Alexandre Dumas — La picioarele esafodului

Alexandre Dumas 


Alexandre Dumas 


La picioarele eșafodului 
LA FEMME AU COLLIER DE VELOURS 


CUPRINS: 

PROLOG: Arsenalul. 

I - Familia lui Hoffmann. 

II - Un îndrăgostit şi un nebun. 

III - Maestrul Gottlieb Murr. 

IV - Antonia. 

V - Jurământul. 

VI - O barieră a Parisului în 1793 

VII - Ghilotina din Piaţa Revoluţiei. 

VIII - Judecata lui Paris. 

IX - Arsene. 

X - A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris. 
XI - Cafeneaua. 

XII - Portretul. 

XIII - Ispititorul. 

XIV - Numărul 113 

XV - Medalionul. 

XVI - Un hotel din strada Saint-Honore 


PROLOG: Arsenalul. 

Pe 4 decembrie 1846, când vasul meu era ancorat de o zi 
în golful Tunis, m-am deşteptat în zori, pe la ora cinci; eram 
stăpânit de o dispoziţie ciudată, melancolică, dintre acelea 
care te ţin mult timp în stăpânirea lor. 

De vină era un vin pe care-l avusesem. 

Am sărit jos din pat, am tras nişte pantaloni pe mine, am 
urcat pe punte, am privit de jur-împrejurul meu. Speram că 


peisajul superb care se desfăşura sub ochii mei avea să mă 
distragă de la o anume preocupare, care era cu atât mai 
insistentă cu cât nu avea o cauză foarte concretă. 

Aveam în faţa mea, la distanţă nu mai mare de o bătaie de 
puşcă, jetela care se întindea de la fortul Goulette până la 
fortul Arsenalului, lăsând o trecere destul de îngustă pentru 
navele care trec din golf spre lac. Lacul, cu ape sinilii ca 
azurul cerului pe care îl reflectau, era agitat, ici şi colo, de 
bătăile de aripi ale unor lebede, în timp ce pe unul din 
stâlpii fixaţi din loc în loc ca să indice pragurile de pe fundul 
apei, stătea nemişcat, asemenea păsărilor sculptate pe 
pietrele funerare egiptene, un cormoran care, din când în 
când, se prăvălea vertiginos în apă, după pradă, şi revenea 
la suprafaţă cu un peşte în cioc, îl înghiţea, se urca din nou 
pe stâlpul sau şi redevenea imobil, statuar, până ce alt peşte 
ce trecea prin apropierea sa îi trezea interesul şi, 
învingându-şi lenea, se arunca din nou în apă pentru ca să 
reapară după câteva clipe. 

În acest timp, cerul era traversat, din cinci în cinci minute, 
de un şir de păsări flamingo ale căror aripi de purpură 
ieşeau în evidenţă pe albul mat al penajului şi, descriind un 
contur pătrat, arătau ca un joc de cărţi alcătuit numai din 
aşi de caro şi înşirate pe o linie dreaptă. 

La orizont se vedea Tunisul, o îngrămădire de case cubice, 
fără ferestre, fără deschideri spre exterior, urcând pantele, 
în amfiteatru, albe şi strălucitoare, decupându-se vizibil pe 
cerul senin. La stânga se ridicau, asemenea unui zid de 
cetate cu creneluri, munţii de Plumb, al căror nume 
sugerează singur culoarea lor mohorâtă; la picioarele lor se 
zăreau, tupilate, mica moschee şi satul Sidi-Fathallah; la 
dreapta se distingea mormântul sfântului Ludovic şi locul 
unde fusese cândva Cartagina, două dintre relicvele cele 
mai însemnate din istoria lumii. În spatele meu se legăna, 
ancorat, Montezuma, o splendidă fregată cu aburi, de patru 
sute cincizeci de cai putere. 


Erau, desigur, o mulţime de lucruri care să-ţi distragă 
imaginaţia de la alte preocupări. Dar mintea mea se fixase, 
cu încăpăţânate, asupra unui singur gând, pe care visul din 
acea noapte îl scosese la suprafaţă din adâncurile 
subconştientului. 

Privirea mea se fixase într-un singur punct. Toată această 
panoramă inegalabilă se înceţoşa treptat, pe măsură ce 
ochii mei se detaşau de realitate. În curând, nu mai vedeam 
nimic din ce exista împrejurul meu. Din inima acestui vid 
tulbure, ca sub bagheta unei zâne, apăru un salon cu 
lambriuri albe, în adâncimea căruia zăream, aşezată 
înaintea unui pian pe clapele căruia degetele ei rătăceau 
neatente, o femeie melancolică. Am recunoscut-o şi am 
murmurat, ca şi cum ar fi putut să mă audă: 

— 'Te salut, Marie, graţioasă Marie, gândul meu e alături 
de tine. 

Apoi, m-am lăsat în voia acestui fluviu atotputernic care se 
cheamă memoria, întorcându-mă în zilele tinereţii, 
urmărind-o în trecut pe această fată plină de nevinovăție, 
apoi tânără femeie şi mamă. Am fost cuprins de un 
sentiment egoist, simțind o nestăpânită nevoie de a 
comunica şi altui suflet gândurile care mă frământau. 

Am luat pana şi am scris: 

La bordul lui Veloce, având sub ochi Cartagina şi Tunisul, 4 
decembrie 1846. 

„Doamnă, Când veţi deschide o scrisoare trimisă de la 
Tunis, vă veţi întreba cine v-ar putea scrie dintr-un 
asemenea loc şi veţi spera să primiţi un autograf de la 
Regulus sau de la Ludovic al XI-lea. Vai! doamnă, cel ce îşi 
trimite gândul pios de la asemenea depărtare nu e nici erou 
nici sfânt şi, dacă a semănat vreodată întrucâtva cu 
episcopul de Hipponia, al cărui mormânt l-a vizitat acum 
trei zile, asemănarea nu priveşte decât prima parte a vieţii 
acestui sfânt. E adevărat, că şi el, ar putea răscumpăra 
această primă parte a vieţii prin cea de-a doua. Dar e prea 
târziu de-acuma pentru penitenţă şi, după toate 


probabilitățile, va muri precum a trăit, neîndrăznind măcar 
să lase după el mărturisirile lui care, la nevoie, ar putea fi 
povestite, dar nu pot fi câtuşi de puţin citite. 

Aţi aruncat deja o privire asupra semnăturii, nu-i aşa, 
doamnă? şi ştiţi cu cine aveţi de-a face; şi desigur că vă 
întrebaţi cum se face că autorul Muşchetarilor şi al lui 
Monte-Cristo s-a gândit să vă scrie de-aici, de lângă lacul 
unde zace amintirea Cartaginei, când, la Paris, uită un an 
întreg, câteodată, să vă facă o vizită. 

Înainte de toate, doamnă, Parisul e Paris, adică un fel de 
vârtej în care pierzi memoria tuturor lucrurilor, în mijlocul 
zgomotului pe care îl face atâta lume aflată într-o continuă 
agitaţie. La Paris, trebuie să v-o spun, mă comport şi eu ca 
toată lumea. Atunci când nu alerg de colo-colo, stau acasă şi 
scriu. Dar trebuie să spun că, atunci când scriu, nu sunt aşa 
de departe de dumneavoastră pe cât credeţi, căci 
dumneavoastră sunteţi una dintre acele puţine persoane 
pentru care scriu şi se întâmplă rar să nu-mi spun, când am 
terminat un capitol de care sunt mulţumit sau o carte 
reuşită: Marie Nodier, acest spirit încântător, va citi aceste 
rânduri; şi sunt mândru, doamnă, căci sper că, după ce veţi 
citi ce am scris, voi fi puţin mai sus în gândurile 
dumneavoastră. 

Cert este, doamnă, ca să reiau firul gândurilor, că în 
noaptea asta am avut un vis, de care nu eraţi străină, care 
m-a făcut să nu mai simt bula care clatină un gigantic vapor 
cu aburi pe care guvernul mi-l închiriază şi pe care îl 
găzduiesc pe unul dintre prietenii şi admiratorii 
dumneavoastră, Boulanger, precum şi pe fiul meu, fără a 
mai aminti de Giraud, Maqguet, Chacel şi Desbarolles, care 
se află printre cunoscuţii dumneavoastră. Cert este că am 
adormit fără să mă preocupe ceva anume şi, cum mă aflu 
aici într-un decor din O mie şi una de nopţi, un spiriduş m-a 
vizitat şi m-a condus într-un vis în care dumneavoastră eraţi 
regina. Acel loc în care m-a condus nu era un palat, era 
mult mai mult decât un palat, mai mult decât un regat: era 


minunata Casă de la Arsenal în vremurile ei de fericire şi 
veselie, când mult-iubitul nostru Charles îi făcea onorurile 
cu firescul ospitalităţii antice şi mult-respectata noastră 
Marie cu tot farmecul ospitalităţii moderne. 

Ah! credeţi-mă, doamnă că, scriind aceste rânduri, am 
lăsat să-mi scape un suspin adânc. Erau vremuri fericite 
pentru mine. Spiritul dumneavoastră fermecător dăruia o 
inspiraţie aparte tuturor şi, uneori, îndrăznesc s-o spun, 
mie mai mult decât celorlalţi. Vedeţi deci că mă apropie de 
dumneavoastră un sentiment egoist. Ceva din adorabila 
dumneavoastră veselie trecea şi asupra mea, la fel cum 
tigva poetului Saadi se împărtăşea din parfumul 
trandafirilor. 

Vă mai amintiţi costumul de arcaş al lui Paul? dar 
pantofiorii galbeni ai lui Francisque Michel? dar pe fiul meu 
costumat în hamal? dar colţul acela unde stătea pianul la 
care cântaţi Lazzara, această melodie adorabilă pe care mi- 
aţi promis-o cândva, dar nu mi-aţi dat-o niciodată? 

Şi, fiindcă fac apel la amintiri, să mergem mai departe: vă 
aduceţi aminte de Fontaney şi de Alfred Johannot, cele două 
chipuri şterse care rămâneau mereu triste în mijlocul 
hazului general, fiindcă oamenii care mor tineri au un vag 
presentiment al mormântului? Dar de Taylor, aşezat într-un 
colţ, imobil, mut, visând la o nouă călătorie în cursul căreia 
va putea ferici Franţa cu un tablou spaniol, un basorelief 
grec sau un obelisc egiptean? Dar de Vigny, care, pe 
vremea aceea, binevoia încă să se amestece în mulţimea 
oamenilor anonimi? Dar de Lamartine, în picioare în faţa 
căminului, lăsând să ajungă la noi armonia versurilor lui? 
Sau pe Hugo, privindu-l şi ascultându-l ca Eteocle pe 
Polynice, singur printre noi, cu surâsul pe buze, în timp ce 
doamna Hugo, jucându-se cu şuviţele părului său superb, 
stătea aproape alungită pe canapea, copleşită parcă de 
partea de glorie ce trebuia s-o poarte prin lume? 

Şi, în mijlocul tuturor, mama dumneavoastră, aşa de 
simplă, de bună, de blândă; mătuşa dumneavoastră, 


doamna de Tercy, spirituală şi binevoitoare; Dauzats, atât 
de bizar, fanfaron şi plin de vervă; Barye, mereu izolat de 
mulţime, aflat parcă în căutarea uneia din cele şapte minuni 
ale lumii; Boulanger, azi aşa de melancolic şi mâine aşa de 
vesel, mereu acelaşi pictor mare, acelaşi mare poet, mereu 
la fel de bun prieten pentru toţi; în sfârşit, acea fetişcană 
care se strecura printre poeţi, pictori, muzicieni, oameni 
politici, oameni de spirit şi savanţi; acea fetiţă pe care o 
luam în căuşul palmei şi v-o ofeream ca pe o statuetă de 
Barre sau de Pradier. O, Dumnezeule, ce au devenit toate 
astea, doamnă? 

Domnul a suflat asupra cheii de boltă, tot edificiul magic s- 
a năruit, cei care-l populau au fugit şi locul e acum pustiu. 

Fontaney şi Alfred Johannot au murit, Taylor a încetat să 
mai călătorească, de Vigny a devenit invizibil, Lamartine e 
deputat, Hugo pair al Franţei, iar Boulanger, fiul meu şi cu 
mine suntem la Cartagina, de unde vă trimit aceste 
gânduri, însoţindu-le de suspinul prelung de care vă 
vorbeam şi care, cu tot vântul care duce ca pe un nor fumul 
placid ce iese de pe coşul vaporului nostru, nu va reuşi să 
recupereze niciodată aceste amintiri scumpe pe care timpul 
cu aripi neguroase le cufundă, tăcut, în ceața cenuşie a 
trecutului. 

O, primăvară, tinereţe a omului! O, tinereţe, primăvară a 
vieţii! 

Ei bine! iată că lumea aceasta, pe care mi-a dăruit-o un vis 
în noaptea trecută, s-a pierdut în eter, dovedindu-se la fel 
de impalpabilă ca aceşti atomi care dansează în mijlocul 
unei raze de soare ce a pătruns în camera întunecoasă prin 
spaţiul lăsat de un oblon întredeschis. 

Acum, doamnă, această scrisoare nu vă mai trezeşte 
mirarea, nu-i aşa? Prezentul ar fi necontenit cuprins de 
tulburare dacă nu ar fi ţinut în echilibru de greutatea ce o 
reprezintă speranţa şi de contragreutatea amintirilor şi, din 
nefericire, - ori din fericire, poate, - eu sunt unul dintre 


acei pentru care amintirile sunt mai puternice decât 
speranţele. 

Să vorbim acum despre altceva, căci ne e permis să fim 
trişti, dar cu condiţia de a nu face şi pe alţii să fie cuprinşi 
de mohorâta tristeţe. Ce mai face prietenul meu Boniface? 
Ah! Am vizitat, acum opt sau zece zile, un oraş care o să-i 
aducă o seamă de neplăceri când îi va găsi numele în cartea 
acestui cămătar dat naibii pe nume Sallustiu. Acest oraş e 
Constantine, străvechiul Cyrta. Apariție miraculoasă pe 
înălțimile stâncilor, clădită probabil de către o specie de 
animale fantastice cu aripi de vultur şi mâini meştere 
omeneşti - după cum au descris-o Herodot şi Levaillant, cei 
doi vestiți călători. 

Am trecut apoi puţin prin Utica şi am stat ceva mai mult la 
Bizerta. În Bizerta, Giraud a făcut portretul unui notar turc 
iar Boulanger pe al secretarului său. Vi le trimit, doamnă, 
ca să-l puteţi compara cu notarii şi secretarii de notar din 
Paris. Mă îndoiesc că această comparaţie va fi în avantajul 
acestora din urmă. 

În ce mă priveşte, stând mereu cu ochii după lebede şi 
păsările flamingo, am căzut în apă, accident care, dacă se 
petrecea pe Sena, îngheţată probabil la ora asta, ar fi putut 
avea urmări neplăcute, dar care pe lacul Caton n-a 
însemnat nimic mai mult decât o baie neaşteptată, cu 
hainele pe mine, întâmplare care i-a uluit pe Alexandre, 
Giraud şi pe guvernatorul oraşului, care urmăreau barca 
noastră cu ochii, de la înălţimea unei terase, şi care nu 
puteau pricepe că totul se explica prin aceea că mi-am 
pierdut centrul de greutate şi nu printr-un gest fantezist al 
meu. 

M-am smuls din braţele elementului neptunic precum 
cormoranii pe care vi i-am descris mai înainte, doamnă: la 
fel ca ei m-am scufundat, la fel ca ei am ieşit la suprafaţă, 
doar că n-aveam, ca ei, un peşte în cioc. 

După numai cinci minute uitasem de această baie nedorită 
şi eram uscat precum domnul Valery, aşa de bine lucrează 


în aceste locuri razele soarelui. 

Oh! aş vrea, doamnă, ca peste tot unde vă aflaţi să vă 
trimit una din razele acestui soare generos, fie şi numai 
spre a face să vă îmbobocească sub fereastră o tufă de 
miozotis. 

Să mă iertaţi pentru această lungă scrisoare. Nu-mi intră 
în obicei şi, la fel ca acel copil care se apăra de acuzaţia că 
a făcut lumea, vă promit că n-o să recidivez. Dar, altfel, 
pentru ce scop a lăsat portarul cerului deschisă această uşă 
de ivoriu prin care se strecoară visele daurite? 

Vă rog să primiţi, doamnă omagiul sentimentelor mele cele 
mai respectuoase. 

ALEXANDRE DUMAS 

O strângere de mână prietenească lui Jules. 

E cazul să mă explic: ce rost avea să reproduc aici o 
scrisoare atât de intimă. Pentru că, spre a povesti cititorilor 
mei istoria femeii cu colier de catifea, va trebui să le 
deschid mai întâi uşile Arsenalului, adică ale locuinţei lui 
Charles Nodier. 

Şi acum, când uşa îmi este deschisă de către fiica lui şi 
când suntem deci, bineveniţi în aceasta casă, „Cine mă 
iubeşte să mă urmeze”. 

Într-o margine a Parisului, în continuarea pitorescului quai 
des Celestins, mărginit în spate de strada Morland şi 
dominând perspectiva Senei, se ridică o clădire înaltă, 
întunecată şi tristă care este denumită Arsenal. 

O parte a terenului pe care se întinde această greoaie 
construcţie se numea, înainte de a fi săpate şanţurile 
oraşului, Champ-au-Plâtre. Într-un moment când se 
pregătea de război, Parisul cumpără acel câmp pustiu şi 
puse să se construiască aici nişte depozite în care să fie 
păstrate piesele de artilerie. Pe la 1533, Francisc I constată 
că nu prea are tunuri şi îi veni ideea să le fabrice. Aşa încât 
împrumută una din aceste construcţii de la oraşul său drag, 
promițând, se-nţelege, să le restituie după ce se va prepara 
aici fonta necesară tunurilor. Apoi, sub pretextul că treaba 


merge prea încet, mai împrumută una, şi încă una, făcând 
aceeaşi promisiune. În cele din urmă, însuşindu-şi 
proverbul înţelept care spune că ceea ce e bun de luate 
bun şi de păstrat, păstră stăpânirea asupra celor trei 
construcţii împrumutate. 

Douăzeci de ani mai târziu, o cantitate enormă de pulbere 
depozitată acolo luă foc. Explozia a fost îngrozitoare. Parisul 
s-a cutremurat cum tremură Catania în zilele când vulcanul 
Etna redevine activ. Pietrele catapultate de explozie au 
ajuns până în cartierul Saint-Marceau. Acest bubuit uriaş a 
făcut să se zguduie casele din Melun. Casele din 
împrejurimi s-au clătinat de câteva ori, de parcă erau bete, 
după care s-au năruit. Mulţi peşti au murit în apele râului, 
învinşi de aceste vibrații ucigătoare. Treizeci de oameni au 
fost ridicaţi pe sus de acest uragan de flăcări, ajungând 
înapoi pe pământ sfârtecaţi, iar o sută cincizeci au fost 
răniţi. Care va fi fost cauza acestei calamităţi? Nu vom şti 
niciodată. Dar, necunoscându-se cauza, nenorocirea a fost 
pusă pe seama protestanților. 

Carol al IX-lea a poruncit să se reconstruiască, după un 
plan mai amplu, clădirile distruse. Acest rege avea vocaţia 
construcţiei: sub domnia lui s-a sculptat Luvrul, s-a ridicat 
fântâna Inocenţilor, operă a lui Jean Goujon, care a fost ucis 
chiar în preajma operei sale, de un glonţ rătăcit. Probabil că 
regele şi-ar fi desăvârşit lucrarea dacă Dumnezeu, care 
avea să-i ceară unele lămuriri pentru ziua de 24 august 
15721 nu l-ar fi chemat la el. 

Succesorii lui au continuat construcţiile de acolo de unde 
le lăsase el. Sub Henric al III-lea s-a sculptat, în 1584, 
intrarea dinspre gquai des Celestins; era mărginită de 
coloane în forma unor ţevi de tun şi pe placa de marmură 
de deasupra ei se putea citi acest distih al lui Nicolas 
Bourbon: 

Aetna hic Henrico vulcania tela ministrat, lela giganteos 
debellatura furores. 


Ceea ce vrea să spună: „Etna pregăteşte aici săgețile cu 
care Henric va zdrobi furia Giganţilor”. 

Şi, într-adevăr, după ce a aruncat trăsnetul nimicitor 
asupra Giganţilor Ligii, Henric puse să se amenajeze acel 
parc pe care-l putem vedea pe hărţile din epoca lui Ludovic 
al XIII-lea, pe când Sully2 îşi stabilea acolo sediul 
guvernamental şi dădea dispoziţii să fie pictate şi daurite 
frumoasele saloane care alcătuiesc şi azi biblioteca de la 
Arsenal. 

În 1823, Charles Nodier a fost numit director al acestei 
biblioteci şi s-a mutat cu totul din strada Choiseul la noul 
său sediu. 

Nodier era un om fermecător. N-avea nici un viciu, dar era 
plin de defecte, acele defecte încântătoare care dau 
originalitatea omului de geniu: risipitor, nepăsător şi mai 
ales hoinar, la fel de împătimit de vagabondajul fără ţintă 
precum era Figaro de leneş! 

Nodier avea cunoştinţe aproape despre tot ceea ce poate 
şti un om. Şi, cu inspiraţia geniului său, atunci când nu ştia 
inventa; iar ceea ce inventa era mai altfel colorat decât 
realitatea imediată. 

Nodier era precum Ierenţiu, căruia nimic din ce e 
omenesc nu-i era străin. lubea pentru plăcerea de a iubi: 
iubea aşa cum soarele împrăştie generos lumina, aşa cum 
şopoteşte izvorul, aşa cum floarea îmbălsămează aerul cu 
arome. Îi era drag tot ce e bun, frumos şi înălţător; în rău 
chiar, încerca să afle un sâmbure de bunătate, aşa cum 
chimistul extrage dintr-o plantă veninoasă leacul salvator. 

De câte ori va fi fost îndrăgostit Nodier? Nici el nu ştia 
prea bine. De altfel, cu firea lui de poet, confunda mereu 
visul cu realitatea. Nodier cultivase aşa de mult 
fantasmagoriile născute din imaginaţia sa încât ajunsese să 
creadă în existenţa lor. Pentru el, Therese Aubert, Zâna fără 
trup, Ines de la Sierra existaseră cu adevărat. Erau nişte 
fete, la fel ca Marie; erau surorile ei; doar că doamna 
Nodier, nu contribuise cu nimic la apariţia lor pe lume. La 


fel ca Jupiter, Nodier le scosese pe aceste Minerve din 
propriul său cap. 

Dar Nodier nu dăduse suflet numai unor creaturi 
omeneşti. El inventase un animal şi îl botezase. Apoi, fără să 
se neliniştească de ce va zice Dumnezeu, îl dăruise cu viaţă 
eternă. 

Acest animal era taratantaleo. 

N-aţi văzut niciodată un taratantaleo, nu-i aşa? Nici eu. 
Dar Nodier îl cunoştea în amănunţime. Îi putea descrie 
obiceiurile, năravurile şi capriciile. 

Cum descoperise Nodier acest taratantaleo? 

La optsprezece ani, Nodier se ocupa de entomologie. Căci, 
trebuie spus, viaţa lui s-a desfăşurat în şase faze distincte. 
Mai întâi s-a ocupat de istorie naturală: şi a scris Biblioteca 
entomologică. Apoi de lingvistică: aşa apăru Dicţionarul 
onomatopeelor. Apoi de politică: Napoleone. Apoi de 
filosofia religiilor: Meditaţii la mânăstire. Apoi de poezie: 
Eseurile unui tânăr bard. Şi, în cele din urmă, s-a dedicat 
romanului: Jean Sbogar, Simarra, Trilby, Domnişoara de 
Marsan, Adele, Vampirul, Regele ţiganilor şi cele şapte 
castele ale sale, Fanteziile doctorului Neophobus şi o 
mulţime de alte scrieri încântătoare. 

Nodier, deci, se afla în prima fază a activităţii lui, se ocupa 
de entomologie. Făcea experienţe la microscop asupra 
infinitului mic şi, cu mult timp înainte de Raspail, 
descoperise o întreagă lume de animăluţe invizibile cu 
ochiul liber. Într-o zi, după ce supuse la examenul 
microscopic apă, vin, oţet, brânză, pâine, adică toate 
materiile pe care le studia în mod obişnuit, luă un strop de 
nisip ud de pe jgheabul streaşinei - el locuia sus, la etajul 
şase - îl puse sub microscop şi privi prin lentilă. 

Văzu atunci un animal ciudat, având forma unui velociped, 
înzestrat cu două roţi pe care le mişca foarte iute. Avea de 
traversat un râu? roţile îi slujeau ca acelea ale unui vapor 
cu zbaturi; avea de străbătut un teren uscat? roţile îi 
slujeau la fel cu ale unei cabriolete. Nodier îl cercetă atent, 


îl desenă şi studiul lui se prelungi mult, când îşi dădu seama 
că a uitat să se ducă la o întâlnire; aşa că lăsă microscopul 
şi acel strop de nisip împreună cu micul taratantaleo. 

Când se întoarse acasă, era târziu; obosit, se culcă şi 
dormi ca orice tânăr de optsprezece ani. Aşa că abia în 
dimineaţa următoare se gândi din nou la nisip, la microscop 
şi la taratantaleo. 

Dar vai? în timpul nopţii nisipul se uscase şi bietul 
taratantaleo, care, fără îndoială, avea nevoie de umiditate 
ca să trăiască, murise. Cadavrul său minuscul era culcat pe 
o rână, roţile lui rămăseseră imobile. 

Dar chiar şi aşa, mort, animalul reprezenta o foarte 
originală specie de efemeride şi merita să fie conservat la 
fel ca un mamut sau un mastodont. Doar că, spre a putea 
manevra acest animal de o sută de ori mai mic decât o 
arahidă era nevoie de o mulţime de precauţii, pe care nu le 
iei când e vorba de un elefant. 

Aşa că Nodier transferă, cu ajutorul firelor de păr de la 
pana sa de scris, nisipul din microscop, într-o cutiuţă de 
carton, care urma să devină mormântul micului 
taratantaleo. 

Îşi spunea că trebuie să arate acest cadavru primului 
savant care se va încumeta să urce până la etajul şase. 

Dar la optsprezece ani ai capul plin de tot felul de gânduri, 
aşa că ţi se poate ierta dacă uiţi de cadavrul unei 
efemeride. Nodier uită mai multe luni, un an întreg poate, 
de taratantaleo. 

Dar, într-o zi, redescoperi cutiuţa. Era curios să vadă ce 
schimbări s-au produs cu animăluţul său. Era o vreme 
înnorată, cădea o ploaie în rafale. Ca să vadă mai bine, duse 
microscopul lângă fereastră şi depuse pe lama lui 
conţinutul cutiuţei. 

Cadavrul rămăsese nemişcat pe patul său de nisip, Nodier 
îşi studia deci efemerida când, deodată, o picătură de 
ploaie, alungată de furtună, căzu pe lamela microscopului şi 
umezi din nou nisipul. Atunci Nodier văzu cum, în contact 


cu această răcoare înviorătoare, taratantaleo mişcă o 
antenă, apoi alta, începe să învârte una din roţi, apoi pe 
amândouă, revine la viaţă. 

Acest miracol se întâmpla nu după câteva zile, ci după un 
an. Nodier reluă experienţa de zece ori: de câte ori nisipul 
se usca taratantaleo murea; de câte ori era umezit din nou, 
taratantaleo învia. 

Deci Nodier nu descoperise o efemeridă, ci o făptură 
nemuritoare. După toate probabilitățile, animăluţul său 
asistase la potop şi avea să asiste şi la Judecata de Apoi. 

Din nefericire, într-o zi când Nodier, pentru a nu ştiu câta 
oară, se pregătea să reia experienţa, o pală de vânt îi suflă 
pe geam grăunţele de nisip şi, odată cu ele, cadavrul 
fenomenalului taratantaleo. 

Nodier a încercat de atunci, în repetate rânduri, să 
regăsească un alt exemplar asemănător, studiind grăunţe 
de nisip umezit pe care-l culegea din diferite locuri, dar 
degeaba! Acel taratantaleo părea să fi fost singurul din 
specia lui şi, inexistent pentru întreaga omenire, a trebuit 
să supravieţuiască doar în amintirea lui Charles Nodier. 

Am vorbit despre defectele lui Nodier. Defectul lui 
principal, cel puţin în ochii doamnei Nodier, era 
bibliomania. Această pasiune fără saţ, care-l făcea pe el 
fericit, o ducea la disperare pe soţia lui. 

Nodier cheltuia pe cărţi toţi banii pe care-i câştiga. Se 
întâmpla de multe ori să plece de-acasă spre a împrumuta 
două-trei sute de franci absolut necesari în gospodărie şi să 
se întoarcă purtând în mâini, radios, o carte rară, şi, 
bineînţeles, fără nici un ban. 

Doamna Nodier încerca să bodogăne. Dar Nodier scotea 
volumul la vedere, îl deschidea, îl închidea, îl mângâia, îi 
arăta soţiei lui o greşeală de tipar care conferea 
autenticitate cărţii şi o consola: 

— Gândeşte-te, draga mea, că trei sute de franci mai pot 
găsi, dar o asemenea carte, hm! o asemenea carte, hm! o 


asemenea carte e de negăsit. Cere-i mai bine lui 
Pixerecourt. 

Nodier adora melodrama iar Pixerecourt era mult admirat 
de către Nodier, care îl numea, un Corneille al bulevardelor. 

Pixerecourt venea aproape în fiecare dimineaţă în vizită la 
Nodier. 

Dimineaţa era consacrată de Nodier bibliofililor. Acolo se 
adunau marchizul de Ganay, marchizul de Château-Giron, 
marchizul de Chalabre, contele de Labedoyere, Berard, 
omul familiei Elzevirs, care, în clipele lui libere, a refăcut 
Charta din 1830; bibliofilul Jacob, savantul Weis din 
Besancon, enciclopedistul Peignot din Dijor; în sfârşit, 
savanţi străini care, imediat ce ajungeau în Paris, se 
prezentau la acest cenaclu de reputaţie europeană. 

În acest cenaclu i se ceteau păreri lui Nodier, oracolul 
grupului; i se cereau de asemenea note: era distracţia lui 
favorită. Savanţii de la Institut nu veneau deloc la aceste 
reuniuni, fiindcă îl priveau cu invidie pe Nodier. Nodier 
asocia spiritul şi poezia cu erudiţia, comiţând un păcat pe 
care Academia de ştiinţe nu-l poate ierta Academiei 
franceze. 

După două sau trei ore de muncă, în care acoperea cu 
uşurinţă zece sau douăsprezece pagini de hârtie înalte de 
şase degete şi late de patru, cu un scris caligrafic, lizibil, 
fără să facă o ştersătură, Nodier ieşea în oraş. El hoinărea 
la întâmplare, urmând de obicei cheiul Senei, chiar trecând 
mereu pe o parte şi pe cealaltă a râului, după cum erau 
aşezate standurile de carte; după ce epuiza acest capitol, 
intra în dughenele librarilor, după care cerceta magazinele 
legătorilor de cărţi. 

Nodier se pricepea nu numai la cărţi, ci şi la legăturile lor. 
Capodoperele lui Gaseon din timpul lui Ludovic al XIII-lea, 
ale lui Desseuil sub Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea îi 
erau atât de familiare că putea să le deosebească unele de 
altele cu ochii închişi. Nodier e acel care dădu un nou 
imbold legătoriei de carte care încetase să mai fie o artă în 


timpul Revoluţiei şi al Imperiului; el a încurajat şi i-a dirijat 
pe cei care au reînviat această artă: Thouvenin, Bradel, 
Niedree, Bozonnet şi Legrand. Thouvenin, bolnav de 
tuberculoză, se ridica de pe patul de agonie ca să mai 
arunce pentru ultima oară o privire asupra legăturilor de 
carte realizate pentru Nodier. 

Cursa lui Nodier prin Paris se încheia aproape întotdeauna 
la Crozet sau Techener, cei doi cumnaţi despărțiți de o 
aspră rivalitate şi între care se interpunea geniul lui blajin. 
Acolo îşi dădeau întâlnire bibliofilii; acolo se discuta despre 
cărţi, ediţii, cumpărări de cărţi, acolo se făceau schimburi. 
Când apărea Nodier era o larmă generală; în clipa când el 
deschidea gura, se făcea tăcere deplină. Nodier povestea 
despre câte-n lună şi-n stele, inventa paradoxuri, vorbea de 
omni re scibili et quibusdam aliis3. 

Seara, după cina de familie, Nodier lucra de obicei în 
sufragerie, înconjurat de trei lumânări aşezate în triunghi, 
niciodată mai multe, niciodată mai puţine; am amintit pe ce 
hârtie scria şi ce scris avea; folosea la scris numai pene de 
gâscă iar acele instrumente mai noi din metal îl îngrozeau, 
ca orice invenţie modernă. Gazul de iluminat îl înfuria. 
Maşinile cu aburi îl scoteau din sărite; considera că 
distrugerea pădurilor şi sleirea minelor de cărbune va duce 
în mod sigur, în scurt timp, la sfârşitul lumii. 

Spre orele nouă şi jumătate seara, ieşea din nou în oraş; 
de data asta circula pe marile bulevarde, nu pe cheiurile 
Senei. Intra la Porte-Saint-Martin, la Ambigu sau la 
Funambules, de preferinţă la Funambules. Nodier îl 
diviniza pe Debureau. Pentru Nodier nu existau decât trei 
actori pe lume: Duberau, Potier şi Talma. Cum Potier şi 
Talma muriseră, rămânea Debureau, care-l consola şi de 
pierderea, celorlalţi doi. 

În fiece duminică, Nodier lua prânzul la Pixer&court. Acolo 
se revedea cu vizitatorii lui obişnuiţi: bibliofilul Jacob (rege 
până apărea pe uşă Nodier, vicerege după aceea), 
marchizul de Ganay, marchizul de Chalabre. 


Marchizul de Ganay avea un spirit nobil; el se putea 
îndrăgosti de o carte pe care voia să o aibă aşa cum un 
desfrânat din vremea Regenţei se dădea în vânt după o 
femeie care îi plăcea; după ce o obținea, când reuşea asta, îi 
era credincios o lună, - de fapt credincios e puţin spus: 
adorator înflăcărat -, o purta cu el peste tot, oprea pe 
stradă cunoscuţii ca să le-o arate; seara o punea sub pernă, 
se trezea noaptea, aprindea lumânarea ca s-o privească, 
dar nu citea niciodată nici un rând; era mereu invidios pe 
cărţile lui Pixerecourt, pe care Pixerecourt nu voia să i le 
vândă, oricât i-ar fi oferit pe ele; se răzbuna pe acesta 
achiziţionând, la licitaţia doamnei de Castellane, un 
autograf pe care Pixerecourt şi-l dorea de zece ani. 

Ceea ce declanşa dialoguri de acest gen: 

— Nu contează, striga Pixerecourt, va fi al meu până la 
urmă. 

— Ce, mă rog? întreba marchizul de Ganay. 

— Autograful pe care l-ai cumpărat. 

— Şi când, mă rog? 

— Când vei muri, fir-ar să fie! 

Şi Pixerecourt şi-ar fi ţinut cuvântul dacă marchizul de 
Ganay n-ar fi considerat mai înţelept să trăiască mai mult 
decât Pixerecourt. 

Cât despre marchizul Chalabre, el n-avea decât o ambiţie: 
o Biblie din care nimeni să nu mai aibă alt exemplar. L-a 
bătut foarte mult la cap pe Nodier să-i indice un asemenea 
unicat, iar până la urmă Nodier a făcut un lucru şi mai 
remarcabil decât îi ceruse marchizul: i-a indicat un 
exemplar care nici nu exista în realitate. 

Fericit, marchizul de Chalabre s-a pornit în căutarea 
exemplarului indicat de Nodier. 

Nici Cristofor Columb, nici Vasco da Gama nu s-au ostenit 
cu atâta înverşunare să descopere tărâmurile mult visate 
pre câtă a dovedit marchizul de Chalabre în căutarea 
Bibliei unicat. Dar în timp ce America exista cu adevărat la 
70* latitudine nordică şi 53* latitudine sudică, iar India 


aştepta de veacuri aşezată de-o parte şi de alta a Gangelui, 
Biblia marchizului Chalabre nu se găsea pe nici o latitudine 
şi nu aştepta pe nici un raft de o parte sau de cealaltă a 
Senei. Aşa că Vasco da Gama regăsi Indiile, Cristofor 
Columb descoperi America dar marchizul căută zadarnic, 
din nord până în sud, din occident până în orient şi nu găsi 
Biblia mult dorită, dar cu cât ea se dovedea mai de negăsit, 
el punea mai multă ardoare în acţiunea sa. 

Oferise pentru ea cinci sute de franci; oferise o mie de 
franci; oferise apoi două mii, patru mii, zece mii de frânei. 
Toţi bibliografii erau hărţuiţi în legătură cu această 
misterioasă Biblie. Au scris în Germania şi în Anglia. Nimic. 
La o notă expediată de nefericitul marchiz nici nu-şi 
dăduseră osteneala să mai răspundă, au scris pe ea pur şi 
simplu: „Aşa ceva nu există”. Desigur, dacă nota ar fi fost 
semnată de Nodier, nimeni n-ar fi îndrăznit să-i conteste 
afirmaţia. Papa de la Roma se putea înşela, dar Nodier era 
infailibil. 

Căutările au durat trei ani încheiaţi. În fiecare duminică, 
dejunând împreună cu Nodier la Pixerecourt, marchizul de 
Chalabre deschidea discuţia: 

— Ei bine! această Biblie, dragul meu Charles... 

— Ei? 

— E de negăsit. 

— Quaere et invenies4, răspundea Nodier. 

Şi, cuprins de un nou acces de entuziasm, bibliomanul îşi 
continua căutarea, dar fără succes. 

În cele din urmă, i se aduse marchizului de Chalabre o 
Biblie. Nu era exact aceea indicată de Nodier dar 
diferenţele erau minime: apăruse cu un an mai târziu decât 
aceea şi, fusese tipărită la Strasbourg nu la Kohl, adică 
numai la o leghe distanţă; în plus, deşi nu era chiar unicat, 
al doilea exemplar, singurul care mai exista, se afla, în 
Liban, într-o mănăstire druză. Marchizul de Chalabre se 
duse cu ea la Nodier şi îi ceru părerea. 


— Păi de! răspunse Nodier, care observase că marchizul e 
pe punctul de a-şi pierde minţile dacă nu-şi găsea Biblia lui, 
ia-o pe asta, prietene, din moment ce nu poate fi găsită 
cealaltă! 

Marchizul de Chalabre achiziţionă Biblia în schimbul 
sumei de două mii de franci, îi făcu o legătură splendidă şi o 
puse într-o casetă specială. 

Când a murit, marchizul de Chalabre i-a lăsat biblioteca 
domnişoarei Mars. Domnişoara Mars, care n-avea pasiunea 
căiţilor, îl rugă pe Merlin să catalogheze cărţile defunctului 
şi să le vândă. Merlin, care era cel mai corect om de pe 
suprafaţa pământului, îi aduse într-o bună zi domnişoarei 
Mars treizeci sau patruzeci de mii de franci în bilete de 
bancă. Îi găsise într-un fel de portofel care se afla ascuns în 
magnifica legătură de piele a Bibliei. 

Acum, după ce am văzut ce program avea iubitul nostru 
Charles în timpul săptămânii şi duminica dimineaţa, să 
vedem cu ce se ocupa el duminică seara, de la orele şase 
până la miezul nopţii. 

Cum îl cunoscusem pe Nodier? 

Cum se întâmplă să-l cunoască mulţi. Îmi făcuse un 
serviciu. 

Era în 1827, terminasem prima piesă, Christine. N-aveam 
relaţii prin ministere sau la teatre. Nu-mi rămânea decât să 
citesc piesa în faţa comedienilor regelui şi să fiu acceptat 
sau respins de ei. 

Din păcate, la vremea aceea, conducerea Comediei 
Franceze era, la fel ca guvernământul Veneţiei, republicană 
dar aristocratică, şi nu ajungea orice anonim în faţa 
serenisimilor domni din comitet. 

Exista un examinator a cărui îndatorire era să citească 
lucrările tinerilor debutanţi, care nu aveau dreptul să-şi 
prezinte piesa în faţa comitetului decât după ce treceau de 
această probă prealabilă. Dar în tradiţia teatrului se 
cunoşteau destule poveşti lugubre cu manuscrise care 
zăceau câte doi sau trei ani până să cadă sub ochiul acestui 


expert, încât eu, familiarizat cu Dante şi cu Milton, nu 
îndrăzneam să înfrunt această îndelungată şedere în 
purgatoriu, şi tremuram de teamă că sărmana mea 
Christine să nu aibă aceeaşi soartă crudă şi să îngroaşe pur 
şi simplu numărul acelor Questi sciaurati che mai non fur 
ViVID 

Auzisem că Nodier ar fi un protector înnăscut al tuturor 
poeţilor la început de drum. l-am cerut o recomandare 
către baronul Taylor. Mi-a dat-o. După alte opt zile, lectura 
la Theâtre-Frangais era încheiată şi eram în linii mari 
acceptat. 

Spun „în linii mari” fiindcă piesa mea cuprindea, raportat 
la momentul acela, ne aflam deci în 1827, asemenea 
enormităţi literare că domnii comedieni ordinari ai regelui 
nu îndrăzniră să mă primească de-a binelea şi au mai cerut 
ajutor domnului Picard, autorul piesei Orăşelul. 

Domnul Picard era unul din oracolele epocii sale. 

Firmin m-a condus la domnul Picard. Domnul Picard m-a 
primit într-o bibliotecă tapetată cu toate ediţiile operelor 
sale şi împodobită cu bustul său. Mi-a primit manuscrisul, 
m-a rechemat peste opt zile şi m-a expediat. 

Exact după opt zile, la aceeaşi oră, m-am înfăţişat la uşa 
domnului Picard. Mă aştepta. M-a întâmpinat cu surâsul lui 
Rigobert din piesa Casă de vânzare. 

— Domnule, îmi spuse el întinzându-mi manuscrisul 
răsucit sul, cu multă grijă, dispuneţi de oarecari mijloace de 
existenţă? 

Începutul era încurajator. 

— Da, domnule. Am un post oarecare pe lângă domnul 
duce d'Orleans. 

— Ei bine, tinere domn făcu el, punându-mi cu gingăşie 
manuscrisul în mână şi dându-mi în acelaşi timp mâna în 
semn de despărţire, ocupaţi-vă de munca dumneavoastră. 

Şi făcu un gest care sugera că audiența s-a încheiat. 

Oricum, îi datoram lui Nodier o vorbă de mulţumire. M-am 
prezentat la Arsenal. Nodier m-a întâmpinat şi el cu surâsul 


pe buze. Dar, cum spune Moliere, există surâs şi surâs. 
Poate că voi uita cândva surâsul lui Picard, dar nu-l voi uita 
niciodată pe al lui Nodier. 

Voiam din suflet să-i demonstrez lui Nodier că nu eram cu 
totul nedemn de protecţia lui cum se putea crede după 
verdictul lui Picard. I-am lăsat manuscrisul. A doua zi, am 
primit o scrisoare încântătoare care îmi reda curajul 
pierdut şi prin care eram invitat la reuniunile literare de la 
Arsenal. 

Nici un condei, oricât de inspirat, n-ar putea să redea 
atmosfera unică a reuniunilor de la Arsenal. 

La ora şase, masa era pusă. Participau la ea câţiva 
obişnuiţi: Cailleaux, Taylor, Francis Wey, pe care Nodier îl 
iubea ca pe propriul său fiu, la care se mai adăugau unul 
sau doi invitaţi ai zilei şi, pe lângă ei, oricine dorea. 

După ce erai admis o dată în fermecătoarea intimitate a 
casei te duceai să cinezi la Nodier din plăcere. Întotdeauna 
două-trei tacâmuri aşteptau pe convivii neanunţaţi. Dacă nu 
ajungeau tacâmurile, se mai adăuga şi al patrulea, al 
cincilea, al şaselea. Dacă era nevoie să se prelungească 
masa, se prelungea. Dar, vai de cel care se nimerea să fie al 
treisprezecelea venit! El era obligat să cineze la o măsuţă, 
separat, şi era salvat de această pedeapsă numai dacă 
apărea şi cel de-al paisprezecelea mesean. 

Nodier avea maniile lui: prefera de exemplu pâinea 
neagra pâinii albe şi vesela de cositor celei de argint. 
Doamna Nodier îl servea tot timpul după placul lui. 

După un an sau doi, devenisem unul dintre cei câţiva 
oameni apropiaţi ai casei. Puteam veni la ora cinei fără să 
mă anunţ. Eram primit cu exclamaţii vesele de bun-venit şi 
eram aşezat la masă, sau mai bine zis mă aşezam la masă 
între doamna Nodier şi Marie. 

După încă o vreme devenisem un fel de senator de drept. 
Când ajungeam cu întârziere şi se aflau la masă, iar locul 
meu era ocupat, făceau un semn de scuze convivului care- 
mi uzurpase locul şi acesta îmi era eliberat. Nodier 


pretindea că îi port noroc lui şi port ghinion altora. Nodier 
era cel mai fermecător causeur care exista. Cunoşteam, din 
conversaţia mea şi a altora, ce înseamnă verva, veselia, 
comunicativitatea tinerească; dar nimic nu semăna cu 
bonomia lui, cu farmecul lui inexprimabil, cu această 
delicateţe nesfârşită în arcanul căreia, ca într-un laţ, 
păsărarul prinde totul, păsărelele şi păsările mari. 

Atunci când, prost dispus, nu participam la conversaţie, 
Nodier, ca gazdă, vorbea el, ascultat cu atenţie de toţi, copii 
şi adulţi. Parcă îi ascultai în acelaşi timp pe Walter Scott şi 
pe Charles Perrault, memoria în luptă cu imaginaţia, 
savantul la concurenţă cu poetul. În acele clipe Nodier era 
nu numai foarte distractiv de ascultat dar şi încântător de 
privit. Trupul său costeliv, braţele lungi şi slăbâănoage, 
mâinile prelungi şi palide, chipul lui plin de o melancolică 
bunătate, toate se armonizau cu vorbirea lui un pic 
tărăgănată, care modula pe diferite tonuri accentul său de 
Franche-Comte pe care nu-l pierduse cu totul niciodată. 
Povestirea lui era mereu plină de originalitate, mereu 
interesantă, nu se repeta în nici un fel. Timpul, spaţiul, 
istoria, natura erau pentru Nodier surse inepuizabile de 
inspiraţie. Cunoscuse o mulţime de oameni extraordinari, 
Danton, Charlotte Corday, Cagliostro, Pius al VI-lea, 
Ecaterina a II-a, Frederic cel Mare, şi mai ştiu eu câţi alţii! 
Ca şi contele de Saint-Germain şi taratantaleo, asistase la 
crearea lumii şi traversase secolele metamorfozându-se. El 
avea o teorie foarte ingenioasă în legătură cu aceste 
metamorfoze. După părerea lui, visele nu erau altceva 
decât amintirea zilelor trăite cândva pe altă planetă, 
fragmente dintr-o viaţă de odinioară. El credea că visele 
cele mai fantastice corespund unor întâmplări petrecute de 
mult pe Saturn, pe Venus sau pe Mercur: imaginile stranii 
n-ar fi decât umbrele formelor care s-au imprimat în 
sufletul nostru, care e nemuritor. Când a vizitat întâia oară 
Muzeul fosilelor din jardin des Plantes, el a fost uluit, 
revăzând acolo animale pe care le văzuse în timpul 


Potopului; iar câteodată îi scăpa mărturisirea că, observând 
tendinţa ordinului Templierilor de a acapara întreagă lume, 
îi dăduse lui Jacques Molay6 e sfatul de a-şi stăpâni ambiția; 
spunea că n-are nici o vină pentru crucificarea lui Isus 
Christos; că fusese singurul care l-a prevenit că Pilat are 
gânduri necurate în privinţa lui. Nodier avusese ocazia să 
se întâlnească de multe ori cu Jidovul rătăcitor: prima dată 
la Roma, în vremea lui Grigore al VII-lea; a doua oară la 
Paris, în ajunul nopţii Sfântului Bartolomeu; ultima dată în 
localitatea Vienne din Dauphine, întâlnire în legătură cu 
care avea dovezi preţioase. În legătură cu acest personaj, 
Nodier semnala o eroare comisă de savanţi şi de poeţi, şi 
îndeosebi de Edgar Quinet: nu Ahasverus, al cărui nume 
este jumătate grecesc, jumătate latin, se numea omul de 
cinci parale, ci Isaac Laquedem; ştia sigur asta, deţinea 
informaţia chiar de la acesta din urmă. După politică, 
filosofie şi tradiţii, Nodier trecea la istoria naturală. În 
această ştiinţă el avea cultul lui Herodot, Pliniu, Marco Polo, 
Buffon şi Lacepede. Studiase nişte specii de păianjen faţa 
de care păianjenul lui Pelisson nu era nimic; avusese sub 
ochi broaşte aşa de venerabile că pe lângă ele Mathusalem 
era un copil; văzuse îndeaproape crocodili aşa de uriaşi că 
în comparaţie cu ei un balaur era ca o şopârlă. 

