Burroughs Edgar Rice — V3 Fiarele lui Tarzan

Burroughs Edgar Rice 


Burroughs Edgar Rice 


Fiarele lui TARZAN sau ÎN 
LUPTA CU CANIBALII 


The Beasts of TARZAN 


CUPRINS: 

CAPITOLUL I - Răpirea 3 

CAPITOLUL II - În capcană 11 

CAPITOLUL III - Fiara încolţită 21 

CAPITOLUL IV Pantera 33 

CAPITOLUL V - Sălbaticii 43 

CAPITOLUL VI - Un echipaj ciudat 53 

CAPITOLUL VII - Trădarea 62 

CAPITOLUL VIII - Dansul morţii 70 

CAPITOLUL IX - Cavalerism 80 

CAPITOLUL X - Suedezul 90 

CAPITOLUL XI - lambudza 99 

CAPITOLUL XXII - Dezamăgirea 108 

CAPITOLUL XIII - Fuga 117 

CAPITOLUL XIV - Singură în pădure 125 

CAPITOLUL XV - În josul râului Ugambi 133 

CAPITOLUL. XVI - În întunericul nopţii 142 

CAPITOLUL XVII - Din nou pe bordul vaporului Kinkaid 
150 

CAPITOLUL. XVIII - Răzbunarea lui Paulvitch 158 

CAPITOLUL XIX - Ultimele ore pe Kinkaid 170 

CAPITOLUL XX - Aventuri pe insulă 175 

CAPITOLUL XXI - Legea junglei 186 


CAPITOLUL 1. 


Răpirea 

— Afacerea este învăluită într-un mister de nepătruns. Am 
informaţii precise că nici poliţia, nici autorităţile militare nu 
au nici cea mai vagă idee, cum s-au petrecut lucrurile. Nu 
se ştie altceva decât că Nicolai Rokoff a evadat. 

Cuvintele de mai sus erau adresate de către locotenentul 
Artigny, prietenului său John Clayton, lord de Greystoke, cel 
pe care îl cunoaştem sub numele de Tarzan. 

EI asculta tăcut şi în aparenţă cât se poate de liniştit 
relatarea prietenului său. 

În realitate însă, îl frământau o mulţime de amintiri 
neplăcute, răscolite de gândul că duşmanul său de moarte 
izbutise să scape din închisoarea militară, unde fusese 
trimis cu o sentinţă pe viaţă, condamnat pe baza dovezilor 
aduse împotriva lui de către Tarzan. 

Gândindu-se la toate nelegiuirile lui Rokoff care a încercat 
prin toate mijloacele să îl răpună, îşi dădea seama că setea 
de răzbunare a acestui om îl va împinge acum, când este 
din nou liber, la fapte care altă dată ar fi fost simple 
răzbunări copilăreşti. 

Tarzan se stabilise cu câteva luni în urmă la Londra, 
pentru a-şi cruța familia, soţia şi copilul mic, de neajunsurile 
şi primejdiile sezonului ploios din ţinutul Wazirilor, unde 
avea terenuri întinse, încă de pe vremea când domnise 
peste acel popor primitiv. 

În momentul când continuăm această povestire, eroul 
nostru este la Paris, în casa prietenului său Artigny, la care 
venise pentru o scurtă vizită. 

Vestea despre evadarea misterioasă a rusului îi stricase 
toată plăcerea călătoriei, aşa că se gândea numai la 
înapoierea sa cât mai grabnică. 

— Să nu crezi, dragă Paul, începu el într-un târziu, că mă 
tem pentru viaţa mea. Ştii foarte bine că am putut, să-l 
înfrunt pe acel ticălos în tot ce a întreprins împotriva mea. 
Dar acum sunt şi alte fiinţe pe care trebuie să le apăr. Îl 
cunosc foarte bine pe acest om şi sunt sigur că va căuta să 


mă atace, dar lovind în cineva care îmi este drag. Ştie că 
astfel voi suferi enorm. Trebuie deci să mă întorc cât mai 
repede acasă, unde sunt sigur că îl voi întâlni, însă de 
această dată trebuie să îi vin de hac, pentru totdeauna. 

Pe când cei doi prieteni discutau aceste chestiuni la Paris, 
alţi doi oameni se sfătuiau misterios, într-o căsuţă de la 
marginea Londrei. 

Amândoi erau nişte tipi bruneţi, cu o înfăţişare sinistră, iar 
unul dintre ei purta o barbă lungă şi stufoasă. Celălalt era 
mai degrabă palid, datorită unei lungi şederi într-un loc 
închis şi era foarte nervos. 

Acesta din urmă dădea instrucţiuni şi lămuriri celui cu 
barbă. 

— Trebuie să-ţi razi barba Alexis, pentru că aşa poţi fi 
oricând recunoscut. Câteva ore vom lucra separat, dar 
după aceea ne vom întâlni pe puntea vaporului Kinkaid. Şi 
sper că vom avea cu noi doi oaspeţi, care deocamdată nu se 
gândesc de loc la minunata călătorie pe care o vor face. 
Peste două ore voi fi în drumul spre Dover cu unul dintre ei, 
iar tu vei urma instrucţiunile date de mine şi vei veni 
desigur, mâine cu celălalt oaspete, care va sosi şi el, după 
cum cred. 

Apoi, a continuat: 

— Dragă Alexis, după cum vezi, pe lângă satisfacţie 
personală m-am gândit să şi câştigăm ceva bani, care să ne 
răsplătească întreaga osteneală. Mulţumesc autorităţilor 
franceze care nu au dezvăluit încă public evadarea mea şi 
aşa am avut suficient timp să îmi fac toate planurile până în 
cel mai mărunt detaliu, fără să mă gândesc la alte necazuri. 
Acum trebuie să îţi urez noroc bun. La revedere! 

Cam după două ore după înţelegerea celor doi indivizi de 
la Londra, un curier poştal suna la intrarea în 
apartamentele de la Paris ale locotenentului Paul Artigny. 

— O telegramă pentru lordul de Greystoke, zise el 
servitorului care a ieşit să vadă cine sunase. Este aici la 
dumneavoastră? 


Servitorul răspunse afirmativ şi semnând de primire, duse 
telegrama lui Tarzan, care îşi făcea bagajul ca să plece la 
Londra. 

O deschise şi citind-o, se făcu alb ca varul. 

— Vezi Paul, zise el, întinzându-i telegrama, mi s-a şi dat 
prima lovitură. 

Francezul luă telegrama şi citi: 

Jack furat din grădină; complice noul servitor. Vino 
imediat. 

Jane. 

Cum sosi acasă, larzan urcă scările din trei salturi. 

Soţia sa, Jane Porter îl întâmpină deznădăjduită, 
povestindu-i pe scurt, printre suspine, tot ce ştia în legătură 
cu răpirea fiului lor. 

Doica plimba copilul în cărucior, la soare, pe trotuarul din 
faţa casei lor. La un moment dat, lângă colţul străzii s-a 
oprit un taxi, căruia femeia nu i-a dat nici o importanţă; atât 
a remarcat însă că nimeni nu a coborât din maşină. Stătea 
de parcă ar fi aşteptat pe cineva. 

În acest timp, Carol, noul servitor, ieşi din curte şi o strigă 
pe doică, spunându-i că stăpâna lor are ceva să-i comunice, 
adăugind că are el grijă de copil până se înapoiază ea. 

Doica, fără să bănuiască nimic, porni spre casă, dar îşi 
aminti că a uitat să-i spună servitorului să nu ţină căruciorul 
în soare. 

S-a oprit în loc şi întorcând capul, a vrut să-i strige 
servitorului această rugăminte, dar acesta s-a îndepărtat cu 
căruciorul, împingându-l spre taxi. 

Văzu şi o figură sinistră apărând în uşa maşinii. 

Instinctiv, simţi primejdia în care se găsea micuțul Jack, 
dădu un țipăt, repezindu-se spre răpitori. În acest timp, 
Carol înmâna copilul omului din maşină. 

Dar înainte ca doica să ajungă la ei, Carol s-a urcat în 
maşină, trântind puternic uşa. Maşina însă nu a pornit 
imediat, cu toate eforturile şoferului, care a fost nevoit să 
meargă înapoi câţiva metri, înainte de a lua-o din loc. 


Aceste momente au fost suficiente ca doica să ajungă la ei. 
Sărind pe maşină, s-a agăţat cu amândouă mâinile de 
mânerul uşii. 

Uşa s-a deschis şi a început o luptă între doică şi răpitori, 
lucru neprevăzut în planul răufăcătorilor. Maşina însă a luat 
viteză, iar Carol, cu o puternică lovitură, a îndepărtat-o pe 
femeie de pe scara maşinii, reuşind să dispară după colţ. 

Strigătele femeii au atras mai multe persoane din casele 
din vecini, precum şi din reşedinţa lordului Greystoke. 

Printre acestea se afla şi lady Greystoke, care a fost 
martoră la curajoasa luptă a doicii cu bandiții. Ea însăşi a 
alergat după maşină, dar nu a putut să o ajungă. 

lată, asta era tot ce putea spune lady Greystoke, iar alte 
informaţii mai exacte nu avea la îndemână, iar dacă Tarzan 
nu i-ar fi spus de evadarea lui Nicolai Rokoff din închisoarea 
franceză, în care toţi au crezut că va sta închis pentru 
totdeauna, nu şi-ar fi putut imagina cine ar putea fi autorii 
răpirii. 

Pe când Tarzan şi soţia lui se sfătuiau privitor la ce aveau 
de făcut, se auzi telefonul sunând din camera de alături. 
Tarzan se duse imediat să ridice receptorul. 

— Lordul Greystoke? se auzi o voce de bărbat, la capătul 
celălalt al firului. 

— Da! 

— Fiul dumneavoastră a fost răpit, continuă vocea, iar eu 
sunt singurul care vă poate ajuta să îl găsiţi. Ştiu tot ce s-a 
plănuit împotriva dumneavoastră şi îi cunosc pe răufăcători. 
De fapt, am luat şi eu parte la această fărădelege, ca să fiu 
părtaş la bani. 

Omul s-a oprit puţin, apoi a mai spus: 

— Văd acum însă, că ei doresc să mă tragă pe sfoară şi ca 
să mă răzbun, m-am hotărât să îi denunţ. Pun însă o 
condiţie pe care vreau să mi-o îndepliniţi: să nu fiu urmărit 
pentru participarea mea la răpire. Sunteţi de acord? 

— Din partea mea, să nu ai nici o teamă, dacă îmi spui 
unde se află acum copilul meu, răspunse Tarzan. 


— Bine, spuse celălalt. Dar mai înainte, trebuie să vă 
întâlniți cu mine. Vă rog foarte mult, să veniţi singur. Este 
destul să am încredere în dumneavoastră. Nu risc să implic 
şi alte persoane. 

— Unde pot să te întâlnesc? întrebă Tarzan. 

Primi un nume şi o adresă a unei cârciumi de pe cheiul din 
Dover, loc frecventat numai de marinari. 

— Veniţi în această seară, cam pe la zece. Nu este nevoie 
să veniţi mai devreme. Până atunci, fiul dumneavoastră este 
în siguranţă, iar eu vă voi conduce în secret, acolo unde 
este ascuns. Dar vă rog încă o dată, să veniţi singur şi să nu 
anunţaţi poliţia. Eu vă cunosc şi vă voi aştepta, iar dacă 
observ că sunteţi însoţit sau văd persoane suspecte prin 
preajmă, care pot fi agenţi ai poliţiei, nu mă voi arăta, iar 
dumneavoastră pierdeţi ultima şansă de a vă găsi fiul. 

Fără a mai adăuga ceva, străinul a închis aparatul. 

Tarzan îi repetă soţiei sale conţinutul convorbirii 
telefonice. Ea a dorit să îl însoţească, dar el a insistat să 
meargă singur, ca nu cumva străinul să creadă că este cu 
cineva care să reprezinte o ameninţare pentru el. 

S-au despărţit: el pentru a pleca la Dover, ea rămânând 
acasă să aştepte rezultatul ciudatei călătorii. 

Sărmanii de ei! Nici un dintre ei nu presimţea ce necazuri 
cumplite vor avea de îndurat până să se întâlnească din 
nou. 

După plecarea lui Tarzan, Jane Clayton se plimbă nervoasă 
prin camere, timp de zece minute. 

Răpirea primului şi singurului ei copil îi produsese o 
adâncă durere de mamă şi toate gândurile acestea erau o 
adevărată tortură. 

Deşi raţiunea îi spunea că este mai bine ca Tarzan să 
meargă singur la întâlnire, aşa cum îi ceruse străinul 
misterios, instinctul îi spunea că mari primejdii îl aşteptau, 
atât pe copilaş, cât şi pe tatăl lui. 

Frământată de aceste gânduri, ajunse la concluzia că acea 
convorbire telefonică nu fusese decât o înscenare, pentru a- 


| pune pe Tarzan pe nişte urme false, până când copilul va 
putea fi dus undeva în siguranţă, probabil în afara Angliei. 

Sau ceva şi mai îngrozitor! Acesta putea fi un mijloc de a-l 
atrage pe soţul ei în ghearele nemilosului Rokoff. 

Această presimţire o îngrozi şi încerca să se convingă de 
faptul că lucrurile vor ieşi aşa cum trebuie, fără nici o 
greutate. 

Se uită la ceasul de pe perete şi constată că era prea 
târziu ca să mai prindă trenul cu care pleca Tarzan. Era 
însă un tren expres mai târziu şi s-a gândit că va ajunge şi 
ea la timp, la acea adresă pe care a primit-o soţul ei, unde 
urma să aibă loc întâlnirea cu străinul misterios. 

O sună pe cameristă, apoi îl chemă pe şofer, dând ordinele 
necesare ca să fie totul gata în zece minute pentru a pleca 
în grabă la gară. 

La zece fără un sfert, Tarzan a intrat în cârciuma din 
Dover. Un miros acru şi greu îl izbi imediat. 

În acelaşi moment, un individ, cu şapca trasă pe ochi şi cu 
gulerul ridicat, s-a desprins de la tejghea şi pornind spre 
uşă, trecu pe lângă el şoptindu-i: 

— Veniţi după mine, domnule! 

Tarzan s-a întors şi a ieşit în stradă, urmându-l pe 
necunoscut până la marginea cheiului, unde acesta se opri. 

— Unde este fiul meu? Întrebă Greystoke. 

— În vaporul acela mic de colo, unde ard acele lumini, îi 
răspunse necunoscutul. 

Pe chei, era mai mult întuneric decât lumină, din cauza 
nenumăratelor baloturi şi lăzi, care aşteptau să fie 
încărcate pe vapoare. 

Cu tot acest întuneric, Tarzan a încercat să vadă figura 
individului. Din câte a observat, nu îl cunoştea. Dacă ar fi 
ştiut că lângă el se afla Alexis Paulvitch, ar fi ştiut că îl 
ameninţă mari primejdii. 

Şi-ar fi dat seama că a fost minţit, pentru că în sufletul 
acelui răufăcător, nu putea exista decât setea de răzbunare 
josnică. 


— Acum nu este păzit de nimeni, continuă rusul. Cei care l- 
au răpit se simt în cea mai mare siguranţă că nu vor fi 
descoperiţi, aşa că nu au lăsat pe Kinkaid decât doi 
marinari, cărora le-am dat de băut destul rachiu ca să 
doarmă buştean câteva ore. Putem merge pe bord, să luăm 
copilaşul, fără nici o grijă. 

— Să mergem atunci! Hotări Tarzan. 

Văzură o barcă lângă chei şi se suiră amândoi în ea. 
Paulvitch începu să vâslească în forţă. Fumul negru care 
ieşea din coşul vaporului nu îi sugera nimic lui Tarzan, atât 
de mult era copleşit de importanţa momentului, sperând că 
peste câteva momente îl va strânge din nou în braţe pe fiul 
lui cel drag. 

La prova atârna o scară îngustă, pe care au urcat 
amândoi, fără zgomot, furişându-se la pupa, spre camera 
unde spunea rusul că era fiul lui Tarzan. 

— Este aici, jos, zise rusul, arătând cu degetul. Mergeţi 
singur. Cred că este mai bine aşa, pentru că dacă îliau eu, 
poate începe să plângă, fiind în braţele unui străin. Eu 
rămân afară de pază. 

Tarzan era atât de nerăbdător să-şi revadă copilul, încât 
nu a observat ce se petrece pe vas. Fumul gros ce ieşea pe 
coş însemna că totul este sub presiune, iar vasul este gata 
să plece. 

Cu toate acestea, echipajul care ar fi trebuit să se 
găsească la o activitate susţinută, nu se vedea niciunde. 
Nimic nu dădea de bănuit lordului Greystoke, care era 
preocupat de ideea salvării copilului său. 

Cobori pe scara indicată, într-o magazie întunecoasă, fără 
să mai pună întrebări. Însă imediat după ce a intrat, a auzit 
un zgomot făcut de un capac de fier, care s-a lăsat cu 
greutate în urma lui, închizându-i ieşirea din magazie. 

Imediat a înţeles că a fost victima unui complot, iar în loc 
să-şi salveze copilul, a căzut el însuşi în mâinile duşmanilor 
săi. 


Bineînţeles că prima lui mişcare a fost să încerce să se 
elibereze ridicând capacul. Acest lucru nu i-a reuşit însă. A 
aprins un chibrit şi a început să examineze încăperea în 
care se afla. 

Văzu că era într-o despărţitură a magaziei, care fusese de 
curând făcută, care avea o singură intrare, aceea pe care o 
folosise mai înainte. Dar acum, acea intrare era bine 
închisă, cu un capac foarte rezistent. Se vede treaba că acel 
loc a fost pregătit anume pentru el. 

Aceste amănunte nu l-au speriat deloc. Mai bine de 
douăzeci de ani, a colindat pădurea sălbatică, fără să fi 
văzut fiinţă omenească şi era deprins atât cu plăcerile cât şi 
cu necazurile pe care fie om, fie animal sălbatic le-ar fi 
putut avea, indiferent unde era. 

Astfel că în loc să se sperie, sau să-i fie ciudă că a fost 
păcălit, aştepta cu răbdare să vadă ce urma să se întâmple, 
fiind însă foarte atent la orice mişcare, gândindu-se la orice 
alternativă, care ar fi putut duce la eliberarea sa. 

În acest scop, examină cu minuţiozitate mica lui 
închisoare, pipăind fiecare scândură, măsurând cu atenţie 
distanţa de la un perete la altul, sau până la intrare. 

Pe când se ocupa cu acestea, simţi vibraţiile vaporului care 
s-a pus în mişcare, apoi auzi zgomotul elicei. 

Vaporul a plecat cu elcu tot! 

— Unde mă duce şi oare ce soartă mă aşteaptă? se întrebă 
Tarzan îngândurat. 

În acelaşi moment cu pornirea motoarelor, Tarzan auzi 
ţipătul de spaimă al unei femei, umplând cu griji sufletul lui. 

CAPITOLUL II. 

În capcană. 

Cu puţin timp înainte ca Tarzan să se fi suit în barcă, o 
doamnă bine îmbrăcată, cu faţa acoperită cu un voal gros, 
cu paşi repezi s-a apropiat de o cârciumă cu o reputaţie 
dintre cele mai proaste din Dover. 

Se opri un moment lângă uşă, dorind parcă să se asigure 
de ceva. Probabil satisfăcută că găsise locul pe care îl 


căutase, împinse uşa şi cu mult curaj, intră în local. 

Înăuntru se găseau cam douăzeci de marinari, unii beţi, 
alţi doar afumaţi. Câţiva dintre ei au ridicat capul, privind la 
doamna bine îmbrăcată, care a apărut în mijlocul lor. 

Femeia s-a dus drept spre tejghea, unde a întrebat pe una 
dintre chelneriţe: 

— Te rog să-mi spui, nu cumva ai văzut în urmă cu mai 
multe minute, un domn înalt şi bine îmbrăcat, care s-a 
întâlnit cu cineva aici şi au plecat împreună? 

Chelneriţa a răspuns afirmativ, dar nu a putut preciza 
unde s-au dus cei doi. 

Atunci, unul dintre marinarii care s-au apropiat mai mult 
de curiozitate să audă ce doreşte distinsa femeie, s-a 
amestecat în vorbă, spunând că mai înainte, când ela intrat 
în cârciumă, a văzut două persoane îndreptându-se către 
debarcader. 

— 'Te rog, fii bun, arată-mi locul unde s-au dus, îl rugă ea 
pe străin, punându-i în mână o monedă de argint. 

Imediat, marinarul a condus-o pe femeie până la chei, apoi 
au mers pe mal până când au observat o barcă în care se 
aflau două persoane. Barca se îndrepta spre un vapor. 

— Îţi dau zece lire, dacă găseşti o barcă şi mă duci şi pe 
mine acolo, spuse doamna. 

— Atunci să ne grăbim, acceptă marinarul. Trebuie să 
ajungem pe Kinkaid înainte ca acesta să ridice ancora. De 
trei ore se află sub presiune şi cred că nu aşteaptă decât un 
singur pasager. Aşa îmi spunea unul dintre marinarii din 
cârciumă, explică el. 

Ştiind că mai încolo se afla o barcă, se repezi până acolo, o 
dezlegă, luă lopeţile şi se grăbi să o îmbarce pe femeie. 
Vâsli cu putere şi în câteva minute a fost lângă vapor. 

Aici ceru plata, iar femeia, fără să mai numere banii, îi 
dădu un pumn de bancnote. Imediat marinarul a văzut că a 
fost plătit cu mult mai bine decât i s-a promis. 

A ajutat-o să se urce pe acea scară nesigură care atârna 
pe marginea vasului, iar după ce a văzut că a urcat în 


siguranţă, a mai stat puţin gândindu-se că doamna ar fi 
dorit să se întoarcă la mal. 

Dar nu a stat mult şi a auzit zgomotul motoarelor şi a fost 
nevoit să vâslească în forţă, ca nu cumva să fie răsturnat de 
curentul produs de elice. 

După ce s-a îndepărtat puţin, a auzit ţipătul pătrunzător al 
femeii pe care o transportase. 

— Aşa mi-a fost norocul, mormăi el. Mai bine puneam eu 
mâna pe toţi banii din geanta ei, în loc să le las altora 
bunătatea de avere. 

Prima impresie pe care a avut-o Jane Clayton după ce s-a 
urcat pe Kinkaid, a fost că vasul era total părăsit. Nu a 
văzut pe nimeni, iar persoanele pe care le căuta, cu 
siguranţă că dispăruseră. 

Începu să caute, în speranţa că va găsi pe cineva, care să o 
ajute în încercarea ei de a-i găsi pe Tarzan şi pe fiul ei. Porni 
spre cabine, care se aflau în partea centrală a vaporului. 

Găsi o scară scurtă, de numai câteva trepte, care ducea 
spre sala principală, unde se găseau şi cabinele ofiţerilor. 

În marea ei grabă, nu a observat că una dintre uşile 
acestor cabine era întredeschisă. Văzând că în sala 
principală nu era nimeni, încercă, rând pe rând clanţele 
fiecărei uşi, după ce înainte se oprise să tragă cu urechea. 

Peste tot era linişte, o linişte atât de adâncă, încât îşi auzea 
bătăile inimii, iar ea era încredinţată că aceste bătăi se 
auzeau pe întreg vasul. 

Uşile se deschideau, dar nu văzu pe nimeni. Cabinele erau 
goale. 

Era atât de absorbită în căutarea ei, încât nici nu a simţit 
vibraţiile produse de motorul care se punea în mişcare 
pentru a porni vaporul. 

În sfârşit, a ajuns la ultima uşă din dreapta. Dar când a 
dorit să o deschidă, o mână nevăzută a tras-o înăuntru. 

Se trezi fată în faţă cu un om bărbos, foarte oacheş şi cu o 
înfăţişare înspăimântătoare. 


Emoţia şi spaima provocate de această acţiune bruscă, o 
făcură să scoată un țipăt pătrunzător, dar care imediat a 
fost înăbuşit, individul apăsând cu brutalitate palma sa 
peste gura ei. 

— Nu este voie să ţipi, draga mea, cel puţin până ieşim din 
port. După aceea, poţi urla cât pofteşti. 

Lady Greystoke întoarse capul şi privi în ochi atacatorului 
ei. Acesta începu să o mai slăbească din strânsoare, luând şi 
mâna de pe gura ei. 

Jane îl recunoscu şi făcu îngrozită un pas înapoi. 

— Nicolai Rokoff! Monsieur Thuran! Exclamă ea. 

— Şi totodată devotatul dumneavoastră admirator, 
răspunse rusul, înclinându-se adânc. 

— Unde îmi este copilul? Dă-mi copilul! strigă ea imediat, 
fără să ia în considerare politeţea sa exagerată. Cum poţi fi 
atât de crud? Nu cred că există cineva pe lumea asta care 
să fie total lipsit de inimă. Dacă în pieptul tău bate o inimă 
de om, fii bun te rog şi du-mă la fiul meu. 

— Copilului tău nu i se va întâmpla nimic, dacă te vei 
conforma celor hotărâte de mine, răspunse Rokoff. Dar nu 
uita însă, că nu din vina ta eşti acum aici. Ai venit de bună 
voie, deci nu ai decât să suferi pentru nesăbuinţa ta. De 
altminteri, sfârşi el în sinea lui, nici nu m-am gândit să dau 
peste aşa un noroc. 

Apoi ieşi pe punte, închizând cabina cu cheia, astfel că 
Jane a rămas prizoniera lui. 

Timp de mai multe zile, rusul nu a putut fi văzut, din 
simplul motiv că a suferit cumplit de rău de mare, mai ales 
că vaporul a întâlnit valuri mari, provocate de un vânt 
puternic, imediat ce a ieşit în larg. 

În acest răstimp, singura persoană pe care o vedea Jane 
era bucătarul, un suedez murdar, care îi aducea mâncarea. 
Numele lui era Sven Andersson, scris cu doi de s, lucru cu 
care se mândrea teribil. 

Acesta era un om înalt, slab şi osos. Mai era şi ciupit de 
vărsat şi purta o mustață galbenă şi lungă, care atârna pe 


ambele părţi ale gurii. Unghiile sale erau murdare şi 
netăiate şi era suficient ca Jane să-l vadă cum îşi bagă 
mâinile murdare în mâncare, ca să-i piară orice poftă de 
mâncare. 

Avea aerul că se fereşte în permanenţă de ceva sau de 
cineva. Acest fapt se observa din toate mişcările sale, iar 
Jane nu a întâlnit niciodată privirea ochilor săi mici. 

La brâu, atârnat de o cruce pe care o purta încinsă peste 
haină, avea un cuţit lung, îngust, extrem de ascuţit, care 
probabil era folosit în meseria sa. 

Totuşi, îţi făcea impresia că nu s-ar fi sfiit să îl 
întrebuinţeze şi în alte scopuri decât cele ce ţin de 
bucătărie. 

Faţă de Jane Clayton avea un aer posomorit. Totuşi, de 
câte ori venea, era întâmpinat cu un zâmbet simpatic şi cu o 
vorbă de mulţumire, deşi de cele mai multe ori, mâncarea 
era aruncată pe fereastra cabinei, de îndată ce bucătarul 
ieşea. 

Tot timpul Jane se gândea la soţul ei, la fiul ei drag şi nu 
avea chef să se hrănească. 

Deşi avea convingerea că fiul ei se găsea pe vapor, despre 
Tarzan nu putea să creadă altceva decât că a fost ucis în 
capcana în care a căzut singur. 

Cunoscând ura adâncă a rusului pentru lordul de 
Greystoke, îşi închipuia că Tarzan a fost adus pe vas doar cu 
un singur scop: Rokoff, împins de răzbunare, a căutat un 
mijloc mai puţin primejdios ca să îl suprime pe cel care îi 
dejucase mai demult planurile şi îl predase autorităţilor 
franceze, aducând dovezi zdrobitoare ale vinovăţiei lui. 

Tarzan zăcea în întunericul închisorii sale, neştiind că la 
câţiva paşi se găsea soţia lui, deasemenea captivă. 

Acelaşi suedez care o servea pe Jane îi aducea şi lui 
mâncarea. Cu toate încercările sale de a lega o conversaţie 
cu bucătarul, nu a reuşit să îl facă pe acesta să scoată nici 
două vorbe care să îl lămurească. 


Ar fi dorit să se informeze de la acest individ, dacă fiul său 
era într-adevăr pe acest vapor, dar la fiecare întrebare, fie 
cu privire la acest subiect, fie despre orice altceva, 
bucătarul avea acelaşi răspuns invariabil: 

— Mi se pare că vom întâlni o furtună puternică, foarte 
curând. 

Văzând că încercările lui dau greş, Tarzan s-a hotărât să 
nu mai întreprindă nimic în acest sens. 

Au trecut mai bine de trei săptămâni de când vaporul a 
părăsit portul Dover. Pentru cei doi prizonieri însă acest 
răstimp a părut o veşnicie. 

Vaporul a făcut doar o mică escală într-un port, unde au 
încărcat nişte cărbune. Nu a stat decât puţine ore, pornind 
din nou la drumul care părea că nu are sfârşit. 

În toată această perioadă, rusul nu s-a arătat în camera 
unde fusese închisă Jane Clayton. 

Apăru însă într-una din zile, tras la faţă, palid şi cu ochii în 
fundul capului, într-o stare jalnică, adus de răul de mare 
care l-a chinuit de la începutul călătoriei. 

Scopul vizitei sale era să stoarcă de la ea o sumă 
importantă de bani. Îi garanta în schimb că nimeni nu se va 
atinge de ea şi va fi trimisă înapoi în Anglia, în perfectă 
siguranţă. 

— În momentul când mă vei elibera, debarcându-ne pe 
mine, pe soţul şi pe copilul meu într-un port civilizat, îţi voi 
plăti în aur de zece ori suma pe care mi-o ceri, îi răspunse 
ea. Până atunci însă, nu vei primi nici un ban. 

— Nu, îmi vei da acum un cec pentru suma ce ţi-o cer 
acum, mârâi rusul, căci altfel nici dumneata, nici soţul 
dumitale nu veţi pune vreodată piciorul pe uscat. 

— Nu am încredere în dumneata, spuse ea. Cu ce mă poţi 
asigura că îţi vei ţine făgăduiala şi că după ce îmi vei lua 
banii, nu vei face alte rele. 

— Asta mai rămâne de văzut, dar mai întâi trebuie să faci 
ce-ţi spun eu, insistă rusul, dând să plece. Nu uita însă că 
fiul dumitale este în mâinile mele, iar dacă vei auzi cumva 


ţipătul de agonie al unui copil torturat - propriul dumitale 
băiat - vei putea reflecta că totul este numai rezultatul 
încăpăţânării dumitale. 

— Nu vei face aşa ceva, strigă ea disperată. Nu cred că 
eşti atât de crud şi negru la suflet. 

— Nu eu sunt crud, ci dumneata, care ţii mai mult la o 
mizerabilă de sumă de bani decât la viaţa copilului tău. 

Rezultatul acestor cuvinte a fost că Jane Clayton îi dădu lui 
Nicolai Rokoff un cec pentru o sumă mare de bani. Acesta 
ieşi satisfăcut din cabină. 

A doua zi după această ispravă, capacul greu al magaziei 
în care fusese închis Tarzan a fost ridicat, iar acesta văzu în 
pătratul de lumină, capul şi umerii lui Paulvitch. 

— Urcă! îi porunci acesta. Dar fii atent! Vei fi împuşcat la 
cea mai mică mişcare de a ataca, pe mine sau pe oricine de 
pe vapor. 

Dintr-o singură săritură, Tarzan a ajuns pe punte. În jurul 
lui, dar la o distanţă care dădea celorlalţi suficientă 
siguranţă, erau vreo zece marinari înarmaţi cu revolvere şi 
carabine. În faţa lui se postase Paulvitch. 

Tarzan îl căută din ochi pe Rokoff, ştiind bine că şi el 
trebuie să fie pe vas. Nu îl văzu însă nicăieri. 

— Lord Greystoke, începu Paulvitch, amestecul dumitale 
neîncetat şi fără rost în afacerile domnului Rokoff te-au 
adus împreună cu familia în această situaţie tristă, dar 
singurul vinovat eşti dumneata. Expediția aceasta îl costă 
pe domnul Rokoff o mulţime de bani, lucru pe care ţi-l poţi 
închipui cu uşurinţă. La fel, dumneata fiind singurul vinovat, 
despăgubirile le vei achita singur în întregime. Deci, numai 
conformându-te cererii sale justificate vei putea să îţi 
salvezi viaţa, scutindu-i pe soţia ta şi pe fiul tău de grave 
necazuri. 

— Cât cereţi? întrebă Tarzan. Dar stai puţin, schimbă el 
vorba. Aş vrea să ştiu, cu ce mă asiguraţi că vă veţi ţine 
cuvântul dat. Ştiţi foarte bine, că am toate motivele să nu 
mă încred în doi nemernici, tu şi Rokoff. 


Paulvitch se roşi până în albul ochilor. 

— Nu avem timp de insulte. Situaţia în care te afli nu îţi 
permite să ne jigneşti. Singura garanţie este cuvântul meu. 
Însă cred că eşti convins că te putem ucide imediat, dacă nu 
ne dai un cec pentru suma ce o pretindem. Fii sigur însă, că 
nimic nu mi-ar face mai mare plăcere să dau ordine acestor 
oameni să tragă. Numai un dobitoc ca dumneata nu ar 
înţelege situaţia reală. Noi însă avem alte planuri asupra 
pedepsei pe care vrem să ţi-o aplicăm, planuri care nu s-ar 
realiza, dacă te-am ucide acum. 

— Răspunde-mi la o întrebare, îl întrerupse Tarzan. Fiul 
meu este aici, pe acest vas? 

— Nu! îi răspunse Alexis Paulvitch. Fiul dumitale este în 
altă parte, în destulă siguranţă şi nu va fi omorât decât dacă 
refuzi să ne îndeplineşti condiţiile. Să-ţi explic: noi vrem să 
te pedepsim prin copilul tău şi dacă vom fi obligaţi să te 
împuşcăm, nu îl vom cruța nici pe el, pentru că prezenţa lui 
ar fi un nesfârşit izvor de neplăceri şi de primejdii. Vezi 
deci, că pentru a salva viaţa fiului tău trebuie să ai grijă de 
viaţa dumitale şi poţi începe acum, dându-ne un cec pentru 
suma pe care o cerem. 

Convins că duşmanii lui ar duce la bun sfârşit orice 
fărădelege, fie ea cât de sinistră, Tarzan socoti că numai 
prin acceptarea cererii lor mai poate avea o speranţă să 
salveze viaţa copilului său. 

Nu îşi făcea nici o iluzie că îl vor lăsa viu, după ce va 
semna cecul. 

Cântărind bine toate alternativele se hotări la un act 
disperat. 

Deşi era înconjurat de oameni înarmaţi până în dinţi, 
dorea să le dovedească că în faţa lor nu se află un laş. 

În caz că i s-ar fi întâmplat ceva, ar fi fost foarte mulţumit 
doar să îl ia pe Paulvitch cu el pe lumea cealaltă, regretând 
însă lipsa lui Rokoff. 

Scoase din buzunar carnetul de cecuri, împreună cu 
stiloul. 


— Bine, spuse el resemnat. Spune-mi suma! 

Paulvitch ceru o sumă enormă. larzan abia putu să nu 
zâmbească. Cu siguranţă că cei doi mizerabili vor cădea 
victime propriei lor lăcomii. Tarzan se prefăcu că stă la 
îndoială şi se tocmi puţin, dar Paulvitch nu a cedat nici o 
centimă, astfel că iscăli cecul. 

Suma de pe cec trecea cu mult depozitul în numerar pe 
care îl avea depus la o bancă din Londra şi la prezentarea 
cecului, banca va refuza plata şi vor începe cercetările. 

În momentul când i-a înmânat cecul lui Paulvitch, s-a întors 
puţin spre dreapta şi cu greu a putut să-şi stăpânească o 
exclamaţie de surprindere. 

Văzuse pământ la numai câteva sute de metri de vapor. 

Chiar de la marginea apei începea pădurea tropicală, iar 
mai departe se vedeau dealuri înalte, acoperite de păduri 
dese. Paulvitch observându-i direcţia privirilor, îi spuse: 

— Aici vei fi debarcat şi vei fi liber. 

La auzul acestei hotărâri, planul disperat de răzbunare 
asupra rusului s-a evaporat ca prin farmec. 

Crezând că se află pe coasta Africii, îşi făcu socoteala că de 
îndată ce va fi liber, va putea, după o oarecare vreme şi 
multe dificultăţi bineînţeles, să ajungă din nou în lumea 
civilizată. 

Uită cu desăvârşire planul de mai înainte. 

Paulvitch luă cecul, îl examină cu atenţie şi zise: 

— Dezbracă-te! Acolo unde mergi, nu este nevoie să fii 
frumos îmbrăcat. 

Tarzan a vrut să se opună, dar Paulvitch făcu semn 
marinarilor şi ei au ridicat armele. Atunci, lordul de 
Greystoke începu să se dezbrace, dându-şi jos toate hainele. 

Apoi, cu o pază puternică, a fost urcat într-o barcă şi dus la 
mal. Peste o jumătate de oră, marinarii erau din nou pe 
vapor, care porni încet în larg. 

Tarzan a rămas pe plaja îngustă unde a fost abandonat, 
privind nepăsător la vasul care se depărta şi nu îl mai 


interesa acum nimic în legătură cu acel vas, ştiind că fiul lui 
nu era acolo. 

Peste câteva momente, se gândi să citească biletul pe care 
un marinar i l-a strecurat în mână când a fost debarcat. 
Auzind nişte chemări de pe vapor, îşi întoarse privirile în 
acea direcţie şi văzu un bărbat care striga şi făcea semne 
ca să-i atragă atenţia. 

Lângă acel bărbat apăru un altul, care începu să râdă în 
hohote, ridicând în acelaşi timp deasupra capului, un obiect 
lunguieţ, care semăna cu un copil învelit în scutece. 

Tarzan făcu repede câţiva paşi spre larg, cu gândul să 
ajungă mai iute la vas. Dându-şi seama că era imposibilă o 
astfel de încercare, se opri cu ochii aţintiţi asupra vasului 
Kinkaid, până ce acesta a dispărut în josul coastei, după un 
promontoriu înalt. 

În acelaşi timp însă, dintr-un tufiş de la spate, doi ochi 
stranii erau aţintiţi asupra lui: ochi mici, injectaţi de sânge, 
care priveau pe sub sprâncene stufoase de animal mare şi 
păros. 

În vârful copacilor, maimuţele mici se certau şi se băteau 
între ele. Din depărtare, din interiorul pădurii, se auzi 
urletul unui leopard. 

Şi totuşi, John Clayton, lord de Greystoke, stătea pe loc, 
surd şi orb la toate, supărat că renunţase la acel prilej de 
răzbunare pe care l-a avut, dar mai ales pentru că luase 
drept de bună credinţă promisiunea tovarăşului unuia 
dintre cei mai mari ticăloşi din lume. 

— Am cel puţin o consolare, gândi el, ştiind-o pe Jane în 
siguranţă la Londra. Mulţumesc cerului că nu a căzut şi ea 
în mâinile acestor canalii. 

În spatele lui, animalul păros ai cărui ochi îl pândeau, la fel 
cum pisica pândeşte şoarecele, se apropia încet, pe furiş. 

Unde sunt simţurile tale atât de ascuţite, Tarzan? 

Unde este auzul tău fin? 

Unde îţi este mirosul tău dezvoltat? 

CAPITOLUL III. 


Fiara încolţită. 

Tarzan desfăcu biletul pe care îl dăduse marinarul la 
debarcarea sa şi începu să citească încet. 

La început, din cauza durerii din suflet, nu îi pătrunse 
înţelesul; apoi rămase înmărmurit de groaznicul plan de 
răzbunare conţinut de acele rânduri: 

Îţi explic aici, adevăratele mele intenţii în legătură cu tine 
şi cu copilul tău. 

Născându-te maimuţă, ai trăit gol într-o pădure sălbatică. 
Te înapoiezi acolo unde îţi este locul. Însă fiul tău, conform 
legii indiscutabile a evoluţiei, trebuie să se ridice cu o 
treaptă mai sus decât tatăl său. El nu va umbla gol ca o 
fiară, ci va purta o piele pe şolduri, brățări de aramă la 
mâini şi picioare, un belciug atârnat la nas, deoarece va fi 
crescut de un trib de canibali. 

Aş fi putut să te ucid, dar cu asta îţi scurtam suferinţele 
pedepsei pe care o meritai de la mine şi pe care singur ţi-ai 
adus-o şi suferinţele tale ar fi fost mici, dacă nu ai fi ştiut de 
crunta soartă pe care o va avea fiul tău. Trăind însă într-un 
loc unde nu mai poţi scăpa şi nici să vii în ajutorul copilului 
tău, vei avea de suportat gândul la ororile pe care le va 
suporta progenitura ta. 

Aceasta nu este decât o parte din pedeapsa ce ţi se cuvine 
pentru a fi îndrăznit să te măsori cu mine; restul pedepsei 
ce îţi este rezervat este în legătură cu soţia ta. Această 
parte însă o las pe seama imaginaţiei tale bogate. 

N. R. 

Nu a terminat bine de citit biletul şi auzi un zgomot uşor în 
spate. Acest foşnet l-a readus deodată la realitate. 

Toate simţurile i s-au deşteptat instantaneu. A redevenit 
din nou Tarzan. 

S-a răsucit repede pe un călcâi, ca o fiară încolţită, luând 
instinctiv o poziţie de apărare. În faţa sa, era un maimuţoi 
enorm, gata să atace. 

În decursul celor doi ani de când părăsise pădurea 
africană, Tarzan nu a pierdut nimic din forţa şi calităţile 


sale, care odinioară l-au făcut de neînvins. 

A avut multe ocazii, în întinsele păduri tropicale să-şi 
dovedească forţa sa aproape supraomenească. Însă acum, 
era neînarmat şi nu avea tăria să se încaiere cu fiara 
enormă din faţa lui. 

Totuşi nu avea altă soluţie decât să întâmpine fiara cu 
singurele arme cu care fusese dotat de natură. 

Mai departe, în spatele maimuţoiului, văzu, peste umărul 
acestuia, încă vreo doisprezece din aceşti strămoşi ai 
neamului omenesc. 

Ştia însă, că nu este nici o primejdie de a fi atacat de 
întreaga ceată, deoarece antropoidul, cu judecata sa 
limitată, nu poate concepe şi nici aprecia valoarea unui atac 
în grup asupra duşmanului. 

Dacă nu ar fi fost această şansă, ei ar fi ajuns de mult rasa 
dominantă în acele ţinuturi, pentru că forţa lor era 
formidabilă, atât în braţele lor puternice, cât şi în colții lor 
ascuţiţi. 

Scoţând un mârâit surd, fiara se năpusti asupra lui Tarzan, 
însă acesta, printre alte lucruri folositoare învăţate în lumea 
civilizată, a învăţat să gândească şi în luptă, aplicând 
metode ştiinţifice, necunoscute fiarelor sălbatice. 

Acum câţiva ani, ar fi întâmpinat atacul numai cu forţa sa. 
Azi însă, adoptă o altă tactică: se dădu la o parte din drumul 
atacatorului, iar când fiara l-a depăşit, îi repezi un pumn în 
stomac. 

Enormul antropoid scoase un urlet de durere şi de îndoi 
din mijloc, căzând grămadă. Totuşi a încercat să se ridice 
repede, dar până să fie în picioare, adversarul său cu piele 
albă, îi şi sărise în spate. 

Din acest moment, orice urmă de civilizaţie a dispărut din 
atitudinea lordului englez. 

Devenise din nou fiara din pădure, care găseşte satisfacţie 
în luptele sângeroase cu cei din jurul său. 

A redevenit acelaşi Tarzan, fiul adoptiv al maimuţei Kala, 
antropoidul uriaş. 


Dinţii lui albi şi mici, dar puternici, s-a înfipt adânc în gâtul 
păros al adversarului, căutând să îl muşte de beregată. 

Degetele sale, puternice ca fierul, ţineau deoparte capul 
maimuţoiului ai dinţii săi puternici şi în acelaşi timp îl izbea, 
cu lovituri ca de baros, peste faţă şi bot. 

Restul tribului de maimuțe s-au strâns în jur, privind lupta 
cu mare interes. Acest spectacol sângeros îi distra teribil şi 
scoteau sunete care denotau satisfacţie, îndată ce vedeau 
vreo bucată de piele sau carne, fie albă, fie păroasă, ruptă 
de pe spinarea unuia dintre combatanți. 

Deodată au amuţit cu toţii, rămânând în aşteptare, când 
au văzut că puternica maimuţă albă s-a aruncat, cu o 
mişcare dibace, în spinarea regelui lor şi cu o strânsoare de 
oţel îi apăsa puternic capul în jos. 

Maimuţoiul se rostogolea de durere fără posibilitatea de a 
scăpa, când spre copaci, când spre poiana cu iarbă înaltă. 

Mica ceată de antropoizi singurii spectatori ai acestei 
lupte primitive - ascultau uimiţi urletele şi gemetele regelui 
lor în agonie, mirându-se parcă de straniul sunet ce îl 
provoca gâtul şi oasele care pârâeau, gata să se rupă. 

Peste câteva clipe se auzi o trosnitură puternică, surdă de 
parcă s-ar fi rupt o creangă groasă în bătaia unui vânt 
puternic. 

În acel moment, capul maimuţoiului s-a lăsat moale pe 
pieptul său păros, iar urletele şi gemetele au încetat. 

Privirile spectatorilor treceau când de la forma nemişcată 
a cârmuitorului lor, când la maimuța albă, care s-a sculat în 
picioare, lângă cel învins. Păreau că se întreabă de ce 
regele. Lor nu se mai ridică, să-l ucidă pe străinul acela 
obraznic. 

Îl văzură pe acesta punând un picior pe gâtul cadavrului 
de lângă el, dându-şi capul pe spate, scoțând un răcnet 
îngrozitor şi sălbatic: strigătul de victorie al maimuţoiului 
care a ucis. 

Abia atunci şi-au dat seama că regele lor a murit. 


Pădurea a răsunat de la un capăt la celălalt de acest 
răcnet fioros. Micile maimuțe s-au oprit din zbenguiala lor. 
Păsările cu multe pene colorate şi strălucitoare au amuţit, 
iar de departe, ca răspuns, se auzi răgetul prelung al unui 
leopard, apoi un răget provocator al unui leu. 

Acelaşi Tarzan, care a trăit printre animale ani de zile, 
aruncă o privire asupra cetei de maimuțe din faţa sa. 

Acelaşi Tarzan de odinioară îşi scutură capul, de parcă ar 
fi vrut să-şi dea părul deoparte din ochi, vechiul obicei de 
pe vremea când era încă un sălbatic, când avea un păr lung, 
negru şi des, care îi trecea de umeri şi care deseori îi cădea 
peste ochi, împiedicându-l să-şi folosească văzul atât de 
vital în junglă. 

Fostul rege al maimuţelor ştia că acum se poate aştepta la 
un atac imediat din partea acelui maimuţoi care se simţea 
cel mai puternic şi dorea să devină căpetenia tribului. 

Mai ştia, din viaţa dusă alături de aceste animale sălbatice, 
că deseori se întâmpla ca o maimuţă străină să vină şi să se 
lupte cu regele, având intenţia să domine tribul şi să ia 
soțiile regelui. 

Dar putea la fel de bine să se întâmple şi că maimuţele 
tribului să părăsească locul luptei şi să-şi aleagă un alt 
conducător, mai târziu, fie prin luptă, fie prin supunere. 

Deşi era convins că acum ar fi avut ocazia să se impună şi 
să devină rege al acestui trib, nu îl atrăgea ideea 
responsabilităţilor plicticoase ale domniei peste aceşti 
antropoizi, gândind că nu are nici un fel de folos din aşa 
ceva. 

În acest timp, unul dintre maimuţoii mai tineri, o brută 
enormă, cu o musculatură frumos dezvoltată, începea să-şi 
facă loc printre ceilalţi, apropiindu-se ameninţător spre 
Tarzan, cu colții ieşiţi, scoțând sunete care dovedeau 
enervarea animalului. 

Tarzan stătea drept ca o statuie şi îi observa fiecare 
mişcare, dorind să vadă dacă va urma ce ştia el încă de pe 
vremea când era membru al unui trib de maimuțe: 


adversarul se va apropia ameninţător de cel care i-a 
provocat ura, începând să-i dea ocol, de parcă l-ar fi 
provocat la bătaie. 

Cum prevăzuse Tarzan, aşa s-a şi întâmplat. Dar nu 
întocmai, deoarece scopul maimuţoiului a fost de a-l băga în 
sperieţi. 

La fel de bine, enorma creatură ar fi putut tocmai atunci 
să-şi schimbe tactica sărind asupra adversarului, dintr-un 
impuls spontan, fără nici o pregătire prealabilă, în intenţia 
de a-l sfâşia cu dinţii lui puternici şi să îi rupă carnea cu 
ghearele. 

În timp ce fiara îi dădea târcoale, Tarzan se răsucea după 
el, fără să îl piardă din ochi nici o secundă. L-a judecat 
foarte exact pe acest animal: când regele lui era în viaţă nu 
a putut prelua puterea, dar acum după ce fostul conducător 
era mort, iată o bună ocazie pentru el ca să se afirme. 

Fiara era minunat proporţionată, avea doi metri şi un sfert 
înălţime, când stătea în picioare bineînţeles, iar braţele sale 
extrem de lungi şi puternice, parcă ajungeau la pământ. 

