemplu, un 
individ oarecare, pe care îl urăşti, pe care din instinct şi 
printr-un sentiment ereditar îl consideri ca duşman de 
moarte. Ţi-e frică de el şi nu îi înţelegi limbajul. In sfârşit, 
prin diverse mijloace, de multe ori chiar brutale, te face 
să pricepi dorinţele sale Atunci mai mult ca sigur, că vei 
îndeplini ceea ce vrea el... Dar te întreb: vei face asta de 
bună voie şi pentru a-l îndatora? Desigur că nu...; faci 
totul în silă, urându-l din tot sufletul pe acela care ţi-a 
impus voinţa lui. De aceea ai fi în stare să nu-l mai 
asculţi, de câte ori ai simţi că poţi să o faci. Mai mult, ai fi 
în stare să sari asupra lui şi să-l zdrobeşti. Pe de altă 
parte, a continuat Tarzan, să presupunem că ţi se 
prezintă cineva pe care-l cunoşti, care ţi-e prieten şi 
chiar protector; cineva care îţi vorbeşte limba pe care o 
înţelegi şi pe care o vorbeşti. Această persoană după ce 
te-a hrănit, după ce ţi-a câştigat încrederea prin 
bunătatea ei şi prin protecţia ce ţi-a acordat-o, îţi cere să 
faci ceva pentru el. Îl vei refuza oare? Desigur că nu, ci îl 
vei asculta cu toată bunăvoința. Vezi? Tot aşa şi Leul de 
aur mă va asculta pe mine. 

- Atâta timp cât îi va conveni s-o facă, a mai obiectat 
Korak, încăpățânat. 

- Atunci să-ţi mai spun ceva, a reluat Tarzan. Să 
presupunem că acea fiinţă pe care o iubeşti şi o asculţi 
are şi puterea să te pedepsească, chiar să te şi ucidă, 
dacă e necesar, ca să te determine să-i execuţi ordinele. 


19 


Cum rămâne cu supunerea temporară pe care o susţii 
tu? 

- Vom vedea, a zise Korak, cât de uşor îmi va aduce 
Leul de aur o sută de lire sterline. 

După-amiază au pornit la vânătoare prin câmpie. Jad- 
bal-ja mergea după ei, pe lângă picioarele lui Tarzan. 
După un timp au descălecat la câţiva kilometri de curte, 
la marginea unui crâng în care au intrat înaintând cu 
băgare de seamă, spre o poiană joasă, unde se găseau 
adeseori antilope. Ca să le poată vâna, trebuiau să 
străbată crângul până ajungeau la tufişurile dese care 
mărgineau poiana din partea aceea. 

lată-i deci pe toţi patru pornind la vânătoare: Jane, 
Korak şi Tarzan, alături de care mergea Jad-bal-ja, cu cea 
mai puţină experienţă dintre toţi. S-au strecurat prin 
tufişuri atât de uşor, încât nici frunzele nu foşneau când 
treceau ei. În sfârşit, au ajuns într-un loc de unde se 
putea vedea bine în poiana mlăştinoasă în care o mică 
cireadă de antilope păştea liniştită. 

Cel mai apropiat de ei era un cerb mare, frumos, pe 
care Tarzan i l-a arătat lui Jad-bal-ja printr-un mijloc 
misterios al său. 

- Aport! a şoptit el. 

Leul de aur, printr-un mârâit uşor care abia se auzea, a 
indicat că a înţeles comanda, pornind îndată fără zgomot 
prin tufiş, la marginea poienii. 

Antilopele păşteau înainte, fără să bănuiască nimic. 
Distanţa care separa leul de prada sa era prea mare 
pentru a putea face un atac reuşit, aşa că Jad-bal-ja a 
aşteptat ascuns până când antilopa se va apropia sau se 
va întoarce cu spatele spre el. 

Nici măcar zgomotul unei respiraţii nu se auzea de la 
cei patru vânători care pândeau erbivorele, dar nici 
acestea nu dădeau cel mai mic semn care să arate că ar 
bănui marea primejdie ce le ameninţa. 


20 


Cerbul se apropia, păscând, din ce în ce mai mult de 
Jad-bal-ja. Acesta, prin mişcări aproape imperceptibile şi- 
a încordat muşchii, pregătindu-se de atac. Singurele 
mişcări care s-ar fi putut observa erau zvâcniturile 
nervoase ale vârfului cozii. 

Apoi, ca trăsnetul din cer şi ca săgeata din arc, a pornit 
într-o clipă din acea nemişcare completă, cu o viteză 
năprasnică, asupra bietei antilope. 

Aceasta abia atunci a observat leul, dar era prea 
târziu, căci, în clipa în care s-a întors să fugă, leul s-a 
ridicat pe labele din spate şi a smucit-o, trântind-o la 
pământ, în timp ce restul cirezii de antilope începu să 
fugă. 

- Acum vom vedea, a zise Korak. 

- Imi va aduce antilopa aici, a zise Tarzan cu 
încredere. 

Leul a ezitat un moment, mârâind în faţa antilopei 
ucise. 

Apoi a prins-o de ceafă şi cu capul întors pe o parte, a 
târât-o pe jos pe lângă el spre Tarzan. O târa prin tufişul 
des până a depus-o la picioarele stăpânului său, lângă 
care s-a oprit, privindu-l cu o expresie în care nu s-ar fi 
putut citi decât mândrie pentru acest rezultat şi în 
acelaşi timp rugămintea de a fi aprobat şi lăudat. 

Tarzan l-a mângâiat pe cap şi i-a vorbit încet, rostindu- 
i cuvinte de admiraţie supremă. Şi-a scos cuțitul de 
vânătoare şi a tăiat beregata antilopei, lăsând să se 
scurgă sângele din cadavru. 

Jane şi Korak stăteau la doi paşi, privindu-l pe Leul de 
aur, întrebându-se ce va face acesta când mirosul de 
sânge cald şi proaspăt îi va ajunge la nări? 

Leul a adulmecat, a început să mârâie şi rânjindu-şi 
colții, l-a privit insistent pe cei trei. Tarzan l-a împins la o 
parte cu palma deschisă, iar leul a mârâit înfuriat şi mai 
mult şi a încercat să îl muşte. 


21 


Atât Numa, cât şi Bara, cerbul sânt animale repezi, dar 
Tarzan este ca fulgerul. Atât de rapid a aplicat lovitura şi 
cu atâta forţă, încât Jal-bal-ja s-a rostogolit pe spate, 
aproape în aceeaşi clipă în care a încercat să-şi muşte 
stăpânul. S-a ridicat însă repede în picioare şi amândoi 
au stat privindu-se reciproc. 

- Jos! a dat comanda, Tarzan. Culcă-te jos, Jad-bal-ja! 

Vocea lui avea o tonalitate joasă, însă cât se poate de 
fermă. Leul a ezitat o clipă numai, apoi s-a aşezat jos aşa 
cum l-a învăţat Tarzan să facă la recepţionarea acestei 
comenzi. 

Tarzan s-a întors şi ridicând cadavrul antilopei l-a 
aruncat pe umeri. 

- Haide! l-a poruncit el lui Jad-bal-ja. La călcâi! 

Şi fără a mai arunca o altă privire carnivorului, a pornit 
spre marginea crângului unde au lăsat caii. 

- Dacă eram mai cuminte, a început Korak, aş fi putut 
să fac economie de o sută de lire sterline. Trebuia să mă 
aştept la aşa ceva din partea ta, a spus el râzând. 

- Desigur că trebuia, i-a întărit părerea şi mama sa. 

Au găsit caii acolo unde i-au lăsat la marginea 
crângului în grija a doi Waziri şi încălecând, porniră 
liniştiţi şi satisfăcuţi spre casă. 

Experienţa lui Tarzan reuşise. 


CAPITOLUL III - O întrunire 
misterioasă. 


Într-un restaurant de mâna a doua din Londra era la o 
masă o femeie tânără, destul de drăguță, cu toate că, în 
ce priveşte îmbrăcămintea, era cam excentrică. Ea 
atrăgea atenţia nu numai prin trăsăturile sale delicate, 
dar şi prin înfăţişarea amicului ei, un bărbat de o statură 
înaltă bine proporţionat, cam de treizeci de ani şi cu o 


22 


barbă enormă, care-ţi făcea impresia că se ascunde sub 
un snop de fân. Acest om de peste doi metri înălţime, 
avea umerii laţi, pieptul puternic şi bine dezvoltat iar 
şoldurile înguste. Ţinuta şi toate mişcările lui indicau un 
atlet de profesie. 

Erau amândoi într-un dialog intim, care uneori părea 
că este pe cale să se degenereze într-o ceartă acută. 

- Ţi-am spus-o şi ţi-o repet, a început bărbatul, nu văd 
ce nevoia am avea de ceilalţi. Pentru ce să aibă şi ei o 
parte egală cu noi..., pentru ce am împărţi în şase ceea 
ce am putea avea numai noi doi? 

- Trebuie bani mulţi pentru o asemenea întreprindere, 
a răspuns ea. Ştii bine că nici eu, nici tu nu avem bani. Ei 
însă au şi sunt gata să ne finanţeze: pe mine pentru ceea 
ce ştiu. lar pe tine pentru înfăţişare şi putere. Sunt doi 
ani, Esteban, de când te căutăm într-una şi acum după 
ce te-au găsit.. zău că n-aş vrea să fiu în pielea ta dacă 
cumva îi trădezi. Sunt sigură că te-ar spinteca de sus 
până jos, numai la gândul că nu te mai pot întrebuința, 
acum după ce ţi-am dezvăluit toate amănuntele 
planurilor lor. Dar, dacă ai încerca să le iei şi câştigul... 

S-a oprit, ridicând semnificativ din umeri. 

- Nu dragă, a continuat ea după o clipă, ţin prea mult 
la viaţă ca să intru într-o astfel de conspirație cu tine. 

- Totuşi, ar trebui, Flora, ca partea noastră să fie mai 
mare. Tu le dai toate informaţiile şi eu accept tot riscul, 
aşa că e firesc ca nouă să ne revină mai mult decât a 
şasea parte. 

- Vorbeşte-le tu atunci. Dar mai bine ascultă de sfatul 
meu şi mulţumeşte-te cu ceea ce ţi se oferă. Eu însămi 
nu cer mai mult, cu toate că, fără informaţiile mele, nu 
vor putea face nimic, deşi te-am găsit şi pe tine pe 
deasupra. Mă mulţumesc cu o şesime, însă pot să te 
asigur că, dacă nu faci cumva vreo încurcătură, a şasea 
parte din ce vom aduce de acolo va fi destul pentru 


23 


oricare din noi să trăiască bogat tot restul vieţii sale. 

Cu toată explicaţia primită, el nu lăsa impresia că ar fi 
fost convins, iar fata a simţit în sufletul ei că trebuie 
observat de aproape. 

E cert că-l cunoştea prea puţin..; de fapt nu l-a văzut 
personal decât de câteva ori de când l-a descoperit 
prima dată, acum vreo două luni, pe ecranul unui 
cinematograf din Londra, într-un film istoric, în care el 
juca rolul unui soldat roman din garda pretoriană. 

Rolul jucat era atât de mic, încât probabil că nu i s-a 
dat decât din consideraţia pentru corpului său perfect, 
statura înaltă şi fără îndoială că dintre miile de persoane 
care l-au văzut. Flora Hawkes a fost aceea care să-i 
acorde un interes mai mult decât trecător. Şi chiar aşa, 
interesul ei nu a fost provocat de valoarea lui militară 
sau artistică, ci de faptul că de aproape doi am de zile, 
atât ea, cât şi camarazii ei erau în căutarea unui tip ca 
acela pe care-l reprezenta atât de admirabil Esteban 
Miranda. 

Pentru a fi găsi, le-a trebuit mai mult de o lună de zile 
de cercetări asidue, care păreau că vor rămâne 
zadarnice, dacă ea nu-l găsea, din întâmplare printre cei 
care alcătuiau personalul de rezervă al uneia din cele 
mai mici societăţi de cinematografie din Londra. 

După aceea, nu a mai fost nevoie decât să-l cunoască 
personal..., o cunoştinţă cu care s-a familiarizat din zi în 
zi, cu toate că ea nu-i spus încă nimic din adevăratul 
scop al legăturii lor. 

Se simţea clar că el era de origine spaniolă şi după 
toate aparențele, de familie bună. Faptul că a acceptat 
destul de repede să ia parte la afacerea necinstită 
concepută de Flora Hawkes, ale cărei amănunte au fost 
perfecţionate de ea şi de cei patru amici ai ei, dovedea 
pe deplin că e lipsit de orice scrupule. 

Deci, ştiindu-l lipsit de scrupule, îşi dădea seama că 


24 


este necesar să se ia toate măsurile posibile pentru a-l 
împiedica să nu profite, în detrimentul lor, de planurile 
pe care în curând avea să le cunoască în toate 
amănuntele..., planuri al căror secret l-a păstrat până 
acum doar pentru ea, fără să îl destăinuie nici unuia din 
cei patru asociaţi ai ei. 

După un moment de tăcere, în timpul căruia amândoi 
se concentrau asupra paharelor din care au băut. Flora 
şi-a ridicat capul şi l-a surprins privind-o cu o expresie 
ciudată, încât chiar o femeie cu mai puţină experienţă 
decât cea a Florei ar fi înţeles-o numaidecât. 

- Pe mine mă poţi convinge să fac tot ce vrei, a zis el, 
deoarece când sunt cu tine uit de aur şi de orice. Nu uit 
însă recompensa pe care mi-o refuzi întruna, dar pe care 
tot o voi avea într-o zi. 

- Afacerile şi dragostea nu se potrivesc deloc, a 
răspuns fata Ar trebui să aştepţi până dăm lovitura în 
această afacere şi vom avea destul timp ca să vorbim şi 
despre iubire. 

- Nu mă iubeşti, a şopti el amărât. Am văzut şi ştiu 
foarte bine că şi ceilalţi te iubesc. De aceea îi urăsc. La 
ideea că îl vei iubi pe unul dintre ei, simt că aş fi în stare 
să-i spintec inima în două Uneori îmi vine să cred că 
înclini când spre unul, când spre altul Eşti prea intimă cu 
ei. L-am văzut pe John Pible cum te strângea de mână 
când credea că nu-l vede nimeni, iar când dansai cu Dick 
Trock te ţinea strâns lângă el, obraz lângă obraz. |ţi spun 
sincer, nu-mi place asta şi într-una din zile voi uita de aur 
şi de toate şi-atunci se va întâmpla ceva care va micşora 
numărul acelora care vor participa la împărţirea aurului 
pe care îl vom aduna din Africa. Nici cu Bluber, nici cu 
Kraski lucrurile nu sunt mai bune şi probabil că Kraski e 
mai favorizat decât toţi ceilalţi..., e frumos şi te priveşte 
mereu cu prea multă duioşie. 

Când a auzit aceste cuvinte, ochii Florei au scânteiat 


25 


de furie. A făcut un gest de nervozitate şi l-a întrerupt: 

- Ei şi? Ce te priveşte pe tine, Miranda, pe cine-mi aleg 
eu ca prieten şi cum îi tratez, ori cum mă tratează ei pe 
mine? Te rog să înţelegi, o dată pentru totdeauna, că pe 
aceşti oameni îi cunosc de ani de zile, iar pe tine numai 
de câteva săptămâni, aşa că, dacă ar fi cazul ca cineva 
să-mi dicteze comportamentul, acela ar fi mai curând 
unul din ei, nici într-un caz tu. 

Ochii spaniolului s-au dilatat. Încordarea la maxim a 
nervilor săi a cedat provocându-l să răcnească: 

- Am fost sigur de asta! lubeşti pe unul din derbedeii 
aceştia! 

In emoția lui, s-a ridicat pe jumătate în picioare, 
aplecându-se peste masă spre ea cu un aer ameninţător: 

- Voi face tot posibilul să aflu care dintre ei este 
favoritul şi promit că îl voi tăia în bucăţi, a sfârşit el 
scrâşnind printre dinţi. 

Cu aceste cuvinte şi-a trecut nervos mâna prin părul 
din cap ciufulindu-l astfel încât i-a dat aspectul unei 
coame de leu. În ochii lui se citea limpede o ură atât de 
profundă, încât fata s-a cutremurat. Esteban îi făcea 
impresia unui om ce şi-a pierdut temporar minţile, dacă 
nu cumva era cu adevărat nebun în acel moment, fata 
realiză îngrozită că trebuie neapărat să ia o atitudine prin 
care să-l liniştească. 

- Fii cuminte, Esteban. A şoptit ea cu blândeţe. De ce 
trebuie să te înfurii pentru o discuţie banală? N-am spus 
nici că nu te iubesc pe tine şi nici că iubesc pe unul 
dintre asociaţii mei, dar nu sunt obişnuită să mi se facă 
declaraţii de dragoste în acest mod. Probabil că aşa ceva 
le place domnişoarelor spaniole, dar eu, ca englezoaică, 
aş vrea să mă tratezi după manierele unui cavaler 
englez. 

- Este adevărat că nu ai precizat dacă iubeşti pe 
cineva, dar nici nu ai spus că nu-l iubeşti pe vreunul 


26 


dintre ei. Haide, Flora, spune-mi pe care-l iubeşti? 

Ochii lui aruncau în continuare scântei, în timp ce 
întreaga lui fiinţă tremura de emoția pe care cu greu 
încerca s-o stăpânească. 

- Esteban. A răspuns fata, nu iubesc pe nici unul. Ţine 
minte aceasta, dar nici pe tine nu te iubesc... încă. Cu 
toate acestea, s-ar putea să te iubesc cum nu am mai 
iubit în viaţa mea, dar nu vreau să mă gândesc la 
aceasta acum. După întoarcerea noastră, când vom fi 
liberi să trăim şi să facem ce poftim, atunci poate voi 
încerca..., dar nici aşa nu-ți făgăduiesc nimic. 

- Ar fi mai bine să promiţi, a reluat el, marcat într-un 
fel de cuvintele ei. Mai bine ai face să promiţi Flora, 
pentru că mie prea puţin îmi pasă de tot aurul din lume, 
dacă nu te am şi pe tine. 

- Şşş... i-a atras ea atenţia. Uite-i că vin şi ei! Era şi 
timpul. Au întârziat mai bine de o jumătate de oră. 

Esteban s-a răsucit şi a privit în direcţia în care erau 
îndreptate privirile fetei, aşteptând în tăcere ca cei patru, 
abia intraţi în local, să se apropie de masa lor. 

Era vizibil faptul că doi dintre ei sunt englezi: doi 
indivizi de vârstă mijlocie, bine făcuţi, a căror experienţă 
le arăta profesiunea de ex-boxeri; al treilea, Adolf Bluber, 
un evreu de origine germană, gras. Scurt, cu faţa roşie şi 
ceafa groasă; iar al patrulea, cel mai tânăr, era şi cel mai 
frumos din grup. 

Figura lui delicată, cu un ten ireproşabil şi cu ochii 
mari negri, ar fi fost de suficient să declanşeze gelozia lui 
Miranda, iar, pe lângă toate acestea, mai era şi chica de 
păr negru ondulat, care-i dădea înfăţişarea unui zeu din 
mitologia greacă...; adăugaţi şi mişcările graţioase ale 
unui dansator, deşi, chiar şi cu această înfăţişare, putea 
să fie un ticălos notoriu. 

Fata a răspuns cu un zâmbet admirativ la saluturile 
lor. În timp ce spaniolul s-a mulţumit s-o facă mişcând 


27 


capul semnificativ. Toţi patru s-au aşezat la masă lângă 
cei doi. 

- Bere! a strigat Pible, bătând cu pumnul în masă ca să 
atragă atenţia chelnerului. Bem bere cu toţii, nu-i aşa? S- 
a adresat el celorlalţi. 

Ideea lui a fost acceptată în unanimitate şi în timp ce 
aşteptau să li se aducă băutura, au vorbit despre lucruri 
indiferente: vreme, împrejurările care i-au făcut să 
întârzie şi alte întâmplări fără importanţă, petrecute în 
intervalul de timp cât nu s-au văzut. 

În tot timpul acesta, Esteban a păstrat o tăcere 
profundă. 

Fără să manifeste nici cel mai mic gest. După ce 
chelnerul le-a adus berea, au băut în sănătatea Florei, 
după cum obişnuiau de câte ori se adunau cu toţii la un 
loc. Pe urmă au început să vorbească şi despre afacerile 
lor. 

- Acum, reluă Pible bătând din nou cu pumnul în masă, 
iată-ne aici. Avem de toate, Flora: planurile, banii şi pe 
Miranda, aşa că nu mai rămâne decât să ne dai tu şi 
celelalte lămuriri. 

- Câţi bani aveţi? a întrebat Flora. Avem nevoie de o 
mulţime de bani şi nu vreau să pornim la drum fără să 
avem suficienţi. 

Pible l-a privit pe Bluber, indicându-l cu degetul. 

- El este casierul, numai el poate să-ţi spună cât 
avem... Ticălosul acesta de... neamţ. 

Bluber a schiţat un zâmbet şi şi-a frecat palmele 
groase semnificând dorinţa unui câştig. 

- Adevărat, domnişoară Flora. Dar cât gândeşti mata 
că ne-ar trebui deja? 

- Vreo două mii de lire sterline, nici un ban mai puţin, 
a răspuns ea repede. 

- O, vai! A exclamat Bluber. Atâta de multe parale 
deja! Două mii de lire sterline! Gewalt! 


28 


Fata făcu un gest de dezgust. 

- Ţi-am spus de la început că nu vreau să am de-a face 
cu calici şi că până nu aveţi destui bani ca întreaga 
afacere să poată sfârşi cu bine, nu vă voi arăta planul, 
nici drumul până acolo unde se află destul aur ca să 
cumpărăm toată insula britanică, dacă numai jumătate 
din cele ce am aflat eu sunt adevărate. Eu vreau să-mi 
dovediţi că aveţi minimum două mii de lire sterline gata 
de cheltuit pentru această afacere..., numai aşa vă dau 
informaţia care v-ar face cei mai bogaţi oameni din lume. 

- Are bani ticălosul, a mormăit Trock. Nu ştiu de ce se 
tot preface. 

- Aşa-i felul lui, a intervenit rusul. Ar fi în stare să se 
tocmească şi cu ofiţerul stării civile, dacă s-ar însura 
cumva. 

- Bine, domnişoară, a oftat Bluber. Pentru ce să 
stricăm la noi mai mulţi bani decât este nevoie? Dacă 
ajunge deja numai o mie de lire, nu este mai bine? 

- Desigur, a răspuns fata. Nu vei cheltui mai mult 
decât îţi trebuie... fie o sută, fie o mie sau mai mult; 
numai că ne trebuie două mii ca să fim siguri împotriva 
oricărui obstacol; iar, după câte ştiu eu despre Africa, o 
să întâmpinăm destule situaţii dificile. 

- Gewalt! a strigat Bluber din nou. 

- Are bani domnişoară, a afirmat Pible. Mai bine să ne 
vedem de treburi. 

- Cred şi eu că are, dar vreau să-i văd mai întâi, a 
răspuns ferm fata. 

- Şi ci crezi mata? Crezi că duc în buzunar deja atâţia 
bani? 

- Nu ne crezi pe cuvânt? a mormăit Trock. 

- Dacă nu v-aş cunoaşte cât sunteţi de imbecili, aş 
face şi asta, a răspunse fata râzând batjocoritor. Totuşi, 
dacă şi Cari îmi dă cuvântul că aveţi banii... în aşa fel 
încât să fie utilizaţi imediat, atunci vă cred. 


29 


Pible şi Trock au lăsat impresia că se simt ofensaţi. 
Printre gene, Miranda îl privea pe rus. Numai Bluber 
părea că nu a simţit înţepătura cuvintelor Florei, ci 
dimpotrivă, cu cât era insultat mai mult, cu atât părea că 
este mai încântat. 

Aşa era firea lui: faţă de cei care îl tratau cu respect şi 
consideraţie, devenea imediat arogant; dar lingea mâna 
aceluia care l-ar fi izbit. 

Dintre toţi, numai Kraski a rămas imperturbabil, cu un 
zâmbet de satisfacţie pe buze; zâmbet care făcea să 
fiarbă sângele spaniolului. 

- Bluber are banii necesari, Flora, a zis el. Am 
contribuit fiecare cu partea care ni se cuvine. Am 
hotărât, însă, ca Bluber să fie casierul, ştiind că el nu va 
împrăştia banii cu uşurinţă. Am mai plănuit că o să 
plecăm din Londra în grupuri de câte doi. 

În acel moment a scos din buzunar o hartă, pe care a 
întins-o în fata celorlalţi. Indicându-le un punct marcat cu 
litera X. 

- Acesta este locul unde ne vom întâlni şi de unde vom 
echipa expediţia noastră. Mai întâi pleacă Bluber şi 
Miranda: după aceea Trock şi Pible: iar când vom ajunge 
acolo şi noi doi. Lotul va fi gata să pornim în interior, 
unde vom stabili un loc permanent, la o anumită distantă 
de drumul obişnuit, dar cât mai aproape de ţinta noastră. 
Miranda, a continuat rusul. Işi va păstra barba până în 
ultimul moment al plecării noastre în călătoria din 
interior. După câte ştiu, îşi cunoaşte foarte bine rolul pe 
care va trebui să-l joace şi poate să fie întruchiparea 
perfectă a originalului. Totuşi, neavând decât negri 
ignoranţi şi fiarele din junglă, nu cred că va avea nevoie 
de un talent artistic deosebit. 

Ultimele două cuvinte ale lui Kraski, în care se simţea 
o notă sarcastică, au făcut ca ochii negri ai spaniolului să 
arunce flăcări de furie. 


30 


- După câte văd. A început Miranda, cu o voce 
domoală, dar apăsată, tu şi d-ra Hawkes veţi merge 
singuri până la X. 

- Exact, a răspuns rusul Ai ceva de obiectat. 

Spaniolul s-a ridicat de jumătate şi s-a aplecat 
ameninţător spre rus. Fata, care şedea lângă el, l-a prins 
imediat de haină. 

- Linişte, a zis ea. Trăgându-l înapoi în scaun. V-aţi 
certat destul până acum şi dacă mai continuaţi, cu vă las 
pe toţi şi-mi aleg alţi camarazi mai paşnici. 

- Da, a exclamat Pible supărat, ajunge acum... iată-ne 
aici şi gata! 

- John are dreptate, a mormăit Trock cu vocea lui de 
bas şi sunt gata să-l susţin Şi Flora are dreptate şi sunt 
gata s-o susţin. lar, dacă mai începeţi, să fiu al dracului, 
dacă nu vă pocnesc pe amândoi, a sfârşit el privind 
ameninţător când spre Kraski, când spre spaniol. 

- Lasă, lasă, a încercat Bluber să facă pace, mai bine 
să dăm mâna deja cu toţii, ce trebuie supărare? 

- Bravo! a zis Pible. Bine-ai spus. Dă-i mâna, Esteban! 
Haide, Cari, isprăveşte şi tu odată! Cum o să pornim la 
drum certaţi? Suntem aici şi gata! 

Rusul, simțindu-se sigur de Flora şi fiind în toane de 
generozitate, i-a întins mâna spaniolului peste masă. 
Esteban, însă, a ezitat un moment. 

- Haide, omule, dă mâna, a mormăit Trock: ori poate 
vrei să te întorci cu „extra” la cinematograf? Noi ne 
găsim uşor unul cu altul cu care să împărţim banii 
înfăţişarea  posomorâtă a  spaniolului s-a luminat, 
deodată, de un zâmbet plăcut, a strâns, în cele din urmă 
mâna lui Kraski. 

- Eu sunt irascibil din principiu, dar nu sunt rău, a 
explicat el. D-ra Hawkes are dreptate: trebuie să fim 
prieteni. Deci, noroc, Kraski! 

- Bine, a zis rusul şi mie îmi pare rău că te-am jignit. 


31 


A omis însă faptul că spaniolul era actor, aşa că, dacă 
ar fi avut puterea să privească în sufletul acestuia, cu 
siguranţă că s-ar fi cutremurat. 

- Şi acum suntem deja prieteni vechi, a adăugat şi 
Bluber, frecându-şi palmele. Şi pentru ce, mă rog, să nu 
începem ca să isprăvim odată? Domnişoara Flora ne va 
da harta cu toate explicaţiile. Nu am dreptate, mă rog? 

- Te rog, dă-mi un creion, Cari, a cerut fata. 

Cari a scos din buzunar un creion şi i l-a dat fetei. Eaa 
căutat pe hartă un punct în jurul căruia a trasat un 
cerculeţ. 

- Aici este, a zis ea. Când vom ajunge aici, vă voi da şi 
ultimele lămuriri necesare Până atunci nu vă mai pot 
spune nimic. 

Bluber şi-a ridicat mâinile. 

- O! D-ră Flora, ce gândeşti matale, să cheltuim două 
mii de lire sterline deja pentru piele de la urs în pădure? 
O, vai, numai asta să nu crezi deja! Trebuie să vedem şi 
noi, trebuie să ştim şi noi, parale eşti greu de găsit în 
ziua de azi. 

- Da, a confirmat ideea şi Pible, dând cu pumnul în 
masă. Aşa este, iată-ne aici şi gata! 

Fata se ridică de pe scaun. 

- Foarte bine, a zis ea dând din umeri, dacă vă gândiţi 
numai la aşa ceva, putem foarte bine să încheiem 
relaţiile de amiciţie încă de pe acum. 

- Aşteaptă, mă rog, aşteaptă puţintel deja, a strigat 
Bluber, ridicându-se şi el repede în picioare. Nu te 
aprinde domnişoară. Nu vezi mata unde am ajuns? Două 
mii de lire sunt parale şi pentru ce să le stricăm 
degeaba? 

- Eu nu vă cer să le cheltuiţi zadarnic, a răspuns fata 
cu îndrăzneală. Însă tot ce vă cer este să aveţi încredere 
în mine, pentru că sunt singura dintre noi toţi în care se 
poate avea încredere. Dacă vă dezleg acum toate 


32 


misterele acestei afaceri, nimic nu v-ar împiedica să vă 
duceţi acolo fără mine şi tocmai asta nu vreau să se 
întâmple. 

- Noi nu suntem ticăloşi, d-ră Flora, nici un minut deja 
nu ne-am gândit să te înşelăm. 

- Dar nici îngeri nu sunteţi, Bluber, a replicat fata Dacă 
vreţi să mergem înainte cu această afacere, trebuie să 
faceţi cum zic eu Am să fiu prezentă şi la sfârşit, ca să 
văd că mi se dă ceea ce mi se cuvine. Până acum aţi 
avut toată încrederea în mine că ştiu ce fac şi unde 
merg, aşa că mai puteţi să vă păstraţi părerea şi până 
ajungem acolo. Ar trebui să gândiţi numai: la ce mi-ar 
folosi mie să vă târăsc prin jungla Africii şi să sufăr atâta 
trudă, dacă nu sunt în stare să predau marfa, ca să zic 
aşa? Pe de altă parte, nu sunt nici atât de proastă, să-mi 
închipui că am să scap uşor de nişte bandiți ca voi, dacă 
aş căuta să vă înşel. Atâta timp cât sunt cinstită faţă de 
voi, ştiu că sunt în siguranţă, pentru că ori Cari, ori 
Esteban mă va ocroti. Ne-am înţeles? 

- Ce zici tu, John? Dar tu, Dick? a întrebat Bluber, 
adresându-se pe rând celor doi boxeri. Nu mai întreb pe 
Cari nimic. El crede la fel cu domnişoara Flora; am 
dreptate sau nu am deja? 

- Eu, a specificat, Trock, nu am avut încredere prea 
mare în nimeni până acum, dar mă văd silit să simt asta 
faţă de domnişoara Flora. 

- Tot aşa şi eu, a zis şi Pible. Să ştii, Flora, că dacă 
încerci să ne trădezi cumva. Uite... şi Pible a făcut cu 
mâna un gest semnificativ, trecând-o peste beregata lui). 

- Asta o ştiu. John. A aprobat fata zâmbind. Ştiu că eşti 
capabil să înjunghii pe cineva şi pentru două lire, nu 
numai pentru două mii. Văd însă că sunteţi de acord cu 
planurile mele. Dar tu, Cari? 

- Şi eu, a răspuns rusul. Ce zic ceilalţi e sfânt pentru 
mine. 


33 


Şi astfel micul grup de conspiratori a continuat să 
converseze pe marginea planurilor lor. Le despicau până 
la cel mai mic amănunt de care aveau nevoie până să 
ajungă la punctul O pe care fata l-a însemnat pe hartă. 


CAPITOLUL IV - Urmele misterioase. 


Când Jal-bal-ja, leul de aur, a ajuns la vârsta de doi ani, 
a devenit un animal rar, cum familia de Greystoke nu a 
mai văzut niciodată din specia lui. 

În mărime şi forţă, era cu mult mai presus decât ar fi 
putut ajunge un leu în floarea vârstei. Conformaţia lui era 
superbă, capul lui mare. Coama mare şi bogată îi dădea 
înfăţişarea unui matur: în timp ce, în inteligenţă îi 
întrecea pe oricare din fraţii lui crescuţi în junglă. 

Jad-bal-ja era un izvor nesfârşit de mândrie şi deliciu 
pentru Tarzan. Care i-a acordat o mare atenţie în 
evoluţie, folosindu-şi toată iscusinţa pentru a dezvolta 
până la suprem toate foiţele latente ale animalului. 

Leul nu mai dormea acum la piciorul patului stăpânului 
său, ci într-o cuşcă rezistentă, construită special pentru 
el în spatele locuinţei lui Tarzan. Aceasta, pentru că 
nimeni altul nu ar fi ştiut mai bine ca Tarzan că un leu, 
oriunde ar fi şi oriunde ar fi crescut, rămâne tot un 
carnivor sălbatic. 

Într-adevăr, în primul an i s-a dat voie să alerge în 
toate direcţiile prin curte şi prin casă. Dar după aceea nu 
mai mergea nicăieri decât însoţit de Tarzan. Adeseori 
mergeau la vânătoare prin câmpie, prin crânguri ori prin 
junglă. 

Într-un fel oarecare, leul era tot atât de familiarizat cu 
Jane şi cu Korak şi nici unul din ei trei nu se temea, dar 
nici nu se prea aveau încredere în el: faţă de Tarzan 
arăta, însă, o afecţiune rară. 

Pe negrii care slujeau locuinţa lui Tarzan îi tolera şi 
niciodată nu a încercat să-i supere cu ceva, mai ales 


34 


după ce Tarzan i-a demonstrat, încă de când era mic, ce 
pedeapsă aspră îl aşteaptă dacă va năvăli vreodată prin 
grajd sau prin curtea păsărilor. 

Poate şi faptul că nu a fost înfometat niciodată a 
contribuit la impunerea leului de a respecta averea 
moşiei. 

Se părea că fiara se înţelegea perfect cu stăpânul ei. 
Totuşi, este greu de acceptat ideea că leul ar fi înţeles 
cuvintele pe care Tarzan i le adresa dar, oricum ar fi fost, 
facilitatea cu care-i comunica leului dorinţele sale era un 
miracol. 

Supunerea de care se bucura Tarzan din partea 
locului, supunere pe care i-a cucerit-o acestuia 
combinând afecțiunea cu metodele drastice, a devenit 
acum, la maturizare, a doua natură a fiarei. 

La o simplă comandă a lui Tarzan, s-ar fi dus la 
distanţe cât mai mari să ucidă şi să aducă de acolo o 
antilopă sau o zebră şi să o depună la picioarele lui, fără 
să se atingă de carnea vânatului Uneori chiar, a prins 
animale vii fără să le facă nici cel mai mic rău. 

Lată ce a devenit după doi ani Jad-bal-ja, Leul de aur, 
care cutreiera jungla primitivă a Africii în tovărăşia 
dumnezeiescului său stăpân. 

Tocmai în timpul acela a început să ajungă până la 
urechile lui Tarzan zvonuri despre constituirea unei 
formaţii de pradă spre sud şi apus de la moşiile sale: 
erau poveşti fioroase despre hoţi de fildeş, furturi de robi 
şi torturi aplicate indigenilor, cum nu mai au mai fost prin 
locurile acelea, încă din timpul şeicului Amor-Ben-Katur. 

Pe lângă aceasta, a mai auzit şi alte poveşti care l-au 
determinat să-şi încrunte nedumerit sprâncenele; după 
aceea a trecut o lună de zile fără să mai audă ceva în 
acest sens. 

Războiul a redus resursele familiei Greystoke la un 
venit minor. Ei au oferit tot ce puteau pentru cauza 


35 


aliaţilor, apoi puţinul care le-a mai rămas l-au epuizat 
pentru refacerea moşiilor din Africa. 

- Mi se pare, draga mea Jane, a început el să spună 
într-o seară soţiei sale, că trebuie să fac încă un drum 
până la Opar. 

- Numai când mă gândesc, mă îngrozesc, a răspuns 
ea. Nu vreau să mergi. Ai fost de două ori acolo şi abia ai 
reuşit să scapi cu viaţă. A treia oară poate că soarta nu 
îţi va mai surâde cu atât de mult noroc. Avem destul, 
John, ca să trăim fericiţi aici şi în deplin confort. Pentru ce 
să pui aceste lucruri în primejdie..., lucruri care sunt mai 
presus de orice avere, numai pentru câţiva pumni de aur 
pe care ai putea să-i aduci de acolo? 

- Nu este nici o primejdie, Jane, a încercat el să o 
convingă. Ultima dată am fost urmărit de Werper şi 
puteau să-mi rămână acolo oasele din cauza lui şi a 
cutremurului de pământ. Dar acum nu mai poate exista o 
asemenea împrejurare care să mă împiedice. 

- John, nu vreau să mergi singur, l-a rugat ea. De ce 
nu-l iei cu tine şi pe Korak? 

- Nu-l iau, a refuzat Tarzan categoric. Korak rămâne 
aici cu tine! De fapt, absenţele mele îndelungate de aici 
sunt mai primejdioase pentru tine, decât pentru mine. 
Am să iau cincizeci de Waziri, care să-mi aducă aurul şi 
voi putea aduce destul aur ca să ne ajungă multă vreme. 

- Dar de ce nu vrei atunci să te însoţească Jad-bal-ja? 
a întrebat Jane nedumerită. 

-E mai bine să rămână aici. Korak poate să-l 
îngrijească şi poate să-l ia din când în când la vânătoare. 
Nu vreau să am prea multă povară, ca să pot parcurge 
distanţa cât mai repede. Leii nu sunt prea rezistenți la 
drumuri lungi, mai ales pe căldură, aşa că nici Jad-bal-ja 
nu cred că ar putea să suporte călătoriile noastre. 

Într-o dimineaţă, Tarzan a pornit din nou spre Opar, 
însoţit de cincizeci de Waziri puternici, crema 


36 


războinicilor din tribul care l-a adoptat pe Tarzan ca şef. 

De pe terasa locuinţei sale, Jane şi Korak le făceau 
semne disperate cu mâna luându-şi rămas bun de la ei în 
timp ce, în spatele clădirii, s-a auzit răcnetul tunător a lui 
Jad-bal-ja. 

Ecoul vocii puternice a Leului de aur i-a urmărit până 
departe, în câmpie, stingându-se încet pe măsură ce 
înaintau, ca în cele din urmă să nu se mai audă deloc. 

Tarzan înainta destul de repede, cu toate că viteza 
pasului său trebuia adaptată după mersul celui mai încet 
negru. Opar se afla la o distanţă de douăzeci de zile de 
drum parcurs de oameni fără sarcini La întoarcere, 
încărcaţi cum aveau să fie cu sacii de aur, desigur că ar fi 
înaintat mai greu. Tarzan a apreciat că-i vor trebui două 
luni pentru realizarea acestei misiuni. 

Caravana se compunea numai din războinici încercaţi, 
obişnuiţi cu oboseala drumurilor lungi, aşa că putea să 
înainteze repede. 

Nu au luat cu ei nici un fel de provizii, deoarece toţi 
erau vânători bum. Pentru că treceau printr-un ţinut 
bogat în vânat, nu aveau nevoie să se încarce cu poveri 
grele, cum fac vânătorii albi în Africa. 

Ca adăpost peste noapte, le era de suficientă o colibă 
de mărăcini şi grămezi de frunze. lar săgețile şi suliţele 
lor, precum şi îndemânarea marelui lor şef alb, îi 
asigurau că nu vor rămâne flămânzi sub nici o formă. 

Cu oamenii aleşi pe care i-a luat cu el. Tarzan s-a 
aşteptat să facă drumul până la Opar în douăzeci şi una 
de zile, cu toate că, dacă ar fi călătorit singur până acolo, 
ar fi făcut drumul în mai puţin de jumătate de vreme, 
pentru că, atunci când el dorea să meargă repede, zbura 
prin junglă, cu aceeaşi siguranţă ziua ori noaptea şi fără 
să manifeste semne de oboseală. 

După trei săptămâni de drum, Tarzan, aflându-se la 
vânătoare, la o oarecare distanţă în faţa negrilor, a găsit 


37 


un cerb mort. Între coarnele căruia era înfiptă o săgeată 
ce la capătul din afară avea ataşate două pene. 

Era clar că Bara a fost rănit la o anumită distanţă de 
locul unde a căzut, pentru că locul unde era înfiptă 
săgeata arăta limpede că lovitura nu ar fi putut produce 
o moarte grabnică. 

Dar ceea ce a atras atenţia lui Tarzan în mod deosebit, 
mai înainte de a se apropia spre a face o examinare mai 
amănunţită, a fost forma ciudată a săgeţii. 

Când a scos-o din rană. A realizat imediat de unde 
provenea ca şi l-a cuprins senzaţia de uimire ce ne-ar 
cuprinde pe noi când am cădea de exemplu, pe străzile 
unui oraş mare, un grup de negri africani... Săgeata era 
una dintre acele săgeți care se vând cu grămada în 
magazinele de mărfuri sportive tuturor amatorilor, în 
orice oraş mort. 

Nimic nu ar fi putut să fie mai inoportun în inima Africii 
sălbatice decât această jucărie infantilă. Totuşi, săgeata 
a avut afectul dorit, fapt pe care îl demonstra din plin 
corpul cerbului ucis, cu toate că Tarzan a văzut de la 
început că arcul care a trimis această săgeată a fost 
utilizat de o fiinţă lipsită total de experienţă. Această 
imagine i-a stârnit cu adevărat curiozitatea, dar obişnuita 
lui prudentă nu l-a părăsit. 

Pentru ca cineva să poată trăi mai multă vreme în 
junglă, trebuie să îi cunoască profunzimile şi capriciile 
acesteia. Astfel, el nu trebuie să omită nici o întâmplare 
sau împrejurare inexplicabilă. 

De aceea Tarzan a pornit pe urmele lăsate de Bara, cu 
scopul de a se asigura, pe cât îi era cu putinţă, asupra 
identităţii aceluia care a ucis cerbul. 

l-a fost uşor să urmărească dâra de sânge trasată de 
cerb în timp ce fugea apropiindu-se de moarte. Totuşi. 
Tarzan se întreba de ce oare vânătorul nu îşi urmărise 
până atunci vânatul, deoarece Bara era ucis de cel puţin 


38 


douăzeci şi patru de ore. 

Distanţa parcursă de cerb, după ce a fost rănit, era 
destul de mare. Aşa că nu a mai rămas mult până la 
apusul soarelui, când Tarzan a găsit primele indicii ale 
ucigaşului animalului, erau urme de picior. Tarzan era la 
fel de nedumerit în privinţa lor, ca şi în cea a săgeţii. 

După ce le-a examinat cu multă atenţie, s-a aplecat să 
le miroase. 

De necrezut! Cu neputinţă chiar, dacă nu le-ar fi văzut 
cu ochii... pentru că erau urme de picior gol, lăsate de un 
om alb şi după toate aparențele, de un om cu statură 
înaltă, probabil tot atât de înaltă ca şi cea a lui Tarzan. 

Privind un timp îndelungat urmele străinului misterios, 
Tarzan şi-a trecut mâna prin păr, era nedumerit, urmele 
reprezentând în continuare un mister. 

Cine era albul care umbla desculţ pe teritoriul lui 
Tarzan? Cine era acela care-i ucidea vânatul cu săgeți de 
lux de la vreun club de arcaşi din Europa? 

Era imposibil să existe pe acolo un astfel de om. 
Totuşi, Tarzan şi-a amintit şi de zvonurile vagi care au 
ajuns până la el cu câteva săptămâni înainte. 

Hotărât să descopere şi acest mister, a pornit după 
urma străinului: o urmă fără rost, care ducea când într-o 
parte, când în alta prin junglă şi. După toate aparențele. 
fără nici o ţintă. Acest fapt demonstra că vânătorul era 
lipsit de experienţă. 

Noaptea s-a lăsat înainte ca el să fi putut dezlega 
marea taină pe care o ascundeau urmele. Astfel şi-a 
întors paşii şi a pornit înapoi spre tabără, străbătând 
întunericul junglei. 

Ştia bine că Waziri îl aşteptau să vină cu carne. Şi nu 
avea intenţia să le înşele aşteptările. Simţea că în 
împrejurimi mai sunt şi alte carnivore care vânau în 
noaptea aceea. 

Mai întâi tuşea surdă a unui leu l-a avertizat despre 


39 


aceasta, apoi de la o oarecare distanţă a auzit şi urletul 
profund al altuia. 

Dar ce importanţă avea pentru Tarzan faptul că mai 
vânau şi alţii? Jungla era mare, iar, pe de altă parte, nu 
ar fi fost pentru prima dată când trebuia să îşi măsoare 
forţele, isteţimea şi agilitatea cu alţi vânători din jungla 
sa sălbatică,... fie ei fiare, fie oameni. 

In curând Tarzan a ucis şi a smuls chiar o antilopă de 
sub nasul unui leu înfuriat şi foarte dezamăgit: era o 
antilopă grasă, pe care Numa a preferat-o pentru cina sa. 

Aruncându-şi vânatul pe umăr în momentul în care leul 
a răcnit şi a sărit să atace, Tarzan s-a urcat pe crengile 
de jos ale unui copac şi râzând în faţa fiarei care 
spumega de furie, a dispărut în întunericul nopţii. 

A găsit tabăra cu uşurinţă, precum şi pe Wazirii săi 
care îl aşteptau flămânzi, dar a căror credinţă în el era 
atât de mare, încât nu s-au îndoit nici o clipă că nu seva 
întoarce cu carne. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, el a pornit din nou spre 
Opar. Dar a ordonat Wazirilor să-şi continue drumul cât 
mai mult posibil într-o linie dreaptă; iar el s-a despărţit 
de ei, ca să poată continua cercetările începute cu privire 
la fiinţa misterioasă din junglă. 

Ajungând iar la locul unde întunericul nopţii l-a silit cu 
o zi înainte să-şi întrerupă cercetările, a pornit pe urmele 
străinului. 

Nu a trebuit să meargă mult până să se împiedice de 
un alt semn care să dovedească prezenţa acestei fiinţe 
străine, întins în faţa lui, pe cărare, zăcea corpul unei 
maimuțe uriaşe, una din tribul marilor antropoizi printre 
care a fost crescut Tarzan. 

In abdomenul gros al acestei Mangani, era înfiptă o 
altă săgeata aparţinând lumii civilizate. Ochii lui Tarzan 
s-au îngustat, iar fruntea i s-a încreţit. Cine era acesta 
care îndrăznea să invadeze sacrele ţinuturi rezervate 


40 


pentru sine şi să ucidă cu atâta răutate pe cei din 
poporul lui? 

Din gâtul lui Tarzan a ieşit un mărâit surd. Odată cu 
hainele sale, s-a lepădat şi de pojghiţa subţire de 
civilizaţie pe care i-am insuflat-o cei din exteriorul 
junglei. Acum, când privea spre cadavrul vărului său 
păros, Tarzan nu mai era lordul englez, ci fiara din junglă 
în a cărui piept clocotea focul nestins al bănuielii şi al urii 
faţă de om: patimă moştenită de tot ce este născut în 
junglă. 

Opera sângeroasă a omului nemilos era privită de astă 
dată de o fiară Tarzan nu mai simţea acum în sufletul 
său nimic care să scoată în relief legăturile lui de rasă cu 
ucigaşul antropoidului. 

A pornit în sens invers cu direcţia vântului, iar, la o 
jumătate de oră după descoperirea corpului maimuţei, a 
simţit şi mirosul altora de acelaşi neam cu cel ucis. 

Cunoscând timiditatea acestor locuitori îngrozitori ai 
junglei, a pornit spre ei cu multă atenţie, ca nu cumva, 
simțind apropierea lui, să fugă mai înainte ca ei să afle 
cine anume venea spre ei. 

El îi vedea foarte rar, dar ştia că printre ei trebuia să 
fie şi câţiva care îşi mai amintesc de el, cu ajutorul 
cărora ar putea să stabilească oricând relaţii amicale cu 
restul tribului. 

Datorită desişului de vegetaţie, a ales drumul prin 
terasa de mijloc a copacilor, putând în felul acesta să se 
arunce cu toată libertatea din creangă în creangă şi să 
ajungă repede pe marii antropoizi. 

Banda era formată din vreo douăzeci de inşi, ocupați 
cu toţii într-o poiană naturală, în veşnica lor căutare de 
omizi şi gândaci, care formau unul din articolele 
principale ale dietei lor. 

Tarzan s-a oprit pe o creangă mare de unde, fiind 
ascuns de frunzişul des din jurul lui, putea să privească 


41 


neobservat grupul de antropoizi din poiană. Un zâmbet a 
apărut pe figura lui. 

Fiecare acţiune, fiecare mişcare a acestor maimuțe 
mari. Îi reamintea cu nostalgie de anii copilăriei sale, 
când, sub protecţia dragostei materne a Kalei, maimuța, 
cutreiera jungla împreună cu tribul lui Ciuk. 

In tinerii care se jucau nebuneşte în faţa lui, l-a revăzut 
pe Neeta şi pe ceilalţi amici de joacă din vremea aceea, 
care erau acum adulţi, a revăzut toate fiarele acelea 
îngrozitoare de care s-a temut în copilărie, dar pe care i- 
a stăpânit la maturitate. Obiceiurile oamenilor se 
schimbă uneori, dar ale maimuţelor rămân mereu 
aceleaşi. 

L-a privit astfel câteva minute în şir. Cât de mult se vor 
bucura că îl au printre ei de îndată ce se vor convinge de 
identitatea lui! Da, Tarzan era bine cunoscut în lungul şi 
în latul junglei ca cel mai bun prieten şi protector al 
Manganilor. 

Desigur că în primul moment îl vor primi cu mărâituri 
şi cu o atitudine amenințătoare, dar aceasta va fi 
consecinţa faptului că ei nu depind de ochi şi de urechi 
pentru a îi se confirma identitatea cuiva. 

Numai atunci va fi acceptat definitiv drept ceea ce era. 
După ce va intra în poiană, iar maimuţoii tribului îl vor 
ocoli mârâind cu colții rânjiţi şi cu părul zburlit şi când se 
vor apropia destul mult de el, astfel încât nările lor să 
verifice dovezile aduse de ochi şi urechi. 

După aceea, fără îndoială, va domni mare bucurie şi 
înflăcărare câteva minute în şir. Până când, conform 
instinctelor inerente lor, atenţia le va fi atrasă de o 
frunză purtată de vânt, de o omidă sau de un ou de 
pasăre etc., după care vor porni cu toţii spre treburile lor, 
acordându-i şi lui exact aceeaşi atenţie ca oricărui 
membru al tribului Totuşi, nici aceasta nu se va întâmpla, 
decât după ce fiecare individ din trib va veni să-l miroasă 


42 


şi probabil, să-l şi pipăie cu mâinile lor noduroase şi 
aspre. 

Tarzan a scos un sunet prietenesc în semn de salut, iar 
maimuţele au privit în sus. Atunci a ieşit din locul unde a 
stat ascuns imaginea lor oculară. 

- Eu sunt Tarzan, le-a zis el. Acel Tarzan al Manganilor 
care vine cu mare prietenie la poporul său. 

Şi, zicând acestea, a sărit cu uşurinţă pe iarba moale a 
poienii. 

instantaneu, toate urile iadului s-au  dezlănţuit. 
Scoţând răcnete de prevenire, femelele şi-au smuls puii 
în braţe, alergând de partea opusă a poienii. În timp ce 
maimuţoii cu părul zburlit şi mârâind au făcut un cordon 
în faţa lui Tarzan. 

- Haide! Le-a strigat el. Nu mă mai cunoaşteţi? Eu sunt 
Tarzan, prietenul Manganilor, fiul Kalei şi rege peste 
tribul lui Ciuk. 

- Te cunoaştem, a răspuns un maimuţoi mai bătrân. 
Te-am văzut şi alaltăieri când l-ai ucis pe Gob. Pleacă de 
aici. Altfel te ucidem noi pe tine. 

- Nu l-am ucis eu pe Gob, a răspuns Tarzan. Am găsit 
doar cadavrul lui şi îl urmăream pe ucigaş, când m-am 
întâlnit cu voi. 

- Te-am văzut, a repetat maimuţoiul. Pleacă de aici, ori 
te omorâm! Nu mai eşti de acum înainte prietenul 
Manganilor. 

Tarzan a rămas cu sprâncenele încruntate, meditând 
adânc. Era limpede că ele erau convinse că l-au văzut 
ucigând pe unul din camarazii lor. 

Cum se explica aceasta? Cum au ajuns la o asemenea 
convingere? Nu cumva urmele de picioare goale pe care 
le-a urmat el însemnau mai mult decât şi-a închipuit. 

Şi-a ridicat din nou fruntea şi s-a adresat maimuţoilor: 

- Nu sunt eu acela care l-a omorât pe Gob, a insistat 
el. Aproape toţi dintre voi mă cunosc de o viaţă. Ştiţi bine 


43 


că, dacă am ucis vreodată un Mangani, a fost în luptă 
dreaptă, în faţa tuturor, aşa cum se bat ai voştri între ei. 
Mai ştiţi, de asemenea, că dintre toate vietăţile din 
junglă, Manganii sunt cei mai buni prieteni ai mei. lar 
Tarzan este cel mai bun prieten al lor. Aşadar spune-ţi şi 
voi: cum pot să ucid pe unul din propriul meu neam? 

- Noi atâta ştim, a răspuns maimuţoiul, că te-am văzut 
ucigându-l pe Gob. Te-am văzut chiar cu ochii noştri. 
Pleacă de aici cât mai repede, ca să nu te ucidem. 
Tarzan poate fi luptător puternic, dar mai puternic decât 
el sunt maimuţoii din tribul lui Pag. Eu sunt Pag, regele 
tribului. Pleacă, până nu te ucid! 

Tarzan a încercat să-l convingă, dar ei nu au vrut să-l 
mai asculte, atât de convinşi erau că el a fost acela care 
l-a ucis pe Gob. Colegul lor de breaslă. În cele din urmă, 
ca să nu ajungă la o ceartă în care unii din ei ar fi fost 
inevitabil ucişi, s-a îndepărtat, cuprins de o tristeţe 
profundă. 

Totuşi, mai mult ca oricând, era hotărât să-l caute pe 
ucigaşul lui Gob, să poată cere socoteală aceluia care a 
îndrăznit să invadeze domeniile pe care le stăpânea de 
atâta vreme. 

A continuat să meargă după urma acestuia până când, 
la un moment dat, a observat că urmele acelea se 
amestecau cu o mulţime de urme care aparţineau altor 
oameni..., majoritatea fiind a celor negri cu picioarele 
goale: dar printre ei mai erau şi bărbaţi albi, încălţaţi, iar 
o dată văzut şi urmele unei femei, sau poate ale unui 
copil, nu ar fi putut să precizeze exact. Urmele lor 
duceau, după toate aparențele, spre dealurile stâncoase 
care apărau intrarea în valea aridă a Oparului. 

Uitând acum cu totul de misiunea lui iniţială, era 
cuprins numai de dorinţa de a-i determina pe aceşti 
nebuni să-şi justifice în faţa lui adevăratul scop al 
prezenţei în junglă, precum şi a-i aplica ucigaşului lui 


44 


Gob pedeapsa pe care o merita. 

Stăpânit de aceste gânduri, înainta cu viteză pe 
urmele vizibile ale unui grup de oameni destul de mare, 
care nu putea fi mai departe în faţa lui decât cu o 
jumătate de zi de marş, ceea ce însemna că au ajuns 
acum chiar pe culmea de apus a Oparului, dacă aceasta 
ar fi fost ultima lor destinaţie. 

Tarzan, nu-şi putea închipui nicidecum ca ei să fi avut 
în vedere şi alte scopuri; aurul, de exemplu. 

El a păstrat cu multă înţelepciune secretul poziţiei 
unde se afla Oparul. Pe cât putea şti, nici o altă persoană 
de rasă albă. In afară de Jane, soţia lui şi de Korak. Fiul 
său, nu ştia unde se află situată cetatea uitată de lume a 
vechilor atlantidieni. 

Se întrebă cu drept cuvânt: ce i-a atras pe aceşti albi. 
să vină cu un safari aşa de numeros şi atât de departe, 
în ţinuturile sălbatice şi neexplorate care împrejmuiau 
Oparul din toate părţile? 

Acestea erau gândurile care îl obsedau în timp ce 
înainta repede pe urma acelor oameni, urmă care Îl 
conducea direct la Opar. 

S-a făcut întuneric, dar urma era atât de proaspătă, 
încât el a reuşit să o urmeze numai după miros, chiar 
dacă nu vedea întipăriturile făcute pe teren...; aşa că, nu 
după mult timp, a văzut în depărtare, exact în drumul 
său, lumina unui foc. 


CAPITOLUL V - Picâturile fatale. 


Acasă, în urma lui Tarzan, viaţa la fermă continua 
după rutina obişnuită şi anterior plecării stăpânului cu 
cincizeci de Waziri. 

Activitatea muncitorilor şi a argaţilor era, adeseori, 
controlată de Korak, care-şi făcea inspecţiile fie pe jos, 
fie călare, însoţit de Jervis, iar de multe ori mergea 


45 


împreună cu ei şi lady Jane. 

Nici Leul de aur nu era lipsit de importanţă pentru ei. 
Korak îl lua cu el ori de câte ori avea ocazia, legat cu o 
curea solidă, pentru că, într-un fel, nu avea suficientă 
încredere în puterea sa de stăpânire asupra fiarei, iar, 
altfel, se temea ca nu cumva în lipsa stăpânului, Jad-bal- 
ja să pornească razna prin pădure, revenind la instinctele 
de sălbăticie. 

Un astfel de leu, fiind liber în junglă, ar fi fost o mare 
primejdie pentru vieţile omeneşti, deoarece Jad-bal-ja, 
crescut cum a fost numai printre oameni, era lipsit de 
timiditatea faţă de oameni, una dintre trăsăturile 
fundamentale ale temperamentului animalelor sălbatice. 

Korak nu avea nevoie de prea multă imaginaţie ca să- 
şi prevadă exact viitorul. În cazul în care Leul de aur, 
obişnuit să-şi ia hrana de la gâtul unei păpuşi în formă de 
om, ar scăpa de orice constrângere, depinzând numai de 
propriile sale mijloace, în jungla din împrejurimi. 

În cursul primei săptămâni de la plecarea lui Tarzan, a 
sosit la fermă un curier de la Nairobi, cu o telegramă 
pentru lady Greystoke. Anunţând-o că tatăl ei, care se 
afla la Londra, este grav bolnav. 

Mama şi fiul au meditat mult pe marginea acestei 
probleme. Au ajuns la concluzia că vor trece cel puţin 
cinci-şase săptămâni până când se va întoarce Tarzan. 
Chiar dacă ar trimite un curier special după el Jane ar fi 
vrut să-l aştepte, dar cine ştie dacă ar fi ajuns la timp 
lângă tatăl ei. Chiar dacă ar porni imediat la drum, nu ar 
putea spera prea mult că l-ar mai găsi în viaţă. 

Au decis, în cele din urmă. Să plece amândoi imediat 
Korak să o însoţească pe Jane numai până la Nairobi, 
apoi să se întoarcă la moşie, pentru a relua 
supravegherea generală până la întoarcerea tatălui său. 

Dar de la moşia lui Greystoke până la Nairobi este un 
drum destul de lung, aşa că, deşi au trecut trei 


46 


săptămâni de la plecare lui Tarzan, Korak încă nu s-a 
întors. 

Într-una din zile, negrul în grija căruia a fost lăsat Jad- 
bal-ja a uitat din grabă sau din neatenţie să mai pună 
cârligul la portiţa prin care a intrase să măture în cuşca 
leului. 

Leul de aur păşea dintr-o parte în alta prin cuşcă, în 
timp ce negrul mătura de zor Erau prieteni vechi şi 
negrul nu se temea de leu, aşa că de multe ori era chiar 
întors cu spatele spre el. 

Negrul era găsea tocmai în partea opusă a cuştii, când 
Jad-bal-ja s-a oprit un moment în faţa portiţei, a văzut că 
aceasta era întredeschisă, a împins-o cu laba, a deschis- 
o şi a ieşit. Chiar în momentul acela negrul l-a observat şi 
îngrozit de gestul leului, a fugit. 

- Stai, Jad-bal-ja! Stai! a strigat el, după leu. 

Leul de aur a mărit viteza paşilor şi sărind peste gard, 
a pornit exact spre pădure. 

Negrul l-a urmărit agitând mătura deasupra capului şi 
scoțând strigăte disperate, care i-au determinat pe 
camarazii lui să iasă din colibe, însoţindu-l şi ei în fuga 
după leu. 

L-au urmărit cu toţii pe câmpie. Dar încercările lor erau 
tot atât de zadarnice, ca şi cum ar fi vrut să prindă o 
pasăre din zbor. Leul nu reacţiona nici la rugăminţile nici 
la amenințările lor. 

In cele din urmă, l-au văzut pierzându-se în pădurea 
primitivă, unde au intrat şi ei. Dar, cu toate că l-au căutat 
până s-a întunecat, nu au putut să-i dea de urmă. Au fost 
siliţi să se reîntoarcă la fermă descurajaţi cu desăvârşire. 

- Vai, a strigat nefericitul negru care trebuia să 
răspundă de scăparea lui Jad-bal-ja. Ce îmi va spune 
marele Buana? Ce pedeapsă va primi sărmanul de mine 
când Buana va vedea că am lăsat Leul de aur să fugă de 
pe moşia lui? 


47 


- Vei fi alungat de la fermă pentru multă vreme, i-a 
răspunse bătrânul Muwviro. Fără îndoială că vei fi trimis la 
o păşune îndepărtată, spre răsărit, ca să păzeşti vreo 
cireadă, unde vei avea destui lei care să-ţi ţină 
companie, deşi nici unul din ei nu va fi atât de blând ca 
Jad-bal-ja Aceasta nu e nici pe jumătate cât meriţi: dacă 
marele nostru Buana nu ar fi atât de îngăduitor cu noi, ci 
ar fi aşa cum sunt alţii, ai fi biciuit până nu ai mai putea 
sta în picioare şi poate ai şi muri. 

- Sunt bărbat, a răspuns negrul. Sunt războinic şi sunt 
Wazir. Orice pedeapsă mi-ar da marele Buana, o voi 
primi aşa cum trebuie să o primească un bărbat. 

Cam în aceeaşi seară când leul a scăpat de sub 
supravegherea negrului, Tarzan s-a apropiat de tabăra 
acestei caravane străine pe care o urmărea de două zile. 

Fără să fie văzut, s-a oprit în frunzişul unui copac, 
chiar în centrul taberei  necunoscuţilor, tabără 
înconjurată de mărăcini şi luminată flacăra numeroaselor 
focuri de întreţinerea cărora se ocupau negrii. 

Aproape de mijlocul taberei erau ridicate mai multe 
corturi, iar în faţa unuia, la lumina focului, şedeau patru 
oameni albi. Doi erau bărbaţi înalţi, puternici şi la prima 
vedere păreau a fi englezi dintr-o clasă inferioară. Al 
treilea lăsa impresia unui evreu din Germania, scund şi 
gras, al patrulea era un individ înalt, mlădios, frumos, cu 
trăsături regulate şi cu un păr mare, ondulat. 

Acesta din urmă şi germanul erau îmbrăcaţi cu multă 
îngrijire în costume de călătorie pentru Africa centrală, 
dar aşa cum sunt acestea idealizate în cinematografele 
moderne şi amândoi păreau că înainte cu câteva minute 
au ieşit dintr-un bar oarecare. Se vedea bine că tânărul 
nu era de rasă engleză şi Tarzan l-a clasificat imediat ca 
slav. 

Nu mult după ce Tarzan s-a instalat comod într-un 
copac, acela s-a ridicat şi a trecut într-unui din corturile 


48 


din apropiere, din care s-a auzit imediat după aceea, 
sunetul unor voci o discutând în şoaptă. Tarzan nu putea 
să distingă cuvintele, dar, după ton, una din voci 
aparţineau unei femei. 

Ceilalţi trei care au rămas lângă foc şi-au continuat 
convorbirea, lăsând impresia că îşi omoară timpul, când 
subit tăcerea junglei a fost tulburată de răcnetul unui 
leu, chiar în spatele lor, de dincolo de mărăcini. 

Evreul, scoțând un strigăt speriat, a sărit în picioare. 
Atât de repede a făcut mişcarea, încât s-a ridicat chiar cu 
o palmă de la pământ. Apoi, făcând un pas înapoi şi-a 
pierdut echilibrul, s-a împiedicat de scăunelul pe care a 
stat şi a căzut întins la pământ. 

- Ce faci, Adolf? a strigat unul dintre partenerii săi. Mai 
stăpâneşte-te! Dacă mai faci asta încă o dată şi mă 
sperii, îţi sucesc gâtul. lată-ne aici şi gata! 

- Să fiu al naibii dacă evreul acesta nu-i mai rău decât 
leul de afară, a mormăit celălalt. 

Evreul s-a ridicat în picioare. 

- Mein Gott, a strigat el cu voce tremurândă. Am 
crezut că a sărit deja peste gard. Aşa să trăiesc eu; dacă 
scap din asta, nu mă mai prindeţi pe aici nici pentru tot 
aurul din Africa. O, vai! Ce am păţit cu în aste trei luni! O, 
vai! Gewalt! Lei, leoparzi, rinoceri si hipopotami! 

Camarazii săi au râs cu o avalanşă de hohote. 

- Ţi-am spus-o şi eu şi Dick, chiar de la început, ce ne 
aşteaptă aici şi că nu era nevoie să te iei după noi. 

- Dar pentru ce, mă rog, am cumpărat aceste haine? A 
început să se vaite evreul. Mein Gott! Numai costumul 
ăsta mă costă douăzeci de lire sterline, când puteam să- 
mi cumpăr îmbrăcăminte pentru un an de zile cu mai 
puţini bani Şi acum cine îl vede? Numai negrii sălbatici şi 
negrii din pădure. 

- Dacă ai şti cât de prost îţi stă cu el, nu l-ai mai purta, 
l-a ambiţionat unul dintre ei. 