Nodier avea norocul să treacă prin tot felul de întâmplări 
neobişnuite, aşa cum se întâmplă doar oamenilor de geniu. 
Într-o zi când, în timpul şederii lui în Styria, ţinut înţesat de 
stânci granitice şi de arbori seculari, era în căutarea unor 
lepidoptere, s-a urcat pe un copac ca să ajungă la o 
scobitură ce se zărea pe trunchiul lui, scotocise cu mâna în 
scobitura aceea, dovedindu-se ca de obicei imprudent (o 
dată scosese braţul dintr-un asemenea loc ornamentat de 
un şarpe care se încolăcise în jurul lui); scotocise deci în 
scorbura copacului, simţise ceva moale şi vâscos care ceda 
la apăsarea degetelor. Trăsese mâna iute şi privise 
înăuntru: doi ochi străluceau acolo ca un foc mocnit. Nodier 
credea în diavol. De aceea, văzând aceşti ochi care aduceau 


cu ochii de jeratic ai lui Caron - cum îi descrie Danie - 
Nodier o luă la fugă; dar apoi reveni, luă o toporişcă şi 
socotind cam cât de jos cobora scorbura, începuse să 
despice o deschizătură în dreptul locului unde bănuia că se 
află acea făptură stranie. După câteva lovituri zdravene de 
topor, văzu că începe să curgă sânge prin trunchiul 
despicat, exact ca atunci când pădurea fermecată a lui 
Tasso sângera sub loviturile de spadă ale lui Tancred. Dar 
din inima copacului nu-şi făcu apariţia o frumoasă 
războinică ci un broscoi enorm prins acolo între pereţii 
copacului unde, probabil, fusese adus de vânt pe când avea 
mărimea unei albine. De cât timp să fi stat în scorbură? 
Probabil că de două-trei sute de ani. Avea cinci degete 
lungime şi trei lăţime... 

Altădată, se afla în Normandia, în timp ce făcea împreună 
cu Taylor o călătorie prin ţară. A intrat într-o biserică. De 
bolta bisericii atârnau un păianjen uriaş şi o broască 
gigantică. L-a întrebat pe un ţăran ce semnificaţie are 
această alăturare ciudată de animale. 

Şi iată ce i-a povestit bătrânul ţăran, după ce l-a condus în 
apropierea uneia din lespezile aflate în biserică, deasupra 
căreia se putea vedea o sculptură reprezentând un cavaler 
culcat în armura lui. 

Acest cavaler era un baron de pe vremuri, care lăsase 
oamenilor din partea locului amintiri atât de neplăcute 
încât chiar şi cei mai îndrăzneţi ocoleau mormântul lui şi 
asta nu în semn de respect, ci din cauza groazei pe care le- 
o inspira. Deasupra acestui mormânt, ca urmare a unui 
legământ făcut de acest cavaler pe patul de moarte, trebuia 
să ardă un felinar zi şi noapte, scop în care muribundul 
făcuse o donaţie generoasă, care era mai mult decât 
suficientă pentru asta. 

Într-o bună zi, mai bine zis într-o bună noapte, pe când 
preotul nu avea somn, văzu de la fereastra camerei sale, 
care dădea chiar spre o fereastră a bisericii, cum lumina 


lămpii scade şi apoi dispare. Crezu că e un accident şi nu 
dădu importanţă faptului. 

Dar, în noaptea următoare, trezindu-se pe la două 
noaptea, îi veni ideea să verifice dacă lampa mai arde. 
Cobori din pat, se apropie de fereastră şi constată de visu 
că biserica era cufundată într-un întuneric deplin. 

Cum accidentul se repetase două nopţi la rând, lucrurile 
începeau să capete o anume gravitate. În ziua următoare, 
preotul îl chemă pe ţârcovnic şi îl acuză pe faţă că, în loc să 
pună untdelemn în felinar l-a turnat în propria lui salată. 
Ţârcovnicul se jură pe toţi sfinţii că nu făcuse asta, că, în 
fiece seară, de cincisprezece ani de când avea onoarea să 
fie ţârcovnic, umplea foarte conştiincios felinarul şi că 
trebuie să fie vreun renghi al cavalerului care, după ce îi 
chinuise pe oameni cât timp fusese în viaţă, reîncepea să-l 
chinuiască acum, la trei sute de ani după moartea lui. 

Preotul declară că îi dă crezare, dar că dorinţa lui de a 
asista seara la ritualul umplerii felinarului rămânea de 
neclintit. În consecinţă, la căderea serii, a fost de faţă când 
ţârcovnicul a turnat untdelemnul în recipient şi a aprins 
lampa, după care a încuiat el însuşi uşa bisericii, a pus cheia 
în buzunar şi a intrat la el în casă. 

În loc să se culce, preotul se aşeză în fotoliul din faţa 
ferestrei cu un breviar în mâini şi aşteptă, privind din când 
în când spre biserică. 

Către miezul nopţii văzu cum mugurele de lumină care 
ilumina pe dinăuntru vitraliile, scade în intensitate şi se 
stinge. 

De data asta, devenea evident că există o cauză ciudată, 
misterioasă, inexplicabilă, şi că bietul ţârcovnic n-are nici o 
vină. 

O clipă, preotul se gândi că nişte hoţi pătrund noaptea în 
biserică şi fură untdelemnul. Dar era greu de crezut că hoţii 
erau nişte flăcăi aşa de cumsecade că se mulţumeau să fure 
numai untdelemn şi nu se atingeau de vasele sfinte. 


Deci nu era vorba de nişte hoţi. Era poate vorba de o 
cauză supranaturală. Preotul luă hotărârea să descopere 
această cauză, oricare ar fi fost ea. 

În seara următoare puse cu mâna lui untdelemnul în 
lampă, ca să fie sigur că nu e victima vreunei înşelăciuni. 
Apoi, în loc să iasă pe uşă, cum făcuse cu e zi înainte, se 
ascunse într-un confesional. 

Orele se scurgeau, lampa lumina cu aceeaşi lumină calmă 
şi egală. Sună miezul nopții... 

Preotul avu impresia că aude un zgomot uşor, asemănător 
unei pietre care se mişcă, văzu apoi umbra unui animal cu 
labe gigantice, umbra se urcă pe un stâlp, alergă de-a 
lungul cornişei, se arătă un moment pe boltă, cobori de-a 
lungul firului, şi se opri lângă felinar, a cărei lumină începu 
să pâlpâie tot mai slab, până când dispăru cu totul. 

Preotul rămase în inima întunericului. Înţelese că va trebui 
să repete experienţa, dar cu condiţia să se afle mult mai 
aproape de locul unde se petrecea scena. 

Nimic mai uşor: n-avea decât să se ascundă în 
confesionalul care se afla în partea opusă a bisericii, la doi 
paşi de felinar. În noaptea următoare totul se petrecu la fel 
ca în ajun. Preotul se ascunse în confesionalul din 
apropierea lămpii, având asupra lui un felinar cu geamuri 
opace. 

Până la miezul nopţii, aceeaşi linişte netulburată, iar lampa 
îşi îndeplinea conştiincioasă datoria. Dar când ultima bătaie 
care anunţa miezul nopţii se stinse, auzi acelaşi trosnet 
uşor ca şi noaptea trecută. Fiind de data asta foarte 
aproape, preotul putu să-şi dea seama din ce loc venea 
zgomotul. Era vorba de mormântul cavalerului. 

Lespedea care acoperea mormântul se ridică încet-încet, 
şi, prin deschizătura aceea, preotul văzu cum iese un 
păianjen de mărimea unui câine sârmos, acoperit de un păr 
lung de şase degete, cu nişte labe lungi de un metru, care 
se porni, fără nici o ezitare, urmând un drum cunoscut bine, 
să urce pe stâlp, să alerge pe cornişă, să coboare de-a 


lungul firului şi, ajungând lângă lampă, să bea uleiul din 
lampă, care se stinse după câteva pâlpâiri. 

Preotul îndreptă atunci lumina felinarului către mormântul 
cavalerului. Constată că lespedea ridicată era susţinută de 
un broscoi mare cât o broască ţestoasă, care fi făcea astfel 
păianjenului loc să treacă, atunci când ieşea să fure 
untdelemnul din lampă. Când păianjenul se întorcea 
împărțea prada cu tovarăşul său. 

Cei doi monştri trăiau de secole în acest mormânt, în care 
ar mai fi locuit şi azi dacă preotul n-ar fi observat din 
întâmplare că în biserică se află un hoţ. 

În ziua următoare, preotul chemase nişte oameni voinici, 
ridicaseră lespedea de pe mormântul cavalerului şi 
omorâseră insecta şi reptila, ale căror cadavre le agăţaseră 
în înaltul bisericii şi rămăseseră acolo ca o dovadă a acestor 
întâmplări. 

Țăranul care îi spusese povestea lui Nodier era unul dintre 
cei care participaseră direct la această vânătoare stranie 
condusă de preot; cum se înverşunase să-l omoare pe 
uriaşul broscoi, o picătură din sângele acestui animal 
scârnav îi sărise pe pleoapă, fiind cât pe-aci să-l lase chior 
de un ochi. 

Nodier avea un repertoriu bogat cu poveşti despre 
broscoi. Era, în longevitatea acestui animal, ceva misterios 
care atrăgea imaginaţia neliniştită a lui Nodier. Toate 
poveştile cu broaşte centenare şi milenare erau monopolul 
lui. Toate exemplarele de broaşte descoperite în pietre sau 
în trunchiuri de arbori, de la aceea găsită în 1756 de 
sculptorul Leprinice la Eretteville în inima unui pietroi, 
până la aceea închisă de Herifsant, în 1771, într-un bulgăre 
de ghips, şi pe care ela regăsit-o în viaţă după trei ani, erau 
în evidenţa lui. Întrebat din ce trăiau sărmanii prizonieri, el 
răspundea senin: „Se hrănesc cu propria lor piele”. 
Studiase o broască foarte cochetă care îşi schimbase pielea 
de şase ori într-o singură iarnă şi se hrănise de fiecare dată 
cu cea veche. Cât despre exemplarele încastrate în pietre 


datând de la crearea lumii, cum ar fi broasca găsită în 
cariera de la Burswick, din Gothia, inactivitatea totală în 
care au fost constrânse să zacă, suspendarea vieţii la o 
temperatură care nu permitea descompunerea şi nu făcea 
necesară înlocuirea nici unor pierderi în organism, 
umiditatea, care împiedica distrugerea organismului prin 
uscăciune, toate astea i se păreau lui Nodier nişte 
argumente de nezdruncinat în favoarea convingerii sale, la 
care erau părtaşe deopotrivă credinţa şi ştiinţa. 

De altfel, Nodier era înclinat, cum am mai spus, să-l 
trateze cu înţelegere pe toţi cei mici, neajutoraţi şi umili. 
Nodier bibliofilul descoperea prin adâncurile prăfuite ale 
bibliotecilor capodopere necunoscute; Nodier filantropul 
descoperea printre poeţii anonimi talente autentice pe care 
le scotea la lumină şi le conducea spre celebritate; orice 
formă de nedreptate, de asuprire, îl revolta şi, după 
părerea lui, oamenii erau nedrepţi cu sărmana broască, o 
asupreau, o ignorau sau nu voiau să cunoască marile ei 
însuşiri. Broasca e un prieten de nădejde; lucru demonstrat 
prin povestea despre tovărăşia dintre broască şi păianjen; 
la nevoie, Nodier spunea şi altă poveste, despre o broască şi 
o şopârlă, cel puţin la fel de fantasmagorică pe cât era cea 
de mai sus. 

În această atmosferă firească de bună-dispoziţie şi 
înţelegere, convivii ajungeau spre sfârşitul cinei, în timpul 
căreia orice accident - cu excepţia unei solniţe răsturnate 
sau a unei pâini puse cu faţa-n jos - era privit cu bonomie 
filosofică. După cină se servea cafeaua. Ca un epicurian 
autentic, Nodier aprecia enorm acea stare de senzualitate 
satisfăcută pe care o trezeşte mesenilor încoronarea 
desertului: degustarea cafelei. În acele clipe de asiatice 
delicii, doamna Nodier se ridica de la masă şi mergea să 
aprindă luminile în salon. De multe ori, fiindcă nu obişnuiam 
să beau cafea, o însoţeam. Fiind înalt îi eram de mare ajutor 
căci puteam aprinde luminile lustrei fără să mai mă urc pe 
un scaun. 


În câteva minute, salonul era iluminat. Obiceiul casei era 
că, duminica înainte de cină, precum şi în celelalte zile ale 
săptămânii, nu era nimeni primit în altă încăpere în afară 
de dormitorul doamnei Nodier. Duminică seara, când toate 
luminile erau aprinse, ieşeau din obscuritate lambriurile 
pictate în alb cu ciucuri stil Ludovic al XV-lea, mobilierul de 
o mare simplitate, alcătuit din douăsprezece fotolii şi o 
canapea îmbrăcată într-o stofă stacojie, perdelele de la 
ferestre, de aceeaşi culoare, un bust al lui Hugo, o statuie a 
lui Henric al IV-lea, un portret al lui Nodier şi un peisaj 
alpin semnat de Regnier. 

După alte cinci minute, pătrundeau în salon convivii; 
Nodier intra ultimul, sprijinindu-se de braţul lui Dauzats, al 
lui Bixio, al lui Francis Wey sau al meu, şi se plângea de 
fiecare dată că nu-şi mai poate trage respiraţia; aşa că 
mergea să se întindă pe un fotoliu încăpător aflat în dreapta 
căminului, cu picioarele întinse, cu braţele atârnând; ăsta 
era semn că vrea să se cufunde în starea de beatitudine pe 
care i-o dădea cafeaua şi să-şi savureze în mod egoist, în 
tăcere, visarea. Alteori, însă, rămânea în picioare, lângă 
cămin, cu spatele spre oglindă; era semn că va începe să 
povestească ceva; atunci toată lumea tăcea şi el începea să 
depene una din acele fermecătoare întâmplări din tinereţea 
lui care semănau cu un roman de Longus sau o idilă de 
Teocrit; ori vreo dramă sumbră din vremea Revoluţiei, care 
avusese drept scenă de desfăşurare un câmp de bătălie din 
Vendeea sau piaţa Revoluţiei din Paris; ori vreo conspirație 
tenebroasă al cărei erou era Cadoudal sau Oudet, sau Staps 
sau Lahorie. Din acea clipă oricine intra în salon făcea doar 
un semn de salut cu mâna şi se aşeza undeva, pe un fotoliu, 
ori se sprijinea de lambriuri. După o vreme, povestea se 
sfârşea, ca oricare poveste. Nu se aplauda, aşa cum nu se 
aplaudă şopotul unui râu sau cântul unei păsări. Dar toţi 
rămâneau tăcuţi, gânditori, ca atunci când mai asculţi 
ecoul, chiar după ce râul s-a-ndepărtat, chiar după ce 
cântul păsării a încetat. Marie, fără să spună o vorbă, se 


aşeza la pian şi, brusc, un mănunchi de note izbucneau în 
aerul încăperii ca un foc de artificii; atunci jucătorii, care 
stătuseră retraşi prin colţuri, se aşezau la mese şi jucau 
cărţi. 

Mult timp, Nodier nu jucase decât la bataille, un joc de 
cărţi foarte simplu, la care ţinea foarte mult şi la care 
pretindea că e foarte puternic. În cele din urmă, făcuse o 
concesie vremurilor noi şi începuse să joace ecarte. 

În acest timp, Marie cânta versuri de Hugo, de Lamartine 
sau ale mele, puse pe muzică de ea însăşi. După câte una 
din aceste melodii graţioase, întotdeauna prea scurte, 
auzeam izbucnind brusc ritornella unui contra-dans, fiecare 
cavaler se îndrepta spre dansatoarea lui şi începea balul. 

Personajul principal devenea Marie, care în mijlocul 
trilurilor rapide brodate de degetele ei pe clapele pianului, 
arunca, veselă, câte o vorbă prietenoasă celor care se 
apropiau de ea în timpul dansului, la fiecare traverse, la 
fiecare chaâne des dames, la fiecare chasse-croise7. Din 
arest moment, Nodier dispărea, uitat de toţi, căci el nu era 
unul din acei stăpâni absoluţi şi morocănoşi care îşi impun 
prezenţa cu ostentaţie şi a căror apropiere se face mereu 
simțită. Era un gen de gazdă ca în antichitate, care se 
retrăgea discret lăsând pe invitaţi să joace rolurile 
principale, mulţumindu-se să fie şters, delicat, aproape 
feminin. 

De altfel, după o vreme, Nodier dispărea în adevăratul 
înţeles al cuvântului. El obişnuia să se culce devreme. Mai 
bine zis era culcat, căci doamna Nodier îşi asuma această 
misiune. larna, ea ieşea prima din salon; uneori, când nu 
era jăratic în bucătărie, puteam vedea cum e adus un vas 
anume pentru încălzit patul, cum e transportat înapoi plin 
cu jăratic şi cum e introdus în dormitorul stăpânului. După 
scurt timp, Nodier urma acelaşi traseu şi nu mai revenea. 

Doamna Nodier nu lipsea mai mult de zece minute. Nodier 
ea culcat în pat şi aţipea pe melodiile fiicei sale, însoţit de 
zgomotele făcute de dansatori pe podele şi de râsetele lor. 


Într-o zi l-am găsit pe Nodier într-o stare de stânjeneală şi 
nelinişte vădită. L-am întrebat ce i s-a întâmplat. 

Urma să fie numit academician. 

S-a scuzat, plin de modestie, faţă de Hugo şi de mine, care 
nu eram. Dar nu era vina lui, Academia îl alesese într-un 
moment când el nici nu se aştepta la asta. 

Cert e că Nodier, care avea el singur cunoştinţe ştiinţifice 
cât toţi academicieni la un loc, desfiinţase, bucată cu bucată 
tot dicţionarul Academiei. Ne povestea că, odată, un 
nemuritor însărcinat să alcătuiască articolul rac îi arătase 
cum l-a conceput, cerându-i părerea. 

Articolul suna astfel: „Rac, mic peşte roşiatic care merge 
de-a-ndărătelea”. 

Nodier îi replicase: „Definiţia dumitale nu conţine decât o 
eroare: racul nu e peşte, racul nu e roşiatic, racul nu merge 
de-a-ndărătelea... Restul e perfect”. 

Să nu uit că, între timp, mica Marie Nodier se măritase, 
devenise doamna Menessier. Dar această căsătorie nu 
modificase cu nimic stilul de viaţă de la Arsenal. Jules era 
prieten cu noi toţi: el venea de mult timp în vizită în această 
casă. În loc să vină în vizită, el începu să locuiască acolo, 
asta era singura schimbare care se petrecuse. 

Dar nu mă înşel, totuşi, Nodier făcuse un mare sacrificiu: 
îşi vânduse biblioteca. El iubea cărţile, dar pe Marie o 
adora. 

Nodier îşi vânduse în mai multe rânduri biblioteca, dar de 
fiecare dată el păstra un fond de carte, un nucleu preţios cu 
ajutorul căruia, după doi sau trei ani, îşi refăcea biblioteca. 

Trebuie spus că nimeni nu ştia să stabilească reputaţia 
unei cărţi ca Nodier. Dacă dorea să vândă o carte sau să 
ajute pe cineva să vândă o carte, el îi făcea un titlu de glorie 
printr-o metodă simplă: exploatând anumite detalii ce le 
găsea în volumul respectiv, făcea din el un unicat. Mi- 
amintesc astfel de istoria unei cărţi intitulată Zombi din 
marele Peru, care, pretindea el, fusese tipărit în colonii. Ca 


urmare, de la cinci franci, valoarea lui a crescut la o sută de 
scuzi. 

Într-o zi, fermecătoarele petreceri au fost întrerupte. De la 
o vreme, Nodier era tot mai suferind, se plângea mereu de 
starea precară a sănătăţii lui. Dar, cum asta era un refren 
mai vechi al lui, nimeni nu dădea mare importanţă 
lamentaţiilor lui. Cu firea lui de poet, era greu să distingi 
suferinţele reale de cele imaginare. Totuşi, de data asta, 
slăbea tot mai evident. Nu-şi mai urma programul de 
hoinăreală pe cheiuri şi nici plimbarile pe marile bulevarde. 
Singurul drum pe care-l mai făcea era până la Saint-Mande. 
Ţinta acestei călătorii, cu pas lent, sub ultimele raze ale 
soarelui de toamnă, era un cabaret prăpădit unde, pe când 
era în plină vigoare, Nodier mânca cu mare poftă pâine 
neagră. Îl însoțeau în aceste ieşiri toţi ai familiei, cu 
excepţia lui Jules, care se afla la birou. Adică doamna 
Nodier, Marie, cei doi copii ai ei, Charles şi Georgette. 

Până în ultimele clipe, Nodier a insistat să nu se renunţe la 
obiceiul de a primi oaspeţi duminica. Dar, până la urmă, şi-a 
dat seama că, din camera lui, de pe patul de boală, se aude 
prea tare zarva din salon. Într-o zi, Marie ne-a anunţat cu 
tristeţe că, duminica următoare, Arsenalul nu va primi 
oaspeţi. Şi, cu voce şoptită, a adăugat, către cei mai 
apropiaţi de familie: 

— Veniţi, totuşi, să stăm de vorbă. 

Nodier a căzut la pat şi nu şi-a mai revenit. M-am dus să-l 
văd. 

— O! dragul meu Dumas, îmi spuse el, întinzând braţele 
spre mine, pe vremea când eram în puteri aveai în 
persoana mea numai un prieten; acum, când sunt bolnav, ai 
un om recunoscător. Nu mai pot lucra, dar mai pot citi şi, 
cum vezi, îţi citesc cărţile; iar când sunt obosit, o chem pe 
Marie şi îmi citeşte ea. 

Şi îmi arătă cărţile mele, răspândite pe pat şi pe masă. 

Eram foarte măgulit. Nodier, izolat de lume, neputând 
lucra, Nodier, acest spirit atocuprinzător, care ştia totul, 


Nodier îmi citea cărţile şi se distra citindu-le. I-am luat 
mâinile, aş fi vrut să i le sărut, îi eram foarte recunoscător. 

La rândul meu, citisem în ajun ceva scris de el, un volumaş 
care tocmai apăruse sub egida cunoscutei Revue des Deux- 
Mondes. 

Era Ines de las Sierras. O carte minunată. Povestirea era 
aşa de pitorească, de plină de prospeţime, că părea o operă 
de tinereţe pe care Nodier o regăsise şi o dăduse tiparului 
în altă epocă a vieţii sale. 

Era o poveste cu fantome, cu strigoi. Dar fantasticul 
apărea numai în prima parte a cărţii şi se făcea nevăzut în 
cea de-a doua. În final, se lămureau misterele din prima 
parte. l-am spus că aceste lămuriri din final mi se par 
neinspirate, inutile. 

— Ai dreptate, mi-a zis Nodier, am greşit. Dar, fii liniştit, 
am gata altă poveste, pe care n-o s-o mai ratez în felul ăsta. 

— Să fie într-un ceas bun; şi când va fi gata? 

Nodier mă prinse de mână. 

— Pe aceea n-o s-o ratez fiindcă n-o voi scrie eu, spuse el. 

— Şi cine o va scrie? 

— Dumneata. 

— Cum eu, bunul meu Charles? Nici măcar nu cunosc 
istoria asta despre care vorbeşti. 

— O să ţi-o povestesc. De fapt, o păstrasem pentru mine, 
adică mai degrabă pentru tine. 

— Bunul meu Charles, o să mi-o povesteşti, apoi o s-o scrii 
şi o s-o tipăreşti. 

Nodier scutură din cap. 

— O să ţi-o spun. Dacă îmi mai revin, mi-o înapoiezi. 

— Ai răbdare până la vizita mea următoare, avem tot 
timpul. 

— Prietene, o să-ţi spun şi ţie ce i-am spus unui creditor 
când i-am dat un acont: Să nu refuzi niciodată ce ţi se dă. 

Şi începu să-mi depene povestea. Niciodată Nodier nu 
povestise cu atâta farmec. O! dacă aş fi pregătit o pană şi 


hârtie, dacă aş fi putut scrie la fel de repede pe cât vorbea 
el. 

Povestea era lungă, aşa că am rămas la cină. După cină, 
Nodier aţipi. Am ieşit de la Arsenal fără să mai pot vorbi cu 
el. 

Nu l-am mai revăzut. 

Deşi toţi eram convinşi că îi place sa se plângă fără motiv 
Nodier, dimpotrivă, ascunsese până în ultimul moment 
suferinţele lui crâncene faţă de toţi cei apropiaţi. Când au 
descoperit cât suferă, au priceput că boala lui e fatală. 

Nodier nu era numai un bun creştin, ci şi un bun şi 
adevărat catolic. Îi ceruse lui Marie să promită că îi vor 
aduce un preot când va fi pe moarte. Când sfârşitul se 
apropie, Marie trimise după preotul de la Saint-Paul. 

Nodier se spovedi. Bietul Nodier! trebuie să fi avut destule 
păcate de mărturisit, dar sunt sigur că nu avea pe 
conştiinţă nici o vină. Când se termină spovedania, intră în 
camera lui toată familia. Patul lui era aşezat într-o firidă 
întunecoasă; întinse braţele spre soţia lui, spre Marie şi 
spre cei doi nepoţei. În urma familiei intrară servitorii. În 
spatele acestora se afla biblioteca, adică prietenii care nu 
se schimbă niciodată: cărţile. 

Preotul spuse cu voce răsunătoare rugăciunile, Nodier îi 
răspunse la fel, ca unul familiarizat cu ritualul liturgic 
creştin. Când se încheiară rugăciunile, primi sărutările 
tuturor, îi asigură că mai are viaţă în el pentru o zi sau 
două, mai ales dacă îl lasă câteva ore să doarmă. 

L-au lăsat singur. A dormit cinci ore. 

Pe 26 ianuarie, seara, îi crescu febra şi delira. Spre miezul 
nopţii nu mai recunoştea pe nimeni, spunea vorbe fără şir, 
printre care se puteau recunoaşte numele lui Tacit şi 
Fenelon. 

Spre ora două noaptea, moartea se simţea aproape: 
muribundul fu scuturat de o criză violentă; Marie, aplecată 
la căpătâiul lui, îi întinse o ceaşcă plină cu o poţiune 


calmantă. Deschise ochii, o privi pe Marie şi o recunoscu; 
luă ceaşca din mâna ei şi bău cu aviditate licoarea. 

— i s-a părut bună? îl întrebă Marie. 

— O, da, copila mea, ca tot ce vine de la tine. 

Şi biata Marie îşi plecă fruntea pe căpătâiul patului, 
acoperind cu şuviţele ei de păr fruntea umedă a 
muribundului. 

— O! dacă ai rămâne aşa, murmură Nodier, n-aş mai muri. 

Dar moartea nu se-ntoarce din drum. 

Extremităţile trupului se răciseră. Dar, pe măsură ce viaţa 
se retrăgea din corp, ea se concentra în creier şi mintea lui 
era mai lucidă ca oricând. 

Îşi binecuvântă soţia şi copiii, apoi întrebă ce dată este. 

— 27 ianuarie, spuse doamna Nodier. 

— Nu veţi uita această dată, nu-i aşa, prieteni? spuse 
Nodier. 

Apoi, întorcându-se spre fereastră, spuse, cu un suspin. 

— Ce mult aş vrea să mai văd o dată lumina zilei. 

După care aţipi. După o vreme, răsuflarea lui deveni 
intermitentă. 

Când prima rază de lumină trecu prin ferestre, el 
redeschise ochii, făcu din priviri un semn de adio şi îşi dădu 
sufletul. 

Odată cu Nodier a pierit totul în clădirea de la Arsenal, 
bucuria, viaţa şi lumina. Fiecare din noi pierdeam ceva din 
fiinţa noastră pierzându-l pe Nodier. 

Iar eu, de când a murit Nodier, nu ştiu cum să explic asta, 
am rămas cu un gust de moarte în suflet. Mă vindec de 
această boală doar în clipele când vorbesc despre Nodier. 

lată de ce vorbesc adesea despre el. 

Şi acum, veţi citi, istorisită de mine, povestea pe care mi-a 
spus-o Nodier. 

I - Familia lui Hoffmann. 

Printre încântătoarele cetăţi împrăştiate pe malurile 
Rinului ca boabele unor mătănii al căror fir este marele 
fluviu, trebuie neapărat să amintim de Manheim, cea de-a 


doua capitală a marelui ducat de Baden. Manheim, cea de-a 
doua rezidenţă a marelui duce. 

Nu ştiu cum mai arată oraşul astăzi, când vapoarele cu 
aburi care urcă şi coboară de-a lungul Rinului fac escală la 
Manheim, când există o cale ferată ce duce la Manheim, 
când oraşul Manheim, cu pletele în vânt, cu veşmintele 
pătate de sânge, a fluturat stindardul revoltei contra 
marelui duce, în vălmăşagul de nedescris al canonadei. 

Pe atunci era un oraş tipic german, calm şi totodată 
preocupat de politică, un pic trist sau mai degrabă un pic 
visător. Oraşul romanelor lui Auguste Lafontaine, al 
poemelor lui Goethe sau Henriette Belmann şi al lui 
Werther. 

Într-adevăr, nu era nevoie decât să-l priveşti puţin, să vezi 
clădirile lui corect aliniate, împărţirea celor patru cartiere, 
străzile largi şi frumoase pe care creşte iarba, fântâna cu 
motive mitologice, promenada umbrită, de la un cap la altul, 
de două şiruri de salcâmi; şi, văzând toate acestea, să 
pricepi cât de plăcută şi uşoară poate fi viaţa în sânul 
acestui paradis, - atunci când o pasiune inspirată de amor 
sau de politică nu punea un pistol în mâna lui Werther sau 
un pumnal în mâna lui Sand. 

Există în acest oraş o piaţă cu un aspect foarte particular, 
aceea unde se ridică, învecinându-se biserica şi teatrul. 

Biserica şi teatrul trebuie să fi fost construite în acelaşi 
timp, probabil de către acelaşi arhitect; probabil pe la 
mijlocul secolului trecut, când capriciile unei favorite 
influenţau în asemenea măsură arta că un întreg stil artistic 
era botezat cu numele ei, de la falnica biserică până la 
umila căsuţă, de la statuia de bronz în mărime naturală 
până la figurina de porțelan de Saxa. 

Biserica şi teatrul din Manheim sunt aşadar în stil 
Pompadour. 

Biserica are în exterior două nişe: într-una poate fi 
admirată Minerva, în cealaltă Hebe. 


Deasupra intrării teatrului se pot vedea doi sfincşi. Unul 
reprezintă Comedia, altul Tragedia. 

Primul dintre aceşti sfincşi ţine sub laba lui o mască, al 
doilea un pumnal. Amândoi au coama aranjată spre dreapta 
ca un coc pudrat, ceea ce se potriveşte de minune cu 
caracterul lor egiptean... 

De altfel toată piaţa - case prăvălite, copaci cu coroane 
uriaşe, ziduri sinuoase, - are caractere asemănătoare şi 
alcătuieşte un ansamblu dintre cele mai plăcute ochiului. 

Ei bine! să binevoiască cititorul să ne însoţească într-o 
cameră situată la primul etaj al unei case ale cărei ferestre 
dau oblic spre portalul bisericii iezuite; îl vom ruga doar să 
observe că îl întoarcem înapoi în timp cu mai mult de 
jumătate de secol şi că suntem în anul de graţie sau de 
dizgrație 1793 şi, mai precis, într-o duminică de 10 mai. În 
natură totul reînvie, înfloreşte: algele pe malurile fluviului, 
margaretele în câmpie, măceşul pe garduri, trandafirul în 
grădini, dragostea în inimi. 

E momentul să adăugăm următoarele: una din inimile care 
băteau cel mai violent în binecuvântatul Manheim precum 
şi în împrejurimile lui aparţinea tânărului care locuia în 
cămăruţa de care vorbeam şi ale cărei ferestre dădeau din 
lateral către portalul bisericii iezuite. 

Atât camera cât şi tânărul merită, fiecare, o descriere 
specială. 

Camera, cu siguranţă, era a unui om în acelaşi timp 
capricios şi original, fiindcă semăna în egală măsură cu un 
atelier de pictură, un magazin de muzică şi un cabinet de 
lucru. 

Se puteau vedea acolo o paletă, pensule şi un şevalet iar 
pe acest şevalet se odihnea o schiţă abia începută. 

Se mai vedeau o ghitară, o viola d'amore şi un pian, iar pe 
acest pian aştepta deschisă partitura unei sonate. Mai erau, 
în sfârşit, un toc, cerneală şi hârtie, iar pe o coală de hârtie 
o baladă mâzgălită în grabă. 


Apoi, de-a lungul pereţilor, arcuri, săgeți, arbalete din 
secolul al cincisprezecelea, gravuri din al şaisprezecelea, 
instrumente muzicale din al şaptesprezecelea, sipete din 
toate epocile, ibrice de tot felul, precum şi coliere din sticlă, 
evantaie din pene, şopârle împăiate, flori uscate, în fine, o 
întreagă lume; dar o lume care nu valora nici douăzeci şi 
cinci de taleri de argint. 

Cel care locuia această cameră era pictor, muzician sau 
poet? Nu ştim. 

Dar, cu siguranţă, era fumător; căci printre toate aceste 
colecţii, colecţia cea mai completă, cea mai expusă vederii, 
colecţia care ocupa locul de onoare şi se lăfăia la soare pe o 
canapea veche, mereu la îndemână, era o colecţie de pipe. 

Dar, oricare o fi fost ocupaţia lui preferată, poet, muzician, 
pictor sau fumător, pentru moment nu fuma, nici nu picta, 
nici nu scria, nici nu compunea. 

Tânărul privea. 

Privea, stând în picioare, imobil, sprijinit de zid, ţinându-şi 
răsuflarea; privea prin fereastra deschisă, ascuns după 
perdele; privea ca atunci când ochii nu sunt decât o lunetă 
a inimii! 

Ce privea? 

Un punct deocamdată complet pustiu, portalul bisericii 
iezuiţilor. 

Portalul era pustiu fiindcă toată lumea se strânsese în 
biserică. 

Şi acum să vedem cum arăta cel ce locuia în această 
cameră, care privea ascuns după perdele, a cărui inimă 
bătea să se spargă în timp ce privea pe geam? 

Era un tânăr de cel mult optsprezece ani, destul de scund, 
slab, cu un aspect cam sălbatic. Lungile plete negre cădeau 
pe fruntea lui până deasupra ochilor pe care îi umbreau 
atunci când nu le îndepărta cu mâna şi, prin acest văl 
întunecos, privirea lui fixă şi sălbatică strălucea ca privirea 
unui om ale cărui facultăţi mentale nu rămân întotdeauna 
într-un echilibru perfect. 


Acest tânăr nu era poet, nici pictor, nici muzician: era câte 
ceva din toate astea; în el se întâlneau pictura, muzica şi 
poezia; o creatură ciudată, originală, un om bun şi rău, 
curajos şi timid, activ şi leneş totodată; acest om se numea 
Ernest-Iheodore-Wilhelm Hoffmann. 

Se născuse într-o noapte geroasă de iarnă, în 1776, în 
timp ce viscolul şuiera, zăpada cădea, în timp ce toţi 
oamenii, cu excepţia celor înstăriți, sufereau. Se născuse la 
Konigsberg, în depărtările Vechii Prusii, se născuse aşa de 
fragil, de pirpiriu, că aspectul său jalnic trezise în mintea 
tuturor gândul că e mai trebuincios să i se pregătească un 
mormânt decât să i se cumpere un leagăn. Se născuse chiar 
în anul în care Schiller, scriind drama Hoţii, semna 
SCHILLER, sclavul lui Klopstock. Se născuse în mijlocul 
uneia dintre acele familii burgheze de stirpe veche cum 
aveam şi noi în Franţa în vremea Frondelor, cum mai există 
şi astăzi în Germania şi vor dispărea în curând cam peste 
tot. Mama lui, hărăzită de natură cu o fire bolnăvicioasă, se 
distingea prin resemnarea profundă cu care privea viaţa, 
ceea ce întipărea pe chipul străveziu al acestei fiinţe 
suferinde pecetea unei încântătoare melancolii. Tatăl său se 
distingea, dimpotrivă, printr-o ţinută rigidă şi un spirit 
sever, ceea ce se explica îndeajuns prin funcţiile sale: 
consilier în probleme criminale şi comisar de justiţie pe 
lângă tribunalul superior al provinciei. În jurul acestor 
părinţi, puteau fi întâlniți, în aceasta familie, unchi 
judecători, unchi magistrați ducali, unchi primari, mătuşi 
încă tinerele şi frumoase, cochete încă; unchii şi mătuşile, 
cu toţii muzicieni, artişti, plini de energie vitală, mereu 
binedispuşi. Hoffmann susţinea că îi cunoscuse pe toţi; şi-i 
amintea pe toţi strânşi în jurul lui, pe când el era un copil 
de şase, opt, zece ani, executând nişte concerte ciudate în 
care fiecare mânuia unul din acele instrumente ciudate ale 
căror nume nu le mai cunoaşte nimeni în ziua de azi: 
timpane, rebeci, citere, sistre, viole d'amore, viole da 
gamba. E cât se poate de adevărat că nimeni în afară de 


Hoffmann nu-i văzuse vreodată pe aceşti unchi şi mătuşi 
muzicieni şi că, încetul cu încetul, unchii şi mătuşile se 
retrăseseră, unii după alţii, ca nişte fantome, după ce, 
retrăgându-se, stinseseră lumina ce licărea pe pupitrele cu 
note. 

Dintre toţi aceşti unchi, totuşi, mai rămăsese unul în carne 
şi oase. Dintre toate aceste mătuşi, mai rămăsese una. 

Această mătuşă era una din amintirile cele mai frumoase 
ale lui Hoffmann. 

În casa unde Hoffmann îşi petrecuse adolescenţa, trăia o 
soră a mamei sale, o femeie tânără cu priviri suave care te 
pătrundeau până în adâncurile sufletului; o tânără blândă, 
spirituală, dotată cu o inteligenţă subtilă, care îl considera 
pe acest copil, privit de toţi ca un nebun, un maniac, un 
turbulent, drept un spirit excepţional; care îi ţinea mereu 
partea, susţinută, evident, şi de mama lui; care îi prevedea 
un destin de geniu şi de glorie; predicţie care o făcuse în 
multe rânduri să lăcrimeze pe mama lui Hoffmann; căci ea 
ştia prea bine că tovarăşul inseparabil al geniului şi al 
gloriei este nefericirea. 

Această mătuşă era Sophie. 

Mătuşa Sophie era muziciană, ca şi ceilalţi membri ai 
familiei, cânta din luth8. Când Hoffmann se trezea în 
leagănul său, era inundat de vibrantele armonii ale luthului; 
când aţipea, vedea silueta graţioasă a tinerei care cânta la 
instrumentul ei preferat. Era de obicei îmbrăcată într-o 
rochie verde cu bumbi roz; de obicei era însoţită de un 
bătrân muzician cu picioare strâmbe, cu capul lunguieţ 
acoperit de o perucă albă, care cânta la un bas mai mare 
decât el, de care se agăța, urcând şi coborând mereu, exact 
ca o şopârlă de-a lungul unui dovleac alb. Aceste torente de 
armonii, care ieşeau ca nişte cascade de perle din degetele 
frumoasei Euterpe, l-au ameţit pe micul Hoffmann ca un 
filtru vrăjit, făcând din el un muzician. 

De aceea mătuşa Sophie, cum am spus, rămânea o 
amintire fermecătoare pentru Hoffmann. 


Cu totul altfel stăteau lucrurile cu unchiul său. 

Când tatăl său murise, mama lui fiind bolnavă, intrase pe 
mâinile acestui unchi. 

Unchiul era un om la fel de exact pe cât era Hoffmann de 
dezlânat, la fel de bine organizat sistematic pe cât era 
bietul Hoffmann de fantezist şi ciudat; spiritul său de ordine 
şi exactitate se exercitase din plin asupra nepotului său, dar 
mereu la fel de inutil cum ar fi lucrat spiritul împăratului 
Carol-Quintul asupra pendulelor sale: unchiul îşi bătea gura 
în zadar, căci pendulele sunau în ritmul aiurit al fanteziei 
nepotului său şi nu după vrerea lui. 

La urma urmei, acest unchi al lui Hoffmann nu era totuşi, 
cu toată înclinația lui spre exactitudine, un aşa de 
înverşunat duşman al artei şi al imaginaţiei; nu-i displăceau 
nici muzica, nici poezia sau pictura; dar pretindea că un om 
cu judecată n-ar trebui să recurgă la asemenea momente 
de destindere decât după cină, ca să ajute la digestie. El 
organizase viaţa nepotului său plecând de la asemenea idei: 
atâtea ore pentru somn, atâtea ore pentru mese, atâtea 
minute pentru muzică, atâtea minute pentru pictură, atâtea 
minute pentru poezie. 

Hoffmann ar fi vrut să întoarcă totul pe dos şi să zică: 
atâtea minute pentru barou, şi atâtea ore pentru poezie, 
pentru pictură şi pentru muzică. Dar nu era propriul său 
stăpân. Aşa că Hoffmann prinsese o adevărată aversiune 
faţă de barou şi de unchiul său şi într-o bună zi evadase din 
Konigsberg cu numai câţiva taleri în buzunar, ajunsese la 
Heidelberg, unde făcuse un scurt popas dar unde nu putuse 
să rămână, având în vedere muzica de proastă calitate care 
se cânta la teatru. 

Ca urmare, de la Heidelberg ajunsese la Manheim, al cărui 
teatru în preajma căruia, cum am văzut, îşi alesese locuinţa, 
era considerat un demn rival al scenelor lirice din Franţa şi 
Italia; zicem ale Franţei şi Italiei fiindcă, să nu uităm, cu 
numai cinci sau şase ani înainte de epoca în care ne aflăm, 


avea loc, la Academia regală de muzică, marea luptă dintre 
Gluck şi Piccini. 

Hoffmann se afla, deci, la Manheim, unde locuia în 
vecinătatea teatrului şi unde trăia de pe urma picturii, a 
muzicii şi a poeziei sale, şi datorită celor câţiva frederici de 
aur pe care buna lui mamă i-i trimitea din când în când, în 
momentul în care noi, prevalându-ne de privilegiul 
Diavolului şchiop9, dăm la o parte plafonul camerei sale şi îl 
arătăm cititorilor stând în picioare, sprijinit de zid, 
încremenit în spatele perdelei, cu privirile concentrate, 
fixate pe portalul bisericii iezuite. 

II - Un îndrăgostit şi un nebun. 

În clipa în care câteva personaje, care ieşeau din biserica 
iezuită, deşi liturghia abia dacă ajunsese la jumătatea ei, îi 
treziseră în mod deosebit interesul lui Hoffmann, cineva 
ciocăni la uşa lui. Tânărul clătină nemulţumit din cap şi bătu 
din picior în semn de enervare, dar nu răspunse. 

Se auziră din nou ciocănituri în uşă. 

O privire amenințătoare avea menirea de a-l fulgera pe cel 
indiscret prin uşă. 

Alte ciocănituri. 

De data asta, tânărul rămase complet imobil; se vedea că 
nici prin gând nu-i trece să deschidă. 

Dar, în loc să se încăpăţâneze să bată, vizitatorul se 
mărgini să pronunţe unul din prenumele lui Hoffmann. 

— Theodore, spuse el. 

— A! tu eşti, Zacharias Werner, murmură Hoffmann. 

— Da, eu sunt; vrei să fii singur? 

— Nu. Aşteaptă. 

Şi merse să deschidă uşa. 

Un tânăr înalt, palid, slab şi blond, intră, cu o expresie de 
tulburare întipărită pe faţă. Putea să aibă trei sau patru ani 
mai mult decât Hoffmann. În clipa când intră pe uşă, îi puse 
acestuia o mână pe umăr şi îl sărută pe frunte, cum ar fi 
făcut un frate mai mare. 


Era, cu adevărat, un frate pentru eroul nostru. Născut în 
aceeaşi casă cu el, Zacharias Werner, viitorul autor al lui 
Martin Luther, Attila sau Crucea Balticei, crescuse sub 
protecţia, îndoită, a mamei sale şi a mamei lui Hoffmann. 

Cele două femei, suferind acţiunea unei boli nervoase care 
le-a împins treptat spre nebunie, transmiseseră copiilor lor 
această boală care, într-o formă atenuată, se traducea 
printr-o imaginaţie fantastică la Hoffmann şi printr-o 
predispoziţie melancolică la Zacharias. Mama acestuia 
credea că are de îndeplinit, ca şi Sfânta Fecioară, o misiune 
divină. Zacharias al său trebuia să fie noul Christ, viitorul 
Siloe promis de Scripturi. În timp ce el dormea, ea îi 
împletea coroane de albăstrele cu care îi încingea fruntea; 
îngenunchea în faţa lui, cântând cu vocea ei dulce şi 
armonioasă, cele mai frumoase imnuri religioase ale lui 
Luther, sperând să vadă, după fiecare verset, cum coroniţa 
de albăstrele se preschimbă în aureolă. 

Cei doi copii au fost crescuţi împreună; Hoffmann fugise 
din casa unchiului mai mult din cauză că Zacharias locuia la 
Heidelberg; şi, răspunzând la acest gest de prietenie cu 
unul asemănător, Zacharias părăsise Heidelbergul şi venise 
să-l regăsească pe Hoffmann la Manheim, atunci când 
Hoffmann se hotărâse să plece în căutarea muzicii de bună 
calitate. 

Dar, fiind din nou împreună, la Manheim, departe de 
autoritatea unor mame iubitoare şi blajine, cei doi tineri 
prinseseră gustul pentru călătorii şi hotărâseră să viziteze 
Parisul. 

Werner, sperând să privească spectacolul straniu pe care-l 
prezenta, desigur, capitala Franţei în plină epocă a 
Teroarei. 

Hoffmann, ca să compare muzica franceză cu cea italiană 
şi mai ales ca să cunoască îndeaproape posibilităţile Operei 
franceze în ceea ce privea regia şi decorurile. Îi intrase în 
cap ideea să ajungă director de teatru. 


Werner, libertin, prin temperament, deşi primise o 
educaţie religioasă, mai spera să profite din plin de ciudata 
libertate de moravuri la care ajunsese Parisul în 1793 şi pe 
care un prieten reîntors din călătorie i-o descrisese în culori 
seducătoare, făcându-l pe voluptuosul student să-şi piardă 
capul. 

Hoffmann mai socotea că va vizita muzeele despre care 
auzise tot felul de minunâţii şi va putea face o comparaţie 
între pictura italiană şi pictura germană. 

