Taylor Stevens — [Vanessa Munroe] 02 Inocentii

TAYLOR 
STEVENS 


TAYLOR STEVENS 


INOCENȚII 


Original: The Innocent: 
A Vanessa Michael Munroe Novel #2 (2011) 


Traducere din engleză de: 
CIPRIAN ȘIULEA 


ny 


virtual-project.eu 


TREI 
2017 


VP - 


Celor care nu au supraviețuit. 
Fie ca în somnul vostru de veci 
să găsiți pacea de care în viată 

nu ati avut parte. 


VP-3 


Prolog 


Se lăsă pe vine, cu lama între dinti și cu toate cele patru 
membre atingând pământul. Înclină capul şi ascultă cu atentie, 
apoi trecu mai departe, printre tufișuri și pe lângă cadavrul de 
lângă picioarele ei goale. 

Pe jos, în junglă, umbrele se ciocneau și se jucau amăgitor cu 
lumina, iar o tăcere nefirească înlocuia freamătul și sporovăiala 
coronamentului, ca și cum natura și-ar fi ținut respirația în timp 
ce era martora violenței. 

Ea se opri atunci când o șoaptă a aerului o anunţă că în 
spatele ei se foiește ceva. 

Fusese inteligent din partea lor să se deplaseze atât de 
silențios. 

Ea își schimbă poziţia, pregătită să îi înfrunte, atunci când 
aveau să vină. 

Și aveau să vină, cu siguranță. 

Această certitudine aduse cu ea un val de adrenalină. 

Apoi urmă euforia. 

Din frunziș apărură doi, purtând haine de camuflaj ieftine și 
încălțăminte de cauciuc, fără arme de foc, doar cuțite. Avansau 
susținut, dând ocol, căutând, cu ochii sticloși din cauza setei de 
sânge, cu buzele răsfrânte a mărâit. Voiau s-o omoare, așa că 
trebuiau să moară. 

Ea inspiră adânc și se concentră, măsurând dimensiunea 
amenințării. Informațiile veneau în valuri, un instinct sălbatic îi 
oferea detalii cu o precizie de radar. Întelegându-le slăbiciunea, 
se repezi în fată pentru prima lovitură. 

Atins. 

Un țipăt sfâșie liniștea. 

Dezechilibrat, primul atacator se prăbuși, iar ea se răsuci cu o 
mișcare elegantă, împingându-se în trupul lui pentru a se 
propulsa în al doilea bărbat. 

Acesta se suci ca să evite ciocnirea și gâtul i se întâlni cu 
lama întinsă de ea. 

Bărbatul căzu. 


VP - 4 


Ea ateriză pe vine și, fără să se oprească, se întoarse la 
primul. Mâna la cap, cuțitul la gât. Repede, prin tendoane și 
ligamente. 

Lupta durase doar câteva secunde și acum, în tăcere, 
vânătoarea se terminase. Ea stătea lângă cadavrele lor, în timp 
ce pulsul îi bătea zgomotos în urechi, și, după o clipă de ezitare, 
înjură. Fusese prea rapid. Prea ușor. 

Respiră greu și se revoltă din cauza urii fată de abilitățile care 
o țineau în viață, abilități care o făceau să câștige, abilități care 
aduceau inevitabil moartea. 

Se lăsă în genunchi și acolo privi, pentru prima oară, fata celui 
mai apropiat vânător. I se păru că-l recunoaște și inima i se opri 
în loc. Se aruncă spre el. 

Ochii lui deschişi erau verzi. Avea păr blond și o fată dureros 
de familiară. 

Sufletul ei pulsa pe un anumit ritm: Nu se poate să fie el. Nu 
el. Nu el. 

Ochii lui ficși formulau, în moarte, o acuzație tăioasă. Ea icni 
cu o oroare mută în fața sângelui care se prelingea din gâtul lui 
și îi vopsea pielea în stacojiu. 

Nu putea să respire. 

Amețeală. Sufocare. Greaţă. 

Reuși să tragă aer în piept. Acesta ajunse ca un val arzător în 
plămânii ei osteniți. Un țipăt care porni din băierile sufletului i se 
ridică în corzile vocale, sfâșiind tăcerea și aducând în coroanele 
copacilor o rafală de bătăi de aripi. 

Deschise ochii, cu capul dat pe spate, țipând în continuare 
dezlănțuit, cu furie, cu durere. Nu către bolta junglei, ci către 
plafonul camerei ei, plafonul alb vopsit cu modele și cu o nuanţă 
din culoarea zorilor care intrau pe fereastră. 

Vanessa Munroe icni. Perdelele foșniră ușor. Din minaretele 
din oraș răsuna chemarea la rugăciune, iar mâna ei continua să 
strângă mânerul unui cuţit înfipt în cealaltă parte a saltelei 
enorme. 

Se trezi de tot și dădu drumul cuţitului de parcă ar fi fost 
încins, rostogolindu-se totodată jos din pat. 

Privi în gol. 

Lama lovise de două ori, o mărturie tăcută a ferocităţii 
crescânde a coșmarurilor ei. Cearșafurile erau leoarcă de 
transpiraţie. Se uită la bluza scurtă și la boxerii ei. Leoarcă. lar 


VP-5 


Noah, dacă n-ar fi plecat la muncă devreme în dimineaţa asta, 
acum ar fi fost mort. 


VP-6 


Capitolul 1 


Casablanca, Maroc 


În sfârșit, mulţimea avansă. 

El luă geanta de jos și și-o așeză pe umăr. Pășea încet și 
atent, resimţind durere și greață. Era ca o evadare colectivă din 
captivitatea transatlantică - străbătu culoarul și cobori din burta 
avionului, apoi trecu pe lângă burduful mobil și prin terminalele 
însorite ale Aeroportului Mohammed V. 

Trei zile de somn insuficient îl aduseseră aici, trei zile și trei 
vieţi trecuseră de la acel apel telefonic de la orele mici ale 
dimineții care îi adusese dintr-odată veștile mult așteptate. 
Rămăsese în întuneric, ţeapăn pe marginea patului, căutând o 
variantă, până când, încredinţat că de fapt există o singură cale 
posibilă, luase din nou receptorul și sunase în Maroc. 

Am nevoie să-mi faci un serviciu. 

Acestea fuseseră singurele lui cuvinte. Fără nicio introducere, 
fără nicio explicaţie, doar rugămintea aceasta. 

— Spune-mi, zisese ea. 

— Vin la tine. 

Asta fusese tot. Fără la revedere, doar teama lui nerostită, 
învelită în cuvintele acelea și șoptită în noapte la telefon. Lăsase 
jos aparatul și apoi, cu palmele transpirate și cu mâinile 
tremurând, se așezase la calculator și își cumpărase bilet. 

Avea nevoie de acel serviciu și parcursese jumătate din glob 
ca să-l ceară. 

Acum mergea odată cu mulţimea, fără să-și dea seama, în 
timp ce în mintea lui apăreau și dispăreau cuvintele unei 
rugaminți stăruitoare; se derulau și o luau de la capăt; de la 
început la sfârșit, în aceeași buclă perpetuă care nu încetase 
deloc de la convorbire încoace. 

Încetini. Se opri în faţa unui geam mare. Se holbă la pista de 
aterizare goală, în timp ce pasagerii din spatele lui îl depășeau 
grăbiţi. 

Și dacă ar fi încercat, nu ar fi putut nicicum să numere toate 
aeroporturile și gările care îi umpluseră tinerețea; o colecție de 


VP - 7 


vize și mutări nesfârșite care îi defineau viaţa. Fusese unul din 
cei opt fraţi care jucau șotron pe glob și ai căror părinţi erau 
membrii unei secte. Laolaltă formau un grup dezorganizat de 
vagabonzi care călătoreau la clasa a doua. 

Își șopti numele în geam, oricât de straniu ar fi fost asta chiar 
și pentru el. Sunetul pluti ca un omagiu încet și înăbușit al 
trecutului care îl adusese aici, trecutul care refuza să moară, 
chiar dacă fusese îngropat. 

Sherebiah Gospel Logan. _ 

Numele lui era Logan. Doar Logan. Intotdeauna Logan. lar 
pentru cei puţini care îi cunoșteau și restul numelui, el dădea 
vina pe droguri și hipioţi, ceea ce era mult mai ușor decât să 
încerce să explice ceea ce majoritatea n-ar fi putut să înţeleagă 
niciodată. 

Disperarea îl obligase să vină aici, la singura persoană care 
înţelegea, singura persoană capabilă să îngroape trecutul pentru 
totdeauna. Dacă voia să facă asta. El avea nevoie de această 
favoare, avea nevoie ca ea să fie de acord și, în loc să vină cu 
ceva la schimb, venise ca un cerșetor, cu căciula în mână și cu 
nimic de oferit, în afară de legătura dintre ei și groaza lui 
secretă că răspunsul ei avea să fie nu. 

Urmări cu privirea capătul șirului tot mai subţire de pasageri 
și membri ai echipajului care târau bagaje pe coridor și, în 
sfârșit, o luă în urma acestora. 

Trecu pe la vamă și graniţă pe pilot automat, până când 
ajunse în cele din urmă în sala de așteptare, iar acolo începu să 
caute, în oceanul de feţe, chipul ei. Se uită o dată, de două ori, 
până când în sfârșit o depistă. Stătea sprijinită de o coloană, cu 
braţele încrucișate și un zâmbet larg care spunea că îl așteaptă 
de ceva timp. 

Vanessa. Michael Munroe. Cea mai bună prietenă. Familia lui. 
Salvator personal. 

Nu semăna deloc cu femeia înăsprită de lupte care se 
întorsese cu opt luni în urmă de pe coasta de vest a Africii. 
Acum era aproape de nerecunoscut, cu pantaloni foarte largi și 
un batic fin. Era delicată și feminină, atât de diferită de ceea ce 
se așteptase el să găsească. Dar acum, când o vedea, putea din 
nou să spere. 

El se opri pe loc, în timp ce ea se desprindea de stâlp ca să 
vină spre el, cu un zâmbet afectat și lipit de buze, făcându-și loc 


VP-s 


prin mulţime cu agilitate, ca o pisică. Până când ajunse lângă el, 
ochii ei cenușii nu se desprinseră de ai lui nici măcar o clipă. 

Apoi ea întinse mâna și îi ciufuli părul blond, gest care oricui 
altcuiva i-ar fi adus un nas spart, și râse cu acel râs profund și 
nepăsător al ei care spunea că se bucură din tot sufletul să-l 
vadă. 

Repetițiile mentale și stresul care îl consumaseră pe Logan în 
ultimele câteva zile fură înlocuite de speranţă. Logan o prinse 
într-o îmbrăţișare de urs, din care ea încercă neconvingător să 
scape: Logan o învârti într-un cerc complet, iar când îi dădu în 
sfârșit drumul și se instală o tăcere stingheră, ea îi ciufuli părul 
iar. 

— Dumnezeule, Logan, spuse ea. După mutra ta, ai putea 
crede că ai venit să mă ceri în căsătorie. 

El își trecu mâna prin păr ca să-l aranjeze la loc și, incapabil 
să-și reprime zâmbetul până la urechi, spuse: 

— Poate că într-o zi o s-o fac. 

— Da, vezi să nu, spuse ea sec. 

Apoi îi dădu un pumn ușor în umărul pe care ducea geanta și 
continuă: 

— Doar atâta poţi? 

El dădu din cap, cu acel zâmbet larg și stupid încă lipit pe 
faţă. 

Ea zâmbi, îl luă de braţ și îl scoase din mulţime, spunând: 

— Mă bucur mult să te văd. 

Vocea ei jucăușă, entuziasmul neobișnuit al modului în care îl 
atingea îl deconcertară pe Logan și, în timp ce mergeau mai 
departe braţ la braț, el se întoarse și o privi în ochi. Ea zâmbi 
larg, îl strânse în glumă de biceps și apoi își lăsă capul pe 
umărul lui. 

— Ti-e foame? îl întrebă ea. Ne așteaptă un drum lung. 

— Am mâncat în avion, spuse el. 

Apoi continuă, nedumerit și ezitant: 

— Cât de mult poate să dureze până ajungem în Casablanca? 

— Nu Casablanca, spuse ea. Tanger. 

Ultima hartă pe care o văzuse Logan spunea că Tangerul e la 
300 de kilometri nord-est. Incercă să caute motive. 

— Tu și cu Noah v-aţi despărțit? întrebă el. 

Munroe dădu din umeri și se întoarse foarte încet, până 
ajunse să meargă cu spatele în timp ce vorbea. li aruncă încă un 


VP-9 


zâmbet, iar în acel zâmbet Logan întrevăzu aceeași consternare 
stranie și elocventă care nu-i dispăruse de pe faţă de mai bine 
de cinci ani. 

— E greu să spui că un lucru care nu va putea fi niciodată 
întreg e spart, spuse ea. Dar nu, lucrurile nu s-au schimbat, 
suntem tot împreună. 

Ea zâmbi încă o dată și i se alătură și, în urma ultimei ei 
replici, povara pe care Logan venise s-o împartă cu ea deveni și 
mai grea. 

El înțelesese din acea privire ceea ce ea nu spusese în cuvinte 
și se străduia să-și păstreze calmul, să nu arate cât de mult îi 
șoca acea veste. Continuă să meargă alături de ea, în același 
ritm pe gresia de la nivelul inferior, de unde luară un tren spre 
oraș. 

— Dar de ce Tanger? întrebă Logan. 

— Imi place acolo, spuse ea. 

Cuvintele ei răsunaseră monoton și inexpresiv. Fără umor sau 
sinceritate; era modalitatea ei indirectă obișnuită de a spune nu 
te privește pe tine, așa că pentru moment el nu mai insistă. Va 
găsi alt mijloc de a sonda amploarea daunelor din spatele 
zâmbetului ei, să abordeze altcumva problema, deoarece, atât 
ca prieten, cât și în calitate de client, trebuia să afle cât de mult 
putea să forțeze. 

Ajunseră la Casa Voyageurs, gara regională, iar acolo Munroe 
îl conduse prin terminalul răcoros, cu o cupolă înaltă, spre 
ghișeul de bilete, unde ea trecu fără dificultate la un dialog în 
arabă. 

Logan îi întinse portofelul și ea i-l împinse înapoi. 

— Plătesc eu, spuse ea. Nu e o sumă astronomică. 

Cu biletele într-o mână, ea îl prinse de braţ și parcurseră 
interiorul curat și îngrijit spre ieșire, spre tunel și mulțimea 
derutantă de șine, spre trenul care avea să-i ducă în nord. Incă 
mai mergeau pe culoar spre compartimentul de clasa întâi când 
vagonul se puse în mișcare și trenul ieși încet din gară. 

Logan se opri și, așa cum făcuse de atâtea ori în anii trecuţi, 
se uită cum peronul se micșorează în depărtare. Șinele, zidurile 
și construcţiile urbane începură să devină neclare și el se 
întoarse spre compartimentul de șase locuri gol în care intrase 
Munroe. 


VP - 10 


Ea se așeză la fereastră, cu capul lăsat pe spate și ochii 
închiși, așa că el își aruncă geanta pe locul lui și se așeză în faţa 
ei. Ea întredeschise ochii și își întinse picioarele, așezându-le 
între genunchii lui. 

— Ştii, aș fi putut să vin eu cu avionul în Tanger, spuse el, te- 
aş fi scutit de drumul dus-întors. 

— Dar voiam să petrecem puţin timp noi doi, spuse ea. 

El șovăi și lăsă să plutească în aer „de ce”-ul pe care renunță 
să-l mai rostească. 

Ea îi oferise o deschidere, îi dăruise posibilitatea de a se 
destăinui, de a-i spune în persoană lucrurile pentru care 
traversase Atlanticul, dar el nu putea. Nu acum. Nu când ea era 
așa. Avea nevoie de timp ca să se gândească. 

Munroe tăcu. Fusese o ezitare ușoară, dar suficientă cât să 
înțeleagă că ea era de acord. Ea își dădea seama că el amânase 
mutarea de deschidere și era dispusă să meargă pe mâna lui. 

— Noah e acolo în clipa asta, continuă ea. E nervos, gelos. 

Munroe întoarse iar privirea, ca să se uite-n ochii lui. 

— Nu voiam să ai de-a face cu asta, așa, din prima. 

— Nu știe că eu sunt gay? 

Ea îi aruncă un zâmbet afectat și strâmbă din nas. 

— Știe. Dar știe și că eu te iubesc. 

— Și asta înseamnă că reprezint o ameninţare? spuse Logan. 

Ea dădu din cap. El oftă. 

Singurul mod în care sosirea lui putea fi o ameninţare era ca 
altceva să nu fie în regulă. Într-o situaţie ideală, Logan ar fi 
cerut detalii și ea i-ar fi spus; conversaţia lor ar fi decurs în acel 
mod apropiat care definise toți anii relaţiei lor de confidenți. Dar 
situaţia aceasta nu era una ideală, nici pe departe. 

Se mulţumiră să discute lucruri lipsite de importanţă, apoi se 
așternu treptat tăcerea, pe măsură ce Logan, legănat de calmul 
prezenței ei, de ritmul roţilor pe șine și de efortul celor trei zile 
de trezie, alunecă în uitarea somnului. 

Scrâșnetul subtil al fierului pe fier fu cel care îl aduse treptat 
înapoi. Conform parcursului soarelui, trecuseră mai multe ore. 

Ameţit și dezorientat, Logan se întoarse spre Munroe. Ea 
zâmbea iar, cu acel surâs straniu și elocvent. Deschidea și 
închidea cuțitul pe care îl ţinea în palmă, fără ca ochii ei să se 
desprindă de ai lui în timp ce se juca cu lama printre degete. 


VP - 11 


Logan înjură încet, luptându-se cu impulsul de a se holba la 
cuţit, și spuse: 

— Ai de ceva timp cuţitele alea. 

Ea aprobă din cap, cu ochii încă în ochii lui, încă zâmbind larg, 
continuând să se joace cu lama de oțel. 

Logan își lăsă capul pe spate și închise ochii - era modalitatea 
lui de a ţine la distanţă durerea de a o vedea pe ea în starea 
asta. Cuţitele și tot ce simbolizau ele spuneau foarte multe 
despre cât de rău se prăbușise. 

e 

Cerul se întunecase când ajunseră în Tanger, poarta de acces 
spre Europa a Marocului. Tanger Ville era capăt de linie, iar 
gara, cu interiorul ei curat și lustruit, era la rândul ei o poartă de 
acces spre străzile noptatice care pulsau de viaţă și agitaţie în 
aerul umed al coastei nordice a Africii. 

Destinația lor era în suburbia estică Malabata, suficient de 
aproape ca să poată merge pe jos, dar, în loc s-o ia la picior, așa 
cum se așteptase Logan, Munroe opri un taxi micuţ. Apoi se 
tachină cu șoferul în privința prețului, în lumina fluorescentă a 
gării, și Logan simţi în graba ei o anumită neliniște. 

Drumul dură doar câteva minute și vehiculul se opri în fața 
unei clădiri cu trei etaje și cu vedere la ocean. Blocul de 
apartamente era rectangular și zugrăvit în alb, asemenea 
multor altora pe care Logan le văzuse în această călătorie. Avea 
un acoperiș plat despre care el știa că face parte din spaţiul de 
locuit în aceeași măsură ca și camerele dinăuntru. 

Logan cobori din taxi și inspiră briza cu miros sărat. 

Nu departe de intrarea blocului era parcat, lângă trotuar, un 
BMW negru și Munroe înjură încet când îl observă. 

— A ajuns deja, spuse ea. 

Logan își ridică pe umăr cureaua genţii. 

— Oricum voiam să-l cunosc, spuse el. 

Ea privi insistent spre mașină și, după o oprire îndelungă, se 
îndreptă spre ușa de la intrare, urmată îndeaproape de Logan. 

Scările de la intrare duceau la un mezanin cu faianță care 
amplifica zgomotul pașilor. Urcară încă jumătate de etaj și se 
opriră în faţa singurului apartament de pe palier. Munroe răsuci 
cheia și deschise larg ușa foarte mare care dădea spre o 
sufragerie lungă, sumar mobilată. 

— Acasă, spuse ea cu un gest bombastic. 


VP - 12 


Logan zâmbi larg la gluma ei. Era de șase luni în Maroc și deja 
schimbase orașul. Pentru ea nu avea să existe niciodată ceva 
atât de permanent precum un cămin. 

Apartamentul era liniştit și slab luminat. Tăcerea era 
amplificată de plafoanele înalte, de ușile cu modele și de un 
curent ușor de aer care intra prin ferestrele deschise și umfla 
perdelele diafane. Logan auzi pași în hol și când se întoarse îl 
văzu pe Noah intrând în sufragerie. 

În ultima ei misiune, Munroe îl întâlnise din întâmplare pe 
Noah Johnson, un american cu educaţie marocană, întâlnire care 
se transformase în cele din urmă în ultima ei despărțire de 
Statele Unite, poate cea definitivă. 

Deși Logan știa destul de multe despre el din fotografii și 
conversații, era prima oară când îl vedea în persoană și era 
evident de ce Munroe îl plăcuse atât de mult. Avea binișor peste 
1,80 metri, păr brunet, piele deschisă la culoare și un fizic de 
alpinist. 

Noah o trase pe Munroe lângă el, cu un gest tandru, dar și 
posesiv, și o sărută pe frunte, apoi îi întinse lui Logan mâna 
drept salut. 

Munroe era translator între engleza rudimentară a lui Noah și 
franceza stricată a lui Logan, iar din dialogul lejer Logan simţi o 
ruptură în apropierea dintre cei doi. Se întrebă, în timp ce 
discutau despre una-alta prin intermediul lui Munroe, cum era să 
fii în locul lui Noah, să urmărești neputincios cum femeia pe care 
o iubești se retrage emoţional, să te temi că în curând ea va 
pleca, în timp ce întinzi o mână prietenească bărbatului pe care 
îl bănuiești a fi cauza acestei situații. 

Munroe răspunse sărutului lui Noah și spuse încet: 

— Stai să-i arăt lui Logan casa. O să fiu gata în 20 de minute. 

După care îl luă pe Logan de mână și îl conduse spre hol. 

Apartamentul cât un etaj avea trei dormitoare și două băi, iar 
o scară îngustă din spatele bucătăriei ducea la spălătorie și la 
spaţiul de lucru de pe acoperiș. Ca în multe alte locuri din ţările 
în curs de dezvoltare în care Logan trăise cândva, apartamentul 
era auster și rustic, bucătăria și dormitoarele minimaliste și, ca 
întreg, se lipsea de multe din dispozitivele standard întâlnite 
chiar și în locuinţele oamenilor cu venituri mici din Statele Unite. 


VP - 13 


Scurtul tur al locuinței luă sfârșit cu camera pentru oaspeţi, 
iar după ce îi arătă lui Logan puţinele lucruri pe care trebuia să 
le știe, Munroe se duse să se îmbrace. 

Logan stinse lumina și își goli geanta pe un scaun în întuneric. 

Camera era învăluită în liniștea serii, și acea liniște aducea un 
fel de pace. Aici, singur în lumina slabă, Logan putea gândi; 
putea procesa și planifica, putea încerca să-și dea seama cum 
poate ieși din acea situaţie nasoală care, într-o scurtă clipă de 
luciditate, se agravase. Venise în Maroc ca s-o roage pe Munroe 
să-l ajute, un răspuns cu da sau nu. In schimb fusese luat prin 
surprindere de o serie complicată de obstacole peste care 
trebuia să sară pentru a-l obţine. 

Dinspre hol se strecura sunetul unei ape care curgea, iar 
Logan se așeză pe pat în lumina stâlpului de pe stradă, cu 
coatele pe genunchi, străduindu-se să se liniștească; așteptă. 

Lumina de sub ușa camerei anunţă prezenţa lui Munroe 
înaintea sunetului pașilor ei. Logan se întinse pe pat, cu mâinile 
la ceafă, pregătit pentru ciocănitul care se auzi peste o secundă. 

Arăta extraordinar, hainele largi și modeste fuseseră înlocuite 
de o rochie foarte scurtă și mulată care accentua un trup lung, 
subţire și androgin și senzualitatea lui afișată. Cu tocuri cui, 
Munroe avea cel puţin câţiva centimetri mai mult decât Noah și 
împreună ar fi alcătuit o pereche foarte intimidantă din punct de 
vedere vizual. 

Ea îl îmbrăţișă și, după ce îi puse în palmă cheia de la casă, 
dispăru. 

Ușa de la intrare răbufni surd și Logan se ridică din pat ca să 
vadă de la fereastră cum BMW-ul se desprinde de lângă trotuar. 
Așteptă ca să fie sigur că nu se întorc după ceva ce uitaseră, 
apoi se îndreptă spre sufragerie, unde zărise un telefon. 


VP - 14 


Capitolul 2 


Ora locală 10 seara însemna o după-amiază târzie în Dallas. 
Majoritatea companiilor încă lucrau, chiar dacă Logan se aștepta 
ca telefonul de la Capstone Consulting să funcţioneze mult 
peste programul obișnuit de la 9 la 5. 

Luă receptorul, expiră și formă un număr pe care n-ar fi 
crezut niciodată că o să-l apeleze. 

Capstone era deținută și condusă de Miles Bradford, fost 
soldat al Forţelor Speciale care devenise antreprenor privat, 
omul care fusese alături de Munroe atunci când lumea se 
răsturnase cu susul în jos. Dacă existase vreodată un om care 
să vrea să afle cum se simte ea, care să fie dispus să se implice 
într-o situaţie oribil de dificilă doar pentru că era și ea implicată, 
acel om era Bradford. 

Se dezumflă când apelul intră în așteptare. În acest răstimp 
iritant, Logan se plimbă prin încăpere, examinând obiectele și 
deschizând sertarele, atent să lase toate lucrurile așa cum le 
găsise, în timp ce telefonul de la ureche îi asigura muzica de 
fundal. Se uita sub canapea atunci când o voce întrerupse brusc 
Simfonia a Noua a lui Beethoven și rosti cu însufleţire numele 
firmei, de parcă ar fi fost o companie șmecheră de marketing 
din New York, și nu trupa de mercenari sângeroși pe care o știa 
Logan. 

Potrivit secretarei, Bradford era plecat din ţară. 

— Știu că poţi lua legătura cu el, spuse Logan. Spune-i că 
Michael are probleme și că dacă vrea să vorbească cu mine linia 
asta telefonică o să fie liberă doar în următoarele trei sau patru 
ore. 

Recită numărul de telefon de la apartament și, după ce fu 
asigurat că o să-l contacteze cineva, închise telefonul și se 
îndreptă spre cămara neîncăpătoare. 

Viola spațiul și intimitatea lui Munroe, o faptă pe care nu-i 
venea ușor s-o comită, în căutarea unui lucru pe care-l știa 
ascuns undeva în apropiere. Nici nu trebuia să vadă ceva care 
să-i confirme suspiciunile, însă voia să afle unele detalii, ca să 
poată evalua daunele produse. 


VP -15 


Era la Munroe în baie atunci când sună telefonul. Logan își 
reveni, după ce bâjbâi puţin. Așteptarea durase 30 de minute, 
semn că Bradford era destul de preocupat. 

Pe fir erau paraziți și urmară câteva secunde de așteptare, 
dar chiar și în timpul lor Logan auzea vocea sacadată și 
impacientată a lui Bradford. 

— Tocmai am primit mesajul tău, spuse el. Ce probleme are? 

— Probleme autoprovocate, de tipul „hopa, ia uite, practic 
sunt moartă”, răspunse Logan cu o propoziţie atent formulată. 

Urmă o pauză plină de semnificaţie, iar în cele din urmă 
Bradford spuse: 

— Sinucidere? 

Logan închise ochii și expiră încet. 

— Nu, e cât se poate de vie. Dar se tratează singură. Și a 
început iar să poarte la ea cuţitele. 

Tăcere, apoi: 

— De când a început asta? 

— Habar n-am. Eu am ajuns în Maroc în dimineaţa asta și ea 
m-a întâmpinat la aeroport. Se văd toate semnele, ea nu 
încearcă să le ascundă - chiar le etalează - mi le aruncă în faţă, 
ca și cum arvrea ca eu să știu. Aș presupune că e vorba de doar 
câteva săptămâni. Tocmai s-a mutat în Tanger, s-ar putea să 
aibă legătură cu asta. 

— Ai cumva idee ce pastile ia? 

— Nu sunt sigur, spuse Logan. Încerc să aflu. N-aș fi crezut 
niciodată că o să apuc ziua în care începe iar cu porcăria asta, 
dar dac-ar fi să ne luăm după trecut, cred că e ceva legal și are 
reţetă. 

Logan se uită prin sertarele noptierei. 

— În orice caz, acum e în oraş cu Noah. Eu percheziţionez 
apartamentul. 

Bradford șuieră prelung, expirând. 

— N-o să-și dea seama, spuse Logan. Am mai făcut asta, nu 
mă las prins. 

Urmă o nouă pauză, apoi Bradford spuse: 

— Logan, eu sunt în Afganistan. N-am cum să plec de aici cel 
puțin o săptămână și nici n-am idee ce-aș putea să fac până 
atunci. 

Logan îngenunche ca să se uite sub pat. 


VP - 16 


— Nu știu nici eu prea bine, spuse el. Doar m-am gândit că ai 
vrea să știi. Evident, tu ești partenerul de intervenţie preferat - 
adică, tu ai fost acolo, tu știi mai bine decât oricare dintre noi de 
ce face asta - și, serios acum, Miles, cred că ești singura 
persoană care ţine la ea la fel de mult ca mine. 

Logan deschise ușile unui dulap mare și privi încruntat spre o 
cutie mică, abia vizibilă sub un teanc de haine. 

— Cred că am găsit, spuse el. 

Scoase din cutie una și mai mică, o deschise și desprinse de 
acolo o sticluţă de sirop. 

— Phenergan VC, citi el pe etichetă. 

— E varianta cu codeină? spuse Bradford. 

Logan examină eticheta cu gura încleștată. Bradford se 
pricepea la farmacopee. 

— Da, codeină, spuse el. In cutie sunt 12 și două lipsesc. 

— Dacă avem noroc, e prima cutie, spuse Bradford. 

Apoi ezită puţin: 

— Bun, uite ce e, înţeleg de ce ai sunat și îţi mulțumesc 
pentru asta. Cel mai devreme pot scăpa de aici joia viitoare. 
Crezi că ai putea găsi un pretext s-o duci în State? 

— Ştii ce crede ea despre întoarcere. 

— Aș putea să vin eu în Maroc, spuse Bradford. Dar nu cred 
deloc c-ar fi o idee bună. 

Urmă o lungă tăcere și Logan înțelese motivul, chiar dacă 
Bradford nu-l exprimă explicit. Dacă Noah și Bradford s-ar fi aflat 
în preajma lui Munroe în același timp, asta ar fi crescut 
considerabil șansele unui conflict. 

— Cel mai bine ar fi s-o duci în Statele Unite, spuse Bradford. 
Sau de fapt oriunde în afara Marocului. 

Logan dădu din cap că da, în camera goală. 

— O să mă gândesc eu la ceva și te anunţ cum merge, spuse 
el. 

În realitate, era obligatoriu s-o ducă în altă parte pentru 
favoarea pe care urma să i-o ceară. 

— Ţi-aș lăsa un număr, spuse Bradford, dar e inutil, umblu 
într-o parte și-n alta prea mult. Sună la birou. Ei pot să dea de 
mine. Dacă n-o poţi convinge să se întoarcă, vin eu la voi, dar 
am nevoie de cel puţin o săptămână. 

Odată convorbirea încheiată, Logan continuă să se holbeze la 
cutia din dulap și la tot ce reprezenta ea. Codeina nu era cea 


VP - 17 


mai dură chestie pe care o luase ea, și nici cea mai rea 
substanţă de care puteai abuza; problema era pur și simplu că 
ea se trata singură. 

Cu sufletul greu, Logan puse sticluţa la loc și rearanjă hainele. 

Putea să facă chestia asta. Implicarea lui Bradford era un pas 
clar înainte, fusese destul de ușor să-i stârnească interesul. 

Logan își reprimă accesul de vinovăţie. 

Ar fi dat acel telefon și dacă n-ar fi avut nevoie de ajutorul lui 
Munroe, iar Bradford nu s-ar fi oferit să facă nimic din ce nu voia 
să facă. 

e 

Logan se întoarse în camera lui și osteneala călătoriei de două 
zile începu să-i apese pleoapele. Hotărât să rămână treaz până 
la nefericita oră la care avea să se întoarcă Munroe, oricare ar fi 
fost aceasta, închise ochii pentru o clipă și îi deschise în lumina 
strălucitoare a soarelui care intra printre perdele. 

Sări în picioare, fără să-și aducă aminte când adormise sau 
dacă Munroe se întorsese, fără să aibă cea mai vagă idee cât 
timp trecuse. Bâjbâi cu mâna după ceas. 

Șapte dimineaţa, ora locală. 

Dumnezeule, cât era de obosit. 

Își trecu picioarele peste marginea patului și ascultă, 
scuturând din cap și încercând să alunge ceața care îi învăluia 
creierul. În apartament nu era niciun sunet sau mișcare, așa că 
Logan se ridică și se apropie încet de fereastră. Lângă trotuar 
erau parcate câteva mașini, dar niciun BMW. 

Logan deschise ușa camerei și se iți pe hol pe furiș, ca un 
copil care se pregătește să intre în bucătărie ca să fure o 
prăjitură. Ușa lui Munroe era ușor întredeschisă, cu siguranţă nu 
închisă așa cum o lăsase el cu o seară înainte. Se duse spre 
camera ei, descult pe gresie, iar acolo, neauzind nimic, împinse 
ușor cu palma pe ușă. 

Munroe era singură: întinsă pe saltea, cu fața în pernă și 
încurcată în cearșafurile care atârnau pe podea. Cuţitele erau 
așezate pe noptieră, iar lângă piciorul patului zăceau hainele pe 
care ea le aruncase înainte să se suie în el. Ușile dulapului erau 
parțial deschise și, chiar dacă nu exista niciun semn clar că ea 
se servise dintr-o altă sticluţă, Logan nu avea nicio îndoială în 
privinţa asta, la cât de terminată și dusă pe altă lume era. 


VP - 18 


leși din dormitorul ei și se duse în camera de oaspeţi, în timp 
ce iritarea și furia îi erupeau pe dinăuntru. Avea nevoie de ea 
chiar acum, avea nevoie să fie în firea ei, lucidă, conștientă, nu 
așa - amorţită cerebral și emoţional și vie doar pe jumătate. 
Indiferent de motive, Munroe își irosea ca o nemernică talentele 
strălucitoare. 

Dădu drumul la duș și-l lăsă să curgă. Nu avea niciun rost să 
nu facă gălăgie: femeia care suferea de insomnie și care în mod 
normal ar fi trecut de la somn adânc la luptă într-o fracțiune de 
secundă se drogase și era inconștientă. 

e 

Era după-amiază atunci când sunetul unor pași ușori se auzi 
prima oară pe hol. Logan așteptă să treacă, apoi ieși din camera 
lui ca să o caute pe Munroe și o găsi în bucătărie punând apă 
într-un ibric, îmbrăcată într-o bluză scurtă și boxeri și cu un păr 
atât de ciufulit încât el ar fi râs, dacă lucrurile ar fi stat altfel. Nu 
vedea cuțitele, însă ea nu avusese niciodată nevoie de ele ca să 
ucidă și, oricum, nu de asta le purta cu ea. 

— Vrei cafea? spuse ea. 

— Sigur, răspunse el. Unde e Noah? 

Ea căscă și se scărpină la ceafă. 

— E la casa lui de vacanţă. Cât e ceasul? 

— In jur de 3, spuse el. 

Munroe puse ibricul pe aragaz și aprinse focul. Se așeză la 
masa din bucătărie, apoi își lăsă capul pe spate și zâmbi. Un 
zâmbet adevărat. Logan zâmbi și el fără să vrea, în ciuda 
frustrării și furiei sale. 

— Aveam nevoie de somnul ăsta, spuse ea. Și m-am gândit că 
și tu ai nevoie de somn, cu toată diferența asta de fus orar și 
călătoria foarte lungă. Altă dată n-o să te mai fac să aștepți 
după mine. 

Era singura explicaţie pe care Munroe era dispusă să o ofere, 
dar Logan știa că ea făcuse asta dintr-un motiv calculat. Somnul 
și faptul că îl făcuse să aștepte fuseseră la fel de ostentative ca 
și cuţitele din tren. Voia ca el să afle care e starea ei mentală, să 
ia în considerare totul dacă avea de gând să-i ceară favoarea, 
oricare ar fi fost aceasta. 

Logan nu spuse nimic și ea zâmbi iar - acel zâmbet atât de 
fermecător. 

— Stai jos, spuse ea. O să-ţi fac ceva de mâncare. 


VP - 19 


El făcu semn spre dulăpioarele goale. 

— Cu ce? 

— Cu cafea, spuse ea cu o expresie serioasă. 

Clipa de tăcere fu urmată de râsetele lor amestecate, ca o 
binevenită detensionare. 

Logan nu se putu abţine să zâmbească larg, era atât de 
plăcut să o vadă lucidă și să o aibă din nou pe ea, cea 
adevărată, acea Michael pe care o cunoștea și o iubea; savură 
momentul, pentru că știa că nu avea să dureze. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, ea spuse: 

— Spune-mi de ce ai venit - de ce anume ai nevoie? 

Logan încremeni. 

Ibricul bolborosea pe aragaz, dar Munroe nu se obosi să-l ia 
de acolo. Făcu semn cu capul spre scaunul din faţa ei. Nu era o 
invitaţie, era o poruncă. Nu avea niciun rost să se opună, așa că 
Logan se așeză pe scaunul indicat. Se lăsă în față, cu 
antebrațele pe masă, iar când deschise gura să vorbească ea îi 
puse mâna pe încheietură. 

— Nu-ţi uita gândul, spuse ea. 

Munroe se ridică în picioare, se duse la aragaz și închise focul. 

ÎI dezarmase atât de ușor. O urmări cum umblă prin 
bucătărie: fluidă, metodică, fără să se grăbească sau să se 
blocheze, ca o dansatoare bine pregătită. Se întoarse, îl privi în 
ochi și îi zâmbi conspirativ în timp ce umplea cănile de cafea. 

Puse o cană în faţa lui și o luă pe a ei în timp ce se așeza, cu 
trupul încordat și fața relaxată. 

— Continuă, spuse ea suflând în cafea. 

El își scoase portofelul și împinse peste masă fotografia 
estompată, cu frumusețea și tragedia ei, cu amintirile și durerea 
ei sufletească. Munroe se opri să se uite la ea. 

— E fiica lui Charity? 

Logan dădu din cap. 

Charity. 

Persoana pe care el o iubise mai mult și mai sincer decât pe 
oricare altă fiinţă. Charity, colega lui de supraviețuire din 
copilărie. Ea își trăise viaţa, cunoscuse durerea și trauma mai 
bine decât el și împărţiseră povara: minciunile, secretele și 
cicatricele. 

Logan privi lung spre fotografia cu fetița cu bucle blonde și 
ochi verzi strălucitori, trecu cu degetele peste margini și apoi se 


VP - 20 


opri. Toate motivele, toate argumentele, toate cuvintele care i 
se învârtiseră în cap în ultimele trei zile dispăruseră și el 
rămăsese pustiu. Logan ridică privirea și, uitându-se insistent în 
ochii lui Munroe, spuse doar atât: 

— Am găsit-o. 


VP - 21 


Capitolul 3 


Nu fu nevoie să spună mai mult. Munroe înțelese, fără nicio 
explicaţie, de ce venise el și chiar dacă nu știa detaliile, cel 
puţin pricepuse esența a ceea ce voia. 

Întinse mâna peste masă și o puse peste mâna lui. 

În sinea sa, el își dorea mai mult decât orice să își pledeze 
cauza și să-și susțină argumentaţia. Dar păstră tăcerea. 

Munroe știa care e costul, știa ce înseamnă asta, iar el o 
vedea după ochi cum își face calcule. In cele din urmă, ea 
întoarse privirea spre ferestre. 

— Nu știu ce să zic, Logan, spuse ea. Pur și simplu nu știu. 

El tăcu, așteptând, îngăduind tăcerii să-i învăluie, apoi spuse, 
cu un nod în gât: 

— Vrei măcar să auzi ce știm? Detaliile? Vrei măcar să asculţi 
ce avem de spus? 

Ea nu răspunse nimic. 

— Vino cu mine, spuse el. Doar pentru o săptămână - doar ca 
să ne întâlnim cu ceilalți. 

— Să mă întorc în State? spuse ea. 

— Ei nu pot să vină toţi aici, spuse el. E prea scump şi nu e 
timp suficient, dar asta nu înseamnă că trebuie să te întorci 
acasă. Poate fi oriunde - New York; ce zici de New York? Ne 
ducem pentru o săptămână, stăm la un hotel drăguţ, discutăm 
cu niște oameni interesanţi, iar după ce totul ia sfârșit, tu vei 
avea timp să te gândești la asta și apoi să iei o decizie. 

Ea se ridică, își umplu iar cana și rămase în picioare, 
holbându-se în gol. 

— Te rog, șopti Logan. Pentru mine. 

În tăcerea aceea, zgomotele traficului și discuţiile ocazionale 
ale trecătorilor se strecurau prin ferestrele deschise. Ea rămase 
nemișcată, cu ochii goi și impenetrabili. In cele din urmă se 
întoarse spre el. 

— O să merg, spuse ea. Pentru tine. 

El expiră, dându-și seama abia atunci că își ţinuse respiraţia. 


VP - 22 


— Logan, nu pot să-ţi promit nimic, spuse ea. O să merg. O să 
ascult. Dar nu mă angajez la nimic și n-o să rămân acolo, 
înţelegi? 

El dădu din cap. Ea îi oferise suficient: un început. 

Munroe încă mai stătea pe blatul din bucătărie când spuse: 

— Am nevoie de puţin timp înainte să plec de-aici. 

— Noah? se hazardă Logan. 

Ea aprobă din cap și nu se strădui deloc să ascundă ceea ce 
se vedea atât de clar pe faţa ei. În acel moment dificil, el îi simţi 
tristețea în fața inevitabilului și înţelese de ce nu se opusese 
mai aprig cererii lui de a-l însoţi. Munroe se pregătea să-și ia 
ramas-bun, detesta asta, suferea din cauza asta și simţea că nu 
are nicio cale de scăpare. 

— El crede că e din cauza lui - sau poate a mea. Noah habar 
n-are, nu-i așa? 

Ea scutură din cap și se întoarse încet, privind iar fix într-un 
punct invizibil. 

— Am încercat să-i explic, spuse ea, dar cum ar putea el să 
înțeleagă? 

Indiferent cât de bine ar fi crezut Noah că o cunoaște pe 
Munroe, existau foarte multe lucruri pe care el nu avea să le 
înțeleagă niciodată, curenţi subterani care, cu sau fără Logan, 
aveau să o tragă pe nesimţite departe de el. Toate acestea 
garantau că evoluţia firească a lucrurilor va duce spre durere și 
nedumerire. Omul o făcuse pe Munroe să râdă și îi oferise un 
motiv să fie fericită. Pentru asta, Logan ar fi dorit să-l poată 
asigura că lucrurile or să fie în regulă. Dar ele nu erau astfel și 
poate că nici nu aveau să mai fie vreodată. 

— E mai bine așa, spuse el. 

Munroe aruncă o privire lungă și apatică înapoi, după care 
șopti, în cele din urmă: 

— Știu. 

Durerea din acest cuvânt îl amuţi pe Logan. Ea îi oferise o 
scurtă licărire, o deschidere prin care Logan văzu în spatele 
ochilor ei, dincolo de sufletul ei, în infernul ei personal și chinuit. 
Apoi, dintr-odată, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton, faţa 
ei se schimbă și licărirea dispăru. „Mâine ne întrecem pe apă”, îi 
spuse ea, și Logan, aflat încă în căutarea cuvintelor, îi răspunse 
cu un zâmbet obosit. 


VP - 23 


Ea îi oferea timpul ei, la schimb cu timpul lui. O săptămână în 
New York contra unei săptămâni în Tanger și, dincolo de 
tensiunea emoţională din reacţia lui Noah, zilele erau pline de 
acţiune și de o bună dispoziţie subințeleasă care se prelungi 
până la zborul de întoarcere în Statele Unite. Dacă Munroe se 
trata singură, ascundea asta bine, chiar dacă Logan se trezise 
adesea noaptea la sunetul pașilor ei pe hol, dându-și seama că 
ea dormea foarte puţin. 

e 

Intrară în Statele Unite prin aeroportul JFK și luară un taxi spre 
Manhattan, spre The Palace, unde Munroe rezervase unul din 
apartamentele triplex ale hotelului. Cu toată cariera lui de pilot 
și cu tot statutul lui de vedetă dependentă de adrenalină, contul 
bancar al lui Logan nu era suficient de consistent ca să poată 
susține împărţirea unei astfel de note de plată, așa că nu se 
opuse atunci când ea se oferi să plătească ea. 

Apartamentul de la nivelul vârfurilor zgârie-norilor avea trei 
dormitoare distribuite pe trei etaje și 500 de metri pătraţi, într- 
un contrast direct și opulent cu condiţiile sărăcăcioase în care 
Munroe locuise în ultimii câţiva ani. La etajul unu, Munroe 
deschise ușa dormitorului principal și se aruncă pe spate pe 
patul enorm, cu braţele rășchirate, râzând spre plafon. 

— Îţi place? spuse ea către Logan. 

El avea pe față un zâmbet până la urechi și se uita fix la 
priveliștea de dincolo de ferestre. 

— E o nebunie, spuse el. 

— Asta e camera ta, spuse ea. O să ai nevoie de spaţiu pentru 
prietenii tăi. Poţi să ocupi camerele de sus, răsfaţă-i puţin; eu 
plătesc. Eu o să rămân la parter. 

Logan îi zâmbi și el prelung. În bucuria acelui moment nu mai 
era nevoie de cuvinte, deoarece, fără îndoială, aceasta era 
proverbiala liniște dinaintea furtunii. 

o... 

Puțin înainte de ora unu noaptea, Munroe privea fix pe 
fereastra sufrageriei. Logan se dusese la culcare cu mai bine de 
o oră în urmă și ea întârziase până acum, studiind străzile 
orașului, ascultând zgomotele apartamentului, așteptând ca 
noaptea să se prelungească, ca să se asigure că el nu se mai 
trezește în seara aceea. 


VP - 24 


Pentru ea, odihna - somnul - avea să vină mult mai târziu, 
sau poate deloc, pentru că a rămâne treaz atunci când 
întunericul arunca masca frumuseţii asupra lumii însemna să fii 
viu. 

Munroe se întoarse cu spatele la fereastră, la imaginea ei 
fantomatică din geam, parcurse camera și ieși afară. Luă liftul 
spre parter, spre locul în care aerul nopţii refuza să renunţe la 
umiditatea zilei, spre civilizaţie și asfalt, gaze de eșapament și 
gunoi, spre amestecul de mirosuri pe care doar canicula dintr-un 
mare oraș îl poate produce, New Yorkul în mijlocul verii. 

leșise din hotel ca să respire aerul de afară, să scape 
mergând de  cârceii care erau rezultatul secundar a 
numeroaselor ore de călătorie cu avionul. O luă pe jos, 
avansând rapid spre vest, fără o ţintă anume. 

Un scâncet o împiedică să treacă de o intrare de serviciu, 
atrăgând-o în niște cotloane întunecate în care se vedeau numai 
siluetele camioanelor și vehiculelor parcate: era un sunet 
nepotrivit pentru acea noapte din oraș, plânsetul unui pisoi sau, 
cum deveni evident atunci când ochii lui Munroe se adaptară la 
întunericul profund, groaza cumplită a unei fete ţintuite la 
pământ de doi bărbați. 

Tânăra avea cel mult 18 ani, încă era oarecum copil, o 
reprezentare perfectă a celor inocenți, optimişti și naivi care, în 
căutarea unei vieți mai bune, se îndreptau mereu spre 
metropolă, doar ca să se trezească sacrificați pe altarul lui 
Moloch. 

Bărbaţii oscilau deasupra trupului ei, fiecare mișcare a lor era 
amenințătoare, energică și ostilă. Munroe nu auzea ce spun, 
doar ameninţarea brută a intenţiilor lor, purtată spre ea prin 
aerul liniștit. Femeia renunţase să mai lupte și părea paralizată. 
Nu venise de bunăvoie în acea zonă plină cu pete de ulei și 
gunoaie. Probabil fusese târâtă până acolo. Nu mai avea pantofi. 
Rochia ei era sfâșiată și ridicată deasupra taliei. Pieptul îi era 
agitat de un plânset tăcut. 

Munroe se opri și, pentru o clipă lungă cât o veșnicie, privi 
într-acolo. Nu simţea nici uimire, nici oroare că fusese condusă 
în brațele celor răi, doar o furie arzătoare și de nepotolit 
împotriva violării inocenței, o mânie neînfrânată care urca din 
adâncul ei, sus, tot mai sus, până la cap, pulsând în ritmul 


VP - 25 


răzbunării și distrugerii. Și dac-ar fi voit, n-ar fi putut să plece de 
acolo, atât de tare băteau tobele războiului. 

Ochii ei nu se abătură de la ţinta lor nici măcar o clipă, în timp 
ce se apropia cu pași lenți, siguri și apăsaţi, până când izbi cu 
piciorul ceva moale și pliabil. 

Munroe se opri și privi în jos. 

Era poșeta femeii, cu conţinutul împrăștiat în jur. 

Munroe merse mai departe, cu privirea înainte, nevăzută și 
neauzită, până când ajunse la câţiva metri de bărbaţii care, 
observând-o, ezitară în agresiunea lor. 

Cel mai mare dintre cei doi, masculul alfa, se ridică s-o 
înfrunte pe Munroe. 

Timpul și spaţiul încetiniră și se focalizară precis. Așa cum îl 
vedea ea, bărbatul era o ţintă îngustată, o umbră cenușie pe 
fundalul nopţii. Mâinile îi rămaseră relaxate într-o parte și-n alta. 
Trupul îi era calm, aproape nonșalant, în timp ce ochii îi 
zvâcneau de la un punct la altul din interiorul zonei îngrădite, 
evaluând distanţe, suprafețe, arme. 

Bărbatul se apropie, invadându-i spaţiul personal. 

Avea respiraţie stătută și nări teșite; însemna ochi care nu 
vedeau și aer fără oxigen. Se uită la Munroe, trăgând aer în 
piept și plimbându-și nasul în jurul părului ei. 

În interiorul lui Monroe, tobele băteau și mai tare, și mai 
zgomotos: un ordin de atac către fiecare celulă a trupului ei. 

— la uite ce-avem noi aici, spuse el. 

Partenerul lui chicoti, un fel de lătrat nervos, în timp ce ţinea 
strâns victima aflată în continuare la pământ. 

Bărbatul solid o mângâie pe păr pe Munroe. 

— Nu mă atinge, spuse ea. Dacă vrei să mai trăieşti. 

Avea o voce joasă și monotonă și, chiar dacă bărbatul n-avea 
cum să știe că acesta era sunetul morții iminente, partenerul lui 
înțelese ameninţarea și se apropie, dintr-un fel de solidaritate, 
ca să se alăture șefului său. 

Fata se ridică imediat de la pământ și, cum bărbaţii nu mai 
erau cu faţa la ea, ţâșni prin spatele lor spre stradă, aruncând 
cu greu o privire înspre ei. 

Cei trei se uitară la ea cum aleargă, în tăcere. Apoi, în timp ce 
mica siluetă se pierdea în întuneric, masculul alfa se întoarse 
din nou spre Munroe. 

— Uite ce-ai făcut, spuse el. 


VP - 26 


Zâmbea, lăsând la vedere un șir de dinţi albi și curaţi. 

Imobilă, Munroe întoarse din nou ochii spre el și nu spuse 
nimic. 

— Îmi datorezi un futai, spuse bărbatul. 

Zâmbetul dispăruse. 

— Te sfătuiesc să pleci, spuse ea. Dacă mă atingi, o să te 
omor. 

El râse. Tare. Un bubuit zgomotos răsunând din zidurile care 
se înălţau de-o parte și de alta. Apoi, într-o clipă, râsul încetă. 

Lupta era inevitabilă, iar când își dădu seama de asta, Munroe 
simţi și valul de adrenalină. Se concentră și închise ochii, lent și 
prelung. 

Un observator atent i-ar fi remarcat zvâcnetul mâinilor, și-ar fi 
pus întrebări în legătură cu lipsa ei de frică, ar fi avut mai multă 
grijă în faţa acestei siguranţe copleșitoare de sine. Dar prea 
marea lor încredere îi orbise pe acești tipi, împiedicându-i să 
observe prea multe. 

Urmă un moment de tăcere, de gândire, ca și cum acest 
bărbat și partenerul lui ar fi putut, la urma urmei, să fie suficient 
de inteligenţi și să recunoască o formă de nebunie mai mare 
decât a lor și să dea înapoi. 

Dar nu. 

Bărbatul cel solid o prinse cu pumnul de păr. O trase cu 
putere. O obligă să se lase în genunchi. 

— Du-te dracului, târfo, șuieră el. 

Munroe simţi cum o ustură ochii și, drept reacţie, colțurile 
buzelor ei se răsfrânseră în sus. 

Timpul trecea în intervale de microsecunde, în nanofante de 
spaţiu, cu o claritate intensă care, asemenea unei inundaţii 
bruște dintr-un canal, se repezi ca un torent prin sângele ei. 

Mâna lui stângă continua să îi strângă părul. Braţul lui drept 
se trase în spate ca să lovească, și bărbatul ăsta, cu zâmbetul 
lui, cu râsul și respiraţia lui, deveni un inamic familiar care 
trebuia să moară. Munroe nu mai era în mijlocul unui oraș 
canicular, ci în arșița junglei, cu mirosul ei brut și atotprezent de 
pământ. 

Cu mâinile în continuare pe lângă corp, degetele ei se 
întinseră după cuţitele adăpostite lângă tibie. Pielea atinse 
metalul. Apoi urmă instinctul. Tobele interioare ajunseră la 


VP - 27 


apogeu, urlând ordinul de supraviețuire, de răzbunare: dându-i 
ordinul de a ucide. 
e 

Ceasul de pe noptieră arăta ora 8 dimineața. Logan privi spre 
cifrele de pe ecran și, cu o respirație ezitantă, înțelese teama 
care îl trezise. 

Dădu la o parte aşternuturile și o luă spre scări, aproape 
alergând, strigând-o din mers pe Munroe și oprindu-se brusc în 
faţa dormitorului de la parter. 

Ușa fusese lăsată ușor întredeschisă și, așa cum făcuse și în 
prima dimineaţă din Tanger, Logan își lipi palma de ea și 
balamalele pivotară spre interior. 

Cu un dâjă-vu, Logan se holbă șocat, cu gura deschisă. 

Munroe zăcea întinsă pe pat, cu cuţitele pe noptieră, dusă pe 
altă lume. El rămase așa o clipă, reprimându-și frustrarea și 
resentimentul, apoi se întoarse să plece, în timp ce ochii i se 
adaptau la lumina slabă a camerei, dar se opri brusc când 
începu să înțeleagă. 

Cu inima bubuind și stomacul învolburat, Logan se apropie de 
pat, de ea. Îngenunche. Atent să n-o atingă, urmări dârele de 
sânge închegat care i se prelinseseră pe antebraţe, mânjindu-i- 
le. 

Nu o auzise când ieșise din apartament, nu auzise zgomotul 
liftului privat atunci când acesta coborâse sau urcase. Logan 
trase în liniște aer în piept și își încleștă pumnii. Peste câteva 
ore, ceilalți aveau să înceapă să sosească. Veneau să ofere 
diverse fragmente ale unei povești vechi de opt ani pe care ea 
trebuia să le afle. Și iat-o pe ea, singura persoană care putea să 
aducă acestei povești un final fericit, epuizată și ameţită de 
droguri. 

Ar fi voit s-o trezească; să afle ce naiba se întâmplase 
noaptea trecută, ce făcuse ea; să ţipe și s-o plesnească, s-o facă 
să-și vină în fire. Dar știa că nu e o idee bună, așa că se întoarse 
în bucătărie, ca să înghită rapid ceva care să-i blocheze greaţa 
care nu-i mai trecea. 

e 

În decursul dimineții și al după-amiezii, ceilalți sosiră și, în 
ciuda neliniștii crescânde legate de starea lui Munroe, Logan 
jucă rolul de gazdă. 


VP - 28 


Amuzat de reacţiile lor faţă de opulenţa apartamentului, 
Logan îi conduse prin el și răspunse întrebărilor lor legate de 
modul în care fusese plătită cazarea. 

Acest grup ciudat și pestrit se strânse pe terasa de pe 
acoperiș, printre mobile din fier forjat și jardiniere din lemn care 
ofereau o senzaţie de liniște, de lume antică în contrast cu 
haosul orașului de dedesubt. 

Aspectul, stilul și gusturile lor, direcţiile vieților lor erau la fel 
de îndepărtate unele de altele ca la orice grup de necunoscuţi 
aleși la întâmplare, dar copilăria, firul roșu care îi lega laolaltă, 
era mai puternic decât orice diferență. Conversară fără 
dificultate unii cu alţii, cu camaraderia soldaţilor uniţi de trauma 
războiului, până când ușile de sticlă ale terasei culisară și 
Munroe păși afară. 

Se pusese la punct: sângele dispăruse și acum stătea în 
pragul ușii ca o imagine a inocenței modeste, cu o rochie de 
fetiţă și pantofi fără toc. 

Răspunse privirii lui Logan, cu o nuanţă jucăușă în ochi. 

Logan oftă. 

Puteai spune că era oricum, numai naivă și pură nu. Își luase 
în mod deliberat această înfățișare, această faţadă a sfielii și 
modestiei care, pentru cei ignoranţi, devenea atât de ușor un 
voal. In plus, după cum se vedea clar din acea privire, Munroe 
știa că asta îl irită foarte tare. 

Logan își luă ochii de la ea și zâmbetul ei deveni și mai larg, 
parcă spunând Da, Logan, știu ce vrei să faci. 

Inima lui bătea cu putere. 

Logan aruncă iar o privire spre hainele de fetiță ale lui 
Munroe, ezită și apoi o prezentă celorlalți. 

— Ea e Michael, spuse el, cea despre care v-am vorbit. 

Pe lângă Logan, în jurul mesei erau șase alți oameni: un agent 
imobiliar, un avocat, un manager de proiect, un director IT, un 
fotograf și un student la medicină, toți având puţin sub sau 
peste 30 de ani. Fiecare din ei se luptase din greu să ajungă la 
condiţia lui actuală cu un cost personal și sacrificii private atât 
de mari încât existau parteneri de viaţă care nu cunoșteau toate 
detaliile. 

Munroe se așeză și ei se prezentară, unul câte unul. Nu 
divagară prea mult, deși exista o oarecare frivolitate în modul în 
care fiecare membru al acestui mic grup spunea o variantă a 


VP - 29 


aceleiași povești: o poveste a unei vieţi controlate și structurate 
de la naștere, a consacrării către Dumnezeu și Profet, a sărăciei, 
servituţii și în cele din urmă a unui pariu - familia, structura 
socială și întreaga lume cunoscută lor mizate pe speranţa că 
există și o altă viaţă, o viaţă mai bună, undeva acolo, în Vid. 

Logan auzea disperarea din spatele fiecărui cuvânt măsurat și 
se întreba dacă și ei o auzeau. Ei o evaluau pe Munroe, 
nedându-și seama dacă ea era capabilă să înțeleagă gravitatea 
celor petrecute, întrebându-se cum era posibil ca această fată 
timidă să fie cea care să îndrepte lucrurile. Pe feţele lor se citea 
clar îndoiala. 

Privind acum la ea, lui Logan îi era greu, chiar dacă o 
cunoștea foarte bine, să-și dea seama cum putea atâta inocenţă 
aparentă să fie vestitorul dreptăţii supreme. Le înțelegea 
neîncrederea și își lăsă la o parte propriile dubii, pentru că avea 
nevoie de acea favoare din partea ei. 


VP - 30 


Capitolul 4 


Buenos Aires, Argentina 


Copacii, clădirile și mașinile parcate se derulau unele după 
altele și Hannah privea fix pe geamul din dreapta al dubiței fără 
să vadă neapărat, dar cu siguranţă ascultând. 

Era extrem de curioasă faţă de motivul pentru care se afla ea 
aici, dar știa că nu trebuie să întrebe, așa că stătea în tăcere pe 
rândul cel mai din spate, încercând să prindă unele indicii din 
discuţia celor doi adulţi de pe locurile din faţă. 

Faptul că nu știa nimic îi întorcea stomacul pe dos. Când știi 
ceva, chiar dacă e de rău, măcar poți să te pregătești. Era mai 
bine să știi ceva rău decât să nu știi absolut nimic și, în clipa 
asta, ea nu știa absolut nimic. 

Era foarte ciudat că o aduseseră doar pe ea și pe niciunul din 
ceilalți copii și, chiar dacă nu părea că ar fi dat de necaz, uneori 
era greu să-ţi dai seama, pentru că, asemenea palmelor peste 
cap, necazul avea obiceiul să apară din senin. 

Până când își dădea seama cum stau lucrurile nu avea să 
scape de senzaţia de greață, dar în clipa asta cea mai bună 
modalitate de a se feri de necaz era să nu spună nimic. Dacă 
tăcea, ei or să uite de ea, ceea ce însemna că măcar o vreme or 
s-o lase în pace și ea o să poată asculta. 

Unchiul Zadok și Mătușa Sunshine, care stăteau pe locurile 
din faţă, erau foarte serioși și invocau Versetele Sfinte pentru 
protecţie, înţelepciune și îndrumare, și probabil că era o 
chestiune Secretă, pentru că n-o chemară și pe Hannah pe 
bancheta din faţă, ca să se alăture rugăciunilor lor. 

Zadok ţinea ochii deschişi, trebuia să facă asta ca să poată 
conduce, dar ochii lui Sunshine erau închiși și gura ei se mișca, 
iar Hannah își dădea seama că ea Vorbea Prin Spirit, ceea ce era 
plictisitor, așa că asculta doar pe jumătate. 

Cum toată partea din spate a camionetei îi aparţinea, fără s-o 
deranjeze nimeni, Hannah se simţea extraordinar - aproape la 
fel de bine ca atunci când primise un cadou adevărat de ziua ei. 
Și, dat fiind că Zadok și Sunshine erau prea ocupați ca s-o 


VP - 31 


mustre că nu face nimic, Hannah petrecu acele momente rare 
uitându-se pe geam, în timp ce gândurile ei rătăceau departe, 
departe, înspre visările cu ochii deschiși interzise și secrete care 
ajutau timpul să treacă și făceau ca lucruri să pară mai bune. 
Apoi dubita luă o curbă largă și forţa cotiturii o trase în spate. 

Nu avea idee cât timp trecuse sau cât de mult rămăsese în 
visare și din cauza asta stomacul ei se strânse, cu un spasm de 
teamă. Cu siguranţă avea să dea de necaz pentru o astfel de 
nesupunere. 

Dar Zadok și Sunshine nu observaseră că ea visa cu ochii 
deschiși, așa că Hannah se liniști. Recunoscu o clădire și își dădu 
seama că acum erau undeva în cartierul de business, nu foarte 
departe de port. Veneau aici uneori să ceară donaţii prin birouri. 

Ochii lui Sunshine se deschiseră iar și ea păru ceva mai 
relaxată. Asta era bine, pentru că relaxarea la adulţi însemna o 
dispoziţie mai bună și șanse mai puţine de a da de necaz. Poate 
că Spiritele spuseseră că urmau să se întâmple lucruri 
frumoase, chiar dacă după părerea lui Hannah Cuvintele 
Spiritelor erau întotdeauna vagi, iar adulţii întotdeauna dispuși 
să creadă acele pretexte pentru care prezicerile nu se 
adevereau. Ce rost avea, zău, ca morţii să vorbească, dacă nu 
puteai conta deloc pe ceea ce spuneau ei? 

Sunshine vorbea iar cu Zadok, cuvinte adevărate, nu Cuvinte 
ale Spiritelor, așa că Hannah întoarse ochii spre cartea cu 
învăţăminte din poala ei și urechile spre locurile din față. 
Sunetele ajungeau la ea fragmentar. Vointa Domnului. Un 
pachet mic. Statele Unite. Profetul va fi încântat. Doar de câteva 
ori pe an. 

Nimic din toate acestea nu avea cu adevărat vreo 
semnificaţie, dar Hannah putea să ghicească; asta era partea 
bună când ei uitau de tine și tu tăceai și ascultai - puteai să afli 
unele lucruri. 

Același tip de ieșire specială mai avusese loc și până atunci, 
la sfârșitul verii, chiar înainte ca Mătușa Sunshine să o ducă pe 
Tânăra Rachel în excursie în oraș, iar Hannah trebuise să facă și 
corvezile lui Rachel. Păruse că Rachel e specială pentru că 
fusese aleasă și, chiar dacă era greșit, Hannah fusese puțin 
invidioasă. In acea zi, ca și astăzi, totul fusese Secret și pe 
ascuns - mai mult ca de obicei - așa că poate azi era cam 


VP - 32 


același lucru, oricare ar fi fost, și asta o făcea pe Hannah să se 
simtă bine, pentru că însemna, poate, că și ea e specială. 

Zadok parcă dubiţa, dar nu se dădu jos odată cu Sunshine, 
ceea ce însemna probabil că el rămâne acolo, ceea ce era destul 
de neobișnuit. 

Sunshine îi făcu semn lui Hannah, așa că ea se furișă de pe 
bancheta din spate, își croi drum spre portieră și cobori pe 
trotuar. 

Erau în fața unei clădiri vechi cu cinci niveluri, care părea 
foarte scumpă, iar asta făcea ca hainele lui Hannah să pară cu 
atât mai nepotrivite și mai stânjenitoare. Rochia era 
împrumutată, puţin prea mică și prea drăguță, iar asta o făcea 
să se simtă jenată. Dar Sunshine îi spusese să o poarte și nu mai 
era nimic de discutat, așa că asta era situaţia. Cel puţin părea 
nouă și nu uzată, ca hainele primite de Hannah de la cei mai 
mari. 

Sunshine o luă pe Hannah de mână și o conduse mai departe, 
iar asta o făcu să se simtă și mai incomod decât hainele. Știa 
însă că nu e cazul să se agite, așa că îndură senzațiile 
neplăcute, îndepărtându-le de ea. 

— Draga mea, spuse Sunshine, tu vrei să-l servești pe Domnul 
și să fii un mic soldat credincios al lui lisus, nu-i așa? 

Hannah ura acel cuvânt, mic, și tot ceea ce implica el, ura 
modul condescendent în care îi vorbea Sunshine, de parcă ar fi 
avut doi ani, dar dădu din cap că da. 

— Atunci e bine. Asta înseamnă că Dumnezeu poate să te 
binecuvânteze. El poate să ne binecuvânteze doar dacă ne 
supunem Lui și Profetului, da? 

Senzaţia de disconfort sporea și, din cauza ei, lui Hannah îi 
venea greu să vorbească, așa că dădu iar din cap. 

— A fi aici e un privilegiu foarte mare și Profetul vrea 
devotamentul și supunerea ta, spuse Sunshine. El are nevoie ca 
tu să fii cu totul ascultătoare și să fii Secretă - dacă vorbești 
despre ziua de azi, asta înseamnă nesupunere, înţelegi? 

Hannah dădu încă o dată din cap, de data asta cu 
solemnitate. 

Vocea lui Sunshine deveni și mai severă. 

— Ce se întâmplă atunci când ești nesupus faţă de Domnul și 
Profet? 


VP - 33 


— Dumnezeu nu mai poate să ne binecuvânteze și să ne 
protejeze, spuse Hannah. 

Cuvintele ei fură rostite într-o șoaptă răgușită. 

Sunshine dădu din cap satisfăcută și, chiar dacă Hannah ar fi 
trebuit să fie ușurată că Sunshine era încântată, nu se simţea 
deloc așa. Se simţea mai rău, chiar dacă nu înțelegea din ce 
motiv, deoarece Sunshine nu se purta ca și cum Hannah ar fi 
făcut ceva greșit sau ca și cum ar fi urmat să dea de necaz. 

Numai că lucrurile nu păreau în ordine, ceea ce însemna că 
senzaţia de disconfort era foarte puternică și se agrava - acea 
senzaţie de greață care pornea din fundul stomacului ei și își 
croia drum spre afară, până când totul devenea insuportabil și ei 
îi era dificil să mai gândească sau să respire. Singurul lucru pe 
care știa să-l facă atunci când se întâmpla asta era să se supună 
și apoi să suporte indiferent despre ce era vorba, clipă cu clipă, 
până când totul se termina și senzaţia de disconfort dispărea. 

Ajunseră la clădire, și Sunshine împinse ușa de la intrare. Privi 
în jos spre Hannah în timp ce intrau, o privire severă și 
necruțătoare pe care Hannah o înțelese fără să se gândească 
prea mult. Fii foarte supusă, pentru că Sunshine poate să-ți facă 
o grămadă de necazuri. 

La etajul unu, un hol pleca de la casa scărilor în ambele 
direcţii, iar de-a lungul lui erau uși solide, fiecare cu o plăcuţă de 
alamă și numele unei companii. 

Sunshine o ţinea strâns de mână, și lui Hannah îi venea să 
tipe sau să se smucească din cauza căldurii și a transpiraţiei 
provocate de contactul direct, dar păstră tăcerea. 

Sunshine se duse la ușa cea mai îndepărtată, care avea o 
plăcuță fără niciun nume. O deschise și intră într-o cameră cu un 
birou aflat lângă ferestrele acoperite, de parcă ar fi trebuit să fie 
o sală de primire. Dar la birou nu era nimeni. 

Lui Hannah mobila, lămpile și tapetul de pe pereţi i se păreau 
mai potrivite pentru casa unei persoane bogate decât pentru 
orice birou văzut vreodată de ea. Pe toate laturile camerei erau 
uși, dar toate erau închise și întregul loc era foarte tăcut. 

Sunshine arătă spre o canapea. 

— Stai acolo și nu atinge nimic, spuse ea. ` 

Apoi se duse la o ușă din dreapta și ciocăni. li răspunse o 
voce, după care Sunshine deschise ușa, intră și se întoarse după 


VP - 34 


câteva clipe cu doi bărbaţi în urma ei. Un bărbat era mai în 
vârstă, ca Sunshine, celălalt asemenea tinerilor de la Refugiu. 

In timp ce Sunshine și cel tânăr se dădură la o parte, bătrânul 
se apropie de Hannah și îngenunche, ca să fie la nivelul ei. O 
întrebă cum o cheamă, nu fără amabilitate, și după ce ea 
răspunse el îi luă mâna și o ridică blând. Hannah se uită la 
Sunshine, căutând susţinere, și Sunshine dădu din cap. Hannah 
înţelese intenţia bărbatului și se ridică în picioare. 

Ochii lui o măsurară de sus în jos, până la picioare, și apoi iar 
în sus. li atinse părul, doar un zvâcnet ușor pe șuviţele de lângă 
ureche, apoi se întoarse spre Sunshine. 

— Mult mai bine, spuse el. 

— Hannah, spuse Sunshine, am de făcut unele comisioane; tu 
rămâi aici cu domnul Cârcan, iar eu mă întorc imediat. 

Hannah simţi un acces de panică, nu pentru că se temea de 
bărbat sau pentru că ar fi deranjat-o să se despartă de Sunshine 
- asta în niciun caz -, ci pentru că era lăsată de una singură 
împreună cu un străin din Vid, ceea ce era complet împotriva 
regulilor. Toată lumea rămânea alături de un prieten în Vid, 
pretutindeni și întotdeauna. Era unul din principiile supunerii 
dictate de Profet și a-l încălca însemna că Dumnezeu nu mai 
poate să te protejeze. 

Dar așa îi spusese Sunshine să facă și Hannah n-avea încotro 
decât să facă așa cum i se ordonase. 

După ce Sunshine plecă, bărbatul spuse: 

— Îţi place îngheţata? 

Hannah dădu din cap, iar ochii lui se mișcară ciudat. 

— Vino, spuse el. In birou am congelator. 

Ea îl urmă spre o încăpere care putea fi numită birou doar din 
cauza mesei de lucru mari, deși toate celelalte obiecte o făceau 
să semene cu o sufragerie. Telefonul bărbatului sună și el 
începu să vorbească în timp ce deschidea micul congelator. 
Scoase dinăuntru un baton îngheţat și i-l întinse lui Hannah, 
făcându-i semn să se așeze în timp ce el dădea din cap către 
vocea de la celălalt capăt al firului, după care râse. 

— Da, bineînţeles, spuse el, sunt prea simpli și naivi ca să-și 
dea seama, dar sunt foarte aproape de Dumnezeu și eu vreau 
ca Dumnezeu să fie de partea mea. 


VP - 35 


Trecu la spaniolă, fără să pară că i-ar păsa dacă Hannah 
înţelege; probabil presupunea că ea nu înțelege, deoarece nu se 
deranjă să șoptească sau să iasă din cameră. 

Continuând să vorbească la telefon, bărbatul râse iar și spuse: 

— Da, dar în orice caz e ca și cum ai avea preotul tău 
personal și eu nu mă pot abţine să-mi placă. Religie, sex și un 
catâr simplu, mai bine de atât n-are cum să fie. 

Hannah nu înțelegea semnificaţia cuvintelor, dar, ca și atunci 
când îi asculta pe Zadok sau Sunshine, cel mai bine era să pari 
prost și să te prefaci că nu te interesează. 

Stătea pe canapea, cu fața la perete, complet concentrată 
asupra batonului de înghețată, gustând din el încet pentru a 
prelungi cât mai mult această plăcere rară, când își dădu seama 
că în cameră e tăcere și că nu-și aducea aminte de cât timp. Se 
întoarse ca să privească în jur. 

Bărbatul terminase de vorbit la telefon și stătea pe marginea 
biroului, studiind-o și frecându-se cu degetul mare încet, în sus 
și în jos, între picioare. Toate senzațiile de disconfort și panică, 
toată neliniștea care nu știa exact de unde vine și care 
dispăruse puţin odată cu îngheţata reveniră cu și mai multă 
forță, iar nodul din stomac o împiedica să mai ia o înghiţitură. 

Hannah simţi că-i vine să vomite, așa că rămase cu înghețata 
în mână, neștiind ce să facă cu ea. 

Bărbatul continuă să se holbeze, să facă ceea ce făcea și, în 
cele din urmă, când pe mâna ei începură să se prelingă încet 
picături, se ridică în picioare, îi luă din mână îngheţata topită și-i 
spuse „Dă-ţi jos rochia”. 

Cuvintele lui fură ca o palmă peste faţă. Ca un bucluc. Bucluc 
mare. lar senzațiile neplăcute erau acum atât de intense că 
Hannah nu se putea mișca. 

— ÎI iubești pe Profetul tău? spuse bărbatul. 

Hannah dădu din cap. 

— Atunci respectă voinţa Profetului și supune-te, spuse 
bărbatul. 

Cuvintele erau cele potrivite, dar erau derutante din partea 
acestui străin din Vid, iar senzațiile de disconfort existau acum și 
înăuntru, și pe dinafară. Nu era frică, sau, ba da, era frică. Ar fi 
trebuit să i se supună, el ar fi putut s-o lovească sau, mai rău, 
putea să-i spună lui Sunshine, dar Hannah tot nu putea să se 
miște. 


VP - 36 


Bărbatul aruncă îngheţata într-un coș de gunoi și-și șterse 
degetele de cracul pantalonilor. O luă de mână și o ridică în 
picioare, mai brutal decât o făcuse în sala de așteptare. 

— Vino, spuse el. O să te ajut eu. 

Mâinile lui erau nerăbdătoare în timp ce o întorcea cu spatele 
la el. Nu era ceva nou ceea ce făcea el, chiar dacă această 
experiență din afara Refugiului și cu acest bărbat era nouă. El 
trase de fermoarul rochiei și Hannah închise ochii. In spatele 
pleoapelor, lacrimile ei erau fierbinţi ca focul, dar nu le-ar fi 
permis niciodată să iasă la suprafaţă. Respira lung și încet, 
îngăduind minţii ei să alerge departe, foarte departe, spre visele 
cu ochii deschiși ascunse și interzise în care nu se întâmpla 
nimic rău, în care nu existau probleme, în care ea era specială și 
dorită și întotdeauna în siguranţă, întotdeauna. 


VP - 37 


Capitolul 5 


Logan scoase fotografia din portofel și o puse pe masă. 
Fotografia fusese făcută atunci când Hannah avea cinci ani, cu 
doar trei zile înainte să fie scoasă din clasă, condusă pe hol spre 
ieșire și, după cum au aflat ei mai târziu, dusă cu mașina peste 
graniţă, în Mexic. 

De pe cealaltă parte a mesei, Gideon, directorul IT, scoase din 
geanta lui de laptop o fotografie scanată și imprimată. O puse 
pe masă, lângă Hannah. Fotografia era veche, anacronică în 
acel mod specific fotografiilor - datorită părului și hainelor, ca și 
culorilor ciudate pe care le dobândise în timp. 

— David Law, spuse el. 

O adiere prinse marginea hârtiei, ridicând-o ușor, și Gideon își 
puse paharul pe colţul ei, ca s-o fixeze. 

Ochii lui Munroe se treziră la viaţă. Întinse mâna după pagina 
cu imaginea lui David Law, care declanșă prima urmă de 
speranţă pe care Logan o simţise de când ajunsese ea pe 
terasă. 

Munroe văzuse deja de trei ori fotografia lui Hannah, dar 
acum era prima oară când îi era arătată imaginea lui David Law. 
Chiar și un observator neatent ar fi remarcat intensitatea cu 
care ochii ei studiau această fotografie. 

Privi ba la David, ba la Logan, la asemănările izbitoare dintre 
ei: păr blond, ochi verzi, aceeași structură osoasă. 

— David și cu mine nu suntem rude, răspunse el la întrebarea 
ei nerostită, cel puţin din câte știu eu. David era iubitul lui 
Charity în perioada aceea - era un copil din sectă, ca și noi. Ele 
cel care a răpit-o pe Hannah și a dus-o înapoi. 

— Unde e Charity? întrebă Munroe. De ce n-a venit aici? 

— Voia să vină, spuse Logan. Dar n-a mai reușit să ajungă, 
așa că m-a rugat pe mine să vorbesc în numele ei. Apropo, îţi 
transmite salutări. 

Munroe dădu din cap. 

Logan tăcu, marcând mental contextul și punctul din care să 
continue. De-a lungul anilor, Munroe auzise bucățele ale acestei 
povești, iar drumul ei se încrucișase de două ori, pentru scurtă 


VP - 38 


vreme, cu cel al lui Charity. Știa unele detalii vagi despre răpirea 
lui Hannah deoarece, într-o izbucnire neobișnuită de iritare, 
Logan vituperase împotriva nedreptăţii întregii situaţii. Dar, în 
afară de asta, îi spusese lui Munroe destul de puţine. 

— Mi-a luat patru ani ca s-o conving pe Charity să plece, 
spuse Logan. 

Işi duse o mână la cap. 

— Pentru mulţi dintre noi, cele mai groase gratii sunt aici, 
continuă el. Îţi trebuie un timp ca să-ţi înfrângi frica și vinovăția 
pe care ţi le-a indus o viaţă de condiţionare - mai ales dacă tot 
ceea ce știi tu te-a făcut să te îngrozești de lumea de afară. În 
fine, găsisem un apartament, pe Charity o aștepta o slujbă și pe 
Hannah grădiniţa, iar când Charity, în sfârșit, a evadat, a apărut 
și David. La cinci luni după ce s-au stabilit la casa lor, David a 
dispărut cu Hannah și s-a întors înapoi. 

— Ce vrei să spui cu „a apărut și David”? 

— David era iubitul lui Charity, nu tatăl lui Hannah, spuse 
Logan. lar el și cu Charity nu erau împreună de mult timp - 
poate un an, cel mult - așa că a profitat de fuga lor ca să plece 
și el. 

— Ești sigur că nu el e tatăl lui Hannah? Nu există nicio 
șansă? 

— Potrivit lui Charity, nu. 

— Atunci de ce a considerat el că are dreptul s-o ia? 

— Habar n-am, spuse Logan. Pentru că nu avea niciun drept. 
I-a luat pașaportul și a falsificat o procură, a dus-o peste graniță 
și de acolo a ajuns tocmai în America de Sud. 

— Deci n-a fost o problemă de custodie sau de părinţi care se 
luptă la cine să rămână copilul? 

— Nicidecum, spuse Logan. A fost o răpire a unui copil cât se 
poate de clară. 

Logan făcu o pauză, încercând să-și găsească cuvintele. 

— Când pleci e greu să-ţi găsești echilibrul, spuse el. Viaţa 
vine spre tine atât de învolburată, există foarte multe lucruri 
pentru care nu ești pregătit și uneori ai senzaţia că fiecare zi e o 
nouă încercare de a ieși la suprafaţă ca să poţi respira. Dar cum 
eu deja găsisem o cale pentru Charity, David nu a avut 
problema asta. A avut mai multe șanse decât oricare dintre noi, 
dacă voia să facă ceva cu viaţa lui dinafară. Lui i-a fost foarte 
ușor față de alţii... 


VP - 39 


Heidi, managerul de proiect care stătea lângă Gideon, îl 
întrerupse. 

— De fapt David nu s-a integrat niciodată, spuse ea. 

— L-ai cunoscut? o întrebă Munroe. 

Heidi dădu din cap. 

— Nu părea să-i pese prea mult, nu se străduia prea mult să 
facă nimic, de fapt profita cumva de pe urma lui Charity. Nu 
toată lumea reușește aici. Unii se întorc. Depinde foarte mult de 
motivul pentru care au plecat de fapt de acolo. 

— Noi nu știm de ce a plecat - de ce a venit cu ea, spuse 
Logan. E posibil s-o fi iubit o vreme sau să fi fost vorba de 
curiozitate, sau poate că nu-i plăcea să fie pus la punct în 
fiecare zi... 

— Niciunul nu e un motiv prea bun, spuse Heidi. 

— Sau poate că i s-a cerut să plece cu Charity și apoi s-o 
aducă pe Hannah înapoi. 

— Ar face liderii așa ceva? spuse Munroe. Să-i ordone să 
găsească o posibilitate de-a o aduce înapoi? 

Logan dădu din umeri. 

— Ei nu consideră că legile societăţii li se aplică și lor. 

— Viziunea lor despre copiii născuţi în cadrul grupului ţine mai 
degrabă de legile proprietăţii, spuse Heidi. Și chiar dacă nu i-au 
ordonat asta, chiar dacă lui i-a venit ideea și a făcut planul de 
unul singur - lucru de care noi ne îndoim - l-au protejat și l-au 
ascuns foarte bine de atunci. De asta ne-a luat atât de mult ca 
s-o găsim. 

— Și acum, după ce-aţi gasit-o? 

— Vrem s-o scoţi de acolo. 

Munroe puse fotografia înapoi pe masă și așeză încet pe ea 
paharul lui Gideon. Se lăsă pe spate și apoi zâmbi larg. 

— Vreţi s-o răpesc. 

Făcuse o declaraţie, nu pusese o întrebare, și Logan își dădu 
seama cu certitudine că spusese asta doar pentru el, pentru 
nimeni altcineva. Era atitudinea clasică a lui Munroe. Esti sigur 
că te-ai gândit bine? 

Urmă o tăcere generală. 

— Acum, când aţi aflat unde e Hannah, spuse Munroe, nu ar fi 
momentul să apelaţi la căile legale? 

— Nu e așa de simplu, spuse Logan. 


VP - 40 


— Am încercat deja asta, spuse Eli, studentul la medicină. 
Dacă David se întoarce în Statele Unite o să fie arestat. E căutat 
și de Interpol, și noi credem că ăsta e motivul pentru care 
rămâne în ţări mai puţin dezvoltate - mai puţină tehnologie, e 
mai greu de găsit. Dar chiar și așa, nimic din toate astea nu ne 
ajută când vine vorba de a ajunge efectiv la Hannah. 

— Și încercăm să ajungem la ea fără prea multe pagube 
colaterale, adăugă Logan. 

— Pagube colaterale? spuse Munroe. 

— Noi știm unde e ea, știm ţara și orașul. Nu știm în care 
comunitate anume. Există cel puţin trei în imediata apropiere. 
Dacă implicăm forțele de ordine în găsirea ei, ele o să facă razii 
în comunităţile acestea. Toţi copiii vor trece în custodia poliţiei 
și lucrurile au tendinţa să scape de sub control. De asemenea, 
există mari șanse ca în agitația aceea să o pierdem iar pe 
Hannah, mai ales dacă i-au făcut documente false pe un alt 
nume. 

— Să nu înţelegi greșit, spuse Heidi. Noi considerăm că acela 
e un mediu nesănătos, categoric, și nu e ca și cum nu ne-ar 
păsa de ceilalţi copii, dar în același timp, a-i smulge din singura 
structură pe care o cunosc ei și a-i trimite în centrele pentru 
minori sud-americane nu e o soluție. 

Munroe făcu o pauză și apoi spuse: 

— Presupun că asta s-a mai întâmplat și până acum? 

— Da, spuse Logan. Și încă cum. Indiferent ce părere avem 
noi despre Aleși și despre liderii grupului sau chiar despre 
anumiţi indivizi din interiorul lui, copiii sunt fraţii, surorile și 
verișorii noștri. În clipa asta e vorba de Hannah. Charity are 
custodie exclusivă, există mandate pentru arestarea lui David și 
singura problemă e să reușim să ne apropiem suficient. Cea mai 
curată modalitate de a face asta e de a ne strecura nevăzutți. 

— Niciunul dintre noi nu poate să facă asta, spuse Gideon. Pe 
noi ne cunosc. Imediat ce ne-am apropia și-ar da seama ce vrem 
să facem și ar muta-o iar pe Hannah. 

— Deci vreţi să spuneţi că pentru a o scoate pe ea afară eu 
trebuie să mă duc înăuntru. 

— Cam așa ceva. 

Munroe tăcu o clipă. Logan vedea pe faţa ei cum analizează 
lucrurile. 


VP - 41 


— Asta s-a întâmplat acum opt ani, spuse Munroe, deci 
Hannah are cât? Doisprezece ani? Treisprezece? 

— Treisprezece, spuse Logan. 

— În Statele Unite, pașapoartele copiilor sunt valabile numai 
cinci ani, iar părinţii trebuie să fie de față pentru a le reînnoi. O 
situaţie ca asta, înnoirea pașaportului într-o ţară străină de către 
un singur tutore, care nu e părinte, ridică semne de întrebare 
serioase. Dacă s-a dat alerta, cum spuneţi, de ce n-au depistat-o 
pe Hannah la un consulat sau ambasadă, când i-a expirat 
pașaportul? 

— Asta s-a mai întâmplat, spuse Heidi, și cu altă familie. Așa 
că acum liderii s-au prins și nu mai îngăduie să se ajungă aici. 
Din câte ne putem da noi seama, Hannah nu mai folosește un 
pașaport american, dar nici nu știm ce pașaport are. 

— Deci, spuse Munroe, vreţi să spuneţi că, practic vorbind, 
indiferent în ce ţară ar trăi, Hannah nu mai e cetățean american. 

Făcu o pauză de efect. 

— Ceea ce înseamnă, în fond, că vreţi ca eu, o americancă, să 
merg într-o ţară străină, să răpesc pe cineva care ar putea fi 
cetăţeanul acelei ţări și s-o aduc în Statele Unite? 

— Dacă vrei să fii atât de oficială, da. 

Bethany, agentul imobiliar, fusese cea care vorbise, și vocea 
ei avea o nuanţă sarcastică. 

— Noi căutăm pe cineva care să aibă talentul actoricesc de a 
intra, tăria de caracter de a rezista acolo și abilitatea de ao 
scoate pe Hannah afară. 

— Bun, uite ce e, spuse Munroe. Presupunând că eu sunt 
capabilă să fac asta, presupunând în primul rând că vreau s-o 
fac, înțeleg ce vrea să spună Logan referitor la toate acestea - 
că Charity e prietena lui din copilărie și că în toţi anii ăștia el a 
fost implicat în căutarea lui Hannah. Dar interesul vostru care e? 
Nu ați venit aici din toate colţurile ţării și nu v-aţi oferit să 
contribuiţi cu bani doar din cauza unei legături întâmplătoare cu 
o fată de 13 ani. Sunteţi toți înrudiţi în vreun fel cu Charity, 
Hannah sau Logan? Sigur mai e ceva la mijloc. 

— Eli e frate vitreg cu Charity, spuse Logan. Și, chiar dacă toţi 
avem motivele noastre personale - desigur, în parte e vorba de 
noi și de problemele noastre personale cu trecutul și cei vinovaţi 
de cele întâmplate - în primul rând e vorba de Hannah. 

— Sau de răzbunare? spuse Munroe. 


VP - 42 


— Dacă vrem să evităm complet nuanțele, spuse Logan, și să 
folosim cea mai simplă definiţie, atunci da. 

Munroe se ridică în picioare și îi spuse lui Logan: 

— Trebuie să mă gândesc la asta. 

e 

După plecarea lui Munroe urmă un moment de tăcere, apoi se 
revărsară una după alta opiniile și comentariile, o sumedenie de 
confirmări și dezacorduri din ce în ce mai zgomotoase. 

— La naiba, Logan, spuse Gideon, cum ai descris-o pe Hannah 
și întregul plan, toată chestia pare plauzibilă, dar, serios acum, 
pe cine încercăm noi să păcălim? Poate că Michael reușește să 
intre acolo, dar cum naiba o să poată ieși, cu Hannah cu tot? 

— Ea poate să facă asta, spuse Logan. 

— Doar pentru că ţie îţi place de ea și ai încredere în ea, asta 
nu înseamnă că e valabil și pentru noi. Doar pentru că ea e 
dispusă să îndeplinească această misiune - presupunând că va 
fi dispusă - asta nu înseamnă că e persoana potrivită. Avem o 
singură încercare. Dacă o dă în bară, jocul s-a terminat. 

— Poate să facă asta. 

— Nu e vorba doar de Hannah, spuse Heidi. Știi bine că dacă 
lucrurile merg prost, asta o să aibă consecințe grave asupra 
noastră. 

Logan rulă între palme o sticlă de apă, apoi o așeză pe masă 
și se ridică. 

— Eli, cât ai pus la comun? 

— Vreo trei mii. 

— Ruth? 

— Cinci. 

Bethany ridică două degete și ceilalţi făcură la fel, înlocuind 
astfel cifrele. 

— Asta cam cât înseamnă? 25 000 de la noi toți ca să 
realizăm chestia asta, nu? Vrea cineva să ghicească suma 
câștigată de Michael la ultimul ei contract? 

— Eu știu, 50 000? spuse Gideon. 

Logan se opri un moment, apoi spuse: 

— Cinci milioane de dolari. 

Cei de la masă amuțiră. 

— Da, Michael e prietena mea, spuse Logan, începând să se 
plimbe. E prietena mea și ăsta e singurul motiv pentru care 
bagă în seamă proiectul acesta. 25 000 nu acoperă nici măcar 


VP - 43 


cheltuielile unei misiuni de felul ăsta. Michael nu caută 
adrenalină, a venit aici pentru că am rugat-o eu să vină. Dacă o 
să facă asta, o s-o facă pentru mine. Putem să cosmetizăm 
chestia asta cât vrem noi, dar nu e proastă, a mai trecut prin 
situaţii de-astea și știe că până și cele mai curate pătrunderi 
sunt urmate de ieșiri dificile. 

