Edgar Rice Burroughs — b3 Fiarele lui Tarzan

Fiarele lui 


Tarzan 


EDGAR RICE BURROUGHS 


Seria TARZAN 


VDO 
Fiarele lui 


TARZAN 


Sau 
ÎN LUPTĂ CU CANIBALII 


The Beasts of 
TARZAN 
1914 


llustratia copertei: Neil Adams 


Text după volumul apărut la editura 
2 


EURO PONTIC 
CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I 
Răpirea 


- Afacerea este învăluită într-un mister de nepătruns. 
Am informaţii precise că nici poliţia, nici autorităţile 
militare nu au nici cea mai vagă idee, cum s-au petrecut 
lucrurile. Nu se ştie altceva decât că Nicolai Rokoff a 
evadat. 

Cuvintele de mai sus erau adresate de către 
locotenentul Artigny, prietenului său John Clayton, lord 
de Greystoke, cel pe care îl cunoaştem sub numele de 
Tarzan. 

El asculta tăcut şi în aparenţă cât se poate de liniştit 
relatarea prietenului său. 

In realitate însă, îl frământau o mulţime de amintiri 
neplăcute, răscolite de gândul că duşmanul său de 
moarte izbutise să scape din închisoarea militară, unde 
fusese trimis cu o sentinţă pe viaţă, condamnat pe baza 
dovezilor aduse împotriva lui de către Tarzan. 

Gândindu-se la toate nelegiuirile lui Rokoff care a 
încercat prin toate mijloacele să îl răpună, îşi dădea 
seama că setea de răzbunare a acestui om îl va împinge 
acum, când este din nou liber, la fapte care altă dată ar fi 
fost simple răzbunări copilăreşti. 

Tarzan se stabilise cu câteva luni în urmă la Londra, 
pentru a-şi cruța familia, soţia şi copilul mic, de 
neajunsurile şi primejdiile sezonului ploios din ţinutul 
Wazirilor, unde avea terenuri întinse, încă de pe vremea 
când domnise peste acel popor primitiv. 

In momentul când continuăm această povestire, eroul 
nostru este la Paris, în casa prietenului său Artigny, la 
care venise pentru o scurtă vizită. 


3 


Vestea despre evadarea misterioasă a rusului îi 
stricase toată plăcerea călătoriei, aşa că se gândea 
numai la înapoierea sa cât mai grabnică. 

- Să nu crezi, dragă Paul, începu el într-un târziu, că 
mă tem pentru viaţa mea. Ştii foarte bine că am putut, 
să-l înfrunt pe acel ticălos în tot ce a întreprins împotriva 
mea. Dar acum sunt şi alte fiinţe pe care trebuie să le 
apăr. Îl cunosc foarte bine pe acest om şi sunt sigur că 
va căuta să mă atace, dar lovind în cineva care îmi este 
drag. Ştie că astfel voi suferi enorm. Trebuie deci să mă 
întorc cât mai repede acasă, unde sunt sigur că îl voi 
întâlni, însă de această dată trebuie să îi vin de hac, 
pentru totdeauna. 


Pe când cei doi prieteni discutau aceste chestiuni la 
Paris, alţi doi oameni se sfătuiau misterios, într-o căsuţă 
de la marginea Londrei. 

Amândoi erau nişte tipi bruneţi, cu o înfăţişare 
sinistră, iar unul dintre ei purta o barbă lungă şi stufoasă. 
Celălalt era mai degrabă palid, datorită unei lungi şederi 
într-un loc închis şi era foarte nervos. 

Acesta din urmă dădea instrucţiuni şi lămuriri celui cu 
barbă. 

- Trebuie să-ţi razi barba Alexis, pentru că aşa poţi fi 
oricând recunoscut. Câteva ore vom lucra separat, dar 
după aceea ne vom întâlni pe puntea vaporului Kinkaid. 
Şi sper că vom avea cu noi doi oaspeţi, care deocamdată 
nu se gândesc de loc la minunata călătorie pe care o vor 
face. Peste două ore voi fi în drumul spre Dover cu unul 
dintre ei, iar tu vei urma instrucţiunile date de mine şi vei 
veni desigur, mâine cu celălalt oaspete, care va sosi şi el, 
după cum cred. 

Apoi, a continuat: 

- Dragă Alexis, după cum vezi, pe lângă satisfacţie 
personală m-am gândit să şi câştigăm ceva bani, care să 


4 


ne răsplătească întreaga  osteneală. Mulţumesc 
autorităţilor franceze care nu au dezvăluit încă public 
evadarea mea şi aşa am avut suficient timp să îmi fac 
toate planurile până în cel mai mărunt detaliu, fără să 
mă gândesc la alte necazuri. Acum trebuie să îţi urez 
noroc bun. La revedere! 


Cam după două ore după înţelegerea celor doi indivizi 
de la Londra, un curier poştal suna la intrarea în 
apartamentele de la Paris ale locotenentului Paul Artigny. 

- O telegramă pentru lordul de Greystoke, zise el 
servitorului care a ieşit să vadă cine sunase. Este aici la 
dumneavoastră? 

Servitorul răspunse afirmativ şi semnând de primire, 
duse telegrama lui Tarzan, care îşi făcea bagajul ca să 
plece la Londra. 

O deschise şi citind-o, se făcu alb ca varul. 

- Vezi Paul, zise el, întinzându-i telegrama, mi s-a şi 
dat prima lovitură. 

Francezul luă telegrama şi citi: 


Jack furat din grădină; complice noul servitor. 
Vino imediat. 
Jane. 


Cum sosi acasă, Tarzan urcă scările din trei salturi. 

Soţia sa, Jane Porter îl întâmpină deznădăjduită, 
povestindu-i pe scurt, printre suspine, tot ce ştia în 
legătură cu răpirea fiului lor. 

Doica plimba copilul în cărucior, la soare, pe trotuarul 
din faţa casei lor. La un moment dat, lângă colţul străzii 
s-a oprit un taxi, căruia femeia nu i-a dat nici o 
importanţă; atât a remarcat însă că nimeni nu a coborât 
din maşină. Stătea de parcă ar fi aşteptat pe cineva. 

In acest timp, Carol, noul servitor, ieşi din curte şi o 


5 


strigă pe doică, spunându-i că stăpâna lor are ceva să-i 
comunice, adăugind că are el grijă de copil până se 
înapoiază ea. 

Doica, fără să bănuiască nimic, porni spre casă, dar 
îşi aminti că a uitat să-i spună servitorului să nu ţină 
căruciorul în soare. 

S-a oprit în loc şi întorcând capul, a vrut să-i strige 
servitorului această rugăminte, dar acesta s-a îndepărtat 
cu căruciorul, împingându-l spre taxi. 

Văzu şi o figură sinistră apărând în uşa maşinii. 

instinctiv, simţi primejdia în care se găsea micuțul 
Jack, dădu un țipăt, repezindu-se spre răpitori. In acest 
timp, Carol înmâna copilul omului din maşină. 

Dar înainte ca doica să ajungă la ei, Carol s-a urcat în 
maşină, trântind puternic uşa. Maşina însă nu a pornit 
imediat, cu toate eforturile şoferului, care a fost nevoit să 
meargă înapoi câţiva metri, înainte de a lua-o din loc. 

Aceste momente au fost suficiente ca doica să ajungă 
la ei. Sărind pe maşină, s-a agăţat cu amândouă mâinile 
de mânerul uşii. 

Uşa s-a deschis şi a început o luptă între doică şi 
răpitori, lucru neprevăzut în planul răufăcătorilor. Maşina 
însă a luat viteză, iar Carol, cu o puternică lovitură, a 
îndepărtat-o pe femeie de pe scara maşinii, reuşind să 
dispară după colţ. 

Strigătele femeii au atras mai multe persoane din 
casele din vecini, precum şi din reşedinţa lordului 
Greystoke. 

Printre acestea se afla şi lady Greystoke, care a fost 
martoră la curajoasa luptă a doicii cu bandiții. Ea însăşi a 
alergat după maşină, dar nu a putut să o ajungă. 

lată, asta era tot ce putea spune lady Greystoke, iar 
alte informaţii mai exacte nu avea la îndemână, iar dacă 
Tarzan nu i-ar fi spus de evadarea lui Nicolai Rokoff din 
închisoarea franceză, în care toţi au crezut că va sta 


6 


închis pentru totdeauna, nu şi-ar fi putut imagina cine ar 
putea fi autorii răpirii. 

Pe când Tarzan şi soţia lui se sfătuiau privitor la ce 
aveau de făcut, se auzi telefonul sunând din camera de 
alături. Tarzan se duse imediat să ridice receptorul. 

- Lordul Greystoke? se auzi o voce de bărbat, la 
capătul celălalt al firului. 

- Da! 

- Fiul dumneavoastră a fost răpit, continuă vocea, iar 
eu sunt singurul care vă poate ajuta să îl găsiţi. Ştiu tot 
ce s-a plănuit împotriva dumneavoastră şi îi cunosc pe 
răufăcători. De fapt, am luat şi eu parte la această 
fărădelege, ca să fiu părtaş la bani. 

Omul s-a oprit puţin, apoi a mai spus: 

- Văd acum însă, că ei doresc să mă tragă pe sfoară 
şi ca să mă răzbun, m-am hotărât să îi denunţ. Pun însă o 
condiţie pe care vreau să mi-o îndepliniţi: să nu fiu 
urmărit pentru participarea mea la răpire. Sunteţi de 
acord? 

- Din partea mea, să nu ai nici o teamă, dacă îmi spui 
unde se află acum copilul meu, răspunse Tarzan. 

- Bine, spuse celălalt. Dar mai înainte, trebuie să vă 
întâlniți cu mine. Vă rog foarte mult, să veniţi singur. 
Este destul să am încredere în dumneavoastră. Nu risc să 
implic şi alte persoane. 

- Unde pot să te întâlnesc? întrebă Tarzan. 

Primi un nume şi o adresă a unei cârciumi de pe 
cheiul din Dover, loc frecventat numai de marinari. 

- Veniţi în această seară, cam pe la zece. Nu este 
nevoie să veniţi mai devreme. Până atunci, fiul 
dumneavoastră este în siguranţă, iar eu vă voi conduce 
în secret, acolo unde este ascuns. Dar vă rog încă o dată, 
să veniţi singur şi să nu anunţaţi poliţia. Eu vă cunosc şi 
vă voi aştepta, iar dacă observ că sunteţi însoţit sau văd 
persoane suspecte prin preajmă, care pot fi agenţi ai 


7 


poliţiei, nu mă voi arăta, iar dumneavoastră pierdeţi 
ultima şansă de a vă găsi fiul. 

Fără a mai adăuga ceva, străinul a închis aparatul. 

Tarzan îi repetă soţiei sale conţinutul convorbirii 
telefonice. Ea a dorit să îl însoţească, dar el a insistat să 
meargă singur, ca nu cumva străinul să creadă că este 
cu cineva care să reprezinte o ameninţare pentru el. 

S-au despărţit: el pentru a pleca la Dover, ea 
rămânând acasă să aştepte rezultatul ciudatei călătorii. 

Sărmanii de ei! Nici un dintre ei nu presimţea ce 
necazuri cumplite vor avea de îndurat până să se 
întâlnească din nou. 

După plecarea lui Tarzan, Jane Clayton se plimbă 
nervoasă prin camere, timp de zece minute. 

Răpirea primului şi singurului ei copil îi produsese o 
adâncă durere de mamă şi toate gândurile acestea erau 
o adevărată tortură. 

Deşi raţiunea îi spunea că este mai bine ca Tarzan să 
meargă singur la întâlnire, aşa cum îi ceruse străinul 
misterios, instinctul îi spunea că mari primejdii îl 
aşteptau, atât pe copilaş, cât şi pe tatăl lui. 

Frământată de aceste gânduri, ajunse la concluzia că 
acea convorbire telefonică nu fusese decât o înscenare, 
pentru a-l pune pe Tarzan pe nişte urme false, până când 
copilul va putea fi dus undeva în siguranţă, probabil în 
afara Angliei. 

Sau ceva şi mai îngrozitor! Acesta putea fi un mijloc 
de a-l atrage pe soţul ei în ghearele nemilosului Rokoff. 

Această presimţire o îngrozi şi încerca să se convingă 
de faptul că lucrurile vor ieşi aşa cum trebuie, fără nici o 
greutate. 

Se uită la ceasul de pe perete şi constată că era prea 
târziu ca să mai prindă trenul cu care pleca Tarzan. Era 
însă un tren expres mai târziu şi s-a gândit că va ajunge 
şi ea la timp, la acea adresă pe care a primit-o soţul ei, 


8 


unde urma să aibă loc întâlnirea cu străinul misterios. 

O sună pe cameristă, apoi îl chemă pe şofer, dând 
ordinele necesare ca să fie totul gata în zece minute 
pentru a pleca în grabă la gară. 


La zece fără un sfert, Tarzan a intrat în cârciuma din 
Dover. Un miros acru şi greu îl izbi imediat. 

In acelaşi moment, un individ, cu şapca trasă pe ochi 
şi cu gulerul ridicat, s-a desprins de la tejghea şi pornind 
spre uşă, trecu pe lângă el şoptindu-i: 

- Veniţi după mine, domnule! 

Tarzan s-a întors şi a ieşit în stradă, urmându-l pe 
necunoscut până la marginea cheiului, unde acesta se 
opri. ` 

- Unde este fiul meu? Intrebă Greystoke. 

- In vaporul acela mic de colo, unde ard acele lumini, 
îi răspunse necunoscutul. 

Pe chei, era mai mult întuneric decât lumină, din 
cauza nenumăratelor baloturi şi lăzi, care aşteptau să fie 
încărcate pe vapoare. 

Cu tot acest întuneric, Tarzan a încercat să vadă 
figura individului. Din câte a observat, nu îl cunoştea. 
Dacă ar fi ştiut că lângă el se afla Alexis Paulvitch, ar fi 
ştiut că îl ameninţă mari primejdii. 

Şi-ar fi dat seama că a fost minţit, pentru că în 
sufletul acelui răufăcător, nu putea exista decât setea de 
răzbunare josnică. 

- Acum nu este păzit de nimeni, continuă rusul. Cei 
care l-au răpit se simt în cea mai mare siguranţă că nu 
vor fi descoperiţi, aşa că nu au lăsat pe Kinkaid decât doi 
marinari, cărora le-am dat de băut destul rachiu ca să 
doarmă buştean câteva ore. Putem merge pe bord, să 
luăm copilaşul, fără nici o grijă. 

- Să mergem atunci! Hotări Tarzan. 

Văzură o barcă lângă chei şi se suiră amândoi în ea. 


9 


Paulvitch începu să vâslească în forţă. Fumul negru care 
ieşea din coşul vaporului nu îi sugera nimic lui Tarzan, 
atât de mult era copleşit de importanţa momentului, 
sperând că peste câteva momente îl va strânge din nou 
în braţe pe fiul lui cel drag. 

La prova atârna o scară îngustă, pe care au urcat 
amândoi, fără zgomot, furişându-se la pupa, spre camera 
unde spunea rusul că era fiul lui Tarzan. 

- Este aici, jos, zise rusul, arătând cu degetul. Mergeţi 
singur. Cred că este mai bine aşa, pentru că dacă îl iau 
eu, poate începe să plângă, fiind în braţele unui străin. 
Eu rămân afară de pază. 

Tarzan era atât de nerăbdător să-şi revadă copilul, 
încât nu a observat ce se petrece pe vas. Fumul gros ce 
ieşea pe coş însemna că totul este sub presiune, iar 
vasul este gata să plece. 

Cu toate acestea, echipajul care ar fi trebuit să se 
găsească la o activitate susţinută, nu se vedea niciunde. 
Nimic nu dădea de bănuit lordului Greystoke, care era 
preocupat de ideea salvării copilului său. 

Cobori pe scara indicată, într-o magazie întunecoasă, 
fără să mai pună întrebări. Însă imediat după ce a intrat, 
a auzit un zgomot făcut de un capac de fier, care s-a 
lăsat cu greutate în urma lui, închizându-i ieşirea din 
magazie. 

Imediat a înţeles că a fost victima unui complot, iar în 
loc să-şi salveze copilul, a căzut el însuşi în mâinile 
duşmanilor săi. 

Bineînţeles că prima lui mişcare a fost să încerce să 
se elibereze ridicând capacul. Acest lucru nu i-a reuşit 
însă. A aprins un chibrit şi a început să examineze 
încăperea în care se afla. 

Văzu că era într-o despărţitură a magaziei, care 
fusese de curând făcută, care avea o singură intrare, 
aceea pe care o folosise mai înainte. Dar acum, acea 


10 


intrare era bine închisă, cu un capac foarte rezistent. Se 
vede treaba că acel loc a fost pregătit anume pentru el. 

Aceste amănunte nu l-au speriat deloc. Mai bine de 
douăzeci de ani, a colindat pădurea sălbatică, fără să fi 
văzut fiinţă omenească şi era deprins atât cu plăcerile 
cât şi cu necazurile pe care fie om, fie animal sălbatic le- 
ar fi putut avea, indiferent unde era. 

Astfel că în loc să se sperie, sau să-i fie ciudă că a 
fost păcălit, aştepta cu răbdare să vadă ce urma să se 
întâmple, fiind însă foarte atent la orice mişcare, 
gândindu-se la orice alternativă, care ar fi putut duce la 
eliberarea sa. 

În acest scop, examină cu minuţiozitate mica lui 
închisoare, pipăind fiecare scândură, măsurând cu 
atenţie distanţa de la un perete la altul, sau până la 
intrare.. 

Pe când se ocupa cu acestea, simţi vibraţiile 
vaporului care s-a pus în mişcare, apoi auzi zgomotul 
elicei. 

Vaporul a plecat cu el cu tot! 

- Unde mă duce şi oare ce soartă mă aşteaptă? se 
întrebă Tarzan îngândurat. 

În acelaşi moment cu pornirea motoarelor, Tarzan 
auzi ţipătul de spaimă al unei femei, umplând cu griji 
sufletul lui. 


CAPITOLUL II 


În capcană 


Cu puţin timp înainte ca Tarzan să se fi suit în barcă, 
o doamnă bine îmbrăcată, cu faţa acoperită cu un voal 
gros, cu paşi repezi s-a apropiat de o cârciumă cu o 
reputaţie dintre cele mai proaste din Dover. 
11 


Se opri un moment lângă uşă, dorind parcă să se 
asigure de ceva. Probabil satisfăcută că găsise locul pe 
care îl căutase, împinse uşa şi cu mult curaj, intră în 
local. 

lnăuntru se găseau cam douăzeci de marinari, unii 
beţi, alţi doar afumati. Câţiva dintre ei au ridicat capul, 
privind la doamna bine îmbrăcată, care a apărut în 
mijlocul lor. 

Femeia s-a dus drept spre tejghea, unde a întrebat pe 
una dintre chelneriţe: 

- Te rog să-mi spui, nu cumva ai văzut în urmă cu mai 
multe minute, un domn înalt şi bine îmbrăcat, care s-a 
întâlnit cu cineva aici şi au plecat împreună? 

Chelneriţa a răspuns afirmativ, dar nu a putut preciza 
unde s-au dus cei doi. 

Atunci, unul dintre marinarii care s-au apropiat mai 
mult de curiozitate să audă ce doreşte distinsa femeie, s- 
a amestecat în vorbă, spunând că mai înainte, cândela 
intrat în cârciumă, a văzut două persoane îndreptându-se 
către debarcader. 

- Te rog, fii bun, arată-mi locul unde s-au dus, îl rugă 
ea pe străin, punându-i în mână o monedă de argint. 

Imediat, marinarul a condus-o pe femeie până la chei, 
apoi au mers pe mal până când au observat o barcă în 
care se aflau două persoane. Barca se îndrepta spre un 
vapor. 

- iți dau zece lire, dacă găseşti o barcă şi mă duci şi 
pe mine acolo, spuse doamna. 

- Atunci să ne grăbim, acceptă marinarul. Trebuie să 
ajungem pe Kinkaid înainte ca acesta să ridice ancora. 
De trei ore se află sub presiune şi cred că nu aşteaptă 
decât un singur pasager. Aşa îmi spunea unul dintre 
marinarii din cârciumă, explică el. 

Ştiind că mai încolo se afla o barcă, se repezi până 
acolo, o dezlegă, luă lopeţile şi se grăbi să o îmbarce pe 


12 


femeie. Vâsli cu putere şi în câteva minute a fost lângă 
vapor. 

Aici ceru plata, iar femeia, fără să mai numere banii, 
îi dădu un pumn de bancnote. Imediat marinarul a văzut 
că a fost plătit cu mult mai bine decât i s-a promis. 

A ajutat-o să se urce pe acea scară nesigură care 
atârna pe marginea vasului, iar după ce a văzut că a 
urcat în siguranţă, a mai stat puţin gândindu-se că 
doamna ar fi dorit să se întoarcă la mal. 

Dar nu a stat mult şi a auzit zgomotul motoarelor şi a 
fost nevoit să vâslească în forţă, ca nu cumva să fie 
răsturnat de curentul produs de elice. 

După ce s-a îndepărtat puţin, a auzit ţipătul 
pătrunzător al femeii pe care o transportase. 

- Aşa mi-a fost norocul, mormăi el. Mai bine puneam 
eu mâna pe toţi banii din geanta ei, în loc să le las altora 
bunătatea de avere. 


Prima impresie pe care a avut-o Jane Clayton după ce 
s-a urcat pe Kinkaid, a fost că vasul era total părăsit. Nu 
a văzut pe nimeni, iar persoanele pe care le căuta, cu 
siguranţă că dispăruseră. 

începu să caute, în speranţa că va găsi pe cineva, 
care să o ajute în încercarea ei de a-i găsi pe Tarzan şi pe 
fiul ei. Porni spre cabine, care se aflau în partea centrală 
a vaporului. 

Găsi o scară scurtă, de numai câteva trepte, care 
ducea spre sala principală, unde se găseau şi cabinele 
ofiţerilor. 

În marea ei grabă, nu a observat că una dintre uşile 
acestor cabine era întredeschisă. Văzând că în sala 
principală nu era nimeni, încercă, rând pe rând clanţele 
fiecărei uşi, după ce înainte se oprise să tragă cu 
urechea. 

Peste tot era linişte, o linişte atât de adâncă, încât îşi 


13 


auzea bătăile inimii, iar ea era încredinţată că aceste 
bătăi se auzeau pe întreg vasul. 

Uşile se deschideau, dar nu văzu pe nimeni. Cabinele 
erau goale. 

Era atât de absorbită în căutarea ei, încât nici nu a 
simţit vibraţiile produse de motorul care se punea în 
mişcare pentru a porni vaporul. 

În sfârşit, a ajuns la ultima uşă din dreapta. Dar când 
a dorit să o deschidă, o mână nevăzută a tras-o înăuntru. 

Se trezi fată în faţă cu un om bărbos, foarte oacheş şi 
cu o înfăţişare înspăimântătoare. 

Emoţia şi spaima provocate de această acţiune 
bruscă, o făcură să scoată un țipăt pătrunzător, dar care 
imediat a fost înăbuşit, individul apăsând cu brutalitate 
palma sa peste gura ei. 

- Nu este voie să ţipi, draga mea, cel puţin până 
ieşim din port. După aceea, poţi urla cât pofteşti. 

Lady Greystoke întoarse capul şi privi în ochi 
atacatorului ei. Acesta începu să o mai slăbească din 
strânsoare, luând şi mâna de pe gura ei. 

Jane îl recunoscu şi făcu îngrozită un pas înapoi. 

- Nicolai Rokoff! Monsieur Thuran! Exclamă ea. 

- Şi totodată devotatul dumneavoastră admirator, 
răspunse rusul, înclinându-se adânc. 

- Unde îmi este copilul? Dă-mi copilul! strigă ea 
imediat, fără să ia în considerare politeţea sa exagerată. 
Cum poţi fi atât de crud? Nu cred că există cineva pe 
lumea asta care să fie total lipsit de inimă. Dacă în 
pieptul tău bate o inimă de om, fii bun te rog şi du-mă la 
fiul meu. 

- Copilului tău nu i se va întâmpla nimic, dacă te vei 
conforma celor hotărâte de mine, răspunse Rokoff. Dar 
nu uita însă, că nu din vina ta eşti acum aici. Ai venit de 
bună voie, deci nu ai decât să suferi pentru nesăbuinţa 
ta. De altminteri, sfârşi el în sinea lui, nici nu m-am 


14 


gândit să dau peste aşa un noroc. 

Apoi ieşi pe punte, închizând cabina cu cheia, astfel 
că Jane a rămas prizoniera lui. 

Timp de mai multe zile, rusul nu a putut fi văzut, din 
simplul motiv că a suferit cumplit de rău de mare, mai 
ales că vaporul a întâlnit valuri mari, provocate de un 
vânt puternic, imediat ce a ieşit în larg. 

In acest răstimp, singura persoană pe care o vedea 
Jane era bucătarul, un suedez murdar, care îi aducea 
mâncarea. Numele lui era Sven Andersson, scris cu doi 
de s, lucru cu care se mândrea teribil. 

Acesta era un om înalt, slab şi osos. Mai era şi ciupit 
de vărsat şi purta o mustață galbenă şi lungă, care 
atârna pe ambele părţi ale gurii. Unghiile sale erau 
murdare şi netăiate şi era suficient ca Jane să-l vadă cum 
îşi bagă mâinile murdare în mâncare, ca să-i piară orice 
poftă de mâncare. 

Avea aerul că se fereşte în permanenţă de ceva sau 
de cineva. Acest fapt se observa din toate mişcările sale, 
iar Jane nu a întâlnit niciodată privirea ochilor săi mici. 

La brâu, atârnat de o cruce pe care o purta încinsă 
peste haină, avea un cuţit lung, îngust, extrem de 
ascuţit, care probabil era folosit în meseria sa. 

Totuşi, îţi făcea impresia că nu s-ar fi sfiit să Îl 
întrebuinţeze şi în alte scopuri decât cele ce ţin de 
bucătărie. 

Faţă de Jane Clayton avea un aer posomorit. Totuşi, 
de câte ori venea, era întâmpinat cu un zâmbet simpatic 
şi cu o vorbă de mulţumire, deşi de cele mai multe ori, 
mâncarea era aruncată pe fereastra cabinei, de îndată ce 
bucătarul ieşea. 

Tot timpul Jane se gândea la soţul ei, la fiul ei drag şi 
nu avea chef să se hrănească. 

Deşi avea convingerea că fiul ei se găsea pe vapor, 
despre Tarzan nu putea să creadă altceva decât că a fost 


15 


ucis în capcana în care a căzut singur. 

Cunoscând ura adâncă a rusului pentru lordul de 
Greystoke, îşi închipuia că Tarzan a fost adus pe vas doar 
cu un singur scop: Rokoff, împins de răzbunare, a căutat 
un mijloc mai puţin primejdios ca să îl suprime pe cel 
care îi dejucase mai demult planurile şi îl predase 
autorităţilor franceze, aducând dovezi zdrobitoare ale 
vinovâăţiei lui. 


Tarzan zăcea în întunericul închisorii sale, neştiind că 
la câţiva paşi se găsea soţia lui, deasemenea captivă. 

Acelaşi suedez care o servea pe Jane îi aducea şi lui 
mâncarea. Cu toate încercările sale de a lega o 
conversaţie cu bucătarul, nu a reuşit să îl facă pe acesta 
să scoată nici două vorbe care să îl lămurească. 

Ar fi dorit să se informeze de la acest individ, dacă 
fiul său era într-adevăr pe acest vapor, dar la fiecare 
întrebare, fie cu privire la acest subiect, fie despre orice 
altceva, bucătarul avea acelaşi răspuns invariabil: 

- Mi se pare că vom întâlni o furtună puternică, foarte 
curând. 

Văzând că încercările lui dau greş, Tarzan s-a hotărât 
să nu mai întreprindă nimic în acest sens. 

Au trecut mai bine de trei săptămâni de când vaporul 
a părăsit portul Dover. Pentru cei doi prizonieri însă acest 
răstimp a părut o veşnicie. 

Vaporul a făcut doar o mică escală într-un port, unde 
au încărcat nişte cărbune. Nu a stat decât puţine ore, 
pornind din nou la drumul care părea că nu are sfârşit. 

In toată această perioadă, rusul nu s-a arătat în 
camera unde fusese închisă Jane Clayton. 

Apăru însă într-una din zile, tras la faţă, palid şi cu 
ochii în fundul capului, într-o stare jalnică, adus de răul 
de mare care l-a chinuit de la începutul călătoriei. 

Scopul vizitei sale era să stoarcă de la ea o sumă 


16 


importantă de bani. Îi garanta în schimb că nimeni nu se 
va atinge de ea şi va fi trimisă înapoi în Anglia, în 
perfectă siguranţă. 

- In momentul când mă vei elibera, debarcându-ne pe 
mine, pe soţul şi pe copilul meu într-un port civilizat, îţi 
voi plăti în aur de zece ori suma pe care mi-o ceri, îi 
răspunse ea. Până atunci însă, nu vei primi nici un ban. 

- Nu, îmi vei da acum un cec pentru suma ce ţi-o cer 
acum, mârâi rusul, căci altfel nici dumneata, nici soţul 
dumitale nu veţi pune vreodată piciorul pe uscat. 

- Nu am încredere în dumneata, spuse ea. Cuce mă 
poţi asigura că îţi vei ţine făgăduiala şi că după ce îmi vei 
lua banii, nu vei face alte rele. 

- Asta mai rămâne de văzut, dar mai întâi trebuie să 
faci ce-ţi spun eu, insistă rusul, dând să plece. Nu uita 
însă că fiul dumitale este în mâinile mele, iar dacă vei 
auzi cumva ţipătul de agonie al unui copil torturat - 
propriul dumitale băiat - vei putea reflecta că totul este 
numai rezultatul încăpăţânării dumitale. 

- Nu vei face aşa ceva, strigă ea disperată. Nu cred 
că eşti atât de crud şi negru la suflet. 

- Nu eu sunt crud, ci dumneata, care ţii mai mult la o 
mizerabilă de sumă de bani decât la viaţa copilului tău. 

Rezultatul acestor cuvinte a fost că Jane Clayton îi 
dădu lui Nicolai Rokoff un cec pentru o sumă mare de 
bani. Acesta ieşi satisfăcut din cabină. 

A doua zi după această ispravă, capacul greu al 
magaziei în care fusese închis Tarzan a fost ridicat, iar 
acesta văzu în pătratul de lumină, capul şi umerii lui 
Paulvitch. 

- Urcă! îi porunci acesta. Dar fii atent! Vei fi împuşcat 
la cea mai mică mişcare de a ataca, pe mine sau pe 
oricine de pe vapor. 

Dintr-o singură săritură, Tarzan a ajuns pe punte. În 
jurul lui, dar la o distanţă care dădea celorlalţi suficientă 


17 


siguranţă, erau vreo zece marinari înarmaţi cu revolvere 
şi carabine. În faţa lui se postase Paulvitch. 

Tarzan îl căută din ochi pe Rokoff, ştiind bine că şi el 
trebuie să fie pe vas. Nu îl văzu însă nicăieri. 

- Lord Greystoke, începu  Paulvitch, amestecul 
dumitale neîncetat şi fără rost în afacerile domnului 
Rokoff te-au adus împreună cu familia în această situaţie 
tristă, dar singurul vinovat eşti dumneata. Expediția 
aceasta îl costă pe domnul Rokoff o mulţime de bani, 
lucru pe care ţi-l poţi închipui cu uşurinţă. La fel, 
dumneata fiind singurul vinovat, despăgubirile le vei 
achita singur în întregime. Deci, numai conformându-te 
cererii sale justificate vei putea să îţi salvezi viaţa, 
scutindu-i pe soţia ta şi pe fiul tău de grave necazuri. 

- Cât cereţi? întrebă Tarzan. Dar stai puţin, schimbă 
el vorba. Aş vrea să ştiu, cu ce mă asiguraţi că vă veţi 
ţine cuvântul dat. Ştiţi foarte bine, că am toate motivele 
să nu mă încred în doi nemernici, tu şi Rokoff. 

Paulvitch se roşi până în albul ochilor. 

- Nu avem timp de insulte. Situaţia în care te afli nu 
îţi permite să ne jigneşti. Singura garanţie este cuvântul 
meu. Însă cred că eşti convins că te putem ucide 
imediat, dacă nu ne dai un cec pentru suma ce o 
pretindem. Fii sigur însă, că nimic nu mi-ar face mai 
mare plăcere să dau ordine acestor oameni să tragă. 
Numai un dobitoc ca dumneata nu ar înţelege situaţia 
reală. Noi însă avem alte planuri asupra pedepsei pe 
care vrem să ţi-o aplicăm, planuri care nu s-ar realiza, 
dacă te-am ucide acum. 

- Răspunde-mi la o întrebare, îl întrerupse Tarzan. 
Fiul meu este aici, pe acest vas? 

- Nu! îi răspunse Alexis Paulvitch. Fiul dumitale este 
în altă parte, în destulă siguranţă şi nu va fi omorât decât 
dacă refuzi să ne îndeplineşti condiţiile. Să-ţi explic: noi 
vrem să te pedepsim prin copilul tău şi dacă vom fi 


18 


obligaţi să te împuşcăm, nu îl vom cruța nici pe el, 
pentru că prezenţa lui ar fi un nesfârşit izvor de neplăceri 
şi de primejdii. Vezi deci, că pentru a salva viaţa fiului 
tău trebuie să ai grijă de viaţa dumitale şi poţi începe 
acum, dându-ne un cec pentru suma pe care o cerem. 

Convins că duşmanii lui ar duce la bun sfârşit orice 
fărădelege, fie ea cât de sinistră, Tarzan socoti că numai 
prin acceptarea cererii lor mai poate avea o speranţă să 
salveze viaţa copilului său. 

Nu îşi făcea nici o iluzie că îl vor lăsa viu, după ce va 
semna cecul. 

Cântărind bine toate alternativele se hotări la un act 
disperat. 

Deşi era înconjurat de oameni înarmaţi până în dinţi, 
dorea să le dovedească că în faţa lor nu se află un laşi. 

În caz că i s-ar fi întâmplat ceva, ar fi fost foarte 
mulţumit doar să îl ia pe Paulvitch cu el pe lumea 
cealaltă, regretând însă lipsa lui Rokoff. 

Scoase din buzunar carnetul de cecuri, împreună cu 
stiloul. 

- Bine, spuse el resemnat. Spune-mi suma! 

Paulvitch ceru o sumă enormă. Tarzan abia putu să 
nu zâmbească. Cu siguranţă că cei doi mizerabili vor 
cădea victime propriei lor lăcomii. Tarzan se prefăcu că 
stă la îndoială şi se tocmi puţin, dar Paulvitch nu a cedat 
nici o centimă, astfel că iscăli cecul. 

Suma de pe cec trecea cu mult depozitul în numerar 
pe care îl avea depus la o bancă din Londra şi la 
prezentarea cecului, banca va refuza plata şi vor începe 
cercetările. 

În momentul când i-a înmânat cecul lui Paulvitch, s-a 
întors puţin spre dreapta şi cu greu a putut să-şi 
stăpânească o exclamaţie de surprindere. 

Văzuse pământ la numai câteva sute de metri de 
vapor. 


19 


Chiar de la marginea apei începea pădurea tropicală, 
iar mai departe se vedeau dealuri înalte, acoperite de 
păduri dese. Paulvitch observându-i direcţia privirilor, îi 
spuse: 

- Aici vei fi debarcat şi vei fi liber. 

La auzul acestei hotărâri, planul disperat de 
răzbunare asupra rusului s-a evaporat ca prin farmec. 

Crezând că se află pe coasta Africii, îşi făcu socoteala 
că de îndată ce va fi liber, va putea, după o oarecare 
vreme şi multe dificultăţi bineînţeles, să ajungă din nou 
în lumea civilizată. 

Uită cu desăvârşire planul de mai înainte. 

Paulvitch luă cecul, îl examină cu atenţie şi zise: 

- Dezbracă-te! Acolo unde mergi, nu este nevoie să fii 
frumos îmbrăcat. 

Tarzan a vrut să se opună, dar Paulvitch făcu semn 
marinarilor şi ei au ridicat armele. Atunci, lordul de 
Greystoke începu să se dezbrace, dându-şi jos toate 
hainele. 

Apoi, cu o pază puternică, a fost urcat într-o barcă şi 
dus la mal. Peste o jumătate de oră, marinarii erau din 
nou pe vapor, care porni încet în larg. 

Tarzan a rămas pe plaja îngustă unde a fost 
abandonat, privind nepăsător la vasul care se depărta şi 
nu îl mai interesa acum nimic în legătură cu acel vas, 
ştiind că fiul lui nu era acolo. 

Peste câteva momente, se gândi să citească biletul 
pe care un marinar i l-a strecurat în mână când a fost 
debarcat. Auzind nişte chemări de pe vapor, îşi întoarse 
privirile în acea direcţie şi văzu un bărbat care striga şi 
făcea semne ca să-i atragă atenţia. 

Lângă acel bărbat apăru un altul, care începu să râdă 
în hohote, ridicând în acelaşi timp deasupra capului, un 
obiect lunguieţ, care semăna cu un copil învelit în 
scutece. 


20 


Tarzan făcu repede câţiva paşi spre larg, cu gândul să 
ajungă mai iute la vas. Dându-şi seama că era imposibilă 
o astfel de încercare, se opri cu ochii aţintiţi asupra 
vasului Kinkaid, până ce acesta a dispărut în josul 
coastei, după un promontoriu înalt. 

În acelaşi timp însă, dintr-un tufiş de la spate, doi ochi 
stranii erau aţintiţi asupra lui: ochi mici, injectaţi de 
sânge, care priveau pe sub sprâncene stufoase de 
animal mare şi păros. 

În vârful copacilor, maimuţele mici se certau şi se 
băteau între ele. Din depărtare, din interiorul pădurii, se 
auzi urletul unui leopard. 

Şi totuşi, John Clayton, lord de Greystoke, stătea pe 
loc, surd şi orb la toate, supărat că renunţase la acel 
prilej de răzbunare pe care l-a avut, dar mai ales pentru 
că luase drept de bună credinţă promisiunea tovarăşului 
unuia dintre cei mai mari ticăloşi din lume. 

- Am cel puţin o consolare, gândi el, ştiind-o pe Jane 
în siguranţă la Londra. Mulţumesc cerului că nu a căzut şi 
ea în mâinile acestor canalii. 

În spatele lui, animalul păros ai cărui ochi îl pândeau, 
la fel cum pisica pândeşte şoarecele, se apropia încet, pe 
furiş. 

Unde sunt simţurile tale atât de ascuţite, Tarzan? 

Unde este auzul tău fin? 

Unde îţi este mirosul tău dezvoltat? 


CAPITOLUL III 
Fiara încolţită 


Tarzan desfăcu biletul pe care îl dăduse marinarul la 
debarcarea sa şi începu să citească încet. 


21 


La început, din cauza durerii din suflet, nu îi pătrunse 
înţelesul; apoi rămase înmărmurit de groaznicul plan de 
răzbunare conţinut de acele rânduri: 


Îţi explic aici, adevăratele mele intenţii în 
legătură cu tine şi cu copilul tău. 

Născându-te maimuță, ai trăit gol într-o 
pădure sălbatică. Te înapoiezi acolo unde iți este 
locul. Însă fiul tău, conform legii indiscutabile a 
evoluției, trebuie să se ridice cu o treaptă mai sus 
decât tatăl său. El nu va umbla gol ca o fiară, ci 
va purta o piele pe şolduri, brățări de aramă la 
mâini şi picioare, un belciug atârnat la nas, 
deoarece va fi crescut de un trib de canibali. 

Aş fi putut să te ucid, dar cu asta îţi scurtam 
suferințele pedepsei pe care o meritai de la mine 
şi pe care singur ti-ai adus-o şi suferințele tale ar 
fi fost mici, dacă nu ai fi ştiut de crunta soartă pe 
care o va avea fiul tău. Trăind însă într-un loc 
unde nu mai poti scăpa şi nici să vii în ajutorul 
copilului tău, vei avea de suportat gândul la 
ororile pe care le va suporta progenitura ta. 

Aceasta nu este decât o parte din pedeapsa ce 
ți se cuvine pentru a fi îndrăznit să te măsori cu 
mine; restul pedepsei ce iţi este rezervat este în 
legătură cu soția ta. Această parte însă o las pe 
seama imaginaţiei tale bogate. 

N.R. 


Nu a terminat bine de citit biletul şi auzi un zgomot 
uşor în spate. Acest foşnet l-a readus deodată la 
realitate. 

Toate simţurile i s-au deşteptat instantaneu. A 
redevenit din nou Tarzan. 

S-a răsucit repede pe un călcâi, ca o fiară încolţită, 


22 


luând instinctiv o poziţie de apărare. În faţa sa, era un 
maimuţoi enorm, gata să atace. 

În decursul celor doi ani de când părăsise pădurea 
africană, Tarzan nu a pierdut nimic din forţa şi calităţile 
sale, care odinioară l-au făcut de neînvins. 

A avut multe ocazii, în întinsele păduri tropicale să-şi 
dovedească forţa sa aproape supraomenească. Insă 
acum, era neînarmat şi nu avea tăria să se încaiere cu 
fiara enormă din faţa lui. 

Totuşi nu avea altă soluţie decât să întâmpine fiara 
cu singurele arme cu care fusese dotat de natură. 

Mai departe, în spatele maimuţoiului, văzu, peste 
umărul acestuia, încă vreo doisprezece din aceşti 
strămoşi ai neamului omenesc. 

Ştia însă, că nu este nici o primejdie de a fi atacat de 
întreaga ceată, deoarece antropoidul, cu judecata sa 
limitată, nu poate concepe şi nici aprecia valoarea unui 
atac în grup asupra duşmanului. 

Dacă nu ar fi fost această şansă, ei ar fi ajuns de mult 
rasa dominantă în acele ţinuturi, pentru că forţa lor era 
formidabilă, atât în braţele lor puternice, cât şi în colții 
lor ascuţiţi. 

Scoţând un mârâit surd, fiara se năpusti asupra lui 
Tarzan, însă acesta, printre alte lucruri folositoare 
învăţate în lumea civilizată, a învăţat să gândească şi în 
luptă, aplicând metode ştiinţifice, necunoscute fiarelor 
sălbatice. 

Acum câţiva ani, ar fi întâmpinat atacul numai cu 
forţa sa. Azi însă, adoptă o altă tactică: se dădu la o 
parte din drumul atacatorului, iar când fiara l-a depăşit, îi 
repezi un pumn în stomac. 

Enormul antropoid scoase un urlet de durere şi de 
îndoi din mijloc, căzând grămadă. Totuşi a încercat să se 
ridice repede, dar până să fie în picioare, adversarul său 
cu piele albă, îi şi sărise în spate. 


23 


Din acest moment, orice urmă de civilizaţie a dispărut 
din atitudinea lordului englez. 

Devenise din nou fiara din pădure, care găseşte 
satisfacţie în luptele sângeroase cu cei din jurul său. 

A redevenit acelaşi Tarzan, fiul adoptiv al maimuţei 
Kala, antropoidul uriaş. 

Dinţii lui albi şi mici, dar puternici, s-a înfipt adânc în 
gâtul păros al adversarului, căutând să îl muşte de 
beregată. 

Degetele sale, puternice ca fierul, ţineau deoparte 
capul maimuţoiului ai dinţii săi puternici şi în acelaşi timp 
îl izbea, cu lovituri ca de baros, peste faţă şi bot. 

Restul tribului de maimuțe s-au strâns în jur, privind 
lupta cu mare interes. Acest spectacol sângeros îi distra 
teribil şi scoteau sunete care denotau satisfacţie, îndată 
ce vedeau vreo bucată de piele sau carne, fie albă, fie 
păroasă, ruptă de pe spinarea unuia dintre combatanți. 

Deodată au amuţit cu toţii, rămânând în aşteptare, 
când au văzut că puternica maimuţă albă s-a aruncat, cu 
o mişcare dibace, în spinarea regelui lor şi cu o 
strânsoare de oţel îi apăsa puternic capul în jos. 

Maimuţoiul se rostogolea de durere fără posibilitatea 
de a scăpa, când spre copaci, când spre poiana cu iarbă 
înaltă. 

Mica ceată de antropoizi singurii spectatori ai acestei 
lupte primitive - ascultau uimiţi urletele şi gemetele 
regelui lor în agonie, mirându-se parcă de straniul sunet 
ce îl provoca gâtul şi oasele care pârâeau, gata să se 
rupă. 

Peste câteva clipe se auzi o trosnitură puternică, 
surdă de parcă s-ar fi rupt o creangă groasă în bătaia 
unui vânt puternic. 

În acel moment, capul maimuţoiului s-a lăsat moale 
pe pieptul său păros, iar urletele şi gemetele au încetat. 

Privirile spectatorilor treceau când de la forma 


24 


nemişcată a cârmuitorului lor, când la maimuța albă, 
care s-a sculat în picioare, lângă cel învins. Păreau că se 
întreabă de ce regele. Lor nu se mai ridică, să-l ucidă pe 
străinul acela obraznic. 

Îl văzură pe acesta punând un picior pe gâtul 
cadavrului de lângă el, dându-şi capul pe spate, scoțând 
un răcnet îngrozitor şi sălbatic: strigătul de victorie al 
maimuţoiului care a ucis. 

Abia atunci şi-au dat seama că regele lor a murit. 

Pădurea a răsunat de la un capăt la celălalt de acest 
răcnet fioros. Micile maimuțe s-au oprit din zbenguiala 
lor. Păsările cu multe pene colorate şi strălucitoare au 
amuţit, iar de departe, ca răspuns, se auzi răgetul 
prelung al unui leopard, apoi un răget provocator al unui 
leu. 

Acelaşi Tarzan, care a trăit printre animale ani de zile, 
aruncă o privire asupra cetei de maimute din faţa sa. 

Acelaşi Tarzan de odinioară îşi scutură capul, de 
parcă ar fi vrut să-şi dea părul deoparte din ochi, vechiul 
obicei de pe vremea când era încă un sălbatic, când avea 
un păr lung, negru şi des, care îi trecea de umeri şi care 
deseori îi cădea peste ochi, împiedicându-l să-şi 
folosească văzul atât de vital în junglă. 

Fostul rege al maimuţelor ştia că acum se poate 
aştepta la un atac imediat din partea acelui maimuţoi 
care se simţea cel mai puternic şi dorea să devină 
căpetenia tribului. 

Mai ştia, din viaţa dusă alături de aceste animale 
sălbatice, că deseori se întâmpla ca o maimuţă străină să 
vină şi să se lupte cu regele, având intenţia să domine 
tribul şi să ia soțiile regelui. 

Dar putea la fel de bine să se întâmple şi că 
maimuţele tribului să părăsească locul luptei şi să-şi 
aleagă un alt conducător, mai târziu, fie prin luptă, fie 
prin supunere. 


25 


Deşi era convins că acum ar fi avut ocazia să se 
impună şi să devină rege al acestui trib, nu îl atrăgea 
ideea responsabilităţilor plicticoase ale domniei peste 
aceşti antropoizi, gândind că nu are nici un fel de folos 
din aşa ceva. 

În acest timp, unul dintre maimuţoii mai tineri, o 
brută enormă, cu o musculatură frumos dezvoltată, 
începea să-şi facă loc printre ceilalţi, apropiindu-se 
ameninţător spre Tarzan, cu colții ieşiţi, scoțând sunete 
care dovedeau enervarea animalului. 

Tarzan stătea drept ca o statuie şi îi observa fiecare 
mişcare, dorind să vadă dacă va urma ce ştia el încă de 
pe vremea când era membru al unui trib de maimuțe: 
adversarul se va apropia ameninţător de cel care i-a 
provocat ura, începând să-i dea ocol, de parcă l-ar fi 
provocat la bătaie. 

Cum prevăzuse Tarzan, aşa s-a şi întâmplat. Dar nu 
întocmai, deoarece scopul maimuţoiului a fost de a-l 
băga în sperieţi. 

La fel de bine, enorma creatură ar fi putut tocmai 
atunci să-şi schimbe tactica sărind asupra adversarului, 
dintr-un impuls spontan, fără nici o pregătire prealabilă, 
în intenţia de a-l sfâşia cu dinţii lui puternici şi să îi rupă 
carnea cu ghearele. 

În timp ce fiara îi dădea târcoale, Tarzan se răsucea 
după el, fără să îl piardă din ochi nici o secundă. L-a 
judecat foarte exact pe acest animal: când regele lui era 
în viaţă nu a putut prelua puterea, dar acum după ce 
fostul conducător era mort, iată o bună ocazie pentru el 
ca să se afirme. 

Fiara era minunat proporţionată, avea doi metri şi un 
sfert înălţime, când stătea în picioare bineînţeles, iar 
braţele sale extrem de lungi şi puternice, parcă ajungeau 
la pământ. 

Ghearele sale, pe care acum le agita în faţa lui 


26 


Tarzan, erau extrem de lungi şi foarte ascuţite. Ca şi 
ceilalţi membrii ai tribului, el se deosebea de maimuţele 
pe care le ştia Tarzan, încă din copilărie. 

La început, când văzuse ceata de maimuțe, simţi un 
fior de plăcere, sperând că printr-un capriciu al soartei 
dăduse chiar peste fostul său trib; dar o examinare mai 
atentă a cetei, îl convinse că maimuţele erau dintr-o altă 
specie. 

Astfel, pe când maimuţoiul îşi continua ocolul în jurul 
lui Tarzan, acestuia îi veni în minte să folosească limbajul 
fostului său trib. Se adresă fiarei, în limbajul tribului lui 
Ciuk. 

- Cine eşti tu, întrebă el, de ai curajul să îl ameninţi 
pe Tarzan, regele pădurii? 

Bruta păroasă ridică cu mirare capul. 