Indiferent care erau motivele secrete care îi împingeau pe 
doi prieteni, dorinţa de a vizita Franţa era la fel de 
puternică la amândoi. 

Ca să-şi împlinească acest vis, nu le lipsea decât un lucru: 
banii. Dar, printr-o stranie coincidenţă, soarta voise ca 
Zacharias şi Hoffmann să primească în acea zi, de la bunele 
lor mame, câte cinci frederici de aur fiecare. 

Zece frederici făceau aproape două sute de livre, o sumă 
frumoasă pentru doi studenţi care se întreţineau cu hrană, 
locuinţă şi încălzire cu tot - din cinci taleri pe lună. Dar, 
totuşi, aceşti bani nu le ajungeau pentru călătoria plănuită. 

Cei doi tineri au avut atunci o idee şi, cum le venise în 
minte în acelaşi timp aceeaşi idee, au considerat că e vorba 
de o inspiraţie cerească. Au hotărât să rişte fiecare cei cinci 
frederici de aur la joc. 

Cu cei zece frederici nu puteau să-şi asigure călătoria. 
Riscând la joc aceşti bani, puteau câştiga o sumă cu care să 
facă şi o călătorie în jurul lumii. 

Zis şi făcut. Cum sezonul băilor urma să înceapă, casele de 
jocuri erau deschise. Werner şi Hoffmann au intrat într-una 
din ele. 

Werner îşi încercă primul norocul şi pierdu din cinci 
încercări cei cinci frederici de aur. Venise rândul lui 
Hoffmann. Miză cu primul frederic de aur şi câştigă. 
Încurajat de acest început, dublă miza. Hoffmann era într-o 
zi norocoasă. Din cinci încercări, câştigă de patru ori. 
Hoffmann era dintre cei care au mare încredere în noroc. 


Fără să ezite, dublă de fiecare dată miza. Ai fi spus că-l 
stăpânea o putere supranaturală: fără să urmărească o 
combinaţie anumită, fără să facă nici un calcul, el arunca 
aurul câştigat pe o carte şi aurul se dubla, se tripla, se 
multiplica. Zacharias, tremurând ca un bolnav de friguri, 
mai livid ca un strigoi, murmura din când în când: „Ajunge! 
Theodore, ajunge!” Dar jucătorul râdea de teama lui 
copilărească. Aurul atrăgea aur, aurul năştea aur. În sfârşit, 
bătu de ora două; era ora când stabilimentul se închidea; 
jocurile au încetat. Fără să socotească la cât se ridica suma, 
cei doi tineri cerură fiecare să ia câte o grămadă de bani. 
Zacharias, care nu putea crede că toată avuţia asta era a 
lor, ieşi cel dintâi. Hoffmann dădu să-l urmeze, când un 
bătrân ofiţer care nu-l pierduse din ochi cât jucase, îl opri în 
clipa când trecea pragul. 

— Tinere, îi spuse el punându-i mâna pe umăr şi ţintuindu- 
| cu privirea, dacă o să continui în ritmul ăsta o să arunci 
banca în aer, sunt sigur; dar după ce vei face asta, nu vei fi 
decât o pradă fără scăpare în ghearele diavolului. 

Şi, fără să aştepte o vorbă de răspuns de la Hoffmann, 
dispăru. Hoffmann ieşi şi el, dar parcă nu mai era acelaşi 
om. Prezicerea bătrânului oştean îi răcise sângele în vine, 
exact ca o baie într-o apă îngheţată, şi aurul care-i îngreuia 
buzunarele îl apăsa îngrozitor. 

Werner îl aştepta, bine-dispus. S-au întors spre locuinţa lui 
Hoffmann, unul râzând, dansând şi cântând; celălalt 
melancolic, aproape sumbru. Cel care râdea, dansa şi cânta 
era Werner. Cel melancolic şi întunecat era Hoffmann. 

Au hotărât într-un glas să plece a doua zi spre Franţa. S- 
au despărţit, îmbrăţişându-se. 

Rămas singur, Hoffmann numără banii. 

Avea cinci mii de taleri, adică douăzeci şi trei sau douăzeci 
şi patru de mii de franci. 

Stătu mult pe gânduri, părând că e pe punctul de a lua o 
hotărâre dificilă. În timp ce reflecta, sub lumina unei lămpi 


de aramă, chipul său arăta palid şi fruntea i se îmbrobonase 
de sudoare. 

De câte ori auzea un zgomot prin apropiere, chiar dacă nu 
era mai mult de fâşâitul aripilor unei musculiţe, Hoffmann 
tresărea şi privea jur-împrejurul lui copleşit de spaimă. 
Prezicerea ofițerului îl obseda şi el murmura cu voce joasă 
versuri din Faust; avea impresia că vede pe pragul uşii 
şobolanul atotrozător, iar într-un ungher al camerei, câinele 
negru. 

În cele din urmă, se hotări. 

Puse la o parte o mie de taleri, care considera că vor fi de 
ajuns pentru călătorie, făcu un pachet din ceilalţi patru mii 
de taleri; apoi lipi pe pachet o carte de joc cu nişte ceară şi 
scrise pe ea: 

Domnului primar al KOnigsbergului, pentru a fi împărţit 
între familiile cele mai nevoiaşe ale oraşului. 

După care, mulţumit de victoria obţinută asupra sa, 
simțindu-se brusc uşurat de hotărârea luată, se dezbrăcă, 
se culcă şi dormi fără întrerupere până a doua zi la ora 
şapte dimineaţa. 

La şapte s-a trezit şi prima lui grijă a fost să privească spre 
mia de taleri aflaţi la vedere şi spre cei patru mii 
împachetaţi. Credea că visase. Văzându-i, înţelese că toate 
se întâmplaseră aievea. 

Dar la fel de reală era pentru Hoffmann, chiar dacă nu 
exista nici un obiect palpabil care să i-o amintească, 
prezicerea bătrânului ofiţer. 

Se îmbrăcă. Fără să simtă nici un regret, luă cei patru mii 
de taleri sub braţ şi se duse să-l depună el însuşi la diligenta 
de Konigsberg, nu înainte de a aduna într-un sertar cei o 
mie de taleri rămaşi. 

După cum era înţelegerea, cei doi prieteni urmau să plece 
în aceeaşi seară spre Franţa. Hoffmann se apucă să facă 
pregătirile pentru călătorie. În timp ce se învârtea de colo- 
colo prin cameră, împăturind o cămaşă, scuturând de prafo 


haină, strângând nişte batiste, Hoffmann aruncă ochii pe 
geam şi rămase brusc încremenit. 

O tânără de şaisprezece-şaptesprezece ani, fermecătoare, 
cu siguranţă străină de oraş, din moment ce n-o mai văzuse 
niciodată, venea dinspre capătul străzii, îndreptându-se 
spre biserică. 

Hoffmann nu-şi imaginase un înger ca ea în visurile lui de 
pictor, poet şi muzician. Nu mai întâlnise o făptură aidoma 
şi nu crezuse că poate exista. 

Şi totuşi, la distanţa la care se afla, el nu distingea decât o 
fiinţă încântătoare, detaliile îi scăpau. 

Fata era însoţită de o bătrână servitoare. Amândouă 
urcară cu pas încet treptele bisericii iezuite şi dispărură 
înăuntru. 

Hoffmann uită bagajul pe jumătate făcut, un costum de 
culoare vişinie pe jumătate scuturat, redingota cu 
brandenburguri pe jumătate împăturită şi rămase 
încremenit în spatele perdelei. 

Aşa l-am găsit noi, aşteptând să iasă tânăra pe care o 
văzuse. Se temea de un singur lucru: să nu fie un înger şi, 
în loc să iasă pe uşă să-şi ia zborul prin fereastra bisericii ca 
să se ridice la cer. 

Aşa l-a găsit şi prietenul său, Zacharias Werner. 

Intrând, acesta scoase un suspin adânc. Era mai palid 
decât oricând. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Hoffmann, neliniştit. 

— O! prietene! strigă Werner... Sunt un fur! Suntun 
ticălos! Merit să mor... retează-mi capul cu o secure... 
străpunge-mi inima cu o săgeată. Nu mai merit să văd 
lumina cerului. 

— Asta-i acum! exclamă Hoffmann cu aerul bine-dispus al 
unui om fericit. Ce s-a întâmplat, prietene? 

— S-a întâmplat... Tu mă-ntrebi ce s-a-ntâmplat. Ei bine, 
prietene, m-a ispitit diavolul! 

— Ce vrei să spui? 


— Când am văzut dimineaţă grămada de aur, era aşa de 
mult, am crezut că am visat. 

— Cum, adică, un vis?! 

— Era răspândit pe masă, masa toată era plină de aur. 
Când am văzut asta, era o avere, o mie de frederici de aur, 
prietene... Ei bine! Când i-am văzut, când am văzut cum 
fiecare monedă arunca scântei, m-a cuprins din nou 
nebunia, n-am putut să rezist, am luat o treime din ei şi m- 
am dus să-l joc. 

— Şi i-ai pierdut? 

— Până la ultimul creiţar. 

— Şi ce dacă? nu-i mare nenorocire, îţi rămân celelalte 
două treimi. 

— Da, sigur, celelalte două treimi! M-am întors să iau alta 
treime şi... 

— Şi i-ai pierdut ca pe primii? 

— Mai repede chiar, mai repede. 

— Şi te-ai întors să iei ultimii bani? 

— E puţin spus. l-am furat: am luat ultimii taleri şi i-am 
jucat pe roşu. 

— Şi? A ieşit negrul, nu-i aşa? 

— Ah! prietene, da, negrul, odiosul negru, fără nici o 
ezitare, de parcă, ieşind, nu mi-ar fi răpit ultima speranţă. 
Ca să-mi facă în ciudă. 

— Şi nu regreţi o mie de frederici decât din cauza 
călătoriei? 

— Numai pentru asta. O! dacă aş fi pus de-o parte pentru 
călătoria la Paris vreo cinci sute de taleri! 

— Asta te-ar fi mângâiat pentru pierderea celorlalţi? 

— Într-o clipită. 

— Ei bine! ca să nu depinzi de atâta lucru, dragă 
Zacharias, spuse Hoffmann ducându-l în faţa sertarului cu 
pricina, ţine, uite cei cinci sute de taleri, pleacă la Paris. 

— Cum adică să plec? strigă Werner, dar tu? 

— O, eu, eu nu mai plec. 

— Nu mai pleci? 


— Nu, cel puţin nu acum. 

— Dar de ce? Ce te împiedică să pleci? Ce te reţine la 
Manheim? 

Hoffmann îl duse pe prietenul său spre fereastră. Lumea 
începea să iasă din biserică, liturghia se încheiase. 

— Uite, priveşte, priveşte, spuse el arătându-i lui Werner 
pe cineva. 

Într-adevăr, necunoscute apăruse în susul scărilor de la 
intrarea bisericii, cobora fără grabă treptele, cu cartea de 
rugăciuni lipită de piept şi capul plecat, modestă şi 
meditativă precum Margareta lui Goethe. 

— O vezi, murmură Hoffmann, o vezi? 

— Se-nţelege că o văd. 

— Ei, ce spui? 

— Spun că nu există nici o femeie pe lume pentru care să 
sacrifici o călătorie la Paris, chiar dacă e vorba de frumoasa 
Antonia, fiica bătrânului Gottlieb Murr, noul şefal 
orchestrei teatrului din Manheim. 

— O cunoşti dar? 

— Bineînţeles. 

— Îl cunoşti deci şi pe tatăl ei? 

— A fost şef de orchestră la teatrul din Franckfurt. 

— Şi poţi să-mi dai o scrisoare de recomandare pentru el? 

— Fără doar şi poate. 

— Aşează-te aici, Zacharias, şi scrie. 

Zacharias se aşeză la masă şi scrise. În acest moment, 
când se pregătea să plece în Franţa, îl recomanda pe 
tânărul său prieten Theodore Hoffmann bătrânului său 
prieten Gottlieb Murr. 

Hoffmann aproape că nu-i lăsă lui Zacharias timp să 
încheie scrisoarea. Când acesta îşi depuse semnătura, i-o 
smulse, îi îmbrăţişa şi o zbughi pe uşă afară. 

— "Tot aia e, îi strigă din urmă Zacharias Werner, vei vedea 
că nu există femeie, oricare ar fi ea, care să te poată face să 
uiţi Parisul. 


Hoffmann auzi cuvintele lui, dar nu consideră că e 
momentul potrivit să se întoarcă spre a-i răspunde, fie şi 
printr-un simplu semn de aprobare sau dezaprobare. 

Cât despre Zacharias Werner, îşi puse cei cinci sute de 
taleri în buzunar şi, ca să nu-l mai ispitească demonul 
jocului, se îndreptă în fugă spre hotelul Messagerilor, la fel 
de repede cum alerga Hoffmann spre casa bătrânului şef de 
orchestră. 

Hoffmann bătea la uşa maestrului Gottlieb Murr exact în 
momentul în care Zacharias Werner se urca în diligenta de 
Strasbourg. 

III - Maestrul Gottlieb Murr. 

Cel care îi deschisese uşa lui Hoffmann era chiar şeful de 
orchestră Gottlieb Murr. Deşi nu-l văzuse niciodată pe 
maestrul Gottlieb, Hoffmann îl recunoscu totuşi. Deşi avea 
un aspect caraghios, nu putea fi decât un artist, un mare 
artist probabil. 

Era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci până la şaizeci de 
ani, avea un picior strâmb, sucit ca un tirbuşon, şi totuşi nu 
şchiopăta prea vizibil când mergea. Inventase un fel special 
de a se deplasa, mai degrabă în salturi, mişcările lui 
semănau cu ale unei codobaturi, făcea un salt înainte 
devansându-l pe vizitatorul său, se oprea apoi, descria o 
piruetă rapidă pe piciorul cel strâmb, ceea ce îi dădea aerul 
că înfige un burghiu în pământ şi apoi îşi continua drumul. 

Urmându-l, Hoffmann îl cerceta din ochi şi îşi întipărea în 
memorie unul din acele portrete uşor fantasmagorice care 
vor alcătui galeria bogată de personaje din opera sa10. 

Chipul bătrânului era fin şi spiritual şi expresia lui foarte 
dinamică. Pielea feţei, ca un pergament străvechi, era 
împestriţată de mici puncte negre şi roşii, exact ca o pagină 
de note pentru muzica liturgică. În centrul acestui facies 
ciudat, străluceau doi ochi vioi, a căror privire 
străpungătoare ieşea cu atât mai mult în evidenţă cu cât 
ochelarii, de care era nedespărţit, chiar şi în somn, stăteau 
de obicei fie ridicaţi pe frunte, fie coborâţi pe vârful nasului. 


Numai atunci când cânta la vioară, ridicând capul şi privind 
în zare, folosea normal acest mic accesoriu care părea să fie 
pentru el mai mult un obiect de lux decât unul de primă 
necesitate. 

Avea capul chel ca în palmă, de aceea îl ţinea de obicei 
adăpostit sub o tichie neagră, care devenise o parte 
componentă a personalităţii sale. Fie zi, fie noapte, 
maestrul Gottlieb apărea în faţa vizitatorilor cu tichia pe 
cap. Când părăsea locuinţa, se mărginea să-şi fixeze peste 
tichie o perucă micuță ă la Jean-Jacques Rousseau. Astfel că 
tichia se afla prinsă între craniu şi perucă. Nu-i nevoie să 
mai precizăm că maestrul Gottlieb nu-şi făcea nici un fel de 
probleme din cauza porțiunii de catifea care răsărea de sub 
părul său fals care, fiind mai învecinat cu tichia decât cu 
capul, întovărăşea tichia neagră, în excursiile ei aeriene, de 
fiecare dată când maestrul Gottlieb saluta. 

Hoffmann privi atent împrejur dar nu mai văzu pe 
altcineva. Hoffmann urmă deci pe maestrul Gottlieb care, 
aşa cum vă spuneam, mergea ţopăind înaintea lui. Maestrul 
Gottlieb se opri într-un cabinet unde se înghesuiau 
nenumărate partituri şi de foi volante cu note muzicale. Pe 
o masă se aflau zece-douăsprezece cutii mai mult sau mai 
puţin ornamentate, având toate acea formă care pentru 
orice muzician spune totul, adică forma unei cutii de vioară. 

În acest moment, maestrul Gottlieb tocmai pregătea 
pentru teatrul din Manheim, unde voia să introducă muzica 
italiană, Căsătoria secretă de Cimarosa. Avea la cingătoare 
un arcuş, care se sprijinea de fapt într-un buzunăraş cu 
nasturi al pantalonilor, după ureche se iţea făloasă o pană 
de scris iar degetele lui erau pătate de cerneală. 

Cu aceste degete pătate de cerneală, înhăţă scrisoarea pe 
care i-o prezentase Hoffmann, apoi, aruncând un ochi peste 
adresă şi recunoscând scrisul, spuse: 

— A! Zacharias Werner, poetul, e un poet, dar îi cam plac 
jocurile de noroc. Apoi, ca şi cum calitatea răscumpăra 
întrucâtva defectul, reluă: jucător, jucător, dar poet. 


Apoi desfăcând scrisoarea: 

— A plecat, nu-i aşa? A plecat! 

— Pleacă, domnule, chiar la această oră. 

— Dumnezeu să-i lumineze calea! adăugă maestrul, 
ridicând ochii spre cer de parcă l-ar fi recomandat pe 
prietenul său Celui de sus. Bine face că pleacă. Călătoriile 
contează mult în formarea unui tânăr. Eu, dacă nu 
călătoream, n-aş fi cunoscut pe nemuritorul Paesiello, pe 
divinul Cimarosa. 

— Dar, maestre Gottlieb, asta nu înseamnă că n-aţi 
cunoscut la fel de bine operele lor, spuse Hoffmann. 

— Da, operele lor, cu siguranţă. Dar ce înseamnă să 
cunoşti opera fără să cunoşti artistul? E ca şi cum cunoşti 
sufletul dar nu şi trupul. Opera este un spectru, o apariţie; 
este ceea ce rămâne din noi după ce murim. Dai trupul, vezi 
tu, el ţi-a trăit viaţa. Nu vei înţelege niciodată pe deplin 
opera unui om dacă nu l-ai cunoscut pe acel om în carne şi 
oase. 

Hoffmann dădu aprobator din cap. 

— E adevărat, spuse el, nu l-am apreciat cum se cuvine pe 
Mozart decât după ce l-am văzut pe Mozart. 

— Da, da, spuse Gottlieb, Mozart e plin de calităţi. Dar 
asta fiindcă a călătorit în Italia. Muzica germană, tinere, 
este o muzică a oamenilor. Dar, nu uita, muzica italienească 
este muzica zeilor. 

— Şi totuşi, reluă Hoffmann surâzând, nu în Italia a 
compus Mozart Nunta lui Figaro şi Don Juan, căci pe prima 
a scris-o la Viena, pentru împărat, iar pe cealaltă la Praga, 
pentru un teatru italian. 

— Aşa e, tinere, aşa e, şi îmi place că te animă acest 
sentiment naţional care te împinge să iei apărarea lui 
Mozart. Da, cu siguranţă, dacă bietul de el ar fi trăit, dacă 
apuca să mai facă o călătorie sau două în Italia, ar fi devenit 
un maestru, un foarte mare maestru. Dar acest Don Juan de 
care vorbeşti, această Nuntă a lui Figaro, de care vorbeşti, 
din ce le-a închipuit el? Le-a compus pentru nişte librete 


italieneşti, pentru cuvinte italieneşti cu gândul la 
strălucirea soarelui la Bologna, la Roma sau la Napoli. 
Crede-mă, tinere, trebuie să vezi, şi să simţi soarele ăsta 
sudic ca să-ţi dai seama ce valoare are el. Uite, eu am 
părăsit de patru ani Italia, de patru ani dârdâi de frig, cu 
excepţia momentelor când îmi amintesc de Italia; ajunge 
doar să mă gândesc la Italia şi mă încălzesc. Nu-mi mai 
trebuie palton în clipele acelea; nu-mi mai trebuie haine, 
nu-mi mai trebuie tichie măcar. Amintirea singură mă 
însufleţeşte: o, muzică a Bolognei! o, soare napolitan! o... 

Chipul lui exprima în acel moment o stare de beatitudine 
totală, tot trupul lui era cutremurat de o bucurie fără limite, 
ca şi cum torentele fierbinţi ale soarelui meridional îi 
şiroiau pe creştet, coborând de pe fruntea pleşuvă pe 
umeri, răspândindu-se apoi în toată fiinţa lui. 

Hoffmann se feri să-i tulbure starea de extaz; profită de 
acest răgaz ca să mai privească împrejur, spera încă s-o 
poată vedea pe Antonia. Dar uşile erau închise şi de 
dinapoia lor nu răzbătea nici un zgomot care să indice 
prezenţa unei alte fiinţe în această casă. 

Aşa că trebui să revină la maestrul Gottlieb, care ieşea 
treptat din starea aceea de transă şi reveni pe pământ 
scuturat de un fel de frison: 

— Bruh! Ce spuneai dumneata, tinere? 

Hoffmann tresări. 

— Spuneam, maestre Gottlieb, că vin din partea 
prietenului meu Zacharias Werner, care mi-a vorbit despre 
bunătatea ce-o arătaţi celor tineri, şi cum eu sunt 
muzician... 

— A! eşti muzician. 

Şi Gottlieb se îndreptă, ridică brusc capul, îl răsturnă pe 
spate şi îl privi pe Hoffmann, prin ochelarii lui, agăţaţi în 
acel moment pe extremitatea nasului. 

— Da, da, adăugă el, cap de muzician, frunte de muzician, 
ochi de muzician. Şi cu ce te ocupi: compozitor sau 
instrumentist? 


— Şi una şi alta, maestre Gottlieb. 

— Şi una şi alta! exclamă maestrul Gottlieb, şi una şi alta! 
Voi, tinerii, nu aveţi habar de nimic! Ar fi nevoie de o viaţă 
întreagă de om, de două vieţi, de trei vieţi, numai ca să fii 
cu adevărat ori una ori alta! Şi, ia uite, ei sunt şi una şi alta! 

Şi se răsuci împrejurul axei sale, ridicând braţele spre cer 
şi având aerul că înfige în parchet tirbuşonul, care-i servea 
drept picior drept. Apoi, încheindu-şi pirueta şi oprindu-se 
în faţa lui Hoffmann, zise: 

— Să vedem, tinere încrezut, ce compoziţii ai scris? 

— Păi, sonate, cântece liturgice, gquintetti. 

— Să compui sonate după Sebastian Bach! cântece 
liturgice după Pergolese! quintetti după Franz Joseph 
Haydn! Ah! tinereţe, tinereţe! 

Şi, după o pauză, urmă, plin de compasiune: 

— Dar ca instrumentist? La ce instrument cânţi? 

— Aproape la toate, de la rebec până la clavecin, de la 
viola d'amore la lăută. Dar cel mai mult m-am dedicat viorii. 
— Ce să spun, comentă maestrul Gottlieb batjocoritor, ce 

să spun, ai făcut această cinste viorii! Pe onoarea mea! eo 
cinste deosebită pentru sărmana vioară! Dar, nefericitule! 
strigă el apropiindu-se de Hoffmann prin salturi pe un 
singur picior, ca să meargă mai repede, ştii tu ce e aia 
vioară? Vioara! şi maestrul Gottlieb îşi balansă trupul pe 
singurul picior valid, celălalt rămânând în aer, ca al unei 
berze. Vioara e cel mai dificil dintre toate instrumentele. 
Vioara a fost inventată de Satan însuşi ca să-l osândească 
pe om la muncile iadului, când Satan, cu închipuirea sleită, 
nu mai ştia ce să inventeze. Prin vioară, Satan a dus la 
pierzanie mai mulţi oameni decât cu toate cele şapte păcate 
la un loc. Nu există decât nemuritorul Tartini, Tartini, 
maestrul meu, eroul meu, dumnezeul meu! Numai el a atins 
ultima perfecţiune cu vioara. Dar numai el ştie cât l-a 
costat, pe lumea asta şi pe lumea cealaltă, faptul că a cântat 
de seara până dimineaţa, cu vioara diavolului chiar, şi că a 
păstrat arcuşul ei. O, vioara! ştii tu, biet profanator, că 


instrumentul ăsta ascunde sub aspectul lui simplu, aproape 
umil, cele mai inepuizabile comori de armonie care îi e 
permis omului să le bea din cupa zeilor? Ai cercetat 
îndeaproape acest lemn sfânt, aceste corzi, acest arcuş, 
acest fir de păr, mai ales acest fir de păr? Speri tu să aduni, 
să armonizezi, să domesticeşti sub degetele tale acest 
întreg miraculos, care rezistă de secole eforturilor cele mai 
savante, care se jeluie, geme, plânge sub degetele lor şi 
care n-a cântat cu adevărat niciodată decât sub degetele 
nemuritorului Tartini, maestrul meu? Te-ai gândit bine ce 
faci, tinere, când ai luat o vioară în mână pentru prima 
oară? Dar tu nu eşti nici primul nici ultimul pe care îl duce 
la pierzanie vioara, adăugă maestrul Gottlieb, cu un suspin 
care venea din străfundurile fiinţei lui. Vioara, o ispită 
eternă! Şi alţii au crezut, ca tine, în vocaţia lor, şi şi-au 
pierdut viaţa ca să zdrăngănească după puterile lor. Şi tu 
vei mări numărul acestor nefericiţi, aşa de mulţi, aşa de 
nefolositori societăţii, aşa de insuportabili pentru semenii 
lor. 

Apoi, deodată, fără nici o pregătire, prinzând o vioară şi un 
arcuş, aşa cum un maestru de scrimă prinde două florete, şi 
prezentându-i-le lui Hoffmann, zise cu un aer sfidător: 

— Ei bine, cântă-mi ceva; hai, cântă şi o să-ţi spun de ce 
eşti în stare, iar dacă mai e timp să te trag din prăpastie o 
să te trag, cum am făcut şi cu bietul Zacharias Werner. Şi el 
cânta la vioară; cânta ca un nebun, cu furie. Visa tot felul de 
miracole, dar l-am făcut să înţeleagă. Şi-a făcut bucățele 
vioara şi a pus-o pe foc. După care i-am pus în mâini un bas 
şi s-a calmat în cele din urmă. La instrumentul ăsta îşi putea 
pune în valoare degetele lui lungi şi firave. La început, abia 
se descurca dar acum cântă destul de bine la bas ca să 
poată participa la aniversarea unchiului său, în timp ce cu 
vioara n-ar fi putut cânta decât la aniversarea diavolului. 
Hai, hai, tinere, ia vioara asta şi arată-mi ce ştii să faci cu 
ea. 

Hoffmann luă vioara şi o cercetă atent. 


— Da, da, spuse maestrul Gottlieb, vrei să afli cine e făcut- 
o, aşa cum un gourmet miroase vinul pe care o să-l bea. 
Ciupeşte o coardă, numai una, şi dacă urechea n-o să-ţi 
spună numele celui care a făcut-o, nu eşti demn s-o atingi. 

Hoffmann ciupi o coardă, din care ieşi un sunet vibrant, 
prelungit, tremurător. 

— E un Antonio Stradivarius? 

— Da, nu e râu. Dar din ce epocă a vieţii lui Stradivarius? 
A făcut multe viori între 1698 şi 1728. 

— Ah! în privinţa asta, îmi mărturisesc ignoranţa, şi mi se 
pare imposibil... 

— Imposibil, blasfemiatorule! Imposibil! E ca şi cum mi-ai 
fi spus, nefericitule, că nu poţi cunoaşte vârsta vinului 
gustându-l. Ascultă bine: la fel de adevărat cum e că azi 
suntem în 10 mai 1793, e că această vioară s-a născut în 
timpul călătoriei pe care nemuritorul Antonio a făcut-o de la 
Cremona la Mantua în 1705, unde şi-a dăruit atelierul 
primului său elev. De aceea, vezi tu, acest Stradivarius, sunt 
foarte îndreptăţit s-o spun, nu e decât de mâna a treia; dar, 
tare mi-e teamă să nu fie totuşi mult prea bună pentru un 
sărman ucenic ca tine. Hai, hai, dă-i drumul! 

Hoffmann fixă vioara pe umăr şi începu să cânte, simțind 
cum, de emoție, inima bate în galop, variaţiunile pe tema 
din Don Juan: La ci darem' la mano. 

Maestrul Gottlieb stătea în picioare lângă Hoffmann, 
bătând măsura cu capul şi cu vârful pantofului de la piciorul 
său strâmb. Pe măsură ce-l asculta, chipul său se înviora, 
ochii îi scânteiau, îşi muşca nervos buza de jos şi din lateral 
apăreau astfel doi dinţi care de obicei stăteau ascunşi dar 
acum ţâşneau ca nişte canini de mistreţ. Un allegro, pe care 
Hoffmann îl încheie în forţă, îi atrase din partea maestrului 
Gottlieb o mişcare din cap ce părea a fi un semn aprobator. 

Hoffmann încheie printr-un demanche pe care îl credea 
foarte reuşit, dar care, departe de a-l satisface pe bătrânul 
muzician, îi smulse o schimă oribilă. 

Totuşi, chipul său se însenină şi spuse, bătându-l pe umăr: 


— Hai, hai, nu-i aşa de rău pe cât mă temeam. Când o să 
reuşeşti să uiţi tot ce ai învăţat, când o să renunţi la 
exhibiţiile astea care sunt azi la modă, când o să-ţi 
stăpâneşti pornirile astea săltăreţe şi aceste demanche-uri 
stridente, o să poată ieşi ceva din tine. 

Acest cuvânt de laudă, venit din partea unui om atât de 
dificil, îl umplu de încântare pe Hoffmann. Şi apoi el nu uita, 
chiar dacă se lăsase copleşit de armoniile muzicii, că 
maestrul Gottlieb era tatăl frumoasei Antonia. 

De aceea, îl întrebă, prinzând din zbor cuvintele care 
ieşiseră din gura bătrânului: 

— Şi cine îşi va asuma misiunea de a scoate ceva din mine? 
Dumneavoastră, maestre Gottlieb? 

— De ce nu, tinere, de ce nu, dacă vei vrea să-l asculţi pe 
bătrânul Murr? 

— Vă voi da ascultare, maestre, atât timp cât veţi voi 
dumneavoastră. 

— O! murmură omuleţul plin de melancolie, căci memoria 
îl făcea să călătorească în trecut, am cunoscut îndeaproape 
atâţia virtuozi! L-am cunoscut şi pe Corelli, cel care a 
deschis calea. Dar trebuie cântat în maniera lui Tartini, 
altfel mai bine renunţi. Ela ghicit cel dintâi că vioara e, 
dacă nu un zeu, cel puţin un templu din care se poate arăta 
zeul. După el vine Pugnani, bun interpret, inteligent, dar 
moale, prea moale, mai ales în anumite appoggamenti. Apoi 
Germiniani, mai viguros, dar capricios, inegal; am fost la 
Paris anume ca să-l văd, aşa cum tu vrei să mergi la Paris să 
vezi Opera: un maniac, prietene, un somnambul, prietene, 
un om care gesticula în vis, se pricepea destul de bine la 
tempo rubato, fatalul tempo rubato, care ucide mai mulţi 
instrumentişti decât vărsatul, decât frigurile, decât ciuma! 
Şi întâlnindu-l, i-am cântat sonatele în maniera 
nemuritorului 'Tartini, maestrul meu şi atunci şi-a 
recunoscut eroarea. Din nefericire, elevul era acaparat 
până peste urechi de metoda lui. Avea şaptezeci şi unu de 
ani, bietul copil. Patruzeci de ani mai devreme, l-aş fi salvat, 


ca pe Giardini; pe acela l-am prins la timp, dar din păcate, 
era incorigibil, diavolul însuşi îi conducea mâna stângă, aşa 
că el alerga, alerga într-un asemenea, ritm, că mâna 
dreaptă nu-l putea urma. Extravaganţa, ţopăituri, 
demanche-uri. De altfel, într-o zi când cânta o bucată 
magnifică în prezenţa lui Jomelli, bunul Jomelli, care era cel 
mai cumsecade om din lume, i-a ars o palmă aşa de tare că 
Giardini a avut obrazul umflat timp de o lună, iar Jomelli 
încheietura mâinii luxată timp de trei săptămâni. La fel ca 
Lulli, un nebun, un adevărat nebun, un dansator pe sârmă, 
specialist în salturi periculoase, un echilibrist fără balansier, 
şi căruia ar fi trebuit să-i pună în mână mai degrabă un 
balansier decât un arcuş. Vai! vai! vai! strigă bătrânul 
îndurerat, o spun cu adâncă disperare, odată cu Nardini şi 
cu mine se va stinge frumoasa artă de a cânta la vioară; 
arta cu care maestrul nostru al tuturor, Orpheus, atrăgea 
animalele, mişca pietrele din loc şi ridica oraşe. În loc să 
construim, asemenea viorii lui divine, noi dărâmăm, ca 
trâmbiţele apocalipsei. Dacă francezii vor intra vreodată în 
Germania, dacă vor vrea să năruie zidurile Philipsburgului, 
pe care l-au asediat în atâtea rânduri, n-au nevoie de 
altceva decât să organizeze înaintea porţilor oraşului un 
concert susţinut de patru viorişti pe care-i cunosc prea 
bine. 

Maestrul îşi trase sufletul câteva clipe şi adăugă, pe un ton 
mai blând: 

— Ştiu bine că există Viotti, unul dintre elevii mei, un băiat 
plin de aptitudini, dar lipsit de răbdare şi destrăbălat şi 
dezordonat. Cât despre Giarcowicki, e un înfumurat şi un 
ignorant, şi primul lucru pe care l-am spus bătrânei mele 
Lisbeth, a fost că dacă va auzi vreodată numele lui 
pronunţat la uşa mea să zăvorască uşa fără întârziere. De 
treizeci de ani e Lisbeth în serviciul meu dar îţi spun, 
tinere: dacă l-ar lăsa pe Giarnowicki să intre, aş da-o afară; 
e un sarmat, un Velş, Giarnowicki ăsta, care şi-a permis să 
vorbească de rău pe maestrul maeştrilor, pe nemuritorul 


Tartini. O! celui care-mi va aduce capul lui Giarnowicki 
promit că-l voi da sfaturi şi lecţii cât va avea nevoie. Cât 
despre tine, fătul meu, continuă bătrânul revenind la 
Hoffmann, tu nu ai o forţă deosebită, e adevărat; dar nici 
Rode sau Kreutzer, elevii mei, n-aveau; fătul meu, din 
moment ce l-ai căutat pe maestrul Gottlieb, te-ai adresat 
bătrânului Gottlieb, venind cu o recomandaţie din partea 
nebunului ăsta de Zacharias Werner, pe care-l cunosc şi-l 
apreciez, dovedeşti că porţi în pieptul ăsta un suflet de 
artist. Aşa că de data asta o să-ţi pun în mână nu un Antonio 
Stradivarius; nici un Gramulo, vechiul maestru pe care 
Tartini îl aprecia aşa de mult încât nu folosea decât viori 
Gramulo; ei bine, nu, vreau să te aud cântând acum cu un 
Antonio Amati, un strămoş, care stă la originea tuturor 
viorilor care au fost făcute: e instrumentul care va fi zestrea 
fiicei mele Antonia. Vezi tu, ăsta e arcul lui Ulisse şi cine va 
fi în stare să înstruneze arcul lui Ulisse va fi demn de 
Penelopa. 

Şi bătrânul deschise cutia îmbrăcată în catifea, împodobită 
cu fireturi daurite, scoase din ea o vioară care părea a nu 
avea asemănare cu niciuna care va fi existat vreodată şi 
cum numai Hoffmann îşi putea aminti să fi văzut cândva în 
concertele unchilor şi mătuşilor sale. 

Maestrul se înclină în faţa venerabilului instrument 
prezentându-l lui Hoffmann: 

— Ia-l şi încearcă să nu fii cu totul nedemn de el. 

Hoffmann se înclină la rândul lui, prinse instrumentul cu 
respect şi începu să cânte un vechi studiu de Sebastian 
Bach. 

— Bach, Bach, murmură Gottlieb. E acceptabil pentru 
orgă, dar nu-nţelegea nimic din sufletul viorii. Nu contează. 

La primul sunet pe care-l scoase din instrumentul 
fermecat, Hoffmann tresări căci el, muzician de elită, 
pricepea ce comoară de armonie i se dăduse pe mână. 

Arcuşul, care era aşa de curbat încât semăna cu un arc, îi 
permitea instrumentistului să cuprindă cele patru corzi în 


acelaşi timp, iar ultima dintre ele scotea sunete aşa de pure 
şi minunate cum el nu-şi închipuise că ar putea ieşi de sub 
mâini omeneşti. 

Bătrânul stătea în apropierea lui, cu capul dat pe spate, cu 
ochii mijiţi, spunând în chip de încurajare: 

— Nu-i rău, nu-i rău, tinere. Mâna dreaptă, mâna dreaptă! 
Mâna stângă nu e decât mişcarea, mâna dreaptă e sufletul. 
Hai, mai cu suflet, mai cu suflet! 

Hoffmann simţea clar că bătrânul Gottlieb avea dreptate şi 
înţelegea că, aşa cum îi spusese după primul test, trebuie să 
uite tot ce-a învăţat. Şi, printr-o tranziţie subtilă dar 
susţinută, plină de forţă, ajungea de la pianissimo la 
fortissimo, de la mângâiere la ameninţare, de la fulger la 
trăsnet, şi se pierdea într-un torent de armonie pe care îl 
făcea să se ridice ca un nor şi îl lăsa apoi să recadă în 
cascade murmurătoare, în perle lichide, în stropi de 
pulbere, şi era stăpânit de o stare nouă, nemaiîntâlnită, 
zguduit de un extaz copleşitor... Deodată, degetele mâinii 
stângi slăbiră apăsarea corzilor, arcuşul încremeni în mâna 
lui dreaptă, vioara îi alunecă pe piept, iar ochii lui deveniră 
ficşi şi arzători. 

Se deschisese o uşă şi Hoffmann zărise apărând, în oglinda 
din faţa lui, asemenea unei umbre cereşti, pe frumoasa 
Antonia, cu gura întredeschisă, cu ochii umezi şi mâinile 
delicate aşezate pe piept, ca un înger. 

Hoffmann scoase un strigăt de încântare şi maestrul 
Gottlieb abia avu timp să prindă din zbor venerabila vioară 
Antonio Amati, care zburase din mâinile tânărului 
instrumentist. 

IV - Antonia. 

Când apăruse în pragul uşii, Antonia îi păruse lui 
Hoffmann de o mie de ori mai frumoasă chiar decât atunci 
când o văzuse coborând treptele bisericii. Asta pentru că 
oglinda în care se reflecta imaginea fetei se afla numai la 
doi paşi de Hoffmann şi el putea admira dintr-o singură 


aruncătură de ochi toate amănuntele pe care nu le putuse 
distinge de la distanţă. 

Antonia nu împlinise şaptesprezece ani; avea o statură 
potrivită, mai degrabă înaltă, şi era subţire fără să fie slabă, 
mlădioasă fără să fie lipsită de vlagă, încât toate 
comparaţiile cu un crin balansându-se pe frageda lui 
tulpină sau cu o trestie aplecându-se sub suflarea vântului 
ar fi fost neîndestulătoare ca să descrie această morbidezza 
italienească, singurul cuvânt care putea să redea 
mulțimilor, aerul de blândă melancolie ce emana din fiinţa 
ei. Mama ei era, precum Julietta, una din încântătoarele 
flori primăvăratice ale Veronei şi trăsăturile ei se regăseau 
în Antonia, mai estompate, şi asta îi dădea fetei acel farmec 
inimitabil. În ea îşi disputau întâietatea frumuseţile celor 
două rase: italiană şi germană. Avea o piele delicată ca a 
femeii nordice dar şi mată ca a femeii din sud; pletele 
blonde, dese şi uşoare în acelaşi timp, unduind la cea mai 
uşoară boare de vânt ca un abur auriu, adumbreau ochii şi 
sprâncenele ei de catifea neagră: Şi lucrul cel mai straniu 
era modul armonios în care se îmbinau în glasul ei cele 
două limbi, atât de diferite. Atunci când vorbea nemţeşte, 
dulceaţa limbii lui Dante îmblânzea asprimea accentului 
germanic, iar atunci când vorbea italieneşte, limba prea 
molatică a lui Motastasio şi Goldoni câştiga o fermitate 
specială graţie accentului apăsat al limbii lui Schiller şi 
Goethe. 

Dar aceasta originală fuziune a celor doua rase nu era 
vizibilă numai în aspectul ei fizic. Antonia reprezenta, prin 
spiritul ei, un tip miraculos şi rar, rezultat atât din reunirea 
intimă a poeziei însoritei Italii şi a poeziei, contrastante, a 
ceţoasei Germanii. Ai fi spus că este, în acelaşi timp, o muză 
şi o zână, Loreley din baladă şi Beatrice din Divina 
Comedie. 

Antonia, fire de artistă prin excelenţă, era fiica unei mari 
artiste. Mama ei, obişnuită cu muzica italiană, se dedicase 
la un moment dat muzicii germane. Îi căzuse în mâini 


partitura Alcestei lui Gluck şi îl convinsese pe soţul ei, 
maestrul Gottlieb, să-i traducă poemul în italieneşte şi, 
având textul astfel tradus, venise să-l cânte la Viena. Dar ea 
se încrezuse prea mult în forţele ei sau, mai degrabă, 
minunata cântăreaţă nu-şi cunoştea exact limitele 
sensibilităţii sale. La a treia reprezentare a operei Alcesta, 
la admirabilul solo al Alcestei: 

Zei de pe Styx o, dregători ai morţii, A voastră îndurare nu 
voi să 0 invoc. 

Pe iubitul soţ îl smulg din gheara sorții, Soţia-i 
credincioasă, ca pradă, vă rămâne-n loc. 

când se urcă la re, pe care îl luă cu tot pieptul, păli brusc, 
se clătină, leşină: ceva se rupsese în acest piept aşa de 
generos; sacrificiul făcut zeilor infernali se împlinise în 
realitate: mama Antoniei murise. 

Sărmanul Gottlieb dirija orchestra. De la pupitrul său, o 
văzu pălind, clătinându-se, căzând, pe cea care îi era mai 
scumpă ca orice pe lume. Mai mult, auzi cum plesneşte în 
pieptul ei acea fibră care o ţinea în viaţă. Ei scoase un 
strigăt care se uni cu ultimul suspin al muribundei. 

Poate că aşa se explica ura nutrită de maestrul Gottlieb 
faţă de maeştrii germani. Cavalerul Gluck o ucisese, fără să 
vrea, pe Tereza lui şi el îi dorea în egală măsură cavalerului 
Gluck un asemenea accident fatal. 

Gottlieb trecuse asupra Antoniei toată dragostea pe care o 
purtase mamei. 

Acum, la cei şaptesprezece ani ai ei, fata era pentru tatăl 
ei totul. Maestrul Gottlieb trăia prin Antonia, respira prin 
Antonia. N-ar fi putut concepe ideea că fiica lui ar putea 
muri. Dar, chiar dacă i-ar fi trecut prin cap, nu s-ar fi 
neliniştit prea tare, fiindcă nici nu ar fi putut să-i 
supravieţuiască. 

Fata înainta încet, cu paşi uşori. Două lacrimi i se 
aninaseră în pleoape. Se opri în faţa lui Hoffmann şi îi 
întinse mâna. 


Apoi, cu un accent de familiaritate, castă, ca şi cum l-ar fi 
cunoscut de ani şi ani, îi spuse: 

— Bună ziua, frate! 

Din clipa când fiica sa apăruse pe uşă, maestrul Gottlieb 
rămăsese mut şi încremenise locului. Sufletul lui părăsise, 
ca întotdeauna în asemenea momente, trupul său mărunţel 
şi strâmb şi, luându-şi zborul, se rotea în jurul ei, îi 
murmura în urechi toate melodiile de dragoste şi fericire pe 
care le poate cânta un părinte la vederea unicei şi prea- 
iubitei sale fiice. 

Aşa că aşezase cu grijă scumpa sa Amati pe masă şi, 
împreunându-şi mâinile ca şi cum ar fi avut în faţă imaginea 
Sfintei Fecioare, îşi privea cu religiozitate copila. 

Cât despre Hoffmann, nu ştia dacă e treaz sau visează, 
dacă se află pe pământ sau în ceruri, dacă în faţa lui se află 
o femeie sau un înger apărut din senin. Aşa că se dădu un 
pas înapoi când văzu că Antonia se apropie de el şi îi întinde 
mâna, numindu-l fratele ei. 

— Dumneata, sora mea! exclamă el cu o voce sufocată de 
emoție. 

— Da, spuse Antonia, nu sângele face o familie ci sufletul. 
Toate florile sunt surori prin parfumul ce-l răspândesc, toţi 
artiştii sunt fraţi întru arta lor. E adevărat, nu te-am mai 
întâlnit niciodată, dar te cunosc; arcuşul dumitale mi-a 
povestit întreaga ta viaţa. Eşti un poet, cam fără minte, e 
adevărat, dar un poet, prietene! Din păcate, vai! această 
scânteie pe care dumnezeu o cuibăreşte în mintea sau în 
pieptul nostru ne arde creierul sau ne consumă sufletul. 

Apoi, întorcându-se spre Gottlieb: 

— Bună ziua, tată! De ce n-o îmbrăţişezi pe fiica ta? A, 
pricep, îl Matrimonio segreto, Stabat mater, Cimatosa, 
Pergolese, Porpora! Ce mai contează Antonia pe lângă 
aceste genii atotcuprinzătoare! Un biet copil care te iubeşte 
dar pe care-l uiţi pentru ei. 

— Eu, să te uit! strigă Gottlieb, bătrânul Murr să uite pe 
Antonia! Tatăl să-şi uite fiica! Pentru cine? pentru câteva 


păcătoase de note muzicale, pentru o adunătură de ronde şi 
de optimi, de dieji şi de bemoli! Ei bine, aşa te uit eu pe 
tine! 

Şi, răsucindu-se pe piciorul său strâmb cu o agilitate de 
pisică, ajutându-se de celălalt picior şi de cele două mâini, 
făcu să zboare în toate direcţiile foile cu orchestraţia la 
Matrimonio segreto, care erau pregătite să fie împărţite 
muzicienilor orchestrei. 

— Tată, tată! scânci Antonia. 

— Aprindeţi un foc, foc! strigă maestrul Gottlieb, foc, ca să 
le ard pe toate! Foc, ca să-l ard pe Pergolese! foc, ca să-l 
ard pe Cimarosa! foc, ca să-l ard pe Paesiello! Faceţi un foc 
mare, ca să-mi ard viorile Stradivarius şi acest Antonio 
Amati! Fiica mea, Antonia mea, nu mi-a spus ea că iubesc 
mai mult corzile şi lemnul viorii, că partiturile astea sunt 
pentru mine, mai importante decât carnea şi sângele meu? 
Aprindeţi un foc! Un foc! 

Şi bătrânul se agita ca un smintit şi sărea pe piciorul lui 
răsucit ca diavolul şchiop, vânturând mâinile ca o moară de 
vânt. 

Antonia privea această scenă cu un surâs blând în care se 
simţea satisfacția orgoliului filial. Ştia bine, ea, care nu 
dăduse niciodată dovezi de cochetărie decât în aceste 
discuţii de familie, ştia prea bine că era atotputernică aici, 
că în inima tatălui ei domnea ca o regină, ca o stăpână 
absolută. Aşa că îl opri pe bătrânul agitat din mişcările lui 
haotice şi, trăgându-l spre ea, depuse un sărut pe fruntea 
lui. 

Bătrânul scoase un țipăt de bucurie, o prinse în braţe, o 
luă pe sus cum ar fi făcut cu o pasăre şi, după ce se răsuci 
de trei-patru ori în jurul axei sale, se lăsă pe o canapea şi 
începu s-o legene aşa cum face o mamă cu copilul său. 