Ghearele sale, pe care acum le agita în faţa lui Tarzan, 
erau extrem de lungi şi foarte ascuţite. Ca şi ceilalţi 
membrii ai tribului, el se deosebea de maimuţele pe care le 
ştia Tarzan, încă din copilărie. 

La început, când văzuse ceata de maimuțe, simţi un fior de 
plăcere, sperând că printr-un capriciu al soartei dăduse 
chiar peste fostul său trib; dar o examinare mai atentă a 
cetei, îl convinse că maimuţele erau dintr-o altă specie. 

Astfel, pe când maimuţoiul îşi continua ocolul în jurul lui 
Tarzan, acestuia îi veni în minte să folosească limbajul 
fostului său trib. Se adresă fiarei, în limbajul tribului lui 
Ciuk. 

— Cine eşti tu, întrebă el, de ai curajul să îl ameninţi pe 
Tarzan, regele pădurii? 

Bruta păroasă ridică cu mirare capul. 

— Sunt Akut, răspunse acesta în aceeaşi limbă simplă şi 
primitivă, care este la scara cea mai de jos a evoluţiei 


limbajului. Molak este mort. Eu sunt rege. Pleacă de aici 
sau te voi ucide! 

— Nu ai văzut oare, cu câtă uşurinţă l-am ucis eu pe 
Molak? replică Tarzan. La fel te voi ucide şi pe tine, dacă am 
poftă. Dar Tarzan nu vrea să fie rege în tribul lui Akut. El 
preferă să fie prieten cu Akut. Tarzan vă poate ajuta, dar la 
fel de bine puteţi să îl ajutaţi şi voi pe el. 

— Pe Akut nu îl poţi ucide, reîncepu celălalt. Nimeni nu 
este mai mare decât Akut. Dacă nu l-ai fi ucis pe Molak, 
Akut ar fi făcut-o cu siguranţă, pentru că Akut era pe cale 
să devină rege. 

În loc de orice alt răspuns, Tarzan se aruncă asupra 
animalului, mai ales că acesta, în timpul conversaţiei a 
slăbit observarea atentă a potrivnicului său. 

Cât ai clipi din ochi, îi apucă laba de încheietură şi apoi, cu 
repeziciune, i-a dus-o la spate, sărind în spatele lui. 

Este drept că în urma acestei manevre rapide amândoi au 
căzut în iarbă, însă execuţia lui Tarzan fusese atât de 
dibace, încât înainte de a se dezmetici, maimuţoiul îşi simţi 
gâtul prins în aceeaşi teribilă strânsoare care îi frânse gâtul 
lui Molak. 

Tarzan îi apăsa capul încet în jos spre piept, dar ca şi în 
acea întâmplare cu Koz, i-a oferit şi lui Akut şansa să aleagă 
între moarte şi supunere. 

Văzuse în acesta un aliat puternic şi care îi putea fi de 
folos. Acestuia i se oferea alternativa fie de a trăi în 
prietenie cu Tarzan fie să moară aşa cum s-a întâmplat cu 
regele lor, care până atunci fusese invincibil. 

— Ka-go-da? şopti el la urechea lui Akut. 

Era aceeaşi întrebare pe care o pusese altădată lui Koz, 
care în limbajul tribului însemna: Te supui? 

Akut îşi aminti cu groază de trosnitura pe care o auzise 
atunci când Tarzan a frânt gâtul puternicului Molak. 

Totuşi mândria nu îi permitea să lase domnia din mână. 

Încercă încă o dată să se elibereze, dar o apăsare mai 
puternică pe oasele gâtului îl făcură să scoată un dureros 


Ka-go-da. 

Tarzan slăbi puţin strânsoarea. 

— Akut, zise el, poţi fi regele acestui trib, dacă vrei. Tarzan 
ţi-a spus că nu vrea să domnească peste voi. lar dacă cineva 
îţi contestă dreptul la domnie, să ştii că Tarzan îţi este 
prieten şi te va ajuta oricând să lupţi şi să învingi. 

Zicând aceste vorbe, se ridică şi îl eliberă pe Akut, care s-a 
sculat şi el la rândul lui. 

Scuturându-şi supărat capul şi mârâind puternic, Akut 
trecu prin faţa membrilor cetei, sfidând cu privirea, unul 
câte unul, pe toţi maimuţoii, de la care s-ar fi aşteptat să fie 
contestat în noul său rol. 

Dar niciunul dintre ei nu a îndrăznit să îl provoace sau să îi 
primească provocarea, ci s-au tras înapoi. 

În cele din urmă, întreaga ceată a maimuţelor se 
îndepărtă încet, în adâncul pădurii, iar Tarzan a rămas 
singur pe malul apei. 

Rănile pe care le-a primit în timpul luptei cu Molak îi 
provocau dureri destul de mari. 

Era însă obişnuit cu suferinţa fizică, pe care le îndura cu 
tăria şi răbdarea fiarelor care îl învăţaseră viaţa în junglă, 
aşa cum a văzut el de mic copil. 

Şi-a dat seama imediat că are nevoie de ceva arme, atât 
pentru atac, dar şi pentru apărare. Întâlnirea cu maimuţele, 
precum şi urletele altor animale carnivore, ca ale lui Numa, 
leul fioros, îl preveneau că viaţa va fi destul de activă şi într- 
o siguranţă relativă. 

Vedea că nu are altă alternativă decât să-şi reia vechiul fel 
de viaţă, într-o neîncetată vărsare de sânge şi nenumărate 
primejdii, să vâneze şi să fie vânat. 

Fiarele înfometate îl vor urmări, aşa cum l-au vânat şi mai 
demult şi nu va avea, nici ziua şi nici noaptea un moment în 
care să nu fie pregătit să se apere. Deci, în primul rând îi 
trebuiau arme, fie ele şi primitive. 

Găsi pe malul stâncos al mării o piatră deosebită de altele, 
de duritatea cremenei, din care reuşi, cu multă osteneală 


însă, să despice o bucată îngustă, de o grosime ce nu trecea 
de un centimetru, dar în lungime avea aproape treizeci de 
centimetri. 

Una din margini era foarte ascuţită spre vârf, pe o lungime 
destul de mare, aşa că întreaga unealtă semăna cu un cuţit 
rudimentar. 

Luă această unealtă şi se afundă în junglă, unde după o 
scurtă perioadă de căutări, găsi un copac doborât, cu un 
lemn foarte tare. 

Dintr-o creangă a acestui copac, îşi ciopli un băţ scurt, dar 
dur, pe care îl ascuţi la vârf. 

Pe urmă, scobi în trunchiul copacului o gaură mică şi 
rotundă, pe care o umplu cu mici bucăţi de scoarță uscată. 

Înfipse băţul în acea gaură şi aşezându-se călare pe 
trunchi, începu să rotească băţul între palme. 

După o scurtă vreme, din scoarță a ieşit o dâră de fum, 
semn că focul se va aprinde în curând. Apoi izbucni o mică 
flacără, peste care Tarzan aruncă frunze şi ramuri uscate. 
Reuşi să facă un foc destul de mare, care se întreținea din 
lemnul în care fusese făcută gaura. 

Băgă lama cuţitului de piatră în foc, ţinând-o acolo până s- 
a înfierbântat puternic, apoi a scos unealta udându-i 
marginile cu apă. 

Din acel loc se desprinse un strat subţire şi sticlos, care 
căzu pe pământ. 

Astfel, încet, a putut să îşi ascută cuțitul său de vânătoare 
atât de rudimentar. 

Dar nu a continuat operaţia până la capăt. S-a mulţumit să 
ascută lama doar pe o porţiune de câţiva centimetri. 

Pe urmă, a tăiat o creangă dreaptă şi lungă, din care şi-a 
confecţionat un arc elastic, dar puternic. Apoi, şi-a 
confecţionat un mâner pentru cuţit şi o măciucă grea. 

La urmă a făcut vreo două duzini de săgeți. 

A ascuns întreg acest arsenal într-un copac înalt, la 
marginea unui râu din apropiere. Tot în acel copac, şi-a 


construit o platformă rudimentară, cu acoperişul din frunze 
mari de palmier. 

Dar până a terminat tot acest lucru, ziua trecu şi a început 
să se lase noaptea. 

Simţi că îi era foame. 

În scurtele sale cercetări prin pădure, observase că mai 
sus, pe malul râului, la o oarecare distanţă de adăpostul 
său, era un vad unde probabil veneau animalele să bea apă. 

Fostul rege al maimuţelor s-a îndreptat spre acel loc, în 
cea mai mare linişte, sărind din copac în copac, peste vârful 
copacilor, cu uşurinţa unei mici maimuțe. 

Probabil că s-ar fi simţit fericit de această neaşteptată 
revenire la viaţa din copilărie, dacă nu ar simţit durerea cea 
mare pe care o avea în suflet. 

Dar şi aşa, cu toată grija din suflet, se adaptă imediat 
obiceiurilor şi apucăturilor de odinioară, care au dat repede 
la o parte subţirele strat de civilizaţie, pe care l-a dobândit 
în ultimii ani trăiţi în societatea oamenilor albi din alte lumi. 

Dacă egalii săi din Camera Lorzilor l-ar fi văzut în aceste 
momente, ar fi ridicat a jale onorabilele lor mâini. 

Ajungând la una dintre crengile mai de jos ale unui copac, 
care atârna deasupra unei cărări de animale, s-a hotărât să 
rămână acolo în aşteptare. 

Cercetă cu atenţie zona dinspre adâncul pădurii, de unde 
ştia că vor veni cu siguranţă animale, care îi vor asigura 
hrana acelei seri. 

Într-adevăr nu a avut mult de aşteptat. 

Abia au trecut câteva minute de când se instalase în postul 
său, că Bara, cerbul cel sprinten, venea încet pe cărare, 
spre locul de adăpat. 

Tarzan l-a aşteptat, în poziţie de atac, întocmai ca o 
panteră care se pregăteşte de atac. 

Dar mai era cineva care venea în acelaşi timp cu Bara. În 
urma cerbului cu mers mlădios venea un animal pe care 
cerbul nu l-a observat şi nu l-a mirosit, dar pe care Tarzan 
de la înălţimea la care se instalase, l-a văzut. 


Nu a putut observa de la acea depărtare despre ce animal 
era vorba, pentru că venea furişându-se la sute de metri de 
animalul pe care îl urmărea. 

Tarzan ştia că nu poate fi altcineva decât una dintre 
carnivorele mari, care îl urmărea pe Bara, cu acelaşi scop, 
de a-şi asigura hrana pe acea zi. La fel de bine putea fi 
Numa, leul sau poate Şita, pantera. 

În orice caz, dacă Bara nu grăbea pasul, masa de seară 
era în pericol. 

Şi în timp ce Tarzan îşi făcea aceste socoteli, cerbul, care 
probabil că a auzit zgomotul făcut de fiara care îl urmărea, 
tresări deodată şi se opri locului tremurând. 

Apoi porni ca fulgerul în direcţia în care era Tarzan, 
desigur cu intenţia de a trece râul şi să ajungă pe malul 
opus unde putea să fie în siguranţă. 

Numai la o sută de metri venea Numa, în cea mai mare 
grabă. 

Acum 'Tarzan îl putea distinge foarte bine. 

Bara va trece peste o clipă dedesubtul lui. Oare îi va scăpa 
această pradă şi va rămâne nemâncat? 

Nu avea timp să se gândească la aşa ceva, pentru că 
animalul tocmai trecea sub creanga pe care se postase. 

Dintr-un salt a fost pe spinarea cerbului. 

Trebuia să acţioneze cu cea mai mare iuţeală, dacă voia să 
mănânce în seara aceea, sau poate în viaţa lui, pentru că 
după câteva momente va sosi şi Numa, surprinzându-l cu 
prada. 

Dar de îndată ce a sărit în spinarea animalului speriat, 
acesta, din cauza şocului produs de greutatea din spate, a 
căzut în genunchi. 

Atunci Tarzan a apucat cu câte o mână coarnele animalului 
căzut şi cu o singură mişcare îi răsuci gâtul, simțind cum 
trosnesc vertebrele şi oasele gâtului. 

Leul a ajuns la câţiva metri de această scenă şi îl văzu pe 
Tarzan luându-i cerbul de sub nas, ridicându-se împreună 


cu prada sa pe una dintre crengile copacilor de deasupra 
lor. 

S-a ridicat cu o mişcare rapidă şi puternică, în ultimul 
moment, pentru că leul a şi sărit să-şi redobândească 
prada. Dar saltul a fost tardiv. 

Tarzan s-a uitat în jos, zâmbind la leul care s-a izbit 
puternic de pământ. Apoi s-a mai urcat câţiva metri spre 
vârful crengilor, pentru a fi în siguranţă. 

Uitându-se în ochii injectaţi de sânge ai animalului, începu 
să-i arunce în cap cu tot ce avea la îndemână, arătându-i 
vânatul şi insultându-l în limba antropoizilor, aşa cum 
făcuse când era copil. Apoi s-a aşezat comod, atât cât îi 
permitea o comoditate dintr-un vârf de copac. A luat cuțitul 
său rudimentar şi a tăiat o bucată de carne din pulpa 
cerbului. 

Leul răgea sub copac, umblând furios încoace şi încolo, iar 
lordul Greystoke îşi sătură foamea, convins că în nici cel mai 
renumit restaurant nu ar fi gustat o mâncare mai bună. 

S-a murdărit pe mâini şi pe faţă cu sângele cald al prăzii, 
sorbind mirosul de carne crudă, pe care toate animalele 
sălbatice carnivore îl iubesc atât de mult. 

După ce s-a săturat, a aşezat restul de carne pe o creangă 
şi o luă înapoi spre adăpostul pe care şi l-a construit în 
vârful unui copac uriaş. 

A străbătut un drum lung, din creangă în creangă, iar 
Numa, cu botul în aer, era stăpânit de turbarea unei 
răzbunări. Se agita zadarnic însă, pentru că omul pe care îl 
urmărea s-a dus şi s-a culcat liniştit, fără nici o grijă, 
dormind târziu până la răsăritul soarelui. 

CAPITOLUL IV. 

Pantera. 

În următoarele zile, Tarzan a fost ocupat cu explorarea 
teritoriului în care şi-a stabilit reşedinţa şi confecţionarea 
de noi arme. 

Şi-a pus la arc tendoanele de la cerbul pe care l-a mâncat 
în prima seară. Ar fi preferat maţe de panteră pentru 


coarda arcului, dar se mulţumi să aştepte până va avea 
prilejul să ucidă o astfel de pisică enormă şi să-şi facă un 
arc mai bun. 

Şi-a împletit apoi şi o funie de iarbă, una dintre acelea cu 
care fusese obişnuit, cu mulţi ani înainte, cu care îl 
supărase pe răutăciosul Tub. 

Aceasta era o armă puternică în nişte mâini îndemânatice. 

Îşi ciopli o teacă şi o tolbă pentru săgeți. Din pielea lui 
Bara şi-a croit o cingătoare şi o haină. 

Porni apoi din nou să exploreze ţinutul în care se afla. Ştia 
că nu este pe coasta de vest a Africii, din faptul că ţărmul nu 
era spre răsărit. 

Soarele răsărea acum dinspre mare, pe când în vremea 
când el trăia în junglă, acesta apunea spre mare. 

Nu putea fi nici coasta de esta Africii. De asta era sigur, 
pentru că vasul Kinkaid nu a avut timp să traverseze 
Mediterana, să treacă prin canalul de Suez, să traverseze 
Marea Roşie, precum nu putea ajunge nici prin cealaltă 
parte, înconjurând Capul Bunei Speranţe. 

Era într-un loc pe care nu şi-l putea închipui pe harta 
lumii. 

Deseori se întreba dacă nu au traversat Oceanul Atlantic. 
Poate că Rokoft l-a abandonat pe vreun țărm sălbatic şi 
necunoscut al Americii de Sud. 

Totuşi prezenţa leului excludea această ipoteză. 

Într-una din zile, pe când mergea singur prin pădure, 
paralel cu marea, simţi cât este de singur. Ar fi dorit să fie 
cu cineva. 

Începea să regrete că nu a rămas cu maimuţele pe care nu 
le-a văzut de atunci niciodată, din ziua când a fost debarcat. 
Devenise aproape acelaşi Tarzan de odinioară şi deşi era 

conştient că avea foarte puţin în comun cu maimuţele 
antropoide, ar fi dorit ca să fie în mijlocul lor acum, decât să 
hoinărească singur. 

Zi de zi se plimba pe jos, alteori prin copaci, culegând 
fructe, alteori răsturnând câte o buturugă în căutarea unor 


insecte mari, pe care le găsea la fel de gustoase ca şi în anii 
când se hrănea cu ce găsea în pădure. 

Merse mai bine de doi kilometri, când deodată se opri 
locului, simțind miros de panteră, din direcţia în care bătea 
vântul. 

Era bucuros să dea peste Şita, pantera, având intenţia să 
croiască din pielea ei o tolbă mai trainică, iar din maţele ei 
rezistente o nouă coardă la arc. 

Astfel, de unde până atunci a mers fără nici o ţintă, deveni 
acum din nou o fiară, care se furişa fără nici un zgomot. 

Aluneca tăcut pe urmele acelei pisici mari sălbatice şi cu 
toată noblețea sângelui său de lord englez, nu era mai puţin 
sălbatic decât animalul pe care îl urmărea. 

Apropiindu-se de panteră, a observat că Şita, la rândul său 
urmărea o altă pradă. Dându-şi seama de această 
întorsătură de lucruri, Tarzan şi-a ridicat capul pentru a 
simţi mirosul viitoarei prăzi a panterei. 

Simţi mirosul puternic al unei cete de maimuțe mari. 

Era acum destul de aproape să vadă locul unde pândea 
pantera. Animalul era într-un copac, pe o creangă care se 
întindea mai mulţi metri spre un luminiş din mijlocul 
pădurii. 

Tot acolo a poposit şi tribul lui Akut. Unii dintre maimuţoi 
dormitau rezemaţi de câte un copac, alţii umblau încet, pe 
îndelete, ici-colo, răsturnând câte o buturugă pentru a găsi 
gândacii atât de gustoşi sau râme cărnoase. 

Enorma felină stătea ascunsă pe creanga groasă a 
copacului, ascunsă vederii maimuţelor de frunzişul des. 
Aştepta cu răbdare până ce un antropoid va ajunge destul 
de aproape ca să-i poată sări în spinare. 

Tarzan şi-a ales locul de pândă sub acelaşi copac, dar 
stătea deasupra panterei. 'Ţinea strâns în mână cuțitul său 
primitiv. 

Ar fi preferat să folosească laţul, dar crengile copacilor 
împiedicau o astfel de manevră. 


Akut ajunsese acum aproape, chiar sub copacul unde se 
ascundea sângeroasa felină, care îl aştepta. Şita s-a 
ghemuit mai strâns, apoi a scos un urlet fioros şi a sărit 
asupra maimuţoiului. 

În acelaşi timp, dar parcă o fracțiune de secundă mai 
repede, o altă fiară sări şi ea, de sus, strigând la fel de 
fioros. 

Speriat, Akut ridică privirea şi zări o panteră care aproape 
că nu căzuse pe el, iar în spinarea marii pisici, maimuța cea 
albă de care fusese învins, zilele trecut, lângă apa cea mare 
şi nesfârşită. 

Dinţii lui Tarzan erau înfipţi adânc în ceafa animalului. Cu 
braţul drept i-a prins gâtul, în timp ce cu mâna stângă, în 
care ţinea bucata de piatră îngustă şi lungă, dădea lovituri 
puternice în partea stângă a animalului, sub umăr. 

Akut abia a avut timp să sară la o parte, pentru a nu fi 
prins sub aceşti doi monştri ai junglei, care acum se luptau 
pe viaţă şi moarte. 

Se auzi o bufnitură surdă, când cei doi combatanți s-au 
izbit de pământ. Şita urla, mârâia îngrozitor, dar maimuța 
albă, fără să scoată un sunet, stătea nemişcată pe spatele 
duşmanului care se zbătea cu furie. 

Fără încetare sau milă, cuțitul primitiv se înfigea 
necontenit în pieptul fiarei, până când, în cele din urmă, 
pantera se rostogoli pe o parte, iar după câteva mişcări 
spasmodice, rămase nemişcată, moartă. 

Tarzan ridică semeţ capul şi stătea drept şi impunător pe 
cadavrul fiarei şi dădu drumul încă o dată la teribilul răcnet 
al maimuţoiului victorios. 

Akut şi celelalte maimuțe priveau cu cea mai mare mirare, 
când la cadavrul panterei, când la omul care o omorâse. 

Tarzan vorbi cel dintâi. 

Salvase viaţa lui Akut cu un anumit scop şi ştiind limita 
intelectului unei maimuțe, trebuia să lămurească toată 
ceata de scopul acţiunilor sale, dacă ţinea neapărat să fie 
înţeles şi ajutat. 


— Eu sunt Tarzan, regele junglei, zise el. Luptător 
puternic şi vânător fără egal. Lângă apa cea mare, i-am 
dăruit lui Akut viaţa, când la fel de bine puteam să i-o iau. 
Acum, din nou i-am salvat viaţa din ghearele lui Şita. Când 
unul dintre voi se găseşte în primejdie trebuie doar să mă 
cheme, strigându-mă aşa...! 

Şi lordul Greystoke scoase strigătul puternic la care tribul 
lui Ciuk obişnuia să adune pe cei absenţi, în timpul 
primejdiilor. 

— Şi, continuă el, când vreţi să mă chemaţi gândiţi-vă bine 
la ceea ce am făcut pentru Akut. Eu voi veni în cea mai 
mare grabă. Înţelegeţi? Veţi face aşa cum vă spune Tarzan? 

— Hâh! consimţi Akut. 

Iar după el se auzi un „hâh” unanim de la tot restul 
tribului. 

După aceea, liniştiţi, începură să-şi caute hrana din nou, 
de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Împreună cu ei, a 
rămas, tot în căutare de hrană şi John Clayton, lord de 
Greystoke. 

De la o vreme a observat că Akut se ţinea mereu în 
preajma lui, privindu-l deseori cu multă curiozitate. Odată, 
făcu ceva curios, lucru pe care Tarzan nu îl observase 
niciodată la tribul lui Ciuk: maimuţoiul, găsind o bucată de 
carne fragedă şi gustoasă i-o dete să o mănânce. 

În timpul vânatului sau a căutării de hrană, corpul neted şi 
lucios al lui Tarzan se amesteca printre spinările brune şi 
păroase ale membrilor tribului de maimuțe. 

Deseori se atingeau în treacăt, dar maimuţele s-au 
obişnuit cu prezenţa lui, considerându-l ca unul dintre ei. 

Dacă se apropia de una dintre femele cu pui mici, aceasta 
mârâia, arătându-şi colții, alteori un maimuţoi tânăr, mai 
sălbatic şi mai îndrăzneţ decât ceilalţi mârâia când Tarzan 
se apropia de el, mai ales dacă maimuţoiul era deranjat de 
la masă. 

În toate cazurile, Tarzan avea aceeaşi comportare ca 
oricare alt membru al tribului. 


Din partea lui, totul era bine, se simţea excelent printre 
aceşti strămoşi ai omului. Dacă era ameninţat de o femelă 
cu pui, se dădea la o parte, pentru că aşa era legea lor: să 
nu se atingă de mame. Mârăâia şi el la maimuţoiul îndrăzneţ, 
arătându-şi la rândul lui colții. 

Reveni astfel cu multă uşurinţă la viaţa din copilărie şi nici 
nu se cunoştea că ar fi gustat vreodată plăcerile traiului 
printre fiinţe civilizate de seama lui. 

A colindat aproape o săptămână întreagă jungla, împreună 
cu noii săi prieteni, pentru că îi era foarte urât singur, dar 
pe de altă parte dorea ca maimuţele să îl cunoască bine şi 
să nu-l mai uite. 

Proceda astfel, pentru că ştia din experienţa lui 
anterioară, că la o adică un trib puternic de maimuțe la 
dispoziţia lui, este o armă de temut în situaţii grele. 

Când s-a convins că prezenţa sa îndelungată a fost 
suficientă ca maimuţele să nu îl mai uite, se hotări să plece 
singur în explorarea ținutului. 

Porni deci a într-o zi, de dimineaţa, spre nord şi mergând 
paralel cu ţărmul, făcu cale lungă, până s-a întunecat. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, a observat că astrul zilei nu 
mai răsare dinspre mare, ci din dreapta sa, aşa cum stătea 
el cu faţa la mare şi a crezut că linia țărmului o coteşte 
probabil spre vest. 

Porni deci din nou la drum, cu un ritm cu mult mai alert, 
iar acest mers i se părea chiar odihnitor în comparaţie cu 
felul lui de a se deplasa prin junglă, pe vârful copacilor, mai 
repede decât o veveriţă. 

În seara celei de a doua zi, văzu că soarele apune din 
direcţie opusă celorlalte zile. Atunci a înţeles în sfârşit 
adevărul, despre care avusese doar o vagă bănuială. 

Prin urmare, fusese abandonat pe o insulă! 

Trebuia să se fi aşteptat la una ca asta! 

Rusul nu ar fi putut născoci un plan de răzbunare mai 
odios împotriva lui Tarzan, deoarece nu putea fi ceva mai 


îngrozitor decât să îl debarce pe o insulă nelocuită, unde îl 
aştepta o viaţă mizerabilă! 

Fără îndoială că după aceea Rokoff a plecat cu vaporul 
drept spre continent unde nu este greu să găsească un trib 
de sălbatici, unde să îl predea pe micuțul Jack, care urmau 
să-l crească în conformitate cu planul teribil descris în bilet. 

Se cutremură la gândul suferințelor pe care fiul lui le va 
îndura în acel mediu, chiar dacă ar ajunge în mâinile unor 
oameni cu intenţii dintre cele mai bune. 

Avea suficientă experienţă în privinţa triburilor de sălbatici 
din Africa şi cunoştea faptul că se găseau acolo şi fiinţe 
sensibile. 

Dar viaţa lor, în cel mai bun caz nu era altceva decât o 
serie de privaţiuni, primejdii şi suferinţe. 

Mai era şi soarta oribilă care îl aştepta după ce va creşte 
puţin. Obiceiurile primitive ale celor care îl vor creşte, pe 
care desigur le va însuşi, erau suficiente ca să îl excludă 
pentru totdeauna din rândul oamenilor de rangul, dar mai 
ales din rasa sa. 

Un canibal! Copilaşul lui, un sălbatic, un mâncător de 
oameni! Numai gândul la o asemenea eventualitate era 
îngrozitor! 

Tarzan gemu de durere. 

Ah, ce satisfacţie ar simţi măcar o dată dacă ar simţi gâtul 
rusului sub degetele sale puternice ca fierul! 

Dar Jane? 

Ce chinuri trebuie ea să sufere din cauza grijilor, a fricii şi 
nesiguranţei! Tarzan simţi că starea lui de acum este mai 
bună decât a soţiei lui, el măcar ştia că una dintre fiinţele 
pe care le iubea este în siguranţă, acasă, în timp ce ea nu 
avea nici idee unde sunt soţul şi copilul ei. 

Dar sărmanul Tarzan dacă ar fi ştiut că adevărul este cu 
mult mai negru decât îşi închipuia, desigur că suferinţele 
sale ar fi fost de o sută de ori mai mari. 

Acum mergea încet prin pădure, cu capul în jos, apăsat de 
gânduri triste, când auzi un zgomot ciudat, un fel de fâşâit, 


de o provenienţă necunoscută. 

S-a îndreptat cu băgare de seamă spre locul de unde a 
auzit acel zgomot ciudat, iar după un minut sau două, s-a 
găsit în faţa unei pantere enorme, prinsă sub crengile unui 
copac doborât. 

La vederea lui, animalul a început să mârâie şi a încercat 
să scape din capcană. Din cauza unor crengi groase care îl 
apăsau chiar pe şira spinării şi din cauza a zeci de ramuri 
mici dar puternice, care îi încurcau mişcarea membrelor, 
fiara era în totală imobilizare. 

Tarzan se opri la câţiva paşi în faţa animalului neputincios 
şi îşi potrivi o săgeată în arc, pentru a ucide animalul, 
socotind că fiara tot ar fi murit de foame. În momentul când 
întindea coarda, şi-a schimbat gândul pentru că îi venise o 
nouă idee. 

De ce să răpească sărmanei creaturi atât viaţa cât şi 
libertatea, când putea să i le redea pe amândouă? 

Din mişcările pe care le făcea pantera, Tarzan şi-a dat 
seama că şira spinării nu fusese atinsă, iar membrele erau 
în stare bună. 

Şi-a pus săgeata înapoi în tolbă, şi-a pus arcul în spate şi s- 
a apropiat de fiară, scoțând un sunet fin, asemănător 
torsului unei pisici enorme în momente plăcute. 

Era singurul mijloc, apropiat de înţelegerea animalului, 
prin care îşi putea arăta intenţiile prieteneşti. 

Panteră a încetat să mârâie, uitându-se ţintă la Tarzan. 
Acesta ştia că pentru a ridica greutatea care apăsa 
animalul, trebuia să se apropie până acolo unde ar fi putut 
fi ajuns de ghearele lungi şi puternice ale enormului animal. 

Ştia că odată copacul ridicat, ar fi rămas la totala discreţie 
a animalului; dar frica nu era cunoscută de acest om. 

Fără să mai stea pe gânduri, păşi printre crengi, chiar 
lângă pantera, continuând torsul prietenos şi împăciuitor. 
Enorma pisică îşi întoarse capul spre om, cu o privire 
mirată. Îşi scoase ghearele lungi, dar mai mult pentru a fi 
pregătită de apărare, decât de un atac. 


Tarzan şi-a pus umărul lui puternic sub trunchiul cel gros, 
apropiindu-se atât de mult de panteră, încât genunchiul lui 
a atins blana ei. 

Foarte încet, şi-a încordat muşchii puternici. 

Copacul cel mare, cu toate crengile sale, se ridica încet 
deasupra panterei, care simțindu-se liberă, ieşi imediat de 
sub capcană. 

Tarzan dădu drumul copacului, iar cele două fiare s-au 
uitat ochi în ochi. 

Un zâmbet se ivi pe buzele omului, la ideea că şi-a riscat 
viaţa cu bună ştiinţă, ca să scape un animal. 

Nu ar fi fost deloc surprins, dacă pantera ar fi sărit asupra 
lui, de îndată ce s-a eliberat. 

Dar animalul, se opri la câţiva paşi de copac, aşteptând 
parcă pe om să se descurce la rândul lui din încâlceala 
copacului căzut. 

Tarzan nu era nici măcar la doi metri de panteră, când a 
terminat întreaga acţiune. Ar fi fost destul de simplu să sară 
pe nişte crengi şi să scape, pentru că ştia că Şita nu poate 
sări chiar aşa de sus. 

Nu a făcut aşa ceva, ci dintr-un impuls de curiozitate sau 
bravură, începu să se apropie de fiară. 

Teribila pisică se dădu alene un pas mai departe, de parcă 
ar fi dorit să facă loc omului să treacă, aşa că Tarzan trecu 
mai departe, la o palmă de puternicii colţi ai fiarei. 

După ce înaintă câţiva paşi a observat că pantera a pornit- 
o după el, urmându-l de aproape, pas cu pas, ca un câine. 

Multă vreme Tarzan nu şi-a dat seama dacă este urmat de 
animal cu gânduri bune, sau va fi atacat dacă fiarei i-ar fi 
venit foamea. 

În cele din urmă, a fost nevoit să se convingă de 
sentimentul de prietenie care domneşte în această 
urmărire nevinovată. 

Simţind, după o oarecare vreme, mirosul de cerb, Tarzan o 
porni printre copaci, prinse animalul de după gât cu 
frânghia şi îl chemă pe Şita, folosind acelaşi sunet 


asemănător torsului de pisică, pe care îl folosise mai înainte 
când a vrut să-i risipească animalului bănuielile că ar putea 
fi atacat de om. De data asta însă sunetul a fost mai 
puternic. 

Era un sunet asemănător cu cel produs de panterele care 
vânau câte două şi se chemau una pe alta, după ce 
prindeau vânatul. 

Imediat se auziră trosnind crengile de alături şi apăru 
corpul lung şi mlădios al ciudatului prieten pe care şi l-a 
făcut Tarzan. 

La vederea cerbului capturat şi la mirosul de sânge cald, 
pantera scoase un sunet victorios, iar după o clipă ambele 
fiare se ospătau alături din carnea fragedă a lui Bara. 

Această ciudată pereche de prieteni umbla împreună prin 
pădure de câteva zile. 

Cum ucidea unul dintre ei vânatul, imediat celălalt era 
chemat şi mâncau împreună, des şi bine. 

Odată, când tocmai se ospătau liniştiţi şi cu multă poftă 
dintr-un mistreţ pe care Şita îl vânase, apăru pe 
neaşteptate lângă ei, Numa, leu, furios şi teribil, ieşind din 
iarba înaltă şi deasă. 

Cu un urlet de mânie, sări asupra lor, în intenţia de a-i 
goni de lângă prada lor pe care dorea să şi-o însuşească. 
Şita sări într-un tufiş din apropiere, iar Tarzan se agăţă de 
creanga unui copac care se afla deasupra capului său. 

Îşi desfăcu funia pe care o ţinea de după gât şi îi dădu 
drumul peste gâtul leului, strângând laţul cu putere, 
trăgând animalul în sus. 

În acelaşi timp, îl strigă pe Şita şi cu toate că leul se zbătea 
furios, îl trase cu putere în copac, lăsându-i doar picioarele 
dinapoi să mai atingă solul. 

Legă repede dar zdravăn funia de o creangă groasă, iar la 
apariţia panterei, care sosi la chemarea lui, sări şi el jos din 
copac, repezindu-se la Numa, izbindu-l cu cuțitul său de 
piatră în coaste. 


De partea cealaltă, Şita îl înhăţase, rupând bucăţi mari de 
carne de pe spate. 

Regele animalelor a fost ucis înainte de a avea timp să 
Tupă, cu dinţii săi puternici, funia cu care fusese spânzurat. 
Şi atunci, răsunară în pădure, două răcnete sălbatice, un 
duet al strigătelor de victorie: al panterei şi al lui Tarzan, 
din al căror amestec sonor ieşi un sunet neînchipuit de 
fioros. 

Pe când ecoul acestor teribile sunete se pierdea în 
depărtare, douăzeci de războinici negri, cu feţele vopsite, 
traseră la mal barca lor, cu care sosiseră pe insulă. 

S-au oprit în loc, ascultând uimiţi, privind în direcţia din 
care venea acel sunet înfiorător. 

CAPITOLUL V. 

Sălbaticii. 

După ce făcu ocolul insulei şi străbătuse interiorul în toate 
direcţiile, Tarzan s-a convins că nu era fiinţă omenească în 
acele locuri, în afară de el. Nu găsise nici urmă că oamenii 
ar fi stat aici, măcar temporar. 

Totuşi nu era sigur că nu au trecut fiinţe umane, deoarece 
vegetaţia tropicală în continua sa dezvoltare, şterge foarte 
repede urmele unei vizite scurte ale omului prin pădure. 

A doua zi după uciderea lui Numa, Tarzan, fiind împreună 
cu Şita, se întâlni cu tribul lui Akut. La vederea panterei, 
maimuţele au luat-o la fugă, dar Tarzan a reuşit după 
câteva minute de discuţii, să îi liniştească şi să-i adune la 
loc. 

Îi veni ideea că ar fi extrem de interesant ca să împace 
aceşti veşnici duşmani, gândind că acesta ar fi o preocupare 
excelentă, care să-i ocupe timpul şi mintea şi să îi distragă 
atenţia de la sumbrele gânduri cărora le cădea pradă, 
imediat ce nu avea nici o ocupaţie. 

În ceea ce îi privea pe maimuțe, nu ar fi fost tocmai greu 
să îi facă să îi înţeleagă intenţia, cu toate că vocabularul lor 
era extrem de limitat, dar ca să imprime în creierul mic şi 
răutăcios al panterei ideea, că de acum încolo, maimuţele îi 


vor fi tovarăşi de vânătoare şi nu vânat, era o încercare 
foarte grea, aproape peste puterile lui Tarzan. 

Printre alte arme, avea la el şi un ciomag, mai mult chiar, o 
măciucă zdravănă pe care a întrebuinţat-o în scopul 
îmblânzirii panterei. A legat fiara de gât cu funia, ca 
aceasta să înţeleagă că nu trebuie să atace aceste fiinţe 
păroase şi cu chip de om, care se apropiau cu încredere şi 
au înţeles rostul funiei petrecute în jurul gâtului felinei. 

A fost un miracol că Şita nu a sărit să-i sfâşie pe membrii 
tribului de maimuțe, dar asta se explică prin faptul că, în 
două ocazii când s-a întors spre maimuțe şi a mârâit cu 
colții scoşi, ameninţători, Tarzan îi dădu câteva lovituri 
puternice cu ciomagul peste bot, imprimându-i astfel în 
creier o frică teribilă de arma pe care tovarăşul său o 
mânuia fără milă. 

Se pune întrebarea, dacă în mintea panterei mai persista 
limpede cauza supunerii ei acestui om. Probabil că 
sentimentul de recunoştinţă din clipa în care a fost 
eliberată de Tarzan, împreună cu obişnuinţa şi prietenia 
cimentată în cele câteva zile de când trăiau într-o continuă 
tovărăşie de vânătoare, hrană şi plimbare, au făcut ca 
pantera să suporte acest tratament din partea lui Tarzan, 
fără să sară asupra lui şi să-l sfâşie, aşa cum ar fi fost 
reflexul oricărui animal sălbatic. 

În afară de acest fapt, mai era şi forţa minţii umane, care 
îşi exercita puternica sa influenţă asupra acestei creaturi 
inferioare şi probabil chiar acesta a fost factorul cel mai 
important în supremaţia lui Tarzan asupra fiarei, la fel ca şi 
asupra celorlalte animale ale junglei, pe care le domina. 

Rezultatul a fost, indiferent de ce am relatat anterior, că 
pantera, antropoizii şi Tarzan cutreierau împreună 
pădurea, zi de zi, prin locurile fiecăruia de vânătoare, 
ucigând şi împărțind vânatul frăţeşte. 

Din această întreagă ceată sălbatică, niciunul nu era mai 
teribil ca puternica fiară cu piele albă, netedă, care două 
sau trei luni în urmă mai înainte, fusese o persoană 


cunoscută prin multe din saloanele de aristocrați din 
Londra. 

Uneori animalele mergeau pe cont propriu, câte o oră sau 
mai mult, chiar şi o zi întreagă, urmându-şi fiecare 
instinctele proprii... 

Într-un astfel de răstimp, Tarzan porni printre copaci, 
către malul mării, unde se întinse la soare, pe nisipul 
fierbinte al plajei. 

De după un deal, o pereche de ochi ageri îl văzu. Acest om 
privi cu mirare pe sălbaticul alb care se prăjea în arşiţa 
soarelui tropical. Apoi se întoarse şi făcu un semn cuiva din 
spate. 

O altă pereche de ochi se aţinti asupra lui Tarzan, pe urmă 
altele, până când pe creasta colinei se adunară vreo 
douăzeci de negri, stând pe burtă şi privind la străinul cu 
pielea albă. 

Erau în direcţia inversă vântului, aşa că Tarzan nu i-a 
simţit şi cum era întors pe jumătate către ei, nu a putut 
observa înaintarea lor, pe furiş peste coama dealului în jos, 
prin iarba deasă spre plaja nisipoasă unde acesta era întins 
la soare. 

Aceşti sălbatici erau de o statură înaltă, iar penele şi 
vopselele lor le dădeau un aer fioros. Faţa lor era colorată 
în diferite nuanţe şi culori, iar la mâini şi picioare, purtau 
podoabe metalice. 

Ajunşi la poalele colinei, s-au ridicat în picioare şi cu 
corpul aplecat pe jumătate, păşeau în tăcere spre albul care 
nu bănuia nimic. Suliţele lor grele atârnau ameninţător în 
mâinile lor negre. 

Suferințele sufleteşti pe care le-a îndurat Tarzan în ultima 
vreme păreau că au avut un efect de amorţire asupra 
simţurilor lui atât de agere, pentru că numai aşa se explică 
faptul că abia târziu a observat că nu este singur pe plajă, 
deja când sălbaticii erau foarte aproape de el. 

Totuşi, muşchii şi mintea sa obişnuite să reacționeze la cel 
mai mic pericol, l-au făcut să sară în faţa inamicului în clipa 


când a auzit că se mişcă ceva în spatele lui. 

Tot în acea clipă, se repeziră asupra lui şi războinicii, cu 
strigăte sălbatice, dar primul care a ajuns la Tarzan, a fost 
doborât cu o singură lovitură de măciucă. Apoi Tarzan se 
repezi la toţi, izbind cu furie în dreapta şi stângă, cu o 
putere şi precizie, care au băgat groaza în atacatori. 

Cei care au rămas întregi s-au retras pentru un moment să 
se consulte la o mică distanţă de Tarzan, care, cu braţele 
încrucişate pe piept şi cu un zâmbet uşor pe faţă, se oprise 
privindu-i dispreţuitor. 

Peste câteva clipe însă, sălbaticii au înaintat din nou 
asupra lui, de data aceasta cu suliţele gata de atac. 

Ei se găseau între Tarzan şi pădure şi veneau într-o 
formaţie de semicerc, pe care o micşorau treptat cu 
înaintarea spre adversar. 

După toate aparențele, Tarzan nu avea prea multe şanse 
de izbândă în faţa acestui nou atac, mai ales când suliţele 
vor fi aruncate simultan asupra lui, dar dacă totuşi dorea să 
scape, nu era. Altă cale decât să treacă printre rândurile 
sălbaticilor, având în spate marea. 

Situaţia era într-adevăr foarte critică, dar îi veni o idee, 
care îl făcu să râdă. Sălbaticii se găseau la o mică distanţă 
de el şi înaintau încet, producând, conform obiceiului lor, un 
zgomot asurzitor cu strigătele lor puternice şi cu izbirea 
pământului cu picioarele goale, ca într-un dans fantastic de 
război. 

Tarzan scoase atunci un strigăt, apoi o serie de răcnete 
înfricoşătoare, la auzul cărora negrii se opriră în loc, uluiţi. 
Nici o fiinţă omenească nu ar fi putut scoate aceste sunete 
fioroase, erau siguri de asta şi totuşi văzuseră cu proprii lor 
ochi pe albul acela care a scos acele strigăte groaznice. 

Dar nu au mai stat pe gânduri şi au început din: nou 
dansul lor războinic şi înaintarea spre inamic. Dar o 
trosnitură ce se auzi dinspre pădure îi făcu să se oprească 
şi întorcând capetele s-au uitat în acea direcţie de unde 
veniseră cu mai multe minute în urmă. 


Au văzut ceva care ar îngheţa sângele unor oameni cu 
mult mai curajoşi ca aceşti sălbatici. 

Din vegetaţia deasă şi încâlcită de la marginea pădurii, 
apăru o panteră enormă, cu ochii aprinşi, cu colții 
ameninţători, urmată de vreo douăzeci de maimuţoi păroşi 
şi puternici, care alergau spre ei, cu braţele lor lungi 
atingând pământul, rezemându-şi teribila lor greutate pe 
pumni. Animalele lui Tarzan au răspuns la chemare. Mai 
înainte ca sălbaticii să-şi vină în fire din uimirea lor, fioroasa 
hoardă s-a şi năpustit asupra lor dintr-o parte, iar Tarzan i-a 
atacat dinspre mare. Sălbaticii s-au apărat întrebuinţând cu 
îndemânare suliţele grele şi măciucile lor, doborând vreo 
două sau trei maimuțe. Dintre negrii însă au căzut cu mult 
mai mulţi. 

Colţii cruzi şi ghearele puternicei pantere rupeau şi 
sfâşiau carnea războinicilor. Akut singur răpuse pe mai 
mulţi dintre ei, iar Tarzan alerga de la unul la altul, 
încurajându-i şi ajutându-i, în timp ce el însuşi ucidea pe 
câţi putea, cu cuțitul său primitiv, dar lung şi ascuţit. 

În câteva clipe, negrii se împrăştiară, cu gândul să scape 
cu viaţă, dar din douăzeci de atacatori, numai unul reuşi să 
scape hoardei care îi doborâse. 

Acesta era Mugambi, şeful Wagambilor, din ţinutul 
Ugambi, însă în timp ce fugea spre desişul de ierburi înalte 
ale pădurii, a fost zărit de ochii ageri ai lui Tarzan. 

Lăsând ceata de animale să se sature cu carnea celor 
ucişi, carne de care el nu s-ar fi atins pentru nimic în lume, 
începu să îl urmărească pe supravieţuitorul luptei 
sângeroase de pe plajă. 

După ce trecu de colina joasă din apropiere, îl văzu din 
nou pe sălbatic, care alerga de rupea pământul, către o 
barcă mare, care fusese trasă sus pe nisip, astfel ca apa să 
nu o ducă în timpul refluxului. 

Fără zgomot, ca o umbră, larzan a alergat după sălbaticul 
mort de frică. La vederea bărcii, mintea lui ageră deja 
concepuse un plan nou. 


Dacă aceşti oameni au venit pe insula aceasta de pe o altă 
insulă sau de pe continent, de ce să nu folosească şi el 
barca lor ca să meargă în ţara de unde veniseră ei? 

Fără îndoială că acest ţinut nelocuit avea legături cu 
continentul, dacă nu chiar cu Africa. 

O mână grea căzu pe umărul lui Mugambi, mai înainte ca 
acesta să fi prins de veste că este urmărit şi să se lupte cu 
cel care îl atacase. 

Se văzu trântit la pământ, fără să aibă ocazia să poată da 
măcar o singură lovitură de apărare. 

Tarzan îi vorbi în dialectul întrebuințat pe coasta de vest a 
Africii. 

— Cine eşti tu? Îl întrebă. 

— Mugambi, şef al Wagambilor, răspunse negrul de sub el. 

— 'Te voi lăsa în viaţă, îi făgădui Tarzan, dacă îmi promiţi că 
mă vei ajuta să plec de pe această insulă. 

— Te voi ajuta, acceptă Mugambi. Dar acum, după ce mi-ai 
omorât războinicii, nu ştiu dacă vom putea pleca, pentru că 
singur nu pot vâsli şi nu putem trece altfel apa. 

Tarzan se ridică, dând voie prizonierului său să se scoale 
în picioare. Individul avea un fizic bine proporţional. Era un 
Tarzan negru. 

— Să mergem! îl îndemnă Tarzan. 

Porniră, spre locul unde a avut loc lupta şi de unde se 
auzeau mârâituri fioroase. 

Mugambi se opri brusc în loc. 

— Ne vor ucide, zise acesta. 

— Nu cred, îl linişti Tarzan. Este ceata mea de vânători. 

Totuşi negrul, speriat de cele întâmplate, ezită să se 
apropie de creaturile care se ospătau din carnea 
războinicilor săi. Tarzan însă l-a obligat să înainteze. 

Au ieşit în cele din urmă din junglă şi înaintau spre oribila 
scenă de pe plajă. La apariţia oamenilor, fiarele au ridicat 
capul, mârâind ameninţător, dar Tarzan s-a dus spre ei, 
trăgându-l pe sălbatic cu el. 

Mugambi tremura ca varga. 


Aşa cum i-a obişnuit să se împace între ei, tot aşa au fost 
nevoiţi să îl accepte şi pe Mugambi. 

Dar Şita părea că nu înţelege de ce mai înainte fusese 
chemat să-i devoreze pe războinicii lui Mugambi, iar acum 
nu avea voie să facă acelaşi lucru. 

Având însă stomacul plin, se mulţumi să se învârtească în 
jurul negrului îngrozit, scoțând mârâituri amenințătoare, 
uitându-se la sălbatic cu ochi aprinşi şi siniştri. 

Mugambi, pe de altă parte, se ţinea aproape de Tarzan, 
care abia se abţinea să nu râdă de situaţia penibilă în care 
l-a adus pe şeful tribului. În cele din urmă, apucă fiara de 
gât şi o plezni peste bot, ori de câte ori mârâia la străin. 

La vederea acestei imagini, a unui om bătând cu mâinile 
goale pe una dintre cele mai fioroase şi sângeroase animale 
ale pădurii, ochii lui Mugambi erau să iasă din orbite. Până 
acum respectase numai puterea şi îndemânarea uriaşului 
alb, dar de acum încolo avu pentru el o adevărată 
venerație. 

Pantera s-a obişnuit repede cu străinul şi nu a mai mârâit, 
nici când devenea foarte flămândă. 

Ca să admitem că Mugambi era mulţumit cu noua sa viaţă 
şi că se simţea în largul lui, ar fi departe de adevăr. În 
fiecare moment se uita în toate părţile la membrii hoardei 
fioroase, să vadă dacă nu este ţinta vreunui atac. 

Odată, Tarzan stătea la pândă, împreună cu Mugambi, Şita 
şi Akut, vânând un cerb. Acesta veni să bea apă, iar 
vânătorii, la un semn al conducătorului lor, s-au năpustit 
asupra animalului speriat. 

Negrul era convins că animalul a murit de spaimă înainte 
de a fi atins de atacatori. 

Mugambi făcu un mic foc şi îşi fripse o parte din vânat, 
însă Tarzan, Şita şi Akut au mâncat partea lor crudă, 
sfâşiind carnea cu dinţii lor ascuţiţi şi mârâind unul la 
celălalt, când se întâmpla ca unul să se apropie prea mult 
de porţia celuilalt. 


Nu era nimic de mirare că obiceiurile omului alb erau mai 
aproape de cele ale animalelor, decât de cele ale negrului 
sălbatic. 