— Cum stă cu spaniola? întrebă Bethany. 

— Ultima oară când am vorbit cu ea știa 22 de limbi. 

Logan se așeză și se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi. 

— Nu știu, acum s-ar putea să fie mai multe. Dar vorbește 
spaniolă fluent. 

— Atunci, continuă Bethany, presupunând că intră și o 
depistează pe Hannah, presupunând că va reuși să o scoată din 
comunitate, știe ce înseamnă să ai de-a face cu oficiali corupți. 
Și ce se întâmplă dacă lucrurile merg prost și în cele din urmă 
va trebui să iasă din ţară pe traseele de la ţară? Poate să facă 
asta? 

— Hai să spunem așa, zise Logan. Dacă se va ajunge la a 
apăsa pe trăgaci pentru a o proteja pe Hannah și pentru a o 
scoate cu bine din ţară, Michael nu va ezita s-o facă. 

Logan se opri și ridică mâinile, semn că făcea un pas înapoi. 

— Eu nu spun că o să intre trăgând în toate părţile. Spun doar 
că e capabilă să facă asta dacă va trebui. Și că și-a petrecut mai 
mult timp descurcându-se prin ţări mizerabile conduse de 
despoți decât oricare dintre noi, inclusiv Gideon. 

— Mi-e greu să cred asta, spuse Gideon. 

— Hei, nu e nevoie să mă crezi pe mine, spuse Logan. Michael 
e la parter. Te provoc. Te provoc să te duci și să te iei la bătaie 
cu ea. Nu, stai așa, nici măcar nu e nevoie de asta. Te provoc să 
o atingi cu un deget. Pune degetul pe umărul ei, prinde-o de 
încheietură, orice. 

— Mie mi-a plăcut de ea, spuse Ruth, atenuând temporar 
tensiunea. E deșteaptă, foarte deșteaptă, și cred că înţelege 
situaţia așa cum trebuie. 

Ruth, avocata, păstrase tăcerea până atunci. 

— Sunt de acord, spuse Heidi, înțelege situaţia. Dar poate să 
facă asta? 

— Intrebarea nu e dacă poate să facă asta, răspunse Logan. 
Ci dacă vrea s-o facă. 


VP - 44 


Capitolul 6 


Munroe își trase în jos bereta care îi ascundea faţa, își înfundă 
mâinile în buzunarele pantalonilor de tip militar și traversă 
strada, aruncând o privire furișă peste umăr. 

Chiar și dimineața devreme, în acea perioadă de repaus care 
marca pentru unii încheierea unei zile și pentru alţii începutul ei, 
orașul rămânea învăluit într-o caniculă familiară și lipicioasă. 
Munroe inhală mireasma civilizaţiei și o luă pe Fifth Avenue 
înspre Central Park, sperând ca inevitabilul să nu se întâmple, 
sperând la o seară fără accidente. 

Accidente. Ca noaptea trecută. 

Ar fi fost ușor să susţină că ea nu avea nicio vină, că se aflase 
în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, că fusese legitimă 
apărare. Dar justificările erau pentru lași. Justificările nu-i puteau 
readuce la viaţă pe cei morţi și nu puteau să repare stricăciunile 
produse de o clipă instinctuală. Sângele era sânge, indiferent de 
motivele găsite. 

Își reprimă acele gânduri. Era ceva bun făcut, care nu mai 
putea fi luat înapoi. 

Avansa energic, iar după ce ajunse la colțul sud-vestic al 
parcului urmă aleile iluminate, fără să ţină cont unde era sau ce 
urma să facă. Atenţia i se mutase de la ceea ce se întâmplase 
deja în acest oraș la destinaţia spre care se îndrepta ea acum. 

Se bucura că făcuse acea călătorie, fie și doar ca să-i 
cunoască pe prietenii lui Logan, să asculte ce aveau ei de spus 
și să-și facă din poveștile lor colective o idee mai clară despre 
trecutul lui Logan - chiar dacă știa mai multe lucruri despre el 
decât credea Logan. 

Și de ce nu s-ar fi bucurat? Indiferent de detaliile pe care el le 
lăsase deoparte de-a lungul anilor, Logan era prietenul ei și, ca 
și ea, avusese o copilărie traumatizantă. Munroe procedase cu 
amănuntele și fragmentele împărtășite de el așa cum ar fi 
procedat orice informaţionist bun. Le cercetase. 

Ca și prietenii lui, Logan se născuse în secta Aleșii lui 
Dumnezeu, o mișcare apărută la sfârșitul anilor '60 care 
atrăsese din societate - Vidul - mii de adolescenţi și tineri, 


VP - 45 


împingându-i în braţele Profetului, un Moise modern care 
promitea să-și scoată poporul din Egipt. 

Aceștia retezau legăturile cu familia și prietenii, întrerupeau 
relaţiile cu oricine care nu credea ce credeau ei, creând în 
schimb o nouă familie lărgită, unită de loialitatea față de Profet. 

Aleșii înființau comunităţi - Refugii - în toată lumea și, 
asemenea părinţilor lui Logan, acele mii de tineri dăduseră 
naștere altor mii de copii care să-și ducă existenţa întru Profet, 
departe de lumea exterioară. Nimeni nu lua deloc în considerare 
faptul că acei copii și-ar putea dori o altă cale, erau siguri că 
lumea va lua sfârșit în timpul vieţii lor, iar atunci când, 
asemenea lui Logan, copiii au crescut și au început să plece, ei 
au fost izolaţi, demonizaţi și lăsaţi să se descurce pe cont 
propriu într-o lume pe care nu o înțelegeau. 

Povestea lui Logan, ca și povestea multora din prietenii lui, 
vorbea despre pierderea printre capcanele unei societăţi care 
nu știa că există și copii ca el, despre felul în care mulţi prieteni 
ai lui cedau ispitei drogurilor sau sinuciderii, despre experienţa 
anxietății și tulburărilor de stres, despre necunoașterea 
moravurilor și obiceiurilor sociale, despre lupta împotriva 
prejudecăţilor și stigmatului social care au urmat inevitabil, iar 
apoi chinul greu de suportat al fiecărei zile. 

Cum-necum, poveștile erau întotdeauna la fel, oricât erau de 
diferite, oricât de mult umor era pus în relatarea lor. În lipsa 
unei intervenţii în forţă, ar fi fost și povestea pe care ar fi spus-o 
Hannah peste zece ani, dacă mai apuca s-o facă. 

Munroe ajunse în drumul ei la o răscruce, aruncă în mintea ei 
cu banul, apoi părăsi luminile și poteca și intră într-o zonă care 
promitea întuneric și izolare. Prin vârfurile copacilor adia un 
vânticel, iar luna plină de deasupra lor lumina drumul. 

Munroe era un copil al nopții, iar plimbările nocturne îi erau 
familiare și cathartice - era mult mai bine decât să fi rămas 
zăvorâtă în casă, neputând să doarmă și atentă să pună stavilă 
viselor prea numeroase. 

Dar dorinţa de a-și lăsa mintea să rătăcească, de a căuta 
singurătatea și de a se îndepărta de Logan și de prietenii lui nu 
era principalul motiv al acestei plimbări în parc. Venise aici în 
seara aceasta deoarece, ca și atunci când plecase de la hotel cu 
o seară în urmă, era urmărită. 


VP - 46 


Era în natura ei să facă din asta un joc - să păstreze cât mai 
mult posibil masca neștiinţei, doar pentru că putea face asta. 
Dar în seara aceasta nu era timp de jocuri. Trebuia să pună 
piesele cap la cap. 

Ajunse în sfârșit la o bancă, se opri și așteptă, ascultând 
întunericul. Încredințată că el era acolo, se așeză și, după o 
clipă, vorbi către penumbră. 

— Vino lângă mine, spuse ea. M-am săturat să fiu urmărită. 

Auzi cum el se apropie înainte să-l vadă. Silueta lui masivă se 
materializa din întuneric pe măsură ce venea mai aproape. 
Pășea nonșalant, cu umerii drepţi și mâinile relaxate băgate în 
buzunarele gecii. Se opri la mai puţin de jumătate de metru de 
ea și privi în jos cu un zâmbet superior și discret. Ea îi surâse, la 
rândul ei. 

— Bună, Miles, spuse ea ridicând capul spre el. 

EI dădu din cap, zâmbi iar și rămase o clipă cu brațele 
încrucișate, după care se așeză lângă ea pe bancă. 

Tăcere. 

— De cât timp știai? spuse el în cele din urmă. 

— Te-am depistat la aeroport, spuse ea. 

El pufni, iar ea observă, în lumina deplină a lunii, cum își 
lăsase amprenta trecerea timpului. În jurul ochilor avea câteva 
riduri în plus, iar de la baza urechii stângi, peste falcă, se 
întindea o dâră lungă de vreo opt centimetri. Ea îi atinse fața 
abia sesizabil, înclinând-o ca să vadă mai bine. 

— M-a nimerit un șrapnel, spuse el. O singură cicatrice îmi 
mai trebuie și sunt ca tine. 

Urmă o tăcere lungă, apoi Bradford spuse în sfârșit: 

— De ce n-ai spus nimic, ca să mă scutești de efortul de-a te 
urmări? 

— Cum, și să stric iluzia micii intervenții a lui Logan? 

Munroe făcuse o pauză, pentru a pune ghilimele în aer cu 
degetele. 

— E preocupat - spune că iei pastile. 

— Da, iau. Dar din alte motive decât crede el. 

— Ar trebui să fiu îngrijorat? spuse el. 

Munroe se lăsă în față, cu coatele pe genunchi și faţa spre 
întuneric. 

— Poate. 


VP - 47 


Apoi, în tăcere, se chinui să găsească acele cuvinte care să 
explice în mod adecvat adevăratul coșmar în care se 
transformase tărâmul viselor. 

— Are cumva de-a face cu Africa? întrebă el. 

Ea îi aruncă o privire rapidă. 

— Cine știe, spuse ea. Sunt sigură că nu m-a ajutat cu nimic. 

Întoarse iar faţa spre întuneric și, cu ochii pe jumătate închiși, 
spuse: 

— Acum sunt împăcată, Miles. Nu pot să rescriu trecutul, 
indiferent cât de mult mi-aș dori asta și nimic n-ar fi schimbat 
lucrurile. 

Munroe tăcu o lungă vreme, iar dacă Bradford își dorea 
cumva să o grăbească, nu lăsă să se vadă asta. 

— A început acum o lună și jumătate, spuse ea. A început ca 
un coșmar foarte rău, cum mai ai din când în când, și a ajuns la 
violenţă în toată puterea cuvântului. În timp ce dorm nu-mi dau 
seama de ce se întâmplă, văd distrugerea doar după ce mă 
trezesc. 

Munroe se opri și se întoarse iar spre el. 

— E suficient de nasol că trebuie să fiu responsabilă pentru 
moartea cuiva când sunt trează, spuse ea, dar acum mi se 
poate întâmpla și în somn. Nu mai am încredere în mine, nu am 
nicio modalitate de a controla asta, așa că prefer să-mi pierd 
conștiența. 

Reveni iar la privirea fixă în întuneric. 

— Pot sta fără să dorm câteva zile, după care simt că mă 
prăbușesc, spuse ea. E groaznic și dacă adorm, și dacă nu. 

— Ai fost la doctor? Măcar ți-a prescris un medicament bun? 

Ea îl săgetă cu privirea. 

— Am mai discutat despre asta. 

Asta se întâmplase la prima lor întâlnire. Discutaseră despre 
valoarea evaluărilor psihiatrice, după ce Munroe aflase că 
Bradford strângea documentaţie despre trecutul ei, în beneficiul 
angajatorului. 

Munroe așteptă ca spusele ei să-și facă efectul, apoi întrebă: 

— Ţi-a spus Logan despre favoarea pe care mi-a cerut-o - 
motivul pentru care m-a adus aici? 

— Nu. Am presupus că te-a adus aici pentru binele tău. 


VP - 48 


— Vrea să mă duc până-n America de Sud, spuse ea, să mă 
infiltrez pe lângă niște nenorociţi, s-o fur pe fiica prietenei lui din 
copilărie și s-o aduc înapoi acasă. 

Bradford nu spuse nimic și Munroe păstră tăcerea, lăsându-l 
să vadă cât de altruist era Logan. Bradford scoase un oftat greu 
și spuse, pe un ton ușor protector: 

— Unde anume în America de Sud? Chestia asta are legătură 
cu cartelurile de droguri? 

— În Argentina, spuse ea. Nu are legătură cu drogurile, ci cu 
religia. E o răpire, e complicat, probabil e ceva ce trebuie făcut. 
Adevărul e că e o poveste foarte riscantă, chiar dacă motivele 
din spatele ei sunt solide, și dacă m-ar fi rugat oricine altcineva 
în afară de Logan, l-aș fi refuzat deja. 

— Dacă știai asta, spuse el, de ce-ai venit la New York? 

— Am motivele mele. 

— Noah? 

Ea dădu din cap, chiar dacă în realitate Noah era doar unul 
dintre motive. 

— O să te întorci în Maroc? întrebă Bradford. 

— Nu știu, spuse ea. 

Bradford păstră tăcerea, și Munroe își dădu seama că, oricât 
ar fi voit el s-o tragă de limbă, n-avea să facă asta. Cu timpul, 
poate că ea își va descărca sufletul, își va povesti chinul, va 
pune în cuvinte ceea ce Bradford deja înţelesese instinctiv. Dar 
nu acum. 

După o pauză, Bradford spuse: 

— Pe lângă lipsa somnului și medicamente, cum te simţi de 
fapt? 

Ea dădu din umeri. 

— La fel de varză la cap ca întotdeauna - ai văzut ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. 

— Doar o parte, spuse el. Te-am pierdut la un colţ, iar când 
te-am ajuns din urmă un tip era mort la picioarele tale și altul se 
îndepărta șchiopătând. 

— S-a întâmplat rapid, spuse ea. Nenorociţi sadici. 

— Dacă te aperi nu înseamnă că ești varză la cap, spuse el. 

Ea se întoarse spre el. 

— Crezi? Nu mă obligă nimeni să cutreier străzile la două 
noaptea. Nu trebuie să pândesc pe străduţe întunecoase sau 
alei singuratice, căutând niște buclucuri care să mă activeze. 


VP - 49 


Munroe privi către aleea pe care veniseră spre bancă. 

— Ce diferenţă există, spuse ea, între a căuta o victimă și a 
face pe victima, știind că prădătorii o să vină după mine? 

— Există o diferenţă enormă. 

Munroe deschise gura ca să spună ceva, apoi se opri. Era un 
alt subiect, pentru altă ocazie. 

— Cât stai? întrebă ea. 

— Depinde, spuse el. Tu cât stai? 

Munroe scoase un râset involuntar. 

— Sper că glumești. Te plătește Logan? 

— Nu fi aiurea, Michael. Nu, nu mă plătește Logan. 

— Dar atunci? 

Peste fața lui trecu o expresie îndurerată. 

— Chiar nu-ţi dai seama? 

Ea expiră puternic, lent, apoi se lăsă pe spate și privi fix spre 
stele. 

— Îmi cer scuze, spuse ea. Știu cât de mult te costă să vii aici 
de dragul meu. 

Munroe se întoarse spre el și apoi din nou spre noapte. 

— Îți sunt foarte recunoscătoare pentru asta - nici nu-ţi dai 
seama cât de mult - dar nu știu dacă folosește la ceva. 

— Poate că da, poate că nu, spuse el. 

Apoi continuă, după încă o pauză: 

— Ştii că eu te respect, nu-i așa? 

Ea aprobă din cap. 

— Bine, spuse el. Pentru că mie mi se pare o nebunie să porți 
cuţitele alea în timp ce capacităţile tale sunt slăbite. lei pastile 
în mod intenţionat și încerci să le controlezi administrarea, dar e 
ca și cum ai conduce beat crezând că totul e sub controlul tău, 
când de fapt nu e. Michael, ești suficient de periculoasă și fără 
arme. 

— Nu m-am lansat într-o demenţă sângeroasă indusă de 
droguri, spuse ea. 

— Înţeleg asta, spuse el, dar amândoi știm că nu porţi cuţitele 
alea pentru autoapărare - nu ai nevoie de ele. Dacă omori pe 
cineva cu mâinile goale ai un motiv plauzibil pentru a scăpa de 
închisoare pe viață. Cu un cuţit ai încurcat-o, și tu știi asta. De 
ce să riști așa ceva? 

Risc. Un cuvânt aruncat cu atâta ușurință de oameni care 
habar n-au ce înseamnă de fapt riscul. Din partea altcuiva, 


VP - 50 


aceste cuvinte ar fi părut răsuflate și ușor de dat la o parte, dar 
Bradford era un om care îi salvase viaţa, un om care cunoștea 
foarte bine ce înseamnă să riști totul. 

După încă un moment de tăcere, Munroe scoase trei cuțite 
din ascunzătorile lor. Fără nicio ceremonie, i le puse în poală. 

Bradford întinse mâna după lame și le ridică în mâini. 

— Imi dai voie să-ţi iau și medicamentele? spuse el. 

— Dacă-mi poţi lua odată cu ele și coșmarurile. 

El nu răspunse și ea îl lăsă să tacă. Cu timpul, poate că va 
înţelege. Munroe își lăsă capul pe spate și privi spre est, unde 
cerul devenise mov. Apoi se ridică în picioare. 

— Trebuie să mă întorc la hotel, spuse ea. Vii cu mine? Poţi 
dormi în apartament dacă vrei. E mai confortabil decât să stai 
de veghe pe stradă. 

— Nu sunt toate locurile ocupate? întrebă el. 

— E un apartament mare, spuse ea, dar oricum tu ai sta cu 
mine. 

Fruntea lui se încruntă și, înțelegând sursa nedumeririi lui, 
Munroe îl luă de braţ și începu să meargă. 

— Eu mă străduiesc, Miles, spuse ea, chiar mă străduiesc. 
Dacă vrei să mă ajuţi, și eu sunt dispusă să accept ajutorul tău, 
atunci hai s-o facem cum trebuie. Stai cu mine. 

o... 

Soarele răsărise de tot când ei se întoarseră la hotel. În clipa 
în care Munroe deschise ușa, Logan se îndrepta cu pași mari 
spre ea. Pe faţa lui se regăsea un amestec de neliniște și 
ușurare, ca și cum s-ar fi plimbat ca un leu prin cușcă până la 
întoarcerea ei, așteptându-se ca asta să nu se mai întâmple 
niciodată. Apoi îl văzu pe Miles. 

Logan se albi la față și se opri brusc. Toate celelalte emoții 
fură înlocuite de șoc. 

Miles dădu din cap și Logan rămase încremenit încă jumătate 
de secundă, apoi se întoarse mut spre televizor, apoi spre 
Munroe, din nou spre televizor și din nou spre Munroe. 

— Ce e, Logan? spuse Munroe, sătulă de indecizia lui. 

Logan arătă cu o mișcare dezarticulată spre televizorul care 
emitea, acum fără sonor, imagini de la știrile locale. 

— Un poliţist de la NYPD a fost omorât acum două nopți, 
spuse el. Azi-dimineaţă cineva i-a scos cadavrul dintr-un 
container. 


VP - 51 


Logan privi insistent la mâinile lui Munroe, care fuseseră 
spălate cu grijă de mult timp, și șopti: 

— Tu ai făcut asta? 

Pe Munroe o cuprinse confuzia. Nu putea să împace spusele 
lui Logan cu ceea ce trăise ea. Un polițist. Se întoarse cu spatele 
la el, fără cuvinte, și, în timp ce lumea se mișca în jurul ei cu 
încetinitorul, se duse lângă Miles, în faţa televizorului. 

Sonorul era în continuare închis, iar sub o înregistrare difuzată 
în buclă defila o burtieră cu știri de ultimă oră. Munroe privi în 
tăcere și, după o clipă, Logan întrebă iar, de data aceasta cu un 
șuierat acuzator. Munroe se răsuci din faţa televizorului plat și 
ajunse cu faţa la el. Apoi, fără niciun cuvânt, se întoarse, se 
îndreptă cu pași mari spre camera ei și închise ușa, lăsându-l pe 
Logan plin de uimire și panică. 

Munroe se duse la fereastră, unde lumina dimineții se reflecta 
pe mâinile ei, și privi spre pata invizibilă a morţii care le 
însemna. Se auzi un ciocănit ușor și ușa se deschise. Bradford 
băgă capul înăuntru și apoi, fără să aștepte o invitaţie, intră cu 
totul. Închise ușa și se duse lângă ea, privind înspre oraș. 

— Ai lăsat vreo probă în urma ta? întrebă el. 

Ea întoarse încet ochii spre el și spuse: 

— Din câte știu eu, nu. 

Bradford întinse mâna, îi atinse bărbia cu degetul mare și 
spuse: 

— Poate ar fi un lucru bun să accepţi misiunea asta. 

Ea își sprijini capul de mâna lui. 

— Dacă oamenii aceia erau într-adevăr polițiști, cu siguranţă 
or să existe consecinţe, iar eu nu vreau să fug de greșelile mele. 

— Asta ar fi doar un avantaj secundar, spuse el. Dumnezeu 
știe că ai nevoie de o pauză, sunt sigur că ai fost foarte ocupată. 
Dar te-ai gândit cumva că perioada lungă de inactivitate ar 
putea fi una din problemele tale? 

Munroe se întoarse din nou spre fereastră, spre furnicile și 
jucăriile care se târau pe străzile orașului. Fără îndoială, avea 
nevoie să lucreze; trecuseră aproape opt luni de la Mongomo, 
iar presiunea internă creștea constant - o tensiune violentă care 
putea fi atenuată doar prin concentrarea absolută asupra unei 
misiuni. Însă acest lucru pe care. i-l oferea Logan era o nebunie. 


VP - 52 


— Pe mine mă urmărește moartea, spuse ea. Pot s-o scot pe 
fată de acolo, dar nu pot garanta că alţii n-or să moară și, într- 
un fel sau altul, oamenii aceia sunt legați cu toţii de Logan. 

Se întoarse iar spre fereastră și spre străzile orașului. 

— Logan e orbit de dorinţă și nevoie, în asemenea măsură 
încât ignoră șansa... 

Munroe căută privirea lui Bradford. _ 

— ... șansa apariţiei cruzimii. Există ceva ce nu-mi spune. Işi 
dorește asta mult prea mult ca să fie ceva atât de simplu pe cât 
pretinde el. 

— Totuși te duci. 

Ea dădu din cap. 

— Mă pregătesc pentru misiunea asta și pentru numeroasele 
ei repercusiuni. 

De dincolo de ușă se strecură sunetul unor râsete înăbușite și 
amândoi se întoarseră într-acolo. 

— S-au trezit ceilalţi, spuse ea. E momentul să intrăm în joc. 

Luă o rochie lungă până la gleznă de pe un umeraș din dulap 
și spuse: „Scuză-mă o clipă” și se dezbrăcă. Nici nu-i păsa dacă 
Bradford se holbează la ea sau întoarce privirea. Știa pur și 
simplu că el ar vrea să facă primul lucru, dar îl va face pe al 
doilea. 

După ce lepădă uniforma nopţii, redevenind inofensivă și 
modestă, Munroe se opri, cu mâna pe clanţa ușii. 

— Vii? spuse ea. 

Văzând cum e îmbrăcată, Bradford ridică o sprânceană și ea 
zâmbi larg drept răspuns, apoi închise ochii. Fusese doar o 
scurtă străfulgerare în timp ce ea trecea dintr-o stare în alta. 
Când deschise ochii, devenise acea fată care avea să iasă pe 
ușă. 

o... 

Cei patru care rămăseseră treji peste noapte i se alăturară lui 
Logan în sufragerie și, din câte își dădea seama Munroe, discuţia 
însufleţită se învârtea în jurul mic-dejunurilor de pe vremuri. 
Televizorul fusese închis și, chiar dacă Logan nu vorbea foarte 
mult, ascundea cu succes stresul care i se citise pe față până de 
curând. 

Munroe intră în încăpere cu Bradford alături de ea și, așa cum 
se întâmplase și cu o zi în urmă, conversaţia se opinti la apariţia 
unui necunoscut; era mai mult decât o strângere a rândurilor. 


VP - 53 


Era un semn de îngrijorare că nou-venitul ar putea să înţeleagă 
greșit ceea ce auzea. 

Munroe îl prezentă pe Bradford cu un zâmbet năstrușnic. 

— Aventurier, spuse ea, mercenar și, uneori, bodyguardul 
meu personal. 

Își strânseră mâna unii altora, făcură conversaţie și apoi 
Gideon îi spuse: 

— Din ce ne spune Logan, tu nu ai nevoie de bodyguard. 

Cuvintele lui rostite încet conţineau o provocare camuflată, 
iar Munroe, negăsind niciun motiv să se apere sau să explice, se 
întoarse în altă direcţie. Întinse mâna spre telefon, cu intenţia 
de a chema room service-ul pentru toată lumea, dar Gideon o 
opri punându-i mâna pe umăr. 

Gideon avea 35 de ani și se comporta cu siguranţa de sine a 
unui bărbat care avusese experienţa luptei corp la corp și 
supravieţuise. La 1,95 metri și 110 kilograme, Gideon avea un 
avantaj de 15 centimetri și 45 de kilograme faţă de ea și după 
comportament părea încredințat că Munroe, care avea ceva mai 
puţin de 30 de ani și era ușoară, slabă și inocentă, putea fi 
disciplinată cu ușurință. 

Munroe încremeni. Toţi cei din cameră amuţiră. Ea simţi că i 
se întunecă vederea, lumea deveni cenușie și mintea ei efectuă 
o serie de calcule rapide. In acea clipă de suspendare a 
timpului, ea tânji după catharsisul și descărcarea alinătoare a 
durerii, după euforia sângelui vărsat. 

Logan ar fi trebuit să-l avertizeze pe Gideon; ar fi trebuit să-și 
dea seama. 

Munroe se luptase cu bărbaţi mai mari ca ea și nu se temea 
deloc de asta. A lovi era ceva instinctiv; a doua ei natură. Putea 
să se miște cu o viteză distrugătoare, un fel de a fi nebunesc 
învecinat cu demenţa pură, cu moartea directă; un instinct de a 
ucide care îi fusese întipărit în spiritul ei, prin lovituri repetate și 
sălbatice de cuțit. 

Munroe spuse cu voce joasă și monotonă, în timp ce stătea 
dreaptă, în continuare cu spatele la el: 

— la-ţi mâna de pe mine. 

Prin niște calcule precise care se întorceau la ea ca undele 
sonarului, Munroe stabili poziția fiecărei persoane din cameră și 
se pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Bradford se ridicase 
de pe canapea, apoi se opri. Logan rămăsese așezat. Niciunul 


VP - 54 


nu îndrăznea să se miște, de frică să nu declanșeze o reacţie 
violentă. Ceilalţi rămaseră unde erau, iar mâna lui Gideon 
continua să apese greu pe umărul ei. 

Munroe își reprimă impulsul de a lovi și spuse, în continuare 
cu spatele la el: 

— Nu vreau să-ți fac rău. 

Gideon strânse și mai tare, trăgând-o înspre el. 

— Vorbeam cu tine, spuse el. 

Se lăsă întunericul. Timpul se opri. Mișcarea se estompă. 
Instinct fără niciun strop de gândire, apoi Gideon era în 
genunchi, cu mâinile la gât, icnind după aer, iar ea stătea lângă 
el, pregătită să lovească iar. 

Privirea lui Munroe zvâcni spre Logan dar, în loc să găsească 
pe faţa lui groază, cum se aștepta, găsi un zâmbet afectat. 

Ea înţelese atunci că era opera lui Logan - Logan și jocurile lui 
stupide și periculoase, care demonstrau idei care nu trebuiau 
demonstrate. Munroe își îndreptă spinarea, întinse mâna după 
Gideon și îl trase în picioare, dându-i în joacă un pumn în braţ. 

— Așteaptă câteva minute, spuse ea. O să-ţi treacă. 

Conversaţia din încăpere fu reluată încet și, treptat, acel 
moment trecu de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Când sosi 
micul dejun, discuţia reveni iar la chestiunea aducerii acasă a lui 
Hannah. Logan vorbea puţin, căutând-o deseori pe Munroe din 
priviri, ca și cum ar fi cerșit de la ea o asigurare. Ea îi răspundea 
zâmbind de asemenea, dar probabil că acest gest îl deruta și 
mai mult pe Logan, dată fiind situaţia. 

Din poveștile copiilor de la Aleși, din sinceritatea durerii lor, 
ea înțelesese cât de nebunesc era să accepte această misiune și 
de ce trebuia s-o facă. Nu exista nicio logică, nicio listă de 
argumente pro și contra; misiunea sfida calculul și rigurozitatea 
meticuloasă care îi definiseră cariera de până atunci. Această 
dorinţă de a o accepta izvora din adâncul ei, din inocenţa unui 
copil care tânjește după anii trecuţi de mult, din rugăciunile 
pentru izbăvire rămase fără răspuns. 

În această rundă a discuţiilor, Bradford puse întrebările, iar în 
timp ce răspundeau ceilalţi, Munroe se retrase ca să le observe 
limbajul corporal și indiciile faciale. Ca și cu o zi în urmă, exista 
o aură colectivă de neîncredere. Și pe bună dreptate. 

Spre deosebire de clienţii ei obișnuiți, care purtau costume 
scumpe și luau decizii cu o detașare pragmatică, care aveau la 


VP - 55 


dispoziţie milioane de dolari de investit, care puneau lumea la 
cale în afara ședințelor consiliilor de administraţie și care o 
cunoșteau pe Munroe doar după reputație, această misiune se 
desfășura pe muchie de cuţit și era profund personală - totul era 
mizat pe dedicarea și capacitatea unei necunoscute. 

Conversaţia deveni mai gălăgioasă, iar Munroe urmărea 
amuzată cum erau trasate liniile de bătaie. Întrebările lui 
Bradford erau directe și tactice, având de-a face mai mult cu 
logistica decât cu sentimentele și emoţiile. Bradford era un 
soldat care ignora emoția pentru a calcula riscul. Detașarea lui 
nu era personală, așa era specificul războiului, iar dintre cei din 
jurul mesei, doar Gideon și Logan, amândoi foști militari, păreau 
să înţeleagă asta. 

Munroe se ridică în picioare. Cu o mișcare lungă și lentă, 
împinse scaunul în spate și opri brusc conversaţia. Se aplecă în 
faţă, puse palmele pe masă și spuse: 

— Eu sunt gata, dacă sunteţi și voi. 


VP - 56 


Capitolul 7 


Buenos Aires, Argentina 


Hannah se furișă pe scări în jos și se apropie pe vârfuri de 
bucătărie. Era o mare nesupunere să nu fie în pat la ora asta, 
dar trebuia neapărat să se uite, nu putea să doarmă până nu 
afla, și cum în ultima vreme nu prea intrase în bucluc, dacă era 
prinsă nu putea fi prea rău. 

In comparație cu camera ei, care era aglomerată și niciodată 
cu adevărat liniștită, casa era foarte întunecată și foarte pustie, 
iar panoul cu orarul păru la început doar o pată pe peretele 
holului. Hannah se opri în faţa lui, mijind ochii spre hârtia scrisă 
cu carioca, își căută numele și îl găsi în grupa de la bucătărie. 

Hannah gemu. 

In mod normal i-ar fi plăcut serviciul la bucătărie. Era mult 
mai bine decât să meargă pe stradă sau prin birouri și magazine 
ca să strângă donaţii, și categoric mai bine decât să spele 
pardoseala și să curețe toalete. Dar dacă era repartizată la 
bucătărie devenea mult mai dificil să o găsească pe Rachel 
singură, deoarece, spre deosebire de Hannah, care trecea prin 
rotaţie de la o sarcină la alta, oriunde era nevoie de ea, Rachel 
avea o sarcină cu normă întreagă. Rachel era mai mare decât 
ea cu un an și stătea zi și noapte cu copiii din grupa ei de 
vârstă, în fiecare zi, cu excepţia unei părți a duminicii. 

Dacă era la bucătărie, Hannah avea nevoie de un pretext 
foarte bun ca să ajungă în zona copiilor mici și să discute cu 
Rachel, așa că a doua zi ar fi fost o zi potrivită să curețe 
toaletele. 

A vorbi despre ce se întâmpla însemna nesupunere, dar 
Sunshine nu spusese nimic despre a întreba. Dacă ceea ce i se 
întâmplase lui Hannah cu o zi în urmă i se întâmplase și lui 
Rachel, atunci de fapt nimeni nu spunea nimic nimănui din 
cauză că amândouă știau deja. Și astfel situaţia intra oarecum în 
zona cenușie. Poate. Dar singura persoană la care putea să 
meargă Hannah, singura care ar fi putut să înțeleagă era 
Rachel. 


VP - 57 


Hannah avea să încerce, deoarece uneori singura modalitate 
de a se simţi mai bine, atunci când uitarea nu funcţiona, era de 
a vorbi cu cineva care știa cât de rău poate fi lucrul acela. 

leri, Sunshine se-ntorsese după trei ore. Cu cât dura mai mult, 
cu atât mai ticălos devenise bărbatul acela, iar ei îi fusese din ce 
în ce mai greu să se detașeze în mintea ei, și să-și rețină 
lacrimile. Dar reușise. 

Și păruse că domnul Cârcan știa exact când avea să se 
întoarcă Sunshine, pentru că o lăsase pe Hannah să se îmbrace 
și apoi o trimisese în sala de așteptare, să stea singură, chiar 
înainte ca Sunshine să intre pe ușă. 

Sunshine o dusese înapoi la dubiţă, unde Zadok aștepta încă, 
dar nimeni nu spuse nimic. Dacă se întâmpla vreodată să rămâi 
singur cu cineva din Vid, adulţii voiau să afle totul, fiecare 
cuvânt, ca să fie siguri că nu fuseseși otrăvit spiritual sau nu 
spuseseși ceva Secret cui nu trebuie. Dar de data aceasta nu 
părea să le pese și poate că era mai bine așa, pentru că Hannah 
era rușinată și stânjenită și nu voia deloc, dar deloc, să discute 
cu ei; voia să uite. 

Ințelesese că Sunshine spusese că asta era Secret și că a 
vorbi despre asta însemna nesupunere, dar Sunshine nu trebuia 
să-și facă griji. Hannah n-ar fi vorbit niciodată cu alt adult 
despre asta; chiar și fără avertisment, știa că nu trebuie să facă 
asta. Dacă vreunul dintre Reprezentanţi afla, ar fi învinovăţit-o 
pe ea, exact ca anul trecut în Chile. Atunci ea vorbise despre 
Unchiul Gabriel, iar ei ziseseră că Hannah și puternicii ei demoni 
îl ispitiseră pe acesta și ea fusese făcută de rușine în fata 
întregului Refugiu și apoi pedepsită și mai mult. 

Hannah plecă de lângă panou și se întoarse pe vârfuri în hol, 
se furișă pe scări în sus și apoi se băgă în pat, încercând în tot 
acest timp să găsească o modalitate de a-și face drum ca să 
vorbească cu Rachel. Rachel, care nu cu mult timp în urmă 
fusese suficient de prietenă cu ea încât liderii Refugiului să le 
interzică să mai ia legătura. 

Așa stăteau lucrurile - două fete puteau să fie prietene, dar 
nu puteau fi atât de apropiate încât să devină cele mai bune 
prietene. Cele mai bune prietene, asemenea oamenilor 
căsătoriţi, ar fi putut să așeze o altă persoană deasupra 
Domnului, Profetului sau Refugiului, și le-ar fi putut ispiti să 
păstreze secrete. Uneori, chiar dacă două fete erau doar bune 


VP - 58 


prietene, liderilor Refugiului putea să li se pară că ele erau cele 
mai bune prietene și, dat fiind că nu puteai explica așa ceva, 
trebuia să fii atentă. lar ele nu fuseseră. 

Acum lucrurile stăteau mai bine, cel puţin li se îngăduia să 
vorbească iar una cu cealaltă, dar liderii continuau să le 
urmărească și acesta era motivul pentru care o mutaseră pe 
Rachel în camera copiilor mici și îi dăduseră sarcina cu normă 
întreagă, ca să nu se întâlnească prea des. 

e 

La rugăciunea de dimineață, Hannah stătu cât putu de 
cuminte, holbându-se la pagini deși nu citea nimic. O mustra 
conștiința, dar renunță să se mai concentreze, pentru că, 
indiferent cât de mult s-ar fi străduit, cuvintele pur și simplu îi 
intrau și îi ieșeau din minte și treceau pagini întregi până să-și 
dea seama că, de fapt, nu reţinuse nimic. 

Învăţămintele, cuvintele Profetului, erau importante pentru 
sănătatea ei spirituală și absolut necesare pentru ţinerea la 
distanță a Diavolului și demonilor, dar mintea ei îi zbura 
încontinuu. Încercă să nu se foiască, încercă să nu se uite la 
ceas până când, în sfârșit, cele două ore luară sfârșit și 
sufrageria se goli. 

Vreo zece-cincisprezece oameni, unii dintre ei adulţi, dar cei 
mai mulţi adolescenţi care îndeplineau sarcini prin rotaţie, ca 
Hannah, se duseseră la panoul cu orarul ca să afle ce treburi 
aveau de făcut în ziua aceea. Hannah știa deja care îi e locul, 
dar venise oricum și ea și, după cuvenita privire atentă, se duse 
la bucătărie, unde avea să înceapă în scurt timp pregătirile 
pentru prânz. 

Pe la mijlocul după-amiezii găsi o portiţă atunci când 
Hezekiah, liderul bucătăriei, îi dădu o pauză de 15 minute 
înainte să înceapă pregătirea cinei. Lui Hannah îi plăcea Unchiul 
Hez, pentru că era mai îngăduitor cu regulile, nu era atât de 
serios și strict ca majoritatea adulţilor. Atâta timp cât munceai 
din greu și nu erai impertinent, nu prea-i păsa de nimic altceva 
și uneori chiar glumea cu ceilalţi. 

Hannah știa programul, știa că Rachel avea să fie afară, cu 
grupul ei, ceea ce nu era la fel de bine ca atunci când ele două 
ar fi fost în camera copiilor mici, pe unde nu trecea nimeni care 
să le vadă că vorbesc, dar era tot ce avea. Atâta timp cât nimeni 
nu se arăta prea interesat și cât nici Hannah, nici Rachel nu se 


VP - 59 


duceau să le spună liderilor despre asta, n-ar fi trebuit să fie o 
problemă. 

Astăzi, Rachel stătea pe o bancă improvizată, iar în apropiere 
cei șase copii mici se jucau, în timp ce Mercy, ajutorul de 11 ani 
al lui Rachel, îi supraveghea îndeaproape. 

Atunci când Hannah se apropie, Rachel se trase mai încolo ca 
să-i facă loc pe bancă, dar nu spuse nimic. Așa era când intrai în 
bucluc și te despărțeau de prietena ta; nu prea știai cum s-o iei 
de la capăt. 

Hannah se așeză, dar Rachel tăcea în continuare, așa că 
Hannah privi cum se juca Mercy cu doi dintre copii. Fetelor de 
zece - doisprezece ani le era mult mai ușor decât celor de la 
treisprezece în sus - lucrau doar jumătate de zi, încă mai puteau 
să-și vadă părinţii după cină și, cel mai bun lucru dintre toate, 
încă mai puteau să facă școală timp de câteva ore. Lui Hannah îi 
lipsea cel mai mult școala, mai ales faptul că nu mai apucase să 
învețe fracțiile. 

Mercy se apropie de bancă și Hannah îi citi pe față 
curiozitatea în legătură cu motivul venirii ei. Deși era foarte 
atentă la cuvinte, Hannah nu voia ca Mercy să audă conversaţia, 
așa că îi spuse încet și rapid lui Rachel: 

— Ţi-a făcut rău și ţie? 

Rachel nu ridică privirea, dar după o vreme aprobă din cap. 
Partea bună era că, fără să încalce de fapt vreo regulă, Hannah 
aflase ceva și, fără să intre în detalii, amândouă știau despre ce 
era vorba. 

Dar era prea riscant să mai spună ceva, dacă Rachel nu 
participa și ea. Hannah așteptă, dar Rachel păstră tăcerea și, nu 
după mult timp, Mercy apăru acolo, chiar lângă bancă, trăgând 
cu urechea ca să audă ce vorbeau ele acolo. 

Lui Hannah i se terminase pauza, în mare parte irosită, cu 
excepţia faptului că acum știa că nu era singura care păţise așa 
ceva. Dar, deoarece Rachel fusese atât de tăcută, era puţin 
îngrijorată că ar putea spune ceva liderilor. Hannah se întoarse 
la bucătărie, în timp ce stomacul i se învolbura. Pentru că putea 
să lucreze fără să gândească prea mult, iar Hez nu-i spunea 
nimic atâta timp cât nu rămânea în urmă, în mare parte a după- 
amiezii își lăsă mintea să rătăcească. 

Seara târziu, Unchiul Elijah veni după ea. 


VP - 60 


Elijah băgă capul în camera fetelor și îi spuse să iasă puţin. Îi 
spuse că trebuia să discute ceva cu ea și asta fu de ajuns ca 
Hannah să simtă că-i vine să vomite. O discuţie nu aducea 
niciodată nimic bun. 

Hannah fusese atentă, tehnic vorbind nu încălcase nicio 
regulă, dar în cele din urmă asta nu mai conta, pentru că se 
părea că Rachel o reclamase, și ea nu avea de unde să știe dacă 
era adevărat sau nu ceea ce spusese Rachel. 

Elijah o duse pe Hannah în micul lui birou, puse pe clanţă un 
semn și închise ușa. Asta era cel mai rău. Elijah era liderul 
principal al Refugiului. Dacă el spunea nu intraţi, nimeni nu 
intra, ceea ce însemna că se poate întâmpla orice. 

Elijah îi spuse să se așeze pe unul din scaunele pliante. Ea 
făcu întocmai, iar el se așeză în faţa ei. Elijah tăcu timp de un 
minut, privind-o de sus, iar Rachel, chiar dacă voia să îl 
privească și ea, pur și simplu nu era în stare. li tremura tot 
trupul și pe dinafară, și pe dinăuntru și trebuia să își reţină 
lacrimile care apăreau de fiecare dată când i se făcea frică. 

— Domnul mi-a arătat că ai fost nesupusă, spuse el, și nu 
putem accepta așa ceva. E o deschizătură în rândurile noastre 
prin care poate să intre Diavolul. 

Elijah nu-i spuse ce făcuse, nu spuneau niciodată asta, iar 
Hannah se temu să întrebe, pentru că putea să-și agraveze 
situaţia dacă spunea ceva ce el încă nu știa. Și chiar dacă astăzi 
nu fusese de fapt nesupusă, Hannah nu putea să se justifice, 
așa că trebuia să accepte orice pedeapsă considera el a fi 
potrivită. 

Era extrem de frustrant să nu îi poată explica, să înghită pur 
și simplu pedeapsa, fără să aibă măcar șansa de a schimba 
lucrurile. 

Pe Hannah începu s-o usture ochii. 

— Vei fi sub supraveghere timp de două săptămâni, spuse 
Elijah. Am rugat-o pe Morningstar să fie Păzitoarea ta în această 
perioadă și vei avea obligaţia tăcerii până când eu voi simţi că 
inima ta e din nou împăcată cu Domnul. 

Hannah dădu din cap și, chiar dacă încercă să-și reprime 
lacrimile, nu reuși. Frica, lucrurile care se întâmplaseră în acea 
călătorie la oraș, faptul că Rachel o reclamase, această 
pedeapsă - totul era prea mult și prea brusc, un lucru venea 


VP - 61 


după altul fără nimic între ele care să atenueze efectele și fără 
un moment în care ea să le digere și să treacă peste ele. 

Dar exista și o consolare. Două săptămâni de supraveghere 
continuă din partea lui Morningstar, în care nu i se permitea să 
vorbească cu nimeni altcineva, nu era chiar atât de rău. Nici pe 
departe la fel de rău ca a fi bătută cu băţul în faţa tuturor 
membrilor Refugiului până când cerea îndurare. 

Dar lacrimile apărură și, odată pornite, continuară să curgă. 
Câteva lacrimi erau în regulă, demonstrau că se căiește, dar 
prea multe puteau să-i aducă și mai multe necazuri. Totuși nu 
reușea să le oprească. Suspine puternice, devastatoare o 
zguduiau, până când în cele din urmă Elijah o luă de mână și o 
trase în poala lui. 

— Poate că am fost puţin prea aspru cu tine, spuse el. Profetul 
ne învață că pedeapsa fără iubire e împotriva legilor lui 
Dumnezeu și e important ca tu să știi cât de mult te iubește 
Domnul. 

Mâinile lui Elijah rătăciră în sus, pe sub cămașa ei de noapte, 
și se opriră pe picioarele ei goale. Atingerea lui o făcea să se 
simtă jenată. Îi era încă și mai rău la stomac decât atunci când 
intrase în cameră cu el, știind că discuţia nu avea să aducă 
nimic bun. 

— Poate că problema..., spuse Elijah, poate că motivul pentru 
care ai ajuns la nesupunere e că nu ai primit suficientă iubire de 
la Domnul, scumpo. 

Hannah încercă să se oprească din plâns, știa la ce se va 
ajunge și voia să scape. Dar până când nu dispăreau lacrimile 
nu avea nicio justificare. Elijah o așezase aici, în poala lui, și ea 
nu putea să se ridice pur și simplu fără să-și atragă alte 
probleme. 

— Mustrarea e modul în care Domnul își arată iubirea faţă de 
tine, scumpo. Uneori Dumnezeu trebuie să-ţi provoace durere ca 
tu să înveţi să te porţi. Dar, da, poate că am fost prea aspru, iar 
ceea ce îţi trebuie ţie e blândețe. 

Hannah voia să plece din poala lui Elijah și, chiar dacă asta l- 
ar fi înfuriat pe lisus, ea nu-și dorea acest tip de iubire. Işi 
reprimă lacrimile, se luptă cu ele, dar ele nu voiau să se 
oprească. Tot ce putea să facă acum era să-și lase mintea să 
rătăcească departe, departe, ca să evadeze din această cameră, 


VP - 62 


de lângă acest bărbat sau din oricare alt loc unde ar fi putut 
avea de-a face cu binecuvântarea iubirii. 


VP - 63 


Capitolul 8 


Aeroportul Internațional John F. Kennedy, 
New York 


Împotriva tuturor principiilor ei de muncă și supravieţuire, 
Munroe se urcă la bordul avionului spre Buenos Aires, cu un 
anturaj de trei persoane. Nu îi ceruse lui Logan și prietenilor lui 
să vină și ei și nu își consumase energia ca să-i refuze atunci 
când ei insistaseră. Totul urma să se desfășoare în termenii ei, 
la momentul potrivit. 

Munroe lucra singură. Informaţiile erau o muncă solitară. Ea 
era o umbră, o fantomă care se pierdea în fundal ca să se poată 
transforma în orice era necesar ca să-și ducă misiunea la bun 
sfârșit. Nu suporta parteneri sau oameni care să se ţină scai de 
ea, amici care să calce în străchini, nu se baza pe nimeni și nu-și 
făcea griji faţă de nimeni sau nimic în afară de ea însăși. 
Aceasta era strategia care o ajuta să rămână invizibilă și să 
supraviețuiască. 

In afara perioadei din Africa, cu Miles Bradford alături de ea, 
Logan era cel care se apropia cel mai mult de ideea de partener. 
Logan îi ţinea spatele de la distanţă. Dacă ea avea nevoie de 
ajutor, el se ocupa de celelalte aspecte ale misiunii. El era sursa 
de aprovizionare, omul la care putea apela, cel care alimenta 
furtunul cu aer atunci când ea cobora în tranșee. 

lar la momentul acesta Logan se transforma rapid dintr-un om 
util într-un risc. 

Munroe crezuse că dacă spune da, asta îl va calma pe Logan, 
că se va relaxa, dat fiind că o cunoștea bine, că va lăsa 
profesionistul să-și facă treaba și îi va permite să facă ce știa ea 
cel mai bine. In schimb, Logan se tot agita în jurul ei, încerca să 
controleze fiecare detaliu și, deși în general era imperturbabil, 
acum devenise obsedat de nevoia lui de a aduce noutăţi, opinii 
și informaţii. 

Logan fusese unul din cei trei care ceruseră să facă parte din 
acest circ și acum Munroe mergea în urma lui în interiorul uscat 


VP - 64 


al avionului, traversând clasa a doua, examinând feţele celor 
deja îmbarcaţi și, cum avea obiceiul, atingând spătarele 
scaunelor și numărându-le în tăcere până la prima ieșire de 
urgenţă. În spatele ei veneau Heidi și apoi Gideon, pășind 
legănat pe culoar precum puii abia ieșiți din ou în urma mamei. 

Zborul fără escală de la New York la Buenos Aires însemna 11 
ore în aer, iar biletele cumpărate în ultima clipă însemna că nu 
reușiseră să grupeze locurile decât două câte două, la 14 șiruri 
de scaune distanţă. 

La jumătatea avionului, Logan se opri ca să-și urce bagajul de 
mână în compartimentul de sus, dar Munroe îl opri, trăgându-i în 
același timp din mână biletul de îmbarcare. 

Munroe îi făcuse pe plac și suportase cât putuse neîncetatele 
lui întreruperi și întrebări, dar dacă Logan stătea lângă ea o 
noapte întreagă probabil că până dimineaţă sfârșea mort. 

— Eu stau lângă Heidi, spuse ea. 

Nedumerită pentru o clipă, Heidi privi în tăcere spre Logan, 
căutând o încurajare. Logan ezită, apoi aprobă din cap, cu 
buzele strânse. Munroe îi dădu în joacă un pumn în umăr, în 
semn de amiciţie, și în ochii lui se citi recunoștință. 

Munroe se dădu la o parte. Heidi se strecură pe lângă ea la 
fereastră, iar Munroe ieși de pe culoar ca să-l lase pe Gideon să 
treacă. Băieţii merseră mai departe spre partea din spate a 
avionului, iar Munroe privi insistent în urma lor. Suspiciunea ei 
inițială că Logan îi ascundea ceva devenise certitudine. 

Odată bagajele și accesoriile depozitate, Munroe aruncă un 
dosar cafeniu gros pe tava rabatabilă deschisă, material de 
lectură peste noapte. 

— Nu dormi prea mult, nu-i așa? spuse Heidi. 

Munroe deschise dosarul, o colecţie de documente pe care 
Logan i-o înmânase cu puţin înaintea îmbarcării, și spuse: 

— Văd că ai remarcat. 

Heidi zâmbi cald. 

— E greu să nu observi. Văd că la tine lipsa somnului e 
însoţită mereu de strălucire. Eu, care sunt unul din oamenii care 
dorm opt ore pe noapte, te invidiez pentru orele suplimentare 
de viață. 

Heidi era o brunetă de 1,65 metri înălțime, cu ochi albaștri de 
copil, câteva kilograme în plus și o personalitate atrăgătoare 
care nu-i trăda cei 36 de ani ai ei. Avea, de asemenea, 


VP - 65 


capacitatea de a exprima idei complexe cu o simplitate concisă. 
Asta făcea fără îndoială din ea un manager de proiect excelent, 
iar pentru Munroe această abilitate era o cale care trebuia 
accesată - o fereastră temporară către viaţa de copil din secta 
Aleșilor. 

Munroe făcu o pauză după complimentul subtil, încercând să 
sesizeze lingușeala. Simţi însă doar sinceritate și spuse: 

— Nu mă invidia prea mult. Uneori prețul plătit e prea mare. 

Heidi scoase o carte din geantă și o deschise. 

— Logan spune că ai fost copil de misionari, ca noi, oarecum. 

Munroe dădu din cap. _ 

— M-am născut în Camerun, spuse ea. In Africa de Vest. 

— De asta ai nume de băiat? 

— Într-un mod ocolit, da, spuse Munroe. Când aveam 17 ani, 
am dat mită ca să mă pot îmbarca la bordul unui cargou care 
mergea în Europa - nu voiam să am necazuri din cauză că 
arătam ca o femeie, așa că m-am ras pe cap, m-am legat peste 
piept și am purtat haine de băiat. Aveam nevoie și de un nume 
pentru înfățișarea asta, și de acolo provine Michael. 

— A funcţionat? 

— Numele? 

— Înfăţișarea. 

Munroe se uită la Heidi cu coada ochiului. 

— Dac-ar fi să fac asta din nou acum, ai jura că sunt bărbat. 

Heidi ridică o sprânceană dojenitoare, și Munroe nu-i purtă 
pică pentru neîncrederea ei. Trebuia să vezi asta cu ochii tăi ca 
să înţelegi. 

— De ce ai ales Michael? spuse Heidi. 

— Părea potrivit, spuse Munroe. A fost soția Regelui David din 
Biblie și nu putea să aibă copii. 

Heidi zâmbi afectat. Biblia era un domeniu familiar ei. 

— Se scria altfel, spuse ea. 

Munroe aprobă din cap. 

— Și purta haine de fată. 

— Ca și tine, spuse Heidi. Atunci pentru ce un nume de băiat? 

— Petrec mai mult timp în haine de băiat decât de fată, spuse 
Munroe. Munca mă duce în niște locuri destul de dure și, ca și în 
cazul îmbarcării pe cargou, ca bărbat mi-e mai ușor să obţin 
ceea ce vreau. Nici clienţii mei nu se așteaptă să fiu femeie, așa 
că numele mi s-a potrivit și a rămas. 


VP - 66 


— Care e numele tău adevărat? 

— Vanessa, spuse Munroe cu un zâmbet prelungit. 

Heidi se înclină spre ea, ca și cum voia să-i spună un secret. 

— Numele meu adevărat e Bathsheba, șopti ea. Îl uram atât 
de tare că l-am schimbat după ce am plecat de la Aleși - am 
rămas cu al doilea meu prenume. 

— Michael și Bathsheba, spuse Munroe. Ar trebui să ne găsim 
un David!. 

Heidi râse și se întoarse la cartea ei, iar Munroe la hârtiile pe 
care le ţinea în mână. Scoase o agrafă, răsfoi paginile și trecu 
de la o stare la alta. 

În lumea informaţiilor, viaţa depindea de acuratețe. Bănuielile 
și familiaritatea erau înșelătoare, iar de aici, din perspectiva 
unei infiltrări și răpiri, lucrurile erau diferite de instantaneele din 
viața lui Logan, când turna în el bere după bere și juca biliard. 

Scopul participării ei la această misiune era de a absorbi 
informaţii fără să le judece, de a înlocui tot ce credea că știe cu 
ceea ce trebuia să știe. Toate aceste documente, informații 
despre Profet și Aleși, erau vitale pentru a înțelege. 

Munroe stătea cu o carioca în mână și carnețelul alături, iar 
decolarea, cu anunţul ei obligatoriu scaunele în poziție verticală, 
rămase un semnal acustic slab la periferia concentrării ei. 
Trecură ore bune până când ea se întinse, îndreptându-și 
spatele, și își dădu seama că Heidi o studia. 

Munroe îi ignoră interesul fățiș, încercuind și făcând diagrame 
pe pagina tipărită, și în cele din urmă puse pixul jos. Atunci 
Heidi spuse: 

— E mult de asimilat - citești repede. 

— Asta e prima mână, spuse Munroe. Creez piste, construiesc 
un schelet. E foarte ușor să ratez elemente cruciale, din cauză 
că fac asta în ultima clipă, pe drumul dinaintea misiunii - de 
asta voiam să stau lângă tine. Tu știi multe lucruri care nu o să 
apară niciodată în paginile astea. 

În mod previzibil, Heidi se relaxă. 

— Așa a fost și pentru tine? întrebă Munroe. Chestia asta cu 
școala până în clasa a cincea sau a șasea? 

— Exact așa. 


1 Michal și Bathsheba sunt două dintre soțiile regelui David. (N.t.) 
VP - 67 


— Lași impresia că ai o educaţie foarte bună, spuse Munroe. 
Cum ai reușit să ajungi atât de departe, dat fiind că ai primit 
atât de puţin? 

— Educaţia nu e același lucru cu inteligența și hotărârea, 
spuse Heidi, zâmbind iar. 

Era o seducţie suavă, atât de subtilă că majoritatea oamenilor 
n-ar fi perceput-o. Poate că nici măcar Heidi nu-și dădea seama 
de ea. Era o parte firească a farmecului ei și Munroe remarcă 
faptul că, prin asta, Heidi și Logan erau foarte asemănători. 

— Pe vremea aia, spuse Heidi, unii dintre noi tânjeau atât de 
mult după informaţie că ne transmiteam pe furiș chestii de citit. 
Dicţionare. Din când în când un volum de enciclopedie - uneori 
exista așa ceva în Refugii, numai că nu aveam acces la ele. Așa 
că le șterpeleam. 

— Ai fost prinsă vreodată? 

— Da, spuse Heidi oftând aproape nostalgic. Odată am ajuns 
să fiu închisă într-un dulap timp de trei zile, fără mâncare, în 
timp ce ei se rugau lângă mine, încercând să alunge demonii 
care m-ar fi făcut să râvnesc după cunoașterea din Vid. 

Heidi râse. 

— Bănuiesc că n-a ajutat prea mult. 

(J 

Munroe citi o ultimă tranșă de pagini, le închise, își examină 
notițele și apoi reveni, căutând răspunsuri la o întrebare încă în 
curs de formulare. Graba cu care avansase proiectul o făcuse să 
depindă de Logan în privinţa detaliilor. Chiar dacă nimic nu 
putea să ia locul muncii ei, el știa foarte bine ce fel de informaţii 
fundamentale caută ea și îi înmânase un teanc gros de fotocopii, 
documente interne, decupaje din ziare, fragmente de carte și 
pagini de Internet imprimate. La început păruse suficient, însă 
Munroe se blocase deja. 

— Dacă mă iau după ce scrie aici, îi spuse ea lui Heidi, nu are 
niciun sens ca Profetul să ducă o viaţă de fugar sau să fie căutat 
de Interpol. Oamenii nu sunt arestaţi pentru că sunt diferiţi, 
dacă acele diferenţe nu încalcă legea. 

Heidi strâmbă din nas. Își înclină capul, ca și cum ar fi meditat 
și ea la întrebarea aceea, apoi, după o secundă, arătă spre 
documente și spuse: 

— Pot să mă uit la ele puţin? 


VP - 68 


Munroe îi întinse paginile și Heidi aruncă o privire fugitivă 
peste ele. 

— Lipsesc o grămadă de chestii, spuse ea. 

— De ce? 

Heidi dădu din umeri. 

— Va trebui să-l întrebi pe Logan, dar nu sunt lucruri tocmai 
ușor de uitat. 

Apoi, după doar o fracțiune de secundă, Heidi schimbă 
subiectul, debitând în grabă întrebarea care, fără nicio îndoială, 
o rosese în ultimele câteva zile. 

— Michael, de ce faci asta? spuse ea. 

Heidi tăcu și apoi vorbi iar, încet, ca și cum și-ar fi măsurat 
cuvintele, temându-se că ele ar putea fi înțelese greșit. 

— De ce ai acceptat această misiune? Nu din cauza banilor, 
cu siguranţă, și nu pentru cauză. Atunci de ce? Pentru că Logan 
e prietenul tău? Doar pentru asta? 

Munroe se lăsă pe spate, dând la o parte pentru moment 
chestiunea documentelor lipsă. Cum putea să explice ceea ce 
ea însăși abia înțelegea? 

— Am un set unic de abilităţi, Heidi, spuse ea. Fac asta pentru 
că pot s-o fac. 

e 

Uşile culisante se deschiseră înspre frigul surprinzător de 
afară, iar Munroe ieși din terminal în urma celorlalți, pășind în 
dimineața înnorată de la Ezeiza, cel mai mare aeroport 
argentinian. 

Zborul de mai multe ore îi dusese din canicula umedă a New 
Yorkului în mijlocul iernii din Buenos Aires, și Munroe inspiră 
adânc, trăgând în piept amestecul de kerosen ars și ploaie rece 
și cețoasă: parfumul unui aeroport, același amestec de mirosuri 
care preceda fiecare misiune, aroma unei misiuni, a atenţiei și 
concentrării. 

În timpul călătoriei, Logan și Gideon schiţaseră un itinerar și, 
acum când ajunseseră pe pământ, preluaseră împreună 
comanda micului grup. Heidi nu părea să aibă nicio problemă 
să-i lase să conducă, așa că Munroe dădu aprobator din cap și 
nu spuse nimic, părând să accepte acest lucru în tăcere. 

Nu înțelegea cum își imagina Logan că abilităţile ei erau 
folosite cel mai bine dacă ea primea ordine de la cineva care nu 
avea nici pe departe cunoștințele și experienţa ei. N-avea de 


VP - 69 


gând să se transforme în lacheu, să urmeze tiparul altcuiva. Se 
înrolase în această misiune ca să o aducă acasă pe fetița aceea 
și competenţa ei fusese solicitată deoarece ea putea să facă 
ceea ce nu putea să facă nimeni altcineva. Orice adaptare 
aparentă era doar temporară și nu putea fi nicidecum autentică. 

Ceilalţi aruncară bagajele în portbagajul unui taxi. Din cauza 
dimensiunilor sale, Gideon se urcă în față, ceilalţi trei urmând să 
împartă bancheta din spate. 

Spre deosebire de ceilalţi, care se echipaseră corespunzător 
pentru această călătorie, Munroe își luase un singur schimb de 
haine și o jachetă nu foarte groasă, care abia reușea să reziste 
frigului pătrunzător. Pusese aceste lucruri într-un rucsac micut 
pe care acum îl avea lângă ea. 

A călători cu puţine bagaje devenise ceva firesc după anii 
petrecuţi în munca ei. Lucrurile trebuiau cărate, trebuia să-ţi faci 
griji și să te agiţi din cauza lor și oricum, dat fiind că ele nu 
făceau decât s-o frâneze, de obicei le abandona. Avea să și le 
procure și să se debaraseze de ele pe parcurs, păstrând doar 
ceea ce era esenţial pentru îndeplinirea misiunii. 

Taxiul se desprinse de lângă trotuar și intră direct în trafic. 
Şoferul acceleră, strecurându-se cu o agresivitate de kamikaze 
în direcţia ieșirii din aeroport și a autostrăzii care avea să-i ducă 
spre inima capitalei ţării. 

Munroe privi pe geam la peisajul urban care defila în 
străfulgerări rapide. Blocurile de apartamente rectangulare și 
cartierele de case erau înlocuite de zone comerciale și reclame 
înalte de câteva etaje, apoi reveneau. În centrul orașului, cele 
48 de districte propriu-zise ale lui alcătuiau o zonă urbană de 
trei milioane de oameni, dar în realitate conglomeratul 
metropolitan se întindea spre suburbii, strângând laolaltă alte 
zece milioane de suflete. 

Jumătate din populaţia Argentinei locuia în această amplă arie 
urbană, iar în materie de căpiţe de fân în care puteai căuta un 
ac, Buenos Aires era una din cele mai mari din America de Sud, 
sau chiar din lume. Undeva acolo, printre acele milioane de 
oameni, exista un copil și, în una din acele numeroase case și 
blocuri turn de apartamente, Refugiul care îl ascundea. 

În orașul propriu-zis, decorul se schimbă din nou. Pe bună 
dreptate, Buenos Aires fusese numit Parisul Americii de Sud. 
Arhitectura inspirată din Lumea Veche, bulevardele mărginite de 


VP - 70 


copaci și clădirile elegante și moderne indicau nu doar actualul 
rafinament al orașului, ci și o cultură impregnată de istoria 
europeană. 


VP - 71 


Capitolul 9 


San Telmo, Buenos Aires 


Hotelul lor nu era hotel, ci mai degrabă un hostel, cu un 
singur etaj de camere comune și private, o bucătărie comună și 
o mică sufragerie, amplasat la sud de centrul orașului, în cel mai 
vechi cartier. Zona era compusă din clădiri coloniale și străzi 
pietruite, cafenele și milongas, toate pline de viaţă și de culoare. 
Aici aveau să stea până când Munroe înțelegea mai bine ce 
înseamnă misiunea și cât timp îi va lua. 

Asemenea lui Munroe, Logan avea să stea până la sfârșit, dar 
Gideon avea la dispoziţie doar două săptămâni și Heidi trei, 
după care fiecare trebuia să se întoarcă acasă. Fără să o 
consulte pe Munroe, fiecare își crease așteptările proprii în 
privinţa vitezei cu care avea să avanseze proiectul, dar Munroe 
îi ignora și pe ei, și așteptările lor. 

Micul grup dispunea de două camere, una lângă alta, iar 
bugetul restrâns impunea ca Munroe să stea cu Heidi. Deși 
subțiri, pereţii erau o prelungire a barierei formate, în timpul 
zborului, de cele 14 șiruri de scaune și, chiar dacă era mai bine 
decât să stea cu Gideon sau Logan, faptul că trebuia să împartă 
camera cu cineva nu-i furniza lui Munroe singurătatea la care 
râvnea cu disperare. 

Avea nevoie de somn, mare nevoie. Îi promisese lui Bradford 
că va încerca măcar să adoarmă fără pastile, dar așa ceva nu 
era posibil dacă împărțea spaţiul cu altcineva. 

Gideon prevăzuse câteva ore pentru spălat, odihnă și alte 
aranjamente, după care urmau să se strângă din nou la sfârșitul 
după-amiezii. Munroe se întinse pe pat, luptându-se cu impulsul 
de a ațipi, și aşteptă până când simţi că Heidi a adormit, apoi 
cobori pe furiș din pat și o luă spre ușă. 

Era la jumătatea coridorului care ducea în stradă când auzi în 
spatele ei pașii la care se așteptase. Predictibilitatea lor o 
încântă și continuă să meargă, fără să se întoarcă. 

Logan spuse din spatele ei, cu o șoaptă care aducea a șuierat: 

— Michael, te rog, așteaptă-mă. 


VP - 72 


Ea încetini și el se apropie, prinzând-o din urmă exact în 
momentul în care ea ieșea pe străduța îngustă din faţa 
hostelului. Logan nu spuse, dar era atât de aproape de ea că lui 
Munroe îi venea să-l împingă mai încolo. 

Era aproape două după-amiaza, acel moment al zilei în care 
orașul se oprea ca să ia prânzul. Munroe căută o cafenea sau un 
loc populat din apropiere în care oamenii să vorbească, iar ea 
să-i poată asculta și absorbi. Voia să se cufunde în dialectele 
locale, avea nevoie de tonuri, inflexiuni, accente și de /unfarao, 
argoul local al acelor porteños, locuitorii portului, cum li se 
spunea oamenilor din Buenos Aires. 

La cinci minute de hostel, la un colț pietonal aglomerat, 
Munroe găsi ceea ce căuta. Cafeneaua era suficient de populată 
ca să fie plină de zumzetul conversaţiei și suficient de intimă ca 
să se poată trage ușor cu urechea. 

Munroe se așeză la masă, cu o ceașcă aburindă în faţa ei, cu 
Logan vizavi, și se scufundă în ambianța din încăpere. In timp ce 
limba vorbită o învăluia, Munroe absorbea, în străfulgerări 
instantanee, sufletul culturii locale. Era aceeași absorbire și 
înţelegere inexplicabilă a limbii pe care o avea din copilărie, 
darul otrăvit care crea și distrugea în același timp, o capacitate 
care îi dădea posibilitatea de a se integra oriunde și de a părea 
orice în faţa oricui. 

Conversaţia cu Logan era o interacţiune lentă și intermitentă, 
cu întreruperi. Apoi încăperea se goli încet și Munroe se 
concentră exclusiv asupra lui. 

— După cum spune Heidi, zise ea, din dosarul cu documente 
lipsesc câteva lucruri. 

Logan tăcu și apoi pufni - masca lui obișnuită pentru un 
subiect care nu-i convenea. 

— Mai am niște chestii în servietă, spuse el. O să ţi le dau 
imediat cum ajungem în cameră. 

— De ce le-ai păstrat la tine? 

Logan dădu din umeri. 

— Voiam ca mai întâi să le citești pe celelalte. 

Munroe tăcu o lungă vreme, cuprinsă de iritare. N-avea chef 
deloc ca singura persoană pe care ar fi trebuit să se poată baza 
să recurgă la eschive și la adevăruri trunchiate. Se aplecă în faţă 
și, bătând cu degetul în masă în ritmul Morse al gândurilor ei, 
spuse: 


VP - 73 


— Ce altceva îmi mai ascunzi? 

Logan scutură încet din cap - nimic - în faţa privirii ei fixe. 

— Se pare că uiţi cine sunt eu, spuse ea cu voce joasă și 
monotonă. Se pare că ai uitat cu ce mă ocup. Ti se pare că sunt 
cumva oarbă și mută? 

Munroe se lăsă pe spate, cu braţele încrucișate, și îl privi fix, 
nu cu furie sau răutate, ci cu privirea neutră a analizei. 

— Am fost de acord să accept misiunea asta pentru tine, 
spuse ea, dar acest acord se baza pe prietenia noastră de ani 
întregi, Logan. O prietenie bazată pe onestitate și încredere. 

Făcu o pauză, așteptând cuvintele să-și facă efectul, apoi 
continuă. 

— Fără onestitate nu există încredere, fără încredere nu 
există prietenie. Îmi ascunzi ceva și, dacă nu ești dispus să-mi 
spui totul, eu mă ridic de pe scaunul acesta și ies pe ușa aceea, 
și tu știi la fel de bine ca mine că nu o să mă mai găsești 
niciodată, dacă eu n-o să vreau asta. 

Făcu o nouă pauză și apoi spuse: 

— Vreau adevărul, Logan. 

Între ei se așternu tăcerea, o liniște îndelungată și pasivă care 
transformă ultimele conversații din jur în zgomot de fond. 

Ochii lui Logan erau ațintiţi asupra mesei. Munroe aștepta, 
forțându-l să vorbească. 

Nu voia și nu putea să fie ea prima care cedează: nici din 
iubire, nici din prietenie, nici pentru orice fel de relaţie; cel puţin 
nu în scenariul ăsta. Singurul mod în care putea să meargă mai 
departe era dacă încrederea și prietenia contau mai mult decât 
protejarea secretului păstrat de el, oricare ar fi fost acesta. 

Tăcerea deveni încărcată și, dându-și seama că el luase o 
decizie, Munroe dădu să plece. Înainte ca ea să se ridice de tot, 
Logan se întinse după ea și o prinse de mână peste masă, 
aproape cu disperare. 

— Te rog, nu pleca, spuse el. 

— Mă obligi s-o fac. 

— O să-ţi spun, zise el. Dar lasă-mă o clipă să-mi adun 
gândurile, bine? 

Munroe se așeză la loc și așteptă, continuând să tacă. 

Când Logan vorbi, în cele din urmă, vocea lui era o șoaptă 
răgușită și frântă. 

— Hannah e fiica mea, spuse el. 


VP - 74 


Munroe îl știa pe Logan de mult - îl cunoștea într-un mod în 
care nici măcar prietenii lui din copilărie nu-l cunoșteau - și în 
tot acest timp nu existase niciodată vreo sugestie sau vreo 
aluzie care să confirme ceea ce tocmai spusese el. 

Poate că multitudinea iubiţilor care intrau și ieșeau din viaţa 
lui Logan fusese cea care o împiedicase să vadă această 
posibilitate. Sau poate era din cauză că ei doi își împărtășiseră 
toate celelalte lucruri și, din cauza încrederii dintre ei, ea nu se 
așteptase deloc la un astfel de secret. Dar indiferent cum 
stăteau lucrurile, ea ar fi trebuit să-și dea seama de asta. Și nu- 
și dăduse seama. 

Greutatea cuvintelor lui, oricât de ireale păreau, făcea cumva 
ca tot restul să capete sens. Tenacitatea cu care Logan încerca 
s-o găsească pe Hannah, legătura lui cu Charity, care mergea 
dincolo de ce le povestise el celorlalţi, dar mai ales disperarea 
lui oarbă de a o implica pe Munroe în recuperarea fetei. 

În mintea ei se învălmășeau o sută de gânduri, sinapsele se 
conectau, detaliile reordonate rapid, pentru a da o nouă 
semnificaţie evenimentelor trecute. Era un singur element pe 
care nu știa unde să-l plaseze, așa că nu spuse decât: 

— Logan, tu ești gay. 

— Bărbaţii gay au și ei copii, spuse el. Se întâmplă adesea - 
bărbaţi care sunt gay în secret și se căsătoresc, și devin taţi ca 
să pară heterosexuali în ochii lumii. 

Logan își desfăcu portofelul și scoase fotografia pe care o 
avea mereu asupra lui. 

— Michael, uită-te la ea. Uită-te puţin. 

Își puse fotografia lângă faţă, iar asemănarea era atât de 
clară că Munroe se întrebă cum de n-o văzuse de prima oară, în 
Tanger. 

— Era o perioadă confuză, spuse el. Aveam 20 și un pic de 
ani, trecusem de la o sectă homofobă la forțele armate 
homofobe, încă încercam să descopăr cine sunt și ce vreau de la 
viaţă. Tocmai mă întorsesem dintr-o misiune sângeroasă... 

Logan făcu o pauză. 

— Ce lucruri am putut să văd, spuse el. Moartea era sub ochii 
mei și eu voiam alinare, normalitate. Puneam totul la îndoială și 
am revenit la ceea ce îmi era cunoscut. Familia mea se mutase 
în Mexic, așa că m-am dus să vizitez Refugiul lor. Nu știam dacă 
liderii Refugiului mă vor lăsa să-i văd, nu știam dacă mă vor ţine 


VP - 75 


la distanţă din cauză că fusesem asimilat de Vid, așa că am 
adus cu mine salariul pe cinci luni, un sacrificiu, o ofrandă a 
remușcării. M-au lăsat să stau trei zile. Charity era acolo. Noi 
eram prieteni apropiaţi de ani de zile și dacă eu am fost 
vreodată atras fizic de o femeie, Charity a fost aceea. O iubeam. 
Știam asta. Și poate că am confundat iubirea emoţională cu 
iubirea fizică, nu știu, dar așa s-a întâmplat. Ea a rămas 
însărcinată. Dacă ar fi aflat cineva că tatăl sunt eu - un străin - 
un răufăcător - un necredincios - ea ar fi avut de suportat 
consecinţe groaznice. Așa că n-a știut nimeni, nu trebuia să știe 
nimeni. Nici măcar eu n-am știut decât după ce s-a născut 
Hannah. Charity nu putea să-mi spună, pentru că scrisorile îi 
erau verificate și convorbirile telefonice monitorizate, și am aflat 
abia când m-am dus iar în vizită. Am vizitat-o cât de des 
puteam. Aproape toţi dolarii câștigați de mine mergeau spre 
Refugiu și, chiar dacă era împotriva regulilor, i-am dat și lui 
Charity niște bani pe furiș, ca să aibă cele necesare pentru copil 
și poate să mănânce și ea mai bine. M-am prefăcut că mă căiesc 
și, cum încă eram în armată, aveam un bun pretext pentru a nu 
mă întoarce din Vid. Păstram aparențele credinţei și le-am dat 
atât de mulți bani încât bătrânii Refugiului au trecut cu vederea 
o grămadă de reguli. Știi, a trece din sectă în armată nu a fost 
un salt prea mare. Știam să execut ordine, să-mi ţin gura și să 
mă fac invizibil. Ştiam să-mi duc viaţa după cum dictează alţii, 
așa că am dus două vieţi - una în armată și una în Refugiu, 
jonglând cu cele două lumi ca să mă pot folosi de avantajele 
cuvenite veteranilor și să-mi văd naibii mai departe de viaţă. 
Când mi s-a terminat contractul a trebuit să-mi suspend vizitele 
și atunci am început să plănuiesc plecarea lui Charity. Tu erai cu 
mine, așa că știi deja această parte a poveștii. Până atunci 
trebuise să ţinem totul secret, ca s-o protejăm pe Charity. Odată 
ce ea a ajuns în Dallas a trebuit să procedăm delicat, pentru că 
David era cu ea și Hannah îl privea pe David ca pe un fel de 
tată. Apoi David a răpit-o și într-o fracțiune de secundă Hannah 
a dispărut. 

Logan se înecă, se strădui să-și păstreze cumpătul și spuse, 
deși cuvintele i se împotmoleau în gât: 

— Ştiam că o dusese înapoi și, pentru că mă descurcasem 
atât de bine cu ajutorul banilor, era logic să continui la fel. In 
acea perioadă Charity a umblat prin tribunale și la mass-media, 


VP - 76 


reușind să-și atragă ura lor pentru că a atras atenţia asupra lor. 
Eu am făcut invers, am păstrat legăturile și am încercat să obțin 
informaţii din interior. Nimeni nu avea idee cât de legați eram 
eu și Charity sau ce simțeam eu cu adevărat. 

Logan făcu o pauză. 

— Inţelegi acum de ce nu puteam să divulgăm nimic? De ce 
era atât de secret? Timp de opt ani, ticăloșii ăia mi-au ţinut fiica 
ascunsă și l-au protejat pe fostul iubit al lui Charity, infractorul 
ăla nenorocit. Îi mutau dintr-o ţară în alta ca să nu-i prindem, iar 
acum am aflat, în sfârșit, unde se află ea. 

Ochii lui Logan deveniră rugători. 

— Te implor, Michael, spuse el. Am nevoie de tine. 

Munroe dădu din cap și îl strânse de mână, cu un gest de 
consolare care nu făcu decât să sporească povara pe care o 
ducea ea acum. Eșecul nu fusese niciodată o variantă 
acceptabilă, dar acum el ar fi avut un preţ enorm. Ințelegea 
chinul lui Logan, motivul pentru care această obsesie tăcută și 
profundă îl mânase de-a lungul anilor, iar acum această povară 
îi revenea în mod indirect ei. Copilul nu mai era imaginea unei 
fetițe oarecare; inima ei bătea în același ritm cu a lui Logan. 

Munroe își împinse scaunul în spate și se ridică. 

— Trebuie să plecăm, spuse ea. Ceilalţi probabil s-au trezit și 
ne așteaptă. 

Logan dădu din cap și i se alătură. Se întoarseră la hostel în 
tăcere, ţinându-se de mână. 

Munroe se opri în faţa ușii ei și Logan îi spuse: 

— Așteaptă o clipă. 

Ea rămase pe loc, iar el se duse în camera lui și se întoarse 
imediat cu încă un dosar. 

— Am păstrat asta pentru mine, spuse el cu ochii aţintiţi 
asupra documentelor pe care le strângea cu putere, pentru că, 
de obicei, cei care citesc asta ignoră tot restul. 

Logan făcu o pauză. E 

— Ai avut dreptate, spuse el. Intr-adevăr, am uitat cine ești. 
De fapt n-am uitat, dar m-a furat dorinţa de a ajunge în sfârșit la 
Hannah - am fost copleșit de zece ani de frică, scârbă și 
frustrare. 

Făcu semn cu capul spre dosar. 

— L-am ţinut pentru mine pentru că, până acum, informaţiile 
astea n-au făcut decât să ne transforme durerea într-un număr 


VP - 77 


grotesc de circ mediatic. Nimănui nu-i pasă, de fapt. Aleșii ne-au 
abuzat, presa s-a folosit de noi, forţele de ordine ne-au băgat la 
închisoare, iar justiția e o farsă. M-am temut că poate și tu o să 
reacţionezi la fel. 

Logan o privi în ochi și îi întinse dosarul, în timp ce îi dădeau 
lacrimile. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

Munroe se apropie de el, îl îmbrăţișă cu putere și spuse: 

— O s-o aduc înapoi, Logan. Cu preţul vieţii mele, o s-o aduc 
înapoi. Ai cuvântul meu. 

e 

Informaţia despre locul în care se afla Hannah venise de la 
Maggie, sora lui Charity, care era în continuare o adeptă a 
Aleșilor. Mărturisirea ei reticentă constituia o insubordonare și 
indicase doar amplasarea copilului în oraș, fără să trădeze 
detaliile care i-ar fi putut conduce pe ei direct la poarta 
Refugiului în care era ascunsă Hannah. 

Era un ac în carul cu fân și existau patru modalităţi de a-l 
găsi: noroc chior, trierea fânului pai cu pai, folosirea unui 
magnet sau incendierea carului cu fân. In această misiune 
norocul era exclus, timpul fiind foarte important, iar distrugerea 
nu era o posibilitate. 

Gideon și Heidi aveau să fie magnetul lui Munroe. 

Fiecare din ei trăise, în perioade diferite, într-un Refugiu din 
Buenos Aires sau din împrejurimi. Însă chiar dacă vreunul din ei 
își amintea clar unde anume, chiar dacă aveau adresa, această 
informaţie era inutilă. 

Profetul credea că deținerea unei proprietăţi i-ar fi legat pe 
Aleși de Vid, ceea ce însemna că Refugiile erau vremelnice și se 
mutau adesea. Erau închiriate de la proprietari care nu aveau 
habar că acel cuplu care semna contractul avea să transforme a 
doua zi locuinţa într-o comunitate. Atunci când un loc își 
consuma potenţialul, când vecinii începeau să se plângă sau 
numărul mare de oameni atrăgea prea multă atenție, 
comunitatea era evacuată și Aleșii se împrăștiau. 

Refugiile variau ca mărime - unele adăposteau doar 30 de 
oameni, iar altele până la 200 - dar una dintre constante era 
nevoia de a îmbrăca și hrăni numeroșii membri. Pentru a 
funcţiona, Refugiile aveau nevoie de bani lichizi. 


VP - 78 


Profetul credea, de asemenea, că a munci în Vid pentru a 
câștiga bani era totuna cu a sluji Satanei, astfel că Aleșii refuzau 
orice formă de angajare care i-ar fi înrobit faţă de lume. 
Veniturile de care dispuneau Refugiile nu erau câștigate prin 
muncă sau prin prestarea vreunui serviciu pentru societate, ci 
prin cerșit, prin vânzarea de fleacuri supraevaluate către 
oameni buni la suflet sub pretextul sponsorizării unor proiecte 
umanitare sau prin donații. 

Însă cerșitul consuma mult timp și nici nu era foarte lucrativ, 
iar resursele necesare hrănirii și adăpostirii atât de multor 
oameni nu puteau proveni de aici. Soluţia venea din bunurile 
donate, haine, încălțăminte și mâncare - de regulă articole 
perisabile prea vechi sau pătate ca să mai fie vândute, cutii și 
conserve expirate sau aproape de data expirării. Exista o 
graniţă fină între gunoi și subzistență, iar Aleșii se pricepeau de 
minune s-o exploateze. 

Odată ce un Refugiu își găsea un donator, membrii lui făceau 
mari eforturi să păstreze o relaţie bună cu el, pentru a continua 
să primească bunuri pe termen lung. De regulă, donatorii știau 
foarte puţine despre Aleși, adesea nu știau nici măcar că 
donează unui grup anume, dar cunoșteau feţele zâmbitoare 
care îi întâmpinau în fiecare săptămână, îi cunoșteau pe copiii 
care veneau din când în când să le cânte și credeau sincer că 
donațiile lor făceau din lumea asta un loc mai bun. 

O excursie pentru vizitarea unui donator era o ocazie specială 
pentru copii; ea însemna că ei vedeau viaţa din afara granițelor 
Refugiului, iar ocaziile speciale creau amintiri bine definite. 

Gideon bănuia că o parte din donatorii care oferiseră bani în 
perioada în care el locuise în Buenos Aires continuau să facă 
asta, iar Munroe credea că donatorii îi puteau ajuta să găsească 
Refugiile - ei erau magnetul. 

În loc să închirieze o mașină obișnuită, închiriară un taxi. Era 
cel mai simplu să ai un șofer. În plus, avură norocul de a da 
peste unul care cunoștea străzile și cartierele și care, în loc de 
adrese și îndrumări clare, înțelegea în principiu pe unde ar fi 
dorit să se plimbe copiii Aleșilor. 

Umblară cu mașina într-o parte și-n alta, prin tot orașul, 
trecând dintr-un district în altul, mult după amurg și venirea 
serii. Evaluară distanţe faţă de unele repere familiare și 
schimbară impresii, depistând mai întâi un supermarket, apoi o 


VP - 79 


brutărie și, în cele din urmă, o băcănie de dimensiuni medii. În 
timp ce taximetristul aștepta, cu motorul pornit, Gideon povesti 
ceea ce aflase despre băcan, iar apoi, după ce termină, întinse 
mâna după mânerul portierei, ca pentru a cobori din mașină. 
Munroe îl opri. 

— Aș prefera să nu intrăm în contact, spuse ea. 

— MI-l amintesc pe proprietar, spuse Gideon. Nu știu dacă el 
își mai amintește de mine, dar sigur știe dacă ei mai vin pe aici 
și, chiar dacă el nu e aici, știu angajaţii lui. 

— Sunt sigură de asta, spuse Munroe. Dar las-o așa. 

Gideon se uită la ea, cu o expresie plină de îndoială, iar ea 
spuse: 

— Dacă m-aţi angajat pentru misiunea asta, trebuie să mă 
lăsaţi s-o îndeplinesc. 

Gideon răspunse dând abia perceptibil din cap. Dădu drumul 
portierei, și Munroe îi rămase recunoscătoare pentru asta. Dacă 
ar mai fi fost necesară o confruntare pentru a pune lucrurile la 
punct, ar fi făcut și asta, dar în acest moment un conflict ar fi 
însemnat risipă de timp și de energie. 

Obţinuse ce voia. 


VP - 80 


Capitolul 10 


Docul era pustiu și Munroe se furișa prin noapte, trecând de 
punctele de control spre adăpostul care era în prezent casa ei. 

Pe chei se înșirau mașini grele și benzi transportoare 
înlănțuite, care duceau spre cele trei vapoare din port. 

Atacul cu cuțitul se produsese fără niciun avertisment, din 
penumbră, ca și cum autorul așteptase răbdător mult timp, 
știind că în cele din urmă ea avea să treacă pe acolo. 

Bărbatul era puternic. Îi smuci capul spre el, din spate, și o 
trânti la pământ. Fata îi fu străbătută de lumină și ea îl 
recunoscu de la șantierul naval. Avea o piele aspră, cu cicatrice, 
și asta îl făcea să pară bătrân, chiar dacă ea știa că nu e. Trupul 
lui era încordat și musculos de la munca fizică zilnică. 

Bărbatul o strânse și mai tare, ținându-i cuțitul la gât, și 
Munroe calculă în intervale de microsecunde. Vederea i se 
întunecă. Adrenalina se revărsa și cele mai negre dorințe i se 
strecurau spre suflet. 

Munroe lăsă să-i alunece în palmă un cuțit dintr-un buzunar 
din mânecă, zâmbi și se relaxă. Bărbatul slăbi strânsoarea, cu o 
reacție inconștientă, și în acea clipă de eroare ea îi crestă 
încheietura. El ţipă ceva obscen, îi dădu drumul, se trase în 
spate, eliberându-i calea, și apoi se topi în întuneric. 

Munroe închise ochii. Acolo unde văzul o trăda, o ghidau alte 
simțuri. 

Un hârșâit. O mișcare a aerului. El se repezi. 

Ea făcu un pas lateral și lama lui o rată cu mult. 

Munroe scoase un al doilea cutit de la spate și îl deschise. 

EI respira greu și ea se luă după sunetul acesta, cu un cuțit în 
fiecare mână, dând ocoluri prudente. Pofta de sânge era 
prezentă, simțea cum îi crește pe dinăuntru, un bubuit în cap, în 
piept, o dorință copleșitoare de a ucide. 

Și Munroe luptă împotriva ei. 

Nu trebuia să fie un ucigaș, un animal, un prădător. Fugise ca 
să scape de asta, ca să lase asta în urmă. 

— Nu e nevoie de așa ceva, spuse ea către noapte. Bagă 
arma la loc, o s-o bag și eu pe-a mea, și putem pleca de aici. 


VP - 81 


Atacatorul începu să-i arunce obscenități și ea înțelese atunci 
că îi voia trupul și era hotărât să-l ia, s-o omoare dacă era 
necesar. Odată cu batjocura lui, Munroe fu invadată de 
întuneric. Îi simțea mirosul rânced al transpiratiei, auzea 
hârșâitul zeflemitor din vocea lui, cunoștea frica de cuțit. Inima 
ei bătea nebunește, mușchii i se contractară și se simți cuprinsă 
de instinct. 

Supraviețuiește. 

Ucide. 

Lumina se reflectă pe o lamă de cuțit. 

Munroe se trase într-o parte. 

Instinct. 

Viteză. _ 

Munroe se întoarse și se repezi de jos. Infipse cuțitul în sus, 
nimerindu-l sub bărbie, și îl băgă adânc. O cuprinse euforia. 

Atacatorul căzu în genunchi, cu ochii măriţi. 

Ochi verzi. 

Stomacul ei reacționă violent. 

Fața lui. Blândă. Familiară. Munroe fu străbătută de șocul 
recunoașterii. 

Icni, încercând să respire. Se aplecă în față și apoi, cu capul 
dat pe spate, în timp ce țipătul primordial al furiei și durerii 
continua să urce în ea, deschise ochii. 

Nu către cerul nopţii, ci către tavanul anost, albicios, al 
camerei de hotel. 

Munroe își cobori picioarele peste marginea patului, cu inima 
bubuind, și se ridică în picioare, privind urmele visului ei. 
Cearșafurile și hainele ei erau leoarcă, perna de lângă ea 
sfâșiată. Munroe își masă degetele, simțind durere acolo unde 
frecarea rosese pielea. Astea fuseseră cele trei ore de somn din 
ultimele 48. Atât de puţină odihnă avea cu siguranţă să-i creeze 
probleme și, în starea ei de agitaţie de acum, nu exista nicio 
cale firească de întoarcere la somnul de care avea nevoie 
disperată. 

Munroe se duse încet la geanta ei, scoase o sticluță și îi bău 
tot conţinutul. 

e 

Era aproape ora 9, în aceeași cafenea de la colţul străzii unde 
Logan venise ieri după Munroe, plină de clienţi matinali. Logan 
se așeză în fundul încăperii, cu spatele la perete, ascultând 


VP - 82 


limba pe care o înţelegea doar pe jumătate, studiind mulţimea 
agitată și privind prin geamul de la stradă trecătorii. De cealaltă 
parte a mesei stătea Gideon, dezorientat și cu ochi somnoroși, 
iar aroma cafelei se combina cu mirosul dulce al produselor de 
patiserie care umplea spaţiul gol dintre ei. 

Conversaţia era sporadică, cuvintele rostite erau doar de 
umplutură. Erau amândoi obosiţi, după ce petrecuseră orele 
nopţii făcând planuri și apoi revizuind variantele. Dacă n-ar fi 
fost stabilit dinainte să se întâlnească aici cu Munroe și Heidi la 
micul dejun, Logan ar fi fost bucuros să mai zăbovească în pat o 
oră sau două. 

Se uită iar la ceas și luă o gură de cafea. Fetele întârziaseră 
zece minute. Nu o cunoștea foarte bine pe Heidi ca să știe câte 
minute dincolo de ora fixată însemnau pentru ea întârziere, dar 
o știa pe Munroe. Era o femeie pe picioarele ei, care lucra după 
propriul ei program, dar dacă se angaja să fie undeva la o 
anumită oră, apărea întotdeauna - și la timp. 

