David Lindsey — Legile tacerii

„Cu acest roman, Lindsey s-a întrecut pe sine... 
povestea este fascinantă.” 


HOUSTON CHRONICLE 


David Lindsey 
LEGILE 
TĂCERII 


Traducere din limba engleză 
LINGUA CONNEXION 


Editura RAO 
2012 


Pentru Joyce, adăpostul meu constant în fața 
zbuciumurilor solitare ale imaginaţiei 


Mulţumiri 


Deși în final fiecare scriitor este răspunzător pentru 
ceea ce a creat, este nevoie de multă susținere pentru a 
transforma ceea ce el își imaginează în cărți adevărate și a 
le pune la dispoziţia cititorilor. Vreau să le mulţumesc 
acelora care au avut grijă de mine și de scrierile mele în 
procesul publicării. 

Printre primii oameni față de care sunt îndatorat este 
agentul meu, Aaron Priest. Pe Aaron l-am întâlnit pentru 
prima dată în 1975 când mă aflam în New York cu afaceri, 
iar el tocmai își punea pe picioare agenţia literară, lucrând 
dintr-un mic birou de pe East Fortieth Street. Insă eu nu 
mă apucasem încă să scriu și abia în 1982 mi-a vândut 
două romane, punând astfel bazele unui parteneriat care a 
durat două decenii și douăsprezece romane. 

Agentul literar se îndeletnicește cu o alchimie ciudată, 
combinând cuvinte și dolari cu dorinţa, plină de speranţă, 
ca în final să creeze aura strălucitoare a scriitorului, care 
să servească ambele interese. E o profesie enigmatică ce 
implică un cumul complex de relaţii între autor și agent și 
publicist și public. 

Aaron, a fost norocul meu să ajung în biroul tău acum 
douăzeci și șapte de ani. Dintre toate beneficiile evidente 
pe care le-am obţinut din această întâlnire, există unul 
care le întrece pe toate: datorită ţie eu mi-am putut face o 
carieră în compania intimă a limbii engleze. Asta încă mi 
se pare extraordinar. Îţi sunt pe deplin recunoscător 
pentru că mi-ai oferit privilegiul de a fi un romancier. 

În afară de asta, anii în sine au legat această prietenie, 
în momente grele sau ușoare, din Texas până în 
Manhattan. Mil gracias, mi amigo. 

Pe parcursul scrierii acestor douăsprezece romane, cam 


toată lumea din biroul lui Aaron m-a ajutat. Mulţumirile 
mele lui Molly Friedrich pentru luarea iniţiativei chiar 
atunci când inițiativa contează atât de mult; lui Lucy 
Childs care abordează anxietatea atât de natural și firesc; 
lui Frances Jalet-Miller a cărei contribuţie deosebită nu 
este uitată; și Lisei Erbach-Vance care este cea mai 
eficientă, încrezătoare și minunată persoană cu care am 
lucrat vreodată. 

Multe mulțumiri lui Larry Kirshbaum și Maureen Mahon 
Egen care m-au adus la Warner Books cu trei romane în 
urmă. Nu e de ici, de colo să îţi pui încrederea într-un 
scriitor și apoi să trăiești suișurile și coborâșurile carierei 
lui. Implicarea necesară pentru aceasta nu ar trebui 
niciodată uitată și nici nu este. 

Mulţumesc lui Jamie Raab pentru că și-a bătut capul cu 
propunerile și termenele limită și editarea, și lui Harvey- 
Jane Kowal și Sonei Vogel pentru că s-au ocupat de marea 
de detalii care cu siguranță apar în sutele de pagini ale 
unei cărți. 

Și o mulţumire specială îi adresez editorului Jessica 
Papin care a urmărit fără încetare cel mai bun roman din 
prima variantă a acestui manuscris. Îţi mulțumesc, Jessica, 
pentru îndrumarea ta generoasă și atentă. 


Capitolul 1 


Benny Chalmers se holbă pe fereastra deschisă a 
camionetei sale. Purta o cămașă kaki cu mâneci lungi, 
murdară și pătată de sudoare, blugi soioși și o pereche de 
cizme obosite de cowboy, înalte până aproape de 
genunchi. Avea fața roșie din pricina celor patruzeci și unu 
de ani petrecuţi în soarele ținutului de graniță, dar fruntea 
îi era albă ca a unui cadavru, pe porțiunea unde fusese 
protejată de șapca lui, marca Stetson. 

Era ora trei și douăzeci după-amiază și Chalmers stătea 
în mijlocul a aproximativ opt hectare și jumătate de 
pământ arid, cunoscut ecologiștilor sub numele de 
câmpiile din Sudul Texasului, și tuturor celorlalţi oameni 
sub numele de ţinutul Brush. În jur, pe o rază de trei sute 
de kilometri, nu era mai nimic, cu excepţia unor ferme 
izolate. Ele se aflau aproape de graniţa cu Mexicul la doar 
două sute de metri distanţă. 

Soarele ardea. Cât puteai vedea cu ochii, în orice 
direcţie, era un peisaj arid, nesfârșit, de tufișuri de gheara 
mâţei și tufe de cactuși, de înălțimea unui om. 

Chalmers îi privea pe vagueros în timp ce încărcau 126 
de vite de rasă mixtă în camionul său special. Fusese 
angajat să le ducă la o altă fermă lângă Bandera, trei sute 
de kilometri mai la nord. Vitele erau ţinute într-un mare 
labirint de ţarcuri, făcut din ţevi vechi și ruginite. O rampă 
lungă din fier și lemn era așezată între ţarcuri și partea din 
spate a remorcii masivului camion Wilson, cu trei punți și 
douăsprezece roți. 

Un elicopter tocmai ateriză într-o tornadă de praf, la o 
sută de metri în stânga lui Chalmers. Din elicopter 
coborâră trei bărbaţi care purtau arme, bocanci și bine- 
cunoscuta uniformă de culoare verde-închis a Grănicerilor 


Statelor Unite. Erau interesaţi să-i vadă pe vaqueros 
încărcând vitele și erau de asemenea interesaţi de 
echipamentul lui Chalmers. 

— Fir-ar să fie, mormăi Chalmers, mijind ochii din 
pricina soarelui. 

Vitele zguduiau și balansau trailerul uriaș în timp ce 
urcau pe rampă și se adunau în pântecele cavernos al 
camionului. Cele care erau încă în ţarcuri se învârteau și 
se agitau în praful fierbinte, stârnind un nor greu deasupra 
zonei de încărcare. 

Chalmers transporta vite pentru fermierii de la graniţă 
de peste douăzeci și doi de ani. El cunoștea mai bine decât 
oricine altcineva drumurile lăturalnice de ţară care 
treceau pe la diverse ferme îndepărtate între El Paso și 
Brownsville. De asemenea, știa piste de aterizare ascunse 
și cunoștea activitatea din ce în ce mai intensă a 
grănicerilor din cauza creșterii contrabandei cu droguri și 
a traficului de persoane la granița de sud a Statelor Unite. 
Totodată știa că șansele lui scad din ce în ce mai mult. 

Îi privea pe cei trei grăniceri cocoţaţi în spatele 
remorcii, privind în trei direcţii diferite prin ochelarii de 
soare. Vorbeau între ei fără să se uite unul la altul, în timp 
ce praful ridicat de operaţiunea de încărcare plutea 
deasupra lor și se depunea pe uniformele care, fiind 
umede, din cauza transpiraţiei abundente, se pătau. 

Pentru un moment grănicerii dispărură după o latură a 
camionului cu remorcă, lung de douăzeci de metri. În 
momentul în care reveniră din spatele cabinei roșii a 
camionului Mack, se uitară către Chalmers și-l salutară. 
Acesta răspunse la salut, scoţându-și mâna butucănoasă pe 
fereastra vehiculului. 

— Adios, băieţi, spuse printre dinţi. 

Se întoarse și privi din nou prin parbriz holbându-se la 
ceața prăfoasă, la vite și la vaqueros. Dar nu se relaxă 
până nu auzi motorul elicopterului, care pârâia ușor în 
încercarea de a se ridica. Işi șterse fruntea cu mâneca 


largă a cămășii. 

Chalmers mai făcuse trafic de carne vie, operaţiunile 
fiind gândite cu pricepere și executate rapid. Pentru a 
păcăli nasurile câinilor Patrulei de Graniţă, construise 
două containere în acoperișul curbat al remorcii sale. 

Containerele aveau o înălțime de șaizeci de centimetri 
(ceva mai mult decât avea nevoie un om să încapă întins pe 
spate), un metru și șaptezeci de centimetri lungime și 
șaizeci de centimetri lăţime. Transmitea aer condiţionat 
din cabină în containere și instalase în interiorul lor niște 
rezervoare înguste de apă, dotate cu furtunuri pentru ca 
cei ascunși să poată bea. Un om putea să trăiască cu 
ușurință trei zile în ingenioasele containere, fără să se 
resimtă prea mult. 

Numai doi oameni puteau fi luaţi în container la un 
transport. Livrarea era garantată. Dar costa mult. Și 
Chalmers știa al naibii de bine ce însemna asta. Oricine 
venea la el și era dispus să îi plătească prețul, trebuia să 
aibă un aranjament serios pentru când ajungea în State, nu 
doar o slujbă într-o speluncă de fast-food. El oferea servicii 
de excepţie în traficul de persoane. Şi afacerea sa mergea 
ca pe roate. Făcuse aproape 750 000 de dolari în șase luni. 
Bani gheaţă. 

Spre seară, Benny Chalmers terminase cu hârţogăria, 
folosind, pe post de birou capota camionetei fermierului. 
Cei doi își strânseră mâinile, după care Chalmers spuse că 
se duce să ia o îmbucătură chiar în camionul său, urmând 
apoi să plece. Aplecându-se în faţa camionului, se uită cum 
fermierul și îngrijitorii de la fermă se îndepărtau de 
ţarcurile pentru vite, pentru a pregăti câteva remorci 
pentru transportul cailor. 

O jumătate de oră mai târziu Chalmers stătea la 
marginea tufișurilor, purtând o conversaţie serioasă în 
spaniolă cu patru coioți mexicani. Camionul stătea 
nemișcat în lumina crepusculară din spatele său, cu 
luminile sale de chihlimbar care străluceau ca niște 


panglici lungi de jăratic. Coioţi adevăraţi urlau și alergau 
în noaptea întunecată a deșertului. Coioţii cu care avea de- 
a face Chalmers erau bărbaţi fără suflet, cu mai mulţi bani 
decât plătea guvernul Statelor Unite agenţiilor pentru 
menţinerea legii și ordinii. Cumpăraseră cea mai bună 
aparatură electronică pe care tehnologia o putea produce 
și erau gata să demonstreze că operaţiunile lor nu vor da 
greș. Acești traficanţi mexicani prăpădiţi erau dotați cu 
microfoane și căști mai ceva ca niște tineri care cântă la 
MTV 

Chalmers transpira, era agitat, dorindu-și mult să nu fi 
acceptat această încărcătură specială. Se hotărâse să 
renunțe după această ultimă aventură. Acest transport ar 
fi trebuit să fie ultima sa afacere necurată. Puștiul care 
părea să fie șeful operațiunii vorbi încet în microfonul 
curbat adus aproape de gura sa. Cu toții se întoarseră și 
priviră spre sud, spre râu și spre Mexic. Liniște. Un minut. 
Două. Trei. Cinci. Văzură cu toţii lumina albastră 
distinctivă a elicopterului înainte de a-l auzi, cu motorul 
său silențios care, la distanţă, nu făcea mai mult zgomot ca 
o simplă tuse. 

Deodată, Chalmers simţi că va fi mult mai complicat. 
Mai văzuse această mașinărie a văzduhului doar o singură 
dată înainte, dar auzise o mulţime de povești despre ea. Ar 
fi putut să ceară de două ori preţul pe care îl ceruse. 
Dumnezeule! 

Elicopterul negru ateriză pe o fâșie de nisip din albia 
râului, se opri nu mai mult de un minut, apoi se ridică din 
nou și dispăru în întuneric. Așteptară. Curând, câţiva 
oameni apărură din tufișurile soioase și înaintară cu mare 
grijă, ca niște umbre dezlipite din neant. 

Erau trei bărbaţi însoţiţi de alţi doi care purtau cagule 
negre. Bărbaţii cu cagule erau îmbrăcaţi mai bine decât 
ceilalţi și comunicau doar prin semne. Işi putea da seama 
că aceștia vedeau prin pânza ciudată a cagulelor. Cel mai 
bine făcut dintre bărbaţii cu cagule avea în mână o plasă 


din plastic ieftin, în care erau câteva fructe de mango și 
portocale. 

Una dintre cele trei escorte vorbi cu șmecherul MTV și 
apoi micul găinar aflat la conducere se întoarse spre 
Chalmers și îi vorbi într-o engleză perfectă și fără accent. 

— OK, Tăticu', cârâi el, e OK pentru noi. N-avem nimic 
de-a face cu ceilalți. 

Chalmers încuviinţă din cap și puştiul îi înmână un plic 
gros. Chalmers scoase calm din buzunar o lanternă mică și 
începu să numere. Nu-i păsa câtuși de puţin câţi oameni 
stăteau după fundul lui. Își urmărea interesul. Toţi banii 
erau acolo. Își ridică privirea. 

— Bine. 

— Hai să-i încărcăm pe oamenii ăștia, spuse puştiul. 

Cei doi bărbaţi cu cagule se cățărară pe marginea 
remorcii și se târâră cu picioarele înainte în micuțul 
compartiment de deasupra remorcii pentru vite. Nu mai 
scoteau nicio vorbă, odată ajunși în containere. 

Chalmers, așezat pe șinele din exteriorul remorcii, 
începu să le explice cum să acţioneze gurile de ventilaţie și 
furtunurile de apă. 

Se făcuse două și jumătate dimineaţa, când Chalmers 
ajunse să livreze vitele la un alt grup de ţarcuri izolate de 
la Braden Ranch, la sud-vest de Bandera. Era Texas Hill 
Country, cu dealuri rotunde acoperite de stejari și o 
centură de jnepeni de munte. Râul Medina era atât de 
aproape încât îi puteai simţi mirosul. 

În întunericul dimineţii proaspete, Chalmers îi spuse 
fermierului că trebuie să rânduiască vreo câteva lucruri în 
remorcă înainte de a pleca, își luă la revedere și privi cum 
farurile ultimului pick-up se îndepărtează pe drumul 
pietruit care urca din vale. 


Apoi Chalmers se întoarse și își cocoţă trupul greoi pe 
șinele remorcii, urcându-se deasupra ei. Cu un clinchet 
mic desfăcu două șuruburi și ridică panoul care ascundea 


cele două cubicule. 

— Estă bien, spuse el și cobori din nou pe șine. 

De jos privi cum primul om se răsucea afară din 
container. Nu mai purta cagulă, iar asta îl făcu imediat pe 
Chalmers să devină atent. În timp ce primul bărbat îl ajuta 
pe cel de-al doilea - de asemenea fără cagulă acum - să se 
extragă cu greu din lateralul remorcii pentru vite, 
Chalmers observă că acesta era în mod cert mai tânăr și 
mai musculos. Avea alura unui bodyguard. 

Erau amorțiți și se mișcau încet, dar până la urmă 
reușiră să își găsească drumul către sol. Chiar dacă era 
întuneric, Chalmers își ţinea intenţionat capul jos când 
bodyguardul scoase un telefon celular și formă un număr. 
Bărbatul mai în vârstă se îndepărtă puţin de camion, își 
desfăcu fermoarul pantalonilor și se ușură în întuneric, cu 
spatele la ei. 

Chalmers făcea mare caz că ar fi ocupat să aranjeze 
ceva la capătul remorcii, dar nu pierdu din ochi mâinile 
tânărului. În acest moment Chalmers nu mai era util, 
devenise mai degrabă un risc. Când bărbatul termină 
conversaţia, se îndreptă spre Chalmers. 

— În ce parte este drumul? întrebă acesta în engleză. 

— Chiar în spatele tău, spuse Chalmers, cu o privire 
alertă, înclinând din cap către poteca pietruită din tufișuri. 
Privirea sa se îndreptă rapid spre potecă. 

— În regulă, spuse bărbatul, iar vocea sa exprima atât 
mulțumire, cât și despărțire. 

— Așteaptă o jumătate de oră, adăugă acesta, apoi se 
întoarse și se îndreptă spre celălalt bărbat, care se legăna 
înainte și înapoi. 

Schimbară câteva vorbe și apoi, fără să se întoarcă, se 
îndepărtară în întunericul de cobalt îndreptându-se în 
direcția singurului drum care pornea din vale. 

Chalmers se aplecă încet spre o ladă de scule aflată sub 
scara platformei sale și scoase un binoclu. Se îndepărtă de 
camion și se așeză pe pământ, cu picioarele strânse sub el 


și cu coatele odihnindu-se pe genunchi. Duse binoclul la 
ochi și îi focaliză pe cei doi bărbaţi care se conturau într-o 
lumină verde, ușor înceţoșată, din cauza lentilelor pentru 
vederea de noapte. Erau încă împreună. Nu se uitau 
înapoi. 

Cu o milisecundă înainte de a o simţi, sesiză țeava 
groasă și rece, apăsând puternic pe urechea sa dreaptă. 
Știu. I se părea că nu mai are greutate, iar trupul său greoi 
și îmbătrânit levită ușor. Apoi se opri la câţiva centimetri 
deasupra pământului, ţeava rece împlântată în urechea sa 
fiind singurul lucru care îl împiedica să cadă. Încă îi privea 
pe cei doi bărbaţi îndepărtându-se în lumina difuză în 
momentul în care capul îi explodă. 


Capitolul 2 


Automobilul Lincoln Navigator urcă pe poteca de 
macadam până la un drum pietruit, mai larg, mai drept și 
mai lin. Apoi făcu la dreapta și prinse imediat viteză. În 
spatele SUV-ului, praful se ridica în întunericul clar, unde 
strălucirea lunii în al treilea pătrar îl prindea și îl 
transforma într-un văl de pudră argintie, care plutea în 
noapte și apoi se scufunda încet pierzându-se în peisajul 
întunecat. 

Când Navigatorul ajunse pe autostradă, coti la stânga și 
se îndreptă spre vest. Bărbatul de pe scaunul pasagerului 
din faţă îi dădu două pungi de hârtie cu hamburgeri omului 
din spatele său, care nu mâncase nimic în ultimele 
douăsprezece ore, cu excepţia câtorva fructe de mango și 
portocale. 

Pe măsură ce mașina înainta pe autostrada sinuoasă 
către Hill Country, cei doi bărbaţi de pe bancheta din 
spate mâncau, uitându-se prin parbriz la farurile care 
străpungeau întunericul. Cu toţii ascultau comunicările 
concise în limba spaniolă care veneau dinspre 
echipamentul complex ascuns sub panoul de bord și în 
consola dintre cele două scaune din față. Spaţiul era atât 
de aglomerat, încât părea a fi o cabină de avion. 

Purtând căști și microfon, pasagerul de pe scaunul din 
faţă rostea din când în când un cuvânt sau două, într-o 
spaniolă  fadă, fără  intonaţie, schimbând uneori 
frecvențele. Pe consola centrală, ecranul unui computer 
afișa o hartă cu o rezoluţie de o precizie remarcabilă și un 
punct roșu strălucitor care staţiona în colţul din dreapta 
sus. Evoluţia automobilului era reprezentată în centrul din 
stânga jos al ecranului printr-un punct verde care pulsa, 
croindu-și drum pe o traiectorie neregulată către colțul din 


dreapta sus. 

Virară spre nord. 

— Ce-i cu băieţii ăia? întrebă în engleză bărbatul mai în 
vârstă, referindu-se la ceva ce auzise la radio. 

Din acest moment, dorea să vorbească în engleză. Să se 
obișnuiască. Gâtul îi era amortit și hainele îi miroseau a 
bălegar de vacă. Să călătorească în acoperișul unui camion 
de vite nu era modul lui de deplasare obișnuit. 

— Sunt pe poziţii amândoi. 

— Ai verificat echipamentul cu ei? 

— De mai multe ori. 

Bărbatul mai în vârstă oftă dezgustat și aruncă restul de 
hamburger în pungă. Al naibii hamburger! Se șterse la 
gură cu șerveţelul de hârtie. Îi va sta în stomac ca o piatră. 
Aruncă punga pe podea. Ai naibii hamburgeri americani 
idioţi! 

— Şi ceilalți doi? întrebă el. 

— La fel. 

— La fel ce? se răţoi. 

— Sunt gata. Echipamentele lor sunt bine puse la punct. 
Așteaptă vești de la tine. 

Afară, peisajul era iluminat de luna strălucitoare care 
alerga odată cu ei. Dealurile păreau de mărimea unor 
piramide, rotunjite și deghizate de timp, kilometru după 
kilometru. Din când în când acestea se terminau brusc și 
se deschidea câte o vale, iar alteori câmpuri și uneori 
pajiști se rostogoleau sub lumina lunii. Pe alocuri, în 
depărtare, ferestrele unor ferme solitare ardeau ca niște 
nestemate izolate. 

— Când planifici așa ceva, în această ţară, spuse către 
nimeni în particular, privind afară pe fereastră, nu poti fi 
niciodată destul de precaut. În cazul acesta nu poţi fi 
niciodată prea atent. 

Bărbaţii ascultau. Erau deja agitaţi, cu toţii. Acum 
mizele erau mult mai mari decât fuseseră vreodată și 
fiecare știa că bărbatul mai în vârstă din spatele lor era 


ușor iritabil și letal atunci când mizele erau ridicate. 
Plănuiseră acest lucru demult timp și acum, odată cu 
sosirea camionului de vite, nu se mai putea da înapoi. 
Automobilul viră din nou spre vest. 

Bărbatului mai în vârstă îi erau pe plac sunetele 
transmisiunilor radio. Ele îi indicau că oamenii lui erau 
atenţi la operaţiune. Întotdeauna era ceva care trebuia 
verificat încă o dată. Întotdeauna mai exista un nimic, 
plicticos, care fusese trecut cu vederea și care trebuia 
eliminat. Se așeză mai bine pe colțul scaunului său. 

— Acest tip o să ajungă să creadă că diavolul l-a prins de 
huevos, spuse el. O să ajungă să își dorească tare mult ca 
maică-sa să-l fi sugrumat odată ce l-a născut, chiar acolo 
între picioarele ei. 


Marţi 
- Prima zi 


Capitolul 3 


Titus Cain și Charlie Thrush se aflau în jumătatea 
îndepărtată a traseului lor de un kilometru și jumătate 
când deciseră să se oprească din alergare și să se plimbe 
pe restul traseului de întoarcere. Făcuseră șase kilometri 
și temperatura era de 39 de grade. Era ora șase și un sfert 
după-amiază. 

Schimbară pasul, cu transpiraţia șiroind și pătându-le 
șorturile și tricourile gri de antrenament. Umblau printre 
stropitorile care flancau ambele părţi ale pistei de zgură, la 
intervale de cincizeci de metri, stropitori înălțate care 
produceau un nor umed cu un diametru de trei-patru metri 
și pe care Titus le instalase pe o distanţă de câteva sute de 
metri, în jumătatea cea mai îndepărtată a pistei. Charlie, 
un om înalt și deșirat, abia trecut de șaizeci de ani, se 
întoarse și se îndreptă către stropitoare, așezându-se în 
norul de picături. 

— La naiba, asta îmi salvează viața, suspină el, 
aplecându-se și sprijinindu-și mâinile pe genunchi. Pe 
măsură ce își recăpăta suflul, picăturile fine i se așezau pe 
părul argintiu. Titus, respirând de asemenea greu, se 
plimba înainte și înapoi prin norul de picături. 

— Ar fi trebuit să mergem la piscină. Asta e prea 
dureros. 

CaiText avea de acum aproape două sute de angajaţi și 
Titus le oferea în mod deliberat un mediu sănătos și 


posibilitatea să alerge sau să înoate ori să joace handbal 
fără să fie nevoie să părăsească întinsul campusului de mai 
bine de zece hectare al companiei. Pista dură, ovală, de 
zgură, situată în partea din spate a complexului companiei, 
la vest de centrul orașului, se întindea pe o zonă mai 
aerisită a pădurilor din Hill Country, dominată de stejari, 
de ulmi și de dafini de munte. Era un loc bine ales, așezat 
pe culmea unui deal, și oferea o imagine de ansamblu a 
văii care cobora pe mai multe dealuri spre vest. 

— Am început să îmbătrânim, spuse Charlie întinzându- 
se și rânjind. 

— Am...? 

Titus îl cunoștea pe Charlie din primii săi ani la 
Stanford, când CaiText era doar un vis în capul lui Titus. 
Pe atunci Charlie era un inginer electronist și proiectant 
de software care făcea cercetare în microinginerie. Tocmai 
se pregătea să exploreze câteva dintre utilizările timpurii 
ale chirurgiei computerizate cu laser, pe care mai târziu le- 
a patentat. In anii următori, aceste brevete l-au făcut 
extrem de bogat. 

De-a lungul timpului prietenia lor rămăsese puternică, 
iar Charlie și soţia sa, Louise, se vizitau în mod constant cu 
Titus și soţia acestuia, Rita, în Austin. Deși între cele două 
femei era o diferență de aproape douăzeci de ani, firea 
ciudată, impulsivă și exuberantă a lui Louise o păstra 
tânără și o făcea să fie complementară cu bunul-simţ 
practic al Ritei. Deveniseră bune prietene chiar din 
momentul în care se întâlniseră. 

În timpul vizitelor lor în Austin, Charlie și Louise se 
îndrăgostiseră de Texas Hill Country și până la urmă 
cumpăraseră o fermă de patru sute de acri la sud de 
Fredericksburg, la jumătate de oră de mers cu mașina. Işi 
construiseră acolo o casă de vacanţă și cele două cupluri 
se întâlneau frecvent. 

De fapt, Rita și Louise se aflau acum, împreună, într-o 
excursie de trei săptămâni în Italia. 


Titus auzi pe cineva alergând în spatele lui. Când se 
întoarse, observă un tip grăsun cu păr negru des și o față 
roșie ca o ridiche, care tocmai trecea de la alergare la un 
mers rapid. 

Încerca în zadar să își usuce ochelarii cu marginea 
tricoului său transpirat. 

— Hei, Robert, spuse Titus când tipul se apropie. Ai să 
reușești? 

Tipul scutură din cap. 

— Indicele de căldură probabil că e în jur de 50-55 de 
grade. 

— E din cauza umidității, zise Titus. Nu te forța prea 
tare. 

Îl bătu pe spate când trecu pe lângă el. Când ajunse în 
norul de stropi își puse din nou ochelarii, dar nu își reluă 
alergarea. Continuă să meargă. Titus îl privea. 

— L-ai cunoscut pe Brister? îl întrebă pe Charlie, 
arătând spre tânăr. 

— Desigur. În laboratoarele C și D. 

Deseori când Charlie era în oraș, pierdea vremea pe la 
Cailext pentru câteva ore, petrecând mult timp 
satisfăcându-și curiozitatea, în laboratoarele de Cercetare 
și Dezvoltare. Era un fel de celebritate pentru cercetătorii 
de aici, și le plăcea să vorbească cu el. Gândirea sa „fără 
frontiere” era și acum la fel de radicală pe cât fusese când 
era tânăr și fiecare din divizie nutrea o mare afecţiune 
pentru acest om excentric și strălucitor.. 

Cei doi bărbaţi se îndepărtară din norul de picături și 
porniră înapoi către localul clubului, mergând pe partea 
umbrită a pistei. 

— Viaţa bietului om este o poveste de groază în acest 
moment, spuse Titus. Soţia lui suferă de cancer la creier. 
Genul de boală care îţi ia viaţa puţin câte puţin, lăsându-te 
viu, dar hăituit. 

Titus făcu o pauză. 


— Îţi spun, Charlie, te face să-i mulțumești lui Dumnezeu 
pentru ce ai. Pur și simplu nu-mi pot imagina ce aș face... 

— Da, știu, spuse Charlie, trecându-și o mână peste faţa 
transpirată. M-am gândit și eu la asta. Poate nu chiar așa, 
poate doar pentru că noi ne-am descurcat bine făcând ceea 
ce ne place să facem. Nu oricine se bucură de asta. 

— Nu oricine se bucură de cineva ca Louise, Charlie. 
Sau de cineva ca Rita. Suntem norocoși cu aceste două 
femei, despre asta vorbeam. 

Charlie râse brusc dând din cap. N 

— Am primit un e-mail ieri de la Louise, spuse el. Imi 
zicea că trimite ceva acasă și, dacă ajung acolo înainte să 
se întoarcă ea, nu trebuie să deschid lada sub niciun motiv. 
Lada? Ce naiba o fi făcut? 

Râdeau amândoi plimbându-se de-a lungul șirului de 
arbori ai curţii impunătoare din fața clubului. Angajaţii 
CaiText, îmbrăcaţi în costume de înot sau în haine de 
sport, erau așezați la niște mese micuţe, la umbra 
stejarilor care acopereau o mare parte a campusului. Locul 
oferea o priveliște deosebită a dealurilor, dinspre vest. 


— Bună ziua, domnule Cain. Destul de cald pentru 
dumneavoastră, domnule Cain? 

Femeia zâmbi. Titus se opri și discută cu ei câteva 
momente înainte ca el și Charlie să meargă mai departe, 
trecând prin club, pe lângă piscina cu sunetele sale 
amplificate și ajungând la vestiarul bărbaţilor. 

Titus Cain era un egalitarist. Impărtășea totul cu 
angajaţii săi. Nu existau facilități speciale pentru el sau 
pentru oricare dintre directorii CaiText. Vestiarul său era 
doar unul dintre sutele de vestiare dintr-o încăpere mare. 
Înota împreună cu ceilalţi, alerga împreună cu ceilalți și 
lucra din greu la fel ca oricine altcineva. 

Dar, ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă fată din 
școală, doar faptul că era ceea ce era îl separa în mod 
natural de ceilalți. După ce ajungi atât de sus în lanţul 


trofic, egalitarismul este mai mult un lucru simbolic. 
Niciodată n-o să te tragi de șireturi cu bărbaţii și femeile 
de la baza lanțului trofic. Or, în cazul lui Titus, lucrul ăsta 
chiar nu conta. Dar, pentru angajaţi era important faptul 
că lui îi păsa suficient de ei încât să nu se comporte diferit 
când era vorba de activităţile cotidiene pe care le aveau 
împreună. 


Titus Cain avea el mult mai mulţi bani decât ceilalţi - cu 
multe milioane mai mult - și majoritatea admiteau probabil 
că era mai deștept decât ei - într-un anumit sens pe care 
lumea părea să îl răsplătească, dar lucrul important era că 
el nu acţiona niciodată ca și cum s-ar fi considerat că era o 
fiinţă umană mai bună datorită acestor lucruri. lar ei îl 
plăceau și-l respectau pentru asta. 

Cei doi bărbaţi merseră la vestiarele lor, își scoaseră 
hainele transpirate, făcură duș și se îmbrăcară. Câteva 
minute mai târziu se găseau în parcarea subterană a 
CaiText, lângă SUV-urile lor. 

— Eşti sigur că nu vrei să rămâi peste noapte la mine și 
să te întorci mâine după-amiază? întrebă Titus. 

— Nu, mai bine mă întorc, spuse Charlie, deschizând ușa 
din spate a Pathfinder-ului și aruncând înăuntru hainele 
murdare de sport. Am câteva lucruri de făcut prin casă în 
seara asta, iar mâine trebuie să tai un copac uscat de 
lângă birou. Tot amân. Trânti portiera. Dar mulțumesc 
pentru invitaţie. Poate că am s-o onorez spre sfârșitul 
săptămânii. Trebuie să mă întorc în centru să rezolv câteva 
chestiuni legale. 

— Sună-mă, spuse Titus. Ai grijă cum conduci. 

Își deschise Range Roverul și se urcă în el. Porni 
motorul pentru a pune în funcţiune aerul condiționat și își 
deschise telefonul mobil. 

În timp ce ieșea din garaj și înconjura porţile de la 
intrarea complexului, aștepta să audă singurul sunet din 
lume pe care își dorea cu adevărat să îl audă. 


Capitolul 4 


— Bună Titus, spuse ea. Spune-mi cum ţi-ai petrecut 
ziua. 

— Tu prima. Sunt convins că a fost mult mai distractivă 
decât a mea. 

O auzea căscând. Era două dimineaţa la Veneţia, dar lui 
nu-i păsa, iar ea nu se plângea niciodată. Rita nu se 
încurca în mărunțţișuri. 

— Ei bine, dimineaţă am fost la Burano, de unde Louise 
a cumpărat la suprapreţ dantelă venețiană. Apoi ne-am dus 
la Murano unde am cheltuit o sumă considerabilă pe niște 
sticlă minunată. Am moţăit după-amiază. Cina - o cină 
sălbatică, dar delicioasă - la La Caravella. 

— Sună cam agitat, spuse el. 

Viră Roverul pe lângă chioșcurile paznicilor și apoi trase 
pe terasă chiar în afara porţilor. În apropiere, dedesubt, 
putea să vadă orașul Austin printre umerii dealurilor. 
Strălucea promiţător la capătul intrării în vale. Când privi 
în cealaltă parte, Hill Country devenea purpuriu sub 
ultimele pâlpâiri slabe ale apusului. 

— Şi ziua ta? întrebă ea. 

— Afaceri. Fără evenimente. A fost Charlie în oraș. Am 
luat prânzul, am alergat după-amiază, după care el s-a 
întors. Acum sunt în drum spre casă. 

— Am văzut pe internet că temperaturile au crescut 
alarmant în ultima săptămână. 

— Fulgerător. Treizeci și opt, treizeci și nouă de grade în 
fiecare zi. Nicio speranţă de ploaie. Lucrurile par că au 
luat foc. 

— E vară. 

— Da, doamnă. 

— Ei bine, am petrecut amândouă minunat. Louise este 


întotdeauna o companie plăcută și distractivă. Ieri și-a 
petrecut toată ziua fotografiind culorile de pe pereţi. Eu m- 
am distrat doar privind-o. E incredibil de curioasă, găsește 
ceva minunat de admirat oriunde se întoarce și uneori, la 
propriu, chiar sub picioare. 

— Şi tu doar pierdeai vremea pe lângă ea. 

— Niciodată nu pierd vremea aiurea. l-am cărat 
accesoriile camerei foto, am ţinut socoteala rolelor de film, 
le-am datat și le-am numerotat. 

— Ţineai socoteala timpului și știai deja locul următoarei 
mese. 

— Da, poţi să pariezi că așa făceam. 

Titus râse. 

— Ei bine, o știi pe Louise, spuse Rita. Umblă brambura 
toată ziua și, când i se întâmplă să simtă nevoia să 
mănânce, pur și simplu intră în orice dugheană îi iese în 
cale. Ascultă, de când ne-am îmbolnăvit amândouă atunci 
în Barcelona, am renunţat să mai fac asta cu ea. 
Întotdeauna am ales ceva verificat deja. 

— Şi felul în care Louise mișună pe străzile lăturalnice, 
nu-mi pot imagina că ați găsi recomandări în vreun ghid 
pentru toate locurile în care mergeţi. 

— Nicidecum, dar arunc o privire asupra locului cu 
veșnicul meu ochi critic. Dacă nu trece testul, găsesc o 
scuză bună și o îndrept către un loc care pare să fie mai 
puţin ameninţător gastronomic. 

— Ei nu-i pasă. 

— Nu. Ea știe ce fac. Mai degrabă ne bucurăm fiecare 
de excentricităţile celeilalte. Așa cum se întâmplă, mie îmi 
place pe unde bântuie ea, iar ei îi place unde mănânc eu. 

Mai sporovăiră o vreme și, oricât demult și-ar fi dorit să 
o mai audă, el chiar se simţea vinovat pentru că o trezise 
la ora aceea. După alte câteva minute, închise telefonul. 
Dar nu porni mai departe imediat. Mai privi orașul încă o 
vreme. 


Cu doisprezece ani în urmă, Titus Cain fusese un texan 
departe de casă, parte a unei echipe care lucra pentru 
CERN, un laborator de fizică cu sediul în Geneva, când 
cercetătorul Tim Berners-Lee dezvoltase limbajul de 
marcare hipertext, care dusese la conceperea World Wide 
Web. 

Deși se aflase doar la periferia acestei noi dezvoltări, 
Titus înţelesese profundele implicaţii ale celor ce se 
întâmplau, la fel de repede ca oricine altcineva. Se 
întorsese acasă și înființase o mică companie care crea 
software pentru computere specializate în cercetarea 
ingineriei biomedicale. Își plasase compania pe piaţă prin 
noul internet care se dezvolta și, pe când World Wide Web 
era încă în fazele timpurii ale originilor sale academice, 
Titus Cain comunica deja cu laboratoare de cercetare de 
pe fiecare continent, cu ani buni înaintea altor dezvoltatori 
de software. Cailext devenise furnizorul standard de 
software pentru cercetătorii de aplicaţii medicale cu laser, 
oriunde în lume. 

Creșterea companiei sale îl atrăgea pe Titus mai mult 
decât crearea software-ului în sine și el trecuse rapid de la 
știință la afaceri. În scurt timp se încadrase în clișeul 
familiar al tânărului întreprinzător de succes: munca sa 
devenise viața sa socială, jucăria și familia sa în același 
timp. Apoi veni ziua în care se trezi și descoperi că din 
cauza muncii sale, de fapt nu avea niciuna dintre celelalte. 

Se obligă pe sine să-și ia o vacanţă de două luni și apoi, 
după alte trei luni, făcu o altă excursie de două luni. 
Timpul petrecut departe de rutină fusese o revelaţie. Își 
satisfăcuse curiozităţile peste tot în lume, dar era neobosit 
și agitat fără ca măcar să-și fi dat seama. 

Toate se schimbaseră într-o după-amiază călduroasă de 
septembrie, când echipa sa de rafting ocolise o stâncă din 
canionul Boquillas pe Rio Grande și dăduse peste un alt 
grup de rafting. 

Fusese un accident serios. Ghidul rămăsese inconștient 


cu clavicula fracturată, iar alţi doi membri zăceau întinși 
pe un banc de nisip cu răni de care încă nu se ocupase 
nimeni. Cei mai mulţi membri ai grupului păreau 
dezorientaţi și pierduţi, dar cei câţiva care încă puteau să- 
și ţină nervii în frâu erau conduși de o persoană, o blondă 
spălăcită, calmă, înaltă, care ignora agitația și-i îngrijea pe 
cei răniţi. 

Era prima dată când o văzuse pe Margarita Street, o 
asistentă medicală din Huston care se dovedi a fi o fată 
texană independentă. Acest moment îi schimbase viaţa. 
Slavă Domnului! 

Avu nevoie de cincisprezece minute să ajungă acasă, o 
reședință care se întindea pe patru hectare de pădure și 
coastă de deal, pe pantele estice ale dealurilor de la vest 
de râu. Porţile de fier forjat se deschiseră larg în faţa lui și 
își urmă drumul până la casă, o mie trei sute de metri 
pătraţi de calcar local și pavele italienești. Casa lui era 
mare și confortabilă, cu terase și curţi întinse, umbrite de 
vreo șase stejari înalți de Texas. Titus cheltuise mai mult 
decât ar fi recunoscut vreodată ca să se asigure că locuinţa 
nu va părea ostentativă și ca să garanteze că locul nu va fi 
niciodată descris ca fiind grandios. Arăta ca o fermă 
texană robustă și asta și era. 

Își parcă Roverul sub pecanii din spatele casei și fu 
întâmpinat de cei doi câini de vânătoare ai săi, relaxaţi, 
care erau destul de mulţumiţi să-l vadă. Îi mângâie pe 
amândoi, le plesni câteva palme solide pe șale și apoi trecu 
mai departe pe aleea largă către peluza din spate. 

Anticipând mirosul piersicilor, se îndreptă în jos pe aleea 
lungă de dafini de munte, spre mica livadă din josul casei, 
fiind urmărit de cei doi câini care dădeau din coadă. Era 
sfârșitul sezonului piersicilor şi culese una mare. Începu să 
o mănânce în vreme ce înainta pe drumeagul care ducea la 
un șantier aflat chiar dincolo de umărul dealului, unde 
pietrarii construiau un rezervor pentru reținerea apei de 
ploaie, pentru irigaţii. 


Era aproape întuneric când se întoarse acasă. În timp 
ce-i hrănea pe cei doi câini, luminile de securitate se 
aprinseră în jurul terenului și îi luminară calea înapoi spre 
verandă. 

Intră în bucătărie și își luă o bere din frigider. Privi pe 
fereastra bucătăriei spre luminile de pe alee, pe care 
tocmai trecuse. Văzu o umbră vagă în capătul livezii, nimic 
clar. 

Probabil coioţi. La naiba! Nenorociţii ăștia erau din ce în 
ce mai curajoși, în fiecare an se apropiau mai mult de oraș. 
Dar de ce nu lătrau câinii? 

Păși afară, pe veranda lată care se întindea în spatele 
casei și reduse luminile la o simplă licărire. Se așeză la una 
dintre mesele din fier forjat și privi spre curtea care 
începea la marginea verandei și, mai departe, la tufișurile 
de iasomie care coborau spre livadă. 

Mai luă două guri de bere până când observă că lipsea 
ceva. Fântâna din curte era tăcută. 

Putea să jure că stropea când trecuse pe lângă ea cu 
câinii, ceva mai devreme, pe drumul spre livadă. 

Și unde erau câinii? Ar fi trebuit să fie aici deja zgăriind, 
adulmecându-i pantofii, dorind să miroasă berea pe care o 
avea în mână. Să se fi luat totuși după coioţi? Dacă da, de 
ce nu-i auzea lătrând? 

Tocmai luase o gură sănătoasă de bere când conștientiză 
prezenţa unor forme în întunericul din curte. Umbrele 
prindeau contur și în cele din urmă desluși trei siluete care 
se desprindeau încet din colțuri diferite. Nu putu să 
înghită. Inima sa o luă razna și își pierdu ritmul. 

Bărbaţii se apropiau, fără să pară că își mișcau 
picioarele, parcă într-un fel magic, deplasându-se în mod 
dezorganizat. Acum le văzu armele și, chiar înainte de a se 
gândi că e gata să leșine, inima sa bătu din nou și reuși să 
înghită berea. 


Capitolul 5 


În acel moment, un al patrulea bărbat venea pe aleea de 
dafini ca și cum s-ar fi aflat acolo tot timpul, apropiindu-se 
de curte din lateral. Păși în lumina palidă de pe verandă. 

— Nu te îngrijora, domnule Titus Cain, spuse acesta într- 
o engleză cu accent spaniol, ești în siguranţă. În perfectă 
siguranţă. Te rog, totul este în regulă. 

Se opri la marginea verandei ca și cum ar fi așteptat 
permisiunea de a merge mai departe. De greutate și 
înălțime medie, avea probabil șaizeci și patru, șaizeci și 
cinci de ani, cu păr ondulat, grizonant. Un nas ascuţit, 
buza superioară lungă. Arătos. Purta un costum gri și o 
cămașă albă cu dungi late bleumarin, foarte englezesc, 
fără cravată, cu gulerul deschis și haina de la costum 
încheiată. 

— Am venit în vizită, domnule Cain, pentru a purta o 
conversaţie pe probleme de interes comun. 

Titus se agăţă de mici fragmente de logică. Sistemul său 
de alarmă era cel mai bun. Dar acești oameni erau cu 
siguranţă foarte pricepuţi. Fântâna funcţiona pe același 
circuit. Spera să nu-i fi omorât câinii. 

— Aș vrea să mă așez lângă dumneavoastră, spuse 
bărbatul, întinzând mâna spre unul dintre scaunele din fier 
forjat ca și când i-ar fi cerut permisiunea. 

Titus nu reuși să articuleze niciun cuvânt, ori măcar să 
dea din cap. _ 

Bărbatul păși pe verandă și se apropie politicos. Il privea 
atent pe Titus, ca și când ar fi încercat să-i ghicească 
gândurile, trase unul dintre scaune, îndepărtându-l de 
masă, și se așeză. Costumul lui era din mătase. Mătase. 
Butoni franțuzești. Strălucirea unei brățări discrete din aur 
pe încheietura lui dreaptă. Un inel de aur cu caboșon. 


Cu mișcări încete, ca și când ar fi vrut să demonstreze 
că nu avea niciun as în mânecă, băgă mâna în buzunarul 
hainei sale și scoase un pachet de ţigări. li oferi una lui 
Titus, care doar se holba la el. Bărbatul scoase o ţigară 
pentru el și o aprinse, lăsând pachetul și bricheta pe masă. 

— Numele meu este Alvaro, spuse el. Fuma. Ceea ce 
urmează să vă spun va necesita o explicaţie lungă, spuse 
el, dar din acest moment, domnule Cain, mi-e teamă că 
trebuie să vă consideraţi sequestrado. 

Titus se holbă spre el. 

— Da, răpit, spuse Alvaro. 

Oamenii acestuia stăteau în umbra grădinii. Titus auzi 
acum coioţii, urlând în partea îndepărtată a văii, sub 
luminile de chihlimbar ale caselor adunate lângă crestele 
următorului deal. 

Alvaro fuma, încleștându-și dinţii ca și cum ar fi fost 
ceva amar, dar savuros în gustul ţigării, înainte de a-și 
deschide buzele pentru a expira. 

— Înainte de toate, spuse el, trebuie să vă dau răgaz 
câteva momente ca să vă reveniţi, să înțelegeţi situaţia în 
care vă aflaţi. Pentru următoarea jumătate de oră sau așa 
ceva, vă voi explica în ce fel vi s-a schimbat viaţa. Bueno? 

Urechile lui Titus ţiuiau. Faţa îi era fierbinte și se simţea 
puţin ametit. 

— După cum ar trebui să știi deja, continuă Alvaro, acest 
tip de afacere este practicat mult în America Latină. In 
trecut era o afacere foarte dură și, din păcate, în cele mai 
multe cazuri se mai întâlnește și în prezent. E mai 
complicată decât ar trebui să fie și asta pentru toată 
lumea. Idioţi ţinând ostatici în munţi în condiţii mizerabile. 
Tipi de la asigurările împotriva răpirii, niște idioţi, aflaţi la 
Londra, la Paris sau la Washington, negociind cu idioţii din 
munţi în numele unor lachei corporatiști transpiraţi, care 
se îngrijorează în legătură cu cât va crește asigurarea 
angajatorilor lor. Cereri nebune negociate până la sume 
stupid de mici. Politică de imbecili. 


Titus era siderat. Tipul ăsta pur și simplu nu era real. 
Era ca și cum ar fi mers cu Rita la teatru, la una dintre 
acele producţii în care actorii coborau în rândul audienței 
pentru a include spectatorii în dramă. Nu se simţise 
niciodată în largul lui la așa ceva. 

Alvaro se sprijinea cu cotul drept pe braţul scaunului, cu 
antebraţul în poziţie verticală, cu ţigara prinsă bine între 
primul și al doilea deget. Ochii săi deveniră leneși. 

— Uitaţi de toate astea, spuse el, fluturându-și mâna 
eliberator. După cum vei vedea, acum este ceva cu totul 
diferit. În primul rând, se întâmplă chiar aici în Statele 
Unite - în Texas, nu în America Latină. În al doilea rând, 
noi nu intenționăm să te luăm de aici. Nu. Sunteţi liber să 
vă continuaţi viața normal, după cum doriţi. În al treilea 
rând, fără negocieri. Fără târguieli. În al patrulea rând, 
fără poliţie, fără autorităţi federale, fără intermediari, fără 
tipii de la asigurări. De fapt, nimeni nu va ști vreodată că 
acest lucru s-a întâmplat. 

Adrenalina lui Titus creștea și îi trezea toate simţurile. 
Râcâiala lipicioasă de flegmă care răzbătea din gâtul lui 
Alvaro atunci când pronunţa anumite cuvinte reușea să-i 
distragă atenţia. 

Deși lumina de pe verandă era abia o licărire, silueta lui 
Alvaro avea o claritate perfectă tridimensională, conturată 
foarte precis în ciuda întunericului din spatele său, cu faţa 
strălucindu-i ca o hologramă. 

— Mi-am dat mare osteneală ca să aflu despre 
dumneavoastră, continuă Alvaro. Se uită în jur și își ridică 
bărbia. Casa asta, de exemplu, îmi este la fel de familiară 
ca și propria casă. Aș putea găsi pe întuneric 
întrerupătoarele de lumină din fiecare cameră. Îţi cunosc 
compania și istoria acesteia cât se poate de bine. Îţi cunosc 
biografia mai bine decât pe cea a tatălui meu. 

Vorbea cu o siguranţă așezată, fără urmă de agitaţie, 
vocea îi era aproape lipsită de inflexiuni. 

Titus nu mai luase o altă înghiţitură din bere. Era ca în 


transă. Nemișcat, aștepta dezvăluirile următoare. Era 
speriat, ca și cum ar fi privit momentul propriei morţi. Era 
ceva oribil de văzut, dar și fascinant. Nu se putea 
desprinde de acest spectacol pe care și-l oferea, nu putea 
nici măcar să fugă. 

Alvaro continuă: 

— Cailext valorează două sute cincizeci și șase de 
milioane de dolari, domnule Cain. Eu doresc doar 
echivalentul a un sfert din această evaluare. 

În briza caldă a nopţii de vară, pe Titus îl cuprinse încet 
frigul. 

Alvaro așteptă, dând impresia că înțelege prin ce trecea 
Titus. 

— Vă simţiţi bine, domnule Cain? Mai avem un drum 
lung de parcurs. 

Titus nu putu să răspundă. 

— Cel mai important lucru din această întreagă discuţie, 
spuse Alvaro, este secretul. Doresc să obţin banii în liniște, 
curat și legal. Indirect, desigur. Prin aranjamente de 
afaceri. 

Mintea lui Titus întârzie pe cuvintele „aranjamente de 
afaceri”. Realitate. Ceva cu care putea să se lupte. Ceva ce 
înţelegea. Halucinaţia se spulberă. 

Umbrele se mișcau din când în când în întuneric și, 
asemenea limbii orare a unui ceas, se deplasau insesizabil. 
Erau ba aici, ba acolo. Dar erau în permanenţă prezente. 

— Ce fel de aranjament de afaceri? reuși în sfârșit să 
întrebe Titus. 

O negociere. Un târg. Ceva care să îl solicite să își 
domine gândurile împrăștiate. 

— Am un număr de întreprinderi în care vreau să 
investesc, răspunse Alvaro. Întreprinderi din străinătate. 
Vi se vor oferi oportunităţi să investiţi în acţiuni 
internaţionale de caritate. Cauze bune. Toate acestea sunt 
companii de fațadă prin care banii vor fi vărsaţi spre locuri 
necunoscute. 


Trase din nou din ţigară, își încleștă dinţii, își despărți 
buzele și eliberă duhoarea în aer. 

Titus gândi că vede o nuanţă roșiatică în fum, pe 
margini. Duhoarea părea să nu izvorască atât din ţigară, 
cât din nările râncede ale lui Alvaro sau, mai exact, de 
undeva din interiorul lui. 

— De ce eu? 

— Oh, sunt mai multe motive, domnule Cain, dar câteva 
dintre ele sunt evidente. Nici dumneavoastră, nici 
compania dumneavoastră nu săriţi în ochi. Nu ieșiţi în 
evidență. Compania este relativ mică, dar a fost o 
întreprindere solidă și profitabilă timp de mai bine de zece 
ani. Și aţi refuzat să o faceţi publică. Este o companie 
privată deţinută integral. Dumneavoastră sunteţi CaiText. 
Nu răspundeţi în faţa nimănui. În mod normal este o 
poziţie de invidiat. 

Titus reușea cu greu să formuleze următoarea întrebare, 
care nu-i dădea pace deloc. 

Se contura ușor-ușor o idee veninoasă în subconștientul 
său, în locul fricii înceţoșate de până acum. 

— Şi de ce, se auzi Titus spunând, cu stomacul strâns, 
de ce aș face asta? 

Alvaro își închise leneș ochii și dădu din cap în timp ce 
trase din ţigara lui mizerabilă. 

— Da, desigur, spuse. Se uita la Titus ca și cum ar fi 
cântărit cât de mult să-i spună, sau cum să-i spună. Vor fi 
momente critice în negocierile noastre, momente în care 
voi aștepta să faceţi exact ceea ce v-am cerut. Vor fi 
anumite criterii pe care va trebui să le îndepliniţi. Păstrând 
secretul. Respectând termenele. Urmând instrucţiuni 
precise. Nu va exista, după cum spun, loc de întors în 
răspunsul dumneavoastră la aceste instrucţiuni. 

Făcu o pauză teatrală. 

— Nu sunt un om răbdător, adăugă Alvaro. Nu vă voi 
spune niciodată „Data viitoare când nu respectaţi 
instrucţiunile...” Nu. Veţi primi instrucţiuni o singură dată. 


Și pentru a răspunde întrebării dumneavoastră, de ce aţi 
face asta... E foarte simplu. Vor începe să moară oameni, și 
ei vor dispărea într-un ritm pe care îl aleg eu în funcţie de 
lipsa dumneavoastră de cooperare. Şi vor continua să 
moară până când am să primesc șaizeci și patru de 
milioane de dolari. 


Capitolul 6 


Titus ar fi trebuit să își dea seama ce urmează, dar nu 
realiza încă. Sentimentul halucinant declanșat de situaţia 
sa revenise instantaneu. Lespezile de pe verandă dansau în 
jurul său și pluteau pe deasupra sa, iar fântâna din curte 
parcă se deplasa cu susul în jos pe cerul întunecat și plin 
de stele al nopții. 

Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne! Dumnezeule! 

— Trebuie să continuăm, spuse Alvaro. 

Titus se uită la el. 

— Să continuăm? 

— Da, înţelegeţi în ce situaţie vă aflaţi? 

Înţelegea ce-i spusese acest tip, da. Dar încă aștepta ca 
totul să devină real. 

— Domnule Cain, înţelegeţi? 

Titus încerca. Se adresa acestei... halucinaţii, urmărea 
liniile logicii. 

— Da, spuse Titus, înţeleg. Doar că nu pare real. Când... 
voi afla mai multe despre „aranjamentele de afaceri”? 

— În curând. 

— Nu îi vreţi pe toţi deodată? 

— Oh, i-aș lua pe toţi odată, dar se întâmplă să îmi dau 
seama că nu îi pot obţine atât de repede. Oricum voi dori 
prima tranșă imediat. 

— Cât de mare trebuie să fie? 

— Vă voi spune la timpul potrivit. 

Titus trecu repede în revistă, mintal, bunurile sale 
personale. Cât de mult va cere acest magician? Titus 
începu să își revină ca și cum ar fi început să-și recapete 
cunoștința. 

— Contabilii mei vor fi uluiţi dacă voi începe să arunc cu 
milioanele în stânga și-n dreapta. Nu vor înţelege nimic. 


Nu va avea niciun sens pentru ei. 

— Va trebui să fiți creativ ca să evitaţi curiozitatea, 
spuse Alvaro. Nu vreau să devină nimeni suspicios în 
legătură cu ceea ce urmează să faceţi. Acest lucru ar fi 
inacceptabil. 

— Despre ce fel de operaţiuni este vorba? 

— Oh, de toate felurile. Voi ajunge și la asta mai târziu. 
Lucrul cel mai important este ca la final să pară că aţi fi 
luat o serie de decizii de afaceri care au dus la aceste 
pierderi nefericite. Toate acţiunile dumneavoastră trebuie 
să inducă această idee. Modul în care pregătești aceste 
achiziţii, totul. 

— Voi apărea ca un idiot luând astfel de decizii, spuse 
Titus. 

— Voi avea oameni care vor lucra cu dumneavoastră, 
spuse Alvaro, pentru a crea cea mai bună faţadă posibilă. 
Făcu o pauză. Dar, de fapt, nu-mi pasă câtuși de puţin cum 
o să ieșiți din toată povestea asta, oricum ar fi. Trebuie să 
înţelegi asta. Atâta vreme cât nu e nimic suspicios. Acesta 
e cel mai important lucru. Chiar nu pot să subliniez 
suficient. 

Încetul cu încetul, realitatea revenea în gândirea lui 
Titus. Amorţeala șocului începea să treacă și își reveni ca 
și când s-ar fi trezit din comă. Frica era încă acolo, clară și 
stresantă. Exista și dorinţa de împotrivire. Deși încă 
procesa informaţiile, un sâmbure de furie încolţea. 

— În ce privește poliţia, spuse Alvaro, nu-ţi bate capul. 
Există un risc. Dacă îi anunţaţi și sunteţi în stare să îmi 
ascundeţi acest lucru, temporar s-ar putea, într-adevăr, să 
vă salvaţi banii. Dar mai devreme sau mai târziu voi afla și 
atunci o să te coste liniștea sufletească pentru tot restul 
vieţii dumneavoastră. Dacă nu pot ajunge la 
dumneavoastră, voi ajunge la oamenii pe care îi cunoașteţi. 
Prieteni. Familie. Veţi fi răspunzător pentru tot ce li se va 
întâmpla, pentru toţi cei pe care i-aţi cunoscut vreodată. 

Făcu o pauză și-și sprijini capul ca și când ar fi obosit să 


încerce să fie convingător. 

— Domnule Cain, credeţi-mă, am mai făcut toată chestia 
asta. Cunosc șiretlicurile pe care oamenii vor să le 
folosească. Ştiu că după ce voi pleca de aici în această 
seară veţi face tot felul de scenarii pentru a încerca să 
scăpaţi din situaţia în care vă aflaţi, cu avuţia și viaţa 
intacte. Știu că veţi face acest lucru pentru că sunteţi un 
tip inteligent. Își întinse braţele, se uită în jurul său și 
exclamă: Priviţi ce avere ați creat prin propria 
ingeniozitate, propria istețime. Nu? Deci, cine sunt eu să 
vin aici și să vă dau instrucţiuni, să faceţi asta, să faceţi 
ailaltă, ca și când aţi fi atât de prost încât să nu găsiţi un 
mod de a mă păcăli. Corect? Dar... ascultaţi-mă, domnule 
Cain. Alvaro își ridică bărbia și pronunţă următoarele 
cuvinte cu o grijă exagerată: Nu-puteţi-face-asta. Şi dacă 
încercaţi, veţi crea un adevărat monstru. Începând din 
această seară viaţa vi s-a schimbat, la fel de evident ca și 
când aţi fi descoperit că aveţi o boală cumplită și nu puteţi 
face nimic să o învingeţi. Singurul lucru care vă e permis 
în viitor este să faceţi ceea ce vi se spune. Și asta va salva 
vieţi. Își înclină capul spre Titus. Iar asta nu e chiar puţin, 
nu-i așa? 

Din nou, Titus rămase fără cuvinte. Cum ar fi putut 
răspunde la o asemenea... nebunie? Nici măcar nu putea 
formula o întrebare care să nu pară suprarealistă. 

O luminiță mică, roșie, din curte îi atrase lui Titus 
atenţia. Urmară câteva clipiri și apoi dispăru. Una dintre 
siluetele negre se depărtă de celelalte două și rămase 
izolată. Titus îl auzea pe bărbat vorbind. Capul îi vâjâia. Se 
întinse și puse cutia de bere, pe jumătate băută, pe masa 
din fier forjat. 

— Sinucidere, spuse Titus brusc. 

— Asta e întotdeauna o opţiune, spuse Alvaro, fără a fi 
uimit. Dar dumneavoastră nu sunteţi problema. Eu vreau 
banii. Nu-mi pasă dacă îi obţin de la dumneavoastră sau de 
la soţie. Este irelevant pentru mine. Important este să îi 


obţin. 

— Aș putea să-i pun într-un fond. Nu aș avea niciun fel 
de control asupra lor. 

— Domnule Cain, înţelegeţi, vă rog: vor muri oameni 
dacă nu-mi primesc banii. Nu e vorba de cât de isteț puteţi 
fi, sau cât de isteţi pot fi avocaţii dumneavoastră. Orice 
acţiune pentru a împiedica transferul a șaizeci și patru de 
milioane de dolari către mine va duce la moartea unor 
oameni. Dacă vă duceţi la FBI, apropiații vă vor muri. Dacă 
găsiţi o portiță financiară, și mai mulţi oameni mor. E 
foarte simplu. 

— Cât de mulţi oameni? întrebă Titus stupid. Dar se 
gândea la o singură persoană. Rita. Doamne Dumnezeule! 
Faţa Ritei îi apăru în minte - o asociere ciudată care 
însuma pluralul fără chip al tuturor celor care ar fi putut fi 
acolo. 

— Câţi oameni cunoașteţi? întrebă Alvaro. 

Titus nu răspunse. 

— Ei bine, spuse Alvaro, întorcându-se pe scaun cu o 
ușoară mișcare spre umbrele sale, cam asta ar fi imaginea 
generală. 

Titus auzi câinii și apoi îi văzu venind, adulmecând pe 
aleea de dafini cu nasurile pe jos, explorând mirosurile 
răspândite peste tot. Erau fericiţi să fie pe verandă, și nu 
unde fuseseră până acum și veniră direct la Titus. El se 
aplecă spre câini și îi mângâie ferm, așa cum le plăcea. Era 
atât de bine să îi vadă! Asta era realitatea: acești vechi 
prieteni băloși și iubitori erau realitatea. 

Dar în momentul în care câinii se întoarseră spre Alvaro, 
așteptând același tratament, el îi opri cu un mormăit 
înfundat. Animalele se îndepărtară, nedumerite, uitându-se 
îngrijorate la el, apoi înțepeniră cu ochii aţintiți asupra 
străinului și cu cozile nemișcate. 

În acest moment, Alvaro făcu un alt gest, iar Titus văzu o 
licărire dinspre umbre și auzi un pumft! pumft! pumft! 
pumft! înfundat. Capul primului câine zbură cât colo și 


acesta căzu pe picioarele înţepenite, creierul ajungând 
șase metri mai în spate, pe ușa de intrare în casă. Al doilea 
câine, prins pe jumătate întors, se împiedică de parcă ar fi 
făcut un pas greșit, gloanţele ajungându-i la creier într-un 
asemenea unghi încât să-i ofere o altă milisecundă de 
viață. Scoase un urlet înăbușit, fundul i se prăbuși, și 
pentru un moment picioarele din față rămaseră rigide, 
refuzând moartea. Capul i se întinse ciudat ca și cum ar fi 
vrut să se menţină la locul său. Și apoi căzu. 

Titus se ridicase instinctiv, gest care aduse umbrele 
instantaneu, în lumină, la marginea verandei. Trei oameni, 
hispanici, în haine întunecate de stradă, cu arme automate 
high-tech, de mici dimensiuni, cu căști. 

Alvaro rămase rece, dar și plictisit. Își ridică mâna și îi 
arătă lui Titus să se îndepărteze de el. Titus făcu întocmai, 
cu inima bubuindu-i în piept, condus de frică, de furie și de 
uluire. Alvaro se ridică și se apropie de oamenii săi, mai 
aproape de întuneric. Își ridică bărbia arătând spre câini. 

— Atât este de ușor, domnule Cain! Ridică din umeri. 
Prieteni. Rude. Străini. Siguranța lor depinde de 
dumneavoastră. Nu faceţi astfel încât să depindă de mine. 
Toţi sunt câini pentru mine. 

Se întoarse și dispăru în întuneric. 


Capitolul 7 


Titus stătea în picioare pe verandă ca și cum abia ieșise 
din casă și ar fi uitat pentru ce venise. Se holba la fântâna 
tăcută din curte și asculta zgomotul mașinilor care 
porneau pe aleea din fața casei. El auzea portiere 
trântindu-se, iar zgomotul motoarelor se estompa pe 
măsură ce mașinile își croiau drum în jos pe deal și în 
întuneric. 

Se întoarse și se uită la câini. Doamne! Trebuia să 
gândească. Trebuia să aibă capul limpede. Trebuia să 
analizeze lucrurile până când ajungea la concluzii logice. 

După ce păși pe deasupra primului câine, îngenunche și 
băgă mâinile pe sub acesta. Era cald și moale și îmbibat în 
sânge. Titus evită să se uite la capul lui. Când îl ridică, 
simţi densitatea ciudată a morţii, un lucru ciudat pe care îl 
știa dinainte despre animale: acestea păreau cu mult mai 
grele după ce mureau. 

Purtă câinele de-a lungul curţii, pe aleea de dafini de 
munte și apoi mai departe în întuneric, unde o cărare 
largă, înclinată, conducea în jos către livadă. Ajuns în 
partea din spate a livezii, unde singura lumină era 
strălucirea reflectată a sclipirilor orașului ca un halo peste 
culmile dealurilor, puse câinele jos pe un petic drept de 
iarbă de Bermuda. Apoi se întoarse după al doilea câine, 
pe care îl aduse pentru a fi îngropat. 

Cu un târnăcop și o lopată pe care le luă de la locul de 
construcţie al rezervorului, începu să sape în pământul 
argilos, o sută de metri mai departe. li luă aproape o oră 
pentru a face o groapă suficient de adâncă ca să 
descurajeze coioţii și pisicile sălbatice să-i dezgroape 
cadavrele și apoi întinse cei doi câini, unul peste altul și 
umplu groapa cu pământ. 


Când termină treaba era scăldat în sudoare, hainele-i 
erau distruse, pătate cu praf și sânge de câine, toate 
amestecate într-o crustă  scârboasă. Duse înapoi 
târnăcopul și lopata, la locul de construcție al rezervorului, 
după care se întoarse spre casă, de unde luă un furtun și 
spălă bălțile de sânge înnegrit de pe verandă. 

Traversă curtea și se duse spre zidul care înconjura 
piscina. În spatele piscinei se găseau cabine de duș și 
vestiare, precum și o magazie mare în care se ţineau 
mesele și scaunele și alte accesorii care erau folosite 
pentru distracţii. 

Ajuns la vestiare, își scoase hainele și încălțările pline de 
noroi și le aruncă în pubela de gunoi. Gol, se duse la 
mașina de gheaţă aflată în foișorul din spatele piscinei, 
umplu o găleată de plastic cu gheaţă, pe care o aruncă în 
piscină. Făcu acest lucru de mai multe ori, până când 
mașina de gheaţă se goli. Apoi se aruncă în piscină. Înotă 
încet patru lungimi de bazin, înainte și înapoi printre 
pungile de gheaţă care pluteau, încercând să își 
limpezească gândurile. Odată ce ieși din piscină, se 
îndreptă către un şezlong și se așeză. Incerca să 
rememoreze ce se întâmplase. Pentru un moment, 
gândurile sale pur și simplu nu se puteau aduna. Nu putea 
să întrevadă nicio soluţie. Işi dorea doar să o sune pe Rita 
și să îi audă vocea. Dar nici nu se punea problema. Nu 
avea încredere în sine că își putea ascunde emoţiile și ar fi 
făcut-o să devină suspicioasă - poate chiar ar fi speriat-o - 
și fără să aibă vreun plan viabil ar fi fost pur și simplu 
iresponsabil. 

Dacă ar fi fost să creadă amenințările acestui tip, atunci 
nu avea nicio scăpare. Nu avea opţiuni. Dar Titus 
considera acest lucru ca fiind de neconceput. Exista 
întotdeauna o cale de a ieși din impas, nu-i așa? A 

Cum să fi știut Alvaro dacă el contacta pe cineva? În 
mod evident avea un fel de echipă pentru acţiuni de 
intimidare și execuţii. Cât de hotărâtă putea fi? Cu 


siguranţă că plasase microfoane în casă. Telefoanele erau 
probabil ascultate. Și nu era nevoie de un geniu ca să 
interceptezi telefoanele mobile. Fusese oare și urmărit? 

Totuși, să nu facă nimic era în afara oricărei discuţii. 
Alvaro îi spusese: chiar dacă totuși contactezi autorităţile 
polițienești și poţi să te ascunzi de mine temporar... Deci, 
poate că supravegherea lui nu era atât de infailibilă pe cât 
voia să-l lase să creadă. Cu siguranţă ar fi dorit ca Titus să 
creadă că el, Alvaro, era peste tot în jurul lui, că nu ar 
putea nici măcar să aibă o variaţie de puls fără ca Alvaro 
să afle; dar dacă acest lucru nu era adevărat? Oare trebuia 
ca Titus să meargă înainte ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat? Este un joc de noroc, spusese Alvaro. 

Titus stătea în fotoliu și își amintea această remarcă. Un 
joc de noroc. Ei bine, acolo unde este un joc de noroc 
există și o șansă, nu-i așa? 

Se ridică în picioare, căutând mijloace de rezolvare a 
situaţiei. Fără poliție. Fără FBI. Fără agenţii specializate. 
Pe neașteptate, Titus își aminti de un tip. Cu patru ani în 
urmă, una dintre angajatele sale fusese răpită din parcarea 
companiei CaiText. Era o răpire cu reţinere de ostatici (în 
urma unei căsnicii nereușite care luase o turnură 
neplăcută) şi durase câteva zile. Printre  diferiţii 
consultanţi ai poliţiei care participaseră la acţiune era și 
un tip numit Gil Norlin. Lui Titus nu-i fusese niciodată clar 
cine îl introdusese în cazul respectiv sau cui i se 
subordona, însă aflase că Norlin se învârtea întotdeauna 
prin preajma evenimentelor importante. Niciodată complet 
implicat. Niciodată nu avea vreo autoritate. Cu toate astea 
Titus observase că oamenii îl consultau, chiar și agenţii 
FBI, dar întotdeauna pe tăcute, de-o parte. 

Titus aflase mai târziu că fusese un fost ofițer CIA, acum 
retras. Un consultant. El își amintea că îi lăsase cartea sa 
de vizită, evitându-i atunci privirea. 

Titus se îndreptă către casă. Imbrăcat în halat, scormoni 
vreo douăzeci de minute prin birou înainte de a găsi 


vechea carte de vizită într-un Rolodex vechi, pe fundul 
unui sertar. Își privi ceasul. La această oră, pe drumurile 
sinuoase de pe dealurile împădurite nu prea circula 
nimeni. Chiar și Titus ar fi fost în stare să observe dacă îl 
urmărea cineva. Pe de altă parte, chiar nu conta. Chiar și 
cu tehnologia avansată din zilele noastre, un apel de la un 
telefon public ales la întâmplare era încă un apel sigur. 
Chiar dacă oamenii lui Alvaro aveau un dispozitiv de 
supraveghere pe Roverul lui Titus și chiar dacă aceștia 
știau că dădea telefon, nu ar fi putut să știe pe cine suna 
sau despre ce vorbea. Alvaro specificase fără implicarea 
poliţiei. Dar el era conștient că Titus trebuie să facă o 
mulțime de aranjamente cu diferite persoane pentru a 
putea strânge banii pe care îi cerea Alvaro. La fel de bine, 
Titus ar fi putut să își sune bancherul, brokerul, contabilul 
sau avocatul. Cu siguranţă că aceste conversații puteau să 
fie private și nu erau considerate ca o violare a 
interdicţiilor de comunicare impuse de Alvaro. Oare prin 
instrucţiunile sale, Alvaro îi sugerase lui Titus că nu va mai 
putea avea niciodată o conversaţie privată? Acest lucru 
pur și simplu nu părea realist. Merita riscul să forţeze 
puţin lucrurile, pentru a vedea cât de strâns era de fapt 
laţul pe care acest tip îl aruncase în jurul lui. Apucă iute 
cartea de vizită din Rolodex, aruncă pe el câteva haine, 
încuie ușa - simțindu-se stupid, având în vedere ceea ce 
tocmai se întâmplase - ieși afară și se urcă în Range Rover. 
li luă numai zece minute pentru a cobori drumurile 
șerpuite și înguste din jurul casei sale până la singuraticul 
magazin aflat la o intersecţie izolată, în pădure. Nu 
observase pe nimeni urmărindu-l, până acum, deși își 
dădea seama că aptitudinile lui de contraspionaj lăsau de 
dorit. Nu existau alte mașini aici. Încercă să sune de la un 
telefon public de afară. Numărul fusese schimbat. Formă 
noul număr. Nimeri peste un mesaj înregistrat care îi dădu 
un alt număr, de la care primi un număr de telefon mobil, 
unde găsi un mesaj înregistrat care îi ceru să lase un 


număr de telefon public și să precizeze dacă era vorba 
despre o urgenţă. Făcu ambele lucruri. Agitat, se așeză în 
Range Roverul cu fereastra coborâtă astfel încât să poată 
auzi dacă sună telefonul, uitându-se în același timp în 
magazinul luminat. Nu era nimeni înăuntru în afară de 
vânzătorul din tura de noapte. În apropiere, nu erau alte 
mașini parcate. Cei doi, femeia de vârstă mijlocie vizibilă 
în lumina fluorescentă, privind în gol de pe scăunelul ei din 
spatele casei de marcat, și Titus, uitându-se la ea din locul 
său solitar, întunecat, erau ca doi magneţi opuși, atrași de 
diferenţele dintre ei. Metafore în alb și negru pentru cei 
rătăciţi. 

Când sună telefonul, Titus ieși într-o clipă din Rover și 
ridică receptorul la cel de-al treilea sunet al soneriei. 

— Da? 

— Alo, sunt Titus Cain. Ne-am întâlnit cu vreo patru ani 
în urmă. Era vorba despre acea răpire... 

— Da, îmi amintesc. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

— Care este situaţia? 

— Extorcare. Ameninţări cu moartea dacă chem poliţia. 
Acest apel este un mare risc. 

— Cum au fost făcute amenințările? Prin scrisoare? 

— Trei bărbaţi înarmaţi au apărut în casa mea în urmă 
cu aproximativ o oră. Mi-au împușcat câinii chiar în faţa 
mea și mi-au dat ultimatumuri. 

— Dă-mi adresa la care te afli chiar acum. 

— Îmi imaginez că sunt probabil urmărit. Mașina este 
probabil... 

— Atâta timp cât nu porţi personal un microfon suntem 
în regulă. 

Titus îi dădu adresa. 

În scurt timp, agentul sosi în fața magazinului, și Titus 
porni cu Gilbert Norlin cu mașina sa pe drumurile 
șerpuitoare și împădurite ale dealurilor, după ce acesta 
făcuse manevrele necesare pentru a se asigura că nu erau 


urmăriţi. Titus își dădu seama că era incapabil să 
vorbească. Norlin nu îl presa și păstrară liniștea pentru o 
vreme. Starea sa de confuzie cu limba legată îl jena pe 
Titus, dar efectiv nu putea să rostească nimic. În sfârșit 
putu să-și controleze vocea și începu să-i relateze lui 
Norlin totul, cronologic, atât de detaliat cât putea să își 
amintească. 

Imediat ce termină de povestit, ajunseră la un șantier 
pustiu al uneia dintre sumedeniile de case noi care se aflau 
în construcţie pe dealuri. leșiră din mașina lui Norlin și se 
plimbară către fundaţia unei casei unde abia se turnase 
structura. Se așezară pe fundaţie, înconjurați de mirosul 
de cherestea, beton și pământ proaspăt săpat. 

Acum Norlin era cel care rămase tăcut. Titus aștepta cu 
inima bătând ca și cum ar fi încercat să depășească ceea 
ce era sigur că va fi cruda evaluare pe care Norlin o va 
face problemei sale. 

În cele din urmă, Norlin întrebase: 

— Cât de dificil ar fi să faci ceea ce dorește el, să 
transferi banii? 

— Depinde cât de mult cere la început. Am, nu știu 
exact, o sumă frumușică în valori pe care le pot utiliza 
imediat. Aș pierde ceva, dar pot să o fac. Dincolo de asta 
ar trebui să vând părţi din companie. Va părea foarte 
ciudat pentru... la naiba, pentru toată lumea. Am construit 
Cailext în baza unor practici de afaceri precaute, 
conservatoare, pentru numele lui Dumnezeu. Am o 
reputaţie în sensul ăsta. Cu numai șase luni în urmă, după 
ani de planificări, am oferit tuturor directorilor de divizie 
posibilitatea să cumpere acţiuni ale companiei. Cu un 
singur om, care a fost alături de mine chiar de la 
începuturile companiei, totul a funcţionat minunat în acești 
ani. Dar dincolo de asta, cu șase luni în urmă am făcut un 
împrumut uriaș pentru programul nostru de extindere - un 
program pe care l-au planificat și mi l-au propus toţi 
directorii de divizii. Toată lumea este încântată de el și 


suntem convinși că va aduce mari beneficii. Acum îţi poţi 
închipui ce întrebări se vor naște dacă încep să schimb 
proprietăţile astfel încât să arunc milioane de dolari pe 
investiţii în străinătate? Nu va funcţiona. 

— Dar nu ai încă instrucţiuni specifice, spuse Norlin. Nu 
știi care sunt cerinţele imediate. 

— Nu. 

Norlin nu spunea prea multe, iar asta îl făcea pe Titus să 
devină nervos și îl nemulţumea profund. 

În licărirea reflectată de luminile orașului peste râu, 
Titus putea să-l vadă suficient de bine pe Norlin pentru a-și 
aminti de el cu patru ani în urmă. De înălțime medie, avea 
părul rar și o faţă fără o linie clar definită a fălcilor. Umerii 
lui erau rotunjiţi, cu o tendinţă spre o ușoară cocoașă. 

Norlin clătină din cap. 

— Nu pot să te condamn pentru că nu te-ai dus la FBI. 
Nici eu nu m-aș fi dus. Dar nu asta este ceea ce și-ar dori 
ei să-ţi spun. Înţelepciunea convenţională spune că este cu 
atât mai bine pentru cel ameninţat cu cât FBl-ul este 
informat mai repede. Norlin se așeză mai comod cu 
palmele așezate pe marginea fundaţiei, cu privirea aţintită 
asupra lui Titus. Această treabă nenorocită nu-mi pare 
deloc convenţională, spuse. Ştii care este procentajul de 
prindere a răpitorilor în Statele Unite? Nouăzeci și cinci la 
sută. Asta din cauză că cea mai mare a treburilor de genul 
ăsta nu se întâmplă de obicei în State. Oamenii care se 
implică în așa ceva sunt singuratici, cazuri emoţionale cu 
care poţi începe treaba. Vorbim de cazuri de prăbușiri 
emoționale ale unor indivizi. Nebuni care cred că își vor 
rezolva în mod magic problemele triste ale vieților lor 
lipsite de sens, prin furtul vieților altor ființe umane, făcu o 
pauză. Dar dacă răpirile din State ar fi precum cea 
preconizată pentru persoana dumneavoastră, acel procent 
de nouăzeci și cinci la sută ar fi spulberat. De ce? Pentru 
că este vorba de o afacere și dușmanii care vă ameninţă nu 
sunt niște nebuni. În orice caz nu în sensul în care vorbesc 


eu. Treaba asta cu câinii a fost o promisiune despre ce 
sunt în stare să facă. Poţi pleca de la premisa că acești 
oameni sunt hotărâți să-și atingă scopul propus. 

— Atunci asta este? Lui Titus nu-i venea să creadă. Asta 
este? Trebuie să fiu pregătit să arunc șaizeci și patru de 
milioane? 

— Nu, nu am spus asta. 

— Atunci ce dracu' trebuie să fac? 

Norlin nu răspunse nimic. Se gândea, și faptul că nu 
dădea încă ordine, că nu derula un plan de acţiune, că nu îi 
dădea lui Titus persoane pe care să le contacteze, îl speria 
de moarte pe acesta. Norlin era pentru Titus echivalentul 
unicului telefon dintr-un serial poliţist, și acesta nu se 
ridica la înălțimea așteptărilor. 

Titus își șterse transpiraţia de pe o parte a feţei. Nu asta 
era ceea ce dorea. Ar fi vrut ca Norlin să-i dea asigurări, să 
aibă răspunsuri. Simţea că i se strânge inima în piept; că 
nu mai are timp; era disperat. 

— Eu nu îţi pot fi de folos, spuse Norlin. 

Dumnezeule! 

— Nu pot. De oriunde ar veni acest tip - Columbia, 
Mexic, Brazilia - este dintr-o altă lume. Crede-mă, acești 
oameni nu respiră același aer ca noi. Ascultă, anul trecut, 
numai în Columbia, s-a plătit aproape un miliard de dolari 
ca răscumpărări pentru răpiri. Afacere mare. Și nu poate 
să devină mai serioasă de atât. 

Norlin clătină din cap, gândindu-se. 

— Din câte îmi dau seama eu, asta este un fel de 
operaţiune hibridă. Nu știu. Nu am auzit niciodată ca 
lucruri de genul ăsta să se întâmple în State. Nu am auzit 
vreodată să se ceară atât de mulţi bani. Nu am auzit 
niciodată ca ei să aștepte transferul banilor printr-o 
modalitate legală. 

Vocea sa era plată. Nu se ambala din cauza asta, pur și 
simplu prezenta faptele. 

— Să omori prieteni, familie, pentru a avea pârghii de 


negociere, astea sunt chestiuni de rutină în America 
Latină, India, Filipine, Rusia. În acele locuri, da. Dar aici în 
State? La naiba! Nu îmi dau seama la ce se gândesc. Este 
cu mult mai mult decât o încercare. Este greu de crezut. 

Lui Titus i se păru că aude un licăr de speranţă. 

— Deci crezi că toată treaba asta poate să nu fie nimic 
altceva decât o uriașă cacealma? Crezi că blufează? Dacă 
sar cu ceva bani consideră că a dat lovitura? Și dacă nu, 
pur și simplu o să dispară? A făcut o încercare și chiar nu îl 
costă nimic să încerce. 

— Nu. Norlin reveni foarte repede. Nu asta încerc să-ţi 
spun. Trebuie să crezi ce spune tipul ăsta. Clătina din cap. 
Toate s-au mișcat mai repede în ultimii doi ani. Condiţiile 
sunt mult mai dificile pentru orice, terorism, criminalitate 
internaţională. Poliţiile locale și federale lucrează tot mai 
intens, comunitatea agenţiilor de informaţii e din nou în 
tranșee. Totul este dus la extrem. Privind retrospectiv, 
știm că urmează să fim martori ai unor acţiuni incredibile 
împotriva semenilor noștri pe care n-am fi crezut că le vom 
trăi vreodată. Asta este genul de acţiuni de care ne este 
frică. Şi partea cea mai proastă în toată povestea asta este 
că pur și simplu nu suntem pregătiţi să facem faţă unor 
acţiuni atât de afurisit de brutale. 


Capitolul 8 


Titus se întoarse și se așeză din nou pe fundaţie, la 
câţiva pași de Norlin. Se simţea puţin ametit, gândurile lui 
alternau rapid între uluire, neîncredere indiferentă și 
atacuri frenetice de panică. Dorea să se ridice din nou în 
picioare. Voia să se plimbe. Dorea să fie în stare să 
gândească metodic. Avea nevoie de mai mult aer. Voia să 
se trezească. 

— O să îţi dau câteva sfaturi, spuse Norlin. În situaţia 
asta, vor pune foarte multă presiune pe tine, intenţionat, 
ca să iei decizii rapide. Şi va trebui să le iei. Nu ai de ales. 
Sau nu vei avea de ales. Dar va fi foarte dur pentru că 
uneori - și e vorba doar de șanse, cu care nu te poţi lupta - 
uneori vei lua deciziile greșite. lar consecinţele vor fi 
foarte dureroase. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

Titus dorea să i se vorbească pe șleau, să i se dea vești 
rele în alb și negru. 

— Înseamnă că, după ce vei executa un ordin, va trebui 
să-l uiţi cât mai repede. Dacă vei începe să te tot gândești 
la cele întâmplate, o să înnebunești înainte ca jocul 
nemernic în care vei fi implicat să se termine. 