În primele clipe, Hoffmann îl privise pe maestrul Gottlieb 
cu groază; văzându-l cum aruncă în aer partiturile, apoi 
cum o ridică pe sus pe Antonia, îl crezuse nebun de legat. 
Dar surâsul ei calm îl potolise iute şi, strângând cu un aer 


plin de respect partiturile răspândite prin încăpere, le 
aşeza la loc pe masă şi pe pupitre, trăgând în acest timp cu 
ochiul la acest grup statuar, neobişnuit, care iradia o 
ciudată poezie. 

Deodată, în aer vibră ceva suav, blând, angelic; era o 
melodie, era ceva mai divin chiar: vocea Antoniei care 
ataca, subjugată de o inspiraţie aeriană, acea minunată 
compoziţie a lui Stradella care salvase viaţa autorului ei, 
Pieta, Signore. 

La primele acorduri ale acestei voci îngereşti, Hoffmann 
rămase încremenit, în timp ce Gottlieb, ridicând-o uşor pe 
Antonia de pe genunchii lui, o depuse, aşa culcata cum era, 
pe canapea. Apoi, fugind la dragul său Antonio Amati şi 
începând să acompanieze cântecul fetei, făcu să treacă 
armonia arcuşului său fermecat asupra cântului suav al 
Antoniei şi să-l susţină aşa cum un înger susţine sufletul pe 
care-l urcă în ceruri. 

Antonia avea o voce de soprană cu o întindere 
extraordinară, cum numai harul divin poate da; nu o voce 
de femeie, o voce îngerească. Glasul ei acoperea cinci 
octave şi jumătate; nu reuşea cu aceeaşi uşurinţă şi contra- 
ut, această notă divină care nu ţi se pare posibilă decât în 
concertele cereşti, precum şi ut de la a cincea octavă a 
notelor de jos. Niciodată Hoffmann nu auzise ceva aşa de 
mângâietor ca aceste patru măsuri cântate fără 
acompaniament, Pieta, Signore, di me dolente. Această 
aspirație către Dumnezeu a sufletului aflat în suferinţă, 
această rugăciune înflăcărată adresată Domnului să se 
îndure de cel ce suferă tânguindu-se, căpăta în gura 
Antoniei o nuanţă de presentiment a adoraţiei pentru divin 
care semăna cu groaza. Acompaniamentul viorii, care 
primise, parcă, în braţele sale fraza muzicală ce plana între 
pământ şi cer, şi care piano, piano, repeta ca un ecou 
tânguirea, acompaniamentul era la înălţimea acelui glas 
sfâşietor, cuprins de aceeaşi îndurare, apunea şi vioara, nu 
în italiană, nu în germană, nu în franceză, ci în acea limbă 


universală care e muzica: „Ai milă, Doamne, milă ai de 
mine, cea nefericită! 

Ai milă, Doamne şi, dacă ruga mea la tine va ajunge, 
dezbracă-te de aspra ta neîndurare, întoarce către mine 
privirea ta, mai binevoitoare!” 

Şi totuşi, urmând îndeaproape inflexiunile vocii, vioara îi 
lăsa libertate deplină; acompaniamentul era o mângâiere şi 
nu o constrângere, un sprijin şi nu un adaos stânjenitor. Şi 
când, la primul sforzando, la re şi cei doi fa, vocea se înălţă 
de parcă ar fi urcat la cer, vioara, parcă, temându-se să nu-i 
îngreuieze zborul ca un lest terestru, o lăsă să se ridice 
singură, parcă pe aripile credinţei, ca s-o susţină din nou 
doar la mi becar, adică la diminuendo, adică atunci când, 
ostenită de efort, vocea se adună parcă asupra ei însăşi şi, 
ca madona lui Canova, în genunchi, cu trupul şi sufletul 
laolaltă plecate sub povara teribilă a întrebării dacă 
milostenia Creatorului va fi îndeajuns de mare ca să facă 
uitată vinovăția creaturii sale. 

Apoi, când ea continuă, cu un tremur în glas: „Să n-ajung 
niciodată să fiu lovită de blestem şi să m-arunci în focul 
veşnic al neîndurării tale, mărite Doamne!” - vioara cuteză 
să-şi ridice şi ea vocea, deodată fremătătoare, care, 
întrezărind flăcările veşnice, îl imploră pe Dumnezeu să o 
îndepărteze de ele. Şi vioara o însoţi, gemând şi rugând, 
urcă împreună cu ea până la fa, cobori cu ea până la ut, 
alăturându-se ei în momentul de cumpănă, susţinând-o în 
clipa de groază: apoi, în timp ce vocea umană, gâfâitoare şi 
epuizată, se stingea în pieptul Antoniei, vioara continuă 
singură, la fel cum în timp ce sufletul se află pornit pe 
cărările cereşti, se aud, murmurate şi jeluitoare, 
rugăciunile supravieţuitorilor. 

Atunci, la rugăciunea viorii se adăugă o armonie nouă, 
blândă şi puternică în acelaşi timp. Antonia se ridică 
sprijinindu-se în cot, maestrul Gottlieb se răsuci pe 
jumătate şi rămase cu arcuşul înţepenit pe corzile viorii. 


Copleşit, ameţit, în delir, Hoffmann intuise că elanurile 
triste ale acestui suflet cereau şi o rază de speranţă şi că el 
s-ar sfărâma dacă o lumină divină nu-i arătă porţile cerului 
şi se aşezase grăbit la orgă, pusese în mişcare clapele cu 
degete fremătătoare, iar orga, cu un suspin prelung, îşi 
unise glasul cu glasul Antoniei şi al viorii. 

Şi nimic nu putea fi mai minunat ca această reluare a 
motivului Pieta, Signore, acompaniată de vocea speranţei, 
după ce în prima parte fusese dominat de groază; iar când 
Antonia atacă plină de energia acel fa din volgi, bătrânul 
Gottlieb simţi cum un frison îi cutreieră din gura lui 
Hoffmann scăpă o exclamaţie patetică şi, acoperind vioara 
sub torentele de armonie ce ieşeau din orga sa, continuă 
firul sonor după ce el murise în pieptul Antoniei şi păru că 
poartă pe aripile unui uragan ultimele suspine ale sufletului 
ei până la tronul Domnului atotputernic şi atotindurător. 

După care se lăsă un moment de tăcere. Cei trei se priviră 
şi, brusc, mâinile lor se uniră într-o strângere frăţească, de 
parcă sufletele lor se uniseră într-o armonie comună. 

Şi, din aceste momente nu numai Antonia îl numi pe 
Hoffmann fratele ei: bătrânul Gottlieb îl numi şi el pe 
Hoffmann fiul său. 

V - Jurământul. 

Poate cititorul se va întreba, sau mai degrabă ne va 
întreba, cum se face că, din moment ce mama Antoniei 
murise în timp ce cânta, maestrul Gottlieb Murr era de 
acord ca fiica sa, pe care o iubea atât de mult, să înfrunte 
riscul unui pericol asemănător. 

Când o auzise întâia oară pe Antonia încercându-şi glasul, 
sărmanul părinte tremurase exact ca o frunză în apropierea 
căreia cântă o pasăre. Dar Antonia era o adevărată pasăre 
cântătoare şi bătrânul muzician pricepu îndată că limbajul 
ei firesc e cântecul. De aceea, Dumnezeu, dăruindu-i o voce 
de o asemenea întindere că nu avea poate egal în lume, 
dăduse astfel semn că maestrul Gottlieb n-avea deloc a se 
teme în această privinţă. Într-adevăr, când acestui har 


înnăscut i se adăugase studiul muzicii, când dificultăţile cele 
mai exagerate ale solfegiilor fuseseră puse sub ochii fetei şi 
fuseseră învinse de ea cu o miraculoasă uşurinţă, fără o 
grimasă de neplăcere, fără un efort special, fără să-i tresară 
musculatura gâtului, fără să clipească măcar din ochi, el 
pricepuse pe deplin perfecțiunea acestui instrument 
natural şi cum, cântând bucăţi notate pentru vocile cele mai 
înalte, Antonia, arăta că are mereu resurse nefolosite, tatăl 
căpătase convingerea că nu e nici un pericol dacă lasă 
această dulce privighetoare în voia melodioaselor ei 
însuşiri. 

Doar că maestrul Gottlieb uitase că nu numai struna 
muzicală vibrează în sufletul unei fete şi că mai este una, în 
felul ei foarte fragilă, foarte vibrantă, fatală în felul ei: 
aceea a dragostei. 

Şi, sub arcuşul lui Hoffmann, tocmai această strună 
delicată se trezise la viaţă în inima Antoniei. Stând aplecată 
deasupra lucrului de mână, într-o cameră alăturată celei în 
care Hoffmann şi maestrul Gottlieb vorbeau despre artă, ea 
ridicase capul când prima frază muzicală tremurase în aer. 
Ascultase. Apoi, încet-încet, în sufletul ei pătrunsese o 
senzaţie stranie, în vinele ei galopau fiori necunoscuţi până 
atunci. Se ridicase înceta, sprijinindu-se cu o mână de 
spătarul scaunului în timp ce mâna cealaltă lăsase să-i cadă 
pe podea broderia, printre degetele întredeschise. 
Rămăsese câteva clipe nemişcată; apoi, cu paşi înceţi, 
înaintase spre uşă şi, cum am spus, apăruse, ca o viziune 
poetică, o umbră serafică desprinsă de lumea materială, în 
pragul cabinetului lui Gottlieb Murr. 

Am văzut cum muzica topise în creuzetul ei arzător aceste 
trei suflete, prefăcându-le într-unul singur şi cum, la 
sfârşitul concertului, Hoffmann devenise un intim al casei. 

Era tocmai ora la care bătrânul Gottlieb obişnuia să ia 
masa. Îl invită pe Hoffmann să cineze cu el, şi Hoffmann 
acceptă invitaţia cu aceeaşi amabilitate cu care fusese 
făcută. Şi atunci, pentru scurtă vreme, frumoasa şi delicata 


fecioară a imnurilor religioase se transformă într-o bună 
gospodină. Antonia împărţi ceai precum Clarisse Harlowe, 
unse tartine cu unt precum Charlotte şi, în cele din urmă, 
se aşeză ea însăşi la masă şi mâncă precum orice simplă 
muritoare. 

Germanii nu înţeleg poezia la fel ca noi. După modul 
nostru de a judeca bunele maniere, femeia pe care o vedem 
mâncând şi bând îşi pierde cu totul poezia. Dacă o femeie 
tânără se aşează la masă, o face ca să cinstească masa; 
dacă are în faţa ei un pahar, este ca să-şi vâre în el 
mănuşile, dacă nu cumva şi le păzeşte; dacă are în faţa ei o 
farfurie e ca să dezghioace, la sfârşitul mesei, un ciorchine 
de struguri, din care imateriala făptură consimte uneori să 
deguste boabele cele mai aurite ca o albină nectarul unei 
flori. 

Se înţelege, după felul în care Hoffmann fusese primit la 
maestrul Gottlieb, că el a revenit în casa lor şi a doua zi şi a 
treia zi şi în zilele următoare. Cât despre maestrul Gottlieb, 
vizitele dese ale lui Hoffmann nu păreau să-l neliniştească: 
Antonia era prea pură, prea neprihănită, prea încrezătoare 
în tatăl ei pentru ca tatăl ei să o poată bănui că e în stare să 
cadă în greşeală. Fiica lui era sfânta Cecilia, era Fecioara 
Maria, era un înger coborât din cer. În fiinţa ei, materia 
terestră dispărea cu totul sub strălucirea esenţelor divine şi 
bătrânul nu considera niciodată potrivit să-i spună că ar fi 
un pericol mai mare în atingerea a două trupuri decât în 
unirea a două suflete. 

Hoffmann era fericit, atât de fericit, cât poate fi un 
muritor. Soarele bucuriei nu luminează niciodată în 
întregime inima omului. Întotdeauna rămâne în inima lui un 
ungher întunecos care îi reaminteşte că fericirea deplină nu 
poate fi întâlnită pe această lume, ci numai în ceruri. 

Dar, faţă de oamenii comuni, Hoffmann avea o calitate 
rară. De obicei, omul nu-şi poate explica apariţia acestei 
umbre a durerii care străpunge, ca o suliță neagra, 


strălucirea ameţitoare a clipelor de fericire. Hoffmann, însă, 
ştia exact ce îi umbrea fericirea. 

Era promisiunea făcută lui Zacharias Werner că se va duce 
să-l întâlnească la Paris. Era dorinţa stranie de a vizita 
Franţa, dorinţă care pierea de câte ori se afla în tovărăşia 
Antoniei, dar care revenea, obsedant, în clipa când 
rămânea singur. Şi mai era ceva: pe măsură ce trecea 
timpul şi scrisorile lui Zacharias, care îi aduceau aminte de 
cuvântul dat, deveneau mai nerăbdătoare, Hoffmann era tot 
mai tare cuprins de tristeţe. 

Într-adevăr, simpla prezenţă a fetei nu mai era de-ajuns ca 
să alunge fantoma care îl urmărea neîntrerupt, chiar şi în 
preajma Antoniei. Adesea, Hoffmann cădea într-o visare 
fără leac. La ce visa? la Zacharias Werner, a cărui voce avea 
impresia că o aude. Adesea, privirea lui, la început distrată, 
se fixa în cele din urmă asupra unui punct de pe orizont. Ce 
vedea el, sau, mai degrabă, ce credea el că vede? Drumul 
Parisului şi undeva, la o cotitură a drumului, pe Zacharias 
mergând înaintea lui şi făcându-i semn să-l urmeze. 
Fantoma asta îi apărea tot mai des şi devenise o obsesie 
permanentă. 

Hoffmann o iubea din ce în ce mai mult pe Antonia, Simţea 
că nu poate trăi fără ea, că numai alături de ea va putea 
cunoaşte fericirea. Dar simţea la fel de lămurit că înainte de 
a se uni pe veci cu ea, tocmai ca fericirea tot să fie durabilă, 
trebuie să întreprindă pelerinajul plănuit, altfel, dorinţa 
nerealizată şi zăvorită în suflet, oricât de ciudat ar fi fost, 
nu-i dădea pace. 

Într-o zi în care, aşezat lângă Antonia, Hoffmann căzuse 
pradă visărilor lui obişnuite, în timp ce maestrul Gottlieb 
pregătea în cabinetul său partiturile la Stabat de Pergolese, 
pe care urma să-l execute cu societatea filarmonică din 
Franckfurt, Antonia, care îi privise îndelung, îi prinse 
mâinile, zicându-i: 

— Trebuie să te duci, prietene. 

Hoffmann o privi uluit. 


— Să mă duc, unde? 

— În Franţa, la Paris. 

— Şi cine ţi-a dezvăluit, Antonia, acest gând tainic al 
sufletului meu, pe care nu îndrăznesc să mi-l mărturisesc 
mie însumi? 

— Aş putea să-mi atribui puteri de zână, Theodore, şi să-ţi 
spun: Ţi-am citit gândurile, ţi-am citit în priviri, ţi-am 
scrutat, sufletul. Dar aş minţi. Nu, mi-am amintit, asta-i tot. 

— Şi ce ţi-ai amintit, nepreţuita mea Antonia? 

— Mi-am amintit că Zacharias Werner a trecut pe la noi cu 
o zi înainte ca tu să apari aici şi ne-a povestit despre planul 
vostru de a călători, despre dorinţa voastră arzătoare de a 
vedea Parisul. Un vis al vostru mai vechi, pe cale de a se 
împlini. lar mai târziu am aflat de la tine ce te-a împiedicat 
să pleci. Mi-ai povestit cum, văzându-mă pentru prima oară, 
te-a copleşit un sentiment ce m-a stăpânit şi pe mine când 
te-am ascultat prima oară; şi acum nu rămâne să-mi spui 
decât un singur lucru: dacă mă mai iubeşti ca atunci. 

Hoffmann făcu un gest de protest. 

— Nu-ţi da silinţa să mi-o spui, ştiu prea bine, continuă 
Antonia, dar e ceva mai puternic decât această dragoste, e 
dorinţa de a te duce în Franţa, de a-l întâlni pe Zacharias, 
de a vedea Parisul. 

— Antonia! strigă Hoffmann, tot ce ai spus e purul adevăr, 
în afară de un singur lucru: că ar exista pe lume ceva mai 
puternic decât dragostea mea! Nu, îţi jur, Antonia, această 
dorinţă atât de ciudată, pe care n-o pricep câtuşi de puţin, 
aş fi îngropat-o în sufletul meu dacă n-ai fi scos-o chiar tu la 
lumină, acum. Aşa că nu te înşeli deloc, Antonia! Da, aud în 
mine un glas care mă cheamă la Paris, un glas tiranic, mai 
puternic decât voinţa mea şi, totuşi, îţi repet, căruia n- 
aveam de gând să-i dau ascultare. Acesta e, probabil, chiar 
glasul destinului! 

— Fie, prietene, să ne urmăm destinul. Vei pleca mâine. 
Cât timp vei lipsi? 

— O lună, Antonia. Peste o lună voi fi înapoi. 


— N-o să-ţi ajungă o lună, Thâodore. Într-o singură lună 
nu vei putea vedea nimic. Îţi acord două luni, trei chiar. Îţi 
acord atâta timp cât doreşti. Dar îţi cer totuşi un lucru, sau 
mai degrabă două. 

— Care sunt ele, scumpă Antonia? Spune-mi repede. 

— Mâine e duminică. E zi de liturghie. Priveşte pe 
fereastra ta cum ai făcut-o în ziua plecării lui Zacharias 
Werner. Mă vei zări, la fel ca în ziua aceea, dar mai tristă ca 
atunci, urcând treptele bisericii. Vino atunci să mă întâlneşti 
în locul meu obişnuit, aşează-te alături de mine şi, atunci 
când preotul va sfinţi sângele Domnului nostru Isus, să-mi 
faci două jurăminte: acela că-mi vei fi credincios şi acela că 
nu vei intra în cazino. 

— O! îţi jur orice doreşti, chiar în clipa asta, scumpă 
Antonia! Îţi jur... 

— Taci, Theodore, vei jura mâine. 

— Antonia, Antonia, eşti un înger! 

— Înainte de a ne despărţi, Theodore, n-ai să-i spui nimic 
tatei? 

— Da, ai dreptate. Dar, adevărul e că... îţi mărturisesc, 
Antonia, că ezit, tremur de emoție. Doamne! cine sunt eu să 
îndrăznesc să sper?... 

— Tu eşti bărbatul pe care-l iubesc, Theodore. Du-te, 
caută-l pe tata! Du-te! 

Şi, făcându-i un semn cu mâna, deschise uşa către o 
cămăruţă care fusese transformată de ea în capelă. 

Hoffmann o urmări cu privirea până în clipa când uşa se 
închise şi îi trimise, odată cu sărutările gurii sale, toată 
înflăcărarea sufletului. 

Intră apoi în cabinetul maestrului Gottlieb. 

Maestrul Gottlieb era aşa de obişnuit cu pasul lui 
Hoffmann, că nici nu ridică măcar ochii deasupra pupitrului 
la care se afla, copiind Stabat. Tânărul intră şi rămase în 
picioare, dinapoia lui. 

După o clipă, nemaiauzind nimic, nici măcar respiraţia 
oaspetelui său, maestrul Gottlieb se întoarse către el. 


— A! tu eşti, băiete, spuse el, dându-şi capul pe spate ca 
să-l poată privi prin ochelarii agăţaţi de vârful nasului Ce 
voiai să-mi spui? 

Hoffmann întredeschise gura, dar o închise la loc fără să fi 
articulat un sunet. 

— Ai amuţit? îl întrebă bătrânul. Drace! Ar fi prea trist! Un 
voinic ca tine n-are cum să-şi piardă glasul aşa, deodată, 
doar dacă ispăşeşte vreo pedeapsă că a vorbit prea mult! 

— Nu, maestre Gottlieb, nu, nu mi-am pierdut glasul, slavă 
Domnului. Doar că, ceea ce am eu să vă spun... 

— Ei bine? 

— Ei bine!... mi se pare tare greu de spus. 

— Asta-i! Te pomeneşti că ţi-o fi tare greu să-mi spui: 
maestre Gottlieb, o iubesc pe fiica dumneavoastră? 

— Ştiaţi asta, maestre Gottlieb? 

— Păi aş fi de-a dreptul nebun sau mai degrabă foarte 
prost dacă n-aş fi observat. 

— Şi totuşi, aţi îngăduit s-o iubesc mai departe. 

— De ce nu, din moment ce ea te iubeşte? 

— Dar, maestre Gottlieb, ştiţi că n-am nici un fel de avere. 

— Asta-i acum! Păsările cerului au vreo avere? Ele cântă 
se adună perechi, îşi construiesc un cuib şi Dumnezeu are 
grijă de hrana lor. Iar noi, artiştii, semănăm foarte tare cu 
păsările: noi cântăm. Dumnezeu ne vine în ajutor. Când 
muzica n-o să fie de ajuns, te vei face pictor. Când pictura 
se va dovedi nefolositoare, vei deveni muzician. Când am 
luat-o de nevastă pe biata Tereza nu eram mai bogat ca 
tine. Şi să ştii! n-am dus lipsă nici de pâine, nici de adăpost. 
Am avut întotdeauna nevoie de bani şi nu mi-au lipsit 
niciodată. E oare inima ta destul de bogată ca să meriţi 
comoara pe care ţi-o doreşti? lată ce te întreb eu, iată ce aş 
vrea să ştiu! O iubeşti pe Antonia mai mult decât viaţa ta, 
mai mult decât sufletul tău? Atunci sunt liniştit, Antonia nu 
va duce niciodată lipsă de nimic. N-o iubeşti? Atunci e cu 
totul altceva: chiar dac-ai avea o sută de mii de livre rentă, 
o să-l lipsească toate. 


Hoffmann era gata să cadă în genunchi în faţa acestei 
încântătoare filosofii de viaţă a unui mare artist. Se înclină, 
prinse mâna bătrânului, care îl trase către el şi îl strânse la 
piept. 

— Haide, haide; ne-am înţeles. Porneşte la drum, dacă nu- 
ţi dă pace demonul tău şi înnebuneşti de dorinţa de a 
asculta muzica oribilă a domnului Mehul şi a domnului 
Dalayrac. E o boală a tinereţii, de care te vei lecui repede, 
nu-mi fac probleme. Fă această călătorie, prietene, şi 
întoarce-te aici, unde îi vei reîntâlni pe Mozart, Beethoven, 
Cimarosa, Pergolese, Paesiello şi, pe deasupra, pe maestrul 
Gottlieb şi pe fiica lui. Du-te, băiatul meu, du-te. 

Şi maestrul Gottlieb îl îmbrăţişă încă o dată pe Hoffmann 
care văzând că se lasă seara, se gândi că n-are timp de 
pierdut şi se duse acasă ca să facă pregătirile de plecare. 

A doua zi, încă de la prima oră a dimineţii, se postă la 
fereastră, Pe măsură ce se apropia momentul despărțirii de 
Antonia, i se părea tot mai clar că n-o va putea părăsi. Cele 
şapte luni fericite care trecuseră în goană se perindară prin 
amintirea lui precum şi glasul dulce al Antoniei, care 
umplea aerul de melodii sublime. Totul avea asupra lui o 
putere de atracţie invincibilă. 

La ora zece, Antonia apăru de după colţul străzii, exact ca 
atunci, cu şapte luni înainte. La aceeaşi oră ca atunci, când 
o văzuse pentru prima dată. Buna Lisbeth o urma ca de 
obicei. Urcară amândouă treptele bisericii. Ajungând pe 
ultima treaptă, Antonia se întoarse, îl observă pe Hoffmann, 
îi făcu un semn cu mâna, ca o chemare, şi intră în biserică. 

Hoffmann ieşi în fugă din cameră, se avântă pe scări şi 
după câteva clipe intră în biserică. Antonia îngenunchease 
şi se ruga. 

Hoffmann era protestant şi aceste imnuri într-o limbă 
străină îi păruseră întotdeauna ridicole. Dar când o auzi pe 
Antonia psalmodiind acest imn atât de blând şi le generos, 
regretă că nu ştie şi el cuvintele ca să-şi alăture vocea de 


vocea ei, care era mai suavă ca oricând, fiind pătrunsă 
acum de o profundă melancolie, necunoscută lui până azi. 

În timpul cât dură sfânta liturghie ea cântă aşa cum cântă 
numai îngerii în ceruri. În cele din urmă când clopoţelul 
unui copil din cor anunţă sfinţirea ostiei, în clipele când 
credincioşii se plecau în faţa atotputernicului care, prin 
mâinile preotului trecea pe deasupra capetelor lor, numai 
Antonia ridică fruntea. 

— Jură, spuse ea. 

— Jur, spuse Hoffmann cu voce tremurătoare, jur să 
renunţ la jocurile de noroc. 

— E singurul jurământ pe care doreşti să-l faci, prietene? 

— O, nu, aşteaptă! Jur să-ţi fiu credincios cu trupul şi cu 
sufletul. 

— Şi pe ce juri asta? 

— O! strigă Hoffmann, în culmea exaltării, pe tot ce am 
mai scump, pe ce am mai sfânt, pe viaţa ta! 

— Îţi mulţumesc, strigă la rândul ei Antonia, căci să ştii, 
dacă nu-ţi vei respecta legământul, voi muri. 

Hoffmann tresari, prin trupul său trecu un fior, dar nu se 
căi de ce spusese, simţi doar o teamă apăsătoare. 

Preotul cobora pe treptele altarului, aducând sfânta 
împărtăşanie în sacristie. 

În clipa când preotul trecu pe lângă ei, ea prinse mâna lui 
Hoffmann şi spuse: 

— Ai auzit jurământul lui, nu-i aşa, Doamne? 

Hoffmann voia să vorbească. 

— Nici un cuvânt, niciunul. Vreau ca ultimele cuvinte care 
să-mi răsune în urechi mereu să fie jurământul pe care l-ai 
făcut în faţa Domnului. La revedere, prietene, la revedere. 

Şi, strecurându-se, uşoară ca o umbră, fata plecă iute, o 
privise probabil pe Euridice. Când Antonia dispăru, ea lăsă 
un medalion în mâna iubitului său. 

Hoffmann o privi cum se îndepărtează şi deschise 
medalionul. În el găsi un portret al Antoniei, strălucind de 
tinereţe şi de frumuseţe. 


Două ore mai târziu, Hoffmann îşi ocupa locul în aceeaşi 
diligenţă cu care plecase Zacharias Werner 

— Fii liniştită. Antonia, o! nu, n-am să cad pradă jocurilor 
de noroc! Îţi voi fi credincios, cum am jurat! 

VI - O barieră a Parisului în 1793 

Călătoria prin această ţară la care visase atât de mult 
fusese destul de tristă. Şi asta nu pentru că Franţa i-ar fi 
văzut cu ochi neprietenos pe străini. De fapt, se poate 
spune că Republica franceză le făcea o primire cât se poate 
de bună celor care veneau din străinătate dar îi trata rău 
pe cei care plecau din ţară. 

În orice caz, un străin nu putea cunoaşte fericirea de a 
admira această formă nouă de guvernământ decât după ce 
îndeplinea un număr de formalităţi de o severitate relativă. 
În acei ani, francezii au stăpânit mai puţin ca oricând arta 
de a scrie, dar, cu toate astea, au scris mai mult decât 
oricând. Toţi funcţionarii apăruţi peste noapte considerau 
că e mai avantajos pentru ei să-şi părăsească ocupațiile ce 
le avuseseră şi să semneze paşapoarte, să compună fişe cu 
semnalmente, să acorde vize, să dea scrisori de 
recomandare, să facă, într-un cu-vânt, tot ceea ce îţi 
impune conştiinţa patriotică. 

Niciodată n-au fost atâta la modă formularele şi hârţogăria 
ca în acea epocă. Această boală profundă a administraţiei 
franceze, a produs, grefându-se pe mentalitatea Teroarei, 
cele mai stranii mostre de caligrafie grotescă pe care le 
avem până în ziua de astăzi. 

Hoffmann purta la el o foaie de drum de dimensiuni foarte 
reduse. Toate erau pe vremea aceea la fel: jurnale, cărţi, 
broşuri în care se vânturau scandalurile zilei, nici unele nu 
depăşeau dimensiunea in-octavo. Trebuie să spunem însă 
că, în Alsacia, această foaie drum a călătorului nostru s-a 
umplut de o mulţime de semnături funcţionăreşti care 
semănau foarte mult cu acele trasee în zigzag ale beţivilor, 
care parcurg strada trecând dintr-un perete în celălalt şi 
invers. 


Aşa că Hoffmann a fost obligat să adauge mai întâi o foaie 
la paşaportul său, apoi încă una în Lorena, unde scrisul lua 
proporţii de neînchipuit. Acolo, unde patriotismul era cel 
mai fierbinte, şi autorii recomandărilor se dovedeau mai 
naivi. Un primar folosise o foaie pe ambele părţi ca să-i dea 
autograful care urmează: „Ofman, tiner german, pretin al 
libertăţii, merge la Pari pe gios. 

Semnat: GOLIER.” 

Prevăzut cu acest edificator document care preciza patria 
lui, vârsta, principiile sociale, destinaţia şi mijloacele sale de 
transport, Hoffmann nu avea altă treabă decât să coasă la 
un loc toate aceste mesaje civice... şi trebuie să spunem că, 
atunci când a ajuns la Paris, ele alcătuiau un top destul de 
voluminos pe care, cum spunea el, ar fi trebuit să-l dea la 
legat într-o copertă de tablă dacă ar mai fi făcut o nouă 
călătorie, deoarece, fiind obligat să mânuiască mereu 
aceste hârţoage, ele s-ar fi făcut ferfeniţă dacă erau prinse 
în coperţi de carton. 

Peste tot, pe drum, i se spusese: 

— Dragul meu, în provincie mai e cum e, dar în Paris este 
o agitaţie de nedescris. Fii prudent, cetăţene, în Paris 
poliţia e foarte aspră; în calitate de cetăţean german, s-ar 
putea să nu fii tratat prea bine. 

La toate aceste sfaturi, Hoffmann răspundea printr-un 
surâs mândru, o reminiscență a mândriei spartane de pe 
vremea când spionii 'Thesaliei încercau să exagereze forţele 
armatei lui Xerses, regele perşilor. 

Când ajunse în marginea Parisului era seară şi barierele 
erau închise. 

Hoffmann vorbea destul de cursiv limba franceză dar în 
treaba asta germanii sunt mai altfel decât toţi străinii. Cine 
nu e german păstrează în pronunție un anumit accent care 
poate să-l facă să treacă drept un francez venit din 
provincie. Dar un german care vorbeşte franceza, va trece 
întotdeauna drept german. 


Trebuie să explicăm puţin cum se asigura ordinea la 
barierele Parisului. 

Pentru început, ele erau închise. În scurt timp şapte sau 
opt funcţionari, indivizi altfel inactivi dar plini de 
inteligenţă, Lavateril1 amatori, dădeau târcoale, în grup, 
trăgând din pipele lor, însoţind pe cei doi sau trei agenţi de 
la poliţia municipală. 

Aceşti bravi cetăţeni care, în exerciţiul funcţiunii, 
frecventaseră toate sălile cluburilor, toate birourile 
districtuale, toate locurile în care se făceau, pe faţă sau pe 
ascuns, politică; aceşti bravi cetăţeni care fixaseră cu 
privirile pe fiecare deputat din Adunarea naţională sau din 
Convenţie, pe toţi bărbaţii şi femeile din tribune, pe toţi 
eleganţii la modă de pe promenadele Parisului, pe toate 
celebrităţile suspecte din lumea teatrului, pe toţi ofiţerii de 
la parăzile militare, pe toţi acuzaţii, mai mult sau mai puţin 
vinovaţi, care au trecut prin tribunale, pe toţi preoţii 
graţiaţi din închisori; aceşti patrioţi onorabili cunoşteau pe 
de rost Parisul lor, aşa că orice chip pe care-l întâlniseră 
vreodată li se întipărea definitiv în amintire. 

Nu le era uşor să se deghizeze în vremurile acelea: dacă 
foloseau o costumaţie prea bogată băteau la ochi, dacă 
foloseau una prea săracă trezeau bănuieli. Cum murdăria 
era pe atunci unul din semnele de civism cele mai 
răspândite, orice sacagiu sau orice ajutor de bucătar putea 
ascunde un aristocrat. lar apoi: cum să ascunzi privirii o 
mână albă, nemuncită, cu unghii îngrijite? Acest mers 
aristocratic (care în zilele noastre nu mai este un element 
distinctiv, din moment ce oamenii cei mai simpli umblă pe 
tocuri înalte), cum putea fi el ascuns în faţa a douăzeci de 
perechi de ochi mai scrutători decât ai unui sticlete aflat la 
pândă, în urmărirea vânatului? 

Aşa că un călător din prima clipă percheziţionat, interogat, 
dezbrăcat (sub aspect moral) cu o uşurinţă pe care le-o 
dădea obişnuinţa şi o dezinvoltură pe care le-o dădea... 
libertatea. 


Hoffmann apăru în faţa acestui tribunal pe la şase seara, 
pe data de 7 decembrie 1793. Vremea era posomorâtă, 
rece, o combinaţie de ceaţă tomnatică şi polei. Dar vajnicii 
păzitori ai barierei aveau tărtăcuţele lor patriotice bine 
garnisite cu căciuli din blană de urs şi de hidră care le 
încălzeau din belşug sângele cerebral şi le asigurau astfel 
intacte prezenţa de spirit şi preţioasele lor însuşiri de 
investigatori ai fenomenelor sociale. 

Hoffmann se văzu oprit din mersul său de o mână care i se 
aşeză blând pe piept. 

Tânărul călător era îmbrăcat într-un costum gris fer peste 
care trăsese o redingotă groasă, iar cizmele sale nemţeşti îi 
conturau o gambă plină de eleganţă, căci pe ultima etapă 
nu întâlnise nici urmă de noroi; cum trăsura nu mai putuse 
înainta din cauza unei vremi câinoase, Hoffmann bătuse 
şase leghe cu piciorul, pe un drum presărat cu o pojghiţă de 
zăpadă îngheţată. 

— Încotro te îndrepţi, cetăţene, cu frumoasele tale cizme? 
îl întrebă un agent. 

— Mă duc la Paris, cetăţene. 

— Vremea asta nu te indispune, precum văd, tinere 
prusssssian, replică gardistul, pronunţând acest epitet cu o 
asemenea abundență de s-uri că într-o clipă se adunară 
vreo zece curioşi împrejurul celor doi. 

În acel moment, prusienii nu erau pentru francezi nişte 
duşmani mai puţin periculoşi decât filistinii pentru 
compatrioţii lui Samson israelitul. 

— Ei bine, da, sunt pruzian, răspunse Hoffmann, 
transformând pe cei cinci s ai gardistului într-un z. Şi? 

— Păi, dacă eşti prusian, eşti totodată şi un micuţ spion al 
lui Pitt şi Cobourg, ai? 

— Citiţi permisele mele de liberă trecere, răspunse 
Hoffmann punând volumaşul lui sub nasul unuia dintre 
oamenii de litere de la barieră. 

— Vino, spuse celălalt, răsucindu-se pe călcâie şi 
conducând pe străin către corpul de gardă. 


Hoffmann îşi urmă ghidul cu seninătate. 

Când patrioţii văzură, sub lumina fumegătoare a 
luminărilor, pe acest tânăr energic, cu privirea sigură, cu 
pletele în dezordine, maltratând foarte conştiincios limba 
franceză, unul dintre ei strigă: 

— Să nu spună ăsta că nu e aristocrat. Uitaţi-vă la mâinile 
şi la picioarele lui! 

— Eşti un proastă, cetăţene, răspunse Hoffmann. Sunt un 
patriot ca şi voi şi, pe deasupra, sunt un artistă. 

Şi, spunând aceste cuvinte, trase din buzunar una din 
acele pipe înspăimântătoare al căror fund nu-l poate atinge 
decât un scufundător german. Pipa făcu un efect 
nemaipomenit asupra celor de faţă, care-şi savurau tabacul 
în receptacolele lor modeste. Începură să-l privească atent 
pe tânărul care îndesa în această pipă, cu priceperea pe 
care i-o dădea o îndelungată folosinţă provizia de tabac pe o 
săptămână. 

După care tânărul se aşeză, aprinse foarte meticulos 
tabacul până când la suprafaţa acestui cuptor se văzu un 
strat de jeratic, apoi aspiră, din timp în timp, norii de fum 
aromat care ieşeau grațios în suluri albăstrii, din nările şi 
printre buzele lui. 

— Da ştiu că le fumezi! făcu unul. 

— Şi s-ar părea că e un tip celebru, spuse altul. Uitaţi-vă la 
documentele lui. 

— Ce-ai de gând să faci la Paris? îl întrebă al treilea. 

— Să studiez ştiinţa libertăţii, replică Hoffmann. 

— Şi mai ce? adăugă francezul, prea puţin emoţionat de 
eroismul unei asemenea fraze, probabil fiindcă devenise 
pentru el ceva foarte banal. 

— Şi pictura, adăugă Hoffmann. 

— A! eşti pictor, la fel ca cetăţeanul David? 

— Chiar aşa. 

— Ştii să faci, ca el, patrioţi romani dezbrăcaţi? 

— Eu îi fac îmbrăcaţi. 

— Nu-i la fel de frumos. 


— Gusturile diferă, zise Hoffmann cu un sânge rece 
desăvârşit. 

— Atunci fă-mi portretul, spuse gardistul privindu-l 
admirativ 

— Cu plăcere. 

Hoffmann luă un cărbune din sobă, îi stinse capătul care 
mai ardea şi desenă, pe peretele văruit, una din cele mai 
urâte feţe care au dezonorat vreodată o capitală din 
cuprinsul lumii civilizate. 

Căciula de blană şi coada de vulpe, gura băloasă, favoriţii 
îndesaţi, pipa scurtă, bărbia teşită au fost redate cu o 
asemenea scrupuloasă respectare a adevărului, că tot 
corpul de gardă îi ceru tânărului favoarea de a fi portretizat 
de el. 

Hoffmann se conformă cu plăcere şi schiţă pe perete o 
serie de patrioţi la fel de bine reuşiţi, dar, fără îndoială, mai 
puţin nobili decât burghezii din Rondul de noapte al lui 
Rembrandt. 

Recăpătându-şi buna dispoziţie, patrioţii lăsară deoparte 
orice bănuială: neamţul fu naturalizat parizian; îi oferiră o 
bere în semn de cinstire, iar el, băiat civilizat, oferi gazdelor 
sale vin de Bourgogne, ceea ce domnii acceptară din tot 
sufletul. 

Dar unul dintre ei, mai viclean ca toţi, îi zise lui Hoffmann, 
frecându-şi nasul cu degetul arătător şi făcându-i cu ochiul: 

— Mărturiseşte-ne ceva, cetăţene german. 

— Ce anume, prietene? 

— Spune-ne care e scopul călătoriei tale. 

— 'Ţi-am mai spus: politica şi pictura. 

— Nu, nu asta. 

— Te asigur, cetăţene. 

— Pricepe că nu te acuzăm de nimic. Ne placi, vei fi 
protejatul nostru. Dar uite, sunt aici doi delegaţi de la 
clubul Cordelierilor şi doi de la Jacobini; eu sunt de la Fraţi 
şi Prieteni. Alege, dintre noi, cărui club o să-i faci cinstea. 

— Ce cinste? spuse Hoffmann surprins. 


— Oh! nu te mai ascunde, e ceva aşa de frumos că ar 
trebui să te lauzi pretutindeni. 

— Pur şi simplu mă faci să roşesc; explică-mi, ce vrei să 
zici? 

— Priveşte aici şi judecă dacă ştiu să ghicesc, spuse 
patriotul. 

Şi deschizând teancul de acte, arătă, cu degetul său gros, 
pe o pagină, la rubrica Strasbourg, următoarele rânduri: 
„Hoffmann, călător, venind de la Manheim, a cumpărat la 
Strasbourg o cutie pe care apare inscripţia O. B.” 

— E cât se poate de adevărat. 

— Ei! ce conţine cutia? 

— Am făcut declaraţia necesară la accizul din Strasbourg. 

— Priviţi, cetăţeni, ce duce aici acest pişicher. Vă aduceţi 
aminte de coletul trimis de patrioţii noştri din Auxerre. 

— Da, spuse unul, o cutie cu osânză. 

— Pentru ce? întrebă Hoffmann. 

— Ca să ungă ghilotina, strigară toţi în cor, mulţumiţi. 

— Ei bine! spuse Hoffmann pălind, şi ce legătură poate fi 
între cutia pe care o duc cu mine şi coletul patrioţilor din 
Auxerre? 

— Citeşte, spuse parizianul, arătându-i permisul de liberă 
trecere, citeşte tinere: „Călătoreşte pentru politică şi artă”. 
Aşa scrie. 

— O, Republică! murmură Hoffmann. 

— Spune drept, tinere prieten al libertăţii, îi zise 
protectorul său. 

— Ar trebui să mă laud cu o idee pe care n-am avut-o, 
replică Hoffmann. Nu vânez glorie nemeritată. Nu, cutia pe 
care am cumpărat-o la Strasbourg, care o să mă ajungă din 
urmă, nu conţine decât o vioară, o cutie de culori şi câteva 
pânze făcute sul. 

Aceste vorbe au redus mult din admiraţia pe care unii 
începuseră s-o nutrească pentru Hoffmann. I-au înapoiat 
actele, s-au resemnat să golească paharele cu vin oferite de 


străin, dar au încetat să-l mai considere ca un salvator al 
popoarelor împilate. 

Totuşi, unul din patrioţi adăugă: 

— Seamănă leit cu Saint-Just, dar îl prefer pe Saint-Just. 

Căzând din nou în visarea sa obişnuită, spre care îl 
împingeau acum căldura sobei, tabacul şi vinul de 
Bourgogne, rămase o vreme tăcut. Dar, deodată zise, 
ridicând capul: 

— Se ghilotinează mult pe-aici? 

— Merge, merge. A mai scăzut puţin după afacerea 
Brissotin, dar e încă mulţumitor. 

— Ştiţi unde aş putea găsi un adăpost ca lumea, prieteni? 

— Oriunde. 

— Un loc de unde să pot vizita tot Parisul. 

— Atunci e bine să stai pe quai aux Fleurs. 

— Bine. 

— Ştii pe unde vine quai aux Fleurs? 

— Nu, dar denumirea asta primăvăratecă îmi place. Mă şi 
văd instalat pe quai aux Fleurs. Pe unde o iau să ajung 
acolo? 

— Cobori drept pe rue d'Enfer şi o să ajungi pe chei. 

— A, deci o s-ajung pe malul unui râu! spuse Hoffmann. 

— Exact. 

— Şi râul ăsta - e Sena? 

— Sena. 

— Deci quai aux Fleurs e pe malul Senei? 

— Păi, cunoşti Parisul mai bine ca mine, cetăţene german. 

— Mulţumesc. Adio! Pot pleca? 

— N-ai de îndeplinit decât o mică formalitate. 

— Spune. 

— Să treci pe la comisariatul de poliţie şi să ceri să-ţi 
elibereze un permis de şedere în Paris 

— Prea bine! Adio. 

— Stai puţin. Cu permisul de la comisariat, te vei duce la 
poliţie. 

— Ah! 


— Acolo trebuie să anunţi adresa, la care locuieşti. 

— Fie! Şi cu asta-i gata? 

— Nu, trebuie să te prezinţi apoi la secţie. 

— Ce să fac la secţie? 

— Ca să dai o explicaţie asupra mijloacelor tale de 
existenţă. 

— O să fac şi asta. Asta-i tot? 

— Încă nu. Va trebui să faci o donaţie patriotică. 

— Cu plăcere. 

— Şi să faci jurământ de ură contra tiranilor francezi şi 
străini. 

— Din tot sufletul. Mulţumesc pentru aceste informaţii 
preţioase. 

— Şi apoi, să nu uiţi să-ţi înscrii citeţ, pe o pancartă, la 
intrare, numele şi prenumele. 

— Aşa am să fac. 

— Poţi pleca cetăţene, ne încurci. 

Sticlele se goliseră. 

— Adio, cetăţeni. Multe mulţumiri pentru gentileţea 
voastră. 

Şi Hoffmann o luă din loc, însoţit de nelipsita lui pipă, al 
cărei jeratic era mai activ ca oricând. 

Cam aşa avu loc intrarea eroului nostru în capitala Franţei 
republicane. 

Încântătoarea denumire de quai aux Fleurs îl ademenea. 
Îşi închipuia de pe acum cum va locui într-o cămăruţă al 
cărei balcon dă spre mirificul quai aux Fleurs. Uitase că e 
decembrie şi bat vânturile geroase, uitase că e anotimpul 
zăpezilor şi al morţii trecătoare a întregii naturi. În 
închipuirea lui, prin fumul albăstrui care ieşea din pipă, 
vedea mulţimi de flori cum înfloresc sub un soare 
primăvăratic. Cu toate că împrejur nu se vedeau decât 
gunoaiele cartierului, el zărea, cu ochii minţii, doar 
trandafiri şi iasomii. 

În clipa când suna de ora nouă, ajunse pe quai aux Fleurs, 
care era întunecos şi pustiu cum sunt toate cheiurile 


ținuturilor nordice în timpul iernii. Şi parcă pustietatea era 
în această seară, aici, mai întunecoasă şi mai apăsătoare 
decât în orice alt loc al oraşului. 

Hoffmann era prea înfometat şi prea îngrijorat ca să mai 
observe toate astea. Dar nu găsi nici urmă de hotel pe chei. 
În cele din urmă, ridicând ochii, observă la colţul de unde 
începea strada Barillerie un felinar roşu de mari 
dimensiuni, între pereţii căruia tremura o luminiţa 
murdară. Acest felinar spânzura, bălăngănindu-se, la 
capătul unei bare de fier, foarte potrivită, în asemenea 
vremuri de răzmeriţă, să atârni de ea un inamic politic. 

Hoffmann zări aceste cuvinte desenate cu litere verzi, 
groase, pe sticla roşie: 

Locuinţă cu chirie - Camere şi birouri mobilate. 

Ciocăni cu putere într-o poartă. Poarta se deschise. 
Călătorul intră bâjbâind. O voce aspră strigă: 

— Închide poarta după tine. 

Iar un câine mare lătra de zor, părând că vrea să-l spună: 

— Păzeşte-ţi picioarele! 

După ce conveni preţul cu o doamnă destul de prietenoasă 
şi îşi alese camera, Hoffmann deveni proprietarul unui 
spaţiu de cincisprezece picioare pe opt, cât măsurau 
împreună un dormitor şi un cabinet de lucru, contra unei 
sume de treizeci de parale, plătibile în fiecare dimineaţă, la 
prima oră. 

Hoffmann era într-o asemenea stare de bună dispoziţie 
încât achită chiria pe cincisprezece zile înainte, de teamă să 
nu-i conteste careva dreptul de a dispune de această 
prețioasă locuinţă. 

După ce rezolvă toate acestea, se culcă în patul său cam 
jilav. Dar pentru un călător care are optsprezece ani orice 
pat e un pat. Şi apoi, cum să facă nazuri când avea fericirea 
de a locui pe quai aux Fleurs? Şi cum, înainte de a adormi, 
el invocă amintirea scumpă a Antoniei, avea senzaţia că se 
află în paradis. 

VII - Ghilotina din Piaţa Revoluţiei. 


Acest paradis terestru al lui Hoffmann cuprindea un pat, o 
masă şi două scaune. Pe cămin se vedeau două vaze de 
sticlă albastre cu flori artificiale. Sub un clopot de cristal se 
lăfăia o statuetă a Libertăţii din zahăr, purtând un drapel 
tricolor şi bonetă roşie. 

Un sfeşnic de aramă, o mobilă de colţ din lemn de 
trandafir vechi, o tapiserie din secolul al doisprezecelea ce 
servea drept perdea, cam din asta era alcătuit inventarul 
acestei camere. 

Tapiseria îl reprezenta pe Orfeu cântând din vioară ca să o 
recucerească pe Euridice şi, în chip firesc, vioara i-l aduse 
în minte pe Zacharias Werner. 