Orice s-ar zice, însă cu toţii suntem sclavii deprinderilor 
noastre şi când nu este nevoie să ne servim de alte obiceiuri 
căpătate mai de curând, este foarte firesc să ne folosim cu 
mai mare uşurinţă de acele apucături care ni s-au întipărit 
în felul nostru de a ne comporta. 

Mugambi, în copilăria sa, mâncase numai carne friptă sau 
fiartă, pe când Tarzan nu gustase mâncare gătită de nici un 
fel până la maturitate şi abia în ultimii trei sau patru ani a 
mâncat carne gătită. Nu era numai obiceiul unei mari părţi 
din viaţă care îl făcea să mănânce came crudă, ci şi pentru 
că numai aşa îi savura într-adevăr gustul. 

Pentru el carnea gătită nu era decât o carne stricată, în 
comparaţie cu cea bogată, suculentă a vânatului cald încă. 

Faptul că putea mânca din carnea crudă, pe care el însuşi 
o îngropase cu o săptămână înainte şi că îi plăceau micile 
rozătoare sau dezgustătoarele insecte, ni se pare acum 
nouă, care am trăit întotdeauna în mijlocul oamenilor 
civilizaţi, ceva oribil, chiar revoltător. 

Dar dacă şi noi ne-am fi obişnuit din copilărie să ne hrănim 
în acel mod, această hrană nu ni s-ar părea cu mult mai 
scârboasă ca multe alte delicatese de azi, la a căror vedere 
un canibal din Africa ar întoarce nasul, privind cu cel mai 
mare dezgust. 

De pildă, un trib din vecinătatea lacului Rudolf, nu ar 
mânca pentru nimic în lume carne de oaie sau de vită, pe 
câtă vreme, vecinii lor consideră acestea drept delicatese. 

Mai încolo se află un trib pentru care carnea de măgar 
este o mâncare aleasă. Acest obicei îi revoltă pe cei de 
dincolo de dealuri, care pentru nimic în lume nu ar mânca 
un măgar. 

Unii dintre noi susţinem că este foarte plăcut să mănânci 
melci, picioare de broască sau stridii, dar spunem că este 
dezgustător să mănânci râme şi gândaci. 


Dar de ce o stridie înghițită cu cap, coadă şi picioare, ca să 
spunem aşa, este mai puţin scârboasă decât carnea curată 
şi proaspătă a unui cerb ucis de curând? 

În săptămâna care a urmat, Tarzan s-a ocupat cu 
împletitul unei rogojini subţiri, pe care dorea să o 
folosească drept pânză la barca sălbaticilor, dar în acelaşi 
timp învăţa maimuţele să vâslească. 

Izbutise totuşi să obişnuiască pe vreo câteva să se urce în 
barcă, pe când el şi Mugambi vâsleau spre interiorul 
micului golf, unde apa era liniştită. 

Tarzan s-a convins că ar fi avut nevoie de săptămâni 
întregi de muncă plină de răbdare pentru a-i învăţa pe 
antropoizi să mânuiască lopeţile. 

Era însă şi o excepţie printre ei: Akut. Chiar de la început, 
acesta s-a arătat interesat de noul sport, denotând prin 
aceasta o inteligenţă superioară celorlalţi membrii ai 
tribului său. 

A înţeles de la început rostul lopeţilor, iar Tarzan 
observând acestea, a încercat în limba lui să îi explice, cum 
s-ar putea ei folosi de barcă. 

Tarzan aflase de la Mugambi că distanţa dintre ei şi 
continent este mică. Negrul îi povesti că plecând cu 
războinicii săi, cu mica lor ambarcaţiune, au trecut dincolo 
de limita lor obişnuită. 

Apoi au fost prinşi de un curent puternic şi au fost împinşi 
mai departe în larg. 

După ce au vâslit o noapte întreagă, crezând că se 
îndreaptă spre casă, au zărit spre dimineaţă pământul 
acesta, despre care nici nu ştia că este insulă, până nu a 
aflat de la Tarzan. 

Şeful Wagambilor nu prea avea încredere în eficacitatea 
pânzei construite de Tarzan, pentru că până atunci nu 
văzuse aşa ceva. 

Ţara lui se afla departe în susul râului Ugambi şi până 
acum, nici el şi niciunul din tribul lui nu fusese atât de 
departe pe ocean. 


Totuşi, Tarzan era convins că un vânt bun dinspre apus, îi 
va conduce spre continent. În orice caz, prefera să moară 
pe drum, decât să stea la nesfârşit pe acea insulă 
necunoscută, unde nu avea nici o speranţă să fie salvat. 

De îndată ce a început să bată un vânt prielnic, s-au 
îmbarcat pentru călătoria mult aşteptată, având cel mai 
bizar şi înfricoşător echipaj, care a fost vreodată văzut, sub 
comanda unui căpitan sălbatic. 

Nu numai că îl luaseră pe Mugambi şi pe Akut, dar luaseră 
şi pantera şi o duzină de maimuțe antropoide, din cele mai 
mari ale tribului lui Akut. 

CAPITOLUL VI. 

Un echipaj ciudat. 

Barca, plină cu animale, înainta încet pe apa liniştită a 
mării. Tarzan, Mugambi şi Akut mânuiau lopeţile, pentru că 
vântul nu bătea, iar pânza nu le era încă de nici un folos. 

Şita, pantera, stătea culcată la proră, lângă picioarele 
stăpânului său. Tarzan a socotit că este mai bine să aibă 
felina uriaşă lângă el şi mai departe de ceilalţi. 

Acestui animal nu i-ar fi trebuit multă provocare ca să sară 
la gâtul cuiva, bineînţeles în afară de omul alb, pe care îl 
considera stăpân. 

La pupa era Mugambi şi în faţa sa Akut, iar între ei cele 
douăsprezece maimuțe, clipind speriate şi tot uitându-se 
înapoi cu dor spre uscat. 

Totul a decurs normal până când barca a trecut de stâncile 
care opreau vântul. Aici, pânza se umflă, împingând vasul 
cu viteză mare, viteză ce creştea în timp ce se îndepărtau 
de țărm. 

Odată cu primele oscilaţii de barcă, maimuţele s-au speriat 
şi au început să mormăie, să se vaiete şi să dea semne de 
nelinişte. 

Akut îi ţinu în frâu câteva momente, dar când un val mai 
mare izbi barca, odată cu înteţirea vântului, spaima 
maimuţelor a trecut toate limitele. 


Maimuţele sărind în picioare, au provocat o mişcare care 
era cât pe aici să le răstoarne barca. Tarzan şi Akut abia i- 
au potolit. 

În cele din urmă, marea s-a liniştit, iar maimuţele s-au mai 
obişnuit cu ciudatele oscilaţii ale micului vas în care se 
aflau, iar conducătorii lor nu au mai avut probleme cu ei. 

Călătoria a continuat fără nici un alt incident. Vântul a fost 
prielnic, pânza a rezistat, iar după zece ore de mers în 
continuu, au zărit umbrele înălțimilor de pe coasta de vest a 
Africii. 

Era prea întuneric să vadă dacă se aflau în apropierea 
râului Ugambi, aşa că Tarzan a îndreptat vârful bărcii către 
cel mai apropiat punct de pe țărm, fiind hotărât să aştepte 
până în zori, pentru o orientare mai bună. 

Marea era în reflux. Ai ieşit cu toţii din barcă, în apa până 
la genunchi şi au tras vasul pe nisip, aproape o sută de 
metri. 

Toţi au ajuns cu bine pe țărm. 

În tot restul nopţii, maimuţele s-au îngrămădit una în alta 
să se încălzească, dar Mugambi făcu un foc mare, lucru 
necunoscut pentru ei, la care s-au încălzit şi s-au uscat cu 
toţii. 

Numai pantera şi Tarzan aveau alte intenţii, nici unuia 
nefiindu-i frică în noapte. Căutând ceva de mâncare, s-au 
cufundat în jungla întunecoasă, inaccesibilă. 

Mergeau unul lângă celălalt, când era loc pentru amândoi, 
sau când unul, când celălalt o lua înainte pe cărarea 
îngustă. Tarzan simţi primul mirosul de vânat, de bivol 
sălbatic, către care s-au furişat. 

L-au găsit dormind în mijlocul unui tufiş des, aproape de 
râu. 

S-au apropiat tiptil de animalul care se odihnea. Şita era 
în dreapta, Tarzan era în stângă, partea inimii. Vânaseră de 
câteva ori împreună, aşa că fiecare ştia ce are de făcut, 
înţelegându-se printr-un tors uşor, obişnuit felinelor. 


Ajunşi aproape de prada lor, s-au oprit un moment. La un 
semn al lui Tarzan, Şita sări asupra bivolului, înfigându-şi 
adânc dinţii în ceafa groasă. 

Animalul sări instantaneu în picioare, cu un muget de furie 
şi de durere, dar în acelaşi timp, Tarzan îi sări în stângă, 
izbindu-l neîncetat cu cuțitul. 

Bivolul o luă la fugă. Tarzan se şi apucase de coama lui şi 
nimic nu i-ar fi dezlipit de prada lor. 

Animalul s-a oprit din goana sa nebună după câteva sute 
de metri, rostogolindu-se mort la pământ, cu inima 
străpunsă de cuțitul lui Tarzan, care împreună cu pantera 
şi-au început ospăţul. 

După ce au mâncat pe săturate, s-au culcat într-un tufiş, 
capul cu părul negru al omului rezemat de blana moale, 
galbenă, de pe şoldul animalului. 

S-au trezit în zori şi au mâncat din nou, apoi s-au întors pe 
plajă, ca să-i aducă şi pe ceilalţi, acolo unde se afla vânatul. 
Maimuţele s-au înfruptat şi ele, după care au vrut să mai 
doarmă, aşa că Tarzan a plecat împreună cu Mugambi, să 
caute râul Ugambi. Nu au mers decât câteva sute de metri 
şi s-au trezit în faţa unei ape curgătoare, pe care negrul a 

recunoscut-o ca fiind acelaşi râu, de pe care pornise 
împreună cu războinicii săi, în expediţia cu un sfârşit atât 
de tragic. 

Au luat-o amândoi pe firul apei către ocean, descoperind 
că acesta se vărsa în apa cea mare, cam la un kilometru de 
locul unde lăsaseră ei barca lor. 

Tarzan era peste măsură de încântat de cele descoperite, 
ştiind că în preajma apelor mari, se puteau găsi indigeni, de 
la care ar fi aflat câte ceva despre Rokoff şi copilaş. Era 
sigur că rusul va căuta să scape şi de acesta cât mai repede, 
după ce pecetluise într-un fel soarta lui Tarzan. 

Împinse împreună cu Mugambi barca spre apă, deşi acest 
lucru nu a fost uşor, din cauza valurilor mari care se 
rostogoleau neîncetat pe plajă. 


În cele din urmă au reuşit şi luând lopeţile, au pornit-o 
paralel cu coasta către gura râului Ugambi. 

Aici au întâmpinat mari greutăţi până să intre pe râu, 
deoarece curentul era foarte puternic, cu forţă mărită de 
reflux. 

S-au dat jos din barcă şi au transportat-o pe uscat până să 
depăşească locul de vărsare al râului în ocean. Curând au 
ajuns în locul unde au lăsat ceata să doarmă după masa lor 
bogată. 

Se lăsase întunericul. Legând bine barca de un copac gros 
ce atârna deasupra apei, s-au afundat amândoi în pădure, 
unde după câteva minute întâlniră câteva dintre maimuţele 
lor culegând fructe în locul unde mai erau rămăşiţe ale 
bivolului. 

Pantera nu se vedea niciunde şi nici nu apăru în acea 
seară. Tarzan îşi închipui că a plecat să-şi caute semenii, 
dacă aceştia ar fi existat în acele locuri. 

A doua zi, devreme, au pornit-o cu toţii spre râu. 

Pe drum, au lansat strigăte de adunare, la care primeau 
răspunsuri din depărtări, printre care şi un urlet subţire şi 
prelung. După o jumătate de oră, apăru dintr-un tufiş, 
forma mlădioasă a panterei, tocmai când ceilalţi îşi 
ocupaseră locurile în barcă. 

Cu spatele încovoiat ca un motan enorm, fiara torcea 
mulţumită, frecându-şi coastele de genunchii lui Tarzan. La 
un semn al acestuia, sări cu uşurinţă în barcă, ocupându-şi 
locul pe care îl avusese la venire. 

După ce s-au aşezat cu toţii, au văzut că lipsesc două 
maimuțe ale lui Akut, dar cu toate strigătele de chemare 
din partea lui Tarzan şi Akut, nu au primit nici un răspuns şi 
au fost nevoiţi să plece fără ele. 

Din întâmplare, erau exact aceleaşi maimuțe care se 
speriaseră mai rău decât celelalte în călătoria lor peste apă, 
aşa că Tarzan socoti că nu s-au mai întors de frică să nu se 
suie în barcă din nou. 

Pe la amiază, s-au oprit să caute ceva de mâncare. 


În frunzişul des, îi spiona un negru sălbatic, care după 
câteva minute, dispăru în susul râului, mai înainte ca 
vreunul dintre cei din barcă să fi observat ceva neobişnuit. 

Surescitat de cele văzute, alergă iute ca un cerb pe firul 
apei, până ce a ajuns într-un sat de indigeni, la câţiva 
kilometri de locul unde Tarzan şi ai lui se opriseră pentru 
mâncare. 

— Mai vine un om alb! strigă el, lui Kaviri, şeful tribului, 
care şedea în faţa colibei sale. Mai vine unul şi cu el o 
mulţime de războinici. Vin într-o luntre mare de război, la 
fel ca aceea a albului cu barbă neagră, care a plecat 
alaltăieri de aici. 

Kaviri sări în picioare. Nu au trecut multe zile de când 
gustase din „civilizaţia omului alb”. Inima îi era plină de 
amărăciune şi ură. 

Dădu ordin de adunare şi într-o clipă, tot satul răsună de 
tam-tamul tobelor, chemând războinicii din pădure şi pe cei 
de pe câmp. 

În câteva minute, se îmbarcară în şapte bărci de război, 
vopsiți pe faţă şi pe piept, înarmaţi cu sulițe lungi, ale căror 
vârfuri luceau în razele puternice ale soarelui. 

Bărcile alunecau fără zgomot în josul apei, manevrate cu 
dibăcie de războinicii ai căror muşchi se încordau sub 
pielea neagră ca abanosul. 

Nu se mai auzea nici tam-tamul, nici sunetul de chemare. 
Kaviri dorea să atace prin surprindere, înlăturând orice 
pericol de a pierde luptători. 

Dorea să atace prin surprindere, cu cele şapte bărci, 
asupra singurei bărci a albului şi până ce armele de foc ale 
acestuia să poată ucide pe careva dintre ai lui, voia să îi 
învingă prin numărul lor cu mult mai mare de războinici. 

Barca în care se afla Kaviri mergea la o mică distanţă în 
faţa celorlalte, iar la un cot al râului, unde curentul era mai 
tare, se întâlni pe neaşteptate cu cei pe care urma să îi 
atace. 


Dar după o clipă, dându-şi seama de natura echipajului pe 
care o conducea albul, Kaviri ar fi dat toate mărgelele şi 
sârma, care era toată averea lui, numai să se fi găsit în 
siguranţă în satul lui îndepărtat. 

Nici nu s-a apropiat prea mult de ei, când a văzut 
îngrozitoarele feţe ale maimuţelor lui Akut, care s-au ridicat 
din fundul bărcii, mârâind furios, întinzând deodată braţele 
lor păroase, smulgând suliţele amenințătoare ale 
războinicilor. 

Cu toată spaima lor de nedescris, ei nu au avut altă 
alternativă decât să se apere, mai ales că sosiseră şi 
celelalte bărci, pline cu războinici dornici să ia parte la 
luptă, crezând că inamicii sunt oameni albi, iar vâslaşii sunt 
indigeni din alte triburi. 

Dar după ce au dat ocol bărcii lui Tarzan, văzură cu cine 
au de a face şi-au întors repede bărcile, vâslind în susul 
apei. 

Una singură nu reuşi să scape, pentru că era prea 
aproape de barca cetei lui Tarzan. Ei şi-au dat seama cu 
cine vor lupta, nu cu oameni, ci cu monştri. 

În momentul când barca lui Kaviri s-a lipit de cea a lui 
Mugambi, Tarzan mormăi ceva lui Akut, făcând şi un semn 
panterei să atace. 

Mai înainte ca sălbaticii să se poată îndepărta, pantera 
scoase un răget, care a îngheţat sângele atacatorilor şi sări 
asupra lor. 

Din celălalt capăt ataca şi Akut. 

Dintr-o parte Şita producea o învălmăşeală sângeroasă, 
sfâşiind cu ghearele şi colții săi ascuţiţi tot ce îi ieşea în 
cale, în timp ce, de partea cealaltă Akut îşi înfigea colții în 
gâtul negrilor, aruncându-i în apă, pe măsură ce înainta 
spre mijlocul bărcii. 

Kaviri, deşi sări în ajutorul oamenilor săi, trebuia să se 
apere şi pe sine de demonii care intraseră în barca lui, aşa 
că nu putea fi de nici un folos oamenilor săi. 


Un alb uriaş îi smulsese lancea de parcă ar fi luat o jucărie 
din mâna unui copil. Monştrii păroşi îi copleşeau pe 
războinicii, iar umăr la umăr cu aceşti monştri, văzu şi un 
negru, exact ca el. 

Kaviri lupta cu curaj împotriva acestui echipaj ciudat, dar 
deşi ştia că vor fi învinşi, făcea toate eforturile să-şi vândă 
pielea cât mai scump, dar se vedea că toate eforturile lor 
sunt zadarnice împotriva forţei şi agilităţii fiinţei albe, care 
tocmai îl apucase de gât, îndoindu-l de spate spre fundul 
bărcii. 

Îşi simţi capul ca într-un vârtej, începea să vadă lucrurile 
ca prin ceaţă. Simţi o mare durere în piept şi se opintea să 
răsufle sub greutatea care îl apăsa. Îşi pierdu apoi 
cunoştinţa. 

Când s-a trezit, descoperi, spre marea lui surpriză că nu 
este mort. Era însă legat strâns de fundul bărcii sale, iar o 
panteră enormă şedea alături de el, păzindu-l să nu se 
mişte. Se cutremură şi închise ochii din nou, aşteptând ca 
animalul feroce să sară asupra lui şi sfâşiindu-l, să pună 
capăt spaimei lui. 

Dar după un moment, văzând că nu este atacat, deschise 
din nou ochii. Dincolo de panteră, văzu pe omul alb care îl 
biruise. 

Acesta vâslea cu o lopată, iar în spatele lui era un 
războinic al lui Kaviri, făcând acelaşi lucru. Câteva maimuțe 
înfiorătoare era tolănite mai departe de el. 

Tarzan, văzând că şeful tribului de războinici îşi revine, 
începu să vorbească. 

— Războinicii tăi mi-au spus că eşti şeful unui trib numeros 
şi că te numeşti Kaviri. 

— Da, răspunse negrul. 

— De ce m-ai atacat? Eu veneam în pace. 

— A mai venit un alb, tot aşa „în pace”, acum vreo câteva 
săptămâni, răspunse Kaviri, iar după ce i-am dat lapte, 
bostan copt şi carne de miel, s-a năpustit asupra noastră cu 


arme de foc, omorându-mi mai mulţi războinici, luându-ne 
toate caprele şi câteva femei şi mai mulţi copii. 

— Eu nu sunt ca acel om alb, îl asigură Tarzan. Nu ţi-aş fi 
făcut nici un rău, dacă nu mă atacai. Spune-mi însă: cum 
arăta acel om alb? Eu îl urmăresc pe unul dintre e; care mi- 
a făcut mult rău şi poate fi chiar cel care v-a atacat. 

— Era un om cu priviri răutăcioase, cu faţa acoperita de o 
barbă mare şi neagră şi era foarte crud, da, de o răutate 
nemaipomenită. 

— Nu avea cu el şi un copilaş? Întrebă Tarzan, aşteptând 
răspunsul cu inima la gură. 

— Nu Buana (stăpâne)! răspunse Kaviri. Copilul cel alb nu 
era cu acest om, ci cu ceilalţi. 

— Cu ceilalţi? Exclamă Tarzan, cu care ceilalţi? 

— Cu aceia pe care albul cel rău îi urmărea el însuşi. Era 
un om alb, o femeie albă şi un copilaş. Aveau şase cărăuşi 
din tribul Mosula. Au luat-o în susul râului, cu vreo trei zile 
mai înainte de sosirea celui de-al doilea alb şi se părea că 
fug de el. 

Un alb, o femeie şi un copil! 

Tarzan era foarte încurcat. Copilul trebuie să fi fost micul 
său Jack. Dar femeia? Ea cine era? Dar al doilea alb? 

Era posibil ca unul dintre tovarăşii lui Rokoft să fi 
conspirat cu o femeie, care îl întovărăşise pe Rokoff şi să-i fi 
furat copilul? 

Dacă lucrurile stăteau aşa, desigur că aveau intenţia să se 
întoarcă în civilizaţie cu copilul şi să ceară recompensă sau 
chiar să-şi păstreze copilul pentru ei. 

Dar acum, când Rokoff a pornit pe urmele lor mai departe 
spre interior, nu încăpea nici o îndoială că îi va ajunge în 
curând. 

La fel de probabil puteau fi prinşi şi omorâţi de canibalii 
din partea locului. 

Tarzan era convins că Rokoff avusese intenţia să predea 
copilul unor astfel de sălbatici. 


Pe când vorbea cu Kaviri, bărcile înaintau spre satul 
negrilor. Războinicii lui Kaviri vâsleau cu putere, aruncând 
priviri speriate şi pe furiş spre îngrozitorii lor pasageri. 

Dintre maimuţele lui Akut, numai trei au căzut în luptă, 
aşa că au mai rămas numai opt cu Akut, fără a mai socoti 
pantera, pe Tarzan şi Mugambi. 

Războinicii, bineînţeles nu au mai văzut niciodată în viaţa 
lor o adunătură atât de înspăimântătoare şi se aşteptau ca 
dintr-un moment în altul, fiarele să sară asupra lor şi să îi 
rupă în bucăţi. 

De fapt, Akut şi Mugambi făceau tot posibilul să ţină în 
frâu brutele sângeroase care mârâiau necontenit, agitate 
mai ales de frica negrilor. 

Au hotărât să facă un mic popas în satul lui Kaviri, ca să 
poată mânca hrana adusă de negri şi să se înţeleagă asupra 
tocmirii a vreo zece inşi care să vâslească mai departe 
barca lui Tarzan. 

Kaviri era bucuros să îndeplinească orice dorinţă a lui 
Tarzan, numai să grăbească plecarea fioroasei cete. 

Însă repede a observat că este mai uşor să promită ceva 
decât să dea, pentru că de îndată ce vorbi supuşilor săi, 
celor care au mai rămas în sat după sosirea hoardei lui 
Tarzan, se văzu singurul membru al tribului care a mai 
rămas în preajmă. Ceilalţi au fugit îngroziţi în pădure. 

Tarzan zâmbi fără voie. 

— Nu prea par bucuroşi să meargă cu noi, constată el. Dar 
să nu îţi faci probleme. Stai aici şi îi vei vedea numaidecât 
venind înapoi. 

Chemând lângă el pantera şi maimuţele, îi porunci lui 
Mugambi să rămână cu Kaviri, iar el dispăru în pădure cu 
teribila ceată. 

Timp de o jumătate de oră nu s-a auzit nimic. În pădure 
domnea o linişte de mormânt, exceptând acele sunete 
obişnuite care accentuează şi mai mult teribila ei 
singurătate. 


Deodată se auzi din depărtare un urlet fioros. Mugambi 
recunoscu strigătul de sfidare al lui Tarzan. 

Imediat, din mai multe părţi ale pădurii, au răsunat 
strigăte şi mârâituri, distingându-se clar răgetul fioros al 
unei pantere înfometate. 

CAPITOLUL VII. 

Trădarea. 

Cei doi sălbatici, Kaviri şi Mugambi, se priviră unul pe 
celălalt. Kaviri nu îşi putea ascunde frica. 

— Ce a fost asta? Întrebă el în şoaptă. 

— Este Buana Tarzan şi războinicii lui, îi explică Mugambi. 
Dar nu pot şti ce fac, în afară de faptul că ar putea să 
devoreze pe câţiva dintre supuşii tăi care au fugit de lângă 
tine. 

Kaviri se cutremură, aruncând o privire speriată către 
pădure. În întreaga sa viaţă de sălbatic, nu a auzit 
asemenea sunete îngrozitoare, sau un zgomot atât de 
asurzitor. 

Aceste urlete care îngheţau sângele în vine, au ţinut vreo 
douăzeci de minute, apropiindu-se de aşezare. 

Kaviri sări ca ars şi a vrut să fugă, dar Mugambi l-a prins 
de o mână şi îl opri, aşa cum îi poruncise Tarzan. 

Peste câteva momente, o ceată mare de indigeni 
înspăimântați sosi în goană, alergând să se adăpostească în 
colibe. După ei veneau Tarzan, Şita şi fioroasa ceată de 
antropoizi. 

În cele din urmă, Tarzan cu vechiul său zâmbet, se opri în 
faţa lui Kaviri. 

— Supuşii tăi s-au înapoiat, îi zise. Cheamă-i acum şi alege- 
i pe cei care vor veni cum mine să vâslească. 

Cu voce slabă, tremurătoare, Kaviri îi chemă pe supuşii lui 
şi aceştia, unul câte unul, cu ochi holbaţi, s-au alăturat 
şefului lor. 

Acesta a ales imediat doisprezece războinici, explicând că 
Buana 'larzan nu doreşte să le facă nici un rău, dar dacă nu 


îl ascultă şi refuză să meargă cu ei, desigur că va da drumul 
fiarelor să-i sfâşie. 

Neavând altă scăpare, războinicii s-au dus tăcuţi la 
locurile lor din barcă, iar şeful lor a răsuflat uşurat când a 
văzut hoarda înfiorătoare dispărând în susul apei. 

Bizarul echipaj de fiare şi oameni, şi-a continuat drumul 
trei zile, înaintând adânc în inima ținuturilor sălbatice care 
se întindeau de o parte şi de alta a râului Ugambi, locuri 
puţin sau deloc explorate de europeni. 

Dintre cei doisprezece vâslaşi, trei au dezertat în primele 
nopţi, dar pentru că mai multe maimuțe au învăţat să 
vâslească, Tarzan nu dădu atenţie fugii lor. 

De fapt, ar fi putut înainta cu mult mai repede pe uscat, 
dar pentru a ţine întreaga ceată unită, a preferat să meargă 
pe firul apei. 

De două ori pe zi se opreau să vâneze pentru hrană, iar 
noaptea rămâneau pe mal sau pe una dintre micile insule 
care se găseau în drum. 

Indigenii fugeau alarmaţi din faţa lor, aşa că oricât de 
adânc înaintau în ţinutul sălbatic, nu dădeau decât peste 
sate părăsite. 

Tarzan era dornic să discute cu cineva şi să afle dacă este 
pe drumul cel bun. 

În cele din urmă s-a hotărât să meargă singur pe uscat, 
lăsându-şi ceata să îl urmeze cu barca. Îi explică lui 
Mugambi ce avea de gând şi îi porunci lui Akut să asculte 
de negru. 

— Vă ajung din urmă în câteva zile, le spuse el. Acum 
mergeţi înainte şi aflaţi tot ce puteţi în legătură cu albul cel 
rău pe care îl caut eu. 

Zicând acestea, cobori din barcă, pierzându-se prin 
pădurea cea deasă. 

Dădu peste câteva sate părăsite, ceea ce îi dovedea că 
vestea sosirii haitei fioroase venise înaintea lui. 

Totuşi spre seară, a ajuns la marginea unui sat, înconjurat 
cu întărituri puternice, în interiorul căruia se aflau cam 


două sute de indigeni. 

Femeile tocmai pregăteau cina, când Tarzan a ajuns şi s-a 
aşezat pe o creangă a unui copac puternic, ce atârna peste 
gardul de apărare. 

Nu ştia cum să intre în vorbă cu aceşti oameni, fără să îi 
sperie sau să îi facă să-l atace. 

Nu era deloc dispus să se lupte cu ei, având altceva mai 
bun de făcut. Naăscoci un plan care i s-a părut potrivit. 

Cum era ascuns privirilor celor de jos, începu să imite 
mârâitul fioros al panterei. 

Toţi sălbaticii şi-au îndreptat privirile către copacul de 
unde venea zgomotul acela fioros. 

S-a lăsat întunericul, iar ei nu puteau vedea nimic prin 
paravanul de frunze. Tarzan cobori apoi, fără a mişca o 
frunză şi alergă sprinten către poarta satului. 

Aici, a început să bată cu pumnul în grinzile porţii, 
strigând către indigeni, în limba lor, că le este prieten şi 
doreşte hrană şi adăpost pentru o noapte. 

El cunoştea foarte bine firea sălbaticilor. Mârâitul panterei 
i-a înspăimântat, dar la fel s-au speriat şi de zgomotele care 
venea de la poartă. 

Nu a fost surprins că ei nu au răspuns la strigătul lui, 
pentru că indigenilor le este foarte frică de orice voce care 
se aude în puterea nopţii, atribuind-o unor demoni sau 
duhuri rele. 

Tarzan însă a continuat să strige. 

— Daţi-mi drumul înăuntru, prieteni! le zise. Sunt un om 
alb şi îl urmăresc pe un alt alb rău, care a trecut pe aici 
acum câteva zile. Îl urmăresc ca să îl pedepsesc pentru 
păcate pe care le-a înfăptuit împotriva mea şi a voastră. 

Apoi, a continuat: 

— Dacă vă îndoiţi de prietenia mea, vă pot dovedi că sunt 
sincer, urcându-mă în copacul de lângă satul vostru şi să îl 
gonesc pe Şita, înainte de a vă ataca. Dacă nu îmi promiteţi 
că mă primiţi în sat şi nu mă trataţi ca pe un prieten, las 
pantera să vă mănânce. 


O tăcere totală domni câtăva vreme. Pe urmă se auzi vocea 
plăpândă a unui bătrân. 

— Dacă eşti într-adevăr un om alb şi ne eşti prieten, te 
vom lăsa înăuntru. Dar mai întâi goneşte fiara! 

— Foarte bine, răspunse Tarzan. Ascultaţi şi veţi auzi cum 
fuge fiorosul animal. 

Se întoarse imediat la copac, pe care se sui, dar de data 
asta cu mult zgomot, amestecând vocea sa cu mârâitul 
furios al panterei, convingându-i pe cei de jos că fiara mai 
era încă acolo. 

Ajungând chiar pe creanga de deasupra satului, începu să 
o scuture cu violenţă, strigând către presupusa panteră să 
fugă de acolo, că altminteri o va ucide. 

La mici intervale, urla întocmai aşa cum ar fi făcut un 
animal furios. 

Apoi alergă mai departe în pădure, izbind cu putere în 
trunchiurile copacilor, în vreme ce imita mârâitul panterei 
care se îndepărta de sat. 

Peste câteva minute s-a întors la porţile satului, strigând: 

— Am gonit pantera. Acum lăsaţi-mă înăuntru, aşa cum mi- 
aţi promis. 

După poartă, au început discuţii aprinse, care au durat 
câteva minute, dar tocmai când Tarzan începuse să îşi 
piardă răbdarea, porţile s-au deschis încet şi vreo cinci sau 
şase războinici bine înarmaţi, dar foarte înspăimântați şi-au 
scos capul afară, să vadă ce fel de fiinţă aştepta să intre. 

Vederea unui uriaş alb, fără haine, nu i-a prea liniştit, dar 
după ce Tarzan i-a asigurat de bunele sale intenţii, vorbind 
calm şi împăciuitor, îl lăsară să intre. 

După ce s-au închis porţile, sălbaticii au mai prins ceva 
curaj, aşa că în timp ce Tarzan se îndrepta către coliba 
şefului, era înconjurat de o ceată de bărbaţi, femei şi copii, 
curioşi să îl vadă mai îndeaproape. 

De la şeful satului, a aflat că Rokoff trecuse pe acolo cu o 
săptămână înainte, mergând apoi în susul râului. 


I s-a spus că avea coarne în frunte şi că era însoţit de o 
mie de draci. Mai târziu, a mai spus că acel alb foarte rău 
stătuse la ei o lună întreagă. 

Tarzan nu a fost surprins de nepotrivirea unor detalii, fiind 
obişnuit cu mentalitatea sălbaticilor şi cu bizara lor 
imaginaţie. 

Aflase însă ce dorea cel mai mult. Era pe drumul cel bun, 
drum care îl conducea spre interiorul continentului. Rokoff 
nu putea să îi mai scape. 

După câteva ore de discuţii şi cercetări amănunțite, a aflat 
şi despre o ceata formată din trei albi: un bărbat, o femeie 
şi un copilaş, împreună cu nişte sălbatici din tribul Mosula, 
care au trecut pe acolo înaintea rusului. 

Tarzan îi spuse şefului de trib că după el, vin într-o barcă, 
războinicii lui, care probabil ajung peste două zile. Dacă el 
nu mai este în sat, să îi primească bine, fără să le fie frică de 
animale, deoarece Mugambi va avea grijă ca nimeni să nu 
fie atacat, dacă oaspeţii sunt bine primiţi. 

— Iar acum mă duc să mă culc, încheie Tarzan, să dorm 
sub copacul acesta. Să nu lăsaţi pe nimeni să îmi tulbure 
somnul. 

Şeful îi oferi o colibă în care să se odihnească, dar Tarzan 
cunoştea foarte bine mizeria din casele lor, aşa că a 
preferat să doarmă afară, la aer curat. 

În afară de asta, avea unele planuri, care puteau fi 
realizate numai dacă rămânea afară, sub un copac. 

Răspunse deci şefului de trib că doreşte să rămână să 
doarmă afară, pentru a fi pregătit să gonească fiarele 
sălbatice, care s-ar apropia. 

Şeful îl lăsă bucuros afară. 

Tarzan a observat că întotdeauna îi fusese de mare folos 
ideea de a face asupra indigenilor impresia că este 
înzestrat cu forţe mai mult sau mai puţin supranaturale. 

Ar fi putut să intre în acel sat cu multă uşurinţă, fără să 
mai treacă pe la poartă, sau să plece în pădure să doarmă 
liniştit, dar plecarea lui atât de facilă, ar fi făcut o impresie 


neclară asupra minţilor sătenilor, cu consecinţe 
incalculabile. 

Deci, după ce întreg satul s-a dus la culcare, Tarzan se 
sculă şi sărind pe crengile copacului cel gros, dispăru fără 
zgomot în întunericul misterios al junglei. 

Fără să se mai oprească pentru odihnă, merse toată 
noaptea, preferind vârful copacilor, pe unde luna îşi revărsa 
lumina. Era deprins cu toate greutăţile unei deplasări 
nocturne încă de când era copil mic şi putea cutreiera 
pădurea chiar dacă jos pe pământ era întuneric beznă. 

Nimeni dintre noi nu ar merge pe străzile principale ale 
unui mare oraş, nici măcar cu a zecea parte din siguranţa şi 
viteza cu care Tarzan străbătea labirintul junglei africane. 

Se opri în zori să mănânce. Apoi dormi câteva ore, după 
care porni din nou la drum, în urmărirea celor pe care 
dorea să îi întâlnească. 

De două ori, s-a întâlnit cu indigeni şi a trebuit să depună 
eforturi supraomeneşti pentru a-i apropia de el şi să le 
potolească teama. A trebuit să acţioneze aşa, pentru a 
obţine informaţii de la ei dacă se află pe drumul cel bun, 
adică pe urmele rusului. 

După încă două zile de mers în susul râului Ugambi, 
ajunse la un sat mai populat. 

Şeful de trib, un individ urâcios, cu dinţii piliţi, care 
întotdeauna înseamnă canibalism, îl primi destul de 
prietenos. 

Tarzan fiind foarte obosit, avea intenţia să se odihnească 
opt sau zece ore pentru reîmprospătarea forţelor, de care 
avea atâta nevoie când îl va întâlni pe Rokoff. 

A aflat de la şeful tribului că albul cu barbă plecase din sat 
în dimineaţa precedentă. 

— Nu este departe Buana, îl asigură negrul. În scurt timp, 
poţi să îl ajungi. 

Dar despre ceilalţi albi, cei cu copilul, spuse că nu i-a 
văzut, dar nici de la alţii nu a auzit nimic. 


Pe Tarzan îl indispunea atitudinea negrului, care părea, 
deşi destul de prietenos, să manifeste oarecare dispreţ faţă 
de acest alb, pe jumătate gol, care venise neînsoţit de 
nimeni şi nu le dăduse nici un dar. 

Având însă nevoie de odihnă, dar şi de hrană, care se 
putea procura mai uşor din sat decât din pădure şi cum nu 
ştia ce este frica de om, sau de fiară, Tarzan se făcu ghem la 
umbra unui copac şi adormi adânc. 

Nu s-a îndepărtat bine de şef, că acesta a şi chemat doi 
războinici, cărora le dădu nişte ordine în şoaptă. După 
câteva momente, două umbre se furişau afară din sat, 
mergând pe cărarea de pe malul râului, în susul apei, către 
răsărit. 

În sat, şeful menţinu o linişte perfectă. Nu a permis 
nimănui să se apropie de albul care dormea. Nu au avut 
voie nici să cânte, nici să vorbească tare, dându-şi osteneala 
ca musafirul să nu fie deranjat. 

După vreo trei ore, câteva bărci au apărut în tăcere, având 
sălbatici la vâsle. 

Pe mal, îi aştepta şeful de trib, cu sulița ridicată orizontal, 
semn recunoscut de cei din barcă. 

Şi într-adevăr acesta era chiar semnalul prin care 
confirma că străinul mai doarme încă. 

La prora uneia dintre bărci se aflau cei doi războinici, pe 
care şeful îi trimisese cu câteva ore mai înainte şi care, 
desigur, primiseră ordin să aducă aceste bărci înapoi, iar 
semnalul fusese convenit mai demult. 

În câteva clipe, bărcile au fost trase la mal. Războinicii 
indigeni au sărit pe pământ şi împreună cu ei au coborât 
vreo şase oameni albi. Erau posomoriţi şi încruntaţi, dar 
omul cu barba neagră, care îi comanda, era şi mai supărat, 
iar pe figura lui se putea citi răutatea întruchipată. 

— Unde este albul despre care oamenii tăi îmi spun că 
este la voi? întrebă el pe şeful de trib. 

— Poftiţi pe aici Buana! răspunse negrul. Am dat ordin ca 
să fie linişte deplină, ca să nu se scoale până veniţi. 


Apoi a continuat: 

— Nu sunt sigur că este acela care caută să îţi facă rău, 
dar mi-a pus o mulţime de întrebări despre sosirea şi 
plecarea voastră şi în afară de asta se aseamănă foarte mult 
cu descrierea ce mi s-a făcut. Cred că este unul şi acelaşi cu 
cel pe care l-ai debarcat pe insulă. Dacă nu mi l-ai fi descris, 
poate nu l-aş fi recunoscut şi ar fi putut ajunge uşor la voi şi 
să vă ucidă. 

După o ezitare mai zise: 

— Însă dacă îţi este prieten şi nu duşman, tot nu cred că 
am făcut rău chemându-te aici, Buana. Dacă este însă 
duşmanul vostru, vreau să-mi dai ca răsplată, o puşcă şi 
muniții. 

— Ai făcut totul foarte bine, îi zise albul. Vei primi tot ce ai 
cerut în orice situaţie, fie că îmi este prieten, fie că îmi este 
duşman. Pun însă o condiţie: să fii mereu de partea mea. 

— Voi fi, Buana, promise şeful. Acum te rog vino cu mine, 
să vezi albul care mai doarme încă. 

Zicând toate acestea, o porni înainte, conducându-i pe toţi 
până lângă locul unde se culcase Tarzan. 

În spatele celor doi, mai veneau şi ceilalţi albi, urmaţi de 
vreo douăzeci de războinici, dar degetul ridicat al şefului îi 
făcea să păstreze o linişte desăvârşită. 

Un zâmbet sinistru flutură pe buzele bărbosului, la 
vederea lui Tarzan. 

Şeful se uita întrebător la alb. Acesta dădu din cap, 
arătând că bănuielile şefului fuseseră întemeiate. Apoi, 
întorcându-se către cei din spate, le făcu semn să îl 
imobilizeze şi să îl lege pe Tarzan. 

Vreo douăsprezece brute au sărit imediat şi într-o clipă, 
Tarzan, surprins încă într-un somn adânc, a fost legat 
zdravăn, mai înainte de a putea face cea mai mică tentativă 
de a scăpa. Totul s-a petrecut într-o clipă. 

După aceea, îl trântiră la pământ, întins pe spate. Când 
Tarzan îşi întoarse privirea către duşmanii săi, văzu figura 
răutăcioasă lui Nicolai Rokoff. 


Buza de sus a rusului se zbârci într-un râs hidos. 

— Porcule! strigă el. Nu ţi-a intrat încă în cap să nu te ţii 
după Nicolai Rokoff? 

Apoi, izbindu-l pe Tarzan în obraz, mai zise: 

— Asta este doar de bun venit! 

Pe urmă continuă: 

— La noapte, înainte ca prietenii mei să te mănânce, îţi voi 
povesti de copilul şi soţia ta şi despre planurile mele în 
legătură cu ei. 

CAPITOLUL, VIII. 

Dansul morţii. 

Prin întunericul de nepătruns al unei nopţi în junglă, se 
strecura acum, fără nici un zgomot, făcându-şi drum prin 
vegetaţia deasă, un corp mlădios, care înainta pe nesimţite, 
călcând pe labe moi. 

Numai două puncte fosforescente, ca o flacără galbenă 
verzuie, străluceau uneori, reflectând lumina lunii 
ecuatoriale, se furişau prin frunzişul deranjat doar de 
vântul uşor al nopţii. 

Uneori, fiara se oprea cu nasul în vânt, privind în jur cu 
atenţie. Alteori sărea pe crengile unui copac, întrerupându- 
şi drumul spre est. 

Cu nările sale sensibile pătrundea mirosul abia perceptibil 
a zeci de animale patrupede pe care nu le vedea, dar ideea 
unei prăzi uşoare şi suculente îi făceau să-i curgă balele de 
poftă. 

Totuşi, îşi continua drumul fără oprire, neluând în seamă 
poftele sale răscolite, care ar fi trimis imediat fiorosul 
animal la gâtul moale al victimei. 

Toată noaptea îşi urmă drumul fără oprire, mâncând o 
singură dată vânatul prins în grabă, sfâşiat în bucăţi. 
Devora prada, mârâind furios de parcă era mort de foame. 

Pe înserat a ajuns lângă un gard înalt, care înconjura un 
sat mare de indigeni. Ca o umbră a morţii tăcute şi 
fulgerătoare, dădu ocol satului, cu nasul în pământ şi se 


opri în locul unde gardul se întindea lângă nişte copaci 
groşi. 

Mirosi aici îndelung, apoi aplecându-şi capul într-o parte, 
ascultă cu urechile ciulite. 

Ceea ce auzi nu era un sunet care putea fi distins de 
urechea umană, dar datorită simţurilor sale ascuţite, se 
părea că primeşte o veste îndepărtată, în creierul său de 
carnivor. 

O stranie transformare se petrecu în masa puternică de 
oase şi muşchi, nemişcată ca o statuie până în acea clipă. 

Ca şi cum ar fi fost montat pe nişte arcuri, bare au fost 
destinse brusc, sări peste gard şi se ascunse în spatele unei 
colibe. 

Ceva mai departe, în mijlocul satului, femeile aprindeau 
focurile, adunându-şi oalele umplute cu apă din râu, 
pregătindu-se pentru ospăţul ce urmă, după ce se va fi 
întunecat bine. 

Împrejurul unui stâlp puternic, în centrul satului, câţiva 
indigeni canibali, cu trupurile vopsite în alb, albastru şi 
galben, stăteau la discuţii. 

În jurul ochilor şi al buzelor, pe piept şi pe abdomen, îşi 
desenaseră cercuri mari, concentrice, de diferite culori, iar 
din părul lor, lipite cu lut, ieşeau pene viu colorate sau 
bucăţi lungi şi drepte de sârmă. 

Satul se pregătea de festin, iar într-una dintre colibe, mai 
departe de această scenă, zăcea victima poftelor lor 
canibalice, în aşteptarea sfârşitului. 

Dar ce sfârşit! Tarzan şi-a încordat muşchii, trăgând de 
funia cu care fusese legat, dar nodurile proaspăt întărite la 
insistenţele rusului, nu au putut fi rupte nici chiar de forţa 
sa uriaşă. 

Moartea! 

De multe ori privise Tarzan moartea în faţă şi zâmbise. Va 
zâmbi şi acum când va simţi că i se va da lovitura de graţie. 
Dar nu de propria sa fiinţă era acum îngrijorat, ci de cei 

absenţi, de fiinţele dragi lui, care vor suferi cu mult mai 


mult pierzându-l. 

Jane nu va avea cum să afle felul în care a murit soţul ei. 
Mulţumea carului pentru asta, la fel cum mulțumea pentru 
faptul că ea se găseşte în siguranţă într-un oraş mare. 

Da, ea era în siguranţă, cu prieteni buni şi iubitori, care se 
vor strădui să îi aline suferinţele. 

Aşa credea el, cel puţin. 

Dar copilul său! 

Tarzan se zvârcoli de durere, gândindu-se la el. Fiul lui! Şi 
acum el, fostul rege al antropoizilor, el regele pădurii, 
singurul capabil pe această lume să îl găsească şi să îl 
salveze pe micul Jack de planurile îngrozitoare ale lui 
Rokoff, fusese el însuşi prins în cursă, ca un animal 
inconştient. 

Va muri deci peste câteva ore şi odată cu el va dispare şi 
ultima şansă de scăpare a copilului. 

Între timp, Rokoff îl vizitase de câteva ori, să îl insulte sau 
să îl lovească, dar nu smulse nici un cuvânt dispreţuitor sau 
vreun geamăt de durere, de pe buzele uriaşului său 
prizonier. 

Acum îl lăsă în pace, rezervându-i, pentru ultima oară, o 
tortură morală, de o răutate rafinată, bucurându-se încă de 
acum de chinurile sufleteşti ale victimei sale. 

Lovitura lui va veni înainte ca indigenii să fi dat ultima 
lovitură de suliță, care îl va face insensibil la alte chinuri. 

Avea de gând să îi destăinuiască adevăratele împrejurări 
în care se afla Jane, pe care Tarzan o credea în siguranţă la 
Londra. 

În sat s-a lăsat întunericul. 

Tarzan auzea pregătirile care se făceau pentru uciderea 
lui şi a ospăţului care va urma. 

Vedea în imaginaţia sa, dansul morţii. Îl ştia de mult, 
pentru că a asistat de multe ori la aşa ceva. Acum însă, el 
era cel legat la stâlpul osândiţilor. 

Nu îi era frică nici de tortură şi nici de moartea lentă 
datorată războinicilor care îi vor da ocol şi îi vor tăia bucăţi 


din trup, dar cu atâta îndemânare, încât îl vor mutila, fără 
să îl ucidă. 

Era obişnuit cu moartea, cu vederea sângelui, dar dorinţa 
lui de a trăi era foarte puternică, atâta timp cât mai exista 
în el o ultimă scânteie de viaţă. Era hotărât să nu piardă 
nici o speranţă şi să nu renunţe la dorinţa de a scăpa. 

Numai de ar slăbi ei paza puţin, o clipă doar, căci mintea 
lui ageră, cu ajutorul muşchilor săi puternici, ar găsi un 
mijloc de scăpare; scăpare şi răzbunare. 

Pe când era copleşit de aceste gânduri; cântărind toate 
posibilităţile de a scăpa, simţi un miros slab, dar foarte 
cunoscut. 

Deodată, toate simţurile lui i s-au ascuţit, iar auzul său fin 
a putut distinge prezenţa tăcută a unei fiinţe care se găsea 
chiar în spatele gardului care înconjura coliba unde era el 
legat şi trântit pe pământ. 

Buzele s-au mişcat, dar cu toate că nu a scos nici un sunet, 
care putea fi perceput de urechea omenească, a fost sigur 
auzit şi înţeles de cineva din spatele peretelui. 

Nările sale fine i-au dat de veste la fel cum vedem noi ziua 
cu ochii, că a sosit un vechi şi mult aşteptat prieten. 

Peste câteva clipe auzi zgomotul surd al săriturii unui 
animal sălbatic cu blană şi labe moi, salt făcut peste zidul 
exterior, din spatele colibei. 

Simţi imediat cum se rupe peretele din spatele său, iar pe 
gaură apăru o fiară enormă, care îşi apropia botul rece de 
pielea gâtului lui. 

Era Şita, pantera. 

Mirosi în jurul omului, scâncind uşor. Era totuşi o limită în 
schimbul de idei ce putea exista între aceste două fiinţe, aşa 
că Tarzan nu putea şti cu siguranţă, dacă pantera înţelege 
tot ce dorea el să îi comunice. Faptul că omul era legat şi 
fără ajutor era evident că pantera înţelesese, dar faptul că 
stăpânul ei era în primejdie nu era clar că îl poate simţi. 

Ce îndemnase fiara să vină la el? Venirea felinei îi dădu 
speranţe. Mai rămânea să vadă modul în care putea să îi 


dea ajutor. Cum să facă acest animal să înţeleagă că 
legăturile trebuie rupte. 

Fiara, în loc să îl ajute, începu să îi lingă braţele şi 
picioarele. 