49 


- Şi când te gândeşti cum s-a murdărit de curând. 
Pentru ce mi-a trebuit acest costum? Am venit deja să 
văd teatru aici? Aşa costum trebuie pentru lei şi canibali? 
O, vai! Gewalt! 

Tocmai acest moment a fost ales de Tarzan ca să 
coboare încet din copac, la câţiva paşi de ei, în lumina 
flăcărilor focului. Cei doi englezi au sărit imediat în 
picioare, cuprinşi de spaimă, iar evreul a făcut o mişcare 
ca şi cum ar fi vrut să fugă, dar, îndată ce l-a văzut pe 
Tarzan, groaza de pe figura lui a făcut loc unei expresii 
de uşurare, cu toate că toţi trei au avut impresia că 
Tarzan a coborât direct din cer. 

- Mein Gott, Esteban! a ţipat evreul; pentru ce vii aşa 
de curând înapoi şi pentru ce vii în felul acesta? Crezi că 
noi nu avem nervi deja? 

Tarzan era supărat..., supărat pe aceşti nebuni care au 
îndrăznit să calce fără voia lui în vastele sale moşii, unde 
el a menţinut întotdeauna ordinea şi pacea. 

Când Tarzan era supărat, apărea pe fruntea lui, ca o 
flacără roşie, cicatricea pe care Bolgani, gorila, i-a făcut- 
o cu mulţi ani mai înainte. Când era doar un băiat, ela 
înfruntat această fiară într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, 
Atunci a învăţat pentru prima dată adevărata valoare a 
cuţitului de vânătoare al tatălui său..., cuţit care, de 
atunci, l-a ridicat pe el, dintr-un simplu Tarmangani slab 
şi neputincios, mai presus decât toate fiarele cele mari 
din junglă. 

Ochii lui s-au îngustat, dar vocea îi era calmă şi rece. 
Când s-a adresat străinilor: 

- Cine sunteţi voi, a întrebat el. Care îndrăzniţi să 
invadaţi ţinutul Wazirilor. Pământul lui Tarzan, fără 
permisiunea sa? 

-la lasă palavrele astea. Esteban! A porunci unul 
dintre englezi. Ce dracu cauţi aici şi pentru ce vii singur 
şi atât de curând? Unde sunt cărăuşii şi unde e aurul? 


50 


Tarzan l-a privit un moment în tăcere pe acela care a 
vorbii. 

- Eu sunt Tarzan al maimuţelor, a zis el. Nu ştiu despre 
ce tot vorbeşti. Tot ce ştiu este că am venit în căutarea 
aceluia care l-a ucis pe Gob, maimuța cea mare. Acela 
care l-a ucis şi pe Bara, cerbul, fără voia mea. 

- O, la dracu! a exclamat celălalt englez. Lasă 
mofturile astea, Esteban! Te-ai apucat de glume, dar eu 
nu găsesc nici un haz în ele iată-ne aici şi gata! 

În interiorul cortului, în care a intrat cel de-al patrulea 
bărbat în intervalul cât Tarzan a privit tabăra din copac, 
mai era şi o femeie care, înspăimântată cu desăvârşire. l- 
a prins cu putere de braţ pe cel de lângă ea şi arătându-l 
pe Tarzan, cum stătea în plina lumină a focului, i-a şoptit 
tremurând. 

- Doamne, Carol. Priveşte! 

- Ce s-a întâmplat, Flora? a în întrebat amicul ei. Nu 
văd nimic decât pe Esteban. 

- Nu este Esteban, a şoptit fata. Este însuşi Tarzan, 
lordul de Greystoke!... 

- Ai înnebunit, Flora, a răspuns acesta, nu poate fi el. 

- Şi totuşi, el este, a insistat ea. Îţi închipui cumva că 
nu-l cunosc? N-am servit în casa lui ani întregi? Nu l-am 
văzut aproape în fiecare zi? Îţi închipui că eu nu-l cunosc 
pe Tarzan al maimutelor? Priveşte-i cicatricea aprinsă de 
pe frunte. Am auzit povestea acestei cicatrice şi am mai 
văzut-o o dată aşa ca para focului, când era furios. Şi 
acum este tot ca para focului, sigur este înfuriat. 

- Bine, fie şi Tarzan! Ce ne poate face el? 

- Nu-l cunoşti, de vorbeşti aşa, răspunse fata. Nu-ţi 
poţi închipui ce putere mare are el în ţinuturile acestea. 
Are putere de viaţă şi de moarte asupra a tot ce e 
vietate. Dacă ar şti despre misiunea noastră pe aici, nici 
unul din noi nu ar mai ajunge cu viaţă la coastă. Numai 
faptul că este aici în momentul acesta, mă face să cred 


51 


că a descoperit ceva din scopul nostru, iar, dacă s-a 
întâmplat aceasta, apoi Dumnezeu să ne ajute... în afară 
numai... 

- În afară numai, ce? a întrebat bărbatul. 

Fata a rămas tăcută şi gânditoare câteva clipe. 

- Nu-i decât un mijloc, a zis ea în cele din urmă. De 
omorât nu îndrăznim s-o facem, pentru că negrii lui 
sălbatici ar afla despre aceasta şi atunci nu ne-ar mai 
putea salva nici o putere din lume. Există cu toate 
acestea un mijloc, dar trebuie să lucrăm repede de tot. 

S-a întors în cort şi a căutat un moment într-un săculeţ 
de-al ei, iar după puţin a întins omului o sticluţă, 
conţinând un lichid transparent. 

- leşi de aici şi vorbeşte cu el, împrieteneşte-te cu el, 
minte-l cum ştii mai bine, spune-i orice vrei, promite-i 
orice, numai încearcă să-i devii prieten cât mai repede, 
câştigându-i astfel încrederea, încât să-i poţi oferi cafea. 
El nu bea nici vin. Nici altceva care conţine alcool, dar 
ştiu că-i place cafeaua. L-am servit adeseori în camera 
lui. Noaptea târziu, când se întorcea de la un teatru sau 
serată. Fă-l să bea cafeaua şi atunci vei şti ce să faci cu 
aceasta. 

Tânăra femeie îi arătă sticluta pe care el tot o mai 
ţinea în mână. Kraski dădu din cap afirmativ. 

- Înţeleg, a zis el. 

Şi a ieşit din cort. Dar abia a făcut un pas şi fata l-a 
chemat înapoi. 

- Vezi să nu mă vadă, a spus ea repede. Să nu cumva 
să simtă că sunt aici sau că unul din voi mă cunoaşte. 

Kraski a confirmat din cap şi a plecat. Apropiindu-se de 
cei patru de lângă foc, l-a întâmpinat pe Tarzan cu un 
zâmbet şi cu o vorbă veselă. 

- Bine ai venit! a spus el. Ne pare întotdeauna bine să 
vedem un străin în tabăra noastră. Şezi, te rog! 

Tarzan îl privi pe Kraski cu aceeaşi ochi cu care îi 


52 


privise şi pe ceilalţi. În ochii lui nu a apărut nici o 
scânteie de prietenie prin care ar fi răspuns la 
întâmpinarea rusului. 

- Încercăm să aflu scopul prezenţei voastre aici, a 
răspuns Tarzan cu un ton aspru acestuia, dar văd că 
dumnealor insistă că aş fi cineva care eu nu sunt. Ori 
sunt proşti, ori pungaşi. Voi afla aceasta numaidecât şi 
voi şti ce am de făcut. 

- Nu te supăra, domnule, s-a grăbit Kraski să fie 
împăciuitor. Probabil că e vreo greşeală la mijloc, sunt 
sigur de asta. Dar spune-mi, te rog, cine eşti dumneata? 

- Sunt Tarzan al maimutelor şi sunt pe moşiile mele. 
nici un vânător nu trece prin partea aceasta a Africii fără 
voia mea. Faptul acesta e atât ce cunoscut, încât nu cred 
că voi aţi trecut de la coastă şi aţi ajuns până aici fără să 
fi auzit despre aceasta. Cer o explicaţie şi dacă se poate, 
cât mai repede. 

- A! Dumneavoastră sunteţi Tarzan al maimutelor? Ce 
fericire! a exclamat Kraski. De acum vom fi puşi pe 
drumul adevărat şi vom scăpa din încurcătura în care 
suntem. Ştiţi, domnule, ne-am rătăcit în profunzimea 
acestei păduri şi aceasta datorită ignoranței sau 
necinstei călăuzei noastre, care a dezertat de vreo două 
săptămâni. Desigur că am ştiut despre dv. Cine nu ştie 
despre Tarzan? Dar intenţia noastră nu a fost să trecem 
hotarele teritoriului dv. Noi suntem în căutarea unor 
specii de faună cu mult mai la sud de acest district şi pe 
care prietenul şi stăpânul nostru, dl. Adolf Bluber, le 
adună cu mare cheltuială ca să le prezinte muzeului din 
oraşul său natal din America. Acum desigur că o să fiţi 
bun şi o să ne spuneţi cum să ajungem acolo unde am 
dorit să mergem. 

Pible, Trock şi Bluber au rămas fascinaţi de ideile 
năstruşnice ale lui Kraski, dar acela care a înţeles situaţia 
a fost evreul din Germania. Mintea celorlalţi nu prea 


53 


sclipea de inteligenţă ca să poată pricepe la timp intenţia 
vicleană a rusului. 

- Pentru că deja, a zis Bluber, frecându-şi palmele, 
adevărat este şi tocmai era să spun şi eu deja acelaşi 
lucru. 

Tarzan s-a răsucit spre el. 

- Atunci ce a însemnat toată discuţia aceea despre un 
anume Esteban? Nu aţi rostit voi acest nume când am 
intrat aici? 

- Da a recunoscut, Bluber. E vina lui John. Pe el îl 
cuprinde pofta de glume tocmai atunci când nu trebuie. 
El nu cunoaşte Africa, pentru că nu a mai fost niciodată 
pe aici şi pe toţi indigenii îi numeşte Esteban, crezând 
deja că face glume. Nu aşa, John? 

Dar Bluber nu a aşteptat răspunsul lui John. 

- Vezi, a continuat el, suntem deja pierduţi şi dacă 
dumneata ne scoţi de aici, noi plătim. Plătim cât vrei, 
numai să nu fie prea mult. 

Tarzan nu putea să creadă tot ce i se spunea, dara 
cedat puţin în faţa gesturilor de prietenie ale acestora. 
Poate că în ceea ce aceştia i-au mărturisit exista şi un 
mic sâmbure de adevăr, în sensul că ei ar fi intrat din 
eroare pe teritoriul său, rătăcindu-se. Aceasta o va afla el 
mai târziu de la cărăuşii indigeni, de la care Wazirii lui 
vor stoarce tot adevărul. 

Totuşi, incidentul că a fost considerat tot din eroare 
drept Esteban, i-a intensificat curiozitatea, aşa că dorea 
cu atât mai mult să afle identitatea ucigaşului lui Gob. 

- Mă rog şedeţi, l-a poftit din nou Kraski. Tocmai urma 
să bem cafeaua şi am fi încântați dacă aţi primi şi dv. o 
ceaşcă. Am dori să înţelegeţi că venind aici, nu înseamnă 
că am fost rău intenţionaţi şi de aceea am vrea să ne 
dovedim nevinovăția în modul cel mai onorabil atât dv., 
cât şi acelora care cred că le-am făcut vreun rău. 

Tarzan s-a gândit că, dacă ar servi o cafea în compania 


54 


acestor oameni, nu ar fi nici o dramă. Poate că i-a 
învinovăţit pe nedrept, dar oricum ar fi fost, o ceaşcă de 
cafea nu i-ar fi impus nici o obligaţie prea mare fată de 
ei. 

Flora a avut dreptate în ceea ce i-a spuse lui Kraski: că 
Tarzan al maimuţelor avea o slăbiciune şi aceea era 
pentru o ceaşcă de cafea, pe care nu o refuza cu nici un 
prilej. 

Nu a primit însă scaunul care i s-a oferit, ci s-a aşezat 
ghemuit ca maimuţele, în timp ce flăcările îşi jucau 
luminile pe pielea lui bronzată de arşiţa soarelui, scoțând 
în relief conturul grațios al muşchilor făpturii sale 
dumnezeieşti. 

Muşchii lui nu erau ca aceia ai unui fierar sau ai unui 
luptător de profesie. Erau proporţionaţi după o linie 
simetrică, lăsând impresia că-l întruchipează pe Hercule. 
Aceşti muşchi erau căliţi cu viteză şi agerime, marcând 
ferocitatea, întreaga lui imagine părea a unui semizeu. 

Trock, Pible şi Bluber îl priveau fascinaţi, în timp ce 
Kraski a trecut la alt cort pentru a pregăti cafeaua. 

Până acum cei doi englezi nu s-au trezit încă din starea 
de incertitudine, aşa că Pible se scărpina mereu în ceafa, 
murmurându-şi cuvinte imperceptibile despre ideea lui 
Kraski că noul sosit ar fi Tarzan. 

În sufletul lui, Bluber era cuprins de o groază nespusă. 
Cu inteligenţa lui mai vioaie, a descoperit imediat 
adevărul asupra identităţii acestui om, dar, cum el nu 
ştia nimic despre planul Florei, se simţea distrus numai la 
gândul celor ce li se va întâmpla, dacă Tarzan ar afla 
scopul lor pe acele meleaguri ale Oparului. 

Nu realiza încă prea bine că vieţile lor sunt în 
primejdie... că acela căruia trebuiau să îi dea explicaţii 
era Tarzan, o fiară a junglei, nu John Clayton, lord de 
Greystoke, un nobil englez. 

Sărmanul evreu se gândea mai mult la cele două mii 


55 


de lire sterline pe care trebuia să le piardă aproape de 
sfârşitul expediției lor. Deoarece ştia destul de multe 
despre reputaţia lui Tarzan ca să fie convins că acesta nu 
le va da niciodată: voia să ia cu ei aurul pe care Esteban 
probabil că-l Jefuia chiar în acel moment din depozitele 
Oparului. Bluber era pe punctul de a lăcrima, dar în 
momentul acela a sosit şi Kraski cu cafeaua. Din umbra 
întunecoasă a unui cort, Flora Hawkes privea, cu nervii 
încordaţi la limita supremă, scena din faţa ei. Era 
îngrozită, imaginându-şi posibilitatea de a fi descoperită 
de către fostul ei stăpân, deoarece ea a fost cameristă, 
atât la locuinţa din Londra a familiei Greystoke, cât şi la 
moşia lor din Africa şi ştia bine că dacă lordul Greystoke 
o va vedea, o va recunoaşte imediat. 

Îi era frică de el aici. în jungla sa africană, mai mult 
decât ar fi trebuit să-i fie faţă de adevărata fire a lui 
Tarzan. Această stare profundă de teamă era naturală, 
pentru că se simţea cu conştiinţa încărcată şi se aştepta 
la tot felul de pedepse pentru lipsa ei de fidelitate faţă de 
acela care întotdeauna a tratat-o cu destulă bunătate şi 
consideraţie. 

Visând necontenit la averea fabuloasă a comorii din 
beciurile Oparului, despre care a auzit destule amănunte 
în convorbirile dintre soţii Greystoke, s-a deşteptat în 
pieptul ei o lăcomie firească, iar în mintea ei o dorinţă 
nepotolită de a poseda acea avere. Prin urmare şi-a 
format singură un plan prin care să poată jefui comoara 
constituită dintr-un număr suficient de saci de aur. Care 
să îi ofere independenta pentru tot restul vieţii sale. 
Întreaga desfăşurarea a planului îi aparţinea ei. La 
început, l-a interesat şi pe Kraski. Care la rândul lui a 
intrat în cooperare cu cei doi boxeri şi cu Bluber şi au 
contribuit între ei suma necesară costului expediției. 

Tot Flora a fost cea care a căutat un tip de om care să- 
| poată întruchipa cu succes pe Tarzan în propria sa 


56 


junglă. Pentru aceasta, l-a găsit pe Esteban Miranda, un 
spaniol frumos, puternic, fără nici un scrupul. Abilitatea 
sa artistică, subliniată de machiaj, contribuia la copierea 
perfectă, cel puţin din exterior, a lui Tarzan, cel de care 
se temea cel mai mult. 

Spaniolul nu numai că era puternic şi activ, dar era şi o 
fiinţă cu mult curaj, iar, de şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat 
după metoda lui Tarzan în junglă, nu a pierdut nici un 
prilej ca să-l imite, în orice mod care îi era posibil. 

Bineînţeles că nu ştia nimic despre junglă şi evita orice 
întâlniri personale cu fiarele mai mari din junglă, dar 
vâna animale mai mici, atât cu sulița, cât şi cu săgeata, 
iar restul timpului se străduia să înveţe să folosească 
funia de iarbă, care făcea parte din costumaţia sa. 

Acum însă Flora Hawkes a văzut că toate planurile ei, 
atât de bine întocmite, sunt pe cale dea fi spulberate 
Privindu-i pe oamenii de lângă foc, tremura. Teama care 
o cuprindea în prezenţa lui Tarzan era reală. După câteva 
clipe, toată făptura ei s-a încordat de o convulsie 
nervoasă văzându-l pe Kraski că se apropie de grupul de 
bărbaţi ducându-le ceştile de cafea. 

Rusul a aşezat ceştile jos, undeva în spatele lui Tarzan, 
iar, când le-a umplut, fata din cort l-a văzut turnând într- 
o ceaşcă o parte din conţinutul sticluţei pe care i-a dat-o 
câteva clipe mai înainte. O sudoare rece a apărut pe 
fruntea ei când Kraski a ridicat ceaşca şi i-a oferit-o lui 
Tarzan. 

O va primi el oare? Nu va bănui nimic? Dacă bănuia, 
ce pedeapsă îngrozitoare le va aplica el pentru această 
îndrăzneală? 

L-a văzut pe Kraski dând câte o ceaşcă lui Pible, Trock 
şi Bluber luând una şi pentru el, pe care a ridicat-o în faţa 
lui Tarzan. Fata îi studia pe toţi cum îşi beau cafeaua. 
Însă reacţia care a urmat a slăbit-o cu totul. S-a clătinat 
şi a căzut pe patul ei de campanie, cu faţa îngropată în 


57 


mâini. 
Tarzan a băut şi el din cafea până la ultima picătură. 


CAPITOLUL VI - Moartea la pândă. 


În după amiaza zilei în care Tarzan a descoperit tabăra 
conspiratorilor, un paznic care se alia pe zidul din 
exterior al cetăţii ruinate a Oparului a observat un grup 
de oameni, care coborau în vale de sus, de pe culmile 
stâncilor. 

Singurele persoane străine pe care locuitorii din Opar 
le-au văzut în valea lor în timpul vieţii, cei mai bătrâni 
dintre ei, nu au fost decât Tarzan, Jane Clayton şi Wazirii 
lor negri. Abia în legendele pe jumătate uitate, ale unui 
trecut pierdut în vremuri, mai exista o sugestie uşoară că 
mai au mai fost şi alţi străini să viziteze Oparul. 

Cu toate acestea, din timpuri imemoriale a rămas 
obiceiul de a exista tot timpul un paznic sus pe muchia 
zidului din exteriori. Da, o singură fiinţă strâmbă şi pocită 
era tot ce mai amintea de numeroşii războinici ai 
pierdutei Atlantida. 

Demult, în cursul vremurilor, rasa lor a degenerat şi în 
cele din urmă, prin încrucişări ocazionale cu maimuţele 
mari, bărbații au ajuns să fie fiinţele acelea 
asemănătoare cu fiarele din Oparul de azi. 

Ciudată şi explicabilă a fost natura când a mărginit 
această degenerare numai la bărbat, lăsând femelele 
drepte, bine tăcute şi adeseori, cu trăsături drăguţe, 
chiar frumoase. Această însuşire putea fi atribuită în 
mare parte faptului că fetiţele care se năşteau erau 
distruse imediat dacă posedau caracteristicile unei 
maimute, în timp ce băieţii care posedau calităţi absolut 
umane erau înlăturați. 

De aceea şi păzitorul singuratic, de pe zidul din 


58 


exteriorul cetăţii, era tipul curat al locuitorilor de sex 
bărbătesc din Opar. Un om scurt, noduros, cu părul 
capului şi al bărbii lung şi des, şuviţele părului atârnând 
în jos peste o frunte îngustă. Avea, de asemenea, ochii 
mici, aproape uniţi şi dinţii cu colţi ca de fiară, aceasta 
constituind o dovadă clară a descendenţei lor din 
maimuţă. Avea picioarele scurte şi îndoite în afară - 
mâinile lungi, musculoase ca de maimuţă şi corpul 
acoperit peste tot cu păr. 

În timp ce cu ochii lui răutăcioşi şi injectaţi de sânge 
privea spre grupul de oameni care înainta prin mijlocul 
văii, către Opar. Manifesta o stare de agitaţie marcată 
printr-o respiraţie rapidă şi mâărâituri surde, care îi ieşeau 
aproape imperceptibile din gât. 

Străinii erau prea departe ca să fie recunoscuţi drept 
altceva decât fiinţe omeneşti, iar numărul lor putea fi 
socotit aproximativ între şaizeci şi şaptezeci de inşi. 
Când s-a convins de aceste amănunte, paznicul a 
coborât de pe zid, a traversat spaţiul între zidul acesta şi 
cel din interior şi a pornit în fugă prin piaţa oraşului, până 
la uşa templului, în spatele căruia a dispărut. 

Hagi, marele preot al Oparului, stând la umbra unui 
copac uriaş care mai a mai rămas din ceea ce a fost 
cândva una dintre grădinile splendide ale vechiului 
templu, povestea cu vreo zece preoţi inferiori tolăniţi în 
jurul lui. 

Când paznicul şi-a făcut simțită prezenţa, toţi au sărit 
speriaţi în picioare. El s-a apropiat cu paşi mari de 
marele preot. 

- Hagi! a strigat el. Vin străini spre Opar! Vin de la 
nord-vest şi au intrat în vale, trecând peste stânci. Sunt 
cel puţin vreo cincizeci şi poate chiar mai mulţi. l-am 
văzut bine pe când pândeam pe zidul din exterior, dar nu 
pot să spun mai mult decât că sunt oameni, pentru că 
sunt încă la o mare distanţă. În ţinutul Oparului nu au 


59 


mai venit străini de când a fost printre noi ultima dată 
marele Tarmangani. 

- Sunt multe luni care au trecut de când marele 
Tarmangani, care se numea Tarzan, a fost printre noi, a 
zis Hagi. Ne-a promis că se va întoarce înaintea ploilor să 
vadă, dacă nu i s-a întâmplat vreun rău lui La; dar nu mai 
venit, iar La susţine de atunci că el trebuie să fi murit. Ai 
mai spus cuiva despre ceea ce ai văzut? a întrebat brusc 
Hagi, întorcându-se spre noul sosit. 

- Nu, a venii răspunsul acestuia. 

- Bun! a exclamat Hagi. Haide acum să mergem cu 
toţii sus pe zid şi să vedem cine sunt aceia care 
îndrăznesc să intre în cetatea Opar. Dar să nu iasă un 
cuvânt despre ceea ce ne-a spus Blag. Până când nu 
hotărăsc eu. 

- Cuvântul lui Hagi este lege până vorbeşte La, a 
murmurat un preot. 

Hagi s-a întors cu faţa schimonosită de furie spre acela 
care a vorbit. 

- Eu sunt mare preot în Opar, a mormăit el. Cine 
îndrăzneşte să nu mă asculte? 

- Dar şi La este mare preoteasă, a replicat alt preot, 
iar marea preoteasă este şi regina Oparului. 

- Dar şi marele preot poate sacrifica pe altar, în 
camera mortuară sau a zeului strălucitor, pe oricine vrea 
el, i-a amintit Hagi. 

- Bine Hagi. Vom tăcea, a răspuns preotul cu o voce 
moale. 

- Foarte bine. A mormăit Hagi pornind în fruntea 
grupului de preoţi, trecând prin coridoare şi prin templu, 
spre zidul exterior al cetăţii Opar. 

Acolo au privit un timp spre grupul de oameni care se 
apropia şi care se afla în centrul atenţiei lor. 

Cei care pândeau de pe zid au început să vocifereze în 
limba guturală a maimuţelor mari. Din când în când 


60 


scoteau câte un cuvânt sau o frază dintr-o limbă ciudată 
care, fără îndoială, era vreo formă degenerată a vechii 
limbi din Atlantida. Probabil că aceasta era limba care le- 
a fost transmisă de nenumărate generaţii, de la strămoşii 
lor, acea rasă de oameni, stinsă a căror civilizaţie şi 
oraşe zac adânc îngropate sub valurile necontenit în 
mişcare ale oceanului Atlantic; o rasă al cărui spirit de 
aventură i-a determinat, în vremuri îndepărtate, să 
străbată pădurile până în inima Africii, în căutarea 
aurului şi să clădească aici, în duplicat, una din cetăţile 
lor îndepărtate, măreaţa cetate a Oparului, acum ruine. 

In timp ce Hagi şi camarazii săi îi priveau pe sub 
sprâncene stufoase pe străinii care înaintau cu greu prin 
soarele ecuatorial ale cărui raze loveau cu putere în 
stâncile goale ale acestei văi dezolate, o mică maimuţă îi 
privea prin frunzişul unuia din copacii uriaşi care au 
crescut pe lângă zidul interior al cetăţii. 

Era o maimuţă mică, cu o înfăţişare tristă, dar 
solemnă, însă, ca toţi cei din neamul ei, era copleşită de 
curiozitate. Sub impulsul acestei curiozităţi, a uitat 
pentru un moment de spaima teribilă care i-o insuflau 
bărbaţii din Opar şi a sărit din copac pe zidul exterior, 
ascunzându-se după un bolovan de granit. Aici se simţea 
în destulă siguranţă, nu putea fi văzută, dar era în 
acelaşi timp şi destul de aproape ca să poată auzi tot ce 
vorbeau oparienii. Era o convorbire în limbajul marilor 
maimute, pe care şi ea îl înţelegea. 

Ziua se apropia de sfârşit şi nu mai era mult până să 
înnopteze. Cu toate acestea, grupul de oameni care se 
apropia de Opar nu a ajuns încă până acolo unde feţele 
lor să fie recunoscute. Deodată, un preot dintre mai 
tineri a exclamat agitat. 

- El este, Hagi! Este marele Tarmangani, căruia i se 
zice Tarzan. Uite, eu îl văd foarte bine. Numai el este alb, 
ceilalţi sunt negri. Uitaţi-vă cum îi sileşte la drum, 


61 


împingându-i cu sulița. Ei lasă impresia că le-ar fi frică de 
el şi par a fi foarte obosiţi, dar el îi zoreşte mereu înainte. 

- Eşti sigur? a întrebat Hagi. Eşti tu sigur că e Tarzan? 

- Absolut sigur, a răspuns, precipitat, preotul. 

După puţin timp, alt preot a făcut aceeaşi declaraţie şi 
nu a trecut mult până când străinii au ajuns să fie destul 
de aproape pentru ca însuşi Hagi, a cărui vedere nu era 
atât de bună ca a celor mai tineri, să-l recunoască pe 
Tarzan şi să-şi închipuie că el se înapoia la Opar. 

La gândul acesta, a început să tremure de furie. S-a 
întors deodată spre ceilalţi şi le-a spus: 

- Nu ne trebuie să vină aici. Să nu intre în Opar! 
Grăbiţi-vă şi adunaţi o sută de luptători buni. Le vom ieşi 
înainte şi îi vom întâmpina când vor trece prin zidul 
exterior şi acolo îi vom ucide până la unul. 

- Nu uita de La, a strigat preotul care l-a supărat Hagi 
mai devreme. Mi-aduc aminte foarte bine că La a oferit 
prietenia cetăţii noastre lui Tarzan acum câteva luni, 
când el a scăpat-o de la moarte, de sub colții unui elefant 
înfuriat. 

- Tăcere! a răcnit Hagi. Nu va intra! Îi vom ucide pe 
toţi; nimeni nu trebuie să ştie cine erau, până când nu va 
fi prea târziu. Ai înţeles? Şi să mai ştii că acela care va 
încerca să mi se împotrivească va muri... şi nu va muri 
pe altarul de sacrificiu, ci va fi ucis de mâinile mele, dar 
de murit tot va muri. M-ai auzit? 

Şi, zicând acestea, a întins un deget murdar spre 
preotul care a început să tremure de frică. 

Mânu, maimuța, când a auzit acestea era pe punctul 
de a exploda de agitația în care se zbătea. Ea îl cunoştea 
pe Tarzan, după cum îl cunoşteau toate maimuţele care 
emigrau în lungul şi în latul Africii; îl cunoştea bine, ca 
prieten şi ca protector al lor. Pe bărbaţii din Opar, Mânu 
nu îi considera nici fiare, nici oameni, nici prieteni. Îi 
cunoştea ca pe fiinţe rele şi crude, care mâncau carne de 


62 


maimuţă, aşa că-i ura din tot sufletul. 

Prin urmare, gândul la acest complot care se pregătea 
împotriva lui Tarzan, a început să o frământe puternic. 
Aşa cum fac toate maimuţele când se agită, a început să 
se scarpine în ceafă, la rădăcina cozii, peste burtă. Făcea 
aceste gesturi, într-o încercare extraordinară de a-şi 
pune creierul în funcţie şi să poată înţelege bine ceea ce 
a auzit, iar în acelaşi timp să născocească un plan prin 
care să zădărnicească dorinţa preoţilor şi să-l salveze pe 
Tarzan. 

Maimuţa se schimonosea în toate felurile spre Hagi şi 
semenii lui, dar ei nu bănuiau rostul lor şi nici nu îi 
tulburau aceste strâmbături. Aceasta se datora, probabil, 
faptului că între ei şi maimuţă se afla un bloc mare de 
granit. 

Întâmplarea de faţă era lucrul cel mai important care 
s-a ivit vreodată în viaţa lui Manu. Voia să sară în sus şi 
în jos. 

Voia să danseze, să zgârie, să ţipe şi să-i ocărască pe 
oparieni; dar era ceva care-i spunea lămurit că nu ar fi 
putut câştiga nimic, decât că ei ar arunca o ploaie de 
pietroaie în el, care sigur l-ar fi lovit. 

E drept să spunem că Manu nu este gânditor profund, 
dar în aceste momente s-a întrecut pe el însuşi, reuşind 
să-şi concentreze gândul asupra incidentului de 
căpetenie, în loc să se lase a fi furat de cine ştie ce altă 
împrejurare fără importanţă, cum ar fi o frunză care cade 
din copac sau vreo insectă zbârnâitoare. A lăsat să 
treacă pe lângă el o omidă suculentă, fără să se atingă 
de ea, atât era de preocupat de gândurile sale. 

Astfel, cu puţin înainte de a se întuneca, Hagi a văzut 
o maimuţă dispărând peste muchia zidului exterior, la o 
distanţă estul de mică faţă de locul unde era el ascuns 
împreună cu o sută de luptători ai lui. 

Dar atât de numeroase erau maimuţele care se 


63 


învârteau prin ruinele Oparului, încât Hagi a neglijat 
această întâmplare imediat după ce maimuța i-a dispărut 
din ochi. Nu a avut, deci, cum să o vadă, în întunericul 
serii, înaintând prin vale spre grupul celor care se 
apropiau de cetate. Nu a văzut-o nici când s-a oprit pe 
stânca înaltă din mijlocul văii, cam la doi kilometri de 
cetate. 

Manu, maimuța cea mică, se temea mult să stea 
singură acolo în întuneric, pe vârful stâncii şi arunca tot 
timpul priviri speriate când la dreapta, când la stânga. 

Stânca pe care s-a urcat era într-adevăr înaltă, având 
toate laturile aproape perpendiculare, dar pe alocuri erau 
destule crăpături şi ieşituri, astfel încât Manu să poată 
urca cu uşurinţă până sus de tot. S-a oprit un moment în 
vârf ca să răsufle, după aceea a ocolit puţin şi s-a oprit la 
un punct de unde putea să vadă mai bine în vale. 

Da, uite-l, el era, marele Tarmangani, Tarzan. Care 
venea cu vreo cincizeci de Gomangani! Aceştia aduceau 
cu ei câte două-trei prăjini lungi, pe care acum le legau 
împreună pe pământ, în două linii paralele, unindu-le la 
intervale de câte treizeci-patruzeci de centimetri cu alte 
bucăţi de prăjini mai scurte, cam de jumătate metru, 
formând în felul acesta o scară primitivă, dar destul de 
utilă. 

Micul Manu nu putea să înţeleagă scopul acestei 
lucrări şi nici nu ştia că în creierul fertil al Florei Hawkes 
exista un plan după care, în felul acesta, să se poată 
urca pe malul prăpăstios al stâncii pe culmea căreia era 
intrarea din exterior a comorii din beciurile cetăţii 
Oparului. 

De asemenea, Manu nu avea cum să ştie că acei 
oameni nu voiau nicidecum să intre în oraş şi deci, nu 
era nici o primejdie să cadă victime ale asasinilor ascunşi 
de Hagi lângă zidul exterior. Pentru el primejdia lui 
Tarzan era foarte reală, aşa că, imediat ce a fost cuprins 


64 


de puţin curaj, l-a vestit pe prietenul poporului său 
despre cele ce se pregăteau. 

- Tarzan! a strigat el în limba pe care amândoi o 
cunoşteau. 

Atât albii cât şi negri au privit o clipă în sus, de unde s- 
a auzit vocea maimuţei, apoi şi-au continuat lucrul. 

- Tarzan, nu auzi? Sunt eu, Manu. Am venit să-ţi spun 
să nu te duci în Opar. Hagi şi cu o sută de oameni ai săi 
te aşteaptă la zidul exterior ca să te ucidă. 

Negrii, descoperind că cel care clănţănea de sus de pe 
stânci nu era altul decât o mică maimuţă şi-a continuat 
lucrul, fără să-i mai dea vreo atenţie. De asemenea şi 
albul părea cu totul străin de cuvintele binevoitoare cu 
care maimuța îl avertiza de primejdie. 

Pe Manu nu-l surprindea deloc lipsa de interes pe care 
o manifestau negrii, pentru că ştia că ei nu cunosc limba 
lui; dar nu putea înţelege pentru ce Tarzan nu-i dădea 
nici cea mai mică atenţie. 

A mai repetat de câteva ori numele lui Tarzan. l-a mai 
comunicat de câteva ori avertismentul de primejdie, dar 
cu nu sesiza nici un indiciu că Tarzan l-ar fi auzit sau că l- 
ar fi înţeles. Era stupefiat de rezultatul încercării lui. Ce s- 
a întâmplat, oare, ca să-l determine pe Tarzan să fie atât 
de indiferent faţă de înştiinţările unui prieten vechi? 

În cele din urmă, mica maimuţă a renunţat la orice 
încercare şi a privit înapoi, în direcţia copacului de lângă 
zidul interior al cetăţii Acum era foarte întuneric şi 
tremura numai la gândul că trebuie să străbată valea în 
care ştia că sunt destui duşmani în timpul nopţii. 

S-a scărpinat în ceafă şi-a strâns genunchii sub bărbie, 
încolăcindu-şi braţele în jurul lor şi a rămas în poziţia 
aceasta, tremurând ca un sărman maimuţoi nefericit şi 
speriat. Cu toate acestea, oricât de incomodă era situaţia 
lui sus pe stâncă, totuşi era cu mult mai în siguranţă 
decât în vale, aşa că s-a hotărât să rămână acolo peste 


65 


noapte, ca să nu se mai întoarcă acasă prin întuneric. 

Astfel, Manu a văzut scara completându-se, înălţându- 
se pe faţa stâncii şi sprijinită bine acolo. După ce luna s-a 
ridicat pe cer şi lumina terenul cu razele ei argintii, l-a 
văzut pe Tarzan zorindu-şi oamenii să urce pe scară. 

Până acum nu a avut niciodată prilejul să-l vadă 
purtându-se atât de barbar şi de crud cu negri care Îl 
însoțeau. Ştia cât de feroce poate fi marele Tarmangani 
faţă de vreun inamic oarecare, fie acesta om, fie fiară, 
dar nu l-a văzut niciodată să-i trateze atât de rău pe 
negri, care erau prietenii lui. 

Ei au urcat pe scară unul câte unul, aproape în silă, 
sub insistența suliţei ascuţite pe care albul o mânuia fără 
milă. După ce au ajuns cu toţii pe culme, i-a urmat şi 
Tarzan; iar Manu i-a văzut dispărând cu toţii în inima 
stâncii. 

Nu a trecut mult şi a început să apară unul câte unul, 
de data aceasta având fiecare în mână câte un obiect, 
care lui Manu i s-a părut că seamănă foarte mult cu 
ţevile care suportau blocurile de piatră întrebuințate în 
construcţia clădirilor din Opar l-a văzut ducând aceste 
ţevi până la marginea stâncii şi aruncându-le jos în vale; 
când ultimul negru a venit cu sarcina sa şi a aruncat-o şi 
el în vale, au început să coboare pe scară. De data 
aceasta, Tarzan a fost acela care a pornit primul. După 
ce au ajuns jos, au luat scara, au desfăcut-o în bucăţi, l- 
au aşezai grămadă la baza stâncii, au luat fiecare câte 
două ţevi şi au pornit înapoi pe drumul pe care au venit 
spre dealurile înalte ce mărgineau valea spre apus. 

Manu ar fi fost cu mult mai nedumerit, dacă ar fi fost 
om. Ştia el că obiceiurile oamenilor sunt de multe ori 
foarte ciudate şi adeseori cât se poate de neînţelese şi 
fără rost. 

De exemplu, Gomangani, care nu puteau călători prin 
junglă cu aceeaşi uşurinţă ca şi alte animale de acolo, îşi 


66 


măreau poverile, încărcându-se cu brățări de metal la 
glezne şi la mâini, cu coloane de mărgele şi cu piei de 
animale, ceea ce nu servea, după părerea lui Manu, 
decât să le îngreuneze mersul şi să le complice viaţa. 
Manu, de câte ori se gândea la acest amănunt, se felicita 
că nu e şi el om, plângând în inima lui soarta acestor 
fiinţe atât de simple şi fără judecată. 

Probabil că Manu a dormit un timp. El a crezut, însă, că 
nu a închis ochii decât un moment, iar, când îl deschise 
din nou, s-a luminat bine de ziuă, iar sus, spre culmea 
din apus, a zărit grupul de negri al lui Tarzan dispărând 
în junglă pe panta cealaltă a munţilor. 

Şi-a întors atunci faţa spre Opar, pregătindu-se să 
coboare de pe stâncă, pentru a putea ajunge din nou sub 
scutul copacilor săi. Care creşteau în interiorul cetăţii 
Opar. Mai întâi va face o mică recunoaştere. Ştia foarte 
bine că leopardul putea să fie ascuns pe undeva prin jur. 
De aceea a mers şi Manu până la marginea stâncii de 
unde vedea întreaga vale de la stâncă până la Opar. 

Ajungând acolo, a mai observat ceva care l-a umplut 
de o grijă şi mai mare. Un grup mare, alcătuit din 
locuitorii îngrozitori ai acestei cetăţi, ieşea de după zidul 
exterior al Oparului..., mai bine de o sută la număr, dacă 
Manu ar fi fost în stare să-i numere. 

După toate aparențele, veneau înspre stâncă, iar 
maimuţica s-a oprit acolo, privindu-i cum se apropiau, 
amânându-şi plecarea spre oraş până când drumul se va 
limpezi. 

| s-a părut că oparienii vin după ea. Atât de mare este 
şi orgoliul animalelor de ordine inferioară. Aceasta nu i se 
părea deloc ridicol, chiar dacă era numai o biată 
maimuţă, aşa că s-a ascuns repede după o ieşitură de 
stâncă, din spatele căreia privea foarte atent toate 
mişcările inamicului. 

l-a văzut bine cum se apropiau. Emoţia ei era 


67 


nemărginită, dar nu îi era frică pentru că ştia că, până să 
urce ei pe o parte a stâncii, ea va cobori pe cealaltă 
parte, ajungând la jumătatea drumului până la cetate 
mai înainte ca ei să ştie încotro a mers ea. 

lată-i că se apropiau. Dar nu s-au oprit lângă stâncă. 
De fapt, nici nu s-au apropiat prea mult de ea, ci şi-au 
continuat drumul. Atunci abia a pătruns adevărul în micul 
creier al maimuţei. Hagi şi oamenii lui nu au venit după 
ea, ci au pornit să-l urmărească pe Tarzan ca să-l prindă 
şi să-l ucidă. 

Dacă Manu s-a supărat în seara trecută de indiferența 
pe care i-a arătat-o Tarzan, probabil că până acum a 
uitat cu desăvârşire acest amănunt, deoarece era tot 
atât de agitată ca şi cu o zi mai înainte, când a 
descoperit primejdia care îl ameninţa pe Tarzan. 

La început a crezut că este bine să alerge şi să-l 
avertizeze pe Tarzan, dar temându-se să se aventureze 
atât de departe de copacii protectori ai Oparului şi 
neştiind cum să facă pentru a putea să treacă 
neobservată pe lângă oparieni a rămas pe loc 
nedumerită. 

A stat în felul acesta câteva minute, privind duşmanul 
cu multă atenţie; când văzut că acesta se îndreaptă chiar 
spre locul pe unde a dispărut Tarzan şi trupa lui, nu a 
mai rămas nici o îndoială în capul ei că erau într-adevăr 
porniţi în urmărirea lui. A privit din nou spre Opar. A 
văzut valea liberă, realizând că nimic nu îi împiedica 
drumul până acolo. 

A început atunci să coboare faţa verticală a stâncii şi a 
fugit spre oraş. Acum ar fi greu de spus când şi-a 
formulat ea planul pe care l-a urmat imediat după 
aceasta. Probabil că s-a gândit la toate amănuntele în 
timpul cât stătea sus pe stâncă privind după Hagi, sau 
poate că i-a trecut prin cap în momentul când alerga 
spre Opar. Poate că i-a trecut prin minte, aşa din senin, 


68 


după ce a ajuns în sanctuarul oferit de copacul său. Dar, 
oricum ar fi fost, cert rămâne că La, marea preoteasă, în 
timp ce se îmbăia în compania mai multor preotese, a 
fost speriată, deodată, de ţipetele unei maimute care se 
legăna de o creangă întinsă peste bazin. 

Era o maimuţă mică, gri, cu o figură atât de înţeleaptă 
şi serioasă, încât, dacă cineva ar fi văzut-o şi-ar fi putut 
închipui că soarta tuturor naţiunilor se sprijină pe umerii 
acestei figuri. 

- La, La, tipa maimuța. S-au dus să-l omoare pe 
Tarzan! S-au dus să-l omoare pe Tarzan! 

Când a auzit rostindu-se acest nume, La şi-a încordat 
imediat atenţia. Stând în apă, arunca priviri întrebătoare 
spre mica maimuţă. 

- Ce tot spui, Manu? a întrebat ea. De mult timp 
Tarzan nu mai venit în Opar. Acum nu este aici. Ce tot 
vorbeşti? 

- L-am văzut! a ţipat disperată maimuța. L-am văzut 
aseară cu o mulţime de Gomangani. A venit până la 
stânca mare din mijlocul văii. A urcat cu toţi oamenii lui. 
Pe urmă au intrat cu toţii în inima stâncii, de unde s-au 
întors cu nişte ţevi pe care le-au aruncat în vale. După 
aceea au coborât şi ei, au luat ţevile şi au plecat din vale. 
Priveşte! În direcţia aceea au mers! a mai zis Manu, 
arătând cu mâna spre apus. 

- De unde ştii că a fost Tarzan? a întrebat La. 

- Nu-l cunoaşte Manu pe vărul şi pe prietenul lui? L-am 
văzut cu ochii mei; era chiar el. 

La, regina  Oparului şi-a  încreţit gânditoare 
sprâncenele, în inima ei ardea focul unei mari iubiri pe 
care o avea pentru Tarzan: foc care a fost înăbuşit de 
nevoia măritişului silit cu Hagi, marele preot. Aşa este 
scris în una din legile Oparului: că marea preoteasă a 
zeului strălucitor trebuie să ia de bărbat pe un preot, 
înainte de a trece un număr oarecare de ani după 


69 


consacrarea ei ca regină. 

Luni întregi, La a dorit ca soţul ei să fie Tarzan. Dar 
Tarzan nu o iubea, iar ea şi-a dat seama în cele din urmă 
că el nu o va putea iubi niciodată, aşa că s-a înclinat 
soartei nemiloase ce a aruncat-o în braţele lui Hagi. 

Pentru că a trecut lună după lună fără ca Tarzan să se 
mai înapoieze la Opar. După cum a făgăduit că va face 
spre a vedea că nu s-a întâmplat nici un rău reginei La, a 
ajuns să accepte opinia lui Hagi că Tarzan e mort şi cu 
toate că-l detesta pe Hagi ca întotdeauna, iubirea ei 
pentru Tarzan a devenit, latent, o amintire tristă, 
dureroasă. 

Vestea că el e încă în viaţă şi că a fost atât de aproape 
de ea, nu a făcut decât să-i deschidă din nou rana în 
inimă. 

La început nu a înţeles nimic altceva decât că Tarzan a 
fost în preajma Oparului, dar, după puţin timp, strigătele 
lui Manu au făcut-o să-şi dea seama de primejdia în care 
plutea Tarzan, cu toate că nu ştia în ce consta acea 
primejdie. 

- Şi cine s-a dus să-l omoare pe Tarzan? a întrebat ea 
brusc. 

- Hagi, Hagi! a strigat Manu. El s-a dus cu oameni 
foarte mulţi. Se ţine acum drept pe urma lui Tarzan. 

La nu a mai aşteptat să audă şi alte lămuriri. A ieşit 
repede din bazin, s-a îmbrăcat într-o clipă şi a pornit 
aproape în fugă prin grădină, în interiorul templului. 


CAPITOLUL VII - Trebuie sacrificat. 


Hagi şi cei o sută de inşi îngrozitori ai lui, înarmaţi cu 
ciomege şi cuțite, se furişau pe povârnişul malului de 
dincolo de valea Oparului. Urmând cu multă atenţie 
urmele lăsate de alb şi de însoțitorii lui negri. 


70 


Urmăritorii au observat de sus, de pe muchia zidului 
exterior al Oparului. Că grupul de oameni pe care îl 
urmăreau mergea foarte încet, cu toate că nu înțelegeau 
motivul, pentru că de la o distanţă atât de mare nu 
puteau să vadă şi greutăţile cu care erau încărcaţi negrii. 

De asemenea, Hagi nu intenţiona să-i ajungă în cursul 
zilei. El plănuia un atac deosebit în timpul nopţii. Ştia că 
astfel, datorită numărului mare a celor care îl însoțeau, 
putea să-i biruie cu uşurinţă pe adversarii dormind, 
probabil, nepăsători, în tabăra lor. 

Urmele după care se ţineau se distingeau foarte bine. 
Nu încăpea nici o îndoială, cei urmăriţi coborau încet la 
vale, cu toate că nu erau în faţa urmăritorilor. 

Cu puţin înainte de amiază, Hagi s-a oprit împreună cu 
oamenii săi lângă nişte mărăcini, în mijlocul unei poieni 
din pădure. Din centru se ridica fumul subţire al unui foc, 
care aproape s-a stins. lată, deci, că au ajuns la tabăra 
lui Tarzan. 

Hagi le-a făcut semn camarazilor lui să se oprească şi 
să se ascundă în tufişurile dese şi bine înfrunzite de la 
marginea  poienii. După aceea a trimis un om să 
cerceteze terenul. 

Nu au trecut decât vreo două minute, când acesta s-a 
întors, aducând vestea că tabăra e părăsită, ceea ce l-a 
făcut pe Hagi să pornească din nou la drum cu oamenii 
săi. 

Mai întâi, au intrat toţi în colibă şi examinând-o, au 
încercat să descopere cât de mare ar fi fost trupa ce îl 
însoțea pe Tarzan. 

In timp ce oamenii săi erau ocupați cu această 
operaţie, Hagi a văzut ceva ascuns pe jumătate într-un 
tufiş, tocmai de partea cealaltă a colibei. S-a apropiat cu 
multă atenţie pentru că natura obiectului, cu toate că i-a 
stârnit curiozitatea, nu îl făcea să renunţe cu totul la 
precauţie. Obiectul semăna, într-un fel, cu corpul unui 


71 


om întins la pământ. A luat cu el vreo şase inşi, cu 
măciucile pregătite şi s-a apropiat de el. 

Mare i-a fost uimirea, dar şi satisfacția când a văzut că 
în faţa lui zăcea în nesimţire, Tarzan. 

- Zeul nostru strălucitor şi-a întins mâna departe ca să 
răzbune altarul care i l-a pângărit, a strigat marele preot 
cu ochii aprinşi de focul nebun al unui fanatic. 

Alt preot mai practic din fire sau, poate, mai prudent, a 
îngenunchiat lângă Tarzan, punându-şi o ureche pe inima 
lui. 

- Nu e mort, a şoptit el. Poate că doarme numai. 

- Atunci legaţi-l repede! a ordonat Hagi. 

Într-o clipă Tarzan a fost acoperit de corpurile păroase 
ale acelor oameni îngrozitori, aţâţi câţi aveau loc 
deasupra lui. El însă nu a opus nici o rezistenţă, nu a 
deschis ochii măcar, aşa că, după câteva clipe, mâinile 
lui erau zdravăn legate la spate. 

- Târâţi-l acolo unde poate să-l ajungă ochiul zeului 
nostru strălucitor! a strigat Hagi. 

L-au luat şi l-au târât în centrul poieniţei în plina 
lumină a soarelui, iar Hagi, marele preot, scoţându-şi 
cuțitul de la brâu, l-a ridicat deasupra capului, pentru 
lovitura fatală care era să străpungă pieptul lui Tarzan. 

Personalul religios şi militar al lui Hagi s-a strâns în 
cerc în jurul acestei scene, unii fiind cât mai aproape de 
conducătorul lor. Preoţii păreau neliniştiţi, privindu-i 
alternativ, când pe Tarzan, când pe marele preot. Spre 
soare aruncau priviri furişe, mai ales că-l vedeau acum 
intrând într-un nor mare şi gros. 

Dar, oricare ar fi fost gândurile ce le munceau creierul 
lor aproape sălbatic, numai unul a îndrăznit să le explice 
cu voce tare şi acesta a fost tocmai preotul care cu o zi 
mai înainte se opusese într-un fel propunerii făcute de 
Hagi ca Tarzan să fie ucis. 

- Hagi, a zise el, cine eşti tu să oferi sacrificii zeului 


72 


nostru strălucitor? Acest privilegiu aparţine numai şi 
numai marii noastre preotese şi regine La, care va fi 
desigur foarte supărată când va afla cele ce ai făcut. 

- Tăcere, Dot! s-a răstit Hagi, Eu, Hagi sunt marele 
preot din Opar. Eu, Hagi, sunt soţul reginei La, cuvântul 
meu este şi el lege în Opar. lar, dacă tu vrei să mai rămâi 
preot şi să mai trăieşti, taci! 

- Cuvântul tău nu este lege, a răspuns Dot supărat. 
lar, dacă o superi pe La, marea preoteasă, sau dacă-l 
superi pe zeul nostru strălucitor, poţi fi pedepsit ca 
oricare din noi. Să ştii că, dacă acest sacrificiu este oferit 
de tine şi unul şi altul se vor supăra. 

- Destul! a strigat Hagi. Zeul strălucitor mi-a vorbit şi 
mi-a poruncit ca să sacrific acest profanator de templuri. 

După aceea a îngenuncheat lângă Tarzan, atingându-i 
pieptul cu vârful lamei sale ascuţite şi ridicând cuțitul 
deasupra capului, se pregătea să dea lovitura fatală, în 
pieptul plin de viaţă al omului de lângă el. 

In clipa aceea un nor mare a acoperit faţa soarelui, iar 
împrejurul şi deasupra lor s-a făcut imediat umbră. Un 
murmur s-a ridicat de pe buzele preoţilor din jur. 

- Priviţi, a strigat Dot, zeul strălucitor s-a supărat. Uite 
şi-a întors faţa de la poporul lui Opar. 

Hagi s-a oprit, aruncând o privire sfidătoare şi speriată 
spre norul care întuneca lumina soarelui. După aceea, s- 
a ridicat încet în picioare şi întinzându-şi braţele spre 
zeul care s-a ascuns, a rămas un moment în tăcere şi cu 
atenţia deosebit de încordată. S-a întors spre camarazii 
lui, zicându-le: 

- Preoţi din Opar, zeul strălucitor a vorbit în momentul 
acesta marelui preot, Hagi. El nu este supărat. Ar vrea 
să-mi vorbească numai mie şi să mă înveţe ceea ce 
trebuie să fac. Mi-a spus să vă trimit departe în junglă, 
până când va termina ceea vrea să-mi comunice. După 
aceea vă voi chema înapoi. Plecaţi! 


73 


Cea mai mare parte a preoţilor păreau că au acceptat 
cuvântul lui Hagi. Dar Dot cu încă câţiva nu renunţară la 
bănuielile lor şi ezitară să plece. 

- Plecaţi odată! a poruncit Hagi. 

Atât de puternic era infiltrat în ei obiceiul supunerii, 
încât până şi cei care se îndoiau mai mult de adevărul 
cuvântului marelui preot au dispărut în pădure, în urma 
celorlalţi. 

Un zâmbet şiret a fluturat pe faţa crudă a marelui 
preot după ce toţi au dispărut în desişul pădurii. După 
aceea şi-a întors atenţia din nou înspre fiinţa care zăcea 
în nesimţire în fata lui. 

Era evident, însă, prin faptul că privea întruna spre 
cer, că în adâncul inimii sale tot mai exista teama 
inerentă de zeitatea în care a crezut odată. 

El s-a decis să-l ucidă pe Tarzan în timpul cât Dot şi 
ceilalţi preoţi lipseau de acolo. Cu toate acestea, frica ce 
îi stăpânea sufletul fată de zeul lui i-a reţinut mâna, până 
când lumina soarelui ar străluci din nou, asigurându-l în 
felul acesta, după cum credea el, că fapta mârşavă pe 
care avea intenţia să o comită era aprobată şi de 
Dumnezeul lor. 

Norul, care acoperise soarele, era mare şi dens şi 
foarte încet mişcat de vânt. Hagi, tot aşteptând să iasă 
soarele din nor, devenea din ce în ce mai nervos. 

De şase ori consecutiv a ridicat cuțitul ca să dea 
lovitura de graţie, dar de fiecare dată îngrozitoarea 
superstiție care îl stăpânea îl oprea. 

Au trecut cinci minute, zece, cincisprezece, dar soarele 
continua să rămână ascuns în nor. Hagi a observat că 
acesta se apropie de marginea norului, gata să reapară. 
A îngenuncheat repede lângă Tarzan, ridicând cuțitul 
gata să înjunghie în clipa când razele soarelui vor lumina 
din nou poiana în care se aflau. 

Vedea chiar lumina începând să înainteze încet prin 


74 


poiană către el şi în această aşteptare, a început să 
tremure de furia diabolică ce-l cuprinsese, în anticiparea 
momentului suprem când va gusta satisfacția deplină. 

Incă o clipă şi zeul strălucitor va fi de acord cu 
sacrificiul din poiană. Hagi a ridicat cuțitul şi mai sus, 
muşchii i s-au încordat puternic şi mâna i-a pornit în jos. 
În clipa aceea, tăcerea junglei a fost întreruptă de vocea 
unei femei, care semăna mai mult cu un strigăt: 

- Hagi! 

Un singur cuvânt s-a auzit, dar cu acelaşi efect 
surprinzător pe care l-ar fi avut un trăsnet din senin. 

Cuţitul nu şi-a atins ţinta. Marele preot şi-a întors 
privirea în direcţia de unde se auzise glasul şi a văzut-o 
la marginea luminişului pe La, marea preoteasă, iar la 
spatele ei pe Dot cu un grup mare de preoţi. 

- Ce înseamnă asta, Hagi? a întrebat La supărată, 
apropiindu-se rapid de el. 

Marele preot s-a ridicat de jos, foarte întunecat. 

- Zeul strălucitor a cerut viaţa acestui necredincios. 

- Mincinosule! a ripostat La. Zeul strălucitor nu 
comunică cu lumea decât prin intermediul marii 
preotese. De prea multe ori ai încercat să treci peste 
voinţa reginei tale. Află, Hagi, că puterea de viaţă şi de 
moarte pe care o are regina se răsfrânge şi asupra ta la 
fel, ca şi asupra oricui. In decursul vremurilor prin care a 
trecut Opar, legendele noastre ne spun că destui mari 
preoţi au fost sacrificați pe altarul zeului strălucitor. 
Probabil că şi tu vei urma această cale, dacă nu încetezi 
cu pretenţiile tale. Renunţă la vanitatea şi pofta de 
putere, ca, nu cumva să te ducă la pierzanie. 

Hagi şi-a pus cuțitul în teacă şi foarte încruntat, s-a dat 
la o parte, privindu-l încruntat pe Dot. pe umerii căruia 
aruncă eşecul planului. 

In prezenţa reginei sale, preotul s-a ruşinat şi a dovedit 
supunere, dar acei care îl cunoşteau nu se îndoiau câtuşi 


75 


de puţin că el tot mai avea intenţia să-i facă de 
petrecanie lui Tarzan, îndată ce s-ar ar găsi ocazia. 

După legile Oparului. Marea preoteasă şi regină 
trebuia să se căsătorească cu marele preot. La a invocat 
ani întregi nenumărate scuze ca să amâne ceremonia 
care ar fi unit-o cu Hagi. De asemenea, a mai stârnit şi 
antagonismul unei părţi bune din popor prin probele 
amorului ce-l nutrea pentru Tarzan şi deşi a declarat că 
se va mărita cu Hagi, faţă de acesta, nu făcea nici o 
încercare ca să-şi ascundă ura şi scârba. Până unde 
putea să meargă regina în această chestiune, fără a-şi 
lua pedeapsa cuvenită, era o problemă pe care, adeseori 
şi-o puneau aceia care se bucurau de protecţia ei. 

De aceea nu era de mirare ca Hagi să clocească 
gânduri de trădare fată de regina lui. Era unit cu el şi 
Oah, o preoteasă care aspira să ajungă prin această 
trădare în funcţia înaltă ocupată de La. 

Dacă se putea scăpa de La, Hagi avea destulă 
influenţă ca să reuşească s-o înalțe pe Oah la rangul de 
mare preoteasă. 

Mai avea promisiunea ei că îl va lua de soţ, lăsându-l 
să domnească în continuare ca rege, dar, cu toate 
acestea, erau amândoi atât de influenţaţi de temerile 
superstiţioase faţă de zeul strălucitor, încât viaţa marii 
preotese La, a fost până la un punct şi deci până în 
prezent, în destulă siguranţă. Nu trebuia decât o scânteie 
foarte mică pentru a aprinde flăcările trădării ce clocotea 
în jurul ei. 

De fapt. Ea nu a fost decât în dreptul său oprind pe 
marele preot de la executarea sacrificării lui Tarzan. 

Dar soarta şi viaţa ei atârnau foarte mult de 
tratamentul pe care urma să-l acorde în viitor 
prizonierului. Dacă va încerca să-l scape, dacă va arăta 
cumva că dragostea pe care o nutrea pentru el a izbucnit 
din nou, desigur că soarta ei era pecetluită. Chiar şi 


76 


numai pentru faptul că l-ar fi eliberat, ea şi-ar fi luat 
pedeapsa cuvenită. 

Hagi şi ceilalţi o priveau cu atenţie cum se apropia de 
Tarzan .Oprindu-se în picioare lângă el, marea preoteasă 
a privit câteva clipe spre trupul care zăcea inert în faţa 
ei. 

- E mort? a întrebat ea. 

- Nu era mort când ne-a gonit de aici Hagi, a răspuns 
Dot. Dacă e mort acum, este absolut sigur că Hagi l-a 
omorât în lipsa noastră. 

- Nu l-am omorât, i-a asigurat Hagi. Rămâne să o facă 
La, regina noastră, după cum ea singură ne-a spus. 
Ochiul marelui nostru zeu strălucitor te priveşte acum pe 
tine, mare preoteasă de Opar. Cuţitul îl ai la şold, iar 
sacrificiul zace în faţa ta. 

La a simulat că nu aude vorbele lui Hagi şi întorcându- 
se spre Dot, i-a zis: 

- Dacă mai trăieşte, construiți a targă de crengi şi 
duceţi-l înapoi la Opar. 

lată cum Tarzan a ajuns din nou în cetatea coloniei 
africane a vechii Atlantidei. Efectul narcoticului pe care i 
l-a administrat Kraski nu a trecut încă. ci a mai persistat 
câteva ore după ce a fost adus în Opar. 

Era noaptea târziu când el a deschis ochii. Fiind 
întuneric, în primul moment era nedumerit asupra celor 
ce s-au întâmplat cu el şi nu înţelegea tăcerea care îl 
înconjura. Tot ce a putut să afle, orientându-se după 
miros, a fost faptul că era culcat pe un aşternut de 
blănuri şi că nu e rănit deloc, deoarece nu simţea nici o 
durere. 

Prin ceața în care îi era învăluit creierul, a început, 
încetul cu încetul, să se strecoare lumină şi astfel şi-a 
amintit de toate până în clipa în care şi-a pierdut 
cunoştinţa, realizând cursa în care a fost atras. Nu a 
putut, însă, să-şi închipuie cât timp a stat în nesimţire şi 


77 


în ce loc se afla. 

S-a ridicat încet în picioare. Nu simţea nici o durere, o 
ameţeală. A început să pipăie prin întuneric, înaintând cu 
multă atenţie, ţinând o mână întinsă înainte şi cu piciorul 
pipăind podeaua pentru a fi sigur să ce sprijină tot timpul 
pe un loc solid. 

Abia a făcut vreo doi paşi, când orice mişcare de 
înaintare i-a fost oprită de un perete care se înălța în faţa 
lui. 

A pornit pe lângă zid şi după câţiva paşi, a ocolit 
camera, descoperind că nu are decât două ieşiri: o uşă în 
dreapta şi alta în stânga, faţă în faţă. 

In întunericul care domina acolo, nu se putea folosi 
decât de simţul pipăitului şi de cel al mirosului. Aceste 
două simţuri i-au spus de la început că e închis într-o 
încăpere subterană, dar, după ce a dispărut cu totul 
efectul narcoticului, a început să priceapă că mirosul de 
acolo îi era într-un fel cunoscut. Avea o amintire vagă că 
a mai simţit cândva atmosfera aceasta în împrejurări 
foarte ciudate din viaţa lui. 

Nu a trecut mult şi de sus. Din afară, a străbătut prin 
pământ şi piatră urma unui strigăt neînchipuit de straniu. 
A ajuns la urechile lui foarte slab, aproape imperceptibil 
altor urechi mai puţin agere ca ale lui, dar a fost suficient 
ca să-i răscolească cele mai vii amintiri şi odată cu ele 
să-l facă să recunoască şi mirosurile care i s-au părut 
înainte atât de cunoscute. Ştia acum că se află într-unui 
din coridoarele sau peşterile subterane ale Oparului. 

Sus, la suprafaţa pământului, în camera templului, 
marea preoteasă La se zvârcolea fără somn pe un divan. 
Ea cunoştea prea bine atât temperamentul poporului ei, 
cât şi firea trădătoare a marelui preot, Hagi. 

Cunoştea prea bine fanatismul religios ce împingea 
adeseori poporul ei la acte de nebunie religioasă şi ştia 
că Hagi poate foarte uşor să pornească împotriva ei, 


78 


dacă nu îl va sacrifica de data aceasta pe Tarzan, sub 
razele zeului strălucitor. 

Acesta era motivul pentru care La nu putea să 
doarmă. A încercat să găsească o ieşire din dilema în 
care se afla, în sufletul ei neîmpăcându-se cu ideea de a-l 
sacrifica pe Tarzan. 

Cu toate că ea era marea preoteasă a unui cult 
îngrozitor şi regina unei rase de oameni pe jumătate 
bestii, era femeie şi încă o femeie care a iubit numai o 
singură dată, iar dragostea ei întreagă o dăruise fiinţei 
dumnezeieşti care se afla acum din nou în mâinile ei. 

De două ori a scăpat Tarzan de cuțitul sacru, iar ultima 
oară dragostea ei a triumfat şi asupra geloziei şi asupra 
fanatismului; iar La şi-a dat seama că nu poate să pună 
în primejdie viaţa omului pe care l-a iubit, oricât de 
deznădăjduită ar fi acea iubire. 

În noaptea aceasta i s-a înfăţişat o problemă şi simţea 
că este peste puterile ei găsirea unei soluţii. Faptul că s-a 
logodit cu Hagi i-a luat şi ultima rază de speranţă că ar fi 
putut deveni vreodată soţia lui Tarzan. 

Cu toate acestea, era tot atât de hotărâtă să-l scape 
pe Tarzan, ca şi cum ar fost propriul ei logodnic. El i-a 
salvat viaţa de două ori: o dată de furia unui preot care a 
înnebunit şi a doua oară de furia lui Tantor când era în 
„călduri”. De asemenea, ea şi-a dat cuvântul ca atunci 
când Tarzan va mai veni la Opar, să fie primit cu 
prietenie. 

Totuşi, influenţa lui Hagi era mare şi La ştia că această 
influenţă a fost îndreptată din toate puterile împotriva lui 
Tarzan. De faptul acesta s-a convins destul de bine din 
atitudinea preoţilor, chiar din momentul când a pornit să- 
I aducă pe Tarzan la Opar. Precum şi din privirile furioase 
care i le aruncau cu toţii. 

Mai curând sau mai târziu vor avea chiar îndrăzneala 
să o înfrunte. Nu aveau nevoie decât de un simplu 


79 


pretext. La ştia că ei vor găsi în cele din urmă acest 
pretext în atitudinea pe care ea o va manifesta faţă de 
Tarzan. 

A trecut de mult de miezul nopţii, când la uşa camerei 
ei a bătut încet o preoteasă întotdeauna credincioasă şi 
pe care o avea de pază afară, lângă camera ei. 

- Dot vrea să vă vorbească, a şoptit preoteasa. 

-E târziu, a răspuns La, iar bărbaţilor nu le este 
permis să vină în partea aceasta a templului. Cum se 
face că a venit până aici şi care e motivul pentru care a 
trecut peste acest principiu? 

- Spune că vine pentru binele mani preotese care se 
găseşte într-o primejdie, a răspuns fata. 

- Să intre atunci! a zise La. lar tu, dacă ţii la viaţă, ai 
grijă şi nu spune nimănui despre aceasta. 

- Am să fiu tăcută ca piatra din care e zidit altarul, a 
răspuns fata ieşind. 

După câteva clipe s-a întors aducându-l pe Dot, care s- 
a oprit la câţiva paşi de marea preoteasă, făcând o 
plecăciune adâncă. La a făcut fetei un semn şi aceasta a 
părăsit camera. 

- Vorbeşte, Dot! a poruncit La. 