„E. în Paris, ca şi mine. Îl voi vedea azi sau cel mai târziu 
mâine. Cum să fac să văd tot ce se poate vedea în Franţa? 
De zile întregi nu mi-a fost dat să privesc decât tablouri 
vivante cât se poate de urâte; voi merge la saloanele 
Luvrului, ale fostului tiran, voi vedea toate tablourile 
minunate care îi aparţineau, pe Rubens, pe Poussin şi atâţia 
alţii. Să mă grăbesc.” 

Se sculă şi privi pe fereastră panorama cartierului în care 
locuia. Cerul cenuşiu, mohorât, noroiul negru contrastând 
cu arborii albicioşi, lumea pestriță, preocupată şi grăbită, o 
rumoare constantă, asemănătoare cu murmurul unei ape 
curgătoare. Asta era tot ce se zărea. Nu era prea vesel. 

Închise fereastra, îşi luă dejunul şi ieşi cu gândul să caute 
pe Zacharias Werner. Dar în ultima clipă, când din casă, îşi 
aminti că Werner nu-i dăduse vreo adresă. Se afla într-o 
mare încurcătură. 

Dar, după o ezitare, îşi spuse: „Deştept sunt! Lui Zacharias 
îi plac aceleaşi lucruri ca şi mie. Aşa cum eu doresc să 
admir picturile celebre, trebuie să fi dorit şi el. Cu siguranţă 
că-l voi întâlni la Luvru sau măcar voi da de o urmă a lui pe 
acolo. Haidem la Luvru!” 

De pe chei se vedea Luvrul. Hoffmann se îndreptă spre 
monumentalul palat. Dar află cu tristeţe la intrarea lui că, 
de când erau liberi, francezii nu se lăsau impresionați de 


vederea acestor picturi de sclavi şi că, admițând - ceea ce 
nu-i prea probabil - că nu s-au pus încă pe foc toate 
tablourile astea de duzină ca să întreţină flacăra în 
topitoriile pentru fabricarea armelor, s-ar păzi să hrănească 
cu uleiurile de pe pânze nişte şobolani necesari ca hrană 
pentru patrioţii Parisului, în ziua când prusacii vor veni să 
asedieze oraşul. 

Hoffmann simţi că îl trec toate sudorile. Omul caro îi 
spunea toate astea avea un ton din care deduceai 
importanţa lui socială. 

Îl salută pe distinsul orator şi se îndepărtă. Nu înainte de a 
afla de la un Gură-cască din preajma lor că avusese onoarea 
de a sta de vorbă cu cetăţeanul Simon, guvernator al 
copiilor Franţei şi conservator al muzeelor regale. 

— N-am să mai văd tablouri, zise el, suspinând Ce păcat! 
Dar mă pot duce, în schimb, la biblioteca răposatului rege, 
să admir stampe, medalii şi manuscrise. O să văd 
mormântul lui Cilderic, tatăl lui Clovis, precum şi globul 
ceresc şi globul pământesc aparţinând părintelui Coronelli. 

Ajungând la locul cu pricina, Hoffmann află cu durere că 
națiunea franceză privea ca un izvor de corupţie şi dezmâăţ 
ştiinţa şi literatura, aşa că închisese toate oficinele unde 
conspirau pretinşi savanţi şi pretinşi literați, şi asta ca o 
măsură pur umanitară, ca să-i cruţe pe aceşti cioflingari de 
o eventuală pedeapsă cu ghilotinarea. Şi, de altfel, chiar pe 
vremea tiranului, Biblioteca nu fusese deschisă decât de 
două ori pe săptămână. 

Aşa că Hoffmann trebui să se retragă fără să fi văzut 
nimic. El uită chiar să încerce să afle vreo ştire despre 
prietenul său Zacharias. Dar, cum era un om încăpățânat, 
îşi puse în gând să vadă muzeul Sainte-Avoye. I se aduse la 
cunoştinţă că proprietarul acestuia fusese ghilotinat în ajun. 

Aşa că se duse la palatul Luxembourg. Dar el fusese 
transformat în închisoare. 

Aflându-se la capătul puterilor şi al răbdării, făcu atunci 
cale-ntoarsă spre hotelul său, ca să-şi odihnească picioarele 


şi să mai răsufle, să poată să se gândească în linişte la 
Antonia şi la Zacharias, să tragă o vreme din pipă în 
singurătate. 

Dar ce-i văzură ochii? Quai aux Fleurs, aşa de liniştit şi de 
pustiu mai devreme, era acum acoperit de o îngrămădire de 
oameni care se agitau şi vociferau, făcând o hărmălaie 
nemaipomenită. Hoffmann, care nu era prea înalt, nu putea 
privi peste umerii oamenilor din faţa lui. Străbătu mulţimea 
făcându-şi loc cu coatele şi se grăbi să urce în camera lui. 
Se duse la fereastră, o deschise şi privi. 

Toţi ochii se întoarseră către el, şi el se simţi o clipă 
stânjenit, observând că nu mai erau şi alte ferestre 
deschise. Curiozitatea mulţimii se deplasă după scurt timp 
spre un alt punct; făcu şi el la fel precum curioşii din stradă 
şi zări pridvorul unei construcţii negre cu acoperişul 
ascuţit, pe care se înălța un turn pătrat, masiv, încheiat sus 
cu un ornament de formă piramidală. 

Hoffmann o chemă pe îndatoritoarea gazdă. 

— Cetăţeano, spune-mi te rog, ce se află în clădirea aceea? 

— Palatul, cetăţene. 

— Şi ce se face în Palat? 

— În Palatul de justiţie se judecă, cetăţene. 

— Credeam că nu mai există tribunale. 

— Aşa e. Există tribunalul revoluţionar. 

— Ah, aşa el... şi toţi oamenii ăştia?... 

— Aşteaptă să vină căruțele. 

— Cum, căruțele? Nu-nţeleg bine. Scuzaţi-mă, sunt străin. 

— Cetăţene, carele, cum am zice adicătelea dricurile 
pentru cei ce vor muri. 

— Ah, Doamne! 

— Da, dimineaţa sunt aduşi arestaţii care urmează să fie 
judecaţi în tribunalul revoluţionar. 

— Şi? 

— Până la ora patru, toţi arestaţii sunt gata judecaţi; îi 
încarcă în căruțele pe care le-a cerut în acest scop 
cetăţeanul Fouquier. 


— Cine-i ăsta, cetăţeanul Fougquier? 

— Acuzatorul public. 

— Foarte bine, şi? 

— Şi căruțele merg în trap mărunt până în piaţa 
Revoluţiei, unde ghilotina aşteaptă tot timpul. 

— Ca să vezi! 

— Păi cum, aţi fost prin oraş şi nu v-aţi dus să vedeţi 
ghilotina! E primul lucru pe care străinii îl vizitează după ce 
ajung în Paris. Se pare că numai noi, francezii, avem 
ghilotine. 

— Nu pot decât să vă felicit, doamnă. 

— Spuneţi-mi cetăţeană. 

— Scuzaţi. 

— Uite, vin căruțele... 

— Nu mai rămâneţi să le vedeţi? 

— Nu, nu-mi mai place să le văd. 

Şi femeia se întoarse să plece. Hoffmann o prinse uşor de 
braţ. 

— Să mă iertaţi dacă vă fac o întrebare. 

— Vă ascult. 

— De ce spuneţi: „nu-mi mai place să vad”? Eu aş fi spus 
„nu-mi place”. 

— Uite care-i treaba. La început, erau ghilotinaţi tot felul 
de aristocrați foarte ai dracului, după cum se părea. 
Indivizii ăştia se ţineau aşa de băţoşi, aveau un aer aşa de 
obraznic, de provocator, că era greu să te laşi înduioşat. Aşa 
că priveai spectacolul cu plăcere. Nimic mai atrăgător 
decât această luptă contra morţii dusă de duşmanii naţiunii. 
Dar odată am văzut că urcă în căruţă un moşneag care abia 
se târa. Îţi venea să-i plângi de milă. În altă zi am văzut 
nişte călugăriţe. În alta un băiat de paisprezece ani. Iar altă 
dată o fată era dusă într-o căruţă, iar mama ei într-alta şi 
cele două femei îşi trimiteau sărutări fără să-şi poată spune 
o vorbă. Erau aşa de palide, aveau privirea aşa de 
întunecată şi un surâs pierdut pe buze, degetele lor care se 
mişcau automat erau aşa de tremurătoare şi aşa de 


străvezii că n-o să pot uita niciodată spectacolul ăsta 
îngrozitor Am jurat de-atunci să nu mai privesc scenele din 
piaţă. 

— Aşa deci! spuse Hoffmann. 

— Da, cetăţene. Ei, ce faci? 

— Închid fereastra. 

— De ce? 

— Să nu mai văd. 

— Dumneata! Un bărbat! 

— Ştii, cetăţeano, am venit la Paris ca să studiez artele şi 
să respir aerul libertăţii. Ei bine, dacă aş avea ghinionul să 
privesc un spectacol ca acela de care mi-aţi vorbit, dacă aş 
vedea o fată sau o femeie târâtă spre moarte, m-aş gândi la 
logodnica mea pe care o iubesc şi care, poate... Nu, 
cetăţeano, n-o să mai rămân în camera asta. N-aveţi una 
care dă în spatele casei? 

— Sst! nefericitule, vorbeşti prea rare. Dacă te aud 
auxiliarii mei... 

— Ausxiliarii dumitale! Ce-s ăia, auxiliarii? 

— Echivalentul republican pentru valet. 

— Bine, şi dacă mă aud valeţii, ce se poate întâmpla? 

— Se va întâmpla că, în cel mult trei-patru zile, voi putea 
să te văd de la fereastra asta într-un car, la ora patru după- 
masa. 

Spunând aceste cuvinte cu un aer misterios, femeia cobori 
în grabă şi Hoffmann o urmă. El ieşi din casă, hotărât să 
facă orice ca să scape de spectacolul pe care îl aştepta 
mulţimea. Când ajunse la primul colţ, săbiile jandarmilor au 
strălucit scurt, oamenii au început să se agite, apoi să urle 
şi în cele din urmă au luat-o la goană. 

Hoffmann alergă şi el cât îl ţineau puterile, luând-o pe 
strada Saint-Denis. Făcu mai multe ocoluri pe străduţele 
înguste, ca o sălbăticiune urmărită, dispărând în labirintul 
ulicioarelor care se încâlcesc între quai de la Ferraille şi 
Hale. 


Respiră uşurat când se văzu în strada Ferronnerie unde, 
cu acea intuiţie pe care numai artiştii o au, ghici locul 
rămas celebru prin asasinarea lui Henric al IV-lea. 

Apoi, mergând la fel de iute, căutând parcă ceva, nimeri 
pe la mijlocul străzii Saint-Honore. Peste tot în calea lui 
vedea cum dughenele se închid. Hoffmann admira liniştea 
ce domnea în cartier. Ferestrele se închideau peste tot ca la 
o comandă. 

Nu dură mult şi Hoffmann pricepu totul. Văzu mai întâi 
cum trăsurile părăsesc drumul mare şi o iau pe străduţele 
laterale. Auzi apoi galopul cailor şi recunoscu escorta 
jandarmilor. Iar în spatele lor, sub ceața dinaintea înserării, 
zări o îngrămădire de zdrenţe, braţe ridicate, sulițe rotite 
deasupra capului şi ochi scânteietori. 

Şi mai presus de toate, carul morţii. 

Din acest vălmăşag care se apropia de el fără să fie în 
stare să se ascundă, Hoffmann auzi sfâşiind tăcerea 
cartierului ţipetele ascuţite, disperate; niciodată urechile lui 
nu fuseseră izbite de nişte sunete atât de sinistre, de 
îngrozitoare. 

Pe care se afla o femeie îmbrăcată în alb. Țipetele ţâşneau 
din buzele ei, din sufletul ei, din tot trupul femeii. 

Hoffmann simţi că i se taie picioarele. Aceste urlete îi 
măcinau nervii; căzu pe o bornă, cu capul sprijinit de 
obloanele unei dughene care, din cauza grabei, nu fusese 
închisă bine. 

Carul ajunse în dreptul său, înconjurat de o droaie de 
lepădături şi de femei hidoase, publicul obişnuit al acestor 
scene. Dar, în mod ciudat, toată această adunară nu se 
agita deloc, numai victima se răsucea între braţele celor doi 
bărbaţi care o ţineau şi striga, spre cer şi spre pământ, 
către oameni şi către lucruri. Hoffmann auzi deodată prin 
crăpăturile oblonului, aceste vorbe, pronunţate trist de 
vocea unui tânăr. 

— Biată Du Barry, şi tu ai ajuns aici! 


— Doamna Du Barry! exclamă Hoffmann, ea este, ea se 
află pe acest car? 

— Da, domnule, se auzi acea voce şoptită şi îndurerată; 
omul era aşa de aproape, de cealaltă parte a oblonului, că 
Hoffmann simţea în ureche răsuflarea lui. 

Biata Du Barry stătea dreaptă, sprijinindu-se cu mâinile de 
marginea de lemn a carului. Pletele lungi, castanii, care 
dădeau o notă aparte frumuseţii ei, fuseseră retezate chiar 
deasupra gâtului; dar şuviţe întregi mai rămăseseră intacte 
la tâmple şi erau muiate în sudoare. Frumoasă, cu ochii 
rătăciţi, cu gura mică, prea mică pentru strigătele 
deznădăjduite care ţâşneau dintre buzele crăpate de febră, 
nefericita femeie scutura din timp în timp cu mişcări 
convulsive, ca să-şi alunge şuviţele umede ce-i acopereau 
faţa. 

Când trecu prin faţa lui Hoffmann, care stătea pe bornă cu 
o expresie pierdută, ea ţipă: „Ajutor! Salvaţi-mă! N-am 
făcut nimic rău! Ajutor!” şi îl împinse pe ajutorul de călău 
care o ţinea de mână. 

Aceste strigăte de „Ajutor!” se revărsau în mijlocul tăcerii 
apăsătoare. Toţi aceşti oameni decăzuţi, obişnuiţi să-i 
însoţească pe condamnaţi cu insulte şi huiduieli, se simțeau 
mişcaţi de elanurile disperate ale unei femei. Probabil că 
vocile lor nici n-ar fi reuşit să acopere gemetele neomeneşti 
ale acestei făpturi a cărei stare se învecina cu nebunia şi 
atingea sublimul prin grozăvia ei. 

Hoffmann care nu-şi mai simţea inima în piept se ridică şi 
începu să alerge pe lângă carul fatal ca şi ceilalţi, 
adăugându-se acestei procesiuni de spectre care escorta pe 
ultimul drum o favorită regală. 

Văzându-l, doamna Du Barry strigă: 

— Viaţa, viaţa! Dăruiesc toată averea mea naţiunii! 
Domnule... salvează-mă! 

„Mi-a vorbit, mie mi-a vorbit, se gândi Hoffmann. Biata 
femeie, o femeie a cărei privire era cântărită în aur, ale 
cărei vorbe erau fără de preţ. Mi-a vorbit!” 


Procesiunea se opri locului. Ajunseră în piaţa Revoluţiei, în 
obscuritatea pe care o ploaie rece şi măruntă o făcea tot 
mai densă, Hoffmann nu mai distingea decât două siluete: 
una albă, a victimei, şi alta roşie, eşafodul. 

Îl văzu pe călău târând în sus, pe scară, rochia albă. Văzu 
făptura ei înnebunită de durere încordându-se ca să opună 
rezistenţă, apoi, brusc, sărmana femeie, scoțând ţipete 
oribile, îşi pierdu echilibrul şi căzu pe basculă. 

Hoffmann o auzi ţipând: „Ai milă, domnule călău, încă un 
minut, domnule călău...” Apoi tăişul căzu, cu o scânteiere 
sălbatică. 

Hoffmann făcu câţiva paşi şi se prăvăli în şanţul de pe 
marginea pieţei. Era un tablou de neuitat pentru un artist 
care venise în Franţa să culeagă impresii şi idei. Dumnezeu 
îi adusese sub ochi pedeapsa foarte crudă pe care o 
suportase aceea care contribuise la căderea monarhiei. 

Acest sfârşit laş al doamnei Du Barry i se păru că vine ca o 
răscumpărare a păcatelor ei. Ea n-avusese niciodată 
suficientă trufie, din moment ce nu ştia nici să moară cu 
demnitate. În aceste timpuri, a şti să mori era, vai! virtutea 
supremă a celor care nu cunoscuseră niciodată viciul. 

Hoffmann se gândi în ziua aceea că, dacă venise să vadă în 
Franţa nişte lucruri extraordinare, putea spune că această 
călătorie i le oferea de la început din plin. Se consola 
filosofând: „Mai e de văzut teatrul. Mă voi duce la teatru. 
Sunt convins că, după actriţa pe care am văzut-o azi, cele 
de tragedie sau de la operă n-o să mă poată impresiona, dar 
voi fi îngăduitor. Unor femei care nu sunt pe punctul de a 
muri nu trebuie să le pretinzi performanţe nemaipomenite. 
În orice caz, nu voi mai trece niciodată prin piaţa asta”. 

VIII - Judecata lui Paris. 

Hoffmann era un om a cărui dispoziţie se schimba uneori 
de la o clipă la alta. După ce trăise în piaţa Revoluţiei, în 
mijlocul mulţimii, momente de groază şi sânge, sub un cer 
neguros, simţea nevoia să stea în mijlocul unor oameni 
veseli, printre candelabre strălucitoare şi flori, să simtă iar 


pulsul vieţii adevărate. Nu era deloc sigur că în acest fel i se 
va şterge din memorie spectacolul la care asistase, dar voia 
ca măcar să-şi bucure ochii şi să se convingă că mai există 
pe lume fiinţe care respiră liber şi râd. 

Se îndreptă spre Operă. Ajunse în faţa ei fără să ştie cum. 
Dorinţa lui îl călăuzise şi o urmase precum un orb îşi 
urmează câinele, în timp ce gândurile lui rătăceau aiurea. 
Se opri în faţa Operei, unde se găsea, ca şi în piaţa 
Revoluţiei, o mare îngrămădeală de oameni. Privi afişul. 

În seara aceea se cânta Judecata lui Paris, un balet- 
pantomimă în trei acte de domnul Gardel-junior, fiul 
maestrului de dans al Mariei-Antoaneta. 

„Judecata lui Paris, murmură poetul, privind fix afişul ca 
pentru a-şi grava în amintire, cu ajutorul văzului şi auzului, 
aceste trei cuvinte: Judecata lui Paris!” 

În zadar repeta silabele care alcătuiau titlul baletului, i se 
păreau lipsite de sens; îl obsedau atât de tare scenele trăite 
cu câteva ore înainte că în mintea lui nu mai rămânea un 
loc liber şi pentru opera împrumutată de domnul Cardel- 
junior din Iliada lui Homer. 

Ce epocă ciudată! În aceeaşi zi puteai să vezi dimineaţa 
judecata şi condamnarea, la ora patru după amiază 
execuţia, iar seara un spectacol de balet! 

Hoffmann înţelese că dacă nu-i spune cineva ce spectacol 
se joacă, nu va reuşi să afle niciodată şi că poate, stând în 
faţa acestui afiş, e pe punctul de a înnebuni. Se apropie deci 
de un domn gras care stătea la coadă împreună cu soţia lui, 
căci dintotdeauna bărbaţii graşi au avut mania de a sta la 
cozi în tovărăşia nevestelor. Îl întrebă. 

— Domnule, ce se joacă astă-seară? 

— Nu vedeţi pe afiş, domnule? răspunse domnul cel 
pântecos. Judecata lui Paris. 

— Judecata lui Paris... repetă maşinal Hoffmann. Ah, da, 
Judecata lui Paris, ştiu ce-i asta. 

Domnul pântecos îl privi pe acest ins ciudat şi ridică din 
umeri arătând un dispreţ profund pentru acest tânăr care 


putuse uita ce înseamnă Judecata lui Paris. 

— Vreţi o explicaţiune a baletului, cetăţene? îl întreba pe 
Hoffmann un vânzător cu un teanc de librete în mână. 

— Desigur, daţi-mi. 

Eroul nostru avu astfel o dovadă în plus că e pe punctul de 
a intra la spectacol. Deschise libretul şi îşi aruncă ochii 
asupra lui. Era tipărit frumos, pe o hârtie albă imaculată şi 
completat cu un cuvânt-înainte al autorului. 

— Ce lucru minunat e omul! medita Hoffmann, privind cele 
câteva rânduri câte număra acest cuvânt-înainte, rânduri 
pe cate nu le citise încă, şi cum îşi urmează singur cărarea 
propriilor ambiţii şi interese, deşi face parte, în acelaşi 
timp, din masa uriaşă a oamenilor! lată un om, acest domn 
Gardel-junior, care a organizat reprezentaţia cu acest balet 
la 5 martie 1793, adică la şase săptămâni după moartea 
regelui, adică la şase săptămâni după unul dintre cele mai 
mari evenimente din lume. Şi, desigur, în ziua 
reprezentaţiei, el a trăit nişte emoţii cu totul personale 
legate de acest spectacol. Inima lui a tresărit de plăcere 
când publicul a aplaudat. Dacă în acele clipe ar fi venit 
cineva să-i vorbească despre executarea regelui, despre 
acest eveniment care a zguduit lumea, şi i-ar fi vorbit de 
Ludovic al XVI-lea, el ar fi strigat: Ludovic al XVI-lea, de 
cine vorbeşti dumneata? Apoi, ca şi cum, din ziua în care şi- 
a desăvârşit baletul şi l-a dăruit publicului n-ar mai fi existat 
în univers nimic important în afara acestui eveniment 
coregrafic, s-a apucat să conceapă un cuvânt-înainte pentru 
explicarea pantomimei sale. Ei bine, ia să-l citim, acest 
micuţ cuvânt-înainte, şi să vedem dacă, în cazul că nu era 
datat, am fi putut găsi în el ecoul evenimentelor în mijlocul 
cărora s-a născut. 

Şi, sprijinindu-se cu coatele de balustradă, Hoffmann citi 
următoarele: „Am remarcat întotdeauna în baletele de 
acţiune că efectele reuşite prin decoruri precum şi 
momentele de divertisment variate şi plăcute atrăgeau cel 
mai mult publicul şi stârneau cele mai vii aplauze.” 


Hoffmann nu se putu abţine să nu zâmbească citind 
această constatare plină de naivitate. 

„Acest om, gândi el, face o observaţie ciudată. Ce să zic, 
după impresia lui lumea e atrasă în spectacolele de balet de 
efectele decorative şi de divertismentele variate şi plăcute. 
Ce politicos e faţă de domnii Haydn, Pleyel şi Mehul, care au 
scris muzica pentru Judecata lui Paris. la să vedem ce 
spune mai departe.” „Plecând de la această observaţie, am 
căutat un subiect care putea să pună în valoare marile 
talente care se găsesc la Opera din Paris în materie de dans 
şi care să-mi permită să dezvolt ideile pe care norocul mi le- 
ar scoate în cale. Istoria poetică este terenul inepuizabil pe 
care trebuie să-l cultive maestrul de balet; acest teren nu e 
lipsit de spini; dar trebuie să ştii să îndepărtezi spinii ca să 
poţi culege trandafirii.” „A, ce să zic, exclamă Hoffmann, 
iată o frază bună de pus în ramă! Numai în Franţa poţi să 
citeşti asemenea lucruri.” 

Şi se pregăti să continue această instructivă lectură care îl 
distra tot mai mult; dar gândurile lui, care fuseseră pentru 
un timp atrase de noi întâmplări, reveniră la aceeaşi 
apăsătoare obsesie. Literele începură să-i joace sub ochi, 
lăsă, visător să-i cadă mâna în care ţinea libretul Judecăţii 
lui Paris şi, fixându-şi privirea în pământ, murmură. 

— Biata femeie. 

Umbra doamnei Du Barry trecu din nou prin faţa lui. 

Atunci, scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să alunge nişte 
realităţi înfricoşătoare şi, băgând în buzunar libretul 
domnului Gardel-junior, cumpără un bilet şi intră la teatru. 

Sala teatrului, arhiplină, era încărcată de bijuterii, 
mătăsuri şi umeri dezgoliţi. Urechile percepeau din prima 
clipă un zumzet ca de stup: femei parfumate şi cochete 
care-şi povesteau cele mai noi cancanuri, vorbe de spirit şi 
propuneri frivole care se întretaie, atâtea şi atâtea cuvinte 
de circumstanţă care nu lasă în minte urme mai trainice 
decât aripile unor fluturi care îşi iau din nou zborul scăpând 
din mâinile unor copii. 


Hoffmann se aşeză într-un fotoliu de orchestră; atmosfera 
animată şi paşnică din sală îl făcu să creadă o clipă că se 
afla aici încă de dimineaţă şi că acea oribilă moarte care nu- 
i ieşea din cap fusese doar un coşmar, nu o realitate 
palpabilă. Gândurile lui rătăceau cam departe, spre fata al 
cărei medalion îl purta pe piept şi care palpita parcă şi el, în 
acelaşi ritm cu propria lui inimă. Privi în jurul lui, toate 
aceste femei, toţi aceşti umeri albi, pletele brune şi blonde, 
braţele suple, mâinile delicate jucându-se cu evantaiele sau 
aranjând cu multă cochetărie florile din păr şi surâse 
pentru el însuşi pronunţând numele Antoniei; avea senzaţia 
că, printr-o magie, Antonia apărea astfel, în carne şi oase, 
acolo. În sala teatrului, mii de amintiri încântătoare îl 
năpădeau, mai reale decât tot ce îl înconjura. Hoffmann vâri 
încet mâna sub cămaşă, şi, asigurându-se că nimeni nu-l 
urmăreşte, scoase medalionul cu grijă, îl duse la înălţimea 
ochilor, îl privi şi îl sărută cu un sentiment de venerație, iar 
apoi îl ascunse din nou în acelaşi loc, lângă inima lui. 
Nimeni nu putuse bănui ce bucurie trăise acest tânăr cu 
plete negre, palid la chip, care scosese ceva din jiletcă. 
Începea spectacolul. Primele note ale uverturii începură să- 
şi ia zborul, vesele, din fosa orchestrei. Hoffmann încerca să 
devină iar un om ca toţi ceilalţi, adică un spectator atent, 
concentrându-se asupra muzicii. 

Dar, după numai cinci minute, nu mai asculta şi nici nu mai 
dorea să audă nimic: nu era câtuşi de puţin genul de 
muzică pe care îl agrea. Din nefericire, era constrâns să 
suporte aceste melodii în dublu exemplar, fiindcă, alături de 
el, un domn, probabil un obişnuit al Operei, acompania 
orchestra îngânând-o cu voce joasă într-un demiton de 
falset, cu o precizie de invidiat. Pasionatul meloman adăuga 
acestui acompaniament vocal şi acompaniamentul 
degetelor, bătând măsura foarte abil, cu unghiile sale lungi 
şi subţiri, pe tabachera ce o ţinea în mâna stângă. 

Hoffmann, obişnuit să urmărească atent ce se întâmplă în 
jurul lui, începu să examineze acest personaj ciudat care-şi 


alcătuise o orchestră proprie în paralel cu orchestra 
teatrului. 

Şi personajul merita chiar să fie studiat. 

Închipuiţi-vă un omuleţ în costum şi jiletcă neagră, cămaşă 
şi cravată albă - dar de un alb pur ca omătul - mai adăugaţi 
imaginea mâinilor, slabe şi transparente, ca de ceară, 
detaşându-se pe negrul veşmintelor ca nişte instrumente 
luminate pe dinăuntru, mai adăugaţi, în jurul încheieturilor, 
manşetele din cel mai fin batist plisate cu un desăvârşit 
rafinament şi unduitoare ca petalele de crin; priviţi acum la 
chipul său de formă ovală, la fruntea lustruită ca fildeşul, la 
părul rar, presărat în smocuri pe cap, ca nişte tufişuri pe o 
câmpie. Suprimaţi sprâncenele şi, sub locul unde ar fi 
trebuit să fie, plasați două văgăuni în care plantați doi ochi 
sticloşi, de o fixitate stranie, care par să nu aparţină unei 
făpturi vii: căci nu poţi afla în ei, oricât ai căuta, acea 
scânteie pe care Dumnezeu a sădit-o în privirea creaturilor 
sale. Ochi albaştri ca safirul, lipsiţi de bunătate dar şi de 
asprime, impasibili. Ei văd, cu siguranţă, dar nu privesc la 
ceva anume. Un nas uscat, subţire, lung şi ascuţit, o gură 
mică, cu buzele întredeschise, prin care se văd dinţii de 
aceeaşi culoare ceroasă ca şi pielea, o bărbie ascuţită rasă 
cu multă îngrijire, pomeţi foarte proeminenţi, obraji cu 
adâncituri în care poate intra, câte o nucă. Aşa arăta 
vecinul lui Hoffmann. 

Omul putea la fel de bine să aibă treizeci sau cincizeci de 
ani. N-ar fi fost de mirare să fi numărat chiar optzeci de 
primăveri. Sigur era doar că nu are mai puţin de douăzeci. 
Probabil că arătase exact aşa de când venise pe lume şi nu 
arătase niciodată mai june decât acum. 

Probabil că, dacă îi atingeai pielea, ai fi simţit aceeşi 
senzaţie gheţoasă ca la atingerea unui şarpe sau a unui 
cadavru. 

Dar acest om iubea mult muzica. 

Din timp în timp, gura lui se lărgea ceva mai mult sub 
presiunea voluptăţii melofile, şi trei mici pliuri, identice de-o 


parte şi de alta a buzelor, descriau un semi-arc şi persistau 
aşa vreo cinci minute, ca apoi să dispară treptat, ca nişte 
cercuri de apă care se lărgesc mereu, până se şterg, 
confundându-se cu suprafaţa însăşi. 

Hoffmann nu-şi mai putea desprinde privirea de pe acest 
om care se simţea studiat, dar rămânea impasibil. Poetul 
nostru, intrigat de imobilitatea lui, se sprijini pe balustrada 
din faţa lui, se aplecă mult în afară şi, întorcându-şi capul 
spre dreapta, încercă să-şi vadă din faţă vecinul, care nu-i 
arătase până acum decât profilul. 

Omuleţul îl privi pe Hoffmann fără să se mire, îi surâse, 
făcu un mic semn prietenesc şi continuă apoi să-şi fixeze 
privirea în acelaşi punct ca înainte, un punct invizibil pentru 
orişicine în afară de el, şi să acompanieze cu acelaşi zel 
orchestra. 

„Ce ciudat! făcu Hoffmann așezându-se la loc, aş fi putut 
paria că e lipsit de viaţă.” 

Şi, deşi văzuse o clipă cum vecinul său îi adresase un semn 
uşor din cap, tânărul nostru nu era deloc convins că şi 
restul trupului său e viu. Privi spre mâinile lui şi îi sări în 
ochi un amănunt: tabachera de abanos pe care bătea tactul 
cu degetele avea desenat un cap de mort din mici diamante 
strălucitoare. 

În ziua asta, toate, dar absolut toate căpătau o stranie 
aură de fantastic în jurul lui! Hotărât să lămurească 
misterul, Hoffmann se aplecă foarte tare spre vecinul său, 
apropiindu-şi aşa de tare faţa de tabacheră, încât buzele lui 
aproape că atingeau mâinile ce ţineau tabachera. 

Constatând că tabachera lui prezintă un asemenea interes 
pentru vecinul său, omuleţul i-o întinse în tăcere, ca s-o 
poată privi în voie. Hoffmann o luă, o suci şi o învârti de 
douăzeci de ori şi, în cele din urmă, o deschise. 

În tabacheră se găsea tutun! 

IX - Arsene. 

După ce examină tabachera cu cea mai mare atenţie, 
Hoffmann o înapoie proprietarului, mulţumindu-i cu o 


înclinare mută a capului, la care proprietarul îi răspunse 
printr-un semn la fel de curtenitor dar, dacă aşa ceva e 
posibil, şi mai tăcut decât al tânărului său vecin. 

„Să vedem acum dacă e în stare să vorbească”, îşi spuse 
Hoffmann şi, întorcându-se spre omuleţ, îi spuse. 

— Vă rog să-mi scuzaţi indiscreţia, domnule, dar acest 
minunat cap de mort din diamant care ornează tabachera 
dumneavoastră m-a uimit foarte tare: e un ornament 
nemaiintâlnit pe o cutie cu tutun. 

— Într-adevăr, nu cred să mai existe o a doua la fel, replică 
necunoscutul cu o voce metalică, ale cărei rezonanţe 
semănau cu râşcâitul unor monezi de argint frecate una de 
alta. Mi-au dăruit-o nişte moştenitori, în semn de 
recunoştinţă pentru că l-am îngrijit pe tatăl lor. 

— Sunteţi medic? 

— Da, domnule. 

— Şi l-aţi vindecat pe tatăl acestor tineri? 

— Dimpotrivă, domnule, am avut nefericirea să-l pierdem. 

— Atunci îmi explic cuvântul recunoştinţă. 

Medicul începu să râdă. 

Acest schimb de replici nu-l împiedica să fredoneze în 
continuare. Urmându-şi firul orchestraţiei, el reluă: 

— Da, sunt convins că l-am ucis pe bătrân. 

— Cum adică „ucis”? 

— Am încercat pe el un leac nou. O, Doamne, după ooră 
era mort! Foarte caraghios, nu-i aşa? 

Şi fredona mai departe. 

— S-ar părea că vă place muzica, domnule 

— Asta de azi mai ales. Da, domnule. 

„Drace, gândi Hoffmann, iată un individ care se pricepe la 
muzică la fel ca la medicină.” 

În momentul următor, cortina se ridică. 

Doctorul cel ciudat aspiră o priză de tabac şi se instală în 
chipul cel mai comod posibil în scaunul său, ca unul care nu 
vrea să scape nimic din spectacolul la care asista. 


Cu toate acestea, îi spune lui Hoffmann, ca şi cum ar fi 
vorbit cu el însuşi: 

— Sunteţi german, domnule? 

— Aşa este. 

— V-am recunoscut ţara de origine după accent. Frumoasă 
ţară, urât accent. 

Hoffmann se înclină în faţa acestei fraze alcătuite pe 
jumătate dintr-un compliment şi pe jumătate dintr-o 
observaţie critică. 

— Şi de ce aţi venit în Franţa? 

— Să văd. 

— Şi ce-aţi văzut până acum? 

— O execuţie domnule. 

— Aţi fost azi în piaţa Revoluţiei? 

— Am fost. 

— Aţi asistat deci la moartea doamnei Du Barry? 

— Da, făcu Hoffmann oftând. 

— Am cunoscut-o bine, continuă doctorul cu un aer 
confidenţial, care dădea cuvântului cunoscut o semnificaţie 
fără echivoc. Era o fată pe cinste, într-adevăr! 

— I-aţi dat îngrijiri şi ei? 

— Nu, dar l-am îngrijit pe negrul ei, Zamora. 

— Ticălosul! mi s-a spus că el şi-a denunţat amanta. 

— Aşa e, acest negrişor era foarte patriot. 

— Era mai bine dacă făceaţi cu el ce-aţi făcut cu bătrânul, 
ştiţi, bătrânul cu tabachera. 

— Ce rost avea? ăsta n-avea moştenitori. 

Şi izbucni din nou în râs. 

— Dar dumneavoastră, domnule, n-aţi asistat la această 
execuţie? reluă Hoffmann, care simţea o nevoie irezistibilă 
să vorbească despre sărmana femeie a cărei imagine 
însângerată îi obseda. 

— Nu. Slăbise? 

— Cine? 

— Contesa. 

— N-aş putea să vă spun, domnule. 


— De ce? 

— Fiindcă azi am văzut-o pentru prima oară. 

— Cu atât mai rău. Aş fi vrut s-o văd, eu am cunoscut-o 
când era foarte grasă. Dar, oricum, mâine o să mă duc să-i 
văd leşul. O! ia uite, priviţi acolo. 

Şi doctorul îi arătă scena în care domnul Vestris, care juca 
rolul lui Paris, tocmai îşi făcea apariţia pe muntele Ida şi se 
deda la discuţii galante cu nimfa Oenone. 

Hoffmann privi spre scenă, iar apoi din nou, spre omuleţul 
din dreapta lui. Constatând că acesta e absorbit de ceea ce 
se petrece pe scenă şi că nu părea să fie deloc impresionat 
de subiectul discuţiei de adineauri, Hoffmann îşi spuse: „Ar 
fi ceva de neînchipuit să-l vezi plângând pe acest om”. 

— Cunoaşteţi subiectul piesei? reluă doctorul, după câteva 
minute. 

— Nu, domnule. 

— O! e foarte interesant. Sunt chiar câteva scene 
emoţionante. Eu şi unul dintre prietenii mei am izbucnit în 
lacrimi la spectacolul de ieri. 

— Unul din prietenii lui! murmură poetul. Cine ar putea fi 
prieten cu acest ins? Poate un gropar. 

— A! bravo, bravo Vestris! strigă omuleţul bătând din 
palme. 

Doctorul se arăta entuziasmat de scena în care Paris, cum 
se explica în libretul cumpărat de Hoffmann la intrare, 
apucă sulița şi aleargă în ajutorul păstorilor care sunt 
urmăriţi de un leu îngrozitor 

— Nu-s un om curios, dar as fi vrut să văd leul. Şi astfel se 
încheie actul întâi. 

Doctorul se ridică în picioare şi, înlocuind tabachera 
muzicală cu un mic binoclu, începu să scruteze cu ajutorul 
lui femeile aflate în sală. 

Hoffmann urmărea maşinal mişcarea binoclului şi observă 
uluit că de fiecare dată persoana asupra căreia se fixa, 
tresărea şi întorcea imediat ochii spre cel ce o privea astfel, 
de parcă ar fi fost toate în puterea unei forţe invizibile. 


Femeia rămânea astfel, ca hipnotizată, până când doctorul 
înceta să o mai fixeze. 

— Acest binoclu îl aveţi tot de la vreun moştenitor? întrebă 
Hoffmann. 

— Nu, ăsta vine de la domnul de Voltaire. 

— L-aţi cunoscut şi pe el? 

— Foarte bine, eram prieteni buni. 

— Aţi fost medicul lui? 

— Nu credea în medicină. De fapt, nu prea credea în 
NIMIC. 

— E adevărat că a murit în timp ce se spovedea? 

— El, domnule, el?! Arouet! Să fim serioşi, nu numai că nu 
s-a spovedit, dar i-a făcut o primire de pomină preotului 
care venise să-l asiste! Vă pot vorbi amănunţit despre asta, 
eram de faţă. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? 

— Arouet era pe moarte. lersac, preotul din parohia lui, 
apare şi-l întreabă, fără nici o introducere, ca un om care n- 
are timp de pierdut: 

— Domnule, recunoaşteţi trinitatea lui Isus Christos?” 

— Domnule, lăsaţi-mă să mor liniştit, vă rog”, îi răspunse 
Voltaire. 

— Totuşi, domnule, continuă 'lersac, trebuie să aflu dacă îl 
recunoaşteţi pe Isus Christos drept fiul lui Dumnezeu.” 

— În numele diavolului! strigă Voltaire, nu-mi mai vorbiţi 
de această persoană.” Şi, punându-şi la contribuţie toată 
forţa ce o mai avea, arde popii un pumn în mutră, după care 
îşi dă obştescul sfârşit. Ce-am mai râs, Doamne, ce-am mai 
râs! 

— Într-adevăr, era de râs, făcu Hoffmann cu o voce 
dispreţuitoare, şi chiar aşa se cuvenea să moară autorul 
Fecioarei. 

— A, da, Fecioara! strigă omuleţul negru, ce capodoperă! 
Ce operă admirabilă, domnule! Nu cunosc decât o singură 
carte care ar putea rivaliza cu ea. 

— Care? 


— Justine, a domnului de Sade. O cunoaşteţi? 

— Nu, domnule. 

— Dar pe marchizul de Sade? 

— Câtuşi de puţin. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule, continuă doctorul plin 
de entuziasm, Justine e tot ce poate fi mai imoral în 
literatură, e un Crebillon fiul fără perdea, e o minunăţie. Am 
dat îngrijiri unei tinere care o citise. 

— Şi a murit precum bătrânul dumneavoastră? 

— Da, domnule, dar ea a murit foarte fericită. 

Şi ochii lui erau plini de satisfacţie amintindu-şi de cauzele 
acestei morţi. 

Se dădu semnalul pentru începerea actului ai doilea. Lui 
Hoffmann nu-i păru rău, căci vecinul său îl înspăimânta. 

— Ah! făcu doctorul aşezându-se, arborând un surâs 
mulţumit, o s-o vedem pe Arsene. 

— Cine-i Arsene? 

— N-o cunoaşteţi? 

— Nu, domnule. 

— Aşa! Nu cunoaşteţi mai nimic, tinere domn? Arsene e 
Arsene, ce să-ţi spun mai mult? De altfel, o s-o vedeţi în 
curând. 

Şi, înainte ca orchestra să emite primele note, doctorul 
începu să fredoneze introducerea la actul al doilea. 

Cortina se ridică. Scena reprezenta o împletitură de 
verdeață şi flori care traversa un râuleţ ce izvora la poalele 
unei stânci. 

Hoffmann, gânditor, îşi sprijini capul în mâini. Ceea ce 
vedea şi auzea nu reuşea să-l smulgă din minte imaginile 
lugubre care îl urmăreau de ore întregi. 

„Ce s-ar fi schimbat în lume, dacă ar fi lăsat-o pe femeia 
aceea nefericită să trăiască? medita el. Ce rău ar fi făcut 
oamenilor dacă inima ei ar fi bătut mai departe? Cine are 
dreptul de a întrerupe firul unei vieţi? I-ar fi stat acum bine 
în mijlocul acestor femei, dar acum sărmanul ei trup, trupul 
care-a fost adorat de un rege, zace în noroiul unui cimitir, 


decapitat, fără flori, fără cruce. Cum mai ţipa, Doamne, cum 
mai ţipa! Şi apoi, deodată...” 

Hoffmann îşi ascunse fruntea în mâini. 

„Ce caut eu aici? Oh! O să plec imediat.” 

Probabil că ar fi plecat într-adevăr, când, ridicând iar 
privirea spre scenă, văzu o dansatoare care nu apăruse în 
actul întâi şi pe care întreaga sală o privea cu răsuflarea 
tăiată. 

— Ce frumoasă femeie! exclamă Hoffmann, destul de tare 
pentru ca vecinii lui şi chiar dansatoarea însăşi să-l poată 
auzi. 

Aceea care-i trezise brusc admiraţia îl privi o clipă şi 
Hoffmann crezu că-l mulțumea. El roşi şi tresări puternic, 
atins parcă de o scânteie electrică. 

Arsene, căci ea era, numele ei îl pronunţase omuleţul 
negru, era o făptură admirabilă croită după alte canoane 
decât cele ale frumuseţii tradiţionale. 

Era înaltă, minunat proporţionată, iar sub carminul care-i 
acoperea obrajii, pielea ei era pală, transparentă. Picioarele 
ei erau foarte mici şi când revenea, după un salt, pe 
parchetul scenei, ai fi spus că vârful piciorului ei stă pe un 
nor imaterial, n-auzeai nici cel mai mie zgomot. Avea un 
mijloc aşa de subţire că nici o şopârlă nu pe putea îndoi 
astfel ca un arc. De câte ori, încordându-şi trupul, se apleca 
pe spate, aveai impresia că acuşi-acuşi corsetul ei va 
exploda; ghiceai în energia dansului ei şi în siguranţa 
mlădioasă a mişcărilor, firea arzătoare a unei Messaline, 
care poate uneori obosi, dar nu-şi pierde nicicând flacăra 
vitală. Nu surâdea cum surâd de obicei balerinele, buzele ei 
de purpură erau mai tot timpul închise ca şi cum şi-ar fi 
ferit dinţii strălucitori ca perlele de atingerea impură a 
aerului. În pletele ei negre şi lucitoare cu reflexe albăstrii 
se încolăceau frunze mari de acantă şi atârnau ciorchini de 
struguri ale căror umbre şiroiau pe umerii ei goi. Ochii ei 
mari, limpezi, negri, strălucitori, luminau totul în jurul ei: 
dacă ar fi dansat în întuneric, Arsene ar fi aruncat jerbe de 


lumină în noapte. Apariţia ei era cu atât mai originală cu cât 
ea purta, jucând în acest rol de nimfă, un mic colier de 
catifea neagră, închis printr-o pafta sau un obiect, ce 
semăna a pafta şi care fiind bătut în diamante, arunca luciri 
orbitoare. 

Doctorul o sorbea din ochi pe această femeie şi sufletul lui, 
atât cât va fi avut, părea că stă suspendat privind zborul 
grațios al balerinei. 

Hoffmann putu să observe un lucru foarte ciudat: 
urmându-şi mişcarea ei continuă, spre dreapta şi spre 
stânga, înainte şi înapoi, ochii lui Arsene erau mereu 
îndreptaţi spre ochii doctorului şi între privirile lor se 
stabilea o relaţie permanentă. Mai mult, Hoffmann vedea 
foarte clar că razele care ţâşneau din paftaua colierului lui 
Arsene şi acelea care ţâşneau din capul de mort de pe 
tabachera doctorului, se întâlneau în aer la jumătatea 
drumului, se ciocneau şi alcătuiau împreună o jerbă 
formată din mii de scântei albe, roşii şi aurii. 

— Vreţi să-mi împrumutaţi binoclul dumneavoastră, 
domnule? spuse Hoffmann, gâfâind, fără să-şi poată lua 
ochii, în acest timp, de la Arsene. 

Fără să facă cea mai mică mişcare din cap, doctorul întinse 
mâna spre Hoffmann, astfel că mâinile celor doi spectatori 
se căutară câteva clipe înainte de a se întâlni. În sfârşit, 
Hoffmann prinse binoclul şi îl puse la ochi. 

— Ce ciudat, murmură el. 

— Ce anume? întrebă doctorul. 

— Nimic, nimic, răspunse Hoffmann, care voia să-şi 
concentreze atenţia asupra celor ce vedea. 

De fapt, ceea ce vedea era foarte ciudat. 

Binoclul apropia aşa de mult obiectele, că de două-trei ori 
Hoffmann întinse mâna, crezând că o poate atinge pe 
Arsene. Un cerc de foc îi strângea fruntea şi îi făcea sângele 
să fiarbă în tâmple. Sufletul tânărului făcea o zarvă 
îngrozitoare în trupul cuprins de febră. 


— Cine e femeia asta? spuse el cu o voce slabă, fără să se 
mişte şi fără să ia binoclul de la ochi. 

— Arsene, ţi-am spus doar, replică doctorul, ale cărui buze 
erau pline de viaţă, dar cărui privire imobilă era fixată 
asupra dansatoarei. 

— Femeia asta are un amant, desigur? 

— Da. 

— Pe care-l iubeşte? 

— Aşa se spune. 

— E bogată? 

— Foarte bogată. 

— Cine e? 

— Priviţi la stânga, în avanscena de la parter. 

— Nu pot întoarce capul. 

— Faceţi un efort. 

Hoffmann îi urmă sfatul, dar mişcarea pe care o făcu îi 
produse o asemenea durere de parcă nervii din zona 
gâtului erau de marmură şi se rupseseră. 

Privi spre avanscena indicată. Acolo nu se afla decât un 
bărbat dar, acest om, ghemuit ca un leu asupra balustradei 
acoperită de catifea, părea că umple, el singur, spaţiul din 
avanscenă. 

Era un bărbat de treizeci şi trei sau treizeci şi patru de ani 
cu chipul brăzdat de urmele pasiunilor. Ai fi spus că nu 
vărsatul, ci erupția unui vulcan crestase şanţuri în carnea 
lui. Ochii lui, probabil mici de obicei, erau acum larg 
deschişi, ca urmare a unei profunde tulburări, acum erau 
fără expresie şi goi ca nişte cratere stinse, acum vărsau 
flăcări ca un vulcan care erupe. El nu aplauda bătând din 
palme ci lovind cu mâinile balustrada, şi, de câte ori 
aplauda, parcă se zguduia sala. 