- Sunt Akut, răspunse acesta în aceeaşi limbă simplă 
şi primitivă, care este la scara cea mai de jos a evoluţiei 
limbajului. Molak este mort. Eu sunt rege. Pleacă de aici 
sau te voi ucide! 

- Nu ai văzut oare, cu câtă uşurinţă l-am ucis eu pe 
Molak? replică Tarzan. La fel te voi ucide şi pe tine, dacă 
am poftă. Dar Tarzan nu vrea să fie rege în tribul lui 
Akut. El preferă să fie prieten cu Akut. Tarzan vă poate 
ajuta, dar la fel de bine puteţi să îl ajutaţi şi voi pe el. 

- Pe Akut nu îl poţi ucide, reîncepu celălalt. Nimeni nu 
este mai mare decât Akut. Dacă nu l-ai fi ucis pe Molak, 
Akut ar fi făcut-o cu siguranţă, pentru că Akut era pe cale 
să devină rege. 

În loc de orice alt răspuns, Tarzan se aruncă asupra 
animalului, mai ales că acesta, în timpul conversaţiei a 
slăbit observarea atentă a potrivnicului său. 

Cât ai clipi din ochi, îi apucă laba de încheietură şi 
apoi, cu repeziciune, i-a dus-o la spate, sărind în spatele 
lui. 

Este drept că în urma acestei manevre rapide 


27 


amândoi au căzut în iarbă, însă execuţia lui Tarzan 
fusese atât de dibace, încât înainte de a se dezmetici, 
maimuţoiul îşi simţi gâtul prins în aceeaşi teribilă 
strânsoare care îi frânse gâtul lui Molak. 

Tarzan îi apăsa capul încet în jos spre piept, dar ca şi 
în acea întâmplare cu Koz, i-a oferit şi lui Akut şansa să 
aleagă între moarte şi supunere. 

Văzuse în acesta un aliat puternic şi care îi putea fi de 
folos. Acestuia i se oferea alternativa fie de a trăi în 
prietenie cu Tarzan fie să moară aşa cum s-a întâmplat 
cu regele lor, care până atunci fusese invincibil. 

- Ka-go-da? şopti el la urechea lui Akut. 

Era aceeaşi întrebare pe care o pusese altădată lui 
Koz, care în limbajul tribului însemna: Te supui? 

Akut îşi aminti cu groază de trosnitura pe care o 
auzise atunci când Tarzan a frânt gâtul puternicului 
Molak. 

Totuşi mândria nu Îi permitea să lase domnia din 
mână. 

Încercă încă o dată să se elibereze, dar o apăsare mai 
puternică pe oasele gâtului îl făcură să scoată un dureros 
Ka-go-da. 

Tarzan slăbi puţin strânsoarea. 

- Akut, zise el, poţi fi regele acestui trib, dacă vrei. 
Tarzan ţi-a spus că nu vrea să domnească peste voi. lar 
dacă cineva îţi contestă dreptul la domnie, să ştii că 
Tarzan îţi este prieten şi te va ajuta oricând să lupţi şi să 
învingi. 

Zicând aceste vorbe, se ridică şi îl eliberă pe Akut, 
care s-a sculat şi el la rândul lui. 

Scuturându-şi supărat capul şi mârâind puternic, Akut 
trecu prin faţa membrilor cetei, sfidând cu privirea, unul 
câte unul, pe toţi maimuţoii, de la care s-ar fi aşteptat să 
fie contestat în noul său rol. 

Dar nici unul dintre ei nu a îndrăznit să îl provoace 


28 


sau să îi primească provocarea, ci s-au tras înapoi. 

In cele din urmă, întreaga ceată a maimuţelor se 
îndepărtă încet, în adâncul pădurii, iar Tarzan a rămas 
singur pe malul apei. 

Rănile pe care le-a primit în timpul luptei cu Molak îi 
provocau dureri destul de mari. 

Era însă obişnuit cu suferinţa fizică, pe care le îndura 
cu tăria şi răbdarea fiarelor care îl învăţaseră viaţa în 
junglă, aşa cum a văzut el de mic copil. 

Şi-a dat seama imediat că are nevoie de ceva arme, 
atât pentru atac, dar şi pentru apărare. Întâlnirea cu 
maimuţele, precum şi urletele altor animale carnivore, ca 
ale lui Numa, leul fioros, îl preveneau că viaţa va fi destul 
de activă şi într-o siguranţă relativă. 

Vedea că nu are altă alternativă decât să-şi reia 
vechiul fel de viaţă, într-o neîncetată vărsare de sânge şi 
nenumărate primejdii, să vâneze şi să fie vânat. 

Fiarele înfometate îl vor urmări, aşa cum l-au vânat şi 
mai demult şi nu va avea, nici ziua şi nici noaptea un 
moment în care să nu fie pregătit să se apere. Deci, în 
primul rând îi trebuiau arme, fie ele şi primitive. 

Găsi pe malul stâncos al mării o piatră deosebită de 
altele, de duritatea cremenei, din care reuşi, cu multă 
osteneală însă, să despice o bucată îngustă, de o 
grosime ce nu trecea de un centimetru, dar în lungime 
avea aproape treizeci de centimetri. 

Una din margini era foarte ascuţită spre vârf, pe o 
lungime destul de mare, aşa că întreaga unealtă semăna 
cu un cuţit rudimentar. 

Luă această unealtă şi se afundă în junglă, unde după 
o scurtă perioadă de căutări, găsi un copac doborât, cu 
un lemn foarte tare. 

Dintr-o creangă a acestui copac, îşi ciopli un băț 
scurt, dar dur, pe care îl ascuţi la vârf. 

Pe urmă, scobi în trunchiul copacului o gaură mică şi 


29 


rotundă, pe care o umplu cu mici bucăţi de scoarță 
uscată. 

Înfipse băţul în acea gaură şi aşezându-se călare pe 
trunchi, începu să rotească băţul între palme. 

După o scurtă vreme, din scoarță a ieşit o dâră de 
fum, semn că focul se va aprinde în curând. Apoi izbucni 
o mică flacără, peste care Tarzan aruncă frunze şi ramuri 
uscate. Reuşi să facă un foc destul de mare, care se 
întreținea din lemnul în care fusese făcută gaura. 

Băgă lama cuţitului de piatră în foc, ţinând-o acolo 
până s-a înfierbântat puternic, apoi a scos unealta 
udându-i marginile cu apă. 

Din acel loc se desprinse un strat subţire şi sticlos, 
care căzu pe pământ. 

Astfel, încet, a putut să îşi ascută cuțitul său de 
vânătoare atât de rudimentar. 

Dar nu a continuat operaţia până la capăt. S-a 
mulţumit să ascută lama doar pe o porţiune de câţiva 
centimetri. 

Pe urmă, a tăiat o creangă dreaptă şi lungă, din care 
şi-a confecţionat un arc elastic, dar puternic. Apoi, şi-a 
confecţionat un mâner pentru cuţit şi o măciucă grea. 

La urmă a făcut vreo două duzini de săgeți. 

A ascuns întreg acest arsenal într-un copac înalt, la 
marginea unui râu din apropiere. Tot în acel copac, şi-a 
construit o platformă rudimentară, cu acoperişul din 
frunze mari de palmier. 

Dar până a terminat tot acest lucru, ziua trecu şi a 
început să se lase noaptea. 

Simţi că îi era foame. 

În scurtele sale cercetări prin pădure, observase că 
mai sus, pe malul râului, la o oarecare distanţă de 
adăpostul său, era un vad unde probabil veneau 
animalele să bea apă. 

Fostul rege al maimuţelor s-a îndreptat spre acel loc, 


30 


în cea mai mare linişte, sărind din copac în copac, peste 
vârful copacilor, cu uşurinţa unei mici maimute. 

Probabil că s-ar fi simţit fericit de această 
neaşteptată revenire la viaţa din copilărie, dacă nu ar 
simţit durerea cea mare pe care o avea în suflet. 

Dar şi aşa, cu toată grija din suflet, se adaptă imediat 
obiceiurilor şi apucăturilor de odinioară, care au dat 
repede la o parte subţirele strat de civilizaţie, pe care l-a 
dobândit în ultimii ani trăiţi în societatea oamenilor albi 
din alte lumi. 

Dacă egalii săi din Camera Lorzilor l-ar fi văzut în 
aceste momente, ar fi ridicat a jale onorabilele lor mâini. 

Ajungând la una dintre crengile mai de jos ale unui 
copac, care atârna deasupra unei cărări de animale, s-a 
hotărât să rămână acolo în aşteptare. 

Cercetă cu atenţie zona dinspre adâncul pădurii, de 
unde ştia că vor veni cu siguranţă animale, care îi vor 
asigura hrana acelei seri. 

Într-adevăr nu a avut mult de aşteptat. 

Abia au trecut câteva minute de când se instalase în 
postul său, că Bara, cerbul cel sprinten, venea încet pe 
cărare, spre locul de adăpat. 

Tarzan l-a aşteptat, în poziţie de atac, întocmai ca o 
panteră care se pregăteşte de atac. 

Dar mai era cineva care venea în acelaşi timp cu 
Bara. În urma cerbului cu mers mlădios venea un animal 
pe care cerbul nu l-a observat şi nu l-a mirosit, dar pe 
care Tarzan de la înălţimea la care se instalase, l-a văzut. 

Nu a putut observa de la acea depărtare despre ce 
animal era vorba, pentru că venea furişându-se la sute 
de metri de animalul pe care îl urmărea. 

Tarzan ştia că nu poate fi altcineva decât una dintre 
carnivorele mari, care îl urmărea pe Bara, cu acelaşi 
scop, de a-şi asigura hrana pe acea zi. La fel de bine 
putea fi Numa, leul sau poate Şita, pantera. 


31 


În orice caz, dacă Bara nu grăbea pasul, masa de 
seară era în pericol. 

Şi în timp ce Tarzan îşi făcea aceste socoteli, cerbul, 
care probabil că a auzit zgomotul făcut de fiara care îl 
urmărea, tresări deodată şi se opri locului tremurând. 

Apoi porni ca fulgerul în direcţia în care era Tarzan, 
desigur cu intenţia de a trece râul şi să ajungă pe malul 
opus unde putea să fie în siguranţă. 

Numai la o sută de metri venea Numa, în cea mai 
mare grabă. 

Acum Tarzan îl putea distinge foarte bine. 

Bara va trece peste o clipă dedesubtul lui. Oare îi va 
scăpa această pradă şi va rămâne nemâncat? 

Nu avea timp să se gândească la aşa ceva, pentru că 
animalul tocmai trecea sub creanga pe care se postase. 

Dintr-un salt a fost pe spinarea cerbului. 

Trebuia să acţioneze cu cea mai mare iuţeală, dacă 
voia să mănânce în seara aceea, sau poate în viaţa lui, 
pentru că după câteva momente va sosi şi Numa, 
surprinzându-l cu prada. 

Dar de îndată ce a sărit în spinarea animalului 
speriat, acesta, din cauza şocului produs de greutatea 
din spate, a căzut în genunchi. 

Atunci Tarzan a apucat cu câte o mână coarnele 
animalului căzut şi cu o singură mişcare îi răsuci gâtul, 
simțind cum trosnesc vertebrele şi oasele gâtului. 

Leul a ajuns la câţiva metri de această scenă şi îl 
văzu pe Tarzan luându-i cerbul de sub nas, ridicându-se 
împreună cu prada sa pe una dintre crengile copacilor de 
deasupra lor. 

S-a ridicat cu o mişcare rapidă şi puternică, în ultimul 
moment, pentru că leul a şi sărit să-şi redobândească 
prada. Dar saltul a fost tardiv. 

Tarzan s-a uitat în jos, zâmbind la leul care s-a izbit 
puternic de pământ. Apoi s-a mai urcat câţiva metri spre 


32 


vârful crengilor, pentru a fi în siguranţă. 

Uitându-se în ochii injectaţi de sânge ai animalului, 
începu să-i arunce în cap cu tot ce avea la îndemână, 
arătându-i vânatul şi insultându-l în limba antropoizilor, 
aşa cum făcuse când era copil. Apoi s-a aşezat comod, 
atât cât îi permitea o comoditate dintr-un vârf de copac. 
A luat cuțitul său rudimentar şi a tăiat o bucată de carne 
din pulpa cerbului. 

Leul răgea sub copac, umblând furios încoace şi 
încolo, iar lordul Greystoke îşi sătură foamea, convins că 
în nici cel mai renumit restaurant nu ar fi gustat o 
mâncare mai bună. 

S-a murdărit pe mâini şi pe faţă cu sângele cald al 
prăzii, sorbind mirosul de carne crudă, pe care toate 
animalele sălbatice carnivore îl iubesc atât de mult. 

După ce s-a săturat, a aşezat restul de carne pe o 
creangă şi o luă înapoi spre adăpostul pe care şi l-a 
construit în vârful unui copac uriaş. 

A străbătut un drum lung, din creangă în creangă, iar 
Numa, cu botul în aer, era stăpânit de turbarea unei 
răzbunări. Se agita zadarnic însă, pentru că omul pe care 
îl urmărea s-a dus şi s-a culcat liniştit, fără nici o grijă, 
dormind târziu până la răsăritul soarelui. 


CAPITOLUL IV 


Pantera 


În următoarele zile, Tarzan a fost ocupat cu 
explorarea teritoriului în care şi-a stabilit reşedinţa şi 
confecţionarea de noi arme. 

Şi-a pus la arc tendoanele de la cerbul pe care l-a 
mâncat în prima seară. Ar fi preferat maţe de panteră 
pentru coarda arcului, dar se mulţumi să aştepte până va 


33 


avea prilejul să ucidă o astfel de pisică enormă şi să-şi 
facă un arc mai bun. 

Şi-a împletit apoi şi o funie de iarbă, una dintre 
acelea cu care fusese obişnuit, cu mulţi ani înainte, cu 
care îl supărase pe răutăciosul Tub. 

Aceasta era o armă puternică în nişte mâini 
îndemânatice. 

Îşi ciopli o teacă şi o tolbă pentru săgeți. Din pielea lui 
Bara şi-a croit o cingătoare şi o haină. 

Porni apoi din nou să exploreze ţinutul în care se afla. 
Ştia că nu este pe coasta de vest a Africii, din faptul că 
ţărmul nu era spre răsărit. 

Soarele răsărea acum dinspre mare, pe când în 
vremea când el trăia în junglă, acesta apunea spre mare. 

Nu putea fi nici coasta de esta Africii. De asta era 
sigur, pentru că vasul Kinkaid nu a avut timp să 
traverseze Mediterana, să treacă prin canalul de Suez, să 
traverseze Marea Roşie, precum nu putea ajunge nici 
prin cealaltă parte, înconjurând Capul Bunei Speranţe. 

Era într-un loc pe care nu şi-l putea închipui pe harta 
lumii. 

Deseori se întreba dacă nu au traversat Oceanul 
Atlantic. Poate că Rokoff l-a abandonat pe vreun țărm 
sălbatic şi necunoscut al Americii de Sud. 

Totuşi prezenţa leului excludea această ipoteză. 

Într-una din zile, pe când mergea singur prin pădure, 
paralel cu marea, simţi cât este de singur. Ar fi dorit să 
fie cu cineva. 

începea să regrete că nu a rămas cu maimuţele pe 
care nu le-a văzut de atunci niciodată, din ziua când a 
fost debarcat. 

Devenise aproape acelaşi Tarzan de odinioară şi deşi 
era conştient că avea foarte puţin în comun cu 
maimuţele antropoide, ar fi dorit ca să fie în mijlocul lor 
acum, decât să hoinărească singur. 


34 


Zi de zi se plimba pe jos, alteori prin copaci, culegând 
fructe, alteori răsturnând câte o buturugă în căutarea 
unor insecte mari, pe care le găsea la fel de gustoase ca 
şi în anii când se hrănea cu ce găsea în pădure. 

Merse mai bine de doi kilometri, când deodată se opri 
locului, simțind miros de panteră, din direcţia în care 
bătea vântul. 

Era bucuros să dea peste Şita, pantera, având 
intenţia să croiască din pielea ei o tolbă mai trainică, iar 
din matele ei rezistente o nouă coardă la arc. 

Astfel, de unde până atunci a mers fără nici o ţintă, 
deveni acum din nou o fiară, care se furişa fără nici un 
zgomot. 

Aluneca tăcut pe urmele acelei pisici mari sălbatice şi 
cu toată noblețea sângelui său de lord englez, nu era mai 
puţin sălbatic decât animalul pe care îl urmărea. 

Apropiindu-se de panteră, a observat că Şita, la 
rândul său urmărea o altă pradă. Dându-şi seama de 
această întorsătură de lucruri, Tarzan şi-a ridicat capul 
pentru a simţi mirosul viitoarei prăzi a panterei. 

Simţi mirosul puternic al unei cete de maimuțe mari. 

Era acum destul de aproape să vadă locul unde 
pândea pantera. Animalul era într-un copac, pe o 
creangă care se întindea mai mulţi metri spre un luminiş 
din mijlocul pădurii. 

Tot acolo a poposit şi tribul lui Akut. Unii dintre 
maimuţoi dormitau rezemaţi de câte un copac, alţii 
umblau încet, pe îndelete, ici-colo, răsturnând câte o 
buturugă pentru a găsi gândacii atât de gustoşi sau râme 
cărnoase. 

Enorma felină stătea ascunsă pe creanga groasă a 
copacului, ascunsă vederii maimuţelor de frunzişul des. 
Aştepta cu răbdare până ce un antropoid va ajunge 
destul de aproape ca să-i poată sări în spinare. 

Tarzan şi-a ales locul de pândă sub acelaşi copac, dar 


35 


stătea deasupra panterei. Ţinea strâns în mână cuțitul 
său primitiv. 

Ar fi preferat să folosească laţul, dar crengile 
copacilor împiedicau o astfel de manevră. 

Akut ajunsese acum aproape, chiar sub copacul unde 
se ascundea sângeroasa felină, care îl aştepta. Şita s-a 
ghemuit mai strâns, apoi a scos un urlet fioros şi a sărit 
asupra maimuţoiului. 

In acelaşi timp, dar parcă o fracțiune de secundă mai 
repede, o altă fiară sări şi ea, de sus, strigând la fel de 
fioros. 

Speriat, Akut ridică privirea şi zări o panteră care 
aproape că nu căzuse pe el, iar în spinarea marii pisici, 
maimuța cea albă de care fusese învins, zilele trecut, 
lângă apa cea mare şi nesfârşită. 

Dinţii lui Tarzan erau înfipţi adânc în ceafa animalului. 
Cu braţul drept i-a prins gâtul, în timp ce cu mâna 
stângă, în care ţinea bucata de piatră îngustă şi lungă, 
dădea lovituri puternice în partea stângă a animalului, 
sub umăr. 

Akut abia a avut timp să sară la o parte, pentru a nu 
fi prins sub aceşti doi monştri ai junglei, care acum se 
luptau pe viaţă şi moarte. 

Se auzi o bufnitură surdă, când cei doi combatanți s- 
au izbit de pământ. Şita urla, mărâia îngrozitor, dar 
maimuța albă, fără să scoată un sunet, stătea nemişcată 
pe spatele duşmanului care se zbătea cu furie. 

Fără încetare sau milă, cuțitul primitiv se înfigea 
necontenit în pieptul fiarei, până când, în cele din urmă, 
pantera se rostogoli pe o parte, iar după câteva mişcări 
spasmodice, rămase nemişcată, moartă. 

Tarzan ridică semeţ capul şi stătea drept şi impunător 
pe cadavrul fiarei şi dădu drumul încă o dată la teribilul 
răcnet al maimuţoiului victorios. 

Akut şi celelalte maimuțe priveau cu cea mai mare 


36 


mirare, când la cadavrul panterei, când la omul care o 
omorâse. 

Tarzan vorbi cel dintâi. 

Salvase viaţa lui Akut cu un anumit scop şi ştiind 
limita intelectului unei maimuțe, trebuia să lămurească 
toată ceata de scopul acţiunilor sale, dacă ţinea neapărat 
să fie înţeles şi ajutat. 

- Eu sunt Tarzan, regele junglei, zise el. Luptător 
puternic şi vânător fără egal. Lângă apa cea mare, i-am 
dăruit lui Akut viaţa, când la fel de bine puteam să i-o 
iau. Acum, din nou i-am salvat viaţa din ghearele lui Şita. 
Când unul dintre voi se găseşte în primejdie trebuie doar 
să mă cheme, strigându-mă aşa...! 

Şi lordul Greystoke scoase strigătul puternic la care 
tribul lui Ciuk obişnuia să adune pe cei absenţi, în timpul 
primejdiilor. 

- Şi, continuă el, când vreţi să mă chemaţi gândiţi-vă 
bine la ceea ce am făcut pentru Akut. Eu voi veni în cea 
mai mare grabă. Inţelegeţi? Veţi face aşa cum vă spune 
Tarzan? 

- Hâh! consimţi Akut. 

lar după el se auzi un “hâh” unanim de la tot restul 
tribului. 

După aceea, liniştiţi, începură să-şi caute hrana din 
nou, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Impreună cu ei, 
a rămas, tot în căutare de hrană şi John Clayton, lord de 
Greystoke. 

De la o vreme a observat că Akut se ţinea mereu în 
preajma lui, privindu-l deseori cu multă curiozitate. 
Odată, făcu ceva curios, lucru pe care Tarzan nu îl 
observase niciodată la tribul lui Ciuk: maimuţoiul, găsind 
o bucată de carne fragedă şi gustoasă i-o dete să o 
mănânce. 

In timpul vânatului sau a căutării de hrană, corpul 
neted şi lucios al lui Tarzan se amesteca printre spinările 


37 


brune şi păroase ale membrilor tribului de maimute. 

Deseori se atingeau în treacăt, dar maimuţele s-au 
obişnuit cu prezenţa lui, considerându-l ca unul dintre ei. 

Dacă se apropia de una dintre femele cu pui mici, 
aceasta mârâia, arătându-şi colții, alteori un maimuţoi 
tânăr, mai sălbatic şi mai îndrăzneţ decât ceilalţi mârâia 
când Tarzan se apropia de el, mai ales dacă maimuţoiul 
era deranjat de la masă. 

In toate cazurile, Tarzan avea aceeaşi comportare ca 
oricare alt membru al tribului. 

Din partea lui, totul era bine, se simţea excelent 
printre aceşti strămoşi ai omului. Dacă era ameninţat de 
o femelă cu pui, se dădea la o parte, pentru că aşa era 
legea lor: să nu se atingă de mame. Mârâia şi el la 
maimuţoiul îndrăzneţ, arătându-şi la rândul lui colții. 

Reveni astfel cu multă uşurinţă la viaţa din copilărie 
şi nici nu se cunoştea că ar fi gustat vreodată plăcerile 
traiului printre fiinţe civilizate de seama lui. 

A colindat aproape o săptămână întreagă jungla, 
împreună cu noii săi prieteni, pentru că îi era foarte urât 
singur, dar pe de altă parte dorea ca maimuţele să îl 
cunoască bine şi să nu-l mai uite. 

Proceda astfel, pentru că ştia din experienţa lui 
anterioară, că la o adică un trib puternic de maimute la 
dispoziţia lui, este o armă de temut în situaţii grele. 

Când s-a convins că prezenţa sa îndelungată a fost 
suficientă ca maimuţele să nu îl mai uite, se hotărî să 
plece singur în explorarea ținutului. 

Porni deci a într-o zi, de dimineaţa, spre nord şi 
mergând paralel cu ţărmul, făcu cale lungă, până s-a 
întunecat. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, a observat că astrul 
zilei nu mai răsare dinspre mare, ci din dreapta sa, aşa 
cum stătea el cu faţa la mare şi a crezut că linia țărmului 
o coteşte probabil spre vest. 


38 


Porni deci din nou la drum, cu un ritm cu mult mai 
alert, iar acest mers i se părea chiar odihnitor în 
comparaţie cu felul lui de a se deplasa prin junglă, pe 
vârful copacilor, mai repede decât o veveriţă. 

În seara celei de a doua zi, văzu că soarele apune din 
direcţie opusă celorlalte zile. Atunci a înţeles în sfârşit 
adevărul, despre care avusese doar o vagă bănuială. 

Prin urmare, fusese abandonat pe o insulă! 

Trebuia să se fi aşteptat la una ca asta! 

Rusul nu ar fi putut născoci un plan de răzbunare mai 
odios împotriva lui Tarzan, deoarece nu putea fi ceva mai 
îngrozitor decât să îl debarce pe o insulă nelocuită, unde 
îl aştepta o viaţă mizerabilă! 

Fără îndoială că după aceea Rokoff a plecat cu 
vaporul drept spre continent unde nu este greu să 
găsească un trib de sălbatici, unde să îl predea pe 
micuțul Jack, care urmau să-l crească în conformitate cu 
planul teribil descris în bilet. 

Se cutremură la gândul suferințelor pe care fiul lui le 
va îndura în acel mediu, chiar dacă ar ajunge în mâinile 
unor oameni cu intenţii dintre cele mai bune. 

Avea suficientă experienţă în privinţa triburilor de 
sălbatici din Africa şi cunoştea faptul că se găseau acolo 
şi fiinţe sensibile. 

Dar viaţa lor, în cel mai bun caz nu era altceva decât 
o serie de privaţiuni, primejdii şi suferinţe. 

Mai era şi soarta oribilă care îl aştepta după ce va 
creşte puţin. Obiceiurile primitive ale celor care îl vor 
creşte, pe care desigur le va însuşi, erau suficiente ca să 
îl excludă pentru totdeauna din rândul oamenilor de 
rangul, dar mai ales din rasa sa. 

Un canibal! Copilaşul lui, un sălbatic, un mâncător de 
oameni! Numai gândul la o asemenea eventualitate era 
îngrozitor! 

Tarzan gemu de durere. 


39 


Ah, ce satisfacţie ar simţi măcar o dată dacă ar simţi 
gâtul rusului sub degetele sale puternice ca fierul! 

Dar Jane? 

Ce chinuri trebuie ea să sufere din cauza grijilor, a 
fricii şi nesiguranţei! Tarzan simţi că starea lui de acum 
este mai bună decât a soţiei lui, el măcar ştia că una 
dintre fiinţele pe care le iubea este în siguranţă, acasă, în 
timp ce ea nu avea nici idee unde sunt soţul şi copilul ei. 

Dar sărmanul Tarzan dacă ar fi ştiut că adevărul este 
cu mult mai negru decât îşi închipuia, desigur că 
suferinţele sale ar fi fost de o sută de ori mai mari. 

Acum mergea încet prin pădure, cu capul în jos, 
apăsat de gânduri triste, când auzi un zgomot ciudat, un 
fel de fâşâit, de o provenienţă necunoscută. 

S-a îndreptat cu băgare de seamă spre locul de unde 
a auzit acel zgomot ciudat, iar după un minut sau două, 
s-a găsit în faţa unei pantere enorme, prinsă sub crengile 
unui copac doborât. 

La vederea lui, animalul a început să mârâie şi a 
încercat să scape din capcană. Din cauza unor crengi 
groase care îl apăsau chiar pe şira spinării şi din cauza a 
zeci de ramuri mici dar puternice, care îi încurcau 
mişcarea membrelor, fiara era în totală imobilizare. 

Tarzan se opri la câţiva paşi în faţa animalului 
neputincios şi îşi potrivi o săgeată în arc, pentru a ucide 
animalul, socotind că fiara tot ar fi murit de foame. In 
momentul când întindea coarda, şi-a schimbat gândul 
pentru că îi venise o nouă idee. 

De ce să răpească sărmanei creaturi atât viaţa cât şi 
libertatea, când putea să i le redea pe amândouă? 

Din mişcările pe care le făcea pantera, Tarzan şi-a dat 
seama că şira spinării nu fusese atinsă, iar membrele 
erau în stare bună. 

Şi-a pus săgeata înapoi în tolbă, şi-a pus arcul în 
spate şi s-a apropiat de fiară, scoțând un sunet fin, 


40 


asemănător torsului unei pisici enorme în momente 
plăcute. 

Era singurul mijloc, apropiat de înțelegerea 
animalului, prin care îşi putea arăta intenţiile prieteneşti. 

Panteră a încetat să mârâie, uitându-se ţintă la 
Tarzan. Acesta ştia că pentru a ridica greutatea care 
apăsa animalul, trebuia să se apropie până acolo unde ar 
fi putut fi ajuns de ghearele lungi şi puternice ale 
enormului animal. 

Ştia că odată copacul ridicat, ar fi rămas la totala 
discreţie a animalului; dar frica nu era cunoscută de 
acest om. 

Fără să mai stea pe gânduri, păşi printre crengi, chiar 
lângă pantera, continuând torsul prietenos şi împăciuitor. 
Enorma pisică îşi întoarse capul spre om, cu o privire 
mirată. Îşi scoase ghearele lungi, dar mai mult pentru a fi 
pregătită de apărare, decât de un atac. 

Tarzan şi-a pus umărul lui puternic sub trunchiul cel 
gros, apropiindu-se atât de mult de panteră, încât 
genunchiul lui a atins blana ei. 

Foarte încet, şi-a încordat muşchii puternici. 

Copacul cel mare, cu toate crengile sale, se ridica 
încet deasupra panterei, care simțindu-se liberă, ieşi 
imediat de sub capcană. 

Tarzan dădu drumul copacului, iar cele două fiare s- 
au uitat ochi în ochi. 

Un zâmbet se ivi pe buzele omului, la ideea că şi-a 
riscat viaţa cu bună ştiinţă, ca să scape un animal. 

Nu ar fi fost deloc surprins, dacă pantera ar fi sărit 
asupra lui, de îndată ce s-a eliberat. 

Dar animalul, se opri la câţiva paşi de copac, 
aşteptând parcă pe om să se descurce la rândul lui din 
încâlceala copacului căzut. 

Tarzan nu era nici măcar la doi metri de panteră, 
când a terminat întreaga acţiune. Ar fi fost destul de 


41 


simplu să sară pe nişte crengi şi să scape, pentru că ştia 
că Şita nu poate sări chiar aşa de sus. 

Nu a făcut aşa ceva, ci dintr-un impuls de curiozitate 
sau bravură, începu să se apropie de fiară. 

Teribila pisică se dădu alene un pas mai departe, de 
parcă ar fi dorit să facă loc omului să treacă, aşa că 
Tarzan trecu mai departe, la o palmă de puternicii colţi ai 
fiarei. 

După ce înaintă câţiva paşi a observat că pantera a 
pornit-o după el, urmându-l de aproape, pas cu pas, ca 
un câine. 

Multă vreme Tarzan nu şi-a dat seama dacă este 
urmat de animal cu gânduri bune, sau va fi atacat dacă 
fiarei i-ar fi venit foamea. 

În cele din urmă, a fost nevoit să se convingă de 
sentimentul de prietenie care domneşte în această 
urmărire nevinovată. 

Simţind, după o oarecare vreme, mirosul de cerb, 
Tarzan o porni printre copaci, prinse animalul de după 
gât cu frânghia şi îl chemă pe Şita, folosind acelaşi sunet 
asemănător torsului de pisică, pe care îl folosise mai 
înainte când a vrut să-i risipească animalului bănuielile 
că ar putea fi atacat de om. De data asta însă sunetul a 
fost mai puternic. 

Era un sunet asemănător cu cel produs de panterele 
care vânau câte două şi se chemau una pe alta, după ce 
prindeau vânatul. 

Imediat se auziră trosnind crengile de alături şi apăru 
corpul lung şi mlădios al ciudatului prieten pe care şi l-a 
făcut Tarzan. 

La vederea cerbului capturat şi la mirosul de sânge 
cald, pantera scoase un sunet victorios, iar după o clipă 
ambele fiare se ospătau alături din carnea fragedă a lui 
Bara. 

Această ciudată pereche de prieteni umbla împreună 


42 


prin pădure de câteva zile. 

Cum ucidea unul dintre ei vânatul, imediat celălalt 
era chemat şi mâncau împreună, des şi bine. 

Odată, când tocmai se ospătau liniştiţi şi cu multă 
poftă dintr-un mistreţ pe care Şita îl vânase, apăru pe 
neaşteptate lângă ei, Numa, leu, furios şi teribil, ieşind 
din iarba înaltă şi deasă. 

Cu un urlet de mânie, sări asupra lor, în intenţia de a- 
i goni de lângă prada lor pe care dorea să şi-o 
însuşească. Şita sări într-un tufiş din apropiere, iar 
Tarzan se agăţă de creanga unui copac care se afla 
deasupra capului său. 

Işi desfăcu funia pe care o ţinea de după gât şi îi dădu 
drumul peste gâtul leului, strângând laţul cu putere, 
trăgând animalul în sus. 

În acelaşi timp, îl strigă pe Şita şi cu toate că leul se 
zbătea furios, îl trase cu putere în copac, lăsându-i doar 
picioarele dinapoi să mai atingă solul. 

Legă repede dar zdravăn funia de o creangă groasă, 
iar la apariţia panterei, care sosi la chemarea lui, sări şi 
el jos din copac, repezindu-se la Numa, izbindu-l cu 
cuțitul său de piatră în coaste. 

De partea cealaltă, Şita îl înhăţase, rupând bucăţi 
mari de carne de pe spate. 

Regele animalelor a fost ucis înainte de a avea timp 
să rupă, cu dinţii săi puternici, funia cu care fusese 
spânzurat. Şi atunci, răsunară în pădure, două răcnete 
sălbatice, un duet al strigătelor de victorie: al panterei şi 
al lui Tarzan, din al căror amestec sonor ieşi un sunet 
neînchipuit de fioros. 

Pe când ecoul acestor teribile sunete se pierdea în 
depărtare, douăzeci de războinici negri, cu feţele vopsite, 
traseră la mal barca lor, cu care sosiseră pe insulă. 

S-au oprit în loc, ascultând uimiţi, privind în direcţia 
din care venea acel sunet înfiorător. 


43 


CAPITOLUL V 
Sălbaticii 


După ce făcu ocolul insulei şi străbătuse interiorul în 
toate direcţiile, Tarzan s-a convins că nu era fiinţă 
omenească în acele locuri, în afară de el. Nu găsise nici 
urmă că oamenii ar fi stat aici, măcar temporar. 

Totuşi nu era sigur că nu au trecut fiinţe umane, 
deoarece vegetaţia tropicală în continua sa dezvoltare, 
şterge foarte repede urmele unei vizite scurte ale omului 
prin pădure. 

A doua zi după uciderea lui Numa, Tarzan, fiind 
împreună cu Şita, se întâlni cu tribul lui Akut. La vederea 
panterei, maimuţele au luat-o la fugă, dar Tarzan a reuşit 
după câteva minute de discuţii, să îi liniştească şi să-i 
adune la loc. 

Îi veni ideea că ar fi extrem de interesant ca să 
împace aceşti veşnici duşmani, gândind că acesta ar fi o 
preocupare excelentă, care să-i ocupe timpul şi mintea şi 
să îi distragă atenţia de la sumbrele gânduri cărora le 
cădea pradă, imediat ce nu avea nici o ocupaţie. 

In ceea ce îi privea pe maimuțe, nu ar fi fost tocmai 
greu să îi facă să îi înţeleagă intenţia, cu toate că 
vocabularul lor era extrem de limitat, dar ca să imprime 
în creierul mic şi răutăcios al panterei ideea, că de acum 
încolo, maimuţele îi vor fi tovarăşi de vânătoare şi nu 
vânat, era o încercare foarte grea, aproape peste 
puterile lui Tarzan. 

Printre alte arme, avea la el şi un ciomag, mai mult 
chiar, o măciucă zdravănă pe care a întrebuinţat-o în 
scopul îmblânzirii panterei. A legat fiara de gât cu funia, 
ca aceasta să înţeleagă că nu trebuie să atace aceste 


44 


fiinţe păroase şi cu chip de om, care se apropiau cu 
încredere şi au înţeles rostul funiei petrecute în jurul 
gâtului felinei. 

A fost un miracol că Şita nu a sărit să-i sfâşie pe 
membrii tribului de maimuțe, dar asta se explică prin 
faptul că, în două ocazii când s-a întors spre maimute şi 
a mârâit cu colții scoşi, ameninţători, Tarzan îi dădu 
câteva lovituri puternice cu ciomagul peste bot, 
imprimându-i astfel în creier o frică teribilă de arma pe 
care tovarăşul său o mânuia fără milă. 

Se pune întrebarea, dacă în mintea panterei mai 
persista limpede cauza supunerii ei acestui om. Probabil 
că sentimentul de recunoştinţă din clipa în care a fost 
eliberată de Tarzan, împreună cu obişnuinţa şi prietenia 
cimentată în cele câteva zile de când trăiau într-o 
continuă tovărăşie de vânătoare, hrană şi plimbare, au 
făcut ca pantera să suporte acest tratament din partea 
lui Tarzan, fără să sară asupra lui şi să-l sfâşie, aşa cum 
ar fi fost reflexul oricărui animal sălbatic. 

În afară de acest fapt, mai era şi forţa minţii umane, 
care îşi exercita puternica sa influenţă asupra acestei 
creaturi inferioare şi probabil chiar acesta a fost factorul 
cel mai important în supremaţia lui Tarzan asupra fiarei, 
la fel ca şi asupra celorlalte animale ale junglei, pe care 
le domina. 

Rezultatul a fost, indiferent de ce am relatat anterior, 
că pantera, antropoizii şi Tarzan cutreierau împreună 
pădurea, zi de zi, prin locurile fiecăruia de vânătoare, 
ucigând şi împărțind vânatul frăţeşte. 

Din această întreagă ceată sălbatică, nici unul nu era 
mai teribil ca puternica fiară cu piele albă, netedă, care 
două sau trei luni în urmă mai înainte, fusese o persoană 
cunoscută prin multe din saloanele de aristocrați din 
Londra. 

Uneori animalele mergeau pe cont propriu, câte o oră 


45 


sau mai mult, chiar şi o zi întreagă, urmându-şi fiecare 
instinctele proprii... 

Într-un astfel de răstimp, Tarzan porni printre copaci, 
către malul mării, unde se întinse la soare, pe nisipul 
fierbinte al plajei. 

De după un deal, o pereche de ochi ageri îl văzu. 
Acest om privi cu mirare pe sălbaticul alb care se prăjea 
în arşiţa soarelui tropical. Apoi se întoarse şi făcu un 
semn cuiva din spate. 

O altă pereche de ochi se aţinti asupra lui Tarzan, pe 
urmă altele, până când pe creasta colinei se adunară 
vreo douăzeci de negri, stând pe burtă şi privind la 
străinul cu pielea albă. 

Erau în direcţia inversă vântului, aşa că Tarzan nu i-a 
simţit şi cum era întors pe jumătate către ei, nu a putut 
observa înaintarea lor, pe furiş peste coama dealului în 
jos, prin iarba deasă spre plaja nisipoasă unde acesta era 
întins la soare. 

Aceşti sălbatici erau de o statură înaltă, iar penele şi 
vopselele lor le dădeau un aer fioros. Faţa lor era 
colorată în diferite nuanţe şi culori, iar la mâini şi 
picioare, purtau podoabe metalice. 

Ajunşi la poalele colinei, s-au ridicat în picioare şi cu 
corpul aplecat pe jumătate, păşeau în tăcere spre albul 
care nu bănuia nimic. Suliţele lor grele atârnau 
ameninţător în mâinile lor negre. 

Suferințele sufleteşti pe care le-a îndurat Tarzan în 
ultima vreme păreau că au avut un efect de amorţire 
asupra simţurilor lui atât de agere, pentru că numai aşa 
se explică faptul că abia târziu a observat că nu este 
singur pe plajă, deja când sălbaticii erau foarte aproape 
de el. 

Totuşi, muşchii şi mintea sa obişnuite să reacționeze 
la cel mai mic pericol, l-au făcut să sară în faţa inamicului 
în clipa când a auzit că se mişcă ceva în spatele lui. 


46 


Tot în acea clipă, se repeziră asupra lui şi războinicii, 
cu strigăte sălbatice, dar primul care a ajuns la Tarzan, a 
fost doborât cu o singură lovitură de măciucă. Apoi 
Tarzan se repezi la toţi, izbind cu furie în dreapta şi 
stângă, cu o putere şi precizie, care au băgat groaza în 
atacatori. 

Cei care au rămas întregi s-au retras pentru un 
moment să se consulte la o mică distanţă de Tarzan, 
care, cu braţele încrucişate pe piept şi cu un zâmbet uşor 
pe faţă, se oprise privindu-i dispreţuitor. 

Peste câteva clipe însă, sălbaticii au înaintat din nou 
asupra lui, de data aceasta cu suliţele gata de atac. 

Ei se găseau între Tarzan şi pădure şi veneau într-o 
formaţie de semicerc, pe care o micşorau treptat cu 
înaintarea spre adversar. 

După toate aparențele, Tarzan nu avea prea multe 
şanse de izbândă în faţa acestui nou atac, mai ales când 
suliţele vor fi aruncate simultan asupra lui, dar dacă 
totuşi dorea să scape, nu era. Altă cale decât să treacă 
printre rândurile sălbaticilor, având în spate marea. 

Situaţia era într-adevăr foarte critică, dar îi veni o 
idee, care îl făcu să râdă. Sălbaticii se găseau la o mică 
distanţă de el şi înaintau încet, producând, conform 
obiceiului lor, un zgomot asurzitor cu strigătele lor 
puternice şi cu izbirea pământului cu picioarele goale, ca 
într-un dans fantastic de război. 

Tarzan scoase atunci un strigăt, apoi o serie de 
răcnete înfricoşătoare, la auzul cărora negrii se opriră în 
loc, uluiţi. Nici o fiinţă omenească nu ar fi putut scoate 
aceste sunete fioroase, erau siguri de asta şi totuşi 
văzuseră cu proprii lor ochi pe albul acela care a scos 
acele strigăte groaznice. 

Dar nu au mai stat pe gânduri şi au început din: nou 
dansul lor războinic şi înaintarea spre inamic. Dar o 
trosnitură ce se auzi dinspre pădure îi făcu să se 


47 


oprească şi întorcând capetele s-au uitat în acea direcţie 
de unde veniseră cu mai multe minute în urmă. 

Au văzut ceva care ar îngheţa sângele unor oameni 
cu mult mai curajoşi ca aceşti sălbatici. 

Din vegetaţia deasă şi încâlcită de la marginea 
pădurii, apăru o panteră enormă, cu ochii aprinşi, cu 
colții ameninţători, urmată de vreo douăzeci de maimuţoi 
păroşi şi puternici, care alergau spre ei, cu braţele lor 
lungi atingând pământul, rezemându-şi teribila lor 
greutate pe pumni. Animalele lui Tarzan au răspuns la 
chemare. Mai înainte ca sălbaticii să-şi vină în fire din 
uimirea lor, fioroasa hoardă s-a şi năpustit asupra lor 
dintr-o parte, iar Tarzan i-a atacat dinspre mare. 
Sălbaticii s-au apărat întrebuinţând cu îndemânare 
suliţele grele şi măciucile lor, doborând vreo două sau 
trei maimuțe. Dintre negrii însă au căzut cu mult mai 
mulţi. 

Colţii cruzi şi ghearele puternicei pantere rupeau şi 
sfâşiau carnea războinicilor. Akut singur răpuse pe mai 
mulţi dintre ei, iar Tarzan alerga de la unul la altul, 
încurajându-i şi ajutându-i, în timp ce el însuşi ucidea pe 
câţi putea, cu cuțitul său primitiv, dar lung şi ascuţit. 

In câteva clipe, negrii se împrăştiară, cu gândul să 
scape cu viaţă, dar din douăzeci de atacatori, numai unul 
reuşi să scape hoardei care îi doborâse. 

Acesta era Mugambi, şeful Wagambilor, din ţinutul 
Ugambi, însă în timp ce fugea spre desişul de ierburi 
înalte ale pădurii, a fost zărit de ochii ageri ai lui Tarzan. 

Lăsând ceata de animale să se sature cu carnea celor 
ucişi, carne de care el nu s-ar fi atins pentru nimic în 
lume, începu să îl urmărească pe supravieţuitorul luptei 
sângeroase de pe plajă. 

După ce trecu de colina joasă din apropiere, îl văzu 
din nou pe sălbatic, care alerga de rupea pământul, către 
o barcă mare, care fusese trasă sus pe nisip, astfel ca 


48 


apa să nu o ducă în timpul refluxului. 

Fără zgomot, ca o umbră, Tarzan a alergat după 
sălbaticul mort de frică. La vederea bărcii, mintea lui 
ageră deja concepuse un plan nou. 

Dacă aceşti oameni au venit pe insula aceasta de pe 
o altă insulă sau de pe continent, de ce să nu folosească 
şi el barca lor ca să meargă în ţara de unde veniseră ei? 

Fără îndoială că acest ţinut nelocuit avea legături cu 
continentul, dacă nu chiar cu Africa. 

O mână grea căzu pe umărul lui Mugambi, mai 
înainte ca acesta să fi prins de veste că este urmărit şi să 
se lupte cu cel care îl atacase. 

Se văzu trântit la pământ, fără să aibă ocazia să 
poată da măcar o singură lovitură de apărare. 

Tarzan îi vorbi în dialectul întrebuințat pe coasta de 
vest a Africii. 

- Cine eşti tu? Îl întrebă. 

- Mugambi, şef al Wagambilor, răspunse negrul de 
sub el. 

- Te voi lăsa în viaţă, îi făgădui Tarzan, dacă îmi 
promiţi că mă vei ajuta să plec de pe această insulă. 

- Te voi ajuta, acceptă Mugambi. Dar acum, după ce 
mi-ai omorât războinicii, nu ştiu dacă vom putea pleca, 
pentru că singur nu pot vâsli şi nu putem trece altfel apa. 

Tarzan se ridică, dând voie prizonierului său să se 
scoale în picioare. Individul avea un fizic bine 
proporţional. Era un Tarzan negru. 

- Să mergem! îl îndemnă Tarzan. 

Porniră, spre locul unde a avut loc lupta şi de unde se 
auzeau mârâituri fioroase. 

Mugambi se opri brusc în loc. 

- Ne vor ucide, zise acesta. 

- Nu cred, îl linişti Tarzan. Este ceata mea de 
vânători. 

Totuşi negrul, speriat de cele întâmplate, ezită să se 


49 


apropie de creaturile care se ospătau din carnea 
războinicilor săi. Tarzan însă l-a obligat să înainteze. 

Au ieşit în cele din urmă din junglă şi înaintau spre 
oribila scenă de pe plajă. La apariţia oamenilor, fiarele au 
ridicat capul, mâărâind ameninţător, dar Tarzan s-a dus 
spre ei, trăgându-l pe sălbatic cu el. 

Mugambi tremura ca varga. 

Aşa cum i-a obişnuit să se împace între ei, tot aşa au 
fost nevoiţi să îl accepte şi pe Mugambi. 

Dar Şita părea că nu înţelege de ce mai înainte 
fusese chemat să-i devoreze pe războinicii lui Mugambi, 
iar acum nu avea voie să facă acelaşi lucru. 

Având însă stomacul plin, se mulţumi să se 
învârtească în jurul negrului îngrozit, scoțând mârâituri 
amenințătoare, uitându-se la sălbatic cu ochi aprinşi şi 
siniştri. 

Mugambi, pe de altă parte, se ţinea aproape de 
Tarzan, care abia se abţinea să nu râdă de situaţia 
penibilă în care l-a adus pe şeful tribului. În cele din 
urmă, apucă fiara de gât şi o plezni peste bot, ori de câte 
ori mârâia la străin. 

La vederea acestei imagini, a unui om bătând cu 
mâinile goale pe una dintre cele mai fioroase şi 
sângeroase animale ale pădurii, ochii lui Mugambi erau 
să iasă din orbite. Până acum respectase numai puterea 
şi îndemânarea uriaşului alb, dar de acum încolo avu 
pentru el o adevărată venerație. 

Pantera s-a obişnuit repede cu străinul şi nu a mai 
mârâit, nici când devenea foarte flămândă. 

Ca să admitem că Mugambi era mulţumit cu noua sa 
viaţă şi că se simţea în largul lui, ar fi departe de adevăr. 
În fiecare moment se uita în toate părţile la membrii 
hoardei fioroase, să vadă dacă nu este ţinta vreunui 
atac. 

Odată, Tarzan stătea la pândă, împreună cu 


50 


Mugambi, Şita şi Akut, vânând un cerb. Acesta veni să 
bea apă, iar vânătorii, la un semn al conducătorului lor, 
s-au năpustit asupra animalului speriat. 

Negrul era convins că animalul a murit de spaimă 
înainte de a fi atins de atacatori. 

Mugambi făcu un mic foc şi îşi fripse o parte din 
vânat, însă Tarzan, Şita şi Akut au mâncat partea lor 
crudă, sfâşiind carnea cu dinţii lor ascuţiţi şi mârâind 
unul la celălalt, când se întâmpla ca unul să se apropie 
prea mult de porţia celuilalt. 

Nu era nimic de mirare că obiceiurile omului alb erau 
mai aproape de cele ale animalelor, decât de cele ale 
negrului sălbatic. 

Orice s-ar zice, însă cu toţii suntem sclavii 
deprinderilor noastre şi când nu este nevoie să ne servim 
de alte obiceiuri căpătate mai de curând, este foarte 
firesc să ne folosim cu mai mare uşurinţă de acele 
apucături care ni s-au întipărit în felul nostru de a ne 
comporta. 

Mugambi, în copilăria sa, mâncase numai carne friptă 
sau fiartă, pe când Tarzan nu gustase mâncare gătită de 
nici un fel până la maturitate şi abia în ultimii trei sau 
patru ani a mâncat carne gătită. Nu era numai obiceiul 
unei mari părţi din viaţă care îl făcea să mănânce came 
crudă, ci şi pentru că numai aşa îi savura într-adevăr 
gustul. 

Pentru el carnea gătită nu era decât o carne stricată, 
în comparaţie cu cea bogată, suculentă a vânatului cald 
încă. 