- Ştim cu toţii, a început el, despre iubirea lui La 
pentru străinul captiv. Nu este treaba mea, un preot 
inferior, să iscodesc gândurile şi acţiunile marii mele 
preotese. Datoria mea este să o slujesc, cum ar trebui să 
facă şi aceia care acum complotează împotriva ei. 

- Ce vrei să zici cu asta, Dot? Cine complotează contra 
mea? 

- Chiar în momentul acesta, Hagi şi Oah împreună cu 
mai mulţi preoţi şi preotese au formulat un plan prin care 
să te ducă la pieire. Au pus spioni care să te pândească, 
ştiind că ai intenţia de a-l elibera pe Tarzan, mai ales că 
va veni cineva din partea lor care te va povăţui că cea 
mai uşoară soluţie a problemei ar fi să-l faci scăpat. 


80 


Această persoană este trimisă de Hagi, iar cei care te 
pândesc vor comunica poporului şi preoţilor că te-au 
surprins când ai dat drumul aceluia care trebuia 
sacrificat. Dar nici aceasta nu va putea ajuta cu nimic, 
pentru că Hagi a amplasat o mulţime de oameni în 
diverse ambuscade pe tot drumul, de la Opar până la 
munţi, care-l vor prinde pe Tarzan şi-l vor ucide pe loc. 
Nu e decât o singură cale prin care te poţi salva, regină a 
Oparului! 

- Şi care este acea cale? a întrebat nerăbdătoare La. 

- Trebuie, cu propriile tale mâini, să-l sacrifici pe 
Tarzan pe altarul templului marelui nostru zeu 
strălucitor. 


CAPITOLUL VIII - Misterele 
trecutului. 


A doua zi de dimineaţă. La şi-a luat liniştită dejunul, 
după care l-a trimis pe Dot cu mâncare la Tarzan. Nu a 
trecut mult şi a venit s-o viziteze o tânără preoteasă care 
era sora lui Oah. 

Înainte chiar de a începe fata să vorbească, La a ştiut 
că este un emisar de-a lui Hagi şi că trădarea de care o 
prevenise Dot îşi urma cursul. 

Fata nu se simţea în largul ei şi părea a fi foarte 
speriată..., aceasta pentru că era tânără şi-şi respecta 
mult regina, pe care o ştia atotputernică, capabilă s-o 
pedepsească cu moartea, dacă ar fi voit. 

La şi-a formulat un plan de acţiune ca să-l pună în 
încurcătură pe Hagi şi pe conspiratorii lui, iar acum a 
aşteptat în tăcere ca fata să înceapă să vorbească. Au 
trecut însă, câteva minute până când fata şi-a găsit 
curajul necesar, începerii unei o discuţii prin care ştia că 


81 


va trăda. La început a vorbit doar despre banalităţi care 
nu aveau nici o legătură cu subiectul principal, iar La era 
se amuza simțind tulburarea clară în care se afla tânăra 
preoteasă. 

- Foarte rar se întâmplă, a zis La, ca sora lui Oah să 
vină în apartamentele reginei sale fără a fi fost invitată. 
Mă bucur să văd că a băgat de seamă, în cele din urmă, 
că-i este datoare cu câteva servicii marii preotese a 
soarelui. 

- Am venit, a zis fata, vorbind ca şi cum ar fi povestit o 
lecţie învățată pe dinafară, am venit să-ţi spun ceva ce 
am auzit şi care cred că te interesează. 

- Da? a întrebat La, ridicând sprâncenele. 

- L-am auzit din întâmplare, a continuat fata, pe Hagi 
spunându-le unor preoţi că ar fi bucuros dacă Tarzan ar 
scăpa, pentru că aceasta te-ar scoate pe dumneata dintr- 
o mare încurcătură. Eu am crezut că La, regina, se va 
bucura să afle aceasta, deoarece ştim cu toţii că ai 
promis prietenie lui Tarzan şi prin urmare, nu ai dori 
nicidecum să-l sacrifici pe altarul zeului nostru 
strălucitor. 

- Eu îmi cunosc bine datoria, a răspuns La cu o voce 
mândră. Nu am nevoie de Hagi, nici de preotesele mici 
ca să mi-o explice. Cunosc de asemenea şi prerogativele 
marii preotese şi ştiu că dreptul de a sacrifica este unul 
din aceste prerogative. Din acest motiv l-am împiedicat 
pe Hagi să-l sacrifice pe străin, nici o altă mână, în afară 
de mâna mea, nu poate oferi sângele inimii sale zeului 
strălucitor. De aceea, în ziua a treia de la sosirea lui aici, 
va muri sub cuțitul meu pe altarul templului nostru. 

Efectul pe care aceste cuvinte l-au avut asupra celei 
care a fost trimisă lui Hagi a fost întocmai după cum 
prevăzuse La. Pe figura aceleia s-a zugrăvit dezamăgire, 
precum şi părere de rău, deoarece nu s-a aşteptat la o 
asemenea atitudine din partea preotesei La. 


82 


După câteva momente, fata a găsit un pretext 
oarecare ca să se retragă, iar La abia a putut să-şi reţină 
un surâs. Ea nu avea intenţia să-l sacrifice pe Tarzan; iar 
sora preotesei Oah nu putea să bănuiască acest gând. 

Fata s-a întors la Hagi, repetând tot ce îşi putea aminti 
din spusele lui La. Aceste cuvinte l-au întristat pe marele 
preot. Planul lui nu era îndreptat numai împotriva lui 
Tarzan, ci mai mult ca să abată mânia preoţilor şi a 
poporului din Opar asupra marii preotese. 

Oah era şi ea prezentă acolo când s-a întors sora sa, a 
fost atât de dezamăgită, încât s-a abținut să nu 
izbucnească, muşcându-şi buzele. Niciodată nu a simţit o 
dorinţă mai puternică de a deveni o mare preoteasă. 
Câteva minute, adâncită în gânduri, s-a plimbat cu paşi 
repezi dintr-o parte în alta a încăperii. Deodată, s-a oprit 
în faţa lui Hagi. 

- La îl iubeşte pe Tarzan, a zis ea, iar, dacă acceptă 
ideea de a-l sacrifica, o face numai de frica poporului ei. 
Il iubeşte mai mult decât te-a iubit vreodată pe tine. 
Tarzan ştie aceasta şi are încredere în ea. Pe acest fapt 
ar trebui să mizăm şi noi şi atunci planul nostru va fi 
încununat de succes. Ascultă, Hagi, la ceea ce-ţi spune 
Oah. Trebuia să trimitem o preoteasă la el, care să-i 
comunice că vine din partea marii preotese şi că La i-a 
poruncit să-l conducă afară din Opar, scăpându-l în felul 
acesta, de orice primejdie. Iscoada noastră îl va conduce 
tocmai acolo unde vor fi ascunşi oamenii noştri, iar ei îl 
vor ucide. După aceea vom merge cu toţii la marea 
preoteasă şi o vom acuza de trădare. Preoteasa care l-a 
condus afară din Opar pe Tarzan, va declara că La a 
îndemnat-o să facă aceasta. Astfel, atât preoţii, cât şi 
poporul îşi vor dezlănţui furia şi vor cere, ca pedeapsă, 
viaţa marii preotese. Numai în acest fel vom reuşi să-i 
înlăturăm pe amândoi. 

- Foarte bine! a exclamat Hagi impresionat. Vom face 


83 


aceasta mâine, în zorii zilei. Înainte de apusul soarelui, 
Opar va privi spre o nouă mare preoteasă. 

Pe la mijlocul nopţii, Tarzan a fost trezit de zgomotul 
care se auzea la una din uşile camerei unde era închis. A 
auzit zăvorul trăgându-se şi uşa a scârțâit uşor, apoi 
aceasta s-a deschis încet din vechile ei balamale. In 
întunericul de nepătruns de acolo, nu putea să 
desluşească imaginea celui care a intrat, dar auzea 
zgomotul unor paşi care se apropiau de el, iar după 
câteva clipe a auzit o voce de femeie pronunţându-i 
numele în şoaptă. 

- Aici sunt, a răspunse el. Cine eşti şi ce vrei de la 
mine în toiul nopţii? 

- Viaţa ta este în primejdie. Ridică-te şi urmează-ne, a 
răspuns aceeaşi voce de femeie. 

- Cine te-a trimis? a întrebat precipitat Tarzan. 

Înainte însă de a aştepta răspunsul, a încercat să 
descopere prin mirosul său ager identitatea vizitatorului 
nocturn. Dar fiinţa de lângă el emana puternic un parfum 
străin. Astfel Tarzan nu a reuşit sub nici o formă să 
distingă dacă e cineva pe care-l cunoştea sau vreo 
persoană cu totul străină. 

- Sunt trimisă de La, i s-a răspuns, ca să te scot din 
această închisoare şi să te las liber dincolo de zidurile 
Oparului. lată-ţi şi armele, a adăugat ea apropiindu-se de 
el şi punându-i-le în mână. 

După aceea l-a prins de braţ, ieşind împreună din 
închisoare. Au trecut printr-un coridor lung, au coborât 
mai multe scări, apoi şi-au continuat drumul din coridor 
în coridor şi din cameră în cameră, deschizând şi 
închizând mai multe uşi, care scârţâiau şi gemeau în 
balamalele lor ruginite. 

Cât timp au călătorit în felul acesta şi în ce direcţie 
mergeau Tarzan nu avea de unde să ştie. El a aflat 
suficiente de la Dot, când îi aducea hrana, ca să creadă 


84 


cu adevărat în prietenia pe care i-o oferea La. Era ferm 
convins că aceasta va depune toate eforturile să-l ajute, 
deoarece Dot i-a povestit cum l-a salvat din mâinile lui 
Hagi când acesta a intenţionat să-l omoare în locul unde 
a fost descoperit zăcând în nesimţire. 

Acesta a fost motivul pentru care a urmat-o pe femeia 
aceea, care spunea că a fost trimisă de La. Fără să 
opună nici un fel de rezistenţă. Şi-a amintit acum de cele 
spuse Jane în privinţa nenorocirilor ce îl aşteptau dacă ar 
persista să facă şi această a treia călătorie la Opar. S-a 
întrebat dacă nu cumva avea dreptate soţia sa. Adică să 
nu mai scape niciodată din ghearele preoţilor fanatici ai 
zeului strălucitor. 

Părea că deasupra acestei cetăţi afurisite planează un 
demon de gardă şi care ameninţă viaţa oricărui ar 
îndrăzni să se apropie de acest loc interzis, sau ar căuta 
să strângă o parte din bogăţia adunată în beciurile 
cetăţii. Călăuza lui l-a de braţ prinţ întunericul de 
nepătruns al trecătorilor subterane, mai bine de o oră, 
până când. După ce au urcat un număr mare de trepte, 
au ieşit în mijlocul unor tufişuri dese, prin care abia 
putea să pătrundă, până la ei lumina slabă a lunii. 

Aerul proaspăt ce i-a izbit obrajii l-a înştiinţat că se află 
la suprafaţa pământului. Femeia, care nu a articulat nici 
o vorbă de când au plecat din prima încăpere şi-a urmat 
acum drumul în aceeaşi tăcere, pe o cărare sucită din 
vegetaţia puternică a unei păduri dese. 

Tarzan a privit spre cer şi a constatat, după aspectul 
lunii şi al stelelor, că merg pe un drum care duce în sus 
spre munţii din spatele Oparului, un loc pe unde elnu a 
mai fost niciodată, ţinutul acela părându-i-se gol şi 
pustiu. 

Acum era surprins de natura bogată a vegetației, 
deoarece au considerat că aceste dealuri sunt sterpe, 
abia având câteva tufişuri şi copaci piperniciţi. 


85 


În timp ce ei îşi continuau drumul pe deal spre muchia 
muntelui, luna s-a ridicat pe cer, astfel că lumina ei a 
indicat ochilor ageri ai lui Tarzan aproape întreaga 
topografie a ținutului pe care îl traversau. Atunci a 
observat şi el că drumul mergea în sus printr-o 
trecătoare îngustă, împădurită şi a cărei vegetaţie nu se 
putea vedea de jos din câmpia Oparului. 

Nefiind din fire prea comunicativ, nu a fost prea 
marcat de tăcerea neobişnuită a femeii care îl însoțea. 
Dacă ar fi avut ceva de spus, ar fi spus fără să mediteze 
prea mult. 

Astfel şi-a închipuit că nici ea nu are prea multe să-i 
spună. Pe lângă aceasta, el mai avea un motiv de tăcere: 
cei care vor să ajungă departe la drum trebuie să 
vorbească cât mai puţin, economisindu-şi răsuflarea. 

Spre răsărit, stelele au început să dispară una după 
alta, semn că se apropia răsăritul soarelui. Cei doi 
drumeţi au urcat acum un mal prăpăstios, care era şi 
sfârşitul râpei parcurse. Sus, pe culmea acestui mal, se 
întindea un teren mai drept şi mai puţin acoperit de 
copaci. 

Cerul a început să se lumineze, iar după câtva timp 
femeia s-a oprit la marginea unui povârniş. Luminându- 
se bine de ziuă, Tarzan a văzut înaintea lui un bazin bine 
împădurit şi înconjurat din toate părţile de munţi, iar la o 
distanţă de patru-cinci kilometri a văzut ceva care i s-a 
părut conturul unei clădiri mari, al cărei acoperiş 
scânteia şi lucea la razele slabe ale soarelui abia răsărit. 

Atunci şi-a întors capul şi a privit-o pe cea care îl 
însoțea. În clipa aceea s-a zugrăvit pe figura lui atât 
surpriză, cât şi o mare consternare, deoarece în faţa lui 
nu era altcineva decât La, marea preoteasă din Opar. 

- Dumneata? a exclamat el. Acum desigur că Hagi va 
avea pretextul mult aşteptat pentru a te înlătura de la 
tron. 


86 


- Nu va avea niciodată prilejul să mă înlăture de la 
tron, a răspuns La, pentru că am intenţia să nu mă mai 
întorc niciodată la Opar. 

- Să nu te mai întorci la Opar? Dar atunci unde să 
mergi? Unde poţi să te duci? 

- Merg cu tine, a răspuns ea. Nu-ţi cer să mă iubeşti. 
Tot ce te roge să mă duci departe de Opar, departe de 
duşmanii mei, care vor să mă ucidă. Nu am altă cale. 
Manu maimuta cea mică i-a auzit pe când conspirau şi a 
venit la mine şi mi-a spus ce au de gând să facă. Fie că 
te sacrificam, fie că te scăpăm după cum am şi făcut, 
aceeaşi soartă m-ar fi aşteptat. S-a hotărât să mă 
înlăture, ca Oah să poată deveni mare preoteasă, iar 
Hagi, rege al Oparului. Dar pe tine, Tarzan, nu te puteam 
sacrifica cu nici un chip şi am ales singura alternativă pe 
care o mai aveam ca să putem să ne salvăm amândoi. 
Nu putem să mergem spre nord. Nici spre apus prin 
câmpia Oparului, deoarece Hagi a făcut ambuscade cu 
luptătorii lui în diferite locuri, unde te-ar fi prins, iar tu, 
Tarzan, oricât de mare luptător eşti, ai fi fost copleşit de 
numărul lor. 

- Dar acum unde mă conduci? a întrebat dezorientat 
Tarzan. 

- Dintre două situaţii dificile, am ales-o pe cea mai 
puţin îngrozitoare. În direcţia aceasta intrăm într-un ţinut 
necunoscut, despre care noi, oparienii, nu ştim decât ce 
ne spun legendele noastre: că ar fi plin de monştri şi de 
oameni ciudati. Oparienii nu au venit niciodată până aici, 
iar, dacă a venit vreunul atât de departe, nu s-a mai 
întors niciodată. Eu însă sunt convinsă că, dacă există în 
lume o fiinţă care să poată străbate această vale 
necunoscută, aceea nu poate fi decât Tarzan. 

- Dar, dacă nu ştii nimic despre acest ţinut sau despre 
locuitorii din el, a întrebat Tarzan, cum se face că ştii atât 
de bine drumul? 


87 


- Cunoaştem bine drumul până la muchia dealului, dar 
aceasta este tot ce putem şti. Din când în când, vin până 
aproape de Opar nişte maimute mari, enorme, însoţite 
de lei şi vin tocmai pe acest drum. Desigur că leii nu ne 
pot spune unde duce drumul şi nici maimuţele nu vor să 
ne spună, pentru că noi suntem de foarte multă vreme în 
război cu ele. Aceştia coboară pe acest drum în Opar şi 
ne fură locuitorii, iar noi îi aşteptăm de multe ori pe 
drumul acesta, ca să-i prindem, iar, când prindem 
vreuna, o sacrificăm zeului strălucitor. Cel puţin acesta 
era vechiul nostru obicei, dar sunt ani de zile de când le- 
a venit mintea la cap şi nu-i mai putem prinde noi pe ei, 
ci ei pe noi. Nu ştim însă care le este cauza că ne fură 
oamenii. Ne imaginăm că nu pot face altceva cu ei, decât 
să îi mănânce. Sunt, o rasă foarte puternică, mai 
puternică decât Bolgani, gorila. Sunt de asemenea, cu 
mult mai isteţi, pentru că, după cum curge sânge de 
maimuţă în venele noastre, tot aşa în venele lor curge 
sânge omenesc. 

- Atunci care este adevăratul motiv pentru care vrei 
neapărat să trecem prin această vale pentru a fugi de 
Opar? Nu mai există altă cale? 

- Nu există, a răspuns ea. Toate drumurile care străbat 
valea sunt păzite de oamenii lui Hagi. Singura noastră 
perspectivă de scăpare este direcţia aceasta şi te-am 
adus pe singurul drum prin care se poate străbate 
stâncile prăpăstioase ce înconjoară Oparul spre sud. 
Trebuie să trecem ori peste această vale, ori în jurul ei şi 
să căutăm o trecătoare dincolo de munţi, în partea 
cealaltă. 

Tarzan stătea în picioare, ca o statuie splendidă de 
bronz, privind bazinul împădurit din vale, fiind preocupat 
intens de problemele momentului. 

Dacă ar fi fost singur, nu ar fi venit pe drumul acesta, 
având destulă încredere în propria forţă şi îndemânare că 


88 


ar fi putut să traverseze valea Oparului în destulă 
siguranţă, indiferent de cursele ce i le-a întins Hagi. Dar 
nu era singur. Acum trebuia să se gândească şi la femeia 
aceasta şi-şi dădea seama că, prin încercarea făcută de 
ea ca să-l salveze, îl supusese unei obligaţii morală peste 
care nu ar fi putut să treacă uşor. 

Cea mai înţeleaptă cale de urmat părea a fi aceea dea 
ocoli bazinul, păstrând, pe cât era posibil, distanţa de 
clădirea ce se vedea în depărtare. Aceasta numai şi 
numai cu scopul de a găsi un drum să poată trece munţii 
şi să iasă dintr-un ţinut atât de neospitalier. 

Dar, atât cât putea să zărească din edificiul acela pe 
jumătate ascuns în frunzişul marilor copaci, a fost 
suficient să-i stârnească curiozitatea în aşa grad, ca să 
simtă că i-ar fi imposibil să reziste dorinţei de a vedea ce 
este acolo. 

El nu îşi putea închipui că bazinul era locuit şi de alte 
fiinţe, decât de fiare sălbatice; iar clădirea pe care o 
vedea a considerat că era opera unui popor stins sau 
plecat de acolo, fie că ar fi fost contemporan ca cel din 
Atlantida, care a clădit Oparul, fie că localul fusese clădit 
chiar de oparieni. lar acum uitat cu totul de descendenţii 
acestora. Din câte putea el să vadă de la distanţă, 
mărimea şi frumuseţea clădirii nu puteau fi decât ale 
unui palat. 

Tarzan nu cunoştea frica, cu toate că poseda până la 
un grad oarecare acea precauţie inerentă tuturor 
animalelor sălbatice. El nu ar fi stat la îndoială să-şi 
măsoare isteţimea şi puterea cu fiare de ordine 
inferioară, oricât de feroce ar fi fost acestea, pentru că 
fiarele nu se puteau uni între ele ca să-l distrugă pe el. 

Dacă s-ar fi găsit oameni care să-l urmărească în 
număr mare, ştia că pluteşte într-o adevărată primejdie 
şi că, faţă de inteligenţa şi puterea lor combinată, marea 
lui putere nu-i va mai ajuta la nimic. 


89 


Totuşi, după calculele lui, nu prea erau motive care l- 
ar fi făcut să creadă ca bazinul este locuit de fiinţe 
omeneşti. O cercetare mai de aproape a clădirii îi va 
arăta, fără îndoială, că nu este decât o ruină părăsită şi 
că cei mai interesanti duşmani pe care îi va întâlni, vor fi 
leii şi marile maimuțe. 

De nici unul dintre aceştia nu-i era frică, mai ales că îşi 
închipuia că va fi în stare să poată stabili relaţii amicale 
cu maimuţele. Prin urmare, socotind că trebuie să caute 
o ieşire din acest loc, de partea opusă de unde se afla el, 
era şi firesc să aleagă drumul cel mai drept, adică să 
traverseze bazinul Astfel, înclinarea pe care o avea deă 
explora valea era sprijinită şi de ideea de a tăia drumul 
sau, cu alte cuvinte, a câştiga timp şi de a economisi 
oboseală. 

- Haide! s-a adresat el femeii. 

Au pornit în partea de jos a povârnişului, mergând în 
direcţia clădirii din faţa lor. 

- Cum, pe acolo vrei să mergi? A strigat ea mirată. 

- De ce nu? Drumul cel mai scurt este peste vale şi 
după cum fac eu calculele, nu vom putea găsi nici un 
drum de trecut munţii, decât de partea cealaltă. 

- Dar mie mi-e frică, a zis ea. Numai bunul nostru zeu 
strălucitor ştie ce primejdii teribile ne aşteaptă în 
adâncul pădurilor de jos. 

- Nu-l vom găsi decât pe Numa şi pe Mangani, a zis el. 
De aceştia nu trebuie să ne fie frică. 

- Ţie nu îţi este teamă de nimic, a zis ea, dar eu nu 
sunt decât o biată femeie. 

- lar noi nu murim decât o singură dată, a replicat 
Tarzan. Dacă ne temem întruna de moarte, nu o vom 
înlătura, ci ne vom face numai viaţa mizerabilă. Vom 
merge, aşadar, pe calea cea mai scurtă şi cred că vom 
vedea destule lucruri care să ne despăgubească de riscul 
asumat. 


90 


Au mers, deci, în jos, printre tufişuri, spre o cărare bine 
bătătorită şi cu cât se apropiau de nivelul bazinului, cu 
atât pădurea se îndesa mai mult, iar copacii erau mai 
mari, până când au ajuns să nu le mai poată vedea 
vârfurile. 

Din spatele lor bătea un vânt uşor. Tarzan deşi mergea 
repede, era cu atenţia încordată la orice mişcare din jurul 
lui. Pe pământul tare al cărării erau foarte puţine semne 
care să indice natura animalelor ce au trecut pe acolo, 
dar se vedeau bine urmele de leu. 

De mai multe ori Tarzan s-a oprit şi a ascultat, ridicând 
adeseori capul şi mirosind aerul cu nările lui sensibile, ca 
şi cum ar fi căutat să ştie tot ce ar fi fost împrejurul lui. 

- Părerea mea este, a zis el după puţină vreme, că 
sunt oameni în valea aceasta. Simt, de mai multe 
minute, că ne pândeşte cineva. Dar, oricine ar fi acela, e 
mai îndemânatic decât se poate spune, deoarece nu pot 
să miros decât o urmă foarte slabă care să-mi denote 
prezenţa lui. 

La a privit în jurul ei cu uimire şi s-a apropiat şi mai 
mult de el. 

- Nu văd pe nimeni, a zis ea încet. 

- Nici eu, a răspuns el. Nu pot să simt un miros pozitiv; 
totuşi, sunt convins că ne urmăreşte cineva. Acel cineva 
sau ceva ne urmăreşte după miros şi e destul de isteţ, 
pentru că ne păstrează mirosul, chiar la o anumită 
distanţă de noi. După părerea mea, oricine ar fi acela, 
trece pe la o înălţime mare printre copaci, iar vântul îl 
ajută fiindcă bate din spatele nostru. Dar, chiar dacă ar 
sufla din faţa noastră, tot nu am putea descoperi mirosul 
lui. Aşteaptă un moment aici, să mă conving. 

Zicând acestea, a sărit uşurel în crengile unui copac 
din apropiere şi a început să se caţere în sus cu agilitatea 
unei veveriţe. După câteva momente a apărut din nou 
lângă La. 


91 


- Am avut dreptate. Este cineva sau ceva, nu tocmai 
departe de noi. Dar nu pot spune dacă este om sau 
Mangani, pentru că mirosul lui este un miros străin, care 
nu-mi arată că ar fi unul din ei. Dar haide să imităm şi noi 
jocul lui. 

A prins-o pe fată de mijloc şi a azvârlit-o ca pe o pană 
pe umăr, apoi a pornit în sus printre copaci, spunându-i: 

- Dacă nu este prea aproape de noi ca să ne vadă, 
lucru de care mă îndoiesc, urma noastră va trece pe 
deasupra capului său şi va trece un timp până va reuşi 
să o regăsească. Dar ar putea fi suficient de deştept ca 
să urce şi el la o înălţime mai mare. 

La s-a minunat de puterea lui Tarzan. Care o ducea cu 
atâta uşurinţă din copac în copac. Era impresionată de 
viteza cu care străbătea acest drum înfrunzit şi atât de 
nesigur. El a continuat să meargă înainte în felul acesta, 
încă vreo jumătate de oră, când s-a oprit deodată. A stat 
în picioare pe o creangă groasă şi arătându-i cu mâna în 
jos. l-a zis: 

- Priveşte! 

Uitându-se în direcţia indicată, fata a văzut prin frunziş 
o poiană bine împrejmuită, în care se găseau vreo 
douăsprezece colibe, asupra cărora s-a îndreptat toată 
atenţia ei. Tot atât de surprins era şi Tarzan de ceea ce 
vedea în mod vag prin frunziş. 

Evident că erau colibe, dar păreau că se mişcă dintr-o 
parte în alta prin aer, unele legănându-se uşor înainte şi 
înapoi, altele scuturându-se în sus şi în jos, într-o agitaţie 
mai mult sau mai puţin violentă. 

Tarzan a sărit pe creanga unui copac din apropiere şi a 
coborât mai jos, luând-o pe La de pe umeri. După aceea, 
s-a furişat cât a putut mai aproape, urmat de fată, 
deoarece şi ea, 

la fel cu ceilalţi, oparieni era în capabilă să meargă 
prin copaci. După puţin, au ajuns într-un loc de unde 


92 


puteau foarte bine să vadă satul, ca să-i zicem aşa, de 
colibe şi imediat misterul legănării acestor colibe s-a 
explicat de la sine. 

Erau construite în forma unor stupi mari de albine, aşa 
cum le construiesc multe triburi africane. Aveau cam 
vreo doi metri şi ceva în diametru şi cam tot atâta 
înălţime, dar în loc de a fi aşezate pe pământ, fiecare era 
suspendată de o funie groasă de iarbă, de creanga unuia 
dintre copacii uriaşi care creşteau în interiorul întăriturii. 
Din centrul fundului fiecărei colibe atârna altă funie, ceva 
mai subţire. 

De acolo de unde se găsea, Tarzan nu putea să vadă 
nici o deschizătură destul de mare, la nici o colibă, prin 
care să poată intra corpul unui om, cu toate că erau mai 
multe deschizături rotunde de câte zece centimetri în 
diametru, la o înălţime de un metru de la podea. 

În interiorul satului se aflau mai mulţi locuitori, dacă 
mica colecţie de case atârnate meritau să li se aplice un 
nume ca acesta. Şi nici oamenii de acolo nu i se păreau 
lui Tarzan că ar fi mai puţin ciudaţi decât locuinţele lor 
atât de curioase. Un lucru era evident: erau negri, dar 
aparţineau unui neam necunoscut de Tarzan. 

Nici unul nu avea nici un fel de îmbrăcăminte pe el sau 
vreun fel de ornament, în afară de câteva pete colorate, 
aplicate la întâmplare pe corpul lor. Erau înalţi şi foarte 
musculoşi, cu toate că picioarele le păreau prea scurte, 
iar braţele prea lungi pentru o simetrie a corpului. 
Conturul feţei le era aproape animalic, fălcile fiind 
exagerat de ieşite în evidenţă, iar deasupra sprâncenelor 
lor stufoase aproape că nu se vedea fruntea, craniul fiind 
aplecat înapoi, într-o direcţie aproape orizontală. 

În timp ce Tarzan se uita la ei, a văzut că unul dintre ei 
cobora pe una din funiile ce atârnau de fundul unei 
colibe şi a înţeles imediat, atât scopul acestor funii, cât şi 
unde se afla intrarea în locuinţele lor. 


93 


Creaturile întinse pe jos şi rezemate în şolduri erau 
ocupate în momentul de faţă, cu mâncarea. Mai multe 
aveau în mână oase de pe care rodeau carnea crudă cu 
dinţii mari şi puternici, iar alţii mâncau frunze şi rădăcini 
de plante. Erau de ambele sexe şi de diferite vârste, de 
la copiii cei mici, până la persoane mature, dar nici unul 
nu părea bătrân de tot. 

Pe corp nu aveau păr aproape deloc. Aveau doar 
câteva şuviţe de păr brune, care le creşteau pe cap ca şi 
firele de sârmă. Vorbeau între ei foarte rar şi cu un ton 
care semăna mai mult a mârâit de fiară. În timpul cât 
Tarzan i-a ţinut sub observaţie, nu a avut prilejul să vadă 
pe vreunul râzând, nici chiar zâmbind, fapt care-i făcea 
să nu semene deloc cu nici un trib african cunoscut lui. 

Cu toate că a cercetat din priviri cât mai amănunţit 
întreaga întindere a acestui sat întărit, nu a văzut nimic 
care să-i arate că ar exista vase de gătit, sau că s-ar fi 
făcut vreodată foc pe acolo. 

Pe pământ, la îndemâna bărbaţilor, se aflau şi armele 
lor: nişte sulițe scurte în formă mai mult de securi, decât 
de suliță. In afară de acestea mai aveau şi nişte topoare 
foarte ascuţite, de metal. 

Tarzan era foarte bucuros că a venit pe drumul acesta, 
deoarece a avut prilejul să vadă astfel de tipi indigeni, de 
care nici nu ar fi visat să poată exista: un tip atât de 
inferior, încât se apropia de treapta animalelor. Până şi 
Wazdonii şi Hodonii din Paluldon erau înaintați foarte 
mult pe scara evoluţiei, în comparaţie cu aceste fiinţe. 

Uitându-se la ei, nu a putut să nu se mire că aveau şi 
puţina inteligenţă de a-şi fabrica armele pe care le 
posedau, care, după cum putea vedea el de acolo, erau 
făcute de meşteşugari buni, având un desen şi o formă 
destul de satisfăcătoare. 

Chiar şi colibele lor păreau construite bine şi ingenios, 
iar întăritura care împrejmuia sătucul lor era înaltă, 


94 


puternică şi bine construită, în scopul de a-i apăra 
împotriva leilor de care mişuna acel ţinut. 

În timp ce Tarzan şi La îi priveau pe aceşti oameni, a 
observat de la o vreme că s-a apropiat din stânga lor, o 
altă fiinţă, iar după câteva clipe lângă ceilalţi a mai 
coborât unul ca ei. 

Ceilalţi au simţit prezenţa lui, dar i-au aruncat o privire 
indiferentă. Acela a venit şi s-a aşezat printre ei, având 
aerul că le spune ceva. Tarzan, deşi nu-i putea prinde 
cuvintele, calcula, după gesturile lui, gesturi cu care 
acela îşi completa sărăcia şi lipsurile limbajului, că 
povesteşte camarazilor săi despre străinul şi femeia pe 
care i-a văzut cu puţin timp înainte, în pădure. Tarzan a 
ştiut numaidecât că aceasta trebuia să fie fiinţa care i-a 
urmărit şi de care au scăpat cu atâta uşurinţă. 

Se vedea bine că povestirea lui i-a aprins pe toţi, 
pentru că unii s-au ridicat şi au început să sară în sus, cu 
genunchii îndoiţi, bătându-şi în mod caraghios braţele de 
pulpele goale. Totuşi, expresia de pe figurile lor a rămas 
aproape neschimbată, iar după câteva clipe s-au aşezat 
din nou la locurile lor. 

Tocmai atunci s-a auzit din depărtare din pădure un 
țipăt puternic, care a deşteptat în creierul lui Tarzan 
amintiri vechi. 

- Bolgani, i-a şoptit el lui La. 

- Una din marile maimute, a zis ea cutremurându-se. 

Nu a trecut mult şi l-au văzut venind pe cărarea din 
junglă spre sătuc. Era o gorilă enormă. Avea o mărime pe 
care Tarzan nu a mai avut ocazia să o vadă niciodată. Cu 
o statură aproape gigantică, această creatură mergea 
drept în picioare, cu pasul regulat ca al unui om, fără să 
atingă măcar o singură dată pământul cu încheietura 
mâinilor sale. 

Capul şi figura îi erau aproape la fel ca ale unei gorile 
şi cu toate acestea, era o deosebire pe care Tarzan a 


95 


observat-o numai după ce fiara s-a apropiat mai mult; 
era un Bolgani, într-adevăr, dar cu sufletul şi creierul 
unui om. Nu numai acest fapt făcea ca această creatură 
să pară unică în felul ei. Mai ciudat probabil decât orice 
era faptul că purta podoabe... şi ce fel de podoabe! Aur 
şi diamante străluceau pe blana lui, iar deasupra coatelor 
avea o mulţime de brățări de aur, după cum avea şi la 
glezne De pe o cingătoare cu care era încins peste mijloc 
atârna, atât dinainte cât şi înapoi, câte o curea lungă şi 
îngustă până aproape de pământ, construită după toate 
aparențele, din inele de aur încrustate cu diamante. 

Niciodată până atunci John Clayton, lord de Greystoke, 
nu a avut prilejul să vadă o desfăşurare de atâta bogăţie, 
nici chiar în lada cu giuvaeruri găsită în Opar. 

Indată după ce strigătul acela îngrozitor a întrerupt 
tăcerea pădurii, Tarzan a putut să observe şi efectul lui 
asupra locuitorilor din sătuc. Ei au sărit instantaneu în 
picioare. Femeile şi copiii alergau pe după trunchiurile 
copacilor sau urcau repede în colibele lor, iar o parte din 
bărbaţi au înaintat,  înghesuindu-se, spre poarta 
întăriturii. 

Gorila s-a oprit în afara acestei porţi, ridicându-şi 
vocea din nou, dar de astă dată a început să vorbească. 
In loc să mai repete strigătul straniu de adineaori. 


CAPITOLUL IX - Lancea ucigătoare. 


După ce a intrat în sătuc gorila aceea enormă, cu 
înfăţişare omenească, războinicii au închis poarta şi s-au 
retras cu respect într-o parte. În timp ce fiara înainta în 
centrul luminişului, unde s-a oprit un moment, uitându-se 
în jur. 

- Unde sunt „Ele” cu pruncii lor? a întrebat el. Să le 
chemaţi aici. 


96 


Comanda a fost dată cu o voce destul de tare şi 
desigur că a fost auzită de femei şi de copii, dar nimeni 
nu a îndrăznit să iasă din ascunzătoare. Războinicii se 
învârteau agitaţi pe lângă colibe. Păreau frământaţi de o 
luptă mare ce se da în sufletul lor..., o luptă între frica 
cumplită ce le-o inspira fiinţa care le-a dat ordinul şi 
dorinţa de a nu-i împlini ordinul. 

- Chemaţi-le, a repetat gorila, sau mergeţi să le 
aduceţi voi înşivă! 

Un războinic a avut, în cele din urmă, destul curaj ca 
să răspundă fiarei: 

- Satul nostru a mai dat o femeie luna aceasta. Acum 
este rândul altui sat. 

- Tăcere! a răcnit gorila, înaintând ameninţător spre el. 
Eşti un Gomangani obraznic, care te opui fiinţei lui 
Bolgani. Eu vorbesc în numele lui Numa: supune-te, ori 
mori! 

Negrul, tremurând de spaimă, s-a întoarse şi a chemat 
femeile şi copiii. Nimeni nu a răspuns la chemarea lui. 
Bolgani a început să-şi piardă răbdarea. 

- Duceţi-vă şi le aduceţi! a poruncit el. 

Înfricoşaţi, negrii au porniră spre ascunzătorile unde se 
aflau femeile şi copiii. După un timp s-au prezentat în 
faţa gorilei, târându-le de braţ şi mai ales, de păr. 

Tarzan s-a mirat că negri, care la început nu au dorit 
să predea femeile, se purtau acum cu ele fără blândeţe 
şi fără a le arăta nici cea mai mică afecţiune. Totuşi, 
această atitudine a lor faţă de femei, i-a fost pe deplin 
lămurită, îndată ce a auzit cuvintele războinicului care a 
vorbit mai înainte. 

- înălţată Bolgani, a zis el, adresându-se gorilei. Dacă 
Numa ia întotdeauna din satul acesta, în curând nu vor 
mai rămâne destule femei pentru războinicii de aici, 
numărul copiilor se va micşora şi nu va mai rămâne 
nimeni dintre noi. 


97 


- Şi ce este cu asta? a răspunse gorila-om. Sunt prea 
mulţi Gomangani în lume, aşa cum sunteţi acum. În afară 
de aceasta, nu aţi fost creaţi decât să-l serviţi pe Numa, 
împăratul şi aleşilor săi, Bolgani. 

Şi pe când vorbea, examina femeile şi copiii, pişcându- 
le şi lovindu-le cu palma peste spate şi piept. După un 
timp s-a oprit în faţa unei femei tinere care ţinea la 
spate, călare peste şoldurile ei, un copil de vreo trei ani. 

- Pe asta am s-o iau! a zis gorila smucind copilul de 
lângă mama sa şi aruncându-l cu brutalitate până lângă 
gard, unde copilul a rămas nemişcat de durere, probabil 
cu oasele frânte şi pe moarte. 

Sărmana mamă, stupidă cum era şi după toate 
aparentele, mai mult animal decât o fiinţă omenească, a 
rămas un moment tremurând, într-o durere mută, apoi a 
pornit repede spre copilaşul ei. Dar gorila-om a smucit-o 
imediat cu una din labele ei puternice şi a trântit-o la 
pământ. 

Simultan cu această mişcare, a izbucnit din frunzişul 
de deasupra lor, răcnetul teribil şi înfiorător de sfidare al 
maimuţoiului antropoid. 

Sărmanii negri au aruncat priviri speriate în sus, pe 
când gorila şi-a întors faţa ei urâtă, mârâind cu furie spre 
cel care a scos acest răcnet bestial. 

Sus, pe o creangă mare care se clătina uşor, privirile 
lor au întâmpinat o fiinţă cum nu au mai văzut până 
atunci: era un om alb, un Tarmangani cu pielea fără păr, 
la fel ca Histah, şarpele. Dar, tot în clipa când au privit în 
sus, mâna dreaptă a străinului, în care-şi ţinea sulița, a 
pornit înainte cu putere, iar lancea, zburând cu viteză, s- 
a înfipt adânc în pieptul lui Bolgani. 

Scoţând un singur strigăt de furie şi agonie, gorila s-a 
prăbuşit la pământ, unde s-a zbătut câteva clipe în 
spasme, după care nu s-a mai mişcat, murise. 

Tarzan nu i-a simpatizat niciodată pe Gomangani ca 


98 


rasă, dar spiritul de dreptate era inerent în creierul şi 
inima lui engleză; acesta fusese impulsul ce îl 
determinase să ia atât de spontan partea celui mai 
slab... Pe de altă parte, Bolgani era inamicul său ereditar. 
Lupta sa cea dintâi fusese tot cu un Bolgani, precum şi 
prima sa victorie. 

Sărmanii negri erau încă într-o stare de uimire care-i 
ţinea în loc ca împietriţi când Tarzan a coborât din copac 
în mijlocul lor. Ei s-au retras îngroziţi, ridicând simultan şi 
ameninţător suliţele împotriva lui. 

- Vă sunt prieten, a zis repede Tarzan. Sunt Tarzan, 
omul junglei. Lăsaţi suliţele jos! 

După aceea s-a dus să-şi scoată sulița din cadavrul lui 
Bolgani. 

- Cine este această creatură care vine în satul vostru 
şi vă ucide copiii, răpindu-vă femeile? Cine este acesta 
pe care voi nu îndrăzniţi să-l străpungeţi cu suliţele? 

- Este unul din poporul ales al lui Numa, a zis 
războinicul care părea oratorul satului. lar când Numa va 
afla că a fost ucis în satul nostru, vom fi omorâţi cu toţii 
pentru ceea ce ai făcut tu, străine. 

- Cine este Numa? A mai întrebat Tarzan pentru care 
cuvântul acesta nu însemna nimic altceva, în limba 
marilor maimute, decât un simplu “leu”. 

- Numa este împăratul, a răspuns negrul. El locuieşte 
în palatul diamantelor împreună cu Bolgani, a încercat să 
se exprime negrul într-un limbaj al maimutelor. 

Chiar dacă limbajul lor era destul de primitiv se simţea 
totuşi influenţa inteligenţei oparienilor. Astfel, Tarzan a 
avut o imagine clară a situaţiei. Numa era cuvântul 
adoptat de regele Bolganilor, iar titlul de împărat indica 
numai locul său de onoare printre ceilalţi şefi. 

În clipa în care Bolgani a căzut mort, femela căreia i s- 
a luat copilul a alergat imediat la el, luându-l în braţe. 
Aşezându-se apoi pe pământ, l-a strâns la piept, 


99 


mângâindu-l şi spunându-i, ca să-l împace, cuvinte dulci 
de mamă. 

Tarzan a constatat că ţipetele copilului au fost mai 
mult rezultatul spaimei acestuia, decât al rănilor suferite. 
De fapt, nu avea decât două-trei zgârieturi, aşa că nu s-a 
mai ocupat de el. 

S-a întors spre războinicii care discutau agitaţi între ei. 
Când l-au văzut că se apropie, au format un semicerc, 
rămânând în picioare în faţa lui. 

- Bolgani vor trimite să ne ucidă pe toţi, au zis ei, 
îndată ce vor afla ce s-a petrecut în satul nostru. Nu vom 
fi pedepsiţi numai în cazul în care vom duce în faţa lor pe 
cel care a aruncat cu sulița. Prin urmare, Tarmangani, vei 
merge cu noi la palatul diamantelor, unde te vom preda 
Bolganilor. 

Tarzan a început să zâmbească. Cam ce fel de fiinţă 
credeau aceşti negri că ar fi el, când îşi închipuiau că i-ar 
lăsa să-l ducă atât de uşor şi să-l predea în mâinile lui 
Numa, împăratul Bolganilor? 

Cu toate că realiza destul de bine riscul la care se 
expune intrând în sat, mai ştia încă ceva. Ştia că ar 
putea să scape din mâinile acestor sălbatici cu mult mai 
uşor decât ar fi putut ei să-l reţină acolo. 

De multe ori i s-a întâmplat să se găsească în faţa 
unor sălbatici cu suliţele ridicate împotriva lui şi 
întotdeauna a ştiut exact la ceea ce trebuia să se aştepte 
în cazul unui atac. 

De astă dată preferă să rămână în pace cu aceşti 
oameni, în dorinţa de a afla de la ei câteva lucruri la care 
s-a gândit chiar din momentul când a descoperit satul 
din mijlocul pădurii. 

- Aşteptaţi, le-a zis el. Sunteţi voi în stare să trădaţi un 
prieten care a venit în satul vostru ca să vă apere de un 
duşman? 

- Noi nu vrem să te ucidem, Tarmangani. Nu vom face 


100 


nimic altceva decât să te ducem la Bolgani pentru Numa, 
împăratul. 

- Aceasta înseamnă acelaşi lucru, a replicat Tarzan, 
pentru că voi ştiţi bine că Numa mă va ucide. 

- Nu-i vina noastră, a răspuns vorbitorul satului. Dacă 
te-am putea scăpa, am face-o bucuros, dar, când Bolgani 
vor descoperi ce s-a întâmplat în satul nostru, noi vom fi 
aceia care vom suferi. 

- Dar pentru ce este nevoie să ştie ei că în satul vostru 
a fost ucis un Bolgani? 

- Vor şti pentru că îi vor vedea cadavrul când se vor 
mai întoarce pe aici. 

- Aceasta nu se va întâmpla, dacă duceţi cadavrul în 
altă parte, a răspuns Tarzan. 

Negrii s-au scărpinat nedumeriţi în ceafă. Cu minţile 
lor proaste şi ignorante, nu au putut să găsească o 
soluţie a problemei. Ceea ce spune străinul, era 
adevărat. Nu ştia nimeni, numai ei şi cu străinul că în 
satul lor a fost ucis un Bolgani. Prin urmare, dacă 
transportau cadavrul de acolo, orice bănuială asupra 
satului lor va fi înlăturată de la sine. Dar unde aveau să-l 
ducă? 

l-au pus această întrebare şi lui Tarzan. 

- Am eu grijă de aceasta în locul vostru. Eu m-am 
rătăcit pe aici. Acum caut un drum să ies din valea 
aceasta şi merg în direcţia aceea. Şi Tarzan a arătat cu 
mâna spre sud-est. Negrii au clătinat din cap. 

- Se poate să fie un drum care să ducă în exteriorul 
văii în direcţia aceea, a spus unul, dar ce se găseşte mai 
încolo nu există om care să ştie. Nici nu ştiu dacă este 
drum pe acolo sau dacă mai este ceva de partea 
cealaltă. Se spune că dincolo de munte este un foc mare 
care arde necontenit şi că din acest motiv nu îndrăzneşte 
să meargă până acolo să se convingă. Eu nu am fost 
niciodată mai departe de satul meu decât la o distanţă 


101 


de cel mult o zi de mers pe jos şi atunci numai ca să 
vânăm şi să adunăm fructe pentru Bolgani. Nu ştiu dacă 
este vreun drum pe acolo şi nu pot să spun dacă ar 
putea cineva să iasă pe acolo, chiar dacă ar exista vreun 
drum. 

- Dar nu iese nimeni din valea asta, niciodată? 

- Nu ştiu ce fac alţii din alte sate, a răspuns negrul, dar 
din satul nostru nu a ieşit nimeni niciodată din valea 
aceasta. 

- Ce se găseşte în direcţia aceea? a întrebat Tarzan, 
indicând direcţia spre Opar. 

- Nu ştiu, a răspuns negrul. Am văzut însă că unii 
Bolgani vin din partea aceea aducând cu ei fiinţe ciudate: 
oameni mici cu pielea albă, cu mult păr pe ei, cu picioare 
scurte, sucite şi cu braţe lungi; iar uneori aduc şi femei 
care nu seamănă deloc cu micii şi urâţii Tarmangani. Dar 
de unde îi iau nu pot să ştiu, pentru că nu ni se spune. 
Atât aveai de întrebat? 

- Da, atâta tot, a răspuns Tarzan, văzând că nu poate 
primi nici o informaţie ca lumea de la aceşti săteni 
ignoranţii. 

Ştiind acum că trebuie să-şi găsească singur drumul 
afară din vale şi ştiind că ar putea-o face mult mai 
repede şi în mai multă siguranţă, dacă ar fi singur, s-a 
hotărât să-i sondeze pe negri în privinţa unui plan care i- 
a trecut prin minte. 

- Dacă eu îl duc de aici pe Bolgani, departe de tot, aşa 
ca nimeni să nu mai poată şti că a fost omorât în satul 
vostru, mă veţi socoti voi oare prietenul vostru? 

- Da, au răspuns sătenii într-un glas. 

- Atunci, a zis Tarzan, veţi păstra aici pentru mine pe 
soţia mea până când mă voi înapoia în satul vostru? 
Puteţi să o ascundeţi într-o colibă de-a voastră, în cazul 
în care se va întâmpla să vină, între timp, vreun Bolgani 
pe aici, astfel încât nimeni să nu ştie că ea se află printre 


102 


voi? Ce spuneţi? 

Negrii au privit de jur-împrejur. 

- Dar unde este? a întrebat unul, noi nu o vedem. 

- Dacă îmi făgăduiţi că o veţi ascunde şi o veţi apăra, o 
aduc aici, a răspuns Tarzan al maimuţelor. 

- Nu mă voi atinge deloc de ea, a făgăduit şeful 
satului, dar nu ştiu ce zic ceilalţi. 

Tarzan s-a întors spre ceilalţi negri, care s-au strâns în 
jurul lui şi al şefului lor. 

- Îmi aduc femeia aici în satul vostru şi voi o veţi 
ascunde, o veţi hrăni şi o veţi apăra până mă întorc. Am 
să iau cu mine cadavrul lui Bolgani şi-l voi duce departe 
de tot, ca să nu cadă bănuiala asupra satului vostru; 
când mă voi înapoia, mă aştept să o găsesc vie şi 
nevătămată. 

El a considerat că e mai bine să spună că este soţia lui 
şi în felul acesta ei putând înţelege mai uşor că ea e sub 
scutul lui, iar, dacă ei simțeau faţă de el fie recunoştinţă, 
fie teamă, La va fi acolo în deplină siguranţă. 

Intorcându-şi faţa spre copacul unde era ea ascunsă, i- 
a strigat să coboare, iar după câteva clipe La a coborât 
pe una din crengile cele mai joase ale unui copac ce se 
afla chiar în interiorul curţii şi de acolo a sărit în braţele 
lui Tarzan. 

- Este „Ea”, s-a adresat el negrilor din sat. Păziţi-o bine 
şi ascundeţi-o să nu fie văzută de Bolgani. Să ştiţi că, 
dacă la întoarcerea mea, voi afla că i s-a întâmplat vreun 
rău, voi comunica Bolganilor că voi aţi făcut această 
faptă, indicându-le în acel moment cadavrul gorilei. 

La s-a întors spre el cu o privire rugătoare, aproape 
tremurând de frică auzind intenţia lui Tarzan. 

- Vrei să pleci şi să mă laşi singură aici? a întrebat ea. 

- Numai provizoriu, a răspuns Tarzan. Aceşti sărmani 
oameni sunt înspăimântați de gândul că, dacă se va afla 
cumva că fiara aceasta şi-a găsit moartea în satul lor, vor 


103 


suferi în urma furiei celorlalţi. De aceea le-am promis că 
voi ridica de aici toate dovezile, în aşa fel încât bănuiala 
să cadă cu totul în altă parte. Dacă ei sunt destul de sus 
pe scara evoluţiei ca să poată avea măcar cel mai mic 
sentiment de recunoştinţă, lucru de care mă îndoiesc 
însă, se vor simţi obligaţi faţă de mine că le-am ucis 
duşmanul, precum şi pentru faptul că înlătur acum orice 
bănuială care ar putea cădea asupra lor. Din aceste 
motive, ei vor trebui să te apere, a continuat Tarzan. 
Dar, pentru a mă asigura şi mai mult, am apelat şi la 
frica lui faţă de Bolgani, un sentiment care precis că 
există în sufletele lor. Cred că vei fi în siguranţă aici, ca şi 
cum aş fi eu cu tine, pentru că altfel nu aş pleca, 
lăsându-te singură. Eu pot să călătoresc mult mai repede 
când sunt singur, aşa că sper să găsesc mai cu uşurinţă 
o trecătoare care să ne scoată din vale, iar după aceea 
mă voi întoarce să te iau cu mine, putând în felul acesta 
să scăpăm mai uşor, sau cel puţin cu mai mare siguranţă 
de reuşită, decât dacă am porni amândoi în căutarea 
trecătorii. 

- Ai să te întorci? a întrebat ea cu o voce care îi trăda 
teama, privindu-l în ochi. 

- Desigur că mă voi întoarce, a răspuns Tarzan. Apoi s- 
a adresat negrilor: 

- Curăţiţi repede o colibă pentru femeia mea şi aveţi 
grijă să nu-i zică nimeni nimic şi să i se dea apă şi hrană 
suficientă. Vă mai repet încă o dată să nu uitaţi: vieţile 
voastre atârnă de felul cum vă veţi comporta cu ea. 

Aplecându-se, a prins gorila-om de piept şi de 
cingătoare şi a aruncat-o cu uşurinţă pe umăr. Acest fapt 
i-a determinat pe negri să rămână muţi de admiraţie în 
faţa forţei sale. 

Ei înşişi erau oameni care posedau o putere mare, dar 
nu era nici unul care să fi putut duce în spinare, fără să 
se clatine pe picioare, o greutate atât de mare ca alui 


104 


Bolgani. Totuşi, acest Tarmangani străin mergea cu 
aceeaşi uşurinţă, ca şi cum nu ar fi avut nimic în spate. 

După ce au deschis poarta împrejmuirii, el a început să 
alerge în partea de jos a cărării junglei, iar după câteva 
clipe a dispărut la o cotitură, ca şi cum l-ar fi înghiţit 
pădurea. 

La s-a adresat atunci negrilor: 

- Faceţi-mi coliba pentru că sunt obosită şi vreau să 
mă odihnesc. 

Ei au privit-o întrebător, iar după aceea au şoptit 
câteva clipe între ei. 

Pentru La, era evident că s-a ivit între ei o divergență 
de opinii. După un timp, a început să desluşească puţin 
din frazele pe care aceştia le rosteau. A auzit că unii îşi 
exprimau părerea că trebuia să se îndeplinească 
dorinţele lui Tarzan, iar alţii obiectau cu tărie, dorind să 
scape satul de ea, ca nu cumva să fie descoperită de 
Bolgani, iar sătenii să fie pedepsiţi pentru trădarea lor. 

- Am face mai bine, a auzit ea pe unul spunând, dacă 
am preda-o numaidecât Bolganilor şi le-am mai spune că 
l-am văzut pe soţul ei când l-a ucis pe trimisul lui Numa. 
Vom mai spune că am încercat să-l prindem şi pe 
Tarmangani, dar el a scăpat, iar noi nu am putut s-o 
prindem decât pe soţia lui. In felul acesta ne vom pune 
bine cu Numa şi se poate ca după-aceea să nu mai ia din 
satul nostru atâtea femei şi copii ca până acum. 

- Dar şi Tarmangani este un om mare şi puternic, a 
răspuns alt negru. Aţi văzut că este mai puternic chiar 
decât un Bolgani. Ar fi un duşman dintre cei mai grozavi 
şi pe lângă acestea, se poate întâmpla ca Bolgani să nu 
ne creadă şi i-am avea atunci şi pe ei ca duşmani, pe 
lângă străinul acela. 

- Ai dreptate, a strigat La, Tarmangani este mare şi 
puternic. Cu mult mai bine ar fi pentru voi săi aveţi 
prieten, decât duşman. El se luptă cu Numa, leul şi îl 


105 


ucide singur. L-aţi văzut cu ce uşurinţă a dus corpul cel 
mare a lui Bolgani? L-aţi văzut cu ce uşurinţă alerga pe 
cărarea pădurii cu sarcina sa? Tot cu aceeaşi uşurinţă ar 
fi putut duce acest cadavru prin copacii pădurii. In lumea 
întreagă nu se mai găseşte altul ca el, nimeni nu este ca 
Tarzan. Dacă aveţi minte Gomanganilor, veţi păstra 
prietenia lui Tarzan. 

Negrii au ascultat-o în tăcere, fără ca pe figurile lor 
idioate să se poată vedea ceea ce se petrecea în 
creierele lor stupide. Au rămas în tăcere, privind-o, mai 
mult de un minut. La a început să vorbească din nou. 

- Haide, a strigat ea poruncitor, faceţi-mi coliba! 

În această clipă ea era marea preoteasă a zeului 
strălucitor; era La, regina Oparului, adresându-se 
sclavelor sale. 

Atitudinea regească şi tonul ei poruncitor a produs o 
schimbare instantanee a sătenilor şi La s-a convins că 
Tarzan a avut dreptate în presupunerile sale, că ei nu pot 
fi mişcaţi decât prin mijlocul teroarei, pentru că au pornit 
numaidecât ca şi câinii credincioşi şi au început să 
construiască repede o colibă, presărând pe podeaua ei 
iarbă şi frunze proaspete, iar hrană i-a adus o cantitate 
suficientă de fructe şi banane. 

Când totul a fost gata, La s-a căţărat sus pe funie şi a 
intrat în colibă pe deschizătura circulară de la fund. 
Coliba era destul de largă, bine aerisită şi curată, în 
limita concepţiei acestor negri. 

La a tras funia în sus după ea şi s-a trântit pe patul 
moale de ierburi. Nu a trecut mult şi a adormit în 
murmurul dulce şi mângâietor al insectelor şi păsărilor 
din pădure şi la foşnetul frunzelor copacului de care 
atârna noua ei locuinţă. 


CAPITOLUL X - Nebunia tradarii. 
106 


Dintr-o tabără, undeva mai la nord-vest de valea 
Oparului, în care se aflau mai bine de o sută de negri, 
precum şi şase persoane albe, se ridica un fum uşor de la 
focurile care au folosit pentru gătitul cinei. 

Negrii erau întinşi pe pământ, posomorâţi şi întunecaţi, 
murmurând între ei şi în privinţa cinei bogate, în timp ce 
albii foarte îngrijoraţi îşi ţineau armele lor de foc, cât mai 
la îndemână. Unul din grupul albilor, o fată, singurul 
membru de sex feminin în toată ceata de acolo, s-a 
adresat camarazilor ei: 

- Numai datorită zgârceniei lui Adolf şi mascaradei lui 
Esteban, ne aflăm în situaţia aceasta. 

Bluber, gras cum era, s-a mulţumit să ridice din umeri. 
Spaniolul s-a strâmbat doar. 

- Şi pentru ce sunt eu de vină, deja? 

- Ai fost prea zgârcit şi nu ai tocmit destui cărăuşi. Ţi- 
am spus din capul locului că trebuia să iei cel puţin două 
sute de negri cu noi, dar ai vrut să faci economie de 
câţiva bănuţi şi uite la ce rezultat am ajuns. Cincizeci de 
oameni ducând fiecare câte patruzeci de kilograme de 
aur, iar restul de cincizeci ducând echipamentul taberei, 
în timp ce abia avem destui oameni să ne păzească cum 
trebuie. Trebuie să-i munceşti ca pe animale ca să aibă 
spor la drum şi să nu arunce sarcinile ce li s-au 
încredinţat. Pe lângă aceasta, sunt obosiţi şi după cum 
vezi, chiar supăraţi. Nu le trebuie mult, doar un pretext 
oarecare, ca să sară asupra noastră şi să ne ucidă pe loc. 
Pe deasupra mai sunt şi prost nutriţi. Dacă am putea să-i 
tinem tot timpul cu stomacurile pline, s-ar simţi fericiţi şi 
ar face tot ce le spunem, dar eu îi cunosc destul de bine 
pe indigeni ca să ştiu că dacă nu sunt bine hrăniţi, nu 
sunt fericiţi, nici mulţumiţi, chiar când nu au nimic de 
făcut. Dacă Esteban nu se lăuda atâta cu aptitudinile 
sale de vânător, am fi adus suficiente provizii cu noi ca 
să avem tot timpul cât va dura expediţia, dar acum de- 


107 


abia am plecat la drum şi iată-ne că suntem la jumătăţi 
de porţii. 

- Cum am să găsesc vânat acolo unde nu există deloc? 
a mormăit supărat spaniolul. 

- Lasă că este destul vânat! a zis Kraski, rusul. Le 
vedem noi urmele în fiecare zi. 

Spaniolul i-a aruncat o privire veninoasă. 

- Dacă ştii că este atât de mult, a zis el, du-te tu şi 
vânează. Să vedem! 

- Eu nu am pretins niciodată că sunt vânător, a 
răspuns Kraski. Cu toate acestea, pot să merg cu o 
praştie de gumă şi o puşcă de soc şi să aduc tot atât 
vânat cât ai adus şi tu. 

Când a auzit aceste cuvinte, spaniolul a sărit în 
picioare cu un aer ameninţător, dar în aceeaşi clipă rusul 
i-a şi pus un revolver în piept. 

- Lăsaţi prostiile, a strigat fata cu un ton aspru sărind 
imediat între ei. 

- Lasă-i pe nebuni să se bată, domnişoară, a mormăit 
John Pible. Dacă vreunul îl ucide pe celălalt, o să fie unul 
mai puţin la număr când va veni vremea de împărţire a 
bunurilor. lată-ne aici şi gata! 

- Dar pentru ce trebuie deja ceartă?a întrebat Bluber. 
Este destul pentru toţi: am socotit că se cuvine peste 
43.000 de lire sterline de fiecare, deja. Voi, când eşti 
supărat, îmi ziceţi la mine „jidan murdar” şi că sunt 
zgârcit. Dar uite, deja, voi creştini, eşti şi mai rău. Voi 
ucideţi deja un prieten, pentru ceva mai mult aur. O, vai! 
Gewalt, bine că nu sunt deja creştin. 

- Gura! a spus Trock, ori o să avem încă 43.000 de 
împărţit între noi. 

Bluber l-a privit speriat pe englez. 

- Haide Dick, fii cuminte, a început el cu un ton cât mai 
linguşitor. Nu te supăra deja pentru ce glumesc. Nu sunt 
eu cel mai bun prieten al tău? 


108 


- M-am plictisit de cârâiala aceasta, a răspunse Trock. 
Eu nu sunt mare învăţat, nu sunt decât un biet pugilist. 
Dar am destul bun simţ ca să ştiu că singura dintre noi 
care are minte este Flora. John, Bluber, Kraski şi cu mine 
suntem aici pentru că am putut să adunăm banii 
necesari. 

- „Mascalţoni” cela de acolo, a zis el indicându-l pe 
Esteban, a venit cu noi pentru că mutra lui se potriveşte 
cu planul pe care l-am întocmit. Nici unul nu are nevoie 
de multă minte pentru lucrul pe care îl are de făcut. Dar 
Flora e singura mai deşteaptă decât noi toţi. De aceea 
propun ca de acum înainte să ascultăm numai şi numai 
de ce ne va spune ea, pentru că ea cunoaşte şi ţara de 
aici şi pe indigeni şi ştie ce are de făcut. 

- Trock are dreptate, s-a grăbit Kraski să aprobe. Prea 
discutăm multe şi nu facem nimic. Dacă am şti pe cineva 
de şef, ne-ar merge mai bine. Propun ca Flora să ne fie 
şefă şi sunt sigur că numai ea ne va scoate din 
încurcătură, scăpându-ne cu bine din primejdia care ne 
ameninţă de la indivizii de acolo, a sfârşit el arătând cu 
capul spre negri. 

- Eu cred, a început Pible, că, dacă voim să ducem 
aurul de aici cu bine, tot de Flora trebuie să ascultăm. 
Altfel rămânem şi cu banii cheltuiţi şi fără aur. 

- O, o! Nu cumva zici deja că o să lăsăm aurul aici? 

- Desigur, dacă nu ascultăm de Flora. 

- Eu sunt de acord, zise Pible. 

Spaniolul aprobă şi el din cap fără a spune nimic. 

- Toată lumea este de acord, Bluber. Dumneata ce 
zici? ÎI întrebă Kraski pe evreu. 

- Dacă dumneata zici deja aşa, aşa zic şi eu, a răspuns 
Bluber. Şi ca să zic şi eu ca prietenul Pible: lacă eram aici 
şi ce să fim gata deja? 

- Şi acum, Flora, iată-te aleasă ca şef al nostru, a zis 
Pible. Ceea ce spui tu e sfânt. Ce este de făcut? Spune! 


109 


- Foarte bine, a răspuns fata. Mai întâi vom rămâne 
aici în tabără până când oamenii se vor fi odihnit mai 
bine. Mâine dimineaţă vom pleca toţi la vânătoare, însă o 
vom face sistematic. Vom pune băieţii să bată pădurea 
gonind animalele spre noi şi aşa vom avea ocazia să le 
vânăm. In felul acesta, vom avea carne destulă pentru 
câteva zile şi putem pleca la drum spre coastă îndată ce 
se odihnesc oamenii. Vom merge în etape mici, ca să nu- 
i obosim prea mult. Acesta este primul plan pe care-l am 
şi totul atârnă la abilitatea noastră de a găsi carne. Dacă 
nu găsim suficientă, vom îngropa aurul aici şi vom face 
cum vom putea, ca să ajungem la coastă cât mai curând. 
Acolo vom recruta cărăuşi noi, de două ori mai mult 
decât avem acum şi vom aduce cu noi destule provizii ca 
să ne ajungă pe tot timpul călătoriei. La întoarcere, 
oamenii vor avea astfel mai puţine greutăţi de dus şi nu 
vom mai avea necazurile de acum. Ba chiar vor putea să 
facă schimbul la căratul aurului şi vor rămâne mulţumiţi 
de tratamentul nostru. lată cele două planuri ale mele. 
Nu vă mai întreb cum le găsiţi, pentru că nu-mi pasă de 
răspunsul vostru. Odată ce m-aţi ales şef, trebuie să-mi 
daţi şi deplină ascultare. 

- Bravo! a răcnit Pible. Aşa îmi place să te aud! 

- Spune vătafului negrilor că vreau să-l văd, Kraski, s-a 
adresat fata rusului. 

După câteva clipe acesta s-a înapoiat cu un negru 
mare cât toate zilele. 

- Owaza, a zis fata îndată ce negrul s-a oprit în faţa ei. 
Ştii că nu avem hrană suficientă, iar oamenii sunt 
încărcaţi cu sarcini de două ori mai grele decât ar trebui 
să ducă. Spune-le că am hotărât să aşteptăm aici până 
se odihnesc bine şi că mâine vom pleca toţi la vânătoare. 
Mai spune-le că, dacă mă ajută să ajung la coastă în 
bună regulă, teafără şi cu toată marfa pe care o am, le 
voi plăti de două ori pe atâta pe cât ne-a fost învoiala. 


110 


- O, vai! a început Bluber. Di două ori deja peste 
tocmeală. Flora, pentru ce nu le dai zece la sută? Ar fi o 
dobândă frumoasă la banii lor. 

- Taci din gură, prostule! l-a apostrofat Kraski. 

lar Bluber a tăcut, cu toate că se plimba nervos dintr-o 
parte în alta agitându-şi mâinile. 

Negrul care a venit de la început cu o atitudine 
obraznică şi cu un aer de nesupunere, s-a înmuiat 
numaidecât la propunerea ce i s-a tăcut. 

- Am să le spun acestea, a zis el şi cred că de acum 
încolo nu veţi mai avea nici o supărare din partea lor. 

- Foarte bine, a răspuns Flora. Du-te şi le spune. 

Zicând acestea i-a întors spatele negrului care a 
plecat. 

- În sfârşit! a exclamat fata cu un suspin de uşurare. 
Cred că în privinţa aceasta putem avea o oarecare 
speranţă. 

- Di două ori deja piste tocmeală, mormăia Bluber 
întruna. O, vai, ci nebunie! 

A doua zi de dimineaţă s-au pregătit de vânătoare. 
Acum negrii zâmbeau şi se arătau fericiţi, anticipând 
plăcerea cărnii pe care o vor primi de acum înainte. 