— Sunt șanse mari ca oamenii să moară, vrei să zici. 

— Gândește-te un pic așa: bărbatul ăsta te pune într-o 
situaţie nebună. El a creat-o. Nu tu. Te va forța să faci 
alegeri care nu te vor încânta. Când se va întâmpla asta, 
amintește-ţi cine a început. Tu doar joci mâna pe care tipul 
ăsta ţi-a servit-o. 

Titus lăsă acest gând să se așeze. Norlin nu-l grăbea. 
Putea simţi mirosul tufișurilor proaspăt tăiate din jurul lor, 
al pământului dislocat din coasta dealului pentru locul 
construcţiei. Putea mirosi pământul, un iz de parfum, un iz, 


într-adevăr, neobișnuit care îl făcea să se gândească la 
câinii săi și la greutatea lor atunci când îi pusese în groapa 
pe care o săpase în fundul livezii. 

— Bine, spuse Titus, înţeleg. 

Și chiar înţelegea, dar nu voia să creadă. Dorea să 
creadă că putea evita scenariul macabru pe care i-l 
prezicea Norlin. Dorea să creadă că în cele mai multe 
cazuri putea fi adevărat, dar el era capabil să îl evite. Își 
închipuia o cale prin care să elimine acest gen de dilemă 
întunecată. 

— Te voi pune în legătură cu cineva, spuse Norlin, 
ridicându-se. 

În lumina difuză a orașului îndepărtat, Titus îl privi cum 
pășește peste fundaţia de beton și se îndreaptă spre 
mașină. Se aplecă înăuntru și scoase un telefon mobil 
supradimensionat - Titus presupunea că era codat - și 
reveni către fundaţie. 

— Trebuie să îţi repet acest lucru, spuse Norlin. Nu 
aceasta este calea pe care FBI ar dori să se meargă. Ei ți- 
ar spune că este iresponsabil. Și, în mod normal, aș fi de 
acord cu ei. Dar... El ezită puţin. Adevărul este că, dacă aș 
fi în poziţia în care te afli tu acum, aș dori ca tipul ăsta să- 
mi asculte povestea. Și aș vrea să știu ce crede despre 
asta. Ar putea să-ţi spună: du-te la FBI. Și atunci ar fi bine 
să te duci și nu ar trebui să-ţi faci griji dacă ai procedat 
corect sau nu. Poţi să crezi ceea ce îţi va spune. 

— Dar ar putea să spună altceva, spuse Titus. Și dacă o 
face, acţionez în acel sens. Îl cred și în acest caz? 

— Așa e. 

— Unde se află? 

— Nu știu. Dar sunt pe cale să aflu. 

— Ai multă încredere în el? 

Era o întrebare și o observaţie, și o îngrijorare. 

— Am lucrat cu el la CIA. Activa deja de multă vreme. Te 
poţi baza pe el, după cum ţi-am spus. Face cea mai bună 
treabă în afara sistemului. 


— În afara sistemului. Am nevoie de ceva mai mult de 
atât. 

— E cu câteva grade în afara oricărei ecuaţii oficiale. 
Dacă o dă în bară, nu-i suflă nimeni în fund. Este unul 
dintre cei foarte puţini care știu cum să trateze o situaţie 
atunci când este de capul lui. Pe tipii ca el, nimeni nu-i 
controlează. Și nimeni nu îi ajută la ananghie. E de unul 
singur. Primește cele mai grele operaţiuni, la limită, iar 
atunci când reușește, serviciile secrete câștigă potul. Și 
acţionează în liniște, cu mare precauţie și profesionalism, 
ceea ce e într-adevăr singura cale de a câștiga. Dar când 
tipi ca el o păţesc, o păţesc singuri. Pur și simplu dispar. 
Definitiv. 

— Pentru ce fac asta? 

— Mulţi, mulţi bani. Şi pentru că nu se pot abtine. Sunt 
dependenţi de adrenalină. Sau au demonii lor care nu pot 
fi satisfăcuţi decât punând totul la bătaie de fiecare dată. 
Ridică din umeri. Sau pentru motive pe care poate numai 
Dumnezeu le poate înţelege. 

— Dar asta este treabă pentru CIA. Culegere de 
informaţii. De ce ar fi el interesat de problema mea? 

Norlin ridică din umeri. 

— Ţi-am spus, mulţi, mulţi bani. Sau poate că are alte 
motive. 

Titus se gândi la asta. 

— Şi în cazul acesta, tu crezi că asta e singura variantă, 
cu acest tip care... este bun la treburile făcute în afara 
sistemului? 

— Ascultaţi, domnule Cain, poate nu sunt în măsură să 
vă dau sfaturi în legătură cu ce se întâmplă aici, dar pot să 
vă promit asta: acest Alvaro nici măcar nu știe că există un 
sistem prin care poate fi contracarat. Credeţi-mă, dacă îl 
pot găsi, veţi avea mare nevoie de tipul ăsta. 

Fără să mai spună ceva, Norlin se întoarse și se 
îndepărtă, către mașina sa, pe poteca neasfaltată care 
ducea de la locul construcției la drumul de sub deal. Titus 


îl putea auzi murmurând în întuneric. 

Titus se ridică și își scutură umerii pentru a elibera 
tensiunea acumulată. Își aruncă ochii deasupra văii. Orașul 
nu se vedea de aici, dar putea distinge o porţiune din lacul 
Austin, unde suprafaţa apei strălucea în lumina reflectată. 
Se simţea dezolat. Izolat. Cu totul pierdut. Pădurea din 
jurul locului construcţiei era deasă și, când se uită în sus 
către cerul luminat, putu să vadă vârful arborilor semeţi 
care îl înconjurau. Rămase cu ochii către cer pentru o 
vreme, destul demult pentru a pierde noţiunea timpului. Pe 
neașteptate, fu trezit de vocea lui Norlin. 

— Ești norocos, spuse Norlin, venind din întuneric. 

Titus rămase surprins să-l vadă pe Norlin din nou, 
pășind și întinzând mâna, oferindu-i telefonul mobil. 

— Se întâmplă ca tipul recomandat să se afle prin 
apropiere, explică Norlin. In San Miguel de Allende, Mexic. 
Se numește Garcia Burden. 

Titus luă telefonul greu și îl duse la ureche la timp 
pentru a auzi o sonerie și apoi: 

— Titus Cain? 

— Da, chiar el. 

— Garcia Burden. Gil mi-a spus în mare despre ce e 
vorba. Dacă e ceea ce pare a fi este extraordinar, mă 
interesează. 

Surprinzător, vocea sa era caldă, deși Titus nu avea 
păreri preconcepute cu privire la glasul persoanelor care i- 
ar defini ca oameni. Avea un pic de accent, dar Titus nu își 
imagina ce ar putea fi. Garcia. Nu, nu era hispanic, 
accentul, în orice caz nu era ca al lui Alvaro. Era ceva cu 
totul diferit. 

— Dacă? replică Titus. Și de ce nu ar fi? 

— Cine știe? spuse Burden criptic. Dar oaspetele tău nu 
este cine spune că este. Schema lui este complexă și 
necesită multă experienţă în lucruri de genul ăsta. Deci 
sunt aproape sigur că folosește un nume fals, ceea ce 
înseamnă că se află pe listele de supraveghere 


internaţională a frontierelor. Probabil că a intrat în State 
ilegal. Asta e important și explică povestea recompensei. 

— Cum așa? 

— Este prea precaut ca să fi venit cu un pașaport fals. E 
prea riscant cu noile tehnici informatice și nu numai. Acest 
gen de oameni nu ar intra în State în condiţiile obișnuite în 
care ar pătrunde orice imigrant ilegal. Probabil că s-a 
lucrat mult la această operaţiune. A venit aici pentru 
lovitura finală... ca să spunem așa. 

Burden părea să fie călare pe situaţie. 

— Cât timp ai, înainte să se întoarcă la tine? 

— N-a spus. 

— Ar putea fi foarte curând. Și nu ţi-a dat niciun fel de 
instrucţiuni? 

— Nu. 

— Deci nu există reguli pe care să le încâlci, încă. 

— Mi s-a spus să nu contactez nicio agenţie de aplicare a 
legii. 

— Ei bine, el m-ar considera în această categorie dacă ar 
ști de convorbirea noastră pentru că deja i-ai încălcat 
regulile. Această conversaţie ar justifica aplicarea primei 
lovituri. 

Cuvântul Jovitură îl pocni pe Titus ca o bâtă de baseball 
în cap. Dumnezeule! Era uimitor să audă acest cuvânt, nu 
se așteptă ca el să fie rostit așa de curând. Dar atunci el 
credea cu adevărat că Alvaro va începe să omoare oameni 
dacă Titus nu-i va urma instrucţiunile? 

Burden răspunse tăcerii uimite a lui Titus. 

Nu, nu face această greșeală, domnule Cain, spuse el. 
Acest om nu ameninţă, acţionează fără reţinere. Probabil 
că ţi-a spus asta chiar el. Așteaptă cu nerăbdare prima 
șansă ca să-ți demonstreze cât de repede va reacţiona la 
reticenţa ta de a-i urma instrucţiunile. 

— Atunci îl cunoști. 

— Nu știu. Dar cunosc tipul de oameni pe care îl 
reprezintă. În acest sens, da, îl cunosc. Burden schimbă 


brusc tonalitatea glasului. Vreau să lucrez cu tine la acest 
caz, domnule Cain. Te interesează? 

Titus privi spre Norlin, dar nu putu să citească nimic 
dincolo de figura întunecată. 

— Desigur că sunt interesat, dar trebuie să mă gândesc 
la asta. Nu voi decide acest lucru chiar acum. 

— Te întreb numai dacă ești interesat să discutăm. 

— Da, bineînţeles că sunt. 

— Nu avem prea mult timp. Ar trebui să vii mâine. 

— Acolo? San Miguel? 

— Da. Trebuie să fii aici când vorbim. Trebuie să îţi arăt 
anumite lucruri, să-ți explic. Arhivele mele sunt aici. Nu 
pot să le duc în altă parte. 

— Dar dacă încearcă să ia legătura cu mine cât timp 
sunt plecat? 

— Îţi voi spune cum să gestionezi situaţia asta. 

— Nu știu dacă voi reuși mâine. Sistemul meu de 
securitate este ruinat și trebuie să aduc pe cineva care să 
înceapă să-l pună din nou la punct. 

— Ţi-a menţionat să nu chemi personalul de securitate? 

— Nu. Titus se înfioră. Asta este o altă încălcare a 
regulilor? Era de așteptat să trăiască cu Alvaro ascultând 
fiecare cuvânt care se rostea în propria casă? Nu putea să 
o facă. Nu voia să o facă. Nu a specificat să nu fac asta. 

— Eh, atunci ai o alegere de făcut. Obișnuiește-te cu 
asta sau fii pregătit să suporţi consecinţele, dacă există. 

— Nu pot trăi așa. 

— Bine. Cunoști oameni care pot face asta pentru tine? 

— Sunt proprietar al unei companii de software. Lucrăm 
constant cu sisteme electronice de securitate. 

— Vei avea nevoie de niște oameni cu înaltă specializare, 
domnule Cain. Ai un tip de problemă foarte deosebită. 
Sunt convins că realizezi asta. 

Rahat! Titus se simţea idiot de naiv. Trebuia să înceapă 
să gândească altfel. 

— Domnule Cain. Asta este ceea ce fac. Lasă-mă să 


trimit pe cineva la tine. Sunt la curent cu ultimele 
tehnologii. Cunosc jocul. Bine? 

— Da, spuse Titus. De-acord. 

— Vor fi mâine acolo, spuse Burden. Atunci, vei veni 
mâine aici ca să putem vorbi? 

— Mda. 

— Vorbești spaniolă? 

— Nu. 

— Nu contează. 

— Ce ai vrea să fac, doar să zbor până acolo? 

— Nu. Îţi voi trimite instrucţiuni. Și domnule Cain, 
trebuie să înţelegi chiar acum că nimic nu mai este „doar” 
ceva de acum încolo. Din acest moment ești o excepţie de 
la regulile generale aplicabile la orice. 


Miercuri 
- A doua zi 


Capitolul 9 


Peste noapte îi fusese imposibil să doarmă cât de cât 
mulțumitor. Titus se întinsese în pat și privea dealurile 
negre pe fundalul de cobalt al cerului întunecat, rămânând 
așa până când soarele se rostogoli peste curbura 
pământului, spulberând noaptea din calea sa. 

În dimineaţa următoare, la nouă și un sfert, o dubiţă și o 
camionetă fără însemne traseră pe aleea lui Titus. Se 
opriră într-un intrând mare înconjurat de un gard viu înalt, 
care separa zona de parcare de restul orașului. 

Mark Herrin era un tânăr tăcut, cu părul prins în coadă 
și cu un zâmbet cald. Era cu un cap mai înalt decât Cline, 
partenerul lui, care avea o tunsoare îngrijită în stilul 
frăţiilor și un tatuaj negru care se ivea pe sub gulerul alb 
al cămășii, de-a lungul venei jugulare stângi. 

Se prezentară, după care Herrin spuse: 

— Garcia spunea să presupunem că totul în casă este 
supravegheat. 

— Nu sunt sigur de asta, rosti Titus. Dar știu că sistemul 
de securitate a fost păcălit. 

— O să facem o curăţenie sănătoasă, spuse Herrin cu un 
fel de indiferenţă leneșă. De fapt, deratizarea unui astfel 
de loc necesită o grămadă de echipamente. Va trebui să 
mutăm anumite obiecte înăuntru. Unele chiar mari. Privi în 
jur la împrejmuirea gardului viu. E o mare șansă să ai o 
astfel de protecţie. Ştii, nu-mi place să lucrez sub 


supravegherea permanentă a adversarului, spuse el, 
aruncând o privire peste vale, spre râu. 

— Deci crezi că reședința este supravegheată? întrebă 
Titus. 

— Dacă ești o ţintă, atunci ești în vizor permanent, spuse 
Herrin simplu. Dacă tipul ăsta e serios, atunci nu e loc 
pentru jumătăţi de măsură. 

Stăteau acolo între alee și verandă în timp ce Herrin 
verifică atent cu Titus informaţiile pe care i le dăduse 
Burden după care îi puse o mulţime de întrebări 
suplimentare. 

— Bine, spuse Herrin după un timp. Trebuie să mergem 
înăuntru și să aruncăm o privire. Acum, când vom începe 
să localizăm microfoanele și să le dăm afară, ei își vor da 
seama. Deci, după ce îl vom lua pe primul, probabil că le 
vom atrage atenţia. Dar nu e nevoie să îi și prevenim, 
totuși. Deci, când intrăm înăuntru haide să nu vorbim 
despre ce urmează să facem, bine? 

Titus îi conduse înăuntru și le prezentă casa. Odată ce 
își făcură o idee despre topografia locului, Titus îi lăsă 
singuri să bântuie prin casă și să analizeze dimensiunile 
lucrării pe care o aveau de făcut. 

Amintindu-și ce-i spusese Herrin despre locuinţa care 
este supravegheată, Titus merse în jos pe alee spre locul în 
care lucrătorii în piatră se uitau la bazin. Veneau în fiecare 
dimineață imediat după răsărit pentru a începe munca 
înainte să dea căldura, utilizând codul de intrare de la 
porţile din faţă ale proprietăţii. Titus se folosea de acești 
oameni de mulţi ani ca să efectueze diverse lucrări în jurul 
proprietăţii, dar acum nu se simţea confortabil cu cineva 
care avea accesul atât de liber. 

Se opri în umbra stejarului, vorbi cu Benito, maistrul, și 
îi spuse că urma să aibă altă echipă pe proprietate pentru 
rezolvarea unor probleme electrice și nu dorea să aibă atât 
de mulţi oameni și mașini în același timp. Îi mai spuse că 
va acorda echipei lui Benito două săptămâni de vacanţă 


plătită - începând chiar din acel moment. Când vor reveni 
la faţa locului, vor relua activitatea de unde o 
întrerupseseră. 

Benito rămase surprins, deoarece două săptămâni de 
vacanță plătită puteau da naștere la o mulţime de 
nedumeriri. Titus îi strânse mâna și se îndreptă înapoi spre 
casă. Putea auzi în spatele lui echipa care-și încărca 
sculele în camion. 

Titus se întoarse în bucătărie și își privi ceasul. Mai avea 
la dispoziţie aproape trei sferturi de oră înainte de plecare. 
Işi luă telefonul mobil și ieși afară pentru a o suna pe Carla 
Elster, asistenta sa de la CaiText. 

— Carla, ascultă, nu am întâlniri la care trebuie 
neapărat să ajung pentru următoarele câteva zile, nu-i 
așa? 

— Nu este nimic în agenda dumneavoastră în afara 
întâlnirilor obişnuite săptămânale cu şefii de 
departamente, spuse Carla. Dar, oh, Matt Rohan a sunat 
ieri după-amiază târziu și dorea să vă vadă pentru o 
jumătate de oră, azi, când aţi avea timp. Nu mi-a spus 
despre ce e vorba. Ca de obicei. Și Donice McCafferty a 
sunat pentru a stabili o întâlnire. Bănuiesc că dorește să vă 
întrebe dacă CaiText va sponsoriza din nou turneul lor de 
caritate din această toamnă. Și trebuia să vă reamintesc că 
se organizează o petrecere de pensionare, vineri, pentru 
Allison Daly de la contabilitate. 

In viața Carlei nu existau mișcări inutile sau momente 
pierdute. Era disciplinată, concentrată, organizată și 
devotată companiei. Trebuia să fie în priză mereu pentru 
că, altfel, viaţa ei și viaţa lui Titus s-ar duce naibii. Sau cel 
puţin ea era convinsă că asta s-ar întâmpla. 

Carla fusese asistenta lui din clipa când semnase 
documentele corporației pentru a porni Cailext. Până o 
întâlnise pe Rita, Carla fusese singura persoană de care 
era dependent pentru a primi o a doua părere de încredere 
și o perspectivă onestă, care să-i corecteze busola în orice 


chestiune care-l preocupa la un anumit moment. Era ca o 
soră pentru el. 

— În regulă, bine, dacă ai putea să amâni toate astea 
pentru moment, aș aprecia foarte mult. 

— Să amân? Pentru cât timp? 

— Câteva zile, poate. O să fiu indisponibil pentru vreo 
două zile. 

Pauză. 

— Bine. Pauză. E totul în regulă? 

— Da, sigur. 

Se opri. Era tentat, extrem de tentat, să-i spună ceva, să 
elibereze o parte din presiunea pe care o simţea, dar își 
aminti de cuvintele lui Alvaro: „Nu vreau ca cineva să fie 
suspicios... Acesta este lucrul cel mai important. Nu pot să- 
ți subliniez asta suficient”. 

— Titus, spuse ea, ce se întâmplă? 

La patruzeci și șase de ani, Carla era o mamă a două 
gemene, care în curând urmau să înceapă primul lor an la 
Universitatea Vanderbilt. Bărbatul ei o părăsise în urmă cu 
șase ani, când fetele erau în clasa a șasea. De atunci, Carla 
își mobilizase imediat mintea și își transformase întreaga 
viaţă în a-și sluji odraslele. Era hotărâtă să facă totul fără 
soţ, și reușise. Doar nu era să-și lase viața să se destrame 
în absenţa lui. Un bărbat care fusese în stare să-și lase 
soţia și fetele tinere să se descurce singure nu era oricum 
prea valoros, decisese ea. N-avea să-l lase ea să fie. Titus o 
ajutase să treacă cu bine peste necaz. De câte ori avea 
nevoie să își ia liber de la muncă pentru evenimentele 
școlare ale fetelor, nici măcar nu mai era nevoie să 
întrebe. Îi mărise substanţial salariul pentru a compensa 
pierderea a jumătate din venituri și se asigurase că fetele 
vor avea joburi de vară la CaiText astfel încât Carla să nu 
trebuiască să-și facă griji pentru ele în timpul zilei. 

Bărbatul ei îi lăsase locuinţa din West Lake Hills fără să 
crâcnească. Faptul că el nici măcar nu se gândise că 
merită să lupte pentru asta o înfuriase la culme. Şi nici 


măcar nu comentase prea mult despre valoarea pensiei 
alimentare pe care i-o ceruse. Era atât de grăbit să se 
mute împreună cu noua sa iubită încât practic fugise de tot 
ceea ce construiseră împreună în peste paisprezece ani de 
căsătorie. 

Şi apoi mai era Darlene, noua achiziţie. Darlene avea 
jumătate din vârsta Carlei. Era blondă; Carla era brunetă. 
Era înaltă; Carla nu era prea înaltă. Era sănătoasă, subţire 
și bine făcută; Carla era de înălţime medie și nu prea bine 
făcută. Darlene nu lucra; Carla lucrase pentru Cailext pe 
toată durata căsătoriei lor și le era atât de devotată lui 
Titus și corporației pe care acesta o crease, de parcă ar fi 
deţinut jumătate din ea. Diferenţele izbitoare între cele 
două femei erau un motiv suplimentar de umilință. Darlene 
era tot ceea ce Carla nu era. A 

Dar asta se întâmplase în urmă cu șase ani. Își crease o 
nouă viaţă și o nouă personalitate. Construise un cămin 
stabil pentru fetele ei în timp ce le îndruma cum să 
înfrunte problemele adolescenţei și să reușească în viaţă. 
Erau fete bune și mama lor era mândră de ele. 

Acum totuși având fetele departe de casă, pentru prima 
dată plecate la joburile de vară în Denver, pe care Titus le 
găsise pentru ele, și cu perspectiva apropiată ca ele să 
părăsească localitatea pentru a urma primul an la 
universitate, Carla descoperea că se putea bucura din când 
în când de momente libere, pentru prima dată în ultimii 
optsprezece ani. Se întâlnea cu un bărbat, Nathan Jordan, 
care era respectuos, sensibil și iubea compania celor două 
fete, care de altfel îl plăceau foarte mult. Intra într-o nouă 
perioadă a vieţii ei și se părea că urma să fie o perioadă 
bună. 

— Totul e în regulă cu Rita? întrebă ea. 

— Da, totul e bine. Am vorbit cu ea noaptea trecută. 

Pauză. O putea simţi cum îi ascultă vocea, încercând să 
citească printre rânduri, ascultând tonul vocii lui. 

— Haide, Titus. Ce se întâmplă? 


— Sunt puţin presat aici, spuse el. N-are nimic de-a face 
cu Rita. Este... o problemă de ordin financiar. Şi e 
personal, compania nu este implicată. Dar Rita încă nu știe 
despre asta. Nu mi se pare corect să discut asta cu tine 
înainte de a fi avut măcar șansa să vorbesc cu ea. 

— Ei bine... e dezastruos? Adică, la naiba, Titus, dă-mi 
măcar câteva amănunte ca să-mi pot face o idee. 

— Cu câteva luni în urmă am făcut anumite... investiţii 
riscante. 'Tocmai am aflat că au mers prost. Am pierdut al 
naibii de mulţi bani. Mă gândesc cum să tratez chestiunea. 
Îţi pot spune mai multe peste câteva zile. Dar în acest 
moment, Carla, ești singura persoană care știe despre 
asta, înţelegi? 

— Da, Titus, înţeleg, spuse ea. Și el îi putea auzi 
simpatia și durerea din voce. Ascultă, îmi pare rău să aud 
asta. Dacă pot face ceva... voi face tot ceea ce pot. 

— Trebuie să te las, spuse el. 


Capitolul 10 


Asistentul lui Herrin, cel cu tatuajul pe gât, își conduse 
camioneta în afara proprietăţii lui Titus, cu geamurile 
coborâte în căldura dimineţii târzii, evident singur, după 
cum putea vedea oricine. Pe întuneric, Titus era întins într- 
un compartiment ascuns sub bancheta camionetei, ghicind 
drumul urmat de mașină după virajele la stânga și la 
dreapta, pe măsură ce își croia drum în jos pe șoselele 
sinuoase ale Wesdake Drive, îndreptându-se către oraș. 

Titus abia dacă înregistră călătoria spre centru. Nu avea 
cu el haine de schimb, doar laptopul, așa cum îl instruise 
Burden. Simţea cum îi zvâcnesc tâmplele, reflexele îi erau 
încetinite din cauza lipsei de somn și nu se putea 
concentra deloc. Mișcarea echipamentelor din cutiile de 
scule ale camionetei și mirosul plasticului și al cablajelor 
electrice îl deranjau. 

Cline îl lăsă să iasă la primul nivel al parcării subterane 
de la Four Seasons, iar Titus luă liftul către nivelul al 
doilea, unde se întâlni cu doi oameni care îl așteptau lângă 
o mașină închiriată. Fără prezentări. 

În timp ce unul din tipi se îndreptă spre Titus cu un 
instrument pentru detectarea microfoanelor, celălalt îi 
deschise laptopul și îl supuse de asemenea unei serii de 
teste. Mulţumiţi, îl instruiră să se întindă pe bancheta din 
spate a mașinii după care ieșiră din parcare. Câteva 
minute mai târziu îi spuseră că se poate ridica, iar el se 
uită afară în lumina strălucitoare a verii în timp ce se 
îndreptau spre est, către aeroportul internaţional Austin- 
Bergstrom. 

Trecură de intrarea terminalului principal și ocoliră 
până în spatele hangarelor pentru zborurile charter. 
Mașina se deplasă apoi pe pista de decolare către un Air 


King 350 pregătit. Douăsprezece minute mai târziu Titus 
era în aer. Singur în cabină, privea afară pe fereastră cum 
pământul se îndepărta. Când să treacă prin norii cumulus, 
albi, își lăsă scaunul pe spate atât cât se putea. Incă 
încerca să înțeleagă cum i se putuse întâmpla așa ceva, 
când adormi. 

Trezit de coborârea rapidă a avionului Beecheraft, se 
ridică la timp în momentul în care atingeau solul. Dincolo 
de fereastră era o vale îngustă, cu iarbă bogată udată din 
belșug de ploi de vară, și năpădită de cactuși garambullo și 
de tufe de acacia cu coroane elegante. Când pilotul 
întoarse avionul și opri motoarele, Titus văzu un Chevrolet 
Suburban negru așteptând la marginea pistei izolate. 
Şoferul era un mexican solid, ascuns în spatele unor 
ochelari de soare și a unei mustăţi, politicos, dar cam 
tăcut. A 

În scurt timp, parcurgeau drumul prăfuit din vale. În 
spatele dealurilor rotunjite din apropiere, Sierra de 
Morenos se întindea în nemărginirea albastră atât de 
departe cât putea vedea Titus. În cele din urmă ajunseră la 
un drum asfaltat cu două benzi și se îndreptară spre sud. 

San Miguel de Allende era un mic oraș de deal din 
centrul Mexicului, la vreo două ore spre nord de Mexico 
City. Cu o istorie colonială bogată, așezarea era împânzită 
cu biserici fățoase și case elegante, înghesuite de-a lungul 
străzilor înguste, uneori în pantă, pavate cu piatră cubică. 
Era renumit pentru frumuseţea sa și pentru multă vreme 
fusese un loc de retragere favorit pentru scriitorii 
americani hoinari și pentru artiștii și expatriaţii excentrici 
cu trecut dubios. De zeci de ani devenise o destinaţie 
pentru casele de vacanţă ale americanilor înstăriți și 
frecventată și de lumea cosmopolită de pe alte continente. 

După ce intrară în inima orașului, dincolo de Jardin, și 
apoi în sus către cartierele de pe deal, șoferul băgă 
Suburbanul pe o alee pietruită, cu ziduri simple, scăldate 
în soare. Opri mașina sforăitoare pe o pantă abruptă și 


spuse ceva în spaniolă, gesticulând în fața unei porți 
masive, cu uși din lemn de culoare închisă, făcute într-un 
zid albastru decolorat. O jacaranda bogată în flori albastre 
ca niște pete rupte din cer ascundea intrarea. Pe o parte, o 
bougainvillea strălucitoare se răspândise peste marginea 
unui zid de piatră, de parcă pietrele ar fi reţinut o mare de 
purpură. 

Titus își luă laptopul și ieși din mașină, așteptând ca 
șoferul să parcheze în capătul pantei înainte de a traversa 
aleea. Cobori de pe trotuarul în pantă accentuată până la 
nivelul pragului unei uși de dimensiuni ca de catedrală, 
bătu în ușă cu ciocanul de bronz de forma unei mâini de 
femeie și așteptă până ce sunetul se reverberă și muri 
între zidurile înalte ale aleii. 

Foarte curând o indiancă bătrână deschise o ușă de 
dimensiuni normale, încastrată în ușa mai mare și îi zâmbi 
cu dinţi strălucitori, generos îmbrăcaţi în aur. Părul ei 
abundent cu șuviţe negre și gri era despărțit la mijloc în 
două cozi care-i ajungeau până la talia îngustă. Urându-i 
bun venit în spaniolă, păși înapoi pentru a-l invita înăuntru, 
cu o mână maronie apăsată grațios pe pieptarul bluzei 
albe, care era împodobită cu benzi alternative, late, 
roșcate și aurii. Fusta ei, o creaţie uluitoare de cobalt și 
benzi negre, se termina la doar câţiva centimetri deasupra 
degetelor ei goale, butucănoase. 

Vorbind tot timpul cu el, îl conduse printr-un coridor 
strâmt către lumina difuză a unei colonade care încadra o 
curte cu grădină. Curbura arcelor îi îndreptă privirea în 
sus, unde lumina pestriță filtrată de coroanele arborilor 
cădea peste o altă colonadă, de la al doilea nivel. 
Continuându-și monologul cântat, dar neinteligibil, femeia 
gesticulă politicos către Titus să aștepte pe o bancă lungă 
din lemn, de lângă peretele ocru al coridorului adânc. Și 
apoi dispăru. De-a lungul colonadelor atârnau colivii din 
lemn cu cinteze bogat colorate și canari. Susurul fântânii 
din mijlocul curţii se contopea cu ciripitul strident al 


păsărilor. 

Tocmai când Titus inspira adânc, fu trezit de o izbucnire 
de ţipete. Printr-una dintre ușile de la al doilea nivel, se 
strecura vocea unei femei, o inundație melodioasă, 
staccato, într-o limbă asiatică, oferită cu furie însufleţită. 

Apoi liniște. 

Incet, păsările, oprite de erupția verbală, reluară 
concertul. Înainte ca Titus să poată măcar să înceapă să-și 
imagineze despre ce era vorba, o voce de deasupra lui 
spuse: 

— Bun venit în casa mea, domnule Cain! 

Titus recunoscuse vocea și se uită în sus spre partea din 
stânga a balconului curţii. 

Garda Burden își sprijinea antebraţele pe balustrada de 
piatră, privind în jos către el. Era înalt și uscăţiv, iar părul 
lui întunecat nu mai văzuse un frizer de ceva vreme. 
Cămașa neagră neîncheiată îi atârna deschisă, cu mânecile 
suflecate până la coate. Un medalion de aur atârnat de un 
lănţișor în jurul gâtului balansa peste balustradă. 

— Te așteptam, spuse Burden. Sunt niște scări în partea 
aceea, spuse el gesticulând către o scară de piatră. 
Trebuie doar să ocolești balconul, zise el legănându-și 
braţul pe ușa deschisă. 

Burden își încheie cămașa în timp ce Titus se apropia de 
el. Când își strânseră mâinile, Titus constată că erau 
aproximativ de aceeași înălțime. Dar vârsta lui Burden era 
dificil de ghicit. Putea foarte bine să fi fost de vârsta lui 
Titus, dar ridurile de la colţurile ochilor săi căprui erau 
adânci și îi ascundeau vârsta. Şi mai era ceva în privire 
care îl făcu pe Titus să mai reflecteze o dată, ceva care îl 
făcea să creadă că acești ochi văzuseră mai multe lucruri 
remarcabile decât părea, unele de neînchipuit. 

— Pe baza a ceea ce mi-aţi spus tu și Gil, rosti Burden, 
vocea sa liniștită devenind și mai domoală acum că se 
apropiaseră, m-am oprit asupra a trei persoane. Am aici 
fotografii. 


Se răsuci și îl conduse pe Titus prin ușa deschisă în fața 
căreia se opriseră mai devreme. 

Casa era veche, cu pereţi de un metru grosime, tipic 
pentru arhitectura colonială. Camera în care intrară era 
uriașă și probabil că demult fuseseră mai multe încăperi în 
acel spaţiu. Deși doar trecură prin ea, îndreptându-se 
către o altă ușă deschisă în cealaltă parte, Titus observă în 
fugă imaginile unor birouri și biblioteci antice, o zonă de 
odihnă cu sofa și fotolii, o masă rotundă de citit, plină de 
cărți, unele încă deschise, cu un stilou lăsat între paginile 
uneia dintre ele. Singura lumină din cameră venea prin 
încastrările adânci ale ușilor și ferestrelor. 

În timp ce treceau prin cealaltă ușă într-un alt balcon, 
Titus își dădu seama că zidul simplu albăstrui care dădea 
spre alee ascundea de fapt un complex de dimensiuni 
apreciabile. De acolo priveau în jos spre o a doua curte cu 
grădină, de două ori mai mare decât prima, înconjurată de 
câteva construcţii cu două etaje, de asemenea legate prin 
colonade pe două nivele. Copaci înalţi de flamboyan lăsau 
un val dantelat de umbră peste tot ansamblul. 

Titus îl urmă pe Burden în prima casă și se trezi brusc 
înapoi în secolul XXI, ca și când ar fi trecut printr-o poartă 
a timpului: o cameră lungă, îngustă, dotată cu aer 
condiționat, cu numeroase computere și servere, cu un 
ecran de proiecţie uriaș și videotelefoane. Prin cameră 
mișunau trei femei, ocupate cu diverse operaţiuni, 
ignorând intrarea lui Burden. 

— Hai să-i arătăm ce avem, spuse el fără a se adresa 
cuiva anume, și una dintre femeile din apropiere se 
întoarse și se așeză la computer. 

Titus rămase surprins să observe că era o indiancă 
Maya, cu trăsăturile aplatizate, distinctive și 
inconfundabile. 

În timp ce una dintre femei scria la calculator, Titus le 
privi pe celelalte două: una asiatică atractivă care părea să 
aibă aproape cincizeci de ani, cu părul aranjat într-o 


tunsoare tip bob, îmbrăcată cu o fustă dreaptă neagră, 
foarte elegantă și cu o bluză gri-deschis; și alta cu bustul 
mare, de înălțime și vârstă medie, cu trăsături scoțiene- 
irlandeze, păr șaten și un zâmbet dulce încadrat de ochi 
albaștri. 

Burden stătea în picioare, cu braţele încrucișate, 
uitându-se la ecranul proiectorului. Când apăru prima 
fotografie se uită spre Titus. Titus scutură din cap. A doua 
fotografie. Burden se uită spre Titus. Din nou Titus scutură 
din cap. 

— Oh? Burden părea atât surprins, cât și nerăbdător. 
Atunci uite-ţi omul. 

A treia fotografie. Era Alvaro, într-o fotografie granulată, 
mărită după un mic negativ al unei camere de 
supraveghere, traversând o stradă - Titus se gândea că ar 
putea fi Buenos Aires, poate - cu un ziar împachetat sub 
braţ, uitându-se în spate către cameră, deși nu la cameră. 

— Da, spuse Titus, el este. 

— Cayetano Luquin Becerra, mexican, zise Burden. 

Titus era și ușurat, și îngrijorat, în felul în care un om s- 
ar simţi atunci când doctorul îi spune că a identificat într- 
un final misterioasa boală care îl devorează. Nu își dădea 
seama dacă era de bine sau de rău. 

— Lasă-mă să-ţi văd laptopul, spuse Burden. Când Titus 
i-l întinse, acesta i-l dădu femeii asiatice. O să-l 
îmbunătăţim puţin, explică el. Când ea va termina, toată 
comunicarea de la acest om către tine va fi direcţionată în 
mod automat și către noi. El nu va afla. Și vom crea niște 
firewall-uri pentru tine astfel încât comunicarea noastră să 
fie, de asemenea, sigură. 

Se uită la Titus și mișcă din cap către fotografia uriașă 
de pe ecran. 

— Vești bune și vești proaste, spuse el. Vino, vom vorbi 
despre asta. 


Capitolul 11 


În momentul în care intrară din nou în birou, Titus se 
aștepta ca Burden să aprindă luminile. În schimb el se 
îndreptă către o zonă în care se aflau o sofa și niște fotolii, 
indicându-i lui Titus să ia loc unde dorește. Ambii bărbaţi 
se așezară. 

— Nimeni - nimeni din lumea mea - nu l-a mai văzut pe 
Tano Luquin în ultimii trei ani și jumătate, spuse Burden. 
Tipul care a făcut fotografia pe care tocmai ai văzut-o a 
fost ultimul care l-a văzut. E mort acum fotograful. Au 
trecut mai bine de cincisprezece ani de când Luquin a fost 
văzut ultima oară în Statele Unite. Acest lucru este 
semnificativ. 

— În ce fel? 

— Ei bine, nu sunt sigur. Se află aici numai din cauza 
recompensei substanţiale? ¿Quien sabe? Ar putea fi așa. 
Sau poate nu. 

Titus stătea pe sofa, cu faţa spre zidul din capătul 
camerei, opus biroului lui Burden, care se afla în spatele 
acestuia. Pe măsură ce ochii i se obișnuiau cu lumina 
scăzută, observă că o mare porțiune din zid era ocupată de 
o fotografie în alb-negru de un metru și douăzeci înălțime 
și de cel puţin patru metri lungime, retrasă în propria nișă, 
într-o ramă simplă neagră și încadrată de rafturi cu cărți. 
Imaginea reprezenta o femeie goală, aplecată. 

— Uite ce e, nu mi se pare că am timp suficient la 
dispoziţie, spuse Titus, nervos din cauza atitudinii liniștite 
a lui Burden. De unde apucăm povestea asta? 

— Vei primi un dosar complet despre Luquin, spuse 
Burden. Ca să știi cu ce ai de-a face. Dar, pe scurt, cam 
astea ar fi chestiunile esenţiale. Tano a crescut într-o 
familie înstărită din Mexico City, cu educaţie universitară. 


Nu a fost niciodată cu adevărat interesat de afaceri legale 
serioase și oneste, iar pe la sfârșitul anilor șaptezeci își 
îndreptase deja atenţia spre afacerile cu droguri. Pe la 
sfârșitul deceniului se ocupa în Columbia cu diferite 
comisioane pentru oamenii care își oferiseră serviciile lui 
Pablo Escobar, devenit deja legendar. Tano avea o 
adevărată înclinaţie pentru răpiri și era mereu angajat 
pentru astfel de servicii, chiar de către oamenii care lucrau 
pentru Escobar. Experienţa lui în secuestro a crescut în 
anii optzeci pe măsură ce nevoia lui Pablo Escobar de a-și 
disciplina și convinge concurenţii era tot mai mare. Dar 
Tano, dovedind o înţelepciune rară în acest domeniu, n-a 
lucrat niciodată direct pentru Pablo. S-a asigurat 
întotdeauna că existau mai multe conexiuni între ei, 
lăsându-i pe alţii să-și asume riscul... și necazurile în caz 
că totuși ceva mergea prost. 

Titus nu avea nevoie să-și miște ochii decât foarte puţin 
pentru a-și muta privirea de la Burden la fotografie, care îl 
distrăgea pe măsură ce devenea tot mai clară printre 
umbrele înconjurătoare. 

— Astfel, când imperiul lui Escobar a început să se 
destrame la sfârșitul anilor optzeci, continuă Burden, Tano 
a anticipat finalul și a plecat din Columbia. Și-a petrecut 
începutul anilor nouăzeci în Brazilia. Trăia în Rio de 
Janeiro de câţiva ani când Escobar a fost în sfârșit ucis la 
Medellin, în decembrie 1993. Dar Tano fusese ocupat în 
Rio, etalându-și aptitudinile. Conform Ministerului de 
Justiţie, modul de operare al lui Tano s-a regăsit în toate 
cele patru răpiri cu cele mai mari recompense, care au 
avut loc în Rio între 1991 și 1997. Toate ţintele erau 
membri executivi ai unor companii străine și aceste patru 
răpiri i-au adus lui Tano un venit frumușel de aproape 
cincizeci și trei de milioane de dolari din răscumpărări. 

— Cât de mari erau răscumpărările cerute? 

Burden dădu din cap. 

— Interesant. Au crescut în mod constant de la o răpire 


la alta. Tano începea să-și studieze ţintele cu mai multă 
atenţie și ceea ce a aflat despre ele i-a influenţat modul de 
operare a răpirii lor și cererile pentru răscumpărare. I-a 
influenţat modul în care le-a pregătit coșmarurile. 

Totul a fost exprimat într-un mod politicos, ca și cum 
Burden ar fi fost un psihiatru blând care explica motivele 
pentru regimul terapeutic. 

Ocazional gesticula elegant cu mâinile care, observase 
Titus, aveau o notă neașteptată de eleganţă. Uneori își 
trecea degetele prin păr pentru a îndepărta o privire 
neconfortabilă. 

— Tehnicile lui Tano s-au îmbunătăţit, de asemenea, 
continuă Burden cu o urmă de plăcere în privire, ca și cum 
se bucura de ceea ce tocmai urma să prezinte. Am să 
parcurg rapid cele patru cazuri pentru tine. Este important 
să înţelegi ce este pe cale să ţi se întâmple. Numărul unu. 
Tinta era un manager francez al unei corporaţii 
multinaționale. Corporaţia bagă în joc tipii de la echipa de 
asigurări contra răpirii recomandată de către compania de 
asigurări. Negocierile durează trei luni. Răpitorii coboară 
pretenţiile la jumătate din cererea inițială. Personalul 
echipei de asigurări contra răpirii negociază de mântuială. 
Victima moare în cursul operaţiunii, dar Tano obţine 5,3 
milioane de dolari. Numărul doi. Președintele unui consiliu 
de administrație german. De data asta, răpitorii 
contactează familia, nu corporaţia. Ei îi conving pe 
membrii familiei să pună presiune pe corporație, și astfel 
sunt scutiți de eforturi suplimentare. Dar familia se 
consultă cu cei de la secţia răpiri de la Policia Civil din Rio. 
Drept urmare, o mână a victimei sosește ca livrare 
specială. Familia intră în panică. Pune presiune pe 
corporație, care este de acord în cele din urmă să 
plătească șaptezeci la sută din cererea iniţială: 8,5 
milioane de dolari. Numărul trei. Manager spaniol. Dar de 
data asta, răpitorii știu că managerul și familia sa sunt 
acționari importanţi ai corporației. Nu se permite 


participarea asigurătorilor de la departamentul răpiri. 
Victima va fi ucisă dacă este implicată poliţia. Familia este 
de acord, dar conduce o negociere dură. Astfel că un 
cumnat, care reprezenta corporaţia în Buenos Aires, este 
de asemenea răpit. Nu pentru răscumpărare suplimentară, 
ci doar pentru a pune presiune pe negocierea inițială. 
Plătește sau moare. Familia continuă să negocieze suma 
răscumpărării. Cumnatul, cu mâinile și picioarele legate cu 
sârmă, este incendiat pe lunga alee privată care duce la 
proprietatea familiei. Familia plătește nouăzeci la sută din 
cererea inițială: 16,8 milioane de dolari. Numărul patru. 
Președinte al unui consiliu de administraţie britanic. De 
asemenea un acţionar important și bogat. Răpitorii sunt 
categorici: fără implicarea celor de la asigurări, fără 
poliţie. Cerere uriașă de răscumpărare. Mai mulți membri 
ai consiliului de administraţie al corporației presează 
guvernul britanic. Echipa super secretă pentru Evenimente 
Speciale sosește fără știrea guvernului brazilian. Dar sunt 
depășiți de situaţie, pierd vreo doi oameni, distrug 
negocierile. Sunt retrași la fel de în secret cum au sosit cu 
coada între picioare. Dar le-au creat răpitorilor o mulțime 
de necazuri. Imediat, alți doi angajaţi ai corporației sunt 
uciși - într-un accident de automobil. Răpitorii anunţă 
familia că alţi angajaţi ai corporației vor muri (accidental) 
dacă nu se plătește răscumpărarea. Aceștia plătesc. 
Răpitorii se retrag cu sută la sută din răscumpărarea pe 
care au cerut-o: 22 de milioane de dolari. 

Când Burden se opri, lui Titus i se păru că vede o 
expresie mulțumită care arăta că rezumatul cazurilor 
tocmai îl făcuse să tragă anumite concluzii. Dar, odată cu 
repovestirea fiecărui incident, Titus devenea și mai 
deprimat. De fapt, atitudinea liniștită a lui Burden începea 
să-l calce pe nervi. Intreaga viaţă a lui Titus fusese 
răsturnată cu mai puţin de cincisprezece ore mai devreme 
și nu era deloc clar dacă mai putea fi salvată. Din această 
perspectivă, considera sângele rece al lui Burden și 


aparenta lui lipsă de implicare ca fiind ofensatoare. 

— Nu văd niciun motiv nenorocit de optimism aici, spuse 
Titus. Stomacul i se strângea. Vreau să știu ce naiba crezi 
că poţi obţine din toate astea. 

Expresia calmă a lui Burden făcu loc la ceva mai sobru, 
se aplecă peste o margine a mesei și apucă o telecomandă. 
Peste fotografia lungă de pe perete străluci o lumină, care 
creștea încet, subtil. Fotografia era uimitoare. 

Femeia goală era aplecată spre dreapta, peste fundalul 
de cărbune și se uita direct la cameră cu o privire tristă, 
pătrunzătoare. Părul, mai închis decât fundalul, îi cădea 
peste umărul stâng și se oprea chiar deasupra sânului 
stâng. Braţul stâng i se odihnea languros de-a lungul liniei 
fluide a taliei, pe șold, pe coapsă, în timp ce ea se sprijinea 
pe cotul braţului drept. În mâna dreaptă, răsucită, care se 
odihnea în poziţie egală între sâni și triunghiul întunecat 
dintre coapse, ţinea o maimuţă mică, chircită, neagră, atât 
de incredibil de mică încât era complet cuprinsă în palmă. 
Această creatură ciudată, speriată, privea către cameră cu 
ochi supradimensionaţi, ca și cum ar fi văzut cel mai 
surprinzător lucru pe care o maimuţă îl poate concepe. 
Coada sa mătăsoasă, de abanos, era înfășurată cu 
disperare în jurul încheieturii palide a femeii, cu mâinile 
sale mici adunate într-o atitudine de rugăciune îngrijorată. 

— Ea, spuse Burden, este sora managerului spaniol din 
cazul numărul trei al lui Tano, văduva bărbatului care a 
fost ars pe aleea de la reședința familiei. 

— Iisuse! Titus se holba la femeie. Când a fost făcută 
fotografia? 

— La două săptămâni de la înmormântarea bărbatului ei. 

— Ce? 

— Ideea ei. Fiecare detaliu. 

— De ce? 

Burden privi imaginea, o studia ca și cum ar fi fost o 
imagine de infinită fascinaţie pentru el, ca și cum și-ar 
putea îndrepta atenţia către ea de fiecare dată și ar găsi-o 


provocatoare și de o curiozitate durabilă. 

— Deseori, spuse el, în ceea ce privește femeile, modul 
în care își exprimă durerea pentru moartea violentă a unei 
persoane pe care o iubesc este inexplicabil. Vreau să spun 
logica modului în care exprimă acest lucru. Este o 
chestiune deosebit de intimă. Adânc întipărită. Faptul că 
ea pare, aici, să acţioneze într-un fel care este exact opusul 
a tot ceea ce este privat și personal - dădu din umeri - ei 
bine, doar pare așa. Noi o înţelegem greșit. 

Titus îl privi pe Burden în timp ce studia fotografia și se 
miră de ceea ce-i trecea prin minte. Își aruncă privirea 
prin cameră. Peste tot erau înrămate fotografii alb-negru 
de diverse dimensiuni, atârnate pe pereţi, sprijinite pe 
rafturile de cărţi, așezate pe marginile biroului, uneori 
câte două sau trei amplasate faţă în faţă. Toate, toate cele 
pe care le putea vedea Titus, erau femei, cele mai multe 
portrete. 

— Bănuiesc, oricum, continuă Burden, că, dacă bărbatul 
acestei femei ar putea ști astăzi ce a făcut ea cât s-a aflat 
în doliu, ar fi șocat. Incidentul care a provocat în extremis 
comportamentul ei a fost moartea lui, deci, atâta timp cât 
el era în viaţă, nu ar fi putut niciodată să vadă asta... un 
aspect neobișnuit al psihicului ei. 

Se auziră deodată clopote de biserici, întâi unul și apoi 
altul mai îndepărtat și iar altul, într-o altă direcţie și apoi 
altul. Aerul cânta împreună cu ele. 

Burden își întrerupse contemplarea fotografiei și se 
ridică. 

— Doresc ca tu să-ți amintești de această fotografie și 
povestea ei, domnule Cain. Pe măsură ce ne vom decide 
cum să-ţi rezolvăm problema, la un anumit moment - acest 
lucru se întâmplă inevitabil - vei fi tentat să crezi că știi cel 
mai bine cum să te desprinzi singur din acest coșmar care 
e pe cale să se declanșeze. Te vei gândi că nu ai nevoie să 
mă asculţi pe mine, că tu ai instincte mai bune pentru ceea 
ce trebuie făcut într-un anumit moment sau altul. 


Se opri pentru un moment și aproape că zâmbi, având 
pe faţă o expresie pe care Titus nu o înţelese cu adevărat 
și care îl făcea să se simtă inconfortabil. 

— Dacă nu vrei să ajung să privesc cum ti-ar putea 
reacţiona soţia la moartea ta, spuse el, privind către 
fotografie, va trebui să mă asculţi, va trebui să faci ceea ce 
eu îți spun să faci... în felul în care îţi spun s-o faci. 

Titus se ridică și el, surprins de concluzia abruptă a lui 
Burden. 

— Lalia va veni aici imediat pentru a-ţi arăta unde poţi 
să te revigorezi, spuse Burden. Ne întâlnim jos pentru 
prânz în douăzeci de minute. 

Fără vreo altă explicaţie, Burden îl lăsă pe Titus acolo 
unde se afla și ieși din birou. 


Capitolul 12 


Rămas singur în cameră, Titus privi din nou imaginea. 
Avertismentul mai degrabă creativ al lui Burden era viu și 
îl luase prin surprindere de simbolistica sa dură. Era exact 
așa de șocant cum intenţionase Burden să fie. 

Apucă una dintre cărţile așezate pe masă și citi titlul: 
Istoria, Cultura și Religia Epocii Elenistice. O răsfoi și 
observă că paginile erau adnotate des cu cerneală roșie. 
Ridică altă carte: Roșul spaniol: un studiu etno-geografic al 
cactușilor Cochineal și Opuntia. Din nou des adnotat. Se 
aplecă și privi cartea care era deschisă, cu stiloul așezat în 
cotor: Povestea mincinosului: O istorie a falsităţii. Din nou 
cerneală roșie pe margini. Cartea de lângă aceasta avea o 
duzină de semne de carte care ieșeau dintre foi: Istoria 
naturală a sufletului în Mexicul antic. 

Titus rămase surprins. Se așteptase să găsească cărți 
despre sisteme de informaţii, criptografie, criminalitate 
internațională, terorism, trafic de droguri... răpiri. Niciuna 
nu se referea la așa ceva. Dar în mod clar Burden avea 
resursele lui. Încăperea în care lucrau cele trei femei 
conţinea probabil o cantitate uriașă de informaţii și își 
aminti că, în conversaţia lor telefonică, Burden menţionase 
ceva despre arhivele lui. 

O umbră în cadrul ușii îl făcu să-și ridice privirea. Lalia, 
cu prezenţa ei impresionantă, stătea acolo și zâmbea. O 
urmă, călcând descult în jurul balconului spre partea 
cealaltă. Il lăsă singur într-un dormitor spaţios în care 
lenjeria mirosea a liliac și urmele din cămin aminteau vag 
de focurile din noiembrie. 

În timp ce ea îl aștepta dincolo de ușă, pe balcon, Titus 
se spălă, își dădu cu apă rece pe faţă și își aranjă părul. 
Era tentat să o sune pe Rita - era ora cinei la Veneţia -, 


dar, din nou, nu avea nimic să-i spună cu excepţia faptului 
că dăduse de un mare necaz. Şi n-ar fi făcut asta. 

Il durea gâtul și recunoscu începuturile sigure ale unei 
dureri de cap puternice. Suflecându-și mânecile cămășii, 
se gândi la fotografia văduvei din Argentina și la maimuța 
ei și la felul în care Burden alesese să o ducă în biroul său, 
amplasament care de altfel definea locul. Titus era sigur că 
fotografia exprima mai multe decât îi sugerase Burden prin 
explicaţia lui. Și era, de asemenea, sigur că Garcia Burden 
însemna mai mult decât ar fi putut cineva să înţeleagă într- 
o viaţă întreagă. 

O urmă pe Lalia pe scări în jos, către sufrageria cu 
deschidere către curte. Așezat la masă, era servit de două 
tinere fete indiene care îl îndemnau să înceapă să 
mănânce. Pentru puţin timp se bucură de mâncare și de 
bere. Ecoul ciripitului păsărilor venind dinspre coloane și 
contopindu-se în tonurile joase ale fântânii era aproape ca 
un narcotic, chiar reconfortant. Apoi, pe neașteptate, 
această pace momentană i se opri în gât ca un nod și se 
regăsi la limita plânsului. Iisuse, ce se întâmpla cu el? Puse 
jos berea și se luptă să se controleze, zăpăcit de arsura 
neașteptată a unor sentimente intense. Stânjenit, înghiţi în 
sec. Şi apoi înghiţi din nou. 

Pe când se lupta să se calmeze, îl văzu pe Burden venind 
pe coridor și intrând în balcon, dinspre curte. Până ajunse 
în sufragerie, Titus își stăpânise deja emoţiile. 

Burden se așeză alături de el și una dintre fete îi aduse 
un platou cu fructe și cu felii din tot felul de pepeni. Luă 
una dintre feliile de lămâie de pe marginea farfuriei și îi 
stoarse sucul peste feliile de pepene. Luă câteva înghiţituri 
apoi reluă conversaţia lor ca și cum nu ar fi lipsit niciun 
moment. 

— Am să-ți spun o anecdotă despre Tano Luquin, spuse 
Burden liniștit, mestecând o bucată de cantalup. Cu numai 
câteva luni înainte de a părăsi Columbia pentru a evita să 
fie implicat în sfârșitul lui Escobar, am văzut modul în care 


lucrează Tano. Era unul dintre contractele lui Escobar, iar 
Tano îl obținuse prin intermediari, desigur. Eram în 
Medellin pentru o altă afacere, dar văzusem destule din 
operele lui Tano până atunci ca să pot să le diferenţiez de 
ale altora. Cultural, știi, columbienii au legături de familie 
foarte puternice. Sunt iubitori și loiali față de copiii lor, 
mătuși și unchi, devotați ideii de familie. Acest lucru este 
valabil pentru toate clasele sociale. O caracteristică socială 
admirabilă, de care orice cultură ar fi mândră. Dar 
Columbia este o societate a extremelor și această 
caracteristică are o latură neplăcută în lumea criminală 
columbiană. Atunci când o operaţiune criminală necesită 
violență, oricine înţelege că a răni familia unui om 
înseamnă a răni omul respectiv în cel mai adânc mod 
posibil. Deci, acest lucru este făcut cu o regularitate și o 
predictibilitate dezgustătoare. 

Burden mai mâncă puţin pepene, privind contemplativ 
afară, în curte, sprijinit pe antebraţe. Apoi continuă: 

— Este ucisă soţia unui inamic. Fraţii, surorile, copiii lui 
sunt ţinte ideale. Deseori au loc mutilări oribile și, uneori, 
bărbatul este obligat să privească cum se întâmplă toate 
astea. Intotdeauna este abordarea favorită. Este un lucru 
vicios spiritual, cu intenţia de a distruge bărbăţia unui 
bărbat, inima inimilor lui. Nu este niciodată suficient doar 
să-l ucizi trupește. Nu, ei doresc să-i sângereze și sufletul. 
Şi dacă și-ar putea imagina un mod de a-l pedepsi dincolo 
de moarte, ar trimite pe cineva direct în iad doar ca să 
facă treaba. Sunt fascinante pentru mine aceste fețe de 
Janus ale devotamentului familial. Fiecare dă putere 
celorlalţi, devenind, într-un mod ciudat, motivul de a trăi. 
Te miri doar că nu se amestecă unul cu altul. De ce nu văd 
niciodată feţele propriilor femei sau copii, sau fraţi în 
feţele celor pe care îi mutilează? De ce asta nu oprește o 
mână brutală... 

Scutură din umeri și luă o înghiţitură din sticla de bere. 

— Dar apoi, asta este cu adevărat ironia umană, nu-i 


așa? Poate este doar o deformatie specific columbiană în 
aceste situaţii, dar cu siguranţă nu rămân unice în lipsa lor 
de imaginație morală. Tano nu este columbian, dar acolo a 
învăţat tactici similare. 

Una dintre fetele indiene sosi pentru a le verifica sticlele 
de bere și a vedea dacă nu doresc altele noi. De îndată ce 
dispăru cu sticlele goale, cealaltă fată apăru cu sticlele 
reci, cu o felie proaspătă de lămâie în fiecare. 

Burden continuă: 

— Ei bine, Tano Luquin s-a maturizat în arta răpirilor în 
acest mediu. Și-a depășit pregătirea și a devenit maestru 
în arta propriului tip de răpiri. 

Işi stoarse lămâia în bere, nu foarte nerăbdător de a 
povesti anecdota despre Luquin pe care o promisese. 

— Acest om - numele lui era Artemio Ospina - care 
trebuia să fie pedepsit, avea trei copii, reluă el, privind 
după fata care ieșea din încăpere, toţi trei cu vârste sub 
doisprezece ani. Cea mai în vârstă era singura sa fată și 
Artemio o adora din multe motive. Scutură din cap. 
Oricum, Artemio fusese ridicat de pe stradă și dus acasă la 
el. Acolo, el și fata lui au fost așezați unul lângă altul și 
obligaţi să se uite cum soţia lui și ceilalţi doi copii erau... 
dezmembrațţi... părțile corpurilor lor erau amestecate, 
reasamblate în recreeri sălbatice și suprarealiste, de tipul 
păpușilor oribile ale lui Hans Bellmer. 

Făcu o pauză. 

— Am fost acolo după aceea. Am văzut asta - și îndreptă 
două degete către ochi - cu propriii ochi. De necrezut! 

Încă o pauză. 

— Niciodată nu ai văzut totul. Capacitatea minţii umane 
pentru bestialitate este nesfârșită. Niciodată nu ai văzut 
totul. Există întotdeauna ceva și mai inimaginabil, acolo, 
undeva, așteptându-te. Doar așteptându-te. In noaptea 
aceea, Artemio a fost eliberat, i s-a permis să trăiască, atât 
de bine cât putea, cu acele imagini îngrozitoare. Dar Tano 
nu terminase cu el. 


Terminaseră de mâncat și stăteau acolo, sorbind din 
bere. Burden privi către bucătărie. 

— Vino, spuse el, apucând berea. Titus îl însoţi în sus pe 
scările de piatră, înspre balcon și apoi în birou. Se 
întoarseră la locurile unde stătuseră mai devreme și 
Burden își reluă povestea. În aceeași noapte, fata lui 
Artemio a fost răpită. Dar Tano s-a asigurat că el continua 
să o vadă. La fiecare câteva zile după asta, Artemio era 
vânat oriunde se afla și forţat să privească fotografiile 
micuţei lui fiice în cele mai inimaginabile acte de umilire. 
Lucra acum în traficul cu sex cu minori. Există scene în 
aceste fotografii mult prea brutale pentru a fi povestite. 
Imaginaţia se retrage. Sufletul ei era smuls bucată cu 
bucată chiar în faţa ochilor tatălui ei. Şi asta ar fi continuat 
la nesfârșit. Dar după aproape un an, omul s-a distrus 
singur. Nu știu cum a rezistat atât. 

Titus stătea în liniște, oripilat. Auzea canarii din curtea 
de dedesubt, vocile lor suave înviorând și iluminând aerul 
care plutea în sus, spre ei. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce făcuse? întrebă 
Titus. 

Pedeapsa, așa cum o numise Burden, trebuie să fi fost 
provocată de ceva teribil. 

— Era unul dintre agenţii mei, spuse Burden. Un om 
obișnuit, un ofiţer inteligent. Un om extraordinar. Și asta 
nu e o contradicţie. Oamenii obișnuiți pot fi uneori în stare 
de acte incredibile de eroism. E ceva transcendental în 
asta. 

Burden se opri. Vru să continue, dar se opri din nou. 
După care, zise: 

— Şi Luquin nici măcar nu a știut vreodată cu siguranţă 
că Artemio lucra pentru mine. Doar suspecta asta. Artemio 
nu a recunoscut niciodată. 

— Nici măcar ca să-și salveze familia? 

— Să-și salveze familia? Nu a existat niciodată această 
posibilitate. Luquin nu lucrează așa. Să înceapă să te 


suspecteze înseamnă să fii deja considerat vinovat. 
Artemio știa asta. Mărturisire. Nicio mărturisire. N-ar fi 
fost nicio diferență. Adevărul era singurul lucru pe care 
Artemio îl avea și pe care Luquin nu-l putea obţine, și chiar 
în adâncurile și mizeria nenorocirii lui, Artemio s-a agăţat 
de această fărâmă de demnitate. Luquin nu i-o putea lua. 

Titus rămăsese fără grai. Enormitatea bestialităţii lui 
Luquin prindea viaţă cu fiecare imagine generată de 
povestea lui Burden. 

— Motivul pentru care îţi spun asta, spuse Burden, 
ridicând unul dintre multele portrete de femei care se 
aflau împrejur, este ca să te ajut să înţelegi ce ţi se 
întâmplă. 

Privi pentru o clipă portretul femeii, apoi îl puse jos și își 
ridică privirea spre Titus. 

— Iadul tău a început. Nu este momentul să fii indecis. 
Nu este momentul să te înșeli singur crezând că poţi evita 
ceea ce este pe cale să ţi se întâmple, negociind cu acest 
om. 
Stomacul lui Titus se strânse. Era a doua oară când 
Burden folosea cuvântul iad. 

— Uite ce e, spuse Titus, simțind că frica și frustrarea i 
se transformau într-o nerăbdare confuză. Nu vreau să 
moară nimeni, dar... tu spui, nu face greșeala să crezi că 
poţi negocia cu acest om. Bine, bine, asta nu prea îmi lasă 
alte opţiuni. 

Burden se lungise în fotoliul său, dar, pe măsură ce Titus 
vorbea, acesta se ridică din ce în ce mai mult și se aplecă 
înainte. Titus observă cum pe faţa lui se întâmpla ceva, 
ceva subtil, dar inconfundabil, care făcea să dispară 
nepăsarea ce părea să-l caracterizeze. 

— Există întrebarea, spuse Burden, dacă ar trebui sau 
nu să te duci la FBI și să îţi asumi riscul consecinţelor dacă 
Luquin află că tu ai făcut asta. Făcu o pauză. Şi îţi spun că 
va afla. Este imposibil să nu afle. Trebuie să-ţi pui 
întrebarea: Câţi oameni sunt dispus să-l las să ucidă 


înainte să accept acest lucru? 

Il privi pe Titus cu o expresie din care dispăruse 
politeţea. 

— Trebuie să afli, Titus. 

Faptul că folosise numele de botez avu asupra lui Titus 
un efect brusc și complet surprinzător. li aduse imediat 
într-o alianţă, ca și cum ar fi fost legaţi împreună prin 
inimă și sânge, și idealuri. 

— Unul sau doi sunt deja morți. Nu o înţelege literal, dar 
vreau să spun că sunt ca și morţi. Trebuie să facă asta ca 
să se asigure că înţelegi. Își dă seama că tu nu vei fi în 
stare să îl înţelegi corect până când nu vei primi acest șoc. 

— Asta este de neconceput, spuse Titus, care se 
aplecase deja și el, înainte, pe sofa. Nu are niciun sens. 

Burden îl privi ca și cum încerca să vadă ceva în Titus, 
ceva ce încă nu-i era clar. Era de parcă ar fi încercat să își 
dea seama dacă Titus însuși era de încredere. 

— Ar fi o greșeală, Titus, să crezi că asta este numai 
despre tine și Luquin. In acest moment lentilele sunt 
concentrate pe tine, dar asta doar din cauză că Luquin este 
atent la tine. Există mult mai multe aspecte în acest tablou 
decât poţi tu să vezi din punctul tău de vedere. Tu ești 
doar un detaliu între multe altele, dar în acest moment ai 
devenit un detaliu foarte important. 

Burden se opri și se așeză pe spate în fotoliul său, dar nu 
își reluă poziția leneșă de mai devreme. 

— În următoarele câteva ore va trebui să decidem 
asupra multor lucruri, spuse el. Cred că ești un om bun și 
onest, Titus. Cred că vei fi sincer cu mine. 

Burden aștepta, sobrietatea revenise în ochii săi, 
adâncind liniile pe care le săpase acolo. 

— Trebuie să-ţi povestesc, spuse el, și sfârșitul poveștii 
micuţei fete. 

Făcu o pauză și privirea îi fugi distrasă către un loc 
invizibil din cameră. 

— Până la urmă am reușit să o găsesc, după câţiva ani. 


Mormântul ei, adică. Era vechi de... de doar trei 
săptămâni. Doar trei săptămâni. Am cerut - își întoarse din 
nou privirea spre Titus - am cerut exhumarea ei. Voiam să 
o văd... cu ochii mei. Trebuia să știu... dincolo de orice 
îndoială, că iadul ei se terminase. 

Inghiţi în sec. Se uita încă la Titus, dar nu-l vedea. 
Înghiţi din nou. 

— Dar suferise atât de mult... și asta poate schimba fizic 
o persoană. Dar sunt aproape... sigur... că era ea. 


Capitolul 13 


Terenul lui Charlie Thrush era la vreo douăzeci de 
kilometri sud-vest de Fredericksburg.  Locuinţa lui, 
construită din piatră naturală, era așezată în centrul unei 
mici văi, brăzdate de pârâie alimentate de ploile de 
primăvară și des împădurite cu chinquapin și stejar. O 
perdea de sicomori acoperea malurile pârâului mai larg, 
care parcurgea toată lungimea văii. 

Chiar dacă Charlie nu era un fermier, îi plăcuse această 
idee întotdeauna și, după primii câţiva ani petrecuţi 
împreună cu Louise în noua lor locuinţă, el intrase rapid în 
pielea unui gentleman fermier. 

În această după-amiază, Charlie avea de rezolvat o 
problemă destul de simplă. În ultimii patru ani, un sicomor 
bătrân și uscat stătea solitar și disperat lângă colțul din 
spate al biroului lui, o clădire cu trei camere, aflată la 
șaptezeci de metri de casa principală. Charlie își 
propusese să îl taie în fiecare an după ce acesta se uscase 
și acum prezenţa sa scheletică devenise simbolică, un fel 
de atenţionare sâcâitoare a amânărilor lui. În sfârșit îl 
pusese pe lista „de făcut” pentru această; lună și astăzi era 
ziua pe care și-o fixase în minte pentru a realiza treaba 
asta. Intenţiona să înceapă devreme, cât era încă răcoare, 
dar se ocupase mai întâi de livada de piersici. Când se 
gândi din nou la copac era deja dimineaţă târziu și-și dădu 
seama că nu va putea rezolva problema decât după prânz. 

Era o după-amiază fierbinte, cu soarele arzând pe cer, 
când Charlie se îndreptă spre magazia de unelte împreună 
cu doi lucrători mexicani care apăruseră cu câteva zile în 
urmă, căutându-și de lucru. Auziseră că Charlie curăța 
tufișurile din jurul unui izvor într-un stejăriș, la câteva sute 
de metri de casă. Charlie le dăduse bărbaţilor de lucru și îi 


lăsase să locuiască într-o căsuţă nu departe de izvor. Dar 
adevărul era că se dovediseră a nu fi prea buni lucrători și 
Charlie se hotărâse să renunţe la ei. Dar ieri le spusese că 
dorea să-l ajute să taie bătrânul sicomor. li va concedia în 
ziua următoare. 

Îndreptându-se spre copac, bărbaţii cărau o scară de 
cinci metri înălţime, iar Charlie o drujbă Stihl de 50 de 
centimetri. Mexicanii ridicară scara atât cât se putea și o 
sprijiniră de sicomor, la ramificaţia uneia dintre cele mai 
solide crengi golașe. Se opriră acolo pe când Charlie își 
pregătea drujba și o agăţă de harnașamentul pe care și-l 
confecţionase pentru a o căra în copaci când lucra singur. 

Să lucrezi cu drujba cocoţat pe o scară putea fi epuizant, 
așa că își adaptase harnașamentul astfel încât să poată 
opri drujba și să o lase să atârne în jos agăţată cu o curea, 
pentru a-și elibera mâinile și a-și fixa picioarele pe o altă 
creangă după ce se repoziționa ca să poată lucra într-o altă 
parte a copacului. Pentru un om de vârsta lui era o muncă 
lentă. Se cocoţă pe scară, se stabiliză și porni drujba. 
Apăsă trăgaciul accelerației de mai multe ori până când 
motorul merse constant și cu ușurință. Apoi începu să taie, 
întinzându-se să ajungă la ramurile de mai sus atâta vreme 
cât încă mai avea energie și putere. 

Pe măsură ce crengile cădeau, mexicanii le adunau de la 
pământ și le trăgeau într-o parte. Mergea destul de repede 
deoarece crengile nu aveau frunziș și curând fu gata să 
mute scara pe o altă poziţie. Dar atunci ceva merse prost. 
Tocmai când era pe cale să oprească fierăstrăul, trăgaciul 
accelerației sări și motorul începu să urle mergând la 
turație maximă. Se fixă cu coapsele pe scară și reuși să 
ajungă cu cealaltă mână la butonul de oprire. Dar nu 
funcţiona. Aluneca liber înainte și înapoi fără să oprească 
motorul. 

Cu motorul urlând, împinse înainte cu antebraţul de 
frâna lanţului, dar acesta continua să se rotească; 
șuruburile frânei erau prea slăbite pentru a acţiona. Atunci 


Charlie simţi cum scara se mișcă. Privi în jos și văzu că cei 
doi mexicani legaseră o funie de un picior al scării. Se 
dăduseră în spate, în afara pericolului. Unul din ei trăgea 
încet scara de sub el. Era ca și cum ar fi văzut o pasăre 
zburând cu spatele sau un coiot urcând în cer. Nu putea 
face nicio conexiune logică. Părea pur și simplu ridicol. 
Ţipă la ei: 

— Ce naiba faceţi?! Ce dracu'?! Hei! 

Intr-o clipă, cu drujba grea urlându-i în mână, îl invadă 
oroarea variantelor posibile. Dacă dădea drumul drujbei ca 
să se agaţțe cu ambele mâini de creangă, aceasta va 
pendula în harnașament și cuplul motorului în rotire va 
împinge lanțul în el, rotindu-se nebunește și tăindu-i 
picioarele... Dacă ar putea să mai urce o treaptă și să 
așeze drujba pe creangă înainte ca scara să-i fie trasă de 
sub picioare, ar putea să desprindă drujba din 
harnașament și să o lase să cadă liber... Păși în sus pe 
treaptă chiar când simţi scara deplasându-se lateral de sub 
el și, pentru un moment, drujba care urla se balansă pe 
creangă și apoi alunecă în partea cealaltă pe măsură ce 
scara era smucită de sub el. 

Totul se petrecu ca într-un curent continuu, uniform, al 
acţiunii, nu în momente separate, ci într-o scurgere 
continuă a timpului. Se spune că în momentul morții, 
simţul auzului este ultimul care dispare. Nu putea fi sigur. 
Senzaţia lanţului rotitor ascuţit care mușca adânc începuse 
nedureros. Il ciopârţise, tăiase înăuntrul lui, cuplul 
motorului îl răsucea ca pe un lucru viu, nebunesc, 
găurindu-l ca și cum ar fi fost un cerb eviscerat atârnat în 
copac. Mirosea motorul fierbinte care scuipa ulei și 
benzină. Amorţeala se instala rapid și nu știa cum sau când 
dăduse drumul braţelor de pe creangă. Era conștient de 
trupul său ce se răsucea mereu, legat de drujba în 
funcţiune. Înţelesese că fusese spulberat. De fapt chiar 
auzea sunetul lichid al lui însuși care era aruncat și 
împroșcat. Credea că un braț plecase cu mânerul 


herăstrăului. Văzu lumina soarelui și pământul și pe 
mexicani uitându-se în sus și privind cu expresiile lor 
curioase, dar nu surprinse. Vedea copacii și pădurea și 
lumina soarelui și chiar picături negre zburând prin aer. 
Undeva pe la jumătatea trupului, ceva se separase și se 
depărtase și căzuse. Scâncetul era ridicol și asurzitor. 
Plămânii îi zburară prin gură. Vederea îi dispăru. Nu era 
atât de rău; și ţipătul se îndepărtă; și se gândea că nu 
simţea nimic; era conștient de senzaţia de rotire. 


Capitolul 14 


Femeia șatenă din camera arhivelor lui Burden aduse 
două dosare groase legate cu inele care conţineau 
informaţiile despre Cayetano Luquin. Burden făcu loc pe 
masa rotundă din bibliotecă și îl lăsă pe Titus cu cele două 
volume, plecând împreună cu femeia. 

Dosarul era o biografie completă cu fotografii inserate. 
Exista un index detaliat de referinţe la alte volume din 
arhivele lui Burden și la arhivele diverselor agenţii pentru 
aplicarea legii americane și străine. Titus rămase surprins 
de mulţimea detaliilor personale din dosar (mărimile 
hainelor, obiceiuri culinare, preferinţe de închirieri video, 
fișe medicale) și de spaţiul considerabil care era alocat 
profilului psihologic al lui Luquin. 

La un moment dat, în timp ce urmărea o notă de subsol, 
Titus dădu de o referință la un articol de Garda Prieto 
Burden, lector la Centrul de Studii pentru Terorism și 
Violenţă Politică la Universitatea din St. Andrews, Scoţia. 
Rapoartele asupra celor patru răpiri din Rio de Janeiro 
erau prezentate mult mai detaliat decât i le relatase 
Burden, dar existau de asemenea referinţe la texte chiar 
mai amănunțite. Fiecare cuvânt care avea o referinţă și 
care avea date detaliate într-un alt dosar fusese tipărit cu 
caractere distinctive. Deși dosarul părea complet și 
burdușit cu informaţii, rămăseseră de asemenea semne 
clare de  ștersături ale unor porţiuni semnificative, 
informaţii pe care Titus nu avea permisiunea să le vadă. 

Ca și cum ar fi fost clarvăzător, Burden intră în birou 
chiar când Titus termina ultimele pagini. 

Se opri la mică distanţă de masa de citit la care era 
așezat Titus. Intrândul adânc al ușii care ducea la cea de-a 
doua curte din spatele său îl încadră în lumină, iar 


întunericul din cameră era prea adânc pentru ca Titus să-și 
dea seama de detalii. 

— Ce crezi? îl întrebă Burden. 

Titus era aproape ameţit de informaţiile atât de 
revoltătoare, încât uneori se simţea ca și cum ar fi citit o 
lucrare de ficţiune. Dosarul, împreună cu propriile relatări 
ale lui Burden despre istoriile lui Luquin, îi băgaseră lui 
Titus frica în oase. Acel om era ca o boală violentă care, 
printr-un fel de perversitate biologică, devenise în acest 
moment o ameninţare directă la adresa prietenilor și a 
familiei lui. 

Dar Titus încercase să citească printre rânduri și avea 
impresia că pasajele acoperite din dosare cu privire la 
Luquin induceau ideea că acesta ar fi o ameninţare la o 
scară care depășea cu mult extorcarea și răpirile, chiar 
dacă recompensele erau de ordinul zecilor de milioane de 
dolari. Titus rămăsese cu impresia că acțiunile criminale 
ale lui Luquin cuprindeau mai multe continente. Burden 
făcuse deja aluzie la acest lucru, iar ștersăturile din dosare 
îi arătau lui Titus clar că nu se putea aștepta să primească 
toate detaliile. 

— Este al dracului de înspăimântător, spuse Titus. Asta 
gândesc. Înghiţi în sec privind silueta lui Burden care era 
cu spatele spre lumină. Dar... ajută-mă să înţeleg asta... 
Dacă Luquin a început să omoare oameni... adică, mă 
ameninţă cu un soi de măcel... Ar putea să scape cu asta în 
Columbia, dar nu în Statele Unite. Să fie oare posibil? 

Burden se uită la el fără să spună nimic. Stătea acolo în 
liniște, așteptând ca Titus să-și amintească. Desigur că se 
putea întâmpla în Austin. Doamne, chiar dacă nu am fi 
învățat nimic altceva din trecutul recent, tot am aflat că 
orice e posibil. Moartea, chiar și moartea revoltătoare, nu 
dă dispensă specială pentru accidente în funcţie de 
geografie sau naţionalitate. 

Lămurit de liniștea lui Burden și de sonoritatea propriei 
naivități care-i răsuna încă în urechi, Titus lăsă capul în jos 


și apoi își ridică privirea din nou. 

— Bine, asta a fost stupid, acceptă el, și totuși, ajută-mă 
să înţeleg cum își va pune în aplicare amenințările și va 
menţine tăcerea pe care o promite și o cere în același 
timp. Adică, care sunt dedesubturile lucrurilor despre care 
vorbește?  Haosul și liniştea sunt pur și simplu 
incompatibile. 

Silueta lui Burden, cu mâinile în buzunare, cu un umăr 
mai ridicat decât celălalt, se mișcă din cadrul ușii și 
alunecă spre umbrele lăsate de rafturile de cărţi. Lumina 
ambientală era prea scăzută și Titus nu îl putea vedea 
bine. Afară, ziua se transforma într-o după-amiază târzie. 

— Uite ce se întâmplă aici, spuse Burden din colț. Nu va 
face în Austin ceea ce face în Columbia sau Brazilia. Nu e 
un om prost. Hai să ne întoarcem la cazurile din Rio. Tano 
a învăţat ce să facă și ce să nu facă, cu fiecare răpire 
succesivă. Primul caz: a învăţat că personalul însărcinat cu 
rezolvarea răpirilor face ca lucrurile să fie mai puţin 
operative și mai puţin eficiente pentru el. Al doilea caz: îi 
elimină contactând direct familia în locul corporației. Dar 
tot trebuie să pună presiune asupra familiei pentru ca 
aceștia să oblige corporaţia să plătească. Să lucreze cu 
două entităţi separate este totuși ineficient. Cazul al 
treilea: de data asta se asigură că victima și familia sa sunt 
acţionari importanţi ai corporației. Vor avea mai multe 
pârghii pentru a obliga compania să plătească decât ar 
avea un simplu angajat. Totuși, cererile sunt adresate 
familiei, nu corporației. Dacă apare o problemă, trebuie să 
răpească o rudă a victimei iniţiale înainte ca familia să 
preseze corporaţia și Luquin să-ți încaseze banii. Al 
patrulea caz: de data aceasta se asigură că alege o victimă 
care este acţionar important al corporației. Dar era o 
companie publică și unii dintre membrii consiliului de 
administraţie insistă în intervenţia echipelor super secrete 
SWAT. li provoacă lui Tano o mulţime de necazuri. Acesta 
mai trebuie să amenințe cu moartea alţi angajaţi pentru a 


le forţa mâna. 

Burden se mișcă de-a lungul zidului de cărţi până când 
se opri la un pas de femeia goală, aplecată, cu maimuta. 

— Al cincilea caz: tu. Ce a învăţat? Să reducă numărul 
celor care îl inoportunează. Fără personal însărcinat cu 
rezolvarea  răpirilor. Fără poliţie. Fără interese 
corporatiste contra intereselor familiei. Fără companii 
publice cu un consiliu de administraţie căruia trebuie să-i 
răspundă. Și chiar mai ingenios, fără crimă. Vei cumpăra 
companii străine. Fără zarvă. Totul făcut în liniște - și cu 
aparenţa de legitimitate. 

Burden se opri. Apoi făcu câţiva pași spre Titus. 

— Fără zarvă, spuse. Ce ne spune asta, Titus? Crezi că 
urmează să comită în Austin o serie de asasinate pripite, în 
stil columbian? Amintește-ţi: a spus că atunci când toate 
astea se vor fi sfârșit, nimeni nu va ști măcar că a fost 
comisă vreo crimă. Folosește-ţi imaginaţia. 

Se mișcă de-a latul camerei și se opri de cealaltă parte a 
mesei. În timp ce gândea, luă un stilou din despicătura 
unei cărți deschise. 

— Imaginează-ţi asta, Titus. Să zicem că te hotărăști să 
nu lucrezi cu mine. Te duci la FBI. Luquin descoperă 
imediat asta și dispare. Spui totul celor de la FBI, dar 
adevărul este că nu ai cu adevărat nicio dovadă că ceea ce 
le spui chiar s-a și întâmplat. În afara câinilor morţi. Deja 
am strâns microfoanele. Dosarele lor despre Luquin sunt 
sărăcăcioase și el a fost în afara atenţiei un deceniu întreg. 
Vor considera povestea ta interesantă, curioasă, dar, 
sincer, neverosimilă. Astfel totul se va fi terminat și vei fi 
salvat o grămadă de bani. Vei fi salvat vieţi. O alegere 
periculoasă. Şase luni mai târziu, un prieten moare 
neașteptat. Un accident de mașină. Sau un accident de 
vânătoare. Sau un atac de cord. După aceea primești un e- 
mail: Bună, Titus! Ti-am spus să nu te duci la FBI. Ar fi 
trebuit să mă asculti. Te vei duce la FBI din nou și le vei 
spune ce s-a întâmplat. Te ascultă. Ești o persoană 


respectabilă, deci, te vor lua în serios. Dar, cu adevărat, ei 
nu pot face nimic să probeze că un astfel de accident a fost 
de fapt o crimă provocată de un nelegiuit din Brazilia. 
Trece timpul. Soţia unui prieten din San Francisco se 
îneacă în timp ce înoată în propria piscină. Primești un e- 
mail: Bună, Titus! Eu din nou. Ar fi trebuit să mă asculti. 
Cinci luni mai târziu, fiica adolescentă a unui alt prieten 
din Boca Raton, în cealaltă parte a continentului, ia o 
supradoză de droguri. Un caz șocant deoarece copila nu a 
avut niciun fel de expunere la astfel de lucruri. Primești un 
e-mail: Bună, Titus... 

Burden lăsă stiloul să alunece de-a lungul paginii câţiva 
centimetri. 