Dar iată că venea cineva spre colibă. Pantera scoase un 
mârâit surd şi s-a furişat în colţul opus. Vizitatorul nu auzise 
nimic suspect, căci în uşa colibei apăru un războinic negru, 
înalt şi gol, care apropiindu-se de Tarzan îl împunse în şold 
cu lancea. 

De pe buzele victimei se auzi un sunet foarte ciudat, la 
care pantera sări din întunericul ce domnea în fundul 
colibei, drept în pieptul sălbaticului. 

Amândoi se rostogoliră la pământ, fiara înfigându-şi colții 
în carnea canibalului, iar colții săi puternici apucaseră 
gâtul. 

Negrul scoase un țipăt cumplit de durere şi spaimă, care 
s-a amestecat cu urletul de sfidare al panterei. Apoi a urmat 
o tăcere întreruptă doar de sfâşiatul cărnii şi de rosul 
oaselor. 

Zgomotul din colibă produse o adâncă nelinişte în sat. Iar 
după câteva momente se auziră vocile unor oameni care se 
consultau: voci stridente ale celor cuprinşi de spaimă şi 
tonuri joase, autoritare ale şefului. 

Tarzan şi pantera au auzit paşii mai multor persoane care 
se apropiau şi spre marea surpriză a lui Tarzan, fiara se 
ridică de pe cadavrul canibalului, ieşind domol pe spărtura 
pe care intrase. 

Dispăru în întuneric. 

Tarzan auzi cum sare uşor peste gard. Nu prea avea 
speranţe să se mai întoarcă, pentru că dacă ar fi vrut să îl 
apere ar fi rămas lângă el. 

Cunoştea deasemenea mecanismul de înţelegere al 
puternicelor carnivore din junglă: uneori au un curaj de 
neînchipuit, chiar în faţa morţii, alteori sunt de o timiditate 
excesivă. 


Desigur că vreun accent al fricii negrilor, a ajuns vibrând 
până la urechea sa, lovind o coardă sensibilă din sistemul 
nervos, alungând-o în pădure, cu coada între picioare. 

Tarzan dădu din umeri. Ei, ce folos? Tot aşteptase să 
moară, iar pantera nu ar putea face mai mult pentru el 
decât să sfâşie încă vreo doi sau trei duşmani, până ce un 
glonţ de carabină ar fi ucis animalul. 

Însă dacă pantera l-ar fi ajutat să se dezlege...! 

Situaţia ar fi fost alta. Dar un asemenea ajutor depăşeşte 
limitele ei de înţelegere, iar acum că este plecată, Tarzan 
trebuia să renunţe definitiv la orice speranţă. 

Indigenii au ajuns la uşa colibei, uitându-se cu teamă în 
interiorul întunecos. În fruntea lor se aflau doi inşi, fiecare 
cu o torţă aprinsă în mâna stângă, iar cea dreaptă, câte o 
suliță grea, gata de atac. 

De frică, îşi proptiseră picioarele în pământ, fiind rezemaţi 
de la spate de cei care îi împingeau înainte. 

Ţipetele victimei, amestecate cu mârâiturile fiarei, au avut 
o influenţă puternică asupra simţurilor sălbaticilor, iar 
teribila linişte din colibă părea acum cu mult mai 
înfricoşătoare decât strigătele de care se înspăimântaseră 
cu câteva minute mai înainte. 

În cele din urmă, unul dintre cei doi cu torţe, a fost împins 
către colibă şi a crezut că a găsit mijlocul prin care putea 
afla natura exactă a pericolului care îi ameninţa din interior. 

În acest scop, cu o mişcare rapidă, a aruncat torţa aprinsă 
în centrul colibei. 'Tot interiorul a fost deodată luminat, dar 
numai pentru o clipă, deoarece flacăra s-a stins odată cu 
atingerea pământului. 

Nu au văzut decât figura prizonierului lor, acesta fiind la 
fel de strâns legat, aşa cum îl lăsaseră, iar în mijlocul 
încăperii, o altă formă, a unui negru, la fel nemişcată, dar al 
cărui gât şi piept erau sfâşiate şi mutilate îngrozitor. 

Priveliştea care se prezenta sălbaticilor care erau mai în 
faţă, a insuflat în mintea lor superstiţioasă o groază cu mult 
mai mare decât însăşi prezenţa panterei. 


Rezultatul unui atac dintre cele mai feroce asupra 
tovarăşului lor era o imagine greu de suportat. 

Neobservând însă şi cauza, mintea lor înfricoşată avea 
acum întreaga libertate să atribuie aceste fapte unor forţe 
supranaturale. La acest gând, au rupt-o la fugă, iar din 
cauza spaimei celor din faţă, cei din, spate au fost sălbatic 
călcaţi în picioare. 

Timp de mai bine de o oră, Tarzan nu auzi altceva decât 
murmurul unor voci speriate şi tocmai dintr-un capăt 
îndepărtat al satului. 

Era clar că războinicii se îmbărbătau unul pe celălalt, însă 
veneau până la o oarecare distanţă de colibă, dar nu mai 
îndrăzneau să se aventureze înăuntru. 

Răsunau strigăte sălbatice de îmbărbătare, aşa cum 
obişnuiesc indigenii când îşi fac curaj în luptă. 

În cele din urmă, doi albi, înarmaţi cu carabine, au intrat 
în colibă, fiecare cu câte o torţă aprinsă în mină. 

Tarzan nu l-a văzut pe Rokoff printre aceştia, dar asta nu |- 
a surprins. 

Ar fi pus pariu pe orice că nimic în lume nu l-ar fi putut 
convinge pe acest mişel să vină şi să înfrunte primejdia din 
colibă. 

Văzând că albii nu au fost atacați, indigenii s-au 
îngrămădit şi ei la uşă, privind cu groază la cadavrul 
mutilat. 

Albii au încercat zadarnic să scoată vreo lămurire de la 
Tarzan, însă acesta clătina negativ la toate întrebările lor, 
deşi avea pe buze un zâmbet al celui care ştie ceva, dar nu 
vrea să spună. 

În cele din urmă sosi şi Rokoff. 

Se făcu alb ca varul la vederea negrului mutilat, a cărui 
figură schimonosită de durerile cumplite ale morţii, părea 
că rânjeşte la el, de jos, de pe pământ. 

— Hai, la lucru! îl îndemnă el pe şeful de trib. La muncă 
acum, să isprăvim cu acest demon, care nu mai are puterea 


de a repeta astfel de lucruri îngrozitoare şi împotriva 
altora. 

Şeful a dat poruncă unor războinici ca Tarzan să fie ridicat 
şi dus la stâlpul de tortură. Au trecut însă multe minute 
până a putut îndupleca pe câţiva dintre canibali să se 
apropie de prizonier. 

În sfârşit, patru războinici tineri l-au tras cu brutalitate 
afară, iar ceilalţi văzându-l singur şi legat, nu s-au mai 
speriat de el. 

Vreo douăzeci de canibali l-au împins şi l-au lovit în timp ce 
treceau prin sat, apoi l-au legat strâns de stâlpul care era în 
centrul nenumăratelor focuri aprinse pentru apa din oalele 
de pământ. 

După ce a fost legat bine, fără nici o posibilitate de a 
scăpa, Rokoff a prins curaj, văzând că nu mai este nici o 
primejdie pentru el. 

Apucând sulița din mâna unui negru, se apropie de Tarzan 
şi a fost primul care a lovit victima neputincioasă sub 
coaste. 

O dâră subţire de sânge a început să curgă din rana de pe 
pielea netedă şi albă a uriaşului, dar nici un murmur de 
durere nu ieşi de pe buzele lui. 

Zâmbetul de dispreţ de pe figura sa l-a scos din răbdări pe 
rus, care trase o serie de înjurături şi sări asupra omului 
legat, care nu se putea apăra, lovindu-l cu pumnii peste 
faţă, izbindu-l fără milă cu cizmele peste picioare. 

Pe urmă, a ridicat sulița cea grea, gata să îi străpungă 
pieptul, însă Tarzan continua să zâmbească, cu aceeaşi 
expresie dispreţuitoare. 

Însă mai înainte ca Rokoff să folosească această armă şi 
să-şi răpună duşmanul, şeful de trib sări asupra lui, 
trăgându-l la o parte. 

— Opreşte-te albule! strigă el. Dacă ne privezi de acest 
prizonier şi de dansul morţii, află că tu însuţi îi vei lua locul. 

Amenințarea a avut efectul dorit şi rusul se feri să îl mai 
atace pe prizonier, cu toate că îi arunca diverse insulte, de 


la distanţă. 

Printre altele, îi spunea că îi va mânca inima. 

Exageră grozăviile pe care le va îndura fiul lui Tarzan, 
adăugind că răzbunarea lui se va răsfrânge şi asupra soţie 
lui, Jane Clayton. 

— Tu crezi că soţia ta se află acum la Londra? Mare tâmpit 
eşti! În acest moment, ea se află în mâinile unui individ de 
cea mai joasă speţă, departe de siguranţa pe care ţi-o oferă 
un oraş şi de protecţia prietenilor voştri. Nu doream să îţi 
comunic toate acestea decât atunci când m-aş fi întors pe 
insula pe care te-am debarcat. 

Apoi a continuat: 

— Acum însă, pentru că vei muri de cea mai oribilă moarte 
la care se poate aştepta un alb, vreau ca ştirea despre 
soarta soţiei tale să îţi intensifice suferinţa până la ultima 
lovitură de suliță, care te va scăpa de această lume. 

Dansul morţii începuse, iar strigătele războinicilor l-au 
împiedicat pe Rokoff să continue cu amenințările. 

Sălbaticii, pe ale căror trupuri vopsite juca lumina 
flăcărilor, săreau în ritm susţinut în jurul victimei. 

Tarzan îşi aminti de o scenă identică, atunci când îl 
scăpase pe Artigny de o soartă asemănătoare, în ultimul 
moment când trebuia dată lovitura de graţie. 

Dar pe el cine să îl scape? Nu exista nimeni pe această 
lume, care să fi fost în stare să îl salveze de la tortură şi de 
la moarte. 

Nu îl îngrozea gândul că aceste fiinţe îl vor mânca, după 
ce vor fi terminat dansul. Suferințele lui nu erau mai mari la 
acest gând, aşa cum ar fi fost la alţi oameni, deoarece toată 
viaţa văzuse fiare din pădure devorând carnea animalelor 
ucise. 

Nu se luptase chiar el pentru o bucată dezgustătoare din 
braţul unei maimuțe antropoide, când cu ocazia unor lupte 
între maimuțe, l-a ucis pe Tub, câştigându-şi respectul din 
partea tribului lui Ciuk? 


Canibalii dansau în jurul lui, micşorând cercul, care se 
strângea în jurul lui. Suliţele care zburau în jurul lui, 
începeau să îşi găsească ţinta. 

Primea lovituri din ce în ce mai dureroase. 

De acum, sfârşitul nu era departe. Tarzan dorea ca 
lovitura de graţie să vină cât mai repede şi să pună capăt 
tuturor suferințelor. 

Dar tocmai în aceste momente se auzi din desiş un urlet 
prelung şi subţire. 

Dansatorii s-au oprit o clipă, iar în aceste momente de 
tăcere, de pe buzele victimei ieşi un strigăt şi mai 
pătrunzător, mai înspăimântător decât acela pe care fiara 
din pădure îl scosese. 

Sălbaticii s-au oprit în loc şi nu au îndrăznit să continue 
dansul lor, timp de mai multe minute. La stăruinţele lui 
Rokoff şi la încurajarea şefului de trib, au început din nou 
salturile dansului, pentru a pune capăt vieţii victimei lor. 

Dar înainte ca orice suliță să îşi atingă ţinta, o siluetă 
cărămizie, plină de ură şi ferocitate, se desprinse ca 
fulgerul din întunericul colibei unde fusese închis Tarzan şi 
apăru mârâind furios, aşezându-se lângă stăpân. 

Era o enormă panteră înfometată. 

O clipă, albi şi canibali au rămas încremeniţi de groază, cu 
ochii aţintiţi asupra colţilor groaznicei feline. 

Numai Tarzan a putut vedea ce mai venea din întunecosul 
interior al colibei. 

CAPITOLUL. IX. 

Cavalerism. 

Pe fereastra cabinei sale de pe Kinkaid, Jane Clayton 
urmărise debarcarea soţului ei pe ţărmul verde al insulei, 
după care vaporul pornise mai departe. 

Câteva zile nu văzu pe nimeni altcineva decât pe Sven 
Andersson, taciturnul şi respingătorul bucătar. Îl întrebă 
dacă ştie numele țărmului pe care fusese abandonat soţul 
ei. 

Primi invariabilul răspuns al suedezului: 


— Mi se pare că vom avea în curând furtună mare. 

Atât se putea afla de la acest om. 

A ajuns la concluzia că acesta nu ştia în engleză decât 
această propoziţie, aşa că s-a hotărât să înceteze cu 
întrebările. 

Totuşi, nu uita să îl primească zâmbind, dându-i bună ziua 
şi mulţumindu-i pentru scârboasa şi împuţita mâncare ce i-o 
aducea. 

După trei zile de la debarcarea lui Tarzan, Kinkaid a 
ancorat la gura unui râu ce se vărsa în mare. Zece minute 
mai târziu, Rokoff se prezentă în cabina ei. 

— Am sosit la destinaţie, scumpa mea, i se adresă elcu un 
zâmbet răutăcios. Doresc să îţi ofer siguranţă, libertate şi 
un trai îmbelşugat. Mi s-a înduioşat inima de suferinţele tale 
şi vreau să îndrept lucrurile. 

Continuă pe acelaşi ton, zicând: 

— Soţul tău a fost un animal. Şi asta o ştii mai bine decât 
oricine, pentru că l-ai cunoscut pe când umbla gol, în jungla 
sa natală, cutreierând împreună cu fiarele care l-au crescut. 
Eu însă sunt un gentleman. Nu numai că am sânge nobil, 
dar am fost crescut şi educat aşa cum se cade unui om de 
familie bună. 

După o scurtă pauză, în care a dorit să vadă reacţia femeii, 
a mai spus: 

— Aşadar, îţi ofer, dragă Jane, iubirea unui om educat şi 
compania unei persoane culte şi stilate, a cărui lipsă, sunt 
sigur că ai simţit-o foarte mult în relaţiile tale cu sărmana 
maimuţă, cu care te-ai măritat fără să stai mult pe gânduri, 
datorită unor porniri copilăreşti. 

A mai urmat o scurtă pauză. 

— Te iubesc, Jane şi ajunge să spui un cuvânt ca de acum 
încolo, să nu ai nici un necaz. Până şi copilaşul îţi va fi redat, 
fără nici o condiţie. 

Afară, la uşa cabinei, Sven Andersson se oprise cu prânzul 
ce îl aducea pentru lady Greystoke. Capul său mic, care 
părea înfipt în gâtul său lung şi cu vene proeminente, era 


aplecat puţin pe o parte, ca să asculte ce se întâmplă în 
cabină. 

Ochii erau adunaţi unul lângă altul şi îi ţinea pe jumătate 
închişi, iar urechile păreau că sunt ciulite, ca şi la animale, 
atât de expresivă era atitudinea sa de a asculta pe furiş. 

Până şi mustaţa sa galbenă, rară şi lungă, părea că 
participă la ce face restul corpului. 

După ce Rokoff termină cu pledoaria sa, rămânând în 
aşteptarea răspunsului, Jane Clayton se uită la el plin de 
dezgust, cutremurându-se. 

— Nu m-ar surprinde în nici un fel, domnule Rokoff, zise 
ea, dacă ai încerca să foloseşti forţa ca să mă supun 
dorințelor tale diabolice. Dar ca să fii atât de dobitoc să 
crezi că eu, soţia lui John Clayton, aş veni la tine de bună 
voie, fie doar pentru a-mi salva fiul, nu aş fi crezut 
niciodată. Eram convinsă că eşti o canalie, domnule Rokoff, 
dar până acum nu te-am socotit şi prost. 

Ochii rusului au devenit şi mai mici. Roşul ruşinii îi înlocui 
paloarea cadaverică a feţei. 

— Vom vedea cine este mai prost, la urma urmei, şuieră el, 
când te voi înfrânge şi te voi supune voinţei mele. 
Încăpăţânarea ta de plebeu yankeu te va costa tot ce ai mai 
scump: viaţa copilului tău. 

Continuă apoi pe un ton ameninţător şi solemn: 

— Jur pe mormântul sfântului Petru, că renunţ la tot ce am 
plănuit pentru acest copil şi îi voi spinteca inima în faţa 
ochilor tăi. Îţi arăt eu ţie, ce înseamnă să îl insulţi pe Nicolai 
Rokoff. 

Jane Clayton îi răspunse, plină de dispreţ: 

— La ce bun să îmi tot aminteşti de josnicia ta la care te 
poate conduce firea ta răzbunătoare? Nu poţi schimba 
hotărârea mea nici cu ameninţări, nici cu fapte mârşave. 
Copilul meu nu poate judeca la această vârstă, dar dacă i-ar 
fi dat să trăiască până la majorat, şi-ar sacrifica bucuros 
viaţa pentru onoarea mamei sale. Însă oricât l-aş iubi acum, 
nu îi pot răscumpăra viaţa cu acest preţ. Dacă aş face aşa 


ceva, copilul ar blestema memoria mamei sale, până în 
ultima sa clipă de viaţă. 

Furia lui Rokoff era la intensitate maximă, datorită 
insuccesului în opera de înspăimântare pe care o plănuise 
pentru Jane Clayton. Nu simţea decât ură pentru ea, dar 
prin mintea sa bolnavă îi trecuse ideea că ar putea-o sili să 
îi cedeze, umplând cupa răzbunării sale. 

Ar fi prezentat-o pe soţia lordului de Greystoke, prin 
capitalele europene, drept amanta sa. 

Se apropie încă o dată de ea. Faţa lui răutăcioasă era 
contractată de furie şi dorinţi. 

Sări asupra ei ca un animal de pradă, apucând-o de mână, 
de gât, împingând-o spre patul din cabină. 

În acelaşi moment, uşa se deschise cu mult zgomot. Rokoff 
sări în picioare şi întorcându-se se trezi fată în faţă cu 
bucătarul suedez. 

Expresia, de obicei şireată a acestui individ, era acum de o 
stupiditate ieşită din comun. O falcă îi atârna în jos, 
accentuând această expresie. 

Părea foarte preocupat să aranjeze masa pentru lady 
Greystoke. 

Rusul se uită furios la el. 

— Ce înseamnă asta? Strigă el: Cum ai îndrăznit să intri 
fără să ceri voie? leşi afară! 

Bucătarul întoarse ochii săi albaştri spălăciţi către Rokoff 
şi zâmbi prosteşte. 

— Mi se pare că vom avea în curând o furtună mare, zise 
el, începând să aranjeze cele câteva farfurii de pe masă. 

— leşi afară sau te arunc eu, mizerabil idiot ce eşti! răcni 
Rokoff, făcând un pas ameninţător către suedez. 

Andersson continua să îi zâmbească, dar una din mâini 
apucă pe furiş minerul cuţitului său lung şi ascuţit, pe care 
îl purta la brâu. 

Rokoff îi văzu mişcarea şi se opri brusc. Apoi se întoarse 
către Jane Clayton, zicându-i: 


— Îţi dau timp până mâine dimineaţă să revii asupra 
hotărârii tale la oferta mea. Voi trimite întreg echipajul pe 
mal, rămânând pe vas numai eu, tu, copilul şi Paulvitch. 
Astfel, fără teama de a fi deranjaţi, vei asista la execuţia 
copilului tău. 

Vorbise în franceză, pentru ca bucătarul să nu îl înţeleagă. 
Apoi trânti uşa cabinei, fără să mai arunce măcar o privire 
asupra omului, care îl oprise din pornirile sale mârşave. 

Cum ieşi rusul, Sven Andersson se întoarse către lady 
Greystoke. Expresia prostească îi dispăruse. Apăru din nou 
vechea faţă de om şiret, dar rafinat. 

— Crede că m-a prostit, bodogăni el. Este prost dânsul, 
pentru că eu ştiu şi franceză. 

Jane Clayton se uită surprinsă la el. 

— Ai înţeles tot ce mi-a spus? 

Andersson zâmbi. 

— Sigur! răspunse el. 

— Atunci trebuie să fi auzit şi ce s-a întâmplat aici, mai 
înainte. Ai intrat ca să mă aperi! 

— Ai fost bună cu mine, explică suedezul. El mă tratează 
mai rău ca pe un câine. Eu te voi ajuta, lady. Ai răbdare şi 
vei vedea. Am fost de multe ori pe coasta de vest şi o cunosc 
foarte bine. 

— Dar cum mă poţi ajuta, Sven? întrebă ea. Nu vezi că 
sunt cu toţii împotriva noastră? 

— Mi se pare, răspunse Andersson, că în curând vom avea 
o furtună mare. 

leşi din cabină cu figura prostească de mai înainte, 
întipărită pe faţă. 

Jane Clayton deşi se îndoia de capacitatea bucătarului de 
a-i putea face vreun serviciu, îi era totuşi recunoscătoare 
pentru puţinul pe care îl făcuse deja. 

Ideea că, printre toţi oamenii de pe vas, era măcar unul 
care nu îi este duşman, i-a adus prima rază de bucurie, care 
i-a mai uşurat chinul închisorii de pe Kinkaid. 


Rokoff nu mai veni în ziua aceea şi spre seară veni Sven cu 
cina. Cu toate că Jane a încercat de multe ori să aducă 
vorba despre un plan de evadare, nu primi alt răspuns 
decât stereotipa profeție privitoare la vreme şi furtună. 

Părea că suedezul a căzut din nou în starea sa veche de 
totală idioţenie. 

Dar când a ieşit pe uşă, cu farfuriile goale, s-a aplecat 
peste capul ei şi i-a şoptit: 

— Rămâi îmbrăcată şi strânge patul. 

A vrut să iasă imediat, dar Jane l-a apucat de o mânecă. 

— Dar fiul meu? Întrebă disperată. Nu plec fără el. 

— Fă aşa cum îţi spun, îi spuse răstit Andersson. Eu sunt 
cel care te ajut. Nu te amesteca prea mult. 

După plecarea lui, Jane Clayton rămase tristă şi 
nedumerită. Cum să procedeze? 

Tot felul de bănuieli cu privire la intenţiile suedezului îi 
frământau mintea. Nu era oare posibil să ajungă mai rău 
decât acum, dacă se lăsa în voia planurilor acestui bărbat? 

Îşi răspunse singură că nu putea fi mai rău nici chiar cu 
necuratul, pentru că şi dracul dracilor s-ar purta altfel 
decât acest ticălos care era Nicolai Rokoff. 

De zece ori a jurat că nu va pleca de pe Kinkaid fără 
copilaşul ei. 

Totuşi a rămas îmbrăcată până târziu, după ora ei 
obişnuită de culcare. Cearşaful şi restul hainelor de pat le-a 
făcut pachet, legându-le cu sfoară. 

Aproape de miezul nopţii, la uşa cabinei se auzi un râcâit 
uşor repetat de două ori. 

Jane s-a dus în grabă şi a tras zăvorul. Uşa s-a deschis uşor 
şi apăru figura suedezului. Avea gulerul de la haină ridicat. 

Într-o mână ţinea o legătură, probabil bagajul lui. Cealaltă 
mână a ridicat-o ducând-o la buze pentru a-i atrage atenţia 
că trebuie să facă toate mişcările în perfectă linişte. 

S-a apropiat de ea. 

— la acest bagaj! Să nu cumva să scoţi un sunet după ce te 
uiţi ce este. Este copilul tău! 


Jane îi smulse bagajul şi strânse la piept copilaşul care 
dormea. Lacrimi fierbinţi de bucurie îi curgeau pe obraji, 
iar întreaga ei făptură tremura de emoția momentului. 

— Să mergem! zise Andersson. Nu avem timp de pierdut. 

Luând legătura de pe pat, precum şi bagajul lui de afară, a 
condus-o până la marginea vaporului, unde a ajutat-o să 
coboare pe o scară mobilă, până la o barcă ce se găsea 
lângă vas. 

A coborât şi el, apoi a tăiat funia eu care fusese legată 
barca. Cu mişcări puternice a început să vâslească, 
îndepărtându-se de vapor. 

După o vreme a părăsit marea, intrând într-un golf unde 
se vărsa râul Ugambi. Porni în susul râului cu toată forţa. 

Vâslea cu mare siguranţă de parcă ar fi umblat pe aceste 
locuri de când era copil. După o jumătate de oră, lumina 
lunii apăru după un nor şi se zări gura unui râu mic, afluent 
al râului Ugambi. 

Suedezul cârmi în acea direcţie, întrând pe cursul acelei 
ape. 

Jane Clayton se întreba care ar putea fi ţinta lui, neştiind 
că, în calitate de bucătar, mai fusese tot în aceeaşi zi în 
susul râului, până la un sat mic, unde târguise de la indigeni 
provizii pe care aceştia le aveau de vânzare, înţelegându-se 
cu ei şi asupra tuturor amănuntelor planului referitor la 
călătoria pe care o făcea acum cu ea. 

Cu toată luna plină, pe râu era întuneric. Copacii uriaşi de 
pe ambele maluri, îşi împreunaseră crengile deasupra apei. 

Plante parazite atârnau ca nişte mustăţi lungi de pe 
crengile lor, iar nenumărate tulpini agăţătoare se urcau de 
la pământ până în vârful copacilor, ca apoi să se lase grațios 
în jos cu fire lungi şi delicate, până aproape de suprafaţa 
liniştită a apei. 

Din când în când, liniştea apei era tulburată de vreun 
crocodil enorm, speriat de loviturile de vâslă, sau de vreo 
familie de hipopotami, care fornăind puternic, se scufunda 
după un banc de nisip, în adâncul răcoros al apei. 


Din jungla de nepătruns, de pe fiecare mal se auzeau 
răgete fioroase ale carnivorelor: râsul ciudat al hienei, 
tuşea răguşită a leopardului sau urletul puternic şi 
înfricoşător al leului. 

Împreună cu acestea, multe alte zgomote sinistre, ciudate 
şi de neînchipuit, care par mai teribile prin misterul lor. 

Ghemuită la un capăt al bărcii, Jane Clayton şedea cu 
copilaşul strâns la piept şi prezenţa acestei fiinţe delicate o 
făcea să se simtă, în acea noapte, mai fericită ca oricând, de 
când plecase din Londra. 

Deşi ştia că pleacă spre necunoscut era totuşi fericită că în 
acele clipe putea să-şi strângă la piept copilaşul. 

Ardea de nerăbdare să se facă ziuă şi să poată privi faţa şi 
ochişorii negri ai micului ei Jack. 

De multe ori îşi încordase privirile să pătrundă întunericul 
nopţii, pentru a zări, măcar pentru o clipă, faţa lui dragă, 
dar singurul detaliu ce se vedea, era doar conturul feţei. 

Strânse din nou la piept cu putere, mica legătură vie şi 
caldă din braţele ei. 

Era aproape ora trei dimineaţa când Andersson opri barca 
în faţa unui luminiş, unde se distingeau în depărtare, la 
slaba lumină a lunii, mai multe colibe indigene, înconjurate 
de un gard de mărăcinişuri. 

Suedezul a strigat de câteva ori, până să obţină vreun 
răspuns şi numai pentru că se ştia că vine i s-a răspuns la 
chemări. 

Negrilor le este teribil de frică de întuneric şi mai ales de 
voci care răzbat prin acest întuneric. 

Andersson a ajutat-o pe Jane Clayton să coboare împreună 
cu mica legătură vie, apoi a legat barca de un tufiş. 

Luând în spinare bagajele, au mers către aşezare. 

La poarta satului au fost întâmpinați de o femeie, soţia 
şefului pe care Andersson îl plătise să îi ajute. 

Ea a dorit să îi conducă în coliba soţului ei, dar Andersson 
îi spuse că preferă să rămână la aer şi să doarmă pe 
pământ. 


Suedezul se întoarse către Jane explicându-i, în felul său 
aspru, că înăuntrul colibelor este murdărie şi este plin de 
insecte. Aşternu păturile pe pământ, pentru Jane şi copil, 
iar mai departe pentru el. 

Jane nu a putut adormi imediat. A avut nevoie de multă 
vreme ca să-şi găsească o poziţie comodă pe pământul tare. 

În cele din urmă zdrobită de oboseală, adormi cu copilaşul 
în braţe. 

Când s-a trezit, era deja târziu spre amiază. În jurul lor 
erau vreo douăzeci de indigeni curioşi. Cea mai mare parte 
o formau bărbaţii, pentru că la popoarele primitive, bărbaţii 
sunt extrem de curioşi. 

Instinctiv, Jane Clayton strânse copilul la piept, deşi a 
observat imediat că indigenii nu aveau nici o intenţie 
agresivă... 

Unul dintre ei îi oferi un vas primitiv de lut, plin cu lapte 
proaspăt, dar vasul era murdar de lapte vechi care se 
aşezase în straturi. 

Intenţia băştinaşului a impresionat-o pe Jane şi faţa i s-a 
luminat de acele zâmbete care o făcuseră vestită pentru 
frumuseţea ei, atât în Baltimore, cât şi la Londra. 

Luând vasul într-o mână, ca să nu îl supere pe negru şi îl 
duse la buze. Cu toată voinţa ei, cu mare greutate îşi reţinu 
scârba ce o cuprinse, apropiind vasul puturos de nasul ei 
fin. 

Andersson îi veni în ajutor, luându-i vasul din mână şi după 
ce a băut o parte din lapte, o dădu înapoi negrului, 
dăruindu-i un şirag de mărgele albastre. 

Soarele strălucea acum cu putere şi totuşi copilul mai 
dormea. Jane ardea de nerăbdare să îi vadă faţa. 

Indigenii s-au retras la un ordin al şefului, care acum 
vorbea cu Andersson, ceva mai departe. 

În mintea ei se gândea dacă este bine să tulbure somnul 
micuţului, ridicând pânza subţire care acum îl proteja de 
razele soarelui. 


Ridicând privirea îl văzu pe Andersson discutând cu şeful 
tribului chiar în limba acestora. 

Ce om extraordinar trebuie să fie acest individ! 

Cu o zi înainte, îl socotise un om stupid, ignorant, iar acum 
parcă este altul! 

În ultimele douăzeci şi patru de ore, a aflat că vorbeşte 
engleza şi franceza, iar acum discută cu indigenii în limba 
lor. 

Îl socotise un om crud, şiret, în care nu poţi avea 
încredere, însă cele întâmplate în ultimele două zile i-au 
dovedit contrariul vechilor ei păreri. 

Era aproape de necrezut ca el să o ajute din motive pur 
cavalereşti. Trebuie să fi avut un motiv mai temeinic, în 
intenţiile şi planurile sale, mai mult decât. Îi dezvăluise ei 
până acum. 

Se mira şi ea de toate acestea, dar când s-a uitat la el, la 
ochii lui răi şi la privirile sale aruncate pe furiş, se 
cutremură. Nici un suflet nobil nu putea să se ascundă sub 
un exterior atât de respingător. 

În timp ce se gândea la toate acestea, precum şi că ar face 
mai bine dacă ar descoperi faţa micuţului Jack, auzi din 
mica legătură o tuse slabă şi un gângurit dulce, care îi 
umplu inima de fericire. 

Copilaşul ei s-a trezit. Acum putea să se desfete 
admirându-l. 

Trase pânza de pe faţa lui, în aceste clipe, privirile lui 
Andersson erau îndreptate spre ea. 

O văzu cum se clatină, sculându-se în picioare, ţinând 
copilul departe, la lungimea braţelor, cu ochii ţintuiţi de 
groază asupra feţei rotunde care clipea din ochi. 

Auzi apoi strigătul disperat al femeii, căreia i s-au înmuiat 
genunchii, căzând în nesimţire la pământ. 

CAPITOLUL X. 

Suedezul. 

Când războinicii din jurul lui Tarzan au observat că nu este 
decât o panteră lângă victima lor, au prins puţin curaj, fiind 


siguri că în faţa puternicelor sulițe, chiar şi teribila Şita era 
pierdută. 

Rokoff îl îndemna pe şef să ordone oamenilor săi să îl ucidă 
mai repede pe uriaşul alb. 

Negrul era pe cale să dea un asemenea ordin, când 
privirile sale s-au întors în direcţia în care se uita Tarzan. 

Cu un urlet de groază se răsuci pe călcâie şi o porni în 
fugă spre porţile satului, iar ceilalţi uitându-se şi ei în spate, 
au înţeles cauza spaimei lui, luând-o la goană. 

Văzuseră hoarda de maimuțe hidoase a lui Akut, ale căror 
trupuri enorme erau mărite de jocul luminii lunii şi a focului 
din jurul stâlpului. 

În acelaşi timp, Tarzan scoase un răcnet sălbatic şi ca 
răspuns Şita şi maimuţele s-au repezit, mârâind şi 
scrâşnind din colţi, după fugari. 

Unii dintre ei s-au oprit să se apere, luptându-se cu 
înverşunaţii lor duşmani, dar şi-au găsit moartea, nefiind 
nici un mijloc de scăpare în faţa ferocităţii fiarelor turbate. 

Alţii au fost prinşi din urmă şi numai după ce satul s-a golit 
complet de oameni, ceata a fost chemată înapoi de Tarzan. 

Abia atunci îşi dădu seama, spre marea sa amărăciune, că 
niciunul, nici măcar Akut, care era puţin mai inteligent 
decât ceilalţi, nu a înţeles că el doreşte să fie eliberat de 
frânghia cu care fusese legat de stâlp. 

Cu timpul, animalele probabil că vor înţelege situaţia, dar 
până să intre aşa ceva în capetele lor leneşe, multe se pot 
întâmpla. 

Sălbaticii ar putea să se întoarcă şi să pornească un atac 
bine gândit şi organizat, iar albii ar fi putut cu multă 
uşurinţă să îi împuşte până la unul, la adăpostul copacilor 
din apropiere. 

Mai mult, el ar putea să moartă de foame, până când 
idioatele de maimuțe să-şi dea seama că el le cere să roadă 
funia cu care fusese legat. 

Cât despre Şita, această pisică enormă înţelegea şi mai 
puţin decât antropoizii. Totuşi Tarzan s-a minunat de 


remarcabila inteligenţă dovedită de felină aducând ceata în 
sat. 

Nu era nici o îndoială că nutrea o afecţiune deosebită 
pentru el. 

După izgonirea canibalilor, pantera s-a întors lângă el, 
frecându-şi blana de picioarele lui, torcând ca un motan 
mulţumit. Iarzan ştia că din proprie iniţiativă adusese ceata 
ca să îl salveze. Pantera s-a dovedit un prieten nepreţuit. 

Absența lui Mugambi îl neliniştea însă. 

A încercat să afle câte ceva de la Akut, cu privire la soarta 
negrului, bănuind că în lipsa lui, fiarele au sărit asupra lui şi 
l-au devorat. 

La toate întrebările lui, maimuţoiul nu făcea decât să arate 
spre junglă, în direcţia de unde au venit şi ei. 

Noaptea a trecut şi Tarzan era încă legat de stâlpul de 
tortură. Odată cu venirea dimineţii, temerile lui s-au 
adeverit. 

Observase mai mulţi canibali furişându-se la marginea 
pădurii, încercând să pătrundă în sat. 

Curajul lor era mai mare acum la lumina zilei şi probabil 
vor trece la atac împotriva fiarelor care erau în colibe. 

Dacă sălbaticii superstiţioşi nu se temeau, desigur că 
efectul luptei din noapte s-ar fi pierdut. 

Desigur că în faţa unui număr covârşitor de oameni, 
înarmaţi cu sulițe şi săgeți otrăvite, atât pantera cât şi 
maimuţele nu ar fi rezistat la un atac. 

Faptul că se făceau pregătiri de atac era evident, căci 
după mai multe minute, începură să se adune în grupuri la 
marginea luminişului, sărind, dansând, învârtind deasupra 
capetelor sulițe grele, îmbărbătându-se reciproc cu strigăte 
războinice. 

Tarzan ştia că aceste manevre vor continua până când 
indigenii vor ajunge la paroxism, având astfel curajul să 
atace. 

Chiar dacă la primul atac nu se vor dovedi foarte curajoşi, 
ştia că la a doua sau a treia tentativă vor năvăli în forţă şi 


atunci sfârşitul nu putea fi decât exterminarea apărătorilor 
săi, foarte curajoşi dar neînarmaţi şi neorganizaţi. 

În timp ce se gândea la acestea, primul atac al negrilor 
porni şi un grup a ajuns până la o mică distanţă de poartă, 
dar a fost suficient un strigăt al lui Iarzan, ca ei să fugă 
speriaţi, înapoi în tufişuri. 

Peste o jumătate de oră, strigară şi se îmbărbătară din 
Nou, încercând un nou atac. 

De data aceasta, au ajuns chiar la porţile satului, dar Şita 
şi antropoizii au mârâit şi şi-au arătat colții. Sălbaticii au 
fugit în pădure cu ţipete de groază. 

Peste scurtă vreme, dansul de război porni şi strigătele se 
repetară, dar nu era nici o îndoială că vor răzbi până în sat, 
isprăvind ceea ce ar fi terminat o mână de albi chiar de la 
prima încercare. 

Tarzan era foarte supărat că avusese ocazie să fie salvat şi 
că nu putea să îi facă pe cei din ceată să înţeleagă ce voia. 

Totuşi nu putea să dea vina pe ei, pentru că ei s-au 
comportat aşa cum i-a tăiat capul, făcând tot ce a fost 
posibil, iar acum ar fi rămas lângă el, murind până la 
ultimul, într-o zadarnică încercare de a-l proteja. 

Canibalii se pregăteau de ultimul atac. 

Câţiva au şi ajuns aproape de sat, îmbărbătându-i pe 
ceilalţi să îi urmeze. 

Peste câteva minute, întreaga ceată de războinici indigeni 
va trece de poiană şi va intra în sat. 

Tarzan nu se gândea la altceva decât la copilaşul lui, care 
desigur era undeva prin ţinuturile acestea sălbatice. 

Îl durea inima pentru fiul lui, pe care nu îl va putea scăpa, 
imaginând-o şi pe Jane zbătându-se în chinuri. Deşi ajutorul 
îi venise la timp, nu îi mai folosea la nimic şi nici o speranţă 
nu mai avea. 

Canibalii au ajuns aproape de porţi, când deodată 
atitudinea ciudată a unei maimuțe i-a atras atenţia. 

Fiara şi-a întors capul spre una dintre colibe. Uitându-se şi 
el în acea direcţie, o bucurie imensă îi cuprinse sufletul, la 


vederea staturii înalte a lui Mugambi, care alerga spre el. 
Uriaşul negru sufla din greu, ca după un efort teribil Dintr- 
o singură privire a înţeles situaţia şi cu câteva mişcări 
îndemânatice, a tăiat legăturile care îl ţinuseră pe Tarzan la 
stâlpul torturii. 

Pe drum, înaintea lor, zăceau cadavrele sălbaticilor care 
au murit în noaptea precedentă, în timpul atacului 
maimuţelor. 

Tarzan a luat de pe jos o suliță şi o măciucă şi împreună cu 
Mugambi, înconjurat de hoarda mârâitoare, întâmpină 
atacul indigenilor la porţile satului. 

A urmat o bătălie cumplită, dar în cele din urmă sălbaticii 
au fost izgoniți, mai mult pentru că s-au speriat văzând un 
negru şi un alb luptând alături de o panteră şi de 
înspăimântătoarele maimuțe ale lui Akut. 

Făcură şi un prizonier, pe care imediat l-au întrebat unde 
este Rokoff şi ceilalţi albi. 

Promiţându-i libertatea în schimbul informaţiilor cerute, 
Tarzan i-a cerut să îi povestească tot ce s-a întâmplat în 
pădure. 

Negrul le spuse că pe la răsăritul soarelui, şeful lor 
căutase să îi înduplece pe albi să vină şi ei, cu armele lor de 
foc, să distrugă fiarele care puseseră stăpânire pe sat. 

Însă Rokoff, probabil că era dominat de o teamă mai 
puternică decât canibalii, fată de uriaşul cei alb şi mica lui 
armată îngrozitoare. 

Nu a acceptat aşa ceva pentru nimic în lume şi nici să se 
apropie de sat. 

În schimb a luat-o în graba cea mai mare către râu, de 
unde a furat mai multe bărci pe care indigenii le ţineau 
ascunse. 

Ultima oară când a fost văzut, acesta vâslea grăbit în susul 
apei, având la vâsle pe cei din satul lui Kaviri. 

Astfel, Tarzan şi hidoasa lui ceată porniră în căutare lui. 

Timp de câteva zile, lungi şi obositoare, au trecut printr-un 
ţinut aproape nelocuit, descoperind că au greşit drumul. 


Mica lor ceată a mai scăzut: trei dintre maimuţele lui Akut 
au fost doborâte în lupta din sat. 

Împreună cu Akut mai erau cinci maimuțe, Şita, Mugambi 
şi Tarzan. 

Tarzan ar fi dorit să afle şi despre femeia şi copilul care 
fugeau de Rokoff. Se gândea în fiecare clipă la băiatul lui şi 
era hotărât să îl găsească. 

Era sigur că şi Rokoff avea aceeaşi intenţie, aşa că dacă se 
lua după urmele rusului, va câştiga timp ca să îi poată lua 
copilaşul. 

Întorcându-se de pe drumul greşit, găsi din nou urme ale 
prezenţei lui Rokoff, acolo unde acesta părăsise râul şi 
pornise spre interior, prin pădure, îndreptându-se acum 
spre nord. 

Această schimbare de direcţie nu şi-o putea explica altfel 
decât presupunând că cele două persoane în mâna cărora 
era copilul s-au îndepărtat şi ele de râu. 

Cu toate acestea, nu a putut să primească nicăieri o 
informaţie clară că aceştia sunt în faţa lor. 

Niciunul dintre indigenii pe care îi întreba dacă nu 
văzuseră sau auziseră de cele trei personaje, nu răspundea 
pozitiv, aflând însă tot felul de experienţe triste care îl 
aveau drept autor pe Rokoff. 

Peste tot însă avea dificultăţi în a lua legătura cu indigenii, 
care de îndată ce observau fioroasa lui ceată, fugeau 
rupând pământul, ascunzându-se în pădure. 

Singura soluţie era să meargă singur, înaintea cetei sale şi 
să prindă eventual, câte un războinic pe care l-ar fi întâlnit 
în pădure. 

Într-o zi, fiind preocupat de gânduri, zări un sălbatic care 
ridicase sulița să străpungă un alb rănit, care se ghemuise 
după un tufiş, la marginea drumului. 

Pe alb, Tarzan l-a recunoscut imediat. Era un om pe care l- 
a întâlnit foarte des, pe vapor. 

În memoria lui erau întipărite adânc acele trăsături 
respingătoare, ochii mici şi apropiaţi, expresia artificială şi 


mustaţa galbenă şi rară. 

Îşi dădu imediat seama că acest om nu fusese printre 
însoțitorii lui Rokoff din sat. Îi văzuse pe toţi atunci, însă 
acesta nu fusese printre ei. 

Acest amănunt nu avea decât o singură explicaţie: el era 
cel care fugea înaintea rusului cu femeia şi copilul, iar 
femeia era Jane Clayton. 

Abia acum înţelegea perfect ce spunea Rokoff! 

Faţa lui deveni albă ca varul, la vederea feţei suedezului. 
Pe fruntea lui Tarzan apăru o pată roşie, o veche cicatrice, 
urmă a unei vechi lupte, când Koz îi sfâşiase pielea capului, 
în bătălia pentru supremație în tribul lui Ciuk. 

Albul era al lui deci; negrul nu trebuia lăsat să ucidă. 
Trebuia să intervină înainte ca sălbaticul să îl străpungă pe 
suedez cu sulița sa grea. Sări asupra sălbaticului. 

Negrul îşi scoase cuțitul din teacă, gata să se apere 
împotriva acestui atacator, iar rănitul a fost martorul unui 
duel cum nici în vise nu văzuse: un alb aproape gol 
luptându-se cu un negru la fel de gol, la început cu arme 
primitive, apoi cu ce i-a înzestrat natura, ca şi brutele 
primordiale din care se trăgeau strămoşii lor. 

Câtăva vreme Andersson, căci el era, nu l-a recunoscut pe 
alb. În cele din urmă, şi-a amintit că l-a mai văzut undeva, 
rămânând mut de uimire, la ideea că această fiară fioroasă 
ar fi putut fi elegantul domn englez care fusese prizonier pe 
Kinkaid. 

Un nobil englez! 

Aflase identitatea prizonierilor de pe Kinkaid, de la lady 
Greystoke în timpul fugii în susul râului Ugambi, dar mai 
înainte, la fel ca şi ceilalţi din echipaj, habar nu avea cine 
sunt captivii. 

Lupta se terminase. Tarzan a trebuit să-şi ucidă 
adversarul, care nu voia să se predea în nici un fel. 

Suedezul îl văzu ridicându-se, lângă cadavrul inamicului 
său, punând un picior pe gâtul acestuia şi scoțând 
înfiorătorul strigăt de sfidare al maimuţoiului victorios. 


Andersson se cutremură din cap până în picioare. 

Tarzan se întoarse către el. Faţa lui era rece şi crudă, iar 
în privirile uriaşului alb, suedezul îşi citi sentinţa de 
condamnare la moarte. 

— Unde este soţia mea? Strigă Tarzan. Unde este copilul 
meu? 

Andersson a încercat să îi răspundă, dar un acces de tuse 
îl înăbuşi. 

Avea înfiptă în piept o săgeată lungă, iar când tuşi, sângele 
din plămânul rănit îi izbucni deodată pe gură şi pe nas. 

Tarzan aşteptă să îi treacă acest acces de tuse. 

Drept ca o statuie, rece, aspru şi fără milă, stătea şi privea 
la suedez, în intenţia de a smulge informaţii de la el, apoi să 
îl ucidă. 

În cele din urmă, tuşea şi hemoragia s-au oprit şi rănitul a 
încercat să vorbească din nou. Tarzan a îngenunchiat, 
apropiindu-şi urechea de buzele lui Andersson. 

— Soţia şi copilul, repetă el. Unde sunt? 

Andersson arătă în lungul drumului. 

— Rusul... i-a prins, şopti el. 

— Tu cum ai ajuns aici? A continuat larzan. De ce nu eşti 
împreună cu Rokoff? 

— Ne-au ajuns din urmă, îl lămuri Andersson, cu o voce 
atât de slabă încât Tarzan abia înţelegea ce i se spune. 

Rănitul a mai spus: 

— Ne-au ajuns. Eu m-am luptat dar ajutoarele mi-au fugit. 
M-au prins după ce am fost rănit. Rokoff a dat ordin să fiu 
lăsat aici drept hrană pentru hiene. El ţi-a luat soţia şi 
copilul. 

— Dar tu ce făceai cu ei, unde îi duceai? Mai întrebă 
Tarzan, apropiindu-se furios de suedez, cu ochii arzând de 
ură şi răzbunare. Abia se putea reţine să nu îl nimicească 
pe cel din faţa lui. 

Tarzan a reluat discuţia: 

— Vorbeşte, ce-ai făcut cu soţia mea şi cu fiul meu? 
Vorbeşte de îndată sau te ucid! Hai, roagă-te! Spune-mi tot 


sau te voi sfâşia în bucăţi! 

O mare mirare apăru pe faţa lui Andersson. 

— De ce? Şopti el. Nu le-am făcut nici un rău. Am vrut să îi 
scap din mâinile rusului. Soţia ta a fost bună cu mine, când 
era pe Kinkaid, iar pe copilaş l-am auzit deseori plângând. 
Am şi eu o soţie şi un copil în Christiania, aşa că nu puteam 
să mă împac cu gândul să îi ştiu pe ai tăi despărțiți şi 
prizonieri ai lui Rokoff. 

Urmă o scurtă pauză, după care a reluat ideea: 

— Asta este tot. Am eu figura unui om care a făcut atâta 
drum numai de dragul de a face rău? Termină acesta 
arătând săgeata înfiptă adânc în pieptul său. 

După felul în care vorbise şi din expresia feţei lui, Tarzan 
şi-a dat seama că a spus adevărul. 

Ceea ce dădea greutate vorbelor sale, era faptul că rana 
din piept îi pricinuia mai multă suferinţă decât îl 
înspăimânta Tarzan. 

Ştia că va muri, aşa că nici o ameninţare nu avea efect 
asupra lui. Dar se vedea că se străduieşte ca englezul să 
cunoască întreg adevărul şi să nu fie greşit judecat de 
acesta, ci să rămână cu convingerea că suedezul a acţionat 
corect. 

Tarzan se lăsă în genunchi lângă muribund. 

— Îmi pare foarte rău, zise el simplu. Nu m-am aşteptat să 
găsesc decât bandiți în tovărăşia lui Rokoff. Se pare că am 
greşit. Dar să nu discutăm despre asta, pentru că este ceva 
mai important şi mai grabnic de făcut. Trebuie să te duc 
într-un loc unde poţi fi îngrijit şi să te vindeci cât mai 
repede. 

Suedezul zâmbi trist şi clătină din cap. 

— Du-te şi caută-ţi familia, zise el. Eu sunt ca şi mort. Dar 
mă înfior la gândul hienelor. Ai milă şi ucide-mă înainte să 
pleci. 

Tarzan se cutremură la auzul acestor cuvinte. 

Cu câteva momente înainte era gata să îl ucidă pe acest 
om, dar acum nu i-ar fi făcut nici un rău, considerându-l 


prieten. 