O parte din ei chiar a început să fredoneze, pornind cu 
toţii prin junglă ca să facă bătaia proiectată. 

Flora i-a împărţit în trei grupuri, fiecare sub un vătaf cu 
instrucţiuni cât mai lămurite despre poziţia pe care o va 
ocupa, fiecare grup în linia de hăitaşi. Alţii au fost trimişi 
împreună cu albii ca să le ducă armele, iar o mică parte 
din ascaris a fost lăsată în tabără ca să păzească. 

Toţi albii, în afară de Esteban, erau înarmaţi cu 
carabine. Numai el singur lăsa impresia că se opune 
autorităţii Florei, insistând că ar prefera să vâneze cu 
sulița şi cu arcul ca să continue să-şi joace rolul. 

Deşi a vânat cu înflăcărare câteva săptămâni întregi, 
totuşi, nu a adus nici cel mai mic animal în tabără. Acest 


111 


fapt nu a fost suficient ca să-i micşoreze egoismul. Atât 
de mult a intrat în rolul pe care-l juca, încât a ajuns că 
creadă că este cu adevărat Tarzan, omul junglei. S-a 
echipat atât de fidel cu fiecare amănunt al armamentului 
lui Tarzan şi atât de bine s-a machiat, încât semăna ca 
două picături de apă cu omul pe care-l imita. Nu-i de 
mirare că a ajuns să se înşele pe el însuşi, după atâtea 
succese pe care le-a avut înşelându-i pe alţii, deoarece 
printre negrii cărăuşi erau şi câţiva care au avut ocazia 
să-l vadă pe Tarzan, însă, cu toate că se mirau de micile 
schimbări în îndemânarea obişnuită a acestuia, nu mai 
întrebau nimic, ştiind că nu au dreptul să o facă. 

Flora Hawkes, dotată de la natură cu o inteligenţă mai 
mult decât mediocră şi-a dat seama că nu ar fi fost bine 
să fie în controverse cu nici unul din amicii săi, aşa că a 
acceptat ideea lui Esteban de a vâna în dimineaţa aceea 
aşa cum voia el, deşi pe ceilalţi i-a cam supărat această 
hotărâre a lui. 

- Care este diferenţa între una şi alta? a zis ea. Se 
poate întâmpla foarte bine să nu fie în stare să 
folosească o puşcă mai bine decât sulița şi săgețile. De 
fapt, numai Cari şi Dick sunt singurii puşcaşi buni dintre 
noi şi de ei depinde întreg succesul vânătorii de azi. 
Egoismul lui Esteban a primit o lovitură puternică, deci 
este posibil ca astăzi să-şi depăşească forţele şi să 
vâneze ceva. Mai bine să sperăm că va reuşi. 

- Să sperăm mai bine că o să-şi frângă gâtul, a zis 
Kraski. El a fost destul de util scopului nostru până acum, 
aşa că cel mai bun lucru ar fi să ne scăpăm de el. 

Fata a dat din cap negativ. 

- Nici într-un caz, a obiectat ea. Nu trebuie să ne 
gândim, nici să vorbim despre aşa ceva. Am plecat 
împreună în această călătorie, aşa că rămânem 
împreună până la sfârşit. Dacă tu doreşti ca unul din noi 
să moară, de unde ştii că ceilalţi nu doresc să mori tu? 


112 


- Nu mă îndoiesc nicidecum că Miranda îmi doreşte 
moartea, a replicat Kraski. Niciodată nu mă culc seara 
fără să nu mă gândesc ca afurisitul de spaniol că poate 
să-mi împlânte un cuţit între coaste, până nu se 
luminează de ziuă. Pe lângă aceasta, nu mă împac deloc 
cu gândul că-l aperi. Ai fost prea indulgentă cu el, chiar 
de la început, Flora. 

- Şi dacă am fost, nu-i treaba ta, a răspuns prompt 
fata. 

Au plecat la vânătoare, rusul mormăind supărat şi cu 
gânduri de răzbunare împotriva lui Esteban, în timp ce 
acesta vâna prin junglă, tot atât de preocupat de ura şi 
gelozia ce le nutrea împotriva rusului. 

Mintea lui întunecată era deschisă oricărei sugestii 
potrivite de a-i înlătura pe ceilalţi şi a lua tot aurul pentru 
el şi pentru femeia pe care o iubea. Îi ura pe toţi. În 
fiecare dintre ei vedea un rival demn de a-i răpi 
simpatiile Florei, iar în moartea fiecăruia un adorator mai 
puţin pentru ea, precum şi 43.000 de lire sterline. 
Gândurile acestea îl preocupau atât de mult, încât a uitat 
până şi de scopul pentru care a plecat la vânătoare, când 
nu trebuia să aibă alt gând decât să caute vânatul, să-l 
ucidă şi dacă era cu putinţă, să-l aducă în tabără. 

În felul acesta, trecând printr-un petic acoperit cu 
tufişuri dese, a ieşit într-o poiană mare, bine luminată de 
razele soarelui şi s-a pomenit faţă în faţă cu un grup de 
cincizeci de războinici magnifici şi negri ca abanosul. 

A rămas câteva clipe îngheţat de paralizia ce o insuflă 
o spaimă cumplită, uitând pentru moment rolul pe care-l 
juca la gândul că se află un singur alb în faţa unei trupe 
de sălbatici, în inima Africii, probabil canibali. 

Dar tocmai momentul acesta de tăcere completă din 
partea lui şi faptul că a rămas nemişcat i-a fost salvarea, 
pentru că, aşa cum stătea el în faţa lor, Wazirii au văzut 
trupul majestuos al bunului lor stăpân, în una din 


113 


atitudinile lui caracteristice. 

- Buana, Buana, a strigat un războinic, alergând 
înainte. Bine că ai venit, stăpâne, căci te consideram 
pierdut. Noi, credincioşii tăi Waziri, te-am căutat peste 
tot, iar acum eram pregătiţi să înfruntăm primejdiile 
Oparului, temându-ne ca nu cumva să te fi dus acolo fără 
noi şi să te fi prins oamenii aceia îngrozitori. 

Negrul care a vorbit a avut la un moment dat prilejul 
să-l însoţească pe Tarzan la Londra ca servitor, aşa că 
vorbea puţin limba engleză, fapt de care era foarte 
mândru şi nu pierdea ocazia să o facă ori de câte ori 
putea. 

Faptul că soarta a făcut ca tocmai acesta să vorbească 
primul cu cel pe care îl presupunea ca stăpân al său, a 
fost una din împrejurările cele mai fericite pentru 
Miranda. Deşi a căutat să înveţe cât mai repede şi cât 
mai bine jargonul negrilor de pe coasta Africii, totuşi i-a 
fost foarte greu să se înţeleagă cu cineva în această 
limbă, iar, pe lângă aceasta, nu înţelegea nimic din 
limbajul Wazirilor. 

Flora l-a instruit bine în toate amănuntele vieţii lui 
Tarzan. Atunci şi-a dat seama că se află în prezenţa unui 
grup de negrii credincioşi lui Tarzan. 

Niciodată nu a mai avut prilejul să vadă negri atât de 
splendizi ca aceştia: oameni bine făcuţi, puternici, cu 
figurile inteligente şi trăsăturile fine, lăsând impresia că 
se află pe o scară mult mai înaltă de evoluţie decât negrii 
de pe coastă, care erau doar cu puţin mai deştepţi decât 
maimuţele. 

Esteban Miranda era isteţ şi un actor desăvârşit! 
Groaza pe care a manifestat-o când a întâlnit acest grup 
de credincioşi ai lui Tarzan, l-ar fi trădat, dacă nu ar fi 
fost destul de inteligent ca să-şi controleze mişcările. 

A mai stat o clipă mut în faţa lor, adunându-şi tot 
curajul şi prezenţa de spirit de care era capabil, iar după 


114 


aceea a vorbit, ştiind bine că propria lui viaţă atârna de 
cele ce urma să spună. 

In acest timp s-a gândit profund şi i-a venit o idee 
splendidă, pe care a pus-o în aplicare. 

- De când v-am văzut pentru ultima oară, copiii mei, 
am aflat că o trupă de albi au intrat pe domeniile mele, 
în scopul de a jefui tezaurul din beciurile Oparului. l-am 
urmărit până am găsit tabăra lor şi după aceea am venit 
să vă caut, pentru că sunt mulţi şi au adus aur mult cu ei 
din Opar. 

Urmaţi-mă, s-a grăbit el să dea comanda şi vom năvăli 
în tabăra lor, le vom lua aurul şi-i vom pedepsi! Haide, 
mai zise el şi se întoarse spre tabăra pe care a părăsit-o 
cu o oră înainte. 

In timp ce mergeau pe cărarea din junglă, Usula, 
Wazirul care i-a vorbit în engleză, mergea alături de 
spaniolul Esteban. 

Acesta putea să îi audă în urma sa pe ceilalţi războinici 
vorbind în limba lor natală. 

El, însă, nu înţelegea nici un cuvânt şi atunci i-a trecut 
prin minte că s-ar afla într-o situaţie din cele mai 
încurcate, dacă s-ar întâmpla ca vreun negru să i se 
adreseze în limba lor, pe care, sigur, Tarzan o cunoştea 
la perfecţie. 

In timp ce asculta văicărelile lui Usula, creierul său 
lucra dinamic şi după puţin, ca şi cum i-ar fi venit o 
inspiraţie şi-a amintit despre un accident pe care l-a 
suferit Tarzan. 

Accidentul acesta pe care Tarzan l-a avut cu mult timp 
în urmă, i-a fost povestit de Flora. Era povestea rănii pe 
care acesta a suferit-o în beciurile comorii din Opar, când 
şi-a pierdut memoria, din cauza loviturii pe care a primit- 
o în moalele capului. 

Esteban se întreba dacă nu cumva merge prea 
departe. Putea oare să mizeze pe „amnezie” pentru orice 


115 


nepotrivire între rolul pe care îl juca el şi original? 

| se părea însă că în cazul cel mai rău, aceasta era tot 
ce avea mai bun de făcut. S-a întors deci, spre Usula şi l- 
a întrebat pe neaşteptate: 

- Îşi aminteşti de accidentul pe care l-am avut în 
beciurile comorii din Opar, în urma căruia am rămas cu 
totul fără memorie? 

- Da, Buana, mi-aduc foarte bine aminte. 

- Mi s-a întâmplat un accident la fel cu acesta şi de 
astă dată, a zis Esteban. Un copac mare a căzut în 
drumul meu şi o creangă mare m-a lovit peste cap. Nu 
am rămas cu totul fără memorie, dar de atunci încoace 
îmi este dificil să-mi amintesc o mulţime de lucruri, iar 
altele le-am uitat cu desăvârşire; de pildă, nu ştiu nici pe 
tine cum te cheamă, nici nu înţeleg cuvintele pe care le 
vorbesc ceilalţi Waziri. 

Usula a privit în jur cu compătimire. 

- Ah, Buana, tare s-a întristat inima lui Usula, pentru 
ceea ce ţi s-a întâmplat. Fără îndoială, însă, că îţi va 
trece, după cum ţi-a trecut şi mai înainte. Până atunci 
Usula va fi memoria dumitale. 

- Bine, a zis Esteban. Spune celorlalţi ca să ştie şi ei. 
Mai spune-le că am uitat şi drumul spre casă, pe care nu 
o pot găsi fără voi şi că simţurile mele nu mai 
funcţionează ca mai înainte. Dar, cred şi eu, după cum 
spui tu, Usula, că nu va trece mult şi voi fi în curând ca 
mai înainte. 

- Credincioşii tăi Waziri se vor bucura când acest 
moment va sosi, a zis Usula. 

Apropiindu-se de tabără, Miranda i-a zis lui Usula să le 
comunice camarazilor săi ca să înainteze în tăcere, iar, 
după puţin, i-a oprit la marginea luminişului, de unde se 
putea vedea bine atât căsuţa, cât şi corturile care erau 
păzite de un grup de vreo şapte opt ascaris. 

- Nu se vor opune deloc, a zis Esteban, când vor vedea 


116 


numărul nostru. Prin urmare, trebuie să le înconjurăm 
tabăra, apoi la un semnal al meu vom înainta cu toţii 
asupra lor. li veţi anunţa că aţi venit cu Tarzan al 
maimutelor ca să le luaţi aurul pe care l-au furat şi că le 
veţi cruța viaţa dacă pleacă din aceste ţinuturi şi nu se 
mai întorc niciodată pe aici. 

Esteban ştia că ar fi putut da ordin Wazirilor să se 
năpustească asupra celor ce păzeau tabăra şi să-i ucidă 
pe toţi, dar nu-i surâdea acest proiect, pentru că în 
creierul lui isteţ a născocit un plan de acţiune şi mai 
viclean. 

Voia ca oamenii să-l vadă împreună cu Wazirii şi 
lăsându-i în viaţă, să poată spune şi altora că l-au 
văzut... să transmită Florei şi amicii ei care avea de gând 
să spună el însuşi unui ascaris, pe când Waziri ar ridica 
aurul din tabără. 

Dând instrucţiunile necesare lui Usula, cum să-şi 
posteze oamenii, i-a mai înştiinţat când nu va intra el, 
atrăgând în felul acesta atenţia ascarilor de gardă. 

După vreo cincisprezece minute, care, probabil, au fost 
necesare pentru instalarea Wazirilor la posturile lor, 
Usula s-a înapoiat raportându-i lui Esteban că totul este 
pregătit. 

- Să înaintați numai când voi ridica eu mâna, pentru că 
acesta va fi semnalul că am fost recunoscut de ei. 

Zicând acestea, a păşit înainte, intrând cu paşi siguri 
în poiană. Un ascari l-a văzut şi l-a recunoscut drept 
Esteban, bineînţeles. 

Spaniolul a mai făcut câţiva paşi până lângă căsuţă, 
unde s-a oprit. 

- Sunt Tarzan, a zis el. Tabăra voastră este înconjurată 
din toate părţile de războinicii mei. Dacă doriţi să nu vi 
se întâmple nimic, trebuie să vă supuneţi. 

Şi-a ridicat mâna. Cincizeci de Waziri puternici au 
apărut imediat din ascunzişul de verdeață de la 


117 


marginea poienii. 

Ascarii îi priveau, neputându-şi ascunde frica şi pipăind 
nervos armele lor de foc. 

- Să nu trageţi, le-a atras atenţia Esteban, pentru că 
altfel vă ucidem pe toţi. 

La un semn a lui, Wazirii s-au apropiat şi mai mult, 
înconjurând căsuţa cu desăvârşire. 

- Vorbeşte-le, Usula, a poruncit Esteban. 

Negrul a făcut un pas înainte şi a început: 

- Noi suntem Waziri. Acesta este Tarzan şi este 
stăpânul nostru. Am venit să luăm aurul pe care l-aţi 
furat din comoara beciurilor din Opar. De data aceasta 
vă cruţăm viaţa, dar cu condiţia să părăsiţi aceste 
ţinuturi şi să nu vă mai întoarceţi niciodată. 

Comunicaţi următorul lucru stăpânilor voştri: că Tarzan 
al maimuţelor vede tot, ştie tot, iar Waziri săi sunt 
totdeauna cu el. Puneţi armele jos! 

Ascari, bucuroşi că au scăpat atât de uşor, au ascultat 
de ordinele lui Usula, iar după câteva clipe Wazirii s-au 
aflat în interiorul căsuţei şi din ordinul lui Esteban, au 
început să adune sacii de aur. 

În acest timp, Esteban s-a apropiat de un ascari pe 
care-l ştia că vorbeşte foarte stâlcit în limba engleză. 

- Spune stăpânului vostru, să mulţumească clemenţei 
lui Tarzan, căruia i-a fost de ajuns luarea unei singure 
vieţi, pentru invazia făcută în ţinuturile lui şi jefuirea 
comorilor sale. Creatura care a îndrăznit să pozeze drept 
Tarzan a fost ucisă de mine şi voi lua cadavrul său să-l 
arunc hrană leilor. Spune-i că Tarzan îl iartă de 
încercarea pe care a făcut-o ca să-l otrăvească, dar 
numai cu condiţia să nu se mai întoarcă în Africa şi să nu 
mai divulge nimănui altuia secretul Oparului. Tarzan este 
la pândă, Wazirii lui sunt la pândă! El ştie tot. Vede tot şi 
nimeni nu poate intra în Africa fără ştirea lui. Mai spune- 
le, a continuat el ferm şi plin de mânarie, că Tarzan a 


118 


ştiut despre sosirea lui, chiar din clipa în care a plecat din 
Londra. 

Wazirilor nu le-au trebuit decât câteva minute ca să ia 
cu ei toţi sacii de aur, aşa că, mai înainte ca ascarii să-şi 
revină din starea de uimire de care au fost cuprinşi la 
apariţia lor, Wazirii au dispărut din nou în junglă, 
împreună cu presupusul Tarzan, stăpânul lor. 

Târziu de tot, cu puţin înainte de a se însera, s-a întors 
în tabără Flora împreună cu ceilalţi patru albi, înconjurați 
de negrii lor. Aceştia aduceau cu ci efectul unei vânători 
reuşite distrându-se între ei. 

- Văd, Flora, a început Kraski, că de când eşti şeful 
nostru am început să avem mai mult noroc. Avem 
destulă carne pentru câteva zile, aşa că negrii bine 
hrăniţi, vor putea rezista la drum şi vom înainta mai 
repede spre casă. 

- Şi eu zic tot aşa, încă avem noroc deja, îşi dădu şi 
Bluber părerea. 

- Da, da, Flora este fată deşteaptă, a comentat Trock. 

- Dar ce naiba este asta? a întrebat Pible deodată. Ce- 
a mai dat peste ticăloşii ăştia? a mai zis el arătând spre 
căsuţa din care veneau ascari grăbiţi, vorbind şi 
gesticulând manifestând o agitaţie încordată. 

- Tarzan, a început unul, fără să mai aştepte să-şi 
echilibreze respiraţia. A fost Tarzan pe aici cu toţi Wazirii 
săi. O mie de războinici. Ne-am luptat, dar ne-a învins şi 
luând aurul cu ei, au dispărut în junglă. 

Vătaful ascarilor a zis: 

- A spus nişte lucruri foarte ciudate. A spus că a ucis 
cu mâna lui pe acela care a îndrăznit să se dea drept 
Tarzan. Nu înţelegem nimic. Ştim că a plecat să vâneze 
singur, odată cu voi. Apoi s-a întors împreună cu o mie 
de războinici, ne-a luat aurul şi ne-a ameninţat cu 
moartea, dacă ne mai întoarcem vreodată pe aici. 

- De ce? Pentru ce? a început să strige Bluber. Aur, aur 


119 


nu mai este deja? O, vai! 

Vaietele lui au fost înăbuşite de vocile celorlalţi, care 
au început să pună o mulţime de întrebări ascarilor, până 
când Flora i-a determinat să tacă. 

- Haide! a zis ea vătafului ascarilor. Haide să ne 
întoarcem în căsuţă şi acolo să ne spui tot ce s-a 
petrecut de când am plecat noi. 

Flora a ascultat cu atenţie povestirea negrului, apoi l-a 
întrebat despre unele puncte din ceea ce povestea el. In 
cele din urmă l-a lăsat să plece. Apoi s-a întors spre 
amicii ei. 

- Pentru mine este clar ca lumina zilei, a zis ea. Tarzan 
şi-a revenit ieşind de sub efectul narcoticului pe care i l- 
am dat noi. După aceea ne-a urmărit cu Waziri lui, l-a 
găsit pe Esteban şi l-a ucis. Apoi, găsind tabăra noastră, 
ne-a luat aurul. În aceste momente şi în astfel de 
împrejurări consider că am fi foarte fericiţi dacă vom 
reuşi să scăpăm cu viaţă din Africa. 

- O! a strigat deodată Bluber. Hoţul, hoţilor! Ne fură 
aurul deja şi pierdem două mii de lire sterline pi 
deasupra. O! Gewalt! Se văita Bluber. 

- Taci, măi Bluber! l-a poruncit Trock. Dacă nu erai tu 
şi „mascalţoni” acela, nu se întâmpla aceasta. El se tot 
lăuda că poate vâna şi venea mereu cu mâna goală, iar 
tu cu calicenia ta ne-ai adus până aici. Tarzan ăsta l-a 
terminat pe Esteban şi bine a făcut! Ce păcat că nu i-ai 
ieşit şi tu în cale! Dar mie tot îmi vine să te strâng de 
gât. 

- Astâmpără-te, Dick, a intervenit Pible. Decât să ne 
certăm, mai bine să vedem ce avem de făcut. Eu cred că 
ar trebui să ne luăm după Tarzan şi să-i smulgem aurul 
înapoi. 

Flora Hawkes a început să râdă. 

- Imposibil, a zis ea. ÎI cunosc bine pe Tarzan. Chiar 
dacă ar fi fost singur şi tot nu ne puteam măsura puterile 


120 


cu ale lui. Dar acum are cu el un grup numeros de Waziri 
şi nu există mai buni războinici ca aceştia, în toată Africa. 
Ei ar lupta pentru el până la ultimul om. Spune-i numai 
lui Owaza că ai de gând să pleci după Tarzan şi să iei 
înapoi aurul... şi ai să vezi dacă în două ore mai rămâne 
vreun negru cu noi. 

Negrii aceştia de pe coastă numai când aud de numele 
lui Tarzan se sperie atât de tare, încât nici într-un an de 
zile nu îşi revin din şoc. Mai curând l-ar înfrunta pe 
diavol. Nu, domnule Pible. Acum suntem pierduţi şi să 
mulţumim Domnului, dacă vom putea scăpa cu viaţă de 
aici. Tarzan ne va pândi orice mişcare. 

Nu m-aş mira dacă nu ne pândeşte cumva, din vreo 
ascunzătoare, chiar în momentul acesta. 

Amicii ei au privit îngrijoraţi în jur, aruncând priviri 
nervoase spre junglă. 

- Eu nu cred, a încheiat Flora, că ne va lăsa să ne 
întoarcem vreodată la Opar pentru alt rând de aur, chiar 
de i-am putea îndupleca pe negri să mai meargă odată 
cu noi până acolo. 

- Două mii deja, două mii de lire sterline! Se văita 
Bluber. Şi costumul ăsta mă costă douăzeci de guinee şi 
nu pot deja să-l port în Londra. Pentru ce, dacă nu mă 
duc la bal mascat? 

Până atunci Kraski nu a vorbit deloc, ci a stat cu 
privirile aţintite în pământ, ascultându-i pe ceilalţi. Acum, 
însă a ridicat capul şi a început: 

- Aurul l-am pierdut şi până ajungem înapoi în Anglia 
vom cheltui şi restul banilor din cele două mii de lire..., 
cu alte cuvinte, expediţia noastră s-a încheiat cu o 
pagubă totală. Dacă voi sunteţi mulţumiţi să vă 
întoarceţi acasă ruinaţi, vă priveşte, dar eu nu voi face ca 
voi. Mai sunt destule lucruri în Africa, pe lângă aurul din 
Opar, aşa că, dacă plecăm din acest continent, nu văd 
nici un motiv pentru care să nu luăm cu noi ceva care ne- 


121 


ar despăgubi şi pentru osteneala noastră şi pentru 
cheltuiala pe care am făcut-o. 

- Anume de ce este vorba? a întrebat Pible. 

- Am stat multă vreme de vorbă cu Owaza, a răspuns 
Kraski, în timp ce am căutat să învăţ limbajul lor şi am 
avut prilejul să învăţ o mulţime de lucruri despre acest 
bătrân îndrăcit. Este un bandit în toată regula şi dacă ar 
fi să-l spânzure pentru fiecare omor pe care l-a comis, ar 
trebui să aibă mai multe vieţi decât pisicile cu cele nouă 
vieţi ale lor. Pe lângă aceasta, este foarte viclean şi 
pătrunzător. 

Am aflat de la el destule lucruri care mi-au dat de 
gândit. De fapt vă pot spune că, dacă ajungem la o 
înţelegere ca lumea, vom putea părăsi Africa cu câte o 
sumă frumuşică de fiecare. 

În ce mă priveşte, nu am renunţat la ideea de a scoate 
aur din Opar. Ceea ce am pierdut rămâne pierdut, dar 
acolo a rămas destul aur, aşa că, după ce a trecut 
furtuna, am de gând să mă înapoiez şi să iau şi eu o 
bună parte din el. 

- Dar celălalt lucru despre care vorbeşti, ce este? a 
întrebat Flora. Cum poate să ne ajute pe noi Owaza? 

- Nu tocmai departe de aici sălăşuieşte un grup de 
arabi nomazi, a explicat Kraski, care s-a ocupat de 
comerţul de sclavi şi cu furtul de fildeş. Owaza ştie unde 
sunt, pe unde operează şi care este aşezarea lor 
principală. Ei nu sunt decât o mână de oameni, iar negrii 
pe care îi au sunt robii lor şi ar fi bucuroşi să fugă în tot 
momentul. lată care este ideea mea. Noi, a continuat 
Kraski, avem un număr destul de mare de oameni ca să-i 
putem învinge pe arabi şi să le luăm fildeşul, dacă-i vom 
putea atrage pe robi de partea noastră. Pe aceştia nu-i 
vrem, deoarece nu am avea ce face cu ei, aşa că le 
putem făgădui libertatea pentru ajutorul lor, să dăm şi 
oamenilor lui Owaza o parte din fildeşul arabilor. 


122 


- Dar de unde poţi să ştii că Owaza ne va ajuta? 

- Ştiu, pentru că ideea este a lui. El a născocit tot 
planul şi m-a consultat şi pe mine, a răspuns Kraski. 

- Eu consider că e un plan bun, a aprobat Pible, iar 
cum nu nici eu nu intenţionez să mă întorc cu mâinile 
goale acasă, sunt de acord cu voi. 

La rândul lor, ceilalţi doi inşi au aprobat această nouă 
întreprindere. 


CAPITOLUL XI - Parfumul miresmelor 
străine. 


Când Tarzan a plecat din satul Gomanganilor, ducând 
cu el cadavrul lui Bolgani şi-a îndreptat paşii în direcţia 
clădirii pe care au văzut-o de sus pe muchia dealului, 
supunându-se în felul acesta curiozităţii omeneşti, care a 
covârşit precauţia naturală a fiarei de codru. 

Deoarece în direcţia în care mergea, vântul aducea pe 
aripile sale un miros puternic, a realizat numaidecât că 
se apropia de locuinţele Bolganilor. 

Amestecat cu urmele de miros de gorilă, mai era şi 
mirosul de Gomangani, precum şi mirosul de mâncare 
gătită. A mai simţit şi o urmă de miros dulceag şi plăcut 
pe care nu-l putea atribui decât unor miresme care 
ardeau, cu toate că părea imposibil ca un asemenea 
parfum să poată emana din locuinţele Bolganilor. 

Poate că venea din interiorul marii clădiri pe care a 
văzut-o, un edificiu care în mod precis a fost construit de 
fiinţe omeneşti şi în care era posibil să mai fie şi acum 
aceleaşi fiinţe. 

Cu toate acestea din mulţimea de mirosuri care îi 
asaltau nările, Tarzan nu a fost în stare să deosebească 
nici cea mai slabă urmă de miros de om alb. 

Când şi-a dat seama că se apropia din ce în ce mai 


123 


mult de ei, a pornit prin copaci, ducând cu el sarcina sa, 
pentru ca, astfel, să nu poată fi descoperit cu uşurinţă. 

După un timp, a văzut prin frunzişul din faţa lui un zid 
înalt, iar dincolo de acest zid conturul unei construcţii 
pline de mistere. 

Acest contur îi lăsa impresia că se afla în faţa unei 
clădiri din altă lume. Din spatele zidului venea mirosul de 
Bolgani şi izul parfumurilor de miresme, amestecate cu 
mirosul lui Numa, leul. 

Jungla a fost tăiată, iar terenul a fost curăţat pe o 
lăţime de vreo douăzeci de metri de jur-împrejurul zidului 
care înconjura clădirea, astfel încât nu era nici un copac 
cu crengile aproape de zid. 

Tarzan se apropia tot mai mult, încercând să rămână 
cât mai bine ascuns de frunzişul des al copacilor. Şi-a 
ales un loc cât mai înalt, de unde putea să privească 
peste zid. 

Clădirea înconjurată de acest zid avea o mărime 
considerabilă; era formată din diferite părţi care păreau 
că au fost construite la intervale variate. 

Fiecare sugestiona că principiul uniformităţii a fost 
disprețuit până la cel mai înalt grad. 

Rezultatul a fost o îngrămădeală de clădiri şi turnuri, 
care comunicau între ele, dar care nu semănau, deşi 
întregul lor avea, în acelaşi timp, o imagine plăcută şi 
bizară. 

Clădirea era aşezată pe o ridicătură de pământ 
artificială, cam de trei metri înălţime, de la care pornea 
în jos o scară lată cu trepte de piatră. 

În jurul clădirii erau tufişuri, copaci mai tineri sau mai 
bătrâni. Unul dintre cele mai înalte turnuri era acoperit în 
întregime de  iederă. Dar cea mai remarcabilă 
caracteristică a clădirii consta în ornamentele bogate, 
dar barbare, de pe ea. 

În granitul lustruit din care a fost clădit acest edificiu 


124 


erau încrustate ca un mozaic complicat din aur şi 
diamante: nenumărate mii de pietre strălucitoare atât pe 
fațadele clădirii cât şi pe turle, pe cupole şi pe 
acoperişurile turnurilor. 

Locul împrejmuit de zid cuprindea o suprafaţă întinsă, 
iar cea mai mare parte din această suprafaţă era 
ocupată de clădire. 

Pe terasa pe care era situată, clădirea, se aflau cărări, 
brazde de flori, tufişuri de ornamentare şi porni fructiferi, 
iar partea de jos a terenului natural era consacrată unei 
grădini deosebite. 

Atât în grădină, cât şi pe terasă se vedeau negri fără 
îmbrăcăminte pe ei. Erau identici cu cei din satul în care 
Tarzan a lăsat-o pe La. 

Printre ei erau şi femei. Toţi se ocupau de îngrijirea 
plantelor ce creşteau acolo. 

În unele locuri, se vedea câte o gorilă ca cea pe care a 
ucis-o Tarzan în sat, dar ele nu lucrau, ci se ocupau mai 
mult de coordonarea lucrărilor. Aceste gorile aveau faţă 
de negri un comportament ciudat, uneori blând, iar 
alteori chiar brutal. 

Aceste gorile oameni aveau pe ele curele late, 
încrustate cu pietre scumpe, aşa cum avea şi aceea al 
cărei cadavru se găsea acum la furca unui copac, lângă 
Tarzan. 

Pe când acesta privea cu interes scena de jos, doi 
Bolgani au ieşit pe o poartă uriaşă ce părea a fi intrarea 
principală. Amândoi aveau câte o bandă de aur în jurul 
capului, unde erau înfipte mai multe pene albe şi lungi. 

Ei s-au aşezat de ambele părţi a porţii şi au început să 
scoată o serie de strigăte ascuţite, care semănau foarte 
mult a sunete de trompetă. Imediat, negrii au încetat 
lucrul şi s-au grăbit să se adune jos, lângă scara care 
cobora de pe terasa grădinii. 

Aici s-au format în două, şiruri câte unul de o parte şi 


125 


de alta a scării; iar Bolgani s-au aşezat şi ei pe două 
şiruri, însă sus pe terasă de la uşa principală până la 
scară, formând în felul acesta o alee vie, de sus până jos. 

După puţin timp s-au auzit din interiorul clădirii alte 
strigăte ca de trompetă, iar după câteva clipe Tarzan a 
putut să vadă începutul unei procesiuni. 

La început au venit patru Bolgani, având fiecare 
acelaşi ornament pe cap ca şi ceilalţi doi, cu deosebirea 
că aceştia ţineau cu mâna întinsă înaintea lor o măciucă 
groasă. 

In urma acestora veneau doi trâmbiţaşi, iar la câţiva 
metri în urma trâmbiţaşilor păşea majestuos un leu 
enorm cu coama neagră, ţinut în frâu de patru negri 
voinici, doi de fiecare parte. 

Aceşti negri duceau în mâinile lor câte un capăt de lanţ 
gros de aur legat de o zgardă mare, care era încrustată 
cu diamante în jurul gâtului fiarei. 

In spatele leului veneau încă douăzeci de Bolgani 
încolonaţi câte patru. Erau înarmaţi cu sulițe, însă Tarzan 
nu ar fi putut spune dacă acestea foloseau pentru 
apărarea leului de oameni, sau pentru a-i apăra pe 
oameni de leu. 

Atitudinea Bolganilor şi Gomanganilor aliniaţi şi de o 
parte şi de alta a drumului dintre poartă şi scară şi de la 
scară în jos indica cel mai mare respect, pentru că 
stăteau cu corpurile aplecate de la mijloc în jos, făcând, 
astfel, un semn de reverență profundă. In timpul cât 
Numa trecea prin faţa lor. 

Când fiara a ajuns la scări, procesul s-a oprit şi 
Gomangani au îngenuncheat, aplecându-şi frunţile până 
la pământ. 

Numa, care se vedea clar că este un leu bătrân, stătea 
pe loc într-o poziţie şi o ţinută regală, contemplând 
fiinţele umane care au îngenuncheat în faţa lui. În ochii 
lui răutăcioşi era o privire fixă, îşi rânjea colții şi scotea 


126 


un muget înfiorător, la care Gomangani tremurau de 
groază. 

Tarzan şi-a încruntat sprâncenele într-o meditaţie 
adâncă. Niciodată nu a avut prilejul să vadă o scenă atât 
de vrednică de notat, în care fiinţa omenească să se 
înjosească în faţa unui animal. 

După câteva clipe, procesiunea şi-a continuat drumul, 
coborând scara şi cotind la dreapta pe una din cărările 
grădinii; iar, după ce a trecut de ei, atât Gomanganii, cât 
şi Bolgani s-au ridicat şi şi-au continuat munca 
întreruptă. 

Tarzan a rămas acolo unde s-a ascuns, privindu-i şi 
încercând să găsească o explicaţie oarecare a acestor 
împrejurări atât de ciudate şi paradoxale la care a fost 
martor. 

Leul, împreună cu curtenii săi, au cotit pe după colţul 
palatului şi a dispărut din vedere. 

Cine era acest popor? Cine erau aceste fiinţe ciudate? 
Ce reprezenta acel leu? Pentru ce ordinea naturală a 
speciilor era răsturnată? 

Aici omul era aşezat pe o treaptă inferioară unei fiare 
care nu era altceva decât un carnivor sălbatic. 

Au trecut aproape cincisprezece minute de când 
Tarzan era pradă acestor gânduri şi de când Numa a 
dispărut după colţul clădirii, când atenţia i-a fost atrasă 
din nou, dar de astă dată de partea cealaltă a clădirii, de 
sunetul altor strigăte ascuţite de trompetă. 

Întorcându-şi privirile în direcţia aceea, a văzut alaiul 
apărând din nou şi îndreptându-se pe scara pe care a 
coborât când a trecut în grădină. 

În clipa când sunetul de trompetă a ajuns la urechile 
lor, Gomanganii şi Bolganii şi-au reluat poziţiile de la 
început de la piciorul scării până la intrarea în palat, 
manifestându-şi încă o dată respectul lor pentru Numa, 
care şi-a făcut o intrare triumfală în clădire. 


127 


Tarzan îşi trecu de câteva ori degetele prin păr, dar în 
cele din urmă a fost silit să clatine dezamăgit din cap, 
neputând să găsească nici un fel de explicaţie pentru 
ceea ce a văzut. 

Cu toate acestea, curiozitatea îl era atât de stârnită, 
încât s-a hotărât să cerceteze palatul şi terenul din jurul 
unei ieşiri din vale. 

Lăsând cadavrul lui Bolgani acolo unde l-a ascuns, a 
pornit încet prin copaci, să ocolească clădirea şi să o 
poată examina din toate părţile, fiind în acelaşi timp bine 
ascuns sub frunzişul copacilor uriaşi din jur. 

A apreciat că arhitectura e unică în toate părţile şi că 
grădina se întindea în jurul întregii clădiri, iar o mică 
parte, la sud de palat, a fost lăsată pentru coteţele şi 
grajdurile în care se aflau un număr destul de mare de 
capre şi păsări. 

Tot de partea aceasta se mai aflau câteva sute de 
colibe, ca stupii de albine şi suspendate ca acelea pe 
care le-a văzut în primul sat. 

Tarzan a considerat că aici ar locui robii negri, care 
îndeplineau munca grea, în funcţie de nevoile palatului. 

Zidul înalt de granit, care înconjura clădirea din toate 
părţile, nu era întrerupt decât într-un singur loc, unde se 
afla o poartă ce se deschidea în partea de răsărit a 
palatului. Această poartă era imensă şi de o construcţie 
masivă, lăsând impresia că ar fi fost clădită pentru a 
rezista asaltului unor forţe numeroase şi bine înarmate. 

Lui Tarzan i s-a părut atât de puternică, încât şi-a 
închipuit imediat că a fost construită pentru ca interiorul 
să fie apărat chiar contra unor forţe echipate cu mijloace 
puternice de distrugere. 

Totuşi, părea de necrezut că ar fi existat vreodată o 
asemenea forţă prin aceste locuri, în timpuri mai 
recente. De aceea, părerea lui Tarzan era că atât zidul, 
cât şi poarta aparţine unui trecut care nu poate să fie 


128 


calculat. 

Acestea datau, fără îndoială, încă de pe vremurile 
uitate ale Atlantidei, construite, probabil, pentru 
apărarea acelora care au construit palatul diamantelor 
împotriva unei forţe bine înarmate, care venea din 
Atlantida, pentru a exploata minele de aur din Opar şi a 
coloniza Africa centrală. 

Însă, deşi zidul, poarta şi palatul păreau, din toate 
punctele de vedere, că sunt de o vechime neînchipuită, 
erau bine întreţinute şi într-o stare excelentă; se vedea 
clar că şi acum sunt locuite de fiinţe cu rațiune şi destul 
de inteligente. De asemenea, tot în partea din sud, 
Tarzan a mai văzut un turn în curs de construcţie, la care 
lucrau un număr mare de negri sub conducerea 
Bolganilor, tăind şi modelând blocuri de granit. 

Tarzan s-a oprit într-un copac în apropierea porţii de 
răsărit, ca să observe cine intra şi cine ieşea din palat. In 
timp ce el pândea acolo, a apărut din pădure şi a intrat 
pe poartă un grup numeros de Gomangani. 

Pe umerii a câte patru din ei erau sprijinite capetele a 
două prăjini lungi, între care atârna o piele puternică 
conţinând blocuri de granit. 

Lungul şir de cărăuşi era însoţit de doi-trei Bolgani, 
însă era precedat şi urmat de câte un detaşament de 
războinici negri, înarmaţi cu securi şi cu sulițe. 

Atât purtarea, cât şi atitudinea negrilor cărăuşi, 
precum şi aceea a Bolganilor i-au sugerat lui Tarzan nici 
mai mult nici mai puţin ideea că vede o caravană de 
măgari, mergând în felul lor stupid, sub impulsul 
conducătorilor. Dacă unul rămânea în urmă, era imediat 
împuns cu vârful suliţei sau lovit cu mânerul ei. 

Aceste gesturi de brutalitate puteau fi comparate doar 
cu cele care se manifestau în faţa animalelor cu sarcini 
deosebit de grele. 

De asemenea, nici în comportamentul negrilor nu se 


129 


observa vreo obiecţie sau vreo revoltă, mai mult decât 
se poate vedea pe feţele unui şir întreg de catâri 
încărcaţi cu sarcini mari. 

După toate aparențele nu erau decât vite fără grai şi 
fără voinţă proprie. Au trecut încet pe poartă şi au 
dispărut. Nu a trecut mult şi alt grup mare de oameni a 
apărut din pădure intrând în curtea palatului. Aceşti 
Bolgani erau înarmaţi cu sulițe şi securi. 

înconjurați de toate părţile de aceste creaturi 
înarmate, se aflau patru negri puternici ducând între ei o 
targă mică, deasupra căreia era legat bine un cufăr 
mare. 

Acesta era confecţionat dintr-un lemn de culoare 
închisă şi se vedea bine că a fost foarte mult 
întrebuințat. Era întărit cu colţuri şi cu benzi late de 
metal care părea aur curat şi încrustate cu diamante. 

Bineînţeles că Tarzan nu putea nici măcar să-şi 
imagineze ce se afla în cufăr. După îngrijirea care i se 
acorda, era clar că ceea ce conţinea cufărul era 
considerat a fi de mare valoare. 

A fost transportat direct în turnul mare acoperit cu 
iederă, din colţul nord-est al palatului Tarzan a văzut 
acum că intrarea în acel turn se făcea pe o poartă tot 
atât de groasă şi masivă, ca şi cea a zidului ce înconjura 
clădirea. 

Asimilând toate aceste cunoştinţe, Tarzan a profitat de 
primul prilej, când nu putea fi observat şi a trecut repede 
dincolo de drumul urmat de negri, mergând prin copaci 
până acolo unde a lăsat cadavrul lui Bolgani. 

Luându-l pe umăr, s-a înapoiat până într-un loc foarte 
apropiat de drumul cel mare, care pornea de la poarta de 
răsărit. Aici a aşteptat un moment, când nu se vedea 
nimeni prin jur şi a aruncat cadavrul, cât a putut mai 
aproape de poartă. 

- Acum. Şi-a zis el, să vedem dacă vor putea ghici cine 


130 


le-a ucis colegul. 

A pornit apoi spre sud-est, în direcţia munţilor din 
spatele văii Palatului Diamantelor. Pentru aceasta, era 
nevoit să facă câteva ocoluri mari, ca să nu dea peste 
sate indigene şi să nu fie văzut cumva de către 
numeroasele grupuri de Bolgani care circulau prin 
pădure în toate direcţiile. 

Târziu, după ce a trecut peste mai multe dealuri, a 
ajuns în plină vedere a munţilor stânci înalte de granit, 
ale căror piscuri râpoase se ridicau mai mult deasupra 
nivelului împădurit. 

În faţa lui se vedea un drum bătătorit, care ducea într- 
o trecătoare pe care o vedea şerpuind în sus spre culmea 
munţilor. 

A apreciat că acest loc este mai potrivit decât oricare 
altul pentru a-şi începe cercetările. Astfel, văzând că 
drumul este liber, a coborât din copaci şi profitând de 
tufişurile înalte de pe marginea drumului, a pornit repede 
spre munţi, fără a-şi trăda prezenţa, nici măcar prin cel 
mai mic zgomot. 

Cea mai mare parte din timp a fost nevoit să meargă 
de mai multe ori târâş prin tufişuri, drumul fiind mereu 
frecventat de Gomangani şi de Bolgani. Grupuri întregi 
veneau din cetate cu mâinile goale, întorcându-se apoi 
cu blocuri mari de granit. 

După un timp, când a ajuns mai adânc în munţi, 
tufişurile dese de pe lângă drum au făcut loc unei 
vegetaţii mai slabe, prin care putea să treacă cu mai 
multă uşurinţă, dar în acelaşi timp risca să fie descoperit 
mai curând. 

Cu toate acestea, instinctul fiarei care domina 
cunoştinţele lui despre pădure l-a ajutat să se poată 
ascunde acolo unde altul ar fi fost văzut de orice 
duşman. 

Pe la jumătatea urcuşului muntelui, drumul pornea 


131 


printr-o trecătoare îngustă, tăiată în stânca solidă de 
granit. Aici nu mai avea nici o posibilitate să se ascundă, 
aşa că şi-a dat seama că a trece pe acolo însemna să fie 
descoperit imediat. 

Aruncând o privire înjur, a observat că, dacă ar face un 
mic ocol, ar putea să ajungă sus, de partea cealaltă a 
trecătorii, unde ştia că poate găsi destule locuri de 
ascuns printre blocurile de granit, copaci căzuţi şi 
tufişuri. Mai mult încă, putea avea, de acolo de sus, o 
vedere şi mai bună a restului drumului. 

În această privinţă nu s-a înşelat, deoarece când a 
ajuns în punctul acela care îi oferea suficiente avantaje, 
a văzut în faţa lui, în munte, o fundătură largă, iar 
stâncile din jur erau  întreţesute de numeroase 
deschizături, care i s-a părut că nu pot fi decât guri de 
tunele. 

La unele nu se puteau ajunge cu ajutorul unor scări 
rudimentare de lemn, bineînţeles acelea care erau mai 
aproape de baza stâncilor, pe câtă vreme de la cele de 
mai sus atârnau frânghii groase şi des înnodate, până jos 
la pământ. 

Din aceste tuneluri ieşeau oameni cu săculeţe pline de 
pământ, pe care le vărsau într-un morman comun, alături 
de un pârâiaş ce curgea prin trecătoare. 

În jurul mormanului de pământ se aflau alţi negri care 
spălau pământul sub supravegherea gorilelor. Tarzan nu 
reuşea să înţeleagă ce căutau ei şi nici ce sperau aceştia 
să găsească. 

Mai putea să vadă, la o distanţă oarecare, alţi negri 
lucrând la o carieră de granit, în stâncile munţilor ce 
înconjurau bazinul în care se afla Palatul Diamantelor. 

Malul stâncos a fost tăiat mai jos de vale, până sus 
aproape de culme, într-un şir de terase de unde s-a scos 
granitul. 

Negrii care lucrau în cariera de granit erau cu 


132 


desăvârşire goi, dezbrăcaţi, folosindu-se în munca lor, de 
uneltele cele mai primitive..., totul sub supravegherea 
Bolganilor. 

Activitatea acestor negri era totuşi destul de vădită, 
dar Tarzan nu putea fi sigur de felul materialului pe care 
îl scoteau ceilalţi negri prin gurile tunelurilor, cu toate că 
presupunea, în mod natural, că era aur. Atunci: de unde 
obțineau ei diamantele? Desigur că nu le găseau în 
aceste stânci solide de granit. 

După câteva minute de contemplare amănunţită, 
Tarzan s-a convins că drumul pe care l-a urmat de jos din 
pădure până aici se sfârşea într-o adevărată fundătură, 
aşa că a pornit să caute alt drum mai sus de acesta, pe 
care să poată să treacă dincolo de lanţul de munţi. 

Şi-a ocupat restul acelei zile şi aproape toată ziua 
următoare cu cercetările pe care le făcea în această 
privinţă, dar în cele din urmă s-a văzut nevoit să admită 
că nu e nici o ieşire în exteriorul văii pe partea aceasta. 

S-a urcat chiar în locurile cele mai înalte, cu mult mai 
sus de terenul împădurit, dar totdeauna se găsea în faţa 
unor stânci perpendiculare de granit, atât de înalte şi 
atât de drepte, încât nici chiar el nu s-ar fi încumetat să 
urce, fără a mai pune la socoteală că o va avea cu el şi 
pe La. 

Apoi a cercetat latura de sud, pe urmă pe cea de 
răsărit, dar tot cu aceleaşi rezultate negative. În cele din 
urmă şi-a îndreptat paşii înapoi spre pădurea din vale cu 
intenţia de a-şi relua drumul spre libertate împreună cu 
La, tot prin valea Oparului, traversând-o în cursul nopţii. 

Soarele a răsărit a doua oară de la plecarea lui, când a 
ajuns din nou în satul indigen unde a lăsat-o pe La. 

Abia şi-a aruncat privirile asupra satului şi a fost 
cuprins de o mare îngrijorare; situaţia nu era aşa cum ar 
fi trebuit şi cum se aştepta el s-o găsească. 

Porţile satului erau deschise, iar în interiorul curţii nu 


133 


se vedea nici urmă de vietate, nici colibele suspendate 
nu erau în mişcare, ceea ce ar fi fost semn că sunt 
ocupate. 

Fiind prudent din principiu, a făcut o recunoaştere 
amănunţită înainte de a cobori în sat. Cu spiritul său de 
observaţie atât de dezvoltat, a ajuns la concluzia că satul 
a fost părăsit de cel puţin douăzeci şi patru de ore. 

Ajungând la coliba în care a fost ascunsă La, a urcat pe 
frânghie imediat şi a examinat interiorul: era gol şi nu se 
vedea nici urmă de marea preoteasă. 

Coborând din colibă, a început o anchetă prin tot satul 
în căutarea unor indicii în privinţa soartei locuitorilor şi 
mai ales despre La. 

În acest scop, a examinat interiorul câtorva colibe, 
când a observat, deodată, cu ochii lui ageri, o mişcare 
aproape imperceptibilă a unei locuinţe dintre cele care 
semănau cu coliviile de păsări. 

A alergat imediat în direcţia aceea şi când a ajuns în 
dreptul colibei, nu a văzut nici o frânghie care să atârne 
de la uşă în jos. 

Oprindu-se şi-a îndreptat faţa spre deschizătura pe 
care. Însă, nu se vedea altceva decât acoperişul colibei. 

- Gomangani, a strigat el, eu sunt, Tarzan! Vino la uşă 
şi spune-mi ce s-a întâmplat cu semenii tăi, unde este 
soţia mea pe care am lăsat-o în grija şi apărarea 
războinicilor voştri? 

Nu a primit nici un răspuns. A strigat din nou pentru că 
era convins că cineva este ascuns în colibă. 

- Dă-te jos de acolo, a strigat el din nou, altfel vin eu 
sus după tine! 

Dar nici acum nu i-a răspuns nimeni. Un zâmbet amar 
a fluturat pe buzele lui Tarzan; apoi şi-a tras cuțitul din 
teacă şi l-a prins între dinţi. 

Cu o săritură agilă a ajuns sus, la deschizătură. S-a 
prins cu amândouă mâinile de marginile acesteia şi s-a 


134 


căţărat în interiorul colibei. 

Cu toate că s-a aşteptat să întâmpine rezistentă, nu a 
apărut nimeni în faţa lui. lar în interiorul colibei slab 
luminat, nu a putut să distingă la început prezenţa nici 
unei persoane. 

După ce ochii i s-au mai obişnuit cu semiîntunericul de 
acolo, a observat de partea opusă a construcţiei un 
maldăr de frunze şi de iarbă verde. 

Indepărtându-le într-o parte, a văzut în faţa ochilor săi 
forma ghemuită a unei femei îngrozite. O apucă de umăr 
şi cu o singură mişcare, a determinat-o să stea în 
picioare. 

- Ce s-a întâmplat aici? a întrebat el. Unde sunt 
sătenii? Unde mi-e soţia? 

- Să nu mă omori! Să nu mă omori! a început să se 
vaite femeia. Nu eu sunt de vină; cu nu am făcut nimic. 

- Nu am intenţia să te ucid. Spune-mi adevărul şi te las 
în viaţă. 

- l-au luat Bolganii pe toţi, a strigat femeia. Au venit pe 
la apusul soarelui, în aceeaşi zi când ai sosit şi tu. 
Tarmangani. Erau foarte supăraţi pentru că au descoperit 
cadavrul amicului lor lângă porţile Palatului Diamantelor. 
Ei ştiau, spunea femeia disperată, că a plecat de acolo ca 
să vină în satul nostru şi după plecarea lui nu l-a mai 
văzut nimeni în viaţă. Atunci au venit cu toţii aici şi ne-au 
torturat războinicii şi femeile până când unul din noi le-a 
mărturisit totul. Eu m-am ascuns. Nu ştiu cum s-a făcut 
de nu m-au găsit. Când au plecat Bolganii de aici au luat 
cu ei toată lumea din sat. Au luat-o şi pe soţia ta. De 
întors nu se vor mai întoarce niciodată. 

- Crezi tu că Bolganii au să-i ucidă? 

- Da, ei îi ucid pe toţi acei care nu le plac. 

Rămas singur şi scăpat de greutatea şi răspunderea 
faţă de La, Tarzan ar fi putut să străbată cu multă 
uşurinţă, în timpul nopţii, valea Oparului şi să ajungă în 


135 


direcţii cunoscute şi sigure. 

Probabil, însă, că această idee nu i-a trecut niciodată 
prin minte.  Loialitatea şi recunoştinţa erau în 
temperamentul lui caracteristici fundamentale. 

La şi-a pus viaţa în primejdie pentru el. Mai mult încât 
s-a exilat din propria ei ţară. Pentru Tarzan nu era 
suficient să afle doar că Bolganii au luat-o şi că, probabil, 
aveau intenţia s-o ucidă. 

El simţea că este dator să se convingă dacă La mai 
trăieşte sau nu; iar, dacă mai trăia, trebuia să-şi îndrepte 
toată energia de care era capabil pentru a o elibera, apoi 
să scape împreună de primejdiile din această vale. 

Tot restul zilei şi-l întrebuinţă în recunoaşterea 
exteriorului terenului palatului, căutând prilejul ca să 
intre acolo fără să fie văzut. l-a fost imposibil. 

În fiecare moment se găsea prin grădină ori 
Gomangani ori Bolgani, nelipsiţi de la diferitele lor 
însărcinări. 

Odată cu apropierea nopţii, poarta cea mare de la 
răsărit a fost închisă, iar locuitorii palatului şi ai colibelor 
s-au retras cu toţii între pereţii respectivi, nelăsând afară 
nici măcar o singură santinelă: fapt care indica lămurit că 
Bolganii nu aveau nici un motiv să se teamă de vreun 
atac. 

Prin urmare, după toate aparențele, subjugarea 
Gomanganilor era completă, astfel încât zidul înalt din 
jurul palatului, mai mult decât suficient pentru a-i apăra 
de invazia leilor, nu era decât o amintire din trecut, 
timpuri de când liniştea şi siguranţa lor erau amenințate 
de un inamic prea puternic mai înainte, dar care acum a 
dispărut total. 

În sfârşit, întunecându-se bine de tot, Tarzan s-a 
apropiat de poartă şi aruncând lanţul frânghiei sale de 
iarbă peste unul din leii sculptați din vârful stâncilor 
porţii, a urcat repede până sus pe muchia zidului, de 


136 


unde a sărit fără zgomot în grădină. 

Ca să-şi asigure un drum de ieşire mai uşor, în cazul 
când ar fi găsit-o pe La, a deschis porţile grele ale 
Palatului Diamantelor şi le-a îndepărtat. 

Apoi s-a furişat pe nesimţite spre turnul cel mare de 
răsărit, care era acoperit de iederă. 

După o zi întreagă de cercetări şi chibzuiri a ales acel 
turn ca fiind singurul care îi oferea o intrare subtilă în 
palat. 

Succesul planului său atârna în mare parte de 
grosimea şi rezistenţa vitelor de iederă care crescuseră 
până aproape de vârful turnului. Spre marea lui 
satisfacţie a apreciat că sunt destul de tari ca să-i 
suporte greutatea. Sus de tot, aproape de ultimul etaj al 
turnului, a văzut din copacii din jurul palatului o fereastră 
deschisă, care se deosebea de celelalte prin faptul că nu 
era zăbrelită. 

Pe mai multe ferestre de-ale turnului se vedeau lucind 
lumini slabe, ca şi din alte părţi a palatului. 

Ocolind aceste deschizături luminate, s-a urcat repede 
şi cu multă atenţie spre fereastra fără zăbrele de 
deasupra, iar, când a ajuns acolo şi-a ridicat ochii 
deasupra nivelului pervazului ferestrei. 

Datorită întunericului ce domnea în interiorul camerei, 
Tarzan nu putea să desluşească absolut nimic. 

Trăgându-se uşor în sus până deasupra pervazului, a 
trecut tară zgomot în odaie, apoi, pipăind prin întuneric, 
a ocolit încăperea. 

A descoperit un pat sculptat cu un desen ciudat, o 
masă şi câteva bănci scurte. Patul era acoperit cu o 
cuvertură dintr-un material ţesut, aşezată peste câteva 
rânduri de piei moi, bine tăbăcite, de leoparzi şi antilope. 

În faţa ferestrei pe care a intrat Tarzan se afla o uşă 
închisă. A deschis-o uşor, treptat, până când a reuşit să 
vadă în exterior: era un coridor slab luminat, sau mai 


137 


bine zis un hol circular, în mijlocul căreia se afla o 
deschizătură cu un diametru destul de mare. 

Prin mijlocul acesteia trecea de jos în sus. Dispărând 
într-o deschizătură identică în tavan, un stâlp drept, din 
care, la intervale de vreo două palme, erau înfipte trepte 
de sus pană jos. Aceasta sugera clar că era scara 
primitivă pe care se: putea ajunge de la un etaj la altul al 
turnului. 

Tavanul era susţinut de trei coloane aşezate la 
intervale egale în jurul circumferinței deschizăturii din 
mijlocul podelei. 

În acest hol rotund se vedeau alte uşi identice cu cea 
de la intrarea camerei în care se afla. 

Pentru că nu a auzit nici un zgomot şi văzând că nu 
mai este nimeni pe acolo decât el singur, a deschis larg 
uşa şi a intrat în hol. 

Nările sale erau asaltate puternic de acelaşi parfum 
greu de miresme, pe care l-a simţit prima dată când s-a 
apropiat de palat, cu câteva zile înainte. 

Cu toate acestea, în interiorul turnului parfumul era 
mult mai puternic, înlăturând aproape cu totul orice alte 
mirosuri şi punându-l pe Tarzan într-o situaţie neînchipuit 
de grea în ceea ce priveşte căutarea marii preotese din 
Opar. 

De fapt numai când se uita la uşile din acest unic etaj 
era cuprins de consternare faţă de sarcina aproape 
imposibilă pe care şi-a asumat-o. 

Fără nici un ajutor, cât de mic, al agerului său miros, i 
se părea imposibil să poată cerceta măcar turnul acesta, 
chiar dacă ar fi să ia cele mai mari precauţii pentru a nu 
fi descoperit. 

Încrederea în sine nu era nicidecum rezultatul unei 
îngâmfări fără rost. El îşi dădea bine seama de limitele 
forţelor sale şi ştia că nu ar fi avut aproape nici o 
perspectivă de scăpare, chiar faţă numai de câţiva 


138 


Bolgani, dacă ar fi fost cumva descoperit în interiorul 
palatului lor, a cărui topografie lor le era foarte bine 
cunoscută, iar lui îi era cu totul străină. 

În spate îl aşteptau fereastra deschisă, noaptea tăcută 
a junglei şi libertatea. În faţa lui nu era nimic altceva 
decât primejdie, eşec sigur şi destul de probabil, 
moartea. Pe care să le aleagă? 

S-a oprit pe loc o clipă, meditând în tăcere. Apoi. 
Ridicându-şi capul şi îndreptându-şi umerii şi-a scuturat 
sfidător pletele negre şi a păşit curajos spre cea mai 
apropiată uşă. 

A cercetat după aceea toate camerele, până a făcut 
întreg ocolul etajului, dar fără s-o găsească pe La şi nici 
măcar un indiciu despre urma ei. 

A găsit în aceste camere o mobilă bizară, covoare şi 
tapete originale, ornamente de aur cu diamante; iar într- 
una a nimerit peste un Bolgani care dormea. 

Umbla însă atât de domol, încât cel adormit şi-a 
continuat netulburat somnul, cu toate că Tarzan a 
înconjurat palatul său care se afla în centrul camerei şi a 
mai cercetat şi un dormitor de partea cealaltă a încăperii. 

Sfârşind inspecția acestui etaj, s-a hotărât să-şi 
continue cercetările mai sus. lar apoi să se întoarcă la 
etajele de jos. Prin urmare, conform acestui plan. S-a 
urcat pe scara ciudată din centrul turnului. 

Ca să ajungă la ultimul etaj. Trebuia să treacă pe lângă 
alte trei. În fiecare etaj din jurul holului circular se aflau 
un şir de uşi închise, iar holul era luminat destul de slab, 
de câteva sfeşnice, vase de aur. Largi, dar scunde, 
conţinând o materie ce părea a fi seu. In care plutea un 
fitil de iască. 

La etajul de sus nu erau decât trei uşi şi toate erau 
închise. Tavanul acestui hol era în formă de cupolă, 
având şi acesta o deschizătură în mijloc prin care scara 
pătrundea în exterior în întunericul nopţii. 


139 


Când Tarzan a deschise uşa cea mai apropiată de el, 
ea a scârţâit în balamale scoțând astfel primul sunet ce 
s-ar fi putut auzi de când şi-a început cercetările şi până 
acum. 

Interiorul apartamentului din faţa lui era cufundat în 
întuneric, iar Tarzan a rămas în uşă nemişcat şi tăcut ca 
o statuie. 

Deodată a simţit o mişcare în spatele lui. Răsucindu-se 
cu un gest fulgerător a văzut un om stând în picioare. In 
pragul unei uşi deschise, de partea opusă a etajului. 


CAPITOLUL XII - Sacii cu aur. 


Nu au trecut nici douăzeci şi patru de ore de când 
Esteban Miranda juca rolul lui Tarzan faţă de Waziri şi a 
început să înţeleagă că nu va putea duce la infinit 
înşelăciunea cu presupusa boală a creierului său. 

Mai întâi de toate, Usula nu se împăca nicidecum cu 
ideea de a lua numai aurul veneticilor şi apoi să-i lase în 
pace. Nici chiar ceilalţi semeni ai lui nu păreau încântați 
de acest plan. 

De fapt, nu puteau concepe că vreo câteva lovituri în 
cap ar fi putut să-l schimbe pe Tarzan într-un laş 
desăvârşit care să fugă din faţa câtorva negri de pe 
coastă şi a doi-trei albi fără experienţă. 

Pe lângă toate acestea, s-a mai întâmplat încă ceva 
care l-a convins pe spaniol că nu dormea pe pat de rose 
şi că, cu cât găsea mai curând un pretext pentru a se 
despărţi de Waziri, cu atât mai mult şi-ar fi prelungit 
viaţa. 

Treceau tocmai printr-un petec de pădure aproape 
deschis. Tufişurile nu erau prea dese, iar copacii se 
găseau la o distanţă mare unul de altul când, deodată, 
fără nici un avertisment, au fost atacați de un rinocer. 


140 


Spre marea consternare a Wazirilor, Tarzan a fugit 
spre cel mai apropiat copac, îndată ce l-a zărit pe Buto. 
In marea lui grabă, Tarzan s-a împiedicat şi a căzut, iar 
când a ajuns în cele din urmă lângă copac, în loc dea 
sări cu uşurinţă pe crengile de jos ale acestuia, a încercat 
să urce pe trunchiul enorm de gros al copacului. 

Intre timp, Buto, al cărui atac era condus mai mult auz 
şi de miros decât de vederea lui foarte slabă, a fi distras 
din direcţia sa iniţială de un Wazir, iar după ce scăpat, 
acesta a dispărut fără rost în tufişurile din spatele. 

Când Esteban s-a ridicat şi a observat în cele din umilă 
că rinocerul a plecat, s-a văzut înconjurat de un semicerc 
de negrii uriaşi, pe ale căror feţe era zugrăvită mila şi 
întristarea. Dar amestecate oarecum cu o nuanţă de 
dispreţ. 

Spaniolul a înţeles imediat că groaza l-a determinat să 
comită o greşeală ireparabilă: cu toate acestea, s-a 
agăţat cu disperare de singura scuză de care s-ar mai fi 
putut servi. 

- Capul meu! Capul meu! A început el să se vaite, 
strângându-şi tâmplele între palme. 

- Da, Buana, a zis Usula. Ştim că lovitura a fost în 
„cap”, iar credincioşii tăi Waziri credeau că „inima” este 
aceea o are nu ştie ce este frica. 

Esteban nu a răspuns şi au pornit toţi din nou, 
continuând să înainteze în tăcere, până când au poposit 
aproape de înserat, pe malul unui râu. Puțin mai sus deo 
cascadă. 

Toată după-amiaza Esteban a fost ocupat cu 
proiectarea unui mijloc ca să scape din situaţia penibilă 
în care se afla, abia au apucat să poposească şi a dat 
ordin Waziri să îngroape aurul. 

- II vom lăsa aici, a zis el. lar mâine vom porni în 
căutarea hotilor, pentru că m-am hotărât să-i pedepsesc. 
Trebuie să le arătăm că nu se poate intra în jungla lui 


141 


Tarzan fără pedeapsă. Numai boala prin care trec m-a 
determinat să nu-i ucid imediat ce le-am descoperit 
perfidia. 

Wazirii au fost încântați de această atitudine nouă a lui 
lor. Acum începeau să întrevadă o rază de speranţă, 
Tarzan era din nou cel pe care îl cunoşteau ei. Aşa s-a 
întâmplat că a doua zi dimineaţă au pornit cu inimile mai 
uşoare şi cu mult mai veseli în căutarea taberei 
englezilor. 

După calculele destul de bune ale lui Usula, au scurtat 
drumul, mergând drept prin junglă, astfel încât să poată 
tăia calea europenilor, ieşindu-le înainte. 

Au îndeplinit aceasta cu atâta succes, încât în curând 
s-au întâlnit cu aceştia, chiar în ziua aceea, pe înserat. 
Mai mult încă, au simţit mirosul fumului focurilor din 
tabără şi au auzit cântecele negrilor cărăuşi de pe coastă 
de la o distanţă destul de mare. Inainte de a ajunge până 
la ei. 

Esteban i-a adunat pe Waziri în jurul lui. 

- Copii, le-a zis el, adresându-se lui Usula în limba 
engleză. Aceşti străini au venit aici ca să-i facă rău lui 
Tarzan. Prin urmare răzbunarea îi aparţine numai lui 
Tarzan. Mă veţi lăsa. Aşadar, să-mi pedepsesc duşmanii 
singur şi după voia mea. Intoarceţi-vă, deci, acasă, iar 
aurul să-l lăsaţi acolo unde se află. Pentru că va trece 
multă vreme până să am nevoie de el. 

Wazirii au rămas dezamăgiţi, planul cel nou nu 
coincidea deloc cu dorinţele lor, mai ales că au visat mult 
la un masacru general al negrilor de pe coastă. 

Cu toate acestea, omul din faţa lor era Tarzan. Marele 
lor Buana, pe care întotdeauna l-au respectat cu o 
supunere neclintită. 

În urma declaraţiilor lui Esteban în privinţa intenţiilor 
sale, au urmat câteva momente de tăcere, în care Wazirii 
îşi mutau greutatea de pe un picior pe altul, manifestând 


142 


o stare de nervozitate. În cele din urmă. au început să 
vorbească în limba lor. 

Esteban nu înţelegea nimic din ce spuneau, dar era 
evident că insistau în faţa lui Usula asupra unui fapt. 
Pentru că acesta s-a întors după o clipă spre spaniol. 

- Buana! Buana! Cum să ne înapoiem noi la lady Jane 
şi să-i spunem că te-am lăsat bolnav şi singur, să înfrunţi 
armele de foc ale albiilor şi ale ascarilor, a spus; el cu un 
ton blând. Nu ne cere acest lucru, Buana. A continuat cu 
o voce care îi exprima dezamăgirea. Dacă ai fi ca erai 
înainte, nu ne-am teme de siguranţa ta, dar aşa cum 
eşti. În urma loviturii de la cap, ne temem să te lăsăm 
singur în junglă. Dă-ne voie să mergem! Şi noi cu tine. 
Noi Wazirii tăi cei credincioşi şi după ce-i vom ucide pe 
duşmani te vom însoţi înapoi acasă, unde sperăm să te 
vindeci. 