— Vezi cum se pot întâmpla lucrurile astea? întrebă el. 
De fiecare dată când mergi la FBI. Dar trebuie să înţelegi, 
Luquin nu îi va viza întotdeauna pe prietenii tăi cei mai 
apropiaţi. Va împrăștia moartea de-a lungul și de-a latul 
țării și asupra cunoscuţilor tăi. Ar putea fi vizaţi chiar 
membrii familiilor angajaţilor tăi. Cam la intervale de șase 
luni. Sau de un an. Îţi poţi imagina câţi oameni ar putea 
muri înainte ca FBI să poată măcar stabili o legătură cu un 
astfel de scenariu? Dacă ar face-o vreodată? ți poţi 
imagina cum ai arăta tu întorcându-te mereu la ei și 
spunând: Vă rog! Trebuie să mă credeţi! Accidentul de 
tractor din Iowa a fost chiar o crimă. A fost tipul ăsta din 
Brazilia care voia să-mi stoarcă șaizeci și patru de milioane 
de dolari... Și Luquin se va asigura că nu-i vei putea urmări 
e-mailurile. Nu va exista nicio dovadă. Ar putea continua la 
nesfârșit. Tano Luquin nu este un ideolog, continuă 
Burden. Nu știe nimic despre idealuri sau vise, sau cauze 
politice și nu îi pasă deloc de ele. Este un criminal ordinar. 
Venal. Violent. Egocentric. Este tipul de om care poate fi 
găsit în orice generaţie și în orice cultură. Un prădător. Tu 
ai ceva ce el își dorește și îl va obţine. Dar diferenţa este 
că, în prezent, oamenii deștepţi ca Luquin dispun de multe 
resurse tehnologice deosebite. Pentru a le anticipa 


mișcările, trebuie să fii dispus să ajungi dincolo de 
presupunerile lor, să fii dispus să faci saltul în sfera 
incredibilului. Te pot asigura că ei au făcut-o. Luquin este 
bogat. Metodele și resursele sale sunt sofisticate. 
Imaginaţia și lăcomia sa sunt fără limite. 

Burden se făcuse înţeles și era înfiorător. 

— Bine, spuse Titus. Spune-mi doar atât: îl poţi opri? 
Poţi salva vieţi? 

Burden nu răspunse imediat și, cu fiecare secundă de 
ezitare, speranţele lui Titus scădeau, cu un efect negativ 
asupra stării lui de spirit. 

— Cred că îl pot opri, spuse Burden. Pot salva vieţi. Dar 
nu le pot salva pe toate. Ti-am spus deja asta. Asta e ceea 
ce cred. Trebuie să nu uiţi, continuă el, egoul lui Tano este 
direct legat de statutul pe care îl are în propria minte. El 
te-a avertizat. Dacă nesocotești această avertizare, îl 
insulţi prin nerespectarea puterii lui de a-ţi dicta. Și te va 
face să plătești pentru asta. Şi se va asigura că știi pentru 
ce plătești. 

Titus se simţea prins în capcană. 

— Aș putea pur și simplu să scot banii. Să termin cu 
asta. 

— Da, ai putea, aprobă Burden. Şi poate că s-ar termina 
pentru tine. Dar asta garantează și faptul că Luquin va 
continua să facă exact ceea ce face, cu și mai multe 
resurse. Să fii sigur că altcineva va trece prin același 
coșmar prin care treci tu. Şi banii tăi îi vor finanța 
fărădelegile. Nu știu ce crezi tu, dar eu nu aș vrea să am 
asta pe conștiință. 

Titus respira greu. 

Se uită spre fereastră și spre ușa deschisă. Se simţea 
încolţit, înstrăinat de viaţa sa dinaintea ultimei nopţi. În 
voia curentului. Afară, lumina și sunetele îi erau străine. 
Limbajul îi era străin. Mirosurile aparţineau altor oameni 
și ritmul vieţii era al altei culturi. Totul contribuia la un 
sentiment de incertitudine. 


Incertitudinea era, totuși doar o parte a ceea ce simţea. 
Furia lui Titus era prezentă și evolua ușor într-o 
încrâncenare de a riposta. Cumva. Dar cu preţul vieţii 
altcuiva. Nici măcar a unuia singur. Burden avea probabil 
dreptate că Luquin va afla dacă s-ar duce la FBI. Mai 
devreme sau mai târziu. Şi apoi mai era cealaltă prezicere 
a lui Burden, că cineva va muri oricum, indiferent, doar 
pentru ca Luquin să-și demonstreze autoritatea. 

Se uită la Burden, care îl studia de la o distanţă de 
numai jumătate de metru dincolo de masă, fața lui 
exprimând efectele bătăliei secrete care se dădea în 
interiorul său. Oricum ar fi evoluat viaţa lui Titus, cineva 
care ar fi fost suficient de interesat să-i analizeze privirea 
ar fi putut înţelege totul. Frământările i se puteau citi pe 
faţă și în expresia tristă a ochilor. Orice ar fi știut acest 
om, este limpede că el plătise scump pentru asta. Titus nu 
putea ignora acest lucru. Și apoi mai era sfatul lui Gil 
Norlin. Dacă urmezi recomandările acestui tip nu va trebui 
să-ţi faci griji dacă faci sau nu ceea ce trebuie. Poţi să ai 
încredere în ceea ce-ţi spune. 

Titus inspiră adânc, cu toată fiinţa lui, amintindu-și cine 
era în locul în care îi definea personalitatea. 

— Bine, îi spuse lui Burden. Haide să facem ceea ce 
trebuie să facem. Și hai să acţionăm cât de repede se 
poate. 


Capitolul 15 


— Tipii ca Tano au profitat extraordinar de bine de pe 
urma efectelor pe care terorismul le-a avut asupra 
securităţii interne a Statelor Unite, spuse Mattie Selway. 

Era femeia șatenă pe care Titus o văzuse în camera de 
operaţiuni a lui Burden ceva mai devreme. Li se alăturase 
în birou, aducând cu ea un alt dosar legat cu un inel negru 
pe care îl ţinea în poală. Din când în când dădea paginile 
înainte și înapoi și nota câte ceva. 

— Au intuit că, cel puţin în viitorul apropiat, atenţia 
agenţiilor americane de securitate, a serviciilor secrete și 
de securitate internă va fi îndreptată în direcţia luptei și 
anihilării acestei noi ameninţări. Să răspunzi unei crize ca 
aceasta, a terorismului internaţional, creează un fel de 
ochelari de cal în psihicul naţiunii. Oamenii vor ca această 
nenorocită de problemă să fie rezolvată, o vor dispărută. 
Guvernul dorește să le facă pe plac. Luquin știa că, în 
Statele Unite, toţi ochii - și banii, și hotărârea - vor fi 
îndreptaţi către terorismul internaţional, măcar în viitorul 
apropiat. S-a observat acest lucru în reconfigurarea FBI, 
prin retragerea unui număr uriaș de agenţi din 
operaţiunile de combatere a traficului cu narcotice, a 
altora din unităţile pentru combaterea crimelor violente 
sau a crimei organizate, pentru a lucra împotriva 
terorismului. 

Soarele căzuse în spatele zidului de arbori fresno și 
eucalipt de afară și se scufunda spre vest în Sierra de 
Morenos. Stăteau în lumina crepusculară stranie, pe care 
Titus începuse să o asocieze cu Burden însuși. 

— Câteva lucruri par să fie interesante pentru noi, 
continuă ea. Unu: mărimea recompensei, desigur. Este 
probabil o reflectare a încrederii pe care o are Tano în 


planul lui. Doi: modul în care dorește să fie plătit. Deștept. 
Va funcţiona. După ce-ţi vei fi făcut investiţiile, banii se vor 
evapora ca ceața dimineții. Pur și simplu nu vor mai exista, 
pierduţi în uriașul vid electronic. Și trei: faptul că Luquin 
însuși a traversat frontiera pentru acest lucru. 

— Cred că acest ultim punct este cel care ne va oferi o 
portiță, spuse Burden dintr-un colţ întunecat al camerei. 
Hoinărea în continuare prin spaţiul întunecos. Mattie 
crede că aranjamentele financiare neobișnuite sunt șansa 
noastră cea mai bună. În orice caz, trebuie făcute câteva 
pregătiri de bază. Computerul tău este funcţional. Am 
vorbit cu Herrin acum vreo oră și mi-a comunicat că ai 
peste tot în casă microfoane și sisteme de urmărire. 

Se opri și privi spre Titus prin lumina difuză. 

— Şi trebuie să-ţi aduci nevasta înapoi acasă, spuse el. 

Înainte ca Titus să poată deschide gura pentru a 
răspunde, femeia maiașă își făcu apariţia prin ușa deschisă 
spre balcoanele care conduceau către clădirile învecinate. 

— Garcia, spuse ea, îl avem pe Luquin pe laptopul 
domnului Cain. 

Peste câteva momente stăteau cu toţii în jurul unuia 
dintre birouri, se holbau la ecranul computerului lui Titus, 
citind incredibilul mesaj. 

„În cele ce urmează se găsește o listă de întreprinderi în 
care va trebui să investești și/sau să contribui. Îţi sugerez 
să începi imediat cu 15 din cele 64 de milioane de dolari pe 
care doreai să-i foloseşti. Te rog să închei această 
tranzacţie în termen de 48 de ore de la acest mesaj. 
Trebuie să urmeze o investiție suplimentară de 32 din total 
în următoarele 72 de ore. 

Compania Marcello Cavatino Inversiones S.A. din 
Buenos Aires va fi foarte onorată să îţi ofere serviciile 
profesionale necesare pentru efectuarea acestor 
tranzacţii.” 

Urma lista afacerilor și a organizaţiilor de caritate. Una 
în Mexic, două în Brazilia, una în Liban, una în St. Kitts, 


două în Monaco. Titus se uita peste umărul fetei maiașe și 
se aplecă spre ecranul computerului. 

— Bonnie, vezi dacă le poţi găsi, spuse Burden către 
femeia asiatică care purta acum jeans și un huipil cu 
broderie Oaxacan. 

Ea plecă să lucreze la un alt computer. Titus se uita la 
ecran și se așeză pe unul dintre fotolii fără a scoate vreun 
cuvânt. Era zguduit. De câte ori avea să mai fie surprins 
astfel? Nu știa ce și-ar fi închipuit că ar putea să fie primul 
mesaj al lui Luquin, dar cu siguranţă nu se aștepta la asta. 

— Care-i problema? întrebă Burden. Lichidităţi? 

Titus era șocat. Banii. Iisuse! Ar fi trebuit să scrie pe o 
bucată de hârtie și să se uite la ea. Toată treaba fusese 
atât de ireală încât nu reușise să se concentreze pe ce ar fi 
oportun să se debaraseze pentru a dispune rapid de 64 de 
milioane de dolari - un sfert din valoarea netă a CaiText. 
Să privească începuturile operațiunii pe ecranul 
computerului era de nesuportat. 

— Asta înseamnă aproape zece milioane de dolari în 
două zile, spuse Burden, și apoi aproape douăzeci și unu 
de milioane, trei zile mai târziu. 

— Da, pot face rost de cele zece milioane. Trebuie să 
lucrez la cele douăzeci și unu. 

— În regulă. Bine, trebuie să ne mișcăm repede acum, 
spuse Burden, privindu-și ceasul. Este trei și treizeci de 
minute, ca să avem un reper al timpului. 

Mattie se întoarse către Titus. 

— Treaba pe care o are de făcut Luquin în acest caz este 
mult mai ușoară decât spălarea de bani, spuse ea. La 
spălarea de bani încerci să acoperi proveniența banilor. În 
acest caz așa ceva nu e o problemă. Luquin dorește să 
acopere destinaţia lor. Astfel, când Cavatino îţi va 
împrăștia investiţiile în beneficiul a șapte întreprinderi, va 
fi probabil ultima oară când vom ști cu adevărat ceva sigur 
despre ei. Din acele locuri vor fi îngropaţi într-o avalanșă 
de tranzacții. 


— Garcia, spuse Bonnie de la computer, întreprinderile, 
șapte la număr, apar. Toate. Nu, așteaptă, una dintre 
organizaţiile de caritate, cea din Monaco, nu a apărut încă. 
Toate întreprinderile sunt mai noi de un an. Marcello 
Cavatino Inversiones S.A. există de aproape trei ani. 

— Bine. Analizează-le puţin. 

Dar Burden aștepta și se uita la ecranul computerului 
împreună cu Mattie și fata maiașă, ca și cum ar fi așteptat 
cu toţii un alt mesaj. Camera era cufundată în liniște cu 
excepţia degetelor lui Bonnie apăsând pe tastatură, în 
partea cealaltă a camerei. 

Sunetul de avertizare a unui alt mesaj răsună ca un foc 
de armă. 

— Iată, spuse fata maiașă, și ecranul afișă un mesaj 
scurt și la obiect. 

„Charlie Thrush a plătit pentru prostia ta. Ar fi trebuit să 
accepţi supravegherea.” 

Titus se ridicase din nou, încă o dată privind peste 
umărul fetei. li luă ceva timp - nu-și dădu seama cât - 
pentru ca ambele cuvinte să se potrivească în contextul 
momentului. 

— Charlie Thrush? 

Apoi Burden întrebă: 

— Unde locuia Thrush? 

Timpul trecut al întrebării îl lovi pe Titus ca un pumn în 
stomac. Brusc gura i se uscă. 

— La o fermă la vest de Austin. 

— Unde? Mai precis. 

— Fredericksburg. Prin apropiere. 

Se gândi că o să i se facă rău. 

— Rosha, spuse Burden și fata maiașă se mută la un alt 
computer și începu să tasteze cu furie. 

Titus îl văzu pe Charlie vorbind, cu silueta lui lungă și 
deșirată, într-un fotoliu în fața unuia dintre ecranele 
computerului, cu degetele lui lungi alunecând peste taste 
ca și cum ar fi cântat la pian, cu capul întors pe jumătate 


în timp ce vorbea, explicând teoria din spatele calculelor și 
a mecanicii cuantice. Îl văzu cu capul îngropat într-o carte 
într-o mică oază de lumină din camera întunecată. Îl văzu 
dându-i Ritei un coș de răchită plin cu piersici din 
producţia proprie, afișând un zâmbet strâmb și spunându-i 
că Titus încă nu este în stare să cultive ceva atât de dulce. 

— Uite aici, spuse Rosha, citind un articol. Acum ceva 
mai mult de trei ore, Biroul Șerifului din Gillespie County a 
primit un apel de la ferma Thrush din Schumann Creek. 
Spune doar că au răspuns apelului. 

Pe Titus îl încercă senzaţia că s-ar afla în altă parte. 
Simţi o mână pe umăr și un scaun în spatele genunchilor. 
Se așeză. Auzi tastatura computerului ţăcănind, ţăcănind, 
țăcănind. Era slăbit. Zdruncinat. Îi asculta vorbind ca și 
cum nu s-ar fi aflat în aceeași cameră. Nu era conștient că 
se uită la ceva sau măcar că vede ceva. Nu mai era în 
niciun fel conștient de propria persoană. 

— Uite aici, spuse Rosha din nou. Casa Funerară Speer. 
A primit corpul lui Charles Thrush din Gillespie County 
EMS acum o jumătate de oră. Cauza decesului: accident la 
fermă. 

În cameră era o liniște ciudată. Ei nu cunoșteau 
persoana. Nu-l cunoșteau nici măcar pe Titus. Ce ar fi 
trebuit să aștepte de la ei? Să plângă? Moartea lui Charlie 
era pentru ei la fel de străină ca jurnalul meteo din Azore. 

Burden fu cel care rupse tăcerea, cu o voce caldă și 
tăioasă în același timp. 

— Acum vezi cum funcţionează chestia asta, spuse el. 

Titus își putea simţi fața arzând. Emoţiile sale erau 
indescriptibile, un amestec de frică rușinată, de furie și 
panică. Aici nu era nimic cu care să se poată identifica. 
Acceptarea responsabilităţii sale în moartea lui Charlie era 
inevitabilă. Burden chiar îl întrebase dacă Luquin îi 
interzisese evadarea de sub supraveghere. Titus își aminti 
senzaţia de claustrofobie pe care o avusese imaginându-și 
că va trebui să trăiască cu Luquin ascultându-i fiecare 


cuvânt pe care îl spune. Își aminti de sine spunând: „Nu 
pot trăi cu asta”. Ei bine, aparent ar fi putut. Și ar fi 
trebuit. Dar acum, pentru numele lui Dumnezeu, cum va 
trăi cu asta? 

Încercă să-și umezească gura. 

— Rita este cu Louise Thrush în Veneţia, spuse el. 
Trebuie să le aduc înapoi acasă. Apoi, înainte de a rosti 
ultimul cuvânt, se uită panicat la Burden. Iisuse Hristoase! 
Luquin știe asta, nu-i așa? 


După ce se făcu legătura, telefonul sună. Era două și 
jumătate dimineaţa în Veneţia. După această conversaţie 
ea nu s-ar putea duce înapoi la culcare. Femeile lui Burden 
își găsiră de lucru, se întoarseră către computere sau se 
concentrară pe un document, un gest de respect al 
intimităţii pe care el îl aprecie, deși știa că este doar 
simbolic. Burden însuși așteptă într-un scaun la celălalt 
birou. Nu se întoarse; dorea să audă conversaţia. 

— Numai tu puteai fi, Titus, răspunse Rita aproape 
adormită. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

— Știu că îţi dai seama cât e ceasul aici, spuse ea pe un 
ton arțăgos și el și-o imagină privind ceasul de pe măsuţa 
alăturată. Ştii, dragule, dacă ai fi așteptat numai câteva 
ore, aș fi fost oricum trează. 

Chiar nu știa cum ar putea încerca să-și controleze tonul 
vocii. Nu prea conta. După câteva cuvinte ea s-ar fi prins 
oricum, ar fi simtit-o în vocea lui. 

— Am niște vești proaste, Rita, spuse el. 

Pauză. Și-o imagină îngheţând brusc în întuneric, 
analizând cuvintele, tonul vocii lui. 

— Care-i problema? Eşti în regulă, Titus? 

Vocea ei era calmă, tonul vocii ei - „Nu intru în panică 
indiferent ce spune” - era ferm, pregătit. Probabil că deja 
se ridicase în pat, încruntându-se în întuneric, încercând 
să scoată cuvintele de la el. 


— Mda, sunt bine, spuse el. E vorba de Charlie. 

— Oh, nu... își tinu respiraţia. 

— S-a întâmplat un accident astăzi, la fermă. A murit, 
Rita. 

— Oh, nu! repetă ea. 

Şi apoi repetă asta iar și iar. 

El ura asta mai mult decât orice, să-i facă așa ceva ei la 
atât de mare depărtare, să-i paseze ei responsabilitatea de 
a-i spune lui Louise, să-și facă amândouă bagajele și să 
sară în avion, să o consoleze de-a lungul miilor de kilometri 
pe drumul de întoarcere. 

Vorbiră vreme de o jumătate de oră și îi spuse adevărul: 
nu știa prea multe. Va încerca să obţină mai multe 
informaţii. Desigur, nu-i spuse că se afla în Mexic. Se va 
ocupa de asta mai târziu. O minţise, o consolase, 
planificaseră împreună. Rita se simțea mai bine când 
planifica lucruri. O calma; o ajuta să se descurce în situaţii 
necunoscute, în situaţiile inevitabile, dar înfricoșătoare ale 
vieţii. 

El îi spuse că va închiria un avion privat care să le aducă 
acasă. Ea se gândi că era destul de neobișnuit, dar nu 
protestă prea mult și îi promise că va face aranjamentele 
necesare și va reveni ulterior cu detalii. 

Era o conversaţie stranie și încrâncenată, și cu atât mai 
dificilă pentru Titus pentru că se afla printre străini. Și mai 
rău de atât, pentru că el știa adevărul. 


Capitolul 16 


Pauza necesară care urmă confirmării morții lui Charlie 
Thrush nu dură mult. Era aproape de asfinţit când Mattie, 
Titus și Burden se duseră prin balcon în biroul lui Burden. 
Ferestrele și ușile camerei mari erau încă deschise, la fel 
ca înainte și camera era luminată doar de câteva veioze 
împrăștiate și de instalaţia ciudată, așezată jos, încadrând 
fotografia orizontală cu văduva nud. 

De îndată ce ajunseră înăuntru, Titus se întoarse spre 
Burden. 

— Zbor înapoi în seara asta, spuse el. Sper că pilotul nu 
se gândea că-și va petrece noaptea aici. 

— Nu, spuse Burden. E pregătit. N 

— Bine, spuse Titus, atunci să trecem la treabă. In ceea 
ce mă privește, poţi să-l urmărești pe Luquin în orice fel 
vrei. Spune-mi doar de ce ai nevoie, ce ar trebui să fac. 

Burden se întoarse spre Mattie. 

— Vrei să-mi aduci telefoanele? Și adu laptopul lui Titus. 

În timp ce se îndrepta spre ușă, îi întoarse spatele lui 
Titus. 

— Uite ce e, spuse el, primul lucru pe care vreau să-l 
înţelegi este că eu și Luquin avem totuși un lucru în 
comun: tăcerea este legea noastră. Nu trebuie să afle 
despre această întâlnire. Nu are voie să știe că ai contactat 
pe cineva pentru ajutor și că primești sfaturi. Avem nevoie 
ca el să creadă că răspunsurile tale la cererile lui vin de la 
tine și că ești total concentrat pe strângerea banilor pe 
care îi dorește. El trebuie să creadă că ești complet 
paralizat, că îţi ţii răsuflarea așteptând următoarele lui 
instrucțiuni. Nu trebuie să afle că noi știm că e în Austin. 
Cel mai mic indiciu despre asta și va dispărea. Nu uita: 
oamenii cu care lucrează sunt foarte buni. Probabil că se 


află în Austin de câteva săptămâni pregătindu-se pentru 
asta. Suntem într-un mare dezavantaj, deci, trebuie să fim 
mai deștepţi. Fără ezitare. Și pe deplin discreţi. Fără asta 
nu avem nicio speranţă de succes. Al doilea lucru: odată ce 
am început, nu mai poţi da înapoi, Titus! Sper că înţelegi 
asta, nu? 

— Nu m-am gândit la asta, spuse Titus. Făcu o pauză. 
Dar acum am reflectat. Fă ceea ce trebuie să faci. 

Burden aprobă. 

— Hai să vorbim un pic despre unde crezi că va duce 
asta. La final. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, care crezi că va fi finalul acestei povești, 
Titus? Poţi să anticipezi? 

— Nu știu, vreau ca tipul ăsta să dispară din viața mea, 
spuse Titus fără să se gândească. Vreau ca nebunia asta să 
înceteze. Tocmai ţi-am spus. 

Aflat la rafturile de cărţi de lângă ușă, Burden se mișca 
încet în jurul camerei, evitând din nou petele de lumină, 
care dispăreau în colţurile întunecoase, alunecând de-a 
lungul umbrelor de lângă zidurile cu cărţi, mișcându-se 
chiar și pe plafon. În sfârșit se opri și se îndreptă spre 
Titus care continua să stea lângă masa de citit. 

— Ţine minte, spuse Burden, că Luquin a stabilit regulile 
și ele nu sunt negociabile. Te duci la poliţie: mor oameni. 
Nu plătești răscumpărarea: mor oameni. Ţine totul secret, 
sau, dacă nu, vor muri oameni. El a stabilit regulile jocului. 
Noi nu avem prea multă libertate pentru manevre. 

Cei doi bărbaţi se uitau unul la celălalt. 

— În regulă, aprobă Titus. 

— Să zicem că plătești întreaga răscumpărare pe care o 
cere Luquin, continuă Burden. Se va termina aici? Sau va 
mai dori și altceva? Şi dacă ar avea intenţia doar să 
dispară cu ceea ce a primit, ţi-ar conveni asta? Chiar dacă 
a omorât oameni pe parcursul operaţiunii? 

— Atunci tu îl crezi când spune - chiar dacă și-a încasat 


banii - că se va întoarce și va ucide oameni dacă dau în 
vileag ceea ce s-a întâmplat? Dacă mă duc la FBI după ce 
totul se termină? 

Burden își ridică ochii spre Titus. 

— El vrea ca tu să înţelegi, Titus, că el este cel care 
deţine controlul absolut. Din cauza asta a murit Thrush. A 
fost o demonstraţie a noii tale realităţi. El va elabora 
planuri care să acopere toate posibilităţile. Dacă te duci cu 
povestea asta la FBI după ce se termină, atunci vei semna 
condamnări la moarte pentru foarte mulţi oameni. Ti-a 
spus-o el. Ţi-o spun și eu. 

Burden își trecu degetele prin păr. 

— Repetă-ţi acest lucru tot timpul, Titus. Fie accepti 
condiţiile lui, fie mor și alţi oameni. Apoi punecţi 
următoarea întrebare: dacă sunt de acord să ţin totul sub 
tăcere, pentru a salva o mulţime de vieţi, mă pot împăca cu 
ideea ca acest tip să dispară când se termină totul... cu 
banii... și după ce a ucis unul, doi, trei? Patru... dintre 
prietenii mei? 

— Treci odată la subiect, spuse Titus. 

Simţea deja o durere cumplită de cap și era agitat, și 
furios, și înfricoșat. Dar deja știa care era subiectul. Pur și 
simplu nu ajunse până la întrebările dificile. Dorea doar să 
scape de tot, presupunând, în străfundurile minţii sale, că 
la final, chiar dacă ar putea pierde milioane de dolari, până 
la urmă se va face dreptate. Ca într-un film, băieţii buni 
vor veni și se vor ocupa de toate. _ 

— Finalul ar putea să fie dur, spuse Burden. Îmi asum 
responsabilitatea pentru asta. Dar dacă fac anumite lucruri 
pentru tine, nu vreau să-mi vii cu mustrări de conștiință 
atunci când va arăta mai înfricoșător decât ţi-ai închipuit 
că va fi. Odată ce încep, nu mă voi opri. 

Inima lui Titus începu să bată nebunește. 

Afară se întunecase. Nu prea dormise în ultimele 
douăzeci de ore și stresul în care se aflase făcea ca puţinul 
somn să pară ca și cum n-ar fi fost. 


Se îndreptă spre Burden până la distanţa de o lungime 
de braţ. 

— Există vreo șansă ca eu să sfârșesc în închisoare 
pentru ceea ce se va întâmpla, odată ce pornim treaba 
asta? 

Burden se uită fix în ochii lui Titus. 

— Absolut niciuna. 

— Atunci mustrările de conștiință despre care vorbești 
au de-a face cu ce i s-ar putea întâmpla lui Luquin? 

— Exact. 

De data asta era Titus cel care ezită un moment înainte 
de a vorbi, dar când o făcu, în vocea lui nu era nici urmă 
de ezitare: 

— Atunci nu ai pentru ce să îţi faci griji. Nu voi avea 
nicio mustrare de conștiință în legătură cu asta. 

Se uitau unul la altul în tăcere când Mattie intră de pe 
balcon în birou, aducând telefoanele și laptopul lui Titus. 

— Totul este pregătit, spuse ea, trecând de ei și așezând 
totul pe masa de citit. 

Cei doi bărbaţi se îndreptară spre masă când Burden 
ridică unul din telefoanele mobile și i-l dădu lui Titus. 

— Să nu-l scapi niciodată din ochi, spuse el. Este codat. 
Mattie îţi va da codurile de acces. Îţi va face conexiunea cu 
mine, cu Mattie și cu ceilalţi. Este colacul tău de salvare. 
Laptopul este pregătit. Mattie îţi va da codurile de acces și 
pentru acesta. Vom utiliza atât telefoanele, cât și laptopul 
pentru a comunica. În principiu, tu fă orice trebuie să faci 
pentru a îndeplini cererile lui Luquin. Ţine minte, va exista 
o anumită supraveghere. Nu poţi face nimic în legătură cu 
asta fără să te expui răzbunării lui Luquin, fii conștient că 
vei fi monitorizat. 

— Cât de mult? În ce fel? 

— Nu exagerat. Oamenii lui Luquin nu doresc să atragă 
atenţia în niciun fel. Deci nu te vor sufoca. În principal 
oamenii lui te vor supraveghea din mișcare. O camionetă 
în trecere, încercând să prindă frânturi de trafic pe 


telefonul celular. Poate ceva fotografii. Dar totul va fi 
foarte discret. Nu-ţi va sufla în ceafă, dar te va 
supraveghea. Începând de acum, sunt hotărât să mă mișc 
cât de repede pot pentru a încerca să salvez vieţi și asta va 
economisi și bani. Ţine minte: doar pentru că nu vei auzi 
nimic despre mine nu înseamnă că nu voi fi acolo. Sunt al 
naibii de multe lucruri de aranjat. N-o să prea dorm. 
Putem comunica cât de des dorești. Nu vei da de mine 
întotdeauna, dar o vei găsi mereu pe Mattie. Te voi căuta 
de fiecare dată când voi avea posibilitatea să o fac. Bine, 
Mattie îţi va termina instructajul referitor la procedurile de 
comunicare. Mă duc chiar acum să aranjez cu pilotul. 
Cineva va fi aici într-o oră să te ia și să te ducă la aeroport. 
Titus dădu din cap. Mintea sa se mișca deja atât de 
departe și atât de repede înainte încât aproape că purta 
două conversații simultane în cap. Singurul lucru la care 
se putea gândi erau planurile de a o aduce acasă pe Rita. 


Capitolul 17 
Austin 


Luquin se plimba încet înainte și înapoi de-a lungul 
pasarelei care se întindea la marginea culmii, cu o mână în 
buzunar, trăgând din ţigară, fumul albastru se pierdea în 
întuneric. Din când în când se oprea și privea în noapte. 

Nu prea era nimic de văzut în direcţia în care se uita. 
Departe în vale, suprafaţa de safir a râului larg se răsucea 
în întunericul de cobalt. De cealaltă parte, de-a lungul 
pantei care se ridica spre dealurile negre se întrezăreau 
lumini împrăștiate, strălucind dinspre pădurea deasă. Din 
când în când, o lumină se aprindea, strălucea și se stingea. 
Erau farurile unei mașini care-și croia drum prin curbele 
strânse, neluminate, care se strecurau prin dealurile des 
împădurite. Casa care îi atrase atenţia se găsea chiar în 
faţa lui, la vreo nouă kilometri de drum drept. 

— Vom avea vești de la el mâine, spuse Luquin. Câte 
microfoane au descoperit? 

— Vreo șase, până acum. 

— Ţi-am spus, mârâi Luquin, este atât de previzibil, 
nenorocitul arogant! Atât de al dracului de încrezător! Are 
impresia că poate scăpa de supraveghere fără 
repercusiuni. Aș vrea să-i fi văzut fața când și-a dat seama 
ce-a făcut. Scutură amuzat din cap. Ar fi trebuit să găsesc 
un alt motiv să-l ucid pe Thrush dacă totuși Cain ar fi lăsat 
nenorocitele de microfoane la locul lor. Pufăi. Va fi o 
adevărată plăcere să-l facem pe nenorocitul ăsta. 

Trase din ţigară. 

— Dar nu-mi pot închipui de ce nu-l putem recepționa pe 
niciunul dintre microfoanele care sunt încă la locul lor. Nu 
l-am auzit nici tușind sau ușurându-se, sau orice altceva. 

— Îi auzim pe tehnicieni. 


— Știu asta, Jorge. Dar nu-l auzim pe Cain. Ce naiba 
face? 

— L-ai speriat cumplit, Tano, spuse Macias. Probabil că 
nici nu mai respiră acolo. 

Jorge Macias era șeful operaţiunilor mexicane al lui 
Luquin. La treizeci și ceva de ani, Macias era un bărbat 
bine făcut și chipeș în sensul de amant latin. Era arogant și 
egocentric și recurgea ușor la violenţă. 

Când Luquin avea afaceri în Mexic sau Texas, Macias 
era cel care supraveghea ca acestea să se desfășoare așa 
cum trebuie. Echipele lui făceau munca de teren, ele 
adunau informaţiile și foloseau violența atunci când 
aceasta era necesară. (Oamenii lui Macias fuseseră cei 
care îl trecuseră pe Luquin peste frontieră în acoperișul 
camionului lui Benny Chalmers.) Și după ani de experienţă, 
devenise insensibil la a fi mesagerul știrilor rele către 
subalterni. Dacă făceau greșeli, le oferea o singură șansă 
să le îndrepte. Încă un eșec și aceștia dispăreau. Alţii le 
luau locul, pe deplin conștienți de ceea ce se întâmplase cu 
oamenii dinaintea lor. Greșelile predecesorilor nu se 
repetau niciodată. Nu existau excepţii. 

— Ce-i cu tipii care verifică reședința? întrebă Luquin. 

— Doar tehnicieni. Omul nostru de pe teren nu a 
observat niciun fel de arme. Cain are la CaiText un sistem 
de securitate de o calitate ridicată și îi cunoștea probabil 
pe acești tipi prin aceste legături. Derulează o operaţiune 
foarte precisă. Pare o verificare de rutină, exact cum 
anticipasem. Nimic mai mult de atât. 

— Şi crezi că ăștia sunt tipii pe care i-a chemat de la 
telefonul public? 

— Probabil. Nu putea suporta. Voia să facă totuși ceva în 
legătură cu asta cât mai repede. 

Luquin se înfipse ferm în picioare, trase încet din ţigară, 
și privi fix dincolo de râul întunecat. Peste ape se mișca lin 
o barcă, îndepărtându-se de oraș. Luminile sale se 
reflectau în safirul râului și zgomotul motorului urca pe 


pantele dealurilor. 

— Încerc să-mi imaginez, spuse el, atât pentru sine, cât 
și pentru Macias, ce ar putea gândi. Omul este precaut. Nu 
face greșeli majore. Cântărește argumentele pro și contra, 
respectă regulile și ia decizii sigure, rezonabile. După cum 
am văzut, este previzibil. Acum, cum va reacţiona la 
acceptarea faptului că este răspunzător de moartea 
prietenului său? O să reia iar și iar în mintea sa 
evenimentele, continuă Luquin răspunzând propriei 
întrebări. Își va reconfirma în minte că nu am precizat: nu 
curăța casa. Astfel va ajunge să gândească: Dumnezeule, 
va trebui să ghicesc cum să trec prin asta. Nenorocitul ăla 
de Luquin este imprevizibil. Va trebui să-i citesc gândurile. 
Cum dracu’ o să fac asta? Luquin trase din ţigară, 
odihnindu-și coatele pe balustrada pasarelei în timp ce se 
zgâia în întuneric, ca și cum luminile micuţe ale caselor din 
depărtare ar fi fost niște cărţi de tarot și putea citi în ele 
răspunsurile la toate problemele lui. Şi atunci, spuse 
Luquin, va începe să înnebunească. Pentru un om grijuliu 
este foarte stresant să aibă de-a face cu imprevizibilul. Nu 
vede nicio nenorocită de cale pentru a rezolva problema. 
Și asta începe să îl îngrijoreze. Începe să-l devoreze. Și 
asta e bine. 

Jorge Macias îl asculta pe Luquin vorbind. Omul era 
inegalabil în ceea ce făcea și faptul de a lucra pentru el 
fusese întotdeauna o educaţie în perversitate. De-a lungul 
anilor, Luquin evoluase de la a fi doar un asasin oarecare 
în războiul drogurilor, într-o lume restrânsă care creștea 
asasinii ca pe viermi și îi trata cu tot atâta respect, până la 
a fi un teoretician al afacerilor cu moartea. Timpul pe care 
Luquin îl acorda cunoașterii biografiei psihologice a 
persoanei asupra căreia își concentra atenţia era extrem 
de important în această afacere. Din cauza asta era atât de 
temut de cei care cunoșteau destul de multe despre el. Şi 
din acest motiv era atât de eficient. Macias va deveni un 
om bogat doar din această operaţiune. Dar pentru asta 


trebuia să plătești un preţ. Când lucrai cu Luquin, 
întotdeauna era un preţ de plătit. Omul nu simţea că îţi 
meritai banii dacă nu plăteai pentru ei și asta însemna un 
fel de a suferi. Înainte ca operaţiunea să se termine, 
Luquin îi va cere să execute ceva care ar fi angoasant, fie 
fizic, fie emoţional. De aceea Macias își jurase deja că 
aceasta avea să fie ultima dată când urma să mai lucreze 
cu acest nebun. ) 

Telefonul lui Macias sună. Il scoase din buzunar și se 
întoarse cu spatele la balustrada pasarelei. Cu capul lăsat, 
ascultând, începu să se plimbe în jurul piscinei iluminate. 
Luquin se întoarse și îl privi. li plăceau apelurile telefonice 
în timpul unei operaţiuni ca aceasta. Însemna acţiune. Se 
întâmplau lucruri în apropiere și în avantajul său. Rotiţele 
se învârteau; planul se mișca înainte. 

Aruncă chiștocul ţigării care descrise un arc înalt, 
perfect și ateriză în apropierea marginii piscinei, plutind 
pe apa iluminată. Il privi pe Macias care acum era de 
cealaltă parte a piscinei, pe jumătate scăldat în strălucirea 
de turcoaz a luminii reflectate pe suprafaţa apei. In 
momentul în care ajunse din nou lângă Luquin, conversaţia 
era pe sfârșite. Inchise telefonul cu un pocnet și veni lângă 
Luquin pe pasarelă. 

— Era Mateos din Veneţia. Informatorul lui din hotelul 
doamnei Cain tocmai ne-a anunţat că aceasta a primit un 
telefon acum vreo două ore. Din păcate e tot ce știe. 
Informatorul nu se afla în poziţia de a monitoriza apelul. 
Macias își privi ceasul. Trebuie să fi fost în jur de două și 
jumătate la Veneţia. O oră neobișnuită pentru a primi un 
apel telefonic. 

Luquin scormoni în buzunarul hainei după o altă ţigară 
și o aprinse. Deci asta înseamnă că doamna Thrush și 
doamna Cain vor fi pe drumul spre casă mâine-dimineaţă. 
Luquin zâmbi încet și apoi dădu într-un râs ușor, încântat. 
„Drace, îl iubesc pe tipul acesta, Cain. Să o fac pe femeia 
asta la distanţă ar fi fost tare neplăcut.” 


Luquin se întoarse din nou către valea întunecată la 
propriile gânduri, aplecându-se ușor, cu coatele rezemate 
pe balustradă. Macias se îndepărtă și apucă din nou 
telefonul. Privi în sus pe scări, unde cei doi oameni ai săi 
erau la posturi și supravegheau strada din faţa casei. Privi 
umbrele din apropiere, unde abia se putea distinge în 
întuneric imaginea negru pe negru a lui Roque, 
bodyguardul personal al lui Luquin, care stătea fantomatic 
în umbră. Roque fusese cel care se cocoţțase pe acoperișul 
camionului de vite, împreună cu șeful său. Nu era 
niciodată prea departe, ca o amintire bolnavă de care nu 
puteai scăpa. 

Macias îl privi din nou pe Luquin. Spatele acestuia era 
slab luminat în timp ce el se holba fix în noapte. Un nor de 
fum din ţigară se îndepărtă de capul său și se risipi într-un 
firicel albăstrui. Arăta ca și cum părul i-ar fi luat foc. 


Zborul de noapte de la San Miguel părea interminabil. 
Dar în timp ce King Air devora kilometri pe deasupra 
masivului Sierra Madre Oriental și a nordului deșertului 
mexican, Titus se ocupa cu stabilirea detaliilor zborului 
spre Austin pentru Rita și Louise. Sună la un serviciu 
internaţional de chartere din Houston care avea avioane la 
sol pe aeroportul Malpensa din Milano. El și Rita căzuseră 
de acord că, de îndată ce ea va vorbi cu Louise, era foarte 
puţin probabil ca ele să mai poată dormi, astfel că el 
aranjase ca serviciul de charter să le preia de pe 
aeroportul Marco Polo Internaţional de lângă Veneţia, 
imediat ce firma putea trimite acolo un echipaj. 

Acestea fiind stabilite, îl sună pe Lack Paley la reședința 
sa din Austin. Paley era șeful avocaţilor săi. Titus îi spuse 
că dorea să iniţieze procedurile pentru a face trei lucruri: 

1.Să ia legătura cu Terry Odell, brokerul lui Titus 
pentru a împrumuta 10 milioane de dolari în baza 
portofoliului său personal de investiţii și să investească 
imediat întreaga sumă, într-un anumit mod, în entităţile pe 


care el le va enumera. Să folosească Marcello Cavatino 
Inversi6nes S.A. din Buenos Aires pentru a intermedia 
tranzacţiile. Aceste tranzacţii trebuie să fie încheiate până 
la ora trei în ziua următoare. 

2.Să ia legătura cu Lee Silber și să împrumute 21 de 
milioane de dolari, folosind ca garanţii acţiuni la CaiText. 

3.Să pregătească documentele pentru a vinde și mai 
mult din CaiText în felul în care Titus i-ar spune. 

Apoi insistă asupra programului. 

După ce Paley depăși șocul instrucţiunilor primite, 
petrecură următoarele patruzeci de minute lucrând la 
modul în care puteau fi realizate cele hotărâte. Titus îi 
spuse să păstreze planurile strict secrete, deși nu îi explică 
de ce. 

După ce ateriză la Austin, Titus se urcă într-o cursă 
către aeroportul Hilton. Burden presupunea că Luquin va 
ţine sub supraveghere casa lui Titus, așa cum făcuse în 
timpul celorlalte operaţiuni ale sale din Rio de Janeiro și 
nu dorea ca Luquin să știe că Titus își părăsise casa. Cline 
îl va lua de dimineaţă și Titus se va întoarce acasă în 
același mod în care plecase, în compartimentul ascuns din 
spatele camionetei lui Cline. 

Titus porni televizorul imediat ce intră în camera de 
hotel. Pe timpul zborului spre casă, mintea sa fusese 
preocupată obsesiv cu gânduri repetitive, de genul: și 
dacă, nu ar fi trebuit, sau de ce. Apoi revăzu conversațiile 
sale cu Burden și încercă să-și imagineze ce consimţise ca 
acesta să facă. Putea doar să spere ca dimineaţă toate 
aceste lucruri să nu i se pară dramatic de întunecate. 

Nu dorea să se mai gândească. Se dezbrăcă și căzu în 
pat, privind la CNN pe deasupra picioarelor. Spera ca 
acest lucru să-l împiedice să mai gândească. 


Joi 


- A treia zi 


Capitolul 18 


Herrin îl aștepta pe aleea din spatele roșcovelor când își 
răsuci picioarele de pe platforma retractabilă ascunsă sub 
bena camionetei. Cu laptopul modificat în servietă, cei doi 
se îndreptau către verandă. Herrin sorbea cafea dintr-o 
cană cromată fistichie care aducea cu o canistră 
criogenică. Se opriră sub razele blânde ale soarelui de 
dimineaţă. 

— Am vorbit cu Garcia, spuse Herrin, și m-a pus la 
curent. 

Titus dădu din cap. Iisuse! 

— Putem să vorbim deja în biroul meu? întrebă el 
dregându-și vocea. 

— Da, putem. De fapt este primul loc în care am făcut 
curăţenie. 

Se îndreptară spre curtea din spatele fântânii pe o ușă 
secundară aflată lângă poarta din zidul de piatră care 
ducea către piscină. Intrară într-un hol larg, al cărui 
atrium inunda coridorul cu lumina dimineţii și o luară la 
dreapta prin prima ușă dublă. 

Titus intră în biroul său spaţios, traversă camera și își 
așeză laptopul pe birou, un rolltop de culoarea coniacului, 
de la o veche bancă din El Paso. Băgă laptopul în priză și îl 
porni. În mijlocul camerei, o masă veche, lungă, de nuc, pe 
care erau împrăștiate ultimele sale proiecte, unele aduse 
de la Cailext, altele legate de propriile interese, era 


scăldată în lumina difuză venită de la o cupolă octogonală 
care acoperea centrul camerei și ilumina lemnul de nuc 
vechi de două sute de ani. Titus se îndreptă spre fereastră 
și privi afară spre curte și spre livada din spatele ei. În 
stânga putea vedea interiorul curților zidite care 
înconjurau piscina. Se întoarse. 

— OK, spuse el, acum pune-mă și pe mine la curent. 

— Facem progrese destul de mari, spuse Herrin. Toată 
povestea asta este destul de alunecoasă. Imi place. Dar 
trebuie s-o luăm încet. Am pus un plan al casei pe masa din 
bucătărie. Am marcat toate camerele pe care le-am curăţat 
astfel încât să știi permanent unde poţi vorbi și unde nu. 
Sorbi din cana cromată. Garcia mi-a spus că vrea să lase 
încă fierbinţi câteva locuri. 

— Bine. De ce? 

— Ei bine. A spus că s-ar putea să fie anumite lucruri pe 
care vom dori ca băieţii ăștia să le audă, așa că vom scăpa 
din vedere câteva microfoane. Dorim să lăsăm impresia că 
suntem buni la treaba asta, dar nu suficient de buni. Ei se 
așteaptă, oricum, să le piardă pe cele mai multe. Dar 
locurile pe care le vom păstra fierbinţi trebuie să fie în 
camere în care este logic să te gândești că ești în 
siguranţă. 

— Vrei să spui baia, dormitorul? 

— Mda. De fapt, le-am găsit deja pe cele din dormitor. 
Sunt mult mai sofisticate decât celelalte, mult mai greu de 
depistat. Ei și-ar dori ca șmecheriile astea să rămână la 
locul lor. Deci le-am lăsat acolo. Bănuiam că Garcia va dori 
să lase câteva. 

Prin fereastra din fundul camerei, Titus văzu o pasăre 
stacojie pe zidul curții, o strălucire incredibilă pentru o 
clipă, după care dispăru. 

— OK, spuse Titus, înţeleg asta. Atunci lasă-le acolo. 

— Trebuie să fii foarte atent în locurile astea, îi reaminti 
Herrin. 

Titus încuviinţă. 


— Mda, vor fi o grămadă de necazuri. A 

Brusc sună telefonul codificat al lui Titus. Il scoase din 
buzunar și îl deschise. 

— Sunt Garda. Ai un minut la dispoziţie? 

— Dă-i drumul. 

— Am muncit toată noaptea să pun la punct două echipe 
mobile care să lucreze cu noi în Austin, spuse Burden. Cam 
trei persoane în fiecare echipă. O echipă este deja acolo, 
iar cealaltă va ajunge în câteva ore. Și Herrin va avea de 
coordonat câteva chestii cu ei și va avea nevoie să pună la 
punct ceva echipament suplimentar. Mai rămâne loc în 
camera de oaspeţi pentru câteva monitoare în plus? 

— Da, e suficient spaţiu. 

— Minunat. Sunt cam la o oră distanţă de Austin. Va 
trebui să ne întâlnim destul de curând și să discutăm 
câteva chestiuni. Totuși, chiar acum ar trebui să mă întorc 
la Luquin. Mai ai vreo veste de la el? 

— Nimic. 

— OK. Folosește laptopul și urmează instrucţiunile de 
comunicare ale lui Luquin. Face totul pentru bani, deci hai 
să-i vorbim de bani. Uite cum mă gândesc că ar trebui să 
te ocupi de asta. 


Instrucţiunile lui Burden erau precise și el îi oferi o 
explicaţie simplă, cinstită, a raționamentului său. Titus 
rămase surprins de cât de îndrăzneţ era ceea ce îi cerea 
Burden să facă, având în vedere ce se întâmplase cu 
Charlie. 

Deși era încă aproape în șoc în urma decesului lui 
Charlie și a deciziilor pe care le luase cu o zi înainte, știa 
că abordarea agresivă a lui Burden era necesară. Ştia, de 
asemenea, că asta nu se putea face fără angajamentul său 
total. Nu era momentul să se piardă cu firea, deși trebuia 
să admită că niciodată până atunci nervii lui deja uzaţi nu 
fuseseră atât de întinși. Dar, pentru Dumnezeu, nu trebuia 
să clacheze acum. Chiar dacă pierduse atât de mult, mai 


erau multe de salvat. Oricât de amărât era pentru moartea 
lui Charlie, știa în adâncul său că Luquin trebuia să-l 
omoare mai devreme sau mai târziu. Era furios pentru că 
Luquin încercase să-l facă răspunzător pentru această 
mare tristețe pricinuită. 

— Da, bine. O voi face, spuse el atunci când Burden 
tăcu. 

— OK. Atunci rămânem înţeleși. Îl voi suna din nou pe 
Herrin ca să punem la punct anumite lucruri. Te anunţ 
când ajung în oraș. 

— Încă un lucru, spuse Titus. Peste două ore Rita și 
Louise Thrush vor ateriza la Austin. Vreau să o ţin pe Rita 
departe de toate astea. Vreau să o duc într-un loc sigur. 
Undeva departe de tot balamucul ăsta. 

La capătul celălalt se așternu liniștea. 

— Care-i problema? întrebă el. Care-i problema? 

— Nu știu dacă asta este o idee bună, spuse Burden. 

— Iisuse, de ce n-ar fi? 

— Amintește-ţi mereu, Luquin vrea banii. Banii. 
Metodele lui sunt barbare în anumite privinţe, dar de fapt 
el încearcă să te manipuleze psihologic. Speră că prin 
aceste crime îţi va câștiga cooperarea, că morţii îi vor 
garanta că va obţine banii doriţi. Dar este și suficient de 
deștept ca să-și dea seama că, amenințând-o pe Rita, ar 
putea să aibă tocmai efectul contrar. Dacă ar face asta, ar 
merge prea departe. Nu își va asuma acest risc. Ea e în 
siguranţă. Tot atât de în siguranţă pe cât ești și tu. El vrea 
banii. Totul e legat de bani. 

— Vrei să-mi spui că ea nu este ameninţată? 

— Corect. În acest moment nu văd niciun risc pentru ea. 
Mai mult decât atât, dacă faci asta, s-ar putea să 
declanșezi o altă moarte. El nu dorește ca tu să gândești 
atât de precaut. Nu dorește să fii independent. El vrea să-ți 
dicteze ce să faci și ce să nu faci. Pauză. Cred că ar fi o 
mare greșeală, Titus! 

Titus era livid. Trebuia să creadă că nu era în stare să o 


protejeze nici măcar pe Rita? Că trebuia pur și simplu să o 
lase să rămână lângă el, vulnerabilă, până când Luquin 
hotăra ca și ea să fie ucisă? Rămase tăcut. Fierbea pe 
dinăuntru, dar se abţinu să spună ceva. 

— Vom mai vorbi despre acest subiect altădată, spuse el 
scurt. Va trebui să mă mai gândesc la asta. 


Capitolul 19 


Cu o jumătate de oră înainte ca Titus să se așeze la 
computer pentru a-l contacta pe Luquin pentru prima dată, 
un King Air 350 similar celui cu care Titus zburase la San 
Miguel și înapoi decolă de pe pista staţiunii Lago Vista din 
Lake Travis și se îndrepta către Austin, la patruzeci de 
kilometri spre sud-est. La bordul Beecheraft-ului de zece 
locuri se aflau șase dezvoltatori imobiliari care doreau să 
arunce o privire mai apropiată asupra zonei Austin. Acest 
lucru era ceva obișnuit într-un oraș care atrăsese o 
mulțime de investiţii în ultimii zece ani. Și în ciuda faptului 
că nivelul creșterii economice încetinise în toată ţara, ochii 
neobosiţi ai dezvoltatorilor nu se odihneau niciodată. 
Întotdeauna cu speranța că următoarea creștere a pieţei 
era imediat după colț, erau permanent în alertă, fiind de 
părere că, dacă acționau la momentul potrivit, vor putea să 
cadă din nou în găleata cu bani, prin dezvoltarea bine 
plasată a unui complex rezidenţial, a unui mall sau a unui 
complex de birouri. 

Pe măsură ce avionul se apropia de zona de ghidare a 
aeroportului Austin Bergstrom, pilotul contactă turnul de 
control, explică tot ce doreau să facă pasagerii săi și 
solicită permisiunea de a survola orașul la o altitudine 
specifică de șapte mii de metri. După câteva schimburi de 
informaţii, Beecheraft-ul obţinu permisiunea turnului de 
control Austin Bergstrom și porni într-o serie de bucle 
prestabilite pe deasupra orașului, cele mai multe întoarceri 
concentrându-se asupra cuadrantului de sud-vest, în care 
se investise cel mai mult în ultimii ani. Acoperi ambele 
maluri ale lacului Austin, de la podul Emmet Shelton până 
la Austin Country Club, o parcelă de proprietăţi imobiliare 
care includea câteva dintre cele mai dorite cartiere ale 


orașului. 

Când avionul își începu prima serie de rotiri, pasagerii 
întoarseră fotoliile către pereţii cabinei și acţionară 
consolele mascate ale computerelor, care coborau din 
structura principală. Din burta avionului coborâră mai 
multe antene, în timp ce tehnicienii își așezară căștile și 
porniră computerele. 

Fiecare tehnician purta două căști astfel încât putea 
monitoriza simultan două frecvenţe diferite de transmisie 
radio. Fiecare era răspunzător pentru monitorizarea unei 
game de frecvenţă, selecţionate din banda alocată 
telefoanelor mobile. De fiecare dată când recepţionau o 
transmisie codată, computerele reţineau imediat frecvenţa 
și momentul respectiv, înregistrau poziţia avionului și 
unghiul de recepţie al semnalului. Când coordonatele erau 
stabilite, începeau să înregistreze transmisia și apoi 
treceau mai departe la următorul canal și continuau 
scanarea. 

Scopul acestui prim zbor de supraveghere era acela de a 
colecta cât mai multe transmisii codate, în cele două ore 
pe care le avea la dispoziţie. Inregistrările erau apoi 
transmise către echipa tehnică a lui Burden. Titus fusese 
informat că aceasta era deja în acţiune, se afla într-o 
camionetă închisă, mare, dotată cu sisteme de decodare 
care începură imediat să prelucreze materialele transmise 
de Beecheraft. Această primă operaţiune se efectua pentru 
a stabili care dintre transmisii erau în limba spaniolă. 
Odată acestea identificate, erau transmise către Herrin și 
Cline, care începeau să poziționeze și să analizeze sursele 
acestora. 


Mark Herrin se așezase la computerul său, în casa de 
oaspeţi a lui Titus, și privea datele care se perindau pe 
ecran. 

— Iisuse! Marfa de calitate, spuse el în microfonul pe 
care-l avea atașat la căști. Ce fel de tehnologie au în 


chestia aia? 

— Scumpă, zise Burden aflat într-o poziţie conspirativă. 

Când datele se încărcară, Herrin le salvă într-un director 
nou. 

— Uau! 112 conversații separate criptate în cuadrantul 
de sud-vest în două ore?! 

— Nu e o surpriză, spuse Burden. Codificarea a ajuns să 
fie un fel de simbol al statutului social în zilele noastre. 

— Dar, la dracu”, chiar atât de mulţi? 

— Ei bine, mulţi oameni consideră că au un statut 
important, spuse Burden sec. Vom mai arunca o privire 
după ce se întorc din nou, în scurt timp. Dacă suntem 
NnOrocoși, vom găsi ceva care se poate realiza mai 
îndeaproape. Deocamdată, așteptăm după băieţii din 
cealaltă dubiţă să ne spună care dintre aceste transmisii 
sunt în spaniolă. 


Capitolul 20 


Prin ușa glisantă și ferestrele deschise ale vechii camere 
de motel, privi afară în umbra pestriță a după-amiezii, 
înspre aleea circulară de pietriș în jurul căreia erau 
amplasate în mod dezordonat în jur de douăsprezece 
căsuțe stropite cu vopsea. Arbori obosiţi de sâmbovină 
adăposteau întregul complex într-o obscuritate mohorâtă 
care contrasta puternic cu strada strălucitoare, scăldată în 
soare, aflată în apropierea intrării motelului. În mijlocul 
aleii circulare se afla un loc de joacă miniatural, năpădit de 
buruieni, un balansoar crăpat, un grup de leagăne cu două 
scaune rupte, un carusel ruginit. Niciun copil nu se 
atinsese de ele de zeci de ani și erau bântuite de liniște în 
absenţa celor mici. 

Din patul încovoiat pe care stătea, putea vedea 
bungaloul situat vizavi de el. Un cuplu în vârstă stătea în 
faţa acestuia, în șezlonguri greoaie, ruginite, fumând. 
Purtau pantaloni scurţi supradimensionaţi, peste burţile 
lor umflate și picioarele palide, slăbănoage. Din spatele 
ochelarilor de soare se holbau fix înainte, fără să se miște, 
precum niște orbi care doar ascultă. 

Bungalows Motel fusese construit în 1942 și nu se 
schimbase deloc, cu excepţia cârpelilor care fuseseră 
necesare în decursul timpului. Iniţial se aflase în afara 
orașului, dar de-a lungul anilor, metropola îl înghiţise. 
Acum ocupa o porţiune din South Congress Avenue care 
era invizibilă doar pentru cei invizibili la rândul lor, care 
nu mai aveau nimic de-a face cu lumea în care trăiau. 

Cu bustul gol și transpirat, își șterse mâinile umede pe 
pantaloni. Era conștient de mirosurile de igrasie și vechi 
care îl înconjurau, de lenjerie îmbâcsită și tapiţerie 
mucegăită și mobilier de lemn mucegăit care fusese 


curăţat cu detergenţi ieftini decenii de-a rândul. Toate 
acestea îi transmiteau o melancolie greoaie care era 
neașteptată și inconfortabilă. 

Nu îi plăcea acest motel și, chiar dacă era aici câteva 
ore, locul avea ceva care-l măcina într-un mod inexplicabil. 
Mirosul de umed al mucegaiului. Își dădu seama într-un 
final, dar senzația nu dispăruse. Acolo de unde venea el nu 
era mucegai.  Mirosurile hotelurilor ieftine și ale 
apartamentelor erau diferite. Nu îi stârneau acest 
sentiment apăsător care îi măcina gândurile. 

De obicei nu prea îi păsa unde se află. Era convocat, se 
ducea. Își făcea treaba. Aștepta. Dacă nu îl suna nimeni, 
rămânea pur și simplu acolo unde se afla, trăia viaţa 
oricum ar fi fost ea în acel loc. Lumea era interesantă. Sau 
nu era. Era diferită peste tot. Sau era la fel peste tot. 
Uneori ambele, deodată. In funcţie de ce treabă avea. 
Exista o varietate infinită de lucruri care puteau să fie 
diferite sau să fie la fel. In cele din urmă nu conta pentru 
el dacă era într-un fel sau altul. Doar observa ceea ce era... 
sau ce nu era. 

Nu mirosise niciodată în viața lui așa ceva, iar asta îl 
scotea din minţi. Nu avea niciun sens. De ce îl călca pe 
nervi atât de tare acest miros? Umezeala. Senzaţia 
slinoasă a transpiraţiei de subraţ. Își imagina părul de la 
subraţ mucegăind și râncezind. Putrezind. Smocuri din el 
căzând și lipindu-se de transpiraţia de pe corp. 
Mâncărimea era sâcâitoare. 

Câteodată ajungea în orașe în care mai fusese înainte. 
Se întâmpla adesea. Dar rareori avea impresia că mai 
fusese pe acolo. Era, de fiecare dată, altfel. La fel de străin 
ca interiorul unui sicriu. 

Și cuplul de bătrâni de peste drum începuse să-l calce pe 
nervi. Stăteau acolo ca două cadavre, cu corpurile umflate 
de arșiță. Își imagină chiar că îi putea mirosi. Își imagina 
că atunci când corpurile lor începeau să plesnească și să 
se prelingă, se vor înclina puţin în faţă. Pe măsură ce s-ar 


înclina, ochelarii de soare ar cădea într-o parte, ar aluneca 
poate pe nas. Scursura s-ar coace pe ei și membrele s-ar 
umfla și decolora și s-ar umple cu gaz, făcându-i să se 
încline și mai mult. 

N-avea nevoie să gândească așa. Își luă gândul de la 
asta. Uitase deja numele pe care trebuia să-l poarte. Nu 
avea importanță. Avea actul de identitate. Putea verifica 
dacă avea nevoie să știe. Uneori era un lucru bun să nu-ţi 
amintești cine ești. 


Capitolul 21 


Titus, împreună cu Derek și Nel, fiul și fiica lui Thrush, 
care tocmai veniseră din Denver, așteptau pe pistă când 
avionul ajunse în hangar în soarele strălucitor al dimineţii. 
Deja purtase o lungă conversaţie cu ei și aflase detaliile 
șocante despre moartea lui Charlie. Derek îi povestise 
despre moartea tatălui său în detalii foarte vii și clinice. 
Era genul de obsesie pe care o poți întâlni uneori la 
oamenii care încearcă să depășească ceva oribil, să 
proceseze informaţia și să accepte că e real. Titus abia 
reușea să facă faţă. 

Întâlnirea cu Louise a fost tensionată. Stăteau în soare și 
plângeau cu toţii. Louise își asumase deja rolul 
supravieţuitorului puternic. Până la urmă, avusese un zbor 
lung și tot timpul din lume să se gândească. Era clar că ea 
și Rita discutaseră tot drumul despre această situatie. 

După o discuţie scurtă în umbra hangarului, Titus și Rita 
plecară, iar Louise se îndreptă spre Fredericksburg 
împreună cu fiul și fiica ei. 

Titus și Rita se urcară în Range Rover și porniră spre 
celălalt capăt al orașului. Rita stătea cu capul sprijinit de 
fereastră, obosită și secată emoţional. Purta nişte 
pantaloni negri, sandale și o bluză albă, cu părul blond 
ridicat de ochelarii de soare pe care și-i ţinea pe creștetul 
capului. Părea epuizată. 

Titus nu spuse nimic pe drumul de întoarcere. De fapt, 
mare parte din excursia de jumătate de oră fu parcursă în 
liniște. Deja se spuseră atât de multe, iar Titus se chinuia 
să-și dea seama cum dracu’ o să explice restul. În același 
timp, se tot uita în oglinda retrovizoare să vadă dacă era 
urmărit. Nu era sigur după ce trebuia să se uite și, după 
cum spusese Burden, nu putea face nimic în legătură cu 


asta. Totuși, nu se putea abţine să nu analizeze atent 
traficul și să se întrebe care dintre acei oameni obișnuiți 
pe care îi vedea lucrau de fapt pentru Luquin. 

În timp ce treceau de porți și se îndreptau spre casă pe 
aleea curbată, spuse: 

— Sunt niște oameni aici, care lucrează pentru mine. 

— Făcând ce? întrebă ea fără griji. 

— În primul rând, lucrează la sistemul de securitate, 
spuse el. Are nevoie de îmbunătăţiri. 

Opri mașina lângă camioneta lui Herrin și ieși. Luă 
bagajele Ritei din portbagaj și trecură prin terasa umbrită, 
spre bucătărie. Acolo îl întâlniră pe Herrin care avea 
braţele pline cu tot felul de instrumente digitale. 

Titus le făcu cunoștință, iar Herrin avu bunul-simț de a 
se face dispărut imediat. În timp ce acesta ieșea, Rita se 
sprijini de masă, unde văzu cu coada ochiului lista 
camerelor care fuseseră curățate. O citi dintr-o privire, 
lăsă geanta de mână pe podea și se întoarse spre Titus. 

— Ce se petrece aici? întrebă ea. 

— Avem niște probleme, spuse el, dar nu putem discuta 
despre asta aici. Hai să facem o plimbare. 

Merseră împreună pe aleea cu lauri, cu braţele unul în 
jurul altuia și se așezară pe zidul scund de piatră care 
trecea prin spatele livezii. Cincisprezece metri mai încolo, 
mormântul proaspăt săpat, unde erau îngropaţi cei doi 
câini, era ca o amintire dureroasă a vieților lor schimbate. 
Turturelele uguiau printre ramurile livezii de piersici. O 
luă de la început și îi povesti aproape totul. 

Bineînţeles, Rita era șocată și în timp ce Titus îi 
povestea ce se întâmplase în ultimele două zile, cuvintele îi 
păreau ciudate chiar și lui. Ea îl întrerupse de câteva ori 
doar pentru a-i pune întrebări, dar în cea mai mare parte a 
timpului îl ascultă în liniște. Din lipsa unei reacţii, Titus 
realiză efectul profund pe care aceste povestiri îl aveau 
asupra Ritei, mai repede decât dacă ea ar fi plâns sau ar fi 
tipat. 


După ce termină de povestit, niciunul nu mai scoase 
vreo vorbă. Trecuse de miezul zilei și în livadă se făcea din 
ce în ce mai cald. Din pădure se auzea zumzetul greierilor. 

— Doamne, Titus! spuse ea. Doamne Dumnezeule! 

Se ridică, incapabilă să mai stea locului, iar el o privea 
ieșind din umbra stejarului bătrân de deasupra lor. Ea se 
întoarse și își încrucișă mâinile la piept. 

— Eşti absolut sigur de asta? Că omul ăla e răspunzător 
de moartea lui Charlie? 

— Da. 

Se holbă la el, consternată. Apoi ochii i se umeziră și 
lacrimile începură să curgă atât de repede, încât cu greu 
putea distinge ceva în jurul ei. Nu își ascunse faţa, nu i se 
strâmbă gura, dar bărbia îi tremura. Lacrimile curgeau și 
curgeau până când îi acoperiră obrajii și se prelinseră de 
pe bărbie într-un amestec de frică, furie și supărare. 

— Of, oribil, reuși ea să spună într-un final. 

Uitându-se la ea, Titus știu că ea înţelesese deja, intuise, 
fără a fi nevoie să se gândească prea mult, că toate zilele 
lor de până atunci fuseseră de o inocenţță uimitoare. 
Viitorul lor fusese redus dintr-odată și poate nu era mai 
lung decât distanţa dintre ei. Nu mai rămăsese aproape 
nimic din vieţile lor împlinite. Trecutul, cu viaţa lor 
normală, fusese la fel de naiv ca visul unui copil. 

Apoi Rita începu să-și șteargă obrajii cu palmele, 
suspinând. Găsi un șerveţel în buzunarul pantalonilor și își 
șterse nasul. Își drese glasul. Își înclină capul și își strânse 
părul la spate ca și când ar fi vrut să-l prindă cu un elastic, 
dar nu o făcu. 

— Doamne, spuse ea privind în sus și lăsându-și braţele 
pe lângă corp. Trase cu sete aer în piept și își puse mâinile 
pe șolduri, apoi expiră și-și fixă ochii roșii asupra lui. Viaţa 
lui Louise e distrusă din cauza noastră! 

Nu știa ce să mai zică, pentru că, ce naiba poţi spune 
într-o astfel de situaţie? Nu putea să-și ia privirea de la el, 
iar Titus își putea da seama că Ritei îi era greu să 


proceseze gravitatea faptelor ce tocmai se petreceau. 

— Rita, vreau să pleci, să te duci departe de aici. Voi 
vorbi cu Burden să te ducă într-o casă în care să te afli în 
siguranţă. Undeva unde... să nu-ţi faci griji... 

— Poftim? Pentru numele lui Dumnezeu... la ce te 
gândești, Titus? Îl privea de parcă tocmai ar fi început să-i 
vorbească într-o limbă străină, de neînțeles. Nici nu mă 
gândesc. Nu! Nu o fac! Rămân fix aici! Orice s-ar întâmpla, 
ni se întâmplă amândurora, Titus! Nici nu-mi vine să cred 
că ai face așa ceva, spuse ea, cu vocea gâtuită. 

— E o nebunie să rămâi... 

— Tu ești nebun, izbucni ea. Lacrimile nu mai erau acum 
în ochii ei, ci în voce. Tot ce se petrecea era cumva ireal. 
Furia și frica, și dragostea se contopeau fără a ţine cont de 
limitele naturale. Spune-mi ce se întâmplă aici, Titus, 
spuse ea. Mi-ai povestit ce s-a întâmplat, acum zi-mi ce se 
petrece în aceste momente. 

Așezat încă pe zidul de piatră, Titus privi în zare. 

— Burden încearcă să-l prindă pe tipul ăsta, Rita, și se 
mișcă repede, dar nu garantează nimic. 

Voia să fie cinstit cu ea, dar nu putea să-i spună tot. Nu 
voia să-i împărtășească temerile lui sau posibilităţile 
sinistre sau că încerca să ignore direcţia în care se 
îndreptau lucrurile. Dacă avea noroc vor putea trece prin 
asta fără ca ea să afle lucruri cu care să nu se poată 
împăca când se va sfârși totul. j 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu, Titus. In ce ai 
intrat? 

— În ce am intrat? Pe Titus Îl înfurie remarca ei. Ei m-au 
găsit pe mine, Rita! Ascultă-mă: ticălosul ăsta va mai omorî 
pe cineva. Gândește-te la asta! Va mai omorî pe cineva. Şi 
apoi pe altcineva, și apoi... Prieteni, toţi prieteni de-ai 
noștri! Nu-mi pasă cum o să-l oprească Burden și voi face 
tot ce-mi stă în putinţă să-l ajut. 

Din nou, ea nu putu decât să-l privească fix. Prin livadă 
zbură un stol de păsări, urmărindu-se ca nebunele, fulgere 


albastre căzând printre liniile ordonate de piersici. 

Își croiră drum până în capătul celălalt, continuând să se 
ciondănească și printre cedri care flancau pârâul. În urma 
lor se așternu liniștea, dar apoi turturelele își reluară 
uguiala. 

Rita avea pe chip o expresie înspăimântată și era prea 
preocupată ca să-și amintească la vreme să o ascundă. Elo 
mai văzuse așa când taică-său avusese accidentul de 
vânătoare și când aflase de boala maică-sii. Și îl durea să-și 
amintească de ziua în care doctorul le spusese că fătul 
avea diformităţi îngrozitoare. 

— Nu-mi vine să cred, zise ea. Nu știu în cine... Se opri, 
răsuflând sacadat. Nu-mi vine să cred că ai făcut toate 
astea fără să te duci la poliţie. FBI-ul... Ea clătină din cap. 
Cineva cu răspundere juridică. 

— Tocmai ţi-am explicat de ce am procedat așa. 

— Ei bine, eu cred că ţi-ai pierdut minţile, Titus. 

— Încerc să salvez vieţi, zise el. 

— Şi crezi că așa o să reușești? Cu acest... justiţiar? 

El încercă să se apropie de ea, apoi se opri. 

— Am încredere în sfatul lui Gil Nordin, zise el. 

— Grozav! Un tip pe care l-ai întâlnit odată pe fugă, iar 
el era și atunci destul de alunecos. 

— N-am zis asta. 

— Tu mi-ai spus că era dubios. 

— Am vrut să spun că nu lucra pe faţă, ca ceilalţi. Asta 
era tot. 

S-au privit din nou, încruntaţi. Chestia asta îl distrugea. 

Văzu cum ei i se înroșesc din nou ochii. 

— Titus, zise ea, iar vocea i se frânse, surprinzând-o 
chiar și pe ea, văzu asta pe faţa ei. Oare o să regretăm 
asta? 

Ea chiar tremura. Titus nu o mai văzuse pe Rita 
vreodată tremurând. Niciodată. 

— Iau deciziile pe care trebuie să le iau, zise el, și încerc 
să rezolv lucrurile cum știu mai bine. Trebuie să înţelegi că 


nu există manuale pentru așa ceva, Rita. E ca și cum te-ai 
deștepia dintr-un coșmar și ţi-ai da seama că acesta 
continuă și în realitate. Incerc să trec de asta cât mai bine. 
El ezită. Am nevoie de ajutorul tău, Rita. Nu pot face asta 
fără tine. 

Chipul ei își schimbă expresia. Nu era convinsă că dorea 
să ducă discuţia în direcţia sugerată de tonul ei. În clipa 
aceea nu era dispusă la împăcare. 

— Trebuie să cooperezi cu mine, zise el. O să-l rog pe 
Burden să găsească un loc unde să fii în siguranţă... 

— Titus! Rita îl opri, ţintuindu-l cu privirea, chipul ei 
fiind plin de mânie și frustrare. 

El știa la ce se gândea. El nu înţelege, habar n-are ce-mi 
cere. Dar, de fapt, știa. Realitatea era că cea fără habar 
era ea. Loialitatea ei îl speria de moarte, pentru că ea risca 
mult, iar el nu ar fi putut suporta niciuna dintre 
posibilităţile care i se preconizau. 

Se priviră din nou în ochi. 

— Trebuie să despachetez, se răsti ea și se răsuci pe 
călcâie pornind pe alee spre casă. El nu încercă s-o 
oprească. O cunoștea prea bine. Rita era obosită. Epuizată 
psihic. Înspăimântată. lar când îi era frică, se înfuria, 
pentru că simţea că pierde controlul asupra lucrurilor, 
ceea ce o înspăimânta și mai tare. Avea nevoie de timp. 
Dumnezeu să-i ajute, toţi aveau nevoie de timp, dar nu 
credea că vor avea destul la dispoziţie. Luquin avea să le 
fure cât mai mult din timpul pe care-l aveau, laolaltă cu 
banii. Avea să continue să preseze. 

Cum stătea privind-o pe Rita îndepărtându-se în umbra 
dafinilor de pe alee, cârâitul greierilor deveni mai 
puternic, de parcă cineva ar fi dat sonorul mai tare. Părea 
să se fi făcut chiar mai cald, accentuând parfumul verii, al 
vegetației supraincălzite, al piersicilor și al pământului 
fertil. Totul i se părea mult mai atrăgător, mai dezirabil ca 
acum câteva zile când considera aceste lucruri firești. 
Savură totul, înțelegând mai limpede ca niciodată că era 


trecător, că nu va ţine la nesfârșit pentru că nu putea să 
ţină. Totul era doar temporar, doar că el nu văzuse 
lucrurile așa până acum. 


Capitolul 22 


Coordonatele transmisiilor în limba spaniolă, trimise de 
la prima echipă mobilă, se afișau încet, imediat ce acestea 
erau identificate. Când primele apărură pe ecranul lui 
Herrin și pe cel al lui Burden, care aștepta în cea dea 
doua unitate mobilă, Burden vorbi imediat în casca lui 
Herrin. 

— În ce stadiu se află noul nostru program? întrebă 
Burden. 

— Ne va duce la o zonă ţintă cu o rază de aproape o sută 
de metri, spuse Herrin, concentrat la ecran. 

— Bine. Să vedem dacă putem să eliminăm ceva din 
capul locului. Poate un punct de vânzare, o firmă de 
avocatură, un sediu de poliție sau FBI. Oricine ar putea 
avea o nevoie legitimă de codificare. Ne interesează în 
special zonele rezidenţiale. Proprietăţi închiriate, cel mai 
probabil. 

Herrin rămase la computer aproape două ore înainte ca 
toate transmisiile să fie scanate de echipa mobilă a lui 
Burden. Când transmisiile în limba spaniolă au fost extrase 
din lista de 112 transmisii codificate, lista se reduse la 
doar 14. Îl sună din nou pe Burden. 

— OK, spuse Burden. Beecheraft-ul va fi înapoi pe 
poziţie în cincisprezece minute. Deci, ce am obţinut? 

Herrin afișă rezumatul pe ambele ecrane. 

— Dintre cele paisprezece transmisii codificate în limba 
spaniolă, spuse Herrin, două au fost iniţiate dintr-un club, 
una dintr-un birou de afaceri imobiliare, trei din birouri de 
avocatură şi două sunt transmisii ale echipelor 
Departamentului de Poliţie din Chicago. Se frecă la ochi și 
apoi se sprijini pe coate privind ecranul. Stătea în faţa unei 
guri de ventilaţie de aer condiţionat din casa de oaspeţi și 


curentul de aer rece era bine-venit. 

— Asta ne lasă doar cu șase transmisii de verificat, 
continuă Herrin. Trei sunt emise de pe acest mal al lacului, 
trei de pe celălalt. Cele de pe malul celălalt sunt adrese 
cunoscute. Cele de pe partea asta erau mobile. Dar tot nu 
avem încă nimic despre conţinut. 

— Mi-au spus că este o codificare dificilă, spuse Burden. 
Nu le-a luat mult să afle dacă erau în engleză sau spaniolă, 
dar transcrierile efective sunt cu totul altceva. 

— Vreo presupunere? 

— Nu. Dar sper ca una dintre sursele mobile să ducă la 
una dintre casele de pe malul celălalt, spuse Burden. Dacă 
o fac, atunci sper că am pus mâna pe baza și pe unitatea 
lor de supraveghere. 

Herrin se uita la ecran și desfăcu celofanul transparent 
de pe o caramea pe care o băgă în gură. 

— Mai avem la dispoziţie doar această unică încercare, 
spuse Burden. Avionul este programat pentru o operaţiune 
în Maracaibo începând de mâine. 

Herrin sugea nervos carameaua, sugea din ea, gândea și 
iar gândea, iar apoi mușcă din ea și o mestecă din câteva 
mișcări. 

— O să chem avionul, spuse Burden. Le voi spune să 
rămână pe cele șase canale și să înceapă să scaneze cât de 
multe canale pot, în cele două ore de zbor. 

Herrin aștepta, cu ochii fixați pe ecran, bătând din picior 
ca și cum ar fi fost un adolescent. 

În timpul operaţiunilor în direct era mereu tensionat. 

— La dracu', spuse Burden în casca lui Herrin, nu avem 
prea multe. Dacă se întâmplă să nu transmită nimic în 
timpul celor patru ore... 

Pauză. Liniște. Apoi spuse: 

— Dar am o bănuială că sincronizarea e bună. La primul 
zbor, Beecheraft-ul era în poziţie și lucra la numai câteva 
minute de la e-mailul de răspuns al lui Cain către Luquin. 
Dacă Luquin a reacţionat rapid, și așa face de obicei, 


înseamnă că a efectuat apeluri codificate pe durata acestui 
prim zbor. Pur și simplu trebuie să fie într-una dintre cele 
trei case. 


Capitolul 23 


Jorge Macias stătea în picioare pe pasarela de peste lac, 
cu un telefon mobil la ureche în timp ce privea o fată 
îmbrăcată într-un bikini galben banană, întinsă la prova 
unei șalupe hodorogite care plutea pe apă la o sută de 
metri mai jos. Purta pantaloni negri din olandă și o cămașă 
gri de mătase descheiată până la jumătatea pieptului, cu 
părul negru de pe piept vizibil prin deschizăturile cămășii. 
Vorbea cu echipa sa de supraveghere mobilă care tocmai 
depistase și raporta sosirea Ritei Cain. 

În timp ce asculta, privi către o altă fată îmbrăcată cu un 
bikini negru cu un pahar de băutură în mână, se apleca 
peste bordajul șalupei și vorbea cu un bărbat din apă care 
își pregătea schiurile. Un al doilea bărbat stătea la cârmă 
și îi explica tot ce trebuie să facă. 

— Ah, foarte bine, spuse Macias, exact, exact. Aveam 
nevoie de niște vești bune. Încă nici urmă de gardă de corp 
sau ceva de genul ăsta?... Bueno, bueno, minunat. 

Fetele se întindeau la soare. Fete ca astea, qué chichis. 
Și apoi fata de la prova se ridică și intră în șalupă. Şoferul, 
privind înapoi, porni motorul. Elicea se scufundă în apă și 
barca își luă avânt. Brusc, tipul din apă săltă pe suprafaţa 
lacului pe schiurile sale, îndreptându-se spre valurile de 
apă scânteietoare. 

Macias se uită cum se îndreptau spre soare. La dracu’! 

Își întoarse privirea spre Luquin, care stătea de cealaltă 
parte a piscinei, la o masă, în umbra copacilor. Fuma și era 
concentrat asupra ecranului computerului, ca și cum s-ar fi 
holbat la centrul universului, trimițând și primind mesaje 
codificate din Rio, Mexico City, Buenos Aires, Beirut, 
Monaco. De-abia se oprise ca să înghită ceva. Era iritabil. 
Era volatil ca nitroglicerina și chiar mai dificil de 


manevrat. 

Dar toţi cei implicaţi în treaba asta erau agitaţi. Era 
periculos să derulezi o astfel de operaţiune în Statele 
Unite. Presiunea era uriașă și fiecare primea dublul 
onorariului obișnuit și din cauza asta Luquin se aștepta de 
la fiecare la prestații supraomenești. 

În timp ce Macias îl privea, Luquin se ridică brusc în 
scaun, cu ochii în ecranul calculatorului mic. Macias încetă 
să mai audă ce i se comunica prin telefon. Luquin se 
aplecă mai aproape de ecran și expresia de pe faţa lui se 
înăspri. 

— Te sun eu mai târziu, spuse Macias. 

Închise telefonul mobil și porni în jurul piscinei când 
Luquin slobozi brusc o sudalmă și sări în picioare. Smulse 
laptopul de pe masă și îl aruncă în aer. Încă deschis, cu 
ultimul mesaj afișat pe ecran, zbură prin aer și plonjă exact 
în centrul piscinei, unde lovi apa cu un ușor plescăit și se 
scufundă încet. 

Macias se opri. Luquin, cu picioarele depărtate, într-o 
poziţie combativă, ţipă la el peste apă: 

— La dracu', adu-mi un computer! 

Macias începu să transpire în timp ce intră în casă și 
smulse un laptop de pe masa din sufragerie. leșind cu el, 
mintea îi alerga prin toate locurile în care anticipaseră 
posibile derapaje, încercând să ghicească ce-ar fi putut 
provoca explozia lui Luquin. 

— E incredibil tipul ăsta, spuse Luquin. 

Vocea îi revenise la normal. Își îngropase deja furia. 
Acum trebuia să-ţi fie frică de el. 

Macias așeză laptopul pe masă, îl deschise și apăsă 
butonul de pornire. Apoi trecu pe cealaltă parte a mesei 
astfel încât să poată vedea faţa lui Luquin. Ochii lui Luquin 
se îngustaseră, cu degetele alergând silenţioase peste 
tastatura micuță de plastic. 

Așteptară să se încarce site-ul securizat și apoi Luquin 
deschise mesajul care îi declanșase reacţia de furie. 


Întoarse laptopul pe masă și i-l arătă lui Macias. 

— Acest pinche cabrón, spuse el, zâmbind, cu vocea 
tărăgănată, dispreţuitoare. 

Macias privi ecranul. 

„Am cei 10 milioane de dolari pregătiți pentru Cavatino, 
dar nu le dau drumul până când nu vorbesc din nou cu 
tine, faţă în faţă. Trebuie să ne înţelegem asupra unor 
lucruri. Nu am făcut nimic ca să nu respect instrucţiunile. 
Dacă vei continua să omori oameni chiar și atunci când îţi 
urmez instrucţiunile, atunci îmi păstrez banii și poţi să te 
duci dracului.” 

Lui Macias nu-i venea să creadă ce citea. Cain tocmai 
spusese adio la încă o viaţă sau două. Macias îl putea simţi 
pe Luquin privindu-l peste ecranul computerului în 
așteptarea unui răspuns. 

— Ei bine, cel puţin știm că nu are pe nimeni care să-l 
sfătuiască, spuse Macias. Nicio persoană cu experienţă în 
domeniu nu l-ar fi lăsat să facă asta. 

Luquin nu răspunse. Își luase ochii de la Macias și 
privea în gol, fără să vadă ceva. 

— Deci, care-i faza? întrebă Luquin. 

— Probabil că nu poate suporta omorurile. Poate e pe 
cale să intre în panică. 

— Nu cred că asta e. Poate nu a văzut suficiente crime, 
eu asta cred. 

Acesta era marele pariu al lui Luquin, jugar el todo por 
el todo, totul sau nimic și studiase profilul psihologic al lui 
Cain ca și cum ar fi fost un psihiatru profesionist. Din 
aceste documente Luquin își formase propria imagine 
despre psihologia lui Cain, imagine care îi permitea să-i 
anticipeze reacţiile la fiecare presiune pe care ar fi aplicat- 
o, chiar înainte de a o face. Asta, în orice caz, era o deviere 
de la planuri. 

Dar răbufnirea lui Luquin față de această surpriză era 
doar atât, nerăbdare. În mintea lui Luquin, superioritatea 
sa era clar stabilită. Cain putea să facă mutări neașteptate, 


care cereau reacţii imediate, dar acestea nu erau decât 
diversiuni momentane. 

— Asta este o evoluţie interesantă, spuse Luquin. 
Sfidare? Atunci când știe că este răspunzător pentru 
moartea prietenului său? 

— Dar el crede că omorul a fost nejustificat, spuse 
Macias. Poate nu se consideră deloc răspunzător. Poate 
crede că ai întrecut măsura. 

Luquin scoase ușor o ţigară din pachetul aflat pe masa 
din faţa lui, ca și cum o mișcare rapidă l-ar fi făcut să-și 
piardă șirul gândurilor. Trase un fum și se uită la capătul 
aprins. 