Îi ridică uşor capul, sprijinindu-l pe braţe, ca să îi schimbe 
incomoda poziţie în care se afla. 

Accesul de tuse şi teribila hemoragie l-au apucat din nou 
pe suedez, care a rămas apoi cu ochii închişi, nemişcat. 

Tarzan îl crezu mort, dar suedezul deschise ochii şi îl privi 
lung. Oftă şi vorbi, slab, într-o şoaptă abia perceptibilă: 

— Mi se pare că foarte curând vom avea o furtună mare, 
mai zise el. 

Apoi, muri. 

CAPITOLUL XI. 

Tambudza. 

Tarzan a săpat o groapă nu prea adâncă pentru bucătarul 
de pe Kinkaid, sub al cărui exterior respingător bătuse o 
inimă cavalerească. 

Atât a putut face, în această junglă sălbatică, pentru omul 
care îşi dăduse viaţa pentru soţia şi copilul lordului de 
Greystoke. 

Porni apoi în urmărirea lui Rokoff. 

Era pe deplin convins că femeia care fugise de Rokoff 
înaintea lui era într-adevăr Jane şi că ea căzuse din nou în 
mâna rusului. 

I se părea că merge ca melcul, deşi avea o viteză de 
deplasare considerabilă. 

Cu multă greutate a reuşit să găsească urmele trecerii 
rusului în acea parte de pădure africană, datorită unor dese 
încrucişări de poteci şi unei mai dese circulații a sălbaticilor. 

Urma albului fusese ştearsă de cea a cărăuşilor indigeni 
care îl urmau, iar peste aceste urme apăreau altele, ale 
altor indigeni sau fiare sălbatice. 

Era o încercare grea să găsească urma unui european 
prin desişul pădurii. Mergea şi bazându-se pe mirosul său 
fin, pentru a se convinge că este pe calea cea bună. 

Cu toată osteneala sa, noaptea l-a apucat din nou într-un 
loc unde era sigur că greşise din nou drumul. 


Ştia însă că ceata sa de animale fioroase se ţine după el 
după miros şi avusese grijă să lase urme vizibile ale trecerii 
lui, frecându-se de viţa sălbatică ce creştea ca o perdea de 
nepătruns, de o parte şi de alta a cărării lăsând semne 
distincte pentru cei care veneau după el. 

Odată cu lăsarea întunericului, începu şi o ploaie deasă, 
aşa că nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să aştepte 
până dimineaţa, la adăpostul insuficient al unui copac mare. 
Dar şi după ce s-a luminat, ploaia a continuat, devenind 
torențială. 

O săptămână întreagă, soarele a fost după nori groşi, iar 
ploaia violentă a continuat cu dese furtuni, care au şters 
toate urmele din pădure, făcând inutile cercetările lui 
Tarzan. 

În tot acest timp, nu a văzut nici un sălbatic, dar nici pe 
careva dintre animalele sale, fiind acum convins că i s-a 
pierdut şi lui urma. 

Ţinutul în care se afla îi era în totalitate străin şi nu putea 
socoti exact direcţia în care se deplasa, pentru că ziua nu 
era soare, iar noaptea nu erau stele sau. Lună, după care ar 
fi putut să se ghideze. 

Când în a şaptea zi soarele a răsărit, Tarzan era într-o 
stare vecină cu disperarea. 

Pentru prima dată în viaţă se rătăcise în pădure. 

Dar pentru a i se întâmpla lui aşa ceva, era semn că era 
urmărit de o soartă nemiloasă. 

Undeva, în ţinuturile acestea sălbatice, se găseau soţia şi 
fiul lui, în ghearele fiarei de Rokoff. 

Prin ce încercări au trecut ei în decursul acestor şapte zile 
groaznice, când natura l-a împiedicat să îi caute? 

Îl ştia foarte bine pe Rokoff, că acesta simțind că Tarzan se 
află pe urmele sale, nu se va da în lături de la cele mai 
mizerabile fapte, pentru a se răzbuna. 

Acum, soarele strălucea puternic, însă Tarzan nu ştia în ce 
direcţie să mai meargă... 


Ştia că Rokoff a părăsit linia râului ca să îl urmărească pe 
Andersson, dar nu ştia dacă a continuat drumul spre 
interior sau spre râu. 

De la o vreme, Tarzan a observat că râul se îngustează, iar 
viteza curentului creşte, aşa că nu mai era navigabil decât 
pe încă o mică distanţă spre izvor. 

Dar dacă Rokoff nu se deplasează paralel cu apa, încotro a 
luat-o? 

Judecind după cele spuse de Andersson, se convinsese că 
intenţia suedezului a fost ceva peste măsură de greu: să 
traverseze întreg continentul şi să ajungă în Zanzibar. 

Întrebarea era dacă şi Rokoff ar fi îndrăznit să se 
aventureze într-o asemenea incursiune primejdioasă. 

Dar împins de frică, probabil să fi încercat şi aşa ceva, 
cunoscând că este urmărit de o hoardă de animale condusă 
de Tarzan care dorea să se răzbune pentru tot ce i s-a 
întâmplat. 

În cele din urmă, Tarzan se hotări să îşi continue drumul 
spre nord-est, în direcţia Africii germane de Est, unde va 
întâlni sălbatici de la care s-ar putea informa mai bine. 

A doua zi după încetarea ploii, intră într-un sat indigen, ai 
cărui locuitori se refugiaseră cu toţii în tufişuri, de îndată ce 
l-au văzut. 

Pe Tarzan l-a indispus această atitudine, aşa că îi urmări şi 
după scurtă vreme ajunse din urmă un războinic tânăr. 

Acesta era atât de speriat, încât nu mai era în stare să se 
apere. Şi-a aruncat armele trântindu-se la pământ, ţipând şi 
uitându-se cu groază la cel care îl prinse. 

Cu multă greutate, Tarzan a reuşit să îl liniştească, 
vorbindu-i liniştit, întrebându-l de ce le-a fost tuturor frică 
de el şi au fugit atât de înspăimântați. 

A aflat, după multă osteneală, că un grup de albi au trecut 
prin acel sat cu câteva zile în urmă şi indigenilor li s-a spus 
că după ei vine un drac alb, îngrozitor, care îi urmăreşte. 

Negrul a recunoscut în Tarzan pe demonul alb descris de 
cei care au trecut pe acolo şi se aştepta să vadă în urma lui 


restul de draci deghizați în maimuțe şi pantere. 

Tarzan a înţeles că aici este mâna lui Rokoff. 

Rusul a încercat să îi pună piedici, spunând sălbaticilor 
toate acestea, bazându-se pe superstiţia lor. 

Tânărul războinic îi mai spuse lui Tarzan că albul care 
conducea expediţia le promisese negrilor o recompensă 
fabuloasă dacă îl ucid pe demonul alb, iar toţi indigenii erau 
foarte hotărâți să facă asta. Dar de îndată ce l-au văzut, 
sângele le-a îngheţat în vine. 

Văzând că Tarzan nu are nici o intenţie de atac, sălbaticul 
şi-a recăpătat curajul şi la cererea lui, l-a condus în sat, 
strigând după ceilalţi să se întoarcă la casele lor. 

— Veniţi înapoi! le zise el. Demonul cel alb ne-a făgăduit că 
nu ne va face nici un rău, dacă vă întoarceţi şi îi răspundeţi 
la întrebări. 

Unul câte unul, sfioşi, au apărut sălbaticii, dar se vedea 
foarte clar că teama lor încă nu s-a risipit. 

Majoritatea dintre ei aruncau tot timpul priviri piezişe 
spre Tarzan. 

Şeful satului a fost primul care s-a întors în sat şi tocmai cu 
acesta dorea Tarzan să discute. Intră în vorbă cu el, fără să 
mai piardă nici o clipă. 

Acesta era un individ scund şi solid cu o înfăţişare ce 
denota degenerare avansată, având şi nişte braţe lungi ca 
de maimuţă. 

Întreaga sa făptură dădea impresia de om ascuns şi şiret. 
Numai groaza superstiţioasă ce o stârniseră poveştile ce i le 
spuseseră albii şi negrii din ceata lui Rokoff îl opreau să nu 
sară asupra lui Tarzan şi să îl ucidă pe loc, pentru că acel 
trib era de canibali. 

Dar de teama că acesta ar fi într-adevăr un demon şi ca 
mai departe în junglă, aşteptau alţi draci numai un semn, îl 
reţinea pe M'ganwazam să nu atace. 

Tarzan îi puse mai multe întrebări şi comparând cele spuse 
de şef şi de tânărul războinic, a tras concluzia că întreaga 


caravană a lui Rokoff se retrăgea înfricoşată către 
îndepărtata coastă de est a Africii. 

A mai aflat că unii dintre indigenii rusului au dezertat. 
Chiar în acel sat Rokoff a spânzurat pe cinci dintre ei 
pentru furt şi dezertare. 

Judecând totuşi după ceea ce M'ganwazam a aflat de la 
indigenii care îl însoțeau pe rus, era limpede că nu parcurg 
distanţe mari, dar va fi părăsit pe rând de toţi indigenii, 
lăsându-l singur. 

M'ganwazam a negat că printre albi s-ar afla o femeie cu 
un copil, dar după accentul lui, Tarzan s-a convins că minte. 

Ca să se asigure, a mai adus vorba de aceştia de câteva 
ori, dar nu reuşi să surprindă pe faţa şefului nici o tresărire 
că nu ar spune adevărul. 

El o ţinea morţiş că nu erau nici femei şi nici copii printre 
albi. 

Tarzan îi ceru ceva de mâncare şi după o mică tocmeală 
reuşi să obţină o cină. 

În tot acest timp, a încercat să mai descoase şi pe alţii din 
trib, mai ales pe tânărul războinic pe care îl prinsese în 
tufişuri, dar prezenţa lui M'ganwazam le pecetluia buzele. 

În cele din urmă, s-a convins că aceşti oameni ştiau mai 
mult decât i s-a povestit despre rus, Jane sau copil şi se 
hotări să rămână acolo peste noapte, în speranţa că ar 
putea afla şi alte lucruri. 

A rămas surprins când, spunându-i şefului hotărârea lui de 
a rămâne peste noapte în sat, acesta şi-a schimbat total 
atitudinea. 

Până atunci M'ganwazam îşi manifestase evident 
neplăcerea şi suspiciunea, dar acum deveni cel mai amabil 
şi îndatoritor dintre gazde. 

Îi oferi imediat cea mai bună colibă din sat, din care dădu 
afară, fără prea multe discuţii pe cea mai bătrână dintre 
soțiile sale, iar el s-a mutat să doarmă în coliba uneia dintre 
soțiile lui mai tinere. 


Dacă s-ar fi întâmplat ca Tarzan să îşi aducă aminte de 
răsplata princiară pe care a oferit-o Rokoff negrilor dacă. 
Reuşesc să îl ucidă, ar fi înţeles cu mult mai repede motivul 
rapidei schimbări de atitudine a şefului. 

Acesta îşi făcuse desigur socoteala că albul va dormi 
liniştit într-o colibă, uşurându-se posibilitatea capturării 
sale şi a obţinerii recompensei făgăduite de rus. 

De aceea a stăruit, cum s-a priceput mai bine, ca larzan să 
se retragă cât mai devreme în colibă, pentru a se odihni 
după oboseala acumulată după atâta drum. 

Tarzan era dezgustat de ideea că ar dormi într-o murdară 
colibă de sălbatici, dar se hotări să facă şi aşa ceva, numai 
ca să nu scape ocazia de a discuta cu vreunul dintre tinerii, 
care vor şedea în jurul focului ce îl va aprinde în centrul 
colibei, în încercarea lui de a descoase pe cineva, pentru 
descoperirea adevărului. 

Primi deci invitaţia şefului, obiectând însă că ar vrea să 
stea într-o colibă cu tineri. 

A motivat cererea sa, spunând că nu vrea ca o femeie 
bătrână, mai ales că este şi una dintre soțiile şefului, să 
doarmă altundeva din cauza lui. 

Baborniţa cea ştirbă zâmbea prosteşte, manifestându-şi 
mulţumirea faţă de atitudinea cavalerească a lui Tarzan. 

Ideea a fost acceptată, mai ales că se potrivea cu planul 
şefului. Tarzan putea fi capturat mai uşor, dacă era 
înconjurat de o ceată de războinici. 

Consimţi imediat, aşa că după puţină vreme, larzan se 
găsi instalat într-o colibă, aproape de porţile satului. 

Pentru că în seara aceea trebuia să aibă loc o ceremonie 
cu dans în onoarea unei cete de vânători întorşi de curând 
acasă, el a fost lăsat singur în colibă, M'ganwazam 
explicându-i că tinerii trebuie să ia parte la ceremonie. 

Dar de îndată ce Tarzan a fost instalat în coliba sa, şeful i-a 
adunat în jurul lui pe tinerii războinici pe care i-a ales să 
stea cu demonul alb în acea noapte. 


Niciunul nu era entuziasmat de planul şefului, fiind cu toţii 
stăpâniţi de o frică superstiţioasă faţă de uriaşul acesta alb. 

Însă cuvântul şefului este lege pentru săteni, aşa că 
niciunul nu a încercat să refuze serviciul pe care trebuia să 
îl ducă la bun sfârşit. 

Pe când M'ganwazam îşi expunea planul în şoaptă, baba 
căreia Tarzan îi dăduse înapoi coliba, se învârtea în jurul 
bărbaţilor, prefăcându-se că întreţine focul, în realitate 
dorea să tragă cu urechea la convorbirea lor. 

Tarzan adormise de mai bine de o oră, cu tot zgomotul 
care era afară, când simţurile lui l-au trezit la auzul unor 
mişcări de parcă cineva s-ar fi furişat în colibă. 

Din focul care fusese aprins nu au mai rămas decât câţiva 
tăciuni arşi, care cu raze slabe de lumină accentuau şi mai 
mult întunericul, în loc să lumineze. 

Totuşi, Iarzan simţi că acolo mai era cineva, care se 
apropia de el. 

Probabil că era unul dintre tovarăşii lui de noapte, care se 
întorcea de la ceremonie, dar după cum auzea el, dansul 
încă mai continua. 

Cine putea să fie acela care îşi dădea întreaga osteneală să 
îşi ascundă identitatea. 

Când persoana s-a apropiat la numai un pas de el, Tarzan 
sări de partea cealaltă a colibei, cu sulița ridicată asupra 
capului. 

— Cine este acolo? întrebă el cu voce puternică. Cine 
îndrăzneşte să se furişeze prin întuneric ca o leoaică 
flămândă? 

— Tăcere, Buana, îi răspunse o voce hodorogită. Sunt eu 
Tambudza, căreia nu ai vrut să îi iei coliba, pentru a lăsa o 
biată bătrână fără casa ei, în noaptea cea rece. 

— Şi ce vrea lambudza de la Tarzan? 

— Pentru că ai fost atât de bun cu mine, cu care nimeni nu 
mai este acum bun, vreau să te anunţ ceva, în schimbul 
bunătăţii tale de azi. 

— Să mă previi adică? De ce? 


— M'ganwazam a ales anume nişte tineri războinici care 
să doarmă cu tine, în colibă. 

Baba a continuat: 

— Eram lângă ei, când am auzit ordinele pe care le dădea 
băieţilor. Vor veni după miezul nopţii. 

După o scurtă pauză, a mai spus: 

— Dacă te găsesc dormind, vor sări asupra ta şi te vor 
omori, iar dacă nu vei dormi, se vor preface osteniţi şi se 
vor preface că dorm, aşteptând ca tu să adormi şi să te 
omoare atunci. M'ganwazam este hotărât să câştige 
recompensa pe care a promis-o albul. 

— Uitasem de asta, zise Tarzan mai mult pentru sine. 

Apoi, a adăugat: 

— Şi cum speră şeful să încaseze răsplata, acum când albii 
au plecat de aici şi s-au dus aiurea, departe. 

— Nu sunt departe, replică lambudza. Şeful ştie unde este 
tabăra lor. Oamenii noştri îi pot ajunge, pentru că ei merg 
încet. 

— Unde sunt? întrebă Tarzan. 

— Vrei să mergi la ei? întrebă baba în loc de răspuns. 

— Da, dacă îmi spui unde sunt. 

— Nu ştiu să îţi explic prea bine, dar pot să te conduc eu 
până acolo, Buana. 

În mijlocul aceste discuţii, niciunul nu a observat o siluetă 
mică, care s-a furişat în întunericul colibei, până aproape de 
ei şi nici nu au simţit când a plecat. 

Era micul Bulour, un fiu al şefului de la o altă soţie, un 
drac de copil, degenerat şi răzbunător, care o ura şi o 
spiona pe Tambudza tot timpul, ca să îi spună şefului de 
orice abatere a ei de la obiceiurile tribului. 

— Sa mergem atunci, o îndemnă Tarzan, să plecăm de aici 
cât mai repede. 

Acestea au fost şi ultimele cuvinte auzite de Bulour, pentru 
că imediat a ieşit, alergând în direcţia în care şedea tatăl 
lui. Acesta sorbea dintr-o cană, berea puturoasă a 


indigenilor şi se distra de salturile şi dansul sălbatic al 
canibalilor. 

Pe când Tarzan şi Tambudza se strecurau prin întuneric, 
doi războinici dintre cei mai iuți au pornit şi ei în aceeaşi 
direcţie, dar pe un alt drum. 

După ce s-au îndepărtat puţin, Tarzan a întrebat-o pe 
babă, dacă nu cumva a văzut cu albii şi o femeie albă cu un 
copil. 

— Ba da, Buana, răspunse Tambudza, era şi o femeie cu ei, 
care avea un copilaş, o păpuşă mică, albă. A murit aici în 
satul nostru de friguri şi l-au îngropat. 

CAPITOLUL XXII. 

Dezamăgirea. 

Când Jane Clayton s-a deşteptat din leşin, îl văzu pe 
Andersson aplecat asupra ei, ţinând copilul în braţe. O fixă 
cu privirea, în timp ce pe faţa femeii a apărut o expresie de 
jale şi groază. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă el. Îţi este rău? 

— Unde îmi este copilul? strigă ea, fără să răspundă la 
întrebarea pe care i-a pus-o suedezul. 

Acesta îi întinse copilul înfăşat, dar ea a refuzat să îl ia. 

— Nu este al meu. Ai ştiut că nu este al meu. Eşti un 
diavol, ca şi rusul. 

Ochii albaştri spălăciţi ai lui Andersson se deschiseră mari 
de surpriză. 

— Nu este al tău? exclamă el. Nu. Mi-ai spus că băieţelul 
tău se află pe Kinkaid! 

— Nu acesta, ci celălalt! răspunse Jane cu o voce 
disperată. Trebuie să fi fost doi, dar eu nu am ştiut şi de 
acesta. 

— Nu a mai fost nici un alt copil. Eu am crezut că este al 
tău. Îmi pare foarte rău! 

Andersson dădea semne de nervozitate, schimbându-şi 
greutatea când pe un picior, când pe altul. 

Jane şi-a dat seama că suedezul habar nu avea de 
adevărata identitate a copilului. 


Deodată copilaşul a început să plângă şi să se frământe în 
mâinile suedezului, aplecându-se cu mânuţele lui, încercând 
să ajungă la Jane. 

Ea nu a putut rezista la această chemare afectuoasă şi cu 
un țipăt uşor, sări în picioare, strânse copilaşul la piept şi cu 
faţa ascunsă în scutecele murdare, plânse în tăcere câteva 
minute. 

Supărarea şi dezamăgirea pe care le simţise la 
constatarea că acest copil nu este Jack al ei, au făcut loc 
unei mari speranţe. După toate necazurile, poate era o 
minune, ca băiatul ei nu a fost în mâinile lui Rokoff şi nu a 
fost îmbarcat pe Kinkaid. 

Copilaşul scâncea şi Jane simţi milă pentru acest mic 
orfan, părăsit în pădurea africană fără nimeni pe lume. 

Deşi sufletul ei era zbuciumat, inima ei de mamă nu a 
putut lăsa ca acest copil să sufere. 

— Nu îţi închipui al cui este acest copil? Întrebă ea pe 
Andersson. 

Acesta dădu negativ din cap. 

— Nu, răspunse el. Dacă nu este altău nu pot să ştiu al cui 
poate fi. Rokoff zicea cu toată convingerea că este al tău. 

Văzând că Jane îl priveşte cu mirare, a continuat: 

— Acum ce ne facem cu el? Eu nu mă pot întoarce pe 
Kinkaid, pentru că Rokoff m-ar împuşca. Dar tu te poţi 
întoarce. Te conduc până la mare, iar acolo un negru te va 
duce până la vapor. Ce zici? 

— Nu, nu, se opuse Jane, pentru nimic în lume! Mai bine 
mor decât să cad în mâinile acelui om. 

— Atunci ce doreşti să facem? 

— Mergem înainte, luând acest sărman copil cu noi. Cu 
voia lui Dumnezeu, vom fi salvaţi într-un fel sau altul. 

Au pornit din nou la drum, luând cu ei şase indigeni din 
tribul Mosul, pentru a-i ajuta la transportul proviziilor şi a 
pânzelor de cort pe care Andersson le strecurase în barcă, 
când a pregătit fuga lor de pe vapor. 


Zilele şi nopţile de chin pe care le-a îndurat tânăra femeie 
se contopiră într-un coşmar, pierzând orice calcul al 
timpului. 

Nu mai era în stare să spună dacă este în junglă de câteva 
zile sau de câţiva ani. 

Singurul punct luminos în acea eternitate plină de grozăvii 
şi suferinţe era acest mic copil, de care inima ei se lipi cu 
putere. 

Într-un fel, acest micuţ străin a umplut golul dureros făcut 
după răpirea propriului ei fiu. 

Desigur că nu era. Acelaşi lucru; totuşi observa zi de zi, că 
dragostea ei de mamă învăluie acest orfan din ce în ce mai 
mult, până când, uneori, rămânea cu ochii închişi, pierdută 
într-un vis, în care trupul cel mic şi cald de la pieptul ei era 
cu adevărat fiul ei. 

Înaintarea lor a fost foarte dificilă. 

Din când în când, aflau de la indigenii care veneau de pe 
coastă în expediţii de vânătoare, că Rokoff nu a ghicit încă 
direcţia deplasării lor. 

Acest amănunt, împreună cu dorinţa de a asigura femeii 
nobile o călătorie cât mai plăcută, îl făcură pe Andersson să 
înainteze încet, în etape scurte şi facile, cu multe popasuri. 

Insista de multe ori, să ducă el copilaşul pe drum. În multe 
alte moduri, încerca să uşureze drumul, ca să nu o epuizeze 
pe Jane. 

Suferise de cea mai mare durere, la descoperirea greşelii 
pe care o făcuse, înşelându-se asupra identităţii copilaşului, 
iar după ce tânăra femeie s-a convins pe deplin că în tot ce 
făcuse, a fost condus de motive pur cavalereşti, ea nu l-a 
mai lăsat să se tot învinovăţească pentru o greşeală, pentru 
care nu era deloc vinovat. 

La sfârşitul fiecărei zile de marş, Andersson avea grijă să 
se construiască un adăpost comod pentru Jane şi copil. 

Cortul ei era întotdeauna aşezat în cea mai favorabilă 
poziţie, iar gardul de mărăcini era cel mai tare şi de 
nepătruns pe care cei din tribul Mosuli îl putea construi. 


Hrana ei era întotdeauna cea mai bună ce se putea găsi 
printre proviziile lor şi aşa nu prea îndestulătoare. 

Jane era impresionată de politeţea şi întreaga purtare a 
acestui om. Faptul că atâta nobleţe s-a ascuns într-un om cu 
un exterior atât de respingător era pentru Jane un mister. 

Când a aflat că Rokoff nu era decât la câţiva kilometri de ei 
şi că în cele din urmă a descoperit direcţia în care mergeau, 
au început să înainteze mai repede. 

Andersson a cumpărat o barcă de la şeful unui sat, care se 
găsea la o mică distanţă de râul Ugambi, pe malul unui 
afluent al acestuia şi au pornit-o pe râu în sus. 

O vreme Rokoff le-a pierdut urma datorită vitezei lor 
sporite de deplasare. 

Au mers până acolo unde râul nu mai era navigabil, apoi 
au părăsit barca, luând-o din nou pe jos. 

Din nou înaintarea a devenit dificilă, înceată şi 
primejdioasă. 

După ce au părăsit cursul râului, copilaşul s-a îmbolnăvit 
de friguri. 

Andersson cunoştea rezultatul acestei boli, dar nu avea 
inima să îi spună lui Jane adevărul. 

Văzuse şi el că tânăra femeie ajunsese să iubească acest 
copil de parcă ar fi fost al ei. 

Dar starea micuţului excludea orice înaintare. Andersson 
s-a retras la o mare distanţă de drumul principal, 
construind o bază, într-un luminiş, pe malul unui pârâu. 

Aici, Jane îşi petrecea tot timpul îngrijind micuțul bolnav. 
Dar ca şi cum necazurile şi durerile nu erau suficiente, au 
mai primit o lovitură. 

Unul dintre indigeni, care s-a dus în cercetare prin 
pădure, a adus vestea că Rokoff îşi stabilise sediul în 
apropierea lor şi era evident pe urmele lor, către acel loc, 
pe care îl socotiseră o ascunzătoare perfectă. 

Informaţia aceasta nu putea duce decât la o singură 
soluţie şi anume părăsirea taberei şi să fugă. 


Jane Clayton îl cunoştea foarte bine pe rus ca să nu fie 
sigură că o va despărţi de acel copilaş îndată ce îi va prinde 
şi mai ştia că această despărţire înseamnă moarte sigură 
pentru acesta. 

În timp ce înaintau prin vegetaţia deasă şi încâlcită, pe 
cărări neumblate de foarte mult timp, cărăuşii indigeni au 
dezertat pe rând. Aceşti oameni au fost credincioşi şi au dus 
greul expediției, fără să se plângă, până nu au fost în 
primejdia de a fi ajunşi de Rokoff. 

Au auzit atâtea de cruzimea rusului, încât aveau o frică de 
moarte de acesta. 

Iar acum când ştiau că vor fi prinşi de el, nu au mai avut 
curaj şi au fugit, lăsându-i pe cei trei albi singuri. 

Şi totuşi Andersson şi Jane Clayton îşi continuau fuga. 
Suedezul mergea înainte, ca să facă drum unde nu era 
cărare, aşa că mai tot timpul Jane era nevoită să poarte 
copilul. 

Au mers zile întregi. Într-una din seri însă şi-au dat seama 
că vor fi prinşi. 

În spatele lor, din ce în ce mai aproape, se auzea zgomotul 
unui grup numeros, care înainta pe cărarea pe care ei o 
făceau. 

Când urmăritorii au ajuns foarte aproape, Andersson a 
ascuns-o pe Jane după un copac mare, acoperind-o cu un 
maldăr de uscături. 

— Cam la vreo doi kilometri de aici este un sat, îi zise el. 
Mi l-a arătat unul dintre indigeni. Eu îl voi face pe rus să îţi 
piardă urma şi atunci mergi în sat. Cred că şeful este 
prietenos cu albii. Oricum, altă soluţie nu avem. 

— Dar tu ce vei face? 

— Ascultă-mă! o întrerupse suedezul. În sat să încerci să îl 
îndupleci pe şef să îţi dea oameni să te conducă înapoi spre 
mare. Mai curând sau mai târziu va ancora un vas şi atunci 
vei fi salvată. La revedere şi noroc la drum, doamnă! 

— Dar tu unde te duci? reluă ea. Nu poţi să te ascunzi şi tu 
aici cu mine şi să mergem împreună înapoi spre coastă? 


— Trebuie să îi spun rusului că ai murit, ca să nu te mai 
caute, zise Andersson zâmbind. 

— Şi de ce nu te întâlneşti apoi cu mine? insistă Jane. 

Andersson dădu din cap. 

— Nu cred că mă voi mai întâlni cu cineva, după ce îi voi 
spune că ai murit. 

— Sven, nu se poate aşa ceva. Este îngrozitor! 

În inima ei însă ştia ce soartă îl aşteaptă pe Andersson. 
Rusul nu va sta pe gânduri şi se va răzbuna pentru tot ce 
făcuse suedezul împotriva lui. 

Andersson nu a mai spus nimic. l-a făcut semn să tacă 
arătându-i cărarea pe unde au venit. 

— Nu îmi pasă de nimic, şopti Jane. Voi face şi eu tot ce 
pot, ca să te scap. Dă-mi revolverul tău. Ştiu să trag şi poate 
aşa, amândoi vom putea să îi ţinem la distanţă, până găsim 
un mijloc de scăpare. 

— Nu se poate, doamnă, replică Andersson. Ne vor 
împuşca pe amândoi şi atunci chiar că nu aş mai putea face 
ceva. 

Continuă în şoaptă: 

— Gândeşte-te la copil şi la tine. Ce crezi că veţi face, dacă 
Rokoff vă prinde. Fă mai bine aşa cum spun eu. la carabina 
şi muniţia. Poate le vei folosi mai bine. 

Împinse în adăpostul improvizat pentru Jane şi copilaş, 
arma şi cartuşiera, după care s-a îndepărtat. 

Jane s-a uitat după el, cum mergea înapoi pe cărare, ca să 
iasă înaintea caravanei rusului. După câteva minute, la o 
cotitură l-a pierdut din vedere. 

Primul ei impuls a fost să îl urmeze. Înarmată cu puşcă ar 
fi putut poate face ceva pentru el. 

În afară de asta, nu putea să sufere ideea de a rămâne 
singură în jungla înfricoşătoare, fără un prieten la nevoie. 

Voia să părăsească adăpostul cu intenţia de a-l ajunge pe 
Andersson, cât mai repede cu putinţă. 

Şi-a aruncat ochii asupra copilaşului. 

Ce roşii îi erau obrăjorii! 


Ce culoare nefirească! 

Îşi puse faţa pe pielea fierbinte a copilului. Scoase o 
exclamaţie de groază şi sări în picioare pe cărare. 

Carabina şi cartuşiera le-a uitat acolo în adăpost, unde le 
pusese Andersson. 

Uitase acum şi de rus şi de suedez şi de marea primejdie 
care era foarte aproape. 

Prin creierul ei trecea o singură idee, că acest copil 
neputincios era bolnav de friguri tropicale şi ea nu mai era 
în stare să facă nimic pentru a-i uşura suferinţele. 

Singurul ei gând era să găsească pe cineva care să o ajute, 
vreo femeie care se pricepea la boli. Îşi aminti de satul cu 
indigeni prietenoşi de care vorbise Andersson. 

De ar ajunge odată acolo, la timp! 

Nu mai era nici o clipă de pierdut. Porni ca o căprioară 
speriată în direcţia indicată de suedez. 

Departe, în spatele ei, s-au auzit deodată strigăte, câteva 
împuşcături, apoi linişte deplină. 

Ştia acum că Andersson l-a întâlnit pe Rokoff. 

După o jumătate de oră de mers, a ajuns într-un sat cu 
colibe de stuf. 

Imediat a fost înconjurată de bărbaţi, femei şi copii, care o 
năpădiră cu sute de întrebări, din care ea nu înţelegea 
NIMIC. 

În încercarea ei de a fi înţeleasă, arăta spre copilaşul care 
plângea de ţi se rupea inima, repetând mereu: 

— Friguri, friguri..., friguri... 

Indigenii nu au înţeles cuvintele ei, dar au priceput cauza 
deznădejdii ei. Una dintre femei a condus-o într-o colibă, 
unde împreună cu altele au început să facă ce ştiau, pentru 
liniştirea şi alinarea suferințelor micuţului. 

În cele din urmă, a apărut şi moaşa satului, cu 
descântecele ei, care după ce a făcut un foc în faţa 
copilaşului, a fiert într-un vas de pământ un amestec de 
ierburi, făcând tot timpul semne ciudate cu mâna, deasupra 
vasului şi a copilului, mormăind stranii cântece monotone. 


După un timp, a înmuiat vârful cozii unei zebre în fiertură 
şi mormăind fără încetare, a scuturat câteva picături peste 
faţa copilaşului. 

Apoi a plecat, dar celelalte au rămas văitându-se şi jelind, 
de Jane credea că va înnebuni. 

Ştia însă că tot ce făceau era din bunătatea lor sufletească, 
aşa că a îndurat cu resemnare mută şi răbdare 
supraomenească, coşmarul îngrozitor al acestor clipe 
teribile. 

Pe la miezul nopţii a auzit mai multe voci, care strigau în 
întuneric. 

Sătenii discutau aprins, dar nu înţelegea nimic din vorbele 
lor. 

După puţină vreme, auzi paşi care se apropiau de coliba în 
care stătea ea înaintea unui foc mic, împreună cu copilaşul. 

Nu era copilul ei, dar cât de drag i-a devenit micuțul 
acesta, lipsit de orice ajutor pe lume! 

Inima ei, lipsită de propriul ei copil, s-a îndreptat către 
acest orfan fără nume, revărsând asupra lui întreaga ei 
săptămâni de captivitate de pe Kinkaid. 

Îi văzu sfârşitul aproape şi cu toate că acest gând o 
îngrozea, spera ca acest sfârşit să vină mai repede, ca să se 
termine odată cu, suferinţele micii victime. 

Paşii care se auzeau afară se opriră în faţa colibei ei. 

Auzi o mică discuţie în şoaptă, iar după un moment intra 
M'ganwazam, şeful tribului. 

Jane Clayton nu îl zărise decât în treacăt, deoarece de 
îndată ce a intrat în sat, a fost preluată de femeile care 
doreau să o ajute. 

Uitându-se cu atenţie la el, văzu că are o figură 
răutăcioasă, purtând stigmatul unei degenerări brutale. 1 se 
părea că seamănă mai mult cu o gorilă decât cu un om. 

A încercat să intre în vorbă cu ea, dar fără succes, aşa că 
până la urmă a strigat pe cineva. 

Ca răspuns la chemarea lui, un alt negru a intrat în colibă. 
Acesta avea un aspect total diferit de cel al lui 


M'ganwazam. 

Jane Clayton trase concluzia că era dintr-un alt trib. 

Noul sosit avea rolul de interpret. De la primele întrebări, 
Jane şi-a dat seama că este interogată pentru obţinerea 
unor informaţii utile în viitor. 

I s-a părut foarte curios că era întrebată ce va face şi mai 
ales pe unde dorea să meargă... 

Nu avea nici un motiv să păstreze secret aceste lucruri şi 
zise adevărul. 

La întrebarea însă dacă speră să se întâlnească cu soţul ei 
la sfârşitul călătoriei, a dat negativ din cap. 

Atunci, şeful a vorbit, prin interpret, comunicându-i 
adevărata intenţie a acestei vizite nocturne: 

— Am aflat, de curând, de la nişte oameni care locuiesc 
lângă apa cea mare, că soţul tău a fost în urma ta, în susul 
râului Ugambi, dar a fost atacat de indigeni şi ucis. Îţi spun 
toate acestea ca să te cruţ să îţi mai pierzi vremea într-o 
călătorie lungă, la sfârşitul căreia sperai să îţi întâlneşti 
soţul. Dacă vrei, te vom duce spre coastă. 

Jane îi mulţumi pentru bunătate, ca şi cum inima ei ar fi 
rămas nepăsătoare la durerea acestei noi lovituri. 

Dar a îndurat atât de multe, încât nu mai putea fi atinsă 
nici de chinurile celor mai dureroase suferinzi, pentru că 
toate simţurile ei au amorţit. 

Stătea cu capul aplecat, uitându-se fără să vadă figura 
copilaşului din poalele ei. 

M'ganwazam a ieşit. 

Ceva mai târziu se auzi un zgomot uşor la uşă. Intrase o 
altă persoană. 

Una dintre femeile care şedeau de partea cealaltă a 
focului, a aruncat nişte vreascuri pe tăciuni. 

Lemnele au izbucnit într-o flacără mare, luminând 
interiorul colibei. 

La această lumină, Jane Clayton şi-a dat seama că micuțul 
murise. De cât timp, nu putea şti. 


Un nod greu i s-a pus în gât şi s-a aplecat zdrobită peste 
scutece, strângând micul ghem cu mâinile la piept. 

Câteva momente, în colibă a domnit o linişte deplină. 

Un bărbat tuşi lângă Jane şi a strigat-o pe nume. 

Ea a tresărit imediat şi ridicând privirea văzu figura 
înspăimântătoare a lui Nicolai Rokoff. 

CAPITOLUL, XIII. 

Fuga. 

Rânjind diabolic, Rokoff se uită lung la Jane Clayton, apoi i- 
a luat legătura pe care o ţinea în poală. 

Jane a tras colţul unei cârpe peste faţa copilaşului, astfel 
că cel care nu ştia adevărul, ar fi crezut că micuțul doarme. 

— Te-ai obosit degeaba, zise Rokoff, ca să aduci copilul 
până în acest sat. Dacă îţi vedeai de treabă, îl aduceam eu 
singur. 

Apoi, a continuat: 

— Acesta este satul în care şi eu doream să îl aduc. 
M'ganwazam îl va creşte ca pe propriul său fiu, făcând din 
el un canibal cumsecade, iar dacă tu te vei întoarce în 
lumea civilizată, vei avea la ce să meditezi, comparând viaţa 
civilizată, viaţa de lux pe care o trăieşti, cu mizeria în care 
este fiul tău. 

Zicând acestea s-a îndreptat spre copil. 

— Da, a mai spus, îţi mulţumesc că l-ai adus aici în locul 
meu. Acum te rog frumos să mi-l cedezi, ca să îl predau 
părinţilor săi adoptivi. 

A întins mâinile să primească copilul, având pe figură un 
rânjet răutăcios. 

Dar spre surpriza lui, Jane Clayton se ridică şi fără să 
protesteze, îi depuse mica legătură în braţe. 

— lată copilul, zise ea. Mulţumesc lui Dumnezeu, că acum 
îţi va fi peste putinţă să îi mai faci vreun rău. 

Rokoff sesizând rostul acestor cuvinte, smulse pânza de pe 
faţa copilului ca să se încredinţeze de adevărul de care se 
temea. 

Jane Clayton se uită fix în ochii lui. 


Era curioasă să vadă dacă Rokoff cunoaşte adevărata 
identitate a copilului. 

Dar dacă până acum câteva momente avusese o oarecare 
îndoială, aceasta a dispărut imediat ce a văzut furia oarbă a 
rusului, care văzând că micuțul era mort, a înţeles că 
răzbunarea lui fusese spulberată, de o forţă cu mult mai 
puternică. 

Cu o mişcare bruscă, rusul a aruncat înapoi copilul în 
braţele lui Jane şi începu să se plimbe nervos prin colibă, 
bătând cu pumnii în aer şi înjurând oribil. 

În cele din urmă, se opri în faţa femeii şi apropiindu-se de 
ea, a strigat: 

— Râzi de mine? Crezi că m-ai învins? Am să îţi arăt eu, 
cum i-am arătat şi mizerabilei maimuțe, căreia îi zici soţ, ce 
înseamnă să te amesteci în planurile lui Nicolai Rokoff. 

Se opri puţin, de parcă ar fi vrut ca vorbele sale să aibă o 
mai mare greutate, apoi a continuat: 

— M-ai înşelat cu copilul. Acum nu mai pot face din elun 
canibal, dar voi face din mama lui, soţia unui canibal, dar 
numai după ce va fi şi a mea. 

Dar dacă el credea că poate să smulgă de la Jane vreo 
amăgire, se înşelă. Creierul şi inima ei erau amorţite pentru 
orice ameninţare sau lovitură. 

Spre marea sa uimire, un zâmbet slab apăru pe buzele ei. 
Se gândea cu mulţumire că micul cadavru de lângă ea nu 
este al fiului ei Jack şi că Rokoff nu cunoştea adevărul. 

Cum ar fi vrut să îi spună acest adevăr! Nu îndrăznea însă. 
Atâta timp cât Rokoff continua să creadă că acesta a fost 
copilul ei, atât timp Jack este în siguranţă oriunde s-ar afla. 

Desigur, nu ştia deloc unde ar putea fi copilul ei, nici 
măcar că este viu. Dar exista o mare probabilitate ca acesta 
să trăiască şi să fie sănătos. 

Foarte probabil că acest copil a fost înlocuit cu Jack, fără 
ştirea lui Rokoff, de unul dintre oamenii lui şi acum se află la 
adăpost cu cineva la Londra, unde erau suficienţi prieteni 
să îi poată plăti orice recompensă ar fi cerut răpitorii. 


Se gândi la această alternativă de sute de ori, de când 
descoperise că micuțul pe care Andersson i l-a pus în braţe, 
în noaptea fugii lor de pe Kinkaid, nu era fiul ei. 

Dar de atunci, aceste gânduri au fost singurele care i-au 
adus momente de fericire. 

Nu, rusul nu trebuia să afle adevărul, că acesta nu fusese 
fiul ei. 

Îşi dădea seama, că se află într-o situaţie deznădăjduită. 
Acum când Andersson şi soţul ei probabil sunt morţi, nu mai 
era nimeni pe lume să o ajute, chiar dacă ar fi ştiut unde se 
găseşte. 

Înţelegea că ameninţarea lui Rokoff nu este o glumă. 

Era sigură că va proceda aşa cum a ameninţat-o. Dar 
aceasta ar fi fost o scăpare, în cel mai rău caz, de toate 
suferinţele ei. 

Trebuia negreşit să găsească o modalitate prin care să 
câştige timp. Timp în care să se gândească cum să se 
pregătească pentru ce urmează, încercând să găsească o 
modalitate de scăpare, dacă ar putea exista. 

De viaţă nu îi prea păsa, decât numai dacă i s-ar fi dat 
prilejul înapoierii la copilaşul ei, dar oricât de slabă era 
această speranţă, nu voia să renunţe la ea, până în ultimul 
moment, când va fi faţă în faţă cu cruda realitate, 
alternativa de a alege între două soluţii: Nicolai Rokoff sau 
sinuciderea. 

— Du-te, zise ea rusului. Du-te şi lasă-mă cu mortul meu! 
Mi-ai adus atâtea necazuri şi suferinţe şi acum încerci să 
îmi aduci altele. Eu ce rău ţi-am făcut de mă prigoneşti cu 
atâta înverşunare? 

— Ispăşeşti păcatele maimuţei pe care ţi-ai ales-o, pe când 
puteai să ai dragostea unui gentleman..., a mea, a răspuns 
Rokoff. 

Apoi a reluat: 

— Dar la ce bun să mai discutăm? Vom îngropa aici copilul 
şi vei merge cu mine în tabăra mea. Mâine te voi aduce aici 


ca să te predau noului tău soţ: drăguţul de M'ganwazam. 
Haide! 

Întinse mâna să ia copilul. Dar Jane, care acum era deja în 
picioare, se dădu la o parte. 

— Îl îngrop eu, zise ea. Trimite câţiva oameni să sape o 
groapă, afară din sat. 

Rokoff dorea să termine cât mai repede cu toate acestea şi 
să se întoarcă în tabără cu victima sa, crezând că apatia ei 
înseamnă resemnare faţă de soarta care o aşteaptă. 

leşind din colibă, îi făcu semn să îl urmeze şi după câteva 
clipe, plecă din sat cu oamenii lui, conducând-o pe Jane la o 
oarecare distanţă de sat, unde indigenii au săpat o groapă 
lângă un copac mare. 

După ce a înfăşurat copilul într-o cârpă mai mare, Jane 
Clayton îl cobori uşor în groapă şi întorcându-şi capul, ca să 
nu vadă bulgării de pământ ce cădeau peste legătura de 
pânză, şopti o rugăciune lângă groapa orfanului fără nume, 
care a ajuns în cele mai depărtate locuri ale inimii ei. 

S-a ridicat apoi, cu ochii uscați, dar suferind puternic şi îl 
urmă pe rus prin întunericul de nepătruns al junglei, pe o 
cărare ca o boltă de frunze, care ducea din satul lui 
M'ganwazam, canibalul negru, până în tabăra lui Nicolai 
Rokoff, demonul cel alb. 

Pe lângă ei, prin tufişurile de nepătruns care străjuiau 
cărarea, se auzeau paşii moi de carnivore înfometate şi 
răsunau răcnete îngrozitoare ale leilor ieşiţi la vânătoare. 
Până şi pământul se cutremura de aceste zgomote teribile. 

Cărăuşii au aprins torţe mari, pe care le învârteau 
deasupra capului într-o parte sau alta, ca să sperie fiarele 
de pradă. 

Rokoff îi tot grăbea să meargă mai repede, iar Jane a 
înţeles din vocea sa tremurătoare că îi este foarte frică. 

Zgomotele acestei nopţi îi aminteau, tot mai mult, de zilele 
şi nopţile petrecute în junglă, împreună cu zeul ei din 
pădure: neînvinsul şi neînfricatul Tarzan al maimuţelor. 


Atunci nu simţea ce este frica, deşi jungla era ceva nou 
pentru ea, iar răcnetul unui leu i se părea una dintre cele 
mai înspăimântătoare sunete de pe întreg pământul. 

Câtă deosebire ar fi acum, dacă Tarzan ar fi aici cu ea! 


Într-adevăr atunci ar avea toate motivele să dorească o 
viaţă în sălbăticia aceea. Dar din păcate, el este mort! 

I se părea de necrezut să fie aşa ceva adevărat! 

Se putea oare ca moartea să se fi abătut asupra uriaşului, 
cu muşchii atât de puternici? 

Nu ar fi crezut, dacă această ştire i-ar fi dat-o Rokoff, 
pentru că acesta avea toate motivele să mintă. 

Dar M'ganwazam, gândea ea, nu avea nici un motiv să o 
înşele. 

Ea nu ştia că rusul vorbise cu canibalul câteva minute mai 
înainte ca acesta să intre în coliba în care fusese ea 
adăpostită. 

Au ajuns în cele din urmă la marginea taberei, în jurul 
căreia indigenii angajaţi de Rokoft au ridicat un gard 
primitiv. 

Totul era în cea mai mare dezordine aici. 

Ea nu a înţeles ce se întâmplase, dar îl vedea pe Rokoff 
foarte supărat, iar din crâmpeiele de conversaţie ce le 
putea prinde, a afla că în timpul cât au lipsit, alţi dezertori 
au fugit, luând grosul de hrană, arme şi muniții. 

După ce îşi revărsă nervii asupra oamenilor care au mai 
rămas, rusul s-a întors la locul unde o lăsase pe Jane, în 
paza a doi marinari. 

A apucat-o brutal de o mână, încercând să o tragă în cortul 
lui. Ea s-a zbătut şi a încercat să scape, timp în care cei doi 
marinari râdeau de această scenă comică. 

Rokoff nu a ezitat să folosească toate mijloacele pentru a 
duce la îndeplinire planurile sale mârşave. 

Începu să o lovească pe Jane peste obraz, până ce o ameţi 
şi reuşi să o târască în cort. 

Unul dintre negri, ordonanţă a lui Rokoff, aprinse lampa şi 
la o vorbă a stăpânului dispăru. 

Jane se prăbuşi la pământ, în mijlocul cortului. 

Simţurile ei amorţite îşi reveneau încet, iar gânduri negre 
o năpădeau. 


Îşi roti ochii în jur, în interiorul cortului, uitându-se la 
fiecare obiect. 

Rusul o ridică, încercând să o ducă spre patul de 
campanie, instalat într-un colţ. 

Din cingătoare îi atârna un pistol mare, asupra căruia 
căzuseră privirile lui Jane şi simţea cum o mănâncă în 
palmă, ca să apuce cât mai repede mânerul armei. 

S-a prefăcut că leşină din nou, dar cu genele 
întredeschise, aştepta prilejul potrivit, care se va ivi, dacă 
Rokoff va veni să o ridice şi să o târască în pat. 

Un zgomot de la uşă îl făcu pe rus să-şi întoarcă repede 
capul în altă direcţie. 

Arma nu era decât la două degete de mâna ei. 

Dintr-o singură mişcare, ca fulgerul, smuci arma din toc, 
dar chiar în aceeaşi clipă Rokoff se întoarse spre ea, dându- 
şi seama de pericol. 

Ea nu îndrăznea să tragă, de teamă că detunătura va fi 
auzită de alţi oameni din jur. lar dacă Rokoff ar fi murit, ar 
fi căzut în mâinile altora mai răi ca el şi ar fi aşteptat-o o 
soartă şi mai crudă decât şi-ar fi închipuit-o chiar rusul. 

Amintirea celor două brute care râdeau de ea când Rokoff 
o bătea, era încă vie în mintea ei. 

Când rusul cu o înfăţişare cruntă, furios dar înspăimântat 
se întoarse către Jane, ea ridică pistolul cel greu deasupra 
capului lui aplicându-i o lovitură teribilă între ochi. 

El se prăbuşi la pământ, fără cunoştinţă. Totul s-a petrecut 
fără nici un sunet. Un moment mai târziu, ea era lângă el, 
liberă, cel puţin în clipa aceea, lipsită de primejdia de a fi 
din nou lovită. 

Se auzi din nou, afară din cort, acelaşi zgomot care 
atrăsese mai înainte atenţia rusului. 

Nu ştia ce este, dar fiindu-i teamă ca să nu se întoarcă 
ordonanța şi să i se descopere fapta, se îndreptă imediat 
spre masă, unde ardea lampa şi o stinse. 

În întunericul complet din interior, se opri puţin, ca să îşi 
adune ideile şi să se gândească la ce urma să facă, adică la 


primul pas spre libertate. 

În jur erau celelalte corturi, iar dincolo de tabără, jungla 
sălbatică, plină de animale feroce, mai de temut decât 
oamenii aceştia îngrozitori. 

Avea prea puţine căi de ales, sau chiar nici o perspectivă, 
măcar pentru a supravieţui câteva zile. 