— Oh! făcu Hoffmann, e vorba de bărbatul pe care-l văd 
acolo? 

— Da, da, un bărbat, răspunse omuleţul negru; da, un 
bărbat, un bărbat falnic chiar. 

— Cum se numeşte? 


— Nu ştii cine e? 

— Nu, am venit în Paris abia ieri. 

— Ei bine! e Danton. 

— Danton! făcu Hoffmann tresărind. Oh! Şi e amantul lui 
Arsene? 

— E amantul ei. 

— Şi ea îl iubeşte, desigur? 

— Nebuneşte. El e de o gelozie sălbatică. 

Dar oricât de interesantă era prezenţa lui Danton, 
Hoffmann îşi îndreptă iar privirile spre Arsene, al cărei dans 
tăcut avea ceva fantastic. 

— Încă o întrebare, domnule. 

— Spuneţi. 

— Ce formă are paftaua care închide colierul ei de catifea? 

— E o ghilotină. 

— O ghilotină! 

— Da. S-au confecţionat catarame superbe în formă de 
ghilotină, şi femeile elegante poartă fiecare măcar una de 
genul ăsta. Cea pe care o poartă Arsene i-a fost dăruită de 
Danton. 

— O ghilotină! O ghilotină la gâtul unei dansatoare! repetă 
Hoffmann, care simţea că-i ia foc creierul. O ghilotină, de 
ce?... 

Şi tânărul nostru german, cu aerul unui nebun, întindea 
braţul înaintea lui, parcă spre a prinde acel trup, căci, 
printr-un ciudat efect de optică, distanţa dintre el şi Arsene 
dispărea şi el simţea răsuflarea dansatoarei pe fruntea lui şi 
auzea respiraţia acelui piept voluptuos, ai cărui sâni, pe 
jumătate dezgoliţi, se ridicau parcă sub dogoarea unei 
plăceri senzuale. Hoffmann trăia acea stare de exaltare 
când crezi că respiri foc pe nări şi când ţi-e teamă că prea- 
plinul simţurilor va face trupul să explodeze. 

— Destul! Destul! spunea el. 

Dar dansul continua şi el trăia o asemenea halucinație 
încât, confundând cele două momente care-l 
impresionaseră profund în aceeaşi zi, suprapunea scena de 


teatru peste amintirea din piaţa Revoluţiei şi ba o vedea pe 
doamna Du Barry, cu capul retezat, dansând în locul lui 
Arsene, ba pe Arsene dansând în piaţă în faţa eşafodului şi 
apoi căzând în mâinile călăului. 

În imaginaţia lui exaltată se amestecau flori şi sânge, 
dansul şi agonia, viaţa şi moartea. 

Dar dincolo de toate, mai puternică se dovedea atracţia 
electrică ce o simţea faţă de această femeie de pe scenă. De 
fiecare dată când picioarele ei fine treceau prin faţa ochilor 
lui, de fiecare dată când rochiţa ei transparentă se ridica 
mai tare, fiinţa lui era străbătută de un fior, gura i se usca, 
răsuflarea lui ardea iar dorinţa îl cutremura cu chemările ei 
diavoleşti. 

Singurul lucru care-l putea ajuta să scape de această 
cumplită stare era portretul Antoniei, medalionul purtat de 
el pe piept; numai dragostea putea învinge nebunia 
simţurilor. O amintire pură putea să lupte împotriva acestei 
realităţi imediate poruncitoare. 

Scoase medalionul şi îl sărută ca pe un talisman. Dar abia 
făcuse această mişcare că îl văzu pe vecinul său privindu-l 
batjocoritor. 

— Lăsaţi-mă să ies, exclamă Hoffmann cu o voce gâtuită, 
lăsaţi-mă să ies! Nu mai pot rămâne aici! 

Şi, ca un nebun, se smulse de pe locul lui, fugi, călcând pe 
picioare, izbind pe spectatorii liniştiţi care sa aflau în calea 
lui, care îl bodogăneau pe acest individ turbulent ce 
părăsea teatrul în mijlocul spectacolului. 

X - A doua reprezentaţie cu Judecata lui Paris. 

Dar avântul lui nu dură mult. La colţul străzii Saint-Martin 
se opri. Gâfâia, pe fruntea lui curgeau şiroaie de sudoare. 

Îşi trecu o mână pe frunte, s-o şteargă de sudoare, iar 
cealaltă o puse pe piept şi respiră adânc. În clipa aceea, 
cineva îl atinse pe umăr. Tresări. 

— Ha, bineînţeles, el este! se auzi o voce. 

Hoffmann se întoarse şi scoase un strigăt de surprindere. 


Era prietenul său, Zacharias Werner. Cei doi tineri se 
aruncară unul în braţele altuia. 

Apoi îşi puseră aceeaşi întrebare în acelaşi timp: 

— Ce cauţi tu aici? 

— Unde mergeai? 

— Am picat ieri în oraş, spuse Hoffmann, am văzut 
execuţia doamnei Du Barry, şi, ca să uit, am venit la Operă. 

— Eu, în schimb, care am venit de şase luni, tot de vreo 
şase văd în fiecare zi cum sunt ghilotinate douăzeci până la 
douăzeci şi cinci de persoane şi, ca să uit, mă duc în sala de 
jocuri. 

— Ah! 

— Vii cu mine? 

— Nu, mulţumesc. 

— Rău faci, sunt în mână. Tu, cu bafta ta obişnuită, ai face 
avere. Cred că te-ai plictisit al dracului la Operă, tu, care 
eşti obişnuit cu muzica adevărată. Vino cu mine, o să-ţi 
explic. 

— Muzică? 

— Da, muzica aurului. Ca să nu mai vorbim că, în locul 
unde mă duc eu, îşi dau întâlnire toate plăcerile: femei 
încântătoare, supeuri delicioase, un joc crâncen! 

— Îţi mulţumesc, prietene, dar mi-e imposibil să-ţi urmez 
sfatul! Am promis că n-o voi face, mai mult: am jurat. 

— Cui? 

— Antoniei. 

— Ai cunoscut-o dar? 

— O iubesc, prietene, o ador. 

— Înţeleg, de-asta ai întârziat atâta; şi ce i-ai jurat?... 

— I-am jurat să nu joc şi... Hoffmann ezită. 

— Şi mai ce? 

— Să-i fiu credincios, bâigui el. 

— Atunci nu trebuie să vii la 113. 

— Ce e 113? 

— Casa despre care vorbeam adineauri. Dar eu, care n-am 
jurat nimic nimănui, o să mă duc. Adio, Theodore! 


— Adio, Zacharias! 

Şi Werner se îndepărtă, în timp ce Hoffmann rămase 
țintuit locului. 

Când Werner ajunse la vreo sută de paşi, Hoffmann îşi 
dădu seama că nu-l întrebase unde stă şi că singura adresă 
pe care i-o dăduse era a casei de jocuri. Dar această adresă 
era înscrisă în mintea lui Hoffmann cu litere de foc, ca pe 
poarta unei case fatale! 

Totuşi, ultimele întâmplări atenuaseră puţin remuşcările 
lui Hoffmann. Astfel e alcătuită făptura umană, mereu 
dispusă a fi îngăduitoare cu sine; o îngăduinţă care nu e 
decât o formă de egoism. 

Reugşise să se stăpânească şi sacrificase Antoniei impulsul 
de a merge la jocurile de noroc. În acest fel credea că a 
îndeplinit condiţiile jurământului. Se făcea că uită de ce 
rămăsese țintuit la întretăierea bulevardului cu strada 
Saint-Martin: fiindcă era gata să-şi calce jumătatea cea mai 
importantă a jurământului său. 

Dar, cum spuneam, rezistenţa opusă lui Werner îl făcea 
foarte îngăduitor în privinţa lui Arsene. Hotări să urmeze o 
cale de mijloc: nu se va înapoia în sala de teatru, unde voia 
să-l împingă, cu toate forţele, demonul ispitei, ci va aştepta 
la poarta actorilor ca s-o vadă ieşind. 

Hoffmann cunoştea foarte bine din experienţa lui 
topografia unui teatru, aşa că găsi destul de repede locul 
discret pe unde ieşeau actorii. Văzu pe strada Bondy un 
tunel lung, prost luminat, murdar şi umed, prin care 
treceau, ca nişte umbre, nişte oameni îmbrăcaţi sărăcăcios 
şi înţelese că pe acest culoar infernal intrau şi ieşeau din 
clădirea Operei sărmanii muritori pe care vopselele roşii, 
albastre şi albe, penumbra aburoasă, mătăsurile şi paietele 
îi transformau în zei şi zeițe. 

Timpul trecea, ningea fără încetare, dar Hoffmann trăia 
într-o asemenea stare de agitaţie de când întâlnise acea 
stranie apariţie pe scena Operei, care dădea o impresie de 
supranatural, că nu simţea nici o senzaţie de frig. Mâinile 


lui rămăseseră la fel de fierbinţi şi fruntea lui la fel de 
umedă. Sprijinit de perete, imobil, nu-şi dezlipi ochii de pe 
uşa aflată la capătul coridorului. Încet-încet, fulgii de 
zăpadă se aşezau pe umerii lui, acoperindu-l ca an linţoliu 
imaculat. Tânărul student având pe cap o bască şi îmbrăcat 
într-o elegantă redingotă nemţească devenea încet-încet o 
statuie de marmură. În cele din urmă începură să iasă prin 
acest tunel igrasios primii care îşi încheiaseră misiunea la 
acest spectacol: paznicii, maşiniştii, toţi acei numeroşi 
anonimi care trăiesc sub acoperişul unui teatru şi trăiesc de 
pe urma teatrului, apoi artiştii bărbaţi care îşi schimbau 
ţinuta mai încet decât multe femei şi, în sfârşit; femeile 
actriţe. În urma tuturor, Hoffmann o văzu pe frumoasa 
dansatoare, pe care o recunoscu după unduirea suplă a 
şoldurilor care nu semăna cu a nici unei alte femei, dar şi 
după micul colier de catifea care-i strângea gâtul şi pe care 
scânteia demonic ciudata bijuterie pe care Teroarea o 
adusese la modă. 

Abia apăruse Arsene în pragul uşii că, înainte ca Hoffmann 
să aibă timp să facă o mişcare, o trăsură înaintă repede, 
portiera se deschise în faţa ei şi fata se aruncă în trăsură cu 
aceeaşi uşurinţă cu care făcea salturi graţioase pe scena 
teatrului. Prin geamul trăsurii Hoffmann putut zări umbra 
unui bărbat care o prinse pe nimfă în braţele sale; crezu că- 
l recunoaşte pe uriaşul din avanscenă. După o clipă, fără să 
se fi auzit vreo poruncă adresată vizitiului, trăsura se 
îndepărtă în galop. Totul se petrecuse cu iuţeala fulgerului. 
Hoffmann scoase un strigăt gâtuit de emoție, se desprinse 
de zidul unde aşteptase, ca o statuie care se desprindea din 
firida unde fusese fixată şi, scuturând în alergarea lui 
stratul de zăpadă de care era acoperit, se avântă în 
urmărirea trăsurii. 

Dar caleaşca era trasă de doi bidivii puternici; cât timp ea 
urmă firul străzii Bourbon-Villeneuve, care fusese 
rebotezată în timpul Revoluţiei Neuve-Egalit6, Hoffmann se 
mai putu ţine în urma ei. Dar când ajunse în fosta piaţă a 


Victoriei, ce devenise, în 1789, Piaţa Victoriei Naţionale, 
trăsura o coti la dreapta şi dispăru de sub ochii tânărului. 

N-o mai vedea şi nu mai auzea nici tropotul cailor pe 
caldarâm. Încetini alergarea. Se opri o clipă pe colţul străzii 
Neuve-Eustache, se sprijini de un zid ca să-şi recapete 
răsuflarea, apoi hotări să se îndrepte spre casă. 

Nimic mai dificil decât să scape din labirintul străzilor care 
alcătuiesc o reţea foarte deasă în cartierul dintre Sainte- 
Eustache şi quai de la Feraille. Din fericire, întâlni în calea 
sa mai multe patrule şi, datorită paşaportului său care era 
în regulă şi datorită vizei de la barieră care dovedea că 
sosise în Paris numai cu o zi înainte, obţinu de la miliția 
cetăţenească informaţii atât de precise încât ajunse foarte 
repede în hotelul său; acolo se închise în cămăruţa 
închiriată de dimineaţă, copleşit de amintirea întâmplărilor 
recente. Din acest moment Hoffmann se lăsă devorat de 
cele două viziuni obsedante, dintre care una se estompa 
încetul cu încetul iar cealaltă căpăta tot mai multă 
consistenţă. Viziunea care se estompa era chipul pământiu 
al doamnei Du Barry, târâtă din închisoarea Conciergerie şi 
aruncată într-o căruţă pe două roţi şi apoi aici târâtă pe 
eşafod. Viziunea care devenea din ce în mai pregnantă era 
chipul însufleţit şi surâzător al frumoasei dansatoare, 
zburând din fundul scenei până la rampă şi trecând ca un 
vârtej de-a lungul rampei până la cele două avanscene. 


Ca să scape de chipul ispititor al nimfei, Hoffmann se 
dedică cu înverşunare unor preocupări care îl pasionaseră 
întotdeauna. Scoase din valiză pensulele şi se apucă să 
picteze. Scoase vioara din cutia ei şi cântă. Căută o pană şi 
cerneală şi închipui stihuri. Dar versurile pe care le 
compunea erau ditirambi în cinstea superbei Arsene; aria 
pe care o cânta era aceea pe care ea dansase fascinată, 
când melodia aceea o ridica în zbor uşoară, ca nişte aripi; 
iar schiţele pe care le tot relua, erau aceleaşi, un portret al 
dansatoarei cu colierul de catifea fixat pe gâtul ei cu o 
ciudată cataramă. 

Toată noaptea şi toată ziua următoare, apoi toată noaptea 
şi ziua ce veniră după ele, Hoffmann nu văzu decât un 
lucru, sau mai bine zis două lucruri: pe de-o parte pe 
dansatoare, planând ca o fantasmă, şi, alături de ea, pe la 
fel de fantasmagoricul doctor. Între aceste două fiinţe era o 
asemenea legătură că Hoffmann nu putea să conceapă 
prezenţa unuia, fără prezenţa celuilalt. Viziunea lui stranie 
nu era alcătuită doar din imaginea inegalabilei Arsene pe 
scena teatrului sau din zumzetul orchestrei în urechi; din 
ea făceau parte, organic, şi melodia fredonată de doctor şi 
degetele lui bătând darabana pe tabachera de abanos; 
fulgerul care ţâşnea din ochii doctorului din când în când, 
ca o jerbă de scântei orbitoare; cele două raze magice care, 
născându-se simultan din tabachera doctorului şi din 
colierul dansatoarei, se întâlneau la mijlocul drumului; acea 
atracţie dintre ghilotina de diamante şi capul de mort din 
diamante, era în fine fixitatea telepatică a privirii doctorului 
care părea să atragă şi să respingă, după voie, pe 
dansatoarea fermecată, aşa cum privirea şarpelui atrage şi 
respinge pasărea pe care o hipnotizează. 

Hoffmann se gândi de sute, de mii de ori să se ducă din 
nou la Operă. Dar, cât timp nu se apropia ora fatală, el îşi 
propunea să nu cedeze ispitei. Luptase în fel şi chip 
împotriva acestei ispite, privind adesea medalionul şi apoi 
încercând să-i scrie Antoniei. Dar portretul Antoniei părea 


să-i arate un chip aşa de trist, încât Hoffmann închidea 
medalionul repede, temător iar rândurile pe care încerca să 
le închege erau aşa de stângace şi de confuze încât fusese 
nevoit să rupă zece scrisori începute înainte de a încheia 
prima pagină. 

După două zile de chin, se apropia ora deschiderii 
teatrului. Auzi orologiul bătând orele şapte şi, la această 
chemare, parcă luat fără voia lui de un impuls tainic, 
Hoffmann cobori în fugă scara şi se avântă în direcţia străzii 
Saint-Martin. 

De data asta, în mai puţin de un sfert de oră, fără să mai 
fie nevoit să ceară îndrumări cuiva ca să nu se rătăcească, 
ajunse la intrarea Operei, condus parcă de un ghid invizibil 
care-i călăuzea paşii. 

Hoffmann îi aruncă omului de la intrare un scud de şase 
livre, înhaţă biletul de intrare şi năvăli în sală. Dar sala nu 
mai arăta la fel ca ultima oară. În primul rând, era pe 
jumătate goală. Şi apoi, în locul acelor femei elegante şi al 
acelor bărbaţi distinşi, văzu numai femei în bluze gen 
cazacă, strânse pe talie şi bărbaţi în carmagnolă. Nici urmă 
de podoabe, de flori, de umeri dezgoliţi şi sâni acoperiţi 
doar pe jumătate palpitând în atmosfera voluptuoasă a 
spectacolelor aristocratice. Bonete rotunde şi bonete roşii, 
toate împodobite cu enorme cocarde tricolore. Veşminte în 
culori mohorâte, chipuri peste care trec aburii tristeţii. În 
părţile laterale, se zăreau două busturi hidoase, două 
capete încremenite într-o grimasă eternă - unul de râs, 
altul de durere: erau Voltaire şi Marat. 

În avanscenă, un fel de grotă foarte puţin luminată, o falie 
obscură şi pustie. Aceeaşi cavernă, dar leul dispăruse. 

În orchestră, erau două locuri neocupate, unul lângă altul. 
Hoffmann se aşeză pe unul dintre ele, exact cel pe care îl 
ocupase cu trei zile înainte. Locul pe care stătuse atunci 
doctorul era gol. 

În timpul primului act, Hoffmann nu dădu atenţie 
orchestrei şi nu-i urmări deloc pe actori. Orchestra o 


cunoştea şi îşi făcuse o părere despre ea la prima audiție. 
lar actorii aceştia nu-l prea interesau, nu venise să-l vadă 
pe ei, ci pe Arsene. 

Cortina se ridică pentru al doilea act. Începea baletul. 
Tânărul nostru se concentra cu mintea şi sufletul său, cu 
toată fiinţa sa, asupra scenei. Aştepta să apară Arsene. 

Deodată, Hoffmann scoase un strigăt. 

În rolul Florei dansa altă femeie. Era o femeie oarecare, o 
femeie ca toate femeile. 

Toate fibrele corpului său, aflat până atunci în ghearele 
dorinţei, se destinseră. Se gârbovi, scoțând un lung suspin 
şi privi nedumerit în jurul lui. 

Acum, micul om în negru se afla pe locul lui obişnuit. Dar 
fără catarame bătute în diamante, fără inele cu diamante şi 
fără tabachera cu cap de mort din diamante. Cataramele 
pantofilor lui erau din aramă, inelele din argint aurit, 
tabachera sa din argint mat. 

De data asta omuleţul negru nu mai fredona şi nu bătea 
măsura cu degetele pe tabacheră. 

Cum apăruse acolo, Hoffmann nu-şi dădu seama. Nu-l 
văzuse venind, nu trecuse prin faţa lui. 

— Oh! Domnule! exclamă Hoffmann. 

— Spune-mi „cetăţene”, tinere prieten, şi poţi să mă şi 
tutuieşti... răspunse omul negru, sau, altfel, o să-mi cadă 
capul şi dumitale la fel. 

— Dar unde este ea? întrebă Hoffmann. 

— A, da... Unde e ea? Se pare că tigrul, stăpânul ei, care 
n-o slăbeşte din ochi, a observat acum două zile că a 
schimbat semne discrete cu un bărbat din sală. S-ar părea 
că tânărul ăsta a fugit în urma caleştii, urmărindu-i. Aşa că, 
începând de ieri, el a anulat angajamentul lui Arsene şi că 
Arsene nu mai vine la Operă. 

— Şi cum a îngăduit directorul asta?... 

— Tinere prieten, directorul ţine să-şi păstreze capul pe 
umeri, chiar dacă e un cap cam dezagreabil; dar, ce să-i 


faci, pretinde că s-a obişnuit cu moaca lui şi că altul mai 
arătos n-ar prinde altoi pe gâtul lui. 

— Ah! Doamne! Iată de ce sala e azi aşa de mohorâtă! 
exclamă Hoffmann. lată de ce nu mai sunt flori, nici 
diamante, nici bijuterii! lată de ce nu v-aţi luat paftalele de 
diamante, inelele cu diamante şi tabachera cu diamante! 
lată de ce, în locul busturilor lui Apollo şi al Terpsichorei, se 
află, pe cele două laturi ale scenei, aceste busturi oribile! 

— Asta-i! Dar ce tot spuneţi acolo? întrebă doctorul, şi 
unde aţi văzut o sală astfel împodobită? Unde-aţi văzut la 
mine inele cu diamante, tabachera cu diamante? Dar 
busturile lui Apollo şi Terpsichore? Sunt doi ani buni de 
când florile nu mai înfloresc, de când diamantele au fost 
transformate în hârtii-monezi iar bijuteriile au fost topite pe 
altarul patriei. Cât despre mine, slavă Domnului, n-am avut 
vreodată alte paftale decât astea de aramă, alte inele decât 
acest prăpădit inel de argint aurit şi nici altă tabacheră 
decât această biată tabacheră de argint. Cât despre 
busturile lui Apollo şi al Tterpsichorei, ele erau cândva aici, 
dar prietenii omenirii au venit să spargă bustul lui Apollo şi 
l-au înlocuit cu al apostolului Voltaire, iar prietenii poporului 
au venit să spargă bustul Terpsichorei şi l-au înlocuit cu ai 
divinului Marat. 

— Oh! exclamă Hoffmann, e imposibil. Vă spun că acum 
două zile am văzut aici o sală îmbălsămată de aroma florilor, 
strălucind de costume bogate, şiroind de strălucirile 
diamantelor, plină de oameni eleganţi şi distinşi în locul 
acestor mahalagioaice în cazace şi a acestor ţopârlani în 
carmagnole. Vă spun că aveaţi catarame bătute în diamante 
la pantofi, inele cu diamante pe degete, un cap de mort din 
diamante pe tabacheră. Vă spun... 

— Iar eu, tinere, îţi spun la rândul meu, reluă omuleţul 
negru, că acum două zile ea se afla acolo pe scenă, îţi spun 
că prezenţa ei ilumina totul, îţi spun că răsuflarea ei făcea 
să îmbobocească trandafirii, împrumuta o strălucire 
nemaipomenită bijuteriilor, făcea să lucească râuri de 


diamante în închipuirea dumitale. Îţi mai spun că eşti 
îndrăgostit de ea, tinere, şi că ai văzut sala teatrului cu 
ochii unui om îndrăgostit. Acum, când Arsene nu mai e 
acolo, pe scenă, inima dumitale e fără viaţă, privirea 
dumitale a scăpat de sub puterea vrajei, vezi în jur molton, 
indiană, postav țărănesc, bonete roşii, mâini murdare şi 
plete soioase. Vezi, adică, lumea aşa cum este, vezi în sfârşit 
lucrurile aşa cum sunt. 

— Oh! Doamne! exclamă Hoffmann, prinzându-şi capul 
între mâini, să fie oare adevărate toate astea? Sunt chiar pe 
cale să înnebunesc! 

XI - Cafeneaua. 

Hoffmann căzuse într-o stare de adâncă prostraţie. Într-un 
târziu, simţi o mână aşezându-se pe umărul lui. 

Ridică încet capul. Împrejurul lui totul era întunecat, 
luminile erau stinse; teatrul îi apărea acum, fără podoaba 
luminilor, ca un cadavru neînsufleţit al teatrului pe care îl 
admirase, viu, înainte. Soldatul de gardă se plimba tăcut şi 
însingurat de parcă făcea de pază la un catafalc. Nici urmă 
de candelabre, de orchestră, de zgomote. 

Auzi o voce mormâăindu-i la ureche: 

— Ce faci, cetăţene? Eşti la Operă, cetăţene. E adevărat, 
mai dorm unii şi aici, dar nu se culcă de-a binelea. 

Hoffmann privi în partea de unde se auzea vocea şi văzu o 
bătrânică pipernicită care îl trăgea de reverul redingotei. 
Era plasatoarea de la rândurile din faţă, care nu voia să 
plece până nu-l vedea ieşind pe acest spectator întârziat. 

leşind din letargia în care căzuse, ca într-un somn adânc, 
Hoffmann nu opusese nici-o rezistenţă. Scoase un suspin şi 
se ridică murmurând: 

— Arsene! 

— A, da! Arsene, spuse bătrânica. Arsene! Şi dumneata, 
tinere, eşti îndrăgostit de ea, ca toată lumea. E o mare 
pierdere pentru Operă, şi mai ales pentru noi, plasatoarele. 

— Pentru plasatoare? întrebă Hoffmann, fericit că poate 
vorbi cu cineva despre dansatoare. Ce importanţă are 


pentru voi dacă Arsene joacă un rol sau nu pe scena 
Operei? 

— Păi, nu-i greu de înţeles: înainte de toate, ea făcea sala 
plina când dansa; era atunci mare nevoie da taburete, de 
scaune, de banchete. La Operă, totul se plăteşte. Se plătesc 
banchetele, scaunele şi taburetele suplimentare, asta era 
ciubucul nostru cel mic. Zic cel mic, adăugă bătrâna cu un 
aer viclean, fiindcă erau şi altele, cetăţene, mă-nţelegi, mai 
barosane. 

— Ciubucuri barosane? 

— Da. 

Şi bătrâna îi făcu cu ochiul. 

— Ciubucurile mari le primeam de la cei care voiau 
informaţii despre ea, care voiau adresa ei sau voiau să-i 
trimită bilete. Fiecare avea un preţ: atâta pentru o 
informaţie, atâta pentru adresă, atâta pentru un bilet de 
dragoste. Făceam ceva negoţ cu astea şi ne câştigam pâinea 
cinstit. 

Şi bătrâna scoase un suspin la fel de bine simţit ca acela 
ieşit puţin mai devreme din pieptul lui Hoffmann. 

— Ah! ah! făcu Hoffmann, erai deci în stare să oferi 
informaţii, să-i destăinui adresa, să-i duci biletele. Mai poţi 
s-o faci odată şi pentru mine? 

— Vai! domnule, informaţiile mele v-ar fi acum cu totul 
nefolositoare. Nimeni nu mai ştie adresa ei, iar biletul pe 
care mi l-aţi da n-ar ajunge în mâinile ei. Poate că doriţi să 
aflaţi ceva despre alta: doamna Vestris, domnişoara 
Bigottini, domnişoara... 

— Mulţumesc, măicuţă, mulţumesc... Nu mă interesează 
decât domnişoara Arsene. 

Apoi scoțând un scud din buzunar: 

— "Ţine, spuse Hoffmann, uite, pentru că ţi-am făcut 
necazuri şi a trebuit să mă trezeşti. 

Şi, ieşind din clădirea Operei, plecă încet de-a lungul 
bulevardului, cu intenţia de a urma acelaşi drum pe care îl 
străbătuse în urma caleştii fermecate. În seara aceea, însă, 


alerga, ca un om care aleargă după fantoma Speranţei, fără 
a cugeta că Dumnezeu a înzestrat-o cu aripi de azur pentru 
ca oamenii să n-o poată ajunge niciodată. Avea atunci 
fruntea sus braţele întinse ca pentru zbor, şi respiraţia iute, 
gâfâitoare. Acum mergea cu un pas leneş, cu capul plecat, 
cu braţele spânzurând, învinse, pe lângă corp. Data trecută 
îi trebuise cel mult cinci minute ca să ajungă de la poarta 
Saint-Martin până în strada Montmartre. De data asta făcu 
mai mult de o oră din strada Montmartre până la hotel. În 
starea de adâncă dezamăgire pe care o trăia, nu-l mai 
interesa când ajunge acasă, de fapt nici nu mai avea chef 
deloc să se întoarcă. 

Se spune că există un Dumnezeu al beţivilor şi al 
îndrăgostiţilor. Cu siguranţă că acest Dumnezeu veghea şi 
asupra lui Hoffmann. El l-a ajutat să nu dea în cale peste 
patrule; el l-a ajutat să ajungă pe chei, apoi să treacă podul 
peste Sena, şi să ajungă la hotel. Intră în casă pe la ora unu 
şi jumătate noaptea, spre marea nemulţumire a gazdei sale. 

Şi totuşi, în conştiinţa lui, dansa chemătoare o mică flacără 
aurită, asemenea unei flăcări pe o comoară, în plină noapte. 
Doctorul, dacă acest doctor există într-adevăr, şi nu era o 
halucinație, o invenţie a închipuirii sale, doctorul îi spusese 
că Arsene fusese răpită din teatru de amantul ei, deoarece 
era gelos pe un bărbat din sală, cu care Arsene schimbase 
priviri afectuoase. 

În plus, doctorul adăugase că gelozia tiranului atinsese 
culmea văzând că acelaşi tânăr o aşteaptă în obscuritatea 
de la ieşirea artiştilor; şi că acest tânăr era el însuşi! Tot el 
stătuse ascuns pe coridorul de la ieşirea artiştilor. Asta 
înseamnă că Arsene îl observase cu adevărat, din moment 
ce acum plătea aşa de greu atenţia pe care i-o arătase lui. 
Deci ea suferea pentru el. El intrase în viaţa frumoasei 
dansatoare pe poarta durerii, dar principalul era că intrase. 
Trebuia să rămână acolo, dar cum, prin ce mijloace? Pe ce 
cale să ia legătura cu Arsene, să-i spună că o iubeşte, să afle 
ştiri despre ea? Chiar pentru un parizian get-beget ar fi fost 


o grea încercare să o regăsească pe Arsene pierdută în 
inima acestui oraş imens. lar pentru Hoffmann, care venise 
în oraş de trei zile, era o încercare de netrecut. 

Aşa că Hoffmann nu-şi propuse să o caute. Ştia că numai 
norocul putea să-i vină în ajutor. Din două în două zile 
trecea pe la Operă să privească afişul şi din două în două 
zile constata îndurerat că Paris îşi ţinea judeţul în absenţa 
celei care merita să primească mărul mai mult decât Venus 
însăşi. 

Aşa că nu se mai duse nici la Operă. 

Îi veni o clipă ideea să se ducă fie la Convenţie, fie la 
Cordilieri, ca să umble pe urmele lui Danton şi, spionându-l 
zi şi noapte, să afle unde o ascunsese pe frumoasa 
dansatoare. Se duse chiar la Convenţie, se duse şi ia 
Cordilieri. Dar Danton nu mai era: de şapte sau opt zile nu 
mai apăruse. Obosit de lupta pe care o susţinea de doi ani, 
învins mai degrabă de propria silă cât de superioritatea 
forţelor adverse, Danton părea că s-a retras din arena 
politică. 

Danton, se spunea, s-a retras în casa lui de la ţară. Unde 
se afla această casă, nimeni nu ştia precis. Unii credeau că 
e la Rueil, alţii că e la Auteuil. 

Aşa că Danton era de negăsit, ca şi Arsene. 

Am putea crede că dispariţia femeii fatale îl făcu pe 
Hoffmann să revină la Antonia. Dar, ce lucru ciudat! nu se 
întâmplă aşa. Hoffmann se străduise degeaba să-şi întoarcă 
gândurile spre sărmana fiică a şefului de orchestră din 
Manheim; o clipă, prin forţa voinţei, se concentra, în 
amintire, asupra cabinetului maestrului Gottlieb Murr. Dar, 
în clipa următoare, grămezile de partituri de pe mese şi 
piane, maestrul Gottlieb tropăind înaintea pupitrului său, 
Antonia alungită pe canapea, totul dispăru ca să facă loc 
unui enorm cadru luminat, în care întâi se mişcară nişte 
umbre; apoi umbrele căpătară contur, se întrupară în tot 
felul de apariţii mitologice, iar apoi toţi aceşti eroi 
mitologici, toate aceste nimfe, toate aceste zeități 


dispărură, făcând loc unei singure zeițe, zeiţei grădinilor, 
frumoasa Flora, adică divina Arsene, femeia cu colierul de 
catifea şi paftaua cu diamante. Hoffmann cădea atunci într- 
un extaz; un extaz din care nu mai putea ieşi decât 
aruncându-se în tumultul vieţii reale, izbindu-se de 
trecători în stradă, umblând la nesfârşit prin mulţimea 
oamenilor, prin zarva de afară. 

Când această halucinație, în ghearele căreia se afla, 
devenea insuportabilă, el ieşea din hotel, pornea de-a 
lungul cheiului, trecea podul Pont-Neuf şi de obicei se oprea 
tocmai în colţul străzii Monnaie. Acolo, Hoffmann dibuise o 
cafenea unde se întâlneau fumătorii înrăiţi ai oraşului. Avea 
impresia că se află într-o tavernă englezească sau într-o 
dugheană cu muzică olandeză sau în vreo pensiune 
germană, într-atât atmosfera, îmbâcsită de fum, era de 
nerespirat pentru un om normal; nu rezistau decât 
fumătorii foarte încercaţi. 

Odată intrat în cafeneaua Fraternite, Hoffmann se aşeza la 
o masă situată în ungherul cel mai dosnic, cerea o sticlă de 
bere de la braseria domnului Santerre, umplea cu vârf 
gâtlejul enormei sale pipe cu care am făcut cunoştinţă deja, 
şi se ascundea în scurt timp după un nor de fum la fel de 
des ca acela în care frumoasa Venus îl ascundea pe fiul ei 
Eneas, atunci când aprecia că trebuie să-l scape fără 
întârziere de pericolul furiei duşmanilor. 

Trecuseră opt sau zece zile de la acea stranie aventură de 
la Operă şi de la dispariţia fascinantei dansatoare. Era ora 
unu după-amiază. De aproape o jumătate de oră, Hoffmann 
se afla în cafeneaua lui preferată având ca unică 
preocupare încercarea de a construi în jurul lui, folosind din 
plin forţa plămânilor lui, un zid de fum care să-l separe de 
vecinii lui de cafenea, când i se păru că distinge, prin ceaţă, 
o formă umană familiară; iar apoi, printre celelalte zgomote 
i se păru că aude zumzetul geamăn al unei melodii 
fredonate şi a darabanei pe care degetele aceluia o băteau 
în masă. Mai mult, prin perdeaua de fum văzu un punct 


luminos intens care zvârlea înspre el scântei. Deschise cu 
un efort pleoapele pe care o dulce somnolenţă i le închisese 
şi, în faţa lui, aşezat pe un taburet, îl zări pe vecinul său de 
la Operă; fantasmagoricul doctor avea, sau părea să aibă, 
aceleaşi catarame cu diamante la pantofi, aceleaşi inele cu 
diamante în degete şi acelaşi cap de mort cu diamante pe 
nelipsita sa tabacheră. 

— Asta-i culmea, îşi spuse Hoffmann, simt iar că 
înnebunesc! 

Şi închise din nou ochii. 

Dar, închizând ochii, Hoffmann auzi şi mai lămurit şi vocea 
omuleţului negru fredonând o melodie şi darabana uşoară a 
degetelor lui pe tăblia mesei. Le percepea aşa de clar încât 
pricepu că e ceva real în toate astea. 

Aşa că deschise mai întâi, cu fereală, un ochi, apoi pe 
celălalt. Omuleţul negru era în acelaşi loc. 

— Bună ziua, tinere, îi spuse el lui Hoffmann. Cred că 
dormi. Prizează puţin, asta te va trezi de-a binelea. 

Şi, deschizând tabachera, îi oferi tutun tânărului. Acesta 
întinse mâna maşinal, luă o doză şi aspiră. În clipa 
următoare, simţi că încăperea obscură a spiritului său se 
luminează brusc. 

— Ah! exclamă Hoffmann, dumneata eşti, doctore? Ce 
bine-mi pare că te revăd. 

— Dacă te bucuri atâta că mă revezi, de-ce nu m-ai căutat 
până acum? 

— Pai nu ştiam adresa dumitale. 

— O! Ce problemă! La primul cimitir întâlnit în cale o 
puteai afla. 

— Dar de unde să ştiu numele dumitale? 

— Doctorul cu cap de mort, toată lumea mă cunoaşte cu 
numele ăsta. Şi apoi, e un loc unde ştii că mă găseşti cu 
siguranţă. 

— Unde? 

— La Operă. Sunt doctor la Operă. Dumneata ştii foarte 
bine, m-ai văzut de două ori acolo. 


— Oh, Opera! făcu Hoffmann clătinând din cap şi scoțând 
un suspin. 

— Ce, nu mai vii la Operă? 

— Nu, nu mai vin. 

— De când nu mai e Arsene să joace în rolul Florei? 

— Exact, şi cât nu va fi ea, n-o să mai vin la Operă. 

— O iubeşti, tinere, o iubeşti. 

— Nu ştiu dacă boala de care sufăr se numeşte dragoste, 
dar ştiu că, dacă n-o revăd, fie că o să mor, fie că o să- 
nnebunesc. 

— La dracu! Nu trebuie să-nnebuneşti! Ce dracu, nu 
trebuie să mori. Nebunia n-are leac iar moartea nici atâta. 

— Ce-i de făcut atunci? 

— Păi, trebuie s-o revezi. 

— Cum adică s-o revăâd? 

— Chiar aşa. 

— Cunogşti o cale? 

— Poate. 

— Care? 

— Aşteaptă. 

Şi doctorul căzu pe gânduri, clipind din ochi şi bătând 
darabana pe tabacheră. 

Apoi, după o vreme, deschise ochii larg, îl privi drept în 
faţă şi îi spuse, lăsând degetele să stea liniştite pe 
tabacheră: 

— Eşti pictor, parcă aşa ziceai? 

— Da, pictor, muzician, poet. 

— Deocamdată doar pictura ne interesează. 

— Ei bine? 

— Uite ce e: Arsene mi-a cerut să-i caut un pictor. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce e nevoie de un pictor, pentru numele lui 
Dumnezeu? Ca să-i facă portretul. 

— Portretul ei! strigă Hoffmann ridicându-se ca împins de 
un resort. Oh, iată-mă, sunt gata! 

— Sst! Nu uita că sunt un om respectabil. 


— Eşti salvatorul meu! ţipă iar Hoffmann, aruncându-şi 
braţele în jurul gâtului omuleţului negru. 

— Ei, tinereţe, tinereţe! murmură omuleţul negru, 
acompaniind aceste două cuvinte de acelaşi râs sardonic cu 
care ar fi răspuns la gestul lui Hoffmann capul de mort de 
pe tabacheră dacă ar fi fost în mărime naturală. 

— Să mergem! Să mergem! repetă Hoffmann. 

— Dar ai nevoie de o cutie de culori, de pensule, de o 
pânză. 

— Le am pe toate la mine acasă, să mergem! 

— Atunci să mergem! spuse şi doctorul. 

Şi cei doi ieşiră din cafenea. 

XII - Portretul. 

leşind din cafenea, Hoffmann schiţă o mişcare spre a 
chema o trăsură. Dar doctorul bătu de două ori din mâinile 
sale uscate şi, la sunetul lor sec, ieşit parcă din ciocnirea 
oaselor unui schelet, apăru ca din pământ o caleaşcă 
neagră, trasă de doi cai negri şi condusă de un vizitiu 
îmbrăcat în negru. Unde stătuse ascunsă? De unde 
apăruse? l-ar fi fost la fel de greu lui Hoffmann să răspundă 
la această întrebare pe cât i-ar fi fost Cenuşăresei să spună 
de unde venea carul în care se urcase ca să meargă la balul 
prinţului Mirliflore. 

Un lacheu mic de statură, negru la veşminte precum şi la 
piele, le deschise portiera. Hoffmann şi doctorul urcară, se 
aşezară unul lângă altul şi imediat caleaşca se urni din loc 
fără zgomot. 

Ajuns în faţa hotelului, Hoffmann ezită să se coboare şi să 
urce în casă; avea impresia că, în clipa când se va îndrepta 
spre intrare, caleaşca, împreună cu caii, doctorul şi cei doi 
servitori, o să dispară la fel cum apăruseră. Dar, la urma 
urmei, ce rost avea să se deranjeze doctorul împreună cu 
echipajul său, să-l conducă de la cafeneaua din strada 
Monnaie până pe quai aux Fleurs? Chiar aşa, fără nici un 
scop? 


Acest scurt raţionament avu darul să-l liniştească pe 
Hoffmann. Aşa că el cobori din caleaşcă, intră în hotel, urcă 
în pas vioi scările, se năpusti în camera lui, apucă în fugă 
paletă, pensule, cutia de culori, alese cea mai mare din 
pânzele pe care le avea şi cobori la fel de iute cum urcase. 

Caleaşca îl aştepta la poartă. 

Hoffmann lăsă pânza în grija lacheului, iar el, cu paleta, 
pensulele şi cutia de culori se aruncă înăuntru, ca o furtună. 

Caleaşca porni, la fel de rapid şi în aceeaşi linişte 
desăvârşită ca şi prima dată. După cel mult zece minute, se 
opri în faţa unei încântătoare clădiri de mici dimensiuni, pe 
strada Hanovra, numărul 15. 

Uşa de la intrare se deschise; cu siguranţă, doctorul era 
bine cunoscut aici, căci portăreasa nu-l întrebă unde 
merge. Hoffmann, încărcat cu obiectele pe care le adusese, 
îl urmă. Urcară la primul etaj, intrară într-o anticameră, 
care s-ar fi putut crede că este chiar vestibulul casei 
poetului la Pompeia. 

Ne amintim că în această epocă se purta moda grecească. 
Anticamera dansatoarei era pictată în frescă, împodobită cu 
candelabre strălucitoare şi statuete de bronz. 

Din anticameră, cei doi bărbaţi trecură în salon. Şi salonul 
era, se înţelege, amenajat în stil grecesc. Pereţii erau 
tapisaţi cu postav de Sedan ce costa şaptezeci de franci 
cotul. Covorul, numai, costa şase mii de livre. Doctorul îi 
atrase atenţia tânărului asupra desenului din covor: el 
reprezenta bătălia de la Arbelles copiată după faimosul 
mozaic de la Pompeia. 

Uluit de luxul pe care-l vedea în jurul său, Hoffmann nu 
pricepea că pe asemenea covoare scumpe oamenii 
îndrăznesc totuşi să păşească. 

Din salon, pătrunseră în budoar. Era tot tapisat în caşmir. 
În fund, un pat jos folosit drept canapea, asemenea celei pe 
care stătea întinsă Didona ascultând povestea aventurilor 
lui Enea. Acolo poruncise Arsene sa fie aşteptată. 


— Acum, tinere, spuse doctorul, te-am adus în casă, mai 
departe totul depinde de dumneata. Nu trebuie să-ţi mai 
precizez că dacă amantul titular te va surprinde aici, eşti un 
om pierdut. 

— O! exclamă Hoffmann, s-o revăd, numai s-o revăd şi 
după aceea... 

Cuvintele se pierdură pe buzele lui Hoffmann. Rămase aşa 
cu ochii hipnotizaţi, cu braţele întinse, cu răsuflarea tăiată. 

Se deschisese o uşă ascunsă în lambriurile peretelui şi din 
spatele unei oglinzi turnante apăruse Arsene, ca o 
adevărată divinitate a templului, în care binevoia să se 
arate adoratorului său. 

Purta costumul Aspasiei cu tot luxul lui antic, cu perle în 
plete, cu mantaua de purpură brodată cu fir de aur, rochie 
albă strânsă pe talie printr-o simplă cingătoare de perle, cu 
inele pe degetele mâinilor şi picioarelor şi, între toate 
acestea, acea stranie podoabă ce părea nedespărţită de 
fiinţa ei, colierul de catifea, lat de numai patru degete şi 
prins cu acea lugubră pafta de diamante. 

— Ah! dumneata, cetăţene, te vei ocupa să-mi faci 
portretul? spuse Arsene. 

— Da, se bâlbâi Hoffmann. Da, doamnă, şi doctorul a 
binevoit să garanteze pentru mine. 

Hoffmann privi neliniştit împrejur, spre a cere confirmarea 
spuselor sale, dar doctorul dispăruse. 

— Ei bine! exclama el, speriat, ei bine... 

— Ce căutaţi, ce vă lipseşte, cetăţene? 

— Păi, doamnă, caut... îl caut pe doctor... în fine, persoana 
care m-a adus aici. 

— Ce nevoie aveţi de însoţitorul dumneavoastră, din 
moment ce, iată, sunteţi aici? 

— Dar, totuşi, doctorul, doctorul?... făcu Hoffmann. 

— Ei, hai! spuse nerăbdătoare Arsene, doar n-o să vă 
pierdeţi timpul căutându-l? Doctorul are treburile lui, noi să 
ne ocupăm de ale noastre. 


— Doamnă, la dispoziţia dumneavoastră, spuse Hoffmann 
tremurând. 

— Hai, spuneţi, sunteţi deci de acord să-mi faceţi 
portretul? 

— Mai exact, sunt omul cel mai fericit din lume, dacă veţi 
consimţi să-mi faceţi o asemenea favoare. Doar ca mă tem 
de ceva. 

— Bun! vreţi să faceţi parada de modestie. Ei bine! dacă 
nu veţi reuşi, am să angajez pe altul. El vrea să aibă un 
portret al meu. Am văzut că mă priveaţi ca unul care 
doreşte să-şi întipărească în memorie chipul meu, aşa că v- 
am preferat altora. 

— Mulţumesc, mulţumesc de o mie de ori! strigă 
Hoffmann, devorând-o din priviri pe Arsene. Oh! da, da, v- 
am păstrat în amintirea mea: aici, aici, aici! 

Şi îşi puse mâna în dreptul inimii. În aceeaşi clipă el păli şi 
se clătină. 

— Ce se-ntâmplă cu dumneavoastră? întrebă Arsene cu o 
expresie foarte firească. 

— Nimic, răspunse Hoffmann, nimic. Să începem. 

Apăsând mâna în dreptul inimii, simţise, între pieptul său 
şi cămaşă, medalionul Antoniei. 

— Să începem, zise şi Arsene. E uşor de spus. În primul 
rând, el nu vrea să fiu pictată în acest costum. 

Acest cuvânt, el, pe care-l pronunţase până acum de două 
ori, trecea prin sufletul lui Hoffmann ca unul din acele ace 
mari de aur care susțineau coafura acestei Aspasii 
moderne. 

— Şi atunci cum doreşte el să fiţi pictată? întrebă 
Hoffmann, pe faţa căruia se citea amărăciunea. 

— În chip de Erigona. 

— Minunat. Coafura cu ramură de viţă o să vă vină de 
minune. 

— Credeţi? făcu Arsene fandosindu-se. Dar cred că nici 
blana de panteră n-o să mă urâţească. 

Şi lovi într-un gong. 


Intră o cameristă. 

— Eucharis, spuse Arsene, adu-mi thyrsul, viţa de vie şi 
blana de tigru. 

Apoi, scoțând două sau trei ace de păr care îi susțineau 
coafura şi scuturând capul, Arsene se lăsă învăluită de o 
coamă bogată de plete negre care căzu în valuri pe umerii 
ei, şi, izbindu-se de şoldurile ei, cobori, ca o cascadă, des şi 
unduios până pe covor. 

Hoffmann scoase o exclamaţie admirativă. 

— Ei, ce este? întrebă Arsene. 

— N-am mai văzut niciodată asemenea plete. 

— Aşa vrea el să le port, şi de asta noi am ales costumul 
Erigonei, care-mi permite să-mi las pletele desfăcute. 

Această frază, eu el şi noi ca două săgeți otrăvite, îl izbi pe 
Hoffmann în plin de două ori. 

În scurt timp, domnişoara Eucharis aduse ciorchini de 
struguri, thyrsul şi pielea de tigru. 

— Mai avem nevoie de altceva? întrebă Arsene. 

— Nu, nu cred, bâigui Hoffmann. 

— Bine; lasă-ne singuri şi nu intra decât când te sun. 

Domnişoara Eucharis ieşi şi închise uşa în urma ei. 

— Acum, cetăţene, spuse Arsene, ajută-mă puţin să-mi 
aranjez părul; e treaba dumitale. Mă încredinţez cu totul, 
când e vorba să mă pun în valoare, fanteziei pictorului. 