— Poate, spuse Luquin gânditor. Tipul ăsta este foarte 
complicat, o puicuţă cu boașe tari. Râse. Da, e o descriere 
bună. Sunt doar surprins că boașele i-au crescut abia 
acum. Poate, după ceva mai multă presiune. Dar mă 
gândeam că primul omor o să-l scoată din joc, că va avea 
nevoie de ceva timp să-și revină. Şi abia atunci, poate, mi- 
ar fi făcut zile fripte. Trase din ţigară, mulțumit de sine. 
Mda, e interesant. A 

Macias îl privi pe Luquin. Era interesant și pentru el. În 
mod normal, să ai o ţintă care să-l sfideze în asemenea hal 
ar fi declanșat un ordin pentru o moarte rapidă, brutală, 
dar, dintr-un anume motiv, de data asta Luquin nu era atât 
de previzibil. De data asta era dispus să dea dovadă de un 
pic de răbdare, chiar dacă era un capriciu. Totuși, pentru 
el era oricum extraordinar să arate chiar și un dram de 
răbdare. Poate că Luquin își dorea banii mai mult decât 
voia să își demonstreze superioritatea asupra lui Cain. 
Lăcomia lui Luquin era legendară. Işi dorea milioanele 
alea. 

Dar era mai mult decât atât. Deși el nu era direct 
implicat și Luquin nu îi spusese niciodată direct, Macias 
știa că se pregătea o lovitură cu mult mai mare. Luquin 
făcea din nou afaceri cu câţiva dintre vechii lui prieteni din 
Orientul Mijlociu. Afaceri în Mexic. 


Macias nu era informat oficial. Dar știa mai multe decât 
își închipuia Luquin. Nu prea se întâmplau multe lucruri în 
Mexic despre care Macias să nu știe. Iar activităţile 
ciudate ale fostului său compadre Luquin nu făceau 
excepţie. 

Chiar și după standardele lui Luquin, aceste afaceri cu 
Orientul Mijlociu erau extrem de periculoase. Nu e de 
mirare că Luquin era uneori volatil și necaracteristic de 
înţelegător cu ceilalţi. Se juca un joc cu șerpi și scări, jugar 
a la vida. 

— Se poate aranja asta? întrebă Luquin îndreptându-și 
privirea spre Macias. O întâlnire sigură cu acest cabron? 

— Se poate aranja, Tano, dar ești sigur că vrei să o faci? 

Luquin privi tăios spre Macias. 

— Şi frică. Şi flexibilitate. Poftim? Asta cere o intervenţie 
brutală... cu o atingere delicată din când în când, care să 
dea speranţă. Trebuie să fim flexibili, Jorge. Nu am mai 
făcut-o niciodată chiar în acest fel, până acum. Trebuie să 
fim... deschişi la toate posibilităţile. Cu tăișul aici. O 
binecuvântare acolo. Facem ceea ce trebuie să facem... 
pentru șaizeci și patru de milioane de dolari, nu? Poţi 
aranja asta? Nu e nicio problemă? 

— Sigur că pot face asta, dar trebuie să controlăm 
logistica. Şi trebuie să-i dăm impresia că avem nevoie de 
timp ca să poţi veni la întâlnire. Nu vrem să știe că ești în 
apropiere. 

Luquin se gândi pentru o clipă, apoi răsuci laptopul și 
începu să tasteze. 

„OK. O întâlnire. Așteaptă instrucţiuni. Ai face bine să 
respecţi termenul de plată de mâine.” 

Luquin întoarse din nou laptopul și îi arătă mesajul lui 
Macias. 

— Îmi contactez oamenii și încep să aranjez asta 
imediat. 

— Trimite-l, spuse Luquin. 

Macias apăsă tasta și Luquin își împinse scaunul în 


spate și se ridică. Voia să vadă laptopul din apă. Se 
îndreptă către piscină și se opri, cu vârfurile papucilor 
aproape peste margine. Se uită și iată-l acolo, așezat pe 
fund, ca un ochi singuratic în fruntea unui om. Trase din 
țigară, iar fumul fu împrăștiat de briza care bătea peste 
culmile din jurul lacului. 

Privirea sa prinse mișcarea unei frunze de stejar care 
cădea în apă. Se clătina nebunește, briza instabilă 
legănând-o într-o parte și în cealaltă, întâi într-o urmărire 
frenetică, apoi într-un zbor nestăpânit peste întinderea de 
apă. 

Se gândi că așa și-l dorea pe Titus Cain, la limita isteriei, 
cu pulsul la maxim, cu mintea incapabilă să se oprească 
suficient demult pentru a recâștiga posibilitatea de a 
raționa, dar cu suficient control asupra facultăţilor sale, 
astfel încât să realizeze că omorurile se vor opri cu atât 
mai repede cu cât transferă banii. Acesta era tipul de 
presiune pe care Luquin trebuia să o restabilească la 
întâlnirea cu Cain. Acesta trebuia să fie în permanenţă 
lovit, să nu aibă timp să-și revină. Trebuia să fie condus. 


Capitolul 24 


Pe drumul de întoarcere spre livadă, Titus se opri la 
casa de oaspeţi, în timp ce Rita urca pe aleea spre casă. 
Livingul casei de oaspeţi era acum aglomerat cu 
computere și cu o mare varietate de echipamente 
electronice pe care nici măcar nu se obosise să le 
înţeleagă. 

Herrin îi făcu lui Titus o scurtă prezentare a modului în 
care se vor desfășura operaţiunile și îl puse la curent cu 
rezultatele obţinute din Beecheraft chiar când începu să-i 
sune telefonul. Era Burden. 

— Ai văzut răspunsul lui Luquin? 

— Nu. 

— O va face. Se va întâlni cu tine. 

Titus era siderat. Nu știa la ce se așteptase, dar cu 
siguranţă nu-i surâdea ideea de a se vedea din nou faţă în 
faţă cu Luquin. 

— Ce a spus? 

— Că îţi va trimite instrucţiuni. Deci, stai pe-aproape. 

— A spus de ce vrea să se întâlnească din nou cu mine? 

— Nu, dar nu e atât de sigur pe el pe cât și-ar dori să 
crezi tu. Cred că vrea să te vadă din nou, să-și reconfirme 
încrederea. Asta e bine. Vom avea instrucţiunile lui, deci, 
fă exact ceea ce îți spune. Vom avea grijă să ne ocupăm de 
povestea noastră. 

— Și anume? 

— Vreau să discutăm amândoi asta în detaliu, spuse 
Burden. O să vin la tine acasă la noapte și o să-ţi prezint 
totul sistematic, să-ţi spun cum stai. Ce ai de făcut ca să 
dai drumul primei plăţi? 

— Să dau un telefon. 

— Bine. Vreau să faci asta chiar acolo, în faţa lui. Și apoi 


pentru următoarea plată? 

— Incă lucrez la asta. 

Burden făcu o pauză și Titus auzi ceva în fundal, oameni 
vorbind, transmisii radio. 

— Uite ce e, spuse Burden, vreau să fii pregătit... Thrush 
nu va fi singura victimă. Pur și simplu nu vrea să începi să 
gândești... că s-a schimbat ceva ca prin farmec. 

Titus era conștient de mirosul acid al echipamentelor 
electronice, al plasticului încins și al firelor cu manta de 
cauciuc. Mirosuri familiare. Dar simţea ceva ciudat în 
adâncul lui. Era un freamăt care-i făcea mușchii pieptului 
să oscileze, în timp ce inima aproape intrase în fibrilaţie. 
Nu era doar neobișnuit, ci de-a dreptul înspăimântător. Să 
aștepte încă o crimă era chinuitor. Se întreba dacă asta 
era ceea ce simţea un om atunci când își pierdea uzul 
raţiunii, dacă aceste senzaţii erau începutul a ceea ce ar 
putea deveni o furie oarbă. 

— Nu, spuse Titus, înţeleg că acest lucru nu s-a 
schimbat. 

După ce încheie convorbirea, Titus păși afară și rămase 
în picioare în umbra din fața casei de oaspeţi. Umbra 
creștea pe măsură ce soarele cobora tot mai mult în 
spatele livezii, îndreptându-se spre panta unde oamenii 
lucraseră la rezervor. Privi în jos spre lumina întreruptă a 
aleii cu lauri și alunecă într-unul dintre acele momente în 
care totul pare familiar, iar lucrurile obișnuite se estompau 
încet în conștiința lui, până când se regăsi înstrăinat de 
propria experienţă, prizonier al unui moment ciudat și 
străin. 

Apoi, la fel de repede, își reveni și scoase telefonul mobil 
din buzunar și o sună pe Carla, la birou. O întrebă dacă își 
poate lua laptopul și poate veni la el pentru a lucra câteva 
ore de acasă. Nu era o solicitare neobișnuită. Lui Titus îi 
plăcea să lucreze de acasă de câte ori putea, chiar și în 
perioada de început a firmei. 

Traversă curtea, pe după fântână, și intră în atriumul 


larg al holului. O găsi pe Rita în dormitorul lor, 
despachetând. Ea îl auzi, dar rămase cu fața spre patul 
unde își deschisese valizele. Incă agitată, scotea diverse 
lucruri din genţi. 

— Ascultă, spuse el, hai să nu lăsăm lucrurile așa. 

Ea se întoarse să-i spună ce o măcina, dar el ridică 
degetul și apoi îl îndreptă spre ureche, pentru a-i reaminti 
de microfoane. 

Prinsă cu garda jos, ea se uita fix la el, ţinându-și 
respiraţia. Apoi explodă. 

— Nu acum Titus, pentru Dumnezeu! 

Apoi se întoarse din nou și continuă să despacheteze. 

— Carla o să vină încoace, îi spuse el. Am câteva lucruri 
de rezolvat. 

— Atunci rezolvă-le, spuse ea fără să se oprească, 
acoperind patul cu slipuri și tricouri, și lenjerie, și pantofi. 

Titus se întoarse și ieși din cameră. 

După aproape o oră, când Carla intră în biroul lui, el se 
afla la lunga masă de lucru citind pentru a zecea oară 
mesajul lui Luquin pe ecranul laptopului. Când își ridică 
privirea și îi văzu faţa, înţelese că ea știa deja că se 
petrece ceva. Carla își așeză laptopul pe cealaltă parte a 
mesei și îl deschise chiar înainte de a-și lăsa geanta de pe 
umăr. 

— Tocmai am văzut-o pe Rita în bucătărie, spuse ea, 
aruncându-i o privire plină de înţeles în timp ce își lăsa 
geanta. Ce s-a întâmplat cu excursia? Era supărată. 

— Stai jos, îi spuse și, în timp ce ea se așeza, începu să-i 
povestească despre accidentul lui Charlie Thrush. 

Uimită, îi puse întrebări - ea întotdeauna punea 
întrebări - și apoi îl compătimi. Nu îi luă prea mult să 
înţeleagă, totuși, că aceste vești teribile veneau să pună 
capac stresului pe care 

Titus deja îl resimțea din cauza pierderilor financiare 
uriașe despre care îi povestise cu o zi înainte. 


Vorbiră puţin despre informarea anumitor persoane la 
CaiText și Carla făcu o listă cu cei pe care Titus se gândea 
că ar trebui să-i anunţe imediat. Ei, la rândul lor, ar putea 
să-i prevină pe ceilalţi. 

— Doamne, asta este doar o problemă în plus, spuse ea. 
Ezită puţin și apoi trecu direct la subiect. Ce-i cu... 
problemele financiare despre care mi-ai vorbit? La asta 
vrei să lucrezi acum? 

— În principal. 

— Şi Rita...? 

— Ştie totul. 

— Cum se...? 

— Lucrăm la asta. 

Carla dădu din cap. După o liniște ciudată, Titus 
continuă: 

— Va trebui să vând o parte din companie, o mică parte, 
cam opt procente. 

Carla rămase cu gura căscată. 

Titus se înroși instantaneu. Era umilitor. 

— L-am pus pe Lack Paley să lucreze la asta și ar trebui 
să fie gata în câteva zile. 

— Câteva zile? 

Ea era șocată. 

Furios și rușinat, Titus înghiţi în gol și imediat își dădu 
seama că ea observase. Niciodată în viaţa lui nu se simţise 
ca acum. Tot bunul-simţ, judecata clară, prevederea și 
stabilitatea administrativă pe care le folosise pentru a 
construi CaiText și care constituiau o marcă a modului în 
care își conducea afacerea erau distruse de aceste acțiuni. 
Luquin îl forţa să facă asta. Ar fi fost și așa destul de rău 
dacă toată această defăimare ar fi fost justificată, dar să fie 
nevoit să atragă deliberat asupra sa astfel de presupuneri 
greșite era prea mult pentru el. 

— Trebuia să știi asta, continuă el, cu obrajii în flăcări, 
pentru cazul în care s-ar afla câte ceva despre asta și ar 
începe să ţi se pună întrebări. 


Dacă se simţea astfel spunându-i Carlei, care îl cunoștea 
atât de bine, cu care împărțise atât de multe în viaţa lui și 
care știa despre el mai multe decât oricine în afară de Rita, 
cum se va simţi când imaginea sa de iresponsabil va deveni 
publică? Ce vor gândi oamenii când ziarele de afaceri se 
vor concentra pe el? Ce se va întâmpla cu reputaţia lui 
când colegii, directorii și angajaţii vor crede că s-a 
comportat atât de imprudent? Cum se va descurca oare cu 
asta? 

— Dacă... dacă primesc întrebări, ce... ce vrei să le 
răspund? întrebă ea. 

— Spune-le doar că nu știi nimic despre problema asta. 
Spune-le că sunt chestiuni legale. Că totul va fi OK. 

Ea dădu din cap, privindu-l în continuare, dar expresia 
de pe faţa ei trecu de la șoc la suspiciune, pe măsură ce 
începea să înţeleagă că era ceva mai mult decât îi spunea 
Titus. 

— E o mare lovitură, spuse ea, prefăcându-se că îl crede 
și știind că el își dă seama că se preface, toată investiţia 
asta proastă. 

El aprobă din cap. Carla era un partener de încredere și 
aceeași disciplină interioară care îi dirija regimul de 
antrenament fizic îi modela și simţul integrităţii. Nu 
reţinerile lui erau ceea ce o măcina aici. Titus nu îi spusese 
totul despre afacere, bineînţeles, și ea nici nu se aștepta la 
asta. Dar ea era convinsă că aici era vorba de altceva, alta 
era buba. 

Stăteau în liniște. 

— Uite ce e, spuse ea aplecându-se către el, cu faţa ei 
mică, încadrată de părul vopsit șuviţe și cu sprâncenele 
ridicate, când am intrat în casă acum un minut, am văzut 
un tehnician cu căștile pe urechi ieșind din casa de 
oaspeţi. Am intrat în bucătărie și acolo era Rita, în picioare 
în faţa chiuvetei, uitându-se pe fereastră. Când am 
îmbrăţișat-o nici măcar nu a reacţionat la surprinderea 
mea de a o vedea acasă mai devreme. 


Ea se uita în ochii lui. 

— Şi chiar acum, când am trecut prin casă ca să vin aici, 
am văzut un alt tehnician care purta căști. Făcu o pauză ca 
să accentueze: Şi mi se părea că asculta pe lângă un raft 
de cărți. 

Ea strânse din umeri. Cine era ea ca să-și permită să 
găsească ciudate toate astea? Își odihnea mâinile pe masă 
și făcu o pauză cu palmele deschise și cu degetele 
răsfirate, ca și cum încerca să transmită o senzaţie de 
sinceritate. Unghiile îi erau prost îngrijite, tăiate cu 
margini ovale, practice. Nu folosea niciodată lac. 

— O să-i dau înainte cu povestea despre investiţia 
proastă, spuse ea. Așa rămâne. Dădu din cap. Bine? Dar 
ascultă, Titus, ceva este foarte în neregulă aici, mă 
gândesc. Ești sigur că... știi, că nu vrei să-mi spui un pic 
mai mult? 

El o privi. Era tentat. Camera fusese curățată. Cine ar fi 
putut să știe dacă îi spunea ceva? Nu avea niciun dubiu că 
era în stare să păstreze un secret, dar simţea că dacă i-ar 
spune șantajul la care era supus ar fi ca și cum ar 
împroșca-o cu acid. Ar putea să fie periculos pentru ea să 
știe amănunte. 

— Lasă-mă o săptămână, spuse el înghițind din nou în 
sec. Mai vorbim atunci despre asta. 

— Tu și Rita, spuse Carla, totul e bine cu voi? 

— Multă tensiune, spuse el sincer, dar suntem în regulă. 

Ea aprobă solemn. 

— Bine, spuse ea. Atunci poţi să te descurci cu orice 
altceva, nu-i așa? 

— Mda. Pot să mă descurc cu orice altceva. 

Palma lui dreaptă era așezată pe laptop. Carla întinse 
mâna și îi atinse dosul palmei cu dosul palmei ei. 

— Bine, spuse ea. Atunci cred că e mai bine să ne 
apucăm de lucru. 

Titus lucră câteva ore cu Carla și, când ea plecă, era 
deja după-amiază târziu. Işi verifică mesajele și observă că 


sosiseră instrucţiunile lui Luquin pentru întâlnire. Erau 
concise: exact la douăsprezece și jumătate dimineaţa, 
trebuia să iasă pe poarta proprietăţii sale și să conducă pe 
un anumit drum, până la o intersecţie izolată dintre 
dealuri, unde urma să primească alte instrucţiuni. Se așeză 
și privi ecranul. 

Burden ar trebui să aibă și el deja mesajul. Titus va 
primi, cu siguranţă, vești de la el în curând. 

O găsi pe Rita în bucătărie, pregătind paste pentru cină. 
Era încă agitată și el nu avea cu adevărat nimic de adăugat 
la ceea ce-i spusese mai înainte. Ea era într-o dispoziţie 
foarte proastă, iar el știa că nu avea nimic de câștigat dacă 
s-ar certa. Deschise o sticlă de vin, turnă câte un pahar 
pentru fiecare dintre ei și apoi o ajută să facă salata. Luară 
cina în cea mai tensionată tăcere care fusese vreodată 
între ei. Se îndoia că oricare dintre ei ar fi în stare să 
digere ceea ce tocmai mâncaseră. 


Capitolul 25 


Camera era întunecată, iar el stătea într-un colţ, 
îmbrăcat în lenjerie, privind prin perdelele despărțite ale 
ferestrei deschise. Strălucirea unui felinar plutea peste 
curtea plină de buruieni, în care balansoarul, caruselul și 
toboganul ieșeau în evidenţă în pâcla strălucitoare ca niște 
ruine ale copilăriei. Locul de joacă putea fi oriunde. 
Abandonat. Lucrurile abandonate arată la fel peste tot, iar 
copilăria, în unele locuri, era scurtată grotesc. 

Ideea de copilărie îl ameţea astfel încât se ridică și se 
duse în baie să vomite. Își spălă faţa, se întoarse în cealaltă 
cameră și căzu pe pat. Oftă și se întoarse pe spate. 
Așternutul era moale, aproape lipicios. Își scoase din nări 
tampoanele moi de hârtie igienică. Nu știa ce era mai rău, 
disconfortul tampoanelor sau mirosul. Imediat simţi 
putoarea de mucegai și de pereţi umezi. 

Se ridică din pat și se îndreptă spre ușa deschisă. Poate 
era prea cald ca să doarmă, deși nici asta nu știa. Existau 
atât de multe alte motive care-l împiedicau să doarmă! 
Privi la căsuţa de dincolo de aleea pietruită în care dormea 
cuplul în vârstă. Putea auzi bâzâitul unităţii de aer 
condiţionat de la fereastra lor. Incercase să-l folosească și 
el pe al lui, dar aerul care ieșea de acolo era greu de 
suportat, impregnat cu putregai și răsuflarea puturoasă a 
unor străini. 

Prin ușa cu plasă, putea mirosi praful care se ridica ușor 
de pe aleea pietruită când intrau mașinile în parcarea 
complexului și, de asemenea, izul asfaltului fierbinte al 
străzilor încălzite de soare. Putea mirosi buruienile. Şi 
putea, de asemenea, mirosi prima lumină nepângărită a 
următoarei zile, chiar dacă trebuiau să treacă încă multe 
ore până să apară. Și chiar cu ceva timp în urmă, se 


gândise că putea mirosi chiar chintesenţa eternității. Dar 
totul se disipase imediat și nu putea fi sigur. 

Se ridică și, la fel de grijuliu ca și cum ar fi atins pânza 
unui păianjen, își așeză vârfurile degetelor pe plasa 
murdară a ușii. Era soioasă de la particulele de fum de 
țigară eliberat de respiraţia străinilor. Își plimbă degetele 
ușor peste aceasta, simțind firul murdar cu buricele 
degetelor. 

Apoi, văzu fața prin fereastră. I se făcu frig și 
transpiraţia îl acoperi într-o clipă. Își miji ochii, privind 
prin plasa murdară la umbrele amenințătoare. Acolo, unde 
cea mai joasă ramură a copacului cădea peste marginea 
căsuţei cuplului în vârstă, era curbura sprâncenei drepte. 
Copacii  întunecaţi din fundal reprezentau umbrele 
obrazului și curba aleii descria perfect falca stângă. 

Inghiţi, clipi și încercă să refocalizeze pentru a face 
iluzia să dispară. Dar nu era o iluzie și îl privise tot timpul. 

Nu își putea aminti când văzuse pentru prima dată faţa, 
cu multe orașe, multe străzi, multe morţi în urmă. Uneori 
se ascundeau în lucruri, ca acum, alteori o recunoștea în 
oamenii de pe trotuar sau în mulțime. Nu putea să spună 
niciodată dacă era bărbat sau femeie, dacă era furioasă, 
visătoare sau amenințătoare. Şi acum, când încerca să 
distingă fruntea  brăzdată, înclinarea expresivă a 
sprâncenei, tensiunea din colţul gurii, faţa începea să se 
disipeze încet, astfel încât arborele nu mai reprezenta 
curbura sprâncenei, căsuţa era doar o căsuţă, aleea era 
doar o pată prăfuită de calcar. 

Acceptase acest lucru. Bizarul încetase demult să mai fie 
bizar. Neobișnuitul și lumescul amestecate, împreună în 
același plan inseparabil al experienţei în care viziunile 
deveneau realitate și realitatea se dematerializa. Uneori, 
psihologic, ca acum, reacţiona. Transpira. Simţea nevoia 
acută de a urina. Dar emoţional, era calm. Stabil. De 
nezdruncinat. 

Ceva se mișcă prin geam, o răsuflare, o expiraţie abia 


simțită. i 

Își scoase chiloţii și-i lăsă pe jos. Își ridică braţele și le 
așeză pe ambele părţi ale cadrului ușii, își depărtă 
picioarele și se așeză în ușă cu faţa spre afară. O adiere se 
mișcă prin plasă și îi acoperi corpul. Se înfășurase în jurul 
său ca un spirit pierdut, căutând chemarea interioară. li 
atinse fiecare por, îi înconjură organele genitale, îi făcu 
părul pubian să vibreze. 

Așa stătea când umbra se materializă la marginea 
întunericului și se opri. Cei doi se priviră unul pe celălalt 
peste spaţiul tulbure. Apoi silueta se îndreptă înspre el, 
apropiindu-se de ușă. Ajunse aproape de el, atât de 
aproape încât îi separau doar câţiva centimetri. Se priviră 
unul pe altul prin filtrul plasei; niciunul nu mișcă. Văzu o 
picătură de umezeală în ochii ceilalţi. 

— Me recuerdas? întrebă încet celălalt bărbat. 

Rămase tăcut, nemișcat, corpul său dând impresia unui 
X peste cadrul ușii. Şi apoi: 

— Ahhhhh, își umflă pieptul în semn că îl reperase brusc 
de undeva dintr-o memorie confuză. Si Garcia, yo 
recuerdo. 

Încă dezbrăcat stătea într-unul din cele două scaune din 
camera de motel, în timp ce Burden stătea în celălalt. Intre 
ei patul mototolit părea a fi o uriașă masă de cafea. 
Lumina firavă de afară era suficientă pentru ca ambii 
bărbaţi să se vadă ca niște imagini fantomatice. În cameră 
era zăpușeală. 

— Nu știam că tu ai trimis după mine, îi spuse lui 
Burden, sprijinit de spătarul scaunului. 

Normal că nu știa. Ultima sa adresă era oferită pe 
anumite străzi întunecate, ca un drog ilegal foarte 
periculos. Erau destui oameni doritori să intre în posesia 
hârtiei pe care aceasta era scrisă. Nu știa niciodată cine îl 
angaja până când persoana respectivă nu-și făcea apariţia 
și de cele mai multe ori avea de-a face numai cu 
intermediari. Uneori nu știa niciodată sigur cine îl plătise 


ca să îndeplinească lucrurile pe care le făcuse. 

— Povestește-mi despre tine, spuse el. 

Cuvintele erau destul de amabile, dar simplul fapt de a 
avea de-a face cu el era ameninţător în sine. Totuși, lui 
Burden nu-i era frică deși îi recunoscuse instabilitatea. 
Nimeni de la nivelul lui Burden nu se întâlnea direct cu el. 
Burden știa că el e conștient de asta, iar acest lucru îi 
conferea lui Burden o poziţie aparte în faţa lui. 

— Am părăsit Agenţia. Lucrez pe cont propriu acum, 
spuse Burden. 

— Ştiam asta. Auzisem niște povești. Pe unde treci, în 
urma ta, apar tot felul de legende. Unde trăiești? 

Era o întrebare pe care nicio persoană cu mintea 
întreagă nu o putea pune în mod serios. 

— În anumite perioade în San Miguel de Allende. Ori la 
Paris. San Francisco. Londra. 

— Bine, bine. Bărbatul scutură din cap, dintr-o parte în 
alta. Te-ai căsătorit vreodată cu femeia aia? 

— Nu. 

— Dar sunteţi încă împreună? 

— Bineînţeles. 

— Bineînţeles. Corpul bărbatului era palid, scăldat în 
lumina slabă care bătea spre el prin fereastră. Lucia 
tiganca. Frumoasă femeie! 

Burden nu se simţea prea bine auzindu-l vorbind despre 
ea. Dar aștepta, având grijă să nu-și dezvăluie neliniștea. 

— De ce ai părăsit Agenţia? 

— Descontento. 

— Da, dar de ce? 

— Nu doresc să-ţi spun. 

— Bine, în regulă. 

Micuța cameră plină de igrasie puţea... a ceva... a multe 
lucruri... transpiraţie, mucegai, un iz greu de urină... a 
frică... a coșmaruri. Acestea erau mirosurile oamenilor 
distruși. Burden îl mai simţise și în camerele femeilor, dar 
acele camere mai miroseau și a parfum care, indiferent cât 


de ieftin era ori cât transpirase el, îi ușura singurătatea. 
Dar, de asemenea, lăsa în urmă o melancolie care era de 
nesuportat. 

— Nu ţi-am mulțumit niciodată, spuse bărbatul. 

— Nu era nevoie. 

— Foarte puţine lucruri sunt cu adevărat necesare. Îmi 
este rușine că nu ţi-am mulțumit niciodată. Lo siento. 

Burden înţelese, dar nu-i răspunse. Bărbatul trăia o viaţă 
în care nu exista mâine. Şi atât cât era omenește posibil, 
trăia în prezent, moment cu moment. Era o viaţă banală, 
viața unui animal care nu are idee ce înseamnă viitorul. 
Era o viaţă oribilă. 

— Nu știam unde ai plecat, spuse Burden. 

— Mă căutai? 

— Într-un fel. 

Auzi cum bărbatul inspiră și se gândi că îi percepu 
respiraţia închisă într-un lung panaș de cinism în lumina 
palidă care-i înconjura silueta întunecată. 

— Într-un fel, spuse bărbatul pentru a auzi din nou cum 
sună. Asta este un răspuns tipic, Garcia. 

— Mă gândeam că doreai să dispari. 

— Așa e. Tuși puţin. Ai făcut ce trebuia. 

Acum, că stătea chiar în fața lui, Burden dorea să-l 
întrebe ceva care-l nedumerise întotdeauna. Curiozitatea 
lui depășea teama care l-ar fi împiedicat pe oricare alt om 
să întrebe. 

— Cum ai reușit să scapi de el? 

Răspunsul nu veni imediat. Poate că nu era niciun 
răspuns. Dar bărbatul spuse: 

— A fost ușor. Ca sinuciderea. Nu e nimic mai ușor pe 
lume odată ce te-ai hotărât să o faci. 

Burden aștepta să primească mai multe detalii. 

— Într-o noapte fără somn... stăteam întins în întuneric. 
Nu am văzut niciun viitor. M-am întins și am luat un pumn 
de întuneric și l-am aruncat peste tot. Era ca o perdea 
neagră care s-a lăsat. Și am tras-o și am tot tras-o peste tot 


ce-a fost. Am continuat ore întregi. Până dimineaţă totul 
dispăruse. Şi asta a fost totul. 

Burden dădu din cap. Auzise că omul vorbea așa, că 
pentru el nu există graniţă între realitate și fantastic. 

— E ca un carusel acolo, spuse bărbatul și-și întoarse 
faţa către fereastră. Și leagăne. Şi buruieni. 

Perdelele atârnau nemișcate în spatele lui, o siluetă 
palidă într-o lumină difuză. 

— Am un nume pentru tine, spuse Burden, dar nu vreau 
să ţi-l dau încă. Îi era teamă că bărbatul va deveni agitat și 
că, aflând cine este, se va supăra până la nivelul la care ar 
deveni imprevizibil. Amintește-ţi că uneori rezolv lucrurile 
diferit. 

— Obișnuiam să spunem neortodox. 

— Cu grijă, îl corectă Burden. 

— Neortodox. Dar pentru mine nu mai înseamnă nimic. 
Nu mai există contextul. Nu e nimic. Dar tu mă înţelegi? 

— Ei bine, vezi, tocmai nu mai are niciun sens. 

lisuse! Burden simţi tăișul dificultăţilor. Dar în ciuda 
tuturor psihozelor de care suferea, reputaţia omului era 
impecabilă. Se întâmpla acum ca el, Burden, să fie cel care 
avea acum probleme cu metodele neortodoxe. Se afla aici, 
încercând să descopere un cadru de referință pentru un 
nebun. Ei bine, asta era o lecţie, nu-i așa? N-ar fi trebuit să 
fie surprins. 

— Este pentru astă-seară? întrebă bărbatul. 

— Nu. _ 

— Atunci nu vreau să vorbesc despre asta. Încă te mai 
rogi? 

— Da. 

— Biserică? Moschee? Sinagogă? 

— Da. 

— De ce? 

— Din aceleași motive. 

— Nu vezi lucrurile diferit acum? 

— Lucrurile? Da, lucrurile se schimbă întotdeauna, deci 


percep lucrurile diferit. Dar nu mă văd pe mine altfel. Deci 
încă mă duc. 

— Dacă lucrurile pe care le-am auzit sunt adevărate, 
spuse bărbatul, nu înţeleg de ce te mai duci. 

Burden nu spuse nimic. 

Liniște. 

— Dar în cazul ăsta, spuse bărbatul, ce contează cu 
adevărat? Nu cred că mai contează deloc. 

Se priviră în penumbra camerei mici. 

Burden se ridică încet, simțind brusc că, dacă noaptea 
ar acoperi globul, în timp ce el s-ar afla în această 
cămăruţă mizeră de motel, ar fi ca și când toate fusele 
orare s-ar fi topit în întuneric peste tot și dimineaţa ar fi 
ștearsă din vocabularul oamenilor. 

— Când mă întorc, spuse el, voi veni să te iau să o faci. 


Capitolul 26 


Când Burden ajunse în sfârșit acolo, Titus îl aștepta pe 
verandă. Având în vedere că oamenii lui din dubiţă îl 
lăsaseră la Cielo Canyon Road și fusese nevoit să urce prin 
pădure până în spatele livezii, Burden era încins și 
transpirat. Era îmbrăcat aproape așa cum fusese în Mexic, 
cu douăzeci și patru de ore în urmă, când se despărţise de 
Titus, cu jeanși prespălaţi și o cămașă largă de olandă, 
maro-ciocolatiu. 

Traversară curtea dincolo de fântână și atriumul holului 
până în biroul lui Titus, unde îi aștepta Rita. 

Prezentarea fusese ciudată. Rita era îngrijorată și 
distantă și nu făcea niciun efort să ascundă asta, iar 
Burden era transpirat și în mod evident presat de timp. 
Rita fusese suficient de politicoasă să îi ofere un pahar cu 
apă, pe care el îl acceptă. Când aceasta veni cu paharul, 
Burden îi mulţumi, bău o înghiţitură lungă și trecu direct 
la subiect. 

— Prima prioritate pentru noi, spuse el, stând în picioare 
la capătul mesei, cu fereastra care dădea spre livada 
întunecată din spatele lui, este să aflăm câţi oameni 
lucrează pentru Luquin în această operaţiune. Pentru a 
aranja această întrevedere, Luquin trebuie să-și pună la 
treabă echipele de comunicaţii și securitate. Vom fi atenţi 
la mișcările lor și îi vom număra. Asta-i tot. 

Luă o altă înghiţitură de apă și inspiră adânc. Își privi 
ceasul și continuă: 

— Suntem într-un mare dezavantaj aici, spuse el. Nu 
trebuie să pierdem asta din vedere. Și nu avem decât o 
singură șansă ca să aflăm câţi sunt. 

— Explică dezavantajul, îl întrerupse Rita. 

Burden o privi. Titus observă cum acesta se străduia să- 


și ascundă iritarea. Apoi dădu din cap. 

— Acesta este exact tipul de operaţiune pe care Luquin 
l-a pus la punct timp de mulţi ani, spuse el. Oamenii lui 
sunt probabil în zonă de câteva săptămâni, făcând munca 
de pregătire, astfel se explică monitorizarea din casa 
voastră. Omul lui răspunzător cu operaţiile este probabil 
Jorge Macias, un fost ofițer de contrainformaţii din 
Direcţia Federală pentru Securitate Naţională din Mexic. 
De ani de zile Macias îl ţine la curent în secret pe Luquin 
cu probleme de contrainformaţii. Şi Macias are conexiuni 
în Statele Unite. Probabil că a pus la punct patru sau cinci 
echipe pentru această operațiune, totul este 
compartimentat, totul este perfect adaptat stilului lui 
Macias de a face afaceri. Oameni lui sunt odihniţi, bine 
pregătiţi și dispun de mijloace de comunicaţii performante. 

— Acum, uite cum stau lucrurile din punctul nostru de 
vedere: am fost băgat în afacere în ultima clipă și nu avem 
informaţii la dispoziţie. Incerc să pun pe picioare două 
echipe, efectiv peste noapte, aducând oamenii aici cu 
avionul din vreo șase orașe diferite și lucrez 
contracronometru. Oamenii mei sunt excelenți, dar sunt 
puţini. Sunt storși până la limită. Au fost nevoiţi să renunţe 
la somn ca să ajungă aici și nu vor putea să reducă ritmul 
sau să se oprească până când nu se termină. Din cauza lui 
Luquin, ai mei lucrează sub o presiune intensă, pe care 
oamenii lui Luquin nu o cunosc. Ela dictat regulile - după 
cum am discutat - i le-a spus din nou lui Titus și a stabilit 
un calendar. Dacă voi și, implicit, noi nu respectăm acest 
calendar, vom suporta consecinţele. Deja am văzut un 
exemplu tragic al acestui lucru. 

Toate astea au fost spuse într-un monolog liniștit, tăios 
și, deși fusese politicos, Titus putea vedea nerăbdarea lui 
Burden de a răspunde la întrebări. 

Titus privi spre Rita, care era așezată la jumătatea 
mesei, în fața ei, pe o revistă, stătea un pahar de scotch. 
Era tensionată și concentrată asupra lui Burden, ca și cum 


încerca să-i citească gândurile și, dacă s-ar fi relaxat un 
pic, ar fi pierdut firul. 

Burden o privi. Aștepta să vadă dacă răspunsul lui o 
satisfăcuse, dar Titus se gândi că vedea mai mult de atât. 
Își aminti portretele de femei din biroul lui Burden. Omul 
aprecia femeile și, aparent, această sensibilitate nu 
dispăruse din cauza stresului și a pericolului. Titus privi 
spre Rita. Ea înţelesese ce se întâmpla. Femeile frumoase 
învaţă să înțeleagă acea privire din fragedă copilărie. 

— Hai să discutăm despre ce urmează să se întâmple în 
următoarele câteva ore, spuse Burden. Când pleci de aici, 
Titus, vei fi aproape numai de capul tău. Evident, nu ne 
putem permite să-ţi instalăm un microfon. Nu are niciun 
sens să plantăm vreunul în Rover, pentru că oricum nu vei 
sta în mașină. Şi chiar dacă mașinile noastre de urmărire 
vor fi cu tine în fiecare clipă, nu îţi va sufla nimeni în ceafă. 
Nu vor risca să fie descoperiţi pentru a te scăpa din 
urmărire. 

— Ce? exclamă Rita. Nu-l poţi trimite la această întâlnire 
în felul ăsta. 

— Va trebui s-o facem, spuse Burden cu calm, apoi privi 
spre Titus parcă cerându-i ajutorul în discuţia cu soţia sa. 

Rita se uita și ea la Titus, ochii clipindu-i cu furie și un 
fel de frică pe care nu o admitea nici faţă de sine. 

— Gândește-te, Rita, spuse Titus. Luquin vrea banii. Eu 
controlez banii. Crede-mă, Luquin nu se va atinge de mine. 
De fapt, s-ar putea ca eu să fiu singura persoană care nu e 
în pericol. Nu siguranţa mea este problema aici. 

— Atunci care naiba e problema? 

— Să evităm să fim descoperiţi, spuse Burden. Nu ne 
putem permite să fim descoperiţi. Singurul - repet - 
singurul ușor avantaj pe care îl avem în această operaţiune 
este faptul că ei nu știu că noi existăm. Ei nu au nici cea 
mai vagă idee că cineva îi urmărește. 

Rita se uită la el. 

— Înţeleg raționamentul, spuse ea pe un ton egal. Dar 


asta nu mă liniștește. Cel care se întâlnește singur cu un 
ucigaș este soţul meu. 

Burden înclină capul și își șterse fruntea transpirată pe 
umărul cămășii. 

— Doamnă Cain - o privi în ochi pentru a-și accentua 
spusele - ca să fiu brutal de sincer, mai devreme sau mai 
târziu, există posibilitatea ca dumneavoastră să fiţi în 
pericol mai mare decât soţul dumneavoastră. 

— Discutasem să o trimitem de aici, la o casă sigură 
undeva, interveni Titus și... 

— Este o sugestie stupidă, îl întrerupse Rita, uitându-se 
spre Burden. Și nu aș face-o nici într-o mie de ani. Nici mai 
devreme, nici mai târziu. Uitaţi de asta. 

— Uite ce e, spuse Burden, îmi dau seama că sugestia 
pare acum... revoltătoare pentru dumneavoastră, doamnă 
Cain, vă înţeleg. Dar gândiţi-vă la ceva: tot ce veţi vedea 
pe durata următoarelor câteva zile va fi înspăimântător 
pentru dumneavoastră. Asta este o lume pe care nu v-aţi 
imaginat-o până acum, dar este lumea în care eu trăiesc. 
Sunt profund implicat în ea. Eu văd lucrurile diferit față de 
voi. Privesc evenimentele care se dezvoltă dintr-o cu totul 
altă perspectivă. Făcu o pauză. Ca să fiu sincer, doamnă 
Cain, va trebui să aveţi încredere în mine. Chiar nu aveţi o 
altă opţiune. 

— Nu știu dacă pot să cred asta, spuse ea repede. 

— Rita, Garcia și cu mine am trecut deja prin toate 
astea, spuse Titus. In detaliu. Asta este calea pe care am 
pornit. E prea târziu și mult, mult prea riscant - mă refer 
la vieţile altor oameni - ca să mai schimbăm acum cursul 
acţiunii. 

— În detaliu, spuse ea. Minunat. Se întoarse spre 
Burden. Și ce se întâmplă dacă oamenii tăi sunt 
descoperiţi? La ce ar fi Titus expus? Ce pregătiri aţi făcut 
ca să faceţi față la ceva de genul ăsta? Tocmai ţi-ai 
petrecut ultimele douăzeci de minute explicându-ne că ești 
într-un mare dezavantaj în... în această... operaţiune și 


acum vrei ca eu să cred că Titus se va duce undeva și va 
vorbi cu acest... criminal nebun și că... nu e în pericol. 
Crezi că sunt idioată? 

Titus o studie cu atenţie pe Rita. Putea spune când 
ajungea la punctul în care îi era foarte greu să facă 
diferenţa între furie și teamă. Părea că acum cele două 
trăiri erau atât de strâns împletite în interiorul ei încât 
deveniseră o pasiune hibridă, cu totul nouă. Chiar așa 
inteligentă și încrezătoare în sine cum era, avea 
întotdeauna încredere în judecata lui în situaţiile cu cea 
mai mare miză. Dar părea că această situaţie era prea 
dificil de acceptat. 

Luptându-se cu lacrimile, mai luă o gură din băutură, 
dar Titus putea spune că, pe lângă scotch, își înghiţise și 
lacrimile. 

În liniștea care urmă, Burden își trecu degetele prin păr, 
lăsându-i interlocutoarei ocazia să se liniștească preţ de 
câteva momente. Titus aprecie că el chiar o înţelegea pe 
Rita și îi înțelegea disperarea. 

— Nu pot să fac acest necaz să dispară, doamnă Cain, 
spuse Burden. Nu pot să fac pericolul să dispară sau să 
dezarmez diavolul cu care aveţi de-a face. Ar fi o cruzime 
din partea mea să pretind altceva. 

În timp ce Rita privi într-o parte, Burden se uită sugestiv 
la Titus care dădu din cap în semn de aprobare. 

— Trebuie să înţelegi, spuse Burden, adresându-i-se lui 
Titus, că și dacă vom pierde contactul vizual cu tine, vom 
ști unde te afli în orice moment. Nu e ca și cum ai dispărea 
de pe fața pământului. 

Stând în picioare, scoase din buzunar un mic pachet de 
plastic cu odorizante pentru respiraţie și veni de cealaltă 
parte a mesei față de Rita. Se așeză lângă Titus și puse 
pachetul de plastic pe masă, în faţa lui. 

— Chiar înainte de a ajunge aici, spuse el, privind către 
amândoi, am avut confirmarea destul de sigură a locului în 
care se află Luquin. 


— Destul de sigură? întrebă Titus. 

— Nu l-am văzut efectiv pe proprietate. Prin 
interceptarea transmisiilor codate în spaniolă, am restrâns 
căutarea la trei case. Acum, două dintre case au fost 
eliminate. Cea pe care o avem sub observaţie este 
proprietatea unei persoane divorţate care-și împarte 
timpul între Austin și Santa Fe. Când ea nu este aici, lasă 
casa în folosinţa prietenilor. Luna asta i-a dat-o unei femei 
din Laredo, care a lăsat-o în grija mai multor prieteni de-ai 
ei... Am pierdut firul, dar credem că asta este. De 
asemenea, una dintre unităţile mele mobile a detectat ceva 
acțiune pe telefonul mobil de la un echipaj mobil 
necunoscut - cu codificare foarte puternică - către Mexico 
City. Dar n-am avut prea mult noroc în decriptarea 
codificării și avem ceva probleme în identificarea precisă a 
vehiculului. Credem că sunt oamenii lui Macias și credem 
că asta se poate confirma în timpul întâlnirii tale din 
această noapte. 

— Şi apoi ce urmează? întrebă Titus. 

— Pentru a putea coordona o mișcare împotriva lui 
Luquin, trebuie să știm unde se află toţi oamenii lui în 
orice moment. La prima acţiune premeditată pe care o 
vom iniţia împotriva oamenilor lui, există riscul ca ei să 
poată declanșa un mecanism de semnalizare instantaneu. 
Şi atunci totul se termină. O echipă specială care 
călătorește cu Luquin - probabil tipii pe care i-ai văzut 
noaptea trecută - îl vor face dispărut. Dacă oamenii noștri 
nu sunt poziționaţi astfel încât să facă faţă, Luquin o va 
șterge. 

Fără altă explicaţie, Burden deschise pachetul de 
odorizante și vărsă pe masă micile pastile albe. Apoi 
scoase capacul cutiei și, din interiorul recipientului, trase 
afară cu grijă o foaie subțire de plastic care arăta ca hârtia 
cerată. În interiorul hârtiei erau prinse diverse buline cu 
forme neregulate, cu un diametru de aproape o jumătate 
de centimetru, unele maro-scorţișoară, altele ceva mai 


închise decât pielea, altele de culoare ghimbirului. Burden 
scoase din buzunar o pensetă și, cu grijă, ridică unul dintre 
obiecte. Era transparentă, subţire precum celofanul. 

— Aluniţe și negi, spuse el. Pe o parte au adeziv și nu se 
desprind de la transpiraţie sau apă, dar sunt ușor de dat 
jos. Sunt foarte subţiri, încât trebuie să știi că sunt acolo 
ca să le simţi. Sunt proiectate de un dermatolog și de un 
inginer în micro-fluide. Puse aluniţa falsă pe foaia de 
plastic. De fapt au fost descoperite în faza intermediară a 
dezvoltării unui alt produs, dar s-au dovedit a fi foarte util 
pentru astfel de operaţiuni. Sunt mici transmiţătoare - 
pentru un tip special de receptor - și vor transmite până la 
zece zile, la o distanţă de aproximativ treizeci de kilometri. 
Vrem ca tu să-ţi pui astea pe dosul palmelor și 
antebraţelor. Când găsești locul potrivit, desfă una și las-o 
acolo. 

Titus era aplecat peste masă, privind dispozitivele de 
aproape. 

— Şi care sunt locurile potrivite? întrebă el. 

— Dacă le poţi pune pe o altă persoană, asta ar fi cel mai 
bine. Altfel, lasă-le într-un vehicul, dacă arată a fi unul de- 
al lor - adică, unul care are montat echipament electronic 
înăuntru sau care, în orice altfel, te face să crezi că îl vor 
mai utiliza din nou. Dacă te duc într-un loc care pare a fi 
baza lor permanentă de operaţiuni, nu o cameră de motel, 
de exemplu, lasă o bulină. Pe scurt, lasă-le oriunde crezi că 
este un loc de care ar trebui să știm... atunci când va fi 
momentul. 

— Vezi că sunt unele deschise și altele închise la 
culoare, zise Burden indicându-i-le cu penseta. Transmit 
semnale diferite. Lasă unele de un fel în vehicule, celelalte 
de altfel pe oameni. În acest mod vom ști ce urmărim. Cum 
pe întuneric nu le vei putea deosebi, ar fi bine să pui de un 
fel pe o mână și de altfel pe cealaltă. 

— Cât de multe sunt? întrebă Titus. 

— Din nefericire, doar opt. 


— Probabil sunt foarte scumpe. 

— Tocmai te uiţi la niște buline de cincizeci și trei de mii 
de dolari. Și merită fiecare centimă. 

— Deci, asta este tot ce vrei să facă, interveni Rita. Doar 
să lase aceste... chestii prin zonă. 

— Asta și, bineînţeles, să obţină maximul posibil din 
conversaţie. Privi spre Rita. Este esenţial să se vorbească 
acolo cât mai mult, spuse el. Informaţia este de nepreţuit. 

— La fel este și el, spuse ea pe un ton neutru și privi 
gata parcă să-i explice lui Burden ce credea despre el, dar 
își reținu vorbele. Cu greu. 

Burden nu reacţionă și nu răspunse. 

— Una dintre cele opt buline va trimite un semnal puţin 
diferit, îi spuse el lui Titus și, căutând printre buline, alese 
una dintre cele deschise la culoare, cu un punct negru în 
mijloc. Este a ta. O vom pune pe partea superioară a 
braţului și te-am scăpat de una. Astfel, îți mai rămân doar 
șapte pe care trebuie să le plasezi cât mai bine cu putinţă. 

— Bine, atunci mai bine să ne apucăm de treabă, spuse 
Titus punând ambele braţe pe masă. Vreau să văd cum 
funcţionează chestia asta și nu mai avem mult timp la 
dispoziţie. 


Capitolul 27 


Urmând instrucţiunile lui Luquin, Titus își conduse 
Range Roverul dincolo de porţile proprietăţii sale exact la 
douăsprezece și jumătate și o luă în jos de-a lungul 
drumului privat, sinuos și lung de 800 de metri, către Cielo 
Canyon Road. I se spusese să se îndrepte către Wesdake 
Drive și apoi să meargă spre sud la intersecţia cu Toro 
Canyon, unde va primi alte instrucţiuni. 

Dar nu s-a întâmplat așa. 

După ce ocoli a doua curbă strânsă de pe drumul în 
coborâre, un bărbat ieși de la marginea întunecată a 
pădurii și apăru în calea mașinii lui Titus făcându-i 
acestuia semn cu mâna. Când Titus se opri, bărbatul se 
apropie rapid și deschise portiera. 

— Te rog să cobori, domnule Cain, spuse el într-o 
engleză cu accent foarte puternic. 

Titus scoase mașina din viteză și făcu ceea ce i se 
spusese, lăsând motorul în ralanti. Bărbatul se urcă în 
Rover și se îndepărtă fără să mai spună altceva, lăsându-l 
pe Titus singur în întuneric, în mijlocul drumului pavat. 

Pe măsură ce zgomotul motorului Roverului se pierdea 
și sunetele bâzâitoare ale nopţii umpleau întunericul, Titus 
auzi trosnetul unei ramuri și se întoarse pentru a vedea 
umbra neagră a unei alte figuri ieșind din pădure. 

— Domnule Cain, spuse bărbatul apropiindu-se. Nu avea 
nicio lanternă. Te rog să-ţi pui ăștia, spuse bărbatul și-i 
dădu o pereche de ochelari, pe care îi scosese. 

Aveau lentile pentru vedere de noapte și lumea deveni 
deodată verzuie cu nuanţe de turcoaz. Acum îl putea vedea 
pe bărbatul care purta același echipament. Era îmbrăcat 
cu haine de stradă, tricoul său polo strâns pe corp lăsând 
să se întrevadă un abdomen musculos și braţe puternice. 


La centură purta o armă uriașă. 

leșiră de pe drum și intrară în pădure, bărbatul mergând 
înaintea lui. Se îndreptară în jos către pădurea deasă, fără 
să se grăbească, dar alegându-și cu grijă drumul prin 
desișul de cedru, fiind încurcaţi la mers de unele ramuri 
prea joase și terenul accidentat. 

Peste numai câteva minute ajunseră la Cielo Canyon 
Road și se opriră pentru scurt timp la marginea pădurii. În 
momentul în care o mașină trecu, ei se retraseră câţiva 
metri în tufișuri. Apoi trecu altă mașină. A treia mașină 
încetini. Un Lincoln Navigator. Se opri și Titus fu tras 
afară din pădure și băgat în mașină, care porni mai 
departe chiar înainte ca ușile să se închidă. 

Stătea pe bancheta din spatele șoferului alături de 
bărbatul care îl însoţise până acum. 

— Ochelarii, spuse bărbatul așezat lângă el. 

Titus își scoase ochelarii și-i dădu. Privi spre șofer. 
Spatele acestuia nu-i spunea nimic. Când își întoarse 
privirea spre bărbatul de lângă el, acesta îl observa la 
rândul lui. Mexican. 

Pe panoul din faţă era montat un scaner care piui și 
afișă simultan o hartă din satelit, clară și precisă. Ca și 
cum ar fi înţeles interesul lui Titus, șoferul se aplecă 
înainte și stinse monitorul. Căutând cu greutate, Titus 
desprinse un dispozitiv de pe dosul palmei stângi și îl lipi 
pe partea din faţă a scaunului, între picioarele sale. 

După numai câteva viraje intrară într-un ansamblu 
rezidenţial și merseră pe mai multe străzi până când 
ajunseră în spatele cartierului, unde se aflau două case în 
construcţie. 

— Ieși afară, spuse tipul care stătea chiar lângă el. 

Amândoi coborâră, iar tipul dădu un ocol mașinii ţinând 
ceva în braţe. 

— Scoate-ţi hainele, spuse el. 

Titus se dezbrăcă și când rămase doar în pantofi și 
lenjerie, tipul spuse din nou: 


— Toate. 

Titus se descălță de pantofi, își dădu jos ciorapii și își 
dezbrăcă lenjeria. Una din instrucțiunile lui Luquin fusese 
aceea de a lăsa acasă orice mijloc prin care ar fi putut fi 
identificat. Aparent urmau să meargă în altă parte și 
trebuia să-și lase hainele în locul respectiv. 

— Mergi la sală? îl întrebă bărbatul în timp ce îi întindea 
hainele pe care le ţinuse în braţe. 

Tipul din Navigator fornăi. 

— Da, spuse Titus. 

— Greutăţi? 

— Da, spuse Titus. 

Își trase pe el pantalonii și apoi își încheie cămașa. Din 
ceea ce putea vedea la lumina ușii deschise, era un fel de 
salopetă de lucrător de service, gri-închis. După ce se 
îmbrăcă, tipul îi aruncă pe jos o pereche de pantofi. 

— Mărimea 45? 

— Exact. 

Titus se aplecă să-și încalțe primul pantof și își pierdu 
echilibrul. Clătinându-se, se agăţă de bărbat, din reflex, 
care reacţionă la fel, sprijinindu-l cu un umăr puternic, 
pentru a-l împiedica să cadă. Titus se echilibră rapid și 
termină să se încalţe. Reușise să lase un dispozitiv din 
mâna sa dreaptă, pe partea de sus a braţului stâng al 
bărbatului. 

Când se întoarseră în SUV bărbatul îi dădu lui Titus o 
glugă neagră. 

— Pune-ţi-o, spuse bărbatul. 

Titus și-o trase pe cap și imediat începu să se lupte cu 
claustrofobia. Nu era doar senzaţia glugii foarte strânse pe 
cap. Era toată situaţia, întreaga ameninţare a unei situaţii 
neobișnuite. 

Incercă să ţină socoteala virajelor, dar era imposibil; în 
plus, bănuia că șoferul lungește traseul trecând de mai 
multe ori prin același loc. După ce Titus își lăsase hainele, 
cei doi bărbaţi începuseră să vorbească între ei în 


spaniolă. Probabil știau că Titus nu îi putea înțelege pentru 
că nu păreau să se ferească sau să-l ţină departe de 
conversaţie. Mașina părea să fi ajuns pe ceva ce putea fi o 
autostradă, pentru că Navigatorul acceleră și rămase la o 
viteză mare. Conversaţia încetase. 

Titus pierdu noţiunea timpului pe autostradă, iar 
monotonia vitezei constante împreună cu lipsa oricărei 
conversații contribuiau la formarea unei senzații stranii de 
a fi în afara timpului. Apoi, brusc, mașina începu să 
frâneze rapid și, fără să tragă pe marginea autostrăzii, se 
opri. Portierele se deschiseră. Îl traseră afară pe Titus și îl 
băgară într-o altă mașină - părea a fi tot un SUV. Se afla 
din nou pe scaunul din spate. Rapid, pentru că nu știa cât 
de mult va sta în mașină, lăsă pe scaun, între picioarele 
sale, un alt dispozitiv. Mașina ieși de pe autostradă și 
accelera rapid, vibrând pe un drum pavat, dar denivelat, 
poate un drum de ţară. 

Încă un viraj. Un drum cu pietriș care urca. Frână. 
Încetinire. Oprire. 

Portierele SUV-ului se deschiseră. Șoferul și încă un tip. 
Alţi bărbaţi, presupuse. Cineva îl trase afară, prinzându-l 
de deasupra cotului, îl ghidă pe pietriș, apoi pe iarbă sau 
buruieni și, în sfârșit, pe câteva trepte la o verandă. 
Verandă de lemn. La ușa din faţă. 

Prefăcându-se mai nesigur pe mișcările lui decât era în 
realitate și bâjbâind cu mâinile nesigure, reuși să-l atingă 
de mai multe ori pe cel care-l escorta. Acest lucru îi 
permise ca pe drumul de la mașină până la verandă să 
strecoare un dispozitiv și pe acest bărbat. 

Înăuntru i se spusese să stea nemișcat și să aștepte 
instrucţiuni, apoi îl auzi pe bărbat părăsind încăperea și 
ușa închizându-se în urma lui. Își dădea seama că este 
cineva cu el în cameră și simțea mirosul unui șemineu 
stins. Podeaua de lemn de sub picioarele sale scârţțâia. 
Veche. Deteriorată. 

— Scoateţi-vă gluga, domnule Cain! 


Recunoscu vocea lui Luquin. 


Capitolul 28 


Își scoase gluga și se trezi într-o baracă cu o singură 
încăpere, luminată de un felinar cu kerosen, așezat pe o 
găleată întoarsă cu fundul în sus, în fața unui cămin 
încastrat. In jurul felinarului lumina era stridentă, 
aruncând de-a lungul marginilor camerei umbre întunecate 
care tremurau nerăbdătoare. Se simţea un miros de 
kerosen amestecat cu putoarea de urină de șobolan și 
lemn putrezit. 

— Așezaţi-vă, spuse Luquin. 

El stătea de o parte a felinarului într-un șezlong de 
pânză. Din cauza luminii din colţul camerei, umbra sa era 
proiectată în linii frânte pe peretele cel mai apropiat. 
Scaunul pe care i-l oferise lui Titus era o altă găleată 
răsturnată. Era îmbrăcat în haine de stradă foarte 
frumoase (Titus putea vedea mătasea pantalonilor), care îl 
făceau să pară complet rupt de acel decor, ca și cum ar fi 
aterizat direct în stradă de pe un platou de filmare. Erau 
singuri în cameră. 

— Voiaţi să vorbiti, spuse Luquin. 

Era relaxat, cu braţele sprijinite pe cotierele șezlongului, 
cu palmele atârnând libere. 

Titus păși înainte și se așeză pe găleată la un metru și 
jumătate în fața lui Luquin. Decorul părea suprarealist. 
Percepția lui Titus despre Luquin era acum alterată ca 
urmare a ce îi făcuse acesta lui Charlie. 

— L-ai omorât pe Charlie Thrush. 

— Da. 

Răspunsul monosilabic, venit atât de repede, atât de 
lipsit de vinovăţie, era dezarmant. 

— Ştii cum a fost omorât? 

— Nu. 


Răspuns cu aceeași lipsă de greutate a conștiinței. 

— Nu știi. 

— Nu. Luquin scutură din cap în semn de iritare. Ce 
dorești, domnule Cain? 

— N-ar fi trebuit să-l ucizi, spuse Titus. 

Luquin ridică un deget și-l mișcă încet în direcţia lui 
Titus. 

— Ai grijă. Ești în rahat până la gât. Și te scufunzi. 

— De ce? 

— Ţi-am spus, zise Luquin, că eu voi decide cine moare 
și când. Şi așa am făcut. Te surprinde asta? Ce dracu’ 
credeai că voiam să spun când te-am avertizat? 

Un gândac zbură, greu, ca un avion în miniatură și se 
zdrobi de globul felinarului. Căzu la picioarele lui Luquin, 
învârtindu-se în cercuri pe podeaua jegoasă, cu o aripă 
ruptă. Luquin nici măcar nu băgă de seamă. 

— Ce-ai obţinut omorându-l? 

— A schimbat modul în care privești această situaţie? 

Era o întrebare retorică. Titus nu-i răspunse. 

Expresia lui Luquin se înăspri și acesta clătină din cap. 

— Asta am obţinut. 

Atitudinea lui Luquin transmitea aroganță și Titus ura 
faptul că Luquin credea că ăsta este modul de a-l domina. 

— Cheamă-ţi unul dintre oameni cu un telefon, spuse 
Titus, și am să trimit cele zece milioane chiar acum. Și am 
să fac următoarea plată de douăzeci și unu de milioane în 
următoarele douăzeci și patru de ore, mai degrabă decât în 
patruzeci și opt, cum mi-ai cerut. 

Ochii lui Luquin străluciră, dar, chiar dacă dădea din 
cap afabil în semn că era plăcut surprins, sprâncenele 
exprimau scepticism. Titus îl putea vedea formulând o 
întrebare și apoi imediat corectându-se și mutându-și piesa 
de șah pe o altă pătrăţică. 

Fără să-și ia ochii de la Titus, ridică piciorul și strivi 
gândacul cu un trosnet sec. 

— Roque, spuse el cu o voce egală cu cea pe care o 


folosise ca să vorbească cu Titus. 

De afară din întuneric se auzi mișcare. Ușa barăcii se 
deschise și intră un bărbat care se poziţionă în spatele lui 
Titus. 

— Tu celular, spuse Luquin, ridicând bărbia către Titus. 

Bărbatul desfăcu un telefon mobil din tocul de la centură 
și i-l înmână lui Titus. 

Titus formă numărul lui Lack Paley și așteptă să sune. 
Luquin îl privea ca o șopârlă, nemișcat, gândind intens. 
Paley răspunse. 

Titus îi spuse să trimită banii la Cavatino, la prima oră a 
dimineţii, imediat ce se deschidea banca. li dădu ordin să 
pregătească și a doua investiție. Lack știa ce avea de făcut 
și, deși nu era lămurit cu privire la ce se ascundea în 
spatele acestor lucruri, înţelegea că se întâmpla ceva 
extraordinar. Asta a fost tot. 

După ce Paley închise, Titus pretinse că încă ascultă, 
înainte ca Roque să-i ia telefonul, reușise să desprindă 
unul dintre dispozitivele de culoare deschisă, pe care le 
ținea între degetul mare și arătătorul mâinii drepte. În 
mâna stângă avea telefonul. Îndată ce reuși să așeze 
dispozitivul în felul în care dorea, încheie presupusul 
schimb de replici cu Paley, apăsă butonul de deconectare 
și, cu mâna dreaptă, îi dădu telefonul bărbatului care 
aștepta. Dispozitivul se prinsese ca o lipitoare. Bărbatul 
puse înapoi telefonul în suportul de la centură. 

— Asta este, îi spuse Titus lui Luquin. 

— Vom vedea. 

Luquin îl studia pe Titus. Își aprinsese o ţigară și, în 
timp ce trăgea din ea, părea că încearcă să găsească un fel 
de concluzie. 

— Dar, adăugă Titus, dacă mai moare cineva, nu mai 
primeşti niciun bănuțţ. 

Expresia de pe faţa lui Luquin se schimbă ca și cum 
Titus l-ar fi pălmuit. Surpriza lui era evidentă, la fel și 
iritarea care înlocuise expresia lui enigmatică. 


— Nu aveţi nici cea mai mică idee despre ce vorbiti, 
spuse Luquin. Chiar nu cred că sunteţi în stare să 
înţelegeţi ce ar putea să însemne asta. 

— Dacă te las... dacă negociez cu tine viețile oamenilor, 
nu voi mai putea să trăiesc cu mine însumi, spuse Titus. Și 
știu că tu nu poţi să înţelegi asta. Dar așa stau lucrurile. Se 
numește normalitate. Nu este extraordinar. Este ceea ce 
fac oamenii cumsecade. 

— Oamenii cumsecade, mustăci Luquin clătinând din 
cap. Da. Ei bine, domnule Cain, din experienţa mea știu că 
nu este decât un fir de păr - un foarte subţire fir de păr - 
care face diferenţa între oameni cumsecade și animale. Am 
învăţat că ceea ce funcţionează cu animalele, funcţionează, 
la fel de bine, și cu oamenii cumsecade. 

— Frica. 

— Da, desigur, frica. 

În liniștea care urmă, Titus auzi fâsâitul slab al 
felinarului. Chiar dacă ferestrele barăcii erau deschise, 
căldura era copleșitoare și mirosul înțepător al ţigării lui 
Luquin se amesteca cu mirosurile de descompunere ale 
barăcii. Titus transpirase sub uniforma lui și văzu că, 
acum, și Luquin începuse să transpire, aproape 
instantaneu. 

— Eşti un om stupid, domnule Cain, spuse Luquin. 

— În termen de patruzeci și opt de ore poţi avea treizeci 
și unu de milioane de dolari în conturi, prin intermediul lui 
Cavatino, spuse Titus. Dar dacă mai moare încă o 
persoană, mă duc direct la FBI cu toată povestea. li voi 
face să-ţi vâneze fundul până în Patagonia. Și dacă nu o fac 
ei... o voi face eu. 

Luquin tresări. Braţul său drept ţâșni înainte și, 
ridicându-se pe jumătate din șezlongul său, își îndreptă 
primele două degete spre Titus, cu ţigara fumegând între 
ele. Afabilitatea cuceritoare dispăruse, iar pe faţa acestuia 
Titus remarcă furie. Văzu bestia din Luguin, a cărei foame 
putea fi satisfăcută numai dacă cineva suferea. 


Luquin rămase nemișcat la jumătatea gestului, ca o 
imagine tăcută dintr-un muzeu de ceară, cu braţul întins, 
cu ochii fixaţi asupra lui Titus. Cuvintele sale, oricare ar fi 
putut să fie, îi rămaseră în gât. Doar ţigara, tremurând 
ușor, cu fumul ridicându-se din jar, trăda realitatea. 

— Să nu cumva, reuși el să spună cu o voce răgușită din 
cauza  extraordinarului efort de a se stăpâni, să 
presupuneţi lucruri despre mine, domnule Cain. Respirația 
i se redusese la o șoaptă: Să nu mă ameninţaţi. 

Ochii lui Luquin zburară într-o parte și, brusc, Titus își 
aminti că Roque era încă doar la un pas în spatele lui. 
Mânerul armei lui Roque îl atinse în colţul ochiului, pe 
tâmpla dreaptă. Auzi sunetul cărnii sfărâmându-se între 
metal și os și își simţi capul zvâcnind înapoi, înainte de a 
leșina. 

Din nefericire, leșinase numai pentru câteva secunde, cu 
adevărat surprinzător. S-ar fi putut ridica mai repede, dar 
felinarul se încăpăţâna să arunce umbre înșelătoare și, din 
motive pe care nu le înţelegea, părea să fi câștigat câteva 
sute de kilograme în greutate și trebuia să-și aducă 
picioarele cu mâna în poziția corectă pentru a reuși să se 
ridice. 

Îl auzi pe Luquin lătrând furios în spaniolă și imediat 
Roque se întoarse din nou spre el. Titus își acoperi capul 
pentru a preveni o altă lovitură. Brusc, se oripilă la ideea 
că va fi bătut măr. Dar a doua lovitură nu mai veni. 

— La capucha, spuse Roque, stând deasupra lui și Titus 
simţi cagula neagră cum îi acoperea capul. 


Capitolul 29 


În fiecare dintre cele patru mașini de supraveghere se 
aflau un șofer și un operator cu o cameră video cu 
infraroșu și senzor termic, toţi fiind angajaţi local. 


Angajaţii locali erau o necesitate. O mare parte din 
activitatea de supraveghere însemna anticiparea 
mișcărilor și aceasta necesita o cunoaștere detaliată a 
geografiei locului și a căilor de acces. Burden se afla în cea 
de-a cincea mașină, o camionetă. Stătea în spate, lângă doi 
tehnicieni care monitorizau trei tipuri de ecrane digitale 
de cartografiere și patru monitoare TV care transmiteau 
imagini preluate de camerele din celelalte mașini. 

Burden nu se întâlnise niciodată cu oamenii din echipa 
de urmărire care lucrau acum pentru el, dar șoferul și cei 
doi tehnicieni din dubiţa lui erau mereu aceiași oameni, cu 
care lucra la acest tip de operaţiuni, și pe care-i trimitea 
cu avionul în diferite locuri. 

Din momentul în care Titus fusese preluat din afara 
porţilor proprietăţii sale, Burden urmărea monitoarele 
LorGuide care înregistrau semnalele de la dispozitivele pe 
care Titus le avea la el. Semnalele cu punct verde 
reprezentau dispozitivele plasate pe oameni, iar cele cu 
punct galben le monitorizau pe cele plasate pe vehicule. 

Utilizând o complicată tehnică de urmărire prin relee, 
echipa de supraveghere putea să păstreze contactul vizual 
cu mașina în care se afla Titus, chiar și atunci când acesta 
fusese dus prin spaţiul verde de patru sute de hectare a 
unui mare parc, care acoperea o zonă în formă de U din 
jurul lacului Austin. Erau chiar pe izolatul City Park Road 
când Burden privise pe monitoare cum Titus fusese 
transferat într-o altă mașină, care părăsi apoi drumurile 
pavate ale parcului și se îndreptase spre o zonă deasă cu 
cedri. 

Dar tot pe City Park Road, maşinile ieșite în 
recunoaştere avuseseră marele noroc să depisteze chiar 
dubiţa de supraveghere a lui Macias. Când dubiţa coti într- 
o buclă care ar fi adus-o înapoi în același loc prin care 
intrase, lăsaseră un om în pădure. Bine mascat, ţintașul 
trăsese în roata din stânga spate a dubiţei cu o bilă 
umplută cu vopsea neagră care o făcea să apară pe 


monitoarele LorGuide ca un punct rozaliu, strălucitor. 

În timpul celor două ore în care Titus se aflase în mâinile 
oamenilor lui Macias, echipele lui Burden nu se opriseră 
nicio clipă din mișcare, schimbând mereu mașinile pentru 
a evita ca una dintre ele să fie văzută mai mult de o 
singură dată de echipa de supraveghere a lui Macias. Era 
o operaţiune complexă și, până în momentul în care Titus 
fusese lăsat lângă un complex de apartamente, oamenii lui 
Burden își făcuseră deja o idee destul de clară despre 
componenţa echipei de operaţiuni a lui Macias. Multe 
dintre vehicule și persoane fuseseră etichetate de Titus și 
poziţiile lor puteau fi permanent monitorizate. 

Era trei fără douăzeci dimineaţa când Titus conduse 
Roverul în sus pe aleea privată, trecând de locul în care 
acesta îi fusese luat și îndreptându-se spre poarta din fier 
forjat. Apăsă telecomanda de sub bord, porţile se 
deschiseră și el pătrunse în interior. 

Brusc, un bărbat păși în fața luminii farurilor sale și se 
opri în mijlocul aleii. Inima lui Titus începu să bată cu 
putere și i se tăie respiraţia. Nu, nu mai dorea așa ceva. Și 
apoi: se întâmplase ceva? Se strecuraseră pe undeva? 
Silueta deveni tot mai clară până când înţelese că era 
Garcia Burden. 

Titus se opri, Burden ocoli mașina, deschise portiera din 
dreapta și urcă. 

— Rahat, spuse el când văzu faţa lui Titus în lumina 
bordului. Ce s-a întâmplat? 

— L-am scos din sărite pe Luquin și unul dintre oamenii 
lui m-a lovit cu mânerul pistolului. Am sângerat ca un porc, 
dar sunt în regulă cu excepţia unei dureri de cap dată 
dracului. 

Burden trecuse deja peste asta. 

— După ce te speli trebuie să vorbesc cu tine. Trebuie să 
aflu detaliile. 


Rita își stăpâni dorinţa de a face o scenă și, în schimb, îl 


ajută pe Titus să-și curețe rana. Deși își dăduse seama 
repede că nu era o rană serioasă, insista cu încăpățânare 
că are nevoie de copci. Dar când Titus refuză categoric să 
se ducă la urgenţă, Rita improviză rapid o copcă fluture 
inventată de ea însăși, despre care spunea că ar putea să 
rezolve problema, dar ar lăsa o cicatrice atât de mare cât o 
sprânceană. După ce Titus se schimbă în haine curate, cei 
doi soţi îl chemară pe Burden care se afla în casa de 
oaspeţi unde vorbea cu Herrin și cu echipele lui mobile 
prin intermediul radioului şi telefoanelor mobile 
securizate. 

Titus, Rita și Burden se așezaseră la masa din bucătărie, 
cu hârtii, emițătoare radio și telefoane împrăștiate peste 
tot în fața lor pe blatul negru de granit. Pentru a-i ajuta să 
rămână treji, Rita făcuse o oală de cafea tare. 

Rita, descoperise Titus, ascultase de fapt întreaga 
operațiune în casa de oaspeţi, împreună cu Herrin, o 
experiență despre care spunea că fusese fascinantă și 
oribilă, dar în cele din urmă liniștitoare. Calmul și 
profesionalismul cu care Burden și echipele sale trataseră 
cele două ore agitate fusese pentru ea o lecție într-o nouă 
realitate. Cumva - irațional, admisese ea - o făcuse să se 
simtă că ar putea exista totuși o cale să treacă peste toate 
astea, în cele din urmă. 

Burden era concentrat pe interogatoriu și îl făcu pe 
Titus să povestească de mai multe ori întreaga operaţiune, 
din momentul în care fusese preluat din Rover până la 
revenirea sa acasă. Il întrebă pe Titus despre lucrurile pe 
care le auzise, mișcările pe care le percepuse, tot ce 
simţise. Ce-i putea spune despre accente? Dar despre 
personalități? Câţi oameni numărase cât fusese acolo? 
După ce termină cu întrebările, îi relată ceea ce văzuseră 
pe monitoare. Îi ceru lui Titus părerea despre un subiect 
sau altul și apoi își expuse propria viziune asupra acelorași 
chestiuni. 

Revizuiră conversaţia lui Titus cu Luquin și Burden îl 


întrebă despre felul de a fi al acestuia, despre cum părea 
când spunea anumite lucruri, despre expresia de pe faţa 
sa, despre privirea din ochii săi. Cum își alegea cuvintele? 

În sfârșit, se opriră puţin cu interogatoriul. Burden își 
verifică mesajele de pe telefon, privind la ceea ce citea 
fără a scoate un cuvânt. Titus privea spre Rita, fără a reuși 
să-și ascundă anxietatea, în ciuda tuturor eforturilor sale. 
Rita observă expresia de pe faţa lui și se încruntă. 

Burden închise, ridică privirea și făcu o pauză. 

— Bine, spuse el, hai să vorbim despre asta. Orice ar fi. 
Nu avem timp să fim subtili. Nu am timp să descifrez 
semnale. Spuneţi totul pe faţă. 

Titus se foi pe scaun. 

— Toată treaba din seara asta, spuse el, frecându-și faţa 
cu palmele, tresărind când atinse tăietura de care uitase. 
Luquin conduce o operaţiune destul de strânsă, nu-i așa? 

— Întotdeauna face așa. Nu-ţi poţi permite prea multe 
erori cu tipul ăsta. 

— O să fiu sincer, spuse Titus. Nu mi se pare că dispui 
de ce e nevoie ca să duci treaba asta la bun sfârșit. 

Burden rămase cu ochii la Titus, dar expresia de pe faţa 
lui era indescifrabilă. 

— Mi se pare că dezavantajele pe care ni le-ai subliniat 
mai devreme creează un handicap al dracului de mare. 
Prea mare pentru tine ca să-l depășești. 

— Ţi-am spus de la început că șansele noastre nu sunt 
prea mari, zise Burden. Deci, n-ar trebui să fie o surpriză. 
Și dacă judeci bătălia după ceea ce vezi pe câmpul de 
luptă, faci o mare greșeală. 

— Ceea ce văd, spuse Titus, este un om care conduce o 
mașinărie bine pusă la punct, acționată de oameni 
disciplinati și brutali. Ceea ce văd este că au venit pregătiţi 
să câștige și a adus cu el oameni care ar face orice ca să se 
asigure că asta se va întâmpla. 

— Asta este ceea ce ai văzut, spuse Burden. 

— Mda. 


— Ei bine, în acest domeniu ceea ce vezi nu este o 
descifrare completă a realităţii. Intregul plan de bătălie - 
de ambele părți - este proiectat să rămână nevăzut. Ceea 
ce nu vezi este ceea ce trebuie să te îngrijoreze. 

— Sună bine, Garcia, dar eu nu pot lua decizii în baza a 
ceea ce nu văd. 

— Ţine minte asta, spuse Burden. Oamenii care te-au 
preluat în seara asta se află aici de mai bine de o lună și în 
tot acest timp tu nu ai văzut nimic, nu ai știut nimic. Au 
intrat în casa ta, de multe ori, au plantat microfoane, s-au 
obișnuit cu sistemul tău de securitate, ţi-au râs în nas și tu 
nu ai avut nici cea mai vagă idee despre asta. Până când 
Luquin nu ţi-a spus el însuși ce a făcut. Și nu uita asta: 
ceea ce ai văzut din operaţiunea din această seară, a fost 
posibil numai datorită a ceea ce au făcut oamenii mei 
împreună cu tine. L-am expus și el nici măcar nu știe ce s-a 
întâmplat. Chiar așa puternic cum este, am reușit să facem 
asta. Chiar acum procesăm informaţiile obţinute în 
computerele noastre și, după ce vom adăuga ceea ce mi-ai 
povestit tu în ultima oră, vom avea o imagine destul de 
bună a numărului de oameni cu care ne confruntăm. 

Burden luă o înghiţitură din cafea și privi spre Rita 
înainte de a vorbi din nou: 

— Titus, nu ai făcut un lucru rău. Nu începe să te 
răzgândești tocmai acum. Suntem al naibii de siguri că, în 
acest caz, nu avem nevoie de tactici de tipul Ruby Ridge 
sau Waco. Intr-un timp foarte scurt, am parcurs un lung 
drum în a învăța cum să ne descurcăm cu toţi Luguinii 
care vor apărea pe viitor. Ceea ce vezi acum sunt doar 
muchiile ascuţite. Părţile mai netede nu le vei vedea deloc. 
Nu dorim spectacol. Dorim să acționăm din umbră... și în 
liniște. 

Făcu o pauză. 

— Şi încă ceva: îţi amintești conversaţia noastră din San 
Miguel? Odată ce ne-am hotărât să facem asta, nu mai 
există cale de întoarcere. Îţi reamintesc asta. De-acum 


dormim cu șarpele în pat, Titus! Singurul mod în care 
putem să supraviețuim nopţii este să rămânem nemișcaţi și 
foarte tăcuţi până când este mort. Dacă îl trezim, ne va 
ucide. 


Vineri 
- A patra zi 


Capitolul 30 


După o oră, Titus se prăbuși pe pat și adormi imediat. 

În ciuda adrenalinei, asistenta lui, Carla Elster, se tot 
învârti prin patul ei și, într-un final, se ridică și privi pe 
fereastră răsăritul palid. La puţin timp se auzi alarma 
radioului și îl auzi pe Bob Edwards la postul NPR spunând 
ceva despre o audiere la congres. Se așeză în pat și mai 
lenevi până la sfârșitul poveștii, care nu dură mai mult de 
trei minute, apoi se ridică din nou. 

Își căută halatul de bumbac pe scaunul de lângă pat, se 
îmbrăcă iute cu el și legă cordonul cu un nod lejer. Merse 
în baie, își dădu cu apă pe faţă, își pieptănă părul și apoi se 
spălă pe dinţi, ţinându-și mâna stângă în șold și 
examinându-și faţa în oglindă. Impactul trecerii anilor era 
de netăgăduit. 

Spunându-și, la naiba cu toate astea, se întoarse și ieși 
pe hol, cobori în bucătărie, unde cafeaua era gata. Își 
turnă o cană, adăugând pe jumătate lapte din frigider și se 
îndreptă spre ușa din faţă să ia ziarul. 

Intrând înapoi în casă, se așeză la masa din bucătărie și 
citi titlurile din New York Times. Nu reușea să se 
concentreze la conţinutul articolelor deoarece mintea îi tot 
zbura la Titus, cum de altfel se întâmplase toată noaptea. 
Nu putea să nu se îngrijoreze. Cu siguranţă se întâmpla 
ceva foarte grav. Dar nu crezuse toată povestea cu 
investițiile proaste. Cel mai bizar era faptul că, orice s-ar fi 


întâmplat, Titus era dispus să-și distrugă reputaţia pentru 
a păstra secretul. Cu siguranță că acest lucru îl supăra 
foarte tare și ea era extrem de tristă să vadă că el credea 
că e necesar să procedeze așa. Şi toţi tipii aceia care aveau 
căști căutau oare microfoane? Era clar că asta păreau să 
facă, iar Titus îi ignorase toate întrebările cu privire la 
acest subiect. Insistenţa lui că problemele financiare pe 
care le avea îl priveau doar pe el era partea cea mai 
stranie din toată povestea, ceea ce o făcu să suspecteze că 
nu era deloc așa. 

Se schimbă în hainele de alergat, gândindu-se în 
continuare la Titus și la Rita. Deși comportamentul ciudat 
al Ritei era de înţeles, având în vedere moartea lui Charlie 
Thrush și vestea despre problemele financiare ale lui Titus, 
Carla părea mai degrabă agitată și rece decât întristată. 

La capătul scărilor se opri în biroul secretarei să-și ia 
seringa cu epinefrină pe care o ţinea într-un săculeț. Purta 
acel săculeţ la gât ori de câte ori ieșea să alerge. Işi 
controlă ceasul în timp ce se îndrepta spre trotuarul din 
față și, odată ajunsă în stradă, începu să alerge ușor. 

În Westlake Hills, un orășel care ţinea de zona sud- 
vestică a Austinului, erau porțiuni care păreau aproape 
rurale, cu alei înguste care coborau și urcau dealurile 
împădurite unduind ușor spre vale. Chiar și casele erau 
ascunse privirilor și nu era deloc neobișnuit să alergi mult 
timp fără să vezi vreo locuinţă. 

Traseul Carlei era unul retras și era nerăbdătoare să-și 
facă ritualul de dimineaţă în liniște. Se bucura din plin de 
timpul pe care îl avea doar pentru ea, deoarece, odată 
ajunsă la CaiText, trebuia să lucreze până seara, când 
sosea epuizată acasă. 

Alerga de circa douăzeci de minute când ajunse la o 
intersecție. Acolo, la intrarea aleii din fața unei case, care 
ducea adânc în pădure, un bărbat își făcea încălzirea. 
Acesta alergă în spatele ei câteva sute de metri până când 
ea coti pe o străduță mai mică. Câteva sute de metri mai 


încolo, o femeie ţâșni din tufișurile din faţa unei alte case 
și începu să alerge înaintea ei, destul de încet. 

Chiar în momentul în care Carla se hotărî să o 
depășească, îl auzi pe bărbat apropiindu-se cu viteză în 
spatele ei. Încetini chiar când ajunse în spatele femeii, 
astfel încât să nu se îmbulzească toţi trei în același timp pe 
mica străduţă, așteptând ca bărbatul să treacă înaintea lor. 

Dar el nu o depăși. Femeia se întoarse brusc și o 
îmbrăţișă pe Carla. Câteva secunde mai târziu bărbatul era 
deasupra ei, îndesându-i o bilă din burete în gură. După 
asta, cei doi o cărară în pădurea deasă ce începea la 
capătul străzii. Șocată, Carla nu își putea da seama cât se 
împotrivise, dar era clar că fusese o luptă, deși se trezi 
destul de repede ţintuită la pământ. Femeia trase de 
bustiera sport a Carlei și bărbatul scoase un sac împletit 
care emitea un sunet îngrozitor: un bâzâit continuu și 
tremurat. 

Bărbatul așeză cu grijă gura săculeţului deasupra 
sânului ei stâng, iar Carla se smuci cu toată puterea. Dar 
pur și simplu nu era suficient de puternică. Viespi uriașe o 
înțepară în repetate rânduri. Apoi, bărbatul mută plasa mai 
jos, pe abdomenul ei dezgolit unde o ţinu o vreme în timp 
ce alte viespi o înţepau. Atât. 