Dar gândul că până în acel moment a trecut cu bine atâtea 
încercări şi că undeva în lume era un copilaş, care chiar în 
acele clipe ţipa după ea, se hotări să mai facă un efort, 
încercând să traverseze acele ţinuturi groaznice, în 
căutarea drumului către ocean sau al oricărui drum care ar 
fi dus spre scăpare. 

Cortul lui Rokoff era exact în centrul taberei. În jurul lui, 
erau corturile marinarilor şi mai departe adăposturile 
indigenilor, care apărau centrul. 

Traversarea printre toate acestea părea un lucru foarte 
greu, cu prea multe piedici de netrecut. Dar altă cale nu 
era. 

A rămâne în cort, până va fi descoperită, ar însemna să 
piardă tot ceea ce câştigase până în acel moment. 

Aşadar, porni încet, atentă la toate mişcările din jur, 
mergând în etape, mai întâi încercând să iasă din cort. 

A pipăit peste tot, dar nu a găsit ieşirea. 

Atunci s-a întors către rusul care zăcea fără suflare. Pipăi 
şi găsi cuțitul lui de vânătoare, cu care a tăiat imediat pânza 
de cort, după care a ieşit afară. 

Spre imensa ei uşurare, a observat că, după toate 
aparențele, ceilalţi s-au culcat. 

La lumina aproape stinsă a focului, a văzut o singură 
santinelă, un indigen, care dormea ghemuit, în partea 
opusă a focului. 

A traversat tabăra, trecând pe lângă adăposturile negrilor, 
în aşa fel, încât între ea şi santinelă era întotdeauna un cort 
care să o protejeze de privirile lui. 

A ajuns până la gardul de mărăcini. 


Afară, în întunericul acelei jungle încâlcite, se auzeau 
urletele leilor, râsul hienelor şi nenumărate alte zgomote 
fără nume din junglă. 

A rămas o clipă locului, însă ridicând cu curaj capul, a 
început să dea la o parte gardul, cu mâinile ei delicate. 

Deşi s-a înţepat şi s-a zgâriat de nu mai putea opri 
sângele, lucra fără să se oprească, până ce şi-a croit o 
gaură prin care s-a putut strecura afară din tabără. 

A lăsat în spate, un loc unde ar fi aşteptat-o o soartă mai 
rea decât moartea. 

Înaintea ei, o altă soartă o aştepta, poate chiar moartea, 
dar o moarte rapidă, fără chinuri şi fără dezonoare. 

Porni înainte, departe de acei blestemaţi, fără să-i fie frică 
şi fără să regrete. 

După câteva clipe, jungla a înghiţit-o. 

CAPITOLUL XIV. 

Singură în pădure. 

Tambudza, conducându-l pe Tarzan spre tabăra rusului, 
abia se mişca pe cărarea întortocheată din junglă, fiind 
bătrână şi cu picioarele înţepenite. 

Astfel că războinicii trimişi de M'ganwazam ca să îl 
înştiinţeze pe Rokoff că albul uriaş va fi ucis în noaptea 
aceea, au ajuns în adăposturile rusului, înainte ca Tarzan şi 
bătrâna să fi făcut jumătate din drum. 

Indigenii au găsit totul în cea mai mare dezordine. În acea 
dimineaţă, Rokoff a fost găsit ameţit şi plin de sânge în 
cortul său. 

Când şi-a revenit destul ca să îşi dea seama că Jane 
Clayton a scăpat, l-a apucat o furie fără margini. 

Luând carabina din cui, alergă încoace şi încolo, căutând 
să-i împuşte pe indigenii care fuseseră de santinelă şi nu au 
păzit aşa cum trebuie tabăra, lăsând femeia să fugă... 

Dar câţiva marinari albi, care şi-au dat seama de situaţia 
precară în care îi aduseră numeroasele dezertări datorită 
cruzimii lui Rokoff, l-au prins şi l-au dezarmat. 


Pe când au sosit trimişii lui M'ganwazam, care abia au 
apucat să îi spună rusului motivul pentru care au venit şi 
Rokoff făcea pregătiri pentru drum, veni un alt rând de 
războinici, gâfâind de oboseală, strigând de la distanţă că 
uriaşul cel alb a scăpat din sat şi vine să se răzbune pe 
duşmanii lui. 

Într-o clipă, în toată tabăra s-a produs o învălmăşeală de 
nedescris. 

Indigenii care făceau parte din cărăuşii lui Rokoff s-au 
îngrozit la gândul apropierii uriaşului alb care vâna în 
pădure cu o fioroasă armată de maimuțe şi pantere după el. 

Astfel, până ce albii să-şi dea seama ce se întâmplă, 
temerile superstiţioase ale sălbaticilor şi-au făcut efectul, cu 
toţii fugind în desişul junglei. 

Totuşi nu au uitat să ia cu ei, chiar în graba cea mai mare, 
orice obiect de valoare pe care au putut pune mâna. 

Rokoff şi cei şapte marinari ai săi au rămas părăsiţi şi 
jefuiţi în mijlocul acelor sălbăticiuni fără seamăn. 

Rusul, după cum îi era obiceiul, îşi înjură tovarăşii, 
aruncând vina pe ei pentru tot ce s-a întâmplat până atunci, 
până au ajuns în această situaţie disparată. 

Dar de data asta, nimeni nu a măi răbdat să fie înjurat în 
acest hal. 

În mijlocul potopului de ocări, unul dintre ei a scos 
revolverul şi a tras asupra lui. 

Din întâmplare, sau poate pentru că din cauza nervilor, 
individul nu a ţintit bine, Rokoff a scăpat neatins, dar acest 
fapt l-a îngrozit peste măsură, făcându-l să fugă îngrozit 
spre cortul lui. 

În timp ce alerga, s-a uitat din întâmplare peste gard, spre 
pădure şi ceea ce văzu, îi îngheţă sângele în vine de o 
spaimă care întrecea groaza băgată în el când cei şapte 
marinari furioşi au început să îşi descarce armele după el. 

Ceea ce a văzut era silueta uriaşă a unui alb, pe jumătate 
gol, care apăruse din tufişuri. 


Intrând ca o săgeată în cort, nu se opri, ci trecu mai 
departe prin tăietura pe care o făcuse Jane Clayton, 
noaptea trecută. 

Rusul înfricoşat alerga ca un iepure gonit de ogari, 
trecând prin spărtura din gard, pe acolo pe unde scăpase 
propria sa victimă. 

Astfel că, pe când Tarzan se apropia de tabără din partea 
opusă, rusul a şi apucat să dispară în codru, pe urmele 
fostei sale prizoniere, Jane Clayton. 

La vederea lui Tarzan, care a intrat în tabără cu 
Tambudza, cei şapte marinari au rupt-o la fugă, dar acesta 
nu dorea să se răfuiască decât cu Rokoff, pe care îl credea 
în cort. Îi lăsă pe ceilalţi să fugă, după ce a văzut că rusul 
nu era printre ei. 

În legătură aceşti marinari, ştia că jungla va avea grijă de 
ei, făcându-i să plătească, cu vârf şi îndesat pentru toate 
crimele pe care le-au săvârşit. Nu a greşit, pentru că în 
acea zonă, alt alb nu a mai fost văzut, în afară de ei. 

Au găsit cortul lui Rokoff gol, iar Tarzan era gata să 
pornească în urmărire, când Tambudza i-a atras atenţia că 
plecare rusului nu putea fi decât rezultatul ştirii despre 
sosirea sa, dată de M'ganwazam. 

— Nu avea alt motiv să plece, aşa în grabă, insistă baba. 
Dacă vrei să îl găseşti, trebuie să ne întoarcem imediat. 

Şi pentru că şi larzan a avut aceeaşi idee, nu a mai 
pierdut vremea să caute urma rusului, ci plecă repede în 
direcţia satului, lăsând-o pe bătrână să vină în urma lui. 

Singura lui speranţă era că Jane este cu Rokoff şi că este 
încă în viaţă. 

În acest caz, nu ar fi fost o chestiune decât de o oră, până 
să o poată smulge din mâinile lui. 

Acum ştia că M'ganwazam este un mişel şi fără îndoială că 
va trebui să folosească forţa ca să îşi recâştige soţia. 

Din această cauză, simţea foarte mult lipsa lui Mugambi, 
Şita, Akut şi a maimuţelor, dându-şi seama că nu este o 


joacă să o smulgă pe Jane singur din ghearele unor ticăloşi 
ca M'ganwazam şi Rokoff. 

Dar spre surpriza lui, nu a găsit nici un semn al prezenţei 
lor în sat! 

Nu a mai avut încredere în spusele lui M'ganwazam şi nu a 
mai pierdut vremea să îl întrebe ceva, aşa că pe cât de 
neaşteptată i-a fost întoarcerea, pe atât de rapidă i-a fost 
plecarea. Aflase ce dorea şi nimeni nu îl mai putea opri. 

Sărind din copac în copac, se întoarse repede în tabăra 
părăsită, ştiind că numai de aici putea începe urmărirea lui 
Rokoff şi Jane. 

Sosind în tabără, cercetă totul cu multă atenţie, până a 
văzut o trecere prin gard, care i-a arătat locul pe unde 
cineva a trecut de curând. 

Mirosul său fin îi detectase pe cei doi care au fugit pe acea 
deschizătură, aşa că porni imediat în urma acestora. 

Mai departe de el, la o distanţă apreciabilă, o tânără 
femeie, îngrozită până în adâncul sufletului, mergea cu paşi 
mărunți, pe o cărare îngustă, temându-se ca nu cumva un 
animal sălbatic şi feroce sau un om sălbatic să îi iasă în cale. 

În timp ce mergea aşa, fără speranţă, înspre locul unde 
credea ea că va găsi drumul spre râul Ugambi, a ajuns în 
locul pe care îl cunoştea foarte bine. 

Într-o parte a cărării, lângă un copac uriaş, se afla o 
grămadă de crengi uscate. Acest loc i s-a întipărit în minte 
pentru totdeauna. 

Acolo a ascuns-o Andersson şi unde acesta probabil că a 
fost ucis, în încercarea lui de a o scăpa de Rokoff. 

La vederea acelei grămezi de crengi, şi-a amintit de 
carabina şi cartuşiera pe care suedezul i le-a lăsat în ultimul 
moment şi de care ea uitase cu desăvârşire. 

În mână tot mai ţinea revolverul pe care îl smulse din 
cingătoarea lui Rokoff, dar care nu avea decât şase cartuşe, 
ceea ce nu era destul nici ca să se apere, dar nici să îşi 
procure hrană în lunga ei călătorie spre mare. 


Cu răsuflarea reţinută, căută sub crengi, pipăind după 
acea comoară prețioasă, pe care spera să o găsească. 

Dar spre marea ei bucurie şi uşurare, găsi numaidecât 
arma şi cartuşiera plină cu cartuşe. 

Când îşi încinse cartuşiera şi simţi greutatea carabinei în 
mână, un sentiment de siguranţă a pus stăpânire pe ea. 

Porni din nou la drum, cu o nouă speranţă în suflet, 
încredinţată că va ajunge cu bine. 

Noaptea dormea în copaci, aşa cum învățase de la Tarzan. 
În fiecare dimineaţă pornea voioasă la drum. 

Târziu, într-o după-amiază, când era gata să pătrundă într- 
un luminiş, se opri locului speriată, văzând o maimuţă 
enormă apărând din pădure, din partea opusă a luminişului. 

Vântul bătea înspre ea, aşa că Jane nu putea fi 
descoperită, dar nu a stat pe gânduri, ci s-a ascuns într-un 
tufiş, pregătindu-şi carabina pentru apărare. 

Monstrul a traversat încet luminişul, mirosind în dreapta şi 
în stângă, de parcă ar fi căutat pe cineva. 

Dar după ce acesta făcuse doar zece paşi, alte maimuțe 
antropoide şi-au făcut apariţia. 

Erau cinci fiare enorme şi păroase, care erau în faţa bietei 
femei ascunse. 

Spre consternarea ei, a văzut că maimuţele s-au adunat 
într-un loc şi priveau înapoi de parcă ar mai fi aşteptat şi pe 
altele. 

Jane ar fi dorit să plece de acolo, cât mai repede, ştiind că 
în orice moment, o schimbare de vânt ar fi dat-o de gol şi 
atunci nu ştia cât de folositoare îi mai era arma, împotriva 
atâtor fiare uriaşe. 

Ea se uita în toate direcţiile, de la maimuțe spre marginea 
luminişului, când văzu pe cei care probabil urmăreau 
aceste fiare. 

Cel puţin asta era convingerea ei, când văzu o panteră 
uriaşă ieşind fără zgomot din pădure, venind înspre locul de 
adunare al maimuţelor. 

Fiara într-adevăr porni spre maimuțe. 


Jane era foarte mirată de apatia lor, dar mirarea i s-a 
schimbat în uluire, când văzu că fiara s-a apropiat de 
maimuțe, s-a aşezat în mijlocul lor şi a început să toarcă, 
obiceiul tuturor felinelor când simțeau plăcere. 

Dar dacă uimirea femeii era uriaşă văzând fraternizarea 
acestor animale feroce, scena următoarea a făcut-o să se 
întrebe dacă era în toate minţile. 

Zări un indigen uriaş şi puternic, care s-a apropiat de 
grupul de animale şi s-a aşezat în mijlocul lor. 

În primul moment, Jane a fost convinsă că omul va fi 
sfârtecat în bucăţi, aşa că s-a ridicat din ascunzătoarea ei, 
ducând puşca la umăr, ca să facă ceva pentru a-l scăpa pe 
nenorocit de acele fiare sălbatice. 

Însă negrul începu să vorbească cu ele şi după toate 
aparențele le dădea ordine. 

După o scurtă pauză, întreaga ceată porni la drum, 
străbătând locul şi dispărând în junglă. 

Cu o exclamaţie de uşurare şi necrezându-şi propriilor ei 
ochi, Jane ieşi din ascunzătoare, fugind de acea hoardă 
teribilă. 

La un kilometru în urma ei, mergând pe acelaşi drum cu 
ea, o altă persoană a îngheţat de spaimă, acolo unde se 
ascunsese după un muşuroi de termite, în timp ce fioroasa 
hoardă a trecut prin apropiere. 

Această persoană era Rokoff, care însă imediat i-a 
recunoscut pe războinicii lui Tarzan. 

Deci, abia trecuseră fiarele pe lângă el, că rusul porni într- 
o goană nebună prin junglă, pentru a fi cât mai departe de 
înspăimântătoarele animale. 

În acest fel, întâmplarea a făcut ca pe când Jane Clayton 
ajungea la malul răului, în josul căruia spera să plutească 
până la ocean, către un vapor care să o ducă acasă, ştiind 
că, Nicolai Rokoff avea să fie la o foarte mică distanţă în 
urma ei. 

Pe malul apei, Jane a observat o barcă masivă, trasă pe 
jumătate la mal şi legată de un copac de pe țărm. 


— Iată, se gândi ea, problema transportului este rezolvată, 
numai să pot eu singură să mişc această ambarcaţiune de 
aici. 

Dezlegând funia cu care era prinsă barca, Jane o împinse 
cu toată forţa din spate, dar o încercare de a împinge Alpii 
din loc ar fi avut acelaşi rezultat. 

Era foarte obosită, când trecut prin minte să încarce 
partea dinspre apă a bărcii cu balast. 

Mişcând barca pe urmă înspre apă, ea ar fi alunecat mai 
uşor. 

Nu avea la îndemână pietriş, nici bolovani, dar pe mal erau 
suficiente lemne scoase la mal de curentul apei, pe care le 
puse pe marginea bărcii. Spre bucuria ei, barca s-a înclinat 
şi a pornit-o pe firul apei. 

Dar la numai doi metri, ea s-a împotmolit din nou. 

Descoperi că mergând dintr-o parte în alta a micii 
ambarcaţiuni, putea imprima un balans puternic, care în 
cele din urmă ar fi împins barca spre râu. 

În timp ce planul ei se dovedi bun, iar Jane se concentra 
asupra deplasării bărcii, ea nu a observat apariţia unu; 
bărbat, care s-a oprit sub un copac uriaş. 

EI stătea şi urmărea în tăcere munca ei istovitoare, dar pe 
întreaga lui figură se aşternu un zâmbet dintre cele mai 
crude. 

În cele din urmă, barca a ajuns suficient de mult în apă, iar 
Jane a fost sigură că acum putea să o împingă în larg, 
ajutându-se de una dintre lopeţi. 

Pentru a se putea deplasa, a luat o vâslă pe care a proptit- 
o de fundul apei, când deodată a privit în sus. 

Zărindu-l pe bărbatul care şedea acolo, scoase un țipăt de 
groaza. 

El a alergat acum spre ea, strigând-o să îl aştepte, că 
altminteri va trage. Neînarmat cum era, cu greu ar fi putut 
face aşa ceva. 

Însă Jane nu avea de unde să ştie despre toate câte i s-au 
întâmplat rusului, de când ea a fugit din tabără şi credea că 


şi tovarăşii lui sunt pe aproape. 

Totuşi, de data asta nu dorea să fie prinsă prea uşor. 

Prefera să moară decât să cadă prizonieră. 

Încă un minut de eforturi şi barca ar fi pornit. 

Odată luată de curent, va fi imposibil pentru Rokoff să o 
ajungă, nefiind altă barcă pe mal, iar de înotat nici nu putea 
fi vorba printre atâţia crocodili şi şerpi. 

Pe de altă parte, Rokoff nu se gândea decât să scape. Ar fi 
uitat bucuros de toate planurile mârşave pentru Jane 
Clayton, numai ca ea să îl ia în barcă. 

Ar fi fost în stare să promită orice, însă nu credea că este 
nevoie şi de aşa ceva. 

A văzut că va ajunge la barcă înainte ca aceasta să se fi 
îndepărtat prea mult şi desigur nu mai era nevoie să facă 
atâtea promisiuni. 

Nu că ar fi avut remuşcări dacă apoi şi-ar fi călcat 
cuvântul, dar nu îi plăcea să se roage de o persoană, care 
cu câteva ore fusese victima lui. 

Se şi bucura de zilele şi nopţile de plăceri pe care le va 
gusta în compania femeii, în timp ce barca va aluneca încet 
spre ocean. 

Jane Clayton, încercând din răsputeri să împingă barca 
acolo unde rusul nu ar mai fi ajuns-o, a observat că nu mai 
avea mult şi va reuşi, pentru că barca, săltând uşor, a fost 
luată de curent, tocmai când rusul a încercat să o apuce cu 
mâna. Câţiva centimetri au lipsit ca Rokoff să îşi atingă 
scopul. 

Jane aproape că a leşinat din cauza încordării fizice şi 
nervoase din ultimele câteva minute. 

În cele din urmă, slavă Domnului, era scăpată! 

Dar pe când şoptea o rugăciune scurtă de mulţumire, văzu 
pe figura rusului o neaşteptată expresie de triumf. 

Acesta s-a aruncat la pământ, apucând strâns ceva ce 
şerpuia prin nămol spre apă. Cu ochii plini de groază, Jane 
s-a cuibărit în fundul bărcii, dându-şi seama că în ultimul 
moment, succesul de care fusese atât de sigură, s-a 


transformat într-o totală nereuşită, fiind din nou prizoniera 
lui Rokoff. 

Toate aceste nenorociri se datorau frânghiei cu care ' 
fusese ancorată barca de un copac. 

CAPITOLUL XV. 

În josul râului Ugambi. 

La jumătatea drumului între râul Ugambi şi satul lui 
M'ganwazam, Tarzan s-a întâlnit cu ceata sa, care mergea 
încet, după o mai veche urmă a lui. 

Lui Mugambi nu îi venea să creadă că drumul pe care a 
mers s-a intersectat cu drumul pe care o apucase şi soţia 
stăpânului său şi rusul, fiind atât de aproape de ei. 

După părerea lui, era aproape de necrezut că două fiinţe 
omeneşti să fi trecut atât de aproape de ei, fără să fie 
descoperite de vreuna dintre animale. 

Tarzan însă i-a arătat urmele lăsate de Jane şi Rokoff, 
dându-şi seama că amândoi au fost ascunşi atunci când ei 
au trecut pe lângă ei. 

Pentru Tarzan era limpede, că Jane şi Rokoff nu mergeau 
împreună. 

Urmele lăsate de tânăra femeie, au fost la început la o 
mare distanţă, de Rokoff, dar cu cât înainta pe urmele lor, 
devenise foarte clar că urmăritorul mergea mai repede. 

La început, urmele paşilor de femeie se vedeau urmate de 
animale sălbatice, peste care apărea urma lui Rokoff, 
arătând că acesta a trecut pe acolo după ce animalele au 
plecat pe alte urme. 

Mai târziu, urmele de animale au dispărut, rămânând doar 
cele ale lui Jane şi Rokoff, până când au ajuns la râu. Tarzan 
şi-a dat seama că rusul nu putea fi la mai mult de câteva 
sute de metri de Jane. 

Sărind în grabă, dintr-un copac în altul, a ajuns la malul 
apei, exact în acelaşi loc unde Jane încercase să împingă 
barca cea grea la apă. 

Tarzan văzu în nămolul de pe marginea apei, urmele 
paşilor celor pe care îi căuta, dar nu mai era nici o persoană 


acolo, dar nici barca. 

La prima vedere, nu putea şti unde sunt cei pe care îi 
urmărea. 

Dar era clar că cineva a împins o barcă de indigeni, apoi s- 
a urcat în ea, aşa că Tarzan şi-a îndreptat privirile în josul 
apei şi zări în depărtare, un om stând în picioare într-o 
barcă dusă de curent. 

Când ceata lui Tarzan a ajuns lângă râu, Mugambi şi 
animalele şi-a văzut stăpânul alergând în jos pe malul apei, 
sărind din brazdă în brazdă, peste terenul mlăştinos ce se 
întindea până la un mic promontoriu, care se înălța acolo 
unde râul o cotea la dreapta, ascunzându-se ochiului. 

Ca să îl urmeze, maimuţele grele şi neîndemânatice la 
mersul pe jos, au fost nevoite să facă un ocol mare. La fel şi 
pantera, căreia nu îi plăcea apa. 

Mugambi a trebuit şi el să meargă cu ele, cât mai repede 
cu putinţă, pentru a-l ajunge pe Tarzan. 

După o jumătate de oră de mers prin mlaştină, Iarzan a 
ajuns la o cotitură a râului, unde văzu în dreptul lui, în 
mijlocul apei, barca în care se afla Nicolai Rokoff. 

Jane nu era cu el. 

La vederea duşmanului său, cicatricea de pe frunte i s-a 
făcut roşie ca sângele, iar de pe buzele lui porni ferocele 
răcnet de sfidare al maimuţelor antropoide. 

Rokoff s-a cutremurat din cap până în picioare, la auzul 
acestui teribil sunet. 

Ascuns pe fundul bărcii, clănţănind din dinţi, pândea toate 
mişcările omului de care îi era frică mai mult decât de toate 
celelalte fiinţe de pe suprafaţa pământului şi pe care o 
vedea apropiindu-se de el. 

Deşi se credea în siguranţă, numai vederea duşmanului 
său era suficientă să o aducă într-o stare de totală laşitate, 
care s-a transformat în isterie, când a văzut că uriaşul alb s- 
a aruncat fără frică în apele periculoase ale râului tropical. 

Înotând rapid şi în forţă, Tarzan străbătea curentul de apă 
care îl despărţea de barca dusă încet de apă. 


Rokoff a apucat una dintre lopeţi şi cu privirile pline de 
groază, vâslea nebunegşte, într-un ultim efort de a mări 
viteza bărcii. 

De pe malul opus, o dungă sinistră, nevăzută de niciunul 
dintre ei, se apropia necontenit de înotătorul gol din apă. 

Tarzan a ajuns în cele din urmă la barcă şi cu o mână 
întinsă s-a agăţat de margine. 

Rokoff stătea îngheţat de spaimă, incapabil să mai facă 
vreo mişcare, privind fix la inamicul său. 

Deodată, în apă s-a auzit o mişcare neaşteptată, în spatele 
înotătorului. Văzu dunga şi a înţeles totul. 

Tarzan îşi simţi piciorul prins de nişte fălci puternice. Se 
zbătu să scape şi să se ridice deasupra bărcii. 

Efortul lui ar fi fost încununat de succes, dacă acea 
întrerupere neaşteptată nu l-ar fi deconectat pe Rokoff din 
apatia sa, dându-i o speranţă de scăpare. 

Se repezi cu iuţeala unui şarpe veninos şi îl izbi pe Tarzan 
cu lopata cea grea în cap. Degetele acestuia s-au desprins 
de pe marginea bărcii şi au dispărut. 

O luptă scurtă s-a dat la suprafaţa apei, stârnind un vârtej, 
iar puternicul alb dispăru în adâncul respingătoarelor ape 
ale râului Ugambi. 

Slăbit de spaimă, Rokoff căzu tremurând pe fundul bărcii. 

În primele momente nu şi-a dat seama de extraordinarul 
noroc care a dat peste el. Tot ce mai putea vedea era silueta 
albului, care se zbătea, dispărând sub apa râului, către o 
moarte groaznică, spre nămolul alunecos de pe fundul 
râului. 

Încet creierul lui Rokoff a realizat întreaga situaţie şi un 
zâmbet crud, de uşurare şi triumf îi flutură pe buze. 

Dar acest zâmbet a fost de scurtă durată, pentru că pe 
când se felicita, simțindu-se într-o oarecare siguranţă, un 
zgomot infernal de pe mali-a atras atenţia. 

Uitându-se către acea direcţie, văzu pe mal, teribila ceată 
care îl urmărea cu ură, pantera înconjurată de maimuțe 


hidoase, iar în fruntea lor un războinic negru uriaş, care îl 
ameninţa cu pumnul, făgăduindu-i o moarte cumplită. 

Rokoff porni mai departe în josul râului, cu hoarda 
fioroasă pe urmele sale, care mergea paralel cu el, ziua şi 
noaptea. Uneori urmăritorii dispăreau, ca apoi să reapară 
mai teribili şi feroce. 

Rusul, deşi era un bărbat puternic şi echilibrat, se 
transformă într-o fiinţă slăbită şi încărunţită, numai în 
câteva zile. 

Trecu pe lângă sate cu o populaţie numeroasă, unde 
războinicii de îndată ce îl vedeau lansau bărci pentru a-l 
prinde, dar de îndată ce fioroasa hordă de animale apărea, 
toţi fugeau înspăimântați, dispărând în junglă. 

Nicăieri, în drumul lui, nu o mai văzu pe Jane. Nua mai 
văzut-o de când a apucat funia care ţinuse barca ei. 
Crezuse atunci că va putea captura acea barcă, dar de 
îndată ce a vrut să se urce, Jane a luat o carabină din fundul 
bărcii, ochind drept spre pieptul său. 

Atunci a dat drumul funiei şi o văzu îndepărtându-se. 

Apoi, a alergat în susul râului, spre un mic afluent al 
acestuia, unde şi-a adus aminte că ascunsese barca cu care 
au venit în urmărirea lui Andersson şi Jane. 

Dar unde era doamna de Greystoke? 

După părerea rusului, nu era nici o îndoială că fusese 
prinsă de războinicii din satele pe lângă care a trebuit să 
treacă până să ajungă la ocean. 

Scăpase în acest fel de majoritatea duşmanilor săi de rasă 
umană. 

Dar bucuros i-ar fi înviat pe toţi, dacă ar fi fost cu putinţă, 
numai să scape de primejdia urmării acelor fiinţe groaznice, 
care mergea aproape de el, neîncetat, urlând şi mârâind, 
ori de câte ori îl vedeau. 

Dintre acestea, pantera îi inspira cea mai teribilă groază. 
Aceasta alerga cu ochii aprinşi, cu gura întredeschisă şi 
colții scoşi. Ochii ei străluceau noaptea, peste apă. 


Ajungând la gurile râului, Rokoff văzu plin de speranţă 
vasul Kinkaid, ancorat în apele tulburi ale golfului. 

EI trimisese cu multe zile în urmă pe Paulvitch să 
aprovizioneze vasul cu cărbuni, pe când el era ocupat în 
expediţia sa prin junglă. 

Acum că vedea vaporul din nou, reîntors ca să îl salveze, îi 
venea să urle de bucurie. 

Începu să vâslească mai în forţă, strigând în acelaşi timp, 
ca să atragă atenţia celor de pe bord. 

Dar oricât de tare ar fi strigat, nimeni nu răspundea. 

Pe mal însă, bestiile hidoase erau tot acolo. 

S-a înfiorat la vederea animalelor, dar se gândi că cei de 
pe vapor le-ar putea alunga cu armele lor de foc. 

Dar oare ce s-a întâmplat cu cei pe care îi lăsase pe 
Kinkaid? 

Unde era Paulvitch? 

Nu cumva vaporul a fost părăsit, iar el era blestemat să fie 
ajuns de acele animale înfiorătoare, care l-au urmărit zi şi 
noapte? 

S-a cutremurat de parcă moartea l-ar fi atins cu mâna sa 
rece pe frunte. 

Cu toate aceste gânduri, nu a încetat să vâslească 
nebuneşte către vapor, dar acele câteva minute i s-au părut 
0 veşnicie. 

Pe una dintre laturile vaporului, găsi o scară portabilă, dar 
când s-a agăţat de prima treaptă, auzi o voce. Uitându-se în 
sus, văzu ţeava rece a unei carabine îndreptată spre el. 

După ce Jane Clayton a reuşit, să scape de Rokoff, datorită 
inspiraţiei de a îndrepta arma către el şi să îl ţină la 
distanţă, ea a luat o vâslă şi a început să vâslească cu forţă, 
pentru a duce barca spre mijlocul râului, unde curentul era 
mai puternic. 

În timpul zilelor şi nopţilor lungi şi obositoare, ea menţinu 
direcţia bărcii pe unde apa era mai iute şi numai câteva ore 
pe zi sau noapte când se întindea pe fundul bărcii pentru 
odihnă, lăsa barca în voia curentului. 


Numai în aceste momente se putea odihni, pentru că în 
rest vâslea cu putere, ca să mărească viteza ambarcaţiunii 
indigene, care este greu de manevrat. 

În acest timp, Rokoff nu folosea aceeaşi tactică de 
deplasare rapidă pe mijlocul apei, pentru că trebuia să se 
apropie mai mult de malul opus datorită teribilei cete care îl 
urmărea, ameninţându-l cu moartea. 

De aceea, cu toate că Jane avea un avans doar de câteva 
minute la început, ea a ajuns înaintea lui cu trei ore la 
vapor. 

Văzu vasul ancorat şi citi numele de pe babord: Kinkaid. 
Bucuria ei s-a transformat într-o vagă teamă şi îngrijorare. 

Dar acum era prea târziu să se mai întoarcă, curentul 
ducând-o spre vapor cu putere. 

Nu mai putea cârmi înapoi contra curentului, iar tot ce i-a 
mai rămas, era să încerce să se îndrepte spre mal, fără să 
fie observată de pe Kinkaid. Mai rămânea alternativa de a 
se lăsa prinsă de cei de pe vapor, sau mai grav, să fie dusă 
de un curent puternic şi să fie împinsă în larg, la o moarte 
sigură... 

Ştia foarte bine că pe vas o aşteptau multe primejdii, dar şi 
pe mal, în apropierea junglei lucrurile nu prezentau o 
siguranţă mai mare. 

Dar în lipsa lui Rokoff de pe vas, mai rămânea posibilitatea 
de a oferi marinarilor o sumă imensă de bani, ca să îi 
câştige de partea ei, apoi să fie dusă într-un port, unde să ia 
un vapor spre caisă. 

Oricum, această alternativă părea să aibă şanse de 
reuşită. 

Curentul o purta cu mare repeziciune şi îşi dete seama că 
va trebui să facă mari eforturi ca să îndrepte barca spre 
vapor, pentru a evita intrarea în largul oceanului. 

Odată cu hotărârea luată pentru a se îndrepta spre vapor, 
spera să găsească pe cineva la bord, care să fie dispus să îi 
dea o mână de ajutor, dar spre marea ei mirare, puntea 


părea părăsită şi pe întreg vaporul nu se vedea ţipenie de 
om. 

Barca s-a apropiat foarte mult de marginea vasului, dar nu 
a fost zărită de nimeni. 

Îngrozită, Jane a văzut că va fi târâtă mai departe în larg, 
dacă nu va fi salvată de pe vapor, oceanul fiind chiar la flux. 
Strigă după ajutor, dar nu primi nici un răspuns, în afară 

de urletele sălbatice ale fiarelor din pădure. 

Jane Clayton începu să vâslească din toate puterile, ca să 
ducă barca înapoi spre vapor. 

La început, a avut impresia că va trece de vapor la numai 
doi sau trei metri. Dar în cele din urmă, cu un ultim efort s- 
a agăţat de lanţul ancorei. 

Barca a fost smulsă de sub ea de forţa curentului. 

Acum trebuia să rezolve o altă situaţie dificilă. Cum să 
ajungă la scara portabilă care se găsea la numai un metru 
de ancoră? 

Dacă ar fi lăsat din mână lanţul, în încercarea de a ajunge 
la scară, ar fi alunecat spre larg, pierzând ultima şansă de a 
se urca pe vapor. 

Disperată strigă din nou, în speranţa că va atrage cuiva 
atenţia. Rezultatul a fost acelaşi. Nimeni nu a auzit-o. 

Zări atunci funia care atârna de barcă şi legând-o de lanţ, 
lăsă barca să alunece încet, până a ajuns sub scară. 

După această manevră nu a avut nevoie decât de un 
singur minut ca să urce pe vapor, înarmată cu carabina şi 
încinsă cu cartuşiera. 

Sus pe punte, nu era nimeni. Prima ei grijă a fost să 
exploreze vaporul, ţinând carabina pregătită, fiind hotărâtă 
să tragă la orice atac din partea celor din echipajul de pe 
Kinkaid. 

Nu a trecut multă vreme şi a descoperit cauza aparenţei 
de vas părăsit al vaporului. Într-una dintre cabine, găsi 
câţiva marinari, care fuseseră lăsaţi de pază, dormind 
adânc, ameţiţi de băutură. 


Cutremurându-se de această privelişte, a ieşit de acolo, 
închizând uşa cu cheia. 

Apoi a coborât în bucătărie, ca să mănânce ceva. După ce 
şi-a potolit foamea, a urcat pe punte, unde s-a aşezat pe un 
scăunel, aproape de scara pe care urcase, hotărâtă să nu 
lase pe nimeni să urce, până nu va accepta propunerile ei. 

Mai bine de o oră nu s-a întâmplat nimic. Pe apă nu se 
vedea încă nimic care să se apropie de vapor. Peste câteva 
minute de veghe, apăru în sfârşit pe râu o barcă, în care 
afla o singură persoană. 

Când barca s-a apropiat mai mult de ea, recunoscu figura 
palidă a lui Rokoff, care încercând să se urce pe vapor, a 
fost întâmpinat de ţeava amenințătoare a carabinei. 

De îndată ce a observat cine a ameninţă, s-a înfuriat şi a 
început să înjure şi să amenințe. Văzând că această tactică 
nu are succes, iar Jane nici nu se sperie, dar nici nu se lasă 
înduplecată, începu să se roage de ea, promiţându-i câte în 
lună şi în stele. 

Însă Jane nu avea decât un singur răspuns la toate 
acestea: nimic în lume nu o va îndupleca să îl lase la bord, 
pe acelaşi vapor cu ea. 

În cele din urmă, Rokoff s-a convins că nu are de ales şi că 
ea l-ar împuşca, dacă ar mai face un pas. 

Rusul cobori în barca lui şi cu riscul de a fi târât în larg, 
reuşi până la urmă să ajungă pe mal, în partea opusă cetei 
de animale care mârâiau şi îl urmăreau. 

Acum, Jane Clayton nu se mai temea de vreun atac din 
partea lui, ştiind că singur şi fără ajutor, nu mai era în stare 
să aducă barca în apropierea vaporului. 

Despre animalele de pe mal, credea că sunt aceleaşi pe 
care le văzuse cu câteva zile în urmă în susul râului 
Ugambi, pentru că era de necrezut să existe două hoarde 
sălbatice cu aceleaşi animale care fraternizaseră. 

Nu îşi închipuia însă, cum au ajuns ele atât de departe de 
locul unde i-a întâlnit. 


Spre seară, a fost alarmată de strigătele rusului, care se 
auzeau pe malul opus. 

Uitându-se în acea direcţie, a rămas mută de spaimă, 
văzând că se apropie din susul râului, o barcă a vaporului, 
în care desigur că nu puteau fi alţii decât cei din echipaj: 
bandiți fără inimă şi duşmanii ei neîmpăcaţi. 

CAPITOLUL XVI. 

În întunericul nopţii. 

Când Tarzan şi: a dat seama că a fost prins de puternicele 
fălci ale crocodilului, nu a reacţionat aşa cum ar fi făcut 
orice altă fiinţă umană, adică să piardă orice speranţă. 

Dimpotrivă, şi-a umplut plămânii cu aer, înainte ca enorma 
reptilă să-l fi tras sub apă şi a încercat să se zbată ca să 
scape de puternica strânsoare. 

Dar nefiind în elementul lui obişnuit, nu a putut face 
altceva decât să aţâţe animalul, care a început să se mişte 
mai repede. 

Crocodilul îşi târa după el victima. 

Tarzan simţea nevoia să respire aer curat. Ştia că nu va 
putea trăi, dacă nu respira, aşa că s-a gândit că dacă 
moare, să face tot ce putea pentru a-şi răzbuna moartea. 

În timp ce era tras prin apă, a încercat să împlânte cuțitul 
său de cremene, printre solzii animalului, înainte ca acesta 
să îl ducă în vizuină şi să îl devoreze. 

Eforturile sale nu au dus decât la mărirea vitezei 
crocodilului, iar când se simţea la capătul rezistenţei sale, 
se simţi dus peste un strat de nămol, reuşind să tragă o 
gură de aer. 

A fost tras într-un loc întunecos. Un moment a rămas 
nemişcat, trăgând aer în piept, pipăind prin nămol. 

Alături de el se afla animalul cu solzi ca de fier, care 
încerca şi el să respire. 

Au stat în linişte câteva clipe, după care, animalul s-a 
zvârcolit puternic, rămânând apoi ţeapăn. 

Tarzan s-a ridicat în genunchi, lângă crocodil. 


Spre marea sa uimire, a observat că fiara este moartă. 
Cuţitul lui subţire lovise o parte vulnerabilă sub armătura 
de solzi. 

Reugşi să se ridice în picioare, apoi începu să cerceteze 
locul unde era. 

Descoperi că era închis într-o încăpere subterană, destul 
de largă ca să încapă cam zece sau cincisprezece animale 
enorme ca acela care îl târâse până acolo. 

Şi-a dat seama că se află în cuibul ascuns al animalului, 
undeva sub malul apei şi că desigur, singura cale de ieşire 
era deschiderea prin care intraseră. 

Primul lui gând a fost să iasă repede de acolo, dar ca să 
ajungă apoi la suprafaţa apei, era un lucru mult prea greu. 

Se putea ca trecătoarea să aibă mai multe cotituri, iar 
Tarzan se temea că ar putea să întâlnească şi alţi locuitori ai 
acestor vizuini. 

Şi chiar dacă ar fi ajuns cu bine afară, mai era primejdia 
de a fi atacat din nou, mai înainte de a ieşi teafăr la mal. 

Totuşi, nu era nici o altă soluţie. Umflându-şi plămânii cu 
aerul stricat al subteranei, s-a scufundat în apa murdară, 
intrând prin culoarul întunecos, unde se deplasa pipăind cu 
mâinile pereţii. 

Piciorul pe care îl prinsese crocodilul între fălcile sale era 
sfâşiat, însă nu avea nici un os sau vreun tendon rupt. 

Îl durea îngrozitor, doar atât. 

Tarzan era deprins cu durerea şi nu s-a mai gândit la 
picior, după ce s-a convins că rana nu este foarte gravă şi se 
putea folosi de picior foarte bine. 

A înotat repede prin trecătoare îngustă, care avea multe 
ocolişuri. leşi la suprafaţa apei, la câţiva metri de mal. 

Ajungând la suprafaţa apei, zări capetele a doi crocodili 
mari, la o foarte mică distanţă de el. 

Amândoi monştri au pornit spre el, dar Tarzan, cu un efort 
supraomenesc, s-a ridicat din apă şi s-a prins de creanga 
unui copac care creştea pe mal. 


Era şi timpul. Abia a apucat să se tragă în sus, când auzi 
sub el, clănţănitul puternic a două perechi de fălci, care s- 
au închis puternic. 

S-a odihnit câteva minute în copacul de pe mal, care i-a 
oferit mijlocul de a se salva. 

În acest timp, a scrutat cu privirea întinderea râului, dar 
nu a zărit nici o urmă a lui Rokoff. 

După câteva minute de odihnă, necesare mai ales din 
cauza piciorului rănit, a pornit în urmărirea bărcii. 

Era acum pe malul opus, dar pentru că urmărea pe cineva 
pe cursul apei, acest detaliu nu l-a deranjat. 

Spre marea lui dezamăgire, a observat că de la un timp, 
piciorul lui rănit începe să îl împiedice la mers. 

Numai cu mare greutate reuşea să se deplaseze mai 
repede decât un om obişnuit, iar deplasarea prin copaci îi 
întârzia şi mai mult mersul înainte. A continuat să meargă 
pe jos, cu multă atenţie. 

A aflat de la bătrâna negresă, ceva care l-a pus pe 
gânduri. 

Când baba povestise despre moartea copilului, a mai 
adăugat că femeia cea albă, deşi zdrobită de durere, i-a 
spus că acel băieţel nu era al ei. 

Tarzan nu avea nici un motiv să creadă că Jane ar fi 
încercat să ascundă identitatea copilului. 

Singura explicaţie care putea să o dea enigmei, era că 
femeia care îi însoţise pe suedez nu a fost Jane. 

Cu cât se gândea mai mult la acest amănunt, cu atât se 
convingea mai mult că micuțul murise, iar soţia lui era la 
Londra, neştiind nimic de teribila soartă a copilului ei. 

Deci, interpretarea pe care o dăduse insinuărilor rusului 
erau greşite şi purtase în suflet, fără să fie nevoie, două 
necazuri..., cel puţin aşa credea. 

Din aceste gânduri, a tras concluzia că moartea fiului său 
era de fapt o uşurare pentru el. 

La gândul morţii fiului său s-a cutremurat, gândind că cel 
care murise, fusese un copil nevinovat. 


În timp ce înainta anevoios spre coastă, se gândea la 
oribilele fapte ale lui Rokoff, comise împotriva lui şi a celor 
dragi lui. 

Cicatricea de pe fruntea sa se înroşise, semn de mare 
supărare. 

Unde se oprea, izbucnea, fără să vrea, în răcnete 
nervoase, făcând ca celelalte animale să se ascundă de 
frică. 

Dacă ar putea pune mâna pe Rokoff! 

De două ori, i-au ieşit în drum războinici, care au încercat 
să îl împiedice să continue urmărirea. Aceştia însă imediat 
fugeau speriaţi de răcnetele sălbatice ale uriaşului alb. 

Deşi părerea lui era că merge încet, pentru că întotdeauna 
se compara cu păsările sau animalele pădurii, adevărul era 
că se deplasase cu aceeaşi viteză ca şi barca lui Rokoff. 

A ajuns la gurile râului tocmai când se întuneca, în aceeaşi 
zi în care Rokoff şi Jane au ajuns în aceleaşi locuri. 

Noaptea s-a lăsat repede, iar Tarzan, deşi deprins cu 
drumurile nocturne, nu distingea nimic în jurul lui. 

A avut intenţia să cerceteze întreg malul, ca să descopere 
vreo urmă a rusului sau a acelei femei, care desigur că a 
luat-o pe acelaşi drum, în jos pe râul Ugambi. 

Cit despre Kinkaid, sau orice alt vapor, nici prin vis nu îi 
trecea că ar putea veni, deşi vaporul se găsea la numai o 
sută de metri de el, neavând însă aprinsă nici o lumină. 

În timp ce făcea cercetări pe mal, atenţia i-a fost atrasă de 
un zgomot neaşteptat pe care nu îl auzise mai înainte: 
mişcări discrete de vâslă, chiar în dreptul locului unde se 
afla el. 

A rămas nemişcat ca o statuie, ascultând acel sunet slab. 

Sunetul a încetat, dar a fost urmat de un altul, pe care 
urechile sale sensibile, obişnuite cu zgomotele pădurii, l-au 
interpretat ca venind de la urcarea unor picioare încălţate 
cu ghete pe treptele scării mobile ale unui vapor. 

Cu toate aceste constatări, nu putea vedea nici un vapor şi 
nici nu se putea gândi că ar putea fi aşa ceva în apă. 


Deodată a auzit de foarte aproape, dinspre apă, un schimb 
de focuri de armă şi ţipătul sfâşietor al unei femei. 

Deşi era rănit şi era sub impresia primejdiei prin care 
trecuse, Tarzan nu a mai stat pe gânduri şi a mers până la 
mal unde dintr-o săritură a fost în apă şi cu mişcări în forţă 
a mers în direcţia din care auzise zgomotul. 

Barca care atrăsese atenţia lui Jane, în timp ce ea stătea 
de veghe pe puntea vasului Kinkaid, fusese văzută şi de 
Rokoff, de pe malul celălalt, dar şi de Mugambi şi hoarda 
lui. 

Strigătele rusului au făcut ca barca să se îndrepte spre el, 
apoi după o scurtă pauză de discuţii, porni spre Kinkaid. 
Dar când a ajuns la jumătatea distanţei dintre mal şi vapor, 
se auzi o detunătură de armă de pe bord, iar unul dintre 
marinari s-a prăbuşit în apă. 

Au mai mers puţin, dar din nou, carabina de pe vapor mai 
nimeri pe unul dintre ei. Barca s-a retras atunci la mal. 

Hoarda de animale sălbatice, condusă de Mugambi, 
urmărea cu interes, tot ce se întâmpla pe apă. 
Conducătorul acestei haite era singurul care cunoştea cine 
este prieten sau duşman al lui Tarzan. 

Norocul celor din barcă era că se găseau pe apă, 
altminteri fiarele i-ar fi sfâşiat fără prea multe discuţii. 

Mugambi cunoştea o parte din aventurile lui Tarzan 
înaintea abandonării sale pe acea insulă unde s-au întâlnit. 

Ştia deasemenea că stăpânul lor îşi căuta soţia şi copilul, 
care fuseseră furaţi de infernalul alb pe care îl urmăriseră 
în interiorul continentului şi acum înapoi în josul râului 
Ugambi. 

Mai credea că acelaşi om l-a ucis şi pe Tarzan, pentru care 
Mugambi avea un respect deosebit. 

De aceea, în sufletul lui încolţise hotărârea fermă să 
ajungă la rus şi să răzbune moartea uriaşului alb. 

Când îl văzu pe Rokoff urcându-se în barca, împreună cu 
marinarii de pe Kinkaid, şi-a dat seama imediat că dacă ar 


avea şi el o barcă, ar putea porni cu fiarele lui şi să cadă în 
spatele duşmanului. 

Aceasta a fost cauza pentru care, înainte ca Jane să fi tras 
primul foc de armă asupra bărcii în care se afla Rokoff, ei 
au dispărut în junglă. 

După ce rusul şi cei din barcă, care nu erau alţii decât 
Paulvitch şi ceilalţi marinari lăsaţi pe vas să ajute la 
încărcarea cărbunelui, s-au retras în faţa împuşcăturilor, 
Jane Clayton a înţeles că era doar retragere strategică de 
aşteptare. 

Era hotărâtă să se apere împotriva tuturor celor care ar fi 
dorit să îi facă vreun rău. 

După ce i-a îndepărtat pe duşmani, a coborât la cei doi 
marinari pe care i-a închis într-o cabină. 

Dorea ca ei să fie de acord cu planurile ei, iar dacă s-ar fi 
împotrivi, era hotărâtă să îi amenințe cu arma, până o vor 
asculta. 

Cu revolverul gata de atac, i-a eliberat şi în timp ce 
stăteau cu mâinile sus, pe cap, i-a percheziţionat cu grijă, 
ca nu cumva să aibă arme asupra lor. 

După ce s-a convins că sunt neînarmaţi, i-a pus să desfacă 
lanţul ancorei. 

Planul ei era simplu: să plece în larg, să plutească în voia 
curenților, lăsându-se în grija naturii, care nu era aşa de 
nemiloasă ca Rokoff. 

Mai era şi posibilitatea de a fi zărită de un vapor în trecere 
şi pentru că vaporul era bine aprovizionat cu alimente şi 
apă, cei doi marinari au asigurat-o de asta, iar sezonul 
furtunilor trecuse de mult, avea toate motivele să spere 
într-un eventual succes al drumului spre civilizaţie. 

Cerul era acoperit de nori groşi, care în întunericul nopţii, 
parcă se uneau cu malurile. Dinspre apus doar, se vedea o 
rază de lumină, acolo unde luna pătrundea printre norii mai 
puţin deşi. 

Era o vreme potrivită pentru izbânda planurilor ei. 


Duşmanii ei nu ar fi putut observa mişcarea vasului, nici să 
observe că acesta era purtat de curentul puternic al râului 
care ieşea în ocean. 

Până nu se lumina de ziuă, credea Jane, Kinkaid va fi 
departe, poate chiar în curentul Benguela, care trecea mai 
la nord. Vântul începuse să sufle dinspre sud, aşa că existau 
toate condiţiile ca vaporul să se îndepărteze, mai înainte ca 
Rokoff să fi observat dispariţia vasului. 