Spaniolul a început să râdă. 

- Acum sunt cu totul vindecat. Chiar dacă rămân 
singur, nu voi fi în nici o primejdie mare, astfel încât să 
fie nevoie de prezenta şi ajutorul vostru. 

Esteban, ştia bine, mult mai bine decât ei. Că 
declaraţia aceasta era cât se poate de reală. 

- Prin urmare, veţi asculta de mine, a continuat el cu 
un ton aspru, impunător. Înapoiaţi-vă numaidecât pe 
drumul pe care aţi venit. După vreo două ore de drum 
opriţi-vă şi poposiţi. Înfiinţând o tabără în noaptea 
aceasta. Mâine dimineaţă porniţi mai departe spre casă. 
Nu faceţi zgomot! A strigat autoritar, pentru că nu vreau 
să ştie că sunt pe aici pe aproape. De mine nu vă îngrijiţi. 
Mă simt bine şi probabil am să vă ajung din urmă înainte 
de a ajunge voi acasă. La drum! 

Waziri au mers, aşadar, înapoi pe drumul pe care au 
venit, cu inimile amărâte şi îngrijoraţi de soarta lui 
Tarzan, iar după câteva minute a dispărut şi cel din urmă 
din ochii spaniolului. 


143 


Esteban Miranda, cu un suspin adânc de uşurare, a 
pornit atunci spire tabăra camarazilor săi. Temându-se 
ca subita lui apariţie în faţa lor să nu provoace o salvă de 
împuşcăturii din partea ascarilor, a început să fluiere; 
apoi, tot apropiindu-se de ei a strigat să îi avertizeze 
despre sosirea lui. 

- Vine Tarzan! a strigat cel dintâi negru care l-a zărit. 
Acum nu mai scăpăm, ne va ucide pe toţi. 

Esteban. A văzut agitația cărăuşilor şi a ascarilor, care 
pipăiau nervoşi trăgaciul carabinelor. 

- Eu sunt Esteban Miranda, a strigat el. Flora! Flora! 
Spune idioţilor ăştia să lase armele jos! 

Albii stăteau şi ei în picioare, privindu-l fix. La sunetul 
vocii sale, Florii s-a întors spre negrii, spunându-le: 

- Nu-i Tarzan. Jos armele! Nu-i nimic. 

Esteban a intrat zâmbind, în tabără. 

- lată-mă, a zis el. 

- Am crezut că te-a ucis, a zis Kraski. Un negru ne-a 
spus ca te-a ucis Tarzan. 

- M-a prins, răspunse Esteban, dar, după cum vezi, nu 
m-a ucis. Credeam la un moment dat că e gata să o facă. 
Dar nu a făcut-o în cele din urmă mi-a dat drumul în 
junglă. 

A crezut probabil că este indiferent dacă mă lasă 
pradă fiarelor, ori mă ucide, astfel încât nu mai are 
mâinile pătate cu sângele meu. 

- Trebuie să te fi cunoscut bine, a zis Pible. Ai fi murit, 
desigur, dacă rămâneai mai multă vreme singur în 
junglă... de foame ai fi murit, nu de alta. 

Esteban a avut prudenta să nu răspundă la gluma 
boxerului. 

- Nu-ţi pare bine că mă vezi, Flora? S-a adresat el 
fetei. 

Ea a dat nepăsător din umeri. 

- Care-i diferenţa? Expediția noastră s-a transformat în 


144 


faliment. O parte din noi considerăm că tu eşti singurul 
vinovat, a sfârşit ea indicându-i pe ceilalţi albi. 

Spaniolul s-a strâmbat de furie. Vedea bine că nici unul 
nu a reacţionat în semn că i-ar fi interesat întoarcerea 
lui. Nici lui nu-i păsa de ceilalţi, dar a sperat că cel puţin 
Flora va arăta oarecare entuziasm văzându-l. 

Oricum, dacă ea ar fi ştiut intenţiile lui, poate că ar fi 
fost mai fericită să-l vadă şi poate prea bucuroasă să-i 
arate puţină afecţiune. 

Ea nu ştia însă că sacii cu aur sunt în posesia lui 
Esteban. Într-un loc unde ar fi putut ajunge în mai puţin 
de o zi să-i poată lua de acolo. 

Intenţia lui a fost să reuşească să o convingă să-i 
părăsească pe alţii şi după aceea, puţin mai târziu, să se 
înapoieze amândoi ca să ridice comoara din locul unde 
se găsea, dar acum era întărâtat: nici unul nu va primi 
nici măcar o centimă... va aştepta până vor pleca din 
Africa şi se va întoarce el singur. 

Tot ce îl îngrijora, era faptul că Wazirii ştiau unde se 
află aurul şi poate că mai repede sau mai târziu se vor 
întoarce acolo cu Tarzan să-l ia. 

Acest gol în calculul său trebuia neapărat să fie 
reparat..., iar pentru aceasta avea nevoie de ajutor, ceea 
ce însemna că trebuie să împărtăşească şi altora secretul 
său. Dar cui? 

Fără să-i pese de privirile pline de ură ale camarazilor 
săi şi-a reluat locul printre ci. Evident că ei nu erau deloc 
bucuroşi să-l vadă. Dar el nu ştia motivul acestei 
antipatii, deoarece nu a auzit despre planul conceput de 
Kraski şi de Owaza de a fura fildeşul arabilor. 

Astfel, obiecţia lor de căpetenie. În privinţa prezenţei 
lui printre ei nu era decât teama că vor fi nevoiţi să-i dea 
şi lui o parte din produsul fildeşului. 

Kraski, însă, a fost primul care a luat cuvântul, i-a 
vorbit despre tot ceea ce se afla în sufletul celorlalţi. 


145 


- Miranda, a zis el, părerea tuturor este că mai mult ar 
fi vina ta şi a lui Bluber. Dacă misiunea noastră nu a 
reuşit. Nu te învinuim direct, menţionez faptul doar în 
treacăt. Dar, în timp ce tu nu erai aici. Am găsit un mijloc 
ca să putem lua ceva din Africa şi să putem fi 
despăgubiţi într-o anumită parte de pierderea aurului. 

Am făcut socoteala tuturor amănuntelor cu multă 
atenţie şi ne-am întocmit planul cât se poate de bine. Nu 
avem însă nevoie de tine pentru a ne atinge scopul. Nu 
ne opunem să vii şi tu cu noi, dar ceea ce vrem este să 
înţelegi din capul locului că nu vei fi părtaş cu nimic la 
câştigul nostru. 

Spaniolul a zâmbit şi a făcut un gest de nepăsare. 

- Aveţi toată dreptatea, a zis el. Nu voi încerca să mă 
justific şi nu vă voi cere nimic. Nu vreau să iau nici măcar 
o infimă din partea nici unuia dintre voi. 

În sufletul lui, însă, era nespus de fericit, mai ales când 
se gândea că mai bine decât un sfert de milion de lire 
sterline îl aşteaptă numai şi numai pe el, ca să le ia şi să 
plece cu ele din Africa. 

Faptul că Esteban a acceptat ideea fără să riposteze 
cu nici un cuvânt, i-a determinat pe ceilalţi să se simtă 
uşuraţi. Imediat s-a risipit şi atmosfera încordată ce a 
domnit până atunci. 

- Eşti un băiat de treabă, a zis Pible. Eu le-am spus lor 
că ai să procedezi aşa cum trebuie şi-ţi declar sincer că 
sunt foarte vesel să te văd din nou teafăr şi sănătos în 
mijlocul nostru. Mi-a părut foarte rău când am auzit că 
Tarzan te-a ucis. 

- Da, a zis Bluber. Aşa de rău i-a fost deja lui John, 
încât plânge toată noaptea în somn. Pentru ce. Nu-i aşa? 

- Bluber! ia strigat Pible, atrăgându-i atenţia, ia vezi. 
Începe acum şi stârneşte ceva. 

- Încep deja. lacă vezi, a moţăit, zise Adolf văzând că 
pugilistul se supărase. Cum. Nu-i aşa? Nu am avut toţi 


146 


părere de rău că Esteban a murit? Cum, nu avem bucurie 
că a venit deja înapoi? 

- Şi mai ales că nu vreau nimic, accentuă Trock. 

- Nu vă îngrijiţi, zise Esteban. Dacă apuc să ajung în 
Londra, voi fi destul de mulţumit. M-am săturat de Africa; 
până în gât. Pentru tot restul zilelor mele. 

Înainte de a adormi, spaniolul se zvârcoli vreo două ori 
în pat. Căutând să conceapă un plan prin care să poată 
intra numai el în stăpânirea aurului şi fără teamă că 
Wazirii ar putea să ajungă acolo înaintea lui. 

Ştia că ar fi putut găsi cu uşurinţă locul unde el a 
îngropat şi să-l mute într-alt loc din apropiere, dar 
aceasta numai dacă ar fi plecat imediat după Usula şi 
singur, ne comunicând nimănui locul unde se află ascuns 
aurul. 

Însă mai ştia un lucru, de care era absolut sigur: că nu 
ar fi fost în stare, întorcându-se de la coastă mai târziu, 
să mai găsească locul unde îl ascunsese. 

Aceasta însemna că neapărat trebuie să împărtăşeşte 
că secretul său şi altei persoane, cuiva care cunoştea 
bine locurile şi putea găsi ascunzătoarea oricând şi din 
oricare direcţie ar fi venit. 

Dar în cine s-ar fi putut oare încrede? 

Examină în minte, cu îngrijire fiecare persoană din 
oamenii care se aflau acolo în tabără cu el, de la cel din 
urmă cărăuş şi ascaris până la şeful lor. 

Owaza, singurul individ care părea să fie omul căutat 
de el şi la care gândul său se întorcea într-una şi anume 
Owaza. 

Nu avea încredere în ticălosul ăsta bătrân, dar nu mai 
era altul care să se potrivească atât de bine cu scopul 
său, aşa că. În cele din urmă se simţi nevoit să ajungă la 
concluzia că trebuie să-şi împartă secretul cu acest 
negru şi să depindă mai mult de avariţie decât de 
onoare, ca să poată fi apărat întru toate. 


147 


Bineînţeles că putea să-l răsplătească regeşte pe 
Owaza, să-l facă mai bogat decât visase el vreodată, 
cum îi dădea i mâna spaniolului să facă, în vederea 
enormei averi în joc. De aceea dormi adânc, visând 
numai aur şi numai ceea ce ar fi putut să facă în 
capitalele cele mari ale lumii, cu un sfert de milioane de 
lire sterline. 

A doua zi dimineaţă, pe când mâncau, Esteban 
menţionă în treacăt, faptul că trecuse pe lângă o cireadă 
mare de antilope, în ajun, nu tocmai departe de tabăra 
lor. 

Totodată dădu ideea ca să ia vreo patru sau cinci 
oameni cu el şi să le vâneze, ajungând în urmă caravana, 
seara când vor poposi. 

Nimeni nu ridică vreo obiecţie, probabil din motivul că 
îşi închipuiau că, cu cât vânau mai mult şi mai departe 
de caravana lor, cu atât ar fi putut să fie ucis mai curând 
de o fiară, fapt ce nici unul nu l-ar fi regretat, întrucât în 
fundul inimii lor, nu-l iubeau nici nu aveau încredere în el. 

- ÎI voi lua cu mine pe Owaza, zise el. Este cel mai 
îndemânatic vânător dintre toţi şi va şti să aleagă şase 
oameni buni. 

Când, însă, ceva mai târziu, se apropie de Owaza şi-l 
întrebă. Acesta începu să invoce toate motivele din lume 
pentru care nu ar fi voit să se ducă la vânătoare cu 
spaniolul 

- Avem destulă carne pentru două zile, protestă 
Owaza: cum mai bine să mergem spre răsărit, cât mai 
iute şi să ieşim din pământurile Wazirilor şi a lui Tarzan. 
Vânat se iveşte peste tot de aici până la coastă. Vom 
face drum de două zile. Apoi voi vâna cu dumneata. 

- Ascultă, îi zise Esteban în şoaptă. Nu sunt numai 
antilope ceea ce vreau cu să vânez. Nu pot să spun nimic 
aici în tabără, dar, după ce plecăm. Îţi spun totul. Vei fi 
răsplătit mai bine decât te aştepţi pentru fildeşul 


148 


arabilor. R 

Owaza întinse o ureche. In semn de mare atenţie, apoi 
se scărpină în capul lui cu părul creţ. 

- Mi se pare că astăzi este o zi foarte bună de vânat, 
Buana, începu el. Am să vin şi eu cu dumneata şi am să 
aduc cu mine cinci flăcăi, dintre cei mai iscusiţi la 
vânătoare. 

După ce Owaza întocmi planul de marş al restului 
caravanei şi după ce aranjă ce trebuia pentru popasul de 
noapte, aşa ca să poată fi în stare, atât el cât şi spaniolul 
să-i găsească din nou. Porni împreună cu Miranda pe 
urma drumului pe care mersese Usula cu Wazirii când 
îngropase aurul. 

Nu apucaseră să ajungă departe şi Owaza descoperi 
urinele proaspete lăsate de Waziri în retragerea lor. 

- leri după-masă a trecut pe aici lume multă, zise el lui 
Esteban. Uitându-se ciudat la spaniol. 

- Eu nu am văzut pe nimeni, spuse acesta. Poate că au 
trecut pe aici în urma mea. 

- Observ că au venit până aproape de tabăra noastră, 
iar după aceea s-au întors şi au pornit înapoi. Ascultă. 
Buana, eu am o carabină, iar dumneata să faci bine să 
mergi înaintea mea. Dacă aceste urme au fost făcute de 
oamenii dumitale şi pe mine mă duci acum într-o 
ambuscadă, vei fi cel dintâi care va muri. 

- Ascultă, Owaza, zise Esteban. Am ajuns destul de 
departe de tabără ca să-ţi pot spune ce aveam de spus. 
Aceste urme au fost într-adevăr făcute de Wazirii lui 
Tarzan al maimuţelor, care au îngropat aurul pentru 
mine. la o zi de drum de aici. Eu i-am trimis acasă, aşa că 
vreau să mergi tu cu mine până acolo şi să mutăm aurul 
într-o altă ascunzătoare. După ce restul tovarăşilor mei 
îşi vor căpăta fildeşul şi se vor înapoia în Anglia, noi ne 
vom întoarce împreună, vom lua aurul şi desigur că vei 
căpăta o răsplată bună. 


149 


- Dar cine eşti tu? Eu m-am îndoit adeseori, dacă eşti 
sau nu Tarzan al maimuţelor. În ziua când am plecat din 
tabăra din faţa Oparului, un om de al meu mi-a spus că 
ai fost otrăvit de albii din tabără şi că ai fost lăsat singur 
acolo. 

Mi-au spus că au văzut cu proprii săi ochi - ţi-a văzut 
corpul zăcând ascuns printre nişte tufişuri - şi cu toate 
acestea, tu erai cu noi la drum în ziua aceea. Eu am 
crezut că minţea, dar când am văzut spaima zugrăvită 
pe figura lui la vederea ta. Am început să mă întreb de 
nu cumva sunt doi Tarzani. 

- Eu nu sunt Tarzan al maimuţelor, răspunse Esteban 
Acela care a fost otrăvit în tabără a fost adevăratul 
Tarzan. Dar nu i-au dat decât ceva care să îl adoarmă, 
probabil în speranţa că va fi ucis şi mâncat de animale 
sălbatice, înainte de a se deştepta. Nu ştiu dacă mai 
trăieşte sau o fi murit de atunci. 

Prin urmare, nu trebuie să te temi de nimic din partea 
Wazirilor ori a lui Tarzan. În ce mă priveşte pe mine 
pentru că şi eu vreau să fiu, la fel ca tine, cât mai 
departe de ei. 

Negrul clătină din cap afirmativ. 

- Poate că spui adevărul, ştiu eu? 

După aceea. Insă tot mai continuă să meargă în urma 
spaniolului, cu carabina gata de tras, la cea mai mică 
mişcare suspectă. 

Inaintau cu foarte mare băgare de seamă, ca nu 
cumva să-i ajungă pe Waziri. După ce trecură de locul 
unde aceştia  poposiseră în scara precedentă, 
observaseră că Wazirii luaseră alt drum şi că nu mai era 
nici o primejdie de a veni în contact cu ei. 

Când ajunseră la un loc cam la doi kilometri de punctul 
unde fusese îngropat aurul. Esteban îi spuse lui Owaza să 
ordone flăcăilor să rămână pe loc, iar ei porniră înainte, 
ca să facă transferarea drugilor de aur. 


150 


- Cu cât ştie mai puţină lume despre aceasta, zise el 
negrului, cu atât vom fi mai în siguranţă. 

- Buana vorbeşte cu mare înţelepciune, răspunse 
ticălosul de negru. 

Esteban găsi după-aceea, fără multă greutate, locul 
din apropierea cascadei şi după ce îl întrebă pe Owaza, 
află că acesta cunoştea la perfecţiune localitatea şi că nu 
ar fi avut nici o greutate ca să vină aici mai târziu de-a 
dreptul de la coastă. 

Transportară aurul la o mică distanţă de acolo, 
ascunzându-l în mijlocul unui petic de pământ acoperit 
cu tufişuri dese. Care se aflau chiar lângă apă, ştiind că 
aici va fi cu mult mai greu de descoperit, decât dacă l-ar 
fi dus la o sută de kilometri. 

Bineînţeles că, dacă Wazirii, sau alţii, ar fi aflat despre 
locul unde fusese ascuns aurul la început şi nu l-ar mai fi 
găsit acolo, nu şi-ar fi închipuit niciodată că s-ar putea 
găsi cineva care să-şi dea osteneală să-l mute numai la o 
sută de metri distanţă. 

După ce sfârşiră operaţia, Owaza se uită în sus la 
soare. 

- Astă scară nu mai ajungem la tabără, zise el. lar 
mâine va trebui să mergem foarte iute, dacă voim să-i 
mai ajungem vreodată. 

- Nici nu mi-a trecut prin gând una ca aceasta 
răspunse Esteban. Insă nu puteam să le spun şi lor Dacă 
nu-i vom mai găsi deloc, voi fi foarte mulţumit. 

Owaza rânji de plăcere. În mintea lui şireată încolţise 
imediat o idee. 

Pentru ce, oare, îşi zicea, să riscăm a fi ucişi într-o 
luptă cu arabii, pentru câţiva colţi de fildeş, când tot 
aurul acesta nu aşteaptă decât să fie transportat la 
coastă, apoi să ne aparţină nouă. 


151 


CAPITOLUL XIII - Turnul misterios. 


În clipa în care Tarzan se răsucise pe călcâie, 
descoperi în spatele lui un om care stătea într-o uşă 
deschisă a unei odăi din etajul cel mai de sus al turnului 
de răsărit acoperit cu iederă din Palatul Diamantelor. 

Cu un gest surprinzător de iute, cuțitul ieşi din teacă 
ca prin minune, dar aproape în acelaşi timp mâna îi căzu 
în jos pe lângă şolduri şi el rămase să se uite ţintă la 
omul din fata lui, cu o expresie de perfectă nedumerire. 
Această emoție apăru şi în trăsăturile străinului, tot atât 
de puternic exprimată. 

Ceea ce văzuse Tarzan nu era nici Bolgani. Nici 
Gomangani, ci un om alb, chel, bătrân şi zbârcit, cu o 
barbă lungă, albă; un om alb, gol, înafara de 
ornamentele barbare de aur şi diamante ale gorilelor. 

- Dumnezeule! exclamă această apariţie ciudată. 

Tarzan se uită la el peste măsură de intrigat. 

Acest singur cuvânt englezesc îi deschidea posibilităţi 
neînchipuit de mari, pentru orice fel de presupuneri şi 
totodată îl înmărmurea. 

- Cine eşti? întreba bătrânul, dar de astă dată în 
dialectul maimuţelor mari? 

- Ai spus un cuvânt englezesc adineaori, zise Tarzan. 
Nu cumva vorbeşti limba aceea? 

Tarzan vorbise şi el tot în englezeşte. 

- Ah, Dumnezeule! strigă bătrânul, am trăit şi am 
fericirea de a mai auzi o dată dulcea limbă a ţării mele! 

Acum vorbea şi el englezeşte, dar într-o englezească 
cu întreruperi, cum ar face cineva care a pierdut de mult 
obiceiul de a se mai exprima în limba lui. 

- Dar tu cine eşti, întrebă Tarzan şi ce faci aici? 

- Aceeaşi întrebare ţi-am pus-o şi eu, răspunse 
bătrânul. Nu-ţi fie teamă şi răspunde-mi fără îndoială că 
eşti englez, aşa că nu ai de ce te teme de mine. 


152 


- Am venit după o femeie pe care au prins-o Bolganii. 

Bătrânul dădu din cap afirmativ. 

- Da, zise el. Ştiu,este aici. 

- Mai trăieşte? întrebă Tarzan. 

- Până acum nu i s-a făcut nimic şi nici până mâine nici 
până poimâine nu-i vor face nimic, răspunse bătrânul Dar 
tu cine eşti? Cum ai putut să găseşti drumul până aici din 
lumea din afară? 

- Sunt Tarzan al maimuţelor, răspunse acesta. Am 
intrat în valea aceasta să caut un drum pe care să ies din 
valea Oparului, unde viaţa tovarăşei mele ar fi fost în 
primejdie. Dar dumneata? 

- Cum mă vezi, sunt om bătrân. Sunt aici încă de pe 
când eram un băieţandru. M-am furişat pe vaporul care a 
adus pe Stanley în Africa, după ce s-a înfiinţat staţiunea 
de la lacul Stanley, după care am venit în interior cu el. 
Intr-o zi am plecat singur din tabără, la vânătoare. 
Rătăcindu-mă, am fost prins, după o vreme, de nişte 
indigeni, care nu ne erau prieteni. Ei m-au dus şi mai 
departe în interior, până la satul lor, de unde am putut 
scăpa după o vreme, dar eram atât de novice şi atât de 
rău m-am rătăcit, că nu ştiam încotro să apuc ca să 
ajung până la coastă. In felul acesta am rătăcit luni 
întregi şi în cele din urmă, într-o zi afurisită, am găsit 
intrarea în valea aceasta. Nu ştiu pentru ce nu m-au 
omorât imediat. Atâta ştiu. Că nu au făcut-o, iar mai 
târziu, văzând că ştiinţa mea poate fi folosită, m-au lăsat 
să trăiesc. De atunci nu fac altceva decât să îi ajut în 
exploatarea carierelor, a minelor şi a  şlefuirea 
diamantelor. Le-am dat burghie de fier cu vârfurile de 
oţel şi chiar de diamant. Acum am ajuns să fiu la fel cu ei 
toţi. Dar în inima mea a rămas neclintită speranţa că, 
odată şi odată, aş putea să scap din valea aceasta. 
Totuşi pot să te asigur că speranţa mea este cât se poate 
de zadarnică. 


153 


- Şi nu există nici un drum care să ne scoată de aici? 

- Este un drum, dar păzit întotdeauna. 

- Şi unde? întrebă Tarzan. 

- Este o continuare a unuia dintre tunelele minate, 
trecând cu totul prin munte până în valea de dincolo. 
Aceste mine au fost lucrate de strămoşii acestei rase o 
vreme foarte îndelungată. Muntele este întreţesut cu 
tuneluri şi trecători. La spatele stâncii de cuarţ, de unde 
se extrage aurul, este un depozit enorm de peritonită 
alterată, care conţine diamante, în căutarea cărora, 
evident că a fost necesar să se extindă un tunel până de 
partea cealaltă a muntelui, probabil în scop de ventilaţie. 

Acest tunel împreună cu cărarea ce duce în valea 
Oparului, sunt singurele căi de ieşire din această vale Din 
timpuri imemoriale a rămas obiceiul de a se păzi tunelul, 
dar, după cum îmi închipui eu. Mai mult spre a împiedica 
fuga robilor, decât pentru a preveni intrarea duşmanilor, 
deoarece ei cred că de aceştia din urmă nu mai au de ce 
să se teamă. 

Drumul spre Opar nu este păzit, pentru că nu le mai 
este frică de oparieni şi mai ştiu bine că nici unul din 
robii lor Gomanganii nu ar îndrăzni să intre în valea 
adoratorilor soarelui. Din acelaşi motiv, robii nu pot 
scăpa, cum nu putem scăpa nici noi, trebuind, deci, să 
rămânem pentru totdeauna prizonieri aici. 

- Dar cum este păzit tunelul? întrebă Tarzan. 

- Doi Bolgani şi cu vreo zece războinici Gomangani fac 
totdeauna de gardă acolo, răspunse bătrânul. 

- Gomanganii nu ar voi să scape? 

- Mi s-a spus că au încercat de mai multe ori în trecut, 
răspunse bătrânul. De când sunt eu aici, încă nu s-a 
întâmplat aceasta. Ori de câte ori au căutat să fugă au 
fost prinşi, aduşi înapoi şi torturați, nu numai ei. Dar 
întreaga rasă a lor. Şi au fost puşi la munci din cele mai 
grele, numai din cauză că câţiva din ei au căutat să fugă. 


154 


- Sunt ei numeroşi... Gomanganii? 

- Să tot fie cam la cinci mii şi locuiesc cu toţii în valea 
aceasta, răspunse bătrânul. 

- Dar Bolganii, câţi sunt? mai întrebă Tarzan. 

- Intre zece şi unsprezece sute. 

- Va să zică câte cinci la unul singur, murmură Tarzan 
şi cu toate acestea, le este teamă să încerce a scăpa. 

- Nu trebuie să uiţi. explică bătrânul, că Bolganii sunt 
rasa dominantă şi inteligentă. Ceilalţi, ca intelect, sunt 
numai o idee mai presus decât fiarele din junglă. 

- Cu toate acestea, sunt oameni, îi aminti Tarzan. 

- Numai la înfăţişare, răspunse bătrânul. Ei nu pot să 
se unească împreună aşa cum fac oamenii. Nu au ajuns 
încă pe treapta de evoluţie a formării de obştii. E 
adevărat că familiile lor locuiesc într-un singur sat. Dar 
această idee, împreună cu armele lor. Le-a fost dată de 
Bolgani, ca să nu fie exterminați cu desăvârşire de lei şi 
pantere. 

Mi s-a spus că, mai demult, fiecare Gomangani trăia 
singuratic îndată ce părea îndeajuns de mare ca să poată 
vâna singur, îşi construia o colibă separată de ceilalţi şi 
ducea o viaţă solitară, neavând pe vremea aceea nici 
cea mai mică idee despre ce înseamnă viaţa de familie. 

Atunci Bolganii i-au învăţat cum să-şi construiască sate 
şi i-au silit pe oameni şi pe femei să rămână acolo, 
crescându-şi copiii până la maturitate, iar după aceea li 
s-a impus şi copiilor să rămână mai departe în sat, astfel 
că unele din aceste sate se pot lăuda că au ajuns de la 
patruzeci până la cincizeci de locuitori. 

Dar cazurile de moarte sunt foarte dese printre ei şi nu 
se pot înmulţi atât de repede ca popoarele care trăiesc în 
condiţii normale de pace şi siguranţă. Brutalităţile 
Bolganilor îi ucid pe mulţi dintre ei; apoi carnivorii iau şi 
ei o dijmă considerabilă. 

- Cinci faţă de unul singur şi tot stau în sclavie! Ce laşi 


155 


trebuie să fie! exclamă Tarzan. 

- Dimpotrivă, nu sunt nicidecum laşi, răspunse 
bătrânul. Ar înfrunta un leu cu cel mai mare curaj. Însă s- 
au supus atâtea veacuri în şir voinţei Bolganilor, că 
aceasta a devenit la ei o a doua natură..., tot aşa cum în 
noi este inerentă teama de Dumnezeu, aşa şi în mintea 
acestor Gomangani este inerentă teama de Bolgani. 

- Interesant, zise Tarzan. Dar spune-mi te rog, acum: 
unde este femeia pe care am venit s-o caut aici? 

- E soţia ta? întrebă bătrânul. 

- Nu, răspunse Tarzan. Le-am spus aşa Gomanganilor 
ca să o apere. Este La, regina Oparului. Marea preoteasă 
a zeului strălucitor. 

Bătrânul se uită la el cu cea mai mare neîncredere. 

- Imposibil! Strigă el. Nu se poate ca regina Oparului 
să-şi fi riscat viaţa şi să fi venit în locuinţa inamicilor ci 
ereditari. 

- A făcut-o de mare nevoie. Viaţa ci era ameninţată de 
o parte din poporul ei. Pentru că refuzase să mă sacrifice 
pe mine zeului lor. 

- Dacă Bolganii ar şti aceasta, s-ar bucura foarte mult, 
răspunse bătrânul. 

- Spune-mi, te rog, unde este, insistă Tarzan. Ea m-a 
scăpat pe mine de la moarte din mâinile poporului ei şi 
trebuie să caut să o scap şi eu pe ea de soarta ce ar 
putea-o suferi din partea Bolganilor. 

- Totul e fără speranţă, zise bătrânul Pot să spun unde 
este, dar nu ai să fi în stare să o scapi de acolo. 

- Pot să încerc, nu-i aşa? 

- Dar nu vei reuşi şi-ţi vei găsi moartea. 

- Dacă ceea ce îmi spui dumneata este adevărat, că 
nu este absolut nici o şansă de scăpare din valea 
aceasta, apoi aş putea să şi mor, răspunse Tarzan. Totuşi 
eu nu sunt de aceeaşi părere cu dumneata. 

Bătrânul dădu din umeri. 


156 


- Nu-i cunoşti pe Bolgani, zise el. 

- Spune-mi unde e femeia, stărui Tarzan. 

- Priveşte, răspunse bătrânul, făcându-i semn lui 
Tarzan să intre după el în odaie şi apropiindu-se de o 
fereastră care dădea spre apus, îi arătă un turn scurt şi 
ciudat construit, care nu era mai înalt decât clădirea din 
partea de vest a Palatului Diamantelor. 

- Probabil că este acolo undeva, în interior, dar în ce te 
priveşte pe dumneata, ar putea tot aşa de bine să fie 
chiar la polul nord. 

Tarzan rămase câteva clipe în tăcere, ochii lui ageri 
examinând fiecare amănunt al turnului din faţa lui. Socoti 
că ar putea ajunge acolo de pe acoperişul clădirii 
principale, dar mai văzu că şi crengile unor copaci 
ajungeau până aproape de acoperişul turnului. 

În afară de acestea, toate ferestrele erau întunecate, 
cu excepţia a două-trei din ele. Se întoarse spre bătrân 
spunându-i: 

- Nu te cunosc, dar socotesc că pot avea încredere în 
tine. Deoarece, la urma urmei, legăturile de sânge sunt 
mai tari şi numai noi doi suntem singurii oameni din rasa 
noastră în valea aceasta. Desigur, dacă mă trădezi ai să 
câştigi oarecum în faţa lor. Dar nu pot să cred că vei face 
aceasta. i 

- Nu te teme, îl asigură bătrânul. li urăsc. Dacă te-aş 
putea ajuta, aş face-o bucuros, dar ştiu că nu există nici 
o speranţă de reuşită, pentru oricare plan ce l-ai avea în 
gând...; femeia nu va fi salvată niciodată, iar dumneata 
nu vei pleca niciodată din valea Palatului Diamantelor... 
nici din palat nu vei mai ieşi vreodată, în afară de cazul 
că Bolganii o vor voi: 

Tarzan al maimutelor prinse a zâmbi. 

- Dumneata eşti de atâta vreme aici, că ai început să- 
ţi însuşeşti aceeaşi concepţie care îi ţine pe Gomangani 
într-o nesfârşită sclavie. Dacă vrei să scapi de aici, vino 


157 


cu mine. Posibil că nu reuşim, dar în orice caz ai o şansă 
mai mare dacă încerci, decât dacă rămâi aici în turn, 
pentru totdeauna. 

Bătrânul clătină din cap cu tristeţe. 

- Nu se poate, zise el, nu-i nici o speranţă. Dacă ar fi 
posibilă scăparea de aici, aş fi fost de mult plecat. 

- La revedere, dar! îi zise Tarzan. 

Şi cu acestea, ieşi repede pe fereastră, începând să se 
caţere spre pământ, de-a lungul unei viţe bătrâne de 
iederă. 

Bătrânul stătu la fereastră privindu-l cu mirare, până 
când îl văzu că ajunge în dreptul acoperişului clădirii care 
ducea la turnul scund în care se găsea La. După aceea, 
se depărtă de la fereastră, grăbindu-se să coboare pe 
scara din centrul turnului. 

Tarzan trecu peste acoperişul clădirii principale, 
traversând cum putu mai bine distanţa destul de mare 
de la turnul de răsărit până la turnul scund unde era 
închisă La. Înaintase foarte încet, făcând toate mişcările 
cu prudenţa fiarei şi fiind nevoit să se oprească, 
adeseori, în umbră, ca să asculte. 

In sfârşit, ajunse la turn. Observă că are mai multe 
deschizături, care dădeau pe acoperiş şi în dreptul cărora 
erau draperii grele. 

Dând la o parte una, văzu jos, înaintea sa, o cameră 
mare şi goală, din centrul căreia ieşea capătul unei scări, 
ca şi aceea din tumul precedent. Nevăzând pe nimeni 
acolo, nu mai pierdu vremea, ci sări în odaie şi se 
apropie de deschizătura circulară din mijloc. 

Uitându-se cu grijă în jos, văzu scara coborând pe o 
mare distanţă şi trecând printr-o mulţime de etaje. Nu 
putea socoti cât de departe merge scara în jos. Dar 
desigur că ajungea în camere subterane, dedesubtul 
palatului. 

In sus, prin luminătorul acesta, ajungea până la el 


158 


zgomotul scurt al activităţii de jos, precum şi mirosuri 
destule, reduse însă aproape la nimic, întrucât i-ar fi 
putut da impresii precise lui Tarzan. Din cauza mirosului 
greu de miresme răspândit prin tot palatul. 

Acest parfum era menit să-l aducă la pieire. Pentru că 
altfel mirosul său cel ager ar fi descoperit imediat că în 
apropierea lui se află un Gomangani. 

Individul era ascuns după una din draperiile unei 
deschizături în peretele turnului şi în aşa fel ascuns, că-l 
putuse vedea pe Tarzan când sărise de pe acoperiş în 
cameră şi acum îi pândea toate mişcările. 

La început, ochii negrului aproape că ieşiseră cu totul 
din orbite la vederea acestei apariţii stranii, aşa cum nu 
mai văzuse el până atunci. 

După inteligenta lui şi după bobul de superstiție care 
exista în el, desigur şi-ar fi închipuit că Tarzan este un 
zeu coborât din cer. 

Dar, fiind de un ordin atât de inferior pe scara 
evoluţiei, că nu putea avea nici un fel de imaginaţie, nu 
avea cum şti altceva decât că vede o fiinţă ciudată şi că 
toate fiinţele ciudate sunt duşmanii săi. 

Prin urmare, datoria lui era să-şi înştiinţeze stăpânii 
despre ceea ce văzuse. Nu îndrăznea, însă, să facă vreo 
mişcare, până când apariţia nu s-ar îndepărta îndeajuns 
ca să nu-i observe mişcările, în dorinţa strategică de a 
nu-i atrage atenţia, fiindcă învățase de la Bolgani, că, cu 
cât apare mai puţin în ochii lor, cu atât are de suferit mai 
puţin. 

Străinul se uită multă vreme în jurul scării şi tot atâta 
vreme rămase şi Gomanganul ascuns după draperii, 
pândindu-l. 

După o vreme umbra începu să coboare scara, 
dispărând din ochii negrului, care nu pierdu nici o clipă şi 
ieşind pe acoperiş, alergă pe nerăsuflate să dea de veste 
Bolganilor. 


159 


Pe când Tarzan cobora scara, fumurile miresmelor 
deveneau din ce în ce mai plictisitoare. Acolo unde ar fi 
putut să facă cercetări repezi cu ajutorul mirosului său, 
era nevoit să stea să asculte la orice zgomot, iar în cele 
mai multe cazuri trebuia să deschidă uşile camerelor şi 
să intre pentru a-şi termina cercetarea. 

Pe unde uşile erau încuiate, se întindea la pământ şi-şi 
lipea urechea de crăpătura de jos. În câteva rânduri 
îndrăzni să o strige chiar pe La pe nume. Dar în nici un 
caz nu primi răspunsul dorit. 

Ajunsese să cerceteze patru etaje şi tocmai îl cobora 
pe al cincilea, când văzu în una din uşi un negru foarte 
surescitat şi poate chiar speriat. 

Era de proporţii uriaşe, dar fără nici o armă. Se uita cu 
ochii holbaţi la Tarzan. Care sărise jos şi se oprise în 
picioare în faţa lui. 

- Ce vrei? izbucni în sfârşit negrul Cauţi pe femeia 
albă, soţia ta, pe care au prins-o Bolganii? 

- Da, răspunse Tarzan. Ce ştii tu despre ea? 

- Ştiu unde este ascunsă, răspunse negrul, iar, dacă 
mă urmezi, te duc la ea. 

- Şi de te oferi tu să faci asta pentru mine? întrebă 
Tarzan devenind imediat bănuitor. De ce nu te duci mai 
bine să comunici imediat stăpânilor tăi că sunt aici şi să 
trimită oameni să mă prindă? 

- Nu ştiu motivul pentru care am fost trimis să fac 
aceasta, răspunse negrul. Ştiu numai că Bolganii m-au 
trimis. Nu am vrut să vin, pentru că îmi era frică. 

- Unde ti-au spus să mă duci? 

- Trebuia să te duc într-o cameră, a cărei uşă va fi 
imediat zăvorâtă în urma noastră. Atunci urma să fii 
prizonierul lor. 

- Dar cu tine ce s-ar fi întâmplat? 

- Şi eu urma să fiu prizonier. Bolganilor nu le pasă ce 
s-ar fi întâmplat cu mine. Poate că mă ucideai. Dar nu se 


160 


îngrijeau de asta. 

- Dacă mă duci undeva ca să fiu prins, te voi ucide, 
răspunse Tarzan. Dar, dacă mă duci acolo unde este 
femeia, poate că vom scăpa cu toţii. Tu ai vrea să scapi, 
spune-mi? 

- Aş vrea să scap, dar nu pot. 

- Ai încercat vreodată? 

- Nu, nu am încercat. Pentru ce să încerc să fac ceva 
ce nu se poate face? 

- Dacă mă duci unde voi fi prins, cu siguranţă că le 
ucid, repetă Tarzan, dar, de mă duci acolo unde este 
femeia, vei avea cel puţin şansa să mai trăieşti. Care din 
două? 

Negrul se scărpină în cap, gânditor, în timp ce ideea 
aceasta se strecura încet în creierul lui stupid. In cele din 
urmă vorbi: 

- Eşti om înţelept, zise el. Te voi duce acolo unde se 
află femeia. 

- Atunci mergi înainte, zise Tarzan şi te voi urma. 

Negrul cobori în etajul următor şi deschizând o uşă, 
intrară într-un coridor drept şi destul de lung. In timp ce 
Tarzan îşi urma călăuza, avu timp să reflecteze asupra 
mijloacelor prin care Bolganii au aflat despre prezenţa lui 
în turn. 

Singura concluzie la care a putut ajunge a fost aceea 
că bătrânul îl trădase, deoarece, după câte putea şti, 
nimeni nu bănuia că el se afla în Palatul Diamantelor. 

Condorul prin care îl conducea negrul era destul de 
întunecat, primind numai o lumină slabă din sala în care 
se întâlniseră şi a cărei uşă rămăsese deschisă în urma 
lor. După puţin negrul se opri în dreptul unei uşi închise. 

- Femeia este aici înăuntru, zise negrul arătând cu 
mâna spre uşă. 

- Este singură? întrebă Tarzan. 

- Nu. răspunse negrul Priveşte! Mai zise el. 


161 


Şi deschise uşa în spatele căruia se văzu un rând de 
draperii grele, pe care le despărţi una de alta binişor, iar 
Tarzan putu să vadă în felul acesta, întreaga cameră. 

Apucându-l pe negru de încheietura mâinii, ca să nu 
fugă, Tarzan făcu un pas înainte şi puse ochiul între 
spaţiul deschis între draperii. În faţa lui era o cameră 
mare, în capătul căreia se vedea o platformă înaltă, 
construită dintr-un fel de lemn negru sculptat cu multă 
îndemânare. 

Locul principal de pe platformă îl ocupa un leu enorm, 
cu coama neagră: acelaşi pe care Tarzan îl văzuse 
plimbat prin grădina palatului, sub escortă. 

Lanţurile de aur erau acum prinse bine în nişte cârlige 
înfipte în pardoseală, iar cei patru negri stăteau doi de 
fiecare parte a fiarei, nemişcaţi ca nişte statui de abanos. 

In spatele leului, pe tronuri de aur, mai şedeau trei 
Bolgani cu ornamente magnifice pe trupurile lor. Jos, la 
marginea scărilor ce duceau pe platformă, stătea în 
picioare La, între doi paznici Gomangani. 

De fiecare parte a aleii principale erau bănci scobite în 
piatră. Intoarse cu faţa spre platformă, mai toate 
ocupate de vreo cincizeci de Bolgani printre care Tarzan 
văzu imediat că se află şi bătrânul cu care se întâlnise în 
turn. 

Când l-a văzut pe acesta acolo, printre Bolgani, nu a 
făcut decât să întărească şi mai mult convingerea lui 
Tarzan, în privinţa sursei din care pornise trădarea. 

Camera era luminată de sute de opaițe, în care ardea 
o substanţă ce emitea atât lumină cât şi mirosul cel greu 
care îi înăbuşise nările de când intrase în domeniile 
Bolganilor. 

In dreapta acestui apartament se aflau mai multe 
ferestre mari, de formă gotică, deschise şi lăsând să intre 
aerul călduţ şi plăcut al unei nopţi de vară în junglă. 

Pe aceste ferestre, Tarzan putea să vadă în curtea 


162 


palatului şi să noteze că această cameră era la acelaşi 
nivel cu veranda pe care era situat palatul. 

Dincolo de ele ştia că este o poartă deschisă care 
dădea în junglă, ducând la libertate; dar între ele şi 
ferestrele acestea era cincizeci de gorile oameni. 

De bună seamă, că cea mai bună armă pentru a-şi 
găsi drumul spre libertate, împreună cu La, ar fi fost 
strategia. 

Cu toate acestea, în mintea lui creştea dorinţa în 
probabilitatea că, în cele din urmă va recurge tot la forţă 
şi nu la strategie ca să scape de acolo. 

După câtva timp de examinare a tabloului, îl întrebă 
pe negru: 

- Gomanganii care îl păzesc pe leu nu ar vrea să scape 
şi ei de Bolgani? 

- Ar vrea, dacă s-ar putea, răspunse negrul. 

- Atunci, văd că este nevoie să intru în această 
cameră, zise Tarzan către negru. Ai să vii şi tu cu mine şi 
vei spune celorlalţi Gomangani, că dacă se vor lupta de 
partea mea, am să-i iau şi pe ei cu mine afară de aici. 
Din vale. 

- Am să le spun, dar nu au să mă creadă, răspunse 
negrul. 

- Spune-le atunci că au să moară, dacă nu mă ajută. 

- Am să fac şi aceasta. 

Tarzan îşi întoarse, apoi, din nou atenţia la cele ce se 
petreceau în odaia din faţa lui şi văzu că vorbea unul din 
Bolganii care se aflau pe tronuri la spatele leului. 

- Nobile Numa, regele fiarelor şi împărat al tuturor 
creaturilor, zise el, într-o voce de bas şi mârâitoare. 
Numa a auzit cuvintele pe care această femelă le-a spus, 
iar dorinţa lui este ca ea să moară. Marele împărat e 
flămând. El însuşi o va devora în faţa nobililor săi şi a 
înaltului Consiliu Imperial de Trei. Aceasta e voinţa lui 
Numa. 


163 


Un murmur de aprobare se ridică din piepturile 
ascultătorilor. pe când leul îşi rânjea colții hidoşi şi 
răcnea de se cutremura palatul, ţinându-şi ochii-i galben- 
verzui fixaţi îngrozitor asupra femeii din faţa lui. 

Aceasta dovedea că ceremoniile se repetau destul de 
des ca el să fie obişnuit cu ele şi deci ştia ce recompensă 
trebuia să se aştepte la sfârşitul fiecăreia. 

- Poimâine, continuă oratorul, soţul acestei fiinţe care 
în momentul acesta este prins şi închis în turnul 
împăraţilor, va fi adus înaintea lui Numa spre a fi judecat. 
Robilor, porunci el. Deodată. Intorcându-se spre negrii, 
împingeţi femeia înainte până la împăratul vostru. 

În aceeaşi clipă, leul deveni frenetic, bătându-şi 
coastele puternic cu coada căutând să se smucească din 
lanţuri, răcnind, mârâind şi ridicându-se pe picioarele din 
spate, ca s-o poată ajunge pe La care acum era dusă cu 
forţa, în sus pe treptele platformei unde mâncătorul de 
oameni, împodobit cu nestemate, o aştepta atât de 
nerăbdător. 

Cu toată groaza ei, La nu scoase nici un strigăt, ci 
căuta numai în tăcere să scape din mâinile puternicilor 
Gomangani, de care era ţinută, toate acestea, 
bineînţeles, zadarnic. 

Ajunseseră acum sus pe ultima treaptă şi erau pe cale 
s-o împingă pe La în braţele leului, când se opriră la 
auzul unui strigăt puternic venit din partea cealaltă a 
camerei... 

Strigătul i-a determinat pe Gomangani să se oprească, 
iar pe Bolgani să sară în picioare surprinşi şi totodată 
înfuriaţi, pentru că ce văzură nu putea să nu le 
stârnească aceste sentimente în pieptul lor. 

Sărind în odaie cu sulița ridicată şi gata de acţiune, 
apăru deodată un om alb gol, de statură uriaşă: omul 
despre care auziseră cu toţii, dar pe care nici unul nu îl 
văzuse până atunci. 


164 


Atât de rapidă a fost mişcarea lui, încât în momentul 
intrării. Inainte chiar de a se fi ridicat ei în picioare, albul 
îşi repezise sulița cu un efect din cele mai surprinzătoare. 


CAPITOLUL XIV - Grozăviile din 
camera tronului. 


Era noapte. Prin întunericul junglei trecea un leu mare 
cu coama neagră. Îşi tăcea drum cu o nepăsare 
majestuoasă faţă de orice alte fiinţe care ar fi putut locui 
în acea pădure primitivă. 

Nu ieşise la vânătoare pentru că nu căuta nicidecum 
să-şi ascundă prezenţa. Pe de altă parte, nu scotea nici 
un sunet. 

Mergea repede, deşi uneori se oprea să adulmece 
aerul şi aplecând capul într-o parte, ascultând cu atenţie. 
Ajunse astfel lângă un zid înalt, începând să miroasă de 
jur împrejurul zidului, până ce dădu de o poartă 
întredeschisă prin care trecu în interior. 

Înaintea lui se ridica o clădire mare şi cum sta şi se 
uita la ea ascultând, izbucni deodată din interiorul 
clădirii, răcnetul bubuitor al unui alt leu înfuriat. 

Imediat ciuli o ureche, apoi porni înainte, furişându-se, 
în direcţia de unde auzise răcnetul. 

Chiar în clipa când La era să fie înhăţată de ghearele 
lui Numa, Tarzan sărise în odaie, scoțând strigătul 
puternic care-i oprise în loc pe Gomangani care târau 
femeia la pieire. 

Şi tot în clipa cât dură această pauză, pe care Tarzan 
ştia că va urma întreruperii produsă de el, îşi aruncă 
sulița. 

Spre furia nemărginită şi consternarea Bolganilor, o 
văzură înfigându-se adânc în inima împăratului lor, 


165 


marele leu cu coama neagră. 

Alături de Tarzan stătea Gomanganul pe care îl 
convinsese să-l servească, iar când Tarzan alergă spre 
La, negrul îl urmă. Strigând tovarăşilor lui că de îl vor 
ajuta pe acest străin, vor putea fi liberi şi să scape pentru 
totdeauna de Bolgani. 

- Aţi lăsat să fie ucis marele împărat, strigă el către 
sărmanii Gomangani care îl păziseră pe Numa. Pentru 
faptul acesta Bolganii vă vor ucide. Mai bine ajutaţi-l pe 
acest Tarmangani şi pe soţia sa şi poate scăpaţi cu viaţă 
şi vă căpătaţi libertatea. lar voi, adăugă negrul 
adresându-se acelora care o păziseră pe La. Şi pe voi vă 
vor face răspunzători Bolganii. Aşa că speranţa voastră 
este să-l ajutaţi pe străin. 

Tarzan ajunse lângă La şi luând-o în braţe, o duse 
repede sus pe platformă, unde spera ca să poată face 
faţă în primul moment, asalturilor celor cincizeci de 
Bolganii, care acum se repeziseră cu toţii din locurile lor, 
asupra lui. 

- Ucideţi-i pe cei trei de la spatele tronului, strigă 
Tarzan Gomanganilor. Care ezitau încă de ce parte să 
treacă. Ucideţi-i. Dacă vreţi libertatea! Ucideţi-i, dacă 
vreţi să trăiţi! 

Vocea sa autoritară şi fascinarea ce împrăştia 
personalitatea lui calităţi inerente conducătorilor de 
oameni, îi câştigă de partea lui, imediat pe Gomangani, 
care se aruncară asupra Bolganilor de pe platformă, 
străpungându-i cu suliţele. 

Astfel, Gomanganii. ucigând fiinţe care reprezentau 
autoritatea în ţara lor, erau compromişi cu desăvârşire şi 
nu mai era acolo nici o speranţă pentru ei, decât să 
urmeze şi mai departe soarta pe care le-o va croi Tarzan. 

Ţinând-o pe La de mijloc cu unul din braţele lui 
puternice, o duse sus de tot pe platformă, unde se 
aplecă şi cu mâna cealaltă, smuci sulița din cadavrul 


166 


leului, apoi întorcându-se în faţa Bolganilor care înaintau 
la atac, puse un picior pe leul ucis şi ridicând vocea 
izbucni în strigătul victorios al antropoizilor victorios din 
tribul lui Ciuk. 

Bolganii în faţa lui se opriră, în timp ce la spatele său, 
Gomanganii rămaseră încremeniţi de groază. 

- Opriţi-vă! strigă Tarzan ridicând o mână în faţa 
Bolganilor. Ascultaţi! Eu sunt Tarzan al maimuţelor şi nu 
am venit să caut ceartă cu poporul vostru. Nu caut decât 
o trecătoare să ies din ţara voastră şi să ajung în ţara 
mea. Lăsaţi-mă să-mi văd de drum în linişte, împreună 
cu această femeie şi luându-i cu mine Gomangani. 

Drept orice răspuns, Bolganii scoaseră nişte mârâituri 
surde şi se repeziră din nou pe platformă. Din rândurile 
lor apăru deodată bătrânul din turn, care alergă cât putu 
mai repede spre Tarzan. 

- Ah, trădătorule! strigă Tarzan. Tu vei fi cel dintâi care 
ai să guşti din furia lui Tarzan. 

Vorbise englezeşte şi bătrânul îi răspunse la fel. 

- Trădător?! exclamă el surprins. 

- Da, trădător, tună Tarzan. Nu ai fost tu acela care ai 
dat fuga să-i înştiinţezi pe Bolgani că eu sunt în palat şi 
să trimită Gomanganii ca să mă prindă în cursă. 

- Nici nu m-am gândit, răspunse celălalt. Am venit aici 
ca să văd de pot fi de vreun folos oarecare acestei albe, 
în urma hotărârii mele de a te servi şi pe tine! Haide, 
englezule, nu te supăra. Uite-mă trec de partea ta, ca să 
mor alături de tine, pentru că de murit tot vei muri, tot 
atât de sigur după cum este un Dumnezeu în cer. Nimic 
nu te mai poate scăpa de furia şi mânia Bolganilor, al 
căror împărat l-ai ucis. 

- Vino, atunci şi dovedeşte-ţi sinceritatea. Mai bine să 
mori acum, decât să mai trăieşti în sclavie. 

Cei şase Gomangani se aşezaseră câte trei de fiecare 
parte a lui Tarzan, iar cel de-al şaptelea, care fusese 


167 


neînarmat, îşi luase acum arme de la unul din cei trei 
Bolgani ucişi pe platformă. 

În faţa acestor scene de desfăşurare a forţelor, atât de 
nouă pentru ei, Bolganii se opriră jos lângă scara care 
ducea la platformă. 

Dar oprirea lor nu dură decât o secundă, pentru că ei 
erau cincizeci contra nouă. De aceea şi năvăliră în sus pe 
trepte, iar Tarzan cu Gomanganii săi îi întâmpinaseră cu 
securi, sulițe şi buzdugane. 

În primul moment reuşiră să-i împingă înapoi, dar 
numărul duşmanilor era prea mare. Aşa că la a doua 
năvală părea că vor fi copleșiți de ei. 

Atunci auzul combatanţilor fu izbit de un răcnet din 
cele mai îngrozitoare, care venind dintr-o mare 
apropiere, făcu să înceteze temporar lupta. 

Întorcându-şi ochii în direcţia de unde auzise răcnetul, 
văzură un leu enorm cu coama neagră stând într-una din 
ferestrele camerei. 

Numai o clipă a stat leul acolo, ca o adevărată statuie 
de bronz, apoi clădirea se cutremură din nou de ecoul 
puternicului său răcnet. 

Tarzan se uită şi el de sus, de pe platformă, spre leul 
din firida ferestrei şi recunoscându-l, simţi o mare 
uşurare. Ridicând vocea mai presus decât mârâiturile 
Bolganilor, strigă: 

- Jad-bal-ja, ucide, ucide, Jal-bal-ja! 

lar cu mâna arătă spre Bolgani. 

Nici nu ieşiseră bine cuvintele de pe buzele sale, când 
monstrul acela enorm sări de pe fereastră şi ca un 
adevărat diavol încarnat, se repezi asupra gorilelor. 

Tot în clipa aceea trecu prin mintea lui Tarzan un plan 
din cele mai îndrăzneţe, spre a se salva împreună cu toţi 
aceia care depindeau acum de el. 

- Repede, strigă el Gomanganilor, săriţi asupra 
Bolganilor! lată. A sosit adevăratul Numa, regele fiarelor. 


168 


El îşi ucide duşmanii, după cum vedeţi, dar nu va face 
nimic nici lui Tarzan, nici prietenilor săi, Gomanganii. 

Văzând pe urâcioşii lor stăpâni că se dau înapoi din 
faţa atacurilor teribile ale leului, Gomanganii năvăliră cu 
topoarele şi cu ciomegele, pe când Tarzan aruncând 
sulița, sări la luptă, cu cuțitul lui cel mare de vânătoare. 

Ţinându-l pe Jad-bal-ja pe lângă el, ca nu cumva să 
sfâşie din greşeală pe vreun Gomangani sau pe bătrân, 
ori chiar pe La, ajunse să vadă căzuţi mai bine de 
douăzeci de Bolgani, înainte ca restul acestora să poată 
scăpa din cameră. 

Apoi îl chemă pe Jad-bal-ja la el şi se adresă din nou 
Gomanganilor: 

- Luaţi cadavrul falsului Numa de pe platformă. 
Scoateţi-l de aici din încăpere pentru că adevăratul 
împărat a venit să-şi reclame tronul. 

Atât bătrânul, cât şi La priveau, cu cea mai mare 
mirare, când la Leul de aur când la Tarzan. 

- Cine eşti tu, întrebă bătrânul, care poţi îndeplini 
asemenea minuni cu o fiară sălbatică din junglă? Cine 
eşti tu şi ce ai de gând să faci? 

- Aşteaptă şi vei vedea, zise Tarzan cu un zâmbet silit. 
Cred că acum vom fi în siguranţă, iar Gomanganii vor 
putea trăi, de acum încolo multă vreme în linişte. 

După ce negrii curăţiră platforma de cadavrul leului, 
aruncându-l afară pe una din ferestre, Tarzan îl trimise 
pe Jad-bal-ja să stea sus pe tronul pe care îl ocupase 
celălalt leu. 

- Uitaţi-vă, zise el către Gomagani. lată pe adevăratul 
vostru împărat, care nu trebuie să fie legat în lanţuri de 
tronul său. Alergaţi acum trei dintre voi, la colibele 
poporului din spatele palatului şi adunaţi-i pe toţi în 
odaia tronului, ca să vadă şi ei ce s-a petrecut aici. 
Grăbiţi-vă şi să vă înapoiaţi cu cât mai mulţi războinici, 
înainte să se întoarcă Bolganii cu ajutoarele lor. 


169 


Cuprinşi de o agitaţie care a zguduit creierul lor, trei 
Gomangani se grăbiră să facă ceea ce le poruncise 
Tarzan, pe când ceilalţi se uitau la fel cu o expresie de 
adorare şi respect, pe care nu o poate insufla decât 
vederea unei zeități. La se apropie şi ea şi stătu lângă 
Tarzan, uitându-se în faţa lui cu o admiraţie tot atât de 
profundă, ca şi aceea a negrilor. 

- Nu am avut încă timp să-ţi mulţumesc, Tarzan al 
maimuţelor, zise ea. Pentru tot ce ai făcut pentru mine. 
Ştiu că ai venit aici ca să mă scapi din ghearele acestor 
creaturi oribile şi mai ştiu că nu a fost dragoste ceea ce 
te-a împins la acest act de eroism fără nici o nădejde. 
Este aproape o minune că ai reuşit până acum, dar eu, 
care cunosc din legendele poporului meu marile fapte ale 
Bolganilor, ştiu că nu poate fi nici o scăpare pentru noi, 
aşa că te implor să pleci singur de aici, pentru că numai 
singur şi fără noi ai mai avea speranţă să scapi de aici. 

- Eu nu sunt de aceeaşi părere cu tine, La. Că nu vom 
mai putea scăpa de aici, răspunse Tarzan. Mai ales acum 
mi se pare că avem toate motivele să ne credem 
speranţa întemeiată, ba chiar că putem asigura şi 
libertatea acestor Gomangani, scăpându-i din sclavia şi 
tirania Bolganilor. Şi nu e asta totul. Eu nu sunt satisfăcut 
numai cu atâta. Nu numai că trebuie să pedepsesc 
aceste fiinţe care manifestă atâta lipsă de ospitalitate 
faţă de străini, dar trebuie să-i pedepsesc şi pe preoţii 
din oraşul tău, care au fost atât de puţin devotați marii 
lor preotese. 

În acest scop. Am intenţia să pornesc din valea 
Palatului Diamantelor şi să intru în cetatea Oparului, cu 
un număr destul de mare de Gomangani, ca să-l pot sili 
pe Hagi să părăsească puterea pe care a uzurpat-o, iar 
tu să revii pe tronul Oparului. Până nu fac aceasta, nu voi 
fi satisfăcut. Şi nici nu voi pleca de aici până nu le voi 
îndeplini pe toate. 


170 


- Ştiu că eşti un om curajos, zise bătrânul şi văd că ai 
reuşit mai presus de aşteptările mele, dar La are 
dreptate, deoarece nu cunoşti nici ferocitatea Bolganilor, 
nici resursele lor, cum nu cunoşti nici puterea pe care o 
exercită asupra Gomanganilor. Dacă ai putea să stârneşti 
în minţile stupide ale acestor negri cel mai mic pic de 
voinţă, care să înlăture întrucâtva teama lor de Bolgani, 
poate că ai aduna un număr suficient din ei, ca să scapi 
din valea aceasta. Mă tem, a continuat bătrânul, că 
aceasta este mai presus decât puterile tale. Prin urmare, 
singura noastră speranţă este să scăpăm de aici din 
palat în momentele acestea în care Bolganii sunt încă 
dezorganizaţi şi să ne încredem în iuţeala şi norocul 
nostru spre a putea ajunge afară din vale, înainte de a fi 
prinşi. 

- Priveşte, strigă La. Chiar acum este prea târziu. 
Bolganii se întorc în număr mare. 

Tarzan se uită în direcţia arătată şi văzu, pe uşa 
deschisă de la capătul celălalt al camerei, un număr 
mare de gorile care se apropiau. Îşi întoarse apoi privirile 
cu iuţeală spre ferestrele de la spatele său. 

- Liniştiţi-vă, le zise el. Uitaţi-vă acolo şi vedeţi că 
intervine, în ecuaţia problemei noastre, un factor nou. 

Se uitară şi ei spre ferestrele care dădeau pe terasă şi 
văzură o ceată mare de câteva sute de negrii alergând 
cu iuţeală spre ferestre. Negrii de pe platformă începură 
să strige în cea mai mare surescitare: 

- Vin! Vin ai noştri! De acum vom fi liberi şi nu vor mai 
putea Bolganii să ne pună la munci ucigătoare, nici să ne 
bată. Nici să ne tortureze, nici să ne dea hrană lui Numa. 

In acelaşi timp cu cei dintâi Bolgani care ajunseră la 
uşa camerei. Incepură să curgă pe ferestrele peretelui 
opus şi Gomanganii. 

Erau conduşi de ceilalţi trei, care fuseseră trimişi să-i 
aducă şi care transmiseseră vestea cea bună cu atâta 


171 


efect, încât negrii păreau că sunt alt popor, atât de mult 
îi transfigurase gândul unei libertăţi imediate. 

La vederea lor. Conducătorii Bolganilor le strigă un 
ordin ca să înhaţe pe străinii de pe platformă, dar 
răspunsul ce îl primi fu o suliță aruncată de cel mai 
aproape negru, care-i pătrunse în piept, ucigându-l pe loc 
şi astfel bătălia începu. 

Bolganii care se aflau în palat erau în număr cu mult 
mai mare decât negrii, dar aceştia aveau avantajul că se 
aflau în interiorul camerei tronului, în număr suficient ca 
să împiedice intrarea dintr-o dată a unui număr mai mare 
de Bolgani. 

Tarzan. Dându-şi imediat seama de temperamentul 
negrilor, îl chemă pe Jad-bal-ja după el şi coborându-se 
de pe platformă, luă comanda Gomanganilor. 

La fiecare deschizătură aşeză un număr suficient de 
negri ca să o păzească, iar în centrul odăii păstră restul 
negrilor ca trupe de rezervă. 

După aceea îl chemă la el pe bătrân, spre a se 
consulta cu el. 

- Poarta din zidul de la răsărit este deschisă, i-a zis el. 
Eu am lăsat-o aşa când am intrat în cetate. Cum 
socoteşti dumneata? Eu mă gândesc să trimit vreo 
douăzeci de negri, care să treacă afară în pădure şi să 
comunice tuturor sătenilor cele ce se petrec în palat, 
sfătuindu-i să trimită războinicii lor încoace şi să 
completăm opera pe care am început-o. E bun planul? 

- Planul este excelent, răspunse bătrânul. Acum 
Bolganii nu sunt de partea palatului dintre poartă şi noi, 
aşa că. Dacă ne grăbim, putem să reuşim. Aleg eu singur 
oamenii. Trebuie să fie numai şefi ale căror cuvinte au 
greutate asupra sătenilor din exterior. 

- Foarte bine, a aprobat Tarzan. Alege-i imediat şi dă- 
le lămuririle necesare. Expediază-i cât mai repede. 

Bătrânul a ales. Unul câte unul, treizeci de războinici, 


172 


explicându-le cu precizie tot ce aveau de făcut. Negrii 
erau încântați de acest plan şi l-au asigurat pe Tarzan că, 
în mai puţin de o oră, va sosi primul detaşament de 
ajutoare. 

- Aveţi grijă, le-a zis Tarzan, să distrugeţi lacătul de la 
poartă în urma voastră.ca să nu mai poată fi încuiată de 
Bolgani. Mai spuneţi-le că cei ce vor sosi mai repede să 
aştepte dincolo de poartă, până vă veţi aduna în număr 
destul de mare ca să puteţi intra cu bine în interiorul 
curţii. Ar fi bine să fiţi cel puţin atâţia câţi sunteţi acum în 
această încăpere. 

Negrii au confirmat că au înţeles totul şi după câteva 
clipe, au ieşit din odaie, alergând pe drum în întunericul 
nopţii să ducă ştirea cea bună. 

Nu a trecut mult şi Bolganii i-au atacat pe Gomanganii 
ce păzeau intrarea principală din camera tronului; efectul 
acestei acţiuni a fost că vreo douăzeci şi mai bine de 
gorile reuşiră să-şi facă drum prin odaie. 

Prevăzând faptul că lupta ar putea lua o nouă 
întorsătură, negrii au dat semne de şovăire; le era teamă 
şi acum stăteau la îndoială dacă trebuie sau nu să dea 
un contraatac. Atunci Tarzan a sărit în ajutorul lor, ca să 
oprească năvălirea  Bolganilor în camera tronului, 
chemându-l pe Jad-bal-ja lângă el şi indicându-i pe cei 
mai apropiaţi Bolgani, îi zise: 

- Ucide! Ucide! 

Leul, dintr-o singură mişcare, a ajuns în beregata 
gorilei. Fălcile lui puternice s-au închis, trosnind numai o 
singură dată, iar faţa îngrozitoarei gorile... nu mai era. 
Apoi, la un cuvânt al stăpânului său, Leul de aura părăsit 
prima gorilă, sărind asupra alteia. 

Trei gorile au fost ucise consecutiv, ceea ce i-a 
determinat pe Bolgani să întoarcă spatele şi să încerce 
să fugă din această cameră, dar Gomanganii, învăluiţi 
din nou de curaj în fata aliatului lor care împrăştia atât 


173 


de uşor moartea şi groaza printre tirani, s-au aşezat între 
uşă şi Bolgani, tăindu-le trecerea. 

- Opriţi-i! Opriţi-i! striga Tarzan. Dar nu-i ucideţi! 

Apoi adresându-se Bolganilor, le porunci: 

- Predaţi-vă şi nu vi se va face nici un rău. 

Jad-bal-ja stătea lângă stăpânul său, uitându-se furios 
şi mârâind spre Bolgani, iar din când în când arunca câte 
o privire rugătoare lui Tarzan, priviri care lămureau, mai 
mult chiar, decât cuvintele: 

- Dă-mi drumul printre ei! 

Au mai rămas cincisprezece dintre toţi Bolganii care 
apucaseră să intre în odaie. În primul moment, au ezitat, 
apoi unul şi-a aruncat armele la pământ. Exemplul lui a 
fost urmat şi de ceilalţi. 

Tarzan s-a întors spre Jad-bal-ja. 

- Înapoi! l-a strigat el, indicând cu mâna spre 
platformă. 

După ce leul s-a îndepărtat, Tarzan s-a adresat din nou 
Bolganilor: 

- Să meargă unul din voi să-i anunţe pe tovarăşii voştri 
că cer să se predea imediat. 

Bolganii s-au înţeles între ei câteva momente şi în cele 
din urmă unul a anunţat că va merge să-i vadă şi pe 
ceilalţi. După ce a ieşit din cameră, bătrânul s-a apropiat 
de Tarzan. 

- Nu se vor preda niciodată, a zis el. Fereşte-te de 
trădare. 