Apoi bărbatul și femeia pur și simplu o ţintuiră la 
pământ. Din când în când, bărbatul se uita la ceas și cu 
toţii așteptau. Înţepăturile de pe pieptul și de pe burta ei o 
frigeau cumplit, ca și când cărbuni încinși i-ar fi fost 
presăraţi pe corp și, fiind deja transpirată, simţea o 
mâncărime cumplită. 

Toţi trei stăteau acolo în iarba înaltă de la marginea 
pădurii, așteptând, într-o îmbrăţișare ciudată și frenetică. 
Ce se întâmpla? De ce făceau asta? Carla putea mirosi 
loţiunea de după ras a bărbatului și simţea sânii moi ai 
femeii apăsaţi pe umărul ei. De ce-ul ameţitor al acestei 
povești era la fel de stupefiant precum teroarea așteptării 
ca reacția alergică să-și producă efectele. 


Era de neînțeles. 

Încercă să le vadă feţele, dar nu reuși. Și de ce nu ar 
lăsa-o să le vadă? Dacă tot încercau să o ucidă, ce mai 
conta? Să o ucidă? Oare asta... oare chiar asta era intenţia 
lor? Asta făceau, dar chiar asta era ceea ce voiau să facă? 
Acest lucru era la fel de ilogic ca ideea că unul dintre ei ar 
fi fost un fluture. 

Alergia ei era atât de acută, încât simptomele își făcură 
apariţia foarte repede. Începu să simtă cum gâtul i se 
închide și plămânii păreau să nu mai funcţioneze, ca și 
când nu ar fi primit suficient oxigen. Se panică, începu să 
tremure și tuși prin bila de spumă. Avea deja crampe 
stomacale, contracţii lungi și dureroase. Apoi ameţi și 
inima ei o luă la goană cu o viteză uimitoare. 

Realiză că unul din ei îi luă seringa cu epinefrină de la 
gât. Oare până la urmă intenționau să o lase în viață? 

Dintr-odată i se păru că timpul trece cu o viteză 
uluitoare. Ştia că mai avea maxim douăzeci de minute la 
dispoziție. Cuplul o îmbrăţișă cu răceală ca și cum ar fi fost 
niște prieteni ușor ciudati. Îi trecu prin minte că imaginea 
îmbrăţișării lor era probabil foarte stranie. Mai mult decât 
dubioasă. Simţea atingerea cărnii lor calde pe trupul ei. 
Atât de intim. Le auzea respiraţia. Sau să fi fost oare 
respiraţia ei? 

În timp ce își pierdea și își recăpăta cunoștința, i se păru 
că nu o mai strângeau atât de tare. Să fi fost din cauză că 
își pierduse simţurile sau slăbise strânsoarea? Inexplicabil, 
se gândi la fostul ei soţ cu un regret sincer. Apoi la fetele 
ei. Ele vor fi în regulă. Trecuseră împreună prin momente 
grele și se descurcaseră bine. Totul va fi bine. Nathan. 
Dumnezeu să-l binecuvânteze. El va fi înmărmurit. 

Într-un moment de panică cumplită uită de atacatorii ei. 
Şi se luptă. Dintre toate greutăţile prin care trecuse... Cine 
ar fi crezut că i se va întâmpla așa ceva, atât de ciudat, 
atât de uimitor? 

Ei bine, era bucuroasă că-și dusese costumul maro- 


închis la curăţătorie. Pe acela l-ar alege fetele. Dar Nathan 
va trebui să-și dea seama că e la curăţătorie atunci când 
nu-l va găsi în dulapul ei. 

Dintr-odată simţea că îi explodează capul și că îi e 
greață. Și îi era atât de cald! 


Capitolul 31 


Titus se bărbierea în faţa oglinzii purtând doar un 
prosop în jurul taliei. Lângă cana cu spumă de ras erau o 
ceașcă de cafea și o felie de pâine prăjită pe jumătate 
mâncată. Se uită la piscină prin geamul de sticlă, simţindu- 
și capul greu. Cele patru ore de somn erau fix cât patru 
ore de somn: nicidecum suficiente. 

Totuși, trebuia să recunoască, discuția cu Garcia 
Burden, care avusese loc dis-de-dimineaţă, fusese 
fascinantă. Deși nu îi oferise nicio soluţie clară, Burden îi 
răspunsese clar la unele dintre îngrijorările sale. Titus 
avea încă un sentiment ciudat în ceea ce privea asocierea 
sa cu Burden. Se temea ca totul să nu se transforme într-o 
tragedie și mai mare. Dar, la fel ca și cu Burden, nici el nu 
reuși să găsească vreo explicaţie clară pentru această 
neliniște. 

Se spălă pe faţă și merse în cameră să se îmbrace. După 
ce se îmbrăcă, se simţi mai puţin ameţit și trecu prin hol 
până în bucătărie. Rita stătea din nou la masă, 
contemplând un pahar cu suc de portocale. 

— Mai mănânci și altceva pe lângă felia aia de pâine 
prăjită? îl întrebă. 

Și ea părea epuizată. 

— Nu, e suficient, răspunse el, aruncând cafeaua rece în 
chiuvetă. 

Se întoarse și se sprijini de marginea hiatului. 

— Cum mai e cu durerea de cap? întrebă Rita. 

— Cumplit. 

— Lasă-mă să văd. 

Se ridică de pe scaunul de bar și merse spre el. Titus 
așteptă câtă vreme ea îl examină. Era atât de aproape, 
încât îi putea vedea puful blond de pe obraji și îi simţea 


parfumul. 

— Va mai fi umflat o vreme, spuse ea, întorcându-se pe 
scaunul ei. 

Pe panoul de pe blat se auzi bâzâitul interfonului de la 
poarta principală. Titus se întinse și apăsă pe buton. 

— Da? 

— Inspectorul Seams de la Biroul de Investigaţii al 
ținutului Travis. Sunteţi domnul Cain? 

— Da, eu sunt. 

— Imi puteţi deschide poarta, domnule Cain? 

— Oh, sigur, spuse Titus încruntându-se și privind spre 
Rita în timp ce apăsa butonul de deschidere a porții. 

Rita rămase nemișcată, cu ochii întrebători aţintiţi spre 
el. 

— Habar n-am, spuse el și se îndreptă spre ușa care 
dădea pe verandă. 

Rita îl urmă și așteptară amândoi în umbra dimineţii, 
privind mașina inspectorului urcând ușor pe aleea pavată. 
Aceasta părea că se mișca foarte încet în curba lejeră din 
faţa casei. Inspectorul trase în spatele camionetei lui 
Herrin și opri motorul. 


Destul de ciudat, înainte de a deschide ușa, acesta își 
scoase pălăria de vară de pe cap și o lăsă în mașină, pe 
scaunul din dreapta. În timp ce se dădea jos din mașină, 
cei doi auziră bârâiturile staţiei, dar numai până când 
acesta închise ușa. Se uită împrejur în timp ce se îndrepta 
spre veranda unde Titus și Rita îl așteptau chiar sub vița- 
de-vie. Porumbeii se auzeau cântând din piersicii din 
livadă. In liniştea dimineții cântecul lor ajungea 
surprinzător de clar până în faţa casei. 

Inspectorul își plecă capul în faţa Ritei și spuse: 

— Bună dimineaţa, doamnă, apoi întinse mâna către 
Titus. Ward Seams, spuse el, poliţist. 

— Eu sunt Titus Cain. Aceasta este soția mea, Rita. 

Acum, inspectorul plecă din nou capul în faţa ei și îi 


strânse, de asemenea, mâna. Se uită la Titus. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar am niște vești proaste 
pentru dumneavoastră, domnule Cain. Înţeleg că doamna 
Carla Elster este asistenta dumneavoastră personală? 

Titus nu putu rosti niciun cuvânt și încuviinţă din cap. 
Singurul lucru pe care îl mai aștepta acum era să afle cum 
s-a petrecut. 

— Doamna Elster este moartă, domnule Cain. 

Rita se înecă o dată și încă o dată, aerul din gâtul ei 
scoțând un sunet dur, ca și când ar fi fost lovită cu putere 
în stomac. Titus nu schiţă niciun gest. Seams vorbea încet, 
cu grijă, ca și când ar fi încercat să prindă un animal 
speriat. 

— A fost găsită acum aproape o oră, lângă casa ei, spuse 
acesta. Era întinsă pe marginea străzii. Fusese la alergat. 
Personalul de pe ambulanţă ne-a zis că pare să fi murit din 
cauza unei reacţii alergice la înțepături de insecte. 

Rita se înecă din nou. Seams o privi un moment, apoi 
continuă: 

— Avea actele de identitate cu ea, explică el. Ambulanţa 
a dus-o în oraș, la Seton. Am trecut pe la ea pe acasă și 
vecinii mi-au spus că fiicele ei sunt plecate din oraș pentru 
vacanţa de vară. Mi-au declarat că era angajată la CaiText 
și apoi niște angajaţi mi-au spus că lucra pentru 
dumneavoastră. Că eraţi prieteni buni. 

Neașteptat, făcu un pas și puse mâna pe umărul lui 
Titus. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Cain. Și chiar părea 
sincer. O privi din nou pe Rita, apoi pe Titus. Ştiu că este 
greu pentru dumneavoastră, dar trebuie să vă pun câteva 
întrebări despre fete. Trebuie să discutăm cum vom 
proceda. Cineva trebuie să le spună. Trebuie să decidem 
cum vom face asta. 

k 

Rita se așezase pe unul dintre scaunele din fier de pe 

verandă și plângea în timp ce Titus stătea nemișcat, 


privind mașina inspectorului care se îndepărta ușor. O 
privi până aceasta dispăru din raza sa vizuală. 

Era imposibil de descris ce era în sufletul lui în acele 
momente. Era un sentiment aparte. Stătea nemișcat în 
soarele dimineţii și se simţea din ce în ce mai bizar. O 
asculta pe Rita plângând încet, cumva politicos chiar, dar 
fără să simtă vreun pic de consolare. În ochii ei înlăcrimaţi, 
putea vedea o lume întreagă de uimire mută și în același 
timp frică, furie și stupefacţie. Emoţii cărora nimeni nu le 
spusese pe nume până acum. 

Insă Titus se lupta cu alte senzaţii. O greață cumplită 
produsă de sentimentul îngrozitor de vină. Dacă ar fi... 
dacă ar fi... dacă ar fi... într-un vârtej instantaneu de 
amintiri, îl învinui pe Luquin... și pe Gil Norlin... și pe 
Garcia Burden... și pe el însuși pentru a nu fi fost în stare 
să prevadă declanșarea șantajului și ce avea să urmeze, 
pentru că nu fusese suficient de deștept, pentru că nu 
avusese destulă minte... pentru că nu avea destul curaj... 

— La dracu” cu toate astea! înjură el și plecă dintr-odată, 
cu faţa înroșită, corpul încordat, inundat de adrenalina 
care exploda în el din cauza agitaţiei ce îi cotropise 
mintea. La dracu’! repetă și se repezi spre curte 
îndreptându-se spre casa de oaspeţi unde Burden își 
petrecuse restul nopţii trecute, în loc să se întoarcă în 
bungaloul din vale. 

— Titus! strigă Rita ridicându-și capul din palme. Titus! 

Se ridică, dar era ţintuită locului. 

Titus izbi ușa casei de oaspeţi cu o asemenea forţă încât 
aceasta lovi peretele cu un zgomot la fel de puternic ca un 
foc de armă. Intrarea lui fu atât de brutală încât Herrin și 
Cline, care lucrau la computere, săriră brusc în picioare, 
uimiți. 

— Unde naiba e Burden, tună el, cu glasul îngroșat din 
cauza furiei, chiar în momentul în care Burden se ridica de 
pe canapea, cu telefonul la ureche. 

— Inchide naibii telefonul! urlă Titus la el. 


Burden mai spuse rapid câteva cuvinte în telefon și îl 
închise imediat. Cei doi bărbaţi stăteau faţă în faţă. 

— Ştii ce tocmai s-a întâmplat? 

— Mda, spuse Burden. Acum am aflat și eu. 

Titus își simțea inima luând-o la goană, pieptul i se 
încleștase atât de tare, încât îi era greu până și să 
vorbească. 

— Gata, spuse el. Asta a fost. Atât. Nici măcar unul în 
plus. Şi să nu te aud cu toate prostiile alea despre 
inevitabil. Mă doare în cur de alea. Omorurile se opresc 
aici. Chiar acum. 

— Şi cum... 

— O să-ţi zic eu cum, spuse Titus. O să iei toate 
informaţiile pe care le ai despre Luquin și oamenii lui - tot 
ce este relevant în acest moment - și te duci cu ele la FBI. 
Acum. Chiar în acest moment. Le duci tot ce ai aflat până 
acum, iei echipele lor de intervenţie și îl arestezi pe Luquin 
sau îl ucizi, mă doare-n cur ce îi faci. Dar nebunia asta se 
oprește acum! 

— Gândește-te puţin la asta, Titus... 

— Garcia, asta faci chiar acum - Titus aproape zbiera, cu 
vocea răgușită din pricina căldurii - sau o fac eu. Nu dau 
niciun ban pe toată discreţia ta sau secretoșenia, sau 
scopurile tale ascunse. Niciunul dintre prietenii mei nu va 
mai muri din cauza acestui nenorocit. Nu ai de ales. Ăsta e 
sfârșitul. 


Capitolul 32 


În casa de oaspeţi se simţea o energie frenetică. Nu era 
doar cea care se scurgea prin multele cabluri care 
împânzeau spaţiul, legând calculatoarele, ci mai mult cea a 
oamenilor care se agitau încontinuu. 

Rita intrase brusc, imediat după Titus și amândoi 
stăteau în faţa lui Burden, care, neintimidat, dădea din 
cap, lăsându-i să-și recapete suflul. Mark Herrin și Cline 
munceau cu zel la calculatoare într-o concentrare 
profundă. In liniștea momentului nu se auzea decât 
zgomotul constant al computerelor. 

— Nu ar fi trebuit să las toate astea să meargă atât de 
departe, spuse Titus. Din cauza deciziilor mele au avut loc 
toate aceste decese. Dar nu voi mai permite să se întâmple 
așa ceva. 

— Deci soluţia ta este să oprești toată această 
operaţiune, rosti Burden. 

Din locul în care stătea, privirea lui cuprindea toată 
partea sudică a camerei mari, cu ferestre înalte care 
ajungeau până la tavanul boltit și dădeau spre aleea cu 
lauri și livada de piersici. 

— Uite ce e, spuse el trecându-și degetele prin păr, în 
timp ce îl privea fix pe Titus, gândește-te la asta: știind 
ceea ce știi despre Luquin, cunoscând că a jurat că va 
ucide oameni dacă te duci la FBI - făcu o pauză - chiar 
crezi că, dacă te-ai fi dus direct la FBI în acea primă 
noapte, ai fi putut preveni toate aceste decese? 

Burden făcu o pauză, dar nu aștepta încă un răspuns. 
Continuă: 

— Cât de repede crezi că l-ar fi găsit FBl-ul pe Luquin? 
La propriu vorbind, cum ar fi fost jocul ăla? Crezi că l-ar fi 
găsit până acum? - își privi ceasul pentru o clipă, apoi se 


uită din nou la Titus - șaizeci de ore mai târziu? Ar fi fost 
împiedicată vreuna din aceste morţi? 

Titus se holba la el. Incerca să analizeze situaţia, dar 
Burden nu așteptă. 

— Chiar dacă l-ar fi arestat - ceea ce e imposibil, dar hai 
să continuăm puţin această fantezie - crezi că ar fi putut 
preveni aceste teribile... accidente? 

Liniște. 

— Sau, hai să presupunem că Luquin ar fi reușit să 
părăsească ţara înainte ca FBl-ul să îl prindă. Crezi că 
acest lucru ar fi prevenit aceste două decese? 

Burden se uită spre Rita care îl privea fix, într-o liniște 
de mormânt. 

— Titus, trebuie să îţi amintești că nu ești singurul care 
trebuie să treacă prin așa ceva din cauza acestui om. Ai 
uitat deja asta? Și crede-mă, nu ţi-am spus nici jumătate 
din tot ce știu. In ceea ce privește tragediile, realitatea e 
că ar fi putut fi cu mult mai rău, nu crezi? 

Titus se holba la el, simţindu-și faţa încă arzând de furie. 
Era blocat, înțepenit de propriile emoţii. 

Lăsându-și întrebările să plutească în aerul încăperii, 
Burden se îndreptă spre fereastră și privi afară. Rămase 
acolo, fără să le dea vreun indiciu asupra următoarei sale 
mișcări. 

— Nu pot face nimic cu privire la faptele lui Luquin din 
altă parte, spuse Titus în spatele lui Burden. Îmi pare rău 
pentru asta, chiar îmi pare rău, dar nu pot face nimic. 

Burden se întoarse. 

— Dar în operaţiunea în care ești tu implicat, poţi? Asta 
e? 

— Ar fi trebuit să mă duc la FBI de la început. 

— Şi Luquin ar fi fost dispărut până acum, spuse 
Burden, iar Thrush și Elster ar fi murit oricum. 

— Dar am fi avut FBl-ul de partea noastră, replică Titus, 
și CIA-ul. Și nenorocita de armată a Statelor Unite i-ar fi 
suflat în ceafă, dacă am fi avut nevoie de ea. Ei sunt o 


adevărată forță, Garcia! Tu cum îl poţi urmări? 

— Şi ar fi murit și alţii, continuă Burden, așa cum Luquin 
a promis, pentru că ar fi fost de-a dreptul furios pe tine 
pentru că te-ai dus la FBI și astfel ar fi pierdut toţi banii pe 
care și-i dorea. In plus, s-ar fi ascuns din nou și ar fi trecut 
alţi zece ani până să avem o nouă șansă să punem mâna pe 
el, iar în tot acest timp el ar fi fost dracu' știe unde, 
distrugând numai Dumnezeu știe câte alte vieţi. Făcu o 
pauză. Asta ai fi realizat, Titus! 

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt. 

— Admiţi asta, Titus? Iți dai seama de toate astea, nu-i 
așa? _ 

— Lasă-mă să-ţi zic ce înţeleg, Garcia. Înţeleg că din 
cauza deciziilor pe care le-am luat Charlie și Carla au 
murit. Pricep că nu pot trăi cu responsabilitatea altor 
morți de felul acesta. Nu pot face nimic în legătură cu 
lucrurile pe care nu le înţeleg. Am terminat cu operaţiunea 
asta ascunsă. Vreau ca toate informaţiile pe care le avem 
să ajungă la FBI. Acum. Vreau ca Luquin să fie oprit. In 
acest moment. 

Burden reveni în fața lor ca să li se adreseze 
amândurora. 

— Hai să ne lămurim, zise el cu o voce aproape 
nepăsătoare, Charlie Thrush și Carla Elster erau morți din 
clipa în care Luquin a pășit acolo, pe veranda ta, acum 
două zile. Erau morti, indiferent de ce ai fi putut face, și 
asta este cruda realitate. Cred că ţi-am mai spus lucrul 
ăsta, nu-i așa? În San Miguel. Am spus unul sau doi sunt ca 
și morţi. Am spus că Luquin va trebui să facă asta pentru 
că el e de părere că doar așa vei înţelege limpede ce ţi se 
întâmplă. 

Se opri, dar nu se mișcă. Nici măcar nu clipi. 

— Luquin călătorește înconjurat de violenţă și mister. El 
a decis să vină aici. Acum, mă poţi învinui pe mine pentru 
asta dacă așa dorești, dar nu înseamnă că ai dreptate. Și 
poţi să te simţi tu vinovat, dacă așa vrei, dar cum nu ai 


avut nimic de-a face cu venirea lui aici, pare puţin irațional 
să o faci. E pur și simplu greșit să simţi asta și nu te ajută 
cu absolut nimic. Și sincer, mi se pare că îţi plângi doar de 
milă. 

Această ultimă remarcă îl înfurie pe Titus, dar în același 
timp îi deschise ochii. Nu uitase nimic din ceea ce aflase 
despre Luquin, dar nici nu se oprise să vadă cum se simte 
el, din perspectiva acestor povești cu adevărat oribile. 

Burden se îndepărtă din nou de Titus. Deși părea că are 
totul sub control, pentru câteva momente observară că și 
el e nervos. Titus își aminti cum acesta se plimba printre 
stâlpii din birou său încercând să-și adune gândurile. Acum 
Burden stătea aproape nemișcat, lângă un pilon de piatră. 

— Trebuie să încetezi cu ambivalenţa asta, Titus. Nu 
avem timp de așa ceva. Trebuie să înţelegi că reușita 
noastră atârnă de un fir de aţă chiar dacă lucrăm 
împreună. Nu putem să ne luptăm între noi și să câștigăm 
în același timp. 

Abia termină fraza, când Rita interveni: 

— Vreau să știu exact cum stăm și care e situaţia, spuse 
ea. Dacă ești sigur că Luquin ar fi scăpat în cazul în care 
am fi mers direct la FBI pentru că ei se mișcă prea încet și 
prost, atunci, în momentul ăsta când ai toate aceste 
informaţii pe care oamenii tăi le procesează, de ce nu le 
dai FBl-ului, așa cum a zis Titus, și de ce nu lucrezi mai 
departe cu ei pentru a fi sigur că îl prind pe acest maniac? 
Și la ce te referi mai exact când zici să câştigăm lupta 
asta? 

Privirea lui Burden trecea rapid de la Titus la Rita și 
invers. Expresia lui denota stoicism, dar era clar că se 
străduia să ia o decizie. Își mută greutatea de pe un picior 
pe altul. Se uită spre Herrin și Cline, care se străduiau să 
pară neinteresaţi de ce se discuta în jurul lor, ca și când ar 
fi fost surzi. 

— Mark, spuse Burden, ne puteţi lăsa singuri câteva 
momente? 


— Oh, da, sigur, spuse Herrin și atât el, cât și Cline se 
ridicară și ieșiră din casa de oaspeţi fără să rostească 
vreun cuvânt în plus. 

De îndată ce închiseră ușa în urma lor, Burden se 
apropie de Rita și Titus. Se așeză pe marginea canapelei, 
cu mâinile sprijinite pe genunchi și degetele împreunate. 

— FBl-ul nu vrea aceste informaţii, spuse el. Vor ca eu 
să le am. Și vor, de asemenea, să nu știe ce fac cu ele. 


Capitolul 33 


Titus și Rita se holbau la Burden, pe jumătate 
înspăimântați de ceea ce urma să audă. 

— Singurul motiv pentru care vă spun ceea ce urmează 
să auziţi este pentru că am nevoie de cooperarea voastră și 
nu cred că o voi avea decât dacă veţi ști adevărul. Dar fiţi 
atenţi: există un preţ pentru a afla ceea ce urmează să vă 
spun. Trebuie să luaţi aceste informaţii cu voi în mormânt. 
Dacă nu veţi face asta, nu va conta cine sunteţi sau cât de 
îndreptăţite credeţi că sunt cererile voastre, nu se va 
termina deloc bine pentru voi. 

— Ar trebui să ai o ameninţare mai înfricoșătoare decât 
asta, spuse Titus. 

— Am, dar asta nu e o ameninţare. E doar un sfat, un 
îndemn la precauţie. 

— Nu fac nicio promisiune, spuse Titus. 

— Nici nu mă gândeam că vei face. Ești într-o situaţie 
cumplită și în acest moment meriţi toate explicaţiile pe 
care ţi le pot oferi. Îţi spuneam doar, de la început, că 
informaţia nu e niciodată gratuită. Întotdeauna există un 
preţ. Va trebui să faci niște alegeri dificile după ce vei 
asculta ceea ce am de zis. 

Vocea calmă a lui Burden părea din ce în ce mai blândă 
pe măsură ce vorbea. Făcu o pauză, analizând ce să spună 
mai departe și când acesta reluă povestea, Titus se aplecă 
involuntar spre el încercând să audă totul cât mai clar. 

— Există o listă, spuse Burden, și numele lui Luquin e pe 
această listă. E o listă scurtă, care a fost întocmită de un 
comitet special compus din membrii din conducerea 
fiecărei agenţii de informaţii din Statele Unite. Lista nu 
este disponibilă pentru agenţiile de informaţii ale altor 
ţări, nici măcar pentru aliaţii noștri cei mai apropiați. 


Indivizii de pe această listă sunt consideraţi o ameninţare 
gravă la adresa Statelor Unite - în special la adresa 
Statelor Unite, indiferent de pericolul reprezentat pentru 
alte naţiuni. Comitetul executiv a emis un ordin special, în 
cel mai secret mod, cerând asasinarea acestor oameni. 

Titus simţi cum Rita înţepenește lângă el, așezată pe 
braţul scaunului. 

— Mai există o listă. Una și mai scurtă. Persoanele de pe 
această listă sunt cele care știu și cărora li s-a cerut 
păstrarea secretului. Numele meu este pe această listă. 
Ascultaţi-mă cu atenţie: aţi fost prinși la mijloc într-o 
situaţie de-a dreptul fantastică. E mult mai complex decât 
vă puteţi imagina. 

Titus era uimit. 

— Cum... cum pot fi oamenii ăștia o ameninţare atât de 
mare... vrei să zici la propriu... asasinare? 

— Înainte de bin Laden nici noi nu credeam că s-ar 
putea ajunge aici, spuse Burden. li cunoaștem pe acești 
oameni. Il cunoșteam și pe bin Laden. Ei au conexiuni care 
depășesc orice graniţă politică, ideologică, criminalistică și 
națională. La fel și bin Laden. Au abilitatea de a sintetiza 
toate aceste conexiuni și de a le concentra spre o ţintă mai 
mare decât oricând. Această abilitate le-a câștigat un loc 
pe listă. Dacă așa ceva ar fi existat înainte de bin Laden, 
atunci și numele lui ar fi fost pe listă. După cum putem 
observa, el a fost cel care ne-a făcut să vedem necesitatea 
creării unei asemenea liste. Şi de a găsi o astfel de 
rezolvare extremistă. 

— lisuse Hristoase! spuse Titus. Dintr-odată totul avea 
sens. Perspectiva lui se schimbă, încercând să cuprindă 
noua dimensiune. Acești oameni... cei de pe listă, sunt... 
din toată lumea? 

— Exact. Orice mică informaţie despre ei este trimisă în 
biroul de operaţiuni al... al unei anumite divizii. Și eventual 
ajunge la mine sau la unul dintre colegii mei. Aici se 
termină totul din perspectiva agenţiilor de informații. 


Strict vorbind, eu nu sunt un ofițer de informaţii. De fapt, 
nu sunt nimic. Sau, și mai clar, sunt orice trebuie să fiu ca 
treaba să fie făcută. 

— De ce - întrebă Rita, dând din cap neîncrezătoare - de 
ce nu se pot ocupa de acești oameni într-o manieră directă, 
prin sistemul legal? Sau cel militar? Sau... 

— Gândiţi-vă la asta, spuse Burden. Gândiţi-vă la scara 
operaţiunilor pentru urmărirea lui bin Laden și a al-Qaeda, 
la numărul oamenilor, al trupelor militare, al serviciilor de 
informaţii secrete dedicate, costurile financiare, 
problemele legislative, atenţia mass-media, preocuparea 
naţională, tot timpul învestit. Înmulţiţi aceste cifre cu 
zece... sau chiar mai mult. 

— Dar acești oameni nu au făcut ceea ce a făcut bin 
Laden, argumentă Rita. 

— Nici bin Laden nu o făcuse înainte să o facă. Dar 
știam că reprezintă o ameninţare, la un nivel oarecare, dar 
nu anticipam proporţiile. Problema noastră a fost că ne-a 
lipsit imaginaţia. lar asta ne-a costat sute de vieţi și 
miliarde de dolari și încă nu s-a terminat. Credeţi-mă, 
acești oameni au la fel de mult potenţial de a ataca această 
ţară precum bin Laden. Unii dintre ei poate chiar mai mult. 
Nu ar face-o la fel. Știu că acum ne ferim de asta. Dar vor 
inventa ceva diferit. Trebuie să înţelegeţi, nu duc lipsă de 
imaginaţie. Priviţi numai ce plan a inventat Luquin. Și ceea 
ce vă face vouă nici măcar nu reprezintă obiectivul lui. E 
doar ceva ce trebuie să facă pentru a pune mâna pe o 
grămadă de bani în drumul său spre operaţiuni mai 
importante. Finanţează ceva și habar nu avem despre ce 
dracu' e vorba. Și asta ne îngrijorează. 

— Asta e... greu de crezut, spuse Rita. 

Burden își ridică privirea. 

— Este la fel greu de crezut ca moartea lui Charlie 
Thrush? Sau ceea ce v-a spus acum o oră acel șerif? 

— De unde știm că acesta este adevărul? întrebă Titus. 

Atunci văzu ceva pe faţa lui Burden: un soi de realitate 


vag creionată, o pasiune dezbrăcată de politeţe și lumea 
care îi fusese furată lui Titus cu trei nopţi înainte. Intr-o 
fracțiune de secundă zări acel lucru de nerostit pe care 
orice societate civilizată îl acceptă în sânul ei cu condiţia 
ca el să rămână ascuns și să ne protejeze de lucrurile 
nerostite care-și au sălașul într-un întuneric și mai 
profund. 

— Vreţi răspunsuri la toate întrebările? spuse Burden. 
Ascultaţi-mă cu atenţie, sunt în această branșă de mai bine 
de optsprezece ani și am fost nevoit să iau o grămadă de 
decizii ciudate din punct de vedere al moralității. Dar 
niciodată n-am primit toate răspunsurile. Niciodată. Numai 
Dumnezeu primește toate răspunsurile. 

Burden pur și simplu îi privea. Titus observă că acesta 
încerca să-și dea seama cum procesează ei toate 
informaţiile. 

Apoi Burden spuse: 

— Nu voi spune că suntem într-un război acum. Nu este 
atât de ușor de definit și ar simplifica prea mult ceea ce se 
întâmplă. Dar avem inamici care ne ameninţă, cărora 
trebuie să le ţinem piept. Și acest lucru aduce uneori 
aceleași pierderi ca un război: oameni mor, se sacrifică, 
iau decizii dificile, fac lucruri grele. Și dacă supraviețuim, 
trebuie să trăim în continuare cu tot ceea ce am văzut, am 
înfăptuit sau am îngăduit altora să facă în numele nostru. 
Acesta este preţul pe care îl plătim... chiar dacă în situaţia 
respectivă nu am avut de ales. 

Titus o privi pe Rita și putu vedea clar emoţiile de pe 
faţa ei. Toate acestea o luaseră prin surprindere, chiar mai 
mult decât pe Titus. 

— Nu putem trimite această ameninţare în altă parte 
sau altor persoane, continuă Burden. Când te trezești cu 
așa ceva la ușă, trebuie să rezolvi problema. Și trebuie să 
te descurci și cu deciziile de o moralitate incertă, pe care 
crima le implică de fiecare dată. Viaţa nu ne dă capacitatea 
de a prevedea viitorul. Trebuie să ne descurcăm pe 


moment, cu ce avem la îndemână. E o dilemă umană. 

Înainte ca Titus să poată vorbi, Rita se ridică de lângă el. 
El o privi ca și când ar fi văzut-o pentru prima dată, 
îndrăgostit de profilul ei, îndrăgostit de felul în care părul 
ei des, gros era adunat de-a valma în spatele gâtului, 
simplu și practic. 

— Toate astea sunt ridicol de oribile, nu-i așa? spuse ea. 
Nu pot să nu mă mai gândesc la Louise și la bietele fete ale 
Carlei. Mersul la culcare seara nu va mai fi niciodată la fel 
pentru ele. 

Titus nu știa ce cuvinte urma să aleagă Rita, dar 
presimţea clar unde voia să ajungă. 

— Îţi poţi imagina cum... cum trebuie să fi fost aceste 
două morti, spuse ea, acum privindu-l pe Titus. 
Mărturisesc că eu m-am gândit la asta. Deși îmi repugnă 
ideea, nu m-am putut opri să nu mă gândesc. Oare ne 
putem imagina... oroarea... spaima lor în acele ultime 
momente? Pauză. Ce părere trebuie să avem despre asta? 

Își împreună mâinile şi duse două degete spre buze cât 
se opri câteva secunde, ca să se gândească. Apoi dădu la o 
parte câteva șuviţe de păr rătăcite pe tâmple. 

— Nu suntem oameni răi, Titus. Dacă e să facem asta, 
atunci o facem și nu ne uităm înapoi. Știu că m-am cam 
codit ceva timp, ceea ce a îngreunat lucrurile pentru voi 
doi. Dar dacă ceea ce tocmai am aflat este adevărat... nu 
avem de ales. Problema e mult mai mare decât interesele 
noastre, mai mare decât temerile noastre. 

Se întoarse și îl privi pe Burden: 

— Nu știm ce anume... ce facem noi aici. Suntem prinși 
într-o poveste cumplită. Dacă Titus vrea să meargă pe 
mâna ta în povestea asta, atunci și eu voi face la fel. Făcu 
o pauză. Dar să-mi ajute Dumnezeu, dacă se dovedește că 
nu ești cine pretinzi a fi, oricât de nebunește ar suna, mă 
voi asigura că o să regreţi dacă ne-ai păcălit. g 

Rita și Burden se fixară unul pe altul în liniște. Intr-o 
secundă, atmosfera se destinse complet, dar numai pentru 


un moment. Apoi se umplu din nou cu tensiuni din ce în ce 
mai intense. 

Titus se ridică: 

— Bine, hai să terminăm odată cu povestea asta. 

Burden ridică privirea spre el. 

— Titus, nimic din cele spuse nu au avut loc, s-a înţeles? 
Acum trebuie să păstraţi secretul. 

— Am înţeles, spuse Titus. 

Rita înghiţi în sec și încuviinţă din cap. 

Burden ezită, dar decise să lase lucrurile așa cum erau. 

— Bine, spuse el, atunci e stabilit. Acum, primul lucru: e 
timpul ca voi doi să purtaţi o conversaţie în dormitor, spre 
fericirea sistemelor de ascultare și monitorizare care sunt 
încă active acolo. Titus, trebuie să-l convingem pe Luquin 
că a obţinut efectul pe care și-l dorea: să te ţină în șah. Iar 
asta este deosebit de important având în vedere că l-ai 
scos din pepeni aseară. Trebuie să-i spui Ritei că, după ce 
ai aflat vestea despre moartea Carlei, nu mai vrei nimic 
altceva decât să termini cu acest calvar cât mai repede. Că 
vrei să-i dai lui Luquin toţi banii odată. Că nu-ţi pasă de 
plăţile eșalonate. Că o să începi să plătești tranșe mari din 
răscumpărare în conturile lui Cavatino cât de repede pot 
aranja avocatul și brokerul tău să pui mâna pe bani. Mâine 
sau în ziua următoare. Cât de repede se poate. 

— Dar ce se întâmplă dacă nu pot ţine această 
promisiune? 

— Tot ceea ce trebuie să zici este că vei accelera pe cât 
posibil plăţile stabilite iniţial. Burden își privi ceasul. 
Conversaţia asta trebuie să aibă loc în următoarea oră. Și 
încă ceva, spuse el privindu-l pe Titus. La întâlnirea ta de 
aseară cu Luquin, i-ai cam dat bătăi de cap. Ai avut curaj. 
Dar în orice alte circumstanţe ai fi fost ucis. Toate replicile 
acelea agresive l-au cam enervat. E numai vina mea, 
adăugă el rapid, ar fi trebuit să te pregătesc înainte. Faza 
e că nu voiam să îl enervăm. Rezultatul întâlnirii trebuia să 
fie că ești intimidat de confruntarea cu el. La plecarea ta, 


el trebuia să fie convins că te are cu totul sub control. Dar 
ţinând cont de efectul pe care l-ai avut asupra lui, cred că 
ar fi cazul să aducem niște bodyguarzi care să stea aici cu 
Rita. Tu s-ar putea să trebuiască să pleci din nou. lar ea s- 
ar putea să aibă nevoie de companie. 

Pentru moment, nici Rita, nici Titus nu spuseră nimic. 
Amândoi se gândeau la același lucru, dar Rita fu prima 
care rosti vorbele. 

— Dar asta... asta nu e... nu e același lucru ca atunci 
când Titus a scos camerele de supraveghere? Când vor 
vedea bodyguarzi venind aici... nu-i va da asta o nouă 
scuză lui Luquin ca să mai ucidă pe cineva? 

Se uita la Burden, dar Titus fu cel care răspunse. 

— Fă-o, îi spuse el lui Burden. Și fă-o repede. 


Capitolul 34 


Își desfăcu pantalonii, făcu câţiva pași și se ușură pe 
piatră în așa fel încât să nu facă niciun zgomot. O șopârlă 
de un verde strălucitor se mișcă rapid în sus spre un alt 
grup de stânci, îndepărtându-se de urină. 

În timp ce se ușură, analiză situaţia. Gaiţele se tot 
lamentau fără încetare undeva prin piersici. Greierii 
cântau destul de tare, în toate direcţiile, mulţumiţi de 
căldura din ce în ce mai mare de peste zi. Nimic suspect. 
Privi peste umărul stâng înapoi spre casa de oaspeţi. Cei 
doi tipi care ieșiseră cu jumătate de oră mai devreme erau 
încă pe verandă. Cei doi Cain erau încă înăuntru. Orice 
naiba făceau acolo. p 

Se scutură și își încheie pantalonii. Intorcându-se la 
camera foto, își sprijini întreaga greutate pe zidul de 
piatră. Cărămizile erau aşezate pe rânduri egale, uşor 
înclinate, astfel încât tot ce avea de făcut era să se 
proptească pe ele, într-o poziție ușor înclinată, ca și când 
acel zid ar fi fost construit pentru ca el să poată spiona de 
acolo. Își lăsă capul jos, la nivelul camerei, scanând toată 
zona, înainte și înapoi. Nu. Nu vedea nimic altceva decât 
pe cei doi tipi de pe verandă. 

În acea dimineaţă privise cum femeia ieșise pe verandă 
în capot. Ajunsese până la fântână, se uitase în ea, apoi 
mersese până la zidul care separa curtea de piscină și 
privise niște flori care creșteau în apropiere. El era acolo, 
în timp ce ea se întorsese spre verandă. Soarele îi cădea 
pe umeri și pentru un moment capotul devenise 
transparent, ca și când s-ar fi transformat într-o peliculă 
fină de apă. Of, fir-ar să fie! 

Era la câţiva pași de picioarele ei lungi, când totul 
deveni din nou opac, casa de lângă piscină blocând lumina 


soarelui. Dar reușise să facă vreo două fotografii și, când 
totul era calm în jurul său, le revedea pe ecranul camerei. 
Le va păstra. 

Gândindu-se la asta, își verifică din nou laptopul, care 
stătea în echilibru pe ultimul rând de pietre al zidului. Era 
deschis și pregătit pentru expedierea următorului set de 
fotografii. 

Dintr-odată, ușa casei de oaspeţi se deschise și cei doi 
tipi de pe verandă rămaseră nemișcaţi privind spre ea. 
Singura problemă cu poziţia lui - și nu putea face nimic în 
legătură cu asta, indiferent cum și unde s-ar fi mutat de-a 
lungul peretelui - era că nu putea niciodată să facă o 
fotografie clară cu acea ușă. Aleea cu pomi îi bloca 
vederea, astfel încât tot ce putea să vadă era jumătatea de 
jos a oamenilor care intrau sau ieșeau, doar pentru un 
moment, până când aceștia ajungeau pe verandă. 

Dar acum văzu trei perechi de picioare. Femeia, soțul ei 
și un al treilea. Avea nevoie de o fotografie cu această a 
treia persoană. Habar nu avea că mai era cineva înăuntru. 
Tipul probabil că ajunsese acolo după ce se întunecase. 

Câteva picături de sudoare i se prelinseră prin păr, pe la 
tâmple, și alunecară în continuare pe obraji. Mâinile îi 
erau lipicioase din cauza transpiraţiei și carcasa camerei 
era din ce în ce mai alunecoasă. IÎncruntându-se la obiectiv, 
se concentră pe picioarele oamenilor în timp ce aceștia se 
mișcau pe alee spre verandă. Clipi pentru a scăpa de 
sudoarea ce i se adunase pe pleoape. Fir-ar să fie! 

Chiar înainte să ajungă pe verandă, bărbatul 
neidentificat se opri. Mai vorbiră puţin, apoi tipul îi părăsi 
pe soţii Cain și se întoarse singur. 

Trebuia să ia rapid o decizie de vreme ce aleea ducea în 
direcţia în care se afla el și se oprea la numai doisprezece 
metri de locul în care stătea la pândă. Lăsă computerul în 
iarbă - nu era timp să îl strângă - luă camera și cobori în 
livadă, dispărând într-o tufă de iarbă sălbatică. Întorcându- 
se puţin, observă că bărbatul se afla în faţa aleii și avea 


acum o perspectivă clară asupra sa printre niște piersici. 

Tipul merse pe alee până la capătul ei și îl putea auzi 
vorbind la telefonul mobil. Dar tot nu putea prinde o 
fotografie clară cu aparatul său. La capătul aleii tipul se 
întoarse și merse în fundul livezii, spre pădure. Unde naiba 
se ducea? 

Riscând să fie descoperit, ieși din iarbă și alergă. Se piti 
într-un șanț, în spatele magaziei cu unelte. Respirând greoi 
și mulţumit fiind deoarece tipul vorbea în continuare la 
telefon, ceea ce îi putea distrage auzul, ajunse la capătul 
livezii și se așeză după o grămadă de lemne. Se întoarse 
spre capătul aleii, de unde se aștepta să apară tipul și 
ridică aparatul foto. Dar bărbatul nu era nicăieri în vizor. 
Loza scană frenetic linia pădurii care ducea în vale la 
strada Cielo Canyon, spre capătul proprietăţii lui Cain. 

În ultimul moment, îl văzu pe individ intrând în pădure. 
Trase câteva cadre, fără să fie sigur ce prinse. 

La dracu'! Asta era suspect. Nu era deloc bine. Lui 
Macias nu avea să-i placă. 


Capitolul 35 


După ce Burden îi lăsă în faţa casei de oaspeţi, Titus și 
Rita merseră direct în dormitor, unde purtară întocmai 
conversaţia pe care le-o indicase Burden, apoi se instalară 
în biroul lui Titus. Următoarea oră și-o petrecură la masa 
lungă de sub cupolă, contactându-i pe prietenii Carlei și 
cerând ajutorul în anunţarea rudelor îndepărtate. Titus se 
asigură că vestea despre moartea Carlei era răspândită 
așa cum se cuvenea în interiorul Cailext și că 
responsabilitățile acesteia erau temporar preluate de o 
altă persoană. 

Dar indiferent de cât de multe telefoane ar fi dat Titus, 
cu oricât de mulţi oameni ar fi vorbit sau oricât de multe 
lucruri urgente s-ar fi îngrămădit în capul lui spre a fi 
rezolvate, mintea lui era împărţită. Era lângă fereastră, 
privind afară de ceva vreme, pierdut în gânduri, când 
realiză că Rita tocmai terminase o conversaţie și închidea 
telefonul. Vorbise cu Louise. 

— Cum ţi s-a părut? întrebă el. 

— Bine. Cred că e în starea aia de „hai să terminăm mai 
repede cu înmormântarea”. Nel și Derek sunt niște 
adevăraţi salvatori. Și vin încoace și o grămadă de oameni 
din Fredericksburg. 

— O să aibă multă susţinere. Va avea nevoie de asta. 

— Vrea ca tu să ţii un mic discurs la înmormântare, 
spuse Rita. 

— Când? 

— Poimâine. 

— Oh, Doamne! Ce i-ai răspuns? 

— Că o vei face, desigur. 

Inainte să aibă timp să se gândească cât de nepotrivit i 
se părea acest lucru, telefonul codat sună. 


— Garcia la telefon. Ascultă. Gil Norlin aduce 
bodyguarzii. 

— Norlin? 

Titus era surprins, deși își dădu seama pe dată că nu 
avea de ce. 

— Tot el mi-a adunat aseară toţi acei șoferi de care am 
avut nevoie pentru urmărirea mașinilor, Titus. Il folosesc 
atunci când am nevoie de el, la fel cum procedez cu toată 
lumea. 

Dintr-un motiv oarecare, această ultimă propoziţie 
rămase în capul lui Titus ca un neon aprins. 

Bodyguarzii erau doi bărbaţi și o femeie. Aceștia 
ajunseră la casă într-un Blazer care urmărea îndeaproape 
Volvo-ul lui Gil Norlin fără a face vreun efort să nu fie 
văzuţi intrând. Titus se gândi că ei discutaseră acest 
aspect cu Burden. 

Foloseau doar prenume. Janet era înaltă, avea o 
constituţie atletică și un machiaj care părea a fi aplicat 
după niște reguli foarte clar definite. Avea un stil foarte 
relaxat. Iniţial MP5-ul său cu amortizor de zgomot atârna 
fără nicio noimă pe umărul ei, până o vedeai cum se mișcă 
cu arma. Se simţea la fel de comod cu ea ca într-o pijama 
largă. 

Ryan era cel mai scund dintre bărbaţi, aproximativ un 
metru optzeci, bănui Titus. Ridica greutăţi. Avea părul tuns 
militărește. American sută la sută. Arăta exact așa cum era 
de fapt. 

Cel înalt, Kal, avea aproape spre doi metri. Nu era firav, 
dar nici așa îndesat ca Ryan. Părea puţin preocupat, ca și 
când echipa era responsabilitatea lui. 

De îndată ce au terminat prezentările și au schimbat 
câteva cuvinte, Titus și Rita le-au făcut turul casei. Imediat 
se hotărâse încuierea tuturor ușilor, cu excepţia celor 
folosite frecvent și atașarea unor mici siguranţe pe fiecare 
ușă sau geam, astfel încât să-și poată da seama foarte ușor 
dacă acestea ar fi fost deschise. Într-un timp foarte scurt, 


treaba devenise extrem de serioasă. 

După ce bodyguarzii au fost puși în temă cu situaţia și 
au luat-o în direcţii diferite, Norlin făcu o pauză în 
bucătărie, împreună cu Titus și Rita. 

— Faceţi întocmai așa cum vă zic ei. Nu-i de joacă aici, 
spuse el. Totul ţine de experienţă și de respectarea 
regulilor. 

— Aceștia sunt oamenii tăi? întrebă Titus. 

— Am mai lucrat cu ei înainte, spuse el. 

Stătea cu mâna sprijinită în șold și cu jacheta trasă puţin 
în spate. Titus o văzu pe Rita uitându-se la arma pe care 
Norlin o purta la curea. 

— Şi, de asemenea, ai mai lucrat și cu Garcia Burden 
înainte? întrebă Rita. Nu-i așa? 

— Mda. Acum câţiva ani. 

Ea se uită în continuare la Norlin. 

— Ce-ar fi să-mi povestești un pic despre tipul ăsta? 

Norlin privi cam neliniștit spre Titus, apoi în jos, 
încercând să-și adune gândurile. 

— E cam sensibil, spuse el. 

— Ce vrei să zici? întrebă ea. 

Vocea ei părea nemulțumită, ca și când reținerea lui de 
a vorbi era complet nepotrivită. 

— Păi, lucraţi cu el... 

— Uite ce e, îl întrerupse ea, simțind apoi o ezitare 
nervoasă - sau să fi fost furioasă? Sunt oameni care mor, 
spuse ea, și dacă îţi faci vreun fel de scrupule de natură 
profesională, să știi că nu mă interesează câtuși de puţin. 

Norlin o privea. Nu părea surprins în vreun fel, nici 
intimidat, în schimb Rita îi desființase deja multe dintre 
explicaţiile pe care le folosea când era pus la zid. 

— Ei bine, a avut o viaţă plină, spuse Norlin ușor ironic. 
Ce anume te interesează? 

— Doar să-mi fac o idee despre cum este, spuse ea. Ceva 
care... să mă ajute să-i găsesc un loc în capul meu, să-mi 
ofere o perspectivă. Până la urmă lucrăm cu acest om 


pentru că tu ni l-ai recomandat. Acum gândește-te puţin: 
nici pe tine nu prea te cunoaștem. Te-ai gândi că asta e 
situaţia... că n-are cum să fie altfel pentru că oricum 
suntem speriaţi de moarte, așa că ar trebui să avem 
încredere în niște oameni care - hai să fim serioși - duc tot 
felul de vieţi dubioase și ascunse? Eu nu știu cu ce te 
ocupi. Titus mi-a povestit cum v-aţi cunoscut, dar mai 
apoi... Pari a fi cine pretinzi că ești, dar mai departe, noi 
de unde naiba să știm cu cine colaborăm? Nu am văzut 
nicio recomandare. Niciunul dintre cunoscutii noștri nu ne- 
a sunat să garanteze pentru voi, nu? Știţi, cu privire la 
domnul Norlin - sublinie puţin domnul Norlin - garantăm 
integritatea și legitimitatea lui, ne încredință Burden. 
Simplul fapt că lucraţi cu el, Burden, sau cu ei... sau 
oricare dintre acești oameni - făcu un gest larg către 
bodyguarzi, mi se pare pur și simplu... un curaj nebunesc... 
doar cât mă gândesc la asta. 

Până să ajungă la finalul acestei pledoarii, vocea ei 
tremura cuprinsă de tot felul de emoţii. Dar torentul de 
cuvinte avu efectul dorit asupra lui Norlin. Păru că se 
înmoaie puţin. 

— E un punct de vedere bun, doamnă Cain, spuse el cu 
grijă. Dar permiteţi-mi să spun că este o nebunie doar dacă 
priviți din perspectiva vieţii dumneavoastră de dinainte de 
Cayetano Luquin. După Luquin, termenul de nebunesc 
capătă un cu totul alt sens. Dar, adăugă el rapid, aveţi 
dreptate. V-am cerut să acceptaţi multe. Noi, cei din 
branșa asta, nu prea apreciem acest lucru așa cum ar 
trebui. 

Se gândi puţin la ceea ce urma să zică mai departe. 

Se sprijini de blatul din bucătărie și-și încrucișă braţele 
la piept. Costumul lui vechi, deja chinuit de vreme, se 
adună și apoi se întinse pe umerii săi, cu un mic zgomot, 
așa cum făcuse de nenumărate ori până atunci. 

— Personal, spuse el uitându-se la Rita, și lui Titus i-am 
zis deja asta, am încredere totală în acest tip. Este greu de 


înţeles pentru voi, dar adevărul este simplu: am încredere 
în el în situaţii extreme. Lucrurile pe care i le încredinţez 
să le facă probabil că v-ar șoca dacă aș povesti despre ele. 

O nouă pauză. 

— Aș putea vorbi despre el zile întregi. Nu vă pierdeţi 
timpul încercând să îl descifraţi. Singura persoană care l-a 
înţeles, dar nu în totalitate este femeia care locuiește cu el. 
Numele ei este Lucia. Nu știu de câţi ani sunt împreună. E 
o ţigancă din Sicilia. Fotograf. 

Se uită la Titus. 

— Ea a făcut aproape toate fotografiile pe care le-ai 
văzut în casa lui. Şi ea e la fel de indescifrabilă ca el și își 
sunt devotați unul celuilalt... Este un devotament profund 
pe care nu l-ați văzut până acum între doi oameni. Dar 
astea sunt probleme personale, nu ceea ce ne interesează 
pe noi acum. Uite ce e, spuse el. Nu prea știu cum să fac 
asta, așa că o să vă spun o poveste. Aș putea să vă zic o 
grămadă de povești, dar cred că asta e cea mai potrivită 
acum. N-o s-o lungesc prea mult, dar cred că o să vă puteţi 
face o idee despre cine e Garcia Burden și cum e viaţa lui. 


Capitolul 36 


— Acum câţiva ani, începu Norlin, un islamist algerian 
extremist, un tip pe nume Mourad Berkat, a apărut în 
fotografiile de supraveghere din Mexico City. Era 
împreună cu membrii unui cartel care se ocupa cu traficul 
de droguri și își stabilise diverse contacte cu persoane din 
Orientul Mijlociu. 

Berkat fusese un terorist urmărit de CIA în Algeria în 
anii optzeci și la începutul anilor nouăzeci, dar avea 
aspirații înalte și devenise asasin liber-profesionist lucrând 
în special pentru capii lumii ascunse a drogurilor din 
Spania, Sicilia și Franţa. Prefera otrăvurile și chimicalele, 
armele obișnuite ale unui asasin plătit care nu fac zgomot. 
Apariţia lui în Mexic a declanșat numeroase semnale de 
alarmă. 

A fost contactat Garda... din numeroase și varii motive. 
S-a descoperit că Berkat dorea să pună mâna pe o bacterie 
numită Clostridium botulinum.  Ăăă... este un 
microorganism care produce o exotoxină, una a naibii de 
letală, de o sută de mii de ori mai puternică decât gazul 
Sarin. Dar chestia asta are de asemenea întrebuinţări 
medicinale, ca substanță terapeutică, de exemplu, în 
tratarea anumitor afecţiuni neurologice. Deci, era vorba de 
o substanţă cu dublă întrebuințare care putea fi găsită fără 
probleme și perfect legal în anumite medii medicale sau 
farmaceutice. 

Garcia și-a activat imediat contactele, inclusiv cele din 
străinătate, dar a trecut o lună până să îl sune cineva în 
legătură cu o femeie doctor din Paris care fusese găsită 
moartă în apartamentul său. Aceasta lucra la o clinică de 
cercetare, specializată pe afecțiuni neurologice. De 
asemenea, în apartamentul ei fusese găsită o fotografie cu 


Berkat. Cu ajutorul indiciilor, inclusiv un bilet de metrou 
rupt, au ajuns la un apartament aflat în apropierea 
aeroportului Charles de Gaulle, unde fotografiile de 
supraveghere îl surprinseseră pe un agent al grupării 
Hamas părăsind reședința. 

Berkat nu era cu adevărat în vizorul Mossadului, dar cu 
siguranţă îl știau pe acel agent Hamas. L-au localizat 
imediat pe Berkat în Gaza și fotografiat la o cafenea, 
discutând cu Hassan al-Abed. Al-Abed avea un doctorat în 
științe și biologie, obţinut la Universitatea din Cairo. In 
Paris, DST-ul francez confirmă lipsa bacteriei Clostridium 
botulinum din clinica de cercetare. În acel punct, Garcia 
era sigur că Hamasul și Berkat lucrau la producerea unui 
dispozitiv pentru împrăștierea exotoxinei. 

Norlin se foi. Se gândi puţin înainte de a continua. 

— Berkat a dispărut din Gaza și urma i s-a pierdut. Trei 
luni mai târziu, unul dintre agenţii lui Garcia l-a reperat 
din nou în Strasbourg. Berkat își petrecuse noaptea cu o 
femeie care a declarat că îi folosise computerul non-stop 
cu o zi înainte de a pleca. Oamenii lui Garcia au scotocit 
prin toată informaţia din calculator și au aflat astfel că 
Berkat cumpărase bilete pentru o croazieră de două 
săptămâni de la Brest până la St. Kitts, folosind un nume 
francez și călătorind împreună cu soţia și cei doi copii. 
Asta era strategia lui Berkat. Se folosea de imaginea de 
bărbat cu familie. Părea că poate găsi un număr infinit de 
femei naive, care să îl ajute fără ca măcar să-și dea seama 
ce fac. 

L-au reperat în Belize, unde își abandonase „familia”. 
Acum, sub un nou nume francez, luase un zbor spre 
Tampico, unde închiriase un SUV folosind numele unui 
localnic mexican și se îndrepta spre nord. 

De-acum, toată lumea presupunea că ţinta lui se afla 
undeva în Statele Unite. Chiar fără a ţine cont de probleme 
de siguranță naţională, oamenii care îl angajaseră pe 
Garcia nu voiau să se știe că un terorist se apropiase chiar 


și la o sută de kilometri de frontiera Statelor Unite cu o 
armă biologică. În același timp, noi încă ne chinuiam să 
aflăm ce se întâmpla și speram ca publicul larg să nu își 
dea seama cât de vulnerabili eram de fapt. 

Numai Dumnezeu știe care ar fi fost repercusiunile 
politice dacă oamenii și-ar fi ridicat pur și simplu fundurile 
de pe canapele și și-ar fi dat seama ce se petrece de fapt. 
Iar politicienii nu doreau ca lumea să creadă că Mexicul 
era o ţară care colcăia de teroriști. Ar fi fost un rezultat 
prost pentru NAFTA - dacă presa și televiziunea ar fi 
scotocit cazul Berkat. Iată un exemplu de informaţie pe 
care sperau ca populaţia să nu o afle niciodată. 

Oricum, Berkat trebuia să dispară și era cel mai bine ca 
acest lucru să se întâmple în Mexic. Bineînţeles, fără ca 
guvernul mexican să afle ceva. Nu ar fi fost nicio pagubă 
dacă Berkat s-ar fi evaporat pur și simplu, fără ca cineva 
să mai vorbească cu el vreodată. Ştiam deja că era finanţat 
de Hamas. Dispozitivul de împrăștiere a toxinei era 
cunoscut de către creatorul său, bunul doctor al Abed, 
care se afla încă în Gaza. Mossadul avea să se ocupe de el. 
Berkat era doar un șarpe care trebuia ucis. lar otrava lui 
avea să moară odată cu el. 

— Arma pe care a ales-o Garda pentru anihilarea lui 
Berkat era o bombă incendiară cu design special, pentru a 
se asigura că exotoxina nu va rămâne activă sau nu se va 
dispersa din greșeală din cauza exploziei. Bomba a fost 
încărcată într-un elicopter care o luă înainte, pe traseul 
anticipat al lui Berkat. La un moment dat, am înţeles că 
acesta se îndrepta spre una dintre cele mai neimportante 
treceri ale frontierei, podul cu taxă din Los Ebanos, Texas. 

Norlin făcu o nouă pauză. Privi pe fereastra bucătăriei, 
parcă încercând să adune amintiri demult îngropate. Își 
scutură ușor capul, apoi privi înapoi spre Rita. 

— Trebuie să înţelegeţi, spuse el, că fiecare operaţiune 
este o ţintă în mișcare. Incepi cu un obiectiv și un plan, dar 
știi al dracului de bine, încă de la început, că mare parte 


din operaţiune va trebui schimbată, deoarece vei fi prins 
cu pantalonii în vine de cine știe ce eveniment neașteptat. 
În această meserie evenimentele neprevăzute reprezintă 
cea mai grea parte. Și este, de asemenea, unul dintre 
lucrurile la care Garcia se pricepe extraordinar de bine. Işi 
păstrează cumpătul chiar și atunci când este surprins. 

Intâmplător, celălalt talent pe care îl posedă și care este 
de asemenea foarte apreciat, ar fi liniștea cu care parcă 
programează ce trebuie să se întâmple fără ca măcar să se 
încrunte, își atinge obiectivul în liniște. Sau, dacă asta nu 
este posibil, întregul eveniment este regizat în așa fel încă 
să pară cu totul altceva decât a fost. 

În fine, într-un orășel prăfuit numit Cerralvo, Berkat a 
ieșit de pe autostradă și și-a continuat drumul spre nord 
prin deșert. Asta era chiar mai bine pentru planurile lui 
Garcia. Elicopterul o luă înainte și ateriză într-un loc izolat 
pe autostradă, instală explozibilului și decolă. La vreo opt 
kilometri depărtare de bombă, Berkat se opri pe marginea 
drumul, la o cafenea. Şi atunci, mare surpriză! Echipa de 
supraveghere a constatat cu surprindere că din mașină au 
coborât o femeie, doi băieţei și o fetiță. Berkat își făcuse 
rost de o nouă familie. 

Echipa de supraveghere îl contacta frenetic pe Garcia. 
Elicopterul îl lăsase la sol, la o oarecare distanţă de bombă 
și el tocmai se îndrepta spre aceasta, urmărind pe monitor 
punctul care îl reprezenta pe Berkat. 

Norlin privi din nou pe fereastra de la bucătărie. Titus îi 
urmări privirea și îl văzu pe unul dintre bodyguarzi care 
umbla pe lângă casa de la piscină. Norlin, sprijinit de 
dulap, își frecă fruntea cu mâna. Nu părea foarte dornic să 
continue povestea. 

— După un an și ceva de la acest eveniment, eram cu 
Garcia în biroul lui din San Miguel. Băusem. Prea mult. 
Dar îmi amintesc câtă gălăgie făceau greierii în întunericul 
de afară, când mi-a spus ce s-a întâmplat în continuare, cu 
o voce seacă, fără viaţă. 


Garcia și șoferul său s-au grăbit spre locul în care se afla 
bomba. Cu aproape un kilometru înainte de a ajunge la 
destinaţie, intrară cu mașina pe un drum prăfuit, în spatele 
unui tufiș și se întoarseră să privească. 

Garcia ieși din mașină și vomită în tufișul alăturat. Şi 
apoi, brusc, își pierdu controlul intestinelor. După ce se 
curăţă, se cocoţă pe capota mașinii, își scoase binoclul și 
se uită spre autostradă. Putea vedea SUV-ul lui Berkat cu 
femeia și copiii îndreptându-se spre graniţă și spre bombă 
totodată. Nu putea fi nicio problemă cu detonarea bombei, 
întrucât era activată de un computer. Toţi cei implicaţi, 
care aveau telefon sau computer, încercau să-i transmită 
lui Garcia informaţia că inamicul este însoţit de o femeie și 
doi copii. Şoferul lui era în mașină, tot confirmând 
primirea mesajelor și confirmând și iar confirmând. 

Garcia stătea singur pe capota mașinii și privea SUV-ul 
accelerând pe șosea. 

Apoi, într-o secundă, explodă ca un gheizer. Pe cerul 
purpuriu al deșertului, explozia se profilă ca o ciupercă 
înaltă de praf. Garcia își amintea precis culoarea cerului, a 
ciupercii și a bilei de foc dinăuntrul acesteia. O văzuse, o 
auzise și apoi o simţise. 

Bomba fusese creată în așa fel încât să distrugă probele 
cât mai mult posibil. Astfel poliția federală a Mexicului n-a 
putut spune nici măcar câte persoane fuseseră în mașină. 
Poliția și presa locală au presupus că era vorba de o 
răfuială între traficanţii de droguri, iar cei care suspectau 
altceva își păstrară bănuielile pentru ei înșiși. Orice ar fi 
fost era o treabă serioasă. Mexicanii învățaseră cu mulţi 
ani în urmă să se împace cu evenimentele inexplicabile. 

Norlin își scutură din nou capul și rămase nemișcat o 
vreme. 

— Mai târziu, când operaţiunea Berkat a fost analizată și 
toate indiciile strânse până atunci au fost puse cap la cap, 
am aflat că acesta se îndrepta spre Centrul Medical Texas 
din Houston. Eficienţa metodei de răspândire create de al- 


Abed pentru exotoxină era o chestiune controversată. Era 
un dispozitiv cu aerosoli, menit pentru sistemul de 
climatizare al unuia dintre cele mai mari spitale ale 
Centrului. Unii au susţinut că în acest fel ar fi murit numai 
douăzeci sau treizeci de oameni, dar alţii erau de părere că 
dezastrul ar fi fost uriaș. Se folosiră cuvinte ca 
„dezastruos” sau „catastrofic”. Dar speculaţiile cu privire 
la numărul posibililor morţi nu l-au impresionat deloc pe 
Garcia. Erau mereu numai patru ființe umane în 
coșmarurile sale. Spunea că îl deranja foarte tare că în 
visele lui nu vedea niciodată părți ale corpului, ci doar 
fragmente carbonizate de haine plutind prin ciuperca 
întunecată, un tenis roșu aprins, un tricou de bebeluș cu 
dungi albe și verzi, sutienul alb al unei femei, o rochiţă. 
Culorile și articolele de îmbrăcăminte se schimbau de la un 
vis la celălalt, dar visul, în esenţa sa, nu se schimba 
niciodată, și nici numărul nu se schimba niciodată. Patru 
oameni inocenți fuseseră pulverizaţi în aer, iar, și iar, și 
iar. 

Pentru că Garcia Burden hotărâse că așa trebuie să se 
întâmple. 


Capitolul 37 


Luquin și Jorge Macias stăteau sub stejarul care făcea 
umbră uneia dintre laturile piscinei. Beau cafecitas, cum 
numea Luquin cafeaua aceea tare, de care era dependent. 
Nu era espresso, ci doar o cafea a naibii de tare. Luquin 
dormise până târziu, întocmai ca o mâţă bătrână și obosită, 
profund și liniștit. Așa era el. Lucrurile abominabile pe 
care le făcea în timpul zilei nu-i deranjaseră niciodată 
somnul. Și de ce ar face-o? Ce făcea ziua nu conta. Erau 
două lucruri complet diferite, susținea el. 

Dar confruntarea cu Cain îl adusese într-o dispoziţie 
mizerabilă. Nimeni nu-i vorbise până acum așa cum o 
făcuse Cain, și partea cea mai proastă era că și ceilalți 
auziseră deoarece, din motive de securitate, camera era 
plină de microfoane. Macias auzise, lunetistul de afară 
auzise și el în casca din ureche, în timp ce privea fix 
fereastra lui Cain pentru a putea acţiona în caz că ar fi fost 
necesar. 

— Nu, absolut nimic, spunea Macias. Nu am văzut 
niciodată aceeași mașină de două ori, și toate plăcuţele de 
înmatriculare pe care le-am verificat sunt în ordine. Nu am 
văzut nimic suspicios și nici oamenii care se ocupă de 
supraveghere nu au văzut. Am fotografiat fiecare mașină și 
am strâns fotografiile într-o bază de date în computer. 
Dacă se întoarce vreuna, vom ști imediat. 

Luquin purta pantaloni închiși la culoare și o guayabera 
albă, care atârna descheiată pe el, lăsându-i la vedere 
pieptul lat. Purta de asemenea ochelari de soare. Fuma. Și 
tot sorbea din cafecita. 

Oricare ar fi fost circumstanţele, operaţiunea asta era 
periculoasă, însă desfășurarea ei în interiorul Statelor 
Unite era nebunie curată. Dar chiar aici, la limita nebuniei, 


era locul cel mai prielnic pentru a face rost de o grămadă 
de bani. Mizele mari implicau bineînţeles și riscuri pe 
măsură. 

— Şi casa? 

— Le-au găsit pe toate până la urmă. Mai puţin unul. 
Macias era îmbrăcat ca de obicei într-un costum de lână 
deschisă la culoare, răcoroasă. Cel din dormitor. Acolo am 
pus cel mai bun echipament. Are și amplificare, niște 
chestii mici ca niște nasturi de fiecare parte a camerei. 
Avem recepţie bună. Și filtre, ca detectoarele să nu îl 
găsească. 

Luquin se uită aiurea, peste râu și peste vale, spre 
acoperișul casei lui Titus. Își rumega gândurile și în acel 
moment tocmai își amintise una dintre remarcile pline de 
insolenţă ale lui Titus. 

— Să-mi vâneze curul până în Patagonia! mormăi 
Luquin, imitând vocea lui Titus. Patagonia. Ce dracu' o fi 
fost în capul lui? Cum s-o fi simțind oare în dimineaţa 
aceasta? O să-și închipuie că s-a trezit naibii direct în 
Columbia! 

Se întoarse brusc și se uită la Macias. 

— Şi ăia doi au plecat? I-ai scos de acolo? 

— De îndată ce s-au asigurat că femeia e moartă, ne-au 
sunat. Băieţii mei i-au preluat și i-au dus la aeroport. Vor 
traversa graniţa într-o oră, lângă Lajitas. Cei doi tipi care l- 
au rezolvat pe Thrush sunt deja în Oaxaca. 

Luquin aprobă din cap. O crimă bine făcută. Se uită la 
ceas. 

— Într-o jumătate de oră trebuie să primesc vești de la 
Cavatino. 

— Am văzut mașina șerifului intrând în reședința Cain, 
deci probabil că a aflat și despre femeie deja. 

— Bun venit în Columbia! 

Macias va fi fericit când toate astea se vor fi încheiat. 
Când Luquin îl abordase pentru această afacere și își 
petrecuse două zile  explicându-i detaliile, Macias 


acceptase să conducă operaţiunea, numai dacă, în urma 
unei excursii de recunoaștere în Austin, ar fi fost sigur că 
el și oamenii lui pot face faţă cu succes. 

După ce petrecu zece zile în Austin, îl sună pe Luquin și 
acceptă propunerea. Dar ceru autoritate completă să 
oprească operaţiunea imediat dacă ar fi considerat că 
treaba e compromisă. Lui Luquin nu prea îi convenise ca 
Macias să aibă ultimul cuvânt, dar știa că nu se putea 
descurca fără el și fără relaţiile pe care acesta le avea în 
Statele Unite. Până la urmă acceptase și această condiţie 
și începură afacerea. 

Macias închiriase o casă în Las Ramitas. Avea o echipă 
de trei mașini și șase oameni, precum și o camionetă de 
supraveghere cu trei tehnicieni. Echipa de supraveghere 
era din Juarez, formată din oameni care altminteri se 
ocupau cu traficul de droguri. Cele patru echipe erau 
foarte strict împărţite. Nu se asociau niciodată și nu 
comunicau decât prin staţii radio sau telefoane mobile. 

Macias știa că afacerea lui merge atât de bine datorită a 
două dintre principiile sale. Cel dintâi, faptul că era primul 
care făcea așa ceva. Ceea ce nu a mai fost făcut vreodată e 
greu de anticipat. Asta era una dintre marile lecţii primite 
cu ocazia evenimentului de la World Trade Center. 
Inovaţiile le puneau probleme serioase agenţiilor de 
informaţii. Era greu să schimbi un sistem de funcționare 
vechi și împovărat de birocratie. 

Al doilea, își băga toţi oamenii în priză prin metode 
absolut secrete. Și era convins că se descurca foarte bine 
și la acest capitol. 

Insă acum era agitat. Pentru cei din lumea crimei, 
apăruse și un efect negativ al evenimentelor dezastruoase 
de la New York din 11 septembrie: agenţiile de informații 
și cele de aplicare a legii din Statele Unite treceau acum 
printr-un proces intern strict de schimbare. Începeau să-și 
îmbunătăţească metodele de lucru. Pentru cineva ca 
Macias era clar că multe dintre aceste schimbări vor 


rămâne secrete, până se vor dovedi letale pentru oameni 
ca el și Luquin. 

În orice caz, această operaţiune anume era un impuls în 
plus. Dacă schema de extorcare funcţiona, Macias urma să 
primească și un procent din suma obţinută, nu doar 
comisionul său. Pentru un astfel de venit, era dispus să 
transpire puţin mai mult decât de obicei, chiar un pic mai 
mult decât ar fi fost necesar. Valoarea plăţii finale justifica 
riscul. 

În vreme ce Macias analiza toate astea în sinea sa, 
Luquin era îngândurat. Tot mai era furios din cauza felului 
în care i se adresase Titus; era genul de afront care îi va 
coroda concentrarea până va îndrepta această nesupunere. 

Luquin își aruncă ţigara și apoi se aplecă pentru a sorbi 
pentru ultima dată din cafecita, ţinând ceașca de toartă cu 
arătătorul și degetul mare, restul degetelor sale groase 
fiind răsfirate grațios. Plescăi mulțumit din buze în timp ce 
punea cana jos și se lăsă pe spate pe scaun. Se holbă la 
Macias prin ochelarii de soare. 

— M-am tot gândit, spuse el chiar în clipa în care lui 
Macias îi sună telefonul. 

Luquin îi dădu permisiunea să răspundă și Macias o 
făcu. 

Ascultă, apoi închise telefonul. 

— Asta ar trebui să fie interesant, spuse el. Se întinse 
spre computer și tastă ceva. 

Cei doi bărbaţi îl ascultară pe Titus Cain spunându-i 
soției sale, cu o voce seacă și lipsită de viaţă că va 
continua și va face rost de restul de bani pentru a-i 
procesa și a-i trimite lui Cavatino. Dacă asta trebuie să 
facă pentru a opri acest coșmar, spunea el, atunci asta va 
face. Se săturase. Urmă o conversaţie scurtă și asta fu tot. 

Luquin stătea la masă ca hipnotizat, aplecat înainte, 
ascultând înregistrarea pe unul dintre laptopuri. Când se 
termină, spuse: 

— Mai pune-o o dată. 


Macias își trecu degetele pe tastatură și o ascultară din 
nou. 

— Al naibii să fie, spuse Luquin încet, când se termină 
înregistrarea. Se ridică. Chestia asta e foarte aproape, 
Jorge, spuse el. Al naibii de aproape. 

— Încă douăzeci și patru de ore, spuse Macias, apăsând 
o tastă pentru a deschide un fişier. 

— Poate. 

— Poate mai devreme, spuse Macias, apăsând alte 
câteva taste pentru a-și verifica mesajele. Și oricum nu 
poate fi prea devreme. 

Macias mai verifică rapid câteva fişiere, primind mesaje 
obişnuite de la echipele sale, din oră în oră. Nu se 
întâmpla nimic. Când ridică privirea spre Luquin, fu 
surprins să-l vadă fierbând, fixându-l cu privirea. 

— Vreau să continui conform planului cu nevasta lui 
Cain, spuse Luquin. Ea va fi cadoul meu de la revedere 
pentru el. Când ultima tranșă de bani ajunge la Cavatino, 
vreau să-i faci felul. Atunci să vedem dacă o să-i mai ardă 
să-mi vâneze curul până în Patagonia. 

Fără să vrea, Macias scrâșni din dinţi. Nimic din toate 
astea nu aveau niciun sens dacă nu ieșea viu și nevătămat 
din toată povestea. Dar două cadavre nu-i erau de ajuns lui 
Luquin. Voia două cadavre chiar înainte să înceapă să 
colecteze ceva. lar asta nu era prima dată când Luquin 
punea mai multă presiune decât era nevoie într-o 
operaţiune, doar pentru că voia să mai moară cineva. Și 
lucrurile mergeau atât de bine! Minunat. Probabil, 
ticălosul o să fie ucis la un moment dat. 

Macias tocmai se pregătea să spună că se va ocupa de 
tot, când primi un mesaj pe calculator. Se întoarse și văzu 
că e de la Elias Loza. Îl privi pe Luquin și decise să aștepte 
până mai târziu pentru a deschide fișierul primit. 


Capitolul 38 


Burden era ud leoarcă când ajunse la Cielo Canyon 
Road. Pantofii îi erau plini de pietricele și crengi și o 
mulțime de ace de pin reușiseră să treacă prin cămașă și 
să îl înţepe în zeci de locuri. Sună echipajul de pe 
camionetă și așteptă câteva minute la marginea pădurii de 
lângă drum. Când camioneta opri, el urcă în numai câteva 
secunde. 

Gil Norlin închiriase o casă la mai puţin de trei kilometri 
distanţă de casa lui Titus. Un bungalou micut, construit din 
lemn prin anii cincizeci și bine ascuns în pădure. Nu erau 
multe asemenea case disponibile în această zonă bogată a 
orașului, unde amplasamentul era o parte importantă din 
valoarea proprietăţii. Probabil că proprietarii cereau un 
preţ exorbitant și erau dispuși să stea și să aștepte până se 
găsea cineva care să scoată banii. Ceea ce se întâmpla, 
mai devreme sau mai târziu. Dar locul în sine era o 
porcărie. Camerele mici erau goale, miroseau a insecticid 
și tot erau pline de gândaci în continuare. 

Echipajul de trei oameni din camionetă luase deja 
prânzul și îi lăsaseră câteva felii de pizza în bucătărie. Luă 
una dintre cutii. Mai erau două felii de pizza, înecate în 
brânză gelatinoasă, peperoni ucigători și măsline uscate. 
Deschise o bere. Obosit, se așeză pe podeaua bucătăriei, 
cu spatele sprijinit de un perete. Luase doar câteva 
înghițituri din pizza rece, pe care le stropise din belșug cu 
bere, când auzi ușa de la intrare deschizându-se. 

Recunoscu imediat vocea răstită al lui Calo. 

— Garcia? spuse el spre camera unde erau tehnicienii, 
apoi îl auzi pe unul dintre ei răspunzând scurt: 

— Bucătărie. 

Calo, un italian pe care Burden îl întâlnise pentru prima 


oară în Buenos Aires, conducea o echipă formată din 
numai trei oameni. Uneori printre aceștia se aflau și una, 
două femei, dar de obicei erau numai bărbaţi și niciodată 
mai mult de patru cu toţii. Calo însuși nu era un bărbat 
mare, avea o greutate medie, o figură întunecată și părul 
negru. Nu era musculos sau special în vreun fel. Avea o 
figură obișnuită și nu părea fizic potrivit pentru a îndeplini 
ceea ce de obicei i se cerea. Aici apăreau neînțelegerile. În 
general, membrii echipei sale semănau cu el, indivizi ce 
păreau comuni, tăcuţi, buni observatori. 

Calo merse în bucătărie și se îndreptă direct spre 
Burden, ca și când ar fi știut dinainte unde se afla acesta. 
Burden era deja pe punctul de a se ridica și cei doi bărbaţi 
se îmbrăţișară. Pentru Calo, abrazo era felul uzual în care 
încheia afacerile pentru toate operaţiunile sale. Se întoarse 
către cei trei membri ai echipei sale. 

— Bass, spuse el, indicând un bărbat cu ochi blânzi și 
zâmbet calm, cu părul negru împletit după modelul 
africanilor. 

— Tito... arătă spre un tânăr foarte slab, cu câteva 
simboluri tatuate pe unul din obraji și o gură frumoasă. 

— Cope... singurul blond din gașcă, aparent cel mai în 
vârstă dintre ei, cumva în jur de treizeci și cinci de ani. 

Nu privea direct spre nimeni. 

— Bine, spuse Burden. Il mai văzuse pe Tito, dar pe 
ceilalţi doi nu îi cunoștea. Lucrurile sunt acolo, spuse el, 
ieșind din bucătărie pe o terasă închisă care dădea spre 
pădurea deasă. Terasa era plină cu rucsacuri și tot felul de 
echipamente care aparţineau echipajului de pe dubiţa care 
rămăsese acolo noaptea trecută. Burden luă de lângă 
perete o cutie de carton, o trânti în mijlocul camerei și se 
așeză pe podea. Ceilalţi făcură la fel, formând în faţa lui un 
semicerc. 

Burden începu să împartă fotografii cu casa din vârful 
muntelui, din Las Ramitas, împreună cu mai multe hărţi: 
planul casei, planul străzii și planul zonei. Cei patru 


bărbaţi distribuiră hârtiile în liniște în timp ce Burden 
recapitula informaţiile pe care le aveau până în acel 
moment, admițând existența multor incertitudini și știind 
că fiecare întrebare fără răspuns reprezintă un risc. 

Continuă cu detaliile operaţiunii o oră întreagă, 
subliniind partea logistică și importanţa liniștii absolute în 
anihilarea echipelor lui Macias. Nu trebuiau să lase nici 
cea mai mică urmă. 

— Nicio dovadă. Dacă atingeţi ceva, merge cu voi. Fără 
mașini abandonate, fără arme aruncate sau cartușe uitate 
pe jos, fără cadavre, fără sânge. Nada. 

— Este imposibil, spuse Calo. Sunt prea multe ţinte. Se 
uita la lista de vehicule și bodyguarzi pe care o făcuseră 
echipele de supraveghere ale lui Burden, în timpul 
operaţiunii din noaptea precedentă. Nu avem suficiente 
informaţii. E prea puţin timp la dispoziţie pentru pregătiri. 
Sunt prea multe ţinte. 

— Înţeleg asta, spuse Burden. Dar nu mă aştept să vă 
ocupați de toată treaba. Spun că, pentru partea de care o 
să vă ocupati, totul trebuie să fie făcut foarte curat. Avem 
o șansă aici. Aţi văzut cu toţii, în dosar, că Jorge Macias 
este cel care a pus cap la cap toată această operaţiune. În 
trecut, acesta urma cu stricteţe disciplina și organizarea 
tactică convenţională. Totul mobil. Totul compartimentat. 
Şi cel mai important lucru de reţinut: la primul semn de 
abatere de la plan, toată lumea dispare. Fără discuţii. 
Dispăruţi. Se uită în jurul lui, la fiecare dintre bărbaţii care 
îl ascultau în liniște. Vreau să scoateţi cât mai mulţi tipi 
din joc. Dar dacă riscul să fiți descoperiţi este prea mare, 
dacă nu puteţi opera în liniște completă, nu acţionaţi. 

— Şi Luquin? 

— Obiectivul vostru principal este să îl izolați în acea 
casă. După aceea mă voi ocupa eu de el. 

Toți fură surprinși și se făcu liniște. Calo se făcea că 
studiază hărțile aşezate pe podea în fața lui. Dar niciunul 
nu îndrăznea să-i ceară lui Burden detalii despre acest 


ultim amănunt. 

După câteva momente, Calo se ridică și merse la 
chiuveta din bucătărie. Işi stinse ţigara la robinet, apoi 
aruncă chiștocul ud într-una dintre cutiile goale de pizza. 
Se întoarse pe terasă și se sprijini de tocul ușii. Toţi erau 
transpiraţi. Pădurea deasă împiedica orice briză de aer să 
ajungă până la terasa casei. Era apăsător. Greierii erau 
ascunși din cauza căldurii după-amiezii. 

— Să îl izolăm, spuse Calo. Asta e o problemă. 

— Da, spuse Burden. Știu. 

Calo se aplecă și luă dosarul care fusese pregătit pentru 
el. Il studie. _ 

— Macias stă în aceeași casă, spuse el. Împreună cu 
bodyguardul și șoferul său. Și mai sunt bodyguardul și 
șoferul lui Luquin. Asta înseamnă șase oameni. Cât de 
izolat îl vrei? 

— Singur, dacă se poate. 

— Şi dacă nu se poate? 

— Atunci trebuie să-i scoatem de acolo măcar pe Macias 
și pe cei doi oameni ai lui. 

— Orice confruntare pe faţă ar fi o prostie, confirmă 
Calo. 

Burden încuviinţă din cap. 

— Nu putem face așa ceva. 

Calo se uită din nou la raportul lui. 

— Nu le știm programul, obiceiurile, nimic. 

— Abia am avut timp să aflăm câţi sunt, spuse Burden. 

Pentru un moment, pe terasă, se făcu liniște. Fiecare 
analiza situaţia în sinea lui. Burden era obișnuit cu această 
tăcere și așteptă, lăsându-i să facă tot ce aveau de făcut. 
Toţi citiseră dosarul despre Luquin, așa că știau cu ce fel 
de om aveau de-a face. 

Toate echipele lui Calo funcționau pe baza aceleași 
reguli de egalitate. El aduna cei mai buni oameni și apoi 
avea încredere în ei. Deoarece echipele lui erau foarte 
mici, fiecare membru putea opri o operaţiune. Toti 


trebuiau să fie implicaţi sută la sută, altfel nu funcţiona. O 
echipă mică era asemenea mecanismului fin al unui ceas - 
toate părțile erau esenţiale, niciuna nu putea fi înlocuită. 

Echipele lui Calo erau create pe baza unei intuiţii 
oarecum zen. Cumva, conta cine era ţinta și indivizii pe 
care îi alegea pentru fiecare operaţiune în parte păreau să 
aibă o oarecare atitudine faţă de oamenii pe care îi 
urmăreau. Calo zicea că asta contează, în cazul actelor 
violente care pândeau orice operaţiune. Era tot timpul vag 
cu privire la acest aspect. Dar conta mult pentru Calo și 
pentru reușita echipei, iar Burden știa asta. Nu conta că 
nu avea logică. Învăţase cu mult timp în urmă că logica era 
doar o parte din meseria asta, uneori chiar o bucăţică 
surprinzător de mică. 

Burden sparse liniștea. Mai avea ceva de zis, înainte ca 
oricine altcineva să vorbească. 