Faptul că putea mânca din carnea crudă, pe care el 
însuşi o îngropase cu o săptămână înainte şi că îi plăceau 
micile rozătoare sau dezgustătoarele insecte, ni se pare 
acum nouă, care am trăit întotdeauna în mijlocul 
oamenilor civilizaţi, ceva oribil, chiar revoltător. 

Dar dacă şi noi ne-am fi obişnuit din copilărie să ne 


51 


hrănim în acel mod, această hrană nu ni s-ar părea cu 
mult mai scârboasă ca multe alte delicatese de azi, la a 
căror vedere un canibal din Africa ar întoarce nasul, 
privind cu cel mai mare dezgust. 

De pildă, un trib din vecinătatea lacului Rudolf, nu ar 
mânca pentru nimic în lume carne de oaie sau de vită, 
pe câtă vreme, vecinii lor consideră acestea drept 
delicatese. 

Mai încolo se află un trib pentru care carnea de 
măgar este o mâncare aleasă. Acest obicei îi revoltă pe 
cei de dincolo de dealuri, care pentru nimic în lume nu ar 
mânca un măgar. 

Unii dintre noi susţinem că este foarte plăcut să 
mănânci melci, picioare de broască sau stridii, dar 
spunem că este dezgustător să mănânci râme şi 
gândaci. 

Dar de ce o stridie înghițită cu cap, coadă şi picioare, 
ca să spunem aşa, este mai puţin scârboasă decât 
carnea curată şi proaspătă a unui cerb ucis de curând? 

În săptămâna care a urmat, Tarzan s-a ocupat cu 
împletitul unei rogojini subţiri, pe care dorea să o 
folosească drept pânză la barca sălbaticilor, dar în 
acelaşi timp învăţa maimuţele să văslească. 

Izbutise totuşi să obişnuiască pe vreo câteva să se 
urce în barcă, pe când el şi Mugambi vâsleau spre 
interiorul micului golf, unde apa era liniştită. 

Tarzan s-a convins că ar fi avut nevoie de săptămâni 
întregi de muncă plină de răbdare pentru a-i învăţa pe 
antropoizi să mânuiască lopeţile. 

Era însă şi o excepţie printre ei: Akut. Chiar de la 
început, acesta s-a arătat interesat de noul sport, 
denotând prin aceasta o inteligenţă superioară celorlalți 
membrii ai tribului său. 

A înţeles de la început rostul lopeţilor, iar Tarzan 
observând acestea, a încercat în limba lui să îi explice, 


52 


cum s-ar putea ei folosi de barcă. 

Tarzan aflase de la Mugambi că distanţa dintre ei şi 
continent este mică. Negrul îi povesti că plecând cu 
războinicii săi, cu mica lor ambarcaţiune, au trecut 
dincolo de limita lor obişnuită. 

Apoi au fost prinşi de un curent puternic şi au fost 
împinşi mai departe în larg. 

După ce au vâslit o noapte întreagă, crezând că se 
îndreaptă spre casă, au zărit spre dimineaţă pământul 
acesta, despre care nici nu ştia că este insulă, până nua 
aflat de la Tarzan. 

Şeful Wagambilor nu prea avea încredere în 
eficacitatea pânzei construite de Tarzan, pentru că până 
atunci nu văzuse aşa ceva. 

Ţara lui se afla departe în susul râului Ugambi şi până 
acum, nici el şi nici unul din tribul lui nu fusese atât de 
departe pe ocean. 

Totuşi, Tarzan era convins că un vânt bun dinspre 
apus, îi va conduce spre continent. În orice caz, prefera 
să moară pe drum, decât să stea la nesfârşit pe acea 
insulă necunoscută, unde nu avea nici o speranţă să fie 
salvat. 

De îndată ce a început să bată un vânt prielnic, s-au 
îmbarcat pentru călătoria mult aşteptată, având cel mai 
bizar şi înfricoşător echipaj, care a fost vreodată văzut, 
sub comanda unui căpitan sălbatic. 

Nu numai că îl luaseră pe Mugambi şi pe Akut, dar 
luaseră şi pantera şi o duzină de maimute antropoide, 
din cele mai mari ale tribului lui Akut. 


CAPITOLUL VI 


Un echipaj ciudat 
53 


Barca, plină cu animale, înainta încet pe apa liniştită 
a mării. Tarzan, Mugambi şi Akut mânuiau lopeţile, 
pentru că vântul nu bătea, iar pânza nu le era încă de 
nici un folos. 

Şita, pantera, stătea culcată la proră, lângă picioarele 
stăpânului său. Tarzan a socotit că este mai bine să aibă 
felina uriaşă lângă el şi mai departe de ceilalţi. 

Acestui animal nu i-ar fi trebuit multă provocare ca să 
sară la gâtul cuiva, bineînţeles în afară de omul alb, pe 
care îl considera stăpân. 

La pupa era Mugambi şi în faţa sa Akut, iar între ei 
cele douăsprezece maimuțe, clipind speriate şi tot 
uitându-se înapoi cu dor spre uscat. 

Totul a decurs normal până când barca a trecut de 
stâncile care opreau vântul. Aici, pânza se umflă, 
împingând vasul cu viteză mare, viteză ce creştea în 
timp ce se îndepărtau de țărm. 

Odată cu primele oscilaţii de barcă, maimuţele s-au 
speriat şi au început să mormăie, să se vaiete şi să dea 
semne de nelinişte. 

Akut îi ţinu în frâu câteva momente, dar când un val 
mai mare izbi barca, odată cu înteţirea vântului, spaima 
maimuţelor a trecut toate limitele. 

Maimuţele sărind în picioare, au provocat o mişcare 
care era cât pe aici să le răstoarne barca. Tarzan şi Akut 
abia i-au potolit. 

În cele din urmă, marea s-a liniştit, iar maimuţele s- 
au mai obişnuit cu ciudatele oscilaţii ale micului vas în 
care se aflau, iar conducătorii lor nu au mai avut 
probleme cu ei. 

Călătoria a continuat fără nici un alt incident. Vântul a 
fost prielnic, pânza a rezistat, iar după zece ore de mers 
în continuu, au zărit umbrele înălțimilor de pe coasta de 
vest a Africii. 

Era prea întuneric să vadă dacă se aflau în apropierea 


54 


râului Ugambi, aşa că Tarzan a îndreptat vârful bărcii 
către cel mai apropiat punct de pe țărm, fiind hotărât să 
aştepte până în zori, pentru o orientare mai bună. 

Marea era în reflux. Ai ieşit cu toţii din barcă, în apa 
până la genunchi şi au tras vasul pe nisip, aproape o sută 
de metri. 

Toţi au ajuns cu bine pe țărm. 

În tot restul nopţii, maimuţele s-au îngrămădit una în 
alta să se încălzească, dar Mugambi făcu un foc mare, 
lucru necunoscut pentru ei, la care s-au încălzit şi s-au 
uscat cu toţii. 

Numai pantera şi Tarzan aveau alte intenţii, nici 
unuia nefiindu-i frică în noapte. Căutând ceva de 
mâncare, s-au cufundat în jungla întunecoasă, 
inaccesibilă. 

Mergeau unul lângă celălalt, când era loc pentru 
amândoi, sau când unul, când celălalt o lua înainte pe 
cărarea îngustă. Tarzan simţi primul mirosul de vânat, de 
bivol sălbatic, către care s-au furişat. 

L-au găsit dormind în mijlocul unui tufiş des, aproape 
de râu. 

S-au apropiat tiptil de animalul care se odihnea. Şita 
era în dreapta, Tarzan era în stângă, partea inimii. 
Vânaseră de câteva ori împreună, aşa că fiecare ştia ce 
are de făcut, înţelegându-se printr-un tors uşor, obişnuit 
felinelor. 

Ajunşi aproape de prada lor, s-au oprit un moment. La 
un semn al lui Tarzan, Şita sări asupra bivolului, 
înfigându-şi adânc dinţii în ceafa groasă. 

Animalul sări instantaneu în picioare, cu un muget de 
furie şi de durere, dar în acelaşi timp, Tarzan îi sări în 
stângă, izbindu-l neîncetat cu cuțitul. 

Bivolul o luă la fugă. Tarzan se şi apucase de coama 
lui şi nimic nu i-ar fi dezlipit de prada lor. 

Animalul s-a oprit din goana sa nebună după câteva 


55 


sute de metri, rostogolindu-se mort la pământ, cu inima 
străpunsă de cuțitul lui Tarzan, care împreună cu pantera 
şi-au început ospăţul. 

După ce au mâncat pe săturate, s-au culcat într-un 
tufiş, capul cu părul negru al omului rezemat de blana 
moale, galbenă, de pe şoldul animalului. 

S-au trezit în zori şi au mâncat din nou, apoi s-au 
întors pe plajă, ca să-i aducă şi pe ceilalţi, acolo unde se 
afla vânatul. 

Maimuţele s-au înfruptat şi ele, după care au vrut să 
mai doarmă, aşa că Tarzan a plecat împreună cu 
Mugambi, să caute râul Ugambi. Nu au mers decât 
câteva sute de metri şi s-au trezit în faţa unei ape 
curgătoare, pe care negrul a recunoscut-o ca fiind acelaşi 
râu, de pe care pornise împreună cu războinicii săi, în 
expediţia cu un sfârşit atât de tragic. 

Au luat-o amândoi pe firul apei către ocean, 
descoperind că acesta se vărsa în apa cea mare, cam la 
un kilometru de locul unde lăsaseră ei barca lor. 

Tarzan era peste măsură de încântat de cele 
descoperite, ştiind că în preajma apelor mari, se puteau 
găsi indigeni, de la care ar fi aflat câte ceva despre 
Rokoff şi copilaş. Era sigur că rusul va căuta să scape şi 
de acesta cât mai repede, după ce pecetluise într-un fel 
soarta lui Tarzan. 

Impinse împreună cu Mugambi barca spre apă, deşi 
acest lucru nu a fost uşor, din cauza valurilor mari care 
se rostogoleau neîncetat pe plajă. 

In cele din urmă au reuşit şi luând lopeţile, au pornit- 
o paralel cu coasta către gura râului Ugambi. 

Aici au întâmpinat mari greutăţi până să intre pe râu, 
deoarece curentul era foarte puternic, cu forţă mărită de 
reflux. 

S-au dat jos din barcă şi au transportat-o pe uscat 
până să depăşească locul de vărsare al râului în ocean. 


56 


Curând au ajuns în locul unde au lăsat ceata să doarmă 
după masa lor bogată. 

Se lăsase întunericul. Legând bine barca de un copac 
gros ce atârna deasupra apei, s-au afundat amândoi în 
pădure, unde după câteva minute întâlniră câteva dintre 
maimuţele lor culegând fructe în locul unde mai erau 
rămăşiţe ale bivolului. 

Pantera nu se vedea niciunde şi nici nu apăru în acea 
seară. Tarzan îşi închipui că a plecat să-şi caute semenii, 
dacă aceştia ar fi existat în acele locuri. 

A doua zi, devreme, au pornit-o cu toţii spre râu. 

Pe drum, au lansat strigăte de adunare, la care 
primeau răspunsuri din depărtări, printre care şi un urlet 
subţire şi prelung. După o jumătate de oră, apăru dintr- 
un tufiş, forma mlădioasă a panterei, tocmai când ceilalţi 
îşi ocupaseră locurile în barcă. 

Cu spatele încovoiat ca un motan enorm, fiara torcea 
mulţumită, frecându-şi coastele de genunchii lui Tarzan. 
La un semn al acestuia, sări cu uşurinţă în barcă, 
ocupându-şi locul pe care îl avusese la venire. 

După ce s-au aşezat cu toţii, au văzut că lipsesc două 
maimuțe ale lui Akut, dar cu toate strigătele de chemare 
din partea lui Tarzan şi Akut, nu au primit nici un răspuns 
şi au fost nevoiţi să plece fără ele. 

Din întâmplare, erau exact aceleaşi maimute care se 
speriaseră mai rău decât celelalte în călătoria lor peste 
apă, aşa că Tarzan socoti că nu s-au mai întors de frică 
să nu se suie în barcă din nou. 

Pe la amiază, s-au oprit să caute ceva de mâncare. 

În frunzişul des, îi spiona un negru sălbatic, care după 
câteva minute, dispăru în susul râului, mai înainte ca 
vreunul dintre cei din barcă să fi observat ceva 
neobişnuit. 

Surescitat de cele văzute, alergă iute ca un cerb pe 
firul apei, până ce a ajuns într-un sat de indigeni, la 


57 


câţiva kilometri de locul unde Tarzan şi ai lui se opriseră 
pentru mâncare. 

- Mai vine un om alb! strigă el, lui Kaviri, şeful 
tribului, care şedea în faţa colibei sale. Mai vine unul şi 
cu el o mulţime de războinici. Vin într-o luntre mare de 
război, la fel ca aceea a albului cu barbă neagră, care a 
plecat alaltăieri de aici. 

Kaviri sări în picioare. Nu au trecut multe zile de când 
gustase din „civilizaţia omului alb”. Inima îi era plină de 
amărăciune şi ură. 

Dădu ordin de adunare şi într-o clipă, tot satul răsună 
de tam-tamul tobelor, chemând războinicii din pădure şi 
pe cei de pe câmp. 

In câteva minute, se îmbarcară în şapte bărci de 
război, vopsiți pe faţă şi pe piept, înarmaţi cu sulițe lungi, 
ale căror vârfuri luceau în razele puternice ale soarelui. 

Bărcile alunecau fără zgomot în josul apei, manevrate 
cu dibăcie de războinicii ai căror muşchi se încordau sub 
pielea neagră ca abanosul. 

Nu se mai auzea nici tam-tamul, nici sunetul de 
chemare.  Kaviri dorea să atace prin surprindere, 
înlăturând orice pericol de a pierde luptători. 

Dorea să atace prin surprindere, cu cele şapte bărci, 
asupra singurei bărci a albului şi până ce armele de foc 
ale acestuia să poată ucide pe careva dintre ai lui, voia 
să îi învingă prin numărul lor cu mult mai mare de 
războinici. 

Barca în care se afla Kaviri mergea la o mică distanţă 
în faţa celorlalte, iar la un cot al râului, unde curentul era 
mai tare, se întâlni pe neaşteptate cu cei pe care urma 
să îi atace. 

Dar după o clipă, dându-şi seama de natura 
echipajului pe care o conducea albul, Kaviri ar fi dat 
toate mărgelele şi sârma, care era toată averea lui, 
numai să se fi găsit în siguranţă în satul lui îndepărtat. 


58 


Nici nu s-a apropiat prea mult de ei, când a văzut 
îngrozitoarele feţe ale maimuţelor lui Akut, care s-au 
ridicat din fundul bărcii, mârâind furios, întinzând 
deodată brațele lor păroase, smulgând suliţele 
amenințătoare ale războinicilor. 

Cu toată spaima lor de nedescris, ei nu au avut altă 
alternativă decât să se apere, mai ales că sosiseră şi 
celelalte bărci, pline cu războinici dornici să ia parte la 
luptă, crezând că inamicii sunt oameni albi, iar văslaşii 
sunt indigeni din alte triburi. 

Dar după ce au dat ocol bărcii lui Tarzan, văzură cu 
cine au de a face şi-au întors repede bărcile, vâslind în 
susul apei. 

Una singură nu reuşi să scape, pentru că era prea 
aproape de barca cetei lui Tarzan. Ei şi-au dat seama cu 
cine vor lupta, nu cu oameni, ci cu monştri. 

In momentul când barca lui Kaviri s-a lipit de cea a lui 
Mugambi, Tarzan mormăi ceva lui Akut, făcând şi un 
semn panterei să atace. 

Mai înainte ca sălbaticii să se poată îndepărta, 
pantera scoase un răget, care a îngheţat sângele 
atacatorilor şi sări asupra lor. 

Din celălalt capăt ataca şi Akut. 

Dintr-o parte  Şita producea o  învălmăşeală 
sângeroasă, sfâşiind cu ghearele şi colții săi ascuţiţi tot 
ce îi ieşea în cale, în timp ce, de partea cealaltă Akut îşi 
înfigea colții în gâtul negrilor, aruncându-i în apă, pe 
măsură ce înainta spre mijlocul bărcii. 

Kaviri, deşi sări în ajutorul oamenilor săi, trebuia să 
se apere şi pe sine de demonii care intraseră în barca lui, 
aşa că nu putea fi de nici un folos oamenilor săi. 

Un alb uriaş îi smulsese lancea de parcă ar fi luat o 
jucărie din mâna unui copil. Monştrii păroşi îi copleşeau 
pe războinicii, iar umăr la umăr cu aceşti monştri, văzu şi 
un negru, exact ca el. 


59 


Kaviri lupta cu curaj împotriva acestui echipaj ciudat, 
dar deşi ştia că vor fi învinşi, făcea toate eforturile să-şi 
vândă pielea cât mai scump, dar se vedea că toate 
eforturile lor sunt zadarnice împotriva forţei şi agilităţii 
fiinţei albe, care tocmai îl apucase de gât, îndoindu-l de 
spate spre fundul bărcii. 

Işi simţi capul ca într-un vârtej, începea să vadă 
lucrurile ca prin ceaţă. Simţi o mare durere în piept şi se 
opintea să răsufle sub greutatea care îl apăsa. Îşi pierdu 
apoi cunoştinţa. 

Când s-a trezit, descoperi, spre marea lui surpriză că 
nu este mort. Era însă legat strâns de fundul bărcii sale, 
iar o panteră enormă şedea alături de el, păzindu-l să nu 
se mişte. Se cutremură şi închise ochii din nou, 
aşteptând ca animalul feroce să sară asupra lui şi 
sfâşiindu-l, să pună capăt spaimei lui. 

Dar după un moment, văzând că nu este atacat, 
deschise din nou ochii. Dincolo de panteră, văzu pe omul 
alb care îl biruise. 

Acesta vâslea cu o lopată, iar în spatele lui era un 
războinic al lui Kaviri, făcând acelaşi lucru. Câteva 
maimute înfiorătoare era tolănite mai departe de el. 

Tarzan, văzând că şeful tribului de războinici îşi 
revine, începu să vorbească. 

- Războinicii tăi mi-au spus că eşti şeful unui trib 
numeros şi că te numeşti Kaviri. 

- Da, răspunse negrul. 

- De ce m-ai atacat? Eu veneam în pace. 

- A mai venit un alb, tot aşa „în pace”, acum vreo 
câteva săptămâni, răspunse Kaviri, iar după ce i-am dat 
lapte, bostan copt şi carne de miel, s-a năpustit asupra 
noastră cu arme de foc, omorându-mi mai mulţi 
războinici, luându-ne toate caprele şi câteva femei şi mai 
mulţi copii. 

- Eu nu sunt ca acel om alb, îl asigură Tarzan. Nu ţi-aş 


60 


fi făcut nici un rău, dacă nu mă atacai. Spune-mi însă: 
cum arăta acel om alb? Eu îl urmăresc pe unul dintre e; 
care mi-a făcut mult rău şi poate fi chiar cel care v-a 
atacat. 

- Era un om cu priviri răutăcioase, cu faţa acoperita 
de o barbă mare şi neagră şi era foarte crud, da, de o 
răutate nemaipomenită. ` 

- Nu avea cu el şi un copilaş? Intrebă Tarzan, 
aşteptând răspunsul cu inima la gură. 

- Nu Buana (stăpâne)! răspunse Kaviri. Copilul cel alb 
nu era cu acest om, ci cu ceilalți. 

- Cu ceilalți? Exclamă Tarzan, cu care ceilalți? 

- Cu aceia pe care albul cel rău îi urmărea el însuşi. 
Era un om alb, o femeie albă şi un copilaş. Aveau şase 
cărăuşi din tribul Mosula. Au luat-o în susul râului, cu 
vreo trei zile mai înainte de sosirea celui de-al doilea alb 
şi se părea că fug de el. 

Un alb, o femeie şi un copil! 

Tarzan era foarte încurcat. Copilul trebuie să fi fost 
micul său Jack. Dar femeia? Ea cine era? Dar al doilea 
alb? 

Era posibil ca unul dintre tovarăşii lui Rokoff să fi 
conspirat cu o femeie, care îl întovărăşise pe Rokoff şi să- 
i fi furat copilul? 

Dacă lucrurile stăteau aşa, desigur că aveau intenţia 
să se întoarcă în civilizaţie cu copilul şi să ceară 
recompensă sau chiar să-şi păstreze copilul pentru ei. 

Dar acum, când Rokoff a pornit pe urmele lor mai 
departe spre interior, nu încăpea nici o îndoială că îi va 
ajunge în curând. 

La fel de probabil puteau fi prinşi şi omorâţi de 
canibalii din partea locului. 

Tarzan era convins că Rokoff avusese intenţia să 
predea copilul unor astfel de sălbatici. 

Pe când vorbea cu Kaviri, bărcile înaintau spre satul 


61 


negrilor. Războinicii lui Kaviri vâsleau cu putere, 
aruncând priviri speriate şi pe furiş spre îngrozitorii lor 
pasageri. 

Dintre maimuţele lui Akut, numai trei au căzut în 
luptă, aşa că au mai rămas numai opt cu Akut, fără a mai 
socoti pantera, pe Tarzan şi Mugambi. 

Războinicii, bineînţeles nu au mai văzut niciodată în 
viaţa lor o adunătură atât de înspăimântătoare şi se 
aşteptau ca dintr-un moment în altul, fiarele să sară 
asupra lor şi să îi rupă în bucăţi. 

De fapt, Akut şi Mugambi făceau tot posibilul să ţină 
în frâu brutele sângeroase care mârâiau necontenit, 
agitate mai ales de frica negrilor. 

Au hotărât să facă un mic popas în satul lui Kaviri, ca 
să poată mânca hrana adusă de negri şi să se înţeleagă 
asupra tocmirii a vreo zece inşi care să vâslească mai 
departe barca lui Tarzan. 

Kaviri era bucuros să îndeplinească orice dorinţă a lui 
Tarzan, numai să grăbească plecarea fioroasei cete. 

Insă repede a observat că este mai uşor să promită 
ceva decât să dea, pentru că de îndată ce vorbi supuşilor 
săi, celor care au mai rămas în sat după sosirea hoardei 
lui Tarzan, se văzu singurul membru al tribului care a mai 
rămas în preajmă. Ceilalţi au fugit îngroziţi în pădure. 

Tarzan zâmbi fără voie. 

- Nu prea par bucuroşi să meargă cu noi, constată el. 
Dar să nu îţi faci probleme. Stai aici şi îi vei vedea 
numaidecât venind înapoi. 

Chemând lângă el pantera şi maimuţele, îi porunci lui 
Mugambi să rămână cu Kaviri, iar el dispăru în pădure cu 
teribila ceată. . 

Timp de o jumătate de oră nu s-a auzit nimic. In 
pădure domnea o linişte de mormânt, exceptând acele 
sunete obişnuite care accentuează şi mai mult teribila ei 
singurătate. 


62 


Deodată se auzi din depărtare un urlet fioros. 
Mugambi recunoscu strigătul de sfidare al lui Tarzan. 

Imediat, din mai multe părţi ale pădurii, au răsunat 
strigăte şi mârâituri, distingându-se clar răgetul fioros al 
unei pantere înfometate. 


CAPITOLUL VII 


Trădarea 


Cei doi sălbatici, Kaviri şi Mugambi, se priviră unul pe 
celălalt. Kaviri nu îşi putea ascunde frica. 

- Ce a fost asta? Intrebă el în şoaptă. 

- Este Buana Tarzan şi războinicii lui, îi explică 
Mugambi. Dar nu pot şti ce fac, în afară de faptul că ar 
putea să devoreze pe câţiva dintre supuşii tăi care au 
fugit de lângă tine. 

Kaviri se cutremură, aruncând o privire speriată către 
pădure. |n întreaga sa viaţă de sălbatic, nu a auzit 
asemenea sunete îngrozitoare, sau un zgomot atât de 
asurzitor. 

Aceste urlete care îngheţau sângele în vine, au ţinut 
vreo douăzeci de minute, apropiindu-se de aşezare. 

Kaviri sări ca ars şi a vrut să fugă, dar Mugambi l-a 
prins de o mână şi îl opri, aşa cum îi poruncise Tarzan. 

Peste câteva momente, o ceată mare de indigeni 
înspăimântați sosi în goană, alergând să se 
adăpostească în colibe. După ei veneau Tarzan, Şita şi 
fioroasa ceată de antropoizi. 

In cele din urmă, Tarzan cu vechiul său zâmbet, se 
opri în faţa lui Kaviri. 

- Supuşii tăi s-au înapoiat, îi zise. Cheamă-i acum şi 
alege-i pe cei care vor veni cum mine să vâslească. 

Cu voce slabă, tremurătoare, Kaviri îi chemă pe 


63 


supuşii lui şi aceştia, unul câte unul, cu ochi holbaţi, s-au 
alăturat şefului lor. 

Acesta a ales imediat doisprezece războinici, 
explicând că Buana Tarzan nu doreşte să le facă nici un 
rău, dar dacă nu îl ascultă şi refuză să meargă cu ei, 
desigur că va da drumul fiarelor să-i sfâşie. 

Neavând altă scăpare, războinicii s-au dus tăcuţi la 
locurile lor din barcă, iar şeful lor a răsuflat uşurat când a 
văzut hoarda înfiorătoare dispărând în susul apei. 

Bizarul echipaj de fiare şi oameni, şi-a continuat 
drumul trei zile, înaintând adânc în inima ținuturilor 
sălbatice care se întindeau de o parte şi de alta a râului 
Ugambi, locuri puţin sau deloc explorate de europeni. 

Dintre cei doisprezece vâslaşi, trei au dezertat în 
primele nopţi, dar pentru că mai multe maimuțe au 
învăţat să vâslească, Tarzan nu dădu atenţie fugii lor. 

De fapt, ar fi putut înainta cu mult mai repede pe 
uscat, dar pentru a ţine întreaga ceată unită, a preferat 
să meargă pe firul apei. 

De două ori pe zi se opreau să vâneze pentru hrană, 
iar noaptea rămâneau pe mal sau pe una dintre micile 
insule care se găseau în drum. 

Indigenii fugeau alarmaţi din faţa lor, aşa că oricât de 
adânc înaintau în ţinutul sălbatic, nu dădeau decât peste 
sate părăsite. 

Tarzan era dornic să discute cu cineva şi să afle dacă 
este pe drumul cel bun. 

In cele din urmă s-a hotărât să meargă singur pe 
uscat, lăsându-şi ceata să îl urmeze cu barca. li explică 
lui Mugambi ce avea de gând şi îi porunci lui Akut să 
asculte de negru. 

- Vă ajung din urmă în câteva zile, le spuse el. Acum 
mergeţi înainte şi aflaţi tot ce puteţi în legătură cu albul 
cel rău pe care îl caut eu. 

Zicând acestea, cobori din barcă, pierzându-se prin 


64 


pădurea cea deasă. 

Dădu peste câteva sate părăsite, ceea ce îi dovedea 
că vestea sosirii haitei fioroase venise înaintea lui. 

Totuşi spre seară, a ajuns la marginea unui sat, 
înconjurat cu întărituri puternice, în interiorul căruia se 
aflau cam două sute de indigeni. 

Femeile tocmai pregăteau cina, când Tarzan a ajuns 
şi s-a aşezat pe o creangă a unui copac puternic, ce 
atârna peste gardul de apărare. 

Nu ştia cum să intre în vorbă cu aceşti oameni, fără 
să îi sperie sau să îi facă să-l atace. 

Nu era deloc dispus să se lupte cu ei, având altceva 
mai bun de făcut. Născoci un plan care i s-a părut 
potrivit. 

Cum era ascuns privirilor celor de jos, începu să imite 
mârâitul fioros al panterei. 

Toţi sălbaticii şi-au îndreptat privirile către copacul de 
unde venea zgomotul acela fioros. 

S-a lăsat întunericul, iar ei nu puteau vedea nimic 
prin paravanul de frunze. Tarzan cobori apoi, fără a 
mişca o frunză şi alergă sprinten către poarta satului. 

Aici, a început să bată cu pumnul în grinzile porţii, 
strigând către indigeni, în limba lor, că le este prieten şi 
doreşte hrană şi adăpost pentru o noapte. 

El cunoştea foarte bine firea sălbaticilor. Mâărâitul 
panterei i-a înspăimântat, dar la fel s-au speriat şi de 
zgomotele care venea de la poartă. 

Nu a fost surprins că ei nu au răspuns la strigătul lui, 
pentru că indigenilor le este foarte frică de orice voce 
care se aude în puterea nopţii, atribuind-o unor demoni 
sau duhuri rele. 

Tarzan însă a continuat să strige. 

- Daţi-mi drumul înăuntru, prieteni! le zise. Sunt un 
om alb şi îl urmăresc pe un alt alb rău, care a trecut pe 
aici acum câteva zile. Îl urmăresc ca să îl pedepsesc 


65 


pentru păcate pe care le-a înfăptuit împotriva mea şi a 
voastră. 

Apoi, a continuat: 

- Dacă vă îndoiţi de prietenia mea, vă pot dovedi că 
sunt sincer, urcându-mă în copacul de lângă satul vostru 
şi să îl gonesc pe Şita, înainte de a vă ataca. Dacă nu îmi 
promiteţi că mă primiţi în sat şi nu mă trataţi ca pe un 
prieten, las pantera să vă mănânce. 

O tăcere totală domni câtăva vreme. Pe urmă se auzi 
vocea plăpândă a unui bătrân. 

- Dacă eşti într-adevăr un om alb şi ne eşti prieten, te 
vom lăsa înăuntru. Dar mai întâi goneşte fiara! 

- Foarte bine, răspunse Tarzan. Ascultaţi şi veţi auzi 
cum fuge fiorosul animal. 

Se întoarse imediat la copac, pe care se sui, dar de 
data asta cu mult zgomot, amestecând vocea sa cu 
mârâitul furios al panterei, convingându-i pe cei de jos că 
fiara mai era încă acolo. 

Ajungând chiar pe creanga de deasupra satului, 
începu să o scuture cu violenţă, strigând către presupusa 
panteră să fugă de acolo, că altminteri o va ucide. 

La mici intervale, urla întocmai aşa cum ar fi făcut un 
animal furios. 

Apoi alergă mai departe în pădure, izbind cu putere în 
trunchiurile copacilor, în vreme ce imita mârâitul 
panterei care se îndepărta de sat. 

Peste câteva minute s-a întors la porţile satului, 
strigând: 

- Am gonit pantera. Acum lăsaţi-mă înăuntru, aşa 
cum mi-aţi promis. 

După poartă, au început discuţii aprinse, care au 
durat câteva minute, dar tocmai când Tarzan începuse 
să îşi piardă răbdarea, porţile s-au deschis încet şi vreo 
cinci sau şase războinici bine înarmaţi, dar foarte 
înspăimântați şi-au scos capul afară, să vadă ce fel de 


66 


fiinţă aştepta să intre. 

Vederea unui uriaş alb, fără haine, nu i-a prea liniştit, 
dar după ce Tarzan i-a asigurat de bunele sale intenţii, 
vorbind calm şi împăciuitor, îl lăsară să intre. 

După ce s-au închis porţile, sălbaticii au mai prins 
ceva curaj, aşa că în timp ce Tarzan se îndrepta către 
coliba şefului, era înconjurat de o ceată de bărbaţi, femei 
şi copii, curioşi să îl vadă mai îndeaproape. 

De la şeful satului, a aflat că Rokoff trecuse pe acolo 
cu o săptămână înainte, mergând apoi în susul râului. 

| s-a spus că avea coarne în frunte şi că era însoţit de 
o mie de draci. Mai târziu, a mai spus că acel alb foarte 
rău stătuse la ei o lună întreagă. 

Tarzan nu a fost surprins de nepotrivirea unor detalii, 
fiind obişnuit cu mentalitatea sălbaticilor şi cu bizara lor 
imaginaţie. 

Aflase însă ce dorea cel mai mult. Era pe drumul cel 
bun, drum care îl conducea spre interiorul continentului. 
Rokoff nu putea să îi mai scape. 

După câteva ore de discuţii şi cercetări amănunțite, a 
aflat şi despre o ceata formată din trei albi: un bărbat, o 
femeie şi un copilaş, împreună cu nişte sălbatici din tribul 
Mosula, care au trecut pe acolo înaintea rusului. 

Tarzan îi spuse şefului de trib că după el, vin într-o 
barcă, războinicii lui, care probabil ajung peste două zile. 
Dacă el nu mai este în sat, să îi primească bine, fără să 
le fie frică de animale, deoarece Mugambi va avea grijă 
ca nimeni să nu fie atacat, dacă oaspeţii sunt bine 
primiţi. 

- lar acum mă duc să mă culc, încheie Tarzan, să 
dorm sub copacul acesta. Să nu lăsaţi pe nimeni să îmi 
tulbure somnul. 

Şeful îi oferi o colibă în care să se odihnească, dar 
Tarzan cunoştea foarte bine mizeria din casele lor, aşa că 
a preferat să doarmă afară, la aer curat. 


67 


În afară de asta, avea unele planuri, care puteau fi 
realizate numai dacă rămânea afară, sub un copac. 

Răspunse deci şefului de trib că doreşte să rămână să 
doarmă afară, pentru a fi pregătit să gonească fiarele 
sălbatice, care s-ar apropia. 

Şeful îl lăsă bucuros afară. 

Tarzan a observat că întotdeauna îi fusese de mare 
folos ideea de a face asupra indigenilor impresia că este 
înzestrat cu forţe mai mult sau mai puţin supranaturale. 

Ar fi putut să intre în acel sat cu multă uşurinţă, fără 
să mai treacă pe la poartă, sau să plece în pădure să 
doarmă liniştit, dar plecarea lui atât de facilă, ar fi făcut 
o impresie neclară asupra minţilor sătenilor, cu 
consecinţe incalculabile. 

Deci, după ce întreg satul s-a dus la culcare, Tarzan 
se sculă şi sărind pe crengile copacului cel gros, dispăru 
fără zgomot în întunericul misterios al junglei. 

Fără să se mai oprească pentru odihnă, merse toată 
noaptea, preferind vârful copacilor, pe unde luna îşi 
revărsa lumina. Era deprins cu toate greutăţile unei 
deplasări nocturne încă de când era copil mic şi putea 
cutreiera pădurea chiar dacă jos pe pământ era întuneric 
beznă. 

Nimeni dintre noi nu ar merge pe străzile principale 
ale unui mare oraş, nici măcar cu a zecea parte din 
siguranţa şi viteza cu care Tarzan străbătea labirintul 
junglei africane. 

Se opri în zori să mănânce. Apoi dormi câteva ore, 
după care porni din nou la drum, în urmărirea celor pe 
care dorea să îi întâlnească. 

De două ori, s-a întâlnit cu indigeni şi a trebuit să 
depună eforturi supraomeneşti pentru a-i apropia de el şi 
să le potolească teama. A trebuit să acţioneze aşa, 
pentru a obţine informaţii de la ei dacă se află pe drumul 
cel bun, adică pe urmele rusului. 


68 


După încă două zile de mers în susul râului Ugambi, 
ajunse la un sat mai populat. 

Şeful de trib, un individ urâcios, cu dinţii piliţi, care 
întotdeauna înseamnă canibalism, îl primi destul de 
prietenos. 

Tarzan fiind foarte obosit, avea intenţia să se 
odihnească opt sau zece ore pentru reîmprospătarea 
forţelor, de care avea atâta nevoie când îl va întâlni pe 
Rokoff. 

A aflat de la şeful tribului că albul cu barbă plecase 
din sat în dimineaţa precedentă. i 

- Nu este departe Buana, îl asigură negrul. In scurt 
timp, poţi să îl ajungi. 

Dar despre ceilalţi albi, cei cu copilul, spuse că nu i-a 
văzut, dar nici de la alţii nu a auzit nimic. 

Pe Tarzan îl indispunea atitudinea negrului, care 
părea, deşi destul de prietenos, să manifeste oarecare 
dispreţ faţă de acest alb, pe jumătate gol, care venise 
neînsoţit de nimeni şi nu le dăduse nici un dar. 

Având însă nevoie de odihnă, dar şi de hrană, care se 
putea procura mai uşor din sat decât din pădure şi cum 
nu ştia ce este frica de om, sau de fiară, Tarzan se făcu 
ghem la umbra unui copac şi adormi adânc. 

Nu s-a îndepărtat bine de şef, că acesta a şi chemat 
doi războinici, cărora le dădu nişte ordine în şoaptă. 
După câteva momente, două umbre se furişau afară din 
sat, mergând pe cărarea de pe malul râului, în susul 
apei, către răsărit. 

În sat, şeful menţinu o linişte perfectă. Nu a permis 
nimănui să se apropie de albul care dormea. Nu au avut 
voie nici să cânte, nici să vorbească tare, dându-şi 
osteneala ca musafirul să nu fie deranjat. 

După vreo trei ore, câteva bărci au apărut în tăcere, 
având sălbatici la vâsle. 

Pe mal, îi aştepta şeful de trib, cu sulița ridicată 


69 


orizontal, semn recunoscut de cei din barcă. 

Şi într-adevăr acesta era chiar semnalul prin care 
confirma că străinul mai doarme încă. 

La prora uneia dintre bărci se aflau cei doi războinici, 
pe care şeful îi trimisese cu câteva ore mai înainte şi 
care, desigur, primiseră ordin să aducă aceste bărci 
înapoi, iar semnalul fusese convenit mai demult. 

In câteva clipe, bărcile au fost trase la mal. 
Războinicii indigeni au sărit pe pământ şi împreună cu ei 
au coborât vreo şase oameni albi. Erau posomoriţi şi 
încruntaţi, dar omul cu barba neagră, care îi comanda, 
era şi mai supărat, iar pe figura lui se putea citi răutatea 
întruchipată. 

- Unde este albul despre care oamenii tăi îmi spun că 
este la voi? întrebă el pe şeful de trib. 

- Poftiţi pe aici Buana! răspunse negrul. Am dat ordin 
ca să fie linişte deplină, ca să nu se scoale până veniţi. 

Apoi a continuat: 

- Nu sunt sigur că este acela care caută să îţi facă 
rău, dar mi-a pus o mulţime de întrebări despre sosirea şi 
plecarea voastră şi în afară de asta se aseamănă foarte 
mult cu descrierea ce mi s-a făcut. Cred că este unul şi 
acelaşi cu cel pe care l-ai debarcat pe insulă. Dacă nu mi 
l-ai fi descris, poate nu l-aş fi recunoscut şi ar fi putut 
ajunge uşor la voi şi să vă ucidă. 

După o ezitare mai zise: 

- Insă dacă îţi este prieten şi nu duşman, tot nu cred 
că am făcut rău chemându-te aici, Buana. Dacă este însă 
duşmanul vostru, vreau să-mi dai ca răsplată, o puşcă şi 
muniții. 

- Ai făcut totul foarte bine, îi zise albul. Vei primi tot 
ce ai cerut în orice situaţie, fie că îmi este prieten, fie că 
îmi este duşman. Pun însă o condiţie: să fii mereu de 
partea mea. 

- Voi fi, Buana, promise şeful. Acum te rog vino cu 


70 


mine, să vezi albul care mai doarme încă. 

Zicând toate acestea, o porni înainte, conducându-i 
pe toţi până lângă locul unde se culcase Tarzan. 

În spatele celor doi, mai veneau şi ceilalţi albi, urmaţi 
de vreo douăzeci de războinici, dar degetul ridicat al 
şefului îi făcea să păstreze o linişte desăvârşită. 

Un zâmbet sinistru flutură pe buzele bărbosului, la 
vederea lui Tarzan. 

Şeful se uita întrebător la alb. Acesta dădu din cap, 
arătând că bănuielile şefului fuseseră întemeiate. Apoi, 
întorcându-se către cei din spate, le făcu semn să îl 
imobilizeze şi să îl lege pe Tarzan. 

Vreo douăsprezece brute au sărit imediat şi într-o 
clipă, Tarzan, surprins încă într-un somn adânc, a fost 
legat zdravăn, mai înainte de a putea face cea mai mică 
tentativă de a scăpa. Totul s-a petrecut într-o clipă. 

După aceea, îl trântiră la pământ, întins pe spate. 
Când Tarzan îşi întoarse privirea către duşmanii săi, văzu 
figura răutăcioasă lui Nicolai Rokoff. 

Buza de sus a rusului se zbârci într-un râs hidos. 

- Porcule! strigă el. Nu ţi-a intrat încă în cap să nu te 
ţii după Nicolai Rokoff? 

Apoi, izbindu-l pe Tarzan în obraz, mai zise: 

- Asta este doar de bun venit! 

Pe urmă continuă: 

- La noapte, înainte ca prietenii mei să te mănânce, 
îţi voi povesti de copilul şi soţia ta şi despre planurile 
mele în legătură cu ei. 


CAPITOLUL VIII 


Dansul morţii 


Prin întunericul de nepătruns al unei nopţi în junglă, 
71 


se strecura acum, fără nici un zgomot, făcându-şi drum 
prin vegetaţia deasă, un corp mlădios, care înainta pe 
nesimţite, călcând pe labe moi. 

Numai două puncte fosforescente, ca o flacără 
galbenă verzuie, străluceau uneori, reflectând lumina 
lunii ecuatoriale, se furişau prin frunzişul deranjat doar 
de vântul uşor al nopţii. 

Uneori, fiara se oprea cu nasul în vânt, privind în jur 
cu atenţie. Alteori sărea pe crengile unui copac, 
întrerupându-şi drumul spre est. 

Cu nările sale sensibile pătrundea mirosul abia 
perceptibil a zeci de animale patrupede pe care nu le 
vedea, dar ideea unei prăzi uşoare şi suculente îi făceau 
să-i curgă balele de poftă. 

Totuşi, îşi continua drumul fără oprire, neluând în 
seamă poftele sale răscolite, care ar fi trimis imediat 
fiorosul animal la gâtul moale al victimei. 

Toată noaptea îşi urmă drumul fără oprire, mâncând 
o singură dată vânatul prins în grabă, sfâşiat în bucăţi. 
Devora prada, mârâind furios de parcă era mort de 
foame. 

Pe înserat a ajuns lângă un gard înalt, care înconjura 
un sat mare de indigeni. Ca o umbră a morţii tăcute şi 
fulgerătoare, dădu ocol satului, cu nasul în pământ şi se 
opri în locul unde gardul se întindea lângă nişte copaci 
groşi. 

Mirosi aici îndelung, apoi aplecându-şi capul într-o 
parte, ascultă cu urechile ciulite. 

Ceea ce auzi nu era un sunet care putea fi distins de 
urechea umană, dar datorită simţurilor sale ascuţite, se 
părea că primeşte o veste îndepărtată, în creierul său de 
carnivor. 

O stranie transformare se petrecu în masa puternică 
de oase şi muşchi, nemişcată ca o statuie până în acea 
clipă. 


72 


Ca şi cum ar fi fost montat pe nişte arcuri, bare au 
fost destinse brusc, sări peste gard şi se ascunse în 
spatele unei colibe. 

Ceva mai departe, în mijlocul satului, femeile 
aprindeau focurile, adunându-şi oalele umplute cu apă 
din râu, pregătindu-se pentru ospăţul ce urmă, după ce 
se va fi întunecat bine. 

Imprejurul unui stâlp puternic, în centrul satului, 
câţiva indigeni canibali, cu trupurile vopsite în alb, 
albastru şi galben, stăteau la discuţii. 

In jurul ochilor şi al buzelor, pe piept şi pe abdomen, 
îşi desenaseră cercuri mari, concentrice, de diferite 
culori, iar din părul lor, lipite cu lut, ieşeau pene viu 
colorate sau bucăţi lungi şi drepte de sârmă. 

Satul se pregătea de festin, iar într-una dintre colibe, 
mai departe de această scenă, zăcea victima poftelor lor 
canibalice, în aşteptarea sfârşitului. 

Dar ce sfârşit! Tarzan şi-a încordat muşchii, trăgând 
de funia cu care fusese legat, dar nodurile proaspăt 
întărite la insistenţele rusului, nu au putut fi rupte nici 
chiar de forţa sa uriaşă. 

Moartea! 

De multe ori privise Tarzan moartea în faţă şi 
zâmbise. Va zâmbi şi acum când va simţi că i se va da 
lovitura de graţie. 

Dar nu de propria sa fiinţă era acum îngrijorat, ci de 
cei absenţi, de fiinţele dragi lui, care vor suferi cu mult 
mai mult pierzându-l. 

Jane nu va avea cum să afle felul în care a murit soţul 
ei. Mulţumea carului pentru asta, la fel cum mulțumea 
pentru faptul că ea se găseşte în siguranţă într-un oraş 
mare. 

Da, ea era în siguranţă, cu prieteni buni şi iubitori, 
care se vor strădui să îi aline suferinţele. 

Aşa credea el, cel puţin. 


73 


Dar copilul său! 

Tarzan se zvârcoli de durere, gândindu-se la el. Fiul 
lui! Şi acum el, fostul rege al antropoizilor, el regele 
pădurii, singurul capabil pe această lume să îl găsească 
şi să îl salveze pe micul Jack de planurile îngrozitoare ale 
lui Rokoff, fusese el însuşi prins în cursă, ca un animal 
inconştient. 

Va muri deci peste câteva ore şi odată cu el va 
dispare şi ultima şansă de scăpare a copilului. 

Între timp, Rokoff îl vizitase de câteva ori, să îl insulte 
sau să îl lovească, dar nu smulse nici un cuvânt 
dispreţuitor sau vreun geamăt de durere, de pe buzele 
uriaşului său prizonier. 

Acum îl lăsă în pace, rezervându-i, pentru ultima 
oară, o tortură morală, de o răutate rafinată, bucurându- 
se încă de acum de chinurile sufleteşti ale victimei sale. 

Lovitura lui va veni înainte ca indigenii să fi dat 
ultima lovitură de suliță, care îl va face insensibil la alte 
chinuri. 

Avea de gând să îi destăinuiască adevăratele 
împrejurări în care se afla Jane, pe care Tarzan o credea 
în siguranţă la Londra. 

În sat s-a lăsat întunericul. 

Tarzan auzea pregătirile care se făceau pentru 
uciderea lui şi a ospăţului care va urma. 

Vedea în imaginaţia sa, dansul morţii. Il ştia de mult, 
pentru că a asistat de multe ori la aşa ceva. Acum însă, 
el era cel legat la stâlpul osândiţilor. 

Nu îi era frică nici de tortură şi nici de moartea lentă 
datorată războinicilor care îi vor da ocol şi îi vor tăia 
bucăţi din trup, dar cu atâta îndemânare, încât îl vor 
mutila, fără să îl ucidă. 

Era obişnuit cu moartea, cu vederea sângelui, dar 
dorinţa lui de a trăi era foarte puternică, atâta timp cât 
mai exista în el o ultimă scânteie de viaţă. Era hotărât să 


74 


nu piardă nici o speranţă şi să nu renunţe la dorinţa de a 
scăpa. 

Numai de ar slăbi ei paza puţin, o clipă doar, căci 
mintea lui ageră, cu ajutorul muşchilor săi puternici, ar 
găsi un mijloc de scăpare; scăpare şi răzbunare. 

Pe când era copleşit de aceste gânduri; cântărind 
toate posibilităţile de a scăpa, simţi un miros slab, dar 
foarte cunoscut. 

Deodată, toate simţurile lui i s-au ascuţit, iar auzul 
său fin a putut distinge prezenţa tăcută a unei fiinţe care 
se găsea chiar în spatele gardului care înconjura coliba 
unde era el legat şi trântit pe pământ. 

Buzele s-au mişcat, dar cu toate că nu a scos nici un 
sunet, care putea fi perceput de urechea omenească, a 
fost sigur auzit şi înţeles de cineva din spatele peretelui. 

Nările sale fine i-au dat de veste la fel cum vedem noi 
ziua cu ochii, că a sosit un vechi şi mult aşteptat prieten. 

Peste câteva clipe auzi zgomotul surd al săriturii unui 
animal sălbatic cu blană şi labe moi, salt făcut peste 
zidul exterior, din spatele colibei. 

Simţi imediat cum se rupe peretele din spatele său, 
iar pe gaură apăru o fiară enormă, care îşi apropia botul 
rece de pielea gâtului lui. 

Era Şita, pantera. 

Mirosi în jurul omului, scâncind uşor. Era totuşi o 
limită în schimbul de idei ce putea exista între aceste 
două fiinţe, aşa că Tarzan nu putea şti cu siguranţă, dacă 
pantera înţelege tot ce dorea el să îi comunice. Faptul că 
omul era legat şi fără ajutor era evident că pantera 
înţelesese, dar faptul că stăpânul ei era în primejdie nu 
era clar că îl poate simţi. 

Ce îndemnase fiara să vină la el? Venirea felinei îi 
dădu speranţe. Mai rămânea să vadă modul în care 
putea să îi dea ajutor. Cum să facă acest animal să 
înţeleagă că legăturile trebuie rupte. 


75 


Fiara, în loc să îl ajute, începu să îi lingă braţele şi 
picioarele. 

Dar iată că venea cineva spre colibă. Pantera scoase 
un mârâit surd şi s-a furişat în colţul opus. Vizitatorul nu 
auzise nimic suspect, căci în uşa colibei apăru un 
războinic negru, înalt şi gol, care apropiindu-se de Tarzan 
îl împunse în şold cu lancea. 

De pe buzele victimei se auzi un sunet foarte ciudat, 
la care pantera sări din întunericul ce domnea în fundul 
colibei, drept în pieptul sălbaticului. 

Amândoi se rostogoliră la pământ, fiara înfigându-şi 
colții în carnea canibalului, iar colții săi puternici 
apucaseră gâtul. 

Negrul scoase un țipăt cumplit de durere şi spaimă, 
care s-a amestecat cu urletul de sfidare al panterei. Apoi 
a urmat o tăcere întreruptă doar de sfâşiatul cărnii şi de 
rosul oaselor. 

Zgomotul din colibă produse o adâncă nelinişte în sat. 
lar după câteva momente se auziră vocile unor oameni 
care se consultau: voci stridente ale celor cuprinşi de 
spaimă şi tonuri joase, autoritare ale şefului. 