Logan mai luă o gură și apoi se mai uită o dată la ceas. 
Observându-i gestul, Gideon chicoti. Logan îl ignoră și, întorcând 
faţa spre fereastră, o văzu pe Heidi pe partea cealaltă. Heidi 
intră în cafenea, cercetând încăperea cu privirea, iar când îl 
văzu pe Logan se apropie de masa lor. 

— Unde e Michael? întrebă Logan. 

Heidi lăsă capul într-o parte, ca un căţel. 

— Credeam că e cu voi, spuse ea. 

Apoi adăugă, ca răspuns la privirea lipsită de expresie a lui 
Logan: 

— Eu am dormit prea mult - nu am auzit alarma - m-am 
gândit că a plecat fără să mă aștepte. 

Faţa lui Logan se albi, iar pulsul rapid și greoi îl împiedică să 
mai spună ceva. Pentru ceilalți, absenţa lui Munroe însemna 
prea puţin - o plimbare prin cartier sau dorinţa de a verifica o 
pistă. Toată lumea putea presupune că se va întoarce la un 
moment dat. Dar el știa că nu e așa. 

Logan își repetă în sinea lui promisiunea ei de a o recupera pe 
Hannah, o mantră care să îi calmeze panica. Munroe își dăduse 
cuvântul - cuvântul ei - dar poate că acum, în starea ei de 
autotratament - pastilele - cuvântul ei nu însemna prea mult. 

— Heidi, am nevoie de cheia ta, spuse el. 


VP - 83 


Ea îl privi întrebător, dar el rămase tăcut, cu mâna întinsă. În 
cele din urmă, după o clipă, Heidi scoase din geantă cheia 
camerei și i-o întinse. 

— Nu plecaţi, spuse el. Mă întorc peste jumătate de oră. 

Plecă spre hostel, aproape alergând. 

Camera era așa cum se așteptase, cu lucrurile lui Heidi într-o 
parte și puţinele bunuri ale lui Munroe în cealaltă. Documentele 
pe care i le dăduse el erau aranjate cu grijă pe noptieră, iar 
Logan își dădu seama din modul în care erau ele așezate de ce 
Heidi presupusese că Munroe pur și simplu plecase mai repede. 

Răsfoi teancul de hârtii, cu inima bubuind, până când ajunse 
la sfârșit și văzu că documentele pe care le păstrase pentru el, 
cele pe care i le dăduse abia ieri, lipseau. Din această cauză, 
exista speranţă. 

Agitat și cu stomacul întors pe dos, Logan ieși din cameră ca 
să caute un telefon cu plată. Nu știa la ce să se aștepte, nu știa 
nici măcar ce spera să obţină prin acea convorbire. Știa doar că 
trebuia să sune și că, dacă exista cineva care să știe ce pune 
Munroe la cale, acesta era Miles Bradford. Formă numărul de la 
Capstone Consulting, folosind o cartelă telefonică. 

Ceru cu Bradford. Secretara îl rugă să rămână la telefon și 
apoi, într-o clipită, Miles răspunse. Fără să i se facă legătura. 
Fără așteptare sau întârziere, fără căsuță vocală sau 
avertisment că e în altă ţară, ci omul însuși, care ascultă cu 
atenţie în timp ce Logan îi enumera neliniștit motivele pentru 
care sunase. 

Ajuns în pragul epuizării emoţionale, Logan se opri și atunci se 
așternu tăcerea. Neștiind dacă Bradford mai e la telefon, Logan 
era pe punctul de a vorbi, când Bradford întrerupse tăcerea. 

— Michael a lăsat un mesaj pentru tine, spuse el. 

Uluit, Logan nu răspunse. Munroe știuse că el avea să apeleze 
la Bradford - pe baza aceasta își luase măsuri. Dându-și seama, 
în sfârșit, că Bradford așteaptă un răspuns de orice fel, Logan 
spuse: 

— Te ascult. 

— Ea ţi-a făcut o promisiune, spuse Bradford, și are de gând 
să și-o ţină. Dar nu poate lucra în timp ce voi trei vă agitaţi pe 
lângă ea. Va trebui să vă daţi la o parte, să nu-i staţi în cale și să 
aveți încredere că ea știe ce face. 

Logan tăcu, apoi întrebă: 


VP - 84 


— Asta e tot? 

— Ea vrea să rămânetți în Buenos Aires, spuse Bradford. S-ar 
putea chiar să aibă nevoie de voi la un moment dat, așa că staţi 
undeva unde să vă poată gasi ușor. Dar ţineţi-vă la distanţă de 
orice are legătură cu misiunea, bine? Și, Logan... 

Bradford făcu o pauză. 

— Se referă chiar la orice. 

Logan dădu din cap către spaţiul gol. 

— Bine, spuse el. Dacă așa vrea ea. 

e 

Mulțumită sticluţei, Munroe dormi, iar în somnul acela era și 
pacea celor vii, și pacea celor morţi. Se scăldă într-o dulce uitare 
de la răsărit până la ora trei noaptea, iar când se trezi se uită la 
oră și la dată ca să se orienteze, apoi fixă alarma la ora 8. 

Când orele se scurseră se auzi soneria, iar picioarele ei 
atinseră podeaua înainte ca mâna să găsească butonul de oprit. 
Sticluța își făcuse treaba, iar semnalul de plecare o lansă așa 
cum fanionul cu pătrăţele lansează un șofer de curse. Astăzi, 
Munroe începea s-o caute pe Hannah, ca s-o aducă acasă. 

Făcu un duș și ieși din hotel, căutând un coafor deja deschis. 
Ca la fiecare misiune, trebuia să joace un rol, și la orice rol iluzia 
era totul. Subconștientul uman elimină ceea ce e familiar, iar a 
da greș cu vreun detaliu, oricât de subtil, însemna a perturba 
realitatea și a periclita rolul. 

A se transforma și a se integra printre ei necesita mai mult 
decât a înțelege limba sau felul în care vorbeau ei, mai mult 
decât comportamentul, mersul și imitarea hainelor. A se 
transforma însemna o sintetizare completă și această iluzie 
însemna că totul - de la coafură la pantofi, chiar dacă erau de 
import - trebuia dobândit de acolo. 

Cu părul tuns scurt, neutru, Munroe luă un taxi spre Paseo 
Alcorta, unul din multiplele mall-uri de lux ale orașului. Se 
plimbă prin magazinele mari și mici cu viteza și eficiența 
experienţei. Modelele, culorile, greutăţile și texturile se 
schimbau de la o ţară la alta, dar conceptul de integrare era 
același. Valize, haine, pantofi, rucsacuri, jachete; mai multe 
accesorii care să se potrivească genului neutru, totul din banii ei 
personali. 

Banii pe care îi achitaseră Logan și ceilalți supraviețuitori nu 
acopereau nici pe departe cheltuielile unei misiuni de această 


VP - 85 


natură, chiar dacă după standardele lor reprezentau o sumă 
exorbitantă. Nu aveau să afle niciodată că, pentru a îndeplini cu 
succes acest proiect, ea contribuia cu mai mulți bani decât 
plătiseră ei laolaltă. 

După ce termină cumpărăturile, Munroe se întoarse să le lase 
la hotel și apoi luă un taxi spre aeroport. Îl puse pe șofer să 
aștepte, în timp ce ea se duse la sosiri ca să îl caute pe Miles 
Bradford, care trebuia să fi trecut deja de vamă. 

Îl depistă lângă peretele din spate, de care se sprijinise cu un 
picior, cu braţele încrucișate, ca și cum avea tot timpul la 
dispoziţie ca să descopere lumea și nicio intenţie de a face asta. 
Lângă el era un cărucior pentru bagaje cu două lăzi imense, un 
bagaj de mână enorm și o geantă de laptop. Bradford examina 
împrejurimile cu privirea lui aparent dezinteresată, dar cu care 
observa, atent, totul. 

Bradford o privi în ochi și zâmbi. O salută printr-o îmbrăţișare 
și apoi un sărut pe frunte. 

— Eşti bine? spuse el. 

Întrebarea, atât de limpede în simplitatea ei, atât de 
puternică în sinceritatea ei, era de fapt atât de complicată încât 
Munroe dădu doar din cap și îi zâmbi la rândul ei. 

— Cum a fost călătoria? întrebă ea. Obositoare? 

— Am dormit, spuse el. Sunt gata de acţiune. 

— Ai făcut rost de listă? 

— Ce n-am adus cu mine pot să fac rost aici, spuse el. Am 
legături în zonă - unii oameni îmi sunt datori și am început deja 
să le cer să mă ajute. 

Munroe dădu din cap și, în timp ce mergeau spre ieșire, unde 
taxiul îi aștepta cu motorul pornit, îl luă de braţ. Deși era ciudat 
ca Bradford să fie partenerul ei pe teren, se simţea bine știind 
că el îi ţine spatele. 

În taxi, Bradford o informă despre convorbirea cu Logan, iar 
ea îi explică ce noutăţi aflase despre Refugii. Singura 
necunoscută pentru el era dacă ea dormise sau nu. 

Bradford scoase un plic din geanta laptopului și i-l întinse. 

— Asta am aflat în New York, spuse el. Nu e cine știe ce, dar 
la un moment dat o să mai apară informații. 

Munroe privea înainte, cu ochii aţintiţi asupra drumului și 
plicul subţire zăcându-i inert în poală. 


VP - 86 


Bradford îi luă mâna într-a lui, cu o atingere blândă și 
precaută. 

— A fost o ucidere justificată, Michael. Ai făcut ce trebuia să 
faci, nu te mai gândi la asta. 

Era o conversaţie pentru alt moment. Munroe își lăsă capul pe 
spătar și se întoarse într-o parte ca să-l vadă pe Bradford, 
studiindu-l în timp ce el privea mașinile de pe stradă. Felul în 
care el vorbea, acel amestec de preocupare și respect, iubire și 
egalitate, era foarte rar și provenea dintr-o intimitate întemeiată 
pe faptul că accepta și înțelegea pe deplin cine era ea cu 
adevărat. 

De la aeroport, taxiul îi duse în Palermo, însufleţitul colț de 
nord-est al orașului, imediat după zonele bogate ale Recoletei. 
Inițial, Munroe venise aici doar ca să-l evite pe Logan, să reducă 
șansele de a da întâmplător peste el, dar hotelul, mare pentru 
acea zonă, cu aproape 30 de camere stivuite pe nouă niveluri, 
restaurant și Internet wireless, avea tot ce îi trebuia ei pentru un 
centru de comandă al operaţiunii de salvare - sau răpire, în 
funcţie de perspectiva din care priveai lucrurile. 

Camera era la etajul trei, unde cărară împreună cuferele. 
Stilul local al decoraţiunilor interioare, la fel de elegant și 
modular ca acelea văzute de Munroe în Europa, era o altă 
variantă a unei camere standard de hotel: două paturi, o baie, 
un balcon cu ferestre mari, fotolii de colţ, televizor și un birou 
lângă unul din pereţi. 

Lumina soarelui de după-amiază se revărsa prin geamul 
balconului și radiatorul îndepărta aerul rece. Munroe și Bradford 
rearanjară mobila și eliberară un perete pe care lipiră o foaie 
mare de hârtie, pe care să scrie observaţiile. 

Cu excepția unor întrebări concise și a unor exclamații ici- 
colo, Munroe și Bradford instalară totul în tăcere, până când 
micul birou fu acoperit de aparate și cabluri care se revărsau 
peste el înspre podea. 

După ce făcuse tot ce putea face, Munroe îl lăsă pe Bradford 
de unul singur și o luă spre ușă, știind că deja era atât de utilă 
încât devenea deranjantă. 

— Mă întorc înainte de căderea serii, spuse ea. 

Dat fiind că prefera să lucreze de una singură, rareori o 
misiune necesita atât de mult ajutor, însă ea avusese 
întotdeauna timp. Acum însă timpul îi lipsea. Informaţia despre 


VP - 87 


locul în care se găsea Hannah era deja veche de două 
săptămâni și, dat fiind că Aleșii - și mai ales Hannah - se mutau 
des, Munroe nu putea risca s-o piardă înainte chiar s-o 
găsească. 

Avea nevoie de foarte multe informaţii cât mai rapid posibil și, 
chiar și într-un oraș de mărimea capitalei Argentinei, să le 
obţină fără ca Aleșii să-și dea seama de prezenţa lor depindea 
masiv de electronică și de portofel. 

Pe hol, Munroe puse pe clanţă un semn NU DERANJAȚI. Pentru 
a ţine la distanţă privirile curioase și vizitatorii nedoriți interesaţi 
special de montajul electronic de la etajul trei, spuse la recepţie 
că nu e necesar să facă nimeni curăţenie. 

In timp ce lumina zilei scădea, se întoarse în Nueva Pompeya, 
cartierul din sudul orașului unde se afla băcănia cu al cărei 
proprietar Gideon își dorise atât de mult să discute cu o zi în 
urmă. 

Băcănia se afla pe o stradă îngustă, vecină cu alte câteva mici 
magazine de familie. Din cauza asta, locul era perfect. Munroe 
cobori din taxi ceva mai încolo pe strada aceea, își trase 
fermoarul jachetei din cauza frigului și o luă spre băcănie, 
contemplând zona și confirmându-și ceea ce observase ieri. 

O porţiune cu vitrinele de la stradă se potrivea cu ce văzuse 
în fundalul neclar a doua fotografii ascunse printre numeroasele 
pagini ale documentelor și informațiilor primite de la Logan. 

Gideon avusese dreptate când spusese că proprietarul 
magazinului, un prieten apropiat al Aleșilor, probabil era încă 
acolo, dar impulsul lui de a merge direct la sursă, deși logic 
pentru cineva neexperimentat, avea mari șanse să ducă la 
dezastru. 

Fotografiile indicau clar persoanele care trebuiau evitate. 

Munroe trebuia să se miște mai repede decât ţinta. Putea să 
facă asta doar după ce afla sigur unde e Hannah. Dacă se 
apropia prea mult, Aleșii s-ar fi putut speria și dispărea. 

Munroe băgă mâinile în buzunare, traversă strada și intră în 
magazinul de vizavi de băcănie. De afară, magazinul de pantofi 
păruse că e ce-i trebuia lui Munroe, dar o privire rapidă în jur o 
convinse că se-nșelase. Il salută pe patron și ieși din nou pe 
stradă, intrând în micul magazin de haine de alături. 

Cu excepţia fetei din spatele tejghelei, magazinul părea 
pustiu și, judecând după marfa lui, probabil că așa era mai 


VP - 88 


mereu. Vânzătoarea era tânără, puţin sub 20 de ani sau poate 
puţin peste, și stătea plictisită și dezinteresată, cu ochii aţintiţi 
asupra propriilor mâini. Munroe bănui că era un telefon mobil. 
Din poziţia ei din spatele tejghelei, fata avea o perspectivă 
aproape perfectă asupra vitrinei și trotuarului de vizavi. 

Munroe examină încăperea și privi încă o dată la vânzătoare. 
instinctul îi spunea că aici, deși ar fi găsit ce dorea ca femeie, 
fata ar fi ajutat cu mai multă plăcere un băiat. Experienţa o 
învățase că, așa cum era îmbrăcată - fără machiaj, cu părul 
scurt și haine neutre - oamenii proiectau inevitabil asupra ei ce 
le era lor mai convenabil, dacă ea nu își asuma unul dintre roluri 
cu claritate. 

Ceea ce nu-și dădeau seama niciodată majoritatea oamenilor 
era că masculinitatea și feminitatea ţineau mai degrabă de 
atitudine decât de aspect, iar trecerea de la un rol la altul era o 
unealtă a meseriei ei pe care Munroe o utiliza de atâta timp 
încât devenise extrem de firească. 

Munroe se plimbă nonșalant prin magazin, încet, ridicând din 
când în când câte o haină și prefăcându-se depășită de situaţie. 
Zăbovi un timp, ţinând două cămăși una lângă cealaltă, își 
cobori vocea cu o octavă și ceru un sfat din partea fetei care 
până acum abia dacă îi remarcase prezența. 

— Che, ste gusta este remera para mi hermana?? spuse ea. 
Trebuie să-i iau un cadou de ziua ei de naștere și nu știu ce să 
aleg. 

Vânzătoarea își puse telefonul pe tejghea și se apropie de ea. 
Munroe zâmbi timid și fata îi surâse și ea larg. 

— Eu sunt Michael, spuse Munroe, mulţumesc. 

— Bianca, spuse fata, dar câţi ani are sora ta? 

Dialogul lor era relaxat și prietenos, o discuţie amabilă, o 
conversaţie personală la limita flirtului. Apoi, după ce se hotări, 
Munroe se opri în faţa tejghelei și privi dincolo de vitrină. Se 
întrebă cu voce tare cât de plictisitor trebuie să fie să-ţi petreci 
ziua urmărindu-i pe cei care trec pe stradă. 

Bianca oftă și aprobă din cap. 

— Atunci înseamnă că ai observat dubiţa, spuse Munroe, cea 
cu copiii? 

— Copiii nu vin în fiecare săptămână, răspunse Bianca. 


2 Hei, îți place tricoul ăsta pentru soră-mea? (spaniolă în original). (W.t.). 
VP - 89 


— Dar dubiţa vine, spuse Munroe aplecându-se și coborându- 
și vocea până la șoaptă, în fiecare săptămână în aceeași zi. 

Predilecţia  Aleșilor pentru vehiculele pentru mai mulţi 
pasageri fusese evidentă din fotografiile presărate printre 
documente. In afară de acest fapt însă, spusele lui Munroe se 
bazau pe supoziţii. Dar nu avea nicio importanţă dacă ele erau 
corecte sau nu. Bianca avea să o contrazică sau să lămurească 
necunoscutele, în funcție de caz. 

Ca la un semn, fata adăugă: 

— Și întotdeauna la aceeași oră. 

— Dubita e gri, nu? 

— Albă, spuse Bianca. 

— Da, albă, zâmbi larg Munroe, flirtând flagrant. Dar eu nu 
sunt daltonist. 

Bianca roși, apoi continuă, fie stânjenită de atenţia primită, fie 
dorind să prelungească discuţia. li plăcea mult să bârfească, și 
Munroe îi exploată dorinţa de a povesti, împletindu-și întrebările 
cu zâmbete sfioase. 

Dubiţa venea săptămânal, întotdeauna martea pe la mijlocul 
dimineții și aproape întotdeauna cu același șofer. El și însoţitorul 
lui - de obicei o femeie - intrau înăuntru pentru 20 sau 30 de 
minute și apoi ieșeau cu mai multe lăzi pline. Bianca dezvălui și 
alte detalii, dar la acest moment ele erau de prisos. Munroe se 
uită la ceas mimând surpriza și plecă din magazin spre hotel, 
făcându-i fetei cu mâna. 

Dacă găsea unul dintre Refugii, în timp și cu răbdare, avea să 
le descopere pe cele trei despre care se spunea că ar fi în 
Buenos Aires sau în împrejurimi. Munroe era pregătită. Magnetul 
își făcuse treaba, în curând avea să găsească acul. 


VP - 90 


Capitolul 11 


Munroe se așeză lângă pat, cu spatele lipit de perete și două 
seturi de documente în faţa ei, pe podea. Era spre sfârșitul 
după-amiezii și Bradford, care revendicase patul de la fereastră, 
se culcase deja, iar sforăitul lui ușor o asigura fie că doarme, fie 
că se preface că doarme cu un talent extraordinar. 

Munroe pusese veioza de birou pe podea, încercând să reducă 
la maximum lumina ambientală, băgând-o în spaţiul dintre 
perete și pat. Incă nu parcursese ultimul set de documente pe 
care i-l dăduse Logan, așezate lângă plicul cu informaţiile 
despre crima din New York. 

Munroe își trecu degetul arătător printre cele două, în timp ce 
se gândea, până când colțurile documentelor se înșirară într-un 
arc de cerc perfect. Işi răsuci palmele, cu un gest lent și 
prelungit, și privi pata invizibilă de sânge care le mânjea. 
Incercă s-o îndepărteze, dar știa prea bine că asta era imposibil. 

Era un prădător, un vânător care își ura setea de sânge mereu 
gata să iasă la suprafaţă, dezgustat de ușurința cu care putea 
să ucidă și de senzaţia intensă de plăcere de după aceea. 

Oare avea vreo importanță faptul că ucisese în legitimă 
apărare sau că oamenii omorâţi de ea erau niște răufăcători? 
Fiecare victimă fusese fiul sau fratele, tatăl sau iubitul cuiva. 
Moartea era moarte, uciderea era ucidere, iar imboldul de a face 
sângele să curgă și satisfacția care urma erau la fel de aprige ca 
la orice dependenţă. Din acest motiv, Munroe nu purta pică 
viselor urâte sau vinovăţiei pe care o simţea; acestea îi ofereau 
un fel de dovadă că, în ciuda euforiei uciderii, avea totuși 
conștiință, era încă o fiinţă umană vie. 

De cealaltă parte, preocuparea că însărcinarea lui Logan avea 
să sporească numărul victimelor dispăruse considerabil după ce- 
și dăduse seama că, în general, Aleșii erau pacifiști. Spre 
deosebire de Jonestown, Aleșii dezavuau sinuciderea în masă și, 
spre deosebire de Davidienii Schismatici, nu stocau arme, ca 
pregătire pentru Ziua Judecăţii - deși credeau că, pe măsură ce 
Zilele de pe urmă se apropie, vor dobândi superputeri de tipul X- 
Men. 


VP - 91 


Pericolul fizic venea nu din partea Aleșilor, ci a Sponsorilor lor 
- indivizi cu relaţii pe care Aleșii îi căutau și îi cultivau pentru 
protecție și bani - militari, polițiști sau familii locale puternice. 
Detaliile variau de la o ţară la alta, de la un oraș la altul, și 
uneori de la un Refugiu la altul din același oraș și nu merita să-ți 
baţi capul cu ele până când situaţia nu devenea ceva mai clară. 

Cea mai imediată preocupare nu era violenţa, ci să nu fie 
descoperită de Aleși și să privească neajutorată cum Refugiile se 
împrăștie și Hannah dispare iar, ca fumul printre degete. 

Munroe împinse la o parte plicul cu New York. Miles avea 
dreptate. Ea se comportase în singurul mod în care ar fi putut s- 
o facă. A medita acum la asta n-ar fi făcut decât să afecteze 
aducerea acasă a fiicei lui Logan. Aici, în Buenos Aires, lucrurile 
aveau să fie în regulă atât timp cât singurul lucru cu care 
trebuia să aibă ea de-a face era violența supranaturală. 

Munroe luă dosarul lui Logan și scoase paginile. Pe măsură ce 
citea, o furie arzătoare începu să urce încet în ea, ca un foc din 
stomac care putea fi stins doar cu sânge. 

Cauza acestei fierberi venea nu doar din detalii, ci și din 
lejeritatea cu care erau ele publicate, promovate și confirmate: 
Profetul, cu revelaţia lui divină care proclama eliberarea de 
legile Bibliei, spunea că pentru cei puri totul e pur și că pentru 
Aleși contează o singură lege. Că totul e permis dacă e făcut din 
dragoste. Profetul repeta faptul că dragostea este criteriul, nu 
vârsta, relaţiile familiale sau starea civilă. Tabuurile erau 
îndepărtate, barierele sfărâmate, iar inocența și trupurile 
copiilor violate. Și toate aceste violări erau înfățișate și descrise 
cu detalii explicite. 

Doctrina Profetului conţinea maxima Sfântului Augustin 
„lubește și fă ce vrei”, dictonul lui Aleister Crowley „A face ceea 
ce vrei e singura lege”, zicala Sfântului Pavel „Toate lucrurile 
sunt legiuite pentru mine”. Cu alte cuvinte, Profetul susținea că 
nu există niciun motiv pentru care copiii mici să nu fie niște 
fiinţe sexuale depline, dacă motivaţia este dragostea. 

Copiii nu ţipau sau protestau, fuseseră învăţaţi să asculte, să 
se supună, să nu pună niciodată nimic la îndoială. Ei nu aveau 
nicio putere, niciun alt rost decât a servi, iar când veneau 
pedofilii, la cine puteau apela ei ca să-i protejeze? Părinţii lor, 
cei care ar fi trebuit să se interpună între copiii lor și rău, 
abdicaseră de la această responsabilitate pentru a-l urma pe 


VP - 92 


Profet și a rămâne printre Aleși. Și, la urma urmei, aceste acte 
împotriva celor inocenți, oricât de extreme, erau comise cu 
dragoste. 

Abia ajunsă la jumătatea paginilor, Munroe se opri și dădu 
dosarul la o parte. Trebuia să facă o pauză, să respire, să se 
calmeze și să se echilibreze. Nu avea niciun rost să continue cu 
alte detalii; înțelesese ideea, iar emoția produsă de ceea ce 
citise o adusese, în mod dureros, mai aproape de acele amintiri 
cumplite decât orice i se întâmplase în ultimii ani. 

Munroe înţelese acum de ce spusese Heidi că elementele 
lipsă nu erau ușor de uitat și înțelese ce voise Logan să spună 
prin faptul că durerea copiilor fusese transformată într-un număr 
grotesc de circ mediatic. Logan avea dreptate. După ce citeai 
astea era ușor să treci cu vederea tot ce se întâmplase înainte, 
să uiţi cât de amplă și de profundă era durerea lor, că vieţile lor 
fuseseră în întregime o mascaradă a justiţiei și un eșec al celor 
ce ar fi trebuit să prețuiască, să protejeze și să respecte 
inocenţa copilăriei. 

Munroe nu trebuia să citească mai departe ca să afle restul 
poveștii; îl auzise de la Logan și îl întrezărise uneori în discuţiile 
de la New York. Începeau să iasă la suprafață povești despre 
abuzuri. Autorităţile statale începeau să ancheteze, și doctrinele 
pe care Aleșii le practicaseră cândva pe faţă deveneau ascunse. 
Profetul şi Reprezentanții lui  rescriau istoria, ardeau 
învățămintele și le repudiau în fața publicului și a tribunalelor, în 
timp ce în interior își apărau Sfinţenia credinţei. Doar în faţa 
unor probe covârșitoare au recunoscut în silă purtătorii de 
cuvânt ai Profetului că unele dintre povești erau adevărate, în 
același timp însă au negat rolul Profetului și al doctrinei lui în 
toate fărădelegile. Au dat, în schimb, vina pe discipolii trădători 
și au pretins că situaţia se schimbase. 

Munroe se așeză câteva clipe, reflectând. Pentru a înțelege și 
a asimila informaţiile era vital să nu aibă opinii și idei 
preconcepute, dar, dat fiind contextul acestei misiuni, îi era din 
ce în ce mai dificil să rămână obiectivă. 

După ce valul de furie se domoli și mânia ei se stinse pe 
moment, se ridică în picioare. Incet, ca să nu facă zgomot și să 
nu-l trezească pe Bradford, traversă camera, luă laptopul de pe 
birou și se retrase în nișa dintre perete și pat. Dosarele lui Logan 
fuseseră minuţios pregătite și îi furnizaseră istoricul, faptele și 


VP - 93 


realitatea. Acum voia să se infiltreze în minţile celor implicaţi, să 
înţeleagă modul în care gândeau membrii Aleșilor și, dacă 
putea, să se apropie de cei din Argentina. Avea să le afle visele 
și aspiraţiile, temerile și motivațiile, și aceste lucruri nu erau în 
dosar, ci în bloguri și comentarii, în poveștile și mărturiile care 
pluteau prin imensitatea Internetului. 

Era atât de concentrată încât nu-și dădu seama că Bradford 
se trezise decât după ce el străbătu jumătate din cameră. Se 
întrerupse din citit la mijlocul unei propoziţii ca să-l salute, apoi 
se întoarse iar spre ecran. 

— Hei, spuse Bradford. 

Se așeză pe marginea patului, privind-o direct în faţă. 

— N-ai de gând să te culci? 

— Probabil nu e o idee bună, spuse ea, fără să ridice privirea. 

— Ce? o tachină el. Nu crezi că pot face faţă cu ochii închiși 
somnambulismului tău? 

— Ar putea să iasă urât, pufni ea. 

— Când o să vrei să te odihnești, spuse el, dă-mi de veste. O 
să stau cu ochii pe tine. 

Vocea lui nu mai avea nimic jucăuș, ci era acum blândă și 
serioasă. 

Munroe se opri, ridică privirea și se uită în ochii lui. 

— Mulţumesc, spuse ea, vorbind foarte serios. S-ar putea să 
profit de oferta ta, dar în noaptea asta trebuie să termin 
documentarea asta. 

Munroe se uită la ceas. Ora 4 noaptea. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea. 

— Depinde, spuse el. A rămas la ora 7? 

Ea aprobă din cap. 

— Cred că mi-ar prinde bine încă trei ore de somn, spuse el. 

Bradford se îndepărtă cu spatele de pat, făcând cu ochiul în 
acel mod irezistibil al lui. 

Munroe se îndreptă de spate și îl urmări cu privirea, în timp ce 
el se întorcea în patul lui, cu pantalonii lui cu șiret atârnând lejer 
în jurul taliei și cu trunchiul lui sculptural. Știind că ea îl privește, 
Bradford se întoarse către ea. Ea râse ușor, continuând să-l 
privească până când el se așeză la loc. 

Atracția care mocnise între ei în Africa nu scăzuse odată cu 
timpul, dar sarcina de a o reaprinde îi revenea lui Munroe. Nu că 
Bradford nu și-ar fi dorit, lucrul acesta era clar deja de multă 


VP - 94 


vreme, ci din cauza respectului lui faţă de limitele impuse de ea 
și de trecutul lor comun. 

În mintea lui Munroe se învolburau gândurile la Noah, urmate 
de durerea pătrunzătoare din ultima vreme. Munroe le alungă, 
îndreptându-și atenţia către altă serie de bloguri, apoi scrise 
ceva în carneţelul aproape plin. 

e 

Plecară de la hotel la 7:30; Bradford o însoțea pe Munroe ca 
observator și consultant. Munroe se aștepta ca dubiţța să 
sosească la băcănie undeva între 10 și 11. Presupunea că va 
intra pe stradă pe unde îi era cel mai ușor, dar, nedorind să 
aștepte încă o săptămână din cauza unor ipoteze greșite, 
încerca să acopere toate variantele. 

La 8, străzile încă se trezeau, iar în această parte a orașului 
traficul era lejer. Aflat la aproximativ o sută de metri de intrarea 
magazinului, Bradford cobori din taxi, intră într-o cafenea de pe 
colț și se așeză pe un scaun de la fereastră, astfel încât să vadă 
clar toată strada. 

Aparatul din urechea lui Munroe ţărâi. Bradford testa puterea 
semnalului și ea zâmbi superior, trăgând cu urechea la 
conversaţia lui chinuită cu chelnerița. Apoi, după ce el își ocupă 
poziția, Munroe trecu mai departe, parcând taxiul nu departe de 
locul în care se aștepta să apară dubiţa. 

Împrumutase nu doar taxiul, ci și hainele lui Raul, șoferul. În 
ultimele câteva zile îi dăduse acestuia suficiente bacșișuri ca să 
se asigure că în dimineaţa aceasta el o va lăsa bucuros să preia 
mașina galben cu negru, în timp ce el va pierde vremea pe 
stradă. 

Munroe opri lângă trotuar, pregătindu-se pentru o așteptare 
îndelungată. Celor care îi făceau semn sau încercau să se urce 
le spunea că așteaptă un client și, în lungile ore care se 
scurseră, pălăvrăgi cu Bradford. Conversaţia lor era abstractă, 
ca să treacă vremea mai ușor, pălăvrăgeala care îi unește pe 
parteneri. El o făcu să râdă cu replicile lui spirituale și cu mintea 
lui aproape la fel de ascuţită ca a ei, trecând prin tot felul de 
subiecte absurde și obscure, până când, la un moment dat, 
dubiţa Refugiului apăru pe stradă. 

Munroe depistă dubiţa în oglinda retrovizoare aproape în 
același moment în care Bradford o avertiză că ţinta se apropie. 


VP - 95 


Prin parbriz se vedeau clar cuplul bărbat-femeie și mai multe 
fețișoare mici pe bancheta din spate. 

Munroe așteptă, numărând mașinile și măsurând viteza, și, la 
semnalul lui Bradford, porni taxiul și se infiltră în trafic, lăsând 
dubița să ocupe locul pe care îl eliberase ea. 

Lăsă mașina în grija lui Raul, după colț, făcu schimb de 
jachete cu acesta și adăugă o pălărie și ochelari de soare, 
pentru a evita posibilitatea de a fi recunoscută de Bianca, 
vânzătoarea. 

Munroe se întoarse pe drumul pe care venise, având în 
ureche vocea lui Bradford care număra minutele și o informa 
despre acţiunile țintei. Bradford ieșise din cafenea și se îndrepta 
încet spre dubiţă, ca s-o sprijine dacă, naiba știe din ce motiv, ar 
fi eșuat în misiunea ei. 

Munroe trecu de partea din față a vehiculului, asigurându-se 
că e gol, iar când ajunse în spate îngenunche ca să-și lege un 
șiret. La semnalul lui Bradford, strecură mâna sub șasiu, cu o 
mișcare elegantă și lină care lăsă în urma ei un disc magnetic. 
Rămase în genunchi, așteptând și făcându-și de lucru cu șiretul, 
până când Bradford îi transmise iar un semnal. 

Ocoli vehiculul pe partea șoferului și, cu spatele la magazinul 
de haine, deschise portiera cu o lamelă, subtil și încrezător. 
Chiar și pentru cei foarte atenți, Munroe părea proprietarul de 
drept care se întorsese după un obiect uitat. Aruncă repede un 
creion în consola aglomerată și strecură o cutiuță sub bord. 
Încuie portiera, se răsuci și o luă înapoi pe drumul pe care 
venise. 

Bateria dispozitivului de ascultare avea o durată de 
funcţionare scurtă, 12-14 ore dacă aveau noroc, dar aparatul de 
urmărit avea să funcţioneze până când îl opreau ei. 

Munroe încetini, îngăduindu-i lui Bradford să se apropie, iar 
după câteva străzi traversă și i se alătură. Cotiră împreună și 
urcară în taxi, făcându-i semn din cap lui Raul, care îi aștepta. 

Terminaseră ce aveau de făcut aici. In loc să urmărească 
dubiţa prin oraș, aveau să lase dispozitivul GPS să-și facă 
treaba; fiecare stradă, fiecare cotitură, fiecare oprire avea să fie 
transmisă aparatelor de la centrul de comandă, era acolo 
înregistrată și analizată. 

Dacă dubiţa făcea ce credeau Gideon și Heidi că face, aveau 
să obţină amplasamentele tuturor celor trei Refugii chiar în ziua 


VP - 96 


aceea. Dacă nu, era inevitabil ca, în timp, celelalte să fie 
descoperite, dar timpul era exact resursa pe care Munroe nu-și 
permitea s-o irosească. 

Dubiţa avea nevoie de cel puţin trei ore ca să își facă tura, 
așa că se întoarseră la hotel. Cum Bradford stătea la calculator, 
comparând informaţiile GPS cu hărțile din zonă, ea nu mai avea 
altceva de făcut decât să aștepte, așa că se întinse pe pat. 
Epuizarea se instală, pleoapele i se închiseră și, chiar dacă se 
temea de alt coșmar și de dezastrul pe care aveau să-l producă 
visele, somnul o cuprinse. 


Stătea pe un drum pustiu, cu Ducati-ul inutil lângă ea, privind 
cum Bunul Samaritean oprește mașina. 

Bunul Samaritean cobori din spatele Fordului său Escalade, cu 
canistra de benzină de rezervă în mână. 

Texasul de Vest se prelungea în toate direcțiile, o întindere 
goală și nesfârșită care se contopea cu orizontul. Munroe 
urmase drumurile la întâmplare, conducând motocicleta cu o 
viteză sinucigașă, cu accelerația la maximum și cu motorul 
mugind. Estimase greșit distanța dintre orașe și după ce găsise 
ultima benzinărie inchisă, rămăsese în pană. 

Bunul Samaritean se apropie. Mâna lui se ridică în semn de 
salut; ea dădu din cap. Răspunse verzi și uscate la întrebările 
lui. Deșurubă capacul rezervorului motocicletei. 

EI îi întinse canistra. 

Zâmbetul lui nu era în regulă și ceva din limbajul lui corporal 
o făcu să se tensioneze. 

Munroe ezită. 

Avea nevoie de mai puțin de cinci litri ca să ajungă în 
civilizație și voia acel combustibil. Dorința învinse instinctul și ea 
întinse mâna după canistră. 

Mâna lui strânse cu putere mânerul și drept în fața ei apăru 
teava pistolului lui. 

Fără să miște, ea ridică privirea. _ 

Zâmbetul lui dispăruse, piedica pistolului fusese trasă. li făcu 
semn din cap spre mașina lui. 

Ea oftă. lar porcăria asta. 

Îşi lăsă umerii să cadă, resemnată. Făcu ceea ce i se 
ordonase. 

EI o îmboldi spre partea din spate a mașinii, urmâna-o. 


VP - 97 


Dacă ar fi dorit s-o omoare ar fi împușcat-o deja, așa că merse 
înainte, știind că el n-avea să tragă până nu obținea lucrul 
pentru care oprise. 

Munroe așteptă până când ajunseră în dreptul Fordului și, 
folosind geamurile fumurii drept oglinzi, lovi. Viteza atacului îi 
zbură arma din mână. 

Îi dădu un pumn în față și un picior îi vintre dar, în mod 
inexplicabil, el ripostă. Lovitură cu lovitură, parare cu parare, o 
viteză incredibilă care, în mod neverosimil, o egala pe a ei. 
Munroe era pe spate, cu brațele țintuite de piept, incapabilă să 
se miște. 

Furia ei clocotea, iritarea sporea, și totuși nu reușea să-l 
domine. Bărbatul ridică pumnul și o pocni în față. Tare. Lovitura 
o ameti. Munroe se întoarse imediat să îl înfrunte, privind intens 
drept în ochii lui. 


Cel care clipea spre ea era Miles Bradford. 

Inima lui Munroe bubuia, capul îi zvâcnea și ea se străduia să- 
și revină, dat fiind că Bradford o strivea sub el. 

— Sunt în regulă, spuse ea. Simt în regulă, dă-te la o parte. 

Bradford reacționă instantaneu, dându-i drumul și trăgându- 
se într-o parte. Ea se ridică în capul oaselor și își trase genunchii 
la piept, înfășurându-și braţele în jurul lor. Inspiră prelung și lent 
de două ori și își forță pulsul să revină la un ritm rezonabil. 

Încă în genunchi, Bradford tăcea, privind-o insistent. 

— Îmi pare rău că te-am lovit, spuse el. 

Ea inspiră iar lent aerul și scutură din cap. Bradford nu avea 
niciun motiv să-și ceară scuze. O scutise de la retrăirea unei 
crime, așa că lovitura fusese binevenită. 

Munroe se aplecă în faţă și se ghemui în poziţie fetală, cu 
capul în poala lui. El își trecu degetele prin părul ei, mângâind-o 
pe obraz. 

— Cât am dormit? întrebă ea. 

— Vreo cinci ore. 

Atingerea lui era reconfortantă, liniștitoare, și ea stătea așa 
doar ca să o simtă. 

— Dubiţa a oprit? întrebă ea. 

— Acum vreo jumătate de oră. 

— Ce am aflat? 


VP - 98 


— Pare că avem cel puţin două Refugii posibile, spuse el. Al 
lor și încă unul - dar nu sunt sigur dacă ești în stare să trecem la 
faza următoare. 

Munroe se ridică în capul oaselor, îl privi drept în faţă și, după 
o pauză lungă, spuse: 

— Pe naiba nu sunt. 


VP - 99 


Capitolul 12 


Munroe cobori din pat, se duse în baie și intră la duș, ca să-și 
limpezească gândurile și să șteargă o parte din șocul emoţional 
de după somn. Pierdu noţiunea timpului sub jetul de apă 
fierbinte, aproape opărită, a cărei căldură lua cu ea amintirile, 
fie numai temporar. Se uită la apă cum cade și se prelinge în 
scurgere și, după un timp care i se păru o eternitate, o închise. 

Curată și limpede la cap atât cât putea, Munroe i se alătură lui 
Bradford la birou. 

El se trase puţin când ea se apropie, făcându-i loc și 
comportându-se ca și cum gestul violent de mai devreme nu s- 
ar fi petrecut niciodată. Dacă avea cumva intenţia de a o studia 
și înțelege - și era sigură că el voia asta - Bradford se abţinea, 
deocamdată. O cunoștea bine, știa că dacă așteaptă și îi lasă 
libertate de mișcare avea să obţină ceea ce dorea. 

Cu un zâmbet reținut, îi întinse lui Munroe niște căști și se 
dădu la o parte, ca ea să poată asculta înregistrarea transmisă 
de microfonul ascuns. 

Dispozitivul era activat prin voce, un truc menit să 
prelungească viața bateriei, iar în cele cinci ore în care Munroe 
dormise existase doar o oră și ceva de înregistrare. În ultima oră 
nu sosise nimic nou, iar asta, împreună cu actualul 
amplasament al dubiţei, îi făcu pe amândoi să creadă că aceste 
transmisii erau tot ceea ce aveau să obţină. 

Munroe asculta, luând uneori notițe, iar după o scurtă vreme 
își scoase căștile și le puse deoparte. În mare parte, conversaţia 
era inutilă. Munroe îi făcu semn lui Bradford să vină iar lângă ea. 

El se opri din scris, puse la o parte carnetțelul și se așeză 
lângă ea, atât de aproape că-i simţi pe piele căldura trupului. 
Munroe își reprimă dorinţa și se concentră pe de-a-ntregul 
asupra informaţiilor, în timp ce studiau cu atenţie datele oferite 
de dispozitivul de urmărire. 

Dubita parcursese un traseu ocolit prin oraș, iar Bradford 
alesese cele două locuri unde credea că e cel mai probabil să 
existe Refugii. Amândouă erau în zone de case destul de izolate. 
Proprietatea la care dubiţa se oprise în cele din urmă era cea 


VP - 100 


mai mică dintre cele două și mai aproape de alte locuinţe decât 
cealaltă. 

Imaginile prin satelit furnizau suficiente detalii pentru a-ți face 
o impresie despre atmosfera din cartier, iar Munroe stabili rutele 
înspre și dinspre fiecare proprietate. După ce termină se ridică, 
se întinse și își îndepărtă buclele de pe umeri. 

— Mă duc să văd cum stau lucrurile, spuse ea. Vii și tu? 

Bradford se ridică și își luă haina. 

Îl invitase și pe el nu pentru că avea nevoie de ajutorul lui, ci 
pentru calmul pe care îl simţea în prezența lui. În plus, oricât de 
mult ar fi crezut el că ea e în stare să-și poarte singură de grijă, 
soldatul protector din el ar fi stat încordat până știa sigur că ea 
e în afara pericolului. A-I ţine aproape de ea era un câștig pentru 
amândoi. 

În faţa hotelului, în lumina apusului, Munroe opri un taxi. Cu 
ajutorul GPS-ului, îi explică șoferului puţinul pe care acesta încă 
nu-l știa. 

Călătoriră mai întâi spre marginea orașului, departe de 
arhitectura colonială elegantă și de bulevardele largi mărginite 
de copaci. Aici încă mai existau drumuri de pământ, clădirile 
erau modeste. Chiar dacă nu aceasta era destinaţia finală a 
dubiţei, nu exista niciun alt motiv pentru o oprire de 45 de 
minute în această zonă izolată decât vizitarea unui alt Refugiu. 

Proprietatea întinsă, în stil ranch, era alcătuită dintr-o casă 
mare pe două etaje, o anexă mai mică pe un singur nivel și, în 
spate de tot, un hambar sau o magazie mare. Clădirile erau 
plasate la distanţă de autostrada rurală, de care le lega un drum 
de pământ. Era imposibil să oprești fără să atragi atenţia, așa că 
trecură pe acolo de două ori, fotografiind ce puteau în lumina 
tot mai slabă, și trecură la următoarea destinaţie. 

Garajul dubiţei era într-o suburbie, un cartier în care casele 
erau înconjurate de ziduri înalte, cu porți metalice, și presărate 
printre magazine de familie și microafaceri. Prima trecere le 
confirmă ceea ce arătaseră imaginile din satelit: o casă cu trei 
niveluri și dependinţe în spate, aparent construite ca locuințe 
ale servitorilor. Casa avea o curte imensă. 

Ceva mai departe, pe aceeași stradă, Munroe plăti taxiul, 
cobori împreună cu Bradford și o luară pe jos. Spre deosebire de 
prima proprietate, despre care știuseră că e inaccesibilă, aici 
Munroe spera să vadă dacă existau câini de pază sau santinele 


VP - 101 


noaptea și să-și dea seama cum poate sări cel mai ușor peste 
zid. 

Munroe și Bradford merseră braţ la braţ, ca într-o plimbare 
obișnuită, până dădură un tur întregii zone și ea obţinu ceea ce- 
și dorea. 

— Câte dormitoare sunt? întrebă Munroe. 

Bradford privi peste umăr și apoi întoarse ochii spre trotuar, 
fără să se oprească. 

— Nu știu, spuse el, poate cinci sau șase. 

Munroe dădu din cap. 

— Așa mi s-a părut și mie. Și m-aș hazarda să presupun că 
aici locuiesc cel puţin 45 de oameni. 

— Pe ce bază? spuse el. Pură intuiţie? 

— În mare din ce am citit, spuse ea, și din lucrurile pe care mi 
le-a spus Logan de-a lungul anilor. Cel puţin două treimi dintre 
ei ar trebui să fie copii. 

Bradford nu spuse nimic, și Munroe își dădu seama că face 
niște calcule. În cele din urmă Bradford făcu semn din cap spre 
casă. 

— Treizeci de copii înăuntru? spuse el. 

— Cel puțin. Probabil mai mulţi. 

Bradford așteptă să treacă un moment, apoi spuse, plat: 

— Asta înseamnă o grămadă de rufe murdare. 

o .. 

La ora unu noaptea, centrul Buenos Airesului abia începea să 
freamăte. Pentru cei din afara orașului, seara începea abia în 
jurul miezului nopţii și se încheia abia după ora 3-4. Noaptea era 
altfel în suburbii, unde, dincolo de unii trecători vorbăreţi 
întârziaţi, străzile erau de regulă liniștite. Tăcerea era întreruptă 
doar sporadic de o mașină, lătratul unui câine sau tânguitul unei 
pisici în călduri. 

Munroe stătea cu spatele lipit de zid, cu un picior proptit 
nonșalant de acesta, supraveghind strada și așteptând în tăcere 
momentul potrivit pentru a acţiona. Se apropiase de proprietate 
din spate, de pe strada secundară pe care o folosise Raul ca s-o 
aducă acolo. Odată rămasă singură, își scoase tricoul de 
deasupra, îl rulă strâns și îl băgă într-un buzunar lateral al 
vestei. Își trase pe cap cagula și, îmbrăcată complet în negru, în 
timp ce adâncurile nopţii o chemau, se strecură de la o umbră la 


VP - 102 


alta, ca o fantomă în întuneric, până când ajunse la cel mai 
singuratic dintre zidurile Refugiului. 

Munroe aruncă peste zid o ancoră ușoară și se căţără pe el. 
De cealaltă parte, proprietatea era bine iluminată și, chiar dacă 
nu îi vedea, Munroe știa de la prima vizită că mai mulţi câini 
circulau liber pe întinderea ei. 

Se întinse în penumbră de-a lungul lăţimii zidului, cu piciorul 
stâng atârnând în afară pentru echilibru. Scoase dintr-un 
buzunar al vestei o pungă resigilabilă cu carne și, cu ajutorul 
unui fluier de dresor, chemă câinii. Aruncă mai multe bucăţi de 
carne tratate și, în timp ce câinii se sedau singuri, se apucă să 
scoată din buzunare diverse materiale. 

Mai întâi asamblă și montă o cameră de supraveghere, 
urmată de un transmiţător la mare distanţă fără fir. In locul în 
care le amplasase, se aștepta ca dispozitivele să fie descoperite 
după mult timp sau poate deloc. Cu îndrumările lui Bradford în 
ureche, Munroe făcu ajustări până când el confirmă că primește 
imagini. Apoi repetă aceeași procedură cu un vizor cu laser, 
orientându-l în așa fel încât să se reflecte în cea mai mare 
fereastră de la parter. 

Acum câinii moţăiau deja și, chiar dacă nu adormiseră de tot, 
nu mai erau suficient de vigilenţi ca să dea alarma. Munroe se 
lăsă pe vine și se deplasă rapid pe zidul subţire ca o bârnă de 
gimnastică, până când cifrele îi indicară unghiul potrivit. A 
monta un microfon cu laser necesita ceva finețe, și noaptea asta 
era singura ei șansă de a o face așa cum trebuia. 

Auzea cel puţin patru oameni care se tot mișcau prin casă. 
Era bine că auzea vocile. Era însă rău că mai era cineva treaz în 
Refugiul pe care ea îl credea deja adormit. 

Camera și microfoanele erau montate și logica spunea că, 
odată ce-și atinsese scopurile pentru care venise, era timpul să 
plece. Dar din vârful zidului, garajul deschis, aflat dincolo de 
gazonul bine luminat, cu cele trei mașini înăuntru, îi făcea cu 
ochiul. 

Munroe ezită. 

Supravegherea unei ferestre ar fi fost un mare avantaj, dar 
câtă activitate avea loc în acea încăpere - chiar dacă, în mod 
evident, era cea mai mare din casă - rămânea cu totul incert. 
Munroe voia mai mult și, dacă ispita de a avea imagini despre 
venirile și plecările din Refugiu nu era ceva spectaculos, 


VP - 103 


plasarea unui dispozitiv de urmărire într-un al doilea vehicul era 
irezistibilă. 

Munroe se uită la ceas. Nu plănuise să stea atât de mult și, 
cum nu voise să le dea din greșeală câinilor o supradoză și să 
bage în sperieţi Refugiul, pusese puţin sedativ. Nu avea prea 
mult timp până când haita avea să înceapă să bântuie iar. 
Munroe cercetă ferestrele, căutând semne de mișcare. Nu găsi 
niciunul și își scoase cagula. 

Se strecură peste marginea zidului și ateriză în interior, îl auzi 
pe Bradford cum inspiră panicat și-și dădu seama, din locul în 
care se afla, că intrase în raza camerei de supraveghere. Il 
ignoră, se ridică în picioare și traversă nonșalant curtea, ca și 
cum ar fi fost un locuitor al Refugiului ieșit seara târziu să ia 
niște aer. 

Auzi iar în ureche vocea lui Bradford, joasă și pragmatică. Cel 
pe care îl auzise el vorbind părăsise camera aceea și acum se 
mișca prin casă. Munroe ajunse la capătul din spate al garajului. 
Aici găsi niște umbre care îi permiteau să se contopească iar cu 
noaptea. Se opri, ascultă și porni mai departe spre interior. 

Acolo se aflau trei mașini, două pe lăţime, una pe lungime. 
Locul în care ar fi trebuit să fie cea de-a patra era ocupat de mai 
multe frigidere, un congelator și, după furtunurile spânzurate și 
cablurile electrice, două mașini de spălat, probabil stricate. 
Munroe observă unde e ușa și alese colțul din spatele celui mai 
îndepărtat frigider ca punct ideal de filmare. 

Se strecură printre mașini, îngenunche și plasă dispozitivul de 
urmărire adiţional, apoi se duse spre una din mașinile de spălat 
și de acolo se cățără pe un frigider. Asamblă în întuneric a doua 
cameră de luat vederi și un al doilea amplificator, folosind 
adeziv ca să le fixeze. Îl alimentă cu curent electric și Bradford 
confirmă din nou că primește imagini și o ajută să-l amplaseze. 

Apoi, în timp ce înclina camera pentru o ajustare finală, 
Munroe încremeni. Avertismentul lui Bradford îi șuieră în ureche 
atunci când și el depistă raza de lumină care se revărsa din casă 
în întuneric. O clipă mai târziu, ușa garajului se deschise și 
apăru un băiat de vreo 16 ani. 

Lumina dinăuntru era orbitoare în întuneric și Munroe, care 
înainte fusese atât de bine ascunsă de umbre, părea acum o 
siluetă demonică ghemuită deasupra băiatului. Dacă acesta s-ar 
fi oprit și ar fi ridicat capul, ar fi privit-o drept în ochi. 


VP - 104 


Dar el nu făcu asta. Ignorându-i complet prezența, băiatul 
căută ceva, găsi și se întoarse în casă. Inchise ușa și garajul fu 
învăluit din nou de întuneric. 

Încuietoarea ușii se auzi ca un semnal. Munroe cobori de unde 
era cocoțată și apoi se întoarse pe unde venise. 

Aceiași 15 metri de gazon o despărțeau de zid și acum, în 
celălalt capăt al zonei, câinii începeau să miște, chiar dacă încă 
alene. Crezuse că nu se vor dezmorți, dar calculase greșit. Câinii 
erau încă ezitanţi și, cu cât își amâna mai mult ieșirea, cu atât 
mai periculoși aveau să devină. Nu voia decât să ajungă la zid 
înaintea lor, așa că Munroe așteptă o clipă, se încordă și apoi 
țâșni de-a curmezișul gazonului, într-un sprint susţinut. 


VP - 105 


Capitolul 13 


Liderul haitei se întoarse în direcţia lui Munroe. Scheună și 
porni în urmărirea ei, împleticindu-se de câteva ori. Ceilalţi erau 
în urma lui, toți patru prinzând viteză și săltând pe lunga 
porţiune de iarbă. Munroe se apropie de zid pieziș. Liderul îi tăie 
calea. Munroe prinse frânghia ancorei din plină viteză și, cu 
elanul care o împingea pe verticală, se trase în sus și escaladă 
zidul, simțind în urma ei cum clămpănesc colții câinilor de pază. 

Munroe ajunse sus și, dintr-o singură mișcare, desprinse 
ancora și o trase cu ea. Apoi sări pe cealaltă parte și ateriză. Cu 
mâinile pe genunchi și cu spatele lipit de zid ca sprijin, Munroe 
inspiră repetat aerul usturător. După o clipă se ridică în picioare, 
înjură durerea care îi străbătea piciorul de sus până jos și începu 
să șchiopăteze spre capătul drumului, acolo unde o lăsase iniţial 
Raul. 

Bradford se auzi iar în urechea ei. Vocea lui era de un calm 
ferm, care nu îi trăda panica. 

— Sunt bine, spuse ea. Mi-am scrântit glezna la săritură. 
Cheamă-l pe Raul. Mă întâlnesc cu el acolo unde m-a adus. 

Avea de mers aproape un kilometru și, chiar dacă era tentată 
să-l cheme pe taximetrist s-o ia mai de aproape, Munroe își 
continuă drumul. Ultimul lucru de care avea nevoie era un 
personaj prea zelos care să-i abordeze pe locatarii casei ca să-și 
dubleze câștigurile. Era mai bine ca Raul să știe cât mai puţin, 
iar ea avea să-l ţină la distanţă. 

Munroe scoase din buzunar tricoul ușor, îl despături și și-l 
trase peste cap. 

e 

Taximetristul o duse înapoi până în fața hotelului, după care 
Munroe luă liftul. Ușa camerei se deschise înainte ca ea s-o 
atingă, și Bradford apăru. Fața lui era calmă și, cu excepția unor 
riduri subtile de sub ochi, indescifrabilă. Bradford se dădu în 
spate ca s-o lase să treacă și ochii lui o urmăriră, chiar dacă 
trupul nu i se clinti. 

Munroe își dădu ochii peste cap. 

— Relaxează-te, spuse ea. E o luxaţie. 


VP - 106 


Bradford dădu din cap, închise ușa și se sprijini de ea, 
emanând acel calm natural care deghiza cu atâta abilitate ceea 
ce gândea el cu adevărat. 

Fără să se întoarcă spre a se convinge, Munroe știa că el o 
privește, așa că își scoase încet și ostentativ echipamentul 
acelei seri. Smulse scaiul vestei, goli fiecare buzunar și lăsă un 
mic morman la piciorul patului ei, apoi privi peste umăr. 

Bradford stătea cu braţele încrucișate, cu capul lăsat pe spate 
și lipit de ușă și cu ochii aţintiţi asupra ei. Ea se așeză, privindu-l 
în ochi, își desfăcu șireturile și își scoase ghetele cu aceeași 
lentă ostentație. 

Bradford nu spuse nimic și acel moment aparte umplu camera 
ca un fum care se înalţă din podea. Apoi el întinse mâna spre 
clanţă, fără un cuvânt, deschise ușa și ieși. 

Ecoul luă cu el și tensiunea. Munroe oftă. Îl scosese din minţi 
pe Bradford, râsese de îngrijorarea lui, îl tachinase. Se ridică și 
se îndreptă spre duș. Renunţă la haine în favoarea apei, căldurii 
și regretului care se revărsară peste ea până când, sub jetul 
fierbinte, pierdu noţiunea timpului. Ar fi fost altcumva dacă 
gesturile ei ar fi avut un rost, dar nu aveau. Fusese crudă 
degeaba. 

Când Munroe reveni în cameră, Bradford era pe patul lui, cu 
braţele sub cap și cu ochii în tavan. Nu se întoarse și nu dădu 
vreun semn că ar fi auzit-o, așa că Munroe luă ultimul dintre 
dosarele lui Logan, se așeză cu picioarele încrucișate pe patul ei 
și documentele în față și spuse: 

— Te simţi bine? 

Bradford se întoarse pe o parte, cu faţa la ea, își sprijini capul 
de mână și spuse: 

— Povestește-mi despre Noah. 

— Ce vrei să afli? spuse ea, întorcându-se ca să-l privească în 
ochi. 

— De ce-ai plecat? întrebă el. Și să nu-mi spui că ai făcut-o 
pentru Logan sau pentru misiune, sau din cauza coșmarurilor. 
Sunt niște motive, dar nu motivul principal. 

Munroe rămase tăcută o clipă, apoi, în cele din urmă, șopti: 

— El nu mă cunoștea. Nu avea cum să mă cunoască. 

Tăcu, iar Bradford nu încercă să spargă tăcerea. 


VP - 107 


— O vreme, eu am corespuns unei imagini din capul lui, spuse 
ea, și, atâta timp cât ceea ce făceam și spuneam eu se 
conforma acelei imagini, el era fericit. 

Munroe scutură din cap, încet și trist. 

— Insă, chiar dacă mă străduiesc, chiar dacă vreau să-mi 
reprim felul de a fi, el iese la suprafaţă. Sunt ceea ce sunt, Miles, 
și amănuntele pe care l-am lăsat pe Noah să le vadă intrau în 
conflict cu imaginea dorită de el. Indiferent cum încearcă el să 
se convingă sau cum încearcă să mă accepte așa cum sunt, nu 
poate s-o facă, iar eu nu mă pot conforma, așa că e mai bine 
astfel. 

Munroe privi în gol. 

— Provoc deja atât de multă suferință lumii din jurul meu, 
spuse ea, nu voiam niciodată să-i provoc și lui. Am avut și 
momente bune, știi? Eu l-am iubit - îl iubesc - o să-l iubesc 
întotdeauna. 

Urmări cu degetele un model imaginar de pe coperta 
dosarului cu documente și spuse: 

— Dar uneori iubirea e ea însăși recompensa, Miles. Dacă 
încerci s-o transformi în ceva mai mult înseamnă s-o ucizi lent. 

— După ce se termină misiunea asta te-ai putea întoarce, 
spuse Bradford. 

— AȘ putea, spuse ea. Chiar dacă Noah a subliniat dureros de 
clar că nu mai sunt binevenită, chiar nu vreau să dau vina pe el. 
Nu contează de ce a trebuit să plec - mândria unui bărbat nu 
poate suporta la nesfârșit. 

Munroe făcu o pauză. 

— Ah, dar știi că m-am gândit la asta? Să mă întorc, chiar și 
așa, nebinevenită. 

— Și n-o s-o faci? 

— Nu, spuse ea, înălțând ochii spre ai lui. Motivele pentru 
care am plecat sunt tot acolo, ca întotdeauna, iar eu nu am 
altceva de oferit decât alte suferinţe sufletești. N-are decât să 
mă urască - să mă dispreţuiască, dacă asta vrea. Eu am decis 
să preţuiesc ce a fost între noi, indiferent cum s-a terminat. 

Munroe tăcu și privi din nou în ochii lui Bradford. 

— Și, da, spuse ea. S-a terminat. Asta voiai să știi, nu-i așa? 

e 

Era 9 dimineaţa și Munroe stătea în picioare în holul hotelului, 

așteptându-l pe Raul. Lăsase un bilet lipit de televizor, ca un 


VP - 108 


gest politicos menit să contracareze panica lui Bradford. El ar fi 
sărit în picioare în clipa în care ea s-ar fi furișat spre ușă, iar 
biletul mâzgălit rapid avea să-l liniștească și să-l mai lase să se 
odihnească puțin. 

Următoarea fază era stabilită pentru mijlocul după-amiezii. 
Cum Bradford adormise abia după ora 5, nu se va trezi înainte 
de întoarcerea ei. 

Prima ei oprire era hostelul lui Logan. Achitase camerele în 
avans, pe două săptămâni, ca să se asigure că cei trei vor 
rămâne acolo suficient ca să-i mai găsească. Sunase înainte, 
obținând confirmarea proprietarului că băieţii nu erau acolo, 
chiar dacă era imposibil de estimat cât aveau să rămână plecați. 

Munroe îi dădu lui Raul instrucţiuni, șerpui prin curtea îngustă 
din spatele apartamentelor lui Gideon și Logan și, după ce 
obţinu din nou confirmarea că încăperea e goală, pătrunse cu un 
șperaclu. N-ar fi fost un dezastru dacă ar fi descoperit-o cineva 
dând buzna în camera lui Logan, însă ar fi vrut să evite o 
întâlnire. Așa că se grăbi cât putu să iasă mai repede de acolo. 

Mută măsuţa dintre paturi, scoase o priză din spatele ei și 
montă în ea, cu degete abile, un microfon. Apoi traversă camera 
și repetă procedura în spatele altei măsuțe. Nu că n-ar fi avut 
încredere în Logan - Gideon era altă poveste -, ci pur și simplu 
proceda inteligent, iar Logan, care o cunoștea atât de bine, nu s- 
ar fi așteptat la altceva din partea ei. 

După ce realiză ceea ce își propusese, Munroe făcu cale 
întoarsă, trăgându-se pentru o clipă înapoi, într-o nișă, ca să n-o 
vadă Heidi, care trecea pe-acolo. Așteptându-se ca băieții să 
vină imediat în urma ei, se întoarse rapid în fața hostelului, 
sosind cu jumătate de minut înainte ca taxiul să oprească în 
locul stabilit. Se strecură pe bancheta din spate și se uită la 
ceas. Avea două ore la dispoziţie ca să se pregătească pentru 
faza următoare. 

Se întoarse în Paseo Alcorta pentru încă o tură de 
cumpărături, de data aceasta trecând la latura extrem feminină 
și limitându-se la magazinele de lux și hainele de firmă. Drumul 
acesta era o misiune ţintită de achiziţie de materiale, un drum 
care în oricare alte împrejurări ar fi fost mult mai plăcut și ar fi 
durat mai mult. Dar ziua de azi se desfășura contra-cronometru. 

Bradford încă era cu fața în pernă când ea se întoarse și nu se 
clinti nici atunci când ea închise ușa. Era un rol perfect, atât de 


VP - 109 


bine își ascundea starea de conștiență atentă și se prefăcea că 
doarme. Amuzată, Munroe își aruncă pungile pe pat și se duse la 
calculator. 

Se uita pe repede înainte la înregistrările strânse cu ajutorul 
camerelor din Refugiu, când îl auzi pe Bradford spunând: 

— Cât e ceasul? 

— Aproape 1, spuse ea, fără să se întoarcă. 

Urmă o pauză, apoi Munroe continuă: 

— Ai văzut vreuna din astea? 

Bradford își lăsă picioarele peste marginea patului, se ridică și 
se îndreptă spre baie. 

— De la răsărit încoace nu, spuse el. Dar dispozitivul de 
urmărire a început să se miște după ora 10. 

Munroe umbla la calculator, trecând rapid prin înregistrări, 
oprind atunci când pe ecran apăreau feţe, imagini cu cinci-șase 
dintre copiii din Refugiu. Aceștia intraseră în curte puţin după 
amiază, iar camera instalată pe zid surprinsese imagini repetate 
cu ei jucându-se. Calculatorul îi permitea să mărească imaginea 
și să decupeze informaţiile digitale, iar când Bradford se 
întoarse de la duș, ea avea o serie întreagă de fețe. 

— Ai găsit ceva? întrebă el. 

— Încă nu, dar aceștia par să aibă toţi în jur de nouă sau zece 
ani; ceilalți încă n-au ieșit la joacă. 

— Dar a doua cameră? 

— Am câteva imagini cu dubiţele care pleacă, doar adulți, 
niciunul care să semene cu David Law. 

— Vrei să dormi? 

Munroe se opri, se întoarse de la calculator și îl privi fix, în 
tăcere. 

— Mă gândesc că ţi-ar prinde bine un pui de somn, spuse 
Bradford. Poate dacă îl limităm la vreo oră o să fie de-ajuns ca 
să te relaxezi fără să începi să visezi. 

Ea nu spuse nimic. 

Bradford tăcu și dădu din umeri. 

— Sau poate că nu, spuse el. Dar dacă vrei să faci o pauză, eu 
mă descurc cu ce faci tu acolo. 

Ea își împinse scaunul de la calculator. 

— O oră, spuse ea. 


VP - 110 


Mai mult de atât nu doar că ar fi creat condiţiile pentru un 
episod psihotic, dar ar fi făcut-o să întârzie și la programul 
pentru după-amiază. 

Munroe se dădu la o parte, ca să-l lase la calculator, și se 
duse să se întindă, aruncând o privire peste umăr. Bradford se 
lăsă pe spătarul scaunului, uitându-se la ea și observând-o cu o 
atenţie ostentativă. Ea zâmbi larg, închise ochii și își permise să 
aţipească. 

e 

Munroe se trezi când Bradford o atinse cu degetul pe obraz. 
Se întoarse spre el, dezorientată. 

— Hei, îi șopti el. 

Ea încercă să zâmbească, iar el spuse: 

— Vreun monstru? 

— Nu, spuse ea. Nu monștri. Cât am fost dusă? 

Bradford se uită la ceasul lui. 

— O oră și trei minute. Cum te simți? 

— Puțin ameţită, spuse ea, ridicându-se în capul oaselor și 
lăsând picioarele pe podea. Ce ai primit de la dispozitivul de 
urmărire? 

El îi zâmbi larg. 

— Cred că am găsit al treilea Refugiu. 

Munroe încercă să zâmbească și ea și să ridice degetul mare 
la această știre. Apoi se ridică în picioare și dădu să se îndrepte 
spre duș și, spera ea, spre o claritate instantanee. In mai puţin 
de o oră trebuia să funcţioneze la turație maximă și nu se știa 
încă dacă 63 de minute de somn meritau această ceață mentală 
pufoasă. 

La momentul la care Munroe se întoarse în cameră, Bradford 
plecase deja, așa că ea se îmbrăcă și se machie generos, pentru 
a-și spori feminitatea. După ce termină se duse iar la calculator. 
Bradford era în continuare plecat. 

Potrivit datelor, dubița făcuse o singură oprire în orele de 
după întoarcerea ei din plimbarea la mall, iar Munroe își dădu 
seama de ce zâmbise Bradford după însemnările de pe harta lui. 
Al treilea Refugiu era la mai puţin de zece minute cu mașina de 
locul în care se ascundeau ei. Munroe voia să renunţe la 
repetiție și să instaleze în noaptea asta echipamentul de 
supraveghere. 

Elementele începeau să se lege. 


VP - 111 


Dacă sursele lui Logan erau corecte, dacă Hannah era într- 
adevăr în unul din Refugiile din Buenos Aires, aveau s-o 
găsească în curând. 

Munroe parcurse imaginile din garaj, depistă momentul la 
care plecase vehiculul și studie o imagine cu ocupanţii acestuia. 
După ce se asigură că nici Hannah, nici David nu erau printre 
pasageri, trecu la înregistrările surprinse de microfonul cu laser. 
Parcursese abia primele cinci minute când sună Bradford. 

Munroe lăsă jos echipamentul, își luă geanta enormă, ieși din 
cameră și i se alătură lui Bradford în hol. El zâmbi larg la 
apropierea ei, apreciindu-i în mod evident ţinuta, apoi o luă de 
braţ și o conduse la o limuzină Peugeot ultimul model. Munroe 
se opri ca să examineze mașina și dădu aprobator din cap. 
Bradford o procurase cu ajutorul contactului său din oraș și 
mașina depășea cu mult așteptările ei. 

— E curată? întrebă ea. 

— Provine din Recoleta. 

Recoleta era un cartier de blocuri scumpe și cvartale pline de 
vile, unde se reuniseră cei mai prosperi cetățeni din Buenos 
Aires. 

Merseră pe străzile din Palermo spre Pascual Palazzo și 
ajunseră pe autostrada care avea să-i scoată din oraș. Era o rută 
diferită de cea pe care mersese Raul cu o seară în urmă, dar 
destinaţia era aceeași. 

Era prima oară, în tot istoricul relaţiei lor, când Munroe îi 
permitea lui Bradford să se așeze la volan. Îi aruncă o privire, 
așa cum era el, îmbrăcat elegant și conducând autoritar. Munroe 
presupunea că transformarea lui de la jeanși și tricouri la efectul 
rafinat pe care aceasta îl avea asupra ei era ceea ce resimţeau 
în mod obișnuit oamenii din jurul ei atunci când ea trecea de la 
un rol la altul - ceva tulburător, dar într-un mod pozitiv. 

Merseră mai bine de o oră prin traficul care se rărea treptat, 
după care ajunseră la drumul de ţară care trecea pe lângă 
Ferma Refugiu. Acolo Bradford coti pe un drum de pietriș care 
ducea spre clădiri. 

Vehiculul încetini, era evident că Bradford trage de timp. 

— Eşti pregătită? spuse el. 

Munroe dădu din cap. 

— Sunt născută pentru asta, spuse ea. 


VP - 112 


Bradford opri mașina și rămase înăuntru, iar Munroe cobori. 
Se opri în faţa unei porți din plasă de sârmă și, cu mâinile în 
buzunare, căută o sonerie - orice ar fi putut să atragă atenţia 
locatarilor că era cineva la poartă. Mai mulţi câini se apropiară. 
In lipsa altui semn, zarva lor avea să atragă cu siguranţă 
atenţia, dar imediat Munroe găsi pe un stâlp aflat mult la 
dreapta porţii un buton. Il apăsă de mai multe ori, apoi se 
întoarse să aștepte la mașină. 

— Eşti în continuare sigură că o să ne lase să intrăm? o 
întrebă Bradford. 

— Aproape sigură, spuse ea. Trebuie doar să aștepți să dea la 
o parte 40 de perechi de pantofi din hol. 

Ca la un semnal, o siluetă singuratică ieși pe ușa de la intrare 
și veni la ei. Bărbatul cu haină uzată, pantofi jerpeliţi și păr 
brunet cârlionțat părea să aibă puţin sub 30 de ani și, pe baza 
poveștilor pe care le culesese de la Logan și ulterior de la Heidi, 
Munroe presupuse că, spre deosebire de majoritatea celor care 
locuiau aici, bărbatul era argentinian. 

In timp ce el se apropia, Munroe se întoarse spre Bradford, 
spuse „Incepem” și, cu un zâmbet strălucitor, cobori din mașină 
și se îndreptă spre poartă. 


VP - 113 


Capitolul 14 


Vântul biciuia împrejurimile, ascuţind frigul obișnuit al iernii și 
zugrăvind ţinutul plin de frunze în culori mohorâte. Munroe își 
strânse jacheta cu manşete de blană falsă în jurul gâtului, 
sosind la poartă în același timp cu bărbatul care se îndrepta 
spre ea. 

Expresia ei era una de incertitudine, inocenţă și curiozitate. 

— ¿Se encuentra el dueño de casa? întrebă ea. 

„Proprietarii sunt aici?” 

— Le puedo ayudar si quieres, spuse el. 

„Cu ce vă pot ajuta?” 

Munroe își muta greutatea de pe un picior pe altul. Aruncă o 
privire neliniștită peste umăr, spre Bradford, care aștepta pe 
locul șoferului, apoi se întoarse spre bărbat. 

— Îi caut pe oamenii lui Dumnezeu, spuse ea. 

Apoi continuă în grabă, după o pauză foarte scurtă: 

— Pare ceva nebunesc, cred că dumitale ţi se pare și mai 
nebunesc decât mie, dar noaptea trecută Dumnezeu mi-a 
ascultat rugăciunile și mi-a spus să vin aici și să-i caut pe 
oamenii Lui - că oamenii lui Dumnezeu o să-mi ofere răspunsuri 
și că ei au nevoie de ajutorul meu. 

Munroe făcu o pauză. 

— Am venit în locul potrivit? 

Bărbatul ezită. Dintre toate scenariile cu care se putea 
confrunta la poartă, probabil că la acesta se așteptase cel mai 
puţin. Munroe îi studie faţa și limbajul corporal, căutând indicii, 
și decise să tacă. Acest bărbat nu era autoritatea finală. 

El se uită ba la ea, ba la mașină, ba la Bradford, care 
rămăsese în spatele parbrizului, și în cele din urmă spuse: 

— Poate că da. 

Era bine, cu mult mai bine decât o ușă trântită sugestiv. De 
dragul spectacolului, fața ei se însenină, vizibil ușurată, apoi, ca 
să-i câștige de tot bunăvoința, băgă mâna în buzunar și scoase 
un plic pe care i-l întinse. 


VP - 114 


— Dumnezeu a spus că oamenii Lui au nevoie de asta, spuse 
ea. Dacă sunteţi într-adevăr cei din viziunea mea, oamenii care 
pot sa-mi ofere niște răspunsuri, aș vrea să primiţi asta. 

Bărbatul întinse mâna după plic, dar înainte să-l ia spuse: 

— Ce fel de răspunsuri cauţi? 

— Aş vrea să știu cum aș putea să găsesc liniștea și un sens 
în viaţă, și ce urmează după asta, spuse ea. 

Apoi, cu un potop de cuvinte care se suprapuneau și șovăiau, 
toate rostite volubil și cu însuflețire, spuse multe, dar fără să 
zică prea mult. 

După o vreme, bărbatul luă plicul și, întrerupându-i torentul 
verbal, spuse: 

— Ai putea aștepta doar câteva minute? 

— Cum să nu, cum să nu, spuse ea. 

El se întoarse și o luă înapoi spre casă, mai repede decât 
venise. 

Când el ajunse la jumătatea drumului, Munroe se întoarse în 
mașina călduroasă. 

— Te-a crezut? o întrebă Bradford. 

— Cred că peste zece minute o să fim înăuntru, spuse ea. 

— Ce i-ai dat? 

— O mie de dolari americani, în hârtii frumoase și noi de o 
sută. 

— Se vând ieftin, nu? 

— E răspunsul la rugăciunile lor. 

— Deci ăsta era secretul tău pentru culegerea de informații? 
Un plic placat cu aur? 

Munroe zâmbi larg la gluma lui Bradford. Știau amândoi la fel 
de bine că Logan nu apelase la ea doar pentru că ea era cel mai 
bun prieten al lui, ci și pentru că, în mod convenabil, știa și să se 
bată, și să dea mită. Logan avea nevoie de ea înăuntru și 
căutase aceeași abilitate care îi aducea la ușa lui Munroe pe cei 
mai bogaţi și influenţi: capacitatea ei de a citi oamenii și apoi de 
a-și schimba personalitatea pentru a-i lăsa pe ceilalţi să creadă 
exact ceea ce își doreau. 

Ce se va întâmpla după ce intrau înăuntru avea să determine 
dacă ei i se permitea sau nu accesul. Munroe își încrucișă 
mâinile în poală și se întoarse spre el cu un zâmbet afectat. 

— Dacă analiza mea e adecvată, o să fim primiţi cu brațele 
deschise. 


VP - 115 


— Și dacă analiza ta nu e adecvată? 

Ea îi aruncă o privire tăioasă cu coada ochiului. 

— Ai încredere în mine. 

o... 

Estimarea lui Munroe fusese greșită cu două minute. Conform 
ceasului lui Bradford, bărbatul, al cărui nume ea află mai târziu 
că era Esteban, se întoarse după opt minute. Băgă o cheie în 
lacătul mare care încuia poarta cu lanţ, o deschise și le făcu 
semn să intre. Deși avea copaci pe margine, proprietatea părea 
sumbră, o pustietate care era determinată sau nu de vreme. 

Bradford urmă gestul larg al mâinii lui Esteban, oprind în zona 
de lângă casa principală, unde două dubiţe erau parcate într-un 
spaţiu amenajat pentru patru sau cinci mașini. Vehiculele erau 
într-o stare relativ bună și mult mai noi decât dubițele 
suprasolicitate și rablagite pe care Munroe le văzuse atât în 
dosar, cât și în realitate. 

Câinii înconjurară Peugeotul, amușinând cauciucurile, iar 
Bradford opri motorul. Munroe se uită în oglinda laterală și 
spuse: 

— Dacă va trebui să spui ceva, indiferent de motiv, vorbește 
în arabă, e singura noastră limbă comună pe care ei n-o înțeleg. 

— Arabă? spuse el. N-o să fie ciudat? 

— E singura variantă, spuse ea, dacă nu cumva te dăm de 
surdo-mut. 

Apoi, ca și cum s-ar fi gândit mai bine, adăugă: 

— Eu știu că ești profesionist, Miles, dar, ca să-mi salvezi mie 
fundul, când o să auzi engleză nu lăsa să se vadă că înţelegi, 
bine? 

— Lakad fahimt, spuse el. 

Răspunsul lui o făcu să zâmbească. Accentul lui era aproape 
la fel de curat ca alei. 

Esteban se apropie și ei coborâră amândoi din mașină. 
Bradford păstră o distanță prudentă în timp ce Munroe începu 
conversaţia. Când gheaţa se topi puţin, ea îi făcu semn să vină 
mai aproape și îl prezentă drept iubitul ei, în speranţa că 
amestecul dintre vigilenţa sporită a lui Bradford și spaniola lui 
rudimentară va face ca tot ce spusese ea să treacă neobservat. 
Conform rolului ei, părea răbdătoare și naivă, simplă și 
generoasă, și alungă suspiciunile faţă de lipsa de interacţiune a 


VP - 116 


lui Bradford spunând adevărul: acesta nu era de pe-aici și nici 
nu vorbea limba. 

Esteban îi conduse în casa principală, unde un hol larg dădea 
într-un culoar și mai larg, al cărui capăt era ocupat pe jumătate 
de o scară în spirală, iar spaţiul mai îngust mergea spre o ușă 
din spate. La dreapta lor era o sufragerie cu mobilă mai nouă și 
în mai bună stare decât s-ar fi așteptat ea. Mărimea clădirii 
indica faptul că parterul e mai mare, deși nu părea, la prima 
vedere. 

Din ce se vedea, pretutindeni erau semne că spațiul era 
locuit: ascunzători ale copiilor înalte de un metru și jumătate 
spre capătul holului, mult prea multe canapele în sufragerie și, 
în ciuda podelelor măturate și a ferestrelor spălate, pereţi care 
cunoscuseră prea multe mâini. 

Și totuși, casa avea o liniște stranie. Nu existau hohote de râs 
copilărești, nici lipăit de picioare mici, iar vocile care reușeau să 
se strecoare până la ei erau înăbușite; totul se potrivea foarte 
bine cu descrierile pe care Logan le făcuse Refugiilor care 
deveneau Secrete atunci când pe teritoriul lor intrau vizitatori 
neobișnuiţi. 

Esteban îi duse pe Munroe și Bradford într-o nișă a sufrageriei, 
un mic spaţiu cu pereţi curaţi și decoraţiuni minimale. Se 
așezară și Munroe încercă să iniţieze conversaţia, dar, chiar 
dacă vorbele lui Esteban erau relaxate și prietenoase, limbajul 
lui corporal indica semne crescânde de disconfort. Când, după o 
clipă, un al doilea bărbat se apropie și se prezentă, Munroe 
înţelese de ce. 

Noul venit era Elijah, un bărbat de 50 și ceva de ani pe care, 
auzindu-i primele cuvinte, Munroe îl plasă pe Coasta de Vest 
americană. Elijah îi salută iniţial în engleză, iar când Munroe îi 
strânse mâna și își înăbuși impulsul de a răspunde asemenea 
lui, acesta trecu la spaniolă. Vorbea bine, chiar dacă nu fluent, 
iar accentul și vocabularul lui indicau faptul că o învățase în altă 
tară vorbitoare de spaniolă. 

Elijah îi mulţumi excesiv pentru donaţie și, întorcându-se 
uneori spre Esteban ca să-l ajute cu interpretarea, o întrebă ce o 
adusese acolo și ce știa despre ei. 

A fi spion internaţional și asasin ocazional poate că nu era 
urmarea logică a unei copilării de fiică de misionari din adâncul 
Africii, dar această călătorie îi făcuse copilăria perfectă. Munroe 


VP - 117 


știa răspunsurile înainte să vină întrebările și schimba pur și 
simplu direcţia, urmând totuși povestea începută la poartă. 

Era rezervată în privinţa detaliilor și deschisă în privința 
emoțiilor, descriind o căutare a fericirii care o împinsese spre 
călătorii, apoi muncă și bani, iar în cele din urmă spre droguri, 
până când devenise disperată. Voise să-și pună capăt zilelor și 
avusese o viziune care îi arătase calea spre Refugiu. 

Dacă exista vreo parte a acestei incursiuni care o tensiona cu 
adevărat pe Munroe, aceasta era minciuna. Misiunile o 
purtaseră pe cinci continente, culegerea de informaţii o 
propulsase în numeroase roluri și multe povești. Toate trecuseră 
peste ea, lăsându-i conștiința nepătată. Dar Munroe nu profitase 
niciodată în mod direct de credinţa spirituală a altcuiva. 

Intrase cu atâta ușurință în acest sanctuar și i se părea că 
violase tot ceea ce era sfânt. Simti șovăiala și mintea ei reveni 
la documentele lui Logan, la fotografiile și imaginile adevăratei 
violări, la inocenţă și încrederea furată, la fiica răpită de la 
părinţii ei, iar furia și dezgustul care o cuprinseseră prima oară 
începură să mocnească din nou, readucând-o pe deplin în 
prezent. 

În spatele oricărui subterfugiu de succes se află dorința de a 
crede, iar în privința asta Elijah era foarte zelos. Dacă avea 
unele dubii, inocenţa jucată de ea și biletul de o mie de dolari 
plătit la poartă păreau să le fi amorţit. Ca și cum ar fi găsit, în 
sfârșit, un adept adevărat, Elijah discuta cu ea, oferea 
răspunsuri la întrebările ei și îndrumare pentru neliniștea ei, și îi 
prezentă elementele fundamentale ale credinței lui. 

La ferestre, culoarea cerului trecu de la cenușiu la negru. 
Esteban traducea uneori câte un cuvânt englezesc în spaniolă, 
uneori corect, alteori greșit, iar Bradford tăcu mâlc până la 
mijlocul unui schimb de replici însufleţit, pe care îl întrerupse cu 
o ușoară șoaptă în direcţia lui Munroe. Ea traduse din arabă în 
spaniolă și întrebă unde e toaleta. 

Urmă un moment de tăcere, iar peste faţa lui Elijah trecu o 
dilemă. Putea să permită unui necunoscut să le cutreiere prin 
casă sau putea insista ca acesta să fie însoţit, speriind-o pe 
tânăra potenţială prozelită, atât de doritoare să se dedice pe 
sine și averea ei lui Dumnezeu. In cele din urmă, după o tăcere 
stânjenitoare, bărbatul îi spuse unde e toaleta. Sigură că nici 
Elijah, nici Esteban nu înţeleseseră solicitarea inițială, Munroe îi 


VP - 118 


traduse la rândul ei lui Bradford, adăugând câteva cuvinte 
proprii. 

— Încearcă să nu te rătăcești, spuse ea. Știm amândoi cum te 
porţi uneori când ești într-un loc necunoscut. 

— O să-ncerc, spuse el. 

După ce Bradford ieși din cameră, Munroe se întoarse imediat 
spre Elijah și continuă însufleţit conversaţia. Voia să abată 
atenţia de la absența lui Bradford, dar avu prea puţin efect. 
După o pauză prelungită, Elijah spuse în cele din urmă: 

— Vorbești araba? 

— A, da, răspunse Munroe, și încă alte câteva limbi. Când ești 
o corcitură fără niciun pedigree și ai rude în întreaga lume, așa 
se întâmplă. 

— Și iubitul tău? 

Ea râse, ca și cum ar fi fost o glumă. Dacă voiau să afle din ce 
parte a lumii provenea necunoscutul vorbitor de arabă, cu păr 
blond murdar și ochi verzi, trebuiau să se străduie pentru asta. 
Faţa îi deveni serioasă și, în ciuda indiciilor vizibile ale 
disconfortului și controversei interne ale lui Elijah, ea continuă 
cu o întrebare care nu putea fi ignorată. 

Bradford se întoarse după zece minute lungi și, după alte 15 
minute de dialog doctrinar neîntrerupt, Munroe își ceru scuze și 
spuse că trebuie să plece la o altă întâlnire. Elijah o imploră să-i 
mai acorde câteva minute și, chiar dacă Munroe se ridicase să 
plece, o chemă pe soţia lui, iar când aceasta sosi, împreună cu 
ea erau mai mulţi copii zâmbitori. 

Părea că-i înșală. Ea știa atât de multe despre aceștia, iar ei 
nu știau nimic despre ea. Dar Munroe era decisă să-și joace 
rolul, așa că îi îmbrăţișă și ea pe copii atunci când ei o 
îmbrăţișară și le promise că avea să revină - chiar a doua zi, 
dacă putea. 

Plecară din Refugiu după aproape patru ore. Patru ore pentru 
cele zece minute de lucru ale lui Bradford, dar îndelungata 
așteptare fusese strict necesară. 

— Patru microfoane, spuse el. Unul în bucătărie, unul sub 
scări, unul în sufragerie... 

Bradford dădu din umeri. 

— ... și unul în baie. 

Apoi, în fața dezaprobării ironice a lui Munroe, spuse: 


VP - 119 


— Hei, nu fi așa de critică. Ascultarea băieţilor care discută în 
baie ar putea fi cea mai bună pistă a noastră. 

Ea chicoti, apoi întrebă: 

— Camere? 

— N-am putut, răspunse el. 

Ea dădu din cap și redeveni serioasă. 

— E posibil - foarte probabil ca ea să nu mai fie numită 
Hannah. Adică, Aleșii își schimbă numele și dacă nu sunt pe 
fugă, îmi imaginez că ea a schimbat deja câteva. 

Bradford dădu din cap și amândoi amuţiră, gândindu-se la 
consecinţe. Erau la jumătatea drumului către hotel când 
Bradford vorbi din nou. 

— Deci, spuse el, de cât timp sunt iubitul tău, mai exact? 

Munroe zâmbi larg. 

— Cam de când locuiesc oamenii pe Marte, spuse ea. 

— Așa mă gândeam și eu, spuse el zâmbind afectat, dar 
pentru o clipă mi s-a părut că mă înșel. 

Munroe nu spuse nimic, continuând să zâmbească și ţinând 
capul înclinat spre geam. Se întoarse spre el ca să descopere că 
el o urmărea, și de data aceasta ea fu aceea care făcu cu ochiul. 

Semaforul se făcu verde și Bradford își reîndreptă atenţia 
către șosea, însă zâmbea larg. 

— Dar nu a fost un flirt, nu-i așa? spuse el. 

Ea întoarse din nou privirea spre geam. 

— Poate, spuse ea. O să te las pe tine să-ţi dai seama. 

e 

Sosirea la hotel le transformă relația apropiată în cea de 
parteneri de afaceri pragmatici. Înainte de incursiunea în cel de- 
al treilea Refugiu trebuiau făcute unele pregătiri. 

În cele aproape șase ore petrecute departe de birou se 
strânseseră o mulțime de înregistrări video și audio, în timp ce 
Bradford stătea pe pat, montând echipamente și construind 
obiectele ce urmau a fi plasate în noaptea aceea, Munroe 
parcurse datele, examinând, ascultând și căutând întruna probe 
ale existenţei lui Hannah. 

Bradford își termină treaba și, cu echipamentul înșirat lângă 
el, se întinse pe pat și adormi imediat, în modul atât de 
caracteristic soldaţilor căliţi în luptă, care învățau să se 
odihnească oriunde apărea această posibilitate. 


VP - 120 


Munroe continuă să parcurgă datele, neoprindu-se decât 
atunci când ajunse la sfârșitul lor. Nu avea idee de cât timp 
stătea la birou. Singurele lucruri de care își dădea seama erau 
crampele mușchilor ei și tăcerea din cameră. 

În ciuda tuturor informaţiilor recepționate, nu exista încă 
niciun indiciu că Hannah ar locui în vreunul din Refugiile 
penetrate. Frustrată, Munroe se ridică în picioare și azvârli 
căștile mai vehement decât ar fi fost necesar. Tăblia biroului 
zăngăni și Bradford spuse, cu ochii închiși și mâinile la ceafă: 

— Nimic? 

— Cred că i-am văzut cam pe toţi copiii din Refugiul Unu, 
spuse Munroe, și, dacă nu cumva nu are voie deloc să iasă afară 
sau e bolnavă la pat, nu e acolo. In ce privește Ferma Refugiu, 
înregistrările sunt clare, dar, dacă nu cumva o să discute cineva 
pe față despre răpire, rămânem la presupuneri. 

Bradford se așeză pe pat cu picioarele încrucișate. 

— Mai e și Refugiul Trei, spuse el. 

Ea dădu din cap. 

— O să vedem ce ne aduce noaptea asta, dar intuiţia îmi 
spune că dacă Hannah e în Buenos Aires, e acolo, la Fermă. 

El ridică o sprânceană, invitând-o să-i spună mai multe. 

— E o locuinţă mai mare, spuse ea, acolo sunt mai mulţi și, în 
plus, la Refugiul Unu nu am văzut niciun copil peste nouă sau 
zece ani. Dacă îi adună, asta se întâmplă la Fermă. 

— O să intri iar? spuse Bradford. 

— Bineînţeles, spuse ea. Aș vrea să montez acolo un 
dispozitiv vizual și am o invitaţie deschisă să mă întorc - e mai 
bine decât să te muște de fund o haită de câini jigăriţi. 

Munroe făcu o pauză și se întoarse spre birou. 

— Sunt dispusă să mă ocup de asta cât e necesar, spuse ea, 
dar nu vreau să pierd timpul fugărind o fantomă. In momentul 
acesta nu avem decât cuvântul surorii lui Charity, care spune că 
Hannah e în Buenos Aires. Nu vreau să-l jignesc pe Logan și pe 
nimeni altcineva, dar asta solicită foarte multă încredere. Inainte 
să fac planuri de a o scoate, trebuie să fiu sigură că e aici. 

— Nu mă interesează foarte mult revenirea ta, spuse 
Bradford. 