— Uitaţi care e faza, știu că toată chestia asta are multe 
goluri, spuse el, și nu vom reuși niciodată să le umplem. E 
plin de riscuri. Șansele sunt slabe. Dar vreau să știți că 
sunt conștient de încurcătura în care vă bag. Calo, poţi să-i 
asiguri că nu ăsta este felul în care lucrez de obicei. Dar 
nu pot întoarce spatele unei asemenea șanse cu Cayetano 
Luquin. Și, din păcate, asta trebuie să se întâmple repede 
sau nu se mai întâmplă deloc. 

Niciunul dintre ei nu răspunse. Nu erau genul de oameni 
care să aibă impulsul de a-l bate pe Burden pe spate, 
zicându-i: „E în regulă, înțelegem”. 

— Crezi că tipii ăștia au făcut parte din serviciile secrete 
mexicane? îl întrebă Calo pe Burden 

— Asta e bănuiala mea. E a bănuială. 

Toţi tăceau din nou, privind hărţile, gândind, făcând 
scenarii în capul lor, încercând să descopere cea mai rea 
variantă. 

— Bine, spuse Calo într-un final, ridicându-și privirea, 
hai să decidem. Aveţi rezerve, le discutăm chiar acum, 
chiar aici. Este da sau nu, chiar acum. 


Se întoarse spre stânga și privi la Bass care încuviință 
fără nicio urmă de ezitare. Ochii lui Calo trecură spre 
dreapta, la Tito. Tito se gândea, preocupat, plimbându-și 
absent un deget peste tatuajele de pe obraz. Apoi 
încuviinţă. Intr-un final, Calo se uită la Cope care se 
sprijinea de zid, lângă Burden. 

— Nu-mi plac informaţiile sărăcăcioase. Avea un accent 
pronunţat. Nu-mi place chestia asta de ultim moment. Și 
să-l izolăm pe Luquin... rahat, asta sună ca o săritură în 
groapa cu șerpi. Se uită la Burden. Dar am citit dosarul 
nenorocitului ăsta și mi-ar plăcea foarte mult să te ajut. În 
plus, ai o reputaţie care șterge o grămadă de rahaturi. 
Incuviinţă spre Calo. Mă bag. 

Calo înclină capul spre Burden. 

— Ne băgăm, spuse el. Acum am vrea să ne uităm la 
LorGuide. Începem cu cine e acolo, ca să putem stabili 
priorităţile și primul lucru pe listă este izolarea lui Luquin. 
Asta-i beleaua. La asta se rezumă totul. 


Capitolul 39 


Burden transpira. Era fascinat. Bărbatul stătea în același 
loc ca noaptea trecută, dar acum era îmbrăcat. Aproape. 
Purta pantalonii de la un costum. Fără pantofi. Fără 
cămașă. Pielea îi strălucea pe alocuri din cauza 
transpiraţiei. Părul îi era ud de apă. 

Burden îl privise intrând în baie. Așezat lângă o perdea 
de duș din plastic, cu pești turcoaz și balonașe albastre, își 
băgase capul sub robinet și lăsase apa rece să curgă pe el. 
Apoi se ridică încet cu apa picurându-i pe gât și pe umerii 
goi în timp ce-și pieptăna spre spate părul subţire. 

După asta, se întoarse în cameră și se așeză pe scaunul 
de lângă fereastră. Își odihni glezna unuia din picioare pe 
genunchiul celuilalt. Pantalonii îi erau lipiți de pulpe din 
cauza căldurii și Burden își imagină sudoarea de sub ei. 

Lui Burden îi făcea plăcere să vorbească cu acest 
bărbat. 

— Cum merge cu lista ta? întrebă el. 

— Patru din cinci. 

Burden dădu din cap. Ar fi trebuit să zică oare că e bine? 
Nu zise nimic. 

În căldura după-amiezii, camera puţea îngrozitor a 
stătut. Vechiul motel era aproape ireal. Tot ce fusese real 
trecuse deja și nu mai avea niciun viitor, sau îi rămăsese 
atât de puţin, încât era necuantificabil. Perdelele de lângă 
capul bărbatului erau îngălbenite de vreme, albul lor era la 
fel de departe și irelevant precum copiii care se dăduseră 
în carusel. 

— Îmi poţi spune numele lor? întrebă Burden. 

— Numai tu, Garcia, ai întreba așa ceva. Făcu o pauză. 
Sotomajor. Zabre. Vega. Mojarro. 

Le rosti numele ca și când ar fi spus o rugăciune, un 


exercițiu plăcut. Cuvinte șoptite. Fiecare silabă era 
pronunţată cu precizie, impregnată de amintire. Pentru 
Burden, recitarea aceasta era uimitoare. Și disperată. Era 
un monolog care aproape că îi smulgea lui Burden, după 
fiecare nume, răspunsul automat: Da. Da. Da. Da. 

Cosași și greieri bâzâiau în iarba înaltă și uscată din 
jurul balansoarului și a leagănelor rupte. 

— Şi mai rămâne...? spuse Burden. 

Bărbatul își întoarse privirea spre el. Era lângă fereastra 
sub care soarele de iulie ardea printre frunzele arse ale 
tufișurilor sălbatice. Lumina de după perdelele râncede 
crea un văl luminos și tulbure în spatele lui. În această 
lumină, trăsăturile lui se estompau, încât părea doar o 
siluetă. Dar albul ochilor săi rămânea distinct, ca niște 
pumnale de lumină în umbra murdară. 

— Numai unul, spuse bărbatul fără a rosti numele. 

— Nu-ţi faci griji că n-ai să termini? întrebă Burden. 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu e nicio grabă. 

— Nu vrei să termini odată? 

— De ce? 

— Nu știu. Ca să fie terminat. 

— Şi apoi ce? 

— Nu știu. 

— Exact. 

— Numai ca să fie făcută. 

— Încheiere? 

Rostit de un om ca el, acest cuvânt suna ciudat. Burden 
nici n-ar fi crezut că el cunoaște acest cuvânt. 

— Bănuiesc. 

— Nu. Nu există nicio încheiere. 

De aceea nu era niciun viitor. Nu ducea nicăieri. Și nici 
bărbatul nu pleca nicăieri. Precum săgeata lui Zeno, el era 
doar acolo unde se afla în acel moment. Existenţa lui făcea 
parte dintr-un continuum care nu era nici trecut, nici 


viitor, nici sosiri, nici plecări. Era totul dintr-o bucată. Şi 
totuși, întocmai unei săgeți în zbor, avansa miraculos, între 
momente, unde nu erau nici timp sau amintiri, nici 
speranţă sau dezamăgire. 

Bărbatul nu era un tip obișnuit. Poate să fi fost un om 
normal înainte de întâmplare, dar nu mai era. Unii bărbaţi 
se afirmă datorită părinţilor, a genelor moștenite sau a 
grămezilor de bani pe care le adună, sau datorită ambiţiei 
de a se autodepăși, ori a femeilor care i-au stimulat în 
viaţă. Dar acest bărbat se ridicase deasupra altora ca o 
consecință a ceea ce i se întâmplase, a ceea ce văzuse, 
trăise... și a ceea ce până la urmă devenise din aceste 
motive. 

Apăru o muscă în zbor care se opri pe umărul gol al 
bărbatului. Din cauza soarelui, umbra ei pe clavicula lui 
era de două ori mai mare. Bărbatul o privi ca să înţeleagă 
ce simte, apoi o ignoră. Musca medita. La fel și gazda. 
Mișcându-se foarte ușor, musca ajunse în porţiunea 
concavă de lângă gâtul bărbatului, numită fosa claviculară. 
Musca rămase acolo, ascunsă vederii. 

Burden se gândi că asta era cam ciudat. 

Privi insistent acea zonă așteptând să vadă musca 
ieșind. Adâncitura nu era mare. Musca probabil că stătea 
fix în pătratul perfect de numai un centimetru, suficient de 
adânc pentru a o ascunde. Care erau șansele să se 
poziţioneze așa, să se facă pierdută în anatomia omului? 

Bărbatul își ridică mâna, care era sprijinită pe braţul 
scaunului, pentru a-și șterge sudoarea care îi curgea de 
sub celălalt braţ. Burden se uită după muscă gândindu-se 
că va zbura pe undeva prin cameră. Nu o făcu. Acum 
ambele braţe se odihneau pe mânerele scaunului. Tuși 
ușor. Burden își miji ochii spre zona trapezoidală. Nimic. 
Era ca și când musca s-ar fi strecurat printr-un orificiu 
minuscul și ar fi intrat în corpul bărbatului. Dispăruse. 

— Se va întâmpla în noaptea asta, spuse Burden. 

Bărbatul nu reacţiona. Lui Burden îi părea rău pentru el. 


Nu avea cine știe ce existenţă, cel puţin nu după felul în 
care o cuantifica Burden. Erau doar câteva lucruri care îl 
ţineau în viaţă pe acest bărbat. Și după ce toate cele cinci 
crime vor fi înfăptuite, își va găsi liniștea în sinucidere. 
Lucrul acesta era la fel de previzibil ca noaptea. Burden 
putea auzi totul în vocea lui. 

Dar știa că e nedrept. Ca un om să măsoare viaţa altui 
om era întotdeauna nedrept sau dezechilibrat, sau o 
neînțelegere, în realitate, nu știai niciodată cum era viața 
altui om și, chiar dacă credeai că știi, tot n-ai fi nimerit-o 
cum trebuia. Nu știai niciodată, pentru că singurul termen 
de comparaţie era propria ta viaţă, iar asta e ceva limitat. 
Trebuia să-ți petreci mult timp în imaginaţia ta ca să 
priveşti viața unui alt bărbat cu empatie sau înţelegere. 

Burden se gândi la Lucia; nu știa de ce. Se gândea la ea, 
cum privea lumea cu susul în jos, prin lentila Hasselblad- 
ului său, dar chiar așa, ea o înţelegea și înregistra prin 
lentilă un soi de bunătate care era în sine de neînțeles. Era 
curios că acel bărbat întrebase de ea. Era curios, dar în 
același timp nu era. Oamenii care au trăit la porţile iadului 
tind să fie receptivi la bunătate. Era un fapt puţin cunoscut 
despre marii păcătoşi. Erau deseori înțeleși greșit, în 
special de oamenii care credeau că nu au nimic în comun 
cu cei rătăciţi. 

— Este Tano Luquin, spuse Burden. L-am găsit. 

Bărbatul încetă să mai respire. Mișcarea sternului său 
pur și simplu se opri. Încet, părea că se transformă în 
ceară și ochii îi deveniră ca de sticlă. Deși transpirase și 
înainte, acum începu să o facă abundent, ca și când o 
emoție puternică îi luase respiraţia și o transformase într- 
un concentrat oleaginos care țâșnea acum prin fiecare por. 

Apoi ceva îi atrase atenţia lui Burden. Pe umărul 
bărbatului, musca ieși din ascunzătoarea ei. Se oprise, 
capul negru abia ieșindu-i din umbră. Și rămase acolo, în 
așteptare. 


Capitolul 40 


— Nu știu ce să cred, spuse Rita. 

Norlin plecase la scurt timp după ce le povestise despre 
Mourad Berkat. In timp ce Rita merse direct la chiuvetă 
să-și ia un pahar cu apă, Titus îl conduse pe Norlin până la 
mașină. Acesta plecase să se întâlnească cu Burden, iar 
Titus tocmai intra în bucătărie. Rita stătea sprijinită de 
chiuvetă, cu paharul de apă într-o mână și cealaltă mână în 
șold. 

Titus o privi și scutură din cap, apoi se îndreptă spre 
frigider și-și luă o sticlă cu bere. Inlătură capacul cu un 
desfăcător și luă o înghiţitură zdravănă. Simţindu-se 
ametit, se așeză pe unul dintre scaunele de bar, puse sticla 
pe masă și-și frecă ochii cu ambele palme. 

— Să-ţi zic ceva, spuse el. Aia a fost o poveste al 
dracului de surprinzătoare. Dar știi ce, n-ar fi trebuit să fie. 
Garcia ne-a spus el însuși - în nenumărate rânduri - cu ce 
se ocupă. Să recunoaștem, Rita, suntem destul de naivi 
când vine vorba de astfel de lucruri. Suntem pur și 
simplu... naivi. 

— Eu nu cred că domnul Norlin a ales acea povestioară 
la întâmplare, așa cum susţinea, spuse Rita. Are legătură 
cu operaţiunea prezentă. Se mai întâmplă ceva cu Luquin. 

— Da, sunt convins de asta. N-am fi doar naivi, ci de-a 
dreptul proști să credem că nu. La dracu’, Garcia ne-a spus 
asta. Suntem doar o bucăţică din poveste. Oricât de 
sumbru ar fi pentru noi, cu cât știi mai mult cu atât e mai 
Tău. 

Se holbă afară, spre verandă. Pentru prima dată în 
ultimele zile se gândi la câinii lui. La dracu'. Parcă 
trecuseră ani de atunci! 

— Femeia aceea, spuse Rita... și copiii. 


Ştia ce va urma. 

— Te-a făcut să te gândești la noi? întrebă ea. 

— Da, răspunse el sincer, asta s-a întâmplat. 

— Dacă îl vrea pe Luquin la fel demult cum l-a vrut pe 
bărbatul acela? 

— Dacă vrei să fiu sincer cu tine, spuse el îndreptându-și 
privirea de la verandă spre ea, probabil că așa și este. 

Ea se holbă la el. Rita putea face față șocului. Se va 
aduna și va fi calmă. 

— Cred că asta e parte din ceea ce ne spunea Norlin, 
spuse Titus, lăsându-ne pe noi să citim printre rânduri. 
Poate că nu știa ce sau cât de mult ne-a spus Garcia, dar 
încerca să ne facă să înţelegem situaţia în care ne aflăm. 
Nu contăm doar noi. Dar asta nu e tot, continuă el. 
Circumstanţele nu sunt aceleași. Imaginează-ţi doar... 
numele de pe lista aceea. Bărbaţii ăia... fiecare situaţie e 
diferită. Sunt împrăștiați prin toată lumea, trăiesc în tot 
felul de condiţii, în peșteri, în vile. Unii intelectuali, cu 
educaţie, alţii ignoranti. Cu siguranţă e incredibil de 
complex. Cred că am face o greșeală cumplită să credem 
că toate situaţiile astea sunt la fel, că putem anticipa felul 
în care una dintre ele se va desfășura, în funcţie de 
întâmplările anterioare. Să-ţi mai zic ceva, spuse el, 
întorcându-se spre ea. Pe de o parte, probabil că ar fi fost 
mai ușor pentru noi dacă am fi știut cât mai multe fapte - 
nu spun tot adevărul, dar destul demult - de la început. 
Dar nu putea să ne spună. Şi dacă nu am fi fost amândoi pe 
punctul de a exploda și a strica totul, probabil că nu ne-ar 
fi spus nici acum. lisuse, gândește-te puţin ce se întâmplă 
aici. 

Mai luă o gură zdravănă de bere. Era rece. Era bună. Şi 
îi amintea de o vreme dinainte de coșmarul declanșat, 
când răul era în cărți sau în filme, când viaţa era simplă și 
el nici măcar nu-și dădea seama. 

Continuă: 

— Dar trebuie să recunosc, așa speriat cum sunt, știind 


ceea ce știm că avem o nouă perspectivă a situaţiei. Dacă e 
într-adevăr așa cum Garcia și Norlin zic că e... trebuie să 
rezistăm. Avem chiar... nici nu știu... o obligaţie să lucrăm 
cu tipii ăștia. 

— O obligaţie să-i ajutăm să asasineze pe cineva? 

Rita era puţin neîncrezătoare. 

Titus o fixă cu privirea. 

— Precis. 

— Şi continui să spui „dacă ei ne spun adevărul”. 

— Uite ce e, Rita. Nu e nimic... nimic... ce putem face ca 
să ieșim naibii din situaţia asta. Trebuie să ne descurcăm 
cât mai bine cu putinţă. Știu că sună aiurea, dar ce alte 
soluţii avem? 

Prin fereastra bucătăriei, îl văzu pe Kal croindu-și drum 
prin poarta de fier forjat din zidul de piatră care 
împrejmuia piscina, traversând curtea și îndreptându-se 
spre terasă. 

Era mijlocul după-amiezii. Părea că mai e o veșnicie 
până la lăsarea întunericului, dar, în același timp, părea că 
totul se petrece atât de repede, încât totul putea scăpa de 
sub control. 

Ușa de la terasă se deschise și Kal păși înăuntru. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. Eu și Ryan mergem să dăm o 
tură de verificare. Janet tocmai se îndreaptă spre voi 
dinspre celălalt capăt al casei. 

— Bine, mulțumesc, rosti Titus. 

Se îndreptă spre ușă și îi privi pe cei doi bărbaţi 
mergând repede spre aleea de lauri, cu MP5-urile prinse 
pe umeri, la vedere. 

— Doar o verificare de rutină, zise Janet, intrând în 
bucătărie cât Titus se uita după ei. Întotdeauna durează 
puţin până să te simţi întru totul confortabil într-o situaţie 
nouă, adăugă ea, ca un fel de explicaţie. 

Toţi cei trei bodyguarzi erau din școala „nu arăta 
niciodată îngrijorat deoarece asta sperie clientul”. 

Titus îi privi până aceștia dispărură din raza lui vizuală. 


— E un loc prea mare, spuse el. E mult spaţiu cu care 
trebuie să te acomodezi. 

— Sunt obișnuiți cu asta, spuse Janet. Şi ce e mai 
important e că le place meseria. 

Își întoarse capul, aplecându-l ușor spre partea pe care 
avea casca și apoi se uită la Titus. 

— Kal vrea să te duci în livadă. 

Titus se uită afară și îl văzu întorcându-se, la capătul 
îndepărtat al aleii. Merse afară și se îndreptă spre el. 

— Ai făcut fotografii acolo jos în ultimul timp? întrebă 
Kal, așezându-și piciorul pe un bolovan aflat la capătul 
copacilor, în timp ce își lega șireturile. 

— Poze? 

— Da, acolo jos. 

Ridică și celălalt picior și își legă din nou șiretul. 

Titus îi observă casca și micul microfon care îi îmbrăţișa 
o parte din obraz curbându-se spre gură. 

— Nu. 

Kal băgă mâna în buzunar și îi arătă lui Titus un disc 
negru de plastic, capacul unui tub de film foto. 

— Chestia e nouă, spuse el. Cred că ai avut un vizitator. 

Se uită în sus și își miji ochii spre lumina intensă de la 
capătul îndepărtat al aleii. 

— Haide, îi spuse lui Titus și porniră pe alee. 

Ajunseră la intrarea în livadă chiar în momentul în care 
Ryan se îndrepta spre rândurile de piersici pe aleea opusă. 
Kal se opri în locul în care aleea intra în livadă. La 
începutul livezii era un zid placat cu pietre, care descria un 
arc ușor, înconjurând terenul prin spatele casei și a 
piscinei și continua până în partea îndepărtată a livezii. 

Kal stătea cu spatele la livadă și privea spre casă, 
încercând să înţeleagă ce ar fi putut vedea bărbatul străin 
dacă îi spionase de aici. Titus se simţi ameninţat, 
înțelegând cât de vulnerabili fuseseră el și Rita în acele 
ultime zile aflaţi sub supravegherea lui Luquin. Acesta ar fi 
putut pune mâna pe ei, oricând și-ar fi dorit. 


Fără a scoate vreun cuvânt, Kal trecu printre cei doi 
stâlpi de piatră unde fusese poarta. Atât el, cât și Titus 
începură să meargă pe lângă arcul zidului de piatră. Îl 
puteau auzi pe Ryan apropiindu-se din livadă și în scurt 
timp îl văzură venind spre ei, pășind încet printre copaci, 
inspectând zona înainte și înapoi. 

Kal se opri brusc. Se holbă la pământ. Iarba sălbăticită 
care creștea în acea zonă era turtită și pământul fusese 
răscolit. Pe suprafaţa solului erau vizibile urme de pași ici 
și colo. 

Nu trebui să-i explice nimic lui Titus. În vreme ce Ryan 
se apropia, începură amândoi să caute prin împrejurimi. 

— A fost aici, spuse Kal și cei doi gardieni începură să 
scotocească deja cu asiduitate în jurul urmelor. 

Titus nu știa ce anume căutau, dar insistența lor îi 
aminti de cei doi câini ai săi când simțeau un miros străin 
și de amușinarea lor frenetică. Erau metodici, dar și 
îngrijoraţi. 

Dintr-odată Kal se opri și se lăsă în genunchi cu 
picioarele adunate sub el. Se holbă la zidul din faţa lui. 
Pietrele aveau dimensiunile standard de carieră, o lăţime 
de patruzeci centimetri, înălţimea de douăzeci și treizeci 
de centimetri în adâncime. Blocuri solide de calcar. 

Se uită la ele de aproape, studiind cu atenţie rosturile 
după care începu să se ridice ușor. Încetul cu încetul, se 
ridicase de tot. Apucă un bloc de piatră, de undeva de la 
nivelul șoldului. Cum era foarte greu, Titus îl ajută și 
împreună scoaseră piatra desprinsă din zid și o lăsară să 
cadă pe pământ. 

In spatele pietrei era o gaură. Kal băgă mâinile aproape 
până la cot și apucă rapid ceva. Când le scoase din gaură, 
mâinile ţineau strâns un laptop gri-închis și o pungă 
transparentă de plastic care părea să fi fost folosită pentru 
a proteja laptopul. 

— Pare că a plecat în grabă, spuse el. 


Capitolul 41 


— Lucrez acum la asta, spuse Herrin, dar codificarea 
este extrem de bună. Nu pot să anticipez exact cât de mult 
va dura. 

Erau în casa de oaspeţi și Burden le vorbea pe speaker. 
Nu știau unde se afla, iar el nu le spusese. Dar în scurtele 
pauze de conversaţie se auzea sunetul îndepărtat al 
traficului naval. 

— Ascultă, Titus, spuse Burden, este în întregime 
greșeala mea. Am devenit neglijent. Sunt îngrijorat că tipul 
ăsta ar fi putut obţine o fotografie cu mine. Nu vom ști 
dacă a reușit sau nu până când Mark nu sparge codul. 
Dacă a reușit, Luquin se va evapora, va abandona această 
operaţiune. S-ar putea să fie deja plecat. S-ar putea să ne 
agităm degeaba și nici măcar să nu știm asta. Dar dacă m- 
a identificat... dacă Luquin știe că sunt aici, va deveni dur. 
Vom plăti scump pentru asta, Titus. 


Arșiţa după-amiezii îi alungase înăuntru. Soarele ardea 
acum la patruzeci și cinci de grade, pe un cer senin și 
nimic nu oprea arșița până când lumina nu era înghițită de 
noapte. Macias nu deschisese încă mesajul de la Elias 
Loza. Mesajul avea un atașament. Ceva îl determinase să 
fie precaut, îl făcuse să nu-i spună lui Luquin ce știa. Se 
uită spre Luquin, care se plimba înainte și înapoi în faţa 
ferestrei, privind afară, pe punte. 

Macias deschise fișierul. Niciun mesaj, ceea ce era 
ciudat. Deschise prima fotografie atașată. Aleea familiară 
cu arbori, picioarele oamenilor sub coroana copacilor 
stând în fața căsuţei de oaspeţi. Doi bărbaţi și o femeie. 
Presupunea că erau cei doi Cain și unul din tehnicieni. A 
doua fotografie atașată: o imagine mai îndepărtată cu cei 


doi tehnicieni pe verandă și cele trei persoane aflate încă 
în faţa ușii căsuţei. Acum intrase în scenă o altă persoană, 
pe lângă tehnicienii despre care deja știa. A treia 
fotografie: camera lui Loza concentrându-se pe bărbatul 
neidentificat, care se depărtase de cei doi Cain și pornise 
singur în jos pe alee. A patra și a cincea fotografie: făcute 
dintr-o altă poziție. Bărbatul neidentificat la marginea 
pădurii, cu mâna stângă ţinând un telefon mobil. Dar 
unghiul era prost, în cea mai mare parte din spate. Ultima 
fotografie îl arăta pe bărbat privind înapoi pe măsură ce 
intra în pădure, doar ochii văzându-se pe deasupra mâinii 
care ţinea telefonul mobil. 

Macias stătuse cu cotul sprijinit pe masa din sufragerie 
în timp ce se juca neatent cu mustaţa, cu degetul arătător 
sprijinindu-l pe cel mare sub bărbie. Degetul se opri. Tot 
ceea ce i se învârtea în minte, atât de multe detalii care 
trebuiau cântărite în planul pe care îl pregătise o lună 
întreagă, se blocă dintr-odată. Toate simţurile i se 
dizolvaseră, cu excepţia privirii și privirea sa nu înregistra 
nimic altceva decât niște ochi. Și ceva ușor familiar în 
legătură cu ei. Unde oare văzuse acești ochi înainte? 

Chinga...! Ce naiba era asta? își ridică privirea, uitându- 
se la Luquin, care era absent, culegând o scamă de pe 
dosul mânecii și privind afară, peste piscină, spre valea de 
dedesubt și spre dealurile din spate, înspre casa lui Cain. 
Aruncă o privire la Roque, care stătea într-o parte a 
camerei, citind - ei bine, uitându-se la poze - un exemplar 
din revista People. 

Macias se întoarse la fotografie, doar pentru a-și 
confirma senzaţia de ceva familiar. La dracu’, da. Dar nu 
știa cine era. Nu știa. 

Dar nu avea nevoie să știe cine era. Simplul fapt că se 
afla acolo, că părăsea în secret proprietatea lui Cain, era o 
indicație clară că se petrecea ceva în spatele acelor uși. Se 
punea ceva la cale. Până la urmă, ei nu vedeau tot ceea ce 
punea la cale Cain. 


Incapabil să controleze acest sentiment, Macias putea 
simţi cum îl învăluie o frică ce-i pătrundea în oase. Cum de 
rataseră oamenii lui acest lucru? Ce va face Luquin când 
va afla despre asta? Dacă tot ceea ce recepţionau cu 
microfoanele lor era credibil, în 24 de ore Tano va avea 
banii. Cum va reacţiona la auzul revelaţiei sale târzii care 
punea operaţiunea sub semnul întrebării? 

Erau credibile microfoanele? Ceva se întâmpla acolo. Și 
de cât timp lucra cu Cain acest bărbat neidentificat? Cu 
cine vorbea la telefonul mobil? Ce făcuse în căsuţa de 
oaspeţi? Macias știa că montaseră acolo o cameră specială 
de control electronic pentru a supraveghea și a înregistra 
comunicațiile. Dar dacă era și altceva și ei nu puteau afla? 
Dacă Macias era la doar câteva ore de o implozie? 

Mintea lui alerga, gonind într-un efort de a anticipa 
direcţiile în care situaţia s-ar putea schimba, care ar putea 
fi opţiunile. Era deja în întârziere? Tocmai la timp? 
Inaintea jocului lui Cain? Care era de fapt, jocul lui Cain? 
Cât de viabil putea fi acest joc? 

Chiar atunci căsuţa de e-mail a lui Macias clipi din nou, 
surprinzându-l. De la Loza. Încă o fotografie. Doar una. 
Macias o deschise. Era o fotografie cu doi oameni 
traversând curtea din spatele verandei lui Cain. Amândoi 
bărbaţii purtau arme automate atârnate pe umeri. 

Macias rămase nemișcat, nedorind să atragă atenţia 
asupra lui până când nu își dădea seama ce urma să facă. 
De ce nu trimisese Loza un mesaj împreună cu imaginile? 
Se grăbea? Fusese prins înainte să poată trimite un mesaj! 
Ştia Cain că Loza trimisese aceste imagini? Și către cine? 

Intenţiona Cain într-adevăr să plătească banii a doua zi 
ca să salveze vieţi? Sau era doar o momeală ca să îl ţină pe 
Luquin prin preajmă până când ar putea face o mișcare 
împotriva lui? Pregătea Cain o capcană? 

Avea Macias timp să răstoarne situaţia, să salveze 
operaţiunea? 

Întrebările se adunau atât de repede încât simţea că 


trăiește echivalentul emoţional al unei supraîncărcări cu 
date. Dar în acest caz era supraîncărcare cu teamă, iar 
amenințarea rezultată nu era o posibilă cădere a 
sistemului, ci o panică necontrolată. 

Putea să-i salveze viaţa lui Luquin scoțându-l din ţară 
chiar acum. Pur și simplu să meargă la el și să-i spună, să-l 
urce în Navigator și să-l ducă la pista de decolare. Ar fi în 
siguranţă în Mexic unde ar ajunge tocmai la timp pentru 
știrile de seară. 

Dar prezenţa acestui bărbat neidentificat însemna că 
totul se terminase? Dacă Macias își urma propriile reguli, 
da. Orice semn al unui efort de contraatac însemna 
abandonarea planului. Până la urmă erau în nenorocitele 
de State Unite. 

Pe de altă parte, se aflau la doar câteva ore de a obţine o 

avere uriașă. 
_ Macias închise și șterse imediat mesajele lui Loza. 
Incerca să-și limpezească gândurile. „Gândeşte temeinic”, 
își spuse. Tipul ăsta ar putea fi oricine. Doar pentru că se 
afla acolo nu însemna că era competent sau că reușise în 
tot ceea ce-și propusese. Nu însemna că era un 
profesionist. Poate Cain încerca să se joace de-a spionul. 

Dar dacă era o mișcare serioasă? Dacă asta însemna 
sfârșitul jocului și lăcomia lui Macias îi întuneca rațiunea? 
Atât Macias, cât și Luquin erau de acord că recompensa 
merita riscul, dar dacă ratau, ei bine, atunci aveau puncte 
de vedere diferite. Luquin lua orice greșeală ca pe o 
insultă personală. Oricât părea de irațional, nu schimba cu 
nimic faptul că el credea asta. 

Și acum, sosirea bodyguarzilor însemna că ordinul lui 
Luquin de a o ucide pe Rita Cain era irealizabil pe termen 
scurt. 

Macias se afla sub o presiune subită și chinuitoare. 
Cayetano Luquin l-ar ucide pentru ceea ce aflase. Dacă nu 
imediat, atunci mai târziu, când Macias s-ar fi așteptat mai 
puţin. Tano ar vedea eșecul acestei operaţii - pierderea 


unei sume atât de mari - ca pe o trădare de neiertat. 
Brusc, nu mai părea o prioritate să îl ducă pe Luquin 
într-un loc sigur. De fapt, deja părea o mișcare mai 
degrabă stupidă. 
Nu era timp pentru jumătăţi de măsură. Toate aspectele 
trebuiau luate în considerare. 


Capitolul 42 


Cei doi pescari navigau de o jumătate de oră de-a lungul 
malului nordic al lacului Austin. Din când în când o 
trăgeau lângă stâncile împădurite, legând-o pentru 
moment de câte un copac care atârna deasupra apei și 
întindeau capcanele în fâșia îngustă de umbră de lângă 
mal. Ambarcaţiunea era acoperită cu un coviltir de pânză 
pentru a ţine la distanţă soarele arzător al după-amiezii. Se 
îndreptau spre arcadele de oţel ale podului Loop 360. 

Nu prea aveau noroc de pradă. Bărcile pentru schi 
nautic fuseseră deosebit de prezente și active în această 
după-amiază, mișcându-se în sus și în jos pe mijlocul 
lacului lung, generând serii nesfârșite de valuri și zgomote 
până spre malurile împădurite. Pescarii își croiseră cu 
încăpățânare drum în direcţia podului, suportând cu 
stoicism legănarea bărcii, lucrând din greu în zona îngustă 
în care pădurea înghesuită pe culmile de calcar arunca 
umbre dense deasupra apei. 

In sfârșit încercară un ultim loc. După ce o legară 
aproape de mal, împinseră barca la adăpostul des al 
stejarilor. Dacă ai fi privit de pe cealaltă parte a lacului 
barca era perfect ascunsă și nimeni nu o putea distinge. 
Aceasta se legăna deja de trei sferturi de oră, dar toată 
atenţia era captată de schiorii care brăzdau suprafaţa apei 
în toate direcţiile. In această parte a lacului după-amiezile 
de vară erau dedicate sporturilor acvatice, care erau mai 
zgomotoase și mai agitate și deranjau pescuitul. 

Din casele de pe culmile de deasupra, barca nu fusese 
vizibilă deloc în ultima jumătate de oră. 

Ea era ascunsă de tufișurile umbroase de aproape 
douăzeci și cinci de minute. Bărcile de schi continuau să 
creeze torente lichide în lac, disipate apoi în valurile care 


se îndreptau încet, într-un zbor lugubru, către maluri și 
departe de bărcile care le creaseră. 

In sfârșit pescarii se săturară. Incet, barca apăru de sub 
vegetaţia care atârna sub culmile înalte și se mișcă în larg, 
pe lac. După ce traversă în partea cealaltă, se întoarse 
către sud și prinse viteză pe măsură ce se îndrepta în aval, 
către oraș. In curând, barca zbura, deplasându-se cu viteză 
mare. Era mult prea departe de țărm și se mișca mult prea 
repede pentru ca cineva să poată vedea clar pe sub umbra 
adâncă a coviltirului de pânză. Dar oricine ar fi fost 
suficient de interesat să urmărească îndeaproape evoluţia 
bărcii în amonte și acum în aval ar fi putut să facă 
observația curioasă că acum părea să fie doar un singur 
pescar în ea. 


Când sună telefonul, Rita răspunse din biroul lui Titus, 
de unde încă dădea telefoane cu privire la moartea Carlei. 

— Aș putea vorbi cu domnul Cain, vă rog? întrebă un 
bărbat. 

Rita îngheţă. Avea accent hispanic. Toată planificarea, 
toate manevrele strategice se desfășurau prin transmisii 
securizate. Ce însemna asta? Avea oare vreo legătură? 
Aruncă o privire către Janet, care stătea în picioare lângă 
fereastră. 

— Pot să-i transmit cine îl caută? 

— Mă așteaptă. 

Incă un clopoțel de alarmă. 

— Numai o clipă, spuse ea, trebuie să redirecţionez 
apelul spre telefonul lui mobil. Apăsă butonul de 
„așteptare” și vorbi către Janet: 

— Cineva întreabă de Titus. Accent mexican. Nu vrea să- 
și spună numele. 

— Doar fă-i legătura, spuse ea, după care se întoarse 
într-o parte și vorbi încet în microfon. 


Herrin lucra pe laptopul găsit în livadă, în timp ce Titus 


și Cline priveau peste umărul său. Cline, care purta căști și 
microfon prinse de un cablu lung, era nodul de 
comunicaţie al tuturor. Auzea toate transmisiile dintre 
bodyguarzi și toate apelurile telefonice. 

— Of... spuse Herrin. 

Toţi trei priveau o fotografie cu Rita care părea goală, 
deși purta totuși haine. Era frumoasă. 

— Nenorocitul, spuse Titus. Câte astfel de fotografii sunt 
acolo? 

— Of... încă una, spuse Herrin închizând imaginea. 

— Hai s-o vedem, spuse Titus, și Herrin deschise poza. 

Incredibil. 

— Şterge-o, spuse Titus, și dă-i bătaie. Iisuse! 

Era furios și stingher, cuprins de un sentiment ciudat pe 
măsură ce își contura în minte imaginea unui tip ghemuit 
în spatele zidului de piatră făcând fotografii cu Rita 
aproape goală. 

Degetele lui Herrin tastau la mare viteză, ca și când ar fi 
vrut să scape naibii de imaginile acelea cât mai repede 
posibil. Apoi dădu peste cele pe care le căuta, cinci la 
număr. Le revăzu de câteva ori și zăbovi la ultimele două. 
Le puse pe ambele pe ecran în același timp. Toţi trei se 
uitau la fotografii. 

— Tot nu înţeleg cum ar putea fi identificat din astea, 
spuse Titus. 

— Bănuiesc că depinde de ce fel de software vor folosi, 
spuse Herrin. 

— Da, probabil, acceptă Titus. Dar, chiar și așa, tot nu 
înţeleg cum ar putea fi asta o mare revelaţie pentru ei. 


Telefonul de pe măsuţa de cafea din fața canapelei sună. 
Surprins, Titus observă că era chemat din biroul său. 

Se îndreptă într-acolo și ridică receptorul. Privi spre 
Cline, care părea să asculte o altă conversaţie. 

— Titus, spuse Rita, un tip cu accent hispanic vrea să 
vorbească acum cu tine. Nu și-a spus numele. 


— A spus ce vrea? 

— A spus că așteptai telefonul lui. 

Titus se întoarse spre Cline, care deja încuviința din cap 
și se îndreptă către echipamentul de înregistrare și 
urmărire digitală așezat pe niște măsuţe pliante lângă unul 
dintre ziduri. 

— Titus, vin acolo, spuse Rita. Vreau să aud totul. 

Inainte de a putea obiecta ceva ea întrerupse legătura. 

Titus privi către Cline. 

— Rita poate să folosească aceste două căști de aici, 
spuse Cline, arătând către celălalt capăt al mesei. Putem 
să-i dăm drumul. 

Titus apăsă butonul de pe telefon. 

— Sunt Titus. 

— Numele meu este Jorge Macias. Cred că deja știi 
despre mine. 

Titus, stupefiat, nu spuse nimic. 

— Cred că știi, spuse Macias. Vreau să înţelegi că-mi 
asum un risc mortal prin această convorbire cu tine. 
Trebuie să ne întâlnim, domnule Cain. Avem de vorbit. 

Încă o pauză. Titus nu știa ce să spună. Ușa căsuţei se 
deschise brusc, iar Rita și Janet intrară. Herrin le opri, le 
atenţionă să păstreze liniștea și o îndreptă pe Rita spre 
căștile din cealaltă parte a camerei. 

— Nu știu cine ești, spuse Titus. Despre ce e vorba? 

— Ascultă-mă, spuse Macias. Nu avem timp de joacă. 
Situaţia ta este critică. Se întâmplă lucruri... pe care nu le 
controlez. Lucruri care nu erau anticipate. Ne aflăm într-o 
situaţie care se apropie foarte mult de a deveni totul sau 
nimic - pentru amândoi. Și dacă nu vorbim, vom ajunge să 
regretăm amândoi că n-am făcut-o. 

— Şi ar trebui să te cred? 

— Crede-mă. Tot ce am de făcut când închid telefonul 
este să apăs un buton pe mobilul meu și din această 
perspectivă totul va dispărea. Pauză. Dar, domnule Cain, 
cred că deja știi că pentru tine asta nu va însemna 


sfârșitul. Și, crede-mă, nu ai nici cea mai vagă idee cât de 
mult se poate înrăutăţi situaţia. 

Liniște. 

— Îţi spune ceva chestia asta? întrebă Macias. 

O pauză lungă. Titus nu vedea niciun sens să se prefacă 
în continuare. 

— Da, spuse el, înseamnă ceva pentru mine. Spune-mi 
totuși ce s-a întâmplat... ce s-a schimbat ca să te determine 
să vrei să vorbești cu mine? 

— Asta trebuie să ţi-o spun între patru ochi. Numai tu și 
cu mine putem lua deciziile care se impun luate. Trebuie 
să ne înțelegem foarte bine unul pe celălalt. 

Titus privi spre Rita ai cărei ochi erau larg deschiși în 
timp ce gesticula din cap a negatie. 

— Înţelegi, nu, spuse Titus, că, dacă mi se întâmplă 
ceva... 

— Domnule Cain, pierzi esenţialul. Ţie nu ţi se va 
întâmpla nimic. De fapt, acum că am dat acest telefon, nu- 
mi pot permite să ţi se întâmple ceva. Pierdem vremea. 
Când ne putem întâlni? 

Antenele lui Titus vibrau. Nu era nevoie să fii expert în 
contrainformaţii ca să vezi că asta putea fi o schimbare 
majoră în mersul acestei afaceri. Era oare posibil ca 
Macias să se gândească să-l compromită pe Luquin? Titus 
intuia că aceasta putea fi o schimbare crucială. 

Sau ar putea fi o capcană. 

— Trebuie să ne auzim mai târziu. 

— În douăzeci de minute te voi suna iar, spuse Macias și 
legătura se întrerupse. 

Rita își smulse căștile. 

— Nu poţi să te gândești serios la asta, spuse ea, iar 
amestecul de furie și frică de pe faţa ei era dureros de 
privit. 

— Ba să știi că da, spuse Titus. 

Rita aruncă o privire către Janet ca și cum i-ar fi cerut 
ajutorul. Janet îi susţinu stoic privirea, fără să spună nimic. 


Titus privi către Herrin și Cline. 

— Sunaţi-l pe Garcia și  puneţi-i înregistrarea 
conversaţiei. Apoi voi vorbi eu cu el. 

În timp ce se ocupau de asta, Titus se întoarse din nou 
spre Rita. 

— N-o să fac nimic stupid, spuse el. Dacă asta este într- 
adevăr o răsturnare de situaţie și nu face parte din 
planurile lui Luquin, dacă există într-adevăr o posibilitate 
neașteptată pentru noi să terminăm rapid cu toată nebunia 
asta, atunci trebuie s-o fac. 

— Dar de ce tu? Ai doi profesioniști chiar aici - gesticulă 
ea - care pot să se ocupe de genul ăsta de treburi. 

— N-ai auzit ce spunea? Trebuie să fiu eu. În persoană. 

— Sigur, trebuia să spună asta. 

— Rita, și dacă asta este legi... 

— Of, Titus! Din ochi îi curgeau lacrimi de frustrare. Ce? 
Voiai să spui legitim? Cuvântul ăsta nu are niciun înţeles 
pentru acești oameni. 

— Garcia e gata să vorbească acum cu tine, spuse Cline. 

Titus dădu din cap spre Cline și apoi privi spre Rita. 

— Haide să facem lucrurile pe rând, spuse el. Bine? 

Expresia de pe faţa ei trecu de la neîncredere la 
resemnare speriată în timp ce se priveau unul pe celălalt. 
Apoi aprobă din cap. 

— Da, spuse ea, bine. 

Acceptase situaţia. Rita știa cum să facă asta. Când 
venea vremea la care aveau nevoie ca ea să facă asta, o 
făcea. Poate era o șansă de a termina mai repede coșmarul 
în care trăiau. 


Capitolul 43 


De data asta era clar că Burden se afla pe o 
ambarcaţiune. Trebuia să vorbească și cu vocea ridicată la 
mobil, iar zumzetul ambarcaţiunii pe care se afla acoperea 
orice alt zgomot ambiental. 

— Nu, nu este o capcană, spuse Burden. Nu așa lucrează 
acești doi oameni. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— O capcană este riscantă. Creează probleme. O 
capcană în Bogota sau Rio, mai treacă-meargă. Dacă ceva 
merge prost acolo își croiesc drum cu armele și dispar. Dar 
aici e o altă poveste. Aici își doresc liniște. Tăcere. Și, după 
cum poţi vedea din propria situaţie, asta le creează o 
constrângere extraordinară. 

— Atunci care-i treaba aici? 

— Macias își încalcă propriile reguli. Luquin are 
încredere în Macias atât de mult cât este în stare să aibă 
încredere în cineva. Stă liniștit, fiind sigur că la primul 
semn de suspiciune, Macias va da semnalul și se vor 
evapora cu toţii. Și asta este exact ceea ce ar fi trebuit să 
se întâmple. Dar se pare că singurul tip din lume care este 
în stare să-l trădeze mortal pe Tano Luquin tocmai se 
gândește să o facă. 

— Atunci asta este, nu-i așa, spuse Titus surprins de 
mirarea din propria voce chiar când rostea aceste cuvinte. 
Asta-i marea noastră șansă. 

— Cu acea convorbire telefonică, Jorge Macias a 
traversat Rubiconul. Asta este marele risc la care se 
referea. Se pregătește să-l ardă pe Luquin. Poate. 

— Poate? Ce s-a întâmplat? Atunci crezi că te-a 
recunoscut? 

— Nu știu, dar nu era neapărat nevoie să o facă. A văzut 


paznicii înarmaţi. A văzut pe cineva necunoscut plecând în 
pădure și vorbind la un telefon mobil. Asta ar fi trebuit să 
fie suficient să-l determine să anuleze operaţiunea. 

— Dar nu în acest fel ar fi trebuit să se retragă, nu-i așa? 
spuse Titus. 

— Vrea să cadă la înţelegere. 

Titus putea înţelegea acest principiu. Când se ivea o 
soluţie pentru salvarea unei afaceri, o recunoștea imediat. 

— Încearcă să aranjeze ceva, să găsească o cale de a-și 
reduce pagubele, de a nu pierde totul. Rahat! Trebuie să 
ne mișcăm rapid. Nu-i lăsa timp să se răzgândească. 
Trebuie să fie strâns cu ușa, știind că riscă totul. Asta este 
o poziţie de negociere foarte bună pentru noi. 

— Ușurel, Titus. În ceea ce ne privește, deja am pus 
lucrurile în mișcare. Trebuie să fim siguri că nu declanșăm 
ceva din partea lui Macias care să strice ce avem deja 
planificat. Nu vreau să las să ne scape niciunul din tipii 
ăștia. Oricare dintre ei. Pauză. Lasă-mă să verific câte 
ceva. Numai o clipă. 

Titus se agăța de mobilul codat ca de un colac de 
salvare. Voia să facă asta. Era surprins cât de tare voia să 
facă asta. Asta era șansa lui de a se transforma din victimă 
în vânător și nu dorea să o piardă. 

— Ascultă, Titus, spuse Burden, înapoi pe fir. Dă-i bătaie 
și aranjează întâlnirea, dar întârzi-o cât poţi. Nu înainte de 
zece jumătate. Și chiar mai târziu dacă reușești. Cu cât 
mai târziu, cu atât mai bine. Am nevoie să-mi așez oamenii 
în poziţii. Vreau ca fiecare dintre oamenii lui să fie urmărit 
și asta va necesita o planificare atentă și rapidă. Asta este 
momentul care va răsplăti tot efortul de noaptea trecută. 

— Ce zici de locul întâlnirii? 

— Va insista să aleagă el locul. Dar tu propune o oră 
târzie. Negociază. Oferă-i un bun motiv pentru care nu poţi 
merge mai devreme. 

— Cum dorești să tratez propunerea lui? _ 

— Doar ascultă-l și fă asta cât de bine poţi. Încă ceva, 


totuși: fă-l fericit. Tratează cu el, dar lasă-l să creadă că va 
pleca totuși cu ceva, că obţine cel mai bun aranjament 
posibil. 

— Şi dacă dorește să fiu de acord cu ceva ce-ţi va crea 
un dezavantaj mai târziu? Cum voi ști asta? 

— Ei bine, nu poţi cere mai mult timp de gândire. Asta 
va face și mai evident faptul că nu ai ultimul cuvânt aici, că 
altcineva conduce negocierile. Asta ar putea distruge 
înţelegerea. Poate că Macias este dispus să-și riște capul, 
dar nu se va lăsa expus suficient demult pentru ca tu să-i 
tai gâtul. Va fi atent la fiecare cuvânt, la fiecare nuanţă. El 
este cel care va încerca să descopere capcana. 

— Este ceva ce nu trebuie să fac sub nicio formă la 
această întâlnire ca să nu-ţi încurc socotelile mai târziu? 

La celălalt capăt se așternu o liniște îndelungată. Din 
nou Titus era lăsat să interpreteze motivul. 

— Ascultă, Titus, spuse Burden. Pentru acești tipi nu va 
mai exista un după aceea. Asta este tot. Vom folosi această 
întâlnire pentru a-i termina. 

Lui Titus nu-i venea să creadă. 

— Nu are nicio importanţă ce-i promiţi tipului, continuă 
Burden. Orice îi promiţi nu se va întâmpla niciodată. 

Titus privi spre Rita. Ochii ei erau fixati asupra lui. 

— Atunci, asta este, spuse el. Chiar asta este. 


Înainte de a închide telefonul, Burden dori să vorbească 
și cu Janet. Titus îi dădu telefonul și ieși împreună cu Rita 
în curtea din spatele căsuţei. Curtea era bine acoperită cu 
viță-de-vie moneda și cu iasomie agăţată pe grătarele din 
colțuri. O fereastră în pereţii curţii, acoperită cu fier forjat 
decorativ, dădea spre capătul aleii de lauri și în vale. Titus 
îi povesti discuţia și, când ajunse la sfârșit, la remarca lui 
Burden, ea suspină. 

— Da, spuse el. M-a șocat și pe mine. 

Ea stătea în fața iasomiei care era înflorită. Era spre 
sfârșitul zilei și de acum curtea se răcorea, sub o umbră 


tot mai mare. Spre surpriza lui, ea părea să se întristeze. 
Iși desfăcu braţele și-și ascunse faţa în palme. În spatele 
ei, mugurii albi ai lăstarilor de viţă, în formă de stele, 
alcătuiau un fundal uimitor. Fereastra cu grilaj prin care el 
putea vedea în depărtare ultimele raze de soare peste 
coamele dealurilor de dincolo de vale îi încadra capul 
aproape perfect. 

— E deja prea mult, zise ea printre palme. 

li putea vedea pieptul mișcându-i-se, în căutarea aerului. 
Privi spre creștetul capului ei, la părul ei des și lucios, cu 
cărare la mijloc, pieptănat pe spate. 

— A naibii tensiune, spuse ea și lăsă mâinile în jos 
privindu-l cu ochii înroșiţi. Titus, îmi e atât de frică! 

Titus se îndreptă spre ea și o îmbrăţișă grijuliu. O simţi 
cum pur și simplu se scufunda în îmbrăţișarea lui, un 
moment rar pentru Rita, arătându-și vulnerabilitatea pe 
care nu mai avea putere să o ascundă. Era o emoție pe 
care o dominase de multe ori de-a lungul vieţii ei, o 
dominație care-i crease reputaţia de femeie puternică, tare 
ca piatra. Dar de data asta pur și simplu nu mai putea. 

— O să fie bine, spuse el. Şi mie mi-e frică, să n-ai nicio 
îndoială. Dar amândoi știm că trebuie să facem asta. Și 
vreau s-o fac. Parcă nu mi-am dorit niciodată în viaţă să fac 
ceva mai mult decât îmi doresc acum să fac asta. 


Capitolul 44 


Când Macias se îndreptă din nou spre casă, din umbra 
de lângă piscină unde vorbise la telefon, îl văzu pe Luquin 
privindu-l prin geamurile fumurii. Luguin purta ochelari de 
soare și îl privea pe Macias ca și când s-ar fi uitat la peștii 
dintr-un acvariu. Dar Macias se temea că în capul lui 
Luquin era mai mult decât simplă curiozitate. 

Macias închise ușa în urma lui, se îndreptă către 
canapea și se așeză aproape de locul în care își lăsase 
băutura răcoritoare într-un pahar cu gheaţă, pe măsuţa de 
cafea. La televizor era un film la care Rogue, stând 
nemișcat într-un fotoliu, ca o brută imbecilă, se uitase mai 
devreme. Lui Luquin nu-i plăcea porcăria aia de televizor, 
dar îl lăsa pe Roque să se uite pentru că era singurul lucru 
care îi plăcea acestuia, în afară de benzile desenate pentru 
adulţi, cu ilustraţii în sepia, pe care pur și simplu le 
devora. 

— Deci, ce se întâmplă? întrebă Luquin în timp ce 
Macias își lua băutura de pe măsuţă. 

— La ce te referi? 

— Ai vorbit la telefon o grămadă. 

— Nu vreau nicio greșeală, spuse Macias. Dacă putem 
crede ceea ce i-a spus Cain nevestei sale, lucrurile se vor 
încinge. Până acum a fost destul de lin și ușor. Și așa vreau 
să fie în continuare. 

Luquin își scoase ochelarii de soare și-și băgă mâinile în 
buzunare. Privi în jos și începu să se plimbe dintr-un capăt 
în celălalt al încăperii, gândindu-se. 

Macias își aruncă ochii la film. Nu-i părea cunoscut. Se 
uită la Luquin. Trebuia să recunoască totuși că starea 
gânditoare a lui Luquin îl făcea nervos. 

Și era perfect normal. În urmă cu o oră, Macias făcuse 


niște alegeri, care, dacă le va pune în practică, aveau să-i 
schimbe tot restul vieţii indiferent ce s-ar fi întâmplat. De 
fapt, chiar dacă nu le va pune în practică, acel telefon va 
schimba oricum lucrurile. Dacă oamenii cu care lucra Cain 
erau deștepţi, ar ști că doar contactându-l pentru a stabili 
o întâlnire Macias își periclita relaţia cu Luquin. Ar putea 
folosi acea convorbire - din nou, dacă erau deștepţi, ar 
înregistra-o - ca să precipite lucrurile și să zădărnicească 
totul. 

Oare Luquin bănuia ceva din toate acestea? Trebuia să-ți 
fie în permanenţă teamă că Luquin ar putea suspecta ceva. 
Comportamentul lui era straniu când venea vorba de 
trădare din partea oamenilor lui. Şi uneori - Macias văzuse 
asta de mai multe ori - ștersese de pe faţa pământului 
oameni complet loiali deoarece avea suspiciuni... greșite. 

Macias avea un singur avantaj: era mâna dreaptă a lui 
Luquin. Până acum Luquin nu se întorsese împotriva nici 
unuia dintre oamenii atât de apropiaţi. Asta era 
nenorocirea chiar și pentru un tiran: la un moment dat 
trebuia să aibă încredere în cineva. Trebuia. Dar nu pentru 
totdeauna. 

— M-am tot gândit... Luquin se opri dintr-odată și se 
întoarse de lângă fereastră, zornăindu-și monedele 
americane din buzunar. Te-ai apucat de operaţiunea cu 
nevasta lui Cain? 

— Da, minţi Macias, încercând să pară stăpân pe 
situaţie. 

Când Macias spunea că un anumit lucru era rezolvat sau 
că se lucra la el și urma să fie rezolvat, Luquin îl credea 
fără ezitare. Începuse de la o vreme să devină delăsător. 
Se baza pe alţii să rezolve detaliile în locul lui. 

— M-am tot gândit, spuse Luquin continuând de unde se 
oprise. Vreau ca asta să fie o lovitură specială. Trebuie să 
fie un accident, știi bine, ca toate celelalte, ca el să știe ce 
s-a întâmplat - dar chiar și așa, știi tu, un accident special. 
Ceva în așa fel încât, atunci când se întâmplă, să o 


umilească, în public. lar el să nu poată ascunde acel 
eveniment. 

Macias se holbă la el. Tipul era un personaj special. 

— Ai vreo idee? 

— Nu, nu chiar. Droguri, sex, dintr-astea. Dar aspectul 
cel mai important... ceva ce nu se va putea acoperi. Asta 
va fi toată distracţia, înţelegi, răsucirea cuţitului în rană. 

— Pregătirea unei astfel de operaţiuni va dura puţin mai 
mult. 

— Nu-i nicio problemă. Când se va întâmpla, va ști. 
Poate e chiar mai bine așa. Va crede că a scăpat de mine și 
apoi... ahhh! Făcu gestul înjunghierii cuiva în stomac, cu 
sete și apoi răsucirea cuţitului. Dar chestia e, cu siguranţă, 
că vreau să fie ceva rușinos. Se întoarse din nou spre 
fereastră, privind afară. Acel pendejo chiar m-a scos din 
sărite. Rahat! Se întoarse din nou. Și vreau fotografii. Îi 
pot trimite fotografiile alea ani de-a rândul. 

Se întoarse înapoi spre fereastră. 

Macias nu spuse nimic. 

Luquin se mai gândi o vreme. Se întoarse și se îndreptă 
spre Macias. 

— Să nu dispară niciodată, Jorge, spuse el, mai mult 
pentru sine. Asta e cea mai bună tortură. La dracu’, pur și 
simplu marchez data în calendar și uit. Când vine ziua 
respectivă o fac și gata. Orice ar fi de făcut. Pentru ele 
mai rău decât amintirea unui lucru cumplit. Asta se 
estompează odată cu trecerea timpului. Dar să știe că o să 
mă întorc, cândva, cumva, și că o să-i aduc aminte, dintr-o 
perspectivă cu totul nouă, ce dracu’, n-are cum să nu-și 
facă griji! Asta e adevărata tortură. Anxietatea îl va mânca 
de viu, întocmai ca o boală. 

Macias nu îl mai auzise niciodată pe Luquin vorbind în 
acest fel. Ce era asta? Până la urmă știa ceva? Suspecta? 
Căuta la Macias o reacţie care să îi spună ceva despre 
suspiciunile sale? Dacă era un moment în care Macias 
trebuia să se ţină tare pe poziţii și să nu-și piardă 


controlul, atunci fix acesta era acel moment. Realitatea era 
că Luquin nu avea de unde să știe de planurile lui Macias, 
deoarece, în afară de apelul telefonic către Cain, trădarea 
era în întregime doar în capul lui. Nu spusese nimănui 
niciun cuvânt. Era doar telefonul, atât. Macias știa că 
Luquin era adeptul jocurilor minţii și își propusese să nu se 
lase atras în ele. 

— Să te gândești, spuse Macias și ridică paharul cu suc 
pe care îl dădu peste cap dintr-o sorbire încercând să-și 
acopere disconfortul. Orice vrei să faci. Se uită la ceas. In 
seara asta, ceva mai târziu, mă duc să mă întâlnesc cu 
echipele. Asta va dura câteva ore. Vrei să fac ceva înainte 
de asta? Probabil că va fi ultima dată când îi voi vedea 
până la sfârșitul operaţiunii. Vreau să mă asigur că au 
înţeles care e situaţia și la ce ne așteptăm. 

— Şi care e situaţia? 

— Dacă tipul plătește înainte, după cum sperăm, vreau 
să scăpăm repede de majoritatea oamenilor. Să îi ţin aici e 
un risc. Orice decizi că vrei să facem cu nevasta lui Cain, 
vom rezolva separat. 

— Bineînţeles, Cain nu ne-a spus clar ce va face. 

— Nu, spuse Macias, așezându-se picior peste picior și 
sprijinindu-și braţul pe canapea, făcând tot posibilul să 
pară relaxat. Și dacă se răzgândește și nu plătește 
imediat? 

Dar Luquin nu răspunse. Deși se uita spre Macias, 
surâsul abia perceptibil de pe faţa lui se datora altor 
gânduri. 

— Aici, spuse Luquin, e vorba de foarte mulţi bani, 
Jorge! Vei fi un om foarte bogat. 

— Foarte bine, spuse Macias. 


Capitolul 45 


Când Burden se întoarse la casa închiriată, era 
transpirat și obosit, iar blugii îi erau uzi până la genunchi. 
Renunţase deja la serviciile echipajului de trei oameni care 
îl ajutaseră cu decodificarea mesajelor interceptate de 
Beecheraft. li mai rămăseseră cei trei angajaţi ai lui 
Romolo Calo și propriul echipaj de supraveghere format 
tot din trei oameni. 

Un bărbat stătea în camionetă monitorizând programul 
LorGuide cu punctele lui galbene și verzi reprezentând 
dispozitivele plasate pe oameni și vehicule, pe care Titus 
reușise să le instaleze. Ceilalţi erau pe terasa umedă și 
neaerisită, întinși și nemișcaţi ca niște beduini, încercând 
să facă faţă căldurii după-amiezii. Peste tot erau 
împrăștiate bucăţi de hârtie, hărți și fotografii. Încercaseră 
să pună la punct detaliile logistice ale operaţiunii. 

Burden scoase o cutie de suc dintr-o ladă frigorifică, o 
deschise și merse pe terasă. Se așeză cu spatele la perete, 
puse recipientul pe podea și își desfăcu cămașa fără să 
scoată o vorbă. Toată lumea îl privea. Luă o înghiţitură 
zdravănă de suc. 

— Lucruri noi, spuse el și începu să le povestească exact 
ceea ce tocmai se întâmplase. 

Calo fluieră ușor. 

— Deci, în esenţă, spuse Burden, Cain crede că Macias 
tocmai și-a vândut șeful. Trebuie să adaug că sunt de 
acord. Mai mult, Macias însuși ne-a dat o idee foarte bună 
cum să îl izolăm pe Luquin în casă. Fii pe fază, Calo, să 
vedem dacă numărătoarea mea e la fel ca a ta. 

— Din supravegherea noastră de azi-noapte, se pare că 
în casă sunt șase persoane. Luquin, bodyguardul său 
Roque și șoferul lor. Aceștia folosesc Navigatorul negru. 


Mai sunt Macias, bodyguardul lui și șoferul lor, care 
utilizează Navigatorul albastru. Trebuie să-i scoatem pe 
aceștia trei din casă și vor rămâne un șofer, Roque și 
Luquin. 

— Ne mai rămân doi paznici și șoferul din Pathfinder, 
spuse Calo. Când Macias pleacă, probabil că aceștia se 
apropie de casă ca să fie pregătiţi să intervină rapid în caz 
că Luquin are nevoie de ei. Deci, avem trei zone cu 
probleme: trei oameni înarmaţi în mașina lui Macias, 
incluzându-l pe acesta. Trei oameni înarmaţi în Pathfinder. 
Şi nimeni care să se ocupe de camioneta de supraveghere. 
Se uită la Burden. Suntem mai puţini cu un echipaj. 

— O să lăsaţi echipajul de supraveghere să plece? 
întrebă Burden. 

— Şi păstrăm camioneta. 

— Bine atunci, o să-l pun pe Gil să-și facă o echipă care 
să se ocupe de camioneta de supraveghere pentru noi. 

Calo încuviinţă din cap. 

— Şi apoi, cu Macias însuși, ce vrei să facem? 

Burden îndoi marginile cutiei de suc cu un sunet sec, 
singurul sunet care putu fi auzit în afară de zumzăitul 
greierilor în pădurea din apropiere. 

— Dispare, la fel ca toţi ceilalţi. 

Calo încuviinţă. 

— Încă ceva, spuse Burden. După ce terminati, una 
dintre mașini, un Navigator, nu-mi pasă care din ele, 
trebuie să fie lăsată la casa lui Luquin. 

— Bine, spuse Calo. 

Nimeni nu îl întrebă ce avea să se întâmple acolo, cine 
urma să se ocupe de șoferul rămas cu Roque și Luquin sau 
ce se va întâmpla chiar cu Roque și Luquin. Dar tăcerea lui 
Burden pe acest subiect era de-ajuns pentru ca orice minte 
cu imaginaţie să înceapă să creeze scenarii care mai de 
care mai fanteziste. Oamenii schimbară câteva priviri, dar 
Burden era atât de preocupat încât ori le ignoră, ori nici 
nu le sesiză. Oricum nu conta. Subiectul era închis. 


În mica lume a lui Burden, bărbaţii și femeile cu secrete 
reprezentau normalitatea. Asta îi făcea cine erau. Dar 
câţiva dintre ei erau cu totul enigmatici, chiar și pentru cei 
foarte apropiaţi. Din cauza reputaţiilor aproape legendare 
pe care le aveau, când venea vorba de secrete personale, 
lor li se acorda o bunăvoință și o încredere neobișnuite. 
Evenimentele iminente din casa din vârful stâncii din Las 
Lomitas erau genul care alimentau aceste legende. 

Burden se îndreptă de spate și se îndepărtă de grupul de 
bărbaţi. Privind spre pădurea fierbinte, își scoase telefonul 
mobil și-l sună pe Gil Norlin. Temperatura crescută scotea 
mirosul de rășină din pădurea de conifere și îl purta ca pe 
un parfum spre casa închiriată, umplând aerul serii cu o 
aromă puternică. După ce termină conversaţia, rămase cu 
spatele la oameni, pierdut în gânduri. 

Plimbându-se într-o parte și în alta în faţa oamenilor săi, 
Calo îl ignoră pe Burden câtă vreme revizui detaliile 
operaţiunii viitoare, care urma să aibă loc în câteva ore. 
Explorară încă o dată numărul imens al posibilităţilor 
aplicabile unui scenariu clasic. Algebra unei operaţiuni 
tactice cu personal limitat fu recalculată minuţios, teorii 
fură propuse, atacate, ajustate și regândite. Apoi analizate 
din nou. Variabilele necunoscute erau în permanenţă 
acolo, imposibil de eliminat. Necunoscutul era singurul 
lucru pe care puteau conta. Restul operaţiunii era repetat 
cu maximă concentrare. 

La un moment dat, pe când o propunere de manevră de- 
a lui Bass era desființată de dubiile celorlalţi, Calo se 
întoarse și merse direct spre Burden. Nu aveai la ce să te 
uiţi, decât la pădure. 

— Ai vorbit cu Gil? 

— Va reveni cu un telefon. Nu crede că e vreo problemă, 
dar ne va confirma cât de repede poate. l-am spus 
particularităţile echipajului de pe camionetă, dar va vrea 
să le audă și de la tine. Îi poţi spune unde vrei să livreze 
chestia. 


— Bine, spuse Calo. Liniște. Asta nu e una dintr-alea 
simple. _ 

— Nu am avut suficient timp, spuse Burden. Îmi pare rău 
că a trebuit să fie așa. 

Nu era o scuză, era un regret. Se întinse și atinse 
tavanul ruginit cu partea de sus a cutiei de suc, frecând-o 
de-a lungul cablului cu un zgomot lugubru. Repetă încă o 
dată mișcarea, apoi își lăsă mâna pe lângă corp, presând 
cutia de picior. 

— Acesta este unul dintre blestemele omenești, spuse el, 
să ne fie frică de ceea ce timpul ne poate face. Cam acum o 
sută de ani am auzit că o femeie spunea - tocmai devenise 
văduvă - că timpul este o târfa fără conștiință. Se dăruia 
celor mai ai dracului oameni și se nega sfinţilor. Era un 
aforism viu și confuz, dar cred că înţeleg la ce se referea. 
Se gândi un moment la asta. Dar, până la urmă, se pare că 
timpul tratează pe toată lumea la fel: mai devreme sau mai 
târziu ni se termină. 


Capitolul 46 


Macias sună din nou în exact douăzeci de minute, așa 
cum promisese. Conversaţia fu rapidă și agitată. Urmau să 
se întâlnească la restaurantul italienesc, La Terrazza, pe 
Loop 360. La unsprezece fără un sfert. Macias nu-i dădu 
ocazia lui Titus să negocieze o oră mai târzie, dar, din 
fericire, era oricum în graficul preferat de Burden. 
Conversaţia se opri brusc. 

Pentru Titus, următoarele ore se scurseră cu un amestec 
complex de anticipație cruntă, pregătiri frenetice și 
încercarea de a nu analiza prea mult. Aflându-se singur în 
biroul său, se ocupă într-un final de ceea ce se temea cel 
mai mult. Le sună pe fiicele Carlei. 

După aceea, o sună de asemenea pe Louise Thrush. 
Ambele apeluri fură extrem de chinuitoare. Când termină 
era lac de sudoare. 

Se ridică și trecu prin hol, spre bucătărie, unde Rita și 
Janet făcuseră niște sendvișuri. 

Când acesta intră în bucătărie, Rita se uită întrebătoare 
la el, dar nu spuse nimic. Trecu pe lângă sendvișurile de pe 
masă și paharele cu ceai rece și scoase o sticlă de scotch 
din dulăpior. Își puse gheaţă într-un pahar mic și-și turnă o 
dușcă. 

— Cum a fost cu telefoanele alea? întrebă Rita, 
încercând să formuleze întrebarea în așa fel încât să nu 
sune provocator. 

Așteptarea era la fel ca atunci când trebuie să primești 
vești despre un prieten grav bolnav, în stadiu terminal; pur 
și simplu nu era nicio variantă de a o ocoli. Trebuia făcută 
și trebuia să pretinzi că nu ești deprimat sau speriat, altfel 
nu ai fi fost nimănui de niciun folos. Era un exerciţiu în 
afara sferei emoţiilor obișnuite. 


Luă o gură de scotch. 

— A fost teribil, spuse el. Gemenele - scutură din cap - 
Leslie a plâns încontinuu. Pur și simplu nu se putea opri. 
Nici nu mai știu ce i-am spus. Am încercat să o consolez. 
Nu știu. Lynne a fost tăcută și politicoasă, aproape ca și 
când nu ar fi fost deloc afectată. Adânc, înăuntrul ei, ceva 
s-a schimbat radical. Nu va lăsa pe nimeni și nimic să o 
consoleze. 

Se duse din nou la sticla de scotch. 

— Şi Louise? întrebă Rita. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze. Voia să revizuim 
programul pentru slujba funerară. Cântecele, Scripturile. 
Ordinea lucrurilor. Voia să vorbim... știi tu, despre Charlie. 
Am stat mult cu ea la telefon. Avea nevoie de asta. Făcu o 
pauză. Și am vrut să... pentru ea. 

Scutură din nou din cap, apoi se întoarse și ieși din 
bucătărie pe verandă. La cererea lui Kal, erau aprinse 
toate luminile ambientale de afară, însă nu și cele de pe 
verandă. Titus se refugie aici pentru un moment, privind 
lumina din bucătărie răsfrângându-se peste pietrele care 
marcau aleea. In aerul nopţii, simţi adierea unui miros fin 
de miere. 

Dar momentul de respiro fu scurt. Îi sună telefonul 
mobil. 

— Sunt Ryan. Poţi veni la căsuţă? Trebuie să începem să 
te pregătim. 

— Bine. 

Titus merse la ușa bucătăriei și băgă capul înăuntru. 

— Rita, ne apucăm să punem lucrurile în mișcare. 

Toată lumea era acolo, mai puţin Burden: cei trei 
bodyguarzi, Herrin și Cline purtând căști, supraveghind 
monitoarele și ascultând transmisiile, precum și Rita cu 
Titus. 

— Trebuie să fim cu toţii pe aceeași lungime de undă, 
spuse Kal. Iată care e planul. 

Se vedea că era încordat. El și Ryan lucraseră non-stop 


pentru a coordona tot ce trebuia făcut în căsuţă, cu 
operaţiunile oamenilor lui Burden. După apelul lui Macias, 
căsuţa părea a fi turnul de control de la DFW. Se făceau 
planuri care se schimbau iar și iar într-o fracțiune de 
secundă. Fiecare avea o sarcină de îndeplinit și abia se 
puteau descurca pentru a acoperi toată operaţiunea. 
Fiecare persoană era vitală. 

— Până să trebuiască să pleci de aici, avem la dispoziţie 
aproximativ o oră, spuse Kal. Garcia va fi în mișcare tot 
timpul, monitorizând punctele pe LorGuide. Trebuie să ne 
ocupăm de trei echipe de-ale lui Macias. Garcia are o 
echipă strategică din altă localitate care se va ocupa de 
două dintre aceste grupuri. Gil Norlin a găsit rapid câţiva 
oameni care să se ocupe de camioneta de supraveghere a 
lui Macias. 'Toate aceste persoane vor comunica între ele, 
cu noi și cu Garcia, care se află în duba lui. Și fiecare 
dintre ei au LorGuide de asemenea, deci vor putea vedea 
progresele fiecăruia. 

Kal se șterse la gură. Presiunea îi scotea în evidenţă 
ticurile nervoase. Se tot plimba prin cameră, uneori 
arătând spre o schiță. 

Titus își propuse să nu uite de echipa din afara orașului. 

— Şi Luquin? întrebă Rita. 

— Da, Garcia are pe cineva care se ocupă și de asta, 
spuse Kal în grabă și trecu mai departe. Mai avem o 
singură aluniță-senzor, spuse el dându-i-o lui Titus. 
Folosește-o, nu o pierde. 

Titus îi scoase plasticul transparent de protecţie și îl lipi 
pe interiorul braţului drept, acolo unde ai pune o perfuzie. 

— Vom pune un sistem de urmărire pe Roverul tău, 
continuă Kal, dar vor suspecta că e acolo. Totuși... Ridică 
din umeri. Vor să ajungi la La Terrazza devreme, să intri în 
curte și să aștepți. Asta îl va atrage pe Macias spre tine și, 
poate, îl vor separa de bodyguardul și șoferul său. 

— Şi apoi? întrebă Titus. 

— Staţi de vorbă. Vii acasă. 


Titus încuviinţă din cap. 

— Cât trebuie să-l ţin acolo? 

— Până te sunăm. Unul dintre noi sau Garcia. 

— Deci iau telefonul mobil? 

— Da. 

— Cel codat? 

— Da. 

— Şi microfonul? 

— Inutil. Va verifica; îl va găsi. 

Titus încuviință din nou. Totul părea pus la punct într-un 
mod foarte dibaci. 

— Ascultaţi, spuse el, privindu-i pe Kal și pe Ryan în 
același timp, știu că habar n-am ce se întâmplă aici, sau ar 
trebui să se întâmple, dar tot nu mi se pare că ar fi bine. 
Chestia asta pare prea simplă. 

— Pare simplă, spuse Ryan imediat cu o candoare 
neașteptată, pentru că nu îţi spunem totul. Detaliile. Se vor 
întâmpla multe chestii, dar tu nu vei lua parte la toate. Nu 
e treaba ta. Nu e nevoie să știi. Făcu o pauză. Și nici nu ar 
trebui să știi. 

— Ideea e, adăugă Kal ștergându-se la gură, că nici 
ceilalți tipi nu știu toate detaliile operaţiunii. Şi nu e nevoie 
să știe. Dar toată lumea trebuie să-și facă bine treaba 
pentru ca această operaţiune să fie un succes. Dacă nu îl 
reții pe Macias suficient demult la restaurant, ai putea 
periclita operaţiunile oamenilor noștri. Trebuie să aibă la 
dispoziție timpul care le este necesar. Toată lumea știe, în 
linii mari, ce fac ceilalţi, deci putem înţelege propriile 
responsabilităţi. Dar pe lângă asta, nu ești cu nimic special 
când vine vorba de detalii. 

— Bine, spuse Titus. Era logic. Rahat, i se părea că era 
logic. Uite ce e, măcar ajutaţi-mă să-mi fac o idee despre 
punctele critice ale operaţiunii. Unde sunt cele mai mari 
șanse să meargă ceva prost? 

Kal dădu din cap spre el. 

— Din momentul în care vei trece cu mașina de porţile 


de la baza dealului, chiar din acel moment, ceva poate să 
meargă prost. E atât de simplu! Orice moment al fiecărei 
operaţiuni este critic. Nu poţi să te îndoiești de asta vreun 
moment - în niciun moment. 

Titus se holba la el. Dar în caz că ar mai fi existat dubii, 
Ryan continuă: 

— Astea nu-s vorbe în vânt, spuse el. Asta e mesajul 
salvării. 

Titus și Rita ieșiră afară și se opriră la capătul aleii. 
Luminile ambientale iluminau primele rânduri duble de 
lauri care se pierdeau în întuneric. 

— Asta chiar ne-a trezit, spuse Rita, referindu-se la 
discursul precedent. Bine, Titus, voi urmări operaţiunea 
pas cu pas din căsuţă, împreună cu ceilalţi. Am insistat. 
Am discutat deja despre asta. Dar în momentul în care ai 
terminat și ești în siguranţă, să mă suni. 

— Da, așa voi face, spuse el. Era deja cuprins de un val 
de adrenalină. Era conștient că e din cauza anticipaţiei, 
dar în același timp surescitarea sa era alimentată de toate 
lucrurile nespuse. Chestiile pe care trebuia să le citească 
printre rânduri. Părea aproape imposibil ca această 
adunătură de oameni, care păreau nepregătiţi și în lipsă de 
timp, să fie în stare să îndeplinească tot ceea ce își dorea 
Burden. Dar erau hotărâți să încerce. Se întrebă dacă așa 
acționau mereu acești oameni. Sau dacă fiecare operaţiune 
era diferită și aducea cu sine câte un amalgam special de 
emoţii. Să fi fost oare un șir nesfârșit de episoade care nu 
se repetă niciodată? Asta să fi fost motivaţia care îi făcea 
pe acești oameni să fie atrași de o asemenea slujbă? i 

— Titus? Rita îl apucă de braț și îl trase lângă ea. li 
putea simţi mirosul, nu parfumul, ci mirosul ei, o mireasmă 
cu totul aparte. Își puse braţele în jurul ei. Mâine se va 
termina totul, spuse ea. Și ne vom recupera vieţile. Sunt 
convinsă de asta. 

— Știu, și eu cred același lucru, minţi el. 

Nu credea asta deoarece știa clar că nu-și vor recupera 


niciodată vieţile. Cu siguranţă nu așa cum fuseseră. Dar ar 
putea scăpa de Luquin și în acest moment asta era cel mai 
important lucru și merita toate eforturile posibile, 
presărate chiar și cu crime. Numai gândindu-se la asta, 
Titus era consternat. Dar nu avea de gând să pretindă că-și 
făcea scrupule în legătură cu ceea ce urma să se întâmple. 

Ușa căsuţei se deschise și Kal apăru în prag. 

— E timpul, spuse el. 

Titus o îmbrăţișă pe Rita și o ţinu strâns. Își simţi gâtul 
invadat de emoție. Nu putea scoate niciun cuvânt. Dar știa 
că ea înţelesese perfect îmbrăţișarea lui. Era un ritual de- 
al lor. Şi apoi Rita spuse ceea ce zicea de fiecare dată când 
se îmbrăţișau astfel. 

— Şi eu te iubesc, Titus Cain. 

Apoi îl sărută, iar el dispăru împreună cu Kal, în 
întuneric. 


Capitolul 47 


Camioneta Dodge era în parcarea goală a clădirii mici de 
birouri, cu fațada de sticlă verde și care avea vedere spre 
Bull Creek Road. Camioneta era acolo de douăzeci de 
minute. La ora zece și jumătate noaptea, clădirea era deja 
demult închisă. Când ajunse, camioneta gri trase în spatele 
unui pâlc de copaci, astfel încât să nu poată fi văzută de pe 
strada din fața clădirii. 

În spatele camionetei erau trei tehnicieni de comunicaţii 
care purtau căști și microfoane. Unul dintre tehnicieni lua 
legătura cu Macias din jumătate în jumătate de oră, după 
cum era stabilit. În acel moment sarcina lor era rutină 
pură, în mare parte ascultarea conversațţiilor. Trebuiau, de 
asemenea, să se asigure că nu erau probleme sau 
întreruperi în comunicarea lui Macias cu celelalte echipe. 
Tocmai atunci ascultau conversaţia dintre Pathfinder și 
Navigatorul albastru al lui Macias, care tocmai pleca de la 
casa din Las Lomitas. Macias se asigura că Pathfinderul se 
apropia ca să supravegheze casa cât timp el era plecat. 
Macias nu spuse unde mergea. În afară de Tano Luquin, el 
era singurul om din toată operaţiunea care nu trebuia să 
dea nimănui explicaţii. 

Când Lexusul negru intră de pe stradă în parcare, cei 
trei oameni din camionetă înmărmuriră. Unul dintre ei se 
ridică ușor și se așeză la volan. Privea cu atenţie Lexusul 
prin geamul fumuriu. 

Farurile mașinii se stinseră și pentru o secundă nu se 
întâmplă nimic. Apoi portiera din dreptul șoferului se 
deschise și, în lumina venită din interiorul mașinii, 
bărbatul din camionetă văzu că la volan se afla o blondă 
mignonă. Era îmbrăcată cu un top deschis la culoare și 
pantaloni scurți și căuta ceva în poșetă. 


— Uau, ia te uită, spuse bărbatul și se aplecă să ia un 
binoclu de pe scaunul din dreapta, în timp ce colegii lui se 
uitau printr-unul dintre geamurile fumurii. 

— Del, ce face? întrebă unul dintre tipi, cu căștile 
atârnându-i în jurul gâtului. 

— Își caută cheile, bănuiesc, spuse șoferul. 

Del era anglo-american, iar ceilalţi doi erau hispano- 
americani. Toţi trei erau din Juarez. 

Femeia ieși din mașină și-și legănă poșeta pe umăr. 
Activase din telecomandă alarma mașinii și se îndreptă cu 
pas ușor către clădire. 

— O femeie cu o misiune, mustăci Del pentru sine. Am și 
eu o misiune pentru ea. 

— O fi uitat ceva. Lucrând de acasă și-a amintit, spuse 
unul din ceilalți bărbaţi, ridicând din umeri. 

— Uită-te... la... curul... ăla, spuse Del. 

Binoclul cu vedere nocturnă îi aducea imaginea aproape, 
foarte aproape. 

Cei doi bărbaţi din spatele camionetei se uitară unul la 
celălalt. 

— Del, bagă-ţi ochii înapoi în orbite, spuse unul dintre 
ei. 

Femeia ajunse la ușile duble din sticlă și băgă cheia în 
broască. 

Se afla acum cu spatele spre ei, încercând să deschidă 
ușa. 

— Pare că nu merge, spuse Del. 

Frustrată, femeia se duse înapoi spre mașină. Îţi puteai 
da seama că e nervoasă după limbajul corpului. Când se 
apropie de mașină, întinse mâna și apăsă butonul de 
deschidere al portierelor de pe telecomandă. Când tocmai 
deschidea ușa, se opri. Ușor, se aplecă într-o parte și se 
uită la cauciucul din stânga, pe spate. 

— O-ho, mârâi Del, ia te uită. Oh, drăguță, avem pană. 

— Ce? 

Cei doi tipi din spatele camionetei se aplecară spre 


fereastră, ignorând pentru un moment bordul cu 
monitoare din faţa fiecăruia. 

— Glumești, spuse unul dintre ei. 

Femeia stătea înmărmurită și se holba la cauciuc. 

— Hai să vedem cum bagă acum telefoane disperate, 
spuse celălalt. 

Dar tipa nu făcu asta. În schimb, își trânti poșeta pe jos 
și se apucă să dea șuturi în lateralul mașinii. 

— E nervoasă! spuse Del. 

— L-a lăsat acasă, speculă unul dintre ei. A tras o fugă 
până aici ca să ia ceva, dar a luat alte chei și și-a lăsat 
mobilul pe masă, acasă. Asta e, spuse el, așa e viaţa. Fir-ar 
să fie, trebuia să fie simplu... te duci repede până acolo și 
iei chestia... 

— Nu e în stare să schimbe cauciucul, spuse Del. Pariu 
pe cincizeci de dolari că n-o poate face. 

Femeia ridică din nou mâna și apăsă pe telecomandă. 
Portbagajul se deschise. Se duse în spate și se uită în el. 
Pur și simplu stătea acolo și se uita în el. Apoi se întoarse 
și se uită la aleea care dădea în stradă. 

— Nici urmă de ajutor, spuse Del, uitându-se în 
continuare prin binoclu, privindu-i picioarele și savurând 
întru totul priveliștea. La naiba, continuă el, mă cheamă 
datoria! 

— Ce? se auziră la unison vocile celorlalți doi bărbaţi. 

— Ce dracu” zici acolo? întrebă unul din tehnicieni. 

— Nu se poate! adăugă celălalt. 

Dar Del deja lăsase din mână binoclul și rânjea. 

— Del, o să se panicheze. Omule, o să ne duci la moarte. 
Macias o să ne omoare. 

— Şi cine o să-i spună? întrebă Del uitându-se spre ei. 
Ce-ar fi să stea o tură, ca să-i schimb un cauciuc? Merită 
au ba? 

— Ce dracu” tot zici tu acolo? N-o să se lase numai ca să- 
i fie reparat cauciucul, imbecilule! 

— O să fugă urlând, spuse celălalt. 


Dar Del deschisese deja ușa. 

Era la nici cincizeci de metri distanţă, dar nu văzuse 
camioneta. Del știa că ar putea să o sperie, așa că strigă: 
„Hei, doamnă!” în momentul în care ajunse în faţa 
camionetei. Continuă să meargă spre ea. 

Femeia tresări și se întoarse. Îi putea vedea faţa - uluire 
- pe care scria cu majuscule viol. 