Stând în picioare lângă cei doi marinari care îşi vedeau de 
treabă, tânăra femeie a scos un suspin de uşurare, când ei 
au terminat trasul ancorei, ştiind din acel moment că 
vaporul este gata să părăsească gura râului Ugambi. 

Ţinând marinarii sub ameninţarea carabinei, le-a ordonat 
să se urce din nou pe punte, unde avea intenţia să îi închidă 
într-o cabină. 

S-a lăsat totuşi înduplecată de promisiunile lor de 
supunere şi de argumentul că este de lucru pe punte, până 
vaporul să intre în ocean. 

Timp de câteva minute, Kinkaid a plutit cu repeziciune, 
dusă de curent, însă după câteva minute, s-a oprit după o 
puternică zdruncinătură. 

Vaporul se lovise de un banc de nisip, care împărțea 
canalul în două, cam la vreo cinci sute de metri de ocean. 

După câteva clipe însă, împinsă de puternicul curent de 
apă, s-a mişcat din nou, continuându-și plutirea 
necontrolată. 

În acelaşi moment, tocmai când Jane Clayton se bucura că 
vaporul a pornit-o din nou, auzi din locul unde fusese 
ancorat vaporul, mai multe împuşcături şi un țipăt ascuţit 
de femeie. 

La auzul împuşcăturilor, marinarii au fost convinşi că le 
sosesc stăpânii şi cum nu se împăcau cu gândul de a merge 
cu Jane, care i-ar fi dus cu vaporul plutind aiurea, s-au 
înţeles, în şoaptă, asupra unui plan, cum să o dezarmeze şi 
să îi cheme pe ceilalţi la bord. 


Părea că soarta le este favorabilă, pentru că la auzul 
împuşcăturilor, atenţia femeii fusese distrasă de la gândul 
de a-i păzi pe cei doi. În loc să stea atentă la fiecare mişcare 
a lor, Jane a alergat la proră, unde a încercat să pătrundă în 
întunericul nopţii, scrutând neantul în direcţia de unde 
veniseră zgomotele înspăimântătoare. 

Fiind ne păziţi, cei doi au început să se furişeze în 
apropierea ei. 

Unul însă s-a lovit de ceva, producând un zgomot uşor, 
atrăgând atenţia femeii, care imediat şi-a dat seama că este 
în primejdie. 

Deşi era întuneric şi târziu, în momentul când cei doi 
marinari au sărit asupra lui Jane, trântind-o la pământ, ea a 
zărit silueta unui alt om care venea de la marginea vasului. 

Aşadar, cu toate eforturile ei pentru a se elibera, vedea că 
nu a reuşit în tentativa ei de a merge spre libertate. 
Suspină deznădăjduită şi abandonă lupta inegală. 

CAPITOLUL XVII. 

Din nou pe bordul vaporului Kinkaid. 

Când Mugambi s-a întors către junglă, avea în minte un 
plan exact. 

Plecase să facă rost de o barcă cu care să se ducă, 
împreună cu animalele, pe puntea vaporului. 

Nu a avut nevoie de multă căutare. 

La o oarecare distanţă a găsit o barcă, trasă la mal, la 
intrarea într-un mic afluent al lui Ugambi. 

Fără să mai stea pe gânduri, şi-a îngrămădit 
înspăimântătoarea ceată în barcă şi o împinse către larg. 

În marea grabă de a pune stăpânire pe acea barcă, nu a 
observat că mai era cineva cu ei. 

Forma ghemuită cart dormea în barcă i-a scăpat din 
vedere, în întunericul adânc al nopţii. 

Dar abia au apucat să plutească vreo câţiva metri, că un 
mârâit furios al unei maimuțe i-a atras atenţia. Una dintre 
maimuţele antropoide era gata să sfâşie o fiinţă omenească 
ce încerca să se apere. 


Spre marea sa uimire, Mugambi a văzut o femeie 
indigenă. 

Cu mare greutate, a reuşit să oprească animalul să nu o 
sfâşie şi făcând mari eforturi reuşi să potolească spaima 
femeii. 

După spusele ei, Mugambi a aflat că fugise din sat, unde a 
fost obligată să se mărite cu un bătrân de care îi era scârbă 
şi s-a ascuns de frica sătenilor, în acea barcă. 

Mugambi nu ar fi dorit ca ea să meargă cu ei, dar nu avea 
de ales, pentru că ar fi pierdut timp preţios. 

Au înaintat prin întuneric, în josul râului Ugambi, spre 
Kinkaid, cât de repede puteau vâsli maimuţele 
neîndemânatice. 

Cu mare greutate, Mugambi a reuşit să distingă silueta 
întunecoasă a vaporului. Dar tocmai când a reuşit să îşi 
obişnuiască ochii cu întunericul şi cu siluetele care se 
reflectau în apă, a observat forma întunecată a unei bărci, 
la vreo trei sute de metri de ei. 

În acelaşi moment, cei din barcă au văzut că sunt aproape 
de ambarcaţiunea lui Mugambi, dar nu au recunoscut 
restul îngrozitorului echipaj. 

Cineva din acea barcă le-a strigat să fie atenţi că se vor 
ciocni şi să nu meargă atât de aproape de ei. 

Drept răspuns, se auzi mârâitura panterei, iar marinarul 
care strigase se trezi fixat de doi ochi aprinşi de panteră, 
care se ridicase pe labele din spate pe marginea bărcii, 
gata să sară asupra marinarilor. 

Rokoff şi-a dat imediat cine se găseşte în barca aceea şi a 
intuit imediat primejdia în care se găseau. 

Întorcându-se spre marinari, le-a ordonat să tragă asupra 
celor din cealaltă barcă şi acestea au fost zgomotele auzite 
de Tarzan: salva de arme de foc şi ţipătul femeii 
înspăimântate. Aceste zgomote au fost auzite şi de Jane. 

Până ce vâslaşii neîndemânatici ai lui Mugambi să poată 
profita de deruta marinarilor şi să sară asupra lor, echipajul 
lui Rokoff a schimbat repede direcţia bărcii lor, vâslind din 


răsputeri spre Kinkaid, pe care îl vedeau acum foarte 
aproape. 

Vaporul, după ce se izbise de bancul de nisip, s-a răsucit 
puţin în loc, întrând într-un curent slab, care la gura râului 
Ugambi, se întoarce spre interior, făcând un circuit cu râul 
care se varsă în ocean. 

În acest fel, Kinkaid se întorcea înapoi, aducând-o pe Jane 
mai aproape de duşmanii ei. 

Toate acestea se petreceau în momentul când Tarzan 
sărise în apă. Nu avea cum să vadă vaporul şi nici nu îşi 
închipuia că în timp ce înota, o barcă s-ar fi apropiat de el. 
Mergea după zgomotul care i-a atras atenţia. 

Înota în forţă, în timp ce se gândea la clipele de groază în 
timp ce înotase pe râul Ugambi, amintire ce îl făcu să se 
cutremure din cap până în picioare. 

Simţise de două ori că ceva se freacă de picioarele lui, dar 
nu fusese prins de nimic din adâncul apei. 

Deodată a uitat de toate văzând spre marea lui mirare o 
masă enormă întunecată apărând înaintea lui, acolo unde 
credea că este doar râul care se varsă în ocean. 

A grăbit ritmul şi atinse cu mâna marginea vaporului. 

S-a căţărat pe punte, iar urechile sale sensibile au auzit 
zgomotul unei lupte surde. 

A străbătut acea distanţă, care îl despărţea de combatanți, 
într-o singură clipă. 

Luna răsărise şi cu toate că cerul era acoperit de nori 
groşi, puntea vaporului nu era chiar atât de întunecată să 
nu distingă ce se petrecea. 

Văzu siluetele a doi bărbaţi, care se luptau cu o femeie. 

Nu ştia că era femeia care l-a însoţit pe Andersson, dar 
bănuia că este vorba de ea. De un lucru era însă sigur: 
ajunsese pe puntea lui Kinkaid. 

Nu mai pierdu vremea cu alte cercetări şi se repezi la cei 
doi. Atacul asupra unei femei era un motiv suficient ca să 
intervină fără prea multă vorbă. 


Cei doi marinari şi-au dat repede seama că au fost înhăţaţi 
de o mână puternică, de parcă ar fi fost prinşi de 
strânsoarea unei maşinării. 

— Ce înseamnă asta? Auziseră ei o voce puternică şi 
amenințătoare. 

Nu au avut vreme să mai răspundă, pentru că la auzul 
acestei voci, tânăra femeie sări în picioare şi cu un țipăt 
uşor se repezi la cel care îi atacase pe marinari. 

— Tarzan! strigă ea. 

EI îi azvârli pe cei doi cât mai departe şi o strânse pe Jane 
la piept, nevenindu-i să creadă că este în lumea realului. 

Revederea le-a fost însă de scurtă durată. 

Abia au reuşit să se strângă în braţe, că pe vas au apărut 
şase siluete în frunte cu Rokoff. 

Când acesta a observat, în lumina lunii ecuatoriale, că 
înaintea sa se află lordul de Greystoke, a început să dea 
ordine isterice oamenilor, să tragă asupra celor doi soţi. 

Tarzan, cu o singură mişcare, a împins-o pe Jane în spatele 
unei cabine şi dintr-o săritură a fost lângă Rokoff. 

Dintre oamenii din spatele rusului, vreo doi care erau mai 
aproape, au ridicat armele şi au tras asupra lui Tarzan, dar 
cei din spate, s-au trezit atacați de o fioroasă hoardă de 
animale, care tocmai se căţărase pe punte. 

Din spate veneau cinci maimuţoi, nişte animale enorme, cu 
colții ameninţători, cu fălcile căscate, iar după eiun 
războinic negru, uriaş, cu sulița grea sclipind în lumina luni. 

În urma lor venea o creatură, care i-a înfricoşat mai mult 
ca oricare din hoarda animalelor: Şita, pantera, cu ochii 
aprinşi de ură şi sete de sânge. 

Focurile trase asupra lui Tarzan şi-au greşit ţinta, iar el l- 
ar fi prins pe Rokoff într-o clipă, dacă acesta nu s-ar fi dat 
înapoi printre doi marinari şi nu ar fi alergat îngrozit către 
cabine. 

Atenţia lui Tarzan i-a fost atrasă de cei doi, aşa că nu l-a 
putut urmări pe rus. 


În jurul lui, maimuţoii şi Mugambi se luptau cu ceilalţi 
marinari. 

În faţa ferocităţii îngrozitoarelor animale, oamenii au fugit 
imediat, răspândindu-se în toate direcţiile, desigur cei care 
au mai rămas în viaţă, pentru că maimuţele lui Akut şi Şita 
făcuseră deja mai multe victime. 

Însă patru dintre marinari au scăpat, dispărând în 
cabinele din spate, unde sperau să se poată baricada. 

Aici ei l-au găsit pe Rokoff şi furioşi că i-a părăsit tocmai 
când primejdia a fost mai mare, doreau să se răzbune 
pentru toate câte au suferit din cauza brutalităţii lui. 

Cu toate rugăminţile lui, l-au împins afară pe punte, 
predându-l fiarelor de care abia scăpaseră. 

Tarzan l-a văzut ieşind din cabină. Îşi recunoscu duşmanul 
de moarte. Dar în afară de Tarzan, altcineva pusese ochii pe 
rus, Şita, cu colții ameninţători, se îndreptă repede şi în 
tăcere spre Rokoff, care încremenise de groază. 

La vederea primejdiei care îl ameninţa, rusul izbucni în 
strigăte de ajutor şi rămase ţintit locului. 

Genunchii îi tremurau, de parcă era cuprins de un acces 
de friguri. 

Moartea era lângă el. 

Tarzan a făcut un pas spre rus, cu sângele în fierbere din 
cauza furiei răzbunării. 

În sfârşit, avea la discreţia lui pe ucigaşul fiului său. 

Al lui era dreptul de răzbunare. 

Odată, de mult, Jane îl oprise când a vrut să aplice legea 
pe care o cunoştea el, pedepsindu-l pe Rokoff după cum ar 
fi meritat. Acum nu îl mai împiedica nimeni. 

În timp ce se apropia de rus, ca o fiară furioasă, degetele i 
se încleştau şi se descleştau în continuu. 

Văzând însă pantera gata să atace, gata să îi fure prada. 

Dădu atunci o comandă scurtă şi aspră. Cuvintele sale 
parcă l-au deşteptat pe rus din amorţeală, punându-l 
deodată în mişcare. 


Cu un strigăt puternic, acesta se întoarse şi fugi spre 
cabina căpitanului, care se afla sus, pe pasarelă. 

Şita alergă după el, fără să mai ţină cont de porunca 
stăpânului. 

Tarzan se pregătea să îi urmărească, când o atingere 
uşoară de braţ îl opri. Întoarse capul şi o văzu pe Jane. 

— Nu mă lăsa singură, mi-e teamă! şopti ea. 

Tarzan privi în jur. 

Acolo se aflau maimuţele lui Akut. Vreo doi dintre ei se 
apropiau de ea cu priviri amenințătoare şi cu mârâituri 
furioase. 

Tarzan strigă la ei să se dea înapoi. Uitase pentru un 
moment, că ei nu erau decât nişte animale care nu puteau 
să deosebească duşmanii stăpânului, de prietenii lui. 

Firea lor sălbatică fusese stârnită de lupta împotriva 
marinarilor şi Jane era considerată ca făcând parte din 
ceata duşmanilor. 

Tarzan se întoarse din nou în direcţia în care fugise Rokoff, 
întristat de gândul că va trebui să se lipsească de plăcerea 
unei răzbunări drepte. 

Numai dacă Şita nu l-a ajuns şi a făcut ce dorea el să 
facă... 

Privind mai atent, văzu că rusul nu mai avea nici o 
speranţă. 

Acesta se retrăsese până la capătul balustradelor, unde 
stătea tremurând, privind cu ochii holbaţi către fiara care 
se apropia încet, dar ameninţător. 

Pantera se târa pe burtă, frecându-se de podea, scoțând 
nişte răgete scurte şi fioroase. 

Se apropia foarte încet de Rokoff, care stătea împietrit, cu 
ochii ieşiţi din orbite, cu gura căscată şi cu fruntea 
acoperită de broboane mari de transpiraţie rece. 

Dedesubtul lui erau maimuţele antropoide teribile şi nu 
îndrăznea să se refugieze acolo. 

Oricum, nu avea rost să coboare, văzând una dintre 
brutele acelea păroase, căţărându-se pe un stâlp al 


pasarelei în faţa sa era pantera, gata de atac. 

Nu se mai putea mişca. Genunchii îi tremurau. Vocea i s-a 
stins, ne izbutind să mai scoată nici un sunet articulat. 

Suspină, gemând sfâşietor şi căzu în genunchi... Şita sări 
asupra lui. 

Se azvârli drept spre pieptul rusului, trântindu-l pe spate. 
Când colții puternici ai felinei au început să sfâşie gâtul şi 
pieptul omului, Jane Clayton şi-a întors capul cu groază. Nu 

acelaşi lucru l-a făcut însă şi Tarzan. 

Un zâmbet rece de satisfacţie i-a fluturat atunci pe buze, 
iar cicatricea de pe frunte, care i se înroşise ca sângele, 
dispăru, revenind la culoare sa normală de piele albă, arsă 
de soare. 

Rokoff se zbătu furios, dar zadarnic. 

Îşi primea pedeapsa pentru nenumăratele sale crime, iar 
moartea îl chema. 

După ce luptele de pe bord au încetat, Tarzan, la 
rugămintea soţiei lui, s-a apropiat să scoată corpul 
neînsufleţit din ghearele panterei şi să îi ofere o 
înmormântare creştinească, decentă. 

Însă felina enormă s-a ridicat de pe cadavru şi a început să 
mârâie şi să-l amenințe chiar pe Tarzan, pe care îl iubea în 
felul ei sălbatic şi nu a permis nimănui să se apropie de 
prada sa. 

Toată noaptea, Şita a stat culcată peste cadavrul sfâşiat al 
celui care a fost Nicolai Rokoff, până cu câteva ore mai 
devreme. 

Pasarela de pe Kinkaid devenise alunecoasă de sângele 
care a curs. 

Sub razele sclipitoare ale lunii, fiara s-a ospătat, iar a doua 
zi, la răsăritul soarelui, din temutul duşman al lui Tarzan nu 
a rămas decât o mână de oase roase. 

Tarzan porni apoi să îi caute pe cei ascunşi. Au mai rămas 
doar patru marinari în viaţă, ascungşi în cabinele de sub 
punte, restul erau morţi. Paulvitch însă dispăruse. 


Cu ajutorul celor care au rămas în viaţă, Iarzan a pus 
vaporul sub presiune, ordonând secundului, care spre 
norocul lui a scăpat, să îndrepte vaporul în direcţia insulei 
pe care fusese abandonat. 

Tocmai când au încercat să o ia din loc, o furtună 
puternică a pornit ca din senin, făcând ca valurile să 
crească mult, împiedicând deplasarea vasului. 

Toată ziua cât a durat furtuna, vaporul a stat în golful de la 
vărsarea râului Ugambi. După ce s-a lăsat noaptea, cu toate 
că vântul s-a mai domolit, Tarzan a socotit că este mai bine 
să aştepte până se luminează de ziuă. 

Bancurile ascunse de nisipul adus de râul Ugambi, puteau 
să le împiedice ieşirea în larg. 

Ceata de animale a fost lăsată în voie pe punte, înțelegând 
cele spuse de Tarzan şi Mugambi, că nu trebuie să mai 
atace pe nimeni de pe vapor. Însă pentru o mai mare 
siguranţă, noaptea au stat închise într-una dintre cabinele 
mai spaţioase. 

Bucuria lui Tarzan a fost fără margini când a aflat că 
micuțul care murise în satul lui M'ganwazam nu fusese fiul 
lor. 

Cine a fost acel copilaş, sau de unde venise, nu se putea 
afla. Singurii care puteau da relaţii, Rokoff şi Paulvitch nu 
erau la îndemână. 

Se simțeau uşuraţi, trăind acum cu speranţa, că nu aveau 
nici o dovadă că fiul lor ar fi în primejdie. 

Cert era că micuțul Jack nu fusese adus pe Kinkaid 
Andersson ar fi ştiut asta, dacă ar fi fost aşa, darelo 
asigurase pe Jane, de nenumărate ori, că micuțul pe care îl 
luaseră cu ei, fusese singurul copilaş pe bordul vaporului, 
de când au plecat din Dover. 

CAPITOLUL XVIII. 

Răzbunarea lui Paulvitch. 

În timp ce Tarzan stătea de vorbă cu soţia lui pe puntea 
vaporului, povestindu-şi unul altuia peripeţiile prin care au 
trecut, începând de la despărţirea lor de la Londra, pe 


malul apei îi pândea un om cu priviri răutăcioase, cu 
sprâncenele încruntate. 

Prin mintea acestui om se perindau planuri prin care ar fi 
putut împiedica plecarea englezului şi a soţiei lui. Atâta 
vreme cât în creierul răzbunător al lui Paulvitch era o 
scânteie de viaţă, niciunul dintre cei pe care îi ura nu era în 
siguranţă. 

Rusul făcea plan după plan, dar le respingea tot el, 
socotindu-le nepractice sau fără valoare, faţă de 
răzbunarea care se cuvenea celor care i-au făcut atâtea 
rele. 

Mintea criminală a locotenentului lui Rokoff era atât de 
stăpânită de o judecată greşită, încât nu putea să înţeleagă 
adevărata situaţie a celor petrecute. Nu îşi dădea seama că 
principalul vinovat în toate era Rokoff şi nu Tarzan. 

Respingând fiecare plan nou, Paulvitch ajungea la aceeaşi 
concluzie: nu putea întreprinde nimic, atâta timp cât între 
el şi obiectul urii sale era jumătate din lăţimea marelui râu 
Ugambi. 

Dar cum să treacă el apa aceea, în care mişunau crocodili 
fioroşi? 

Nu se găsea nici o barcă prin apropiere, decât în satul 
Mosula, dar Paulvitch nu avea certitudinea că va mai găsi 
vaporul ancorat în golf, până să reuşească să facă rost de 
un mijloc de a ajunge pe Kinkaid. 

Şi totuşi, altă soluţie nu era. Era convins că numai în acest 
fel putea ajunge la duşmanii lui. Se îndepărtă de mal, după 
ce aruncă o privire plină de ură spre cele două persoane, 
care stătea de vorbă pe punte. 

Mergând în grabă prin jungla deasă, cu mintea 
concentrată numai asupra unui singur fapt, răzbunare, a 
uitat cu desăvârşire până şi teribilul pericol al unei 
asemenea plimbări printre animalele sălbatice. 

Învins de data aceasta, fiind obişnuit să câştige 
întotdeauna prin comploturi mârşave, era orbit să se 
răzbune, uitând de planurile lui Rokoff şi ale lui, care i-au 


dus pe amândoi la acest deznodământ; pe el abandonat în 
junglă, iar pe Rokoff să îşi găsească moartea printre colții şi 
ghearele unei fioroase pantere. 

În timp ce mergea grăbit spre satul de indigeni, în mintea 
sa era deja conturat un plan de răzbunare, care părea mai 
simplu decât oricare la care se gândise. 

Se gândea că va putea să se apropie de vapor în timpul 
nopţii şi să ia legătura cu marinarii, cu cei care au scăpat de 
teribila hoardă de animale ale acelui echipaj fioros. 

Va încerca să smulgă comanda vasului de la Tarzan cu 
ajutorul supravieţuitorilor măcelului. 

În cabina lui mai erau multe arme, iar într-un sertar secret 
era ascunsă o bombă puternică, aşezată într-o cutie neagră. 

Construcţia acestei maşini infernale îi luase destul de mult 
timp, pe când se bucura de încredera nihiliştilor din Rusia, 
ţara lui natală. 

Pe aceştia însă, până la urmă i-a denunţat, pentru a scăpa 
el însuşi de pedeapsă, ba mai şi primise o mică sumă de 
bani, drept recompensă. 

Se cutremură la amintirea blestemului care ieşise pe 
buzele unui fost camarad, când i s-a dat voie să vorbească 
pentru ultima oară, înainte de a fi spânzurat. 

Îndepărtă aceste gânduri, concentrându-se asupra 
modului cum va folosi explozibilul. 

Câte ar fi putut face, dacă ar fi avut la îndemână acea 
puternică armă! 

Acea cutie mică şi neagră, ascunsă în masa din cabina lui 
de pe Kinkaid avea suficientă putere să îi distrugă pe toţi 
duşmanii lui de pe punte, într-o singură clipă. 

Îşi lingea buzele de plăcere, gândindu-se la momentul în 
care va gusta plăcerea victoriei. Aceste gânduri îl făceau să 
se grăbească, pentru a nu pierde vaporul. 

Totul depindea însă de ora plecării vasului. Rusul îşi dădea 
seama că Tarzan nu va pleca decât pe ziuă. 

Pentru ca să se poată apropia de vapor, trebuia să 
acţioneze pe întuneric. Altfel, ar fi fost văzut de Tarzan sau 


de lady Greystoke, care nu i-ar fi permis să urce la bord. 

Pe bună dreptate socotea că întârzierea se datora furtunii 
din larg. 

Dacă furtuna ar fi durat până în noapte, situaţia îi era 
favorabilă, ştiind că era imposibil de navigat pe întuneric 
prin apele puţin adânci ale golfului, datorită bancurilor de 
nisip şi micilor insule care împânzeau toată lăţimea ieşirii 
râului Ugambi în ocean. 

Pe la orele amiezii, Paulvitch a ajuns în satul care se afla 
pe malul unui mic afluent al râului Ugambi. 

Şeful localnic îl primi bănuitor şi fără să îi arate prietenie, 
deoarece toţi cei care au avut legături cu Rokoff şi 
Paulvitch, au avut de suferit, într-un fel sau altul de pe urma 
lăcomiei şi cruzimii celor doi ruşi. 

Când Paulvitch a cerut să i se împrumute sau să i se vândă 
o barcă, şeful s-a încruntat, refuzând mânios, dându-i de 
înţeles să părăsească satul cât mai repede. 

Înconjurat de războinici furioşi, care păreau că nu 
aşteaptă decât un pretext ca să îl străpungă cu suliţele lor, 
rusul nu a avut de ales şi s-a îndepărtat. 

Vreo doisprezece războinici l-au condus până la o plantație 
din afara satului, unde l-au lăsat singur, spunându-i să nu 
mai calce în acele locuri, sau în vecinătatea satului lor, 
niciodată în viaţa lui. 

Stăpânindu-şi cu greu furia, Paulvitch s-a afundat în 
junglă, dar de îndată ce a ieşit din raza vizuală a 
războinicilor, s-a oprit şi a început să asculte cu atenţie. 

Putea auzi vocile celor din escortă care se întorceau în sat 
şi s-au asigurat că nu îl urmăreşte nimeni. S-a strecurat 
până pe malul râului, fiind hotărât să facă rost de o barcă, 
cu orice preţ. 

Chiar propria lui viaţă depindea de reuşita efortului său de 
a ajunge pe Kinkaid şi să se asigure de serviciile 
echipajului. Pentru că odată abandonat în pădurea africană, 
unde localnicii au prins o ură teribilă pe el, ar fi fost 
condamnat la moarte sigură. 


Dar şi dorinţa de răzbunare era un imbold tot atât de 
puternic ca să înfrunte toate primejdiile până la 
îndeplinirea planurilor. 

Era într-o situaţie disperată şi stătea ascuns printre 
tufişurile de pe malul râului, căutând cu privirea vreo 
barcă, pe care să o poată manevra singur, cu o singură 
vâslă. 

Întâmplarea a făcut să nu aştepte prea mult. Văzu o barcă 
mică pe râu, una din care indigenii o folosesc la deplasări 
scurte. 

Un tânăr negru vâslea leneş spre mijlocul apei, în dreptul 
satului. Ajungând unde dorea, a lăsat să fie dus de curent, 
iar el s-a tolănit pe fundul bărcii. 

Habar nu avea că a fost reperat de un duşman nevăzut de 
pe mal. Fluiera vesel o melodie monotonă. 

Paulvitch îl urmărea din pădure, de-a lungul malului. 

Cam după vreo doi kilometri, negrul s-a sculat şi a 
îndreptat barca spre mal. 

Paulvitch era încântat de această întâmplare. Numai că 
tânărul şi-a schimbat gândurile şi a tras barca pe malul 
opus, ascunzând ambarcaţiunea într-un tufiş. 

După o foarte scurtă vreme, tânărul s-a întors, a tras 
barca din tufiş şi a început traversarea râului, pe malul 
unde era Paulvitch. 

Acesta îşi reveni imediat din amorţeală şi ieşi din 
ascunzătoare, ca un şarpe flămând. 

În creierul lui, toate planurile au început să se contureze 
din nou. Pentru nimic în lume, nu ar fi dorit să intre din nou 
în conflict cu localnicii. 

Avea acum prilejul să facă rost de o barcă şi să ajungă pe 
Kinkaid. 

— Ce are de gând tânărul acesta? se întreba el. De ce nu 
mai pleacă de lângă barca aceea? 

Începea să devină nerăbdător. 

Tânărul negru căsca prelung. Apoi s-a întins în barcă. 
După câteva momente, s-a sculat cu o încetineală care l-a 


scos pe Paulvitch din minţi. Şi-a verificat săgețile din tolbă şi 
a încercat coarda arcului. 

S-a uitat dacă mai are cuțitul la el şi a încercat muchia cu 
degetul. A pus cuțitul înapoi la brâu mulţumit. 

Din nou s-a întins pe fundul bărcii, privind spre apă, dând 
din umeri. S-a aşezat să doarmă. Probabil dorea să se 
odihnească înainte de a porni la vânătoare. 

Paulvitch s-a sculat din ascunzişul său, cu muşchii 
încordaţi, uitându-se ţintă la victima sa, care nu bănuia 
NIMIC. 

Pleoapele tânărului războinic erau nemişcate şi ochii îi 
erau închişi. După câteva momente, a început să respire 
liniştit, adânc, semn că adormise într-un somn fără griji. 

În sfârşit, putea să acţioneze! 

Rusul s-a furişat încet spre tânărul războinic negru care 
adormise într-un somn adânc. O creangă a trosnit sub 
piciorul lui Paulvitch, iar tânărul s-a mişcat în somn. 

Rusul şi-a scos revolverul şi a îndreptat ţeava spre tânărul 
negru. A rămas câteva clipe nemişcat ca o stană de piatră, 
până ce negrul a adormit din nou. 

Albul s-a apropiat şi mai mult. Nu putea să rişte un foc tras 
aiurea. În cele din urmă a ajuns chiar lângă barcă. 

Ţeava rece a armei din mâna sa se apropia de pieptul 
băiatului cu o încetineală înspăimântătoare. 

Îşi opri mâna la numai doi centimetri de pieptul în care 
bătea regulat inima tânărului. 

Acum, numai o singură mişcare de deget îl mai despărţeau 
de lumea eternă. 

Obrajii lui negri-bruni erau plini de aer tineresc, iar buzele 
se ondulau într-un zâmbet uşor, nevinovat. 

Oare mâna rusului vor opri viaţa din acest trup tânăr şi 
fericit? 

Conştiinţa lui Paulvitch oare nu îl mustra pentru această 
fărădelege? 

Zadarnică speranţă! Alexandr Paulvitch era imun la 
asemenea gânduri. 


Buza lui răutăcioasă s-a destins într-un zâmbet de 
satisfacţie, când degetul lui apăsător a tras trăgaciul 
revolverului. 

Se auzi o detunătură, iar deasupra inimii tânărului apăru o 
mică gaură, în jurul căreia era un mic cerc negru de piele 
arsă de praful de puşcă. 

Tânărul corp, cu câteva clipe mai înainte plin de viaţă, s-a 
încovoiat din mijloc. Buzele, care mai adineaori zâmbeau 
fericit, se crispaseră într-o agonie cutremurătoare. 

Căzu pe spate, în cel mai adânc somn, din care nimeni nu 
se deşteaptă. 

Criminalul a sărit imediat în barcă, lângă cadavrul victimei 
sale. După câţiva metri de mers pe apă, a apucat brutal 
corpul neînsufleţit şi l-a ridicat deasupra marginii bărcii. 

Apoi, cu o mişcare scurtă, a vâslit uşor. Vâsla sa a creat 
câteva cercuri concentrice pe luciul apei. Aceste cercuri pe 
apă au fost imediat tulburate de corpul tânărului negru, 
care a fost azvârlit brutal în râu. Cadavrul sărmanului 
negru a început să plutească uşor. 

Barca mult dorită a ajuns în stăpânirea albului, mai 
sălbatic decât negrul căruia îi luase viaţa. 

A tăiat apoi funia cu care fusese legată barca şi apucând 
mai cu putere vâsla, se puse cu înverşunare pe vâslit, în 
josul râului Ugambi. Dorea să meargă cât putea el mai 
repede. 

S-a întunecat de-a binelea când a ajuns în curentul care 
merge spre larg, Paulvitch se străduia să cerceteze 
întunericul ca să zărească mai repede vaporul, ca să poată 
lua direcţia cea mai bună. 

Oare Kinkaid mai era în apele râului, sau a plecat în larg 
odată cu trecerea furtunii? 

Acestea întrebări şi le punea rusul în timp ce vâslea în 
josul râului. Întrebările acestea îl turburau foarte mult, 
ştiind că numai Kinkaid îi putea oferi un viitor pentru 
supravieţuire. 


Altminteri era la discreţia ororilor nemiloasei păduri şi a 
ținuturilor acestea sălbatice. 

În întuneric, în timp ce vâslea puternic, avea impresia că 
zboară cu barca sa. Dar începea să se convingă că vaporul a 
ridicat ancora, iar el a trecut de mult de locul vechi de 
ancorare. 

După un cot al râului, i-a apărut deodată o lumină 
tremurătoare. Era un felinar de pe Kinkaid. 

A scos o exclamaţie de triumf. Vaporul nu a plecat. Viaţa lui 
era salvată şi răzbunarea era foarte aproape. 

Se opri din vâslit de îndată ce a zărit lumina de pe vas. 

A lăsat barca să lunece încet pe apele tăcute ale râului 
Ugambi, vâslind foarte rar, doar pentru a da o direcţie cât 
mai bună micii ambarcaţiuni, care plutea în voia curentului. 

Vedea cum se apropie de gigantul de fier, care stătea 
nemişcat în întunericul nopţii. 

De pe punte nu răzbătea nici un sunet, iar Paulvitch plutea 
fără să fie observat de cineva. 

Singurul zgomot a fost acela al atingerii bărcii de masivul 
corp al vaporului. 

Tremurând din cauza tensiunii nervoase, rusul a stat 
nemişcat câteva clipe. Nu auzea nici un zgomot pe vas, care 
să-i fi arătat că a fost descoperit. 

Şi-a condus uşor barca până a găsit locul unde trebuia să 
fie scara portabilă. Însă aceasta dispăruse. 

Trebuia să se întoarcă pe partea cealaltă a vaporului pe 
unde se încărca marfa sau cărbunele şi să găsească cele 
două tampoane puternice, legate cu frânghii groase. 

Se agăţă de una dintre aceste frânghii şi peste câteva clipe 
a fost sus pe punte, unde din nou a rămas nemişcat mai 
multe minute. 

În tot acest timp se gândea cu groază la hoarda de 
animale sălbatice şi îl treceau fiori reci. 

Dar pentru că viaţa îi era în pericol şi acum totul depindea 
de succesul acestei încercări era hotărât să înfrunte orice 
primejdie i s-ar fi arătat. 


Pe punte nu era nimeni de pază, aşa că s-a furişat până la 
cabinele marinarilor, care se aflau în partea de jos a vasului. 

Peste tot domnea o linişte deplină. 

Uşa cabinei principale era întredeschisă şi privind 
înăuntru văzu pe unul dintre marinari citind, la lumina 
slabă a unei lămpi care fumega, atârnând de tavan. 

Rusul îl cunoştea foarte bine pe acest individ. Era un 
criminal fără scrupule, pe care se putea bizui mai mult 
decât pe oricare dintre ceilalţi, pentru a-şi duce la bun 
sfârşit planul pe care îl concepuse. 

Cobori încet treptele care duceau spre cabine, fixându-l pe 
marinar cu privirea, gata să îi facă semn să tacă, dacă ar fi 
simţit ceva mişcându-se afară. 

Marinarul era însă cufundat în lectură şi nu l-a observat, 
nici chiar când rusul era chiar lângă el. 

Paulvitch s-a aplecat uşor, şoptindu-i numele. Omul a 
ridicat ochii de pe carte. Privirile lui au arătat nedumerire 
la început când l-a observat pe adjunctul lui Rokoff, dar 
imediat ochii lui au redevenit mici, într-o privire 
răutăcioasă. 

— La naiba! mârâi el. De unde ai mai apărut şi tu? Am 
crezut că am scăpat şi de tine şi te-ai dus acolo unde 
meritai. Înălţimea sa lordul va fi foarte încântat să te vadă. 

Paulvitch se grăbi să se apropie de marinar şi pe buzele lui 
flutura un zâmbet prietenesc. Întinse mâna dreaptă ca să i- 
o strângă pe a marinarului semn de bucurie a revederii. 

Marinarul a ignorat cu desăvârşire mâna întinsă a rusului 
şi nu i-a întors zâmbetul mieros. 

— Sunt aici ca să vă ajut, îi explică rusul. Doresc să îmi dau 
toată silinţa să vă ajut să scăpaţi de englez şi de animalele 
sale înfiorătoare. Nu vom avea de suferit de pe urma legilor, 
când vom ajunge în ţările civilizate. 

Marinarul nu l-a întrerupt. Paulvitch a continuat: 

— Ne vom strecura spre ei când dorm. Vreau să spun 
către Greystoke, soţia lui şi banditul negru. Pe urmă ne va fi 
foarte uşor să ne descotorosim de animale. Unde sunt? 


— Sunt jos, îi răspunse marinarul. Trebuie să îţi spun însă 
ceva, Paulvitch. Pe noi nu ne mai poţi trimite împotriva 
lordului englez. Am avut foarte mult de suferit din cauza ta 
şi a nebunului celălalt. Acum el este mort, dar nădăjduiesc 
să ai şi tu aceeaşi soartă, cât de curând. Ne-aţi tratat ca pe 
nişte câini, iar dacă tu crezi că mai avem vreun sentiment 
faţă de tine, mai bine lasă-te păgubaş. 

— Adică vrei să spui că acum toţi sunteţi împotriva mea? 
întrebă Paulvitch. 

— Da! răspunse scurt marinarul. 

După o pauză, în care parcă i-a venit o idee salvatoare, a 
adăugat: 

— Numai dacă nu mă poţi „convinge” să te las să pleci de 
pe vapor, până nu vine englezul să termine şi cu tine. 

— Nu vrei să mă trimiţi înapoi în junglă, sper, zise speriat 
Paulvitch. Acolo ştii că nu aş putea supravieţui, nici măcar o 
săptămână. 

— Acolo mai ai o speranţă, răspunse marinarul. Aici nu ai 
niciuna. Uite, ca să te conving, îi chem pe ceilalţi. Te vor 
spinteca imediat. Norocul că m-ai găsit pe mine deştept, în 
locul altuia dintre marinari. 

— Eşti nebun de legat! exclamă Paulvitch. Nu ştii că 
englezul vă va trimite la spânzurătoare de îndată ce veţi 
ajunge undeva unde să vă înhaţe cei cu legea? 

— Nu, nu va face aşa ceva, replică marinarul. Ne-a spus el 
nouă că nimeni nu este vinovat de câte s-au întâmplat decât 
Rokoff şi cu tine. Restul, adică noi, am fost doar uneltele 
nemerniciei voastre. Vezi acum cum stau lucrurile? 

Paulvitch a stat o jumătate de oră pe capul marinarului, 
rugându-l sau ameninţându-l, după toane. 

Uneori se prefăcea că plânge, alteori promitea averi 
fabuloase sau pedeapsa pe care marinarul ar merita-o. 
Acesta însă rămânea neînduplecat, spunându-i categoric că 
nu are decât două alternative: sau să consimtă să fie predat 
lordului de Greystoke, sau să plătească marinarului, ca preţ 


al învoirii că acesta îl lasă să plece de pe vapor, cu tot ce are 
de valoare sau bani. 

— Trebuie să te decizi mai repede, pentru că vreau să mai 
şi dorm. Hai, alege, pădurea africană sau lordul englez! 

— Îţi va pare rău, mârâi Paulvitch. 

— Lasă vorba! se răsti marinarul. Vezi numai să nu mă 
răzgândesc şi să te leg aici. 

Paulvitch nu era deloc dispus să cadă în mâinile lui Tarzan, 
din moment ce mai avea o şansă de scăpare. 

Deşi jungla îl înspăimânta, totuşi era o alternativă cu mult 
mai acceptabilă decât moartea sigură pe care ştia că o 
merită din partea lui Tarzan. 

— Doarme cineva în cabina mea? întrebă el. 

Marinarul a dat negativ din cap. 

— Nu. Lordul şi lady de Greystoke ocupă cabina 
căpitanului. 

— Merg atunci să îţi aduc tot ce am acolo de valoare, îi 
spuse Paulvitch. 

— Merg şi eu cu tine, ca nu cumva să încerci să faci ceva 
mârşav, zise marinarul luându-se după rus. 

La intrarea cabinei, se opri să păzească, lăsându-l pe 
Paulvitch să intre singur. 

Acesta a adunat la un loc tot ce îi aparţinea şi cu care 
trebuia să îşi cumpere libertatea de la un individ care i-a 
pus nişte condiţii care nu intraseră în planurile sale. 

Şi în timp ce stătea privind grămada de lucruri de pe 
masă, îşi chinuia creierul, într-o succesiune de gânduri 
fugare, cum să născocească un plan ca să îl ajute să se 
răzbune pe duşmanii lui, dându-i în acelaşi timp şi lui, o 
posibilitate de a scăpa. 

Deodată îşi aminti de cutia neagră, ascunsă sub masă, într- 
un sertar fals. Tocmai se rezema de acea masă, în acel 
moment. 

Pipăi sub masă şi figura lui s-a luminat de o rază sinistră şi 
o satisfacţie răutăcioasă. 

O clipă mai târziu, scotea de sub masă obiectul mult dorit. 


În timp ce îşi adunase lucrurile, aprinsese lampa care 
atârna de tavan. La lumina aceea, examina acum cutia, mai 
aproape de lampă, căutând să o deschidă. 

După ce a ridicat capacul, s-a uitat înăuntru, la cele două 
despărţituri aproape egale în dimensiuni. 

Într-o parte era un mecanism care semăna cu un 
ceasornic simplu. 

Tot acolo era şi o baterie electrică mică uscată prinsă de 
perete. 

De la mecanismul de ceasornic pornea o sârmă, care era 
în contact cu unul dintre polii bateriei, iar la celălalt pol era 
o altă sârmă, care trecea în al doilea compartiment al cutiei, 
întorcându-se apoi la mecanism. 

În al doilea compartiment, care era acoperit cu o pânză 
impermeabilă, era un material necunoscut, fixat în ceară. 

În fundul cutiei, lângă mecanism, se afla o cheie, pe care 
Paulvitch a scos-o şi fixând-o de un şurub, a început să o 
rotească... 

Ascunse cutia sub haină pentru a nu se auzi afară 
zgomotul produs de arc. 

În acelaşi timp, asculta cu atenţia încordată, dacă nu se 
aude vreun zgomot în exterior. 

Trebuia să fie atent, ca nu cumva marinarul, sau altcineva 
de pe vapor, să intre tocmai acum, când îşi desăvârşea 
opera de răzbunare. 

După ce a rotit arcul până la refuz, a fixat un arătător pe 
un cadran mic, de lângă mecanism. 

A închis cutia la loc, aşezând-o de unde o luase. 

Un zâmbet sinistru îi apăru pe buze, când şi-a strâns 
obiectele. 

Stinse lampa şi ieşi, ducându-se către marinarul care 
aştepta. 

— Uite lucrurile mele, zise el. 

Privi speriat în jur. Adăugă: 

— Lasă-mă acum să plec liniştit. 


— Să mă uit şi prin buzunarele tale, obiectă marinarul. Să 
nu fi uitat ceva să îmi laşi, care desigur că nu ţi-ar folosi la 
nimic în junglă, dar care ar fi util unui amărât marinar din 
Londra! 

După câteva clipe a exclamat: 

— Ah! Tocmai de asta m-am temut. Ce, credeai că sunt 
prost? 

Scoase un teanc de bancnote din buzunarul de la piept al 
hainei lui Paulvitch. 

Rusul mârâi furios, trase o înjurătură şi îl rugă să îi lase 
ceva din bani. 

Văzând însă că nu are cu cine discuta, s-a împăcat şi cu 
această pierdere. 

Ştia bine că marinarul nu va ajunge niciodată la Londra ca 
să îşi cheltuiască banii. 

Cu multă greutate s-a abținut să nu facă o aluzie la cele ce 
se vor întâmpla, atât cu el, cât şi cu toţi ceilalţi de pe 
Kinkaid. 

Însă teama de a stârni vreo bănuială în legătură cu 
explozibilul, l-a oprit. 

A străbătut puntea vaporului şi a coborât fără nici o vorbă 
în barcă. 

După câteva momente, vâslea spre mal. 

A fost înghiţit de întunericul nopţii. 

Dacă ar fi ştiut că îl aşteaptă ani mulţi până să iasă în 
civilizaţie, ar fi preferat să moară de mâna lui Tarzan. 

Marinarul, după ce s-a asigurat că Paulvitch a plecat, s-a 
întors în cabina lui. 

A ascuns prada şi s-a culcat. 

În acest timp, în cabina rusului, ticăia, în tăcerea nopții, 
mecanismul de ceasornic din cutia mică, neagră, care 
conţinea răzbunarea rusului pentru toţi cei de pe Kinkaid. 

CAPITOLUL XIX. 

Ultimele ore pe Kinkaid. 

Când s-a luminat de ziuă, Iarzan a ieşit pe punte, ca să 
vadă dacă timpul era favorabil călătoriei pe ocean. Vântul se 


potolise, iar cerul nu avea nici un nor pe întinderea sa 
albastră. 

Era vremea ideală pentru a merge spre insula unde 
trebuiau să lase animalele. 

Apoi, urma drumul câtre casă... 

Tarzan s-a dus să îl scoale pe secund, dându-i instrucţiuni 
pentru ca vaporul să ridice ancora cât mai repede. 

Restul echipajului, fiind asiguraţi de lordul de Greystoke 
că nu vor fi daţi în judecată pentru crimele celor doi ruşi, 
foarte binevoitori, s-au grăbit să îşi îndeplinească fiecare 
datoria pe care o avea pe vapor. 

Animalele, eliberate din cabinele unde au fost închise 
pentru noapte, cutreierau puntea în lung şi în lat, spre 
marea neplăcere a marinarilor, în a căror memorie era încă 
vie scena sălbatică a luptei dintre aceste fiare şi cei care au 
pierit sub colții lor. 

Şi acum se părea că aceste animale ar aştepta doar o 
nesemnificativă provocare pentru a se înfrupta din carnea 
moale şi gustoasă a altor victime. 

Sub atentele priviri ale lui Tarzan şi Mugambi, atât Şita cât 
şi maimuţele lui Akut, şi-au înfrânt poftele. Oamenii au 
putut lucra liniştiţi pe vas, într-o siguranţă cu mult mai 
mare decât şi-ar fi închipuit-o. 

În cele din urmă, Kinkaid porni în josul râului Ugambi, 
ieşind foarte curând în apele Oceanului Atlantic. 

Tarzan şi Jane Clayton priveau ţărmul îmbrăcat în 
verdeață, care se depărta şi pentru întâia oară, Tarzan 
părăsea pământul pe care a crescut, fără nici o urmă de 
regret. 

Nu ar fi existat pe lume, nici un vapor destul de rapid, ca 
să îl poată îndepărta de Africa şi să îl apropie de casă, de 
locul unde ar fi putut afla ce s-a întâmplat de fapt cu fiul lui. 

Deşi vaporul înainta repede, i se părea că stă pe loc. După 
o vreme, dealurile joase ale acelei părţi din Africa de vest, 
au dispărut la orizont. 


În cabina lui Paulvitch, mecanismul de sub masă ticăia, 
ticâia mereu, cu o monotonie care, după toate aparențele, 
părea să nu aibă sfârşit. 

Şi totuşi, secundă după secundă, o limbă de ceas, se 
apropia de o altă limbă de ceas, care se afla pe acelaşi 
cadran din cutie. 

Când aceste două micuţe bucăţi de metal se vor atinge, 
ticăitul ceasului va înceta... 

Tarzan şi Jane stăteau sus pe punte, privind spre insulă. 
Toţi ceilalţi se aflau în preajma lor, în partea din spate a 
vaporului, uitându-se cum apare pământul, de parcă ar fi 
răsărit din ocean. 

Fiarele erau tolănite sub un acoperiş improvizat. Dormitau 
liniştite. Domnea o tăcere, atât pe vapor, cât şi pe apă. 

Deodată, fără nici un avertisment, acoperişul cabinelor 
sări în aer, iar un nor gros de fum s-a ridicat de pe Kinkaid. 
O altă explozie izbucni imediat, zguduind vaporul. 

Parcă iadul se deschisese sub vas. 

Maimuţele alergau speriate şi furioase. 

Şita sărea încolo şi încoace, scoțând sunete teribile, care 
îngheţau inimile marinarilor. 

Până şi curajosul Mugambi a fost cuprins de panică. 
Numai Tarzan şi soţia lui şi-au păstrat sângele rece. 

După ce exploziile au încetat, Tarzan a sărit în mijlocul 
animalelor speriate, încercând prin vorbă să calmeze 
hoarda înspăimântată. I-a mângâiat asigurându-i că 
pericolul a trecut. 

După ce au cercetat rezultatul dezastrului, au văzut că a 
izbucnit un incendiu, care începea să se întindă peste 
întreaga construcţie lemnoasă a cabinelor. Printr-o 
spărtură, au ieşit flăcări care au aprins şi puntea. 

Ca prin minune, nimeni nu fusese nici măcar rănit, iar 
originea exploziei a constituit un mister pentru toţi. 

Numai unul avea o bănuială: marinarul pe care Paulvitch îl 
întâlnise noaptea şi care i-a permis să intre în cabina lui. 

E] ghicise adevărul, dar nu avea de ales. Trebuia să tacă... 


— Desigur, gândea el, cel care a îngăduit ca acel mişel să 
pună piciorul aici, ar fi aspru pedepsit. Mai ales că după 
vizita lui, s-a dovedit că a pus o maşină infernală în 
funcţiune. 

Hotărâse să păstreze pentru sine această taină, care a 
provocat dezastrul. 

Flăcările înaintau repede, iar după câteva minute Tarzan a 
observat că ceea ce produsese explozia a împrăştiat o 
materie foarte inflamabilă pe lemne. Apa nu putea să stingă 
flăcările. Se părea că flăcărilor le prieşte să fie udate. 

La un sfert de oră după explozie, nori groşi de fum se 
ridicau din toată partea din faţă a vaporului, care era menit 
să piară în flăcări. 

Focul a ajuns până la oameni şi animale, iar vaporul nu 
mai putea fi dirijat. 

Soarta ei era pecetluită. 

— Este zadarnic să încercăm să mai facem ceva şi să 
rămânem aici, zise Tarzan secundului. Pe lângă că nu putem 
salva vasul, s-ar putea ca alte explozii să izbucnească, dacă 
flăcările dau de material inflamabil sub punte. 