- Nu-i nimic, a zis Tarzan. Mă aştept la aceasta, dar 
încerc să câştig timp, de aceasta avem mai multă nevoie 
decât orice. Dacă s-ar găsi pe aici pe aproape un loc 
unde să-i pot închide pe aceştia, m-aş simţi mai bine, 
pentru că aş micşora cât de cât numărul celorlalţi. 

- Este o cameră acolo, a zis bătrânul, arătând spre una 
din uşile camerei tronului, unde îi putem închide foarte 
bine... 


174 


- Bine, a zis Tarzan. 

lar după câteva clipe, urmând lămuririle bătrânului, i-a 
încuiat pe Bolgani în camera aceea. 

Acum putea să audă din coridoarele exterioare 
discuţiile grupului principal de Bolgani. Evident că 
discutau mesajul trimis de Tarzan. 

Au trecut cincisprezece minute, după aceea alte 
cincisprezece, fără să aibă nici un răspuns de la Bolgani; 
dar nici aceştia nu au reluat ostilitățile. Apoi, individul pe 
care Tarzan îl trimisese să ceară predarea celorlalţi a 
venit până la intrarea principală din camera tronului. 

- Care este răspunsul? a întrebat Tarzan. 

- Nu se supun, a răspuns Bolgani, dar îţi vor da voie să 
pleci de aici din vale, dacă vei da drumul acelora dintre 
noi, pe care îi ai prizonieri şi nu vei mai face nici un rău 
celorlalţi. 

Tarzan a clătinat din cap negativ. 

- Nu se poate, a răspuns el. Am în mână puterea cu 
care pot să-i zdrobesc pe Bolganii din valea Diamantelor. 
Uitaţi-vă, zise el. Arătând spre Jad-bal-ja! lată adevăratul 
Numa! Fiara care aţi avut-o voi pe tron nu a fost decât un 
carnivor sălbatic, însă acesta este Numa, regele fiarelor, 
împăratul tuturor vietăţilor. Priviţi-l! E nevoie să mai fie 
legat în lanţuri de aur ca orice prizonier sau rob? Desigur 
că nu! El este cu adevărat împărat. Dar mai mare decât 
el este altcineva, cel de la care el primeşte ordine. Şi 
acela sunt eu, Tarzan! Veţi simţi nu numai furia lui 
Numa, dar şi cea a lui Tarzan. Gomanganii sunt poporul 
meu, iar Bolganii vor fi robii mei. Du-te şi spune aceasta 
camarazilor tăi şi mai spune-le că dacă vor să trăiască, 
nu au altceva de făcut decât să vină implore iertare. Du- 
te! 

După ce trimisul Bolganilor s-a îndepărtat din nou, 
Tarzan şi-a întors privirile spre bătrân. Acesta îl privea cu 
o expresie în care se putea citi doar spaimă şi respect, 


175 


însă avea în colţul buzelor şi al ochilor o nuanţă de 
zâmbet aproape imperceptibil. Tarzan scoase un suspin 
adânc de uşurare. 

- Imprejurarea aceasta ne va mai da timp cel puţin 
încă o jumătate de oră, azis el. 

- Avem nevoie de ea, ba chiar şi de mai mult, a 
răspuns bătrânul; dar cu aceasta ai reuşit mai mult decât 
am crezut eu, pentru că cel puţin ai insuflat Bolganilor o 
îndoială; aceştia nu au avut niciodată motive care să le 
pună la îndoială puterile. 

După puţin timp, discuţia din coridoarele exterioare a 
încetat, făcând loc unor zgomote, care arătau clar că 
Bolganii mergeau dintr-o parte în alta. 

Mai multe gorile-oameni, s-au aşezat chiar dincolo de 
intrarea principală a camerei tronului, unde au rămas în 
tăcere, cu armele gata ca şi când ar fi avut intenţia să se 
opună oricărei încercări din partea celor din odaie de a 
ieşi pe acolo. 

In spatele lor se putea vedea restul gorilelor 
împărțindu-se în grupuri şi dispărând pe diferite uşi ale 
coridoarelor ce duceau în alte încăperi ale palatului. 

Gomanganii, împreună cu La şi cu bătrânul, aşteptau 
nerăbdători sosirea ajutoarelor după care trimiseră pe 
hatmanii negrilor. 

Numai Tarzan stătea liniştit pe marginea platformei, 
rezemat cu umărul de Jal-bal-ja, căruia-i petrecuse un 
braţ pe după gât. 

- Mi se pare că au plănuit ceva, a zis bătrânul. Trebuie 
să fim atenţi să nu ne ia prin surprindere. Dacă negrii ar 
sosi acum, când uşa este apărată numai de cincizeci de 
inşi, am putea să-i înfrângem cu uşurinţă şi probabil, 
după cum cred eu, să avem putinţa de a scăpa din 
curtea palatului. 

- Faptul că ai stat mai mult timp aici ţi-a insuflat tot 
atâta teamă fără rost de Bolgani, ca şi Gomanganilor. 


176 


După concepţia ta, cineva ar crede că ei sunt 
supraoameni. Cu toate acestea fii sigur, prietene, că nu 
sunt decât numai nişte simple fiare, iar, dacă rămânem 
devotați cauzei noastre, nu încape nici o îndoială, vom 
reuşi să-i nimicim. 

- Posibil să fie şi fiare, a răspuns bătrânul, dar în cazul 
acesta sunt fiare cu minte de om; şiretenia şi cruzimea 
lor sunt mai mult decât diabolice. 

A urmat o tăcere lungă, întreruptă numai de şoaptele 
nervoase ale Gomanganilor, al căror moral evident se 
micşora sub încordarea nervoasă a aşteptării şi din cauza 
întârzierii tovarăşilor lor din junglă pe care îi aşteptau să 
le dea ajutor. 

La aceasta, se mai adăuga şi efectul demoralizator al 
bănuielilor ce le treceau prin minte în privinţa planurilor 
Bolganilor. Însăşi tăcerea acestor gorile avea un efect cu 
mult mai teribil asupra lor decât un asalt imediat. 

La a fost prima care a întrerupt tăcerea: 

- Dacă treizeci de Gomangani pot pleca din palat şi să 
iasă în pădure cu atâta uşurinţă, pentru ce nu am putea 
să plecăm şi noi? 

- Din două motive, a răspuns Tarzan. Unul este acela 
că, dacă am părăsi turnul cu toţii deodată, Bolganii s-ar 
lua după noi şi ne-ar hărţui într-atâta, încât să aibă timp 
să trimită pe cineva în satele Gomanganilor; astfel, în 
scurt timp, vom fi înconjurați numai de războinici ostili. În 
loc de prieteni. Al doilea motiv şi-a justificat Tarzan 
ideea, este că vreau să pedepsesc aceste creaturi în aşa 
fel, încât în viitor orice străin ar veni pe aici să fie bine 
primit în Valea Diamantelor. 

După o mică pauză a continuat: 

- Acum să-ţi dau şi un al treilea motiv, datorită căruia 
nu am putea căuta scăparea în momentul acesta. Uite, 
zise el arătând spre ferestrele care dădeau pe terasă, 
atât terasa, cât şi grădina sunt pline de Bolgani. Orice ar 


177 


plănui ei, eu socot că reuşita planului lor atârnă de faptul 
să încercăm sau nu să scăpăm din această cameră (dacă 
nu mă înşel), iar Bolganii de pe terasă şi din grădină ar 
căuta să se ascundă. 

Bătrânul a mers până în partea odăii de unde putea să 
vadă cea mai mare parte a grădinii şi a terasei, unde 
dădeau şi ferestrele din camera tronului. 

- Ai dreptate, zise el, întorcându-se spre Tarzan 
Bolganii s-au îngrămădit toţi în afara acestor ferestre şi 
pe lângă cei de la uşă: cred că restul păzesc şi celelalte 
ieşiri din turnul acesta. 

A trecut repede de partea cealaltă a camerei, dând la 
o parte draperiile din faţa unei deschizături. De partea 
cealaltă se aflau numeroşi Bolgani, care stăteau acolo 
nemişcaţi, neavând nici o intenţie să-l prindă sau să-l 
atace. 

Se duse apoi la altă ieşire, apoi la alta, dar peste tota 
descoperit numai grupuri de gorile păzind ieşirile. Făcu în 
sfârşit ocolul odăii, trecând şi prin spatele celor trei 
tronuri, apoi s-a întors unde era Tarzan şi La. 

- Tocmai cum am bănuit, zise el, suntem înconjurați în 
întregime. Dacă nu ne vin ajutoarele în curând, suntem 
pierduţi. 

- Dar forţele lor sunt divizate, îi aminti Tarzan. 

- Chiar şi aşa, tot ar putea să ne termine. 

- Poate că ai dreptate. Totuşi, ne vom lupta cum 
trebuie. 

- Dar asta ce mai este? a întrebat La. 

In aceeaşi clipă atenţia tuturor a fost atrasă de un 
zgomot în tavan, unde au văzut ridicându-se un capac de 
vreo zece deschizături, prin care se vedeau feţele 
îngrozitoare ale gorilelor. 

- Ne pregătesc ceva teribil, îşi dădu părerea Tarzan. 

In momentul acela, Bolganii de sus au început să 
arunce în camera tronului cârpe muiate în ulei şi aprinse, 


178 


iar camera a început să se umple cu un fum gros. 
Inăbuşitor, amestecat cu mirosul înţepător de piele şi păr 
ars. 


CAPITOLUL XV - Sânge în loc de 
cerneală. 


După ce Esteban şi Owaza au îngropat aurul, s-au 
întors acolo unde-i lăsaseră pe cei cinci flăcăi negri, l-au 
luat pe aceştia şi au pornit la drum cu ei spre râu. 
Întocmindu-şi o tabără pentru noapte. 

Aici au continuat să discute despre planurile lor, 
hotărându-se a părăsi restul caravanei, ca să ajungă la 
coastă cât vor putea de repede, bineînţeles într-o 
localitate deosebită de a celorlalţi şi de unde să poată 
recruta cărăuşi să le ducă aurul. 

- Dar nu am putea noi, a întrebat Esteban, să-i 
recrutăm din satul cel mai apropiat de aici? 

- Oamenii de prin sate nu merg cu noi până la coastă, 
răspunse Owaza. Ei nu sunt cărăuşi. Cel mult ne-ar putea 
duce aurul până în satul următor. 

- De ce nu am face-o atunci? întrebă spaniolul. lar în 
satul următor căutăm alţi cărăuşi ca să ne ducă aurul 
mai departe, până când vom găsi şi de aceia care să ne 
ducă aurul tot drumul până la coastă. 

Owaza clătină din cap negativ. 

- Planul ar fi bun. Dar nu-l putem executa, pentru că 
nu avem cu ce să le plătim acestor cărăuşi. 

Esteban a rămas pe gânduri. 

- Ai dreptate, a zis el. Dar mă gândeam că în felul 
acesta o să scăpăm de un drum până la coastă şi înapoi. 

După aceea au rămas tăcuţi mai multă vreme. 

- Am găsit! a exclamat în cele din urmă, spaniolul. 
Chiar dacă am avea cărăuşi acum. Tot nu am putea să 


179 


mergem direct spre coastă, de teamă să nu ne întâlnim 
cu caravana Florei. Trebuie să-i lăsăm pe ei să plece din 
Africa primii, apoi să luăm aurul de unde se află acum. 
Va trebui însă să aşteptăm vreo două luni. Pentru că şi ei 
înaintează foarte încet spre coastă. Pe când aşteptăm, 
însă putem foarte bine să luăm cu noi un sac de aur şi 
ajungând acolo unde-l putem negocia, să căpătăm destui 
bani ca să tocmim cărăuşii, care să ne ducă aurul din sat 
în sat mai departe. 

- Buana vorbeşte foarte înţelept, a apreciat Owaza. Nu 
este departe până acolo unde am vinde sacul de aur şi în 
felul acesta, vom scuti pe lângă vreme şi multă 
osteneală. Prin urmare, mâine dimineaţă ne vom 
întoarce şi vom dezgropa un sac, dar trebuie să fim 
foarte atenţi ca nici un flăcău să nu ne vadă, căci nu este 
necesar să mai ştie şi alţii unde se află aurul. 

Astfel, a doua zi de dimineaţă, spaniolul şi Owaza s-au 
întors şi au dezgropat un sac de aur, pe care-l luară cu 
ei. 
Înainte de pleca, spaniolul a tras pe partea de 
dinăuntru a pielii de leopard, pe care o purta peste umăr, 
o hartă în pe care era precizat locul unde se afla 
comoara, desenând-o cu vârful unui beţişor ascuţit şi 
înmuiat în sângele său propriu. 

Owaza i-a specificat numele indigen al râului şi al 
câtorva puncte vizibile din locul unde era îngropată 
comoara, dându-i şi câteva lămuriri amănunțite, de felul 
cum se poate ajunge până acolo, de la coastă. 

Spaniolul a notat şi aceste informaţii şi apoi s-a simţit 
eliberat de teama care îl stăpânise până atunci; că în 
cazul în care i s-ar fi întâmplat ceva lui Owaza, el nu ar 
mai fi fost în stare să nimerească ascunzătoarea aurului. 

Când Jane Clayton a ajuns la coastă pentru a se 
îmbarca pentru Londra, acolo o aştepta o telegramă în 
care se spunea că tatăl ei scăpase de orice primejdie şi 


180 


că nu mai era nevoie să vină şi ea până la el. Prin 
urmare, după o zi de odihnă, a reluat drumul greu şi 
obositor abia îl isprăvit, întorcându-se spre casă. 

Când a ajuns în cele din urmă la reşedinţă, a aflat, 
spre marea ei consternare, că Tarzan nu se întorsese 
încă din expediţia în care pornise spre Opar. 

L-a găsit pe Korak foarte tulburat, dar fără să 
îndrăznească a-şi exprima vreo îndoială asupra abilității 
tatălui său. 

De asemenea, lady Jane a mai aflat şi despre evadarea 
Leului de aur. Regreta sincer acest fapt. Ştiind că Tarzan 
se ataşase foarte mult de fiară. 

A doua zi după sosirea ei acasă, Wazirii, care îl 
însoţiseră pe Tarzan, s-au întors fără el. In acel moment 
a fost cuprinsă de teamă şi îngrijorare pentru soarta 
soţului ei. 

l-a întrebat pe oameni despre toate amănuntele 
călătoriei, iar când a aflat că alt accident i-a atins 
memoria, a anunţat că a doua zi de dimineaţă va porni în 
căutarea lui, poruncind şi Wazirilor, care abia se 
întorseseră, să fie gata s-o întovărăşească. 

Korak a depus tot efortul pentru o convinge să renunţe 
la acest proiect, dar, văzând că nu reuşeşte, s-a oferit s-o 
însoţească. 

- Nu trebuie să plecăm deodată. Tu, fiule, rămâi aici. 
Dacă nu reuşesc să-l găsesc, mă întorc şi poţi să mergi 
tu pe urmă în căutarea lui. 

- Nu te pot lăsa să mergi singură, mamă! 

- Dar nu poţi să spui că sunt singură, atâta timp cât 
am atâţia Waziri cu mine, a obiectat Jane râzând. Tu ştii 
foarte bine, băiete dragă, că sunt tot atât de sigură cu ei, 
în inima Africii, ca şi aici la moşie. 

- Da, da, aşa cred şi eu. Răspunse el, dar aş vrea să 
merg şi cu. Sau să fie aici şi Meriem. 

- Şi eu aş vrea să fie Meriem aici, a răspuns lady 


181 


Greystoke. Însă nu fi îngrijorat. Cu toate că eu nu cunosc 
jungla atât de bine ca tatăl tău sau ca tine, Korak, totuşi, 
când am în preajma mea cincizeci de Waziri, nu mă tem 
de nimic. 

- In privinţa aceasta, ai dreptate, răspunse Korak, 
numai că nu pot să stau liniştit. 

Toate protestele lui nu i-au ajutat la nimic, pentru că 
Jane Clayton a plecat a doua zi dimineaţa, împreună cu 
războinicii negri, în căutarea lui Tarzan. 

Văzând că Esteban şi Owaza nu se mai întorc în 
tabără, după cum făgăduiseră, ceilalţi albi s-au supărat. 

Dar mai târziu impresia lor s-a transformat în 
îngrijorare şi asta nu atât pentru siguranţa spaniolului, 
cât de teama ca Owaza, singurul om competent dintre 
toţi negrii, să nu fi suferit vreun accident şi astfel, să nu 
mai aibă cine să-i conducă până la coastă. 

Negrii nu acceptau ideea că Owaza se pierduse, ci mai 
curând credeau că el şi Esteban dezertaseră din 
caravană. Luvini, care fusese lăsat de Owaza în locul lui, 
avea şi el o părere personală. 

- Owaza şi Buana trebuie să se fi dus singuri după 
fildeş. Eu cred că ei ar fi în stare să ajungă la un rezultat 
cu mult mai bun prin viclenie, decât prin forţă şi în afară 
de aceasta, vor fi numai doi inşi care să împartă fildeşul 
între ei. 

- Dar cum vor putea doi oameni să înfrunte o bandă 
de arabi? a întrebat Flora, neîncrezătoare. 

- Nu-l cunoşti tu pe Owaza, a răspuns Luvini. Dacă 
poate reuşi să sufle ceva în urechile robilor arabilor, 
desigur că-i va câştiga de partea lui. Pe lângă aceasta, 
când arabii vor vedea cine este acela care se luptă 
împotriva lor în fruntea robilor răsculați, vor fugi cu toţii 
de groază, atât de temut este Tarzan. 

- Mi se pare că are dreptate, zise Kraski. Mă aştept la 
aceasta din partea spaniolului. 


182 


Întorcându-se deodată spre Luvini. L-a întrebat: 

- Eşti tu în stare să ne conduci până în tabăra arabilor? 

- Da, răspuns hotărât negrul. 

- Bine. Dar tu, Flora, ce zici de planul acesta: să 
trimitem imediat o ştafetă în tabăra arabilor, prevenindu- 
i împotriva lui Owaza şi a spaniolului şi spunându-le că el 
nu este Tarzan, ci numai un impostor. Îi mai putem ruga 
chiar să-i prindă pe amândoi şi să-i ţină până sosim noi 
acolo, iar, după ce sosim, putem face şi alte planuri, 
după cum ne vor pe mii te împrejurările. Se prea poate 
să ducem la îndeplinire şi planul nostru original, 
bineînţeles după ce intrăm în tabără ca prieteni. 

- Parcă nu ar fi rău planul, a decis Flora. În tot cazul e 
un plan destul de... onorabil, ca şi tine. 

Faţa rusului s-a înroşit. 

- Cine se adună..., începu el proverbul cunoscut. 

Fata a ridicat indiferentă din umeri, dar Bluber, care 
până atunci ascultase în tăcere împreună cu Trock şi 
Pible. A fost cuprins de indignare. 

- Ce vrei să zici deja: “Cine se adună..."? A întrebat el. 
Cine nu-i onorabil? lacă deja, domnul Karl Kraski, că eu 
sunt om cinstit şi pentru ce dacă nimeni nu a spus că 
Adolf Bluber este neonorabil? 

- Mai taci din gură! izbucni Kraski. Vă cunosc eu pe 
voi, de un neam cu tine, ce poame sunteţi după câştig. 
Dar în chestia noastră, gândeşte-te cu cine avem de-a 
face. Arabii sigur au ucis destulă lume până au adunat 
tot fildeşul acela. Pe lângă aceasta, au şi o mulţime de 
robi cu care noi ne vom face pomană să-i eliberăm din 
mâinile lor. 

- Atunci nu mai pot pentru ca să zic nimic. Oricum nu 
uita că la mine este un om cinstit, de multă vreme. 

- Uff! a exclamat Trock. Toţi suntem cinstiţi. Nici nu 
am mai văzut în viaţa mea o adunătură de oameni mai 
cinstiţi ca noi. 


183 


- Desigur că suntem cinstiţi! a răcnit boxerul Pible. 
Cine spune că nu e aşa? Să vină aici, că-i sparg capul! 

Flora zâmbi obosită de toate acestea. 

- Desigur, a început ea. Oricând poţi cunoaşte oamenii 
cinstiţi. Ei merg şi se laudă pretutindeni cât sunt de 
cinstiţi. Dar să lăsăm acestea! Ceea ce avem de hotărât 
este dacă urmăm sau nu propunerea lui Kraski. Asupra 
acestui punct trebuie să ne înţelegem foarte bine, înainte 
de a încerca să facem ceva. Suntem cinci şi nu ar fi rău 
dacă am supune la vot pentru acest plan. Facem, ori nu 
facem? 

- Dar oamenii tăi ne vor însoţi? l-a întrebat Kraski pe 
Luvini. 

- Dacă li se promite şi lor o parte din fildeş, bineînţeles 
că vor merge, a răspuns negrul. 

- Cine-i pentru şi cine-i contra? a întrebat Flora. 

Planul lui Kraski a fost acceptat în unanimitate, 
hotărându-se să intre în această aventură, iar după o 
jumătate de oră au trimis o ştafetă cu o veste în tabăra 
arabilor, după care porniră şi ei la drum. Dar mai încet. 

O săptămână mai târziu, când au ajuns în tabăra 
arabilor, au aflat că ştafeta a sosit cu bine înaintea lor şi 
că erau aşteptaţi. Esteban şi Owaza nu fuseseră văzuţi 
prin vecinătate şi nici nu se auzise ceva despre ei. 

Rezultatul a fost că arabii au devenit bănuitori, aşa că 
nu i-au primit bine, temându-se că vestea ce li s-a adus 
nu era decât o şiretenie prin care un număr mare de albi 
şi de negri înarmaţi ca să poată pătrunde în interiorul 
taberei lor permanent întărite. 

Jane Clayton şi Wazirii înaintau repede şi de la un timp 
au dat de urma caravanei Florei Hawkes şi de tabăra în 
care Wazirii l-au văzut pentru ultima oară pe Esteban. 
Când îl credeau Tarzan al maimutelor. 

Au mers după această urmă, destul de vizibilă şi 
mergând cu mult mai repede decât caravana din faţa lor, 


184 


Jane şi Wazirii ajunseră într-o seară poposirea la numai 
doi kilometri de tabăra arabilor şi aceasta abia la cinci- 
şase zile după ce Flora şi amicii ei intraseră în tabără, 
unde aşteptau ori să vină Owaza şi Esteban. Ori un 
moment prielnic în care să-i atace pe arabi. 

Între timp, Luvini şi ceilalţi negri ai lui au reuşit lanseze 
un zvon printre robii arabilor. Dar, cu toate că raporta 
Florei în mod regulat progresul acestei urzeli, nu raporta 
însă şi despre mersul unei alte afaceri proprii. 

Luvini plănuia să-i omoare şi pe albi, în afară de Flora, 
pe care voia s-o păstreze, fie pentru el, fie pentru ao 
vinde vreunui sultan de la nord. 

Viclean cum era, plănuise mai întâi să-i ucidă pe arabi 
cu ajutorul albilor, apoi să se năpustească asupra 
acestora, după ce negrii care îi însoțeau le vor fura 
armele de foc. 

Nu încape nici o îndoială că Luwvini ar fi ajuns să-şi 
îndeplinească planul cu destulă uşurinţă, dacă nu s-ar fi 
întâmplat ca un negru tânăr, care o servea pe Flora, să 
simtă pentru ea un devotament nemărginit. 

Această femeie albă, cu toată lăcomia ei şi cu toate că 
ar fi fost capabilă să meargă cât de departe pentru 
potolirea aceste lăcomii, era o stăpână dintre cele mai 
indulgente. Bunătatea Florei faţă de acest negru ignorant 
l-a câştigat pentru totdeauna de partea ei şi acum el îi 
răsplătea binele primit. 

Într-o după-amiază oarecare, Luvini a venit la ea 
pentru a o anunţa că totul e pregătit şi că revolta robilor 
şi uciderea arabilor vor urma în aceeaşi seară, imediat ce 
se va întuneca. 

Lăcomia albilor s-a dezlănţuit îndată ce au văzut 
depozitul de fildeş ce-l posedau arabii, senzaţie care îi 
împingea şi mai mult să grăbească pasul final ce-i va 
pune în posesia averii. 

Cu câteva minute mai înainte de cină, tânărul negru a 


185 


intrat subit în cortul Florei. Avea ochii holbaţi şi era teribil 
de speriat. 

- Ce s-a întâmplat? a întrebat ea îngrozită. 

- Şşş! a început negrul. Să nu ne audă când vorbeşti. 

Am venit să-ţi spun tot ce plănuieşte Luvini. 

Fata s-a aplecat spre negru pentru a asculta 
informaţiile pe care acesta le spunea în şoaptă. 

- Dumneata ai fost bună cu mine, şopti el. lar acum, 
când Luvini vrea să-ţi facă rău, am venit să te avertizez. 

- Dar ce este? a exclamat Flora încercând să-şi 
păstreze calmul şi să nu ridice prea tare tonul. 

- Luvini intenţionează şi chiar a dat ordine oamenilor, 
să-i ucidă şi pe albi. După ce vor sfârşi planul cu arabii, 
iar pe tine să te ia prizonieră. Vrea să te păstreze pentru 
el sau să te vândă cuiva la nord, pentru o sumă mare de 
bani. 

-De unde ştii tu toate acestea? a întrebat fata 
impresionată. 

- Ştiu toţi negrii din tabără. Eu trebuia să-ţi fur 
carabina şi revolverul, iar ceilalţi servitori trebuiau să 
fure armele robilor. 

Fata a sărit brusc în picioare. 

- Ha! Îl învăţ eu minte pe negrul acela! a strigat ea, 
luându-şi revolverul şi pornind spre uşa cortului. 

Băiatul a prins-o imediat de picioare şi o opri. 

- Nu te duce! Nu face asta! Nu le spuse nimic! Asta va 
face ca albii să fie ucişi şi mai curând, iar tu vei fi 
prizonieră  numaidecât. Toţi negrii din tabără sunt 
împotriva ta. Luvini le-a făgăduit că va împărţi fildeşul 
între ei în mod egal. Acum sunt pregătiţi: dacă îl 
ameninţi pe Luvini, ori dacă află cumva că ştii totul, vor 
năvăli asupra ta şi nu vei avea decât de pierdut. 

- Atunci? a întrebat, dezarmată, Flora. Ce crezi tu că ar 
trebui să facem? 

- Nu ai decât o singură speranţă: fuga. Va trebui să 


186 


fugiţi cu toţii în junglă. Nici chiar eu nu pot să vă 
însoțesc. 

Fata, câteva clipe îl privi în tăcere, apoi spuse: 

- Foarte bine. Voi face cum zici tu. Mi-ai salvat viaţa Se 
poate să nu mai fiu niciodată în stare să-ţi mulţumesc 
pentru această faptă bună, dar tot aşa se poate întâmpla 
să găsesc mijlocul pentru a te răsplăti. Acum du-te, ca nu 
cumva să cadă bănuiala asupra ta. 

Negrul s-a retras din cort. leşind pe sub pânza din 
spate. Astfel, nu a fost văzut de nici unul din amicii săi, 
care se aflau în centrul taberei. 

Imediat negrul s-a îndepărtat, Flora a pornit cu un aer 
nepăsător şi a intrat în cortul rusului, unde se afla şi 
Bluber. Acolo, le-a spus ceea ce a aflat de la băiatul 
negru. Kraski i-a chemat pe Pible şi pe Trock. 

Aceştia s-au înţeles să procedeze în aşa fel, încât să nu 
lase impresia că ar şti ceva. 

Amândoi englezii, la început, au simţit nevoia să sară 
asupra negrilor şi să-i desființeze, dar Flora a reuşit să-i 
convingă cât de nesăbuit ar fi un asemenea act, 
explicându-le că numărul indigenilor era cu mult mai 
mare decât al lor şi că ar fi fost zadarnică orice încercare 
de a-i învinge. 

Bluber, înclinat de obicei spre viclenie şi-a impus ideea 
că nu ar fi rău dacă i-ar anunţa şi pe arabi de ceea ce 
aflaseră şi astfel, cu ajutorul lor, să-i împuşte pe negri, 
fără să mai aştepte atacul acestora. 

Şi aici a fost necesar ca Flora să intervină pentru a 
înlătura această propunere. 

- Nu se poate, a zis ea, deoarece arabii au, în adâncul 
sufletului lor, tot atâta duşmănie, cât au şi negrii pentru 
noi. Dacă reuşim să-i înfrângem pe negrii, nu ar trece nici 
cinci minute şi arabii ar şti despre planul care ne-a adus 
pe noi aici, iar vieţile noastre nu ar mai preţui nici o 
centimă. 


187 


- Consider că Flora are dreptate, ca de obicei, a 
început Pible cu vocea lui groasă. Dar cum să facem 
după ce ieşim de aici? Cine are să ne conducă prin codru 
şi cine o să vâneze pentru noi? Cine o să ne ducă 
lucrurile şi cine o să ne gătească? Eu ştiu un singur lucru: 
iată-ne aici şi gata! 

- Şi eu cred că nu putem face altceva decât să fugim şi 
să ne lăsăm în grija soartei. Cu toate acestea, nu-mi 
convine să fug deloc din faţa acestor negri ticăloşi. 

- O, vai! A început să se vaite Bluber. Nu pot pentru ca 
să fug singur în junglă. Mai bine stau deja aici şi lasă că 
mă omoară ei, ca pe oricare alt alb. 

- Nu au să te omoare ca pe ceilalţi albi, zise Kraski. 
Mai întâi de toate, au să te tortureze, de rămâi cumva pe 
aici. 

Bluber îşi frângea mâinile cu disperare şi-şi ştergea 
sudoarea care îi curgea şiroaie de pe frunte pe obraz. 

- O, Gewalt! Ce sunt eu vinovat? Cum, ce-am făcut 
deja? Nu-i păcat pentru că nu mai stat înapoi la Londra? 

- Taci din gură! îi porunci Flora. Nu ştii că, dacă le 
stârneşti bănuielile, ne vor ucide numaidecât? Nu ne-a 
rămas decât un singur lucru de făcut: să aşteptăm până 
se năpustesc asupra arabilor şi atunci. În confuzia care 
se va naşte, s-o ştergem de aici. Numai în junglă ne este 
scăparea... Dar după aceea rămânem în mila Domnului. 

- Zic şi zău, a început Bluber. Numai că nu poate 
pentru ca să ne dea deja ajutor. Pentru ce ajunge mila 
Domnului? 

Nu a trecut mult timp şi a venit Luvini să le dea 
raportul obişnuit. 

- Totul e gata, a zis el, imediat după cină vă rog să fiţi 
pregătiţi. Veţi auzi o împuşcătură care va fi semnalul. 
După aceea începeţi să trageţi în arabi. 

- Foarte bine, Luvini, a zis Kraski. Tocmai vorbeam şi 
noi despre acelaşi lucru. Ne-am hotărât să ocupăm o 


188 


poziţie bună în apropierea porţii - aşa ca nici unul să nu 
poată scăpa. 

- Nu este rău nici aşa, a răspuns Luvini. Tu, însă, se 
adresă el Florei, trebuie să rămâi aici. Nu ar fi bine să te 
apropii prea mult de locul bătăliei în cort. Vei fi în 
siguranţă. 

- Bine, a acceptat Flora. Voi rămâne în cortul meu. 

Satisfăcut că lucrurile mergeau întocmai după intuiţia 
lui, negrul s-a îndepărtat de ei, iar, după un timp, 
întreaga tabără era ocupată cu cina. 

In întreaga tabără domina o atmosferă apăsătoare, de 
încordare nervoasă. Acest fapt trebuie să fi fost observat 
chiar de arabi, cu toate că numai ei nu ştiau nimic din tot 
ceea ce se va petrece. 

Bluber era atât de îngrozit, încât nu reuşea să 
mănânce. Stătea tremurând, rotindu-şi zăpăcit ochii, 
când spre negrii, când spre arabi, când spre poartă. 

Măsura din priviri, pentru a suta oară, distanţa până 
acolo, în aşteptarea împuşcăturii fatale. Acesta era 
semnalul de începere a măcelului ce avea să-i trimită pe 
toţi în junglă, la o moarte tot atât de sigură din partea 
carnivorelor, ca şi aceea pe care le-a pregătit-o negrii. 

Faptul că Pible şi Trock mâncau cu poftă, îl degusta 
peste măsură. Kraski, având un temperament irascibil, a 
mâncat şi el foarte puţin, însă ştia cum să se 
stăpânească, fără să dea nici un semn de frică. 

Tot aşa şi Flora Hawkes, era fără frică, deşi în inima ei 
ştia cât de zadarnică le este încercarea. 

S-a întunecat, unii dintre arabi şi negri nu se ridicaseră 
de la masă când tăcerea nopţii a fost întreruptă, 
deodată, de o împuşcătură. Un arab s-a prăbuşit în 
acelaşi timp la pământ. 

Atunci Kraski s-a ridicat şi apucând-o pe Flora de braţ, 
îi zise: 

- Haide, a sosit momentul. 


189 


Urmaţi de Pible şi Trock şi precedaţi de Bluber, căruia 
frica i-a dat aripi, au alergat spre porţile satului. 

Până să ajungă acolo, tot văzduhul răsuna de strigăte 
răguşite şi furioase pe care luptătorii le scoteau, 
amestecate cu detunături de puşcă. 

Arabii, care nu erau decât doisprezece la număr, s-au 
opus cu mult curaj, fiind mai buni ochitori decât negrii. 
Din această cauză, rezultatul luptei era încă pus la 
îndoială când Kraski a deschis porţile satului şi cei cinci 
albi au pătruns în întunericul junglei. 

Rezultatul luptei nu putea fi altul decât cel prevăzut, 
deoarece negrii erau în număr atât de mare faţă de 
arabi, încât au reuşit în cele din urmă să-i împuşte pe toţi 
nomazii de la nord. 

Imediat după aceea. Luvini şi-a îndreptat atenţia spre 
albi. Însă planul lui a rămas cumpănă, deoarece a aflat 
că aceştia fugiseră din sat. 

A ajuns la două concluzii: că a fost trădat de cineva şi 
că albii nu au putut ajunge prea departe, deoarece a 
aflat că trecuse puţin timp de când aceştia părăsiseră 
tabăra. 

Chemându-şi războinicii în jurul, le-a explicat ceea ce 
s-a întâmplat. Încercând să-i facă să înţeleagă că. Dacă 
albii vor ajunge să scape, se vor întoarce cu ajutoare şi 
vor îi pedepsi pe toţi, luându-le fildeşul. 

Graţie cuvintelor lui, un grup mare de negri a pornit în 
urmărirea fugarilor, pentru prinde mai înainte ca ei să fi 
ajuns la cel mai apropiat sat din împrejurimi. 


CAPITOLUL XVI - Comoara de 
diamante. 


În timp ce bombele primitive umpleau cu fum 
înecăcios camera tronului din tumul împăraţilor, 


190 


Gomanganii s-au strâns în junii lui Tarzan. Implorându-l 
să-i salveze, deoarece i-au văzut şi ei pe Bolganii adunaţi 
în faţa fiecărei ieşiri, precum şi numărul mare ce aştepta 
în exteriorul grădinii şi pe terasă. 

- Aşteptaţi puţin, le-a zis Tarzan. Până când fumul va fi 
destul de gros, astfel încât Bolganii să nu ne poată vedea 
mişcările. Atunci vom năvăli pe ferestrele dinspre terasă, 
pentru că ele sunt mai aproape de poarta de răsărit şi 
astfel unii vor avea, probabil, o şansă de scăpare. 

- Eu am alt plan mai bun, a zis bătrânul. Să mă urmaţi 
îndată ce fumul ne va învălui. Există o ieşire de aici. Este 
nepăzită, deoarece nici nu ar visa că ne-am putea folosi 
de ea. Când am trecut de pe platforma de pe tron, am 
avut ocazia să observ că nu-i nici un Bolgani acolo. 

- Şi unde duce? a întrebat Tarzan. 

- In subsolul Turnului Diamantelor... acela unde ne-am 
văzut noi prima dată. Această parte a palatului este cea 
mai aproape de poartă şi vom ajunge afară înainte ca ei 
să-şi dea seama de ceea ce avem intenţia să facem. In 
tot cazul, nu încape îndoială că vom ajunge cel puţin 
până în pădure. 

- Splendid! a exclamat Tarzan. Mai ales că în curând 
fumul ne va acoperi, ascunzându-ne de privirile 
Bolganilor. 

De fapt, fumul era chiar acum atât de des, încât cei din 
camera tronului abia mai puteau răsufla. Unii tuşeau, alţii 
se înecau şi ochii tuturor lăcrimau de efectele fumului. 
Cu toate acestea, nu erau atât de bine acoperiţi. Incât să 
nu poată fi observați de cei care îi păzeau. 

- Nu ştiu cât timp vom mai putea suporta aceasta, zise 
Tarzan. Mie unul, mi-ajunge! _ 

- Se cam înteţeşte, a zis bătrânul. Incă un moment- 
două şi vom putea ieşi de aici. 

- Eu nu mai pot! a strigat La. Mă sufoc şi nu mai văd 
nimic. 


191 


- Bine, a reluat bătrânul. M-aş mira să ne poată vedea 
acum. Fumul este destul de gros. Haide, urmaţi-mă. 

Şi zicând acestea, a pornit în sus pe scările platformei, 
de unde a trecut printr-o gaură din zid, în spatele 
tronului..., o mică deschizătură ascunsă de draperii 
imense. 

Primul care a intrat a fost bătrânul, după aceea La, 
urmată de Tarzan şi Jad-bal-ja. Leul aproape că ajunsese 
la limita îndurării şi răbdării, astfel că Tarzan abia îl 
putea stăpâni..., leul scotea acum mârâituri puternice, 
care ar fi putut atrage atenţia Bolganilor. 

În urma lui Tarzan şi a Leului de aur se îngrămădeau 
Gomanganii, tuşind şi lăcrimând, dar pentru că în faţa lor 
era Jad-bal-ja, nu se înghesuiau atât de mult în spatele 
celor din faţa lor, după cum, desigur ar fi făcut-o în altă 
împrejurare. 

Gaura din zid ducea într-un coridor întunecos ce trecea 
pe o scară rudimentară la un nivel mai jos, apoi drept 
înainte, într-un întuneric de nepătruns pe toată distanţa 
care despărţea tumul diamantelor de tumul împăraţilor. 

După ce au ieşit din fumul care invadase camera 
tronului, nici unul nu a mai fost afectat atât de mult de 
întunericul din coridor; îl urmau cu răbdare pe bătrân, 
care le-a explicat că scările pe care au coborât au fost 
singurul obstacol din tunel. 

La capătul coridorului, el s-a oprit în faţa unei uşi 
groase pe care, după puţine eforturi, a reuşit s-o 
deschidă. 

- Aşteptaţi un moment, le-a zis, până găsesc să aprind 
o lumină. 

Îl auzeau umblând prin întuneric dincolo de uşă; după 
câteva clipe au văzut că îi întâmpina o lumină, venind de 
la flacăra fitilului unui sfeşnic. 

La razele slabe ale acestuia, Tarzan a văzut că se află 
într-o cameră de formă dreptunghiulară, a cărei mărime 


192 


era doar puţin vizibilă. 

- Adu-i pe toţi înăuntru, l-a sfătuit bătrânul şi închide 
uşa. 

Apoi l-a chemat pe Tarzan lângă el. 

- Ascultă, i-a zis moşul. Înainte de a pleca din camera 
aceasta, vreau să-ţi arăt ceva ce nu a mai văzut 
vreodată o fiinţă umană. 

L-a condus de partea cealaltă a camerei, unde i-a 
arătat rânduri după rânduri, rafturi pe care erau 
îngrămădite săculeţe mici de piele. 

A aşezat sfeşnicul pe polita unui raft şi luând un 
săculeţ, l-a deschis, vărsând o parte din conţinut în 
palmă. 

- Diamante, zise el. Fiecare pungă cântăreşte două 
kilograme şi toate conţin diamante. S-au acumulat aici 
de veacuri, pentru că Bolganii scot din minele lor mai 
mult decât pot ei întrebuința. În legendele lor a rămas 
credinţa că, odată şi odată, atlantidieni se vor înapoia şi 
le vor cumpăra diamantele. De aceea ei continuă să le 
extragă din mine şi să le depoziteze aici, ca şi cum ar 
avea la dispoziţie târgul unde să le poată desface. 

Poftim, a reluat el, ia şi dumneata un săculeţ! 

Şi zicând acestea, a dat câte un sac cu diamante, atât 
lui Tarzan, cât şi marii preotese. 

- Cu toate că nu cred că vom ieşi cu viaţă din valea 
aceasta, a încheiat bătrânul, dar... haide, să iau şi eu un 
săculeţ. 

Din camera diamantelor, i-a condus un etaj mai sus, 
pe scara primitivă a turnului şi de aici spre ieşire. Numai 
o uşă cu două canaturi mari şi grele îi mai despărţea de 
terasa, de unde, la mică distanţă, se zărea deschisă 
poarta de răsărit a zidului. 

Bătrânul era gata să deschidă uşile acestea, când 
Tarzan îl opri: 

- Aşteaptă un moment, îi zise, până când urcă scara şi 


193 


restul Gomanganilor. Le trebuie câtva timp până să 
ajungă sus. Când vor fi ajuns toţi în spatele nostru, 
deschide uşile, iar tu şi La. Ilmpreună cu vreo zece 
Gomangani, luaţi-o repede spre poartă. Eu voi veni cu 
restul din urmă, să mă opun Bolganilor, în caz că ne 
atacă. Fii gata, mai spuse după câteva clipe, văd că s-au 
urcat cu toţii. 

începu să explice cu grijă Gomanganilor planul ce îl 
alcătuise şi după ce isprăvi, se întoarse spre bătrân: 

- Gata acum! 

Zăvoarele alunecară la o parte, uşile se deschiseră şi 
în aceeaşi clipă, întreaga ceată porni în goană spre 
poarta de răsărit. 

Bolganii care erau îngrămădiţi împrejurul camerei 
tronului, nici nu se gândeau că victimele lor ar fi putut să 
le scape, până când Tarzan, conducând ariergarda 
împreună cu Jad-bal-ja, era aproape să iasă pe poartă. 

Bolganii îi zăriră: imediat, făcând un vuiet îngrozitor, 
porniră în urmărire, vreo trei-patru sute, într-o goană 
nebună. 

- lată-i că vin! strigă Tarzan celorlalţi. Dă fuga, La, 
spre valea Oparului. 

- Dar dumneata? întrebă tânăra femeie. 

- Mai rămân un moment cu Gomanganii şi voi încerca 
să-i pedepsesc. 

La se opri în loc. 

- Nu fac nici un pas fără tine, Tarzan, zise ea. Te-ai 
băgat în primejdii prea mari, până acum, pentru mine. 
Nu, nu voi pleca tară tine. 

Tarzan ridică din umeri. 

- Cum vrei, zise el. Uite-i că vin acum. 

Cu mare greutate reuşi să îmbărbăteze o parte din 
Gomangani, care, odată ieşiţi pe poartă, păreau că nu 
mai au alt gând decât să pună cât mai multă distanţă 
între ei şi Palatul Diamantelor. 


194 


Totuşi, fu ascultat de vreo cincizeci de războinici, cu 
care rămase în poarta către care alergau să-i atace 
câteva sute de Bolgani. 

Bătrânul se apropie de Tarzan şi-l atinse pe braţ. 

- Mai bine fugi şi dumneata, îl sfătui. 

- Nu câştigăm nimic cu fuga, replică Tarzan, ci vom 
pierde tot ce am câştigat faţă de Gomangani şi atunci 
toată valea va fi împotriva noastră ca viespile. 

Abia isprăvi de vorbit, când un Gomangani începu să 
strige: 

- Uitaţi-vă..., uitaţi-vă! Vin ai noştri! 

Şi arătă cu mâna spre drumul care ducea în pădure. 

- Vin la timp, remarcă Tarzan, la vederea primei cete 
de Gomangani, care apăru din pădure, alergând spre 
poarta de răsărit Haide, le strigă el, Bolganii ne-au 
atacat. Grăbiţi-vă acum şi răzbunaţi răul care vi se face 
de atâta amar de vreme. 

Apoi porni el singur în fruntea negrilor, ca să întâmpine 
atacul gorilelor. 

În urma lui veneau, val după val. Gomanganii, trecând 
prin porţile zidului, ducând cu ei tot ce întâlneau în drum. 
ca să izbească în cele din urmă. ca într-un țărm de mare, 
în zidul puternic al Bolganilor care era împins fără 
încetare, înapoi spre clădire. 

Strigătele de bătălie şi mirosul sângelui vărsat îl 
aţâţaseră pe Jad-bal-ja la nebunie; Tarzan îl reţinea cu 
mare greutate să nu-i atace la fel pe duşmani şi pe 
prieteni: acesta îi ocupă timpul şi abia de mai putea lua 
parte la luptă. 

Cu toate acestea, văzu lupta desfăşurându-se după 
placul său şi fu sigur de înfrângerea completă a 
Bolganilor, exceptând posibilitatea de a interveni vreo 
împrejurare neprevăzută. 

Deducţiile sale nu fură nicidecum greşite. Gomanganii 
erau foarte aprinşi de dorul răzbunării şi înflăcăraţi de 


195 


cele dintâi rezultate ale victoriei lor: ajunseseră la fel de 
feroci ca şi Jad-bal-ja. 

Nu cereau cruţare, dar nici nu o acordau, aşa că lupta 
se sfârşi numai când nu se mai găsi nici un Bolgani spre 
a fi ucis. 

Sfârşindu-se lupta, Tarzan cu La şi cu bătrânul se 
înapoiară în camera tronului, de unde gazele aruncate de 
Bolgani se şi împrăştiaseră în timpul acesta. 

Acolo îi chemară pe şefii fiecărui sat, iar când aceştia 
se adunară în jurul platformei, deasupra căreia stăteau 
cei trei albi împreună cu Jad-bal-ja, Leul de aur, Tarzan, 
luă cuvântul şi le spuse: 

- Gomangani din valea Palatului Diamantelor, zise el. 
V-aţi câştigat libertatea, scăpând de stăpânii voştri atât 
de tirani, care v-au oprimat din timpuri aşa de 
îndepărtate că nici cei mai bătrâni dintre voi nu şi le mai 
aduc aminte. De atâtea veacuri trăiţi în robie, că printre 
voi nu s-a ivit nici un conducător în stare să vă 
guverneze cu dreptate şi înţelepciune. Prin urmare 
trebuie să alegeţi un domnitor din altă rasă decât a 
voastră. 

- Pe tine! Pe tine! strigară unul după altul hatmanii 
satelor. 

- Nu se poate, strigă Tarzan, ridicând o mână ca să 
facă tăcere...: dar este aici altcineva care a trăit multă 
vreme printre voi şi vă cunoaşte obiceiurile, nevoile şi 
speranţele mai bine ca oricine. Dacă va voi să rămână cu 
voi şi să vă guverneze, sunt sigur că ar fi cel mai bun 
domnitor. 

Şi cu aceste cuvinte îl arătă pe bătrân. Acesta, la 
rândul său se uită uimit la Tarzan. 

- Dar eu vreau să plec de aici, zise el. Vreau să mă 
întorc în lumea civilizată, de unde lipsesc de atâţia ani. 

- Nu ştii ce vorbeşti, zise Tarzan Lipseşti de acolo de 
vreme îndelungată. Nu vei mai regăsi nici un prieten din 


196 


cei pe care i-ai lăsat când ai plecat. Tot ce vei găsi acolo 
va fi înşelăciune, ipocrizie, lăcomie, avariţie şi cruzime. 
Vei constata că nimeni nu se interesează de dumneata şi 
că nici pe dumneata nu te va interesa nimeni. Uită-te la 
mine. Care mi-am părăsit jungla natală şi am cutreierat 
oraşele construite de oameni..; m-am dezgustat până în 
adâncul sufletului şi am fost bucuros să mă înapoiez în 
jungla mea, la florile de acolo, mult mai oneste în iubirile 
şi urile lor decât oamenii, la libertate şi adevărată natură. 

Dacă te întorci în lumea civilizată, a încercat Tarzan 
să-l avertizeze, vei fi dezamăgit şi-ţi vei da seama că ai 
dat cu piciorul unui prilej mare, de a îndeplini opera 
merituoasă. Aceste sărmane fiinţe au nevoie de 
dumneata. Eu nu pot rămâne să le scot din întuneric, dar 
d-ta o poţi face. D-ta le poţi transforma într-un popor 
bun, virtuos şi muncitor, fără a le lăsa să-şi piardă 
calităţile războinice, spre a se putea apăra de duşmanii 
care vor căuta să le jefuiască şi să le subjuge. 

Prin urmare, trebuie neapărat să rămâi aici. ca să-i 
înveţi cum să-şi apere patria şi drepturile...; pentru a le 
apăra, trebuie să aibă cunoştinţele necesare de luptă, 
precum şi arme cu care să poată lupta. 

- Sunt sfinte vorbele tale, Tarzan al maimuţelor, 
răspunse bătrânul. Intr-adevăr, nu mai am nici un rost în 
lumea din care am plecat de atâta vreme şi prin urmare, 
dacă şi Gomanganii mă voiesc ca domnitor al lor, voi 
rămâne cu ci. 

Întrebaţi în privinţa aceasta, hatmanii satelor îl 
asigurară pe Tarzan, că, dacă nu-l pot avea pe el ca 
domnitor, îl vor primi bucuroşi pe bătrân, de care ştiau 
cu toţii, din vedere sau din auzite, că niciodată nu se 
atinsese de vreun negru. 

După aceea căutară prin diferite părţi ale palatului, pe 
unde se refugiaseră putinii Bolgani. Rămaşi în viaţă şi-i 
aduseră în sala tronului. 


197 


Aici li se dădu voie să aleagă între a părăsi valea 
pentru totdeauna sau a rămâne ca robi ai Gomanganilor. 
Aceştia erau gata a tăbări toţi asupra gorilelor şi a le 
ucide, dar noul lor rege nu le permise s-o facă. 

- Dar unde putem noi merge, dacă părăsim valea 
Palatului Diamantelor? întrebă un Bolgani. Noi nu ştim ce 
se află dincolo de valea Oparului, iar în Opar nu putem 
găsi decât inamici de moarte. 

Tarzan se uită la ei batjocoritor, dar fără a scoate un 
singur cuvânt. Trecu multă vreme până să vorbească, 
interval în care mai mulţi hatmani de-ai Gomanganilor. 
Precum şi câţiva Bolgani îşi exprimară părerile în privinţa 
viitorului gorilelor. 

În cele din urmă, Tarzan se ridică în picioare şi se 
adresă Bolganilor: 

- Văd că din tot neamul vostru nu au mai rămas decât 
vreo sută. Am constatat, în acelaşi timp, că sunteţi fiinţe 
înzestrate cu puteri mari, aşa că trebuie să fiţi şi luptători 
aprigi. Ascultaţi acum, reluă el după o pauză de o clipă, 
în timpul căreia îşi plimbase privirile prin sală: lângă 
mine stă La. Regina şi marea preoteasă a Oparului. Un 
preot neruşinat, uzurpându-i tronul, a alungat-o din ţară. 

Mâine vom merge asupra Oparului cu cei mai viteji 
Gomangani din valea Palatului Diamantelor şi-l vom 
pedepsi pe Hagi, marele preot, trădător al reginei sale; 
iar La va urca din nou pe tronul Oparului. Dar acolo unde 
a fost odată semănată sămânţa trădării, oricând se poate 
întâmpla să mai încolţească şi să răsară. Tocmai când te 
aştepţi mai puţin. Prin urmare, va trece multă vreme 
până când La a Oparului se va bucura de încrederea şi 
devotamentul supuşilor ei, împrejurare care vă oferă cel 
mai bun prilej de a avea şi voi o ţară. 

Veniţi cu noi. Aşadar, la Opar şi luptaţi alături cu noi, 
ca s-o punem din nou pe tron pe La; iar apoi, după 
terminarea luptei, să rămâneţi acolo garda de onoare a 


198 


reginei, spre a o apăra nu numai de duşmanii din afară, 
ci şi de cei dinăuntru. 

Bolganii discutară această propunere câteva minute, 
după care unul înaintă până în dreptul lui Tarzan. 

- Vom face după cum ne propui, zise el. 

- Şi-i veţi fi credincioşi lui La? 

- Bolganii nu sunt trădători, răspunse mândru gorila. 

- Bun! exclamă Tarzan. Dar dumneata, La. Eşti 
mulţumită cu acest aranjament? 

- Le accept serviciile, răspunse cu un aer regesc, 
potrivit momentului. 

Tarzan şi La, porniră a doua zi dis-de-dimineaţă, 
împreună cu trei mii de Gomangani şi o sută de Bolgani, 
ca să-l pedepsească pe trădătorul Hagi. 

Nu întrebuinţau nici o strategie şi nici nu căutau să-şi 
ascundă mişcările. Trecură pur şi simplu din valea 
Palatului Diamantelor în trecătoarea râpoasă ce duce 
spre Opar şi merseră pe acest drum spre spatele 
palatului marii preotese. 

O maimuţă mică, din acelea cu părul gri. Stătea printre 
vitele de iederă de pe creasta zidurilor templului şi-i văzu 
apropiindu-se de cetate. 

Aplecă puţin capul, mai întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă şi-şi încordă într-atâta atenţia la cele ce vedea, 
că pentru un moment uită să se mai scarpine pe 
pântece, ocupaţie care-i răpise tot interesul o jumătate 
de oră în urmă. 

Cu cât se apropia mai mult coloana inamică, cu atât 
Manu. Maimuţa cea mică, devenea tot mai neliniştită, iar. 
Când îşi dădu seama de marele număr al Gomanganilor, 
avea aerul că a şi înnebunit. 

Ceea ce o trimise înapoi în goană spre palatul Oparului 
fu că dăduse cu ochii şi de Bolganii: lupii neamului său. 

Hagi se afla în momentul acela în curtea templului 
interior, unde oficiase, odată cu răsăritul soarelui, un 


199 


sacrificiu către Zeul Strălucitor. 

Odată cu Hagi, au mai venit acolo şi un număr mare 
de preoţi inferiori. Împreună cu Oah şi preotesele ei. 

O mare discordie domnea între ei, fapt ce se observa 
distinct. Atât după mutrele lor schimonosite de supărare, 
cât şi din cuvintele pe care Oah le adresa lui Hagi: 

- larăşi ai mers prea departe, Hagi, a strigat ea 
înfuriată. Numai marea preoteasă este cea care trebuie 
să celebreze actul sacrificiului. Aceasta, însă, nu te-a 
împiedicat ca în mai multe rânduri, să pângăreşti cuțitul 
sacru cu mâinile tale nedemne. 

- Tăcere, femeie! a răcnit marele preot. Eu sunt Hagi 
al Oparului şi mare preot al Zeului Strălucitor. Tu ai ajuns 
ceea ce eşti azi numai prin mine. Nu mă face să-mi pierd 
răbdarea, ori vrei să simţi şi tu tăişul cuţitului sacru. 

Nu încăpea nici o îndoială privind sinistra ameninţare. 
O bună parte dintre cei prezenţi îşi ascundeau cu multă 
greutate uimirea faţă de atitudinea lui jignitoare la 
adresa marii preotese. 

Oricât de puţină stimă i-ar fi purtat unii din ei rămânea 
faptul că Oah fusese ridicată la rangul de mare 
preoteasă. 

Aceia care credeau că La este moartă, după cum Hagi 
şi-a dat mare osteneală să-i încredinţeze, acordau acum 
lui Oah tot respectul şi deferenţa la care ea avea dreptul 
prin înalta slujbă ce o ocupa. 

- la seama. Hagi, îi spuse cu un ton prevenitor un 
preot. Ştii că este o limită, peste care nici tu nu poţi 
trece. 

- Îndrăzneşti să mă  ameninţi? izbucni Hagi. 
Scânteindu-i ochii de o furie fanatică. Îndrăzneşti să mă 
ameninţi pe mine, marele preot al Zeului Strălucitor? 

Şi, zicând acestea, s-a repezit la preotul care-l 
înfruntase. Ţinând cuțitul ameninţător deasupra capului 
său. 


200 


Dar tocmai în momentul acela a apărut deasupra 
zidului ce înconjura curtea templului o maimuţă mică, 
gri, care a început să clănţănească cât o lua gura. 

- Bolganii! Strigă ea. Vin Bolganii!... Vin, vin, vin 
Bolganii! 

Hagi s-a oprit şi întorcându-se spre Manu, a lăsat în jos 
mâna în care ţinea cuțitul. 

- l-ai văzut, Manu? a întrebat el. Nu minţi cumva? Te 
strâng de gât cu mâinile mele. Dacă vrei să-mi joci faci 
una dintre farsele tale. 

- Spun adevărul, Hagi, bolborosi biata maimuţă 
speriată. l-am văzut cu propriii mei ochi. 

- Câţi sunt cu toţii? Mai întrebă Hagi. Cât de aproape 
au ajuns de Opar? 

- Sunt mai mulţi decât frunzele copacilor, răspunse 
Manu. Au şi ajuns lângă zidurile templului - Bolgani şi 
Gomangani - au venit ca iarba din vale, unde-i umed şi 
răcoare. 

Hagi se mai uită o clipă la maimuţă, ca şi cum ar fi 
vrut să-i citească în suflet. După aceea îşi întoarse faţa 
către soare şi dete drumul unui răcnet prelung, care se 
termină cu un țipăt pătrunzător. 

De trei ori repetă marele preot strigătul acesta atât de 
hidos, după care. Dând acelora care se aflau cu el în 
curtea templului ordin să-l urmeze, porni aproape în fugă 
spre ieşirea palatului. 

Pe când Hagi îşi îndrepta paşii către strada din faţa 
palatului Oparului, din fiecare condor şi din fiecare uşă 
ieşeau, cete-cete, oamenii pociţi şi păroşi din Opar, 
înarmaţi cu ghioage şi cuțite. 

Când ajunseră pe stradă, au fost întâmpinați de vreo 
douăzeci de maimuțe mici gri, ţipând şi clănţănind din 
gură diverse informaţii. 

- Nu pe aici! Pe dincolo! Pe dincolo! Nu pe aici! 

Şi arătau cu labele lor spre partea de sud a oraşului. 


201 


Atunci hoarda nedisciplinată de preoţi şi războinici 
reintră în palat şi urmându-l pe Hagi, se îndreptă spre 
partea opusă a clădirii. 

Aici urcară numaidecât pe creasta zidului care apăra 
palatul, tocmai când forţele lui Tarzan ajunseseră şi se 
opriră în afara zidului. 

- Pietre! Aduceţi pietroaie repede! răcni Hagi. 

lar, ca răspuns la ordinul său. Femeile de jos, din 
curte, începură să adune toate fragmentele de piatră 
căzute de pe zidurile dărâmate, cărându-le imediat la 
războinicii de sus, de pe zid. 

- Depărtaţi-vă! strigă Hagi armatei de la porţile 
Oparului. Depărtaţi-vă! Eu sunt Hagi, Marele preot al 
Zeului Strălucitor, iar acesta-i templul meu. Nu pângăriţi 
templul Zeului Strălucitor, ca să nu vă nimicească mânia 
lui. 

Tarzan făcu doi paşi înainte, în faţa celorlalţi şi ridică o 
mână ca să se facă tăcere. 

- Ascultaţi, oparieni! Am sosit împreună cu La, regina 
voastră. Hagi este un şarlatan. Deschideţi porţile şi 
primeniţi-vă regina. Daţi judecății pe trădători şi vouă nu 
vi se va face nici un rău. Dar, dacă nu o lăsaţi pe La să 
intre în oraşul ei. Voi lua cu forţa şi cu vărsare de sânge 
ceea ce aparţine pe drept reginei voastre. 

Cum termină de vorbit. La veni lângă el, aşa ca întreg 
poporul ei să o poată vedea. Imediat se auziră o mulţime 
de strigăte, aclamând-o pe La şi pe ici pe colea câte o 
voce care se ridica contra lui Hagi. 

Acesta, dându-şi seama că lucrurile se pot întoarce 
uşor împotrivă-i, dădu ordin credincioşilor săi să atace şi 
în acelaşi moment aruncă cu un pietroi în Tarzan. 

Numai agilitatea minunată al acestuia îl salvă, iar 
proiectilul trecu pe lângă el. Lovind în dreptul inimii un 
Gomangan, care căzu întins pe pământ. 

O adevărată ploaie de proiectile se dezlănţui asupra 


202 


lor; Tarzan dădu ordin armatei sale să atace. Răcnind şi 
mârâind, Bolganii şi Gomanganii se repeziră asupra 
inamicului. 

Escaladară zidurile cetăţii în câteva clipe şi se găsiră 
faţă în faţă, suliţele din valea Palatului Diamantelor cu 
ghioagele amenințătoare din Opar, cetatea aurului. 

Tarzan, care şi-l alese pe Hagi ca adversar, fu printre 
primii care urcară pe zid. Un războinic vru să-l lovească 
cu ghioaga, dar Tarzan, ţinându-se cu o mână de creasta 
zidului, prinse arma duşmanului cu cealaltă, luându-i-o 
din mână. 

In acelaşi timp îl văzu pe Hagi întorcând spatele şi 
dispărând în fugă dincolo de zid. Tarzan se trase atunci 
sus pe zid. Unde îl atacară imediat doi războinici 
oparieni. 

Izbind cu arma pe care o luase lot de la unul din ei, îi 
prăbuşi în dreapta şi în stânga, cât ai clipi din ochi. Atât 
de mare era avantajul pe care înălţimea i-o da asupra 
lor. 

După aceea, gândindu-se că tocmai Hagi, şeful revoltei 
contra lui La, nu trebuia lăsat să scape, sări în curte, pe 
când marele preot trecea pe sub arcada unei uşi din 
partea cealaltă a curţii. 

Câteva preotese ajutate de mai mulţi preoţi, căutară 
să-i taie drumul. Înhăţând de glezne pe unul dintre 
aceştia, îl învârti împrejurul său. Netezindu-şi drumul şi 
alergând spre poarta pe unde dispăruse marele preot. 

Aici se opri un moment şi încordându-şi toată puterea 
muşchilor învârti corpul preotului pe deasupra capului şi-l 
aruncă ca dintr-o praştie uriaşă, drept în faţa 
urmăritorilor săi... 

Apoi, fără să mai aştepte rezultatul, porni din nou în 
urmărirea lui Hagi. Acesta era la o distanţă apreciabilă în 
faţa lui Tarzan. Cunoscând bine drumul prin labirintul de 
coridoare ale templului şi palatului. 


203 


Tarzan era convins că drumul pe care îl apucase Hagi 
duce spre curţile interioare ale templului. Sigur marele 
preot va găsi acolo o intrare în subteranele palatului, 
precum şi un loc unde să se ascundă şi unde nu ar fi 
putut fi găsit, atât de numeroase şi de sucite erau 
întunecatele coridoare subterane din Opar. 

De aceea şi Tarzan îşi reînnoi forţele pentru a ajunge 
în curtea de sacrificiu, mai înainte ca Hagi să fi avut timp 
sa dispară în subterane. 

În clipa în care trecea ca fulgerul prin intrarea care 
dădea în curte, piciorul îi fu prins pe neaşteptate într-un 
laţ aşezat cu isteţime. Căzu, rostogolindu-se la pământ. 

Aproape instantaneu, o ceată de pociţi ai Oparului se 
repezi acolo unde zăcea el. pe jumătate ameţit de 
căzătură şi mai înainte de a-şi veni în fire. Îl şi legară 
fedeleş cu zeci de noduri. 

Aproape în nesimţire, observă că îl ridică de jos şi-l 
duc. lar după puţin fu depus pe suprafaţa netedă a unei 
pietre reci. 

Tocmai atunci îşi veni în fire şi-şi dădu seama că se 
află întins pentru a treia oară pe altarul de sacrificiu din 
curtea interioară a templului Zeului Strălucitor. 

Mai mult încă, aplecat deasupra lui, se afla Hagi, 
marele preot, a cărui figură hidoasă era mai 
schimonosită de ură. Anticipând gustarea răzbunării, atât 
de mult întârziată. 

- În sfârşit! răcni el. De astă dată, Tarzan al 
maimuţelor. nu mai ai de-a face cu Zeul Strălucitor, ci vei 
simţi efectele furiei lui Hagi... pe care nimeni nu-l va mai 
împiedica. 

Cu acestea, ridică deasupra capului cuțitul sacru de 
sacrificiu, al cărui vârf Tarzan îl urmărea cu ochii. În 
aceeaşi clipă văzu sus, pe creasta zidului capul şi umerii 
unui leu puternic cu coama neagră. 

- Jad-bal-ja. Strigă Tarzan, ucide, ucide! 


204 


Hagi ezită o clipă cu pumnalul. Văzuse direcţia 
privirilor lui Tarzan şi se uită într-acolo. În clipa aceea, 
Leul de aur sări jos şi din alte două salturi, îl înhăţă pe 
marele preot din Opar. 

Cuţitul acestuia căzu cu zgomot pe pardoseala de 
piatră, în timp ce fălcile puternice ale fiarei se închiseră, 
distrugând dintr-o singură muşcătură faţa urâtă a lui 
Hagi. 

Preoţii inferiori, care-l legaseră pe Tarzan şi care au 
rămas să asiste la moartea acestuia de mâna lui Hagi, 
fugiră ţipând, care încotro din clipa în care Leul de aur 
sărise asupra marelui lor. 

Tarzan a rămas împreună cu Jad-bal-ja. Singuri în 
curtea de sacrificii. 

- Haide, Jad-bal-ja. Porunci Tarzan..., ia seama ca 
nimeni să nu-ţi supere stăpânul! 

O oră mai târziu, forţele victorioase ale marii preotese 
La, intraseră în palatul antic şi în templul Oparului. Atât 
preoţii, cât şi războinicii care nu fuseseră ucişi se 
supuseră repede şi o recunoscură pe La, regină. 

Acum, potrivit ordinelor emise de La, întregul oraş era 
în căutarea lui Tarzan şi a lui Hagi. Se întâmplă ca însăşi 
La, în fruntea unor cercetaşi, să intre în curtea de 
sacrificii. 

Priveliştea ce-i întâmpinară vederile, o făcu să se 
oprească brusc în loc: Tarzan zăcea întins pe altar, iar 
deasupra lui, cu colții rânjiţi, uitându-se fioros la ea, era 
Jad-bal-ja, Leul de aur. 

- Tarzan, strigă La, făcând un pas spre altar. Hagi şi-a 
atins scopul! Doamne Dumnezeule, ai milă de mine... 
Tarzan e mort! 

- Nu încă! strigă Tarzan. Mai am până ce voi muri. Vino 
repede şi mă dezleagă. De nu era Jad-bal-ja, într-adevăr 
că m-ai fi găsit străpuns cu cuțitul de sacrificiu. 

- Slavă domnului, îngână La, emoţionată. 


205 


Şi porni spre altar, oprindu-se imediat în faţa atitudinii 
amenințătoare a leului. 