— Eram în camionetă așteptând niște prieteni să 
mergem la pescuit. Trebuie să ne întâlnim aici, și am văzut 
ce ţi s-a întâmplat... Voia să vorbească în continuare, asta 
ar calma-o. Aproape aţipisem și atunci ai apărut tu... Nu 
vreau să te sperii, dar pot schimba eu cauciucul dacă 
vrei... 

Femeia își recuperă poșeta, scotoci prin ea și scoase un 
spray paralizant cu piper sau ceva de genul ăsta, pe care îl 
întinse spre el, dându-se înapoi. 

El se opri. 

— Hei, nu. Se uitară unul la celălalt. Uite ce e, spuse el. 
Îţi fac o propunere. Ţii spray-ul ăla - uite, stai chiar aici - 
ţii chestia aia spre mine și eu îţi schimb cauciucul și apoi 
te urci în mașină și pleci. 

Ea se gândi la propunerea lui, privind peste umăr spre 
camionetă ca să vadă de unde a venit. O secundă. Două 
secunde. Trei secunde. Patru... Și începu să se deplaseze 
de lângă mașină, strângând poșeta sub braţ. În tot acest 
timp, ţinea tubul de aerosol cu orice o fi fost el, îndreptat 
spre el ca și când ar fi ţinut o cruce în faţa unui vampir. 

— Da, e bine așa, spuse el, schimbând ușor tonul. Acum 
nu mă stropi. Doar du-te acolo. Fii liniștită, te rog. Este 
firesc să fii speriată, dar ce era să fac, să stau acolo și să 
mă uit la tine cum te chinui? 

Acum, aflându-se mai aproape, putea vedea că era o 
femeie chiar frumoasă în timp ce se deplasa și ea. 
Mișcându-se spre spatele mașinii, ea învârtindu-se cu 
spray-ul aţintit asupra lui, tipul observă încă un lucru. 
Femeia purta un microfon, cât o boabă de mazăre, în 


lateralul feţei, parţial ascuns de păr. Începu să înţeleagă 
ce ar putea însemna asta. 

În timp ce bărbaţii rămași în camionetă se ridicaseră din 
scaunele lor, încovoindu-se la fereastră pentru a urmări 
spectacolul stupid pe care îl dădea Del, ușa din spate se 
deschise dintr-odată și apăru un bărbat cu o armă 
automată de mărimea unei pâini îndreptată spre ei. 

— Nu atinge nimic, spuse el. Suntem bine, adăugă apoi 
în microfon. 

Aflată lângă Lexus, blonda întrebă: 

— Cum te cheamă? 

— Del, răspunse el simțindu-se prost și descoperit, fără 
să înţeleagă însă cât de tare zbârcise toată treaba. 

Ea băgă din nou mâna în geantă, scoase o armă 
automată și o îndreptă spre el. 

— Ei bine, Del, hai să mergem spre camionetă. 


Capitolul 48 


Calo și Bass ajunseră la restaurantul italian cu o oră 
înainte de întâlnirea lui Titus cu Macias. La Terrazza era o 
copie a unui han toscan din plăci de teracotă, ascuns între 
stejarii și cedrii de pe versantul sudic al unuia dintre 
dealuri. Era un loc popular seara și în majoritatea după- 
amiezilor, când oamenii se adunau acolo pentru o băutură 
după muncă, deoarece curtea, împrejmuită de ziduri de 
piatră, oferea un loc umbros, ferit de soarele arzător. 

Parcarea era o adunătură de intrânduri ca niște 
buzunare, între cedrii deși, unite de o alee de pietriș. Nu 
erau lumini în zona de parcare, astfel că, de îndată ce 
ieșeai din zona cu lumină ambientală a restaurantului, erai 
ușor absorbit de întuneric. 

La nouă și jumătate, când Calo și Bass intrară în 
parcare, restaurantul era plin, ca în orice seară obișnuită 
de vineri. Străbătură parcarea, căutând cu privirea unul 
dintre Navigatoare, dar nu erau acolo. Găsiră un loc de 
parcare care le oferea o vedere clară asupra intrării în 
restaurant și în același timp spre autostradă. Opriră 
motorul și farurile, și se puseră pe așteptat. 

— OK, suntem la locul stabilit, spuse Calo în microfon, 
apoi primi confirmarea în cască. 

Se aplecă în faţă și ajustă dispozitivul LorGuide sub 
bord. Putea vedea semnalul galben al Navigatorului lui 
Macias îndreptându-se spre ei și pe cel al lui Titus, de 
asemenea. Dar Titus era în urma lui Macias. 

— OK, se întrevede prima greșeală, spuse el sarcastic. 
Se pare că Macias va ajunge aici primul. 

— Minunat. Bass avea binoclul pentru vedere nocturnă 
la ochi și se concentra asupra lungului tunel de copaci care 
ducea spre autostradă. 


— Macias a ieșit de pe autostradă, rosti Calo. 

— Și iată-l, spuse Bass. Navigatorul albastru. 

Calo duse și el binoclul la ochi. 

— Două... trei capete, spuse Bass. Da, clar trei. 

Priviră în liniște Navigatorul intrând în parcare, ezitând 
și apoi croindu-și drum spre locurile din spate, unde parcă 
încet și își opri motorul. 

— Vorbesc, zise Calo, ieșind din mașină cu binoclul la 
ochi, în timp ce pândea. 

Portiera din dreapta a Navigatorului se deschise și 
bodyguardul cobori. 

— La dracu'! Are binoclu pentru vedere nocturnă, spuse 
Bass. 

Bărbatul începu să se deplaseze, uitându-se în mașini. 

— OK, spuse Calo, ne dăm jos, îl lăsăm să ne vadă, n- 
avem nimic de ascuns. Întrăm pur și simplu, ne ducem la 
bar și așteptăm până intră și Macias. 

Deschiseră portierele și ieșiră, vorbind normal, fără a da 
importanţă tipului care mergea în ritm cu ei, pe după 
mașini. Acesta se opri când îi auzi venind prin dreapta lui 
de cealaltă parte a zonei cu copaci. Trecură pe lângă el, 
ignorându-l complet. 

Se așezară la bar, într-un loc de unde puteau vedea 
intrarea și îl așteptară pe Macias. 

— Vor sta în mașină cu geamurile deschise, spuse Calo, 
stând în bar, umăr la umăr cu Bass. Cu tot pietrișul ăla, nu 
vom reuși niciodată să ne apropiem de ei. Acum, trebuie să 
găsim o altă soluţie. 

Bodyguardului nu îi luă mai mult de cincisprezece 
minute să verifice toate mașinile din parcare și nici lui 
Macias mai mult de douăzeci de minute ca să-și facă 
apariţia în bar. Doar unul dintre bodyguarzi era cu el. 

Calo mormăi ceva. 

— Nicio problemă, spuse Bass urmărindu-l pe bodyguard 
care se oprise la intrarea în curte și aștepta ca Macias să 
găsească o masă. 


Bărbatul aruncă o privire de ansamblu asupra întregului 
restaurant, intră în bar și se așeză la o măsuţă mică, 
rotundă, de unde putea supraveghea atât masa la care se 
afla Macias, cât și intrarea. Calo și Bass plătiră și se 
întoarseră la mașină. 

Ajunși în vehicul, studiară din nou Navigatorul albastru, 
cu ajutorul binoclului pentru vedere nocturnă. Cel rămas 
în mașină stătea în spatele volanului. Ajustară puţin 
echipamentele și apoi Calo ieși din zona de parcare și 
merse spre intrarea în restaurant. Curbele pe aleea de 
pietriș erau strânse și era dificil să parchezi. În timp ce se 
apropiau de spatele Navigatorului albastru, Calo încetini 
aproape de tot și se opri când tocmai trecuse de spatele 
mașinii. Băgă în marșarier și dădu cu spatele pentru a 
îndrepta mașina în curbă. Din nou înainte, din nou în 
marșarier. Dintr-odată se înfipse în aripa din spate a 
Navigatorului. 

Pentru un moment nu se întâmplă nimic. El și Bass 
stăteau în mașină, așteptând. Apoi Calo băgă din nou în 
viteză, trase un metru înainte, dădu din nou cu spatele și 
se izbi în Navigator pentru a doua oară. De data asta, 
portiera șoferului se deschise și îl putură vedea pe tip 
coborând în lumina roșiatică a stopurilor lui Calo. Calo 
cobori de asemenea, lăsând portiera deschisă în timp ce se 
îndepărta de mașină. 

— La dracu”, înjură Calo. Ce naiba? Se uită la șofer. 
Omule, ești cu juma’ de metru în afară aici! 

Bărbatul spuse ceva în spaniolă în timp ce-și mișca 
nervos mâinile încercând o privire de genul „Ce naiba e 
asta?” 

— Da, un metru, spuse Calo, evitând intenţionat 
spaniola, pentru numele lui Dumnezeu, ești cu juma’ de 
metru în afară aici. 

Dădu un șut în bara de protecţie din spate a 
Navigatorului. 

Cobori și Bass, și merse în fața mașinii, fiind astfel pe 


aceeași parte a aripii îndoite cu bodyguardul. 

— Of, fir-ar să fie! rosti Bass, privind aripa îndoită. 

— Ce-o să faci? îi spuse Calo șoferului uitându-se la 
aripa lui. Să știi că și eu mi-am stricat mașina. Ești cu 
juma’ de metru în afară, pentru numele lui Dumnezeu! 

Bodyguardul se apropie, uitându-se la aripa lui Calo. 

Apoi Bass, aflat de cealaltă parte a mașinii, i se adresă 
bodyguardului în spaniolă. Înjurându-l. Cel vizat făcu un 
pas, ajungând la distanţă de un braţ de Calo. 

Pe neașteptate, Calo își împreună mâinile și izbi direct în 
inima mexicanului. Prin forța loviturii împinse un ac în 
pieptul lui și simultan o tabletă de cianură aflată în 
interiorul unui minuscul dispozitiv cu gaz, ascuns în 
pumnul lui, pătrunse în toracele acestuia. Gazul împinse 
cianura direct la ţintă. 

Mexicanul căzu pe aleea de pietriș ca și cum ar fi fost 
aruncat din cer. Calo sări în mașină și o duse pe un alt loc 
de parcare pentru a nu atrage atenţia, apoi se grăbi înapoi 
să îl ajute pe Bass să bage trupul bărbatului în Navigator. 


Capitolul 49 


Chiar înainte de a ieși de pe autostradă, Titus primi un 
telefon de la Herrin, care îi povesti foarte calm că Macias 
ajunsese înaintea lui la restaurant. Nu e nicio problemă, îi 
spuse Herrin. Ar fi putut fi un avantaj dacă Titus ajungea 
înaintea lui, dar nu era crucial. 

Bine, răspunse Titus. Ştia că nu voiau să-l sperie. 
Convins că trebuie să-și joace cât mai bine rolul, Titus își 
spuse: „Fii flexibil. Respiră adânc și fii flexibil.” 

Conduse prin parcare, întrebându-se unde ar putea fi 
bodyguarzii lui Macias și când și cum se vor ocupa oamenii 
lui Burden de ei. În liniște, desigur atâta lucru știa până și 
el. Dar, cum vor proceda cu Macias? Toate acestea erau 
întrebări la care Titus nu putuse găsi niciun răspuns. Nu 
era treaba lui. Treaba lui era să îl ţină pe Macias la masă 
până primea un telefon. 

Găsi un loc liber de parcare și apoi se îndreptă spre 
restaurant, trecând prin curtea din faţă, prin bar și ieșind 
în curtea mare din spate, unde mesele erau împrăștiate 
printre copaci. Macias nu era greu de reperat, un mexican 
chipeș, îmbrăcat în cămașă și pantaloni eleganţi din pânză. 
Era singur. 

Titus se îndreptă direct spre el și, în timp ce se apropia, 
fu surprins să-l vadă pe Macias zâmbind în semn de 
recunoaștere, ridicându-se, întinzând mâna și spunându-i: 

— Titus, e grozav să te întâlnesc. 

Titus avu o viziune cu Charlie Thrush fiind sfâșiat în 
bucăţi de un fierăstrău electric. O viziune cu Carla 
luptându-se cu cineva - cum se întâmplase asta? - și apoi 
murind încet din cauza unui șoc anafilactic. Nu-l putea 
atinge pe acest tip, cu atât mai mult să-i strângă mâna. Se 
așeză imediat, lăsându-l pe Macias să se descurce singur 


cu mâna întinsă în aer. Macias se așeză și el. 

— Trebuie să participi și tu, domnule Cain, spuse Macias 
încet, încă zâmbind. Nu putem atrage atenţia asupra 
noastră. Trebuie să fim civilizaţi. 

— Nu, eu nu trebuie să fiu civilizat, spuse Titus. Ce vrei? 

Pe masă era o sticlă de vin comandată de Macias, din 
care acesta începuse deja să bea. Turnă și în celălalt pahar 
și i-l întinse lui Titus. 

— Bea, spuse el. S-ar putea să ușureze lucrurile. 

Titus bău, studiindu-l pe Macias în vreme ce ridica 
paharul. Era uimitor de chipeș, cu o tunsoare perfectă, 
unghii îngrijite și bărbierit atent în jurul unei mustăţi 
perfecte. Cămașa cu mâneci scurte lăsa la vedere un braţ 
puternic și umeri musculoși. 

Mesele din jurul lor erau pline, dar Titus nu observase 
nicio altă persoană. Macias alesese o masă bine 
poziționată pentru o conversaţie liniștită. Luă și el o gură 
de vin, și zâmbetul îi dispăru. 

— Dă-mi voie, spuse el scoțând un dispozitiv negru, de 
mărimea unui telefon mobil și îndreptându-l spre Titus. 
Acesta proiecta o linie orizontală subţire și roșie pe pieptul 
lui. Macias îl mută ușor în jos pe corpul lui Titus scanând 
partea care se afla deasupra mesei, apoi mută dispozitivul 
sub masă și termină de verificat trunchiul și picioarele 
acestuia. Macias se uită încruntat la ecranul dispozitivului. 

Scutură din cap. 

— Foarte bine, spuse el și se debarasă de dispozitiv. Am 
o propunere care este foarte directă și simplă: depui zece 
milioane de dolari într-un anume cont din insulele Cayman 
și eu ţi-l dau pe Cayetano Luquin. Îl poţi avea și păstra cele 
patruzeci și patru de milioane de dolari promiși lui în 
același timp. Şi, bineînţeles, vei salva și alte vieţi. 

Titus era prins pe picior greșit pentru a doua oară. Unde 
era interogatoriul pentru care se pregătise atât de intens? 
Unde era alegerea vicleană a cuvintelor, cititul calculat 
printre rânduri? Dacă ar fi spus da, s-ar fi terminat totul? 


S-ar ridica și ar pleca fiecare în treaba lui? 

Își aminti instrucţiunile lui Burden: reţine-l pe Macias 
cât de mult poţi. Spune orice trebuie să zici. Dar ţine-l 
acolo până când Kal îţi dă de veste. 

— De ce îmi faci această propunere? 

— Așa câștig mai mulţi bani. 

Răspunsul lui era direct și simplu, ca și când ar fi fost 
evident, ca o ofertă mai bună pentru achiziţionarea unui 
nou SUV 

— Şi ţi-aș face și o favoare, nu-i așa, adăugă Titus, 
scăpându-te de acel nenorocit. 

Macias își înclină capul spre unul din umeri. 

— Da, și asta ar fi ceva. 

— Hai să spunem că pot face asta, propuse Titus. Partea 
cu banii, debarasatul de Luquin. De unde voi ști eu că unul 
dintre oamenii lui nu va veni după mine să îndeplinească 
amenințările lui Luquin? De unde pot ști că nu mă vor vâna 
mai târziu? 

Macias dădu din cap. 

— În primul rând, nimeni nu va mai face nimic pentru 
Tano Luquin după moartea lui. Nu inspiră acel gen de 
loialitate. Vor fi mulţi care vor regreta că finanţele li se vor 
fi dat peste cap, dar niciunul căruia să-i pară rău că Tano e 
mort. În al doilea rând, îmi pot imagina cu ușurință cât de 
furios ești pentru ceea ce tocmai ţi s-a întâmplat. Și îmi 
imaginez la fel de ușor că ai învăţat foarte multe din 
această experienţă. Cu banii tăi și ceea ce ai învăţat, îmi 
pot imagina, de asemenea, că vei face în așa fel încât să te 
asiguri că astfel de lucruri nu ţi se vor mai întâmpla 
vreodată. Eu nu îţi pot da nicio garanţie mai bună decât 
propria hotărâre. 

— Asta nu mă încălzește cu nimic. 

— Asta doar pentru că nu înţelegi riscurile la care mă 
expun eu. 

— Şi cum o să mi-l dai pe Luquin? întrebă Titus. 

— Putem stabili împreună detaliile, spuse el. Dar pentru 


început, ești interesat de propunerea mea? 

— Dacă este fezabilă. Dar întâi trebuie să știu detaliile. 

— De ce trebuie să știi detaliile întâi? 

— Până acum nu am mai făcut afaceri cu ucigași, spuse 
Titus sec. Voi fi foarte precaut. 

Faţa lui Macias era imobilă. Nu-i plăcea felul în care 
Titus alegea cuvintele. În colţurile gurii îi apărură 
broboane de sudoare. 

— Şi cum o să-mi dai banii? întrebă la rândul lui Macias. 

— Pot rezolva asta cu un simplu telefon. La fel cum am 
făcut cu celelalte zece milioane. 

— Când? 

— Dimineaţă. Vei primi confirmarea de la banca ta la o 
oră după ce fac apelul. 

Macias dădu din nou din cap. 

— Când primesc confirmarea că banii sunt acolo, îţi voi 
spune precis ce trebuie să faci. 

— Nu e suficient. 

Macias îl studie un moment. 

— Ştiu că ai pe cineva care lucrează cu tine. Nu știu ce 
se întâmplă acolo. Trebuie să mă protejez. 

— Ei bine, se pare că suntem în impas în cazul ăsta. 

— Ce propui? întrebă Macias. Drept compromis? 

— Uite ce e, spuse Titus. M-ai văzut deja dându-i zece 
milioane lui Luquin după cum am promis. Şi o să-ţi plătesc 
și ţie conform înţelegerii. Dar tot ceea ce am văzut eu din 
partea ta sunt doar minciuni și crime. Acum îmi spui că 
vrei să renunti la Luquin. Atunci spune-mi cum e păzit - cu 
precizie. Dacă nu faci asta mă voi gândi că vrei să-l tragi 
pe sfoară - și pe mine desigur - chiar urmărești să ne 
fentezi pe amândoi. Pentru că răspunsul meu acum este - 
du-te dracului. : 

Macias îl studie din nou pe Titus. Incerca să împace 
atitudinea lui arogantă de acum cu ceea ce auzise în 
microfon. Dar, bineînțeles, trebuia să admită că, în 
momentul în care îl contactase pe Cain cu propunerea de a 


i-l da pe Luquin, situaţia lui Cain se schimbase radical. 
Macias vedea acum cât de repede ieșea în evidenţă firea 
competitivă a lui Titus, imediat ce se ivea o ocazie. Înţelese 
că va avea mai mult de furcă până a-l convinge decât își 
imaginase. 

Bău la repezeală din pahar cântărind aspectele pro și 
contra. Se gândea la cele zece milioane de dolari dar mai 
mult la viaţa fără Cayetano Luquin respirându-i în ceafă și 
fără să trebuiască să mai muncească. Dar, bineînţeles, 
Cain avea dreptate; avea nevoie de ceva credibil. 

— Ce-ţi pasă ţie cum e păzit, întrebă Macias, dacă 
oricum o să te duci direct la poliţie cu informaţia? 

— Am spus eu că voi da informaţia poliţiei? 

— Atunci ce vei face? întrebă el precaut cu un zâmbet 
ștrengăresc. Va fi răzbunarea ta personală? Oh, asta e 
ceva caracteristic latino-americanilor, domnule Cain! 

Titus simțea cum tremură din cauza adrenalinei care se 
acumula cu fiecare moment. 

— Tu chiar ai crezut că o să stau să privesc în timp ce 
bărbatul acela îmi ucide prietenii și îmi fură banii, iar apoi 
că o să-l las pur și simplu să plece? Mi-a spus că, dacă nu 
fac ceea ce îmi cere, o să mă bântuie tot restul vieții 
ucigându-mi prietenii, familia. Ei bine, am făcut ceea ce 
mi-a spus și tot a ucis oameni. Făcu o pauză. Sau mai 
degrabă, tu ai făcut-o pentru el. 

Lui Macias îi împietri surâsul pe faţă. 

Titus continuă: 

— Chiar a crezut... că o să las toate astea să se întâmple 
fără niciun fel de ripostă? Patruzeci și patru de milioane de 
dolari. Dacă el crede că o astfel de sumă l-ar ajuta să facă 
anumite lucruri, să cumpere informaţii, să finanțeze crime, 
ce-l face să creadă că aceeași sumă nu mi-ar fi la fel de 
utilă și mie? Crede că sunt un idiot? 

Titus nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce 
urma să spună, dar, dintr-odată, uitându-se la Macias, se 
opri asupra câtorva idei evidente. Avantajul pe care 


Macias îl avea în faţa tuturor - întâi, în relaţia lui Titus cu 
Luquin; acum, lucrând pentru sine, de asemenea asupra lui 
Luquin - se baza pur și simplu pe disponibilitatea lui de a 
nesocoti anumite reguli după care părţile agreaseră să 
joace. Chiar și încrederea pe care Luquin o avea în Macias, 
așa ciudată cum era, se baza pe anumite reguli. lar acum 
Macias îi oferea pe tavă omul pentru care lucra. 

Dar ceea ce îl înfuriase cu adevărat pe Titus era 
convingerea lui Macias că el va continua să se supună 
regulilor impuse, că el nu va recurge la tacticile lui Macias 
care nu respectau legea, chiar dacă astfel s-ar fi aflat într- 
un dezavantaj clar. Condescendenţa acestei presupuneri îl 
lovi pe Titus ca un trăsnet. La ce dracu’ se tot gândise? 

Își fixă privirea asupra lui Macias și vorbi încet: 

— S-a gândit vreodată Luquin câtă răzbunare pot 
cumpăra eu cu suma aceea de bani? 

Macias nu spuse nimic. Așteptă. Avea de-a face cu 
realitatea inevitabilă în care tot ceea ce Cain spunea 
despre Luquin se aplica, în mod direct, și pentru el. 

— Nu voi mai plăti pentru alte minciuni, concluzionă 
Titus. Dacă nu îmi oferi ceva ce pot crede, îmi păstrez cele 
zece milioane. 

Dintr-odată, Macias se chinuia să-și reevalueze poziţia. 
Nu se așteptase la o astfel de ripostă din partea lui Cain. 
De ce era dintr-odată atât de încrezător? Cât de multe știa 
de fapt și ce anume în plus faţă de ceea ce Macias credea 
că știe? Dacă totuși Cain căuta răzbunare, atunci poate că 
era pe cont propriu. Nicio agenţie care se ocupa cu 
aplicarea legitimă a legii nu s-ar fi implicat într-o astfel de 
operaţiune. Era oare posibil ca Titus să fi angajat niște 
profesioniști foarte capabili? Poate că Macias își dăduse 
seama de acest aspect chiar la momentul potrivit pentru a 
preveni o prăbușire a schemei lui foarte atent planificate. 

— Poate îți pot da totuși câteva detalii, spuse Macias, 
încercând de fapt să câștige timp de gândire. 

— Cum e păzit? întrebă Titus din nou. Cu ce se vor 


confrunta oamenii mei dacă „mi-l dai”? Câţi paznici? Care 
e amplasamentul lor? Dă-mi niște detalii pe care să le pot 
crede. Dar, de la un om ca tine, îmi trebuie oricum mult 
mai mult decât o promisiune, înainte să mai plătesc vreun 
dolar. 

Faţa frumoasă a lui Macias era împietrită de furie și 
multă suspiciune. 

— Ceri destul demult de la un om care îl ţine pe 
Cayetano Luquin atârnat cu ambele mâini de boașe. Poate 
că ar fi mai bine să-l las să-ţi ia cele patruzeci și patru de 
milioane... și oricât de multe alte vieţi are în plan. 

Inainte de a face următoarea remarcă, Titus își sprijini 
coatele pe masă și se aplecă înainte, ajungând aproape în 
faţa lui Macias. 

— Ascultă-mă bine, fiu de căţea bolnav ce ești! Numai să 
stau aici cu tine mă face să vreau să vomit. Nu... nu mă 
ameninţa. 

Chiar în timp ce vorbea, lui Titus îi trecu prin cap că era 
posibil să se fi ambalat prea mult și să fi vorbit în plus. 
Poate mersese prea departe, nu prea isteţ. Dar din 
momentul în care intrase în curte și îl văzuse pe Macias, îi 
repugnase ideea de a sta de vorbă cu el. Pentru el era ceva 
de domeniul absurdului să stea la masă și să discute calm 
cu omul care orchestrase moartea Carlei și a lui Charlie. 

Dar acum, poate chiar o făcuse de oaie. Işi putea da 
seama după fața lui Macias că acesta se prinsese că ceva 
era în neregulă. De ce dracu’ nu putuse Titus să-și ţină 
firea? Și când avea să-l sune Kal? 


Capitolul 50 


Cope și Tito comunicaseră cu Calo doar cu câteva 
momente înainte de a trece de Pathfinderul parcat pe 
stradă mai jos de casa lui Luquin. Trecuseră o singură 
dată, încet, mergând în cealaltă direcţie, cu Cope la volan 
și Tito culcat, ca să nu fie văzut, pe scaunul de lângă el. 

— Coboară fereastra, spuse el, cred că am auzit un 
radio. 

Două străzi mai departe, traseră lângă bordură, în faţa 
unei case întunecate. 

— Sunt parcaţi lângă terasament, continuă el, în 
lateralul casei. 

Curtea era ridicată cu mai mult de un metru deasupra 
străzii. Garajul se deschide chiar în spatele Pathfinderului. 
Pentru a asigura izolarea casei dinspre stradă, pe partea 
superioară a terasamentului era un fel de gard viu, înalt de 
aproape doi metri. 

Lângă partea din spate a Pathfinderului, chiar pe 
bordură, era plantat un tufiș, pentru a masca toate 
containerele de gunoi. 

— Cum crezi că ne putem apropia? 

— Am putea veni spre casă din spatele garajului, prin 
partea dinspre stradă a curții vecine. După colțul garajului 
am fi în afara vizibilităţii în oglinzile lor retrovizoare, chiar 
dincolo de tufișul cel mare. Din interiorul mașinii, ei nu pot 
vedea colţul din spate pe dreapta al Pathfinderului. 

Tito tăcea. 

— Nu-mi place ideea cu mașina de găurit de mare viteză 
și gaz, spuse Cope. Asta ar trebui să se întâmple al naibii 
de repede și, cu geamurile lăsate, nu putem garanta că se 
va produce suficient de repede. 

— Atunci trebuie să o facem cu o grenadă CS, zise Tito. 


Trecem pe lângă ei și o arunc înăuntru, poc. Nu vor putea 
să respire timp de aproape treizeci de secunde. E ca și 
cum te-ar lovi cineva cu o tăblie. Efectul trece repede. Va 
trebui să intrăm imediat și să ne facem treaba. 

— Ce fel de zgomot face? întrebă Cope. 

— Niciunul. 

— Lumină? 

— Deloc. 

Cope se gândi pentru o clipă. 

— Nu-i putem lăsa să aibă vreo șansă, nici măcar una. 

— Gâturile și plămânii le vor fi blocaţi, omule, îl asigură 
Tito. Nu vor putea nici măcar să schiţeze o... răsuflare... 
pentru treizeci de secunde. După asta vor începe să-și 
revină. 

Liniște. Cope își privi ceasul. 

— Bine. Atunci eu mă duc într-acolo și tu arunci bomba. 
Blochez frânele și sărim. În secunda în care știi că e în 
regulă, sari în mașină și treci la volan, iar eu mă voi duce 
în spate. 

Asta era. 

Cope trase mașina de lângă bordură și conducea încet 
spre intersecţie. Se liniști privind spre dreapta. Două străzi 
mai în faţă puteau vedea Pathfinderul pe un mic deal, care 
semăna cu o rață clocind. Se întoarse în stradă și porni în 
sus spre deal. 

Brusc, stopurile Pathfinderului se aprinseră. 

— Rahat, și Tito se aplecă înainte peste bord, dar 
luminile se stinseră din nou. 

— Tipul doar s-a foit în scaun. 

Cope privi în oglinda retrovizoare pentru a observa 
traficul din apropiere, dar se aflau atât de departe de Bull 
Creek Road, încât practic nu exista trafic. La această oră 
cartierul era foarte liniștit. Înaintară cu atenţie. Priviră 
spre dreapta tocmai când erau în dreptul șoferului din 
Pathfinder. Tito lansă grenada CS ca și cum ar fi aruncat o 
bucată mototolită de hârtie într-un coș de gunoi. Micuţul 


dispozitiv trecu chiar prin faţa figurii surprinse a șoferului. 
Cope apăsă frânele, oprind chiar dincolo de aripa din faţă 
dreapta a Pathfinderului, astfel încât Tito să poată 
deschide ușa. Trecu grăbit prin spatele mașinii și văzu 
vârtejuri de gaz ieșind prin ferestrele deschise ale 
Pathfinderului. 

— Așteaptă, lătră Tito. Se opriră acolo pentru câteva 
momente și apoi rosti: Hai. 

Când Tito deschise portiera, trase de două ori în faţa 
șoferului cu USP-ul său cu amortizor, apoi îl scoase pe 
bărbatul muribund din spatele volanului și se strecură 
înăuntru. În același moment, Cope se aruncă pe bancheta 
din spate și-l împușcă de două ori în gură pe bodyguardul 
care horcăia. Se strecură peste corpul acestuia și împușcă 
bodyguardul de pe partea pasagerului. Trei împușcături 
rapide în urechea dreaptă în timp ce îl împingea în jos, pe 
podea, pentru a nu fi vizibil din exterior. Apoi ieși și se 
urcă înapoi în mașina care aștepta. 

În mai puţin de cincisprezece secunde totul se 
terminase, în interiorul Pathfinderului, trei oameni erau 
uciși, în timp ce Tito împingea SUV-ul ușor, departe de 
bordură și îi dădu drumul în stradă. Cope îl urmărea de la 
o distanţă mică. 


Bărbatul se ghemuise într-o zonă cu umbră adâncă, 
printre cedri, și se pregătea să îndure căldura înăbușitoare 
a după-amiezii. Soarele bătea în cupola deasă a pădurii de 
deasupra lui, trăgând tot aerul din tufișurile de dedesubt. 
La patruzeci de metri mai departe, apa lacului clipocea pe 
stânci. Greierii se foiau prin copacii încinși și bâzâitul lor 
se amesteca și cu bâzâitul ocazional al bărcilor de schi și 
de agrement care brăzdau lacul lung și îngust. Cercetând 
printr-o spărtură în tufișuri, găsise un punct dincolo de lac, 
la jumătatea pantei dealului, un acoperiș cu ţigle de 
teracotă. Se concentră asupra lui, folosindu-l ca pe o 
evadare pentru trecerea timpului. 


Orice altceva se întâmplase în următoarele patru ore și 
jumătate, înregistrase doar în vederea periferică și în 
mintea lui. Era perfect conștient de schimbarea luminii, 
dar nu în modul gradual în care o persoană atentă ar fi 
realizat asta. Pentru lungi perioade de timp, ochii lui nu 
vedeau nimic - adică, nimic de care să fie conștient. Era ca 
în vis, călătorind în imaginaţia lui. 

Apoi, ca și cum ar fi jucat leapșa, ochii lui înregistrară 
schimbarea luminii în ultima oră, sau cam așa ceva, totul 
pe durata a doar câteva clipe, ca într-un film scurtat. Norii 
trecuseră în nord peste vale și lumina soarelui clipise de 
câteva ori pe măsură ce aceștia se deplasau. Urmarea 
tuturor acestor fenomene era schimbarea intensității 
luminii din cauza unghiului din ce în ce mai mic al soarelui 
care cobora spre asfintit. 

Și apoi, totul se opri în loc din nou, pe măsură ce trecea 
soarele în alte lumi luminând pentru ultima oară 
acoperișul de teracotă. Bărbatul se ridicase o singură dată, 
pentru a-și scoate hainele, înghesuindu-le în mica lui 
sacoșă de pânză. Se întorsese într-o parte și urinase în 
iarbă, apoi se ghemui din nou. Singur, cu gândurile lui, se 
întoarse cu privirea spre acoperișul cu ţiglă. 

Trecuse încă o oră și țânţarii îl asaltau atât de rău încât 
se întoarse spre sacul de pânză și luă cele două cutii 
rotunde de plastic, care conţineau cărbune și vopsea de 
corp verde. Metodic, fără a ţine seama de timp în vreun 
fel, începu să își ungă corpul cu vopseaua de camuflaj. Nu 
era foarte atent la ceea ce făcea, ca și cum nu i-ar fi păsat 
cum iese treaba. Dar se dăduse peste tot, din creștetul 
capului până la vârful degetelor, în urechi și în nări, în 
despicătura fundului și chiar peste organele genitale. 

Amurg. 

Acum se ghemuise printre buruieni, devenise invizibil. 
Pe măsură ce lumina scădea, roiurile de țânțari creșteau 
exponențial. Goniţi de mirosul vopselei, formaseră un nor 
în jurul lui. li auzea, un sunet plângăcios pe tonuri înalte 


care-l învăluia în armoniile lui, exact ca amurgul în 
Espiritu Santo când aștepta să-l ucidă pe bărbatul din 
Andradina și fusese uluit să asculte sunetul timpului care 
trecea. Era exact aceeași senzaţie de învăluire ca și norul 
de țânțari. I se părea atât de ciudat să descopere asta! 
Timpul trecea. Un timp nesfârșit... în întunericul mai 
negru decât sângele uscat. Când telefonul îi vibră în mână 
- îl ţinuse acolo tot timpul, lăsându-l jos doar ca să se ungă 
cu vopseaua de corp și chiar și atunci stătuse cu grijă, cu 
degetele de la picioare peste el, ca să-i poată simţi vibrația 
dacă ar fi fost apelat - răspunse spunând doar: 

— Da. 

— Macias a plecat, spuse Burden. Cred că a rămas o 
singură gardă, Roque, cu Luquin. O ocazie mai bună de 
atât nu putem avea. 

— Macias nu se va întoarce? 

— Nu. 

— Atunci am la dispoziţie toată noaptea? 

— Nu. Trebuie să dispari până la ora două, cel târziu. 

— Da, dar nu s-a schimbat nimic? 

— Nu. 

Liniște. Nu era sigur cât de mult va dura, să-și ducă 
planul la îndeplinire. Burden nu închisese. Era încă acolo. 

— Vrei să știi ceva, Garcia? 

— Da, ce este? 

— Nu m-am gândit că asta s-ar putea întâmpla vreodată. 
Mă gândeam că voi muri și asta nu se va întâmpla. 

Liniște. 

— Nu o să-ţi mulțumesc, spuse bărbatul. Te voi scuti să 
fii nevoit să trăieşti cu asta pe conștiință. 

Liniște. 

— Nu vreau să te mai văd niciodată, Garcia. Înţelegi 
asta. 

— Înţeleg. Da. 

Liniște. 

— Arăt ca o insectă, spuse bărbatul. 


Se lăsă din nou liniștea și, după ce așteptă câteva 
momente, închise telefonul. 


Capitolul 51 


După telefonul lui Burden, inima bărbatului intră din 
nou în fibrilaţie. Era obișnuit cu asta și recunoștea 
începutul acestei tulburări supărătoare. Ceva se întâmplă 
cu tine atunci când îţi scoţi toate hainele și îți acoperi tot 
trupul cu culorile pământului și ale vegetației. Umanitatea 
începe să se scurgă din tine. Şi asta era bine. 

Purtând numai pantofi de tenis pe care, de asemenea, îi 
vopsise în culori de camuflaj, începu să se deplaseze din 
pădurile de la nivelul lacului înspre dealuri. Ţânţarii 
formau în jurul lui o aură zumzăitoare și se simţea ca și 
cum ar fi fost suspendat în sunetul timpului, fără să-l 
atingă. Se mișca prin întuneric ca într-un cocon atemporal. 
Ascensiunea pe creastă era lentă, dar nu deosebit de 
dificilă. Era pur și simplu o căţărare abruptă, cu câteva 
locuri în care fixarea picioarelor și a degetelor era 
importantă, dar nu critică. Era atent să nu disloce pietre și 
să nu le lase să cadă cu zgomot în tufișuri. 

Piscina era așezată pe faţa stâncoasă a râpei, iar 
pasarela care o înconjura era susținută de piloni groși, 
solizi, de beton, înfipţi în placa de piatră de mai jos. Când 
ajunse la piloni se opri pentru a se odihni un moment 
înainte de a se căţăra, culcându-se peste bolovanii care 
fuseseră aruncaţi în râpă, când fusese construită piscina. 
Apoi ajunse la un cub de beton care adăpostea instalaţiile 
piscinei, aflat sub pasarelă. De acolo, o scară de piatră îl 
conducea către o poartă vitrată, înaltă, care se deschidea 
spre podeţ și spre zona piscinei. 

Se ghemui lângă poartă mult timp, ţinând strâns micul 
sac de pânză cu hainele lui și alte câteva lucruri. Cum nu 
auzea pe nimeni vorbind, descuie cu grijă poarta vitrată, și 


intră în incintă. Lăsă sacul de pânză jos, în umbra din 
spatele casei, îl deschise și scoase din el micul pistol 
automat, gri-închis, pe care i-l dăduse Burden. Era 
modificat special pentru a trage gloanţe subsonice 
silențioase. Gloanţele aveau capete de plumb moale care 
explodau la impact. 

Lumina palidă care trecea prin pereţii de sticlă - ca 
aceea a unui televizor - permitea vizualizarea acceptabilă 
a pasarelei și a piscinei. Inţelese că nu ar fi bine să 
traverseze în partea cealaltă. Lăsând sacul de pânză, se 
întoarse la poartă și își croi propriul drum în jos, pe trepte. 
La prima cotitură la stânga, păși în dreapta printre 
tufișurile care separau casele de pe creastă. Pentru a evita 
pe cât posibil vegetaţia foșnitoare, se lipi de zidul exterior 
al casei. 

Când ajunse la colțul din faţă al casei, se ghemui sub un 
tufiș uriaș și aşteptă. Ştia cum este păzit Luquin. Noaptea, 
cineva stătea tot timpul afară, în întuneric. Așteptă. 
Fiinţele umane vii fac zgomote. Așteptă. Își auzea sângele 
în urechi. Nu prea diferit de bâzâitul trecerii timpului. Și 
aşteptă. Paznicul trase un pârţ. Bărbatul studia casa și 
vegetaţia înconjurătoare. Partea din faţă a casei forma o 
curte în formă de U. Și, din fericire, acolo se aflau niște 
tufișuri. Se lăsă în jos pe o parte, cu spatele gol lipit de 
casă și avansă pe sub tufișuri, târându-se centimetru cu 
centimetru. Paznicul căscă, dar cu un oftat. Bărbatul își 
corectă percepţia auditivă. Era mai aproape decât credea. 
Mai făcu încă vreo câţiva pași, prin tot felul de frunze și 
ramuri care îi zgâriau pielea. La marginea curții, tufișurile 
se îndreptau spre stânga. Bărbatul așteptă, apoi scoase 
încet capul de după tufiș. Văzu paznicul la vreo doi metri 
jumătate mai încolo, într-un balansoar. 

Când îl împușcă pe paznic nu se auzi nimic altceva decât 
bufnitura moale a capului său și un plescăit ușor pe pietre. 
Bărbatul se ridică rapid în picioare, luă arma din poala 
paznicului și o așeză pe pietre. Se duse la ușa din faţă și 


încercă clanța. Era descuiată. Deschise ușa câţiva 
milimetri și auzi televizorul. Bine. Își scoase capul pe după 
ușă. Un hol, ce noroc! Roque ar trebui să se afle la mai 
puţin de șase metri de Luquin. În timp ce își croia drum 
prin hol, televizorul aruncă o lumină clipocitoare, slabă, 
prin ușa deschisă. Nu erau alte lumini. Din nou noroc. 

Prin pereţii de sticlă ai camerei văzu pasarela luminată 
de afară, unde tocmai fusese cu câteva minute în urmă. Se 
asigură că nu există lumini în spatele lui, scoase capul 
înainte și îl văzu pe Luquin întins pe sofa, privind la 
televizor. Dădea ușor din cap, aproape adormit. Încă un 
pas înainte, dar nu-l vedea pe Roque. Brusc auzi apa de la 
toaletă în josul holului și se întoarse tocmai la timp pentru 
a-l vedea pe Roque. Acesta venea pe după colţ, la celălalt 
capăt al holului, umblând la fermoarul pantalonilor. Se 
baza pe gărzile lui și probabil moţăise și el în faţa 
televizorului înainte de a se duce la baie. Bărbatul întinse 
braţul îndoit în holul întunecos și Roque căzu direct în 
capcană. 

Pistolul trase și capul lui Roque pendulă înapoi ca și cum 
ar fi fost lovit cu un ciocan. Picioarele i se înmuiară sub el. 
Corpul lui lovi podeaua cu un zgomot desfundat, la 
jumătate de secundă după ce o bună parte din creierul lui 
se lipise de peretele holului. 

Bărbatul dădu ocol și se așeză în picioare în faţa 
uriașului ecran de televiziune cu faţa spre Luquin, în timp 
ce acesta încă se străduia să se ridice în picioare. Când 
acesta reuși în sfârșit să se ridice, bărbatul ţinea în mână 
telecomanda televizorului și opri sunetul. 

Stăteau în picioare, faţă în faţă, cu măsuţa de cafea între 
ei. 

— Sientese, spuse bărbatul. 

Expresia lui Luquin era lipsită de vlagă și lumina de la 
televizor îi juca pe faţă, întărindu-i expresia de surpriză. 

— Stai jos, repetă bărbatul în engleză. 

Luquin se conformă, dar de spaimă căzu exact în același 


loc din care se chinuise să se ridice cu puţin timp mai 
devreme. Bărbatul se duse spre măsuţa de cafea. Apoi păși 
în jurul ei, apropiindu-se de Luquin, cu organele genitale 
atârnându-i la distanţă de un braţ de faţa lui Luquin. Apoi, 
se așeză încet pe măsuţa de cafea, cu genunchii aproape 
atingând genunchii lui Luguin. 

— Scoate-ţi cămașa. 

Trecură câteva clipe înainte ca Luquin să înceapă să-și 
descheie guayabera. Când o dădu jos, bărbatul se întinse și 
i-o luă. Încet, începu să-și șteargă faţa cu ea, îndepărtând 
vopseaua, cu ochii înfipţi în ochii lui Luquin ca și cum niște 
mâini micuţe i-ar fi ţinut să privească în acea direcţie. 
Luquin se holba, văzând culoarea pielii bărbatului apărând 
de sub vopsea. Ochii i se îngustară involuntar de câteva 
ori, când încercă instinctiv să-l recunoască pe bărbatul de 
sub vopsea. Brusc înţelese cine era. Acum se simţea 
neputincios și se scufundă pe spate în sofa. Mirosul de 
fecale umplu camera în timp ce gura lui Luquin se 
deschidea a stupefacție. Unii oameni au un al șaselea simţ 
referitor la ultimele momente ale vieţii lor, ceva le spune 
că de data asta nu mai e nicio scăpare. Uneori o astfel de 
siguranţă intuitivă îi tâmpește, și momentul în care 
realizează că sfârșitul e aproape le extrage toată vlaga. 
Așa era acum Cayetano Luquin. Nu-i mai rămăseseră decât 
două lucruri: moartea și frica de moarte. 

Bărbatul era surprins de această prăbușire bruscă. 
Întotdeauna se gândise că Luquin se va lupta cu disperare, 
ca un coiot turbat. La această prăbușire nu se așteptase. 

— Întinde-te pe podea. 

Luquin privea spre el în gol, fără să înţeleagă. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Treci pe podea. 

Luquin ezită, apoi alunecă lateral de pe sofa pe jos. Nu 
știa ce poziţie să ia pe podea, așa că aproape îngenunche 
acolo, cumva pe o parte, cu ochii îndreptaţi către adversar. 

— Pe spate, spuse bărbatul. 


Apoi, stând deasupra lui Luquin, se aplecă și-i desfăcu 
cureaua, iar mai apoi betelia pantalonilor. Apoi scoase 
pantofii scumpi din piele de aligator ai lui Luquin. Apucă 
de marginea pantalonilor lui de mătase și îi trase de pe el. 
Se dădu mai în spate, privindu-l. 

— Scoate-ţi chiloţii. 

Luquin se rostogoli pe podea, trăgând de chiloţii care i 
se lipiseră de fund. 

— Bagă-i în gură. 

Luquin execută comanda fără ezitare. 

Apoi bărbatul se duse înapoi spre masa de cafea și se 
așeză din nou. Îl privea pe Luquin, studiindu-l. Corpul lui 
era într-o formă surprinzător de bună pentru un bărbat de 
vârsta lui. Aproape atletic. 

— Ce crezi, Tano, întrebă bărbatul, frica se manifestă 
altfel la oameni diferiți? Există numai „frică”, un singur 
lucru care este la fel pentru toţi oamenii? Sau există mai 
multe frici? Se gândi o clipă. Frica unui copil. Crezi că e 
diferită de frica unui bărbat? 

Făcu o pauză, ca și cum l-ar fi lăsat pe Luquin să 
gândească. Și apoi spuse: 

— Cum ar putea să nu fie? Și cât de mult timp poate să-i 
fie frică unei fiinţe umane, Tano? întrebă bărbatul pe un 
ton liniștit, de conversaţie. Dorea un răspuns, ca și cum 
chiar s-ar fi așteptat ca Luquin să-i spună ceva. Câteva 
zile? Săptămâni? Luni? Făcu o pauză. Mie mi se pare că, 
după o vreme, și timpul este probabil altfel pentru diferiţi 
oameni, frica se transformă în altceva. Pentru tine, o 
persoană cu atâta experienţă în astfel de lucruri, această 
perioadă de timp ar putea fi... nesfârșită. 

Așteptă ca spusele sale să-și facă efectul în creierul 
prizonierului. 

— Ce crezi? îl întrebă din nou pe Luquin. Tu ești un fel 
de filosof al acestui subiect. 

Luquin zăcea pe podea transfigurat, cu chiloţii îmbibaţi 
cu fecale atârnându-i din gură, cu antebraţele ridicate, cu 


încheieturile date peste cap într-o postură de neîncredere 
amorțită. 

— Uite ce cred eu, Tano, continuă bărbatul. Cred că 
după un timp suficient de lung, dacă lucrurile care 
provoacă frică nu dispar, atunci frica în sine se transformă, 
ca un fel de reacţie chimică. Se transformă în groază. Și 
asta, cred, este o experienţă mult mai intensă. Groaza este 
miedo profundo. 

Bărbatul observă că ochii lui Luquin începeau să aibă 
sticlirea disocierii. Un văl acoperea ochii în astfel de 
momente, ca o cataractă, poate nu la fel de lăptoasă, dar 
oricum strălucitoare, reflexivă. Astfel, acest văl capta 
lumina și întuneca ochii în spatele reflexiei. 

Bărbatul îl privi pe Luquin în lumina jucăușă, slabă, a 
televizorului, aura perfectă pentru ceea ce urma să se 
întâmple. Era exact nuanţa potrivită de lumină. Lumina 
aceea săltăreață era exact modulaţia corectă pentru 
groază. Luquin era nemișcat, cu antebraţele încă ridicate, 
cu încheieturile încă răsucite. 

— Haide să explorăm împreună această problemă, 
Cayetano, tu și cu mine. Tu, el maestro del horrible. Şi eu, 
el novido. Între noi, cu siguranţă, putem ajunge la o 
înţelegere profundă și secretă a acestui subiect fără 
vârstă. 


Capitolul 52 


Jorge Macias scoase propriul său telefon mobil și apăsă 
un buton. 

— Adu mașina împrejur, spuse el, cu ochii permanent 
urmărindu-l pe Titus. 

Într-o clipă, Titus simţi că totul se clatină. Propria sa 
prostie declanșase ceva aici și avea senzaţia înnebunitoare 
că depășise un prag foarte periculos. 

Vorbind cu grijă, Macias spuse: 

— Va trebui să mergi cu mine acum. În acest moment 
cineva are o armă îndreptată spre tine, așa că te rog să 
cooperezi. Fără probleme. Să mergem. 

Opțiunile lui Titus erau foarte puţine. Cel puţin Burden îl 
avertizase cu privire la un comportament isteric. O isterie 
avea urmări, avea ramificații. Ei nu-și doreau ramificații. 
Să facă așa cum dorea Macias părea a fi calea prudentă. 
Dacă nu cumva era mult prea târziu să fie prudent. Cu un 
aer sigur și destins, Macias îl conduse pe Titus prin curte, 
în zona de așteptare, chiar dincolo de bar. Acolo îi aștepta 
un bărbat mexican. 

— Luis nu răspunde, spuse bărbatul. Ce se întâmplă? 

— Nu știu, spuse Macias. 

Telefonul lui Titus începu să sune. 

Macias dădu energic din cap și îl prinse pe Titus de braţ. 

— Răspunde, spuse el. Și ai multă grijă. 

În timp ce Titus vorbea la telefon, Macias și celălalt 
bărbat îl conduseră către toaleta bărbaţilor. 

— Da, spuse Titus. 

— A fost o scăpare, spuse Kal. 

— Da, știu. 

Acum se aflau în interiorul toaletei bărbaţilor și garda 
lui Macias puse piciorul în ușă și îi luă telefonul lui Titus. 


— Cine e acolo? se răsti el. 

Ezitare. 

— Eu sunt, Kal. 

— Şoferul meu nu răspunde la telefon, Kal, spuse 
Macias. 

Ezitare. 

— Cu cine vorbesc? 

— Jorge Macias. 

Ezitare. 

— Nu știu despre ce vorbeşti... un șofer...? 

— Ascultă-mă bine. Cain stă chiar în faţa mea și am un 
pistol înfipt în burta lui și va rămâne cu mine până când se 
rezolvă ceva aici. Acum știi despre ce vorbesc? 

Ezitare. 

— Pot să gândesc mai repede de atât, spuse Macias. Şi 
nu o să-ţi placă tot ce gândesc. Deci. Unde e șoferul meu? 

— A fost îndepărtat. 

Îndepărtat. Macias se simţea ca și cum era hiperventilat. 

— Ascultă-mă bine, nenorocitule - era rigid și tensionat - 
spune-le oamenilor tăi că vom pleca de aici. Vreau să-mi 
aduceţi mașina la ușa de la intrarea în acest local. Când 
șoferul coboară, spune-i să lase portiera din față deschisă 
și apoi să o deschidă și pe cea din spate. Apoi spune-i să 
dispară dracului din calea mea. Și ţine minte asta: nu 
vreau să văd pe nimeni urmărindu-mă. Presupun că ai un 
transmiţător pe mașină, bine. Dar nu vreau să văd nicio 
supraveghere. 

Inchise violent telefonul fără să aștepte un răspuns și 
băgă telefonul în buzunar. 

— Ai auzit ce urmează să se întâmple, spuse Macias. 
Stai lângă mine. Şi ai grijă, altfel îţi împrăștii ficatul peste 
tot. 

Macias transpira. Era speriat, dar era genul de om 
pentru care pericolul personal era un excelent stimulent 
pentru a se aduna. Nu îl deranja. Devenise foarte 
concentrat. 


— Când ieşim afară, îi spuse Macias bodyguardului său, 
te așezi pe scaunul pasagerului din față. Cain, tu treci la 
volan. Eu voi fi pe banchetă în spatele tău. 

Titus se uită la el. Suna ca scenariul perfect pentru 
dezastru. 

— Hei, lătră Macias, împingând o armă în coastele lui 
Titus. Înţelegi? 

— Da, bine. Am priceput. Am priceput. 


leșiră afară din toaletă și apoi o luară în jos, pe un 
coridor scurt, către intrarea principală. Oamenii se foiau în 
jur, plecând, venind, așteptând prieteni. Titus putea vedea 
intrarea arcuită care duce spre curtea cu zona de parcare. 
Ambianţa destinsă a oamenilor din hol îi părea lui Titus 
ridicol de inocentă, atât de ridicol de bogată în banalitatea 
și nepăsarea sa. 

Apoi Navigatorul apăru în arcada porţii, iar Titus simţi 
pistolul automat al lui Macias în rinichi. Se puseră imediat 
în mișcare. Cele mai multe mese din curtea din faţă erau 
ocupate, oamenii așteptau să se elibereze locuri în interior, 
în timp ce discutau la un pahar. 

Nimeni nu le acordă atenţie în timp ce traversară arcada 
de piatră în care porţile de fier forjat erau trase înapoi. 
Bărbatul care ieși din Navigator aruncă spre Titus o privire 
plină de înţeles în timp ce se întoarse, deschise ușa din 
spate și apoi dispăru. Titus și Macias se urcară în 
Navigator și închiseră simultan portierele. 

— leşi pe autostradă și virează la stânga, spuse Macias. 
Și ai foarte multă grijă. 

Titus ieși pe aleea îngustă de pietriș care ducea de la 
restaurantul La Terazza spre Loop 360. Bucla era o 
autostradă divizată între dealuri, iar drumul dinspre 
restaurant ieșea direct spre limita nordică. Titus traversă 
cele două benzi. Continuă traversarea spre sud și viră la 
stânga.  Bodyguardul era cu privirea în oglinda 
retrovizoare exterioară, dar Titus putea să ghicească doar 


ce făcea Macias în spatele lui. Îl putea auzi respirând și 
tensiunea din Navigator era atât de densă încât parcă 
înlocuise oxigenul. 

— Ce urmează să faci? întrebă Titus în timp ce lua 
viteză. 

Macias nu-i răspunse. Titus conducea cu mâna dreaptă 
și ridică mâna stângă încercând să simtă dispozitivul de la 
îndoitura mâinii. Era încă acolo. Macias stătea tăcut în 
spatele lui și Titus își închipuia cum mintea acestuia făcea 
calcule sălbatice. Își revăzu opţiunile. Macias putea să-l 
omoare. Dar de ce? Asta i-ar aduce doar necazuri și l-ar 
lăsa vulnerabil. Macias îl putea răpi pentru răscumpărarea 
pe care acum nu o va mai primi, dar Titus bănuia că 
Burden nu-l va lăsa niciodată să iasă din Statele Unite cu 
el. Titus nu putea nici măcar să-și închipuie un scenariu 
pentru ceea ce va urma. Dar orice ar fi fost, era rezonabil 
de sigur că Macias lua în calcul posibilitatea de a încerca 
să-l ucidă. Asta îi domina probabil gândurile în acel 
moment, dar își evalua totodată și alte opţiuni. 

Navigatorul înghițea kilometri. Titus se foi în scaun, 
gândindu-se la pistolul îndreptat spre el. Se gândi la 
bărbatul care trăsese Navigatorul până la poartă. Ce 
dracu’ încerca să-i transmită expresia lui? Sau faţa lui 
reflecta pur și simplu intensitatea momentului? Centura de 
siguranţă îl apăsa pe șoldul lui drept, unde catarama 
laterală era ancorată de scaunul mașinii. Nici măcar nu-și 
amintea să și-o fi pus și rămase surprins că o făcuse. și 
puse mâna dreaptă pe șoldul drept pentru a aranja centura 
de siguranţă și simţi ceva la îndoitura scaunului. Puse 
dosul palmei pe îndoitură ca să evite disconfortul și simţi... 
tocul unui pistol. Rahat! Dintr-odată începu să reevalueze 
totul. 

— Virează spre următoarea ieșire, spuse Macias, și apoi 
întoarce-te pe sub autostradă și îndreaptă-te spre oraș. 

Titus se întoarse pe Highway 2222 și făcu așa cum i se 
spusese. Bodyguardul îi spuse ceva lui Macias și el replică: 


Bueno. Titus bănuia că Burden și Kal respectau 
instrucţiunile lui Macias și păstrau distanţa. 

— Lucrezi, deci, cu profesioniști? întrebă Macias. 

— Da. 

— Cine? 

— Un tip numit Steve Lender. 

— Ei știu totul? 

— Tot ce știu și eu. Ceea ce evident nu este totul. 

Macias îi spuse ceva bodyguardului în spaniolă, acesta 
luă un telefon mobil și formă un număr. Asculta. 

— Nada, spuse el. 

Macias îi mai spuse ceva. Tipul formă din nou. 

— Nada, rosti el din nou. 

Fără să i se mai spună încă o dată, formă din nou. 

— Nada, repetă el. 

— Chinga, înjură el. Câţi oameni sunt implicaţi în chestia 
asta? îl întrebă pe Titus. 

— Nu știu. 

Simţi ţeava armei automate a lui Macias la baza gâtului. 

— El mi-a spus că ar fi mai bine să nu știu, spuse Titus. 
Pur și simplu nu știu. 

Titus era panicat, neștiind cum funcţionează siguranţa 
armei automate. O simţise în partea stângă a degetului 
mare, dar nu putea fi sigur dacă era închisă sau deschisă. 
Cum o lăsase tipul ăla? „Armată, se gândi. Cu siguranţă, 
scoasă și armată. Chestia asta e gata de acţiune.” 

— De cât timp este implicat tipul ăsta, Lender? 

Titus ezită. Ţeava armei automate a lui Macias apăsă din 
nou la baza craniului. O putea simţi răsucindu-se. 

— De la început. 

— La dracu’, spuse Macias. 

În liniștea care urmă, Titus încerca să ghicească încotro 
se îndreptau gândurile lui Macias. Evident, bodyguardul 
încercase să îi contacteze pe ceilalți oameni ai lor, fără să 
aibă noroc. Acum trebuia să înţeleagă că printr-o lucrătură 
a norocului scăpase de aceeași soartă pe care o avuseseră 


celelalte echipe ale lui, pentru numai câteva minute, și că 
toată această schemă elaborată se dezintegrase complet. 
Era probabil atât de disperat pe cât putea fi un om. 


Capitolul 53 


Duba de supraveghere a lui Burden staţiona pe Loop 
360, trăgând în lateral pe străzi rezidenţiale, ori de câte 
ori era nevoie să dispară din vedere. In afară de șofer și de 
Burden, în dubă mai erau doi tehnicieni și Gil Norlin, 
monitorizând rapid evenimentele în permanentă schimbare 
pe măsură ce fiecare element din operaţiunea lor în patru 
faze era finalizat, în ciuda dezavantajelor inerente, totul a 
mers neașteptat de bine. Până la finalul întâlnirii de la 
restaurantul La Terazza. În tot acest timp, conversațiile 
radio și telefonice între Burden, Kal și ceilalți din casa de 
oaspeţi se  derulaseră încontinuu. Rita Cain privea 
monitoarele LorGuide împreună cu ei, dar nu avea acces la 
transmisiunile audio. Orice ar fi înțeles despre ceea ce se 
petrecea, trebuia să pună totul cap la cap ascultând un 
singur fir al conversaţiei. Și erau foarte atenţi la ce îi 
permiteau ei să audă. 

În duba lui Burden toţi ochii erau aţintiţi spre LorGuide. 
Aceștia priveau Navigatorul în timp ce prindea viteză pe 
autostradă, urmărind  luminiţele care reprezentau 
dispozitivele de pe Titus şi de pe bodyguardul lui Macias, 
pe care Titus îl marcase cu o seară înainte. 

Navigatorul încetini pe măsură ce se apropia de ieșirea 
de pe Highway 2222 și se întoarse îndreptându-se spre 
oraș, iar Burden spuse: 

— Oh, rahat. 

Norlin se aplecă mai aproape de monitor. 

— Nu-mi vine să cred. 

Văzuse și Calo, care conducea mașina de urmărire. 

— Ce fac, Garcia? 

— Doar păstrează distanţa. Și așteaptă. 

Burden smulse telefonul și formă numărul bărbatului pe 


care îl lăsase pe țărm, sub casa lui Luquin. Telefonul suna, 
suna și suna. 

— În niciun caz nu va răspunde, spuse Burden. Se va 
gândi că acest apel este ca să-l retragă pentru vreun motiv 
și a așteptat prea mult pentru asta. 

Apoi începu să formeze numărul lui Titus, știind că 
Macias îi luase cu siguranță mobilul. Niciun răspuns. Nici 
asta nu era o surpriză. Puteau doar să aștepte într-o tăcere 
deplină pe măsură ce ambele semnale se apropiau de casa 
lui Luquin. 

— De ce dracu' se întoarce? întrebă Norlin. 

— A uitat ceva, spuse Burden. Asta trebuie să fie. O 
informaţie, probabil, pe care nu o poate lăsa să-i scape. 

— Iisuse! spuse Norlin. Trebuie să trimiți pe cineva 
acolo. 

— Nu ne-a mai rămas nimeni. 

— Calo este în spatele lui. 

— Are un LorGuide în mașină și o să am nevoie de el 
acolo în întuneric, dacă ei pleacă. Bass se îndreaptă spre 
aeroport cu celălalt cadavru în Roverul lui Titus. Oamenii 
tăi păstrează mașina lor de supraveghere așteptând vești 
de la noi și, în afară de asta, nu sunt pregătiţi pentru ceea 
ce s-ar putea să-i aștepte dacă se duc acolo. Tito și Cope se 
îndreaptă spre aeroport cu cadavrele celor din Pathfinder. 
Cope ar putea să tragă pe dreapta, dar e deja în întârziere 
cu cel puţin cincizeci de minute. 

— Dar vreunul dintre băieţii de la Cain de acasă? 

— Nu iau nici măcar un singur om de lângă soția lui 
Cain. 

Interiorul dubei se încinsese de la încărcătura grea de 
echipament electronic. Era înghesuială și toată lumea 
transpira. 

— Ce o să i se întâmple dacă retragi una dintre gărzi? 
întrebă Norlin. 

— Nu aș trimite un singur om acolo. Și dacă trimit doi, 
va rămâne unul singur cu Rita. 


— Uite ce e, sunt deja morți toţi. Cine a mai rămas să se 
ducă după ea? 

— Unde este tipul care a făcut fotografiile? întrebă 
Burden. 

Aștepta răspunsul lui Norlin doar pentru a accentua 
problema. 

— Tipul nu apare în socoteala ta inițială. Pur și simplu 
nu vreau să-mi asum niciun risc cu omul ăsta. 

Norlin spuse: 

— Va trebui să lași totul la voia întâmplării. 

— Așa este, îl întrerupse Burden stoic. Nu putem face 
nimic în legătură cu asta. Vom aștepta. Cain va trebui să-și 
încerce norocul. 

Duba trase pe o parte a autostrăzii, în apropiere de 
Highway 2222, și se opri. 


Liniștea din casa de oaspeţi era din ce în ce mai 
apăsătoare. Rita văzuse semnalul lui Titus părăsind 
restaurantul și reușise să-și ţină gura. Dincolo de temerile 
ei personale, își dădea perfect seama că putea foarte ușor 
să interpreteze greșit orice vedea. Ştia că instinctele ei nu 
o vor ajuta așa cum trebuie, că vor fi chiar greșite. 

Dar când văzu semnalul lui Titus părăsind La Terazza 
împreună cu semnalul unuia dintre oamenii lui Luquin, de 
la un dispozitiv pentru a cărui plantare știa că este 
responsabil chiar Titus, începu să simtă că era pe punctul 
să explodeze. 

— Vreau să vorbesc cu Garcia, spuse ea. 

Nu ţipase. Vocea ei nu tremura. Nu erau accente de 
isterie. Dar toţi cei din cameră se întoarseră și o priviră. 

— E vreo problemă cu asta? întrebă ea calm. 

Dar era acel calm la care ajungi după ce ai trecut de 
partea cealaltă a dramei. Era un calm de o hotărâre 
nestrămutată și toți înţeleseră asta imediat. 

— Uf, spuse Herrin și privi către Kal. 

— Uite, poţi să folosești astea, rosti Kal și-i dădu un set 


de căști pe care, până atunci, nu i se permisese să le 
folosească. 

— Vreau o conversaţie privată cu el, spuse ea. 

Herrin se holbă din nou către ea. 

— Adică, voi vă auziţi toţi între voi cu astea, nu-i așa? 
întrebă ea. 

— Da, zise Kal, dorind să nu fi fost nevoie să admită 
acest lucru. 

— Ei bine, vreau o conversaţie privată cu el. 

— Uite ce e, spuse Kal, el este chiar în mijlocul... 

— Nu-i așa că nu mă refuzi? întrebă Rita. 

Se ridicase din scaunul în care stătea. 

— Ceea ce încerc să spun, răspunse Kal, este că îl voi 
întreba dacă poate să facă ceva în acest moment. 

— Așa să faci. 

Kal își puse căștile înapoi, înclină capul și se îndepărtă 
de grup vorbind încet. Așteptau cu toţii, concentrați și cu 
privirea la ecrane sau la telefon. Toţi cu excepţia lui Janet, 
care privea spre Rita cu un zâmbet de uimire pe buze. Kal 
se întoarse, băgă mâna în buzunar și scoase un telefon 
mobil. 

— Apasă pe butonul verde, spuse el, înmânându-i-l Ritei. 

Rita îl luă și se duse spre cealaltă parte a camerei. Voia 
să iasă în curte, dar știa că nu i s-ar permite asta. 

— Da? spuse Burden. 

— Ce se întâmplă? 

— Titus și Macias încă stau de vorbă. 

— Asta nu mă lămurește în legătură cu ce se întâmplă. 

— Se pare că Macias s-a pus pe noi. Il reţine pe Titus 
până când primește o garanţie că îl vom lăsa să plece. 

— Şi apoi ce se întâmplă? 

— A fost de acord să-l lase pe Titus cu Navigatorul și să 
vorbim la telefon ca o dovadă pentru noi că este în viaţă. În 
timp ce se întâmplă toate astea, el se îndepărtează și noi îl 
lăsăm să plece. 

Ea realiza din vocea lui că atenua deliberat situaţia. Voia 


să joace direct? Va juca direct. 

— Şi unde sunt acum? 

— S-au dus la locul în care locuiau Macias și Luquin. 

— De ce? 

— Noi credem că Macias dorește să recupereze niște 
lucruri pe care nu vrea să le lase aici, înainte de a pleca. 

— Macias nu știe că tu vrei să-l omori pe Luquin, nu-i 
așa? 

— Ba da, acum știe. 

— Luquin e deja mort? 

— Nu știm. 

Nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu asta? 

— Nu putem face prea multe. Doar așteptăm ca Macias 
să-și rezolve treburile și apoi să-l lase pe Titus undeva cu 
Navigatorul, așa cum ar trebui să facă. 

— Cum se presupune că ar trebui să facă, spuse ea. Știm 
exact unde se află Titus, nu-i așa? 

— Da. 

— Ei bine, vreau să fiu cât se poate de aproape de el. 

— Eşti cât se poate de aproape de el. 

— Nu atât de aproape ca tine. 

Liniște. 

— Tu ești cât de aproape poţi, corect? continuă ea, 
insistând pe idee, fără să pui în pericol viaţa lui Titus, fără 
să compromiţi situaţia? 

Liniște. 

— Atunci vreau și eu să fiu unde ești tu. 

— Imposibil. 

Pentru un moment, niciunul din ei nu vorbi, Rita își 
înghiţi nodul din gât și își înmuie furia. Dar rezistă 
tentaţiei de a se lăsa în voia instinctelor ei primare. Văzuse 
destul din modul de operare al lui Burden pentru a ști care 
era comportamentul pe care îl afișa și probabil îl respecta. 
Dacă urma să obţină ceea ce dorea, trebuia să-i facă jocul. 

— Am să-ţi spun ce este imposibil, spuse ea cu un fel de 


calm reținut pentru care chiar Burden era recunoscut. Nu 
sunt proastă. Știu că nu poţi garanta viaţa și siguranţa lui 
Titus. Asta nu este coșmarul tău. Este al nostru. Dar... 
dacă i se întâmplă ceva și eu nu sunt atât de aproape de el 
pe cât este posibil, atunci... îmi va fi imposibil să-mi ţin 
gura despre toată această poveste. Dacă acelui bărbat i se 
întâmplă ceva și eu nu sunt atât de aproape pe cât poţi tu 
să mă duci... atunci este imposibil să nu te bag în vizorul 
mediei, pe tine și pe oricine este în spatele tău, ani buni 
de-acum încolo. Dacă sunt obligată să stau aici și să 
privesc moartea soţului meu - dacă asta este ceea ce se va 
întâmpla - ca și cum ar fi un nenorocit de joc pe 
calculator... atunci nu cred ca tu să mai dispui vreodată de 
anonimatul de care ești atât de mândru. 

Făcu o pauză. 

— Şi, da, adăugă ea, îmi amintesc amenințările tale - 
mai bine spus sfaturile tale bune, cuvintele tale de 
avertizare. Și nu, nu sunt intimidată. 

Se opri. În urma ei se lăsă liniște în cameră și liniște la 
celălalt capăt al telefonului. Furia îi contorsionase fața și o 
putea simţi arzând. 

— Dă-i telefonul lui Kal, spuse Burden. 

Ea se pregătea să continue, să spună: Ei bine, ce dracu' 
vrei să faci, atunci? Dar își dădu seama că spusese tot ceea 
ce intenţionase și credea în tot ceea ce zisese. Ar fi fost 
bine ca el să nu se îndoiască asta. Reveni spre centrul 
încăperii și îi întinse telefonul lui Kal în cealaltă parte a 
camerei. El se apropie, luă telefonul și îi întoarse spatele. 
Ea rămase pe loc. Îl auzea pe Kal spunând: 

— Da, da, bine, am înţeles. Se întoarse și băgă telefonul 
în buzunar în timp ce o privea pe Rita. Să mergem, spuse 
el. 


Capitolul 54 


Titus aproape îi auzea gândurile lui Macias. Farurile 
Navigatorului luminau stâncile și dealurile în timp ce se 
unduiau pe drumul spre oraș. În stânga lor puteau vedea 
luminile caselor de pe dealurile întunecate din apropierea 
lor. În dreapta puteau vedea fragmente din râul care 
curgea în jos, departe de ei și luminile caselor din valea 
largă, șerpuitoare de pe cealaltă parte, unde locuia Titus și 
unde Rita îl aștepta nerăbdătoare. 

Urmând indicaţiile lui Macias, cotiră pe panta abruptă 
care ducea la niște stânci, chiar deasupra râului. Străzile 
întunecate se unduiau deasupra lor, cu casele lor 
îngrămădite printre codrii deși. Macias îl direcţionă pe 
Titus înainte și înapoi pe străduţe, în timp ce el și 
bodyguardul lui schimbau replici scurte în spaniolă. 
Păreau să evalueze posibilitatea de a opri la una dintre 
case, pe lângă care Titus tocmai realiză că trecuseră de 
mai multe ori. Își putea da seama că aceste case se aflau 
pe stânca de deasupra râului. 

Oare acolo stătea Luquin? 

— Ştii ceva despre felul în care plănuiau să rezolve 
problema cu Luquin? întrebă Macias. Nu mă minţi. 

— N-am nicio idee. 

— Rahat! Pauză. Trage pe dreapta. 

Titus opri. Se uitau la a doua casă pe dreapta. 

— Luquin e înăuntru, spuse Macias. Am lăsat un 
notebook înăuntru. Dacă plec fără el e ca și cum aș fi deja 
mort. Se gândi un moment. Urmau să-l ucidă pe Luquin? 

— Da. 

— Și apoi? 

— Habar n-am. 

— Rahat, rahat, rahat, mormăia Macias. 


— Uite ce e, spuse Titus, știu că tipul ăsta... ă, Lender, 
șmecheria lui e că nu lasă nicio urmă... că s-ar fi întâmplat 
ceva. Dacă Luquin e să fie ucis, mă îndoiesc că ar face-o 
acolo, dacă ar avea altă variantă. Scopul lor e să lase casa 
curată, fără niciun semn că s-ar fi întâmplat ceva. 

Liniște. 

— Cum ziceai că-l cheamă pe tipul ăla? 

— Lender. N 

Macias nu spuse nimic, dar se gândea la asta. li spuse 
ceva în spaniolă bodyguardului. Vorbiră. Din nou liniște. 

— Vamos a ver, spuse Macias, apoi spre Titus: Mergem 
înăuntru. 

Titus băgă Navigatorul în viteză și merseră ușor pe 
stradă, apoi intrară pe aleea din fața casei. Intrarea din 
faţa garajului era protejată la stradă de un gard viu înalt. 
Abia după ce trecură de colț văzură Navigatorul negru. 

Macias înjură. 

— Oprește! 

El și bodyguardul vorbeau din nou în spaniolă, de data 
asta șușotind ilogic. 

— Intră și parchează, spuse Macias. 

Titus parcă lângă celălalt Navigator și opri motorul. 

— leşi afară, spuse Macias. 

Lăsară portierele deschise și bodyguardul se îndreptă 
spre verandă cu pistolul pregătit în mână. Trecură peste 
un gard viu, înalt de o jumătate de metru, ţinându-l pe 
Titus între ei. 

Dintr-odată bodyguardul sâsâi zgomotos. Se uită înapoi 
spre Macias. 

— Lo hiceron, șopti el arătând spre un scaun de grădină 
în care un bărbat stătea într-o poziție ciudată, cu capul 
atârnat peste spătarul scaunului. 

— Ruflo, spuse el. 

Titus începu să se simtă ciudat, un fredonat straniu îl 
bântuia. Nu-i venea a crede că i se întâmplă asta. Se 
întreba la ce se gândeau Burden și ceilalți văzându-i 


semnalul la casa lui Luquin. Aveau să trimită ajutoare? Se 
vor trage oare focuri de armă în ciuda eforturilor tuturor 
de a rezolva lucrurile în liniște? 

Bodyguardul puse mâna pe clanţa ușii din faţă și o apăsă 
ușor. Împinse cu grijă. Ușa se deschise și el se strecură 
înăuntru ca și când ar fi fost una cu aceasta. Macias îl 
înghionti pe Titus cu pistolul ca să meargă înainte. 
Bodyguardul privi spre lumina jucăușă care se vedea din 
camera de zi, aflată chiar la ieșirea din holul central. Un 
televizor. Multă lumină, un ecran mare. După ce Macias 
trecu de ușa din față, bodyguardul se opri din nou. Se 
întoarse, privi peste Macias și Titus și arătă spre podeaua 
holului. Încă un bărbat mort. Instinctiv, se opriră toţi trei, 
ascultând. 

Nimic. Aparent sunetul televizorului era oprit. 

Așteptau. În capătul îndepărtat al camerei de zi se auzea 
apa. Bucătăria. Susurul apei curgând în chiuvetă crea un 
fel de sunet straniu pentru persoana care stătea acolo, așa 
că bodyguardul se mișcă rapid, trecu peste cadavrul din 
hol, intră în cameră și apoi se strecură spre bucătărie. 

Titus era lipicios din cauza transpiraţiei și dintr-odată 
simţi miros de fecale. Fecale? Se uită la Macias, ai cărui 
ochi erau fixaţi asupra bodyguardului ca și când ar fi văzut 
un canar într-o mină. Bodyguardul îi semnală: un om. 

Cu această informaţie, Macias îl împinse pe Titus să 
treacă de prima arcadă timp în care bodyguardul trecu de 
cealaltă. Macias și Titus priviră spre bodyguard pentru a le 
semnala un alt indiciu, dar bărbatul era nemișcat ca o 
stâncă, privind speriat în jurul lui. Când se întoarse să-i 
facă semn lui Macias, bodyguardul fu ucis. 

În acel moment nu rămăsese decât frica și Titus înţelese 
că omul știa că avea să moară. Singurul sunet fu pocnetul 
surd al glonţului lovindu-i fruntea gărzii de corp. Partea 
din spate a craniului îi explodă cu un sunet incredibil de 
moale și disproporționat față de imaginea capului dat pe 
spate cu o viteză extraordinară iar el se prăbuși. Unghiul 


straniu în care îi rămăsese capul nu-i permise să vadă de 
unde venise împușcătura! 

Lui Titus i se făcu frig. Ciudăţenia inexplicabilă a ceea 
ce tocmai văzuse amplifica sentimentul de straniu al 
întregii operaţiuni. 

Apoi, din spatele canapelei se ridică un om cu figură de 
demon, gol, cu trupul uns cu ceva maro ca noroiul și verde- 
căcăniu, cu părul zburlit. Titus nu prea înţelese la ce se 
uita acesta și nici cât de repede se comprimă timpul, dar 
înainte ca cineva să apuce să spună ceva, bărbatul 
îndreptă o armă mică spre fruntea lui Macias, în același 
timp luându-i pistolul automat din mână și aruncându-l pe 
podea. 

— Tu cine ești? îl întrebă pe Titus. 

Avea accent hispanic. Ochii îi erau calmi, dar obosiţi, 
înroșiţi pe margine. Albul ochilor săi era foarte alb. 

Titus nu era în stare să vorbească. Acum putea simţi 
mirosul vopselei de corp. Şi încă ceva. Demonul era plin de 
sânge, iar mirosul acestuia era înțepător și dulce. Lui Titus 
nu-i venea să creadă. Bărbatul nu era mare, dar prezenţa 
lui era formidabilă. 

— Tu cine ești? îl întrebă pe Macias. 

Își întinse braţul stâng și îl apucă pe Macias de ceafă 
astfel încât mâna lui dreaptă putea apăsa butoiașul 
pistolului ciudat pe fruntea lui Macias cu o forţă 
incredibilă. 

— Jorge Macias. 

— Trebuia să fim singuri aici, spuse demonul. De ce 
sunteți aici? 

— Am venit să iau un computer, spuse Macias cu o 
sinceritate care părea absurd de copilărească. 

— Asta e tot ceea ce vreți? 

— Da. 

— Unde e? 

Macias ridică cu grijă o mână și arătă spre masa de 
lângă Titus. 


— Ia-l, îi spuse demonul lui Titus. Da. Da. Ia-l. 

Titus merse la masă și închise notebookul. Era băgat în 
priză. În timp ce îl scotea de la încărcat observă 
fotografiile aruncate pe masă. Aveau dimensiuni diferite, 
unele alb-negru, altele color, altele îngălbenite și șterse de 
vreme. Imaginile erau oribile; o fetiță de zece sau 
unsprezece ani în varii poziţii sexuale cu bărbaţi, uneori cu 
mai mulţi deodată. Pe trupul ei firav, care nu ajunse încă la 
pubertate, se vedeau clar vânătăi. 

Titus se luptă cu o amintire, recunoștea imaginea. Un 
copil... de unde știa de un copil? Iisuse Hristoase! Işi 
aminti... Burden îi spusese o poveste terifiantă despre 
Luquin... și o fetiță... și tatăl ei. Artemio Ospina. 

Se uită în jur, spre bărbat, care ţinea în continuare capul 
lui Macias strâns între ţeava pistolului și mâna sa, dar se 
uita la Titus. Ce dracu' se întâmpla aici? 

Lui Titus îi mai atrase atenţia ceva. Un telefon mobil 
suna pe masă. Sunetul era oprit, dar o lumină roșie se 
clipea... clipea... clipea. 

— E telefonul tău? 

Bărbatul nu spuse nimic. 

— Sună, adăugă Titus. 

— Da, știu. 

Telefonul lui Titus începu să sune în buzunarul lui 
Macias. 

— Lasă-mă să răspund, spuse Titus. Ăla e telefonul meu. 
Tipul ăsta m-a răpit... 

— Nu, spuse Macias și ochii îi sclipiră în timp ce și-i 
rotea către bărbatul care îl ţinea. 

Apoi îi vorbi acestuia în spaniolă și el își aţinti din nou 
privirea asupra lui Titus. 

— Nu știu ce zice, spuse Titus, dintr-odată terifiat de 
complotul lui Macias, dar el și Luquin au scos cu forţa bani 
de la mine și mi-au ucis prietenii... Stai... stai... Știu, 
lucrezi pentru Garcia Burden, nu-i așa? 

La menţionarea numelui lui Burden, văzu recunoaștere 


în ochii demonului. Şi aceeași recunoaștere în ochii lui 
Macias. Deși Titus era de fapt în afara razei vizuale a lui 
Macias, acesta își roti ochii spre el, holbaţi de uluirea 
acestei descoperiri, ca și când aceste două cuvinte 
luminară camera plină de umbre, întocmai ca scriiturile 
vizionare de pe zidul regelui Balthazar. 

— L-am angajat pe Garcia să mă scoată din chestia asta 
cu Luquin și Macias. Poate el te-a angajat pe tine... 

Argumentul ăsta nu avea o concluzie directă și nu 
funcţiona prea bine. 

— Fotografiile astea, spuse el repede. Știu despre aceste 
fotografii. Garcia mi-a spus despre ele acum câteva zile, în 
San Miguel. E fiica unui tip pe care îl cunoaște Garcia. 
Garcia îmi povestea ce fel de om este Luquin, voia să știu 
cu ce mă confrunt. 

Totul înţepeni. Niciun sunet. Nicio vorbă. Această 
informaţie îl influenţă atât de tare pe demon, de parcă tot 
aerul din cameră se scurse. 

Și atunci Titus auzi un pocnet slab. 

Pistolul se descărcase. 

Macias și bărbatul realizară ce se întâmplase cu o 
milisecundă înaintea lui Titus și într-o clipă pumnul lui 
Macias lovi plexul bărbatului o dată, de două, de trei ori. 
Macias vibra de adrenalină și o izbucnire teribilă de 
energie îl ajută să-l trântească la pământ pe bărbat, 
căzând amândoi peste măsuţa de cafea și oprindu-se pe 
podea. Încercând să apuce pistolul, Macias scăpă cuțitul 
elveţian și se ridică încet cu arma în mână înainte ca 
bărbatul să o poată recupera, chiar în momentul în care 
Titus sări cu laptopul peste canapea și îl izbi pe Macias în 
piept aruncându-l pe spate. Căzu peste televizorul imens, 
dar își păstră echilibrul și se întoarse cu arma îndreptată 
spre Titus, care ajunsese în cealaltă parte a camerei, la 
câţiva metri distanţă. 

Din nou, totul se opri. Toată lumea respira greu, ciudat, 
cu adrenalina la nivel maxim. 


— Bine, spuse Macias. Ridică laptopul. Trebuia să miște 
pistolul automat doar câţiva centimetri pentru a-i ţinti pe 
ambii oameni. Mai încearcă să-l arunci o singură dată și o 
să te ucid. Acum nu mai am nimic de pierdut. Il întrebă pe 
celălalt bărbat: Luquin e mort? 

— Aproape. 

Sângele lui gros era întins pe toată canapeaua. 

Macias îi făcu semn lui Titus să se deplaseze spre ușă. 

— Noi plecăm, îi spuse Macias bărbatului. Tu termină ce 
ai început. Nu-l lăsa pe nenorocitul ăla în viaţă. 

Îngrijindu-și rănile, bărbatul îi privi croindu-și drum spre 
ușa din faţă. Titus privi înapoi chiar înainte de a ieși pe ușă 
împins de pistolul lui Macias care îl împungea în rinichi. În 
lumina palidă a televizorului se vedea canapeaua plină de 
sânge. Bărbatul dispăruse. 


Capitolul 55 


Brusc, după o liniște agonizant de lungă, semnalul lui 
Titus se mișcă în afara casei. 

— Incredibil. 

Norlin stătea pe marginea scaunului, cu gâtul întins 
deasupra ecranului. 

— Semnalul bodyguardului nu se mișcă, spuse un 
tehnician. 

— Crezi că l-au omorât? întrebă celălalt. 