Munroe se întoarse, păși spre pat și, cu un zâmbet răutăcios, 
îngenunche pe el și se târî încet pe saltea în direcţia lui 
Bradford. Continuă până când ajunseră față în faţă, apoi întinse 


VP - 121 


mâna și îl bătu pe obraz. Contactul fizic era prea blând ca să fie 
o palmă, dar suficient de puternic ca să-l facă să se tragă în 
spate, iritat. 

— Sunt mare, spuse ea. Pot să am grijă de mine. 

— Dar să știi, spuse el, că dacă eu voi simţi că te afli în orice 
fel de pericol - fizic sau de alt tip - s-o ia naiba de misiune și de 
copilă, atunci o să intervin, și sunt pregătit să folosesc forța 
dacă este nevoie. 

Ea continuă să zâmbească, în timp ce cobora de pe pat cu 
spatele. 

— De asta ești ariergarda mea, spuse ea. 

Apoi, ridicându-se în picioare și neluându-și ochii de la el, își 
trase pe ea neoprenul negru, baza costumului ei pentru acea 
noapte. 


VP - 122 


Capitolul 15 


La puţin timp după miezul nopţii, Munroe ieși din camera de 
hotel și, ca și în noaptea dinainte, Bradford o privi cum pleacă, 
fixând ușa după ieșirea ei. 

Imaginile prin satelit arătau că acea casă pe care ei o 
identificaseră drept Refugiul Trei era cea mai mică dintre toate, 
iar Munroe, care avea deja experienţa primelor două, nu voia să 
irosească vremea cu o repetiţie. 

Bradford deschise ușa de la balcon, ieși afară și, ascunzându- 
se de privirile ei, o văzu cum urcă în taxi. Instinctul îi spunea că 
ea avea dreptate să elimine repetiţia, iar dacă rolurile lor ar fi 
fost inversate, așa ar fi decis și el. Dar o misiune era cu totul 
altfel dacă el nu lua parte la acţiune. Era obișnuit să se afle la 
comandă, să iasă în faţă și să deschidă calea pentru oamenii lui. 
A rămâne pe tușă îl făcea să se simtă agitat și neliniștit. 

Oricum, în cel mai rău caz, proprietatea era suficient de 
aproape pentru ca el să poată ajunge la ea dacă intervenea vreo 
urgenţă. 

Taxiul se desprinse de trotuar și Bradford se întoarse spre 
birou, cu miriadele lui de echipamente. Apăsă o tastă care 
activa unul din dispozitivele de urmărire luate de Munroe. A 
urmări pe ecran deplasarea nu era deloc același lucru cu 
prezența la faţa locului, dar în situaţia dată a o urmări electronic 
pe Munroe prin trafic era tot ce putea să facă. Perspicace cum 
era, Munroe sigur își dăduse seama ce făcuse el și de ce, și 
probabil că avea să-l dojenească la modul ironic. 

Dispozitivul de urmărire se aprinse și, cu ochii asupra 
punctului care clipea, Bradford luă telefonul. Mai avea doar 
câteva minute până când Munroe ajungea la destinaţie, dar 
trebuia să sune acum, cât încă era sigur că avea să prindă 
legătura. 

Trecuseră trei zile de când luase legătura cu Logan și, chiar 
dacă Bradford nu avea încă probe clare că Logan se întorsese la 
hostel, îi era ușor să-și imagineze că așa își petrecea acesta 
serile: așteptând neliniștit acel apel telefonic. Dacă ar fi fost el 
în locul lui Logan, așteptarea l-ar fi scos din minţi. Cu 


VP - 123 


instrucțiuni sau fără, Bradford se simţea obligat să acţioneze; 
știa din experiență proprie de cât autocontrol avea nevoie Logan 
ca să stea la o parte. Și totuși, exista o anumită plăcere 
răzbunătoare când se gândea că Logan se chinuie. 

Nu conta faptul că Munroe era om în toată firea și nu ar fi 
acceptat niciodată misiunea dacă nu ar fi voit s-o facă. Nu conta 
nici că ea preluase misiunea cu toate informaţiile pe masă, 
știind foarte bine în ce se băga. Conta încă și mai puţin că 
munca ei, cu provocările ei palpitante și concentrarea intensă 
pe care o implica, era ceea ce o ţinea pe ea în viaţă și zdravănă 
la cap. Evident, Logan se folosise de prietenia și de trecutul lui 
cu Munroe, apoi de relaţia dintre Bradford și ea, ca să-i 
manipuleze pe amândoi să intre în acest proiect. 

Părea o pedeapsă potrivită ca Logan să fie lăsat în întuneric și 
forțat să se bălăcească într-un ocean de frustrare, în timp ce 
misiunea mergea înainte fără el. 

Bradford formă numărul. 

Hostelul avea o singură linie principală și Bradford trebui să 
aștepte până când Logan ajunse la telefon. Când acesta ridică în 
sfârșit receptorul și recunoscu glasul de la celălalt capăt, fu 
copleșit de ușurare. 

— Nu am prea mult timp, spuse Bradford, dar Michael m-a 
rugat să te pun la curent. 

Se opri, iar când Logan nu spuse nimic continuă. 

— Până acum, a depistat două dintre Refugii și ceva ce crede 
că ar putea fi cel de-al treilea. Avem imagini de la unul, sonor de 
la celălalt și dispozitive de urmărire în patru vehicule. 

— Există vreo urmă a lui Hannah? întrebă Logan. 

Tonul lui era calm, dar tensiunea așteptării inactive i se 
simţea în voce. 

— Încă nu, spuse Bradford, dar dacă fiica ta e în Buenos Aires, 
Michael o s-o găsească. 

Cuvintele părură redundante, poate chiar condescendente, 
ținând cont că Logan apelase la Munroe tocmai pentru că era 
conștient de abilităţile ei. 

Urmă o pauză lungă, apoi Logan spuse: 

— Mai e și altceva? 

Bradford ezită. 

Logan era cel care întreba. Logan. Omul căruia Munroe i-ar fi 
încredințat propria ei viaţă, și totuși Bradford nu se putea hotărî 


VP - 124 


să-i divulge detalii care ar fi putut în vreun fel să compromită 
misiunea. 

— Nu, spuse el. Doar până aici am ajuns. O să te ţin la curent, 
pe măsură ce avansăm. Intre timp tu rămâi ascuns, bine? 

— E tot mai greu, spuse Logan. Nu pentru mine - deși, 
recunosc, nici nu pot să-ţi spun cât de enervant e să nu mă 
implic. Îmi e dificil să-i împiedic pe ceilalţi să ia problema în 
mâinile lor. Gideon, mai ales, insistă să acționăm, înjură într-o 
parte și-n alta că el n-a venit până aici doar ca să fie un 
nenorocit de turist. Eu nu sunt șeful lui, Miles, nu-l pot obliga să 
facă nimic. Singurul lucru care e în favoarea mea e că Charity 
mi-a acordat încrederea ei, iar Gideon face cum spune Charity. 
Nu știu cât timp o să-i mai pot mulțumi cu promisiuni pe cei de 
aici. 

— O să vorbesc cu Michael, spuse Bradford, să văd ce crede 
ea, dar, Logan, ăsta e un caz în care e nevoie și de grabă, și de 
răbdare. Tu și cu Gideon ar trebui să știți mai bine ca oricine 
cum merge treaba, așa că staţi liniștiți. O să te sun iar imediat 
cum pot. 

Bradford puse jos telefonul, cu ochii pe dispozitivul de 
urmărire, și înclină scaunul pe spate, pe două picioare. Dată 
fiind natura foarte personală a misiunii, își dorea să existe o 
barieră între Munroe și Logan și nu îl deranja deloc să fie el cel 
care o înalţă. Îl deranja în schimb că trebuia să rămână 
nemișcat și neajutorat într-o cameră de hotel, o simplă voce 
impersonală în urechea ei. 

Bradford urmări cu degetul mare cicatricea care îi pleca de la 
baza urechii și îi traversa obrazul. Era veche ca rană, dar avea 
să treacă mult timp până când se va vindeca de tot, și încă și 
mai mult pentru ca rănile nevăzute să se tămăduiască. Pierduse 
un om bun în lupta aceea, iar un șrapnel din aceeași bombă 
artizanală care scosese ochiul celui mai bun prieten al lui ratase 
cu puţin ochiul lui Bradford însuși. Unii ar fi spus că avusese 
noroc, dar ce știau ei despre război și moarte? 

Bradford se uită cum dispozitivul de urmărire ajunge la 
destinaţie. Munroe rămânea fără resurse. Dacă exista o 
persoană capabilă să intre într-o luptă și să iasă din ea în viață, 
Munroe era aceasta. Dar, indiferent cât de capabilă era ea, nu 
avea cum să funcţioneze la nesfârșit fără resurse - greșelile 
apăreau atunci când te relaxai. Până și cei mai în formă puteau 


VP - 125 


să eșueze atunci când li se terminau timpul și norocul, iar felul 
în care își forța ea limitele îl neliniștea pe Bradford. 

Bradford îi auzi vocea și își întrerupse șirul gândurilor. Se trezi 
din amorțeală, iar după o clipă imaginile înlocuiră întunericul. Ca 
și în incursiunea anterioară, umbra era prietena bună a lui 
Munroe. Era agilă și eficientă, iar Bradford simţi euforia de a 
privi un maestru stăpân pe arta lui în timp ce o urmărea din 
unghiul primei camere de supraveghere. Bradford lucra 
împreună cu ea, ghidând-o prin noapte, având încredere în ea, 
dar temându-se de capriciile sorții. 

Dar nu există niciun accident, nicio eroare, iar ora necesară 
pentru asamblarea și poziţionarea dispozitivelor păru să treacă 
în câteva minute. Bradford îl chemă pe Raul s-o ia pe Munroe și, 
gândindu-se că aceasta avea nevoie de minimum 15 minute ca 
să ajungă înapoi, închise casca și o aruncă pe birou. 

În noaptea asta Munroe trebuia să doarmă - chiar dacă asta 
implica pastile - pentru că mâine avea să se ducă iar în 
congregația Refugiului. lar de data aceasta, în ciuda protestelor 
lui, avea să meargă fără el. 

După 30 de minute Munroe tot nu se întorsese la hotel și 
Bradford începu să se plimbe agitat prin cameră. După 40, își 
lipise fruntea de perete și se abţinea să dea cu pumnul ca să nu 
producă stricăciuni vizibile fie zidului, fie mâinilor lui. 50, și 
Bradford încercă să dea de ea prin cască, iar când nu reuși sună 
pe telefonul mobil de urgenţă, dar intră direct căsuţa vocală. 

Mișcările lui aveau o tensiune nervoasă, iar gândurile lui o 
lipsă de rațiune dezarticulată. Timpul și norocul. Bradford se 
blestemă pentru că rămăsese în spate. 

Mobilul sună și Bradford se repezi spre el. 

De la celălalt capăt al firului, Raul spuse: 

— Domnu', doamna nu venit. 

În capul lui Bradford, frica intona întruna: timpul și norocul, 
timpul și norocul. 

Rămase în fața calculatorului, descurajat, străduindu-se să 
decidă limpede ce trebuie să facă în continuare. Nu putea să o 
depisteze, pentru că ea lăsase dispozitivele de urmărire fixate 
de vehiculele din Refugiu. Pentru moment, cel mai bine era să 
încerce întruna telefonul ei. Lângă birou, lovind cu pumnul de 
zid până la sânge, Bradford încerca s-o facă să se întoarcă prin 
simpla lui voinţă. 


VP - 126 


Munroe așteptă să nu treacă nimeni, apoi se lăsă să cadă de 
pe zid în umbra de pe trotuar. Făcu cale întoarsă spre partea din 
spate a perimetrului, unde avea să ajungă pe străduţa laterală 
îngustă, iar de acolo să cotească iar pe strada mai mare, 
așteptându-l pe Raul. 

Acest cartier de locuinţe semăna cu cele mai însuflețite zone 
din Palermo, iar străzile lui curate și mici erau colorate de 
muzică și de mirosul de asado? și ţigări, care ieșea din case în 
aerul rece al nopții târzii. 

Munroe trase în piept aerul serii și, odată cu el, satisfacția 
unei misiuni care mersese perfect. Încă un pas spre aducerea 
acasă a lui Hannah. Se apropia de Raul și de locul convenit de 
întâlnire, gândindu-se la Bradford cel pesimist. Atunci o mișcare 
de pe o străduţă laterală îi atrase atenţia. 

Nu erau pietonii obișnuiți, ci o abatere de la tipar: un 
Mercedes parcat cu două portiere deschise și motorul în ralanti. 
Lângă mașină erau doi bărbaţi din a căror poziţie puteai ghici că 
unul era proprietarul mașinii și celălalt al casei din dreapta lor. 
Între cei doi bărbaţi era un copil de nouă sau zece ani, într-o 
poziţie stingheră de marfă scoasă la vânzare. 

Bărbatul de lângă casă trase fetița mai aproape, desfăcu 
brutal pelerina care o învelea și, părând satisfăcut, îi dădu un 
teanc de bani bărbatului de lângă mașină. 

Munroe se opri. 

Bărbatul de lângă mașină închise portiera din spate. 

În capul lui Munroe, obligaţia faţă de Logan și Hannah o 
determina să se revolte împotriva oricărui ocol, dar ea făcu un 
pas în spate, încă învăluită în întuneric, ca să se întoarcă în 
direcţia bărbaților. 

Ca și în noaptea din New York, ca și în nopţile cu multe crime, 
Munroe nu simţi niciun fel de surpriză când se simţi atrasă din 
nou în brațele răului. Simţea doar o mânie copleșitoare care 
pornea dinăuntru, o furie faţă de violarea inocenței, un val de 
sânge atât de zgomotos încât acoperea râsetele și muzica. 

Atmosfera din jurul ei fusese înlocuită de zgomotul intern, 
ritmul tobelor care îi șoptea bubuitor ordinul de a ucide, patima 
care avea să fie domolită doar odată cu vărsarea sângelui și 
înfăptuirea dreptății. 


3 Friptură - din limba spaniolă. (N.t.). 
VP - 127 


Timpul încetini. În mintea ei își construia, pas cu pas, 
strategia: mișcare contra mișcare, ca o tablă de șah vie. Nu se 
temea deloc de armele lor, deși era convinsă că sunt înarmaţi; 
nu se temea nici de moarte, nici de durere. Groaza acelui 
moment era eșecul, a lăsa din greșeală viaţa vreunuia din acei 
doi bărbaţi, dat fiind că ei nu meritau așa ceva. 

Viteză. 

Avea nevoie de viteză ca să ajungă la amândoi, înainte ca 
vreunul să ajungă la adăpost după ce se despărțeau; înainte ca 
inocenta să dispară pentru totdeauna în spatele ușilor încuiate. 

Munroe înaintă ca o umbră prin întuneric, pe trotuar, mai întâi 
spre bărbatul cu mașina. Odată tranzacţia încheiată, acesta se 
îndreptase spre partea șoferului. Puse un picior pe podeaua 
mașinii și Munroe ajunse la el. El se aplecă să se așeze, iar 
mâinile ei îi prinseră capul. 

Munroe răsuci, aprig, violent. După ce-i rupse gâtul, în 
interiorul ei se eliberă o presiune, o satisfacţie ca și cum și-ar fi 
trosnit propria coloană. Bărbatul se prăbuși într-o secundă. 
Munroe se lăsă odată cu el spre scaun și pipăi după o armă 
acolo unde îi spunea instinctul să caute. Cu mâinile încă 
înmănușate pentru scopul iniţial al acelei seri, luă pistolul, 
verifică siguranţa și îl băgă la spate. Se îndepărtă pe furiș de 
portieră și ocoli mașina prin spate. 

Al doilea bărbat, care era cu spatele la mașină, se îndrepta 
spre casă, spre cele câteva trepte care duceau la ușa de la 
intrare. Cu mâna bine înfiptă în umărul fetei, o îndruma, ba chiar 
o împingea înainte, iar ea se opunea, desculţă și aproape 
dezbrăcată în frig. 

Munroe așteptă până când bărbatul descuie ușa casei, apoi se 
apropie iar din spate. Fata auzi ceea ce bărbatul nu reuși să 
audă, se întoarse foarte puţin, în timp ce Munroe se apropia, și o 
privi inexpresiv în ochi. 

Bărbatul se opri ca să vadă unde se uita fata și, înainte să 
poată reacţiona, Munroe îi puse mâinile pe cap, strângând cu 
putere. Din nou energic, din nou violent, răsuci în căutarea 
rupturii, a euforiei, a senzaţiei care îi trimise prin vene un 
cocktail de substanţe chimice. 

ÎI lăsă să cadă la pământ și simţi extazul. Apoi se linişti și 
trecu pe lângă el, așteptând să mai urmeze ceva. 


VP - 128 


Fata stătea încremenită, cu fața umflată acolo unde probabil 
că fusese lovită, murdară de lacrimi uscate și jeg, cu ochii mari, 
buzele întredeschise. Se uita ba la Munroe, ba la bărbat și 
înapoi, ca și cum nu se putea decide, cu minţișoara ei, dacă să 
tipe, să fugă sau pur și simplu să se supună oricărei noi 
rasturnări de situaţie. 

Munroe căută arma bărbatului și o luă. 

Fata începu să se miște - un pas prudent în spate. 

Munroe îngenunche și o luă de mână, cu blândeţe, ca să nu se 
mai retragă. 

— Sunt aici ca să te ajut, spuse ea. Acest om rău o să doarmă 
mult timp, așa că nu-ţi face griji din cauza lui. Ţi-e frig? 

Fata dădu din cap, cu ochii încă măriţți și buzele tremurând, 
trăgând încet să se desprindă din strânsoarea lui Munroe. 

— Ti-e foame? 

Fata dădu din cap și încetă să se mai opună. 

— O să te duc undeva unde e cald și la adăpost, unde poţi 
mânca, bine? 

Fata dădu din cap și se relaxă. 

Munroe se aplecă în faţă și, prinzându-i faţa cu mâinile, o 
sărută pe frunte. 

— O să fii în regulă, îi șopti ea. Îţi promit. Dar ca să fie totul în 
regulă, trebuie să fii foarte, foarte tăcută. Poţi să faci asta dacă 
te rog eu? 

Incă un dat din cap. 

Munroe își duse degetul arătător la buze și, convinsă că fata 
înţelesese gestul ei, se ridică și deschise ușa neîncuiată, cu 
arma în mână. g 

Se iți prin crăpătura ei în clădirea tăcută. Impinse ușa. Intră. 

Interiorul era cu totul diferit față de aspectul cartierului. Holul 
și cele două camere din față din vecinătatea lui erau goale și 
pustii. Nu exista niciun fel de mobilă sau operă de artă, nimic în 
afară de perdele, care protejau ferestrele de privirile iscoditoare. 
Un bec de capacitate mică atârna liber de plafonul holului, 
aruncând o lumină galbenă bolnăvicioasă. 

Munroe îi făcu fetei semn să intre, apoi, sugerând din nou 
tăcere cu degetul la buze, arătă spre podeaua cu gresie, în 
colțul cel mai puţin expus faţă de restul casei. 

— Stai aici, bine? șopti Munroe. Mă întorc să te iau imediat 
cum o să știu că totul e în siguranţă. 


VP - 129 


Aceasta fusese explicaţia ei pentru fată, dar nu și adevăratul 
motiv de a intra. Era posibil ca trocul din seara asta, bani în 
schimbul fetei, să fie o excepţie, dar Munroe se aștepta la 
altceva; trebuia să termine ceea ce începuse, trebuia să afle 
dacă mai erau și altele. 

Fata dădu din cap, apoi, în mod inexplicabil, zâmbi. Avea un 
zâmbet minunat, care emana inocenţă și încredere, un contrast 
neașteptat faţă de petele de lacrimi, murdăria și halatul de baie 
sfâșiat și zdrenţăros. 

Intr-o scurtă pauză față de furie și sânge, lui Munroe i se puse 
un nod în gât și își reprimă lacrimile, care acum amenințau să 
iasă la suprafață, în urma darului fetei. 

Munroe se întoarse iar spre restul casei, spre holul care ducea 
către camerele deschise și pardosite, iar mai încolo spre orice și 
oricine s-ar fi aflat acolo. 

In afara bucătăriei, cu masa și scaunele ei, și a unei încăperi 
în care două saltele erau lipite de pereţi, restul casei cu patru 
dormitoare era gol. Tot mai neliniștită, Munroe mai traversă 
locuinţa încă o dată, convinsă că, în acea pustietate stranie, în 
tăcerea absolută, îi scăpa un indiciu vital. 


VP - 130 


Capitolul 16 


În holul principal, Munroe se opri din cauza unei vibrații venite 
din spate. Puse palma pe perete și simţi iar o bufnitură 
puternică și repetitivă. Inţelese ce însemna aceasta și se trase 
cu spatele spre capătul holului. Ingenunche. Așteptă. 

Peste jumătate de minut se auzi hârșâitul îngrozitor al unei 
uși cu balamale, o felie de perete care avansă înăuntru, astfel 
încât o ușă apăru acolo unde cu câteva secunde înainte nu 
existase nimic. Dinăuntru, o voce de bărbat strigă încet, 
probabil chemându-și partenerul care acum lipsea. 

Munroe scoase pistolul și rămase nemișcată. 

Bufniturile continuară, în timp ce bărbatul urca ultimele două 
trepte. 

Tipul trecu de cadrul ușii. Era un bărbat solid, nu foarte înalt, 
dar masiv - circumferința lui ar fi umplut holul pe jumătate dacă 
ar fi avut șansa de a ajunge până acolo și, după câte se părea, 
urcase scările cu efort. 

Munroe ţinti. Trase. Trei focuri în succesiune rapidă. 

Împușcăturile explodară în hol, iar zgomotul lor amuţi ţipătul 
și bufnetul căderii lui. 

Munroe se îndreptă cu pași mari spre locul în care zăcea el, 
străduindu-se să ajungă la pistolul mitralieră încă atârnat peste 
umărul bărbatului și acum țintuit sub spinarea lui. Era ca și cum 
împușcăturile îl doborâseră, iar în cădere el își rupsese piciorul 
sau își luxase articulaţia unui genunchi. Sângera din lateral, un 
sânge închis la culoare și întunecat care vorbea despre moartea 
iminentă. 

In jurul gâtului avea un lanţ cu trei chei. Bărbatul încetă să se 
mai zbată și căscă gura spre ea. Cu un efort evident, șopti în 
limba lui maternă: 

— Cine ești? 

Munroe șopti și ea, în limba familiară dintr-o misiune foarte 
veche: 

— Eu sunt mântuirea. 

Se concentră să audă pași, să vadă ceva mișcare, să-și dea 
seama dacă mai e cineva cu el și, nesesizând nicio reacție, îi 


VP - 131 


puse gura pistolului la cap. Apăsă pe trăgaci. Îi smulse lanţul de 
la gât și cobori scările. 

La subsol, holul îngust dădea spre trei celule mici. Podeaua de 
beton era umedă, ca și cum ar fi fost spălată recent cu furtunul, 
iar mirosul de înălbitor îl copleșea pe cel de putrefacție. 

Munroe începu cu celula cea mai din spate, găsi cheia, 
descuie ușa și repetă asta până când deschise toate ușile 
culisante. Intr-o celulă evident gândită să găzduiască mai mulţi, 
Munroe găsi un singur copil. 

Fata se făcuse mică într-un colț, un ghem retras învelit în 
haine murdare, încă ude de la apa furtunului. Munroe întinse 
mâna spre ea și copilul ţipă, o rugăminte neajutorată, un strigăt, 
implorând îngrozită să fie lăsată în pace. Rămăsese ghemuită și 
tremura. 

Munroe rămase jos, suficient de departe ca să nu pară o 
amenințare. 

— Câţi bărbaţi te ţin aici? spuse ea. 

— Doi, șopti fata fără să se miște sau să ridice privirea. 

— Cel gras și cel mic? 

Fata aprobă din cap. 

— Acum ai scăpat de ei, spuse Munroe. Vino, vino să vezi, nu 
mai sunt. 

Munroe îi întinse mâna, dar fata nu se mișcă s-o apuce. 
Munroe se apropie pe vine, cu prudenţă, până unde putea să 
atingă copilul. Fata tresări, dar nu ţipă. Munroe o ridică în 
picioare, cu grijă și blândeţe, și o trase pe scări în sus, peste 
cadavrul care zăcea în balta roșie; cadavrul care, contrar 
așteptărilor ei, o calmă pe fată și o făcu să nu mai tremure, 
cadavrul care avea să alimenteze pentru totdeauna, și el, 
coșmarurile lui Munroe. 

Prima fată rămăsese acolo unde o pusese Munroe, care le 
aduse pe amândouă în bucătărie. 

— Mâncaţi, spuse ea. Eu am treabă. Mă întorc cât de repede 
pot. 

Munroe se uită la ceas. | se păruse că trecuseră trei ore, dar 
nu fuseseră mai mult de zece minute. Afară, primul bărbat stea 
în continuare pe locul șoferului, cu capul căzut pe spate, în timp 
ce motorul era pornit. Muzica și râsetele continuau să umple 
aerul iernii; viaţa mergea mai departe, fără să-i observe pe cei 
morti. 


VP - 132 


După ce reveni în casă, Munroe căută în singurul dormitor 
locuit banii pe care îi credea ascunși acolo și îi găsi într-o cutie 
mică, ascunsă în spatele unei plăci de gresie desprinse. Se 
întoarse în bucătărie după fetele care deja mâncaseră pe 
săturate din mâncarea în mod evident destinată celor care le 
țineau în captivitate. 

Câteva întrebări prudente îi aduseră informaţii despre fiecare 
copil. Cea mare fusese răpită din familia ei foarte departe în 
nord, în Bolivia; cea mică își pierduse recent părinţii și fusese 
vândută de unchiul ei. 

În faţa casei, Munroe deschise portiera din spate a mașinii și 
le îndemnă pe fete să urce. Se sui la volan și băgă în viteză. 

Era încă bântuită de furie, străbătută de adrenalină, însă 
tobele morții amuţiseră. Munroe studie GPS-ul, căutând și 
găsind cea mai apropiată mănăstire. Porni către aceasta. Avea 
să le plaseze pe aceste fetițe acolo unde bărbaţii nu intrau 
niciodată, iar banii folosiţi pentru a le nenoroci vieţile aveau să 
fie folosiți acum pentru salvarea lor. 

e 

Două ore mai târziu, Munroe se întoarse la hotel. Bradford 
stătea la birou, holbându-se în gol. Aproape răsturnă scaunul 
ridicându-se de pe el, când o auzi la ușă. 

Bradford rămase în celălalt capăt al camerei, fără să spună 
nimic. Expresia de pe faţa lui trăda o panică ce se transforma în 
furie amestecată cu ușurare. 

Munroe intră și închise ușa. 

— Unde ai fost? întrebă el. 

— Am avut treabă, spuse ea. 

— Ar fi fost frumos din partea ta dacă îţi deschideai naibii 
telefonul. 

Munroe își mușcă buza de jos. Așteptă. 

— Nu te lua de mine, Miles, spuse ea. Acum chiar nu e 
momentul potrivit. 

— Ai idee ce fel de gânduri mi-au trecut mie prin cap când 
Raul mi-a spus că n-ai apărut la locul de întâlnire? întrebă el. Ai 
cumva idee prin ce iad am trecut eu în ultimele câteva ore? 

— Tu ai idee prin ce am trecut eu în aste ultime câteva ore? 
întrebă ea. 

— Bineînţeles că n-am! spuse el. Pentru că tu nu răspunzi la 
telefonul ăla afurisit! 


VP - 133 


Munroe rămase lângă ușă, cu mâinile atârnând pe lângă corp. 
Adrenalina se ducea și lipsa somnului își spunea cuvântul, 
bântuind-o feţele fetițelor care o priveau fix în timp ce ea 
conducea prin noapte. Un conflict copleșitor se iscă într-un 
amestec puternic și ieși la suprafaţă, iar lacrimile emoţiei, atât 
de rar vărsate, începură să i se prelingă pe obraji. 

Bradford, care începuse să se plimbe dintr-o parte în alta și 
să-i ţină o predică în toată regula, se opri brusc la vederea 
lacrimilor. Părea dezorientat și năucit, ca și cum nu se putea 
decide dacă să încremenească acolo unde era sau să vină spre 
ea și să încerce s-o aline. 

— Ah, Dumnezeule, Michael, șopti el. Ce naiba s-a întâmplat 
în seara asta? 

— O să-ţi povestesc totul mai târziu, spuse ea cu o voce 
spartă. Promit. 

Bradford se îndreptă spre ea, o trase spre el și ea se sprijini 
de el. El o ținu în braţe până când lacrimile i se uscară și zidurile 
între ei se ridicară la loc. Munroe se închise din nou în ea însăși, 
așa cum făcea mereu. 

— Trebuie să dormi, spuse el. 

Ea oftă. 

— A trecut mult prea mult timp, spuse el. Nu ești de ajutor 
nimănui dacă muncești până la epuizare. Nici lui Logan. Nici lui 
Hannah. Nici ţie, și nici mie cu siguranţă nu mi-ești de niciun 
ajutor. Uite... 

Bradford arătă spre capul lui. 

— Cărunt, cărunt, cărunt. Un fir de păr alb pentru fiecare zi de 
când te cunosc. 

Încercarea lui de a glumi o detensionă pe Munroe, care își 
lăsă capul pe spate și îl privi în ochi. 

— Dacă o să am coşmaruri, iau pastile, spuse ea. 

El aprobă din cap și își lipi obrazul de al ei, întrebându-se dacă 
arăta la fel de furios pe cât se simţea. 

— Dacă e nevoie de asta, spuse el. 

e 

Era trecut de 5 dimineața când Munroe se linişti și, după cum 
se aştepta, adormi la câteva secunde după ce se întinse. 
Stoarsă de puteri, era la mintea cocoșului că trupul ei se 
deconecta imediat, dar Bradford ştia la fel de bine ca ea că 


VP - 134 


epuizarea nu avea nicio importanţă. Coșmarurile aveau să vină; 
singura problemă era când. 

El o încurajase să accepte această misiune. Sperase că munca 
va atenua presiunea, că îi va tempera zbuciumul interior și va 
face ordine în lumea ei; și asta era încă posibil, dar nu în seara 
aceasta. Bradford se așeză pe patul lui, cu laptopul în poală, 
ridicând din când în când privirea de la paginile pe care scria cu 
viteză. Era o noapte scurtă și, dacă aveau noroc, ea avea să 
doarmă numai câteva ore înainte să înceapă visele rele. 

Acum, cel puţin, ea dormea. Aceasta era rezolvarea uneia din 
cele două chestiuni, însă întoarcerea ei în Refugiu era, cu 
siguranţă, mai dificil de realizat. 

Bradford cunoștea tiparele lui Munroe, o văzuse nu doar o 
dată în acţiune și știa cu câtă ușurință intra în orice rol ca să-și 
momească victimele. Însă conversaţia ei cu Elijah și Esteban, 
entuziasmul ei declarat pentru stilul de viaţă al Aleșilor și 
aprobarea credinţei lor trecea mult dincolo de asta. 

Oricât de mult s-ar fi stresat din cauza asta, n-ar fi putut 
nicicum să vorbească despre faptul că nu fusese pe de-a-ntregul 
un rol. 

Chiar dacă el nu-și putea imagina cum era să folosești femei 
sau copii pentru plăcerea sexuală sau cum era să părăsești o 
familie nocivă și să intri în alta, și chiar dacă lui credințele 
referitoare la sexul cu lisus, vorbitul cu morții și puterile magice 
i se păreau absurde, când Profetul chema mii de oameni, 
aceștia îl urmau, ceea ce era evident după numărul mare al 
Aleșilor. 

Bradford simţea farmecul, atracţia pe care o putea avea 
renunţarea la autonomie. A renunţa era o formă de eliberare. A 
fugi de independenţă, a-l urma pe Profet însemna a fi liber de 
responsabilitatea personală. 

Se gândi la Munroe și simţi povara luptei ei. 

e 

Orele trecură în nemișcare, iar somnul relaxat al lui Munroe 
era un fundal calm pentru scrisul lui. Asta până când o privire 
întâmplătoare în direcţia ei îi fixă ochii de ochii ei goi, care nu 
clipeau. 

Un șoc îi străbătu trupul lui Bradford, iar inima începu să-i 
bată mai tare. Cunoștea acea privire de ultima oară când 


VP - 135 


asistase la unul dintre coșmarurile ei și se pregăti pentru ceea 
ce avea să urmeze. 


VP - 136 


Capitolul 17 


Fără să se miște, Bradford examină camera, verificând încă o 
dată dacă exista ceva care putea fi folosit ca armă împotriva lui. 
În timp ce privirea i se plimba de la Munroe la cameră și înapoi, 
mâna lui lăsă jos pixul, încet, ca să n-o alerteze, și îl strecură 
ușor sub pernă. 

Erau reacțiile unui bărbat care se trezise din întâmplare în 
calea unei creaturi periculoase, sălbatice. 

Dacă Munroe ar fi fost trează și conștientă, o bătaie cu ea ar fi 
fost un pariu sinucigaș, dar în această stare de somnambulism 
ea se mișca mai încet, era mai puţin intuitivă și Bradford ar fi 
putut avea câștig de cauză în eventualitatea unei lupte, cum se 
întâmplase și ultima oară. De fapt Munroe nu era somnambulă - 
cel puţin nu într-un sens clinic; oamenii care omoară alţi oameni 
în somn nu fac asta în timp ce visează. Dar, fie că era ceva clinic 
sau nu, era ceva real, iar Munroe era letală. 

Ochii ei erau acum aţintiţi asupra lui. Indiferent ce se 
petrecea în capul ei, indiferent ce trăia sau vedea ea, dată fiind 
predilecția ei pentru violenţă, Munroe nu avea să se oprească 
până nu se trezea sau până nu-l omora. 

Munroe se ridică în capul oaselor, își lăsă picioarele peste 
marginea patului, fără să-și ia deloc ochii de la el. Avea mâinile 
îndoite și încordate. Apoi ea le schimbă poziţia, ca și cum ar fi 
ținut niște cuțite. 

Bradford avea avantajul timpului și al conștienţei. Rămase 
nemișcat, tensionat și pregătit. Dacă era atent, putea să pună 
capăt acestui lucru dintr-o singură mișcare, dar trebuia să o 
trântească pe spate, ca s-o ţintuiască cu greutatea lui. 

Concentrarea ei era unică. Indiferent de unghi, ochii ei, încă 
sticloși, încă ficși, continuau să-l urmărească în timp ce se ridică 
în picioare și făcu un pas în direcţia lui. El așteptă. Ea mai făcu 
un pas. Apoi atacă. O lovitură laterală spre maxilarul lui care ar 
fi fost mortală dacă ea ar fi fost înarmată. El se undui și ea îl 
rată la limită. 

Bradford se răsuci ca să-i urmărească direcția, cu intenţia de 
a o dezechilibra, și fu întâmpinat de un cot în partea laterală a 


VP - 137 


feței. Lovitura veni foarte rapid și unda de șoc din interiorul 
capului său îl făcu să se clatine. 

Bradford își schimbă poziţia, pregătit să pareze lovitura a 
doua, dar aceasta nu mai veni. 

În schimb, Munroe rămase nemișcată, cu picioarele înfipte în 
podea, holbându-se la el cu o expresie nedumerită. Apoi, încet, 
privi în jos spre mâinile ei, pe care le descleștă în mod conștient. 

Rămaseră amândoi fermi pe poziţia lor - el privind-o prudent, 
ea holbându-se într-un punct de lângă genunchii lui și clipind ca 
și cum ar fi retrăit o amintire. 

În cele din urmă, ea ridică privirea spre ochii lui și spuse încet: 

— Te-am rănit? 

El întinse mâna, așezând-o pe talia ei cu o atingere precaută 
și blândă. 

— Nu, șopti el, sunt în regulă. 

Urmări din priviri gestul lui, dar nu avu altă reacţie. 

— Cât timp am fost inconștientă? spuse ea. 

El o conduse spre patul ei, iar ea, chiar dacă nu se opuse, îi 
aruncă o privire grijulie. 

— Cam cinci ore, spuse el. 

Îndrumată de el, Munroe se așeză pe pat și se întinse pe 
spate, cu mâinile la ceafă. 

— Un somn bun, aș zice, spuse ea. 

Bradford se așeză lângă ea, cu coatele pe genunchi, uitându- 
se la faţa ei, apoi, când se convinse că ea era pe deplin 
coerentă, spuse: 

— Dacă vrei să mai dormi, îţi aduc o sticluţă. 

Ea scutură din cap. 

— Cinci ore e un interval bun pentru mine, spuse ea. Păstrez 
sticluța pentru când o să am nevoie de ea cu adevărat. 

Munroe se întoarse spre el și întinse mâna spre fața lui, 
mângâindu-l. Obrazul lui era moale, iar Bradford tresări. Ea îl 
împinse ușor, întorcându-i capul astfel încât partea laterală a 
feței lui să se reflecte pe de-a-ntregul în lumina camerei. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

El zâmbi afectat. 

— Știam în ce mă bag. 

Munroe zâmbi și ea slab și se ridică în capul oaselor. Apoi, ca 
atunci când apeși pe un comutator, atmosfera din încăpere s-a 
schimbat, și ea spuse: 


VP - 138 


— Haide, vino să-l căutăm pe Logan. 

Zâmbetul ei se lărgi. 

— Dacă lucrurile merg bine, s-ar putea chiar să apuc să-l 
pocnesc pe Gideon. 

Bradford chicoti la gluma ei, dar înţelegea foarte bine de unde 
venea ea. 

e 

Întâlnirea cu cei trei era un rău necesar, unul pe care Munroe 
ar fi preferat să-l amâne până când stabilea cu certitudine dacă 
Hannah era sau nu în oraș. Dar confruntarea nu putea să 
aștepte. Ea îl știa bine pe Logan, știa că acesta nici nu i-ar fi 
pomenit lui Bradford de problema cu Gideon dacă n-ar fi simţit 
că situaţia îi scapă de sub control. Reuniunea cu cei trei era mai 
mult decât un simplu semnal în direcţia lui Logan, era un foc de 
avertisment - un atac preventiv împotriva stupidităţii. 

Aleșii o ţinuseră pe Hannah pe drumuri de-a lungul anilor, iar 
dacă fata era în Buenos Aires, nu le-ar fi luat mult să se sperie și 
să dispară încă o dată. Dispozitivele erau montate, datele 
începeau să se acumuleze și Munroe nu voia ca Gideon sau 
Heidi să strice totul urmărindu-și propriile obiective, indiferent 
care erau acestea. 

Trebuiau să se întâlnească la 12 în partea de oraș a lui Logan, 
în cafeneaua aleasă tocmai pentru că era aproape de hostel. 
Așa, ceilalți puteau ajunge acolo din scurt și Munroe mergea 
destul de mult ca să-și poată limpezi mintea de efectele 
somnului. 

Luară mai întâi un autobuz, apoi merseră pe jos, transportul 
public fiind întotdeauna modalitatea de deplasare preferată de 
Munroe atunci când era într-o misiune. A te plasa în centrul 
ritmului activităţii umane însemna a absorbi esența unui loc, ca 
inhalarea aerului sub apă. În plus era mai bine decât cu taxiul și 
limitele înăbușitoare ale acestuia. In jurul ei se revărsau 
conversațiile, radioul urla, semnele de pe stradă apăreau și apoi 
se estompau; simţurile ei erau pline de întreaga aromă haotică a 
orașului, și Munroe se identifica cu acesta. 

Ajunseră la cafenea cu cinci minute înainte de ora convenită. 
Logan, care aștepta la o masă de lângă fereastră, se ridică la 
apropierea lor. Avea cearcăne de nesomn, iar când Munroe dădu 
să-l îmbrăţișeze, trupul lui rigid păru să se relaxeze. 


VP - 139 


Cu amândouă mâinile pe umerii lui, Munroe făcu un pas în 
spate și îl cercetă. 

— Ești în regulă acolo? întrebă ea. 

El dădu din cap, palid la faţă. Işi apropiară scaunele de masă 
și se așezară. 

— Unde sunt Gideon și Heidi? spuse Munroe. 

— l-am rugat să mă lase câteva minute, răspunse el. 

Apoi privi spre Bradford, cerându-i aceeași favoare. 

Bradford rămase pe scaun, calm la față și cu braţele 
încrucișate, iar Munroe recunoscu limbajul lui corporal. Ar fi 
plecat dacă ea i-ar fi cerut-o, dar ea n-avea să facă asta. Decizia 
ei de a-l păstra aproape de ea nu era personală, ci strategică. 
Indiferent de câte ori îi ţinuse Logan spatele, el n-o putea ajuta 
acum, iar în ce se pregătea ea să facă avea pe de-a-ntregul 
nevoie de Bradford. 

Munroe puse mâna pe genunchiul lui Logan și spuse, cât de 
blând putea: 

— Logan, chiar nu avem nimic ce să nu poată fi spus în fața 
celorlalți. 

— Speram doar că e ceva mai mult, răspunse el. E dificil să nu 
fii informat. 

— Ne mișcăm cât de repede putem, adăugă ea, și tu știi la fel 
de bine ca mine că pentru a determina trei amplasamente și a 
instala dispozitive de supraveghere în timp atât de scurt 
înseamnă să lucrezi destul de repede. 

— Apreciez asta, spuse el. Să nu crezi altceva, te rog. 

— Fă-le semn celorlalţi, spuse ea, știu că ne privesc. 

Logan, care stătea cu spatele la fereastră, se ridică deasupra 
reclamei, își scoase jacheta și o puse pe scaun. Se așeză la loc 
zâmbind. 

— Nu sunt chiar atât de previzibil, nu-i așa? întrebă el. 

— Gideon e, spuse ea. 

Apoi, într-o demonstraţie de normalitate, făcu semn 
chelneriței și comandă cafea și facturas?. 

Peste doar un minut Gideon și Heidi intrară în cafenea. 
Gideon, care era în faţă, încetini când îl zări pe Bradford. Oprirea 
asta lentă era un semn bun. Faptul că ceilalți nu știau până 
acum de implicarea lui Bradford arăta că Logan îi respecta 
dorinţele lui Munroe. 


4 Prăjituri argentiniene. (W.t.). 
VP - 140 


Ca să fie politicoasă, Munroe îl prezentă din nou pe Bradford 
grupului, chiar dacă acesta știa deja despre Gideon și Heidi mai 
multe decât și-ar fi putut ei imagina. Făcură puţină conversaţie, 
de complezență. Munroe nu voia s-o ţină la infinit cu 
introducerile și amabilitățile. 

Principalul obiectiv al venirii ei aici era simplu: să explice 
progresul făcut, să se asigure că ei înțelegeau cât de ușor putea 
fi el distrus, să reitereze faptul că ei trebuiau să se ţină la 
distanţă și s-o lase să-și facă treaba. Așa cum făcuse și Bradford 
mai înainte, Munroe limită informaţiile la ceea ce era inofensiv. 
Nu dezvălui niciun loc și păstră pentru ea detaliile referitoare la 
intrarea în Ferma Refugiu. 

Spre deosebire de Logan și Heidi, care după toate aparențele 
acceptau condiţiile, Gideon emana agresivitate. In cele din 
urmă, el își desfăcu braţele încrucișate și spuse, aplecându-se în 
faţă: 

— Ești sigură că locurile astea pe care le-ai pus sub 
supraveghere chiar sunt Refugii? 

— Absolut sigură, spuse Munroe dând din cap. 

— Ar trebui să ne lași să ne implicăm și noi, spuse el. Noi 
suntem iniţiaţi, putem să-ţi verificăm bănuielile, să ne asigurăm 
că ești pe pista corectă. Noi îi știm, știm modul în care vorbesc, 
știm cine sunt oamenii ăștia. Prin faptul că nu ne lași să ne 
implicăm îţi asumi un risc imens. 

— E un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum, spuse ea. 

— Nu e decizia ta, spuse Gideon. 

Tonul lui rămase calm, dar limbajul lui corporal îi trăda furia. 

— Acesta este proiectul nostru. Tu lucrezi pentru noi, nu noi 
pentru tine. Noi te-am angajat, noi te plătim. 

— Nu, spuse ea. Nu lucrez pentru voi, nu voi m-aţi angajat și 
nu voi mă plătiți. 

Munroe făcu o pauză pentru efect și continuă înainte ca 
Gideon să apuce să spună altceva. 

— Eu sunt aici pentru Logan, spuse ea, asta e tot. Tu nici n-ai 
idee ce înseamnă să gestionezi un proiect ca ăsta, dar eu am. 
Eu așa îmi câștig existența. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe 
Logan. Nu doar că am băgat în chestia asta mai mulţi bani decât 
voi toţi împreună, dar dacă ceva merge prost, eu suport 
consecinţele. 

Munroe făcu semn spre Bradford. 


VP - 141 


— În cel mai bun caz voi îmi plătiţi colaboratorul care-mi ţine 
spatele și n-aveţi decât să încercaţi să-l convingeţi pe el că 
lucrează pentru voi. V-am oferit o imagine de ansamblu. 
Succesiunea exactă a acţiunilor e oferită doar dacă e neapărat 
necesar s-o cunoașteţi și, ca să fiu sinceră, voi nu trebuie s-o 
cunoașteţi. 

Faţa lui Gideon se înroși, el nu mai spuse nimic. Munroe îl 
evaluă cu atenţie. Nu îl provocase ca să stabilească o ierarhie 
sau ca să se impună în faţa lor - nu trebuia să vorbească prea 
mult ca să obţină asta - îl aţăâţase ca să-i dovedească lui Logan 
ceea ce ea știa deja. 

Gideon nu venise aici pentru Hannah. El putea să pretindă 
asta oricât, însă era doar o mască. Sigur, recuperarea fetei ar fi 
fost un lucru foarte bun, dar Gideon voia mai mult, ceva ce 
necesita accesul la Refugii, iar Munroe credea că știe destul de 
bine ce voia el. Ca și Logan și, poate, și Heidi într-o măsură mai 
mică, Gideon se folosea de ceilalţi ca să obţină ceea ce urmărea 
el cu adevărat. 

Când toate acestea o să se termine, Munroe o să se relaxeze 
și o să se gândească mai mult la asta. Dar pe moment Gideon 
ațâța un foc, aprindea un chibrit lângă benzină, ceea ce era un 
pericol pentru misiune și, în consecinţă, pentru ea. 

Munroe își puse amândouă mâinile pe masă, se trase mai în 
față și spuse, aproape în șoaptă: 

— Uite ce e, cu toţii suntem aici ca să aducem o fetiță înapoi 
la mama ei, așa-i? 

Cei de la masă aprobară din cap, reticent, dar aprobară. 

— Găsirea lui Hannah e motivul pentru care eu sunt aici, 
spuse ea, singurul motiv pentru care eu sunt aici. 

Munroe băgă mâna sub scaun și scoase un plic mic, pe care îl 
împinse pe masă în direcţia lui Gideon. 

— Aici sunt eu, spuse ea, viaţa mea profesională, datele pe 
care nu le veţi găsi prin nicio căutare pe Internet. 

Munroe făcu o pauză. i 

— Eu mă ocup de informații. Asta e domeniul în care sunt 
expertă și am resursele necesare pentru a o scoate pe Hannah 
de acolo, după ce-o voi găsi. 

Munroe tăcu și, privind dur în direcția lui Gideon, spuse: 

— Cu condiţia ca ea să nu dispară fix în acest timp. 

Gideon luă plicul și îl băgă în buzunar. Se ridică în picioare. 


VP - 142 


— O să le citesc când o să am timp, spuse el, dar, dacă nu 
mai ai și altceva de spus, eu am plecat. 

Munroe își puse mâinile pe masă și le încrucișă. 

— Asta e tot, spuse ea. 

În timp ce pleca de la masă, Gideon trecu pe lângă Munroe și 
o atinse, aproape, prea aproape. Reacţia ei veni după o 
nanosecundă. Gideon încă era cu piciorul în aer când Munroe se 
ridică, îl prinse de încheietură și i-o răsuci astfel încât să obţină 
avantajul poziției. Apoi îi răsuci degetul mic, suficient de tare cât 
să-l rupă. Fusese o mișcare atât de bruscă încât Heidi tresări. 

Cu o voce suficient de joasă ca să fie auzită doar de cei de la 
masă, Munroe spuse: 

— Tu chiar n-ai habar cu cine ai de-a face, nu-i așa? 


VP - 143 


Capitolul 18 


Gura lui Gideon luă forma literei O, iar el se lăsă în jos, ca să 
reducă durerea. Ea se aplecă odată cu el și îi șopti astfel încât 
doar el să poată auzi: 

— Nu vreau să te omor, spuse ea. Nu o să te omor, dar dacă 
continui să-mi pui bețe în roate o să-ţi dorești s-o fi făcut. 

Respectul lui Munroe faţă de Gideon crescuse odată cu 
încercarea lui de a răsturna situaţia - Gideon fusese rapid și 
subtil, și dacă ar fi încercat să păcălească pe altcineva, cu 
siguranţă ar fi reușit. Dar admiraţia profesională nu putea 
nicicum să-i stea în calea impunerii dominaţiei. Ca de la un alfa 
la altul, Gideon nu trebuia să-și uite niciodată locul. 

Logan și Bradford stăteau nemișcaţi, cu ochii mari, și abia 
când Munroe smulse din palma lui Gideon dispozitivul de 
urmărire și îl trânti pe masă, ceilalţi înțeleseseră ce se 
întâmplase în acele câteva secunde. 

Gideon avea faţa roșie și fălcile încleștate, iar Munroe se 
pregătea pentru o ripostă. În schimb, Gideon se îndreptă de 
spate, se întoarse și părăsi cafeneaua. 

Îl urmăriră toţi în tăcere, în timp ce pleca. 

— Mulţi dintre noi nu suportă prea bine nicio formă de control 
impus, spuse Heidi. Viaţa noastră a fost una totalitară și acum 
suntem alergici la autoritate. 

Heidi făcu o pauză. 

— Gideon e un om bun, adăugă ea, voiam doar să știi asta. 

— Nu sunt deloc în poziţia de a-l judeca, spuse Munroe. Dacă 
situaţia ar fi alta, probabil că ne-am înțelege foarte bine, dar în 
clipa asta obiectivele mele sunt s-o găsesc pe Hannah și să 
protejez această misiune. Fac asta profitând de posibilităţile 
existente și protejându-le de ameninţări. 

Heidi dădu din cap, apoi tăcu, ca și cum ar fi ezitat să spună 
ceva îngrijorător. 

Indiferent ce îi trecea lui Heidi prin cap, Munroe trebuia să 
afle acele lucruri și, cum timpul era preţios, Heidi trebuia să se 
grăbească. Schimbându-și rolul instantaneu, Munroe își lăsă 


VP - 144 


umerii să cadă, deveni vizibil mai mică și se relaxă, zâmbind 
visător. 

Reacţia fu cea așteptată. Heidi se relaxă și ea, agitația ei 
scăzu odată cu atenuarea tensiunii. 

— Mă întrebam, spuse ea, dacă în timpul supravegherii aţi dat 
cumva de un tip pe nume Malachi. Mă rog, s-ar putea să fie 
Malachi, s-ar putea să fie Elijah. 

— Cine? spuse Munroe. 

Heidi băgă mâna în poșeta ei și scoase o fotografie 
îngălbenită, pe care o împinse peste masă. 

— Tipul ăsta, spuse ea. Nu știu sigur ce nume folosește acum, 
dar ultima oară când l-am văzut eu tocmai trecuse la Elijah. 

Fotografia înfățișa o variantă inconfundabilă a lui Elijah, blond, 
mustăcios, mult mai tânăr și cântând la chitară, acel Elijah cu 
care Munroe discutase ieri la Ferma Refugiu. 

Munroe studie fotografia și după o clipă o împinse înapoi. 

— Deocamdată informaţiile se acumulează, spuse ea. Incă n- 
am avut timp să le parcurg pe toate. 

Spusese adevărul, chiar dacă nu răspunsese. 

Heidi băgă fotografia la loc, cu dezamăgirea întipărită pe faţă. 

— E tatăl meu, spuse ea. Nu mai știu nimic de el de vreo șase 
ani. Înainte eram apropiaţi. Cu toată nebunia asta și perioadele 
în care am stat departe unul de altul, găsea mereu o cale să-mi 
transmită că el e alături de mine. Era un tată bun. Probabil că 
ăsta e cel mai dureros lucru dintre toate - să fiu ruptă de familia 
mea. Nu doar de tatăl meu, înţelegi. Înainte aveam grijă de fraţii 
și surorile mele - mă rog, fraţi și surori vitregi - eu eram 
adevărata lor mamă, nu mama lor vitregă. 

Heidi tăcu, privi spre masă și spuse, de data aceasta cu o 
voce mai joasă: 

— Cred că speram că în timpul misiunii poate îl vede cineva, 
poate îmi spune dacă mai e în Argentina. Mi-ar plăcea foarte 
mult să reiau relaţia cu el, să-mi văd iar fraţii și surorile. 

— Dar mama ta? întrebă Munroe. 

Heidi dădu din umeri. 

— Nu era același lucru. 

Munroe înțelese durerea separării și spuse, cu compasiune 
reală: 

— La sfârșit, o să-ţi spun dacă ei sunt aici. 


VP - 145 


Heidi zâmbi cu căldură și încredere, o acceptare aproape 
copilărească aflată în contrast cu inteligenţa ei extremă, și 
totuși complet sinceră. Era greu să nu-ţi placă Heidi, iar ocazia 
de a împlini o speranţă atât de simplă, ca rezultat secundar al 
găsirii lui Hannah, era una plăcută. 

— Te-ar lăsa să intri? întrebă Munroe. 

— Poate, spuse Heidi. Merită încercat. 

Munroe se întoarse spre Logan și spuse: 

— Vrei să vii cu mine puţin? 

Logan se ridică și își luă haina. 

— Mă întorc în zece minute, îi spuse Munroe lui Bradford. 

În fața cafenelei, cerul era înnorat, iar răcoarea umedă de ieri 
se transformase într-o ploaie difuză suficient de intensă ca să 
acopere totul cu un strat de apă, dar nu suficient cât să-ţi iei 
umbrela. 

Munroe îl luă pe Logan de mână și îl duse până unde nu mai 
puteau fi zăriţi. Acolo, sub marchiza unui magazin, Munroe se 
sprijini cu spatele de perete. El o imită și priviră amândoi traficul 
pietonal, într-o tăcere confortabilă. In cele din urmă, ea spuse: 

— Incă mai crezi că Gideon e aici ca s-o ajute pe Hannah? 

— Dacă ar vrea doar asta, s-ar mulțumi să te lase pe tine să-ți 
faci treaba, spuse Logan. Mai ales acum, când știe că ești 
capabilă s-o faci. 

— Vrea să ajungă înăuntru, spuse Munroe. Aș îndrăzni să 
presupun că singurul lucru care îl împiedică să acţioneze de unul 
singur și să încerce să-i găsească e că ar putea strica lucrurile 
pentru Hannah - pentru Charity. Işi dorește asta rău de tot, 
Logan. 

Munroe privi în depărtare o clipă, apoi se întoarse din nou 
spre el. 

— Care e relaţia lui Gideon cu Charity? 

— E îndrăgostit de ea de ani de zile, spuse Logan. 

— Sunt împreună? Au o relaţie? 

— Dacă lucrurile ar sta așa cum vrea Gideon, ar avea, dar 
Charity nu e interesată de el în felul ăsta. 

— EI știe despre ce s-a întâmplat între voi doi? 

— Nu știe nimeni, răspunse Logan. În afară de mine, Charity, 
tu și... 

Logan făcu o pauză. 

— ... mă rog, acum Miles. 


VP - 146 


Ea dădu din cap. 

— Miles e ariergarda mea, Logan, cunoști procedura. 

— Da, spuse el. Știu cum se face. 

Munroe privi fix în direcția în care plecase Gideon. 

— Logan, e important ca tu să-ţi dai seama de situaţia în care 
ești. Începând din clipa aceasta, Gideon e cea mai mare 
amenințare cu care ne confruntăm când vine vorba de 
recuperarea fiicei tale. El a venit aici pentru un motiv, începe să 
intre în criză de timp și n-o să se întoarcă până nu obţine ceea 
ce vrea. Dacă îi sperie, Hannah dispare iar. Știi asta, nu-i așa? 

Logan dădu din cap. Işi ridică piciorul ca să se sprijine de 
perete. 

— Eu știu că voi credeți că Charity n-ar trebui să se amestece 
în chestia asta, spuse Munroe, dar dacă vreţi să reușiţi trebuie 
să-mi oferi un pic de timp în plus. Dacă Gideon o să facă ce vrea 
Charity, va trebui s-o implici și pe ea. 

— Asta n-o să fie o problemă, spuse Logan. Eu vorbesc cu ea 
cel puţin o dată pe zi, uneori chiar mai des. Se frământă și mai 
mult decât mine în clipa asta. 

— Vorbește-mi despre Gideon, spuse Munroe. Care e 
povestea lui? 

— Cumva asemănătoare cu a mea, spuse Logan. A fost dat 
afară de la Aleși când avea 15 ani. Nu mai fusese niciodată în 
State, nu-și întâlnise niciodată bunicii, apoi într-o zi a fost lăsat 
la ușa lor. A încercat să meargă la școală, dar era în urmă cu 
învăţătura ca să poată ţine pasul cu colegii lui. Nu se putea 
integra, nu-și putea face relaţii, a început să aibă probleme și nu 
după mult timp bunicii lui l-au dat afară. 

Logan tăcu, iar Munroe îi făcu semn să continue. 

— A ajuns pe stradă, spuse Logan chicotind. Ți-aduce aminte 
de cineva? 

Munroe zâmbi, iar Logan rânji larg. 

— Eu am avut noroc, spuse el. Tatăl lui Eric m-a luat sub aripa 
lui și mi-a oferit un acoperiș, chiar dacă nu era cine știe ce. Lui 
Gideon nu i-a mers așa de bine. Avea probleme încontinuu și de 
două ori a fost cât pe ce să intre la închisoarea pentru minori. A 
văzut armata ca pe o cale de scăpare și la 17 ani a încercat să 
se înroleze. Nu putea să facă asta fără semnătura unui tutore. 
Bunicii lui îl renegaseră deja, iar părinţii lui îl tratau ca pe un 
paria și au refuzat. Asta da iubire, nu-i așa? Preferau ca fiul lor 


VP - 147 


să fie pe stradă decât să încalce viziunea antiguvernamentală 
asupra lumii a Profetului. Așa că Gideon a supraviețuit din tot 
felul de slujbe și, în cele din urmă, a intrat în Marină, și-a 
terminat stagiul și a mers mai departe. Asta e Gideon pe scurt. 

— Care era situaţia lui cât a fost la Aleși? întrebă Munroe. 

— Nu știu, spuse Logan. Eu l-am cunoscut doar când eram 
mai mici - șapte, opt ani - n-am stat cu el când eram 
adolescenţi, iar despre vremurile alea nu vorbește prea mult. 
Asta e soluția unora dintre noi, înţelegi? Ne prefacem că nu s-a 
întâmplat. 

— E posibil să vrea să se răzbune împotriva cuiva anume? 

Logan nu spuse nimic, privind-o direct pe ea. 

— Crezi că de asta vrea să intre? 

— Gideon e cu capsa pusă, spuse ea. Are ceva de demonstrat 
cuiva și nu mi se pare genul de om care să vrea să facă asta cu 
vorba bună - poate vrea să-și rezolve niște probleme caftind pe 
cineva. 

— O să mă interesez, spuse Logan. Să văd ce pot afla. 

Când se întoarseră în cafenea, Bradford și Heidi discutau. 
Conversaţia lor avea ceva intim, amândoi fiind aplecaţi unul 
spre celălalt, cu contact vizual neîntrerupt. Faţa lui Heidi era 
congestionată așa cum nu era atunci când plecaseră ei. 

Era greu să nu-ți placă Heidi. 

Munroe încetini. Faţa i se înfierbântă foarte tare. Ambianţa 
cafenelei se estompă. Reacţia ei, așa instantanee cum era, o 
surprinse. În câteva fracțiuni de secundă, Munroe îl studie pe 
Bradford. Apoi pe Heidi. Apoi se întoarse înăuntrul său. 

Într-o misiune, emoţiile puteau să ducă la moartea cuiva. 
Munroe și le reprimă. Cu fiecare pas înapoi spre masă Munroe își 
respingea conștient senzaţia intensă care îi făcuse inima să 
bubuie și se întorcea la concentrarea asupra sarcinilor imediate. 
Când ea și Logan se alăturară celorlalţi, era ca și cum acel 
moment nu se întâmplase niciodată. 

Își luară scurt rămas-bun și se-ntoarseră în tăcere la hotel. 

Pentru Munroe, drumul era o perioadă de inactivitate, 
tranziţia de la un rol la altul, iar Bradford, care îi cunoștea modul 
de lucru, se mulțumi să-i ofere liniștea de care avea ea nevoie. 

o... 

La momentul la care Munroe se apropie de Ferma Refugiu, 

după-amiaza se apropia de sfârșit. Cerul se luminase și raze 


VP - 148 


răzlețe de soare creau iluzia căldurii. Munroe opri încet 
Peugeotul la poartă, cobori să apese pe sonerie și apoi se 
întoarse în mașină ca să aștepte. Probabil că de data asta avea 
să intre mai ușor. 

Nu Esteban fu acela care parcurse lunga distanţă pentru a-i 
deschide de data asta, ci un adolescent. Munroe estimă că 
acesta avea 15 sau 16 ani, aflat încă în acel stadiu stingheritor 
dintre copil și bărbat, cu membre mai lungi decât ar fi trebuit să 
fie și pete în locuri în care ele n-ar fi trebuit să existe. 

După ce băiatul deschise poarta larg, Munroe cobori geamul 
și avansă încet cu mașina cam un metru. 

— Eu sunt Miki, spuse ea. 

El nu răspunse, ci dădu doar din cap și o privi timid. 

— Pot să te duc cu mașina până la casă, spuse ea, să nu te- 
ntorci prin frig. 

— E în regulă, spuse el, scuturând din cap. 

Reacţia lui era un indiciu bun. Aveau suficientă încredere în 
ea ca să trimită un adolescent, dar nu suficientă ca să-i permită 
acestuia să meargă cu ea în mașină. 

Munroe parcă în același loc în care parcase Bradford la vizita 
anterioară, chiar dacă astăzi mașina ei era singura de acolo. 
Cobori și îl așteptă pe băiat, iar când acesta o ajunse din urmă îi 
întinse mâna. 

— Nu ţi-am reţinut numele, spuse ea. 

Băiatul tăcu, apoi îi întinse mâna. Atingerea lui spunea că nui 
se întâmpla în fiecare zi să dea mâna cu cineva. 

— Mă cheamă Dust, spuse el. 

Până acum, conversaţia lor avusese loc în spaniolă și cuvântul 
englez aducea un contrast strident. 

Dust de la Dustin sau Dust în sensul de pământ din engleză? 
Dată fiind natura celorlalte nume ale Aleșilor de până acum, 
Munroe presupuse că era vorba de pământ. 

— Esteban e aici? întrebă ea. 

Dust scutură din cap, dar nu spuse nimic altceva. Munroe nu 
voi să-l stânjenească, așa că păstră tăcerea și îl urmă în camera 
în care fusese și cu o zi în urmă. 

— Elijah mi-a zis să-ţi spun că o să vină într-un minut sau 
două, spuse băiatul. 

Era cel mai lung șir de cuvinte emis până atunci de băiat și 
chiar dacă, judecând după aspectul lui scandinav, nu părea de 


VP - 149 


acolo, accentul lui era perfect argentinian. Sigur era în Argentina 
de ceva timp. 

Dihotomia lui Dust făcea parte din ceea ce îi definea pe Aleși. 
Nici argentinieni, nici pe de-a-ntregul americani, oamenii din 
acest grup erau un amestec de rase și culturi omogenizate sub 
forma culturii Profetului. Din România în Zimbabwe, din Chile în 
Finlanda, Aleșii însemnau feţe diferite, Refugii diferite, care 
funcționau ca organizaţii-paravan sub o infinitate de nume. Dar 
în spatele ușilor închise stilul de viaţă era același: cultura 
Profetului. 

Dust ieși din încăpere și, cum Munroe rămase singură, ar fi 
fost o ocazie excelentă să bântuie. Dar instinctul îi spuse să 
aștepte, astfel că așteptă stând pe un scaun preţ de cinci 
minute, iar când sosi, Elijah avea expresia hărţuită a unui 
bucătar în dimineaţa de Crăciun. 

Munroe se ridică să-l întâmpine, iar el o cuprinse în braţe, într- 
o îmbrăţișare strânsă și binevoitoare. 

Reacţia ei faţă de contactul fizic nesolicitat fu instantanee, 
atât de puternică încât Munroe făcu eforturi supraomenești ca 
să rămână pe loc. Ritmul violenţei îi bubuia în piept și ea rămase 
încremenită, luptându-se cu imboldul de a-l distruge, de a-i strivi 
capul de perete. 

Cu venele străbătute de foc, se forță să-i răspundă asemenea. 

Pentru oricare persoană din această comunitate, contactul 
fizic apropiat făcea parte din viaţa cotidiană. Pentru ea însă era 
un număr periculos de echilibristică pe sârmă. Furia nu avea 
nimic de-a face cu Logan, cu fiica lui și nici măcar cu Elijah; era 
vorba de trecutul lui Munroe însăși, un trecut care permitea doar 
câtorva oameni să stea în siguranţă în spaţiul ei personal - iar 
Elijah nu era deloc unul dintre ei. Trecură mai multe clipe până 
când impulsul de a lovi se topi. Rămase aproape de Elijah, 
controlându-se. 

— Astăzi avem puţini oameni, spuse Elijah, fără să-și dea 
seama cât de aproape fusese de spitalizare. Vrei să vii cu mine 
în sala de mese, te rog? Putem discuta în timpul curățeniei. 

Munroe se lupta cu tensiunea ei internă și cu neîncrederea în 
propriile ei cuvinte. Dădu din cap și îl urmă, observând în profilul 
și în mersul lui asemănări cu Heidi pe care nu le văzuse până 
atunci și simțindu-se iritată din cauza acestei scăpări. 


VP - 150 


leșiră din nișă, trecură prin sufragerie, pe lângă scări și ieșiră 
pe ușa din spate spre o alee care ducea la o anexă. Acolo Elijah 
deschise ușile culisante mari, de sticlă, și în loc să se dea lao 
parte pentru a o lăsa să treacă, așa cum cerea politețea, intră el 
primul. 

Ușile dădeau direct într-o încăpere care părea să ocupe 
jumătate din clădire. Spaţiul avea lumină de neoane și faianță 
albă, iar jumătate din el era plin de șiruri întregi de mese din 
cherestea negeluită, ca pentru picnic, și bănci de lemn. Cealaltă 
porţiune era dedicată servirii mâncării - oalele mari, de 
dimensiuni uriașe, de pe o tejghea lată sugerau acest lucru - și 
unei linii industriale de spălat vase. 

In încăpere nu mai erau decât niște copii, opt la număr, 
părând să aibă între 10 și 12 ani, care curăţau mesele și 
măturau podeaua în tăcere. Munroe se strădui să vadă peste 
umărul lui Elijah, examinându-le feţele, căutând o claie de păr 
blond, niște ochi verzi, orice i-ar fi putut confirma că venise în 
locul potrivit, dar șansele îi erau limitate. 

Elijah o conduse către o masă pe care era un teanc de hârtii și 
dosare cu partea albă în sus și, contrar speranţelor ei, îi făcu 
semn să se așeze în așa fel încât el era cu faţa la cameră, iar ea 
cu spatele. 

Fiecare din aceste detalii avea locul lui, ca instantanee ale 
acestei vieți comunitare. Munroe sosise fie la sfârșitul unui prânz 
tardiv, fie al unei cine timpurii, și majoritatea celor care fuseseră 
în sală plecaseră din nou, lăsând acest grup de copii să facă 
curăţenie. Săcâit, Elijah se ocupa concomitent de hârtii și de 
rolul lui de lider. li supraveghea pe acești copii în timp ce 
persoana care se ocupa de obicei de asta era plecată astăzi cu 
dubițele. Işi continua treaba, părând să nu înţeleagă cât de 
ciudată putea să pară o astfel de scenă pentru un necunoscut. 

Munroe asculta, răspundea, cu mintea ascuţită la maximum, 
în timp ce gândurile i se învolburau în cap. Faptul că Hannah 
putea fi aici, în aceeași încăpere, invizibilă în timp ce ea stătea 
cu spatele, făcea aproape insuportabilă încercarea de a se 
concentra asupra cuvintelor lui Elijah. 

Munroe așteptă până când sunetele și conversaţia sumară din 
spatele ei indicară faptul că micuţii terminaseră curăţenia. Apoi, 
așa cum făcuse și Bradford cu o zi înainte, ceru să meargă la 
toaletă. 


VP - 151 


Elijah îi făcu semn uneia din fete să se apropie și îi spuse să-i 
arate lui Munroe unde e baia. Nu spuse nimic altceva, nu îi ceru 
fetei să n-o scape din ochi pe Munroe, n-o avertiză să limiteze 
dialogul cu ea, n-o instrui s-o aștepte. Poate că lucrurile de felul 
acesta le erau atât de bine întipărite în minte încât orice alt 
avertisment era inutil. 

Munroe se ridică, se întoarse și studie încăperea, trecând cu 
ochii de la o faţă la alta, dar nu găsi niciuna care să semene cu 
Charity sau Logan. 

Fata o conduse pe altă ușă culisantă spre un hol care trecea 
pe lângă trei camere mai mici, fără uși, cu paturi suprapuse, 
câte trei unul peste altul. 

Baia era improvizată și cu dotări înghesuite, cabine înguste 
din placaj pe o platformă de beton plasat vizavi de singura 
chiuvetă. Părea să fi fost o baie mare, golită și reamenajată cu 
mai multe toalete în canalizarea construită pentru una singură. 

Munroe nu zăbovi. Nu exista niciun loc în care să ascundă 
vreun microfon sau vreo cameră, iar motivul venirii ei aici fusese 
vederea chipurilor din sala de mese. 

Când Munroe ieși, fata era în continuare în faţa băii, ceea ce 
elimina orice șansă de a cotrobăi prin dormitoare. Se întoarseră 
în sala de mese în tăcere, copilul nespunând nimic, iar Munroe 
temându-se să iniţieze dialogul de teamă ca motivele ei să nu 
fie cumva înţelese greșit. 

În sala de mese, copiii stăteau la o masă tăcuţi, concentrați 
asupra unor cartoane mici, iar fata se duse să li se alăture. Elijah 
se ridică în picioare și îi făcu semn lui Munroe să se apropie. 

Elijah îi întinse o cărticică. 

— Aș vrea să citești asta, spuse el. Am câteva treburi de 
făcut, apoi mă întorc imediat la tine. 

Elijah îi făcu semn unui băiat de 12 ani. 

— Nathaniel o să-ţi arate drumul, spuse el. 

Munroe știa drumul. Nu avea nevoie de un ghid sau gardian, 
oricât de tânăr ar fi fost, ca să meargă de la o casă la cealaltă, și 
știa că Elijah știe că ea știe asta. Instinctul ei revoltat urla, dar el 
se aștepta ca ea să accepte. Indiferent dacă era un test sau pur 
și simplu așa se proceda la Aleși, Munroe nu putea să iasă din 
rolul ei. 

leși în urma lui Nathaniel, arătându-se recunoscătoare. 


VP - 152 


Băiatul nu spuse nimic, așa că Munroe merse iar în tăcere, iar 
la nișa din sufragerie Nathaniel o lăsă singură. 

Munroe privi prin încăpere, se așeză și se instală confortabil 
pentru o așteptare indefinită - după numărul paginilor pe care le 
primise, putea fi vorba de ore întregi. Deschise cartea și, așa 
cum o instruise Elijah, noul ei îndrumător spiritual, începu să 
citească. 


VP - 153 


Capitolul 19 


Miles Bradford își luă haina. Apoi, cu o privire scurtă și 
ezitantă în spate, spre birou și spre fragila conexiune cu Munroe 
pe care o reprezenta mulţimea de echipamente și cabluri, se 
furișă pe ușă. 

Nu avea idee când va primi vești de la ea sau când se va 
întoarce - dacă se întorcea - și așteptase atât cât putuse orice 
semn de viață, în afară de ce recepţionase de la un microfon de 
pe casa scărilor, atunci când ea intrase în Ferma Refugiu. 

Era un risc să pornească în necunoscut. Departe de birou nu 
avea cum să monitorizeze, n-avea cum să știe decât mult prea 
târziu dacă se întâmpla ceva important, dar voia să o vadă pe 
Heidi, trebuia s-o vadă pe Heidi, iar șansa asta se diminua rapid. 

Aranjaseră pe furiș o întâlnire departe de ceilalţi, fixaseră o 
oră și un loc, dar, din cauza reticenţei lui de a părăsi biroul, 
Bradford întârzia acum mai mult decât era elegant. Nu putea 
decât să spere că ea o să-l aștepte, pentru că trebuia să se 
întâlnească cu ea acum. Astăzi. Nu în altă zi. Și nu avea cum să 
ia legătura cu ea ca să-i spună că încă era pe drum. 

În faţa hotelului, Bradford opri un taxi, iar când ajunse la 
Cementerio de la Recoleta și o zări pe Heidi chiar în faţa porţii, 
sprijinită de perete, cu faţa într-o carte și rarele raze de soare 
căzând asupra ei, fu copleșit de ușurare. Când Heidi îl văzu, faţa 
ei se lumină cu un zâmbet care alunga frigul. 

În ciuda grabei lui și a neliniștii care îl adusese aici, Bradford îi 
zâmbi la fel de prietenos. 

Heidi îl îmbrăţișă, se trase în spate și spuse: 

— la spune-mi, Domnule Secretomanie, ce anume îţi lipsește 
atât de mult ca să fie nevoie de asta. 

Bradford zâmbi iar, dar ochii lui i se abătură spre alei, căutând 
ceva cunoscut, urmărind siluete și pași obosiţi. El îi ceruse să fie 
precaută, să vină singură, dar atât Logan, cât și Gideon aveau 
abilitatea de a urmări fără să fie detectaţi dacă doreau. lara o 
întreba acum dacă era sigură că ei nu o urmăriseră ar fi fost 
jignitor. 

— Mulţumesc că ai venit, spuse el. 


VP - 154 


Heidi dădu din cap și el o luă de braţ, trăgând-o spre o alee 
secundară mărginită de cripte. Aici puteau să se piardă printre 
ceilalți, un simplu cuplu ca atâtea altele care îi vizitau pe cei 
morţi într-o plimbare plăcută de după-amiază. Bradford alesese 
acest loc deoarece nu era departe de hotelul lui și, pentru că era 
o atracție atât pentru turiști, cât și pentru locuitorii orașului, era 
imposibil să nu-l găsești sau să te rătăcești pe drum. 

Bradford se opri de mai multe ori, prefăcându-se că admiră 
arhitectura, marmura și lucrările din piatră, în timp ce ochii lui 
treceau dincolo de monumentele lipsite de viaţă spre cei vii care 
veneau și plecau. Nu văzu nici urmă de Gideon și, din fericire, 
nici urmă de Logan, chiar dacă nu avea cum să fie sigur. 

De fiecare dată când Bradford se oprea, nedumerirea de pe 
fața lui Heidi sporea, dar nu spuse nimic până când ajunseră, în 
cele din urmă, la o nișă. Firida, care avea o singură cale de 
intrare și ieșire, însemna sinucidere pentru un agent, dar în 
situaţia dată era perfectă. Bradford aruncă o ultimă privire în 
spate, pe unde veniseră, și spuse: 

— Uite ce e, am nevoie de ajutorul tău. 

— De asta mi-am dat seama și eu, spuse Heidi. 

— Asta neoficial, bine? Logan nu are voie să afle, Gideon nu 
are voie să afle, și mai ales Michael nu are voie să afle. 

Heidi dădu din cap, iar Bradford ezită. 

— Michael are o părere foarte bună despre tine, spuse el în 
cele din urmă. Ea spune că ai descris genial mentalitatea 
Aleșilor, iar eu sper că ai putea să mă ajuţi. 

Bradford ezită iar și Heidi zâmbi radios, ca și cum ar fi avut tot 
timpul din lume, iar ei ar fi stat și așteptat acolo sub florile 
primăverii, nu sub cerul tot mai cald al iernii. 

— Eu n-am făcut cercetările pe care le-a făcut Michael, spuse 
el. Și n-am avut un prieten care să-mi furnizeze informaţii de-a 
lungul anilor. Experienţa mea cu grupuri precum Aleșii se 
limitează strict la ce am auzit în mass-media și la legăturile cu 
unele facţiuni extremiste din Orientul Mijlociu. Eu am în cap 
imagini cu Jonestown, Koresh, Heaven's Gate, Aum Shinrinko și 
teroriști - sinucideri în masă și crime - așa că iartă-mi 
eventualele prejudecăţi, bine? 

Heidi dădu iar din cap, ca și cum ar fi spus „continuă”, iar 
drept răspuns Bradford tăcu din nou. Consuma timp preţios, 
trebuia să se întoarcă la hotel, dar gândurile care păruseră atât 


VP - 155 


de logice când venise vorba de pătrunderea lui Munroe de una 
singură în Ferma Refugiu se dizolvau rapid în abstract. 

Bradford oftă și își trecu degetele prin păr, luptându-se cu 
impulsul de a se plimba ca un leu în cușcă. 

— Ipotetic vorbind, spuse el, în afara unei evacuări rapide, 
recuperarea lui Hannah va presupune ca Michael să pătrundă în 
Refugii. Chiar ăsta era scopul implicării ei în chestia asta, nu-i 
așa? Așa cum văd eu lucrurile, în cele din urmă la asta se va 
ajunge. Dar cum rămâne cu spălarea pe creier? Dacă Michael 
pătrunde înăuntru, care sunt șansele să iasă de acolo aceeași 
persoană care a intrat - asta în cazul în care mai iese? 

Heidi se relaxă și se sprijini de piatra rece a zidului, cu un 
zâmbet larg și afectat. 

— Da, spuse ea. Asta e mai degrabă o prejudecată. 

Urmă o tăcere lungă, în timpul căreia ea privi mai întâi 
pământul, apoi într-o depărtare invizibilă. Bradford cunoștea 
acea privire, strădania de a-ţi găsi cuvintele, așa că o lăsă în 
pace, chiar dacă îi era din ce în ce mai greu să lupte cu imboldul 
de-a o zori. 

— Cum vezi tu spălarea pe creier? spuse ea în cele din urmă. 

Bradford dădu din umeri. 

— Lipsa raţiunii, presupun, din cauza unui abuz mental 
constant și repetat. Atunci când o persoană raţională face 
lucruri iraționale pe care altcineva îi spune să le facă - lucruri pe 
care înainte nu le-ar fi făcut niciodată. 

— Deci a merge împotriva liberului-arbitru și a se transforma 
în altceva, nu-i așa? 

Bradford aprobă din cap. 

— Adică, spuse Heidi, ca o persoană spălată pe creier care și- 
ar pierde capacitatea de a raţiona sau de a lua decizii personale 
și care să fie în dezacord cu dorinţa celui care a spălat-o pe 
creier. Să omoare sau să se sinucidă dacă i se spune asta, chiar 
dacă ea nu ar vrea s-o facă. O supunere lipsită de rațiune, nu-i 
așa? 

— Cred că da, spuse el. 

Ochii lui Heidi căpătară o expresie tristă. 

— Dar ăsta nu e un alt mod de a spune „diavolul m-a pus să 
fac asta”? 

Bradford cântări cuvintele ei. 

— Vrei să spui că nu există așa ceva? 


VP - 156 


Heidi se întoarse spre el. 

— Nu spun că spălarea pe creier nu există, spuse ea. Poate că 
eu, una, mă îndoiesc de asta, dar nu sunt expertă. Nu am fost 
crescută în niciunul din grupurile pomenite de tine, pot să 
vorbesc doar despre Aleși, despre copilăria mea și cea a 
prietenilor mei. 

— Nu există niciun fel de spălare pe creier la Aleși? Oamenii 
chiar fac lucrurile acelea pentru că vor să le facă - din liberul lor 
arbitru? 

Heidi dădu din umeri. 

— Da și nu. Depinde foarte mult de felul în care definești 
spălarea pe creier. Există foarte multă îndoctrinare, un nivel 
enorm al controlului și foarte multă presiune pentru a te 
conforma „noii ordini” și a asculta cuvântul Profetului. Cred că 
foarte mulţi oameni ar spune că asta e spălare pe creier - dar 
nu înseamnă că nu mai ești stăpân pe mintea ta. Toată lumea 
continuă să aibă liber-arbitru. Oricare dintre adulţi poate să 
spună nu. 

— Dar cum? spuse el. Și dacă lucrurile stau așa, de ce naiba 
fac oamenii asta, de ce rămân acolo? 

Heidi dădu iar din umeri. 

— Uneori acceptă situaţia de frica judecății lui Dumnezeu sau 
pentru că simt că asta vrea Dumnezeu de la ei. Nu e nimeni 
zombie sau robot. 

Heidi ezită, ca și cum incapacitatea lui Bradford de a accepta 
ceea ce pentru ea era atât de evident i s-ar fi părut deranjantă. 

— Privește lucrurile în felul ăsta, Miles, spuse ea. La Aleși 
există două tipuri de oameni. Există cei care înainte de a hotări 
să meargă acolo au avut vieți de om adult sau aproape adult, și 
există oameni ca mine, Logan sau Gideon, copiii care nu au avut 
niciodată un alt început, n-au avut niciodată de ales, care n-au 
avut nicio educație, niciun acces la televizor sau cărți, relaţii 
subțiri sau inexistente cu familia adevărată. Eram îngroziţi de ce 
ni s-ar putea întâmpla dacă am fi plecat. Dacă a fost cineva 
spălat pe creier, ăștia am fost noi, generaţia a doua. Și atunci, 
așa îndoctrinați și complet izolați cum eram noi, dacă eram 
spălaţi pe creier, cum e posibil ca atât de mulți dintre noi să 
întoarcă spatele la toate astea și să plece, uneori chiar în miezul 
nopţii, doar cu hainele de pe ei? Și dacă noi, cei care n-am 
cunoscut niciodată altceva decât lumea lor, putem să le 


VP - 157 


întoarcem spatele, cum poate cineva care se presupune că știe 
și altceva să invoce spălarea pe creier ca scuză? 

— Atunci, spuse Bradford, oamenii ăia de la televizor care 
spun că au fost spălaţi pe creier ca să se alăture unei secte sau 
că au făcut împotriva voinţei lor lucruri groaznice, lucruri 
criminale, pe care liderii i-au pus să le facă, mint? 

— Toţi putem fi influenţaţi mai mult sau mai puţin, spuse 
Heidi. Dar asta nu înseamnă că mintea ta dispare. Când oamenii 
fac sex cu copii, aia nu e spălare pe creier. Nu e nici măcar 
coerciție. Nimeni n-a fost pocnit cu bâta de baseball peste 
genunchi și i s-a spus „Fă sex cu copii că altfel te snopim în 
bătaie”. Oamenii care bat copii, care îi înfometează, care îi 
închid în debarale, care le spun că sunt posedaţi de diavol nu 
sunt spălaţi pe creier, nu i-a obligat nimeni să facă asta. Ştii 
care e marea pedeapsă la Aleși? 

— Nu cred că știu, spuse Bradford. 

— Excomunicarea. 

— Adică? 

— Să zicem că un bărbat de la Aleși e prins că agresează 
băieței, ceea ce e împotriva regulilor Aleșilor deoarece e 
homosexualitate. Chiar dacă asta e și o infracţiune, membrilor 
Aleșilor le e interzis să-l reclame la poliţie, chiar și părinţilor 
copilului. Excomunicarea, care uneori durează doar câteva luni, 
e ceva atât de important încât e considerată o pedeapsă 
suficient de mare. Conform gândirii lor, a-l trimite pe infractor în 
Vid e cel mai rău lucru pe care îl pot face. Excomunicarea eo 
măsură extremă pentru a-i ţine pe oameni sub control și 
membrii sunt în stare să facă aproape orice ca s-o evite. Dar 
dacă spălarea pe creier e chiar așa cum se spune c-ar fi, de cee 
nevoie de măsura asta extremă? N-ar trebui ca toată lumea să 
se supună și să respecte toate regulile în mod automat? A spune 
că am fost spălați pe creier e o palmă pentru aceia dintre noi 
care au fost torturați. Acei oameni au făcut ce-au făcut deoarece 
Profetul a spus că asta e bine în ochii lui Dumnezeu, deoarece 
au acordat mai multă valoare unei ideologii bolnave decât 
protejării drepturilor copiilor. Dar nu erau lipsiţi de rațiune atunci 
când au făcut asta. 

— Deci tu spui, răspunse Bradford, că singurul mod în care o 
persoană precum Michael ar putea fi blocată în interiorul sectei 
ar fi dacă modul lor de viaţă ar atrage-o cu adevărat? 


VP - 158 


— Cam așa ceva, spuse Heidi. 

— Asta se aplică și... 

Bradford făcu o pauză. 

— Mă rog, cuiva care trece printr-o tulburare emoţională - 
pentru acel tip de persoană ar fi la fel? 

— E cazul ei? 

Bradford dădu din umeri. 

— Toţi avem trecutul nostru, cicatricele noastre, spuse 
Bradford. Ceea ce face Michael e extrem de specializat. Nu e 
ceva ce înveți la școală. Lucrurile care au făcut din ea ce e ea 
acum și-au lăsat amprenta, ca și în cazul tău, ca și în cazul lui 
Gideon sau Logan. 

Heidi aprobă din cap. 

— Dacă ea o să înghită ceva din toate astea, spuse ea, atunci 
nu e nici pe departe cum mi s-a părut mie că e. Și bănuiesc că în 
realitate e mult peste ce am reușit eu să întrevăd. 

Bradford dădu din cap. Se îndreptă de spate și scoase mâinile 
din buzunare. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Te simţi mai bine? întrebă ea. 

— Da, spuse el, mult mai bine. 

Bradford tăcu. In capul lui un cronometru măsura timpul 
rămas, presiunea de a se întoarce la hotel devenea tot mai 
puternică. Dar când o văzu pe Heidi cum stătea sprijinită de zid, 
alungă graba. 

— Când ai plecat, în cele din urmă, cum te-ai descurcat? 
spuse el. Fără niciun fel de educație sau relații, cum ai început? 

— E ca și cum ai fi un emigrant care coboară de pe vapor și 
intră într-un oraș mare doar cu hainele de pe el, spuse ea. De 
unde să începi? Eu am avut noroc. Sora mea mai mică plecase 
deja, așa că am avut un acoperiș deasupra capului. Dar eram 
amândouă naive. Comportamentul nostru li se părea ciudat 
oamenilor, care profitau de noi, până când ne-am dat seama 
cum funcţionează lucrurile aici. Dar cel puţin eram împreună. 
Unii din prietenii mei au fost mai norocoși - aveau bunici, unchi 
sau mătuși care nu abandonaseră niciodată speranța de a-i 
aduce înapoi și care puteau să-i ajute să se pună pe picioare. 
Cele mai rele sunt cazuri precum Logan sau Gideon care practic 
au fost abandonaţi la ușa unor rude ostile și au ajuns în stradă, 
până când au crescut suficient ca să găsească o soluţie. 


VP - 159 


— Nu există niciun remediu? spuse Bradford. Te-ai gândit 
vreodată să cauţi un fel de împăcare, o anumită formă de 
dreptate cu ajutorul sistemului legal? 

— Sigur, spuse ea. Mulţi dintre noi ne-am gândit. 

— Și? 

— Termene de prescriere. Jurisdicţie. Lipsa probelor. Totul se 
complică. 

Heidi scutură din cap. 

— Pentru noi nu există nicio cale legală, spuse ea. infractorii 
și-au lustruit imaginea, iar noi, cei care povestesc ce s-a 
întâmplat, suntem personajele negative. 

Heidi oftă. ` 

— Dar știi ce? Te descurci cu ce ai. Incerci să nu mai pierzi 
timp cu cei care te-au rănit, încerci să scoţi ceva bun din asta - 
ei nu merită viitorul meu, deși mi-au luat trecutul. 

— Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să le înțeleg, spuse 
Bradford. Dar deja am întârziat. Trebuie să plec. 

— Oricând, spuse Heidi. 

Apoi îl îmbrăţișă și îl bătu pe umăr. 

Bradford parcurse aleea și, după ce se uită după Gideon sau 
Logan și descoperi că drumul e liber, se pierdu în mulţime. In 
timp ce se îndepărta, privi peste umăr. Heidi rămăsese cu 
spatele lipit de zid, privindu-l fix, și în acea privire el simţi 
atingerea chinului ei. 


VP - 160 


Capitolul 20 


În fața cimitirului, de cealaltă parte a gazonului și a străzii, 
Logan stătea ascuns într-un intrând, departe de orice privire 
indiscretă. Timp de 40 de minute așteptase întruna, iar acum 
răbdarea îi fu răsplătită. lată-l pe Bradford, amestecat în 
mulțime, aruncând o privire în dreapta și una în stânga în timp 
ce ieșea din cimitir. Mișcarea fusese suficient de rapidă și de 
naturală ca să nu fie remarcată de majoritatea, dar Logan 
înţelese. Bradford se temea să nu fie observat sau urmărit. 

Și era foarte tentantă ideea de a-l urmări până acolo de unde 
venise și de a afla unde se ascunsese Munroe. 

Dar asta n-ar fi avut niciun rost. 

Logan nu o urmărise pe Heidi până aici ca să ajungă la 
Munroe. 

Faptul că Bradford apăruse aici era o răsturnare neașteptată 
de situaţie care explica, poate, comportamentul straniu de azi al 
lui Heidi. În primul rând, Heidi fusese atentă să nu fie urmărită - 
chiar dacă încercarea ei de a scăpa de un urmăritor invizibil 
fusese, în cel mai bun caz, neîndemânatică și stângace. 

Însă Bradford era un amănunt pe care Logan nu-l înţelegea. 
Mai ales faptul că el, fie singur, fie la solicitarea lui Munroe, o 
căutase pe Heidi în secret. Răspunsurile trebuiau să mai 
aștepte. Încercarea de a-l urmări pe Bradford și de a înțelege 
întreaga situaţie ar fi fost o risipă de energie și l-ar fi distras de 
la alte chestiuni mai importante, cum ar fi ţinerea lui Heidi sub 
control. 

Bradford o luă la dreapta, pe gazonul uscat, spre o parcare, 
aproape dispăru printre pietoni și după un scurt interval apăru 
iar ca să oprească un taxi. Peste o clipă, vehiculul intră în trafic. 
Bradford nu se mai vedea. 

Logan își schimbă poziţia, ca să scape de cârcei și, 
presupunând că Heidi avea să apară curând, continuă să 
supravegheze ieșirea. Numără minutele și, ca la un semn, Heidi 
apăru. 

Timp de patru zile, Logan o urmărise în timp ce ea umbla prin 
oraș, vizitând tot felul de locuri întâmplătoare. O urmărise din 


VP - 161 


cauză că nu avea încredere în ea. La suprafaţă, Heidi era doar 
zâmbet și dulceaţă, dar se furișa pe la spatele tuturor. Spre 
deosebire de Gideon, cu atitudinea lui sfidătoare, Heidi era atât 
de subtilă încât lui Logan îi luase câteva zile ca să-i deprindă 
tiparele. Ba o ieșire la magazine, ba la restaurant. Absenţele ei 
erau ușor de explicat și greu de observat, mai ales că ea se 
trezea devreme, iar el și Gideon aveau tendința de a sta în oraș 
până târziu și se trezeau târziu. 