Tarzan şi pantera au auzit paşii mai multor persoane 
care se apropiau şi spre marea surpriză a lui Tarzan, fiara 
se ridică de pe cadavrul canibalului, ieşind domol pe 
spărtura pe care intrase. 

Dispăru în întuneric. 

Tarzan auzi cum sare uşor peste gard. Nu prea avea 
speranţe să se mai întoarcă, pentru că dacă ar fi vrut să 
îl apere ar fi rămas lângă el. 

Cunoştea deasemenea mecanismul de înţelegere al 
puternicelor carnivore din junglă: uneori au un curaj de 
neînchipuit, chiar în faţa morţii, alteori sunt de o 
timiditate excesivă. 

Desigur că vreun accent al fricii negrilor, a ajuns 
vibrând până la urechea sa, lovind o coardă sensibilă din 


76 


sistemul nervos, alungând-o în pădure, cu coada între 
picioare. 

Tarzan dădu din umeri. Ei, ce folos? Tot aşteptase să 
moară, iar pantera nu ar putea face mai mult pentru el 
decât să sfâşie încă vreo doi sau trei duşmani, până ce 
un glonţ de carabină ar fi ucis animalul. 

Însă dacă pantera l-ar fi ajutat să se dezlege...! 

Situaţia ar fi fost alta. Dar un asemenea ajutor 
depăşeşte limitele ei de înţelegere, iar acum că este 
plecată, Tarzan trebuia să renunţe definitiv la orice 
speranţă. 

Indigenii au ajuns la uşa colibei, uitându-se cu teamă 
în interiorul întunecos. În fruntea lor se aflau doi inşi, 
fiecare cu o torţă aprinsă în mâna stângă, iar cea 
dreaptă, câte o suliță grea, gata de atac. 

De frică, îşi proptiseră picioarele în pământ, fiind 
rezemaţi de la spate de cei care îi împingeau înainte. 

Ţipetele victimei, amestecate cu mâărâiturile fiarei, au 
avut o influenţă puternică asupra simţurilor sălbaticilor, 
iar teribila linişte din colibă părea acum cu mult mai 
înfricoşătoare decât strigătele de care se 
înspăimântaseră cu câteva minute mai înainte. 

În cele din urmă, unul dintre cei doi cu torţe, a fost 
împins către colibă şi a crezut că a găsit mijlocul prin 
care putea afla natura exactă a pericolului care îi 
ameninţa din interior. 

În acest scop, cu o mişcare rapidă, a aruncat torţa 
aprinsă în centrul colibei. Tot interiorul a fost deodată 
luminat, dar numai pentru o clipă, deoarece flacăra s-a 
stins odată cu atingerea pământului. 

Nu au văzut decât figura prizonierului lor, acesta fiind 
la fel de strâns legat, aşa cum îl lăsaseră, iar în mijlocul 
încăperii, o altă formă, a unui negru, la fel nemişcată, dar 
al cărui gât şi piept erau sfâşiate şi mutilate îngrozitor. 

Priveliştea care se prezenta sălbaticilor care erau mai 


77 


în faţă, a insuflat în mintea lor superstiţioasă o groază cu 
mult mai mare decât însăşi prezenţa panterei. 

Rezultatul unui atac dintre cele mai feroce asupra 
tovarăşului lor era o imagine greu de suportat. 

Neobservând însă şi cauza, mintea lor înfricoşată 
avea acum întreaga libertate să atribuie aceste fapte 
unor forţe supranaturale. La acest gând, au rupt-o la 
fugă, iar din cauza spaimei celor din faţă, cei din, spate 
au fost sălbatic călcaţi în picioare. 

Timp de mai bine de o oră, Tarzan nu auzi altceva 
decât murmurul unor voci speriate şi tocmai dintr-un 
capăt îndepărtat al satului. 

Era clar că războinicii se îmbărbătau unul pe celălalt, 
însă veneau până la o oarecare distanţă de colibă, dar nu 
mai îndrăzneau să se aventureze înăuntru. 

Răsunau strigăte sălbatice de îmbărbătare, aşa cum 
obişnuiesc indigenii când îşi fac curaj în luptă. 

În cele din urmă, doi albi, înarmaţi cu carabine, au 
intrat în colibă, fiecare cu câte o torţă aprinsă în mină. 

Tarzan nu l-a văzut pe Rokoff printre aceştia, dar asta 
nu l-a surprins. 

Ar fi pus pariu pe orice că nimic în lume nu l-ar fi 
putut convinge pe acest mişel să vină şi să înfrunte 
primejdia din colibă. 

Văzând că albii nu au fost atacați, indigenii s-au 
îngrămădit şi ei la uşă, privind cu groază la cadavrul 
mutilat. 

Albii au încercat zadarnic să scoată vreo lămurire de 
la Tarzan, însă acesta clătina negativ la toate întrebările 
lor, deşi avea pe buze un zâmbet al celui care ştie ceva, 
dar nu vrea să spună. 

În cele din urmă sosi şi Rokoff. 

Se făcu alb ca varul la vederea negrului mutilat, a 
cărui figură schimonosită de durerile cumplite ale morţii, 
părea că rânjeşte la el, de jos, de pe pământ. 


78 


- Hai, la lucru! îl îndemnă el pe şeful de trib. La 
muncă acum, să isprăvim cu acest demon, care nu mai 
are puterea de a repeta astfel de lucruri îngrozitoare şi 
împotriva altora. 

Şeful a dat poruncă unor războinici ca Tarzan să fie 
ridicat şi dus la stâlpul de tortură. Au trecut însă multe 
minute până a putut îndupleca pe câţiva dintre canibali 
să se apropie de prizonier. 

În sfârşit, patru războinici tineri l-au tras cu 
brutalitate afară, iar ceilalţi văzându-l singur şi legat, nu 
s-au mai speriat de el. 

Vreo douăzeci de canibali l-au împins şi l-au lovit în 
timp ce treceau prin sat, apoi l-au legat strâns de stâlpul 
care era în centrul nenumăratelor focuri aprinse pentru 
apa din oalele de pământ. 

După ce a fost legat bine, fără nici o posibilitate de a 
scăpa, Rokoff a prins curaj, văzând că nu mai este nici o 
primejdie pentru el. 

Apucând sulița din mâna unui negru, se apropie de 
Tarzan şi a fost primul care a lovit victima neputincioasă 
sub coaste. 

O dâră subţire de sânge a început să curgă din rana 
de pe pielea netedă şi albă a uriaşului, dar nici un 
murmur de durere nu ieşi de pe buzele lui. 

Zâmbetul de dispreţ de pe figura sa l-a scos din 
răbdări pe rus, care trase o serie de înjurături şi sări 
asupra omului legat, care nu se putea apăra, lovindu-l cu 
pumnii peste faţă, izbindu-l fără milă cu cizmele peste 
picioare. 

Pe urmă, a ridicat sulița cea grea, gata să îi 
străpungă pieptul, însă Tarzan continua să zâmbească, 
cu aceeaşi expresie dispreţuitoare. 

Însă mai înainte ca Rokoff să folosească această armă 
şi să-şi răpună duşmanul, şeful de trib sări asupra lui, 
trăgându-l la o parte. 


79 


- Opreşte-te albule! strigă el. Dacă ne privezi de 
acest prizonier şi de dansul morţii, află că tu însuţi îi vei 
lua locul. 

Amenințarea a avut efectul dorit şi rusul se feri să îl 
mai atace pe prizonier, cu toate că îi arunca diverse 
insulte, de la distanţă. 

Printre altele, îi spunea că îi va mânca inima. 

Exageră grozăviile pe care le va îndura fiul lui Tarzan, 
adăugind că răzbunarea lui se va răsfrânge şi asupra 
soţie lui, Jane Clayton. 

- Tu crezi că soţia ta se află acum la Londra? Mare 
tâmpit eşti! In acest moment, ea se află în mâinile unui 
individ de cea mai joasă speţă, departe de siguranţa pe 
care ţi-o oferă un oraş şi de protecţia prietenilor voştri. 
Nu doream să îţi comunic toate acestea decât atunci 
când m-aş fi întors pe insula pe care te-am debarcat. 

Apoi a continuat: 

- Acum însă, pentru că vei muri de cea mai oribilă 
moarte la care se poate aştepta un alb, vreau ca ştirea 
despre soarta soţiei tale să îţi intensifice suferinţa până 
la ultima lovitură de suliță, care te va scăpa de această 
lume. 

Dansul morţii începuse, iar strigătele războinicilor l-au 
împiedicat pe Rokoff să continue cu amenințările. 

Sălbaticii, pe ale căror trupuri vopsite juca lumina 
flăcărilor, săreau în ritm susţinut în jurul victimei. 

Tarzan îşi aminti de o scenă identică, atunci când îl 
scăpase pe Artigny de o soartă asemănătoare, în ultimul 
moment când trebuia dată lovitura de graţie. 

Dar pe el cine să îl scape? Nu exista nimeni pe 
această lume, care să fi fost în stare să îl salveze de la 
tortură şi de la moarte. 

Nu îl îngrozea gândul că aceste fiinţe îl vor mânca, 
după ce vor fi terminat dansul. Suferințele lui nu erau 
mai mari la acest gând, aşa cum ar fi fost la alţi oameni, 


80 


deoarece toată viaţa văzuse fiare din pădure devorând 
carnea animalelor ucise. 

Nu se luptase chiar el pentru o bucată dezgustătoare 
din braţul unei maimuțe antropoide, când cu ocazia unor 
lupte între maimuțe, l-a ucis pe Tub, câştigându-şi 
respectul din partea tribului lui Ciuk? 

Canibalii dansau în jurul lui, micşorând cercul, care se 
strângea în jurul lui. Suliţele care zburau în jurul lui, 
începeau să îşi găsească ţinta. 

Primea lovituri din ce în ce mai dureroase. 

De acum, sfârşitul nu era departe. Tarzan dorea ca 
lovitura de graţie să vină cât mai repede şi să pună capăt 
tuturor suferințelor. 

Dar tocmai în aceste momente se auzi din desiş un 
urlet prelung şi subţire. 

Dansatorii s-au oprit o clipă, iar în aceste momente 
de tăcere, de pe buzele victimei ieşi un strigăt şi mai 
pătrunzător, mai înspăimântător decât acela pe care 
fiara din pădure îl scosese. 

Sălbaticii s-au oprit în loc şi nu au îndrăznit să 
continue dansul lor, timp de mai multe minute. La 
stăruinţele lui Rokoff şi la încurajarea şefului de trib, au 
început din nou salturile dansului, pentru a pune capăt 
vieţii victimei lor. 

Dar înainte ca orice suliță să îşi atingă ţinta, o siluetă 
cărămizie, plină de ură şi ferocitate, se desprinse ca 
fulgerul din întunericul colibei unde fusese închis Tarzan 
şi apăru mârâind furios, aşezându-se lângă stăpân. 

Era o enormă panteră înfometată. 

O clipă, albi şi canibali au rămas încremeniţi de 
groază, cu ochii aţintiţi asupra colţilor groaznicei feline. 

Numai Tarzan a putut vedea ce mai venea din 
întunecosul interior al colibei. 


81 


CAPITOLUL IX 


Cavalerism 


Pe fereastra cabinei sale de pe Kinkaid, Jane Clayton 
urmărise debarcarea soţului ei pe ţărmul verde al insulei, 
după care vaporul pornise mai departe. 

Câteva zile nu văzu pe nimeni altcineva decât pe 
Sven Andersson, taciturnul şi respingătorul bucătar. Il 
întrebă dacă ştie numele țărmului pe care fusese 
abandonat soţul ei. 

Primi invariabilul răspuns al suedezului: 

- Mi se pare că vom avea în curând furtună mare. 

Atât se putea afla de la acest om. 

A ajuns la concluzia că acesta nu ştia în engleză 
decât această propoziţie, aşa că s-a hotărât să înceteze 
cu întrebările. 

Totuşi, nu uita să îl primească zâmbind, dându-i bună 
ziua şi mulţumindu-i pentru scârboasa şi împuţita 
mâncare ce i-o aducea. 

După trei zile de la debarcarea lui Tarzan, Kinkaid a 
ancorat la gura unui râu ce se vărsa în mare. Zece 
minute mai târziu, Rokoff se prezentă în cabina ei. 

- Am sosit la destinaţie, scumpa mea, i se adresă el 
cu un zâmbet răutăcios. Doresc să îţi ofer siguranţă, 
libertate şi un trai îmbelşugat. Mi s-a înduioşat inima de 
suferinţele tale şi vreau să îndrept lucrurile. 

Continuă pe acelaşi ton, zicând: 

- Soţul tău a fost un animal. Şi asta o ştii mai bine 
decât oricine, pentru că l-ai cunoscut pe când umbla gol, 
în jungla sa natală, cutreierând împreună cu fiarele care 
l-au crescut. Eu însă sunt un gentleman. Nu numai că am 
sânge nobil, dar am fost crescut şi educat aşa cum se 
cade unui om de familie bună. 

După o scurtă pauză, în care a dorit să vadă reacţia 


82 


femeii, a mai spus: 

- Aşadar, îţi ofer, dragă Jane, iubirea unui om educat 
şi compania unei persoane culte şi stilate, a cărui lipsă, 
sunt sigur că ai simţit-o foarte mult în relaţiile tale cu 
sărmana maimuţă, cu care te-ai măritat fără să stai mult 
pe gânduri, datorită unor porniri copilăreşti. 

A mai urmat o scurtă pauză. 

- Te iubesc, Jane şi ajunge să spui un cuvânt ca de 
acum încolo, să nu ai nici un necaz. Până şi copilaşul îţi 
va fi redat, fără nici o condiţie. 

Afară, la uşa cabinei, Sven Andersson se oprise cu 
prânzul ce îl aducea pentru lady Greystoke. Capul său 
mic, care părea înfipt în gâtul său lung şi cu vene 
proeminente, era aplecat puţin pe o parte, ca să asculte 
ce se întâmplă în cabină. 

Ochii erau adunaţi unul lângă altul şi îi ţinea pe 
jumătate închişi, iar urechile păreau că sunt ciulite, ca şi 
la animale, atât de expresivă era atitudinea sa de a 
asculta pe furiş. 

Până şi mustaţa sa galbenă, rară şi lungă, părea că 
participă la ce face restul corpului. 

După ce Rokoff termină cu pledoaria sa, rămânând în 
aşteptarea răspunsului, Jane Clayton se uită la el plin de 
dezgust, cutremurându-se. 

- Nu m-ar surprinde în nici un fel, domnule Rokoff, 
zise ea, dacă ai încerca să foloseşti forţa ca să mă supun 
dorințelor tale diabolice. Dar ca să fii atât de dobitoc să 
crezi că eu, soţia lui John Clayton, aş veni la tine de bună 
voie, fie doar pentru a-mi salva fiul, nu aş fi crezut 
niciodată. Eram convinsă că eşti o canalie, domnule 
Rokoff, dar până acum nu te-am socotit şi prost. 

Ochii rusului au devenit şi mai mici. Roşul ruşinii îi 
înlocui paloarea cadaverică a feţei. 

- Vom vedea cine este mai prost, la urma urmei, 
şuieră el, când te voi înfrânge şi te voi supune voinţei 


83 


mele. Încăpăţânarea ta de plebeu yankeu te va costa tot 
ce ai mai scump: viaţa copilului tău. 

Continuă apoi pe un ton ameninţător şi solemn: 

- Jur pe mormântul sfântului Petru, că renunţ la tot ce 
am plănuit pentru acest copil şi îi voi spinteca inima în 
faţa ochilor tăi. iți arăt eu ţie, ce înseamnă să îl insulţi pe 
Nicolai Rokoff. 

Jane Clayton îi răspunse, plină de dispreţ: 

- La ce bun să îmi tot aminteşti de josnicia ta la care 
te poate conduce firea ta răzbunătoare? Nu poţi schimba 
hotărârea mea nici cu ameninţări, nici cu fapte mârşave. 
Copilul meu nu poate judeca la această vârstă, dar dacă 
i-ar fi dat să trăiască până la majorat, şi-ar sacrifica 
bucuros viaţa pentru onoarea mamei sale. Insă oricât l-aş 
iubi acum, nu îi pot răscumpăra viaţa cu acest preţ. Dacă 
aş face aşa ceva, copilul ar blestema memoria mamei 
sale, până în ultima sa clipă de viaţă. 

Furia lui Rokoff era la intensitate maximă, datorită 
insuccesului în opera de înspăimântare pe care o 
plănuise pentru Jane Clayton. Nu simţea decât ură pentru 
ea, dar prin mintea sa bolnavă îi trecuse ideea că ar 
putea-o sili să îi cedeze, umplând cupa răzbunării sale. 

Ar fi prezentat-o pe soţia lordului de Greystoke, prin 
capitalele europene, drept amanta sa. 

Se apropie încă o dată de ea. Faţa lui răutăcioasă era 
contractată de furie şi dorinţi. 

Sări asupra ei ca un animal de pradă, apucând-o de 
mână, de gât, împingând-o spre patul din cabină. 

In acelaşi moment, uşa se deschise cu mult zgomot. 
Rokoff sări în picioare şi întorcându-se se trezi fată în 
faţă cu bucătarul suedez. 

Expresia, de obicei şireată a acestui individ, era acum 
de o stupiditate ieşită din comun. O falcă îi atârna în jos, 
accentuând această expresie. 

Părea foarte preocupat să aranjeze masa pentru lady 


84 


Greystoke. 

Rusul se uită furios la el. 

- Ce înseamnă asta? Strigă el: Cum ai îndrăznit să 
intri fără să ceri voie? leşi afară! 

Bucătarul întoarse ochii săi albaştri spălăciţi către 
Rokoff şi zâmbi prosteşte. 

- Mi se pare că vom avea în curând o furtună mare, 
zise el, începând să aranjeze cele câteva farfurii de pe 
masă. 

- leşi afară sau te arunc eu, mizerabil idiot ce eşti! 
răcni Rokoff, făcând un pas ameninţător către suedez. 

Andersson continua să îi zâmbească, dar una din 
mâini apucă pe furiş minerul cuţitului său lung şi ascuţit, 
pe care îl purta la brâu. 

Rokoff îi văzu mişcarea şi se opri brusc. Apoi se 
întoarse către Jane Clayton, zicându-i: 

- iți dau timp până mâine dimineaţă să revii asupra 
hotărârii tale la oferta mea. Voi trimite întreg echipajul 
pe mal, rămânând pe vas numai eu, tu, copilul şi 
Paulvitch. Astfel, fără teama de a fi deranjaţi, vei asista 
la execuţia copilului tău. 

Vorbise în franceză, pentru ca bucătarul să nu îl 
înţeleagă. Apoi trânti uşa cabinei, fără să mai arunce 
măcar o privire asupra omului, care îl oprise din pornirile 
sale mârşave. 

Cum ieşi rusul, Sven Andersson se întoarse către lady 
Greystoke. Expresia prostească îi dispăruse. Apăru din 
nou vechea faţă de om şiret, dar rafinat. 

- Crede că m-a prostit, bodogăni el. Este prost 
dânsul, pentru că eu ştiu şi franceză. 

Jane Clayton se uită surprinsă la el. 

- Ai înţeles tot ce mi-a spus? 

Andersson zâmbi. 

- Sigur! răspunse el. 

- Atunci trebuie să fi auzit şi ce s-a întâmplat aici, mai 


85 


înainte. Ai intrat ca să mă aperi! 

- Ai fost bună cu mine, explică suedezul. El mă 
tratează mai rău ca pe un câine. Eu te voi ajuta, lady. Ai 
răbdare şi vei vedea. Am fost de multe ori pe coasta de 
vest şi o cunosc foarte bine. 

- Dar cum mă poţi ajuta, Sven? întrebă ea. Nu vezi că 
sunt cu toţii împotriva noastră? 

- Mi se pare, răspunse Andersson, că în curând vom 
avea o furtună mare. 

leşi din cabină cu figura prostească de mai înainte, 
întipărită pe faţă. 

Jane Clayton deşi se  îndoia de capacitatea 
bucătarului de a-i putea face vreun serviciu, îi era totuşi 
recunoscătoare pentru puţinul pe care îl făcuse deja. 

Ideea că, printre toţi oamenii de pe vas, era măcar 
unul care nu îi este duşman, i-a adus prima rază de 
bucurie, care i-a mai uşurat chinul închisorii de pe 
Kinkaid. 

Rokoff nu mai veni în ziua aceea şi spre seară veni 
Sven cu cina. Cu toate că Jane a încercat de multe ori să 
aducă vorba despre un plan de evadare, nu primi alt 
răspuns decât stereotipa profeție privitoare la vreme şi 
furtună. 

Părea că suedezul a căzut din nou în starea sa veche 
de totală idioţenie. 

Dar când a ieşit pe uşă, cu farfuriile goale, s-a aplecat 
peste capul ei şi i-a şoptit: 

- Rămâi îmbrăcată şi strânge patul. 

A vrut să iasă imediat, dar Jane l-a apucat de o 
mânecă. 

- Dar fiul meu? Întrebă disperată. Nu plec fără el. 

- Fă aşa cum îţi spun, îi spuse răstit Andersson. Eu 
sunt cel care te ajut. Nu te amesteca prea mult. 

După plecarea lui, Jane Clayton rămase tristă şi 
nedumerită. Cum să procedeze? 


86 


Tot felul de bănuieli cu privire la intenţiile suedezului 
îi frământau mintea. Nu era oare posibil să ajungă mai 
rău decât acum, dacă se lăsa în voia planurilor acestui 
bărbat? 

Îşi răspunse singură că nu putea fi mai rău nici chiar 
cu necuratul, pentru că şi dracul dracilor s-ar purta altfel 
decât acest ticălos care era Nicolai Rokoff. 

De zece ori a jurat că nu va pleca de pe Kinkaid fără 
copilaşul ei. 

Totuşi a rămas îmbrăcată până târziu, după ora ei 
obişnuită de culcare. Cearşaful şi restul hainelor de pat 
le-a făcut pachet, legându-le cu sfoară. 

Aproape de miezul nopţii, la uşa cabinei se auzi un 
râcâit uşor repetat de două ori. 

Jane s-a dus în grabă şi a tras zăvorul. Uşa s-a deschis 
uşor şi apăru figura suedezului. Avea gulerul de la haină 
ridicat. 

Într-o mână ţinea o legătură, probabil bagajul lui. 
Cealaltă mână a ridicat-o ducând-o la buze pentru a-i 
atrage atenţia că trebuie să facă toate mişcările în 
perfectă linişte. 

S-a apropiat de ea. 

- la acest bagaj! Să nu cumva să scoţi un sunet după 
ce te uiţi ce este. Este copilul tău! 

Jane îi smulse bagajul şi strânse la piept copilaşul 
care dormea. Lacrimi fierbinţi de bucurie îi curgeau pe 
obraji, iar întreaga ei făptură tremura de emoția 
momentului. 

- Să mergem! zise Andersson. Nu avem timp de 
pierdut. 

Luând legătura de pe pat, precum şi bagajul lui de 
afară, a condus-o până la marginea vaporului, unde a 
ajutat-o să coboare pe o scară mobilă, până la o barcă ce 
se găsea lângă vas. 

A coborât şi el, apoi a tăiat funia eu care fusese 


87 


legată barca. Cu mişcări puternice a început să 
vâslească, îndepărtându-se de vapor. 

După o vreme a părăsit marea, intrând într-un golf 
unde se vărsa râul Ugambi. Porni în susul râului cu toată 
forţa. 

Vâslea cu mare siguranţă de parcă ar fi umblat pe 
aceste locuri de când era copil. După o jumătate de oră, 
lumina lunii apăru după un nor şi se zări gura unui râu 
mic, afluent al râului Ugambi. 

Suedezul cârmi în acea direcţie, întrând pe cursul 
acelei ape. 

Jane Clayton se întreba care ar putea fi ţinta lui, 
neştiind că, în calitate de bucătar, mai fusese tot în 
aceeaşi zi în susul râului, până la un sat mic, unde 
târguise de la indigeni provizii pe care aceştia le aveau 
de vânzare, înţelegându-se cu ei şi asupra tuturor 
amănuntelor planului referitor la călătoria pe care o 
făcea acum cu ea. 

Cu toată luna plină, pe râu era întuneric. Copacii 
uriaşi de pe ambele maluri, îşi împreunaseră crengile 
deasupra apei. 

Plante parazite atârnau ca nişte mustăţi lungi de pe 
crengile lor, iar nenumărate tulpini agăţătoare se urcau 
de la pământ până în vârful copacilor, ca apoi să se lase 
grațios în jos cu fire lungi şi delicate, până aproape de 
suprafaţa liniştită a apei. 

Din când în când, liniştea apei era tulburată de vreun 
crocodil enorm, speriat de loviturile de vâslă, sau de vreo 
familie de hipopotami, care fornăind puternic, se 
scufunda după un banc de nisip, în adâncul răcoros al 
apei. 

Din jungla de nepătruns, de pe fiecare mal se auzeau 
răgete fioroase ale carnivorelor: râsul ciudat al hienei, 
tuşea răguşită a leopardului sau urletul puternic şi 
înfricoşător al leului. 


88 


Împreună cu acestea, multe alte zgomote sinistre, 
ciudate şi de neînchipuit, care par mai teribile prin 
misterul lor. 

Ghemuită la un capăt al bărcii, Jane Clayton şedea cu 
copilaşul strâns la piept şi prezenţa acestei fiinţe delicate 
o făcea să se simtă, în acea noapte, mai fericită ca 
oricând, de când plecase din Londra. 

Deşi ştia că pleacă spre necunoscut era totuşi fericită 
că în acele clipe putea să-şi strângă la piept copilaşul. 

Ardea de nerăbdare să se facă ziuă şi să poată privi 
faţa şi ochişorii negri ai micului ei Jack. 

De multe ori îşi încordase privirile să pătrundă 
întunericul nopţii, pentru a zări, măcar pentru o clipă, 
faţa lui dragă, dar singurul detaliu ce se vedea, era doar 
conturul feţei. 

Strânse din nou la piept cu putere, mica legătură vie 
şi caldă din braţele ei. 

Era aproape ora trei dimineaţa când Andersson opri 
barca în faţa unui luminiş, unde se distingeau în 
depărtare, la slaba lumină a lunii, mai multe colibe 
indigene, înconjurate de un gard de mărăcinişuri. 

Suedezul a strigat de câteva ori, până să obţină vreun 
răspuns şi numai pentru că se ştia că vine i s-a răspuns 
la chemări. 

Negrilor le este teribil de frică de întuneric şi mai ales 
de voci care răzbat prin acest întuneric. 

Andersson a ajutat-o pe Jane Clayton să coboare 
împreună cu mica legătură vie, apoi a legat barca de un 
tufiş. 

Luând în spinare bagajele, au mers către aşezare. 

La poarta satului au fost întâmpinați de o femeie, 
soţia şefului pe care Andersson îl plătise să îi ajute. 

Ea a dorit să îi conducă în coliba soţului ei, dar 
Andersson îi spuse că preferă să rămână la aer şi să 
doarmă pe pământ. 


89 


Suedezul se întoarse către Jane explicându-i, în felul 
său aspru, că înăuntrul colibelor este murdărie şi este 
plin de insecte. Aşternu păturile pe pământ, pentru Jane 
şi copil, iar mai departe pentru el. 

Jane nu a putut adormi imediat. A avut nevoie de 
multă vreme ca să-şi găsească o poziţie comodă pe 
pământul tare. 

In cele din urmă zdrobită de oboseală, adormi cu 
copilaşul în braţe. _ 

Când s-a trezit, era deja târziu spre amiază. In jurul 
lor erau vreo douăzeci de indigeni curioşi. Cea mai mare 
parte o formau bărbaţii, pentru că la popoarele primitive, 
bărbaţii sunt extrem de curioşi. 

Instinctiv, Jane Clayton strânse copilul la piept, deşi a 
observat imediat că indigenii nu aveau nici o intenţie 
agresivă. 

Unul dintre ei îi oferi un vas primitiv de lut, plin cu 
lapte proaspăt, dar vasul era murdar de lapte vechi care 
se aşezase în straturi. 

Intenţia băştinaşului a impresionat-o pe Jane şi faţa i 
s-a luminat de acele zâmbete care o făcuseră vestită 
pentru frumuseţea ei, atât în Baltimore, cât şi la Londra. 

Luând vasul într-o mână, ca să nu îl supere pe negru 
şi îl duse la buze. Cu toată voinţa ei, cu mare greutate îşi 
reţinu scârba ce o cuprinse, apropiind vasul puturos de 
nasul ei fin. 

Andersson îi veni în ajutor, luându-i vasul din mână şi 
după ce a băut o parte din lapte, o dădu înapoi negrului, 
dăruindu-i un şirag de mărgele albastre. 

Soarele strălucea acum cu putere şi totuşi copilul mai 
dormea. Jane ardea de nerăbdare să îi vadă faţa. 

Indigenii s-au retras la un ordin al şefului, care acum 
vorbea cu Andersson, ceva mai departe. 

In mintea ei se gândea dacă este bine să tulbure 
somnul micuţului, ridicând pânza subţire care acum îl 


90 


proteja de razele soarelui. 

Ridicând privirea îl văzu pe Andersson discutând cu 
şeful tribului chiar în limba acestora. 

Ce om extraordinar trebuie să fie acest individ! 

Cu o zi înainte, îl socotise un om stupid, ignorant, iar 
acum parcă este altul! 

În ultimele douăzeci şi patru de ore, a aflat că 
vorbeşte engleza şi franceza, iar acum discută cu 
indigenii în limba lor. 

Îl socotise un om crud, şiret, în care nu poţi avea 
încredere, însă cele întâmplate în ultimele două zile i-au 
dovedit contrariul vechilor ei păreri. 

Era aproape de necrezut ca el să o ajute din motive 
pur cavalereşti. Trebuie să fi avut un motiv mai temeinic, 
în intenţiile şi planurile sale, mai mult decât. li dezvăluise 
ei până acum. 

Se mira şi ea de toate acestea, dar când s-a uitat la 
el, la ochii lui răi şi la privirile sale aruncate pe furiş, se 
cutremură. nici un suflet nobil nu putea să se ascundă 
sub un exterior atât de respingător. 

În timp ce se gândea la toate acestea, precum şi că 
ar face mai bine dacă ar descoperi faţa micuţului Jack, 
auzi din mica legătură o tuse slabă şi un gângurit dulce, 
care îi umplu inima de fericire. 

Copilaşul ei s-a trezit. Acum putea să se desfete 
admirându-l. 

Trase pânza de pe faţa lui, în aceste clipe, privirile lui 
Andersson erau îndreptate spre ea. 

O văzu cum se clatină, sculându-se în picioare, ţinând 
copilul departe, la lungimea braţelor, cu ochii ţintuiţi de 
groază asupra feţei rotunde care clipea din ochi. 

Auzi apoi strigătul disperat al femeii, căreia i s-au 
înmuiat genunchii, căzând în nesimţire la pământ. 


91 


CAPITOLUL X 


Suedezul 


Când războinicii din jurul lui Tarzan au observat că nu 
este decât o panteră lângă victima lor, au prins puţin 
curaj, fiind siguri că în faţa puternicelor sulițe, chiar şi 
teribila Şita era pierdută. 

Rokoff îl îndemna pe şef să ordone oamenilor săi să îl 
ucidă mai repede pe uriaşul alb. 

Negrul era pe cale să dea un asemenea ordin, când 
privirile sale s-au întors în direcţia în care se uita Tarzan. 

Cu un urlet de groază se răsuci pe călcâie şi o porni în 
fugă spre porţile satului, iar ceilalţi uitându-se şi ei în 
spate, au înţeles cauza spaimei lui, luând-o la goană. 

Văzuseră hoarda de maimuțe hidoase a lui Akut, ale 
căror trupuri enorme erau mărite de jocul luminii lunii şi 
a focului din jurul stâlpului. 

În acelaşi timp, Tarzan scoase un răcnet sălbatic şi ca 
răspuns Şita şi maimuţele s-au repezit, mârâind şi 
scrâşnind din colţi, după fugari. 

Unii dintre ei s-au oprit să se apere, luptându-se cu 
înverşunaţii lor duşmani, dar şi-au găsit moartea, nefiind 
nici un mijloc de scăpare în faţa ferocităţii fiarelor 
turbate. 

Alţii au fost prinşi din urmă şi numai după ce satul s-a 
golit complet de oameni, ceata a fost chemată înapoi de 
Tarzan. 

Abia atunci îşi dădu seama, spre marea sa 
amărăciune, că nici unul, nici măcar Akut, care era puţin 
mai inteligent decât ceilalţi, nu a înţeles că el doreşte să 
fie eliberat de frânghia cu care fusese legat de stâlp. 

Cu timpul, animalele probabil că vor înţelege situaţia, 
dar până să intre aşa ceva în capetele lor leneşe, multe 


92 


se pot întâmpla. 

Sălbaticii ar putea să se întoarcă şi să pornească un 
atac bine gândit şi organizat, iar albii ar fi putut cu multă 
uşurinţă să îi împuşte până la unul, la adăpostul copacilor 
din apropiere. 

Mai mult, el ar putea să moartă de foame, până când 
idioatele de maimuțe să-şi dea seama că el le cere să 
roadă funia cu care fusese legat. 

Cât despre Şita, această pisică enormă înţelegea şi 
mai puţin decât antropoizii. Totuşi Tarzan s-a minunat de 
remarcabila inteligenţă dovedită de felină aducând ceata 
în sat. 

Nu era nici o îndoială că nutrea o afecţiune deosebită 
pentru el. 

După izgonirea canibalilor, pantera s-a întors lângă el, 
frecându-şi blana de picioarele lui, torcând ca un motan 
mulţumit. Tarzan ştia că din proprie iniţiativă adusese 
ceata ca să îl salveze. Pantera s-a dovedit un prieten 
nepreţuit. 

Absenta lui Mugambi îl neliniştea însă. 

A încercat să afle câte ceva de la Akut, cu privire la 
soarta negrului, bănuind că în lipsa lui, fiarele au sărit 
asupra lui şi l-au devorat. 

La toate întrebările lui, maimuţoiul nu făcea decât să 
arate spre junglă, în direcţia de unde au venit şi ei. 

Noaptea a trecut şi Tarzan era încă legat de stâlpul 
de tortură. Odată cu venirea dimineţii, temerile lui s-au 
adeverit. 

Observase mai mulţi canibali furişându-se la 
marginea pădurii, încercând să pătrundă în sat. 

Curajul lor era mai mare acum la lumina zilei şi 
probabil vor trece la atac împotriva fiarelor care erau în 
colibe. 

Dacă sălbaticii superstiţioşi nu se temeau, desigur că 
efectul luptei din noapte s-ar fi pierdut. 


93 


Desigur că în faţa unui număr covârşitor de oameni, 
înarmaţi cu sulițe şi săgeți otrăvite, atât pantera cât şi 
maimuţele nu ar fi rezistat la un atac. 

Faptul că se făceau pregătiri de atac era evident, căci 
după mai multe minute, începură să se adune în grupuri 
la marginea luminişului, sărind, dansând, învârtind 
deasupra capetelor sulițe grele,  îmbărbătându-se 
reciproc cu strigăte războinice. 

Tarzan ştia că aceste manevre vor continua până 
când indigenii vor ajunge la paroxism, având astfel 
curajul să atace. 

Chiar dacă la primul atac nu se vor dovedi foarte 
curajoşi, ştia că la a doua sau a treia tentativă vor năvăli 
în forță şi atunci sfârşitul nu putea fi decât exterminarea 
apărătorilor săi, foarte curajoşi dar neînarmaţi şi 
neorganizaţi. 

In timp ce se gândea la acestea, primul atac al 
negrilor porni şi un grup a ajuns până la o mică distanţă 
de poartă, dar a fost suficient un strigăt al lui Tarzan, ca 
ei să fugă speriaţi, înapoi în tufişuri. 

Peste o jumătate de oră, strigară şi se îmbărbătară 
din nou, încercând un nou atac. 

De data aceasta, au ajuns chiar la porţile satului, dar 
Şita şi antropoizii au mârâit şi şi-au arătat colții. Sălbaticii 
au fugit în pădure cu ţipete de groază. 

Peste scurtă vreme, dansul de război porni şi 
strigătele se repetară, dar nu era nici o îndoială că vor 
răzbi până în sat, isprăvind ceea ce ar fi terminat o mână 
de albi chiar de la prima încercare. 

Tarzan era foarte supărat că avusese ocazie să fie 
salvat şi că nu putea să îi facă pe cei din ceată să 
înţeleagă ce voia. 

Totuşi nu putea să dea vina pe ei, pentru că ei s-au 
comportat aşa cum i-a tăiat capul, făcând tot ce a fost 
posibil, iar acum ar fi rămas lângă el, murind până la 


94 


ultimul, într-o zadarnică încercare de a-l proteja. 

Canibalii se pregăteau de ultimul atac. 

Câţiva au şi ajuns aproape de sat, îmbărbătându-i pe 
ceilalţi să îi urmeze. 

Peste câteva minute, întreaga ceată de războinici 
indigeni va trece de poiană şi va intra în sat. 

Tarzan nu se gândea la altceva decât la copilaşul lui, 
care desigur era undeva prin ţinuturile acestea sălbatice. 

II durea inima pentru fiul lui, pe care nu îl va putea 
scăpa, imaginând-o şi pe Jane zbătându-se în chinuri. 
Deşi ajutorul îi venise la timp, nu îi mai folosea la nimic şi 
nici o speranţă nu mai avea. 

Canibalii au ajuns aproape de porţi, când deodată 
atitudinea ciudată a unei maimute i-a atras atenţia. 

Fiara şi-a întors capul spre una dintre colibe. Uitându- 
se şi el în acea direcţie, o bucurie imensă îi cuprinse 
sufletul, la vederea staturii înalte a lui Mugambi, care 
alerga spre el. Uriaşul negru sufla din greu, ca după un 
efort teribil Dintr-o singură privire a înţeles situaţia şi cu 
câteva mişcări îndemânatice, a tăiat legăturile care îl 
ţinuseră pe Tarzan la stâlpul torturii. 

Pe drum, înaintea lor, zăceau cadavrele sălbaticilor 
care au murit în noaptea precedentă, în timpul atacului 
maimuţelor. 

Tarzan a luat de pe jos o suliță şi o măciucă şi 
împreună cu Mugambi, înconjurat de hoarda mâărâitoare, 
întâmpină atacul indigenilor la porţile satului. 

A urmat o bătălie cumplită, dar în cele din urmă 
sălbaticii au fost izgoniți, mai mult pentru că s-au speriat 
văzând un negru şi un alb luptând alături de o panteră şi 
de înspăimântătoarele maimuțe ale lui Akut. 

Făcură şi un prizonier, pe care imediat l-au întrebat 
unde este Rokoff şi ceilalţi albi. 

Promiţându-i libertatea în schimbul informaţiilor 
cerute, Tarzan i-a cerut să îi povestească tot ce s-a 


95 


întâmplat în pădure. 

Negrul le spuse că pe la răsăritul soarelui, şeful lor 
căutase să îi înduplece pe albi să vină şi ei, cu armele lor 
de foc, să distrugă fiarele care puseseră stăpânire pe sat. 

Insă Rokoff, probabil că era dominat de o teamă mai 
puternică decât canibalii, fată de uriaşul cei alb şi mica 
lui armată îngrozitoare. 

Nu a acceptat aşa ceva pentru nimic în lume şi nici să 
se apropie de sat. 

In schimb a luat-o în graba cea mai mare către râu, 
de unde a furat mai multe bărci pe care indigenii le 
ţineau ascunse. 

Ultima oară când a fost văzut, acesta vâslea grăbit în 
susul apei, având la vâsle pe cei din satul lui Kaviri. 

Astfel, Tarzan şi hidoasa lui ceată porniră în căutare 
lui. 

Timp de câteva zile, lungi şi obositoare, au trecut 
printr-un ţinut aproape nelocuit, descoperind că au greşit 
drumul. 

Mica lor ceată a mai scăzut: trei dintre maimuţele lui 
Akut au fost doborâte în lupta din sat. 

Impreună cu Akut mai erau cinci maimuțe, Şita, 
Mugambi şi Tarzan. 

Tarzan ar fi dorit să afle şi despre femeia şi copilul 
care fugeau de Rokoff. Se gândea în fiecare clipă la 
băiatul lui şi era hotărât să îl găsească. 

Era sigur că şi Rokoff avea aceeaşi intenţie, aşa că 
dacă se lua după urmele rusului, va câştiga timp ca să îi 
poată lua copilaşul. 

Intorcându-se de pe drumul greşit, găsi din nou urme 
ale prezenţei lui Rokoff, acolo unde acesta părăsise râul 
şi pornise spre interior, prin pădure, îndreptându-se 
acum spre nord. 

Această schimbare de direcţie nu şi-o putea explica 
altfel decât presupunând că cele două persoane în mâna 


96 


cărora era copilul s-au îndepărtat şi ele de râu. 

Cu toate acestea, nu a putut să primească nicăieri o 
informaţie clară că aceştia sunt în faţa lor. 

Nici unul dintre indigenii pe care îi întreba dacă nu 
văzuseră sau auziseră de cele trei personaje, nu 
răspundea pozitiv, aflând însă tot felul de experienţe 
triste care îl aveau drept autor pe Rokoff. 

Peste tot însă avea dificultăţi în a lua legătura cu 
indigenii, care de îndată ce observau fioroasa lui ceată, 
fugeau rupând pământul, ascunzându-se în pădure. 

Singura soluţie era să meargă singur, înaintea cetei 
sale şi să prindă eventual, câte un războinic pe care l-ar 
fi întâlnit în pădure. 

Într-o zi, fiind preocupat de gânduri, zări un sălbatic 
care ridicase sulița să străpungă un alb rănit, care se 
ghemuise după un tufiş, la marginea drumului. 

Pe alb, Tarzan l-a recunoscut imediat. Era un om pe 
care l-a întâlnit foarte des, pe vapor. 

În memoria lui erau întipărite adânc acele trăsături 
respingătoare, ochii mici şi apropiaţi, expresia artificială 
şi mustaţa galbenă şi rară. 

Îşi dădu imediat seama că acest om nu fusese printre 
însoțitorii lui Rokoff din sat. Îi văzuse pe toţi atunci, însă 
acesta nu fusese printre ei. 

Acest amănunt nu avea decât o singură explicaţie: el 
era cel care fugea înaintea rusului cu femeia şi copilul, 
iar femeia era Jane Clayton. 

Abia acum înţelegea perfect ce spunea Rokoff! 

Faţa lui deveni albă ca varul, la vederea feţei 
suedezului. Pe fruntea lui Tarzan apăru o pată roşie, o 
veche cicatrice, urmă a unei vechi lupte, când Koz îi 
sfâşiase pielea capului, în bătălia pentru supremație în 
tribul lui Ciuk. 

Albul era al lui deci; negrul nu trebuia lăsat să ucidă. 
Trebuia să intervină înainte ca sălbaticul să îl străpungă 


97 


pe suedez cu sulița sa grea. Sări asupra sălbaticului. 

Negrul îşi scoase cuțitul din teacă, gata să se apere 
împotriva acestui atacator, iar rănitul a fost martorul 
unui duel cum nici în vise nu văzuse: un alb aproape gol 
luptându-se cu un negru la fel de gol, la început cu arme 
primitive, apoi cu ce i-a înzestrat natura, ca şi brutele 
primordiale din care se trăgeau strămoşii lor. 

Câtăva vreme Andersson, căci el era, nu l-a 
recunoscut pe alb. În cele din urmă, şi-a amintit că l-a 
mai văzut undeva, rămânând mut de uimire, la ideea că 
această fiară fioroasă ar fi putut fi elegantul domn englez 
care fusese prizonier pe Kinkaid. 

Un nobil englez! 

Aflase identitatea prizonierilor de pe Kinkaid, de la 
lady Greystoke în timpul fugii în susul râului Ugambi, dar 
mai înainte, la fel ca şi ceilalţi din echipaj, habar nu avea 
cine sunt captivii. 

Lupta se terminase. Tarzan a trebuit să-şi ucidă 
adversarul, care nu voia să se predea în nici un fel. 

Suedezul îl văzu ridicându-se, lângă cadavrul 
inamicului său, punând un picior pe gâtul acestuia şi 
scoțând înfiorătorul strigăt de sfidare al maimuţoiului 
victorios. 

Andersson se cutremură din cap până în picioare. 

Tarzan se întoarse către el. Faţa lui era rece şi crudă, 
iar în privirile uriaşului alb, suedezul îşi citi sentinţa de 
condamnare la moarte. 

- Unde este soţia mea? Strigă Tarzan. Unde este 
copilul meu? 

Andersson a încercat să îi răspundă, dar un acces de 
tuse îl înăbuşi. 

Avea înfiptă în piept o săgeată lungă, iar când tuşi, 
sângele din plămânul rănit îi izbucni deodată pe gură şi 
pe nas. 

Tarzan aşteptă să îi treacă acest acces de tuse. 


98 


Drept ca o statuie, rece, aspru şi fără milă, stătea şi 
privea la suedez, în intenţia de a smulge informaţii de la 
el, apoi să îl ucidă. 

În cele din urmă, tuşea şi hemoragia s-au oprit şi 
rănitul a încercat să vorbească din nou. Tarzan a 
îngenunchiat,  apropiindu-şi urechea de buzele lui 
Andersson. 

- Soţia şi copilul, repetă el. Unde sunt? 

Andersson arătă în lungul drumului. 

- Rusul... i-a prins, şopti el. 

- Tu cum ai ajuns aici? A continuat Tarzan. De ce nu 
eşti împreună cu Rokoff? 

- Ne-au ajuns din urmă, îl lămuri Andersson, cu o 
voce atât de slabă încât Tarzan abia înţelegea ce i se 
spune. 

Rănitul a mai spus: 

- Ne-au ajuns. Eu m-am luptat dar ajutoarele mi-au 
fugit. M-au prins după ce am fost rănit. Rokoff a dat ordin 
să fiu lăsat aici drept hrană pentru hiene. El ţi-a luat soţia 
şi copilul. 

- Dar tu ce făceai cu ei, unde îi duceai? Mai întrebă 
Tarzan, apropiindu-se furios de suedez, cu ochii arzând 
de ură şi răzbunare. Abia se putea reţine să nu îl 
nimicească pe cel din faţa lui. 

Tarzan a reluat discuţia: 

- Vorbeşte, ce-ai făcut cu soţia mea şi cu fiul meu? 
Vorbeşte de îndată sau te ucid! Hai, roagă-te! Spune-mi 
tot sau te voi sfâşia în bucăţi! 

O mare mirare apăru pe faţa lui Andersson. 

- De ce? Şopti el. Nu le-am făcut nici un rău. Am vrut 
să îi scap din mâinile rusului. Soţia ta a fost bună cu 
mine, când era pe Kinkaid, iar pe copilaş l-am auzit 
deseori plângând. Am şi eu o soţie şi un copil în 
Christiania, aşa că nu puteam să mă împac cu gândul să 
îi ştiu pe ai tăi despărțiți şi prizonieri ai lui Rokoff. 


99 


Urmă o scurtă pauză, după care a reluat ideea: 

- Asta este tot. Am eu figura unui om care a făcut 
atâta drum numai de dragul de a face rău? Termină 
acesta arătând săgeata înfiptă adânc în pieptul său. 

După felul în care vorbise şi din expresia feţei lui, 
Tarzan şi-a dat seama că a spus adevărul. 

Ceea ce dădea greutate vorbelor sale, era faptul că 
rana din piept îi pricinuia mai multă suferinţă decât îl 
înspăimânta Tarzan. 

Ştia că va muri, aşa că nici o ameninţare nu avea 
efect asupra lui. Dar se vedea că se străduieşte ca 
englezul să cunoască întreg adevărul şi să nu fie greşit 
judecat de acesta, ci să rămână cu convingerea că 
suedezul a acţionat corect. 

Tarzan se lăsă în genunchi lângă muribund. 

- Îmi pare foarte rău, zise el simplu. Nu m-am 
aşteptat să găsesc decât bandiți în tovărăşia lui Rokoff. 
Se pare că am greşit. Dar să nu discutăm despre asta, 
pentru că este ceva mai important şi mai grabnic de 
făcut. Trebuie să te duc într-un loc unde poţi fi îngrijit şi 
să te vindeci cât mai repede. 

Suedezul zâmbi trist şi clătină din cap. 

- Du-te şi caută-ţi familia, zise el. Eu sunt ca şi mort. 
Dar mă înfior la gândul hienelor. Ai milă şi ucide-mă 
înainte să pleci. 

Tarzan se cutremură la auzul acestor cuvinte. 

Cu câteva momente înainte era gata să îl ucidă pe 
acest om, dar acum nu i-ar fi făcut nici un rău, 
considerându-l prieten. 

li ridică uşor capul, sprijinindu-l pe braţe, ca să îi 
schimbe incomoda poziţie în care se afla. 

Accesul de tuse şi teribila hemoragie l-au apucat din 
nou pe suedez, care a rămas apoi cu ochii închişi, 
nemişcat. 

Tarzan îl crezu mort, dar suedezul deschise ochii şi îl 


100 


privi lung. Oftă şi vorbi, slab, într-o şoaptă abia 
perceptibilă: 

- Mi se pare că foarte curând vom avea o furtună 
mare, mai zise el. 

Apoi, muri. 


CAPITOLUL XI 


Tambudza 


Tarzan a săpat o groapă nu prea adâncă pentru 
bucătarul de pe Kinkaid, sub al cărui exterior respingător 
bătuse o inimă cavalerească. 

Atât a putut face, în această junglă sălbatică, pentru 
omul care îşi dăduse viaţa pentru soţia şi copilul lordului 
de Greystoke. 

Porni apoi în urmărirea lui Rokoff. 

Era pe deplin convins că femeia care fugise de Rokoff 
înaintea lui era într-adevăr Jane şi că ea căzuse din nou 
în mâna rusului. 

| se părea că merge ca melcul, deşi avea o viteză de 
deplasare considerabilă. 