— Şi bine faceţi! strigă Hoffmann. Dumnezeule! ce 
frumoasă o să fiţi! 

Şi luând ramura de viţă, o răsuci în jurul capului ei cu acea 
îndemânare a artistului care ştie să dea fiecărui lucru o 
valoare şi o strălucire aparte. Apoi prinse, cu vârful 
degetelor, lungile şuviţe de păr parfumate şi le făcu să 
unduiască strecurând în ele boabele de topaz, frunzele de 
smarald şi de rubine ale viței de vie tomnatice. Şi, aşa cum 
promisese, sub mâna lui, mână de poet, de pictor şi de 
îndrăgostit, dansatoarea strălucea de frumuseţe; se privi în 
oglindă şi scoase o exclamaţie de bucurie şi de orgoliu 
satisfăcut. 


— O, aveţi dreptate, spuse Arsene, da, sunt frumoasă, cât 
se poate de frumoasă. Acum, să continuăm. 

— Cum? Ce să continuăm? întrebă Hoffmann. 

— Păi, bine, dar toaleta mea de bacantă? 

Hoffmann începu să priceapă. 

— Dumnezeule! murmură el, Dumnezeule! 

Arsene îşi desfăcu surâzând mantia de purpură, care 
rămase prinsă într-o singură agrafă, pe care încerca fără 
succes s-o deschidă. 

— Ajută-mă dar! spuse ea nerăbdătoare, sau trebuie s-o 
rechem pe Eucharis? 

— Nu, nu! exclamă Hoffmann. 

Şi, apropiindu-se în grabă, desfăcu agrafa; mantia căzu la 
picioarele frumoasei grecoaice. 

— Iată! spuse tânărul respirând uşurat. 

— Oh! spuse Arsene, crezi că pielea de tigru ar arata cum 
trebuie peste această rochie de muselina? Eu nu cred. De 
altfel el vrea o adevărată bacantă, nu aşa cum se pot vedea 
la teatru, ci cum sunt în tablourile lui Caraccio şi Albano. 

— Dar, în tablourile lui Caraccio şi Albano, strigă 
Hoffmann, bacantele apar complet dezbrăcate! 

— Ei bine! el mă vrea aşa, cu excepţia pielii de tigru pe 
care o s-o aranjezi pe mine cum vei vrea, asta e treaba 
dumitale. 

Ea îşi formulă cererea cu un ton aşa de calm şi nepăsător 
că Hoffmann se dădu doi paşi înapoi şi-şi prinse capul în 
palme. 

— Nimic, nu-i nimic, bâigui el. lertaţi-mă, simt că 
înnebunesc. 

— Chiar aşa? 

— Spuneţi-mi, strigă Hoffmann, de ce m-aţi făcut să vin 
aici? Spuneţi-mi, spuneţi-mi. 

— Ca să-mi faci portretul, nu pentru altceva. 

— Oh! da, bine, aveţi dreptate. Să vă fac portretul, nu 
pentru altceva. 


Şi, punându-şi la bătaie ultimele resurse ale voinţei, 
Hoffmann aşeză pânza pe şevalet, prinse paleta, pensulele 
şi încercă să schiţeze tabloul tulburător pe care-l avea sub 
ochi. 

Dar artistul îşi supraestimase forţele. Când privi la 
voluptosul model care-i poza, nu numai în concreteţea 
arzătoare a prezenţei sale carnale, dar reflectat de sute de 
ori în oglinzile budoarului; când, în loc de o singură Erigona 
văzu că e înconjurat, de zece bacante, când văzu în fiecare 
oglindă repetându-se acest surâs ameţitor, rotunjimile 
marmorate ale pieptului pe care blana panterei nu le 
acoperea decât pe jumătate, simţi că i se cer ca să reziste 
nişte forţe supraomeneşti şi, aruncând paleta şi pensulele, 
se avântă spre răpitoarea bacantă şi, cuprins mai degrabă 
de turbare decât de dragoste, îi sărută apăsat umărul. 

Dar, în aceeaşi clipă, uşa se deschise şi nimfa Eucharis 
năvăli în budoar strigând: 

— ELE el E el! 

Şi, spunând aceste cuvinte, ea dezlegă panglica de pe talia 
lui Arsene şi desfăcu agrafa de la gât, astfel că rochia 
alunecă de-a lungul trupului său superb, care rămânea 
complet gol, pe măsură ce rochia cobora de la umeri spre 
tălpi. 

— Oh! făcu Hoffmann, căzând în genunchi, nu e o 
muritoare, e o zeiţă. 

Arsene împinse cu piciorul, mantia şi rochia. Apoi, luând 
de jos pielea de tigru: 

— Să vedem, ce facem cu ăsta? Dar ajută-mă, cetăţene, 
nu-s obişnuită să mă îmbrac singură. 

Naiva dansatoare numea asta „a se îmbrăca”. 

Hoffmann se apropie clătinându-se, beat, uluit, prinse 
blana de tigru, prinse cu o agrafă ghearele ei aurite pe 
umărul bacantei, o făcu să se aşeze sau mai bine zis să se 
culce pe patul acoperit de caşmir vişiniu, ai fi zis că eo 
statuie din marmoră de Paros dacă n-ai fi văzut sânul 


palpitând în ritmul respirației şi dacă n-ai fi zărit zâmbetul 
schiţat pe buzele ei. 

— Arăt bine aşa? întrebă ea, îndoindu-şi un braţ sub cap şi 
ţinând un ciorchine de struguri apăsat pe buze ca şi cum s- 
ar fi pregătit să-l guste. 

— Da! da, frumoasă, frumoasă, frumoasă! murmură 
Hoffmann. 

Şi amantul câştigând lupta cu pictorul, căzu în genunchi, 
prinse, cu o mişcare iute ca fulgerul, mâna bacantei şi o 
acoperi de sărutări. 

Arsene îşi retrase mâna: nu era mânioasă, ci uimită. 

— Ei bine! ce faci? îl întrebă. 

După o clipă, înainte de a avea timp să-şi vină în fire, 
Hoffmann, împins de cele două femei, ieşi din budoar, a 
cărui uşă se închise în urma lui; de astă dată cu adevărat 
nebun de dragoste, de furie şi de gelozie, traversă salonul 
cu paşi şovăitori, ca un om beat, aluneca aproape în jos, de- 
a lungul balustradei în loc să coboare scara treaptă cu 
treaptă şi, fără să ştie cum ajuns acolo, se trezi în stradă. 
Rămăseseră în budoarul bacantei pensulele, cutia de culori 
şi paleta, ceea ce nu însemna mare lucru, dar şi pălăria lui, 
ceea ce putea să însemne mult. 

XIII - Ispititorul. 

Ceea ce îl făcea să trăiască înzecit durerea şi să îndure 
odată cu ea un sentiment de umilinţă fără leac, era că, 
evident, nu fusese chemat de Arsene ca un bărbat pe care-l 
remarcase la spectacolul de la Operă ci pur şi simplu ca un 
pictor, un aparat de făcut portrete, o oglindă bună să redea 
imaginea trupurilor care i se pun în faţă. De aici nepăsarea 
cu care Arsene lăsase să cadă de pe ea toate veşmintele în 
faţa lui. De aici reacţia ei uimită când o sărutase pe umăr cu 
ardoarea nebuniei lui şi îi spusese că o iubeşte. 

Şi, la urma urmei, ce era altceva decât o nebunie a lui, un 
simplu student german sosit la Paris cu trei-patru sute de 
taleri, o sumă ce nu-i ajungea să plătească nici covorul din 
anticamera ei, o nebunie a lui care râvnea la dansatoarea 


celebră a Parisului, la această fată întreţinută de bogatul şi 
senzualul Danton! Pe această femeie n-o impresiona 
melodia cuvintelor, ci melodia aurului, îi devenea amant nu 
cel care o iubea mai mult, ci acela care o plătea mai bine. 
Dacă Hoffmann ar fi avut mai mulţi bani decât Danton, ar fi 
fost Danton dat afară pe uşă atunci când ar fi venit la ea 
Hoffmann. Dar, până una-alta, cel care fusese scos în stradă 
era el şi nu Danton. 

Hoffmann o luă spre casa unde îl aştepta cămăruţa lui, mai 
umilit şi mai întristat decât oricând. 

Cât timp nu se aflase faţă în faţă cu Arsene, mai sperase 
încă. Dar ce văzuse acolo, acea nepăsare a ei faţă de el ca 
om, acel lux în mijlocul căruia se lăfăia frumoasa 
dansatoare, care reprezenta nu numai existenta ei fizică, ci 
şi existenţa ei morală, toate acestea îi retezau şi cea mai 
mică umbră de speranţă că va fi a lui. Doar dacă nu se 
întâmplă un miracol, care să-i arunce în mână o sumă 
uriaşă, de neînchipuit. 

Intră în casă copleşit de ceea ce trăise. Sentimentul pe 
care-l trăia faţă de Arsene, o atracţie pur fizică, irezistibilă, 
şi în care inima nu avea nici un cuvânt de spus, se traducea 
înainte prin dorinţă, enervare şi febră. Acum toate se 
preschimbaseră într-o profundă stare de deprimare. 

Mai avea o singură speranţă, să-l găsească pe doctorul cel 
negru şi să-i ceară părerea, să-i spună ce să facă; doar că 
acest om avea în fiinţa lui ceva ciudat, fantastic, 
supraomenesc, care îl făcu să creadă că atunci când se afla 
în vecinătatea lui părăsea viaţa reală intrând într-un fel de 
vis prin care peregrina lipsit de orice voinţă şi de orice 
capacitate de a-şi hotări singur actele, în care se purta ca o 
jucărie neputincioasă, pradă unei lumi care nu exista decât 
pentru el, nu şi pentru cei din jurul lui. 

Aşa că se duse a doua zi, la ora obişnuită, în cafeneaua din 
strada Monnaie. Dar oricâte trâmbe de fum arunca în aerul 
şi aşa înceţoşat, nu-i apăru în fată nici o figură 
asemănătoare cu aceea a doctorului. Degeaba închise ochii, 


concentrându-se, ca într-un ritual magic, şi apoi îi deschise, 
cu speranţa că omul în negru apare lângă el, nimeni nu 
apărea pe taburetul ce-l ţinea pregătit anume de cealaltă 
parte a mesei sale. 

Au trecut astfel opt zile. 

În cea de-a opta zi, nerăbdător, Hoffmann părăsi 
cafeneaua Egalite cu o oră mai devreme decât de obicei, 
adică pe la ora patru după-masa, şi, luând-o prin Saint- 
Germain-l'Auxerrois şi Louvre, ajunse pe strada Saint- 
Honore. 

Ajuns aici, observă că în apropiere de cimitirul Inocenţilor 
era mare zarvă; o luă către piaţa Palais-Royal. Îşi aminti ce 
păţise el însuşi în prima zi după sosirea lui la Paris, 
recunoscu aceeaşi forfotă a mulţimii pestriţe, pe care o 
urmărise cu respiraţia tăiată în clipele premergătoare 
execuţiei doamnei Du Barry. Şi, într-adevăr, erau nişte care 
de la Conciergerie, încărcate cu condamnaţi, îndreptându- 
se către piaţa Revoluţiei. 

Ştim ce tare îl îngrozea pe Hoffmann un asemenea 
spectacol. Cum carele morţii înaintau repede, el se năpusti 
într-o cafenea din colţul străzii, întorcând spatele străzii, 
închizând ochii şi astupându-şi urechile, căci ţipetele 
disperate ale contesei Du Barry îi mai răsunau în amintire. 
Apoi, când presupuse că acel convoi sinistru trecuse, se 
întoarse; spre marea lui uimire îl văzu, coborând de pe un 
scaun pe care se urcase ca să vadă mai bine în stradă, pe 
prietenul său Zacharias Werner. 

— Werner! strigă Hoffmann aruncându-se spre el. 

— Ia uite, tu eşti, făcu poetul, unde erai ascuns? 

— Aici, aici, dar cu mâinile pe urechi ca să nu aud ţipetele 
acelor nefericiţi şi cu ochii închişi ca să nu-i văd. 

— Nu faci bine, dragă prietene, spuse Werner; doar tu eşti 
pictor! Ceea ce ai fi văzut ţi-ar fi oferit un tablou minunat. 
În cea de-a treia căruţă se afla o femeie de vis, ce gât, ce 
umeri, ce păr! Avea pletele retezate la spate, e adevărat, 
dar pe o parte şi cealaltă îi curgeau râuri până la pământ. 


— Ascultă, zise Hoffmann, am văzut tot ce se putea vedea 
mai cutremurător de acest fel; am văzut-o pe doamna Du 
Barry, aşa că nu simt nevoia să mai văd şi alte condamnate. 
Dacă o să vreau vreodată să fac un tablou, crede-mă, acest 
original o să-mi fie suficient. De altfel, nu vreau să mai 
pictez nici un tablou. 

— De ce? întrebă Werner. 

— Mi s-a făcut teamă de pictură. 

— Probabil încă o dezamăgire. 

— dragul meu Werner, dacă mai rămân la Paris, o să 
înnebunesc de tot. 

— Ţi-ai putea pierde minţile oriunde ai fi, la o adică, dragul 
meu Hoffmann. Aşa că, oricum, mai bine la Paris decât în 
altă parte; până atunci, spune-mi ce te împinge spre starea 
asta de nebunie? 

— Oh! dragul meu Werner Sunt îndrăgostit. 

— Antonia, ştiu, mi-ai spus-o. 

— Nu. Antonia, făcu Hoffmann tresărind, cu Antonia e 
altceva, pe ea o iubesc! 

— Drace! e o distincţie foarte subtilă la mijloc. Povesteşte- 
mi. Cetăţene auxiliar, dă-ne bere şi pahare! 

Cei doi tineri îşi înfundară pipele, se aşezară de o parte şi 
de alta a unei mese care se afla în ungherul cei mai dosnic 
al cafenelei. 

Acolo, Hoffmann îi povesti lui Werner tot ce i se întâmplase 
începând din ziua în care intrase la Operă şi o văzuse pe 
Arsene dansând şi până în clipa când cele două femei îl 
scoseseră din budoar. 

— Ei şi? făcu Werner când văzu că povestirea se încheiase. 

— Cum ei şi? repetă Hoffmann automat, uimit că prietenul 
său nu părea la fel de impresionat ca el. 

— Te întreb, reluă Werner, ce te face să fii aşa de disperat. 

— Păi cum să nu fiu, dragul meu; acum, când ştiu că nu 
pot avea această femeie decât cu preţul banilor, a mulţi 
bani, mi-am pierdut orice speranţă. 

— Dar de ce ţi-ai pierdut speranţa? 


— Fiindcă nu voi avea niciodată cinci sute de ludovici ca 
să-i arunc la picioarele ei. 

— Dar de ce nu i-ai avea? Eu însumi am avut această 
sumă, cinci sute de ludovici, o mie de ludovici, două mii de 
ludovici. 

— Şi de unde să-l iau? Dumnezeule! strigă Hoffmann. 

— Păi în Paradisul de care ţi-am vorbit, în Eldorado, dragul 
meu, la ruletă. 

— La ruletă! făcu Hoffmann tresărind. Tu ştii bine, i-am 
jurat Antoniei că n-o să joc. 

— Asta-i bună! spuse Werner, râzând, la fel i-ai jurat că-i 
vei fi credincios! 

Hoffmann suspină din greu şi apăsă medalionul pe inimă. 

— La ruletă, prietene! continuă Werner. Asta să vezi ce 
bancă! Nu e ca la Manheim sau la Hamburg, s-o arunci în 
aer pentru câteva biete mii de livre. Un milion! prietene, un 
milion! o moară care macină aur! Cred că acolo s-a adunat 
tot numerarul aflat la toţi cetăţenii Franţei: nici urmă de 
bancnote prăpădite, de biletele asignaţii emise în 1789 şi 
demonetizate care-şi pierd trei sferturi din valoarea lor... 
numai ludovici strălucitori de aur, ludovici dubli şi 
cvadrupli! Hai, vrei să vezi? 

Şi Werner scoase din buzunar un pumn de ludovici pe 
care-i arătă lui Hoffmann; din monezile lucitoare ţâşniră ca 
nişte sulițe, raze de aur care-i străpunseră ochii, 
pătrunzându-i până în moalele capului. 

— Oh, nu, nu, niciodată! strigă Hoffmann, amintindu-şi de 
prezicerea bătrânului ofiţer şi de rugămintea fierbinte a 
Antoniei, nu voi juca niciodată! 

— Rău faci! Cu bafta pe care o ai la joc ai arunca banca în 
aer. 

— Dar Antonia? Antonia! 

— Ei asta-i! Dragul meu, cine îi va spune Antoniei că ai 
jucat, că ai câştigat un milion? Cine îi va spune că ai reuşit, 
cu douăzeci şi cinci de mii de livre să satisfaci capriciile 
frumoasei dansatoare? Ascultă-mă, întoarce-te la Manheim, 


cu nouă sute şaptezeci şi cinci de mii de livre şi Antonia nu 
te va întreba nici de unde ai asemenea bogăţie nici ce ai 
făcut cu cele douăzeci şi cinci de mii de livre pe care le-ai 
folosit. 

Spunând acestea, Werner se ridică. 

— Unde te duci? îl întrebă Hoffmann. 

— Să-mi vizitez o amantă, o doamnă de la Comedia 
franceză care mă onorează cu grațiile ei şi pe care am 
recompensat-o cu jumătate din câştigurile mele. La dracu! 
sunt poet, şi trebuie să întreţin relaţii cu un teatru literar. 
Tu, care eşti muzician, ar fi cazul să-ţi alegi un teatru cu 
muzică şi balet. Mult noroc la joc, dragă prietene, şi 
complimente domnişoarei Arsene. Nu uita adresa, banca e 
la numărul 113. Adio! 

— O! murmură Hoffmann în urma lui, mi-ai mai spus 
adresa şi n-am uitat-o. 

Îl lăsă pe prietenul său se îndepărteze, uitând şi de data 
asta să-l întrebe unde locuieşte. Îi stăruiau în minte 
cuvintele lui Werner ca o ispită vicleană. 

La urma urmei, unde ar fi putut să găsească aur dacă nu 
acolo unde se află izvorul lui inepuizabil? Nu era oare jocul 
singura soluţie ca să-şi satisfacă acea dorinţă aparent 
imposibilă? Şi apoi, Dumnezeule, nu avea dreptate Werner 
spunând că îşi călcase deja jumătate din jurământul său? Ce 
mai conta acum ce se întâmpla cu cealaltă jumătate? 

Şi apoi, cum spusese Werner, putea câştiga oricât: nu 
numai douăzeci şi cinci de mii de livre, nu numai cincizeci 
de mii, o sută de mii de livre... La masa verde, atunci când 
îţi surâde norocul, nu mai există limite, nimic nu e imposibil. 

Demonul jocului are puterea lui Satan: e în stare să ridice 
pe jucător pe cele mai înalte culmi, făcându-l să poată privi 
lumea cu sentimente de cuceritor. 

Ce fericire, ce bucurie va simţi când va intra din nou în 
budoarul lui Arsene, în acel loc de unde fusese scos pe 
furiş! cu ce dispreţ suveran o va zdrobi pe această femeie 
întreţinută când, ca răspuns la întrebarea „Ce cauţi aici?” în 


chip de Jupiter va lăsa să cadă asupra ei, ca asupra unei 
Danae moderne, ploaia de aur. 

Şi toate astea nu mai erau o simplă nebunie a minţii lui 
înfierbântate, erau posibile, puteau deveni în câteva ore 
realitate. Şansele de a pierde şi de a câştiga erau egale; 
mai mari păreau şansele de câştig, pentru că Hoffmann 
avea noroc la joc. 

O! acest număr 113, acest număr 113, cu cifrele lui de foc, 
cum îl chemau pe Hoffmann, cum îl călăuzeau, ca un far 
infernal, spre abisul din fundul căruia urlă demonic 
Nebunia, fiara încolăcindu-se pe un culcuş strălucitor de 
aur! 

Hoffmann luptă timp de o oră împotriva dorinţei nebuneşti 
care îl împingea la joc. Apoi, simțind că nu va mai putea 
rezista mult timp, aruncă o monedă de cincisprezece bani 
pe masă, lăsându-i băiatului diferenţa şi alergând, fără să se 
oprească o clipă, se duse pe quai aux Fleurs, urcă în 
camera sa, înhăţă punga cu cei trei sute de taleri care-i 
rămăseseră şi, fără să mai stea pe gânduri, urcă într-o 
trăsură strigând: 

— La Palais-Egalit6! 

XIV - Numărul 113 

Palais-Royal, pe care în acea vreme îl rebotezaseră Palais- 
Egalite şi care a mai fost denumit şi Palais-National, fiindcă, 
la noi, primul lucru pe care îl fac revoluționarii este să 
schimbe denumirea străzilor şi a pieţelor, chiar dacă le 
redau denumirile vechi odată cu revenirea regimurilor 
anterioare; Palais-Royal, cum spuneam, folosind un nume 
care ne e mai familiar, nu arăta în 1793 la fel ca astăzi; dar 
el era foarte atrăgător prin pitoresc şi chiar prin ciudăţenia 
lui, mai ales seara şi mai ales la ora când sosea Hoffmann 
acolo. 

De atunci şi până în zilele noastre nu au intervenit în 
această piaţă mari schimbări. Ceea ce acum se numeşte 
Galeria d'Orleans era atunci e dublă galerie de lemn, care 
ceva mai târziu lăsă loc unei promenade cu şase rânduri de 


coloane dorice; în loc de tei, pe vremea aceea grădina era 
umbrită de castani, iar acolo unde se află acum bazinul cu 
apă se afla un circ, un edificiu impunător placat cu spaliere 
pe care urca viţa, mărginit de un brâu de dale lucioase şi 
având în vârf flori şi arbuşti. 

Să nu credeţi cumva că acest circ era asemănător cu 
spectacolele pe care noi le numim aşa. Nu, acrobaţii care se 
produceau în circul din Palais-Egalite erau de alt gen decât 
acel acrobat englez, domnul Price, care a încântat atâta pe 
francezi acum câţiva ani şi la care au ucenicit Mazurier şi 
Auriol. 

Circul era ocupat pe vremea aceea de către Prietenii 
Adevărului, care dădeau aici spectacole şi la care nu puteai 
asista dacă nu erai abonat la jurnalul Gura de fier. 

Dacă aveai în mână numărul de ziar din dimineaţa 
respectivă erai admis seara să intri în acest loc al deliciilor, 
şi să asculţi discursurile tuturor membrilor, reuniți, după 
propria lor afirmaţie, în scopul foarte lăudabil da a proteja 
pe guvernanţi şi pe cei guvernaţi, de a imparţializa legile, 
de a căuta în toate colţurile universului prieteni ai 
adevărului, indiferent de nație, de culoarea pielii şi de 
opinia politică, precum şi de a aduce oamenilor învăţătura 
adevărului, după ce va fi fost descoperit. 

După cum vedeţi, au existat întotdeauna în Franţa oameni 
care au fost convinşi că au misiunea de a lumina masele, că 
ei sunt aleşii şi că restul omenirii este alcătuit din indivizi 
fără rațiune. 

Ce au făcut, furtunile care au trecut, din numele, din 
ideile, din vanităţile deşarte ale acelor oameni? 

Cu toate astea, Circul contribuia şi el, cu zarva lui, în inima 
acestui Palais-Royal, la zarva generală şi avea partitura lui 
gălăgioasă în cadrul marelui concert care se desfăşura 
seară de seară în această grădină. 

Căci, trebuie s-o spunem, în acele vremuri de exil, de 
mizerie şi de teroare, Palais-Royal devenise centrul în care 
forţele vitale oprimate în timpul zilei sub focul luptelor şi 


pasiunilor politice, se retrăgeau noaptea să-şi satisfacă 
nevoia de libertate neîngrădită şi de visare şi spre a căuta 
să uite de acest adevăr de bronz în căutarea căruia alergau 
membrii Cercului Social şi acţionarii Circului. În timp ce 
toate cartierele Parisului erau pustii şi întunecate, în timp 
ce sinistrele patrule, alcătuite din gardienii zilei de azi şi din 
călăii zilei următoare, mişunau peste tot căutând să înşface 
o pradă, oricare ar fi ea, în timp ce, în jurul căminului unui 
prieten sau al unei rubedenii moarte sau fugită în 
emigrație, cei ramaşi îşi spuneau în şoaptă temerile şi 
păsurile, Palais-Royal era iluminat ca un templu al răului. Îşi 
aprindea cele o sută optzeci de arcade, îşi scotea bijuteriile 
la vedere în vitrinele bijutierilor, arunca în mijlocul bluzelor 
simple şi în viitoarea mizeriei generale, fetele sale pierdute, 
scânteind sub râuri de diamante, acoperite de alb şi de roşu 
aprins, îmbrăcate, doar cât să pară că sunt, în catifea şi 
mătase, plimbându-şi pe sub copaci şi prin galeriile cu 
coloane, superba lor neruşinare. Acest lux al prostituţiei 
purta în el o ultimă ironie la adresa trecutului, o ultimă 
insultă adusă monarhiei. 

Să scoţi la vedere aceste vulgare creaturi îmbrăcate în 
costume princiare însemna să arunci cu noroi, după 
şiroaiele de sânge vărsate, peste chipul acestei 
fermecătoare curţi de femei luxoase a cărei regină fusese 
Maria Antoaneta şi pe care uraganul revoluţiei le smulsese 
din grădinile palatului Trianon târându-le în Piaţa 
Ghilotinei. 

Luxul devenise apanajul prostituatelor. Virtutea umbla 
acoperită în zdrenţe. Acesta era unul din adevărurile 
descoperite de Cercul Social. 

Şi totuşi acest popor parizian, care aplicase întregii lumi o 
lovitură aşa de violentă, aceşti oameni la care, din 
nefericire, raţiunea începe să lucreze abia după ce s-a 
potolit entuziasmul, ceea ce-i face să-şi cheltuiască 
momentele de cumpătare numai spre a-şi aminti de 
prostiile pe care le-au făcut, această populaţie, ziceam 


săracă şi prost îmbrăcată nu pricepea până la capăt 
înţelesul filosofic al acestei antiteze, aşa că priveau, nu cu 
dispreţ ci cu invidie, la aceste regine ale cocioabelor, la 
aceste hidoase prințese ale viciului. Apoi, când, cu simţurile 
răscolite de ceea ce-i era dat să vadă, când, cu privirile 
înflăcărate de pofte, voiau să atingă aceste trupuri ce 
aparţineau tuturor, li se cerea pentru asta aur şi, dacă nu-l 
aveau erau respinşi în chip mârşav. Astfel era încălcat peste 
tot marele principiu al egalităţii proclamat cu forţa securii 
şi scris cu litere de sânge - şi asupra căruia aveau dreptul 
de a scuipa, râzând, aceste prostituate de la Palais-Royal. 

În acele zile, starea de surescitare morală ajunsese la un 
asemenea grad de dezlănţuire că astfel de stranii 
contradicții sălăşluiau în chiar miezul realităţii. Omenirea 
dansa nu pe un vulcan ci chiar în inima vulcanului, şi 
plămânii, obişnuiţi cu aerul încins de lavă şi de pucioasă nu 
se mai mulţumeau cu parfumurile leşinate de altădată. 

Astfel arăta, în fiecare seară, provocator, Palais-Royal, 
luminând împrejurimile cu coroana sa de foc. Ca un colos 
de piatră, îşi arunca asupra uriaşei cetăţi cenuşii chemările: 

— Începe noaptea, veniţi! Veţi găsi aici totul, avere şi 
dragoste, jocuri şi femei! Puteţi cumpăra totul aici, chiar şi 
sinuciderea şi asasinatul. Voi, care n-aţi mai mâncat de ieri, 
voi, care suferiţi, voi, care lăcrimaţi, veniţi la mine; veţi 
vedea ce bogaţi suntem, veţi vedea ce veseli suntem. Aveţi 
de vânzare o conştiinţă sau o fiică? Veniţi! O să aveţi ochii 
plini de aur, o să aveţi urechile pline de obscenităţi; veţi 
păşi cu tălpile goale prin ţara viciului, a corupţiei şi uitării. 
Veniţi aici în noaptea asta, poate că mâine veţi fi morţi! 

Era un argument suficient de convingător. Trebuie să 
trăim la fel cum murim: repede. 

Şi veneau. 

În acest moloh al desfrâului, în inima lui, locul cel mai 
aglomerat era, fireşte, acela unde se făceau jocurile. Dintre 
toate aceste câmpuri de bătălie infernale, numărul 113, cu 


lanterna lui roşie, atrăgea cel mai mult privirile, ca un ochi 
imens al acestui Ciclop beat care se numea Palais-Egalite. 

Dacă Infernul poate avea o adresă, el se afla acolo, la 
numărul 113. 

O! Aici totul fusese prevăzut. 

La parter, se afla un restaurant. La primul etaj, jocurile: 
firesc, în pieptul clădirii se găsea inima ei! La al doilea etaj, 
puteai să-ţi cheltuieşti în voie atât forţele pe care le-ai 
acumulat la parter, cât şi banii pe care i-ai câştigat la primul 
etaj. 

Aşa că, precum spuneam, totul era bine gândit pentru ca 
banii să nu părăsească nicicum clădirea. 

Spre această clădire se îndrepta acum Hoffmann, 
alergând; Hoffmann, iubitul plin de poezie al Antoniei. 

Numărul 113 se afla acolo unde este şi azi, la câteva 
dughene distanţă de Casa Corcelet. 

Abia sărise din trăsură şi abia pusese piciorul în galeria 
palatului, că Hoffmann se trezi înconjurat de divinităţile 
locului, atrase de costumul lui străin, care, ca şi în zilele 
noastre, inspira mai multă încredere decât costumaţia 
naţională. 

Niciodată o ţară nu e dispreţuită mai mult de alţii pe cât 
este de proprii ei fii. 

— Unde e numărul 113? întrebă Hoffmann pe o fată care îl 
prinsese de braţ. 

— Ah! acolo te duci, făcu Aspasia cu scârbă. Ei bine, 
micuţule, acolo, unde vezi lanterna aia roşie. Dar încearcă 
să mai salvezi doi ludovici şi caută-mă la numărul 115. 

Hoffmann se năpusti pe calea indicată la fel cum se 
aruncase Curtius în prăpastie şi, după un minut, se afla în 
salonul de joc. 

Aici era un zgomot ca la o licitaţie publică. Şi, e adevărat, 
aici se vindeau o mulţime de lucruri. 

Saloanele străluceau de aurării, de lustre, de flori şi de 
femei mai frumoase, mai împodobite şi mai decoltate decât 
cele de afară. 


Dar zgomotul care le domina pe toate celelalte era 
clinchetul aurului. El se auzea ca bătăile acestei inimi 
imunde. 

Hoffmann lăsă în dreapta lui sala în care se băteau de zor 
cărţile şi trecu în salonul ruletei. 

În jurul mesei acoperite cu postav verde se aflau jucătorii, 
adunaţi aici cu un scop comun dar diferenţiaţi prin 
fizionomiile lor. 

Erau oameni tineri, erau oameni bătrâni, unii dintre ei îşi 
tociseră coatele pe această masă. Printre ei, erau unii care- 
şi pierduseră tatăl în ajun sau dimineaţa sau chiar în 
aceeaşi seară, dar gândurile lor erau absorbite de bila care 
se învârtea. La un jucător, un singur sentiment continuă să 
trăiască, şi anume dorinţa, iar acest sentiment se hrăneşte 
şi se dezvoltă pe seama tuturor celorlalte. Domnul de 
Bassompierre, căruia i se spusese, în momentul când 
începea să danseze cu Maria de Medicis, „Mama 
dumneavoastră a murit”, şi care răspunsese: „Mama mea 
nu va muri decât după ce voi dansa, acest domn de 
Bassompierre era un fiu pios în comparaţie cu un jucător. 
Dacă unui jucător care e înfierbântat de joc i s-ar spune 
ceva asemănător, nu s-ar osteni să mai răspundă asemenea 
marchizului; în primul rând fiindcă nu ar avea timp de 
pierdut şi apoi fiindcă un jucător, nu numai că n-are 
sentimente când joacă, dar e cu totul lipsit de spirit. 

De fapt, atunci când nu joacă, el se poartă absolut la fel, 
fiindcă gândurile lui se îndreaptă tot timpul spre masa de 
joc. 

Jucătorul are toate însuşirile pe care le presupune viciul 
lui. E sobru, e răbdător, e neobosit. Dacă, prin absurd, un 
jucător ar putea deturna energia de necrezut pe care o 
pune în slujba jocului, punând-o în slujba unei pasiuni 
curate, a unui sentiment înălţător, ar putea deveni peste 
noapte una din marile personalităţi ale lumii. Niciodată 
Cesar, Hannibal sau Napoleon, chiar atunci când realizau 
acele fapte inegalabile care i-au propulsat, în istorie, n-au 


depus o energie la fel de mare cu a unui jucător absolut 
anonim. Ambiţia, dragostea, simţurile, spiritul, auzul, 
mirosul, pipăitul, toate resorturile vitale ale omului se 
reunesc într-un singur cuvânt şi pentru un singur ţel: a 
juca. Şi să nu credeţi că jucătorul joacă spre a câştiga; la 
început asta urmăreşte, dar în cele din urmă el joacă 
pentru ca să joace, ca să fileze cărţile, ca să adune grămezi 
de aur, ca să trăiască emoţii ciudate pe care nici o altă 
pasiune nu ţi le dă; emoţii care îl fac ca, înaintea câştigului 
sau pierderii, - aceşti poli între care jucătorul se mişcă cu 
iuţeala vântului, unul fierbinte ca focul, altul rece ea gheaţa 
-, care fac, spuneam, ca inima lui să-i tresalte în piept ca un 
armăsar ce simte zvâcnetul pintenului, să absoarbă ca un 
burete toate facultăţile sufleteşti, pe care le comprimă, le 
reţine şi, după ce a jucat, le aruncă brusc în jurul lui ca să le 
supună apoi cu o forţă sporită. 

Ce face pasiunea jocului mai puternică decât toate 
celelalte e aceea că, neputând fi niciodată potolită, nu te 
poţi dezbăra niciodată de ea. E ca o femeie care-ţi promite 
mereu că ţi se dă, dar n-o face niciodată. Te ucide picătură 
cu picătură, fără să se obosească. Pasiunea jocului este 
isteria bărbaţilor. 

Pentru un jucător toţi sunt ca şi morţi, familie, prieteni, 
patrie. Orizontul lui spiritual nu cuprinde decât cărţile şi 
bilele. Patria lui e scaunul pe care se aşează, e postavul 
verde la marginea căruia aşteaptă mereu norocul. Dacă îl 
condamni să fie ars pe rug ca sfântul Laurenţiu, dar îl laşi 
să joace în timpul execuţiei, pariez că va simţi muşcătura 
flăcărilor şi nici nu se va întoarce să vadă ce se întâmpla cu 
el. 

Jucătorul e un ins tăcut. Cuvântul nu-i poate sluji la nimic. 
Joacă, pierde, câştigă. Nu e un om: e o maşină. De ce ar 
vorbi? 

Zgomotul pe care îl auzea Hoffmann din saloane, nu se 
datora deci jucătorilor, ci crupierilor care strângeau aurul 
de pe masă şi care strigau cu o voce nazalizată: 


— Faceţi jocurile. 

În acest moment, Hoffmann nu mai era un observator, 
pasiunea îl luase în stăpânire; altfel ar fi putut observa tot 
felul de amănunte ciudate. 

Se strecură iute în mijlocul jucătorilor, la marginea 
covoraşului verde. Avea în dreapta lui un bărbat care stătea 
în picioare, îmbrăcat într-o carmagnolă şi în stânga lui un 
bătrân care stătea jos şi făcea tot felul de calcule cu 
creionul pe o hârtie. 

Acest bătrân, care îşi cheltuise toată viaţa ca să conceapă 
o martingală, îşi folosea ultimele zile ce le mai avea de trăit 
ca să o pună în aplicare şi ultimele monezi ca să vadă cum 
se năruie planul său. Martingala e de neatins, ca şi sufletul. 

Printre capetele de bărbaţi, aşezaţi sau în picioare, 
apăreau capetele unor femei care se sprijineau pe umerii 
bărbaţilor, care îşi plimbau mâinile prin aurul acestora şi, 
dând dovadă de o iscusinţă fără pereche, reuşeau să câştige 
atât pe seama bărbaţilor care câştigau cât şi pe seama celor 
ce ieşeau în pierdere. 

Văzând aceste boluri pline cu aur şi aceste piramida de 
argint, ai fi crezut cu greu că mizeria publică este aşa de 
adâncă şi că aurul costă foarte mult. 

Bărbatul în carmagnolă aruncă un teanc de bancnote pe 
un număr. 

— Cincizeci de livre, spuse el. 

— Ce e cu astea? întrebă crupierul, trăgând teancul cu 
grebla lui şi ridicându-le cu vârful degetelor. 

— Asignate, răspunse omul. 

— N-aveţi alţi bani? făcu crupierul. 

— Nu, cetăţene. 

— Atunci poţi lăsa locul altuia. 

— De ce? 

— Nu primim aşa ceva. 

— E moneda oficială. 

— Cu atât mai bine pentru guvern, dacă o poate folosi! Noi 
n-avem ce face cu ele. 


— Asta-i culmea! spuse omul, luându-şi înapoi teancul, ce 
bani ai dracului, nici nu ai cum să-i pierzi. 

Şi se îndepărtă, răsucind cu ciudă asignatele în mână. 

— Faceţi jocurile! strigă crupierul. 

Hoffmann era un jucător pătimaş, după cum ştim. Dar de 
data asta nu venise pentru plăcerea jocului, venise ca să 
facă bani. 

Era cuprins de febră; sufletul îi fierbea în trup ca apa care 
clocoteşte. 

— O sută de taleri pe 26! strigă el. 

Crupierul cercetă monezile germane la fel cum cercetase 
asignatele. 

— Mergeţi să le schimbaţi, îi spuse el lui Hoffmann. Nu 
primim decât bani francezi. 

Hoffmann cobori ca un nebun, intră la biroul de schimb - 
omul de-acolo era chiar un german - şi schimbă cei trei sute 
de taleri pentru monezi de aur; primi vreo patruzeci de 
ludovici pe ei. 

În acest timp, ruleta se învârtise de trei ori. 

— Cincisprezece ludovici pe 26! strigă el precipitându-se 
spre masa verde şi păstrându-şi numărul, cu acea 
superstiție atât de tipică jucătorilor; era acelaşi număr pe 
care voise să joace omul cu asignatele. 

— Nimic nu mai merge! strigă crupierul. 

Bila începu să se rostogolească. 

Vecinul lui Hoffmann adună doi pumni de aur şi îi aruncă 
în pălăria pe care o ţinea între picioare; crupierul adună cu 
lopăţica cei cincisprezece ludovici ai lui Hoffmann şi pe ai 
multor altora. 

leşise numărul 16. 

Hoffmann simţi că o sudoare îngheţată îi acoperă fruntea, 
ca o plasă cu ochiuri de oţel. 

— Cincisprezece ludovici pe 26! repetă el. 

Alte voci anunţară alte numere şi bila începu să se 
rostogolească din nou. 


De data asta, toţi banii reveneau băncii. Bila se oprise la 
Zero. 

— Zece ludovici pe 26! murmură Hoffmann cu o voce 
gâtuită. Apoi, reveni: Noua, numai nouă. 

Şi luă înapoi o monedă de aur ca să poată să mai joace o 
dată, să-i mai rămână o speranţă. 

leşi 30. 

Aurul dispăru repede de pe masa verde, la fel cum se 
retrage mareea în timpul refluxului. 

Cu inima bătând în piept, Hoffmann, care avea de pe acum 
în minte expresia batjocoritoare a lui Arsene şi chipul trist 
al Antoniei, aşeză ultimul său ludovic, cu mâna crispată, pe 
acelaşi ghinionist 26. 

Într-un minut, jocurile erau făcute. 

— Nimic nu mai merge! strigă crupierul. 

Hoffmann urmări cu o privire de jeratic bila în mersul ei 
înşelător, de parcă în ea se afla însăşi existenta lui. 

Pierduse. Se retrase de la masă, cu o mişcare bruscă, 
ascunzându-şi capul în mâini. Nu numai că pierduse la joc, 
dar nu mai avea un ban, nici asupra lui, nici acasă. 

O femeie de lângă el, pe care, cu un minut mai devreme o 
puteai avea pe douăzeci de franci, scoase un strigăt sălbatic 
de bucurie şi adună, avidă, o grămăjoară de aur pe care o 
câştigase. 

Hoffmann ar fi dat zece ani din viaţă pentru unul singur 
din ludovicii acestei femei. 

Cu o mişcare automată îşi pipăi buzunarele, apoi scotoci 
prin ele, parcă spre a se convinge de trista realitate. 
Buzunarele erau goale, dar, în clipa următoare simţi un 
obiect, rotund ca o monedă, pe pieptul său, şi îl scoase cu o 
mişcare hotărâtă. 

Era medalionul Antoniei. Uitase de el. 

— Sunt salvat! exclamă el. 

Şi aruncă medalionul de aur ca miză pe numărul 26. 

XV - Medalionul. 

Crupierul ridică medalionul şi îl examina. Îi spuse: 


— Domnule - la numărul 113 se mai folosea încă apelativul 
domnule - mergeţi să-l vindeţi dacă vreţi şi puteţi juca banii 
care-i luaţi pe el. V-am mai spus, nu primim decât monezi de 
aur sau argint. 

Hoffmann înhăţă medalionul şi, fără să spună un cuvânt, 
părăsi sala de joc. 

În timp ce cobora scara, un roi de gânduri şi de 
presentimente năvăli asupra lui. Se făcu totuşi că nu le dă 
importanţă şi intră grăbit în biroul de schimb, unde, cu 
puţin timp înainte, preschimbase talerii în ludovici. Omul 
citea, în fotoliul său larg de piele, cu ochelarii pe vârful 
nasului, luminat de o lampă pitică ce arunca raze pe lumină 
gălbui, la care se adăugau reflexele vii ale monezilor de aur 
aşteptând în cutiile lor de aramă, apărat de o reţea fină din 
fire metalice prevăzută cu mici perdeluţe de mătase verde 
şi cu o mică deschizătură la înălţimea mesei, prin care abia 
se putea strecura o mână. 

Niciodată Hoffmann nu privise cu atâta admiraţie nişte 
monezi do aur. 

Privea ameţit, ca şi cum l-ar fi bătut în plin o rază de 
soare; şi totuşi văzuse pe masa de joc mai mult aur decât 
aici. Dar, filosofic vorbind, nu era acelaşi aur. Între aurul 
gălăgios, iute-mergător, neliniştit de la 113, şi aurul liniştit, 
grav, tăcut de pe masa telalului era aceeaşi diferenţă ca 
între nişte palavragii găunoşi şi stupizi şi nişte filosofi 
încărcaţi de gânduri. Nu se poate face nimic bun cu aurul 
de la ruletă sau de la cărţi, el nu aparţine celui care-l joacă; 
dimpotrivă, acolo omul e în posesia aurului. Venind dintr-o 
sursă coruptă, el se cheltuie într-un scop impur. Aurul 
acesta are viaţă în el, dar o viaţă diabolică, şi se grăbeşte să 
se ducă la fel cum a venit. Inspiră dorinţe de zece ori, de 
douăzeci de ori mai mari decât valoarea lui reală şi, odată 
intrat în posesia cuiva, îşi pierde din valoare; pe scurt, banii 
care sunt aruncaţi pe masa de joc au o valoare relativă, 
după cum îi câştigi sau îi pierzi, după cum îi râvneşti sau îi 
strângi în propria ta pungă. Acum un pumn de aur nu 


reprezintă nimic, acum o singură monedă ţine în cumpănă 
viaţa unui om. În timp ce aurul comercial, aurul telalului, 
cel pe care voia să-l obţină Hoffmann de la compatriotul 
său, are exact preţul pe care-l arată aspectul lui. El nu iese 
din cuibul lui de aramă decât contra unei valori egale sau 
chiar superioare propriei sale valori; nu se prostituează în 
treacăt, ca o curtezană fără ruşine, fără preferinţe, fără 
dragoste, trecând dintr-o mână în alta. El se preţuieşte pe 
sine. leşind din biroul telalului el poate decădea, poate 
pătrunde în medii rău famate. El e o imagine a necesităţii, 
nu a capriciului. El se obţine, nu se câştigă graţie norocului. 
Nu e aruncat brusc, sub formă de simple jetoane, în mâinile 
crupierului, e socotit metodic monedă cu monedă, fără 
grabă, cu tot respectul pe care îl merită. Marea lui 
elocvenţă rezidă în tăcerea lui plină de forţă. 

Hoffmann se temu că omul n-o să vrea să-i dea din acest 
aur atât de real în schimbul medalionului. Aşa că, deşi asta 
însemna pierdere de timp, consideră necesar să folosească 
perifraze, formule întortocheate ca să-şi atingă scopul; căci 
nu venea să propună o afacere, ci să ceară celuilalt un 
serviciu. 

— Domnule, îi spuse, mai adineauri am schimbat la 
dumneavoastră nişte taleri. 

— Da, domnule, v-am recunoscut. 

— Sunteţi, german, domnule? 

— Sunt din Heidelberg. 

— Acolo mi-am făcut studiile. 

— Ce oraş fermecător! 

— Într-adevăr. 

În acest timp sângele îi fierbea în vine. Avea impresia ca 
fiecare minut de conversaţie banală însemna un an din viaţă 
pierdut. 

Aşa că reluă discuţia, surâzând: 

— M-am gândit că vă pot cere un serviciu, în calitate de 
compatriot. 


— Care? întrebă omul, a cărui figură se posomori la acest 
cuvânt. 

Un agent de schimb nu e dispus să împrumute nici cât o 
furnică. 

Să-mi împrumutaţi trei ludovici pentru acest medalion de 
aur. 

Zicând acestea, trecu medalionul în mâinile negustorului 
care, punându-l în balanţă, îl cântări. 

— N-aţi vrea mai bine să mi-l vindeţi? întrebă omul. 

— Oh, nu! exclamă Hoffmann. Nu, e foarte mult şi că îl las 
ca gaj. V-aş ruga chiar, domnule, dacă acceptaţi să-mi faceţi 
acest serviciu, să binevoiţi a-mi păstra medalionul cu cea 
mai mare grijă; ţin la el mai mult ca la viaţa mea; voi veni 
mâine să-l recuperez. Numai o situaţie ca aceea în care mă 
aflu azi mă face să-l las amanet. 

— Atunci vă voi împrumuta trei ludovici, domnule. 

Şi, cu toată gravitatea pe care o credea necesară într-o 
asemenea împrejurare, omul luă trei ludovici şi îi alinie în 
faţa lui Hoffmann. 

— Oh! mulţumesc, domnule, de o mie de ori mulţumesc! 
strigă poetul; şi, apucând cele trei monezi, dispăru într-o 
clipă. 

Imperturbabil, negustorul îşi reluă lectura, după ce 
depuse medalionul într-un colţ al sertarului său. Nu era 
genul de om care să fi avut ideea de a-şi risca aurul la 113. 

Jucătorul e tentat mereu să comită sacrilegii. Aruncând 
prima monedă de aur pe numărul 26, - căci nu voia să le 
rişte pe toate trei odată - Hoffmann, trebuie s-o spunem, 
pronunţă numele Antoniei. 

Cât timp bila se rostogoli, în mersul ei dezordonat, 
Hoffmann nu simţi nici o emoție. Ceva îi spunea că o să 
câştige. 

Şi, într-adevăr, 26 era câştigător. 

Strălucind de bucurie, Hoffmann adună treizeci şi şase de 
ludovici. 


Puse, înainte de toate, trei ludovici în buzunarul său de 
ceas, ca să fie sigur că va recupera medalionul logodnicei 
sale, al cărei nume îl ajutase să câştige. Lăsă ceilalţi treizeci 
şi trei de ludovici pe acelaşi număr, şi ieşi din nou 26. Asta 
însemna că a câştigat de treizeci şi şase de ori treizeci şi 
trei de ludovici, adică o mie o sută optzeci şi opt de ludovici, 
adică mai mult de douazeci şi cinci de mii de franci. 