Burden privea ecranele, ignorându-le întrebările. 

— Ce crezi, Cain este singur? întrebă Norlin. 

Burden lovi butonul de apelare de pe telefonul mobil și 
așteptă. Clătină din cap. 

— Nu, nu e singur. 

Impulsul își croi drum prin cartier, apoi viră la stânga 
spre Highway 2222 și se îndreptă spre vest. 

— Se îndreaptă spre noi, spuse un tehnician. 

Lui Burden nu-i căzu bine știrea, dar se adună și rosti: 

— Macias are un plan de scăpare. Intotdeauna. Numai 
pentru el. Oricare ar fi acesta, acum e singurul lui interes. 
Presupune că mașina are un dispozitiv de urmărire, deci o 
va abandona. Se va gândi că trebuie să-l păstreze pe Cain 
ca asigurare. Dacă treburile merg așa, s-ar putea termina 
cu o confruntare. Nu știm ce s-a întâmplat la casa lui 
Luquin, poate s-a tras. Nu știm dacă Artemio este mort. Nu 
știm dacă Luquin este mort. Poliţia ar putea fi pe drum. Și 
asta înseamnă descoperire. Dacă va fi o luptă pentru a 
încerca să-l recuperăm pe Cain, asta înseamnă 
descoperire. În cazul în care Cain moare, chiar și fără o 
luptă, asta înseamnă descoperire. Dacă Macias îl răpește, 
asta înseamnă descoperire și posibil și moartea lui Cain. 

— Atunci, vrei să-l lăsăm să scape? 


— Dacă putem garanta viaţa lui Cain, da, spuse Burden. 
Dacă putem garanta tăcerea asupra operaţiunii, da. Vom fi 
nevoiţi. Chiar dacă asta înseamnă că cineva va trebui să 
mai aibă de-a face cândva cu ticălosul ăsta. 

— Calo este din nou în urma lui, spuse un tehnician. 

— Încă ceva, spuse Burden. Acum arma lăsată în scaun 
intră din nou în joc. Asta doar dacă nu au descoperit-o deja 
și nu au scăpat de ea. 

— Omule, ăsta e un risc enorm, spuse Norlin. E un risc 
enorm. Cain va fi ucis dacă încearcă să folosească arma. 
La dracu', nu suntem siguri dacă el știe să o folosească. De 
ce dracu' a făcut Calo asta? 

— Nu știu dacă a fost chiar cel mai rău lucru. Ar putea 
să-i salveze viaţa. 

— Rahat, chestia asta o să-l omoare. 

— Nu știu. Poate că și eu aș fi făcut același lucru. A 
existat o șansă și nu prea mult timp de gândire. 

A fost alegerea lui. 

Telefonul lui Burden sună, iar el îl smulse și răspunse. 

— Garcia Burden, spuse Macias. 

Era o declaraţie. 

— Salut, Jorge. 

— Asta explică multe, spuse Macias. Nu-mi puteam 
explica din ce cauză o planificare atât de atentă s-a dus 
dracului atât de repede. 

— Este încă în viaţă? 

— Cine? 

— Cain. 

— Da. 

— Lasă-mă să vorbesc cu el. 

Macias puse telefonul lângă capul lui Titus. 

— Spune-i că ești în viaţă. 

— Sunt în regulă, spuse Titus. 

— Ai auzit asta? întrebă Macias. 

— Va trebui să discutăm despre situaţia în care ne 
aflăm, Jorge. 


— Dă-i drumul. Abia aștept să aud. 

— Luquin este mort? 

— De-acum probabil că este. 

— Care-i situaţia acolo? 

— Sună-l pe omul tău nebun și întreabă-l. 

— Am tot încercat. 

— Ei bine, părea că este foarte ocupat. 

Liniște. 

— Ai fost eliminat, asta-i situaţia, zise Burden. 

— Continuă. 

— Vrem să facem un târg. Oprim toată povestea aici și 
tu îţi vezi de drum. Dar și Cain își vede de drum, de 
asemenea. Foarte simplu. Pe de altă parte, adăugă Burden, 
dacă el moare, mori și tu. Garantat. 

— Poate îl voi lua pur și simplu cu mine, spuse Macias. 

— Asta nu este o opţiune. 

Macias știa deja că Burden va spune asta. Dar poate că 
nu erau de acord asupra opţiunilor pe care le avea. Nu 
intenţiona să-i spună lui Burden, dar Macias se gândea că 
poate era loc de întors. Burden nu s-ar fi târguit dacă 
Macias nu ar fi avut o șansă destul de bună de a face ceea 
ce dorea să facă. 

— Şi cum propui să facem asta? 

Îl irita să fie nevoit să pună întrebări. Era ca și cum ar fi 
cerut permisiunea, ca și cum ar fi admis că Burden avea 
cărţile mai bune. Pentru moment, cel puţin. Dar umilința 
sa nu era nimic în comparaţie cu agitația brută a fricii care 
îl sugruma. Fusese atât de aproape de a fi ucis și acum 
avea această ultimă șansă de a-și salva fundul. Nu avea 
voie să facă nicio greșeală. 

— Mașina are un dispozitiv de urmărire, spuse Burden, 
și la fel și Cain. Deci știm unde se află în orice moment. L-a 
înghiţit, Jorge, așa că nu te obosi să-l dezbraci de toate 
hainele sau alte lucruri de genul ăsta. Știu că ai un plan de 
scăpare. Ştiu că intenţionezi să scapi de mașină, deci, dă-i 
bătaie și fă asta. Dar lasă-l pe Cain cu mașina. În viaţă. 


Dacă faci asta, trăiești. În orice altă situaţie, nu 
supraviețuiești. 

— Da, știu. Ai explicat asta deja. 

Mintea lui Macias alerga. Rahat. Rahat. Singurul lucru 
care suna prea simplu fusese de fapt acela despre Cain 
care înghiţise un dispozitiv de urmărire. De ce i-ar fi spus 
Burden asta? Lui Macias i se părea că, dacă ar fi fost 
adevărat, era genul de informaţie pe care nu ar fi trebuit 
să o dezvăluie. Altfel de ce l-ar fi înghiţit? Deci, de ce i-ar 
spune Burden asta? Pentru că odată ce Macias ar fi 
abandonat mașina și oamenii lui Burden ar fi pierdut 
contactul cu el, atunci Burden n-ar avea nici cea mai vagă 
idee unde era Cain. Burden încerca să-l facă pe Macias să 
creadă că nu avea altă soluţie decât să-l lase pe Cain cu 
Navigatorul. Dar Macias nu înghiţea asta. Cel puţin nu 
această parte a înţelegerii. În afară de asta, cum naiba 
avea să se asigure că îl vor lăsa să plece dacă făcea ce 
dorea Burden? 

— E un moment foarte delicat, Garcia. Fă ceva care să 
mă convingă să cred că vei face ceea ce spui. 

— Trebuie să vorbesc cu Cain, ca să pot aranja asta. 

Macias îngheţă. 

— Doar dă-i telefonul, spuse Burden simțind suspiciunea 
bruscă a lui Macias. Trebuie să-l calmez, Jorge. Tu încă nu 
înţelegi cu ce ai de-a face aici. 

Macias încerca să se lămurească și cu privire la acest 
aspect, dar mintea i se împleticea. Pierduse firul aici, 
devenise confuz, încercând să anticipeze toate capcanele, 
îi era teamă că ar putea să nu le vadă pe cele mai evidente. 

— Dă-i telefonul, Jorge. Ti-l va da înapoi. 

Asta era o greșeală nenorocită, gândea Macias, dar 
trebuia să ia rapid o decizie. Mașina zbura pe autostradă. 
În curând vor fi nevoiţi să se întoarcă. 

— Dacă nu faci asta, nu va funcţiona, spuse Burden. 
Totul se va termina. 

Macias avea toate motivele din lume să nu creadă asta. 


— Vrea să vorbească acum cu tine, spuse Macias, 
întinzându-i telefonul lui Titus, peste scaun. 

Transpirat, cu nervii întinși la maximum, Titus se 
întinse, atinse mâna lui Macias, în timp ce orbecăia după 
telefonul care-i era întins peste umăr. Simţi repulsie la 
atingerea cărnii celuilalt 

— Da. 

— Titus, spuse Burden, într-o clipă va trebui să-i dai 
telefonul înapoi lui Macias, deci am să vorbesc rapid. Ai 
aflat despre armă? 

— Da. 

— Bine. In timp ce vorbesc cu tine, ia dispozitivul de pe 
braț și pune-l pe armă, fără ca el să observe. Apoi dă-i 
arma când ţi-o va cere. l-am spus că ai înghițit un 
dispozitiv de urmărire și că știm unde te afli în orice clipă. 
Trebuie să creadă asta. Am să încerc să-l determin să te 
lase cu Navigatorul în schimbul libertății lui. Repede, de ce 
s-a Întors la Luquin? 

— Laptop. 

Macias îi smulse telefonul lui Titus cu o palmă laterală 
peste cap care fusese atât de puternică încât îl făcu să 
devieze de pe autostradă și merse pe linia mediană câteva 
sute de metri înainte de a putea să recapete controlul și să 
revină pe asfalt. 

— Eşti un idiot nenorocit, ţipă Macias în telefon. 

Era extrem de furios. 

— Ascultă, Jorge, spuse Burden încet. Vrem cu toții să 
acționăm foarte atent în toată treaba asta, bine? 
Amintește-ţi. El trăiește, tu trăieşti. Dacă cineva moare, 
toți mor. Lungea povestea pentru a-i oferi lui Titus timp să 
transfere dispozitivul. Când oamenii mei ți-au adus mașina 
la restaurantul La Terazza, au înghesuit un pistol automat 
în crăpătura scaunului, chiar în dreapta lui Cain. El deja l-a 
găsit. Este gata de tragere, cu siguranţa ridicată. l-am 
spus să te lase să-l iei când te vei întinde peste scaun să o 
faci. 


— Am să-i zbor creierii, Garcia, ţipă Macias, i l-am pus la 
tâmplă chiar acum. Am să-i zbor creierii nenorociţi. 

— La dracu”, nu e nicio șmecherie, Jorge. 

Macias păstră telefonul la ureche și vorbi cu Titus: 

— Ce ţi-a spus? 

In timpul dialogului dintre Macias și Burden, Titus 
desprinsese cu grijă dispozitivul de pe braţul său drept cu 
mâna stângă și acum o apăsa pe mânerul striat al 
pistolului. Încă tremura de la lovitura pe care o primise în 
cap, dar reușise să-și îndepărteze încet mâna de pe pistol, 
pe partea de jos a volanului, în timp ce răspunse: 

— Mi-a spus să nu folosesc arma care este aici în scaun. 
Mi-a spus să te las să o iei. 

Macias calculase timpul pe care îl petrecuseră la 
telefon. Burden chiar nu putuse să-i spună mult mai mult 
de atât. Fixă gura pistolului automat la baza craniului lui 
Titus și se întinse încet peste scaun. Găsi mânerul 
pistolului, înfipt între scaune și îl trase încet afară. Avea 
amortizor. 

— Şi acum? spuse Macias în telefon. 

— Bine, vezi cum funcţionează treaba? întrebă Burden. 

— Da, văd. 

— Nu dorim decât să încheiem povestea asta, Jorge. 
Dacă îl primim pe Cain înapoi în siguranţă, întreg, atunci 
ai primit un permis de liberă trecere. De data asta ai 
noroc. Foarte, foarte mult noroc. 

Macias știa că Burden spunea adevărul, cel puţin despre 
asta. Avusese această mică șansă solo per suerte. De-acum 
conta fiecare moment. Continua să privească afară pe 
fereastra din spate. Pe o distanţă considerabilă nu văzuse 
lumini de faruri, ceea ce însemna că îl prinseseră pe 
sistemul de urmărire, așa cum spusese. Nu aveau nevoie 
de cineva pe aproape. Dacă așa stăteau lucrurile, atunci 
distanţa dintre el și oricine ar fi fost acolo - nu era prost, 
știa că îl urmărea cineva - era șansa lui. Singura lui șansă. 
Și următoarea lui mișcare trebuia făcută în acest spaţiu 


strâmt, în intimitate totală. 

— Ce spui, Jorge, ne-am înţeles? îl întrebă Burden. 

— Da, ne-am înţeles. 

— Bine, acum este rândul tău să ne faci să te credem, 
concluzionă Burden. Când îl abandonezi împreună cu 
Navigatorul, trebuie să mi-l dai la telefon, astfel încât noi 
să știm că el e în viaţă și tu pleci. Vom continua să vorbim 
cu el până când ajungem la amplasamentul lui. Când 
ajungem acolo, tu ești departe și nimeni nu te va căuta. 

— Hecho, spuse Macias și închise telefonul. 

Ezitase pentru o clipă, calculând, analizând în mintea lui 
ceea ce i se punea în faţă, pentru a se asigura că nu ratase 
niciun aspect care să-i strice programul. Apoi formă un cod 
pe telefonul lui mobil și imediat apăsă cronometrul de pe 
ceasul de la mână, reglându-l la patruzeci și cinci de 
minute. Permis de liberă trecere. Da. Își închipuia oare 
Burden că era atât de speriat încât își pierduse minţile? În 
niciun caz nu avea să-l predea pe Titus Cain până când nu 
ar fi fost sigur că va fi ieșit din toată mizeria asta... Și 
poate nici chiar atunci. Va trebui să vadă cum evoluau 
lucrurile. Dar între timp, minciuna îi va câștiga, poate, 
ceva timp. 


Capitolul 56 


— lisuse, spuse Norlin. 

Burden îi simţea privirea. Stăteau unul lângă celălalt în 
camionetă, cu ochii scanând monitoarele. 

— Ăsta, spuse Norlin, a fost un telefon tupeist. 

— Vrei să spui fără inimă, nu-i așa? spuse Burden fără a 
se uita la Norlin. Ai fi putut spune fără inimă. 

— Nu, am vrut să zic tupeist. Dacă te înșeli... atunci e 
fără inimă. Garcia, ai obținut aproape tot ceea ce ai vrut. 
Ai primit mai mult decât te așteptai. Ai fi putut renunţa la 
asta. 

— Și probabil că aș fi renunţat dacă nu s-ar fi întors 
după laptop. Dar dacă și-a riscat viaţa pentru el, atunci îl 
vreau. 

— Chiar cu prețul vieţii lui Cain? 

— Aia e o singură viaţă. Numai Dumnezeu știe câte vieţi 
pot fi salvate cu acel laptop. 

— Şi dacă nu se poate? Dacă nici măcar o singură viaţă 
nu poate fi salvată cu ajutorul acelui laptop? 

— Te comporti ca și cum Cain ar fi deja mort. Uite ce e, 
dacă Macias crede că Titus a înghiţit un microfon, atunci îl 
va lăsa la mașină pentru că trebuie să se izoleze. Dacă face 
asta, îl vreau pe Calo în poziţie să meargă după el. 

— Asta e un foarte mare risc dacă... 

Burden nu spuse nimic și-și aţinti ochii în monitoare, 
ignorându-l complet pe Norlin. 

— Şi dacă Macias nu înghite povestea? insistă Norlin. 

Burden se întoarse spre el. 

— Gil, gândește-te un pic. Şi-a oprit toată operaţiunea. 
La dracu', și eu abia pot crede asta. Probabil că s-a speriat 
al dracului de tare. Trebuie să presupun că în momentul 
ăsta pe Macias îl interesează doar să se salveze pe el. 


— Dar dacă nu crede minciuna cu  înghiţitul 
microfonului? 

— Atunci îl va lua pe Cain cu el. Şi chiar dacă face asta, 
undeva în adâncul lui, se va tot gândi că poate s-a înșelat. 
Că poate urmăresc acest monitor și văd microfonul lui 
Cain mișcându-se, în loc să rămână în mașină după cum 
am stabilit. Își va aminti că am zis că, dacă va face orice 
altceva decât ceea ce am stabilit, e un om mort. În secunda 
în care deviază de la plan - dacă o face - va începe să 
transpire sânge. Oamenii fac greșeli când sunt atât de 
stresaţi. Privi monitorul. Calo este încă în spatele lui. 

— Da, mult în spate, spuse tehnicianul. Mai mult de șase 
kilometri. 

Camioneta de supraveghere era de asemenea din nou în 
mișcare, la vreo șase kilometri în urma lui Calo. 

Burden nu-și lua ochii de la LorGuide. Până acum toate 
merseseră mai bine decât s-ar fi putut aștepta, dar în acest 
moment nu mai avea oameni pe care să-și permită să-i 
piardă și ceea ce urma să se întâmple era, fără îndoială, în 
mâinile lui. Tot ce putea face era să asculte cum se 
desfășura operaţiunea în continuare. 

— Putem privi chestia asta și dintr-o altă perspectivă, 
spuse Burden. Ştie foarte bine că siguranţa lui depinde de 
cea a lui Cain. Ar putea să se ţină de el la fel cum un om 
aflat pe cale să se înece se agaţă de un trunchi de copac 
care plutește pe apă. Există și varianta asta. Dar dacă asta 
e și dacă Macias aruncă arma din vreun motiv oarecare 
sau o pierde, Calo se va duce direct spre ea, și suntem 
terminaţi. 

— Cain e terminat, îl corectă Norlin. 

— Au cotit pe South Loop One, spuse unul dintre 
tehnicieni. 

— Dacă Macias continuă pe acest traseu - spuse Norlin 
aplecându-se spre monitoare și arătând o hartă de pe unul 
dintre ele - va ajunge în Oak Hill. Se îndreaptă spre o 
intersecţie unde va avea de ales între două autostrăzi. Una 


este o autostradă statală care merge spre lacuri până la 
Llano; iar cealaltă, o autostradă federală, în stare mai 
bună, care îi poate duce la Fredericksburg sau în sud, la 
San Antonio. Ambele trec prin ţinuturile fermierilor. 

Burden se holbă la hartă. Macias mergea spre portiţa lui 
de scăpare. Pentru ca planul să funcţioneze trebuia să 
scape de LorGuide cumva. Trebuia să dispară. 


Lui Titus îi tremurau mâinile pe volan din cauza 
adrenalinei care-i străbătea constant corpul. Se îndreptară 
sub Loop 360, unde orașul se contopea cu dealurile 
rotunjite pline cu complexe imobiliare de lux. Construcţiile 
inundaseră văile împădurite și se întindeau până aproape 
de piscuri, cu luminile lor împrăștiate ca o rouă blândă 
deasupra peisajului. Merseră pe Loop, care cotea spre est 
în partea sudică a orașului și, când ajunseră la intersecţia 
cu Loop 1, Macias îi spuse să facă la dreapta și să meargă 
spre sud. 

Macias nu vorbea și lui Titus i se părea deosebit de 
enervant că nu-l slăbea deloc cu pistolul pe care îl ţinea 
apăsat la baza craniului său. Putea simţi rotunjimea ţevii și 
i se părea că e ca într-un sicriu. 

Când Loop i se intersectă cu Highways 290 și 71, Macias 
îl instrui să iasă pe breteaua de acces. De acolo se 
îndreptară spre o nouă zonă rezidenţială cu ferme 
tradiţionale, magazine intercalate printre ele și complexe 
de apartamente. 

— Trage aici, spuse Macias și Titus se îndreptă către un 
centru comercial aflat la sute de metri de ferme. 

Era un supermarket non-stop, un complex cu servicii de 
reparaţii non-stop, o farmacie non-stop, un restaurant non- 
stop și tot felul de alte mici prăvălii, cu o zonă comună de 
parcare, luminată de lămpi stradale cu halogen. 

— Parchează aici, spuse Macias, direcţionându-l pe Titus 
spre una dintre zonele libere din parcare. 

Ileși și deschise portiera lui Titus. 


— Haide, spuse el, dar, când Titus dădu să iasă, Macias 
se întinse și înfipse ţeava pistolului în gâtul lui Titus. 

Nu spuse nimic, dar apăsă atât de tare încât Titus putea 
simţi cartilajul traheii lui mișcându-se sub oţel. Apoi, 
pentru intimidare, Macias forță apăsarea, făcând ca ochii 
lui Titus să lăcrimeze instantaneu. 

— Ia cheile și dă-mi-le, spuse Macias. 

Titus făcu întocmai și Macias dădu un pas în spate, 
lăsându-l să iasă. 

Stând lângă Navigator, îl privi pe Macias scoțându-și 
cămașa din pantaloni pentru a acoperi arma cu dispozitiv 
de urmărire pe care o îndesă în cureaua de la pantaloni. 
Titus strânse din dinţi, sperând că nu a desprins 
dispozitivul de urmărire când frecase arma. 

Macias îl luă pe Titus cu o mână pe după umeri și-l bătu 
ușor. 

— Știu că vrei să-ţi păstrezi rinichii, spuse el. Să 
mergem. 

Titus îngheţă. 

— Stai așa. Nu asta a fost înțelegerea. Te vor ucide dacă 
nu rămân în Navigator. 

— Întâi ar trebui să ne găsească. 

— Uite ce e, spuse Titus, am... o să fiu sincer cu tine. 
Sunt cablat. Am înghiţit un dispozitiv de urmărire. Ei știu 
în fiecare secundă unde mă aflu. Când vor vedea că 
semnalul nu mai e în mașină, ești terminat. 

— Şi atunci de ce dracu’ îmi spui asta tocmai acum? 

— Pentru că nu sunt un idiot. Nu vreau să fiu ucis într- 
un schimb de focuri și îți spun clar, dacă plec din 
Navigator, vor veni după tine. 

Stăteau faţă în faţă și Macias simţi izul de parfum stătut 
și de transpiraţie. Ambii bărbaţi se luptau cu frica și 
misterul șanselor. Titus putea simţi și respiraţia lui 
Macias. Se gândi că mirosea a disperare. 


Capitolul 57 


Rita privea pe geamul din spate în Jeepul Cherokee al lui 
Kal, în timp ce ieșea de pe Highway Loop 1 South și intra 
în parcarea hanului La Quinta. Kal conducea, Ryan stătea 
lângă el în dreapta, iar Janet lângă Rita, în spatele lor. 
Traseră lângă o camionetă chiar când ușa din spate a 
acesteia se deschise, iar Garcia Burden cobori. Ieșiră toţi 
din Cherokee și stăteau de vorbă lângă ușa deschisă a 
camionetei. Rita putea să vadă înăuntrul camionetei, 
interiorul său aglomerat, întunecat, care strălucea din 
cauza șirurilor de ecrane afișând lumini colorate. Un 
amestec de zgomote de transmisiuni ajungea până la ea. 

Burden îi vorbi direct: 

— Două lucruri: nu mai dispun de alţi oameni și înainte 
ca toate astea să se termine, s-ar putea să am nevoie de 
cei trei bodyguarzi ai tăi, aici. Nu am încotro. Celălalt 
lucru: ai dreptate. Dacă va fi să moară soţul tău, nu ar 
trebui să privești cum se va întâmpla. Dacă operaţiunea ar 
fi implicat o mulţime de oameni, cum s-a întâmplat mai 
devreme în seara asta, nu ţi-aș fi permis să fii aici. Dar 
acum totul depinde doar de Titus și Macias. Semnalul lui 
Titus nu se mai mișcă, continuă el, și vine de undeva dintre 
luminile acelor centre comerciale. Arătă dincolo de 
șoseaua expres. Spatele cămășii sale mototolite era 
leoarcă de sudoare. Părea să fi fost stoarsă. Calo este 
acolo, încercând să se apropie cât poate. Dacă avem noroc, 
acela este locul în care Macias plănuiește să-l abandoneze 
pe Titus cu telefon cu tot. 

Ryan se întoarse, păși în interiorul dubiţei și reveni 
imediat cu unul dintre tehnicieni, care ducea un LorGuide 
pe care-l deconectaseră. Se duseră la Cherokee și începură 
să-l instaleze între scaunul șoferului și cel al pasagerului 


din faţă. 

— Hei, spuse Norlin din interiorul dubiţei. Se pare că 
semnalele părăsesc Navigatorul. 

Burden ajunse imediat în spatele dubiţei, iar ceilalţi se 
înghesuiră în jurul ușii deschise din spate. 

— Este un supermarket foarte mare, spuse Norlin, 
arătând spre desenul sumar de pe unul dintre monitoare. 
Se pare că semnalele intră în magazin. 

Burden îl prinse pe Calo la telefon. 

— Da, văd și eu, spuse Calo. Tocmai intru în parcare, 
încerc să ajung la Navigator. 

Nimeni nu trebuia să o spună: asta nu era de bine. 
Dispozitivul era pe armă. Titus trebuia să fie la telefon 
vorbind cu ei atunci când Macias abandona mașina. Și nu 
era. 

Rita își aminti de conversaţia cu Burden de mai 
devreme. Fusese încăpăţânată, dorind să se afle mai 
aproape de acţiune și acum, iată, era. Dar nu se va implica. 
Nu va face asta. Titus nu era mort. Ar fi știut dacă ar fi 
fost. Ar fi simţit-o, ca pe vibraţiile unui diapazon, o 
fibrilaţie subtilă în stomac. Credea asta cu tot atâta tărie 
cum credea că soarele va răsări din nou de dimineaţă. 
Privea în interiorul dubiţei întunecate și aștepta. 


Titus începu să meargă, se îndreptau spre supermarket. 

În interiorul magazinului uriaș și strălucitor luminat, 
Macias încetini. Acum mergeau cât se putea de relaxat pe 
lângă cereale și băuturi răcoritoare și produse congelate, 
dincolo de produsele proaspete și standurile de carne. Se 
îndreptară spre uşile duble culisante din spatele 
magazinului. Unii dintre lucrători le aruncau priviri 
curioase, dar nu erau plătiţi suficient de bine ca să fie 
curioși astfel încât Titus și Macias trecură printre ei chiar 
în depozitul din spate și dincolo de ușa metalică pentru 
aprovizionare. Ajunseră pe o altă alee, fără să le adreseze 
cineva vreun cuvânt. 


Fiind din nou afară, Macias se uită în jur pentru a vedea 
dacă erau încă singuri. Acum își scosese arma la vedere și- 
l împungea pe Titus în rinichi. Îl împinse înainte, mergând 
rapid pe alee, dincolo de tomberoanele de gunoi cu mirosul 
lor rânced plutind în aerul nemișcat al după-amiezii. De 
cealaltă parte, un gard înalt din șipci de lemn trecea de-a 
lungul întregii alei, prin spatele magazinelor, ascunzându- 
le de complexele imobiliare rezidenţiale. 

Lui Titus aleea i se părea mai izolată decât Antarctica, 
dar Macias continua să verifice prin spatele magazinelor. 
Când intră în umbra dintre luminile de securitate de 
deasupra ușilor din spate ale unui pet-shop și ale unui 
magazin video, îl împunse pe Titus cu ţeava pistolului și 
cotiră spre gard. Încetiniră până la un mers normal, 
înaintară câţiva metri și se întoarseră câţiva pași. Macias 
verifică din nou vitrinele, părând că se studiază în ele. Apoi 
se îndreptară spre gard, ridicară capetele a trei șipci 
alăturate, se ghemuiră și trecură în curtea din spate a unei 
mici ferme. 


Curtea, iluminată de felinarele stradale din curtea 
alăturată, era plină de buruieni; casa era întunecată. 
Macias descuie ușa din spate a casei și-l împinse pe Titus 
înăuntru. Becurile de pe alee erau singurele care luminau 
bucătăria întunecată prin niște ferestre mici. Atunci, Titus 
observă o dungă de lumină la baza unei uși închise. 

— Pe acolo, spuse Macias și-l împinse pe Titus înainte. 

Când ajunseră la ușă, Macias îi spuse să o deschidă și 
intrară în garaj. 

Acolo, era o Honda Accord neagră, adăpostită în garaj și 
un bărbat stătea pe portbagaj, cu picioarele sprijinite pe 
bara de protecţie. 

— Hopa, spuse tipul, intrând brusc în alertă, după care 
cobori cu grijă de pe mașină, privind alarmat spre Titus. 
Oh, rahat! Ce se-ntâmplă aici, Jorge? 

Avea aproape treizeci de ani, poate, hispanic, deși nu 


vorbise cu accent. Purta jeanși și o cămașă de nailon cu 
mâneci scurte, deschisă, peste un tricou alb. 

— Fără întrebări, spuse Macias. 

Titus cântărea reacţia tânărului. Arăta ca și cum ar fi 
vrut să izbucnească, cu întrebările jucându-i înainte și 
înapoi între Macias și Titus. 

— Uite ce-i, spuse tânărul. Când m-ai sunat și mi-ai spus 
să fiu aici, spuneai că mă vei plăti. Eu... nu vreau să am 
nimic de-a face cu asta. 

— Nu ai nimic de-a face cu asta, Elias, spuse Macias. 
Mai ai o singură treabă și-ai scăpat. 

— Încă una? Credeam că vin încoace ca să-mi iau ultima 
plată pentru fotografii. Şi ai spus că mă vei compensa 
pentru faptul că mi-au luat laptopul. 

Titus privi către tânăr. Acesta era tipul care făcuse 
fotografiile cu Rita? Macias îi citise probabil gândurile, 
pentru că îl împunse din nou cu pistolul automat în rinichi, 
spunându-i să-și ţină gura. Mijlocul lui Titus devenise 
dureros de la aceste împunsături repetate. 

Macias scoase cheile Navigatorului din buzunar și i le 
dădu tânărului. 

— In centrul comercial de acolo, este un Lincoln 
Navigator parcat în fața supermarketului. Albastru-închis. 
Vreau să te duci acolo, să-l iei și să te îndrepţi spre San 
Marcos. Uită-te după prima staţie Texaco, pe partea 
dreaptă cum te duci spre oraș. leși de pe autostradă și du- 
te la benzinărie. Vei găsi un alt Navigator identic cu cel pe 
care-l conduci. Banii tăi sunt în torpedo. Dispari. Asta-i tot. 

Elias Loza se uită la el. 

— De ce, dintr-odată trebuie să fac asta? Nu așa era 
înțelegerea. Privi spre Titus. Mi se pare că treaba se 
impute. Înțelegerea noastră nu includea și condusul unei 
mașini. Dacă... dacă apare vreo problemă... 

— Nu o să apară nimic, spuse Macias. Doar suntem 
flexibili. Şi tu trebuie să fii flexibil. 

— Eu nu vreau flexibilitate. Imi vreau doar restul de 


bani. 

— Ei bine, banii tăi sunt flexibili... nu sunt aici. Sunt în 
cealaltă mașină, în San Marcos. 

Loza îl privi pe Macias. Titus îl putea auzi gândind: fie 
banii sunt în cealaltă mașină fie... nenorocitul ăsta ar 
putea să mă împuște chiar aici. 

— Atunci, asta-i tot? 

— Da, asta-i tot. 

Dezgustat, dar speriat mai mult decât orice, Loza se 
aplecă și-și ridică geanta cu camera. Când se ridică, privi 
spre Titus și apoi, din nou, spre Macias. 

— Nu știu ce se întâmplă aici, spuse Loza, dar eu... să 
fac asta, nu mi se pare corect. Nu am o armă, nimic... 

Macias înjură. Titus bănuia că i-ar fi plăcut pur și simplu 
să-l împuște pe tip și să dispară naibii de-aici, dar dorea ca 
dispozitivul despre care credea că se află în Navigator să 
se îndepărteze de oraș. Brusc își săltă cămașa și scoase 
pistolul automat de la cureaua pantalonilor. I-l aruncă unui 
Loza foarte surprins, care îl prinse lângă stomac, cu mâna 
liberă. 

— Dispari dracului de-aici, spuse Macias. 

Loza privi la armă, apoi la Macias și aruncă o privire 
spre Titus. Pentru un moment scurt, Titus se gândi că Loza 
urma să-l împuște pe Macias. Dar fusese un gând prostesc. 
Loza se întoarse și ieși din garaj. 


Capitolul 58 


Romo Calo găsi Navigatorul într-o zonă cu alte mașini 
din parcarea din faţa supermarketului. Decât să încerce să 
lucreze de la distanţă, hotări să îi abordeze direct. Parcă la 
trei mașini distanță de Navigator în așa fel încât era pe 
partea opusă a cărucioarelor supermarketului. 

Plecând de lângă mașina sa, trecu pe lângă Navigator 
jucându-se cu cheile. Nu văzu nimic. Scoase un căruțţ și, 
prefăcându-se că a uitat ceva la mașină, trecu din nou pe 
lângă Navigator. Tot nu văzu nimic. Ajuns la mașină, 
deschise ușa și se prefăcu că ia ceva după care trecu iar pe 
lângă Navigator în drumul spre căruţul pe care îl lăsase în 
drum. 

Nevăzând în continuare nimic, deveni suspicios, se 
întoarse cu spatele la Navigator, lăsă căruțul de izbeliște, 
se strecură printre mașini și se uită înăuntru. Nimic. 
Merse rapid înapoi spre căruţ, îl luă și îndreptându-se spre 
intrarea în supermarket scoase telefonul mobil. 

— Mașina e goală, spuse Calo vorbind cu cei din mașina 
de supraveghere. Nada. 

— N-o scăpa din ochi, spuse Burden. Te contactăm noi 
înapoi. 

În timp ce închidea telefonul, Calo privi înapoi chiar la 
timp pentru a vedea un bărbat îndreptându-se spre 
Navigator, printre alte mașini parcate. Se uita în jur, se 
oprea, se uita din nou, avansa. Într-un final își îndreptă 
atenţia asupra Navigatorului și se îndreptă direct spre el. 
Calo schimbă imediat direcţia, împingând căruciorul. Tipul 
se uită în jur și îl văzu pe Calo, dar nu îi dădu atenţie. 

Calo îl privi pe bărbat analizând Navigatorul, ca și când 
nu l-ar mai fi văzut înainte. Tipul își ridică privirea și se 
uită în jur. Ce era asta? Voia să-l fure? Apoi tipul merse la 


portieră şi apăsă butonul de deschidere de pe 
telecomandă. Mașina piui și tipul deschise ușa. 

Incă era cu un picior afară când Calo se apropie prin 
spatele mașinii și blocă portiera cu căruţul chiar în 
momentul în care acesta voia să o închidă. Într-o secundă 
arma automată a lui Calo era fix în faţa individului. 

— Nu mișca, spuse Calo. Ești singur? 

Tipul încuviinţă din cap. 

— Cine ești? 

— Elias Loza. 

Calo mută ţeava armei spre gura lui Loza, atingându-i 
buzele. Atunci văzu că Loza avea o geantă care se afla 
lângă el, pe scaun. 

— Ce-i în geantă? 

— O cameră. 

— Ești înarmat? 

Tipul încuviinţă din cap. 

— Unde? 

Loza se uită în jos. 

— Chiar aici. 

Calo mută ţeava pistolului între ochii lui Loza, se aplecă 
și găsi arma automată în partea din față a pantalonilor, 
înfiptă în curea. Fu surprins să vadă că era aceeași armă 
pe care o ascunse pentru Titus între banchete. Apăsă 
siguranţa, dar era goală, fără muniţie. 

— De unde dracu' ai luat asta? 

Loza știa clar că numele era important: 

— Jorge Macias. 

— Unde e? 

— Uite ce e, eu n-am nimic... 

— Unde?! 

— Acolo... de cealaltă parte a centrului comercial... într- 
una din casele alea... 

— Ce cauţi tu aici? 

Loza îi spuse. 

— Care e adresa casei? 


Când Loza îi spunea adresa, Calo era deja cu telefonul în 
mână. 

— Mai e un bărbat cu el? întrebă Calo. 

— Da. 

— Altcineva? 

— Nu. 

— Încotro se îndreaptă? 

— Nu știu. 

Calo îl lovi pe Loza cu arma peste gură atât de repede, 
că până în momentul în care acesta realiză ce se 
întâmplase, ţeava pistolului lui Calo era deja înapoi între 
ochii lui. 

— Nu, nu, nu... imploră el, în timp ce sângele îi curgea 
din buza spartă și din gingia de unde îi zburase un dinte. 
Of, of, rahat, of... serios, nu nu nu... nu știu unde dracu' se 
duc. Nu știu... nu știu nimic despre asta. 

Calo vorbi rapid cu Burden și îi povesti totul, fără a-l 
scăpa pe Loza din ochi și fără a ridica ţeava pistolului de 
pe fruntea acestuia. 

— Şi acum partea cea mai proastă, spuse Calo. Pistolul 
cu dispozitivul de urmărire este în mâna mea. 

— Verifică arma, spuse Burden. Urmăritorul e încă 
acolo? 

— Semnalul tău ce spune? 

— Spune că e undeva la vreo cinci sute de metri spre 
vest față de locaţia ta. 

— Serios? 

Calo îl împinse pe Loza și-i spuse să stea culcat. Loza 
făcu exact cum i se spusese, scâncind, iar Calo ridică arma 
în lumina din interiorul mașinii. Îi luă aproape un minut să 
constate că dispozitivul de urmărire nu mai era acolo. 

* 

Burden se urcă în Cherokee împreună cu Rita și ceilalți 
și se îndreptară spre șoseaua expres unde Ryan și Janet îl 
luară în primire pe Loza. Porniră cu tot cu el, în Navigator, 
spre casa de siguranţă a lui Macias, pentru a se asigura că 


Titus nu fusese lăsat acolo. 

Calo se întoarse la mașina lui, iar Rita rămase cu Burden 
și Kal în Cherokee. Se afla singură pe bancheta din spate și 
îi asculta pe cei trei bărbaţi discutând cea mai bună 
variantă pentru a aborda întâlnirea cu Macias. Dar înainte 
de a ieși din parcare, semnalul de la respectiva adresă se 
puse în mișcare. 

— Calo, spuse Burden privind monitorul LorGuide, treci 
înapoi în spatele lui. Nu știu ce s-a întâmplat cu 
nenorocitul ăla de dispozitiv de urmărire, dacă a fost mutat 
de pe armă voit sau a fost un accident, dar trebuie să fim 
precauţi și să presupunem că Macias nu știe că suntem 
încă pe urmele lui. Totuși, înainte de asta, încearcă să te 
apropii cât poţi demult de semnal, ca să vedem Honda aia 
mai bine. Trebuie să aflăm dacă semnalul e cu ei sau 
Macias a reușit să-l pună pe o mașină de momeală. 

După asta, transmisiunile încetară și cu toţii erau cu 
ochii lipiţi de LorGuide. 


Macias se urcă din nou în spate și Titus conduse 
conform instrucţiunilor. Trecură prin cartier până la Loop 
1 Sud, de unde se îndreptară spre Oak Hill. Titus analiză 
situaţia în care se afla. Nu era bine. Acum că dispozitivul 
de urmărire plecase spre San Marcos și oamenii lui Burden 
nu aveau o imagine asupra lui Titus, acesta era pe cont 
propriu. Ştia de la început că Burden avea o echipă mică și 
că, dacă totul mergea conform planului, tot nu avea pe 
nimeni disponibil pentru a se ocupa de un astfel de 
eveniment neașteptat. O nouă surpriză pentru Burden. 

Macias îi explicase clar lui Titus că viaţa lui era în 
siguranță doar atâta vreme cât avea nevoie de el. Titus 
înţelesese asta. Dar ce avea să se întâmple când Macias ar 
fi fost în siguranţă de unul singur? Și cât de în siguranţă 
trebuia să fie înainte de a hotări ce va face cu Titus? Titus 
nu reușea să vadă care ar fi fost avantajul pentru Macias 
dacă l-ar ucide, indiferent cât de mult se gândea la asta. 


Pe de altă parte, Titus nu știa ce alte situaţii 
neprevăzute s-ar putea ivi și cum ar schimba ele totul. 
Dumnezeu știe cum, dar în ultimele momente văzuse 
suficiente răsturnări de situaţie. În schimb, indiferent cât 
de des își repeta că are mai multe șanse de supravieţuire 
ca ostatic dacă păstrează o atitudine pozitivă, nu reușea să 
fie prea liniștit și să conducă atent, întunericul de afară era 
o reprezentare foarte bună a stării lui de spirit din acel 
moment. 

— Fii atent la limitele de viteză, spuse Macias. Fără 
poliţie. 

Titus îl privi pe Macias în oglinda retrovizoare. Ostaticul 
monitoriza traficul din spatele lor. Era nervos, dar se 
simţea poate puţin mai bine acum, crezând că are ceva 
timp la dispoziţie de a descifra intenţiile lui Macias. Dar 
acesta era un tip realist. Ştia că avantajul lui era cât un 
capăt de aţă. 

Titus încercă să vadă care e starea lui de spirit. Voia să-l 
audă spunând ceva, să afle poate o parte dintre intenţiile 
lui. 

— Nu sunt bani în San Marcos, nu-i așa? spuse Titus. 
Pun pariu că nu e niciun alt Navigator acolo. 

— Asta e problema lui, spuse Macias. El o s-o rezolve. Tu 
ai cu totul alte probleme de rezolvat. 

Treceau prin satul Oak Ville, la sud-est de Austin. 
Macias trebuia să ia o decizie în următoarele minute. 
Oricum, traficul începea să se rarefieze, deci urma să fie 
mult mai ușor să depisteze o mașină de urmărire. 

— Cum o să te asiguri că Luquin e mort? întrebă Titus. 

— După ce-am văzut spectacolul ăla lugubru care se 
petrecea în casă, nu cred că am de ce să-mi fac griji că 
Tano Luquin ar mai putea fi în viață mâine-dimineaţă. Pare 
că toată lumea îl vrea pe Tano mort. l-a venit vremea. 
Când câinii simt sânge, se întorc spre cel care sângerează 
cel mai mult. 

Acum erau la o intersecţie. 


— Mergi tot înainte, spuse Macias și continuară drumul 
pe Highway 290 care ajungea la Fredericksburg sau la San 
Antonio. Titus bănuia că era vorba de San Antonio. 

— Ceea ce vreau eu să știu, spuse Macias, este cum 
naiba l-ai găsit tu pe Garcia Burden? 

Titus îi spuse adevărul, fără însă a folosi nume. 

— Şi te-ai dus să te întâlneşti cu el chiar a doua zi? 

— Exact. 

— Cum? 

Titus îi spuse din nou adevărul. 

Macias scutură din cap. 

— Şi asta a fost abia acum trei zile? 

— Exact, 

Liniște. Il auzea pe Macias sâsâind. 

— Numai Garcia Burden era în stare să dea peste cap în 
trei zile niște planuri atent făcute și revizuite în două luni, 
spuse el. Să le dea peste cap complet. 

„Eh, nu chiar complet”, se gândi Titus. Macias avea încă 
pistolul la tâmpla lui. 

Lăsară orașul și suburbiile în urmă. Luminile de pe 
dealuri scădeau în intensitate din ce în ce mai mult, pe 
măsură ce mașina înainta. Acum, de ambele părţi ale 
autostrăzii era întuneric deplin. 

— Cât de departe mergem? întrebă Titus. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu asta, spuse Macias. 

Titus și-l imagina pe Macias împingându-l afară din 
mașină undeva pe marginea drumului sau pe vreo stradă 
întunecată din San Antonio. Apoi ar putea merge la un 
telefon public și totul s-ar sfârși. Titus nu putea aștepta 
asta; nu putea aștepta ca toată nebunia să se termine pur 
și simplu. Se concentră asupra liniei continue de pe 
autostradă și încercă să-și ia gândurile de la toate astea. 

Dar nu putea să nu se gândească la tipul de pe bancheta 
din spate. Se gândi la ceea ce îi spusese Rita, și, în 
consecinţă, în faţa ochilor i se perindau imaginea lui 
Charlie încâlcit în lanţul unui fierăstrău electric sau a 


Carlei sufocându-se. Nu se putea abţine să se întrebe cum 
se petrecuseră toate acestea. Era furios că omul care 
orchestrase toate astea stătea în spatele lui și că el însuși 
era complice la evadarea acestuia. Doamne, nici Carla și 
nici Charlie nu fuseseră încă îngropați! 

— Incetinește, spuse Macias. 


Capitolul 59 


Când se lămuri că Macias se întorcea cu 290 de grade 
spre vest, Burden îl chemă prin radio pe Calo. 

— Calo, spuse el, mai ai încă binoclul cu vedere de 
noapte? 

— Da. 

— Bine, la această oră târzie, autostrada va fi al naibii 
de goală. Pune-ţi ochelarii, stinge farurile, apropie-te de 
semnalul emis de dispozitivul de urmărire și vezi dacă este 
Honda. Va conduce la limita de viteză, deci, cu puţin 
noroc, îl vei prinde. 

— Ce fac cu polițiștii? 

— Dacă te opresc, scoate ochelarii și încasează amenda. 
Ai acte de identitate legale, corect? 

— Da. Voi fi în regulă. 

În următoarele douăzeci de minute, Kal privi 
vitezometrul în timp ce Calo, deplasându-se pe autostradă, 
fără lumini, își continuă comentariul despre avansul 
celeilalte mașini. În faţa lui, lumea se contura în culoarea 
mărului verde și în negru. 

Pentru Rita fusese aproape o jumătate de oră de 
tensiune incredibilă, cu ochii lipiți de LorGuide, cu 
urechile ciulite să adune mai multe informaţii de la Calo 
decât afla din secile comunicaţii strategice obișnuite. 
Stomacul începea să o doară și nu vedea nimic care să-i fie 
de ajutor pe feţele slab luminate ale lui Kal și Burden, care 
urmăreau și ei pe LorGuide și ascultau conversațiile fără 
nicio expresie. 

— l-am prins! comunică brusc Calo. Frânează. 
Încetinesc... coboară... 

— Unde? Ce-i acolo? 

— Nimic. Un teren întunecat de fermă. Nimic. Frânez 


puternic. Trebuie să mă opresc... 


Titus era uluit. Să încetinească? Macias intenţiona să-l 
arunce jos pe marginea drumului? 

— Încetinește, repetă Macias. 

Titus era confuz. Erau în mijlocul pustietăţii, nu era 
nimic altceva acolo decât întuneric. 

— Bine. Vezi reflectoarele roșii de pe gardul de colo? 
Acolo este un paznic de vite. Trage pe dreapta și du-te spre 
el. Acum. Repede! 

Nu se auzeau mașini pe autostradă din nicio direcţie, 
constată Titus, așa și dorea Macias. Titus trase pe dreapta, 
privi peste umăr și apoi se întoarse spre paznicul de vite. 
Farurile luminau făgașurile de calcar ale unui drum de 
ţară. Pe centru, între urmele de cauciuc, crescuse o linie 
de iarbă înaltă, care era deja pârjolită de arșița de iulie. 

— Stinge luminile și oprește, zise Macias. 

Titus se conformă. 

— Deschide ferestrele, zise Macias. 

Mașina se umplu de sunetul insectelor de noapte și de 
mirosul de iarbă. Pe măsură ce ochii lor se obișnuiau cu 
întunericul, urmele de calcar începură să strălucească în 
lumina lunii. 

— Poţi să vezi suficient ca să conduci, spuse Macias. 
Pornește. 

Titus băgă în viteză și se deplasă încet pe drumul dificil. 
Iarba înaltă dintre făgașuri se freca de punţile mașinii 
când drumul se ridica peste o cocoașă și apoi revenea 
după o coborâre gradată. 

Puteau vedea în fața lor dealurile molcome împrăștiate 
în întuneric, culoarea gri, ștearsă a ierburilor, petele de 
cărbune ale pădurilor și, deasupra, cerul nopţii plin de 
stele albastre, ca de gheaţă. 

— Las-o aici și oprește motorul, spuse Macias. 

Lui Titus nu-i plăcu asta. 

Se dădură jos din mașină, Macias cărându-și laptopul și 


arma. Mergeau. Dealurile erau acoperite cu pietre și 
smocuri de iarbă. Izolat, răsăreau copaci de cedru care în 
întuneric păreau niște urși negri. 

În timp ce mergeau, inima lui Titus începu să bată 
nebunește. În acest loc nu-și putea închipui niciun altfel de 
sfârșit decât unul nefericit. Coborau pe o râpă, șerpuind 
peste stânci, împiedicându-se de cactuși. Luna lumina doar 
atât cât să-i facă să creadă că văd pe unde merg, dar 
ascunzându-le detaliile. Apoi ajunseră de cealaltă parte a 
râpei, pe culmea crestei. 

— Stai jos, spuse Macias și apăsă cătarea pistolului 
peste umărul lui Titus pentru a-și sublinia spusele. Apoi 
scoase un telefon mobil și apăsă un buton. Estamos aqui, 
spuse el. Andale! Andale! 

Amândoi erau obosiţi și transpiraţi, cu pantofii plini de 
mici bucăţi de lemn și de pietre, cu șosetele îmbâcsite cu 
spini de iarbă ţepoasă. Mintea lui Titus gonea. Apoi auzi un 
sunet adânc, plin, cum nu mai auzise niciodată, o tuse 
rapidă, accelerată, pe tonuri joase, ca un huruit adânc. 
Privi în direcţia de unde venea sunetul, de undeva de sus, 
și apoi văzu două stele evidenţiindu-se din întuneric. Dar 
lumina lor era mai tremurătoare decât a celorlalte și se 
apropiau rapid, conduse de un suflu straniu, monstruos. Pe 
măsură ce luminile albastre creșteau, celelalte stele din 
jurul lor dispărură, astupate de silueta neagră a unui 
elicopter care cobora spre ei. Suflul rotoarelor îi atinse în 
sfârșit cu un val de aer fierbinte și elicopterul se scufundă 
încet în liniștea apropiată, apoi pluti în faţa lor. 

— Să mergem, spuse Macias, ţinându-se încă de laptop 
și grăbindu-l pe Titus să se ridice în picioare, împingându-l 
cu ţeava pistolului. 

Când Titus se ridică din genunchi, luă o piatră în mâna 
dreaptă, o piatră dură de mărimea unui grepfruit. 
Întunericul îi oferise singurul avantaj de care avea nevoie. 
Se răsuci cu toată greutatea sa, dar piatra îi alunecă din 
mână și lovitura nu fu decât tangenţială, atingându-l pe 


Macias în urechea stângă, ameţindu-l îndeajuns ca să 
scape laptopul departe din mâini. Dar acesta nu căzu la 
pământ. Titus îl atacă în felul în care Macias procedase cu 
Artemio, aruncându-și umărul în stomacul acestuia cu 
toată puterea pe care o avea. Forţa loviturii îi trimise pe 
amândoi la pământ, la un metru și jumătate mai încolo. 
Impactul îl lăsă pe Macias fără aer, dar nu și fără 
cunoștință. Imediat începu să-l lovească pe Titus cu tocul 
pistolului, lovindu-l iar și iar în faţă, în timp ce acesta 
încerca să se ferească de energia de nestăvilit a bărbatului 
mai tânăr. Apoi, Titus găsi o altă piatră și-l lovi pe Macias 
în frunte chiar când acesta încerca să tragă. Titus se 
rostogoli din faţa armei în timp ce Macias se străduia să-și 
revină, ametit, disperat să se salveze. Braţul i se ridică cu 
pistolul automat, dar era prea ameţit ca să-l poată 
controla. Mai multe împușcături. Bam! bam! bam! înspre 
cer, în pământ, pe lângă faţa lui Titus. Titus căzu din nou 
peste el, înainte ca Macias să se poată ridica și parcă 
înnebuni, lovindu-l cu ambii pumni, nelăsându-i nicio șansă 
să-și limpezească mintea. Macias luă arma și o îndreptă 
spre gâtul lui Titus. Trase, săpând o urmă arsă, în sus, pe o 
parte a fălcii lui Titus. Acesta se aruncă furibund asupra 
lui Macias și reuși să-i smulgă arma aproape rupându-i 
degetele. Pe Macias îl împușcă, undeva în stomac. Cu un 
ultim efort, Macias continua, dar Titus reuși să se 
desprindă, făcu câţiva pași înapoi și reuși să tragă din nou, 
zburând o parte din faţa lui Macias - Titus văzuse asta la 
lumina împușcăturii. Apoi trase din nou la întâmplare. Și 
din nou, și din nou, și din nou până la golirea 
încărcătorului. 

La lumina focurilor de armă în întuneric, elicopterul 
staţiona la zece metri deasupra lor. Lumina unui reflector 
cu strălucire de safir ţâșni din burta lui, luminându-l pe 
Titus într-o strălucire albastră de laser. Stătea peste corpul 
lui Macias. Telefonul acestuia începu să sune în buzunar, 
dar picioarele lui Titus reușiră să se rostogolească de pe 


Macias și căzu pe pământul puternic răscolit, și ajunse 
alături de adversarul său, ţinând încă arma în mână. Era 
obosit, incapabil să tragă suficient aer în plămâni, datorită 
furtunii declanșate de rotorul elicopterului. 

Dintr-odată reflectorul se stinse și luminile stelelor 
apărură din nou pe cer în timp ce elicopterul se deplasa în 
spaţiu. Vântul și misterele acestuia se îndepărtau peste 
liniștea copacilor. Titus rămase jos. Zgomotul produs de 
rotorul elicopterului începu să se stingă treptat, dar 
luminile albastre dispărură mai târziu, iar Titus, epuizat 
fiind, continuă să le privească retrăgându-se până când 
deveniră puncte minuscule, strălucitoare, pe care, apoi, nu 
mai putu nici măcar să le distingă. 


Capitolul 60 


Pista de decolare izolată se afla pe terenul unei ferme 
private, la aproape optzeci de kilometri nord-vest de 
Austin. Era un loc de aterizare scump, în centrul unei văi 
înguste la aproximativ doi kilometri de Highway 71. Acolo 
se afla un hangar mic (gol) cu un atelier anexat. Două 
rezervoare de combustibil erau amplasate la o distanţă de 
șaizeci de metri. La cincizeci de metri dincolo de 
rezervoare staționa un avion vechi, Cessna Grand Caravan, 
vopsit în gri-cenușiu uniform, cu luminile stinse, dar cu ușa 
deschisă pentru încărcare. Pilotul și copilotul stăteau în 
întuneric, în lateralul avionului, fumând. 

Bass era primul care ajunsese, cu farurile Range 
Roverului lui Titus licărind printre tufișurile dese de cedru 
pe măsură ce cobora panta împădurită a dealurilor înspre 
fundul văii. Trase lângă Cessna ca și cum ar fi făcut-o de 
un milion de ori până atunci și cobori. Repede, pilotul și 
copilotul alergară spre Rover să-l ajute pe Bass cu corpul 
bodyguardului lui Macias. Se luptară să-l scoată din Rover 
și să-l ducă la ușa pentru marfă a Caravanului. Interiorul 
avionului fusese pregătit pentru transportul de marfă. Pe 
podeaua goală de aluminiu, întinseră trupul deja decolorat 
din cauza cianurii. 

În timp ce corpul fusese încărcat în avion, Tito sosea cu 
Pathfinderul, urmat de Cope în cealaltă mașină. Corvoada 
descărcării celor trei cadavre din Pathfinder era mult mai 
oribilă din cauza sângelui abundent. li așezară pe cei trei 
bărbaţi morţi în compartimentul de marfă al avionului 
împreună cu trupul celuilalt bodyguard, după care Tito 
conduse Pathfinderul la marginea asfaltului, spre hangar. 
Deschiseră toate ușile și începură să pulverizeze detergent 
de rufe în interiorul plin de sânge al mașinii. Cope 


cumpărase detergentul de la un magazin general din 
Paleface, unde autostrada traversa râul Pedernales. Apoi 
traseră furtunul de apă din colţul hangarului și începură să 
stropească Pathfinderul. Din interior ieșeau în valuri 
clăbuci roz de spumă. 

Când terminară treaba asta, Cope și Tito își scoaseră 
hainele, le spălară și pe acestea cu detergent și le întinseră 
pe crengile copacilor de cedru, să se usuce în noaptea 
fierbinte de iulie. Se așezaseră toţi jos să fumeze câteva 
țigări, în timp ce așteptau o ultimă mașină. Trecuse o oră 
și apoi încă o oră fără să aibă vreo comunicare de la Calo 
sau Burden. Apoi sună telefonul lui Tito. 

— Tito, spuse Calo, sunt pe autostradă, mă apropii de 
punctul de întoarcere. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic rău. Doar niște evenimente neașteptate. Vei 
vedea în câteva minute. Luquin este acolo? 

— Nu. Nu știm nimic încă. 

Așteptau nerăbdători, privind spre tufișuri după farurile 
mașinii lui Calo. Toţi stăteau în picioare, așteptându-l, în 
timp ce conducea de-a lungul pistei. Acesta opri lângă 
avion. 

Calo ieși din mașină, transpirând abundent și deschise 
portbagajul fără să spună un cuvânt. Cope, Bass și Tito se 
apropiară și priviră înăuntru. 

— Dumnezeule, spuse Cope. 

Stăteau pur și simplu acolo. 

Bass ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat? 

În timp ce descărcau trupul lui Macias, Calo le povesti 
ce se întâmplase, cum ajunsese acolo chiar în momentul în 
care elicopterul ciudat aluneca în întuneric. Atunci se 
gândise că era prea târziu și că Macias îl răpise pe Titus. 
Apoi auzise pe cineva tușind și se grăbise în întuneric unde 
îl găsi Titus. Când Burden și Kal veniseră cu Rita, Calo 
plecase deja cu trupul lui Macias, grăbindu-se spre 


aeroport ca să se încadreze în orarul de decolare. 

— Nenorocitul ăla de dispozitiv atunci? întrebă Cope. Ce 
naiba s-a întâmplat acolo? Macias și l-a scos? Unde l-a 
pus? 

— Încă primeam semnale de la el când toată lumea era 
deja acolo, spuse Calo. Cain era uimit. Credea că 
dispozitivul fusese pierdut odată cu Loza când acesta 
plecase cu arma. L-am găsit agăţat în părul de pe burta lui 
Macias. Probabil Cain nu l-a fixat suficient de bine pe armă 
și s-a desprins când Macias și-a pus pistolul la brâu, sub 
pantaloni, sau când l-a tras afară să i-l dea lui Loza. 

Calo își privi ceasul și apoi aruncă o privire îngrijorată 
către marginea îndepărtată a pistei. 

— Haideţi, spuse el, hai să curățăm portbagajul. 

Când terminară, era deja trei fără douăzeci, limita de 
„pleacă orice s-ar întâmpla” pentru decolarea avionului 
Cessna Caravan. Momentul venise și trecuse. 

— Mai lasă-i zece minute, spuse Calo. 

— Dacă ar fi fost pe undeva pe aproape, cred că ne-ar fi 
sunat, spuse Tito. 

— Uite-l că vine, spuse Cope și, întorcându-se, văzură 
toţi farurile unui vehicul trecând peste marginea dealului 
și îndreptându-se spre pistă. Cu toţii priveau cum 
Navigatorul negru al lui Cayetano Luquin se apropia încet. 
Nu se grăbea. 

Navigatorul trase lângă Caravan. Toţi cei șase oameni 
erau gata să ajute șoferul cu descărcatul cadavrelor. 
Niciunul nu știa cine era acel om și nici nu aveau să afle 
vreodată. Portiera șoferului se deschise și bărbatul care 
ieși purta colanti și atât. În picioarele goale și fără cămașă, 
era acoperit în întregime cu vopsea de camuflaj - deși faţa 
fusese parțial curățată - care părea să fie amestecată chiar 
și cu părul său. Albul ochilor săi sclipea ciudat în contrast 
cu pielea lui plină de escare. 

În timp ce ocolea prin spatele Navigatorului, nu spuse 
nimic nici unuia dintre ei. Deschise portiera. Dar în locul 


corpurilor pe care se așteptau să le vadă, în Navigator se 
aflau o grămadă de saci de gunoi negri, bine legaţi. 

Fu un moment de ezitare și surpriză, dar nimeni nu 
spuse nimic. Începură să descarce saci, câte doi la fiecare 
sac, conţinutul lor alunecos mișcându-se și rearanjându-se 
mereu în interior, făcând manevrarea dificilă. 

Când toţi cei opt saci fuseseră încărcaţi în avion, Bass îi 
spuse lui Tito: 7 

— Nu uita că nu pot fi lăsaţi în saci. Întâi trebuie scoși 
din ei. 

Tito dădu din cap. 

— Da, știu. Deja m-am gândit la asta. 

Cope fluieră ușor. 

Pe durata încărcării, pilotul stătuse în cabină revizuind 
lista de parcurs și pornise motoarele fără să-i spună cineva 
ceva. Bărbatul care adusese sacii se ghemui în ușa 
compartimentului de marfă. Părea că și el era gata să 
plece. 

Tito privi cu reticenţă către ușă. 

— Rahat. Bine, spuse către ceilalţi. 

— E în regulă, voi face zborul dacă tot sunt aici, spuse 
Kal. Tito, sună-l pe Garcia și spune-i că ne mai trebuie doi 
șoferi aici. Când ajung, duceţi toate mașinile la atelierul de 
dezmembrări din San Antonio, așa cum era planificat. 
Așteptaţi până termină. Apoi luaţi camioneta de 
supraveghere de la oamenii lui Norlin. V-aţi înţeles asupra 
punctului de întâlnire, corect? 

Tito dădu din cap. 

— Corect, spuse el. 

Calo privi spre avion și pilotul îi făcu semn cu degetul 
mare. Dădu din cap. 

— Şi Tito, spune-i lui Garcia că Luquin a ajuns până la 
urmă. 

— Bueno, spuse Tito. Se uită spre compartimentul de 
marfă, îți rămân dator, Jefe. 

Calo privi și el înainte spre ușa compartimentului de 


marfă. 

— Rahat, spuse el. 

* 

Când Cessna Caravan eliberă pista la capătul văii și se 
ridică în întunericul dimineţii timpurii, pilotul acceleră 
motoarele Pratt Whitney la viteza maximă la cea mai 
scăzută altitudine. Apoi, mergând în sens invers pe 
coridorul aerian liber pe care îl foloseau traficanţii de 
droguri, se îndreptă direct către cea mai apropiată trecere 
de frontieră cu Mexicul, la jumătatea drumului între Del 
Rio și Eagle Pass. Era încă întuneric când intrară în statul 
mexican Coahuila și intrară în marele deșert arid din 
nordul Mexicului. Virând ușor mai spre vest, își menţinură 
cursul și urcară la altitudine mai mare, trecând peste 
Sierra Madre Oriental. Pe măsură ce întunericul începea 
să se subţieze spre est, se apropiară cu grijă de un punct 
marcat chiar deasupra frontierei Coahuila Chihuahua. La 
un punct exact de navigaţie, aproape în cel mai îndepărtat 
ţinut al deșertului nord mexican, care se întindea pe mai 
bine de două mii cinci sute de kilometri pătraţi de izolare 
completă, Caravanul își reduse viteza la minim părând că 
plutește în întunericul dens. 

Ușa de jos a compartimentului de marfa se deschise și 
leșuri și părţi de leșuri începură să cadă spre sol în lumina 
dinaintea zorilor. Podeaua goală a avionului de transport, 
alunecoasă din cauza sângelui, îngreuna operaţiunea. Era 
o corvoadă, una pe care Calo și celălalt bărbat trebuiau să 
ducă la îndeplinire singuri. Copilotul rămăsese în scaunul 
lui și nu se uitase înapoi. 

Când ultima bucată de leș dispăruse de la bord, Calo se 
duse spre oblonul de jos al ușii de marfa pentru a o ridica. 
Brusc, bărbatul îi apucă încheietura pentru a-l opri. Preţ 
de o clipă aproape nesfârșită Calo, îl privi în ochi. Bărbatul 
dădu drumul încheieturii lui Calo, se aplecă înainte și 
execută o săritură leneșă în aerul rece al dimineţii. 


Capitolul 61 


Cu două înmormântări una după cealaltă, nu era timp de 
stat și de meditat la ce se întâmplase. Mergând pe ideea 
lui Burden de „nu s-a întâmplat nimic”, Titus și Rita 
trebuiau să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Le-ar fi fost imposibil să se comporte astfel dacă n-ar fi fost 
deja în șoc după pierderea a doi prieteni apropiaţi în 
câteva zile. 

Reușiseră să treacă peste noapte, cumva, vorbind 
întruna, ţinându-se în braţe, mai adormind când și când. În 
dimineața următoare nimic nu era în regulă. Se treziseră 
împreună și Titus făcuse cafea. Dar el nu știa cum să se 
poarte. Cu mai puţin de douăsprezece ore înainte, omorâse 
brutal un om. În ciuda a ceea ce vezi în filme sau citești în 
cărţi, era foarte greu de trăit cu asta, indiferent cum își 
trăise tipul viaţa. Titus nu se simţea în stare să treacă 
peste toate și să se întoarcă la viaţa lui obișnuită. Era 
conștient că viaţa obișnuită de dinainte nu avea să mai 
existe. 

Cafeaua avea un gust bun, dar nu avea niciun fel de 
poftă să o bea. Mai mult decât orice, era aproape de 
nesuportat constrângerea care îi presa pe cei doi soţi să 
pretindă că nu se întâmplase nimic care să le creeze atâta 
stres. Dacă ar fi putut exista ceva ca o continuare a celor 
patru zile de nebunie totală pentru ei, poliția, consolarea 
prietenilor, prezenţa avocaţilor sau a doctorilor... sau 
altceva, poate ar fi putut să treacă mai ușor peste cele 
întâmplate. Sau cel puţin ar fi putut să înceapă să se 
vindece câte puţin. Dar nu era nicio tranziție. Undeva, în 
intervalul dintre orele zece și douăsprezece noaptea, 
muriseră nouă oameni, unul dintre ei, un ucigaș notoriu, 
chiar de mâna lui Titus și apoi, corpurile (la propriu) 


dispăruseră pentru totdeauna în pustietate. 

Burden rămăsese în spate, pe vârful stâncos al dealului, 
în timp ce Kal îi condusese pe Titus și pe Rita acasă. Asta 
fusese ultima dată când îl văzuseră pe Garda Burden. Fără 
rămas-bun. Nimeni nu părea să dorească să o facă și era 
un fel de atmosferă de tipul „lămurim chestiile astea 
altădată” pe care părea să o prefere toată lumea. 
Bodyguarzii, care rămăseseră peste noapte, plecaseră 
până a doua zi la prânz, împreună cu Herrin și Cline. 
Fusese bizar. 

Funeraliile lui Charlie au avut loc într-o duminică 
însorită, strălucitoare. Îl îngropaseră la ferma lui. O briză 
ușoară sufla peste vale când se adunaseră sub un pâlc de 
stejari pe dealul de dincolo de casă. După ce vorbise, Titus 
se așezase și nu mai auzise niciun cuvânt din tot ce se 
spusese mai departe. La un moment dat fusese trezit din 
preocupările lui de un țipăt, un șoim cu coadă roșie care se 
învârtea deasupra lor. Apoi, familia și prietenii se 
adunaseră în casă, iar Titus rămase mult timp în umbra 
portalului și discutase cu Louise. După un timp, la 
momentul potrivit nici prea devreme, nici prea târziu - el 
și Rita plecaseră acasă. 

Funeraliile  Carlei, în lunea următoare, au fost 
obositoare. O mulţime uriașă se adunase la slujba de după- 
amiaza târziu, în biserica unde Carla obișnuia să se ducă. 
Era plină cu angajaţi de la CaiText. Din nou Titus ţinuse un 
discurs. El și Rita se așezaseră alături de fetele Carlei, 
deoarece acestea aveau nevoie de atenţia lor. 

După aceea cei doi își puseseră casa la dispoziţie pentru 
comemorarea care urmă. La amurg, încă mai erau oaspeți. 

În zilele următoare, Titus fusese forţat să facă faţă 
pierderii totale a economiilor lui. Avocaţii și consilierii lui 
financiari încercau încă să înțeleagă investiţiile sale la 
Cavatino. Fuseseră câteva momente neplăcute când 
încercase să clarifice lucrurile, dar problemele nu erau 
insurmontabile. Cu toate acestea, CaiText era încă o 


companie puternică, cu perspective strălucite, deci nu 
ajunsese în situaţia de a o lua de la zero. Totuși, era o 
pierdere semnificativă și Titus se concentra asupra 
afacerilor CaiText într-un mod în care n-o mai făcuse în 
ultimii câţiva ani. 

Acasă, el și Rita continuau să vorbească la nesfârșit 
despre ceea ce se întâmplase. Era straniu și frustrant să 
aibă această experienţă care le schimbase viața, într-o 
completă izolare față de lumea care-i înconjura. Era 
deconcertant să ai dintr-odată secrete uriașe pe care nu ai 
putea să le împărtășești niciodată cu cineva. O vreme toate 
astea le-au ocupat constant gândurile. Aproape că nu se 
gândeau sau nu vorbeau despre altceva atunci când erau 
singuri. Întreaga viaţă devenise de-a dreptul schizofrenică. 

Cu timpul, reușiră să șteargă coșmarul din tumultul 
vieţii lor. Trebuia, altfel cele patru zile ar fi devenit 
singurele momente care mai aveau sens în viaţa lor. l-ar fi 
definit. Luquin și Macias le-ar fi furat mai mult decât 
prietenii și banii. Dar Titus nu avea odihnă. Intr-o noapte 
trecu din nou prin complicatul proces de a-l contacta pe 
Gil Norlin. li spuse că dorea să încerce să-i aranjeze o 
întâlnire cu Garcia Burden. De ce? Pur și simplu pentru că 
dorea să stea de vorbă cu el. Dorea ca tipul acesta să stea 
locului pentru câteva ore și să discute cu el. Norlin îi spuse 
că va vedea ce se poate face. Dar Titus nu mai auzi 
niciodată de vreunul din ei. 


Epilog 


WASHINGTON, D.C. 
NOIEMBRIE 


Când Titus cobori din taxi în faţă la Galileo, era o seară 
rece, umedă, cu o ceaţă groasă prin care luminile orașului 
se vedeau difuz. li plăti șoferului cursa și intră în clădire 
unde, așa cum ceruse, era așteptat la un separeu de lângă 
perete. 

Se afla în Washington, D.C. pentru afaceri și urma să se 
întoarcă în Austin a doua zi. După o săptămână întreagă în 
capitală, cu programări de afaceri una după alta în fiecare 
zi, își lăsase special o seară liberă. Tot ce voia era să ia 
cina singur, în liniște, și să aibă timp să citească ziarul. 

Luă o sticlă de vin bun și comandă cina. Când sosi 
mâncarea, o savură încet continuând să-și arunce ochii la 
articolele din ziar. Aproape terminase de mâncat când 
simţi pe cineva apropiindu-se de masa lui. Ridică privirea 
și fu uimit să-l vadă pe Garcia Burden stând în faţa lui. 

— Titus, spuse Burden, zâmbind și întinzându-i mâna, te 
deranjează dacă îţi ţin companie câteva minute? 

Era îmbrăcat bine, chiar elegant. Titus se gândi imediat 
că părea la fel de relaxat și la locul lui în costumul la patru 
ace așa cum fusese atunci când purta blugi și acel tricou 
lăbărțat. Garcia se așeză și chelnerul le mai aduse un 
pahar. Așteptară până când acesta îi turnă vin lui Burden 
și luă farfuria din faţa lui Titus. 

— Asta nu e o întâmplare, spuse Titus. 

Burden zâmbi. 

— Şi eu sunt aici tot cu afaceri, dar Gil Norlin m-a sunat 
când a aflat că suntem în oraș în același timp. Așa că te-am 
căutat. 


Titus nu putea decât să ghicească. Cum naiba se 
întâmplase ca Norlin să știe că era în Washington? 

— Înţeleg că voiai să vorbești cu mine, spuse Burden. 
Îmi pare rău că nu am avut ocazia mai devreme. 

Titus încuviință din cap, studiindu-l. Hainele erau altele, 
dar avea aceeași privire tristă în ochi, care sugera că 
făcuse sau văzuse lucruri care îl făceau să fie un tip diferit 
de ceilalți oameni. Era privirea pe care Titus și-o amintea 
prea bine. 

— Mă simţeam... destul de disperat atunci când l-am 
sunat pe Norlin, spuse Titus. Cu timpul am început să mă 
simt mai bine. De atunci, și eu, și Rita am meditat asupra 
unor lucruri, ne-am împăcat cu ele. 

Burden încuviinţă din cap. 

Titus sorbi din vin. Se uitau fix unul la celălalt. 

— Totuși, un singur lucru. Bărbatul care... în seara 
aceea la Luquin. Ăla era Artemio Ospina, nu-i așa? Tatăl 
fetei. 

Burden încuviinţă din nou. 

— Și atunci, de ce m-ai minţit că era mort? Nu văd 
sensul. 

— Nu te-am minţit. Ti-am spus că tipul s-a autodistrus. 
Asta e cea mai rea parte. l-ar fi fost mai bine dacă era 
mort. A devenit ucigaș profesionist, dar asta era o ocupaţie 
în plus. Singurul motiv pentru care mai trăia era să îi caute 
și să-i găsească pe cei cinci bărbaţi care fuseseră acolo în 
acea noapte. I-a vânat ani la rândul, unul câte unul. Luquin 
era al cincilea. Cu Tano, Artemio a terminat. 

— S-a lăsat de crime? 

Burden îi spuse că Artemio era mort. 

— Iisuse! 

Titus era uluit, uimit că încă mai putea fi surprins de 
vreunul dintre evenimentele care se petrecuseră în acele 
patru zile formidabile de iulie. Il studie pe Burden. 
Intensitatea cu care se implica în orice demers, care 
dominase calvarul din acele zile, era acum temperată într- 


o subtilitate interesantă. Era atent, relaxat. Nu se grăbea 
să încheie conversaţia. 

Burden aruncă o privire în salon, o clipire, ca un reflex 
involuntar care semnala o schimbare în subiectul 
conversaţiei. Cu braţele pe masă, se aplecă puţin în faţă, 
degetele lui lungi atingând paharul de vin și mișcându-l 
ușor către lumânarea de pe masă. Îl înclină, lăsând lumina 
să fie vizibilă prin lichidul rubiniu. 

— Mai știi laptopul ăla pe care Macias era atât de 
disperat să-l recupereze? spuse Burden. 

Titus încuviinţă din cap. 

— Conţinea schema întregii operațiuni, cu toate 
detaliile. Jocul lor împotriva ta. Nume. Nume. Nume. Ne-a 
îmbogăţit baza de date despre Mexic și despre crima 
organizată la nivel internaţional cu un procent de treizeci 
la sută. Este foarte mult. A fost o mină de aur pentru noi. 

Gil mi-a spus mai târziu că vă povestise ţie și Ritei 
despre Mourad Berkat. Ei bine, Tano Luquin fusese o 
figură cheie în spatele acelui episod. Cumva destul de 
ciudat, chiar el era cel care avea contact cu Hamasul. 
După povestea aia, dispăruse din vizorul nostru. Când ai 
venit la San Miguel și l-ai identificat în fotografiile mele, 
nu mi-a venit să cred. 

Cu Macias e altă poveste. Ştia despre legăturile lui 
Luquin cu diferite facţiuni radicale din Orientul Mijlociu și 
începuse să facă dosare secrete despre contactele lui 
Luquin. Un tip ca Macias e dependent de informaţie. O 
adună la fel cum un colecţionar își adună prostioarele. Nu 
se știe niciodată când poţi scoate un bănuţ de pe urma 
unei informaţii. Macias știa că orice informaţie despre 
conexiunile lui Luquin în Orientul Mijlociu ar putea fi 
folositoare la un moment dat. Știa, de asemenea, că 
afacerile lui Luquin cu acești oameni îi vor aduce sfârșitul. 
Așa că Macias a început să-și pregătească terenul din 
timp, adunând fiecare bucăţică de informaţie pe care o 
putea găsi despre Luquin și teroriștii lui. Erau multe indicii 


în laptop și Macias era aproape să le pună cap la cap. 

Se opri și îl privi pe Titus, mișcând încet paharul în așa 
fel încât umbra lichidului rubiniu de pe faţa de masă se 
mișca precum o fantomă roșie înapoi în pahar. 

— Titus, Tano Luquin orchestra un joc foarte periculos. 
După ce ai plecat din San Miguel, mi-am urmat instinctul 
și am trimis o echipă să cerceteze casa pe care acesta o 
deţinea în Rio de Janeiro. Printre altele, au găsit un număr 
de telefon de la o casă din cartierul Polanco din Mexico 
City. Când am trimis o altă echipă să verifice casa din 
Polanco aceasta era goală. Evacuată la repezeală. Bărbatul 
care o închiriase pentru ultimele două luni se numea 
Adnan Abdul-Hag. Mai multe numere de telefon. Unul 
dintre acestea era al unei case din Beirut, o casă care 
aparţine Hezbollahului. 

Cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că Luquin 
fusese în Beirut de două ori în ultimele șase luni. De 
asemenea, îţi mai amintești conturile prin care Cavatino 
urma să împrăștie cele zece milioane de la tine? 

— Unul dintre ele era în Beirut. 

Burden încuviinţă din cap. 

— Da, e o destinaţie sigură pentru spălatul banilor. Dar 
în cazul de față niciun dolar nu a ajuns acolo. Nu în primă 
fază, deși în final tot acolo ar fi ajuns. 

— Iisuse! Deci ce se întâmplă aici? 

Burden îl privi pe Titus, apoi se lăsă pe spate. 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată. 

— Dacă ai fi interogat... 

Titus se opri. Dar, până la urmă, chiar asta zicea și 
Burden, nu? 

Burden zâmbi puţin și ridică din umeri. 

— Şi Abdul-Hag? spuse el. N-avem nici cea mai mică 
idee cine e tipul ăsta. Nu apare în niciuna dintre bazele de 
date la care avem acces. Cel mai probabil, tipul ăsta va 
rămâne un mister pentru noi. Și cu ce preţ? Nici asta nu 
vom ști vreodată. Sau s-ar putea să aflăm în cele mai 


nefavorabile circumstanţe: prea târziu. 

Burden își termină vinul din pahar și se uită în jur. Ochii 
lui păreau să clipească spre ceva ce se afla în spatele lui 
Titus, care îi atrase atenţia pentru un moment și apoi 
dispăru. Tipul ăsta nu lăsa viaţa să i se scurgă pur și 
simplu. Era întotdeauna atent la propriul comportament, 
cumva fiindu-i frică de un soi de trădare involuntară a 
propriei persoane. 

— Pot înţelege nevoia... pentru această listă, spuse 
Titus, scăzând vocea și aplecându-se spre Burden, dar nu 
înţeleg de ce, având atât de multe de aflat de la Luquin, nu 
ar fi fost mai bine să-l aveţi viu, și nu mort. De fapt, oricare 
dintre numele de pe listă. 

— Informaţia este... un lucru instabil, spuse Burden. Are 
o viaţă scurtă, care se măsoară în momente. Are valoare 
doar dacă cei despre care avem informaţii nu știu că noi le 
deținem, în momentul în care acesta află sau oamenii lui 
află că  deţii respectiva informaţie, valoarea ei se 
dispersează ca un fum. Devine inutilă. 

— Pentru că totul se schimbă, spuse Titus. 

— Exact. Dacă l-am fi prins pe Luquin, toţi care ar fi avut 
vreodată vreo legătură cu el ar fi distrus orice conexiune. 
Tot ceea ce ar fi avut vreodată legătură cu el - contacte, 
proceduri, trasee, sisteme, procese, ascunzători sigure... - 
totul ar fi fost compromis și schimbat imediat. Toată lumea 
ar fi început să-și conducă afacerile diferit și atunci ar fi 
trebuit să o luăm de la zero și să încercăm să aflăm cine, 
când, cum, unde, de ce. 

— Dar dacă moare, continuă Burden, sunt șanse ca 
informaţiile pe care le avem să fie încă valabile. Moartea 
lui nu întinează siguranţa conexiunilor lor, toată lumea 
continuă să folosească aceleași metode și proceduri, deși 
poate cu mai multă grijă, din moment ce nu pot fi siguri 
cine sau ce i-a adus moartea. 

— Dar scoaterea lui din peisaj creează un gol, completă 
Titus, începând să urmărească firul, găsind singur 


răspunsul la propria întrebare. Întrerupe orice operaţiune 
pe care o conducea, poate chiar le oprește de tot și scoate 
din schemă un jucător important. 

Burden încuviinţă din cap. 

— Ăsta e un fel de a face lucrurile. Pentru noi, în acest 
moment, merge așa. Încă ne jucăm de-a v-aţi ascunselea în 
timp ce recalibrăm programele de informaţii secrete. Avem 
nevoie de un timp de respiro. Verificarea numelor de pe 
acea listă ne oferă un răgaz. 

Chelnerul veni la masă și îi întrebă dacă mai doreau o 
sticlă de vin. Titus se uită la Burden care scutură din cap. 
Chelnerul se retrase. 

— Deci, până la urmă cum te descurci? întrebă Burden 
după câteva momente de liniște. Per ansamblu, când vine 
vorba de viaţa ta. 

Lui Titus i se păru o întrebare bizară și destul de ciudat 
că-l putea interesa pe Burden acest lucru. 

— Ca să-ţi zic adevărul, spuse el, nu se poate trece peste 
așa ceva. Şi nici să scapi definitiv nu se poate. 

Burden dădu din cap ca și când știa perfect la ce se 
referea Titus, dar nu spuse nimic. 

— Mai e și faptul că trebuie să păstrezi secretul, adăugă 
Titus, să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic. Cumva din 
cauza asta e și mai greu să trăiești cu așa ceva. Uneori, e 
aproape insuportabil. 

— Să păstrezi secretul și să pretinzi că nu s-a întâmplat 
nimic sunt două lucruri diferite, spuse Burden. Nu te poţi 
preface că nu s-a întâmplat nimic. Asta te-ar înnebuni. 
Chestia asta e parte din cine ești acum și nu poţi schimba 
nimic. Ascultă, ceea ce ţi s-a întâmplat ţie a apărut de 
nicăieri, fără să o ceri sau să o dorești, ca o boală sau o 
inimă frântă, ca un ghinion. Nimeni de pe acest pământ nu 
ti-ar fi luat benevol locul. 

Îl privi pe Titus în lumina difuză de la masă. 

— În ceea ce privește secretul, n-am să te mint. Îţi va 
schimba viaţa. Nu înseamnă că o va schimba în rău, dar va 


fi diferită. Vei învăţa să trăiești cu asta. 

— Atunci chiar s-a terminat? întrebă Titus. 

Voia pur și simplu ca toată nenorocirea asta să aibă un 
sfârșit, să fie uitată definitiv. Voia să-l audă pe Burden 
spunând într-un final, oficial: „S-a terminat”. 

Înainte de a răspunde, Burden îl studie. 

— De ce băga Luquin bani într-un cont al Hezbollahului? 
întrebă el. Dacă le făcea vreun fel de serviciu, ajutându-i 
să-și stabilească o bază în Mexic, în vecinătatea Statelor 
Unite - ceea ce e clar că ei încearcă - atunci de ce plăţile 
nu se făceau invers? De ce nu îl plătea Hezbollahul? Sau ei 
îi făceau lui un serviciu? Şi despre ce dracu' ar fi putut fi 
vorba? Şi, indiferent ce ar fi fost, s-a terminat odată cu 
moartea lui Luquin? Sau el a fost, la fel ca și tine, unul 
dintre pionii unei operaţiuni mult mai ample? 

Burden băuse ultimele picături de vin din paharul său. 
Puse cu grijă paharul pe masă, netezind o cută a feţei de 
masă cu piciorul acestuia. Se uită la Titus. 

— Pentru tine și pentru Rita, da, s-a terminat. Nu 
trebuie să vă mai gândiţi, ci să vă împăcaţi cu cele 
întâmplate. 

— Dar pentru tine? întrebă Titus. 

Burden păru că ar vrea să răspundă, apoi renunţă. 

— De-a lungul istoriei, nu s-a știut despre multe lucruri 
neobișnuite care s-au petrecut și ele au rămas învăluite în 
tăcere.