Cu multă greutate a reuşit să găsească urmele 
trecerii rusului în acea parte de pădure africană, datorită 
unor dese încrucişări de poteci şi unei mai dese circulații 
a sălbaticilor. 

Urma albului fusese ştearsă de cea a cărăuşilor 
indigeni care îl urmau, iar peste aceste urme apăreau 
altele, ale altor indigeni sau fiare sălbatice. 

Era o încercare grea să găsească urma unui european 
prin desişul pădurii. Mergea şi bazându-se pe mirosul său 
fin, pentru a se convinge că este pe calea cea bună. 

Cu toată osteneala sa, noaptea l-a apucat din nou 
într-un loc unde era sigur că greşise din nou drumul. 


101 


Ştia însă că ceata sa de animale fioroase se ţine după 
el după miros şi avusese grijă să lase urme vizibile ale 
trecerii lui, frecându-se de viţa sălbatică ce creştea ca o 
perdea de nepătruns, de o parte şi de alta a cărării 
lăsând semne distincte pentru cei care veneau după el. 

Odată cu lăsarea întunericului, începu şi o ploaie 
deasă, aşa că nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să 
aştepte până dimineaţa, la adăpostul insuficient al unui 
copac mare. Dar şi după ce s-a luminat, ploaia a 
continuat, devenind torențială. 

O săptămână întreagă, soarele a fost după nori groşi, 
iar ploaia violentă a continuat cu dese furtuni, care au 
şters toate urmele din pădure, făcând inutile cercetările 
lui Tarzan. 

În tot acest timp, nu a văzut nici un sălbatic, dar nici 
pe careva dintre animalele sale, fiind acum convins că i 
s-a pierdut şi lui urma. 

Ţinutul în care se afla îi era în totalitate străin şi nu 
putea socoti exact direcţia în care se deplasa, pentru că 
ziua nu era soare, iar noaptea nu erau stele sau. Lună, 
după care ar fi putut să se ghideze. 

Când în a şaptea zi soarele a răsărit, Tarzan era într-o 
stare vecină cu disperarea. 

Pentru prima dată în viaţă se rătăcise în pădure. 

Dar pentru a i se întâmpla lui aşa ceva, era semn că 
era urmărit de o soartă nemiloasă. 

Undeva, în ţinuturile acestea sălbatice, se găseau 
soţia şi fiul lui, în ghearele fiarei de Rokoff. 

Prin ce încercări au trecut ei în decursul acestor şapte 
zile groaznice, când natura l-a împiedicat să îi caute? 

ÎI ştia foarte bine pe Rokoff, că acesta simțind că 
Tarzan se află pe urmele sale, nu se va da în lături de la 
cele mai mizerabile fapte, pentru a se răzbuna. 

Acum, soarele strălucea puternic, însă Tarzan nu ştia 
în ce direcţie să mai meargă. 


102 


Ştia că Rokoff a părăsit linia râului ca să îl 
urmărească pe Andersson, dar nu ştia dacă a continuat 
drumul spre interior sau spre râu. 

De la o vreme, Tarzan a observat că râul se 
îngustează, iar viteza curentului creşte, aşa că nu mai 
era navigabil decât pe încă o mică distanţă spre izvor. 

Dar dacă Rokoff nu se deplasează paralel cu apa, 
încotro a luat-o? 

Judecind după cele spuse de Andersson, se 
convinsese că intenţia suedezului a fost ceva peste 
măsură de greu: să traverseze întreg continentul şi să 
ajungă în Zanzibar. 

Întrebarea era dacă şi Rokoff ar fi îndrăznit să se 
aventureze într-o asemenea incursiune primejdioasă. 

Dar împins de frică, probabil să fi încercat şi aşa ceva, 
cunoscând că este urmărit de o hoardă de animale 
condusă de Tarzan care dorea să se răzbune pentru tot 
ce i s-a întâmplat. 

În cele din urmă, Tarzan se hotărî să îşi continue 
drumul spre nord-est, în direcţia Africii germane de Est, 
unde va întâlni sălbatici de la care s-ar putea informa 
mai bine. 

A doua zi după încetarea ploii, intră într-un sat 
indigen, ai cărui locuitori se refugiaseră cu toţii în 
tufişuri, de îndată ce l-au văzut. 

Pe Tarzan l-a indispus această atitudine, aşa că îi 
urmări şi după scurtă vreme ajunse din urmă un 
războinic tânăr. 

Acesta era atât de speriat, încât nu mai era în stare 
să se apere. Şi-a aruncat armele trântindu-se la pământ, 
ţipând şi uitându-se cu groază la cel care îl prinse. 

Cu multă greutate, Tarzan a reuşit să îl liniştească, 
vorbindu-i liniştit, întrebându-l de ce le-a fost tuturor frică 
de el şi au fugit atât de înspăimântați. 

A aflat, după multă osteneală, că un grup de albi au 


103 


trecut prin acel sat cu câteva zile în urmă şi indigenilor li 
s-a spus că după ei vine un drac alb, îngrozitor, care îi 
urmăreşte. 

Negrul a recunoscut în Tarzan pe demonul alb descris 
de cei care au trecut pe acolo şi se aştepta să vadă în 
urma lui restul de draci deghizați în maimute şi pantere. 

Tarzan a înţeles că aici este mâna lui Rokoff. 

Rusul a încercat să îi pună piedici, spunând 
sălbaticilor toate acestea, bazându-se pe superstiţia lor. 

Tânărul războinic îi mai spuse lui Tarzan că albul care 
conducea expediţia le promisese negrilor o recompensă 
fabuloasă dacă îl ucid pe demonul alb, iar toţi indigenii 
erau foarte hotărâți să facă asta. Dar de îndată ce l-au 
văzut, sângele le-a îngheţat în vine. 

Văzând că Tarzan nu are nici o intenţie de atac, 
sălbaticul şi-a recăpătat curajul şi la cererea lui, l-a 
condus în sat, strigând după ceilalţi să se întoarcă la 
casele lor. 

- Veniţi înapoi! le zise el. Demonul cel alb ne-a 
făgăduit că nu ne va face nici un rău, dacă vă întoarceţi 
şi îi răspundeţi la întrebări. 

Unul câte unul, sfioşi, au apărut sălbaticii, dar se 
vedea foarte clar că teama lor încă nu s-a risipit. 

Majoritatea dintre ei aruncau tot timpul priviri piezişe 
spre Tarzan. 

Şeful satului a fost primul care s-a întors în sat şi 
tocmai cu acesta dorea Tarzan să discute. Intră în vorbă 
cu el, fără să mai piardă nici o clipă. 

Acesta era un individ scund şi solid cu o înfăţişare ce 
denota degenerare avansată, având şi nişte braţe lungi 
ca de maimuţă. 

Intreaga sa făptură dădea impresia de om ascuns şi 
şiret. Numai groaza superstiţioasă ce o stârniseră 
poveştile ce i le spuseseră albii şi negrii din ceata lui 
Rokoff îl opreau să nu sară asupra lui Tarzan şi să îl ucidă 


104 


pe loc, pentru că acel trib era de canibali. 

Dar de teama că acesta ar fi într-adevăr un demon şi 
ca mai departe în junglă, aşteptau alţi draci numai un 
semn, îl reţinea pe M'ganwazam să nu atace. 

Tarzan îi puse mai multe întrebări şi comparând cele 
spuse de şef şi de tânărul războinic, a tras concluzia că 
întreaga caravană a lui Rokoff se retrăgea înfricoşată 
către îndepărtata coastă de est a Africii. 

A mai aflat că unii dintre indigenii rusului au dezertat. 
Chiar în acel sat Rokoff a spânzurat pe cinci dintre ei 
pentru furt şi dezertare. 

judecând totuşi după ceea ce M'ganwazam a aflat de 
la indigenii care îl însoțeau pe rus, era limpede că nu 
parcurg distanţe mari, dar va fi părăsit pe rând de toţi 
indigenii, lăsându-l singur. 

M'ganwazam a negat că printre albi s-ar afla o femeie 
cu un copil, dar după accentul lui, Tarzan s-a convins că 
minte. 

Ca să se asigure, a mai adus vorba de aceştia de 
câteva ori, dar nu reuşi să surprindă pe faţa şefului nici o 
tresărire că nu ar spune adevărul. 

El o ţinea morţiş că nu erau nici femei şi nici copii 
printre albi. 

Tarzan îi ceru ceva de mâncare şi după o mică 
tocmeală reuşi să obţină o cină. 

In tot acest timp, a încercat să mai descoase şi pe 
alţii din trib, mai ales pe tânărul războinic pe care îl 
prinsese în tufişuri, dar prezenţa lui M'ganwazam le 
pecetluia buzele. 

In cele din urmă, s-a convins că aceşti oameni ştiau 
mai mult decât i s-a povestit despre rus, Jane sau copil şi 
se hotărî să rămână acolo peste noapte, în speranţa că 
ar putea afla şi alte lucruri. 

A rămas surprins când, spunându-i şefului hotărârea 
lui de a rămâne peste noapte în sat, acesta şi-a schimbat 


105 


total atitudinea. 

Până atunci M'ganwazam îşi manifestase evident 
neplăcerea şi suspiciunea, dar acum deveni cel mai 
amabil şi îndatoritor dintre gazde. 

Îi oferi imediat cea mai bună colibă din sat, din care 
dădu afară, fără prea multe discuţii pe cea mai bătrână 
dintre soțiile sale, iar el s-a mutat să doarmă în coliba 
uneia dintre soțiile lui mai tinere. 

Dacă s-ar fi întâmplat ca Tarzan să îşi aducă aminte 
de răsplata princiară pe care a oferit-o Rokoff negrilor 
dacă.. reuşesc să îl ucidă, ar fi înţeles cu mult mai 
repede motivul rapidei schimbări de atitudine a şefului. 

Acesta îşi făcuse desigur socoteala că albul va dormi 
liniştit într-o colibă, uşurându-se posibilitatea capturării 
sale şi a obţinerii recompensei făgăduite de rus. 

De aceea a stăruit, cum s-a priceput mai bine, ca 
Tarzan să se retragă cât mai devreme în colibă, pentru a 
se odihni după oboseala acumulată după atâta drum. 

Tarzan era dezgustat de ideea că ar dormi într-o 
murdară colibă de sălbatici, dar se hotărî să facă şi aşa 
ceva, numai ca să nu scape ocazia de a discuta cu 
vreunul dintre tinerii, care vor şedea în jurul focului ce îl 
va aprinde în centrul colibei, în încercarea lui de a 
descoase pe cineva, pentru descoperirea adevărului. 

Primi deci invitaţia şefului, obiectând însă că ar vrea 
să stea într-o colibă cu tineri. 

A motivat cererea sa, spunând că nu vrea ca o femeie 
bătrână, mai ales că este şi una dintre soțiile şefului, să 
doarmă altundeva din cauza lui. 

Baborniţa cea ştirbă zâmbea prosteşte, 
manifestându-şi  mulţumirea față de atitudinea 
cavalerească a lui Tarzan. 

Ideea a fost acceptată, mai ales că se potrivea cu 
planul şefului. Tarzan putea fi capturat mai uşor, dacă 
era înconjurat de o ceată de războinici. 


106 


Consimţi imediat, aşa că după puţină vreme, Tarzan 
se găsi instalat într-o colibă, aproape de porţile satului. 

Pentru că în seara aceea trebuia să aibă loc o 
ceremonie cu dans în onoarea unei cete de vânători 
întorşi de curând acasă, el a fost lăsat singur în colibă, 
M'ganwazam explicându-i că tinerii trebuie să ia parte la 
ceremonie. 

Dar de îndată ce Tarzan a fost instalat în coliba sa, 
şeful i-a adunat în jurul lui pe tinerii războinici pe care i-a 
ales să stea cu demonul alb în acea noapte. 

Nici unul nu era entuziasmat de planul şefului, fiind 
cu toţii stăpâniţi de o frică superstiţioasă faţă de uriaşul 
acesta alb. 

Insă cuvântul şefului este lege pentru săteni, aşa că 
nici unul nu a încercat să refuze serviciul pe care trebuia 
să îl ducă la bun sfârşit. 

Pe când M'ganwazam îşi expunea planul în şoaptă, 
baba căreia Tarzan îi dăduse înapoi coliba, se învârtea în 
jurul bărbaţilor, prefăcându-se că întreţine focul, în 
realitate dorea să tragă cu urechea la convorbirea lor. 

Tarzan adormise de mai bine de o oră, cu tot 
zgomotul care era afară, când simţurile lui l-au trezit la 
auzul unor mişcări de parcă cineva s-ar fi furişat în 
colibă. 

Din focul care fusese aprins nu au mai rămas decât 
câţiva tăciuni arşi, care cu raze slabe de lumină 
accentuau şi mai mult întunericul, în loc să lumineze. 

Totuşi, Tarzan simţi că acolo mai era cineva, care se 
apropia de el. 

Probabil că era unul dintre tovarăşii lui de noapte, 
care se întorcea de la ceremonie, dar după cum auzea el, 
dansul încă mai continua. 

Cine putea să fie acela care îşi dădea întreaga 
osteneală să îşi ascundă identitatea. 

Când persoana s-a apropiat la numai un pas de el, 


107 


Tarzan sări de partea cealaltă a colibei, cu sulița ridicată 
asupra capului. 

- Cine este acolo? întrebă el cu voce puternică. Cine 
îndrăzneşte să se furişeze prin întuneric ca o leoaică 
flămândă? 

- Tăcere, Buana, îi răspunse o voce hodorogită. Sunt 
eu Tambudza, căreia nu ai vrut să îi iei coliba, pentru a 
lăsa o biată bătrână fără casa ei, în noaptea cea rece. 

- Şi ce vrea Tambudza de la Tarzan? 

- Pentru că ai fost atât de bun cu mine, cu care 
nimeni nu mai este acum bun, vreau să te anunţ ceva, în 
schimbul bunătăţii tale de azi. 

- Să mă previi adică? De ce? 

- M'ganwazam a ales anume nişte tineri războinici 
care să doarmă cu tine, în colibă. 

Baba a continuat: 

- Eram lângă ei, când am auzit ordinele pe care le 
dădea băieţilor. Vor veni după miezul nopţii. 

După o scurtă pauză, a mai spus: 

- Dacă te găsesc dormind, vor sări asupra ta şi te vor 
omori, iar dacă nu vei dormi, se vor preface osteniţi şi se 
vor preface că dorm, aşteptând ca tu să adormi şi să te 
omoare atunci. M'ganwazam este hotărât să câştige 
recompensa pe care a promis-o albul. 

- Uitasem de asta, zise Tarzan mai mult pentru sine. 

Apoi, a adăugat: 

- Şi cum speră şeful să încaseze răsplata, acum când 
albii au plecat de aici şi s-au dus aiurea, departe. 

- Nu sunt departe, replică Tambudza. Şeful ştie unde 
este tabăra lor. Oamenii noştri îi pot ajunge, pentru că ei 
merg încet. 

- Unde sunt? întrebă Tarzan. 

- Vrei să mergi la ei? întrebă baba în loc de răspuns. 

- Da, dacă îmi spui unde sunt. 

- Nu ştiu să îţi explic prea bine, dar pot să te conduc 


108 


eu până acolo, Buana. 

In mijlocul aceste discuţii, nici unul nu a observat o 
siluetă mică, care s-a furişat în întunericul colibei, până 
aproape de ei şi nici nu au simţit când a plecat. 

Era micul Bulour, un fiu al şefului de la o altă soţie, un 
drac de copil, degenerat şi răzbunător, care o ura şi o 
spiona pe Tambudza tot timpul, ca să îi spună şefului de 
orice abatere a ei de la obiceiurile tribului. 

- Sa mergem atunci, o îndemnă Tarzan, să plecăm de 
aici cât mai repede. 

Acestea au fost şi ultimele cuvinte auzite de Bulour, 
pentru că imediat a ieşit, alergând în direcţia în care 
şedea tatăl lui. Acesta sorbea dintr-o cană, berea 
puturoasă a indigenilor şi se distra de salturile şi dansul 
sălbatic al canibalilor. 

Pe când Tarzan şi Tambudza se strecurau prin 
întuneric, doi războinici dintre cei mai iuți au pornit şi ei 
în aceeaşi direcţie, dar pe un alt drum. 

După ce s-au îndepărtat puţin, Tarzan a întrebat-o pe 
babă, dacă nu cumva a văzut cu albii şi o femeie albă cu 
un copil. 

- Ba da, Buana, răspunse Tambudza, era şi o femeie 
cu ei, care avea un copilaş, o păpuşă mică, albă. A murit 
aici în satul nostru de friguri şi l-au îngropat. 


CAPITOLUL XXII 


Dezamăgirea 


Când Jane Clayton s-a deşteptat din leşin, îl văzu pe 
Andersson aplecat asupra ei, ţinând copilul în braţe. O 
fixă cu privirea, în timp ce pe faţa femeii a apărut o 
expresie de jale şi groază. 

- Ce ţi s-a întâmplat? întrebă el. Îţi este rău? 

109 


- Unde îmi este copilul? strigă ea, fără să răspundă la 
întrebarea pe care i-a pus-o suedezul. 

Acesta îi întinse copilul înfăşat, dar ea a refuzat să îl 
ia. 

- Nu este al meu. Ai ştiut că nu este al meu. Eşti un 
diavol, ca şi rusul. 

Ochii albaştri spălăciţi ai lui Andersson se deschiseră 
mari de surpriză. 

- Nu este al tău? exclamă el. Nu. Mi-ai spus că 
băieţelul tău se află pe Kinkaid!. 

- Nu acesta, ci celălalt! răspunse Jane cu o voce 
disperată. Trebuie să fi fost doi, dar eu nu am ştiut şi de 
acesta. 

- Nu a mai fost nici un alt copil. Eu am crezut că este 
al tău. Îmi pare foarte rău! 

Andersson dădea semne de nervozitate, schimbându- 
şi greutatea când pe un picior, când pe altul. 

Jane şi-a dat seama că suedezul habar nu avea de 
adevărata identitate a copilului. 

Deodată copilaşul a început să plângă şi să se 
frământe în mâinile  suedezului, aplecându-se cu 
mânuţele lui, încercând să ajungă la Jane. 

Ea nu a putut rezista la această chemare afectuoasă 
şi cu un țipăt uşor, sări în picioare, strânse copilaşul la 
piept şi cu faţa ascunsă în scutecele murdare, plânse în 
tăcere câteva minute. 

Supărarea şi dezamăgirea pe care le simţise la 
constatarea că acest copil nu este Jack al ei, au făcut loc 
unei mari speranţe. După toate necazurile, poate era o 
minune, ca băiatul ei nu a fost în mâinile lui Rokoff şi nu 
a fost îmbarcat pe Kinkaid. 

Copilaşul scâncea şi Jane simţi milă pentru acest mic 
orfan, părăsit în pădurea africană fără nimeni pe lume. 

Deşi sufletul ei era zbuciumat, inima ei de mamă nu a 
putut lăsa ca acest copil să sufere. 


110 


- Nu îţi închipui al cui este acest copil? Întrebă ea pe 
Andersson. 

Acesta dădu negativ din cap. 

- Nu, răspunse el. Dacă nu este al tău nu pot să ştiu 
al cui poate fi. Rokoff zicea cu toată convingerea că este 
al tău. 

Văzând că Jane îl priveşte cu mirare, a continuat: 

- Acum ce ne facem cu el? Eu nu mă pot întoarce pe 
Kinkaid, pentru că Rokoff m-ar împuşca. Dar tu te poţi 
întoarce. Te conduc până la mare, iar acolo un negru te 
va duce până la vapor. Ce zici? 

- Nu, nu, se opuse Jane, pentru nimic în lume! Mai 
bine mor decât să cad în mâinile acelui om. 

- Atunci ce doreşti să facem? 

- Mergem înainte, luând acest sărman copil cu noi. Cu 
voia lui Dumnezeu, vom fi salvaţi într-un fel sau altul. 

Au pornit din nou la drum, luând cu ei şase indigeni 
din tribul Mosul, pentru a-i ajuta la transportul proviziilor 
şi a pânzelor de cort pe care Andersson le strecurase în 
barcă, când a pregătit fuga lor de pe vapor. 

Zilele şi nopţile de chin pe care le-a îndurat tânăra 
femeie se contopiră într-un coşmar, pierzând orice calcul 
al timpului. 

Nu mai era în stare să spună dacă este în junglă de 
câteva zile sau de câţiva ani. 

Singurul punct luminos în acea eternitate plină de 
grozăvii şi suferinţe era acest mic copil, de care inima ei 
se lipi cu putere. 

Într-un fel, acest micuţ străin a umplut golul dureros 
făcut după răpirea propriului ei fiu. 

Desigur că nu era. Acelaşi lucru; totuşi observa zi de 
zi, că dragostea ei de mamă învăluie acest orfan din ce 
în ce mai mult, până când, uneori, rămânea cu ochii 
închişi, pierdută într-un vis, în care trupul cel mic şi cald 
de la pieptul ei era cu adevărat fiul ei. 


111 


Înaintarea lor a fost foarte dificilă. 

Din când în când, aflau de la indigenii care veneau de 
pe coastă în expediţii de vânătoare, că Rokoff nu a ghicit 
încă direcţia deplasării lor. 

Acest amănunt, împreună cu dorinţa de a asigura 
femeii nobile o călătorie cât mai plăcută, îl făcură pe 
Andersson să înainteze încet, în etape scurte şi facile, cu 
multe popasuri. 

Insista de multe ori, să ducă el copilaşul pe drum. În 
multe alte moduri, încerca să uşureze drumul, ca să nu o 
epuizeze pe Jane. 

Suferise de cea mai mare durere, la descoperirea 
greşelii pe care o făcuse, înşelându-se asupra identităţii 
copilaşului, iar după ce tânăra femeie s-a convins pe 
deplin că în tot ce făcuse, a fost condus de motive pur 
cavalereşti, ea nu l-a mai lăsat să se tot învinovăţească 
pentru o greşeală, pentru care nu era deloc vinovat. 

La sfârşitul fiecărei zile de marş, Andersson avea grijă 
să se construiască un adăpost comod pentru Jane şi 
copil. 

Cortul ei era întotdeauna aşezat în cea mai favorabilă 
poziţie, iar gardul de mărăcini era cel mai tare şi de 
nepătruns pe care cei din tribul Mosuli îl putea construi. 

Hrana ei era întotdeauna cea mai bună ce se putea 
găsi printre proviziile lor şi aşa nu prea îndestulătoare. 

Jane era impresionată de politeţea şi întreaga purtare 
a acestui om. Faptul că atâta nobleţe s-a ascuns într-un 
om cu un exterior atât de respingător era pentru Jane un 
mister. 

Când a aflat că Rokoff nu era decât la câţiva kilometri 
de ei şi că în cele din urmă a descoperit direcţia în care 
mergeau, au început să înainteze mai repede. 

Andersson a cumpărat o barcă de la şeful unui sat, 
care se găsea la o mică distanţă de râul Ugambi, pe 
malul unui afluent al acestuia şi au pornit-o pe râu în sus. 


112 


O vreme Rokoff le-a pierdut urma datorită vitezei lor 
sporite de deplasare. 

Au mers până acolo unde râul nu mai era navigabil, 
apoi au părăsit barca, luând-o din nou pe jos. 

Din nou înaintarea a devenit dificilă, înceată şi 
primejdioasă. 

După ce au părăsit cursul râului, copilaşul s-a 
îmbolnăvit de friguri. 

Andersson cunoştea rezultatul acestei boli, dar nu 
avea inima să îi spună lui Jane adevărul. 

Văzuse şi el că tânăra femeie ajunsese să iubească 
acest copil de parcă ar fi fost al ei. 

Dar starea  micuţului excludea orice înaintare. 
Andersson s-a retras la o mare distanţă de drumul 
principal, construind o bază, într-un luminiş, pe malul 
unui pârâu. 

Aici, Jane îşi petrecea tot timpul îngrijind micuțul 
bolnav. Dar ca şi cum necazurile şi durerile nu erau 
suficiente, au mai primit o lovitură. 

Unul dintre indigeni, care s-a dus în cercetare prin 
pădure, a adus vestea că Rokoff îşi stabilise sediul în 
apropierea lor şi era evident pe urmele lor, către acel loc, 
pe care îl socotiseră o ascunzătoare perfectă. 

Informaţia aceasta nu putea duce decât la o singură 
soluţie şi anume părăsirea taberei şi să fugă. 

Jane Clayton îl cunoştea foarte bine pe rus ca să nu 
fie sigură că o va despărţi de acel copilaş îndată ce îi va 
prinde şi mai ştia că această despărţire înseamnă moarte 
sigură pentru acesta. 

În timp ce înaintau prin vegetaţia deasă şi încâlcită, 
pe cărări neumblate de foarte mult timp, cărăuşii 
indigeni au dezertat pe rând. Aceşti oameni au fost 
credincioşi şi au dus greul expediției, fără să se plângă, 
până nu au fost în primejdia de a fi ajunşi de Rokoff. 

Au auzit atâtea de cruzimea rusului, încât aveau o 


113 


frică de moarte de acesta. 

lar acum când ştiau că vor fi prinşi de el, nu au mai 
avut curaj şi au fugit, lăsându-i pe cei trei albi singuri. 

Şi totuşi Andersson şi Jane Clayton îşi continuau fuga. 
Suedezul mergea înainte, ca să facă drum unde nu era 
cărare, aşa că mai tot timpul Jane era nevoită să poarte 
copilul. 

Au mers zile întregi. Într-una din seri însă şi-au dat 
seama că vor fi prinşi. 

În spatele lor, din ce în ce mai aproape, se auzea 
zgomotul unui grup numeros, care înainta pe cărarea pe 
care ei o făceau. 

Când urmăritorii au ajuns foarte aproape, Andersson 
a ascuns-o pe Jane după un copac mare, acoperind-o cu 
un maldăr de uscături. 

- Cam la vreo doi kilometri de aici este un sat, îi zise 
el. Mi l-a arătat unul dintre indigeni. Eu îl voi face pe rus 
să îţi piardă urma şi atunci mergi în sat. Cred că şeful 
este prietenos cu albii. Oricum, altă soluţie nu avem. 

- Dar tu ce vei face? ` 

- Ascultă-mă! o întrerupse suedezul. In sat să încerci 
să îl îndupleci pe şef să îţi dea oameni să te conducă 
înapoi spre mare. Mai curând sau mai târziu va ancora un 
vas şi atunci vei fi salvată. La revedere şi noroc la drum, 
doamnă! 

- Dar tu unde te duci? reluă ea. Nu poţi să te ascunzi 
şi tu aici cu mine şi să mergem împreună înapoi spre 
coastă? 

- Trebuie să îi spun rusului că ai murit, ca să nu te 
mai caute, zise Andersson zâmbind. 

- Şi de ce nu te întâlneşti apoi cu mine? insistă Jane. 

Andersson dădu din cap. 

- Nu cred că mă voi mai întâlni cu cineva, după ce Îi 
voi spune că ai murit. 

- Sven, nu se poate aşa ceva. Este îngrozitor! 


114 


În inima ei însă ştia ce soartă îl aşteaptă pe 
Andersson. Rusul nu va sta pe gânduri şi se va răzbuna 
pentru tot ce făcuse suedezul împotriva lui. 

Andersson nu a mai spus nimic. l-a făcut semn să 
tacă arătându-i cărarea pe unde au venit. 

- Nu îmi pasă de nimic, şopti Jane. Voi face şi eu tot 
ce pot, ca să te scap. Dă-mi revolverul tău. Ştiu să trag şi 
poate aşa, amândoi vom putea să îi ţinem la distanţă, 
până găsim un mijloc de scăpare. 

- Nu se poate, doamnă, replică Andersson. Ne vor 
împuşca pe amândoi şi atunci chiar că nu aş mai putea 
face ceva. 

Continuă în şoaptă: 

- Gândeşte-te la copil şi la tine. Ce crezi că veţi face, 
dacă Rokoff vă prinde. Fă mai bine aşa cum spun eu. la 
carabina şi muniţia. Poate le vei folosi mai bine. 

Impinse în adăpostul improvizat pentru Jane şi 
copilaş, arma şi cartuşiera, după care s-a îndepărtat. 

Jane s-a uitat după el, cum mergea înapoi pe cărare, 
ca să iasă înaintea caravanei rusului. După câteva 
minute, la o cotitură l-a pierdut din vedere. 

Primul ei impuls a fost să îl urmeze. Înarmată cu 
puşcă ar fi putut poate face ceva pentru el. 

In afară de asta, nu putea să sufere ideea de a 
rămâne singură în jungla înfricoşătoare, fără un prieten 
la nevoie. 

Voia să părăsească adăpostul cu intenţia de a-l 
ajunge pe Andersson, cât mai repede cu putinţă. 

Şi-a aruncat ochii asupra copilaşului. 

Ce roşii îi erau obrăjorii! 

Ce culoare nefirească! 

Işi puse faţa pe pielea fierbinte a copilului. Scoase o 
exclamaţie de groază şi sări în picioare pe cărare. 

Carabina şi cartuşiera le-a uitat acolo în adăpost, 
unde le pusese Andersson. 


115 


Uitase acum şi de rus şi de suedez şi de marea 
primejdie care era foarte aproape. 

Prin creierul ei trecea o singură idee, că acest copil 
neputincios era bolnav de friguri tropicale şi ea nu mai 
era în stare să facă nimic pentru a-i uşura suferinţele. 

Singurul ei gând era să găsească pe cineva care să o 
ajute, vreo femeie care se pricepea la boli. Işi aminti de 
satul cu indigeni prietenoşi de care vorbise Andersson. 

De ar ajunge odată acolo, la timp! 

Nu mai era nici o clipă de pierdut. Porni ca o 
căprioară speriată în direcţia indicată de suedez. 

Departe, în spatele ei, s-au auzit deodată strigăte, 
câteva Împuşcături, apoi linişte deplină. 

Ştia acum că Andersson l-a întâlnit pe Rokoff. 

După o jumătate de oră de mers, a ajuns într-un sat 
cu colibe de stuf. 

Imediat a fost înconjurată de bărbaţi, femei şi copii, 
care o năpădiră cu sute de întrebări, din care ea nu 
înţelegea nimic. 

In încercarea ei de a fi înţeleasă, arăta spre copilaşul 
care plângea de ţi se rupea inima, repetând mereu: 

- Friguri, friguri..., friguri... 

Indigenii nu au înţeles cuvintele ei, dar au priceput 
cauza deznădejdii ei. Una dintre femei a condus-o într-o 
colibă, unde împreună cu altele au început să facă ce 
ştiau, pentru liniştirea şi alinarea suferințelor micuţului. 

In cele din urmă, a apărut şi moaşa satului, cu 
descântecele ei, care după ce a făcut un foc în faţa 
copilaşului, a fiert într-un vas de pământ un amestec de 
ierburi, făcând tot timpul semne ciudate cu mâna, 
deasupra vasului şi a copilului, mormăind stranii cântece 
monotone. 

După un timp, a înmuiat vârful cozii unei zebre în 
fiertură şi mormăind fără încetare, a scuturat câteva 
picături peste faţa copilaşului. 


116 


Apoi a plecat, dar celelalte au rămas văitându-se şi 
jelind, de Jane credea că va înnebuni. 

Ştia însă că tot ce făceau era din bunătatea lor 
sufletească, aşa că a îndurat cu resemnare mută şi 
răbdare supraomenească, coşmarul îngrozitor al acestor 
clipe teribile. 

Pe la miezul nopţii a auzit mai multe voci, care 
strigau în întuneric. 

Sătenii discutau aprins, dar nu înţelegea nimic din 
vorbele lor. 

După puţină vreme, auzi paşi care se apropiau de 
coliba în care stătea ea înaintea unui foc mic, împreună 
cu copilaşul. 

Nu era copilul ei, dar cât de drag i-a devenit micuțul 
acesta, lipsit de orice ajutor pe lume! 

Inima ei, lipsită de propriul ei copil, s-a îndreptat 
către acest orfan fără nume, revărsând asupra lui 
întreaga ei săptămâni de captivitate de pe Kinkaid. 

li văzu sfârşitul aproape şi cu toate că acest gând o 
îngrozea, spera ca acest sfârşit să vină mai repede, ca să 
se termine odată cu, suferinţele micii victime. 

Paşii care se auzeau afară se opriră în faţa colibei ei. 

Auzi o mică discuţie în şoaptă, iar după un moment 
intra M'ganwazam, şeful tribului. 

Jane Clayton nu îl zărise decât în treacăt, deoarece de 
îndată ce a intrat în sat, a fost preluată de femeile care 
doreau să o ajute. 

Uitându-se cu atenţie la el, văzu că are o figură 
răutăcioasă, purtând stigmatul unei degenerări brutale. | 
se părea că seamănă mai mult cu o gorilă decât cu un 
om. 

A încercat să intre în vorbă cu ea, dar fără succes, 
aşa că până la urmă a strigat pe cineva. 

Ca răspuns la chemarea lui, un alt negru a intrat în 
colibă. Acesta avea un aspect total diferit de cel al lui 


117 


M'ganwazam. 

Jane Clayton trase concluzia că era dintr-un alt trib. 

Noul sosit avea rolul de interpret. De la primele 
întrebări, Jane şi-a dat seama că este interogată pentru 
obţinerea unor informaţii utile în viitor. 

| s-a părut foarte curios că era întrebată ce va face şi 
mai ales pe unde dorea să meargă. 

Nu avea nici un motiv să păstreze secret aceste 
lucruri şi zise adevărul. 

La întrebarea însă dacă speră să se întâlnească cu 
soţul ei la sfârşitul călătoriei, a dat negativ din cap. 

Atunci, şeful a vorbit, prin interpret, comunicându-i 
adevărata intenţie a acestei vizite nocturne: 

- Am aflat, de curând, de la nişte oameni care 
locuiesc lângă apa cea mare, că soţul tău a fost în urma 
ta, în susul râului Ugambi, dar a fost atacat de indigeni şi 
ucis. Îţi spun toate acestea ca să te cruţ să îţi mai pierzi 
vremea într-o călătorie lungă, la sfârşitul căreia sperai să 
îţi întâlneşti soţul. Dacă vrei, te vom duce spre coastă. 

Jane îi mulţumi pentru bunătate, ca şi cum inima ei ar 
fi rămas nepăsătoare la durerea acestei noi lovituri. 

Dar a îndurat atât de multe, încât nu mai putea fi 
atinsă nici de chinurile celor mai dureroase suferinzi, 
pentru că toate simţurile ei au amorţit. 

Stătea cu capul aplecat, uitându-se fără să vadă 
figura copilaşului din poalele ei. 

M'ganwazam a ieşit. 

Ceva mai târziu se auzi un zgomot uşor la uşă. 
Intrase o altă persoană. 

Una dintre femeile care şedeau de partea cealaltă a 
focului, a aruncat nişte vreascuri pe tăciuni. 

Lemnele au izbucnit într-o flacără mare, luminând 
interiorul colibei. 

La această lumină, Jane Clayton şi-a dat seama că 
micuțul murise. De cât timp, nu putea şti. 


118 


Un nod greu i s-a pus în gât şi s-a aplecat zdrobită 
peste scutece, strângând micul ghem cu mâinile la piept. 

Câteva momente, în colibă a domnit o linişte deplină. 

Un bărbat tuşi lângă Jane şi a strigat-o pe nume. 

Ea a tresărit imediat şi ridicând privirea văzu figura 
înspăimântătoare a lui Nicolai Rokoff. 


CAPITOLUL XIII 
Fuga 


Rânjind diabolic, Rokoff se uită lung la Jane Clayton, 
apoi i-a luat legătura pe care o ţinea în poală. 

Jane a tras colţul unei cârpe peste faţa copilaşului, 
astfel că cel care nu ştia adevărul, ar fi crezut că micuțul 
doarme. 

- Te-ai obosit degeaba, zise Rokoff, ca să aduci 
copilul până în acest sat. Dacă îţi vedeai de treabă, îl 
aduceam eu singur. 

Apoi, a continuat: 

- Acesta este satul în care şi eu doream să îl aduc. 
M'ganwazam îl va creşte ca pe propriul său fiu, făcând 
din el un canibal cumsecade, iar dacă tu te vei întoarce 
în lumea civilizată, vei avea la ce să meditezi, 
comparând viaţa civilizată, viaţa de lux pe care o trăieşti, 
cu mizeria în care este fiul tău. 

Zicând acestea s-a îndreptat spre copil. 

- Da, a mai spus, îţi mulţumesc că l-ai adus aici în 
locul meu. Acum te rog frumos să mi-l cedezi, ca să îl 
predau părinţilor săi adoptivi. 

A întins mâinile să primească copilul, având pe figură 
un rânjet răutăcios. 

Dar spre surpriza lui, Jane Clayton se ridică şi fără să 
protesteze, îi depuse mica legătură în braţe. 


119 


- lată copilul, zise ea. Mulţumesc lui Dumnezeu, că 
acum îţi va fi peste putinţă să îi mai faci vreun rău. 

Rokoff sesizând rostul acestor cuvinte, smulse pânza 
de pe faţa copilului ca să se încredinţeze de adevărul de 
care se temea. 

Jane Clayton se uită fix în ochii lui. 

Era curioasă să vadă dacă Rokoff cunoaşte adevărata 
identitate a copilului. 

Dar dacă până acum câteva momente avusese o 
oarecare îndoială, aceasta a dispărut imediat ce a văzut 
furia oarbă a rusului, care văzând că micuțul era mort, a 
înţeles că răzbunarea lui fusese spulberată, de o forţă cu 
mult mai puternică. 

Cu o mişcare bruscă, rusul a aruncat înapoi copilul în 
braţele lui Jane şi începu să se plimbe nervos prin colibă, 
bătând cu pumnii în aer şi înjurând oribil. 

In cele din urmă, se opri în faţa femeii şi apropiindu- 
se de ea, a strigat: 

- Râzi de mine? Crezi că m-ai învins? Am să îţi arăt 
eu, cum i-am arătat şi mizerabilei maimute, căreia îi zici 
soţ, ce înseamnă să te amesteci în planurile lui Nicolai 
Rokoff. 

Se opri puţin, de parcă ar fi vrut ca vorbele sale să 
aibă o mai mare greutate, apoi a continuat: 

- M-ai înşelat cu copilul. Acum nu mai pot face din el 
un canibal, dar voi face din mama lui, soţia unui canibal, 
dar numai după ce va fi şi a mea. 

Dar dacă el credea că poate să smulgă de la Jane 
vreo amăgire, se înşelă. Creierul şi inima ei erau amorţite 
pentru orice ameninţare sau lovitură. 

Spre marea sa uimire, un zâmbet slab apăru pe 
buzele ei. Se gândea cu mulţumire că micul cadavru de 
lângă ea nu este al fiului ei Jack şi că Rokoff nu cunoştea 
adevărul. 

Cum ar fi vrut să îi spună acest adevăr! Nu îndrăznea 


120 


însă. 

Atâta timp cât Rokoff continua să creadă că acesta a 
fost copilul ei, atât timp Jack este în siguranţă oriunde s- 
ar afla. 

Desigur, nu ştia deloc unde ar putea fi copilul ei, nici 
măcar că este viu. Dar exista o mare probabilitate ca 
acesta să trăiască şi să fie sănătos. 

Foarte probabil că acest copil a fost înlocuit cu Jack, 
fără ştirea lui Rokoff, de unul dintre oamenii lui şi acum 
se află la adăpost cu cineva la Londra, unde erau 
suficienţi prieteni să îi poată plăti orice recompensă ar fi 
cerut răpitorii. 

Se gândi la această alternativă de sute de ori, de 
când descoperise că micuțul pe care Andersson i l-a pus 
în braţe, în noaptea fugii lor de pe Kinkaia, nu era fiul ei. 

Dar de atunci, aceste gânduri au fost singurele care i- 
au adus momente de fericire. 

Nu, rusul nu trebuia să afle adevărul, că acesta nu 
fusese fiul ei. 

Îşi dădea seama, că se află într-o situaţie 
deznădăjduită. Acum când Andersson şi soţul ei probabil 
sunt morţi, nu mai era nimeni pe lume să o ajute, chiar 
dacă ar fi ştiut unde se găseşte. 

Înţelegea că ameninţarea lui Rokoff nu este o glumă. 

Era sigură că va proceda aşa cum a ameninţat-o. Dar 
aceasta ar fi fost o scăpare, în cel mai rău caz, de toate 
suferinţele ei. 

Trebuia negreşit să găsească o modalitate prin care 
să câştige timp. Timp în care să se gândească cum să se 
pregătească pentru ce urmează, încercând să găsească 
o modalitate de scăpare, dacă ar putea exista. 

De viaţă nu îi prea păsa, decât numai dacă i s-ar fi 
dat prilejul înapoierii la copilaşul ei, dar oricât de slabă 
era această speranţă, nu voia să renunţe la ea, până în 
ultimul moment, când va fi faţă în faţă cu cruda realitate, 


121 


alternativa de a alege între două soluţii: Nicolai Rokoff 
sau sinuciderea. 

- Du-te, zise ea rusului. Du-te şi lasă-mă cu mortul 
meu! Mi-ai adus atâtea necazuri şi suferinţe şi acum 
încerci să îmi aduci altele. Eu ce rău ţi-am făcut de mă 
prigoneşti cu atâta înverşunare? 

- Ispăşeşti păcatele maimuţei pe care ţi-ai ales-o, pe 
când puteai să ai dragostea unui gentleman..., a mea, a 
răspuns Rokoff. 

Apoi a reluat: 

- Dar la ce bun să mai discutăm? Vom îngropa aici 
copilul şi vei merge cu mine în tabăra mea. Mâine te voi 
aduce aici ca să te predau noului tău soţ: drăguţul de 
M'ganwazam. Haide! 

Întinse mâna să ia copilul. Dar Jane, care acum era 
deja în picioare, se dădu la o parte. 

- Îl îngrop eu, zise ea. Trimite câţiva oameni să sape 
o groapă, afară din sat. 

Rokoff dorea să termine cât mai repede cu toate 
acestea şi să se întoarcă în tabără cu victima sa, crezând 
că apatia ei înseamnă resemnare faţă de soarta care o 
aşteaptă. 

leşind din colibă, îi făcu semn să îl urmeze şi după 
câteva clipe, plecă din sat cu oamenii lui, conducând-o 
pe Jane la o oarecare distanţă de sat, unde indigenii au 
săpat o groapă lângă un copac mare. 

După ce a înfăşurat copilul într-o cârpă mai mare, 
Jane Clayton îl cobori uşor în groapă şi întorcându-şi 
capul, ca să nu vadă bulgării de pământ ce cădeau peste 
legătura de pânză, şopti o rugăciune lângă groapa 
orfanului fără nume, care a ajuns în cele mai depărtate 
locuri ale inimii ei. 

S-a ridicat apoi, cu ochii uscați, dar suferind puternic 
şi îl urmă pe rus prin întunericul de nepătruns al junglei, 
pe o cărare ca o boltă de frunze, care ducea din satul lui 


122 


M'ganwazam, canibalul negru, până în tabăra lui Nicolai 
Rokoff, demonul cel alb. 

Pe lângă ei, prin tufişurile de nepătruns care străjuiau 
cărarea, se auzeau paşii moi de carnivore înfometate şi 
răsunau răcnete îngrozitoare ale leilor ieşiţi la vânătoare. 
Până şi pământul se cutremura de aceste zgomote 
teribile. 

Cărăuşii au aprins torţe mari, pe care le învârteau 
deasupra capului într-o parte sau alta, ca să sperie 
fiarele de pradă. 

Rokoff îi tot grăbea să meargă mai repede, iar Jane a 
înţeles din vocea sa tremurătoare că îi este foarte frică. 

Zgomotele acestei nopţi îi aminteau, tot mai mult, de 
zilele şi nopţile petrecute în junglă, împreună cu zeul ei 
din pădure:  neînvinsul şi  neînfricatul Tarzan al 
maimuţelor. 

Atunci nu simţea ce este frica, deşi jungla era ceva 
nou pentru ea, iar răcnetul unui leu i se părea una dintre 
cele mai înspăimântătoare sunete de pe întreg pământul. 

Câtă deosebire ar fi acum, dacă Tarzan ar fi aici cu 
ea! 

Intr-adevăr atunci ar avea toate motivele să dorească 
o viață în sălbăticia aceea. Dar din păcate, el este mort! 

| se părea de necrezut să fie aşa ceva adevărat! 

Se putea oare ca moartea să se fi abătut asupra 
uriaşului, cu muşchii atât de puternici? 

Nu ar fi crezut, dacă această ştire i-ar fi dat-o Rokoff, 
pentru că acesta avea toate motivele să mintă. 

Dar M'ganwazam, gândea ea, nu avea nici un motiv 
să o înşele. 

Ea nu ştia că rusul vorbise cu canibalul câteva minute 
mai înainte ca acesta să intre în coliba în care fusese ea 
adăpostită. 

Au ajuns în cele din urmă la marginea taberei, în jurul 
căreia indigenii angajaţi de Rokoff au ridicat un gard 


123 


primitiv. 

Totul era în cea mai mare dezordine aici. 

Ea nu a înţeles ce se întâmplase, dar îl vedea pe 
Rokoff foarte supărat, iar din crâmpeiele de conversaţie 
ce le putea prinde, a afla că în timpul cât au lipsit, alţi 
dezertori au fugit, luând grosul de hrană, arme şi muniții. 

După ce îşi revărsă nervii asupra oamenilor care au 
mai rămas, rusul s-a întors la locul unde o lăsase pe Jane, 
în paza a doi marinari. 

A apucat-o brutal de o mână, încercând să o tragă în 
cortul lui. Ea s-a zbătut şi a încercat să scape, timp în 
care cei doi marinari râdeau de această scenă comică. 

Rokoff nu a ezitat să folosească toate mijloacele 
pentru a duce la îndeplinire planurile sale mârşave. 

Începu să o lovească pe Jane peste obraz, până ceo 
ameţi şi reuşi să o târască în cort. 

Unul dintre negri, ordonanţă a lui Rokoff, aprinse 
lampa şi la o vorbă a stăpânului dispăru. 

Jane se prăbuşi la pământ, în mijlocul cortului. 

Simţurile ei amorţite îşi reveneau încet, iar gânduri 
negre o năpădeau. 

Îşi roti ochii în jur, în interiorul cortului, uitându-se la 
fiecare obiect. 

Rusul o ridică, încercând să o ducă spre patul de 
campanie, instalat într-un colţ. 

Din cingătoare îi atârna un pistol mare, asupra căruia 
căzuseră privirile lui Jane şi simţea cum o mănâncă în 
palmă, ca să apuce cât mai repede mânerul armei. 

S-a prefăcut că leşină din nou, dar cu genele 
întredeschise, aştepta prilejul potrivit, care se va ivi, 
dacă Rokoff va veni să o ridice şi să o târască în pat. 

Un zgomot de la uşă îl făcu pe rus să-şi întoarcă 
repede capul în altă direcţie. 

Arma nu era decât la două degete de mâna ei. 

Dintr-o singură mişcare, ca fulgerul, smuci arma din 


124 


toc, dar chiar în aceeaşi clipă Rokoff se întoarse spre ea, 
dându-şi seama de pericol. 

Ea nu îndrăznea să tragă, de teamă că detunătura va 
fi auzită de alţi oameni din jur. lar dacă Rokoff ar fi murit, 
ar fi căzut în mâinile altora mai răi ca el şi ar fi aşteptat-o 
o soartă şi mai crudă decât şi-ar fi închipuit-o chiar rusul. 

Amintirea celor două brute care râdeau de ea când 
Rokoff o bătea, era încă vie în mintea ei. 

Când rusul cu o înfăţişare cruntă, furios dar 
înspăimântat se întoarse către Jane, ea ridică pistolul cel 
greu deasupra capului lui aplicându-i o lovitură teribilă 
între ochi. 

El se prăbuşi la pământ, fără cunoştinţă. Totul s-a 
petrecut fără nici un sunet. Un moment mai târziu, ea 
era lângă el, liberă, cel puţin în clipa aceea, lipsită de 
primejdia de a fi din nou lovită. 

Se auzi din nou, afară din cort, acelaşi zgomot care 
atrăsese mai înainte atenţia rusului. 

Nu ştia ce este, dar fiindu-i teamă ca să nu se 
întoarcă ordonanța şi să i se descopere fapta, se îndreptă 
imediat spre masă, unde ardea lampa şi o stinse. 

În întunericul complet din interior, se opri puţin, ca să 
îşi adune ideile şi să se gândească la ce urma să facă, 
adică la primul pas spre libertate. 

În jur erau celelalte corturi, iar dincolo de tabără, 
jungla sălbatică, plină de animale feroce, mai de temut 
decât oamenii aceştia îngrozitori. 

Avea prea puţine căi de ales, sau chiar nici o 
perspectivă, măcar pentru a supravieţui câteva zile. 

Dar gândul că până în acel moment a trecut cu bine 
atâtea încercări şi că undeva în lume era un copilaş, care 
chiar în acele clipe ţipa după ea, se hotărî să mai facă un 
efort, încercând să traverseze acele ţinuturi groaznice, în 
căutarea drumului către ocean sau al oricărui drum care 
ar fi dus spre scăpare. 


125 


Cortul lui Rokoff era exact în centrul taberei. În jurul 
lui, erau corturile marinarilor şi mai departe adăposturile 
indigenilor, care apărau centrul. 

Traversarea printre toate acestea părea un lucru 
foarte greu, cu prea multe piedici de netrecut. Dar altă 
cale nu era. 

A rămâne în cort, până va fi descoperită, ar însemna 
să piardă tot ceea ce câştigase până în acel moment. 

Aşadar, porni încet, atentă la toate mişcările din jur, 
mergând în etape, mai întâi încercând să iasă din cort. 

A pipăit peste tot, dar nu a găsit ieşirea. 