- Jos! strigă Tarzan. Las-o să vină! 

lar Jad-bal-ja se culcă alături de stăpânul său, 
întinzându-şi botul mustăcios deasupra pieptului lui 
Tarzan. 

Atunci La se apropie şi luând de jos cuțitul de 
sacrificiu, tăie imediat legăturile care-l imobilizaseră pe 
Tarzan. In acelaşi timp, văzu de partea cealaltă a 
altarului cadavrul lui Hagi. 

- Cel mai primejdios şi cel mai mare duşman al tău 
este mort acum, zise el; iar pentru uciderea lui trebuie 
să-i mulţumeşti lui Jad-bal-ja, care şi mie mi-a salvat 
viaţa. De-acum încolo vei putea domni liniştită şi fericită, 
în prietenia poporului din valea Palatului Diamantelor. 

- Da, răspunse La, cu un oftat adânc şi uitându-se lung 
la Tarzan. Da, reluă ea, voi domni liniştită, în prietenia 
poporului vecin. Cât despre fericirea adevărată, să nu 
mai vorbim de ea, Tarzan, pentru că nu mi-a fost dat s-o 
am, sfârşi ea dând cu tristeţe din cap. 

In aceeaşi seară, Tarzan, Bolganii, hatmanii 
Gomanganilor, împreună cu preoţii şi preotesele din Opar 
se aşezară la masă în marea sală de banchete din palatul 
Oparului, ca oaspeţi ai reginei La şi mâncară din farfuriile 
de aur ale vechilor atlantidieni, farfurii care fuseseră 
lucrate pe un continent ce există azi numai în legendele 
clasice. 

lar a doua zi de dimineaţă, Tarzan şi Jad-bal-ja porniră 
la drum, înapoi spre ţinuturile Wazirilor. Unde era 
locuinţa lui. 


CAPITOLUL XVII - Arsă de vie. 


Urmăriţi de Luvini şi de două sute de negri, Flora 
Hawkes, împreună cu cei patru tovarăşi, înaintau pe 


206 


dibuite prin bezna unei nopţi de junglă. 

Nu aveau nici o ţintă anume deoarece, călăuziţi numai 
de negri, nu mai ştiau unde se aflau şi se rătăciseră cu 
desăvârşire. 

Singurul gând de care erau dominați ca să lase în 
urma lor o distanţă cât mai mare între ei şi lagărul hoţilor 
de fildeş. 

Ştiau prea bine că, indiferent de rezultatul luptei, 
soarta lor ar fi fost aceeaşi, dacă partida victorioasă i-ar 
fi ajuns şi i-ar fi prins. 

Înaintaseră în felul acesta, împiedicându-se la tot 
pasul, probabil o jumătate de oră, când, în timpul unui 
popas scurt, auziră distinct în spatele lor zgomotul 
urmăritorilor. Porniră din nou, fără nici o ţintă, în 
groaznica lor fugă. 

Spre marea lor surpriză, descoperiră, nu după mult 
timp, o lumină strălucind ceva mai încolo, în faţa lor. 

Ce putea fi, oare? Nu cumva merseseră în cerc şi 
ajunseseră din nou în apropierea taberei din care abia 
fugiseră? 

Trebuia să iacă o mică recunoaştere, astfel că. După 
ce mai înaintară puţin, văzură înaintea lor conturul unor 
tufe de mărăcini, în centrul căreia ardea un foculeţ, unde 
se adunaseră vreo cincizeci de războinici negri. 

lar când fugarii ajunseră mai aproape, văzură printre 
negrii, destul de clar. la lumina focului, o femeie albă... 
iar în spatele lor se auzea tot mai tare şi mai tare 
zgomotul celor care-i urmăreau. 

Din gesturile şi mişcările negrilor din jurul focului, 
deduseră că discutau asupra zgomotului luptei recente 
auzite dinspre tabăra hotilor de fildeş, deoarece arătau 
cu mâna. Destul de des, într-acolo. 

După puţin, femeia albă ridică mâna ca să se facă 
tăcere şi acum ascultau toţi..., zgomotul tăcut de 
războinicii ce porniseră în urmărirea Florei Hawkes şi a 


207 


tovarăşilor ei. 

- Văd că este şi o femeie alba cu ei, se adresă Flora 
celorlalţi. Nu ştim cine poate fi, dar este singura noastră 
speriaţi de a scăpa de cei care ne urmăresc şi care ne 
vor prinde în câteva minute. Poate că ea ne va acorda 
protecţia ei, în tot cazul, voi afla aceasta imediat. 

Şi fără să mai aştepte răspunsul celorlalţi, porni cu 
îndrăzneală spre mărăcini. 

Dar nu apucaseră să se apropie prea mult. Când ochii 
ageri ai unui Waziri îi şi descoperi; iar după câteva clipe 
peretele colibei era numai vârfuri de sulițe. 

- Stai! strigă un războinic. Suntem Wazirii lui Tarzan. 
Voi cine sunteţi? 

- Sunt o englezoaică, răspunse Flora, strigând la 
rândul ei ca să o audă. M-am rătăcit în junglă împreună 
cu patru persoane...; am fost trădaţi de şafarii şi ascari 
din caravana noastră şi chiar în momentul acesta ne 
urmăresc toţi. Vă rugăm să ne acordaţi protecţia 
dumneavoastră. 

- Lăsaţi-i să vină! strigă Jane Wazirilor. 

În timp ce Flora Hawkes şi cei patru bărbaţi păşeau în 
interiorul bornei, sub privirile scrutătoare ale Janei 
Clayton şi ale Wazirilor, altă pereche de ochi pândeau din 
frunzişul unui copac mare, ale cărui crengi atârnau în 
interiorul taberei de partea opusă: o pereche de ochi 
cenuşii, în care străluci o lumină ciudată, la vederea fetei 
şi a tovarăşilor ei. 

Când noii sosiți ajunseră lângă lady Greystoke, de pe 
buzele acesteia ieşi o exclamaţie de surpriză. 

- Flora! Flora Hawkes, pentru Dumnezeu, ce cauţi pe 
aici? 

Fata, tresărind puternic, rămase locului, ca înlemnită. 

- Lady Greystoke! reuşi ea să bâlbâie. 

- Nu înţeleg nimic, reluă lady Greystoke. Nu am ştiut 
că te afli în Africa. 


208 


În primul moment, iuţeala de limbă a Florei fusese 
covârşită de consternarea ei, iar după câteva clipe îi veni 
din nou în ajutor isteţimea înnăscută. 

- Sunt cu domnul Bluber şi amicii săi, explică ea. 
Domnia-sa face cercetări ştiinţifice şi m-a luat şi pe mine, 
pentru că am mai fost în Africa cu dumneavoastră, lady 
Greystoke şi aveam o oarecare idee despre obiceiurile 
ţării. Acum negrii angajaţi de noi s-au răzvrătit şi dacă nu 
ne ajutaţi dumneavoastră, suntem pierduţi. 

- Sunt „băieţi” de pe coastă? întrebă Jane. 

- Da, răspunse Flora. 

- Atunci cred că Wazirii mei îi pot mântui. Ştii câţi 
sunt? 

- Aproape două sute. 

Lady Greystoke clătină din cap gânditoare. 

- Cam greu, comentă ea. 

Apoi îl chemă pe Usula, care avea comanda. 

- Două sute de „băieţi” de pe coastă vin după albi, îi 
zise ea. Va trebui, cred, să ne batem pentru a-i apăra. 

- Suntem Waziri, răspunse Usula simplu. 

După puţin apăru şi avangarda lui Luvini, la o mică 
distanţă de bombă. 

La vederea acestor războinici puternici, gata să-i 
primească... în sulițe, „băieţii” de pe coastă se opriră în 
loc. 

Luvini, care observase dintr-o singură privire, numărul 
inferior al inamicului, făcu câţiva paşi înainte, ieşind din 
rânduri şi începu să arunce Wazirilor provocări şi insulte, 
cerând predarea albilor. 

Cuvintele negrului erau însoțite de mişcări 
extravagante de mâini şi de picioare. Întreaga ceată de 
două sute de negri începu să tipe, să gesticuleze şi să 
învârtească armele de foc pe deasupra capului, căutând 
să se aţâţe îndeajuns ca să aibă curajul de a începe un 
atac. 


209 


În schimb Wazirii, de după gardul bornei, instruiți şi 
disciplinaţi de către Tarzan al maimuţelor, părăsiseră de 
multă vreme acele obiceiuri fantastice (de a prinde curaj 
şi de a intimida inamicul), atât de scumpe altor triburi 
războinice. Stătea doar neclintiţi şi nervoşi în aşteptarea 
inamicului. 

- Au şi mai multe carabine cu ei, zise lady Greystoke. 
Aceasta cam măreşte primejdia. 

- Totuşi, nu sunt doi printre ei care ar putea lovi la 
sigur cu carabinele lor, răspunse Kraski. 

- Văd, însă, că sunteţi toţi înarmaţi, reluă Jane Luaţi 
loc, vă rog, printre Wazirii mei. Veţi da ordin oamenilor 
dumneavoastră să plece şi să ne lase în pace. De nu vor 
asculta, să nu trageţi până ce nu atacă. Incepeţi focul la 
cel dintâi pas şi susţineţi-l, deoarece nimic nu-i 
descurajează pe negrii de pe coastă ca focul de carabină 
a albilor. Eu şi Flora vom rămâne sub copacul mare de 
acolo. 

Lady Greystoke vorbise cu autoritate, aşa cum ar vorbi 
cineva deprins cu comanda şi care ştie ce vorbeşte. 

Oamenii o ascultară; până şi Bluber, cu toate că 
tremura de te cuprindea mila, luă loc, fără o vorbă, 
printre Waziri. 

Toate mişcările lor, la lumina focului din tabără, 
puteau fi foarte bine văzute de Luvini, ca şi de cel care 
pândea din frunzişul copacului sub care se refugiaseră 
Jane Clayton şi Flora Hawkes. 

Luvini nu venise până aici ca să se bată cu cineva. 
Venise numai s-o prindă pe Flora. De aceea, adresându- 
se oamenilor săi, le dădu următoarele explicaţii şi 
instrucţii: 

- Sunt numai cincizeci de inşi. Am putea să-i ucidem 
cu uşurinţă, dar nu am venit să ne luptăm. Am venit s-o 
luăm înapoi pe fata cea albă. Voi staţi aici şi faceţi 
paradă mare faţă de aceşti fii de hiene, înaintați câte 


210 


puţin, apoi retrageţi-vă din nou, iar, în timp ce voi le 
atrageţi atenţia în direcţia aceasta, eu voi trece pe după 
tabăra lor cu vreo patruzeci de inşi şi răpesc fata. 

După aceea vă trimit imediat vorbă să vă înapoiaţi în 
sat, unde, la spatele palisadei, putem fi siguri împotriva 
oricărui atac. 

Planul acesta le convenea de minune negrilor de pe 
coastă faţă de bătălia ce păruse iminentă, pentru că 
numai pofta de a se bate n-o aveau. 

Dansau, dar zbierau şi amenințau mai impetuos ca 
înainte, ştiind că pot face aceasta fără grijă acum, 
deoarece în curând se vor retrage, după o victorie fără 
vărsare de sânge, în siguranţa palisadei lor. 

Pe când Luvini, făcând un ocol, se furişa ascuns de 
desişul junglei, prin spatele taberei Wazirilor şi în timp ce 
zgomotul negrilor de pe coastă atinse proporţii 
asurzitoare..., în faţa celor două femei din copac apăru 
ca din senin o arătare: un uriaş alb, aproape gol, având 
doar o piele de leopard peste şolduri şi ale cărui trăsături 
frumoase şi impunătoare erau luminate de flacăra focului 
contra fiarelor. 

- John! exclamă lady Greystoke. Slavă Domnului că 
eşti tu! 

- Şşş! O făcu albul uriaş să tacă, punându-şi degetul 
arătător la buze. 

Apoi se întoarse deodată spre Flora Hawkes. 

- Pe tine te vreau! strigă el. 

Şi, cu aceasta, înhăţă fata de mijloc, aruncând-o cu 
uşurinţă pe un umăr. Apoi, mai înainte ca lady Greystoke 
să intervină - mai înainte ca ea să-şi fi dat seama de 
ceea ce se petrecea - albul sări peste borna din spatele 
taberei şi dispăru în junglă. 

Un moment. Jane Clayton se clătină ca ameţită de o 
lovitură puternică şi neaşteptată. 

După aceea, scoțând un geamăt înăbuşit, se prăbuşi 


211 


suspinând la pământ, ascunzându-şi fata în braţe. 

In starea aceasta o găsiră Luvini şi tovarăşii lui. După 
ce pătrunseră în tabăra Wazirilor prin spate, prin partea 
neapărată. 

Veniseră pentru o femeie albă şi găsind una, o ridicară 
brutal în picioare, înăbuşindu-i strigătele cu mâinile lor 
aspre şi murdare şi ducând-o cu ci spre satul întărit al 
hoţilor de fildeş. 

Zece minute după aceea, Wazirii şi albii de lângă ei îi 
văzură pe negrii de pe coastă retrăgându-se încet prin 
junglă, însă continuând să strige şi să amenințe, ca şi 
cum ar fi fost porniţi să-şi distrugă duşmanii cu 
desăvârşire. 

Bătălia se terminase fără să se fi tras măcar o 
împuşcătură dintr-o parte sau din alta. 

- Zău dacă ştiu pentru ce a fost toată zarva asta, zise 
Trock. 

- Eu credeam într-un timp că ne vor încolţi cumsecade, 
dar dihăniile nu au făcut altceva, decât să zbiere. 

Evreul îşi umflă pieptul cu mândrie. 

- Poate ca să trebuie mai mulţi negri şi Adolf Bluber tot 
nu s-a speriat deja, zise el dându-şi acre. 

Kraski se uita după negrii care se depărtau, apoi. 
Scărpinându-se mirat în ceafă, se întoarse spre focul din 
tabără. 

- Nu pot să înţeleg ce a fost, începu el. 

lar după aceea exclamă: 

- Unde-i Flora şi lady Greystoke? 

Wazirii erau disperaţi. Strigară tare numele stăpânei 
lor. Dar nu primiră nici un răspuns. 

- Haide, zise deodată Usula, văd că noi,, Wazirii. Tot va 
trebui să ne batem, la urma urmei. 

Sări gardul urmat de cincizeci de războinici şi porni în 
goană în urmărirea „băieţilor” de pe coastă. 

In câteva minute îi şi ajunseră şi ceea ce urmă semănă 


212 


mai mult a goană, decât a bătălie. Fugind îngroziţi spre 
palisada lor, cu Wazirii la câţiva paşi în urmă, negrii de 
pe coastă îşi aruncară carabinele, ca să poată fugi mai 
repede. 

Luvini şi ceata lui aveau un avans ajunseseră în 
interiorul taberei mai înainte ca urmăriţii şi urmăritorii să 
ajungă la porţile palisadei. 

Odată înăuntru, făcură front şi rezistară năvalei 
Wazirilor. Dându-şi seama că, de vor intra aceştia, vor fi 
toţi masacrați. Se opuseră deci, cu disperarea animalului 
încolţit şi reuşiră să închidă porţile taberei, fără ca Wazirii 
să poată intra întăritura din jurul taberei întocmită de 
arabi fusese în aşa fel construită, ca să se poală apăra 
contra unui număr mare de forţe..., acum: însă, erau pe 
afară mai puţin de cincizeci de Wazirii, iar înăuntru, ca să 
apere tabăra împotriva lor, aproape două sute de negrii. 

Usula, dându-şi scama de zădărnicia unui atac orbesc, 
îşi retrase forţele la o distanţă mică de palisadă şi se 
aşezară jos la sfat. Foarte furioşi de cele ce se 
petreceau..., croind împreună cu Usula, tot felul de 
planuri cum să-şi înşele inamicul pe care vedeau bine că 
nu-l puteau distruge prin forţă. 

- Noi nu o vrem decât pe lady Greystoke, zise Usula. 
Răzbunarea noastră poate aştepta câtva timp. 

- Bine. Dar de unde ştim noi că ea este în sat? întrebă 
un războinic. 

- În care alt loc ar putea fi, atunci? Se pica poate să ai 
şi tu dreptate - adică să nu fie în sat. 

- Dar trebuie ca mai întâi să mă asigur de aceasta. Eu 
am un plan. Reluă el după câteva clipe. Uite! Vântul bate 
dinspre sat. Am să iau zece inşi şi mă duc de partea 
cealaltă, dincotro bate vântul. Voi veţi sta înaintea spre 
porţile satului, făcând zgomot mare şi prefăcându-vă că 
sunteţi gata de atac. După un timp. Porţile se vor 
deschide şi ei vor ieşi, vă asigur eu, Usula. Voi căuta să 


213 


fiu şi eu aici înainte de a se întâmpla aceasta, dar. Dacă 
nu voi fi aici, împărţiţi-vă în două tabere, una de o parte 
şi alta de altă parte a ieşirii, lăsându-i pe negrii de pe 
coastă să scape...; nu avem nevoie de ei. Fiţi însă cu 
ochii deschişi după lady Greystoke şi cum o vedeţi, luați- 
o din mâinile acelora care o păzesc. Aţi înţeles? 

Camarazii lui dădură din cap afirmativ. 

- Haideţi, atunci! zise el. 

Alegându-şi zece oameni, dispăru cu ei prin junglă. 

Luvini o dusese pe Jane Clayton într-o colibă nu 
departe de porţile satului. Cu mâinile şi picioarele legate, 
o ancoră de un ţăruş, crezând că este Flora Hawkes. 

O lăsă singură în colibă şi se înapoie la porţile satului, 
să preia comanda forţelor de apărare. 

Atât de repede se derulaseră evenimentele din ultimul 
ceas, că Jane Clayton era zăpăcită de seria de lovituri de 
care a avut parte. 

Primejdia în care se afla ea în momentul de faţă era un 
nimic faţă de amintirea dureroasă a faptului că Tarzan o 
părăsise în momente grele, ducând cu el în junglă altă 
femeie. 

Nici când se gândea la ceea ce îi comunicase Usula în 
privinţa accidentului suferit de Tarzan. Care-i afectase 
memoria..., nici atunci nu se împăcase cu ideea unei 
părăsiri atât de brutale. 

Rămase, de aceea, multă vreme cu faţa în jos, în 
murdăria din coliba arabă, plângând cum nu mai 
plânsese de mulţi ani încoace. 

Pe când zăcea în felul acesta, sfâşiată de chinuri, 
Usula şi cei zece oameni ai lui dădură ocol satului pe 
furiş, până de partea opusă porţilor. Aici găsiră cantităţi 
mari de crengi uscate rămase construcţia satului, arabii 
lărgind poiana ca să aibă mai mult loc. 

Adunară uscăturile şi le îngrămădiră de-a lungul 
palisadei până când aproape trei sferturi din gardul de 


214 


partea aceasta a satului erau blocate cu uscături. 

Socotind că este foarte greu să-şi continue lucrul fără 
a face zgomot, trimise numaidecât pe unul din oamenii 
săi ca să-i instruiască pe ceilalţi să facă fără încetare cât 
mai mare vuiet, astfel ca zgomotul produs de el cu 
adunatul uscăturilor să nu fie auzit. 

Planul acesta avu un efect minunat; însă, cu toate că 
Usula şi oamenii lui au fost în stare să lucreze 
netulburaţi, trecu mai bine de o oră până când grămada 
de uscături ajunse să fie după pofta inimii sale. 

Pe de altă parte, Luvini se uita la Waziri printr-o 
deschizătură a gardului şi după câtva timp ajunse la 
concluzia că aceştia nu au intenţia să atace în noaptea 
aceea, aşa că putea să mai slăbească vigilenţa şi să-şi 
ocupe timpul cu alte lucruri mai plăcute. 

Dând ordin ca majoritatea războinicilor să rămână pe 
lângă poartă şi gata să intre în acţiune în tot momentul 
când Wazirii ar arăta vreo schimbare de atitudine, Luvini 
se duse din nou spre coliba unde o lăsase pe lady 
Greystoke. 

Negrul acesta era un individ mare şi puternic, cu o 
frunte joasă şi cu fălcile ieşite, din cel mai de jos tip de 
negri din Africa. 

El intră în colibă cu o torţă aprinsă, pe care o înfipse în 
pământ, în timp ce ochii lui injectaţi de sânge priveau cu 
lăcomie la forma nemişcată a femeii trântită pe jos în 
faţa lui îşi linse buzele de poftă şi apropiindu-se, întinse 
mâna şi o atinse. Jane Clayton se uită în sus şi scârbită 
de ceea ce văzu, se feri la o parte. Negrul rămase însă, 
împietrit, de mirare cum văzu faţa femeii. 

- Cine eşti tu? întrebă el în jargonul englez de pe 
coastă. 

- Sunt lady Greystoke, soţia lui Tarzan al maimuţelor, 
răspunse Jane Clayton. Dacă eşti destul de cuminte, mi- 
ai da drumul numaidecât. 


215 


În privirile lui Luvini se vedea atâta groază, cât şi o 
mare surpriză.., dar mai simţea şi o altă emoție şi era 
greu de spus. În momentul acela care din ele va domina 
în creierul lui dobitoc. 

Rămase astfel multă vreme, privind-o. lar expresia de 
lăcomie şi satisfacţie de pe figura lui prinse să domine cu 
încetul. Înlăturând cu totul teama pe care o simţise la 
început...; iar în această schimbare Jane Clayton îşi citi 
sentinţa: era pierdută. 

Luvini se aplecă şi-i deznodă legăturile de la 
încheieturile şi gleznele Janei Clayton. 

Ea îi simţi răsuflarea fierbinte pe obraji..., îi văzu ochii 
injectaţi de sânge şi limba roşie când îşi lingea buzele 
anticipând mizerabila sale intenţie. 

Dar, în clipa când simţi că şi ultima curea ce o mai 
ţinuse legată căzuse. Sări în picioare, voind să fugă din 
colibă. 

O mână lungă se întinse după ea şi o înhăţă. Apoi 
Luvini o trase înapoi spre el, pe când ea, ca o tigroaică 
furioasă, izbea într-una cu pumnii în faţa lui urâtă şi 
rânjită. 

Numai cu forţa brută, necurmată şi de neînfrânt, putu 
el să-i învingă rezistenţa şi s-o atragă, încet, dar sigur, 
tot mai aproape de el, uitând de orice altceva de pe 
lume. Surd la strigătele Wazirilor din faţa porţii, precum 
şi la o nouă zarvă mare ce se ridicase în sat. 

Amândoi continuau să se lupte..., Jane Clayton 
osândită de la început să fie învinsă. 

În timpul, acesta în dosul palisadei de la spatele 
satului. Usula începuse să aplice torţele la grămada de 
uscături, deodată. În zece locuri diferite. 

Flăcările, aţâţate uşor de un vânt ce bătea dinspre 
pădure, se transformase imediat într-un incendiu 
zgomotos în faţa căruia lemnul uscat al palisadei se 
prăbuşi trosnind în flăcări şi împrăştiind milioane de 


216 


scântei pe care vântul le purtă pe acoperişul de stuf al 
colibelor, astfel că, într-un timp neînchipuit de scurt, 
întreg satul era un infern de flăcări mugitoare. 

Atunci, întocmai cum a prezis Usula, porţile satului se 
deschiseră, iar „băieţii” de pe coastă ieşiră îngroziţi, în 
cârduri, apucând spre junglă. 

De-o parte şi de alta a ieşirii. Wazirii stăteau neclintiţi 
la pândă, să-şi vadă stăpâna trecând. 

Dar, cu toaie că aşteptară până când nu mai ieşise 
nimeni din sat şi până când interiorul palisadei era numai 
o flacără, nu o văzură trecând prin faţa lor. 

Au mai stat acolo multă vreme după ce s-au convins 
că nici o fiinţă omenească nu ar mai fi putut să vie în 
sat... şi tot mai sperau până când Usula le spuse 
Wazirilor că este zadarnic să mai aştepte. 

- Nu a fost deloc acolo, zise el. Acum trebuie să-i 
urmărim pe negrii şi să prindem câţiva, de la care vom 
afla pe unde ar putea fi lady Greystoke. 

Cam în zori, ajunseră din urmă o mică ceată de 
„băieţi”, care îşi construiseră o tabără provizorie, la vreo 
zece kilometri mai la apus. 

Înconjurându-i, numaidecât îi siliră să se predea, 
promiţându-le imunitate, dacă vor spune adevărul la 
întrebările ce le va pune Usula. 

- Unde-i Luvini? întrebase Usula care aflase numele 
conducătorului  „băieţilor” de coastă, în seara 
precedentă, de la europeni. 

- Nu ştim. Nu l-am văzut de când am fugit din tabără, 
răspunse un negru. Noi suntem o parte din robii arabilor: 
când am scăpai din sat aseară, ne-am despărţit de 
ceilalţi, socotind că am fi mai în siguranţă singuri, decât 
cu Luvini. Care-i mai crud ca arabii. 

- Le-aţi văzut voi pe femeile albe pe care el le-a adus 
aseară în sar? 

- Nu a fost decât o singură femeie albă. 


217 


- Ce a făcut cu ea? Unde este acum? 

- Nu ştiu. Când a adus-o în sat. A legat-o de mâini şi de 
picioare şi a lăsat-o în coliba iui. Aproape de porţile 
satului. 

N-am mai văzut-o de atunci. 

Usula îşi întoarse privirile spre tovarăşii săi. În ochii lui 
se putea citi o spaimă mortali ce se reflecta şi pe figurile 
celorlalţi. 

- Haideţi înapoi în sat! Veniţi şi voi cu noi! Adăugă el 
adresându-se negrilor de pe coastă. Şi să ştiţi că, dacă 
m-aţi minţit... 

Se opri, făcând o mişcare semnificativă cu degetul 
peste gât, mai elocventă decât cuvintele. 

- Nu te-am minţit, răspunseră negrii în cor. 

Se întoarseră cât au putut de repede spre ruinele 
satului arab, din care nu mai rămăsese nimic decât 
mormane de cenuşă şi tăciuni aprinşi. 

- In ce loc era coliba în care a fost închisă femeia albă? 
întrebă  Usula, îndată ce intrară printre ruinele 
fumegânde. 

- Uite aici, zise un negru, făcând repede câţiva paşi 
mai încolo de unde a fost poarta satului. 

Apoi se opri brusc şi arătă cu mâna spre ceva întins la 
pământ. 

- Uite şi pe alba pe care o căutai, adăugă el. 

Usula şi ceilalţi păşiră înainte, în sufletul lor duceau o 
luptă aprigă: furia şi durerea, când zăriră resturile 
carbonizate ale unui corp omenesc întins în faţa lor. 

- Ea este, zise Usula, întorcând capul într-o parte, ca 
să-şi ascundă durerea şi lacrimile ce curgeau pe obrajii 
săi de abanos. 

Restul Wazirilor erau tot atât de mişcaţi ca şi 
conducătorul lor, pentru ei o iubiseră foarte mult pe soţia 
marelui lor Buana. 

- Poate că nu-i ea, începu unul. Poate că este alta. 


218 


-O putem dovedi numaidecât, strigă un al treilea. 
Dacă inelele ei se găsesc prin cenuşă, este ea. 

Şi zicând acestea îngenunche, începând să caute 
inelele pe care le purta de obicei lady Greystoke. 

Usula clătină din cap, deznădăjduit. 

- Ea este, zise el. Uite şi ţăruşul de care a fost legată. 

Şi arătă cu mâna spre cortul de lemn înnegrit de 
apropierea corpului. 

- În ce priveşte inelele, nu înseamnă nimic, chiar de nu 
le veţi găsi, pentru că desigur Luvini i le-a luat. Îndată ce 
a prins-o. Toţi au avut vreme să plece din sat, numai ea 
nu, pentru că era legată şi nu putea fugi...; nu poate, 
deci, să fie altcineva. 

Wazirii, săpară apoi o groapă adâncă, de vreun metru, 
în care depuseră cu multă pietate resturile de cenuşă 
omenească, însemnând locul cu o mică grămadă de 
pietre adunate din jur. 


CAPITOLUL XVIII - Setea de 
răzbunare. 


În timp ce Tarzan, potrivindu-şi iuţeala mersului cu cea 
a lui Jad-bal-ja, înainta comparativ destul de încet spre 
casă, trecea în revistă, pradă el însuşi unor emoţii, destul 
de variate, toate evenimentele petrecute în ultima 
săptămână. 

Se gândea că, deşi nu reuşise să ia o nouă cantitate de 
aur din bolțile Oparului. Săculeţul cu diamante pe care-l 
aducea cu el compensa de câteva ori zădărnicia 
planurilor sale. 

Singura grijă ce o mai avea era în privinţa siguranţei 
Wazirilor săi. Era obsedat şi de dorinţa de a-i căuta pe 
albii care îl narcotizaseră, ca să le aplice pedeapsa 
meritată. Totuşi, în graba de a se întoarce acasă, nu făcu 


219 


nici o încercare de a da peste ci... cel puţin în momentele 
acelea. 

Astfel, împreună cu Leul de aur, străbătea cărările 
junglei sălbatice spre casă, vânând, mâncând şi dormind 
împreună unul lângă altul. 

Cu o zi înainte avusese prilejul să împartă între ei 
carnea lui Bara, cerbul. Acum se ospătau amândoi din 
carnea lui Horta, mistrețul, iar, între ei doi, era greu ca 
cineva să fi rămas flămând. 

Le-a mai rămas de parcurs o distanţă de o zi până să 
ajungă la reşedinţa fermei, când Tarzan descoperi 
urmele unei cete de războinici. 

Atunci, după cum unii oameni de afaceri devoră 
ultimele cotări ale bursei, ca şi când existenţa lor nu ar 
depinde decât de bursă, tot aşa şi Tarzan al maimuţelor 
devora fiecare fir de informaţie oferit de junglă... pentru 
că într-adevăr ea oferea o cunoaştere exactă, un Sine 
quo non al existenţei sale. 

Astfel, examină cu grijă urmele din faţa lui. Vechi de 
câteva zile şterse în parte prin trecerea fiarelor, destul 
de citeţe ochilor ageri şi nărilor sensibile ale lui Tarzan. 

Deodată, interesul său parţial se transformă într-unul 
din cele mai acute, deoarece printre urmele de picioare 
ale războinicilor se vedea urma mai mică a unei femei 
albe. O urmă pe care o iubea şi o cunoştea atât de bine, 
după cum o mamă ar cunoaşte faţa iubitului ci copil. 

- Wazirii s-au întors acasă şi i-au spus că lipsesc, îşi 
vorbea el: iar ea a pornit în fruntea lor să mă caute 
întoarse capul spre leu. 

- Vezi tu, Jad-bal-ja, iar ne depărtăm de casă..., adică 
nu, pentru că unde-i ea, acolo ne este şi casa. 

Direcţia unde-l duceau urmele lăsate de Wazirii îl 
mistifică întrucâtva, pentru că nu apuca direct spre Opar, 
ci mai multe spre sud. 

După vreo şase zile de urmărit, auzi de departe 


220 


zgomotul unor oameni ce se apropiau: iar după puţin 
ajunse la nările lui sensibile mirosul de negri. 

Poruncindu-i iui Jad-bal-ja să stea ascuns într-un tufiş, 
o luă prin copaci, mergând cu repeziciune în direcţia din 
care se apropiau negrii. 

Pe măsură ce distanţa dintre ei se micşora, mirosul 
deveni tot mai tare. Până când, înainte chiar de a-i 
vedea, ştiu că sunt Wazirii lui...; dar emanaţia de miros 
care i-ar fi umplut sufletul de fericire, lipsea cu 
desăvârşire. 

După câteva minute, Usula, plecând în capul unei cete 
de Wazirii trişti şi descurajaşi, scoase o exclamaţie de 
uimire, pomenindu-se pe neaşteptate la o cotitură a 
cărării, faţă în faţă cu stăpânul sau. 

- Tarzan al maimuţelor! strigă el. Dumneata eşti cu 
adevărat? 

- Nimeni altul, fu răspunsul Dar unde este lady 
Greystoke. 

- Ah, stăpâne, ce putem noi să spunem! strigă Usula. 

- Cum?... strigă Tarzan. Dar este imposibil! Nimic nu s- 
ar putea întâmpla soţiei mele, când este sub paza şi 
protecţia Wazirilor. 

Războinicii aplecară capul în piept, ruşinaţi şi 
îndureraţi. 

- Îţi dăm în schimb vieţile noastre, zise Usula simplu. 

Apoi aruncă jos sulița şi scutul şi întinzând braţele într- 
o parte, se apropie cu pieptul gol de Tarzan. 

- Izbeşte, Buana! zise el. 

Tarzan se întoarse într-o parte, cu capul în piept. Apoi 
se uită la Usula din nou. 

- Spune-mi cum s-a întâmplat zise el. Şi uită de 
prostiile pe care le-ai spus. Adineaori, după cum am uitat 
şi eu gândul care te-a împins la aceasta. 

Şi atunci Usula îi povesti pe scurt toate evenimentele 
ce se desfăşuraseră, culminând cu moartea Janei, iar 


221 


după ce termină Tarzan nu spuse decât trei cuvinte, 
punând o întrebare tipică: 

- Unde este Luvini? 

- Nu ştim, Buana. 

- Voi afla eu, zise Tarzan. Acum duceţi-vă, copii, înapoi 
la colibele voastre, la soțiile şi la copiii voştri: iar când 
mă veţi revedea, să fiţi siguri că Luvini este mort. 

Ei se rugară să le dea voie să-l însoţească, el însă nici 
nu voi să audă despre aşa ceva. 

- E nevoie de voi acasă în acest timp al anului, le zise. 
Aţi lipsit prea multă vreme. Întoarceţi-vă acasă şi 
spuneţi-i lui Korak ce s-a întâmplat; dur comunicaţi-i că 
dorinţa mea este să rămână acasă până mă întorc eu. De 
nu mai vin, poate să termine el ceea ce am început eu. 

Terminând de vorbit, întoarse capul spre partea din 
care venise şi fluieră o dată, o singură şuierătură lungă; 
iar după câteva clipe Jad-bal-ja, Leul de aur, apăru, 
apropiindu-se cu sărituri repezi. 

- Leul de aur! strigă Usula. De aceea a căutat să scape 
de Keewazi, ca să-şi caute stăpânul! 

Tarzan aprobă din cap. 

- A venit după mine mult timp până m-a găsit într-o 
ţară necunoscută, zise el. 

În urmă, luându-şi adio de la Waziri, îşi îndreptă încă o 
dată paşii într-altă direcţie decât aceea care ducea spre 
casă, de astă dată plin de răzbunare, în căutarea lui 
Luvini. 

John Pible, ghemuit la furca unui copac mare, 
întâmpină zorile zile cu priviri obosite. In apropierea lui 
era Dick Trock, care înţepenise în altă furcă de copac. 

Kraski, mai deştept decât ei şi posedând un spirit 
inventiv mai dezvoltat, îşi construise o platformă în 
curmezişul a două crengi groase, unde dormise destul de 
confortabil. Bluber se găsea la vreo trei metri mai sus de 
el, călare pe două crengi, care abia îi suportau greutatea. 


222 


- Doamne! gemu Pible. O să las să mă mănânce leii, 
decât să mai trec o noapte ca aceasta. In sfârşit, iată-ne 
aici şi gata! 

- Pe toţi sfinţii din cer, Trock, mai bine dorm pe jos pe 
pământ, cu toţi leii din lume. 

- De, începu Kraski, dacă inteligenţa voastră la un loc 
ar fi măcar cât a unui gânsac, am fi putut dormi destul 
de sigur şi de comod jos pe iarba verde, aseară. 

- Hei, Bluber, nu auzi? Domnul Kraski îţi vorbeşte, 
strigă Pible sarcastic, apăsând pe vorba „domnul. 

- O! O! Se văietă Bluber. Pentru ce să-i pese? Nu pot 
deja pentru ca să ascult. 

- Vrei să-i construim câte-o casă în fiecare seară, 
continuă Pible; iar dumnealui să stea cu mâinile în sân şi 
să ne spună cum s-o facem: desigur un domnişor aşa 
subţire ca el nu munceşte. 

- Şi pentru ce să lucrez cu mâinile, când două animale 
ca voi nu au altceva decât mâinile cu care să lucreze? 
Dacă nu vă procuram eu de mâncare, eraţi morţi de 
foame până acum şi nu va trece mult până veţi îngrăşa 
leii cu leşurile voastre, de nu veţi asculta de mine...; nu-i 
vorbă că mare pagubă tot n-o să fie. 

La ultima lui obrăznicie, ceilalţi nu mai dădură nici o 
atenţie. De fapt, se certaseră de atâtea ori, că acum nu 
mai ascultau de vorbele celuilalt, dacă începea cearta 
vreunul. 

În afară de prietenia dintre Pible şi Trock, se urau cu 
toţii din toată inima; dacă mai rămâneau împreună, o 
făceau din teama. 

Pible se cobori încet şi greoi din copac. Trock îi urmă 
exemplul. După aceea se dădu jos Kraski, urmat în cele 
din urmă de Bluber, care rămase câteva momente în 
tăcere, privind amărât la starea hainelor sale. 

- Mein Gott! Exclamă el. Uitaţi-vă deja la mine! 
Douăzeci de guinee a costat haina aceasta. Nu pot 


223 


pentru ca să spun, dar nu se vede? Este minată deja! 
Ruinată! Nu mai face parale..., nici doi franci la sută. 

- Dă-te naibii, cu hainele tale cu tot! exclamă Kraski. 
Ne-am rătăcit prin junglă. Ne ameninţă fiarele şi poate 
chiar canibalii. Flora lipseşte, iar tu te plângi şi 
trăncăneşti despre haine de douăzeci de guinee. Mai taci 
din gură, Bluber şi haide la drum! E vremea să pornim, 
până nu se încălzeşte de tot. 

- Încotro să pornim? întrebă Trock. 

- Cum încotro? înspre apus, bineînţeles, răspunse 
Kraski, pentru că tot acolo este şi coasta şi altceva nu 
mai avem nimic de făcut decât să mergem acolo. 

- La coastă nu o să ajungem dacă mergem spre 
răsărit, răcni Pible. lată-ne aici şi gata! 

- Dar cine a spus asta? întrebă Kraski. 

- Nu am mers noi ieri spre răsărit toată ziua? Mai zise 
Pible. Toi timpul am avut impresia că este ceva greşit în 
drumul nostru, dar acum ştiu ce a fost. 

Trock se uită cu mirare la tovarăşul său. 

- Adică, ce vrei să spui? mormăi el. Ce te face să crezi 
că am mers spre răsărit? 

- E destul de uşor să ţi-o pot dovedi. Pentru că 
dumnealui de colea, care se ţine mai deştept decât noi 
toţi. Ne-a făcut să mergem tot spre interior de când au 
dezertat negrii. 

Pible arătase cu mâna spre rus, care stătea cu mâinile 
în şolduri, uitându-se batjocoritor la ei. 

- Dacă tu crezi că v-am condus într-o direcţie greşită, 
răspunse Kraski, nu ai decât să apuci încotro crezi că 
este mai bine. Eu unul am să merg în direcţia în care am 
mers şi până acum. Care de altfel, este cea mai bună. 

- Nu-i bună, strigă supărat Pible. Şi am să ţi-o arăt. 
Ascultă aici, când mergi spre apus soarele cade la 
stânga, nu-i aşa?... Mai ales pe la mijlocul zilei se 
observă bine aceasta. Aflaţi de la mine, băieţi, că, de 


224 


când călătorim fără negri, soarele a fost într-una la 
dreapta noastră. Eu vedeam că este ceva nelalocul lui. 
Dar nu am putut să-i dau de rost până acum. Este lucru 
simplu: am mers într-una spre răsărit. 

- Pe toţi sfinţii, strigă Trock. Aşa am şi făcut şi 
coconaşul acesta crede că ştie tot. 

- O! Gewalt! gemu Bluber. Şi pentru ce acuma să 
facem înapoi deja încă odată? 

Drept orice răspuns, Kraski râse cu hohote şi făcu 
câţiva paşi în direcţia aleasă de el. Apoi se opri. 

- N-aveţi decât să mergeţi încotro vreţi, le zise el. Dar 
pe drum gândiţi-vă asupra faptului că ne aflăm la sud de 
ecuator şi prin urmare soarele trebuie să cadă ceva mai 
la nord... ceea ce însă nu-i schimbă vechiul obicei ca să 
apună tot la apus. 

Bluber fu primul care a înţeles adevărul spuselor lui 
Kraski. 

- Cari, are dreptate, zise el. Haideţi, băieţi, după mine. 

Şi, cu aceste cuvinte, porni în urma rusului Pible 
râmase locului, scărpinându-se în ceafa şi mai nedumerit 
faţă de această problemă încurcată, la care şi Trock se 
gândea tot atât de adânc în sfârşit, acesta din urmă 
porni după Kraski şi Bluber. 

- Haide, John, zise el tovarăşului său. Nu înţeleg nimic, 
dar mi se pare că are dreptate. Nu vezi? Au apucat tot 
într-acolo unde a apus soarele aseară, unde desigur că 
trebuii să fie apusul. 

Pible, văzându-şi părerea zguduită din temelii, se luă 
după Trock cu toate că nu a fost convins. 

Merseră în felul acesta câteva ceasuri în şir, flămânzi, 
cu picioarele aprinse, străduindu-se în lungul cărării din 
junglă, luând-o spre apus. 

De vânat ceva nici nu era vorbă, nimic nu le apăruse 
înainte. lar în ceea ce priveşte primejdiile pe care le-ar fi 
putut întâmpina la tot pasul, cum era să şi le închipuie ei, 


225 


atât de ignoranţi în pădure? 

Într-adevăr, cu facultăţile lor lipsite de orice percepţie, 
ar fi putut da orbeşte în cursa vreunor războinici 
sălbatici, sau să cadă pradă uşoară leilor şi panterelor. 

De aceea, la vreun ceas după amiază, pe când treceau 
printr-o poiană mică. Auziră vâjâitul unei săgeți ce trecu 
pe lângă urechea lui Bluber, făcându-i să se oprească 
îngroziţi. 

Evreul, dând un țipăt ascuţit de spaimă, se făcu ghem 
la pământ. Kraski duse arma la mână şi trase. 

- Acolo, strigă el, după tufişurile acelea! 

În clipa aceea, altă săgeată, dintr-o nouă direcţie, veni 
şi se înfipse în braţul său. 

Pible şi Trock, mai graşi şi mai greoi, intrară în acţiune 
cu mai puţină iuţeală ca şi rusul. Dar, ca el, nu arătară 
nici cea mai mică urmă de frică. 

- Jos, strigă Kraski, urmându-şi vorba cu fapta. Jos la 
pământ şi trageţi! 

Abia se ascunseseră cei trei oameni în iarba înaltă de 
lângă cărare, când apărură din tufişuri vreo douăzeci de 
pigmei, plecaţi la vânătoare, dând drumul la o salvă de 
săgeți ce vâjâită pe deasupra capetelor celor lungiţi 
acum la pământ. 

Dintr-un copac din apropiere, doi ochi ageri priveau la 
ambuscada din poiană. 

Bluber se întinse pe pântece, cu faţa îngropată în 
palme, carabina zăcând fără rost alături de el. Kraski, 
Pible şi Trock, ştiind că se bat pentru viaţa lor. Trăgeau 
într-una în banda de pigmei. 

După ce căzuseră doi din ei, pigmeii se retraseră în 
tufişurile din marginea poienii, ce îi ascundeau de albii. 

Pentru moment, ostilitățile încetară. Domnea o tăcere 
completă. Apoi, liniştea fu întreruptă de o voce care se 
auzi din frunzişul unui copac de la marginea poienii. 

- Nu mai trageţi până nu vă spun eu, se auzi vocea în 


226 


englezeşte. Vă scap eu de pigmei, numaidecât. 

Bluber se ridică într-un cot. 

- Repede, vino, vino! strigă el. Nu împuşcăm deja. O! 
Scapă-mă..., scapă-mă şi-ţi dau cinci lire, dacă nu vrei 
mai puţin! 

Din copacul din care răsunase vocea se auzi un fluierat 
prelung şi pătrunzător..., apoi urmă tăcere. Pigmeii, 
surprinşi un moment de vocea misterioasă care izbucnise 
din frunzişul unui copac, încetară orice activitate, dar, 
după puţin, nemai auzind nimic care să-i poată speria, 
ieşiră din tufişuri şi repeziră altă salvă de săgeți spre cei 
patru inşi ascunşi în iarba din poiană. 

Un alb uriaş sări de pe crengile de jos ale unui patriarh 
al junglei, iar din tufişul de sub copac, apăru un leu mare 
cu coama neagră. 

- O! Gewalt! strigă Bluber, îngropându-şi din nou faţa 
în braţele sale. 

Pigmeii rămaseră o clipă îngroziţi, apoi conducătorul or 
strigă: 

- Tarzan este, Tarzan! 

Şi fugiră cu toţii în junglă. 

- Da, Tarzan este..., Tarzan al maimuţelor! strigă el 
după pigmei. Este Tarzan cu Leul de aur. 

El vorbise în dialectul pigmeilor, aşa că albii nu 
înţeleseră nici un cuvânt. Apoi se adresă lor: 

- Gomanganii au plecat, le zise el. Ridicaţi-vă de jos. 

Toţi patru se ridicară în picioare. 

- Cine sunteţi voi şi ce căutaţi aici? întrebă Tarzan. Dar 
nu ar mai trebui să vă întreb, pentru că voi sunteţi aceia 
care m-aţi adormit, lăsându-mă pradă uşoară celui dintâi 
leu în trecere pe acolo. 

Bluber făcu câţiva paşi înainte, împiedicându-se, 
frecându-şi palmele, zâmbind şi gudurându-se. 

- O! O! Domnul Tarzan. Pentru ce dacă nu v-am 
cunoscut? Nici când deja nu făceam nimic pentru dacă 


227 


ştiam că este dumneata. Scapă-mă! Zece lire... 
douăzeci, oricât, numai nu ceri prea mult! Dau cât vrei 
deja, al dumitale este. Dar scapă-mă. 

Tarzan nici nu-l ascultase, făcându-se că nu-l vede; se 
adresă celorlalţi: 

- Caut pe unul de-al vostru, zise el. Un negru anume, 
Luvini. Mi-a ucis soţia, unde este? 

- Nu ştim nimic, a răspuns Kraski. Luvini ne-a trădat şi 
a dezertat. Soţia dumitale şi altă femeie albă erau, atunci 
în tabără cu noi. Nimeni din noi nu ştie ce li s-a 
întâmplat. Se găseau la spatele nostru pe când noi 
apăram tabăra de atacul negrilor. Erau şi Wazirii 
dumitale acolo După ce inamicul s-a retras, am 
descoperit că cele două femei dispăruseră. Nu ştim ce li 
s-a întâmplat, dar şi noi le căutăm. 

- Atâta mi-au spus şi Wazirii mei, zise Tarzan. Dar de 
atunci nu l-aţi mai văzut pe Luvini? 

- Nu, nu l-am mai văzut, răspunse Kraski. 

- Dar voi ce faceţi pe aici? 

- Am venit cu domnul Bluber într-o expediţie ştiinţifică. 
răspunse unul. Am dat peste destule necazuri. Ascarii şi 
ceilalţi negri s-au revoltat şi ne-au părăsit. Suntem 
singuri şi fără nici un ajutor. 

- O! O! strigă Bluber. Uite leul! Domnul, te rog deja, 
ţine leul la o parte! Sunt aşa de nervos! 

- Nu-i face nimic..., până nu-i spun cu. Zise Tarzan. 

- Spune-i alunei, deja te rog. Să nu facă nimic. 

- Unde vreţi să mergeţi? întrebă Tarzan. 

- Căutăm să ajungem la coasta de vest. Zise Kraski. 
lar de aici, înapoi la Londra. 

- Veniţi cu mine, le zise Tarzan; probabil că voi putea 
să vă ajut. N-o meritaţi, dar nu pot să văd oameni albi 
murind prin jungla aceasta. 

Il urmară spre apus. lar seara poposiră la un râuleţ ce 
curgea prin junglă. Era foarte greu pentru cei patru 


228 


londonezi ca să se obişnuiască cu leul pe lângă ei, mai 
ales Bluber era într-o stare de groază vădită. 

Şi pe când şedeau în jurul focului, mâncând ceea ce 
Tarzan avusese grijă să le aducă. Kraski emise ideea de 
a construi un adăpost oarecare împotriva fiarelor 
sălbatice. 

- Nu-i nevoie, zise Tarzan. Are să vă păzească Jad-bal- 
ja. El va dormi lângă mine şi ce nu aude unul din noi va 
auzi desigur, celălalt. 

Bluber a scos un oftat adânc: 

- Tarzan, a început el. Pentru ce să nu dormi noapte ca 
toţi oamenii? Zece lire sterline dau deja. Dacă nu se 
poale mai puţin. 

- Ba se poate, răspunse Tarzan zâmbind, ai să dormi 
fără să te coste nimic, pentru că nici n-o să ţi se întâmple 
nimic, atâta timp cât te păzeşte Jad-bal-ja. 

- Atunci pot pentru ca să zic deja „mersi” şi „noapte 
bună”! zise evreul, mulţumit. 

Şi întinzându-se pe iarbă, la câţiva paşi de foc. Adormi 
adânc. În câteva clipe, Trock şi Pible îi urmară exemplul. 

Rusul stătea întins aproape adormit, cu ochii 
întredeschişi şi îl văzu pe Tarzan ridicându-se de lângă 
foc de unde şedea şi îndreptându-se către un copac din 
apropiere. 

Pe când se ridica în picioare, îi căzu ceva de sub pielea 
de peste şolduri: un săculeţ de piele, bine umflat de ceea 
ce conţinea. 

Kraski nu mai era adormit acum, el pândea fiecare 
mişcare a lui Tarzan; îl văzu că se opreşte la mică 
distanţă întovărăşit de Jad-bal-ja. Şi că se culcă. 

Leul cel mare se făcu colac lângă stăpânul său şi după 
puţin răsuflarea lui regulată îl asigură pe rus că dormeau 
amândoi. 

Atunci începu să se târască pe pământ cât mai furiş, 
spre punguliţa de lângă foc. 


229 


După fiecare mişcare pe care o făcea, se oprea şi se 
uita la cele două fiare feroce din faţa lui... Amândouă 
dormeau liniştite. 

În cele din urmă, întinse mâna şi apucă săculeţul de 
piele, trăgându-l uşor spre el. Il ascunse repede la sân. 

După aceea luă drumul înapoi către locul unde se 
culcase la început, tot târâş şi tot cu aceeaşi 
circumspecţie ca şi mai înainte. 

Acolo se întinse cu capul pe unul din braţele sale, ca şi 
cum ar fi fost profund adormit, dar cu degetele de la 
cealaltă mână pipăia cu multă atenţie săculeţul de piele. 

- La pipăit par a fi pietricele, îşi murmură el şi sigur că 
nu sunt, altceva, probabil gătelile barbare ale acestui 
sălbatic. Mi se pare ceva peste putinţă ca fiara aceasta 
fioroasă să fi făcut parte vreodată din Camera lorzilor. 

Deznodă încet băierile săculeţului şi-şi vărsă în palmă 
câteva din presupusele pietricele din sac. 

- Dumnezeule, exclamă el. Briliante! 

Le vărsă apoi pe toate din săculeţ şi nu se mai sătura 
privindu-le - pietre mari, scânteietoare, de prima calitate 
- mai bine de două kilograme de briliante albe şi pure, 
reprezentând o avere fabuloasă, la care numai gândindu- 
se îl apuca ameteala. 

- Dumnezeule! repeta el. Averea lui Cresus în propriile 
mele mâini. 

Adună repede pietrele şi le puse la loc în săculeţ, 
uitându-se tot timpul spre Tarzan şi Jad-bal-ja; dar nici 
unul nu mişca. 

După câteva momente, avu toate pietrele la loc şi 
ascunse săculeţul din nou în sân. 

- Mâine, murmură el. Mâine... Ah, Doamne, cum aş 
mai avea curajul de a o şterge încă de pe acum! 

A doua zi, cu puţin înainte de amiază, Tarzan şi cei 
patru londonezi se apropiară de un sat mare, bine întărit 
şi cu multe colibe. 


230 


Tarzan nu numai că a fost primit cu multă plăcere, dar 
toată lumea arăta acelaşi respect ca şi unui împărat. 

Albii rămaseră uimiţi de atitudinea şefului negru şi a 
războinicilor lui când Tarzan fu condus în prezenţa lor. 

După ce isprăviră ceremonia obişnuită de sosire şi 
primire, Tarzan arătă pe cei patru europeni şi se adresă 
şefului: 

- Sunt prietenii mei şi vor să ajungă la coastă fără 
necazuri. Trimite-i până acolo cu destui războinici ca să-i 
hrănească şi să-i apere în timpul călătoriei. Eu personal, 
Tarzan al maimutelor, îţi cer favoarea aceasta. 

- Tarzan, marele şef, nu are decât să comande, 
răspunse negrul. 

- Bine, exclamă Tarzan, hrăneşte-i bine şi tratează-i 
bine. Eu am alte afaceri, aşa că nu mai stau. 

- Stomacurile lor vor fi pline şi vor ajunge la coastă 
neatinşi, promise şeful. 

După aceea, fără măcar o vorbă de adio, fără cel mai 
mic semn că ar fi ştiut de existenţa lor, Tarzan se 
depărta de cei patru europeni, împreună cu Jad-bal-ja, 
Leul de aur. 


CAPITOLUL XIX - Răsplata lui Kraski. 


Kraski avu o noapte de insomnie. Nu putea să nu se 
gândească, că mai curând sau mai târziu, Tarzan va 
descoperi pierderea pungii cu briliante, ceea ce-l va 
determina să se înapoieze şi să ceară socoteală celor 
patru europeni cărora le acordase prietenia sa. 

Astfel, odată cu zorile, pe când abia se îngâna ziua cu 
noaptea, se ridică de pe aşternutul de iarbă uscată din 
coliba ce şeful i-o destinase lui şi lui Bluber şi ieşi binişor 
în strada satului. 

- Doamne! îşi murmura el. Una dintr-o mie, dacă ajung 
la coastă cu viaţă, plecând singur de aici, dar ăsta... şi 


231 


apăsă cu mâna pe săculeţul cu briliante din sân..., ăsta 
merită orice sacrificiu, chiar al vieţii, averea a o mie de 
regi. Doamne! Ce nu aş putea face cu atâta bănet în 
Londra, Paris sau New York! 

leşi din sat, neobservat de nimeni, iar după câteva 
clipe verdeaţa junglei de lângă sat îl cuprinse din toate 
părţile pe Kraski, care dispăru pentru totdeauna din ochii 
tovarăşilor săi. 

În sat, primul care descoperi lipsa lui Kraski fu Bluber. 
Între aceştia doi nu era nici un fel de simpatie, dar 
fuseseră împinşi unul către altul de nevoie, de prietenia 
dintre Pible şi Trock. 

- N-aţi văzut pe Cari deja de dimineaţă? îi întrebă el pe 
cei doi pugilişti, când se adunară toţi în jurul unei 
străchini conţinând un fel de fiertură groasă fără gust, 
care li se servise de dimineaţă în loc de cafea cu lapte. 

- Nu l-am văzut, poate că doarme încă, răspunse Pible. 

- Pentru ce? El nu este în colibă, nu mai era deja când 
m-am trezit. 

- Ştie el să se îngrijească, mormăi Trock, continuând 
să mănânce. Poate că îl vei găsi cu vreuna din cucoanele 
de pe aici, adăuga el zâmbind la gluma ce o făcu pe 
socoteala slăbiciunii lui Kraski. 

După ce terminară de mâncat, căutară să intre în 
legătură cu unii războinici, spre a afla când are şeful 
intenţia să pornească spre coastă. 

Se făcea târziu şi Kraski tot nu apărea. Bluber începu 
să se neliniştească, nu atât pentru soarta rusului, cât de 
a sa proprie. 

Socotea că, dacă e cu putinţă să i se întâmple ceva lui 
Kraski în timpul nopţii l-ar putea ajunge şi pe el o soartă 
identică. 

Când le vorbi şi celorlalți doi despre această 
eventualitate. Rămaseră pe gânduri, aşa că, destul de 
îngrijoraţi, se hotărâră să ceară imediat o audienţă 


232 


şefului satului, spre a-i comunica dispariţia tovarăşului 
lor. 

Se înţeleseră cu el cât putură mai bine, ba cu o vorbă- 
două din jargonul de pe coasta, ba cu puţine cuvinte din 
dialectul negrilor, până când, în sfârşit, folosindu-se de 
limbajul semnelor îi transmiseră că rusul dispăruse şi că 
ar vrea să ştie ce i s-a petrecut. ` 

Şeful era tot atât de nedumerit ca şi ei. Insă institui 
imediat o percheziţie severă în întreg satul: Kraski nu fu 
găsit în interiorul palisadei. 

Pe la sfârşitul percheziţiei, negrii din sat găsiră urme 
de picioare. Încălţate, care treceau dincolo de porţile 
satului şi se continuau până mai încolo în junglă. 

- O! O! exclamă Bluber Nu pot, pentru ca să înţeleg. S- 
a dus la junglă, s-a dus deja singur în miez de noapte. 
Pentru ce? Era nebun? 

- Doamne! strigă Trock, la ce-o mai fi făcut şi asta? 

- Nu vă lipseşte nimic? îi întrebă Pible pe ceilalţi. Poate 
va furat ceva. 

- O! se văicări Bluber. Avem noi ceva bun de furat? 
Pentru ce? Uite puşti şi muniţie..., toate este aici. Nu a 
luat nimic. Cum avem noi altceva a mai bun deja decât 
costum al meu de douăzeci de guinee? 

- Dar pentru ce să fi făcut el una ca asta? se miră 
Pible. 

- Să ştii că-i lunatic şi a pornit la drum în somn, opinie 
Trock. 

Aceasta fu pentru ei singura explicaţie mai plauzibilă 
în privinţa dispariţiei misterioase a lui Kraski. 

O oră după aceea, porniră toţi trei spre coastă, sub 
protecţia unei companii de războinici ai şefului. 

Kraski, cu carabina atârnată de umăr şi cu un revolver 
mare în mâna dreaptă. Înainta cu încăpățânare de-a 
lungul cărării din junglă. 

Avea auzul încordat atât pentru primejdiile ce le-ar 


233 


putea surprinde din dreapta, stânga şi în faţă. Cât şi 
pentru orice semn că ar fi urmărit. 

Singur în acea junglă misterioasă, suferea erectele 
unui coşmar de grozăvii, atât de mult încât, după fiecare 
kilometri parcurs, valoarea diamantelor părea din ce în 
ce mai mică. În comparaţie cu greutăţile prin care îşi 
dădea seama că va trece înainte de a putea spera să 
ajungă la coastă. 

La un moment dai, în mijlocul drumului său. L-a văzut, 
legănându-se de-o creangă joasă, pe Mistah, şarpele, dar 
nu a îndrăznii să-l împuşte, de teamă să nu atragă 
atenţia vreunuia dintre aceia care probabil îl urmăreau. 

Fu silit, din cauza aceasta, să ocolească prin tufişul des 
ce creştea şi de-o parte şi de alta a cărării. 

Rezultatul a fost, când a ajuns din nou pe cărare, 
dincolo de şarpe, că hainele i se sfârşiseră şi mai mult, 
iar tot trupul îi era numai înţepături şi zgârieturi care 
sângerau. 

Pe deasupra, era atât ud, încât îi storceai cămaşa de 
sudoare, iar îmbrăcămintea, de sus până jos. Era plină de 
furnici, ale căror pişcături furioase îl înnebuneau de 
durere. 

Ajuns din nou pe cărare, smulse de pe «el 
îmbrăcămintea şi se puse frenetic pe lucru, să scape de 
insectele care-l torturau. 

Dar mulţimea de furnici era atât de mare şi atât de 
deasă, că după o vreme nu mai îndrăzni să se îmbrace. 
Numai armele. Muniţiile şi săculeţul cu diamante le-a mai 
putut smuci liotei flămânde, ai cărei număr creştea cu 
repeziciune; milioane după milioane, căutând să-l 
copleşească şi să-l devoreze de viu. 

Scuturând cum a putut mai bine hainele, pe care le 
luase cu el, de furnici, a pornit într-o goană nebună pe 
cărare, gol ca în ziua în care a fost născut. 

După o jumătate de oră, sfârşit de oboseală, se 


234 


împiedică şi căzu, gâfâind din greu, pe iarba umedă a 
junglei. 

Înţelese atunci şi se convinse de zădărnicia încercării 
sale nebuneşti de a ajunge singur până la coastă. 

Îşi dădea seama de aceasta acum cu mult mai bine 
decât ar fi făcut-o în alte împrejurări, deoarece nu există 
nimic pe lume care să poată paraliza curajul şi 
încrederea în sine a omului civilizat mai mult decât faptul 
că rămâne fără îmbrăcăminte. 

Oricât de neînsemnată ar fi fost protecţia oferită de 
hainele sfâşiate în bucăţi, pe care le aruncase, simţea 
lipsa lor mai mult decât dacă şi-ar fi pierdut armele şi 
muniţiile, noi suntem robiţi obiceiului şi celor ce ne 
înconjoară. 

Prin urmare, omul care se furişa în frică de-a lungul 
cărării din junglă era un alt Kraski, un Kraski îngrozit, 
condamnat la insucces. 

Apucându-l noaptea, se urcă într-un copac mare. 
Ghemuindu-se flămând şi înfrigurat, să doarmă la furca 
unei crengi, pe când carnivorii sălbatici urlau, răcneau, 
tuşeau, mârâiau prin întunericul junglei din jurul lui. 

Se trezea la intervale scurte, tremurând de spaimă; 
după ce adormea din nou sleit de oboseală, nu se putea 
odihni din cauza viselor oribile generate de vreun răcnet 
neaşteptat. 

Astfel lungile ore ale unei nopţi îngrozitoare, se 
scurgeau încet, de i se părea că zorile zilei nu vor mai 
veni niciodată. 

Dimineaţa Kraski porni din nou la drum anevoios, spre 
vest. 

Zdrobit de spaimă, de oboseală şi de durere, într-o 
stare vecină cu inconştienţa, se târa înainte, slăbind 
văzând cu ochii, din ceas în ceas. Pentru că nu mâncase 
nici nu băuse nimic de când dezertase de lângă 
camarazii săi, de mai bine de treizeci de ceasuri. 


235 


Era aproape de amiază, Kraski mergea încet, cu 
popasuri dese ca să se odihnească. 

In timpul unuia dintre aceste popasuri, simţurile-i 
amorţite îi transmiseră cu insistenţă faptul că de undeva 
din apropiere se auzeau voci omeneşti. 

Se  scutură din toată făptura. Căutând să-şi 
concentreze puterile sfârşite. 

A ascultat cu toată atenţia şi după puţin, s-a ridicat cu 
o vigoare reînnoită. 

Nu încăpea nici o îndoială; auzise voci omeneşti la o 
mică distanţă mai încolo..., nu voci de indigeni, ci voci 
ale unor europeni. 

Cu toate acestea, simţul prudenţei nu-l părăsise, aşa 
că se furişă cu băgare de seamă pe cărare, până când la 
o cotitură a ei văzu înaintea lui un luminiş împestriţat de 
copacii care crescuseră pe malurile unui râuleţ noroios. 

Aproape de malul râuleţului se afla o colibă mică, 
acoperită cu stuf şi iarbă, împrejmuită de un gard 
rudimentar, apărată pe dinafară de nişte tufişuri 
mărăcinoase. 

Vocile pe care le auzise veneau dinspre colibă, iar 
acum, după ce se apropiase, distinse destul de limpede 
vocea unei femei, protestând  mânioasă, căreia-i 
răspundea o voce groasă de bărbat încet, încet, ochii lui 
Cari Kraski se holbară de uimire, dar şi de teamă, pentru 
că vocile pe care le auzise erau: una a mortului Esteban 
Miranda şi cealaltă a dispărutei Flora Hawkes, pe care o 
crezuse moartă de mult. 

Karl Kraski nu se împăcase niciodată cu credinţa în 
fenomene supranaturale. Fenomenele nu au nevoie de 
colibe şi de întărituri. Posesorii acestor voci erau vii - 
materiali - ca şi el. 

A pornit spre colibă, iar ura contra lui Esteban şi 
gelozia erau aproape uitate, faţă de bucuria de a fi din 
nou în compania fiinţelor de un neam cu el. 


236 


De abia apucase să înainteze câţiva paşi, când auzi din 
nou vocea de femeie şi îşi dădu seama de goliciunea lui. 

S-a oprit gânditor, uitându-se în jur, iar după câteva 
clipe era foarte ocupat cu fabricarea unui fel de fustă din 
iarba lungă şi lată din poiană, pe care şi-o atârnă de 
mijloc cu o frânghiuţă, tot din fire de iarbă răsucite. 

După aceea. Simţind că-i revine într-o oarecare 
măsură încrederea în sine. A pornit înainte spre colibă. 

Temându-se că s-ar putea să nu-l recunoască de la 
început şi luându-l drept inamic, să-l atace, îl strigă pe 
Esteban pe nume. Inainte de a ajunge la intrarea colibei. 

Spaniolul ieşi imediat urmat de fată. Dacă Kraski nu i- 
ar fi auzit vocea mai înainte şi nu l-ar fi recunoscut în 
felul acesta, l-ar fi luat drept Tarzan. Atât de mare era 
asemănarea între ei. 

Atât Esteban cât şi Flora rămaseră în loc, privind lung 
la bizara apariţie. 

- Nu mă cunoaşteţi? întrebă Kraski. Sunt Cari... Cari 
Kraski. Dumneata mă cunoşti Flora. 

- Cari! exclamă fata. 

Şi porni spre ins. Dar spaniolul o apucă de mână şi o 
reţinu în loc. 

- Ce cauţi aici, Kraski? îl întrebă Esteban cu un ton 
mânios. 

- Caut să ajung la coastă, răspunse rusul Sunt aproape 
mort de foame şi de oboseală. 

- Drumul spre coastă este pe-acolo. Zise spaniolul, 
indicând cărarea spre apus. la-o la picioare, Kraski. Că pe 
aici nu-i bine de tine. 

- Cum, mă goneşti fără să-mi dai ceva de mâncare şi 
puţină apă? întrebă Kraski. 

- Uite acolo apă destulă, zise Esteban. Arătându-i râul. 
lar jungla este plină de-ale mâncării, numai că trebuie să 
fii destul de inteligent şi de capabil să-ţi găseşti hrana. 

- Dar bine, cum îl goneşti aşa? strigă fata Nu-mi 


237 


închipuiam că poţi fi atât de crud. 

Apoi adăugă adresându-se rusului: 

- Cari. Nu pleca! Scapă-mă! Scapă-mă de fiara 
aceasta. 

- Dă-te la o parte atunci! strigă Kraski. 

Smucindu-se fata din mâinile lui Miranda. Rusul ochi cu 
revolverul şi trase în pieptul spaniolului. 

Glonţul nu-şi nimeri ţinta: cartuşul gol se înţepeni în 
ejector. 