Apoi a venit cu propunerea salvatoare: 

— Cel mai bine ar fi să ne îmbarcăm în bărcile de salvare 
şi să mergem la mal. 

Desigur că aceasta era soluţia, dar a fost greu acceptată. 

Doar marinarii au putut să îşi mai ia câte ceva din lucruri 
pentru că numai cabinele lor mai erau întregi. 

Au coborât două bărci mari, în care au încăput cu toţi: 
oameni şi animale. 

În timp ce bărcile se apropiau de țărm, animalele 
nerăbdătoare adulmecau aerul binecunoscut lor, al insulei 
lor natale. 

Abia au ajuns pe uscat că Şita şi maimuţele lui Akut au 
sărit vesele, alergând spre pădure. 

Un zâmbet trist a fluturat atunci pe buzele lui Tarzan, la 
vederea dispariţiei lor. 


— Adio, prieteni, a murmurat el. Aţi fost buni şi credincioşi 
şi îmi va fi dor de voi. 

— Se vor mai întoarce la noi, nu-i aşa, dragă? întrebă Jane 
Clayton, care se afla lângă el. 

— Poate că da, poate că nu, răspunse Tarzan. 

Apoi, a adăugat: 

— Erau foarte stingherite de când au fost obligate să 
accepte atâtea fiinţe omeneşti lângă ele. Eu şi Mugambi nu 
le deranjam, fiind mai demult cu ele şi mai apropiate lor. 
Însă tu şi echipajul sunteţi fiinţe prea civilizate pentru 
fiarele mele. Mai ales de tine fug. 

— Da? întrebă Jane surprinsă. 

— Fără nici o îndoială. Ele simțeau că abia se pot abţine 
lângă o carne atât de gustoasă ca a ta, dar ştiau că sunt în 
primejdie chiar şi pentru o mică muşcătură doar. 

Jane Clayton râse cu poftă şi răspunse: 

— Eu cred că mai degrabă au fugit de tine. Tu eşti cel care 
le interzice ba una, ba alta, fără motiv, după părerea lor. Ca 
şi copiii mici, sunt acum încântați că au prilejul să iasă de 
sub tutela părinţilor severi. 

Pe urmă, a mai spus: 

— Dar dacă se întorc, mi-ar face plăcere să îi văd ziua. 

— Dar dacă se întorc tot flămânde? râse Tarzan. 

Timp de mai multe ore, naufragiaţii de pe mal au urmărit 
spectacolul ce îl prezenta vaporul incendiat. După aceea, au 
auzit o bubuitură îndepărtată a unei alte explozii, iar 
Kinkaid a început să se scufunde. 

Peste câteva minute, pe luciul apei nu se mai zărea nimic. 

Cauza celei de a doua explozii se datora cazanelor cu 
aburi care s-au încins din cauza căldurii. Secundul le-a 
explicat cum s-au întâmplat lucrurile. Dar cauzele primei 
explozii nu au fost elucidate şi au fost subiectul discuţiilor şi 
presupunerilor încă foarte multă vreme. 

CAPITOLUL XX. 

Aventuri pe insulă. 


Prima grijă a celor debarcaţi de pe Kinkaid a fost să 
găsească apă de băut şi să-şi construiască o tabără. Nimeni 
nu ştia cât vor sta pe acea insulă. Şederea lor se putea 
prelungi luni sau chiar ani. 

Tarzan ştia de unde se putea lua apă şi au pornit-o cu toţii 
în acea direcţie. 

Oamenii au început să construiască adăposturi cu mobilă 
rudimentară. Jane a rămas cu Mugambi şi femeia pe care o 
găsiseră în barcă. Tarzan nu avea încredere ca paza soţiei 
lui să fie asigurată de vreunul dintre marinari. 

Lady Greystoke suferea cumplit, pentru că speranţele ei 
au dispărut odată cu acest naufragiu. Se gândea că nu va 
afla niciodată ce s-a întâmplat cu fiul ei. 

Şi nici nu putea să facă ceva pentru el, acum că se afla pe 
această insulă nelocuită şi în afara obişnuitelor trasee 
maritime. 

Au trecut două săptămâni, iar fiecare dintre ei avea câte 
ceva de făcut. 

În timpul zilei, aveau în permanenţă pe cineva, care stătea 
pe un deal din apropiere, cu vedere foarte bună spre ocean. 
Această persoană observa orizontul, dacă nu cumva apare 
vreun vapor. 

În locul de pază, era pregătită o grămadă mare de 
vreascuri, care puteau fi aprinse imediat, pentru a semnala 
că este cineva pe insulă. Pe vârful unei prăjini, flutura un 
steag, croit din cămaşa roşie a secundului de pe Kinkaid. 

Însă nici un vapor nu a fost observat, nici o pânză de 
catarg şi nici un fum de pe coşul unui vas cu aburi. 

În cele din urmă, Tarzan a venit cu ideea construirii unei 
ambarcaţiuni, care ar putea să îi ducă înapoi pe continent. 
Le-a arătat cum să îşi confecţioneze unelte primitive, iar 
pregătirile au început de îndată ce şi-au dat seama cu toţi, 

că asta le era ultima şansă. 

Cu cât trecea timpul, rezultatul muncii lua o formă 
concretă. Însă oboseala şi nervii care cedau foarte des, 
duceau la certuri foarte neplăcute. 


Mai mult ca oricând Tarzan se temea să o lase pe Jane 
singură cu aceste brute de pe Kinkaid. 

Totuşi, trebuia să meargă la vânătoare, pentru că nimeni 
altul nu putea să vâneze în junglă mai bine ca el şi cu atâta 
uşurinţă şi rapiditate. 

Uneori Mugambi se lua la întrecere cu el. Dar sulița 
săgețile negrului nu dădeau niciodată rezultate atât de 
sigure ca funia şi cuțitul lui Tarzan. 

În cele din urmă însă, oamenii s-au plictisit să lucreze, 
plecând, doi câte doi prin junglă, ca să cunoască regiunea şi 
să vâneze singuri. 

În tot acest timp, cei din tabără nu au mai întâlnit 
animalele din ceata lui Tarzan, însă Tarzan i-a văzut de mai 
multe ori în timp ce vâna. 

Dar în timp ce în tabăra naufragiaţilor de pe coasta de 
răsărit, starea de lucruri se înrăutăţea vizibil, o altă tabără 
se construia pe coasta nordică. 

Aici, într-un mic golf, se găsea corabia Cowrie. Puntea 
acestui vas a fost înroşită de sângele ofiţerilor ei şi ai celor 
care le-au fost credincioşi, doar cu câteva zile în urmă. 

Acestea s-au întâmplat, pentru că vasul Cowrie a trecut 
printre cele mai negre zile ale ei, de când pe punte au 
apărut oameni ca Gust, suedezul, Momulla, maurul şi 
teribilul criminal Kai-Shang din Faşan. 

Cu ei mai erau vreo zece, drojdia porturilor din mările de 
sud. Dar Gust, Momulla şi Kai-Shang erau creierul acestei 
bande de criminali. 

Ei au fost cei care au pornit revolta, cu intenţia de a pune 
mâna pe recolta de perle, care constituia averea de pe 
Cowrie. 

Căpitanul vasului a fost omorât în timp ce dormea, de 
către Kai-Shang, iar Momulla, maurul, condusese atacul 
împotriva ofițerului de cart. 

Gust, după obiceiul lui, găsise mijlocul să dea ordine ca 
alţii să omoare în locul lui. 


Nu că nu ar fi putut face el aşa ceva, dar nu se simţea în 
siguranţă să comită el crima, când avea subordonați pentru 
astfel de acţiuni. 

Pentru fiecare criminal există un dram de risc, pentru că 
victimele nu se lasă omorâte de bună voie. 

Se întâmplă uneori, ca ei să fie bărbaţi puternici şi 
vigilenţi, care ar putea schimba în favoarea lor un atac 
mişelesc. 

Gust prefera să evite o asemenea alternativă deloc 
plăcută. 

Acum însă, după ce totul s-a terminat, suedezul aspira la 
funcţii înalte printre cei chemaţi să comande. 

A mers până acolo încât şi-a însuşit câteva dintre bunurile 
căpitanului de pe Cowrie: îmbrăcăminte mai ales, care îi 
schimbau imediat înfăţişarea, dându-i un aer autoritar. 

Pe Kai-Shang însă, această atitudine arogantă îl deranja 
cumplit. 

Nu îi plăcea ca cineva să îi comande. Nu avea de gând să 
accepte ordine de la un marinar simplu. 

Astfel, sămânţa nemulțumirii era adânc înfiptă printre 
răsculații de pe Cowrie, care tocmai se instalau în partea de 
nord a insulei. 

Totuşi, Kai-Shang îşi dădea seama că nu este cazul de noi 
lupte, pentru că Gust poseda cunoştinţele cele mai 
preţioase privind navigația, din întreaga ceată de 
nemernici. 

El era singurul, care putea să îi conducă prin Oceanul 
Atlantic, apoi să ocolească Capul Bunei Speranţe şi să îi 
ducă în porturi sigure. 

Acolo, ei doreau să îşi vândă marfa dobândită prin crimă, 
fără să fie întrebaţi de originea perlelor. 

Cu o zi înainte de a debarca pe insulă şi să fi acostat în 
golf, marinarul de veghe din vârful catargului, a zărit, 
departe spre sud, fumul şi coşurile unui vas de război. 

Cum celor de pe corabie nu le surâdea ideea de a fi opriţi 
şi verificaţi, au încercat să se ascundă câteva zile, până ce 


lucrurile se liniştesc. 

Gust nu mai dorea să iasă acum în larg, pentru nimic în 
lume. 

— Nimeni nu mă poate asigura, insista el, că vaporul pe 
care l-am văzut nu a venit intenţionat să ne caute pe noi. 

Kai-Shang i-a demonstrat că aşa ceva era imposibil, pentru 
că nu era fiinţă pe pământ să ştie ce se întâmplase pe 
Cowrie, în afară de ei. 

Gust nu se lăsa convins. În mintea lui încolţise un plan, ca 
să îl ducă în posesia unei mai mari părţi din pradă, decât ce 
s-a hotărât înainte. 

Fiind deci singurul capabil să conducă vaporul, ceilalţi nu 
se puteau lipsi de el. Însă nimic nu l-ar fi împiedicat pe el, să 
fugă cu patru sau cinci marinari, de îndată ce ar fi apărut 
un prilej favorabil unei astfel de acţiuni. 

Şi tocmai un asemenea prilej aştepta Gust. Trebuia ca într- 
o zi, Kai-Shang, Momulla şi alţi marinari să lipsească din 
tabără, plecaţi sau la vânătoare sau să cerceteze locurile 
din jurul golfului. 

Suedezul se frământa în alcătuirea unui plan pentru 
îndepărtarea acestora de vaporul ancorat în golf. 

Organiza dese vânători, dar întotdeauna se părea că 
demonul suspiciunii a intrat în sufletul lui Kai-Shang, 
pentru că acest ticălos de chinez nu voia să vâneze decât 
însoţit de Gust suedezul. 

Într-una din zile, îi spunea lui Momulla că are toate 
motivele să îl suspecteze pe Gust, pentru intenţia acestuia 
de a pleca separat de ei. 

Momulla a şi hotărât că nu este cazul să mai aştepte prea 
mult şi să îi împlânte suedezului în piept cuțitul lui cel lung. 

Kai-Shang nu avea altă dovadă decât simţul lui de criminal 
înnăscut, închipuindu-l pe Gust făcând ce şi el ar fi făcut 
foarte bucuros, dacă ar fi avut toate mijloacele la îndemână. 

Acum însă, nu îndrăznea să îl lase pe Momulla să îl ucidă 
pe marinar. Toţi depindeau de cunoştinţele acestuia privind 


navigația pe ocean, iar numai el putea să îi ducă la 
destinaţie. 

S-au gândit însă că nu ar strica să îl sperie puţin, pentru a- 
| sili să se supună lor orbeşte. Astfel că Momulla s-a dus să 
discute cu Gust. 

Suedezul însă nici nu a vrut să audă de o plecare în grabă, 
punând aceleaşi condiţii, ca mai înainte. Se temea că vasul 
de război patrula prin apropiere şi probabil a pornit spre 
sud, aşteptând ca ei să treacă spre Capul Bunei Speranţe. 

Momulla îşi bătu joc de el, spunându-i din nou, că nimeni 
nu ştie de revolta lor, aşa că nu exista nici un motiv de 
bănuială. 

— Dar, zise Gust, iată unde greşiţi voi toţi! Norocul vostru 
că aveţi printre voi un om deştept şi educat, care vă 
sfătuieşte, gândindu-se la binele vostru. 

După aceea a continuat: 

— Eşti un negru ignorant, Momulla, pentru că nu ai auzit 
în viaţa ta de telegraf. 

Maurul sări în picioare, punând ameninţător mâna pe 
mânerul cuţitului. 

— Nu sunt negru! strigă el furios. 

— Am glumit, se grăbi să explice suedezul. Suntem 
prieteni vechi, Momulla şi nu trebuie să ne certăm, mai ales 
acum când Kai-Shang complotează să ne fure perlele. Toată 
această discuţie porneşte de la el care are un plan ca să 
scape de noi şi să fugă cu prada. 

— Ce este cu telegraful acela? întrebă Momulla. Ce 
legătură are cu noi? 

— Da, da! răspunse Gust, scărpinându-se la ceafă, 
întrebându-se dacă maurul este chiar aşa de tâmpit ca să 
creadă o minciună cum avea el intenţia să spună. 

A continuat ideea: 

— Uite, fiecare vapor de război este echipat cu un aparat 
pe care ei îl numesc telegraf fără fir. Cu ajutorul lui, ei pot 
comunica cu alte vapoare, la sute de kilometri depărtare şi 
să asculte ce se întâmplă pe alte vapoare. 


A mai făcut o pauză. Pe urmă, a spus: 

— Tu ştii foarte bine că în timp ce i-aţi omorât pe cei de pe 
Cowrie, aţi strigat şi aţi vorbit tare. Vasul de război, care se 
găsea la sud de noi, a ascultat tot ce ce petrece pe vaporul 
nostru. 

S-a oprit să vadă reacţia maurului. A continuat: 

— Desigur că nu au avut de unde să ştie numele vaporului, 
dar au auzit suficient să înţeleagă că pe un oarecare vapor, 
echipajul s-a răsculat şi i-a ucis pe ofiţeri. După cum vezi, 
acum stau şi cercetează fiecare vapor pe care îl văd. Se 
poate ca să nici nu fie prea departe de aici. 

Terminând povestea sa, a încercat să ia un aer cât se poate 
de serios, ca să nu stârnească nici o bănuială asupra 
adevărului privind afirmaţiile sale. 

Momulla a rămas tăcut câteva clipe, privindu-l pe Gust cu 
mare atenţie. În cele din urmă, s-a sculat şi a început să 
vorbească răspicat: 

— Eşti un mare mincinos. Daca până mâine, pe vremea 
asta, nu porneşti cu noi la drum, nu vei mai avea prilejul de 
a spune atâtea minciuni. Am auzit că doi dintre marinari 
doresc să te spintece, dacă îi mai ţii mult pe insula asta. 
Sunt sigur că vor face asta. 

— Du-te şi vorbeşte cu Kai-Shang. Întreabă-l de telegrafia 
fără fir, replică Gust. El îţi va spune că aşa ceva există şi că 
vapoarele pot comunica între ele la sute de kilometri 
depărtare unul de celălalt. După aceea, du-te şi spune celor 
doi nerăbdători, care vor să mă omoare, că dacă fac aşa 
ceva, le vor putrezi oasele pe această insulă, pentru că sunt 
singurul în stare să îi duc spre un port civilizat. 

Momulla s-a dus la Kai-Shang şi l-a întrebat dacă există 
aparate de telegrafie fără fir, cu care vapoarele pot 
comunica între ele la distanţe foarte mari. 

Kai-Shang i-a spus că astfel de aparate există pe multe 
vapoare. 

Momulla a rămas foarte nedumerit, însă dorea să 
părăsească insula cât mai repede. Era în stare să rişte 


orice, numai să scape de locul acela blestemat. 

— Numai de am avea pe cineva care să se priceapă la 
navigaţie! se văita Kai-Shang. 

După-masa, Momulla a plecat la vânătoare împreună cu 
alţi doi mauri. Au luat-o spre sud, dar nu s-a îndepărtat 
prea mult de golf şi au auzit voci omeneşti în junglă. 

Erau convinşi că insula nu era locuită şi ştiind că restul 
echipajului este în tabără, au crezut că au halucinaţii, 
dorind să fugă de acolo cât mai repede. 

Credeau că insula este locuită de stafii; poate chiar stafiile 
celor ucişi pe Cowrie. 

Însă Momulla era foarte curios şi nu atât de superstiţios ca 
şi ceilalţi. Nu a dorit să fugă de acolo. 

Le-a făcut semn celorlalţi să îl urmeze şi se lăsă pe brânci, 
începând să se furişeze, cu inima cât un purice. Au pornit 
încet în direcţia de unde veniseră acele sunete. 

După puţină vreme, au ajuns la o poiană, unde s-au oprit şi 
au dat drumul la nişte suspine de uşurare, zărind doi 
oameni în carne şi oase, şezând pe o buturugă, discutând 
aprins. 

Unul dintre ei era Schneider, secundul de pe Kinkaid, iar 
celălalt era Schmidt, un marinar de pe acelaşi vas. 

— Eu cred că vom reuşi, Schmidt, zicea Schneider. O 
barcă solidă nu este greu de construit şi trei inşi pot vâsli 
până pe continent, într-o singură zi, dacă vântul ne este 
favorabil, iar marea este liniştită. Nu este necesar să 
aşteptăm până se construieşte o ambarcaţiune mare, în 
care să încapă toţi. Şi aşa sunt foarte mulţi nemulţumiţi 
care zic că trag ca robii toată ziua. Şi nu este nici treaba 
noastră să îl salvăm pe englez. Sunt de părere să-şi vadă 
singur de problemele lui! 

Se opri o clipă, uitându-se la celălalt şi să vadă ce efect au 
aceste cuvinte asupra lui. A continuat: 

— Am putea totuşi lua femeia cu noi. Ar fi o ruşine să 
lăsăm o bucăţică atât de bună pe insula asta pustie şi uitată 
de Dumnezeu. 


Schmidt se uită la el, apoi zâmbi: 

— Aşa stau lucrurile? Întrebă el. De ce nu ai spus asta la 
început? Dar eu ce primesc dacă te ajut? 

— Ne vor plăti o răscumpărare mare pentru ea, dacă o 
ducem în lumea civilizată, explică Schneider. Dar uite la ce 
m-am gândit: împart în două cu cei doi care vor dori să mă 
ajute. 

A stat pe gânduri şi a mai zis: 

— Eu iau o jumătate, iar cealaltă jumătate va fi a ta şia 
celuilalt cu care vrei să vii. M-am cam plictisit să stau aici. 
Vreau să plec repede. Ce zici? 

— Îmi convine, răspunse Schmidt. Eu nu ştiu nimic despre 
navigaţie, iar dintre ceilalţi deasemenea nu cunosc pe 
vreunul să se priceapă. Tu eşti singurul care cunoaşte 
navigaţie şi sunt hotărât să mă asociez cu tine. 

Maurul Momulla îşi ciuli urechile. Cunoştea multe limbi şi 
cum fusese de mai multe ori angajat pe vase britanice, 
înţelegea engleza. A priceput tot ce au discutat Schmidt şi 
Schneider, din momentul când s-au apropiat de ei. 

S-a ridicat şi a intrat în poiană. Schneider şi celălalt au 
tresărit, de parcă ar fi văzut o fantomă în faţa lor. 

Schneider scoase revolverul şi era gata să tragă, dar 
Momulla îşi ridică mâna dreapta în aer, cu palma deschisă, 
semn că are intenţii paşnice. 

— Sunt prieten, zise el. V-am auzit vorbind, dar nu trebuie 
să vă fie teamă, nu voi dezvălui nimănui discuţia voastră. Eu 
vă pot ajuta, dar şi voi, la rândul vostru, mă puteţi ajuta. 

Apoi s-a adresat direct lui Schneider: 

— Dumneata te pricepi la navigaţie, dar nu ai vapor. Noi 
avem vapor, dar nu avem cine să îl conducă. Dacă vii cu noi 
şi nu te interesează afacerile noastre, te lăsăm să duci 
vaporul unde vrei, dacă mai întâi ne duci pe noi într-un port 
pe care îl vom alege la timpul potrivit. 

S-a oprit puţin să vadă reacţie celuilalt, apoi a continuat 
ideea: 


— Poţi să iei şi femeia de care ai amintit şi nici noi nu ne 
interesăm de afacerile voastre. Vrei aşa? 

Schneider ceru şi alte lămuriri, dar Momulla a spus numai 
câteva detalii nesemnificative. A hotărât însă că ar trebui să 
se sfătuiască cu Kai-Shang. 

Cei doi marinari de pe Kinkaid, i-au urmat pe cei trei până 
în apropierea taberei. 

Aici, Momulla i-a ascuns şi i-a instruit pe cei doi mauri să îi 
păzească pe marinari, ca nu cumva să se răzgândească şi să 
plece. 

S-a dus să îl caute pe Kai-Shang. 

Schmidt şi Schneider erau, fără să ştie, prizonieri în toată 
regula. 

După puţină vreme, Momulla s-a întors cu Kai-Shang, 
căruia i-a relatat pe scurt amănuntele norocului care a dat 
peste ei. 

Chinezul a discutat amănunţit şi îndelung cu Schneider, 
până când şi-a dat seama şi are în faţă un blestemat la fel 
de mare ca şi el. Pe de altă parte toţi doreau să plece cât 
mai repede de pe acea insulă. 

Odată condiţiile fiind acceptate, nu mai încăpea nici o 
îndoială că Schneider putea fi sigur că i se va încredința 
vaporul Cowrie. 

Kai-Shang la rândul lui, era capabil să găsească suficiente 
mijloace de constrângere ca să îl silească să conducă vasul. 

Când Schmidt şi Schneider s-au despărţit de cei de pe 
Cowrie şi au pornit spre tabăra lor, erau cu feţe senine şi 
fericite, aşa cum nu au avut în ultimele zile. 

În cele din urmă, vedeau acum un mijloc de a pleca de pe 
insulă cu un vas şi nu cu o ambarcaţiune improvizată. 

Nu va mai fi necesară o muncă grea de a construi un vas. 

Nu mai era nici riscul de a traversa o parte de ocean cu un 
vas primitiv, cu care probabil s-ar fi înecat cu toţii, decât să 
ajungă teferi pe continent. 

La fel, vor primi ajutoare pentru răpirea femeilor, pentru 
că Momulla auzind de existenţa unei negrese în tabăra 


cealaltă a insistat să fie luată şi aceasta împreună cu femeia 
albă. 

Când Kai-Shang şi Momulla au ajuns în tabără, erau 
convinşi că de acum încolo nu mai au nevoie de Gust. 

S-au îndreptat deci spre cortul acestuia şi se aşteptau ca 
acesta să fie acolo. 

Deşi ar fi fost foarte comod ca fiecare dintre ei să rămână 
pe vapor, au socotit că este mai sănătos să stea pe uscat 
într-o tabără. 

Fiecare dintre ei era conştient că în inima celorlalţi se 
găsea suficient simţ al trădării pentru a-l opri pe unul dintre 
ei, sau pe mai mulţi să se urce pe vapor şi să plece singuri 
pe mare. 

Astfel că niciodată nu lăsau pe vapor mai mulţi de doi sau 
trei marinari, decât atunci când întreg echipajul era adunat 
împreună pe bord. 

Pe când chinezul şi maurul mergeau spre cortul 
suedezului, Momulla pipăia muchia cuţitului său lung. 

Desigur că Gust nu s-ar fi simţit în apele lui văzând acest 
gest, sau dacă şi-ar fi dat seama ce se petrece în capul 
acestui criminal. 

Totuşi s-a întâmplat ca Gust să se afle în acel moment în 
cortul bucătarului. Cortul acestuia era doar la câţiva paşi de 
al suedezului. 

Auzi paşii lui Kai-Shang şi ai lui Momulla, dar nici prin 
minte nu i-a trecut că ei au intenţii agresive. 

leşi din cortul bucătarului tocmai când Kai-Shang şi 
maurul erau gata să intre în cortul lui. 

A observat ceva suspect în felul lor de a se mişca, care nu 
prea se potrivea cu gesturile unor oameni care fac o simplă 
vizită. Când cei doi au intrat în cort a zărit şi cuțitul pe care 
Momulla, maurul, îl ţinea ascuns la spate. 

Ochii i s-au mărit, iar la rădăcina părului a avut o senzaţie 
de furnicături. Faţa lui arsă de soare se făcu albă ca varul. 

S-a îndepărtat atunci de cortul bucătarului. Nu mai avea 
nevoie de altceva să se convingă de intenţiile celor doi. 


Lucrurile îi erau foarte clare. 

Ştia că cei doi au complotat de la început împotriva lui, iar 
acum au venit să îl omoare. 

Până acum siguranţa că era singurul capabil să conducă 
vaporul Cowrie îi dăduse destule garanţii. Evident că s-a 
întâmplat ceva, despre care el habar nu avea, dar acel ceva 
îi conducea pe cei doi să rişte să îl ucidă. 

Fără să se gândească, Gust trecu ca o săgeată prin tabără 
şi s-a afundat în junglă. 

Îi era frică de junglă, ce-i drept, mai ales de acele zgomote 
înfiorătoare şi necunoscute care se auzeau din vegetaţia 
încâlcită a acestui ţinut misterios care se întindea de la 
mare spre interior. 

Dar dacă îi era frică de această pădure africană, cu atât 
mai tare se temea de Kai-Shang şi Momulla. 

Primejdiile junglei nu erau chestiuni palpabile acum, dar 
ameninţarea celor doi era cât se poate de evidentă, 
concretizată prin muchia ascuţită şi rece a cuţitului sau prin 
laţul frânghiei de mătase. 

Mai văzuse el scene de luptă când Kai-Shang l-a sugrumat 
cu frânghia pe un individ la Pai-Sha, pe o alee întunecată, în 
dosul unui local deocheat din Loo-Kotai. 

Gust se temea de frânghia de mătase, mai mult decât de 
cuțitul maurului. Dar se temea de amândouă prea mult ca 
să mai stea în preajma acestor bestii. 

A ales deci jungla. 

CAPITOLUL XXI. 

Legea junglei. 

În tabăra lui Tarzan, după multe ameninţări şi făgăduieli, 
naufragiaţii au reuşit, în cele din urmă, să construiască o 
barcă destul de mare şi de încăpătoare. 

Tarzan şi cu Mugambi au muncit cel mai mult, cu propriile 
lor mâini, pe lângă faptul că şi de vânat tot ei s-au ocupat 
pentru a aproviziona tabăra cu hrană destulă. 

Schneider, secundul, mormăia de dimineaţa până seara şi 
în cele din urmă, nu a mai dorit să lucreze deloc, plecând în 


pădure împreună cu Schmidt, pentru ca să vâneze ce dorea 
el. 

A motivat că dorea să se mai odihnească, iar larzan ca să 
nu mărească tensiunile care au făcut ca viaţa în tabără să 
devină insuportabilă, i-a lăsat să plece fără să obiecteze cu 
ceva împotriva dorinţei lor. 

Cu toate acestea, a doua zi, Schneider şi-a schimbat 
gândul de a mai pleca din nou în interiorul insulei şi s-a 
apucat cu multă râvnă de lucru, plin de bunăvoință. 

Schmidt a lucrat şi el cu foarte multă tragere de inimă. 

Tarzan era bucuros că în cele din urmă, toţi şi-au dat 
seama de necesitatea de a munci, de datoria pe care o 
aveau unul faţă de celălalt. 

Cu sufletul plin de mulţumire şi mai bucuros decât oricând 
în acele câteva zile de după naufragiu, porni pe la prânz să 
vâneze în pădure. Văzuse o turmă de căprioare şi era 
hotărât să aducă multă carne pentru masa de seară din 
acea zi plină de satisfacţii. 

Căprioarele au fost văzute şi de Schneider, care a spus că 
le-a văzut fugind spre sud-vest. Tarzan porni deci în acea 
direcţie, sărind dintr-un copac în altul, prin vegetaţia deasă 
a junglei. 

În timp ce el se depărta de tabără, mergând cu rapiditatea 
lui cunoscută, şase indivizi veneau dinspre nord. 

Ei veneau tiptil ca şi cei care vin cu gânduri necurate. 

Aceştia credeau că nu sunt observați de nimeni, dar în 
spatele lor, un om înalt a început să îi urmărească. 

În ochii acestuia, pe lângă ură şi teamă se citea şi o mare 
curiozitate. 

Pentru ce plecau Kai-Shang, Momulla şi ceilalţi spre sud şi 
pe furiş? Ce sperau ei să găsească acolo? 

Gust clătină din cap, dar era hotărât să afle ce se petrece. 
S-a gândit că îi va urmări să le descopere intenţiile. Dacă îi 
putea împiedica în vreun plan, desigur că nu va sta mult pe 
gânduri şi va acţiona. 


La început, a crezut că îl căutau pe el. S-a convins însă că 
greşea: ei şi-au atins scopul prin dispariţia lui din tabără. 

Nici Kai-Shang şi nici Momulla nu şi-ar fi dat osteneala să 
îl omoare, fie pe el, fie pe altul, decât dacă după o astfel de 
fărădelege, nu s-ar fi ales cu o mulţime de bani. Gust nu 
avea bani. 

Era evident că scopul plecării lor era altul. 

După o scurtă vreme, ceata pe care Gust o urmărea, a 
făcut un scurt popas, ascunzându-se toţi în frunzişul de pe 
marginea cărării. Probabil că auziseră un sunet sau zgomot 
care i-a alertat. 

După câteva momente a apărut un alb necunoscut, care la 
fel venea pe furiş dinspre sud. 

La vederea noului sosit, Kai-Shang şi Momulla au ieşit din 
ascunzătoare şi l-au întâmpinat cu multă bucurie. 

Gust nu auzea ce vorbesc, dar după câteva minute, 
străinul s-a întors înapoi, în direcţia de unde venise. 

Era Schneider. Apropiindu-se de tabăra sa, făcu un ocol 
până în partea opusă, după care a alergat spre Mugambi, 
abia răsuflând şi plin de groază. 

— Vai! strigă el. Maimuţele voastre l-au prins pe Schmidt 
şi îl vor omori, dacă nu vii să îl scapi. Eşti singurul care îi 
poţi îmblânzi. Să meargă cu tine Jones şi Sullivan, poate îţi 
vor fi de folos. 

Se opri să îşi tragă respiraţia. 

— Dar grăbeşte-te. Eu rămân aici. Mi-a ieşit sufletul până 
am alergat după tine. 

Zicând acestea, secundul de pe Kinkaid se trânti jos pe 
pământ, răsuflând greu, sfârşit de oboseală. 

Mugambi însă a ezitat. A fost lăsat acolo de Tarzan ca să 
asigure paza. Acum nu ştia ce să facă. Jane Clayton, care 
auzise cele spuse de Schneider, l-a rugat să meargă să îl 
ajute pe bietul om. 

— Nu întârzia, Mugambi! Nu se va întâmpla nimic. Uite, 
rămâne cu noi domnul Schneider. Pleacă şi salvează-l pe 
bietul Schmidt. 


Schmidt care stătea ascuns în tufiş, la marginea taberei, 
începu să zâmbească, auzind-o pe Jane Clayton rugându-l 
pe negru să se grăbească să îl salveze. 

Mugambi ascultând de sfatul soţiei stăpânului, deşi se 
îndoia dacă făcea bine sau rău, porni spre sud, urmat de 
Jones şi Sullivan. 

Dar nu a dispărut bine, că Schmidt s-a sculat din 
ascunzătoare şi a plecat cu repeziciune spre nord. 

După câteva minute a apărut cu criminalul de Kai-Shang. 

La vederea lui, Schneider i-a făcut semn că totul este în 
ordine. 

Jane Clayton şedea la uşa cortului ei, împreună cu negresa 
din Mosula, fiind întoarsă cu spatele spre bandiții care se 
apropiau pe nesimţite. 

Nu simţi prezenţa străinilor în tabără, decât atunci când 
aceştia s-au apropiat foarte aproape de ele. 

— Hai! zise Kai-Shang, făcând semn celor două femei să se 
ridice şi să îl urmeze. 

Jane sări în picioare şi îl căută cu privirea pe Schneider. Îl 
văzu alături de cei şase bandiți zdrenţăroşi, zâmbind 
răutăcios. Lângă el se afla şi Schmidt. 

A înţeles imediat că a fost victima unei conspirații 
diabolice. 

— Ce înseamnă asta? strigă ea, adresându-se secundului. 

— Înseamnă că am găsit un vapor şi putem pleca de pe 
această insulă blestemată, răspunse acesta. 

— Dar de ce i-ai trimis pe Mugambi şi ceilalţi în pădure? 
Mai întrebă Jane. 

— Ei nu vin cu noi. Numai pentru noi este loc eu, 
dumneata şi negresa. 

— Mişcaţi-vă! se enervă Kai-Shang, prinzând-o pe Jane de 
încheietura mâinii. 

Unul dintre mauri a apucat-o pe negresă de un braţ, iar 
când femeia a vrut să strige după ajutor a lovit-o cu dosul 
palmei peste gură. 


În acest timp, Mugambi alerga prin junglă, spre sud, 
lăsându-i pe Jones şi pe Sullivan, mult mai în spate. 

A înaintat astfel vreo doi kilometri, dar nu a dat de urma 
lui Schmidt, dar nici de careva dintre cei din ceata lui Akut. 

Atunci s-a oprit şi a dat drumul la un strigăt, îndreptându- 
se în mai multe direcţii. Era chemarea pe care el şi Tarzan o 
foloseau ca să adune animalele. A mai mers un kilometru, 
mergând şi strigând în acelaşi timp. 

În cele din urmă şi-a dat seama că a fost victima unui 
complot mârşav. S-a întors şi a început să fugă înapoi spre 
tabără. 

Aici nu a avut nevoie decât de o clipă să se convingă de 
temerile pe care le-a avut. 

Lady Greystoke şi negresa din Mosula dispăruseră. La fel 
şi Schneider. 

Când Jones şi Sullivan l-au ajuns din urmă, Mugambi era 
gata să îi omoare pe amândoi, pentru că în furia lui credea 
că şi aceştia au luat parte la complot. 

Marinarii au reuşit să îl convingă de nevinovăția lor în timp 
ce Mugambi se întreba unde ar putea fi ceilalţi din tabără, 
precum şi ce scop ar fi avut Schneider să ia femeile de 
acolo, Tarzan sări uşor dintr-un copac, venind spre ei. 

Cu o privire ageră a descoperit imediat că s-a petrecut 
ceva neobişnuit acolo. Mugambi i-a povestit ce s-a 
întâmplat, iar faţa i s-a schimbat într-o atitudine plină de 
furie şi dorinţă de răzbunare. 

Nu îi venea să creadă că acel individ ar putea fi atât de 
prost. Deodată o idee i-a trecut prin minte ca fulgerul. 

Schneider nu ar fi comis o astfel de acţiune, decât dacă ar 
fi existat un mijloc de a părăsi insula împreună cu 
prizonierele. 

Dar ce l-a determinat să o ia şi pe negresă? Trebuie să fi 
fost şi alţii care au pus ochii pe ea. 

— Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să pornesc în 
urmărirea lor. 


Nu a, terminat bine ceea ce a spus, că apăru din pădure, 
dinspre nord, silueta înaltă a unui om murdar şi zdrenţăros, 
care venea drept spre cei patru din tabără. 

Era un individ străin, pe care nu îl cunoşteau. Dar nici prin 
vis nu le-a trecut ideea că ar mai exista alte fiinţe omeneşti 
pe acea insulă în afară de cei din tabăra lor. 

Omul era Gust. Acesta fără nici o introducere a intrat 
direct în subiect. 

— Femeile voastre au fost furate, zise el. Dacă vreţi să le 
mai vedeţi vreodată, veniţi repede după mine! Dacă nu vă 
grăbiţi, Cowrie va ridica ancora! 

— Cine eşti tu? întrebă Tarzan. Ce ştii tu de răpirea soţiei 
mele şi a negresei? 

— I-am auzit pe Kai-Shang şi Momulla complotând 
împreună cu doi marinari din tabăra voastră. Ei m-au gonit 
pe mine mai demult şi m-ar fi ucis dacă aveau ocazia. Vreau 
să mă răfuiesc cu ei. Veniţi! 

Au pornit cu toţi spre nord, în pas alergător. 

Îşi puneau mereu întrebarea dacă nu vor ajunge prea 
târziu. Peste câteva minute vor avea răspunsul dat la 
această întrebare. 

În cele din urmă, au străbătut şi ultimul rând de tufişuri 
care separa jungla de tabăra celor de pe Cowrie. 

Şi-au dat seama că soarta a fost foarte crudă cu ei, 
observând că vaporul ieşea în larg în acel moment, cu 
pânzele umflate de vântul prielnic, care îi ducea departe de 
insulă. 

Ce mai puteau ei face acum? 

Tarzan respira greu în urma efortului pe care l-a făcut ca 
să ajungă mai repede în tabără. 

Se părea că a primit lovitura de graţie. Dacă vreodată în 
viaţa lui i-a fost dat să nu mai aibă nici o speranţă, această 
clipă sosise. 

Privea la corabia care se îndepărta şi care o ducea pe soţia 
lui departe de el. 


A rămas cu ochii ţintă la vas, urmărind cum dispare la 
orizont. A văzut că o coteşte spre răsărit dispărând după o 
înălţime, plecând, cine ştie în ce direcţie. 

Se trânti la pământ, zdrobit de durere, cu mâinile 
acoperindu-şi faţa. 

S-a înnoptat când cei cinci au ajuns înapoi la tabăra din 
răsăritul insulei. 

Era o noapte foarte caldă. Nici o adiere nu se mai simţea. 
Doar o uşoară briză bătea pe malul oceanului. 

Niciodată nu văzuse Tarzan marele şi nesfârşitul Ocean 
Atlantic într-o linişte atât de sinistră. 

Stătea în picioare, pe margine plajei, privind spre apă, în 
direcţia continentului, cuprins de gânduri triste şi de 
deznădejde. 

Auzi în spate, dinspre junglă, mârâitul fioros al unei 
pantere. 

Era un sunet cunoscut, care l-a făcut pe Tarzan să întoarcă 
uşor capul. A răspuns mecanic la acea chemare sălbatică. 

Peste câteva clipe, forma felinei de culoarea galben închis 
a ieşit din pădure. Şita a apărut la slaba lumină a lunii. 
Cerul strălucea de stele multe. 

Fiara sălbatică s-a apropiat de Tarzan. De multă vreme nu 
s-au văzut, iar torsul ei uşor, l-a asigurat pe om că animalul 
nu a uitat vechile legături din trecut. 

Tarzan a mângâiat blana moale a animalului, iar Şita s-a 
frecat de piciorul lui. Amândoi priveau nesfârşita întindere 
de apă. 

Tarzan a tresărit cu putere. 

Văzuse ceva şi se străduia să desluşească lumina aceea 
slabă din larg. 

— Jones, Sullivan! Strigă el, chemându-i pe marinarii care 
fumau întinşi pe nişte pături. 

Cei doi au venit cu Mugambi în frunte. Numai Gust nu s-a 
înghesuit să vină văzând noul prieten al lui Tarzan. 

— Priviţi! Striga el. O lumină! Lumina de pe un vas! 
Trebuie să fie Cowrie care stă pe loc. Nu are vânt pentru ca 


să îi umfle pânzele. 

S-a întors către ceilalţi cu ochii plini de speranţe. 

— Ştiţi că putem ajunge la ei? Barca ne va ajuta să îi 
prindem din urmă. 

Gust stătea la îndoială. 

— Ei sunt foarte bine înarmaţi. Cam greu vom reuşi doar 
noi cinci. 

— Suntem şase acum, răspunse Tarzan arătând spre Şita, 
dar într-o jumătate de oră vom avea o ceată puternică. Se 
vede treaba că nu ştii cine sunt prietenii mei. 

Zicând acestea, se întoarse spre pădure şi dădu drumul la 
strigătul înspăimântător al maimuţei antropoide care îşi 
cheamă ceata în ajutor. 

După foarte puţină vreme, se auzi un strigăt asemănător 
de departe, din junglă. 

Gust s-a cutremurat de frică. 

Printre ce fiinţe a nimerit el? Nu era mai bine să fi rămas 
în mâinile lui Kai-Shang sau Momulla, decât cu acest uriaş 
alb, care mângâie o panteră fioroasă şi cheamă alte fiare 
din pădure, care îi mai şi răspund. 

După câteva minute, se auzi ceata lui Akut mai 
îndeaproape. Veneau rupând crengi şi au apărut chiar când 
cei cinci încercau să împingă barca la apă. Cu ajutorul 
maimuţelor au reuşit imediat. 

Vâslele de pe Kinkaid, de la cele două bărci care au fost 
duse de flux chiar din prima noapte, le-au luat de unde 
serviseră altui scop. Era suporturi pentru pânzele de cort. 

S-au adunat cu toţi într-un loc, gata de plecare. 

Era acelaşi fioros echipaj care a răspuns din nou la 
chemarea lui Tarzan. 

Cei patru oameni, au început să vâslească. Doar patru 
pentru că Gust nu a putut fi convins să îi însoţească. 

Chiar şi unele maimuțe au ajutat la vâslit, aşa că într-un 
timp foarte scurt au ajuns la vapor. 

Un marinar somnoros era de veghe pe coverta caşului, iar 
într-una dintre cabine Schneider discuta aprins cu Jane 


Clayton. 

Ea găsise un revolver într-un sertar şi acum îl ţinea la 
distanţă pe fostul secund de pe Kinkaid. 

Negresa din satul Mosula stătea în genunchi lângă ea. Iar 
Schneider se plimba furios, prin faţa uşii. 

Deodată s-au auzit o împuşcătură şi un strigăt de alarmă. 

Jane Clayton şi-a întors repede capul în acea direcţie, dar 
simultan cu mişcare ei, Schneider s-a năpustit asupra ei. 

Marinarul de pe Cowrie, care nici nu visa că ar exista 
vreun vapor la o mie de kilometri în jur, nu a observat 
nimic, până nu a văzut capul unui om, apărând de după 
balustradă. 

Marinarul a sărit imediat în picioare şi a îndreptat arma 
spre cel care urca. Strigătul lui şi detunătura armei sale au 
fost zgomotele care au atras atenţia celor din cabină. 

Pe punte, locul liniştei de dinainte a fost luat de zgomotul 
unor lupte sălbatice. 

Echipajul de pe Cowrie a ieşit pe punte, toţi înarmaţi cu 
revolvere, săbii sau cuțite lungi, fiecare cu ce era deprins să 
lupte. 

Alarma însă a fost dată prea târziu, căci Tarzan şi fiarele 
sale erau deja pe punte, împreună cu ceilalţi. 

În faţa acestor animale sălbatice, curajul răsculaților de pe 
Cowrie, s-a înmuiat şi a dispărut. 

Cei care au fost înarmaţi cu revolvere au tras câteva focuri 
la nimereală, după care au fugit să se ascundă, fiecare pe 
unde putea. 

Unii s-au suit pe catarge, dar maimuţele lui Akut, 
specialiste în căţărat i-au tras jos. Cu toate ţipetele lor de 
groază au fost sfârtecaţi de fioroasele antropoide. 

Animalele au fost pierdute de sub orice control, mai ales 
că Tarzan a pornit să o caute pe Jane. Animalele furioase 
erau dezlănţuite. 

Şita se ocupa de despărţirea în bucăţi mici şi comestibile 
dintr-un răsculat, când îl zări pe Kai-Shang sărind de pe o 
scară, încercând să se furişeze în cabina lui de sub punte. 


Cu un urlet prelung, pantera se repezi spre acesta, care la 
rândul lui a scos un urlet de groază... 

Chinezul a ajuns la cabina lui şi a încercat să trântească 
uşa. 

Prea târziu... 

Corpul enorm al panterei deja se strecurase pe uşă, 
înainte ca uşa să fie bine închisă. 

Chinezul a sărit spre colţ, încercând să se refugieze în 
patul de sus, de lângă tavan. 

Şita sări cu uşurinţă, după victima sa, iar Kai-Shang 
deveni foarte repede o nouă delicatesă pentru panteră. 

Nu au trecut decât câteva clipe de când Schneider s-a 
aruncat asupra soţiei lui Tarzan, pentru a-i smulge arma, 
când uşa cabinei s-a deschis cu zgomot şi a apărut un uriaş 
alb, aproape gol. 

Fără să spună ceva, a străbătut încăperea dintr-un singur 
salt şi Schneider a simţit că nişte degete de oţel l-au înhăţat 
de gât. 

S-a întors să vadă mai bine cine l-a atacat, dar nu a mai 
reacţionat în nici un fel, ca să se apere. 

A încercat să strige, să se roage, fără însă să poată articula 
un sunet. Ochii îi ieşeau din orbite, în încercarea lui de a 
scăpa de teribila strânsoare. 

Jane Clayton a încercat să îi desfacă mâinile lui Tarzan, dar 
acesta a dat supărat din cap. 

— Nu, draga mea, a zis el calm. De data asta nu se poate. 
Am lăsat şi alţi mizerabili să trăiască, iar noi am avut numai 
de suferit din cauza bunăvoinţei noastre. Trebuie să fiu 
sigur că măcar acest individ nu va mai încerca să îmi facă 
rău. 

Cu o mişcare rapidă, a răsucit gâtul mârşavului secund. Se 
auzi o pocnitură seacă şi corpul acestuia a rămas moale şi 
nemişcat în mâinile lui Tarzan. 

Cu o mişcare plină de dezgust, a aruncat la o parte 
cadavrul, după care s-a urcat pe punte, urmat de Jane şi 
negresă. 


Lupta se terminase. Numai Schmidt, Momulla şi încă doi 
au mai rămas în viaţă din tot echipajul de pe Cowrie. 

Ceilalţi au avut parte de o moarte oribilă, după cum au 
meritat: mutilaţi de ghearele şi colții fiarelor. 

Din nou, puntea vasului Cowrie era plină de sânge, dar de 
data asta nu de sângele ofiţerilor nevinovaţi, ci de sângele 
răsculaților, care şi-au primit pedeapsa. 

Pe supraviețuitori, Tarzan i-a pus la lucru, fără prea multe 
promisiuni de libertate şi îndurare. Singura alternativă era 
moartea. 

Vântul a început să bată, iar pânzele de pe Cowrie s-au 
umflat din nou. Vasul s-a îndreptat spre insulă pentru a-l lua 
pe Gust şi pentru a lăsa animalele din nou pe insula lor 
natală. 

Tarzan şi-a luat rămas bun de la Şita şi de la maimuţele lui 
Akut. 

Animalele trebuiau să fie duse înapoi în mediu în care au 
crescut. Fără nici o altă manifestare de simpatie au dispărut 
în jungla deasă... 

Nu putea nimeni să ştie dacă şi-au dat seama că Tarzan 
pleacă într-o lungă călătorie şi poate nu îl vor mai vedea 
niciodată. 

Doar Akut, care era mai inteligent decât toţi, a rămas pe 
plajă, până când corabia a dispărut în zare. 

Jane şi Tarzan au rămas pe punte până când insula a 
dispărut cu totul la orizont, având pe plajă un maimuţoi 
antropoid uriaş şi păros care stătea nemişcat pe mal. 

La trei zile după aceste evenimente, Cowrie s-a întâlnit cu 
vaporul de război Shorewater, sub pavilion britanic, iar 
lordul de Greystoke a luat legătura cu Londra, cu ajutorul 
telegrafului. 

A aflat vestea care l-a umplut de bucurie. Micuţul Jack era 
în siguranţă la Londra, în reşedinţa lor. 

După ce au ajuns acasă, au aflat amănuntele care au 
dezvăluit adevărul despre tot ce se întâmplase cu Jack. 


Au aflat că Rokoff, temându-se să ducă copilul în miezul 
zilei pe vapor, l-a ascuns într-un azil mizerabil, unde erau 
daţi spre ocrotire, copii părăsiţi şi fără nume. Intenţiona să 
îl ia de acolo, când întunericul se va fi lăsat. 

Paulvitch, într-un acces de grandomanie, a dezvăluit 
identitatea micuţului Jack, iar împreună cu o îngrijitoare a 
alcătuit pe moment un plan. Ştia bine că Rokoff nu şi-ar fi 
dat seama că micuțul a fost schimbat. A convenit cu femeia 
ca aceasta să păstreze copilul până se întoarce el din 
expediţie. 

Îngrijitoarea la rândul ei, fără să mai stea pe gânduri, s-a 
gândit la un câştig facil, intrând în tratative cu reprezentații 
legali ai lordului de Greystoke. 

Esmeralda, bătrâna dădacă negresă a lui Jane, a venit din 
America şi a identificat copilul ca fiind Jack de Greystoke. 

Avocaţii au plătit răscumpărarea şi la numai zece zile de la 
răpirea sa, viitorul lord a fost adus acasă. 

Astfel că planurile nemernicului Rokoff nu şi-au atins 
scopul, ba mai mult, el şi-a găsit moartea în complicatele lui 
planuri de răzbunare. 

De soarta lui Paulvitch nu ştia nimeni nimic precis, dar 
existau toate şansele ca el să fi murit în jungla neiertătoare. 

Deci cei care au dorit să îl lovească mişeleşte pe Tarzan au 
dispărut cu desăvârşire. 

Întreaga familie s-a adunat fericită în casa lorzilor de 
Greystoke. 


SFÂRŞIT