Atunci s-a întors către rusul care zăcea fără suflare. 
Pipăi şi găsi cuțitul lui de vânătoare, cu care a tăiat 
imediat pânza de cort, după care a ieşit afară. 

Spre imensa ei uşurare, a observat că, după toate 
aparențele, ceilalţi s-au culcat. 

La lumina aproape stinsă a focului, a văzut o singură 
santinelă, un indigen, care dormea ghemuit, în partea 
opusă a focului. 

A traversat tabăra, trecând pe lângă adăposturile 
negrilor, în aşa fel, încât între ea şi santinelă era 
întotdeauna un cort care să o protejeze de privirile lui. 

A ajuns până la gardul de mărăcini. 

Afară, în întunericul acelei jungle încâlcite, se auzeau 
urletele leilor, râsul hienelor şi nenumărate alte zgomote 
fără nume din junglă. 

A rămas o clipă locului, însă ridicând cu curaj capul, a 
început să dea la o parte gardul, cu mâinile ei delicate. 

Deşi s-a înţepat şi s-a zgâriat de nu mai putea opri 
sângele, lucra fără să se oprească, până ce şi-a croit o 
gaură prin care s-a putut strecura afară din tabără. 

A lăsat în spate, un loc unde ar fi aşteptat-o o soartă 
mai rea decât moartea. 

Înaintea ei, o altă soartă o aştepta, poate chiar 
moartea, dar o moarte rapidă, fără chinuri şi fără 


126 


dezonoare. 

Porni înainte, departe de acei blestemaţi, fără să-i fie 
frică şi fără să regrete. 

După câteva clipe, jungla a înghiţit-o. 


CAPITOLUL XIV 
Singură în pădure 


Tambudza, conducându-l pe Tarzan spre tabăra 
rusului, abia se mişca pe cărarea întortocheată din 
junglă, fiind bătrână şi cu picioarele înţepenite. 

Astfel că războinicii trimişi de M'ganwazam ca să îl 
înştiinţeze pe Rokoff că albul uriaş va fi ucis în noaptea 
aceea, au ajuns în adăposturile rusului, înainte ca Tarzan 
şi bătrâna să fi făcut jumătate din drum. _ 

Indigenii au găsit totul în cea mai mare dezordine. În 
acea dimineaţă, Rokoff a fost găsit ameţit şi plin de 
sânge în cortul său. 

Când şi-a revenit destul ca să îşi dea seama că Jane 
Clayton a scăpat, l-a apucat o furie fără margini. 

Luând carabina din cui, alergă încoace şi încolo, 
căutând să-i împuşte pe indigenii care fuseseră de 
santinelă şi nu au păzit aşa cum trebuie tabăra, lăsând 
femeia să fugă. 

Dar câţiva marinari albi, care şi-au dat seama de 
situaţia precară în care îi aduseră numeroasele dezertări 
datorită cruzimii lui Rokoff, l-au prins şi l-au dezarmat. 

Pe când au sosit trimişii lui M'ganwazam, care abia au 
apucat să îi spună rusului motivul pentru care au venit şi 
Rokoff făcea pregătiri pentru drum, veni un alt rând de 
războinici, gâfâind de oboseală, strigând de la distanţă 
că uriaşul cel alb a scăpat din sat şi vine să se răzbune 
pe duşmanii lui. 

127 


Într-o clipă, în toată tabăra s-a produs o învălmăşeală 
de nedescris. 

Indigenii care făceau parte din cărăuşii lui Rokoff s-au 
îngrozit la gândul apropierii uriaşului alb care vâna în 
pădure cu o fioroasă armată de maimuțe şi pantere după 
el. 

Astfel, până ce albii să-şi dea seama ce se întâmplă, 
temerile superstiţioase ale sălbaticilor şi-au făcut efectul, 
cu toţii fugind în desişul junglei. 

Totuşi nu au uitat să ia cu ei, chiar în graba cea mai 
mare, orice obiect de valoare pe care au putut pune 
mâna. 

Rokoff şi cei şapte marinari ai săi au rămas părăsiţi şi 
jefuiţi în mijlocul acelor sălbăticiuni fără seamăn. 

Rusul, după cum îi era obiceiul, îşi înjură tovarăşii, 
aruncând vina pe ei pentru tot ce s-a întâmplat până 
atunci, până au ajuns în această situaţie disparată. 

Dar de data asta, nimeni nu a măi răbdat să fie 
înjurat în acest hal. 

În mijlocul potopului de ocări, unul dintre ei a scos 
revolverul şi a tras asupra lui. 

Din întâmplare, sau poate pentru că din cauza 
nervilor, individul nu a ţintit bine, Rokoff a scăpat 
neatins, dar acest fapt l-a îngrozit peste măsură, 
făcându-l să fugă îngrozit spre cortul lui. 

În timp ce alerga, s-a uitat din întâmplare peste gard, 
spre pădure şi ceea ce văzu, îi îngheţă sângele în vine de 
o spaimă care întrecea groaza băgată în el când cei 
şapte marinari furioşi au început să îşi descarce armele 
după el. 

Ceea ce a văzut era silueta uriaşă a unui alb, pe 
jumătate gol, care apăruse din tufişuri. 

Intrând ca o săgeată în cort, nu se opri, ci trecu mai 
departe prin tăietura pe care o făcuse Jane Clayton, 
noaptea trecută. 


128 


Rusul înfricoşat alerga ca un iepure gonit de ogari, 
trecând prin spărtura din gard, pe acolo pe unde scăpase 
propria sa victimă. 

Astfel că, pe când Tarzan se apropia de tabără din 
partea opusă, rusul a şi apucat să dispară în codru, pe 
urmele fostei sale prizoniere, Jane Clayton. 

La vederea lui Tarzan, care a intrat în tabără cu 
Tambudza, cei şapte marinari au rupt-o la fugă, dar 
acesta nu dorea să se răfuiască decât cu Rokoff, pe care 
îl credea în cort. Îi lăsă pe ceilalţi să fugă, după ce a 
văzut că rusul nu era printre ei. 

În legătură aceşti marinari, ştia că jungla va avea 
grijă de ei, făcându-i să plătească, cu vârf şi îndesat 
pentru toate crimele pe care le-au săvârşit. Nu a greşit, 
pentru că în acea zonă, alt alb nu a mai fost văzut, în 
afară de ei. 

Au găsit cortul lui Rokoff gol, iar Tarzan era gata să 
pornească în urmărire, când Tambudza i-a atras atenţia 
că plecare rusului nu putea fi decât rezultatul ştirii 
despre sosirea sa, dată de M'ganwazam. 

- Nu avea alt motiv să plece, aşa în grabă, insistă 
baba. Dacă vrei să îl găseşti, trebuie să ne întoarcem 
imediat. 

Şi pentru că şi Tarzan a avut aceeaşi idee, nu a mai 
pierdut vremea să caute urma rusului, ci plecă repede în 
direcţia satului, lăsând-o pe bătrână să vină în urma lui. 

Singura lui speranţă era că Jane este cu Rokoff şi că 
este încă în viaţă. 

În acest caz, nu ar fi fost o chestiune decât de o oră, 
până să o poată smulge din mâinile lui. 

Acum ştia că M'ganwazam este un mişel şi fără 
îndoială că va trebui să folosească forţa ca să îşi 
recâştige soţia. 

Din această cauză, simţea foarte mult lipsa lui 
Mugambi, Şita, Akut şi a maimutelor, dându-şi seama că 


129 


nu este o joacă să o smulgă pe Jane singur din ghearele 
unor ticăloşi ca M'ganwazam şi Rokoff. 

Dar spre surpriza lui, nu a găsit nici un semn al 
prezenţei lor în sat! 

Nu a mai avut încredere în spusele lui M'ganwazam şi 
nu a mai pierdut vremea să îl întrebe ceva, aşa că pe cât 
de neaşteptată i-a fost întoarcerea, pe atât de rapidă i-a 
fost plecarea. Aflase ce dorea şi nimeni nu îl mai putea 
opri. 

Sărind din copac în copac, se întoarse repede în 
tabăra părăsită, ştiind că numai de aici putea începe 
urmărirea lui Rokoff şi Jane. 

Sosind în tabără, cercetă totul cu multă atenţie, până 
a văzut o trecere prin gard, care i-a arătat locul pe unde 
cineva a trecut de curând. 

Mirosul său fin îi detectase pe cei doi care au fugit pe 
acea deschizătură, aşa că porni imediat în urma 
acestora. 

Mai departe de el, la o distanţă apreciabilă, o tânără 
femeie, îngrozită până în adâncul sufletului, mergea cu 
paşi mărunți, pe o cărare îngustă, temându-se ca nu 
cumva un animal sălbatic şi feroce sau un om sălbatic să 
îi iasă în cale. 

In timp ce mergea aşa, fără speranţă, înspre locul 
unde credea ea că va găsi drumul spre râul Ugambi, a 
ajuns în locul pe care îl cunoştea foarte bine. 

Intr-o parte a cărării, lângă un copac uriaş, se afla o 
grămadă de crengi uscate. Acest loc i s-a întipărit în 
minte pentru totdeauna. 

Acolo a ascuns-o Andersson şi unde acesta probabil 
că a fost ucis, în încercarea lui de a o scăpa de Rokoff. 

La vederea acelei grămezi de crengi, şi-a amintit de 
carabina şi cartuşiera pe care suedezul i le-a lăsat în 
ultimul moment şi de care ea uitase cu desăvârşire. 

In mână tot mai ţinea revolverul pe care îl smulse din 


130 


cingătoarea lui Rokoff, dar care nu avea decât şase 
cartuşe, ceea ce nu era destul nici ca să se apere, dar 
nici să îşi procure hrană în lunga ei călătorie spre mare. 

Cu răsuflarea reţinută, căută sub crengi, pipăind după 
acea comoară prețioasă, pe care spera să o găsească. 

Dar spre marea ei bucurie şi uşurare, găsi 
numaidecât arma şi cartuşiera plină cu cartuşe. 

Când îşi încinse cartuşiera şi simţi greutatea 
carabinei în mână, un sentiment de siguranţă a pus 
stăpânire pe ea. 

Porni din nou la drum, cu o nouă speranţă în suflet, 
încredinţată că va ajunge cu bine. 

Noaptea dormea în copaci, aşa cum învățase de la 
Tarzan. În fiecare dimineaţă pornea voioasă la drum. 

Târziu, într-o după-amiază, când era gata să pătrundă 
într-un luminiş, se opri locului speriată, văzând o 
maimuţă enormă apărând din pădure, din partea opusă a 
luminişului. 

Vântul bătea înspre ea, aşa că Jane nu putea fi 
descoperită, dar nu a stat pe gânduri, ci s-a ascuns într- 
un tufiş, pregătindu-şi carabina pentru apărare. 

Monstrul a traversat încet luminişul, mirosind în 
dreapta şi în stângă, de parcă ar fi căutat pe cineva. 

Dar după ce acesta făcuse doar zece paşi, alte 
maimuțe antropoide şi-au făcut apariţia. 

Erau cinci fiare enorme şi păroase, care erau în faţa 
bietei femei ascunse. 

Spre consternarea ei, a văzut că maimuţele s-au 
adunat într-un loc şi priveau înapoi de parcă ar mai fi 
aşteptat şi pe altele. 

Jane ar fi dorit să plece de acolo, cât mai repede, 
ştiind că în orice moment, o schimbare de vânt ar fi dat-o 
de gol şi atunci nu ştia cât de folositoare îi mai era arma, 
împotriva atâtor fiare uriaşe. 

Ea se uita în toate direcţiile, de la maimuțe spre 


131 


marginea luminişului, când văzu pe cei care probabil 
urmăreau aceste fiare. 

Cel puţin asta era convingerea ei, când văzu o 
panteră uriaşă ieşind fără zgomot din pădure, venind 
înspre locul de adunare al maimutelor. 

Fiara într-adevăr porni spre maimute. 

Jane era foarte mirată de apatia lor, dar mirarea i s-a 
schimbat în uluire, când văzu că fiara s-a apropiat de 
maimute, s-a aşezat în mijlocul lor şi a început să toarcă, 
obiceiul tuturor felinelor când simțeau plăcere. 

Dar dacă uimirea femeii era uriaşă văzând 
fraternizarea acestor animale feroce, scena următoarea 
a făcut-o să se întrebe dacă era în toate minţile. 

Zări un indigen uriaş şi puternic, care s-a apropiat de 
grupul de animale şi s-a aşezat în mijlocul lor. 

În primul moment, Jane a fost convinsă că omul va fi 
sfârtecat în bucăţi, aşa că s-a ridicat din ascunzătoarea 
ei, ducând puşca la umăr, ca să facă ceva pentru a-l 
scăpa pe nenorocit de acele fiare sălbatice. 

Insă negrul începu să vorbească cu ele şi după toate 
aparențele le dădea ordine. 

După o scurtă pauză, întreaga ceată porni la drum, 
străbătând locul şi dispărând în junglă. 

Cu o exclamaţie de uşurare şi necrezându-şi propriilor 
ei ochi, Jane ieşi din ascunzătoare, fugind de acea hoardă 
teribilă. 

La un kilometru în urma ei, mergând pe acelaşi drum 
cu ea, o altă persoană a îngheţat de spaimă, acolo unde 
se ascunsese după un muşuroi de termite, în timp ce 
fioroasa hoardă a trecut prin apropiere. 

Această persoană era Rokoff, care însă imediat i-a 
recunoscut pe războinicii lui Tarzan. 

Deci, abia trecuseră fiarele pe lângă el, că rusul porni 
într-o goană nebună prin junglă, pentru a fi cât mai 
departe de înspăimântătoarele animale. 


132 


În acest fel, întâmplarea a făcut ca pe când Jane 
Clayton ajungea la malul răului, în josul căruia spera să 
plutească până la ocean, către un vapor care să o ducă 
acasă, ştiind că, Nicolai Rokoff avea să fie la o foarte 
mică distanţă în urma ei. 

Pe malul apei, Jane a observat o barcă masivă, trasă 
pe jumătate la mal şi legată de un copac de pe țărm. 

- lată, se gândi ea, problema transportului este 
rezolvată, numai să pot eu singură să mişc această 
ambarcaţiune de aici. 

Dezlegând funia cu care era prinsă barca, Jane o 
împinse cu toată forţa din spate, dar o încercare de a 
împinge Alpii din loc ar fi avut acelaşi rezultat. 

Era foarte obosită, când trecut prin minte să încarce 
partea dinspre apă a bărcii cu balast. 

Mişcând barca pe urmă înspre apă, ea ar fi alunecat 
mai uşor. 

Nu avea la îndemână pietriş, nici bolovani, dar pe mal 
erau suficiente lemne scoase la mal de curentul apei, pe 
care le puse pe marginea bărcii. Spre bucuria ei, barca s- 
a înclinat şi a pornit-o pe firul apei. 

Dar la numai doi metri, ea s-a împotmolit din nou. 

Descoperi că mergând dintr-o parte în alta a micii 
ambarcaţiuni, putea imprima un balans puternic, care în 
cele din urmă ar fi împins barca spre râu. 

În timp ce planul ei se dovedi bun, iar Jane se 
concentra asupra deplasării bărcii, ea nu a observat 
apariţia unu; bărbat, care s-a oprit sub un copac uriaş. 

El stătea şi urmărea în tăcere munca ei istovitoare, 
dar pe întreaga lui figură se aşternu un zâmbet dintre 
cele mai crude. 

În cele din urmă, barca a ajuns suficient de mult în 
apă, iar Jane a fost sigură că acum putea să o împingă în 
larg, ajutându-se de una dintre lopeţi. 

Pentru a se putea deplasa, a luat o vâslă pe carea 


133 


proptit-o de fundul apei, când deodată a privit în sus. 

Zărindu-l pe bărbatul care şedea acolo, scoase un 
țipăt de groaza. 

El a alergat acum spre ea, strigând-o să îl aştepte, că 
altminteri va trage. Neînarmat cum era, cu greu ar fi 
putut face aşa ceva. 

Însă Jane nu avea de unde să ştie despre toate câte i 
s-au întâmplat rusului, de când ea a fugit din tabără şi 
credea că şi tovarăşii lui sunt pe aproape. 

Totuşi, de data asta nu dorea să fie prinsă prea uşor. 

Prefera să moară decât să cadă prizonieră. 

Încă un minut de eforturi şi barca ar fi pornit. 

Odată luată de curent, va fi imposibil pentru Rokoff să 
o ajungă, nefiind altă barcă pe mal, iar de înotat nici nu 
putea fi vorba printre atâţia crocodili şi şerpi. 

Pe de altă parte, Rokoff nu se gândea decât să scape. 
Ar fi uitat bucuros de toate planurile mârşave pentru Jane 
Clayton, numai ca ea să îl ia în barcă. 

Ar fi fost în stare să promită orice, însă nu credea că 
este nevoie şi de aşa ceva. 

A văzut că va ajunge la barcă înainte ca aceasta să 
se fi îndepărtat prea mult şi desigur nu mai era nevoie să 
facă atâtea promisiuni. 

Nu că ar fi avut remuşcări dacă apoi şi-ar fi călcat 
cuvântul, dar nu îi plăcea să se roage de o persoană, 
care cu câteva ore fusese victima lui. 

Se şi bucura de zilele şi nopţile de plăceri pe care le 
va gusta în compania femeii, în timp ce barca va aluneca 
încet spre ocean. 

Jane Clayton, încercând din răsputeri să împingă 
barca acolo unde rusul nu ar mai fi ajuns-o, a observat că 
nu mai avea mult şi va reuşi, pentru că barca, săltând 
uşor, a fost luată de curent, tocmai când rusul a încercat 
să o apuce cu mâna. Câţiva centimetri au lipsit ca Rokoff 
să îşi atingă scopul. 


134 


Jane aproape că a leşinat din cauza încordării fizice şi 
nervoase din ultimele câteva minute. 

In cele din urmă, slavă Domnului, era scăpată! 

Dar pe când şoptea o rugăciune scurtă de mulţumire, 
văzu pe figura rusului o neaşteptată expresie de triumf. 

Acesta s-a aruncat la pământ, apucând strâns ceva 
ce şerpuia prin nămol spre apă. Cu ochii plini de groază, 
Jane s-a cuibărit în fundul bărcii, dându-şi seama că în 
ultimul moment, succesul de care fusese atât de sigură, 
s-a transformat într-o totală nereuşită, fiind din nou 
prizoniera lui Rokoff. 

Toate aceste nenorociri se datorau frânghiei cu care ' 
fusese ancorată barca de un copac. 


CAPITOLUL XV 
În josul râului Ugambi 


La jumătatea drumului între râul Ugambi şi satul lui 
M'ganwazam, Tarzan s-a întâlnit cu ceata sa, care 
mergea încet, după o mai veche urmă alui. 

Lui Mugambi nu îi venea să creadă că drumul pe care 
a mers s-a intersectat cu drumul pe care o apucase şi 
soţia stăpânului său şi rusul, fiind atât de aproape de ei. 

După părerea lui, era aproape de necrezut că două 
fiinţe omeneşti să fi trecut atât de aproape de ei, fără să 
fie descoperite de vreuna dintre animale. 

Tarzan însă i-a arătat urmele lăsate de Jane şi Rokoff, 
dându-şi seama că amândoi au fost ascunşi atunci când 
ei au trecut pe lângă ei. 

Pentru Tarzan era limpede, că Jane şi Rokoff nu 
mergeau împreună. 

Urmele lăsate de tânăra femeie, au fost la început la 
o mare distanţă, de Rokoff, dar cu cât înainta pe urmele 


135 


lor, devenise foarte clar că urmăritorul mergea mai 
repede. 

La început, urmele paşilor de femeie se vedeau 
urmate de animale sălbatice, peste care apărea urma lui 
Rokoff, arătând că acesta a trecut pe acolo după ce 
animalele au plecat pe alte urme. 

Mai târziu, urmele de animale au dispărut, rămânând 
doar cele ale lui Jane şi Rokoff, până când au ajuns la 
râu. Tarzan şi-a dat seama că rusul nu putea fi la mai 
mult de câteva sute de metri de Jane. 

Sărind în grabă, dintr-un copac în altul, a ajuns la 
malul apei, exact în acelaşi loc unde Jane încercase să 
împingă barca cea grea la apă. 

Tarzan văzu în nămolul de pe marginea apei, urmele 
paşilor celor pe care îi căuta, dar nu mai era nici o 
persoană acolo, dar nici barca. 

La prima vedere, nu putea şti unde sunt cei pe care îi 
urmărea. 

Dar era clar că cineva a împins o barcă de indigeni, 
apoi s-a urcat în ea, aşa că Tarzan şi-a îndreptat privirile 
în josul apei şi zări în depărtare, un om stând în picioare 
într-o barcă dusă de curent. 

Când ceata lui Tarzan a ajuns lângă râu, Mugambi şi 
animalele şi-a văzut stăpânul alergând în jos pe malul 
apei, sărind din brazdă în brazdă, peste terenul mlăştinos 
ce se întindea până la un mic promontoriu, care se înălța 
acolo unde râul o cotea la dreapta, ascunzându-se 
ochiului. 

Ca să îl urmeze, maimuţele grele şi neîndemânatice 
la mersul pe jos, au fost nevoite să facă un ocol mare. La 
fel şi pantera, căreia nu îi plăcea apa. 

Mugambi a trebuit şi el să meargă cu ele, cât mai 
repede cu putinţă, pentru a-l ajunge pe Tarzan. 

După o jumătate de oră de mers prin mlaştină, 
Tarzan a ajuns la o cotitură a râului, unde văzu în dreptul 


136 


lui, în mijlocul apei, barca în care se afla Nicolai Rokoff. 

Jane nu era cu el. 

La vederea duşmanului său, cicatricea de pe frunte i 
s-a făcut roşie ca sângele, iar de pe buzele lui porni 
ferocele răcnet de sfidare al maimutelor antropoide. 

Rokoff s-a cutremurat din cap până în picioare, la 
auzul acestui teribil sunet. 

Ascuns pe fundul bărcii, clănţănind din dinţi, pândea 
toate mişcările omului de care îi era frică mai mult decât 
de toate celelalte fiinţe de pe suprafaţa pământului şi pe 
care o vedea apropiindu-se de el. 

Deşi se credea în siguranţă, numai vederea 
duşmanului său era suficientă să o aducă într-o stare de 
totală laşitate, care s-a transformat în isterie, când a 
văzut că uriaşul alb s-a aruncat fără frică în apele 
periculoase ale râului tropical. 

Înotând rapid şi în forţă, Tarzan străbătea curentul de 
apă care îl despărţea de barca dusă încet de apă. 

Rokoff a apucat una dintre lopeţi şi cu privirile pline 
de groază, vâslea nebuneşte, într-un ultim efort de a 
mări viteza bărcii. 

De pe malul opus, o dungă sinistră, nevăzută de nici 
unul dintre ei, se apropia necontenit de înotătorul gol din 
apă. 

Tarzan a ajuns în cele din urmă la barcă şi cu o mână 
întinsă s-a agăţat de margine. 

Rokoff stătea îngheţat de spaimă, incapabil să mai 
facă vreo mişcare, privind fix la inamicul său. 

Deodată, în apă s-a auzit o mişcare neaşteptată, în 
spatele înotătorului. Văzu dunga şi a înţeles totul. 

Tarzan îşi simţi piciorul prins de nişte fălci puternice. 
Se zbătu să scape şi să se ridice deasupra bărcii. 

Efortul lui ar fi fost încununat de succes, dacă acea 
întrerupere neaşteptată nu l-ar fi deconectat pe Rokoff 
din apatia sa, dându-i o speranţă de scăpare. 


137 


Se repezi cu iuţeala unui şarpe veninos şi îl izbi pe 
Tarzan cu lopata cea grea în cap. Degetele acestuia s-au 
desprins de pe marginea bărcii şi au dispărut. 

O luptă scurtă s-a dat la suprafaţa apei, stârnind un 
vârtej, iar puternicul alb  dispăru în adâncul 
respingătoarelor ape ale râului Ugambi. 

Slăbit de spaimă, Rokoff căzu tremurând pe fundul 
bărcii. 

În primele momente nu şi-a dat seama de 
extraordinarul noroc care a dat peste el. Tot ce mai 
putea vedea era silueta albului, care se zbătea, 
dispărând sub apa râului, către o moarte groaznică, spre 
nămolul alunecos de pe fundul râului. 

Încet creierul lui Rokoff a realizat întreaga situaţie şi 
un zâmbet crud, de uşurare şi triumf îi flutură pe buze. 

Dar acest zâmbet a fost de scurtă durată, pentru că 
pe când se felicita, simțindu-se într-o oarecare siguranţă, 
un zgomot infernal de pe mal i-a atras atenţia. 

Uitându-se către acea direcţie, văzu pe mal, teribila 
ceată care îl urmărea cu ură, pantera înconjurată de 
maimuțe hidoase, iar în fruntea lor un războinic negru 
uriaş, care îl ameninţa cu pumnul, făgăduindu-i o moarte 
cumplită. 

Rokoff porni mai departe în josul râului, cu hoarda 
fioroasă pe urmele sale, care mergea paralel cu el, ziua 
şi noaptea. Uneori urmăritorii dispăreau, ca apoi să 
reapară mai teribili şi feroce. 

Rusul, deşi era un bărbat puternic şi echilibrat, se 
transformă într-o fiinţă slăbită şi încărunţită, numai în 
câteva zile. 

Trecu pe lângă sate cu o populaţie numeroasă, unde 
războinicii de îndată ce îl vedeau lansau bărci pentru a-l 
prinde, dar de îndată ce fioroasa hordă de animale 
apărea, toţi fugeau înspăimântați, dispărând în junglă. 

Nicăieri, în drumul lui, nu o mai văzu pe Jane. Nu a 


138 


mai văzut-o de când a apucat funia care ţinuse barca ei. 
Crezuse atunci că va putea captura acea barcă, dar de 
îndată ce a vrut să se urce, Jane a luat o carabină din 
fundul bărcii, ochind drept spre pieptul său. 

Atunci a dat drumul funiei şi o văzu îndepărtându-se. 

Apoi, a alergat în susul râului, spre un mic afluent al 
acestuia, unde şi-a adus aminte că ascunsese barca cu 
care au venit în urmărirea lui Andersson şi Jane. 

Dar unde era doamna de Greystoke? 

După părerea rusului, nu era nici o îndoială că fusese 
prinsă de războinicii din satele pe lângă care a trebuit să 
treacă până să ajungă la ocean. 

Scăpase în acest fel de majoritatea duşmanilor săi de 
rasă umană. 

Dar bucuros i-ar fi înviat pe toţi, dacă ar fi fost cu 
putinţă, numai să scape de primejdia urmării acelor fiinţe 
groaznice, care mergea aproape de el, neîncetat, urlând 
şi mârâind, ori de câte ori îl vedeau. 

Dintre acestea, pantera îi inspira cea mai teribilă 
groază. Aceasta alerga cu ochii aprinşi, cu gura 
întredeschisă şi colții scoşi. Ochii ei străluceau noaptea, 
peste apă. 

Ajungând la gurile râului, Rokoff văzu plin de 
speranţă vasul Kinkaid, ancorat în apele tulburi ale 
golfului. 

El trimisese cu multe zile în urmă pe Paulvitch să 
aprovizioneze vasul cu cărbuni, pe când el era ocupat în 
expediţia sa prin junglă. 

Acum că vedea vaporul din nou, reîntors ca să îl 
salveze, îi venea să urle de bucurie. 

Începu să vâslească mai în forţă, strigând în acelaşi 
timp, ca să atragă atenţia celor de pe bord. 

Dar oricât de tare ar fi strigat, nimeni nu răspundea. 

Pe mal însă, bestiile hidoase erau tot acolo. 

S-a înfiorat la vederea animalelor, dar se gândi că cei 


139 


de pe vapor le-ar putea alunga cu armele lor de foc. 

Dar oare ce s-a întâmplat cu cei pe care îi lăsase pe 
Kinkaid? 

Unde era Paulvitch? 

Nu cumva vaporul a fost părăsit, iar el era blestemat 
să fie ajuns de acele animale înfiorătoare, care l-au 
urmărit zi şi noapte? 

S-a cutremurat de parcă moartea l-ar fi atins cu mâna 
sa rece pe frunte. 

Cu toate aceste gânduri, nu a încetat să vâslească 
nebuneşte către vapor, dar acele câteva minute i s-au 
părut o veşnicie. 

Pe una dintre laturile vaporului, găsi o scară 
portabilă, dar când s-a agăţat de prima treaptă, auzi o 
voce. Uitându-se în sus, văzu ţeava rece a unei carabine 
îndreptată spre el. 


După ce Jane Clayton a reuşit, să scape de Rokoff, 
datorită inspiraţiei de a îndrepta arma către el şi să îl ţină 
la distanţă, ea a luat o vâslă şi a început să vâslească cu 
forţă, pentru a duce barca spre mijlocul râului, unde 
curentul era mai puternic. 

În timpul zilelor şi nopţilor lungi şi obositoare, ea 
menţinu direcţia bărcii pe unde apa era mai iute şi numai 
câteva ore pe zi sau noapte când se întindea pe fundul 
bărcii pentru odihnă, lăsa barca în voia curentului. 

Numai în aceste momente se putea odihni, pentru că 
în rest vâslea cu putere, ca să mărească viteza 
ambarcaţiunii indigene, care este greu de manevrat. 

În acest timp, Rokoff nu folosea aceeaşi tactică de 
deplasare rapidă pe mijlocul apei, pentru că trebuia să se 
apropie mai mult de malul opus datorită teribilei cete 
care îl urmărea, ameninţându-l cu moartea. 

De aceea, cu toate că Jane avea un avans doar de 
câteva minute la început, ea a ajuns înaintea lui cu trei 


140 


ore la vapor. 

Văzu vasul ancorat şi citi numele de pe babora: 
Kinkaid. Bucuria ei s-a transformat într-o vagă teamă şi 
îngrijorare. 

Dar acum era prea târziu să se mai întoarcă, curentul 
ducând-o spre vapor cu putere. 

Nu mai putea cârmi înapoi contra curentului, iar tot 
ce i-a mai rămas, era să încerce să se îndrepte spre mal, 
fără să fie observată de pe Kinkaid. Mai rămânea 
alternativa de a se lăsa prinsă de cei de pe vapor, sau 
mai grav, să fie dusă de un curent puternic şi să fie 
împinsă în larg, la o moarte sigură. 

Ştia foarte bine că pe vas o aşteptau multe primejdii, 
dar şi pe mal, în apropierea junglei lucrurile nu prezentau 
o siguranţă mai mare. 

Dar în lipsa lui Rokoff de pe vas, mai rămânea 
posibilitatea de a oferi marinarilor o sumă imensă de 
bani, ca să îi câştige de partea ei, apoi să fie dusă într-un 
port, unde să ia un vapor spre caisă. 

Oricum, această alternativă părea să aibă şanse de 
reuşită. 

Curentul o purta cu mare repeziciune şi îşi dete 
seama că va trebui să facă mari eforturi ca să îndrepte 
barca spre vapor, pentru a evita intrarea în largul 
oceanului. 

Odată cu hotărârea luată pentru a se îndrepta spre 
vapor, spera să găsească pe cineva la bord, care să fie 
dispus să îi dea o mână de ajutor, dar spre marea ei 
mirare, puntea părea părăsită şi pe întreg vaporul nu se 
vedea ţipenie de om. 

Barca s-a apropiat foarte mult de marginea vasului, 
dar nu a fost zărită de nimeni. 

Ingrozită, Jane a văzut că va fi târâtă mai departe în 
larg, dacă nu va fi salvată de pe vapor, oceanul fiind 
chiar la flux. 


141 


Strigă după ajutor, dar nu primi nici un răspuns, în 
afară de urletele sălbatice ale fiarelor din pădure. 

Jane Clayton începu să vâslească din toate puterile, 
ca să ducă barca înapoi spre vapor. 

La început, a avut impresia că va trece de vapor la 
numai doi sau trei metri. Dar în cele din urmă, cu un 
ultim efort s-a agăţat de lanţul ancorei. 

Barca a fost smulsă de sub ea de forţa curentului. 

Acum trebuia să rezolve o altă situaţie dificilă. Cum 
să ajungă la scara portabilă care se găsea la numai un 
metru de ancoră? 

Dacă ar fi lăsat din mână lanţul, în încercarea de a 
ajunge la scară, ar fi alunecat spre larg, pierzând ultima 
şansă de a se urca pe vapor. 

Disperată strigă din nou, în speranţa că va atrage 
cuiva atenţia. Rezultatul a fost acelaşi. Nimeni nu a auzit- 
O. 

Zări atunci funia care atârna de barcă şi legând-o de 
lanţ, lăsă barca să alunece încet, până a ajuns sub scară. 

După această manevră nu a avut nevoie decât de un 
singur minut ca să urce pe vapor, înarmată cu carabina 
şi încinsă cu cartuşiera. 

Sus pe punte, nu era nimeni. Prima ei grijă a fost să 
exploreze vaporul, ţinând carabina pregătită, fiind 
hotărâtă să tragă la orice atac din partea celor din 
echipajul de pe Kinkaid. 

Nu a trecut multă vreme şi a descoperit cauza 
aparenţei de vas părăsit al vaporului. Într-una dintre 
cabine, găsi câţiva marinari, care fuseseră lăsaţi de pază, 
dormind adânc, ameţiţi de băutură. 

Cutremurându-se de această privelişte, a ieşit de 
acolo, închizând uşa cu cheia. 

Apoi a coborât în bucătărie, ca să mănânce ceva. 
După ce şi-a potolit foamea, a urcat pe punte, unde s-a 
aşezat pe un scăunel, aproape de scara pe care urcase, 


142 


hotărâtă să nu lase pe nimeni să urce, până nu va 
accepta propunerile ei. 

Mai bine de o oră nu s-a întâmplat nimic. Pe apă nu 
se vedea încă nimic care să se apropie de vapor. Peste 
câteva minute de veghe, apăru în sfârşit pe râu o barcă, 
în care afla o singură persoană. 

Când barca s-a apropiat mai mult de ea, recunoscu 
figura palidă a lui Rokoff, care încercând să se urce pe 
vapor, a fost întâmpinat de ţeava amenințătoare a 
carabinei. 

De îndată ce a observat cine a ameninţă, s-a înfuriat 
şi a început să înjure şi să amenințe. Văzând că această 
tactică nu are succes, iar Jane nici nu se sperie, dar nici 
nu se lasă înduplecată, începu să se roage de ea, 
promiţându-i câte în lună şi în stele. 

Însă Jane nu avea decât un singur răspuns la toate 
acestea: nimic în lume nu o va îndupleca să îl lase la 
bord, pe acelaşi vapor cu ea. 

În cele din urmă, Rokoff s-a convins că nu are de ales 
şi că ea l-ar împuşca, dacă ar mai face un pas. 

Rusul cobori în barca lui şi cu riscul de a fi târât în 
larg, reuşi până la urmă să ajungă pe mal, în partea 
opusă cetei de animale care mâărâiau şi îl urmăreau. 

Acum, Jane Clayton nu se mai temea de vreun atac 
din partea lui, ştiind că singur şi fără ajutor, nu mai era în 
stare să aducă barca în apropierea vaporului. 

Despre animalele de pe mal, credea că sunt aceleaşi 
pe care le văzuse cu câteva zile în urmă în susul râului 
Ugambi, pentru că era de necrezut să existe două hoarde 
sălbatice cu aceleaşi animale care fraternizaseră. 

Nu îşi închipuia însă, cum au ajuns ele atât de 
departe de locul unde i-a întâlnit. 

Spre seară, a fost alarmată de strigătele rusului, care 
se auzeau pe malul opus. 

Uitându-se în acea direcţie, a rămas mută de spaimă, 


143 


văzând că se apropie din susul râului, o barcă a 
vaporului, în care desigur că nu puteau fi alţii decât cei 
din echipaj: bandiți fără inimă şi duşmanii ei neîmpăcaţi. 


CAPITOLUL XVI 


În întunericul nopţii 


Când Tarzan şi: a dat seama că a fost prins de 
puternicele fălci ale crocodilului, nu a reacţionat aşa cum 
ar fi făcut orice altă fiinţă umană, adică să piardă orice 
speranţă. 

Dimpotrivă, şi-a umplut plămânii cu aer, înainte ca 
enorma reptilă să-l fi tras sub apă şi a încercat să se 
zbată ca să scape de puternica strânsoare. 

Dar nefiind în elementul lui obişnuit, nu a putut face 
altceva decât să aţâţe animalul, care a început să se 
mişte mai repede. 

Crocodilul îşi târa după el victima. 

Tarzan simţea nevoia să respire aer curat. Ştia că nu 
va putea trăi, dacă nu respira, aşa că s-a gândit că dacă 
moare, să face tot ce putea pentru a-şi răzbuna moartea. 

În timp ce era tras prin apă, a încercat să împlânte 
cuțitul său de cremene, printre solzii animalului, înainte 
ca acesta să îl ducă în vizuină şi să îl devoreze. 

Eforturile sale nu au dus decât la mărirea vitezei 
crocodilului, iar când se simţea la capătul rezistenţei 
sale, se simţi dus peste un strat de nămol, reuşind să 
tragă o gură de aer. 

A fost tras într-un loc întunecos. Un moment a rămas 
nemişcat, trăgând aer în piept, pipăind prin nămol. 

Alături de el se afla animalul cu solzi ca de fier, care 
încerca şi el să respire. 

Au stat în linişte câteva clipe, după care, animalul s-a 


144 


zvârcolit puternic, rămânând apoi ţeapăn. 

Tarzan s-a ridicat în genunchi, lângă crocodil. 

Spre marea sa uimire, a observat că fiara este 
moartă. Cuţitul lui subţire lovise o parte vulnerabilă sub 
armătura de solzi. 

Reuşi să se ridice în picioare, apoi începu să 
cerceteze locul unde era. 

Descoperi că era închis într-o încăpere subterană, 
destul de largă ca să încapă cam zece sau cincisprezece 
animale enorme ca acela care îl târâse până acolo. 

Şi-a dat seama că se află în cuibul ascuns al 
animalului, undeva sub malul apei şi că desigur, singura 
cale de ieşire era deschiderea prin care intraseră. 

Primul lui gând a fost să iasă repede de acolo, dar ca 
să ajungă apoi la suprafaţa apei, era un lucru mult prea 
greu. 

Se putea ca trecătoarea să aibă mai multe cotituri, iar 
Tarzan se temea că ar putea să întâlnească şi alţi 
locuitori ai acestor vizuini. 

Şi chiar dacă ar fi ajuns cu bine afară, mai era 
primejdia de a fi atacat din nou, mai înainte de a ieşi 
teafăr la mal. 

Totuşi, nu era nici o altă soluţie. Umflându-şi plămânii 
cu aerul stricat al subteranei, s-a scufundat în apa 
murdară, intrând prin culoarul întunecos, unde se 
deplasa pipăind cu mâinile pereţii. 

Piciorul pe care îl prinsese crocodilul între fălcile sale 
era sfâşiat, însă nu avea nici un os sau vreun tendon 
rupt. 

Îl durea îngrozitor, doar atât. 

Tarzan era deprins cu durerea şi nu s-a mai gândit la 
picior, după ce s-a convins că rana nu este foarte gravă 
şi se putea folosi de picior foarte bine. 

A înotat repede prin trecătoare îngustă, care avea 
multe ocolişuri. leşi la suprafaţa apei, la câţiva metri de 


145 


mal. 

Ajungând la suprafaţa apei, zări capetele a doi 
crocodili mari, la o foarte mică distanţă de el. 

Amândoi monştri au pornit spre el, dar Tarzan, cu un 
efort supraomenesc, s-a ridicat din apă şi s-a prins de 
creanga unui copac care creştea pe mal. 

Era şi timpul. Abia a apucat să se tragă în sus, când 
auzi sub el, clănţănitul puternic a două perechi de fălci, 
care s-au închis puternic. 

S-a odihnit câteva minute în copacul de pe mal, care 
i-a oferit mijlocul de a se salva. 

În acest timp, a scrutat cu privirea întinderea râului, 
dar nu a zărit nici o urmă a lui Rokoff. 

După câteva minute de odihnă, necesare mai ales din 
cauza piciorului rănit, a pornit în urmărirea bărcii. 

Era acum pe malul opus, dar pentru că urmărea pe 
cineva pe cursul apei, acest detaliu nu l-a deranjat. 

Spre marea lui dezamăgire, a observat că de la un 
timp, piciorul lui rănit începe să îl împiedice la mers. 

Numai cu mare greutate reuşea să se deplaseze mai 
repede decât un om obişnuit, iar deplasarea prin copaci îi 
întârzia şi mai mult mersul înainte. A continuat să 
meargă pe jos, cu multă atenţie. 

A aflat de la bătrâna negresă, ceva care l-a pus pe 
gânduri. 

Când baba povestise despre moartea copilului, a mai 
adăugat că femeia cea albă, deşi zdrobită de durere, i-a 
spus că acel băieţel nu era alei. 

Tarzan nu avea nici un motiv să creadă că Jane ar fi 
încercat să ascundă identitatea copilului. 

Singura explicaţie care putea să o dea enigmei, era 
că femeia care îi însoţise pe suedez nu a fost Jane. 

Cu cât se gândea mai mult la acest amănunt, cu atât 
se convingea mai mult că micuțul murise, iar soţia lui era 
la Londra, neştiind nimic de teribila soartă a copilului ei. 


146 


Deci, interpretarea pe care o dăduse insinuărilor 
rusului erau greşite şi purtase în suflet, fără să fie 
nevoie, două necazuri..., cel puţin aşa credea. 

Din aceste gânduri, a tras concluzia că moartea fiului 
său era de fapt o uşurare pentru el. 

La gândul morţii fiului său s-a cutremurat, gândind că 
cel care murise, fusese un copil nevinovat. 

În timp ce înainta anevoios spre coastă, se gândea la 
oribilele fapte ale lui Rokoff, comise împotriva lui şi a 
celor dragi lui. 

Cicatricea de pe fruntea sa se înroşise, semn de mare 
supărare. 

Unde se oprea, izbucnea, fără să vrea, în răcnete 
nervoase, făcând ca celelalte animale să se ascundă de 
frică. 

Dacă ar putea pune mâna pe Rokoff! 

De două ori, i-au ieşit în drum războinici, care au 
încercat să îl împiedice să continue urmărirea. Aceştia 
însă imediat fugeau speriaţi de răcnetele sălbatice ale 
uriaşului alb. 

Deşi părerea lui era că merge încet, pentru că 
întotdeauna se compara cu păsările sau animalele 
pădurii, adevărul era că se deplasase cu aceeaşi viteză 
ca şi barca lui Rokoff. 

A ajuns la gurile râului tocmai când se întuneca, în 
aceeaşi zi în care Rokoff şi Jane au ajuns în aceleaşi 
locuri. 

Noaptea s-a lăsat repede, iar Tarzan, deşi deprins cu 
drumurile nocturne, nu distingea nimic în jurul lui. 

A avut intenţia să cerceteze întreg malul, ca să 
descopere vreo urmă a rusului sau a acelei femei, care 
desigur că a luat-o pe acelaşi drum, în jos pe râul 
Ugambi. 

Cit despre Kinkaid, sau orice alt vapor, nici prin vis nu 
îi trecea că ar putea veni, deşi vaporul se găsea la numai 


147 


o sută de metri de el, neavând însă aprinsă nici o lumină. 

In timp ce făcea cercetări pe mal, atenţia i-a fost 
atrasă de un zgomot neaşteptat pe care nu îl auzise mai 
înainte: mişcări discrete de vâslă, chiar în dreptul locului 
unde se afla el. 

A rămas nemişcat ca o statuie, ascultând acel sunet 
slab. 

Sunetul a încetat, dar a fost urmat de un altul, pe 
care urechile sale sensibile, obişnuite cu zgomotele 
pădurii, l-au interpretat ca venind de la urcarea unor 
picioare încălţate cu ghete pe treptele scării mobile ale 
unui vapor. 

Cu toate aceste constatări, nu putea vedea nici un 
vapor şi nici nu se putea gândi că ar putea fi aşa ceva în 
apă. 

Deodată a auzit de foarte aproape, dinspre apă, un 
schimb de focuri de armă şi ţipătul sfâşietor al unei 
femei. 

Deşi era rănit şi era sub impresia primejdiei prin care 
trecuse, Tarzan nu a mai stat pe gânduri şi a mers până 
la mal unde dintr-o săritură a fost în apă şi cu mişcări în 
forţă a mers în direcţia din care auzise zgomotul. 


Barca care atrăsese atenţia lui Jane, în timp ce ea 
stătea de veghe pe puntea vasului Kinkaid, fusese 
văzută şi de Rokoff, de pe malul celălalt, dar şi de 
Mugambi şi hoarda lui. 

Strigătele rusului au făcut ca barca să se îndrepte 
spre el, apoi după o scurtă pauză de discuţii, porni spre 
Kinkaid. Dar când a ajuns la jumătatea distanţei dintre 
mal şi vapor, se auzi o detunătură de armă de pe bord, 
iar unul dintre marinari s-a prăbuşit în apă. 

Au mai mers puţin, dar din nou, carabina de pe vapor 
mai nimeri pe unul dintre ei. Barca s-a retras atunci la 
mal. 


148 


Hoarda de animale sălbatice, condusă de Mugambi, 
urmărea cu interes, tot ce se întâmpla pe apă. 
Conducătorul acestei haite era singurul care cunoştea 
cine este prieten sau duşman al lui Tarzan. 

Norocul celor din barcă era că se găseau pe apă, 
altminteri fiarele i-ar fi sfâşiat fără prea multe discuţii. 

Mugambi cunoştea o parte din aventurile lui Tarzan 
înaintea abandonării sale pe acea insulă unde s-au 
întâlnit. 

Ştia deasemenea că stăpânul lor îşi căuta soţia şi 
copilul, care fuseseră furaţi de infernalul alb pe care îl 
urmăriseră în interiorul continentului şi acum înapoi în 
josul râului Ugambi. 

Mai credea că acelaşi om l-a ucis şi pe Tarzan, pentru 
care Mugambi avea un respect deosebit. 

De aceea, în sufletul lui încolţise hotărârea fermă să 
ajungă la rus şi să răzbune moartea uriaşului alb. 

Când îl văzu pe Rokoff urcându-se în barca, împreună 
cu marinarii de pe Kinkaid, şi-a dat seama imediat că 
dacă ar avea şi el o barcă, ar putea porni cu fiarele lui şi 
să cadă în spatele duşmanului. 

Aceasta a fost cauza pentru care, înainte ca Jane să fi 
tras primul foc de armă asupra bărcii în care se afla 
Rokoff, ei au dispărut în junglă. 

După ce rusul şi cei din barcă, care nu erau alţii decât 
Paulvitch şi ceilalţi marinari lăsaţi pe vas să ajute la 
încărcarea cărbunelui, s-au retras în faţa împuşcăturilor, 
Jane Clayton a înţeles că era doar retragere strategică de 
aşteptare. 

Era hotărâtă să se apere împotriva tuturor celor care 
ar fi dorit să îi facă vreun rău. 

După ce i-a îndepărtat pe duşmani, a coborât la cei 
doi marinari pe care i-a închis într-o cabină. 

Dorea ca ei să fie de acord cu planurile ei, iar dacă s- 
ar fi împotrivi, era hotărâtă să îi amenințe cu arma, până 


149 


o vor asculta. 

Cu revolverul gata de atac, i-a eliberat şi în timp ce 
stăteau cu mâinile sus, pe cap, i-a percheziţionat cu 
grijă, ca nu cumva să aibă arme asupra lor. 

După ce s-a convins că sunt neînarmaţi, i-a pus să 
desfacă lanţul ancorei. 

Planul ei era simplu: să plece în larg, să plutească în 
voia curenților, lăsându-se în grija naturii, care nu era 
aşa de nemiloasă ca Rokoff. 

Mai era şi posibilitatea de a fi zărită de un vapor în 
trecere şi pentru că vaporul era bine aprovizionat cu 
alimente şi apă, cei doi marinari au asigurat-o de asta, 
iar sezonul furtunilor trecuse de mult, avea toate 
motivele să spere într-un eventual succes al drumului 
spre civilizaţie. 

Cerul era acoperit de nori groşi, care în întunericul 
nopţii, parcă se uneau cu malurile. Dinspre apus doar, se 
vedea o rază de lumină, acolo unde luna pătrundea 
printre norii mai puţin deşi. 

Era o vreme potrivită pentru izbânda planurilor ei. 

Duşmanii ei nu ar fi putut observa mişcarea vasului, 
nici să observe că acesta era purtat de curentul puternic 
al râului care ieşea în ocean. 

Până nu se lumina de ziuă, credea Jane, Kinkaid va fi 
departe, poate chiar în curentul Benguela, care trecea 
mai la nord. Vântul începuse să sufle dinspre sud, aşa că 
existau toate condiţiile ca vaporul să se îndepărteze, mai 
înainte ca Rokoff să fi observat dispariţia vasului. 

Stând în picioare lângă cei doi marinari care îşi 
vedeau de treabă, tânăra femeie a scos un suspin de 
uşurare, când ei au terminat trasul ancorei, ştiind din 
acel moment că vaporul este gata să părăsească gura 
râului Ugambi. 

Ţinând marinarii sub ameninţarea carabinei, le-a 
ordonat să se urce din nou pe punte, unde avea intenţia 


150 


să îi închidă într-o cabină. 

S-a lăsat totuşi înduplecată de promisiunile lor de 
supunere şi de argumentul că este de lucru pe punte, 
până vaporul să intre în ocean. 

Timp de câteva minute, Kinkaid a plutit cu 
repeziciune, dusă de curent, însă după câteva minute, s- 
a oprit după o puternică zdruncinătură. 

Vaporul se lovise de un banc de nisip, care împărțea 
canalul în două, cam la vreo cinci sute de metri de 
ocean. 

După câteva clipe însă, împinsă de puternicul curent 
de apă, s-a mişcat din nou, continuându-şi plutirea 
necontrolată. 