Intuiția îi spunea lui Logan ce pune la cale Heidi, chiar dacă 
nu se putea baza decât pe suspiciuni. Erau niște suspiciuni al 
naibii de solide - suficient de solide ca să-l facă s-o urmărească 
în continuare - dar nu suficiente ca s-o introducă pe Munroe în 
ecuaţie, s-o implice așa cum procedase cu Gideon. În plus, în 
cazul lui Heidi nu avea nevoie de Munroe. De Heidi se putea 
ocupa de unul singur. 

Cea mai mare problemă a lui acum era epuizarea. Încercarea 
de a se ocupa de Gideon și Heidi în același timp, de a fi cu ochii 
pe amândoi, cu programele lor divergente, îl consuma complet 
și foarte rapid. 

Crezuse că intervenţia lui Munroe, noutăţile ei despre proiect 
și avertismentele ei aveau s-o influenţeze pe Heidi - s-o 
oprească din ceea ce făcea, așa cum îl oprise pe Gideon. Dar 
până acum nici gând. Depindea de el să pună capăt acestei 
situații înainte să scape de sub control, înainte ca ea să înceapă 
să-i creeze probleme. Dar pentru asta avea nevoie de o probă 
cât de cât, aceasta fiind granița subţire dintre speranţă și 
dezastru total. 

Logan ieși din ascunzătoarea lui pe trotuar și, fără să-și 
desprindă deloc ochii de la Heidi, o urmă în paralel până la 
capătul străzii, la un taxi care-l aștepta, ajungând acolo cam în 
același timp când și ea se suia într-unul. Vânătoarea începu iar. 

A se ţine după ea zi de zi părea extrem de melodramatic, ca o 
scenă de urmărire dintr-un film - „Urmărește mașina aia!” - dar 
de fapt totul era foarte serios. Cu toată căldura și modul ei 
delicat de-a fi, Heidi avea un potenţial la fel de mare ca Gideon 
să arunce în aer acest proiect. lar acum, când găsirea lui 
Hannah era atât de aproape, Logan nici nu se gândea să 
permită așa ceva. 

Taxiul lui Heidi trecu prin Recoleta înapoi spre centru, iar 
Logan își dădu seama acum încotro se îndreptau. Nu pentru că 


VP - 162 


era vreun clarvăzător, ci pentru că era a treia oară în patru zile 
când Heidi se ducea în Calle Florida. 

Strada comercială era un paradis al cumpărătorilor și un 
coșmar al urmăritorilor: cartiere întregi de magazine, cafenele și 
restaurante, artiști stradali, vânzători și mulţimi înghesuite, 
printre care cineva se putea pierde cu ușurință. Logan știa, 
instinctiv, de ce Heidi revine întruna aici. Dacă existase 
vreodată un loc pe care Aleșii să-l vizeze pentru distribuirea de 
broșuri atunci când ieșeau la cerșit, acela era Calle Florida, cu 
aglomeraţia ei. 

Taxiul o lăsă pe Heidi lângă Plaza San Martin, iar de acolo ea 
merse pe jos. Logan se ţinu după ea, străduindu-se să rămână în 
afara câmpului ei vizual în timpul opririlor ei visătoare în faţa 
unor vitrine. Ca și în zilele anterioare, era destul de ușor să o 
urmărească pe străzile din apropiere, care erau relativ pustii. 
Dar odată ce Heidi intra pe Calle Florida, unde mulțimile se 
destrămau și se îngrămădeau în mod imprevizibil, totul rămânea 
în voia șansei. 

Logan se apropie și mai mult, recunoscător hainei albastră- 
verzuie a lui Heidi, care îl lăsa s-o depisteze iar după ce o 
pierdea din vedere mai mult decât trebuia. Prima oară când 
venise aici, Heidi parcursese toată strada, apoi luase un taxi și 
se întorsese la hostel. Dar a doua și a treia oară ea ajunse în cu 
totul alte locuri, iar Logan bănuia că azi avea să fie la fel. Din 
acest motiv, trebuia să rămână aproape. 

Apoi Heidi dispăru. Așa, pur și simplu. Mulțimea se despărțise, 
apoi se umflase, un val unduitor de oameni care îi blocase 
vederea pentru o clipă, iar apoi... nimic. 

Logan iuți pasul, trecând pe lângă un grup compact de 
oameni, cotind spre dreapta, apoi spre stânga, dar nici urmă de 
Heidi. Ocoli lent zona, simțind un zvâcnet de panică. Incercă să- 
și dea seama unde dispăruse Heidi și se întrebă dacă nu cumva 
ea știuse de la bun început că el era aici și decisese abia acum 
să dispară. Se întrebă dacă nu cumva îl ademenise în mod 
intenţionat pe strada asta ca să scape de el. Mulțimea se 
despărţi. Doar pentru o clipă, dar Logan o văzu, la trei metri 
distanţă, încremenită, bine înfiptă pe picioare, cu mâinile 
încleștate, privind fix. 

Logan îi urmă privirea și în clipa aceea îngheţă. Un bloc de 
ciment îl izbi în piept, iar picioarele îi încremeniră. Fiecare 


VP - 163 


mușchi, fiecare terminaţie nervoasă îi striga să facă exact ceea 
ce Heidi făcea în clipa asta. Adică să stea pe loc și să studieze 
micul grup de fete din faţă, cu genţile și hârtiile lor, să le 
cerceteze feţele și de acolo să treacă rapid la căutarea lui 
Hannah, pentru că Logan știa instinctiv că dacă ele erau acolo, 
și ea putea fi în apropiere. 

Însă chiar dacă o găsea, ce urma? O înșfăca și fugea? Unde? 

Michael era în oraș, lângă Refugii, pe cale să pătrundă în ele, 
și numai ea era capabilă să facă ceea ce el sau oricare din ei nu 
putea: să o scoată pe Hannah din ţară în siguranţă. 

Împotriva fiecărui instinct, a fiecărei dorințe disperate, 
bazându-se doar pe încredere, Logan se întoarse cu faţa spre 
Heidi. Simţea o enervare profundă, și în timp ce ceața 
emoţională se ridica, furia îi luă locul. Chiar aici, chiar acum, 
Heidi putea să strice totul. 

Deveni dintr-odată raţional. Logan ajunse lângă Heidi cu pași 
iuți și îi șuieră la ureche: 

— Ce naiba faci? 

Heidi tresări, fără nicio expresie pe față. Cu siguranţă era un 
dublu șoc. Mai întâi fetele erau chiar acolo, pe stradă, și acum 
el, aici, lângă ea, prinzând-o asupra faptului. Gura lui Heidi se 
mișca, dar din ea nu ieșea niciun cuvânt, făcând-o să semene în 
mod ridicol cu un pește. 

Heidi întoarse din nou capul spre Aleși. Logan o prinse de 
mână, îi înconjură talia cu braţul ca să nu atragă atenţia și o 
învârti pe loc, astfel încât ea să stea cu spatele la fete. 

O privea în ochi și probabil că întreaga furie simțită de el se 
oglindea pe fața lui, pentru că Heidi se lăsă moale. 

El o conduse înainte, departe de fetele cu broșuri și povești 
emoţionante, prin mulțime, printre acele multe feţe goale, 
îndepărtându-se în timp ce mintea lui se învârtea scăpată de 
sub control. Opri un taxi și se întoarseră împreună la hostel. 

Heidi nu scoase nicio vorbă pe drum, iar Logan rămase și el 
tăcut. Încerca să-și limpezească mintea, să-și dea seama ce 
avea să-i spună odată ce ajungeau într-un loc liniștit ca ea să 
abandoneze pentru totdeauna încăpăţânata ei idee. 

Logan nu avea nicio îndoială pe cine zărise Heidi - trăsăturile 
clare puteau fi văzute de oricine care avea măcar un gram de 
minte. Era sigur și de șocul pe care l-ar fi resimţit Heidi dacă ar 
fi dat atât de brusc nas în nas cu sora ei. Dacă Logan ar fi zărit-o 


VP - 164 


cumva pe Hannah pe străzile acestea, era greu de spus ce-ar fi 
făcut, și îl chinuia gândul că Hannah putea să fie acolo. Il mai 
chinuia și gândul că, dacă Hannah ar fi fost acolo și dacă 
vreunul dintre Aleși ar fi zărit-o și recunoscut-o pe Heidi, Hannah 
putea fi pierdută iar, pentru totdeauna. 

Chin curat. 

Logan se abţinu să spună ceva pe drum, lăsând-o pe Heidi cu 
gândurile ei, oricare ar fi fost acestea. 

Taxiul opri în fața hostelului, iar Logan plăti călătoria. O 
conduse pe Heidi în camera ei, dar blocă ușa cu piciorul atunci 
când ea încercă să-l lase afară. Oftând și dându-și seama că n-o 
să scape chiar așa de ușor, Heidi îl lăsă să intre. 

În ciuda furiei lui arzătoare, Logan se calmase pe drum, astfel 
că atunci când vorbi, vocea lui era calmă și egală. 

— A fost urât ce-ai făcut, spuse el. Ai idee ce s-ar fi întâmplat 
dacă te vedeau? 

— Nu m-au văzut, spuse gura lui Heidi. 

Însă ochii ei întrebau Cum naiba m-ai găsit? 

— Când ești atât de deștept cum ești tu, spuse Logan arătând 
către ea, problema e că începi să crezi că toţi cei din jurul tău nu 
țin pasul cu tine, dar știi ce? Aici ai de-a face cu niște oameni 
destul de inteligenţi, fir-ar a dracu' de treabă. 

Heidi dădu din cap, cu faţa încrâncenată. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

— A, zău? Asta i-ai fi spus lui Charity, mie, lui Michael, când 
Aleșii i-ar fi făcut bagajele lui Hannah și ar fi expediat-o iar? Imi 
pare rău. Foarte frumos din partea ta. 

— Nu m-au văzut, spuse Heidi. 

— Ce naiba a fost în capul tău? 

— Nici nu m-am gândit c-o să dau de ei, spuse ea. Pierdeam 
vremea, îmi făceam de lucru. 

— S-a terminat, spuse Logan. Gata cu hoinăreala prin oraș, ca 
să le cauţi locurile de cerșit sau să încerci să le găsești cutiile 
poștale secrete sau alte rahaturi de-astea. Stai liniștită. Nu te 
mai bagi. Asta ni s-a cerut să facem. 

Heidi se așeză pe pat cu braţele încrucișate, tăcută, iar Logan 
știa exact de ce. După privirea și expresia ei, poate că se înșela 
dacă își imagina că o poate controla. Era o chestiune delicată ca 
el să se impună în faţa ei, să-i spună ce putea și ce nu putea să 
facă. Poate că ea ar fi acceptat asta de la șeful sau iubitul ei. 


VP - 165 


Poate că ar fi acceptat asta de la un necunoscut. Dar, dat fiind 
trecutul lor, condiţiile în care fuseseră crescuţi, era exclus ca ea 
să accepte asta de la el sau de la oricare altă persoană care 
făcuse cândva parte din Aleși. Și el n-o învinovăţea pentru asta. 
Lucrurile ar fi stat la fel dacă rolurile lor ar fi fost inversate. 

Adevărul era că singurul lucru care o împiedica în acest 
moment pe Heidi să facă vreun lucru necugetat era 
devotamentul ei pentru binele general - găsirea unei modalităţi 
de a dovedi lumii sau oricui voia să asculte că liderii Aleșilor și 
Profetul erau niște gunoaie. Recuperarea lui Hannah era o parte 
extrem de importantă a acestui lucru. 

După un răstimp, Logan întrerupse tăcerea. 

— Bun, spuse el. Îmi cer scuze. N-am niciun drept să-ţi spun 
ce să faci și nu te pot obliga să faci nimic. 

Heidi dădu din cap și își desfăcu braţele. 

— Acestea fiind spuse, continuă el, o cunosc destul de bine pe 
Michael și te asigur că, după tot ce-a investit în asta și după 
toate avertismentele pe care vi le-a dat, dacă încurci în vreun fel 
găsirea lui Hannah o să ia asta foarte personal și o să te facă să 
platești un preţ. 

— Ce fel de preţ? spuse Heidi. 

Logan dădu din umeri. 

— Sincer, în cazul tău habar n-am. Ceva ce i se va părea ei un 
schimb corect. Să-ţi însceneze o infracţiune și să se uite cum te 
zbaţi prin procedurile judiciare argentiniene și poate chiar în 
închisoare. Orice ar fi, eu n-aș vrea deloc să fiu persoana care o 
supără pe Michael. 

Apoi Logan se opri, pentru că văzu după umbra care trecu 
peste faţa lui Heidi că reușise s-o convingă. 


VP - 166 


Capitolul 21 


Elijah nu mai venea și, în liniștea prelungită, Munroe aștepta 
cu răbdarea unui prădător aflat la vânătoare. Lumea 
informaţiilor, a infiltrării și supravegherii, a cumpărării și vânzării 
de secrete era o lume a așteptării interminabile, a stresului 
inactiv și a autocontrolului măsurat. Trebuia să știi când să 
acţionezi, când să te oprești și cum să păstrezi același tipar 
pentru perioade de timp nedefinite. 

Acesta era un tipar al așteptării. 

Ca și cele patru ore petrecute ieri în această cameră pentru a- 
i permite lui Bradford zece minute de recunoaștere și 
plasament, așteptarea avea să-i aducă ce dorea. Dacă nu i s-ar 
fi dat deja o carte și nu ar fi fost rugată să mai stea, ar fi cerut 
ea ceva, orice, ca să prelungească vizita până când se întorceau 
dubițele lipsă și casa începea iar să se umple. Cu dorinţa lui de a 
o atrage în congregaţie, Elijah rezolvase problema aceasta. 

Ca la un semnal, de dincolo de ușa de la intrare se auzi un val 
sonor tot mai puternic, pași și voci, toate apropiindu-se de casă. 

Munroe stinse lumina din nișă și traversă sufrageria 
întunecoasă spre ușa de la intrare. Alese scaunul cel mai 
apropiat de intrare, așezat astfel încât să fie cu spatele la faţada 
clădirii, iar între el și hol să fie o mică porţiune de perete. De 
aici, din acest colț întunecos, Munroe vedea spatele și profilul 
fiecărei persoane care trecea. Nu putea examina clar feţele, dar 
avea avantajul poziţiei în spaţiu. Munroe nu putea fi văzută 
decât dacă vreuna dintre persoanele care treceau pe lângă ea s- 
ar fi întors să cerceteze camera. 

Pe ușa din faţă intrară mai ales adolescenţi, tropăind din 
cauza frigului, cu oboseala unei zile de muncă grea. Judecând 
după dimensiunea vehiculelor și a grupului, dacă se întorsese o 
singură dubiță, asta însemna că ea plecase cu mai mulţi 
pasageri decât centuri de siguranţă. 

Tinerii care treceau sporovăiau și se înghionteau voioși, fără 
să-și facă probleme că făceau gălăgie. Tonul clădirii începea să 
se apropie de ceea ce se aștepta Munroe să fie atmosfera ei 
obișnuită. 


VP - 167 


Treceau câte doi sau trei, încărcaţi cu haine și sacoșe grele. 
Dacă Munroe n-ar fi știut, doar după aspect ar fi presupus că 
erau niște elevi care se întorceau de la școală, și nu de la 
cerșitul pe stradă care constituia mare parte a rutinei lor 
cotidiene. 

Din spatele ușii deschise de la intrare, vocea unei femei încă 
invizibile strigă către mai mulți din grup. Trei dintre adolescenţi, 
care tocmai trecuseră prin hol, se opriră și apoi se întoarseră. 
Erau la doar aproximativ un metru de locul în care stătea 
Munroe, cu fețele iluminate clar de lumina din hol. 

Și în clipa aceea, timpul se opri. 

Munroe măsură bătăile inimii care încerca să-i sară din piept. 

La doar un metru de ea era imaginea identică a unui Logan 
mai tânăr și feminin. 

Munroe se luptă cu impulsul de a se ridica, de a o înșfăca și 
de a fugi, și luă într-o fracțiune de secundă decizia de a se 
stăpâni, pe baza unor factori pe care îi avea bine întipăriţi în 
minte: amplasamentul ușii, numărul de oameni din apropiere, 
timpul necesar pentru a ajunge la mașină și, în condiţiile în care 
ar fi reușit s-o neutralizeze pe Hannah, ieșirea cu o sarcină de 
50 de kilograme în braţe. 

Așa că Munroe privi fix, abţinându-se de la acţiune din cauza 
șocului de a vedea în fața ei acea variantă miniaturală cu păr 
blond și ochi verzi. Treptat, concentrarea pură a unei misiuni 
imparțiale și lipsite de emoţii se reinstaură. În acel moment de 
stop-cadru, Munroe fusese cât pe ce să nu perceapă greutatea 
cuvintelor pe care fata le rostise către vocea detașată și 
invizibilă de după ușă. 

Mami. 

Copilul, ai cărei părinţi reali își petrecuseră ultimii opt ani 
luptându-se s-o găsească, numea pe altcineva mamă. 

Munroe așteptă, încordată și nerăbdătoare, ca femeia să 
treacă, sperând s-o recunoască, să știe cine era această 
persoană. Dar în timp ce ultimii pasageri ai dubiţei intrau unii 
după alţii, nu descoperi decât o femeie la fel ca oricare altă 
necunoscută. 

Holul se goli și Munroe rămase nemișcată în colțul ei 
întunecos, încercând să se calmeze și trecând în revistă 
scenarii. 


VP - 168 


Un atac prea rapid, în lipsa unor informaţii valide, ar fi deschis 
calea către greșeli; o așteptare prea îndelungată însemna să se 
expună unor întrebări și suspiciuni nedorite. Șahul mental se 
declanșă automat; mutare contra mutare, strategie și 
probabilitate, hazardul împotriva detaliilor cunoscute, toate 
acestea în timp ce număra secundele și aștepta ca următorul 
grup să intre în hol. 

După alte zece minute, apăru și al doilea grup, de data 
aceasta cei mici fiind mai degrabă preadolescenţi, iar adulţii la 
fel de numeroși precum copiii. În urma lui veni încă un grup, 
care, asemenea primelor două, se strecură prin hol, unii copii 
luând-o spre scările largi, alţii ieșind pe ușa din spate spre 
anexă. 

Cu fiecare sosire, zgomotul din casă creștea. Casa scărilor 
deveni un stup zumzăitor, iar ușa din spate se deschidea și 
închidea întruna, în timp ce clădirea principală se umplea și se 
golea la nesfârșit. 

Dacă Munroe calculase corect, mai erau încă două dubiţe care 
trebuiau să se întoarcă, dar nu avea niciun rost să stea aici și să 
le aștepte. Văzuse ceea ce voia, știa ce are nevoie, iar 
obiectivele ei erau două: trebuia să se familiarizeze cu planul 
clădirii și să afle unde dormea Hannah. 

Ușa din spate se deschise din nou dar, în locul fluxului 
susținut de oameni care ieșeau afară, o pereche solitară de pași 
se îndreptă lipăind rapid spre hol. Munroe se ridică, traversă 
camera spre nișă și aprinse lumina. Când Elijah intră, era cu 
nasul în carte. 

Elijah zâmbea, dar ochii îi erau îngrijoraţi, iar expresia sâcâită 
dinainte se transformase în extenuare. Ceva îl preocupa și îi 
stresa foarte rău. Elijah reprezenta perfect  stereotipul 
directorului care tocmai a ieșit dintr-o conferință cu vești 
proaste. 

— Hei, spuse el. Cum merge lectura? 

Cu un calm discordant, Munroe ridică o faţă plină de pace. 

— E minunată, spuse ea. 

Apoi adăugă derutată, ca și acum abia acum s-ar fi gândit la 
asta: 

— Cât e ceasul? 

Elijah aruncă o privire spre ceasul lui, cu o mișcare nervoasă 
care era mai degrabă un obicei decât o necesitate, deoarece 


VP - 169 


Munroe era convinsă că el știe exact cât e ceasul. Îi răspunse, și 
Munroe se prefăcu surprinsă. 

— A trecut repede, spuse ea. 

Elijah tăcu și apoi se relaxă. Tensiunea care îl stăpânea 
începea să dispară, ca și cum ar fi trecut de la muncă la 
distracție. Se așeză lângă ea foarte aproape, mai să se atingă 
unul de celălalt, ignorând disconfortul pe care l-ar fi putut 
provoca invadarea spaţiului ei personal. Habar nu avea că 
apropierea lui putea fi nedorită și nici nu părea conștient de 
efortul cu care ea își reprimă noul val de furie. 

Elijah întrebă despre materialul pe care ea îl citise. Căuta 
ceva profund, o legătură emoţională, iar Munroe îi răspunse cu 
un torent de cuvinte. Răspunsurile ei erau prudente și 
contradictorii, apropiindu-se și apoi depărtându-se. Se juca cu el 
în același mod în care o fată zglobie flirta la telefon cu un băiat. 

Elijah îi puse mâna pe genunchi și spuse: 

— Nu vrei să iei cina cu noi? 

Când îi simţi atingerea, vederea lui Munroe se întunecă. Își 
reprimă, în câteva microsecunde, dorința de a-i rupe degetele. 
Apoi spuse, cu un zâmbet lipit pe faţă și cu o tăcere prelungită 
care putea fi interpretată doar drept cântărire atentă: 

— Cred că mi-ar face plăcere. 

Mâna lui rămase pe coapsa ei, imprimându-i până în miezul 
fiinţei o senzaţie de violenţă. Apoi, cu o mișcare bruscă, Elijah se 
ridică. 

— Minunat, spuse el. 

Când el își luă mâna de pe ea, trupul ei reacţionă ca și cum ar 
fi primit o mască de oxigen într-o cameră plină de gaze toxice. 
Munroe îi întinse cartea, dar el scutură din cap. 

— Pastreaz-o, spuse el. Mai sunt lucruri de citit și le putem 
discuta când vom avea ocazia. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Apoi, pe fundalul sonor al pașilor pasagerilor altei dubiţe, 
Munroe strânse cuvintele Profetului la piept și ieși după Elijah pe 
ușa din spate, spre anexă. 

Dacă clădirea principală era liniștită, sala de mese era opusul 
perfect. Încăperea plină de mese care mai devreme fusese atât 
de goală acum genera viaţă și zgomot și încă nu se umpluse de 
tot. O fată de 13 sau 14 ani introduse un grup de șase copii mici 
în încăpere pe ușa culisantă din spatele peretelui din dreapta și 


VP - 170 


apoi, după ce îi distribui pe fiecare la grupurile de la diferite 
mese, se așeză la o masă din centrul încăperii. 

Înfăţișările și trăsăturile rasiale erau dintre cele mai diferite, 
dar întreaga scenă sugera că masa era servită în grupuri 
familiale, astfel că Munroe cercetă încăperea în căutarea lui 
Hannah. O găsi la câteva mese mai încolo, împreună cu femeia 
pe care o numise Mamă și trei copii mai mici. Femeia nu avea 
niciuna din caracteristicile fizice ale lui Hannah. Avea niște ochi 
verzi deschis, gene dese și păr ca pana corbului, pe fondul unei 
pieli de culoarea bronzului perfect. David Law nu se vedea 
nicăieri, dar probabil că era în una din dubițele care nu se 
întorseseră încă. 

Elijah o conduse pe Munroe la aceeași masă din colţ la care 
stătuseră mai devreme în ziua aceea; de data aceasta, masa 
era ocupată de soția și copiii cu care ea se întâlnise deja. Tot 
acolo mai erau și trei adolescenţi și un cuplu tânăr cu un 
bebeluș, iar după ce le explică celorlalţi prezenţa ei în engleză, 
Elijah îi prezentă drept fiul, nora și nepotul lui. 

Acestea erau rudele lui Heidi, fiul și două din fete fiind în mod 
evident fratele și surorile ei biologice, iar ceilalţi, chiar dacă erau 
fraţi vitregi și aveau trăsăturile filipineze ale mamei lor, 
prezentau totuși unele similarități de familie. Dintre cei de la 
masă, adolescenţii vorbeau fluent spaniolă, dar mama și copiii 
mai mici vorbeau doar engleză. 

Lui Munroe i se oferi un scaun care îi furniza un punct de 
observație asupra încăperii pe care ea o studie în întregime, 
detaliu cu detaliu, sub pretextul conversaţiei. Tejgheaua era 
plină de oale de dimensiuni industriale, lângă care stăteau trei 
adolescenţi care puneau mâncare în farfurii pe măsură ce coada 
avansa, ca la autoservire. Una din fiicele lui Elijah îi aduse lui 
Munroe o farfurie, iar Munroe dădu din cap în semn de 
mulțumire, pe deasupra conţinutului dubios care aducea a supă. 

Fluxul începu să scadă și Munroe estimă că în încăpere erau 
150 de persoane, majoritatea copii și adolescenţi. Ochii ei 
cercetară rapid feţele de copii, toate tinere, inocente și perfecte. 
Unii se luptau să obţină un strop de atenţie, alţii, cum ar fi copiii 
lui Elijah, păreau complet indiferenți față de părinţii lor. Totul 
era foarte dureros de privit, dar Munroe nu putea să-și ia ochii 
de la ei. 


VP - 171 


Din fericire, Aleșii nu purtau arme. Dacă ar fi purtat și dacă 
ceva ar fi mers prost în timpul extracţiei lui Hannah, șansele de 
a avea victime colaterale ar fi fost enorme, inacceptabile. Ochii 
lui Munroe se opriră în cele din urmă asupra unui tânăr de 
aproximativ 25 de ani, cu o chitară atârnată la gât. Acesta se 
ridică și, fără niciun fel de inhibiţie, începu să lovească strunele 
și apoi să cânte. 

Toţi se opriră din mâncat sau din sporovăială și o sută de voci 
umplură încăperea la unison. După un cântec urma în mod 
firesc încă unul și apoi încă unul, în total aproape zece minute 
de melodii în care era vorba de recunoștinţa de a aparține 
acestei mari familii de credincioși. 

După ce muzica luă sfârșit, tânărul spuse câteva cuvinte de 
mulțumire lui Dumnezeu, în care cerea curățarea mâncării de 
orice microbi, apoi se așeză lângă familia lui. Încăperea redeveni 
la fel de gălăgioasă ca înainte. Tânărul vorbise în engleză, cu o 
pronunție clară care îi aminti lui Munroe de Logan, cu un accent 
clar american, dar cu nuanţe vest-europene și tonuri latino- 
americane. Părea că majoritatea celor de aici aveau același 
accent. 

Munroe reluă conversaţia, continuând să supravegheze pe 
furiș încăperea. Cina și cântatul luaseră sfârșit, iar la masa la 
care stătea Hannah încă nu se vedea nici urmă de David Law. 

David Law era cel care răpise un copil ca să-l aducă înapoi 
într-o sectă, cel mai apropiat de rolul de tată pentru Hannah. De 
aceea, absenţa lui era stranie. Munroe nu avea nevoie să știe 
unde e el ca să ducă la capăt această misiune. Dar prefera să 
știe unde se află, ca atunci când ai o viespe în cameră. 

Masa se apropia de sfârșit și familiile părăseau treptat 
încăperea, dar Elijah rămase. Munroe rămase cu el, simțind din 
ce în ce mai multă tensiune. O voia pe Hannah. Voia să 
cutreiere. Să exploreze locul. 

În schimb rămase așezată, lucrând la dorinţa prefăcută de a 
se integra și simulând interesul față de credințele lor, discutând 
amabil și răspunzând la întrebări, până când în cele din urmă 
grupul de adolescenți care rămăsese să facă curățenie își 
termină însărcinările, iar Elijah și familia lui o invitară pe Munroe 
să meargă cu ei în sufragerie. 

Acolo erau aceleași 150 de persoane din sala de mese, 
îngrămădite pe fiecare scaun și pe podea. Petrecură împreună o 


VP - 172 


oră de închinare față de Profet, cu cântece și selecţii de lectură. 
Munroe încercă să contracareze lăsându-și mintea să zboare, 
cum de altfel presupunea că fac mulţi din acea încăpere. Se 
întrebă dacă oamenii aceștia erau atât de naivi încât să nu-și 
dea seama de ceea ce era atât de evident - că până și cel mai 
încrezător oaspete ar fi priceput că spectacolul din seara 
aceasta fusese montat special pentru ea. 


VP - 173 


Capitolul 22 


După standardele păsărilor de noapte, era încă devreme 
atunci când Munroe plecă de la Refugiu. Aici oamenii se 
pregăteau să încheie ziua, iar locul devenise deja întunecos și 
tăcut. Spre deosebire de restul orașului, Aleșii se culcau 
devreme și se trezeau devreme. 

Elijah și Esteban o conduseră la mașină și, foindu-se în 
permanenţă, îi sugerară fără subtilitate să doneze pentru 
Dumnezeu până când momentul de rămas-bun deveni 
stânjenitor. Munroe refuză să ofere ceva, ei nu-i cerură în mod 
direct, iar ea îi mai ţinu puţin de vorbă, așa cum momești o 
pisică cu mosorul. Aștepta o invitaţie care veni exact când 
trebuia. Elijah se oferi să o scutească de drumul până acasă, 
dacă voia să rămână peste noapte acolo. 

Munroe păru să cântărească variantele. Avea să rămână 
peste noapte, da. Dar nu în noaptea asta. Făcuse deja unele 
planuri cu familia ei și nu le putea anula. Dar mâine va fi liberă 
și se va întoarce. 

Mâine avea s-o fure pe Hannah din locul acesta. 

o... 

Munroe conduse până la hotel în mod mecanic, procesând 
automat semnele de circulaţie, liniile benzilor și fluxul sinucigaș 
al Lumii a Treia. Mintea ei lucra suplimentar ca să rupă 
amestecul violent de emoţii pe care întreaga seară le ţinuse sub 
control, punând cap la cap pașii care trebuiau urmaţi ca s-o 
scoată pe Hannah de acolo cu bine. 

Când deschise ușa camerei de hotel, îl găsi pe Bradford la 
birou. Se ridică în picioare, sincer bucuros pentru întoarcerea ei. 
Urarea lui de bun venit o încălzi pe Munroe doar până când 
deschise dulapul și simți din haina lui parfumul subtil al lui Heidi. 

Munroe încremeni. Înţelesese totul și avu nevoie de o clipă ca 
să-și stăpânească furia. Dădu și ea din cap către Bradford, 
zâmbi și, cu un amestec de epuizare și tensiune nervoasă, se 
duse spre pat și se întinse, complet îmbrăcată. 

— Pot să vin și eu lângă tine? întrebă Bradford. 


VP - 174 


Munroe se trase ușor, cu mâinile la ceafă și privind fix în 
tavan, ca să-i facă loc să stea. Bradford se așeză cu picioarele 
peste marginea patului, se aplecă spre ea, cu un aer liniștitor, și 
spuse: 

— Ai mâncat? 

— Dacă poţi numi aia mâncare, spuse ea. 

Apoi, după o scurtă pauză, se ridică în capul oaselor. 

— Vino, hai să ieșim de-aici. Tu ai fost închis aici toată ziua și 
eu am nevoie să ies cumva din capul meu și să procesez o tonă 
de informaţii - vreau să discut despre ele cu tine, sunt sigură că 
vrei să le auzi. 

— Chiar vreau, spuse el. 

Munroe se schimbă într-o ţinută de seară, apoi găsiră lângă 
hotel o milonga, una din multele săli de dans ale orașului 
dedicate tangoului. Aproape de miezul nopţii, dar încă devreme 
după standardele orașului, sala de dans era doar parţial plină, 
astfel că găsiră cu ușurință un loc la marginea exterioară a 
meselor, printre alţii care veniseră în perechi. Aici, în încăperea 
aglomerată, afumată și întunecoasă, puteau vorbi nederanjaţi, 
privind cum partenerii de dans își demonstrează talentele pe 
ring. 

În timp ce băură și mâncară ceva ușor, Munroe îi povesti lui 
Bradford despre evenimentele zilei, explicându-i ce aflase ea 
până acum despre configuraţia clădirii. Discutară despre 
strategie și variante, despre avantajele și dezavantajele unei 
salvări în inima nopţii faţă de urmărirea dubiţei și luarea lui 
Hannah de pe stradă, odată ce Aleșii își scoteau membrii la 
cerșit. Fiecare variantă avea seria ei de necunoscute și setul ei 
de complicaţii. Făcură pregătiri pentru ambele posibilități. 

Pentru că acesta era rolul lui acolo, Bradford avea să adune 
echipamentele și detaliile în sprijinul informaţiilor lui Munroe. 
Bradford schiţă protocolul necesar pentru a o trece pe Hannah 
peste graniţă în siguranţă, odată ce o aveau în posesia lor. 

— Mă gândesc să îi spun și lui Logan, spuse Munroe. Cel puţin 
faptul că am depistat locul. 

— Încă o persoană care știe poate aduce o nouă rundă de 
probleme. 

Ea dădu din cap, luându-i la cunoștință preocuparea, chiar 
dacă nu era de acord cu el. 


VP - 175 


— În ce-l privește pe Logan, continuă Bradford, am vorbit cu 
el puţin înainte să te întorci tu azi. Vrea să discute cu tine 
despre Gideon. 

Numele lui Gideon ridică un nou set de probleme. Erau atât 
de aproape de Hannah și nu aveau nevoie de un element de risc 
care să strice misiunea. Orice informaţie pe care o putea oferi 
Logan era crucială. 

Munroe se uită la ceas. 

— Care mai e programul lui Logan zilele astea? spuse ea. 
Crezi că e încă treaz? 

— Chiar dacă nu e, pot să-l sun, spuse Bradford. L-am dotat 
cu un telefon mobil. 

Munroe își trecu degetul peste gura paharului ei cu apă. 

— Invită-l aici, vrei? 

El dădu din cap și se ridică. 

— Stai să găsesc un loc liniștit, spuse el. Mă întorc imediat. 

Când reveni, Bradford îi spuse: 

— Vine încoace. În jumătate de oră, poate. 

Munroe zâmbi larg. 

— Unele femei îţi fac ochi dulci, spuse ea tachinându-l. De ce 
nu dansezi? 

Bradford se opri pentru o clipă, urmând privirea ei spre o 
masă cu trei femeie singure. Surâse afectat și, aruncând o 
privire mucalită spre Munroe, spuse: 

— Poate că o să dansez. 

Ea nu se așteptase ca el să accepte provocarea, dar, fără 
niciun fel de ezitare, Bradford puse ochii pe o brunetă cu păr 
lung și înclină capul în semn de invitaţie. Femeia zâmbi și făcu și 
ea semn cu capul, iar Bradford se ridică și își croi drum spre ea. 

Munroe o observase pe această femeie de-a lungul serii, 
văzuse cât e de talentată și era sigură că Bradford făcuse și el 
același lucru. Munroe se întrebă ce avea să iasă de aici, câtă 
stânjeneală avea să urmeze - însă numai până când Bradford 
ajunse în mijlocul ringului. 

Apoi rămase cu gura căscată, chiar dacă doar puţin, în faţa 
neașteptatului număr artistic. Omul chiar știa să danseze, 
manifestând un fler dramatic pe care ea nu-l mai văzuse 
niciodată la acest soldat înzestrat cu o încredere de sine 
incredibilă. 


VP - 176 


Melodia se termină și Bradford conversă cu partenera lui 
suficient cât să fie politicos, în timp ce pe fețele lor era întipărită 
suferinţa englezei și spaniolei defectuoase. În cele din urmă privi 
către Munroe și se întoarse la masă, zâmbind larg. 

— Ah, spuse el întinzând braţele și pocnindu-și nodurile 
degetelor, ce bine a fost. 

— Nu pricep, spuse ea, de ce mă mai mir. 

— Nu știu nici eu, spuse el întinzând mâna spre ea. Vrei să 
dansezi cu mine? 

Ea ridică o sprânceană, iar el continuă să ţină mâna. 

— După reprezentaţia asta? spuse ea. 

— O să te fac să arăţi bine, spuse el. Promit. 

Apoi mișcă degetele, ca pentru a spune „vino încoace”. 

Ea continuă să zâmbească, dar scutură din cap. 

— Ah, vino odată, spuse el pe un ton lingușitor și ademenitor. 
Tu, femeia care nu se teme de nimic, eziţi să dansezi cu mine? 

— Nu mă tem, spuse ea. 

— Atunci hai să-i dăm drumul. 

Se vedea că nu mai glumește, o privea fix în ochi. Stătea 
acolo ferm și o aștepta. 

Ea întinse mâna, iar când degetele lor se atinseră, căldura și 
electricitatea acelui moment se transferă de la o piele la alta. 

In centrul încăperii, Bradford o conduse mai întâi lent, cu 
mișcările unui profesor față de elev, până când își dădu seama 
că ea era mai familiarizată cu tangoul decât el; dansară mai 
tare, mai însufleţit, pe măsură ce dansul devenea magic, cu 
măsurile lui furioase. Trunchiurile lor erau încordate, șoldurile 
fluide și senzuale, fiecare atingere era vie, exprimând mult mai 
mult decât ar fi putut s-o facă cuvintele, uniţi, înfierbântaţi și 
transpiraţi. Asta până când Munroe îl zări pe Logan în spatele 
încăperii și vraja se rupse. 

Ea făcu semn în direcția acestuia și Bradford, urmărindu-i 
privirea, așteptă până când muzica se opri și apoi o conduse 
înapoi la masă. _ 

Logan li se alătură peste o clipă. li urmărise o vreme, ceea ce 
se vedea în norul de pe faţa lui, ca și cum momentul artistic din 
seara asta era cumva reprezentativ pentru felul în care Munroe 
își petrecuse timpul până acum în Buenos Aires. 

Ea întinse mâna peste masă și îl ciupi de obraz, ca pe un 
băieţel. Gestul ei topi gheaţa imediat și el îi alungă mâna. Ea 


VP - 177 


râse, ignorând acuzaţiile lui tăcute, îi oferi ceva de băut și 
apetitive, apoi trecu direct la afaceri. 

— Am obţinut informaţia despre Gideon pe care o voiai, spuse 
Logan. Ar putea lămuri motivele pentru care se află el aici. 

Munroe dădu din cap, făcându-i semn să continue. 

— Se pare că a locuit în Argentina când avea 14-15 ani. 
Atunci când a ajuns aici prima oară - imediat după ce a împlinit 
14 ani - în Refugiu trăia un tip - un tip necăsătorit, american - 
nu știu cum îl cheamă. 

Logan trase aer în piept, făcu o pauză lungă și apoi continuă: 

— Tipul ăsta l-a sodomizat pe Gideon, spuse el. Era ceva 
destul de frecvent. 

Odată cu cuvintele lui Logan aerul se despică și Munroe se 
trezi pe marginea unei prăpăstii, privind adâncurile ei clocotind. 
Seara aceea dispăruse pentru ea, la fel și muzica, și distracţia 
oferită de Bradford. Pulsul ei se acceleră. Işi trase mâinile de pe 
masă și le puse în poală, unde nimeni nu putea să vadă furia 
distructivă adunată în nodurile încleștate ale degetelor. Logan 
vorbi, și odată cu descrierea lui veni un torent de foc din 
adâncuri. Imagini. Neajutorare. Ură. Violenţă. 

Nu evenimentele de azi, ci de acum foarte multă vreme. 

— Asta a durat cam un an, spuse Logan, apoi Gideon a fost 
mutat în alt Refugiu și la puţin timp după asta l-au dat afară. 

— De ce l-au dat afară? întrebă ea. 

Cuvintele ei erau calme. Goale. Ecouri din urechile ei. 

— A început să aibă probleme emoţionale, de comportament; 
ei spuneau că e posedat de demoni. ` 

Munroe tăcu o clipă, încercând să se calmeze. Ințelegea furia 
lui Gideon, pasiunea care îl mâna și ostilitatea cu care o înfrunta 
pe ea și lumea întreagă. Munroe o știa. O simțea. O trăia. Ei doi 
erau mult mai asemănători decât le-ar fi plăcut să recunoască. 
Apoi îi spuse lui Logan: 

— Credeam că homosexualitatea e interzisă la Aleși - ai zis că 
pedeapsa era excomunicarea. 

— Păi, sigur, răspunse Logan, dar asta nu înseamnă că nu s-a 
întâmplat. Numai că nu s-a petrecut pe față, asemenea tuturor 
celorlalte abuzuri. 

— Și nu s-a gândit nimeni vreodată că aceste probleme de 
comportament ar putea avea legătură cu o traumă? 


VP - 178 


— Ei nu gândesc așa, Michael. Problema nu e niciodată 
doctrina, liderul, Aleșii. Problema nu are niciodată o sursă 
externă. Problema, indiferent care ar fi, ești tu. Așa că se 
debarasează de problemă. 

Munroe dădu din cap. Trecea în revistă scenarii. Diminuarea 
pagubelor. Nu doar în privinţa proiectului, ci și în privinţa 
propriilor ei emoţii, care o copleșeau fulgerător. 

— Dar de ce Argentina? spuse ea. Cât a trecut? 
Șaptesprezece ani? Nouăsprezece? Aleșii se mută atât de des 
că, dacă tipul mai e încă membru, e imposibil să fi rămas aici în 
toţi anii ăștia - sigur Gideon știe asta. 

Logan dădu din umeri. 

— Poate că trebuie să înceapă de undeva. Sau poate că 
lucrurile au ajuns de unde-au pornit. Poate a aflat că tipul s-a 
întors aici sau ceva de genul ăsta. 

— Cine e sursa ta, spuse Munroe. 

— Charity. 

— Ea știa toate astea și nu ţi-a spus? 

— Da. E ceva personal, Michael, nu e genul de lucru pe care 
un tip ca Gideon să-l mărturisească oricui se nimerește. Am 
reușit să smulg asta de la ea doar pentru că i-am zis că dacă nu- 
mi spune, e foarte posibil să nu-și mai vadă fiica niciodată. 

Munroe nu răspunse. 

— l-am mai spus și că te-ai apropiat foarte mult și că dacă 
Gideon află că îi cercetezi trecutul, o să abandonezi proiectul. 

Munroe îi făcu un semn apreciativ lui Logan. El cunoștea bine 
acea privire. Nu era recunoștință, era admiraţie. 

— Te-ai descurcat bine, Logan, spuse ea. 

Chiar excepţional, pentru că acum Munroe avea tot ce îi 
trebuia ca să neutralizeze orice ameninţare din partea lui 
Gideon. 

— Deci uite cum stau lucrurile, spuse ea. Am depistat-o pe 
Hannah. 

Logan clipi inexpresiv, ca și cum n-ar fi fost sigur dacă auzise 
bine. Muzica luă sfârșit și, odată cu scăderea volumului, masa fu 
învăluită într-o bulă de tăcere impenetrabilă. Logan deschise 
gura, ca și cum mintea lui nu putea să proceseze informaţia. 
Tăcu încă o clipă, apoi spuse: 

— Și ce urmează după asta? 


VP - 179 


— Asta discutam acum, spuse Munroe. Eu sunt indecisă, 
foarte indecisă în privinţa includerii tale în chestia asta. Nu pot 
lucra dacă tu o să te stresezi în jurul meu și ultimul lucru de care 
am nevoie e să-mi fac griji că o să pățești ceva, dar mi se pare 
că ai dreptul să știi. Așa că ţine-te la distanţă, la mare distanță, 
ai înţeles? 

Logan dădu din cap. 

— Și orice auzi în seara asta rămâne între noi trei, bine? Dacă 
o să vreau ca Gideon și Heidi să afle, o să le spun eu însămi. 


VP - 180 


Capitolul 23 


Munroe stătea pe podea, cu spatele la perete și cu un cuțit în 
fiecare mână. Singura lumină era cea care se strecura înăuntru 
pe sub ușă și, pentru a treia oară în ultimele câteva minute, ea 
pâlpâise odată cu umbrele pașilor de pe cealaltă parte. 

In cele din urmă vor veni după ea, iar atunci ea va fi 
pregătită. Nu puteau să-i facă vreun rău pe care deja nu-l 
suportase și, dacă voiau ceva de la ea, nu aveau decât să 
încerce să obțină. 

Ea nu se grăbea deloc; timpul era singurul lucru de care 
dispunea. 

Vasul se înălța și cobora odată cu valurile constante. 
Reverberațiile motoarelor cutremurau coca, ajungânadu-i până în 
craniu. 

O nouă mișcare lângă ușă, apoi șoaptele unor voci înăbușite. 
Munroe estimă că de cealaltă parte sunt patru sau cinci și 
încercă să-i facă să intre prin forța voinței ei. Așteptarea luptei ii 
aducea furnicături în mâini. Adrenalina acumula o presiune lentă 
care avea să culmineze cu un extaz sălbatic odată cu vărsarea 
de sânge. 

Deschise cuțitele pliabile și se jucă cu ele de-a lungul 
degetelor, după un tipar binecunoscut, lamele erau prietenele 
ei, îi aduceau liniște și continuitate într-o lume care altfel fusese 
făcută bucăți. 

Lumina se stinse. 

Cu o mișcare fluidă, Munroe se furișă ca un arc încordat lângă 
ușă. Simti o prezență înainte să vadă lanterna care cerceta 
salteaua. Acum era pe de-a-ntregul în cameră. Munroe auzi cum 
se izbește de ușă, închizând-o și blocând broasca. 

Din întunecoasă, camera deveni de-a dreptul neagră. 

Trupul era mare și solid și putea a transpiratie și alcool. 
Acţionând din instinct, Munroe se repezi înainte, înfigându-se în 
abdomenul lui. Viteza și precizia atacului il dezechilibrară. Se 
izbi de perete și căzu. Ea îi înfipse genunchiul drept în plexul 
solar și auzi cum el dă aerul afară. Bărbatul dădu să se ridice. Ea 
ÎI apăsă tare pe piept, cu un cuțit la gâtul lui și celălalt la vintre. 


VP - 181 


Apoi auzi bubuitul pe care până acum îl ignorase. Ușa se făcu 
fărâme și lumina năvăli tăioasă înăuntru. Dezorientată, se 
pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. 

Munroe icni, cu spatele arcuit, și trase aer în piept, ca și cum 
ar fi ieșit la suprafaţă dintr-o capcană acvatică. Deschise ochii 
și, văzând tavanul camerei de hotel, aproape râse de ușurare. 

Visul acesta recurent se terminase brusc; fără vinovăţie și 
durere, fără Logan mort în braţele ei din nou; fără groază. 
Bradford o privea fix. În ochii lui se citea îngrijorare, însă nimic 
din panica pe care o văzuse acolo cu ultimele două ocazii. 

— Am încercat să te omor? spuse ea. 

Avea o voce scrâșnită și, auzindu-și șoapta forțată, Munroe 
tresări. 

— Nu, spuse el. De data asta nu. 

— Nu m-ai trezit. 

— N-am vrut să se agraveze, spuse el, nu făceai nimic 
nimănui. 

Ea dădu din cap și închise ochii. Inima ei continua să pompeze 
disperată, adrenalina avea să aibă nevoie de o vreme ca să 
treacă. 

— Cine sunt ei? spuse Bradford. Cei pe care-i vezi când visezi. 

— Victimele mele, spuse ea. 

— Îţi retrăiești crimele? 

— lar și iar. Dar în cele din urmă, de fiecare dată cel mort e 
cineva pe care-l iubesc. 

— De cât timp ţine chestia asta? 

Munroe lăsă să treacă o clipă, apoi răspunse. 

— A început acum câteva luni, spuse ea. 

— De ce acum, după atâţia ani? 

Ea dădu din umeri. 

— Africa? 

— Chiar nu știu, spuse ea. 

— Te bântuie? 

— În absolut fiecare noapte. 

Munroe tăcu și întoarse capul spre el, studiindu-i faţa. 

— Cum te simţi atunci când ucizi? spuse ea. 

El nu spuse nimic timp de o clipă, privind fix spre ea, ca și 
cum ar fi încercat să descifreze adevărata semnificaţie a 
cuvintelor ei. 


VP - 182 


— Eu sunt soldat, Michael, spuse el. A ucide face parte din 
război. 

— Te bântuie vreodată? Cei pe care i-ai ucis? 

— Mă bântuie multe lucruri, spuse el, brutalitatea, copiii, 
femeile, victimele nevinovate - lucruri inimaginabile - să-l ţin în 
braţe până moare pe prietenul meu rănit, să simt cum respiră 
cineva pentru ultima oară, să mă întreb de ce ei și nu eu. Incă 
mai aud scrâșnetul mașinilor, simt mirosul focului de artilerie, 
simt duhoarea sângelui și a fricii. 

— Dar nu și victimele tale? 

Ochii lui se abătură spre perete. 

— Îmi amintesc fiecare faţă. Poate sunt eu insensibil, dar nu 
am niciun fel de milă pentru ei - oricum nu erau niște oameni 
foarte buni. Cei pe care nu i-am putut proteja, ei sunt cei care 
mă bântuie. 

Se uită înapoi la ea. 

— Un mecanic repară mașini, un soldat ucide oameni, nu e 
plăcut, dar asta suntem antrenați să facem - nu înseamnă că eu 
sunt mai puţin uman. 

Munroe oftă și întoarse din nou privirea spre tavan. 

— Dacă ar fi atât de ușor să rămâi uman. Victimele mele mă 
consumă. Le privesc fix în ochi, cu setea de sânge, de a lua 
viaţa, de a simţi adrenalina triumfului. 

Munroe se întoarse de la tavan la ochii lui, care o observau, 
absorbind, acceptând, fără s-o judece. 

— Apoi totul ia sfârșit și realitatea se înfiripă iar, ca răsăritul 
unei noi zile: iar am făcut asta. Mi se pare incorect, nedrept. Eu 
pot acţiona atât de ușor, atât de rapid, și ei sunt atât de slabi - 
niște jucării fragile care cad, sângerează și mor. Cum se face că 
eu urăsc atât de mult să ucid și totuși, în același timp, îmi 
doresc asta și mi se pare ceva atât de firesc? 

— Spune sincer, întrebă el, ai omorât vreodată un nevinovat? 

— Întotdeauna m-am apărat pe mine sau pe altcineva, spuse 
ea. În afara primei mele victime, dar aceea a fost acum mult 
timp și e singura faţă de care nu simt nimic. 

— Poate asta e problema ta, vinovăția. 

Munroe chicoti amar. 

— În benzile desenate și romanele grafice funcţionează bine, 
nu-i așa? 


VP - 183 


Se opri și își schimbă poziţia astfel încât să stea cu picioarele 
încrucișate pe pat, cu faţa drept către el. 

— Supereroii apără ce e bun și distrug răul, spuse ea, împart 
dreptatea și toată lumea îi aclamă. Nimeni nu vorbește 
niciodată despre cum e să ucizi. 

Munroe își întoarse palmele în sus și le privi insistent. 

— Nu se discută despre acel extaz dezlănţțuit al setei de 
sânge, senzaţia de satisfacție când totul se termină. 

II săgetă cu privirea. 

— Supereroii sunt niște criminali în serie glorificaţi, Miles. 
Sigur, ei îi omoară doar pe ăia răi dar, în afară de moralitate, cu 
ce se deosebesc ei de demenţi? 

— Te-ai gândit vreodată că nu e întotdeauna rău să ucizi? 
spuse el. Poate că unii oameni trebuie să fie uciși, poate că dacă 
îi elimini întrerupi ciclul durerii și suferinţei. 

Ea se uită spre el și spuse: 

— Eu simt pură euforie atunci când ucid, Miles! Cu ce mă 
deosebesc eu de Bundy, Gacy, Dahmer sau, la o adică, Pieter 
Willem? 

Bradford tăcu pentru o clipă, ca și cum i s-ar fi părut necesar 
să-și aleagă cuvintele cu grijă. Munroe știa că umbla cu mănuși 
în privinţa lui Pieter Willem, prima ei victimă, mercenarul 
psihopat care o făcuse să devină ce era acum și pe care ea îl 
ucisese dintr-un amestec de groază și calcul cu sânge rece. 

— Faptul că îţi pasă, spuse el. Asta te deosebește. Tu nu ești 
Willem, nu o să fii niciodată Willem, indiferent cât de mult s-a 
străduit el să te modeleze după asemănarea lui. Poţi să-ți 
petreci restul vieţii fugind de fantoma lui, temându-te să devii 
ce ai urât cel mai mult la el, torturată de ceea ce ești capabilă 
să faci, sau poţi să-ţi vezi abilităţile în lumina lor reală și să le 
folosești fără să te distrugi din interior. 

— Tu susţii justiţiarismul, spuse ea. 

Nu era o întrebare sau o acuzaţie, doar o afirmaţie. 

— Poate, spuse el. Am văzut suficient rău pe lumea asta ca să 
știu că uneori a lua justiţia în propriile tale mâini e singura 
soluţie. Dacă ţie ţi-e ușor să ucizi, asta nu înseamnă că ești 
malefică, dacă instinctul tău intervine nu înseamnă că ești o 
criminală în serie. Ești un soldat în război. Și la război faci ce 
trebuie să faci. 

Bradford tăcu, apoi spuse încet: 


VP - 184 


— Tu ai un dar, Michael, și ai suflet, lasă-le să te ajute. 

Tăcerea se așternu în cameră și, după o clipă, ea îl privi în 
ochi. Aceștia erau un izvor de înţelegere și acceptare atât de 
adânc încât ea avu senzaţia că ar putea să cadă în el și să se 
înece fericită. Se aplecă spre el, buze lângă buze și ochi în ochi, 
și rămaseră amândoi încremeniţi în acel moment, până când 
transa le fu întreruptă de un bip de pe birou. 

Fără să se miște, Bradford spuse: 

— Probabil e Logan. 

— Așteptai ceva? întrebă ea. 

— După noaptea trecută mă contactează de două ori pe zi, 
spuse el. 

Munroe întinse mâna spre podea, din pat, și își luă hainele pe 
care le aruncase înainte să se culce. 

— Trebuie să-l găsesc pe Gideon și să rezolv problema cu el 
înainte să strice totul, spuse ea, și momentul e cel mai prost. 
Trebuie să mă întorc la Fermă - dacă pierdem o zi, asta o să ne 
coste. 

— Poate nu foarte mult, spuse Bradford. 

Se ridică și se aplecă spre calculator, tastă mai multe 
comenzi, iar când ecranul se modifică, întoarse harta în direcția 
ei. Apoi Bradford zâmbi larg, ca răspuns la expresia ei 
nedumerită. 

— Mulțumită lui Logan, spuse el. E în talpa pantofului lui 
Gideon. 

— Foarte viclean, spuse ea. 

Bradford dădu din umeri nevinovat. 

— Asta o să reducă într-adevăr mult timpul irosit. 

— Încă mai vin informaţii și din Refugii, spuse el. Acum că 
știm unde e Hannah, vrei să oprim camerele? 

— Încă mai treci în revistă înregistrările? spuse ea. 

— Da, sunt chestii de rutină. Dar, pe de altă parte, nu știu 
foarte bine ce să caut. Și nu înțeleg mare parte din înregistrările 
audio. 

— A apărut David Law pe undeva? 

— Din câte îmi pot da seama, nu. 

— Lasă-le să se adune, spuse ea. S-ar putea să nu avem 
nevoie de ele, dar până o scoatem pe Hannah de acolo vreau să 
primim cât mai multe date posibil. Mă aștept să pun în direct 


VP - 185 


încă trei camere în noaptea asta, poate mai multe. Avem spaţiu 
de stocare pentru toate? 

— Da, stăm bine, spuse el. 

Ea se ridică și se îndreptă spre baie, porni apa caldă și apoi se 
întoarse în cameră și se uită la ceas. Timpul trecea repede. 

— Pot să mă ocup eu de Gideon dacă vrei, spuse Bradford. 

— N-am nicio îndoială că poţi, spuse ea. Aș vrea să profit de 
oferta ta, dar de chestia asta trebuie să mă ocup chiar eu. 


VP - 186 


Capitolul 24 


Cu îndrumările lui Bradford, îi luă mai puţin de jumătate de 
oră ca să-l depisteze pe Gideon. Munroe îl urmări până când 
acesta se opri să mănânce de prânz la o cafenea de la marginea 
unui parc. Gideon ocupă o masă de afară, în spate; era cea mai 
caldă vreme de când sosiseră ei aici. Munroe așteptă până când 
el se așeză, apoi se apropie prin spate, îl bătu pe umărul opus 
și, în timp ce el întorcea capul în cealaltă direcţie, se strecură pe 
scaunul de lângă el. 

— Salut, spuse ea. 

Gideon tresări, reacţionând ca înţepat de o albină. 

Pregătită pentru asta, Munroe vorbi rapid. 

— Am să-ţi spun o poveste, zise ea. Nu-ţi cer decât să stai și 
să asculţi, iar după ce o auzi poţi să decizi dacă eu sunt omul 
rău din situaţia asta sau dacă, cine știe, poate te-aș putea ajuta 
să obţii ce vrei. 

— Habar n-ai ce vreau eu, spuse el. 

Tonul lui era disprețuitor, dar umerii i s-au relaxat și mâinile 
lui și-au pierdut din tensiune. 

— Lasă-mă să vorbesc, apoi judeci de unul singur. 

Gideon nu răspunse nimic. Asculta, nu putea să nu asculte, 
deoarece, chiar dacă n-ar fi recunoscut-o niciodată, voia să afle 
ce știa ea. 

Munroe se trase mai în față și, cu ochi cercetători și fața 
apropiată de a lui, spuse: 

— Odată ca niciodată, a existat o fetiţă ai cărei părinţi erau 
atât de hotărâți să-l servească pe Domnul încât au uitat să fie 
mamă și tată inoportunei lor fiice. 

Munroe tăcu o clipă. 

— De dragul simplităţii, să spunem că fata eram eu și că, de 
vreme ce părinţii mei erau atât de ocupați să facă ce făceau ei, 
m-au trimis de acasă, punându-mă să trăiesc pe cont propriu de 
la vârsta de 13 ani. Ei credeau că eu merg la școală și trăiesc cu 
niște prieteni de-ai lor într-un oraș mare din apropiere și o 
vreme asta am și făcut, dar ei nu au verificat, ce le păsa lor? 
Aveam 14 ani când am plecat. Mi-am găsit o slujbă cu normă 


VP - 187 


întreagă ca interpret pentru un traficant de arme prietenos din 
zonă, care m-a luat în casă la el. Au fost niște vremuri frumoase, 
în care am călătorit prin savana din Africa Centrală. Oricât ar 
părea de primitiv, eram fericită. Era provocare, intensitate, și 
era și multă distracţie după ce misiunile erau îndeplinite. Era 
prietenul meu. Era cu 11 ani mai mare decât mine și totuși ne 
înţelegeam unul pe celălalt. Era o relaţie simbiotică - el avea 
nevoie de mine, eu aveam nevoie de el și mi se părea că îmi 
găsisem un cămin. Asta a durat un an și jumătate, când doi 
mercenari s-au alăturat echipei noastre și viața a devenit un 
coșmar de prost gust. 

Munroe aşteptă reacția lui Gideon. Identificându-se în mod 
subconștient cu ea, acesta se aplecă mai aproape, iar după ce 
obținu această confirmare de la limbajul lui corporal, continuă. 

— Unul din acești mercenari erau un tip mic și vânos din 
Africa de Sud, spuse ea. Fermecător. Plăcut. Arătos. Deștept, 
dar malefic. În secret era teribil de necruţător, genul de tip care 
în copilărie torturează animale pe furiș. M-a ales ca ţintă a 
sadismului său și, în fiecare zi, indiferent de orice altceva, știam 
că un lucru se va întâmpla cu siguranţă - eu întinsă pe spate cu 
cuțitul lui la gât, în timp ce el mă viola. El m-a învăţat să mă bat. 
În felul ăsta provocarea era mai mare pentru el, înţelegi? Mai 
întâi era fără arme, apoi, când eu am devenit mai rapidă, mai 
deşteaptă și mai perversă, a introdus și cuţitele. Era întotdeauna 
corp la corp. De aproape. Personal. El lupta pentru senzație, eu 
luptam să-l ucid. Și cu cât deveneam mai bună, cu atât mă 
ataca mai dur. Sexul era doar bomboana de pe tort pentru el, ce 
îl excita era să mă facă să sângerez. Mă ameninţa că-mi omoară 
familia dacă încerc să fug și, chiar dacă nu mi-erau apropiaţi, ei 
nu meritau ce le-ar fi făcut el - cel puţin nu pentru ceva ce n- 
avea nimic de-a face cu ei. Așa că eram legată de mâini și de 
picioare în privinţa lui, fără nimeni care să mă protejeze, și 
singurul lucru pe care puteam să-l fac era să învăţ repede și 
bine și să ripostez. Aș vrea să-ţi arăt ceva. 

Munroe se ridică în picioare și, perfect conștientă de oamenii 
din jur, își ridică bluza suficient de sus ca să i se vadă trunchiul, 
suficient de sus pentru ca Gideon să vadă dârele care îi brăzdau 
trupul. 

Ochii lui Gideon trădau șocul. 

— Amintiri de la el, spuse ea. 


VP - 188 


Apoi continuă hâtru: 

— Mai sunt și altele, dar n-are niciun rost să mă dezbrac aici 
și să mă laud cu ele. 

După ce își încheie demonstraţia, Munroe se așeză la loc. 

— Timp de doi ani, pentru mine nu a existat siguranță, spuse 
ea. Dacă eram în tabără sau la baza noastră și eu rămâneam în 
junglă, el mă depista. Eu stăteam în preajma celorlalţi, el 
aștepta. Aproape m-a ucis de câteva ori, dar în mintea mea eu 
am murit în 500 de nopți. 

— Cum s-a terminat? întrebă Gideon. 

— L-am omorât, spuse ea. L-am urmărit în junglă, în 
momentul lui de slăbiciune. L-am doborât cu o pușcă cu 
tranchilizator, iar când și-a dat ochii peste cap m-am așezat pe 
el și i-am tăiat gâtul. Aveam 17 ani. 

Discursul lui Munroe devenise monoton, și ea așteptă ca 
vorbele ei să-și facă efectul. 

Gideon se lăsă pe spate și scoase un șuierat prelung. 

— Uau, spuse el. 

Tăcu vreme îndelungată și, chiar dacă Munroe nu putea decât 
să ghicească ce se întâmplă în mintea lui, oricine l-ar fi privit și- 
ar fi dat seama imediat că Gideon are o problemă. 

În cele din urmă, o privi fix. 

— Asta e complet aiurea, spuse el. 

Munroe îi ignoră cuvintele. Aprecie însă tonul, în care se citea 
schimbarea pe care și-o dorise ea. Ușa fusese deschisă, ea 
dovedise că e capabilă să-i ofere ce își dorea el, iar ăsta era 
primul pas ca să obţină ce își dorea ea. 

— Asta te-a făcut să alegi această profesie? întrebă el. 

— În parte, răspunse ea. După asta am venit în State. Am 
făcut școală, am luat o diplomă, am încercat calea corporatistă 
și am eșuat lamentabil. O grămadă de oameni își doresc ca șefii 
lor să moară, dar ai cumva idee cât de dificil e să-ți păstrezi 
locul de muncă atunci când ai abilităţile și dispoziţia de a ucide 
un supervizor malefic fără să fii prins? 

Munroe făcu o pauză și apoi spuse cu un zâmbet afectat și 
dându-și ochii peste cap exagerat: 

— Nu mă descurc prea bine în condiţii normale. 

Gideon scoase un râset involuntar, apoi spuse cu seriozitate: 

— Logan spune că te apropii. Pare destul de optimist. 

— Da, mă apropii, spuse ea. 


VP - 189 


— O să intri acolo? 

— Asta e planul. 

— Mă întreb dacă locul ăla s-a schimbat foarte mult, spuse el. 
Ei spun că da, ceea ce e minunat pentru cei mici dacă e 
adevărat, dar asta pe mine nu mă ajută foarte mult, nu-i așa? 

— Nu, spuse ea. Îmi imaginez că nu te ajută absolut deloc. 

Între ei avusese loc un moment de înțelegere reciprocă. 

Munroe se trase spre el, cu mâinile împreunate și coatele pe 
masă. În ciuda staturii și irascibilităţii lui Gideon, nu-l considera 
o brută masivă, pentru că nu forţa tiranică îl dusese pe Gideon 
din  Refugiu acolo unde era acum, la conducerea unui 
departament IT important. Gideon avea o mare profunzime a 
emoţiilor și trebuia să dea totul afară, pentru că, dacă el nu se 
descărca pe de-a-ntregul, niciun cuvânt din ce spusese ea nu 
avea nicio importanţă. 

Așa că Munroe așteptă în tăcere. 

Gideon se îndreptă de spate, cu picioarele întinse și cu un 
braţ peste spătarul scaunului. Privi spre ea într-o tăcere 
prelungită. 

— Cei mai mulţi oameni știu doar ce văd la televizor, spuse el 
în cele din urmă. Și, de obicei, știrile de televiziune sunt doar 
senzaţional și exploatare. Ai văzut vreodată o emisiune făcută 
despre Aleși? 

Munroe scutură din cap. 

— Poate că e mai bine așa, spuse el. Absolut toate iau 
suferința noastră și își bat joc de ea, de dragul ratingului. Ai 
crede că, după ce ne-am ars de câteva ori, eu și cu prietenii mei 
ne-am dat seama că nimănui nu-i pasă nici cât negru sub 
unghie, nu? De fiecare dată când găsim un reporter care chiar 
ar putea fi interesat, care e dispus să spună povestea noastră 
așa cum e ea în realitate, el ne înjunghie pe la spate și o 
transformă într-un spectacol sinistru. Doar asta însemnăm 
pentru ei, înţelegi? Un salariu gras. Ei sunt plătiţi și noi suntem 
trași în piept. lar. Să nu mă înţelegi greșit. A existat abuz sexual. 
Foarte mult. Dar ăsta era doar unul din multele feluri servite la 
bufetul copilăriei mele. Doar unul. Nimeni nu relatează despre 
disciplina extremă, despărţirea de familiile noastre, privarea de 
educaţie, lipsa asistenței medicale, supunerea necondiționată 
sau faptul că suntem aruncaţi în lume și lăsaţi să ne descurcăm 
singuri după ce toată viaţa am fost ținuți la distanţă de ea. Asta 


VP - 190 


nu are suficientă valoare de spectacol, așa că e doar „Sex, bla- 
bla-bla. Bla-bla-bla, sex”, și până la urmă noi ajungem să părem 
niște monștri - niște distruși față de care oamenii ţâţâie 
dezaprobator, după care trec la următoarea senzaţie a serii. Ai 
idee ce înseamnă asta pentru mine în viaţa de zi cu zi? 

Gideon se aplecă în faţă și arătă cu degetul în direcţia ei. 

— Nu doar că sunt obligat să plătesc pentru greșelile 
părinţilor mei, spuse el, nu doar că mă chinui să-mi refac și să 
folosesc potenţialul uman care mi-a fost furat, dar trebuie să fac 
asta în secret. Ca și cum în trecutul meu ar exista ceva rușinos, 
ca și cum eu aș fi în vreun fel responsabil pentru ce mi-au făcut, 
pentru că nimeni, nicio forţă de ordine, nicio academie și cu 
siguranţă niciunul din americanii obișnuiți n-o să reușească să 
înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Ai cumva idee care e reacţia 
obișnuită atunci când ofer cuiva o imagine fugară asupra vieţii 
mele? 

Gideon făcu o pauză, ca și cum ar fi așteptat un răspuns, iar 
Munroe ezită. Da, știa, pentru că era aceeași reacţie pe care ar 
fi obținut-o ea dacă ar fi decis să lase jos garda - la naiba, era 
practic aceeași reacţie pe care o primise din partea lui Miles în 
noaptea în care ea îi spusese adevărul pur. 

Ea scutură iar din cap. 

— Reacţia standard, spuse el. Jur pe ce-am mai scump. Primul 
lucru care le iese din gură e „Uau, e șocant că ești așa de 
normal”. Ce mama dracului? Eu trebuie să fiu distrus pentru ca 
trecutul meu să aibă vreun sens? Și oricum, ce dracu' înseamnă 
normalitatea, americanii de clasă mijlocie au monopol pe ea? 

Gideon tăcu și își încrucișă braţele, iar privirea de pe faţa lui 
spunea că regretă că spusese atât de multe. 

Munroe îi imită tăcerea, sperând că el va continua fără ca ea 
să-l îndemne și să-l incite. Dar când el se lăsă pe spate, cu un 
aer definitiv, ea își dădu seama că nu avea să spună mai multe 
fără a fi provocat și îl întrebă: 

— Nu poţi să te desprinzi? Să treci mai departe? 

Gideon se întunecă la faţă, ochii lui se încruntară drept 
răspuns și tăcu prelung, în timp ce își scobea maxilarul cu o 
scobitoare. 

Munroe folosise aceeași replică pe care o folosiseră ani de zile 
Profetul și Reprezentanţii lui. Chiar dacă lucrurile acestea s-au 
întâmplat într-adevăr, nu are niciun rost să fii încrâncenat. Ar 


VP - 191 


trebui să uiţi și să ierti și să lași în trecut ce aparține trecutului. 
Destul de iritant, dat fiind că cei care insistau asupra iertării 
erau cei care făcuseră rău, fără a încerca în vreun fel să-l 
repare. Însă acesta era standardul, mentalitatea abuzatoare de 
tipul „dă vina pe victimă”, deci era de așteptat. 

Gideon părea că încearcă să accepte acea palmă peste faţă. 

— O vreme, spuse el, am crezut că, poate, dacă aș putea 
vorbi cu cei responsabili, dacă aș putea să le arăt cât de dificilă 
a fost viaţa din cauza lor, poate că le-ar păsa. Nu știu, m-am 
gândit că, poate, dacă ei și-ar cere scuze ar fi mult mai ușor să 
uit porcăria asta, înţelegi? Să fac ce spun ei și să mă distanţez? 
Dar nimeni nu își asumă nicio responsabilitate personală. 
Absolut toți au participat la asta, fie în mod direct, fie 
prefăcându-se că nu văd. Instituţional, doctrinar, ei ne-au 
abuzat, ne-au trimis pe stradă să cerșim, ne-au privat de 
educaţie, ne-au bătut, înfometat, exorcizat și despărțit de 
părinţi; ne-au destrămat familiile, au oferit trupurile noastre 
unor perverși și ne-au furat viitorul, apoi se sucesc și spun că 
noi ar trebui să uităm pur și simplu că s-a întâmplat așa ceva și 
să mergem mai departe. Dacă, în loc de asta, noi aducem vorba 
de trecut, ei ne fac mincinoși, spun că exagerăm sau că 
inventăm absolut totul. De ce naiba am inventa noi așa ceva? 
Ce rost ar avea? Ca să facem ca vieţile noastre să pară și mai 
urâte decât au fost în realitate? Nu că eu aș face asta, dar ai 
idee cât ar trebui să exagerez pentru ca o persoană obișnuită să 
înţeleagă măcar vag cât de nefericită era viaţa asta? Și apoi, 
dacă ei recunosc ceva din toate astea, spun că s-au comis unele 
greșeli. Greșeli! 

Gideon se aplecase iar în față, punctând cu degetul în aer. 

— Michael, au comis crime împotriva copiilor! Înţelegi, chestia 
aia pentru care oamenii din societate merg la închisoare dacă 
sunt prinși? Și apoi, în public, ei fac ceea ce fac întotdeauna, 
negare, negare, negare, și noi rămânem mai violaţi ca oricând, 
victimizaţi mai întâi de ce au făcut ei, apoi din nou de refuzul lor 
de a recunoaște ce s-a întâmplat. Ne zugrăvesc ca pe niște 
răzvrătiți încrâncenaţi și mincinoși în faţa unei lumi căreia nu 
doar că nu-i pasă, dar și dacă i-ar păsa tot n-ar avea cum să 
înțeleagă. 

— Eu înţeleg, spuse Munroe. 


VP - 192 


Gideon se opri. În ochi avea lacrimi. Scutură din cap și trase 
aer în piept ca să-și dreagă vocea. 

— Nu știu de ce faci asta, spuse el. 

Cuvintele lui erau sarcastice și amenințătoare, dar tonul era 
sincer. 

— De ce-ţi pasă? La început am crezut că ești aici pentru bani 
și n-am înţeles deloc atașamentul lui Logan faţă de tine, dar în 
mod evident nu e vorba de asta. 

Munroe întinse mâna peste masă și o puse pe mâna lui 
Gideon. 

— Din cauza legăturii pe care o ai cu cei crescuți ca și tine, 
cred că tu poţi înţelege asta mai bine ca mulţi alţii, spuse ea. 
Ani de zile, Logan a fost singurul care chiar m-a înţeles și 
acceptat așa cum eram. Pentru asta Logan o să facă parte din 
viața mea, o să ţin la el și o să-l protejez întotdeauna. 

— Deci faci asta pentru el, din prietenie? 

— Iniţial da, spuse ea. Am început misiunea asta pentru el, 
pentru Hannah și pentru că trebuia să lucrez. 

Munroe făcu o pauză. 

— Vezi, Gideon, ca și tine, am și eu problemele mele cu furia, 
mă autodistrug într-un ritm rapid și, dacă nu fac nimic prea mult 
timp, devin foarte periculoasă. Așa că am început să fac asta 
pentru Logan, pentru mine și pentru o fetiță care îmi amintește 
de mine. 

Gideon se uită la ea, cu ochii mijiţi. 

— Așa a început, dar cum se va termina? 

Munroe se lăsă pe spate, privindu-l fix. 

— Nu știu cum se termină, spuse ea. Povestea încă se mai 
scrie și te invit s-o scriem împreună. Am nevoie de timp, doar 
puțin timp. Știu că tu ai venit aici și pentru altceva decât 
Hannah, știu că tu cauţi ceva - pe cineva. Prin căutarea ta poţi 
strica totul. Dacă te retragi și mă lași pe mine, după ce partea 
mea de poveste se termină o să-ţi dau toate informaţiile pe care 
le am despre Refugii, tot ce știu, ca să-ţi găsești și tu calea către 
dreptate. 

— Cât o să dureze? spuse Gideon. 

Munroe dădu din umeri. 

— Câteva zile, poate. Dacă avem noroc. 


VP - 193 


Gideon privi în depărtare, iar Munroe se trase iar mai în faţă, 
cu coatele și antebraţele pe masă, așa cum stătuseră înainte, cu 
mâinile împreunate în faţă. Aștepta. 

— Ai omorât oameni, spuse el în cele din urmă. 

Nu era o întrebare, ci mai degrabă o concluzie care ieșea la 
lumină lent și limpede. 

— E așa de greu de crezut? întrebă ea. 

Gideon se întoarse spre ea și, în timp ce Munroe continua să 
tacă, îi studie faţa vreme îndelungată. 

— Cred că înțeleg de ce Logan are atât de multă încredere în 
tine, spuse el. 

— Pentru că am omorât oameni? 

— Pentru că ești ca noi, spuse el. Eşti altfel. Ne înţelegi 
durerea. 

— Și tu o înţelegi pe a mea. 

— Cred că da, spuse el. 

Apoi, după o pauză lungă, dădu din cap. 

— O să-ţi ofer timpul de care ai nevoie, spuse el. Nu o să mă 
amestec, n-o să fac nimic care să împiedice scoaterea lui 
Hannah, chiar dacă asta va însemna că am venit aici degeaba. 

— Pe cine vrei să găsești? întrebă ea. 

Gideon scutură din cap. 

— Nu contează. 

— Mi se pare corect, spuse ea. Ce te obligă să te întorci? 
Munca? Banii? 

— Puțin din amândouă, spuse el. Am un concediu plătit 
limitat, iar biletele spre Argentina nu sunt tocmai ieftine. 

Munroe dădu din cap. 

— Să vedem cum o să evolueze lucrurile aici, iar după ce se 
termină caută-mă, bine? Să văd cum te pot ajuta. 

— N-am nevoie de pomană, spuse el. 

— Dacă o să ajungem acolo, consideră asta o despăgubire 
pentru timpul tău pierdut și cheltuielile de călătorie. 

Gideon zâmbi, aproape timid, și, pentru prima oară de când 
Munroe îl cunoștea, și ochii i se luminară. 


VP - 194 


Capitolul 25 


Camera cea mare se goli și holul și casa scărilor se umplură 
de freamătul și zgomotul de pași care se auzeau întotdeauna 
când oamenii plecau de la învățămintele de dimineaţă la 
diversele lor treburi. 

Hannah își ţinu ochii plecaţi și se duse la panoul cu orarul. 
Voia să fie mică, invizibilă, nu voia să vorbească nimeni cu ea 
pentru că, fiind sub pedeapsa tăcerii, nu avea voie să răspundă, 
ceea ce era stânjenitor. 

Panoul cu însărcinările spunea că era iar la bucătărie, iar 
Hannah aproape zâmbi din cauza asta. În mod normal, când 
dădeai de necaz erai pus, în afara zilelor de strâns bani, să speli 
toaletele, să freci podeaua sau orice alt tip de treabă scârboasă 
imaginabilă, de obicei săptămâni la rând. Dar, de vreme ce 
Morningstar era Păzitoarea ei cu normă întreagă și pentru că 
Morningstar nu merita să facă treburile josnice, o lăsaseră pe 
Hannah să rămână la însărcinările normale, ceea ce era o 
ușurare. 

Hannah deschise ușa bucătăriei, gândindu-se că Morningstar 
o așteaptă deja, dar deocamdată acolo era doar Unchiul Hez. 

Hannah dădu din cap. Hez știa deja că ea e la tăcere, așa căo 
trimise să sorteze legumele în cămara de lângă bucătărie. Asta 
era treaba scârboasă de la bucătărie, sortarea legumelor. 
Însemna să sapi prin ceva putred, uneori chiar printre viermi sau 
alte insecte, să găsești ceea ce mai putea fi încă mâncat. Era 
puțin complicat să găsești un echilibru, pentru că multe din 
lucrurile pe care Hannah nu voia să le mănânce erau totuși 
considerate comestibile, iar dacă aruncai prea mult, Hez se 
înfuria. 

Sorta o lădiță de roșii, cu degetele pline de măzgă, când ușa 
de plasă se izbi de perete și Morningstar intră în cămară. 

— Elijah vrea să te vadă, spuse ea. E în camera lui. 

Cu Morningstar avea voie să vorbească, așa că Hannah o 
întrebă: 

— Să termin astea mai întâi? 

— Nu, spuse Morningstar. 


VP - 195 


Așa că Hannah puse găleata jos, deschise robinetul chiuvetei 
de afară și se spălă pe mâini. 

Când traversă bucătăria înapoi nu ridică privirea. Restul 
echipei era acolo. Știau că ea dăduse de necaz, iar Hannah era 
destul de sigură că știau și că fusese chemată pentru încă o 
discuţie și nu voia să le vadă cum se holbează la ea. 

Hannah merse încet la ușa din spate. Avea stomacul întors pe 
dos și senzaţia de greață îi ajunsese până în gât. Inima îi bătea 
foarte tare, ca și cum ar fi lovit într-un perete, încercând să 
evadeze prin el. O mie de gânduri îi zburau prin minte, orice 
greșeală cât de mică pe care ar fi putut s-o facă în ultimele 
câteva zile. Nu vorbise cu nimeni. Nu fusese nesupusă. 
Manifestase un spirit blând și umil. Scrisese reacţii bune și 
oneste față de fiecare învățământ, pentru a demonstra că 
asimilase cu adevărat cuvintele Profetului. Și fusese foarte, 
foarte ascultătoare. 

Dar chiar și așa, putea fi vorba de orice, iar o discuţie nu 
ducea niciodată la ceva bun. 

Camera lui Elijah era în anexă, după colț faţă de copiii de 10- 
12 ani, și când ajunse acolo Hannah bătu încet la ușă. 

— E deschis, spuse Elijah. 

Hannah intră. În cameră era un pat dublu și, chiar aproape 
lipit de el, un birou mic. Elijah stătea pe scaunul de la birou, iar 
pe pat stătea Mătușa Sunshine. Era o surpriză s-o vadă pe 
Sunshine acolo. 

Sunshine bătu cu palma pe pat și spuse: 

— Stai jos, scumpo. 

Stomacul lui Hannah tresăltă iar. Cuvintele frumoase sau 
chiar gesturile frumoase erau adesea ceea ce precedau 
necazurile. Se așeză încet și își împreună mâinile în poală, 
așteptând ca unul dintre ei să vorbească. 

— Am o scrisoare de la tatăl tău, spuse Elijah. 

Hannah dădu din cap și întinse mâna după hârtia pe care eli- 
o înmâna, care de fapt era un e-mail printat pe care Elijah și 
Sunshine în mod evident îl citiseră. Era exclus ca ei s-o fi 
chemat aici doar ca să-i dea o scrisoare, dar chiar și așa era 
plăcut faptul că tatăl ei îi scrisese. De vreme ce Elijah și 
Sunshine continuau să nu spună nimic, ea își dădu seama că, 
înainte de a spune ceva, așteptau ca ea să citească ce scrie 
acolo. 


VP - 196 


E-mailul nu era cine știe ce. Doar câteva paragrafe despre cât 
de ocupat era el și cât de mult îi era dor de ea, cât de mândru 
era de ea pentru că îl lăsa pe el să lucreze pentru Domnul și că 
el o lăsase în grijă lui Dumnezeu și avea încredere în cei care 
luau decizii pentru ea, pentru că făceau cum era mai bine. 

Așa erau toate scrisorile tatălui ei, de fapt nu spuneau 
niciodată nimic, chiar dacă ea se străduia foarte mult să 
citească printre rânduri, în căutarea unei posibile semnificații 
ascunse. Dar era plăcut să primească vești de la el, era plăcut 
că își amintea cineva de ea, iar asta o făcea să-și simtă gâtul 
foarte încordat. 

Hannah lăsă pagina jos, pe pat, astfel ca Elijah și Sunshine să- 
și dea seama că terminase, după care Elijah spuse imediat: 

— Draga mea, o vreme o să te trimitem altundeva de aici. 

În capul lui Hannah dansau un milion de întrebări, însă n-ar fi 
avut voie să adreseze prea multe dintre ele. Așa că tăcu și 
spuse, cu un ton ce putea fi considerat umilinţă: 

— Din cauza păcatelor mele? 

Elijah zâmbi. Era un zâmbet amuzat, aproape ca și cum ar fi 
râs de ea, dar era mai bine decât să fie furios. 

— Nu, scumpo, nu din cauza asta, spuse el. Dușmanii noștri 
neîmpăcațţi, cei care încearcă de foarte mult timp să dea de tine, 
au pornit iar la atac și ar putea să existe razii. Noi vrem să te 
păstrăm în siguranţă și departe de toate acestea, deci ăsta e 
motivul. 

Hannah se simţi întristată și plină de căință, iar asta o 
împovăra. 

Refugiile și Profetul sufereau atât de mult din cauza ei și din 
cauza mamei ei malefice din Vid, care se folosea de poliţie și de 
statele Antihristului ca să-i persecute pe Aleși. Ea și cu tatăl ei 
trebuiau să se mute adesea, iar Refugiile făceau mari eforturi ca 
s-o apere de Vid. Până și Profetul știa despre situaţia ei, ceea ce 
îi agrava și mai tare păcatele actuale, deoarece demonstra că 
nu apreciază sacrificiile făcute pentru ea. 

— Și de data asta e tot mama mea din Vid? întrebă Hannah. 

— Nu știm prea bine cine e de data asta, spuse Elijah, dar 
Domnul și Profetul ne-au spus să ne așteptăm la asta, așa că 
facem pregătiri. 

— Unde o să merg? spuse Hannah. O să plec fără tatăl meu? 


VP - 197 


— Tatăl tău și-a dat binecuvântarea, spuse Elijah. Dar, cum el 
nu poate să meargă cu tine, o să rămâi în oraș - numai că nu 
într-un Refugiu. În locul lui o să meargă Sunshine cu tine. 

Așa se explica prezenţa lui Sunshine acolo. 

— Chiar acum? întrebă Hannah. 

— Astăzi sau mâine or să treacă pe aici niște Sponsori, care o 
să te ducă într-un loc sigur. 

Experienţa celor petrecute ultima oară când Hannah îi vizitase 
pe Susţinători împreună cu Sunshine era încă vie și dureroasă. 
Amintirile i se încolăciră în jurul gâtului ca două mâini mari care 
o lăsau fără aer, sufocând-o. 

N-ar fi trebuit să pună întrebări, dar frica faţă de un lucru 
întrecu frica de celălalt și Hannah spuse repezit, fără să se 
gândească: 

— Va trebui să împărtășesc iar lubirea Domnului? 

Răspunsul la întrebarea ei fu tăcerea. 

Faţa lui Sunshine se înnoră și Hannah recunoscu acea 
expresie - așa făceau adulții atunci când se gândeau cum să 
iasă dintr-o situaţie spinoasă. Dar expresia lui Elijah o sperie cu 
adevărat, pentru că acesta părea absolut nedumerit, ca și cum 
n-ar fi avut idee despre ce vorbea Hannah. 

Asta însemna două lucruri. Primul era că poate nu Rachel o 
reclamase. Poate că avea necazuri din cauza altei nesupuneri. 
Dar, mai rău decât atât, însemna că Sunshine, chiar dacă locuia 
în Refugiu, îi era superioară lui Elijah și asta era posibil numai 
dacă ea era în subordinea directă a Profetului. Asta însemna că 
dacă Hannah pleca din Refugiu împreună cu Sunshine, aceasta 
practic putea să facă orice cu ea, pentru că nimeni n-ar fi 
îndrăznit să supere pe cineva care era în subordinea directă a 
Profetului. 

Frica era copleșitoare și Hannah se luptă să-și stăpânească 
lacrimile. Era mai neajutorată ca oricine. Nu voia să plece din 
Refugiu. Nu voia să meargă nicăieri singură cu Sunshine, și voia 
să creadă că dacă tatăl ei ar fi fost acolo, asta nu s-ar fi 
întâmplat niciodată. L-ar fi putut ruga să intervină, să-l implore 
s-o însoțească el în locul lui Sunshine, ceea ce n-ar fi putut să 
facă, de exemplu, cu mama ei, pentru că ea i-ar fi spus pur și 
simplu să fie ascultătoare și să se supună. 

Toate astea o loviră într-o străfulgerare și, disperată să 
găsească o cale de a o linişti pe Sunshine, de a se pune bine cu 


VP - 198 


această femeie care, după ziua de azi sau mâine, avea să aibă 
control deplin și unic asupra vieţii ei, încercă să-și ia întrebarea 
înapoi, dar Sunshine vorbi mai întâi. 

— Ah, scumpo, nimic de felul ăsta. O să mergem la un hotel 
pentru câteva săptămâni, doar ca să nu mai fim în centrul 
atenţiei și să te protejăm pe tine, pentru că Domnul și Profetul 
ne-au spus să ne pregătim pentru razii, asta e tot. 

Hannah dădu din cap. Voia s-o creadă. Sunshine n-ar fi minţit, 
nu-i așa? Puteau să-i mintă pe străinii din Vid, dar Aleșii nu 
minţeau alţi Aleși. Dacă adulţii nu voiau să afli ceva, te mustrau 
pur și simplu pentru că ai întrebat. Dar poate că acum era 
altceva. Poate că Sunshine ar fi minţit din cauză că era și Elijah 
acolo, fiind atât de evident că el n-ar fi trebuit să știe nimic. 
Oare adulţii se minţeau între ei? 

Elijah își drese vocea, părând că terminase deja cu acest 
subiect și era gata să treacă la altceva. Hannah se tensionă. 

— Înţelegi, scumpo, spuse Elijah, că ieșirea din Refugiu nu 
schimbă cu nimic lecţiile pe care trebuie să le înveţi, nu-i așa? 
Suntem în continuare foarte preocupaţi de sănătatea ta 
spirituală și, din ce-am aflat în ultimele zile, se pare că tu îl lași 
în continuare pe Diavol să intre în viața ta. 

Hannah nu spuse nimic. Nu avea nici cea mai mică idee ce 
făcuse de data asta. Poate că pe faţa ei se citea nedumerirea, 
sau poate doar pura inocenţă, pentru că Elijah continuă: 

— Mulţi oameni au observat o tristeţe pe chipul tău, spuse el. 
Atunci când ești plin de spiritul Domnului, asta se vede, iar tu 
nu-l lași pe lisus să strălucească prin tine. Trebuie să zâmbești 
mai mult, Hannah, și să le îngădui celorlalți să-l vadă pe lisus în 
tine. 

Hannah aprobă din cap. În ultima vreme nu prea avusese 
motive să zâmbească, dar asta nu era o justificare ca să fie 
nefericită. Oricât de trist erai, nu puteai să arăţi asta, era foarte 
important să zâmbești și să-l lași pe lisus să strălucească prin 
tine întotdeauna. lar cum în ultimele zile în sufletul ei se 
întâmplaseră atâtea, nu mai fusese atentă la aparenţe. 

— Poţi să-ţi faci bagajele după prânz, spuse Elijah. 

După ce ea dădu iar din cap, el continuă: 

— Acum vino să mă îmbrăţișezi și să-mi arăţi că ești împăcată 
cu Domnul. 


VP - 199 


Hannah se ridică în picioare, se aplecă spre el și îl îmbrăţișă. 
Elijah o înconjură cu mâinile, o strânse și o bătu cu palma pe 
fund, din nou acel tip stânjenitor de atingere. 

— Biblia spune „Pe cel ce îl iubește, Domnul îl ceartă”, spuse 
Elijah, „iar noi vă pedepsim doar pentru că vă iubim și vrem ca 
voi să fiți cât se poate de buni pentru lisus”. 

Hannah se întoarse la bucătărie cât mai încet posibil. Singurul 
lucru care o aștepta erau legumele putrezite, așa că nu avea 
niciun motiv să se grăbească, iar Hez nu putea să se înfurie 
dacă cel care o chemase era Elijah. Dacă avea noroc, poate că 
Hez avusese nevoie de ele imediat și trimisese deja pe altcineva 
să le sorteze. 

Hannah se gândi la toate lucrurile pe care le spusese Elijah. 
Așa cum făcea de fiecare dată când era luată la o discuţie sau 
când la ea ajungea vreo altă știre, căută să vadă dacă era ceva 
bun, ca să se agaţe de el și să se convingă că totul era în regulă. 
Atât timp cât reușea să se autoconvingă, senzaţia de greață era 
controlabilă. 

Hannah ajunse la bucătărie dar, înainte să deschidă ușa, se 
opri ca să se asigure că expresia ei e cea potrivită. Un zâmbet 
ușor avea să fie suficient. Dacă zâmbea prea tare ar fi părut fals 
și ceilalţi ar fi crezut că a dat iar de necaz, ceea ce ar fi fost o 
problemă la fel de mare. 

Hannah puse mâna pe ușă și o împinse, fiecare parte a 
trupului ei și fiecare rugăciune secretă înălțându-se spre Cer în 
speranţa că Sunshine spusese adevărul. 


VP - 200 


Capitolul 26 


Discuţia cu Gideon îi consumase lui Munroe două ore, așa că 
atunci când opri încet Peugeotul în faţa porţii Fermei era deja 
mijlocul după-amiezii. Felul de a pătrunde în Fermă rămăsese 
același de la: o primă așteptare la poartă, drumul lent cu mașina 
spre casă, o altă așteptare după Elijah. 