Atunci Hoffmann, scoțând cu pumnul monezi din buzunar, 
jucă la inspiraţie, într-o stare de ameţeală şi uimire fără 
seamăn. La fiecare joc, grămada de aur din faţa lui creştea, 
ca un munte care iese deodată la suprafaţa apei. 

Avea aur în buzunarele pantalonilor, în haine, în jiletcă, în 
pălărie, în mâini, pe masă, peste tot. Aurul curgea spre el 
din mâinile crupierilor cum curge sângele dintr-o rană 
largă. Devenise un Jupiter pentru toate Danaele din jur, şi 
un casier generos pentru toţi jucătorii ghinionişti. 

Pierdu astfel vreo douăzeci de mii de franci. 

În cele din urmă, strângând aurul care se mai afla în faţa 
lui, când crezu că are destul, o şterse, lăsând în urma lui o 
mulţime de oameni plini de admiraţie şi de invidie faţă de 
el. Se îndreptă spre casa dansatoarei. 

Era ora unu după miezul nopţii. Dar ce-i păsa? Cu o 
asemenea sumă asupra lui, era convins că are dreptul să 
vină la orice oră şi va fi binevenit. 

Se bucura de pe acum, închipuindu-şi cum va acoperi cu 
aur acest trup nepreţuit care se dezvăluise în faţa lui şi 
care, rămânând rece ca o marmură sub focul pasiunii lui, 
nu se putea însufleţi decât la vederea bogățiilor, asemenea 
statuii lui Prometeu când şi-a primit sufletul său adevărat! 

O să intre la Arsene, o să golească buzunarele până la 
ultima monedă şi o să-i zică. „Acum, iubeşte-mă”. lar a doua 
zi dimineaţa o să plece, ca să scape, dacă aşa ceva e posibil, 
de amintirea acestui vis care-l zguduise până în rădăcinile 
fiinţei. 

Bătu în poartă ca un stăpân care se întoarce acasă. Poarta 
se deschise. 


Hoffmann alergă spre peronul din faţa scării. 

— Cine e acolo? strigă vocea portarului. 

Hoffmann nu răspunse. 

— Încotro mergi, cetăţene? repetă vocea. 

O umbră, învăluită în mantia întunericului, ieşi din gheretă 
şi alergă după Hoffmann. Pe vremea aceea se urmărea cu 
multă atenţie cine intră şi mai ales cine iese într-o casă. 

— Mă duc la domnişoara Arsene, răspunse Hoffmann, 
aruncând portarului trei sau patru ludovici, pentru care, o 
oră mai devreme şi-ar fi vândut sufletul diavolului. 

Acest gest îi plăcu foarte mult slujitorului. 

— Domnişoara Arsene nu mai este aici, domnule, răspunse 
el, apreciind, pe bună dreptate că e cazul să renunţe la 
cuvântul „cetăţean” când are de-a face cu un om atât de 
slobod la pungă. Un om care întreabă poate spune: 
Cetăţene, dar un om care primeşte nu poate spune decât: 
Domnule. 

— Cum! strigă Hoffmann, Arsene nu mai locuieşte aici? 

— Nu, domnule. 

— Vrei să spui că nu s-a întors în seara asta acasă. 

— Vreau să spun ca nu se mai întoarce. 

— Dar unde e, atunci? 

— Nu ştiu nimic. 

— Doamne! Doamne! făcu Hoffmann. 

Îşi prinse capul în mâini, ca şi cum ar fi vrut să-şi ţină 
prizoniere gândurile care încercau să fugă. Tot ce i se 
întâmpla de o vreme era aşa de ciudat, că în fiecare clipă îşi 
spunea: lată, simt ca am înnebunit! 

— Nu ştiţi deci de ultimele evenimente? 

— Ce evenimente? 

— Domnul Danton a fost arestat. 

— Când. 

— Ieri. Domnul Robespierre a făcut-o. Ce mare om, acest 
cetăţean Robespierre. 

— Ei bine? 


— Ei bine? domnişoara Arsene a fost obligată să se 
salveze. Ca amantă a lui Danton, putea s-o păţească urât în 
toată afacerea asta. 

— Aşa este. Dar cum s-a salvat? 

— Cum te salvezi atunci când ţi-e teamă că-ţi retează 
gâtlejul; încotro vezi cu ochii. 

— Mulţumesc, prietene, făcu Hoffmann, şi dispăru, nu 
înainte de a mai lăsa câteva monede în mâna portarului. 

Când se văzu în stradă, Hoffmann se întrebă ce se va 
întâmpla cu el şi la ce o să-i slujească acum tot aurul pe 
care-l câştigase. Se înţelege, gândul că ar putea să o 
regăsească pe Arsene nu-i trecu prin minte, şi cu atât mai 
puţin acela de a se duce acasă şi a se odihni. 

Aşa că o luă şi el încotro vedea cu ochii, făcând să răsune 
sub paşii lui pavajul pe străzile posomorâte şi pustii. 
Noaptea era rece, arborii desfrunziţi tremurau fantomatic 
sub vântul nopţii, ca nişte bolnavi fără vlagă care au părăsit 
în delir paturile şi, cuprinşi de febră, îşi agită membrele 
descărnate. Fulgi de zăpadă şfichiuiau feţele trecătorilor 
nocturni. Câteodată, din casele cufundate în întuneric, câte 
o fereastră luminată străpungea zidul de întuneric. 

Aerul rece îi făcu totuşi bine. Această goană fără ţel îi 
potolea încet-încet agitația. Dac-ar fi stat în casă, s-ar fi 
înăbuşit. Şi apoi, hoinărind aşa, cine ştie, poate o întâlnea 
pe Arsene. 

Străbătu astfel bulevardul pustiu, traversă strada Regală, 
ca şi cum, deşi ochii lui nu priveau înainte, picioarele se 
orientau singure în spaţiu. Ridică, în sfârşit, capul, şi se 
opri: îşi dădu seama că merge direct către piaţa Revoluţiei, 
unde jurase că nu se va întoarce niciodată. 

Deşi cerul era întunecat, pe orizontul negru precum 
cerneala se contura o siluetă şi mai întunecată. Era hidoasa 
maşină funebră, care dormea în aşteptarea victimelor de a 
doua zi. 

Hoffmann nu mai voia să revadă această piaţă în timpul 
zilei, asta din cauza râurilor de sânge; noaptea, însă, nu era 


acelaşi lucru. Era totuşi o fire de poet, instinctul poetic 
veghea mereu în străfunduri, simţea nevoia să revadă tot, 
să atingă cu mâna lui, în tăcerea şi întunericul nopţii, 
sinistrul eşafodaj. 

Ce contrast de efect, extraordinar: să ieşi din zgomotoasa 
sală de jocuri şi să pătrunzi în această piaţă pustie, unde 
trona, în chip de gazdă eternă, eşafodul! După spectacolul 
morţii, iată: părăsirea, nemişcarea, inerția, insensibilitatea! 

Hoffmann înainta spre ghilotină, atras parcă de o forţă 
magnetică. 

Deodată, parcă fără să-şi dea seama cum ajunsese aici, o 
văzu în faţa lui. 

Vântul sufla printre scânduri. 

Hoffmann îşi încrucişă mâinile pe piept şt privi. 

Ce gânduri se zbăteau în el, stând astfel, cu buzunarele 
pline de aur, după ce ratase o noapte de plăceri, 
petrecându-şi noaptea în faţa eşafodului! | se păru că aude 
geamătul unei fiinţe omeneşti, amestecându-se cu geamătul 
vântului. Ciuli urechile. Geamătul se auzi din nou; venea de 
aproape, de undeva de jos. 

Hoffmann privi împrejur şi nu văzu pe nimeni. 

Auzi pentru a treia oară un geamăt sfâşietor. 

„Pare să fie o voce de femeie, murmură el. Cred că se aude 
de sub eşafod”. 

Aplecându-se, ca să vadă mai bine, începu să înconjoare 
eşafodul. Când trecu prin faţa scării de grozavă amintire, 
piciorul i se împiedică de ceva. Întinse mâinile şi atinse o 
fiinţă ghemuită, pe primele trepte ale scării, o fiinţă 
îmbrăcată toată în negru. 

— Cine eşti, întrebă Hoffmann, tu, care dormi noaptea la 
poalele eşafodului? 

Îngenunche, spre a desluşi chipul celei căreia îi adresase 
întrebarea. Dar ea nu se mişca şi, cu coatele pe genunchi, 
îşi ţinea capul în mâini. 

Deşi era ger, femeia avea umerii goi şi Hoffmann distinse 
în jurul gâtului ei alb o dungă întunecată. Această dungă 


era un colier de catifea. 

— Arsene! strigă el. 

— Da, da, Arsene! murmură, cu o voce ciudată, femeia 
ghemuită pe trepte, ridicând capul şi privindu-l pe 
Hoffmann. 

XVI - Un hotel din strada Saint-Honore. 

Hoffmann se dădu înapoi, înspăimântat. Deşi vocea şi 
chipul îi spuneau totul, el se mai îndoia încă. Ridicând capul, 
Arsene îşi lăsă mâinile să cadă pe genunchi; în felul acesta, 
deveni vizibilă, pe gât, strania cataramă cu diamante care 
prindea cele două capete ale colierului de catifea şi care 
scânteia demonic în noapte. 

— Arsene! Arsene! repetă, sugrumat de emoție, Hoffmann. 

Arsene se ridică încet. 

— Ce cauţi aici, la ora asta? întrebă tânărul. Aşa, 
îmbrăcată în rochia asta cenugşie. Aşa, cu umerii goi, 

— L-au arestat ieri, spuse Arsene. Au venit să mă aresteze 
şi pe mine, am scăpat aşa, cu ce aveam pe mine, şi astă- 
seară, pe la unsprezece, am ieşit, mă înăbuşeam în 
cămăruţa mea, patul era jilav, am venit aici. 

Cuvintele îi ieşeau pe buze fără nici un fel de inflexiune, 
fără să fie însoţite de gesturi dramatice; un accent adânc, 
aparte, străbătea totuşi dincolo de cuvinte. Gura ei, 
schimonosită de suferinţă şi de oboseală, se deschidea şi se 
închidea ca un resort: vorbea ca un automat. 

— Dar nu poţi rămâne aici! strigă Hoffmann. 

— Unde să mă duc? Nu vreau să mă întorc în casa aceea; 
era îngrozitor de frig. 

— Vino atunci cu mine. 

— Cu dumneata! făcu Arsene. 

Şi tânărul avu impresia că ochii ei trişti îi aruncau o privire 
dispreţuitoare, la fel cu aceea care îl făcuse să se simtă 
ultimul om din lume atunci, în fermecătorul budoar din 
strada Hanovra. 

— Sunt bogat, am aur, mult aur, strigă el. 

Un fulger ţâşni din ochii dansatoarei. 


— Haidem, spuse ea, dar unde? 

— Unde? 

Într-adevăr, unde s-o conducă pe această femeie care 
trăise în lux şi senzualitate, care după ce ieşea din palatele 
magice şi grădinile fermecate de pe scena Operei, era 
obişnuită să păşească pe covoare persane şi să se înfăşoare 
în caşmir de India. 

Se înţelege, n-o putea duce în cămăruţa lui de student. 1 s- 
ar fi părut la fel de sufocantă şi de rece ca şi acea locuinţă 
necunoscută din care fugise cu câteva ore mai înainte şi în 
care îi era groază să se mai întoarcă. 

— Chiar aşa, unde? întrebă Hoffmann. Nu cunosc deloc 
Parisul. 

— Te voi îndruma eu, spuse Arsene. 

— Ah, da! da! strigă Hoffmann. 

— Urmează-mă. 

Şi ea porni înaintea lui, cu un mers maşinal şi ţeapăn, ce n- 
avea nimic cu supleţea şi graţia răpitoare pe care Hoffmann 
le admirase la ea pe scena Operei. 

Nu-i trecu prin minte să-i ofere braţul. O urmă supus. 

Arsene o luă pe strada Regală, denumită în acea perioadă 
strada Revoluţiei, ocoli la dreapta, pe strada Saint-Honore, 
pe care localnicii o numeau strada Honore pur şi simplu şi, 
oprindu-se în faţa intrării unui hotel luxos, bătu. 

Uşa se deschise imediat. 

Portarul privi uimit la femeia din faţa lui. 

— Spune ceva, îi şopti ea lui Hoffmann, altfel nu mă vor 
lăsa să intru şi voi fi obligată să-mi petrec noaptea la 
picioarele ghilotinei. 

— Prietene, spuse Hoffmann cu emoție în glas, trecând în 
faţa femeii pe care o însoțea, traversam Champs-Elysees şi 
am auzit strigăte de ajutor. Am ajuns la timp ca să o salvez 
pe doamna de la moarte, dar prea târziu spre a o salva de a 
fi jefuită. Daţi-mi repede cea mai bună cameră, aprindeţi 
acolo focul şi pregătiţi ceva cald de mâncare. Uite, aici, un 
ludovic pentru dumneata. 


Şi aruncă un ludovic de aur pe masa unde se afla o lampă, 
ale cărei raze se concentrară pe figura scânteietoare a lui 
Ludovic al XV-lea. În vremea aceea, un ludovic era o sumă 
serioasă: el echivala cu nouă sute douăzeci şi cinci de franci 
în asignate. 

Portarul îşi scoase de pe cap boneta slinoasă şi sună. Un 
băiat în livrea apăru în fugă. 

— Repede! Repede! O cameră, cea mai bună din hotel, 
pentru domnul şi doamna. 

— Pentru domnul şi doamna, îngână băiatul uimit, 
plimbându-şi privirea de la costumul foarte modest al lui 
Hoffmann la costumul aproape simbolic al lui Arsene. 

— Da, spuse şi Hoffmann, precipitat, cea mai bună, cea 
mai frumoasă. Şi să fie neapărat bine încălzită şi bine 
luminată. Ţine un ludovic pentru dumneata. 

Băiatul păru să treacă prin aceeaşi metamorfoză ca şi 
portarul, văzând moneda sclipitoare şi, arătându-le o scară 
somptuoasă, abia luminată la acea oră târzie din noapte, pe 
treptele căreia, lux cu totul neobişnuit în acea vreme, era 
aşternut un covor, le spuse: 

— Urcaţi, vă rog, şi aşteptaţi la uşa cu numărul trei. 

Apoi dispăru în fugă. 

Pe prima treaptă a scării, Arsene se opri. 

Ea, silfida care zbura pe scenă ca un spiriduş imaterial, nu 
mai avea putere nici să ridice piciorul. Ai fi spus că 
încălţările ei uşoare de satin aveau tălpi de plumb. 

Hoffmann îi oferi braţul. Arsene îşi sprijini mâna pe braţul 
tânărului şi, chiar dacă nu simţea apăsarea încheieturilor ei 
uşoare, el avu o senzaţie puternică de frig, care se 
transmitea, trecând din trupul fetei în al său. 

Apoi, cu un efort uriaş, Arsene urcă prima treaptă şi apoi, 
lent, pe următoarele. La fiecare pas suspina. 

— Oh, biata femeie, murmură Hoffmann, ce mult trebuie 
să fi suferit! 

— Da, da, răspunse Arsene, mult... Am suferit enorm. 

Ajunseră la uşa cu numărul trei. 


Aproape în aceiaşi clipă apăru şi băiatul ducând un vătrai 
cu jăratic. El deschise uşa camerei, şi, după câtva timp focul 
duduia în sobă şi lumânările erau aprinse. 

— Cred că ţi-e foarte foame, spuse Hoffmann întrebător. 

— Nu ştiu, se poate, răspunse Arsene. 

— Cel mai bun supeu pe care-l aveţi, băiete, spuse 
Hoffmann. 

— Domnule, observă celălalt, nu se mai spune băiete, ci 
servant. Dar nu contează, domnul plăteşte bine, aşa că 
poate spune cum doreşte. 

Şi, încântat de gluma lui, adăugă: 

— În cinci minute, vine supeul. 

Uşa se închise în urma servantului. Hoffmann o privi în 
voie pe Arsene. 

Ea se grăbise aşa de tare să se apropie de foc, canu 
avusese timp să tragă un fotoliu în faţa căminului. Se 
ghemuise pur şi simplu lângă foc, în aceeaşi poziţie în care 
o găsise Hoffmann în preajma ghilotinei. Acum părea că 
încearcă să-şi ţină capul drept pe umeri, sprijinindu-l în 
mâini. 

— Arsene, Arsene! spuse tânărul, ţi-am spus că-s bogat, 
nu-i aşa? Priveşte, o să vezi că nu te-am minţit. 

Hoffmann răsturnă pălăria pe masă; pălăria era plina de 
ludovici şi de ludovici dubli care şiroiră pe marmură, cu acel 
sunet specific, care distinge aurul printre toate celelalte 
metale. 

Apoi îşi goli febril buzunarele, refăcând astfel grămada de 
aur pe care o adunase la masa de joc. 

La acest zgomot, Arsene păru că se însufleţeşte. Întoarse 
capul spre locul unde Hoffmann îngrămădea monedele şi 
privirea ei desăvârşea ceea ce începuse auzul ei. 

Se ridică, mişcându-se tot aşa de ţeapăn, ca o păpuşă. Dar 
buzele ei pământii surâdeau iar ochii sticloşi se luminau, 
aruncau raze care se încrucişau cu acelea izvorâte din 
mormanul de aur. 

— Oh! spuse ea, toate sunt ale tale? 


— Nu ale mele, ale tale, Arsene. 

— Ale mele! făcu dansatoarea. 

Şi îşi vâri mâinile palide în grămada de metal. Braţele ei 
pătrunseră până la coate. 

În clipa următoare, această femeie, pentru care aurul 
însemna însăşi viaţa, păru că revine la viaţă prin atingerea 
aurului. 

— Ale mele! spunea ea, ale mele! şi pronunţa cuvintele cu 
un accent vibrant şi metalic care se armoniza într-un chip 
de necrezut cu clinchetul ludovicilor. 

Doi servanţi intrară, ducând o masă complet, gata 
pregătită şi pe care erau gata s-o scape din mâini văzând 
atâta bogăţie îngrămădită la un loc, în care se vânzoleau 
mâinile crispate ale fetei. 

— E bine, spuse Hoffmann. Nişte vin de Champagne, şi vă 
puteţi retrage. 

Băieţii aduseră cât ai clipi mai multe sticle cu vin de 
Champagne şi plecară. În urma lor, Hoffmann împinse uşa 
şi o încuie cu cheia. 

Apoi, cu ochii arzând de patimă, reveni la Arsene care se 
afla în apropierea mesei: un fior dătător de viaţă se scurgea 
din grămada de aur în făptura ei. 

— Ce spui? întrebă el. 

— Ce frumos e aurul! De multă vreme nu l-am mai putut 
atinge. 

— Hai, cina e servită, spuse Hoffmann, şi după aia, o să-ţi 
faci voia, Danae, te vei scălda în aur dacă vrei. 

Şi o trase spre masă. 

— Mi-e frig! spuse Arsene. 

Hoffmann privi împrejur: ferestrele şi patul erau acoperite 
cu damasc roşu. Smulse o perdea de la fereastră şi i-o dădu. 

Arsene se înveli cu perdeaua, care se mulă parcă de la 
sine pe trupul său, ca o mantie antică şi faţa ei palidă făcea 
un contrast izbitor, cu mantia învăpăiată. Hoffmann trăi o 
senzaţie de teamă. 


Se aşeză la masă, îşi puse şi bău, unul după altul, două-trei 
pahare cu vin de Champagne. Îi puse şi ei un pahar; bău şi 
ea. Atunci el avu impresia că obrajii ei se colorează uşor. 

Încercă să o facă să mănânce. Ea refuză. Şi, cum 
Hoffmann insista, ea îi explică: 

— N-aş putea să înghit. 

— Să bem, atunci. 

Ea întinse paharul. 

— Da, să bem. 

Hoffmann era încercat de foame şi de sete. Bău şi mâncă. 

Şi mai ales bău vin. Simţea că are nevoie de multa 
îndrăzneală. Nu numai că Arsene, la fel ca prima dată, la ea 
acasă, s-ar fi putut să-i reziste, dar simţea mai departe un 
curent de gheaţă care circula prin trupul frumoasei 
dansatoare. 

Pe măsură ce bea, Arsene se însufleţea tot mai tare, cel 
puţin aşa i se părea lui. Când Arsene, la rândui ei, golea 
paharul, câteva picături roz se rostogoleau de pe partea 
inferioară a colierului de catifea pe pieptul ei. Hoffmann 
privea fără să înţeleagă. Apoi, intuind ceva misterios şi 
îngrozitor dincolo de ceea ce percepeau ochii lui, lupta să-şi 
stăpânească frisoanele care-l cuprinseră înmulţind paharele 
cu vin şi toasturile pe care le înălța pentru ochii ei frumoşi, 
pentru gura ei frumoasă, pentru mâinile ei frumoase. 

Ea îl aproba, şi bea la rândui ei vin; părea să se 
însufleţească şi mai tare, nu de vinul pe care-l băuse ea, ci 
de vinul pe care-l băuse Hoffmann. 

Deodată, un cărbune aprins se rostogoli din cămin. 

Hoffmann urmări cu privirea drumul parcurs de lemnul 
măcinat de flacără, care se opri atingând piciorul lui 
Arsene. 

Ca să se încălzească, probabil, Arsene îşi scoase ciorapii şi 
pantofii. Piciorul ei delicat, alb ca marmura, era aşezat pe 
brâul de marmură ce înconjura vatra, alb şi el la fel ca 
piciorul dansatoarei, cu care parcă făcea corp comun. 

Hoffmann scoase un strigăt. 


— Arsene! Arsene! fii atentă! 

— La ce? întrebă dansatoarea. 

— Cărbunele... cărbunele care ţi-atinge piciorul... 

Şi, într-adevăr, cărbunele se aşezase exact pe piciorul ei. 

— Aruncă-l, spuse ea, calmă. 

Hoffmann se aplecă, luă cărbunele şi observă cu groază că 
nu jeraticul arsese piciorul fetei, ci piciorul ei îngheţat 
stinsese cărbunele. 

— Să bem! spuse el. 

— Să bem! spuse Arsene. 

Şi ea întinse paharul. 

Cea de-a doua sticlă se golise. 

Totuşi, Hoffmann simţea că ameţeala ce i-o producea 
băutura nu-i suficientă. 

Observase că în cameră e un pian. 

— Bun! Să vedem ce poate. 

Înţelesese că beţia muzicii îl putea ajuta mai mult decât 
băutura. 

Se aşeză la pian. 

Apoi, sub degetele lui se născu în chipul cel mai firesc aria 
pe care Arsene dansa acel pas-de-trois în Judecata lui Paris, 
când o văzuse pentru prima oară. 

Hoffmann avea impresia că, pur şi simplu, corzile pianului 
sunt de oţel. Instrumentul făcea singur un zgomot teribil, 
cât o întreagă orchestră. 

— Ah! făcu Hoffmann, perfect! 

Zgomotele acestea metalice îi produceau exact ameţeala 
de care avea nevoie. Arsene se ridicase în picioare, de la 
primele acorduri. Aceste acorduri păreau că-i învăluie, ca o 
reţea de foc, toată făptura. 

Ea aruncă deoparte perdeaua vişinie în care se învelise şi, 
lucru ciudat, aşa cum la teatru se produce o mutație magică 
în toate lucrurile fără să observi prin ce mijloace, se 
produse în ea o schimbare de neînțeles şi, în loc de rochia 
cenuşie, în loc de umerii golaşi, fără podoabe, ea apăru 
deodată în faţa ochilor lui uimiţi în costumul Florei, şiroind 


de flori multicolore, imaterial aproape, răspândind un fluid 
de voluptate. 

Excitat de această apariţie, Hoffmann scoase un strigăt 
gutural şi făcu să ţâşnească, un şuvoi de sunete năucitoare 
din pieptul clavecinului, care intra violent în rezonanţă sub 
zbaterea fibrelor de oţel. 

Un mai vechi miraj se refăcu sub privirile tulburate ale lui 
Hoffmann. Femeia aceasta zvâcnind ca o sălbăticiune în 
salturi graţioase, avea asupra lui o forţă de atracţie 
irezistibilă. 'Tot spaţiul dintre pian şi alcov devenise o scenă 
de teatru şi, pe fondul sângeriu al perdelelor, silueta ei se 
detaşa ca o apariţie infernală. De câte ori revenea din 
fundul încăperii spre el, Hoffmann se ridica de pe scăunelul 
său; de câte ori se îndepărta, Hoffmann simţea un impuls de 
neînvins să o urmeze. Fără să-şi dea seama ce face, sub 
degetele lui ritmul melodiei se transforma; nu mai cânta 
acum aria de la început, ci un vals: Dorinţa, de Beethoven; 
melodia se insinuase singură în mintea lui şi îi dirijase 
mişcarea degetelor pe clape. La rândul ei, Arsene 
schimbase ritmul dansului. Mai întâi se răsucise în jurul ei, 
apoi, lărgind tot mai mult cercul pe care-l trasa, apropiindu- 
se de Hoffmann. Hoffmann gâfâia de nerăbdare simţind-o 
că se apropie. Înţelesese că atunci când ea va descrie 
cercul următor o va putea atinge şi că atunci o să se ridice 
la rândul lui să ia parte la acest dans ca o volbură de foc. Se 
gândea la acel moment cu un amestec de dorinţă şi de 
spaimă. În cele din urmă, Arsene, trecând pe lângă el, 
întinse mâna şi îl atinse cu vârful degetelor. Hoffmann 
scoase un strigăt, sări ca şi cum l-ar fi atins o scânteie 
electrică, se avântă pe urma dansatoarei, o prinse, o 
înlănţui cu braţele sale, continuând în gând aria întrerupta 
în realitate, strângând la piept acest trup care-şi recăpătase 
întreaga elasticitate, sorbindu-i privirile şi respiraţia, 
adulmecându-i nesăţios gâtul, umerii, braţele. Aerul 
devenise irespirabil, cei doi se roteau, ameţiţi, într-o 
atmosferă incendiară, care le pătrundea în adâncul 


pieptului şi în cele din urmă se aruncară, gâfâind şi pierduţi 
în nebunia delirului, pe patul care-i aştepta, ca un linţoliu 
însângerat. 

Când se deşteptară dimineaţa, deasupra Parisului se ridica 
o zi posomorâtă de iarnă; prin fereastra din dreptul căreia 
îi lipsea perdeaua, se vedea, afară, cerul livid. Privi în jur, 
nu ştia unde se află, simţi o apăsare pe braţul lui stâng. Se 
aplecă şi o zări culcată lângă el, nu pe frumoasa dansatoare 
de la Operă ci pe fata cea palidă din piaţa Revoluţiei. 

Atunci rememoră tot, îşi trase braţul amorţit de sub trupul 
înţepenit al fetei şi, văzând că rămâne imobilă, apucă un 
sfeşnic mare în care mai ardeau încă cinci lumânări şi, la 
lumina lor şi a zorilor străvezii care pătrundeau prin 
perdele, constată că Arsene zăcea fără cunoştinţă, 
pământie, cu ochii închişi. 

Se gândi că oboseala fusese mai puternică decât 
dragostea; decât dorinţa, decât voinţa şi că fata leşinase. Îi 
prinse mâna, mâna ei era rece ca gheaţa; încercă să-l 
asculte bătăile inimii, inima nu-i mai bătea. 

O presimţire grozavă îi trecu, prin minte. Trase cu 
disperare cordonul soneriei, care se rupse în mâinile lui, 
apoi, alergând spre uşă, o deschise şi se năpusti pe scări 
strigând: 

— Ajutor! Ajutor! 

Un omuleţ în negru tocmai urca scara, în timp ce 
Hoffmann cobora. Acesta ridică privirea. Hoffmann scoase 
un strigăt de surprindere. Îl recunoscu pe doctorul de la 
Operă. 

— Ah, dumneata eşti, scumpul meu domn, zise doctorul 
recunoscându-l la rândui lui. Ce se-ntâmplă, de ce vă agitaţi 
aşa? 

— Oh, veniţi, veniţi! spuse Hoffmann, fără să mai încerce 
să-i explice doctorului ce aştepta de la el şi sperând că 
vederea trupului neînsufleţit al lui Arsene va avea asupra 
doctorului o influenţă mai mare decât orice cuvânt. Veniţi! 

Şi îl trase după el în cameră. 


Apoi, împingându-l cu o mână spre pat în timp ce cu 
cealaltă mână apucă acelaşi sfeşnic luminat, pe care-l 
apropie de chipul dansatoarei: 

— Hai, priviţi. 

Dar doctorul nu păru deloc îngrozit. 

— Ah! deci datorită dumitale, tinere, spuse el, a fost salvat 
acest leş ca să nu putrezească în groapa comună... Foarte 
bine, tinere, foarte bine! 

— Acest leş... salvat... groapa comună... Ce tot spuneţi? 
Dumnezeule! 

— Zic că biata noastră Arsene a fost arestată ieri 
dimineaţă la ora opt, a fost judecată la ora două după-masă, 
a fost executată la ora patru. 

Hoffmann simţi că înnebuneşte. Îl prinse pe doctor de 
grumaz. 

— Executată ieri la ora patru! strigă el, sufocându-se, 
Arsene executată! 

Şi izbucni în râs, dar un râs aşa de strident, de straniu, aşa 
de străin de tot ce e omenesc, încât doctorul îşi fixă asupra 
lui privirile aproape speriate. 

— Te îndoieşti? întrebă el. 

— Cum adică, dacă mă-ndoiesc! Bineînţeles. Am supat cu 
ea, am valsat, m-am culcat cu ea în noaptea aste. 

— Atunci, ăsta e un caz ciudat de care o să am grijă să fie 
înregistrat în analele medicinii, iar dumneata o să semnezi 
în procesul-verbal, nu-i aşa? 

— Dar nu pot semna, fiindcă vă desfid, fiindcă susţin e 
imposibil, fiindcă lucrurile nu stau aşa. 

— Ah, spuneţi că lucrurile nu stau aşa. Îmi spuneţi mie, 
medicul închisorilor; mie, care am făcut tot ce mi-a stat în 
putinţă să o salvez şi n-am reuşit; mie, care i-am spus adio 
la picioarele eşafodului! Mă contraziceţi! Aşteptaţi! 

Doctorul întinse braţul, apăsă micul resort de diamante 
care slujea de cataramă colierului de catifea şi trase 
catifeaua spre el. 


Hoffmann scoase un țipăt de groază. Nemaifiind susţinut 
de colier, singura lui legătură cu restul trupului, capul 
femeii se rostogoli din pat şi nu se opri decât când atinse 
picioarele lui Hoffmann, aşa cum cărbunele aprins se oprise 
pe piciorul lui Arsene. 

Tânărul făcu un salt înapoi, ieşi din cameră urlând: „Sunt 
nebun!” şi o luă la goană pe scări. 

Nu era nimic exagerat în exclamaţia lui Hoffmann: acel 
fragil perete care despărţea la el, - poet ale cărui facultăţi 
cerebrale erau mereu supralicitate -, imaginaţia de nebunie 
se năruia înăuntrul său cu vuietul insuportabil al unui zid 
care crapă. 

În acea vreme, nu puteai alerga prea mult la întâmplare, 
prin Paris, fără să fii întrebat de ce o faci. În anul de graţie 
1793, parizienii deveniseră foarte curioşi. Şi, de câte ori un 
om trecea în fugă printre ei, era oprit spre a se afla după 
cine aleargă el sau cine îl urmăreşte. 

Aşa că Hoffmann fu oprit în faţa bisericii Adormirea Maicii 
Domnului, unde se afla un corp de gardă, şi fu adus în faţa 
şefului de post. 

Abia acum, Hoffmann înţelese la ce pericol se expusese 
fugind pe străzi; unii credeau că e un aristocrat grăbindu- 
se să fugă spre frontieră; alţii strigau „E agentul lui Pitt şi 
Cobourg!”; alţii strigau: „Să-l spânzurăm!”; ceea ce nu era 
prea vesel; în sfârşit, erau unii care strigau: „La tribunalul 
revoluţionar!”, ceea ce era şi mai puţin plăcut. De 
spânzurătoare mai puteai scăpa viu, după cum dovedeşte 
cazul abatelui Maury, dar de tribunalul revoluţionar, 
niciodată. 

Atunci Hoffmann încercă să povestească ce i se întâmplase 
în ziua trecută. Relată cum s-a desfăşurat jocul şi cum a 
câştigat. Cum o luase pe strada Hanovra cu buzunarele 
pline de aur; cum n-a mai găsit-o pe femeia pe care o 
căutase; cum alergase pe străzile oraşului, mânat de 
pasiunea lui fără leac; cum, trecând prin piaţa Revoluţiei, o 
găsise pe acea femeie ghemuită la picioarele ghilotinei; cum 


VW 


îl condusese până la hotelul din strada Saint-Honore; cum 
petrecuse acolo cu ea o noapte de desfătări fără egal, 
pentru ca, dimineaţa, să descopere că ţinea în braţe o 
femeie moartă, mai mult: o femeie decapitată. 

Povestirea lui părea neverosimilă, aşa că nimeni nu-i dădu 
crezare; cei mai fanatici strigau că totul e o minciună, cei 
mai moderați că totul e închipuirea unui smintit. 

Unul din cei prezenţi enunţă această părere înţeleaptă: 

— Aţi petrecut noaptea, ziceaţi, într-un hotel de pe strada 
Saint-Honore? 

— Da 

— Aţi deşertat acolo buzunarele pline cu aur pe masă, în 
camera aceea? 

— Da. 

— Aţi cinat şi v-aţi culcat cu o femeie al cărui cap, căzând 
la picioarele dumneavoastră, v-a pricinuit această 
sperietură care v-a făcut să fugiţi la întâmplare, înainte să 
vă oprim noi? 

— Da. 

— E bine! să căutăm hotelul. Chiar dacă nu vom găsi 
aurul, trebuie să găsim acolo trupul femeii. 

— Da, strigară toţi într-un glas, să căutăm, să căutăm! 

Hoffmann ar fi dorit din suflet să nu se întâmple asta. Dar 
fu obligat să se supună voinţei mulţimii, care striga, aţâţată: 
Să căutăm, să mergem să căutăm! 

Aşa că, ieşiră din biserică şi o luară pe strada Saint- 
Honore, în căutarea hotelului. Între biserica Adormirea 
Maicii Domnului şi strada Regală nu era mult de mers. 
Hoffmann căuta cu privirea zadarnic, la început oarecum 
neatent, apoi tot mai concentrat, cu voinţa de a-l găsi, 
hotelul în care intrase noaptea trecută, unde-şi petrecuse 
noaptea şi din care ieşise cu o oră mai devreme. Ca acele 
plante feerice de pe scena unui teatru, care pier în clipa 
când maşinistul schimbă decorul, hotelul din strada Saint- 
Honore dispăruse după ce se petrecuse scena infernală 
care îl scosese pe Hoffmann din minţi. 


Dar toţi aceşti gură-cască ce-l întovărăşeau în expediţia lui 
voiau neapărat ca efortul lor să fie răsplătit într-un fel; una 
din două: ori descopereau cadavrul femeii decapitate, ori 
Hoffmann era arestat ca suspect. 

Şi, cum nu putea fi găsit cadavrul, mulţi cereau foarte 
gălăgios să fie arestat acest tânăr, când deodată Hoffmann 
observă pe cealaltă parte a străzii un omuleţ în negru, pe 
care-l chemă în ajutor, susţinând că el poate face dovada 
adevărului celor ce le povestise mai înainte. 

Vocea unui medic exercită întotdeauna o fascinaţie aparte 
asupra mulţimii. Omul în negru îşi declină profesia şi îl 
lăsară să se apropie de Hoffmann. 

— Ah! Bietul tânăr! Spuse el, prinzându-i mâna şi făcându- 
se că-i ia pulsul, dar de fapt făcându-l atent, printr-o uşoară 
apăsare, să nu-l contrazică. Bietul de el. A evadat deci! 

— Evadat? De unde? Strigară douăzeci de voci în acelaşi 
timp. 

— Da, evadat de unde? întrebă şi Hoffmann, care nu voia 
să accepte calea de salvare pe care i-o oferea doctorul şi pe 
care o considera umilitoare. 

— De unde! exclamă doctorul, de la ospiciu. 

— De la ospiciu! strigară aceleaşi voci, de la care ospiciu. 

— De la ospiciul de nebuni! 

— Ah! Doctore, doctore, lasă-te de glume! spuse 
Hoffmann. 

— Sărmanul om! Continuă doctorul patetic de parcă nu-l 
auzise pe Hoffmann, sărmanul om şi-a pierdut pe eşafod 
femeia pe care o iubea! 

— Da, da, da! întări Hoffmann, o iubeam, dar nu ca pe 
Antonia, totuşi. 

— Bietul băiat! făcură câteva femei din mulţime care 
începuseră să-l compătimească pe Hoffmann. 

— Da, şi de atunci, continuă doctorul, e pradă unor 
halucinaţii teribile; crede că joacă la ruleta... crede că dă 
lovituri, câştigă averi... Atunci când joacă şi câştigă, crede 
că o poate obţine pe femeia dorită şi aleargă pe străzi în 


căutarea ei; apoi întâlneşte o femeie la picioarele ghilotinei, 
o duce într-un palat strălucitor, într-un hotel de lux, unde-şi 
petrece noaptea bând, cântând, dansând; după care o 
găseşte dimineaţa moartă în pat. Nu v-a istorisit ceva de 
genul ăsta? 

— Da, da, strigă mulţimea, exact aşa. 

— Ei bine! sări Hoffmann, cu privirea strălucitoare, o să 
spui că toate astea nu-s adevărate, dumneata, doctore? 
Dumneata, care ai colierul de catifea? Oh! Ar fi trebuit să 
bănuiesc ceva când am văzut cum picăturile de vin se 
preling pe sub colier, când am văzut tăciunele înfierbântat 
lipindu-se de piciorul ei gol şi, piciorul ei gol, piciorul unei 
moarte, în loc să fie ars de jeratic, stingându-l. 

— Vedeţi, ce vă spuneam, spuse doctorul cu o privire plină 
de milă şi o voce cucernică, o ia de la început cu nebunia 
lui. 

— Cum, nebunia mea! urlă Hoffmann. Cum, îndrăzneşti să 
spui că nu-i adevărat! Îndrăzneşti să spui că n-am petrecut 
noaptea cu Arsene care a fost ghilotinată ieri! Îndrăzneşti 
să susţii că n-avea capul despărţit de trup şi susţinut doar 
de colierul de catifea! Îndrăzneşti sa spui că atunci când ai 
desfăcut paftaua şi ai desprins colierul, capul nu s-a 
rostogolit pe covor? Haide, haide, doctore, ştii prea bine că 
tot ce spun e adevărat. Dumneata ştii. 

— V-aţi convins acum, prieteni, nu-i aşa? Spuse doctorul. 

— Da, da, strigară o sută de oameni în acelaşi timp. 

lar cei care nu se alăturară corului, clătinau cu tristeţe 
capul, în semn de aprobare şi de compasiune 

— Ei bine! Atunci, spuse doctorul, aduceţi o trăsură, ca să-l 
conduc înapoi. 

— Unde? strigă Hoffmann. Unde să mă conduci? 

— Unde? spuse cu bunătate doctorul, la casa de nebuni, 
de unde ai fugit, dragă prietene. 

Apoi, cu 0 voce joasă: 

— Lasă-mă să acţionez, ce dracu! spuse doctorul, altfel nu 
răspund de viaţa dumitale. Indivizii ăştia o să creadă că ţi-ai 


bătut joc de ei şi o să te facă bucăţi. 

Hoffmann suspină şi lăsă mâinile să-i cadă, moi, resemnat. 

— Hai, hai, aşa te vreau, zise doctorul, acum eşti blând ea 
un miel. Criza a trecut... Aşa, prietene, aşa! 

Şi doctorul îi făcu un semn poruncitor cu mâna, cum, se 
face când vrei să potoleşti un armăsar furios sau un câine 
care latră. 

Între timp, oamenii găsiseră o trăsură şi o aduseseră. 

— Urcă repede, îi spuse doctorul lui Hoffmann. 

Hoffmann ascultă. Toată energia lui se epuizase în lupta pe 
care o dusese. 

— La Biceâtre! spuse cu voce tare doctorul, urcând în urma 
lui Hoffmann. 

Apoi, i se adresă confidenţial: 

— Unde doreşti să cobori? 

— La Palais-Egalit€, îngăimă cu mare efort Hoffmann. 

— La drum, vizitiu, strigă doctorul. 

Apoi salută mulţimea. 

— Trăiască doctorul! Strigară oamenii. 

Întotdeauna, când e sub puterea unei pasiuni puternice 
mulţimea simte nevoia să strige „Irăiască cutare!” sau „să 
moară cutare!”. 

La Palais-Egalit& doctorul opri trăsura. 

— Adio, tinere, îi spuse doctorul lui Hoffmann, şi, dacă vrei 
să mă asculţi, îndreaptă-te spre Germania cât poţi de 
repede. În Franţa nu-i de trăit pentru oameni cu o 
imaginaţie ca a dumitale. 

Şi îl împinse afară pe Hoffmann, care, zăpăcit complet de 
toate întâmplările prin care trecuse, s-ar fi îndreptat direct 
sub roţile unei carete care venea din sensul opus dacă un 
trecător nu l-ar fi apucat de mână în ultimul moment, în 
timp ce vizitiul făcea eforturi disperate ca să oprească 
bidiviii. 

Trăsura în care se afla doctorul îşi continuă drumul. 

Cei doi tineri, cel care era cât pe-aci să fie călcat de roţile 
caretei şi cel care-l salvase, scoaseră în acelaşi timp 


exclamaţii de surprindere: 

— Hoffmann. 

— Werner! 

Văzând starea de apatie în care se afla prietenul său, 
Werner îl trase pe aleile parcului din Palais-Royal. Şi atunci, 
prin mintea lui Hoffmann trecură foarte limpede toate 
întâmplările ultimei seri şi îşi aminti de medalionul Antoniei 
pe care îl lăsase în gaj. 

Un geamăt de disperare îi ieşi din gâtlej, amintindu-şi apoi 
că-şi golise toate buzunarele pe masa de marmură de la 
hotel. Dar, din fericire, îşi pusese trei ludovici în buzunarul 
de ceas, special pentru a răscumpăra medalionul. 

Micul buzunar păstrase, intacte, cele trei monezi de aur. 

Hoffmann îi strigă lui Werner: „Aşteaptă-mă!” şi se avântă 
în direcţia dughenei unde amanetase medalionul. Cu cât se 
apropia de acel loc fatal, avea impresia că iese dintr-un nor 
des şi că în jurul lui aerul devine pur şi strălucitor. 

Se opri o clipă la uşa negustorului, ca să-şi recapete suflul. 
Viziunile oribile care îl urmăriseră noaptea şi dimineaţa 
dispăreau. Intră. 

Compatriotul său stătea în locul lui obişnuit, iar monedele 
stăteau în cuiburile lor de aramă. 

Auzind uşa, telalul ridică privirea. 

— Ah! Spuse el, dumneata eşti, tânărul meu compatriot. Pe 
onoarea mea îţi mărturisesc, nu credeam să mai apari. 

— Sper că nu-mi spuneţi asta fiindcă aţi înstrăinat 
medalionul! strigă Hoffmann. 

— Nu, ţi-am promis că o să-l păstrez şi, chiar dacă ar fi dat 
cineva douăzeci şi cinci de ludovici, în loc e trei cât îmi 
datorezi, medalionul n-ar fi ieşit de aici. 

— lată cei trei ludovici, spuse cu timiditate Hoffmann. Dar 
vă mărturisesc că n-am de unde să vă plătesc dobânda. 

— Dobândă pentru o noapte, spuse omul, hai, hai, glumiţi; 
dobândă la trei ludovici pentru o noapte şi încă de la un 
compatriot! Niciodată! 

Şi îi înapoie medalionul. 


— Mulţumesc, domnule, spuse Hoffmann. Şi acum, 
trebuie, continuă el suspinând, să caut banii cu care să mă 
întorc la Manheim. 

La Manheim, spuse telalul, ia uite, eşti din Manheim. 

— Nu, domnule, nu sunt din Manheim, dar locuiesc în 
acest oraş. Logodnica mea e la Manheim. Mă aşteaptă şi mă 
întorc la Manheim ca să ne căsătorim. 

— Ah! Făcu omul. 

Apoi, când Hoffmann era cu mâna pe clanţa uşii, îl întrebă: 

— Cunoşti, la Manheim, pe un vechi prieten al meu, un 
vechi muzician... 

— Numit Gottlieb Murr? strigă Hoffmann. 

— Chiar aşa! Îl cunoşti? 

— Dacă-l cunosc! Sigur că-i cunosc, din moment ce fiica lui 
e logodnica mea. 

— Antonia! Exclamă la rândui lui bătrânul. 

— Da. Antonia, răspunse Hoffmann. 

— Cum, tinere! 'Te întorci la Manheim ca să te căsătoreşti 
cu Antonia? 

— Aşa cum v-am spus 

— Atunci, poţi rămâne la Paris, ai face o călătorie 
zadarnică. 

— De ce, domnule? 

— Fiindcă iată ce mă anunţă tatăl ei în această scrisoare: 
acum opt zile, la orele trei după-amiază, Antonia a murit 
subit în timp ce cânta la harpă. 

Era exact ziua în care Hoffmann se dusese la Arsene ca să- 
i facă portretul, şi exact ora la care îi sărutase umărul 
dezgolit, care se zărea de sub pielea de tigru. 

Palid, tremurând, sfârşit, Hoffmann deschise medalionul ca 
să ducă la buze imaginea Antoniei, dar fildeşul devenise la 
fel de alb şi de pur, parcă niciodată nu fusese atins de 
penelul unui pictor. 

Nu-i rămânea lui Hoffmann, de două ori necredincios 
jurământului făcut, nimic din Antonia, nici mărar imaginea 
acelei căreia îi jurase dragoste eternă. 


Două ore mai târziu, Hoffmann, întovărăşit de Werner şi 
de bătrânul negustor, urca în diligenta de Manheim unde 
ajunse la timp ca să însoţească spre cimitir trupul lui 
Gottlieb Murr, care lăsase cu limbă de moarte să fie 
îngropat alături de scumpa lui Antonia. 


SFÂRŞIT 


1 Sub domnia lui Carol al IX-lea, în noaptea de 24 august 
1572 (rămasă în istorie sub denumirea de „noaptea 
Sfântului Bartolomeu”), a avut loc în Franţa masacrarea 
protestanților. 

2 Liga (sau Sfânta Ligă), confederație catolică fondată da 
ducele de Guise în 1576, în scopul de a apăra religia 
catolică de pericolul calvinismului. 

3 „Despre tot ce se poate şti şi încă ceva pe deasupra” (it. 
- deviza italianului Pio de la Mirandola). 

4 Caută şi vei găsi (lat.). 

5 Aceşti oameni care niciodată nu au trăit. 

6 Jacques de Molay, ultimul mare maestru al ordinului 
templierilor (1243-1314). 

7 Traverse, chaîne des dames, chasse-eroise - momente 
din desfăşurarea cadrilului. 

8 Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu 
lăuta. 

9 Personajul principal al romanului cu acelaşi nume al lui 
Lesage, personaj care era înzestrat cu însuşirea de a privi 
prin ziduri. 

10 Alexandre Dumas sugerează că eroul principal al 
acestei bizare aventuri pariziene îl are ca model pe Ernst 
Theodor Amadeus Hoffmann (1776-1882), romancier şi 
muzician german de formaţie romantică. 


11 Johan Caspar Lavater (1741-1801), filosof, poet şi 
teolog protestant elveţian, inventator al fiziognomoniei 
(ştiinţa de a descifra caracterul uman interpretând 
trăsăturile feţei).