În acelaşi moment, tocmai când Jane Clayton se 
bucura că vaporul a pornit-o din nou, auzi din locul unde 
fusese ancorat vaporul, mai multe Împuşcături şi un țipăt 
ascuţit de femeie. 

La auzul împuşcăturilor, marinarii au fost convinşi că 
le sosesc stăpânii şi cum nu se împăcau cu gândul de a 
merge cu Jane, care i-ar fi dus cu vaporul plutind aiurea, 
s-au înţeles, în şoaptă, asupra unui plan, cum să o 
dezarmeze şi să îi cheme pe ceilalţi la bord. 

Părea că soarta le este favorabilă, pentru că la auzul 
împuşcăturilor, atenţia femeii fusese distrasă de la 
gândul de a-i păzi pe cei doi. În loc să stea atentă la 
fiecare mişcare a lor, Jane a alergat la proră, unde a 
încercat să pătrundă în întunericul nopţii, scrutând 
neantul în direcţia de unde veniseră zgomotele 
înspăimântătoare. 

Fiind ne păziţi, cei doi au început să se furişeze în 
apropierea ei. 

Unul însă s-a lovit de ceva, producând un zgomot 
uşor, atrăgând atenţia femeii, care imediat şi-a dat 
seama că este în primejdie. 

Deşi era întuneric şi târziu, în momentul când cei doi 


151 


marinari au sărit asupra lui Jane, trântind-o la pământ, ea 
a zărit silueta unui alt om care venea de la marginea 
vasului. 

Aşadar, cu toate eforturile ei pentru a se elibera, 
vedea că nu a reuşit în tentativa ei de a merge spre 
libertate. Suspină deznădăjduită şi abandonă lupta 
inegală. 


CAPITOLUL XVII 


Din nou pe bordul vaporului Kinkaid 


Când Mugambi s-a întors către junglă, avea în minte 
un plan exact. 

Plecase să facă rost de o barcă cu care să se ducă, 
împreună cu animalele, pe puntea vaporului. 

Nu a avut nevoie de multă căutare. 

La o oarecare distanţă a găsit o barcă, trasă la mal, la 
intrarea într-un mic afluent al lui Ugambi. 

Fără să mai stea pe gânduri, şi-a îngrămădit 
înspăimântătoarea ceată în barcă şi o împinse către larg. 

În marea grabă de a pune stăpânire pe acea barcă, 
nu a observat că mai era cineva cu ei. 

Forma ghemuită cart dormea în barcă i-a scăpat din 
vedere, în întunericul adânc al nopţii. 

Dar abia au apucat să plutească vreo câţiva metri, că 
un mârâit furios al unei maimuțe i-a atras atenţia. Una 
dintre maimuţele antropoide era gata să sfâşie o fiinţă 
omenească ce încerca să se apere. 

Spre marea sa uimire, Mugambi a văzut o femeie 
indigenă. 

Cu mare greutate, a reuşit să oprească animalul să 
nu o sfâşie şi făcând mari eforturi reuşi să potolească 
spaima femeii. 

152 


După spusele ei, Mugambi a aflat că fugise din sat, 
unde a fost obligată să se mărite cu un bătrân de care îi 
era scârbă şi s-a ascuns de frica sătenilor, în acea barcă. 

Mugambi nu ar fi dorit ca ea să meargă cu ei, dar nu 
avea de ales, pentru că ar fi pierdut timp preţios. 

Au înaintat prin întuneric, în josul râului Ugambi, spre 
Kinkaid, cât de repede puteau vâsli maimuţele 
neîndemânatice. 

Cu mare greutate, Mugambi a reuşit să distingă 
silueta întunecoasă a vaporului. Dar tocmai când a reuşit 
să îşi obişnuiască ochii cu întunericul şi cu siluetele care 
se reflectau în apă, a observat forma întunecată a unei 
bărci, la vreo trei sute de metri de ei. 

În acelaşi moment, cei din barcă au văzut că sunt 
aproape de ambarcaţiunea lui Mugambi, dar nu au 
recunoscut restul îngrozitorului echipaj. 

Cineva din acea barcă le-a strigat să fie atenţi că se 
vor ciocni şi să nu meargă atât de aproape de ei. 

Drept răspuns, se auzi mârâitura panterei, iar 
marinarul care strigase se trezi fixat de doi ochi aprinşi 
de panteră, care se ridicase pe labele din spate pe 
marginea bărcii, gata să sară asupra marinarilor. 

Rokoff şi-a dat imediat cine se găseşte în barca aceea 
şi a intuit imediat primejdia în care se găseau. 

Întorcându-se spre marinari, le-a ordonat să tragă 
asupra celor din cealaltă barcă şi acestea au fost 
zgomotele auzite de Tarzan: salva de arme de foc şi 
ţipătul femeii înspăimântate. Aceste zgomote au fost 
auzite şi de Jane. 

Până ce vâslaşii neîndemânatici ai lui Mugambi să 
poată profita de deruta marinarilor şi să sară asupra lor, 
echipajul lui Rokoff a schimbat repede direcţia bărcii lor, 
vâslind din răsputeri spre Kinkaid, pe care îl vedeau 
acum foarte aproape. 

Vaporul, după ce se izbise de bancul de nisip, s-a 


153 


răsucit puţin în loc, întrând într-un curent slab, care la 
gura râului Ugambi, se întoarce spre interior, făcând un 
circuit cu râul care se varsă în ocean. 

În acest fel, Kinkaid se întorcea înapoi, aducând-o pe 
Jane mai aproape de duşmanii ei. 

Toate acestea se petreceau în momentul când Tarzan 
sărise în apă. Nu avea cum să vadă vaporul şi nici nu îşi 
închipuia că în timp ce înota, o barcă s-ar fi apropiat de 
el. Mergea după zgomotul care i-a atras atenţia. 

Înota în forţă, în timp ce se gândea la clipele de 
groază în timp ce înotase pe râul Ugambi, amintire ce îl 
făcu să se cutremure din cap până în picioare. 

Simţise de două ori că ceva se freacă de picioarele 
lui, dar nu fusese prins de nimic din adâncul apei. 

Deodată a uitat de toate văzând spre marea lui 
mirare o masă enormă întunecată apărând înaintea lui, 
acolo unde credea că este doar râul care se varsă în 
ocean. 

A grăbit ritmul şi atinse cu mâna marginea vaporului. 

S-a căţărat pe punte, iar urechile sale sensibile au 
auzit zgomotul unei lupte surde. 

A străbătut acea distanţă, care îl despărţea de 
combatanți, într-o singură clipă. 

Luna răsărise şi cu toate că cerul era acoperit de nori 
groşi, puntea vaporului nu era chiar atât de întunecată 
să nu distingă ce se petrecea. 

Văzu siluetele a doi bărbaţi, care se luptau cu o 
femeie. 

Nu ştia că era femeia care l-a însoţit pe Andersson, 
dar bănuia că este vorba de ea. De un lucru era însă 
sigur: ajunsese pe puntea lui Kinkaid. 

Nu mai pierdu vremea cu alte cercetări şi se repezi la 
cei doi. Atacul asupra unei femei era un motiv suficient 
ca să intervină fără prea multă vorbă. 

Cei doi marinari şi-au dat repede seama că au fost 


154 


înhăţaţi de o mână puternică, de parcă ar fi fost prinşi de 
strânsoarea unei maşinării. 

- Ce înseamnă asta? Auziseră ei o voce puternică şi 
amenințătoare. 

Nu au avut vreme să mai răspundă, pentru că la 
auzul acestei voci, tânăra femeie sări în picioare şi cu un 
țipăt uşor se repezi la cel care îi atacase pe marinari. 

- Tarzan! strigă ea. 

El îi azvârli pe cei doi cât mai departe şi o strânse pe 
Jane la piept, nevenindu-i să creadă că este în lumea 
realului. 

Revederea le-a fost însă de scurtă durată. 

Abia au reuşit să se strângă în braţe, că pe vas au 
apărut şase siluete în frunte cu Rokoff. 

Când acesta a observat, în lumina lunii ecuatoriale, 
că înaintea sa se află lordul de Greystoke, a început să 
dea ordine isterice oamenilor, să tragă asupra celor doi 
soţi. 

Tarzan, cu o singură mişcare, a împins-o pe Jane în 
spatele unei cabine şi dintr-o săritură a fost lângă Rokoff. 

Dintre oamenii din spatele rusului, vreo doi care erau 
mai aproape, au ridicat armele şi au tras asupra lui 
Tarzan, dar cei din spate, s-au trezit atacați de o fioroasă 
hoardă de animale, care tocmai se căţărase pe punte. 

Din spate veneau cinci maimuţoi, nişte animale 
enorme, cu colții ameninţători, cu fălcile căscate, iar 
după ei un războinic negru, uriaş, cu sulița grea sclipind 
în lumina luni. 

În urma lor venea o creatură, care i-a înfricoşat mai 
mult ca oricare din hoarda animalelor: Şita, pantera, cu 
ochii aprinşi de ură şi sete de sânge. 

Focurile trase asupra lui Tarzan şi-au greşit ţinta, iar 
el l-ar fi prins pe Rokoff într-o clipă, dacă acesta nu s-ar fi 
dat înapoi printre doi marinari şi nu ar fi alergat îngrozit 
către cabine. 


155 


Atenţia lui Tarzan i-a fost atrasă de cei doi, aşa că nu 
l-a putut urmări pe rus. 

În jurul lui, maimuţoii şi Mugambi se luptau cu ceilalţi 
marinari. 

În faţa ferocităţii îngrozitoarelor animale, oamenii au 
fugit imediat, răspândindu-se în toate direcţiile, desigur 
cei care au mai rămas în viaţă, pentru că maimuţele lui 
Akut şi Şita făcuseră deja mai multe victime. 

Însă patru dintre marinari au scăpat, dispărând în 
cabinele din spate, unde sperau să se poată baricada. 

Aici ei l-au găsit pe Rokoff şi furioşi că i-a părăsit 
tocmai când primejdia a fost mai mare, doreau să se 
răzbune pentru toate câte au suferit din cauza brutalităţii 
lui. 

Cu toate rugăminţile lui, l-au împins afară pe punte, 
predându-l fiarelor de care abia scăpaseră. . 

Tarzan l-a văzut ieşind din cabină. Işi recunoscu 
duşmanul de moarte. Dar în afară de Tarzan, altcineva 
pusese ochii pe rus, Şita, cu colții ameninţători, se 
îndreptă repede şi în tăcere spre Rokoff, care 
încremenise de groază. 

La vederea primejdiei care îl ameninţa, rusul izbucni 
în strigăte de ajutor şi rămase ţintit locului. 

Genunchii îi tremurau, de parcă era cuprins de un 
acces de friguri. 

Moartea era lângă el. 

Tarzan a făcut un pas spre rus, cu sângele în fierbere 
din cauza furiei răzbunării. 

În sfârşit, avea la discreţia lui pe ucigaşul fiului său. 

Al lui era dreptul de răzbunare. 

Odată, de mult, Jane îl oprise când a vrut să aplice 
legea pe care o cunoştea el, pedepsindu-l pe Rokoff după 
cum ar fi meritat. Acum nu îl mai împiedica nimeni. 

În timp ce se apropia de rus, ca o fiară furioasă, 
degetele i se încleştau şi se descleştau în continuu. 


156 


Văzând însă pantera gata să atace, gata să îi fure 
prada. 

Dădu atunci o comandă scurtă şi aspră. Cuvintele 
sale parcă l-au deşteptat pe rus din amorţeală, punându-l 
deodată în mişcare. 

Cu un strigăt puternic, acesta se întoarse şi fugi spre 
cabina căpitanului, care se afla sus, pe pasarelă. 

Şita alergă după el, fără să mai ţină cont de porunca 
stăpânului. 

Tarzan se pregătea să îi urmărească, când o atingere 
uşoară de braţ îl opri. Intoarse capul şi o văzu pe Jane. 

- Nu mă lăsa singură, mi-e teamă! sopti ea. 

Tarzan privi în jur. 

Acolo se aflau maimuţele lui Akut. Vreo doi dintre ei 
se apropiau de ea cu priviri amenințătoare şi cu mârâituri 
furioase. 

Tarzan strigă la ei să se dea înapoi. Uitase pentru un 
moment, că ei nu erau decât nişte animale care nu 
puteau să deosebească duşmanii stăpânului, de prietenii 
lui. 

Firea lor sălbatică fusese stârnită de lupta împotriva 
marinarilor şi Jane era considerată ca făcând parte din 
ceata duşmanilor. 

Tarzan se întoarse din nou în direcţia în care fugise 
Rokoff, întristat de gândul că va trebui să se lipsească de 
plăcerea unei răzbunări drepte. 

Numai dacă Şita nu l-a ajuns şi a făcut ce dorea el să 
facă... 

Privind mai atent, văzu că rusul nu mai avea nici o 
speranţă. 

Acesta se retrăsese până la capătul balustradelor, 
unde stătea tremurând, privind cu ochii holbaţi către 
fiara care se apropia încet, dar ameninţător. 

Pantera se târa pe burtă, frecându-se de podea, 
scoțând nişte răgete scurte şi fioroase. 


157 


Se apropia foarte încet de Rokoff, care stătea 
împietrit, cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura căscată şi cu 
fruntea acoperită de broboane mari de transpiraţie rece. 

Dedesubtul lui erau maimuţele antropoide teribile şi 
nu îndrăznea să se refugieze acolo. 

Oricum, nu avea rost să coboare, văzând una dintre 
brutele acelea păroase, căţărându-se pe un stâlp al 
pasarelei în faţa sa era pantera, gata de atac. 

Nu se mai putea mişca. Genunchii îi tremurau. Vocea 
i s-a stins, ne izbutind să mai scoată nici un sunet 
articulat. 

Suspină, gemând sfâşietor şi căzu în genunchi... Şita 
sări asupra lui. 

Se azvârli drept spre pieptul rusului, trântindu-l pe 
spate. 

Când colții puternici ai felinei au început să sfâşie 
gâtul şi pieptul omului, Jane Clayton şi-a întors capul cu 
groază. Nu acelaşi lucru l-a făcut însă şi Tarzan. 

Un zâmbet rece de satisfacţie i-a fluturat atunci pe 
buze, iar cicatricea de pe frunte, care i se înroşise ca 
sângele, dispăru, revenind la culoare sa normală de piele 
albă, arsă de soare. 


Rokoff se zbătu furios, dar zadarnic. 

Îşi primea pedeapsa pentru nenumăratele sale crime, 
iar moartea îl chema. 

După ce luptele de pe bord au încetat, Tarzan, la 
rugămintea soţiei lui, s-a apropiat să scoată corpul 
neînsufleţit din ghearele panterei şi să îi ofere o 
înmormântare creştinească, decentă. 

Însă felina enormă s-a ridicat de pe cadavru şi a 
început să mârâie şi să-l amenințe chiar pe Tarzan, pe 
care îl iubea în felul ei sălbatic şi nu a permis nimănui să 
se apropie de prada sa. 

Toată noaptea, Şita a stat culcată peste cadavrul 


158 


sfâşiat al celui care a fost Nicolai Rokoff, până cu câteva 
ore mai devreme. 

Pasarela de pe Kinkaid devenise alunecoasă de 
sângele care a curs. 

Sub razele sclipitoare ale lunii, fiara s-a ospătat, iar a 
doua zi, la răsăritul soarelui, din temutul duşman al lui 
Tarzan nu a rămas decât o mână de oase roase. 

Tarzan porni apoi să îi caute pe cei ascunşi. Au mai 
rămas doar patru marinari în viaţă, ascunşi în cabinele 
de sub punte, restul erau morţi. Paulvitch însă dispăruse. 

Cu ajutorul celor care au rămas în viaţă, Tarzan a pus 
vaporul sub presiune, ordonând secundului, care spre 
norocul lui a scăpat, să îndrepte vaporul în direcţia 
insulei pe care fusese abandonat. 

Tocmai când au încercat să o ia din loc, o furtună 
puternică a pornit ca din senin, făcând ca valurile să 
crească mult, împiedicând deplasarea vasului. 

Toată ziua cât a durat furtuna, vaporul a stat în golful 
de la vărsarea râului Ugambi. După ce s-a lăsat noaptea, 
cu toate că vântul s-a mai domolit, Tarzan a socotit că 
este mai bine să aştepte până se luminează de ziuă. 

Bancurile ascunse de nisipul adus de râul Ugambi, 
puteau să le împiedice ieşirea în larg. 

Ceata de animale a fost lăsată în voie pe punte, 
înțelegând cele spuse de Tarzan şi Mugambi, că nu 
trebuie să mai atace pe nimeni de pe vapor. Însă pentru 
o mai mare siguranţă, noaptea au stat închise într-una 
dintre cabinele mai spaţioase. 

Bucuria lui Tarzan a fost fără margini când a aflat că 
micuțul care murise în satul lui M'ganwazam nu fusese 
fiul lor. 

Cine a fost acel copilaş, sau de unde venise, nu se 
putea afla. Singurii care puteau da relaţii, Rokoff şi 
Paulvitch nu erau la îndemână. 

Se simțeau uşuraţi, trăind acum cu speranţa, că nu 


159 


aveau nici o dovadă că fiul lor ar fi în primejdie. 

Cert era că micuțul Jack nu fusese adus pe Kinkaid 
Andersson ar fi ştiut asta, dacă ar fi fost aşa, darelo 
asigurase pe Jane, de nenumărate ori, că micuțul pe care 
îl luaseră cu ei, fusese singurul copilaş pe bordul 
vaporului, de când au plecat din Dover. 


160 


CAPITOLUL XVIII 


Răzbunarea lui Paulvitch 


În timp ce Tarzan stătea de vorbă cu soţia lui pe 
puntea vaporului, povestindu-şi unul altuia peripeţiile 
prin care au trecut, începând de la despărţirea lor de la 
Londra, pe malul apei îi pândea un om cu priviri 
răutăcioase, cu sprâncenele încruntate. 

Prin mintea acestui om se perindau planuri prin care 
ar fi putut împiedica plecarea englezului şi a soţiei lui. 
Atâta vreme cât în creierul răzbunător al lui Paulvitch era 
o scânteie de viaţă, nici unul dintre cei pe care îi ura nu 
era în siguranţă. 

Rusul făcea plan după plan, dar le respingea tot el, 
socotindu-le  nepractice sau fără valoare, faţă de 
răzbunarea care se cuvenea celor care i-au făcut atâtea 
rele. 

Mintea criminală a locotenentului lui Rokoff era atât 
de stăpânită de o judecată greşită, încât nu putea să 
înţeleagă adevărata situaţie a celor petrecute. Nu îşi 
dădea seama că principalul vinovat în toate era Rokoff şi 
nu Tarzan. 

Respingând fiecare plan nou, Paulvitch ajungea la 
aceeaşi concluzie: nu putea întreprinde nimic, atâta timp 
cât între el şi obiectul urii sale era jumătate din lăţimea 
marelui râu Ugambi. 

Dar cum să treacă el apa aceea, în care mişunau 
crocodili fioroşi? 

Nu se găsea nici o barcă prin apropiere, decât în satul 
Mosula, dar Paulvitch nu avea certitudinea că va mai găsi 
vaporul ancorat în golf, până să reuşească să facă rost 
de un mijloc de a ajunge pe Kinkaid. 

Şi totuşi, altă soluţie nu era. Era convins că numai în 
acest fel putea ajunge la duşmanii lui. Se îndepărtă de 


161 


mal, după ce aruncă o privire plină de ură spre cele două 
persoane, care stătea de vorbă pe punte. 

Mergând în grabă prin jungla deasă, cu mintea 
concentrată numai asupra unui singur fapt, răzbunare, a 
uitat cu desăvârşire până şi teribilul pericol al unei 
asemenea plimbări printre animalele sălbatice. 

Invins de data aceasta, fiind obişnuit să câştige 
întotdeauna prin comploturi mârşave, era orbit să se 
răzbune, uitând de planurile lui Rokoff şi ale lui, care i-au 
dus pe amândoi la acest deznodământ; pe el abandonat 
în junglă, iar pe Rokoff să îşi găsească moartea printre 
colții şi ghearele unei fioroase pantere. 

In timp ce mergea grăbit spre satul de indigeni, în 
mintea sa era deja conturat un plan de răzbunare, care 
părea mai simplu decât oricare la care se gândise. 

Se gândea că va putea să se apropie de vapor în 
timpul nopţii şi să ia legătura cu marinarii, cu cei care au 
scăpat de teribila hoardă de animale ale acelui echipaj 
fioros. 

Va încerca să smulgă comanda vasului de la Tarzan 
cu ajutorul supravieţuitorilor măcelului. 

În cabina lui mai erau multe arme, iar într-un sertar 
secret era ascunsă o bombă puternică, aşezată într-o 
cutie neagră. 

Construcţia acestei maşini infernale îi luase destul de 
mult timp, pe când se bucura de încredera nihiliştilor din 
Rusia, ţara lui natală. 

Pe aceştia însă, până la urmă i-a denunţat, pentru a 
scăpa el însuşi de pedeapsă, ba mai şi primise o mică 
sumă de bani, drept recompensă. 

Se cutremură la amintirea blestemului care ieşise pe 
buzele unui fost camarad, când i s-a dat voie să 
vorbească pentru ultima oară, înainte de a fi spânzurat. 

Indepărtă aceste gânduri, concentrându-se asupra 
modului cum va folosi explozibilul. 


162 


Câte ar fi putut face, dacă ar fi avut la îndemână acea 
puternică armă! 

Acea cutie mică şi neagră, ascunsă în masa din 
cabina lui de pe Kinkaid avea suficientă putere să îi 
distrugă pe toţi duşmanii lui de pe punte, într-o singură 
clipă. 

Işi lingea buzele de plăcere, gândindu-se la momentul 
în care va gusta plăcerea victoriei. Aceste gânduri îl 
făceau să se grăbească, pentru a nu pierde vaporul. 

Totul depindea însă de ora plecării vasului. Rusul îşi 
dădea seama că Tarzan nu va pleca decât pe ziuă. 

Pentru ca să se poată apropia de vapor, trebuia să 
acţioneze pe întuneric. Altfel, ar fi fost văzut de Tarzan 
sau de lady Greystoke, care nu i-ar fi permis să urce la 
bord. 

Pe bună dreptate socotea că întârzierea se datora 
furtunii din larg. 

Dacă furtuna ar fi durat până în noapte, situaţia îi era 
favorabilă, ştiind că era imposibil de navigat pe întuneric 
prin apele puţin adânci ale golfului, datorită bancurilor de 
nisip şi micilor insule care împânzeau toată lăţimea ieşirii 
râului Ugambi în ocean. 

Pe la orele amiezii, Paulvitch a ajuns în satul care se 
afla pe malul unui mic afluent al râului Ugambi. 

Şeful localnic îl primi bănuitor şi fără să îi arate 
prietenie, deoarece toţi cei care au avut legături cu 
Rokoff şi Paulvitch, au avut de suferit, într-un fel sau altul 
de pe urma lăcomiei şi cruzimii celor doi ruşi. 

Când Paulvitch a cerut să i se împrumute sau să i se 
vândă o barcă, şeful s-a încruntat, refuzând mânios, 
dându-i de înţeles să părăsească satul cât mai repede. 

Inconjurat de războinici furioşi, care păreau că nu 
aşteaptă decât un pretext ca să îl străpungă cu suliţele 
lor, rusul nu a avut de ales şi s-a îndepărtat. 

Vreo doisprezece războinici l-au condus până la o 


163 


plantație din afara satului, unde l-au lăsat singur, 
spunându-i să nu mai calce în acele locuri, sau în 
vecinătatea satului lor, niciodată în viaţa lui. 

Stăpânindu-şi cu greu furia, Paulvitch s-a afundat în 
junglă, dar de îndată ce a ieşit din raza vizuală a 
războinicilor, s-a oprit şi a început să asculte cu atenţie. 

Putea auzi vocile celor din escortă care se întorceau 
în sat şi s-au asigurat că nu îl urmăreşte nimeni. S-a 
strecurat până pe malul râului, fiind hotărât să facă rost 
de o barcă, cu orice preţ. 

Chiar propria lui viaţă depindea de reuşita efortului 
său de a ajunge pe Kinkaid şi să se asigure de serviciile 
echipajului. Pentru că odată abandonat în pădurea 
africană, unde localnicii au prins o ură teribilă pe el, ar fi 
fost condamnat la moarte sigură. 

Dar şi dorinţa de răzbunare era un imbold tot atât de 
puternic ca să înfrunte toate primejdiile până la 
îndeplinirea planurilor. 

Era într-o situaţie disperată şi stătea ascuns printre 
tufişurile de pe malul râului, căutând cu privirea vreo 
barcă, pe care să o poată manevra singur, cu o singură 
vâslă. 

Întâmplarea a făcut să nu aştepte prea mult. Văzu o 
barcă mică pe râu, una din care indigenii o folosesc la 
deplasări scurte. 

Un tânăr negru vâăslea leneş spre mijlocul apei, în 
dreptul satului. Ajungând unde dorea, a lăsat să fie dus 
de curent, iar el s-a tolănit pe fundul bărcii. 

Habar nu avea că a fost reperat de un duşman 
nevăzut de pe mal. Fluiera vesel o melodie monotonă. 

Paulvitch îl urmărea din pădure, de-a lungul malului. 

Cam după vreo doi kilometri, negrul s-a sculat şi a 
îndreptat barca spre mal. 

Paulvitch era încântat de această întâmplare. Numai 
că tânărul şi-a schimbat gândurile şi a tras barca pe 


164 


malul opus, ascunzând ambarcaţiunea într-un tufiş. 

După o foarte scurtă vreme, tânărul s-a întors, a tras 
barca din tufiş şi a început traversarea râului, pe malul 
unde era Paulvitch. 

Acesta îşi reveni imediat din amorţeală şi ieşi din 
ascunzătoare, ca un şarpe flămând. 

In creierul lui, toate planurile au început să se 
contureze din nou. Pentru nimic în lume, nu ar fi dorit să 
intre din nou în conflict cu localnicii. 

Avea acum prilejul să facă rost de o barcă şi să 
ajungă pe Kinkaid. 

- Ce are de gând tânărul acesta? se întreba el. De ce 
nu mai pleacă de lângă barca aceea? 

Incepea să devină nerăbdător. 

Tânărul negru căsca prelung. Apoi s-a întins în barcă. 
După câteva momente, s-a sculat cu o încetineală care l- 
a scos pe Paulvitch din minţi. Şi-a verificat săgețile din 
tolbă şi a încercat coarda arcului. 

S-a uitat dacă mai are cuțitul la el şi a încercat 
muchia cu degetul. A pus cuțitul înapoi la brâu mulţumit. 

Din nou s-a întins pe fundul bărcii, privind spre apă, 
dând din umeri. S-a aşezat să doarmă. Probabil dorea să 
se odihnească înainte de a porni la vânătoare. 

Paulvitch s-a sculat din ascunzişul său, cu muşchii 
încordaţi, uitându-se ţintă la victima sa, care nu bănuia 
nimic. 

Pleoapele tânărului războinic erau nemişcate şi ochii 
îi erau închişi. După câteva momente, a început să 
respire liniştit, adânc, semn că adormise într-un somn 
fără griji. 

În sfârşit, putea să acţioneze! 

Rusul s-a furişat încet spre tânărul războinic negru 
care adormise într-un somn adânc. O creangă a trosnit 
sub piciorul lui Paulvitch, iar tânărul s-a mişcat în somn. 

Rusul şi-a scos revolverul şi a îndreptat ţeava spre 


165 


tânărul negru. A rămas câteva clipe nemişcat ca o stană 
de piatră, până ce negrul a adormit din nou. 

Albul s-a apropiat şi mai mult. Nu putea să rişte un 
foc tras aiurea. În cele din urmă a ajuns chiar lângă 
barcă. 

Ţeava rece a armei din mâna sa se apropia de pieptul 
băiatului cu o încetineală înspăimântătoare. 

Işi opri mâna la numai doi centimetri de pieptul în 
care bătea regulat inima tânărului. 

Acum, numai o singură mişcare de deget îl mai 
despărţeau de lumea eternă. 

Obrajii lui negri-bruni erau plini de aer tineresc, iar 
buzele se ondulau într-un zâmbet uşor, nevinovat. 

Oare mâna rusului vor opri viaţa din acest trup tânăr 
şi fericit? 

Conştiinţa lui Paulvitch oare nu îl mustra pentru 
această fărădelege? 

Zadarnică speranţă! Alexandr Paulvitch era imun la 
asemenea gânduri. 

Buza lui răutăcioasă s-a destins într-un zâmbet de 
satisfacţie, când degetul lui apăsător a tras trăgaciul 
revolverului. 

Se auzi o detunătură, iar deasupra inimii tânărului 
apăru o mică gaură, în jurul căreia era un mic cerc negru 
de piele arsă de praful de puşcă. 

Tânărul corp, cu câteva clipe mai înainte plin de 
viaţă, s-a încovoiat din mijloc. Buzele, care mai adineaori 
zâmbeau fericit, se  crispaseră într-o agonie 
cutremurătoare. 

Căzu pe spate, în cel mai adânc somn, din care 
nimeni nu se deşteaptă. 

Criminalul a sărit imediat în barcă, lângă cadavrul 
victimei sale. După câţiva metri de mers pe apă, a 
apucat brutal corpul neînsufleţit şi l-a ridicat deasupra 
marginii bărcii. 


166 


Apoi, cu o mişcare scurtă, a vâslit uşor. Vâsla sa a 
creat câteva cercuri concentrice pe luciul apei. Aceste 
cercuri pe apă au fost imediat tulburate de corpul 
tânărului negru, care a fost azvârlit brutal în râu. 
Cadavrul sărmanului negru a început să plutească uşor. 

Barca mult dorită a ajuns în stăpânirea albului, mai 
sălbatic decât negrul căruia îi luase viaţa. 

A tăiat apoi funia cu care fusese legată barca şi 
apucând mai cu putere vâsla, se puse cu înverşunare pe 
vâslit, în josul râului Ugambi. Dorea să meargă cât putea 
el mai repede. 

S-a întunecat de-a binelea când a ajuns în curentul 
care merge spre larg, Paulvitch se străduia să cerceteze 
întunericul ca să zărească mai repede vaporul, ca să 
poată lua direcţia cea mai bună. 

Oare Kinkaid mai era în apele râului, sau a plecat în 
larg odată cu trecerea furtunii? 

Acestea întrebări şi le punea rusul în timp ce vâslea 
în josul râului. Întrebările acestea îl turburau foarte mult, 
ştiind că numai Kinkaid îi putea oferi un viitor pentru 
supravieţuire. 

Altminteri era la discreţia ororilor nemiloasei păduri şi 
a ținuturilor acestea sălbatice. 

În întuneric, în timp ce vâslea puternic, avea impresia 
că zboară cu barca sa. Dar începea să se convingă că 
vaporul a ridicat ancora, iar el a trecut de mult de locul 
vechi de ancorare. 

După un cot al râului, i-a apărut deodată o lumină 
tremurătoare. Era un felinar de pe Kinkaid. 

A scos o exclamaţie de triumf. Vaporul nu a plecat. 
Viaţa lui era salvată şi răzbunarea era foarte aproape. 

Se opri din vâslit de îndată ce a zărit lumina de pe 
vas. 

A lăsat barca să lunece încet pe apele tăcute ale 
râului Ugambi, vâslind foarte rar, doar pentru a da o 


167 


direcţie cât mai bună micii ambarcaţiuni, care plutea în 
voia curentului. 

Vedea cum se apropie de gigantul de fier, care stătea 
nemişcat în întunericul nopţii. 

De pe punte nu răzbătea nici un sunet, iar Paulvitch 
plutea fără să fie observat de cineva. 

Singurul zgomot a fost acela al atingerii bărcii de 
masivul corp al vaporului. 

Tremurând din cauza tensiunii nervoase, rusul a stat 
nemişcat câteva clipe. Nu auzea nici un zgomot pe vas, 
care să-i fi arătat că a fost descoperit. 

Şi-a condus uşor barca până a găsit locul unde 
trebuia să fie scara portabilă. Însă aceasta dispăruse. 

Trebuia să se întoarcă pe partea cealaltă a vaporului 
pe unde se încărca marfa sau cărbunele şi să găsească 
cele două tampoane puternice, legate cu frânghii groase. 

Se agăţă de una dintre aceste frânghii şi peste câteva 
clipe a fost sus pe punte, unde din nou a rămas nemişcat 
mai multe minute. 

In tot acest timp se gândea cu groază la hoarda de 
animale sălbatice şi îl treceau fiori reci. 

Dar pentru că viaţa îi era în pericol şi acum totul 
depindea de succesul acestei încercări era hotărât să 
înfrunte orice primejdie i s-ar fi arătat. 

Pe punte nu era nimeni de pază, aşa că s-a furişat 
până la cabinele marinarilor, care se aflau în partea de 
jos a vasului. 

Peste tot domnea o linişte deplină. 

Uşa cabinei principale era întredeschisă şi privind 
înăuntru văzu pe unul dintre marinari citind, la lumina 
slabă a unei lămpi care fumega, atârnând de tavan. 

Rusul îl cunoştea foarte bine pe acest individ. Era un 
criminal fără scrupule, pe care se putea bizui mai mult 
decât pe oricare dintre ceilalţi, pentru a-şi duce la bun 
sfârşit planul pe care îl concepuse. 


168 


Cobori încet treptele care duceau spre cabine, 
fixându-l pe marinar cu privirea, gata să îi facă semn să 
tacă, dacă ar fi simţit ceva mişcându-se afară. 

Marinarul era însă cufundat în lectură şi nu l-a 
observat, nici chiar când rusul era chiar lângă el. 

Paulvitch s-a aplecat uşor, şoptindu-i numele. Omul a 
ridicat ochii de pe carte. Privirile lui au arătat nedumerire 
la început când l-a observat pe adjunctul lui Rokoff, dar 
imediat ochii lui au redevenit mici, într-o privire 
răutăcioasă. 

- La naiba! mârâi el. De unde ai mai apărut şi tu? Am 
crezut că am scăpat şi de tine şi te-ai dus acolo unde 
meritai. Înălţimea sa lordul va fi foarte încântat să te 
vadă. 

Paulvitch se grăbi să se apropie de marinar şi pe 
buzele lui flutura un zâmbet prietenesc. Întinse mâna 
dreaptă ca să i-o strângă pe a marinarului semn de 
bucurie a revederii. 

Marinarul a ignorat cu desăvârşire mâna întinsă a 
rusului şi nu i-a întors zâmbetul mieros. 

- Sunt aici ca să vă ajut, îi explică rusul. Doresc să îmi 
dau toată silinţa să vă ajut să scăpaţi de englez şi de 
animalele sale înfiorătoare. Nu vom avea de suferit de pe 
urma legilor, când vom ajunge în ţările civilizate. 

Marinarul nu l-a întrerupt. Paulvitch a continuat: 

- Ne vom strecura spre ei când dorm. Vreau să spun 
către Greystoke, soţia lui şi banditul negru. Pe urmă ne 
va fi foarte uşor să ne descotorosim de animale. Unde 
sunt? 

- Sunt jos, îi răspunse marinarul. Trebuie să îţi spun 
însă ceva, Paulvitch. Pe noi nu ne mai poţi trimite 
împotriva lordului englez. Am avut foarte mult de suferit 
din cauza ta şi a nebunului celălalt. Acum el este mort, 
dar nădăjduiesc să ai şi tu aceeaşi soartă, cât de curând. 
Ne-aţi tratat ca pe nişte câini, iar dacă tu crezi că mai 


169 


avem vreun sentiment faţă de tine, mai bine lasă-te 
păgubaş. 

- Adică vrei să spui că acum toţi sunteţi împotriva 
mea? întrebă Paulvitch. 

- Da! răspunse scurt marinarul. 

După o pauză, în care parcă i-a venit o idee 
salvatoare, a adăugat: 

- Numai dacă nu mă poţi „convinge” să te las să pleci 
de pe vapor, până nu vine englezul să termine şi cu tine. 

- Nu vrei să mă trimiţi înapoi în junglă, sper, zise 
speriat Paulvitch. Acolo ştii că nu aş putea supravieţui, 
nici măcar o săptămână. 

- Acolo mai ai o speranţă, răspunse marinarul. Aici nu 
ai niciuna. Uite, ca să te conving, îi chem pe ceilalţi. Te 
vor spinteca imediat. Norocul că m-ai găsit pe mine 
deştept, în locul altuia dintre marinari. 

- Eşti nebun de legat! exclamă Paulvitch. Nu ştii că 
englezul vă va trimite la spânzurătoare de îndată ce veţi 
ajunge undeva unde să vă înhaţe cei cu legea? 

- Nu, nu va face aşa ceva, replică marinarul. Ne-a 
spus el nouă că nimeni nu este vinovat de câte s-au 
întâmplat decât Rokoff şi cu tine. Restul, adică noi, am 
fost doar uneltele nemerniciei voastre. Vezi acum cum 
stau lucrurile? 

Paulvitch a stat o jumătate de oră pe capul 
marinarului, rugându-l sau ameninţându-l, după toane. 

Uneori se prefăcea că plânge, alteori promitea averi 
fabuloase sau pedeapsa pe care marinarul ar merita-o. 
Acesta însă rămânea neînduplecat, spunându-i categoric 
că nu are decât două alternative: sau să consimtă să fie 
predat lordului de Greystoke, sau să plătească 
marinarului, ca preţ al învoirii că acesta îl lasă să plece 
de pe vapor, cu tot ce are de valoare sau bani. 

- Trebuie să te decizi mai repede, pentru că vreau să 
mai şi dorm. Hai, alege, pădurea africană sau lordul 


170 


englez! 

- Îţi va pare rău, mârâi Paulvitch. 

- Lasă vorba! se răsti marinarul. Vezi numai să nu mă 
răzgândesc şi să te leg aici. 

Paulvitch nu era deloc dispus să cadă în mâinile lui 
Tarzan, din moment ce mai avea o şansă de scăpare. 

Deşi jungla îl înspăimânta, totuşi era o alternativă cu 
mult mai acceptabilă decât moartea sigură pe care ştia 
că o merită din partea lui Tarzan. 

- Doarme cineva în cabina mea? întrebă el. 

Marinarul a dat negativ din cap. 

- Nu. Lordul şi lady de Greystoke ocupă cabina 
căpitanului. 

- Merg atunci să îţi aduc tot ce am acolo de valoare, îi 
spuse Paulvitch. 

- Merg şi eu cu tine, ca nu cumva să încerci să faci 
ceva mârşav, zise marinarul luându-se după rus. 

La intrarea cabinei, se opri să păzească, lăsându-l pe 
Paulvitch să intre singur. 

Acesta a adunat la un loc tot ce îi aparţinea şi cu care 
trebuia să îşi cumpere libertatea de la un individ care i-a 
pus nişte condiţii care nu intraseră în planurile sale. 

Şi în timp ce stătea privind grămada de lucruri de pe 
masă, îşi chinuia creierul, într-o succesiune de gânduri 
fugare, cum să născocească un plan ca să îl ajute să se 
răzbune pe duşmanii lui, dându-i în acelaşi timp şi lui, o 
posibilitate de a scăpa. 

Deodată îşi aminti de cutia neagră, ascunsă sub 
masă, într-un sertar fals. Tocmai se rezema de acea 
masă, în acel moment. 

Pipăi sub masă şi figura lui s-a luminat de o rază 
sinistră şi o satisfacţie răutăcioasă. 

O clipă mai târziu, scotea de sub masă obiectul mult 
dorit. 

În timp ce îşi adunase lucrurile, aprinsese lampa care 


171 


atârna de tavan. La lumina aceea, examina acum cutia, 
mai aproape de lampă, căutând să o deschidă. 

După ce a ridicat capacul, s-a uitat înăuntru, la cele 
două despărţituri aproape egale în dimensiuni. 

Intr-o parte era un mecanism care semăna cu un 
ceasornic simplu. 

Tot acolo era şi o baterie electrică mică uscată prinsă 
de perete. 

De la mecanismul de ceasornic pornea o sârmă, care 
era în contact cu unul dintre polii bateriei, iar la celălalt 
pol era o altă sârmă, care trecea în al doilea 
compartiment al cutiei, întorcându-se apoi la mecanism. 

In al doilea compartiment, care era acoperit cu o 
pânză impermeabilă, era un material necunoscut, fixat în 
ceară. 

In fundul cutiei, lângă mecanism, se afla o cheie, pe 
care Paulvitch a scos-o şi fixând-o de un şurub, a început 
să o rotească. 

Ascunse cutia sub haină pentru a nu se auzi afară 
zgomotul produs de arc. 

In acelaşi timp, asculta cu atenţia încordată, dacă nu 
se aude vreun zgomot în exterior. 

Trebuia să fie atent, ca nu cumva marinarul, sau 
altcineva de pe vapor, să intre tocmai acum, când îşi 
desăvârşea opera de răzbunare. 

După ce a rotit arcul până la refuz, a fixat un arătător 
pe un cadran mic, de lângă mecanism. 

A închis cutia la loc, aşezând-o de unde o luase. 

Un zâmbet sinistru îi apăru pe buze, când şi-a strâns 
obiectele. 

Stinse lampa şi ieşi, ducându-se către marinarul care 
aştepta. 

- Uite lucrurile mele, zise el. 

Privi speriat în jur. Adăugă: 

- Lasă-mă acum să plec liniştit. 


172 


- Să mă uit şi prin buzunarele tale, obiectă marinarul. 
Să nu fi uitat ceva să îmi laşi, care desigur că nu ţi-ar 
folosi la nimic în junglă, dar care ar fi util unui amărât 
marinar din Londra! 

După câteva clipe a exclamat: 

- Ah! Tocmai de asta m-am temut. Ce, credeai că 
sunt prost? 

Scoase un teanc de bancnote din buzunarul de la 
piept al hainei lui Paulvitch. 

Rusul mârâi furios, trase o înjurătură şi îl rugă să îi 
lase ceva din bani. 

Văzând însă că nu are cu cine discuta, s-a împăcat şi 
cu această pierdere. 

Ştia bine că marinarul nu va ajunge niciodată la 
Londra ca să îşi cheltuiască banii. 

Cu multă greutate s-a abținut să nu facă o aluzie la 
cele ce se vor întâmpla, atât cu el, cât şi cu toţi ceilalţi 
de pe Kinkaid. 

Insă teama de a stârni vreo bănuială în legătură cu 
explozibilul, l-a oprit. 

A străbătut puntea vaporului şi a coborât fără nici o 
vorbă în barcă. 

După câteva momente, vâslea spre mal. 

A fost înghiţit de întunericul nopţii. 

Dacă ar fi ştiut că îl aşteaptă ani mulţi până să iasă în 
civilizaţie, ar fi preferat să moară de mâna lui Tarzan. 

Marinarul, după ce s-a asigurat că Paulvitch a plecat, 
s-a întors în cabina lui. 

A ascuns prada şi s-a culcat. 

In acest timp, în cabina rusului, ticăia, în tăcerea 
nopţii, mecanismul de ceasornic din cutia mică, neagră, 
care conţinea răzbunarea rusului pentru toţi cei de pe 
Kinkaid. 


173 


CAPITOLUL XIX 
Ultimele ore pe Kinkaid 


Când s-a luminat de ziuă, Tarzan a ieşit pe punte, ca 
să vadă dacă timpul era favorabil călătoriei pe ocean. 
Vântul se potolise, iar cerul nu avea nici un nor pe 
întinderea sa albastră. 

Era vremea ideală pentru a merge spre insula unde 
trebuiau să lase animalele. 

Apoi, urma drumul către casă... 

Tarzan s-a dus să îl scoale pe secund, dându-i 
instrucţiuni pentru ca vaporul să ridice ancora cât mai 
repede. 

Restul echipajului, fiind asiguraţi de lordul de 
Greystoke că nu vor fi daţi în judecată pentru crimele 
celor doi ruşi, foarte binevoitori, s-au grăbit să îşi 
îndeplinească fiecare datoria pe care o avea pe vapor. 

Animalele, eliberate din cabinele unde au fost închise 
pentru noapte, cutreierau puntea în lung şi în lat, spre 
marea neplăcere a marinarilor, în a căror memorie era 
încă vie scena sălbatică a luptei dintre aceste fiare şi cei 
care au pierit sub colții lor. 

Şi acum se părea că aceste animale ar aştepta doar o 
nesemnificativă provocare pentru a se înfrupta din 
carnea moale şi gustoasă a altor victime. 

Sub atentele priviri ale lui Tarzan şi Mugambi, atât 
Şita cât şi maimuţele lui Akut, şi-au înfrânt poftele. 
Oamenii au putut lucra liniştiţi pe vas, într-o siguranţă cu 
mult mai mare decât şi-ar fi închipuit-o. 

În cele din urmă, Kinkaid porni în josul râului Ugambi, 
ieşind foarte curând în apele Oceanului Atlantic. 

Tarzan şi Jane Clayton priveau ţărmul îmbrăcat în 
verdeață, care se depărta şi pentru întâia oară, Tarzan 
părăsea pământul pe care a crescut, fără nici o urmă de 


174 


regret. 

Nu ar fi existat pe lume, nici un vapor destul de rapid, 
ca să îl poată îndepărta de Africa şi să îl apropie de casă, 
de locul unde ar fi putut afla ce s-a întâmplat de fapt cu 
fiul lui. 

Deşi vaporul înainta repede, i se părea că stă pe loc. 
După o vreme, dealurile joase ale acelei părţi din Africa 
de vest, au dispărut la orizont. 

In cabina lui Paulvitch, mecanismul de sub masă 
ticăia, ticăia mereu, cu o monotonie care, după toate 
aparențele, părea să nu aibă sfârşit. 

Şi totuşi, secundă după secundă, o limbă de ceas, se 
apropia de o altă limbă de ceas, care se afla pe acelaşi 
cadran din cutie. 

Când aceste două micuţe bucăţi de metal se vor 
atinge, ticăitul ceasului va înceta... 

Tarzan şi Jane stăteau sus pe punte, privind spre 
insulă. Toţi ceilalţi se aflau în preajma lor, în partea din 
spate a vaporului, uitându-se cum apare pământul, de 
parcă ar fi răsărit din ocean. 

Fiarele erau tolănite sub un acoperiş improvizat. 
Dormitau liniştite. Domnea o tăcere, atât pe vapor, cât şi 
pe apă. 

Deodată, fără nici un avertisment, acoperişul 
cabinelor sări în aer, iar un nor gros de fum s-a ridicat de 
pe Kinkaid. O altă explozie izbucni imediat, zguduind 
vaporul. 

Parcă iadul se deschisese sub vas. 

Maimuţele alergau speriate şi furioase. 

Şita sărea încolo şi încoace, scoțând sunete teribile, 
care îngheţau inimile marinarilor. 

Până şi curajosul Mugambi a fost cuprins de panică. 
Numai Tarzan şi soţia lui şi-au păstrat sângele rece. 

După ce exploziile au încetat, Tarzan a sărit în 
mijlocul animalelor speriate, încercând prin vorbă să 


175 


calmeze hoarda înspăimântată. l-a mângâiat asigurându- 
i că pericolul a trecut. 

După ce au cercetat rezultatul dezastrului, au văzut 
că a izbucnit un incendiu, care începea să se întindă 
peste întreaga construcţie lemnoasă a cabinelor. Printr-o 
spărtură, au ieşit flăcări care au aprins şi puntea. 

Ca prin minune, nimeni nu fusese nici măcar rănit, iar 
originea exploziei a constituit un mister pentru toţi. 

Numai unul avea o bănuială: marinarul pe care 
Paulvitch îl întâlnise noaptea şi care i-a permis să intre în 
cabina lui. 

El ghicise adevărul, dar nu avea de ales. Trebuia să 
tacă. 

- Desigur, gândea el, cel care a îngăduit ca acel mişel 
să pună piciorul aici, ar fi aspru pedepsit. Mai ales că 
după vizita lui, s-a dovedit că a pus o maşină infernală în 
funcţiune. 

Hotărâse să păstreze pentru sine această taină, care 
a provocat dezastrul. 

Flăcările înaintau repede, iar după câteva minute 
Tarzan a observat că ceea ce produsese explozia a 
împrăştiat o materie foarte inflamabilă pe lemne. Apa nu 
putea să stingă flăcările. Se părea că flăcărilor le prieşte 
să fie udate. 

La un sfert de oră după explozie, nori groşi de fum se 
ridicau din toată partea din faţă a vaporului, care era 
menit să piară în flăcări. 

Focul a ajuns până la oameni şi animale, iar vaporul 
nu mai putea fi dirijat. 

Soarta ei era pecetluită. 

- Este zadarnic să încercăm să mai facem ceva şi să 
rămânem aici, zise Tarzan secundului. Pe lângă că nu 
putem salva vasul, s-ar putea ca alte explozii să 
izbucnească, dacă flăcările dau de material inflamabil 
sub punte. 


176 


Apoi a venit cu propunerea salvatoare: 

- Cel mai bine ar fi să ne îmbarcăm în bărcile de 
salvare şi să mergem la mal. 

Desigur că aceasta era soluţia, dar a fost greu 
acceptată. 

Doar marinarii au putut să îşi mai ia câte ceva din 
lucruri pentru că numai cabinele lor mai erau întregi. 

Au coborât două bărci mari, în care au încăput cu toţi: 
oameni şi animale. 

În timp ce bărcile se apropiau de țărm, animalele 
nerăbdătoare adulmecau aerul binecunoscut lor, al 
insulei lor natale. 

Abia au ajuns pe uscat că Şita şi maimuţele lui Akut 
au sărit vesele, alergând spre pădure. 

Un zâmbet trist a fluturat atunci pe buzele lui Tarzan, 
la vederea dispariţiei lor. 

- Adio, prieteni, a murmurat el. Aţi fost buni şi 
credincioşi şi îmi va fi dor de voi. 

- Se vor mai întoarce la noi, nu-i aşa, dragă? întrebă 
Jane Clayton, care se afla lângă el. 