Dar după trei zile, sosirea ei devenise ceva obișnuit. Mai ales 
că Dust, adolescentul, îi acceptase oferta de a-l duce până la 
casă și nu mai era atât de reticent ca la început. Era prima oară 
când Munroe se găsea complet singură cu unul dintre tineri. Prin 
mintea ei treceau zece întrebări deodată, iar drumul era prea 
scurt pentru oricare dintre ele, dar era suficient de lung pentru 
ca Munroe să încerce să-i intre în graţii. 

Cu ochii aţintiţi asupra drumului de pietriș, ca să nu-l 
intimideze și ca să transmită o falsă inocentă, Munroe spuse: 

— Probabil că ești special; nu oricine ajunge să se ocupe de 
poartă, nu-i așa? 

ÎI văzu cu coada ochiului cum zâmbește larg. 

— Eu sunt întâmpinător, spuse el. Nu e ceva foarte special. 

Dar vocea lui trăda mândria pe care i-o oferea acea poziţie - 
chiar dacă era doar un ajutor. | se încredinţase deschiderea 
porţii numai pentru oamenii cunoscuţi în Refugiu, nu și primirea 
necunoscuților, cu care se îndeletnicea Esteban. 

Munroe opri lângă locurile de parcare care ar fi trebuit să fie 
goale, dar nu erau. Dubiţele dispăruseră și în locul lor se aflau 
două limuzine Mercedes ultimul tip, negre și impunătoare, cu 
geamuri fumurii. Nu era tipul de vehicule care să poată 
transporta într-un mod neostentativ 15 oameni prin oraș, și nici 
genul de mașini cumpărate din bugetul foarte limitat al 
Refugiului. 

Munroe cobori din mașină, se duse în spatele limuzinelor, se 
opri și le privi insistent, un gest deliberat menit să provoace o 
explicaţie din partea lui Dust fără să trebuiască să întrebe ceva. 

Băiatul se întoarse în spate, spuse „Vizitatori” și o așteptă să-l 
urmeze. 


VP - 201 


Cea mai probabilă explicaţie erau Sponsorii, cei pe care 
Refugiul îi curta în căutarea banilor și protecției, ceea ce 
constituia o răsturnare de situaţie. În funcţie de cine erau 
Sponsorii și ce relaţii aveau ei, puteau apărea mai multe 
complicaţii. 

Un răspuns monosilabic era tot ce putea să obţină din partea 
lui Dust fără să insiste. Ca în cazul oricărei obţineri de informaţii, 
răbdarea era mai bună decât să distrugi o posibilitate pentru 
ceva neînsemnat. Băiatul n-avea decât să tacă; imediat ce 
putea să-i transmită lui Bradford informaţiile de pe plăcutele de 
înmatriculare, Munroe avea să afle ceva despre vizitatori. 

Munroe își lăsă valiza cu lucrurile pentru noapte pe bancheta 
din spate a mașinii și intră în urma lui Dust. In loc să o conducă 
la nișă, așa cum se așteptase ea, el o duse pe scări în sus, lao 
cameră mică din PFL care ocupa o parte din palier, lângă casa 
scărilor. Dust bătu la ușă ca să-și anunţe prezenţa, vocea lui 
Elijah îi pofti înăuntru și băiatul băgă capul pe ușă. Dust îi făcu 
lui Munroe semn să intre, apoi se întoarse și plecă, revenind la 
preocupările lui zilnice - cu certitudine ceva mai mult decât 
soneria de la poartă. 

Camera mică, plină de rafturi și de accesorii pentru un birou 
de acasă, era în mod evident un spaţiu comun. Elijah stătea la 
un birou improvizat pe un scaun pliant de metal, cu un laptop în 
fața lui și un teanc de hârtii într-o parte. Când Munroe intră, el 
se ridică să o îmbrăţișeze, blocându-i calea înainte ca ea să 
pătrundă prea mult în acel spațiu claustrofobic. 

Munroe se zbârli în faţa contactului fizic nedorit și, din nou, în 
ciuda unor viziuni în care ea îi făcea rău fizic, se forță să-l 
îmbrățișeze nonșalant. Imediat în spatele lui Elijah erau trei 
șiruri de rafturi acoperite doar parţial de o perdea, dincolo de 
care se vedeau cărți cu învățămintele. De asta îi blocase Elijah 
calea. 

Acesta încă mai avea expresia distrată și epuizată de ieri. 
Făcu semn spre ușă, așa că se întoarseră împreună pe unde 
venise ea mai devreme. 

— Noaptea trecută am mai avut un vis, spuse Munroe. 

Apoi, înainte ca el să apuce să răspundă, îi întinse un plic. 

— Dumnezeu mi-a spus să-ți dau asta. 

Elijah luă plicul după pauza cuvenită, cu o privire suficient de 
prelungă ca să transmită recunoștință și apreciere și suficient de 


VP - 202 


rapidă ca să-și mascheze setea de bani. Fără să deschidă plicul, 
îi spuse „Mulţumesc”, apoi, îndrumând-o înapoi către scări, 
adăugă: 

— Domnul ar putea folosi astăzi ajutorul tău. Dacă ești 
dispusă, ar fi nevoie la bucătărie. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, spuse ea. 

Chiar dacă la Aleși disponibilitatea nu era niciodată opțională, 
afirmaţia ei simplă conţinea mai mult adevăr decât orice altceva 
îi spusese până acum lui Elijah. 

Bucătăria era la parter, în capătul îndepărtat al unui hol care 
trecea prin spatele scărilor, izolată de restul casei de o ușă 
solidă care rămânea permanent închisă. 

Elijah deschise ușa și Munroe intră într-o încăpere unde era 
mult mai cald decât în restul casei. Activitatea din încăpere se 
opri aproape complet și, în acea cvasităcere, șuieratul oalelor 
mari care clocoteau pe un aragaz de dimensiuni industriale 
părea mai zgomotos decât ar fi trebuit să fie. 

In mijlocul bucătăriei era o tejghea improvizată de lemn care 
lăsa în jurul ei loc minim de umblat și era suficient de mare 
pentru toate cele trei adolescente care tăiau legume în picioare. 
Pe peretele din spate erau chiuvete mari de inox, în faţa lor un 
adolescent și lângă el un tip de 30 și ceva de ani despre care 
Munroe presupuse că era responsabil pentru tot ce se întâmpla 
acolo. 

Elijah o prezentă scurt pe Munroe vorbind în engleză. Tipul de 
30 și ceva de ani se prezentă drept Hez. Munroe presupuse că 
venea de la Hezekiah. Băiatul, Jotham, se întoarse cu faţa la ușă 
doar cât dură prezentarea, apoi se întoarse cu spatele și 
reîncepu să lucreze. Fetele zâmbiră, chiar dacă puţin timid, și se 
strânseră mai aproape ca să facă loc. 

De cealaltă parte a mesei, între Morningstar - fiica lui Elijah, 
pe care o cunoscuse în seara anterioară - și o necunoscută pe 
nume Sarai, se afla Hannah, care se prezentă drept Faith. 

In mintea lui Munroe, acesta ar fi trebuit să fie momentul 
marii evadări. Acum era momentul în care personajele pozitive 
se apropiau în sfârșit de ţinta lor, își scoteau pistoalele și o 
scoteau și pe copilă din incintă, în siguranţă. 

Și, tehnic vorbind, Munroe putea face asta. 

N-ar fi trebuit decât să se ducă repede până la mașină, să 
deschidă portbagajul și să se întoarcă ţinând o armă-n mână. 


VP - 203 


Poarta din faţă nu era cine știe ce obstacol, ţinând cont de faptul 
că airbag-urile mașinii ei fuseseră deja scoase pentru o astfel de 
eventualitate. Dacă mica trupă din bucătărie decidea să 
riposteze în loc să se ascundă, lupta ar fi putut însemna ţinerea 
lui Hannah și, în același timp, respingerea celorlalţi patru, dar 
era ceva ce putea fi făcut. 

Nu putea însă fără să tragă câteva focuri, ceea ce, dată fiind 
prezența Sponsorilor acolo, ar fi fost un mod neînţelept de a 
acționa. 

Dar Munroe nu era într-un film. 

Aceștia erau oameni reali, cu vieţi reale, adolescenţi reali 
care, printre altele, nu aveau nevoie de trauma emoţională de a 
asista la acel tip de violență. Le era destul ceea ce trăiau deja în 
viaţa lor cotidiană. Erau fraţi și surori la care Heidi, Logan și 
Gideon ţineau atât de mult. A-l vătăma pe vreunul din ei ca 
modalitate de a-l salva pe altul însemna a produce o nouă 
durere, în timp ce încerca să vindece o rană. 

Dacă violenţa era singura modalitate de a o scoate pe Hannah 
de acolo, Munroe avea să acţioneze. Dar existau și alte 
modalităţi mai curate. În noaptea asta, în timp ce Refugiul 
dormea, avea să facă harta casei și să-l cheme pe Bradford. 
Împreună aveau s-o scoată pe fată și să termine o dată pentru 
totdeauna cu acest loc. 

Între timp, bucătăria oferea ocazia perfectă de a crea 
familiaritate, încredere și camaraderie, nu doar cu Hannah, ci și 
cu Morningstar, sora lui Heidi. Prin Morningstar, Munroe putea 
să sape mai departe și să înțeleagă mai bine ce tactică să 
adopte cu Hannah, odată ce scoaterea ei din Refugiu reușea. 

Hez îi spuse lui Munroe, într-o spaniolă stricată, ce trebuia să 
se întâmple în bucătărie în următoarele două ore. Ea dădu timid 
din cap, iar după ce el termină, își dădu jos haina, căutând un 
loc unde s-o așeze. 

Așa cum sperase, el îi recomandă s-o lase în sufragerie, așa 
că Munroe ieși din bucătărie, mergând încet doar atâta timp cât 
era observată. După ce ușa se închise, se îndreptă spre camera 
cea mare aproape în fugă. Aruncă haina pe un scaun, plasă un 
microfon sub altul și apoi montă o microcameră aproape de 
scândurile podelei. 

Camera era mică, cu o durată limitată a bateriei. Dacă 
Munroe nu se îndepărta prea mult, receptorul prindea semnalul, 


VP - 204 


îl amplifica și îl transmitea mai departe. Munroe îndreptă 
camera spre ușa de la intrare, dar nu avu timp să verifice 
acurateţea. Avea să rezolve asta mai târziu. 

Munroe îngenunche lângă scaun și spuse „Notează. Vreau să 
verifici plăcuțele astea de înmatriculare”, apoi recită din 
memorie în liniștea camerei numerele pe care le luase de la 
limuzinele negre. 

Chiar dacă Bradford nu era la birou atunci când microfonul 
fusese activat, el aștepta cu nerăbdare orice date venite de la 
Fermă și avea să le găsească curând. Munroe o lăsă așa. 
Bradford avea ce îi trebuia ca să se apuce de lucru și, dacă avea 
să găsească urgent ceva, avea să sune pe telefonul pregătit în 
acest scop. 

Munroe se întoarse în bucătărie și se așeză în fața mesei, cu 
fetele. Morningstar împinse un bol cu cartofi în direcția ei și îi 
întinse un fund de lemn și un cuțit. 

Munroe se întoarse cu un oftat tăcut spre cuțitul butucănos și 
tocit. Dacă persoanele din încăpere ar fi știut ce putea să facă 
prădătorul din ea cu această lamă stângace de bucătărie, nu ar 
fi lucrat mai departe atât de senini. Degetele ei strânseră 
mânerul și cuțitul deveni una cu trupul ei, o prelungire a brațului 
ei. Îi măsură din instinct greutatea și echilibrul, scoase un cartof 
din bol și, după ce i se arătă cum se face, îl tăie cubuleţe. 

Se vorbea în engleză, conversaţia era superficială și uneori 
ireverenţioasă. Din pălăvrăgeala sporadică, Munroe află despre 
Aleși și despre metodele lor mai mult decât aflase din toate 
conversațiile ei cu Elijah. Uneori Morningstar se oprea și 
traducea pe rând anumite propoziţii în spaniolă, nedându-și 
seama, din cauza pretinsei ignoranţe a lui Munroe, că tot ce se 
spunea era nu doar perfect înțeles, ci și înregistrat. 

De asemenea, deveni rapid clar că, atunci când se vorbea în 
spaniolă, Hez și Jotham înțelegeau puţin din ce se spunea și nici 
nu prea le păsa. 

Sistemul din bucătărie era o lecţie de diviziune a puterii. Era 
domeniul lui Hez; el făcea miracole cu alimentele pe care le 
avea la îndemână și toți îl ascultau. Dar în restul privinţelor, sora 
lui Heidi, Morningstar, era stăpână. Morningstar era cea căreia îi 
fusese încredinţată Munroe, cea de care celelalte își ascundeau 
gândurile și conversaţia și la care făceau apel atunci când 
discutau cu această necunoscută. 


VP - 205 


Timpul trecea și micul grup se obișnui oarecum cu prezența 
lui Munroe. Aceasta era integrată în conversaţie, spunea glume 
care le făceau pe fete să râdă și punea din când în când o 
întrebare. Nici vorbă de subiectele stânjenitoare care în Vid 
constituiau norma; nimic despre felul în care se distrau ele sau 
materiile lor preferate de la școală și categoric nicio discuţie 
despre facultate și alegerile lor profesionale - ca și cum aceste 
decizii le-ar fi aparţinut. Munroe rămase pe teritoriul familiar pe 
care nu exista nicio capcană sau cursă și astfel ele simţiră mai 
puţine motive să-și protejeze conversațiile. 

Aceste trei adolescente nu se deosebeau cu nimic de cele mai 
dure ţinte, care aveau secrete de ascuns și avantajul moral de a 
le ascunde. Dacă treceai o ţintă din ofensivă în defensivă, dacă 
o atingeai în cele mai sensibile locuri ale ei și o puneai sub atac, 
real sau imaginar, obstacolele cădeau și informaţiile deveneau 
disponibile. 

Munroe coti conversaţia cu dezinvoltură. Se concentră asupra 
bisericii lor, cum o numeau ele, asupra bucuriei de a-l sluji pe 
Domnul și a binecuvântării sacrificiului și reflectă la sacrificiile 
făcute de cei care renunțaseră la tot ca să-l slujească pe 
Dumnezeu. Apoi insistă, rugându-le pe fete să-i explice cum ar 
putea, dat fiind că ele primiseră binecuvântarea de a se naște în 
interiorul mișcării, să egaleze sau să aprecieze lucrurile la care 
renunţase prima generație. 

Trecerea fusese atât de subtilă încât fetele nu-i sesizară deloc 
interesul. Morningstar și Sarai vorbiră nestânjenit despre vieţile 
și sacrificiile lor, iar Munroe așteptă răbdătoare, absorbind 
informaţiile, în timp ce Hannah, în mod ciudat, păstra tăcerea. 

În cele din urmă Munroe întrebă explicit: 

— Dar tu, Faith? 

Hannah aruncă o privire furișă spre Morningstar, apoi, după 
ce aceasta înclină din cap aprobator, spuse: 

— Eu l-am sacrificat pe tatăl meu pentru lucrarea Domnului. 
El slujește într-un mod special, ceea ce înseamnă că eu nu mai 
pot să-l văd - nu l-am mai văzut de ani de zile, așa că și eu am 
făcut exact ca prima generaţie, care s-a alăturat Aleșilor și a 
renunţat la familie. Știu cum e. E greu. Dar Domnul o să mă 
binecuvânteze pentru asta. 

Cuvintele lui Hannah confirmau ceea ce Munroe bănuise în 
privinţa lui David Law, dar adevărul aduse cu el o durere 


VP - 206 


sfâșietoare. Faţa lui Munroe era la fel de placidă ca a celorlalte 
din jurul mesei, în timp ce cazanul ei interior începea să 
clocotească iar. Hannah era un copil care conta suficient de 
mult ca s-o răpești și s-o iei de lângă părinţii care o iubeau și 
care i-ar fi oferit totul, dar nu avea valoare prea mare ca ajutor 
al Profetului. 

Morningstar îi aruncă lui Hannah o privire nimicitoare și 
Hannah se opri din explicaţia ei. Munroe interveni ca să salveze 
discuţia. 

— Cel puţin o ai pe mama ta, spuse ea. 

Hannah dădu din cap. 

— Ea e mama mea întru Domnul - ca un fel de părinte 
adoptiv. 

— Mama ta adevărată e împreună cu tatăl tău? 

Hannah scutură din cap. 

— E în Vid, e un Dușman al lui Dumnezeu. Noi nu ne înjugăm 
cu necredincioșii. 

Munroe cunoștea scriptura și ce însemna termenul. Era o 
deschidere care putea să ducă într-un milion de direcţii. Alese 
calea cea mai puţin naturală, dar cea mai empatică faţă de 
Aleși. 

— Atunci așa e cel mai bine, spuse ea. 

Apoi, după o pauză plină de semnificaţie, continuă: 

— Toate aveți familii necredincioase în afara Aleșilor? 

— Nu toate, spuse Hannah, dar Morningstar da. 

Munroe se aștepta la altă privire de reproș din partea fetei de 
19 ani, dar în schimb aceasta oftă și se puse pe mărunţit ceapă. 
Usturimea era suficient de puternică pentru ca ochii celor din 
jurul mesei să lăcrimeze. 

— Eu am câteva surori în Vid, spuse ea. 

— Mai mari? 

Morningstar dădu din cap. 

— Dar nu vorbesc cu ele, pentru că sunt nu doar 
necredincioase, ci și mincinoase. 

— Despre ce mint? 

— Despre lucruri care nu s-au întâmplat în biserica noastră, 
dar ele zic că da, spuse ea, lucruri pe care noi le credem sau nu 
- chestii de genul ăsta. 

— Cum ar fi? 


VP - 207 


Sondarea directă era o tactică pe care Munroe încerca s-o 
evite în general, dar aici Hez și băiatul nu erau deloc atenţi și 
fetele nu observară nici ele nimic suspect. 

— Ei spun că copiii de la Aleși sunt abuzați, că noi nu avem 
niciun fel de educaţie și că adulții fac sex cu copiii, spuse ea. 
Evident, dacă te uiţi la mine îţi poţi da seama că nu sunt 
abuzată. Personal, viaţa asta e cea mai bună educaţie la care 
poate spera orice adolescent și niciun adult nu a făcut vreodată 
sex cu mine. 

De cealaltă parte a mesei, Hannah își feri ochii. Privirea ei era 
abia vizibilă, genul de expresie pe care o are un om vinovat 
atunci când subconștientul lui întâmpină o minciună, iar 
conștiința o înfrânge imediat. Fusese o fracțiune de secundă, 
dar era mai mult decât suficient pentru ca Munroe să facă 
legătura. Stomacul ei se căscă și pulsul îi crescu. Instantaneu. 
De la calm la turbare într-o fracțiune de secundă. 

Munroe lăsă cuțitul jos și îl strecură sub fundul de lemn cu 
vârful înainte. Nu pentru că așa i s-ar fi spus să facă după ce nu- 
| mai folosea, ci pentru că a lăsa cuțitul din mână era cea mai 
rapidă modalitate de a evita vărsarea de sânge. 


VP - 208 


Capitolul 27 


Inima lui Munroe bubuia. Mintea ei lucra la viteză dublă, 
încercând nu doar să-și păstreze controlul, ci și să proceseze 
ceea ce tocmai auzise. Asculta doar pe jumătate continuarea 
poveștii lui Morningstar. Apoi, în liniștea care urmă, fără să se 
gândească prea bine la posibilele repercusiuni, Munroe spuse: 

— E posibil ca surorilor tale să li se fi întâmplat unele lucruri, 
chiar dacă ţie nu ţi s-au întâmplat niciodată. 

Surprinsă pe moment, Morningstar se repezi: 

— Am sute de prieteni, spuse ea, o variantă mai tânără și mai 
aspră a lui Heidi. Și lucrurile astea nu li s-au întâmplat niciodată 
niciunuia din ei. Pot să-ţi garantez că niciunul din noi nu e 
abuzat. E imposibil să trăiești atât de aproape unul de celălalt și 
să nu știi ce se întâmplă - cu siguranţă din toate sutele alea de 
oameni cineva mi-ar fi spus și mie ceva. 

Morningstar făcu o pauză deliberată. 

— Imi pare rău, continuă ea. Pur și simplu nu pot să accept că 
acele povești ar putea fi adevărate. 

Munroe dădu din cap. Ştia procedura, citise deja despre ea. 
Acest răspuns era atitudinea standard a Aleșilor - respingeau cu 
orice preț altceva în afara adevărului oficial. lar termenul de 
„abuz” era respins atât de ușor deoarece pentru copii el avea o 
altă semnificaţie decât pentru cei din Vid. Același cuvânt, 
semnificații diferite. Munroe simţi că o ia ameţeala. 

Da, era posibil ca asta să se întâmple sub ochii ei și nimeni să 
nu-și dea seama niciodată. Dovada era acolo, chiar în faţa lor, 
tânără, blondă și inocentă, cu ochii aţintiți asupra dovleceilor, 
tăindu-i fără să rostească un cuvânt care s-o contrazică pe mai 
vârstnica ei colegă întru Domnul. Adevărul lui Hannah era atât 
de evident pentru oricine care făcea efortul de a privi - căruia îi 
păsa cât de cât. 

Bubuitul din capul lui Munroe era groaznic; cuțitul din faţa ei, 
o încântătoare modalitate de salvare. Munroe își reprimă 
impulsurile. Își reprimă furia. Se luptă să rămână concentrată. 

— Trebuie să merg la toaletă, spuse ea. 

— E prima la stânga de pe coridor, răspunse Morningstar. 


VP - 209 


Munroe era deja în drum spre ușă înainte ca propoziţia să fie 
terminată. 

La baie, Munroe își lăsă capul pe spate, lovind în perete. Trase 
aer în piept, cu ochii în tavan, dar nu-și putea calma furia. Setea 
de sânge era prezentă, pură și autentică; dorința de răzbunare, 
de a aduce salvarea și de a îndrepta nedreptăţile care nu ar fi 
trebuit comise niciodată. Plănuise să evite violența, să aștepte 
noaptea și să o ia de acolo pe Hannah în tăcere, dar nu putea. 
Capul ei se lovea de zid cu un bufnet înfundat repetat. Nu putea. 
Nu putea. 

Dar apoi focul dezlănţuit care scăpase de sub control se stinse 
de la sine, rămânând concentrarea pură. Munroe se întoarse de 
la baie spre bucătărie și spre coridorul care ducea la hol. Avea 
să înșface o armă, să o scoată pe Hannah de acolo și să termine 
cu totul. Cinci minute. Ceilalţi puteau să culeagă ce rămânea în 
urma ei, iar Heidi, Gideon și Logan - ei bine, s-o ia dracu’ de 
treabă, ea încercase - pentru consecinţele care aveau să 
urmeze, ea le spunea sincere condoleanţe. 

Trecu cu pași mari pe lângă bucătărie spre coridorul principal, 
mergând susținut spre hol. Când ajunse la casa scărilor se opri 
brusc. 

In josul scărilor era un grup de cinci bărbaţi și trei femei de la 
Aleși, care încă mai coborau. Nici numărul lor, nici 
circumstanţele n-o făcură pe Munroe să ezite. Putea să iasă, 
putea să o scoată pe Hannah indiferent de câţi erau, cu condiţia 
ca victimele să fie un rezultat secundar acceptabil. Încetini din 
cauza bărbaţilor. Ei erau vizitatorii, proprietarii mașinilor negre 
de afară. 

Purtau costume la comandă și pantofi scumpi, iar trei dintre 
sacouri se umflau discret acolo unde n-ar fi trebuit să fie 
umflate. Cele trei femei, mai bine îmbrăcate și îngrijite decât 
oricare dintre Aleșii pe care Munroe îi întâlnise până acum, se 
dedicau mai ales celor doi din mijloc, care aveau cel mult 40 și 
ceva de ani și puteau fi cu ușurință fraţi. Zâmbetele erau 
cochete, conversaţia superficială și întregul grup ignoră 
prezența lui Munroe până când ajunseră cu toţii pe treptele cele 
mai de jos. 

Cu încetinitorul, imaginea deveni mai clară. Postura. Plasarea. 
Manierele. Aerele. Erau oameni de afaceri, da, dar chiar mai 
mult decât atât. Munroe își petrecuse suficient timp cutreierând 


VP - 210 


zonele obscure ale societăţii ca să identifice corupţia atunci 
când o vedea și aici despre asta era vorba - doi astfel de 
oameni cu bodyguarzii lor și curtezane oferite de Aleși - asta era 
explicaţia pentru mobila mai bună și dubițele mai noi ale 
Fermei. 

Grupul era acum la parter, între Munroe și ușă, fără să se 
grăbească și probabil fără să meargă undeva anume. Rămaseră 
pe coridor și, atunci când în conversaţia lor interveni o pauză, 
Munroe înaintă, lipindu-se de peretele din dreapta ca să treacă 
pe lângă ei. 

Mersul ei lent se opri complet atunci când unul din cei doi 
barosani întinse mâna spre ea. Mișcarea lui fusese jucăușă, 
posesivă, ca și cum ar fi avut cumva dreptul s-o atingă. 

— Bună, frumoaso, spuse el. 

Munroe îl plesni peste mână cu o mișcare atât de rapidă încât 
doar el și un bodyguard își dădură seama de asta. 

Munroe acționase fără să se gândească, raţiunea și logica 
fiindu-i umbrite de emoție. Șocul faptei ei o făcu să se dea în 
spate. In timp ce se întorceau ceilalți ca să vadă cui i se 
adresase bărbatul, ea se înmuie și adoptă sfiala și umilinţa, 
schimbând instantaneu interpretarea. Acum îl privea fix, pe sub 
pleoapele coborâte. Tuturor celorlalţi le părea supusă, dar ochii 
ei îl priveau furios, provocându-l să încerce iar. 

Munroe așteptă o clipă și, neprimind nicio reacţie din partea 
celorlalţi, încercă să meargă mai departe. Bodyguardul care 
văzuse faza îi blocă drumul. 

În alte condiţii, acest scenariu ar fi împins-o spre un tip diferit 
de acțiune, dar astăzi nu voia așa ceva. Era concentrată să o 
scoată pe Hannah afară și să o scoată acum; însă planul ei 
imediat se deteriora rapid, nu din cauza forțelor care îi stăteau 
în drum, ci din cauză că, atât timp cât acești bărbaţi înarmaţi 
erau în apropiere, nu mai exista o modalitate de ieșire rapidă și 
curată. Cineva avea să riposteze cu arma, iar Hannah putea fi 
omorâtă. 

Barosanul îi șopti ceva unuia din oamenii lui, care la rândul lui 
șopti ceva uneia din femeile de la Aleși. Munroe rămase unde 
era, în continuare blocată, în timp ce bodyguardul se uita la ea 
ca la un apetitiv apetisant. 


VP - 211 


Faţa femeii se înnegură când ea își dădu seama ce voiau 
bărbaţii și, odată ce răspunsul ei ajunse la capătul firului, 
bodyguardul se dădu în spate și o lăsă pe Munroe să treacă. 

Ajunsă la mașină, Munroe se duse la portbagaj și rămase 
acolo nemișcată, privind fix la tot și la nimic pentru o lungă 
vreme. Pauza de pe coridor o obligase să redevină raţională. 
Odată cu raţiunea reveniseră tabla de șah, strategia, planul care 
fusese deja pregătit. Trebuia doar să-și păstreze calmul până la 
căderea nopţii. 

Munroe plecă de lângă portbagaj, deschise portiera șoferului, 
urcă și se închise înăuntru. Scoase din buzunar telefonul mobil 
de urgenţă și apelă. 

Bradford răspunse de la primul țârâit. 

— Am doar o clipă, spuse ea. Ai primit informaţiile; le-ai 
verificat? 

— Da, tocmai am primit răspunsul, spuse el. Vehiculele 
aparţin familiei Cârcan, dețin afaceri în Buenos Aires; foarte bine 
conectaţi și puternici, numele lor sunt legate de crima 
organizată. In mare parte spălare de bani de nivel înalt, dar sunt 
suspectați de mult mai multe. Lucrează în penumbră, categoric 
neprietenoși, categoric nu e de glumă cu ei. 

In pauza subtilă a lui Bradford existau multe întrebări - cum 
ar fi de unde obținuse ea plăcuțele de înmatriculare și ce naiba 
se întâmpla, dar el nu întrebă nimic. 

— Ai intrat într-un cuib de vipere, spuse el. Te rog fii atentă. 

Munroe tăcu, îi mulțumi și închise telefonul. 

Minunat. 

Munroe privi fix ușa de la intrare. 

Odraslele familiei Cârcan nu ieșiseră încă din Fermă, iar 
Munroe nu voia să fie în continuare acolo atunci când aveau s-o 
facă. Până când ei părăseau proprietatea, scoaterea lui Hannah 
era exclusă. Dacă voia să păstreze posibilitatea unei operațiuni 
în miez de noapte, Munroe nu avea altceva de făcut decât să se 
întoarcă la bucătărie. 

Coridorul era gol atunci când ea îl străbătu înapoi. Cu fiecare 
pas hotărât către bucătărie, Munroe se străduia să se întoarcă, 
să revină la starea mentală pe care o avusese înainte ca 
revelația personală a lui Hannah să o provoace. 

Bucătăria era așa cum o lăsase, aglomerată și caldă. Mai erau 
15 minute înainte ca mâncarea să ajungă la servire. Atunci când 


VP - 212 


intră, Munroe fu întrebată numai dacă se simţea bine, iar după 
răspunsul ei afirmativ totul redeveni așa cum fusese când ieșise 
ea pe ușă. 

Munroe se mișca pe pilot automat, cu o mască placidă pentru 
tumultul care clocotea în interior, recunoscătoare pentru ritmul 
tot mai rapid al bucătăriei, care lăsa prea puţin timp pentru 
orice discuţie neavând legătură cu munca. Apoi oalele și tăvile 
ieșiră pe ușă, cei care serveau veniră din sala de mese să le ia, 
iar bucătăria care cu doar o clipă înainte fremătase de activitate 
se cufundă brusc în tăcere. 

Morningstar se întoarse spre Munroe cu un oftat teatral. 

Munroe dădu din cap, cu un zâmbet fals zugrăvit pe faţă. 

— Mai avem zece minute până la cină, spuse Morningstar 
luând-o spre ușă. Haide să-ţi luăm lucrurile, eu pot să-ţi arăt 
casa, să-ţi arăt unde o să stai. 

Morningstar deschise ușa pentru ca Munroe să vină după ea. 

Ar fi trebuit să fie un moment de jubilare, ocazia perfectă de a 
lua planul casei. Totul îi venise pe tavă fără ca ea s-o ceară, fără 
să recurgă la vreun subterfugiu. Dar Munroe era legată 
emoțional de Hannah și dacă ar fi părăsit încăperea, chiar și 
pentru necesara recunoaștere, s-ar fi tensionat și mai mult. 
Incordată și reticentă, Munroe își luă poșeta de pe jos și le lăsă 
pe cele trei adolescente să facă mai departe curăţenie. 

Munroe și Morningstar se duseră la mașină, iar acolo, afară, 
sub cerul tot mai slab luminat și lângă limuzinele încă prezente, 
Munroe scoase de pe bancheta din spate valiza cu lucrurile 
pentru noapte. Morningstar privi spre mașină și apoi spre 
geantă nu cu vigilenţa unui Păzitor, ci a unui om curios. Era ca și 
cum într-adevăr vedea mașina pentru prima oară și făcea 
legătura cu Munroe ca proprietară și de acolo, mai departe, cu 
conversaţia anterioară despre sacrificiu. 

Munroe puse mica valiză pe pământ și îi scoase mânerul 
telescopic. Morningstar îi studie bagajul - un obiect care 
probabil costa mai mult decât aducea ea Refugiului din cerșit 
într-o lună întreagă. 

— Îţi place? întrebă Munroe. 

Faţa lui Morningstar se întunecă de stânjeneala celui prins că 
trage cu ochiul. 

— E foarte frumoasă, spuse ea. 

— Ți-o dau ţie. 


VP - 213 


Morningstar tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Serios? 

Munroe întinse mânerul spre ea. 

— Poţi s-o iei acum, dacă vrei, spuse ea. O să-mi scot lucrurile 
din ea mai târziu. 

Morningstar ezită, apoi întinse mâna după mâner, cu un 
zâmbet radios care semăna teribil cu al lui Heidi. 

Valiza asta fusese cea mai ușoară mită pe care Munroe o 
dăduse până acum. 

e 

Etajul casei principale era împărțit în sectoare, unul pentru 
cazarea adolescenților și bărbaților singuri mai tineri, al doilea 
pentru adolescente și femei singure. Al treilea adăpostea un 
grup mai tânăr, care nu era împărţit pe sexe, iar al patrulea, 
potrivit lui Morningstar, era împărţit în camere mai mici pentru 
mai multe cupluri. 

Întregul etaj avea doar două băi care, asemenea toaletelor pe 
care Munroe le văzuse în anexă, fuseseră și ele modificate 
pentru a deservi un număr mai mare de oameni. 

Camera fetelor, cum era numită, semăna cu dormitoarele din 
anexă și era plină de paturi suprapuse înguste, făcute în casă, 
câte trei unul peste altul, printre care rămâneau coridoare 
înguste de trecere. Valizele erau depozitate sub paturile de jos, 
iar un șir de dulapuri încastrate într-unul din pereţi serveau 
drept spaţiu de depozitare suplimentar. Toate paturile erau 
făcute cu grijă, fără niciun articol personal aruncat pe ele, cu 
pături identice, cusute de mână. Singurul mobilier suplimentar 
din încăpere era un raft înalt și subţire acoperit cu o perdea, 
prins între două paturi suprapuse. 

Aici, în acest loc în care spaţiul avea mare căutare, Munroe 
înţelese valoarea valizei mici pe care i-o dăduse lui Morningstar. 
Una peste alta, dacă numărul paturilor era un indicator, această 
cameră neîncălzită de șase pe șase metri adăpostea 15 fete. 

Morningstar arătă spre unul din paturile de sus. 

— E singurul pe care-l avem gol în clipa asta, spuse ea. 
Crystal e plecată în călătorie. Dacă crezi c-o să-ţi fie greu să urci 
și să cobori, pot să fac schimb cu tine pentru la noapte. 

Munroe privi spre pat și îl scutură puţin. Ținând cont de 
centrul de greutate al acestei monstruozitățţi, patul era destul de 
solid. 


VP - 214 


— O să încerc, spuse ea. 

Nu pentru că voia să doarmă acolo, ci pentru că lângă pat era 
raftul, locaţie de primă mână pentru montarea unei camere 
ascunse. 

Munroe folosi ca scară capetele scândurilor de la paturi și 
urcă încet, mascându-și agilitatea. Se așeză, cu capul ușor îndoit 
sub tavan, zâmbi larg și spuse: 

— Tu unde dormi? 

Morningstar arătă spre un pat de la mijloc de lângă peretele 
îndepărtat. 

— Și Sarai? 

Patul de jos de sub Munroe. 

— Și Faith? 

Morningstar arătă cu capul spre patul de la mijloc de pe 
rândul următor. 

Toate pentru acea mică informaţie - ca să afle unde s-o 
găsească pe Hannah la noapte. Și era bine. Dintr-o singură 
mișcare aflase unde dormea ţinta ei, făcuse un plan al etajului și 
primise acces deplin la tot. Cu preţul unei valize cu rotile. 

Cel mai dificil eveniment al serii avea să fie să se dea jos din 
pat fără să le trezească pe cele de dedesubt. Munroe se 
zvârcoli, ca să zdruncine patul, ceea ce îi smulse lui Morningstar 
un zâmbet. 

— S-ar putea să înceapă să-mi placă, spuse ea. 

Zâmbetul lui Morningstar persistă. 

— Trebuie să mă ocup de ceva imediat, spuse ea. 

Apoi arătă spre rafturile cu perdele. 

— Poţi folosi raftul lui Crystal ca să-ţi pui orice lucruri 
personale. Te rog, instalează-te, bine? O să mă întorc peste cinci 
minute și o să mergem în sala de mese. 

Munroe dădu din cap, uimită de ușurința cu care Aleșii o 
integraseră în spaţiile lor personale pe ea care putea fi o 
infractoare; aveau încredere să stea lângă copiii lor, dar nu să 
citească învățămintele discipolilor lor. Priorităţile lor ciudate 
aveau o logică într-un mod tipic Aleșilor, dacă-i înțelegeai pe 
Aleși. 

Morningstar plecă, iar cu încăperea rămasă goală, Munroe 
montă o cameră deasupra raftului, terminând exact în timp ce 
adolescenta se întorcea. 


VP - 215 


Scena cinei era la fel ca aceea din seara anterioară. Zgomotul 
a 150 de voci în conversații multiple. Cântat. Rugăciuni. Apoi din 
nou gălăgie. Munroe stătu din nou alături de familia lui Elijah. 
Numai că în seara aceea era și Hannah, chiar dacă mama ei 
adoptivă, Magdalene, era în cealaltă parte a încăperii, la o masă 
cu trei copii mai mici. 

Prezenţa lui Hannah o puse în gardă pe Munroe, făcând-o să 
regândească planul, să treacă din nou în revistă scenariile și 
precauţiile. Era convinsă că nu era o înscenare, că ei chiar nu 
aveau idee de ce venise ea acolo, că jocul lor nu era mai bun 
decât al ei; că nu putea fi decât o coincidenţă. 

Elijah veni la masă târziu, se strecură pe banca de vizavi, 
înghesuindu-se lângă Hannah și înconjurând-o cu braţul, apoi îi 
spuse lui Munroe: 

— Văd că ai făcut cunoștință cu fiica mea adoptivă. 

— Încă mă strădui să înțeleg toate legăturile de familie, spuse 
Munroe. 

— Tatăl ei îl slujește pe Domnul în alt Refugiu, spuse el, așa 
că Faith stă cu familia noastră câteva nopţi pe săptămână. 

Bratul lui rămase pe umărul lui Hannah mai mult decât ar fi 
fost normal. Munroe ar fi crezut că e un gest tipic Aleșilor, dacă 
nu ar fi existat disconfortul îndurerat de pe faţa lui Hannah. 

Era a doua oară când Munroe vedea acea expresie astăzi. Era 
vorba de un copil care crescuse printre astfel de contacte 
apropiate, care nu manifestase nicio aversiune faţă de atingerea 
fizică a vreunei alte persoane, dar care era evident tulburată și 
nu voia să aibă nimic de-a face cu Elijah. Munroe privi de la 
Elijah la Hannah și la Morningstar, care stătea în faţa lui Hannah. 
Faptul că această fată declara cu mândrie că niciunul din 
prietenii ei nu era abuzat ignora situaţia propriei ei familii și 
faptele propriului ei tată. 

Focul acelei zile se reaprinse și flăcările izbucniră din nou. 
Munroe era cuprinsă de greață și ochii o usturau de furie, iar 
mintea ei lucra, analiza și raționa. Nu avea nicio îndoială că 
Hannah era agresată în acest Refugiu. Dar era oare vorba de 
Elijah? 

Munroe nu era infailibilă. Interpreta limbajul corporal, dar 
putea da chix. Nu era precaut să facă presupuneri. Nu în astfel 
de situaţii. 


VP - 216 


Rămase așezată, respirând. Calm. Respirație controlată. Ceea 
ce se discuta în jurul mesei se pierdea la filtrul dialogului ei 
interior. Timpul încetini. Urmări interacţiunea. Studie, observă. 
Și, din nou, dovada era acolo, atât de evidentă din modul în care 
el o atingea și interacționa cu ea, atât de evidentă din dezgustul 
lui Hannah și teama din ochii ei. 

Acest bărbat, acest lider al comunităţii, era înlocuitorul tatălui 
lui Hannah care avea rolul de autoritate, învăţător, lider întru 
Domnul și abuzator al ei. lar Hannah, furată de la părinții ei, 
abandonată de răpitorul ei și trecută din mână în mână ca un 
animal domestic, de la un proprietar la altul, nu avea un adăpost 
în care să se refugieze, asta dacă înţelegea cel puţin că lucrurile 
acestea erau niște crime împotriva ei. 

Conștiinţa lui Munroe urla, copilăria ei violată se înălța ca o 
făptură primordială din magma pământului. 

Și nu avea să ia sfârșit nici când Hannah urma să plece de 
aici. Un alt inocent avea să-i ia locul. Dar Munroe putea să pună 
capăt tuturor acestor nenorociri. Să-l omoare pe omul acesta la 
noapte, înainte de a pleca din Refugiu, și să rupă cercul pentru 
totdeauna. În flama fiecărei clipe care trecea se ivea conflictul 
interior al justiţiarismului. Întrerupi un ciclu doar ca să pornești 
unul nou. 

Aceștia nu erau niște necunoscuţi de pe o străduță 
întunecoasă. Elijah era soț, părinte și bunic. Era tatăl lui 
Morningstar, tatăl lui Heidi, singura persoană pe care acești 
copii din jurul mesei o aveau ca să-i protejeze să nu devină și ei 
niște Hannah. Ochii lor inocenți, care o priveau curios peste 
masă, făceau ca efectele deciziilor ei să fie foarte vii și 
personale. 

Control. Munroe se luptă pentru control. Respiră. Ascultă. 
Vorbește. Ei vorbeau cu ea. Răspunde la întrebările care ţi se 
pun. 

— Mă simt bine, spuse ea. Poate sunt puţin ametţită de la 
căldura din bucătărie. 


VP - 217 


Capitolul 28 


Munroe traversă seara văzând și trăind totul ca printr-o 
perdea diafană, interacţionând mecanic și, cu ajutorul forței 
voinţei, nelăsând să se vadă niciun semn al turbulenței sale 
interioare. 

Ca și în seara anterioară, cina fu urmată de alte discuţii și, pe 
măsură ce conversațiile se lungeau, cei de la masă plecau 
treptat. Munroe o privea pe Hannah cu îngrijorare, neliniștită să 
n-o scape din priviri, dar știind că nu avea de ales. 

Se strânseră iar în sufragerie, încă o seară de cântece și 
vorbe motivaţionale, încă o scenetă a Aleșilor. Totul deveni 
rapid obositor, mai ales după evenimentele de astăzi. Munroe 
voia ca asta să ia sfârșit. Voia să fugă în patul de sus, unde 
putea să se holbeze la tavan în întuneric. Acolo unde mintea ei 
putea să toarcă și să analizeze nestingherită și de unde putea să 
o observe pe Hannah până când se făcea mai târziu în noapte. 

După o ultimă rundă de cântat, membrii Refugiului se 
împrăștiaseră, iar Munroe se duse împreună cu Elijah în biroul 
improvizat. Acolo, acesta alese încă o carte pentru ea. li sugeră 
să citească până când se stingea lumina, iar Munroe se bucură 
pentru asta. Nu pentru cititul în sine, ci pentru accesul la 
camera fetelor și la avantajul patului de sus. 

Dacă mai devreme paturile erau goale, acum erau aproape 
toate pline. Fetele scriau în jurnale, citeau sau vorbeau încet, ca 
între prietene de pat, locurile de dormit semănând cu niște 
alveole personale de pe cine știe ce navă extraterestră. Ici și 
colo găseai nuanţe individuale. Aceste mici spaţii erau singurele 
lucruri care erau doar ale lor, în această casă aglomerată 
graniţele universului personal al fiecăreia mergeau doar până la 
cele patru margini ale patului. 

Munroe recunoscu unele fețe din timpul petrecut de ea în 
Refugiu, dar nu cunoștea numele niciunei fete. Expresiile lor 
erau binevoitoare și, cum nimeni nu încercă să-i conteste 
prezența, Munroe presupuse că ele aveau măcar o idee 
generală despre cine era ea și de ce se afla acolo. Prezentarea 
și o anumită formă de familiaritate cu aceste adolescente ar fi 


VP - 218 


fost cea mai bună variantă, dar Munroe voia doar liniște, așa că 
preferă să urce în pat pe capetele scândurilor. 

Nici Morningstar, nici Hannah nu erau în cameră. Dat fiind că 
mai multe dintre paturi erau în continuare goale, se putea 
presupune cu destulă siguranţă că totul era în ordine, însă 
absenţa lor îi provoca neliniște. 

Munroe voia ca Hannah să fie undeva ca s-o poată vedea. 

Așteptă pe patul ei, cu ochii închiși și mintea alergându-i 
răzleț. Prioritatea ei era Hannah, dar Hannah nu era singurul 
copil din Refugiu expus riscului și acea povară, conflictul 
pedepsei, o apăsa greu. Indiferent de deciziile pe care le lua în 
noaptea asta, cineva tot va avea de suferit. Chiar dacă era ușor 
să ignori complet decizia și să lași rezultatul în seama sorții, 
soarta avea și ea propriile ei consecinţe, ca și celelalte variante. 

Potrivit planului, avea să aștepte până după 1 noaptea ca să 
ia legătura cu Bradford, după care urma să-l ajute să intre 
înăuntru. Să treacă de poartă și de câini nu era o problemă 
pentru el, iar ușa de la intrare nu avea alte încuietori decât 
zăvoarele dinăuntru. Când Bradford ajungea înăuntru, fetele din 
camera aceasta trebuiau să fie deja inconștiente, grație lui 
Munroe. 

Timpul trecea, camera se umplea și Morningstar se întoarse, 
dar la momentul la care se stinse lumina Hannah încă nu era în 
patul ei. Violenţa care clocotise toată ziua, dorinţa de moarte și 
răzbunare care până acum fuseseră ţinute sub control prin 
puterea voinţei presau necontenit asupra cumpătării ei. 

Munroe se dădu jos din pat și atunci Morningstar se ridică în 
capul oaselor. 

— Mi-am lăsat telefonul în mașină, spuse Munroe. Trebuiau să 
mă sune părinţii mei și am uitat complet de asta - dacă nu 
reușesc să dea de mine se panichează - cred c-ar fi bine să 
verific. 

Morningstar se dădu jos din pat. 

— Vin cu tine, spuse ea. 

Munroe dădu din cap, nici nu se așteptase la altceva. 

Intre ele continua să existe bunăvoința dobândită mai 
devreme și, în timp ce mergeau, Munroe spuse, cu cel mai 
nonșalant ton de care era capabilă: 

— Credeam că toate fetele sunt obligate să respecte regula 
stingerii luminii. 

VP - 219 


— Așa e, spuse Morningstar. Dar dacă trebuie să iei ceva de la 
mașină n-o să avem necazuri. 

— Mă gândeam mai degrabă la Faith, spuse Munroe. Pare să 
fie o excepţie specială. 

— A, despre asta era vorba. 

În acele câteva cuvinte, Munroe sesiză tonul întunecat al 
invidiei. 

— Nu, continuă Morningstar, Faith nu stă aici în noaptea asta. 

Acea propoziţie simplă schimbă totul. 

Pretextul nevoii de telefon era menit să-i asigure o modalitate 
de a ieși din cameră și de a rămâne singură cu Morningstar. 
Acum micul dispozitiv parcă ardea în buzunarul lui Munroe, 
țipând să fie folosit. 

— Unde s-a dus Faith? întrebă Munroe. 

Pusese o întrebare directă, fără nicio pregătire, abia ascunsă 
sub masca inocenţei. 

Morningstar tăcu și, după o îndelungată ezitare, spuse: 

— Stă la niște prieteni. 

Afară, cinci dubiţe erau parcate sub stele și ambele limuzine 
dispăruseră. Munroe deschise portiera din dreapta a vehiculului 
ei și scoase, prin prestidigitaţie, telefonul din torpedou. Deschise 
clapa și, în timp ce Morningstar privea curioasă de aproape, oftă 
tare și spuse: 

— Doamne, ce proastă sunt. Am mai multe apeluri pierdute. 

Mimă ascultarea căsuței poștale, iar după ce termină, pe fața 
ei se așternu îngrijorarea. 

— Trebuie să sun înapoi, spuse ea, m-a sunat prietenul meu și 
e urgent. 

Morningstar nu intenţiona să intre înapoi în casă sau să se 
îndepărteze de Munroe, așa că, în timp ce fata stătea acolo 
privind și ascultând, Munroe îl apelă pe Bradford. 

— La youmkinouni an atakalam be houriya, spuse ea. Avem o 
problemă și trebuie să lucrezi rapid. Ai primit ceva înregistrări 
de la camera de la ușa de la intrare? 

— Le-am primit, spuse Bradford. Însă doar șolduri, picioare și 
labele picioarelor. 

— Caut o adolescentă care a ieșit pe ușă - presupun că 
însoțită. 

Munroe o văzuse ultima oară pe Hannah în timpul slujbei de 
seară. 


VP - 220 


— Începe să cauţi de la 8:30, spuse ea. 

La telefon urmă o tăcere întreruptă de click-urile și bip-urile 
produse de căutarea lui Bradford prin înregistrare. 

— Cred că am găsit, spuse el. Sunt doar câteva intrări și ieșiri 
după 8 și, dintre ele, singura care pare să se potrivească cu ce 
vrei tu indică un grup - două perechi de picioare feminine - una 
din ele categoric o fată - și câteva costume. 

Nu existau cuvinte pentru așa ceva. Munroe rămase 
stupefiată și, nemaipăsându-i ce părere își putea face 
Morningstar, înjură încet. Totul era greșit. Foarte greșit. Greșit la 
nivelul macro, de genul „strategie ratată”, „ceva esenţial a fost 
trecut cu vederea”. Căci, indiferent ce altceva nu înţelegea 
Munroe, două lucruri deveneau imediat clare. 

Asta nu avea nimic cu ţinerea ei la distanţă de Hannah - 
mascarada ei încă nu fusese deconspirată, iar plecarea lui 
Hannah pentru o noapte nu era deloc obișnuită sau normală. 

Munroe văzuse din proprie experienţă cât de posesivă era 
familia Cârcan și știa din documente cât de ușor își împărțeau 
Aleșii femeile cu cei aflaţi la putere. Deși foarte tânără, Hannah 
era frumoasă și, chiar dacă prostituarea minorelor era interzisă 
oficial, asta nu însemna că nu se întâmpla, cum era evident din 
experienţa lui Gideon. 

Până când afla mai multe informaţii, Munroe vedea doar două 
posibilităţi viabile: Hannah era înmânată Sponsorilor pe post de 
jucărie sau Aleșii o scoteau din Refugiu - o ascundeau. Dacă era 
ultima variantă, dacă era rezultatul faptului că Gideon îi 
speriase, Munroe avea să-i rupă gâtul nenorocitului. 

— Mă întorc, îi spuse ea lui Bradford. Nu mai putem face nimic 
aici în noaptea asta. 

Închise telefonul și îi spuse lui Morningstar: 

— Am o problemă urgentă de familie, trebuie să plec. 

— Să mergem să vorbim cu tatăl meu, spuse Morningstar, 
derutată. 

Reacţia lui Elijah fu cea așteptată de Munroe, de confuzie și 
dezamăgire. Singurul motiv pentru care ea stătea acum aici, 
obosindu-se să-i explice că mama ei era la spital, era de a 
păstra deschisă posibilitatea întoarcerii în acest refugiu, în caz 
că asta era necesar. 

— Las-o pe mama ta în mâinile Domnului, spuse Elijah. 
Lucrarea Lui, planurile Lui pentru tine sunt mai importante ca 


VP - 221 


orice altceva, iar dacă tu faci ceea ce vrea El de la tine, El va 
avea grijă de mama ta. 

Munroe strânse din dinţi și se forță să pară calmă. 

— E mama mea, spuse ea. Are nevoie de mine, iar familia se 
așteaptă ca eu să fiu acolo. 

Ușa se deschise și Esteban intră. Acum erau trei membri ai 
Limanului, iar ea era singură. Ar fi trebuit să fie intimidant și, 
cum ei o considerau o simplă fată, poate că asta era și intenţia. 

— Dacă stai în centrul voinței lui Dumnezeu, spuse Elijah, poţi 
obţine pacea perfectă care, indiferent cum se sfârșește noaptea 
aceasta, e în acord cu planul lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca 
tu să rămâi. Și trebuie să-ţi pui întrebarea - cine e mama sau 
tatăl tău? Cine sunt fraţii și surorile tale? Adevărata ta familie 
sunt cei care fac voia lui Dumnezeu. Noi suntem familia ta, Miki, 
acesta e locul căruia-i aparții. 

Munroe cunoștea foarte bine scriptura; vocile din Carte erau 
atât de bine întipărite în conștiința ei încât până de curând 
fuseseră o șoaptă de fundal care impregna viaţa ei cotidiană. 
Ințelegea pe ce își bazează Elijah valorile și, încercând o ultimă 
abordare înainte să i-o reteze, spuse: 

— S-ar putea să moară în noaptea asta. Trebuie să merg. 

Elijah răspunse cu un reproș patriarhal plat. 

— Și lisus a fost pus cândva în fața aceleiași probleme, spuse 
el. Unul din oamenii care au venit la el, care voia să devină 
discipol, ca și tine, l-a implorat să-i lase puțin timp ca să-și 
îngroape mai întâi tatăl, și lisus a spus: „Lasă morţii să-și 
îngroape morţii”. Ești unul din cei morți spiritual, Miki? 

— Nu, spuse Munroe. Sunt foarte vie, dar trebuie să plec. 

Fără să mai îngăduie vreun alt răspuns, se întoarse spre ușă. 
Morningstar stătea cu gura căscată, iar Esteban era suficient de 
aproape de ieșire, părând că îi blochează calea. Munroe nu 
aşteptă ca el să se miște. Trecu pe lângă el, împingându-l. 

Dincolo de ușă se întoarse. 

— Sunt gata să dau tot ce am pentru lucrarea Domnului, 
spuse ea. Dar dacă nu o să fiu la spital și mama mea moare, nu 
o să am nimic de dat. 

După aceste două fraze aveau să-i ierte orice. 

Se întoarse în camera fetelor cât să-și ia poșeta și apoi cobori 
scările până în hol. 


VP - 222 


Morningstar fugi după ea, iar după ce ieși în noaptea de afară, 
Munroe se întoarse să o îmbrăţișeze cu sinceritate pe fată. 

— Păstrează valiza, spuse ea, și dacă nu mă întorc și hainele 
sunt ale tale. 

Apoi, după încă o pauză, continuă: 

— Hai să te duc cu mașina până la poartă, să o poţi deschide. 

Morningstar ezită și apoi se urcă. Parcurseră cele câteva sute 
de metri până la poartă în tăcere. 

e 

Când Munroe deschise uşa camerei de hotel, Bradford se 
plimba ca un leu în cușcă. Se opri când intră ea, dar rămase 
înfipt în mijlocul podelei, ca o statuie rănită în luptă. Expresia lui 
era dură. Strict pragmatică. Se relaxă foarte puţin atunci când 
ea își aruncă haina pe pat și se duse cu pași mari la birou. 

— Ce se întâmplă, Michael? spuse el. 

Ea se aplecă deasupra biroului și încărcă înregistrarea, apoi 
se ridică și privi cu atenţie segmentul redat. Potrivit 
cronometrului, în timp ce ea era la etaj, primind o carte de 
îndoctrinare, Hannah ieșise pe ușa principală. Dădu înapoi acel 
segment și îl derulă iar. 

În scenariul de coșmar în care copila fusese luată de acolo pe 
fugă, exista o rază de speranţă. Prima temere a lui Munroe - că 
fata fusese dată unor bărbați pentru distracţie - fu calmată 
întrucâtva de detaliile de pe ecran. 

Bagajul ei indica o plecare prelungită, iar hainele ei ponosite 
și uzate nu semănau deloc cu ceea ce purtau femeile de pe casa 
scărilor. Nu exista nicio garanţie, dar, după toate aparențele, 
Aleșii o mutau pe Hannah departe de Refugii. 

După ce parcurse a treia oară înregistrarea, Munroe se ridică 
și, fără să se întoarcă la Bradford, răspunse întrebării lui. 

— Nu știu ce se întâmplă, spuse ea, dar o să aflu sigur, fir-ar a 
naibii de treabă. 

Munroe arătă spre ecran, fluturând din deget. 

— Plăcuţele alea de înmatriculare, spuse ea. Oriunde duc ele, 
acolo o s-o găsesc pe Hannah. Am nevoie de tot ce ai găsit. 

Munroe tăcu și se întoarse spre Bradford. 

— Logan mai are telefonul de urgență? 

El aprobă din cap. Munroe stătea cu brațele încrucișate, în 
timp ce mintea ei o luase la galop. 


VP - 223 


— Aranjează o întâlnire, spuse ea, cât mai repede posibil. În 
noaptea asta. Cu toţi trei. Cineva nu-mi spune ceva. 


VP - 224 


Capitolul 29 


Bradford stătea nemișcat, asimilând cuvintele lui Munroe. Ea 
avea să urmărească plăcuţele de înmatriculare până acolo unde 
o duceau informaţiile și aceasta era calea nebuniei, calea morții. 
Bradford se așeză pe marginea patului, trecându-și degetele 
prin păr, și nu se grăbea să dea telefonul pe care Munroe îl 
aștepta de la el. 

După un moment de tăcere, ea întoarse spre el scaunul de la 
birou, se așeză și, în modul ei intuitiv caracteristic, se alătură 
tăcerii lui, până când el avea să-și adune gândurile. 

— Uite ce e, spuse el în cele din urmă, scoaterea lui Hannah 
dintr-o comunitate adormită sau luarea ei de pe stradă e un 
lucru. Dar să ataci familia Cârcan? O operaţiune ca asta e de un 
cu totul alt calibru. Înţeleg că tu simţi obligaţia de a termina ce 
ai început, i-ai promis lui Logan și i-ai dat cuvântul tău. Insă asta 
schimbă totul. Avem de-a face cu o evaluare complet diferită a 
situaţiei. Nu mai avem aceleași ţinte, aceleași riscuri, ar 
însemna să intrăm orbește peste un grup de oameni necruţători 
care sunt pe teritoriul lor, bine înarmați și bine conectaţi. Asta 
nu e ceva cu care noi doi să ne putem pune într-un timp atât de 
scurt. 

La orice reacţie se așteptase Bradford, numai să se trezească 
în braţe cu Munroe nu. 

Ea rămase pentru o clipă nemișcată și gânditoare, apoi se 
ridică de pe scaun și păși spre pat. Puse câte un genunchi de 
fiecare parte a picioarelor lui, îi prinse fața în palme și îl sărută 
pe frunte. 

— N-o să te contrazic, spuse ea, pentru că ai dreptate. 

Rămase așa o clipă, cu obrazul în părul lui, iar el închise ochii 
și îi inspiră mirosul, îndurerat și fericit în același timp. Voia s-o 
țină în brațe, să nu-i mai dea drumul, s-o protejeze de ea însăși 
și de lume, dar sarcina protejării ei nu era a lui și nu avea să fie 
niciodată. 

Ea îi dădu drumul și se trase în spate, se duse la fereastră și 
privi afară. 


VP - 225 


— Trebuie să termin asta, spuse ea. O s-o fac într-un fel sau 
altul, chiar dacă va trebui o să mă duc singură. 

Munroe se întoarse de la fereastră. 

— Eu nu te ameninț, Miles, și cu siguranţă nu încerc să te 
manipulez. Eu te cunosc. Știu că dacă eu spun că merg, atunci 
tu o să crezi că și tu trebuie să mergi, ca să-mi ţii spatele, dacă 
nu din alt motiv cel puţin. Dar eu nu vreau asta. S-ar putea 
foarte bine să fie o misiune sinucigașă, dar e misiunea mea, nu 
a ta, și accept asta pe deplin. 

— De ce? spuse el. Pentru numele lui Dumnezeu, Michael, de 
ce? 

Ea îi cită cuvintele. 

— Am un dar și îl las să mă servească. 

Bradford tăcea, în timp ce-l cuprindea frustrarea. Decizia ei 
avea legătură cu Logan, întotdeauna fusese vorba de Logan. Și 
de o loialitate deplasată, de încăpăţânarea ei de fier și de 
refuzul de a înţelege când era de ajuns. Toate astea doar din 
cauză că pentru ea viaţa ei nu însemna la fel de mult cât 
însemna pentru alţii. Bradford își măsură cuvintele cu atenţie. 

— Logan te-ar arunca în prăpastie într-o clipă ca să-și salveze 
fiica, dacă s-ar ajunge acolo. 

— Da, știu, spuse ea. Dar Hannah e fiica lui. Cine poate să 
aibă grijă mai bine de un copil dacă nu părinţii lui? 

— Păi, sigur, spuse Bradford, pe un ton în ușoară creștere. Dar 
dacă Logan chiar este ceea ce crezi tu, atunci ar trebui să-ţi ţină 
spatele, nu să se folosească de tine ca de un scut uman. La asta 
se reduce totul. Ai devenit un scut uman. Poţi măcar să-ţi dai 
seama de asta? 

Munroe dădu din umeri, ca și cum implicaţiile unui astfel de 
lucru nici măcar nu meritau luate în considerare. 

— Pot să am grijă de mine, spuse ea. Nu am nevoie de cineva 
să mă protejeze. 

— Și totuși faci asta de bunăvoie, știind că ești unealta lui. 

Munroe tăcu, apoi se întoarse ușor către el. Îl privi lung și 
apăsat. 

— Da, spuse ea. Fac asta de bunăvoie, știind că sunt o 
unealtă, pentru că deciziile mele nu au nimic de-a face cu 
reciprocitatea. Aleg să fac asta pentru că îmi convine. Aleg să îl 
ajut pe Logan pentru că așa vreau. Aleg să îi salvez fata pentru 
că pot. Aleg să-mi pese. Inţelegi diferenţa? E o alegere, Miles, nu 


VP - 226 


o obligaţie. Nu o povară. Nu un șantaj emoţional. Nu ceva ce 
trebuie să fac pur și simplu pentru că Logan are nevoie de mine. 
Nu o fac din recunoștință sau la schimb. Ce face Logan, cum 
simte Logan, cum reacţionează Logan nu are nicio influenţă 
asupra deciziilor mele. Sunt alegerile mele, nu ale lui. 

Bradford renunţă, nu mai spuse nimic. 

El înțelese, atunci, legătura dintre ea și Logan, iubirea ei 
continuă faţă de Noah și atât de multe dintre deciziile vieţii ei. 
Autoconservarea era pentru ea ceva instinctiv, feroce și 
sălbatic, ceva care aducea inevitabil moartea pentru cei din 
jurul ei, un instinct care îi controla trupul și o ţinea în viaţă, și ea 
refuza să îngăduie acelui instinct să-i domine inima. Acţiona și 
iubea pe cine voia, când voia și cum voia, iar după ce luase 
acele decizii în mod conștient, din motivele ei, chiar și împotriva 
autoconservării, avea să stăruie în ele, chiar dacă asta ar fi ucis- 
O. 

— Bine, spuse el. N-o să încerc să te opresc sau să te conving 
să nu te duci. O să-ţi dau toate informațiile pe care le am, tot ce 
ai nevoie. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

— Cu o singură condiţie. 

Munroe se opri și îl privi tăios. 

— Merg și eu cu tine, spuse el. 

Apoi, așa cum făcuse și ea mai devreme, Bradford îi cită 
cuvintele. 

— E alegerea mea. Nu e o povară, nu e o obligaţie, nu e 
șantaj emoţional sau ceva ce trebuie să fac. Fac asta pentru că 
eu aleg s-o fac. 

o... 

Se strânseră la o crâșmă de pe una din numeroasele străduțe 
secundare din San Telmo, lângă hostel, formată dintr-o singură 
încăpere de cinci metri lăţime, fără ferestre, întunecoasă, 
înceţoșată de fum și aglomerată până la barul de lângă peretele 
din spate. Aleseseră acel loc deoarece Logan și Gideon erau 
deja acolo atunci când Bradford îi sună, iar pentru ceea ce avea 
nevoie Munroe era la fel de bine ca în oricare altă parte. 

Munroe pătrunse în larma crâșmei, cu Bradford în spatele ei, 
și îi depistă pe Logan și Gideon în colţul din faţă. Băieţii trăgeau 
de berea casei, părea că erau acolo de ceva vreme și, chiar 


VP - 227 


dacă Munroe ar fi preferat ca ei să fie complet treji și de 
încredere, avea să se mulțumească cu ce găsea. 

Logan îi văzu, se ridică și le făcu semn să vină. Făcură 
conversaţie până când ajunse și Heidi, apoi, cu toţi cei cinci 
strânși în jurul mesei, Munroe spuse: 

— In afara cazului în care unul din voi a făcut o prostie foarte, 
foarte mare, există unii factori de care nu mi-aţi vorbit. 

In jurul mesei se așternu o tăcere perplexă, iar Gideon ridică 
mâinile într-o poziţie defensivă. 

— Ti-am dat cuvântul meu, spuse el. Nu știu despre ce 
vorbești, dar nu sunt eu de vină. 

— Poate că ar fi bine s-o iei de la început, spuse Logan. Pentru 
că, în cea mai mare parte, aţi considerat că noi nu trebuie să 
știm unele lucruri. 

Bradford se tensionă. 

Sarcasmul lui Logan era în mod evident o împunsătură la 
adresa lui Bradford și a modului în care Munroe îi permisese 
acestuia să-i uzurpe poziţia din cadrul misiunii. Munroe puse o 
mână pe genunchiul lui Bradford, pe sub masă, ca să-l 
liniștească. 

Timp de o clipă rămase tăcută, nu din cauza loviturii ascunse 
a lui Logan, ci pentru a pune cap la cap detaliile ultimelor zile și 
a-și dea seama în ce situaţie se aflau acum. 

— Am fost înăuntru la Aleși de trei zile deja, spuse ea. Am fost 
bine primită și în mare parte m-am integrat în peisaj - suficient 
de aproape de Hannah ca s-o iau și s-o scot pe ușă, ceea ce n- 
am făcut pentru a limita riscurile. 

Munroe tăcu, luă o gură de apă și impuse tăcerea la masă. 

— Noaptea asta era noaptea acțiunii, spuse ea, totul era 
pregătit pentru o extracţie curată. Dar, cum eu stau aici și nu 
zâmbesc, puteţi fi siguri că lucrurile nu au mers conform 
planului. Aveţi o singură încercare să ghiciţi ce s-a întâmplat. 

Gideon se uită la Heidi, care se uită la Logan. Toţi trei erau 
nedumeriţi și încurcaţi, până când Gideon spuse: 

— Au luat-o de acolo? 

— Da, spuse Munroe. Au luat-o de acolo. Vrea cineva să-mi 
spună de ce-au făcut asta? Eu îmi petreceam noaptea la un pat 
distanţă de ea, așa că putem presupune că nu de mine o 
ascund. De ce au luat-o de acolo, oameni buni? De ce acum, 
dintr-odată, s-au speriat? 


VP - 228 


Între Logan și Heidi avu loc un schimb subtil de priviri, un fel 
de înțelegere reciprocă, iar Munroe tăcu. 

— Ce e? întrebă ea. Ce nu-mi spuneţi? 

— Heidi a dat peste un grup de Aleși, spuse Logan. 

Munroe își reprimă supărarea și rumegă această veste 
neașteptată, pentru că, deși venită așa, din senin, ceva tot nu 
ieșea la socoteală. 

— De ce nu mi-aţi spus? întrebă ea în cele din urmă. 

— Nu m-au văzut, spuse Heidi. 

Munroe aproape se ridică, îndreptând un deget în direcţia lui 
Heidi. 

— Ti-am spus să nu te bagi, spuse ea. 

Apoi continuă către Logan: 

— Tu ai știut de asta? 

— Am văzut când s-a întâmplat, spuse el dând din cap. 

— Când? 

— leri, spuse el. 

— Poţi să confirmi, fără nicio îndoială, că ei n-au văzut-o? 

— Aș fi sunat imediat, spuse el. 

Munroe se calmă. Dat fiind că Logan era atât de interesat să- 
și găsească fiica, cu siguranţă era hiperatent la detalii, astfel că 
avea încredere totală în el. Mai mult, dacă Aleșii ar fi zărit-o pe 
Heidi ieri, Hannah ar fi dispărut cu o noapte în urmă. 

Munroe se aplecă în faţă, cu coatele pe masă. 

— Revenim la problema iniţială, spuse ea. Dacă n-au văzut-o 
pe Heidi, de ce s-au speriat dintr-odată? 

Munroe le îngădui celorlalţi să cugete și să se frământe din 
cauza răspunsului la problema de faţă, un răspuns care era 
foarte evident. Așteptă, sperând ca măcar unul să dea de el 
înainte ca ea să trebuiască să-l articuleze, pentru că, dacă n- 
avea nimic de-a face cu niciunul dintre ei, atunci Munroe știa 
instinctiv răspunsul, chiar dacă nu și detaliile. lar ca să-și dea 
seama ce trebuia să facă după aceea avea nevoie de detalii. 

Logan vorbi primul. Privea fix masa, iar expresia lui reflecta 
cursa mentală cu obstacole pe care o parcurgea în minte. 

— Se pregătesc pentru ceva, spuse el. Se pregătesc pentru o 
acțiune care o vizează pe Hannah și au dat-o la o parte, doar că 
habar n-au că era vorba de tine. 


VP - 229 


Munroe dădu din cap. Încă nu avea de gând să-l ajute, voia să 
se asigure că toţi trei înțelegeau pe deplin situaţia complexă cu 
care aveau de-a face. 

— De ce acum? spuse ea. 

— Știau că venim, șopti Logan. 

Spusese asta mai mult pentru Heidi și Gideon decât pentru 
Munroe și păruse mai mult o întrebare nesigură decât o 
afirmaţie. Privirile schimbate însă de cei trei vorbeau despre 
groaza concretă care circula între ei. 

— Deci iată cum stau lucrurile, spuse Munroe. Dacă voi trei 
sunteți siguri - vreau să zic siguri fără niciun fel de marjă de 
eroare, siguri pentru că știți, nu pentru că vă temeţi că o să vă 
rup eu picioarele - că povestea asta nu are nimic de-a face cu 
ceva ce s-a întâmplat în oraș, atunci pot să mă descurc. Dar 
dacă are ceva de-a face cu vreunul dintre voi trebuie să știu 
acum, altfel putem să sfârșim cu toţii morți. 

— Nu vine deloc din partea mea, spuse Logan. 

Heidi scutură din cap drept răspuns, iar Gideon ridică încă o 
dată mâinile. 

— Eu nu, spuse el. 

— Bine, spuse Munroe. 

Tăcu vreme îndelungată. 

— Dacă nu e vorba de voi, atunci pot să formulez două 
posibilităţi. Niciuna din ele nu contează prea mult pentru mine în 
acest moment, dar ar fi util ca voi să le conștientizați. Unu: 
cineva cu care aţi vorbit, cineva din cercul vostru de apropiaţi 
care știe ce-ați pus la cale a spus ceva ce n-ar fi trebuit cuiva cui 
n-ar fi trebuit. 

Munroe așteptă să treacă o clipă, apoi ridică două degete. 

— Posibilitatea numărul doi, spuse ea. Informaţia despre locul 
în care se găsește Hannah v-a fost furnizată deliberat, pentru a 
vă aduce pe voi - sau ceva anume - la ușa lor. 

Ambele teorii produseră câte o rundă de oftaturi care vorbea 
despre potenţialul ridicat pentru un astfel de dezastru. Toţi trei 
răspunzând deodată, exprimându-și suspiciunea. Așa că Munroe 
testă această neîncredere. 

— Ai spus că sursa ta a fost Maggie, sora lui Charity, îi spuse 
ea lui Logan. Că ea e cea care a luat legătura cu Charity ca să-i 
dea vestea? 

Logan aprobă din cap. 


VP - 230 


— Maggie trăiește în Buenos Aires? 

— Nu știu sigur, spuse el. Vreau să spun, am căutat o 
grămadă de contacte multă vreme și Maggie era doar unul din 
ele - nu știm întotdeauna unde să-i găsim pe oameni, ci doar 
cum să luăm legătura cu ei. E-mail. Reţele. Prieteni ai unor 
prieteni. Chestii de genul ăsta. 

— Dar a venit pe neașteptate, nu-i așa? Am văzut cum 
reacționează unii fraţi la veștile despre surorile lor pierdute. 

Munroe făcu un semn subtil din cap în direcţia lui Heidi. 

— Presupun că sora lui Charity nu era tocmai în capul listei de 
oameni la care te așteptai să verse informația, nu-i așa? 

— Corect, spuse Logan. 

— Cum arată Maggie? Seamănă bine cu Charity? 

Logan tăcu, ca și cum n-ar fi fost foarte sigur, iar Gideon 
răspunse în locul lui. 

— Nu, spuse el. Au taţi diferiţi. 

— Ar fi prea mult să cer o fotografie, nu? 

— Maggie are părul închis la culoare, spuse Gideon după o 
scurtă pauză, e mai scundă și are un aspect mai asiatic - cred 
că tatăl ei e pe jumătate japonez. 

Mama adoptivă a lui Hannah. 

Munroe înjură încet și spuse: 

— Dar are ochi verzi-căprui foarte deschiși, ca și Charity. 

Cei trei ezitară uimiţi că ea știe așa ceva, apoi își dădură 
seama cum. 

— Voi aţi fost uneltele perfecte, spuse Munroe. Și singurul 
motiv pentru care sunteți aproape de a pune mâna pe Hannah e 
că aţi făcut ce nu se aștepta nimeni. Aţi găsit o modalitate de a 
pătrunde înăuntru. 

Logan fu primul care protestă. 

— Nu se leagă deloc, spuse el. Chiar dacă Maggie e aici, nu e 
posibil ca ea să fi fost sinceră când a dorit să ne ajute? Nu 
trebuie neapărat să fie o înscenare. Poate că a vrut s-o ajute pe 
sora ei, să îndrepte lucrurile. 

— Dacă Hannah ar mai fi în Refugiu în noaptea asta, ce spui 
tu ar putea fi corect. 

— Ce-ar putea spera ei să obţină cu asta? întrebă Heidi. De ce 
și-ar provoca în mod deliberat necazuri? E complet împotriva 
logicii și nu poate exista o înscenare fără un motiv. 

Munroe se întoarse spre Bradford. 


VP - 231 


— E foarte bună, Miles. Dacă aș avea o companie ca ata, i-aș 
oferi doamnei o slujbă. 

Apoi îi spuse lui Heidi: 

— In cazuri ca acesta trebuie să te întrebi ce s-a întâmplat de 
regulă atunci când a fost depistat un copil răpit? 

— A existat o intervenţie a statului, de obicei raiduri ale 
poliţiei în refugii. 

— Și în cele din urmă praful se așterne la loc, acuzaţiile sunt 
retrase și copiii se întorc acasă, nu-i așa? 

Heidi aprobă din cap. 

— S-a infiltrat vreodată cineva într-un Refugiu ca să răpească 
din noul loc un copil? 

— Nu. 

— E corect să presupunem că, dacă e să ne luăm după trecut, 
au mutat-o pe Hannah din cauză că se pregătesc pentru o razie? 
Una pe care ei înșiși încearcă s-o provoace? 

Gideon spuse „Eşti nebună?”, iar Logan și Heidi se holbară 
pur și simplu la ea de parcă lui Munroe i-ar fi crescut un corn în 
mijlocul frunţii. 

Munroe se trase în spate. 

— Uite ce e, spuse ea. Cea mai mare greșeală pe care poţi s-o 
faci e să-ţi subestimezi adversarul. În momentul acesta, pentru 
mine n-are nicio importanţă, dar pentru voi s-ar putea să aibă - 
sau pentru prietenii voștri. Dintr-un punct de vedere pur analitic, 
dezinteresat, Aleșii au cheltuit resurse considerabile ca s-o ţină 
pe Hannah ascunsă și acum, din senin, v-au transmis pontul. E 
ca și cum ar transforma-o pe copila asta în momeala perfectă, 
așteptându-se să vină s-o caute cineva, iar când n-o să dea 
nimeni de ea, ei să poată arăta un dosar imaculat. Se întâmplă 
ceva în comunitatea voastră? Lupte pentru tutelă? Emisiuni TV 
care urmează să fie difuzate? Ceva ce ar putea să le facă 
imagine negativă dacă ar fi să iasă la lumină? 

— Poate, spuse Heidi. Nu mă gândesc la ceva anume, dar 
după ce am auzit ultima oară de la legăturile mele din interior, 
Profetul face un efort să dobândească acceptabilitate 
mainstream şi să îmbunătăţească imaginea  Aleșilor. În 
ansamblu, ei încearcă să îngroape chestiunile neplăcute și să se 
prezinte drept un simplu tip diferit de biserică. Dar oamenii 
precum Charity nu dispar și, atât timp cât ei apar în presă, 
atenția negativă continuă să revină. E posibil ca Profetul - Aleșii 


VP - 232 


- conducerea locală - să vrea ceva strident, poate o razie, ceva 
ce canalele media să nu poată ignora, ca modalitate de a 
demonstra că foștii lor copii sunt o gașcă de nebuni, că noi 
suntem niște mincinoși care exagerează și că nu se poate avea 
încredere în cuvântul nostru. Ar fi o modalitate dramatică de a 
demonstra că ei sunt cei persecutați și denigrați. 

— Ei, iată, spuse Munroe. Asta e un motiv. 

— Dar, în cazul ăsta, de ce nu ne-ar fi spus că ea e în Djakarta 
sau Mumbai, sau chiar Asunción, și să ne trimită după potcoave 
de cai morți? De ce să ne aducă acolo unde e ea de fapt? 

Munroe dădu din umeri. 

— Poate ei cred că voi știți mai multe decât știți în realitate și 
nu vor să riște să le descoperiţi cacealmaua. Adică, din tot ce- 
am citit eu, Profetul e un dement narcisist. Trebuie ca motivele 
lui să aibă vreun sens? 

Munroe se ridică și Bradford făcu la fel, în timp ce ea aruncă 
un teanc de pesos pe masă. 

— Dar stai puţin, spuse Heidi, vrei s-o lași așa? 

— Nu e lupta mea, spuse Munroe. Eu mă duc după Hannah. 


VP - 233 


Capitolul 30 


Munroe și Bradford ieșiră din bar, iar Logan veni după ei, 
strigând la Munroe să aștepte. Ea se opri la colţul străzii până 
când el o ajunse din urmă. Când întinse mâna spre ea, Logan 
avea respiraţia tăiată și era încordat, și nu-și bătu capul cu 
amabilităţi. 

— Unde au dus-o? întrebă el. 

— Nu știu, spuse Munroe. Eu v-am sunat imediat ce am 
descoperit că a dispărut. Încă n-am avut șansa să fac săpături. 
Dar știu cu cine e și prin asta o s-o găsesc. 

— Zi-mi adevărul, spuse el. Fără menajamente, fără să-mi 
cruți sentimentele, fără să-ncerci să mă protejezi. Cât de rău e? 

Munroe își suflă din ochi niște șuvițe imaginare de păr și 
încercă să se convingă singură să nu se-ntoarcă în bar, unde 
puteau sta jos și îi putea explica. Dar nu avea niciun rost. Ce știa 
ea nu putea decât să-l sperie și mai tare. 

— Am revenit la început, spuse ea. Nu neapărat în momentul 
zero - poate în momentul trei sau patru - dar cel puţin am ceva 
cu care să lucrez. Fără menajamente. Avem de-a face cu niște 
fiinţe complet diferite. Nişte fiinţe cu dinți. Aleșii au ca Sponsori 
niște tovarăși stranii. 

Logan dădu să vorbească, dar apoi se opri, de parcă acum 
înțelegea în sfârșit situația așa cum era ea. 

— Ce sunt? Militari? Poliţişti? N-ar fi prima oară. 

— Crimă organizată. 

Buzele lui Logan se tensionară și nici măcar nu se prefăcu a fi 
calm. 

— Aș putea fi o pereche de mâini în plus, spuse el, încă o 
pereche de ochi, încă o pereche de picioare pe teren. Pot să te 
ajut. 

— Nu, spuse ea. 

Munroe își încrucișă braţele. Nu avea să fie nicio discuţie, 
niciun loc pentru dispută, niciun spaţiu de dezbatere. Pur și 
simplu nu. 


VP - 234 


— Michael, te rog, spuse el. Nu sunt doar foarte motivat, dar 
am făcut asta cu tine de zeci de ori. Sunt un avantaj, știi asta - 
nu sunt un neavenit în jocul ăsta. 

Munroe tăcu și își puse mâinile pe umerii lui, ţinându-l la 
distanţă. Îl privi insistent, ochi în ochi. 

— Ești un avantaj, spuse el. Fără îndoială. Fără niciun dubiu. 
Și, în oricare alte condiţii, am face asta împreună. Dar nu de 
data asta. Nu pot. E prea personal pentru tine, și la fel de 
personal pentru mine. 

Munroe tăcu, căutând cuvintele care să explice lama de 
durere care o străpungea de fiecare dată când adormea. 

— Am nevoie de tine viu, spuse ea. Nu-mi permit să te pierd 
și, mai mult decât atât, Logan, nu vreau să am pe mâini sângele 
tău. 

Tăcu iar, apoi spuse, aproape în șoaptă: 

— Nu pot. 

Munroe se opri. Își drese vocea și crescu volumul. 

— Dacă te bagi în asta, spuse ea, mă voi concentra să te 
protejez pe tine. O să mă distragi, iar ce îmi trebuie mie acum, 
mai mult decât orice altceva, este capacitatea de a mă 
concentra. E în interesul tău, în interesul lui Hannah și în 
interesul meu să te ţin cât mai departe posibil de acest proiect. 

Logan făcu un pas în spate. Faţa lui se strâmbă, într-un 
amestec de frustrare și resemnare. 

— Bine, spuse el. 

Apoi se întoarse de la ea la Bradford și arătă către acesta, 
spunând: 

— Dacă ea pățește ceva, tot ce-a spus acum zboară pe 
fereastră. Eu sunt întăririle. Ai face bine să mă chemi, fir-ar a 
naibii de treabă. 

— N-o să păţesc nimic, spuse Munroe. 

Apoi îl dirijă pe Bradford spre stradă, înainte să se sfâșie cei 
doi masculi alfa unul pe celălalt. 

e 

A merge după Hannah însemna a o găsi pe Hannah, iara o 
găsi pe Hannah însemna posibilitatea de a face nişte victime. 
Numerele vehiculelor duceau la adresele unor case, adresele 
caselor la oameni, iar acolo unde locuiau oameni puteau fi 
extrase informații prin forță, chiar dacă, la modul ideal, nu 
trebuia să se ajungă niciodată la asta. Dacă lucrurile mergeau 


VP - 235 


conform planului de rezervă, ceva spus în Refugiu și surprins de 
unul din dispozitivele de ascultare i-ar fi putut îndrepta în 
direcția corectă. 

Dar până acum lucrurile nu erau ideale și nu prea merseseră 
conform planului. 

În camera de hotel, Munroe se îndreptă spre birou. Era în 
starea de prădător la vânătoare, în căutare de sânge, și spuse, 
cu spatele la Bradford: 

— Dormi puţin, o să ai nevoie de asta. 

Comportamentul ei era brusc și, după manifestarea de grijă și 
emoție pe care i-o oferise lui Logan, probabil agresiv. Bradford 
trebuia să facă faţă, iar momentele mai amabile și tandre să mai 
aștepte. El nu contrazise sugestia ei de a dormi, nu doar pentru 
că avea dreptate, ci și pentru că pe moment nu avea nimic 
altceva de făcut. La 2 noaptea, contactele și legăturile lui erau 
toate în pat, iar ea avea nevoie de liniște și timp ca să asculte 
informaţiile primite în mai multe zile. 

În spatele ei foșniră așternuturile - Bradford se pusese liniștit 
la somn. Acesta stinse veioza de pe noptieră și camera fu 
scăldată de licărul ecranului calculatorului. 

Intervalul de timp era îngust și în aceste ore de întuneric 
Munroe trebuia să găsească ce îi trebuia. Fie așa, fie folosirea 
forţei. Își puse căștile pe urechi și, cu o concentrare atât de pură 
cum numai devotamentul faţă de o misiune putea să aducă, se 
detașă de lume. 

În ultimele două zile se strânseseră în total 28 de ore de 
înregistrări vocale, provenind inegal din cele trei Refugii, mult 
material din care trebuia selectat, dar nici pe departe la fel de 
mult dacă Bradford nu ar fi decupat deja tăcerile prelungite și 
discuţiile neinteligibile. 

Munroe începu cu cele două ore din Refugiul Trei, cel mai mic 
și mai apropiat dintre ele, având un singur canal deschis pentru 
audio. Nu se aștepta să găsească mare lucru acolo și, voind să 
elimine această bucată înainte să treacă la restul, Munroe setă 
softul la o viteză sporită distorsionată, închise ochii și derulă. 

Înregistrările erau o variantă acustică de voyeurism, de a privi 
pe furiș în viaţa celor spionaţi, iar instantaneele care umpleau 
timpul îi confirmară presupunerea. Nu exista nimic de valoare. 


VP - 236 


Din cele 26 de ore rămase, opt erau din Refugiul Unu. 
Asemenea celor pe care tocmai le cercetase, Munroe nu aștepta 
nimic de la ele, așa că le puse deoparte. 

Munroe se opri în fața aparatului și își scoase căștile, relaxată 
de întunericul camerei și de ritmul somnului lui Bradford. 
Așteptă, ascultând și alunecând într-o capsulă de tăcere, 
forțându-și mintea să se golească, apoi se întoarse iar la căști și 
la înregistrările vocale. 

Orele de la Fermă erau împărțite între șase canale, unul 
pentru fiecare din dispozitivele de ascultare plasate fie de ea, fie 
de Bradford. Începu cu dispozitivul de pe casa scărilor, ascultă 
bolboroselile și discuţiile în grup, alegând bucățele de spaniolă 
și engleză și câte o conversație rătăcită în finlandeză sau 
germană. Timpul trecu. 

Se deplasă în camera fetelor, în sufragerie și, în cele din 
urmă, găsi primul indiciu. Ironic, acesta provenea din microfonul 
plantat de Bradford în priza din baia băieţilor. 

Vocile vizitatorilor umpleau căștile - vorbitorii se schimbau, 
iar Munroe își dăduse seama de asta. Incetini din nou la viteză 
normală. 

Conversaţia din hol, interceptată, dar nu cu o claritate 
perfectă, era o discuţie despre Hannah. Se spunea că fata și un 
gardian trebuiau să plece pentru o perioadă indefinită, dar nu 
exista niciun indiciu referitor la asta. 

Singurul element care-i putea fi de folos avusese loc în clipele 
în care Munroe plecase din bucătărie. Discuţia dintre 
Morningstar și Hannah era despre facerea bagajelor și despre 
plecare. Hannah întrebase pentru cât timp, dar nu primise 
niciun răspuns. Nu discutaseră motivul, dar probabil că Hannah 
nu-și pusese întrebări în legătură cu asta. 

Munroe puse căștile pe birou și, pentru prima oară, observă 
schimbarea luminii din cameră. Razele mici care se strecurau 
printre perdele anunțau că venise ziua. Munroe se întoarse. 
Bradford stătea întins pe pat, cu mâinile la ceafă, privind-o. 

— De cât timp ești treaz? întrebă ea. 

— Jumătate de oră. 

— Ti-e foame? 

— Groaznic. 


VP - 237 


Luară micul dejun la o cafenea de pe strada lor, cafea și 
croissant-uri, în timp ce pe fereastră intra soarele, iar căldura 
era confortabilă și adormitoare. 

— Cât de bun e tipul tău? spuse Munroe. 

— Tipii, spuse Bradford. La plural. A trecut mult timp de când 
am lucrat împreună la ceva important, dar dacă e să ne luăm 
după trecut, sunt beton. 

— Conectaţi? 

— Așa cred. 

— Am un indiciu despre Hannah, spuse ea. Nu cine știe ce, 
dar e ceva. Dac-ar fi după mine aș lucra pe el, dar n-am timp să 
mă îngrop și s-o fac eu însămi. Dacă tipii tăi sunt buni de ceva, 
ar fi mai rapid să apelăm la ei. 

— Ce ai găsit? 

— Hoteluri. 

— Hoteluri? spuse el. 

Munroe dădu din cap. 

— Hoteluri. Pensiuni. Hanuri. Hosteluri pentru tineri. Orice de 
genul ăsta din interiorul unui oraș. 

— E un năvod larg. 

Munroe dădu din umeri. 

— Poate că da, poate că nu. S-ar putea ca ei să aibă unul, s-ar 
putea să aibă 30. Tot e un năvod mai mic decât întregul oraș. Aș 
vrea să întindem niște antene, să vedem dacă dăm peste ceva 
anume. 

— N-ar trebui să fie o problemă să putem sonda. 

— Nu știu, spuse el. Dar pot forţa. Și tu, ai de gând să te 
întorci la Fermă? 

— Trebuie să dorm, spuse ea. Simt cum alunec, cum îmi pierd 
acuitatea. Dacă lucrul cu care ne confruntăm e măcar pe 
jumătate la fel de rău pe cât spui tu, trebuie să fiu la capacitate 
deplină. Pot să iau o doză suficientă ca să fiu inconștientă timp 
de opt ore - iar asta o să te lase să lucrezi fără să-ţi faci griji 
pentru mine. 

Bradford se crispă. 

— N-am luat pastile de peste o săptămână, Miles, o zi n-o să 
mă facă dependentă. Ori așa, ori pierzi o zi de muncă și îţi 
asumi riscul că o să încerc iar să te omor. 

— E un risc cu care mă descurc. 

— Du-te și lucrează, spuse ea. Eu o să mă culc. 


VP - 238 


El nu spuse nimic, așa că ea se ridică în picioare. Se 
întoarseră la hotel în tăcere și, odată ajunși în cameră, ea se 
duse la geanta care zăcea prăbușită lângă piciorul patului. 
Oricât ar fi vrut să arunce sticluţele în absenţa ei, Bradford nu și- 
ar fi permis asta. Munroe deschise fermoarul și scormoni 
înăuntru, știind că erau încă acolo. 

Luă o sticluţă și îi rupse sigiliul. Vărsă lichidul în gură și apoi, 
privindu-l sfidător, își șterse o urmă de sirop din colţul gurii. 

— O zi, spuse ea. 

e 

Poţiunea îi alunecă pe gât, ca o păcăleală îndulcită. Nici pe 
departe la fel de puternică sau adictivă precum hidrocodonul 
sau morfina, codeina își făcea totuși treaba. Căldura opiaceului 
era o pauză ameţitoare în faţa presiunii, durerii și 
responsabilităţii. O făcea să nu mai simtă nimic, să gonească 
înspre calm. Dacă Bradford ar fi avut idee cât de aprig se lupta 
Munroe cu dorinţa de a trăi într-o stare perpetuă a acestei 
beatitudini, ar fi încercat să i se opună, poate chiar ar fi încercat 
să-i ia sticluţa cu forța. Ceea ce ar fi fost o greșeală. 

Dar el nu făcuse asta. Și ea o băuse. Acum, întinsă pe pat, cu 
un zâmbet pe faţă și cu ochii închiși, adormi. 

(J 

Munroe se trezi când Bradford o atinse pe umăr. Probabil că 
era ceva mai mult decât o atingere. Poate că o scuturase o 
vreme. Conştiența îi reveni încet, ca printr-o ceață, și, chiar dacă 
ar fi dorit să reacționeze, singurul ei răspuns fu un zâmbet 
ametit. Se rostogoli pe spate, încă zâmbind, încă stupidă. 

Munroe râse în faţa expresiei de preocupare de pe faţa lui, își 
trecu degetul peste obrazul lui și spuse: 

— Cum merge? 