După ce Kraski trase din nou fără rezultat, se uită la 
armă şi văzându-i inutilitatea, o azvârli cât colo. 

Apoi, în timp ce el dădea zor să-şi ia puşca de pe umăr 
şi s-o îndrepte spre Esteban. Acesta îşi ridică sulița, pe 
care învățase s-o mânuiască şi mai înainte ca rusul să 
poată apăsa pe trăgaciul armei, spaniolul repezi arma 
primitivă în pieptul adversarului său. 

Cari Kraski se prăbuşi mort la pământ, fără nici un 
geamăt măcar, drept lângă picioarele duşmanului şi 
rivalului său. 

Femeia pe care fiecare în felul lui egoist şi brutal o 
iubea, căzu jos, suspinând în durerea unei disperări 
adânci. 

Văzând duşmanul mort. Esteban se apropie de 
cadavrul lui Kraski. Din care-şi scoase sulița, apoi luă 
armele mortului, împreună cu muniţiile. 

Cu acest prilej, a dat cu ochii de săculeţul din piele pe 
care Kraski şi-l atârnase de mijloc cu ajutorul sforii de 
iarbă împletit cu câteva minute mai înainte ca să-i 
susţină fusta de iarbă. 

Pipăi sacul şi încercă să ghicească natura conţinutului; 
în cele din urmă, ajunse la concluzia că înăuntru este tot 
muniţie. 

Nu o examină însă mai de aproape decât după ce duse 
armele mortului în colibă, unde o luase şi pe fată. Care 
acum plângea ghemuită într-un colţ. 


238 


- Bietul Cari! Sărmanul Cari! gemea ea într-una. 

Apoi întorcându-se deodată spre spaniol: 

- Fiară! strigă ea. 

- Da, răspunse el râzând. Sunt o fiară. Sunt Tarzan al 
maimutelor şi scârbosul de rus a îndrăznit să-mi spună 
Esteban. Sunt Tarzan al maimutelor! Repeta el mereu, 
strigând din ce în ce mai tare. Cine îndrăzneşte să-mi 
spună altfel, îl voi ucide. Le arăt eu! Le voi arăta eu lor! 
Erau cuvintele pe care Tarzan le repeta ca un refren. 

Fata se uită la el cu ochi mari. Pătrunzători şi se 
cutremură. 

- E nebun, murmura ea, curat nebun! Doamne, singură 
în junglă cu un maniac! 

Într-adevăr, într-un fel! Esteban Miranda era nebun, 
lovit de nebunia artistului care trăieşte rolul pe care-l 
joacă. lar Esteban Miranda jucase de multă vreme rolul şi 
atâta de bine ajunsese să-l interpreteze, că se credea 
acum cu adevărat Tarzan. 

In aparentă, ca exterior, ar fi putut înşela chiar pe cel 
mai bun prieten al lui Tarzan. 

Totuşi, era departe de a avea firea nobilă a acestuia: 
sub formele dumnezeieşti a spaniolului se ascundea o 
inimă de câine şi sufletul unui mişel. 

- Aş fi furat-o pe nevasta lui Tarzan, mormăia el. A lui 
Tarzan! Ai văzut, reîncepu el adresându-se fetei, cum l- 
am ucis dintr-o singură aruncătură de lance? Puteai tu 
oare să iubeşti un slăbănog ca el. Fată de iubirea care ți- 
o acorda Tarzan? 

- Mi-e scârbă de tine, zise fata. Eşti o adevărată fiară. 
Eşti mai rău decât o fiară. 

- Cu toate acestea, eşti a mea, zise spaniolul şi 
niciodată nu vei fi a altuia, mai curând te-aş ucide... la să 
vedem ce are rusul în săculeţul de piele; parcă ar fi 
destulă pulbere şi gloanţe să ucidă un regiment întreg. 

Cu aceste cuvinte, dezlegă curelele pungii şi vărsă o 


239 


mică parte din conţinut pe podeaua de lut a colibei. 

Când pietrele strălucitoare se rostogoliră, scânteind 
prin faţa privirilor lor uimite, fata a scos o exclamaţie 
surdă de nedumerire. 

- Maica Domnului! îngână spaniolul. Numai diamante 
şi briliante! 

- Cu sutele, murmură fata. De unde le-o fi luat oare? 

- Nu ştiu şi puţin îmi pasă, strigă Esteban. Acum sunt 
ale mele. Ale mele!... Sunt bogat acum! lar tu, Flora, 
dacă vrei să fii fată bună, voi împărţi averea cu tine. 

Ochii Florei Hawkes scânteiară. În pieptul ei se 
redeşteptase nelipsita lăcomie de care era dominată. 

Pe lângă aceasta, tot atât de puternic o domina ura 
împotriva spaniolului. 

El nu avea de unde şi cum să ştie că, pentru posesia 
acestor nestemate, se cristalizase pe loc în capul ei o 
hotărâre pe care o nutrea de mai demult şi anume să-l 
ucidă pe spaniol în timpul somnului. 

Până acum îi fusese frică să rămână singură în junglă, 
dar de astă dată dorinţa de a poseda această avere 
colosală, îi învinse orice groază. 

Tarzan, cutreierând jungla cu agilitatea-i specifică, 
dădu de armele mai multor cete de „băieţi” de pe coastă 
şi de ale sclavilor arabilor ucişi. 

Ajungându-i pe fiecare - în căutarea lui Luvini - îi 
determina să-i spună adevărul, lăsându-i apoi îngroziţi 
până în măduva oaselor. 

Cu toate acestea, fiecare negru, până la unul, îi 
povestise acelaşi lucru. 

Nimeni nu-l mai văzuse pe Luvini din noaptea luptei şi 
a focului care arsese satul. Majoritatea opina că Luwvini 
trebuie să fi scăpat din sat cu altă ceată decât a lor. 

Tarzan fusese atât de preocupat în ultimele zile cu 
necazurile sale şi cu căutarea negrilor, neglijase alte 
lucruri mai mici, că scăpase din vedere şi lipsa 


240 


săculeţului cu diamante. 

De fapt, uitase cu totul de ele, când într-o zi, dintr-un 
simplu capriciu îşi aduse aminte de ele şi tot în clipa 
aceea îşi dădu seama că nu le mai are. 

Insă când şi unde le pierduse şi în ce anume 
împrejurări, nu-şi putea aminti nicidecum. 

- Ticăloşii aceia de europeni, murmura el adresându-se 
lui Jad-bal-ja. Ei trebuie să le fi luat. 

Şi atunci, odată cu acest gând. Cicatricea de pe frunte 
i s-a făcut roşie ca para focului, iar în piept îl înecă o 
mânie îndreptăţită împotriva perfidiei şi ingratitudinii 
oamenilor pe care îi ajutase. 

- Haide, zise el Leului de aur. Să căutăm şi pe aceia. În 
timpul cât îl căutăm pe Luvini. 

Astfel se făcu că în timpul unui popas de amiază. Pible 
Trock şi Bluber? Care abia apucaseră să parcurgă o mică 
parte din distanţa până la coastă, rămaseră încremeniţi 
să-l vadă pe Tarzan venind majestuos spre ei. lar alături 
de el păşind lot atât de majestuos un leu mare cu coama 
neagră. 

Tarzan nici nu luă în scamă urările cu care ei Îi 
întâmpinară, ci se apropie în tăcere şi se opri în faţa lor 
cu braţele încrucişate pe piept. 

Pe figura lui se putea citi clar o expresie de vinovăție, 
care făcu să-i treacă lui Bluber un fior rece prin şira 
spinării, iar cei doi pugilişti să se facă albi ca varul. 

- Ce este? Ce s-a mai întâmplat? Am greşit cu ceva? 
întrebară cu toţii în cor. 

- Am venit după săculeţul cu pietre pe care mi l-aţi 
luat. răspunse Tarzan simplu. 

Fiecare din cei trei privea bănuitor spre ceilalţi doi. 

- Nu pot pentru ca să înţeleg nimic, domnul Tarzan, 
începu Bluber. Frecându-şi palmele. Pentru ce, dacă este 
cumva greşeală. Se poate, a început el din nou. Dar aici 
s-a oprit şi a aruncat o privire furişă şi bănuitoare spre 


241 


Pible şi Trock. 
__— Nu ştiu nimic despre nici un sac cu pietre, zise Pible. 
In tot cazul aş putea să afirm că nu aş avea încredere în 
nici un evreu. 

- Eu nu am încredere în nici unul din voi, replică 
Tarzan. Vă acord un sfert de minut ca să scoateţi 
săculeţul cu pietre, altfel, vă caut până la piele. 

- Zic şi zău! strigă Bluber. Numaidecât sunt gata şi 
poţi pune ca să mă cauţi. Pentru ce, Domnul Tarzan. Eu 
nu iau nimic deja de la dumneata. 

- Nu-i afacere curată, mormăi Trock. Nu am nimic de- 
al dumitale şi sunt sigur că nici ceilalţi doi nu ţi-au luat 
nimic. _ 

- Unde vă este celălalt tovarăş? Intrebă Tarzan. 

- Cine, Kraski? A dispărut în aceeaşi noapte când ne-ai 
adus în sat. De-atunci nu l-am mai văzut. Acum înţeleg 
eu totul. El trebuie să fi luat săculeţul cu pietre! Da, 
desigur! Noi ne căznim de atunci să ştim pentru ce a 
plecat, dar acum s-a lămurit totul. 

- Da, desigur, exclamă Pible, nici nu se poate altfel. 

- O! Cum? Şi noi nu am ştiut nimic deja! 

= În sfârşit, tot am să vă caut, zise Tarzan. 

Il chemă după aceea pe vătaful călăuzelor şi 
explicându-i ce dorea, toţi trei albii au fost dezbrăcaţi şi 
căutaţi cu minuţiozitate. 

Până şi micile lor bagaje au fost răscolite de sus până 
jos. Dar săculeţul tot nu se găsi. 

Atunci Tarzan. Fără o singură vorbă, porni înapoi în 
junglă şi după câteva clipe, atât negrii, cât şi cei trei 
europeni văzură oceanul de frunze al junglei înghiţindu-l 
împreună cu Leul de aur. 

- Vai de capul lui Kraski! exclamă Pible. 

- Dar ce vă închipuiţi voi că ar face el cu un săculeţ de 
pietre? întrebă Trock. Trebuie să fi fost ţicnit, de l-a luat. 

- Ţicnit? Pentru ce? În toată Africa nu este alte pietre 


242 


deja pentru Kraski. Cum? Să fugă singur în junglă, dacă 
nu a furat diamante? Zic şi zău. 

Pible şi Trock se uitară la el cu mirare. 

- Canalia de rus! exclamă cel dintâi. Aţi văzut cum ne- 
a tras chiulul?... 

- Ba poate că ne-a scăpat viaţa fugind de noi, zise 
Trock. Ce ne făceam noi, dacă ăsta găsea diamantele la 
el? O păţeam cu toţii, pentru că nu ne-ar fi crezut că nu 
am fost şi noi amestecați, iar Kraski l-ar fi lăsat să ne 
facă ce vrea, fără să ne ajute cu vreo vorbă. 

- Tare aş vrea să-l găsească! exclamă Pible. 

Rămaseră din nou tăcuţi şi îngrijoraţi, când văzură pe 
Tarzan reapărând din junglă. 

El însă. Nici nu-i luă în scamă pe albi, ci merse direct la 
vătaf, cu care a stat de vorbă câteva minute. Apoi plecă 
din nou. 

Îndrumându-se după informaţia primită de la vătaf, 
porni prin pădure spre satul din care fugise Kraski. 

Mergea repede, lăsându-l pe Jad-bal-ja în urmă; 
străbătu distanţa până la sat într-un timp destul de scurt, 
pentru că mergea aproape în linie dreaptă printre copaci, 
drum neîmpiedicat de tufişurile de jos din junglă. 

La poarta satului, prinse urma lui Kraski: urmă aproape 
ştearsă, totuşi, destul de vizibilă pentru ochii lui ageri. 

Cu paşi sprinteni îşi coordonă drumul după ea, 
deoarece Kraski se ţinuse cu încăpățânare pe drumul 
deschis care mergea în direcţie vestică. 

Soarele aproape că se ascunsese pe după vârfurile 
copacilor dinspre apus. 

Tarzan a ajuns pe neaşteptate în poiana de lângă 
pârâiaşul cel tulbure pe al cărui mal era o colibă 
rudimentară, înconjurată de un gărduleţ şi o căsuţă de 
mărăcini. 

S-a oprit, a ascultat şi a mirosit aerul cu nările lui 
sensibile, apoi. Fără să facă cel mai mic zgomot, a 


243 


traversat luminişul spre colibă. 

În iarbă, aproape de uşa colibei, zăcea întins cadavrul 
unui alb, pe care Tarzan îl recunoscu dintr-o privire: era 
al aceluia pe care-l căuta. 

Tot în clipa aceea, îşi dădu seama şi cât de zadarnic ar 
fi fost să mai caute săculeţul cu diamante asupra 
mortului. 

De aici se putea trage foarte uşor concluzia că 
săculeţul trebuia să fie acum în posesia aceluia care-l 
ucisese pe rus. O examinare rapidă, îl încredinţă că 
avusese dreptate în privinţa lipsei diamantelor. 

Atât în colibă, cât şi afară erau destule indicii că de 
foarte scurt timp au fost acolo un bărbat şi o femeie. 

Urma mirosului cel dintâi se potrivea de minune cu a 
fiinţei care-l ucisese pe Gob, maimuța cea mare şi-l 
vânase pe Bara, cerbul, în ţinuturile rezervate lui Tarzan. 

Dar femeia..., cine putea fi ca? Evident, după toate 
indicaţiile urmelor ei, trebuia să fi avut picioarele foarte 
obosite, rănite chiar, pentru că. În loc de ghete, mergea 
cu ele înfăşurate în cârpe. 

Tarzan se ţinu după urma bărbatului şi a femeii, care-l 
duse la colibă, înainte în adâncul junglei. Cu cât înainta, 
cu atât se vedea mai lămurit că femeia rămânea în urmă 
şi că începuse să şchioapete din ce în ce mai rău. 

Înaintarea ei prin junglă era foarte înceată, iar Tarzan 
putea să vadă, ca şi cum ar fi fost de faţă, că bărbatul nu 
o aştepta. 

Dimpotrivă, în unele locuri, o distanţă destul de mare îi 
despărţise. 

Şi chiar aşa a şi fost, pentru că Esteban mergea cu 
mult înaintea Florei Hawkes. Care nu se mai putea ţine 
de oboseală, pe picioarele ei plină de răni şi însângerate. 

- Aşteaptă-mă şi pe mine, Esteban! se ruga ea. Nu mă 
părăsi. Nu mă lăsa singură în jungla aceasta îngrozitoare. 

- Ţine-te atunci după mine, mormăi spaniolul. Ce crezi 


244 


tu, că cu această avere asupra mea. Am de gând să 
aştept toată viaţa aici în junglă ca să vină cineva să mi-o 
ia? Nu fac prostia asta ci merg spre coastă cât mai 
repede. Dacă poţi să mergi şi tu odată cu mine. Bine, de 
nu, nu am ce-ţi face. 

- Dar cum o să mă părăseşti aşa? Poţi tu, Esteban, să 
fii atât de crud. Mai crud decât o fiară, mai ales după tot 
ce m-ai silit să fac pentru tine? 

Spaniolul începu să râdă cu hohote. Şi râse cu poftă de 
gluma dezgustătoare. 

- Nu mai eşti acum nimic pentru mine, zise el, doar o 
mănuşă veche. Cu acestea, adăugă el arătându-i 
săculeţul cu diamante, pot să cumpăr cele mai faine 
mânuşi din capitalele lumii întregi, mânuşi noi. 

- Esteban, Esteban, strigă ea din urmă, stai puţin, stai 
să vin şi eu! Nu mai pot merge deloc. Vino înapoi şi nu 
mă lăsa să mor pe aici! 

Dar drept orice răspuns, spaniolul începu să râdă din 
nou, iar la o cotitură a cărării, pierzându-l din vedere. 
Flora Hawkes căzu la pământ, istovită şi fără nici o 
speranţă. 


CAPITOLUL XX - Înviată din morţi. 


În noaptea aceea, Esteban îşi întocmi tabăra sa 
singuratic. Alături de cărarea din junglă, care de la o 
vreme urma cotiturile unei albii de râu ce dispăruse 
demult, iar pe al cărui fond lot mai curgea o dâră îngustă 
de apă. Care-i dădea spaniolului ceea ce-şi dorea mai 
mult pe lume în momentele acelea. 

Obsesia care pusese stăpânire pe el, că ar fi cu 
adevărat Tarzan al maimutelor, îl îmbărbăta cu un curaj 
fals. Aşa că ajunsese să poposească singur, fără să mai 
recurgă la nici un fel de protecţie artificială. 

Chiar întâmplarea îl favorizase în privinţa asta, pentru 


245 


că nici o fiară nu cerceta locurile acelea, ca să fi dat 
peste el în împrejurări şi momente de îndrăzneală. 

În timpul cât Flora Hawkes a fost cu el. Construise 
totdeauna adăposturi pentru ea. Dar acum, după ce o 
părăsise şi era din nou singur, nu ar fi putut să se 
gândească în rolul ce şi-l însuşise, la un act atât de laş ca 
acela de a-şi construi măcar o căsuţă de mărăcini, ca 
apărare în întunericul nopţii. 

Aprinsese un foc, pentru că a avut norocul să vâneze 
un animal mic şi nu ajunse încă să-şi închipuie măcar că 
i-ar fi plăcut carnea crudă. 

După ce a devorat atâta carne ca să se sature şi după 
ce-şi potoli setea în dâra de apă din apropiere, s-a întors 
la foc şi scoțând dinăuntrul pieii de leopard de pe şolduri 
punga cu diamante, o deschise şi vărsă în palmă un 
pumn întreg din acele nestemate. 

Lumina pâlpâitoare a focului jucând asupra lor le făcu 
să strălucească în mii de raze scânteietoare în întunericul 
din jur. 

Tot făcându-le să curgă dintr-o palmă în alta. Spaniolul 
văzu, în acel joc frumos de lumini, imagini ale unui viitor 
închipuit - putere, lux, femei frumoase, confort - tot ce 
putea cumpăra un bărbat cu o avere mare. 

Cu ochii închişi numai pe jumătate, visa la idealul care 
va răscoli lumea întreagă spre a-l obţine: femeia viselor 
sale, pe care o căutase întotdeauna..., femeia viselor 
sale pe care nu o găsise până acum. Tovarăşă demnă de 
acel Esteban Miranda, care îşi închipuia el că este. 

După puţin, cum privea printre genele lui negre ce 
umbreau pleoapele întredeschise, a avut impresia că 
vede înaintea lui, la lumina fâlfâitoare a focului din 
umbră. O materializare vagă a fiinţei viselor sale: făptura 
unei femei într-un vestmânt alb, diafan, părând că 
planează, spre el, la nivelul luminii focului ce bătea spre 
malul râului. 


246 


Era ciudat de tot cum persista acea vedenie. Esteban 
închise strâns ochii, apoi îi deschise din nou... o dungă 
numai, dar vedenia era tot acolo, după cum fusese şi mai 
înainte de a închide ochii. 

Atunci îi deschise de tot... dar silueta feminină tot 
plutea încă prin aer spre el. Se făcu deodată alb ca varul. 

- Maica Domnului! strigă el. Este Flora, a murit şi acum 
mă urmăreşte fantoma ei! 

Cu privirea ţintă într-acolo, se ridică încet în picioare, 
ca să întâmpine apariţia care-i vorbea blând, duios: 

- Tu eşti suflet din sufletul meu! 

Işi dădu seama imediat că nu e fantomă, nici Flora..., 
dar cine-ar fi putut să fie? 

Cine era apariţia aceasta atât de încântătoare, singură 
în ţinuturile sălbatice de acolo? 

Umbra cobora acum foarte încet malul, venind spre el. 
Esteban puse repede diamantele înapoi în punga, ce o 
ascunse sub pielea de leopard de pe el lar fata se 
apropia într-una cu braţele întinse. 

- Scumpul meu, iubitul meu! spunea ea. Nu te mai 
preface că nu mă cunoşti! 

Era acum destul de aproape de el, ca să-i poată vedea 
sânii ridicându-se şi coborându-se precipitat, precum şi 
buzele tremurând de iubire şi pasiune. 

Copleşit atunci de valul puternic al unei dorinţi 
fierbinte, Esteban păşi cu braţele deschise, s-o 
primească şi s-o zdrobească la pieptul lui. 

Ţinându-se după urma femeii şi a bărbatului care o 
întovărăşea, Tarzan mergea agale pe cărarea din pădure, 
ştiind că nu era nevoie să se grăbească pentru a-i ajunge 
pe cei doi albi. 

Pe de altă parte, mai voia ca Jad-bal-ja să aibă timpul 
necesar să-şi ajungă stăpânul. 

Nu a fost deci, nicidecum surprins să găsească în 
mijlocul drumului său o femeie căzută aproape în 


247 


nesimţire, îngenunchind lângă ea, îi puse uşor o mână pe 
umăr. Ceea ce o făcu să scoată un țipăt de spaimă. 

- Doamne! strigă ea. S-a sfârşit, de-acum! 

- Nu ai nici o teamă, îi zise Tarzan, nu eşti în primejdie. 
Eu nu îţi fac rău. 

Femeia întoarse capul şi se uită la el. La început îl luă 
drept Esteban. 

- Te-ai întors să mă scapi de aici, Esteban? întrebă ea. 

- Esteban! exclamă el. Eu nu sunt Esteban. Nu mă 
cheamă aşa. 

Atunci Flora îl recunoscu. 

- Lord Greystoke! strigă ea. Dumneata eşti cu 
adevărat? 

- Da, zise el. Dar dumneata cine eşti? 

- Eu sunt Flora Hawkes. Am fost camerista lady-ei 
Greystoke. 

- Mi-aduc aminte, dar ce faci pe aici? 

- Mi-e frică să-ţi spun. Mi-e frică de mâna dumitale. 

- Spune-mi! porunci el. Ar trebui să ştii, Flora, că eu nu 
mă ating de femei. 

- Am venit să luăm aur din comoara Oparului, zise ca. 
Dar cred că ştii aceasta. 

- Nu ştiu nimic, răspunse el. Vrei să spui că ai fost şi tu 
cu europenii aceia care m-au narcotizat şi pe urmă m-au 
părăsit lăsându-mă în tabăra lor? 

- Da. lar după aceea am luat aurul, însă dumneata ai 
venit cu Wazirii şi ni l-ai luat. 

- N-am venit cu nici un Waziri şi nu am luat nimic de la 
voi. Nu te înţeleg deloc. 

Acum era rândul Florei să rămână surprinsă, deoarece 
ştia că Tarzan nu minte niciodată. 

- Ne-am pierdut unii de alţii, adăuga ea repede, după 
ce oamenii noştri s-au răzvrătit. Esteban m-a furat de 
lângă ceilalţi, iar, după o vreme ne-a regăsit Kraski. 
Adică rusul. A venit cu un săculeţ plin cu diamante şi 


248 


atunci Esteban l-a ucis şi i-a luat săculeţul. 

Venise acum şi rândul lui Tarzan să se mire. 

- Atunci Esteban este bărbatul care e cu dumneata? 

- Da, răspunse ea. Dar m-a părăsit. Nu mai pot să 
merg cu picioarele pline de răni. A plecat şi m-a lăsat aici 
să mor, luând diamantele cu el. 

- O să-l găsim, zise Tarzan. Haide! 

- Dar nu pot să umblu deloc. 

- N-are a face, zise el. 

Şi, aplecându-se, o luă de mijloc, aruncând-o pe 
umărul său. apoi plecă după Esteban, ducând fata cu 
uşurinţă. 

- Apa nu-i departe, zise el; iar tot ce ai nevoie este 
apă. Te va răcori şi te va face să-ţi vii în fire. Dânducţi 
putere. Cred, de asemenea că voi fi în stare să-ţi procur 
şi ceva de mâncare. 

- Pentru ce sunteţi atât de bun cu mine? întreba Flora. 

- Pentru că eşti femeie. Nu aş avea inima să te las lao 
moarte sigură în junglă. 

În loc de orice răspuns. Flora Hawkes nu putu decât să 
se roage, printre sughiţuri şi suspine, de iertare pentru 
tot răul pe care i-l tăcuse. 

După o vreme, se făcu întuneric bine. Dar ei tot 
mergeau înainte, pe cărarea tăcută, până când Tarzan 
zări în depărtare reflexul unui foculeţ. 

- Cred că vom da în curând peste prietenul tău. l-a 
şoptit el Florei. Ai grijă şi nu să nu faci zgomot. 

După două-trei minute, urechile lui agere prinseseră 
sunetul unor voci. Se opri şi o ajută pe fată să se menţină 
în picioare. 

- Dacă nu poţi să mergi după mine, zise el, aşteaptă 
aici. Nu vreau să-mi scape. Mă voi înapoia şi eu după 
aceea. Dar, de poţi veni cât de încet după mine, atunci 
vino! 

Cu aceste cuvinte, o lăsă acolo şi porni cu băgare de 


249 


seamă înainte, spre lumina pe care o văzuse şi vocile pe 
care le auzise. 

O auzea pe Flora Hawkes târându-se în urma lui. 
Evident că ea nu se împăca cu gândul de a fi lăsată 
singură noaptea în junglă. 

Simultan Tarzan mai auzi şi un scâncet prelung, uşor. 
la câţiva paşi spre dreapta. 

- Jad-bal-ja, şopti el foarte încet. 

Apoi: 

- La picior, la picior! 

__Un leu mare se apropie de el: iar Flora Hawkes. 
Inăbuşindu-şi un țipăt, se repezi la Tarzan, apucându-l cu 
braţele amândouă. 

- Tăcere, şopti el; leul nu o să-ţi facă nimic. 

După câteva clipe, ajunseră toţi trei la marginea 
malului râului cu albia seacă şi ascunşi în iarba înaltă, 
priviră în tabăra de jos. 

Care nu fu consternarea lui Tarzan, văzând acolo un 
duplicat al persoanei sale, stând lângă mal, iar o femeie, 
învăluită într-un văl alb, apropiindu-se cu braţele 
deschise de acela. 

Îi auzi chiar şi cuvintele: cuvinte dulci de iubire..., iar la 
sunetul acelei voci şi la mirosul pe care un vânt rătăcit îl 
aduse pe neaşteptate la nările sale, fu copleşit de un 
amestec bizar de emoţii: fericire, disperare, furie, iubire 
şi ură. 

Il văzu şi pe bărbatul de lângă foc păşind înainte, cu 
braţele deschise, ca să strângă femeia la pieptul său. ŞI 
atunci dând la o parte iarba. Tarzan păşi spre marginea 
malului şi lacului, să răsune toată jungla de un singur 
cuvânt: 

- Jane... tu eşti? Ce minune cerească! 

Femeia rămase locului, uimită, uitându-se mai întâi la 
bărbatul pe care era, să-l îmbrăţişeze şi care acum se 
retrăgea cu iuţeală din faţa ei. lar după aceea îşi întoarse 


250 


privirile spre Tarzan... îşi trecu degetele peste frunte şi 
se uită din nou la Esteban. Dar acesta nu mai era acolo. 

Clătinându-se pe picioare de emoție, tăcu un pas 
şovăitor spre Tarzan, strigându-i: 

- Dumnezeule, ce înseamnă asta? Cine eşti tu şi dacă 
tu eşti Tarzan. Cine e celălalt? 

- Eu sunt Tarzan, Jane, zise el simplu. 

Ea se uită la el şi-o văzu şi pe Flora Hawkes, 
apropiindu-se. 

- Da, zise ea, văd că eşti Tarzan. Te-am văzut şi când 
ai fugit în junglă cu Flora Hawkes. Nu pot să înţeleg, 
John, asemenea purtare. Nu pot să cred că tu, chiar dacă 
ai suferit un accident la cap, ai fi putut face aşa ceva. 

- Cum? Am fugit eu în junglă cu Flora Hawkes? Intrebă 
el cu o mirare care se vedea bine că nu este prefăcută. 

- Te-am văzut, zise Jane. 

Atunci Tarzan se uită întrebător la Flora. 

- lată un lucru pe care nu îl înţeleg, zise el. 

- Esteban a fugit cu mine în junglă, lady Greystoke, 
explică fata. Şi tot el a fost acela care era să-ţi înşele 
ochii încă o dată. Dar dumnealui este cu adevărat lordul 
Greystoke. Celălalt era un impostor, un şarlatan, care m- 
a părăsit şi m-a lăsat să mor în junglă. Dacă nu mă găsea 
lordul Greystoke, acum câteva ceasuri, poate că aş fi fost 
moartă. 

Lady Greystoke tăcu vreo doi paşi, clătinându-se spre 
soţul ei. 

- Ah, John! zise ea. Am ştiut că nu puteai să fii tu 
acela. Aşa-mi spunea inima mea, dar ochii mă înşelaseră. 
lute! adăugă ea. Şarlatanul acela trebuie prins. Grăbeşte- 
te, John, până nu scapă! 

- Lasă-l, zise el. Oricât de mult aş vrea să pun mâna pe 
spaniol, precum şi pe ceea ce mi-a furat, tot nu te-aş mai 
lăsa singură în junglă. 

- Dar nu îl ai pe Jad-bal-ja? Ai uitat de el? 


251 


- Adevărat, exclamă Tarzan, uitasem de el cu totul! 

Şi întorcându-se spre leu, îi arătă cu mâna în direcţia 
în care fugise Esteban. 

- Aport, Jad-bal-ja! zise el. 

Leul porni dintr-o săritură pe urma vânatului său. 

- Are să-l omoare? întrebă Flora cutremurându-se, cu 
toate că în adâncul inimii, se bucura de soarta bine 
meritată ce-l ameninţa pe spaniol. 

- Nu-l va omori, răspunse Tarzan al maimuţelor. Poate 
că îl va chinui puţin, dar îl va aduce aici de viu, dacă va fi 
cu putinţă. 

După aceea, ca şi cum ar fi uitat cu desăvârşire de 
soarta celui fugit, se întoarse spre soţia sa. 

- Jane, zise el. Usula mi-a spus că ai murit. Zicea că ți- 
a găsit corpul carbonizat în satul arabilor şi că l-au 
îngropat acolo. Cum se face că eşti vie şi sănătoasă? De 
atunci am cutreierat jungla în căutarea lui Luvini, spre a 
răzbuna moartea ta. Poate că-i mai bine că nu l-am găsit. 

- Nu l-ai mai fi putut găsi niciodată, răspunse Jane 
Clayton, dar nu înţeleg de unde vine Usula să-ţi spună că 
mi-a găsit corpul şi l-a îngropat. 

- Unii prizonieri făcuţi de ei, i-au relatat lui Luvini. 
După ce te-a adus în sat, te-a legat de mâini şi de 
picioare, iar după aceea de un ţăruş în coliba unui arab, 
lângă porţile satului. După ce satul a fost distrus de 
flăcări. Usula s-a întors cu ceilalţi Waziri să te caute, iar 
un prizonier i-a arătat coliba în care ai fost legată, lângă 
minele căreia s-au găsit rămăşiţele carbonizate ale unui 
corp omenesc. 

- Ah! exclamă lady Greystoke. Acum înţeleg totul. 
Luvini m-a legat la început de mâini şi de picioare şi m-a 
priponit de un ţăruş, dar mai târziu a venit în colibă şi m- 
a dezlegat. Tot atunci s-a legat de mine...; nu ştiu cât 
timp ne-am luptat, dar eram atât de preocupaţi de lupta 
noastră, că nici unul nu am observat că satul s-a aprins şi 


252 


arde cu totul. Pe când mă luptam cu înverşunare, 
povestea Jane, am zărit un cuţit la cingătoarea lui şi 
atunci m-am lăsat prinsă şi când m-a apucat în braţe, i- 
am smucit cuțitul din teacă şi i l-am înfipt în spate, sub 
umărul stâng..., acesta i-a fost sfârşitul. A căzut pe 
pardoseala colibei fără viaţă. Aproape în acelaşi timp, 
spatele şi acoperişul colibei izbucniră în flăcări. Pe de 
altă parte eram aproape goală, pentru că toată 
îmbrăcămintea îmi fusese ruptă în toiul luptei. Am văzut 
într-un cui din peretele colibei halatul şi voalul alb ale 
unui arab. L-am luat repede şi înfăşurându-mă în el. Am 
ieşit pe stradă. 

Toate colibele erau în flăcări, iar pe poarta satului am 
văzut dispărând ultimii negri. În dreapta mea era o 
porţiune din palisadă ce nu luase încă foc. De căutam să 
scap în junglă pe poartă, ar fi fost să cad direct în mâinile 
duşmanilor, aşa că am sărit cum am putut peste 
palisadă, intrând în junglă nevăzută de nimeni. 

După câteva clipe. Jane a continuat: 

- Am avut destule greutăţi ca să pot da ocol diferitelor 
bande de negri care scăpaseră din sat. O parte din timp 
am pierdut-o căutându-i pe Waziri, iar restul timpului a 
trebuit să stau ascunsă. Adineaori mă odihneam într-un 
copac, cam la un kilometru de aici, când am văzut 
lumina focului acestui om şi m-am apropiat să cercetez. 
Am rămas înlemnită de bucurie, descoperind, după cum 
îmi închipuiam, că am dat peste Tarzan. 

- A fost, deci, corpul lui Luvini. Şi nu al tău, acela pe 
care l-au îngropat, nu-i aşa? zise Tarzan. 

- Da. răspunse Jane, iar acela care a fugit cu Flora a 
fost omul care ne-a scăpat nouă adineaori, nu tu, cum 
crezusem eu. 

Flora Hawkes. Care auzise toată convorbirea, interveni 
cu o nouă lămurire: 

- Esteban a fost atunci, cel care a venit cu Wazirii şi 


253 


ne-a furat aurul din tabără, l-a prostii pe oamenii noştri şi 
tot aşa trebuie să fi locul şi cu Wazirii dv. 

- Putea să prostească pe oricine, dacă a fost în stare 
să mă înşele pe mine chiar, zise Jane Clayton. Nu mă 
îndoiesc că aş fi descoperit înşelăciunea după câteva 
clipe, dar la lumina slabă a focului şi influenţată de 
bucuria cea mare de a revedea pe lordul Greystoke. A 
fost firesc să cred numaidecât ceea ce nu ar fi trebuii să 
cred. 

Tarzan îşi trecu degetele prin păru-i des şi negru, cu 
gestul caracteristic al meditării profunde. 

- Nu pot să înţeleg cum a fost în stare să-l înşele pe 
Usula, ziua în amiaza mare, zise el clătinând nedumerit 
din cap. 

- Eu ştiu cum, explică Jane. L-a relatat că a suferit un 
accident şi s-a rănii la cap. ceea ce i-a cauzat pierderea 
în parte a memoriei, o lămurire care acoperea diferitele 
lipsuri din interpretarea exactă a personalităţii tale. 

- Era mare meşter, diavolul! comentă Tarzan. 

- Ba era chiar diavolul în persoană, zise Flora. 

Trecu mai bine de o oră până să apară Jad-bal-ja din 
iarba din marginea râului. În fălcile sale puternice ţinea o 
piele de leopard sfâşiată şi plină de sânge, pe care o 
depuse la picioarele stăpânului său. 

Tarzan, luă lucrul adus, îl examina, apoi încruntă din 
sprâncene. 

- Mi se pare că tot l-a omorât Jad-bal-ja, zise el. 

- Probabil că s-a opus, adăugă Jane. Şi în cazul acesta 
leul nu putea face altceva decât să se apere, deci să-l 
ucidă spre a nu fi ucis. 

- Crezi că l-a şi mâncat? strigă Flora Hawkes. 
Depărtându-se cu spaimă de Jad-bal-ja. 

- Nu cred, răspunse Tarzan, n-a avut timp. Vom merge 
mâine dimineaţă să-i găsim cadavrul. Mai mult pentru 
diamante, nu pentru altceva. 


254 


Apoi îi povesti Janei episodul întreg atât de bizar în 
legătură cu averea aşa de mare care o reprezenta 
săculeţul cu diamante. 

A doua zi de dimineaţă, porniră în căutarea corpului lui 
Esteban. Urma de care se ţineau îi duse prin nişte tufişuri 
dese şi mărăcini până la marginea râului, la câţiva 
kilometri mai jos, iar acolo dispăru cu totul. 

Tarzan căută cu minuţiozitate şi pe un mal şi pe 
celălalt al râului, vreun kilometru în sus şi tot atâta 
distanţă în josul râului, de la punctul unde pierduse urma 
spaniolului. 

Nu a descoperit nici cel mai mic indiciu despre 
Esteban. cu toate că urmele acestuia erau marcate 
distinct, peste tot locul, până la marginea apei. 

Tarzan se înapoie, la cele două femei. 

- S-a isprăvit cu acela care voia să fie Tarzan. 

- Crezi că este mort? Intrebă Jane. 

- Sunt sigur. După sângele ce i-a curs, îmi închipui că 
Jad-bal-ja trebuie să-l fi chinuit bine înainte de a fi putut 
scăpa în râu. Faptul că nu găsesc nici un indiciu că a 
trecut pe malul opus mă face să cred că a fost devorat 
de crocodili. 

La auzul acestora, Flora Hawkes se cutremură din nou. 

- A fost un ticălos, zise ca. Dar nu aş dori o asemenea 
soartă nici celui mai ticălos dintre oameni. 

Tarzan dădu nepăsător din umeri. 

- Singur şi-a făcut-o. lar lumea o să răsufle mai 
uşurată, fără el. 

- A fost greşeala mea, zise Flora. Ticăloşia mea i-a 
adus aici împreună cu ceilalţi. Eu le-am spus ceea ce 
auzisem despre comoara din Opar şi ideea mea a fost ca 
să venim aici să o furăm şi să găsim un om care să-l 
întrupeze pe lordul Greystoke. Din cauza ticăloşiei mele 
au murit mai mulţi oameni şi chiar dumneata, lord 
Greystoke, împreună cu milady aproape că era să vă 


255 


găsiţi moartea..., nici nu îndrăznesc să vă cer iertare. 

Jane Clayton puse o mână pe umărul fetei. 

- Lăcomia a fost cauza multor crime, de la începutul 
lumii până azi. lar pentru atingerea scopului se recurge 
la crimă, apoi nu numai că devine respingătoare, dar se 
răsfrânge asupra iniţiatorilor care îşi iau pedeapsa, după 
cum ai văzut bine şi dumneata. Eu te iert. Cred că te vei 
folosi de lecţia pe care ai primit-o. Ai plătit un preţ destul 
de mare pentru nebunia ta. adăugă Tarzan. Da, ai fost 
destul de pedepsită. Te voi conduce până la prietenii 
dumitale. Care acum sunt pe drum spre coastă, escortaţi 
de războinicii unui trib paşnic. Nu pot fi prea departe, 
deoarece nu sunt în stare să călătorească repede, aşa că 
eu cred că-i voi ajunge în curând. 

Fata îi căzu în genunchi. 

- Nu am cum să vă mulţumesc pentru bunătatea dv., 
zise ea. Mai bine însă aş rămâne în Africa cu dv. şi lady 
Greystoke şi să muncesc, prin devotamentul meu. Să 
răscumpăr răul ce vi l-am făcut. 

Tarzan se uită întrebător la soţia sa. lar lady Greystoke 
îi făcu semn că se învoieşte cu rugămintea fetei. 

- Foarte bine, îi răspunse Tarzan. Vei rămâne cu noi. 
Flora. i 

- Nu veţi regreta niciodată. li asigură ea. Am să-mi 
tocesc degetele pentru voi amândoi. 

În sfârşit, porniră spre casă împreună cu Jad-bal-ja. lar 
după vreo trei zile Tarzan, care era mai înaintea lor, se 
opri deodată şi ridicând capul adulmecă aerul. După 
aceea se întoarse spre ei zâmbind. 

- Wazirii mei nu mă ascultă, zise el. l-am trimis acasă 
şi uite-i acum. Vin încoace, depărtându-se de casă. 

Câteva minute mai târziu se întâlniră cu ceata 
Wazirilor. Care se bucurară foarte mult să-şi vadă 
stăpânii vii şi sănătoşi. 

- Şi acum, zise Tarzan după ce se mai potoli fierberea 


256 


şi se mai răriră întrebările nenumărate. 

- Fiindcă v-am găsit. 

Spuneţi-mi: ce aţi făcut cu aurul pe care l-aţi luat din 
tabăra europenilor? 

-L-am ascuns, Buana, acolo unde ne-ai spus 
dumneata să-l ascundem, răspunse Usula. 

- Nu. Nu am fost eu cu voi. Usula, zise Tarzan. A fost 
altul care a înşelat-o şi pe lady Greystoke, ca şi pe voi - 
un ticălos - care a întrupat pe Tarzan al maimutelor atât 
de bine, că nu-i de mirare că nu aţi păţit nimic. 

- Deci, nu ai fost dumneata acela care ne-ai spus că 
te-ai lovit la cap şi nu-şi mai poate aminti de limba 
Wazirilor? întrebă Usula. 

- Nu. Nu am fost eu deoarece capul mi-este sănătos şi- 
mi amintesc bine de tot limba copiilor mei. 

- Ah, va să zică, nu a fost marele nostru Buana acela 
care a fugit de Buto? strigă Usula. 

Tarzan începu să râdă. 

- Dar celălalt a fugit de Buto, rinocerul? 

- Şi încă cum..., îngrozit cu totul! 

- De, avea şi oarecare dreptate... Nu prea este lucru 
plăcut să te joci cu Buto. 

- Dar Buana al nostru nu ar fi fugit de el, afirmă Usula 
cu mândrie. 

- În sfârşit, zise Tarzan. Dacă nu am fost eu cu voi, voi 
toţi aţi săpat şanţul în care aţi pus aurul. Arată-mi şi mie 
locul, Usula. 

Wazirii construiră atunci câte o targă pentru cele două 
femei, cu toate că Jane Clayton începu să râdă la ideea 
că ar fi necesar să o ducă pe sus. Cu toate insistenţele, 
merse mai mult pe jos, decât pe sus. 

Flora Hawkes, însă slăbită, cu puterile sleite, nu ar mai 
fi putut merge departe fără a nu fi dusă pe sus. De aceea 
fu foarte bucuroasă că doi Wazirii puternici o purtară mai 
tot timpul drumului pe targă. 


257 


Veseli de întorsătura fericită a lucrurilor, ajunseră, în 
cele din urmă şi acolo unde îngropaseră aurul; iar Wazirii 
începură să sape după comoară, cântând şi râzând. După 
puţin însă. Cântecul lor încetă, iar râsul fu înlocuit cu o 
expresie de îngrijorare şi nedumerire. 

Tarzan îi privi în tăcere câtăva vreme, apoi un zâmbet 
uşor se zugrăvi pe figura lui. 

- Pesemne l-ai îngropat adânc, Usula, zise el. 

Negrul se scărpină nedumerit în cap. 

- Nu atât de adânc pe cât am săpat acum, Buana. Nu 
mai înţeleg nimic. Trebuia să-l fi găsit până acum. 

- Eşti sigur că acesta e locul adevărat. 

- Locul este exact, dar nu-i aurul. Trebuie să-l fi luat 
cineva de aici după ce l-am îngropat noi. 

- Tot spaniolul, comentă Tarzan, al naibii individ. 

- Dar nu a putut să-l ia singur, erau mulţi drugi. 

- Cred şi eu, zise Tarzan. Totuşi, aurul nu-i aici. 

Wazirii şi Tarzan căutară prin împrejurul locului, dar 
atât de isteţ a fost Owaza. Că înlăturase chiar pentru 
simţurile acute ale lui Tarzan până şi cea mai mică urmă 
făcută cu Esteban când mutase aurul din ascunzătoarea 
cea veche în cea nouă. 

- S-a dus! exclamă Tarzan O să am eu grijă, însă, să 
nu fie scos din Africa. 

În acest scop. Trimise imediat ştafete în diferite 
direcţii, să-i înştiinţeze pe toţi şefii triburilor cu care trăia 
în prietenie. Din jurul vastelor sale moşii, să păzească cu 
băgare de seamă orice safari ar traversa teritoriul lor şi 
să nu lase să treacă nimeni care ar duce aurcu ei. 

- Asta are să-i oprească, zise el după plecarea 
ştafetelor în noaptea aceea, după ce poposiseră lângă 
drumul ce ducea spre casă. Toţi trei albii se aşezară în 
jurul unui foculeţ, cu Jad-bal-ja, culcat la spatele lui 
Tarzan. Care examina pielea de leopard cu care se 
întorsese leul de aur din urmărirea spaniolului. 


258 


După o vreme se adresă soţiei sale: 

- Ai avut dreptate, Jane, zise el Comoara din beciurile 
Oparului nu este pentru mine. De data aceasta nu am 
pierdut numai aurul, ci şi o valoare fabuloasă în 
diamante, pe lângă că am riscat să pierd până şi cel mai 
mare din toate tezaurele: pe tine. 

- Lasă acum şi aurul şi diamantele, John, zise ea. E 
destul că ne avem unul pe altul şi pe Korak. 

- Şi-o piele de leopard plină de sânge, adăugă el cu o 
mapă misterioasă scrisă pe ea tot în sânge. 

Jad-bal-ja mirosi pielea şi-şi linse fălcile... dar cum, în 
anticiparea unei plăceri, sau retrospectiv? 


CAPITOLUL XXI - Din lac în put. 


La vederea adevăratului Tarzan, Esteban Miranda 
porni orbeşte prin junglă. Inima îi era îngheţată de 
spaimă, tot gonind de zor cu moartea în suflet. 

Nu mai avea acum nici o ţintă precisă. Nu ştia nici 
măcar în ce direcţie merge. Singurul gând - gândul 
suprem care-l domina - era de a pune cât mai multă 
distanţă între el şi Tarzan. 

Rătăcea dar înainte, căznindu-se să treacă prin arbuşti 
ghimpoşi şi tufişuri dese care îl înţepau şi-l zgâriau în aşa 
hal, că lăsa la fiecare pas o dâră de sânge în urma lui. 

Ajuns din nou la marginea râului, ghimpii se prinseră 
iarăşi ca şi mai înainte, de atâtea ori, de preţioasa lui 
piele de leopard, de care nu voia să se despartă, cu 
aceeaşi tenacitate cu care nu voia să se lase de viaţă. 

De astă dată, ghimpii erau prea mulţi şi prea tari ca să 
dea drumul la ce apucaseră odată: şi într-un timp pe 
când se căznea să smulgă blana de leopard din ghearele 
lor, se întâmplă ca să-şi întoarcă privirile în direcţia din 
care venise. 

Auzi zgomotul făcut de un corp mare, trecând repede 


259 


prin tufişuri spre el şi aproape în acelaşi timp văzu şi 
flăcările luminoase galbene verzui. 

Înăbuşindu-şi un strigăt de groază, dădu drumul pielii 
de leopard şi răsucindu-se în călcâie, ajunse la apa râului 
din două sărituri, scufundându-se până peste cap. 

lar când apele murdare se închiseră deasupra capului 
său, sosi şi Jad-bal-ja la marginea apei şi privi la cercurile 
concentrice ce se lărgeau într-una, arătând locul unde 
dispăruse vânatul. 

Esteban care era un înotător excelent, înota pe sub 
apă spre malul opus al râului. 

Leul de aur cercetă un moment suprafaţa apei şi se 
întoarse de mirosi pielea pe care spaniolul a fost nevoit 
să o părăsească. 

Luând-o în dinţii lui puternici, o smulse din mărăcini şi 
porni cu ea să o depună la picioarele stăpânului său. 

Silit în cele din urmă să iasă la suprafaţă spre a 
răsufla, spaniolul nimeri cu capul într-o încâlcitură de 
crengi şi frunze. În primul moment se crezu pierdut, 
simțindu-se captiv în desimea crenguţelor. 

În cele din urmă reuşi să se opintească în sus şi să-şi 
scoată capul deasupra apei dar tocmai atunci descoperi 
că s-a ridicat chiar dedesubtul unui copac căzut care 
plutea prin centrul curentului de apă. 

După multe eforturi, a izbutit să pătrundă în sus 
printre crengi şi să încalce pe trunchiul copacului, plutind 
în felul acesta în josul apei în destulă siguranţă. 

Abia acum răsuflă şi el uşurat, din adâncul plămânilor, 
dându-şi seama cu câtă uşurinţă, scăpase de răzbunarea 
dreaptă a lui Tarzan. 

E adevărat că îi părea rău de pierderea pieii de leopard 
pe care era desenat locul unde era îngropat aurul, totuşi 
era acum în posesia unei averi şi mai mari. 

Gândul acesta îl făcu să mângâie cu mâna săculeţul cu 
diamante atârnat de brâu. Deşi recompensat 


260 


împărăteşte, de pierderea aurului printr-o avere atât de 
mare în diamante, avariţia lui înnăscută îl făcea să se 
gândească întruna la sacii de aur de lângă cascada cu 
apă. 

- Owaza o să aibă parte de aur, murmură el necăjit. 

Niciodată nu am avut încredere în câinele acela de 
negru; când a dezertat, am ştiut bine care îi sunt 
planurile. 

Toată noapte pluti pe copacul căzut, în josul râului, ne 
văzând pe ţărmuri nici un fel de activitate omenească. 
Doar după răsăritul soarelui trecu pe lângă un sat de 
negri, aşezat pe malul drept al albiei râului. 

Era un sat de canibali, al căror şef era Obebe. 

O femeie care se dusese după apă văzuse copacul 
care plutea spre ea, aducându-l pe Esteban. 

Ţipetele ei făcură ca, după câteva minute, întreaga 
populaţie a satului să se înşire pe malul râului, privind 
trecerea uriaşului alb, călare pe trunchiul copacului. 

- E vreun zeu străin. 

- Ba e dracul din baltă, zise vraciul satului. Un bun 
prieten al meu. De acum încolo vom prinde peşte mult, 
dacă din fiecare bucăţi îmi daţi şi mie una. 

- Nu-i dracul din baltă, se auzi vocea adâncă a lui 
Obebe, canibalul. Ai îmbătrânit, vraciule. De câtva timp 
doctoriile tale nu mai sunt bune şi acum vrei să îmi spui 
că cel mai mare duşman a lui Obebe ar fi un drac 
oarecare din gârlă. Nu vezi că-i Tarzan al maimuţelor? 
Obebe îl cunoaşte doar prea bine. 

Într-adevăr toţi şefii canibali de prin vecinătate îl 
cunoşteau bine pe Tarzan. pe care îl urau din cauza 
spaimei ce le-a băgat-o în suflet prin hărţuielile 
neîncetate şi fără milă îndreptate împotriva lor, în 
speranţa că-i va putea dezbăra de canibalism. 

- Este Tarzan al maimuţelor, repetă Obebe şi după 
cum văd, este la mare ananghie. Cred că acum avem cel 


261 


mai bun prilej să-l prindem de viu. 

Chemându-şi războinicii, le dădu o serie de instrucţiuni 
amănunțite. Vreo cincizeci de negri, înarmaţi cu sulițe, 
alergau la trap în josul râului, pe o cărare paralelă cu 
aceasta. 

Cum ajunseră copacul dus de curentul râului, îl mai 
urmăriră câţiva kilometri, până când la o cotitură a râului 
copacul fu prins de un vârtej şi repezit pe sub crengile 
joase ale copacilor aplecaţi pe marginea râului înţepenit 
cum era, îngheţat şi flămând. Esteban se bucură de 
prilejul de a renunţa la mijlocul primitiv de transport şi de 
a ieşi la mal. 

Se prinse de o creangă şi se trase cum putu mai sus, 
în refugiul oferit de crengile copacilor. 

Apoi înaintă până la trunchiul copacului, alunecând în 
jos la pământ, fără cea mai mică bănuială că în iarba 
înaltă din juru-i sunt ascunși vreo cincizeci de războinici 
canibali. 

Rezemat cu spatele de trunchiul copacului, se odihni 
un moment. Se pipăi să vadă de mai are săculeţul de 
diamante şi găsindu-l intact, răsuflă uşurat. 

- Norocul tot nu mă lasă, exclamă el satisfăcut, cu 
voce tare. 

Dar în aceeaşi clipă apărură în jurul lui cincizeci de 
negri care săriră asupra lui. 

Atacul fu rapid şi neaşteptat, de o forţă atât de 
covârşitoare, că spaniolul nu mai avu putinţa să se 
apere. Rezultatul a fost că s-a pomenit trântit la pământ 
şi legat fedeleş, mai înainte de a-şi da seama ce i s-a 
întâmplat. 

-De acum am pus mâna pe tine, Tarzan al 
maimutelor, rânji cu bucurie Obebe, canibalul. 

Esteban însă nu înţelese nici un cuvânt din cele spuse 
de negru. Nu avea cum să îi răspundă. Totuşi i se 
adresase în englezeşte, dar negrul nu ştia această limbă. 


262 


Esteban era sigur de un lucru: că era prizonier şi era 
dus înapoi, spre interior. 

Ajunşi în satul lui Obebe, femeile copii şi războinicii 
rămaşi în urmă, sărbătoriră evenimentul cu mare 
bucurie, făcând un zgomot asurzitor. Vraciul clătină din 
cap. strâmbându-se şi cobind. 

- L-aţi prins pe dracul din baltă, zicea el. De acum nu o 
să mai prindem peşte şi în curând o boală grozavă se va 
abate asupra satului lui Obebe şi lumea va muri ca 
muştele. 

Obebe, pe de altă parte, îşi bătea joc de prezicerile 
vraciului. 

Fiind bătrân şi rege de multă vreme, ajunsese la un 
grad de înţelepciune mai mare decât a celorlalţi, iar 
odată cu înţelepciunea, tot omul este mai înclinat a fi 
mai neîncrezător în religie. 

- Râzi tu acum, Obebe, zise vraciul, dar mai târziu nu 
ai să mai râzi Aşteaptă numai şi vei vedea! 

- Ba atunci am să râd eu bine, răspunse Obebe. Când 
îl voi ucide pe Tarzan al maimutelor cu mâinile mele. lar, 
după ce războinicii nici îi vor fi mâncat inima şi carnea, 
că nu ne vom mai teme de nici unul din vracii tăi. 

- Aşteaptă numai, repetă vraciul supărat şi vei vedea! 

Negrii, după ce îl legară bine pe spaniol. Il duseră într- 
o colibă murdară şi puturoasă, prin uşa căreia vedea 
femeile din sat făcând preparative pentru gătitul celor 
necesare la ospăţul de seară. 

O sudoare rece îi apăru pe frunte tot uitându-se la 
aceste preparative dezgustătoare, al căror rost nu se 
putea să nu-l înţeleagă, mai ales la vederea gesturilor şi 
privirilor atât de semnificative, pe care locuitorii din sat 
le îndreptau spre coliba în care se afla el. 

Ziua era aproape pe sfârşite, iar Esteban Miranda ştia 
că îşi poate număra orele ce le mai are de trăit pe două 
degete de la o mână. Când deodată se auzi mai dinspre 


263 


râu o serie de ţipete pătrunzătoare, care tulburară 
liniştea junglei şi atraseră atenţia întregului sat. 

După câteva clipe, toţi locuitorii porniră într-o goană 
nebună în direcţia de unde se auzeau strigătele de 
spaimă. Dar ajunseră prea târziu pentru că atât au mai 
putut vedea: un crocodil enorm dispărând dedesubtul 
apei şi trăgând după sine o femeie din sat. 

- Obebe! Obebe! Ce ţi-am spus eu, întrebă vraciul cu 
un aer triumfător. lată că zeul cel rău a şi început să-şi 
verse mânia asupra poporului tău. 

Sătenii, ignoranţi şi superstiţioşi, se uitau când la şeful 
lor, când la vraci. 

Dar Obebe, cu toate că şovăia în părerea lui, insistă: 

- Este Tarzan al maimuţelor, doctore. 

- Nu-i aşa, răspunse vraciul. Este dracul din păpuriş, 
care a luat forma lui Tarzan al maimutelor. 

- Vom vedea, răspunse Obebe. Dacă este dracul din 
păpurişul din baltă, cum zici tu, doctore, atunci poate să 
scape de aici. Dar, dacă-i Tarzan, cum zic eu, nu poate. 
De asemenea, dacă este dracul din baltă, nu are să 
moară de moarte naturală, după cum mor oamenii, ci va 
trăi într-una. Dacă-i tot Tarzan al maimuţelor, va veni o zi 
în care va muri. O să-l păstrăm aici cu noi şi vom vedea, 
doctore care din noi doi are dreptate. 

- Cum? întrebă vraciul. 

- Foarte simplu, explică Obebe. Dacă într-o bună 
dimineaţă ne vom pomeni că a scăpat, vom şti că a fost 
dracul din baltă; iar pentru că nu i-am făcut nici un rău, 
ci l-am hrănit bine tot timpul cât a fost cu noi, nu are să 
ne facă nici un rău. Insă. de nu scapă de aici, vom şti că 
este Tarzan al maimuţelor, care sigur va muri de moarte 
naturală. Astfel, dacă nu scapă, îl vom ţine aici până 
moare şi iată-ne siguri că este într-adevăr Tarzan. 

- Bine, mai zise vraciul scărpinându-se în ceafă. Dar 
dacă nu mai moare niciodată? 


264 


- Atunci, doctore, exclamă Obebe triumfător, vom fi 
încredinţaţi că ai dreptate şi că într-adevăr a fost dracul 
din baltă. 

Se duse apoi de ordonă femeilor să-i ducă de mâncare 
spaniolului, în timp ce vraciul rămăsese acolo unde îl 
lăsase şeful, în mijlocul străzii satului, scărpinându-se în 
ceafă, într-o adâncă meditare. 

lată cum ajunse Esteban Miranda, posesorul celei mai 
fabuloase averi în diamante de care a auzit lumea 
vreodată, să fie condamnat la închisoare pe viaţă în satul 
canibalilor al cărui şef era Obebe. 

Şi pe când el zăcea întins în coliba cea murdară, 
trădătorul lui tovarăş, Owaza, ascuns de partea cealaltă 
a râului. In dreptul locului unde el şi Esteban îngropaseră 
drugii de aur, îl văzu pe Tarzan venind cu Wazirii, 
căutând aurul şi plecând, după aceea, cu mâinile goale. 

A doua zi de dimineaţă, Owaza veni cu cincizeci de 
oameni recrutaţi dintr-un sat din vecinătate, luă aurul şi 
porni cu el repede spre coastă. 

Noaptea îl apucă la marginea unui sătuc al cărui şef nu 
avea războinici destui. Acesta îl invită în sat, ospătându-l 
cu mâncare şi băutură din belşug. 

In timpul acesta, oamenii şefului se amestecară printre 
„Dăieţii” lui Owaza şi în urma multor întrebări 
meşteşugite, aflară adevărul şi-i raportară şefului lor că 
fiecare cărăuş a lui Owaza duce cu el doi drugi grei de 
aur. 

Cum află şeful despre aceasta, îl cuprinse o mare 
nelinişte. 

După un timp apăru un zâmbet pe figura lui, tot 
continuând să vorbească cu Owaza, care era acum pe 
jumătate beat de băutura indigenă oferită de şef. 

- Ai mult aur cu dumneata, zise acesta şi este foarte 
greu. Nu cred că „băieţii” sunt bucuroşi să meargă până 
la coastă. 


265 


- O să le fie greu să-l care până acolo, dar am să-i 
plătesc bine, răspunse Owaza. 

- Dacă nu ar trebui să-l ducă atât de departe, nu te-ar 
costa mai puţin? 

- Ba da, dar nu pot să-l desfac până nu ajung acolo. 

- Eu ştiu unde l-ai putea desface uşor, numai la două 
zile de mers de aici, mai zise şeful. 

- Unde? întrebă Owaza. Nu-mi vine să cred că ar fi 
cineva în interior, care să cumpere atâta aur. 

- Ba da este un alb care ţi-ar da în schimb o scrisoare 
cu care poli lua, de la banca din oraşul de pe coastă, toţi 
banii cât face aurul. 

- Cine-i albul acesta şi unde stă? 

- Este un prieten al meu, moşier şi dacă vrei, te pot 
conduce până la el, cu tot aurul şi vei căpăta scrisoarea 
cu care să ridici banii în oraş. 

- Bun, acceptă Owaza. În felul acesta nu voi avea de 
plătit aşa de mult cărăuşilor. Şefule, dacă facem 
afacerea, ai un bacşiş bun de la mine. 

A doua zi de dimineaţă, cărăuşii se bucurară foarte 
mult să afle că nu vor mai fi nevoiţi să care aurul până la 
coastă, pentru că, cu toată atracţia unei plăţi bune, nu 
le-ar fi plăcut să facă un drum atât de lung, mai ales că 
se temeau să se îndepărteze de satul lor. 

Erau foarte fericiţi când porniră la drumul lor de două 
zile spre nord-est. Owaza se simţea şi el fericit, după 
cum era şi bătrânul care-i însoțea; numai că Owaza nu 
putea şti cauza veseliei bătrânului şef. 

În după-amiaza zilei a doua. Şeful îl trimise pe un om 
de al său să alerge înainte să ducă o veste. 

- E pentru prietenul meu, zise el, pentru a-l anunţa să 
ne întâmpine şi să ne conducă în satul lui într-adevăr, la 
vreo două ore după aceea, când caravana lor încărcată 
cu aur. leşea din junglă într-o câmpie verde şi întinsă, 
văzură, nu tocmai departe, apropiindu-se o ceată mare 


266 


de războinici. 

Owaza se opri în loc întrebându-l pe şef: 

- Cine sunt aceştia? 

- Sunt războinicii prietenului meu, răspunse şeful. Este 
şi el cu ei. Uite-l! 

Şi arătă cu mâna spre un om înalt, venind în fruntea 
negrilor care se apropiau în goană. 

- Parcă ar merge la război şi nu la treabă paşnică, 
observă Owaza. Cuprins de un sentiment de teamă. 

- Depinde de tine, Owaza. 

- Nu te înţeleg. Cum depinde de mine? 

- Ai să vezi numaidecât, îndată ce soseşte prietenul 
meu aici. 

Când războinicii care se apropiau ajunseră la o mică 
distanţă de ei, Owaza văzu în fruntea lor un alb uriaş - un 
alb pe care îl luă drept Esteban - camaradul pe care îl 
părăsise cu atâta laşitate Atunci se adresă şefului, 
strigându-i supărat: 

- M-ai trădat! 

Ai răbdare, răspunse acesta. Nu ţi se va lua nimic din 
ce îţi aparţine. 

- Aurul nu este a lui, strigă Owaza. Arătând spre 
Tarzan. L-a avut de furat. 

Tarzan care se şi oprise în faţa lui Owaza. Nici nu voi 
să-l bage în scamă, ci se adresă bătrânului şef: 

- Mi-a sosit ştafeta la şi iată că Tarzan a şi venit 
împreună cu Wazirii lui să vadă ce poate face pentru 
prietenul lor. 

Bătrânul şef, zâmbi încântat şi răspunse: 

- Şi la mine a fost ştafeta ta, o Tarzan. Încă de acum 
patru zile: dar, după două zile. A sosit omul acesta cu 
cărăuşii lui. Ducând drugi de aur spre coastă, l-am spus 
că am un prieten care îi va cumpăra aurul, dându-i o 
scrisoare în schimb, ca să ia banii din oraş... bineînţeles 
dacă aurul aparţine lui Owaza. 


267 


Tarzan zâmbi şi el la rândul lui. 

- Ai procedat foarte cuminte, prietene dragă. Aurul nu- 
i aparţine lui Owaza. 

- Dar nici ţie nu-ţi aparţine, strigă Owaza. Tu nu eşti 
Tarzan al maimuţelor. Te cunosc eu. Tu ai venit cu patru 
albi şi cu o femeie albă să furi aur din ţara lui Tarzan, iar 
după aceea l-ai furat de la proprii tăi prieteni. 

La auzul acestor cuvinte, atât şeful, cât şi Wazirii 
începură să râdă. Pe buzele lui Tarzan apăru unul din 
rarele sale zâmbete. 

- Celălalt a fost într-adevăr un şarlatan, Owaza, zise el, 
dar eu, eu sunt Tarzan al maimutelor şi-ţi mulţumesc că 
mi-ai adus aurul până aici. Haide, adăugă Tarzan, să 
mergem la fermă, căci nu mai sunt decât câţiva kilometri 
până acolo. 

Owaza se văzu nevoit să dea ordine cărăuşilor să 
meargă cu aurul până la reşedinţa lordului de Greystoke. 

Acolo Tarzan le plăti bine cărăuşilor, le dădu de 
mâncare şi adăpost până a doua zi de dimineaţă, apoi îi 
trimise spre satul lor. 

Pe Owaza îl trimise cu ei, făcându-i un dar de mare 
valoare, pe lângă sfatul să nu-i mai calce piciorul 
niciodată în ţinuturile lui Tarzan. 

Bătrânul şef, prietenul lui Tarzan, era atât de încântat 
de felul cum se terminase întreaga afacere, că părea să 
aibă aerul de a-i mulţumi lui Tarzan, ca şi cum acesta îl 
scăpase din vreo încurcătură, atât de mare era 
devotamentul şi respectul pe care-l purta lui Tarzan. 

După ce plecară toţi, iar Tarzan, Jane şi Korak stăteau 
pe veranda locuinţei lor, Jane simţi că soţul ei o prinde 
uşor de mijloc. 

- Va trebui să retractez cuvintele pe care le-am spus 
cum că aurul din Opar nu ar fi pentru mine. lată, avem 
înaintea noastră o întreagă avere, sosită din comoara din 
Opar, fără nici o oboseală din partea mea. 


268 


- Acum, dacă s-ar mai găsi cineva să aducă 
diamantele, nu ar fi rău, adăugă Jane, râzând. 

- Greu lucru, răspunse Tarzan. Fără nici o îndoială că 
zac undeva în fundul râului Ugogo. 

Aşa credea Tarzan, fără să ştie că, departe de tot, pe 
malurile Ugogului, în satul canibalului Obebe, Esteban 
Miranda zăcea în murdăria unei colibe, uitându-se cu 
lăcomie spre averea de care niciodată nu se va mai folosi 
pentru că începuse o viaţă de captiv, la care îl 
condamnaseră încăpăţânarea şi superstiţia lui Obebe. 


(va urma) 


269 


CD sitmtontkies BAZEI cesta 532 0 5 52.25 9 


EDGAR RICE. BURROUGHS 


RU 6: E a... IE 


CAPITOLUL XI - Parf Uiga PARZ WIA 
CAPITOLUL XII - Sa cia a gt mD j” y 
CAPITOLUL XIII - Turţă ARoS S . nd Dee 
A LA 
CAPITOLUL XIV - Grota if DIle ANAL rai 
CAPITOLUL XV - Sân G dle: gesida.. | 
> 

CAPITOLUL XVI - cor ie de dianatie... ; 
CAPITOLUL XVII - Ardă în Vie 

CAPITOLUL XVIII - SSES răzbunare 


CAPITOLUL XIX - E túi Kraski 


A 


. 
3