- Poate că da, poate că nu, răspunse Tarzan. 

Apoi, a adăugat: 

- Erau foarte stingherite de când au fost obligate să 
accepte atâtea fiinţe omeneşti lângă ele. Eu şi Mugambi 
nu le deranjam, fiind mai demult cu ele şi mai apropiate 
lor. Insă tu şi echipajul sunteţi fiinţe prea civilizate pentru 
fiarele mele. Mai ales de tine fug. 

- Da? întrebă Jane surprinsă. 

- Fără nici o îndoială. Ele simțeau că abia se pot 
abţine lângă o carne atât de gustoasă ca a ta, dar ştiau 
că sunt în primejdie chiar şi pentru o mică muşcătură 
doar. 

Jane Clayton râse cu poftă şi răspunse: 

- Eu cred că mai degrabă au fugit de tine. Tu eşti cel 
care le interzice ba una, ba alta, fără motiv, după 


177 


părerea lor. Ca şi copiii mici, sunt acum încântați că au 
prilejul să iasă de sub tutela părinţilor severi. 

Pe urmă, a mai spus: 

- Dar dacă se întorc, mi-ar face plăcere să îi văd ziua. 

- Dar dacă se întorc tot flămânde? râse Tarzan. 

Timp de mai multe ore, naufragiaţii de pe mal au 
urmărit spectacolul ce îl prezenta vaporul incendiat. 
După aceea, au auzit o bubuitură îndepărtată a unei alte 
explozii, iar Kinkaid a început să se scufunde. 

Peste câteva minute, pe luciul apei nu se mai zărea 
nimic. 

Cauza celei de a doua explozii se datora cazanelor cu 
aburi care s-au încins din cauza căldurii. Secundul le-a 
explicat cum s-au întâmplat lucrurile. Dar cauzele primei 
explozii nu au fost elucidate şi au fost subiectul 
discuţiilor şi presupunerilor încă foarte multă vreme. 


CAPITOLUL XX 


Aventuri pe insulă 


Prima grijă a celor debarcaţi de pe Kinkaid a fost să 
găsească apă de băut şi să-şi construiască o tabără. 
Nimeni nu ştia cât vor sta pe acea insulă. Şederea lor se 
putea prelungi luni sau chiar ani. 

Tarzan ştia de unde se putea lua apă şi au pornit-o cu 
toţii în acea direcţie. 

Oamenii au început să construiască adăposturi cu 
mobilă rudimentară. Jane a rămas cu Mugambi şi femeia 
pe care o găsiseră în barcă. Tarzan nu avea încredere ca 
paza soţiei lui să fie asigurată de vreunul dintre marinari. 

Lady Greystoke suferea cumplit, pentru că speranţele 
ei au dispărut odată cu acest naufragiu. Se gândea că nu 
va afla niciodată ce s-a întâmplat cu fiul ei. 


178 


Şi nici nu putea să facă ceva pentru el, acum că se 
afla pe această insulă nelocuită şi în afara obişnuitelor 
trasee maritime. 

Au trecut două săptămâni, iar fiecare dintre ei avea 
câte ceva de făcut. 

În timpul zilei, aveau în permanenţă pe cineva, care 
stătea pe un deal din apropiere, cu vedere foarte bună 
spre ocean. Această persoană observa orizontul, dacă nu 
cumva apare vreun vapor. 

În locul de pază, era pregătită o grămadă mare de 
vreascuri, care puteau fi aprinse imediat, pentru a 
semnala că este cineva pe insulă. Pe vârful unei prăjini, 
flutura un steag, croit din cămaşa roşie a secundului de 
pe Kinkaid. 

Însă nici un vapor nu a fost observat, nici o pânză de 
catarg şi nici un fum de pe coşul unui vas cu aburi. 

În cele din urmă, Tarzan a venit cu ideea construirii 
unei ambarcaţiuni, care ar putea să îi ducă înapoi pe 
continent. 

Le-a arătat cum să îşi confecţioneze unelte primitive, 
iar pregătirile au început de îndată ce şi-au dat seama cu 
toţi, că asta le era ultima şansă. 

Cu cât trecea timpul, rezultatul muncii lua o formă 
concretă. Însă oboseala şi nervii care cedau foarte des, 
duceau la certuri foarte neplăcute. 

Mai mult ca oricând Tarzan se temea să o lase pe 
Jane singură cu aceste brute de pe Kinkaid. 

Totuşi, trebuia să meargă la vânătoare, pentru că 
nimeni altul nu putea să vâneze în junglă mai bine ca el 
şi cu atâta uşurinţă şi rapiditate. 

Uneori Mugambi se lua la întrecere cu el. Dar sulița 
săgețile negrului nu dădeau niciodată rezultate atât de 
sigure ca funia şi cuțitul lui Tarzan. 

În cele din urmă însă, oamenii s-au plictisit să lucreze, 
plecând, doi câte doi prin junglă, ca să cunoască 


179 


regiunea şi să vâneze singuri. 

În tot acest timp, cei din tabără nu au mai întâlnit 
animalele din ceata lui Tarzan, însă Tarzan i-a văzut de 
mai multe ori în timp ce vâna. 

Dar în timp ce în tabăra naufragiaţilor de pe coasta 
de răsărit, starea de lucruri se înrăutăţea vizibil, o altă 
tabără se construia pe coasta nordică. 

Aici, într-un mic golf, se găsea corabia Cowrie. Puntea 
acestui vas a fost înroşită de sângele ofiţerilor ei şi ai 
celor care le-au fost credincioşi, doar cu câteva zile în 
urmă. 

Acestea s-au întâmplat, pentru că vasul Cowrie a 
trecut printre cele mai negre zile ale ei, de când pe punte 
au apărut oameni ca Gust, suedezul, Momulla, maurul şi 
teribilul criminal Kai-Shang din Faşan. 

Cu ei mai erau vreo zece, drojdia porturilor din mările 
de sud. Dar Gust, Momulla şi Kai-Shang erau creierul 
acestei bande de criminali. 

Ei au fost cei care au pornit revolta, cu intenţia de a 
pune mâna pe recolta de perle, care constituia averea de 
pe Covwrie. 

Căpitanul vasului a fost omorât în timp ce dormea, de 
către Kai-Shang, iar Momulla, maurul, condusese atacul 
împotriva ofițerului de cart. 

Gust, după obiceiul lui, găsise mijlocul să dea ordine 
ca alţii să omoare în locul lui. 

Nu că nu ar fi putut face el aşa ceva, dar nu se simţea 
în siguranţă să comită el crima, când avea subordonați 
pentru astfel de acţiuni. 

Pentru fiecare criminal există un dram de risc, pentru 
că victimele nu se lasă omorâte de bună voie. 

Se întâmplă uneori, ca ei să fie bărbaţi puternici şi 
vigilenţi, care ar putea schimba în favoarea lor un atac 
mişelesc. 

Gust prefera să evite o asemenea alternativă deloc 


180 


plăcută. 

Acum însă, după ce totul s-a terminat, suedezul 
aspira la funcţii înalte printre cei chemaţi să comande. 

A mers până acolo încât şi-a însuşit câteva dintre 
bunurile căpitanului de pe Cowrie: îmbrăcăminte mai 
ales, care îi schimbau imediat înfăţişarea, dându-i un aer 
autoritar. 

Pe Kai-Shang însă, această atitudine arogantă îl 
deranja cumplit. 

Nu îi plăcea ca cineva să îi comande. Nu avea de 
gând să accepte ordine de la un marinar simplu. 

Astfel, sămânţa nemulțumirii era adânc înfiptă printre 
răsculații de pe Cowrie, care tocmai se instalau în partea 
de nord a insulei. 

Totuşi, Kai-Shang îşi dădea seama că nu este cazul 
de noi lupte, pentru că Gust poseda cunoştinţele cele 
mai preţioase privind navigația, din întreaga ceată de 
nemernici. 

El era singurul, care putea să îi conducă prin Oceanul 
Atlantic, apoi să ocolească Capul Bunei Speranţe şi să îi 
ducă în porturi sigure. 

Acolo, ei doreau să îşi vândă marfa dobândită prin 
crimă, fără să fie întrebaţi de originea perlelor. 

Cu o zi înainte de a debarca pe insulă şi să fi acostat 
în golf, marinarul de veghe din vârful catargului, a zărit, 
departe spre sud, fumul şi coşurile unui vas de război. 

Cum celor de pe corabie nu le surâdea ideea de a fi 
opriţi şi verificaţi, au încercat să se ascundă câteva zile, 
până ce lucrurile se liniştesc. 

Gust nu mai dorea să iasă acum în larg, pentru nimic 
în lume. 

- Nimeni nu mă poate asigura, insista el, că vaporul 
pe care l-am văzut nu a venit intenţionat să ne caute pe 
noi. 

Kai-Shang i-a demonstrat că aşa ceva era imposibil, 


181 


pentru că nu era fiinţă pe pământ să ştie ce se 
întâmplase pe Cowrie, în afară de ei. 

Gust nu se lăsa convins. În mintea lui încolţise un 
plan, ca să îl ducă în posesia unei mai mari părţi din 
pradă, decât ce s-a hotărât înainte. 

Fiind deci singurul capabil să conducă vaporul, ceilalţi 
nu se puteau lipsi de el. Însă nimic nu l-ar fi împiedicat 
pe el, să fugă cu patru sau cinci marinari, de îndată ce ar 
fi apărut un prilej favorabil unei astfel de acţiuni. 

Şi tocmai un asemenea prilej aştepta Gust. Trebuia 
ca într-o zi, Kai-Shang, Momulla şi alţi marinari să 
lipsească din tabără, plecaţi sau la vânătoare sau să 
cerceteze locurile din jurul golfului. 

Suedezul se frământa în alcătuirea unui plan pentru 
îndepărtarea acestora de vaporul ancorat în golf. 

Organiza dese vânători, dar întotdeauna se părea că 
demonul suspiciunii a intrat în sufletul lui Kai-Shang, 
pentru că acest ticălos de chinez nu voia să vâneze 
decât însoţit de Gust suedezul. 

Intr-una din zile, îi spunea lui Momulla că are toate 
motivele să îl suspecteze pe Gust, pentru intenţia 
acestuia de a pleca separat de ei. 

Momulla a şi hotărât că nu este cazul să mai aştepte 
prea mult şi să îi împlânte suedezului în piept cuțitul lui 
cel lung. 

Kai-Shang nu avea altă dovadă decât simţul lui de 
criminal înnăscut, închipuindu-l pe Gust făcând ce şi el ar 
fi făcut foarte bucuros, dacă ar fi avut toate mijloacele la 
îndemână. 

Acum însă, nu îndrăznea să îl lase pe Momulla să îl 
ucidă pe marinar. Toţi depindeau de cunoştinţele 
acestuia privind navigația pe ocean, iar numai el putea 
să îi ducă la destinaţie. 

S-au gândit însă că nu ar strica să îl sperie puţin, 
pentru a-l sili să se supună lor orbeşte. Astfel că Momulla 


182 


s-a dus să discute cu Gust. 

Suedezul însă nici nu a vrut să audă de o plecare în 
grabă, punând aceleaşi condiţii, ca mai înainte. Se temea 
că vasul de război patrula prin apropiere şi probabil a 
pornit spre sud, aşteptând ca ei să treacă spre Capul 
Bunei Speranţe. 

Momulla îşi bătu joc de el, spunându-i din nou, că 
nimeni nu ştie de revolta lor, aşa că nu exista nici un 
motiv de bănuială. 

- Dar, zise Gust, iată unde greşiţi voi toţi! Norocul 
vostru că aveţi printre voi un om deştept şi educat, care 
vă sfătuieşte, gândindu-se la binele vostru. 

După aceea a continuat: 

- Eşti un negru ignorant, Momulla, pentru că nu ai 
auzit în viaţa ta de telegraf. 

Maurul sări în picioare, punând ameninţător mâna pe 
mânerul cuţitului. 

- Nu sunt negru! strigă el furios. 

- Am glumit, se grăbi să explice suedezul. Suntem 
prieteni vechi, Momulla şi nu trebuie să ne certăm, mai 
ales acum când Kai-Shang complotează să ne fure 
perlele. Toată această discuţie porneşte de la el care are 
un plan ca să scape de noi şi să fugă cu prada. 

- Ce este cu telegraful acela? întrebă Momulla. Ce 
legătură are cu noi? 

- Da, da! răspunse Gust, scărpinându-se la ceafă, 
întrebându-se dacă maurul este chiar aşa de tâmpit ca 
să creadă o minciună cum avea el intenţia să spună. 

A continuat ideea: 

- Uite, fiecare vapor de război este echipat cu un 
aparat pe care ei îl numesc telegraf fără fir. Cu ajutorul 
lui, ei pot comunica cu alte vapoare, la sute de kilometri 
depărtare şi să asculte ce se întâmplă pe alte vapoare. 

A mai făcut o pauză. Pe urmă, a spus: 

- Tu ştii foarte bine că în timp ce i-aţi omorât pe cei 


183 


de pe Cowrie, aţi strigat şi aţi vorbit tare. Vasul de 
război, care se găsea la sud de noi, a ascultat tot ce ce 
petrece pe vaporul nostru. 

S-a oprit să vadă reacţia maurului. A continuat: 

- Desigur că nu au avut de unde să ştie numele 
vaporului, dar au auzit suficient să înţeleagă că pe un 
oarecare vapor, echipajul s-a răsculat şi i-a ucis pe 
ofiţeri. După cum vezi, acum stau şi cercetează fiecare 
vapor pe care îl văd. Se poate ca să nici nu fie prea 
departe de aici. 

Terminând povestea sa, a încercat să ia un aer cât se 
poate de serios, ca să nu stârnească nici o bănuială 
asupra adevărului privind afirmaţiile sale. 

Momulla a rămas tăcut câteva clipe, privindu-l pe 
Gust cu mare atenţie. În cele din urmă, s-a sculat şi a 
început să vorbească răspicat: 

- Eşti un mare mincinos. Daca până mâine, pe 
vremea asta, nu porneşti cu noi la drum, nu vei mai avea 
prilejul de a spune atâtea minciuni. Am auzit că doi 
dintre marinari doresc să te spintece, dacă îi mai ţii mult 
pe insula asta. Sunt sigur că vor face asta. 

- Du-te şi vorbeşte cu Kai-Shang. Întreabă-l de 
telegrafia fără fir, replică Gust. El îţi va spune că aşa 
ceva există şi că vapoarele pot comunica între ele la sute 
de kilometri depărtare unul de celălalt. După aceea, du- 
te şi spune celor doi nerăbdători, care vor să mă omoare, 
că dacă fac aşa ceva, le vor putrezi oasele pe această 
insulă, pentru că sunt singurul în stare să îi duc spre un 
port civilizat. 

Momulla s-a dus la Kai-Shang şi l-a întrebat dacă 
există aparate de telegrafie fără fir, cu care vapoarele 
pot comunica între ele la distanţe foarte mari. 

Kai-Shang i-a spus că astfel de aparate există pe 
multe vapoare. 

Momulla a rămas foarte nedumerit, însă dorea să 


184 


părăsească insula cât mai repede. Era în stare să rişte 
orice, numai să scape de locul acela blestemat. 

- Numai de am avea pe cineva care să se priceapă la 
navigaţie! se văita Kai-Shang. 

După-masa, Momulla a plecat la vânătoare împreună 
cu alţi doi mauri. Au luat-o spre sud, dar nu s-a 
îndepărtat prea mult de golf şi au auzit voci omeneşti în 
junglă. 

Erau convinşi că insula nu era locuită şi ştiind că 
restul echipajului este în tabără, au crezut că au 
halucinaţii, dorind să fugă de acolo cât mai repede. 

Credeau că insula este locuită de stafii; poate chiar 
stafiile celor ucişi pe Cowrie. 

Însă Momulla era foarte curios şi nu atât de 
superstiţios ca şi ceilalţi. Nu a dorit să fugă de acolo. 

Le-a făcut semn celorlalţi să îl urmeze şi se lăsă pe 
brânci, începând să se furişeze, cu inima cât un purice. 
Au pornit încet în direcţia de unde veniseră acele sunete. 

După puţină vreme, au ajuns la o poiană, unde s-au 
oprit şi au dat drumul la nişte suspine de uşurare, zărind 
doi oameni în carne şi oase, şezând pe o buturugă, 
discutând aprins. 

Unul dintre ei era Schneider, secundul de pe Kinkaid, 
iar celălalt era Schmidt, un marinar de pe acelaşi vas. 

- Eu cred că vom reuşi, Schmidt, zicea Schneider. O 
barcă solidă nu este greu de construit şi trei inşi pot vâsli 
până pe continent, într-o singură zi, dacă vântul ne este 
favorabil, iar marea este liniştită. Nu este necesar să 
aşteptăm până se construieşte o ambarcaţiune mare, în 
care să încapă toţi. Şi aşa sunt foarte mulţi nemulţumiţi 
care zic că trag ca robii toată ziua. Şi nu este nici treaba 
noastră să îl salvăm pe englez. Sunt de părere să-şi vadă 
singur de problemele lui! 

Se opri o clipă, uitându-se la celălalt şi să vadă ce 
efect au aceste cuvinte asupra lui. A continuat: 


185 


- Am putea totuşi lua femeia cu noi. Ar fi o ruşine să 
lăsăm o bucăţică atât de bună pe insula asta pustie şi 
uitată de Dumnezeu. 

Schmidt se uită la el, apoi zâmbi: 

- Aşa stau lucrurile? Intrebă el. De ce nu ai spus asta 
la început? Dar eu ce primesc dacă te ajut? 

- Ne vor plăti o răscumpărare mare pentru ea, dacă o 
ducem în lumea civilizată, explică Schneider. Dar uite la 
ce m-am gândit: împart în două cu cei doi care vor dori 
să mă ajute. 

A stat pe gânduri şi a mai zis: 

- Eu iau o jumătate, iar cealaltă jumătate va fi a ta şi 
a celuilalt cu care vrei să vii. M-am cam plictisit să stau 
aici. Vreau să plec repede. Ce zici? 

- Imi convine, răspunse Schmidt. Eu nu ştiu nimic 
despre navigaţie, iar dintre ceilalţi deasemenea nu 
cunosc pe vreunul să se priceapă. Tu eşti singurul care 
cunoaşte navigaţie şi sunt hotărât să mă asociez cu tine. 

Maurul Momulla îşi ciuli urechile. Cunoştea multe 
limbi şi cum fusese de mai multe ori angajat pe vase 
britanice, înţelegea engleza. A priceput tot ce au discutat 
Schmidt şi Schneider, din momentul când s-au apropiat 
de ei. 

S-a ridicat şi a intrat în poiană. Schneider şi celălalt 
au tresărit, de parcă ar fi văzut o fantomă în faţa lor. 

Schneider scoase revolverul şi era gata să tragă, dar 
Momulla îşi ridică mâna dreapta în aer, cu palma 
deschisă, semn că are intenţii paşnice. 

- Sunt prieten, zise el. V-am auzit vorbind, dar nu 
trebuie să vă fie teamă, nu voi dezvălui nimănui discuţia 
voastră. Eu vă pot ajuta, dar şi voi, la rândul vostru, mă 
puteţi ajuta. 

Apoi s-a adresat direct lui Schneider: 

- Dumneata te pricepi la navigaţie, dar nu ai vapor. 
Noi avem vapor, dar nu avem cine să îl conducă. Dacă vii 


186 


cu noi şi nu te interesează afacerile noastre, te lăsăm să 
duci vaporul unde vrei, dacă mai întâi ne duci pe noi într- 
un port pe care îl vom alege la timpul potrivit. 

S-a oprit puţin să vadă reacţie celuilalt, apoi a 
continuat ideea: 

- Poţi să iei şi femeia de care ai amintit şi nici noi nu 
ne interesăm de afacerile voastre. Vrei aşa? 

Schneider ceru şi alte lămuriri, dar Momulla a spus 
numai câteva detalii nesemnificative. A hotărât însă că 
ar trebui să se sfătuiască cu Kai-Shang. 

Cei doi marinari de pe Kinkaid, i-au urmat pe cei trei 
până în apropierea taberei. 

Aici, Momulla i-a ascuns şi i-a instruit pe cei doi mauri 
să îi păzească pe marinari, ca nu cumva să se 
răzgândească şi să plece. 

S-a dus să îl caute pe Kai-Shang. 

Schmidt şi Schneider erau, fără să ştie, prizonieri în 
toată regula. 

După puţină vreme, Momulla s-a întors cu Kai-Shang, 
căruia i-a relatat pe scurt amănuntele norocului care a 
dat peste ei. 

Chinezul a discutat amănunţit şi îndelung cu 
Schneider, până când şi-a dat seama şi are în faţă un 
blestemat la fel de mare ca şi el. Pe de altă parte toţi 
doreau să plece cât mai repede de pe acea insulă. 

Odată condiţiile fiind acceptate, nu mai încăpea nici o 
îndoială că Schneider putea fi sigur că i se va încredința 
vaporul Cowrie. 

Kai-Shang la rândul lui, era capabil să găsească 
suficiente mijloace de constrângere ca să îl silească să 
conducă vasul. 

Când Schmidt şi Schneider s-au despărţit de cei de pe 
Cowrie şi au pornit spre tabăra lor, erau cu feţe senine şi 
fericite, aşa cum nu au avut în ultimele zile. 

In cele din urmă, vedeau acum un mijloc de a pleca 


187 


de pe insulă cu un vas şi nu cu o ambarcaţiune 
improvizată. 

Nu va mai fi necesară o muncă grea de a construi un 
vas. 

Nu mai era nici riscul de a traversa o parte de ocean 
cu un vas primitiv, cu care probabil s-ar fi înecat cu toţii, 
decât să ajungă teferi pe continent. 

La fel, vor primi ajutoare pentru răpirea femeilor, 
pentru că Momulla auzind de existenţa unei negrese în 
tabăra cealaltă a insistat să fie luată şi aceasta împreună 
cu femeia albă. 

Când Kai-Shang şi Momulla au ajuns în tabără, erau 
convinşi că de acum încolo nu mai au nevoie de Gust. 

S-au îndreptat deci spre cortul acestuia şi se aşteptau 
ca acesta să fie acolo. 

Deşi ar fi fost foarte comod ca fiecare dintre ei să 
rămână pe vapor, au socotit că este mai sănătos să stea 
pe uscat într-o tabără. 

Fiecare dintre ei era conştient că în inima celorlalţi se 
găsea suficient simţ al trădării pentru a-l opri pe unul 
dintre ei, sau pe mai mulţi să se urce pe vapor şi să 
plece singuri pe mare. 

Astfel că niciodată nu lăsau pe vapor mai mulţi de doi 
sau trei marinari, decât atunci când întreg echipajul era 
adunat împreună pe bord. 

Pe când chinezul şi maurul mergeau spre cortul 
suedezului, Momulla pipăia muchia cuţitului său lung. 

Desigur că Gust nu s-ar fi simţit în apele lui văzând 
acest gest, sau dacă şi-ar fi dat seama ce se petrece în 
capul acestui criminal. 

Totuşi s-a întâmplat ca Gust să se afle în acel 
moment în cortul bucătarului. Cortul acestuia era doar la 
câţiva paşi de al suedezului. 

Auzi paşii lui Kai-Shang şi ai lui Momulla, dar nici prin 
minte nu i-a trecut că ei au intenţii agresive. 


188 


leşi din cortul bucătarului tocmai când Kai-Shang şi 
maurul erau gata să intre în cortul lui. 

A observat ceva suspect în felul lor de a se mişca, 
care nu prea se potrivea cu gesturile unor oameni care 
fac o simplă vizită. Când cei doi au intrat în cort a zărit şi 
cuțitul pe care Momulla, maurul, îl ţinea ascuns la spate. 

Ochii i s-au mărit, iar la rădăcina părului a avut o 
senzaţie de furnicături. Faţa lui arsă de soare se făcu 
albă ca varul. 

S-a îndepărtat atunci de cortul bucătarului. Nu mai 
avea nevoie de altceva să se convingă de intenţiile celor 
doi. Lucrurile îi erau foarte clare. 

Ştia că cei doi au complotat de la început împotriva 
lui, iar acum au venit să îl omoare. 

Până acum siguranţa că era singurul capabil să 
conducă vaporul Cowrie îi dăduse destule garanţii. 
Evident că s-a întâmplat ceva, despre care el habar nu 
avea, dar acel ceva îi conducea pe cei doi să rişte să îl 
ucidă. 

Fără să se gândească, Gust trecu ca o săgeată prin 
tabără şi s-a afundat în junglă. 

Îi era frică de junglă, ce-i drept, mai ales de acele 
zgomote înfiorătoare şi necunoscute care se auzeau din 
vegetaţia încâlcită a acestui ţinut misterios care se 
întindea de la mare spre interior. 

Dar dacă îi era frică de această pădure africană, cu 
atât mai tare se temea de Kai-Shang şi Momulla. 

Primejdiile junglei nu erau chestiuni palpabile acum, 
dar ameninţarea celor doi era cât se poate de evidentă, 
concretizată prin muchia ascuţită şi rece a cuţitului sau 
prin laţul frânghiei de mătase. 

Mai văzuse el scene de luptă când Kai-Shang l-a 
sugrumat cu frânghia pe un individ la Pai-Sha, pe o alee 
întunecată, în dosul unui local deocheat din Loo-Kotai. 

Gust se temea de frânghia de mătase, mai mult decât 


189 


de cuțitul maurului. Dar se temea de amândouă prea 
mult ca să mai stea în preajma acestor bestii. 
A ales deci jungla. 


CAPITOLUL XXI 
Legea junglei 


În tabăra lui Tarzan, după multe ameninţări şi 
făgăduieli, naufragiaţii au reuşit, în cele din urmă, să 
construiască o barcă destul de mare şi de încăpătoare. 

Tarzan şi cu Mugambi au muncit cel mai mult, cu 
propriile lor mâini, pe lângă faptul că şi de vânat tot ei s- 
au ocupat pentru a aproviziona tabăra cu hrană destulă. 

Schneider, secundul, mormăia de dimineaţa până 
seara şi în cele din urmă, nu a mai dorit să lucreze deloc, 
plecând în pădure împreună cu Schmidt, pentru ca să 
vâneze ce dorea el. 

A motivat că dorea să se mai odihnească, iar Tarzan 
ca să nu mărească tensiunile care au făcut ca viaţa în 
tabără să devină insuportabilă, i-a lăsat să plece fără să 
obiecteze cu ceva împotriva dorinţei lor. 

Cu toate acestea, a doua zi, Schneider şi-a schimbat 
gândul de a mai pleca din nou în interiorul insulei şi s-a 
apucat cu multă râvnă de lucru, plin de bunăvoință. 

Schmidt a lucrat şi el cu foarte multă tragere de 
inimă. 

Tarzan era bucuros că în cele din urmă, toţi şi-au dat 
seama de necesitatea de a munci, de datoria pe care o 
aveau unul faţă de celălalt. 

Cu sufletul plin de mulţumire şi mai bucuros decât 
oricând în acele câteva zile de după naufragiu, porni pe 
la prânz să vâneze în pădure. Văzuse o turmă de 
căprioare şi era hotărât să aducă multă carne pentru 


190 


masa de seară din acea zi plină de satisfacţii. 

Căprioarele au fost văzute şi de Schneider, care a 
spus că le-a văzut fugind spre sud-vest. Tarzan porni deci 
în acea direcţie, sărind dintr-un copac în altul, prin 
vegetaţia deasă a junglei. 

În timp ce el se depărta de tabără, mergând cu 
rapiditatea lui cunoscută, şase indivizi veneau dinspre 
nord. 

Ei veneau tiptil ca şi cei care vin cu gânduri necurate. 

Aceştia credeau că nu sunt observați de nimeni, dar 
în spatele lor, un om înalt a început să îi urmărească. 

În ochii acestuia, pe lângă ură şi teamă se citea şi o 
mare curiozitate. 

Pentru ce plecau Kai-Shang, Momulla şi ceilalţi spre 
sud şi pe furiş? Ce sperau ei să găsească acolo? 

Gust clătină din cap, dar era hotărât să afle ce se 
petrece. S-a gândit că îi va urmări să le descopere 
intenţiile. Dacă îi putea împiedica în vreun plan, desigur 
că nu va sta mult pe gânduri şi va acţiona. 

La început, a crezut că îl căutau pe el. S-a convins 
însă că greşea: ei şi-au atins scopul prin dispariţia lui din 
tabără. 

Nici Kai-Shang şi nici Momulla nu şi-ar fi dat osteneala 
să îl omoare, fie pe el, fie pe altul, decât dacă după o 
astfel de fărădelege, nu s-ar fi ales cu o mulţime de bani. 
Gust nu avea bani. 

Era evident că scopul plecării lor era altul. 

După o scurtă vreme, ceata pe care Gust o urmărea, 
a făcut un scurt popas, ascunzându-se toţi în frunzişul de 
pe marginea cărării. Probabil că auziseră un sunet sau 
zgomot care i-a alertat. 

După câteva momente a apărut un alb necunoscut, 
care la fel venea pe furiş dinspre sud. 

La vederea noului sosit, Kai-Shang şi Momulla au ieşit 
din ascunzătoare şi l-au întâmpinat cu multă bucurie. 


191 


Gust nu auzea ce vorbesc, dar după câteva minute, 
străinul s-a întors înapoi, în direcţia de unde venise. 

Era Schneider. Apropiindu-se de tabăra sa, făcu un 
ocol până în partea opusă, după care a alergat spre 
Mugambi, abia răsuflând şi plin de groază. 

- Vai! strigă el. Maimuţele voastre l-au prins pe 
Schmidt şi îl vor omori, dacă nu vii să îl scapi. Eşti 
singurul care îi poţi îmblânzi. Să meargă cu tine Jones şi 
Sullivan, poate îţi vor fi de folos. 

Se opri să îşi tragă respiraţia. 

- Dar grăbeşte-te. Eu rămân aici. Mi-a ieşit sufletul 
până am alergat după tine. 

Zicând acestea, secundul de pe Kinkaid se trânti jos 
pe pământ, răsuflând greu, sfârşit de oboseală. 

Mugambi însă a ezitat. A fost lăsat acolo de Tarzan ca 
să asigure paza. Acum nu ştia ce să facă. Jane Clayton, 
care auzise cele spuse de Schneider, l-a rugat să meargă 
să îl ajute pe bietul om. 

- Nu întârzia, Mugambi! Nu se va întâmpla nimic. 
Uite, rămâne cu noi domnul Schneider. Pleacă şi 
salvează-l pe bietul Schmidt. 

Schmidt care stătea ascuns în tufiş, la marginea 
taberei, începu să zâmbească, auzind-o pe Jane Clayton 
rugându-l pe negru să se grăbească să îl salveze. 

Mugambi ascultând de sfatul soţiei stăpânului, deşi se 
îndoia dacă făcea bine sau rău, porni spre sud, urmat de 
Jones şi Sullivan. 

Dar nu a dispărut bine, că Schmidt s-a sculat din 
ascunzătoare şi a plecat cu repeziciune spre nord. 

După câteva minute a apărut cu criminalul de Kai- 
Shang. 

La vederea lui, Schneider i-a făcut semn că totul este 
în ordine. 

Jane Clayton şedea la uşa cortului ei, împreună cu 
negresa din Mosula, fiind întoarsă cu spatele spre 


192 


bandiții care se apropiau pe nesimţite. 

Nu simţi prezenţa străinilor în tabără, decât atunci 
când aceştia s-au apropiat foarte aproape de ele. 

- Hai! zise Kai-Shang, făcând semn celor două femei 
să se ridice şi să îl urmeze. 

Jane sări în picioare şi îl căută cu privirea pe 
Schneider. || văzu alături de cei şase bandiți zdrenţăroşi, 
zâmbind răutăcios. Lângă el se afla şi Schmiat. 

A înţeles imediat că a fost victima unei conspirații 
diabolice. 

-Ce înseamnă asta? strigă ea, adresându-se 
secundului. 

- Inseamnă că am găsit un vapor şi putem pleca de 
pe această insulă blestemată, răspunse acesta. 

- Dar de ce i-ai trimis pe Mugambi şi ceilalţi în 
pădure? Mai întrebă Jane. 

- Ei nu vin cu noi. Numai pentru noi este loc eu, 
dumneata şi negresa. 

- Mişcaţi-vă! se enervă Kai-Shang, prinzând-o pe Jane 
de încheietura mâinii. 

Unul dintre mauri a apucat-o pe negresă de un braţ, 
iar când femeia a vrut să strige după ajutor a lovit-o cu 
dosul palmei peste gură. 


În acest timp, Mugambi alerga prin junglă, spre sud, 
lăsându-i pe Jones şi pe Sullivan, mult mai în spate. 

A înaintat astfel vreo doi kilometri, dar nu a dat de 
urma lui Schmidt, dar nici de careva dintre cei din ceata 
lui Akut. 

Atunci s-a oprit şi a dat drumul la un strigăt, 
îndreptându-se în mai multe direcţii. Era chemarea pe 
care el şi Tarzan o foloseau ca să adune animalele. A mai 
mers un kilometru, mergând şi strigând în acelaşi timp. 

În cele din urmă şi-a dat seama că a fost victima unui 
complot mârşav. S-a întors şi a început să fugă înapoi 


193 


spre tabără. 

Aici nu a avut nevoie decât de o clipă să se convingă 
de temerile pe care le-a avut. 

Lady Greystoke şi negresa din Mosula dispăruseră. La 
fel şi Schneider. 

Când Jones şi Sullivan l-au ajuns din urmă, Mugambi 
era gata să îi omoare pe amândoi, pentru că în furia lui 
credea că şi aceştia au luat parte la complot. 

Marinarii au reuşit să îl convingă de nevinovăția lor în 
timp ce Mugambi se întreba unde ar putea fi ceilalţi din 
tabără, precum şi ce scop ar fi avut Schneider să ia 
femeile de acolo, Tarzan sări uşor dintr-un copac, venind 
spre ei. 

Cu o privire ageră a descoperit imediat că s-a 
petrecut ceva neobişnuit acolo. Mugambi i-a povestit ce 
s-a întâmplat, iar faţa i s-a schimbat într-o atitudine plină 
de furie şi dorinţă de răzbunare. 

Nu îi venea să creadă că acel individ ar putea fi atât 
de prost. Deodată o idee i-a trecut prin minte ca fulgerul. 

Schneider nu ar fi comis o astfel de acţiune, decât 
dacă ar fi existat un mijloc de a părăsi insula împreună 
cu prizonierele. 

Dar ce l-a determinat să o ia şi pe negresă? Trebuie 
să fi fost şi alţii care au pus ochii pe ea. 

- Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să pornesc în 
urmărirea lor. 

Nu a, terminat bine ceea ce a spus, că apăru din 
pădure, dinspre nord, silueta înaltă a unui om murdar şi 
zdrenţăros, care venea drept spre cei patru din tabără. 

Era un individ străin, pe care nu îl cunoşteau. Dar nici 
prin vis nu le-a trecut ideea că ar mai exista alte fiinţe 
omeneşti pe acea insulă în afară de cei din tabăra lor. 

Omul era Gust. Acesta fără nici o introducere a intrat 
direct în subiect. 

- Femeile voastre au fost furate, zise el. Dacă vreţi să 


194 


le mai vedeţi vreodată, veniţi repede după mine! Dacă 
nu vă grăbiţi, Cowrie va ridica ancora! 

- Cine eşti tu? întrebă Tarzan. Ce ştii tu de răpirea 
soţiei mele şi a negresei? 

- l-am auzit pe Kai-Shang şi Momulla complotând 
împreună cu doi marinari din tabăra voastră. Ei m-au 
gonit pe mine mai demult şi m-ar fi ucis dacă aveau 
ocazia. Vreau să mă răfuiesc cu ei. Veniţi! 

Au pornit cu toţi spre nord, în pas alergător. 

Îşi puneau mereu întrebarea dacă nu vor ajunge prea 
târziu. Peste câteva minute vor avea răspunsul dat la 
această întrebare. 

În cele din urmă, au străbătut şi ultimul rând de 
tufişuri care separa jungla de tabăra celor de pe Cowrie. 

Şi-au dat seama că soarta a fost foarte crudă cu ei, 
observând că vaporul ieşea în larg în acel moment, cu 
pânzele umflate de vântul prielnic, care îi ducea departe 
de insulă. 

Ce mai puteau ei face acum? 

Tarzan respira greu în urma efortului pe care l-a făcut 
ca să ajungă mai repede în tabără. 

Se părea că a primit lovitura de graţie. Dacă vreodată 
în viaţa lui i-a fost dat să nu mai aibă nici o speranţă, 
această clipă sosise. 

Privea la corabia care se îndepărta şi care o ducea pe 
soţia lui departe de el. 

A rămas cu ochii ţintă la vas, urmărind cum dispare la 
orizont. A văzut că o coteşte spre răsărit dispărând după 
o înălţime, plecând, cine ştie în ce direcţie. 

Se trânti la pământ, zdrobit de durere, cu mâinile 
acoperindu-şi faţa. 

S-a înnoptat când cei cinci au ajuns înapoi la tabăra 
din răsăritul insulei. 

Era o noapte foarte caldă. nici o adiere nu se mai 
simţea. Doar o uşoară briză bătea pe malul oceanului. 


195 


Niciodată nu văzuse Tarzan marele şi nesfârşitul 
Ocean Atlantic într-o linişte atât de sinistră. 

Stătea în picioare, pe margine plajei, privind spre 
apă, în direcţia continentului, cuprins de gânduri triste şi 
de deznădejde. 

Auzi în spate, dinspre junglă, mâărâitul fioros al unei 
pantere. 

Era un sunet cunoscut, care l-a făcut pe Tarzan să 
întoarcă uşor capul. A răspuns mecanic la acea chemare 
sălbatică. 

Peste câteva clipe, forma felinei de culoarea galben 
închis a ieşit din pădure. Şita a apărut la slaba lumină a 
lunii. Cerul strălucea de stele multe. 

Fiara sălbatică s-a apropiat de Tarzan. De multă 
vreme nu s-au văzut, iar torsul ei uşor, l-a asigurat pe om 
că animalul nu a uitat vechile legături din trecut. 

Tarzan a mângâiat blana moale a animalului, iar Şita 
s-a frecat de piciorul lui. Amândoi priveau nesfârşita 
întindere de apă. 

Tarzan a tresărit cu putere. 

Văzuse ceva şi se străduia să desluşească lumina 
aceea slabă din larg. 

- Jones, Sullivan! Strigă el, chemându-i pe marinarii 
care fumau întinşi pe nişte pături. 

Cei doi au venit cu Mugambi în frunte. Numai Gust nu 
s-a înghesuit să vină văzând noul prieten al lui Tarzan. 

- Priviţi! Striga el. O lumină! Lumina de pe un vas! 
Trebuie să fie Cowrie care stă pe loc. Nu are vânt pentru 
ca să îi umfle pânzele. 

S-a întors către ceilalţi cu ochii plini de speranţe. 

- Ştiţi că putem ajunge la ei? Barca ne va ajuta să îi 
prindem din urmă. 

Gust stătea la îndoială. 

- Ei sunt foarte bine înarmaţi. Cam greu vom reuşi 
doar noi cinci. 


196 


- Suntem şase acum, răspunse Tarzan arătând spre 
Şita, dar într-o jumătate de oră vom avea o ceată 
puternică. Se vede treaba că nu ştii cine sunt prietenii 
mei. 

Zicând acestea, se întoarse spre pădure şi dădu 
drumul la strigătul înspăimântător al  maimuţei 
antropoide care îşi cheamă ceata în ajutor. 

După foarte puţină vreme, se auzi un strigăt 
asemănător de departe, din junglă. 

Gust s-a cutremurat de frică. 

Printre ce fiinţe a nimerit el? Nu era mai bine să fi 
rămas în mâinile lui Kai-Shang sau Momulla, decât cu 
acest uriaş alb, care mângâie o panteră fioroasă şi 
cheamă alte fiare din pădure, care îi mai şi răspund. 

După câteva minute, se auzi ceata lui Akut mai 
îndeaproape. Veneau rupând crengi şi au apărut chiar 
când cei cinci încercau să împingă barca la apă. Cu 
ajutorul maimuţelor au reuşit imediat. 

Vâslele de pe Kinkaid, de la cele două bărci care au 
fost duse de flux chiar din prima noapte, le-au luat de 
unde serviseră altui scop. Era suporturi pentru pânzele 
de cort. 

S-au adunat cu toţi într-un loc, gata de plecare. 

Era acelaşi fioros echipaj care a răspuns din nou la 
chemarea lui Tarzan. 

Cei patru oameni, au început să vâslească. Doar 
patru pentru că Gust nu a putut fi convins să îi 
însoţească. 

Chiar şi unele maimuțe au ajutat la vâslit, aşa că într- 
un timp foarte scurt au ajuns la vapor. 

Un marinar somnoros era de veghe pe coverta 
caşului, iar într-una dintre cabine Schneider discuta 
aprins cu Jane Clayton. 

Ea găsise un revolver într-un sertar şi acum îl ţinea la 
distanţă pe fostul secund de pe Kinkaid. 


197 


Negresa din satul Mosula stătea în genunchi lângă ea. 
lar Schneider se plimba furios, prin faţa uşii. 

Deodată s-au auzit o împuşcătură şi un strigăt de 
alarmă. 

Jane Clayton şi-a întors repede capul în acea direcţie, 
dar simultan cu mişcare ei, Schneider s-a năpustit asupra 
ei. 

Marinarul de pe Cowrie, care nici nu visa că ar exista 
vreun vapor la o mie de kilometri în jur, nu a observat 
nimic, până nu a văzut capul unui om, apărând de după 
balustradă. 

Marinarul a sărit imediat în picioare şi a îndreptat 
arma spre cel care urca. Strigătul lui şi detunătura armei 
sale au fost zgomotele care au atras atenţia celor din 
cabină. 

Pe punte, locul liniştei de dinainte a fost luat de 
zgomotul unor lupte sălbatice. 

Echipajul de pe Cowrie a ieşit pe punte, toţi înarmaţi 
cu revolvere, săbii sau cuțite lungi, fiecare cu ce era 
deprins să lupte. 

Alarma însă a fost dată prea târziu, căci Tarzan şi 
fiarele sale erau deja pe punte, împreună cu ceilalţi. 

In faţa acestor animale sălbatice, curajul răsculaților 
de pe Cowrie, s-a înmuiat şi a dispărut. 

Cei care au fost înarmaţi cu revolvere au tras câteva 
focuri la nimereală, după care au fugit să se ascundă, 
fiecare pe unde putea. 

Unii s-au suit pe catarge, dar maimuţele lui Akut, 
specialiste în căţărat i-au tras jos. Cu toate ţipetele lor de 
groază au fost sfârtecaţi de fioroasele antropoide. 

Animalele au fost pierdute de sub orice control, mai 
ales că Tarzan a pornit să o caute pe Jane. Animalele 
furioase erau dezlănţuite. 

Şita se ocupa de despărţirea în bucăţi mici şi 
comestibile dintr-un răsculat, când îl zări pe Kai-Shang 


198 


sărind de pe o scară, încercând să se furişeze în cabina 
lui de sub punte. 

Cu un urlet prelung, pantera se repezi spre acesta, 
care la rândul lui a scos un urlet de groază. 

Chinezul a ajuns la cabina lui şi a încercat să 
trântească uşa. 

Prea târziu... 

Corpul enorm al panterei deja se strecurase pe uşă, 
înainte ca uşa să fie bine închisă. 

Chinezul a sărit spre colţ, încercând să se refugieze în 
patul de sus, de lângă tavan. 

Şita sări cu uşurinţă, după victima sa, iar Kai-Shang 
deveni foarte repede o nouă delicatesă pentru panteră. 

Nu au trecut decât câteva clipe de când Schneider s-a 
aruncat asupra soţiei lui Tarzan, pentru a-i smulge arma, 
când uşa cabinei s-a deschis cu zgomot şi a apărut un 
uriaş alb, aproape gol. 

Fără să spună ceva, a străbătut încăperea dintr-un 
singur salt şi Schneider a simţit că nişte degete de oţel |- 
au înhăţat de gât. 

S-a întors să vadă mai bine cine l-a atacat, dar nu a 
mai reacţionat în nici un fel, ca să se apere. 

A încercat să strige, să se roage, fără însă să poată 
articula un sunet. Ochii îi ieşeau din orbite, în încercarea 
lui de a scăpa de teribila strânsoare. 

Jane Clayton a încercat să îi desfacă mâinile lui 
Tarzan, dar acesta a dat supărat din cap. 

- Nu, draga mea, a zis el calm. De data asta nu se 
poate. Am lăsat şi alţi mizerabili să trăiască, iar noi am 
avut numai de suferit din cauza bunăvoinţei noastre. 
Trebuie să fiu sigur că măcar acest individ nu va mai 
încerca să îmi facă rău. 

Cu o mişcare rapidă, a răsucit gâtul mârşavului 
secund. Se auzi o pocnitură seacă şi corpul acestuia a 
rămas moale şi nemişcat în mâinile lui Tarzan. 


199 


Cu o mişcare plină de dezgust, a aruncat la o parte 
cadavrul, după care s-a urcat pe punte, urmat de Jane şi 
negresă. 

Lupta se terminase. Numai Schmidt, Momulla şi încă 
doi au mai rămas în viaţă din tot echipajul de pe Cowrie. 

Ceilalţi au avut parte de o moarte oribilă, după cum 
au meritat: mutilaţi de ghearele şi colții fiarelor. 

Din nou, puntea vasului Cowrie era plină de sânge, 
dar de data asta nu de sângele ofiţerilor nevinovaţi, ci de 
sângele răsculaților, care şi-au primit pedeapsa. 

Pe supraviețuitori, Tarzan i-a pus la lucru, fără prea 
multe promisiuni de libertate şi îndurare. Singura 
alternativă era moartea. 

Vântul a început să bată, iar pânzele de pe Cowrie s- 
au umflat din nou. Vasul s-a îndreptat spre insulă pentru 
a-l lua pe Gust şi pentru a lăsa animalele din nou pe 
insula lor natală. 

Tarzan şi-a luat rămas bun de la Şita şi de la 
maimuţele lui Akut. 

Animalele trebuiau să fie duse înapoi în mediu în care 
au crescut. Fără nici o altă manifestare de simpatie au 
dispărut în jungla deasă.. 

Nu putea nimeni să ştie dacă şi-au dat seama că 
Tarzan pleacă într-o lungă călătorie şi poate nu îl vor mai 
vedea niciodată. 

Doar Akut, care era mai inteligent decât toţi, a rămas 
pe plajă, până când corabia a dispărut în zare. 

Jane şi Tarzan au rămas pe punte până când insula a 
dispărut cu totul la orizont, având pe plajă un maimuţoi 
antropoid uriaş şi păros care stătea nemişcat pe mal. 

La trei zile după aceste evenimente, Cowrie s-a 
întâlnit cu vaporul de război Shorewater, sub pavilion 
britanic, iar lordul de Greystoke a luat legătura cu 
Londra, cu ajutorul telegrafului. 

A aflat vestea care l-a umplut de bucurie. Micuţul Jack 


200 


era în siguranţă la Londra, în reşedinţa lor. 

După ce au ajuns acasă, au aflat amănuntele care au 
dezvăluit adevărul despre tot ce se întâmplase cu Jack. 

Au aflat că Rokoff, temându-se să ducă copilul în 
miezul zilei pe vapor, l-a ascuns într-un azil mizerabil, 
unde erau daţi spre ocrotire, copii părăsiţi şi fără nume. 
Intenţiona să îl ia de acolo, când întunericul se va fi lăsat. 

Paulvitch, într-un acces de grandomanie, a dezvăluit 
identitatea micuţului Jack, iar împreună cu o îngrijitoare a 
alcătuit pe moment un plan. Ştia bine că Rokoff nu şi-ar fi 
dat seama că micuțul a fost schimbat. A convenit cu 
femeia ca aceasta să păstreze copilul până se întoarce el 
din expediţie. 

Îngrijitoarea la rândul ei, fără să mai stea pe gânduri, 
s-a gândit la un câştig facil, intrând în tratative cu 
reprezentații legali ai lordului de Greystoke. 

Esmeralda, bătrâna dădacă negresă a lui Jane, a venit 
din America şi a identificat copilul ca fiind Jack de 
Greystoke. 

Avocaţii au plătit răscumpărarea şi la numai zece zile 
de la răpirea sa, viitorul lord a fost adus acasă. 

Astfel că planurile nemernicului Rokoff nu şi-au atins 
scopul, ba mai mult, el şi-a găsit moartea în complicatele 
lui planuri de răzbunare. 

De soarta lui Paulvitch nu ştia nimeni nimic precis, 
dar existau toate şansele ca el să fi murit în jungla 
neiertătoare. 

Deci cei care au dorit să îl lovească mişeleşte pe 
Tarzan au dispărut cu desăvârşire. 


Întreaga familie s-a adunat fericită în casa lorzilor de 


Greystoke. 


(Va urma) 


201 


CUPRINS 


CAPITOLUL | - PE IEEE n cninisaaaa ti ma nea a lia iat 3 
CAPITOLUL Il - În CAREI ec ceata n a ai i 11 
CAPITOLUL III - Fiara incolțită. nec cet net 21 
CAPITOLUL IV PER, i aaa ot ici nat 09 d 33 
CAPITOLUL V - SANI ICI nara ciot ae en acea acea dela 43 
CAPITOLUL VI = Un echipaj ciudat. eine oaia ate 53 
CAPITOLUL VII - Trădarea. ne ee eere aa aaa aa a tt 62 
CAPITOLUL VIII - Dansul Oțetea 70 


202 


pet vei 28324 $1.75 


TARA BEASTS OF) 
$ 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION, COMPLETE ANO UNABRIDGED i 
CAPITOL Uhai - Tambugăe 
CAPITOLUL XX NUI PaK oirea 
Tapponia A, is.. 


„sti Za UER Bis Do Kinkaio 
NEA 


ARAPI TOUL NE ai O 


204