— S-ar putea să am ce căutai tu, spuse el. 

Ea dădu din cap și strânse din buze ca să-și reprime râsul 
interior. 

— Poate ar fi bine să-ţi aduc niște cafea, spuse el, și o masă 
bogată. 

— O să fiu în regulă, trebuie doar să se ducă efectul. Cât timp 
a trecut? 

— Cinci ore. 

— Am luat o doză mare, spuse ea. 

Munroe închise ochii și se luptă cu impulsul de a adormi la loc. 


VP - 239 


— Spune-mi ce ai aflat. Nu sunt la capacitate 100%, dar 
creierul meu încă funcţionează, chiar dacă lipsa mea de simţ al 
umorului e afectată. 

După tăcerea lui, Munroe râse la propria ei glumă. 

— Bine, spuse Bradford oftând. Familia Cârcan are într-adevăr 
mai multe hoteluri din oraș, cele mai multe de mărime mijlocie, 
puţin mai sus de cele de tip Budget Inn. Dar astea sunt toate 
proprietate a unor companii sau parteneriate, nimic deţinut 
privat, totul e pe faţă și legal. În afara a trei hoteluri mai mici 
care aparțin unuia din fii - un mic proiect secundar al lui, s-ar 
putea spune. 

Munroe se scărpina la ceafă, cu ochii în continuare închiși. 

— Pare un punct bun de început, spuse ea. Va trebui să 
instalăm la fiecare o formă de supraveghere - să vedem dacă 
aia e direcţia cea bună - dacă ea e acolo, într-unul din ele. 

— Culcă-te la loc, spuse el. Am eu niște idei. Te anunţ unde 
vom avea de lucru. 

e 

Era întuneric atunci când Munroe ieși din pâclă. Dormise și 
apoi se trezise. Așa, pur și simplu. Lumina se stinge, se aprinde. 
Bradford era în continuare plecat și telefonul lui lipsea. Munroe 
presupuse că era la el. Întinse mâna după ceas. Ora 7. Făcu 
calculul și se gândi că fusese în jur de 3 atunci când el o trezise. 
Era plecat de patru ore. Puțin cam mult pentru un tur cu mașina. 

Cobori din pat și se duse la duș, dând drumul numai la apa 
rece. Șocul acesteia pe piele era o revenire neplăcută pe 
tărâmul celor vii, care luă cu ea ultimele efecte ale sticluţei. 

Atunci când reveni în cameră tot nu era nici urmă de 
Bradford. 

Se îmbrăcă pentru recunoaștere, luându-și pe ea haine care 
să se confunde cu noaptea și cu străduțele întunecate. Acestea 
îi lăsau o senzaţie plăcută, ca o a doua piele, ceea ce porţi când 
escaladezi ziduri, mergi pe pervazuri și te strecori în spații 
înguste, cu totul altceva decât hainele feminine de lux ale 
ultimelor câteva zile. 

În continuare, nici urmă de Bradford. 

Nu avea nevoie de el ca să facă următoarea mișcare. 
Informaţiile culese de el în orele ei de somn fuseseră lăsate pe 
birou, notițele lui fiind foarte lizibile și, în mod evident, destinate 
atât ei, cât și lui însuși. Munroe putea pleca să strângă propriile 


VP - 240 


ei informaţii și, în cel mai rău caz, să dubleze efortul lui 
Bradford, dar se simţea incomod neștiind unde e el sau ce 
făcuse de când plecase. 

Munroe se duse în dreptul oglinzii, faţă în faţă, ochi în ochi cu 
ea însăși, proiectând evenimentele viitoare. intr-un fel sau altul, 
Hannah era a ei. Cu recunoaștere sau nu, cu Bradford sau nu, 
singură sau împreună, avea să se ducă după fată și, dacă se 
întorcea la Fermă, n-avea s-o facă în calitate de oaspete. 

Munroe scoase dintr-un buzunar al genţii cu lucruri pentru 
noapte una din multele ei achiziţii din escapada ei la 
cumpărături. Desfășură cablul. Puse apărătoarea de plastic la 
locul ei și porni aparatul. Cu capul deasupra chiuvetei, tunse 
ultimele rămășițe ale feminităţii ei, iar anii de antrenament 
lăsară la suprafaţă un tânăr tuns periuţă care o privea din 
oglindă. Tânărul avea un zâmbet malefic. 

Curăţă murdăria și împachetă mașina de tuns. Bradford încă 
nu venise. 

Munroe avea încredere în judecata lui, în instinctul lui de 
supravieţuire, și presupunea că, dacă el spusese că nu e de 
glumă cu familia Cârcan, acest avertisment i se aplică nu doar 
ei, ci și lui. Bradford avea să fie atent. Munroe se uită la ceas. 
Era târziu pentru planurile lui, dar încă devreme pentru viaţa 
orașului. 

Munroe oftă și reveni la birou. Oricât de ciudat era să lase pe 
altcineva să-i ia rolul, îl lăsa pe Bradford să lucreze. Dacă el nu 
se întorcea până dimineaţa devreme, o să încerce să dea de el 
la telefon, iar dacă nu putea să ia legătura cu el, o să se ducă 
singură. Între timp, mai exista o ultimă înregistrare audio. 


VP - 241 


Capitolul 31 


Ceasul trecuse de miezul nopţii și vocile își încheiau 
conversațiile lor lipsite de valoare, când Bradford intră în sfârșit 
pe ușă. 

Munroe se întoarse cu fața la el, aproape cu o acuzație pe 
buze, până când îl văzu. Se opri și își reprimă râsul. 

— Unde naiba ai fost? spuse ea. 

Insă de data aceasta zâmbea de-a binelea. 

Bradford era îmbrăcat în niște haine vechi, ponosite și rupte, 
tipul de costumație pe care o vezi la un adolescent care și-a 
petrecut ultimele patru luni făcând autostopul pe continent. 
Ghetele din picioarele lui erau stâlcite și uzate complet, iar pe 
umăr purta un mic rucsac. Nu era același Bradford care plecase 
de la hotel la mijlocul după-amiezii. 

— M-am împrietenit cu mitocanii și jerpeliţii, spuse el. 

Lăsă să-i alunece rucsacul de pe umăr, îl ţinu puţin în aer, ca 
și cum murdăria era contagioasă, și îl lăsă apoi să cadă pe 
podea. 

— Nu prea aveam cum să te sun. Mă bucur că m-ai așteptat - 
sper că nu te-ai îngrijorat din cauza mea. 

Munroe făcu semn spre costumaţia lui. 

— Povestește-mi, spuse ea. 

— Am reușit să intrăm, spuse el. 

— Ai găsit-o? 

Bradford dădu din umeri și zâmbi lăudăros, un zâmbet larg ca 
de actor. Munroe îl lăsă să savureze momentul. Se mută de pe 
scaun pe marginea patului, ca un spectator în faţa scenei, și îi 
făcu semn să continue. 

— Din cele trei hoteluri sau hosteluri căutate de noi, două 
sunt niște localuri normale, deloc ieșite din comun, spuse el. Nu 
se întâmplă prea multe. Liniște. Gol. Curat. Și, din cât am văzut 
eu, nu părea să fie niciun gangster din familia Cârcan în jur. 
Acum, dacă eu aș fi un mare mahăr Cârcan și ar fi să ascund un 
copil precum Hannah ca să fac cuiva o favoare, m-aș întreba ce 
anume pun la cale prietenii mei și aș plasa-o undeva unde s-o 
pot supraveghea. Ceea ce mă aduce la al treilea loc. Asta e 


VP - 242 


diferit. Are trei niveluri și se învecinează cu un cartier cu renume 
mai prost și, conform zvonurilor, mulţi oaspeţi nu sunt atât de 
temporari cum te-ai aștepta - se spune că familia Cârcan îl 
folosește ca să-și cazeze angajaţii pe termen scurt. Știi, genul de 
angajaţi care vin în oraș pentru o misiune specială și apoi pleacă 
mai departe? Categoric mai aproape de ce ne interesează pe noi 
și de ceea ce căutăm. Orice alt rost ar avea hotelul, el are și 
clienţi normali și părea că cea mai simplă modalitate de a 
pătrunde înăuntru era pe ușa din față, chiar dacă nu așa cum 
eram eu îmbrăcat. Am găsit la câteva străzi mai încolo un puști 
căruia i-a plăcut oferta mea de-a face schimb de haine și 
încălțăminte. Pentru bagaj a trebuit să plătesc suplimentar. 

Bradford scutură din cap teatral și își trecu un deget peste 
gulerul uzat al cămâășii. 

— M-am cazat într-un apartament al hotelului Cârcan. E o 
magherniţă, dar camerele sunt curate și ușile se încuie. La 
parter e un mic restaurant. Mese de metal, scaune pliante, 
cafea călâie, televiziune locală. Sunt sigur că știi modelul. Am 
stat pe-acolo o vreme și în cele din urmă cu și credinciosul meu 
ghid de călătorie ne-am făcut noi prieteni. 

Munroe ridică o sprânceană, ca pentru a spune Și? 

— Hannah e o domnişoară foarte drăguță, spuse el. Pare un 
Logan în miniatură. Însă femeia aia care e cu ea... 

Bradford făcu o grimasă și scutură din cap. Faţa lui Munroe 
rămase inexpresivă, iar vocea monotonă. 

— Ai localizat ținta? 

— Nu e nevoie să-mi mulţumești, spuse el. Dar da, avem 
confirmarea. 

Bradford făcu o pauză. 

— Și îmi place enorm cum ţi-ai tuns părul. 

Munroe zâmbi larg și, fără să întrerupă contactul vizual, se 
ridică în picioare. Avansă spre Bradford, încet și apatic. El 
rămase nemișcat, urmărind-o cu ochii în timp ce ea se apropia, 
întorcând capul ușor ca să nu-i piardă mișcarea. Asta până când 
ajunse aproape de el, cu gura la urechea lui și buzele suficient 
de aproape ca să-i atingă ușor pielea. 

— Nu e rău deloc pentru o noapte de muncă, șopti ea. 

Părul de pe ceafa lui Bradford se ridică. Munroe trecu mai 
departe și el se întoarse s-o urmărească, cu o privire de 
căprioară ameţită de farurile mașinii. 


VP - 243 


— Având în vedere despre ce cartier e vorba, spuse Munroe 
sprijinindu-se de perete, sunt surprinsă că două femei au putut 
să socializeze seara târziu cu un bărbat necunoscut. 

— Aveau motive să se simtă în siguranţă. 

— Presupun că nu din cauză că tu ești un tip atât de 
extraordinar. 

Bradford scutură din cap. 

— Fă-mi planul, spuse ea. 

e 

Timpul petrecut de Bradford în hotel îi permisese să realizeze 
planul parterului; timpul petrecut la masă, discutând mai întâi 
despre ţara respectivă, apoi despre religie, îi adusese numărul 
camerei lui Hannah. 

Bradford făcu pe o foaie de hârtie diagrama punctelor de 
acces, punctelor moarte și problemelor spinoase. Hannah era la 
etajul doi și singura cale către ea era pe ușa de la intrare, pe 
lângă recepţie și în sus pe scările care urcau în spirală din 
spatele micului hol prin centrul clădirii. Nu existau lifturi, scări 
de incendiu sau ieșiri de urgenţă. Nu în această parte a orașului, 
nu în această clădire. 

Recepţionerii hotelului erau mai degrabă paznici decât niște 
simpli angajaţi. Schimbarea turei arătase că toţi bărbaţii erau la 
fel de solizi, cu arme sub tejghea și fără nicio subtilitate în 
maniera de abordare. Nu existau camere de supraveghere, dar 
doi dintre oamenii familiei Cârcan asigurau pe rând un fel de 
pază permanentă, patrulând pe holuri și urmărind tot ce mișcă. 
După starea hotelului și a trotuarului din faţa lui, aceste măsuri 
reușeau să împiedice drojdia societăţii din zonă să-și facă de cap 
acolo. Indiferent ce infracțiuni stradale se petreceau în zonă, ele 
nu aveau loc la hotel. 

Pe scări în sus erau două etaje cu holuri scurte care plecau în 
stânga și în dreapta din casa scărilor, patru camere pe o latură, 
16 camere pe un etaj, iar camera lui Hannah era chiar în capătul 
holului. Întregul etaj doi, unde era Hannah, adăpostea doar 
oameni ai familiei Cârcan, chiar dacă, din câte își putea da 
seama Bradford, Hannah era doar ascunsă, nu neapărat păzită. 

A intra și a trece pe lângă recepţie nu era o problemă. A ieși 
afară cu o adolescentă drogată care se întâmpla să fie și 
oaspete personal al proprietarului hotelului și al familiei Cârcan 
era cu totul altă poveste. În ce privește extracția, ea nu era la 


VP - 244 


fel de simplă cum ar fi fost dacă ar fi scos-o pe Hannah din 
Ferma adormită, dar era mult mai ușoară decât salvarea unui 
ostatic. 

Faptul că reperaseră noua locaţie atât de rapid fusese un 
mare noroc, și Munroe nu mai voia deloc să aștepte. Pe de altă 
parte, lumea ei era una a informaţiilor, invizibilităţii și 
inteligenţei care se opuneau armelor și spargerii ușilor și, tocmai 
de aceea, poate că era cel mai înțelept să dobândească mai 
multe date, să-și facă o impresie personală asupra misiunii în 
care se băga. Și asta pentru că punctul de vedere al lui 
Bradford, oricât de precis ar fi fost, nu ar fi putut niciodată să-l 
înlocuiască pe alei. 

Însă în acest stadiu lui Munroe nu-i mai păsa. 

Era imposibil de ghicit cât avea să rămână Hannah ascunsă în 
hotel și, în mod inevitabil, familia Cârcan mai avea locuri în care 
să tăinuiască oamenii încredinţaţi ei dacă Aleșii începeau să se 
neliniștească. Mai mult, Munroe era îngrijorată de ce ar fi putut 
să facă niște bărbaţi precum cei pe care îi întâlnise în hol dacă 
ajungeau să pună mâna pe o fată tânără precum Hannah. 

Nu mai avea răbdare să fie amabilă, nu mai avea niciun pic de 
precauţie sau preocupare să evite pagubele colaterale. De data 
asta orice era posibil. Planul era de a lovi și de a pune mâna pe 
fată. Intră, ia fata, iese naibii afară. 

În urma unei plăţi consistente către Raul, taximetristul se 
arătă dispus să le cedeze taxiul pentru tot restul nopţii - poate 
pentru totdeauna. Bradford conducea, făcând slalom prin haosul 
și manevrele sinucigașe ale traficului din Buenos Aires cu 
abilitatea unui localnic, în timp ce Munroe îl urma cu Peugeotul. 

După un drum întortocheat de aproape un kilometru de la 
hotel opriră într-o parcare, un loc în care străzile încă mai erau 
bine luminate și vehiculul suficient de protejat de vandalizare în 
timpul, preferabil scurt, cât era lăsat acolo. 

Munroe cobori din mașina ei în noapte. Scoase de pe locul din 
dreapta o geantă mare aproape goală, o aruncă în spatele 
taxiului și încuie Peugeotul de la distanță. Se sui alături de 
Bradford în taxi, îi întinse cheile și se îndreptară în tăcere spre 
hostel. 

Clădirea era înghesuită între altele, având în faţă o stradă cu 
două benzi dintr-o parte a orașului unde traficul pietonal nu 
înceta niciodată. În stânga și în dreapta ei, de-o parte și de alta 


VP - 245 


pe stradă erau restaurante de familie, croitorii, service-uri auto, 
magazine second-hand, toate închise și întunecoase. Traficul 
stradal provenea de la numeroasele baruri, toate luminate, 
zgomotoase și revărsând fum pe trotuarele întunecate. 

În schimb, hotelul era tăcut, chiar dacă slab iluminat, un reper 
de ordine în mijlocul acelei dezordini. 

Bradford opri taxiul la jumătate de cvartal distanţă de hotel. 
Munroe își atârnă geanta pe umăr și cobori. _ 

— Zece minute, spuse Bradford, iar ea dădu din cap. In timp 
ce intra, Munroe avea la ea două cuțite și un Bersa Thunder 9, 
una din cele câteva arme de care Bradford făcuse deja rost de 
pe plan local. Ţinând cont de conducerea și clientela hotelului, 
ar fi fost o nebunie să intre neînarmată, dar planul era să se 
miște suficient de rapid ca să evite complet utilizarea oricărei 
arme. 

Holul minuscul era așa cum se așteptase Munroe. La stânga 
ei, cum intrase, era ușa deschisă a sălii de mese, iar câţiva pași 
mai departe, recepţia. Bărbatul din spatele ei avea pe puţin 1,90 
înălțime și pe jumătate lăţime. Era politicos și deferent, tratând 
solicitarea ei pentru o cameră cu curtenia firească a oricărui 
proprietar. Munroe completă actele și el îi înmână o cheie, un 
obiect de modă veche, atârnat la capătul unei bucăţi de lemn de 
10 centimetri. 

Camera era așa cum o descrisese Bradford: curată, spartană, 
minusculă și, paradoxal, la etajul unu, chiar sub cea în care 
dormea Hannah. Munroe se duse la fereastră și privi în jos spre 
capătul străduţei doar atât cât să deslușească taxiul în întuneric. 

Scoaterea lui Hannah de la etajul doi al acestei clădiri 
necesita unele echipamente pe care ei nu le aveau, iar Munroe 
nu fusese dispusă să aștepte pentru procurarea lor. Asemenea 
multor părţi ale unei misiuni care necesitau schimbări de 
fracțiuni de secundă și invenţii de ultim moment, extracția avea 
să fie improvizată și neglijentă, executată cu ce aveau la 
îndemână. 

Munroe puse geanta pe podea, întoarse patul, scoase ambele 
cearșafuri și legă colţurile de pe diagonală. Verifică de două ori 
rezistenţa la rupere, se asigură că nu sunt alunecoase și apoi le 
băgă în geantă. 

Încuie ușa, se duse la capătul holului și bătu după un cod la 
ușa lui Bradford. 


VP - 246 


Acesta deschise și ea intră în cameră. 

Patul lui era întors și cearșafurile legate. Munroe îi verifică 
nodurile și spuse: 

— Nu te supăra. 

El dădu din umeri și le verifică și el pe-ale ei. Munroe legă cele 
două piese și verificară amândoi întreaga bucată. Lucrau rapid. 
Minuţios. După ce terminară, ea băgă produsul finit înapoi în 
geantă. 

leșiră împreună din camera lui, încercând să audă zgomotul 
de pași al celui care patrula pe holuri, până când acesta ajunse 
la parter. Bradford o luă spre scări, iar Munroe în sus. 

Ea nu avea ce să caute la etajul doi, nu avea ce să caute în 
faţa ușii lui Hannah, iar Bradford, cu spaniola lui limitată și 
întrebările necesare, avea să-i procure niște timp faţă de ochii 
iscoditori. 

Incuietorile ușilor erau simple și vechi, camerele nu aveau 
lanţuri sau zăvoare, și Munroe trebui să meșterească doar o 
clipă ca să se poată furișa în interiorul camerei întunecate. Apoi 
încuie ușa pe dinăuntru. 

Clinchetul clanţei era un sunet subtil. Nu atât de subtil încât 
Munroe, Bradford sau Logan să nu se trezească din somn, însă 
cele două din cameră nu erau călite în luptă și, la ora 3 noaptea, 
dormeau duse. 

Munroe se opri cât să se obișnuiască cu lumina din cameră, 
apoi lăsă geanta pe podea și scoase din buzunarul lateral o 
sticluță și o cârpă. 

Pe patul cel mai apropiat de ușă era femeia în faţa căreia se 
strâmbase. Munroe o recunoscu. Era una din multele femei din 
sala de mese, dar una din puţinele care nu aveau copii în jurul 
ei. Avea 50 și ceva de ani - poate mai puţin - iar timpul și 
proasta calitate a vieţii nu fuseseră îngăduitori cu ea. 

Munroe udă cârpa și o puse peste nasul și gura femeii, care 
deschise ochii, panicată pe moment, apoi îi închise iar. 

Pe un pat pliant care abia încăpea între pat și fereastră era 
Hannah. 

Munroe privi pentru o clipă cum fiica lui Logan doarme în 
beatitudinea inocenţei. Apoi îngenunche, puse cârpa peste faţa 
fetei și privi cum ochii acesteia se deschid, zbătându-se, și cum 
aceeași groază îi cuprinde, înainte să-și piardă cunoștința. 


VP - 247 


Acum că amândouă erau inconștiente, Munroe o luă pe 
femeia fără nume din pat și o puse pe podea. Smulse 
cearșafurile de pe saltea și le adăugă la sfoara pe care ea și cu 
Bradford o asamblaseră deja. 

Hannah era o sarcină mult mai ușoară și, în loc s-o ridice de 
pe pat, Munroe o făcu ghem, apucă cele patru colțuri ale 
cearșafului și le legă între ele. Apoi repetă procedura cu al 
doilea cearșaf, în eventualitatea puţin probabilă în care nodurile 
primului se desfăceau. 

Fereastra era la înălţimea taliei, o deschizătură îngustă care 
nu cedă ușor atunci când Munroe trase de ea, iar când se mișcă 
o făcu zgomotos și îndărătnic. Munroe se opri; ascultă sunetele 
noaptea, încercă să prindă vreo reacție și nu auzi niciuna. 
Dedesubt, Bradford îi făcu un semn cu lanterna. Drumul era 
liber. 

A o duce pe Hannah la fereastră nu era chiar așa ușor cum 
părea. Deși era cu cel puţin 25 de centimetri mai scundă decât 
Munroe și chiar slabă pentru înălțimea ei, era totuși o greutate 
considerabilă pentru a fi ridicată și apoi coborâtă în siguranţă pe 
lângă peretele exterior. 

Bradford ar fi fost varianta mai bună, mai solidă pentru 
această parte a misiunii, dar a-l plasa pe el în această cameră, 
împreună cu cele două femei, comporta unele riscuri. Dacă el ar 
fi putut ezita să folosească forța fizică împotriva oricăreia dintre 
ele dacă era necesar, la Munroe nu era cazul. 

Munroe puse un genunchi pe podea, lipit de trupul ghemuit al 
lui Hannah. Prinse coada cearșafului, o înfășură în jurul 
antebraţului și apoi al trunchiului ei, lăsând restul întins pe jos. 
Munroe se propti pe genunchi și o trase pe Hannah spre ea, o 
luă în brațe și, cu toată greutatea centrată pe șolduri, se ridică 
în picioare. 

Era un singur pas între locul unde se afla Munroe și fereastra 
la care trebuia să ajungă, dar exact în acel răstimp se auzi 
reverberaţia unei uși trântite chiar dedesubt. Munroe se trase 
puţin în spate, cu capul înclinat spre afară, și auzi cum fereastra 
de mai jos cu trei metri se închide cu un hârșâit. 

Munroe se opri, în timp ce braţele începeau să-i tremure din 
cauza greutăţii purtate. Bradford lumină iar de jos și Munroe o 
scoase pe Hannah pe fereastră, cu picioarele înainte. Legătura 
rezistă, strângându-se, iar Munroe dădu drumul părţii rămase. 


VP - 248 


Când restul trupului lui Hannah trecu pragul, cearșafurile legate 
strâns și greutatea o traseră puternic spre perete. Munroe se 
opinti, cu genunchii îndoiţi, trăgând înapoi, lăsând cearșafurile 
să se deruleze centimetru cu centimetru și numărând minutele, 
până când cel de la etajul de jos ajunse la ușă. 

Cineva intrase la ea în cameră și pentru asta nu exista nicio 
explicaţie. În cel mai bun caz era o infracţiune întâmplătoare. 
Furtul, vandalismul, chiar intenţia de a viola sau de a omori erau 
niște posibilități mai bune decât cea ca recepţia și tipii de la 
pază să fi făcut schimb de impresii. Dar, excluzând cazul puţin 
probabil să fie doar un moment prost ales de un infractor 
obișnuit, patul fără cearșafuri ar fi confirmat suspiciunile iniţiale 
pe baza cărora oamenii lui Cârcan intraseră în cameră. 

N-ar fi durat prea mult ca oamenii să facă legătură dintre 
cazarea ei chiar în zori și întoarcerea lui Bradford la hostel. După 
asta, era vorba doar de câteva minute până când tipii cei răi 
aveau să se îndrepte spre ea. Dacă ea și Bradford aveau noroc, 
în această clădire existau camere și lucruri plasate mai sus în 
ierarhia priorităţilor, care aveau să fie verificate mai întâi. 

Hannah coborâse un metru și jumătate din distanţa de zece 
metri când se auzi primul ciocănit la ușă. Munroe îl ignoră, 
ignoră inconvenientul de a fi cu spatele la cameră și cu mâinile 
ocupate, închise ochii și continuă să coboare ghemul spre 
Bradford. 

Ciocănitul deveni mai puternic, un bubuit care nu putea să 
nu-i scoale din pat pe vecinii de alături. Lumina lui Bradford clipi 
într-o succesiune rapidă. Auzise zgomotul. Munroe încetini 
coborâtul, scoase lanterna dintre dinţi și răspunse. 

Invitaţi neporftiți. 

Hannah coborâse trei metri. În continuare prea sus ca să-i dea 
drumul. Munroe rămase cu spatele la ușă și auzul ei preluă 
controlul, în lipsa vederii. Clanţa se cutremură. Apoi ușa se 
trânti de perete, printre așchii. 

Munroe continuă coborârea. Patru metri și jumătate. Era la 
jumătate. 

Se opriseră în ușă, iar Munroe nu avea nevoie să-i vadă ca să 
le urmărească mișcările. Anii îndelungaţi petrecuţi în noaptea 
junglei, anii de urmărit prin întuneric, de ascuns în întuneric, de 
evitare a celui mai rău tip de prădător, o pregătiseră pentru 


VP - 249 


momente precum acesta. Îi cunoștea după foșnetul hainelor, 
după greutatea pașilor pe podea și după neglijenţa respirației. 

Erau doi, opriţi de-o parte și de alta a ușii, ca și cum acești 
pereţi subţiri i-ar fi protejat de focurile de armă de răspuns. 

Cinci metri. 

În lumina ambientală a ferestrei, silueta lui Munroe era o ţintă 
perfectă. 

Continuă coborârea. Cinci metri și jumătate. 

Un intrus îngenunche în cadrul ușii, cu arma aţintită spre 
Munroe. Celălalt intră în cameră și o împinse ușor cu vârful 
piciorului pe femeia de pe podea. Apoi sosi ordinul încet și calm 
pentru Munroe să ridice mâinile și să se întoarcă încet. 

Munroe îi ignoră. Șase metri. La șapte metri și jumătate, 
Hannah ar fi fost suficient de aproape de pământ pentru ca 
Bradford să îi amortizeze căderea. 

Ordinul veni iar, de data asta nu atât de încet, nu atât de 
calm. 

Munroe continuă s-o coboare, calculând distanţe și precizii. 
De la cinci metri în spate, șansele ca un ţintaș chiar și mediocru 
să-i producă o rană mortală erau mari. Ar fi fost tragic să 
sfârșească aici, în modul acesta, dar dacă așa îi era scris să 
moară, fie. Nu avea să se întoarcă, nu avea să-i dea drumul lui 
Hannah. 

Șase metri și jumătate. 

Un foc de avertisment sfărâmă deasupra capului ei un geam 
din care căzură cioburi. De jos, Bradford ţipă înăbușit. 

— Dă-i drumul, spuse el. O prind eu. Dă-i drumul! 

Șapte metri. 

Niște pași traversară camera. 

Munroe eliberă din antebraţ cearșaful care îi alunecă încet din 
strânsoare. Întreaga greutate a lui Hannah se înfășură în jurul 
taliei ei, încetinită doar de trupul lui Munroe proptit în pervaz. 

— Urmează planul, ţipă ea. 

Raza de lumină a lui Bradford se îndreptă în sus. 

Munroe se îndepărtă un pas de fereastră, dădu drumul și 
cearșaful șfichiui violent. De jos se auzi mai întâi un bufnet, apoi 
un geamăt, o pauză și apoi o portieră trântindu-se. 

De ceafa lui Munroe se lipi metalul rece al unui pistol. Ea 
ridică întâi o mână și apoi cealaltă, până când degetele i se 
uniră în spatele capului. 


VP - 250 


Niște cauciucuri scrâșniră, și Munroe văzu în mintea ei cum 
taxiul demarează. 

Hannah era departe și fiecare moment de aici, fiecare 
amânare facilitase acea evadare. Munroe simţi cum o cuprinde 
un amestec de exaltare și regret. Tristeţea nu era pentru ea 
însăși, ci pentru Bradford, deoarece, indiferent ce se întâmpla în 
noaptea aceasta, ea știa foarte bine din experienţă proprie 
chinul care avea să urmeze: el avea să se simtă incapabil s-o 
protejeze, neputând să facă altceva decât să privească și să 
aștepte; avea să se blesteme pentru slăbiciunea lui, să se 
chinuie singur întrebându-se dacă făcuse ceea ce trebuia. 

Gura pistolului rămase lipită de capul lui Munroe, care privea 
drept înainte, pe fereastră, în noapte, cu un zâmbet trist pe faţă, 
în timp ce perechea cealaltă de mâini, aspre și furioase, o 
percheziționau. 

În cele din urmă, Bradford avea să-și dea seama că n-ar fi 
putut proceda altcumva. Ea intrase în acest hostel, în această 
cameră de la etajul doi, pe deplin conștientă că intra într-o 
capcană. Făcuse această alegere în mod conștient, iar refuzul ei 
de a se opune sau de a lupta mergea în același sens, de data 
aceasta pentru a-i da lui Bradford șansa să câștige distanţă faţă 
de hostel. Dar, în cele din urmă, indiferent cum avea să ia sfârșit 
noaptea aceasta și indiferent de motivele ei, Bradford avea să 
sufere, și acesta era singurul gând care o îndurera. 

Mâinile găsiră arma și cuțitele și le confiscară. Munroe se 
pregăti. Așteptă. Apoi lumea se întunecă. 


VP - 251 


Capitolul 32 


Bradford ieși de pe alee în derapaj și intră pe strada îngustă 
de legătură, cea care ducea departe de hostel, departe de 
Munroe și-l ducea către obiectiv. 

Respira gâfâit. Prea gâfâit. Trebuia să se liniștească, nu putea 
gândi, nu se putea concentra. Ea spusese clar ce voia. Urmează 
planul. Așa că el îl urmă, conducând din instinct, mecanic, deși 
fiecare mușchi și fiecare nerv îi urlau ordinul contrar. 

Lăsase un om în urmă. Și nu doar orice om; o lăsase pe 
Michael. 

Nu așa se făceau lucrurile. Nu așa ar fi trebuit să fie. Greșit. 
Trebuia să se întoarcă, să lupte, s-o protejeze așa cum ea refuza 
să se protejeze singură. Michael era cea importantă, nu această 
fată pentru a cărei salvare ea își dădea viaţa. 

Bradford coti la stânga, de pe străduța secundară pe 
bulevard, devenind încă un taxi care se pierdea în traficul de 
sfârșit de noapte și început de dimineaţă al orașului. Slăbi puţin 
pedala, chiar dacă ușor doar. Fiecare secundă îl ducea mai 
departe de Munroe - dacă ea mai era cumva în viaţă. 

Rațiunea intră în funcţiune. 

Bineînţeles că era vie. Intrase în bârlogul câinelui cel mare și 
îi luase osul, iar acum câinele voia să știe unde e acesta și cum 
poate să-l recupereze. 

Conștientizarea acestui fapt era o sabie cu două tăișuri. 
Michael era în viaţă și așa avea să rămână o vreme, iar asta îi 
aducea o anumită alinare; dar știa ce i se putea întâmpla dacă 
refuza să divulge vreo informaţie și asta era un chin. Nu doar 
pentru că ea nu voia s-o facă, ci pentru că nu putea. 

Ea prevăzuse asta. De asta îi lăsase în seamă lui Bradford 
detaliile mai fine ale scoaterii lui Hannah din ţară, de asta nici 
măcar ea nu avea idee cum o va transporta el pe fată sau unde 
anume în învecinatul Montevideo avea s-o ducă. 

Mai mult, ea știa cum e jocul acesta. Atâta timp cât credeau 
că ea are ce-și doresc ei, aveau să continue să încerce să-i 
înfrângă rezistența. Cu cât ea trăia mai mult și cu cât ei se 


VP - 252 


concentrau într-o direcție greșită, cu atât mai în siguranţă era 
Hannah. 

Bradford intră în parcare lângă Peugeot și opri motorul. Se 
întoarse spre bancheta din spate, unde era încă înfășurat micul 
trup, și, după ce privi fix spre fată timp de mai multe secunde, 
cobori din taxi și deschise portiera din spate. 

Tăie nodurile cearșafurilor și lăsă materialul să cadă. Fata 
părea atât de mică și de fragilă, așa cum dormea. Era leită 
Logan, și asemănarea îi produse un val de furie care se ridică 
deasupra chinuitorului său conflict. 

Bradford rămase nemișcat, prins în chingile datoriei. 

Copila inspira și expira constant, iar mintea lui parcurse un 
labirint și găsi o soluţie. Avea să-și îndeplinească și obligația și, 
în același timp, să n-o abandoneze pe Munroe în ghearele 
familiei Cârcan. 

Așa o să facă. 

Împotriva celui mai puternic instinct al lui, avea să urmeze 
planul. Dar avea să-i adauge propria lui coloratură. Doar așa 
conștiința i-ar fi permis atât să meargă mai departe, cât și să-i 
dea lui Munroe ceea ce voia ea. 

Venise timpul ca Logan să pună osul la treabă. 

A-I implica pe Logan în această combinaţie nu era o decizie 
ușor de luat, și nici măcar nu era bazată pe emoție, chiar dacă 
emoţiile erau într-adevăr puternice. Aceștia erau termenii lui 
Bradford. Dacă trebuia s-o sacrifice pe Munroe pentru salvarea 
copilului altcuiva, atunci toată lumea va avea un preț de plătit. 
O viaţă pentru o viaţă pentru o viaţă. 

Și tocmai acesta era riscul de a-l aduce pe Logan sau chiar pe 
Gideon în acest conflict. Sigur, erau amândoi niște duri în micile 
lor lumi, dar asta nu era același lucru cu a trăi la limită. 
Abilităţile rugineau, mușchii slăbeau și, în toate celelalte 
privinţe, ei duceau o viaţă civilă. Munroe avusese un motiv când 
insistase să-i ţină la distanţă de lupta aceasta. Nu numai ca să 
nu-și facă ea griji, ci și ca nu cumva vreunul din ei să fie ucis. 

O viață pentru o viață pentru o viață. 

Bradford luă telefonul și formă numărul. 

— O am pe Hannah, spuse el. 

Ușurarea de la celălalt capăt al firului era palpabilă. 

— Unde ești? spuse Logan. 

— Ei o au pe Michael. 


VP - 253 


Tăcere. 

— Eu nu pot să mă duc după ea, spuse Bradford. Trebuie s-o 
scot pe Hannah de aici în siguranţă. Situaţia e delicată. 

Din nou tăcere. 

— Sau tu o cauţi pe Michael, sau eu o las pe Hannah unde e, 
chiar acum, și mă duc înapoi eu însumi. 

Bradford se opri, așteptând ca veninul din vocea lui să se 
risipească. 

— De ce nu mi-o dai mie pe Hannah? spuse Logan. 

— Nu e o variantă fezabilă. Sau tot, sau nimic. Oamenii care 
tocmai au prins-o sunt puternici, conectaţi și sălbatici. Eu am un 
plan prin care să o scot pe fiica ta din ţară în siguranță, și nu 
mai am foarte mult timp la dispoziţie. N-am vreme să mă târgui 
cu tine. Sau fac asta, sau nu. 

O altă pauză, după care Logan spuse: 

— Spune-mi de unde ar trebui să încep. 

Bradford îi dădu lui Logan adresa hostelului, îi oferi niște 
îndrumări generale, îi spuse unde e taxiul și ce va găsi în el.li 
explică planul hostelului, tiparele pazei și la ce putea să se 
aștepte. Îi spuse să acţioneze rapid. Munroe era acolo chiar 
acum. Nu exista nicio garanţie că pentru mult timp. 

— Încă un lucru, spuse Bradford. Spune-i lui Gideon că 
singurul mod în care o să poată obţine vreodată informaţiile pe 
care Michael le are pentru el e dacă ea supraviețuiește. 

Bradford închise fără să mai aștepte vreun răspuns, aruncă 
telefonul pe banchetă, ieși cu mașina din parcare și intră în 
fluxul subțire al traficului. Poate că Gideon i s-ar fi alăturat 
oricum lui Logan, doar ca să-i ţină spatele, dar nu exista 
motivaţie mai bună ca interesul personal. 

e 

Logan se holba la telefonul din mână, ţinându-l ca și cum ar fi 
fost toxic, șocat, cu mintea goală. Vestea pe care așteptase opt 
ani s-o primească adusese cu ea o angoasă incredibilă. 

Se ridică și își luă hainele pe care le dezbrăcase cu doar o oră 
în urmă. Gideon se mișcă în celălalt pat și spuse: 

— Era Michael? 

— Miles. 

Gideon se foi, întorcându-se de pe spate pe o parte. 

— Vești bune sau proaste? 


VP - 254 


Logan se plimba încet prin cameră, strângând diverse obiecte 
personale. Cureaua. Pantofii. Portofelul. Ceasul. 

— Ambele, spuse el. 

Gideon aprinse lumina. 

— Ce se întâmplă? spuse el. 

— Miles o are pe Hannah, spuse Logan. Asta e vestea bună. E 
pe cale să o scoată din ţară chiar în momentul ăsta. 

Logan tăcu, se întoarse cu fața spre Gideon și, ca și cum 
mintea lui nu putea să cuprindă realitatea, spuse: 

— Michael a fost prinsă în timp ce o lua pe Hannah. Nu de 
Aleși, ci de Sponsorii cărora ei le-o dăduseră pe Hannah - o 
familie infracțională importantă din oraș. 

Logan se ridică, derutat pe moment, apoi închise catarama 
ceasului. 

— Probabil că o să fie torturată ca să scoată informaţii de la 
ea, asta dacă n-o omoară imediat. 

— Nasol pentru ea, spuse Gideon. 

Apoi, dându-și seama că Logan se pregătește să iasă din 
cameră, se ridică în capul oaselor. 

— Unde te duci? spuse el. 

— S-o găsesc pe Michael. 

Gideon se întinse la loc și își trase pătura până sub bărbie. 

— Multă baftă, spuse el. 

Logan se opri și privi insistent spre Gideon, așa cum privise 
mai devreme spre telefon. 

— Apropo, am un mic mesaj pentru tine de la Miles, spuse el. 

Gideon se rostogoli la loc și deschise un ochi. 

Logan îngenunche și își legă șireturile. Strâns. Vechi obiceiuri. 

— Michael avea nu doar amplasamentele tuturor Refugiilor, 
spuse el. Avea zile întregi de înregistrări video și audio, o 
diagramă a ierarhiei și o grămadă de nume. Indiferent ce 
aranjament a încheiat cu tine, asta a fost între voi doi. Miles 
spune că singurul mod în care poţi obţine ceva de la ea e dacă 
ea trăiește ca să ţi le pună la dispoziţie. 

Gideon  înjură. Aruncă păturile la o parte și se ridică, 
murmurând ceva despre șantaj. 

— Și dacă o găsești, ce-ar trebui să facem? spuse el. Intrăm în 
pas de defilare ca două ţinte idioate și spunem „Uite, trageţi în 
noi și lăsaţi-o pe ea să plece”? 


VP - 255 


— Se pare că Miles ne-a lăsat un cadou. E în spatele unei 
mașini, iar noi ne ducem să-l găsim. 

Logan tăcu. Se opri drept în fața lui Gideon, nemișcat, 
rămânând așa până când Gideon înălță capul și spuse „Ce e?” 

— Michael e cea mai bună prietenă a mea, Gideon - mai mult 
decât o prietenă - e singura mea familie. M-a salvat de mai 
multe ori și și-a riscat viaţa ca s-o scoată pe Hannah pentru că 
eu i-am cerut ajutorul. Fie că vii sau nu, eu mă duc după ea. 
Merită cel puţin atât din partea mea. Tu? Sau faci ceva, sau doar 
vorbești despre asta. 

Gideon ridică o mână și spuse: 

— E în regulă. Hai să facem puţină ordine. 

e 

Găsiră taxiul acolo unde spusese Bradford că o să fie, dar 
parcarea nu era atât de goală pe cât o descrisese acesta. 
Dimineaţa venea rapid. Logan pescui cheile de sub scaun, 
deschise portbagajul și deschise geanta lungă aproape precaut. 

Urmă un lung moment de tăcere în care el și Gideon, unul 
lângă celălalt, se holbară cu gurile căscate la ceea ce aveau în 
faţa ochilor. 

Logan se uită rapid peste umăr, verifică din nou că erau 
singuri în parcare, puse geanta pe pământ și apoi închise 
portbagajul. 

— De unde naiba a făcut rost de astea? spuse Gideon. Și cum 
a putut Michael să se lase prinsă cu toate chestiile astea? 

— Miles e cel care se ocupă cu armele, spuse Logan. 

Apoi mormăi, urcă geanta pe bancheta din spate și închise 
portiera, încet și ferm. 

— Miles are conexiuni peste tot, spuse el. 

Apoi se opri, gânditor, în timp ce punea cap la cap 
necunoscutele acelei dimineţi întunecoase. Logan nu știa multe 
despre Miles, dar o cunoștea pe Michael mai bine decât pe 
oricine altcineva din lume. 

— Michael n-a dorit să intre trăgând, spuse Logan, pentru 
binele lui Hannah. Oricum ea a preferat întotdeauna să se 
strecoare decât să folosească gloanţele. 

Logan făcu semn din cap spre geantă. 

— Asta a fost opera lui Miles - probabil că ea nici măcar nu 
știa că geanta e în spate. 


VP - 256 


Urcară în taxi, Logan pe locul șoferului și Gideon în dreapta 
lui. După încă un moment de reflecţie, Logan porni motorul și se 
aventură în traficul tot mai dens. Dădură câteva ture ca să 
găsească hostelul și pe drum discutară despre strategie. Logan 
descrise tot ce știa despre hostel și paza lui, repetând ceea ce Îi 
spusese Bradford. 

Gideon se mută de pe locul din faţă în spate. Împinse geanta 
jos și scotoci prin ea până găsi ceea ce dorea, apoi căută pentru 
Logan. Majoritatea armelor mai ușoare erau de fabricaţie 
argentiniană, un amestec de Bersa și pistoale solide de 9 mm, 
chiar dacă nu foarte bine cunoscute în afara Americii de Sud. 
Era o pereche de pistoale mitralieră spaniole Z-84, tot de 9 mm, 
un pachet de C4 cu cablu de detonare lung, cronometre și 
comenzi la distanţă, grenade de fum, grenade de război, 
ochelari pe timp de noapte și probabil pe puţin 2000 de gloanţe. 

Cerul începea să se lumineze, iar când ajunseră în cartier se 
făcuse ziuă. Logan se opri puţin cât să transfere geanta și 
conținutul rămas în portbagaj, apoi o luă spre hostel, parcând 
taxiul chiar lângă ușa de la intrare. 

Opri motorul și îi făcu semn din cap lui Gideon. 

— Gata? 

— Să-i dăm drumul, spuse Gideon făcând același gest. 

leșiră din taxi, trântind portierele în același timp, urcară cele 
două trepte până la intrarea în hostel și, odată ajunși înăuntru, 
se despărțţiră. Nu avea niciun rost să rămână o singură ţintă. 

Recepţionerul ridică privirea și fața i se înnegură. Orice idiot 
care ar fi fost în această clădire în ultimele câteva ore ar fi avut 
motive să suspecteze doi bărbaţi care intrau hotărât pe ușă. 
Mâinile recepţionerului se repeziră sub tejghea. 

Gideon scoase pistolul, aţintindu-l către pieptului bărbatului. 
Recepționerul încremeni. Și de ce nu; nu trebuia decât să 
aștepte întăririle care erau undeva la etaj și aveau să coboare 
curând. 

In spaniola lui fluentă, datorată anilor petrecuţi în America de 
Sud, Gideon îi șopti teatral bărbatului să scoată mâinile undeva 
la vedere. Când recepţionerul se conformă, Gideon traversă 
holul din câţiva pași mari și rapizi și se strecură în spatele 
tejghelei. Se puse în spatele bărbatului, la oarece distanţă, cu 
arma în continuare aţintită asupra lui. 

Gideon îi făcu semn lui Logan, care aștepta la baza scărilor. 


VP - 257 


Logan se strecură și el în spatele tejghelei, scoase armele de 
sub aceasta și i le întinse lui Gideon. Se trase în spate să-l 
controleze pe recepţioner, în timp ce Gideon îi lega mâinile la 
spate. 

După ce recepţionerul fu imobilizat, Logan se întoarse la baza 
scărilor și așteptă, cât mai calm posibil, cu arma ascunsă. 
Dezarmarea și imobilizarea recepţionerului decursese rapid - 
mai bine decât anticipaseră - aproape perfect. Partea următoare 
nu avea să fie la fel de simplă. 

Oaspeţii hotelului începeau să se vânzolească, iar conform 
estimării lui Logan primii pași care coborâră scările spre sala de 
mese nu erau cei ai unui paznic. Avea puţine date ca să Îi 
repereze pe aceștia, în afara descrierilor lui Bradford, dar ceva 
din postura bărbatului de pe scări nu se potrivea. Ca și Munroe, 
Logan cunoștea subtilităţile expresiei faciale, cunoștea limbajul 
corporal, abilităţi îndelung rafinate de-a lungul anilor prin care 
învățase să evite necazurile în structura arbitrară și mereu 
schimbătoare de la Aleși. 

Alţi pași coborâră scările, iar Logan îi ignoră din nou. Bărbatul 
trecu prin hol și ieși, dar mai veneau și alţii care mergeau, în 
schimb, la sala de mese. Oaspeţii hotelului, deși erau oaspeti, 
lucrau totuși în majoritate pentru familia Cârcan și fiecare era 
periculos, în felul lui. Bradford explicase asta clar. Cu cât se 
strângeau la parter mai mulţi dintre ei, cu atât mai greu ar fi 
fost să repete performanţa imobilizării recepționerului. 

Fără să se întoarcă, Logan spuse: 

— Schimbare de planuri, Gid. Unul dintre ei ar trebui să ne- 
ajungă. Hai să-l luăm acum, cât încă mai putem. 

— Dacă nu reușim cu ăsta, spuse Gideon, nu ne mai putem 
întoarce să luăm alţii. 

— O să reușim. 

Logan așteptă până când fu sigur că holul avea să rămână 
pustiu cât timp aveau ei nevoie ca să iasă. Apoi, când pe scări 
se făcu liniște, îi făcu semn lui Gideon că drumul e liber. 

Gideon îl trase pe bărbat de sub tejghea. După ce traversară 
jumătate din micul spaţiu, dându-și seama de intenţiile celor doi 
și de faptul că partenerul lui nu venea ca să-l salveze, 
recepţionerul începu să tipe. Gideon îl lovi și Logan îl împinse 
înainte. Mișcările lor combinate îl dezechilibrară. 


VP - 258 


Recepţionerul se împletici până la ușa de la intrare. Se 
împiedică și căzu. Se strădui să se ridice, să fugă. 

ÎI prinseră fiecare de câte un braţ și îl îmbrânciră ca să se 
ridice și să meargă. Gideon deschise brutal portiera din spate a 
taxiului și, împreună cu Logan, încercară să-l împingă înăuntru, 
deși bărbatul se zbătea și vocifera încontinuu. 

Logan alergă la portiera șoferului. 

— Împușcă-l pur și simplu, ţipă el. 

Gideon lipi botul pistolului de piciorul bărbatului care se 
zbătea. Apăsă pe trăgaci. 

Forța detunăturii armei fu egalată de urletul bărbatului și 
urmată, după o secundă, de focuri de răspuns care veneau 
dinspre ușa de la intrare a hotelului. Gideon îl împinse înăuntru, 
iar bărbatul cedă. Gideon se aruncă peste recepţioner și trânti 
portiera. 

— Pornește, ţipă el. Pornește! 

Parbrizul din spate se sfărâmă. 

Pentru a doua oară în mai puţin de trei ore, taxiul demară în 
trombă din împrejurimile soioase ale hostelului Cârcan. 

Logan conducea orbește. Nebunește. Șerpui prin trafic, până 
când, în sfârșit, auzi vocea lui Gideon. 

Gideon stătea peste recepţioner, cu capul la câţiva centimetri 
de cel al lui Logan, și ţipa: 

— Încetinește dracului, nu ne urmărește nimeni și o să ne 
omori pe toţi! 

După ton, Gideon părea să repete acel refren de cel puţin un 
minut. Logan dădu din cap și slăbi acceleraţia. 

Așa trebuia să fie adrenalina. Era un puls crescut al inimii, 
complet diferit de ceea ce simţea când gonea cu motocicleta 
sau făcea BASE jumping. 

Urmă un moment de tăcere iar apoi, în timp ce se trezeau la 
realitate, izbucniră amândoi în râs. Chicoteau maniacal, cu acea 
veselie a nebuniei care se calmă doar atunci când Logan spuse: 

— Atragem atenţia, dă-te jos de pe el. 

Recepţionerul care stătea cu fața în scaun, mâinile în 
continuare la spate și picioarele într-un unghi ciudat, încetase să 
se mai zbată. Gideon își schimbă poziţia. Se asigură că tipul era 
încă în viaţă, apoi îi inspectă rapid piciorul cu o mână. Rana era 
doar străpunsă, prin țesutul muscular, glonțul pe undeva prin 


VP - 259 


căptușeala spătarului. Sângele curgea, dar nu era ceva foarte 
grav. Recepţionerul avea să supraviețuiască. Poate. 

Gideon sfâșie cămașa tipului, luă o fâșie și îi bandajă piciorul 
ca să oprească sângerarea, apoi se strecură pe locul din faţă. 
Recepţionerul se întoarse astfel încât să ajungă cu fața spre ei. 

— Sos hombre muerto, șuieră el către Gideon. Eşti mort. 
Amândoi sunteţi. 

Gideon îndreptă pistolul spre capul bărbatului. Spuse „Bum” 
și apoi îi ignoră insultele care urmară. 

Logan se orientă și schimbă traseul. Se îndreptau în afara 
orașului. Undeva unde să fie pustiu și liniște. Undeva unde 
tipetele să nu dea alarma. 


VP - 260 


Capitolul 33 


Munroe își recăpăta conștiența încet, ca o ceaţă de pulsări 
senzoriale care invadă întunericul și o readuse complet la viaţă. 
Stătea așezată. Avea bărbia în piept, picioarele legate de 
picioarele unui scaun pliant metalic, mâinile legate la spate. Nu 
cu cătușe, bandă adezivă sau brățări autoblocante. 

Mintea ei funcţiona. Se străduia să redevină lucidă. 

Frânghie. Frânghie subţire. Foarte, foarte multă. 

Ce proști. 

La ochi fusese legată atât de strâns încât nici măcar urmă de 
lumină nu ajungea la pleoapele ei. În stânga ei auzea voci, 
conversații răgușite, bărbaţi care stăteau la o masă din 
apropiere. Vorbeau tare, iar limbajul lor indica faptul că jucau 
cărţi sau alt joc de noroc. Bărbaţii aceștia - patru la număr, după 
diferențele de tonalitate - nu își făceau griji din cauza ei. 
Așteptau să treacă timpul. 

Fiecare sunet, fiecare miros compunea în plan mental 
imaginea pe care ea n-o vedea. Nu era niciun semn al vreunui 
paznic în apropiere, nicio mișcare nervoasă de picioare sau foit 
din degete, niciun foșnet de haine, nicio respirație. 

Fumul de ţigară plutea în aer, nu des, cum s-ar fi întâmplat 
într-un spaţiu mic; se disipa în același mod în care se disipau 
vocile. Era o încăpere mare. Amplă. Munroe estimă trei metri 
între ea și bărbaţii de la masă, poate patru și jumătate, nu mai 
mult. O așezaseră într-o parte, singură, cu fața spre ei, 
încredințați că e imobilizată. 

Astfel de gafe elementare îi ușurau estimarea amenințării. 
Dar ea nu voia să facă aceeași greșeală pe care o făcuseră 
acești bărbaţi, care vor învăţa că subestimarea adversarului era 
cea mai rapidă cale către moarte. 

Cu bărbia în piept, ca și cum încă ar fi fost inconștientă, 
Munroe își puse degetele la muncă, răsucindu-și încheieturile 
până când putu să se elibereze. Undeva în spatele ei, în cealaltă 
parte a încăperii, benzi transportoare bine unse alunecau pe 
șinele lor, împiedicându-i evadarea. 

Munroe se opri să asculte. 


VP - 261 


Niște uși se deschiseră lin. 

Era vorba de un depozit. 

De afară pătrundea doar un zgomot extrem de ușor, fără 
mașini sau claxoane, fără pietoni, fără muzică. 

Un depozit din afara orașului. 

Benzile transportoare reveniră din cursă și torsul unui motor 
de mașină bine întreţinut se auzi mai aproape, apoi amuţi. 
Conversaţia din jurul mesei încetă. Scaunele scrâșniră pe podea. 
Picioare târșâite, o portieră deschisă. Închisă. Urmată de încă 
una. 

Pașii se îndepărtară de masă spre scaun, apoi niște mâini îi 
desprinseră legătura de la ochii. 

Munroe clipi. 

Depozitul era iluminat de niște lămpi industriale de lângă 
bancul de lucru și, chiar dacă lumina orbitoare era absorbită cu 
ușurință de clădire, era dureros de intensă pentru Munroe, după 
ce îndurase un întuneric complet. 

Munroe tresări, privind fix spre bărbatul din fața ei. 

Se așteptase ca acolo să apară cineva din familia Cârcan, își 
făcuse planuri în funcţie de asta, știind că aveau s-o ţină în viață 
până când șeful își încerca norocul cu ea. Era o amânare 
premeditată care să le ofere un răgaz nu numai lui Bradford și 
Hannah, ci și ei înseși. Faptul că torționarul era chiar tipul care o 
pipăise în holul Fermei era o răsturnare de situaţie nefericită. 

Acum el o privea insistent, de sus, într-o tăcere mult 
prelungită care se răspândise în rândul bărbaţilor care-l 
încadrau. Fața lui Munroe se relaxă, devenind lipsită de 
expresie. Șeful rânji, iar oamenii lui rămaseră nemișcaţi. Apoi el 
se trase în spate, cu arătătorul și degetul mare la bărbie, într-o 
simulare exagerată a meditaţiei. 

— Eu te știu pe tine, spuse el arătând către ea cu degetul. 

Bărbatul trase de genunchii pantalonilor de stofă și se lăsă 
doar pe jumătate pe vine, astfel încât să ajungă la nivelul ochilor 
ei. 

— Da, spuse el. Eu te știu pe tine. 

Munroe tăcea. Ochii ei sticloși priveau fix, părând fie că nu- 
nțelege, fie că ignoră personajul. Nu îl urmări cu ochii când el se 
ridică în picioare, nu se uită la el atunci când el se întoarse să-i 
șoptească ceva unuia dintre oamenii rămași în urma lui. Acum, 
când îl vedea, putea să evalueze pe deplin situaţia, acest fiu al 


VP - 262 


familiei Cârcan fiind cel mai puţin interesant obiect din acel 
spaţiu gol și imens. 

Privirea i se îndreptă în schimb spre masă, urcând apoi pe 
partea de sus a pereţilor și în jurul cercului, căutând o cale de 
evadare, iscodind după orice ar fi putut să devină o armă: o 
evaluare instantanee pentru supravieţuire care trebuia să 
răspundă întrebărilor cine, ce, când, unde și cum. De ce știa 
deja. 

Podeaua era din ciment neted, pereţii din beton armat și 
acoperișul aflat la 15 metri înălţime, din tablă ondulată. Ecourile 
trădau faptul că depozitul era gol; bancul de lucru de lângă 
perete și luminile din jurul lui păreau să fie singurele obiecte din 
jur. 

Celor patru bărbaţi care stătuseră iniţial în jurul mesei li se 
alăturaseră încă doi care sosiseră împreună cu șeful. Toţi șase 
stăteau de o parte și de alta a lui, într-un semicerc neregulat și 
fremătător, fiecare având la el pistol, majoritatea băgate în toc 
și câteva vârâte sub betelie. 

Bărbaţii se asemănau doar prin constituţie - scunzi și îndesaţi 
de la prea multele ore petrecute la sală. In schimb, șeful era 
zvelt și altfel neremarcabil, cu excepţia hainelor scumpe și a 
unui ego supradimensionat, cum Munroe știa deja. 

Munroe memoră amplasarea oamenilor și armelor, fiecare 
detaliu infiltrându-se în conștiința ei cu acurateţea unui sonar, o 
estimare rapidă și instinctivă, efectuată în mai puţin timp decât 
îi trebuise șefului ca să se întoarcă și să vorbească. 

Șansele de supravieţuire erau dificil de prevăzut. Munroe 
luptase și împotriva unor grupuri mai numeroase, dar niciodată 
într-un spaţiu atât de definit și niciodată dintr-o poziţie de 
slăbiciune. Viteza era prietena ei, ca întotdeauna, viteza născută 
din voinţa de a supraviețui atunci când, noapte de noapte, 
fusese vânată și obligată să se apere pentru a trăi. Agilă și 
capabilă să se miște mai repede decât se așteptau ceilalți, 
Munroe putea să reziste în faţa a patru sau cinci oameni dacă 
erau doar golani, fără pregătire militară. Șapte erau o forțare a 
limitelor raţiunii. 

Ochii ei reveniră în față, spre aghiotantul șefului, cel către 
care șeful se întorsese ca să-i șoptească, cel care acum se 
îndrepta cu pași mari spre ea. 


VP - 263 


Aghiotantul era cel mai scund și mai lat dintre cei șapte și se 
tot apropia de ea. Se opri și o pocni pe Munroe cu pumnul în 
plină figură. Lovitura puternică și ameţitoare ar fi doborât-o 
dacă n-ar fi fost pregătită și legată de scaun. 

Munroe scutură capul, ca să scape de amețeală. Din colţul 
gurii i se scurse un șiroi de sânge, iar durerea înțepătoare îi 
aduse pe buze umbra unui zâmbet. Inima ei începu să intoneze 
marșul distrugerii. 

Șeful se apropie iar ca să se uite la faţa ei umflată, iar ea îl 
studie. Vederea i se înceţoșă, devenind cenușie, marginile 
câmpului vizual se îngustară cu o concentrare sălbatică. Setea 
de sânge, de răzbunare urca în ea, în timp ce anii îndelungați în 
care-și exersase înfrânarea impulsurilor o împiedicară să 
lovească. 

În spatele minţii ei erau întipărite cuvintele lui Bradford. 

Te-ai gândit vreodată că nu e întotdeauna rău să ucizi? 

— «Donde está la niña?” spuse șeful. Unde ai trimis-o? 

Ochii lui Munroe deveniră iar sticloși, rămânând concentrați în 
față, ca și cum cuvintele lui nu însemnau nimic. Șeful îi făcu 
semn din cap aghiotantului și bărbatul se apropie iar și o lovi din 
nou. Lovitura asta fusese și mai puternică, făcându-i urechile să 
ţiuie. 

Poate că unii oameni trebuie uciși, poate că prin eliminarea 
lor întrerupi ciclul durerii și suferinţei. 

Ochii lui Munroe rămaseră în faţă, concentrați parcă undeva, 
departe. Șeful se trase înapoi în semicerc. Șopti iar. Al treilea 
om al lui îi puse în mâna întinsă un cuţit pliabil. Șeful îl deschise 
și se lăsă iar pe vine, ochi în ochi cu Munroe. Ridică lama până 
sub bărbia ei, aţintit asupra acelui loc perfect, care-i putea 
aduce moartea. Apăsă evitând străpungerea, forțând-o să ridice 
capul și să-l dea pe spate. Când ea ajunse cu capul sus, 
întinzându-și pielea de pe tot gâtul, bărbatul o zgârie cu cuțitul. 

Lama făcu o crestătura rapidă, nu adâncă, dar suficient ca să 
se simtă, suficient ca să curgă sânge. „Unde ai trimis fata?”, 
întrebă el din nou, însă de data asta vorbise într-o engleză 
aproape fără accent. 

— N-am trimis-o nicăieri, spuse ea. 

Șeful se ridică. Se întoarse spre bărbaţii din spatele lui și râse 
ușor. „Engleză?”, spuse el, ca și cum ar fi fost surprins să 


> Unde e fetița? - din limba spaniolă. (W.t.). 
VP - 264 


descopere un adevăr puţin probabil. Din câte își dădea el 
seama, engleza ei era corectă. Ar fi putut să vorbească italiană, 
germană, turcă, ibo sau oricare din alte 20 și ceva de limbi și 
rezultatul ar fi fost același. 

— Dar când erai în preajma prietenilor mei nu vorbeai 
engleză. 

— Ce prieteni? spuse Munroe. 

Șeful scutură din cap. Părea impacientat, exact ce-și dorea 
Munroe. 

Șeful ridică un deget și doi dintre oamenii lui ieșiră din 
semicerc și se duseră lângă scaun, îngenuncheară și îi tăiară 
legăturile de la gleznele. Niște mâini vânjoase îi prinseră ambele 
braţe. O smuciră în sus și o împinseră spre șef. Munroe se 
strădui să-și păstreze echilibrul. Avea palmele lipite și frânghia 
era în continuare slăbită. 

Munroe inspiră aura acestui bărbat și intenţia lui violentă, 
absorbind-o până când bărbatul se contopi cu amintirea și 
mirosul de mosc al lui Pieter Willem, până când ei deveniră una 
în mintea ei. 

Șeful ridică lama spre faţa ei, zâmbind în timp ce ochii ei o 
urmăreau. O îndreptă în jos, spre pieptul ei. Cu o mișcare 
rapidă, șeful îi spintecă bluza; o despică până la maiou. Haina 
căzu, lăsându-i pieptul dezvelit. 

Șeful se întoarse spre oamenii lui și zvâcni din degetul mare 
spre Munroe. 

— Aţi văzut, spuse el, v-am spus eu că era o femeie. 

Apoi se apropie, respirând fierbinte pe gâtul ei. Își trecu 
degetul peste sfârcul ei, ciupindu-l. 

— Am avut dreptate, șopti el. Chiar te cunosc. 

Șeful luă lama și se jucă cu ea pe pielea ei. 

— Și acum că nu mai ești oaspetele lor, ci al meu, pot să te 
tratez așa cum vreau. 

Tăcu atunci când văzu urmele de pe trunchiul ei, le privi 
insistent pentru o clipă și apoi faţa lui se încreţi într-un zâmbet 
uşor. 

— Văd că n-o să fiu primul, spuse el. Ăla care ţi-a lăsat urmele 
astea te-a făcut să plângi? Te-a făcut să sângerezi? 

Se întinse încă puțin spre ea, îi amușină gâtul și părul și o 
linse, trecându-și limba de la urechea ei la obraz și peste ochi. 

— Te-a făcut să suferi așa cum o să te fac eu să suferi? 


VP - 265 


Un val de sânge zgomotos îi ajunse în urechi, un bubuit 
puternic care amuțea lumea exterioară, amuţea totul în afara 
bărbatului din faţa ei și îi striga ordinul de a ucide. 

Instinct. 

Sincronizare. 

Calcul. 

Cu un ultim efort rațional, Munroe respinse valul, luptă 
împotriva impulsului, oferind o cale de scăpare cuiva care nu 
merita așa ceva. 

— Lasă-mă să plec acum, spuse ea cu o voce joasă, aproape 
monotonă, și n-o să te omor. 

Șeful râse drept răspuns. Lătratul lui era zgomotos și 
insensibil, batjocoritor. 

— Te rog, fetițo, spuse el. N-ai decât să încerci să mă ucizi. O 
să fie o dimineaţă distractivă. 

Munroe oftă. 

Răspuns greșit. 

Întotdeauna răspunsul greșit, fir-ar a naibii. 

Închise ochii, în timp ce trupul ei fu străbătut de plăcere. Era 
punctul de la care nu mai exista întoarcere, extazul dinaintea 
unei ucideri. Acum nu se mai putea opri. Nu avea niciun regret, 
era împăcată cu ea însăși, ar fi murit fericită dacă așa trebuia să 
fie. Și-ar fi dat viața pentru un copil inocent și ar fi fost un 
schimb echitabil. 

— O să-ţi spun ce vrei, spuse ea. 

— Da, șopti el, cu ochii aţintiţi asupra cuţitului cu care îi 
mângâia pielea. Așa o să faci. 

Șeful tăcu, ieși din transă și își strecură cuțitul în buzunarul 
hainei. Îi împlântă un pumn subit și violent în stomac, doborând- 
o în genunchi. Se aplecă peste ea și își trecu degetele peste 
obrazul ei. 

Timpul încetini. Mișcarea era spartă în licărirea fragmentată a 
vitezei stroboscopice. Degetele lui Munroe lucrau, scoțându-și 
legăturile, eliberându-și încheieturile. Munroe ridică privirea, și 
de data asta ea zâmbea a moarte. 

O singură mișcare, solidă, fluidă, rapidă. Genunchii la 
picioare. În sus. Fruntea în fața lui. Suficient de rapid ca să-i 
spargă nasul, suficient de tare ca să-i dea capul pe spate. Mâna 
în buzunarul lui. Cuţitul lui în palma ei. Braţul în jurul gâtului lui. 
Lama la gâtul lui. 


VP - 266 


Totul în răstimpul în care bodyguarzii și bătăușii lui de-abia 
apucară să-și scoată pistoalele. 

Șeful flutura din braţe, încercând să se prindă de ceva, 
încercând să-și găsească echilibrul în timp ce ea îl târa în spate, 
către capătul semicercului, spre masă și peretele din spatele 
acesteia. Bărbatul era puternic. Avea aproape greutatea ei. De 
aceeași înălţime, iar frumuseţea adrenalinei și a emoţiei aduse 
de ea făcea ca Munroe să nu-i simtă puterea, să nu-i cunoască 
greutatea și să-l tragă după ea ca pe o zdreanţă. 

Temându-se să tragă și să-și nimerească liderul, bărbaţii 
preferară să o urmeze, strângând cercul și apropiindu-se. 

Munroe crestă gâtul șefului, făcându-l să sângereze. 

— Inapoi, șuieră ea. 

Toţi bărbaţii din semicerc se opriră din înaintare. 

Tăietura ei fusese mai atent plasată decât a lui. Munroe îi 
ciupise jugulara, ca și cum ar fi dat o gaură într-un baraj, iar el, 
care continua să se zbată, refuzând să-și accepte soarta, părea 
să nu-și dea seama că va muri cu atât mai repede cu cât se 
zbate mai tare. Bărbatul reuși să o prindă de ureche. Incepu să 
strângă, să smulgă, să tragă. 

Ea îl împunse în mână. 

El ţipă. 

— In clipa asta te doare, spuse Munroe, dar dacă oamenii tăi 
nu lasă jos pistoalele o să mori. 

El șuieră un răspuns ininteligibil. 

Munroe ajunse la masă și o ocoli. Simțea peretele solid și 
rece, prin ce-i mai rămăsese din bluză. Din spate nu avea să se 
apropie nimeni de ea, iar masa punea un spaţiu de cel puţin doi 
metri între ea și ceilalți. 

Munroe îi șopti prizonierului ei: 

— Sângerezi. Rău. În ritmul ăsta o să mori în 20 de minute. 
Vrei să faci o excursie la spital sau vrei să faci o excursie la 
morgă? 

Spusese o minciună ca să-l menţină motivat; în ritmul în care 
sângera, avea noroc dacă rezista 10 minute. 

Șeful încetă să se mai zbată. Munroe simţea cum trupul lui se 
înmoaie, fie înfrânt, fie din cauză că, prinzându-i gâtul în 
menghina braţului, încetinise alimentarea cu sânge a creierului. 
Motivul conta prea puţin. 

— Lăsaţi-le jos, le spuse el oamenilor lui. 


VP - 267 


Vocea lui era joasă, o șoaptă. 

— Nu te-au auzit, șuieră ea. 

— Lăsaţi jos pistoalele, spuse el iar. 

Nu mult mai tare, dar de data asta fluturase cu braţul în sus și 
în jos ca să dea greutate spuselor lui. 

Munroe repetă ordinul, în caz că exista vreo îndoială, iar când 
oamenii ezitară, nefăcând nicio mișcare, ea cobori vârful 
cuțitului spre umărul șefului și împunse din nou. 

Șeful ţipă iar. 

Oamenii lui puseră pe podea pistoalele pe care le aveau în 
mâini. 

— Împingetţi-le cu piciorul sub masă, spuse Munroe. 

Apoi adăugă către șoferul șefului: 

— Tu, grasule. Aruncă cheile de la mașină pe masă. 

După ce executară ce li se ordonase, Munroe le făcu semn din 
cap celor doi cei mai apropiaţi de intrarea depozitului. 

— Deschideţi ușile, spuse ea. 

Munroe nu putea să ajungă la pistoalele de pe podea, să le 
adune și să păstreze controlul asupra șefului în același timp. Ei 
știau asta. Ea știa asta. Ei știau că ea știe. Munroe numără 
secundele, în timp ce dispăreau cei doi în semiîntuneric, înspre 
ușile culisante. 

Acum era momentul de slăbiciune, când cei patru care 
rămăseseră de cealaltă parte a mesei aveau să înceapă să se 
apropie. 

În celălalt capăt al depozitului, bărbaţii de la poartă încetiniră. 
Trăgeau de timp, păstrând calea de fugă închisă și așteptând în 
acest timp ca partenerii lor să acţioneze. Munroe își pierdea 
dominaţia, șansa pe care o câștigase prin elementul surpriză se 
topea. 

Cei patru din jurul mesei se răsfirară, apropiindu-se încet, 
avansând într-un mod mult prea încrezător pentru niște oameni 
neînarmaţi, indiferent cât de loiali ar fi fost ei. 

Din nou instinctul. Cea mai rapidă modalitate de 
supravieţuire. Munroe îi dădu drumul șefului - își luă pur și 
simplu mâinile de pe el și îl lăsă să cadă. Acesta se prăbuși sub 
propria lui greutate și ea se lăsă jos odată cu el. Luă două 
pistoale de pe pardoseală. Un gest de zvâcnire și înșfăcare. N- 
avusese timp să privească atent, doar să ia ce putea, să 
țintească și să apese pe trăgaci. 


VP - 268 


Pumnii ei se strânseră în jurul unei perechi de Bersa Thunder 
9, identice cu cel care îi fusese luat ei mai devreme. Dacă 
încărcătoarele erau pline, și trebuiau să fie, ele furnizau 17 
gloanţe fiecare. Dacă asta nu îi acoperea nevoile, atunci merita 
să fie împușcată. 

În continuare întinsă pe o parte, Munroe trase. Un foc de 
avertisment, îndreptat spre pardoseala din fața oamenilor cei 
mai apropiaţi de masă. Detunătura răsună ca un ecou puternic 
în vid. Bărbaţii tresăriră, se ghemuiră și se traseră în spate doar 
până la limita luminii. Timpul trecea în fracțiuni de secundă, iar 
limbajul lor corporal ţipa într-un mod în care cuvintele n-ar fi 
putut s-o facă niciodată. Toţi întinseră mâinile. 

Pistoalele de rezervă. 

Dacă avea să moară, Munroe n-avea să moară singură. Se 
opri, își calmă răsuflarea, apăsă de două ori. Cel mai apropiat 
bărbat scânci. Căzu. Rănit, dar viu. Deocamdată. 

Șeful dădu să se ridice. Munroe îi înfipse un cot în faţă și apoi 
în umărul tăiat. Șeful ţipă iar. 

Se lăsă în spatele lui, astfel încât trupul lui să rămână un scut 
între trăgători și perete, și, cu una din arme lipită de coloana lui, 
spuse: A 

— Dacă mai mişti o dată rămâi paralizat pe viaţă. Inţelegi? 

Șeful gemu. 

Cei trei rămaseră la periferia zonei luminoase, avansând din 
nou încet, încercând să găsească o linie de tragere printre 
picioarele mesei și scaune și pe lângă șeful lor. Ușile depozitului 
erau în continuare închise. 

Munroe ţipă în întuneric: 

— Aveţi un minut ca să deschideţi ușile, altfel unul din voi 
moare. 

De data asta trăgătorii se retraseră complet în întuneric; 
nimeni nu voia să fie el primul. Târșâiturile și scrâșnetele 
pantofilor, foșnetele ocazionale le trădau poziţia. Erau aproape, 
imediat în afara câmpului vizual. Din cauza distanței, le-ar fi fost 
dificil să tragă cu precizie, dar mai existau și norocul chior și 
schijele. Mai ales că luminile o orbeau pe Munroe și nu vedea ce 
se afla dincolo de zona mesei, iar asta făcea din ea o ţintă 
ușoară. 

Munroe ieși în faţă. Tinti. Sparse luminile și depozitul se 
scufundă complet în întuneric. Vederea îi era tulburată de 


VP - 269 


imaginile arzătoare ale lămpilor puternice, dar chiar dacă nu 
vedea nimic, întunericul era prietenul ei. 

Ochii lor se vor adapta mai întâi și asta o să-i facă să fie 
curajoși. Suficient de curajoși ca să se târască mai aproape, într- 
o zonă din care vedeau. Munroe îngenunche. Așteptă. Ascultă. 
Apoi se ridică pe vine, pescui cheile de pe masă și se lăsă la loc 
acolo unde masa și picioarele scaunelor îi ofereau un minim 
adăpost. 

Munroe îi șopti șefului. 

— Ai fost abandonat. 

ÎI lovi cu gura pistolului în ceafă. 

— Ridică-te. 

El se strădui să se ridice în mâini și genunchi. Respirația lui 
era lentă și superficială. Pierduse o grămadă de sânge, nu avea 
să mai reziste prea mult. Munroe trebuia să ajungă la mașină 
înainte ca avantajul pe care i-l oferea el să dispară. 


VP - 270 


Capitolul 34 


Logan opri taxiul la vreo sută de metri de depozit. Clădirea 
era imposibil de ratat. Chiar și în această zonă industrială 
izolată, cu mai puţine clădiri și teren din belșug între ele, 
depozitul ieșea în evidenţă, fiind mai înalt cu cel puţin câteva 
etaje faţă de celelalte clădiri de pe stradă. Și, cu excepţia unui 
SUV parcat imediat lângă intrare, de la distanţă întreaga 
construcţie părea tăcută și pustie. 

Spre deosebire de alte clădiri care plecau de lângă drum, nu 
existau camionete cu motorul pornit sau muncitori care să-și 
facă de lucru, niciun fel de activitate. Și, chiar dacă Logan ar fi 
crezut că e o iluzie, ușile culisante mari erau deschise. 

— Ce-ţi spune asta? întrebă Logan. 

Gideon scutură din cap, ca și cum ar fi meditat asupra unei 
ghicitori fără să-i găsească răspunsul. Intinse mâna în spate și îl 
prinse pe recepţioner de cămașă, trăgându-l astfel încât omul să 
poată vedea pe deasupra bordului. 

— Eşti sigur că ăsta e locul? spuse el. 

Recepţionerul învineţit și cu căluș în gură aprobă din cap, iar 
Gideon spuse: 

— Uită-te la uși. E normal să stea așa, deschise? 

Recepţionerul scutură din cap că nu și Gideon îl lăsă să cadă 
înapoi pe banchetă. 

Erau convinși că acesta îi condusese acolo unde trebuia și 
credeau în răspunsurile lui. Nu pentru că era un ghid de 
încredere, ci pentru că în urmă cu două ore interesul lui 
personal se aliniase cu interesul lor. Il scoseseră din oraș și, pe 
un câmp întunecat unde îi ţintuiseră de pământ trupul rășchirat 
și îi lipiseră gura pistolului de mână, îl ameninţaseră că îi 
spulberă deget cu deget, până când le spune ce voiau ei să afle. 
Nu atât frica de durere îl sensibilizase, cât mai ales promisiunea 
eliberării. Ei voiau să-și recupereze prietena, problema lor era 
foarte simplă. Atunci când avea să-i conducă la ea, când ei 
aveau să știe fără nicio îndoială unde era ea, aveau să-i dea 
drumul. Asta era tot. Sau așa, sau degetele de la mâini, apoi 


VP - 271 


cele de la picioare și orice altceva mai era nevoie pentru ca ei să 
obţină ce voiau. 

Logan duse taxiul încă vreo sută de metri în faţă, apoi opri 
motorul. Rămaseră aici, privind și așteptând în acest punct de 
observare nu foarte depărtat de intrarea depozitului. 

Zona era liniștită și traficul auto lent, iar după ce trecu 
jumătate de oră fără nicio mișcare, Logan apucă mânerul 
portierei. 

— Pierdem timpul, spuse el. Sau e înăuntru, sau nu e. 

Gideon se întoarse spre bancheta din spate. 

— Dacă noi trăim, trăieşti și tu, spuse el. 

Recepţionerul dădu din cap. Știau că el va încerca să se 
elibereze în timp ce ei erau plecaţi, orice om normal ar fi făcut- 
o, dar el nu va reuși. 

Logan și Gideon scoaseră din portbagaj pistoalele mitralieră. 
Armele erau prea mari ca să le ascundă sub geacă și, cum 
clădirea era retrasă de la stradă, aveau vreo sută de metri de 
străbătut. Convingerea că au arme de putere superioară 
înfrânse însă micul risc de a fi văzuţi cu ele în mână. 

Gideon, care era cu mâinile în geantă, aruncă trei 
încărcătoare pline spre Logan și îndesă stângaci încă trei în 
buzunarele lui și la betelie. Mai multe ar fi însemnat o greutate 
împovărătoare. 

Recepţionerul credea că vor găsi între cinci și zece oameni 
împreună cu Munroe, dar chiar și dacă estimarea lui ar fi fost 
eronată sau dacă ar fi minţit ca să le reducă șansele, ceea ce 
aveau la ei ar fi trebuit să fie de ajuns, în afara cazului în care 
de cealaltă parte a acelor uși i-ar fi așteptat o mică armată bine 
echipată. 

Gideon închise portbagajul și Logan se opri lângă portiera din 
stânga faţă. Lovi cu piciorul oglinda laterală până când o 
desprinse, o ridică și o luă cu el. Merseră în tăcere până când 
ieșiră de pe trotuar și Gideon se opri să strângă câteva 
pietricele. Logan nu întrebă pentru ce erau. Știa. 

Se apropiară de clădire de la mare depărtare de stradă, din 
lateral, unde venirea lor nu putea fi văzută dinăuntru, prin 
pereţii fără ferestre. Gideon se apropie de SUV, merse cu 
spatele pe jumătate din lungimea lui, iţindu-se prin geamuri, se 
asigură că e gol și îi făcu semn lui Logan să înainteze. Singurele 
sunete erau scrâșnetele ușoare ale ghetelor lor pe pietriș. 


VP - 272 


Logan merse pe lângă peretele din față al clădirii până la 
marginea ușii deschise și acolo înclină oglinda în faţă, ca un fel 
de periscop rudimentar. Oglinda nu înfățișa nicio mișcare. Pe 
pardoseala imensă și pustie erau din loc în loc niște denivelări. 
Trupuri, probabil. Din cauza luminii și a unghiului, era greu de 
spus. 

li făcu semn din cap lui Gideon, care, la rândul lui, aruncă o 
pietricică prin ușă. Piatra scoase un pocnet puternic pe podea, 
un ecou repetat în timp ce micul bolovan sări de câteva ori până 
să se oprească. 

Insă în continuare era tăcere. 

Gideon repetă procedura. Ascultară iar. 

Niciun foc de armă. Niciun fel de pași. Nicio voce. Nimic. 

Ocoliră împreună peretele deschis și pătrunseră lângă 
marginea lui de jos. 

Lumina zilei care intra pe uși lumina interiorul pe o distanţă 
de aproape 50 de metri, iar trupurile erau acolo, vizibile de unde 
stăteau ei. 

Erau șapte, toţi bărbaţi, presăraţi pe podea la distanţe mari. 

Gideon stătea nemișcat, holbându-se cu gura ușor căscată. Se 
îndreptă spre centrul masacrului și acolo se întoarse încet în 
cerc. | 

— Asta e locul, nu? Michael a fost aici, nu-i așa? 

Tonul întrebărilor lui indica nivelul neîncrederii sale. 

Logan ajunse la primul trup și îngenunche. 

— Da, spuse el. Asta e locul. 

— Ar trebui să faci o fotografie, spuse Gideon. Miles n-o să 
creadă niciodată. 

Logan căută un puls, deși nu se aștepta să găsească. Nimeni 
nu mai trăia. Craniul bărbatului era deformat; trupul lui părea 
frânt și dezarticulat, ca și cum ar fi căzut de pe grinzile clădirii - 
sau fusese lovit de o mașină. 

— Miles o să creadă, spuse Logan. El a văzut chestiile astea la 
prima mână, de aproape și personal. 

Logan se ridică, se întoarse cu faţa la Gideon și își continuă 
explicația, dar când văzu expresia acestuia tăcu și trecu mai 
departe la alt cadavru. 

li lăsa lui Gideon răgazul necesar pentru a procesa scena care 
îi înconjura. Nu era vorba de acel carnagiu, Logan știa atâta 
lucru. Gideon văzuse - și trăise - lucruri mult mai rele. Dar 


VP - 273 


existau șapte morți, Munroe lipsea și Gideon își va da seama 
treptat că toate aceste lucruri fuseseră produse de aceeași 
femeie pe care el încercase s-o intimideze și s-o provoace la 
luptă cu doar câteva zile în urmă. 

Conștientizarea pericolului evitat venise cu întârziere, dar mai 
bine mai târziu decât niciodată. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat aici? spuse Gideon în cele din 
urmă. 

Logan dădu din umeri. 

— La nivelul ăsta de violenţă, probabil că a atins-o cineva. La 
modul sexual, înţelegi. 

Se îndreptă cu pași mari spre următorul bărbat, îngenunche 
iar și îi căută pulsul, cum făcuse și cu primii doi. Trupurile se 
răceau, dar nu erau încă reci de tot. 

— Ea încearcă să evite vărsarea de sânge, spuse Logan. Mai 
ales atât de multă. Dar există câteva lucruri care o scot din 
minţi complet și duc la ceva de felul ăsta, iar dacă exercită 
cineva asupra ei violenţă sexuală, e un om mort. 

— Toţi? întrebă Gideon. 

— Nu știu, spuse Logan. 

Tăcu, ocoli încet în cerc și apoi arătă spre un bărbat într-o 
baltă de sânge, îngrămădit lângă un perete și plin de găuri de 
glonț. 

— Tipul ăla, spuse Logan îndreptându-se spre el. Pare că a 
sângerat de la rănile de cuţit până a murit. Nu știu cum e cu 
ceilalţi, dar ăsta poartă toate caracteristicile care o fac pe 
Michael s-o ia razna. Indiferent cine a fost, a supărat-o rău de 
tot. Aș presupune că el era liderul. 

Logan arătă la zgărieturile de pe pereți. 

— Trăgeau în ceva sau cineva - dar nu și tipul ăsta. 

Logan își trecu dosul palmei peste perete și se uită la vârfurile 
degetelor lui. 

— Nu sunt stropi de sânge, spuse el. 

Căută stropi pe podea, dincolo de balta coagulată. 

— Nu cred că au nimerit ţinta, spuse el. Aș vrea să-l aduc aici 
pe recepționerul ăla ca să aflu cine sunt tipii ăștia. 

— Și Michael? întrebă Gideon. 

— Michael nu e aici și toţi ăştia șapte tipi n-au venit cu acel 
singur vehicul de afară. Trebuie să mai fi fost unul, care a 
dispărut. Așa că, fie e moartă altundeva, fie mai erau și alţii care 


VP - 274 


au dus-o altundeva. Dar dacă tipul ăla de acolo e șeful, atunci 
bănuiala mea e că e liberă și în acţiune. Dacă așa stau lucrurile, 
o s-o ia în direcția lui Miles cât poate de repede. Probabil că și 
noi ar trebui să facem la fel. 

Logan tăcu, privind fix scena de pe podea, apoi se ridică în 
picioare. Dacă un cap al unei familii infracţionale din oraș 
dispărea în spaţiu, mai devreme sau mai târziu cineva avea să 
vină să-l caute. 

— Mă duc să verific în spatele depozitului, doar ca să mă 
asigur că Michael nu e acolo, spuse el. Du-te și adu-l pe 
recepţioner. Vreau să-i identific pe tipii ăștia și apoi vreau să 
plecăm naibii de-aici înainte să apară întăririle și să plătim noi 
pentru asta. 

(J 

Era încă devreme în dimineaţa aceea, traficul orașului încă 
lejer și Munroe conducea cât se poate de încet pe străzile din 
Buenos Aires fără să atragă atenţia. Nu era ușor să traversezi 
orașul fără să baţi la ochi atunci când conduceai o mașină 
tamponată în locul cu care ea izbise peretele depozitului, cu 
grila radiatorului împroșcată cu sânge și parbrizul din spate 
crăpat, atunci când geamul blindat fusese lovit de mai multe 
gloanțe. Câţiva kilometri în plus și putea s-o abandoneze. 

Munroe văzuse SUV-ul care stătea lângă peretele depozitului 
doar după ce ieșise în trombă pe drum. Chiar dacă, gândind 
retrospectiv, poate că ar fi fost o decizie mai înțeleaptă să se 
întoarcă să-l ia, la momentul acesta întoarcerea nu mai era o 
opțiune. 

Schimbând benzile, mintea lui Munroe se rotea, încercând să 
pună la punct seria de pași care trebuia parcursă în continuare. 
Existau lucruri rămase nerezolvate, piese de pus în ordine și, ca 
la un castel de cărți de joc, fiecare stătea în echilibru pe cele de 
dedesubt. Avea nevoie de claritate, dar scăderea adrenalinei o 
încetinea și făcea să-i fie greu să se concentreze la altceva 
decât la condus. 

Trebuia să mănânce, trebuia să-și crească nivelul zahărului 
din sânge și, de asemenea, tânjea după somn. Mâncarea ar fi 
fost cea mai rapidă și ușoară variantă. Mai avea de așteptat 
doar puţin. Mai întâi o incursiune la camera ei de hotel, ca să se 
asigure că Bradford era în siguranţă, că urmase planul. Trebuia 
să vadă asta, să știe asta, nu doar pentru liniștea ei personală, 


VP - 275 


ci și ca îndrumare pentru alegerea destinaţiei următoare. Pentru 
că, la modul la care stăteau lucrurile acum, trebuia să ajungă la 
Bradford cât mai rapid posibil sau să-l depisteze și apoi să-l 
salveze. Una sau alta. 

Dacă Bradford era viu, dacă reușise să o ducă pe Hannah într- 
un loc sigur, Logan ar fi voit să-și ia fiica, și Bradford ar fi 
refuzat. Așa trebuiau să stea lucrurile. Bradford nu era nici 
tutorele lui Hannah, nici cel legal însărcinat să o ducă acasă; nu 
avea nicio autoritate să facă altceva decât să o predea pe fată 
mamei ei și va voi să se debaraseze de ea cât mai repede 
posibil. 

După reușită, Bradford va simţi nevoia să se întoarcă în 
Buenos Aires să o caute pe Munroe, indiferent cât de mult ar fi 
durat asta, iar prelungirea acestei harababuri era ultimul lucru 
pe care ea și-l dorea. Trebuia să ajungă la el înaintea lui Charity 
și, din anumite motive ale ei, trebuia să ajungă la Hannah 
înaintea lui Charity. In ambele situaţii, timpul se scurgea. Va 
dura poate o zi întreagă pentru ca Charity să ajungă în 
Montevideo, dacă nu era deja pe drum. 

Munroe intră în hotel cu capul lăsat în jos, ţinând într-o mână 
bluza sfâșiată. O luă direct spre mica toaletă de la parter. Își 
văzuse fața în oglinda retrovizoare a mașinii și nu arăta prea 
atrăgător. Avea buzele umflate, amândoi ochii învinețiţi, iar 
obrajii și fruntea însângerate. Una peste alta, coloritul feței era 
clar preferat feţei palide aduse de moarte, dar o împiedica să se 
piardă în mulţime. 

Munroe intră în toaleta unisex și încuie ușa. Dădu drumul la 
apă și, la oglindă, își spălă sângele de pe față, mâinile și braţele, 
apoi băgă capul sub apă ca să-și curețe părul. 

In privința tricourilor spintecate nu putea decât să le dea jos, 
să întoarcă maioul astfel încât decolteul să ajungă la spate și să- 
| tragă din nou peste el pe cel de deasupra. Sângele i se uscase 
pe haine, se îmbibase în braţul cu care îl strânsese pe bărbat pe 
gât, și în privinţa asta nu prea avea ce să facă. Pe fond negru, 
nu era evident că petele sunt de sânge, putea fi orice. Chiar 
dacă ar fi dorit să le spele sau cel puţin să răzuie reziduurile în 
chiuvetă, această procedură necesita un timp pe care ea nu ÎI 
avea, deja stătuse în baie prea mult și risca să atragă atenţia. 

Işi clăti încă o dată faţa cu apă rece și se șterse. Apa nu ajuta 
prea mult la umflătură, dar o făcu să se simtă mai bine. 


VP - 276 


Munroe ieși din toaletă, se duse la recepţie și, sub privirile 
curioase și insistente către faţa ei strivită, ceru cheia camerei. 
Conform procedurii standard, în timpul extracţiei nu purtase 
nimic asupra ei. Pașaportul, banii și toate efectele ei personale 
fuseseră lăsate în urmă. Și, chiar dacă ea se aștepta ca între 
timp camera să fi fost golită - pentru binele lui Bradford, spera 
să fi fost astfel - era obligată să verifice. 

Recepţționerul nu reuși să-și ascundă prea bine dezgustul 
provocat de fața ei mutilată și nici nu se prefăcu că vrea să-i fie 
de ajutor. Da, camera era plătită pe o săptămână înainte, dar ea 
nu putea dovedi că e unul dintre ocupanţii ei, iar el cu 
certitudine nu o recunoștea, deci nu avea ce să facă. 

Periculosul cocktail de substanțe chimice provocat de 
evenimentele dimineţii încă clocotea în organismul lui Munroe și 
orice disponibilitate de a întreţine o discuţie amiabilă cu un 
mucos răzgâiat dispăruse de ore întregi. 


VP - 277 


Capitolul 35 


Nici în cele mai bune zile ale ei, Munroe nu avea prea multă 
răbdare față de întrecerile pentru putere cu ignoranţii și 
aroganţii, iar astăzi nu era cea mai bună zi. Luă cuțitul șefului în 
palmă, îl deschise, se aplecă peste tejghea și îi șuieră 
recepţionerului cu însufleţire ce-o să-i facă atunci când îl prindea 
singur după muncă. Recepţionerul acceptă într-o fracțiune de 
secundă. 

Cu cheia în mână, Munroe urcă scările câte două deodată. 
Lucra contra cronometru, contra agenţilor de pază privaţi care 
în curând aveau să vină pe urmele ei și a poliţiei care putea să 
apară și ea în sfârșit. 

Munroe deschise ușa unei camere goale. Încăperea fusese 
curățată. Nu la modul gospodăresc, ci în stilul operaţiunilor 
speciale, astfel că nu rămăsese niciun indiciu că ea sau Bradford 
fuseseră vreodată acolo. Munroe se duse direct la baie, își 
ignoră imaginea din oglindă și ridică capacul rezervorului 
veceului. Odată cu tot restul, dispăruseră și banii, și actele ei. 

Puse capacul la loc, ușurată. Bradford plecase. Urmase 
protocolul. Fără bani sau documente, ieșirea din ţară și găsirea 
lui aveau să fie o mică bătaie de cap, dar nici n-ar fi voit ca 
lucrurile să stea altfel. 

Munroe aruncă cheile pe pat, blocă ușa și se ascunse într-o 
nișă din fața casei scărilor. Stătuse în cameră un minut și 
jumătate, mult mai mult decât ar fi trebuit. Liftul se deschise și 
doi oameni în uniformă trecură pe lângă ea în grabă. Se opriră 
în fața ușii camerei și o sparseră cu piciorul, iar Munroe se furișă 
pe casa scărilor. 

Cobori în fugă, traversă în grabă holul și ieși pe trotuar, o luă 
la stânga și, cu capul plecat, începu să avanseze cu pași 
energici. Nu se opri când ajunse la vehiculul furat, ci scăzu puţin 
ritmul, trecând pe lângă el și oprindu-se în dreptul unui bărbat 
aflat la câteva locuri de parcare distanţă care se urca în mașina 
lui. 

Cu cuțitul în coasta lui, Munroe îi ordonă să treacă pe scaunul 
din dreapta și se strecură alături de el. 


VP - 278 


Decizia fusese luată într-o fracțiune de secundă și era una pe 
care Munroe o detesta. In condiţii precum acestea, deplasarea 
prin oraș nu ar fi trebuit să necesite deturnarea unui vehicul; 
oricine ar fi fost, Munroe nu era un gangster. Nu era deloc stilul 
ei să profite de necunoscuți la întâmplare care n-aveau nimic 
de-a face cu situaţia ei. 

Ca să procure un mijloc de deplasare ar fi trebuit să studieze 
doar limbajului corporal, să zâmbească și să inventeze o 
poveste lacrimogenă. Dar nimeni nu voia să fie prieten cu 
Frankenstein astfel că, cu fața ei tumefiată, avea doar două 
variante: să obţină o mașină cu forța sau să străbată străzile 
transformată într-o ţintă mobilă. 

Munroe demară în trombă și intră în trafic, îndepărtându-se 
accelerat de hotel doar atât cât să se distanţeze de forțele de 
pază. Apoi, după ce scăpă cu bine de acolo, încetini până la o 
viteză acceptabilă. 

Pe scaunul de lângă ea, bărbatul stătea cu ochii căscați. Se 
trăsese cât mai departe de ea, lipit de portieră, se holba drept la 
ea, cu faţa cuprinsă de groază, și bâiguia prostii, ca și cum ar fi 
vorbit cu un prieten imaginar. 

— N-o să-ţi fac rău, spuse ea. 

Dar el continuă să bâiguie, ca și cum nici n-ar fi auzit-o. 

Era un bărbat zvelt, de vreo 55 de ani, cu păr grizonat și un 
costum cenușiu-închis care arăta că e mai degrabă funcţionar 
decât om, iar faptul că nu vorbea spaniola indica faptul că nu e 
de pe-acolo. Munroe se concentră asupra smiorcăielilor lui, 
prinzând ici și colo câte o frântură, până când își dădu seama. 
Cuvintele lui erau o incantaţie; aceleași câteva propoziţii șoptite 
la nesfârșit. In rusă. Stranietatea lor era tulburătoare și, după ce 
evită cu greu o coliziune, Munroe redeveni atentă la drum. 

— Ya ne sdelayu vam nichego plokhogo, spuse ea. 

In tensiunea acelui moment, trecerea de la o limbă la alta se 
făcu fără gândire, precum schimbarea postului la telecomandă 
sau dezbrăcarea unei jachete după ce ai ajuns acasă. 

— Trebuie doar să ajung dintr-o parte a orașului în alta, îi 
spuse ea, apoi îţi dau mașina înapoi. |ţi promit. 

Ochii bărbatului se măriră și mai mult, dacă așa ceva era 
posibil, și gura i se căscă de câţiva centimetri. 

Cel puţin asta era o reacţie previzibilă: se întâmpla adesea 
când alţii auzeau că într-o ţară străină e vorbită limba lor 


VP - 279 


maternă și credeau că și-au descoperit un compatriot. De obicei 
nu se întâmpla în astfel de circumstanțe, cu toate acestea era 
un teritoriu familiar, iar dacă el i-ar fi pus întrebări ea ar fi putut 
să-i răspundă cu ușurință. 

Dar el nu-i puse nicio întrebare. 

Incantațţia încetă, mâinile lui se relaxară, bărbatul nu încercă 
să i se-mpotrivească și ea putu să conducă în liniște. Munroe îi 
era recunoscătoare pentru asta. 

Pe strada din faţa hostelului lui Logan, Munroe opri brusc 
lângă trotuar, sări jos din mașină, trânti portiera și rămase acolo 
suficient cât să o redeschidă, să se aplece cu capul înăuntru și 
să-și ceară scuze. Închise portiera iar, se întoarse și o luă spre 
curte aproape în fugă. 

Munroe trecu prin zona interioară și nu se mai obosi să-l caute 
pe proprietar sau să ceară cheia. Camerele acestea aveau tocuri 
ale ușilor mai subțiri și încuietori mai mici; o lovitură puternică 
în fiecare, imediat în stânga clanţei, avea să-i asigure intrarea. 
Munroe ajunse prima oară la camera lui Heidi. 

Ciocâni. Așteptă. 

Bătu. Așteptă. 

Apoi lovi cu piciorul. 

Tocul plesni, ușa se roti înăuntru dar, nu pe de-a-ntregul 
neașteptat, camera era goală. Nu goală în stil de operaţiuni 
speciale ca la ultimul hotel, ci goală în stil „părăsită în mare 
grabă”. 

Avansă pe culoar spre ușa lui Logan, unde se aștepta la 
același lucru, dar nevoia de certitudine o împinse într-acolo. Ușa 
zbură în interior și Munroe se opri să verifice. Bradford curățase 
tot, Heidi plecase, dar camera lui Logan și Gideon prezenta încă 
semne de ocupare. 

Munroe intră și închise ușa, bâjbâi după zăvor până îl încuie. 
Se apropie de paturi, le pipăi și constată că erau reci de mult. 
Printre articolele lăsate în urmă erau calculatoare și electronice 
mobile, iar pe noptiera lui Gideon o carte pe care o citea el. 

Băieţii încă erau în oraș. 

Munroe pipăi sub salteaua lui Logan, căutând legătura cu bani 
care ar fi trebuit să fie acolo, o apucă și o trase afară. Logan își 
lăsase acolo pașaportul și mai multe sute de dolari, jumătate din 
ei în pesos argentinieni. 


VP - 280 


Luând în considerare toate celelalte obiecte, exista un singur 
motiv pentru care cei doi nu plecaseră. Munroe ar fi râs dacă 
asta n-ar fi înfuriat-o și derutat-o atât de mult. 

Bradford urmase planul - până la un punct. Apoi îi trimisese 
pe Logan și Gideon după ea. Situaţia era mai mult decât 
frustrantă. Niște oameni pe care ea îi iubea, la care ţinea, erau 
prin oraș și ea habar n-avea pe unde. Nu știa dacă erau în 
siguranţă și nu voia altceva decât să-i depisteze și protejeze. 
Dar, asemenea unui copil pierdut într-un parc de distracţii 
bântuit, singurul lucru pe care putea să-l facă pentru a nu 
agrava situaţia era să urmeze planul. Să ajungă la locul de 
întâlnire, sperând că și ei făcuseră la fel. 

Munroe luă o parte din bani și îi îndesă în buzunar. Găsi un pix 
și mâzgăli un bilet pentru Logan, băgându-l sub prima copertă a 
pașaportului lui. Împinse totul la loc sub saltea, apoi se dezbrăcă 
de haine, scoase niște schimburi din valiza lui Logan și le 
îmbrăcă. Aruncă articolele însângerate într-un rucsac pe care și-l 
atârnă pe umăr. Stătuse în cameră patru minute în total. 

O căută în clădirea principală pe proprietăreasă, ignoră atât 
reacţia ei, cât și pe cea a unora dintre oaspeţi, și lăsă un mesaj 
pentru Logan și Gideon. Dacă erau încă în viaţă, băieţii aveau să 
predea camerele curând și, presupunând că Logan era încă în 
contact cu Bradford, cu ajutorul telefonului de urgenţă, asta ar fi 
fost cea mai rapidă modalitate de a-l anunţa pe Bradford că și 
ea e în viaţă. 

Banii pe care îi luase de la Logan erau suficienţi ca să ia un 
taxi până în port, iar de acolo să-și cumpere un bilet de feribot 
doar dus până în Montevideo, capitala Uruguayului învecinat. 
Era un drum de trei ore peste apă, dar banii necesari biletului 
erau inutili în lipsa documentelor de călătorie și, în aceste 
condiții, probabil că totul o să dureze mult mai mult. 

Când Munroe ieși afară, rusul era în continuare în mașina lui 
de lângă trotuar, unde o parcase ea. Trecuse pe locul șoferului, 
dar oprise motorul și acum privea fix prin parbriz. Trecuseră mai 
puțin de zece minute de când Munroe dăduse buzna înăuntru, 
dar pentru un om care, conform propriei interpretări a 
evenimentelor, evitase la limită un act de violenţă, zece minute 
erau zece vieţi omenești. Munroe s-ar fi așteptat ca el să 
folosească acel timp pentru a se depărta cât mai mult de hostel. 
lar apoi poate să dea pe gât un pahar de tărie. 


VP - 281 


Bărbatul nu avea expresia unei victimei și, în afara faptului că 
stătea în continuare acolo unde îl lăsase ea, nu părea să fie în 
stare de șoc. Munroe înjură în sinea ei și se întoarse încet și 
precaut către mașină. Nu avea timp de pierdut, dar rusul era 
acolo și, cum ea era responsabilă pentru aducerea lui până aici, 
nu putea să plece așa, pur și simplu. 

Munroe bătu cu încheieturile degetelor în geamul din dreapta, 
și bărbatul se întoarse ca și cum ar fi așteptat-o și se bucura că 
o vede din nou. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă el. Ai probleme? 

Întrebările lui nu erau cele la care se așteptase ea, dar 
Munroe n-avea de gând să refuze o șansă. 

— Mi-ar prinde bine dacă m-ai putea duce undeva, spuse ea. 

Bărbatul se întinse să deschidă portiera din dreapta și ea se 
strecură înăuntru. 

— Noi, rușii, trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, spuse el. 

Munroe alese calea cea mai simplă și se mulţumi să 
zâmbească larg. Răspunsul ei non-verbal nu era nici aprobare, 
nici contrazicere, iar el putea să înțeleagă din expresia ei orice 
dorea. Ambiguitatea era mult mai convenabilă decât adevărul. l- 
ar fi luat prea mult să-i explice că nici măcar nu fusese vreodată 
în Rusia, că avea o înzestrare pentru limbi străine. Că singurul 
motiv pentru care el o luase drept o compatrioată era că în al 
doilea an de facultate fusese combinată vreme de patru luni cu 
un băiat din Sankt Petersburg. 

Era mai bine să zâmbească pur și simplu. 

Bărbatul porni motorul și Munroe îl rugă s-o ducă în portul 
Buquebus, în partea de jos a portului, la sud de docurile pentru 
transport comercial, unde se găseau liniile de feribot spre 
Uruguay. Rusul părea să cunoască locul și drumul. Intră direct în 
trafic, nu ceru nicio îndrumare și conduse primele câteva minute 
în tăcere. 

— Dacă ai probleme aș putea să te ajut, spuse rusul, la așa 
depărtare de ţară trebuie să ne aliem. 

— Am avut o dimineaţă proastă, asta e tot, spuse ea. Trebuie 
să mă întâlnesc cu niște prieteni. După ce-o să-i găsesc, totul o 
să fie bine. 

— Eşti sigură? spuse bărbatul. 

Munroe aprobă din cap și el nu mai spuse nimic. 


VP - 282 


Portul se afla la capătul bulevardelor largi din Puerto Madero, 
ca și cum orașul ar fi hotărât să se termine aruncându-se în apa 
de culoarea ciocolatei și apoi, în ultima clipă, preferase să intre 
în ea tiptil, adăugând alte câteva clădiri înainte de final. 

Cu designul lui modern din sticlă și ambarcarea prin burdufuri 
telescopice care mergeau de la etajul unu până unde erau 
amarate vasele, Buquebus părea mai degrabă aeroport decât 
terminal de feribot. 

Munroe îi ceru rusului să depășească parcarea, cu polițiștii și 
agenții ei de pază, puţin mai încolo pe drumul care se bifurca. El 
trecu de terminal și de ghișeul de bilete și opri, așa cum i se 
ceruse, lângă un gard ruginit care despărţea docurile de traficul 
orașului. 

Ea se oferi să plătească pentru acel drum și el refuză. 

După un rămas-bun plin de întrebări nerostite și o strângere 
de mână liniștitoare din partea ei, rusul se desprinse de lângă 
trotuar și ea rămase înfiptă pe loc, privind cum vehiculul se 
micșorează și apoi se topește în trafic, pentru a dispărea apoi 
complet. 

Munroe merse puţin spre capătul părăginit al debarcaderului, 
unde clădirile erau vechi, paza laxă și mai puţini pietoni în jur. 
Acolo găsi un loc prin care putea sări gardul de sârmă, pentru a 
pătrunde în locul în care se adunau angajaţii: acolo putea să 
stea și să observe fără să fie văzută, în timp ce mașinile se 
aliniau și cei care transportau bagaje, cu micile lor tractoare și 
remorci, se pregăteau pentru următoarea cursă. 

Feribotul către Montevideo era programat să plece peste o 
oră și, într-un fel sau altul, ea o să fie la bordul lui. Problema nu 
era biletul în sine. Trebuia să facă rost de actele cu care să-l 
cumpere - și apoi să parcurgă procedurile vamale cuvenite - ca 
și cum fața ei distrusă nu avea să-i creeze deja o grămadă de 
complicaţii inutile. 

Sus de tot, Munroe vedea prin geam umbrele pasagerilor care 
se adunau și se pregăteau pentru îmbarcare, dar ei nu 
prezentau niciun interes pentru ea. Valabilitatea unui pașaport 
depindea de posesorul lui real și, ca atare, putea să aducă celui 
care îl prezenta probleme neprevăzute. La modul ideal, Munroe 
putea să șterpelească o carte de identitate naţională; era tot ce 
îi trebuia unui argentinian ca să intre în Uruguay. Fără nicio 


VP - 283 


întrebare. Nicio suspiciune. Pur și simplu o ușă deschisă către 
țara de alături. 

Munroe îi studie, cu un calcul impasibil, pe oamenii care foiau 
lângă debarcader, estimând felul de a fi al fiecăruia și 
respingându-i unul după altul. Acesta era acel moment periculos 
în care prădătorul își înfrângea empatia, în care, ca și cu rusul și 
mașina lui, soluţionarea unei nevoi și dorinţa topeau granița 
dintre bine și rău, iar cei neimplicați sufereau în numele celor 
vinovati. 

Munroe se ridică și se furișă mai aproape de zona de lucru, 
privind, așteptând, căutând o ocazie în mijlocul agitaţiei și 
grabei de lângă debarcader. Furnizori, lucrători și, din când în 
când, membri ai echipajelor veneau și plecau, iar Munroe îi 
urmărea cu un interes imperturbabil. 

Îi luă 20 de minute ca să-și repereze ţinta. Era unul dintre 
angajaţii feribotului, cel mult 30 și ceva de ani, și atât limbajul 
lui corporal, cât și treburile umile pe care le îndeplinea indicau 
faptul că se află la baza ierarhiei. Spre deosebire de oricare alt 
membru al echipajului, lipsa lui nu ar fi fost resimţită prea tare 
dacă nu se prezenta la ambarcare. Ba mai mult, poziţia lui de 
angajat al Buquebus ar fi rezolvat problema actelor și ar fi 
eliminat necesitatea unui bilet și mare parte din protocolul 
vamal și de graniţă pe care îl implica acea călătorie. 

Feribotul se afla în ultimele stadii ale pregătirii pentru plecare. 
Fluxul constant de pasageri care se îmbarcaseră în ultimele 10 
minute începuse să scadă ușor și ţinta parcursese deja de mai 
multe ori înainte și înapoi pasarela de serviciu, cărând la bord 
tot felul de bagaje. 

Munroe aștepta ca el să le ducă pe aproape toate, 
cronometrând fiecare deplasare pe vas și înapoi, până când 
bărbatul, căruia îi mai rămăsese un singur drum de făcut, 
dispăru în interiorul vasului. 

Multe aspecte puteau fi estimate după mersul unei persoane, 
după constituţia ei sau după felul în care privește lumea din 
jurul ei, dar aparențele erau adesea înșelătoare. Cea mai 
drăguță bătrânică putea să bage șișul în tine fără ezitare și, ca 
atare, atacarea unui adversar necunoscut, indiferent cât de 
docil și înfrânt părea, presupunea întotdeauna un element de 
risc. 


VP - 284 


Când bărbatul reveni, pregătindu-se să ridice ultima cutie, 
Munroe traversă debarcaderul și se apropie nonșalant din 
spatele lui, în mijlocul agitaţiei, ca și cum ar fi avut tot dreptul 
să se afle acolo. In conștiința ei exista în permanenţă o 
contrapondere a sălbăticiei, mereu prezenta precauţie că nu 
avea niciun rost să stârpească răul dacă nici ea nu făcea altceva 
decât să-l perpetueze. 

Munroe îi puse cuțitul în partea de jos a spatelui, cu vârful în 
sus, suficient de adânc în hainele lui ca el să simtă împunsătura. 
— Nu vreau să-ți fac rău, șopti ea, și nu vreau să te jefuiesc. 

Bărbatul se încordă, dădu drumul cutiei și se îndreptă de 
spate. Respirația lui se schimbă, nu era un gâfâit rapid al fricii. 
Mișcările lui erau mișcările lente și măsurate ale unui om care se 
mai aflase în situaţia asta, un om care înţelegea avantajul de 
care dispunea în această zonă aglomerată. 

Cu braţul liber înfășurat în jurul taliei lui, Munroe îl conduse 
înapoi de unde venise ea, pe sub etajul superior, spre ușa 
personalului de pe partea exterioară a peretelui ghișeului de 
bilete. Voia să-l scoată din debarcader și să-l ducă cât mai rapid 
posibil într-o zonă izolată. 

— Vino cu mine și ascultă-mi propunerea, spuse ea. 

Bărbatul făcu ce i se ceruse, mergând alături de ea 
deocamdată, consimţind, poate ca s-o facă să lase garda jos. 
Pentru că după alți câţiva pași îi înfipse un cot în coaste atât de 
tare încât îi dobori cuțitul din mână. 


VP - 285 


Capitolul 36 


Viteza fu cea care o salvă, întotdeauna viteza era cea care o 
salva. Drept răspuns, Munroe îi înfipse un pumn în rinichi și o 
gheată în spatele celuilalt genunchi. Se lăsă jos odată cu el 
atunci când el se împletici. Culese de jos cuțitul și îl trase pe 
bărbat în sus, toate acestea în timpul de care ar fi avut el nevoie 
să-și recâștige echilibrul. 

Cei care se foiau pe docuri nu remarcaseră nimic. 

El acţionase și ea îi răspunsese, cel mai puternic mesaj din 
cele două fiind al ei. Munroe se forță să-și păstreze calmul în 
dauna furiei. Nu avea niciun motiv să-l acuze că încercase, și ea 
ar fi reacționat la fel și singura lui vină era că se aflase la locul 
potrivit în momentul nepotrivit. 

— Jur că nu vreau să-ţi fac rău, spuse ea. Dar dacă îmi fortezi 
mâna n-o să am de ales, înţelegi? 

El dădu din cap, ea îl înghionti și continuară să meargă spre 
capătul clădirii și spre ușa discretă pe care intrau și ieșeau 
angajaţii. 

Interiorul mic se limita la un hol îngust și două camere mici 
care plecau din el într-o parte și-n alta. Hârtiile dezordonate și 
mirosul de cafea și mâncare stătută se revărsau prin ușile 
deschise spre culoar. Holul mergea până la o ușă închisă care 
nu putea fi decât o baie sau toaletă de serviciu, iar de acolo 
cotea abrupt la dreapta spre restul clădirii. Munroe îl conduse la 
ușa din fundătură. 

— Deschide-o, spuse ea. 

Apoi intră imediat în urma lui în toaleta cu o singură cabină, 
încuie ușa și-i făcu semn spre veceu. Acesta nu avea nici capac, 
nici colac și ca să nu alunece în apă bărbatul trebui să se așeze 
călare, cu picioarele larg desfăcute. 

— Am nevoie de jacheta ta și de actul tău de identitate, spuse 
ea. Fie iau prin forță ce vreau, ceea ce va fi dureros pentru tine 
și neplăcut pentru mine, fie mi le dai în schimbul banilor pe care 
îi mai am asupra mea - nu mulţi, dar mai mult decât îţi va trebui 
ca să-ţi înlocuiești actul de identitate. În oricare variantă o să te 
leg și o să te las aici. Dacă te opui, o s-o fac pentru că nu am de 


VP - 286 


ales. Dacă îmi dai ce-mi trebuie, va fi în așa fel ca, atunci când o 
să fii găsit, povestea ta, indiferent ce vei decide tu să spui, să fie 
credibilă. 

Bărbatul se holba la ea, mișcându-și falca înainte și înapoi de 
furie sau de gândire profundă, i se păru lui Munroe, sau poate 
amândouă. 

— Câţi bani? spuse el în cele din urmă. 

Cu lama în mâna dreaptă și cu ochii aţintiţți asupra lui, 
păzindu-se de orice mișcare, Munroe băgă mâna stângă într-un 
buzunar și scoase două treimi din ce luase de la Logan. 

Îi aruncă în palma lui întinsă și, drept răspuns, bărbatul duse 
mâna spre buzunarul de la spate. 

— Oprește-te, spuse ea. 

Bărbatul ridică amândouă mâinile sus. 

— Portofelul, spuse el. 

Munroe dădu din cap și bărbatul își scoase actul de identitate 
și i-l întinse. 

— Aruncă-l pe jos, spuse ea. 

El făcu ce îi ceruse ea, apoi își trase peste cap hanoracul și îl 
lăsă să cadă teatral deasupra actului de identitate. Ridică din 
sprâncene, ca pentru a spune „Și acum?” 

Munroe avea nevoie de tricoul lui și el și-l scoase, lăsând să se 
vadă un trunchi bine definit. Munroe își puse gheata pe vintrele 
lui, se lăsă riscant în jos și întinse mâna după bluză. 

— Nu mișca, spuse ea. 

Spintecă materialul cu ajutorul cuţitului, fâșie cu fâșie, apoi îi 
împinse bărbatului capul între genunchi. Cu gheata pe gâtul lui, 
îi legă mâinile la spate, apoi îi băgă un căluș în gură. Convinsă 
că nu putea scăpa, îi ordonă să se ridice în picioare. 

Munroe îi slăbi puţin catarama de la pantaloni. Pe fața 
bărbatului trecu o expresie de groază, apoi începu să se tragă 
înapoi ca un crab, o încercare oarbă și înnebunită de a scăpa 
atunci când nu exista nicio scăpare. 

Munroe râse spontan și scutură din cap. 

— Liniștește-te, spuse ea. Vreau doar să mă asigur că rămâi 
imobilizat. 

Nu mai conta că ea era femeie. 

Ochii bărbatului erau în continuare căscaţi, dar el încetă să se 
mai zbată. Cu mâinile pe umerii lui, Munroe îl puse din nou în 
poziție așezată. După ce îi cobori pantalonii în jurul gleznelor, îi 


VP - 287 


legă picioarele unul de celălalt cu fâșii luate din cămașa lui. 
Legăturile improvizate treceau de la un picior prin spatele 
veceului și înapoi la celălalt. După ce pleca ea, el se va zbate, 
dar legăturile vor rezista până după plecarea feribotului și asta 
era tot ce-i trebuia. 

Munroe își puse bluza lui de lucru. Luă actul de identitate. leși 
pe furiș din baie și închise ușa. 

Se întoarse la debarcader, lângă vas, ridică pe umăr cutia 
care încă mai era acolo pe jos și, după cinci minute de la început 
până la sfârșit, o cără în pântecul vasului. 

Abia după ce ajunse la bord, la adăpost de lumină și de 
eventuale confruntări, își dădu seama cât de rău tremura. 
Trecuse de la iureșul adrenalinei la scăderea acesteia de două 
ori și era mai mult decât epuizată. Avea nevoie de hrană. Avea 
nevoie de un loc în care să se poată ascunde pe durata 
călătoriei. 

Era la nivelul de jos al vasului, în spaţiul gol în care vehiculele 
erau depozitate pe parcursul călătoriei și unde aerul mirosea 
urât a eșapament și instalaţii mecanice. Ultimele cărucioare cu 
bagaje se întorseseră pe debarcader, pasagerii care își urcaseră 
vehiculele la bord fuseseră trimiși sus și doar câţiva membri ai 
echipajului mai rămăseseră jos. 

Munroe se strecură printre mașini. Pe un raft de lângă vestele 
de salvare era un mic recipient, ca o cutie pentru mâncare 
uitată acolo. Fără să încetinească sau să dea drumul greutății pe 
care o căra, Munroe o luă și merse mai departe pe lângă 
vehicule, spre o ușă fără geam. 

Locul era întunecat și mic, o zonă de depozitare goală. 

Se furișă înăuntru, lăsă cutia pe podea, se așeză pe ea și își 
îndesă mâncarea din recipient în gură mai repede decât putea 
mesteca, îndopându-se, tânjind după proteine când de fapt nu 
erau decât legume, cartofi și o aromă care amintea de carne, 
deși carne nu era deloc. 

Mâncarea îi încetinise tremuratul, dar nu fusese de ajuns ca 
să-i satisfacă nevoia disperată de hrană. Munroe tăie cutia pe 
care o cărase, descoperi că era plină cu diverse dulciuri 
ambalate și, chiar dacă știa că mai târziu avea să plătească un 
preţ pentru că băgase tone de zahăr într-un organism care avea 
mare nevoie de hrană, deschise și mâncă mai multe dintre ele. 


VP - 288 


După foamea care se mai potolise veni întreaga povară a 
epuizării și, în acea alveolă caldă și întunecoasă, Munroe se 
luptă să rămână trează. Nu avea nevoie acum de un coșmar. Nu 
după toate celelalte, iar dacă ar fi adormit așa, complet 
epuizată, era posibil să se afunde într-un somn atât de deplin 
încât să rateze sirena de intrare în port. 

Huruitul vasului era ca o muzică pe ritmul legănatului său și, 
împotriva protestului mental al lui Munroe, trupul ei somnolent 
și slăbit adormi, întrerupându-și complet funcţionarea. 

Noaptea era neagră și cerul lipsit de stele, iar de cealaltă 
parte a limbii de nisip se auzea cum valurile se sparg ritmic de 
țărm. Era pustiu aici, nicio lumină a civilizației, niciun semn de 
viață în această liniște. Munroe se legăna în hamac, singură, 
înconjurată de mirosul de pește și sare, de parfumul iasomiei și 
briza caldă a oceanului care îi mângăia pielea. 

Nu avea nicio importanță că nu vedea nimic sau că ritmul 
apei amuțea complet toate celelalte sunete, pentru că ea 
simtea. În acest spațiu al întunericului complet nu exista altceva 
decât seninătate. Era un refugiu al neantului, al unui neant care 
putea să continue la nesfârșit... 

Glasul apei se transformă într-un mârâit grav, ochii lui Munroe 
se deschiseră și ea trase aer în piept ca și cum acesta îi lipsise 
de mult. Se afla în continuare în beznă, dar atmosfera nu mai 
era una liniștită. Dezorientată, Munroe se strădui să-și dea 
seama unde e, apoi își aminti și se calmă. Işi dădu seama că 
schimbarea se datora faptului că motoarele vasului începuseră 
să dea înapoi. 

Feribotul intra în port. Munroe nu știa cât dormise și nu avea 
nici cea mai vagă idee despre ce port e vorba. 

Pipăi prin întuneric și vârfurile degetelor ei îi transmiseră, 
ușurate, că nu existaseră evenimente nedorite. Cuţitul era în 
continuare în buzunarul ei și recipientul pe cutie, acolo unde îl 
lăsase. Nu exista niciun fragment de haine rupte, nicio urmă de 
bunuri distruse. Oricât de incomod ar fi fost, cu umărul sprijinit 
de perete drept pernă, dormise adânc și, pentru prima oară în 
trei luni, fără să viseze violentă. 

De dincolo de ușă se strecurau zgomote de pași și voci, iar 
sunetul motoarelor mașinilor care se trezeau la viaţă indica 
faptul că pasagerii debarcau. Munroe se ridică, netezi cutele pe 


VP - 289 


care le făcuseră cu siguranţă hainele ei, își trecu degetele peste 
cap și crăpă puţin ușa. 

Munroe așteptă o ocazie, dădu ușa în spate și intră printre 
ceilalţi, ca și cum ar fi avut tot dreptul să fie acolo. Fără să 
privească în urmă și ignorând câteva priviri indiscrete, cobori cu 
pași mari pasarela înspre doc. 

Montevideo. 

De pe debarcader, conturul orașului se înălța deasupra 
containerelor de transport puse câte trei sau patru unele peste 
altele și, în răcoarea sfârșitului de după-amiază, Munroe se opri 
ca să absoarbă atmosfera acelui loc. Orașul era mult mai mic 
decât capitala soră aflată la trei ore spre vest, dar avea aproape 
două milioane de locuitori. Dacă Munroe n-ar fi avut măcar o 
idee cum să înceapă să-l caute pe Bradford, aici s-ar fi repetat 
laborioasa găsire a unui ac într-un car foarte mare cu fân. 

Portul Buquebus din Montevideo împărțea același spaţiu cu 
transportul comercial, chiar dacă pasagerii debarcau la etajul 
unu, ca și în Buenos Aires. Munroe ocoli controlul vamal și de 
imigrație îndepărtându-se pur și simplu de doc printre 
containere. Trecu în cele din urmă de un punct de control formal 
și ajunse pe străzile celei mai vechi părţi a orașului, unde 
clădirile vechi de secole erau dispuse sub forma unui fel de 
peninsulă. 

Munroe opri un taxi, același model galben cu negru ca în 
Buenos Aires, și, aproape cu ultimii ei bani, merse cu el până la 
poșta centrală. Era o călătorie de mai puţin de doi kilometri, o 
scurtă plimbare între feribot și centrul orașului vechi, dar 
Munroe ducea lipsă de energie și de timp; voia ca totul să ia 
sfârșit și, chiar și așa, intră pe ușile poștei periculos de aproape 
de ora închiderii. 

Principalul oficiu poștal din Montevideo era mic în comparaţie 
cu clădirea impunătoare care îl adăpostea: o încăpere mare cu 
cutii poștale străvechi, iar în centru o tejghea sub forma unui 
mic pătrat. In spatele ei, trei angajaţi își vedeau de treabă. 

Munroe o întrebă pe femeia cea mai apropiată unde e poste 
restante și aceasta o rugă să aștepte. 

Aici puteau fi trimise și păstrate o lună sau mai mult scrisorile 
destinate celor care nu aveau adresă. Ceea ce spera Munroe să 
găsească trebuia să fi sosit probabil astăzi, livrat personal. 
Așteptă să fie servită, cu palmele pe tejghea. Era încă 


VP - 290 


tensionată, dar mâncarea și trei ore de somn își făcuseră efectul 
miraculos și acum doar răbdarea putea să-i aducă ce avea 
nevoie. 

Se forță să rămână nemișcată, împotriva imboldului de a se 
foi, și își așternu pe faţă o indiferenţă placidă. Funcţionara era o 
femeie durdulie de vreo 45 de ani, care se întoarse fără nicio 
grabă. Munroe ceru corespondenţa pe numele ei și femeia căută 
în mai multe cutii aranjate alfabetic. In sfârșit, scoase un plic 
lung. 

La vederea dreptunghiului alb, povara ultimelor 24 de ore și 
toate necunoscutele lor se spulberară de pe umerii lui Munroe. 

Femeia îi ceru un act de identitate, dar Munroe nu avea 
niciunul. 

Bradford nu era prost, el îi luase actul de identitate și știa că 
ea avea nevoie de el ca să recupereze mesajul lăsat de el, așa 
că trebuia să fi rezolvat cumva asta. Cu puţinul farmec pe care 
reuși să-l adune și o doză masivă de lingușire, Munroe ceru să 
vadă mai întâi plicul. Femeia ridică o sprânceană a reproș 
batjocoritor și, fără să dea drumul colţurilor, ridică plicul cu 
adresa în faţă. 

Munroe privi insistent pentru o clipă, apoi oftă descurajată. 

— Nu e pentru mine, spuse ea. 

Apoi se întoarse și plecă, lăsând-o pe femeie nedumerită. 

În faţa oficiului poștal opri încă un taxi și îi dădu șoferului 
adresa expeditorului înscrisă pe plic. 

Hotelul Palladium. 

Îi găsi pe Bradford și Hannah la etajul 11, în apartamentul 
prezidenţial. 

Ca și în inima orașului Buenos Aires, Montevideo avea 
bulevarde mărginite de copaci și arhitectură europeană și, în 
ciuda mărimii lui și a autobuzelor pufnitoare care circulau pe 
străzi altfel liniștite, avea încă farmecul unui oraș adormit al 
Lumii Vechi. 

Merseră spre est, ieșind din orașul vechi și intrând în cel nou. 
La câteva cvartale de țărm, Palladium era un hotel modem și 
elegant, cu linii rotunjite și mozaic de sticlă, unul din cele câteva 
hoteluri relativ luxoase ale orașului. Munroe luă liftul și se- 
ndreptă către camera lui Bradford. 

Cu aceeași clarviziune pe care o manifestase întotdeauna 
atunci când erau împreună, Bradford deschise ușa înainte ca ea 


VP - 291 


să o atingă. Pe expresia lui se vedeau ușurare și fericire, iar sub 
prudenţa firească mai era ceva. 

Munroe se opri în prag și Bradford întinse mâinile și o trase 
spre el, înfășurându-și strâns braţele în jurul ei. Ea îi înțelese 
disperarea: îl speriase rău de tot, dar pe moment el nu rosti 
niciun cuvânt de reproș. Faptul că o accepta pe de-a-ntregul, cu 
toate riscurile personale și vătămările trupești, era o ușurare 
pentru Munroe. 

Munroe se aplecă spre el și își puse capul pe umărul lui. 

Bradford emana bucurie, plăcere și apartenenţă, și tensiunea, 
furia și toată turbarea ultimelor zile se topiră. 

Bradford îi dădu drumul, făcu un pas în spate și își puse 
mâinile pe faţa ei. 

— Ce naiba ţi-au făcut? spuse el. 

— Ar trebui să vezi cum arată ceilalţi, spuse ea. 

Bradford o trase din nou spre el și o sărută pe frunte. 

— Mi-a povestit Logan despre ceilalţi. 

În continuare cu capul pe umărul lui, în pragul ușii, Munroe 
spuse: 

— Logan a ajuns la depozit? E în regulă? 

Bradford dădu din cap, șoptind liniștitor lângă pielea ei. 

— EI și cu Gideon au ajuns în oraș acum câteva ore, spuse el. 

Faptul că Bradford îi trimisese după ea rămase un fapt înţeles, 
dar nerostit. 

— Te-au urmărit de la hotel la depozit și, având în vedere 
situaţia, s-au gândit că ești în viaţă și te îndrepţi în direcția asta. 

Bradford își trecu o mână pe sub ceafa lui Munroe, păstrând-o 
pe cealaltă în jurul trupului ei, își lipi obrazul de tâmpla ei și apoi 
își schimbă poziţia. 

O ridică de jos, cu un braţ pe sub genunchii ei, o duse în hol și 
închise ușa cu piciorul. 

Ea râse, se prinse cu braţul de gâtul lui și spuse: 

— Ce faci? 

— Te transport în cadă, spuse el. Ai nevoie de asta. 

Apartamentul avea două camere, separate de un perete solid 
și niște uși care ofereau senzaţia de intimitate. Probabil că 
Bradford dorise așa, atât pentru el cât și pentru Hannah, care 
era în dormitor, sedată și adormită, în continuare purtând 
aceleași haine de noapte pe care le avea pe ea când fusese 
luată din camera de la etajul doi. Bradford era un om în toată 


VP - 292 


firea care răpise și drogase o fată de 13 ani aflată în grija lui, 
fără niciun drept oficial de a o deţine; nu avea cum să fie o 
situaţie comodă. 

Aflată în continuare în braţele lui Bradford și chinuindu-se să 
tragă cu ochiul după colț, Munroe întrebă: 

— Hannah s-a trezit până acum? 

— Da, spuse Bradford. Dă drumul la apă. îţi aduc haine 
curate. 

Bradford făcu o pauză. 

— Și dacă nu te deranjează, o să-ţi povestesc totul în timp ce 
tu stai în cadă. 


VP - 293 


Capitolul 37 


Munroe zâmbea iar, un rânjet afectat până la urechi, pe care 
Bradford îl oglindea. Vederea acelui zâmbet, chiar cu rănile de 
pe faţa ei, îl făcea al naibii de euforic. Faptul că o avea pe ea 
aici, teafără, după atâtea ore chinuitoare de necunoscut, era o 
ușurare care îi calmă furia ce-l cuprinsese imediat după 
convingerea că ea e vie și întreagă. 

Îi venea s-o sărute, îi venea s-o ţină în braţe, dar apoi s-o 
zgâlțâie și s-o întrebe ce naiba fusese în capul ei - să urle astfel 
încât ea să înțeleagă durerea sufocantă pe care el o resimţise în 
tot acest timp. 

Dar nu o făcu. 

Nu avea s-o facă. 

Așa cum spusese ea, uneori iubirea era o recompensă în sine, 
iar a te strădui să o transformi în ceva mai mult însemna să o 
ucizi încet. Indiferent cât de mult ura faptul că ea risca atât de 
mult și nu ezita să trăiască la limita pericolului, Bradford 
accepta asta ca singură modalitate posibilă. El nu o putea 
proteja, nu ar fi încercat să o schimbe și dacă preţul necesar 
pentru a rămâne în jurul ei era s-o ia așa cum era, avea să-l 
plătească bucuros. 

Bradford lăsă picioarele lui Munroe pe podeaua băii, o ridică 
pe verticală și se dădu din drumul ei. Așteptă imediat în spatele 
ușii până când cada se umplu și ea se băgase înăuntru. Apoi 
ciocăni ușor la ușă și aduse singurul lui schimb de haine, 
așezându-le pe marginea chiuvetei. În afara acestora, care se 
aflaseră în portbagajul mașinii, toate celelalte rămăseseră în 
Buenos Aires. 

Conform planului, el și cu Munroe trebuiau să călătorească 
împreună spre cursa charter și apoi, odată ea și Hannah 
instalate în siguranţă, el s-ar fi întors la hotel ca să facă 
curățenie. 

Asta fusese planul. 

Bradford simţea nevoia de a improviza: să-i tragă șuturi în 
fund lui Logan, să o scoată pe Heidi din pat și s-o trimită pe 
drumul ei și apoi să mai solicite o ultimă favoare la miezul nopţii 


VP - 294 


de la oamenii lui din zonă. Conform celei mai optimiste estimări, 
camera de hotel urma să fi fost curățată meticulos cam în 
timpul în care el îi punea lui Hannah centura pe scaunul 
avionului Gulfstream care avea să-i ducă în Uruguay. 

Tot ce fusese luat din cameră era în continuare în Buenos 
Aires, hainele, echipamentele, datele, banii și actele de 
identitate, toate ascunse în siguranţă și așteptând să fie 
recuperate. Trebuiau să se întoarcă, probabil destul de curând, 
mai ales pentru a recupera actele de identitate și datele pe care 
Munroe le folosise ca monedă de schimb cu Gideon. 

După toată tensiunea dinaintea extracţiei lui Hannah și după 
groaza pe care o trăise când Munroe fusese smulsă de lângă el, 
scoaterea lui Hannah din Buenos Aires fusese un eveniment 
simplu, executat ireproșabil, rezultatul final al unei pregătiri 
meticuloase. Charterul care fusese alimentat aștepta și, chiar 
dacă Bradford deţinea un pașaport valabil pentru Hannah - de 
care Charity va avea nevoie ca să o scoată pe fată din Uruguay 
- nici el, nici Munroe nu intenționau să călătorească cu acte 
legale. 

Fata se trezise pe drumul spre aeroport și, chiar dacă durase 
mai puţin de un minut ca să o adoarmă iar, fusese un minut 
chinuitor. Copila era îngrozită. Adormise într-un pat, într-un 
mediu familiar, și se trezea într-o mașină cu un bărbat străin. 
Sedarea ei fusese nu doar o parte necesară a transportării ei, ci 
și o favoare. Când ajunseseră în Montevideo, Bradford îi pusese 
o perfuzie foarte lentă care să o hidrateze și să o menţină 
adormită. 

Dar mai devreme sau mai târziu trebuiau s-o trezească și ce 
urma atunci? 

Stropi din cadă săreau pe cealaltă parte a perdelei dușului. 
Exista bucurie în acest simplu sunet, care se repetă în tăcerea 
ce urmă, în timp ce el aștepta să-i dea lui Munroe informaţiile. 
Munroe nu îl ignora, știa că el e acolo și probabil știa și că 
răbdarea lui era de fapt doar o mască pentru un adevăr pe care 
el nu l-ar fi rostit niciodată: că voia să-i fie aproape, nu voia s-o 
scape din ochi pentru mult timp. Și, chiar dacă asta era o 
dorinţă care nu avea să fie împlinită niciodată, deocamdată el o 
prinsese cu garda jos și pe moment asta îi era suficient. 


VP - 295 


Bradford se sprijini, cu braţele încrucișate, de peretele de 
vizavi de cadă și, după alte câteva minute, vorbi în cele din 
urmă. 

— Știu că am făcut ce e corect când am luat-o pe Hannah de 
la Aleși, spuse el. Dar, am discutat mai mult despre strategia de 
extracţie și n-am vorbit prea mult despre ce-o să facem cu ea 
când va fi la noi. Copila o să fie traumatizată, înţelegi? Acum e 
adormită în patul ei, împreună cu cineva pe care-l cunoaște, și 
în clipa următoare se trezește înconjurată de oameni despre 
care toată viața a crezut că sunt Diavolul. Chiar dacă am 
aștepta până în ultima clipă ca s-o trezim și s-o dăm direct 
mamei ei, asta n-o să fie cu mult mai bine. 

— Cât timp a fost trează? spuse Munroe. 

— Nu mult, poate un minut, dar dacă ai fi văzut expresia de 
pe fața ei, ţi-ar fi sfâșiat inima. 

— Mă gândeam eu cumva că așa o să fie, spuse Munroe. 
Charity a ajuns deja în oraș? 

— Mâine după-amiază, spuse Bradford. Dar Logan mă 
presează întruna să i-o dau lui pe Hannah. A trebuit să închid 
telefonul. 

— Nici nu pot să-mi imaginez cât de greu e pentru el, spuse 
Munroe. 

Logan o așteptase opt ani pe fiica lui și acum, când ea era în 
custodia lor, nu putea nici măcar să vină să o ţină de mână până 
când sosea mama ei. Dar așa trebuiau să stea lucrurile. Răpirea 
și transportarea unui copil peste graniţele internaţionale era o 
infracţiune serioasă. Faptul că ei făceau asta cu acordul 
tutorelui legal al copilului se plasa într-o zonă cumva neclară și, 
pentru a rămâne nedetectațţi de lege, trebuiau s-o aștepte pe 
Charity. 

— Nu e nimic altceva de făcut, spuse Munroe. Dar poate că e 
mai bine așa, pentru că trebuie să vorbesc cu Hannah înainte ca 
ea să se întâlnească cu altcineva. Nu știu dacă o să am rezultate 
mai bune decât ai avut tu, dar eu nu-i sunt complet necunoscută 
și știu ceva ce ea vrea să audă. 

Munroe lăsă apa să se scurgă din cadă, se ridică și dădu 
drumul la duș. De dincolo de perdea, trupul ei era o siluetă 
vagă, iar Bradford privi cu o apreciere lipsită de jenă cum ea își 
întinde gâtul lung și lasă apa să bată în spatele acestuia. Apoi 
închise robinetul și spuse: 


VP - 296 


— O s-o trezim pe Hannah dimineaţă. Asta o să-mi lase cel 
puţin câteva ore până ajunge maică-sa aici. 

Munroe scoase mâna pe după perdea, fremătând 
nerăbdătoare din degete, iar Bradford zâmbi larg și îi întinse un 
prosop de mâini. Munroe râse și-l aruncă înapoi. 

— Dă-mi, spuse ea. 

El îi dădu un prosop de baie. 

— În dimineaţa asta am primit o informaţie de la New York, 
spuse el. O actualizare importantă asupra investigaţiei care se 
desfășoară acolo. 

Munroe ieși de la duș, cu pielea înroșită din cauza căldurii și 
înfășurată în prosop. 

— Zău? spuse ea. 

— Da, răspunse el zâmbind, dar fără a mai adăuga ceva. 

Ea îl pocni cu dosul palmei peste biceps și spuse, zâmbind 
afectat: 

— N-o să te rog în genunchi să-mi dai detalii, Miles, oricât ţi-ai 
dori tu să fac asta. 

— Mai vedem, spuse el. 

Dar vocea lui începu să tărăgăneze și să scadă și nu mai avea 
nimic din fanfaronada de mai devreme. Munroe stătea în faţa lui 
caldă și udă și, indiferent cât de nepotrivit ar fi părut, Bradford 
nu putea să se uite-n altă parte. Când se gândea că o pierduse 
pentru totdeauna, atunci ea îi apărea din nou. lar asta îi 
îndepărta toată rezerva și controlul care îl împiedicaseră până 
acum să o abordeze. 

Bradford puse o mână pe ceafa lui Munroe, o trase aproape 
de el și o sărută. 

Ea ar fi putut să-l respingă sau să împietrească, să devină 
mortală, iar el ar fi suportat consecinţele bucuros, doar ca să 
simtă gustul acela. În schimb, ea îi luă fața în palme, lăsă 
prosopul să cadă și îl sărută și ea. 

Bradford o strânse lângă el, cu degete și gură înfometate și 
doritoare, iar ea îi răspunse la fel, strecurându-și mâinile sub 
tricoul lui și încercând să-l scoată. 

e 

Începuseră în baie și terminaseră pe canapeaua din 
sufragerie. Munroe nu știa cât e ceasul, avea doar o noţiune 
vagă cât timp trecuse și că acum afară era întuneric. 


VP - 297 


Apartamentul era iluminat de aplicele de la ferestre și raza care 
se strecura pe sub ușa de la baie. 

Bradford stătea întins pe spate pe canapea și ea era lângă el, 
pe o parte, cu capul pe pieptul lui, ascultându-i ritmul 
respirației. Bradford aţipise și, chiar dacă ideea de a i se alătura 
pe tărâmul viselor era tentantă, Munroe avea de lucru. 

Chiar dacă erau atât de aproape de predarea lui Hannah și de 
finalizarea misiunii pentru care veniseră aici, rămâneau unele 
lucruri nerezolvate. Dilema lui Munroe de la Ferma Refugiu nu 
dispăruse doar pentru că circumstanţele o obligaseră să se 
îndepărteze de ea în miez de noapte. Elijah nu se mai vedea 
nicăieri, dar felul în care se purtase cu Hannah nu fusese dat 
uitării, și nici modul întortocheat în care toţi Aleșii erau legaţi 
între ei, fiecare relaţie transformându-se în altceva, ca într-o 
buclă nesfârșită. 

Munroe se întinse peste Bradford, încercând fără prea mare 
convingere să nu-l trezească, dar bucurându-se atunci când el 
se trezi. 

— Unde te duci? șopti el. 

— Trebuie să vorbesc cu Heidi, spuse ea. Și după aceea 
trebuie să-i găsesc pe Gideon și Logan. Dar mai întâi trebuie 
neapărat să mănânc. 

Bradford tăcea, și ea știu ce luptă se dă în sinea lui. Bradford 
nu voia ca ea să plece fără el, dar nici nu puteau s-o lase pe 
Hannah nesupravegheată - chiar dacă era în continuare 
inconștientă. _ 

Munroe se ridică, se duse la baie și își recuperă hainele. Işi 
trase niște pantaloni care, chiar dacă erau puţin mari, nu făceau 
pungi la genunchi, și lăsă bluza să atârne în voie deasupra lor. 

Bradford rămase pe canapea, urmărindu-i din ochi mișcările, 
până când ea se îmbrăcă complet și își trase din nou ghetele, 
apoi se ridică în picioare. Se duse la o măsuţă pentru televizor, 
în timp ce lumina lunii îi contura trupul gol și minunat. Luă 
telefonul mobil și i-l aruncă lui Munroe. 

— M-aș simţi mult, mult mai bine dacă rămân aici, spuse el, 
dacă te-ai întâlni cu ei în restaurantul de la parter. 

Munroe aprobă din cap. 

— Nicio problemă, spuse ea. 

Însă știa că cei doi ar fi bănuit că Hannah era în acest hotel, 
iar tenacitatea lui Logan putea deveni o problemă. 


VP - 298 


— Camera e pe numele vreunuia dintre noi? întrebă ea. 

Bradford scutură din cap și ridică în aer mâinile goale. 

— Niciun act de identitate, niciun card de credit. Am aranjat 
asta cu mult înainte să venim aici, nu trebuia să știu altceva 
decât unde e cartela de acces. 

Munroe zâmbi. Unul din multele lucruri care îi plăceau la 
Bradford era faptul că mintea lui funcţiona într-un mod atât de 
similar cu a ei, că era capabil să planifice și să proceseze mai 
multe lucruri deodată, cu multe mutări în avans. 

— Telefonul ăsta e pentru Logan, nu? 

Bradford dădu din cap. 

— Cum dau de Heidi? 

— E la Balmoral Plaza, spuse el. 

Munroe lăsă nerostite întrebările personale care i se derulau 
în minte. 

Obţinu cu ușurință numărul hotelului și apoi camera lui Heidi, 
iar de acolo Munroe dădu două telefoane. Primul către Heidi și al 
doilea către Logan, aranjând cu fiecare să se întâlnească în 
restaurantul hotelului. Dar lui Heidi îi spuse o altă oră. Munroe 
voia ca aceasta să ajungă prima, să fie singură acolo fără 
ceilalţi, să discute detalii pe care nu dorea deloc să le transmită, 
un rău necesar pe care și-ar fi dorit să-l evite. 

Revăzuse scenariile în toate direcțiile posibile. Venise în 
Argentina, realizase ceea ce își propusese și acele lucruri 
rămase nerezolvate erau neesenţiale - nu ea trebuia să poarte 
acea povară. Insă n-ar fi putut să plece cu conștiința împăcată. 
Văzuse și era conștientă, iar a refuza să acționeze ar fi însemnat 
să devină complice la toate acestea, așa cum fiecare persoană 
de la Aleși devenise complice. 

Munroe vedea o singură cale clară prin care se putea deroba 
de o responsabilitate pe care nu și-o dorise niciodată, și acest 
lucru facea parte din ea. Heidi trebuia să știe. Și niciun copil, 
indiferent cât de mult ar fi crescut sau cât de mult ar fi stat 
printre străini, nu ar fi suportat de bunăvoie vestea că tatăl pe 
care îl iubea și cu care tânjea să reia legătura era probabil un 
om care abuza copii. 

Experienţa de copil a lui Heidi ar fi venit în sprijinul celor 
susținute de Munroe, și totuși condiţia umană era atât de 
puternică încât ar fi forţat-o să nege. Nu putea să accepte asta, 
nu voia să facă asta, iar conflictul emoţional ar fi devenit în timp 


VP - 299 


extrem. Ar fi fost mult mai bine dacă Heidi auzea vestea de la 
Munroe, în loc să audă asta mai târziu de la Logan sau Charity, 
când adevărul va ieși la suprafață. 

Și va ieși, Munroe era sigură de asta. Pentru că, chiar dacă 
Hannah nu le-ar fi spus părinţilor ei ce se întâmplase, Munroe ar 
fi făcut asta cu siguranţă. Spre deosebire de istoria pătată a 
Aleșilor și a copiilor lor mai mari, acum și aici nu exista niciun 
termen de prescriere expirat și nicio posibilitate de ascundere și 
protejare a infractorilor. Dacă ar fi intervenit o problemă legată 
de jurisdicție, Munroe o să-l extrădeze personal pe Elijah în 
Statele Unite și o să-l depună pachet pe treptele tribunalului, 
dacă era nevoie. Și, cine știe, poate că de data asta sistemul 
legal îi va proteja pe cei pe care era menit să-i protejeze și să o 
scutească pe Munroe de a fi obligată să ia situaţia în mâinile ei. 

leși din camera de hotel, găsi o masă la restaurant și 
comandă. Mâncă pofticioasă, deoarece trupul ei tânjea după 
hrană adevărată, și aproape terminase atunci când sosi Heidi. 

Trecuseră mai puţin de 48 de ore de când se întâlniseră 
ultima oară în barul din San Telmo și totuși părea că trecuse o 
eternitate. Conform stilului ei, Heidi o salută pe Munroe printr-o 
îmbrăţișare și apoi o întrebă despre vânătăi, cu o preocupare 
autentică. 

— Era să nu te recunosc, spuse Heidi. Cu hainele astea, părul 
și faţa așa. 

Heidi făcu o pauză. 

— Exact așa cum ai spus c-o să fie. 

Fără să aștepte un răspuns, îi întinse lui Munroe o pungă mică 
de plastic cu un schimb de haine. 

— Sunt cele mai mici lucruri pe care le-am luat cu mine. 

— Sunt sigură că or să fie foarte bune, spuse Munroe. Vreau 
doar să aibă ceva la dispoziţie dacă o să vrea, ca să nu 
trebuiască să dea ochii cu niște necunoscuţi îmbrăcată în 
pijamale. 

Heidi aprobă din cap și privi prin restaurant. 

— Unde sunt băieţii? 

— O să ajungă aici cât de repede pot, îi dădu Munroe un 
răspuns adevărat, chiar dacă nu și complet. 

O invită pe Heidi să se așeze și făcură conversaţie până când 
Munroe trecu, într-un mod brusc și nonșalant la evenimentele 
săptămânii trecute, totul fiind necesar pentru a o prinde pe 


VP - 300 


Heidi cu garda jos. Îi spuse mai întâi de ce fusese nevoie pentru 
a o scoate pe Hannah din ţară, apoi cum fuseseră localizate 
Refugiile și cum intrase, odată ce aflaseră unde e Hannah. Toate 
acestea erau noutăţi pentru Heidi, care stătea cu ochii mari, 
plini de întrebări și tremurând de emoție, care se intensifică și 
mai mult odată ce Munroe îi vorbi despre fraţii ei. 

— Mă aștept la un moment dat să primim vești de la 
Morningstar, spuse Munroe. Când o să se uite, în cele din urmă, 
în geanta pe care am lăsat-o eu acolo, o să dea de o 
documentaţie despre care ea nu crede că există, și de un 
telefon preplătit și numărul meu. 

Expresia plină de bucurie și speranță era exact ce anticipase 
Munroe, însă ea continuă cu vestea pe care nu ar fi dorit deloc 
s-o transmită. 

— Cealaltă chestie era că, mai devreme sau mai târziu, 
probabil o să afli unele lucruri despre tatăl tău. 

Munroe tăcu, așteptă să treacă o clipă și continuă: 

— N-aș vrea să fie un șoc pentru tine când o să le auzi. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Heidi. 

Munroe nu răspunse, iar când tăcerea deveni palpabilă, Heidi 
păru să înțeleagă acuzaţiile nerostite. 

— Nu o să-ţi dau detalii, spuse Munroe, pentru că nu le am. 
Dar trebuie să te pregătești pentru momentul în care ele vor ieși 
în mod inevitabil la suprafaţă, bine? 

Heidi dădu din cap, iar atunci când sosiră băieţii ea continua 
să tacă, să proceseze. Amândoi se opriră brusc atunci când 
Munroe se întoarse cu faţa la ei, reacția lui Gideon fiind mult mai 
precaută decât cea a lui Logan. Munroe le spuse, drept răspuns: 

— Da, dar i-aţi văzut deja pe ceilalți. 

Băieţii se așezară și se relaxară și, ca să-i lase lui Heidi un 
timp în care să fie singură cu gândurile ei, Munroe repetă pentru 
Gideon și Logan lucrurile de mai devreme. La rândul lor, băieţii îi 
oferiră varianta lor asupra evenimentelor, apoi informarea 
reciprocă luă sfârșit și Munroe, după ce le mulțumi pentru că 
veniseră s-o salveze, se întoarse spre Logan și spuse: 

— Ai primit vești de la Charity, nu-i așa? 

El aprobă din cap. 

— O să mă duc s-o iau când aterizează avionul ei, apoi 
mergem acolo unde o să fiţi voi. 


VP - 301 


— Miles o să-ţi dea informaţiile, spuse Munroe. Uite ce e, 
Logan, eu știu că toată așteptarea asta e incredibil de dificilă 
pentru tine, dar atunci când Charity o să ajungă aici, cred că ar 
fi cel mai bine ca la început să se întâlnească singură cu Hannah 
- apoi voi ceilalţi, bine? 

— O să fim doar eu și cu Charity. 

— Tu faci parte din „voi ceilalţi”, spuse Munroe. 

Logan dădu să protesteze, dar ea scutură din cap. Nu avea 
niciun rost să aibă discuţia asta în fața lui Gideon sau Heidi - 
existau unele lucruri pe care Logan n-ar fi dorit să le discute - și, 
oricât de frustrant ar fi fost ca el să fie obligat să aștepte iar, 
până la urmă va înţelege și poate chiar îi va mulțumi pentru 
asta. 

Munroe se întoarse spre Gideon. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, spuse ea. 

— Singuri? 

— E decizia ta, spuse Munroe dând din umeri. 

Gideon se ridică în picioare. Lăsându-i pe Logan și Heidi cu 
propriile lor gânduri, Munroe și Gideon ieșiră în faţa 
restaurantului, în holul cu mochetă unde se găseau lifturile. 

— Ințelegerea e înțelegere, spuse Munroe. O să-ţi dau tot ce- 
am spus c-o să-ți dau. Problema e că toate sunt în continuare în 
Buenos Aires. Imediat cum le urcăm pe Charity și Hannah în 
avionul spre ţară, Miles și cu mine luăm un charter înapoi. Eşti 
binevenit să vii cu noi dacă vrei, sau pot să-ţi livrez totul în 
State. 

Gideon tăcea, ca și cum ar fi cântărit cu grijă variantele. 

— Nu trebuie să-mi răspunzi chiar în clipa asta, spuse Munroe, 
voiam doar să-ţi spun cum stau lucrurile. 

Tăcu și apoi se îndreptă de spate, înălțându-se și apropiindu- 
se. Mișcările ei erau subtile, menite nu să intimideze, ci să 
sublinieze. 

— N-o să te presez să-mi spui ce ai de gând, spuse ea. Asta 
nu făcea parte din înţelegere, dar e dreptul meu să știu. Dacă îţi 
dau toate aceste informaţii devin un participant la ceea ce 
plănuiești tu să faci. 

Munroe tăcu. 

— Ce anume cauţi, Gideon? 

Gideon se trase înapoi și se sprijini de perete, deliberând. 

— Caut pe cineva, spuse el în cele din urmă. 


VP - 302 


— Pe cine? 

— O femeie. 

Răspunsul vag n-o surprinse, însă sexul da, pe baza poveștii 
spuse de Logan despre trecutul lui Gideon. 

— Pe cine? spuse Munroe iar. 

— Nu prea contează de fapt, spuse Gideon, iar faptul că 
vorbim despre asta nu o să schimbe nimic. 

— Eu știu mult mai multe lucruri decât crezi tu, spuse Munroe. 
O discuţie poate să schimbe totul. 

Gideon tăcu o vreme și Munroe nu-l grăbi. Stătea lângă el, cu 
spatele la perete, respirând la unison. Când Gideon vorbi în 
sfârșit, vocea lui era joasă și liniștită. 

— Când am locuit în Argentina, în adolescență, spuse el, a 
fost o perioadă destul de dură. Se întâmplau multe lucruri. Adică 
tu ai citit documentele, așa că știi că nu era o plăcere pentru 
nimeni, dar mie mi s-au întâmplat unele chestii pe care până și 
supraviețuitorii duri le cred cu greu. 

Gideon tăcu iar, poate meditând la cât de departe să meargă 
cu explicaţia lui. Drept răspuns, Munroe păstră și ea tăcerea. 

— In fine, spuse el în cele din urmă, când se întâmplau toate 
lucrurile astea exista o femeie care locuia acolo și care știa totul 
despre asta. Era implicată în... 

Gideon își întrerupse șirul gândurilor, ca și cum nu era sigur 
care e termenul adecvat. 

— Procesul de excomunicare, spuse el, împotriva unuia din 
oamenii care îmi făcuseră rău. Ştii ce înseamnă excomunicarea 
la Aleși, nu-i așa? 

Munroe aprobă din cap. 

— Deci ea știa totul. După ani de zile, când o grămadă din 
copiii deveniți adulţi plecau și foarte multe din ororile vieţii 
noastre erau supuse atenţiei publice, eu am vorbit despre unele 
din lucrurile care mi se întâmplaseră. E greu să vorbești despre 
aceste lucruri public, înţelegi? Dar câţiva dintre noi eram dispuși 
s-o facem. Ne-am gândit că ar putea să conteze - că poate 
cineva o să facă ceva în privinţa asta, forțele de ordine sau ceva 
de genul ăsta - sau cel puţin ca oamenii să știe cine erau Aleșii 
și ce făceau ei și să înceteze să le mai dea bani. A fost groaznic, 
înţelegi, să mă dau în spectacol astfel, dar m-am gândit că o să 
fie de ajutor. Insă aceeași femeie care fusese acolo, care văzuse 
totul, care știa ce mi se întâmplase mie... 


VP - 303 


Vocea lui Gideon se frânse, iar el tuși și își drese glasul. 

— A spus, la televiziunea naţională, că eu inventam lucrurile 
astea, apoi a continuat să spună o întreagă serie de minciuni 
despre mine, lucruri pe care eu nu le făcusem niciodată sau 
interpretări parșive ale unor lucruri reale. Dar ea cunoștea 
adevărul, fără nicio scuză, fusese acolo, și l-a minţit pe reporter 
în faţă fără să clipească! 

Munroe tăcu o clipă și în cele din urmă spuse, cu o voce joasă 
care o oglindea pe alui: 

— Crezi că e în Buenos Aires? 

— Sunt sigur că e aici. Nu știu exact de ce, dare aici. 

— Și ce o să faci când o s-o găsești? 

— Nu știu, șopti el. Vreau s-o fac să sufere. Vreau să mă 
privească în ochi în timp ce îi fac rău și să-mi spună din nou că 
mint. Sincer, chiar vreau s-o văd moartă, dar oricât de mult aș 
vrea asta, nu știu dacă aș putea s-o ucid. 

Gideon aruncă o privire spre Munroe. In ochii lui exista o 
groază nevoalată, pentru că știa că spusese prea multe. 

Munroe îi puse mâna pe umăr și se întoarse astfel încât să fie 
ochi în ochi cu el. 

— Eu înţeleg durerea și înţeleg furia, spuse ea. Numai să nu 
uiţi că anumite lucruri e imposibil să le mai întoarcem vreodată 
și o să porți poverile astea până în mormânt. Pentru că fiecare e 
fiica, sora sau mama cuiva. 

— Ea nu e mama nimănui, spuse Gideon. 

Auzindu-i cuvintele, pe Munroe o străbătu un fior al 
recunoașterii. O femeie fără copii la Aleși era o raritate. Oare 
câte din ele erau în Buenos Aires în același timp? 

— Vreau o descriere, spuse Munroe. 

Gideon dădu din umeri. 

— Păr blond-închis, dinţi de iepure sau ceva de genul ăsta, 
ochi căprui-închis, cam 1,65 înălțime poate. Cumva banală ca 
aspect. 

Munroe scutură din cap, cu un amestec de amuzament și 
furie. Gideon o descrisese pe anonima însoţitoare a lui Hannah, 
femeia care era cu Hannah la hostelul familiei Cârcan. 


VP - 304 


Capitolul 38 


După ce treburile serii se terminară, Munroe începu să urce 
scările; zece etaje urcate încet, permițând minţii ei să elimine 
tot ce mai rămăsese după cele două ore petrecute în restaurant. 
Dintre cei patru strânși la masă, Munroe era fără îndoială 
singura care plecase cu cea mai ușoară povară. 

În mod previzibil, Bradford deschise ușa înainte ca ea să o 
atingă. Bradford își dăduse osteneala să-și tragă jeanșii pe el, 
deși în rest era în continuare gol. Munroe ajunse în prag și el o 
luă de mână, o trase spre el, o duse înăuntru și o întinse pe 
canapea. 

Ușa se închise. 

Munroe râse și el îi spuse, în timp ce mâinile lui îi căutau 
trupul și gura lui o atingea uşor pe a ei: 

— Mi-a fost dor de tine. 

Acele trei cuvinte, simple și esențiale, închideau în ele mult 
mai mult decât voia să recunoască oricare dintre ei. În acel 
moment păru că vorbele nu ar fi fost niciodată de ajuns pentru 
ceea ce transmitea atingerea. Mâinile lui Bradford alergau peste 
tot, iar ale ei răspunseră la fel. Munroe îl sărută cu aceeași 
intensitate cu care Bradford o trăsese spre el. 

Pielea lui lipită de a ei era caldă, în timp ce hainele cădeau, și 
trupurile lor se încolăciră pe canapea. Fiecare clipă era veșnică, 
apoi rămaseră epuizați, întinși și strângându-se unul pe celălalt 
în braţe. 

Munroe își puse capul pe umărul lui Bradford, cu trupul lipit de 
al lui, în timp ce vârfurile degetelor lui îi mângâiau părul scurt. 
Tăcerea se prelungi până când Bradford spuse: 

— Patrick îl chema pe tip, spuse el. 

Munroe își schimbă poziţia, cu bărbia în mână pe pieptul lui, 
astfel încât să stea faţă în faţă. 

— Tipul pe care l-am aruncat în gunoi? 

Bradford aprobă din cap. 

— Devin Patrick. Avea insignă, dar nu era poliţist. 

— Dar ce? 


VP - 305 


— Un impostor, spuse Bradford. Folosea insigna ca armă și 
făcea asta deja de câţiva ani buni. Cu cât se sapă mai adânc la 
secție, cu atât se află mai multe și cu atât mai puţin le place ce 
văd - așa că, într-un fel, le-ai făcut o favoare. 

— Vor să îngroape cazul? 

— N-aș zice că îl îngroapă neapărat, spuse el. Mai degrabă îl 
trag pe linie moartă. Dar dacă nu le va furniza cineva probe, nu 
cred că au de gând să cerceteze prea atent. 

Munroe își răsuci capul. 

— Asta e o veste bună, spuse ea. Nu neapărat că nu 
cercetează, ci că ceea ce am făcut eu putea fi justificat. 

— Tu știi deja că era justificat, spuse Bradford, dar sunt sigur 
că o confirmare e binevenită. 

Munroe lăsă tăcerea să o înghită. Bradford avea dreptate, 
confirmarea era binevenită. Mai mult decât binevenită. 

— Vrei să dormi? spuse el. 

— Nu, șopti ea, în noaptea asta nu. 

Nu că i-ar fi fost frică să adoarmă, să viseze sau de coşmaruri. 
Era aproape sigură că visele nu aveau să revină, dar nu suficient 
de sigură ca să riște. Cel puţin nu când Hannah dormea în 
cealaltă cameră și nu când erau atât de aproape de sfârșitul 
misiunii. 

Coșmarurile dispăruseră, lăsând în urma lor o delicioasă 
imponderabilitate. Poate că schimbarea se produsese deoarece 
preluase o nouă misiune sau poate că atât de multe ucideri 
provocaseră o eliberare a presiunii, dar ea știa că nu e așa. Era 
prima oară când își îngăduise să simtă singurul lucru la care 
tânjea cu disperare din partea celor mai apropiaţi oameni, dar 
pe care nu și-l acordase niciodată ei înseși: acceptarea. 

Munroe avea un dar și, fără a lupta împotriva lui, fără să își 
deteste propria natură, ea lăsa acest dar să o servească. Intuiţia 
lui Bradford - cuvintele lui - însemnaseră ceva și, chiar dacă ea 
nu avusese niciodată nevoie de aprobarea cuiva ca să se simtă 
întreagă, în această slăbiciune, în care era atât de singură, un 
alt vânător își arătase fața. 

Uneori să ucizi nu e ceva rău. 

O să doarmă mai târziu. Deocamdată, darul ei salvase un 
copil și ea trecuse cu bine peste asta, iar dacă celelalte 
elemente se potriveau cum plănuia ea, ultimele fire răzlețe 
aveau să fie legate strâns laolaltă a doua zi. 


VP - 306 


Bradford  adormise. Munroe cobori de pe canapea, 
strângându-i mâna într-un gest liniștitor. 

Își trase tricoul peste cap, găsi o pătură și o așternu peste 
Bradford, apoi se duse în cealaltă cameră. Se așeză pe 
marginea patului și, în timp ce mintea i se golea de la sine, se 
uită la Hannah cum doarme. Limbile ceasului se învârteau și, în 
cele din urmă, sosi dimineața. 

La ora 6, Munroe se ridică, scoase perfuzia, strânse toate 
accesoriile și le duse în sufragerie. Apelul ei pentru room-service 
îl făcu pe Bradford să deschidă ochii, deși Munroe bănuia că el 
era treaz din clipa în care ea începuse să umble prin 
apartament. Câteva minute mai târziu, Bradford veni alături de 
ea lângă patul lui Hannah. 

— Nu vrei să te duci să te speli? spuse el. O să mai treacă 
puţin până când o să înceapă să se trezească. O s-o 
supraveghez eu. 

Munroe dădu din cap, se duse la duș și reveni după zece 
minute lungi și fierbinţi. 

— Nu mai e mult, spuse Bradford. 

Apoi se întoarseră amândoi spre ușă și spre ciocănitul 
puternic care răsuna de la ușă. 

Ochii lui Hannah clipiră des. 

— Mă duc eu să deschid, spuse Munroe. Fă un duș cât mai ai 
timp, pentru că după ce se trezește de tot aș vrea să nu te vadă 
deloc nici pe tine, nici echipamentele, până când ajunge aici 
mama ei. 

Bradford dădu din cap și plecă. Munroe îl urmă până la ușă, 
luă tava și se întoarse lângă fată. Mai erau doar aceste ultime 
câteva ore până când avea să se achite deplin de misiunea ei, 
faţă de Logan, faţă de Charity, față de Heidi și Gideon și faţă de 
toţi copiii de la Aleși. 

Ușa de la baie se deschise și se închise, apoi Bradford ieși din 
apartament. Odată cu asta, Hannah deschise ochii încet. 
Pleoapele ei fluturară, deschizându-se și închizându-se pe 
măsură ce copila, amețită, își redobândea treptat cunoștința. 
Apoi întoarse încet fața spre Munroe. 

Camera era în continuare întunecoasă și Munroe știa din 
experienţă că acuitatea ochilor lui Hannah avea să revină 
treptat. Hannah avea să adoarmă și să se trezească iar de mai 


VP - 307 


multe ori până să devină pe deplin conștientă. Munroe luă mâna 
lui Hannah și o strânse ușor. 

Primul impuls al lui Hannah era să pună întrebări, dar nevoile 
fizice ale trupului ei își afirmau prioritatea, ceea ce era în 
avantajul lui Munroe. 

— Cum te simţi? întrebă ea. 

Hannah se întoarse spre sunetul vocii ei. 

— Trebuie să merg la baie, spuse ea. Cât mai repede. 

— O să te ajut eu, spuse Munroe. O să mergem încet, bine? 
Pentru că ești slăbită și ameţită, și dacă nu ești atentă o să te 
împiedici. 

Hannah dădu din cap și își linse buzele, cu gura uscată și 
amorțită din cauza substanțelor chimice din sângele ei. Fata se 
strădui să se ridice în fund și Munroe o înconjură cu braţul, o 
ajută să se ridice în picioare și să-și menţină echilibrul. La baie, 
Munroe lăsă ușa deschisa ca să fie lumină și nu aprinse 
neoanele. Nu doar pentru a o scuti pe Hannah de lumina lor 
orbitoare, ci și pentru ca fata să nu-i întrezărească faţa și să nu 
se sperie. 

După îndeplinirea misiunii și o întoarcere de la baie mai puţin 
clătinată decât drumul până acolo, Hannah se întinse pe spate și 
spuse cu ochii închiși: 

— Unde sunt? 

— În Montevideo, spuse Munroe. Ți-e foame? 

— Rău de tot, șopti ea. 

Munroe aduse tava la pat și o puse astfel încât Hannah să o 
vadă și să ajungă cu ușurință la ea. 

Hannah se întoarse spre Munroe și spuse „Cine ești 
dumneata?”, dar intensitatea întrebării se risipi imediat atunci 
când fata zări diversele facturas de pe farfurie. 

— Mă cheamă Miki, spuse Munroe. Am petrecut o zi împreună 
la bucătărie, îţi mai aduci aminte? 

Nu avea niciun motiv să-i explice cât timp trecuse de atunci. 
Să te trezești de sub efectul somniferelor nu era același lucru cu 
a te trezi din somn. Hannah nu avea niciun fel de cunoștință 
despre orele pierdute și, din câte știa ea, putea foarte bine să fie 
a doua zi dimineaţa. 

Hannah dădu din cap la această amintire și, pe măsură ce 
ceața din mintea ei se risipea, pe faţă i se insinua îngrijorarea. 
Panica totuși nu se instală. Era partea pozitivă a faptului că 


VP - 308 


Munroe răpise un copil care își petrecuse viața mutat dintr-un 
loc în altul și încredinţat unui șir întreg de necunoscuți. 

— Arăţi altfel, spuse Hannah. Ce ai păţit la față? 

— Am nimerit într-o bătaie cumplită, spuse Munroe zâmbind 
afectat. Celălalt avea trei metri înălțime, a trebuit să mă sui pe 
un scaun ca să ajung la el, dar tot l-am bătut. 

— Mai degrabă o scară, spuse Hannah zâmbind. 

Apoi începu să mănânce și, printre îmbucături, apărură 
întrebările. 

— Unde suntem? De ce suntem aici? Unde e Sunshine? 

Sunshine? Ah, Sunshine, numele femeii pe care o vâna 
Gideon. 

— Sunshine n-a venit cu noi, spuse Munroe. 

Era varianta mai amabilă și mai blândă pentru Sunshine n- 
avea niciun drept să te țină cu forța. 

Hannah mai luă o gură de mâncare, apoi încă una, privind în 
jos, spre pat, procesând și meditând. 

— De ce sunt aici? întrebă ea. N-ar trebui să fiu aici, nu am 
permisiunea. Unde e Elijah, unde e Morningstar? Unde e mama 
mea? 

— Sunt niște oameni care te iubesc foarte mult și care vor să 
se întâlnească cu tine. 

Hannah tăcu iar, înfulecând mai multă mâncare decât ar fi 
avut dreptul să consume un copil de mărimea ei. Pe de altă 
parte mâncarea de felul ăsta nu ajungea prea des în Refugii, 
acesta fiind unul din motivele pentru care Munroe o comandase. 

O mită facilă. 

— Tu ești motivul pentru care m-au trimis din Refugiu în altă 
parte? Tu m-ai luat de la Sunshine? 

— Da, spuse Munroe. Așa e. 

Vocea ei era moale. Tandră. Ceea ce urma nu era deloc ușor, 
dar trebuia s-o facă. 

Faţa lui Hannah se înroși. În ochii ei apărură lacrimi. 

— De ce? De ce-ai făcut asta? Trebuie să mă duc înapoi. 

— Povestește-mi despre tatăl tău, spuse Munroe. 

Vocea lui Hannah deveni puţin mai ascuţită, iar lacrimile 
cedară locul furiei. 

— Dacă încerci să afli unde locuiește să știi că n-o să-ţi spun 
niciodată. Nu știu unde e, dar și dac-aș ști tot nu ţi-aș spune. 
Niciodată. Asta ar însemna... 


VP - 309 


Vocea lui Hannah se frânse, ca și cum ea ar fi căutat cuvântul 
potrivit. 

— Ar însemna lipsă de loialitate față de Dumnezeu și Profet. 

— Bine, spuse Munroe. Povestește-mi despre mama ta. 

— Care din ele? 

— Mama ta adevărată. 

Acum Hannah amuţi. Nu mai era copilul încrezător și insolent 
din bucătărie, nici cel furios din urmă cu o secundă. 

— Mama mea nu m-a dorit. 

— Ți-o amintești? 

Hannah începu iar să plângă. Lacrimi abundente i se 
prelingeau de la ochi spre bărbie și apoi pe gât. În ciuda 
bravadei pe care o manifestase în bucătărie, Hannah era o fetiță 
abandonată care tânjea să fie dorită, care voia să conteze 
pentru cineva. Munroe întinse mâna și o trase pe fată spre 
umărul ei, strângând-o tare până când lacrimile ei se potoliră, 
apoi îi șopti: 

— Ce-ai zice dacă eu ţi-aș spune că mama ta te-a dorit? Că te 
dorea foarte mult? 

Hannah se îndreptă de spate, se depărtă și își șterse faţa cu o 
mână sfidătoare. 

— N-ar conta, spuse ea. Ea e din Vid. 

— Vidul e un loc înfricoșător, nu-i așa? spuse Munroe. 

— Dumnezeu nu te poate proteja și nu te poate ţine în 
siguranţă în Vid, spuse Hannah. Când ești în afara Aleșilor poţi 
să fii cucerit de Diavol și asta e cel mai rău. 

— Ca mama ta? 

Hannah dădu din cap, cu ochii spre pat. 

Nu avea niciun rost ca Munroe să combată această frică sau 
această credinţă; orice ar fi spus, fata n-ar fi crezut-o și ar fi 
respins-o. Hannah avea să afle la momentul potrivit și cu 
ajutorul propriilor ei experiențe care temeri erau fondate și care 
nu, aceasta era singura modalitate posibilă. Acum, copila avea 
nevoie doar să se facă auzită și cineva să-i valideze emoţiile. Și 
asta înainte de a se întâlni cu mama ei. 

— E înfricoșător să te gândești că ar putea să ţi se întâmple și 
ţie asta, nu-i așa? întrebă Munroe. 

Hannah aprobă din cap. 

— Dar chiar dacă ea e din Vid, tot e plăcut să știi că ea te 
dorea, nu-i așa? 


VP - 310 


— Chiar dacă asta nu schimbă nimic, tot e plăcut. 

— Și tatăl tău te-a dorit, spuse Munroe. 

Hannah își trase nasul, apoi se șterse cu mâneca. 

— Știu. Dar a lucra pentru Dumnezeu e mai important. 

— Voiam să zic tatăl tău adevărat. 

— El e tatăl meu adevărat, spuse Hannah. 

Apoi tăcu, privi spre Munroe ca și cum nu ar fi fost pe deplin 
sigură, și adăugă: 

— Nu-i așa? 

Tonul ei era unul plin de speranţă, vocea unui copil abandonat 
care dădea la o parte tot ceea ce credea ea a fi adevărat, în 
speranţa că poate undeva existau niște părinţi care o doreau din 
tot sufletul. Era un teritoriu periculos, pe care trebuia pășit cu 
atenție. 

— Eu nu am toate răspunsurile, spuse Munroe, dar îi cunosc 
pe mama și tatăl tău - tatăl tău adevărat - de foarte mult timp. 
De fapt, tatăl tău adevărat e cel mai bun prieten al meu. 

— Ei te-au trimis să mă iei? 

— Da, spuse Munroe. Te căutau de foarte mult timp. 

Hannah începu iar să plângă, de data aceasta cu un șuvoi lent 
și tăcut de lacrimi care cădeau constant pe pătură, iar Munroe 
înțelese chinuitorul ei conflict. Ideea că era dorită îi aducea 
alinare, însă această alinare era copleșită de groaza faţă de Vid 
și de a fi scoasă de sub acoperământul protector al Aleșilor. 
Munroe își puse mâna peste cea a lui Hannah și fata ridică 
privirea, cu ochii roșii și umflaţi. 

— Eu nu-ţi cunosc viaţa, Hannah, spuse Munroe. Nu cunosc 
toate locurile în care ai fost sau pe oamenii cu care te-ai întâlnit, 
cu care ai trăit sau cu care nu. Dar pot să-ţi spun ceea ce știu, 
lucrurile care s-au întâmplat înainte, lucruri pe care probabil că 
tu nu ţi le aduci aminte. Pot să-ți spun că Magdalene e mătușa 
ta - sora mamei tale, și că David te-a răpit de la părinţii tăi și că 
la momentul acela el era iubitul mamei tale. i 

Ochii lui Hannah deveniră sticloși din cauza neîncrederii. Își 
aţinti din nou privirea spre pat. 

— Tatăl meu și cu mine semănăm, avem același nume de 
familie, și poate că Magdalene e mătușa mea, dar ea e 
americancă și eu sunt venezueleană, ca și tatăl meu. 


VP - 311 


— Eu am pașapoarte din trei ţări, spuse Munroe, și nu am 
pașaport din locul în care m-am născut și am crescut. Ce- 
nseamnă că sunt eu? 

Hannah tăcea, cu ochii în continuare aţintiți asupra patului, 
iar Munroe spuse: 

— Te-ai întrebat vreodată de ce te mutai atât de des? 

— Toţi ne mutăm. 

— Dar tu te-ai mutat mai mult, nu-i așa? Știai că David e 
căutat de poliţie sau că avea mai demult un pașaport american, 
dar nu și l-a putut înnoi pentru că ar fi fost arestat? Știai că și tu 
ai avut mai demult pașaport american? 

Hannah ridică iar privirea, cu ochi acuzatori. 

— E adevărat? 

— Da, toate astea sunt adevărate. Și, chiar dacă n-am 
dovezile la mine, ele sunt ușor de găsit dacă vrei să le cauţi. 

Hannah tăcu iar, posomorâtă. 

— O să-ţi spun o mică poveste, spuse Munroe. După asta, 
dacă ai orice fel de întrebări, o să-ţi răspund. Apoi, dacă vei dori 
să te speli, am un schimb de haine pentru tine, pentru că peste 
vreo... 

Munroe se opri și se întinse după ceas. 

— ... cred că peste aproximativ o oră, pe ușa aceea o să intre 
mama ta - mama ta adevărată, cea care nu a vrut niciodată să 
se despartă de tine, cea care și-a petrecut opt ani încercând să 
te găsească și care ţi-a purtat toată acea iubire. 

Hannah se lupta iar să-și stăvilească lacrimile, dar reuși destul 
de bine să afișeze un aer curajos. Își încrucișă braţele. 

— Și tipul despre care spui că e tatăl meu? 

— El o să vină puţin după aceea. 

— Și apoi? 

— Ce ai vrea tu să se întâmple după aceea? 

Hannah privi spre fereastră. 

— Ar trebui să mă întorc la Refugiu, spuse ea. 

Ar trebui. 

— Dar asta e ce îţi dorești tu cu adevărat? 

Pusese o întrebare la care Hannah nu putea răspunde fără să- 
i trădeze pe Profet și pe Aleși. 

Prin șansa de a se întâlni cu niște părinţi care o iubeau și o 
doreau, Munroe îi oferise cel mai mare măr pe care și l-ar fi 
putut dori această mică Evă. Dar mărul era în Vid, un fruct 


VP - 312 


interzis, marea necunoscută: frica de tot ce e mai rău. lar pentru 
un copil crescut la Aleși, era mult mai bine să se întoarcă la 
Diavolul pe care îl cunoștea decât să se confrunte cu un Diavol 
necunoscut. Hannah nu avea nicio noţiune despre liberul- 
arbitru, nu avea capacitatea de a înţelege că era permis să-și 
asculte inima, așa că Munroe insistă. 

Îi povesti despre David Law și despre pașii făcuţi de el pentru 
a o răpi de la Charity și Logan. li vorbi despre evenimentele care 
urmaseră și i-o descrise în amănunt pe Charity. După asta, 
Munroe îi spuse unele povești despre Logan, glumiţe pe care un 
copil le putea aprecia, până când Hannah începu să zâmbească 
firesc și din când în când chiar să râdă. Când se convinse că 
mecanismele de apărare ale fetei fuseseră coborâte, că se 
crease o mică legătură și că Hannah se simțea confortabil pe 
teritoriul pe care aveau să-l traverseze în curând împreună, 
Munroe luă schimbul de haine adus de Heidi și o îndemnă pe 
Hannah spre baie. 

Stătea cu picioarele încrucișate pe pat, ciugulind din nou din 
mâncarea comandată de Munroe, când sună telefonul. Ochii lui 
Hannah se măriră și îngrijorarea i se întoarse pe chip. Munroe se 
întinse după telefonul de lângă pat și, drept răspuns la vocea lui 
Bradford de la celălalt capăt al firului, spuse doar „Bine, daţi-i 
drumul”. 

Apoi îi spuse lui Hannah: 

— Peste o clipă ușa de la intrare o să se deschidă și o să intre 
mama ta. Când o să se întâmple asta, eu o să mă retrag ca să 
vă las puţină intimitate, bine? Dar sunt aici și dacă ai nevoie de 
mine, strigă-mă, bine? 

Hannah dădu din cap, cu o teamă evidentă. Dintr-un impuls, 
Munroe ciufuli părul copilului. Hannah se zvârcoli ca să scape și 
își trecu degetele peste creștetul capului ca să repare 
dezordinea. 

Munroe râse. 

— Exact ca tatăl tău, spuse ea. 


VP - 313 


Capitolul 39 


Călătorii care așteptau să se îmbarce pentru zborul fără 
escală la New York umpleau zona de plecări. Mulțimea era un 
amestec de adolescenţi și tineri de 20 și ceva de ani, cu haine 
dezordonate și rucsacuri ponosite, presărați printre oameni bine 
îmbrăcaţi și turiștii de la clasa a doua. Cu toţii erau îngrămădiţi 
într-un spaţiu restrâns care, în ciuda aparenţelor, nu era mult 
mai mare decât un container pentru transportul animalelor. 

Munroe și Bradford stăteau la poarta plecărilor, privind cum 
Logan, Charity și Hannah parcurgeau ultima porțiune a 
burdufului mobil. Avantajele de a fi un copil răpit și recuperat 
erau puţine, dar îmbarcarea prioritară care îi ajutase să intre 
primii era unul din ele. 

Apoi cei trei dispărură. 

Misiunea luase sfârșit. 

Presiunea se terminase, iar vacuumul rezultat semăna cu un 
stadion plin de oameni care strigă și care apoi tac brusc. 

Munroe își lăsă capul pe umărul lui Bradford. Rămaseră acolo 
o clipă, privind fix în spaţiul gol, apoi Munroe se întoarse spre 
Heidi și Gideon, care stăteau la un metru distanţă. Îi oferi lui 
Heidi o îmbrăţișare și lui Gideon o strângere de mână. 

— Noi plecăm, spuse ea. 

Apoi, după amabilităţile reciproce cuvenite, Munroe se 
întoarse spre Gideon. 

— Asta e ultima ta șansă să vii cu noi. 

— Nu e nevoie, spuse Gideon scuturând din cap. 

Munroe îl luă de braţ pe Bradford și se îndreptară amândoi cu 
pași mari spre ieșire. 

— Hei, Michael! strigă Gideon în urma ei. 

Munroe se întoarse. 

— Mulţumesc, spuse el. Nu doar pentru că ai recuperat-o pe 
Hannah, dar, știi, pentru tot restul. 

Ea dădu din cap. 

— Înțelegerea e înţelegere, spuse ea. Dacă te răzgândești, știi 
unde poți să dai de mine. 


VP - 314 


Gideon o salută zvâcnind cu un deget de la frunte în direcția 
ei. 

Exista cu siguranţă o șansă ca el să vină s-o caute, dar 
Munroe se aștepta ca el să-și găsească pacea prin întoarcerea 
acasă a lui Hannah și schimbările pe care aceasta le va produce. 

Răpirea internaţională a unui copil nu era o infracţiune minoră 
și existau dovezi numeroase că Sunshine, sau cum naiba o 
chema pe acea femeie, se afla nemijlocit pe urmele lui Hannah. 
Pentru prima oară în aproape un deceniu, Gideon era optimist 
și, atunci când Charity și Logan o să fie gata să treacă mai 
departe, era posibil ca ei să simtă cu toţii împreună gustul 
dreptăţii. 

Întâlnirea dintre Hannah și părinţii ei fusese plină de lacrimi și 
încărcată de dramatism - mai întâi Charity, apoi o reluare 
aproape identică cu Logan, 20 de minute mai târziu. Însă 
întâlnirea veni și trecu, iar dacă existau pe undeva părinți mai 
bine pregătiţi să se ocupe de problemele cu care se confrunta 
fiica lor, lui Munroe i-ar fi fost foarte greu să-i găsească. Charity 
și Logan îi înțelegeau pe Aleși, înțelegeau din experienţă 
personală atât gândirea, cât și procesul prin care un copil trecea 
atunci când se dezbăra de creșterea lui. Ei știau cum să facă 
asta. Avea să dureze, dar Hannah urma să se vindece; avea să 
fie în regulă. 

Din interiorul căștii, lumea lua acea tonalitate mută care 
amplifica claritatea adrenalină. Pe sub roti pulsau dungi albe, o 
secvență rapidă care aproape se contopea într-o linie continuă, 
în timp ce Munroe forța întruna acul vitezometrului. Era prima 
oră a dimineții, când soarele încă nu ieșise deasupra orizontului, 
și Munroe zbura spre el pe un drum deschis și pustiu. 
Motocicleta era acolo, sub ea, purtând-o înainte, dar ea nu o 
simţea. Simtea doar euforia libertății, a puterii și a zborului. 

Când Munroe deschise ochii, Bradford era lângă ea, sprijinit 
într-un cot, privind-o cu un zâmbet curios. 

— Visai, spuse el. 

Munroe îi zâmbi și ea cu acel zâmbet ameţit și satisfăcut al 
somnului profund și reconfortant. 

— Da, șopti ea, zâmbind din nou. Așa e. 


VP - 315 


Multumiri 


Agentei mele, Anne Hawkins, editorului meu, John Glusman, 
agentei mele de publicitate Sarah Breivogel și tuturor celor de la 
Crown Publishers care, prin eforturi văzute și nevăzute, au 
grăbit drumul acestei lucrări: vă mulțumesc. Mulţumesc de 
asemenea personalului de la Palladium din Montevideo pentru 
că mi-a permis accesul în hotelul lor și mai ales persoanelor de 
la The Palace, care mi-au oferit posibilitatea de a face 
documentare în New York și au făcut efortul de a mă conduce 
prin apartamentele triplex. 


VP - 316 


virtual-project.eu 


VP - 317